Rodica Ojog-Brasoveanu — Plan diabolic

Rodica Ojog-Braşoveanu 


PLAN DIABOLIC 


-roman politist — ciclul Minerva- 


1974 


Capitolul | 


CURSĂ PENTRU INFERN 


Avionul aluneca printre nori, în noaptea sumbră cu rizipă de 


întunerie, hublounile lurmunate căscau ochi incandescenţi. Pasagerii 
îşi scoseseră centurile de siguranță şi, răsturnați în totolu însăilau 
conversații inditerente, răstoiau absent remste oprindu-se doar la 
fotogratu şi caricaturi sau urmăreau stewardesa înaltă cu gât de 
lebădă. Se rmgşca grațios şi zâmbea amabil primind comanda: țigări, 
catea, cormac, 

Cineva se uită la ceas, Zburau de cincisprezece minute, 

— Mai avem două ore,,, 

Lumina ge stinse brusc. Avionul se cambră şi îşi continuă zborul 
sfredelind negura. 

Apoi lumina se aprinse. Călătoru se primră surprinsi, fără glas, 
Stewardesa se repezi în cabina de comandă. Prin uşa deschisă ge 
vedeau două trupuri însângerate, prăbugite peste aparatele de la 
bard, 


Ambii piloți fuseseră înțunghuați, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


PLAN DIABOLIC 


-roman poliţist - ciclul Minerva- 


1974 


Capitolul 1 
CURSĂ PENTRU INFERN 


A ionul aluneca printre nori, în noaptea sumbră cu 
risipă de întuneric, hublourile luminate căscau ochi 
incandescenţi. Pasagerii îşi scoseseră centurile de siguranţă 
şi, răsturnaţi în fotolii însăilau conversații indiferente, 
răsfoiau absent reviste oprindu-se doar la fotografii şi 
caricaturi sau urmăreau stewardesa înaltă cu gât de 
lebădă. Se mişca grațios şi zâmbea amabil primind 
comanda: ţigări, cafea, coniac. 

Cineva se uită la ceas. Zburau de cincisprezece minute. 

— Mai avem două ore... 

Lumina se stinse brusc. Avionul se cambră şi îşi continuă 
zborul sfredelind negura. 

Apoi lumina se aprinse. Călătorii se priviră surprinşi, fără 
glas. Stewardesa se repezi în cabina de comandă. Prin uşa 
deschisă se vedeau două trupuri însângerate, prăbuşite 
peste aparatele de la bord. 

Ambii piloţi fuseseră înjunghiaţi. 


Lividă, stewardesa confirmă dublul asasinat. Înainte de 
crimă, fusese pus în funcţiune pilotul automat. Vor continua 
să zboare deci atâta timp cât există carburant. Afară doar 
dacă vreunul din pasageri e în stare să readucă aparatul la 
sol. 

Oamenii se priviră cu disperare mută. Fata măsură lung 
chipul fiecăruia apoi rosti împleticit: 

— Peste patru ore ne prăbuşim! 

Incidentul a avut loc în noaptea de 13 iulie la puţin timp 
după decolarea cursei de Viena. 

Un ceas şi jumătate mai devreme pasagerii se îndreptau 
spre aeroport... 


Elena Hagianu închise flaconul de colonie şi privi în 
lungul odăii. Se opri în faţa unei fotografii vechi făcute cu 
patruzeci de ani în urmă. Purta o rochie uşoară de 
muselină. Florentina uriaşă, albă îi acoperea o parte din 
obraz. „Să nu te fotografiezi niciodată cu pălărie. Se 
demodează şi după aceea pari teribil de caraghioasă...“ 
Riri, drăcoaica aceea mică, avea dreptate... 

— Ei, eşti gata? 

Dimitrie Hagianu îşi îmbrăcă trenciul din mers. Era un 
bătrân distins, cu nas mare, cărnos şi o linie amară a gurii. 

Femeia zâmbi tulburată. 

— Ştii, am emoţii... 

O bătu uşurel pe obraz: 

—  Copilării! Grăbeşte-te te rog. Trebuie să fim la 
aeroport cu cel puţin o oră înainte. 

În urma lor, mult timp după aceea, stărui un parfum vag 
de violete. Femeia cu florentină din ramă continua să 
surâdă trist, ca unei aduceri aminte. 


XXX 


Caricaturistul Val lacobescu privi încă o dată spre 
fereastra luminată de la etajul doi. Nevastă-sa, în bluză roz, 
cu un şal subţire azvârlit pe umeri, îşi flutură degetele în 
dreptul buzelor. 

— Nu uita ce mi-ai promis! le rog! 

Bărbatul zvelt, elegant, cu alură de sportsman, zâmbi 
făcându-i şmechereşte cu ochiul. 

— În regulă! 

Femeia se simţi înduioşată. 

„Ştrengarul... La aproape 60 de ani... N-o să se schimbe 
niciodată.“ 

lacobescu îşi mută valiza în mâna cealaltă. Opri un taxi: 

— Aeroportul Otopeni! 


XXX 


Iustin Făgădău îşi încheie rasa până sus la ultimul 
nasture, îşi potrivi pe frunte pălăria popească, luă 
geamantanul şi ieşi. Încuie de două ori, lăsând pe uşă un 
bilet: 

„Revin peste două săptămâni.“ 


XXX 


Ovidiu Diamantopol abandonă cârjele pe canapeaua 
maşinii răsuflând uşurat. 

Şoferul întrebă fără să se întoarcă, căutându-i ochii în 
oglinda retrovizoare: 

— Unde mergem? 

— Aeroportul Otopeni. 

— Aha! înţelese celălalt... Cursa de Viena, 22 şi 5. 

Diamantopol zâmbi distrat. 


— Da, da... Cursa de Viena. 

Abia îşi stăpânea tremurul mâinilor. 

„În sfârşit! Dumnezeule! În sfârşit... Nu, n-a fost în 
zadar!“ 

Tot drumul nu văzu nimic. În faţa ochilor avea o singură 
figură. O figură fără trăsături: Diavolul Alb. 


XXX 


Vasile Mareş îşi sprijinise tâmpla de fereastră. Înregistra 
prin sticla rece vibraţiile motorului iar la fiecare 
hurducătură capul îi tresărea. |inea gura uşor 
întredeschisă ca oamenii care nu pot respira pe nas. 

Economistul Anton Oprişan îl examină cu coada ochiului: 

„Mde... I-o fi plăcând să-şi zgâlţâie creierii.“ 

Apoi îl uită. Departe, se vedeau luminile Otopenilor. 


Laurenţiu Pantelimon Ciolac anunţă răspicat, fără să-l 
întrebe nimeni: 

— Am bilet pentru cursa de Viena de la orele 22 şi 5! 

Funcţionarul îi privi indiferent: 

— Şi? 

Ciolac îşi ridică bărbia şi traversă plin de importanţă 
holul. În drum mai opri două tinere în uniformă. Ştia foarte 
bine ce are de făcut dar nu se putea săâtura de savoarea 
celor trei cuvinte emise de fiecare dată pe cel puţin două 
tonuri mai sus decât era necesar pentru a fi înregistrate: 
Cursa de Viena. 


Miss Dorothy James-Porter se opri în mijlocul holului 
privind amuzată mulţimea: călători care soseau sau care 
plecau, hamali împingând cărucioare pline de valize, gură- 
cască, funcţionari. Auzi vocea difuzorului: 

— Les passagers pour la course... 

Zâmbi. Îi plăcea agitația. Înşfăcă valiza, cutia de pălării, 
apoi o geantă de voiaj şi se îndreptă cu paşi ţepeni spre 
biroul de informaţii. 

În urma ei câţiva întoarseră capul. Era o apariţie stranie. 
O femeie între două vârste cu un aer teribil de saxon. 
Deasupra bascului maro, pleoştit pe-o ureche, o pană 
extrem de fină desena zglobiu un semn de întrebare. 

Bărbatul din spatele biroului îşi astâmpără zâmbetul: 

— Nu, n-aţi întârziat. Avionul decolează la 22 şi 5. Vama e 
la stânga. 

O urmări lung cu privirea: 

„Ce chestie! Numai babalâci pleacă astăzi la Viena...“ 

Ridică din umeri şi îşi aprinse o ţigară. 


Bătrânelul părăsi oficiul vamal cu un steguleţ galben în 
mână. Ţinea braţul îndoit şi pe faţă i se citea o încordare 
maximă. Expresia amintea pe aceea a unui copil căruia i s-a 
încredinţat o sarcină ce depăşeşte în mod cert posibilităţile 
sale şi e conştient de asta. 

Stewardesa Nina Aldea îl aşeză în fotoliu mângâindu-l 
uşor pe umăr: 

— Suntem cuminţi, da? 

Preotul lustin Făgădău îşi ridică privirea. Avea o figură 
comună, cu un aer blajin. Nu-i puteai ghici vârsta. O faţă 
placidă, fără riduri. 

„Cam 48-50, maximum“, aprecie stewardesa. 

— E bolnav? 

Fata păru să ezite. Oftă: 


— Senil. Ni l-a încredinţat familia. La Viena e aşteptat. Se 
foi neliniştită: Am puţină treabă şi mi-e frică să nu facă vreo 
prostie. 

— Du-te, fiica mea, zâmbi preotul. 

Bătrânelul nu le dădu nici o atenţie. Flutura steguleţul de 
hârtie suspinând încetişor: 

— Uu! Uu! Uu!... 


XXX 


Prin peretele uriaş de cristal se vedea pista luminată iar 
în fund, la distanţe mari, trei avioane. 

— Cel din mijloc e al nostru, preciză cu vădită intenţie de 
conversaţie revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon-Ciolac: 
BAC-1-11 prototip 1965. 

Era un bărbat în vârstă, uscat. Când vorbea îşi fixa bărbia 
în piept încreţind pielea maxilarelor în pliuri adânci. În 
general, emana un aer de suficienţă accentuat de glasul 
autoritar care părea să decreteze chiar atunci când emitea 
simple banalităţi. 

Elena Hagianu zâmbi în gol, ca miopii. Un zâmbet amabil 
şi distant în acelaşi timp. Era limpede că nu avea de gând să 
se lase abordată. Amănuntul nu ţinea de o uscăciune 
înnăscut - femeia părea blândă şi delicată - ci de o 
mentalitate seniorială în privinţa cunoştinţelor ocazionale. 
Se strânse lângă bărbatu-său suspinând uşor. 

„Mă întreb dacă în viaţa ei a deschis singură o uşă, gândi 
Iustin Făgădău îndreptându-şi anteriul pe genunchi. Dar 
expresia e divină. Resemnată şi fericită în acelaşi timp.“ 

— Excelent avion! conchise Pantelimon-Ciolac. 

Economistul Anton Oprişan îşi strâmbă acru colţurile 
gurii: 

— Vacs! 

Nichita Dumitrescu abandonă brusc steguleţul galben şi 
arătând cu degetul spre ceasornicul preotului, cu broderii 


emailate pe capac, scânci: 

— Asta... Asta... 

Iustin Făgădău îl examină în linişte. Ochii bătrânelului, 
avizi, nu se puteau desprinde de jucăria strălucitoare. 
Aproape că-i vedeai lacrimile. Zâmbi şi i-l întinse împreună 
cu lanţul... Celălalt îl apucă cu amândouă mâinile. Îl strânse 
la piept şi începu să se legene. Din când în când, desfăcea 
pumnii şi-l privea pe furiş, apoi îi strângea repede la loc. 

— De ce întârzie ăştia? se interesă brusc iritat Anton 
Oprişan. Totdeauna întârzie! Parcă ar fi personalul de 
Buhuşi! O porcărie! 

Ochii mărunți, împlântaţi la rădăcina nasului, clipeau fără 
încetare fulgerând scurt figura ascuţită de şobolan. Purta 
un trenchcoat căptuşit, croit larg. Fularul gros îi 
îmbrobodea gura până în dreptul nărilor. Părea obsedat de- 
o singură idee: curenţi de aer vrăjmaşi, uşi deschise, răceli 
fatale. 

— Probabil, opină preotul, încă n-au terminat revizia. 

Contabilul interveni prompt: 

— Ba deloc, domnilor, deloc! Mai sunt, nu-i aşa, 22 de 
minute până la decolare. Îşi privi încă o dată ceasornicul 
ridicând mult manşeta. Exact 22 de minute şi 18 secunde. 
În maximum un sfert de oră ne invită la autobuz. 

Celălalt clătină sceptic capul. 

— Aiurea! 

— Îmi permiteţi? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac, revizor 
contabil. Se apropie scoţându-şi pălăria cu un gest larg: Şi 
dumneavoastră tot la Viena, desigur. 

— Tot! mormăi în silă Oprişan înfundându-se în fotoliu şi 
ridicând strategic gulerul hainei ca pe un paravan. 

„Pentru omul ăsta, gândi lustin Făgădău, nimic nu e în 
regulă. Îi miroase totul. Un tip obositor.“ 

Val lacobescu zâmbi subţire. Răsfoia distrat, într-o 
atitudine plină de eleganţă, revista ilustrată de pe 
genunchi. Arăta degajat şi distins. Ochii negri foarte tineri 
sclipeau maliţios: „Iotul e să ne simţim bine.“ Sub mustaţa 


căruntă, retezată scurt, gura cinică zâmbea mereu. La 
mână îi strălucea un lănţişor de aur. Podoaba nu deranja, în 
ciuda vârstei, pentru că nimic nu putea efemina trupul 
viguros, uşor adus de spate, capul puternic, masculin, 
construit în unghiuri. 

— Îmi daţi voie? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac, revizor 
contabil. Nu sunteţi cumva caricaturistul Val lacobescu? Mi 
se pare că v-am văzut la televizor. 

Celălalt zâmbi evaziv. 

— Da, da, îmi amintesc precis, continuă Ciolac. 
Împărţeaţi nişte premii. Am urmărit întâmplător emisiunea. 
În general, nu-i aşa, programul e slab... 

— Execrabil! preciză Oprişan înfăşurându-şi fularul. 

Se adresă unei stewardese care tocmai intrase: 

— Închide uşa, domnişoară! Dumneata nu simţi că-i 
curent? Hm, ca pe Bărăgan! 

— Tânăra generaţie! oftă Ciolac. Nişte neisprăviţi! Nici 
frică, nici respect. Ce spuneam? A da! Ca să fiu sincer am 
cumpărat televizorul dintr-un capriciu. Nu mai conta, nu-i 
aşa. 

lacobescu îi examină pantofii uşor scâlciaţi dar lustruiţi 
cu grijă, hainele modeste, fără strălucire, pălăria uzată. 
Individul nu făcea parte dintre aceia pentru care 5000 de 
lei nu înseamnă nimic. 

Dimitrie Hagianu îşi îngropă zâmbetul în colţurile gurii 
amare. '[inea tot timpul o sprânceană ridicată. Te aşteptai 
ca în orbita căscată să strălucească un monoclu, dar ciobul 
de sticlă lipsea. 

„Hm, îşi zise preotul. E incapabil să-şi ascundă originea. 
Şi în zdrenţe, tot boier ar arăta...” 

Elena Hagianu întoarse capul spre Miss Dorothy James- 
Porter. Pana sensibilă cocoţată deasupra bascului maron 
dansă câteva clipe pe motivul aceluiaşi semn de întrebare. 
Stătea ţeapănă, cu buzele strânse şi mâinile încleştate pe 
rama poşetei enorme. În ureche avea un aparat acustic. 

— Ce-aţi spus? întrebă în engleză. 


Bătrâna tresări. Se înclină politicos: 

— Nimic, scuzaţi-mă. 

Miss Dorothy James-Porter reveni la aceeaşi atitudine 
încremenită. 

— Hi! Hi! chicoti brusc Nichita Dumitrescu mângâind 
ceasornicul ca pe un copil. 

Diamantopol îşi trecu nervos degetele peste buze. 
Oamenii evitau să-l privească sau, delicaţi, simulau că nu-i 
observă infirmitatea. Nu te poţi uita fix la o caricatură 
jalnică, o epavă umană. Trupul schilodit părea să n-aibă 
oase. O masă de ţesuturi fără coloană vertebrală, prinsă 
într-un corset de piele cu articulaţii metalice. De la aşa 
ceva, îţi întorci penibil privirea indiferent, sau cu inima 
strânsă, dar păstrând aceeaşi impresie de penibil. Se 
întreba, undeva în subconştient, ce va deveni existenţa lui 
începând de mâine. Când timp de decenii eşti victima 
aceleiaşi obsesii, aceluiaşi vis, aceleiaşi idei fixe, împlinirea 
e însoţită de un sentiment de frustrare. Rămâi dintr-o dată 
buimac, îţi lipseşte ceva, intri într-o lungă vacanţă de care 
nu ştii cum să te bucuri. Îşi ridică privirea: 

„Oare m-a recunoscut? Sunt totuşi peste treizeci de ani. 
O viaţă!“ 

Se simţea uşor toropit, ca după un anestezic. 

— Puf! Puf! Puf! Puf! suflă încetişor Nichita Dumitrescu. 

Dădea din coate aşa cum fac copiii când îşi imaginează că 
sunt locomotivă. Neatent, îl atinse cu mâna pe Vasile Mareş. 

Scriitorul tresări puternic, parcă electrocutat. Ţigara i se 
frânse între degete. Preotul zâmbi jenat: 

— Nu vă supăraţi... 

Mareş îl privi cu aerul că nu înţelege. Pe figura 
întunecată ochii aprindeau vâlvătăi. 

„Abia se stăpâneşte.“ Iustin Făgădău îl examină pe sub 
pleoapele coborâte. „Mâinile îi tremură, nu se poate 
concentra un singur minut asupra aceluiaşi lucru. Curios...“ 

Scriitorul îşi aprinse  neîndemânatec altă ţigară. 
Pantelimon Ciolac se aşeză lângă Oprişan dregându-şi 


glasul. 

— Cunoaşteţi vreo adresă la Viena? Am auzit că-s pungaşi 
mari, nu te poţi apropia de nimic. 

Economistul îi răspunse fără să scoată nasul din fular. 

— Nu mă duc în aprovizionare. 

— De fapt ce vă interesează? întrebă Val lacobescu. 

— O cameră. 

— Există un hotel lângă Westbahnhof. Fux sau Fox. Curat 
şi cu preţuri accesibile. 

— Rahat! O porcărie! mormăi Oprişan. Două sute de 
şilingi pe noapte! 

— Cât?! se sperie contabilul, 200 de şilingi?! 

Caricaturistul îşi netezi mustaţa: 

— Sunt şi hoteluri mai rezonabile. Cu doi poli rezolvaţi 
problema. 

— Unde? sări Ciolac scoţându-şi carnetul şi stiloul. 

— La Caracal... 

Diamantopol îşi mângâie cârjele. Spuse încet: 

— Încercaţi pe Mariabhilfer Strasse, la o pensiune. 

Revizorul se îndreptă spre infirm cu mâna întinsă: 

— Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. Îmi pare bine. Îşi 
deschise din nou carnetul: Unde aţi spus? 

Scriitorul Vasile Mareş îi aruncă o privire urâtă şi desfăcu 
revista. Ochii alunecau distraţi peste paginile ilustrate. Soții 
Hagianu urmăreau absenţi forfota mulţimii. Bătrânul se 
întoarse la steguleţul galben abandonând ceasul preotului. 
Iustin Făgădău îl băgă în buzunar. 

Revizorul contabil îşi înşurubă cu grijă capacul stiloului: 

— Va mulţumesc. Peste două ore şi jumătate suntem la 
Viena. Aşa că... 

— La 13 februarie 1960 - declară amuzat caricaturistul, - 
cursa Londra-Roma s-a prăbuşit deasupra Alpilor. La 13 
aprilie acelaşi an, un avion de pasageri cade în Pacific. O 
lună mai târziu, dar în aceeaşi zi - 13 mai, un Boeing 
explodează în aer cu 140 de călători la bord. Se interesă 
amabil: Ştiţi în câte suntem astăzi? 


— 13 iulie, bâlbâi Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. 

Toţi se întoarseră surprinşi. Economistul Oprişan decretă 
scurt: 

— Vacs! 

— Cine mai crede azi in superstiții? întări contabilul 
ciocănind în acelaşi timp cu degetul îndoit în banca de 
lemn. 

Val lacobescu îi privi surâzând pe fiecare apoi îşi reluă 
lectura. 


— Oare cum o să ni se pară Viena după atâţia ani, nici n- 
am curajul să spun câţi? şopti Elena Hagianu. 

Bărbatu-său îşi holbă ochiul fără monoclu. 

— Neschimbată. Tot ce s-a construit nou e la margine. Au 
lăsat centrul intact. 

— Catedrala Sf. Ştefan... Acolo am ascultat prima oară 
Missa solemnis a lui Beethoven. Ce splendoare! A doua 
oară. 

— Ştiu. La Lise Marcian, în timpul războiului. 

— Ţii minte? Îşi întoarse faţa veştejită: Era în aprilie. Uşa 
spre verandă rămăsese deschisă şi toată camera de muzică 
mirosea a liliac. Parcă văd ciorchinii aceia grei. E curios ce 
rar ne gândim la lucrurile astea... Ce-o mai fi făcând Lise? 

Făgădău prinsese crâmpeie din conversaţie: 

„Lise... Camera de muzică... Hm... Vremuri apuse.“ 


Elena Hagianu scoase din sacul de voiaj o carte: Saint 
Bernard. 

Miss Dorothy James-Porter văzu titlul şi sări ca un 
cintezoi. 

— Oh! Saint Bernard. 

Oamenii o măsurară surprinşi. Femeia prinsese viaţă pe 
neaşteptate,  surâdea fermecător. Nu dădu atenţie 
stupefacţiei generale şi continuă netulburată: 

— Totdeauna am susţinut că Saint Bernard este o rasă 
superioară. Un câine amabil, plin de sensibilitate. 


Îl recomand călduros ori de câte ori am ocazia. Când îmi 
amintesc de Parry, îmi dau lacrimile. 

— Parry? întrebă surprinsă Elena Hagianu. 

— Yes, Parry. Închipuiţi-vă, a salvat şaizeci de oameni 
prinşi de o avalanşă şi i-a cărat la mănăstire. Un darling... 

Şi sărută aerul. 

Vorbele i se buluceau la gură. Se temea să nu fie 
întreruptă. 

— Desigur, e foarte inteligent şi Dingo, dar lipsit de 
inimă. Urăşte celelalte rase şi mai ales pe europeni. Dacă vă 
amintiţi, când a sosit la Paris a început să urle de îndată ce 
a făcut cunoştinţă cu câini civilizaţi. Fireşte! În 1699, abia a 
fost descoperit în Australia. N-a avut timp să se stileze. 

— Ce vrea? se interesă în surdină Ciolac. 

lacobescu ciocăni discret cu degetul pe tâmplă. 

— O chestie cu câini... Bate câmpii la modul cel mai voios. 

Celălalt îl măsură buimac. Englezoaica se desfăşura cu 
pânzele întinse: 

— Basetul e un câine admirabil de interior. Capricios 
desigur, puţin ipocrit dar foarte puţin. Admirabil pentru 
oameni în vârstă, plin de atenţii delicate. Ca să nu mai 
vorbesc de caniche. 

Prin faţa peretelui de sticlă trecu o pereche înlănţuită. 
Fata cu fusta foarte scurtă se rezemase de umărul tânărului 
care o săruta din mers. 

Laurenţiu Pantelimon-Ciolac îşi ridică arogant bărbia: 

— Elementară lipsă de decenţă! Sau mai degrabă 
nesimţire! Da, ăsta e termenul: Nesimţire! Aţi văzut ce fustă 
avea? Aproape că i se vedea instalaţia. Mă întreb, domnilor, 
nu-i aşa, unde o să ajungem cu manierele astea deşănţate?! 
Păi pe vremea mea, când intra tata în odaie săream de pe 
scaun şi-i pupam mâna. 

— Impresionant. Şi? A contribuit cu ceva chestia asta la 
reuşita dumitale în viaţă? se interesă amuzat caricaturistul. 

— Da! strigă Ciolac şi Mareş scăpă revista. Mi-a trasat o 
linie de conduită în societate, m-a învăţat ce înseamnă 


cinstea, bunul simţ şi respectul faţă de bătrâni. Dar iată că 
există din nefericire, nu-i aşa, de-alde dumneata - degeaba 
te superi - care încurajează astfel de purtări. 

— Nu mă supăr, domnule Ciolan. 

— Pardon! Ciolac! rectifică înţepat contabilul. Laurenţiu 
Pantelimon-Ciolac. 

— Mă rog. Trebuie să recunoşti însă că fata avea nişte 
picioare trăsnet. De milioane! Păcat să nu le arate. Dacă ar 
fi după mine aş decreta prin lege, care-s bine făcute, să 
umble goale. Ciolac îl privea sufocat. S-au schimbat 
vremurile! Acum, când prelaţii joacă fotbal la Vatican - şi fie 
vorba între noi nu-i nimic rău în asta, de ce să se 
anchilozeze nefericiţii, numai pentru că sunt funcţionarii lui 
Dumnezeu? - te necăjeşte faptul că o fustă are patruzeci de 
centimetri mai puţin decât erai obişnuit să vezi la mama 
dumitale?! 

Făgădău primi săgeata cu acelaşi zâmbet blând. 
Profitând de pauză, englezoaica se ridicase în picioare 
perorând înfierbântată. Făcea impresia că uitase unde se 
află. 

— Scottish-terrier-ul, fox-terrier-ul şi loulou de Pomeranie 
sunt fără egal! Când lady Elisabeth Winston a cumpărat un 
chow-chow, eu i-am spus: Ei bine, lady Elisabeth, n-o să mă 
convingeţi că afurisitul acela de negustor n-a încercat să vă 
influenţeze. O englezoaică şi o lady ar fi ales un griffon ori 
în cel mai rău caz un fox-hound jurancon, şi atunci n-aş fi 
avut nici o pretenţie. Da, aşa i-am spus! Noi, în cadrul 
societăţii pentru protecţia animalelor. 

— E clar! înţelese în sfârşit lacobescu. 

Elena Hagianu se strânse lângă braţul bărbatului. 

— Ţii minte când am plecat la Madrid? Era o noapte 
asemănătoare. Ceaţă, rece... În vagon se făcuse frig şi tu 
mi-ai pus pe umeri pardesiul tău. Ai desfăcut sticluţa de 
Cointreau. Parcă simt aroma... În cuşeta de alături se afla o 
pereche în voiaj de nuntă. Erau teribil de jenaţi... 

— Sunt şi ei bătrâni acum, mormăi Hagianu. 


— Hi! Hi! 

Bătrânul îşi ridicase picioarele în dreptul gurii pedalând 
în aer. Făgădău îi mângâie braţul. 

Stewardesa Nina Aldea apăru cu o mapă sub braţ: 

— Poftiţi la autobuz, vă rog. 

Caricaturistul o măsură cu un zâmbet de golan bătrân. 
Şopti la urechea contabilului: 

— Hm! Curăţică! Oare cine o lucrează? 

Fata luă în primire bătrânelul mulţumindu-i din ochi 
preotului. Ovidiu Diamantopol îşi potrivi cârjele şi încercă 
anevoie să se ridice. Nina Aldea păru să ezite. 

— Am să-l ajut eu pe dumnealui, şopti Făgădău, uitându- 
se la infirm. 

Mareş şi Oprişan ieşiră primii. 

Sprijinit de braţul preotului, Diamantopol îmbrăţişă pista 
luminată. Reflectoarele, terenul plat îi amintiră cu un şoc alt 
peisagiu. Şi străveziu, în contururi neclare, o siluetă de 
coşmar: Diavolul Alb. 

Revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon-Ciolac îl ajunse 
din urmă pe lacobescu: 

— Spune-mi te rog, chestia cu accidentele în aer a fost 
nu-i aşa, o glumă. 

Caricaturistul surâse enigmatic: 

— Desigur. Îl privi ţintă: Mai ai timp totuşi să te 
răzgândeşti... 


Capitolul II 


CIUDĂŢENII LA ZECE MII DE METRI 


| renul de aterizare părăsi pista şi avionul începu să 
urce spintecând noaptea. Bucureştiul rămăsese jos, în 
prăpastie, ghem de lumini tivite cu negură. 

Val lacobescu încercă să-şi imagineze Calea Victoriei. 
Calea Victoriei aşa cum o ştia el, la două sau trei dimineaţa, 
cu cheflii rătăciţi căutând o bombă unde ar mai putea găsi 
ceva de băut, cu taxiuri goale încetinind brusc în preajma 
pietonilor solitari. Calea Victoriei, cu stopuri adormite şi 
ferestre mute în spatele cărora oamenii visează la te miri 
ce, cu câte un câine vagabond adulmecându-ţi poalele şi 
cerşind adăpost. Se gândi apoi la nevastă-sa. Un zâmbet 
cald îi înflori pe buze. 

lustin Făgădău îşi făcu o cruce mare şi îngână o 
rugăciune surdă cu ochii închişi. 

Stewardesa înveli picioarele moşneagului cu o pătură 
cadrilată. Nichita Dumitrescu ţinea în mână două creioane 
colorate şi o bucată de hârtie. 

— Hi! Fac o căsuţă! 

— Bon voyage, cheri, suflă Elena Hagianu. 

În ochi avea lacrimi. Bărbatul îi strânse degetele. 

Economistul Anton Oprişan smulse pardesiul din cârlig şi 
se ridică ostentativ. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nina Aldea. 

— M-aţi luat de tâmpit, aşa-i?! 


— Nu înţeleg. 

— Dumneata nu vezi că stau pe aripă? N-am nici o 
perspectivă! 

Caricaturistul râse: 

— E noapte, dom'le! Ce perspectivă să ai? 

Economistul păru deconcertat dar nu abandonă. 

— Treaba mea! E o chestiune de principiu în primul rând. 
Adică de ce să-şi bată ăştia joc de mine!? 

Studie poziţia locurilor goale şi alese, nu prea convins, un 
scaun alături de Pantelimon-Ciolac. 

— Nu cred că eşti prea inspirat, observă lacobescu 
ascunzându-şi zâmbetul. În caz de accident, Doamne 
fereşte, cei mai expuşi sunt călătorii din faţă. Vreau să spun, 
cei din imediata apropiere a cabinei de comandă. 

Brusc, ca la un semnal, Ciolac şi economistul se ridicară 
precipitându-se spre coada avionului. 

Miss Dorothy James-Porter îi privi nedumerită fără să 
înţeleagă nimic. 

Ovidiu Diamantopol îşi lăsă capul pe spate. 

„„.„A suta călătorie cu avionul. Lumea traversată în lung şi- 
n lat. Bregenz-la Paz-Bombay-Fort de France-Viena, cu 
barca pe Amazoane sau în sanie, orbit de gheţurile Alaskăi. 
Voiajuri încăpăţânate, dictate de o fantezie străină, de o 
himeră. Acum, cea mai scurtă şi poate ultima călătorie. 

Vasile Mareş îşi privi ceasul. 

„Au trecut abia cinci minute.“ 

Simţi o atingere pe umăr. 

— Cu dumneata n-am făcut cunoştinţă. Revizorul contabil 
îşi trecu braţul pe sub nasul lui Oprişan pentru a putea da 
mâna. Îmi dai voie? Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. 

— A, da... Mareş... Vasile Mareş, scriitor. 

— Extraordinar! Ştii că am auzit de dumneata! După ton, 
celălalt urma să-i fie recunoscător. Da, da, am citit ceva în 
Revista literară, dacă nu mă înşel... 

— Vă înşelaţi, se strâmbă Mareş. Sublinie: În România 
literară, n-am publicat niciodată. 


— Exclus! Probabil nu-ţi mai aminteşti. Chiar m-a izbit 
numele. Am o mătuşă din partea mamei, Marie-Jeanne 
Mareş, nevasta generalului. Râse din gât: Om fi rude, mai 
Ştii. 

— Nu cred. 

— Cunoşti Viena? 

— Puțin. 

— Frumos oraş, se ambală Ciolac. lar vienezii... 
amabilitatea personificată! Am făcut studiile acolo. Asta se 
întâmpla prin '31-'32. Mi-aduc aminte, aveam o gazdă pe 
lângă Prater. Fiică-sa... 

Mareş se agăţă de stewardesă ca de un colac de salvare. 

— Domnişoară, dacă eşti amabilă, o cafea şi un coniac 
mare. 

Ciolac îşi umezi buzele. 

— Şi mie o oranjadă. 

Caricaturistul nu rezistă ispitei: 

— Ştii cât costă, domnule Ciolan? 

— Pardon! Ciolac! Laurenţiu Pantelimon-Ciolac. Ai să mai 
auzi de numele ăsta! 

— Sunt convins. 

Fata dădu să plece dar contabilul o opri: 

— Cu titlu informativ, nu-i aşa. Cât costă o oranjadă? 

— Servim numai jus. Cincisprezece cincizeci. 

Omul rămase cu gura căscată: 

— Cât?! 15,50?! Dar unde vă treziţi? 

— La drumul mare! făcu Oprişan ridicându-se. Bandiţi, 
domnule! Sunt în stare să te dezbrace! 

— Bine c-am întrebat. 

Stewardesa se interesă zâmbind subţire: 

— Menţineţi comanda? 

— Ei bravo! Crezi că eu fur? Ce te tot foieşti, domnule? 

Oprişan aştepta în picioare cu pardesiul pe braţ: 

— Nu-mi place aici. E prea izolat. Merg mai in faţă. 

Ciolac se luă după el. 

— Ai dreptate. Dumneata rămâi? 


Scriitorul nu-i răspunse. lacobescu se uită amuzat la 
economist. 

— Tot nu ţi-ai găsit locul? Dacă nutreşti convingerea că te 
avantajează, sunt gata să ţi-l cedez pe-al meu. 

Oprişan cântări poziţia apoi clătină din cap nemulţumit. 

— Trage. Totdeauna trage lângă fereastră. 

Pipăi îndelung stofa, încercă suspensia câtorva fotolii şi în 
sfârşit se aşeză lângă Ciolac. 

Revizorul contabil îşi reluă amintirile: 

— Şi cum vă spuneam, domnilor, în 1932 studiam la 
Viena. Linerel, de familie, bani, evident fata gazdei a pus 
ochii pe mine. Uite aşa nişte cozi avea! Îşi arătă antebraţul: 
Blonde ca mătasea de porumb. Şi un ten carminat... Petală 
de roză. Când roşea, ziceai că a dat cu chinoroz. 

— Dar ea, sugeră caricaturistul, nimic! Naturală! 

— Sută la sută, domnule! 

— Gretchen! pufni dispreţuitor economistul Oprişan. 

Ciolac îi privi nasul ascuţit, ochii mici, gura cârtitoare şi 
clătină capul: 

— Un boboc de fată, ascultaţi-mă pe mine! Ce buziţe! Ce 
ochişori! Adoptă subit tonul de idilă: Sâmbătă seara 
mergeam la o berărie pe lângă Opernring. Eu luam doi ţapi 
şi ea ronţăia covrigi cu susan... 

—  Bănuiesc că-i dădeau lacrimile de recunoştinţă, 
observă caricaturistul. 

— Dar ce, interesate ca deşănţatele astea de azi?! E 
posibil?! Vine fiu-meu la mine şi zice: „Iată, atinge-mă cu un 
pol, să-mi scot gagica.“ 

— Şi junele culant! Calcă bine... 

— „Un pol!“ Ca să nu mai vorbim de vocabular! „Un pol? 
zic. Ai înnebunit?! Un pol? Adică zece pâini?“ 

Val lacobescu continua să se amuze. 

— Clar! O să-l ruineze femeile... 

— "Ţine minte de la mine! Pe maică-ta o duceam la un film 
şi ăla colea, la Rahova, că era 2,50 lei biletul. Nu ştie că eşti 
student? 


Caricaturistul izbucni în râs. 

— Hai că ai haz, nene! Zi mai departe cum e cu buziţele 
nemţoaicei. 

— Oribil! Miss James Porter îşi fixă mai bine aparatul în 
ureche. Singurul animal care nu mi-e prieten: şobolanul! 
Numai când mă gândesc... 

Făgădău o asculta resemnat clătinând capul la intervale 
regulate. 

— A venit in Europa în 1727 traversând Volga înot. Îmi 
amintesc că atunci când secretara asociaţiei, Miss Susan 
Stevenson - o fată adorabilă cu un păr minunat - m-a 
anunţat că în cartierul de vest a început o campanie 
împotriva şobolanilor, nu m-am opus. Mi-am întărit inima şi 
mi-am întors obrazul. Exact cum vă spun. Mi-am întors 
obrazul. Dorothy James-Porter strânse pumnii. Înţelegeţi? 

Preotul îi dădu toate asigurările că înţelege foarte bine. 

— Nu, nimeni nu va afirma despre mine că sunt o femeie 
fără suflet. Am înfiinţat orfelinate, un spital, chiar un cimitir 
pentru animale şi nu mi-e ruşine să recunosc că tot eu am 
iniţiat rubrica „Adoptaţi-mă“ din magazinele ilustrate. 

— Adoptaţi-mă? 

— Nostim, nu? Ştiţi cum procedăm? Fotografiem câinii şi 
pisicile găsite şi le publicăm pozele în reviste. Nu vă puteţi 
închipui câţi bieţi micuţi am reuşit să cazăm până acum. 

Ciolac îl trase de mânecă pe caricaturist: 

— Ce tot cârâie aia? 

— Despre pisicile orfane. 

— E limpede. Scleroza... 

— Avem oameni devotați... Când vorbea, Miss James- 
Porter pulveriza stropi de salivă şi Făgădău îşi ducea mereu 
mâna la nas, vânându-i ca pe țânțari. Chiar această 
domnişoară Stevenson, secretara. Ce fată admirabilă! Luna 
viitoare împlineşte şaptezeci de ani. Ne-am gândit să-i 
comandăm o pendulă cu doi ogari din bronz. Nu credeţi că 
e minunat? 

Preotul se înecă. 


— Desigur... 

Elena Hagianu îşi netezi părul fără culoare: 

— Sunt atât de fericită, cheri. Nu mâine, dar poimâine 
am s-o caut pe Anne-Marie Von Rothman. Avu un râs mic: 
Mi-am amintit ceva nostim. Ştii, ea era externă. Se purtau 
ghete înalte cu şireturi. Perechea care-i plăcea avea trei 
numere mai mult. Le-a cumpărat aşa. Tot pensionul a murit 
de râs, până şi belgianca, domnişoara Levrier, profesoara 
de pian. 

— Uu... Uu... Uu..., chiui prelung bătrânelul. 

Îşi umfla şi-şi dezumfla obrajii pufăind ritmic. 

— Le  malheureux... Umerii doamnei Hagianu se 
înfiorară: Nu mi-ar place să ajung ca el. Prefer câţiva ani 
mai puţin. Şi încă ceva: să mor pe neaşteptate. Să nu ştiu 
de dimineaţă că seara, ori peste câteva ore îmi voi da 
sufletul. Asta-i cel mai chinuitor: agonia. Agonia conştientă. 

Stewardesa aduse cina. lăvi apetisante cu pacheţele 
aseptice: şuncă, ouă, pui rece, caşcaval, tartine cu ciuperci. 

Anton Oprişan aruncă o privire circumspectă spre 
porţiile celorlalţi, apoi strâmbă din nas. Chemă piţigăiat: 

— Domnişoară! 

Fata veni precipitat. Economistul nu era un pasager 
comod. Cunoştea genul. 

— Aş putea afla de ce tocmai mie trebuie să-mi daţi 
piciorul? Nu suport picior de zburătoare! Vreau piept! 

— Imediat! 

Oprişan reţinu tava: 

— Un moment! În al doilea rând, caşcavalul e numai 
coajă, ciupercile un pretext, chifla cea mai mică! 

— Ştiţi, ne vin gata ambalate. 

— He, he! râse economistul ca unul pe care nu-l poţi 
păcăli, arătând cu degetul gros spre ceilalţi: Ale dumnealor 
nu tot ambalate vin? Se compară?! Începu să se monteze: 
Nu înţeleg ce aveţi cu mine?! Vă sunt antipatic? Par mai 
tâmpit decât... Găsi: Amicul Laurenţiu Pantelimon-Ciolac? 

Contabilul ţâşni în picioare: 


— Domnule! Cere-ţi scuze imediat! 

— De ce? Eu te consider un om normal. Etalon de 
măsură. 

Nina Aldea luă tava şi dispăru în oficiu. lacobescu râdea 
sincer amuzat: 

— Eşti teribil! Mă întreb din ce ţi se trage. 

Oprişan respinse provocarea. Colţul gurii îi zvâcnea. 
Studie îndelung a doua porţie şi începu să mănânce cu aer 
de martir. 

Pantelimon Ciolac îl privea otrăvit. Când stewardesa îi 
întinse cina, refuză scuturându-şi mâinile. 

— Nu domnişoară, mulţumesc. Seara nu mănânc. E, nu-i 
aşa, mai sănătos, şi privi important peste capetele 
călătorilor. 

— Individul nu ştie că cina intră în preţul biletului, suflă 
caricaturistul la urechea lui Diamantopol. Îi e frică să nu 
plătească. Abia aştept să i-o spun. Evident, când ajungem la 
Viena. 

Infirmul îl privi lung: 

— Ai o inimă... 

— Dă-l naibii! Mă enervează! 

Ochii caricaturistului alunecară în lungul avionului. 
Scriitorul Vasile Mareş mânca absent, părea că înghite 
greu. Făgădău, delicat, cu gesturi mici de femeie. Hagianca, 
sub pretexte străvezii, ceda bucăţile cele mai bune 
bărbatului care se opunea de circumstanţă. Diamantopol 
aproape nu se atinsese, englezoaica mesteca saxon şi 
conştiincios, iar Ciolac râbda stoic. 

Val Ilacobescu râse încetişor. O idee îi trecu prin minte: 

— Ştii ceva? 

— Îm? făcu Oprişan puricând bucatele şi izolând 
dezgustat ceea ce i se părea suspect. 

Caricaturistul se aplecă mângâindu-şi mustaţa scurtă. 

— Am făcut un calcul! Suntem, va să zică, zece 
pasageri... 


— Îl pui şi pe ăsta cu steguleţul la socoteală? Mă rog, să 
zicem zece. Şi ce-i cu asta? 

— Ai răbdare! Cu stewardesa fac unsprezece. Plus doi 
piloţi. 

Oprişan îşi holbă ochii mici. 

— Ştii că ai dreptate? Suntem 13. 

— Exact! exclamă satisfăcut lacobescu. Un număr al 
naibii de norocos! 


Oamenii tăcură. Gândurile li se încrucişau: 

„Diamantopol! Ce caută aici? Să fie o simplă întâmplare?“ 

„Încă zece minute. Ar fi trebuit să pun cuțitul în 
buzunarul hainei. Oare m-a recunoscut?“ 

„Nu bănuieşte nimic. N-are cum să bănuiască. Până 
acum, totul a decurs perfect.“ 

„Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Dacă şi de data asta îl 
pierd...“ 

„lotul e să-mi păstrez calmul. Poate că nu e decât o 
coincidenţă, deşi... omul ăsta ar fi în stare să mă caute şi pe 
lumea cealaltă. Hans! Imbecilul! L-a avut în mână.“ 

„Încă nouă minute.“ 


Capitolul III 


VERDICTUL 


Peste hublouri se aşternuse o pojghiţă uşoară, un abur 


compact ca o crustă. Şi dintr-o dată, pasărea uriaşă orbi. 
Lumina se stinse. Avionul ezită apoi îşi continuă zborul. 

Vocile se învălmăşiră în întuneric: 

— Ce-i porcăria asta? Lumina! 

— Hei! Domnişoară! 

— Lumina! 

— Ah, piciorul, Dumnezeule! 

— Ce se întâmplă? 

— Ajutor! 

Lumina se aprinse. Nina Aldea apăsă pe rând butoanele 
roşii de la siguranţele tabloului electric. 

— Un scurtcircuit provocat. Mă întreb... 

Nu-şi termină gândul. N-o asculta nimeni. Pasagerii 
priveau înspăimântați spre cabina de comandă. 

Cu un strigăt de groază, fata se repezi spre unul din 
piloţi. Îi luă capul în mâini, hohotind. 


Reveni după câteva minute, închise uşa şi se sprijini cu 
tot trupul de ea. Faţa i se golise de sânge. 

— Vă rog să vă păstraţi calmul. 

Încerca din răsputeri să se stăpânească. Oamenii 
aşteptau  încremeniţi cu  gâturile întinse, cu mâinile 
încleştate pe fotoliu. 


— Membrii echipajului au fost asasinați... Conduce pilotul 
automat... Lăsaţi-mă să vorbesc. Vom zbura în linie dreaptă 
până când... până când se va termina combustibilul. Afară 
doar... Îi privi cu o intensitate dureroasă: Doar dacă cineva 
dintre dumneavoastră poate să readucă aparatul la sol. 

Nu se auzi nici un zgomot. Doar ţiuitul prelung, obsedant 
al motoarelor. Se uitau mut unii la alţii scormonindu-şi 
feţele. Într-un târziu, ridicară din umeri. 

Nina Aldea respiră adânc: 

— N-am voie sa vă ascund adevărul. Peste patru ore ne 
prăbuşim! 

Era ora 22 şi 35 de minute. 


__ Avionul continua să zboare în spaţiul negru fără sfârşit. 
Întunericul îi da târcoale aşteptând... 


Compuneau un fragment din halucinantul tablou al lui 
Goya Pelerinaj la San Isidro. Figuri hâde, expresii 
demenţiale, ochi ieşiţi din orbite. 

Revizorul contabil Pantelimon-Ciolac rămăsese cu gura 
căscată. Placa îi căzuse descoperind gingiile devitalizate. 
Buza superioară încreţită aduna sudoarea în picături 
mărunte. Din chipul lui Oprişan nu se zăreau decât ochii 
congestionaţi, de fiară înjunghiată. Scriitorul Vasile Mareş 
tresărea  convulsiv. Dimitrie Hagianu, cu  sprânceana 
ridicată, părea o caricatură. Nevastă-sa încremenise cu 
mâna pe gât. Prăbuşită într-un fotoliu, Nina Aldea plângea 
în hohote. Iustin Făgădău privea în gol bolborosind. 

— Doamne Dumnezeule. 

Val lacobescu încercă să zâmbească. Îi trecu în revistă pe 
fiecare apoi ochii i se pironiră asupra lui Pantelimon-Ciolac: 

— Imbecilule! N-ai toaletă? 

Apoi izbucniră dintr-o dată. Contabilul se agăţă de 
hainele celor din jur, întrebând fără să aştepte răspunsul: 

— Cum e posibil?! Cum e posibil?! Aşa din senin? De ce? 


— Cine-i nemernicul? ţipă isteric Anton Oprişan. Cu 
mâinile mele îl ucid! 

Elena Hagianu îşi frământă degetele spasmodic. 

— Ce se întâmplă, Dim? 

Bărbatul nu-i răspunse. Mazxilarul lui Pantelimon Ciolac 
tremura. 

— Cum e posibil?! Cum laşi să urce un criminal în avion? 

Caricaturistul continua să zâmbească. Se aplecă spre 
Diamantopol precizând cu tâlc: 

— Treisprezece! 

Pleoapele infirmului zvâcniră: 

— Niciodată nu te înşeală intuiţia? 

În panica generală, Miss Dorothy James-Porter scăpase 
aparatul acustic. Ciolac îl călcase fără să vrea, zdrobindu-l. 
Femeia examină neputincioasă carcasa strivită, izolată 
dintr-o dată, scutită de groaza celorlalţi. Sesiză totuşi 
agitația din jur şi atinse braţul infirmului: 

— Ce se întâmplă? 

Diamantopol ezită câteva clipe apoi îi comunică prin 
semne că totul e în regulă. 

Anton Oprişan ţipă piţigăiat: 

— Cine-i nemernicul? 

Ciolac o apucă pe stewardesă de umăr: 

— 'Tovarăşe! Dumneata n-auzi?! 

Fata ridică încet capul. Lacrimile amestecate cu rimel 
desenaseră pe obraji două pârtii lungi, murdare. Se uită la 
el rătăcită. Contabilul perora agresiv: 

— Răspunzi în faţa legii de tot ce s-a întâmplat! Ce 
înseamnă ne prăbuşim?! Nu mă interesează! Faci parte din 
echipaj. Obligaţia dumitale... 

— Cretin! scrâşni scârbit caricaturistul. 

Pantelimon-Ciolac  realiză absurdul situaţiei şi se 
îndepărtă gesticulând dezordonat. 

— Oricum... Ce vină am eu... 

— Cuţitul! sugeră Oprişan. Trebuie să aibă cuțitul la el! 
Canalia! 


Nina Aldea îşi apăsă palmele pe ochi. 

— Calmaţi-vă! Pentru numele lui Dumnezeu calmaţi-vă! 
Se agăţă de preot: Părinte, fă ceva! Ajută-mă! 

Ciolac strigă împungându-l cu degetul pe economist: 

— Tu i-ai ucis! Te-ai ridicat de cincisprezece ori. A fost un 
simplu pretext ca să provoci scurtcircuitul fără să atragi 
atenţia. 

Oprişan se contorsionă în fotoliu. Ochii îi alergau 
neliniştiţi: 

— Idiot bătrân! De fiecare dată când m-am mutat ai venit 
după mine. lar ultima oară, ocupai fotoliul din margine. 
Căutaţi-l! Trebuie să aibă arma la el. 

Întinse mâna spre buzunarul contabilului. Pantelimon- 
Ciolac se feri. 

— Nu mă atinge! 

Vasile Mareş îşi concentră privirea asupra lui Hagianu. 

— Înainte de a se stinge lumina stăteai în fotoliu lângă 
soţia dumitale. 

— Exact. 

— Când s-a aprins, te-am văzut în picioare. Preciză: 
Departe de ea. 

Hagianu se ridică ameninţător. Vorbi rar, răspicat, cu 
tonul specific al individului foarte stăpân pe sine: 

— Dacă-ţi pocnesc o palmă ai să vezi mai bine! 

— Dim, te rog, n-are rost... Dumnealui s-a înşelat, 
desigur. 

— Nu, doamnă, nu m-am înşelat. 

— Ce impertinenţă! 

— Căutaţi-l! strigă Oprişan. Unul din ei trebuie să aibă 
cuțitul. 

Nina Aldea îşi astupă urechile. Preotul continua să se 
roage cu voce scăzută. Fulgerat de un gând Pantelimon 
Ciolac se întoarse spre lacobescu: 

— Îmi aduc perfect aminte că pe aeroport, încercai să ne 
familiarizezi cu accidentele aeriene. 


— Iar ceva mai târziu - se asocie scriitorul - te obseda al 
naibii cifra 13. Poţi să ne explici şi nouă cum ai intuit 
catastrofa? 

— Căutaţi-l! sugeră surescitat Oprişan. 

Caricaturistul întoarse încet capul spre Diamantopol. 
Rosti calm: 

— E pentru prima oară în viaţă când văd atâţia cretini 
adunaţi la un loc! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă contrariată Miss Dorothy 
James-Porter. 

Adâncit în rugăciune, preotul nu-i răspunse. Ciolac se 
apropie privind-o lung. Explodă: 

— Englezoaica e! Înainte de crimă s-a dus la toaletă. Am 
văzut-o cu ochii mei! 

Femeia zâmbi nedumerită, neştiind ce să spună. Găsi 
ceva de circumstanţă: 

— Sper ca vă simţiţi bine. O călătorie plăcută, nu-i aşa? 

— Face pe tâmpită! se îndoi revizorul contabil. Crede că 
ne aiureşte. 

— De ce? De ce? ţipă răguşit Oprişan. 

— Într-adevăr, mormăi pe gânduri Hagianu. De ce? 

lacobescu se ridică: 

— Aţi înnebunit! E o idioţenie, nu vă daţi seama? Avea o 
voce puternică care le acoperea pe toate celelalte: Ce vă 
pasă cine şi de ce a ucis? Evident, e unul dintre noi. 
Urmăreşte ceva. Nu asta-i important! Vreţi să faceţi justiţie 
acum, cu patru ore înainte de a crăpa? Nu înţelegeţi că o să 
crăpăm?! 


Amuţiră. 

„M-a recunoscut! Atunci?! De ce a trebuit să ucidă 
piloţii?“ 

„Hm! E ceva în neregulă! Prea e liniştit.“ 

„Nu mă slăbeşte din ochi. Ştie că eu. Precis ştie!“ 

„Calm! Calm! În fond, mai sunt aproape patru ore.“ 


Elena Hagianu îşi şterse lacrimile. Încercă să zâmbească: 

— Poate nu va fi atât de îngrozitor. Adăugă într-un târziu: 
Eram prea fericită... 

— Hi! chicoti bătrânelul ridicând în sus o hârtiuţă 
mâzgălită cu creioane colorate, apoi îşi reluă concentrat 
activitatea. 

Contabilul - omul ideilor bizare - ţâşni în picioare: 

— Paraşute nu aveţi? 

— Nu. Cine s-ar mai urca în avion văzându-le? 

—  Ucigaşilor! izbucni Oprişan. Cea mai elementară 
măsură de precauţie! 

— Nu se poate! Trebuie să existe o soluţie. Dacă ne-am 
lăsa pe-o aripă cumva, undeva pe o apă, sugeră aiurea 
Pantelimon-Ciolac. 

lacobescu îl repezi enervat: 

— Baţi câmpii rău, amice! Ce apă? Care apă? Ai măcar 
idee unde te afli? Sau îţi închipui că porcăria asta e o rață 
sălbatecă?! Auzi! Pe o aripă!!! 

Iustin Făgădău se desprinse din rugăciune. Figura îi 
devenise cenuşie dar nu-şi pierduse calmul. Şopti, mai mult 
pentru el. 

— Toate au fost de mult hotărâte... 

Ciolac se ridică din nou în picioare. 

— Cred că ar mai fi o şansă. Pilotul automat dirijează 
aparatul deasupra aeroportului din Viena. Văzând că nu 
aterizăm, că nu răspundem la apelul lor, vor trimite un 
avion în recunoaştere. Un pilot încercat ar putea cu puţin 
noroc să sară pe aripa noastră... 

Caricaturistul fluieră a pagubă. 

— Ăsta are un fix cu aripa! Pe-o aripă!... Ha, ha! Ca la 
circ! De ce nu pe coadă?! 

Dorothy James-Porter trase de mâneca lui Făgădău. Vorbi 
neaşteptat de tare: 

— Mi-am adus aminte, vroiam sa vă spun că ogarii de 
bronz comandaţi pentru Miss Stevenson sunt ruseşti. Spre 
deosebire de cei englezeşti, au botul mai scurt şi ţin 


urechile spre spate. Am văzut schiţele. Adorabili... Expresia 
e tot ce poate fi mai izbutit. Cred că o să fie foarte 
încântată. 

— Deci practic, n-avem nici o şansă, conchise revizorul 
contabil. 

Pe buzele lui Oprişan apăruse o spumă uşoară: 

— Ucigaşilor! Ucigaşilor! 

lacobescu îşi muşcă degetele. 

— Într-adevăr, niciuna. Îl privi pe preot cu ironie lugubră: 
Doar dacă nu intervine cumva şeful dumnealui. Pune o pilă, 
părinte! 

Ciolac privea în gol, cu gura căscată. Vasile Mareş 
începuse să scrie într-un caiet. Dorothy James-Porter îşi 
potrivi panglica înfoiată de la gât. Declară plină de 
importanţă: 

— La Viena sunt aşteptată de Frau Dagmar Schultz, 
preşedinta de onoare a Asociaţiei din Austria. Închipuiţi-vă, 
corespondăm de doi ani fără să ne cunoaştem. O respect 
foarte mult. Ea a propus prima oară la Congresul de la 
Vancouver renunţarea la zgardă sugerând lesa căptuşită cu 
vatelină. Domnule pastor - femeia râse cochet -, am fost 
pur şi simplu invidioasă. Cum de nu mi-a trecut mie prin 
cap ideea asta pentru bieţii micuţi?! 

— Ce zice? întrebă răguşit Ciolac. 

Făgădău zâmbi trist. 

— Că o aşteaptă cineva la Viena. 

— Poate pe lumea ailaltă! Contabilul se proţăpi în faţa 
englezoaicei. Din ochi îi ţâşnea otravă. Ţipă: Murim 
cucoană! Ai să mori! Ne prăbuşim! 

Pe obrazul femeii alunecă un surâs tremurat. Îl privea 
speriată fără să înţeleagă. 

— Lăsaţi-o în pace, interveni preotul. 

— Să ştie! răcni Ciolac. Să ştie şi ea! De ce să nu ştie? 

Arătă cu mâinile cum se vor prăbuşi. Nu păru mulţumit şi 
smulse hârtia bătrânelului ca să-i deseneze. Moşneagul clipi 
nedumerit şi începu să plângă. 


— Să ştie! Să se chinuiască şi ea! scuipă cuvintele Ciolac. 

— De ce? întrebă Făgădău. Cu ce te linişteşte asta pe 
dumneata? Cu ce te ajută? 

Bătrânul continua să-şi reclame scâncind bucata de 
hârtie. lacobescu o luă din mâinile contabilului. Şopti 
printre dinţi, cu ură: 

— Canalie! 

— Mai avem trei ore şi patruzeci de minute. 

Nichita Dumitrescu desena o casă cu acoperiş albastru. 


Radionavigatorul Ştefan Sima se pregătea să-şi încheie 
ziua de lucru. Deschise registrul şi începu să noteze datele 
meteorologice. 

13 iulie 197... Plafonul de nori ridicat. Peste 8 mii de 
metri. Viteza vântului, 15 km pe oră. Vizibilitatea, 4.000 de 
metri. Marja scade. 

Pe ecranul radiolocatorului apăru un punct minuscul. Îşi 
privi ceasornicul: 

„Cursa de Viena.“ Oftă: „Şi cu asta, basta!“ 

Puse în funcţiune aparatele de emisie: 

— Sunt turnul de control Sibiu. Confirmaţi recepţia! 

În căşti se auziră pocnete scurte. Repetă: 

— Sunt turnul de control Sibiu. Vă rog să confirmaţi 
recepţia! 

Aşteptă un timp apoi se întoarse spre comandant: 

— Cursa de Viena nu răspunde. 

— S-or fi supărat pe noi! Insistă! 

Ştefan Sima îşi apăsă căştile pe urechi: 

— Sunt turnul de control Sibiu. M-auzi? Răspunde! 

Comandantul aeroportului se apropie de pupitru. Urmări 
punctul de pe ecran. Pierdea treptat din intensitate. 

— Ne-au depăşit. Privi pe gânduri cerul întunecat: Mda! 
Acolo sus s-a întâmplat ceva. Cheamă Bucureştiul! 


Capitolul IV 


RENDEZ-VOUS CU MOARIEA 


Minute lungi, nu vorbi nimeni. Pe feţele tuturor 


sentimentul de neputinţă şi conştiinţa acută a inevitabilului 
zugrăviseră în tonuri livide aceeaşi expresie. Stăteau 
încremeniţi în atitudini rigide, incomode, uitaseră să-şi 
mişte braţul sau umărul amorţit. Spectrul morţii îi 
anesteziase. 

Priviţi din afară, ofereau un tablou deprimant. Un grup 
de oameni care-şi aşteaptă sfârşitul într-o ambianţă de 
rafinat confort: fotoliile roşii, mocheta, perdelele moi, zecile 
de butoane răspunzând unor comodităţi imediate. "Ie 
pregăteau pentru vacanțe colorate şi luminoase aşa cum ţi 
le sugerează prospectele acelea splendide unde avionul 
ajuns la destinaţie îşi revarsă pasagerii - toţi eleganţi, tineri 
şi frumoşi - în mijlocul unui peisaj de basm. Cerul e albastru 
acuarelă, marea ondulează valuri diamantine, băştinaşe cu 
figuri exotice întind ghirlande de flori purpurii. Sunt extrem 
de fericite, sosirea avionului companiei Lufthansa ori 
Sabena pare să le fi îndeplinit cea mai arzătoare dorinţă. 
Discret, se profilează silueta de manechin a stewardesei. 

Diamantopol închise ochii. Pentru el avionul însemnase 
toată viaţa altceva. Lupta cu timpul. Timpul ostil şi 
implacabil. 

„.„..A plecat acum zece minute. L-a văzut lift-boyul 
dispărând pe scara de serviciu... Dacă veneaţi cu o 


jumătate de oră mai devreme...“ 

Gemu şi-şi încleştă mâinile pe cârjă. 

Elena Hagianu îi şopti ceva lui bărbatu-său. Omul o privi 
surprins, apoi se adresă stewardesei: 

— Regret că trebuie să te deranjez, domnişoară. Un 
coniac pentru doamna, dacă se poate. Se gândi puţin: Şi 
unul pentru mine. 

Fata dădu din cap şi dispăru în oficiu. Uitase mersul de 
cadână. Păşea acum greu, cu umerii prăbuşiţi. 

„Ce repede a îmbătrânit“ îşi zise Iustin Făgădău. 
Deschisese o carte de rugăciuni murmurând încetişor. 

Pantelimon Ciolac îl privea fără expresie. Respira greu, 
pe gură, ai fi zis că în ce-l priveşte agonia începuse. 

Bătrânelul adormise cu creionul în mână. 

Miss Dorothy James-Porter zâmbi echivoc. 

Economistul Oprişan icnea cu trupul scuturat de 
convulsii. Întrebă: 

— Cât e ceasul? 

— 190 de minute până la ora H, răspunse uscat 
caricaturistul. Dacă începi să le numeri, înnebuneşti. Îi 
îmbrăţişă pe toţi cu o privire ascuţită: Propun să ne 
îmbătăm. Cine izbuteşte e un norocos! 


Caricaturistul se apropie cu paharul în mână. 

— Nu bei ceva, părinte? Bănuiesc că empireul nu e prea 
dotat cu asemenea articole. Ar trebui să ne asigurăm. 

Dădu paharul peste cap. 

— Dacă la judecata de apoi s-o întâmpla să fiu prea beat, 
te rog să pledezi şi pentru mine. Spune-i şerifului că 
principial m-am conformat dispoziţiilor. N-am ucis, n-am 
furat... În chestia cu râvnitul la femeia altuia, am mai 
încurcat-o... 

Făgădău spuse încet: 

— Când cuvioasa Maria Egipteanca, după o viaţă risipită 
în desfrâu, a fugit în pustiul Iordanului... 


— Lasă părinte, îl opri plictisit lacobescu. Dacă simţi o 
plăcere în trup, consideră-mă mântuit, dar scuteşte-mă de 
predici. Făcu o pauză apoi adăugă pe un ton răstit: Ioată 
viaţa am crezut în două lucruri: în mine - vreau să spun în 
ce pot face eu - şi în şansă! Nu există nimic altceva! 
Închipuieşte-ţi, mi-a mers grozav! Astăzi însă, eu nu pot 
face nimic, iar şansa mi-a întors popoul. În consecinţă, 
aştept calm deznodământul. Calmul marelui dezastru. Mi-ar 
fi plăcut ca ultimele două ore să fi fost mai agreabile. Dădu 
din mâini neputincios: Compania lasă de dorit. 

Dim  Hagianu  încremenise într-o atitudine rigidă. 
Stewardesa privea în gol, legănându-şi bustul. Ovidiu 
Diamantopol mângâia absent cârjele. Englezoaica răsfoia 
surâzând o revistă cu exponate canine. 

Anton Oprişan întrebă aproape strigând: 

— Cât e ceasul? 

Nu-i răspunse nimeni. 


Revizorul contabil Laurenţiu Pantelimon Ciolac isprăvise 
desenul. Un avion rudimentar care se prăbuşea. Prin 
hublouri ţâşneau SOS-uri. Schiţă alături acelaşi avion în 
flăcări. Chibzui câteva clipe apoi scrise pe ambele 
aeronave: BAC-1-11 Bucureşti-Viena. Împături hârtia strâns 
şi încercă să o strecoare neobservat englezoaicei. 

Caricaturistul îi prinse pumnul în aer. Privi desenul, alb la 
faţă, şi pe neaşteptate, ca un resort declanşat brusc, cârpi 
cu sete obrazul boţit al contabilului. 

— Căzătură! 


Vasile Mareş scria agitat, ferind paginile cu cotul. 
Mişcările dezordonate sugerau un scris grăbit şi mare. Din 
când în când se întrerupea. Privirea strălucitoare, aprinsă 
de febră, aţintea feţele celorlalţi. Îl însufleţea o energie 
stranie. 


Bătrânul se trezi aşa cum adormise. Trecerile de la o 
stare la alta se consumau pe nesimţite. Rămase nemişcat un 
timp apoi scoțând o forfecuţă începu să decupeze figuri 
ciudate de hârtie. Zâmbea fericit. 


— Cât e ceasul? 

Lui Hagianu îi sticli ochiul căscat. Oprişan tremura din 
toate încheieturile. Repetă: 

— Cât e ceasul? 

— Ăsta-i sadism, remarcă lacobescu. N-ai decât să te 
torturezi singur dacă-ţi face plăcere, dar ce ai cu noi? 

— Lasă-mă-n pace! 

Hagianu scoase Longines-ul de aur cu patru capace. 

— Unşpe şi cinci. Oftă: Mai avem o sută optzeci de 
minute. Încă trei ore! 

Economistul îşi duse mâna la gât: 

— Trei ore! Nu se poate! 

Preotul îi atinse umărul. Întrebă blând: 

— 'Ţi-e frică? 

Oprişan tresări. Semăna cu un şoarece prins în cuşcă. 

— Ce vrei? 

— Să te ajut. Dumnezeu a orânduit astfel lucrurile... 

— Dumnezeu! Mie-mi vorbeşti de Dumnezeu?! urlă 
împroşcând cu salivă. Cincizeci de ani l-am slujit pe 
Dumnezeul tău. l-am adus laude şi ofrande! Am umplut 
bisericile cu candelabre! Şi care-i mulţumirea? Acum îşi 
întoarce faţa de la mine. E surd? E orb? Îşi rupse gulerul 
cămăşii smulgând de la gât o cruce mică de aur cu 
răstignirea lui Crist: Poftim! Scuip pe Dumnezeul tău! 

Şi o azvârli. Oamenii îl priveau încremeniţi Elena 
Hagianu îşi duse îngrozită degetele la gură. În ochii 
preotului stăruia o tristeţe nemărginită. Se întoarse. 

Economistul îl apucă de poala anteriului: 

— Stai! Rămâi! Mi-e frică! Îşi luă capul în mâini şi izbucni 
în plâns: Nu vreau să mor. 


— Dim! 

Hagianu nu-i răspunse. Privea în noapte. Bătrâna se 
aplecă. Şopti: 

— De _ un singur lucru mi-e frică, cheri. Să nu 
supraviețuiesc. Schiloadă... Ar fi oribil! Oribil... 


Laurenţiu  Pantelimon-Ciolac se apropie de infirm. 
Bolborosi precipitat: 

— Te-ai întrebat de ce au fost ucişi piloţii? 

— Crezi că are vreo importanţă? 

— Oricum... să crăpăm aşa... e stupid! Îi încolţiră 
lacrimile: Ştii, treizeci de ani am visat să revăd Viena. După 
război a urmat seceta, foametea, pe urmă copiii. Am strâns 
ban lângă ban. Nu mi-am permis un ştrand ca să pot 
pleca... Oftă: Teribil de caraghios, nu? Aşa, din senin... Şi 
nici nu ştii pentru ce... Pentru ce, Dumnezeule? Pentru ce? 
Cine e ticălosul? 

— Ticălos sau nebun. Numai un dement poate pune la 
cale aşa ceva. 

Pantelimon  Ciolac nu-l ascultă. Repeta într-una 
frângându-şi mâinile: 

— Pentru ce? Pentru ce să mor? Pentru ce?! 


Printr-o stranie coincidenţă, Miss Dorothy James-Porter 
se gândea tot la moarte: 

— Cimitirul e instalat pe terenul din spatele sediului. L- 
am cumpărat de la foştii baroni M. Zâmbi modest: Din 
economiile mele... Mister Wilkes m-a felicitat călduros cu 
ocazia întrunirii anuale. La capul fiecărui biet micuţ există o 
placă: numele, rasa, vârsta şi câte un gând pios. Mândria 
noastră o reprezintă însă mormântul căţeluşului Gipsy. A 
aparţinut bunei doamne Lily Garth. Închipuiţi-vă, o 
excelentă bucată de marmură roz! În medalion, cea mai 
reuşită fotografie a lui Gipsy - un pechinez delicios. A murit 
stupid, călcat de furgoneta lăptarului. Băiatul acela cu părul 
roşu e cel mai zăpăcit pe care l-am văzut vreodată. Cum vă 


spuneam... Pe plăcuţă e gravată cu litere de aur o poezie 
duioasă: Dear Gipsy, tu ai murit, din cauza unui lăptar 
afurisit/Nicicând amintirea-ţi nu va păli, ţi-o jură a ta 
prietenă Lily! Vă rog să mă credeţi, nu există un singur 
vizitator care să nu-i fotografieze mormântul. 

— Nu vreau sa mor! hohotea Oprişan bătând cu pumnii în 
fereastră. 

Caricaturistul sorbi ultima picătură de coniac. Se uită la 
paharul gol şi, pe neaşteptate, îl azvârli furios în peretele 
cabinei de comandă. 

Dorothy James-Porter privi absentă cioburile. În ochi îi 
strălucea o lumină ciudată. 


— Cred că te înşeli. 

Val lacobescu strângea în palme bolul de coniac. 
Amprentele înfloreau ca nişte petale pe pereţii de sticlă. 

Ovidiu Diamantopol clătină trist capul. 

— E deprimant! 

—  Bilanţurile sunt totdeauna deprimante. Fie chiar 
numai pentru ce lăsăm în urmă. La ce bun să mai înşirăm 
pe hârtie tot ce-a fost, ce ar fi putut să fie? 

Infirmul îl cercetă câteva clipe. Caricaturistul, distins, 
subţire, elegant, degaja o atmosferă tonică. Doar zâmbetul 
-ceva mai nervos - şi mobilitatea nărilor trădau 
circumstanţele particulare. 

— Adineauri, oftă Diamantopol, ai făcut o afirmaţie: „Mi-a 
mers bine...” 

— Al dracului de bine! rânji lacobescu. 

— Mi se pare fantastic să poţi spune asta la urmă. 
Dumneata eşti ceea ce se numeşte un realizat. 

— Din punctul meu de vedere, da. 

— Singurul care contează. Nu te-ai auzit, dar era atâta 
satisfacţie în vocea dumitale încât te-am invidiat. Eu în 
schimb... Oftă: Ştii ce înseamnă să goneşti toată viaţa după 
o fantomă? 


— Îmi închipui. Destul de incomod. Goli paharul: Scuză- 
mă, dar cred că ai plecat de la o premisă falsă. Fatal... 

— Greşeşti. Fantomă devine astăzi când, vorba dumitale, 
îmi fac socotelile. Câteva ore, un accident infernal, stupid, şi 
iată-mă contemplând un fiasco total. 

— Destin idiot. Hai să ne îmbătăm! 

Diamantopol îşi ţuguie buzele. 

— Destin idiot! Nu mă satisface. Dacă aş fi crezut în el, n- 
aş mai fi luptat. Or, totdeauna, m-am pus de-a curmezişul. 

— E un non sens, nu-ţi dai seama? Nu poţi lupta cu ceea 
ce nu există. Armele, inerent, le-ai îndreptat împotriva 
cuiva. Eu îi zic destin, dumneata Popescu. îi privi 
inconştient silueta oloagă: A mai fost ceva. Pare superficial, 
dar să ştii că reprezintă filosofia sănătoasă a unui creier 
încă nesclerozat. Ai luat viaţa în serios şi pe dumneata în 
primul rând. 

— N-am arătat totdeauna aşa, zâmbi trist Diamantopol. 
Nu m-am născut deci cu o mentalitate schiloadă, rodul unui 
trup schilod. Vezi, m-am întrebat mereu când voi muri, 
unde, cine va fi lângă mine... 

— Ce ţi-am spus eu? Obsesii morbide! Ce ai fi câştigat 
dacă ţi-ar fi răspuns cineva? Ai fi făcut cunoştinţă cu idioţii 
ăştia înainte de vreme. În liceu, profesorul de logică ne-a 
dat un exemplu de sofism. O pildă tâmpită însă, fără 
îndoială, plastică, dovadă că am reţinut-o. Premisa: luna e în 
tabachera mea. Raționamentul: bag tabachera în buzunar, 
deci luna se află în buzunarul meu. Cam aşa bănuiesc că s- 
au întâmplat lucrurile cu dumneata. Ai acceptat, nu ştiu în 
ce circumstanţe, o premisă falsă, ţi-ai consumat existenţa 
dezvoltând-o mai departe pe coordonate verosimile, dacă 
vrei logice, însă nu şi reale. lar acum, în sfârşit eşti grozav 
de supărat că scoţi tabachera din haină şi nu găseşti luna 
înăuntru. 

Infirmul zâmbi enigmatic: 

— Şi dacă aş fi găsit-o? 


— Te-aş fi rugat frumos - râse caricaturistul - să mi-o 
arăţi şi mie şi mi-aş fi scos pălăria! 


Elena Hagianu îşi desprinsese perlele de la gât. Le ţinea 
în poală, numărându-le una câte una, ca pe nişte mătănii. 

— Cheri! 

Izbit de tonul exclamaţiei, bărbatul ridică privirea. 

— Cheri, continuă surescitată, am impresia că văd nişte 
lumini. Uite-le! 

Toţi se buluciră la hublouri. Îşi turteau fetele împingându- 
le în sticla groasă ca şi cum anulând câţiva milimetri, 
vedeau mai bine. 

— Sunt avioane, observă Val lacobescu. Probabil cei de 
jos alertaţi... 

— Ce fel de avioane? îl întrerupse agitat economistul. 
Falca îi tremura. Se uită la stewardesă: Ce fel de avioane? 

Nina Aldea nu răspunse. Privea în gol clătinându-se încet. 

—  Zburăm de o oră. Deci, româneşti, conchise 
Diamantopol. Ne aflăm încă pe teritoriul nostru. 

— Ura! ţipă Ciolac. Suntem salvaţi! 

Începu să facă semne disperate la ferestre. 

— De ce nu scoţi un steag? întrebă glacial lacobescu. 

Celălalt îl privi buimac. 

— Steag?! Ce fel de steag? 

— Cam aşa bănuiam că se manifestă bucuria. Scrâşni: 
Dobitoc! lremediabil dobitoc! 

Revizorul contabil nu-l luă în seamă: 

— Au venit după noi! Ne salvează, o să vedeţi! 

lacobescu rânji: 

— Fii atent să nu scapi mişcarea, ştii, când o să sară ăla 
pe aripă. 

Miss Dorothy James-Porter se înveseli grozav! 

— Ce obicei minunat! Ne escortează ca pe preşedinţii de 
republică. Câtă amabilitate! Abia aştept să-i povestesc lui 
Miss Stevenson... 


— Parcă fac nişte semne, observă zgâindu-se Oprişan. 
Începu să ţipe cu voce spartă: Aici! Aici! Salvaţi-ne! 

— Da, le văd şi eu, bâlbâi Ciolac. Ne fac semne. Ce-or fi 
vrând să spună? 

Caricaturistul scoase o ţigară. Gestul era dezinvolt dar 
mâinile îi tremurau. 

— Se interesează dacă ştim rugăciunea aia cu... şi ne 
iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor 
noştri... Habar n-au că avem printre noi o autoritate 
competentă. Râse: Ăsta zic şi eu noroc! 

Pantelimon Ciolac se asocie economistului. Strigau din 
răsputeri: 

— Salvaţi-ne! Salvaţi-ne! 

— Se îndepărtează, observă Dim Hagianu. 

— Hei! Unde plecaţi? Unde plecaţi?!! 


Luminile mai pâlpâiră un pic apoi se topiră în noapte. 
Oamenii rămaseră lângă hublouri scrutând întunericul. Se 
desprinseră într-un târziu, cu umeri doborâţi şi ochi umezi. 

— S-au dus! murmură sleit revizorul contabil năruindu-se 
în fotoliu. 

Sprânceana lui Hagianu zvâcnea. Şopti întunecat: 

— Şi cu asta basta! 

— Nu se poate! 

Oprişan gâfâia. Îşi mută privirea de la unul la celălalt, 
cerşind o speranţă. Sesiză resemnarea generală şi vorbele i 
se opriră în gât. 

— Da, s-a terminat! îngână scriitorul. 

lacobescu se răsuci spre lustin Făgădău: 

— De, părinte, ai ghinion! Ultima şansă de a asista la un 
miracol a fost ratată. 

Vâlvătaia din privirea lui Ciolac se stinsese. Abia acum 
părea să fi pierdut cu adevărat orice nădejde. 

„Ochi stinşi, gândi Făgădău. E prima oară când îi văd cu 
adevărat.“ 

Miss Dorothy James-Porter surâdea fermecată. 


În colţul lui, Vasile Mareş continuă să scrie. 
Nichita Dumitrescu flutură degetele în faţa hubloului: 
— Pa... Pa... 


Capitolul V 


LOVE STORY 


Preotul ridică privirea şi se cutremură. Figuri 


cadaverice cu cearcăne negre, pomeţi năruiţi, ochi tulburi, 
expresii pe care numai conştiinţa acută a sfârşitului le 
imprimă. 

Val lacobescu zâmbea şters. Scăpase ţigara pe mochetă 
şi o privea cum arde, incapabil să facă un gest. 

„Un tip dur şi ambițios, calculă lustin Făgădău. Şi-a 
consumat cea mai mare parte din viaţă încercând şi 
izbutind să-şi disimuleze gândurile.“ 

Soții Hagianu evitau să se privească. Bărbatul renunţase 
la aroganţa aceea specifică a boierului obişnuit cândva să 
pălmuiască la Capşa ori în altă parte pe oricine ar fi 
îndrăznit să arunce ocheade femeii de lângă el. 
Sprâncenele inegal arcuite punctau expresiv concluzia 
implacabilă: sfârşitul. 

Elena Hagianu, mică, neînsemnată, suspina uşor. O boare 
îi umezea ochii blânzi. 

Pantelimon Ciolac, omul cu principii, atotştiutor şi cu 
tupeu, părea acum o cârpă murdară azvârlită pe fotoliu. 
Nu-şi mai da osteneală să ascundă găurile din pingele şi 
ciorapii cârpiţi. 

Scriitorul Vasile Mareş umplea grăbit pagină după 
pagină. În ochi îi strălucea o flacără insuportabilă. 


Sudoarea îi umezea pleoapele şi o ştergea din când în când 
cu dosul palmei. 

„Încă n-a început să moară, îşi zise preotul. Circul va 
începe pentru el după ultimul punct.“ 

Oprişan obosise. Zăcea sleit cu capul în mâini, gemând 
dureros. 

Cel mai deprimant spectacol îl oferea Nina Aldea. 
Continua să privească în gol, balansându-şi bustul. Avea o 
expresie cutremurătoare de extaz şi suferinţă. Lacrimile îi 
curgeau pe obraji şi totuşi fata zâmbea fericită. 


— Pentru dumneata e cel mai greu, îmi dau seama, 
declară cu ochi umezi Elena Hagianu. Câţi ani ai? Douăzeci 
şi doi? Douăzeci şi trei? 

Nina Aldea îşi ridică părul de pe frunte. O privi mult şi în 
sfârşit păru că o recunoaşte. 

— Poftiţi? 

— Încercăm să ghicesc câţi ani ai. 

— Câţi ani?... Douăzeci şi opt. 

— Ce neşansă! Îi prinse mâna plină de compasiune: Îmi 
pare sincer rău pentru dumneata. 

Cuvinte searbăde, dar dincolo de convenţionalismul lor, 
simţeai că Elena Hagianu e sinceră. Nu găsise altceva de 
spus. 

— Oricum, oftă, noi ne-am trăit viaţa. Cea mai mare parte 
din ea. 

Stewardesa îşi ridică pleoapele vineţii. Ochii poposiră pe 
trupul firav al doamnei Hagianu. Purta o rochie verde de 
triplevoile scoasă în mod evident din una mai pretențioasă. 
Cu toate eforturile depuse de croitoreasă, izul de vechi, de 
cârpă transformată, stăruia. Perlele false, scorojite, intrau 
în decolteul în formă de inimioară. 

Dar fata nu văzu nimic. Spuse abia mişcându-şi buzele: 

— Sunt fericită, doamnă. 

Elena Hagianu zâmbi nedumerită. 


— Unul din piloţi a fost omul care pentru mine a 
reprezentat totul. Lacrimile îi curgeau pe obraz şi fata şi le 
şterse cu pumnii aşa cum fac copii: A fost. Nu-mi pare rău 
că mor. Singură, n-aş fi avut niciodată curajul. 


— Cât e ceasul, întrebă Oprişan. 

— Aştepţi pe cineva? 

lacobescu, cu mâinile în buzunare, îl privea sarcastic. 

Economistul îşi fixă două ghemotoace moi de vată în 
urechi. 

— Procedezi înţelept. Medicii costă o avere la Viena, ca 
să-l citez pe domnul revizor contabil Laurenţiu Pantelimon- 
Ciolac. 

Celălalt dădu nervos din mână. Repetă crispat: 

— Cât e ceasul? 


— "Ţii minte ce zăpadă era? Niciodată n-am mai văzut aşa 
o iarnă... 

Elena Hagianu vorbea parcă din transă. Nu ştia dacă 
bărbatu-său o ascultă. Simţea nevoia să-şi amintească. 

— Papa a ţinut enorm ca nunta s-o facem la moşie. „larna 
e minunat la Crişani...“ S-a încăpățânat teribil. Râse 
încetişor: Maman era dezolată, îşi frângea mâinile. Vroia să 
comande bufetul la Athenee Palace. A fost într-adevăr divin. 
Parcă văd rochia Valentinei, un furou de pan catifea roşie. 
Cu spatele ei, îţi închipui... În păr, o cunună din viţă de vie. 
A avut un succes boeuf. lante Nathalie se sufoca. Am 
surprins-o şoptindu-i mamei: „Valentina asta e incorigibilă! 
Dacă are chef să umble goală, s-o facă în dormitorul ei... Şi 
pentru strugurii ăia putea să găsească o altă ocazie...” 
Înţelegi, îi părea rău că e mai frumoasă ca mine. „Mai bine 
decât mireasa. Lipsă de tact.“ Mă asculţi? 

Bărbatul tresări: 

— Da... Desigur. 

— Atunci s-a colat cu Calotescu. Si Mathilde, tot atunci l-a 
cunoscut pe Barbu. Bunică-sa o îmbrăcase în roz şi era 


bosumflată: „Ca o fondantă...“ Oftă: Dumnezeule... drumul 
cu sania până la gară. Ningea cu fulgi imenşi. De-a lungul 
aleii, oameni cu torţe luminau calea. Mi-am întors capul. 
Flăcările acelea în noapte, ca o pârtie de foc. N-am să le uit 
niciodată.  Degetele mici, uscate, strânseră mâna 
bărbatului: Ştii... Fata asta mi-a deschis ochii. Suntem 
împreună, dragul meu. Este tot ce mi-aş fi putut imagina 
mai desăvârşit. 


Murise şi geana de lumină strecurată printr-o crăpătură 
de nori. Un întuneric compact înghiţea cerul. 

Tăcerea devenise apăsătoare. La răstimpuri regulate, 
Mareş întorcea paginile înnegrite, lacobescu luase sticla la 
el turnându-şi câte puţin. Ciolac îl urmărea cu o fixitate 
stranie. Caricaturistul îi surprinse privirea. 

— Poţi să te serveşti fără grijă. Nu costă nimic... 

— Cât e ceasul? întrebă Oprişan. 

lacobescu se răsuci pe călcâie. Îl repezi sec: 

— Du-te dracului! 

— Peste două ore şi zece minute, spuse Diamantopol. 

Nina Aldea simţi sub talpă un obiect tare. Era cruciuliţa 
zvârlită de Oprişan. O învârti între degete contemplând 
Cristul în miniatură. Părea să încerce o revelaţie. Nu-şi 
putea desprinde ochii de pe chipul cu cunună de spini pe 
frunte. Şopti fără să se întoarcă: 

— Trebuie să-ţi vorbesc, părinte. 

I se adresase tare, făcând abstracţie de ceilalţi. Pentru ea 
nu existau. Nu exista nimeni şi nimic. 

Iustin Făgădău îşi ridică faţa. Obrazul era palid dar senin. 
Zâmbi: 

— 'Te ascult, fiica mea. 

Îi făcu loc să se aşeze. 

— Nu ştiu cum să încep. E pentru prima oară... 

— N-are importanţă. Uşurează-ţi inima. 

Preotul ridică coatele pe speteaza fotoliului din faţă 
culcându-şi fruntea în pumnii strânşi. 


— Părinte, izbucni fata patetic, am minţit! V-am minţit pe 
toţi! El - arătă spre Nichita Dumitrescu - e tatăl meu! Şi mi- 
a fost ruşine s-o spun! Urma să-l internez într-un sanatoriu 
din Austria. M-am gândit să spun că mi l-a încredinţat 
cineva. Nu suport glumele proaste. Mi-e milă de el, mi-aş da 
sufletul şi totuşi mi-e ruşine. 

Făgădău îi privi obrajii înflăcăraţi: 

— Linişteşte-te. Minciuna şi trufia nu sunt cele mai grele 
păcate. Un licăr ciudat îi încolţi în ochi. Adăugă încet: 
Doamne, cât eşti de tânără! 

— Ştii cine a fost tata, părinte? Faimosul Ciubaba. Spaima 
mahalalelor! Mafoame, Lică Chioru, de la el au învăţat 
meserie. Fireşte, pentru dumneata numele astea nu spun 
nimic. Vin dintr-o lume apusă. Lumea cuţitaşilor, a 
barbugiilor şi a hoţilor. M-am născut printre ei, în miros 
acru de murături deşertate primăvara pe maidan, de gunoi, 
şi flori de ciulini răsărite la margine de drum. Tata tăia în 
Mandravela. Asta se întâmpla prin '36-'40. 

Preotul îşi încruntă sprâncenele: 

— Ciubaba... Parca am citit ceva pe vremuri. 

— Urlau ziarele! Uscase samsarii şi cherestegii. Poliţia 
înnebunise căutându-l. Abia în '42 l-au prins. Numai că 
înainte de a-i pune cătuşele, tata luase în cuţit trei comisari. 
Douăzeci de ani a tăiat sare. 

— Îngrozitor... 

— Când a ieşit, era o epavă. Treptat, a început să dea 
semne de senilitate. 

Se uită la bătrân. Decupa hârtie şuierând încetişor. 

— lată ce a ajuns cel mai vestit caramangiu din 
Mandravela! Nu, nu-l condamn, părinte. Dacă ai cunoscut 
mahalaua aşa cum arăta odată nu ai dreptul să condamni. 
De la mizerie la disperare, era un singur pas. lar următorul, 
în afara legii. Mahalaua dă procentul cel mai ridicat de 
prostituate, hoţi şi ucigaşi. Visul tuturor? Să evadeze cât nu 
e prea târziu. Respiră adânc: Mama a reuşit. Ne-am mutat 
într-o magherniţă de pe Lipscani. Din anii aceia tulburi n-a 


mai rămas decât amintirea. Credeam că am rupt definitiv 
cu trecutul. N-a fost aşa. Canoanele mahalalei mă urmăreau 
ca un blestem. Bărbatul harnic e un noroc. Care nu bea şi 
nu umblă după altele, o comoară, „la-l maică, aşa cevaşilea 
nu mai pupi!“ La optsprezece ani am cunoscut un asemenea 
om. M-am grăbit să mă căsătoresc. Biata mama era în 
culmea fericirii. Soţul meu câştiga foarte bine, aducea toţi 
banii acasă, nu-l interesa altă femeie şi nu a ridicat o 
singură dată mâna asupra mea. Oare ce-şi mai poate dori o 
nevastă tânără? Clătină din cap obosită: Cel mai infect 
individ din câţi mi-a fost dat să cunosc. Vorbele îi miroseau a 
acru, părinte! Nu-i o figură de stil. Pur şi simplu îi 
miroseau! Cuvinte stătute însoţite în permanenţă de un 
mormâăit de nemulţumire: „Na! [i-am adus leafa! Repede-te 
acum şi topeşte-o! Eu nu-mi permit nici o bere! 
Distrugăroaico!“ În fiecare zi însemna cu creionul chimic 
nivelul undelemnului din sticlă. Mânca trei căpăţâni de 
usturoi la o masă şi după un râgâit de satisfacţie începea să 
cerceteze dacă praful e şters deasupra dulapului sau în 
spatele caloriferului. De fiecare dată când intra în WC lăsa 
uşa deschisă. Iarna turna gaz în lighean, îşi muia picioarele 
apoi şi le înfăşura cu ziare. Să-i ţină de cald... Şi icnea, 
icnea şi gemea. Un coşmar! L-am lăsat dracului cu toată 
casa, mobila şi economiile lui. Doi ani mai târziu luam 
examenul de stewardesă. Am cunoscut un bărbat. E acolo, 
mort. 

Preotul îşi ridică sprâncenele. 

— Unul din piloţi? 

— Da. Nu eu l-am ucis. Mi-aş fi smuls mai degrabă inima. 
L-am iubit din prima clipă. Astfel a început cel mai straniu 
episod din viaţa mea. Dacă ai şti, părinte! Dacă ai şti! Duc 
povara unor greşeli pe care nu le comiţi în şapte existenţe! 

— Dumneata? 

Fata nu răspunse. Lacrimile îi curgeau. 

— A fost extrem de corect. Când a simţit că mă ambalez, 
m-a avertizat că aşteaptă pe cineva. A încercat să mă evite. 


Inutil. Mă agăţam de el cu disperare. Îi iubeam ochii, 
respiraţia, surâsul. O dragoste nebună, sfâşietoare. Mi-aş fi 
vândut şi sufletul ca să fiu lângă el. Într-o seară l-am 
întrebat. [in minte, stăteam lângă fereastră şi priveam 
ploaia: 

„De ce nu mă poţi iubi? Ce-mi reproşezi? Ce trebuie să 
fac?“ 

S-a uitat la mine. Aveam impresia că sunt străvezie. 

„Joacă cinstit Nina, nu ţi-am promis nimic.“ 

„E mai frumoasă decât mine? E mai deşteaptă? Le 
iubeşte mai mult?“ 

Simţeam o nevoie perversă de a-l determina să-mi 
vorbească despre ea. Ca şi cum discutând, obligându-l să-mi 
facă mărturisiri suportam orice, oricât de greu, ori de intim 
răpeam din farmecele rivalei, i le smulgeam, unul câte unul. 
În noaptea aceea ploioasă am aflat adevărul. A sorbit din 
pahar, şi-a aprins o ţigară şi a început să vorbească: 

„Când am văzut-o prima oară am simţit un şoc 
inexplicabil. Aşa a intrat în viaţa mea. Nu ştiu cum suporţi, 
Nina, să auzi lucrurile astea.“ 

„Spune. Vreau să ştiu tot.“ 

S-a uitat la mine înduioşat. 

„Eşti splendidă, Nina. Îmi pare rău. Poate dacă ne 
întâlneam mai înainte... Ai avut ghinion.“ 

„Ştiu. Spune!“ 

„Mergeam spre casă... Mă simţeam obosit, plictisit, cum 
spui tu uneori, n-aveam chef de viaţă. În dreptul debitului, 
ştii în colţ la Cărpiniş, a oprit un Fiat. O femeie în pantaloni 
a ţâşnit ca o săgeată şi a intrat în tutungerie. Azi îţi spun că 
nu văzusem mare lucru din ea şi totuşi mi-a luat piuitul. Era 
Fana. Am aşteptat-o ca un năuc. Parcă nu mai văzusem 
femeie în viata mea.“ 

„Cum arăta?“ 

„Brună, foarte suplă. Ochi albaştri-verzi, nu prea mari, 
dar care ştiau să se uite. Pricepi? Femeile habar n-au să 
privească. Ea ştia. O gură mică cu dinţi de păpuşă. Cam 


asta-i tot. Am acostat-o. Cred că aveam o faţă grozavă. A 
început să râdă şi m-a invitat în maşină.“ 

„Nu s-a prea lăsat rugată...“ 

„N-am spus niciodată că am răpit-o dintr-o mănăstire. E 
inutil să discutăm în condiţiile astea...“ 

Stewardesa îşi aprinse o ţigară cu mâini nesigure. Iustin 
Făgădău ţinea fruntea în pământ. Pe figura blajină nu se 
citea nimic. 

— Au trăit împreună câteva luni. Când îmi vorbea despre 
zilele acelea ale Fanei, obişnuia să afirme că fuseseră 
singurele din viaţă care meritau într-adevăr trăite. Se 
vedeau aproape zilnic, în apartamentul lui, niciodată la ea 
acasă. Refuza cu încăpățânare să-i dea cel mai mic amănunt 
despre preocupările ei. N-a ştiut cu ce se ocupă, cine e, 
unde stă, cum o cheamă. Fana şi atât! Îţi dai seama, lucrul 
ăsta l-a impresionat teribil. Rar femeile sunt discrete şi de 
obicei în primele zece minute îşi debitează toată biografia. 
lar misterul intrigă, captivează. Îmi pot imagina ce poveşti 
fantastice trebuie să fi brodat el atunci. Sunt şi azi convinsă 
că dacă femeia aceasta s-ar fi comportat normal, fiind Fana 
funcţionară sau ingineră cu o adresă şi un număr în cartea 
de telefon, şi nu necunoscuta care poate dispărea oricând, 
înghițită de neant, vraja s-ar fi destrămat de mult. Mi-a 
recunoscut-o şi el, de altfel... 

„Tremuram din cauza nesiguranţei. Mi-era atât de frică 
să n-o pierd încât noaptea aveam coşmaruri. Visam că 
dansez cu ea, şi dintr-o dată mă trezeam cu braţele goale. 
Ştiam că dacă într-o zi va dispare, va fi pentru totdeauna.“ 

„Ce explicaţie ţi-a dat? Povestea mi se pare fantastică, nu 
văd cum ai înghiţit-o.“ 

„Niciuna. Pur şi simplu tăcea şi zâmbea. O singură dată, 
scoasă din pepeni, a ţipat: dacă într-o bună zi n-am să mai 
vin, înseamnă că nu trebuie să vin! E inutil să mă cauţi!“ 

„Şi asta te-a mulţumit?“ 

— A început să râdă: 

„N-aveam nici un motiv s-o gonesc mai devreme.“ 


„De ce nu v-aţi căsătorit?“ 

„Hm, probabil pentru că ea n-a vrut.“ 

Stewardesa oftă: 

— Şi, evident, într-o zi a dispărut. A început s-o caute 
dement bătând străzile şi bulevardele, intrând în toate 
localurile, fără alegere, în nădejdea nebună că ar putea-o 
întâlni întâmplător. 

„Le luam pe cartiere - bufete, bodegi, cafe-baruri. Pe 
urmă mi-a venit ideea că aş putea-o găsi pe Litoral. Eram în 
iulie, plin sezon. Totul a fost zadarnic. 

— Îl ascultam cu inima strânsă, cu un nod în gât. Mă 
gândeam ce aş fi fost eu în stare, părinte, să fac pentru un 
asemenea bărbat, conştientă în acelaşi timp că dacă aş fi 
făcut, nu m-ar fi iubit aşa. N-aş mai fi fost interesantă. Îi 
iubim pe cei mai răi... Abia în toamnă i-a dat de urmă. 
Intrase la Adam să-şi cumpere o cravată. O femeie învârtea 
axul suportului fără să se hotărască. I-a aruncat o privire 
întâmplătoare apoi s-a uitat mai atent. | se părea că o 
cunoaşte de undeva. 

„Mi-am amintit dintr-o dată. O văzusem într-o seară la 
Melody. Eram cu Fana la masă şi s-au salutat. Când am 
condus-o la toaletă, ne-am întâlnit în drum şi au schimbat 
câteva cuvinte. Avea o privire stranie care ţi se întipărea în 
minte. O gură imensă, şi ochi foarte lucioşi. Încercai în 
prezenţa ei, nu ştiu de ce, un soi de nelinişte. Am glumit: 
Nu mi-ar place să fiţi prietene. Fana a râs: Nici nu suntem.“ 

Stewardesa îşi îndreptă spatele. Spuse cu glas stins: 

— Ea i-a povestit ce se întâmplase cu Fana. 

Făgădău îşi ridică fruntea. Nina Aldea îl privi în ochi: 

— Era închisă. O condamnare de cinci ani. 

— Pentru ce? întrebă în şoaptă preotul. 

— Pentru furt şi înşelăciune. Asta era Fana: o hoaţă. 
Înţelegi, părinte? O hoaţă! Când am auzit, m-a apucat un 
râs isteric. Nu mă mai puteam opri. L-am întrebat: 

„Nu ţi-a venit să verşi când ai aflat?“ 


„Niciodată n-am crezut-o o madonă, mi-a răspuns sec: 
Am iubit-o poate şi mai mult.“ 

„Asta o spui ca să mă jigneşti.“ 

„Nici gând, Nina! Tu n-ai nici o vină. De altfel, a zâmbit, 
ai afirmat de nu ştiu câte ori că pentru mine ai fi în stare să 
şi ucizi. Ceea ce a făcut ea e mult mai puţin grav.“ 

„Aş fi făcut-o pentru tine!“ 

„Ei şi? Poate că şi ea a făcut-o pentru cineva.“ 

— Da, respiră adânc stewardesa. Când mi-a povestit 
lucrurile astea, Fana era închisă de doi ani. Ştiam că 
lucrează şi că având o comportare bună, putea fi eliberată 
cam peste opt-nouă luni. Calendarul îmi ajunsese odios. 
Fiecare filă mă apropia de scadenţă. Era amabil cu mine, 
drăguţ, prevenitor, dar sentimentele lui nu depăşeau cadrul 
unei camaraderii indiferente. Dacă aş fi dispărut într-o zi, 
nu mi-ar fi dat nici măcar un telefon. Şi asta mă înnebunea! 
În fiecare lună, împrumuta maşina unui amic şi se deplasa 
la penitenciarul din M., încărcat cu pachete. Mă duceam şi 
eu. Mi-era mai uşor decât să rămân singură acasă. Supliciul 
singurătăţii. Îl aşteptam ceasuri întregi în curtea închisorii. 
Merita să-i vezi figura când ieşea de-acolo. Simţeam că ar fi 
dat totul ca să o poată strânge în braţe. O dată l-am 
întrebat: 

„Ştie că vin şi eu?“ 

„Evident. Nu i-am ascuns niciodată nimic.“ 

9 LE-. 

„M-a rugat să nu fiu prea rău cu tine. E un om minunat.“ 

— Deci îi era milă de mine. Asta mi se părea culmea! Tot 
drumul abia mi-am stăpânit lacrimile. Când am ajuns acasă, 
m-am jurat să pun capăt poveştii. Am început să mă afişez 
cu un coleg de-al lui, apoi am plecat în vacanţă. Într-o zi, 
când îmi venea să mă sinucid, m-am întors. Era o prostie să 
nu profit de ultimele clipe. Oricum, după aceea m-ar fi 
izgonit el. Cu trei săptămâni înainte de a fi pusă în libertate, 
a început să se pregătească. Cred că s-a gândit luni de zile 
la toate amănuntele unei primiri triumfale. Şi-a amintit că-i 


place culoarea verde, şi a schimbat lustra şi draperiile. 
Umbla bezmetic prin tot oraşul după zeci de fleacuri: 
sfeşnice, lumânări, vaze, o trusă de toaletă. Mă târam după 
el ca un animal bolnav. „Ai gust, Nina. Spune-mi ce se 
poartă. Biata fetiţă vine fără o cârpă. Nu vreau să se simtă 
cenuşăreasă...“ Cumpăra tot ce era mai scump de la 
lenjerie până la cosmetice. Mi se învălmăşesc şi acum în cap 
toate pachetele acelea: tricouri, perie de dinţi Palmolive, 
papuci de casă, sutiene, pantaloni. Dumnezeule! Părea că 
nu se mai termină. Pe urmă masa - şampanie, flori, toată 
casa îngropată în flori. Am aranjat totul cu mâna mea. Le- 
am făcut şi patul. Seara ne-am despărţit. A doua zi 
dimineaţa pleca s-o ia de la M. M-a sărutat pe ochi. „Îţi 
mulţumesc, Nina. M-ai ajutat enorm. Îmi închipui ce obosită 
eşti.“ 

— Asta era tot ce găsise să-mi spună. Am simţit că mi se 
face negru în faţa ochilor. A doua zi, ascunsă după un 
chioşc, le-am pândit sosirea. El era în culmea fericirii. Fana 
zâmbea şters. Urmăream umbrele lor, siluetele care se 
contopeau într-una singură... Tremura carnea pe mine. 
Aveam frisoane, îmi clănţăneau dinţii, dar nu m-am putut 
desprinde de ascunzătoare până spre dimineaţă. Seară de 
seară, timp de o săptămână am reiterat calvarul. Apoi... 
Fana a fost din nou arestată pentru trafic de valută. 1 s-a 
descoperit în poşetă o sută de dolari. 

Nina Aldea se uită lung în ochii preotului: 

— Eu i-am strecurat banii, părinte! 

Iustin Făgădău îşi prinse tâmplele în palme. Întrebă fără 
să o privească: 

— Cum a fost posibil? Concret, adică! 

— Uitase să-mi ceară cheia. În dimineaţa următoare, 
când a plecat să o aducă, m-am furişat în apartament. 
Aveam la mine o sută de dolari economisiţi din diurnă şi 
nedeclaraţi. Premeditasem de mult... 

Tăcu. Făgădău aştepta fără grai. Reluă cu glas spart: 


— Îi cumpărase o poşetă sport aleasă de mine. l-am 
dezlipit căptuşeala şi am băgat înăuntru dolarii. Nu se 
observa nimic. Peste o săptămână, am scris o anonimă la 
miliţie şi am plecat din Bucureşti. 

— Ce fel de anonimă? întrebă răguşit Făgădău privind-o 
înspăimântat. 

— Ştii foarte bine, părinte. Trafic de valută. Indicam unde 
îi ţine ascunşi. 

— Bănuielile puteau cădea în primul rând asupra lui. 

— Fana se mai ocupase de asemenea afaceri. S-a făcut o 
descindere şi au arestat-o. 

— "Ţi-a povestit el? 

Fana clătină din cap: 

— Nu. Dar a fost de ajuns să-i văd faţa astăzi, când ne-am 
îmbarcat. Murise cu mult înainte de a fi înjunghiat. 


Capitolul VI 


ADEVĂRATA EXISTENŢĂ 
A DOMNULUI PANTELIMON-CIOLAC 


zei Ca e ceasul? 


Figura lui Oprişan era hidoasă. Un cap de şobolan hăituit, 
ochii congestionaţi. 

— Nu se împacă deloc cu ideea, observă Diamantopol. 

Caricaturistul ridică scârbit din umeri: 

— Dă-l dracului! Îi întinse sticla: Vrei? 

— Puțin. 

— Domnişoară, un pahar te rog. 

Fata nu se clinti. Privea fix în noapte, cu ochi lacomi. 
lacobescu se întoarse scârbit: 

— Nenorocita! Hm, se spune că dragostea e sentimentul 
cel mai înălţător. Devii mai bun... Mi-e greață! la paharul 
meu, acum nu mai are importanţă. Râse: Când ciocnesc, 
oamenii îşi urează sănătate. Ce caraghios! 

Infirmul bău puţin, cu înghiţituri mici. Alături, Miss 
Dorothy James-Porter simțind mirosul de alcool îşi înfundă 
înţepată nasul în revistă. Preotul se ruga în şoaptă. Nichita 
Dumitrescu abandonase creioanele colorate şi începuse să 
meşterească un avion de hârtie. 

— Moartea, începu Val lacobescu, rămâne fără îndoială 
instituţia cea mai democratică. Toţi, absolut toţi devenim în 
sfârşit egali. Şi chestia asta mă enervează al naibii! 

Diamantopol îl privi mirat: 


— De ce? 

— Bine, dar e simplu. Va trebui sa plec în lunga călătorie 
însoţit de o faună dezgustătoare: Ciolac, Oprişan, Hagianu, 
târfa asta... 

— Cât e ceasul? 

Iustin Făgădău se simţi privit şi întoarse capul. Întâlni 
ochii contabilului, insistenţi. Preotul se apropie: 

— Vrei să-mi vorbeşti, fiule? 

Ciolac deschise gura. l-o ghiceai uscată, cu limba de 
cârpă, incapabil să articuleze cuvintele. Dădu din cap 
afirmativ. 

— Cât e ceasul? repetă plângăreţ Oprişan. 

Hagianu îi răspunse ridicându-şi ostentativ manşeta. 

— Încă o sută cincizeci şi opt de minute. 

— Vedeţi cum vă planificaţi timpul, băieţi, sugeră Val 
lacobescu. Să ajungă pentru toată lumea. Nouă spovedanii, 
de fapt opt - personal nu consum - asta zic şi eu normă, 
părinte! 

Râse sinistru. Elena Hagianu reflectă cu voce scăzută: 

— Pe omul ăsta nu-l înspăimântă nimic. Un diavol... 

Bărbatul îl măsură scurt: 

— Un aventurier. Probabil că nu o dată a privit moartea în 
faţă. Mi-l aminteşte pe Dragomirescu. Aceeaşi plămadă. Îl 
invidiez... 

— 'Ţi-e frică? 


Deşi preotul se aşezase lângă el, Pantelimon-Ciolac 
vorbea tare. Comentariile caricaturistului şi ale celorlalţi îi 
erau indiferente. Simţea nevoia să se descarce, să se audă 
vorbind. 

— „..„La zece ani m-au scos de la orfelinat. Petrecusem 
acolo opt ani. Nu ştiu cine-mi sunt părinţii, adevărații 
părinţi. Mi s-a spus că au murit de tifos în 1917, la laşi. 
Erau învăţători, oameni modeşti. Nu rămăsese nimic de pe 
urma lor şi fatal am încăput pe mâna milei publice. 


Ciolac îşi căuta cuvintele, fixând obrazul preotului. Dar 
ochii vedeau altceva. 

„„„Poate dimineţile sordide din dormitorul îngheţat al 
orfelinatului când buimac, cu degete ţepene, nu reuşea să 
se îmbrace destul de repede. Umilinţe şi nedreptăţi 
îngropate în perna tare, cu faţă cenuşie, sau zile peste care 
strălucea un soare palid: Crăciunul cu felia lui de cozonac 
albicios şi împărţirea boarfelor irecuperabile trimise de 
gospodine care-şi deşertau cuferele prea pline. 

— Nu ştiu cum sunt organizate azi aceste instituţii, dar 
atunci erau o calamitate. Majoritatea dascălilor o forma o 
echipă de fete bătrâne, nemăritate. Se răzbunau pe noi 
pentru tot ce le refuzase viaţa. Pedepse perverse! Cea mai 
frecventă era tăiatul cinei de duminecă. O aud şi azi pe 
domnişoara Constantinescu, pedagoga celor mici: 

„Nu vei primi cina!“ 

— O instituţie admirabilă care recolta pentru societate 
oameni ipocriţi, egoişti, vicleni, hoţi şi uneori criminali. La 
zece ani sufletul mi-era mutilat. Un ochi atent m-ar fi putut 
eticheta chiar de-atunci: irecuperabil. Se întoarse spre 
caricaturist: Ai intuit bine! Sunt laş, fricos, mincinos şi în 
permanenţă mă străduiesc să par altul. Dar de ce sunt aşa 
cum sunt, te-ai întrebat? Dădu din mâini a lehamite: După 
ce s-au îndeplinit formele de adopţiune, am fost chemat în 
biroul directorului. Mi-a întins mâna emfatic: „Ei băiete, ştiu 
că ai avut noroc! De-acum în colo, trebuie să te străduieşti 
ca să-l şi meriţi.“ M-am uitat pieziş spre noii mei părinţi. Îi 
mai văzusem o singură dată, atunci când copiii se perindau 
prin faţa lor ca la un târg de vite spre a fi aleşi. N-am înţeles 
niciodată cum a căzut pleaşca pe capul meu. „lata“, un tip 
uscat, fără vlagă, a mormăit expert: „Privirea nu e sinceră.“ 
Singura remarcă de bun simţ din viaţa lui. Nevastă-sa 
primea, sufocată de propria caritate,  mulţumirile 
directorului. 

— Uuuu! şuieră pe neaşteptate Nichita Dumitrescu şi 
Oprişan sări speriat. 


— Ptiu! Fir-ai al dracului de ramolit! Apoi către 
lacobescu: Cât e ceasul? 

Ciolac îşi prinse capul în mâini, încercând să-şi adune 
gândurile. Făgădău îl asculta liniştit, mângâind crucea de la 
gât. 

— N-au fost răi, părinte, mai mult obtuzi, incapabili să 
înţeleagă lucruri elementare. Ultimii oameni cărora trebuia 
să li se încredinţeze un copil. Principiile tatei în materie de 
educaţie erau două: severitatea şi reprimarea imediată a 
celei mai mici minciuni. Consecința? Râse amar: Am învăţat 
să mint mai bine, mai inteligent. „Mama“, o nefericită 
obsedată de respectarea riguroasă a programului tatei, 
mulţi ani după ce murise el mai tresărea când pendula 
bătea unu jumătate şi opt, orele de masă preocupată de ce 
spune lumea şi de economii la bancă. Vreau să fiu sincer, le- 
o datorez! Au făcut ce au putut pentru mine dar n-au ghicit 
ce şi cum s-o facă. Şi apoi acel leitmotiv: „Nu ştiu dacă 
mama şi tatăl tău ţi-ar fi dat mai mult.“ Completă încet: Nu 
spun lucrurile astea ca să mă dezvinovăţesc. După liceu, m- 
au trimis la Viena. Acolo am isprăvit Academia de comerţ. 
Tata a murit în timpul războiului. În '48, le-au naționalizat 
două case. Din toată averea, mama rămăsese cu un 
apartament de trei camere pe Bateriilor. Locuiam, 
bineînţeles, împreună. În 1949 m-am căsătorit. Un act 
nesăbuit. Mă asculţi, părinte? 

Făgădău ţinea ochii închişi. Şopti: 

— Da, fiule. 

— Într-adevăr, un act necugetat din partea unui om ca 
mine. Mi-am calculat totdeauna fiecare pas, n-am riscat 
niciodată nimic. Doi lei, să zicem, pentru un bilet la loterie. 
Ea avea optsprezece ani şi eu treizeci şi patru. Asta n-ar fi 
însemnat nimic, dar era săracă, fără relaţii, fără studii. O 
astfel de căsătorie nu-mi deschidea nici un fel de 
perspective, ştiam, însă mă îndrăgostisem până peste cap. 
Când am adus-o în casă, maică-mea a început să plângă: 
„Uite pentru ce mi-am sacrificat viaţa! Ca să mi-aduci o 


golancă! Şi-o mai cheamă şi Vasilica... Ţine minte! Lumea 
noastră s-a prăbuşit. Averi nu se mai fac astăzi. Nefericita 
asta n-are nici liceul. O să-ţi atârne toată viaţa de gât ca o 
ghiulea!“ 

Ciolac îşi şterse colţurile gurii: 

— Şi a avut dreptate. Au venit ani grei. [ineam o nevastă, 
trei copii şi pe maică-mea. Ce însemna pensia ei? Izbucneau 
discuţii din te miri ce. Nevastă-mea avea impresia că 
bătrâna mănâncă de pomană, îmi reproşa că sacrific copiii 
de dragul ei. Cele trei camere nu ne mai ajungeau. Mama n- 
avea tact. Reclama unica odaie izolată, primeneli 
săptămânale, fructe, mâncare dietetică. O enervau copiii. 
Prea gălăgioşi. Fusese obişnuită cu mine, îmbătrânit la 
orfelinat înainte de a fi împlinit zece ani. Economiile 
ajunseseră subiectul preferat. Ce putea să facă nevastă- 
mea dintr-un kil de carne e de neînchipuit. Vara rezolva 
eroic masa pentru şase persoane cu circa 30 de lei pe 
săptămână: roşii chiflicite, la 1,50 lei, o pâine neagră de 2 
lei pe zi, o mâncărică de legume cu slănină, sau caltaboşi de 
8. Când eram invitaţi undeva, îi speriam pe toţi cu apetitul. 
În '57, pe mama a lovit-o damblaua. A rămas paralizată. Nu 
putea nici să vorbească. Am mutat-o împotriva voinţei ei, în 
camera de trecere. Copiii simt imediat când cineva e 
indezirabil. O înţepau cu acul, o gâdilau cu pana, îi băgau 
degetele în ochi, fiind siguri că nu vor fi pedepsiţi. 

Făgădău ridică ochii şi îi cobori imediat. Ciolac vorbea 
într-una: 

— De, îmi ziceam ipocrit, se joacă şi ei acolo. Şi îi 
încurajam... Nevastă-mea îşi înfigea exasperată mâinile în 
păr ţipând la bătrână: „Când ai de gând să crăpi, hoaşco? 
Dă-ţi silinţa, fir-ai a dracului! Lasă-i şi pe alţii să trăiască!“ 
Îţi spun sincer, părinte, cred că mama fusese o femeie 
blestemată. Era pentru ea mai bine la azil. A avut o 
vitalitate fantastică. Împlinise nouăzeci şi unu de ani şi nu 
vroia să moară. Deşi ţintuită la pat, torturată, batjocorită, 
nu vroia să moară. Era de ajuns să-i vezi doar ochii. Mă 


rugam în fiecare zi s-o strângă Dumnezeu. Dădeam acatiste 
echivoce la biserică: „Împlineşte-mi, Doamne gândul.“ Mă 
înăsprise copilăria săracă. Respectul şi aviditatea pentru 
lucruri şi boarfe îmi anula orice alt sentiment. Cu câtă 
voluptate mă gândeam că după moartea bătrânei toate vor 
fi ale noastre. Şi pianul, şi scrinul, şi covoarele moi, 
argintăria! Un medic consultat întâmplător afirmase că 
maică-mea poate s-o mai ducă aşa şi zece ani: „lotul e cum 
o îngrijiţi.“ 

Ajunsesem la capătul puterilor. Băiatul cel mare 
crescuse, îi trebuia odaia lui. Şi, într-o noapte, mi-a venit 
ideea: s-o las să moară de foame! 


Făgădău tresări puternic. Ciolac nu observă. 

— Da, să moară de foame. Orice altă modalitate de crimă 
putea fi descoperită. Chiar dacă s-ar fi întâmplat să se 
constate subnutriţia, explicaţia era simplă: „Refuzase cu 
încăpățânare hrana.“ Îşi încleştă pumnii: Nevastă-mea şi 
copiii erau la munte. A rezistat trei săptămâni nemâncată. 
Azi mă întreb ce-o fi fost în sufletul ei... Ce-o fi gândit. 

— Fii fără grijă, interveni lacobescu, o să ţi-o spună ea 
singură în curând. Scuipă scârbit: Pentru o odaie şi un blid 
de ciorbă! Eşti cel mai respingător individ pe care l-am 
văzut în viaţa mea! Şi te asigur că am întâlnit câţiva de soiul 
tău. 

Ciolac se agăţă de braţul preotului: 

— Mă căiesc, părinte! Fă ceva pentru mine. 

— E un păcat greu, îngână cutremurat preotul. 

Începu să se roage. 

Miss Dorothy James-Porter exclamă vioaie: 

— Aş vrea să vă vorbesc despre setter. Acest câine 
extrem de fidel e dotat cu o inteligenţă ieşită din comun. 
Însuşi regele George al V-lea... 

Brusc, fără nici un motiv, Nichita Dumitrescu începu să 
plângă. 


Capitolul VII 


UCIGAŞUL 


== De ce plânge? se interesă Dimitrie Hagianu. 

Nichita Dumitrescu scâncea. Expresia aceea de copil 
bătut pe chipul ostenit, bătrân, era sfâşietoare. 

Nina Aldea se ridică greu. 

— Nu ştiu. Poate că îi e foame. Mănâncă des. 

Îi aduse din oficiu două tartine şi un pahar cu lapte. 
Bătrânul întinse mâinile lacom. 

— Înspăimântător! suflă Elena Hagianu. Îşi prinse gâtul 
între palme: Înspăimântător! 

— Cum ai putut?! Cum e posibil? Mi-o închipui pe biata 
nenorocită... Se lipi de el: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu 
ducem astfel de orori în mormânt! 

Hagianu zâmbi. Linia amară a gurii îi alunecase. Dură, 
subţire ca o cicatrice. 

Miss Dorothy James Porter privi în jur. Soții Hagianu, 
inseparabili, discutau împreună, Făgădău se ruga, Mareş 
continua să acopere înfrigurat pagină după pagină cu un 
scris nervos şi lătăreţ. Oprişan ţinea obrazul ascuns în 
perdeaua hubloului. Îi veni o idee. Puse mâna pe braţul 
stewardesei abordând un zâmbet fermecător: 

— Mă gândeam la acest gentleman cu steguleţul... Îl 
indică discret pe Nichita Dumitrescu: Cel mai recomandabil 
ar fi să i se ofere un câine. Asta l-ar uşura extrem de mult. 
Trebuie discutat cu familia. Sunt sigură că-şi va redobândi 


reflexele. Când Mister Dodsworth din Sussex, un bărbat 
plin de demnitate, a suferit un mic accident asemănător, i s- 
a cumpărat un baset. Închipuiţi-vă, îl îndrăgise atât de mult 
încât ulterior pretindea să stea împreună la masă. Lui Tim, 
vreau să spun câinelui, i se punea tacâmul alături de al 
stăpânului său. Ce tablou adorabil! Îşi recăpătase interesul 
pentru viaţă. Fiul său a fost ales după aceea în parlament. 

Se uită triumfătoare la stewardesă. Nina Aldea clătină 
uşor capul. Legătura dintre Tim şi alegerea în parlament a 
fiului lui Mister Dodsworth avea să rămână pentru 
totdeauna un mister. 


Pantelimon-Ciolac descoperise spectacolul infailibil al 
clipelor. Ţinea în palmă ceasul vechi, demodat, un Anker din 
timpul războiului, privind fascinat goana acului care marca 
secundele. Limba subţire tăia timpul mărunt, egal, 
implacabil. Spuse fără să-şi ridice ochii de pe cronometru: 

— Am citit undeva nişte versuri. Sau le-am auzit... 
„Arătătoarele îmi taie beregata!“ Unde naiba le-am auzit? 

Încerca un reviriment cumplit, dureros, înregistrând 
fiecare rotire completă a secundarului cu o înclinare scurtă 
a capului. Buzele uscate articulau în şoaptă: 

— Minut... minut... minut... 


Val lacobescu pocni din degete: 

— Ciudat! 

— E ceva care nu merge? se interesă Diamantopol cu 
ironie amară. 

Caricaturistul îşi întinse confortabil picioarele. 

— Al dracului de ciudat! Am dus o viaţă nu tocmai 
onorabilă... 

Tonul sugera o intenţie de confesiune şi Diamantopol 
zâmbi: 

— Eşti decis să nu uzezi de serviciile preotului? 

Val Ilacobescu îl privi contrariat: 

— Te deranjez? 


— Fii serios! Mă gândeam însă la mântuirea sufletului. 
Desfăcu braţele: Eu... 

— Mântuire... Vacs! Sunt gata să trag toate ponoasele. 
Îmi vine să râd... Mă gândesc la ce-a fost viaţa mea şi pur şi 
simplu mă cutremur de râs. Evident, vizavi de ce se 
întâmplă astăzi, acum. La şaisprezece ani m-am cărat de- 
acasă. Cu ghiozdanul - plecasem de dimineaţă la liceu - şi 
cu puşculiţa mamei, câteva mii de lei. În '23, ăştia erau 
bani. Am azvârlit cărţile în lacul Cişmigiu, cu excepţia 
Geografiei lui Mehedinţi, şi am urcat în primul tren. 
Existase dintotdeauna ceva sălbatec, nedomolit în mine. Un 
nonconformism, un soi de răzvrătire împotriva canoanelor 
impuse de civilizaţie. Tata, preşedinte la Înalta Curte de 
Casaţie - vezi genul, redingotă, tomurile lui Alexandresco, 
pincenez şi onorabil până în vârful unghiilor - îşi zdrobea 
creierii căutându-mi strămoşul corespondent în arborele 
genealogic. Mama era născută Jianu, dar nu ramura 
oltenească. Tata persevera însă în ideea unei legături cu 
haiducul. Îmi proorocea în fiecare zi la prânz, având grijă să 
nu-l audă slugile: „Ai să ajungi la galere, băiete! Să-ţi aduci 
aminte de vorbele mele!“ 

Începu să râdă încetişor. Diamantopol întrebă: 

— S-a înşelat? 

— În orice caz, n-a fost prea departe. Proiectasem fuga 
de luni de zile. Chestia era să mă hotărăsc. Se răsuci spre 
infirm: Aveam impresia că trăiesc într-un ţarc, iar când îl 
auzeam pe tata făcând proiecte îmi venea ameţeală: 
„Termini liceul şi mergi la Paris. Ai să urmezi Dreptul sau 
ceva cumsecade. N-ai decât să pictezi acasă cât îţi place. Da 
Vinci nu eşti şi chiar dacă ai fi, trebuie să ai şi norocul lui. 
Ftizia şi foamea în mansardele din Montmartre sunt 
nostime numai pentru turişti.“ 

Găseam că oamenii, în tâmpenia lor, mutilaseră viaţa, o 
croiseră anapoda. Cum, îmi spuneam, când eşti tânăr şi 
puternic în loc să zburzi, să fii liber, să vânezi urşi polari sau 
antilope, să cutreieri lumea sau să te dai peste cap, în fine, 


sunt atâtea de făcut, în loc de asta să-ţi rozi coatele într-o 
bibliotecă deasupra tratatului unui individ cu ochelari şi 
barbişon care şi-a consumat existenţa căutând chichiţe la 
Digestele lui Justinian?! Idiot! 

— E un punct de vedere, comentă neutru Diamantopol. 

— Verificat. Din fragedă adolescenţă, am înţeles ce mare 
atu reprezintă tinereţea. În accepțiunea tatei, mi-am risipit- 
0. În a mea, chiar cea de acum, am câştigat-o. Sunt lucruri 
pe care le poţi face doar atunci iar eu o intuiam, o simţeam 
prin toţi porii. Îmi vine şi azi să-l sărut pe puştiul ăla de 
şaisprezece ani care şi-a azvârlit manualele în Cişmigiu şi a 
cheltuit o treime din bani pentru achiziţionarea unui 
costum de vânătoare lansat de Casa Worth din Londra. 
Trombon de-al lui Mitică Oprescu, croitorul de pe Calea 
Victoriei, evident. Asta era în capul meu! Să omor crocodili 
şi rinoceri, să mă dau cu patinele prin Alaska şi să caut 
perle în Marea Roşie. 

Trase un gât de coniac. Avea în ochi luciri blânde, surâs 
luminos, adresat trecutului. 

Oprişan tresări. Întrebă speriat: 

— Cât mai avem? 

— 127 de minute! anunţă Pantelimon-Ciolac incapabil să- 
şi desprindă ochii de pe ceas. 

— Cum trece timpul, Dumnezeule! 

Începu să se plimbe parcurgând precipitat culoarul de la 
un capăt la celălalt. 

— 126 de minute! 

Caricaturistul se întoarse: 

— Ascultă... Ezita neştiind ce epitet să aleagă: Aşa ai de 
gând să o ţii?! 

Pantelimon-Ciolac nu-i dădu atenţie. Aşteptă rotirea 
completă a secundarului precizând: 

— 125 de minute. 

— Ptiu! Cobea dracului! Val lacobescu duse sticla la gură: 
Ţi-am spus că nu mă înşeală instinctul? Cel puţin în privinţa 
cretinilor. 


— 124 de minut. 

Caricaturistul sări în picioare: 

— Dacă mai scoţi o singură silabă îţi bag ceasul pe gât! 

— Lasă-l în plata Domnului, interveni Diamantopol. 
Spune mai departe. 

— Ăsta-i de groaza lumii! Se aşeză: Hm, în sfârşit, n-are 
rost să-ţi povestesc prin câte am trecut. Păcat că n-am 
condei, mă rog, n-am avut, aş fi stârnit fără îndoială invidia 
lui Panait Istrati chiar şi pe lumea cealaltă. Oricum, spre 
deosebire de cei mai mulţi care abandonează proiectele 
adolescenţei, mai grav le uită chiar - îşi amintesc nostalgic 
la un pahar de pelin „vroiam să devin marinar“ - eu am 
făcut aproape tot ce proiectasem acasă, sub ochiul vigilent 
şi îngrijorat a lui papa lacobescu. Am măturat străzile din 
Zurich - o chestie rentabilă, ăia sunt obsedaţi de curăţenie 
şi snobi, treaba-i declasează - am făcut, pentru câţiva 
franci, caricaturi în Place du Tertre. Am lustruit pantofi în 
New York şi Chicago, am dat mâna cu Al Capone. Eram în al 
şaptelea cer, poţi să mă crezi! Am vânat de toate, în afară 
de bizoni, m-am jucat de-a scafandrul, am încălecat 
mustangi în rodeo-urile din California şi Arkansas. Am avut 
un bar în Mexic şi am dat faliment la Philadelphia. Din 
cauza unei încurcături, am naufragiat în Legiunea Străină: 
Congo, Alger, Maroc... În fine, am făcut destule. N-am fost 
totdeauna bun, viaţa însăşi te împiedică, dar am satisfacția 
că niciodată nu mi-am pierdut respectul faţă de mine 
însumi. Cele câteva principii din ghiozdanul puştiului de 
şaisprezece ani au rămas intacte. 

Ovidiu Diamantopol îl privi gânditor: 

— Chiar intacte, intacte? 

— Nu-ţi prea vine să crezi, aşa-i? Nu se asortează cu cele 
ce ţi-am povestit. 

— Alcoolul te face susceptibil, surâse infirmul. Sunt 
curios. Eşti un om interesant. 

— Aventurier, zicea tata. Când a primit prima veste de la 
mine, îi scrisesem din Brazilia şi-ţi poţi închipui că i-am 


trimis o fotografie trăsnită, tot ce putusem găsi mai exotic - 
sarong, Cizme, şi un lassou petrecut pe după umeri, 
bătrânul - mi-a povestit soru-mea ulterior a comentat 
îngrozit: „Nenorocitul! Face greşeli de ortografie!“ Pe urmă 
a deschis Larousse-ul: „Hm, sper că a învăţat să se 
păzească de crocodili!“ 

O spusese la modul cel mai serios. Mă întrebai de 
principii. N-au fost multe: să te descurci singur, să ai simţul 
proporţiilor, să nu pretinzi doi dolari doar pentru unul, 
prietenul, adevăratul prieten e un dar divin şi - râse - jurist 
prin filiaţie totuşi, să fiu totdeauna drept. De fapt vroiam să 
spun altceva. Am avut câteva momente dificile... 

Tăcu o vreme, învăluit în fumul gros de ţigară. 

„Seamănă cu un vultur“ gândi Diamantopol privindu-i 
profilul puternic. [i-o sugerau nu trăsăturile ci ţinuta 
mândră a capului, îndrăzneala din priviri. 

Caricaturistul apucă o sticlă neîncepută de gin. O 
decapită expert izbind-o de rama fotoliului şi-şi turnă în 
pahar. Îl bău dintr-o răsuflare. 

— Te ajută? se interesă Diamantopol. 

Celălalt ridică din umeri. 

— Fleacuri! Ai auzit de garoşi? 

— Vag. 

— Sunt nişte oameni foarte nostimi. Ca să ajungi la ei, iei 
avionul din Calcutta până la Nowgong. De-acolo mergi pe 
jos. Eram cu un amic, un italian. Încercasem împreună o 
afacere cu spaghete la Delhi dar nu ţinuse. Rajahii şi 
frumoasele lor cu benghi în frunte nu se lăsaseră ademeniţi 
de deliciile macaroanelor. Ne-am gândit că o schimbare de 
aer ne-ar prii, mai ales că poliţia ne luase în reflector, şi ne- 
am decis pentru vânătoarea de elefanţi. 

Ce-i drept, n-am fost decepţionaţi. Erau destui. Ne 
instalaserăm cortul într-unul din sate. O mentalitate 
interesantă! Cel puţin eu n-am mai întâlnit-o pe nicăieri. La 
garoşi, adevărații conducători sunt femeile. Ele stăpânesc 
casa şi pământul, dau numele copiilor, sunt şefi de trib, îşi 


aleg soţul, uneori chiar împotriva voinţei acestuia. În fine, 
tot ce ne-am obişnuit a considera atribuţii prin excelenţă 
masculine, aparţin femeilor. 

Am stat acolo până a început musonul. Între timp, mă 
încurcasem cu o „garoşoaică“, o femeie destul de amabilă 
care îşi imagina că oferindu-mi zilnic o combinaţie de orez, 
sânge de taur şi ardei iute, nu mai am dreptul să pretind 
nimic de la zei. Într-o zi mi s-a făcut dor de Londra. Nu ţin 
minte de ce tocmai de Londra, dar mă şi vedeam luând 
ceaiul la Claridge - porţia de snobism - şi o cină zdravănă 
într-o cârciumă chinezească din Soho. Lucrurile n-au mers 
chiar atât de simplu. Dezertarea soţului e considerată de 
garoşi drept o crimă. După o evadare neizbutită, „nevastă- 
mea“, ultragiată a hotărât să mă omoare. Începu să râdă: 
N-a fost prea vesel. ltalianul, mai şmecher, evitase 
complicațiile matrimoniale: „Femeile! Nu poţi să ştii 
niciodată ce iese de aici...“ 

— 121 de minute! anunţă Pantelimon-Ciolac. 

Caricaturistul oftă resemnat: 

— A doua oară, am văzut moartea în Araguaia. Probabil 
ţi-e mai limpede dacă-ţi spun Mato Grosso. Flăcăii ăia au un 
fix: scapi cu adevărat de duşman doar dacă-l faci tocană. Şi 
ca să te păzeşti de duşmani, trebuie să le păstrezi capetele. 
Deci nu e o chestie de apetit ci de filosofie. Am avut 
ghinionul să-l supăr pe şeful de trib. Câteva zile am asistat 
terifiat la prelucrarea unui biet irlandez. Dumnezeule. Şi 
azi mă cutremur! Uneori, noaptea, în apartamentul din 
Magheru, alături de nevastă-mea, sub plapumă, mă scaldă 
încă sudorile. Îţi spuneam de irlandez. L-au decapitat, i-au 
retezat limba şi i-au băgat capul într-o saramură de humă. 
După câteva zile l-au expus la soare. 

— Oribil! 

— Stai că n-am terminat. l-au extras apoi oasele craniului 
şi l-au umplut cu pietricele încinse, pe urmă l-au afumat cu 
nu ştiu ce drac de rădăcini. O dată isprăvite toate operaţiile, 
l-au vopsit în toate culorile. Habar n-avea irlandezul ce 


mândreţe de trofeu ajunsese scăfârlia lui... Asistam, legat 
de un copac, aşteptându-mi rândul. 

Râse sinistru: 

— Ştii de ce ţi-am povestit prostiile astea? Pentru că 
totdeauna, indiferent de situaţia în care m-am găsit, am 
continuat să sper. Mă obişnuisem să scap din toate belelele. 
Şi eram sigur că, până la urmă, voi reuşi să născocesc ceva. 
Eu voi reuşi, nu arhanghelii dumnealui - arată cu degetul 
gros înspre Făgădău: Nu te supăra, părinte! Acum ştiu, simt 
că e sfârşitul. Vârsta, faptul că ne zbenguim în aer şi nu 
simţim pământul sub picioare, conştiinţa neputinței sau 
luciditatea. N-are importanţă, dar povestea s-a isprăvit. 

Duse paharul la gură, bău şi respiră adânc: 

— De fapt ce mă surprinde? Am ştiut că, în cele din urmă, 
doamna cu coasa îmi va face o vizită de la care nu mă voi 
putea eschiva. Îmi vine să râd doar că m-a găsit aici, la zece 
mii de metri înălţime. Grozav de caraghios... 


Oprişan se opri în dreptul contabilului. 

— Cât mai avem? 

— 117 minute! 

Lui lacobescu îi sticliră ochii. Rânji: 

— Încă o oră şi 57, băieţaş! Atâta ţi-a rămas! După care ai 
să crăpi! Înţelegi? Ai să te desfaci în bucățele! O să-ţi sară 
întâi vata din urechi şi cu siguranţă vei pierde fularul. Mă 
întreb, ce-ai să te faci fără fular pe lumea cealaltă? 

Oprişan îşi muşcă buzele. Răcni: 

— Încetează! 

— De ce te superi, drăguță? Vorbesc foarte serios. Cine 
ştie cum o fi pe-acolo? Cât despre hoit... Eu, în locul tău, mi- 
aş însemna ciolanele cu creion chimic. Vor putea să te 
reconstituie. Unde mai pui că în felul ăsta previi eventuale 
confuzii. Nu-i exclus să apară mâine în ziare cu litere de-o 
şchioapă vestea că într-un avion de pasageri prăbuşit s-au 
găsit rămăşiţele unui animal neidentificate. 


„E beat, gândi Iustin Făgădău. Atât cât poate fi el de 
beat. Nu se clatină, nu se bâlbâie, pare lucid dar e îmbibat 
ca un burete. Specia care ştie să bea.“ 

— 116 minute! anunţă Ciolac răguşit. De s-ar termina 
dracului o dată! Acuma... Nu-mi mai pasă. 

Caricaturistul îl privi iute: 

— Aş da mult să asist la clipa când buna ta mamă, topită 
de dor, te va îmbrăţişa. Întrebă brusc: Or fi cârciumi pe- 
acolo? 

— Unde?! întrebă surprins scriitorul. 

— Ascultă, domnule, toată viaţa ai fost aşa de idiot? 

— Nu-i bine ce faci, observă Diamantopol. Lasă-i în 
pace... 

Caricaturistul se scutură. 

— Auzi, unde! Încă una din nenumăratele fisuri în opera 
lui Dumnezeu! Crearea caraliilor şi imbecililor. Cine avea 
nevoie de ăştia? Pufni: Dobitoci înspăimântați! Sinistru 
spectacol... 

Făgădău îl privi trist: 

— Şi dumitale ţi-e greu. 

Un zâmbet rău schimonosi chipul lui lacobescu. 

— Eşti perspicace, părinte! Îţi umblă mintea, nu glumă! 

Miss Dorothy James-Porter se ridică: 

— Nu înţeleg de ce nu aterizăm. 

E ceaţă pe aeroport, scrise Diamantopol şi englezoaica 
păru mulţumită de explicaţie. 

— În sfârşit... Duminică sunt invitată la lady Elisabeth. 
Aşa ne-am înţeles: prima duminică după sosire. Garden- 
party-urile ei sunt extraordinare. Are un grădinar extrem 
de devotat. Până şi prinţul Charles a apreciat rondoul de 
panseluţe. Le-a răsădit împrejurul lebedei de marmoră. 
Chicoti: Ce idee fermecătoare! 

— Să tacă! urlă pe neaşteptate Oprişan cu mâinile la 
urechi. Nu mai pot! Să tacăăâă! Să tacă dracului, odată! 

Doamna Hagianu zâmbi unui gând: 


— Mi-a amintit de grădina Dragăi Miclescu. Cred că era 
cea mai frumoasă din Bucureşti. Ce gust avea femeia asta! 
Dădea câte un garden-party de fiecare sezon floral. ii 
minte, după petrecere, toate cucoanele primeau câte un 
coşuleţ cu floarea respectivă. În aprilie, lăcrămioare sau 
liliac, în mai bujori, în iunie trandafiri. Delicios... 

Tăcu brusc, izbită de liniştea din jur. Neauzit, lacobescu 
se apropiase de Vasile Mareş. Omul continua să scrie. Pe 
faţa răvăşită se citea o concentrare maximă. Ochii îi ardeau, 
iar buzele articulau cuvinte mute. 

Caricaturistul îi smulse cu o mişcare iute caietul. Se uită 
la prima pagină cu o expresie de nemărginită surpriză. 

Mareş, după un moment de stupoare, se năpusti: 

— Dă-mi-l! Nu-ţi permit! Nemernicule! 

lacobescu îl înlătură cu o singură mână. 

— Interesant... Ascultaţi, vă rog, un moment! 

— Nu! Nu citi! 

Oamenii îşi întoarseră privirile spectrale. 

Caricaturistul parcurse cu voce domoală, accentuând, 
primele rânduri: 

— La 15 minute şi jumătate după decolare, am provocat 
un scurtcircuit. Profitând de panică şi de întuneric, i-am 
ucis pe cei doi piloţi. Prima şi cea mai grea parte a planului 
fusese astfel îndeplinită... 


Şapte perechi de ochi fixau figura scriitorului. Se 
strânsese în privirile acelea totul. Oroarea ultimelor 
ceasuri, ura - ura direcţionată în sfârşit, împotriva cuiva 
concret -, dorinţa pătimaşă de răzbunare. 

Mareş făcu câţiva paşi înapoi. Se clătina. Ochii sticloşi, 
dilataţi, aveau o expresie dementă. 

Oprişan ridică pumnul: 

— Criminalul! 

Fu ca un semnal. Oamenii dădură frâu liber nervilor. Se 
năpustiră, fiare descătuşate, asupra scriitorului, 
doborându-l pe Făgădău care încerca să-i oprească. 


Pe neaşteptate, Mareş scoase cuțitul. 

— Cine se apropie e un om mort! 

Râse. Un râs isteric ce părea că nu se poate opri. Din 
colţul gurii i se prelingea un firicel alb. 

Îl priveau pietrificaţi. Englezoaica clipea des, contrariată. 

— Dumnezeule, e nebun! suspina îngrozită Elena 
Hagianu. 

lacobescu se desprinse de grup. Înaintă încet, elastic, cu 
mâinile lipite de coapse, cu umeri ţepeni. Părea calm dar îl 
simţeai încordat până la ultima fibră. 

Nina Aldea îşi înfipse unghiile în palmă. O imagine clasică 
îi răsări înaintea ochilor: şeriful păşind în piaţa pustie. De 
pe acoperişuri îl pândesc puştile vrăjmaşe. La ferestrele 
saloon-ului, oamenii aşteaptă cu sufletul la gură 
deznodământul. 

„Da, exact acelaşi mers.“ 

— Stai pe loc! ţipă Mareş. Sudoarea îi năpădise fruntea. 

Caricaturistul nu clipi. Îl privea în adâncul ochilor. O 
privire fixă concentrată. 

— Stai! 

lacobescu nu se opri. Ochii duri aveau sclipiri drăceşti, 
ardeau. 

Celălalt se dădu încă un pas înapoi. Avertiză a treia oară, 
strângând crispat plăselele până când degetele i se înălbiră. 

Caricaturistul întinse mâna. Spuse abia auzit, cu o linişte 
de gheaţă: 

— Dă-mi-l! 

Privirea fixă nu părăsea nici o clipă ochii scriitorului. 

Şi dintr-o dată, omul se nărui. Emise câteva sunete 
neinteligibile. Un scheunat jalnic. Umerii începură să-i 
tremure şi arma îi scăpă din mână. 

— Nu-l omorâţi! Făgădău se aşezase în faţa scriitorului 
împingând mâinile înainte: Nu vă încărcaţi sufletul de 
păcate tocmai acum! Gândiţi-vă că în curând veţi da 
socoteală! 

— Nemernicul! Bestia! ţipă Oprişan. Din cauza lui! 


Caricaturistul îşi şterse fruntea asudată. 

— De fapt, observă Diamantopol, nu e vorba de două 
asasinate ci de treisprezece. 

Miss Dorothy James-Porter îi privea înnebunită: 

— Ce se întâmplă? Ce-a fost asta? 

— O glumă, explică prin semne lacobescu. Un joc de 
societate. Rânji: Se practică la noi. Apoi, spre Diamantopol: 
Popa are dreptate! 'Tot o să crape, barem să ştim ce-a fost în 
capul lui. 

Oprişan, surescitat, izbea cu pumnii peste umerii lui 
Făgădău: 

— Nu mă interesează! Trebuie să crape înaintea mea! 
Măcar cu o oră înainte! 

lacobescu se adresă soţilor Hagianu: 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

Bărbatul ridică trist din umeri. 

— Aşa ar fi drept. Acum însă totul a devenit îngrozitor de 
inutil. Adăugă încet: Pe mine nu mă mai încălzeşte cu nimic. 

Elena Hagianu se ralie: 

— Ce rost are? 

Bătrânul agita triumfător steguleţul galben deasupra 
capului. 

— Da, mormăi Dorothy James-Porter. Un căţeluş drăgălaş 
i-ar schimba ideile. Baset sau caniche. Pechinezul e prea 
răutăcios. 


lacobescu îi întinse un pahar cu gin: 

— Dă-l pe gât. 

Mareş îl luă absent. Li se părea că acum îl văd prima oară 
faţa. Mişcările erau dezordonate, ca şi cum ar fi fost 
incapabil să-şi stăpânească membrele. Ochii terni trădau 
neliniştea aceea singulară a ideii fixe devenită obsesie şi 
coşmar. 

— Am vrut ceva extraordinar... Nu, nu e bine. Sunt un 
ghinionist... 

lacobescu surâse trist: 


— De data asta cred ca ghinionul mare noi l-am avut. Nu 
puteai să iei naibii avionul de mâine? 

Mareş ţinea paharul strâns cu amândouă mâinile. Îl 
măsură cu dispreţ: 

— Idiot bătrân, ţi-am oferit o şansă pe care n-ai fi 
îndrăznit s-o întrevezi nici în cele mai frumoase vise: 
celebritatea! Cine eşti tu? Un boşorog caraghios, plin de 
ifose. Personalitate construită din amintiri vânătoreşti 
îndoielnice şi filme cu cowboy. Peste un an doi, urma să 
crapi într-un şanţ cu sticla de coniac în mână, dacă nu 
cumva la azil. Poţi să-mi povesteşti ce laşi în urmă? Cine o 
să-şi amintească de tine? Sau nemernicul de Ciolac... 

Economistul îşi ridică ochii apoi lăsă capul să-i cadă. 

— E un om cu principii şi personalitate! E demn! 
Personalitate, demnitate, principii, judecă moralitatea 
tinerilor... Izbucni cu ochii ieşiţi din orbite: Dar când 
urmăreai cum se stinge maică-ta, ce-ai făcut cu principiile, 
porcule!? 

Brusc, trăsăturile i se destinseră. Se uită jur-împrejur. 

— Cu ce drept mă judecaţi? Cine sunteţi voi? Ce vreţi de 
la mine? Afară! leşiţi afară! John, condu-i pe dumnealor! 
Astăzi nu mai dau autografe. Îşi luă capul în mâini scâncind: 
Nu mai pot... Am obosit... 


Oamenii îl priveau îngroziţi. Iustin Făgădău îi puse mâna 
pe umeri. 

— Linişteşte-te. 

Vasile Mareş ridică într-un târziu privirea. Avea ochii uzi 
dar criza trecuse. Spuse încet: 

— Da... Am vrut să devin celebru... Celebru! Râse amar: 
Viaţa mea a fost un şir de întâmplări idioate. Nu mi-a reuşit 
nimic! Nimic!! Am sosit totdeauna al doilea, sau prea târziu. 
O nevastă m-a lăsat, cealaltă a murit, a treia mă 
dispreţuieşte. Din cinci trenuri scap patru. Accident, pană, 
sau trece o defilare. Mi se întâmplă tot ce e mai absurd. O 
singură bombă a căzut în cartier. Evident, pe casa mea. În 


tinereţe am luat în arendă nişte pământ. Doi ani la rând am 
avut grindină. 

Bău lacom şi continuă pe nerăsuflate: 

— Asta n-a fost viaţă! Am lucrat zece ani la un roman. 
Unic: atmosferă, personaje, idee. Mai ales ideea. Se bătu cu 
pumnii în piept: L-am scris cu sânge! Hălci din fiinţa mea 
am lăsat în paginile acelea! Iarna m-am dus la Sinaia să 
lucrez în linişte. Ultima etapă, finisarea. Fiecare virgulă, 
fiecare cuvânt cântărit de zece ori, de o sută de ori. Muncă 
de rob. Ştersături, adăugiri. În sfârşit, m-am hotărât să-l 
predau. La gară, în timp ce scoteam biletul de tren, cineva 
mi-a furat valiza. Înăuntru se afla manuscrisul. 

Val lacobescu clătină capul. 

— Sinistru! 

— Înspăimântător! Zece ani de muncă! 867 de pagini! 
Am dat anunţ în toate ziarele, am oferit recompense. Nimic. 
Trei săptămâni mai târziu, m-au internat. Dezechilibru... Îşi 
flutură mâna ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând 
neplăcut: Ce spuneam? În '45 am scris un roman de război. 
Vocea i se frânse: Cu puţin înainte de a fi publicat, a apărut 
în librării o carte identică scrisă de un american. Exact 
aceeaşi idee, acelaşi subiect. Am ratat totul. Editorul a 
refuzat să mi-l mai tipărească, ba m-a şi huiduit. Da, am 
visat să fiu un scriitor mare şi am făcut totul pentru asta. 
Ştiţi ce înseamnă să stai trei zile la o pagină? Coşmarul colii 
albe care ţi se aşterne în faţă... Ai impresia că nu vei reuşi 
niciodată s-o umpli... 

Se ridică în picioare cu paharul la piept: 

— Te scoli de dimineaţă. Eşti bine dispus, deschizi 
fereastra. Afară miroase a verde, a primăvară, a busuioc. Îţi 
faci o cafea. Abia aştepţi să te apuci de lucru. Eşti plin de 
nerv, capul îţi vâjâie de idei. Le şi vezi înşiruite grafic: 
paragrafe, dialog, semne de întrebare. Iei tocul în mână. 
Prima frază se lasă totdeauna mai greu spusă. Sorbi din 
ceaşcă. A trecut jumătate de oră. Scrii un rând. După zece 
minute îl ştergi. Şi nu mai scrii absolut nimic. Coala 


blestemată, goală, te inhibă. Topul gros rânjeşte. Te ridici la 
prânz stors. 'Tâmplele sunt tobe în care pulsează sângele. A 
doua zi o iei de la cap. Munceşti un an de zile la câteva zeci 
de pagini: am cumpărat un magnetofon. Nu mai suportam 
hârtie în faţa ochilor. Toate cuvintele care mi se buluceau pe 
buze secau în momentul când începeam înregistrarea. 

Îşi şterse sudoarea cu palma: 

— Nu râdeţi? De ce nu râdeţi?! Am perseverat. Simţeam 
chemarea literelor tipărite, ştiam că am ce să vă spun. Dar 
voi aţi rămas surzi! Indiferenţi şi surzi! Idioţilor! Spunea 
cineva că-s nebun. Da, sunt nebun! Voi m-aţi înnebunit! Voi, 
ticăloşilor! Aşteptam cu sufletul la gură să iasă volumul pe 
piaţă. Pândeam apoi în spatele vitrinei cum se vinde cartea. 
Nu v-aţi uitat la ea. În jurul buzelor avea o spumă albă. 
Puteţi să-mi spuneţi şi mie de ce nu vă uitaţi? De ce n-aţi 
luat-o măcar în mână? De unde ştiaţi că e proastă? O dată, 
la librăria Academiei, am surprins o discuţie. 'locmai 
scosesem  Indescifrabila, volum de mare subtilitate 
psihologică. Doi tineri răscoleau prin rafturi. Unul a început 
să răsfoiască romanul. Celălalt s-a uitat peste umăr: 

„Cine?“ 

„Vasile Mareş.“ 

„Dă-l în mă-sa! Uite ce-au scos la Enigma!“ 

Îmi venea să-l strâng de gât! Indiferenţa voastră, 
nesimţirea criticilor m-au ucis! Cinci lucrări publicate în 
patruzeci de ani de muncă şi o singură recenzie! Nici măcar 
nu m-a desfiinţat. Ceva călduţ, moale, fără adjective. 
Transpira din totul mediocritatea. Oamenii din jur: 

„Vasile Mareş? N-am auzit. Ceva la consiliul popular?“ 

Nevastă-mea: 

„E ridicol! Nu ştiu ce să le spun vecinilor când mă 
întreabă cu ce te ocupi. În artă, ori te ştie toată lumea, ori 
faci figură stupidă, nu-ţi dai seama?“ 

Un amic statistician: 

„Ca să vezi! Sunt vreo 700 de scriitori în Bucureşti şi 
numai 020 de avocaţi. Parol!“ 


Lovi cu pumnul în perete: 

— Şi totuşi am perseverat! Am proiectat un roman cu 
peisaj miner. Am lucrat un an în subterane, ruinându-mi 
sănătatea. Degeaba! Degeaba a fost totul. Copiii mei 
şoptesc în spate: 

„Îi dă zor cu zăpăcelile lui. Incurabil.“ 

— Nici măcar ei nu mă citesc! Vă daţi seama, nici măcar 
ei! Şi dintr-o dată mi-a venit ideea. Ideea genială: „Reportaj 
cu ştreangul de gât“. Ei, mi-am zis, de ce n-aş face şi eu 
ceva asemănător. Am socotit mult, domnilor, am socotit 
mult! Ştiam cu luni în urmă, când am depus cererea de 
plecare, că veţi muri alături de mine. 

Pălălaia din privire devenise insuportabilă. Oamenii îl 
ascultau înspăimântați. lacobescu zâmbea, dar ochii 
străpungeau. 

— Ştiam, spuse Mareş cu gura plină de salivă. Pusesem 
totul la punct. Cum voi ascunde cuțitul în sacul stewardesei, 
cum îl voi recupera. Scurtcircuitul, înjunghierea piloților, 
tot, tot, tot! După aceea începea relatarea. Colile albe nu 
aveau să mă mai sperie. Trebuia doar să privesc în jurul 
meu şi să aştern. Reacţiile unor oameni care urmează să 
moară peste trei ore, două ore, o oră, cinci minute, ultimul 
minut. Ce fac, ce zic, ce simt. Cu zece secunde înainte de a 
ne prăbuşi îl închid într-o cutie metalică. Ce credeţi voi, am 
calculat totul! O s-o găsească cineva! O operă unică care va 
zgudui lumea! Răzbunarea mea! 

Râse fericit: 

—  Închipuiţi-vă publicitatea extraordinară! Condiţiile, 
ideea, autenticul! Roman-verite. Aţi colaborat cu toţii. 
Strigă: Sunteţi imortalizaţi! Celebri! Generaţiile viitoare vor 
citi despre voi! Nu veţi avea morminte, în schimb, nu veţi 
muri niciodată. Numele voastre vor flutura pe buzele 
cetăţenilor anului 2000! Ale voastre şi al meu! 

lacobescu scrâşni din dinţi. Calm, luă caietul scriitorului 
şi începu să rupă metodic foile scrise. 


— Nu! urlă Mareş aruncându-se asupra caricaturistului. 
Ce faci? Nu! 

Se agăţă disperat de braţul lui lacobescu. Saliva i se 
prelingea pe bărbie. Icni scurt şi îşi pierdu cunoştinţa. 


Capitolul VIII 


OMUL CU DOUA FEŢE 


> ] 09 minute! 


În glasul revizorului contabil Pantelimon-Ciolac se 
strecurase o undă de satisfacţie. 

Dintr-o dată, simţiră că se prăbuşesc. Avionul pierduse 
brusc din înălţime. Apoi, cu o convulsie a scheletului de fier, 
se redresă. 

— Un gol de aer, explică lacobescu. 

— Cât mai avem? întrebă răpus Oprişan. 

Pierduse orice vlagă. Câte un scâncet jalnic, îi semnala 
prezenţa. 

— 108 minute! 

Hagianu socoti pe gânduri: 

— Am depăşit Viena. 

— Da, confirmă fata suspinând. Zburăm deasupra 
Cehoslovaciei. 

— După calculele mele, interveni Val lacobescu, ne 
prăbuşim în Irlanda. Se răsuci spre infirm: Ce chestie 
uluitoare! M-am născut pe malul Dâmboviţei şi dau ortul 
popii la Dublin. 

— Ţi se părea mai firesc în Mato Grosso? 

— De fapt, ai dreptate. Mă obişnuisem însă cu gândul că 
personal am epuizat surprizele. Anul trecut, nevastă-mea s- 
a apucat să repare cavoul la Belu. Clipi şiret, arătând spre 
Hagieni: Chestiunea n-are nici o legătură cu tradiţia... N- 


am vrut să mă duc să-l văd. Nu mă dau în vânt după 
exhibiţii macabre. Fără îndoială, viaţa e un banc excelent. 
Problema e să poţi râde totdeauna. 

— Dumneata am impresia că poți. 

Mareş se ghemuise pe covor cu pumnii la gură. Arunca 
priviri rătăcite care nu desluşeau nimic. Părea să-şi fi 
pierdut complet minţile. 

— Uită-te la nenorocitul ăsta, continuă Val lacobescu. A 
avut toată viaţa beguin la celebritate. S-a dat peste cap, a 
mâncat nori, treaba lui! Omul are o singură viaţă şi e dator 
să scoată ce e mai bun din ea. Dar ce vină avem noi? Abia 
mă abţin să nu-l strâng de gât. 

— Un nefericit, conchise infirmul. Îl înţeleg. A vrut mereu 
să facă ceva şi n-a izbutit. În fond, semănăm. O să te 
surprindă, dar mi-e milă de el. 

Caricaturistul se enervă: 

— Milă?! Un ratat! Un impotent! Ieri încă, habar n-aveam 
de existenţa lui. Cu ce drept intră într-a mea, îi determină 
sensul, mi-o asasinează?! Mă duceam la Viena, trebuia să 
aranjez o expoziţie, voiam să mă amuz, eram bine dispus şi 
poftim! Cad în balamucul ăsta pentru că un idiot patentat n- 
a izbutit toată viaţa să mâăzgălească hârtia mai cu 
aptitudine. Şi vrei să-mi fie milă?! 

— Cât e ceasul? întrebă din senin Miss Dorothy James- 
Porter. Apoi, fără să aştepte răspunsul lui Ciolac: Abia 
aştept să-i comunic rezultatul lui Mrs. Book. 

Val lacobescu o măsură cu ochi lucioşi şi se interesă prin 
semne: 

— Ce rezultat? 

Femeia era fericită: 

— Am venit in Bucureşti pentru a tatona şansele 
înfiinţării unei sucursale. Societatea noastră are peste tot 
reprezentanţe. M-au trimis de colo până colo. În cele din 
urmă am obţinut o audienţă. M-a primit un domn foarte 
amabil, plin de răbdare. Mi-a dat chiar speranţe şi m-a 
condus cu multă solicitudine până la uşă. Chestiunea se va 


decide la o conferinţă luna viitoare. Conchise cu satisfacţie: 
Oh, a fost o călătorie cu adevărat fructuoasă. 

Oprişan sări brusc de pe fotoliu: 

— Dumnezeule! exclamă înspăimântat. Am uitat toate 
robinetele deschise acasă. Opriseră apa... Mi-a ieşit complet 
din minte. Ce nenorocire! 

— Alt damblagiu! comentă fals uimit caricaturistul. Pe 
asta o obsedează soarta câinilor valahi, ăstuilalt îi pasă de 
nişte boarfe inundate cu un ceas înainte de a da ortul popii! 
Unde-am picat, domnule, unde am picat! 

Economistul îşi reluă agitat plimbarea printre şirurile de 
fotolii. Făgădău îl privea deprimat, aşteptând din clipă în 
clipă să izbucnească. Oprişan, la capătul puterilor, nu mai 
făcea nici un efort să se stăpânească. La un moment dat, 
începu să alerge urlând răguşit: 

— Nu vreau să mor! Criminali! Asasini! Bestii! Nu vreau 
să mor! Ajută-mă, Doamne! Scapă-mă! 

— Hi! Hi! râse fericit Nichita Dumitrescu. 

Ţinea degetul gros în gură şi părea că se amuză grozav. 

Oprişan rupea hainele de pe el, părul îi cădea în ochi: 

— Ucigaşilor! 

— 105 minute! 

— Gura! strigă Val lacobescu. 

Oprişan îl privi speriat. Tremura din toate mădularele, i 
se auzea clănţănitul dinţilor. 

Revizorul contabil interveni cu voce nu prea sigură: 

— De ce strigi? 

— Hai sictir! 

Oamenii tresăriră. Izbise nu injuria, ci ura şi disprețul din 
glas. Cântăreau tone. 

Hagianu se ridică. Măsură de câteva ori culoarul acoperit 
cu mochetă roşie apoi, cuprins de-o hotărâre bruscă, luă loc 
lângă Făgădău. Nevastă-sa zâmbi clătinând încetişor capul. 

— Pauvre Dim! şi îşi sprijini fruntea de hublou. 

Afară, întunericul era de nepătruns. 


Zburau în necunoscut, oamenii zăceau epuizați. 

Economistul se plimba agitat. Mareş îl urmărea cu ochi 
sticloşi. Avea în privire o atenţie  încăpăţânată, 
caracteristică alienaţilor mintali capabili să contemple 
ceasuri întregi o bucată de cârpă, o frunză, sau un fleac 
oarecare. Când Oprişan ajungea în dreptul lui, se vâra între 
umeri gemând scurt. 

Hagianu vorbea încet cu Făgădău. Pe faţă i se întipărise o 
expresie curioasă. Părea în mod straniu descătuşat. 

„Ceva nu de ordin divin, fără îndoială“, gândi preotul. 

Avu impresia că jos, la picioarele bărbatului de lângă el, 
zac lanţuri cu inelele zdrobite. Îşi trecu mâna peste ochi. 

Doamna Hagianu zâmbea transportată. Era evident 
pentru toţi că femeia îi părăsise. Ochii bătrânei se desfătau 
răsfirând imagini vechi, peisaje luminoase, unde cândva 
fusese fericită, crâmpeie de culoare: o rochie galbenă de 
bal, trei garoafe într-un vas zvelt, pe secrâtaire-ul din 
dormitor, prosoapele acelea caraghioase de la Lausanne... 

— Niciodată n-aş fi crezut că voi putea povesti lucruri 
atât de intime unui străin. E de prost gust. 

Nina Aldea clipi des: 

— Poftiţi? Da, aşa e... 

Bătrâna tăcu un timp. 

— Dacă am putea face întotdeauna ce ne place! Detestam 
petrecerile la conac. Mi se păreau imorale. Arboram, 
desigur lucruri simple, de dimineaţă... Chicoti: Rochiţe de la 
Molyneux, sandale uşoare de la Raoul... Peste gard mă 
priveau chiorâş oamenii aceia desculți, parcă flămânzi. 
Toată lumea râdea: „Sunt avari, ma chere, strâng bani la 
ciorap.“ Încercam unele îndoieli, desigur, dar preferam să 
cred că au dreptate. Prima căsătorie... Nu trebuia... 

O umbră trecu peste faţa veştejită. 

— lubeam pe altcineva. Papa n-avea nimic contra lui: 
familie, relaţii, avere. La logodnă, a pus o singură condiţie şi 
un termen. Într-un an, să se apuce de ceva. Să aibă o 
ocupaţie. Oftă: Era cel mai bun tenisman, frumos ca o 


cadră, se îmbrăca admirabil. Anul a trecut repede... A 
trebuit să rup logodna. Nunta cu Cornescu, savantul, s-a 
făcut imediat. Să n-am timp să mă dezmeticesc. M-am trezit 
dintr-o dată soţia unui om pentru care nu simţeam nimic. 
Evident, soţul meu ştia de celălalt. Locuiam la Craiova. Ani 
de zile, n-am avut voie să vin în Bucureşti pentru a nu da 
ochii cu fostul logodnic. Oricâte voiajuri în străinătate, dar 
nu în Capitală. Ce caraghios! L-am întâlnit totuşi pe un 
vapor în Pacific. Purtam o rochie de organdi alb, şi o 
florentină cu cireşe... Atunci l-am văzut ultima oară. 
Cornescu a murit după cinci ani. Am avut un băieţel 
împreună. Îşi şterse ochii: Totul e atât de vechi... Fusese un 
om bun, delicat, dar n-am reuşit să-l iubesc niciodată. La 
moartea lui n-am simţit nimic. Îmi părea rău doar pentru 
copil. Mă străduiam să plâng. 

Stewardesa o privi impresionată: 

— De ce nu v-aţi recăsătorit cu primul logodnic? 

Doamna Hagianu dădu trist din umeri. 

— Eşti tânără, fetiţo! Nu reînnozi viaţa acolo unde ţi-ar 
plăcea. Nu te poţi întoarce înapoi ca într-un roman. Sari 
paginile dezagreabile, le ştergi şi ajungi unde-ţi convine. Ar 
fi prea simplu. De altfel, la scurt timp l-am cunoscut pe 
Hagianu. Împlinisem abia douăzeci şi opt de ani. Ochii îi 
licăriră: Cea mai splendidă dragoste. Mulţumesc Cerului că 
mi-a fost dat s-o trăiesc. 


Dimitrie Hagianu îşi răsfrânse buza de jos: 

— Eram un mauvais Sujet. Asta pentru babele care 
cleveteau la ora 5 în saloanele lor onorabile. Pentru ceilalţi, 
un tip şic. 

Avea un ton cinic accentuat de glasul sec şi gutural. 
Aprinse o ţigară. Ochiul holbat, fără monoclu, privea peste 
capul lui Făgădău. 

— La treizeci de ani pierdusem tot, eram complet 
decavat. Sur le pave. Până atunci însă, aş păcătui, mă 
distrasem admirabil. Petreceri de pomină, Riviera, ultimul 


tip de maşină, femei rasate, cazinouri. S-au dus pe rând 
puţurile cu petrol de la Ploieşti, moşia, apoi imobilele. Rânji: 
Pe mine unul, naţionalizarea m-a găsit proletar. În '33, 
rămăsesem doar cu solda şi un teanc de cărţi de vizită: 
Dimitrie Hagianu, căpitan de cavalerie. Asta îmi lăsaseră 
portăreii şi, nostim, un platou de majolică. Depăşeau 
datoriile. Eram în timpul grevelor din februarie. Oribilă 
iarnă! Lapoviţă, mizerie, Bucureştiul murdar. Luam dejunul 
la Continental într-o dispoziţie sumbră. Un amic s-a aşezat 
la masa mea. Cel mai mic dintre fraţii Brătescu. Şnapanul e 
acum la Frankfurt. El mi-a dat ideea. Mormăi: Între 
consomme şi medalionul cu ciuperci... 


— Cunoştinţa noastră a fost extrem de romantică, 
suspină Elena Hagianu. Eram invitată la Lise Marcian. 
Fuseserăm colege de pension. Ţinea cu orice preţ să mă 
mărit din nou: „E absurd de la vârsta asta să faci pe văduva. 
Şi ce dacă ai un copil?“ La un moment dat, a intrat în salon 
Iliuţă Brătescu împreună cu un ofiţer. Nu-l cunoşteam, dar 
de cum l-am văzut am simţit un şoc. Privirea lui magnetiza. 
Eram vreo zece cucoane. S-a uitat jur împrejur şi şi-a oprit 
ochii asupra mea. Asta a durat toată seara. Îl simţeam 
incapabil să se uite în altă parte. Lise râdea: „L-ai dat gata 
pe căpitan!“ Am plecat destul de tulburată acasă, mai ales 
că nu ceruse să-mi fie prezentat. În dimineaţa următoare 
primeam un coş uriaş cu garoafe. Fără nici o carte de vizită. 
Zâmbi: De atunci le ador... Timp de o săptămână sosea în 
fiecare zi câte un buchet de altă culoare. După aceea mi-a 
telefonat Iliuţă. Cerea permisiunea să mă vadă împreună cu 
un prieten, oribil de timid. 


— Hm, Brătescu a pus totul la cale. Mi-a descris persoana 
şi perspectivele. 

„Ieribil de bogată, mon cher! Dacă-ţi spun că e fata lui 
Nea lonică Poştalion, ăla care îi cerea lui Mackensen 


vagoane ca să-şi transporte caii la laşi, şi fosta nevastă a lui 
Cornescu, devine mai mult decât interesantă.“ 

„Cum arată?“ 

„Fadă, bleagă, romanţioasă. De când e văduvă, suspină în 
fiecare seară cu Valery şi Musset. Ştiu de la soru-mea. În 
consecinţă şi neprihănită. Ce dracu' mai vrei?“ 

„Crezi că marşează? Nu prea sunt în dispoziţie de 
serenade.“ 

„Trebuie izbită frontal. Coup de foudre. Îi plac masculii cu 
trup de Siegfried şi suflet de fecioară. Corespunzi!“ 

— Şi a început să urle de râs. Am comandat o sticlă de 
Cotnari şi am pus totul la cale. O întâlnire întâmplătoare, la 
Lise Marcian unde se făcea în fiecare vineri, seară de 
muzică preclasică, o săptămână de flori fără expeditor şi, în 
sfârşit, cunoştinţa. A mers ca pe roate. Peste două luni o 
ceream în căsătorie. 


Doamna Hagianu îşi mângâie perlele: 

— Ce să-ţi spun, draga mea, după două luni ne 
căsătoream. Găsisem un soţ, un amant şi un camarad 
perfect. Suntem prea aproape de au-delă ca să nu îţi pot 
spune lucrurile acestea fără a roşi. Prietenele mă priveau 
surprinse, maman şi papa circumspecţi. Există un dezacord 
în Dim. Când îl vezi dur, întunecat, închis în el e cu 
neputinţă să-i intuieşti delicateţea sufletului. La început, 
când intra pe neaşteptate în camera mea, tresăream. 
Dincolo de expresia sumbră, timp de câteva secunde nu 
reuşeam să văd nimic. Inima îmi bătea în panică. Târziu de 
tot am reuşit să-i înfrâng rezervele. O copilărie nefericită îi 
ucisese expansivitatea. 

Stewardesa o privea cu ochii larg deschişi: 

— E minunat, doamnă. Să poţi vorbi astfel, acum... 

— Da, fetiţo, e minunat, o întrerupse Elena Hagianu. 
Reluă repede: Era capabil de atenţii şi sacrificii uneori 
absurde. Am atâtea în faţa ochilor... Mi-amintesc de ceva 
caraghios, dacă vrei, dar mie încă îmi dau lacrimile. Ne 


aflam cu un grup de prieteni la vie, la Panciu... Asta se 
întâmpla în toamna lui '35. Invitaţia la cules de struguri 
reprezenta, bineînţeles, un pretext de a ne amuza. Seara 
am dansat. Ne-am retras pe la ora unu. În dormitor, mi-am 
dat seama că rătăcisem un şal alb de dantelă... 

Întâmplarea m-a afectat. Nu conta un şal, îl primisem 
însă de la Dim. Mi-l cumpărase la Veneţia. Fără să spună un 
cuvânt, Dim s-a sculat din pat şi a început să se îmbrace: 

„Ce vrei să faci?“ 

„Şalul ăla. i-l aduc chiar de-ar fi ascuns în fundul 
pământului!” 

M-am speriat. „Plouă, unde vrei să te duci? Sunt convinsă 
că l-am lăsat afară, o să-l găsim mâine dimineaţă.“ 

„Ioată noaptea n-ai să te gândeşti decât la asta. Culcă- 
te.“ 

— Am început să plâng. M-a sărutat pe frunte şi a ieşit. 
Eram copleşită de atâta sensibilitate... 


Hagianu îşi drese glasul. Făgădău asculta nemişcat. 

— În realitate, avusesem noroc. Desigur, ea nu-mi 
stârnea nici un apetit. Când mă gândeam la patul conjugal, 
îmi imaginam totdeauna o broască lăfăită în aşternut 
princiar. Este femeia cu cele mai reci mâini şi picioare din 
câte mi-a fost dat să întâlnesc. Mai bine zis - râse sec - cu 
care m-am culcat. N-a fost urâtă, nefericita. Mai mult 
insignifiantă, prea albă, ceva nesănătos, limfatic, fără nerv. 
Norocul meu şi-al ei, eu pentru că puteam să-mi fac 
nestingherit de cap, ea pentru că n-a avut de suferit, jură şi 
azi pentru căsnicia noastră model, nici nu putea visa ceva 
mai perfect - norocul deci, a fost că toată viaţa a plutit în 
nori. S-a mistificat inconştient. Apucase să creadă c-o 
iubesc şi aşa a ţinut-o până la urmă. Bineînţeles, cu oarecari 
menajamente din partea mea. E genul care refuză organic 
ororile existenţei. De fapt nu poate să le vadă. Trebuie s-o 
izbească prea brutal pentru a găsi calificative. De pildă, n- 
am auzit-o niciodată spunând despre vreo femeie că e 


urâtă. Izbutea să-i găsească câte ceva. O gură frumoasă, 
siluetă, sau măcar sprâncene: „Cum poţi să spui de Lise că 
e urâtă! Are atâta stil!“ Şi Lise arăta ca o pocitanie, evident. 
Puteam s-o păcălesc cum vream. Mi-amintesc o întâmplare 
petrecută la Panciu. Cules de vii cu tam-tam şi vin de-o 
jumătate de secol, desigur din pivnițele lui nea Ionică. Mă 
învârtisem toată seara în jurul unei prietene de-a nevesti-mi 
încântată că mă ocup de societate. O oarecare Ilinca 
Stroiescu. Era urâtă foc dar scotea flăcări. Ochi mici negri, 
pe o faţă de tip mongoloid, pomeţi pronunţaţi, gură mare. 
N-ar fi zis nu, dar trebuiau create condiţiile. În dormitor, 
nevastă-mea a avut impresia că pierduse un şal pe care i-l 
cumpărasem la Veneţia. Suferea grozav legat de valoarea 
afectivă a broboadei - condiţiile în care i-o dăruisem, voiaj 
de nuntă, tot felul de aiureli sentimentale. 

Ca să mă înţelegi, părinte, trebuie să-ţi spun că păstrează 
încă presate primele garoafe de la mine, caietele cu 
suveniruri răsuflate din pension, o batistă cu care i-am legat 
poignet-ul scrântit pe vremea logodnei. Afară ploua. M-am 
oferit să caut şalul prin vie... Un colţ al gurii se deschise, i 
se vedeau dinţii puternici îngălbeniţi. Am râcâit uşor la uşa 
Ilincăi. O nebună! L-a lăsat pe bărbatu-său, senatorul, 
dormind şi a ieşit. La vreo trei sute de metri de conac se 
afla un soi de pavilion, cândva seră. Era cam umed, apa 
intra prin sticlele sparte... 

M-am întors la 4 dimineaţa, murdar, plin de noroi. 
Nevastă-mea mă aştepta. Credeam c-o să moară de 
recunoştinţă. 


Bătrâna îşi şterse ochii: 

— Riscase o pneumonie de dragul meu. l-am făcut un 
ceai fierbinte şi l-am vegheat până dimineaţa. A dormit ca 
un prunc. Culmea, şalul l-a găsit camerista într-un vas din 
salon. Alunecase probabil. 

Când ne-am căsătorit, avusesem emoţii ca Riri, băieţelul 
meu, să nu-l incomodeze. Ştii cum se întâmplă. Papa îmi 


sugerase să las copilul la ei sau să-l trimit într-un pension în 
Anglia. '[inea enorm la educaţia englezească pentru băieţi. 
Mi-ar fi fost greu să mă despart de el, şi apoi era atât de 
micuţ. Nici cinci ani. Ne-am înşelat cu toţii. Dim adora 
băiatul. Îl răsfăţa, se jucau împreună, îi dăruia cele mai 
splendide jucării. Riri a fost însă un copil capricios. În 
prezenţa soţului meu devenea dezagreabil, mofturos, într- 
adevăr incomod. Dim nu dezarma. 

— Ce a devenit băiatul? întrebă Nina Aldea. 

Bătrâna îşi strânse buzele. 

— E singura amintire oribilă care mi-a întunecat viaţa de 
la căsătoria mea cu Hagianu. Am sărăcit, n-am mai voiajat, 
a trebuit să dau lecţii traversând în lung şi-n lat 
Bucureştiul, umblu aproape în zdrenţe, dar sufleteşte sunt 
fericită. Dim e mereu lângă mine şi nu cer altceva nimic. A 
fost şi atunci, fără el probabil aş fi înnebunit. Am zăcut 
aproape inconştientă două luni. Băieţelul a murit. Un 
accident groaznic. Abia împlinise şase ani. Ne mutaserăm 
într-o vilă gen cabană, la şosea. Două etaje şi o terasă. 
Terasa aceea blestemată... Eram în oraş, la dentist. Mi s-a 
povestit mult mai târziu. Guvernanta, o franţuzoaică din 
Bretania, coborâse în bucătărie să-i aducă laptele. Riri a 
urcat sus după o jucărie, o paiaţă. Nu mânca fără ea. A 
găsit terasa deschisă. Pesemne l-a atras un zgomot. S-a 
urcat pe scăunel. S-a aplecat prea tare şi a căzut. Două 
etaje... Jos era ciment. Dimitrie a suferit ca un nebun. Vroia 
s-o urmărim penal pe guvernantă. Ce-am fi realizat? Şi-apoi 
nenorocita n-avea nici o vină. 


Hagianu stinse ţigara. Declară uscat, fără inflexiuni: 
— Eu l-am omorât, părinte. 


Bătrâna povestea cu voce scăzută. Val lacobescu sorbea 
lung din sticla de coniac cercetându-i eticheta. Oprişan îşi 
continua plimbarea oprindu-se din când în când în dreptul 
contabilului. 


— Cât mai avem? 
— 98 de minute! 


— Băiatul acela debil devenise o obsesie. La majorat intra 
în posesia averii Corneştilor, după taică-său. Pe de altă 
parte, dacă nevastă-mea ar fi murit înaintea mea, 
rămâneam iarăşi lefter. Contractul de căsătorie fusese 
încheiat sub regimul separaţiei de bunuri. Familia ei 
insistase. O considerau pe nevastă-mea tâmpită, iar în mine 
n-aveau încredere. Prodigalitatea mea făcuse vâlvă. Mare 
brânză nu moşteneşte soţul nici azi în concurs cu 
descendentul direct. Pe vremuri, însă, legislaţia prevedea 
restricţii şi mai dure. Puteam foarte bine peste un an sau 
peste zece să rămân mofluz. Aveam chiar toate şansele. 
Elena a luptat toată viaţa cu o anemie pernicioasă. Abia 
după cincizeci de ani s-a consolidat. Terasa mi-a dat ideea. 
Nevastă-mea era plecată la dentist, guvernanta la bucătărie 
după lapte. L-am luat în braţe. Se zbătea îngrozitor. Copilul 
acela neputincios ca un vierme avea instinct. Nu mă 
suferise niciodată. L-am trecut peste balustrada terasei. Se 
agăța cu braţele de mine. Curios, nu ţipa. M-am desprins 
din strânsoare şi i-am dat drumul. N-a zis nici pâs. M-am 
strecurat după aceea în birou. Guvernanta l-a găsit după 
aproape un sfert de ceas. Credea că se ascunde prin casă. 
La înmormântare, am fost doar eu. Elena intrase în 
sanatoriu. 

Preotul îşi ridică faţa. Hagianu avu o mişcare de recul. 
Expresia de pe chipul lui Făgădău era zguduitoare. 


Capitolul IX 


„PENTRU UN PUMN DE DOLARI“ 


pai 9 O de minute! 


Val lacobescu se ridică ameninţător. Îl înhăţă pe Ciolac de 
guler. 

— Ascultă, hodorogule! Am stârpit cândva tot soiul de 
lighioane. Specia ta n-am întâlnit-o. Dacă mai cobeşti, te 
ucid, auzi? Te ucid! 

Contabilul nu schiţă nici un gest. Continua să privească 
fascinat acele ceasornicului. Val lacobescu îşi aprinse o 
ţigară şi reveni lângă Diamantopol. 

Miss Dorothy James-Porter clipea mărunt. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă!? Au trecut aproape trei 
ore... 

Nu-i răspunse nimeni şi deschise afectată o revistă de 
specialitate. Se zăreau, în fotografii reclamă, câini de toate 
seminţiile din profil, din faţă, ori surprinşi în poziţii 
drăgălaşe care dincolo de intenţiile iniţiatorilor sugerau 
numere de circ. 

Femeia trăgea cu coada ochiului încercând să zărească 
un licăr de interes. Nimeni nu-i dădea atenţie, începu să-şi 
comenteze singură impresiile cu gestică şi exclamaţii 
zgomotoase. Izbea cu palma câte o pagină, clătina din cap 
extaziată, apoi ridica revista într-un brusc acces de miopie 
până în dreptul nasului. Obosită în cele din urmă de 
indiferența pasagerilor, se mută lângă Nichita Dumitrescu. 


Bătrânul tăia hârtii extrem de absorbit. Englezoaica îl 
bătu pe mână arătându-i pozele. Ochii moşneagului se 
aprinseră brusc. Râse înveselit abandonând foarfecă. 

— Miau... 

Apucase revista pe dos admirând imaginile răsturnate. 
Amănuntul nu-l deranja. 

— Ce v-am spus! exclamă încântată englezoaica. Priviţi la 
acest gentleman. Şi-a recăpătat interesul pentru viaţă. 

Nina Aldea îl urmărea cu ochi umezi. Caricaturistul 
desfăcu altă sticlă de coniac. Beau acuma şi Hagianu, 
încălzind bolul între mâinile noduroase cu urme de schije, şi 
Ciolac. Se vedea că nu e obişnuit. Lua înghiţituri mari care-l 
cutremurau. 

lacobescu se întoarse. În spatele lui gâfâia Mareş. 

— A mai rămas o oră şi ceva. 95 de minute. Încă nue 
târziu. Pot să reconstitui prima parte. Restul vine de la 
sine... O nuvelă impresionantă... Un studiu... Best-seller mai 
răsunător decât cel al lui Papillon... Vom fi celebri! Oameni 
de pe cele cinci continente. 

— Şase, corectă placid lacobescu. 

— „Îşi vor smulge cartea din mâini. 

Continuă febril trăgându-l de umeri. Cuvintele i se 
prăvăleau din gura plină de salivă. 

— Cum nu-ţi dai seama? Cum nu înţelegi? Dacă vrei, 
putem colabora. Se agăţă de idee: E şi mai bine! Da, da, e 
mult mai bine aşa. Dumneata faci desenele. Surprinzi 
expresia: Ciolac numărându-şi clipele. Priveşte-i ochii! Uită- 
te la Oprişan. Lui e suficient să-i desenezi mâinile... Sau 
Hagianu cu sprânceana lui încremenită în mijlocul frunţii. 
Poţi să-l faci cu gura deschisă. Are dinţi de lup... Sau 
schilodul. Pare calm dar e cel mai neliniştit. Nu mă înşel! 
Ascunde o mare dramă. O rumegă tăcut cu maxilarele 
crispate... Fă-i silueta în câteva linii şi insistă pe fălci. Un 
cap unic de expresie... Prin contrast, seninătatea 
ramolitului care-şi agită steguleţul. În timpul ăsta eu voi 
descrie reacţiile... Ce zici? 


— Du-te dracului! 

— De ce nu i-l dai, întrebă Diamantopol. Acum nu mai 
contează. 

— Nu, sări Ciolac dintr-o dată atent. O să se afle totul! E 
o nebunie! Nu vă daţi seama!? 

— Idiotule! Ai să fii celebru! peroră Mareş cu ochi ficşi. 
Grăbiţi-vă! O oră şi 38 de minute. Se uită la Val lacobescu. 
Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ucigaşule! ţipă Oprişan. Ridică pumnii ameninţător: N- 
ai să mai scrii un singur cuvinţel. Ţi-ai bătut destul joc de 
noi! Ucigaşule! 

Diamantopol îl privi lung: 

— Dumneata ce ai de ascuns? 

Economistul rămase o clipă fără aer. Se redresă: 

— Treaba mea! Ce te bagi? E o chestiune de principiu... 

— S-a molipsit şi ăsta de la Ciolac, remarcă lacobescu. A 
luat-o cu principiile... 

— Cât sunt şi eu aici, continuă Oprişan, n-ai să scrii o 
literă, auzi?! 

Stewardesa se ridică. Obrajii îi dogoreau. Vorbi cu ochii 
aplecaţi: 

— Cred că are dreptate. 

Iustin Făgădău o măsură surprins. 

— Mi se pare că ai o datorie faţă de cineva, fiica mea. Ar 
putea fi o soluţie. 

Nina Aldea tăcu. Oprişan repetă întărâtat: 

— Nici un cuvânt! 

— Mie, unul, mi-e egal, mormăi Hagianu trăgând adânc 
din ţigară. Acolo jos, nu mai există nimeni a cărui opinie să 
mă intereseze. Rânji trivial: Scrie, flăcăule! Poate o izbeşti 
la urmă, mai ştii! 

Nevastă-sa tresări. Tonul, cuvintele, o nedumereau. Vru 
să zică ceva dar se răzgândi. 

— Încă nu e târziu, îngână Mareş. Dă-mi caietul! Dă-mi-l! 

Caricaturistul se întoarse plictisit. 

— Şterge-o! 


— "Te rog! Căzu în genunchi: E singura mea şansă. N-o 
pot rata şi pe asta. Toată viaţa mea a fost un şir neîntrerupt 
de rateuri. Se agăţă de pulpanele hainelor implorând cu 
vocea plină de obidă: Vă rog! Arătaţi-mi cel puţin milă dacă 
nu înţelegere. 

— Înfiorător! 

— Sunt la un pas de a-mi realiza visul! Lăsaţi-mă să-l fac! 
Nu pot să cred că până în ceasul morţii mă va urmări 
ghinionul. Un pic de omenie, pentru Dumnezeu! Nu mai 
aveţi nimic de pierdut şi puteţi câştiga totul! Gândiţi-vă! 
Asasinaţi o capodoperă! 

Trăsăturile caricaturistului se înăspriră. Vorbi încet, abia 
stăpânindu-se: 

— Sa nu vorbeşti de crimă! Ai asasinat deliberat 
treisprezece oameni] 

— Dă-mi caietul! Îl prinse de gât: Dă-mi-l! 

lacobescu se descotorosi răsucind cu un gest scurt 
mâinile scriitorului. Rosti apăsat: 

— Dacă mintea ta bolnavă mai e în stare să priceapă 
ceva, bagă-ţi în cap un lucru: am trăit fiecare după cât ne- 
au ţinut puterile. Am greşit, am pătimit, sau am împărţit 
bine. Pe toate acestea avem dreptul să le luăm cu noi în 
mormânt pentru că ţine numai de fiinţa noastră. Ne propui 
o autopsie care ne va aduce celebritatea, iar pe noi ne 
interesează o linişte decentă. Ne-ai condamnat la moarte 
deliberat. Ei bine, nu-ţi vom îngădui să ne ucizi a doua oară! 

Mareş se prăvăli pe covor. Începu să se zvârcolească 
izbindu-se de picioarele fotoliului. Bolborosea sincopat, 
muşca tijele de metal. Prin pleoapele întredeschise i se 
vedea corneea. 

— E insuportabil! suflă Diamantopol. A doua criză. 

lacobescu duse paharul la gură. Declară glacial: 

— Fii liniştit. O să obosească. 


— 93 de minute! 
Caricaturistul îşi încleştă pumnii. 


— Iar a început! 

— Poate că aşteaptă să te ţii de cuvânt, opină 
Diamantopol. L-ai avertizat că îl ucizi. 

— Merită ticălosul ăsta să-mi încarce conştiinţa? 

Aprinse o ţigară şi trase o linie roşie - oblică pe harta 
TAROM-ului. Îşi privi ceasul şi calculă cu degetele ciorchine 
la buze: 

— Zburăm de aproximativ trei ore. Trebuie să fim în 
Cehoslovacia, cam la sud de Pilsen. Cred că ne prâbuşim... 
Un moment! 

Zvârli creionul clătinând din cap. 

— Omul e teribil! Vorbesc în general. Vreau să ştiu unde 
voi muri. Mi se pare esenţial. De ce? Şi încă ceva. Mă trage 
aţa acasă. Mi-aduc aminte că în ultimii ani de viaţă, bunică- 
mea nu mai pleca din Băileşti de teamă să n-o prindă 
moartea în altă parte. Şi uite, mi se întâmplă acelaşi lucru. 
De ce? 

— Poate pentru că ai îmbătrânit şi n-ai observat până 
astăzi. 

Caricaturistul ridică din umeri: 

— Poate. Deşi, ar trebui să-mi fie indiferent dacă mor în 
Honolulu sau în Balta Albă. Curios, nu m-am gândit 
niciodată la ziua în care îmi voi încheia socotelile. Nici cum 
voi arăta şi ce se va întâmpla cu mine. Fac înot, joc tenis... 
mă rog, jucam... Noţiunea de moarte lipsea din vocabularul 
meu. 

— Mă gândesc, spuse Dim Hagianu, ce-o fi în capul ălora 
de jos... 

Oprişan se apropie: 

— Poate că ne-au şi îngropat deja, ticăloşii. Spune-mi, 
domnişoară, e adevărat că uneori scapă cei care în 
momentul prăbuşirii se află în spate, pe ultimele locuri? 

— Uneori... 

— Pentru ca apoi, interveni Pantelimon Ciolac să se 
târască restul zilelor în cârje. Epave în faţa cărora întorci 


capul ca să nu visezi urât noaptea. Îşi aminti de infirm şi 
retractă penibil: Sigur... nu toţi sunt... 

lacobescu oftă. 

— Las-o aşa... Ştie că eşti iremediabil tâmpit! 

Se trânti într-un fotoliu şi desfăcu harta. 

— Unde ne aflăm? se interesă Dim Hagianu. 

— În Cehoslovacia. La sud-vest de Brno. 

Oprişan deveni atent. 

— Pe lângă Jihlava? 

— Da. 

— Destinul! murmura economistul. Cine şi-ar fi putut 
închipui?! 


— Cât mai avem? 

— 89 de minute! 

Iustin Făgădău surprinse de câteva ori privirea lui 
Oprişan. Îşi rodea unghiile clipind nervos. 

„Vrea să-mi vorbească şi nu îndrăzneşte. Îi vine greu 
după...“ 

Preotul netezi poalele anteriului. Încercă o senzaţie 
curioasă. Avu brusc impresia că pe oamenii aceştia îi 
cunoaşte dintotdeauna.  Chipurile, destinele lor îi 
deveniseră extrem de familiare, ştia despre ei cu mult mai 
mult decât îi este dat unui om să cunoască despre semenii 
săi. Nu şi-i simţea prieteni ci parcă intraseră în viaţa sa aşa 
cum la un moment dat un frontispiciu pe care-l vezi zi de zi, 
ori o frântură de zid, ţi se apropie, încep să însemne ceva: 
simbol de permanenţă, garanţia apăsătoare uneori că 
mâine nu se va deosebi de astăzi. lar oamenii aceştia 
dobândiseră o semnificaţie în existenţa lui. 

Încercă să-şi amintească alte chipuri, rememoră peisaje 
dar dinaintea ochilor închişi stăruia acelaşi decor 
deprimant: avionul cu fotolii roşii, unde unsprezece fiinţe îşi 
aşteaptă crispat moartea. 

„„„Hagianu sec, cu monoclu, desprinzându-se brutal din 
braţele copilului anemic. Apoi trupul însângerat zăcând pe 


cimentul grădinii orânduită la fel ca altele o sută de pe 
Şoseaua Jianu. Ciolac, într-un interior sordid, neaerisit, 
refuzând bătrânei neputincioase câteva înghiţituri de 
mâncare. Femeia nu poate vorbi. Blestemă cu ochii... Val 
lacobescu, tânăr, îngrozitor de tânăr în mijlocul unor 
privelişti exotice. În privirea dură mai străluceşte ceva pe 
care puţini îl păstrează: suflul copilăriei, o anumită tentă de 
inocenţă. Nina Aldea... Frumoasă, zveltă ca o vergea, 
strecurându-şi mâna în poşeta rivalei... 

„Da, fireşte, nu mi-i pot închipui altfel.“ 

Privirea lui Oprişan îl apăsa ca o mână grea uitată pe 
umăr sau pe braţ. 

„În cele din urmă se va apropia, va începe să vorbească. 
Poate a ucis, a chinuit sau cine ştie...“ 

Tresări. 

— Îmi pare rău părinte, îngână Oprişan apropiindu-se. 

Vorbea precipitat trăgând cu coada ochilor spre ceilalţi. 
Nasul ascuţit pălise în dreptul nărilor. Peste obrazul lui 
Făgădău trecu o umbră. 

— A fost o ieşire necontrolată... Nervii nu mai rezistă... 
Cine a făcut frontul... 

Se opri aşteptând o confirmare, ceva de circumstanţă. 
Preotul tăcea cu mâinile încrucişate pe pântece. 

— N-am vrut să jignesc pe nimeni. Sunt creştin, ortodox, 
nu-i aşa... Părinţii mei au fost credincioşi. Şi soru-mea. 
Chiar eu... Am icoane splendide acasă... O colecţie... 

— Te închini la ele, fiule? 

Economistul înghiţi în sec. 

— Vreau să spun... Nu-şi găsea cuvintele: Când am... În 
sfârşit, când am hulit, ştii... n-am crezut-o cu adevărat. O 
simplă izbucnire. Nici o legătură cu formaţia mea spirituală. 
Oftă: Trebuie să-ţi spun ceva, părinte. Ceva care mă apasă 
de douăzeci şi cinci de ani. 

Făgădău zâmbi: 

— Te ascult. 

Oprişan trase de nodul cravatei slăbindu-l. 


— De fapt, nu m-am gândit niciodată înainte. Nu-mi dau 
seama de ce acum... Poate că... E bine să... 

— Fiule! îl întrerupse preotul. Expresia era severă, ochii 
sfredelitori: Dumnezeu nu încheie tranzacţii. Dacă simţi 
nevoia să te spovedeşti, să-ţi uşurezi cugetul, vorbeşte. 

— Da, părinte. Aşa e. Simt nevoia. Sunt şapte chipuri 
care mă obsedează. Le văd fiecare trăsătură, îi cunosc, ştiu 
cum îşi aprind ţigara, cum caută în înaltul cerului, cum râd, 
cum... Mai sunt alţii, mulţi... Ascunşi într-o ceaţă. Trupurile 
lor n-au chip dar sunt acolo, în spatele celor şapte. Toate mi 
se încurcă în cap... Când nemţii au intrat în Cehoslovacia, 
mă aflam la Praga. Din punctul meu de vedere, ocupaţia 
germană reprezenta o mană cerească. Speculam alimente, 
ţigări, efecte militare, obţinând beneficii fabuloase. Din 
cauza unei imprudenţe, poliţia a început să se ocupe de 
mine. Am reuşit să fug în ultima clipă la partizani. Le-am 
spus că sunt urmărit de Gestapo. Desigur, improvizasem o 
istorioară asortată. În iarna lui '44 participam la o acţiune 
periculoasă. Aici, lângă Jilava... Trebuia să-l răpim pe 
comandantul oraşului, colonelul Herman, sau să aruncăm în 
aer comandamentul. Asta se întâmpla pe 6 decembrie... 
Exact de sfântul Nicolae. 

Era noapte. Un ger îngrozitor. Ne învelisem bocancii în 
cârpe, să nu ne trădeze scrâşnetul tălpilor pe zăpada 
îngheţată. Am pătruns în oraş printr-o subterană tainică. 
Străbăteai un tunel şi te trezeai dintr-o dată în inima 
târgului. 

Comandamentul german se instalase într-o casă ridicată 
pe un dâmb. Ne-am apropiat greu. Nu intru în amănunte. 
Am imobilizat santinelele şi am pătruns în clădire. Se auzea 
muzică... Camarazii mei au coborât în pivniţă să instaleze 
explozibilul, iar eu m-am furişat pe scară. [ineam automatul 
sub braţ, gata să trag. Am ajuns pe palier. În faţa mea se 
aflau patru uşi. Ezitam... Dintr-o dată, una din ele s-a 
deschis. O fetiţă de vreo zece ani, în cămaşă de noapte, a 
traversat culoarul şi a intrat în altă cameră. Abia avusesem 


timp să mă ascund. Am apăsat la întâmplare o clanţă. 
Încăperea era luminată, dar înăuntru nimeni. Un birou 
somptuos. În cămin ardea focul. Mirosea a tutun bun şi a 
alcool. Continuam să stau cu degetul pe trăgaci. Şi dintr-o 
dată a apărut colonelul Herman. 

Oprişan vorbea sacadat. Pe fruntea îngustă apăruseră 
broboane de sudoare. Mâinile frământau tivul pardesiului. 

— A tresărit dar şi-a revenit imediat. Omul ăla trebuie să 
fi avut o stăpânire de sine drăcească. A început să 
zâmbească. De dincolo se auzea patefonul. O melodie cu 
Tino Rossi: Je suis seul ce soir, avec mes râves... Înainte de 
război o cânta Gică Petrescu la Mon Jardin. Economistul 
încleştă pumnii: ţin minte totul, fiecare amănunt. Neamţul 
zâmbea mereu: 

„O vizită, deci...“ 

A încercat să se apropie. Am săltat arma: 

„Fiţi atent, trag!“ 

„Ce doreşti?“ 

I-am explicat în câteva cuvinte misiunea noastră, l-am 
avertizat că în pivniţă camarazii mei instalau explozibil. Nu 
s-a speriat deloc. Înţelesese de la început. 

— Ce? întrebă Făgădău. 

— "Totul. Ştia înainte ca eu să deschid gura. O citise pe 
faţa mea. A ridicat din umeri. 

„După cum se vede, situaţia e disperată. Nu-mi rămâne 
decât să te însoțesc.“ 

Şi-a apucat haina de casă. 

„Îmi permiţi să mă schimb? Măcar paltonul...“ 

Continua să zâmbească. Din ce în ce mai insinuant. A 
făcut o pauză. 

„Sau poate mai există o soluţie...“ 

„Există.“ 

„Care?“ 

„Banii!“ 

A clătinat din cap. Mi s-a părut în mod absurd că mă 
compătimeşte. 


„Aşa... Şi ce voi avea în schimbul lor?“ 

„Cei şapte sunt jos în pivniţă. Pot fi uşor imobilizaţi.“ 

„Adică îmi oferi camarazii dumitale...“ 

„Afară de asta, vă pot indica drumul subteran pentru a 
cădea în mijlocul detaşamentului.“ 

A exclamat ironic: 

„Minunat! În principiu, cam o sută de oameni. Asta vinzi 
dumneata...“ 

„Şi desigur viaţa dumneavoastră...“ 

„Care e preţul?” 

„Douăzeci şi cinci de mii de dolari. Acum.“ 

„Absurd! Nimeni nu are atâţia bani lichizi.“ 

„Dumneavoastră aveţi. Sunteţi comandantul unui oraş 
ocupat. Ce depăşeşte numerarul de care dispuneţi, mi-l 
plătiţi în aur sau bijuterii. E bine să vă hotărâți mai repede.“ 

S-a gândit câteva clipe şi s-a îndreptat spre seif: 

„De acord!“ 

Mi-a mai spus ceva. N-am uitat-o niciodată: 

„Aş prefera ca Germania să piardă de trei ori războiul, 
decât să aibă luptători ca dumneata!“ 


Val lacobescu îl privea incapabil să spună un cuvânt. 
Respira greu. Emise un sunet ciudat şi-şi prinse capul în 
palme. 


— Cât mai avem? 
— Optzeci şi cinci de minute. 


Capitolul X 


STURMBANNFUHRER SS; 
DOCTOR IOSIF POTRA, MA RECUNOŞII? 


ÎN captea cu mii de braţe înlănţuia avionul lipindu-şi de 
hublouri obrazul infinit. Din când în când stele mici zvoneau 
palid lumină. Apoi întunericul se umplea, redevenea dens, 
înfricoşător. 

Feţele oamenilor păreau mânjite cu zgură. Trăsăturile 
contractate sugerau agonii lungi când viaţa se agaţă 
dureros, devine vrăjmaşă, când moartea întârzie să picure 
din vârful degetelor îngheţate alinarea. 

Privirea preotului căzu pe braţul lui lacobescu. Avea un 
Doxa extraplat. Pe cadranul negru, arătătoarele aurii 
desluşeau limpede timpul. Îşi tamponă cu batista fruntea şi 
obrajii. 

— Încă 84 de minute! 

Apoi se întâmplă ceva ciudat. Ovidiu Diamantopol îşi luă 
cârjele şi parcurse anevoie culoarul, oprindu-se în capătul 
avionului. Avea o expresie stranie. Abia îşi stăpânea emoția. 
Buzele îi tremurau, ochii de o strălucire insuportabilă 
incendiau. Îi privi pe fiecare în parte, inventariindu-i, vrând 
parcă să se asigure că sunt acolo, la locurile lor. 

Hagianu, impenetrabil, cu gura înţepenită într-un rictus 
amar. Alături, nevastă-sa, sfioasă, veştejită, mângâie 
amintiri pe care timpul le-a rotunjit, le-a îmbujorat. Nina 


Aldea, dintr-o dată bătrână, desfigurată de ultimele ceasuri, 
se uită în gol. 

Mareş îşi roade neputinţa. Şi ultima şansă a fost ratată! 
Oprişan tresare aruncând priviri furişe. Miss Dorothy 
James-Porter citeşte. Încă nu ştie ce se întâmplă cu ea. 
Ciolac înghite mereu în sec. Nu are destulă salivă. Pe chip i- 
a rămas un semn de întrebare. Preotul a încetat să se mai 
roage. Lângă ei, Nichita Dumitrescu moţăie. În faţă de tot, 
Val lacobescu bea şi aruncă mucurile de ţigară aprinse 
direct pe mochetă. 

Ovidiu Diamantopol se propti în cârje. Corpul lipsit parcă 
de oase, crucificat, semăna cu o broască. Prin cămaşa 
deschisă se vedea un corset de piele care îl încingea până la 
gât. Picioarele moi, inegale, abia atingeau mocheta. Rămase 
aşa minute lungi. Îţi făcea impresia că se arată, că încearcă 
o voluptate dureroasă, perversă, expunându-şi trupul 
respingător. 

Elena Hagianu se întoarse. Priveliştea era îngrozitoare. 

Glasul infirmului izbucni pe neaşteptate, făcându-i să 
tresară: 

— Priveşte-ţi opera, doctore! 

Se uitară buimaci unii la alţii fără să înţeleagă nimic. 

Diamantopol încleştă pumnii: 

— Diavolul Alb, „omul“ care m-a schilodit ştiinţific într-un 
lagăr de exterminare se află aici, printre voi! De 28 de ani îl 
caut! 

Închise ochii şi strigă din toate puterile. O voce 
înspăimântătoare, venită din mormânt. 

— Sturmbannfuhrer SS, doctor Iosif Potra, mă recunoşti? 


„Morţii n-au voie să se întoarcă, gândi abstract preotul. 
Trebuie să rămână acolo. Oamenii nu iubesc strigoii.“ 

Se uită la Diamantopol. Vibra. Tot ce rămăsese viu în el 
părea să se fi concentrat în privire şi în mâini. Mâini 
expresive, ferme, în necontenită mişcare. 


— Diavolul Alb e aici printre voi! Nu-i mai ştiu chipul. 
După război şi-a făcut o operaţie estetică, iar ochii nu i-am 
văzut niciodată. Purta veşnic ochelari cu lentile negre. Îşi 
duse pumnii la gură. Totul a fost inutil! Decenii de suferinţe 
şi decepţii, şi speranţe, iar la capătul lor o întâmplare 
idioată care  zădărniceşte totul! Clătină din cap 
deznădăjduit, izbucnind cu patimă sfâşietoare: Cine a spus 
că există un Dumnezeu? 

— Nu pe el l-ai căutat, fiule, şopti trist Făgădău, ci pe 
Nemesis. 

— Atâţia ani! repetă Diamantopol. Atâţia ani pentru o 
moarte absurdă, nemeritat de blândă! Nu aşa ai dreptul să 
mori, losif Potra! Altfel trebuia să plăteşti. Ca Eichmann, 
într-o cuşcă de sticlă, să te vadă oamenii şi să se 
înspăimânte! Să le auzi blestemele. Ale lor şi ale morţilor 
lor! Cele 4600 de victime asasinate cu sânge rece în lagărul 
blestemat din D.! Fantomele sutelor de mii de nefericiţi 
selectaţi pentru crematoriu! 


Respiră adânc şi închise ochii de parcă flacăra lor l-ar fi 
ars în primul rând pe el. Ceilalţi îl urmăreau livizi. Fantezia 
deschidea poteci în negura unor suferinţe de neînchipuit. 
Disecau trupul infirmului cu privirea, căutându-le 
amprenta, intuiau crispaţi orori destinate de soartă copiilor 
săi vitregi. Orori despre care se obişnuiseră să citească ori 
să audă, grozăvii abstracte întâmplate aiurea, departe, 
dincolo de cercul familiei sau al cunoştinţelor imediate. 
Amintiri sinistre ignorate la un moment dat: „lar chestiile 
astea cu Auschwitz? Au trecut aproape treizeci de ani, ce 
naiba! N-am chef să mă indispun...“ 

— Vroiam să-l vadă toţi, suflă Diamantopol cu voce 
sugrumată. Ţinea capul aplecat, ochii închişi: Într-o zi, la 
Frankfurt, un tânăr, nu prea convins de ororile comise în 
lagăre, remarca ironic: „Eraţi zeci de mii de deţinuţi 
împotriva a o sută sau două sute de nemți. Ştiu, aveau 
mitraliere, dar calculaţi raportul. Câteva mii la unul singur. 


Trebuia să-i înghiţiţi cu mitraliere cu tot! La Linz în 
octombrie '58, spectacolul cu Anna Frank a fost boicotat. O 
adevărată manifestaţie contestând autenticitatea jurnalului. 
Până l-au detectat pe Silberbauer, omul care arestase 
familia Frank. Şi dacă nu l-ar fi găsit? Tinerii aceştia au 
învăţat istoria de la părinţii lor. O istorie deformată, menită 
să le camufleze propriile crime. Ne acuză de ficţiune. 
Inventăm monştri. Ei bine, vroiam să le arăt unul adevărat, 
în carne şi oase. Pentru asta şi pentru ceea ce Diavolul Alb a 
izbutit să facă din mine am luptat douăzeci şi opt de ani. 

Reluă cu un surâs amar: 

— Ce caraghios. Auzind ca X a ucis pe cineva, ne 
indignăm, reprobăm, nu găsim suficiente cuvinte pentru a 
înfiera fapta. Un accident pe stradă - victima însângerată 
ne cutremură. Suntem indispuşi toată ziua, ne gândim la 
familia nefericitului. Criminalul, victima, ne urmăresc. În 
timp ce 4600 de oameni asasinați îşi pierd semnificaţia. 
Devin o cifră, eventual o informaţie cu caracter statistic. O 
citim în Larousse sau în vreun almanah. Nu ne mai 
înspăimântă. Scandalul celor 4600 de crime se apără prin 
propria sa enormitate. Psihologie perversă! 

Îşi ridică în sfârşit ochii. Oamenii îi ocoliră privirea. Miss 
Dorothy  James-Porter  zâmbea  tâmp  scuzându-şi 
infirmitatea, dând parcă asigurări că se simte foarte bine şi 
speră din toată inima că nu incomodează pe nimeni. Val 
lacobescu asculta încruntat. Gâtul îi intrase complet între 
umerii puternici. 


Oprişan scânci: 

— Câte... 

Privirea sălbatică a caricaturistului îi opri cuvintele în 
gât. 

— Ochii nu se împiedicau de nimic, copac, ori fir de iarbă. 
Doar piatră şi sârmă ghimpată. Kilometri întregi. Şi un fum 
gros. Printre SS-işti circula un spirit: „La noi oamenii intră 
pe uşă şi ies pe coş.“ Săptămânile se scurgeau una după 


alta, epuizând surprizele din lagăr. De fapt nu existau 
surprize. Ne ştiam toţi aprioric condamnaţi la moarte, fără 
drept de apel. La 3-4 zile, Diavolul Alb tria deţinuţii 
hotărându-le cu indiferenţă soarta. Ceasuri crispate când 
aşteptai să-ţi vină rândul. În ochi ţi se aduna toată viaţa. O 
dorinţă pătimaşă de a trăi în ciuda condiţiilor inumane. O 
privire şi un gest al Diavolului Alb îţi acorda un răgaz ori te 
trimiteau la crematoriu. Supravieţuiau cei mai puternici, cei 
mai sănătoşi, capabili încă să muncească. Dar era imposibil 
să rezişti. Munca epuizantă, între douăsprezece sau 
paisprezece ore, sub ochii vigilenţi ai gardienilor, apelul 
ucigător din fiecare dimineaţă, acel dorrgemuse - ghiveci 
de legume, hrana insuficientă, complet lipsită de calorii şi 
vitamine, transformau în epave chiar pe cei mai robuşti 
dintre noi. 

Timp de câteva săptămâni am umblat ca năuc. Atmosfera 
era ucigătoare. Priveliştea pleşuvă, fără nimic verde 
proaspăt, deţinuţii storşi, cu feţe împietrite de-o spaimă 
animalică, execuţii arbitrare, fumul de la crematoriu 
lăţindu-se peste albastrul cerului. În spatele lui, soarele 
părea un bec murdar. Mirosul de carne arsă ne urmărea 
peste tot. Noaptea, în baraca unde lumina nu se stingea 
niciodată, îl simţeam agăţat în cerul gurii, îţi venea să-l 
smulgi cu unghiile, ca pe ceva concret. 

Adeseori ne trezeau coşmarurile. Oamenii plângeau în 
somn, urlau. Îşi zgâriau feţele. Nu l-am văzut pe nici unul 
râzând. Nici măcar în vis. În rarele clipe de răgaz se 
întocmeau menu-uri pantagruelice, sofisticate, unde fiecare 
îşi aducea contribuţia. Era subiectul cel mai frecvent. 
Rămâneam după aceea sleiţi. 

Unii îşi răsfirau amintirile. Pătrundeai astfel, dintr-o dată, 
într-un univers necunoscut. Îl vedeai în faţa ochilor pe 
„tata“, un bătrânel hazliu cu vestă de lână şi gulere moi, pe 
unchiul Gilbert, escrocul familiei care fugise cu toată averea 
în Canada, pe tanti Suzana, îngrozitor de avară, care ştie să 
facă cozonac din două ouă. Făceai cunoştinţă cu Mara, o 


fâşneaţă suplă, funcţionară la bancă, cu un profesor de 
latină fără dinţi, cu un colţ de stradă, cu o odaie luminoasă 
unde Lili, cea mai mică dintre surori, îşi îngrijea păpuşile şi 
iepuraşul mereu bolnav. Eram foarte tânăr pe atunci şi mi 
se părea ciudat ce loc îşi găseau în amintirile acelea, ce 
semnificaţie căpătau o creangă de liliac, ceaşca de lapte din 
faianţă roşie, un tablou mic de deasupra pianului. Toate 
erau descrise în amănunţime, cu ochi strălucitori, adunau în 
simbolul lor tot ce oamenii lăsaseră în urmă. Însemnau 
acasă. 


Nu ştiam cum îl cheamă. Nu ştia nimeni, nici deţinuţii mai 
vechi. Îl găsiseră aici, învăluit în acelaşi mister. Toţi îi 
spuneau Herr Doktor. Atât. Renumele însă şi l-a cucerit din 
primele zile. Wenceslas, polonezul, avea certitudinea că 
îndeplineşte o misiune secretă şi că funcţia de medic şef al 
lagărului din D. e o acoperire. 

Eu eram de altă părere. Aliaţii deschiseseră al doilea 
front, războiul se apropia de sfârşit, iar pronosticuri în 
favoarea Germaniei nu dădeau nici cei mai fanatici adepţi ai 
Fuhrerului. Presupuneam deci că intuind catastrofa finală, 
şi-a luat unele măsuri de precauţie pentru inevitabilul după. 
Şi totuşi... Era teribil de imprudent să-ţi manifeşti 
neîncrederea în victoria celui de al Ill-lea Reich. Ce 
explicaţie găsise oare Diavolul Alb pentru a-şi determina 
superiorii să-i respecte enigma? Cu atât mai mult cu cât 
numele celorlalţi şefi ai lagărului, inclusiv al comandantului, 
fluturau pe toate buzele. 

În general, avea o mulţime de ciudăţenii. De pildă, eu 
unul nu l-am auzit niciodată adresându-se cuiva fără 
pronumele de reverență. Mi-aduc aminte de-o scenă 
uimitoare. Se împărțea masa. Oamenii se înghesuiau în 
jurul cazanelor încercând să ajungă primii. Bătrânii şi 
bolnavii, prea slabi, aşteptau resemnaţi. Nu o dată 
rămâneau nemâncaţi, fiertura aceea blestemată, din 
legume uscate, isprăvindu-se înainte de a le veni rândul. 


Un deţinut în vârstă alerga spre grămadă. În fugă, şi-a 
scăpat boneta. Urmăream scena de la fereastra infirmeriei, 
alături de Wenceslas. Diavolul Alb trecând întâmplător pe 
acolo s-a aplecat şi i-a ridicat-o. Bătrânul i-a mulţumit 
buimac urmărindu-l înspăimântat cum intră în blocul 
experimental. Nu-i venea să-şi creadă ochilor şi nici mie. L.- 
am văzut a doua zi pe Diavolul Alb umplându-şi seringa cu 
nitrocridină şi inoculând-o în braţul aceluiaşi bătrân care-şi 
primea moartea surâzând, convins că i se face o injecție cu 
calciu. 

Diavolul Alb zâmbea victimelor sale. Şi-atunci când le 
inocula benzină sau fenol în regiunea inimii căutând 
formula cu maximum de eficacitate, şi atunci când se deda 
operaţiilor sălbatice, acele monstruoase  vivisecţii, 
transplant de oase şi muşchi fără anestezic. Zâmbea serafic 
tinerelor poloneze când le extirpa ovarele sau când le 
umplea țesuturile deschise cu cârpe şi gunoaie pentru a 
urmări ştiinţific fazele septicemiei. Tot cu zâmbetul pe buze 
se adresa viitoarelor ţinte vii pentru exerciţiul de tir într-o 
încăpere special amenajată. 

„Vă rog să vă întoarceţi cu spatele.“ 

Diavolul Alb trăgea numai în ceafă. 


Revizorul contabil Pantelimon Ciolac se smulsese din 
vraja ceasornicului. Asculta cu sufletul la gură povestea 
infirmului. 


Capitolul XI 


DIAVOLUL ALB SURÂDE 


E Cateva zile după sosirea mea în lagăr, am fost 


trimis la blocul experimental. Un bărbat fierbea nişte 
seringi. Stătea întors cu spatele. Sub halatul alb se vedeau 
hainele de deţinut. 

Părea la vreo patruzeci de ani. Trăsăturile slăbite aveau 
personalitate. Un nas acvilin, ochii înguşti, inteligenţi. 

„Mă numesc Ovidiu Diamantopol, medic...“ 

I-am întins mâna. Ignorând-o, întrebă abia mişcându-şi 
buzele într-o germană stâlcită: 

„Nu ţi s-a dat un număr?“ 

„Ba da. 012 365.“ 

„Asta-i numele dumitale! Nume, profesie, vârstă, 
biografie. Zilele trecute l-au ucis în bătaie pe unul cu 
bastoanele de cauciuc. Îşi amintise că a fost învăţător.“ 


Pleoapele lui Diamantopol zvâcniră. 
— Era polonez. Îl chema Wenceslas. Se afla în lagăr de un 
an şi jumătate. El mi-a vorbit pentru prima oară de Diavolul 


„Au nevoie de cadre sanitare. De aceea te-au chemat.“ 
L-am privit în ochi: 

„Am avut noroc?“ 

„La D., nimeni nu are noroc.“ 

Apoi amuţi brusc. Clanţa începuse să se mişte uşor. 


— Aveam să observ mai târziu că era una dintre 
ciudăţeniile Diavolului Alb. Nu intra niciodată - chiar într-o 
încăpere goală - fără să încerce în prealabil clanţa. Ferea 
parcă liniştea odăii. Şi azi mă întreb care poate fi explicaţia. 
Un tic simptomatic, ecoul îndepărtat al unor refulări din 
copilărie, nu ştiu. 

În prezenţa lui, încercai o ciudată senzaţie de nelinişte. 
Ceva curios, asemănător vertijului. Simţeai nelămurit că 
eşti în pericol. Era prima întâlnire cu Diavolul Alb dintr-un 
război pe care aveam să-l ducem peste un sfert de veac. Pe 
atunci oamenii, Europa, nu cunoşteau prea multe despre 
lagărele de exterminare. Desigur, circulau unele zvonuri 
dar abia azi sunt în măsură să-mi dau seama cât de 
dezinformaţi eram. Nu mă aşteptam câtuşi de puţin ca D. să 
fie un sanatoriu. Dar ceea ce găsisem aici depăşea orice 
închipuire. 

Mi-amintesc că, în timp ce îl urmăream cum se spală la 
chiuvetă, reflectam stupefiat că în viaţa mea nu văzusem 
oameni atât de slabi ca cei din lagăr. Aproape te mirai că 
mai umblă, că nu le auzi oasele ciocnindu-se. 

Şi-a şters tacticos mâinile şi l-a expediat cu un gest scurt 
pe polonez. Abia după aceea m-a privit. Era un bărbat de 
statură mijlocie, cam de vârsta mea. Douăzeci şi patru 
poate douăzeci şi cinci de ani. Avea o faţă lată, cu trăsături 
regulate. Unul dintre acele chipuri despre care nu poţi să 
spui nimic. Poate doar faptul că-şi ascundea ochii. Căci îi 
ascundea! E o certitudine. Am fost în preajma lui patru luni. 
O singură dată nu şi-a scos ochelarii. Nici măcar în gestul 
acela de oboseală, când masezi rădăcina nasului sau colţul 
ochilor. Mi-am dat imediat seama că am de-a face cu un 
individ pedant. Cabinetul, instrumentele, străluceau de 
curăţenie. Purta numai haine albe: halat impecabil, 
pantaloni, şosete, pantofi. Punea uniforma doar când 
părăsea lagărul. S-a aşezat în faţa biroului. 

„Dumneavoastră?“ 

Am luat instinctiv poziţia de drepţi: 


„Sunt deţinutul 012 365.“ 

„Mă interesează numele şi specialitatea. Ştiu că sunteţi 
medic, altfel n-aţi fi fost adus aici.“ 

Glasul era plăcut, cu inflexiuni amabile. 

Am ezitat. Wenceslas mă avertizase că singura mea 
identitate e numărul. 

„Sunt deţinut 012 365.“ 

„Aici, în încăperea asta, domnule doctor, puteţi răspunde 
fără grijă. O să vă convingeţi de altfel foarte curând.“ 

„Ovidiu Diamantopol, neurolog.“ 

Şi-a ridicat sprâncenele apoi s-a lăsat pe spate zâmbind 
amuzat. 

„O, neurolog... Interesant, extrem de interesant! Luaţi 
loc. Unde v-aţi făcut studiile?“ 

„La Bucureşti.“ 

„Aşa! Înseamnă că aţi fost studentul profesorului Paul 
Dragomirescu.“ 

L-am privit surprins. 

„Ce vă miră? E un savant de talie mondială. Tratatul lui 
de patologie excepţională a fost tradus şi la noi. O minte 
îndrăzneață...“ 

Am avut impresia nedesluşită că se justifică dar n-am 
zăbovit asupra gândului. Eram prea copleşit de ciudăţenia 
situaţiei. Trebuie să fi trecut cineva prin lagăr pentru ca să- 
mi înţeleagă uluiala. Făcând abstracţie de hainele mele 
vărgate şi de peisajul apăsător, mă puteam crede în timpuri 
normale, discutând degajat în cabinetul unui confrate. 

Mi-a întins apoi pachetul de ţigări. A scos dintr-un dulap 
o sticlă de coniac şi două păhărele. Când a turnat, i-am 
observat mâinile. Am fost totdeauna convins de sinceritatea 
lor. Ochii, obrazul, pot minţi. Mâinile niciodată. Erau scurte, 
cu muchia exterioară extrem de bombată. Mâini brutale, 
lipsite de sensibilitate. Contrastau strident cu glasul plăcut, 
învăluitor. N-a ciocnit. A ridicat doar paharul înclinând uşor 
capul. 

„De ce aţi fost internat?“ 


Mi-am ridicat privirea. 

„Pentru că am ascuns nişte evrei. O familie.“ 

„De ce i-aţi ascuns?“ 

Am tăcut. Diavolul Alb a zâmbit. 

„Înţeleg, vă e teamă. Da... Veniţi deci din România. 
Frumoasă ţară.“ 

„O cunoaşteţi?“ 

„Din auzite. Zâmbi: Se spune că nu ne prea iubiţi. E 
adevărat?“ 

Încercam să mă eschivez. N-aveau sens eroismele 
gratuite. 

„Sunt din Bucureşti. În Ardeal şi Banat se vorbeşte mult 
limba germană.“ 

„Dar preferinţele se îndreaptă totuşi către Franţa. Şi-a 
tras scaunul mai aproape întinzându-mi paharul de care nu 
mă atinsesem: Nu trebuie să vă fie teamă. Suntem amândoi 
medici. Ipostaza de deţinut al lagărului D. e subsidiară. O 
întâmplare nefericită pe care eu o ignor. Cel puţin în acest 
cabinet. Aş vrea să aveţi deplină încredere în mine.“ 

M-am înclinat de circumstanţă. Simţeam că-mi vâjâie 
urechile. 

„Trebuie să aveţi încredere! Este prima condiţie a unei 
colaborări fructuoase.“ 

„Colaborare?!“ 

„Ce vă surprinde?“ 

„Nu, Nimic...“ 

Mi-a oferit încă o dată pachetul cu ţigări: 

„Domnule Diamantopol, vă dau cuvântul meu de onoare 
că indiferent care sunt opiniile dumneavoastră, nu veţi 
suporta nici o consecinţă.“ 

„Aş putea şti cărui fapt datorez acest tratament? Primul 
lucru pe care l-am aflat sosind în lagăr a fost că nu trebuie 
să ai opinii.“ 

„Practicăm amândoi o profesiune umanitară. Avem 
planuri grandioase pentru a căror îndeplinire vor fi 


necesare eforturile a două sau trei generaţii. Vă cerem să 
ne ajutaţi.“ 

„Cum?“ 

„Punându-ne !a îndemână cunoştinţele dumneavoastră.“ 

L-am privit lung. Printre deţinuţi se aflau sute de medici 
cu experienţă, unii dintre ei veritabili savanţi. De ce mă 
alesese tocmai pe mine? Coniacul băut pe stomacul gol îmi 
crease o stare de uşoară euforie. Glasul îmi tremura. Am 
avut senzaţia că mă arunc în gol. Un salt dement. 

„N-am învăţat să omor.“ 

„În sfârşit!“ Părea satisfăcut. „Acum aţi fost sincer. 
Apropo, v-aţi întrebat vreodată de ce omorâm?“ 

„Nu. Nu în sensul la care vă gândiţi dumneavoastră. 
Crima nu poate avea niciodată justificare...“ 

„Maxime, domnule Diamantopol! Superstiţii 
caracteristice unei civilizaţii obosite,  descompuse. 
Prejudecăţi de tip creştino-iudaic. Când un organ e bolnav îl 
operăm. De ce nu ne-am imagina lumea ca pe un imens 
organism pe care avem menirea să-l însănătoşim, să-i 
extirpăm țesuturile putrede?“ 

Ştiam că risc enorm dar nu m-am putut abţine să-l întreb: 

„Cine v-a menit, domnule doctor? Şi cine a trasat 
coordonatele pe care urmează să evoluaţi?“ 

„Viaţa. Aşa cum va arăta ea peste câteva decenii. Va 
recompensa până şi pe cei sceptici.“ 

M-am foit neliniştit pe scaun. Pentru ce mă provoca? 
Unde vroia să ajungă? Mult mai târziu, aveam să-mi dau 
seama că discuţia urmărea un scop precis. Era prima etapă 
a experienţei fără precedent pe care Diavolul Alb o încerca 
cu mine. Intuiam că doreşte să-l contrazic fără reţineri şi 
că-mi cântăreşte atent fiecare argument. 

„Viaţa nu poate să ceară moarte. Nu poate condamna la 
pieire popoare întregi pentru că au pielea oacheşă ori 
pistrui şi nu corespund unui anumit standard de frumuseţe. 
Ea însăşi i-a creat, nu-şi poate asasina propriii copii. Am 
clătinat hotărât din cap: Şi nimeni nu are dreptul s-o facă!“ 


„Forţa creează dreptul, domnule Diamantopol. Noi 
suntem cei mai puternici. Şi suntem în acelaşi timp capabili 
să scrutăm viitorul cu ochi lucizi pentru că ne-am debarasat 
de balastul unor mentalități neroade. Ne-am înălţat pe 
piscuri inaccesibile, de unde privim în perspectivă istorică. 
Imaginea e de o limpezime îmbătătoare. Un popor tânăr, 
viguros, rod al mâinilor noastre, va sălăşlui pe un pământ 
asanat. Căci asta facem noi: asanăm. Zămislim un popor 
genial.“ 

M-am uitat la el. Oare delirul acela de grandoare al 
Fuhrerului îi contaminase pe toţi? 

„Da, repetă liniştit, fără ostentaţie. Un uriaş popor de 
genii. 'Ţelul nu vi se pare îndeajuns de nobil?“ 

„Înălţător... Dar nu pot scăpa de-o imagine. Etalaţi 
precepte morale, pline de mărinimie după ce în prealabil aţi 
azvârlit Biblia pe foc.“ 

„E o imagine foarte plastică. Într-adevăr, asta am făcut la 
propriu şi la figurat. O cărticică dulceagă şi inutilă...“ 

„...Şi incomodă.“ am completat moale. 

„Şi incomodă! Adevăratul crez al popoarelor, altă biblie 
se scrie astăzi! Ea reprezintă opera noilor demiurgi. Avem 
şansa de a trăi o extraordinară aventură. Transformarea 
din temelii a omenirii.“ 

„Hm, nu toţi am putea numi asta şansă.“ 

„Nimic nu  vatămă un scop grandios, domnule 
Diamantopol. A ştiut-o Machiavelli, o ştim şi noi. Când 
oamenii vor culege mere de aur, cine va mai sta să 
răscolească istoria numărând câte victime au murit la D.? 
Cine ne-o va mai reproşa? Nici peste douăzeci de ani n-or s- 
o mai facă.“ 

„S-ar putea ca într-adevăr poporul acela de genii să n-o 
facă...“ 

Mi-a turnat din nou coniac. Declară fără urmă de iritare. 

„Sesizez ironia. Dumneavoastră nu vă puteţi debarasa 
de-o povară. În fond nici nu vă daţi seama că o purtaţi. Tot 
acel bagaj de principii aşa-zise umanitare deprinse în 


abecedar, acasă, la biserică. Ele vă împăienjenesc imaginea, 
vă împiedică să vedeţi limpede. Când veţi izbuti să le 
depăşiţi, să vă curăţaţi de această zgură, veţi trăi zile 
extraordinare. O senzaţie de beatitudine, de purificare, veţi 
respira alt aer, vă veţi simţi nou, puternic, liber.“ 

„Încercaţi să mă convingeţi sau vă justificaţi? Oricum 
efortul e inutil. Ştiţi bine că vrând-nevrând sunt la dispoziţia 
dumneavoastră.“ 

„Trebuie să vă conving 

„De ce?“ 

A zâmbit, sigur de efect: 

„Tot n-aţi înţeles, domnule Diamantopol?“ 

M-am sprijinit de masă. Diavolul Alb vorbise româneşte. 


« 


— Puf! Puf! Puf! 
Nichita Dumitrescu se juca de-a trenuleţul. 


Capitolul XII 


PLAN DE EVADARE 


= M-a reţinut la blocul experimental. Îmi crease un 


regim preferenţial. În fiecare dimineaţă găseam câte un 
pachet cu hrană: carne, grăsimi, fructe şi pâine. Fuma 
liniştit în timp ce eu mâncam. O dată am oprit ceva cu 
gândul să duc seara celor din baracă. Mi-a interzis. Aveam 
impresia idioată că sunt în situaţia puştiului din poveste pus 
la îngrăşat de căpcăun în perspectiva unei mese copioase. 
Ce intenţiona cu mine Diavolul Alb? 

Răsuceam problema în fel şi chip fără să-i găsesc soluţia. 
Când în sfârşit mi-am dat seama, m-am cutremurat. Eram 
cobai. Şi nu pentru o experienţă obişnuită de extirpare a 
oaselor sau a măduvei... 

Uneori vorbea româneşte. Pentru mine era limpede că 
deprinsese limba în copilărie şi că cel puţin câţiva ani de 
şcoală îi făcuse în ţară. Sunt fleacuri, amănunte, un anumit 
accent pe care nu le înveţi din cărţi. 

Nu mai suportam fumul gros, ochii nenorociţilor obligaţi 
de cele mai multe ori să-şi privească moartea în faţă, 
ultimul spasm al trupului. Nu mai suportam glasul 
Diavolului Alb, mâinile lui sigure, pachetele lui. Devenisem 
apatic, noaptea mă sufocau miile de schelete care-mi 
apăsau pieptul şi grumajii. Şi totul mirosea a carne arsă. 
Îmi era indiferent dacă mor. Într-o zi, pe la sfârşitul lui 
octombrie, am văzut trecând deasupra lagărului un cârd de 


cocori. Urmăream păsările cu ochi înlăcrimaţi. Mă 
revedeam la Beştepe, un sat în Deltă, unde toamna vânam 
rațe sălbatice. 

Încropisem acolo o bojdeucă pe care iarna o îngrijea 
Diadia Mihail, un pescar lipovean. Cam prin perioada asta 
obişnuiam să-i fac o vizită. Probabil mă aştepta. 

Şi dintr-o dată mi-a venit ideea. Cocorii, păsările acelea 
cenuşii, elegante, mi-o dăduseră: trebuia să evadez! 


— Ştiam că practic e imposibil, nimeni nu evadase dintr- 
un astfel de lagăr, dar aveam convingerea că eu voi reuşi. 
Mi se părea că am un atu în plus: nu mai mi-era teamă de 
moarte şi deci puteam risca. Mă înşelam. 

În fiecare noapte, căutam înfierbântat soluţia. Un fapt 
rămânea cert. Singur nu voi izbuti niciodată. Aveam nevoie 
de un complice. M-am gândit reflex la Wenceslas. Multă 
vreme nu încetase să mă privească neîncrezător. Privilegiile 
evidente pe care mi le acorda Diavolul Alb îl făceau 
circumspect. Vorbea puţin, aproape niciodată neinterpelat. 
Părea un om închis, făcea impresia că ştie multe şi le ţine 
pentru el, că încearcă o voluptate specială la gândul că este 
singurul care cunoaşte un amănunt esenţial, semnificativ, 
dedesubtul unor fapte. O discreţie înnăscută. 

Niciodată, nici la el la Klawek, nu fusese mai expansiv. 
Din ziua când m-a surprins subtilizând medicamente pentru 
cei din baraca noastră a devenit mai comunicativ. După 
câteva săptămâni nu se mai ascundea de mine. În absenţa 
Diavolului Alb, întocmea note despre experienţele 
efectuate. Le transcria mărunt pe prospectele subţiri de la 
medicamente. 

„Ce faci cu ele?“ l-am întrebat. 

„Sunt pentru americani. Vor să ştie! Cineva trebuie să 
plătească atrocitățile acestea într-o bună zi. Au înfiinţat o 
secţie care se ocupă cu crimele de război: Psychological 
Service.“ 

„Cum ajung la ei?“ 


M-a privit lung. Ochii înguşti n-aveau culoare, dar erau 
plini de dârzenie. 

„Le ascund într-un bulgăre de humă. Când oamenii 
pleacă la lucru, cineva îl scapă într-un anumit punct. Un 
agent de-al lor îl ridică. Nu ştiu când, dar îl ridică.“ 

Am simţit că-mi vine ameţeala. Legătura asta cu cei de- 
afară mi se părea extraordinară. Parcă ar fi răsărit dintr-o 
dată soarele, un soare mare, roşu, parcă din fundul unei 
prăpăstii primeam o frânghie de care să mă agăţ. Nu eram 
complet uitaţi, continuam să trăim, exista cineva care se 
interesează de noi. Mi-am luat capul în mâini. 

„La ce te gândeşti?“ a şoptit Wenceslas cu ochii pe clanţă. 

l-am răspuns emoţionat: 

„Vreau să evadez!“ 

„Eşti nebun?“ 

„Nu. Evadez sau termin cu viaţa!“ 

„Au ei grijă de asta. Nu înţeleg de ce trebuie să te 
grăbeşti. A clătinat din cap: Din D. nu pleacă nimeni, decât 
pe lumea cealaltă.“ 

„Eu voi pleca!“ 

Mi-a pus mâna pe umeri. Germana lui stâlcită îmi păru 
mai caldă. 

„Sunt de patru ani aici. Crede-mă, nimeni n-a izbutit.“ 

„Eu voi izbuti! E singura rațiune de a mai exista.“ 

„Crezi că eşti primul căruia i-a venit ideea?“ 

„Probabil. Oamenii nici nu îndrăznesc s-o gândească. Nu- 
i învinuiesc. Prea sunt înspăimântați. Dar eu trebuie să 
încerc! Atâta timp cât mai am forţa s-o fac.“ 

„Cum?“ 

„Nu ştiu. Voi găsi.“ 

„Am căutat înaintea ta. Nu există nici o posibilitate. 
Absolut niciuna. Pricepi? Sârmă ghimpată, curent de înaltă 
tensiune, reflectoare, santinele înarmate până-n dinţi, câini. 
Cum vrei să fugi de-aici?“ 

„Am furat o fiolă de otravă. Mai pot face rost de una. E de 
ajuns. La bucătăria lor lucrează un deţinut din blocul B. Îl 


cunosc din România.“ 

„Naiv! Chiar dacă reuşeşti să-l convingi pe românul tău, e 
inutil. Mâncarea gardienilor se verifică înainte. Sunt folosiţi 
drept cobai câţiva Kapo care se consideră norocoşi. Îţi faci 
iluzii. Şi-au luat toate măsurile de precauţie!“ 

„Dacă am organiza o răscoală? În fond, suntem o mie 
contra unul.“ 

Wenceslas râse: 

„Ai făcut armata? Ştii ce înseamnă un cuib de mitralieră? 
Poate ţine uşor piept unei companii în atac. lar noi n-avem o 
sârmă să ne legăm pingelele...“ 

„Trebuie să găsesc ceva!“ 

„Lângă biroul comandantului, surâse polonezul, există o 
săliţă. Sunt acolo câteva automate. Ţi-o spun eu. Şi tot eu îţi 
spun că nu poţi ajunge acolo. Uşa are gratii, se deschide cu 
două chei.“ 

„De unde ştii toate astea?“ 

„Înainte, am fost inspector de poliţie. Şi nu dintre cei mai 
proşti.“ 


— Mi-a povestit ulterior. Orăşelul în care trăise fusese 
aproape ras de pe faţa pământului. Nemţii îl incendiaseră. 
Arsese atunci şi imobilul poliţiei. L-au arestat cu ocazia unei 
razii pe străzile Varşoviei. A putut să-şi ascundă profesia. L.- 
am întrebat: 

„De ce-ai făcut-o?“ 

„Mi s-a părut că mă avantajează mai mult profesiunea 
iniţială: felcer. Calculul a fost just. Sunt aici de patru ani. 
Adică supraviețuiesc.“ 

— Discuţiile pe tema unei eventuale evadări au continuat 
zile de-a rândul. Născocisem soluţii absurde, fanteziste, 
fără o singură şansă de izbândă. Wenceslas cunoştea toate 
secretele lagărului. Răsfirase cu mult înaintea mea orice 
posibilitate de fugă. Apoi se resemnase. Şi totuşi se 
întâmpla ceva interesant cu el. Deşi respingea aprioric 
ideea de evadare, ca unul care-şi formase o opinie fermă în 


legătură cu un fenomen şi în consecinţă nici nu mai vrea să 
se gândească la el, se lăsa antrenat în discuţii. În zilele 
acelea, polonezul îmi amintea de bătrânii care caută 
anturajul tinerilor. Nu speră nimic, tinereţea e o maladie 
care trece dar nu se ia, prezenţa lor însă îi înviorează. 
Încearcă impresia nedesluşită că emană un aer tonic, şi se 
grăbesc să-l inhaleze până în adâncul plămânilor. Cam 
acelaşi lucru se întâmpla cu Wenceslas. Buzele lui cârteau 
sceptic, dar ochii, ochii aceia înguşti, fără culoare, 
străluceau altfel. Ştiam că în cele din urmă mă va ajuta 
chiar într-o întreprindere riscantă. 

Într-o dimineaţă l-am prins de umăr: 

„Cred că am găsit!“ 

Vorbeam ca de obicei, în şoaptă abia articulând cuvintele 
cu privirea pe clanţa galbenă. 

„Ce ne împiedică să ieşim noaptea din lagăr? Sârma 
ghimpată prin care trece curentul şi reflectoarele, nu? Într- 
un cuvânt, electricitatea. Nu ne rămâne decât să aruncăm 
uzina electrică în aer!“ 

S-a uitat lung la mine: 

„Eşti în toate minţile?“ 

„Ascultă-mă, Wenceslas, m-am gândit mult. E formula cea 
mai eficace şi cea mai simplă. În primul rând, anulează 
sârma aceea blestemată care înconjoară lagărul ca o 
centură de foc. Cazarma gardienilor şi depozitul de muniții 
sunt lângă uzină. Nu-i exclus să se extindă explozia. În 
panica generală, ne vom strecura afară. Şi apoi faci 
abstracţie de un element esenţial. Vom avea un răgaz de 
câteva ore în care să ne îndepărtăm.“ 

Un licăr nou îi apăru în priviri. 

„Ştii ce înseamnă să alergi peste câmp hăituit de câini în 
pijamalele astea?“ 

„Deci accepţi că prima etapă, şi cu siguranţă cea mai 
dificilă, ieşirea din lagăr, e posibilă?“ 

„Să zicem. Apoi?“ 


„ÎL vei înştiinţa pe omul tău. Trebuie să ne ajute. Avem 
nevoie de câteva boarfe şi un loc unde să ne ascundem. Mă 
rog, astea-s fleacuri. Totul e să ieşim. După aceea...“ 

„Într-adevăr. Întâi să ieşim. Cum ai de gând să arunci 
uzina în aer? Cu ce? De unde iei explozibil?“ 

„ÎL fabricăm noi, Wenceslas! Nitroglicerina ţi se pare 
destul de bună? Mai clar: glicerină şi acid azotic. Dacă le 
amestecăm cu humă, obţinem dinamita.“ 

L-am simţit dintr-o dată încordat, arc. Maxilarele îi jucau 
sub pielea întinsă. Ochii se îngustaseră şi mai mult. 

„Înţeleg. Cred că înţeleg.“ 

În infirmerie se afla un dulap blindat. Nu-l văzusem 
niciodată deschis. Cu alt prilej, polonezul îmi povestise ce se 
află înăuntru. Îngrozitoarele fiole de cyclon B., cianură, acid 
clorhidric, diferite substanţe chimice, documente secrete 
privitoare la experienţele din lagăr, statistici etc. Glicerina, 
inofensivă ca atare, o aveam la îndemână. Totul era s-o 
sustragem în cantităţi mici fără să atragem atenţia. Ne 
lipsea în schimb acidul azotic. Pentru asta trebuia să 
deschidem dulapul safe. 

Wenceslas continua să tacă privindu-mă intens. Ştiam că 
de fapt nu mă vede. Am supralicitat: 

„Înăuntru sunt şi hârtii care i-ar putea interesa pe aliaţi. 
Ei, ce zici?“ 

Ă şoptit palid la faţă: 

„Ar fi ceva. Cheile sunt la Diavolul Alb. Nu se desparte 
niciodată de ele. Murmură pe gânduri: O bucată de ceară.“ 

Dimineaţa, când Diavolul Alb îmbrăca halatul scotea 
cheile din buzunarul hainei. Rămâneau pe birou exact două 
sau trei minute cât se spăla pe mâini. 

Wenceslas nu mă slăbea din ochi. 

„E singurul moment în care putem lua mulajul. Foarte 
primejdios! O privire în oglindă şi ne împuşcă pe amândoi.“ 

„[i-e frică?“ 

A ridicat din umeri: 

„Merită încercat.“ 


Câştigasem. Desigur, mai erau multe, foarte multe de pus 
la punct: procurarea unei chei brute, pila, legătura cu omul 
din afara lagărului şi asentimentul său, dar mie mi se părea 
că obţinusem lucrul cel mai dificil: consimţământul lui 
Wenceslas. Vom colabora. I-am întins mâna: 

„Riscăm?“ 

Mi-a strâns-o. l-am simţit degetele îngheţate. 

„Riscăm.“ 

În clipa aceea a intrat Diavolul Alb. L-am privit speriaţi. 
Până atunci, afectasem unul faţă de celălalt indiferenţă, 
uneori chiar ostilitate, înlăturând orice idee de bună 
înţelegere care ar fi putut genera în perspectivă o 
complicitate. Ne surprindea acum mână în mână. 

Ne-a măsurat câteva clipe şi a zâmbit: 

„Îmi pare bine că aţi început să vă înţelegeţi. Nu mi-a 
plăcut niciodată să lucrez cu oameni care se detestă.“ 

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, polonezul mi-a şoptit: 

„A început prost. De aci înainte va fi cu ochii în patru.“ 

„Numai să nu ne despartă. N-aş rezista!“ 

M-a privit trist: 

„Nu ăsta ar fi lucrul cel mai rău.“ 

Şi a tăcut. Ca mulţi oameni de acţiune, Wenceslas era 
superstiţios. Credea în tot felul de semne, parte preluate 
prin tradiţie, parte inventate de el însuşi. Înainte de a fi 
arestat, avusese un porte-bonheur, un papuc mic de argint 
ca un imineu. I-l luaseră. În lagăr, îşi găsise altă mascotă. O 
pietricică albă, rotundă, uşor translucidă care semăna cu o 
boabă de naftalină. Îşi băgase în cap că-i poartă noroc. 
încerca să tragă soarta de limbă cu o naivitate 
înduioşătoare: dacă Osiris se va vedea la noapte sau dacă 
distanţa dintre două obstacole dă un număr de paşi cu soţ, 
însemna că e bine, poate acţiona. Semnele însă se arătau 
defavorabile. 

Trecuseră câteva zile. Atitudinea Diavolului Alb rămăsese 
în ce ne priveşte neschimbată. Părea să fi alunecat pe lângă 
un incident fără să-i caute semnificaţia. Asta i-a dat curaj lui 


Wenceslas  alungându-i în cele din urmă temerile. 
Începusem să furăm glicerina pe care o depozitam într-o 
cutie goală de conserve. Mai greu era să obţinem cheia 
brută şi ciotul de pilă. 

Am hotărât să acţionăm imediat. O întâmplare pe care 
polonezul o considera providenţială, şi în consecinţă de bun 
augur, ne oferea un prilej unic. La temelia uzinei electrice 
se formase o pânză de apă. Deţinuţii începuseră săpăturile 
în vederea unor infiltraţii cu beton. Acolo trebuia introdus 
explozibilul. 

Ne-am înţeles ca în dimineaţa următoare să luăm mulajul 
cheii pe o bucată de ceară. Avea să opereze Wenceslas, mai 
abil, în timp ce eu sub un pretext oarecare urma să mă 
interpun între el şi Diavolul Alb astupând imaginea din 
oglindă. 

„Zece secunde, repeta la infinit polonezul. Atâta am 
nevoie: zece secunde!“ 

Îl aşteptam cenuşii la faţă, cu maxilarele încleştate, 
incapabili să schimbăm o vorbă. A intrat ca de obicei, la ora 
8 fix. Şi-a scos haina, a pus cheile pe masă, a îmbrăcat 
halatul. Îi urmăream crispaţi fiecare gest. S-a îndreptat 
spre chiuvetă. În clipa aceea, uşa s-a deschis brusc şi un 
căpitan l-a chemat afară. l-am aruncat o privire lui 
Wenceslas. 

„Acum!“ 

Mâinile îi tremurau. Cheile se aflau lângă el, la câţiva 
centimetri. A ales-o pe cea de la safe. Zgomotul sec, mi s-a 
părut un dangăt de clopot. I-a luat mulajul. 

Diavolul Alb s-a întors pe neaşteptate. După direcţia 
capului puteam să jur că se uitase la Wenceslas. Acesta, cu 
fruntea năpădită de sudoare, abia avu timpul să pună o 
scrumieră mare de birou cu fundul scobit peste bucata de 
ceară. 


Apoi a început tortura. Părea că în dimineaţa aceea 
Diavolul Alb nu are de gând să părăsească nici o clipă masa 


de lucru. L-a expediat pe polonez şi rămaşi singuri mi-a 
zâmbit. 

„Nu prea sunt în apele mele azi, ce-ar fi să flecărim 
puţin!“ 

Şi-a aprins ţigara şi a tras scrumiera mai aproape. Nu-mi 
amintesc să fi trecut vreodată în viaţa mea prin momente 
mai grele. Diavolul Alb mă privea insistent. Pe buze îi 
stăruia un zâmbet pe care nu reuşeam să-l înţeleg. Trist, 
uşor zeflemitor. Făceam eforturi îngrozitoare să nu mă uit 
la scrumieră. Începuse să mă doară capul, iar mâinile îmi 
transpiraseră. Încercam din răsputeri să mă stăpânesc. 
Niciodată nu fusesem un tip tare, cu nervi de oţel. În timpul 
studenţiei, examenele constituiseră pentru mine un calvar. 

„Vă aflaţi de două luni în lagăr“, constată Diavolul Alb. 

Am repetati mecanic: 

„Da, de două luni.“ 

„Cred că am ajuns să vă cunosc. Reprezentaţi exponentul 
tipic al generaţiei dumneavoastră, al Europei stoarse de 
vlagă din secolul XX. Şi totuşi nu sunteţi lipsit de curaj...“ 

Am încercat să zâmbesc. Diavolul Alb se răsuci brusc 
aţintindu-şi privirea pe fereastră. Afară, deţinuţii săpau la 
temelia uzinei electrice sub un cer scund şi opac ca o pastă 
cenuşie. Strigătele SS-iştilor răzbăteau până la mine. 

„Nu mă înşel. Vă urmăresc cu deosebită atenţie. Posedaţi 
o stranie încrucişare între morbid şi vital, în ciuda 
paradoxului. Lăcrimaţi de milă pentru ceea ce vedeţi în 
jurul dumneavoastră şi în acelaşi timp vă răzvrătiți, 
continuaţi să luptaţi. Aşa se numesc aici actele filantropice. 
Cedaţi din hrana dumneavoastră, subtilizaţi medicamente 
riscându-vă viaţa. Unii au fost împuşcaţi pentru mult mai 
puţin.“ 

Am înghiţit în sec. Diavolul Alb a ridicat mâna: 

„Între noi există un mic pact. Speram să fiţi leal.“ 

Şi-a scuturat ţigara privind intens scrumiera. 

„Aţi fost leal cu mine, domnule Diamantopol?“ 


Îmi simţeam colţurile gurii zvâcnind. Mâna mi s-a 
desprins de pe genunchi pipăind taburetul mic de metal. L- 
am apucat. 

Dacă ridică scrumiera îl ucid! Oricum, nu mai am nici O 
şansă. 

„E un eufemism, domnule doctor. Asociaţia presupune 
aceeaşi platformă pentru ambii parteneri. Un singur gest 
din partea dumneavoastră şi în definitiv, dacă-mi este 
îngăduit să vă întreb, ce urmăriţi?“ 

„Credeam că aţi înţeles. Mă interesează omul de mâine, 
posibilităţile de a-l crea. Omul, aşa cum vă spuneam, 
eliberat de prejudecăţi. Cei de rând, brutele, constituie un 
material ordinar. Dumneavoastră însă sunteţi medic, un ins 
instruit, fin, expresia şlefuită de milenii a lui homo-sapiens. 
Din păcate, sufocat de himere: conştiinţă, milă etc. Găsesc 
că este esenţial să aflăm dacă o asemenea construcţie poate 
fi modificată radical.“ 

Începu să mângâie distrat marginile scrumierei. M-am 
interesat crispat, cu intenţia de a-l distrage: 

„Adică?“ 

„Vă creez toate condiţiile unei evoluţii pe care noi o 
considerăm firească. Rezultatul, sunt convins, nu va 
întârzia.“ 

„Ce rezultat aşteptaţi, domnule doctor?“ 

Răspunsul veni repede, brutal: 

„Ziua când veţi putea ucide cu sânge rece.“ 


— Orice s-ar spune, câinele rămâne animalul cel mai 
fidel, exclamă Miss Dorothy James-Porter. Desigur, se 
povestesc multe întâmplări în care delfinii... Mă ascultați, 
domnule pastor? 

lustin Făgădău nu-i răspunse. Privea cu luare-aminte 
chipul infirmului. Ovidiu Diamantopol goli paharul cu apă, 
apoi continuă: 


— Am tresărit. Desigur, întâlnisem în scurta mea carieră 
simptome de dezechilibru grefate pe un fond criminal, dar 
oamenii aceia se mulţumeau să scoată din senin cuțitul şi 
să-l înfigă în spinarea primului trecător ieşit în cale. 
Teoretizarea crimei însă, inventarea unor jaloane legale 
care s-o încadreze, s-o transforme în crez, în ideal, mai mult 
dorinţa de a descoperi în om germenele răului şi de a-l 
cultiva mi se păreau forme de demenţă fără precedent. 

Şi totuşi Diavolul Alb nu-şi pierduse minţile. 

„Da, reluă, veţi ucide. V-am urmărit foarte atent în prima 
noastră discuţie, domnule Diamantopol. Aţi riscat îngrozitor. 
Ştiu cât preţuieşte în ochii dumneavoastră cuvântul de 
onoare al unui SS-ist, care vă dă anumite asigurări. Şi totuşi 
aţi riscat. De fapt, este ceea ce mi-am dorit. Aţi riscat şi mai 
mult, nebuneşte în lipsa mea. Stinse ţigara în scrumieră 
fără să mă slăbească din priviri. Întrebă: Ce s-a întâmplat?“ 

„Nimic.“ 

„Nervos?“ 

„Nu, vă înşelaţi, domnule doctor.“ 

„Probabil. Aşadar, corespundeţi din toate punctele de 
vedere.  Reprezentaţi o anumită categorie socială, 
intelectualitatea, aveţi o profesiune umanitară, un psihic 
robust, şi vârsta când te arunci primul pe baricadă. Am 
notat de asemenea voinţa, încăpăţânarea, tăria opiniilor. 
Într-un cuvânt, sunteţi ultimul om de la care te poţi aştepta 
să-şi uite convingerile.“ 

„Nădăjduiesc din tot sufletul.“ 

„Şi eu. Făcu o pauză: Şi cu toate acestea, în cele din urmă 
le veţi uita, domnule Diamantopol.“ 

„Mă îndoiesc.“ 

„O să vă ajut să le uitaţi.“ 

„Cum? Cu pistolul în ceafă?“ 

„Nu, râse, nu aşa. Pe la sfârşitul secolului XIX, signor 
Cesare Lombroso îşi trecea încântat degetele prin barbă. 
Găsise o explicaţie a omuciderii. Vă amintiţi? După opinia 
domniei sale, anumiţi indivizi se nasc predestinaţi pentru 


crimă. Mai mult, oferea omenirii date după care aceştia pot 
fi identificaţi sugerând unele măsuri preventive.“ 

„Vă referiţi la Crima, cauzele şi remediile ei?“ 

„Desigur.“ 

„O aberaţie! Un manual de scuze la îndemâna ucigaşilor.“ 

„O lucrare excelentă, domnule Diamantopol! Din păcate 
premisa lui Lombroso e incompletă. A rămas la un pas de 
adevăr. Instinctul criminal există în toţi indivizii!“ 

„Căutaţi cumva circumstanţe atenuante pentru clipa 
când va trebui să daţi socoteală?“ 

„N-am de ce, şi în primul rând cui?“ 

„S-ar putea ca într-o bună zi să se găsească totuşi cineva. 
Mă întreb cum veţi explica atunci milioanele de cadavre.“ 

„Când oamenii sunt fericiţi, nu mai pun întrebări. În 
sfârşit, ăsta e deja alt aspect. Vorbeam de instinctul 
criminal. Există în fiecare din noi, deci şi în dumneavoastră. 
Nu aţi ucis până acum pentru că nu v-au favorizat 
împrejurările.“ 

„Sunt un ghinionist... V-ati decis să-mi oferiţi prilejul?“ 

„Da. O mică experienţă. Repet, plec de la ideea că în 
accepțiunea unei Europe depăşite, lipsite de vlagă, 
reprezentaţi tipul perfect moral. Se aplecă peste masă 
şoptind cu patimă: Şi totuşi veţi ucide! Veţi cunoaşte marea 
bucurie a dreptului de viaţă şi moarte asupra celorlalţi. 
Problema asanării umane nu vi se va mai părea o 
monstruozitate ci o chestiune vitală. Imperios necesară.“ 

„Sunteţi convins?“ 

„Veţi ucide sau vă veţi sinucide. În ultimă analiză e acelaşi 
lucru.“ 

M-a privit printre gene apoi a ridicat brusc scrumiera. 
Am simţit că-mi pierd respiraţia. Diavolul Alb se uită la 
bucata de ceară lipită de fund. Strigă: 

„Domnule Wenceslas!“ 

Polonezul intră. Era alb la faţă. 

„Domnule Wenceslas, ăsta e bloc experimental, nu 
cocină. Vă rog să curăţaţi scrumiera...“ 


Seara, după apel am rămas în sfârşit singuri, Polonezul 
mi-a şoptit emoţionat: 

„Ce noroc, Dumnezeule! Dacă nu se lipea de fundul 
scrumierei vedea mulajul.“ 

„Sunt convins că l-a văzut.“ 

„Fii serios, ne împuşca pe amândoi, nu-ţi dai seama?“ 

„Sunt convins, Wenceslas! În orice caz a mirosit ceva. Tot 
timpul a sucit şi învârtit blestemata aia de scrumieră.“ 

„Ţi s-a părut.“ 

„Poate. În fine, ce-i cu mulajul?“ 

„În regulă.“ 

„Pila?“ 

„Cheia şi pila mi le va procura bavarezul. Sper. Lucrează 
afară.“ 

Am rămas pe gânduri. În urechi îmi răsuna încă glasul 
Diavolului Alb: Ziua în care veţi ucide cu sânge rece, 
domnule Diamantopol, sau vă veţi sinucide! 

Polonezul mă apucă de braţ: 

„Nu mi-ai spus ce-a vrut.“ 

„Să facă din mine un ucigaş.“ 


Capitolul XIII 


O EXPERIENŢĂ FĂRĂ PRECEDENT 


paza Apoi a început coşmarul. Şi astăzi mă cutremur 


când îmi amintesc. Diavolul Alb m-a condus pas cu pas pe 
drumul întortocheat al disperării. Selecta cu grijă nefericiţii 
care-şi pierduseră orice urmă de demnitate umană, 
răscolea în cotloanele sufletului lor atrăgându-mi atenţia 
asupra aspectelor celor mai jalnice. 

„Şefii de baracă, mi-a spus, sunt şi ei deţinuţi. Uitaţi-vă 
cum bat. Mai rău decât gardienii. Înjură, fură mâncare, 
torturează şi uneori ucid. Ucid, domnule Diamantopol!“ 

„Fiecare popor îşi are denaturaţii lui. Nenorocirea nu-i 
face mai buni. Dimpotrivă.“ 

„E altceva. Am reuşit să realizăm, să ne întoarcem la 
climatul primar al individului. Puterea asupra celorlalţi e o 
băutură care ameţeşte repede, mai ales când n-ai gustat-o 
niciodată. leşirea din anonimat, dorinţa legitimă de a 
supravieţui, invidia, ura, rapacitatea, sunt aspecte 
premergătoare ale aceluiaşi fenomen: crima. Chiar şi 
dragostea...“ 

„Dragostea?“ 

„Ce vă surprinde? Câte femei nu şi-au ucis soţul pentru a 
se putea bucura în linişte de îmbrăţişările amanţilor? Sau 
copilul indezirabil din prima căsnicie. Răsfoiţi presa de 
scandal. Instinctul de conservare îţi pune cuțitul în mână. 
Veţi avea prilejul să vă convingeţi.“ 


M-a condus într-una din încăperile blocului experimental. 
De camera alăturată ne despărţea o uşă prevăzută cu geam 
şi gratii. Diavolul Alb mi-a făcut semn să mă apropii. 

„Priviţi, domnule Diamantopol.“ 

Cinci bărbaţi complet goi zăceau pe duşumea. Văzusem 
mulţi oameni-epave în lagăr dar era pentru prima dată 
când mi-a fost dat să asist la asemenea spectacol. Cinci 
schelete, cinci grămezi de oase articulate în care mai pulsa 
viaţa. 

„l-am selectat cu deosebită grijă. Sunt de naţionalităţi, 
profesii şi religii distincte. De trei săptămâni nu au primit 
hrană. Numai apă.“ 

Vorbea calm, cu liniştea aceea a ghidului care însoţeşte 
turiştii prin catacombele sfintei inchiziţii. 

„După cum desigur observați, trăiesc şi vor continua să 
trăiască dacă le funcţionează instinctul de conservare. Eu 
sunt convins că da.“ 

Dădu la o parte o draperie şi dispuse sec: 

„Puteţi începe!“ 

În camera celor cinci fu introdus un bărbat gras, un 
olandez ales dintre deţinuţii sosiți cu o zi în urmă. Privea 
îngrozit scheletele care începuseră să se agite. Diavolul Alb 
deschise uşa: 

„Vă rog să vă dezbrăcaţi. Complet.“ 

Îşi lepădă hainele rostogolindu-şi ochii speriat. 

Diavolul Alb se adresă celor cinci. 

„Inaniţia totală, cu consum de apă se suportă aproximativ 
patruzeci de zile. Dumneavoastră sunteţi la mijlocul 
drumului.  Manifestaţi primele edeme. Simptomele 
următoare, halucinaţii, delir, convulsii şi moartea. Mă 
auziţi?“ 

Spectacolul era înfiorător. Cinci cranii se clătinau dând 
senzaţia că sunt gata să se desprindă de pe umeri. 
Nenorociţii dădeau astfel asigurări că nu şi-au pierdut 
capacitatea de percepere. 


„Există o singură şansă să supravieţuiţi. Nu o dată, s-a 
întâmplat ca marinari lipsiţi de hrană să tragă la sorţi 
victima ce urma să fie sacrificată. Carnea de om este...“ 

Am strigat înnebunit: 

„Herr Doktor!“ 

„Păstraţi-vă calmul, domnule Diamantopol!“ 

„Ce vreţi să faceţi?!“ 

„Experimentez.“ 

„E monstruos! Un act dement! Nu vă daţi seama?“ 

M-a fulgerat cu privirea. 

„V-aş sugera să vă amintiţi unde vă aflaţi şi mai cu seamă 
în ce calitate.“ 

„Herr Doktor, pentru Dumnezeu 

„Numele ăsta nu-mi spune nimic, v-am avertizat. Şi apoi 
nu vă înţeleg neliniştea. Aţi făcut risipă de argumente 
demonstrându-mi performanţele civilizaţiei, ale educaţiei în 
spiritul respectului faţă de tine însuţi, a omeniei etc. Păreaţi 
sceptic când am afirmat că în fiecare există germenele 
crimei. De ce vă neliniştiţi? Dacă m-am înşelat, nu se va 
întâmpla nimic. Dar se pare că nu m-am înşelat. Nu-i aşa, 
domnule Diamantopol? Priviţi-i! Au început să le sticlească 
ochii. Ultimul din stânga e profesor de filosofie. Ani de-a 
rândul a lătrat despre Platon, Socrate, Hegel... Urmăriţi-l! 
Încearcă să se ridice. Va muşca primul din osânza 
olandezului. Celălalt e scriitor. A intoxicat o generaţie 
întreagă cu baliverne despre copii milostivi. Hm, salivează. 
lată că şi domnul judecător dă semne de interes. Individul 
ăsta mi-a ţinut cândva o prelegere despre infamie. Evident, 
înainte de război, când reprezenta justiţia. Întâmplarea a 
hotărât să ne întâlnim... 

Ochii îi sticleau demenţial. Urmărea evoluţia fiecăruia, cu 
sufletul la gură. 

„lată-i, s-au ridicat 

Olandezul scoase deodată un urlet sfâşietor. 

Mi-am pierdut cunoştinţa. 


LL 


«“ 


— Proceda cu o exactitate de cronometru. Excelent 
psiholog, Diavolul Alb reuşise să mă cunoască perfect. 
Spectacolele sale variau astfel ca durată şi intensitate 
oferindu-mi un repertoriu de atrocități pe care mintea 
omenească refuză să le imagineze. Ani în şir, nu am putut 
scăpa de priveliştea celor doisprezece cobai din salonul C. 

Era o încăpere mică, pătrată, cu unul din pereţi din sticlă 
incasabilă. La mijloc se afla o masă încărcată cu bunătăţi: 
aperitive, grătar, sosuri, toate extrem de condimentate. Au 
fost introduşi doisprezece deţinuţi aleşi dintre 
supraviețuitorii cu doi ani de lagăr. Priveau hipnotizaţi 
bucatele. Diavolul Alb i-a invitat să se servească apoi s-a 
retras. 

„Vă asigur, domnule Diamantopol că preparatele sunt 
excelente. Ridică neputincios din umeri: Din păcate, n-am 
putut să ie ofer şi băutură.“ 

Iniţial nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună şi mă 
întrebam ce urmăreşte. După trei zile am revenit. Cei 
doisprezece cobai urlau căţărându-se pe pereţi. Mâncaseră 
tot, fără să primească un strop de apă. 

Diavolul Alb şi-a scos ceasornicul: 

„Vom urmări împreună efectele setei. Ideea îmi aparţine. 
Am experimentat-o prima oară la sanatoriul din Hartheim. 
Doctorul Lohauer era încântat.“ 

În 1962, aveam să aflu că la castelul Hartheim din 
vecinătatea oraşului austriac Linz funcţionase o şcoală 
pentru exterminatori. De aici, ieşise cea mai strălucită 
promoţie de  ucigaşi: Christian  Wirth, conducătorul 
lagărelor poloneze de la Berzec şi Sobibor, Franz Stangl - 
comandant la Treblinka, Rudolf Lohauer, Diavolul Alb... 

Cobaii se năpustiră la peretele de sticlă. Chipuri 
descompuse, pe care tortura zugrăvise expresii de coşmar. 
Şi totuşi n-am putut să-mi întorc privirea. Urmăream 
terifiat simptomele deshidratării, de la febră, până la starea 
depresivă. 


După un timp - mi s-a părut un secol - Diavolul Alb şi-a 
pus ceasornicul în buzunar. A deschis apoi o vizetă şi s-a 
adresat celor doisprezece nenorociţi: 

„Căutătorii de aur rătăciţi în deşerturile Statelor Unite, 
ca să nu moară de sete ucideau coyoţii şi le sorbeau 
sângele...“ 


— Apoi am asistat la o experienţă în „odaia mică“, o 
încăpere perfect izolată, prevăzută cu duşuri care nu 
funcţionaseră niciodată.  Deţinuţii, goi,  manipulau 
nedumeriţi robinetele. Atunci ţâşneau dintr-un tub fixat 
într-un ungher substanţe toxice caustice. De obicei acid 
cianhidric sau sulfuric. 

Diavolul Alb îşi nota cronometrând în cât timp se dizolvă 
picioarele, genunchii etc. 

— După trei săptămâni, m-am prăbuşit. Aveam febră, 
coşmaruri, simţeam că în curând îmi voi pierde minţile. 
Wenceslas făcea eforturi ca să-mi întreţină moralul. 

„Uite cheia. Mâine avem şi pila, iar peste patru zile 
evadăm. Vom fi liberi, auzi? Liberi!“ 

Îl ascultam fără să-l aud. Prin faţa ochilor îmi defilau 
cobaii din camerele morţii. Rânjeau, întindeau spre mine 
degete uscate ca nişte cângi. l-am mărturisit: 

„Am să-l ucid, Wenceslas!“ 

„Eşti nebun! Vor trimite altul, şi mai odios.“ 

„Mai odios decât monstrul ăsta?“ 

„Întreabă-i pe cei transferați de la Auschwitz ce 
experienţe efectuează doctorul Mengele sau profesorul 
Clauberg. Trebuie să rezişti! Patru zile, atât! Azi e miercuri. 
Duminică noaptea ne aşteaptă americanul meu, dincolo, în 
pădure. Trebuie să rezişti!“ 


— Continua să mă privească cu ochi de expert: 

„Mă întreb, domnule Diamantopol, care va fi prima 
dumneavoastră victimă.“ 

Făceam eforturi supraomeneşti să mă stăpânesc. 


„Credeam că aţi ghicit.“ 

„Bănuiesc. Numai că vă faceţi iluzii deşarte.“ 

„Şi dacă până la urmă experienţa se va dovedi ineficace?“ 

„Exclus! În momentul de faţă, traversaţi o perioadă 
critică firească ţinând seamă de şocul resimţit. Domnul 
Wenceslas vă dă probabil asigurări că totul se va sfârşi cu 
bine. Într-un fel are dreptate, evident, nu în sensul dorit. 
Peste câteva zile se va restabili echilibrul. Alt echilibru, 
străin pentru dumneavoastră, până acum. Şopti: Veţi pune 
mâna pe cuţit, domnule Diamantopol. Lucid, perfect 
conştient de ceea ce faceţi. Pentru că e necesar. Aşa cum 
sunt necesare aerul, hrana şi apa. Necesitate mai 
imperioasă, mai desăvârşită decât o noapte cu o femeie pe 
care ţi-ai dorit-o. Mai ademenitoare decât cocaina. Veţi 
simţi cum viaţa celuilalt se strecoară în dumneavoastră. O 
senzaţie unică, fără egal. O otravă dulce de care nu vă veţi 
putea lipsi niciodată.“ 

L-am privit ţintă: 

„Spuneţi-mi, domnule doctor, atenţia de care mă bucur 
nu se datorează oare faptului că sunt român? Am adăugat 
subliniind cuvintele: Şi eu?“ 

Diavolul Alb s-a apropiat de fereastră. A rămas un timp 
cu spatele la mine. 

„Puteţi să-i comunicaţi domnului Wenceslas că pe zi ce 
trece îmi întăreşte o anumită convingere: nu s-a numărat 
niciodată printre cei mai buni poliţişti din Klawek.“ 


— Seara, după apel, polonezul mi-a făcut semn discret să 
nu scot o vorbă. Alături, un deţinut pipernicit, cu faţa 
ascuţită, se căznea să-şi repare bocancii. Era poreclit 
Sobolanul. Multă vreme ne-am întrebat cum reuşise să 
scape de selecţiile Diavolului Alb. Răspunsul aveam să-l aflu 
în noaptea aceea. 

Wenceslas s-a îndreptat spre toaletă. M-am luat după el. 
Imediat a apărut şi $obolanul. Polonezul i-a pus mâna în 
beregată şi l-a împins într-o cabină. 


„Dacă scoţi un singur sunet te ucid.“ 

Celălalt clipi speriat în semn că a înţeles. Wenceslas slăbi 
strânsoarea. Îmi şopti: 

„Netrebnicul ăsta se ţine scai de noi. Cred că a mirosit 
ceva.“ 

„Ascultă, am intervenit, Diavolul Alb ştie că ai lucrat în 
poliţie. Nu cumva...“ 

Polonezul pricepu. Întrebă privindu-l pieziş: 

„Cine te-a pus să ne spionezi?“ 

„Nimeni. 'Ţi s-a părut, Wenceslas! Jur că ţi s-a părut!“ 

„Juri strâmb! Se întoarse spre mine:  Goleşte-i 
buzunarele!“ 

Am găsit un capăt de sfoară, un colţ de pâine şi o bucată 
de ciocolată. Polonezul, alb la faţă, îl scuipă scârbit: 

„ludă!“ 

Celălalt se chirci speriat. 

„Cine te-a pus să ne spionezi?“ 

„Diavolul Alb. Scânci jalnic: Mi-a garantat că voi 
supravieţui.“ 

„Stârpitură! Polonezul tremura de furie: De unde ştii că 
am lucrat în poliţie?“ 

„Te-am recunoscut. Înainte de război, la Klawek. O 
afacere cu stupefiante... Dumneata mi-ai întocmit dosarul.“ 

„Aha! Ce trebuia să-i raportezi?“ 

„Discuţiile, starea de spirit... ezită: Preocupările. 
Adevărul e că n-am turnat mai nimic. Crede-mă Wenceslas. 
Chestia cu poliţia. Atât.“ 

„Atât ai ştiut, deocamdată.“ 

„Crezi? Clipi şiret cu un aer de complicitate: Pentru unul 
ca mine, cu câţiva anişori petrecuţi prin închisori, nu-i greu 
de ghicit ce înseamnă să pileşti o cheie. Vreţi s-o ştergeţi.“ 

„Cu o cheie falsă?“ 

„O cheie poate să deschidă depozitul de arme, magazia 
cu echipament, ori safe-ul Diavolului Alb.“ 

„Ca să ieşim prin el.“ 


„Nu. Ca să procuraţi un anumit acid care intră în 
compoziţia nitroglicerinei. Să-ţi spun şi ce se poate face cu 
explozibilul? Rânji: Pentru asemenea informaţie mi-aş fi 
sporit mult creditul. Şi totuşi nu i-am dat-o.“ 

„De ce?“ 

„Merg pe mâna voastră!“ 

Situaţia era deosebit de gravă. A doua zi urma să 
deschidem dulapul, şi delatorul aproape că ghicise 
combinaţia. În ochii polonezului se ivi o hotărâre bruscă. 
Scoase un şiş lung, improvizat dintr-o furculiţă, l-am apucat 
mâna: 

„Wenceslas! Ce vrei să faci?!“ 

„E singura soluţie.“ 

„Nu! Îl luăm şi pe el.“ 

Douăsprezece ore mai târziu aveam să-mi dau seama că 
am comis o mare greşeală. 


— N-am închis ochii toată noaptea. Polonezul mârâia: 

„O să avem surprize cu stârpitura asta. [ine minte. 
Trebuia ucis.“ 

„Fii serios. E o şansă şi ar fi tâmpit să o piardă. De altfel i- 
am avertizat pe sârbi să nu-l scape din ochi.“ 

Wenceslas oftă: 

„Mda... Am emoţii groaznice. Ca în ziua când mi s-a 
încredinţat prima anchetă. Şi mai e ceva. Pietricica aceea... 
ştii tu... mascota... am pierdut-o.“ 

— Dimineaţa, imediat după apel ne-am pus pe treabă. Eu 
pândeam prin uşa întredeschisă, Wenceslas ajusta cheia. 
Degetele-i tremurau. Din când în când, o introducea în 
broască apoi o scotea înjurând printre dinţi. 

„Nu merge!“ 

„Mai încearcă, Wenceslas! Avem timp, aproape o oră. N-a 
venit niciodată înainte de opt. Încearcă!“ 

S-a auzit un declic uşor, apoi respiraţia precipitată a 
polonezului. Izbutise. Acidul l-am găsit repede. De pe 


ultimul raft, Wenceslas trase un dosar voluminos şi două 
reviste. Le frunzări încetişor. 

„Fantastic!“ 

Materialul era într-adevăr fantastic. Diavolul Alb ţinea o 
evidenţă meticuloasă, tipic nemţească, a tuturor victimelor 
din D. Insista în mod deosebit asupra experienţelor 
efectuate descriind simptomele şi concluziile finale. Unul 
din registre se ocupa exclusiv de fenomenul exterminărilor 
în masă. Astfel, am aflat că numărul deţinuţilor selectaţi 
pentru camerele de gazare numai în ultimele şase luni 
depăşea cifra de 50 de mii. Am descoperit de asemenea 
copia unui raport în care medicul îşi exprima nemulţumirea 
faţă de capacitatea redusă a crematoriului, ceea ce frâna în 
mod considerabil procentul de exterminare. 

„De necrezut!“ 

„Wenceslas, priveşte!“ 

Ţineam în mână o notă a secţiei experimentale nr. 5 din 
Leipzig, expediată de inspectorul Bougrowski, 
obergruppenfuhrer SS. Era adresată sturmbannfuhrerului 
SS Doctor losif Potra, medic şef al lagărului D. 1 se aduceau 
mulţumiri pentru iniţiativele avute sugerându-i-se să insiste 
asupra experienţelor cu tifos exantematic, arsuri provocate 
de fosfor, şi a edemelor pricinuite de foame. 

„losif Potra! În sfârşit, ştim cum îl cheamă.“ 

„Ce mai doriţi să ştiţi, domnilor?“ 

Am încremenit. În pragul uşii, Diavolul Alb ne privea 
surâzând. 


— Minute lungi am fost incapabil să fac o singură 
mişcare. Polonezul încremenise. Îi auzeam doar scrâşnetul 
dinţilor. Iosif Potra intră închizând uşa cu grijă. M-am uitat 
la Wenceslas. Pupilele i se dilataseră. Mâna îi cobori încet 
spre buzunarul în care ţinea şişul. Diavolul Alb continua să 
zâmbească: 

„Staţi liniştiţi, domnilor! La prima mişcare suspectă, 
sunteţi morţi!“ 


Se uită spre salonul C. Ne-am întors instinctiv. Un 
feldwebel îşi îndreptase automatul spre noi. 

„Vreau să discutăm fără martori. Treceţi vă rog dincolo.“ 

Am intrat în salon şi feldwebelul s-a retras. Diavolul Alb 
aruncă o privire în dulap, clătină din cap, apoi se aşeză la 
birou aprinzând o ţigară. Ne urmărea prin peretele de 
sticlă cu un amestec de curiozitate şi amuzament. 

„lată, domnule Wenceslas, încă o dată se dovedeşte că 
intuiţia nu mă înşeală. N-aveţi stofă de poliţist! Cum v-aţi 
putut imagina că informatorul meu va opta pentru o 
încercare nesăbuită ca aceea pe care aţi pus-o la cale! 
Pentru că trebuie să recunoaşteţi, tentativa dumneavoastră 
e pur şi simplu copilărească. Nimeni nu a evadat din D. Şi 
nu va evada!“ 

Polonezul surâse amar: 

„De aceea tremuraţi la fiecare apel şi v-aţi dat peste cap 
să recrutaţi spioni?“ 

„Elementară măsură de precauţie.“ 

„Noi îi zicem altfel. Frică! Pedepsele s-au înmulţit, hrana 
a scăzut considerabil. Aţi instituit un regim de intimidare, 
de vlăguire pentru că vă e frică, domnule doctor! Mai frică 
vă e dumneavoastră de o răscoală decât nouă de 
crematoriu.“ 

„Ce utopie 

„Sunt aici de la înfiinţarea lagărului. Nici un deţinut, nici 
măcar gardienii nu vă cunosc numele.“ 

„Şi aţi ţinut cu tot dinadinsul să-l aflaţi?“ 

„Asta înseamnă, continuă polonezul, că de mult nu mai 
credeţi în victoria Fuhrerului. Altminteri nu v-aţi ascunde 
identitatea. În ultimă analiză, problema are aceeaşi cheie: 
frica. Frica de ziua când va trebui să plătiţi. Totul se 
plăteşte, domnule doctor.“ 

Diavolul Alb se uită la mine. 

„Şi dumneavoastră, domnule Diamantopol, 
dumneavoastră la ce concluzie aţi ajuns?“ 


« 


Reuşisem să-mi recapăt echilibrul. Partida, oricum, era 
jucată. 

„Doriţi să vorbim în limba natală?“ 

„Vă obsedează chestiunea. Apropo, nu era nevoie să-mi 
forţaţi safe-ul pentru atâta lucru. N-aveaţi decât să mă 
întrebaţi ca să vă răspund. Nu sunt român. Tata, originar 
din Munchen, a fost trimis înainte de primul război mondial 
în România cu o anumită misiune.“ 

„Spionaj!“ 

„După cum observați, domnule Wenceslas, nu fac nici un 
efort ca să-mi ascund identitatea.“ 

„Explicabil. Mă întreb ce soartă ne-aţi hărăzit. Camera de 
gazare, moarte prin inaniţie, sau ţinte vii în sala de tir?“ 

„Din nou daţi dovada unei penibile lipse de fantezie. Nu 
aşa veţi sfârşi. Se întoarse spre mine: leri încercam să 
ghicesc cine va fi prima dumneavoastră victimă. Acum ştiu. 
Peste un sfert de oră, prietenul Wenceslas va fi dus la 
interogatoriu. Spre deosebire de dumnealui care pălmuia 
hoţii de buzunare din Klawek, ca să-şi mărturisească fapta, 
băieţii noştri ştiu să-şi facă meseria. Toţi care au trecut prin 
mâinile Gestapoului au sfârşit prin a mărturisi. Va mărturisi 
deci şi prietenul Wenceslas cui aparţine ideea exploziei şi 
complicii. 

Asta înseamnă sfârşitul dumneavoastră, domnule 
Diamantopol.“ 

Tăcu un timp jucându-se cu scrumiera. 

„Există o singură şansă de a supravieţui. Să daţi 
ascultare instinctului despre care discutam mai demult.“ 

„Adică să-l ucid pe Wenceslas?!“ 

„Exact. O crimă necesară, lucidă, cu efect dublu: Pe 
dumneavoastră vă scoate din încurcătură şi mie îmi 
încununează mica experienţă. Se ridică uitându-se la ceas: 
aveţi cincisprezece minute ca să vă hotărâți.“ 

Vroi să iasă. L-am oprit: 

„Ascultă-mă, losif Potra! Eşti cea mai dezgustătoare 
creatură din câte mi-a fost dat să întâlnesc! Un măcelar 


odios, un vierme în halat alb. Mi-e ruşine pentru femeia 
care te-a zămislit! Mi-ai fluturat prin faţa ochilor, luni de-a 
rândul, aspectele cele mai înjositoare pentru o fiinţă 
omenească, m-ai plimbat printre epave, mi-ai demonstrat 
pas cu pas cât de uşor se poate trezi instinctul criminal. 
Într-adevăr, sunt, au existat dintotdeauna oameni slabi. În 
condiţiile înspăimântătoare din lagăr s-au pretat la josnicii. 
Dar ceilalţi? Actele de emoţionantă solidaritate de care dau 
dovadă oamenii ăştia flămânzi şi bolnavi, le-ai remarcat? 
Ştii câţi îşi împart bucata de pâine cu cel de alături care nu 
mai rezistă? Câţi au vrut să se ofere ca să-i înlocuiască pe 
cei aleşi de dumneata pentru camerele de gazare? Pe 
Frantisek, cehul, l-ai trimis la moarte întrucât nu avea 
înălţimea corespunzătoare. Dar era sănătos şi putea să 
reziste. Peste noapte, l-a înlocuit unul din baraca noastră. 
Jivko, un sârb. Bănuia că nu mai are multe zile de trăit. 
Putea totuşi să supravieţuiască. Frantisek a fost selecționat 
a doua oară dar gestul lui Jivko rămâne! Ai crezut că 
mirosul de sânge va face din mine un ucigaş. Crimă de 
dragul crimei. Acum condiţionezi. Vrei cu orice preţ să dau 
curs unor elucubraţii pe care doar un creier bolnav le poate 
închipui. Ai o excelentă părere despre dumneata şi visezi 
nemurirea printr-o operă de răsunet sau cam aşa ceva. 
Eroare! Eşti doar un măcelar sadic! 

Diavolul Alb m-a ascultat cu atenţie, apoi mi-a declarat 
surâzând: 

„Izbucnirea dumneavoastră, domnule Diamantopol o pun 
pe seama atmosferei încărcate şi a încordării din ultima 
vreme. Cu alte cuvinte, trec peste invective. În ceea ce 
priveşte mica mea experienţă, trebuie să vă avertizez că v- 
aţi grăbit puţin. Faptul că nu-l veţi ucide pe Wenceslas, sau 
că în general nu sunteţi dispus s-o faceţi, nu înseamnă 
nimic. Dacă vă amintiţi, când anticipam rezultatul 
experienţei, vorbeam despre crimă sau sinucidere, 
precizând că în ultimă analiză este acelaşi lucru. Poate că 
sinucigaşii sunt cei mai înrăiţi criminali. Lovesc un corp fără 


apărare. Aşadar, vă veţi sinucide, domnule Diamantopol. Voi 
avea grijă să vă creez toate condiţiile, ca şi până acum. 


— Într-adevăr, mi-a creat toate condiţiile. A început prin 
a-mi inocula sub epidermă acridină şi albastru de metilen 
născocind în fiecare zi chinuri insuportabile. Nu uita să-mi 
amintească: 

„Alături, pe noptieră e o fiolă cu cianură. O spargeţi între 
dinţi şi totul ia sfârşit.“ 

În timpul ăsta lui Wenceslas îi smulgeau unghiile, la 
interogatorii. 

A recurs apoi la operaţii de o cruzime cutremurătoare: 
transplant de oase şi muşchi, extirparea măduvei, toate 
bineînţeles fără narcoză. 

Devenisem o masă de carne însângerată pe care Diavolul 
Alb continua s-o sfârtece repetându-mi: 

„Aveţi la îndemână o fiolă cu cianură, domnule 
Diamantopol...“ 


Capitolul XIV 


ÎN NUMELE JUSTIŢIEI 


> În mai 1945 am fost eliberat. Nu, nu era o zi 
însorită. O ploaie rece şi piezişă de primăvară târzie spăla 
ferestrele lagărului. Şi totuşi, când m-am trezit în dimineaţa 
aceea țintuit pe patul de tortură, semiinconştient, mi s-a 
părut că văd un cer limpede. O faţă uscăţivă, cu ochi 
albaştri, se aplecase deasupra mea observându-mă cu o 
curiozitate crispată. L-am auzit comentând stupefiat: 

„Dumnezeule mare, Mike! Uită-te ce au făcut friţii din 
flăcăul ăsta!“ 

Erau primele cuvinte în engleză pe care le auzeam de ani 
de zile. Am leşinat. 

Diamantopol, îngândurat, îşi trecu degetele străvezii 
peste obraji: 

— Sunt amănunte peste care voi trece. Am mai rămas 
şase luni în lagăr. Medicamentele, alimentarea raţională, 
libertatea şi tinereţea au tămăduit ce se putea tămădui din 
trupul meu hăcuit. Wenceslas îşi revenise mai repede. M-a 
întrebat: 

„Şi acum ce ai de gând?“ 

O fată din serviciul auxiliar al armatei engleze trecea prin 
faţa noastră. Am urmărit-o lung cu privirea fără s-o văd. 

„ÎL voi căuta pe Diavolul Alb. Am adăugat după o pauză: 
Trebuie să-l găsesc! Şi-l voi găsi. Tu?“ 

Polonezul zâmbi: 


„Aş fi vrut să uit. Visam o viaţă normală după aceea... Să 
mă îndrăgostesc, cămin, copii...“ 

„Ce mai aştepţi?“ 

A scuturat violent din cap, rostind sălbatic: 

„Nu pot! Ideea că trăieşte, că e liber, că respira, mă 
ucide. Şi-a încleştat degetele în braţul meu: Îl vom căuta 
împreună.“ 


— Îmi închipuiam pe atunci că toată povestea va dura 
câteva luni. Wenceslas, mai sceptic, apreciind mai realist 
şansele lui Potra de a se da la fund în condiţiile debandadei 
de după război, se gândea la un an. De altfel, spunea, 
făcând apel la cunoştinţele vechiului poliţist, dacă un tip pe 
care-l urmăreşti reuşeşte să se ascundă mai mult de câteva 
luni poţi să fii convins că ţi-a scăpat pentru totdeauna. În 99 
la sută din cazuri, dosarul e clasat. 

Dar lucrurile aveau să se petreacă cu totul altfel. Fosta 
legătură a polonezului, omul care urma să ne ajute dacă 
evadarea ar fi izbutit, lucra la unul din birourile lui 
Psychological Service. El ne-a procurat acte, arme şi bani. 
Ne-a urat noroc fiind convins că va apuca să-l cunoască pe 
Diavolul Alb înainte de-a părăsi Europa. 


— Anii 1946 şi '47 au fost infructuoşi. l-am istovit în 
rătăciri nesfârşite de-a lungul Germaniei şi Austriei 
urmărind piste vagi, adeseori false. Eram lipsit de 
experienţă, nu dobândisem încă intuiţia aceea specială care 
nu ţine atât de instinct, cât de rutină. Învăţam o meserie 
nouă, investigația. Wenceslas, abil şi lucid, se încăpăţâna să 
verifice toate urmele. 

În august, ne aflam la Minchen. Stăteam în holul 
hotelului privind distrat recepţionera, o femeie încruntată 
care bea sirop de mentă. Cineva m-a bătut pe umăr. Era 
polonezul, leoarcă de sudoare. Venise într-o goană şi-abia 
putea să vorbească. Mi-a întins extrem de emoţionat un 
ziar, indicându-mi cu unghia: 


« 


„Citeşte asta 

— În timpul nopţii, fusese găsit în hale un bărbat 
împuşcat. Un fost deţinut al lagărului D. Îl recunoscuse. 
Declaraţia sa corespundea cu actele găsite asupra 
cadavrului. Victima se numea losif Potra, de profesiune 
medic. 

Pur şi simplu mi s-au tăiat picioarele: 

„Nu se poate!“ 

Wenceslas frământa braţele fotoliului: 

„Sper. E absurd! Trebuia să fie tâmpit ca să mai păstreze 
actele autentice. Ori Diavolul Alb numai tâmpit nu e!“ 

„Atunci?“ 

„Povestea e cusută cu aţă albă. O să vedem. L-am 
detectat pe fostul deţinut, martorul ocular. Ne întâlnim 
diseară cu el.“ 

— Individul nu-mi plăcea deloc. O figură ieftină, cu ochi 
extrem de mobili. Zâmbea tot timpul. Genul pe care 
superficialii îl califică spontan, băiat bun. Aveam să 
întâlnesc alţii ca el mai târziu, în porturile italiene. Atunci, 
pur şi simplu, nu-mi plăcea. 

Purta o haină de piele americană iar pe cap o şapcă cu 
cozoroc lung. Flecărea bine dispus, despre mica lui afacere, 
un garaj modest, accepta fără mofturi băutura plătită de 
noi. 

Wenceslas îl urmărea atent. Părea o pisică pândind o 
gaură de şoareci. Strecura iscusit întrebări despre viaţa din 
lagăr, înnădea capcane asociind nume reale cu altele 
imaginare. Insinua perfid, pe tonul unei discuţii între foşti 
camarazi, amănunte false. Celălalt se descurca perfect. 
Răspundea inteligent, fără ezitări, corecta uneori cu aerul 
că nu sesizează manevrele polonezului. 

Faptul că nici unul din noi nu-l recunoscusem, nu era 
edificator. Zeci de mii de deţinuţi se perindaseră prin D. În 
berărie se afla lume multă. Alături, un grup de militari 
americani îi invidia zgomotos pe colegii lor cantonaţi la 
Paris. 


Individul schiţă un gest evaziv: 

„Se distrează! Bravo lor! Au câştigat războiul.“ 

Cu un gest brusc, polonezul îi ridică mâneca. Am privit 
nedumerit pielea intactă. N-avea faimosul număr tatuat pe 
braţ. 


— În cele din urmă a vorbit. Primise o sută de dolari ca 
să-l recunoască pe Potra în individul împuşcat. 

„Cine ţi-a dat banii?“ 

Omul ridică din umeri: 

„Unul, Karl. Rânji: Ăştia nu se prea recomandă. Cred că e 
şofer.“ 

„Adică?“ 

„L-am văzut pe un camion transportând presa pentru 
armata americană. Tot el m-a învăţat ce să povestesc 
despre lagăr. Îşi consultă ceasul: Nu ştiu dacă vă 
interesează ce crede unul ca mine, dar eu v-aş da un sfat, 
măi băieţi: păziţi-vă pielea! În locul vostru m-aş uita mai 
bine unde calc şi în ce pat mă culc.“ 

Dădu să se ridice. Wenceslas îl opri scurt: 

„Mergi cu noi la poliţie. Ai să dai o declaraţie scrisă care 
să infirme comunicarea din presă.“ 

Celălalt păli: 

„Să fiu al dracului dacă fac chestia asta! Mă credeţi 
tâmpit?“ 

„Nu, ticălos! N-o să ţi se întâmple nimic. Te-ai înşelat, şi 
cu asta, basta!“ 

„Îţi imaginezi cumva că poliţia plăteşte sugaci? Şi ce fac 
cu Karl? Ăla nu mă iartă în nici un caz.“ 

Wenceslas îl apucă de braţ: 

„Dar cum o scalzi cu noi te-ai gândit? Mergi singur, sau te 
umflu pe sus!“ 

Îşi desfăcu haina, lăsând să se vadă revolverul agăţat la 
subsuoară. 

leşisem din berărie. O dată cu noi părăsise localul un 
bărbat între două vârste, cu aspect de funcţionar mărunt. 


N-am dat importanţă amănuntului. Când să traversăm 
strada, un Plymouth în plină viteză apăru brusc în faţa 
noastră. Wenceslas a sărit trăgându-mă în ultimul moment. 
Ne-am prăbuşit amândoi. Martorul mincinos căzuse la 
câţiva metri de noi. Automobilul îl izbise în plin. Ne-am 
aplecat asupra lui. Murise. 


— Karl obişnuia să frecventeze aceeaşi berărie de la 
marginea oraşului. În odaia din spate, fără acces pentru 
consumatorii ocazionali, se întâlneau în fiecare seară 
grupuri de foşti „combatanți“. Patronul, un bărbat voinic de 
vreo şaptezeci de ani, nu se dezlipea de lângă draperie. 

Se risipeau înainte de miezul nopţii, plecând pe rând, 
câte unul. 

Karl locuia în apropierea berăriei. Se uita des în spate. 
Ca să nu-i atragem atenţia, îl urmăream de pe trotuare 
distincte. Când a băgat cheia în uşă, eram lângă el. A 
schiţat un gest de surpriză dar polonezul a fost mai iute. L-a 
împins înăuntru, pipăind imediat în stânga după comutator. 

„Ce vreţi?“ 

Se speriase şi nu încerca s-o ascundă. Era un bărbat 
înalt, cu umeri laţi şi gură fermă. Mâinile lungi îi atingeau 
genunchii. O gorilă. S-a lăsat pe un scaun, încordat, gata să 
sară. 

„Ai plătit o sută de dolari unui individ să recunoască în 
cadavrul găsit la hale pe Iosif Potra.“ 

„Habar n-am despre ce vorbeşti. Karl avea un glas gâtuit: 
În viaţa mea n-am avut atâţia bani.“ 

„Sunt convins. Cine ţi-a dat dolarii?“ 

„Ce dolari? Îşi îngustă pleoapele: Cred că aţi încurcat 
borcanele. Sfatul meu e să vă vedeţi urgent de treabă. E 
mai sănătos!“ 

„Încă unul care dă sfaturi, observă Wenceslas privindu- 
mă. Îl prinsese brutal de braţ: Uite ce e, drăguță, am stat 
patru ani în lagărul D., ca invitaţi ai doctorului Potra. 
Pricepi? Ne-am bucurat de un regim de favoare. Ei bine, 


tipul ăsta ne-a învăţat ceva carte. De exemplu, cum se 
descleştează gura cuiva la modul curat şi ştiinţific.“ 

Scoase demonstrativ un briceag lung a cărui limbă ştiam 
că o frânsese cu o seară în urmă în timp ce deschidea o 
cutie de conserve. 

Karl înghiţi un nod: 

„E o confuzie. Vă înşelaţi. Sunt un om cinstit, şofer. 
Transport presa pentru americani.“ 

„Cu alte cuvinte, colaborezi cu aliaţii. Polonezul îşi ridică 
bărbia declarând răspicat: Ascultă aici! 'le încăpăţânezi şi ai 
să regreţi. Îmi aruncă briceagul: Doctore, crestează-i 
ochii!“ 


Diamantopol oftă: 

— Karl mărturisi, în cele din urmă, că l-a transportat pe 
Iosif Potra într-un motel din apropierea oraşului Bregenz. 
Ne-a comunicat parola. L-am predat poliţiei. Sunt convins 
că i-am făcut un serviciu. Complicii nu l-ar fi iertat. 
Comisarul ne-a condus până la uşă strângându-ne mâinile. 

„Fiţi extrem de atenţi. În general, nu mă înşel. Am 
impresia că o s-o păţiţi.“ 

Goneam peste graniţă într-un Topolino pe care ni-l 
dăruise americanul de la Psychological Service. După două 
ore, eram la Bregenz. 

Când am intrat în holul motelului, hotelierul s-a ridicat 
prompt. Părea treaz iar în ochi i-am desluşit expresia 
caracteristică a veghei crispate, neîntrerupte. Ne privea 
limpede. Doi ochi reci împlântaţi într-un obraz impasibil. 

Urcarăm treptele. La un moment dat, scara făcea un cot. 
Wenceslas m-a oprit brusc. Se auzea până la noi şoapta 
tulbure a hotelierului. Vorbea la telefon. 

„Îl avertizează!“ scrâşni polonezul. 

Am coborât în goană ieşind din motel. Ne-am oprit o clipă 
derutaţi. Wenceslas încerca să se orienteze. 

„Irebuie să mai fie o ieşire. la-o pe partea cealaltă. Ne 
întâlnim în spate.“ 


Când am dat colţul clădirii, am văzut un Packard care 
aştepta cu portiera deschisă. Motorul bâzâia uşor. Am 
recunoscut silueta Diavolului Alb. 'Tocmai punea piciorul pe 
scară. 

Polonezul apăru cu revolverul în mână. Strigă: 

„Potra! Stai! Trag!“ 

Diavolul Alb se azvârli pe canapea şi automobilul ţâşni, 
topindu-se în întuneric. Ne-am repezit la maşina noastră. 
Wenceslas scuipă o înjurătură groasă. 

Micuţul Topolino avea cauciucurile sfârtecate. Din prag, 
ne privea fără expresie hotelierul. 


— "Trei zile mai târziu discutam cu un oarecare Hubert, 
ofiţer al poliţiei din Viena, pe care ni-l recomandase acelaşi 
american. 

Era o seară ploioasă de toamnă. Gazda ne ascultă atent, 
sorbindu-şi grogul fierbinte. Din când în când, clătina 
sceptic capul: 

„Nu vă daţi seama pe cine aveţi de înfruntat! Doi oameni, 
cu două revolvere şi un Topolino! Dumnezeule! Îşi trase 
scaunul mai aproape de masă: Nici Mafia nu-i atât de bine 
pusă la punct. Au o reţea fantastică! Din 50 în 50 de 
kilometri există grupe de trei-cinci oameni afectaţi acţiunii. 
Altă treabă nu au decât să ungă roţile acestui uriaş 
angrenaj.“ 

„Spuneţi-mi, m-am interesat, cine finanţează toată 
afacerea?“ 

„Habar n-am, presupuneri însă se pot face câte vrei. 
Surâse: Se pare că în ultimele clipe, SS-ul şi-a mai pierdut 
din fanatism, câştigând în luciditate. În orice caz, judecând 
după uşurinţa cu care se scurg banii, sacul n-are fund.“ 

„Ni s-a spus că ne puteţi ajuta“, interveni Wenceslas. 

Hubert împinse paharul pe masă: 

„Părerea mea ar fi să vă lăsaţi păgubaşi. Ăsta e un sfat şi 
ştiu că nu sfaturile vă interesează. În sfârşit... Sunt informat 
că unul din itinerarii trece prin Tarragona.“ 


„Spania“, am fluierat subţire. 

„Spania, repetă celălalt. Sforile le trage un individ, 
Haddad Said, deţinătorul unui paşaport sirian. S-ar putea 
ca numele autentic să vă fie mai la îndemână: 
Hauptsturmfuhrerul Franz Rostel. El asigură tranzitul 
ştabilor din SS spre America Latină.“ 

Ne privi un timp îngândurat apoi notă ceva pe o bucată 
de hârtie. 

„Ce-i asta?“ am întrebat. 

„Adresa unui bar din Tarragona. Sunt convins că veţi afla 
câte ceva. Mi-a fost şoptită la ureche cu titlul de confidenţă 
şi în semn de mare simpatie.“ 

După ce a închis uşa l-am auzit comentând cu nevastă-sa: 

„Nişte fanatici! "Ţine minte ce-ţi spun, Annelie! Or să-şi 
rupă amândoi gâtul.“ 

Wenceslas râse scurt: 

„Sunt sigur că nu se înşeală.“ 


— Am ajuns la Tarragona abia a doua zi, spre seară. 
Barul se afla pe o stradă strâmtă şi gălăgioasă, plină de 
dughene. Mirosea a pizza - plăcintă italienească - şi a 
susan. Am cerut două pahare cu vin şi le-am băut în 
picioare, sprijiniți de tejgheaua udă. Barmanul, un individ 
cu ochi şireţi, ne observa atent. Se interesă în treacăt: 

„Veniţi de departe?“ 

„De la Bregenz“, răspunse polonezul privindu-l ţintă. 

Omul clătină capul: 

„Bregenz... O localitate frumoasă din câte mi s-a 
povestit.“ 

Vându nişte ţigări apoi se întoarse: 

„Staţi mult în Tarragona?“ 

Wenceslas se aplecă peste bar: 

„Depinde. Nouă, ca să fiu sincer, cred că ne-ar prii mai 
mult aerul din America Latină...“ 

Barmanul tamburină cu amândouă mâinile pe o sticlă de 
Scotch: „Uneori e foarte sănătos.“ 


„Aşa spunea şi prietenul nostru din Austria.“ 

Wenceslas trase adânc din ţigară apoi adăugă: 

„Ţine un motel la marginea oraşului.“ 

„OK, rânji barmanul ducând un deget la tâmplă. Ne-am 
molipsit... Din toate, cel mai bun e Whisky-ul. Spuse abia 
mişcându-şi buzele: Încercaţi la hotel Castilia.“ 


— Ne-am îndreptat spre hotel fără întârziere. După 
aproape un an de peregrinări pe urmele Diavolului Alb, 
învăţasem să preţuim altfel minutele. Erau de ajuns uneori 
30 de secunde pentru a zădărnici eforturi de luni de zile. 
Azi, cinci minute au pentru mine o semnificaţie teribilă, 
deosebită de a celor din jur. Mult mai cuprinzătoare, 
concentrând uneori un univers. 

Wenceslas nu ridica piciorul de pe accelerator. Mazxilarele 
îi zvâcneau sub pielea spongioasă de blond trecut de prima 
tinereţe. 

„Câteodată, declară încruntat, îmi vine să cred că suntem 
nebuni că umblăm după o fantomă. L-am putea, la fel de 
bine, căuta pe Ptolomeu, sau pe Franz-Josef.“ 

„De fapt tot un Iosif căutăm...“ 

„Are bani! Oftă: Bani, oameni şi o baftă fantastică.“ 

Evenimentele aveau s-o confirme încă o dată. Hotelierul 
ne ascultă cu multă amabilitate, recunoscu imediat în 
descrierea semnalmentelor lui Potra pe unul din pasagerii 
săi şi cercetă registrul: 

„Jarko Ştefanovici din Belgrad. A plecat acum zece 
minute.“ 

— Îşi schimbase numele. Din întâmplare, hotelierul îl 
cunoştea pe şoferul care îl condusese. Peste două ore, beam 
cu el calvados într-o cârciumă de la periferia oraşului. Pe 
piept avea un medalion de aur romboidal. Era un tip 
expeditiv şi cu intuiţie. 

„Sunt gata să pariez pe tot ce am că Ştefanovici nu vă e 
prieten. Ăla fugea, nu ştia cum să se ascundă mai bine, iar 
voi doi aveţi mutre de copoi.“ 


Am râs fals. Şoferul a ridicat din umeri: 

„Chestiile voastre nu mă interesează. A întins palma: 
Număraţi aici cinci mii de pesetas şi mâine-l aveţi pe tavă.“ 

M-am consultat din priviri cu polonezul şi-am consimţit. 
Omul a adăugat: 

„Jumătate acum.“ 

Ne-a dat întâlnire pentru a doua zi. Wenceslas era 
nervos. Îşi petrecuse toată dimineaţa la hotel, căutând 
semne favorabile. Din douăzeci de zaruri nu reuşise să dea 
nici o dublă, odaia strâmtă nu putea fi traversată decât în 
număr de paşi impar. Spre seară s-a trezit şi mai indispus. 
Visase copaci carbonizaţi, care în interpretarea unei 
verişoare bătrâne din Cracovia, amatoare de zubrovcă, nu- 
mi amintesc ce semnificaţie teribilă aveau. 

La ora fixată ne-am îndreptat spre locul de întâlnire. 
Banca unde trebuia să-l aşteptăm era înconjurată de lume 
şi poliţişti. Abia am izbutit să ajungem în faţă. Şoferul zăcea 
împuşcat în ceafă. 


— Peste două ore, poliţia ne-a arestat. Nici n-am avut 
timp să ne dezmeticim. Hotelierul anunţase autorităţile că 
victima îşi petrecuse ultima seară în tovărăşia noastră. 


Diamantopol respira greu. Se uită în jur parcă surprins 
de asistenţă. Apoi privirea i se învălui din nou în acelaşi 
abur diafan care-l îndepărta. Rămânea în avion doar glasul 
limpede. 

— Am petrecut două luni în penitenciarul din Tarragona. 
Eram suficient de obişnuiţi cu detenţia pentru a suporta 
regimul infernal din închisoare. În fiecare dimineaţă, 
Wenceslas îmi comunica cu o satisfacţie sinistră că 
presimţirile nu-l înşeală niciodată. Îmi amintea de 
ghinioniştii notorii care după o întreprindere ratată, 
exclamă invariabil: Ai văzut? Ştiam de la început! 

Noaptea, şobolanii se căţărau pe zidurile umede apoi îşi 
dădeau drumul, plonjau pur şi simplu, pe trupurile 


puşcăriaşilor. Senzaţia era oribila. 

Deţinuţii reprezentau o harababură de seminţii, vârste, 
tipuri şi delicte în care abia te puteai descurca. Găseai acolo 
de toate: negri, europeni, sud-americani, hoţi, criminali şi 
pederaşti, rechini şi peştişori mărunți, moşnegi şi copii, 
oameni fără patrie şi cel mai adesea fără nume. Din prima 
zi, ne-au dispărut banii şi ţigările. 

Wenceslas a zâmbit: 

„Abia împlinisem douăzeci de ani şi mi se părea că arăt 
grozav în uniformă. Şeful, din câte se şoptea, nu tocmai 
cruce de biserică, m-a măsurat cu un soi de milă şi a 
mormăit în barbă: Dacă ăştia - a arătat cu degetul undeva 
sus - ar fi deştepţi, n-ar accepta pe nimeni în poliţie fără cel 
puţin o lună petrecută în prealabil la puşcărie. Înveţi acolo 
cât nu reuşeşti în zece ani de meserie.“ 

Eram chemaţi aproape în fiecare zi la interogator. 
Comisarul, un individ mustăcios, sugea pastile parfumate şi 
ne cerea să repetăm la nesfârşit povestea noastră. Avea 
certitudinea unor substraturi ascunse pe care se 
încăpăţâna să le dibuiască şi în general ne trata ca pe nişte 
infractori ieşiţi din comun, solii unei misiuni misterioase. 

Izbutisem să trimitem printr-un deţinut eliberat, în 
schimbul ceasului meu de aur, o scrisoare americanului de 
la Psychological Service. După câteva zile, am primit 
scuzele sceptice ale comisarului - el unul se spăla pe mâini 
- şi am fost îndrumați spre sehor R., marcantă personalitate 
politică din Spania. 

Diamantopol îşi flutură degetele în dreptul gurii: 

— Senor R... Unul din puţinii oameni adevăraţi pe care i- 
am întâlnit în viaţa mea. Am stat la el câteva zile. Era nebun 
după Bach şi lăsa magnetofonul să funcţioneze toată 
noaptea. Adormea şi se trezea în sunete de orgă. Din cauza 
muzicii şi a pereţilor înalţi îmbinaţi în arcade, aveai 
impresia că te afli într-o catedrală gotică. 

Reuşise să afle că paşaportul emis pe numele de Jarko 
Ştefanovici fusese vizat cu două luni în urmă pentru Bolivia. 


La despărţire, ne-a înmânat nişte bani, ne-a îmbrăţişat de 
mai multe ori şi s-a întors la muzica lui Bach. 
Am părăsit casa aceea albă însoţiţi de acorduri funebre. 


„Dacă mi-ar fi zis cineva, pe când rezolvam hârtii fără 
importanţă, şi interogam borfaşi în biroul meu amărât din 
Klawek că am să văd La Paz-ul, l-aş fi crezut nebun.“ 

Wenceslas nu contenea să se mire. Scotoceam de trei 
săptămâni oraşul fără nici un rezultat. În primele zile, 
epuizasem surpriza ineditului: vegetaţia de paradis, poziţia 
- o extraordinara panoramă pe care o puteai admira de la 
4300 de metri înălţime -, rozul şi portocaliul în nuanţe vii al 
veşmintelor. În schimb, răul de munte, acel blestemat 
„soroce“ nu ne lăsa nici noaptea. Aveam permanent 
senzaţia de vertij, aproape că nu puteam mânca. 

O vizită la poliţie mi-a curmat orice nădejde despre un 
eventual concurs al autorităţilor. Guvernele ţărilor din 
America Latină acordau azil politic naziştilor şi, în 
consecinţă, refuzau să-i extrădeze. În cel mai fericit caz, ne 
puteam aştepta la o expectativă amabilă. Dictatorii care se 
perindau, dat fiind instabilitatea guvernamentală, se 
refugiau adesea ei înşişi în Europa unde solicitau adăpost. 
Nu vroiau deci să se compromită prin adoptarea unor 
instituţii care s-ar fi putut întoarce cândva împotriva lor. 

Tot atunci am aflat că cea mai mare parte a criminalilor 
de război notorii stabiliţi în America Latină se supuseseră 
unor operaţii estetice. Fireşte, numele medicilor erau 
trecute sub tăcere. 

Mituind o infirmieră abandonată de amant - chirurg 
specialist in operaţii de plastică facială - am obţinut adresa 
acestuia. 

Era un neamţ stabilit de mult în Bolivia, care îl 
simpatizase pe Hitler de la distanţă. Ne-a vorbit circa trei 
sferturi de oră despre geniul Fuhrerului şi mârşava trădare 
a generalilor săi. Îşi exprima convingerea că ideile sale n-au 
fost semănate în vânt, apoi ne trânti uşa în nas nu înainte 


de a ne avertiza că investigaţiile noastre lovesc interesele 
coloniştilor germani şi în concluzie, s-ar putea să ne rupem 
gâtul. 

— La hotel ne aştepta un nou avertisment. Un plic cu 
câteva rânduri edificatoare. Eram somaţi să încetăm orice 
fel de cercetări. În caz contrar, aveam să regretăm amarnic. 
După stilul naiv pompos, am dedus că producţia aparţinea 
unui localnic. 

Lui Wenceslas i-au strălucit ochii. 

„În sfârşit, primul indiciu! Ştiu că din acest moment n-ai 
găsi un singur individ de bun simţ care să parieze cinci 
centavos pentru pielea noastră, dar e un indiciu. Suntem pe 
drumul cel bun, altfel nu-şi băteau capul cu bileţele.“ 

În aceeaşi seară, am vizitat-o din nou pe infirmieră. A 
primit cadoul nostru şi şi-a încruntat sprâncenele. 

Avea o faţă frumoasă dar comună. Din o sută de bolivieni, 
jumătate arătau la fel ca ea. 

„Nu sunt sigură, dar s-ar putea să fie ceva...“ 

În timp ce vorbea, îşi înfoia rochia minunată cu flori de 
portocal. Sunt convins că nu o interesam nici eu, nici 
Wenceslas dar era genul de femeie incapabilă să-şi uite 
sexul în prezenţa unui bărbat. 

„Există în oraş un tip, medic, rus parcă sau... În sfârşit, 
nu prea sunt tare la geografie...“ 

„Poate iugoslav“, am sugerat cu inima strânsă. 

„Cam aşa ceva... Se interesă candid: Toţi sunt urâţi 
acolo?“ 

Începusem să mă îndoiesc. Diavolul Alb avea o figură 
anonimă. Nu puteai spune nimic despre el. Urâţenia, la 
diapazonul pe care-l folosise femeia, singularizează. 
Continuă fără să aştepte răspunsul: 

„Poartă tot timpul ochelari negri. Acum un an, când 
făceam practică la clinica Santa Barbara îl vedeam mereu.“ 

„Acolo lucrează?“ 

„Doar câteva ore pe zi. Are un cabinet în oraş.“ 


Era o fată cumsecade. Înainte de-a pleca ne-a întins 
banii: 

„Luaţi-i! N-am impresia că aveţi prea mulţi şi apoi s-ar 
putea ca iugoslavul să nu fie omul pe care-l căutaţi.“ 

În cameră, am găsit a doua scrisoare de avertisment. 
Polonezul jubila. 

„Ele! Jur că e el! O simt! Ştii doar, intuiţia nu mă înşeală 
niciodată.“ 

Eu eram mai sceptic: 

„Sunt de acord că am nimerit o pistă, dar nu am deloc 
convingerea că la capătul ei se află Potra. Posibil să dăm 
peste un alt grangur.“ 

„Nu, el e! Ochelarii, profesia, cetăţenia... Prea multe 
coincidenţe. M-a întrebat pe neaşteptate: Ascultă, te-ai 
gândit vreodată ce ai să faci după ce-l prindem?“ 

L-am privit surprins. Era prima oară când discutam 
despre eventualitatea unei vieţi normale. În ce mă priveşte, 
ştiam un singur lucru; n-aveam să mai fiu niciodată medic. 
Simpla privelişte a unui cabinet sau a unei săli de operaţie 
îmi făcea rău. 

„Eu m-am gândit. Mă întorc la Varşovia. Cred că n-am să 
mai călătoresc în viaţa mea. Mi-a ajuns.“ 

A doua zi, s-a trezit prost dispus. Bănuiam că iar a visat şi 
preferam să nu aflu. Mi-a mărturisit totuşi, la cafea: 

„Ce coşmar îngrozitor! O pisică cu un cap uriaş care-mi 
vorbea. Îmi vorbea în poloneză...“ 

„Şi ce ţi-a zis?“ 

„Maica ta te aşteaptă. Şi-a umezit buzele: Mama s-a 
prăpădit când aveam opt ani. Înţelegi?“ 


— Peste doua ore, era mort. Ne îndreptam spre clinica 
Santa Barbara. În dreptul unei clădiri în construcţie, cineva 
a prăvălit de sus un drug de fier. Wenceslas a murit pe loc. 
Pe mine m-au internat în spital cu o fractură a bazei 
craniene. 


Capitolul XV 


LAYTON - OMUL PROVIDENŢEI 


Lacobescu îi întinse paharul plin. Diamantopol sorbi 


îngândurat: 

— Wenceslas fusese un om minunat. Unul dintre puţinii 
oameni pe care viaţa, vicisitudinile ei nu-l pot mutila. L-am 
plâns ca pe un frate. Când am ieşit din spital, m-am dus să-i 
văd mormântul. Un nume fals - cel din actele procurate la 
D. după eliberare - pe o cruce rudimentară. În felul acesta 
lua sfârşit a doua existenţă a lui Wenceslas. Un anonim 
îngropat într-o margine de cimitir, undeva în Bolivia. 

Mi-am petrecut  convalescenţa în La Paz. Câteva 
săptămâni în care străbăteam oraşul în nădejdea absurdă 
că aş putea da peste firma lui Jarko Ştefanovici. Autorităţile 
boliviene deveniseră tot mai ostile faţă de investigaţiile 
particulare. Erau anii aceia zbuciumaţi, când comandouri 
israeliene  vânturau America Latină în căutarea lui 
Bormann. Drum spinos la capătul căruia, după cum se ştie, 
aveau să dea peste Eichmann. 

Simţindu-şi urmele adulmecate, foştii conducători nazişti 
se repliau înconjurați de mercenari şi adepţi fanatici, se 
organizau în adevărate fortărețe. 

M-am împrietenit cu un italian, medic secundar la clinica 
Santa Barbara. De la el am aflat că Potra îşi închisese 
cabinetul şi părăsise Bolivia cu o lună în urmă. 


„Un individ ciudat, constatase italianul. Deşi era 
îndatoritor şi amabil, când lucram alături de el simţeam 
fiori pe şira spinării. Nici pacienţii nu-l prea agreau. Nu 
inspiră încredere. În meseria noastră, asta e o calamitate.“ 

„Ai idee pe unde poate fi?“ 

„Bănuiesc. Într-o bună zi a dispărut pur şi simplu. Cu o 
săptămână înainte, l-am văzut studiind oferta extrem de 
avantajoasă a unui centru de cercetări meteorologice aflat 
pe o insulă - posesie australiană - în apropierea Polului 
Sud. S-ar putea să fi acceptat. Desigur, e o simplă 
presupunere.“ 


— Potra părăsise staţiunea de curând. Directorul 
centrului mi-a explicat dezolat că doctorul Ştefanovici nu 
suportase clima. 

Infirmul zâmbi trist: 

— Voi împlini în curând şaizeci de ani. Pot să spun că dacă 
mi-a fost ceva fidel în viaţă, cu adevărat şi tenace fidel, 
atunci desigur ghinionul e acela. Cel mai greu suportam 
ideea că Diavolul Alb se află mereu doar cu jumătate de 
braţ înaintea mea, adică suficient de aproape pentru ca 
dincolo de fiecare eşec, să-i pot zări rânjetul batjocoritor. 

Mă dădusem drept sârb, o rudă a lui Ştefanovici, pentru 
ca investigaţiile mele să nu pară ciudate. Directorul, un 
omuleţ serviabil, m-a pus în legătură cu o familie. Fiica lor 
cea mai mare părăsise insula împreună cu Diavolul Alb. 
Primiseră tocmai o ilustrată de la ea. Mi-au arătat-o 
încântați de frumuseţea peisajului şi a timbrelor cu fluturi 
splendizi. 

Cei doi se stabiliseră la Tamatave, în Madagascar. 


— Am luat la rând spitalele din Tamatave. Mă interesam 
discret de Ştefanovici, un european cu ochelari negri, venit 
de curând. După două zile, obţineam în schimbul unui mic 
bacşiş adresa. 


De astă dată eram convins că Diavolul Alb nu-mi va mai 
scăpa. Am dat o raită prin cartier, privindu-i de departe 
locuinţa. Era o vilă modestă, înconjurată de grădină. Pe 
verandă, citea o femeie tânără, despre care îmi închipuiam 
că trebuie să fie australianca. 

M-am adresat autorităţilor malgaşe  solicitându-le 
concursul. Pentru a fi mai convingător, le-am fluturat şi un 
document de la Psychological Service, fără valoare în fond, 
dar care dădea o tuşă de oficial întreprinderii. Au fost 
convinşi probabil că au de-a face cu un agent camuflat al 
FBl-ului. 

La 8 seara, maşinile poliţiei se opreau în faţa locuinţei 
Diavolului Alb. Cinci oameni rămăseseră afară păzind toate 
ieşirile. Am pătruns în vilă împreună cu şeful brigăzii şi 
adjunctul său. Mă simţeam sufocat de emoție. Când am 
apăsat pe sonerie, urechile îmi vâjâiau. Ne-a deschis 
australianca. Avea ochii umflaţi de plâns. Părea complet 
răvăşită, iar din frânturile de frază scăpate printre 
sughiţuri am izbutit să înţeleg un singur lucru. Potra o 
părăsise cu două ore înainte, pradă unei nelinişti subite. 
Refuzase orice explicaţie. 


— Mă întrebam buimac dacă îl avertizase cineva sau 
acţionase pur şi simplu sub impulsul unei inspiraţii de 
moment. Probabil că n-am s-o aflu niciodată. În general, nu 
am presimţiri, nu intuiesc catastrofa. Momentele dramatice 
din viaţa mea nu cunosc preludii care să-mi anunţe 
dezastrul cu cel puţin jumătate de minut înainte. De aceea 
când surprind fenomenul - şi nu-l pot contesta, l-am trăit de 
nenumărate ori alături de Wenceslas - mă simt doborât, 
demobilizat. E un handicap neleal care într-o competiţie 
consacră invulnerabilitatea adversarului. 

„Avea doar două posibilităţi ca să dispară, mi-a spus şeful 
poliţiei. Fie că a luat trenul spre Tananarive, fie vaporul. 
Înclin din toate punctele de vedere pentru a doua ipoteză.“ 

Eram zdrobit. Abia am putut să îngân: 


„Ce vapor?“ 

„Spre Bombay, pleacă de aici la ora 19:30.“ 

Într-adevăr, luase vaporul. Funcţionarii din port 
observaseră un străin cu o valiză mică şi ochelari care 
reuşise să se îmbarce în ultimele minute. Tocmai se 
pregăteau să ridice pasarela. 

M-am lăsat pe un scaun: 

„Când e următoarea cursă?“ 

Ne aflam în biroul căpităniei. Un bărbat roşcovan, cu o 
pipă între dinţi, mă observa atent. Îi simţeam privirea fixă 
dar eram prea obosit, prea deprimat ca să-mi pese de el. 

„Spre Bombay, domnule?“ 

„Evident.“ 

„Peste două săptămâni. Adăugă scuzându-se: Nu avem 
destui pasageri.“ 

Mi-am prins capul în mâini şi am închis ochii. Două 
săptămâni, Dumnezeule! Diavolului Alb îi fusese de ajuns o 
jumătate de oră ca să dispară... 

Cineva mi-a pus mâna pe umăr. N-am reacţionat. Mâna 
deveni mai insistentă. Mă scutura, gata să mă dea jos de pe 
scaun. Mi-am ridicat privirea. 

Individul roşcovan şi-a scos pipa din gură. 

„Bătrâne! Am impresia că un whisky e exact ceea ce-ţi 
lipseşte. Hai să-l bem împreună!“ 

L-am urmat ca un automat. Era o cârciumă mică, cu 
ziduri roşii. La al treilea pahar băut pe nerăsuflate a 
zâmbit, larg: 

„De mult vroiam să fac cunoştinţă cu un român.“ 

Am căscat ochii. 

„De unde ştii cine sunt?“ 

„Mi-a spus şeful poliţiei. Avea un aer extrem de fericit ce 
care nu mi-l puteam explica. Îşi umflă pieptul: Tocmai mă 
gândeam că ar fi momentul să fac o vizită în România. Şitii, 
eu sunt primul aviator american care a bombardat 
Bucureştiul în aprilie '44. Pocni din degete: Ăsta zic şi eu 
noroc să te întâlnesc!“ 


Layton era un aventurier înnăscut, de tipul cel mai 
iresponsabil, gata să se bage în orice dandana cu condiţia 
să fie convins însă că e vorba despre o dandana sută la sută. 
Împrejurările făcuseră să nu pună piciorul în România şi să 
nu cunoască nici un „flăcău cumsecade de pe-acolo“. În 
consecinţă, mă bucuram de simpatia lui spontană şi 
gălăgioasă. 

După război, izbutise să dea o lovitură câştigând câteva 
sute de mii de dolari. Considerase că din punctul lui de 
vedere făcuse suficient pentru societate şi că e momentul să 
se distreze puţin. În sensul ăsta, abdica de la tradiţiile de 
acumulare ale americanului, adoptând mentalitatea 
britanică: efort susţinut în vederea unei confortabile 
vacanțe viagere, îşi cumpărase un yacht cu care hoinărea 
de câţiva ani prin toată lumea. Avea o înclinaţie specială 
pentru complicaţii, indiferent la ce scară şi puteai fi convins 
că acolo unde s-a tras un foc de revolver, vei da peste el, ca 
simplu observator sau suporter activ al echipei mai slabe. 
Era un sportiv excentric care se bucura necontenit că poate 
face tot ce-i trece prin minte. M-a invitat să-i vizitez yacht- 
ul. Se numea Arcașul verde. 

„Este singura carte de bun simţ pe care am citit-o 
vreodată, m-a asigurat Layton. Într-o bună zi, îi voi face o 
vizită acestui mister Wallace pentru a-i strânge mâna.“ 

Vasul avea trei dormitoare, o sufragerie, un salon şi un 
bucătar negru, Slim, care se îmbăta în fiecare seară 
împreună cu stăpânul său schimbând idei asupra unor 
itinerarii năstruşnice. 

După cină, fumam pe covertă. Privind stelele şi respirând 
aerul curat, i-am povestit despre Diavolul Alb. M-a ascultat 
jumătate de noapte cu sufletul la gură, uitând aproape să-şi 
bea whisky-ul. Slim, bucătarul, ieşea din când în când şi 
privea îngrijorat cerul. 

„Nu trebuia plecat. Furtună vine la noi.“ 

În curând a început să picure. Am coborât în salonul 
vasului. Mobila trăda nişte intenţii în acest sens dar acum 


încăperea se transformase în depozit de băuturi. Faţă de 
capacitatea unui individ normal, se aflau acolo provizii 
pentru o viaţă. 

Când mi-am isprăvit povestirea, ochii albaştri ai lui 
Layton scoteau flăcări. Mă socotea un individ providenţial. 
Din cauza emoţiei şi a exploziei de entuziasm abia putea să 
articuleze cuvintele: „Merg cu dumneata! Îl vom găsi pe 
afurisitul ăla de Fritz chiar dacă pentru asta va trebui să 
răscolim iadul!“ 


— Mă tem că cei mai mulţi dintre dumneavoastră găsesc 
existenţa mea de un spectaculos grotesc, file smulse din 
Dox-uri, sau alte producţii asemănătoare şi înghesuite între 
coperţi zugrăvite strident. Un caleidoscop în care cioburile 
închipuie privelişti ieftine, alteori de un exotism căutat şi 
gratuit sau frizând pur şi simplu imposibilul. 

Diamantopol zâmbi: 

— Nu mă supăr. Uneori, când privesc îndărăt peste ani, 
am impresia că viaţa mea a fost inventată. O fantezie 
satanică, schizofrenică, i-a însemnat punctele cardinale 
blestemând-o în veci. 

Bucătarul nu se înşelase. În noaptea aceea s-a dezlănţuit 
o furtună năpraznică. Uraganul zgâlţâia mica ambarcaţiune 
a lui Layton, zvârlind-o ca pe-o jucărie. Trombe de apă 
măturau puntea. 

M-am repezit în cabină. Layton şi Slim, beţi morţi, cântau 
cât îi ţinea gura: Jessie pune-ţi pălăria! 

O jumătate de oră mai târziu, Arcaşul verde se izbea de-o 
stâncă. 


Naufragiasem pe una din insulele arhipelagului 
Maldivelor. Micul yacht pierise înghiţit de valuri. După ce 
furtuna încetase, băştinaşii recuperaseră câteva cutii de 
conserve şi, spre satisfacția americanului, vreo duzină de 
sticle cu scotch-whisky. 


Ne-au salvat de la moarte printr-o minune trimițând în 
ajutorul nostru o barcă de pescari. În aceeaşi noapte, trei 
insule complet inundate dispăruseră în apele oceanului. 

Toate acestea aveam să le aflu mult mai târziu. Mi-am 
revenit greu, sub îngrijirile unui vraci care ne administra de 
câteva ori pe zi o fiertură tonică. Slim scăpase neatins, iar 
Layton cu o fractură uşoară a braţului. Când am deschis 
ochii, eram întins pe un soi de mindir din frunze de cocotier. 

Layton pariase pe un tirbuşon că voi trăi. Provocase la 
rămăşag toată insula, dar băştinaşii nu cunoşteau 
asemenea practici. Se mulţumise cu Slim care se arătase 
foarte sceptic. Faptul că-şi pierduse vasul şi desigur era 
vinovat de catastrofă, nu-i alungase buna dispoziţie. 

Am petrecut aproape doi ani printre oamenii aceia 
cumsecade care se închinau lui Mohamed iar din când în 
când, se îmbătau cu un soi de rachiu lăptos extras din 
fructele cocotierilor. Furtul ca noţiune le era cu desăvârşire 
necunoscut. Puteai abandona orice obiect pe insulă. 
Îngrădindu-l cu beţişoare, devenea tabu, nimeni nu încerca 
să-l însuşească. Slim era interpretul nostru şi după 
şezătorile pe care le organiza în fiecare seară - gura nu-i 
stătea o clipă iar bieţii oameni îl ascultau cu ochii căscaţi de 
groază - puteam să-mi închipui ce năzdrăvănii povesteşte. 
Când m-a văzut făcând primii paşi, i-a cedat în sfârşit lui 
Layton tirbuşonul. 

Gândul că Diavolul Alb a scăpat încă o dată, poate pentru 
totdeauna, mă sufoca. Noaptea mă trezeam asudat, cu un 
gust oribil în cerul gurii. Îl recunoscusem înainte de a-mi da 
seama unde mă aflu. Fumul gros al crematoriului din D. 
Coşmarurile mele înlănţuiau o suită delirantă de imagini: 
Wenceslas, masa de tortură, fiolele sinistre cu cyclon B, 
crucea sărăcăcioasă din cimitirul bolivian. 

Layton zburda de dimineaţă până seara ca un băieţaş în 
vacanţă. Pescuia, împletea coşuleţe care nu foloseau 
nimănui şi evident, se îmbăta. Îi surprindeam uneori 


privirea. Parcă aştepta ceva de la mine. Într-o dimineaţă m- 
a întrebat: 

„Ce ai de gând cu Fritz?“ 

„ÎL caut!“ 

„OK. Îl căutăm împreună. Chestia e cum ieşim din 
ligheanul ăsta.“ 

Americanul era fără îndoială un camarad desăvârşit dar 
incapabil să evite încurcăturile. L-am luat pe departe: 

„Layton, eşti convins că vrei să mergi cu mine?“ 

„Bineînţeles. Ţin foarte mult să-i văd mutra. Înţelese 
ezitarea mea şi îşi lăsă capul în jos: Desigur, dacă... Uite, îţi 
dau cuvântul meu că nu mai pun un strop de whisky în 
gură, până nu-l dibuim.“ 

Singura posibilitate de a pleca mai departe era să 
ajungem la Male, capitala arhipelagului. Acolo ne-am fi 
putut eventual îmbarca pe un vas care asigura legătura 
între Madagascar şi Coasta de vest a Indiei. Din nefericire, 
trebuia să mai aşteptăm. Din mai până în septembrie, nu 
puteam întreprinde nimic din cauza musonilor şi a ploilor 
tropicale. 

Am tocmit doi pescari tineri care să ne ducă la Male. Slim 
n-a plecat cu noi. Într-o discuţie extrem de agitată cu 
stăpânul său, i-a explicat că rămâne pe insulă. 1 se oferea - 
a pretins - un post de consilier în probleme externe, mă 
TOg, cam pe-aici. Reflectase asupra propunerii şi ajunsese la 
concluzia că după aşa ceva a tânjit toată viaţa. Funcţia de 
bucătar nu-l mai aranja. 

Layton epuizase toate argumentele. În cele din urmă a 
cedat: 

„Ei bine băiete, te concediez!“ 

Au băut toată noaptea plângându-şi pe umăr şi 
recapitulând isprăvi comune. A doua zi dimineaţă, ne-am 
luat rămas bun de la indigeni şi am pornit la drum. După 
vreo două ore, americanul beat mort şi-a bătut o palmă 
peste, frunte: 


„Ştiam că am uitat ceva! Slim avea o reţeta 
nemaipomenită pentru supa de broască ţestoasă.“ 

Locuisem pe insulă exact un an şi zece luni. Şi era un an 
şi zece luni de când pierdusem urma Diavolului Alb. 

— Primul drum a fost la consulatul american din Bombay. 
Layton abia aştepta să ia legătura cu omul lui de afaceri, un 
notar din Louisville. N-aveam un ban - călătorisem pe un 
vas portorican îndeplinind oficii jalnice -, eram morţi de 
foame şi arătam ca nişte sălbatici. Pe Layton îl frământa o 
singură idee. Nu dăduse nici un semn de viaţă de aproape 
doi ani şi se temea ca nu cumva moştenitorii considerându-l 
dispărut, şi poate mort - îl socoteau în stare de orice 
excentricitate - să-i fi subiilizat averea. Ruda cea mai 
apropiată era un văr, pastor în Virginia. Numai când se 
gândea la eli se zbârlea părul. 

„Asta-i un tip nebun! Preciză: Cel mai nebun din familie. 
Dacă notarul meu a fost destul de tâmpit ca să-şi închipuie 
că m-am curăţat, pot deja să lustruiesc pantofi. Din dolarii 
mei n-a rămas nimic. l-a împărţit la fecioare bătrâne şi a 
ridicat o biserică.“ 

Secretarul, bineînţeles, n-a crezut o iotă din toată 
povestea noastră. A telefonat totuşi plictisit la Louisville. 
Notarul lipsea din oraş şi am petrecut vreo două nopţi 
penibile sub o streaşină. A treia zi, Layton s-a întors 
triumfător fluturând un teanc de bancnote. Notarul îşi 
cunoştea clientul, nu se impacientase deloc. 

Am intrat într-o baie publică, apoi ne-am cumpărat 
îmbrăcăminte. Într-unul din  elegantele restaurante 
europene am luat, în sfârşit, prima cină civilizată. Mă 
gândeam la Diavolul Alb, la pistele pe care va trebui să le 
abordez. Layton a ridicat paharul: 

„Pentru Fritz! Sper că ne aşteaptă teafăr şi sănătos.“ 

Şi-a adus aminte de ceva şi a început să râdă înecat: 

„Am uitat să-ţi spun. Vărul meu, pastorul... Şi-a 
abandonat credincioşii şi s-a înscris la o şcoală de 


cosmonauţi. Layton crăpa de râs: Îşi închipuie că acolo 
sus... Inţelegi... Vrea să-i strângă mâna lui Dumnezeu.“ 


În Bombay, Potra nu se angajase nicăieri. Era un fapt 
cert. Răscolisem toate spitalele, clinicile şi sanatoriile. Ne 
vârâsem nasul contra unui bacşiş oarecare în zeci de 
registre. Pe de altă parte, poliţia nu eliberase nici o viză pe 
numele de Jarko Ştefanovici. Amănuntul, evident, nu ni se 
părea edificator. Era foarte posibil ca Diavolul Alb să-şi fi 
procurat alt rând de acte false. 

Ceva m-a avertizat totuşi că a părăsit Bombay-ul. Există 
în psihologia urmăritului un soi de nelinişte de care nu 
poate scăpa. Cel mai mult sunt sfâşiaţi de obsesii nomade. 
Trenul, avionul, vaporul, pun o distanţă între hingher şi 
prada sa. Îşi închipuie din senin, nemotivat, că la Delhi vor fi 
mai feriţi decât la Cairo, ajunşi în Delhi au impresia că au 
săvârşit o greşeală capitală şi se îndreaptă în panică spre 
celălalt capăt al lumii. Încep să mizeze prea mult pe 
instinct, intuiţia suprasolicitată o ia razna ca un ceasornic 
cu maşinăria dereglată. 

Într-o dimineaţă, Layton s-a întors la hotel extrem de 
agitat. Dăduse peste un prezicător, un şarlatan care avea 
informatori pretutindeni. În schimbul unei sume - triplul 
taxei încasate în mod obişnuit pentru o şedinţă - am aflat 
următoarea etapă din itinerariul Diavolului Alb: Martinica. 


— Peste trei zile eram in avion spre Fort de France. 
Conform obiceiului, imediat ce am sosit americanul s-a 
îmbătat crâncen. Dăduse peste romul de Martinica căruia, 
din câte ştiu eu, i-a rămas credincios şi astăzi. 

Cu toate acestea, când am părăsit insula a răsuflat 
uşurat. Îi era teamă de şerpi. Layton avea în genere un 
curaj nebunesc, caracteristic iresponsabililor şi oamenilor 
lipsiţi de imaginaţie. Reptilele însă făceau asupra lui o 
impresie ieşită din comun. Pălea, începea să tremure, 
rămânea țintuit locului incapabil să se mişte. În fiecare 


seară, închidea bine ferestrele şi uşile după o inspecţie 
minuțioasă a tuturor încăperilor. Visa mereu că e muşcat de 
un jaraka şi se trezea urlând. 

A doua zi am început să-l caut pe Potra. M-am adresat 
autorităţilor franceze, convins că voi fi ascultat cu 
solicitudine. Sunt poliţe care nu se uită niciodată iar naziştii 
le semnaseră destule în timpul războiului. 

Omul cu care discutam era un francez de vârstă mijlocie. 
Îşi muşca din când în când mustaţa căruntă, nu în semn de 
nervozitate, ci vrând parcă să se asigure că e acolo. M-a 
urmărit cu răbdare, apoi a oftat: 

„Ce ghinion!“ 

L-am privit înspăimântat. Şi-a lăsat braţele obosit pe 
birou. 

„Acum trei luni, l-am arestat pe Ştefanovici în urma unui 
denunţ. Habar n-aveam de trecutul lui. Fusesem informaţi 
că provoacă avorturi. L-am prins în flagrant delict. Culmea, 
îşi opera ibovnica. A fost judecat şi condamnat la cinci ani 
închisoare.“ 

PS) fai 

„În timp ce era transportat la un penitenciar din 
Bellefontaine a evadat. O treabă aranjată, desigur. Unul din 
gardieni fusese cumpărat. Au dispărut amândoi.“ 

Când m-am ridicat, mă clătinam. S-a uitat la mine, plin de 
compasiune: 

„Cred că vă pot oferi o pistă. Din surse sigure, sunt 
informat că a fost luat de un vas care se îndrepta spre 
Statele Unite. Mi-a strâns mâna: Vă urez mult noroc, 
monsieur.“ 

— Am vânturat California, apoi Alaska şi Canada, fiind de 
fiecare dată la un pas de-a pune mâna pe el. Ghinionul mă 
urmărea cu încăpățânare. Între timp, Diavolul Alb devenise 
pe rând mister Biket, Arthur Collins, Senior Robert... 

Eternul „a plecat acum zece minute“ mă înnebunea. La 
Montreal, persoane autorizate mi-au indicat o pistă care 
ducea în America Latină. 


M-am despărţit de Layton. Fauna Amazoanelor nu-l 
amuza şi-apoi se plictisise să tot joace pe-aceeaşi carte. Cei 
trei ani în care mă întovărăşise în urmărirea aceluiaşi ţel 
reprezentau mai mult decât era el în stare de obicei. Mi-a 
propus să-l dau dracului pe Diavolul Alb. 

„Am o poftă nebună să-mi încerc norocul la cazinourile 
din Monte Carlo. Hai cu mine! O să ne distrăm straşnic 
împreună. Nu merită Fritz atâtea eforturi, zău aşa.“ 

Am zâmbit obosit. Îl îndrăgisem pe Layton. În ciuda 
excentricităţilor era un băiat cumsecade şi câtă vreme 
dispoziţia labilă îl menținea pe acelaşi meridian cu 
partenerul, puteai fi încredinţat de camaraderia şi 
onestitatea lui. Te putea abandona desigur oricând dintr-o 
trăsnaie, ori pentru un capriciu, niciodată însă din interese 
meschine. Ghinionul era că avea o grămadă de bani. Asta îi 
îngăduia să-şi facă de cap la modul năstruşnic. Cheltuia cu 
pofta unui băieţaş de zece ani lăsat singur într-o cofetărie 
sau la bâlci. 

Ne-am despărţit pe aeroport. El se îmbarca pentru 
Marsilia, eu mă îndreptam spre Argentina. M-a silit să 
primesc cinci mii de dolari. 

„Am să fiu mai liniştit, înţelegi? Într-un fel, simt că 
dezertez. Dacă te răzgândeşti, în următoarele trei luni mă 
găseşti la Saint-Tropez sau Monaco. După aceea, poate îi 
fac o vizită lui Slim. Îmi lipseşte grozav supa de raci.“ 

Diamantopol surâse unui gând luminos: 

— Acum cinci ani am primit o scrisoare de la el. Îmi scria 
din Polul Nord. Nu înţelegea de ce Slim îşi dă cu pumnii în 
cap pentru că şi-a abandonat postul de consilier din 
Maldive. 


Capitolul XVI 


URME 


Diamantopol stinse ţigara şi îşi încrucişă mâinile la 
piept. Surprinse mina înspăimântată a doamnei Hagianu. Îl 
asculta cu gura întredeschisă. Cea mai imaginativă poate 
dintre toţi, trăia intens fiecare episod relatat de infirm. 

— Argentina, Patagonia, Uruguay, Venezuela, din nou 
Bolivia, Peru, Columbia, Brazilia... Ai impresia că un elev 
silitor stă în faţa hărţii. Le-am străbătut în lung şi-n lat 
mânat de aceleaşi nădejdi mereu proaspete, culegând 
aceleaşi eşecuri. Dorinţa de a-l depista pe Diavolul Alb şi de 
a-l preda autorităţilor nu m-a părăsit niciodată. În ea am 
găsit energia şi puterea de a înfrunta acest itinerar 
fantastic. 

Dorinţa şi poate o anumită vigoare sufletească, înnăscută. 
Numai oamenii slabi uită că au suferit. Nu reproşez 
supravieţuitorilor din D. că au naufragiat în existenţe 
comode, că au încercat din răsputeri, şi poate unii au 
izbutit, să uite, anii aceia petrecuţi între crematoriu, 
blocurile experimentale şi gloanţele  SS-iştilor. Viaţa 
priveşte dintr-un unghi a cărui perspectivă se deschide 
numai spre viitor. A te circumscrie în această rază, 
reprezintă în fond marea victorie. Din nefericire, eu 
fusesem zămislit altfel. Gândul că Diavolul Alb trăieşte mă 
obseda într-atâta încât nici nu ştiam, nu observam ce se 
întâmplă în jurul meu. 


Banii lui Layton s-au isprăvit repede. În anul 1953 mi-a 
murit o mătuşă stabilită în Italia. Se bucurase până la 
sfârşitul vieţii de  uzufructul unei proprietăţi care 
aparținuse de fapt tatălui meu. Poate că unii dintre 
dumneavoastră au auzit de el: Hanibal Diamantopol, 
istoricul. 

Fusese toată viaţa îndrăgostit de Italia şi prin anii '20 
cumpărase la Capri un teren pe care ridicase o vilă. Am 
petrecut câteva vacanțe acolo. Tata îl cunoştea pe Axel 
Munthe. Omul acela minunat a avut asupra mea o influenţă 
covârşitoare. Nu e greu de ghicit, că vrând să-i semăn am 
ales profesiunea de medic. 

Infirmul dădu din mână alungând amintirea: 

— Vroiam să spun că preţul terenurilor şi al imobilelor la 
Capri crescuseră între timp atingând cifre astronomice. 
Astfel, la moartea mătuşii mele, înstrăinând proprietatea, 
am primit o sumă neaşteptat de mare. Ea mi-a îngăduit să- 
mi continui cercetările. 

La sfârşitul lui 1953, mă aflam la Sao Paulo, orbecăind în 
plin necunoscut. Deşi dobândisem o experienţă substanţială 
- distingeam, în principiu, o informaţie autentică şi reperam 
aproape automat escrocii care încercau să-mi stoarcă bani 
pentru relaţii pur fanteziste - mi se întâmpla totuşi să 
urmăresc piste neinteresante la capătul cărora dădeam 
peste anonimi, ori infractori de duzină fără relevanţă din 
punctul meu de vedere. 

Pe la sfârşitul verii am primit o scrisoare din partea 
omului de la Psychological Service. De fapt, răspundea unui 
anunţ pe care îl publicasem în New York Times: Ovidiu și 
Wenceslas din D. caută pe... 

Îl amintisem şi pe polonez pentru ca americanul să 
înţeleagă mai uşor despre cine este vorba. În schimbul de 
scrisori ce au urmat, i-am relatat împrejurările morţii lui 
Wenceslas. Am înnădit astfel o corespondenţă, care, 
exceptând aspectul afectiv, părea să nu ducă nicăieri. În 
ultima scrisoare însă îmi comunica o informaţie de maximă 


importanţă. În jungla Amazoanelor, pe malurile râului 
Curaray, se consolidase o puternică colonie germană. Se 
referea desigur la foşti conducători SS-işti, mercenari şi 
suporteri fanatici. Ioate căile de acces spre citadela nazistă 
erau tăiate. Americanul îmi atrăgea atenţia că oameni 
înarmaţi până în dinţi asigură invulnerabilitatea teritoriului 
iar „personalităţile“ sunt însoţite de gărzi puternice. N-ar fi 
putut garanta însă dacă Diavolul Alb se află sau nu acolo. 
Din punctul lui de vedere, orice tentativă de apropiere era 
sortită eşecului. Un eşec dezastruos care, mai mult ca sigur, 
echivala cu o sinucidere. În afară de vigilenţa paznicilor 
nemți - „oamenii aceştia nu vor ezita nici o clipă să te 
lichideze, orice act asemănător rămâne în iadul acela fără 
consecinţe“ - aveam de înfruntat o întâlnire cu indienii 
tribului Auca. Personal, opina pentru o expectativă atentă şi 
plină de răbdare urmând să profit de o ieşire a Diavolului 
Alb pe un teren mai prielnic. „Din experienţa lui Wenceslas 
ar fi trebuit să înveţi ceva. Să nu-mi spui că e un destin. 
Rămâne încă la latitudinea dumitale să nu-i dai curs...“ 

— Desigur, zâmbi trist Diamantopol, nu l-am ascultat. 
Pentru a-i urma sfatul, ar fi trebuit să am o răbdare peste 
puterile unei fiinţe omeneşti. Mângâie absent cârja: Abia în 
1956, o expediţie americană a încercat pentru prima oară 
să străbată pădurile peruviene. După cum se ştie, cei cinci 
nenorociţi - membri ai expediției - nu s-au mai întors 
niciodată. Sunt probabil unul din puţinii oameni de pe glob 
care-şi poate imagina pe departe ce s-a întâmplat cu ei. 

Se cutremură: 

— Un adevărat iad. Americanul îl intuise. Orice palmă de 
pământ pe care urma să păşeşti trebuia cucerită. După 
câteva ceasuri, braţele nu te mai ascultau. Bilanţul unei zile 
- mă odihneam maximum patru-cinci ore - era deprimant. 
Mă aflam abia cu trei sute de metri mai departe decât în 
zori. Uneori nici atât. Lianele împleteau o țesătură deasă, 
camuflând jungla, apărând-o. Kilometri de frânghii verzi o 
încingeau. Moartea putea sosi în orice clipă. Din stânga, din 


dreapta, ziua, în timpul nopţii, din văzduh. Mii de ochi 
pândeau: şerpi, jaguari, caimani, lilieci uriaşi, ibişi, țânțari, 
oribila mata-mata. Din nefericire, nu găsisem nici un 
însoțitor. 

Un indian suya - americanii îi numesc buzaţi din cauza 
beţişorului roşu înfipt în buza de jos - pe care mi-l 
recomandase o cunoştinţă m-a abandonat după două zile. 
Zeii îi interziceau să meargă mai departe. 

Mi-am continuat drumul singur. Cea mai mare problemă 
o constituia odihna. Nu mă încumetam să adorm în mijlocul 
junglei. Până atunci, îmi alternasem orele de somn cu ale 
indianului. 

După trei săptămâni, am observat urme de paşi. Drumul 
devenise mai uşor. Lianele fuseseră retezate, un soi de 
potecă se deschidea. M-am decis să aştept căderea nopţii. 
În orice caz, ştiam că mă aflu în apropierea unei aşezări 
omeneşti. Nemţi sau indieni, odată cu întunericul, vor 
aprinde luminiş 

Noaptea m-am apropiat pe furiş. În fundul unei liziere, 
am zărit mai multe construcţii rudimentare. Forma şi 
materialele, deşi totul părea improvizat, certificau o viaţă 
civilizată. Nu nimerisem într-un trib. Dintr-o dată am auzit 
glasuri. M-am speriat atât de tare încât am făcut un pas 
înapoi, strivind nişte crengi uscate. Vorbeau în germană. 
Erau probabil atât de siguri de securitatea meleagurilor 
încât zgomotul nu i-a tulburat. 

Purtau cizme şi pantaloni de piele. Revolverele, fiecare 
avea câte două, le atârnau pe şolduri. Am înţeles repede că 
sunt paznici, care îşi fac tura obişnuită. 

În dimineaţa zilei următoare i-am văzut pe membrii 
coloniei. Am numărat vreo treizeci. Duceau - atât cât am 
putut să-mi dau eu seama - un regim foarte asemănător cu 
al fermierilor americani sau, din punct de vedere al 
plictiselii şi preocupărilor, cu al micilor proprietari rurali 
din Anglia. În pantaloni golf şi puşca pe umăr, plecau la 
vânătoare rătăcind prin junglă. Erau însoţiţi de patru-cinci 


haidamaci cu guri încleştate, care aruncau priviri automate 
scrutând toate tufişurile. Asigurau paza repartizaţi în formă 
de cruce. Unul sau doi păşeau înainte, alţii doi flancau, iar 
ultimul asigura spatele. 

Am încercat să-l depistez pe Diavolul Alb. Mă aflam însă 
la o distanţă prea mare, iar multora le vedeam doar spatele. 
La un moment dat, am crezut că-l recunosc pe Mengele, 
fostul medic şef de la Auschwitz. Nu am nici astăzi 
certitudinea. Îl ştiam numai din fotografiile publicate în 
presă. Cred totuşi că nu m-am înşelat. Chipul acela brutal, 
oacheş - poate de aceea îi detesta pe ţigani - nu putea fi 
confundat. Pe Potra însă nu l-am văzut sau nu l-am 
recunoscut. 

În noaptea următoare, m-am apropiat mai mult. După 
toate aparențele, membrii coloniei sărbătoreau ceva. 
Ferestrele erau puternic luminate, se auzeau strigăte şi 
coruri gălăgioase. Mă întrebam dacă e vorba de o petrecere 
obişnuită sau aniversarea vreunuia dintre ei. Mă 
despărţeau circa treizeci de metri de prima clădire, când 
am simţit o mână pe umăr. N-am apucat să mă întorc. Am 
fost imobilizat şi trântit cu faţa la pământ. Cineva m-a lovit 
sălbatec cu piciorul în coaste. Îmi atinsese ficatul. 

M-a cuprins o senzaţie groaznică de vomă. Nu ştiu prin 
ce corelaţie absurdă de idei îmi adusesem aminte. 

Era 20 aprilie, ziua de naştere a lui Adolf Hitler. 

La un moment dat, înainte de a leşina, am auzit glasul 
Diavolului Alb: 

„A! Vechiul meu prieten din D., doctorul Diamantopol! 
Hans, te rog să-i acorzi toată consideraţia.“ 


— M-au bătut cu metodă, cu răbdare, cu ură. Foloseau un 
par. După două ore, poate două zile, devenisem o masă de 
carne însângerată. Îmi fracturaseră toate oasele, inclusiv 
coloana vertebrală. 

Diamantopol îşi privi trupul: 


— Consecințele le puteţi constata singuri. Cum de am 
supravieţuit rămâne şi pentru mine o enigmă. În faţa 
ochilor, îmi jucau zeci de figuri. N-am putut să desluşesc 
nimic. Apoi m-am scufundat, simţeam cum cobor într-o 
mare de întuneric. Lăsam în urmă un chip care rânjea: 
Diavolul Alb, aşa cum îl cunoscusem în lagăr. 


— Şi-au imaginat probabil că nu merit să-mi zboare 
creierii cu un glonţ. Mă credeau mort sau poate se distrau 
pervers la gândul agoniei chinuitoare care mă aştepta în 
junglă.  Fiarele aveau să le  desăvârşească opera, 
smulgându-mi cu colții ultima răsuflare. 

Nu ştiu cât am zăcut fără cunoştinţă. Ici, colo, imagini 
tulburi, deschid câte un ochi într-o plasă compactă care-mi 
învăluie amintirea. Din relatări şi presupuneri ulterioare, 
am reuşit să reconstitui o cronologie aproximativă a 
evenimentelor care au urmat. 

Un tânăr indian asistase îngrozit la masacrarea mea. 
Noaptea, pe furiş, m-a transportat pe o împletitură de 
crengi. Astfel am ajuns în mijlocul tribului Auca. 

M-au îngrijit câteva bătrâne care-mi alinau durerile 
insuportabile cu aburi de curara, îngânând în acelaşi timp 
formule sacramentale. Anesteziat de vaporii otrăvitori, 
somnolam semiinconştient cea mai mare parte a timpului. 
Am zăcut luni de zile nemişcat, cu tot trupul prins în şipci, 
ca într-un scriu. 

Când mi-au desfăcut cureluşele, au rămas dezamăgiţi. 
Era limpede şi pentru ei că nu aveam să mai fiu un om 
întreg niciodată; din punctul lor de vedere, o astfel de viaţă 
reprezenta pentru oricine o povară. Mă salvaseră şi nu 
ştiam cum să-mi arăt recunoştinţa. Duceau o existenţă 
mizeră. Toată averea lor consta în hamace, săgeți şi vestita 
curara. Prepararea ei era încredinţată câtorva bătrâne din 
trib. Nu era îngăduit nimănui să asiste. 

Într-o dimineaţă, tânărul care mă salvase m-a anunţat că 
membrii coloniei germane părăsiseră jungla. În barăcile 


goale începuseră să se aciueze jivinele. Au organizat 
imediat o expediţie din care s-au întors plini de trofee. 
Căraseră tot ce putea fi luat, până şi geamurile. 

În aceeaşi zi, i-am anunţat cu multă prudenţă că 
intenţionez să-i părăsesc. N-am întâmpinat nici un fel de 
opoziţie. Doi oameni m-au scos în câteva ore la marginea 
junglei, lăsându-mă în preajma unei aşezări civilizate. Au 
aşteptat ascunşi până au văzut un grup de albi care mă 
ridicau. 

Au scos câteva strigăte în semn de rămas bun şi-au 
dispărut înghiţiţi de oceanul verde. 


— Din nou pierdusem urma Diavolului Alb. Am petrecut 
şase luni într-un sanatoriu supus la tot felul de tratamente. 
Când l-am părăsit, eram ceva mai întremat, aveam un 
corset, două cârje şi o certitudine: făceam parte dintre 
nefericiţii care nu se pot ajuta singuri. 

Din când în când, mă vizita americanul de la 
Psychological Service. Pentru omul acesta voi rămâne până 
la sfârşitul zilelor sale un mister. 

Cam prin perioada aceea, mai exact în primăvara lui '55 
a izbucnit în presă scandalul provocat de apariţia la 
Frankfurt a unei lucrări pseudoştiinţifice: Contribuţii şi 
variațiuni pe teme lombrosiene. Semna un oarecare H. 
Kokenmuller. Cumpărasem cartea din curiozitate. După 
primele pagini am ştiut cine-i autorul: Diavolul Alb! 

Încercând să dea o tuşă doctă aberaţiilor pe care le 
dezvolta încă la D., Potra demonstra existenţa în fiecare 
individ a unor valenţe criminale. Instinctul, pretindea, a fost 
atrofiat în timp de norme morale şi religioase, dar mai ales 
de cele punitive, făcea o paralelă naivă între apendice, care 
chiar dacă şi-a pierdut destinaţia iniţială nu înseamnă că nu 
există. Cu o îndrăzneală ce mă punea pe gânduri, 
mărturisea că locul unde făcuse experienţe în acest sens 
fusese un lagăr de exterminare. Mai mult, descria - 
desfăşurat pe etape - Experiența doctor Diamantopol. 


Convins probabil că am murit în jungla peruviană, şi deci 
în imposibilitate de a contesta, susţinea că administrându- 
mi o mixtură de persuasiune şi terifiere îşi atinsese scopul. 
Instinctul criminal fusese declanşat. Ucisesem, în cele din 
urmă, cu sânge rece. Din nefericire, conchidea autorul, 
protagonistul experienţei, doctorul Diamantopol, murise 
după război din cauza unei cangrene diabetice. 

Am luat primul avion spre Europa. Istoria era încă 
fierbinte, cartea dezlănţuise un puternic val de indignare şi 
am fost ascultat cu răbdare. Într-o conferinţă de presă chiar 
la Frankfurt, am dezminţit afirmaţiile Diavolului Alb. O 
dovadă irefutabilă asupra inexactităţii lucrării o constituia 
însuşi faptul că trăiesc. 

După şase luni, un bărbat îmbrăcat în cenuşiu m-a oprit 
în holul hotelului legitimându-se discret. Era inspector de 
poliţie. Avea suficiente motive - mi-a spus - să-şi închipuie 
că ştie unde se află Potra. Cunoştea epopeea mea şi m-a şi 
întrebat dacă nu vreau să-l însoțesc într-o descindere. 

La zece seara, ne aflam pe o stradă liniştită din cartierul 
aristocratic. Două maşini pline cu poliţişti supravegheau 
camuflate intrarea unui imobil întunecat. Câteva minute 
mai târziu au apărut patru indivizi. După ce s-au asigurat 
privind în jur că nu-i filează nimeni s-au strecurat înăuntru. 

„De astă dată, domnule Diamantopol, aţi atins în sfârşit 
punctul terminus al călătoriilor dumneavoastră!“ 

„Sper. Deşi... Ciudat! Foarte ciudat!“ 

Recunoscusem fără urmă de îndoială printre cei care 
intrau în clădire pe doi foşti deţinuţi din lagărul D. 
Consideram absurd să-mi imaginez că oamenii aceştia ar 
putea întreţine relaţii, indiferent de factura lor, cu Diavolul 
Alb. Inspectorul a zâmbit: 

„O manevră care a dat rezultate. Când au simţit că pierd 
războiul, pe la începutul lui '44, eminenţele Abwehr-ului şi- 
au deportat agenţi în lagărele de exterminare având grijă 
să avertizeze conducerea. Desigur, nu li s-a întâmplat nimic. 
Le întocmeau astfel certificate inatacabile de luptători 


antifascişti pentru a putea fi folosiţi după război. Vă daţi 
seama de câtă încredere se bucură foştii deţinuţi, victime 
pe care orice supravieţuitor le poate recunoaşte. Se pare că 
după eşecul contribuţiilor la teoria lui Lombroso, doctorul 
Potra s-a reprofilat pe spionaj.“ 

Deveni brusc atent. În spatele clădirii, se auzi un zgomot 
vag de motor, urmat de câteva împuşcături. Pocni din 
degete dând dispoziţie să pornim. Am ocolit imobilul. Un 
Ford Mustang se îndepărta în mare viteză. 

„A şters-o!“ observă încruntat inspectorul. 

„Bâănuiam. Nu mă mai surprinde nimic.“ 

A început o urmărire nebună pe străzile Frankfurt-ului. 
Mustangul se îndreptă spre marginea de sud a oraşului 
apoi se avântă cu toată viteza pe autostradă. 

La aproximativ o sută de kilometri, între Mannheim şi 
Heidelberg, se afla un aeroport particular. Am ajuns acolo 
după o cursă infernală. Primul lucru pe care l-am văzut a 
fost Mustangul abandonat cu portiera deschisă. O siluetă în 
care l-am recunoscut pe Diavolul Alb alerga din răsputeri 
spre un avion mic, de-o singură persoană. 

Poliţiştii n-au mai avut timp să-l ajungă. La o diferenţă de 
douăzeci de secunde, avionul începu să alunece pe pistă. Au 
tras câteva gloanţe dar nu l-au nimerit. Am rămas pe loc, 
privind lung libelula de argint care decola sub un cer plin 
de stele. 


Diamantopol oftă: 

— În 1956 eram din nou la Viena. Atinsesem în 
cercetările mele un punct mort pe care se părea că nu-l voi 
mai putea depăşi niciodată. Diavolul Alb dispăruse în neant. 
Umbra lui n-o mai zărise nimeni. 

Am luat legătura cu Biroul arhitectului Wiesenthal, 
neobositul vânător al criminalilor de război. Potra figura pe 
listele lor. N-aveau idee unde se ascunde, dar posedau o 
informaţie prețioasă. Familia Diavolului Alb - soţia şi doi 
copii - locuiau în Viena. 


Agenţii lui Wiesenthal se mulţumeau pentru moment să 
supravegheze neîntrerupt casa şi relaţiile doamnei 
Schwalbe - numele de fată - fiind convinşi că, în cele din 
urmă, Potra va da un semn de viaţă. Am hotărât să fac 
acelaşi lucru. 

După două luni, închiriam locuinţa din imediata lor 
vecinătate. Mă îngrijea o bătrână care-mi spunea Herr 
Theo. De la fereastra dormitorului meu, le puteam 
supraveghea grădina şi veranda din spatele casei. 

Elsa Schwalbe-Potra era o femeie de vreo treizeci şi cinci 
de ani, cu o figură neînsemnată. Se îmbrăca elegant, dar 
discret. În general, părea să dispună de venituri mult 
superioare faţă de ceea ce ar fi dorit să se creadă. Ducea o 
viaţă retrasă, ocupându-se cu conştiinciozitatea specific 
germană de educaţia copiilor. Nu primea nici un fel de 
vizite, cu excepţia mamei sale care apărea lunar. Stătea trei 
zile şi sporovăiau de dimineaţă până seară. Croşetau 
neobosite, consumând kilometri de lână. 

Obiectivul principal era să pătrund în intimitatea familiei 
Potra. Ştiam că nu-mi va fi uşor. Elsa, era evident, nu dorea 
nici un fel de cunoştinţe, mai mult, le ocolea sistematic. Se 
dădea drept văduvă, beneficiind de o mică rentă datorită 
căreia îşi putea îngădui să nu lucreze. Pentru vecinii 
indiferenți, părea inconsolabilă pe plan afectiv, dar 
mulţumită de cenuşiul unei existenţe tihnite. 

După vreun an abia, stând la soare în căruciorul meu de 
infirm, am cutezat s-o salut. Mi-a răspuns absentă, dar 
creasem un precedent. 

Ştiam un singur lucru. Pentru a o câştiga pe ea, trebuiau 
atraşi în primul rând băieţii, în aşa măsură încât uitând 
buna educaţie să arunce câte o privire peste gard în 
grădina infirmului; până la urmă am găsit. 

Ideea mi-a dat-o o notiţă dintr-un ziar pe care-l 
cumpăram pentru că, pe de-o parte, era gazeta preferată a 
doamnei Elsa Potra iar pe de alta, pentru că aveam 


impresia că unele anunţuri, aparent inofensive, ascund 
diverse mesaje. 

Cineva vindea în condiţii extrem de avantajoase un 
cimpanzeu. L-am cumpărat şi năzdrăvăniile lui n-au 
întârziat să-şi arate roadele. leşeam dimineaţa în grădină şi 
citeam în timp ce maimuţoiul se zbenguia la soare. 

În ciuda admonestărilor doamnei Potra, la sfârşitul 
săptămânii se căţărau de-a dreptul pe gard pentru a-l 
observa în voie. I-am invitat în grădină. Cred că a fost cea 
mai fericită după-amiază din viaţa lor. După aceea mă 
vizitau în fiecare zi. Doamna Potra începuse să-mi surâdă 
îngăduitor, răspunzând salutului meu. 

Peste câteva luni mă invita să luăm ceaiul împreună. Bref, 
doisprezece ani în şir, de trei ori pe săptămână, jucam cărţi 
cu Elsa Potra. Devenisem unul din intimii familiei. 

Acum cinci zile, m-a anunţat emoţionată că aşteaptă un 
frate despre care credea că e dispărut. Ştiam că minte. Elsa 
era singurul copil al lui Karl Schwalbe. 

Am pus mâna întâmplător pe telegramă. Venea din 
Bucureşti şi anunţa ziua şi avionul cu care va sosi. Era 
semnată Iosif. 


— A doua zi eram la Bucureşti. Aşteptam cu sufletul la 
gură momentul când pasagerii se vor îndrepta spre avion. 
Surâse: Operația şi cei douăzeci şi opt de ani care au trecut 
de când l-am văzut ultima oară... Nu, n-am reuşit să-l 
recunosc deşi sunt convins că e printre dumneavoastră. 
Nimeni nu a renunţat la călătorie - m-au asigurat cei de la 
TAROM, iar biletele eliberate pe bază de paşaport nu sunt 
transmisibile. În schimb el... El mă recunoaşte. 
Sturmbannfuhrer SS, doctor Iosif Potra, mă recunoşti? 


Capitolul XVII 


MISS DOROTHY JAMES-PORTER 
GASEŞTE CHEIA PROBLEMEI 


IN[i za nu se uita la ceas. Păreau a fi uitat unde se află, 


nu mai numărau minutele. Pe feţele tuturor se aşternuse 
aceeaşi expresie: groază, uimire, sinceră compasiune, pe 
undeva o undă de admiraţie. 

Cutremurătoarea poveste a infirmului îi zguduise până în 
adâncul sufletului. Prin faţa ochilor, le defilau episoadele 
dramatice din lagărul morţii, goana pe toate meridianele 
globului, secvenţe reluate şi răstălmăcite sau amplificate. 

Elena Hagianu cu figura mică, boţită, nu putea scăpa de 
imaginea omului neputincios imobilizat pe o masă, în timp 
ce celălalt, omul fără chip, ciopârţea sălbatic. Se înfioră. 
Brutalităţile fizice o  înspăimântaseră totdeauna, nu 
suportase cea mai mică durere. Îşi aminti de o prietenă, 
Olia, actriţă, internată într-un lagăr din Polonia. Scria 
disperată cerând medicamente, haine groase şi alimente. 
Apoi scrisorile încetaseră brusc. Nu mai auzise niciodată 
nimic despre ea. Fusese o fată veselă, cu ochi albaştri ca 
nişte flori de miozotis. Visase s-o joace pe Nora... 

Faţa uscată a bătrânei se schimonosi a plâns. Lui Dim 
Hagianu, încremenit, i se stinsese ţigara între degete. Nu 
mişca, părea că nu respiră. 

„Seamănă cu fiinţele acelea chircite, pietrificate din 
Pompei“ gândi Iustin Făgădău. 


Preotul avea ochii roşii, îşi pierduse aerul senin. O mască 
a durerii izbitoare şi dramatică se instalase pe figura 
rotundă, aproape bucălată. 

Nina Aldea, cu mâna uitată pe gât, privea picioarele 
infirmului. Se gândea la miile de femei tinere sfârtecate, 
aruncate apoi în gura crematoriului. Femei care iubiseră, 
migăliseră în seri lungi de iarnă la broderia trusoului, 
avuseseră o pălărie preferată, se întinseseră pe nisip la 
soare cu simţământul inefabil de plenitudine pe care-l poate 
încerca doar un trup tânăr şi sănătos. De pe urma lor nu 
rămăsese nimic, absolut nimic. Poate doar o fotografie 
făcută la sfârşitul liceului între douăzeci sau treizeci de 
colege în uniforme, promoţia anului... 

Vasile Mareş respira greu. Îşi umezea mereu buzele 
pleznite. 

„Ce tragedie! Pe lângă aşa ceva, ai impresia că nimic nu 
mai contează. Şi totuşi...“ 

„Un om cu voinţă puternică, gândi Val Ilacobescu. Nici un 
obstacol nu a putut să-i abată din calea lui.“ 

Se simţea cuprins de admiraţie, copleşit de 
personalitatea lui Diamantopol. Salutase dintotdeauna 
perseverenţa, încăpăţânarea de a sluji aceleiaşi idei, 
demnitatea verticală inflexibilă de la care nu abdici 
niciodată. Avusese o existenţă agitată, violentă, putea să 
înţeleagă mai bine decât oricare altul ce însemnaseră 
ultimii treizeci de ani din viaţa infirmului. Un coşmar cu o 
halucinantă alternanță de secvenţe: Lagărul din D,, 
Munchen, Tarragona, Bolivia, Polul Sud, Madagascar, India, 
Alaska... Zig-zag înnebunitor pe harta lumii trecând prin 
sită trei miliarde de oameni, pentru a-l detecta pe Diavolul 
Alb. 

„Un tip puternic“, îşi zise şi se uită la infirm. Ideea nu i se 
păru caraghioasă. Forţa nu are nimic de-a face cu muşchii, 
pleacă de dinăuntru. O ştia de mult. 

Istovit, Diamantopol se prăbuşi în fotoliu, lăsând să-i cadă 
cârjele. 


Miss Dorothy James-Porter, care aţipise, se trezi speriată. 
Pălăriuţa cu pană îi alunecase pe ceafă. Zâmbi jenată, cu 
ochii împăienjeniţi, jena celor care adorm în tren sau în 
autobuz şi se gândesc neliniştiţi că au fost priviţi, au sforăit 
poate, au oferit un spectacol penibil. 

Pantelimon-Ciolac îşi drese glasul şi rosti emoţionat: 

— Domnule Diamantopol, este extraordinar... 

Gesticula dezordonat, incapabil să-şi găsească cuvintele. 

Infirmul nu-i răspunse. Faţa galbenă, de ceară, nu spunea 
nimic. Părea doar extrem de obosit. 

— Ce destin! şopti Elena Hagianu. Nu mi-aş fi închipuit... 
Credeam că lucrurile astea nu se întâmplă niciodată. 

lacobescu clătină din cap. 

„Hm, destin! Destinul ţi-l croieşti singur! Dar 
Diamantopol nu putea să facă altfel.“ 

Şi se întrebă sincer dacă el ar fi avut puterea, curajul, să 
gonească douăzeci şi opt de ani după o himeră. Dacă n-ar fi 
obosit, dacă n-ar fi încercat să înmormânteze undeva, într- 
un cimitir necunoscut, sub o lespede grea, fără inscripţie, 
tortura şi groaza anilor petrecuţi în D. 

Oprişan, cu fularul desfăcut, ignorând curenţii de aer, 
clipea des. I se vedea gâtul subţire de recrut care iese de 
obicei dintr-un guler prea larg. Bâlbâi: 

— Fantastic! 

Nina Aldea îşi luă capul în mâini: 

„Ce ticălos!“ 

Avea faţa umflată de plâns. Îl măsură pe fiecare în parte 
şi ţipă dintr-odată: 

— Cine?! Cine poate fi? Uită-te la ei! Uită-te bine! Un 
gest, părul, mâna, ceva trebuie să-i fi rămas. 

Infirmul zâmbi secătuit. Ca la un semnal oamenii 
începură să se privească. Intens, fără jenă, în plin obraz. Se 
răsuceau pe scaune pentru a surprinde mai bine un profil, 
forma feţei, ochii aceia pe care nu-i văzuse nimeni. 

Ciolac vorbi primul: 


— Un individ abil, tare, care a putut să dejoace atâtea 
manevre... 

Oprişan îi culese cuvântul de pe buze: 

— Un aventurier! 

— „Bolivia, Madagascar, Amazoane, gâlgâi Mareş 
privindu-l ţintă pe caricaturist.  Repetă: Bolivia, 
Madagascar, Amazoane... 

— Un tip dur, vezi bine, rânji Hagianu. Nu-i o cocuţă. 

Contabilul apăsă: 

— Poate face faţă oricărei situaţii. Nu-i e teamă de un 
revolver... 

Asediat de priviri, lacobescu izbucni într-un râs 
dispreţuitor: 

— Boilor! 

Diamantopol ridică greu o mână: 

— Am omis să vă spun ceva. De fapt să precizez: Diavolul 
Alb ştie să piloteze. 


— Atunci, lângă Heidelberg, când poliţia era gata să-l 
prindă, a urcat într-un avion particular de o persoană, pe 
care l-a condus singur. 

Săriră toţi de pe scaun. Privirile li se aprinseră, le 
tremurau buzele. Au râs, au plâns isteric. Respirau 
precipitat, incapabili să-şi stăpânească emoția. 

— Asta înseamnă... 

După coşmarul atâtor ore, se îndoiau, încă nu le venea să 
creadă, îşi agăţaseră ochii plini de speranţă de silueta 
respingătoare a infirmului. Nu, Diamantopol nu minţea. 
Exista deci încă o nădejde. 

— Vă... vă daţi seama? Avem o şansă nesperată! bâlbâi 
Oprişan cu spume la gură ridicându-şi pumnii încleştaţi. 

Expresia era ciudată: triumf şi încă ceva. Aerul acela 
răzbunător pe care ţi-l dă în general o victorie neaşteptată, 
căzută din senin acolo unde înfrângerea, dezastrul erau 
demult acceptate. 


— Oare e posibil? îngână doamna Hagianu. Dim, ştii... 
nici nu pot... 

Izbucni în plâns acoperindu-şi faţa. Şiragul de perle îi 
alunecă din poale pe mocheta roşie. Nina Aldea privea 
îndobitocită bilele strălucitoare. Pieptul umflat se ridica 
ritmic, prizonier în bluza diafană. 

— Hi! Hi! exclamă pe neaşteptate bătrânelul. Nichi 
merge la plimbare. Cine-l duce la plimbare? 

Semăna a cântecel. Nimeni nu-l luă în seamă. Vasile 
Mareş se apropie cu paşi de lup. Avea privirea lacomă, 
dilatată. Îl smuci de umăr pe Diamantopol. 

— E adevărat? Ştie? 

— Bineînţeles că ştie, răspunse repede Ciolac, speriat ca 
celălalt să nu infirme. 

Maxilarul moale i se bălăngănea ca o cârpă. 

— E adevărat? repetă scriitorul. 

Infirmul răspunse sec: 

— Da. 

lacobescu se uită în spate. Zâmbi sardonic: 

— De, părinte, cred că ai câştigat. 

Iustin Făgădău privi nedumerit. Ochii inflamaţi aproape 
sângerau. 

— Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea. Vom asista la un 
miracol. 

Preotul se închină fără să răspundă. 

Dimitrie Hagianu îşi slăbi nodul cravatei. Întrebă, 
holbându-şi ochiul fără monoclu: 

— De ce n-ai spus-o de la început? 

— Chiar! se miră Oprişan. 

Îşi surprinse gâtul gol şi se împachetă repede, pipăind 
convulsiv dopurile de vată din urechi. 

— Trage, domnule! Avioanele astea sunt o porcărie. Voi 
reclama! E posibil?! 

Aveai impresia că se şi vede la sol, viu şi nevătămat, dând 
buzna într-un birou, făcând scandal. 

— Repet, nu înţeleg de ce ai tăcut? insistă Hagianu. 


Nevastă-sa încercă să-l tempereze: 

— Te rog... 

Diamantopol vorbi fără să se întoarcă. 

— De ce a tăcut eP Ore întregi am aşteptat să 
reacționeze într-un fel. Să... 

Se opri brusc. Val lacobescu tresări. Spuse încet: 

— Să se desconspire. Asta ai vrut să spui? 

— Fireşte. 

— E limpede! 

Hagianu îl privi iute: 

— Înţeleg... Hm, a dracului treabă! 

Tăcu muşcându-şi buzele. 

— În sfârşit! interveni Oprişan, nu are importanţă. 
Chestia e să ne grăbim! 

Chipul de şoarece era schimonosit de nerăbdare, îl luă de 
braţ pe Mareş uitând cu desăvârşire că abia cu două 
ceasuri în urmă dorise să-l omoare. Celălalt părea de piatră, 
îl privea orb. 

Ciolac interveni practic, bâlbâindu-se de emoție: 

— Mai sunt 65 de mi... minute! 

Economistul abandonă haina lui Mareş, foindu-se agitat: 

— 65 de minute! Ce naiba aşteptaţi? Fiecare clipă e 
prețioasă! 

— Noi ne grăbim! Problema e dacă şi el e dispus să se 
grăbească, constată caustic Val lacobescu. 

— Ce vrei să spui? 

Ciolac rămăsese cu gura căscată. Amuţiseră toţi cu ochii 
la caricaturist, lacobescu se uită interogativ la Diamantopol. 
Infirmul încuviinţă obosit: 

— Da, vorbeşte dumneata. 

Caricaturistul luă o gură de coniac. 

— Chestiunea e simplă! Acceptând să salveze avionul, 
Diavolul Alb se denunţă automat, ipso facto! 

— A! făcu uşurel Elena Hagianu. 

Ceilalţi îi urmăreau consternaţi. Ciolac întrebă cu gura 
uscată: 


— Ce ips...? Vorbeşte, domnule, româneşte! 

— Imbecilule! ţipă scos din fire lacobescu. Cuvântul 
acesta îl ştii, sunt convins, nu e prima oară în viaţă când îţi 
este adresat! Ne scapă pe noi, şi după cinci minute 
Diamantopol îl predă primului poliţist! 

— A! 

— Al dracului de greu pentru capul tău pătrat! Erai parcă 
mai isteţ când calculai şansele lui maică-ta. 

— Mă întreb dacă ceața nu s-o fi împrăştiat, declară 
senină Miss Dorothy James-Porter. Mi-e atât de neplăcut să 
întârzii! Frau Dagmar Schultz se va nelinişti, fără îndoială. 
Mă aşteaptă cu cina. Prepară nişte brioşe minunate. Tot 
secretul e să le ţii exact douăzeci şi nouă de minute în 
cuptor. Nici o secundă mai mult, niciuna mai puţin, se 
servesc fierbinţi cu compot de vişine. Anul trecut... 

— Cât e ceasul? întrebă agitat Oprişan. 

— Poftim! lar a început! observă caricaturistul ridicându- 
se ameninţător: Dacă mai întrebi o singură dată, îţi dau 
cuvântul meu. 

Iustin Făgădău interveni calm: 

— Liniştiţi-vă! 'Totul se va sfârşi cu bine, sunt sigur! 

— Eşti sigur! râse lacobescu. Nu i-a fost greu ticălosului 
să trimită la moarte mii de oameni, şi o să se împiedice 
acum de zece amărâţi? 

— Cu o condiţie, constată Hagianu. Să aibă altă şansă de 
scăpare. Ori, refuzând să piloteze avionul, va muri odată cu 
noi. Adică se va sinucide. Adăugă enigmatic: Spune-mi, te 
rog, domnule Iacobescu, sinuciderea a intrat vreodată în 
calculele dumitale? 

Caricaturistul ridică din umeri. 

— La urma urmei, puţin îi pasă! Oricine ar prefera soluţia 
asta decât să fie plimbat în cuşcă de sticlă, scuipat, hulit ca 
până la urmă să ajungă tot acolo. 

— Am impresia că dumneata îţi pledezi propria cauză, 
declară Pantelimon-Ciolac. 


— Eu am impresia că madam Ciolac, care e o intuitivă, îţi 
va depune floricele lângă fotografie cu cel puţin jumătate 
de oră înainte de a fi cazul! 

— Domnule! Nu permit! 

— Uitaţi-vă la el! Iar îl dă personalitatea afară din casă. Îl 
privi cu admiraţie ostentativă: Eşti formidabil! Cum dracu” 
n-ai făcut carieră? 

Mareş trase adânc din ţigară: 

— Ai vreo propunere? 

— Da, făcu lacobescu calculându-şi pauza. Să jucăm 
bâza... 

— Încă 59 de minute! anunţă Ciolac, ignorând fulgerele 
din ochii caricaturistului. 

Dimitrie Hagianu se propti în faţa infirmului: 

— Nu crezi c-ar fi momentul să te hotărăşti? 

Diamantopol privi de jos în sus silueta înaltă 
amenințătoare. Spuse rece: 

— Sunt ani de când m-am hotărât. 

— Adică în momentul în care aterizăm... 

— Voi alerta imediat poliţia, oamenii. Nu vreau să vă 
mint. De altfel el] ştie treaba asta. O ştie foarte bine. 

— E ridicol! 

— Din punctul dumitale de vedere, cred că da. 

Hagianu îşi înfipse unghiile în carne: 

— Ne trimiţi la moarte cu sânge rece! 

— Nu eu vă trimit. E la latitudinea lui să vă salveze. 

— Dar nu poate s-o facă din cauza dumitale! Ce dracu', 
ecuaţia e simplă! 

— Extrem de simplă. 

— Atunci? Trebuie să crăpăm cu toţii ca să-ţi satisfaci 
dumneata ambițiile? 

Doamna Hagianu se apropie împleticită. Rochia tocită la 
poale, demodată, atârna pe trupul sfrijit. Monturi mari 
deformaseră pantofii escarpen ţesuţi la încheieturi. Se 
agăţă de mâneca bărbatului: 

— Dim, te implor, nu te enerva. Nu are rost... 


Hagianu îşi eliberă braţul. Scrâşni: 

— E un act îngrozitor! 

— O crimă! se asocie Anton Oprişan. 

— Mi se pare amuzant că tocmai dumneavoastră îmi daţi 
lecţii de morală, zâmbi liniştit Diamantopol. 

Nina Aldea îşi trecu mâna peste frunte. 

— Ce coşmar, Dumnezeule! 

Pantelimon-Ciolac îl luă pe infirm de după umeri 
vorbindu-i cu duhul blândeţii: 

— Dumneata, nu-i aşa, eşti un om inteligent, excepţional 
aş zice, cu bun simţ, cu... mă rog... Toto să-l găseşti până la 
urmă. De ce numaidecât azi trebuie rezolvată problema 
când, nu-i aşa, sunt în joc vieţile noastre. O să plătească, te 
asigur. Nu există faptă fără răsplată. 

— Cam târziu ţi-ai adus aminte de chestia asta, constată 
caricaturistul. Ştiu că ai tupeu! 

Ciolac îl ignoră: 

— Grăbeşte-te! Au mai rămas 57 de minute! 

— 57 de minute! repetă ca un ecou stewardesa. 

Hagianu îşi umezi buzele: 

— În fond ai aşteptat douăzeci şi opt de ani de ani. Ce mai 
contează o săptămână sau chiar o lună? 

Diamantopol clătină hotărât capul: 

— Nu-l voi mai găsi niciodată! Din 1960, pierdusem orice 
nădejde. Am continuat să acţionez în virtutea unui 
principiu, dar nu mai speram. Este un prilej unic. Nu-l pot 
scăpa. 

— Dar ce câştigi dacă murim cu toţii? strigă Ciolac. Ne-ai 
împuiat capul că vrei să-l dai pe mâna justiţiei. Cum ai s-o 
faci, după ce ne prăbuşim? 

— Am dorit-o într-adevăr, oftă infirmul. Nu s-a putut. 
Acum vreau un singur lucru. Să nu scape! Să plătească! 

Nichita Dumitrescu izbucni în plâns. 

— Nichi vrea la plimbare... la plimbare. 

— Acest gentleman suferă, se foi neliniştită englezoaica. 
O ceaşcă bună de lapte cald i-ar face foarte bine. E un 


calmant excelent. 

— 56 de minute! anunţă Ciolac. 

Economistul Oprişan se ridică: 

— Îţi baţi joc de noi? Ce vină am eu? 

— Niciuna, fireşte. Cel puţin în cazul de faţă. Despre 
asemenea vinovăţie vorbeai, nu? 

Hagianu îşi pierdu cumpătul. Răcni scos din minţi: 

— Cum poţi să sacrifici zece vieţi de dragul unei idei fixe? 
Nu ai dreptul! Te lăudai că experienţa doctorului Potra nu a 
avut nici un efect asupra dumitale. Minţi! Ne ucizi cu sânge 
rece! 

Infirmul, livid la faţă, declară abia muşcându-şi buzele: 

— Domnule Hagianu, nădăjduiesc din toată inima că nu-ţi 
dai seama ce vorbeşti. 

— Mă rog... În sfârşit, dacă dumneata nu mai ai ce 
aştepta de la viaţă... 

— Am! Sunt decenii de când aştept clipa când voi putea 
împlini dorinţa, ultima dorinţă a miilor de nenorociţi arşi în 
crematorii. Fiecare clipă pe care ucigaşul o trăieşte, le 
pângăreşte memoria. Să plătească! Şi dumneavoastră îmi 
cereţi să-l las? Pot să-l las? 

Deodată se auzi un schelălăit jalnic. Un plâns ciudat, 
venit parcă din altă lume. Tresăriră înspăimântați. 

Miss Dorothy James-Porter ţinea în braţe un căţeluş de 
lapte. 

— Bietul micuţ s-a trezit. L-am găsit într-un parc din 
Bucureşti. O rasă interesantă. Priviti-i doar urechiuşele. 

Se uitau la ea stupefiaţi, incapabili să deschidă gura. 

Ciolac anunţă: 

— Încă 55 de minute! 


Elena Hagianu surâdea unui gând. Clepsidra din casa 
bunicului... Stătea în birou, lângă tabla de şah cu figuri din 
argint masiv. Regele, bust de împărat roman, nebunii 
pleşuvi, cu expresii dramatice... O piesă unică. Revăzu 
cutiile mari de ţigări Coroana, ceştile de ceai din porțelan 


englezesc, miezul trandafiriu al sugiucului, inhală parfumul 
dulce de sulfină şi iasomie al dimineţilor de iunie. Totdeauna 
iubise luna iunie. E o desăvârşire în dimineţile acelea înalte, 
cu sonorități de cristal, care te îmbată. Nu e rozul abia 
îmbobocit al lui mai, nici mirosul de zambilă din duminica 
Paştelui al lui aprilie, nici aurul greu, roşu, al lui august. 
lunie are lumină, puritate, transparenţă. Le regăsise la 
Roma, în pânzele lui Rafael. Rămăsese cu imaginea unui 
paradis în etern cireşar. 

O trezi glasul lui Hagianu: 

— Dumneata ce spui, părinte? 

Făgădău îşi miji ochii injectaţi: 

— Să ne rugăm... 

Celălalt dădu din mână agasat, lacobescu mârâi: 

— E în sfârşit cazul să fim serioşi. 

— Omul acela se va îndupleca, articulă nesigur preotul. 

Ciolac, cu ochii pe ceas, incapabil să se uite în altă parte, 
rosti spart: 

— 51 de minute! 

Panica lui Oprişan spori. Îl zgâlţâi pe Mareş: 

— Auzi? 51 de minute! Sunteţi nebuni? 

Scriitorul, impasibil, n-avea reacţii. Era cu neputinţă să-ţi 
dai seama la ce se gândeşte. Englezoaica îşi consultă chipul 
searbăd în oglindă. Satisfăcută, băgă pudriera în poşetă şi 
înfoindu-şi panglica de la gât, declară importantă: 

— Mi s-a întâmplat ceva asemănător la Philadelphia. Din 
cauza zăpezii, nu puteam ateriza. Va trebui să iau o cameră 
la hotel. La ora asta... Frau Dagmar Schultz va fi cât se 
poate de afectată. N-aş vrea s-o considere drept un afront. 

Val lacobescu o scrută lung. Mormăi pe gânduri: 

— Cred totuşi că va trebui să-i spunem. 

— Ce să-i spui? se interesă Oprişan. 

— Cum stă chestia. 

Desenă cu mâna în aer un picaj brusc. Hagianu săltă din 
umeri: 

— Speri să-ţi dea vreo idee? 


— Are dreptul să ştie. Completă apăsat: Acum! 

— 50 de minute! răsună glasul lui Pantelimon Ciolac. 

Nina Aldea începu să râdă isteric. 

— Atât ne-a rămas, 50 de minute! Cât un film de scurt 
metraj. Cât o şedinţă de dragoste! De două ori 25... Poţi să 
le desfaci în secunde! Apoi... moartea. 

— Taci! ţipă Oprişan astupându-şi urechile. Începu să 
tremure: Taci, nu mai suport! 

Val lacobescu aşternu câteva cuvinte pe o bucată de 
hârtie. Reflectă şi mai adăugă o frază pe verso. Întinse 
biletul englezoaicei. 

Femeia mângâia căţeluşul. Surâse convenţional şi începu 
să citească. Dintr-odată, pe faţă i se aşternu stupoarea. 
Ochii holbaţi păreau gata să-i iasă din orbite. Gura 
încremenise crispată arătându-i dinţii saxoni, mari, puţin 
repeziţi înainte. Se uita buimacă la lacobescu, paralizată, 
incapabilă să mai respire. 

Pantelimon-Ciolac îi urmărea reacţiile cu un zâmbet urât. 
Îşi desprinsese în sfârşit privirea de pe cadran uitând să 
anunţe minutul. 

Şopti sufocată: 

— E imposibil! Nu pot să cred... 

Miss Dorothy James-Porter mototoli spasmodic biletul lui 
lacobescu, îl desfăcu iar, îl netezi mecanic. Ochii îi căzură 
pe ultima frază, scrisă pe verso. Citi cuvintele şi începu să 
respire agitată, privind în jur. O privire nouă. Culorile îi 
reveniră. Exclamă uşurată, mângâind nervos cățelul: 

— O! Dar e foarte simplu! Extrem de simplu! 

Oamenii o observau încordaţi, lacobescu rânji spre 
Hagianu: 

— Mi se pare că ai intuit. Are o idee. 

— Foarte simplu, repetă înflăcărată englezoaica. Dacă am 
înţeles bine, acest biet gentleman - arătă spre Diamantopol 
- caută pe cineva. Cum ar face Interpolul. Nu-i aşa? Celălalt 
ştie să conducă avionul. Ne poate salva, dar atunci va fi 
predat poliţiei de câtre dumnealui, pentru a răzbuna 


moartea camarazilor. O, mi se pare odios! Nu-i o răsplată 
demnă de nişte gentlemeni. 

— Ce cârâie? se interesă Ciolac. 

Dim Hagianu făcu un semn cu mâna. 

— Recapitulează. 

— Consideraţi, zâmbi subţire Diamantopol, lipsit de 
eleganţă să-l denunţ pe Diavolul Alb după ce ajungem la 
sol? 

— Categoric! decretă Oprişan. 

—  Scăpându-ne pe noi de la moarte, argumenta 
englezoaica, va recompensa cu vârf şi îndesat tot ce a făcut 
rău înainte. Merită iertarea noastră. O, de asta sunt sigură! 

Hagianu o întrerupse agasat: 

— Diamantopol nu e de acord. Completă bombănind în 
româneşte: Bate câmpii idioata! Pierdem vremea de 
pomană. 

— Dim! 

Caricaturistul se interesă sarcastic: 

— Ai ceva mai important de făcut? 

— Oh, trebuie convins, gesticulă femeia. Eu... 

— Degeaba, nu vrea! Înţelegi? Nu vrea! Îl dă imediat pe 
mâna poliţiei. 

Miss Dorothy James-Porter se încreţi. Apoi ochii i se 
pironiră asupra lui Diamantopol. Ceva ca o flacără roşie îi 
străfulgera. Ridică până în dreptul obrazului căţeluşul alb şi 
se lipi de el. Spuse răspicat: 

— Chestiunea se schimbă radical. Bietul fugar nu va 
consimţi să piloteze, indiferent de promisiuni. Această 
vânătoare care durează de atâţia ani va împiedica orice om 
de bun simţ să-şi descopere obrazul. Cine-l poate asigura că 
mister Diamantopol este un gentleman? 

— Aşa e, domnule! observă Hagianu. Formidabil! Ne-am 
răcit gura de pomană. 

— Adică? întrebă nedumerit Oprişan. 

— Adică una vorbim şi alta facem. E clar? Poate să-mi 
jure până în pânzele albe! De unde ştiu eu că ajunşi jos, n-o 


suceşte? 

Englezoaica zâmbi pe gânduri: 

— Atât timp cât mister Diamantopol se află printre noi, 
partida e pierdută. Există deci o singură soluţie. 

lacobescu o privi iute. Întrebă gâtuit: 

— Care? 

Femeia îi privea buzele: 

— Să-l ucidem. 


Capitolul XVIII 


STUPEFACŢIE 


Încremeniseră. Se uitau la englezoaică îndobitociţi, ca la 


un animal ciudat, apocaliptic. Figurile rigide exprimau 
spaimă, uluială, repulsie. Nu se auzea nici o şoaptă, nici un 
suspin, îşi ţineau respiraţia. Tăcere de moarte tăiată în 
bucățele de clănţănitul argintiu al foarfecelui. Nichita 
Dumitrescu decupa un peşte uriaş. 

Ciolac, cu gura deschisă, îşi repezise capul înainte. 
Doamna Hagianu strângea îngrozită decolteul în formă de 
inimioară. Oprişan nu mai clipea. Val lacobescu, în sfârşit 
tulburat, înghiţi în sec. 

Miss Dorothy James-Porter părea că se simte foarte bine. 
Ţinea cățelul într-o mână iar cu cealaltă îşi netezea mecanic 
rochia cafenie. Iustin Făgădău o privea îngrozit, cu ochi 
umezi. Brusc, Nina Aldea sări în picioare şi, verde la faţă, se 
precipită spre cabinetul de toaletă. În fugă, îl izbi pe Mareş. 
Scriitorul nu băgă de seamă. Se uita hipnotizat, fără suflu, 
la englezoaică. 

Dimitrie Hagianu îşi reveni primul: 

— Mda... 

— Ce oroare! îngână nevastă-sa. Cum poate cineva... 

Îi aruncă o privire furişă, jenată, lui Diamantopol. Pe 
buzele infirmului încremenise un surâs stins. Părea complet 
detaşat, dar trist, sfâşietor de trist. 


— V-aş rămâne îndatorată, domnilor, declară senină Miss 
Dorothy  James-Porter, dacă v-aţi decide să priviţi 
chestiunea cu luciditate şi păstrând simţul proporţiilor. 

lacobescu, răvăşit, aruncă sticla de coniac goală. Scuipă: 

— Odios! În viaţa mea n-am auzit ceva mai murdar. Mi-e 
silă! Izbi cu călcâiul în cioburile de sticlă şi răcni: Mi-e silă! 

— 'Teribil! exclamă Oprişan. Ce-a putut să-i treacă prin 
cap... 

Nina Aldea se întoarse cu paşi împleticiţi. Îşi spălase 
obrazul. Arăta îngrozitor de palidă. Se lăsă să cadă pe un 
fotoliu: 

— Femeia asta e o bestie! Se cutremură: După tot ce-a 
suferit, după toată tragedia... 

— Uite, frate, observă filosofic Ciolac, unui român nu i-ar 
fi trecut aşa ceva prin cap. 

— Fireşte, orientali! comentă Hagianu. Moi! Fleaşcă! Una 
două, pipi pe ochi şi acatiste la biserică. 

— Mai bine. Există un Dumnezeu. 

— Zgripţuroaica dracului! ţipă Oprişan. Cu o mână gâdilă 
javra aia, cu cealaltă ucide. 

Miss Dorothy James-Porter îşi ţuguie buzele: 

— Orice om de afaceri din City poate demonstra că 
uneori trebuie să sacrifici 5 lire pentru a salva 500. 

— Ce v-am spus? râse Hagianu. Morala: simplă operaţie 
bancară. 

— Cum puteţi fi atât de crudă? N-aveţi nici un pic de 
inimă? 

Englezoaica îi sesiză atitudinea ostilă şi o măsură 
dispreţuitoare: 

— Fetişcană fără minte! 

Iustin Făgădău îşi descleştă mâinile: 

— Dumnezeu nu va îngădui niciodată o astfel de crimă. 

Iacobescu privi în jur apoi clătină din cap: 

— Dumnezeu a îngăduit, neîngăduit de multe! 


Se  împărţiseră în două tabere. Instinctiv, fără 
premeditare, manifestându-şi simpatia fată de soarta lui 
Diamantopol, oamenii se grupaseră în jurul lui. Miss 
Dorothy James-Porter rămăsese izolată. Mângâia fără 
încetare capul căţeluşului, aruncându-le priviri piezişe. 
Neutru, Nichita Dumitrescu adormise, înconjurat de un 
maldăr de hârtii. 

Domnea o atmosferă de surescitare, un soi de satisfacţie 
febrilă, nervoasă. În ochi le sclipea mulţumirea de sine, 
comentând incidentul păreau să se felicite reciproc şi în 
primul rând pe ei înşişi pentru atitudinea de înaltă ţinută 
morală, pentru jertfa lor. Depăşiseră ispita şi pentru asta 
plăteau un preţ unic, plăteau cu propria lor viaţă. 

— Încerc un sentiment extraordinar, îi spuse Ciolac 
economistului. Niciodată nu m-am simţit atât de pur - căută 
emoţionat - de fericit... 

Oprişan încuviinţă dând din cap. Fularul îi alunecase dar 
perspectiva unei răceli părea să nu-l mai preocupe. 

— Ai dreptate. E ceva cu totul nou. N-aş fi recunoscut-o 
înainte, dar poate... În sfârşit, nu m-am gândit în viaţa mea 
la altcineva. Singur, veşnic burlac... 

— Eu am familie, spuse contabilul înghiţindu-şi saliva. Şi 
ce folos? Am tras ca o vită. Nu tu concediu, nu tu 
restaurant. Stăteam în Bucureşti pe 40 de grade. Copiii au 
ieşit oameni, sunt licenţiaţi toţi, dar... parcă se putea şi 
altfel. Cum spuneai dumneata... N-aş fi recunoscut-o în 
ruptul capului. În viaţa mea n-am dat o bucată de pâine 
unui cerşetor. Când a murit socru-meu, n-am făcut pomeni. 
Ne-a huiduit lumea. Da, se putea şi altfel... 

Pieptul sfrijit al economistului sălta zbuciumat. Nu-l 
auzea pe Ciolac. Ochii mici ai acestuia rătăceau în trecut, 
contabilizau: 

— Acum îmi pare rău. Sincer. Banii ăia... Nici măcar nu 
m-am bucurat de ei. La treizeci de ani, mama a rămas 
văduvă. A fost al doisprezecelea copil al unei familii bogate. 
Averea au luat-o fraţii mai mari. Când se căsătoreau ei, 


mama era un copil. Părinţii credeau că până o ajunge de 
măritat, or să strângă alte acareturi. N-au mai apucat. Au 
murit de febră tifoidă. Şaptesprezece ani s-a judecat mama 
cu fraţii ca să pună mâna pe ce i se cuvenea. Nu pot să spun 
c-am dus-o prea greu. În orice caz, nu penibil. Dar ce 
însemna în copilăria mea chiria unei case, nişte bijuterii de 
familie şi câteva mobile mai acătării! M-a crescut în cultul 
bogăției. l-am preluat deviza. „Banii, ăştia ţi-s paşaport în 
viaţă!“ Asta nu are nimic de-a face cu avariţia. Când m-am 
văzut cu douăzeci şi cinci de mii de dolari, credeam că l-am 
apucat pe Dumnezeu de-un picior. Da, bani blestemaţi. 

Acum zece ani, încă puteam să mă însor. O nefericită, una 
Angela. Funcţionară, divorțată, cum sunt cu miile în 
Bucureşti. Vârsta critică, 40-45 de ani, ştearsă, gospodină, 
coafor săptămânal, rochiţe bunicele, inel de aur gol pe 
dinăuntru, garsonieră cât o cutie de chibrituri, telefon şi 
televizor, o mie cinci sute pe lună, economii la CEC. 
Speriată că vine bătrâneţea, speriată de singurătate, 
dezamăgită de primul soţ, pe undeva regretându-l. 

Angela asta ar fi dat orice să se mărite. O înnebunea 
odaia pustie, invidia orice femeie întâlnită pe stradă cu o 
plasă plină din care ies sticle cu ulei, margarină, morcovi, 
pungi de zahăr şi orez. Însemna că are o gospodărie a ei, 
înţelegi, un bărbat şi copii pentru care să robotească. 
Nenorocita n-avea ce face cu timpul liber. Venea de la 
serviciu şi începea să plângă, îi era teamă de azil, de 
concedii searbăde la Govora şi Sovata, de duminici lungi, 
apăsătoare, când nici măcar telefonul nu sună. 

— De ce nu te-ai însurat cu ea? întrebă Ciolac. 

— M-am obişnuit să trăiesc singur. Şi nu mă interesau 
actele de caritate. Am tabieturile mele, sunt cam 
bolnăvicios din fire, mă îngrijesc, la două săptămâni îmi pun 
ventuze pentru orice eventualitate, beau în fiecare zi ceai 
de sunătoare. Protejează ficatul... În fine, nu ştiu cum ar fi 
văzut ea toate astea. Acum, îmi pare rău. 

— Ai mai întâlnit-o? 


— Da, în vară. Pe Griviței. Schimbase Fram-ul cu un Zil. 
Asta-i tot ce i se întâmplase în ultimii zece ani... 

Economistul rămase pe gânduri. Semăna cu un şoarece 
singur, trist. Şopti: 

— Nimic... Nimic... 

Ciolac îşi privi instinctiv ceasul. Constată firesc: 

— Încă 40 de minute! 

Celălalt ridică din umeri. Repetă absent: 

— Nimic... 


Faţa lui Iustin Făgădău era scăldată în lumină. Privea 
transportat, undeva sus, deasupra capetelor oamenilor. 
Bolborosi cu mâinile împreunate peste crucea de la piept: 

— Dumnezeu n-a îngăduit încă o fărădelege. Ne-a arătat 
chipul, alungând ispita. Tot ce-a fost păcat s-a alungat din 
inima noastră. Cu suflete neprihănite ne vom înfăţişa Lui. 
Sunt fericit că mi-a fost dat să trăiesc această zi. 


Nichita Dumitrescu se trezi brusc. Visase probabil ceva 
căci începu din senin să cânte războinic, cu mâna dusă 
goarnă la gură: 

— Tu-tu-tu-tu-tu! 

Elena Hagianu se strânse lângă bărbatu-său: 

— Bietul bătrân, el e fericit. Am să-ţi spun ceva. Mi-a fost 
grozav de frică. Acum sunt liniştită. 

— Îmi pare bine, răspunse plictisit Hagianu. 

— Auzisem mereu că... înainte de asta, pogoară o linişte. 
Natura... Aşa cum după ce ai îmbătrânit, nu-ţi mai e groază 
de bătrâneţe. 

— Mie mi-a fost tot timpul. 

— O, Dim, râse Elena Hagianu, tu n-ai fi fost niciodată 
bătrân. Îl privi plină de duioşie: N-ai fi fost nici la o sută de 
ani. 

— Cine mai trăieşte azi o sută de ani... 

— Tante Mathilde împlinise nouăzeci şi şase. Dacă nu era 
gripa din '57, o mai ducea. A rămas lucidă până-n ultima 


clipă. Mă ţinea de mână. Îi era teamă să moară, îi părea 
rău. „Dacă aş şti că după mine nu mai e nimic, mi-ar fi mai 
uşor.“ 

— Altă lume îngână absent Hagianu. 

— Într-adevăr... Spune-i azi cuiva că în toată viaţa ei n-a 
pus o singură dată piciorul pe caldarâm - cupeu sau 
automobil - că n-a vorbit niciodată cu cineva care nu-i 
fusese prezentat... 

— Feudală! 

— Ştiu, Dim, dar nu era vina ei. Aşa a fost crescută. Şi pe 
urmă, avea atâta stil... Cu câtă eleganţă servea ceaiul! 
Inegalabilă! Şi mersul de regină... 

Hagianu se strâmbă: 

— Asta nu l-a împiedicat e bărbatu-său s-o părăsească. 

— E un destin, Dim. lar acum... Glasul i se frânse: Nu se 
putea altfel. Omul acesta, Diamantopol, a suferit îngrozitor. 

Hagianu nu răspunse. Nevastă-sa îl măsură câteva clipe 
cu ochi miopi. Întrebă încet: 

— Nu-i aşa, Dim? 

— Da, oftă celălalt ridicându-se. Aşa e. Nu se putea altfel. 


— Nimic! exclamă pe neaşteptate Vasile Mareş 
împroşcând cu salivă. 

Ochii recăpătaseră expresia lucidă: 

— Nimic! Ăsta-i bilanţul! Cu asta ne alegem şi eu, şi 
dumneata. Am umblat cu limba scoasă după un scaun în 
galeria celebrităților. Am şi ucis pentru asta. Ei şi? Oare 
Shakespeare aude în groapa lui, osanalele urmaşilor? 
Posteritatea înseamnă ceva doar pentru supraviețuitori! Ce 
farsă lugubră! Parcă am fost legat la ochi. Se uită la infirm 
rostind încet: Lucrurile astea nu ni le spune nimeni. 


Nina Aldea se ghemui lângă doamna Hagianu. Părea 
complet doborâtă. Buclele desfăcute îi atârnau în laţe 
umede pe lângă obrajii livizi. 


« 


„Ce tânără e!“, gândi bătrâna. O privi plină de 
compasiune: 

— Ce se întâmplă, fetiţo? 

Stewardesa nu răspunse. 

— 'Ţi-e greu, ştiu, ne e greu şi nouă. Spun prostii, dar 
peste... Elena Hagianu ezită: Peste o jumătate de oră, nimic 
nu va mai conta. 

Fata dădu din umeri. 

— Altceva... Glasul era răguşit: Sunt sfârşită şi nu mă pot 
dumeri. În două zile s-au întâmplat atâtea... Mai mult decât 
într-o viaţă. Fana... Înghiţi în sec: Arestarea ei, moartea lui, 
şi acum noi... Ceasurile astea... Poate am înnebunit. 

— Gândeşte-te la bietul nenorocit. Arătă cu bărbia spre 
Diamantopol: Ce a însemnat existenţa lui? Gândeşte-te 
bine. E aproape tonică. 

— Tonică?! 

— Da, draga mea. Nu s-au inventat vreodată suferinţe 
mai mari decât cele prin care a trecut el. În locul lui, aş fi 
preferat moartea de o sută de ori, de o mie de ori. Desigur, 
eu n-am fost niciodată o Jeanne D'Arc. 

— Nici eu, şopti rătăcită Nina Aldea. 

— Cu atât mai mult. Încearcă să-ţi închipui că ai fost 
scutită de un întreg şir de tragedii. E un efort de imaginaţie 
dar uneori o moarte timpurie sau oportună poate 
reprezenta un cadou divin. N-ai auzit de atâtea ori în jurul 
dumitale: „mai bine murea înainte să...” Oftă: Oare ne-a 
rămas altceva? 

Stewardesa aruncă o privire spre infirm. Se uita în 
noaptea de dincolo de hublou şi nu i se vedea faţa. Trupul 
inert semăna mai mult ca oricând cu o cârpă. 

— Nu, nu ne-a rămas. Dar măcar Diamantopol... El, s-a 
ales cu ceva? 

Elena Hagianu clătină capul: 

— El singur o ştie. A visat să facă justiţie, o compensație 
răsunătoare. Se mulţumeşte acum doar cu principiul. 
Zâmbi: Şi cu noi, poate. Suntem toţi alături de el. 


Tăcu îngândurată. Spuse într-un târziu, fără să-şi dea 
seama dacă Nina Aldea o ascultă sau dacă se mai afla lângă 
ea. 

— Toată viaţa am crezut în oameni. Nu m-am înşelat. 


lacobescu pocni din buze: 

— Pleacuri! Eu nu m-am luat niciodată în serios. 

— Îţi place să pari aşa. În fond, eşti altfel. Poate cel mai 
bun dintre toţi. 

Caricaturistul începu să râdă: 

— 'Te înşeli, zău te înşeli. N-am făcut nimic în viaţă. M-am 
distrat doar cât m-au ţinut puterile. Un singur lucru pentru 
care mă pot felicita: i-am lăsat şi pe alţii să trăiască. În sens 
vulgar, sunt un epicurian de duzină. Nici un act de eroism 
în şaizeci de ani. Ăştia, în felul lor, sunt nişte martiri. Au 
luptat pentru ceva, au construit, au zămislit. Copii, bătaie 
de cap... Mii de chestii care-ţi umplu viaţa, îţi apasă umerii. 
Eu, de când mă ştiu, am avut doar grija mea. M-am amuzat, 
am răscolit lumea, dacă într-o zi n-am avut chef să mă scol 
din pat, nu m-am sculat, dacă mi-a căşunat să stau o vară 
întreagă la Constanta şi să mă uit după fâşneţe, aşa am 
făcut. Munca mea a fost o jucărie. Poate, zic poate, aş fi 
izbutit mai mult dar n-am avut timp. Arta serioasă nu se 
împacă cu vânzoleala pe toate meridianele globului. Aia 
cere studiu, eforturi, încercări. M-am prostituat la modul 
cel mai rentabil. Caricaturi, afişe, reclame. Rahaturi! 

Diamantopol îl măsură curios: 

— Regreţi? 

— Deloc. În artă nu există rataţi ci doar lipsă de vocaţie. 
Dacă ar fi fost într-adevăr, ceva de capul meu, dacă aş fi 
avut ceea ce în general se numeşte foc sacru, încremeneam 
într-un atelier cu pensula în mână. Nu-mi mai ardea nici de 
crocodili, nici de fluturi exotici. Mi-am urmat chemarea şi 
nu-mi pare rău. Am avut noroc. Până şi cu nevastă-mea am 
nimerit-o. M-am însurat la patruzeci şi cinci de ani. E 
ingineră. Niciodată nu mi-a cerut mai mult decât aş fi fost în 


stare să-i dau. M-a luat aşa cum sunt şi ne-am înţeles 
admirabil. 

— Probabil aşa arată fericirea. 

— Hm! ricană lacobescu. Asta aduce puţin a suficienţă. 
Nu ştiu dacă sunt fericit. În orice caz, mă accept fără 
convulsii de conştiinţă. Cum spuneai dumneata, e o chestie 
să împlineşti şaizeci de ani şi să poţi afirma c-ai dus-o 
grozav de bine. Providența a făcut destul pentru mine. Aş 
mai fi dorit să trăiesc 10-15 ani, e adevărat, dar nu poţi 
miza la infinit pe acelaşi număr. Îngerul meu păzitor, pe 
unde o fi, s-a plictisit probabil şi el. 

Infirmul zâmbi: 

— Esenţial e că nu ţi-e teamă. Acum. 

— De ce mi-ar fi teamă? De judecata divină? Chiar dacă 
ar exista, sunt înaintea mea alte dosare pe rol, mult mai 
consistente. Esenţial e altceva: n-am regrete. N-am lăsat, 
acolo jos, nimic neterminat. Rânji: Pentru că n-am început 
nimic... Dar nu asta vroiam să spun. Şi nu despre mine. 

Se uită la Ciolac şi la Oprişan: 

— Ca să fiu sincer, încerc o mare surpriză. Credeam că 
mă pricep la oameni. Ăştia doi m-au dat peste cap. 

Diamantopol surâse neutru: 

— Mda... 

— Trebuie să recunoşti, e un succes formidabil, nesperat! 
Ai toate sufragiile de partea dumitale. La urma urmei, toţi 
sunt gata să moară de dragul unei idei care nici măcar nu le 
aparţine. 

Infirmul îşi ridică încet pleoapele: 

— Oare? 


Capitolul XIX 


PLEDOARIE PENTRU CRIMĂ 


Miss Dorothy James-Porter lăsă căţeluşul pe fotoliu apoi 


cu gesturi largi îşi privi ceasul care-i atârna la gât. Exclamă 
tare: 

— 37 de minute! 

Ceilalţi tresăriră. 

Pe buzele caricaturistului se înghesuiră cuvinte groase, 
birjăreşti. Femeia cu gura ţuguiată şi cățelul alături, un 
ghem alb, viu, era odioasă. Sugera o figură aproape clasică. 
Altădată, soţii Hagianu sau Val lacobescu s-ar fi amuzat 
contemplând-o discret. O englezoaică şuie, între două 
vârste, a cărei copie o poţi întâlni în aproape toate 
metropolele de interes turistic, în hoteluri de mâna a doua. 
La Cairo, la Roma, la Paris sau pe puntea unui transatlantic, 
plimbând cu importanţă o existenţă fără importanţă, 
inventându-şi țeluri, lozinci, drapele fluturate pătimaş. O 
doamnă care-şi aşteaptă victimele întinsă într-un şezlong, 
pentru a le vorbi pe nerăsuflate de lady M. sau Sir Arthur, 
de mister Midleton, trecând apoi repede la verişoara Mary 
şi vecina ei, bătrâna doamnă Hastings. Afirmaţii excentrice, 
năucitoare, de genul: „Mister Edwards a murit plin de 
demnitate la optzeci şi nouă de ani, după ce înainte s-a 
pieptănat cu cărare. Nimeni, bănuiesc, nu poate pretinde 
mai mult“, lasă interlocutorul cu gura căscată. Omul 
încearcă vag să înţeleagă despre ce este vorba. Nu 


izbuteşte, scutură din cap, cere un whisky dublu şi bagă o 
monedă în tonomat care începe să urle şi tocmai asta îi face 
bine. 

Miss Dorothy James-Porter repetă tare: 

— 37 de minute! Este momentul să vă hotărâți! 

Scotoci în poşeta de voiaj cadrilată şi scoase un flacon 
mic cu buşon metalic. 

— Întâmplător, vă pot fi de folos. Sunt debilă, şi doctorul 
meu mi-a recomandat tonice. Am aici stricnină. E o doză 
suficientă. Chicoti: Abia am început sticluţa. Un adevărat 
noroc! 

Ridică sus de tot flaconul ca să poată fi văzut. 
Diamantopol se întoarse greu. O privi lung, curios. Femeia îi 
suportă nestingherită privirea. 

— Ce? bolborosi îngrozită Nina Aldea. Ce spui?! 

— Stricnină, răspunse senină englezoaica urmărindu-i 
buzele. Arătă spre infirm: Acest gentleman nu se va chinui 
deloc. Un pahar de apă şi gata. Mult mai amabil decât o 
strangulare sau chiar un glonţ. Sunt procedee barbare. Am 
detestat totdeauna mijloacele brutale, lipsite de eleganţă. 

lacobescu rânji sinistru: 

— Femeile! Aceşti îngeri căşti... 

— Mister Diamantopol trebuie să înţeleagă. Nu are nici 
un sens să moară unsprezece indivizi în loc de unul singur. 
Un mic sacrificiu pentru care, sunt sigură, începe să fie 
dispus. Este doar un om cu atâta bun simţ! lar noi nu 
pretindem nimic extraordinar. 

— Nu-şi dă seama ce spune! interveni sufocată Elena 
Hagianu. E odios! 

Miss Dorothy James-Porter zâmbi cu părere de rău: 

— Sunt convinsă că fiecare din noi ar proceda la fel 
pentru prietenii săi. Dar nu toţi avem acest noroc. Calitățile 
noastre cele mai bune rămân ascunse pentru că nu se ivesc 
prilejuri. Îmi închipui ce satisfacţie trebuie să simtă mister 
Diamantopol. Câtă mulţumire de sine! Îl invidiez! 


— E acolo otravă suficientă pentru doi, sugeră prin 
semne caricaturistul. 

—  Câtă ipocrizie! se minună Ciolac cu ochii la 
englezoaică. 

Femeia zâmbea radios: 

— Sunt sigură că dragului nostru prieten nu-i venise 
ideea. Ei bine, noi i-am oferit-o. Se adresă expeditivă 
stewardesei: Eşti atât de bună să aduci un pahar cu apă? 
Eu, una, am învăţat un lucru. Dacă trebuie să faci ceva, e 
bine să-l faci cât mai repede. Ne vom simţi după aceea 
extrem de uşuraţi. 

Fata nu se clinti şi englezoaica o privi contrariată. Se uită 
apoi la ceilalţi, solicitându-le sprijinul. 

Scârbit, lacobescu îi întoarse spatele: 

— E fenomenală! Pur şi simplu mă depăşeşte! 

— Bestie! bâlbâi absent Oprişan cu nasul în fular. 

Iustin Făgădău îşi crăpă pleoapele congestionate: 

— Nu reuşesc să înţeleg. Să-ţi fie milă de un câine, de o 
pisică şi totodată să poţi fi atât de crud! 

Miss Dorothy James-Porter rămase în expectativă câteva 
clipe apoi se ridică brusc şi înaintă spre grup cu un aer 
hotărât: 

— Nutresc speranţa că m-am exprimat destul de limpede. 
Domnul Diamantopol are nevoie de un mic ajutor ca să 
plece cu conştiinţa împăcată. Dumnealui a înţeles, sunt 
sigură, că pe oamenii aceia morţi nu-i mai poate ajuta 
nimeni. În timp ce noi avem dreptul să trăim. 

— Lasă-ne dracului în pace! mârâi Oprişan. 

Caricaturistul surâse vag. Întâlni privirea lui Hagianu 
care trecu peste el, mai departe. Diamantopol rigid, 
aproape că nu respira. 

Nichita Dumitrescu mărşăluia jalnic în culoarul dintre 
fotolii, târându-şi picioarele. Fularul roşu, angorat, îi flutura 
pe spate. 

— Un mic efort, domnilor, şi totul se va sfârşi cu bine. În 
maximum 15 minute, vom fi din nou pe pământ. 


Mareş vorbi ca din transă, cu ochi goi: 

— N-am nici un interes să mă întorc. 

— Cred şi eu, râse caricaturistul. 

Femeia îi privi deconcertată. Hagianu îi explică cu gesturi 
semnificative: 

— l-a asasinat pe cei doi piloţi. 

— Decât să-mi petrec restul zilelor prin puşcării, continuă 
scriitorul, mai bine crăp naibii acum! Eu mi-am încheiat 
socotelile. 

Miss Dorothy James-Porter rămase o clipă interzisă de 
argument, apoi începu să râdă nervos: 

— Ce prostie! Dumnezeule mare, ce prostie! Dar ce te 
poate împiedica să afirmi că mister Diamantopol i-a omorât 
pe piloţi şi după aceea s-a sinucis? Toţi aceşti gentlemeni şi 
bineînţeles eu, vom confirma. 

Îl privi triumfătoare. 

lacobescu căscă ochii aiurit. Desenă în aer un semn de 
întrebare: 

— Cum vine asta? 

Englezoaica izbucni într-un şuvoi de cuvinte: 

— V-am explicat, doar! Vom da vina pe mister 
Diamantopol. Este suficient de generos pentru ca acest 
amănunt să i se pară un fleac. Lui tot nu-i mai pasă. Şi 
înţelegem cu toţii că asasinarea piloților reprezintă un 
accident. O rătăcire de moment. Nu avem de-a face cu un 
criminal de profesie. Îi dăm posibilitatea să se îndrepte. 


— Şi cine va ucide practic? îi scrise Mareş într-o engleză 
foarte aproximativă. 

Femeia îşi arătă dinţii până la măsele: 

— Oh, sper din toată inima că mister Diamantopol va 
înţelege purtarea la care avem dreptul să ne aşteptăm din 
partea lui. Va bea singur doctoria. 

— Nu cred deloc c-o s-o facă, clătină din cap scriitorul. 

Dorothy James-Porter căscă ochii de parcă ar fi încercat o 
mare surpriză: 


— Într-adevăr? În fine, suntem obligaţi să ne aşteptăm la 
orice. Ei bine, atunci vom trage la sorţi, francezii au o 
veritabilă slăbiciune pentru acest procedeu. Va aranja toată 
afacerea persoana care se va nimeri. Scotoci în poşetă: 
Cred că mai am o monedă. 

— Absurd! scrise Mareş. Mai devreme sau mai târziu 
ceilalţi vor trăncăni. 

Englezoaica îl privi lung. Exclamă dintr-odată bătând din 
palme: 

— Am găsit! Miss Stevenson obişnuieşte să afirme: „E 
imposibil ca reflecţiile tale să nu ducă la un rezultat. Din 
nenorocire oamenii sunt destul de leneşi pentru a cugeta.“ 
Mă surprinde chiar că nu m-am gândit de la început. Vom 
participa toţi la această mică afacere. O garanţie, la care 
sper că nu veţi găsi obiecţii. 

Mareş îşi înghiţi saliva: 

— Adică? 

— Dar e atât de limpede. Vom turna toți stricnină în 
paharul lui Mister Diamantopol. 


— Cum poate să le întoarcă, domnule! se minună 
Pantelimon-Ciolac nu fără admiraţie. 

Hagianu dădu din umeri: 

— Ţi-am spus eu? E plină de impulsuri nobile. Ăştia când 
încarcă arma, intonează psalmi şi încearcă să te convingă 
că Isus purta un colt 41 la şold cu care trăgea în zarafi. 

Doamna Hagianu se aşeză lângă Diamantopol: 

— Femeia asta are o fantezie macabră! Mi-e ruşine 
pentru ea! Aş vrea să înţelegeţi. Eu şi soţul meu. Roşi. Pe 
obrazul ofilit, valul de purpură părea zdrenţuit: Vă bucuraţi 
de toată simpatia noastră. 

Infirmul îi mulţumi din ochi. De buze îi atârna acelaşi 
zâmbet sceptic. Se uită discret la Mareş. Privirea nu mai 
era apatică. Părea înviorat. Scriitorul întrebă pentru prima 
oară, aparent fără interes: 

— Cât o fi ceasul? 


lacobescu îl măsură circumspect: 

— Ce-ţi pasă? 

— Încă 35 de minute! răspunse mecanic Ciolac. 

— La urma urmelor, dumneata ai o obligaţie, argumentă 
englezoaica în continuare agăţându-se de Mareş. Să 
îndrepţi ce ai făcut, să te căieşti. Oamenii aceia au avut o 
familie. Ai să te dedici lor. 

Scriitorul zâmbi nesigur: 

— E ceva. Nu-i chiar atât de lipsită de logică. 

Miss Dorothy James-Porter supralicită: 

— Toţi avem datorii, dar a dumitale e cea mai importantă. 
N-ai dreptul să fugi din faţa ei. 

Puţin câte puţin, cei doi se izolaseră. Câţiva paşi îi 
despărţeau de grup. 

— Are dreptate, bâlbâi răguşit Mareş. Le voi căuta 
familiile. Toată viaţa mea va dobândi un nou ţel. Da, aşa voi 
face... 

lacobescu se cutremură de silă: 

— Credeam că eşti doar dement. Un criminal dement. Ar 
fi fost o scuză. Dar m-am înşelat. Eşti o canalie josnică! 

Mareş se  scutură instinctiv de parcă  injuriile 
caricaturistului, concrete, îi rămăseseră pe trup. 

Englezoaica se aşeză mai aproape de el. Câştigase un 
aliat şi parcă-i era teamă să nu se răzgândească, să nu se 
întoarcă în tabăra adversă. 

— E de ajuns un pahar cu apă. Mă surprinde că mister 
Diamantopol nu vrea să ne dea o mână de ajutor. Ar fi spre 
binele tuturor. Trebuie să faceţi un mic efort! 
Încăpăţânarea mi se pare în momentele acestea o 
comportare nestăpânită. 

lacobescu încleştă pumnii: 

— Dacă nu tace, o strâng de gât! 

— La urma urmelor, e un punct de vedere, ridică din 
umeri Hagianu. Las-o în pace să trăncănească. 

Nevastă-sa îi aruncă o privire surprinsă. Rămase cu gura 
uşor întredeschisă. Pe buzele lui Diamantopol, zâmbetul se 


accentuă. 

Oprişan îşi strânse haina în jurul trupului: 

— Evident, o simplă opinie. Aşa au fost crescuţi, duri, ştiu 
să taie în carne vie. 

—  Negustori, domnule, observă Ciolac. Au, nu-i aşa, 
simţul valorii. Ăştia operează matematic, cu creionul în 
mână, fără chestii sentimentale. 'Tat-su să fie, la o adică, şi 
ţi-l execută. Nimeni nu-i aplaudă, fireşte, e o chestiune de 
mentalitate pe care noi o înțelegem, fără îndoială, mai greu. 

Făgădău îşi pipăi crucea de la piept. Rosti deprimat: 

— Poate că ne-am bucurat prea devreme. Rugăciunea 
noastră. 

— Ce mai aşteptaţi? Glasul englezoaicei îl acoperi: În 
curând vom fi unsprezece cadavre. Este în puterea noastră 
să alegem: unul sau unsprezece. 

— 31 de minute! anunţă încet Ciolac. 

Infirmul se răsuci spre lacobescu: 

— Tot nu-i limpede? 

— Da! exclamă înfierbântat Mareş. De aici înainte, voi 
lupta până la ultima picătură de sânge. 

— Pentru ce, boule? îl repezi caricaturistul. 

Scriitorul nu-l auzi. Privea sticlos, undeva sus. 

— Dar _ trebuie să înţelegeţi, mister Diamantopol. 
Englezoaica trecuse la atac frontal, adresându-i-se direct: 
Nu vă cerem - repet - decât un mic efort. De ce vă opuneţi? 
Aveţi posibilitatea să faceţi un lucru extraordinar. 

lacobescu fluieră stupefiat. Ciolac, comentă: 

— Îndrăzneală! Ce mai, domnule, au îndrăzneală! Asta nu 
le-o poate contesta nimeni. 

Femeia flutura sticluţa gesticulând larg. Diamantopol se 
uita la ea ţintă fără să spună o vorbă. 

Privire grea în care nu era nici dispreţ, nici revoltă, nici 
repulsie. Nimic în afară de înţelegere. O înţelegere de 
factură specială. 

„Pentru el nu mai există surprize, gândi Elena Hagianu. E 
de ajuns să-i vezi ochii. N-am întâlnit niciodată o astfel de 


privire. Emană un scepticism patetic, o resemnare 
abstractă faţă de tot ce reprezintă natura umană, universul 
ei.“ 

Se întoarse spre Hagianu. Sprânceana încremenită îi 
schimba obrazul. 

— Dim, exclamă stins. Tu nu spui nimic? 

Bărbatul îşi muşcă buzele. Miss Dorothy James-Porter 
continua să pledeze înflăcărat, căutând argumente cât mai 
convingătoare. 

— Atitudinea dumneavoastră trădează un egoism de 
care, hotărât, nu vă credeam capabil. Gândiţi-vă că la urma 
urmelor vă cerem un fleac. Oricum, v-aţi hotărât să muriţi. 
Ei, făceţi-o de dragul nostru cu zece minute înainte! 

— E formidabil cum pune în ecuaţie, şopti Oprişan în 
urechea lui Ciolac. Arătă-mi o singură fisură în logica ei. 

— Explicaţi-mi cel puţin punctul dumneavoastră de 
vedere, continuă englezoaica pulverizând stropi de salivă. 
Dorinţă, simplu retorică, pentru că, peroră mai departe fără 
să răsufle: Încăpăţânarea nu duce la nimic bun în viaţă. 
Fostul meu logodnic, mister Bernard Dodley, a fost un 
îndărătnic. Ei bine, nu a progresat deloc din această cauză. 
Acum se află în Alaska. 

— Nenorocitul! observă caricaturistul. Cred că nici acolo 
nu se simte destul de departe. 

Femeia se aplecă peste Diamantopol: 

— Ce urmăriţi? Vreţi să murim? Da? 

— Cucu! exclamă pe neaşteptate Nichita Dumitrescu 
prăpădindu-se de râs. Cucu! 

Râdea cu lacrimi, cuprins de-o veselie grozavă. 

Mareş izbi cu pumnul în fotoliu: 

— Voi fi părintele lor! Câţi pot să fie? Trei? Patru? Voi face 
totul pentru ei. 

— Ce să faci?! urlă Nina Aldea. Şi pentru cine? Piloții n- 
aveau copii, nici familie. Pentru cine atunci, nemernicule! 

— Copiii mei sunt mari, nu mai au nevoie de ajutor, o 
ignoră Mareş. Îmi voi smulge bucata de la gură, ultima 


picătură de sânge. O misiune nobilă căreia mă încredinţez 
cu totul. Se opri pentru a da mai multă pondere cuvintelor: 
Aceasta este calea pe care suntem obligaţi s-o urmăm. Nu 
umblaţi după fantome! Viaţa cere viaţă! Trebuie să trâim! 

lacobescu se răsuci fulgerător. În ochi avea sclipiri 
drăceşti, părul îi cădea răvăşit pe frunte. Se desfăcu ca un 
arc, ca o supapă care cedează. Lovi cu sete. Mareş se 
clătină şi căzu. 

—  Ucigaşule! strigă caricaturistul. Nu-ţi ajung două 
crime? 

Ceilalţi îi urmăreau muţi. Nina Aldea şi doamna Hagianu 
plângeau. Nichita Dumitrescu îşi izbi palmele: 

— Cucu! 

Englezoaica luă o gură de aer. Şopti, trăgând speriată cu 
ochiul la lacobescu. 

— Avem cu toţii obligaţii, mister Diamantopol. Amintiţi-vă, 
vă rog, de asta. Eu conduc un institut de binefacere. Sase 
sute de bieţi micuţi faţă de care am o datorie. Sunt situaţii 
când nu poţi să te gândeşti doar la tine. Şase sute! E o cifră 
care, sper, vorbeşte de la sine. 


— Încă 30 de minute! spuse Ciolac părând că nu se 
adresează nimănui. 

Băgă în buzunar ceasornicul plat. Mareş încă nu-şi 
revenise de pe urma loviturii. Se ţinea de obraz privindu-l 
fix pe Iacobescu. Oprişan tresări parcă trezit din somn. Îşi 
scoase nasul din fular. Ochii mici îşi redobândiseră 
mobilitatea. 

— Cât ai spus? 

— 30 de minute! repetă contabilul. 

— Da, înghiţi economistul. Şi din nou: Da... 

Hagianu trase din ţigară. Întrebă crispat: 

— Adică? 

Oprişan se vâri între umeri. 

— Nimic. Râse nervos: Cred că... Hm... 


lacobescu îi aruncă o privire subţire şi celălalt se dădu 
câţiva paşi înapoi. 

— Obişnuiai să te exprimi mai limpede. Ce vrei? 

— În fond cine eşti dumneata să repezi pe toată lumea? 
izbucni piţigăiat economistul. 

— Ce vrei? repetă lacobescu întărâtat. 

— Faci uz de forţă, îţi impui voinţa, ne bagi pumnul în 
gură... De ce? La urma urmelor e viaţa noastră la mijloc şi 
avem dreptul la o opinie personală. 

Caricaturistul apucă braţele fotoliului: 

— Spune ce vrei! 

— Suntem aici unsprezece oameni. Să punem la vot. 
Majoritatea... 

— Opinia ta ne interesează, îl întrerupse celălalt brutal. 
Lasă-i pe ăilalţi! 

Diamantopol ridică uşor sprâncenele. Declară pe un ton 
ciudat, aproape blând: 

—  Vorbiţi, domnule Oprişan. Aveţi într-adevăr acest 
drept. Eu nu mă supăr... 

Economistul strâmbă din nas: 

— N-am nimic cu dumneata. Ce să am? Dar e o chestie de 
principiu. 

— Cam târziu pentru astfel de dezbateri, ricană Hagianu. 

Englezoaica îşi plimba privirile încercând să înţeleagă. 

— 28 de minute! anunţă Ciolac. 

Oprişan prinse curaj. Arătă spre englezoaică: 

— Tâmpită asta, într-un fel raţionează sănătos. 

— Aha! făcu  lacobescu. Continuă, băieţaş! Devii 
interesant... 

Economistul îşi înghiţi saliva. 

— Pe dracu” acela alb, Potra sau cum naiba îl cheamă, nu 
mai pune Diamantopol mâna în veci. 

— Până aici suntem de acord. Şi? 

— Pe chestia asta ne sacrifică pe noi. Dacă eşti aşa 
deştept, explică-mi legătura. 


— "i se pare mai normal să-l sacrificăm pe Diamantopol, 
nu-i aşa? 

— Eu nu vreau să sacrific pe nimeni. 

— Atunci taci din gură şi vezi-ţi de treabă. 

lacobescu se întoarse ostentativ cu spatele. Chipul 
economistului se schimonosi de furie: 

— M-am săturat până în gât de aerele dumitale! Nu mă 
interesează să fiu victima unor ambiţii. Dacă ai chef de 
justiţie, n-ai decât! Auzi! Să mă sinucid acum pentru nişte 
fantome! Asta-i cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o 
vreodată! 

— Bun, interveni Hagianu. Cum vezi dumneata practic 
problema? 

Oprişan se eschivă: 

— Să punem la vot. 

— Inutil! Sunt doi, probabil trei, contra opt. 

— Nu se ştie, rânji economistul. 

Se auzi glasul lui Făgădău: 

— Vorbeşte limpede, fiule. Eşti dispus să împărţi soarta 
noastră, a tuturor sau consideri că domnul Diamantopol 
trebuie jertfit? Gândeşte-te bine. Există o judecată la care 
ne vom înfăţişa toţi într-o zi. Adăugă moale: Mai devreme 
sau mai târziu. 

— O dilemă, comentă sec Hagianu. Cel mai perfect 
exemplu. 

Nevastă-sa întoarse capul mijindu-şi ochii: 

— Dim... Noi... 

Bărbatul o asigură dând neglijent din mână: 

— Ei? 

Oprişan făcu încă un pas înapoi, apropiindu-se şi mai 
mult de Mareş şi englezoaică. Declară împleticit: 

— Se pare... În fine, nu există decât o singură soluţie. 

Toţi îşi ţineau respiraţia. Val lacobescu, cu trăsăturile 
descompuse, şuieră: 

— Care? 

Economistul îşi lăsă ochii în jos: 


— Diamantopol... Otrava! 


Caricaturistul izbucni într-un hohot de râs îngrozitor: 

— Parcă puteai să te aştepţi la altceva din partea 
şobolanului ăsta? 

— Pleavă! exclamă Hagianu lăsându-se să cadă lângă 
nevastă-sa. Viaţa e un imens rahat! 

— Dim, sunt îngrozită! Atâta ticăloşie... Cum de n-am 
văzut-o? Unde eram eu? Şi de ce trebuie acum, în ultimele 
clipe... 

Nina Aldea respira greu. Dintr-odată, ochii i se aprinseră 
şi se repezi înainte cu unghiile. Oprişan ridică scurt cotul, 
oprind-o. 

— Pisică sălbatecă! Tu ai fost mai bună? 

O scuipă lat, în plin obraz. Stewardesa rămase o clipă 
descumpănită apoi se năpusti din nou. lustin Făgădău o 
prinse de braţ: 

— Nu trebuie, fiica mea! Stăpâneşte-te! 

Nina Aldea izbucni într-un plâns isteric. Se cutremura 
toată. Simţeai în convulsiile acelea, umilinţă, neputinţă, 
tensiunea ucigătoare a ultimelor ceasuri. 

Ciolac îşi regăsi glasul: 

— Ca să vezi!... Nu-mi închipuiam... Ca să vezi! 

— Ce să văd, tâmpitule?! ţipă Oprişan. Că-ţi atârnă ăştia 
funia de gât? Câte vieţi ai de eşti aşa de darnic? Şi voi 
ăştilalţi? Nu dau nici o zi, nici o clipă! N-am de dat! Cine e 
Diamantopol? Frate-meu? Ce-am eu cu Diavolul Alb? Ce mi- 
a făcut? 

— Isprăveşte! urlă Ilacobescu. Tu vorbeşti de viaţă?! Viaţa 
ta meschină! Ptiu! O hazna! 

— Şi ce-ţi pasă? E a mea! Repetă încântat de sensul şi 
sonoritatea cuvintelor: Nu dau un minut, nu dau o clipă! 
Vreau să trăiesc până la capăt! Diamantopol n-are decât să 
crape! Drum bun! Se zgâlţâia din tot trupul: Ha! Ha! Ha! 
Ce credeţi voi? 


Miss Dorothy James-Porter puse mâna pe un pahar. În 
cealaltă, continua să ţină flaconul cu stricnină. 

— Un mic efort, mister Diamantopol. Sunt sigură că am 
început să surprind pe faţa dumneavoastră curajul care vă 
lipsea. Trebuie să fim foarte socotiți cu timpul nostru. Aţi 
putea să ni-l cruţaţi, dându-vă puţin silinţa. Vă va face atâta 
plăcere momentul când în jurul dumneavoastră se vor afla 
doar chipuri radioase. O amintire de neuitat! 

— Mi s-a ridicat un văl de pe ochi, declară Vasile Mareş. A 
trebuit să trăiesc atâţia ani ca să ajung aici. Ce perspectivă 
minunată mi se aşterne în faţă! Voi fi mai mult decât un 
părinte pentru acei copii, un prieten. Banii, viaţa, 
experienţa mea dureroasă, le voi depune la picioarele lor. 

Hagianu căută privirea lui lacobescu. 

— Al dracului! A înţeles foarte bine că n-are pe cine ajuta, 
dar se face că plouă. 

Caricaturistul strângea din dinţi. Iustin Făgădău puse 
mâna pe braţul lui prevenind o izbucnire. Îşi păstrase 
calmul, liniştea obosită. Doar zâmbetul din jurul buzelor 
pleznite dispăruse. 

— Nici o clipă, nici o secundă! repetă mecanic Oprişan. 

Ciolac îşi aduse brusc aminte, şi scoase ceasul. 

— Încă 26 de minute! 

Englezoaica îi surprinse mişcarea. Reluă plină de 
energie. 

— Mister Diamantopol, prezenţa dumneavoastră ne face 
multă plăcere şi sunt convinsă că după aceea vom fi cât se 
poate de dezamăgiţi. Dar nu trebuie să vă gândiţi acum la 
noi. Vom încerca să ne întărim unul pe celălalt. 

— 25 de minute şi 30 de secunde! se auzi vocea 
contabilului. 

— Grăbiţi-vă! exclamă Oprişan. Daţi-i hapul! 

lacobescu schiţă o mişcare. Hagianu îl opri: 

— Cum poţi fi atât de copil?! Cu cine vrei să te lupţi? 

— Îmi vine să vărs! 

— 25 de minute! 


Pantelimon-Ciolac închise cu zgomot capacul 
ceasornicului. Se ridică şi împingându-şi înainte bărbia, 
anunţă cu emfază: 

— Domnilor, după o matură chibzuinţă, nu-i aşa, am ajuns 
la concluzia că nu avem dreptul să ne asasinăm cu propriile 
noastre mâini. Dacă trebuie să moară cineva... Făcu un gest 
larg: Dacă, nu-i aşa, trebuie neapărat... Regret, domnule 
Diamantopol! 

Se apropie de grupul englezoaicei. 


Nina Aldea îşi ridică ochii plini de lacrimi: 

— Nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e scârbă de dumneata? 

Ceilalţi priveau muţi. Mareş, Oprişan, Ciolac şi Miss 
Dorothy James-Porter, strânşi unul lângă altul, abia îşi 
camuflau expresia de triumf, trecuseră peste momentul 
cheie, atunci când încă bolnav de reticenţe, faci saltul în 
gol. Momentul după care nu-ţi mai pasă de nimic. 

— Ca să fiu sincer, rânji Hagianu, mă aşteptam. Mă mir 
că a întârziat atât. 

lacobescu, cu fruntea în pământ, tăcea. lăcere 
amenințătoare cu pumni şi măsele încleştate. Umerii masivi 
se ridicau ritmic sub o respiraţie sacadată. 

— Ispita a fost mai puternică, oftă preotul fără să se 
adreseze nimănui. Doamne, nu lăsa îndoiala să se strecoare 
în sufletele noastre! 

— Oh, mister Diamantopol! Englezoaica părea că dispune 
de resurse inepuizabile. Spuse persuasiv: Doar nu ne puteţi 
refuza acest mic serviciu! Înclin să cred că vă purtaţi 
extrem de egoist şi de superficial. Capitulaţi vitejeşte, faceţi 
un mic efort iar noi vom primi gestul cu recunoştinţă. Exact 
cum spune miss Jackson, consiliera noastră, o fiinţă absolut 
încântătoare: „Nu cunosc nimic mai frumos decât 
recunoştinţa!“ Acest lucru vorbeşte de la sine în favoarea 
ei. 

Ciolac îşi drese glasul: 


— V-am ascultat cu atenţie pe toţi, domnilor. Am cântărit 
obiectiv argumentele fiecăruia. Trebuie să recunoaştem, 
trecând desigur peste sentimentele noastre, domnul 
Diamantopol se bucură în unanimitate de simpatie şi 
sinceră compasiune, trebuie deci să recunoaştem că logica 
şi bunul simţ, nu-i aşa, sunt împotriva domniei sale. Viaţa, 
domnilor, are legile sale de fier pe care le aplică de la 
individ la individ. Unii au ghinionul, nefericirea, să 
nimerească sub călcâiul lor. Ne pare rău, îi deplângem dar 
mai presus de orice există, nu-i aşa, obligaţii sfinte de la 
care nu ne putem sustrage. 

Reluase fără să-şi dea seama tonul demagogic de la 
începutul călătoriei. Construia fraze rotunde, se asculta 
singur, se plăcea cu nesaţ. 

Hagianu îl privi cu dispreţ: 

— Crezi că trebuie să-ţi explici mârşăvia? Lasă-ne 
dracului în pace! 

— Mârşăvie?! Aşa numeşti dumneata un act lucid şi 
responsabil? Nu sunt singurul pentru care viaţa mea 
înseamnă ceva. Am o familie, o nevastă fără serviciu, copii. 

Hagianu se strâmbă: 

— Până mai adineauri erau toţi licenţiaţi, la rosturile lor... 

— Ei şi? se holbă contabilul. Repetă pentru a câştiga 
timp, răscolindu-şi argumentele: Ei şi, domnilor? Există acel 
sprijin moral de care un individ are nevoie până în anii celei 
mai coapte maturităţi şi pe care doar părintele său i-l poate 
acorda. Nu ne putem gândi, nu-i aşa, doar la aspectul 
meschin, material. Şi apoi, lucrez într-un minister. O muncă 
de înaltă calificare şi răspundere. Interesul obştesc trece 
înaintea celui personal. Nu mai vorbesc de obligaţiile pe 
care mi le-am asumat singur, dintr-un dezvoltat spirit 
cetăţenesc: administraţia a trei imobile ceea ce, nu-i aşa, 
presupune o gestiune de zeci de mii, amenajarea spaţiilor 
verzi din perimetrul alocat blocurilor şi mă rog... atâtea 
altele. 


Nichita Dumitrescu, atras de glasul baritonal, se oprise în 
dreptul contabilului. Asculta clipind mărunt, mişcând capul 
de la stânga la dreapta. 

— Desigur, continuă Ciolac, umflându-se în guşă, desigur, 
îl compătimesc din tot sufletul pe domnul Diamantopol. Îşi 
împreună mâinile spre cer şi-ţi venea să crezi că e gata să 
plângă: Desigur, soarta aceasta mă îndurerează profund, 
domnilor, o tragedie pe care anticii, nu-i aşa, anticii... 

— Nichi vrea pipi! îl întrerupse bătrânelul trăgându-l de 
mânecă. 

Dezorientat, Ciolac îl privi buimac: 

— Lasă-mă, dom'le în pace! 

— Toţi avem obligaţii! exclamă tare Oprişan. 

Mareş clătină filosofic din cap. 

— Mă gândesc la copiii aceia. Abia aştept să-mi încep 
misiunea. Voi răscoli în sufletele lor, voi căuta ce e mai bun, 
le voi lumina drumul. 

Doamna Hagianu îşi cuprinse umerii. Chipul sfrijit se 
strânsese într-un pumn. Semăna cu o mumie care în mod 
ciudat se mai mişca, mai putea plânge. Spuse abia auzit: 

— Dim, ne-a mai rămas foarte puţin. Aş vrea acum, ştii, în 
clipele astea să te simt mai aproape. Rămâi lângă mine... 

— Faceţi un efort, mister Diamantopol! Trăim un moment 
straniu şi totuşi noi vă înconjurăm cu căldura sentimentelor 
noastre. Sunt sigură, ultima dumneavoastră dorinţă ar fi să 
nu întunecaţi fericirea prietenilor. Dar mi-e teamă că-n 
curând va trebui s-o gândim şi pe asta. Adunaţi-vă puterile 
şi înghiţiţi acest mic fleac. Nu aş visa altceva decât să fiu în 
locul dumneavoastră. Pot să văd cu ochii minţii întinderea 
necuprinsă de... dincolo. Gestul acesta vă va asigura o bună 
primire. 

Diamantopol tăcea privindu-l intens pe lacobescu. 
Caricaturistul, vânăt la faţă, avea trăsăturile descompuse 
de o durere mai degrabă fizică. 

Oprişan continua să se agite: 

— Daţi-i hapul! Daţi-i hapul! 


Semăna cu o paţachină ale cărei sfori erau trase de un 
nebun. Din nou îşi pipăia fularul şi dopurile din urechi. 
Dintr-odată se opri locului străfulgerat de o idee: 

— Cât e ceasul? 

— Încă 23 de minute! anunţă prompt Ciolac. 

— Unde crezi că suntem? 

— Da... de ce mă întrebi? 

Oprişan se contaminase brusc de panica celuilalt. 

— Păi... la o adică... unde aterizăm? 

— Auzi întrebare? Unde o da Dumnezeu! Traiectoria 
avionului a fost calculată. Cei de jos bănuiesc că a intervenit 
o defecţiune şi în consecinţă toate aeroporturile aflate pe 
traseul nostru ne păstrează o pistă liberă. Încă mai avem 
timp! Putem ateriza la Bruxelles, Haga sau Rotterdam. Ne 
aflăm deasupra Olandei. 

Hagianu trăgea nervos din ţigară. Mâna cu urme de 
schije începu să-i tremure. Miss Dorothy James-Porter se 
întoarse spre grupul de adepţi: 

— Dumnezeu mi-e martor că am făcut totul pentru a-l 
convinge pe acest gentleman. Nici un om de bun simţ nu-mi 
poate pretinde mai mult. Oftă: Trebuie s-o facem noi. 

— Ce mai aşteptăm?! urlă Oprişan. 

— Nichi vrea pipi! 

— Încă 22 de minute 30! 

Ciolac, sub impulsul unei hotărâri subite, se apropie de 
infirm. Îl măsură câteva clipe mângâindu-şi bărbia creaţă. 
lustin Făgădău îl urmărea crispat. Parcă intuindu-i 
intenţiile, declară cu o voce tremurândă: 

— Ia seama, fiule! Cândva vom da socoteală. Vorbele tale 
nu se spulberă acum în vânt! 

Contabilul dădu din mână plictisit: 

— Domnule Diamantopol, vă vorbesc în numele tuturor. 
Sunt clipe când ipocrizia nu-şi mai are rostul. Ajutaţi-ne! 

Infirmul tăcea. 

— Vă conjur, gândiţi-vă la noi. Avem familii, copii care ne 
aşteaptă. Arătaţi că sunteţi generos. 


— Ce vrei să facă? întrebă limpede, cu glas de gheaţă, 
preotul. 

Ciolac arătă spre englezoaică. Desfăcea buşonul sticluţei. 

— Aproape nu are gust. Un singur gest, nu-i aşa. 

Nimeni nu văzu când plecă pumnul lui lacobescu. Un 
pumn formidabil plasat sub maxilarul lui Ciolac care se 
prăbuşi. 


Contabilul luă paharul cu coniac întins de Oprişan. Bău 
lung, dintr-odată, ca necunoscătorii. Un roşu cărămiziu îi 
coloră obrajii surpaţi. 

— E inadmisibil! bâlbâi. Cum îşi permite! Un huligan! 

lacobescu îi aruncă o privire tulbure şi contabilul amuţi. 
Caricaturistul se aşezase lângă Diamantopol. Crispat, 
neclintit, cu umeri puternici făcea impresia că-l apără pe 
infirm de mâini întinse, gata să-l sfâşie. 

Nina Aldea căzuse într-o stare de prostraţie. Trupul 
încremenit era străfulgerat de convulsii. Nu mai semăna 
deloc cu femeia superbă care împărțea zâmbete şi 
îndrumări. 

Echipele erau acum aproximativ egale. Englezoaica, 
Mareş, Ciolac şi Oprişan spre fundul avionului. În faţă, soţii 
Hagianu, stewardesa, caricaturistul, preotul şi 
Diamantopol. Nichita Dumitrescu îşi reluase vechea 
ocupaţie. Măzgălea oameni verzi cu capete mari şi un 
singur ochi. 

— 21 de minute! scânci Ciolac bâţâindu-se de frică. 

O împunse cu degetul pe englezoaică arătându-i ceasul. 
Femeia şi-l verifică pe-al ei şi păru consternată. Două pete 
roşii îi răsăriră pe obraji. Exclamă indignată: 

— Asta este pur şi simplu o comportare plină de dispreţ! 
O atitudine nesăbuită! Nu, oricât m-aş strădui, nu voi găsi 
alt calificativ. Atâta indiferenţă faţă de soarta semenilor tăi 
nu înseamnă generozitate. Ba, aş putea spune că reprezintă 
Chiar contrariul. Aş dori să am cuvinte de laudă pentru 
mister Diamantopol, dar din păcate nu face nici un efort. 


Ciolac încuviinţă dând in cap, fără să înţeleagă un singur 
cuvânt. 

— Cred că asta este cea mai mare crimă! declară 
scriitorul cu vocea lui caracteristică. Parcă vorbea din altă 
încăpere. Să nu-i îngădui cuiva să şi le răscumpere pe ale 
sale. 

— Ambiţii! izbucni cu ură Oprişan. Îşi fac ambițiile pe 
pielea noastră. Şi noi stăm ca nişte tâmpiţi! Ca nişte cretini! 
Ar trebui... 

Se opri brusc aruncând o privire în jurul său. Părea să 
cântărească şansele unei eventuale ciocniri violente cu 
suporterii lui Diamantopol. 

Iustin Făgădău şopti: 

— Oameni... Oameni... 

— 20 de minute! Ciolac holbă ochii ca şi cum nu-i venea 
să creadă. Repetă: 20 de minute! 

Hagianu îşi zvârli capul pe spate şi se ridică hotărât de 
lângă  nevastă-sa. Din câţiva paşi ajunse la grupul 
englezoaicei. Se  aşeză strângând puternic spătarul 
fotoliului din faţă. 


Îl priveau stupefiaţi. Părea ciudat şi dacă stăteai să te 
gândeşti bine, nu găseai nici un fel de argumente, dar 
evadarea lui Hagianu în tabăra adversă stârnise cea mai 
mare surpriză. Nevastă-sa încremenise, nici nu clipea, 
ceilalţi rămăseseră fără grai. 

Gura amară alunecă spre bărbie într-un zâmbet cinic. 
Glasul gutural, cu accente distinse le izbi timpanele: 

— Consider că moartea lui Ovidiu Diamantopol căruia îi 
prezint umilele mele scuze, reprezintă singura ieşire din 
impas. Unica soluţie rezonabilă în momentul de faţă. Pentru 
că timpul e foarte avansat, mi-am închipuit că punctul meu 
de vedere ar contribui la adoptarea unei hotărâri comune. 
Vreau să spun, adoptare grabnică! Ar fi absurd să decideţi 
prea târziu. Rânji: E idiot să murim pentru că ne lipsesc 


eventual două sau trei minute după ce tot ne-am încărcat 
conştiinţa. 

— Dim! suflă sufocată nevastă-sa. 

Pe faţă i se citea neîncredere şi groază. Buzele albe îi 
tremurau. Ochii terni fixau terifiaţi chipul bărbatului: 

— Dim! repetă, înghiţindu-şi eroic lacrimile. Împotriva 
oricărei evidențe părea încă să spere, nu voia să creadă: 
Nu... nu se poate! 

Hagianu o ignoră. Oprişan îşi frecă mâinile de parcă i-ar 
fi fost frig. 

— Are dreptate. Unica soluţie rezonabilă. Doar nişte 
imbecili. 

— Da, confirmă înghițind în sec Ciolac. Nişte imbecili 
care fac pe vitejii! Mai sunt 19 minute, domnilor! Numai 19 
minute! 

Îl surprinse pe Făgădău ştergându-şi discret ochii. 1 se 
adresă iritat: 

— Cred că nu-ţi înţelegi misiunea, părinte! Dumneata, 
nu-i aşa, eşti primul care trebuia să iei o poziţie, nu să 
condamni unsprezece inşi la moarte. 

— Propun să ne asumăm toată răspunderea, interveni 
englezoaica. Nu se poate spune că nu am aşteptat destul. Îl 
vom obliga pe mister Diamantopol să înghită, în sfârşit... nu 
înţeleg de ce trebuie să folosim cuvinte vulgare, indiferent 
de încercările pe care ni le trimite Dumnezeu. Cu adevărat, 
nimic nu se îndreptăţeşte. Va înghiţi pur şi simplu. 

Nina Aldea o privea cu ochi imenşi care nu exprimau 
NIMIC. 

— Hm, făcu Hagianu ridicându-şi piciorul peste celălalt, 
lată o hotărâre care nu poate fi ignorată. Totul e să ne 
grăbim. 

Elena Hagianu reuşi să articuleze: 

— Dim... Nu se poate! 

— "Te înşeli, draga mea. După cum vezi, e perfect posibil. 
Domnul Diamantopol se va sacrifica de dragul nostru. Sau... 


cum era cântecelul acela... ouvre moi ta porte, pour lamour 
du Dieu. 

Se lăsă liniştea. De pe ochii doamnei Hagianu se ridicase 
parcă un văl dezvelindu-i o privelişte  nebănuită, 
înfricoşătoare. Îi scăpă un urlet sfâşietor: 

— Dim! E abject! Tu nu poţi face asta! 

Bărbatul îşi muşcă buza. Figura împietrită de obicei 
tresări... 

— E penibil Dim, suntem în lume! Te compromiţi! 

Elena Hagianu scutură violent din cap. Hohote de plâns îi 
zguduiau trupul plăpând. Trase de şiragul de perle. O 
sufocau. 

— Isterică! mârâi Hagianu. 

Femeia nu-l auzi. Exclamă printre suspine: 

— N-avem voie să facem asta! Nu trebuie, Dim! Viaţa 
noastră... E destul... Să nu murdărim. Îşi împreună mâinile: 
Pentru dragostea... Se înecă: Pentru mine, Dim! Promite- 
mi! Pentru mine! 

Bărbatul o măsură lung. Din ochi îi ţâşneau flăcări. Dădea 
impresia unei fiare care-şi cântăreşte prada, anticipând 
savuros festinul sângeros. 

— Aşa... Va să zică aşa... Cuvintele se rostogoleau ca nişte 
bolovani: Pentru dragostea noastră... Din adoraţie faţă de 
tine! 

— Da, Dim gâlgâi femeia ignorând tonul sarcastic. 

Hagianu îşi pregăti pauza. Declară rar, apăsat: 

— Eşti cea mai tâmpită fiinţă din câte am cunoscut! 

Nevastă-sa încremeni, lovită parcă în moalele capului. 

— Ar trebui să-mi fie milă de tine dar idioţii îmi repugnă. 
Mă fac să vărs. 

În glas îi clocotea ura. Tonul sacadat mergea în 
crescendo. Tot ce fusese zăgăzuit ani de zile ţâşnea la 
suprafaţă cu o violenţă înspăimântătoare: 

— Să vărs, aşa cum mi-a venit toată viaţa numai când te 
vedeam! 


Bătrâna, mută, închise ochii. Bărbatu-său se repezi la ea 
şi începu s-o zgâlţâie de umeri. O scutură ca pe o cârpă. 

— Acum ai să mă asculţi! Ai să afli în sfârşit adevărul! 
Suavul adevăr despre viaţa şi dragostea noastră magnifică! 
Te urăsc! Te-am urât din prima clipă. Pentru faţa ta ca o 
zdreanţă, pentru banii tăi de care am avut nevoie! Pentru 
îmbrăţişările pe care a trebuit să ţi le suport ani de zile şi 
trupul de reptilă respingătoare. Ca să scap de ele, am 
simulat impotenţa. M-ai compătimit discret, ca o cucoană 
mare, nu-i aşa? Pauvre Dim... Ha, ha, ha! În timpul ăsta mă 
culcam cu toate prietenei tale. Da, cheri! Cu Mady, şi Ilinca, 
şi Georgette, până şi cu inegalabila Lise Marcian. Tot 
Bucureştiul crăpa de râs! Se ţinea cu mâinile de burtă în 
alcov. De când aştept să ţi le spun! Mi-era teamă să nu crăpi 
înainte să afli. Odată am pus un pariu. Douăzeci şi cinci de 
sticle Veuve Cliguot lui lliuţă Brătescu dacă reuşeşte să se 
culce cu tine. Da, iubito, îţi aminteşti? Perioada în care îmi 
mărturiseai pudic că vrei să-l eviţi o bucată de timp pe 
nebunul de Iliuţă. E prea insistent... S-a retras brusc şi-a 
plătit sticlele. Ştii ce mi-a spus? „E prea de tot! Miroase a 
moluscă. Nu pot face amor cu o nevertebrată.“ 

Se aplecă. Cuvintele, cu răsuflarea lor ucigătoare, izbeau 
faţa bătrânei. 

— Nu ştii ce voluptate încerc! Acum, când în sfârşit pot să 
ţi le spun. Nu-ţi poţi imagina! Asta nu intră în capul tău de 
păsărică. Te-am urât pe tine, şi pe plodul tău, din adâncul 
sufletului! S-o ştii şi pe asta! Eu l-am azvârlit de pe terasă 
pe avortonul ăla! Se încolăcea ca şi mă-sa... Nu voia să-mi 
dea drumul... Se agăța cu gheare mici, rapace. L-am 
azvârlit cu sete. Merita să-i vezi ţeasta degenerată risipită 
acolo pe ciment... Spectacolul ăsta l-ai pierdut. Râse 
sinistru: Dumnezeule mare! Din dragoste, din dragoste 
pentru tine le-am făcut pe toate! 

Femeia se prăbuşi inertă pe fotoliu. 


Oamenii priveau fără glas trupul mototolit cu chip de 
ceară. 

Respira, inima continua să bată, dar Elena Hagianu 
murise. 


Ţinea ochii deschişi. Două fărâmituri de cenuşă care nu 
mai vedeau. Obrazul fără viaţă, tot trupul prăbuşit acolo 
unde-l azvârlise bărbatu-său devenise un obiect. Lovită, ori 
străpunsă cu cuțitul, femeia n-ar mai fi reacţionat. 
Sentimentul de cadavru căruia n-a avut cine să-i închidă 
pleoapele era atât de puternic, încât oamenii îşi întoarseră 
privirile. Imaginea Elenei Hagianu devenise insuportabilă. 
O plantă, peste care cineva azvârlise o găleată de apă 
clocotită. 

— De ce ai făcut asta? întrebă sugrumat Iustin Făgădău. 
Nu pot să înţeleg. Acum, în pragul... 

Glasul lui lacobescu îl întrerupse violent: 

— Am să-ţi spun eu de ce, părinte! Pentru că e un 
monstru! Cea mai abjectă canalie! Nici măcar o dată la zece 
generaţii n-ai să întâlneşti unul ca el! Un coiot! 

— Mi-e egal ce gândiţi, declară Hagianu. V-am avertizat, 
doar. 

Îşi regăsise calmul, glasul placid cu accente cinice. 
Diamantopol îl privea fix. 

— Degeaba te uiţi la mine. Nu sunt eu tipul pe care-l 
cauţi. Completă rânjind: Deşi aş fi putut să fiu. Mi-ar fi 
plăcut! 

— Încă 18 minute! se tângui Oprişan plimbându-se agitat. 
Hotărâţi-vă o dată, pentru Dumnezeu! 

— Când te gândeşti, clătină Mareş capul, 18 minute, atât 
ne desparte de viaţă, de țeluri nobile sau de nimic. Imensul, 
adâncul, necuprinsul, nimic! 

— Da, domnule, ai dreptate! observă mecanic Ciolac cu 
ochii la doamna Hagianu. 

Femeia, nemişcată, cu obraz pământiu golit de sânge, îl 
fascina. | se părea că nu văzuse în viaţa lui ceva 


asemănător: o moartă vie. 

Miss Dorothy James-Porter trecu din nou la atac: 

— Cred că nu mă înşel dacă afirm că acum suntem mult 
mai aproape unii de alţii. Sper că împărtăşiţi acelaşi 
sentiment şi poate că ar trebui să începem prepararea 
acelei mici băuturi. De fapt, presupun că mister 
Diamantopol se află acum într-o dispoziţie mai prielnică. Se 
uită la Nichita Dumitrescu: Nu ne putem aştepta din partea 
acestui bătrân gentleman să înţeleagă ceva. Da, mă 
îndoiesc că vom avea această satisfacţie. Vom găsi însă un 
mijloc să-l antrenăm. N-ar fi prea cinstit din partea noastră 
să-l ocolim. 

Hagianu o întrerupse brutal: 

— Destul! Ne-au rămas exact 17 minute şi jumătate! 

Suntem cinci contra trei. Bătrânul e senil, iar 
Diamantopol nu are drept de vot fiind în cauză. 

— Mai e şi doamna Hagianu, remarcă surd preotul. 

Celălalt îşi săltă umerii: 

— Ea nu contează! N-a contat niciodată. 

Caricaturistul se ridică cu pumnii strânşi. Spuse mocnit, 
abia stăpânindu-se: 

— Uite ce e, băiete! Te-am tot ascultat. Acum ai să mă 
asculţi tu pe mine! Am câteva vorbe să-ţi spun! Înainte de a 
vă atinge de un singur deget de-al lui Diamantopol, veţi 
avea de-a face cu mine. 


— 17 minute! se lamentă Oprişan dârdâind din tot trupul. 
Ochii îi căzură pe silueta frântă a Ninei Aldea. O apostrofă 
cu gândul aiurea: Ce mai aştepţi? 

Hagianu încruntă sprâncenele: 

— l-a speriat junele Ilacobescu pe toţi. Ofrande aduse pe 
altarul justiţiei. Îi puse mâna pe umăr scuturând-o violent: 
Nu fi proastă, domnişoară! 

Stewardesa nici nu clipi. Privea înainte, cu aceiaşi ochi 
imenşi, fără expresie. 


— Nu fi proastă, repetă Hagianu. Te sacrifică ăştia ca pe 
un pui de găină. Viaţa e un imens rahat, ţi-am mai spus-o, 
dar altceva mai bun încă nu s-a inventat. Eşti tânără! Mii de 
drumuri ţi se deschid, mai ai atâtea lozuri de tras. Poate 
lozul cel mare! Spargi paharul din care ai sorbit abia o 
înghiţitură. Ai dansat vreodată într-un palace pe Coasta de 
Azur? O noapte parşivă cu parfum de tuberoze şi un 
argentinian superb care să te strângă în braţe. Ştii cât e de 
fin nisipul la Las Vegas? Cum arată soarele când te trezeşti 
în mijlocul Pacificului? Ai ascultat banjourile din Hawai? Ai 
făcut dragoste cu un napolitan? Napolitanii cu ochi şi gură 
de foc... Voi singuri şi noaptea... Să te trezească la Veneţia 
vâslele gondolierilor şi să râzi, să fii fericită pentru simplul 
fapt că trăieşti! Viaţa e un rahat, domnişoară, dar moartea e 
şi mai rea! E nimicul. Un chix, asta îţi oferă 

Diamantopol şi lacobescu! 

Nina Aldea îl privea intens. Se ridică încet, ca hipnotizată 
şi păşi împleticit. 


lacobescu o privea crispat. Diamantopol cu acelaşi 
zâmbet obosit înfipt în colţul buzelor. Stewardesa izbucni în 
plâns şi se prăbuşi în braţele englezoaicei. Reuşi să 
şoptească printre hohote: 

— Nu vreau să mor! 


— Târfă! izbucni caricaturistul cu ochii ieşiţi din orbite. 

Nina Aldea tresări biciuită. Îşi ridică fruntea roşie. Ţipă 
cu obrazul plin de lacrimi: 

— N-ai dreptul! 

— N-am dreptul!? Canalia asta te-a intuit bine! 
Prostituţie în stil mare! A fost de ajuns să-ţi fluture câteva 
clişee ieftine, de cinema, ca să te întoarcă cum vrea! Femeia 
tarifată adusă pe o tipsie de aur şi amor pe somieră de hotel 
mare. Sau nu, mai rafinat, pe blana albă din faţa căminului. 
A uitat şampania sorbită din condur de atlas şi briliantele 
de pe degetele picioarelor. Şi câinii cu nestemate în coadă 


şi apartamentul somptuos de pe rive droite. Yachtul - ai 
văzut prostituată de clasă fără yacht alb? - şi Jaguar-ul sau 
Rolls-ul cât o casă. Râse sinistru: Palmieri şi chiparoşi, 
napolitani cu părul creţ şi soarele Pacificului. De ce nu un 
sifilis superb într-o mansardă din Pigalle?! Şi un nas mâncat 
de şancru! Cel mai sigur certificat! Firmă de încredere, 
pensie garantată... 

— Fiule, îl întrerupse Făgădău, acordă-ţi un răgaz. 
Reculege-te! Trăim ultimele noastre clipe. Fiecare pleacă 
din această lume cu păcatele lui. Glasul începu să-i 
tremure: Ispita a fost mai puternică. Suntem cu toţii supuşi 
greşelii. Domnul a spus să iertăm dar... Îşi luă capul în 
mâini şoptind disperat. Acum... e prima oară când nu-i aud 
porunca. Gura mea iartă dar cugetul nu poate! 

— Chiar crezi în chestiile astea? se interesă Hagianu, 
strâmbându-şi gura. Nici măcar amicul lacobescu, umanul, 
sufletistul... 

— Canalie! îl repezi caricaturistul. Ai ucis-o pe nevastă-ta 
şi pe fiu-său, ai pângărit tot ce-a fost bun în jurul tău! Un 
stârv murdar care şi-a fâţâit hoitul galonat şi împintenat la 
Capşa! Eşti un ucigaş, un... 

Hagianu îşi dezveli dinţii lungi: 

— Ai fost mai inspirat decât noi, trebuie să recunosc. Te- 
ai limitat la câteva confesiuni amuzante - puşlama 
rătăcitoare, globetrotter inofensiv, amintiri savuroase, din 
alea pe care le citesc sub plapumă puştii cu bube pe faţă. 
Temerar dar cu suflet, gangster fără pistol şi filantrop. Te 
simţi al dracului de bine acum! Ne înjuri pe toţi, faci pe 
moralistul! 

Nina Aldea îşi azvârli şuviţele care-i cădeau în ochi: 

— Cu ce drept m-ai insultat? 

— Ia ghici? mârâi sardonic lacobescu. Te-ai întins cu tot 
aeroportul, ai distrus-o pe nenorocita aia... 

— Pentru ea fac asta... Pentru Fana... 

— Aşa, va să zică, rânji caricaturistul pentru ea! 


— Da, am o obligaţie. Au arestat-o... E recidivistă, o 
aşteaptă ani grei de puşcărie... Am să mă duc şi-am să le 
spun adevărul... N-am dreptul să tac. 

lacobescu îşi izbi palmele. 

— Superb! Ce părere ai, părinte, de mântuiţii dumitale? 
Care mai de care e purtătorul unor misiuni înălţătoare. Asta 
vrea să evite o eroare judiciară, pe ălălaltul, dobitocul care 
s-a visat celebru, îl aşteaptă văduvele şi orfanii propriului 
măcel. Trei imobile în Drumul Taberei sau Pajura nu se pot 
dispensa de un măgar fanfaron care în plus mai reprezintă 
şi un geniu al finanţelor româneşti. O liotă de javre plâng 
după schizofrenica asta surdă, pe şobolan îl aşteaptă 
cataplasmele şi băile de sare. Hagianu mai are de ros 
câteva oase. Trebuie să fi rămas ceva dintr-o avere imensă. 
O canalie care se respectă nu lasă nimic pe urma lui. După 
cum vezi, o sumedenie de obligaţii... 

— 16 minute! ţipă din mers Ciolac ridicând mâinile în aer. 
Acum v-aţi găsit să filosofaţi?! Sunteţi nebuni? 

Oprişan îngână: 

— Să-l obligăm să bea! 

— Da, fu de acord Mareş. Să-l obligăm! Suntem mai 
mulţi, majoritatea... 

— Aşa băieţaş, făcu lacobescu. Încercaţi! Vreau să văd şi 
eu cum vă apropiaţi de Diamantopol. Nu zău, crăp de 
curiozitate! 

Englezoaica înaintă: 

— Mister Diamantopol, credeţi că sunteţi destul de 
pregătit? Ne putem oare bizui pe dumneavoastră? Ştiţi, 
stricnina în contact cu aerul îşi pierde din posibilităţi. 
Trebuie înghițită imediat. Doctorul meu, mister Gibson, mi- 
a atras atenţia în nenumărate rânduri. Cu nici un preţ n-aş 
vrea să recurgem la procedee vulgare. Am avea cu toţii 
remuşcări... 

lacobescu îşi propti privirea în obrazul colţuros al femeii: 

— Du-te dracului! 

Miss Dorothy James-Porter făcu ochii mari stupefiată: 


— Ce? Ce spune acest gentleman? 

— Dacă ştiai turceşte era şi mai bine! 

— Nu înţeleg... dar am impresia că este o observaţie 
nesăbuită. Nervii sunt de vină. Încercă să zâmbească: Oh, o 
ceaşcă fierbinte de ceai şi o bucată de cake ne vor restabili 
complet. 'Totul ni se va părea după aceea un vis urât. Ştiu ce 
vorbesc. Dar, până atunci, să ne grăbim. 

Se simţi apucată de poale şi se întoarse brusc. Nichita 
Dumitrescu o trăgea cu amândouă mâinile de fustă: 

— Dii! 

Clipea smucind zdravăn de ceea ce-şi imagina probabil că 
sunt hăţuri. Nu înţelegea de ce nu porneşte. 

Nina Aldea îl desprinse cu o expresie îngheţată. Îl duse la 
locul lui vârându-i în gură o bomboană. Bătrânelul începu 
să mestece lacom. 

Stewardesa se lăsă jos, lângă Mareş. Întâlni fără să vrea 
ochii caricaturistului. O priveau cu un dispreţ şi o silă 
strivitoare. Declară nesigură: 

— Dumneata nu poţi să pricepi! 

— Vai de mine! exclamă lacobescu. Ai doar o datorie 
sfântă. Încă n-ai isprăvit Otopenii! Mă întreb, cum 
procedezi de fapt, ştii, ca să nu pierzi socoteala. 

Fata păli de furie. Nările-i tremurau. Azvârli cu ură: 

— Impotentule! 


Oprişan se proţăpi în faţa lui Hagianu privindu-l de jos în 
sus. Era cu un cap mai scund decât el. Întrebă: 

— Nu înţeleg ce ne mai reţine? 

Hagianu îşi muşcă colţul buzelor. Ochii-i căzură fără să 
vrea asupra neveste-si: împietrită, rămăsese în aceeaşi 
poziţie în care o azvârlise el. Făcea impresia că nici nu mai 
respiră. Ridică din umeri: 

— Nimic. 

— Suntem majoritatea. E inadmisibil ca un singur individ 
să-şi impună punctul de vedere! 

— EI şi popa, rânji Hagianu. 


— Popa! Economistul se strâmbă dispreţuitor. Ăsta nu 
contează. Zic să preparăm drăcia aia. La o adică, doi îl 
imobilizează pe Diamantopol iar ăilalţi îi toarnă paharul pe 
gât. 

— De acord. Completă sarcastic: Şi ce faci cu lacobescu? 

Oprişan privi în jur. Suflă: 

— Îl achităm! 


— Mă întreb dacă aceşti oameni sunt în toate minţile! 
exclamă indignată Miss Dorothy James-Porter. Am avut 
odată un câţeluş, un Jloulu de Pomeranie. Oh, era un 
darling! Într-o zi, n-am băgat de seamă şi a turbat. Am fost 
atât de afectată... L-am rugat pe portarul nostru, bunul 
bătrân "Tom, să-l omoare pentru a nu-i contamina pe ceilalţi. 
Am suferit îngrozitor dar toate aceste lucruri triste au 
meritul lor. Suntem plini de îndatoriri în fata vieţii. 

Nina Alea îşi descleştă buzele. Îi scrise în engleză: 

— „Chiar când suntem buni, oamenii nu ne cred!“ 

— Exact! Ai exprimat minunat ceea ce simt. Sunt aproape 
invidioasă că nu mi-au venit în minte cuvintele acestea pline 
de miez. 

Fata îşi privi ceasul: 

— Dumnezeule! 16 minute! 

În ochii englezoaicei se aprinse o lumină crudă. Ridică 
pumnul în care ţinea strâns flaconul cu stricnină. 

— Isus a folosit biciul. Vom proceda şi noi la fel. 


Nichita Dumitrescu mărşăluia în spaţiul dintre fotolii 
marcând din călcâie cadenţa paşilor fragili. Cânta cât îl 
ţinea gura şi obraji căzuţi i se înroşiseră din cauza efortului: 

— Vine, vine primăvara... 

— Ce chestie cu ăsta! se miră Ciolac. Îşi aduce aminte de 
toate prostiile. 

lacobescu se întoarse spre Diamantopol aruncându-i o 
privire scurtă. Pe chipul infirmului nu se citea nimic. 


Caricaturistul avu o strângere de inimă. „Nenorocitul, 
gândi, ce-o fi în sufletul şi inima lui...“ 

Spuse tare, încercând să fie dezinvolt: 

— Dă-i în mă-sa de imbecili! Cât e cuțitul la mine, nu 
merită să-ţi baţi capul. Îl măsură surprins: De ce taci? 

Diamantopol zâmbi. O umbră de zâmbet. Nu răspunse. 

— Hm, făcu celălalt. Eşti probabil convins că ştii dinainte 
cum 0 să se termine povestea asta afurisită. Da, ghicesc la 
ce te gândeşti. Pe măsură ce vorbea, glasul caricaturistului 
devenea tot mai calm: Nu mai crezi în nimic, te îndoieşti 
desigur şi de mine. Aproape că pui un pariu cu dumneata 
însuţi. Va rezista oare până la urmă măgarul de lacobescu 
sau e la fel cu ceilalţi? Nu, nu-ţi cer declaraţii. 

Infirmul clipi şi surâsul se accentuă. 

lacobescu îşi trecu mâna prin păr: 

— Vreau să ştii că rămân în barca dumitale până la urmă. 
Explică, zâmbind jenat: Mi-au plăcut totdeauna drapelele 
frumoase, chiar dacă fluturau pe ziduri prăbuşite. 


Iustin Făgădău îşi trecu degetele peste fruntea înaltă. Pe 
figura răvăşită cu ochii roşii se aşternuse o linişte nouă. 

„Da, reflectă caricaturistul. Tipul e liniştit dar nu senin. 
Pare calm şi atâta tot. Curios...“ 

Se uită pieziş la grupul celorlalţi care discutau agitat 
consultându-şi la zece secunde ceasurile. Elena Hagianu, 
singură, aţintea o privire moartă. Trupul părea de lemn, cu 
greu îţi puteai închipui că sub pielea gălbuie în care 
bătrâneţea îşi înfipsese solzii, în venele întunecate mai 
curge sânge. 

Ochii caricaturistului alunecară la tivul rochiei cu poalele 
tocite, la pantofii sărăcăcioşi  cârpiţi de o mână 
neîndemânatică. Pentru câteva clipe o văzu pe nevastă-sa. 
Aferată, guralivă, plină de pachete, nerăbdătoare să încerce 
deux-pieces-ul, fusta sau noul costum de baie. Casa se 
înveselea subit, căpăta un aer de vacanţă cu tot balamucul 
acela de hârtii şi haine azvârlite pe pat, pe masă, direct pe 


covor. Apoi încântată, în faţa oglinzii, sugându-şi stomacul: 
„Ştii, Val, m-am cam îngrăşat. Dar culoarea e delicioasă. 
Spune şi tu! N-ar trebui să renunţ niciodată la bleu-vert...“ 

Oftă uşor schiţând fără să-şi dea seama un gest cu mâna. 

Glasul lui Miss Dorothy James-Porter izbucni piţigăiat din 
cauza efortului de a se stăpâni: 

— Domnule pastor, comportarea aceasta nu este exact 
cea la care am fi avut dreptul să ne aşteptăm din partea 
dumneavoastră. Mă tem chiar că este cu totul alta. Aveţi 
obligaţia să fiţi alături de noi şi trebuie să recunoaşteţi că 
nu cerem mare lucru. Nimeni nu poate pretinde că nu m-aş 
fi exprimat limpede. 

Ochii roşii ai preotului o urmăreau atent. lacobescu îşi 
aprinse ţigara azvârlind ca de obicei chibritul aprins direct 
pe mochetă. 

— Mă întreb, părinte, declară inhalând adânc fumul, dacă 
eşti cu adevărat surprins. 

Făgădău clătină trist capul: 

— Sunt aproape bătrân, am văzut destule... 

— Exact la asta mă gândeam. 

— În faţa morţii, rosti preotul, oamenii nu mai au 
reticenţe. Răbufneşte atunci la suprafaţă tot ce-a fost mai 
rău în viaţa lor. Dumnezeu dă putere, putere sufletească 
atunci când cea a trupului s-a istovit! 

— Hm, se strâmbă caricaturistul. Eu i-aş zice frică, dar nu 
am intenţia să discut pe chestiuni de dogmă. E prea târziu 
să ne mai convingem unul pe altul. Mă gândeam la altceva. 
După cum observai, nu mai eşti tânăr. Ai ascultat ceva 
ticăloşii la viaţa dumitale. Pe patul de moarte sau, mă rog, 
în săptămâna  Paştelui. Ai întâlnit vreodată ceva 
asemănător? Ceva la fel de josnic şi de abject? Ceva care să 
se apropie măcar? 

Preotul îşi încleşta degetele. 

— Mântuitorul a găsit înţelegere pentru orice fărădelege. 
Şi-acolo unde e înţelegere, vine şi iertarea. 


— Vrei să spui că dumneata îi înţelegi pe ăştia? se 
interesă pe un ton muşcător lacobescu. Pe leprele astea?! 

— Mă străduiesc, fiule. Oamenii se despart greu de viaţă. 
Nu e vina lor. Am cunoscut puţini care să primească 
moartea ca pe o binecuvântare. lar aceştia erau foarte 
bătrâni sau foarte bolnavi. Toţi se înverşunează să mai 
trăiască. Măcar o zi, măcar un singur răsărit de soare. 

— Sacrificându-şi aproapele, părinte?! 

Făgădău zâmbi: 

— Poţi oare pretinde fiecăruia să fie un sfânt? Mama se 
jertfeşte pentru feciorul ei, dar asta, fi-voi iertat, ţine de 
instinct, nu de credinţă. Mai ştii alt exemplu, fiule? 

lacobescu fluieră subţire: 

— Va să zică, ceea ce predici dumneata de douăzeci sau 
treizeci de ani sunt simple lozinci, aiureli valabile doar 
pentru mucenici! Pe de o parte sfinţii martiri, vreo sută- 
două, dacă pui la capăt toate calendarele şi dincolo jivinele. 
Ei, uite, chestia asta n-am învăţat-o la religie! 

— Exagerezi, fiule. Mânia îţi întunecă judecata. 

— Ce mânie, domnule? Ne desfătăm privirea cu o şleahtă 
de bandiți, de asasini care-şi ascut satârul şi dumneata îmi 
zici - ce să ne ascundem după deget - că aşa e normal?! 

— Fiule, eu nu spun că ei au dreptate. Încerc doar să-i 
înţeleg. Şi mai ştiu ceva. Soarta nu se arată la fel de 
milostivă cu toţi. Trebuie să recunoşti că nu-i acelaşi lucru 
să-ţi primeşti moartea când ea intră oricum, prin porţi şi 
ferestre ferecate sau să-ţi bată la uşă, iar tu să ai de ales: îi 
deschizi sau nu? 

lacobescu îşi subţie privirea: 

— Asta seamănă a altceva, părinte. Cred că... 

— Nu încerca să ghiceşti, îl întrerupse Făgădău 
ridicându-se. E prea simplu: oamenii vor să trăiască. Nu ura 
şi ticăloşia, aşa cum îţi închipui dumneata, vorbesc acum în 
inimile lor, ci viaţa. E însuşi glasul vieţii. 

Caricaturistul se înecă. Tuşi tulburat: 

— Glasul vieţii! Îl auzi şi dumneata, părinte?! 


Miss Dorothy James-Porter jubila. Trase buclele panglicii 
cafenii de la gât apoi îşi îndreptă centura cu cataramă 
caraghioasă: doi porumbei de oţel ale căror aripi se 
încolăceau. 

— Iată o atitudine imparţială. Dovediţi mult bun simţ, 
domnule pastor, şi vă rog să mă credeţi, mă bucur sincer 
pentru dumneavoastră. Acum pot să recunosc, nu văd într- 
adevăr ce m-ar împiedica s-o fac, că nu m-am îndoit o 
singură clipă de aptitudinea dumneavoastră de a sesiza 
realitatea. În sfârşit, zidul acela înălţat între noi şi pe care 
eu chiar de la început l-am simţit foarte şubred, a fost 
înlăturat! Sunt atât de emoţionată, încât nici măcar nu-mi 
pot găsi cuvintele. Oh, cu adevărat îmi vine foarte greu. 
Dar, desigur, n-o să mi-o reproşaţi. 

Mareş şi Ciolac nu-şi ascunseră surpriza. Se uitau la 
preot stupefiaţi, fără grai. Oprişan avea expresia unui 
individ căruia îi e teamă să nu fie tras pe sfoară. Îşi pipăia 
fularul şi reverele hainei. Nina Aldea închise ochii cu un 
suspin. 

Hagianu râse uşurel. Spuse încet, aproape nedesluşit: 

— Dar şarpele a fost mai viclean... 

— Şi dumneata, părinte?! ţipă răguşit lacobescu. Şi 
dumneata?!! 

Pe buzele lui Diamantopol zâmbetul se întinse şi mai 
mult. Aproape îi despica faţa. Era înspăimântător chipul 
acela cu ochi trişti care nu-şi puteau vedea zâmbetul. Nu şi- 
l ştiau. Se înfipsese acolo singur, în obrazul chinuit. 

Făgădău îşi netezi mânecile anteriului. Ţinea pleoapele 
pe jumătate închise: 

— Am socotit de datoria mea să mă alătur vouă, declară 
liniştit, adresându-se parcă numai lui Mareş. Apoi privirea îi 
îmbrăţişă pe toţi. Păstorul nu-şi părăseşte oile, lăsându-le 
de izbelişte. Dumnezeu a zămislit viaţa şi ne-a dăruit-o nouă 
cu nepătrunsele ei poteci. Suntem siliţi să le străbatem, 
fiecare după lumina şi înţelepciunea sa. Dar trebuie să 


ajungem până la hotarul care ne e sortit. Nu-i îngăduit să 
ne curmăm calea atunci când ne e voia. 

— Dar să asasinezi e voie? urlă scos din minţi 
caricaturistul. Mi-e ruşine pentru dumneata. Ruşine şi 
scârbă. Nici unul din frumoşii ăştia nu m-a lăsat crăcănat. 
Nimeni! Nu m-a surprins englezoaica cu perversitatea şi 
ipocrizia ei! Gâdilă potăi, traversează Europa pentru tot 
felul de congrese demente, unde se dezbate problema 
zgărzii şi în acelaşi timp ucide cu sânge rece! Nu m-a 
surprins nici Oprişan. O cârtiţă! A scormonit toată viaţa prin 
gunoaie. Nici Ciolac! Băşica asta umflată! La urma urmelor 
a ucis-o pe mă-sa pentru un maldăr de rufărie, trei mobile şi 
o odaie goală! Chestia de-acum e un fleac! Flăcăii ăştia au 
evoluat firesc. Trebuia să fii nebun să te aştepţi la altceva 
din partea lor sau din partea lui Hagianu. Era de ajuns să-i 
vezi zâmbetul: de hienă! 

Am îndrăznit să sper mai mult cu stewardesa. Mă 
gândeam la tinereţea ei. Dar mocirla n-are fund şi nici 
vârstă! Trebuia s-o învăţ mai de mult. Trebuia să ştiu la 
şaizeci de ani că dacă rădăcinile sunt putrede, n-are 
importanţă că mlădiţa e tânără. Când poţi să trimiţi la ocnă 
în schimbul cheii de la dormitor, ajungi departe! Surprizele 
se exclud de la sine... 

lacobescu se opri o clipă privindu-l adânc pe Făgădău. În 
ochi avea lacrimi: 

— Dar dumneata?! Dumneata, păstorul trimis de 
Dumnezeu, dumneata cel uns ca să propovăduieşti mila, şi 
dreptatea, şi iubirea de aproape, să te asociezi la o crimă, la 
un asasinat odios, la cea mai cumplită şi cea mai grea 
nedreptate, la asta într-adevăr, nu m-am aşteptat! Mă 
cutremură hidoşenia din sufletul dumitale! Nu ştiu ce 
înseamnă „păcat“, vorbele cuvioase n-au pentru mine 
semnificaţie. Dar dacă ai fi aruncat în aer o catedrală, dacă 
ai fi azvârlit crucea pe foc, dacă ai fi scuipat pe tot ceea ce 
datina legiuieşte ca sfânt, n-ar fi însemnat nimic faţă de 
crima pe care o pui la cale! Da, părinte, eşti un criminal! 


Scoase cuțitul din buzunar. 

— Ei bine, băieţi, jocul vostru n-o să ţină! Aş vrea să-l văd 
pe ăla care are curajul să se atingă de Diamantopol... 

Se prăbuşi înainte de a isprăvi. Pe la spate, Ciolac îl izbise 
puternic în moalele capului cu o sticlă plină. 

Cuţitul alunecă din mâna lui lacobescu şi căzu fără 
zgomot lângă piciorul doamnei Hagianu. 

Femeia privea mai departe, într-un gol de coşmar. 


Capitolul XX 


O CRIMĂ COLECTIVĂ 


O idiu Diamantopol, sprijinit de peretele cabinei de 


comandă, cu braţele proptite în cârje, părea crucificat. 
Privea cu aceeaşi căutătură tristă, detaşată, zâmbetul nu se 
ştersese de pe chipul livid. 

Hagianu, cântărea cuțitul în mână cu o expresie de triumf 
stăpânit. Nu fusese niciodată un expansiv. Se obişnuise 
demult să-şi domine reacţiile expunând acelaşi obraz 
întunecat. Ochiul holbat îi strălucea ca un far. 

Oprişan îşi pierduse capul. Sărea gesticulând dezordonat 
cu pumnii mici de femeie: 

— Acum să-l judecăm noi! 

Nina Aldea, îngenuncheată lângă lacobescu, îl stropea cu 
apă. Spectacolul îl amuza teribil pe Nichita Dumitrescu. 
Găsi paharul de coniac al caricaturistului şi i-l răsturnă pe 
cămaşă chicotind şiret. 

— O să-şi revină în câteva clipe, spuse stewardesa. 

Era liniştită. Începuse să semene cu manechinul amabil 
de la începutul călătoriei. 

— Încă 12 minute! spuse Ciolac bâţâindu-se. 

O atinse fără să vrea pe doamna Hagianu. Femeia 
împietrită nu se mişcă. 

— Şi-a revenit, şopti Nina Aldea ridicându-se. 

lacobescu clipi de câteva ori şi îşi duse reflex mâna la 
cap. Pe chip i se citea uimirea apoi păru să-şi aducă dintr- 


odată aminte. Figura i se întunecă. Se săltă sprijinindu-se 
de piciorul fotoliului. 

Hagianu îşi  înfipse ochiul  holbat în obrazul 
caricaturistului. Se juca ostentativ cu arma. 

— Eşti în stare să mă asculţi? 

— Du-te dracului! 

— Mi-e să nu ajungi înaintea mea acolo! În sfârşit, n-avem 
timp de conversaţie. În două vorbe: dacă faci obstrucţie în 
chestia lui Diamantopol, te curăţăm. La cercetări vom 
afirma că el te-a aranjat apoi s-a sinucis. Clar? 

— V-aţi scremut al naibii creierii ca să găsiţi formula asta! 
A cuie ideea? A şobolanului? A ta? 

— Există două variante, rosti Hagianu calm. Da sau nu. În 
ambele, Diamantopol prin forţa împrejurărilor e sacrificat. 
Gândegşte-te! 

lacobescu încleştă pumnii urlând: 

— Ei bine, nu! Înţelegeţi? Nu! N-am de gând să fiu 
complice la porcăria asta. N-aveţi decât să mă ucideţi. 
Reugşise să se ridice în picioare dar se clătina încă: Hai, ce 
mai aştepţi? 

Englezoaica căscă ochii nedumerită: 

— Un bărbat lipsit de cumpăt! Va trebui să fim cu multă 
băgare de seamă. Cred că nu mă înşel dacă afirm că toate 
acestea sunt consecinţa unei lipse de disciplină timpurii iar, 
din păcate, amănuntul are importanţa sa. Mă întreb dacă 
nu cumva vom fi obligaţi să admitem posibilitatea ca 
mister... mister... 

— lacobescu, suflă Nina Aldea. 

— Da, exact ceea ce am vrut să spun! Să admitem că 
mister lacobescu nu se simte prea bine. Astfel de 
manifestări te pun fără să vrei pe gânduri. Poate va trebui 
să ţinem seama şi de asta. 

— Încă 11 minute! declară Ciolac înfrigurat. 

Oprişan se adresă lui Hagianu: 

— Stăm după un nebun? Hai, lichidează dracului 
problema! 


— Cucu! ţipă pe neaşteptate bătrânelul în spatele lui 
Hagianu. 

Bărbatul tresări şi-l împinse violent. Nichita Dumitrescu 
căzu pe un fotoliu. Începu să plângă cu sughiţuri. 

Hagianu, enervat, respira agitat: 

— Idioţi, imbecili şi demenţi! Admirabilă societate. Se 
adresă lui lacobescu abia stăpânindu-şi furia: Sunt mai mult 
decât înţelegător. Încă o dată... 

— Nu mă interesează! 

Făgădău interveni împăciuitor. Glasul avea rezonanţe 
calde, o ureche sensibilă ar fi sesizat poate unele accente 
tremurate. 

— Fiule! Mânia e cel mai rău îndrumător. În clipele 
acestea grele... 

— Tu să taci, auzi? Tu n-ai dreptul să vorbeşti! Eşti cel 
mai odios dintre ei! O canalie superbă! Un bandit care-şi 
ascunde arma sub patrafir iar în timpul acesta citeşte din 
Biblie. 

— Ăştia-s nebuni! observă agitat Oprişan. Acu” i-au găsit 
conferințele... 

Hagianu interveni practic: 

— Dacă ai poftă să crăpi, n-ai decât! Avizul şi 
binecuvântarea mea te însoțesc. Am impresia însă că 
încerci o cacialma. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unui 
lucru. În chestia asta nu încap trişări. Indiferent ce-ai de 
gând, vei juca cinstit. 

— Nu zău, îşi sticli dinţii lacobescu, ai să mă obligi tu? 

— Ştiu că ţi-e profund dezagreabil, zâmbi celălalt, dar am 
într-adevăr această posibilitate. Bănuiesc că vei încerca să 
te eschivezi. 

— Îmi dai vreo idee? 

Hagianu se strâmbă plictisit. 

— Nu eşti tâmpit, în schimb ne crezi pe noi. Nu te vei 
opune, dar nici nu vei participa la lichidarea lui 
Diamantopol. Vei încerca să te sustragi numai că te înşeli 
amarnic. Chiar dacă nu vom uza de armă, şi presupun că 


într-adevăr nu o vom face - declară sarcastic - e un 
procedeu vulgar, vorba  englezoaicei, vom declara 
autorităţilor că tu i-ai ucis pe toţi. Trei victime dintr-un 
condei. Piloții plus amicul Diamantopol. Au înfundat alţii 
puşcăria pe baza unei singure mărturii. Ai împotriva ta 
nouă. Îl privi lung: Îţi amintesc că indiferent de varianta pe 
care o alegi, situaţia lui Diamantopol rămâne aceeaşi. Ceea 
ce hotărăşti acum nu e soarta lui, ci a ta. Deci sau 
colaborezi cu noi sau... ocna. 


lacobescu se frânse brusc. Diamantopol urmărea 
impasibil agitația din jur. Privirea adâncă, încărcată de o 
milă grea şi dispreţuitoare, apăsa. 

Oprişan puse mâna pe umărul caricaturistului. Declară 
generos: 

— Lasă, domnule! Nu mai fi aşa sentimental. Asta-i viaţa! 
Azi eu, mâine dumneata. N-am făcut noi lumea. 

Făgădău interveni blând: 

— Nu te necăji, fiule. Păcatul va apăsa pe umerii noştri. Îl 
vom purta cu toţii. 

— Un pahar, domnişoară! ceru expeditivă Miss Dorothy 
James-Porter. Mulţumesc. Eşti extrem de amabilă. Am 
remarcat de la început acest amănunt. 

Englezoaica, lungă şi deşirată, oficia plină de energie. 
Scutură flaconul de câteva ori înainte de a-l deschide. Se 
adresă infirmului: 

— Vă simţiţi în puteri, mister Diamantopol? Nu ne putem 
îngădui să risipim nici o picătură. Va trebui să fim foarte 
atenţi. 

— Ce-ar fi s-o turnăm în coniac? propuse mărinimos 
Ciolac. Am auzit că înainte de moarte, li se dă ceva de băut. 
Îşi plecă privirea: Suntem creştini, ce naiba... 

Oprişan intră în panică. 

— Ai înnebunit? Mai iese vreo reacţie, dracu” ştie şi-ţi dă 
totul peste cap. Nu-şi mai face efectul. 


— Domnilor, exclamă englezoaica ridicând triumfătoare 
paharul cu apă, putem începe! Sper că nu mi-o veţi lua în 
nume de rău dacă vă atrag încă o dată atenţia că fiecare 
avem dreptul să-i oferim prietenului nostru doar câteva 
picături. Acest mic serviciu trebuie să-l facă toată lumea. 

Se înghesuiră în jurul ei nerăbdători, lacobescu şi 
doamna Hagianu rămaseră singuri. 

— Ah, zâmbi Miss Dorothy James-Porter. Nădăjduiesc din 
toată inima că nu aveţi nimic împotrivă ca eu să fiu prima. 
Nu e lipsă de modestie din partea mea, nici nu poate fi 
vorba. Vreau doar să vă ofer un mic exemplu. 

Turnă trei picături apoi îi trecu flaconul lui Mareş. Mâna 
scriitorului tremura îngrozitor. Ciolac, prevenind o 
catastrofă, îi ţinu braţul. 

Diamantopol se uita cu ochii larg deschişi. Le urmărea 
mişcările cu o curiozitate sinistră. 

— Mai repede! ţipă Oprişan umezindu-şi mereu buzele. 

Îşi aştepta rândul bâţâindu-se de pe un picior pe celălalt. 
Mâna lui Hagianu nu tremura. A lui Făgădău foarte puţin. 
Se închină după aceea bolborosind numele Domnului. 

— Încă 9 minute! anunţă Ciolac. 

Englezoaica îşi duse degetul la frunte: 

— Desigur, îl vom cruța pe mister lacobescu. Trece 
printr-o stare destul de firească pentru un temperament 
nesăbuit. El va fi ultimul. Dar cred că acest biet gentleman - 
arătă spre Nichita Dumitrescu - ca şi bătrâna doamnă 
trebuie să-şi dea şi ei silinţa. Se vor simţi cu cugetul mult 
mai împăcat. N-am nici o îndoială în această privinţă. 

Făcu singură oficiul ţinând degetele moşneagului care o 
privea nedumerit printre lacrimi. Se apropie de doamna 
Hagianu, arborând un zâmbet convenţional: 

— Pot să sper că această călătorie nu v-a obosit prea 
mult? 

Bătrâna privea undeva departe. Nu întoarse capul. 

— Sunt sigură că acum vă simţiţi mult mai bine, cu totul 
restabilită. Aveţi o culoare extraordinară. Un mic efort nu 


poate să vă strice. 

Bătrâna nici nu clipi. Miss Dorothy James-Porter privi 
surprinsă în jur. Săltă din umeri şi-i apucă mâna. O mână 
moartă, cu degete îngheţate. 

lacobescu ridică greu capul. Avea o expresie sfâşietoare. 
Întâlni ochii lui Diamantopol. 1 se adresă răguşit: 

— Ţi-am povestit de ghiozdanul acela... Ghiozdanul cu 
pitici şi zâne bune, cu spiriduşi înţelepţi, ghiozdanul în care 
ascunsesem zâmbetul puştiului de şaisprezece ani şi o carte 
de geografie... L-am păstrat toată viaţa. Acum nu-l mai am. 
L-am pierdut... 

Luă flaconul. Ultimele picături se prelinseră în pahar. 
Mâna caricaturistului căzu. Semăna cu a doamnei Hagianu: 
părea moartă. 


Miss Dorothy  James-Porter amestecă conştiincios 
conţinutul paharului cu o linguriţă apoi îl privi în zare. 

— Da, presupun că este exact ceea ce ne trebuie. Nu ne 
mai rămâne decât un singur lucru de făcut! Să procedăm în 
toată graba. Într-adevăr, nu văd de ce am mai zăbovi. Se 
adresă infirmului cu amabilitate: Credeţi că aveţi nevoie de 
ajutor? 

Diamantopol tăcea. O mască mortuară pe care îngheţase 
un zâmbet. 

— Să nu ne facă vreo figură! observă prudent Ciolac. 

Oprişan, în necontenită mişcare, ciuli urechile: 

— Ai dreptate! Trebuie imobilizat. 

— Mai repede! suflă Mareş. 

— Încă 8 minute! Ne aflăm deasupra Rotterdam-ului. 
Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Îl înconjuraseră din toate părţile. Infirmul îşi plimba 
privirea grea de la unul la altul, lacobescu întoarse capul. 
Nu suporta ochii aceia cafenii pe care destinul nu-i cruţase. 
Parcurseseră o partitură cumplită unde fiecare notă sunase 
tragic. 


„Au o lumină ciudată, gândi Făgădău. Nu e teamă, nici 
silă, nici resemnare. E...“ 

Simţi un şoc. Da, asta era! Ochii lui Diamantopol 
înțelegeau! Clipele acestea, ultimele sale clipe aveau pentru 
el o singură semnificaţie: confirmau ceva de mult ştiut. 

Hagianu, rezolut, făcu primul pas. Ceilalţi prinseră umerii 
şi braţele infirmului. Oprişan încercă să-i descleşteze 
maxilarele. 

— Un mic efort, mister... suflă englezoaica ridicând 
paharul. 

Contabilul întinse mâna după el. Diamanopol, sufocat, 
smuci capul sălbatic dar Ciolac reuşise să-i răstoarne 
lichidul tulbure în gura căscată. 

Se dădură înapoi. Infirmul, fără sprijin, alunecă pe covor. 
Îi privi înceţoşat, ca de la marginea altui hotar. 

— Am ştiut de la început! Mi-e milă de voi. 


Se lăsă o linişte adâncă. Păreau dintr-o dată buimaci, 
lipsiţi de iniţiativă ca şi cum nu se gândiseră o singură clipă 
la ceea ce avea să urmeze după asasinarea lui Diamantopol. 

lacobescu ridică în braţe trupul infirmului şi-l transportă 
la celălalt capăt al avionului. Îşi ascundea faţa. 

Nichita Dumitrescu duse palmele la ureche scâncind: 

— Nani... Toată lumea face nani! 

— Şi acum? întrebă cu voce nesigură Oprişan. 

Iustin Făgădău se lăsă în genunchi sprijinindu-şi fruntea 
de marginea canapelei, ca într-un confesional. 

Închise ochii anticipând o imagine: cei zece coborând cu 
servieta, poşeta sau sacul de voiaj. Fără să-şi ia rămas bun, 
fără să se privească, se vor împrăştia ca şobolanii grăbiţi să 
dispară, să li se piardă urma. Îi va însoţi umbră hidoasă, 
strigoi neliniştit în camera de hotel sau culcuşul ocazional, 
umplându-le de coşmaruri. Mâine, viaţa-şi va relua cursul 
obişnuit. Tabieturile, prietenii, gazeta, plimbările... 


Şopti: 


— Să ne rugăm pentru el! Glasul amplu se înălţă limpede. 
Vibra cules parcă în poalele unei cupole de cristal: 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri... 

Compuneau o privelişte ciudată! Nouă oameni 
îngenunchiaţi într-un avion, implorând o milă în care nu 
credeau, îndreptându-şi rugăciunea spre un chip alungat 
de mult din inimile lor. Un chip mânjit cu sânge. 

Oprişan îşi  încârligase degetele mici  bolborosind 
mecanic. 

Chipul lui Hagianu era rigid. inea gura încleştată. 
Cuvintele se rostogoleau greu pe la colţul buzelor. Nu 
simţea nimic. Redevenise domnul distins cu morgă saxonă, 
obligat de convenienţe şi tradiţie să respecte o datină. Nu 
să-şi ascundă şi plictiseala. 

Vocea lui Ciolac, răsunătoare, o acoperea pe a celorlalţi. 
Îşi împreunase palmele corect, privind cu o expresie de 
extaz un cer nevăzut. Părea extrem de pătruns, unul dintre 
aceia care însoțesc voluntar, cu glas acordat, corul 
bisericesc din simpla plăcere de a se auzi atunci când se 
întâmpla să asiste la vreo slujbă. Din când în când, trăgea 
cu coada ochiului la ceas. 

Mareş îşi umezi buzele arse. Nu-şi putea desprinde 
privirea de pe chipul lui Făgădău. Pe figură i se citea o 
emoție sinceră. 

Englezoaica clătina din cap cu o expresie pioasă. 
Expresie construită, formală, dictată de circumstanţă. 

Ar fi putut la fel de bine să râdă, să plângă sau să aplaude 
cu condiţia ca gestul să nu fie vulgar sau lipsit de 
demnitate.  Mormăia ceva  nedesluşit, pe limba «i, 
consultându-şi ceasul. Corul de voci îi aluneca pe lângă 
urechi. 

În obrazul lui Iacobescu se înfipsese un rânjet sinistru. Îi 
privea sălbatic, plin de ură. La fiecare verset, scrâşnea din 
dinţi, pe punctul de a izbucni. 

Ochii Ninei Aldea străluceau umezi. Palidă şi cu părul 
despletit semăna cu o madonă zugrăvită de un pictor 


păgân. Glasul gâlgâi alături de ale celorlalţi: 

— Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... 

Elena Hagianu privea înainte. Contempla oarbă şi surdă 
ceva ascuns altor priviri. 

Vorbele se precipitau. În ele clocotea nerăbdarea. Un 
şuvoi abia zăgăzuit îndărătul digurilor şubrede. Ultimele 
cuvinte ale lui Făgădău răsunară metalic: 

— Și ne izbăveşte de cel viclean! 

În privirea lui Nichita Dumitrescu se aprinse o flacără 
mică. Ceva, ca un zvon răsărit pe neaşteptate din neguri, ca 
un ochi de jeratic sclipind scurt peste cenuşa rece. Şopti cu 
glasul tremurat: 

— Amin! 

Făgădău se închină. 

Se uitau unii la alţii înfriguraţi. Aşteptau. 

Preotul începu să-şi descheie anteriul. 


Rămăsese într-un pantalon închis şi o cămaşă fără guler. 
Păru dintr-o dată pipernicit şi lipsit de importanţă, un 
omuleţ oarecare cu ochii injectaţi. Îşi suflecă mânecile şi se 
îndreptă liniştit cu paşi măsuraţi spre cabina de comandă. 

Simţi nouă perechi de ochi agăţându-i-se de umeri, de 
spinare, sfredelindu-i trupul. 

Cineva îngăimă sufocat: 

— Dumneata!? 

Făgădău se întoarse încet. Figura rotundă n-avea nici o 
expresie. Rosti limpede: 

— Da, eu sunt... Diavolul Alb. 

— Dumneata?! suflă Oprişan. Înghiţi în sec: Dumneata ai 
trimis la moarte zeci de mii de oameni?! Fantastic! 

— Mi se pare că nici unul dintre voi nu e mai bun. 

Pe buzele lui Hagianu apăru vechiul zâmbet: 

— Popa! Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte! 

— O idee destul de bună, surâse Făgădău. Nu credeţi? 
Cincisprezece ani n-am avut necazuri. Cine ar fi putut bănui 
că mă ascund în România? lar o sutană camuflează multe 


şi-ţi oferă posibilitatea să afli tot ce vrei. Adăugă încet, ca 
pentru el: Diamantopol... mda, a fost mai tare decât mi-am 
închipuit. În sfârşit, acum nu mai are importanţă. 

Ridică din umeri şi puse mâna pe clanţa cabinei de 
comandă. Miss Dorothy James-Porter sări în picioare. Îşi 
scosese pălăria iar părul ţepos, retezat scurt îi încadra ca o 
cască obrajii supţi. Ochii îi ardeau. 

Exclamă într-o românească fără cusur: 

— Mulţumesc, domnule Potra! Asta am vrut să ştim. 
Spectacolul s-a terminat. 


Capitolul XXI 


FINIS CORONAT OPUS 


U sa cabinei de comandă se deschise. Apăru chipul 


unuia dintre piloţi care se interesă zâmbind: 

— Gata, balul? 

În spate, se zărea silueta celuilalt, manevrând aparatura 
de la bord. 

— Unde suntem? întrebă Dorothy James-Porter. 

— Peste aproximativ 20 de minute aterizăm la Otopeni. 
Ne învârtim de patru ore în cerc. Mă mir că n-aţi ameţit. 

Val lacobescu respiră adânc şi îşi turnă un pahar de 
coniac. 


Erau obosiţi. Mâinile doamnei Hagianu tremurau. Îşi 
îndreptă părul privind amuzată în jur: 

— Niciodată nu mi-a fost aşa greu, îi spuse Ninei Aldea. 
Ştii, poziţia înţepenită m-a omorât! Şi căzusem prost... 

Fata zâmbi. 

Diamantopol, cu bărbia proptită în podul palmei privea 
concentrat chipul lui Făgădău. Ochii erau învăluiţi într-un 
abur uşor. Aveau o expresie nedesluşită, parcă nostalgică. 
Murmură: 

— În sfârşit... 


Făgădău asculta. Pe obrazul livid, ochii congestionaţi, 
abia mijiţi, tăiau două răni crude, însângerate. 


— A fost un joc, declară Miss Dorothy James-Porter. Într- 
adevăr, acesta e cuvântul. Un joc în care au evoluat 
unsprezece personaje. Nouă false, două autentice: Ovidiu 
Diamantopol şi Iosif Potra, alias Iustin Făgădău. Cu câţiva 
ani în urmă, specialiştii din ministerul transporturilor au 
avut marea surpriză să citească într-o revistă străină că se 
experimentează un prototip de avion fără zgomot, o nouă 
descoperire pe baza efectului Coandă, soluţionând astfel 
problema acută a poluării fonice. Surpriză de proporţii, 
pentru că proiectul supus comisiei de brevete aparţinea 
unui grup de ingineri români. 

Evident, cineva trădase. În urma unei anchete 
îndelungate, autorităţile ajung la concluzia că o singură 
persoană, respectiv desenatorul tehnic, Simion Otescu, 
putea înstrăina secretul. Dosarul său este însă inatacabil: 
luptător antifascist, supravieţuitor al lagărului de 
exterminare din D., foştii deţinuţi o confirmă, nu încap 
dubii. 

Dar iată că răsfoind arhivele siguranţei, cineva descoperă 
fotografia lui Simion Otescu. Omul făcea parte din serviciul 
de informaţii al armatei germane. În cele din urmă, 
desenatorul sfârşeşte prin a mărturisi. Simţind că pierd 
războiul, şefii din Abwehr şi-au strecurat agenţi în lagăre 
pentru ca la eliberare să capete „certificate“ care atestau 
un trecut antifascist neîndoielnic. 

În spatele unor asemenea certificate sunt descoperiţi alţi 
trei spioni. Fac declaraţii complete şi indică cine e şeful 
agenturii: Diavolul Alb, omul fără chip, fostul medic din 
lagărul D. Toate încercările noastre de-a ajunge la el rămân 
însă fără rezultat, Iosif Potra se dovedeşte un adversar 
extrem de abil şi precaut. 

Acum patru zile, domnul Ovidiu Diamantopol înştiinţează 
organele de resort că Diavolul Alb, criminal de război cu mii 
de victime la activ, e pe cale să părăsească România. 
Desigur, ne punea la dispoziţie un amănunt esenţial: data 
călătoriei şi cursa. 


Nu ne-am îndoit o singură clipă că informaţia e exactă. 
Fusese suficient să-i ascultăm povestea, această epopee 
tragică frizând fantasticul, pentru a ne da seama cu ce fel 
de om avem de-a face. O încăpățânare diabolică, folosesc 
termenul în sensul major pozitiv, o dorinţă de dreptate 
fanatică, o putere de sacrificiu unică! Un astfel de om, 
capabil să-şi urmărească timp de douăzeci şi ceva de ani 
călăul plus experienţa dobândită în aproape trei decenii de 
hinghereală pe toate meridianele lumii, reprezenta cea mai 
serioasă garanţie. Zâmbi căutând ochii infirmului: Cred că 
azi aţi fi fost un poliţist foarte bun. 

Omul clătină vag din cap. 

— Din nefericire, reluă Miss Dorothy James-Porter, 
informaţiile se isprăveau aici. Problema consta în a 
demonstra că un individ cu date şi semnalmente 
necunoscute, un individ cu un obraz transformat de vârstă 
şi o operaţie estetică este chiar omul căutat. Trebuia să 
probăm, să reconstituim puntea pe care Diavolul Alb o 
azvârlise în aer cu ani în urmă abandonându-l pe Potra într- 
un peisaj părăsit, puntea ce lega două existenţe ale 
aceleiaşi persoane. 

Reflectând, am ajuns la concluzia că avem o singură 
soluţie. Diavolul Alb să se desconspire el însuşi. Ne-am 
amintit atunci de un amănunt din relatarea victimei sale, 
aparent lipsit de orice semnificaţie: Potra ştie să piloteze. În 
consecinţă, trebuia pus într-o situaţie specială, de fapt 
extraordinară, care să-l silească să uzeze de aceste 
cunoştinţe. 

Actul în sine avea să reprezinte cel mai cert document de 
identitate. Pentru cursa de Viena care ne interesa existau 
treizeci şi unu de pasageri. 

Cercetându-i atent, plecând de la considerente de sex şi 
de vârstă, am ajuns la concluzia că Potra nu se poate 
ascunde decât sub rasa lui Iustin Făgădău. Trebuia silit să-şi 
scoată singur masca. 


Am procedat în primul rând la o izolare inventând o a 
doua cursă - cea în care ne aflăm - şi totodată nouă tovarăşi 
de călătorie. O tipologie distinctă, oameni care ascund cu 
grijă acte reprobabile în trecutul lor. Poveştile odioase, o 
veritabilă colecţie de monstruozităţi, trebuiau să creeze un 
anumit climat favorabil marii mărturisiri. Recunoşti mai 
uşor că eşti un păcătos când cei din jur nu-s nici ei îngeri. 
Între indivizi de aceeaşi factură psihică, se naşte spontan 
un soi de complicitate care alungă temerile şi eventualele 
scrupule. De altfel, răspunsul lui Potra la surpriza 
„economistului“ este edificator: „Mi se pare că nici unul 
dintre voi nu e mai bun.“ 

Fără îndoială, cel mai important lucru era ca tovarăşii de 
călătorie ai Diavolului Alb să realizeze convingător 
atmosfera pricinuită de dezastru, losif Potra trebuia să 
creadă că aşa stau lucrurile. 

Începu să râdă încetişor: 

— Trei zile am făcut repetiţii pentru ca ceea ce urma să 
se petreacă în avion să pară perfect verosimil. Toţi aveam o 
poveste de învăţat, o individualitate pe care să ne-o însuşim, 
s-o vehiculăm timp de aproape patru ore. Ne-am temut de 
exagerări, de accente false, de gafe fatale. Un singur fleac, 
un ton sau o respiraţie greşită - nu exagerez deloc - ceva 
infinitesimal care să contravină personalităţii arborate, 
putea transforma acţiunea într-o mascaradă dezastruoasă. 

Au existat câteva momente cheie, aş zice punctele 
cardinale ale întregii operaţii. În primul rând „asasinarea“ 
piloților. Ea reprezenta premisa, de fapt startul, ce avea să 
declanşeze spectacolul. Mi-era teamă ca povestea ratatului 
care încearcă să iasă cu disperare din anonimat să nu fie 
suficient de convingătoare. Rolul lui Mareş trebuia deci 
distribuit cu multă chibzuinţă. Mai exista temerea ca 
Făgădău, amintindu-şi de obligaţiile clericale, să nu încerce 
să se apropie de cele două victime. lacobescu şi Nina Aldea, 
sub pretexte bine stabilite în prealabil, aveau să-l împiedice. 


Un pericol asupra căruia ne-au atras atenţia înşişi 
specialiştii TAROM era ca Potra, deşi pilot amator, să îşi dea 
seama, în funcţie de poziţia stelelor, că avionul se învârteşte 
în cerc. ltinerarul trebuia deci circumscris exact la o 
anumită înălţime şi ţinând în permanenţă seama de stratul 
de nori. Avioanele de vânătoare care ne-au însoţit la un 
moment dat aduceau încă o tuşă de autentic. Ar fi părut 
nefiresc ca într-o astfel de situaţie cei de la sol să nu se 
alerteze. 

— S-a omis totuşi avertizarea aeroportului din Sibiu, 
interveni pilotul. Erau grozav de neliniştiţi. 

— Da, făcu Miss Dorothy James-Porter muşcându-şi 
buzele. Un alt moment dificil l-a constituit prima confesiune. 
Trecerea la mărturisiri a pasagerilor marca un moment 
psihologic de mare intensitate care trebuia bine pregătit. 
Dar mai ales trebuia justificat. Bineînţeles, scurgerea 
timpului, minutele acelea care dădeau impresia că alunecă 
în mod vertiginos împingându-i pe cei din avion spre ora 
fatală, crea o premisă excelentă pentru realizarea unei 
atmosfere de mare tensiune. Dificilă era dozarea ei, un 
crescendo firesc care să atingă în cele din urmă praguri 
demenţiale. 

Crizele de sinceritate, mai ales în faţa morţii, sunt un 
fenomen cunoscut, clasic. Dar în opt sau nouă variante pe 
aceeaşi temă şi destinate aceleiaşi urechi, o ureche atentă, 
o ureche expertă, se puteau lesne strecura erori. 

Pentru mulţi dintre noi a fost practic partitura cea mai 
grea. Nu fiecare are aceeaşi imagine despre Dumnezeire, 
nu fiecare se confesează la fel. Există eschive, îndoieli, 
ezitări, în ciuda catastrofei iminente, un rest de superstiție 
pentru opinia publică. Se afirmă mereu că în faţa 
evenimentelor mari, absolute, oamenii reacţionează la fel. 
Este adevărat, dar încap nuanţe. Iar aici nuanțele contau, 
lacobescu şi Oprişan, de exemplu, nu puteau reacţiona în 
acelaşi mod. De asemenea, şi „trădarea“ cauzei lui 
Diamantopol, acea evadare inexorabilă din rândul adepților 


săi, a respectat o ierarhie a potenţialului fiecărui caracter. 
Hagianu, mai tare, mai stăpân pe nervii săi, deşi nu mai 
bun, avea să voteze moartea lui Diamantopol în urma 
istericului Oprişan sau a măruntului Ciolac. 

Faptul că Iustin Făgădău continua să predice când mai 
rămăseseră doar câteva minute m-a pus serios pe gânduri. 
Începusem să cred că l-am înspăimântat degeaba pe bietul 
preot. 

Diavolul Alb, însă, ne-a suspectat până în ultima clipă. 
Ceva, instinctul sau doar prudenţa devenită a doua natură 
la un individ care-şi ştie timp de decenii urmele adulmecate, 
îl simte mereu pe celălalt în spate, îi simte răsuflarea, l-a 
determinat să împingă jocul până la limita sa extremă. 
Surâse: Şi totuşi până la urmă şi-a lepădat anteriul. 

Se opri brusc. Pilotul apăruse în pragul cabinei. 

— Gata? Aterizăm? 

Întâlni privirea lui Diamantopol, îngândurată. Miss 
Dorothy James-Porter i se adresă zâmbind: 

— Sunteţi obosit. Bine că s-a terminat. 

— Da, s-a terminat. Mă simt puţin buimac. 

— Fireşte, n-a fost uşor. 

Infirmul oftă: 

— Altceva... Când timp de o viaţă te gândeşti la acelaşi 
lucru, urmăreşti o singură idee, nu mai ai vreme să vezi 
nimic în jur... Mă întreb ce voi face de acum încolo. 
Înţelegeţi? Sunt fericit, extrem de fericit dar în acelaşi timp 
încerc un sentiment curios: mă simt concediat. 

Miss Dorothy James-Porter îi examină obrajii livizi, buzele 
palide. Avu un gând tulbure: „Va muri în curând. Flacăra s-a 
stins.“ 

Obsesia Diavolului Alb însufleţise ani de zile trupul acesta 
chinuit, istovit de suferinţă. Acum se spulberase şi, ciudat, 
acorduri funebre însoțeau ca un ecou strigătul de victorie. 

Îşi azvârli capul pe spate, declarând tonic: 

— Veţi începe să vă gândiţi şi la dumneavoastră. 


— N-am învăţat s-o fac, zâmbi trist Diamantopol. Acum e 
târziu. 


Nichita Dumitrescu se ridică dezmorţindu-şi braţele. 

— În sfârşit, am ajuns! Se adresă celorlalţi: Ei băieţi, daţi 
o ţuică! Voi trăgeaţi tare cu coniacul şi eu căpiam tăind la 
peştişori... 

În hublouri, apăruse Bucureştiul, constelație uriaşă 
fulgerând noaptea adâncă. 


Au interpretat: 

Miss Dorothy James-Porter - Maior Minerva Tutovan; 
Vasile Mareş - 1.1. actor Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra “; 
Val lacobescu - Colonel Radu Ștefan; Nina Aldea - 
Locotenent major loana Pădureanu; Anton Oprilan - C.I. 
actor Teatrul de stat Brăila; Pantelimon Ciolac - Colonel 
Gheorghe  Panţâru; Nichita Dumitrescu - D.I. actor 
pensionar; Elena Hagianu - M.S. actriță pensionară; 
Dimitrie Hagianu - Locotenent colonel Marin Gheorghiaş. 

Scenariul şi regia - Minerva Tutovan. 


O IN U PP UV N = 


CO 


Cuprins 


. Cursă pentru infern 5 

. Ciudăţenii la zece mii de metri 18 
. Verdictul 26 

. Rendez-vous cu moartea 34 





. Love story 43 

. Adevărata existenţă a domnului Pantelimon-Ciolac 54 
. Ucigaşul 60 

. Omul cu doua feţe 76 

. „Pentru un pumn de dolari“ 87 


. Diavolul Alb surâde 104 
. Plan de evadare 110 
. O experienţă fără precedent 122 











. În numele justiţiei 134 
. Layton - omul providenţei 147 
„Urme 158 





„ Stupefacţie 182 
. Pledoarie pentru crimă 191 
„O crimă colectivă 223 


21. Finis coronat opus 232