Cezar Petrescu — Baletul Mecanic (1987)

BALETUL 
MECANIC 


j 


JUNIMEA 


CEZAR PETRESCU 
° 


BALETUL MECANIC 


CEZAR PETRESCU 


BALETUL 
MECANIC 


Ediţie îngrijită, prefață şi note 
de 


ION HOBANA 


EDITURA JUNIMEA 
1987 


Coperta de serie: MIHAI BUJDEI 


Redactor: DOINA FLOREA-CIORNEI 
Tehnoredactor: MIHAI BUJDEI 
Apărut 1987. Format 54x84/16. Coli tipo 23 
Bun de tipar la 27.X1.1987 
Editura Junimea, str. Gheorghi Dimitrov nr. 1 
IAŞI — ROMÂNIA 
Tipărit sub cd. nr. 5296/87 la 
ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ 
BACAU 
Str. Mioriţei nr. 27 


PREFAŢĂ 


Baletul mecanic — figuri şi înţelesuri 


Cititorii lui Cezar Petrescu — şi erau mulți în acel 
început al deceniului patru — au recunoscut în cartea 
înfii a Baletului mecanic (1931) medii, motive, perso- 
naje întilnite, la modul generic, în cărțile anterioare ale 
autorului preferat. Dar înrudirea nu înseamnă identi- 
tate, cum sublinia Perpessicius în Jurnalul său de lector: 
e.Între Georgei Galea, Maximilian Ștaic, Bâzdrugovici 
Sau misterioasa Lu din La „Paradis General” şi Dan, 
Eliazar, Guguf sau nu mai puțin misterioasa Angela cu 
ochi de azur (..) — un spirit predispus la sistemă ar 
putea afla mai mult de o asemănare. Cu diferența totuşi, 
capitală, că divertismentului de acolo i se substituie dra- 
ma de aici şi că romanului uniplan, d-l Cezar Petrescu 
îi suprapune astăzi romanul în două planuri al Baletului 
mecanic, ” 

Drama la care se referă criticul mi se pare a fi şi 
ea diferită de cele din Întunecare, Omul din vis, Calea 
Victoriei etc. Inadaptarea, obsesia, dezrădăcinarea nu lip- 
sesc din evantaiul de motivații al romanului. Hotăritoare 
este însă ciocnirea de patimi şi de interese ale prota- 
goniştilor concepuţi fără un efort deosebit de individu- 
alizare, de vreme ce reprezintă mai curind Simboluri 
ale unor trăsături categoriale exacerbate; Angela — fru- 
musețea impură; fratele său, Bibia — forţa elementară 
necontrolată; Guguf — viciul transformat în mod de 
existență; Eliazar — ura care secretă crime şi dezastre. 
Prins în acest angrenaj implacabil, Dan, naratorul, se 
lasă zdrobit fără o împotrivire cît de cît serioasă. În- 
drăgostit mortal de Angela, el îşi risipeşte pentru ea 
moştenirea pe Coasta de Azur, asistînd la prostituarea 


6 


şi asasinarea mascată în sinucidere a femeii, care în- 
cercase să-l recîştige pe Guguf prin şantaj.! Bibia îl 
ucide pe Guguf, Eliazar, diabolicul regizor al asasinatu- 
lui, dispare, Dan este arestat. 

Poate fi caracterizată această parte întîi a romanului, 
aşa cum făcea Eugen Lovinescu în Istoria literaturii ro-mâne 
contemporane, drept „senzaţional de carton”? Regăsim, ce 
e drept, destule ingrediente ale rețetei litera- turii de 
succes, începînd cu ambianța „exotică ”, chiar dacă Al. A. 
Philippide putea să afirme, în recenzia sa din „Adevărul 
literar şi artistic”; „în descrierea acestor locuri 
(cazinourile, palace-urile şi barurile din Monte Carlo, 
Nisa, Cannes) Cezar Petrescu n-a întrebuințat nici un 
clişeu. Se cunoaşte că sînt locuri pe care le-a văzut timp 
îndelungat şi le-a experimentat bine (...) totul este zugrăvit 
cu precizie realistă şi evocat în imagini cîteodată splendide, 
întotdeauna expresive”. Alături de aceste imagini apar însă 
şi destule elemente facile de culoare locală: descrieri de 
Baedeker abia prelucrate (Marsilia, poarta orientului, cu 
statuia Fecioarei binecuvintînd depărtările apelor de pe 
înălțimea Catedralei Notre-Dame de la Garde. Barcelona 
luminată de ghirlănzile lampadarelor ca într-o veşnică 
sărbătoare nocturnă. Neapole cu craterul Vezu- viului 
fumegînd roşu în coastă. ”), titluri şi articole de ziar, texte 
de cîntece la modă repetate pînă la saturație etc. Se 
adaugă personajele interlope ale căror nume reale vor 
rămîne o taină, pasiunii violente şi irepresibile lovituri de 
teatru etc. Nu putem trece toluşi cu vederea cîteva reuşite 
scriitoriceşti. Critica a apreciat, de pildă, portretul lui 
Eliazar, cu tot caracterul excesiv al unor trăsături de 


1 În cronica sa literară din „Curentul”, Romulus Dianu scria că 
Angela „nu mai poate suporta viaţa. În ultimele pagini ale primului 
volum, ea sucombă ( ) aruncîndu-se de pe o faleză...”. Lectura 
superficială îl făcea şi să confunde personajele, patima jocului de cărți 
fiindu-i atribuită lui Eliazar. Şi mai ciudate sînt transferurile operate 
de Al. Piru în studiul introductiv la primul volum de Opere al lui 
Cezar Petrescu (Editura Minerva, 1985) „Bibia, fost dansator, nobil 
rus”, „Guguf, neamţul, om al civilizaţiei tehnice”. Or, Bibia şi Guguf 
sînt români, nobilul rus n-ar putea fi decît Egor Uvarovici Karataiev, 
iar neamţul — mecanicul Gustav, aceste din urmă personaje apărînd 
doar în cartea a doua a romanului. 


penel, sau drumul sinuos al lui Bibia, bruta capabilă de 
cinste şi de generozitate. În ce mă priveşte, consider că 
piesa de rezistență o constituie Dan. Lenta lui prăbuşire 
morală este urmărită cu un ochi atent la detalii şi im- 
plicaţii, fără compasiunea care ar fi compromis analiza 
lucidă a unui caz de sclavie erotică şi de comportament 
abulic, mărturisite cu o resemnată francheţe: „Mă sim- 
team flasc, nevertebrat, incapabil de o hotărire energică, 
incapabil de o reacţie. Toate slăbiciunile mele de copil 
crescut alintat şi fără o armătură solidă a vieţii: egoismul, 
vanitatea, capriciile, le plăteam scump la cea dintii în- 
filnire cu o pasiune care-mi toropise instinctul de con- 
servare”. Relatarea la persoana întîi întăreşte priza 
asupra cititorului, participarea afectivă a acestuia la suita 
evenimentelor cu sfîrşit tragic. 

Întors la Bucureşti, Dan cunoaşte reversul medaliei: 
după hotelurile şi vilele luxoase de pe Riviera, subsolul 
casei dărîmate, pe care-l împarte cu alți declasaţi. Infer- 
nului moral i se adaugă mizeria fizică degradantă dezuma- 
nizatoare. Şansa redempţiunii i-o oferă Coppelius, inven- 
tatorul misterios şi genial care pregăteşte de un deceniu 
baletul mecanic, „o glorificare a veacului, printr-o artă 
a veacului, cu mijloacele veacului”. Angajat ca instru- 
mentist, Dan revine la linia de plutire, se căsătoreşte cu 
modesta croitoreasă Ludmila şi se crede salvat. Mai ales 
că un ziar parizian îi adusese ştirea uciderii lui Eliazar 
de către Bibia, care evadase în acest scop din Guyana, 
unde îşi ispăşea pedeapsa pentru prima Sa crimă justi- 
țiară. Dar el descoperă cu un şoc lesne de înţeles că 
protagoniștii baletului seamănă leit cu Angela, Bibia şi 
Eliazar, simbolizînd, în concepția lui Coppelius, Puritatea, 
Forţa elementară, Ura. Pasiunea pe care o crezuse stinsă 
reînvie, sub semnul confuziei între automate şi modelele 
lor umane. Degringolada lui este grăbită de legătura 
cu logodnica nimfomană a colegului de atelier Egor 
Uvarovici Karataiev. Într-un final halucinant, Forţa 
elementară, înarmată şi dirijată de Ură, sfărimă auto- 
matele. Încercînd în zadar să evite distrugerea simulacru- 
lui Angelei, Dan o sacrifică pe Ludmila. Coppelius este 
ucis şi el. Victimă a destinului dar şi a monstruoasei sale 
lipse de voinţă, Dan se întoarce la existența subumană. 


Critica a acreditat ideea soluției de continuitate între 
cele două părţi ale romanului. „Secţionarea pornea de la 
acţiune, continua cu obiectivele diferite ale subiectului, 
cu mediul, personajele, apartenența lor social-umană, cu 
atmosfera generală — de istorie reală sau verosimilă în 
prima parte şi de povestire fantastică în a doua”, scria 
Mihai Gafiţa, în prefața la ediția din 1975, rezumînd 
opiniile exprimate de-a lungul timpului. Dar ceea ce se 
întimplă cu Dan, după epuizarea resurselor financiare, 
moartea Angelei şi a lui Gugujf, dispariția lui Eliazar şi 
condamnarea lui Bibia, se înscrie într-o desfăşurare lo- 
gică, evident pînă la secvenţa finală. lar obiectivul ră- 
mîne acelaşi: urmărirea dezagregării unui caracter mînat 
de tare profunde şi incapabil să reziste agresiunii unei 
lumi definite foarte exact de Guguf: „Aci nu afli de la 
nimeni cruţare. Nici nu-ţi este permis să acorzi nimănui 
cruțare. Devori sau te devoră!” Mediul, personajele şi 
apartenenţa lor social-umană slujesc şi în partea a doua 
acestui obiectiv, variația fiind cerută de strategia nara- 
tivă a autorului. Să vedem cum stau lucrurile şi în ceea 
ce priveşte secţionarea în domeniul atmosferei generale 
— cele două planuri la care se referea Perpessicius. Re- 
latează cu adevărat prima parte o „istorie reală sau ve- 
rosimilă”? Autorul a simțit nevoia să conteste explicit 
această caracterizare: capitolul VII este intitulat Viaţa 
nu e întotdeauna verosimilă, iar altundeva este evocat 
„neverosimilul realității”. Există şi notații menite să 
anticipeze însăşi parabola baletului mecanic. Valeţii din 
holul hotelului în care Dan îl aşteaptă pe Guguf sînt 
„reduşi la rolurile de automate”. Dan se simte „ca o 
fantoşă jucată pe aţă de-o mînă invizibilă”, repetă, mai 
tîrziu, „eram departe să ghicesc ce mină neîndurată juca 
aceste marionete” şi conchide: „Acum ştiam cine poartă 
ațele tuturor marionetelor, deşi nu cunoşteam încă întru 
ce sfîrşit.” Un rol deosebit în asigurarea unității roma- 


1 Ideea îl preocupa pe Cezar Petrescu în acea perioadă, după cum 
dovedeşte şi finalul povestirii Zair, inclusă în ediţia din 1930 a 
Scrisorilor unui răzeş: „Îţi pare neverosimil? a întrebat într-un tîrziu. 
Nu te-a învăţat încă experienţa că viața e mai absurdă şi mai fantastica 
decît imaginaţia celui mai aprins născocitor de basme?” 


9 


nului revine, desigur, prezenței în partea a doua a simu- 
lacrelor celor trei personaje-cheie din partea întîi. „Voiam 
numai Să-ţi cunosc impresia, dacă am izbutit să dau pă- 
puşilor mele, înfăţişarea intenţiilor mele: Puritatea, Ura, 
Instinctul brut, Graţia... Le-am lucrat singur, înadins...” 
spune Coppelius. Și reia, mai departe: „Am pus în fiecare 
o sumă de observaţii, am înlăturat inutilul, am încercat 
sinteze stilizate. Întrebarea e dacă am reuşit sau nu?” 
Din punctul de vedere al lui Dan, reuşita depăşeşte limi- 
tele firescului. În fata lui se află Angela cu ochii de azur, 
Eliazar şi Bibia, ca şi cum intenţiile lui Coppelius nu 
s-ar fi putut materializa decît în aceste fantasme ale 
trecutului, în virtutea unei corespondențe tiranice între 
esențe şi aparențe.! Sintetizarea implică însă, aici, ab- 
solutizarea aparenței: cocota de lux devine simbolul pu- 
rității, atletul hirust îşi pierde aspiraţia spre o muncă 
cinstită şi discernămîntul în furia justițiară. Doar Elia- 
zar reprezintă aceeaşi acumulare patologică de ură care 
ar vrea să maculeze întregul univers. Înfîlnirea lui Dan 
cu aceste avataruri mecanice reprezintă o ultimă probă 
de foc. După ce fusese strivit în planul real, el eşuează 
lamentabil şi în cel fantastic. 

Cît de preocupat era Cezar Petrescu, în acea perioadă, 
de tema revoltei individului împotriva societăţii care l-a 
nedreptăţit o dovedeşte şi prezența unor puternice ecouri 
din Baletul mecanic în romanul Greta Garbo, publicat 
un an mai tirziu. Placida elevă provincială Alina Gabor, 
supusă unui şir de umilinți şi vexaţiuni datorită stu- 
pefiantei sale asemănări cu vedeta aflată atunci la apo- 
geu, hotărăşte să devină o veritabilă „vamp”. În această 
nouă postură, provoacă uciderea din gelozie a soțului 
fostei ei profesoare şi acceptă îmbrăţişările de o noapte 
ale unui june urit şi infatuat, ca să nu mai poată iubi. 
Apoi îl însoţeşte la Veneţia pe Leonte Stăncescu, fost 
şi viitor ministru, cel care a determinat transformarea 
lui Eliazar într-un monstru. Eliazar însuşi îşi face apa- 


1 În monografia Cezar Petrescu (Editura pentru literatură, 1963), 
Mihai Gafiţa sugera o altă explicaţie: „...poate el însuşi a regizat în- 
tîmplările anterioare, extrăgînd esenţa lor, pentru a o recrea în păpuşi.” 
Textul nu oferă temeiuri pentru o astfel de interpretare. 


10 


riția — acțiunea romanului se petrece, deci, înaintea eve- 
nimentelor descrise în a doua parte a Baletului mecanic 
— pentru a încheia un pact al urii împotriva tuturor: 
„Alina Gabor, misiunile noastre pe lume s-au întîlnit. 
Lucram pînă acum izolaţi... Cu puterile împuținate. Hehe! 
Unirea face puterea. Ai să vezi ce tari avem să fim 
împreună! "Primul obiectiv al acestei alianțe oculte îl 
constituie distrugerea carierei şi a reputației lui Leonte 
Stăncescu. Demnitarul moare însă la primirea celui din- 
fii avertisment. Răzbunarea lui Eliazar se exercită atunci 
asupra fiului celor care i-au cerut să se sacrifice pentru 
ei, întorcîndu-i apoi spatele. Aflînd adevărul despre pă- 
rinţii lui, pictorul Alexandru Stăncescu, aflat la studii 
la Paris, îşi schimbă radical viziunea artistică, începînd 
să reproducă pe pînză aspectele cele mai abjecte ale 
vieții. Amelia Stăncescu vine să-l salveze. Eliazar, care 
o iubise în tinereţe, suferă o cam prea rapidă prefacere: 
„Era omul minunilor rele: omul întunericului. E astăzi 
omul minunilor bune: omul luminii. Privirea lui străpun- 
gea; acum alină. Rînjetul lui devasta; acum surisul îm- 
blînzit vindecă. "Alexandru îşi recapătă optimismul şi 
o pictează pe Alina, care nu poate să răspundă dragostei 
lui. Pleacă toţi trei undeva pe țărmul Loarei, împreună 
cu cel mai bun prieten al lui Alexandru, poetul Emil 
Damian. Alina, care-l cunoştea de la Bucureşti şi ştia 
că o iubeşte, îl provoacă, pentru că „în profunzimi um- 
brite pirotea cealaltă fiinţă a ei, pe care mai întîi viaţa, 
mai pe urmă dînsa singură şi-o făurise, îi intrase în 
carne, în sînge, în atele nervilor.” Eliazar asistă la evo- 
luția dramei, comparînd personajele cu cele din Baletul 
mecanic: Angela cu ochi de azur — Alina Gabor, Dan — 
Alexandru Stăncescu, Guguf — Emil Damian. El încearcă 
să prevină deznodămîntul, dar... este ucis de Bibia. 
Alexandru citeşte relatarea crimei într-un ziar (asemeni 
lui Dan) şi îi vede pe Alina şi Emil trecînd pe stradă, 
la braț. Idila se consumă însă rapid. Incapabilă de un 
sentiment profund, Alina devine o demimondenă care 
„seamănă răul în juru-i, ruină, fățărnicie, minciună, 
desnădejde şi deslănțuirea de lacome patimi, le seamănă 
fără să vrea, fiindcă răul subsistă şi macină în ea mai 
întîi...” În finalul romanului, se întilneşte, la curse, cu... 


11 


Greta Garbo, care-i propune să o substituie, la Hollywood, 
ea vrînd să se retragă (premoniţie? coincidenţă ?). Apare 
Alexandru, care a înnebunit şi-i aruncă Alinei în faţă 
conținutul unei Sticluțe cu vitriol, rînjind: „Acum 
sculptez ulcere!” 

Sfirşitul acesta trimite la unul dintre sinistrele fapte 
diverse  colecţionate de Eliazar, în Baletul mecanic: 
desfigurarea Jacquelinei Bertin. După cum planurile de 
electrificare a ţării elaborate de unchiul Alinei, mono- 
maniacul Stroe Bîrlădeanu, amintesc de proiectul lui 
Coppelius: „electrificarea Europei în doi ani, fără să 
epuizez nici o sursă de energie cunoscută astăzi...” Re- 
înfilnim pînă şi obsedanta formulă  cezarpetresciană 
„viaţa nu întotdeauna e verosimilă ”. 

Cu toate alunecările în senzaţional, Greta Garbo nu 
evadează de pe orbita genurilor tradiționale — ceea ce 
nu se poate spune despre Baletul mecanic. Cum bine 
observa Mihai Gafiţa în amintita prefață, „Partea a 
doua (...) se constituie ca un roman de anticipație ştiinți- 
fică şi cu o coloratură fantastică...” Criticul relua analo- 
giile propuse în Jurnalul de lector al lui Perpessicius - 
Galateea, Viitoarea Evă a lui Villiers de l'Isle-Adam, ma- 
şinile din Erewhon-ul lui Samuel Butler, roboții lui Karel 
Capek din R.U.R. — adăugîndu-le „prima din cele trei 
Contes de Hoffmann a lui Offenbach”, baletul Coppelia' 
şi piesa lui Jacinto Grau, El senor de Pygmalion. Ceea 
ce ne interesează aici este dacă şi în ce mod au fost uti- 
lizate aceste surse pentru a realiza o sinteză originală. 

„»„ €u Singur mi-am ales numele acesta hoffmannesc” 
spune Coppelius — dar constructorul se numeşte aşa nu 
în Omul cu nisipul, ci în Coppelia, unde îl narcotizează pe 
Franz şi, prin pase magnetice, se străduieşte inutil să-i 
mute sufletul în trupul păpuşii mecanice. Povestirea şi 
baletul conţin şi o altă posibilă sugestie: Clara şi Swanilda 
sînt părăsite o vreme de logodnicii lor, Natha- nael şi 
Franz, pentru păpuşile Olympia şi Coppelia, aşa cum 
Ludmila este părăsită de Dan pentru păpuşa Angela. 


1 Primul act al operei lui Jacques Offenbach, ca şi baletul lui Léo 
Delibes, se inspiră din povestirea lui E.T.A. Hoffmann, Omul cu 
nisipul. 


12 


Villiers de l'Isle-Adam l-a citit pe Hoffmann şi a 
asistat, poate, la premiera Coppeliei (Paris, 14 iunie 1870). 
Dar automatele rudimentare ale lui Spalanzani şi Coppe- 
lius fac parte din familia celor ridiculizate în Viitoarea Evă, 
într-o tiradă al cărei ecou poale fi regăsit în Baletul 
Mecanic: „aceste manechine nu sînt decit o caricatură 
jignitoare a speciei noastre” spune Edison. lar Dan în- 
țelege că personajele baletului mecanic vor fi „Nu pă- 
puşi de ceară imitînd cu o jalnică stingăcie chipul şi ges- 
tul uman...” Cezar Petrescu nu-şi propune să-l urmeze 
pe Villiers în descrierea alcătuirii şi funcționării auto- 
matelor. Ar fi fost, de altfel, o tentativă fără sorţi de 
izbîndă, efortul scriitorului francez rămînînd fără egal 
în istoria roboticii imaginare.! Coppelius este totuşi 
superior lui Edison? în privința sistemului de reprodu- 
cere a vocii umane: fonograful perfecţionat graţie căruia 
Hadaly poate să „vorbească” douăzeci de ore este în- 
locuit de un adevărat miracol: 

„Patronul potrivi două fire electrice în prizele ochiului 
artificial. ÎI aşeză pe un suport minuscul. Căulă pe cla- 
vir o carte. O deschise la o pagină întîmplătoare şi o 
sprijini în fața pupilei de cristal. Pe urmă răsuci haut- 
parleurul spre mine, dădu drumul proiectorului şi aşteptă, 
cu mîinile la spate, în redingota lui verzuie de arhivar 
pensionar. 

Ochiul începu să citească. 

Citea cu un timbru plăcut de tenor, se oprea la sem- 
nele de punctuație, accentua întrebările şi exclamaţiile. 
Citea cu un glas omenesc care nu era al nimănui, care 
nu fusese niciodată al nimănui. 

M-am rezemat de clavir. Mi-am şters broboanele de 
pe frunte. În emoția mea se amesteca o spaimă. Asistam 
parcă la o profanare a misterului creaţiei. 

Ochiul avea inteligență omenească. Glasul avea însă o 
perfecţie pe care n-a atins-o niciodată natura omenească. 


1 Vezi Ion Ilobana, Tribulaţiile unui visător zeflemist, în Literatura de 
anticipație. Autori, cărți, idei, Editura Eminescu, 1986. 


> pe care-l defineşte drept „un inventator şi alt nimic! Un inventator 
norocos. Poate prea norocos!... Un negustor de brevete...” 


13 


Patronul răsuci un buton şi glasul tăcu. 

— Tot aşa putem schimba aci un ochi transformator 
de soprană, de contraltă, de bariton, de bas. În cutia 
mea am cîte o pereche din toate eşantioanele...” 

Punctul de plecare al acestei prefigurări a experien- 
telor cibernetice efectuate astăzi în domeniul descifrării 
şi reducerii sonore a textelor trebuie căutat, proba- 
bil, în presa vremii. Spun asta întrucît am identificat 
sursa unei alte invenţii a „patronului”, orchestra invi- 
zibilă: 

„Degetele uscate, apropiindu-se şi depărtindu-se, on- 
dulînd şi vibrînd — un şef de orchestră invizibilă, con- 
ducînd o orchestră invizibilă. Încă nu mai văzusem, încă 
nu mai auzisem aceasta. În sunetul flautului şi în sus- 
pinul vioarei, apărea gravă modulaţia violoncelului, se 
înălțau toate în tumult de flisoarne şi în izbucnire de 
talere, rămînea suspendat numai plinsul melancolic al 
oboiului şi cînd toate mureau, o vocală umană, Sfişietoare 
şi pură, sosea din depărtările nevăzute să se întoarcă tot 
aşa de fantomatic — o umbră de glas omenesc. 

Mîna stingă comanda vidului, ca un braț impunînd 
ascultare şi atenţie; mîna dreaptă săvirşea ea singură 
magia, pescuind undele armoniilor, împletindu-le, răsu- 
sucindu-le în jerbe, adunindu-le în constelații sonore să 
le culeagă topite într-un singur suspin. ” 

Şi iată explicaţia pe care o dă Coppelius: 

„O simplă aplicaţie, o concluzie logică, orchestraţia 
undelor electrice: exploatarea, dacă s-ar putea spune, a 
defectelor din transmisia aparatelor de radio, discipli- 
nate şi armonizate. Ceea ce a încercat şi a izbutit în parte, 
profesorul Leo Theremin, Armand Grivelet, Bertrand şi 
Pierre Toulon; ceea ce patronul desăvirşise înainte de 
toți aceştia şi înțelegea să folosească drept unică orchestră 
pentru Baletul său mecanic, aşa ca totul să însemne cu 
adevărat triumful artificialului absolut.” 

Am aflat toate acestea în articolul lui... Cezar Petrescu, 
Muzica undelor eterice, apărut în „Curentul” la 23 ia- 
nuarie 1928, deci cu trei ani înaintea Baletului mecanic. 
Mai întîi, descrierea experienţei: 


14 


„Deplasarea miinii drepte deşteaptă o gamă de sunete, 
iar antena orizontală, influențată de mîna Stingă, per- 
mite reglementarea intensității acestor sunete. Apropiind 
sau depărtind mîna dreaptă de antena verticală, artistul 
e ca un violonist care măreşte sau micşorează după vo- 
ință lungimea unei coarde întinse, cu diferența că ten- 
siunea prealabilă, acordul, nu există. Aci, distanţa se- 
parînd antena de mînă, reprezintă o strună ideală, pe care 
se obțin în mod firesc intervalele mult mai numeroase 
şi mai varii, decît acele regulate, ale unui piano. Mina 
sfîngă, deasupra antenei orizontale, măreşte sau înăbuşe 
intensitatea sunetului, dispunînd de o bogăție de nuanţe 
infinite, care nu se compară cu nimic din ce am cunoscut 
pînă acum, căci nici vocea omenească şi nici orice instru- 
ment, nu pot mări sau diminua volumul sunetelor decît 
pînă la anumite limite”, 

Şi acum explicaţia: 

„Aparatul inginerului Theremin se bazează pe utili- 
zarea curentului alternativ de frecvență variabilă, prin 
care obține sunete de înălțime variabilă. E, dacă s-ar 
putea spune, aplicarea unui truc electric. Utilizarea şi 
disciplinarea şuerăturilor şi scîrțiiturilor care supără în 
regularea proastă a posturilor de Telegrafie fără fir.” 

Gazetarul menţionează că a folosit articolele lui Gaston 
Danville şi Pierre Bost din „Mercure de France” şi „La 
Revue Hebdomadaire”. Scriitorul se referă la Leo The- 
remin şi la alți autori ai acestei invenţii uitate, pentru 
a da un temei ştiinţific demonstraţiei lui Coppelius. Este 
un procedeu tipic al anticipaţiei clasice, începînd cu tri- 
miterile lui Edgar Allan Poe din Farsa cu balonul şi Hans 
Pfaal la ascensiunile şi observaţiile unor aeronauți şi astro- 
nomi contemporani. 

Geniul lui Coppelius se exercită şi în alte direcţii. De- 
plingînd lipsa de interes pentru brevetele sale care ar 
putea „să garanteze fericirea totală a măcar unei jumă- 
tăți din omenire”, el citează pîinea sintetică şi electrifi- 
carea Europei în doi ani „fără să epuizez nici o sursă 
de energie utilizată astăzi”. Cele mai surprinzătoare pre- 
viziuni Sînt formulate însă în domeniul atunci exclusiv 
imaginar al inteligenţei artificiale. Cînd Dan evocă „Ju- 
cătorul de şah” al lui Kempelen, expus mai tîrziu de 


15 


Maelzel şi devenit obiectul unui articol al lui Poe, Coppe- 
lius ripostează „Literatură, prietene, literatură... De altfel, 
literatură genială! Dar noi aci facem altceva: creem 
artificialul absolut. Jucătorul de şah al lui Maelzel era 
bazat pe un truc... Noi ne bazăm pe o certitudine mate- 
matică şi mecanică!” Mai tîrziu, el reia ideea în termeni 
quasi identici: „Facem păpuşile noastre să danseze. Le 
facem să cînte şi le facem să ridă... De ce nu, mîine, să 
gîndească? Poate au să gîndească mai bine ca noi, în arti- 
ficialul absolut, în absolutul matematic. ” 

În viziunea scriitorului, Coppelius este chiar mai mult 
decît un inventator genial şi un profet ştiinţific. El cîntă 
„dumnezeieşte” la pian şi la vioară, demonstrează cu- 
noştințe profunde de anatomie, desenează şi pictează ca 
un maestru, dă lecţii de balet unui profesor de dans. Nu 
e de mirare deci elogiul pe care i-l aduce lui Leonardo 
da Vinci, într-o pagină antologică din care reproduc acest 
pasaj: „Pentru el, matematica şi poezia, pictura şi muzica, 
sculptura şi arhitectura, mecanica şi ingineria, însemnau 
un tot, Se completau, se împleteau, se întrepătrundeau (...) 
Naivii se minunează că în desenele lui s-au găsit cele dintii 
proiecte logice ale maşinilor de zburat... Mai interesant ar 
fi să ne imaginăm ce vor fi spus despre el contemporanii 
lui, chiar protectorii lui... Un Ludovic le More, un Cezar 
Borgia, un Francisc 1]... Proiectele lui erau mai mari 
decît vremurile lui.” Recunoaştem aici fascinația exerci- 
tată asupra scriitorului de marea personalitate a Re- 
naşterii, fascinaţie mărturisită, cam în aceiaşi termeni şi 
în Plecat fără adresă (1932). Coppelius apare aşadar ca 
un om complet de tip davincian, condamnat să trăiască 
într-o lume supusă preocupărilor unilaterale. Cum să ne 
explicăm atunci eşecul tragic al tentativei sale de a uni 
Ştiinţa şi arta într-o mirabilă sinteză? 

Răspunsul cel mai la îndemînă este cel pe care-l putem 
deduce din Cuvîntul înainte al autorului la ediția din 1947 
a romanului Plecat fără adresă. El numără printre „eroii 
din familia lui Enric Sântion” pe „meşterul Coppelius, 
fabricantul de automate din Baletul mecanic, roman care 
în zona fantasticului interior anticipa cam tot prin preajma 
anului 1930, conflictul dintre maşină şi faurul ei, cu 
simbolica moarte a creatorului ucis de propriile-i născociri 


16 


— oarbe instrumente substituite destinului... ”. Îmi voi în- 
gădui să contest aceaslă interpretare a posteriori, asumată 
de istoria literată. Dar mai întîi cileva reflecții despre 
„fantasticul interior”. 

Se ştie că scriitorul a intenționat ca opera sa să consti- 
tuie o Cronică românească a veacului XX. Această ambiţie 
balzacian l-a determinat să-şi grupeze volumele în şapte 
cicluri, al cincilea, Fantasticul interior, cuprinzînd Omul din 
vis, Omul care şi-a găsit umbra, Aranca, ştima la- curilor, 
Simfonia fantastică şi Baletul mecanic. Desigur, 
compartimentele nu sînt, nu puteau fi etanşe. Mihai 
Gafiţa considera chiar că Baletul mecanic ar fi trebuit 
situat în ciclul Război şi pace. Dar o mărturisire a lui 
Cezar Petrescu aruncă o lumină neaşteptată asupra între- 
gii probleme: „Realist? Realist n-am fost niciodată. Nici 
n-am năzuit să scriu vreo carte realistă... Atunci cînd 
personagiile mele şi conflictele mele s-au aflat situate 
pe-un teren de strictă realitate socială, am ținut seama 
de această realitate. Le-am încadrat în realitate, fiindcă 
numai aşa puteau fi viabile. Dar dincolo de asemenea 
precizări, m-a preocupat fantasticul interior, aventura 
psihologică a eroilor, aspirația omenească spre o feerie 
absurdă, îndeobşte năruită tocmai de realitate. De altfel, 
am credința că omul, fiind singurul animal cu imaginație, 
trăieşte prin şi pentru această imaginație”.' În această 
accepţie fantasticul interior nu mai defineşte un grup 
limitat de lucrări, dobîndind statutul unei viziuni globale, 
care ar putea fi regăsită în întreaga operă a scriitorului. 

Revenind la semnificația secvenței finale a romanului, 
să vedem în ce măsură s-ar datora eşecul proiectului lui 
Coppelius „conflictului dintre maşină şi faurul ei”. E ade- 
vărat că aspectele şi implicațiile acestui antagonism l-au 
preocupat pe Cezar Petrescu încă de la începutul dece- 
niului al treilea, după cum reiese din articolele Un nou 


misticism: al fierului şi Prejudecata modernistă. Citez din 
cel de-al doilea: „Ne închinăm maşinei născocite de noi, 
căreia i-am devenit sclavi într-atita, încît războiul a 


fost de fapt o revanşă a oțelului şi schijei, care şi-au 


1 Cum ați scris ultima dv. carte? Răspunde d. Cezar Petrescu, 
„Rampa”, 1 iunie 1935. 


17 


ucis creatorii.! Formula este foarte asemănătoare ace- 
leia din amintitul Cuvint înainte în care, în legătură cu 
Baletul mecanic, se vorbeşte despre creatorul „ucis ele 
propriile-i născociri”, Reprezintă această ucidere un act 
conştient, o consecință a evoluţiei maşinii, a exercitării 
liberului arbitru care constituie, încă, o prerogativă a 
ființei umane? Aşa se petrec lucrările şi în R.U.R. şi în El 
senor de Pygmalion, iar în Erewhon maşinile sînt distruse de 
teama că progresul lor ar putea primejdui supremaţia lui 
homo sapiens. Pe cînd „răzvrătirea” păpuşilor lui 
Coppelius nu se datorează vreunei mutații a regnului 
mecanic. Recitind textul, vom vedea că ieşirea din matca 
gesturilor programate este determinată de o intervenţie 
exterioară. Pentru că nu întîmplător scriitorul se referă 
pe larg la o singură carte dintre cele invocate de comen- 
tatorii romanului: Viitoarea Evă Coppelius ar putea 
spune despre automatele sale ceea ce spunea Edison 
despre andreida Hadaly: “... dacă i-am furnizat, din 
punct de vedere fizic, ceea ce are ea terestru şi iluzoriu, 
un Spirit care îmi este necunoscut S-a suprapus operei 
mele... “ în romanul lui Villiers de l'Isle-Adam, Spiritul 
este cel benefic al Sowanei, transmis andreidei prin inter- 
mediul hipersensibilei Any Anderson. În Baletul mecanic, 
duhul rătăcitor al lui Eliazar se încorporează în automa- 
tul care simbolizează Ura, atras de prezența catalizatoare 
a lui Dan. Asemănarea se opreşte însă aici. Hadaly i-ar 
aduce fericirea lordului Ewald, dacă n-ar dispărea într-o 
catastrofă maritimă. „Eliazar” contaminează caracterele 
slabe (Gustav fură, Gaston îşi uită mama paralizată şi sora 
luîndu-i logodnica lui Sami, Maftei îşi abandonează fa- 
milia, Dan înşeală încrederea lui Egor, coboară ultimele 
trepte ale degradării, este mai mult decit complice la o 
crimă), dezlănţuie furia oarbă a Instinctului brut, asmute 
Invidia, Ispita, Luxara, Cruzimea asupra cuplului pe care-l 


1 „Gîndirea”, III, 1923—1924, nr. 15 


18 


apără Graţia, Mila, Curajul, Puritatea." Însăşi această 
disociere a lumii automatelor demonstrează inconsistența 
tezei conflictului generic dintre om şi maşină. 

Evident, ceea ce se întîmplă în finalul romanului nu 
mai are nimic de-a face cu anticipaţia ştiinţifică, reliefind 
0 sugestie subterană care urcă uneori la suprafața textu- 
lui. O sugestie circumscrisă foarte exact de Al. A. Phi- 
lippide, în recenzia din „Adevărul literar şi artistic”: 
„Toată viața nu e, în fond, decit un balet mecanic, în 
care noi oamenii, conduşi de legi pe care le ignorăm şi 
puteri sufleteşti oculte, sîntem nişte biete jucării, mişcate 
de un regizor anonim şi răutăcios”. Din fericire, umani- 
tatea nu este alcătuită doar din indivizi incapabili să 
se împotrivească multiplelor chemări ale abisului. 


Ion Hobana 


2 Pasajul ar fi putut fi inspirat de o secvență dintr-un film din 
1926, Jucătorul de şah, în care soldații mecanici îl înconjoară pe 
trădător şi-l ucid. Cunoscînd interesul lui Cezar Petrescu față de cea 
de-a şaptea artă, nu putem să nu constatăm şi că titlul romanului este 
identic cu cel al unui alt film franțuzesc, realizat de pictorul Fernand 
Léger în 1923. E adevărat că această din urmă peliculă înfăţişează, 
potrivit lui Georges Sadoul, doar „un dans al obiectelor şi angrenaje- 
lor, legate prin ritm sau prin analogia formelor”. 


19 


NOTA ASUPRA EDIŢIEI 


Aceasta este a patra ediţie a Baletului mecanic, după cele 
antume din 1931 şi 1943 şi cea postumă din 1975. Firesc ar fi fost 
să reproducem textul „revăzut” de autor, deci versiunea din 1943, 
dar o lectură atentă mi-a revelat o suită de carențe, preluate şi 
de ediția postumă. 

Este vorba, într-o ordine aleatorie, de omisiuni care sărăcesc 
profilul unor personaje, de dispunerea arbitrară a alineatelor 
şi, mai ales, de numeroase erori flagrante în transcrierea unor 
cuvinte, ceea ce alterează textul pînă la a-l face neinteligibil. 
Vina dactilografei sau a zeţarului mi se pare neîndoielnică, dar 
autorul a lăsat corectura pe seama editurii şi rezultatul este 
întristător. 


Cîteva exemple frapante: 


Ediţia 1931 Ediţia 1943 
jucător bucătar 
jucătorii judecătorii 
devize diverse 
sibiline sublime 
descleşta desluşi 
mijeală mijlocul 

ris glas 
împrospătaţi împrăştiați 
confundă cufundă 


Cum spuneam, aceste lecţiuni şi multe altele, care transformă 
unele propoziţii şi fraze în adevărate şarade, au migrat — şi 
proliferat! — în ediţia din 1975. 


20 


Într-o asemenea situaţie, unica soluţie o constituia întoar- 
cerea la ediţia princeps, păstrînd acele intervenţii din 1943 care 
îmbogăţeau textul sau îi dădeau alte virtuți semantice, fără a-l 
denatura. Am reintrodus pasajele omise (probabil) accidental, am 
reaşezat alineatele, cu puţine excepţii, potrivit dispunerii 
inițiale, am înlăturat erorile de transcriere. Pe de altă parte, am 
operat corecturile cerute de normele ortografice în vigoare şi am 
intervenit în punctuație acolo unde era neapărat necesar, ca de 
pildă în cazul virgulelor puse între subiect şi predicat. În sfîrşit, 
considerînd că o seamă de nume, evenimente etc., nu mai spun 
mare lucru cititorului de azi, am redactat note explicative 
aşezate la sfîrşitul volumului, pentru a nu stînjeni lectura. 

Nu am pretenţia vană că rezultatul acestui efort este fără 
cusur. Cred însă că ediţia de față oferă în mai mare măsură 
posibilitatea de a cunoaşte şi aprecia o operă care onorează nu 
numai creaţia lui Cezar Petrescu, ci şi o întreagă zonă a literatu- 
rii noastre interbelice. 


Ion Hobana 


21 


PROLOG 


Patronul era un moşneguț pipernicit şi chel. 

Bărbița rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, 
redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică prinsă 
în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. 
În cafenelele hide şi triste, unde se adună mumiile 
pensionarilor să chibițească moțăind în jurul unei partide 
de table pe-un şvarţ.! 

Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo 
primărie, agent auxiliar la vreo percepție sau altceva foarte 
mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de 
expediții... 

Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea 
malițioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei mai 
bombaţi pe care i-am văzut vreodată. 

Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. 
Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă ŞI 
neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau 
înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile de 
scafandru. 

Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi 
prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti din 
seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.? 
Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţț cu ochelari, ci „o 
pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr la prima vedere, 
patronul părea o anexă de mică importanță, un modest 
pretext, un biet apendice al fantasti- cilor ochelari. 


22 


Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina 
de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să 
discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, 
despre păcat şi pocăință; atunci ne încredința cu tainică 
înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că 
patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu cumva 
chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a 
sufletelor. 

Iar Gustav, mecanicul neamt, declarase pur şi simplu că 
nu ştie de unde să-l înceapă. 

Pentru Gustav, universul se împărțea în două lumi, 
răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă şi 
care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o 
demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui 
motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin- 
teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne- 
vrednic de vreo luare aminte. 

Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva 
neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat în 
faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet 
pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care nu-l 
părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, 
cu cheia franceză. 

— Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot începe 
de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... 

Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi cum 
s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor, să 
scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze şi s- 
o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi 
rotițe. 

Am simtit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca să- 
mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi 
definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi 
străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. 

— Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn-du- 
mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-  ieşte 
ceva reparat... 


23 


Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici 
Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit 
nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeții am ajuns în 
tovărăşia lor. 

Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei. 

Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă, oricît 
de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat decît 
desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial şi fără 
experiența aspră a vieţii. N-am dat niciodată atenție 
secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile 
fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima filă a cărții. Mă 
desfăta — şi atîta îmi era destul. 

Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre- cut 
peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare 
trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născocirile 
autorilor de cărți; acum mă trezesc neîndemînatec şi 
nehotăriît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru 
patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca 
pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. 

De aceea cer dinainte iertare cititorului întimplător 
(dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii cuiva) 
— cer, fără fățărnicie iertare, pentru nepricepe- rea-mi de 
povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate 
şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi 
stărui fără folos asupra amănuntelor neînsemnate şi voi uita 
desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr 
importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare 
inexplicabilului. 

Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia 
tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea 
nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n sînge. 
Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a devenit mai 
tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am 1spă-şit scump, cu 
prețul celor mai crunte căderi. 

Părinții mi-au împlinit din cea dintii copilărie toate 
voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-- 
nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai 
ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă, de 
obligația unei osteneli, de amînarea unei plăceri. Tot 


24 


ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la douăzeci 
de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un 
a doua zi. 

Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce 
visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. 

Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. 
Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. 
Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umilească. Şi eram 
sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai 
liber şi mai norocos tînăr din cîți au fost şi sînt. 

Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de 
oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se simţea 
dator să atragă atenția mamei şi tatei că ase- menea 
creştere îmi atrofiază instictul de conservare şi-mi 
pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor. 

Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- 
radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată casa 
unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de 
înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai 
în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea, o muncă 
disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest 
unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit 
să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie 
şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne. 

Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte. 

Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. 

În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. 

Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor- 
tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese scos 
coşciugul ei. Tata murise fără suferință, cu o lună înainte, 
de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit şi s-a stins 
repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. 

După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un-chiul 
m-a luat de braț şi m-a scos din cimitir. 

În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut 
mai ridicole. M-a întovărăşit acasă şi după o lungă in- 
troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra 
rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape sever, 
cum am de gînd să-mi organizez viața după acest 
avertisment. 


25 


— Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez 
viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi de 
care n-aveam nevoie. 

— Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenții. Să te 
ocupi de ceva... Măcar să-ți administrezi chibzuit averea... 
Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor 
nefericirilor... 

Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii inflamaţi 
de plins, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pierderea ei îi 
pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei 
şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu 
pentru mine, simţea deci datoria să mă apere ultima dată 
de amenințările care mă pîndeau şi pe care nici pe 
departe, atunci, nu le puteam presimți. 

Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea. 

Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de tact 
şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri-sipise 
mirosul luminărilor şi al smirnei. 

Începuse: 

— Risipa e mama... 

— Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri- 
sipa e mama... Lenea e sora... 

Mi-a replicat cu asprime. 

Am răspuns tăios. 

Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral, pe 
care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. 

Unchiul Alec îşi sfîrşea predica: 

— ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te trezeşti 
singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc astăzi, te 
vor exploata mîine şi te vor părăsi poimiine; atunci să ştii 
că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o 
farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o doresc. Dar ştiu că aşa se 
va sfîrşi! Nu poate să sfîr- şească altfel... Tu care... 

Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi 
ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a casei. 

Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe 
voinţa mea şi pe destinele mele: 

— Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! 

Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii 
mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toți muşchii 


26 


obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă ŞI- 
a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă 
privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsați de o povară prea 
grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură. 

În prag s-a biruit şi s-a întors: 

— Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te 
aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot la 
ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!... 

— Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii. 

Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: 

— Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! 

Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între 
cărțile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea de 
aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a 
oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas, cu 
mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostrc. 

Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul 
vieţii reale, din patimile, din suferințele, din mobilul actelor 
omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea 
vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată, a cărților. 
Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile 
lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi 
profetică precizie. 

M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut 
traversînd strada printre cioclii care desprindeau din ținte 
draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu- 
se încă o dată, privind înapoi, gata să se în- toarcă şi să urce 
scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd 
imposibil şi te lepezi de o povară insuportabilă. A trecut 
înainte, cu ochii în pămînt, fără să audă zgomotul străzii. 

Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte- 
rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un automobil 
cu toate roțile frînate pînă la fund. 

— Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţind capul 
pe portieră şi înjurînd furibund. 

Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- 
pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui 
univers care nu-l mai interesa. 

De-atunci nu l-am mai văzut niciodată. 


27 


CARTEA ÎNTÎI 


I 
ANGELA CU OCHI DE AZUR 


— La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- 
nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... 
Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... 

— Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. 

Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: 

— Flatteur! Val... 

Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase 
liberă sărutului pieliţa goală. 

— Aşadar, la revedere, domnule. 

— La revedere, doamnă. 

Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinta, 
pe mîna parfumată şi proaspătă. Mina nu s-a retras, 
complice. 

Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia suridea. 
Eu surîdeam. 

Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă- tor, 
într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o 
magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitațiunei. 
Totul era uşor, imponderabil, aerian. 

În plămiînii dilataţi, fericirea mă sufoca. 

N-am putut înțelege niciodată, ce mizerabilă infirmitate 
a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. 

Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de a 
ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite; se 
zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar 
mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata- 
clismelor care zguduie scoarța pămîntului, sălbăticiunile se 
ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul. 


30 


Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă 
seismele, inteligența şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă 
nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în 
rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil 
al catastrofei ce va să vină. 

Eu surideam fericit. 

În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o 
prăbuşire care într-o viață omenească e tot aşa de ire- 
parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor; eu 
surîdeam sufocat de fericire. 

Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am 
rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepțională. Pri- 
gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai 
excepţional se înverşunează. 

Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce 
existență oricît de măruntă şi oricît de banală în medio- 
critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o 
victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin? Te- 
ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt, iar 
trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie; aceasta da, 
numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul aci a fost 
imediat şi violent. 

Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se 
insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve- 
niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, 
amînată cu zece ori cu douăzeci de ani. 

Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai 
apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă din 
stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ți- 
a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai răspuns unui 
necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici 
nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care l-ai uitat în 
aceeaşi clipă. lar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce 
misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi 
efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău. 

Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect că 
am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cumpărat 
un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi, în 
costumele lor tărcate de turişti, cu inseparabilele lor 


51 


umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate fotografice 
atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural 
printre dinții lor mari şi lați. Astupau intrarea. Femeile 
consultau ghidul şi despăturiseră un plan. 

Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului 
aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe- 
rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în 
uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul 
tapisat de decorații, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, 
hoteluri şi restaurante. 

Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le 
păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol 
indian sau chinez. 

Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă fațadă. 

Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra- 
bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate niciodată, 
iar viața mea, poate ar fi fost alta. 

Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru 
ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al 
probabilităților, şansele să se încrucişeze drumurile noastre 
vreodată ar fi fost reduse la zero. 

O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de 
atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele 
lor tărcate de turişti, echipați cu ghiduri, binocluri şi aparate 
fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare 
aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strimtorile 
mărilor şi oceanelor. 

M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au 
întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puțin încă. 

Viaţa mea dintr-atât s-a frînt. 

Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al 
planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, cățăraţi pe-un templu 
indian, urcați într-o pagodă, fotografiind o caravană de 
cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează 
fără remuşcarea nici unei răspunderi. 

Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a 
oprit, s-a întors, m-a strigat: 

— Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză)... 

Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un prieten. 


32 


Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară 
de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu 
îndestulă indiferență. 

Aci, la cîteva mii de kilometri distanță, un compatriot 
însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: 
domnule... Devenisem Dan! 

— Dă-mi voie să-ți prezint o compatrioată... 

N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine 
faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au 
inundat de lumină. 

S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un 
proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o 
oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat 
despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi 
vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă 
interesaseră vreodată. 

Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi 
topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic. 

Am înțeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş 
întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept 
asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co- 
lonie restrînsă de compatrioți. 

De altfel, el pleca. Ea rămînea. 

Eu am rămas. 


„La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...” 

A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă mai 
îndelung apăsată pe buze. 

O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de 
azur”. 

I-am spus îndată Ange... 

Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în 
dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în- 
venineze, mai fără tămăduire? 

Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, 
faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu 
pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas 
nesimtit spre deznodămîntul inevitabil. 

Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci 


33 


să descopăr conspirația cauzelor şi complicitatea efectelor, 
încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, 
ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe 
genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot 
universul concentrat în ochii stăpînei. 

Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac țărm 
al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomotos 
dancing, un febril tripou, pentru desfățul tuturor privile- 
giaților din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis- 
ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange... 

Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a încercat 
să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă 
timp. 

L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de 
sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de 
osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, 
zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea superio- 
rități asupra lui, m-am simțit dator să-l tratez cu o zdro- 
bitoare aroganță. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care 
le credeam de-o sclipitoare vervă. lar argumentele i le 
respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformitatea lui 
fizică. 

Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe 
cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem 
atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea 
netulburată: nesimţire. 

Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot- 
deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rizgîiat, s-a 
ridicat greoi din jilțul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara 
de foi să-l urmez pe terasă. 

Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exasperat, 
se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt 
un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. 

Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi o 
mare albastră se confundau pe linia imprecisă a orizontului. 
În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d'Ail, 
Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de 
Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri şi cu zece 
mii de automobile şi autocare, vînturînd toți sătuii lumii cu 
toți paraziţii lor. 


34 


— Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. 

El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica 
ochii. Privea scrumul țigări. 

Întrebă: 

— Rămii mult aci?... 

— Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă 
pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru 
totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te interesează aceasta?... 
Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! 

Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt 
de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu 
hotărîre: 

— Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte- 
resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească să- 
ți vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon-joară, 
sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ți spună ceea 
ce simt datoria să-ți spun eu. Poate din laşi- tate n-au s-o 
facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din 
complicitatea în care trăiesc toți aci... Poate din toate 
acestea, laolaltă! 

— Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?... 

Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, 
întrebă el: 

— O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu 
trecător? 

I-am scuturat mîna de pe umărul meu. 

— Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă 
întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o 
calific?... 

Omul gras rîse, zeuduindu-şi abdomenul diform. 

— Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om 
de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici 
n-o poţi face cu delicateță. ÎI apuci cum poţi... De ceafă, de 
păr... Destul să-l poţi scoate la țărm şi la viaţă... 

Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. 
Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare cuvînt: 

— Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, 
strînge-ți bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. 
Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu... 


35 


Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în 
capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. 
Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul țigării de 
porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde 
merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un 
hipopotam: 

— Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata 
Salutului”? 

— În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu 
sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea dintii 
zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în- teles că nu 
ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă să ştii.. Îmi 
asum un rol ingrat. Puțin îmi pasă! Poţi să-mi întorci 
spatele. Miine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea 
des, fiindcă lumile noastre sînt despărțite. 

— Ei, spune. Ascult! l-am privit surizînd, din creştet în 
tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate. 

Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am martori 
să asiste la execuția mea zeflemistă. 

— Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela 
dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi omul gros. 
Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după disprețul 
cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a 
interesat mai puțin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, 
la trecutul cuiva, ca să-i cunoşti viitorul... De altfel, 
concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ți pot servi decît 
faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict 
controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. 

Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: 

— Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e 
nevoie mai întîi să mă cloroformizezi? 

Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emisfera 
burții lanțul ceasornicului: 

— Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o fişă 
a poliției secrete, cum de altfel şi cred că e con- semnat 
într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, măritată cu un 
modest funcționar. După doi ani, văduvă prin deces. 
Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După şase luni, 
amestecată într-un scandal despre care au vorbit gazetele 
şi unde numele 1-a fost dat sub inițiale. 


36 


Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele 
clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită şi 
după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, 
de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui cînd l-au 


arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După un an era 
aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?... Nu ştiu 
cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so- lidă de 
familie, moştenită şi dusă la prosperitate de trei 
generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat pe 


drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt 
uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia 
poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A 
fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din 
ultimul timp. Crezi că-ți povestesc fantasmagoriile unui 
reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl poți vedea şi acum 
pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu 
gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu 
un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi 
zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere 
necinstită... Îi zvârlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi 
cunoscut pe Angela dumitale cu ochi de azur... Dacă îl 
întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop- teşte numele ei în 
ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un 
spectacol pe care, cu toată ave- rea dumitale, nu-l poți 
plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. 
Au ajuns numai zvonuri vagi. Atita ştiu: Există undeva un 
individ. Un frate. Un fel de brută păroasă. Pe acesta îl 
întreține. Şi acesta o completează... Acum s-a făcut 
nevăzut, îmi pare din motive pe care le cunoaşte numai 
poliția discretă a unui stat ca principatul acesta de 
operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toți 
aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru 
multă vreme. Şi fii sigur că n-are să-apară singur. Ce nu 
izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă 
niciodată fratelui şi tovarăşilor săi. E o frumoasă asociaţie, 
un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se 
poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al 
Angelelor cu ochi de azur... 

Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştați, 
inaintind spre el: 


37 


— Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- 
țiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... 

— Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro- 
tectoare pe umăr. 

— ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat eu, 
zvîrlindu-i mîna grea de pe mine. 

Omul rise. 

— Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur 
nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta 
are mai ales oroare. lubeşte grozav discreţia! Şi pentru 
foarte binecuvîntate motive... 

Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca o 
lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră 
în salon. 

Eu am rămas afară, muşcînd capătul țigării. 

Marca era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira o 
procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era de 
un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau 
exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce 
abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea 
mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparența pură a 
aerului. De ce-i rabdă natura? 

Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, 
peste balustradă, în mare. 

Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- 
vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. 

Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială: 

— Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, 
după numele unui comic obez de cinematograf, celebru în 
acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că eu îi 
dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... 
Eşti crud şi odios, fără să-ți dai seamă... Îl faci să sufere, 
mai ales că... 

Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsucind 
între degete boabele colierului de perle pe care i-l 
dăruisem după cea dintii noapte. Continuă, fără să ridice 
ochii umbriţi de genele lungi: 

— ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a 
contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că nu 


38 


eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E 
destul de ridicol şi fără aceasta... 

Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri- vit- 
o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin! Angela 
mea gingaşă şi naivă şi bună... 

Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă 
explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. lar ca să 
înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau, urzise şi 
această disperată infamie. Să-i alunge pe toți. Să-i rămînă 
lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să 
ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are pe ce umăr îşi sprijini 
fruntea. 

Pînă aci ajunsese, canalia! 

lar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- 
rîndu-l de inofensivele mele săgeți şi înduioşîndu-se de 
înfăţişarea lui grotescă. 

M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon. 

Aş fi vrut să-i scuip în față usturătoarea generozitate a 


Angelei. 
Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne 
într-un jilt. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe o 


emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o 

lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin- du- 

se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă. 
Canalia! 


39 


II 


PAIAȚA ROŞIE 


— Cucu! 

Am închis cu o tresărire de bucurie robinetul duşului, să 
curm zgomotul apei. 

— Cucu! 

Era ea. Glasul ei. Am îmbrăcat repede halatul spongios 
ŞI, cu apa şuroind, m-am repezit să deschid uşa. 

— Ce se întîmplă cu tine, Ange?... Ce-a fost? De unde 
vii?... 

Angela îmi astupă gura cu palma ei trandafirie 

— Ce avalanşă! rîse. Cum să răspund deodată la atîtea 
întrebări? 

Cealaltă mînă mi-o trecu după gît, mă trase plecat spre 
ea, îmi despărți părul ud de pe frunte şi mă sărută apăsat. 

— Ai dormit bine, Motocel? 

Ce întrebare? Toată noaptea mă zbătusem dintr-o 
cameră în alta, ca în tot atîtea cuşti, măsurînd pe acul 
fiecărui pendul cît de încet trec minutele. De zece ori la 
telefon, deşteptasem toți cunoscuţii şi cunoscutele, să aflu 
ceva. Rugasem posturile de ajutor să mă anunţe la cel mai 
mic accident de automobil de pe Coastă. Acum, intrasem 
sub peria de gheață a duşului să-mi răcoresc tîmplele 
dureroase şi pleoapele arse de nesomn. Iar ea, ea mă 
întreba dacă am dormit bine!... 

Avea o pălărie roz şi un costum roz, feciorelnic, pe care 
numai o frăgezime inalterabilă ca a ei şi le putea îngădui. 
Am încercat să-i scot pălăria. S-a ferit în lături: 

— N-am venit să stau... N-am timp. Încă n-am terminat. 
Am trecut numai să te liniştesc, pisicuțule mic şi botos. 

Aşa devenisem în alintările ei: Motocel, pisicuţ, chou,* 
ciufulici, fidel... 

— Dar ce-a fost, Ange? Ce n-ai terminat?... 


40 


Ange s-a aşezat pe marginea divanului de baie, păzin- 
du-şi rochia şi pantofii de apă. Ridică genele să dezvelească 
privirea albastră, în care am văzut ca o ceață uşoară 
deasupra oglinzilor: o împiclire de mîhnire. 

Spuse: 

— Voi, bărbaţii, nu puteţi înțelege! În egoismul vostru 
n-aveţi timp pentru aceasta... Ți-am lăsat răspuns că poate 
am să întîrzii. Nu ştiam cît.. 

Făcu o pauză. Îşi scoase şi îşi puse la loc mănușa. 
Suspină, vorbind ca pentru ea singură: 

— Ah!... E prea multă mizerie pe care o uităm... 
Fiindcă nu o vedeam sub ochi, ni se pare că a dispărut de pe 
faţa pămîntului... Şi deodată... Cioc-cioc! Cu o telegramă 
neaşteptată, mesajul unei suferințe, un scîncet, un sughiț de 
plins, vine să-ți aducă aminte că mai este şi altceva pe lume 
decît fericirea ta... 

Niciodată n-o auzisem vorbind atît de grav. M-am 
aşezat alături şi i-am cuprins mîinile: 

— Ange... înseamnă toate? Ce suferință? Ce-a fost? Ce 
este d. 

Ea dădu capul pe spate şi surîse cu o urmă de întris-tare 
în trăsături. Ştiţi. Un surîs cum se vede cîteodată numai pe 
obrazul nevinovat al femeilor şi al copiilor. Un surîs care nu 
e încă rîs şi care a fost parcă plins. Nedecis. Ploaie cu soare. 

Se scutură. Surîsul se şterse. Spuse, sărind în picioare: 

— Eu stau de vorbă şi timpul n-aşteaptă... Să-ţi spun în 
cîteva cuvinte, deşi acestea pe tine n-au de ce să te 
intereseze... Am primit ieri o telegramă. De la o prietenă 
foarte bună, o fostă colegă de pension. E foarte, foarte 
bolnavă. Pierdută! E la San-Remo şi e singură... Am fost 
acolo, am găsit-o într-o stare inimaginabilă... Nu puteam s- 
o las aşa, noaptea, cu o simplă soră de caritate abia 
angajată... o streină. Şi acum trebuie să mă întorc iar. Să 
aranjez ceva, să caut un sanatoriu... Încît te rog să nu mă 
aştepţi la dejun şi să nu te alarmezi dacă, diseară, întîrzii... 
Pa, Ciufulici! Şi nu face mutra aceasta consternată, care 
nu-mi place... Totul are să se termine într-o zi, două, cel 
mult trei... 


41 


Îmi trecu din nou braţul pe după gât şi mă sărută apăsat, 
în acelaşi loc, pe frunte. S-a desfăcut să pornească spre uşă. 
Am oprit-o de mină, răsucind-o în față: 

— Dar, Ange, acestea sînt lucruri pe care nu le poate 
aranja o femeie singură!... Aşteaptă cinci minute să mă 
îmbrac. Merg cu tine... 

— Nu-nu! se smulse Ange. Aceasta nu. Cunosc cinci 
minutele tale... Se fac o oră. Şi pe urmă, sînt lucruri în care 
femeile iubesc să nu se afle amestecat un bărbat. Pa! încă o 
dată te rog să nu fii neliniştit, dacă întîrzii... 

Uşa s-a trîntit în urmă. După cîteva clipe, s-a auzit afară 
claxonul de la Hispano. Am alergat la fereastră. La volan 
Ange demara şi schimba vitezele cu o bruscheţă energică 
pe care nu i-o cunoşteam. Era încîntătoare în hotărîrea 
aceasta nervoasă şi plină de nerăbdare să alerge mai repede 
în ajutorul unei prietene. 

A ridicat ochii, m-a zărit şi mi-a fluturat mîna în aer. 

— La revedere. Nu te impacienta... 

M-am întors în sala de baie. În oglindă, chipul mi s-a 
arătat cu o pată însîngerată pe frunte. Roşul de pe buzele 
Angelei. Un sigil, ca o cicatrice proaspătă. 

Am început să mă îmbrac gînditor, alegînd cravățile. 
Parcă erau mai multe. Şi lipseşte una pe care am cumpărat- 
o chiar ieri... Fleacuri! Gîndurile se adunară din nou, toate, 
numai la Angela. Discreţia ei era admirabilă şi totuşi îmi 
strecurase o umbră de nemulțumire. 

Ascunsese telegrama. Îşi vizase singură biletul de 
trecere, al ei şi al automobilului, pentru Italia. Plecase cînd 
nu eram acasă. După cum mă întrebase stăruitor ieri, de ce 
nu ies să fac puţină mişcare şi să iau aer, îmi părea acum că 
a aşteptat înadins să lipsesc. Lăsase un simplu bilet cu 
literele zgîriate în fugă: „Poate întîrzii. Nu te alarma. Nu mă 
aştepta. Te sărută mai lung ca întotdeauna, Ange.” 

Celina, camerista, îmi răspunsese că nu ştie unde a 
plecat şi nici dacă a plecat într-adevăr, undeva, în afară de 
oraş. Totuşi, acum îmi aminteam bine, că ieri dimineaţă 
Celina orînduia ceva în trusa stăpînei şi, cînd am sur- prins- 
o, a închis repede capacul, căutîndu-şi aiurea de lucru. Mi s- 
a părut suspectă fereala aceasta. O bănuiam că scotoceşte 


42 


fără ştirea Angelei. Chiar mă hotărîsem s-o avertizez pe 
Ange... 

Am trecut în cămara unde se aflau clădite valizele 
imense şi numeroase ca pentru nişte vagabonzi de lux cum 
eram noi. Trusa Angelei dispăruse. Va să zică, ştia de ieri 
că va lipsi toată noaptea. Ştia şi nu mi-a spus-o. lar între 
ea şi servitoare exista aşadar o înţelegere, o complicitate. 
Aceste secrete nu-mi plăceau. 

N-am vrut să iau masa acasă. La restaurant am dejunat 
singur. Adică am încercat să dejunez. Felurile se perindau 
abia atinse. Am deşertat sticla de vin pînă la fund. Ceva, un 
demon mic şi perfid nu-şi găsea astîmpăr în mine. 

În după-amiaza aceea, la Cazino, am pierdut toți banii 
cîți îi aveam la mine. Am început în glumă, eu, care nu 
pusesem încă mîna pe-o carte, numai ca să-mi ucid timpul 
şi să-mi schimb o enervare pe alta. M-am uitat la ceas. Mai 
aveam timp să trec la bancă. 

— Cît aţi spus?... Cincisprezece mii? întrebă contabilul, 
cercetînd într-un registru. Nu mai aveţi disponibil decît 
patru... A ridicat o sumă, doamna, ieri... Restul, pînă la 
aceste patru mii, l-a ridicat astăzi... 

— A, da... Pardon! m-am prefăcut că-mi amintesc 

Şi am semnat pentru patru mii, stăpînindu-mă să nu-mi 
tremure mîna şi ascunzîndu-mi tremurul buzelor. 

Tot pe marginea ghişeului, am scris telegrama la banca 
din ţară, să-mi trimită urgent altă rezervă. 

În stradă lumina juca straniu înaintea ochilor, iar 
oamenii mi s-au părut că trec în sus şi în Jos, rîzînd, 
conservînd şi sorindu-se, într-o indiferență bestială. 

Nu mai puteam înțelege. Depăşea orice explicație. 
Depozitul meu se afla încredinţat în condiţii prea obicinuite 
într-un oraş ca Monte-Carlo, unde jumătate din hivernanți 
fac de două ori pe zi drumul între un ghişeu de bancă şi 
sălile de joc. Puteam să ridic eu, sau Angela, indiferent, pe 
o singură semnătură. Niciodată n-am întrebat-o cît. Nici n- 
am voit să ştiu. lar suma luată de ea acum, în două zile, 
întrecea prețul existenței noastre, cu toată risipa, pe-o 
jumătate de an. 

Un gînd mi-a fulgerat şi l-am respins îndată, ca o 
bănuială absurdă şi monstruoasă: 


43 


— A plecat... Faty a avut dreptate! 

Ce copilăros judecam încă. De ce-ar fi plecat, cînd totul 
pînă acum nu fusese decît un început? 

Mi s-a părut drumul prea lung pînă acasă. 

Am deschis şifonierele, cutiile cu bijuterii. Totul era 
neclintit. Rochiile atîrnau în speteze; înzecit curcubeu de 
mătase, broderii, voaluri şi catifea. Niciodată nu mi-am dat 
scama că sînt atîtea. Colierele şi inelele se aflau la locul lor, 
culcate pe micile catafalcuri de pluş. Nici măcar nu erau 
încuiate. Cum am putut să-mi închipuiesc? De ce-ar fi 
plecat? Era o casă din care lipsea stăpîna pentru cîteva ore 
şi nimic altceva. Dar surpriza de adineaori de la bancă? 
Pentru ce i-a trebuit o sumă atît de ne- obicinuită, şi 
luată în două rînduri, şi fără să-mi pomenească nimic? 
Prevedeam încă o noapte de insomnie. Şi de astă-dată nu 
singur. Torturat de prezenţa acelui demon mic şi perfid, 
care-mi sufla în ureche întrebări fără răspuns. Am încercat 
să citesc şi am aruncat cartea după întîile pagini. Am rămas 
într-un cot, pe divan, faţă în faţă cu o paiaţă roşie de pislă, 
păpuşa favorită a Angelei. 

Era o paiaţă cu obrazul zugrăvit, desigur, de un ade- 
vărat, de un mare artist... Un cap expresiv, dureros, 
batjocoritor cu propria lui durere, în rîsul aproape uman. 
Niciodată n-am văzut un rîs în care să străbată atita 
suferință. 

Îmi închipui că era opera unui emigrant rus; vreun ratat 
genial şi muritor de foame, cum se aflau atâţia, prostituîndu- 
şi unii talentul, alţii conştiinţa, alții corpul, în acest infern 
de putreziciune parfumată al Rivierei. 

(Pînă acum mi se păruse Eden — acum începeam să 
numesc Riviera, un Infern!) 

Stăteam într-un cot, față în față cu paiaţa de cîrpă ŞI 
piele zugrăvită. Era o confruntare mută. Stranie. Şi paiaţa 
rîdea: rîdea cu rîsul ei sfişietor. 

Atunci mi-am dat întîia oară seamă cît de singur mă aflu 
într-adevăr, într-o lume unde totul şi toţi îmi erau cu 
desăvîrşire străini. Cu o zi înainte mă credeam înconjurat de 
prieteni veseli, vrednici de toată încrederea; admirabili 
camarazi, nesecate izvoare de idei, de proiecte ingenioase 
pentru a distruge încă o noapte, a organiza o excursie, a 


44 


pregăti altora o surpriză şi a pune la cale o farsă de pomină. 
După cele dintii săptămîni petrecute la picioarele Angelei, 
revenisem treptat, nesimtit, în viața de hoinăreală şi desfăt 
a tuturor. Pot spune că era întîia oară cînd mă simţeam într- 
o lume urzită după chipul şi asemănarea mea. Toţi aci 
aveau o zi, două, o lună, o viață întreagă de pierdut. 
Nimeni nu pomenea despre afaceri plicticoase, griji şi 
obligații. Obligația era un dejun, un supeu, o reprezentație; 
era o întîlnire în grup pentru a pleca la Peira-Cava, la 
Grasse, la Cannes, la Nisa; cu vaporul în Corsica — era o 
noapte de mare gală, la Hotel de Paris, aci, sau la Negresco 
şi Ruhl, la Nisa; sau la Carlton şi Gallia, la Cannes; sau la 
Pro- vensal, la Juan-les-Pins; acestea erau singurele griji, 
singurele subiecte de conversaţie. Cum nu m-ar fi încîntat 
această fermecătoare societate, în care toți erau ca mine şi 
eu eram ca toți? 

Şi deodată, în ceasul acela, m-am simţit părăsit şi-am 
descoperit că n-aş afla printre toți cunoscuţii, de-o seară sau 
de-o lună, un singur om căruia să-i împărtăşesc omeneşte, 
fără umilință, supliciul lăuntric. Să aştept de la el cuvîntul 
de reconfortare. Unul m-ar fi ascultat plictisit şi m-ar fi 
întrerupt, să întrebe dacă m-am decis ori nu să plecăm la 
Peira-Cava, pentru concursurile de bob şi de schi. Altul ar 
suride cinic. Celălalt s-ar scuza şi ar pleca repede, la o 
întîlnire cu o femeie din celălalt capăt al planetei, pe care a 
cunoscut-o aseară. lar pentru toți, aş fi devenit în aceeaşi 
clipă un subiect de derîdere, de aluzii şi de dispreţ, cum nu 
odată ne-am mai înveselit împreună de păţaniile atît de 
groteşti ale altora. 

Eu stăteam față în față cu o paiață roşie care rîdea. 
Rîdea cu rîsul ei sfîşietor. 

Celina intră să pregătească patul. 

— Domnul nu se duce la masă? 

— Nu, Celino. Aştept... 

— Am uitat să vă spun. Vă rog să mă iertați. A 
comunicat doamna la telefon că nu poate veni în astă-seară. 
Dar mîine dimineaţă la zece, cel mai tîrziu unsprezece, va fi 
aci. Doamna a spus că regretă foarte mult că nu erați acasă, 
să vă comunice aceasta direct, la telefon... 

Am zvîrlit paiaţa şi m-am ridicat în picioare. 


45 


— Celino! 

— Domnul doreşte ceva?... 

— Celino, unde e doamna? De unde a comunicat? 

— Domnul ştie mai bine unde e. Doamna n-are nici- 
odată obiceiul să-mi povestească afacerile sale. La noi nu e 
obiceiul... 

Aceasta era pentru mine, valahul. 

Am scos din buzunar o hîrtie de o mie, din cele patru: 

— Celino, uite ce am pentru tine, dacă îmi mărturiseşti 
unde e doamna şi de ce a plecat. 

Celina mă privi cu o mirare impertinentă în ochi şi se 
îndreptă spre uşă, cu mîinile în buzunările minuscule ale 
şorţului de dantelă: 

— Domnul glumeşte?... 

Mi-a trîntit uşa. „Am s-o dau afară!” — am scrîşnit. Pe 
urmă toată indignarea s-a întors împotriva mea. Procedasem 
ca un imbecil. Ca un erou de vodevil prost, încer- cînd să 
corup o servitoare, primind de la dînsa lecții. Eram sigur că 
Angela nu-i vorbise la telefon, că această convorbire fusese 
dinainte ticluită; nu mă îndoiam că încă de ieri Celina ştia 
unde a plecat Angela şi că nu se va în-toarce nici în această 
noapte — dar nu de la ea puteam să aflu şi nu acesta 
fusese mijlocul cel mai bun să aflu. 

M-am aşezat din nou pe divan şi am tras paiața în 
faţă, să-i savurez ca o băutură amară rîsul ei dureros. 

Paiaţa rîdea. 

Eu am plîns. 


Dimineaţa m-am deşteptat îmbrăcat, cu hainele moto- 
tolite, cu trupul amorțit, cu capul greu după vise urîte şi 
nesfîrşite. Prin somn, toată noaptea mi-am dat seama că 
visul care mă chinuia era numai o nălucire absurdă şi 
imposibilă; că e destul să mă trezesc şi să dispară. Prin 
somn, îmi porunceam să mă deştept şi să mă eliberez de 
tortura vedeniilor. lar somnul mă ţinea mai departe pri- 
zonier visului înăbuşitor, împotriva căruia vroiam să strig şi 
nu căpătăm glas. 

Mai tîrziu aveam să învăţ că sînt ceasuri în viața cea de 
aievea, mai înfricoşate decît cele mai urîte visuri. Aveam să 


46 


învăţ că pentru a le uita pe acelea, pentru a le suspenda 
o noapte măcar, doreşti să cazi într-un somn greu şi 
nesfîrşit, din care să nu te mai deştepţi. Dar somnul atunci 
nu vine, iar deşteptarea la realitate e încă mai plină de 
spaimă. 

Eram încă în faza cînd un coşmar ţi se pare mai 
chinuitor ca viața cea adevărată. 

Paiaţa ridea, fată în față, ochi în ochi, cu mine. l-am 
turtit obrazul cu un pumn. Rîsul s-a strîimbat mai dureros şi 
oribil. Pe urmă, încet, pielita umplută cu vată şi-a luat 
forma dintii şi rîsul m-a persecutat ca o mustrare: „Ce ai 
cu mine?... Ce sînt eu vinovată, o biată paiață de cîrpă? Nu 
o paiață de carne şi oase, cu creier şi inimă şi nervi, ca 
tine! .. Cu aceea ce tu numeşti inteligenţă, ca tine!...” 

Am aruncat-o cu faţa în jos, deasupra pernelor, să nu-i 
mai văd rîsul. Pe urmă, am intrat în baie, sub duș, şi am dut 
drumul robinetului de apă rece, rece, cît mai rece 

— Cucu! Cucu! 

Era ea. Iarăşi glasul ei. Mi s-a părut întîi că e o înşelare 
a auzului. Dar era glasul ei într-adevăr. 

Răsucind robinetul, un gînd stupid, de nebun, mă 
încercă. Aşadar e destul să intru în baie, ca Angela să apară 
ca din pămînt! lar uşa am deschis-o fără tresăltarea de 
bucurie de ieri. Îmi hotărisem acum cea mai mare stă- 
pînire de sine. De tactul meu depindea posibilitatea să aflu 
ori nu adevărul. 

— Ce-am auzit, mon petit chou?... Mi-a spus Celina! 
Ai dormit îmbrăcat... N-ai cinat... Ce înseamnă acestea? 
Aşa ne-a fost vorba?... 

Un sărut pe frunte. S-ar fi spus un sărut ritual. M-am 
privit fără voie în oglindă. Sigiliul însîngerat — roşul de 
buze al Angelei — apăruse exact În locul unde-a fost ieri. 
Extraordinar cum se repetă unele scene în viaţă! De 
aceea nu ştii dacă le trăieşti întiia oară, ori le-ai mai trăit 
altădată, ori le-ai trăit în altă viață. 

— Aşadar, supărat, chou? 

— De ce supărat, Ange? Mai ales că de astă-dată ai 
avut generozitatea să mă anunti, ca să nu te aştept... 

— Închipuieşte-ţi, mon petit chou, că aseară, mai tîr- 
ziu, cînd ştiam că te găsesc acasă, am încercat să vorbesc 


47 


din nou... A fost imposibil să obțin legătura. Aceasta o 
uitasem, m-am dezobişnuit de cînd am plecat din ţară... 

Cu o încruntare între sprîncene, mă sileam să descopăr 
o urmă — o urmă de ce? — în privire, în gest; o şovăială, o 
jenă, un tremur în glas. 

Se mişca foarte firesc. Mă privea în ochi foarte senin. O 
urmă de oboseală dădea nu ştiu ce preț încă mai rar 
frumuseţii ei acum puţin tristă, acum puţin dureroasă. Își 
aruncă pălăria, mănuşile, cu o istoveală delicată. Trecu în 
cealaltă cameră. Mă chemă, cu un glas deodată grav, fără 
alintările dintotdeauna: 

— Dan! 

— Da. 

— Îmbracă-ţi repede pijamaua şi vino aici. Repede! 
Vreau să mă confesez... 

Cînd am intrat, pe pat, alături de poşetă, se afla arun-cat 
un teanc de hirtii. De hirtii de o mie. 

Angela îmi făcu loc. Îmi prinse ea mîinile: 

— Dan, vreau să mă confesez. Dar cu o singură con- 
diție!... Să-mi spui dinainte că m-ai iertat. Numai aşa, Dan; 
numai aşa Ange a ta are să ştie că poate fi întotdeauna 
sinceră. N-are să-ți ascundă niciodată nimic... Să nu fie 
între noi nimic urît... M-ai iertat, da? 

— Ange, încă nu ştiu păcatul... am surîs pe jumătate 
cucerit, invocînd o Providenţă care să aranjeze ea toate și 
să-mi dovedească, cu simplitate, că totul n-a fost decît o 
nălucire a închipuirii mele. 

Ange mă plecă spre dînsa, îmi apăsă sărutul pe frunte. 
Bun! Încă un sigiliu roşu. Apoi coborî la buze. Mîna s-a 
întîlnit cu mîna ei şi s-au încleştat. Cînd s-au 
desprins, eram sigur că păcatul ei, ceea ce numea ea păcat, 
e fără îndoială mai omenesc şi mai explicabil decît cel mai 
uşor păcat al vreunei femei. 

— Să-ţi spun... (degetele ei îmi ridicau părul de pe 
frunte). Dar ia aminte! Ai iertat înainte de a şti despre ce e 
vorba!... 

— Dragă Ange, e iertat, fiindcă îmi imaginez că e vorba 
de-un păcat care se numeşte aşa numai în închipuirea ta... 
Cine ştie ce copilărie! 


48 


— Nu, Dan. Nu e copilărie. E păcat... Şi pentru mine e 
mai grav decît mi-am dat socoteală în primul moment. Dan, 
ţi-am ascuns ceva... Cînd am plecat, am trecut pe la bancă... 
Nu e aşa că tu ai hotărît că banul tău e şi al meu?... 

— Ce vorbă, Ange! Mai poate să existe asemenea dis- 
cuţie între noi? 

— Tocmai... Am trecut pe la bancă ieri şi alaltăieri, şi 
am scos toți banii. Cred că n-au rămas mai mult deo mie, 
două... l-am luat cu mine. Credeam că am să am nevoie. 
Prietena mea ştiu că are un venit foarte neregulat, îi 
administrează averea nişte bandiți. Şi mi-am spus că poate 
are de achitat casă, medici, consultații, soră de caritate... 
Poate are nevoie la sanatoriu, să plătească o rezervă mai 
mare. Ştii cît de feroce se poartă asemenea organizații de 
speculă cu bolnavii care poate durează o săptămînă, poate 
un an... Aşa am gîndit, cum ai spus bine: copilăreşte... În 
sfîrşit, ce să-ți povestesc multe? N-a fost nevoie de nici o 
centimă. Primise ea... Adică nu! Alaltăieri încă nu primise 
— altfel n-aş fi trecut şi ieri pe la bancă să ridic în două 
rînduri. A primit ieri şi n-a mai avut nevoie de filantropia 
mea. Chiar să-ţi spun drept, Dan, mi-a făcut impresia că s-a 
ofensat, cînd a văzut că venisem cu o sumă atît de mare... 
„Te-ai gîndit şi la coşciugul de plumb? La vagonul 
mortuar?” Aşa m-a întrebat... Bolnavii sînt atît de 
capricioşi! .. lată banii!... Nici nu i-am numărat. Puteam să 
mă duc să-i dau eu, îndărăt, la bancă... Dar n-am vrut! 
Țineam să mă confesez întîi. Te rog să-i depui tu. Şi te rog 
să-i depui aşa, ca să nu-i poţi scoate decît tu... Nu-mi lăsa 
ispita aceasta sub ochi... Cazinoul — nu unul, o sută de 
cazinouri sînt aici. Într-o zi îmi vine în gînd să trec iarăşi 
pe la bancă şi să duc banii nu pentru o prietenă bună şi 
bolnavă, ci direct la caniota* Principelui de Monaco... 
Acesta a fost păcatul meu, Dan!... Spune că m-ai iertat. 

Mai era nevoie de iertare? Aveam ce ierta? 

Totul era simplu şi totul se luminase. 

— Ce ţi-a făcut biata păpuşă, s-o maltratezi aşa? întrebă 
Ange, tîrziu, cînd a trecut în cealaltă cameră. 

Ridică paiața dintre perne; o puse pe genunchi. O 
întorcea cu fața, cînd la ea, cînd la mine. 

Paiaţa rîdea, cînd la Ange, cînd la mine. 


49 


O aşeză între perne, ca un convalescent care nu se poate 
ține singur în capul oaselor. 

Şi paiaţa continua să rîdă la amîndoi, cu rîsul ei mut şi 
sfişietor. 


III 


50 


LUME NOUA 


Un vînt molatic culese scama albă a norilor de pe cer. 

A fost ca un pămătuf uşor de pene albastre purtat de-o 
subretă îndemînatecă, să curețe painjenişul şi praful, cu 
toate ferestrele deschise în soare. 

Şi dimineaţa sclipi triumfală. 

Nici un fulg nu mai stăruia pe bolta de o străvezime 
cristalică. Nici o pîclă nu mai bara orizontul. Numai pes- 
căruşii se înălțau şi cădeau, soseau şi plecau, cu porțelanul 
aripilor proaspăt şlefuit în razele atît de devreme toride. 
Marea lucea imobilă, de mercur. Se înşirau bărci cu pînzele 
ascuțite şi zvelte. Pe linia zării, un singur vapor. 

Am potrivit luneta, răsucind, pînă ce l-am apropiat la o 
sută de paşi. 

Un vapor italian, de cursă lungă, spre America de Sud, 
cu punțile încărcate de emigranți, depărtîndu-se către 
porturile de dincolo de ecuator şi ocean, Rio de Janeiro, 
Buenos-Aires: nume sonore, oraşe fabuloase, vaste 
pampasuri virgine, smîrcuri de friguri galbene şi codri cu 
flori veninoase, spre care pornesc deznădăjduiții Ca- labriei 
şi ai Piemontului să-şi încerce un noroc himeric. Prin ochiul 
lunetei se vedeau mulți, tăcuți, gînditori, rezemaţi în 
neclintire cu coatele pe balustradele de fier. Priveau țărmul 
patriei lor mediterane, în care hotarul Franței şi al Italiei se 
ştergea, se confunda, în aceleaşi livezi de măslini şi de 
portocali, aceleaşi cetăți şi cimitire cu negri chiparoşi pe 
vîrfuri de munte, aceleaşi răsadnițe de garoafe. O fetiță 
flutura cu batista un semn alb şi timid de adio. 

Încă trei zile şi vor fi în oceanul pustiu. Încă trei 
săptămîni şi vor fi într-un continent unde numai numele şi 
vegetaţia sînt de un pitoresc superb şi romantic; dar unde 
sclavia albilor e mai cruntă ca supliciul pieilor roşii pe 
vremea conchistadorilor. 

Am răsucit resortul zimțat şi priveliştea s-a înecat într- 
o tremurare albastră, cu toți oamenii aceia în aspra lor 


51 


nemişcare şi cu fluturarea albă şi tristă de batistă. Nu era 
o apariție ca pentru o asemenea dimineață şi un asemenea 
ceas. O navă purtînd peste mări şi oceane, sub constelații 
necunoscute, o mizerie care nu-şi mai încăpea loc acasă la 
dînsa. 

Pe masa de pai împletit de pe terasă aşteptau ziarele din 
țară, ca întotdeauna cu benzile nedesfăcute. Ce-mi puteau 
spune? Nu le deschideam nici un sfert de ceas într-o 
săptămînă. Rădăcinile înfipte acolo n-au fost niciodată prea 
adînci. Cîteva fibre: două morminte. Suvenirul, unei 
copilării alintate; o adolescență fără de grijă şi fără 
răspundere; o tinereţe fără prietenii, cu tovarăşi de bar şi 
de curse, capricii întotdeauna satisfăcute, o indiferență 
distrată, pentru toată viaţa de larve a unor oameni cu grijile 
şi nevoile şi mulţumirile şi bucuriile străine de mine şi 
vrednice de milă, cînd nu erau de dispreț. Am rupt 
cingătoarea adresei, am deschis o foaie şi mi-am aruncat 
ochii: Viscolul din nordul Moldovei; problema şomerilor se 
agravează; reducerea salariilor; întrunirea de protestare a 
chiriaşilor: 28* sub zero în Sighetul Marmaţiei: trenuri 
înzăpezite; scarlatină la laşi; trei femei devorate de lupi; o 
familie se sinucide... Brr! Ce lectură gheţoasă, ce lume 
barbară! Îmi trimitea oare vreodată alte veşti ţara mea de 
naştere, cu trenuri împotmolite de viscol, familii care se 
sinucid şi copii care mor de scarlatină? 

Aprinzînd ţigara şi golind ceaşca de cafea, am desfăcut 
un ziar cu lectura mai plăcută. L'Eclaireur de Nice. 
Aceasta da!... Au club Alpin Francais. La Reouverture 
du Monte-Carlo Beach. Le Rameau Fleuri au Palais de 
la Mediterranee. Championat International de Danse. 
Polo de la Cote d'Azur, à Cannes. Demain: Bataille de 
Fleurs enfantine... Les Arrivees et les Departs. Sont 
arrives: Marquis de Montleon, comte et comtesse A. de 
Larusse, M. F. de Castro, M. B. Dumbar, M. Fuller, M- 
me Bennet, M. Van Dinnen, M. O. Kerpen, Mr. F. 
Armstrony, M. Juan di Urquia, M. Lee How, M-me 
Goulin, Mr. Griffith, M. Hood... Sezonul e în plin. Cele 
douăsprezece trenuri deşartă în fiecare zi alți drumeți, 
presărîndu-i în toate stațiile coastei de Azur, cu movilele lor 
de geamantane, de valize, de cutii lăcuite de pălării, cu 


52 


carnetele lor de cecuri, cu valeți şi cameriste, cu automobile 
şi cu toalete încă nedesfăcute din cutiile cu panglici ale 
croitoreselor celebre în trei continente. În România ies lupii 
la drum şi călătorii îngheaţă în trenurile înzăpezite. Brr! 
Să căutăm astăzi ceva mai amuzant decît suvenirurile 
acestea din țara sciților şi a tracilor. 

— Ange! am strigat. 

— Imediat, mon petit chou! mi-a răspuns Angela din 
casă. 

Glasul era vesel — s-ar fi spus parfumat. Se ghicea 
îndată că e glasul unei femei frumoase şi cochete, care în 
faţa oglinzii aruncă ultimele retuşări de alb, de negru şi de 
roşu; se depărtează şi se apropie să verifice efectul şi se 
simte încîntată de tenul din acea dimineaţă. 

Ştiam ce înseamnă pentru Angela „imediat”. Cel puţin 
zece minute, un sfert de oră, nu arareori jumătate. 

Cu palmele încrucişate sub ceafă, am început să mă 
legăn pe scaunul cu tălpi curbe, privind orizontul marin cu 
ochii micşoraţi între gene de atît de orbitoare lumină. 

Întîmplarea de acum două săptămîni era uitată. Angela 
s-a mai dus de două ori la prietena bolnavă de la San Remo. 
Pe urmă părea că a uitat-o. Discreţia m-a oprit să întreb; şi 
poate ceva mai mult decît discreţia — o gelozie 
nemărturisită pe tot ce simțeam că mi-ar fi putut-o în- 
depărta cît de puţin şi cît de nevinovat: o prietenă, o carte, 
o plimbare singură; o bucurie, o plăcere ori o preocupare a 
ei, la care nu eram chemat să particip. 

Paiaţa roşie se afla aci, încălecată pe marginea unui jîlt, 
cum a lăsat-o Ange înainte de a pleca să se îmbrace. V-am 
spus că era o păpuşă nedespărțită, pe care o tîra din 
cameră în camera şi o juca pe genunchi, chiar la masă 
cîteodată, ca adineaori, cînd îşi sorbea şocolata. O reze- 
mase încălecată pe braţul scaunului de paie. Paiaţa îşi 
ascunsese fața în piept; cu mîinile spînzurate, avea ceva 
dezolat şi răpus, ca un clovn asasinat în a cărui moarte 
grotescă publicul nu crede şi-l aşteaptă să zvicnească, re- 
luîndu-şi meseria lui de schime şi strîmbături. Am în- 
dreptat-o rezemîndu-i gîtul de spătarul jilțului. Îndată mi- 
a rîs în obraz, cu rîsul acela mut, dureros şi in-suportabil. 


53 


Părea că numai ea îşi aminteşte noaptea pe care am 
petrecut-o amîndoi faţă în față. Iar fiindcă eu am uitat-o, de 
mine îşi rîde şi pe mine mă compătimeşte. 

— Eşti un prost! Un intrigant! Un calomniator!... l-am 
mustrat în glumă, dîndu-i o sfîrlă peste nas cu degetul. 

Lovitura uşoară îl culcă la loc cu bărbia în piept, cu 
mîinile de cîrpă spînzurate. 

— Ce ţi-a făcut, Motocel, de-l maltratezi întotdeauna 
aşa? întrebă Ange, apărînd de la spate. A treia oară te 
surprind... E un adevărat viciu. 

Angela îl alintă şi îl puse între pernele jilțului, cu-minte, 
cu fața la mine, ca un copil care, oricît de monstruos şi de 
infirm ar fi, avea şi el drept să se bucure de o dimineaţă atît 
de luminoasă, anunțînd o zi atît de superbă. Paiaţa rîse la 
mare şi la soare, uitîndu-ne pe noi. 

— Ce program ai hotărît pentru azi? 

Ange aştepta răspunsul. Dar mai repede decît răspunsul, 
aştepta exclamația mea de surpriză şi de încîntare. Modelul 
admirat ieri, în vitrina de la Gaston et Gaston, îi mula 
astăzi mijlocul ei de-o tinereţe şi de-o zvelteţe inalterabilă. 
Şi oricine ar fi recunoscut, că tot costumul acela de sport, 
alb şi roşu de garoafă, croit pentru o fetiță de optsprezece 
ani, arăta acum înzecit mai fermecător decît pe manechinul 
neînsuflețit din vitrină; ceea ce se întîmplă, spre dezolarea 
femeilor, o dată la o mie de cazuri. 

— Ei, Dan? Programul; care e programul azi? Ce-ai 
rămas aşa? 

— Să lăsăm programul, Ange! am declarat surizînd. 
Lasă-mă să mă reculeg... 

Era moda atunci (şi o găseam foarte de spirit) să facem 
în orice împrejurare o figură de imbecili. Credeam aceasta 
foarte american; foarte în genul lui Charlot’ şi al lui Buster 
Keaton. Am suprimat deci surîsul de pe buze, şi cu mîinile 
spînzurate ca brațele de cîrpă ale paiaţei, am privit 
costumul Angelei cu o admirație tîmpită, ceea ce echivala 
cu cel mai elocvent compliment. 

Ange mă deşteptă la realitate cu o sfîrlă de unghie roză 
în vîrful nasului, exact cum tratasem mai adineaori paiaţa. 
Pe urmă se aşeză pe braţul balansoarului, trecîn- du-mi 
mîna dună gît: 


54 


— Aşa e că e nostim costumul? Am vrut să-ţi fac o 
surpriză. Spuneai ieri că are să-mi vină mai bine cel cu 
albastru. 

După o pauză: 

— ...de altfel l-am luat şi pe acela. Am cerut să-i facă o 
modificare şi cred că pînă discară mi-l trimite. Ştii? Trebuie 
să ne pregătim, căci avem de dat ochii cu adversari serioşi. 

De data aceasta privirea mea a fost idioată fără voie, şi 
fără intenţia de a parodia mutra semnificată a lui Buster 
Keaton. Nu pricepeam. Ce pregătiri? Ce adversari serioşi? 

— Nu ştiu nimic, Ange. 

— Ai dreptate. Am uitat să-ţi spun. 

Îmi răsuci faţa apucîndu-mă gingaş cu vîrful degetelor 
de bărbie şi mă privi în ochi, cu ochii ei limpezi şi puri, 
de azur. 

Continuă: 

— Spune drept, mon petit chou!... Nu te-ai plictisit de 
monotonia de aci? Mai ales de lumea aceasta de aci? 

— N-am observat, Ange. N-am avut vreme cînd să mă 
plictisesc. De cînd te cunosc pe tine, nu ştiu ce înseamnă 
aceea plictiseală. 

— Flatteur!... Eu sînt mai puţin ipocrită. Îţi mărturi- 
sesc, fără înconjur, că a început să nu mă mai amuze socie-- 
tatea de aci. E prea amestecată. Prea mulți turişti. Un 
ramassis de bourgeois endimanches. Et, à câte, trop de 
rastas!” Nu crezi? 

— Să admitem. Dar încă nu înţeleg... 

— Al să înţelegi uşor, Motocel! Leapădă pijamaua, 
îmbracă haina şi hai să facem un tur pînă la Cannes. 
Presimt că o să ne placă mai bine aerul şi mai ales lumea de 
acolo. Şi presimt că o să găsim un apartament mai con- 
venabil ca acesta... Dă-mi puţin ziarul. 

Deschise ziarul, căută cu ochii rubrica vilegiaturiştilor 
de la Cannes. După cîteva clipe mi-l întinse: 

— Citeşte şi ai să te convingi şi tu. 

Am citit, şi m-am convins, ceea ce de altfel ştiam. În- 
tr-adevăr, la Cannes, mai puțini turişti cu bilet circular, mai 
puţini aventurieri mărunți de cazino, mai puțini jucători 
decavaţi. Doi regi, cinci regine, o duzină de prinți ŞI 
principese  moştenitoare, toți  supraveţuitorii familiei 


55 


imperiale ruseşti, şahul Persiei, nu ştiu cîţi regi ai petro- 
lului, ai fierului, ai bumbacului. 

— Dar ce avem noi cu toţi aceştia, Ange? Nu mă văd 
defel stînd la masă cu regele Suediei şi servind țigări din 
tabachera lui Manuel? . Îmi cunosc perfect lungul nasului. E 
exact cum scrie în paşaport: potrivit. Nu mi-ai văzut 
paşaportul? Ah! Acolo se află rezumată toată mediocritatea 
mea: statură potrivită, nas potrivit, gură potrivită, ambiţii 
potrivite, venit potrivit, viitor potrivit... 

Ange aşteptă să sfirşesc ca un copil răsfăţat; apoi îmi 
vorbi serios: 

— Să lăsăm copilăriile, Ciufulici!... Dacă te gîndeşti 
bine, ai să-mi dai dreptate. Toată lumea aceasta de la 
Cannes, în mod fatal atrage alta mai sever triată ca aci, unde 
nu este decît un tripou cu toate anexele lui, sau ca la 
Nisa, de care am oroare, cu toate babele, pensionarii şi 
fostele guvernante, care vin să-şi ronțăie renta mes- chin, 
economisind bucăţelele de zahăr de la cafeaua cu lapte. La 
Cannes n-ai să stai la masă cu regele Suediei, nici cu 
ambasadorul Statelor-Unite... Dar o foarte uşor şi natural, 
să intrăm în relații cu amicii amicilor lor. 

— Pentru ce mare ispravă, Ange? Mă simt aşa de 
bine!... Ne simţim aşa de bine numai noi, mai ales acum, 
cînd ne-au cam slăbit cu prietenia compatrioții. 

— Uf! Eşti un nesuferit cînd începi cu argumentările 
tale. Fugi şi-ţi îmbracă haina! Eu sun să scoată maşina. 

M-am supus. În definitiv la Cannes sau aci, îmi era 
totuna. În cîteva clipe am fost gata, cu pardesiul subţire de 
gabardină pe braţ, coborînd scările împreună cu Ange. 
Celina ne ieşi înainte cu o telegramă în mină: 

— Pentru doamna... 

Îndată m-am gîndit la prietena bolnavă de la San Re- 
mo, şi m-am gîndit — o mărturisesc — fără nici o înduio- 
şare pentru soarta ei de ftizică osîndită irevocabil. M-am 
gîndit cu o duşmănie răutăcioasă şi surdă. O telegramă de la 
dînsa însemna din nou drumurile pe nevestite, nopțile 
Angelei departe de mine, ceasurile de atunci care au adus 
singurii nori tulburi, pe un cer în permanenţă senin. 

— Ce coincidență! rosti Angela, cu o surpriză pe care 
n-aş fi putut-o numi bucuroasă. Tocmai îmi telegrafiază 


56 


fratele meu, Bibia, că şi el a sosit la Cannes. Îmi era într- 
un fel dor de dînsul, deşi ne-am despărțit cam supăraţi. Nu 
l-am văzut de-un an. Timpul vindecă... Imagi- nează-ți 
Motocel! îi intrase numaidecît în cap să se în-soare cu o 
cîntăreață de cabaret. Dar nu un cabaret cum crezi tu. O 
cîntăreață de tavernă pentru marinari... Un fel de făptură 
monstruoasă şi cu zece ani mai în vîrstă ca dînsul. 
Scandalos! M-am opus. Ne-am certat... Acum sper că s-a 
vindecat. Dacă îmi telegrafiază înseamnă că se întoarce 
pocăit la sfaturile mele... Dan, dar să nu-ţi închipui că e un 
om care poate să stea la masă cu regele Suediei sau să 
servească țigări din portțigaretul lui Manuel... E. cum să-ţi 
spun? — un primitiv. Un fel de forţă elementară a naturii. 
Nici carte n-a prea vrut să înveţe... Încît n-ai să poţi discuta 
cu el despre Paul Valéry şi Claudel. Cel mult despre 
ultimul tip de motor al lui Citroen!... Pasiunea lui a fost 
mecanica... 

— Prea multe explicaţii, Ange..., am întrerupt-o prin- 
zîndu-i braţul şi coborînd. Frații nu ni-i alegem noi. Ni- 
i face cadou destinul!... Ai aerul că te scuzi şi că vrei să-l 
scuzi. Poate să fie un om care habar n-are de Paul Valéry şi 
de Claudel şi cu toate acestea să rămînă un brave tipe, în 
orice caz, mai simpatic decît atîția admira-tori ai lui Valéry 
sau Claudel, pe care nu dau două parale... 

Angela îmi mulțumi strîngîndu-mi brațul. Se aşeză la 
volan: eu, alături. 

N-am ajuns la colțul străzii, în şoseaua principală, care 
tine țărmul mării în stîncă pînă la Nisa, şi Ange îmi ceru o 
țigară: 

— Aprinde-mi tu! 

Am aprins-o; a tras cîteva fumuri şi a zvirlit-o. Mi s- 
a părut că nu conduce cu siguranța dintotdeauna. Era 
preocupată; o ghiceam monologînd interior. Un domn gras, 
în haine cadrilate, încercă să traverseze şoseaua, după doi 
paşi se răzgîndi şi sări cu o mişcare caraghioasă îndărăt. 

Angela frână la o jumătate de metru. ÎL invită înciu-dată: 

— Poftim. Treci... Dar treci odată! 

Domnul traversă, ruşinat şi bombănind singur, gesticu- 
lînd cu un mănunchi de garoafe. 


57 


— Imbecilul! îl ocărî Angela, apăsînd cu o iritare ne- 
justificată pe accelerator. Încă un pas şi era sub roate. Ai 
observat ce mutră avea? Leit Faty al nostru!... 

Angela n-ar fi putut rosti numele lui Faty într-un 
moment mai nepotrivit. Poate şi-a dat seama. Căci a început 
să mîne mai nervos şi a cerut altă țigară, pe care am aprins- 
o distrat; pe care a primit-o şi ea cu gîndul în altă parte. 

Numele lui Faty mi-a amintit sfaturile lui de pe terasă; 
bărbatul Angelei, funcţionarul cu o leafă mo- destă, dus la 
morgă cu un glonţ în tîmplă; scandalul de după şase luni şi 
inițialele din ziare; bancherul Zolittis, care cutreieră acum 
cafenelele, ca un spectru abrutizat, cu guler slinos şi cu 
barbă nerasă, primind cu un rîs tîmp, un ceai cu corn de la 
samsarii zvîrliți altădată pe scări... După această galerie a 
victimelor, omul gras şi cu ochii înecaţi în osînză, 
improvizat în îngerul meu păzitor, îmi pomenise despre 
„individul” dispărut; fratele, brută păroasă... Aşadar, fratele 
acesta exista? Apăruse! Aveam să-l cunosc acuşi. Şi chiar 
Angela mi-l zugrăvise anticipat, aproape în culorile lui 
Faty. Un primitiv! O forţă elementară a naturii! Am răsucit 
pe nesimţite ochii şi am privit mai atent la profilul Angelei. 
Ce cunoşteam din viaţa ci? Ce-mi spusese vreodată? Pînă şi 
vîrsta era pentru mine o enigmă. În diminețile cele mai 
ostenite, cînd ne întorceam de la cabarete şi dancinguri în 
zori, eu aveam o figură mai bătrînă şi mai devastată. Eu, 
care nu împli-nisem încă douăzeci şi cinci de ani. Ea părea 
de douăzeci. Poate depăşise treizeci şi cinci, dacă m-aş fi 
potrivit la cronologia evenimentelor povestite de Faty. 

Angela îmi simți privirea; îmi ghici gîndul. Îmi aruncă o 
mustrare albastră printre gene, rapidă, atît cît îngăduia 
atenția încordată la un drum numai viraje şi viaducte, între 
stînci şi abisul de jos al mării: 

— De ce mă examinezi aşa, Dan?... Am ceva pe obraz? 

Din mers potrivi oglinda parbrizului, se cercetă şi dînsa, 
surizînd îndată, mulțumită de rezultatul examenului. 
Frăgezimea şi puritatea erau neatinse. lar semnele pe care le 
căuta îi dădeau un farmec pueril: părea o fetiță ne- căjită şi 
ciudoasă din pricina unui capriciu contrariat. 

— Nu-mi spui? Ce-ai descoperit, Motocel? 


58 


— Te văd nervoasă, Ange... Şi aştept momentul cînd o 
să zburăm cu tot cu maşină, peste parapet, în mare! am 
adăugat glumind. Copiii, cînd se înciudează fără motiv, îşi 
sfarmă jucăriile fără explicaţie... 

Angela se uită înainte serioasă. Acceleră să întreacă un 
Talbot care ne împiedica mersul de cinci minute. Cînd îl 
depăşi, se destinse pe spătarul înclinat ca după o importantă 
victorie şi îmi rosti cu gravitate: 

— Să nu vorbeşti niciodată aşa, Dan! Nu-mi place să- 
mi aminteşti... Aceasta poate să devină o obsesie şi să 
sfirşesc într-o bună zi prin a vă împlini profețiile voastre. 

— Ce să-ţi amintesc, Ange? Şi ce profeţii? Care noi? 

— Nu tu... Alţii. Încă nu ţi-am spus? Acum trei ani, 
eram o bandă, la Paris. Într-o dimineaţă, după ce ne-au dat 
afară din toate localurile, am colindat în bătaie de joc 
vreo cinci ghicitoare faimoase. Toate, dar absolut toate, mi- 
au prevestit că am să mor într-un accident, zdrobită de 
stînci, în mare. O iarnă întreagă am suportat toate glumele 
idioate pe această temă. Devenise o obsesie... Şi înţelegi, 
cînd eşti la volan, e destul atât... 

Făcu o mişcare spre parapetul de piatră. Jos, la două 
sute de metri sub noi, era rada de la Villefranche. Golf 
albastru de sineală, cu torpiloarele şi cuirasatele albe, 
superb aliniate, în vederea nu ştiu cărei festivități navale. O 
clipă am crezut că facem un salt dincolo, ca în filmele 
trucate de cinematograf. 

Angela răsuci volanul la loc şi izbucni într-un rîs ne- 
natural şi strident, continuînd: 

— „vezi? E destul atît, şi, cu voie sau fără voie, pre- 
zicerile ghicitoarelor se pot realiza întocmai. Chestie de o 
secundă!... Sînt mai ales unele zile, cînd nu-mi place să- 
mi aminteşti despre aceasta. 

Era ceva nou. Angela terorizată de superstiții, de fata- 
litate, de prezicerile stupide ale chiromancienelor”. În 
calmul existenței noastre, am presimțit că apare iarăşi o 
dezordine, o primejdie necunoscută, ca în zilele acelea cînd 
alerga la San-Remo şi îndărăt, ascunzîndu-mi ceva, 
posedată de o nelinişte, de o putere mai tare ca ea. Dar 
obrazul îşi luase seninătatea pură dintotdeauna. Îmi ceru a 
treia țigară aprinsă. 


59 


Automobilul nostru înainta masiv ca un tanc şi suplu ca 
o felină, pe şoseaua bitumată lucind ca o piele de şarpe în 
soare; încrucişîndu-se în fiecare clipă cu alte maşini de 
sport şi de lux, autocare şi limuzine — cei două sute de mii 
de vilegiaturişti ai Rivierei ieşiţi la soare ca gîzele în 
neastîmpărat,  alungîndu-se,  întrecîndu-se,  căutîndu-se, 
printre palmierii şi grădinile înflorite. Hispanoul cu 
radiatorul de nichel şi lacul caroseriei de culoarea sîn- gelui 
închegat, cu Ange în costumul alb-primăvăratec şi cu 
pălăria mică în bor pe ochi, spinteca peisajul ca o gravură 
din prospectele revistelor mondene cu hîrtie cre- tată: La 
plus briliante saison du monde; le soleil, des fleurs, un 
ciel constamment bleu! (Renseignements et brochures 
sur demande.) 

Am traversat Nisa cu Promenade des Anglais împes- 
tritată de o plebe internațională hivernînd cu tarif redus; 
Cannes, cu cei o mie de pui de crocodil agitîndu-se dez- 
gustător în bazinele cu apă încălzită în țevi de calorifer; 
Antibes şi Juan-les-Pins cu plaja umbrită de pinii-um- brelă. 
Golfe-Juan cu vilele şi hotelurile cubiste; şi la ora 
aperitivului, eram la Cannes, pe Boulevard de la Croisette, 
cu automobilul acostat în fața unui bar mic, ultramodern; 
numai piele de Cordova, nichel şi lemn exotic, negru şi 
dens ca un metal oxidat. 

— Aci mi-a telegrafiat Bibia că şi-a lăsat adresa! mi- 
a lămurit Ange. 

Cu un cinic sadism, am dorit să-l văd cît mai repede pe 
acest Bibia — brută păroasă — în asemenea decor 
confecționat pentru blazările cele mai rafinate. 

Angela mă lăsă cu cartea de cocteiluri înainte şi trecu 
direct la barman, discută ceva, intră în cabina de telefon, 
după cinci minute se întoarse scoţîindu-şi mănuşile cu o 
încetineală savantă. Aţi observat vreodată ce gamă de 
nuanţe există în arta cu care o femeie îşi eliberează mîna 
din captivitatea unei mănuşi? Odată o smulge brutal, făcînd 
să sară nasturii şi sfişiind pielea. Sinistru avertisment pentru 
soț sau amant. Altădată degetele sînt scoase cu precauţie, ca 
o cataplasmă pe o rană, cu mişcări delicate şi lente, cu 
priviri vagi în necunoscut şi cu suspine de osteneală 
insurmontabilă. Aceasta fiindcă în sala restaurantului sau 


60 


localului de ceai există o pereche de ochi, hipnotizați în 
adorarea unei făpturi celeste şi fragile, ofensată de 
brutalitățile existenţei terestre. Uneori mănuşile părăsesc 
degetele energic şi prompt; sînt aruncate pe masă sau pe 
scaunul de alături cu o neglijență disprețuitoare. Prudent 
este la prima ocazie să alegi un local mai puțin anost. Cînd 
mănuşile rămîn însă ferm decise să nu părăsească degetele 
şi cînd ochii femeii încep să măsoare de jos în sus 
dulapurile de sticlă, mobilierul, persoana de la casă cocoțată 
pe piedestalul înalt şi oglinzile înceţoşate, aceeaşi prudență 
recomandă să-ți compui o figură dezolată, să invoci un 
pretext imediat şi să propui altă sală de ceai sau alt bar, 
cerîndu-ți iertare că ai atras-o în asemenea tavernă în ajun 
de faliment, zvîrlind chelnerului un bacşiş de mare duce şi 
strecurîndu-te pe uşă cît mai repede, să nu te fulgere între 
umeri privirea asasină a casieriței. Există un limbaj al 
mănuşilor, pe care orice bărbat îl ştie şi cu amară 
experienţă l-a învăţat. 

Experienţa mea era încă de debutant. Totuşi am în-țeles 
că Angela e cu gîndul oriunde în altă parte decît la 
operaţia meticuloasă şi descompusă ca un film desfăşurat 
au ralenti". Trase degetele unul cîte unul, pe urmă trecu 
amîndouă mănuşile prin palma strînsă, de-a lungul, 
reducîndu-le la un sul. Îşi privi unghiile, îşi potrivi inelele. 
Apoi păru foarte curioasă să afle dacă în palmă mai există 
semnul misterios, în care cinci chiromanciene au citit o 
moarte violentă, în accident alpino-marin. Şi abia după ce 
termină acest îndelung examen, ridică privirea albastră sub 
gene — privirea care îmi topea orice rezistență şi orice 
luciditate. 

— Se întîmplă ceva plicticos, Ciufulici! De la frate- 
meu nici nu mă prea aştept la altceva... Imaginează-ţi că nu 
e singur! Îmi spune că a venit cu doi prieteni şi că o să 
sosească aci cu dînşii... Pe unul îl cunosc. Poate ţi-am 
vorbit? Guguf!... Om de lume, bine cunoscut, un adevărat 
gentleman. Pot spune că sînt foarte bună pri-etenă cu el! Ne 
cunoaştem de ani şi de ani... Dar celălalt? Cine ştie ce 
achiziție a lui frate-meu! Relaţiile lui au fost întotdeauna un 
motiv de discuţie şi de neplăceri. 


61 


Din nou prea multe explicații. Exact ca adineaori, cînd 
s-a precizat la orizont existenţa acestui Bibia. Exact ca în 
diminețile cînd se întorcea de la prietena bolnavă. 

— Ange! m-am grăbit să o scutesc de umilitoarea ple- 
doarie, Ange, mai este nevoie de aşa ceva, între noi?... 
Fratele tău e liber să aibă orice fel de amici. Cred că n- 
avem nici un drept să ne improvizăm cenzorii săi. Dacă n-o 
să-ți placă această achiziție — cum spui — ai să-mi faci 
semn. Ne ridicăm!... Pe urmă îți previi fratele să se 
debaraseze pe viitor de asemenea companii, cînd va fi vorba 
să se întîlnească cu noi. Pentru tine. Mie îmi e perfect egal! 
Nu sînt domnişoară... Pînă atunci să încercăm un cocteil. 

Era la modă un cocteil trăsnitor, cu alcooluri foarte tari 
şi amare, cu o stridie gelatinoasă murată în această mixtură. 
Am comandat o pereche şi am dat paharul pe gît, cu un 
semn de aprobare încîntată spre barmanul care aştepta 
complimentele unor clienți de rasă, cum ne anunţa 
Hispanoul de la uşă, cu emailul sclipind incandescent în 
soare. De fapt, stridia murată începu să mi se plimbe pe 
esofag de sus în jos, ca mercurul dintr-un termometru 
apropiat şi depărtat de flacără. În fine, stomacul s-a în- 
duioşat şi a primit guma dizolvată de alcooluri; am putut să 
privesc victorios împrejur. 

Barul era tixit. într-adevăr, o lume de altă calitate decît 
cea de la Monte-Carlo şi Nisa. 

Destul o simplă aruncătură de ochi, pe vulpile argintii, 
pe pantofii de şarpe şi de şopîrlă, pe cravăţile de galuşat!?; 
intimitatea aceasta stilată şi fără efuziuni de trivial gust, 
între oameni care vorbeau la fiecare masă în altă limbă, cu 
alt accent. Ange făcu semn, cerînd alt cocteil. Am 
dezaprobat-o, surprins. Ea, atît de sobră de obicei cu 
alcoolul şi cu şampania, veghind pînă în zori cu paharul pe 
jumătate plin numai de hatîrul dansului, părea că încearcă 
să se reconforteze pentru o întrevedere periculoasă. 

Am încercat să-i trag farfurioara cu paharul, mus- trînd- 
o: 

— Angel... 

Angela a ridicat paharul şi l-a sorbit dintr-o singură 
înghițitură, izbucnind apoi în rîsul acela nenatural şi crispat, 


62 


care de astăzi dimineaţă revenea a nu ştiu cîta oară şi nu-mi 
plăcea. 

Desfăceam pachetul de țigări, cînd a răsunat glasul. 
Angela a tresărit, întorcîndu-se brusc ca o femeie speriată 
de zgomotul unei ceşti sfărîmate în țăndări. 

— O mie de ani pace! rostise glasul gros. 

Înaintea noastră era un om scurt, lat peste măsură în 
umeri, cu obrazul turtit şi cu mustăți cum se văd numai în 
albumurile de timbre poştale, pe mărcile italiene de pe 
vremea regelui Humberto” . 

— Frate-meu! îl prezentă Angela, ocolindu-mi privirea. 

Putea fi frate al Angelei mele cu ochi de azur acest 
pitecantrop abia scăpat din caverne? 

Omul îmi strînse mîna într-un cleşte de fier, ca şi cum 
ar fi vrut să mă prevină că e prudent pentru mine să 
devenim amici. Pe urmă, se întoarse şi îmi prezintă, la 
rîndul său, camarazii aşteptînd în picioare: 

— Guguf şi Elazar! 

Guguf şi mai cum? Eliazar şi mai cum? 

Deocamdată am fost silit să mă mulțumesc cu atît. 
Indivizii se ploconiseră înaintea Angelei; îmi strînseră 
degetele, fără să stăruie asupra făpturii mele, cu o discreție 
sceptică şi aproape insultătoare. Mîna acelui care se numea 
Guguf era subțire, osoasă, de o aristocratică finețe. Mîna 
celui care se numea Eliazar era inertă şi umedă, rece ca 
un contact de limax. 

Au tras scaunele cubiste în jurul mesei de cristal şi de 
nichel. Guguf a lepădat garderobierei, cu un gest ostenit, 
bastonul şi pălăria, zvîrlind mănuşile în interiorul feutru- 
lui“ cenușiu-deschis, aproape alb. Eliazar apucă pachetul 
meu de țigări, pe care nu sfîrşisem să-l desfac ca să strămut 
conținutul în tabachere. 

Aprinse o ţigară şi puse pachetul în buzunar. 

În momentul acela nu mi s-a părut nimic extraordinar. 
Toată atenția îmi era absorbită de figura omului mustă-cios 
şi spătos. Nu-mi dădeam seama ce mi se pare cunoscut în 
făptură, în ochi, în nu pricepeam ce. Deodată m-am lămurit. 
La gâtul de taur, cu gulerul turtit şi răsucit, înnodată strîimb 
şi larg, se afla cravata care-mi dispăruse acum o lună şi 
jumătate şi pentru care făcusem scandal Celinei. 


63 


IV 


GUGUF, BIBIA ŞI ELIAZAR 


Angela avea dreptate. 

Pe această porțiune de doi kilometri pătrați, se aflau 
concentrate mai multe majestăți şi alteţe regale decît în 
două pagini ale almanahului Gotha'5; mai mulţi conți, 
baroni şi marchizi, decît în romanele lui Bourget'S; mai 


64 


multe fantome ale Rusiei albe decît în nopţile lui Kessel”; 
mai mulți bancheri americani decît la New-York şi mai 
multe glorii blonde decît la Hollywood. 

Regi în smocking şi regine cu părul tuns, maharajahi cu 
rubinele cît oul, Dolly Sisters şi M. de Fouquières, prinți 
japonezi şi foşti sau viitori preşedinţi de republică sud- 
americană — aceştia puteau fi în fiecare seară vecini la 
masa de-alături la restaurant sau vecinii la masa verde a 
sălilor de bacara, unde jetoanele dreptunghiu- lare de 20 
mii de franci, ovale de 50 sau 100 mii de franci, se plimbau 
sub grapa crupierilor, fără emoție, ca fisele unui nevinovat 
Joc de loton în familie. Deocamdată, pînă să servesc țigări 
din portțigaretul regelui Manuel, furni-zam pachete 
neîncepute noului amic Eliazar, care le rechiziționa cu 
simplitate şi le fuma cu accente guturale de nemulţumire, 
fiindcă toate produsele tuturor regiilor de tabac din lume i 
se păreau execrabile. Am devenit amici. Adică m-a 
rechiziționat amic, aşa cum îşi anexa cutiile de 
„Abdulah” şi „Camel”. 

De unde venise? n-am putut afla. De unde a legat 
prietenie cu un om abia coborit din peşteri ca acest Bibia? 
n-am putut pricepe. Ce-i apropiase pe tustrei? era peste 
pătrunderea mea. Cum i-am acceptat? deşi mă 
hotărîsem să mă descotorosesc din primul ceas, e încă şi 
acum o enigmă. 

În barul cubist, cu scaune şi mese în piele de Cordova , 
nichel, lemn negru şi dens ca metalul oxidat, grupul acela 
mi s-a părut grotesc şi absurd, ca trei personaje de vo-devil. 
Aşteptam semnul Angelei, să descopăr un pretext şi să ne 
ridicăm. Semnul n-a venit. Am rămas pînă ce s-a golit 
barul de toată lumea alungată de ora mesei; dejunul nostru a 
fost de pateuri, de pesmeţi săraţi, de măsline verzi şi 
cocteiluri cu stridii mucilaginoase, care circulau pe esofag 
în sus şi în jos, fără ascensor, pînă ce stomacul se decidea 
să le primească. 

Mi-au plăcut întotdeauna stridiile vii cu mirosul lor 
sărat şi marin, de alge şi de iod; aliment patrician pe lista 
restaurantelor, dar hrană de rînd şi robustă pentru mulțimea 
nevoiaşă de la ţărmul oceanelor. Însă pervesiunea aceasta 
gastronomică, cocteilul cu moluscă murată într-un curcubeu 


65 


de spirturi, mixtură bună pentru stomacurile americane şi 
pentru cerul gurilor argăsite, m-a scanda- lizat de la început 
ca o aberaţie deopotrivă de respingătoare ca gust, ca aspect 
şi ca idee. Totuşi am acceptat-o, ca şi pe prietenii mei din 
acea zi. A devenit băutura favorită, cum dînşii mi-au 
devenit camarazi inseparabili. Prin ce monstruoasă 
contradicție între intenție şi fapt? e treaba amatorilor de 
psihologie să explice. Eu încerc să reconstitui cronologic 
faptele fără a cuteza să le caut şi o justificare. 

Bibia, omul păros, a întrebat scuturîndu-şi pipa pe 
marginea mesei de cristal, nichel şi lemn preţios: 

— Aşadar, v-aţi hotărît! Vă mutaţi aci... 

Întrebarea mi se adresa mie. Am apelat la ajutorul 
Angelei: 

— Încă nu ştim nimic... Depinde de hotărîrea pe care o 
ia Ange... 

— Dacă-i vorba de Ghelica, poţi să te duci şi s-aduci 
bagajele. Ascultă-l pe Bibia! 

Deveneam hamal, redus la misiunea de a transporta 
bagajele. lar Ange a mea, Angela cu ochi de azur, devenise 
o Ghelică, diminutiv de la o Anghelică suburbană oarecare, 
sora unui om cu care n-aş fi dorit să mă întîlnesc după 
miezul nopții într-un cartier pustiu. Doamne! În ce lume 
intram? Cine erau oamenii aceştia? 

Angela, atît de promptă în răspunsuri ferme, interveni 
moale: 

— Nu e nici o grabă, Bibia! Avem vreme... Să găsim 
mai întîi un apartament. Să... 

— Ce, să?... întrerupse Bibia, scobindu-şi pipa cu fur- 
culița minusculă de argint pentru măsline şi scuturînd 
scrumul rău mirositor în farfurie. Ce, să?... Ai hotărît să te 
muti, te muţi! Sau poate se opune domnul? 

„Domnul” eram eu. Şi tonul dovedea că, pentru Bibia, 
prezumția că eu aş putea să fiu de altă părere îi părea o 
noutate plină de toată nostimada. Îşi întrerupse curățatul 
pipei şi cu sprîncenele stufoase înălțate atît de sus încît 
îi mai îngustau fruntea de un deget, mă privi cu o 
curiozitate veselă şi insultătoare. 


66 


— Eu nu mă opun defel! m-am grăbit să declar cu cele 
mai pacifice intenţii, fiindcă în aceeaşi clipă mă hotărîsem 
să-mi rezerv altă tactică. 

Aveam s-o conving pe Angela să renunţe la proiectele 
noastre de a petrece toată iarna pe Riviera. Plecam pe 
nevestite, aiurea, oriunde, cît mai departe de Bibia şi de 
amicii lui. 

Bibia însă păru foarte mulțumit de o atît de repede şi 
docilă capitulare. Trecînd pipa în cealaltă mînă, mă bătu pe 
umăr cu o vigoare care m-a lipit de spătarul scaunului. 

— Aşa te vreau, amice! Am ghicit de la început că ai 
stofă de băiat bun. Ascultă-l pe Bibia! 

Ceilalți doi camarazi ai lui Bibia îl fixau stăruitor, să-l 
cheme la gesturi şi la un limbaj mai potrivit decorului 
hipercivilizat, de nichel, cristal, piele de Cordova şi lemn 
preţios, dur şi dens ca metalul oxidat. Omul păros înţelese 
în felul său telegrafia mută. Desigur fusese dresat să se 
arate cît mai cordial şi binevoitor cu mine. Îşi dădea seama 
că depăşise măsura adineaori, luîndu-mă prea repede. Ţinea 
cu orice preţ să repare această impresie. Mă apucă deci de 
umăr şi mă restabili în poziţia verticală de pe spătarul 
scaunului; pe urmă mă mai trimise îndărăt cu a doua 
lovitură de palmă entuziasmată. M-am prăvălit şi am 
revenit exact ca paiaţa roşie din jîlțul de acasă. 

Bibia îi asigură pe toți, privindu-i rotit: 

— Presimt că avem să devenim cei mai buni prieteni. 
Ascultaţi ce spune Bibia! (Întorcîndu-se spre mine şi 
răsucind scaunul cu braţul atletic, să mă vadă din faţă şi din 
profil). Zici că te cheamă Dan?... Ei, bravo!... Dan, căpitan 
de plai, cînd vei avea nevoie de ceva, de cineva, de un 
prieten, să te adresezi lui Bibia, Bibia e omul tău!... Aceasta 
ti-o spune Bibia! 

Apoi, după o palmă sonoră pe genunchi, de a răsunat 
lovitura pînă la Esterel şi insula Sfînta Margareta, se 
întoarse la pipă, apucînd delicat între degetele mari şi 
păroase minuscula furculiță de argint, scobind, sfredelind şi 
îndoindu-i dinții în tutunul carbonizat, dezinteresin- du-se 
de prezenţa noastră. 

Prietenii lui Bibia au tăcut un moment, stînjeniți. După 
un consimțămînt rapid, din ochi, se întrecură să-mi do- 


67 


vedească altfel de simpatie şi de creştere. Eliazar îmi oferi 
generos o ţigară din propriul meu pachet, pe care îndată îl 
puse îndărăt, în buzunar, la adăpost sigur. Guguf se interesă 
de cînd am părăsit ţara şi ce cai de curse au înlocuit 
grajdurile lui Marghiloman şi Negroponte. 

Erau fără îndoială din altfel de lume decît aceea a lui 
Bibia, omul cavernelor. Dar o lume nu mai puţin bizară. De 
ce îi priveam mai atent şi începeam să mă familiarizez cu 
chipul lor, cu portul lor, cu vorba lor; de ce îmi părea mai 
inexplicabilă, absurdă şi misterioasă asociaţia între aceşti 
trei inşi recrutaţi din trei universuri, îndeobşte fără nici o 
comunicare între ele. 

Fratele Angelei mi-a trezit o oroare fizică. Părul mîi- 
nilor, părul de pe ceafă, părul obrazului ras proaspăt dar 
vizibil ca o mască albastră pînă sub ochi, părul mustăților à 
la Humberto, toată această exuberanță monstruoasă a 
sistemului pilos mă împingea irezistibil să-l imaginez 
dezbrăcat de haine; scurt, lat şi stufos, ca omul preistoric, 
legănîndu-se în două labe, într-o gură de peşteră, cu mîinile 
spînzurînd pînă la genunchi, gata să sfarme crăci, să 
lovească cu securea de cremene, să se năpustească mugind. 
Că o asemenea făptură era fratele Angelei, că pulsa în 
sîngele ei acelaşi sînge, că au copilărit şi au crescut 
împreună, că se află undeva desigur o fotografie de familie, 
decolorată, reprezentîndu-i alături, el în costum de marinar 
şi ea în costum de pension, cu guler alb şi scrobit, cu breton 
pe frunte — îmi fu un gînd odios şi insuportabil. Angela 
mea cu ochi de azur! Biata Angela mea cu ochi de azur! 
Înţelegeam toată tulburarea de astăzi dimineaţă la primirea 
telegramei;  neliniştea şi ideile negre străbătute de 
presimţiri; nevoia să-mi explice şi să mă pregătească Nu era 
un plăcut cadou al providenţei, un astfel de frate. 

O priveam din cînd în cînd pe furiş, cu înduioşare; 
fragilă şi fină, dezarmată şi cu ochii lărgiţi de panică; biata 
Angela ghemuită în scaunul din față şi implorîndu-mi o 
tăcută iertare. Bănuiam drama tăinuită din discreție şi mîn- 
drie. Bruta urmărind-o cu scrisori, ameninţind-o, terori- 
zînd-o cu prezența, smulgîndu-i banii, silind-o să-l salveze 
din cine ştie ce răspunderi, pentru cine ştie ce fărădelegi 
bestiale, bătîndu-i noaptea în uşă, alungat, flămînd şi des- 


68 


puiat, să-i ceară adăpost, mîncare, un rînd de schimburi, o 
cravată în locul celei sfişiate în cine ştie ce rix"? nocturn, 
cum fără îndoială i-a ajuns la gît cravata mea de acum. 
Aveam înainte bruta zugrăvită de Faty, cu deosebirea că 
binevoitorul meu sfătuitor, în priceperea lui obtuză, o 
înfățişase pe Angela tovarăşe, oarecum complice, pe cînd 
era numai o dezolată victimă. „Am s-o salvez!” — m-am 
hotărît. Individul venise de bună seamă să pretindă ceva, să 
încerce sau să repete poate a nenumărata oară, un vechi 
şantaj de familie. Cazurile sînt mai frecvente decît le bănu- 
ieşte lumea. Astfel de frați de obicei se îmbarcă pe un vapor 
şi pornesc să-şi încerce norocul dincolo de ocean, ca 
emigranții vrednici de înduioşare şi ajutor, pe punţile 
vaporului italian de astăzi dimineaţă. 

Bibia, senin şi mulțumit, îşi îndopă pipa dintr-o pungă 
de cauciuc cu tutun negru; răşchiră picioarele; se rezemă cu 
ceafa pe spătarul scaunului; aprinse şi infectă barul şi toată 
coasta de Azur cu o duhoare asfixiantă, la care am răspuns 
cu o tuse generală şi cu lacrimi în ochi. El rîse pentru sine 
de asemenea plămîni delicați şi aruncă în tavan coloane 
compacte de fum, cum se văd pe cărțile poştale napolitane 
reprezentînd Vezuviul în activitate. 

— E incorigibil acest brav Bibia! îl scuză Guguf, im- 
brățişîndu-l cu o privire de superioară şi îngăduitoare 
simpatie. În primele momente, scandalizează!... Aşa m-a 
ținut sub teroare o săptămînă. Pe urmă, devine nepreţuit cu 
pitorescul lui natural şi fără artificiu. Recreează... Pot spune 
că reconfortează, ca o excursie în aer liber, în munte 
sălbatec, după un stagiu prea îndelung în natura aceasta de 
aci, periată, modificată, falsificată, torturată... 

— Vorbeşti de Bibia? articulă un fel de mormăit omul 
păros, printre dinți şi pipă. 

Pe urmă rîse singur, privi în tavan şi nu aşteptă con- 
firmare. Avea dreptate Ange! Nu era un om cu care să 
încingi o discuţie în contradictoriu despre literatura lui Paul 
Valéry şi Claudel. Ceilalţi doi tovarăşi însă se complectau 
formînd împreună două inseparabile tomuri, puse la punct, 
de enciclopedie universală. Guguf cunoştea toate plajele, 
toate stațiunile balneare, toate stațiunile pentru sporturi de 
iarnă, toate cazinourile din Europa; toate partidele celebre 


69 


de cărți şi toți jucătorii apărînd metodic pe firmamentul 
Coastei de Azur, să cîştige sau să piardă un milion, două 
sau trei, şi dispărînd să revină cînd toți crupierii începeau 
să-i uite. Era înalt, subțire, cu figura arămie, dogorită de 
soarele tuturor plajelor, frumos fără îndoială şi de o 
distincţie instinctivă în mişcări, ca pisi- cile cînd 
traversează o curte după ploaie, păşind ocolit, oprindu-se 
căutînd o piatră neatinsă şi o insulă zbicită să nu-şi 
şifoneze nimic din blana proaspăt scoasă de la spălătoria 
chimică. 

La prima vedere mi s-a părut prea corect, prea parfumat, 
prea cosmeticat, prea cu bine alese bijuterii, prea „băiat 
frumos” şi prea politicos pentru un om onest. Poate în altă 
tovărăşie ar fi fost foarte naturale atîtea însuşiri concentrate 
într-un singur exemplar de umanitate, privilegiat. Bibia pe 
de o parte; Eliazar, pasionatul amator de produse ale 
manufacturilor mondiale de tabac pe de alta, îl încadrau 
însă dezavantajos, ca un duce în exil, căzut în prietenii 
suspecte şi în camaraderii dezonorante. 

Nu vreau să spun prin aceasta că al treilea asociat (şi 
după cît am înţeles, cel mai recent), Eliazar, era nedemn de 
o astfel de amiciţie. Dimpotrivă, o jumătate de oră a fost 
destul ca să simt că-i domina pe toți cu o inteligență lucidă 
şi acidă, cu o omniştiinţă simultană în orice dome- 
niu, cu un fel de dispreţ zeflemist pentru toate infirmitățile 
altora şi ale sale, cu toată acreala unui ratat de geniu. Nu se 
afla totuşi la locul lui aci şi în această companie. Hainele 
pătate, pălăria veche pe care o răsucise şi o băgase în 
buzunar în loc s-o încredințeze garderobierei, unghiile 
netăiate şi negre, părul hirsut şi barba de două zile, dispă- 
reau cînd începea să vorbească. Rămîneau numai ochii 
MICI, cenuşii şi metalici, examinînd faţa ascultătorului cu o 
răceală inumană — pe urmă rîsul, răsucit sfîrîit, ca un 
instrument roşu de cauterizat rănile. 

Aşa sînt fostele mari speranţe ale unei generaţii, lau- 
reaţii magna cum laudae la toate concursurile, conducătorii 
proclamaţi spontan la întruniri tinereşti, oratorii care zgu- 
duie sălile şi culeg succesul grațios şi fără efort, ca o floare 
pentru pieptul celei dintîi amante, ca să dispară apoi subit şi 
misterios, fără urmă, cu resortul deteriorat de cine ştie ce 


70 


capricii ale destinului şi să-i întîlneşti îmbătrîniți, goliți, 
mizerabili, într-o cafenea de provincie, ricanînd la victoria 
mediocrităţii cuminţi şi organizate. În această categorie 1- 
am orînduit din prima jumătate de oră. Nu-mi închipu-iam 
cît de îndreptățit. Nu ştiam cît de mult mai de departe sosea 
şi cît, mult mai adîncă îi era scufundarea. l-am simțit 
privirea asupră-mi cinci minute. Nu mai mult. O privire 
pipăindu-mă ca pe-o stofă. I-a fost destul atît ca să-şi facă o 
părere şi să-şi fixeze un fel de a mă trata, pe care n-a mai 
avut nevoie să le rectifice niciodată. Mi-a confiscat primul 
pachet de ţigări şi l-a pus în buzunarul lăbărțat al hainei, 
tixit cu ziare, cărți şi broşuri, ca o concluzie a acestui scurt 
şi decisiv examen; ca un avertisment tacit că nu mă poate 
afla vrednic de altceva, decît să-i furnizez mostre din pro- 
dusele tuturor manufacturilor de tutun europeano-africa-no- 
americane, să-i plătesc cocteilurile, să-l invit la masă, să-i 
cumpăr ziare şi să-i procur cărţile alese din vitrina 
librăriilor, după criterii în afară de discernămîntul meu: 
romane polițieneşti şi cărți de sociologie, manuale de 
mecanică şi tratate de navigație, tomuri de economie 
politică şi albumuri de artă. Existam pentru el în stricta-mi 
calitate de fecior de bani gata, moluscă insignifiantă şi fără 
rezistență — atât şi nimic mai mult. 

Cocteilurile s-au perindat cu o viteză vertiginoasă, care 
a animat discuţia şi a stabilit o limbută cordialitate, aşa cum 
în împrejurări normale n-am fi ajuns decît după o săp- 
tămînă sau două de întrevederi şi conversații convențio-nale 
asupra timpului, excursiilor, spectacolelor şi curselor de cai, 
bărci şi automobile. 

Împotriva hotărîrii neclintite să solidific perete de 
gheaţă între noi şi aceste specimene de aventurieri, m-am 
trezit răspunzînd amabil la toate întrebările lui Guguf; 
aprobînd cu o scîrbavnică platitudine toate rînjetele lui 
Eliazar; suportînd fără replică, toate manifestările con- 
tondente de simpatie progresivă ale lui Bibia. 

Cît timp păstram destulă limpeziciune să mă supra- 
veghez, îmi spuneam că toate acestea le fac numai pentru 
Angela. Ca să-i cruț şi să-i uşurez o zi care era neplăcută şi 
fără o mutră a mea ţapănă, arogantă şi provotîndu-i alte 
complicaţii din partea brutei păroase. Ea simţise datoria să 


7l 


răspundă la chemarea unui frate — oricît de monstruos şi 
oricît de respingător — dar frate; nu eu eram cel mai indicat 
să-i găsesc o vină. Era nevoită pentru o după-amiază să 
accepte şi societatea pe care o tîra după dînsul acest Bibia 
sau care îl tîra pe acest Bibia în strania şi gro-tesca lor 
tovărăşie. Însemna destul supliciu, ca să-l mai agravez 
inutil!... După cîteva ore, împreună cu Ange, voi scăpa de 
acest vis rău. Ne vom despărți de Bibia şi amicii săi; vom 
căuta ca drumurile să ne fie opuse, aşa ca să nu ne mai 
întîlnim decît dacă vom face, fiecare porniţi din direcția 
noastră, înconjurul globului, să ne găsim la antipozi. Aveam 
siguranța că, imediat ce vom ajunge acasă, Angela va fi de 
părerea mea, să-şi ajute fratele în- tr-un chip generos, dar 
definitiv — îi stăteam la dispoziție cu orice şi oricît va so- 
coti — iar noi vom trimite bagajele şi pe Celina cu trenul 
spre o destinație necunoscută, să ni se piardă urma; ne vom 
urca în automobil şi a doua zi, vom prinzi undeva pe 
şoseaua de iarnă a Alpilor, la Sisteron sau Grenoble. Chiar 
prudența cea mai elementară îmi impunea aşadar 
manifestări de camaraderie voioasă şi făţarnică, pentru a nu 
da loc la bănuieli, ca surpriza pregă-tită pe a doua zi să fie 
mai desăvirşită şi sigură. Această justificare mi-o 
descoperisem şi mă felicitam pentru dia- 

bolica-mi abilitate. Nu observam că rămîn fiindcă infama 
tovărăşie mă absorbea pe nesimţite, fluidă, ca adevăratul 
meu element prielnic pentru care am fost creat. Nu 
observam că aflam o bolnavă plăcere — reală, nu prefăcu- 
tă — să respir atmosfera lor cătrănită de fumul vezuvian al 
pipelor lui Bibia. 

— Bibia are să-ţi propună o afacere! mă răsuci omul 
păros, cu scaun cu tot, ca să-i văd mai bine, din faţă, cravata 
mea la gâtul lui. 

Şi ciudat. Nu el, ci eu m-am grăbit să fixez locul şi ora 
întâlnirii de a doua zi. 


72 


vV 


FĂRĂ MOFTURI! 


— Bibia se cuminţeşte! anunță omul cavernelor. S-a 
hotărît să se facă băiat de ispravă. Un an, doi, trei, hai zece, 
meargă!... Dar ajunge o vîrstă cînd se termină cu prostiile. 
Aceasta a înţeles-o şi Bibia... S-a luat de urechi şi şi-a dat 
un picior în spate. Pe urmă s-a răsucit să se privească ochi 


73 


în ochi şi şi-a tras un perdaf zdravăn: „Ascultă, Bibia, 
opreşte! Opreşte, fiindcă altfel nu se ştie ce poate aduce 
ziua de mîine!” Iar Bibia s-a oprit. Gata de-acum! Se face 
băiat de ispravă! 

Omul păros vorbea cu admiraţie, cu respect şi cu en- 
tuziasm despre propriile sale hotărîri, ca despre erois- mele 
unui personaj homeric. Îmi arunca în pleoape şi-n nări 
avalanşe de fum pestilenţial din pipa scurtă. Se pleca peste 
masă, lățit cu amîndouă coatele, să-mi citească în ochi o 
admiraţie, un respect şi un entuziasm cel puţin de aceeaşi 
măsură! 

— Fi, bravo! am rostit cu satisfacţie moderată şi 
politicoasă. 

— Aceasta găseşti tu să-i răspunzi lui Bibia? se indignă 
omul hotărîrilor descurajate de atîta scepticism. 

Îşi scoase pipa dintre dinţi şi arătîndu-mă unei asistențe 
invizibile, cu coada instrumentului de fabricat duhori 
asfixiante, mă denunță cu o legitimă scîrbă: 

— Uitaţi-vă la el, ce-a înţeles acest mic găgăuţă clocit 
în puf şi crescut în mătase! Dănuţ dragă, mi-ai turtit fesul! 

Bibia n-avea fes. Purta un fel de caschetă cadrilată care 
pe alt cap putea fi luată cu oarecare bunăvoință drept o 
insignă corporativă de turist, dar pe tidva lui lată şi enormă 
părea mai degrabă o uniformă a corporației de şoferi 
mecanici. Nu era fes ci era caschetă turtită. Deci n-aş fi 
avut în orice caz ce mai turti, după cum pretindea fratele 
Angelei. 

— Dar ce-am spus, Bibia? m-am apărat cu nevinovăție. 
Am aprobat şi m-am bucurat. Vrei să-ți sar de gît? Ieri pe 
vremea aceasta nici nu ne cunoşteam... 

Bibia se scărpină cu coada pipei pe frunte, sub cozo- 
rocul caschetei şi mă privi cu o îndoială: 

— Poate vrei să-mi dai a înţelege cu aceasta, că te- 
am luat prea repede? Ieri nu mă cunoşteai, şi astăzi îti 
spun tu şi pe nume?... Aceasta te-a ofensat, domnule Dan? 
Trebuie să cunoşti că eu nu admit mofturile!... Sînt bune 
mofturile pentru Guguf; el stă la masă cu prinți, prinți de 
ăştia ruşi care se găsesc aci pe toate drumurile, dar pe care, 
oricum, i-a făcut mă-sa prinți. Dansează la Cazino cu tot 


74 


felul de şandramale”. El e om de lume şi la el merg 
mofturile. Cu Bibia, halt! Îmi place să vorbim neted. 

— Neted vorbim! am consimţit cu intențiile cele mai 
împăciuitoare. Nici mie nu-mi plac mofturile. Le-am lăsat 
la uşă, cînd am intrat aci. 

Într-adevăr, nu mai eram la „Bar du Boeuf’ unde ne 
întîlnisem ieri dimineaţă. Îndată ce sosisem din nou la 
Cannes, de astă-dată singur, Bibia m-a tîrît de acolo, să 
putem discuta netulburaţi, în această cîrciumă de port, 
pustie şi liniştită la asemenea oră. Aci nu se afla loc 
pentru mofturi. Mi-o dovedise şi stăpînul cîrciumii, care îl 
tutuise pe Bibia, ca pe o veche cunoştinţă, şi mă tratase pe 
picior de egalitate. Bibia nu se mai scărpină pe frunte cu 
coada pipei. Se scărpină la ceafă, sub guler, în regiunea 
codrului de păr încă nedefrişat, prelungin-  du-i-se fără 
îndoială cu aceeaşi abundentă exuberanţă, pe spate, pe 
piept, pe mîini, pe picioare, aşa cum vegeta- ţia ecuatorială 
invadează victorios cea mai mică porțiune de teren unde 
civilizația a încercat să introducă un sis- tem, o ordine, o 
aliniere. Poate că dărîma acolo, cu coada pipei, cupola 
unui adăpost de termite. După ce isprăvi, trecu apendicele 
de os prin palma strînsă, să-l curețe... Cu oroare am 
recunoscut acelaşi gest al Angelei, cînd îşi strîngea 
mănuşile să le prefacă în sul; ca ieri bunăoară, după ce s-a 
întors de la cabina telefonică. Bibia îşi puse pipa între dinți 
cu simplitate şi o clipă păru nehotărît: 

— Ghelica nu ţi-a spus nimic? 

— Nici nu am lăsat-o să vorbească. Am preferat să 
discutăm între noi, bărbaţii... Ar fi fost ceva destul de 
penibil. 

Bibia se arătă de aceeaşi părere. 

— Perfect! Bibia te-a cîntărit de la început şi el nu prea 
dă greş. Eşti un tip! Să tratăm lucrurile de la om la om. 
Aşa-i place şi lui Bibia. Cînd vă mutaţi aci? 

— Nu ştiu exact. Am pus o agenţie să ne caute apar- 
tament. Angela e de părere să stăm deocamdată la un hotel. 
La Gallia sau la California. 

— Bibia te asigură că aveţi să staţi la Carlton. 

— De ce? am întrebat mirat de această certitudine. 


75 


— De nimic. Aşa crede Bibia. Are şi Bibia ideile lui. 
Dar nu aceasta interesează!... La Carlton, la Gallia sau la 
California, să ştii de la mine că n-am să viu să te 
pisez de multe ori. N-am eu mutră de Carlton şi de 
California. Bibia e destul de simțit, ca s-o cunoască aceasta! 
Nu-mi place să văd înşiraţi momii țapene, în uniforme şi 
aliniați după mărime, zgîindu-se la mine cînd trec. De cîte 
ori îi văd, îmi vine să-i culc pe rînd cu o labă — uite aci, 
la laba lui Bibia!... 

Nu era nevoie să o examinez de aproape. O simțeam şi 
mi-o imaginam prea bine, culcînd o duzină de valeți şi de 
picoli, înşirați după înălțime ca soldații de plumb. 

— Carlton şi California!... Acestea sînt bune pentru 
Guguf. Ca şi barul de ieri, pe care l-a ales tot Guguf. Mie 
îmi place democraţia! Un bistro, cum îl vezi. O cameră cu 
luna... Bună-ziua-bună-ziua! Nu se zgîieşte nimeni la tine 
cu ochi de crap fript. Nu se repede să-ți ia pălăria din 
cap şi gologanul din buznar. Ascultă ce-ţi spune Bibia! 

— Ascult! am afirmat surizînd. Dar n-am venit, mi se 
pare, să discutăm acestea. Ne depărtăm de la chestie. 

Bibia îşi trase scaunul. Se plecă să-şi spună păsul 
confidențial, deşi precauţia era de prisos, fiindcă stăpt- nul 
bistroului nu putea să priceapă nimie din conversaţia 
noastră valahă. 

— Tocmai! Am venit pentru altceva... Dragă Dănuţ, m- 
am hotărît să-ți propun o afacere. O afacere de aur pentru 
tine, iar pentru mine o afacere care să mă facă om. Ţi-o 
garantează Bibia, şi Bibia aduce capital ceva mai multă 
experiență decît tine, crescut în puf şi înțărcat cu cafea cu 
lapte. Cîţi ani ai? 

— Douăzeci şi cinci! am răspuns docil la interogator. 

— Cu un an mai mic decît mine... Bravo Ghelicăi. N- 
are mînă proastă! Unde dracu vă găseşte? 

Nu ştiu ce m-a scandalizat mai mult. Ideea că indivi-dul 
acesta monstruos, pe care-l socoteam fără vîrstă, e abia cu 
un an mai bătrîn decît mine? Admiraţia spon- tană țîşnită 
de pe buze, pentru „mîna norocoasă” a Angelei? Forma 
trivială în care exprimase această mirare? A fost singura 
clipă cînd am simţit îndemnul să mă ridic şi să curm 
întîlnirea noastră. Bruta pîngărea prin toate imaginea pură 


76 


şi luminoasă a Angelei. Prin prezenţa făpturii păroase şi 
vulgare, în care recunoşteam hîd desfigurate gesturile ei. 
Prin gîndul odios că sînt din acelaşi sînge. Prin cuvintele 
care o spurcau. Acum înțelegeam de ce n-a putut închide 
ochii toată noaptea! De ce mi-a ocolit privirea, aşteptînd 
de la mine cele dintii vorbe de îmbărbătare! De ce mi-a 
cerut să nu plec, să aştept acasă şi să o las pe dînsa să-şi 
dojenească fratele cu asprimea meritată, şi tot ea să 
cerceteze ce vrea şi ce e acceptabil din pretențiile lui! N-o 
ascultasem, iar acum îmi primeam pedeapsa. Angela mea 
cu ochi de azur se painjenea într-o ceaţă, se deforma ca în 
oglinzile învălurate de la muzeul Grevin” îmi apărea 
pîngărită de un stigmat infam — fratele acesta cu înfăţişare 
şi vulgaritate de hamal de port, călcînd în copitele lui de 
bivol toate florile dimineților noastre divine. O singură 
scăpare exista. Să fug cît mai repede, dacă voiam să nu 
rămînă pentru totdeauna, între mine şi Angela, prezența 
obsedantă a acestui frate-gorilă. 

Individul presimţi ceva. Se întoarse peste masă, îmi 
puse mîna pe umăr şi mă fixă pe scaun: 

— Cred că n-ai de gînd să dezertezi? Cu Bibia nu 
merge!... Ai să stai aci nemişcat, ai să asculţi, ai să te 
chibzuieşti şi ai să-mi dai răspunsul. Altfel, ar însemna că 
Bibia s-a înşelat socotindu-te un tip de ispravă şi Bibia nu 
se înşală niciodată. N-am să-ţi povestesc o istorie lungă. În 
cîteva vorbe ai să mă înţelegi, fiindcă te văd băiat deştept. 
Ți-am spus că Bibia se cumințeşte. Trebuie să ştii că era 
timpul!... Halt! S-a schimbat Bibia; ne aşternem la lucru şi 
ştergem cu buretele. Ce-a fost a fost şi a trecut! Uită 
Ghelica, uită Bibia, uită şi tu, uită toţi!... Te rog să afli, că 
este ce uita... Eu nu mă dau în lături de la faptele mele. 
Recunosc că am fost un ticălos!... Întreabă numai pe Ghe- 
lica. Ea a plătit întotdeauna oalele sparte. Carte ioc, n-am 
învăţat. Am fugit de la şcoală. Armată n-am făcut. Poate n- 
ai ştiut, dragă Dănuţ, că Bibia printre altele mai e şi 
dezertor? Te şifonează că stai la masă cu un dezertor? 

= De 

— Nu, de!... Cu Bibia nu merge, de! Dacă te-ai şifonat, 
te trimite Bibia la călcătorie şi te aduce scrobit în-dărăt. 


77 


— Nu m-am şifonat defel! m-am grăbit să înlătur îndată 
o asemenea bănuială, periculoasă pentru integritatea 
persoanei mele. 

— Aşa te vrea Bibia! Am fost şi dezertor. N-am ce să- 
i fac... Nu era armata de mine, nici eu de armată. Am trecut 
granița, sînt cinci ani de atunci, şi de atunci trăiesc mai mult 
sau mai puţin pe socoteala Ghelicăi. Cum vezi, cu tine 
Bibia s-a hotărît să fie cinstit. Îţi spune lucrurile fără 
înconjur... Ghelica e fată bună! A răbdat, a plătit, m-a scos 
din toate încurcăturile. Mai cu voie, mai fără voie, m-a dus 
pînă aci. Acum nu mai merge. M-am judecat sin-gur şi m- 
am condamnat!... Pînă cînd am să scot eu şi sufle-tul din 
femeia aceasta? Tu eşti un tip extra. M-ai înghițit. Vine 
altul, care nu înghite. Pricepi ce vrea să spună Bibia? 

Pricepusem şi mă uitam cu amar la cravata mea de la 
gîtul lui Bibia. Câte alte cravăți şi de-ale cui va mai fi purtat 
oare omul cavernelor în aceşti cinci ani? 

— Să trecem deci direct la chestie! propuse Bibia în- 
dopîndu-şi a doua oară pipa cu degetul mare şi dîndu-i foc. 
Te-am chemat să-ți propun o afacere. Este aci un garaj. Un 
atelier mic, douăsprezece boxe, trei pompe de benzină... 
Totul se poate căpăta pe un preţ de nimic. O sută 
cincizeci de mii de franci. Treizeci de mii în mînă; o sută 
douăzeci în rate cu garanţie de bancă. Am studiat chestia. 
Trebuie să ştii că, în materie de automo-bile şi de mecanică, 
Bibia e rege. Aceasta e pasiunea mea. Facem tovărăşie? În 
trei ani ai capitalul îndărăt, îți dau cîştig barosan şi eu rămîn 
stăpîn pe atelier şi pe garaj. Mă fac om... Scapă de mine şi 
Ghelica, scapă şi Bibia de sărăcie. Bate palma şi spune că 
s-a făcut! 

Palma aştepta enormă şi deschisă, deasupra mesei. 

— E o sumă exagerată! am încercat să mă apăr... Nici 
nu am atîţia bani lichizi. Şi pe urmă, eu nu mă gîndesc la 
nici un soi de afaceri... Am înțeles să fac un serviciu. 
Credeam... 

— Bate palma cu Bibia şi spune că s-a făcut! stărui 
omul cavernelor. 

Îmi recapitulam socotelile din ultimul timp. De două ori 
cerusem sume importante din ţară, peste prevederile mele. 
Avocatul îmi atrăsese atenția că e momentul să restrîng 


78 


cheltuielile. Bănuiam că o să termin cu Bibia repede. Cîteva 
mii de franci. Chiar zece, chiar cincisprezece. Fratele 
Angelei mă voia însă numaidecit comanditar în 
întreprinderi la care n-am visat niciodată. Bibia strînse 
palma goală şi mă măsură cu dezgust: 

— Am pierdut amîndoi dimineaţa degeaba! Aceasta să 
ştii că n-are să ţi-o ierte Bibia niciodată... Plata! porunci cu 
un aer senioral, băgînd în buzunarul pantalonilor laba 
gigantă, care printr-o inexplicabilă minune încăpea total, ba 
mai găsise încă destul spaţiu să pescuiască pe fund şi cele 
cîteva jetoane de bronz reprezen- tînd costul paharelor de 
bordo. 

Era atât de elocvent gestul cu care m-a repezit la loc 
pe scaun, cu dosul palmei, cînd am vrut să plătesc ŞI 
gestul cu care a plătit el cei vreo trei sau patru franci, ca 
să-mi dovedească deplina desconsiderație, încît nu mi-am 
putut opri zîmbetul. 

Bibia îndreptă spre mine coada pipei ca o ţeavă de 
revolver: 

— Nu ştiu ce găseşti de rîs! Dacă n-ai fi tipul Ghe- 
licăi, te-aş face basorelief pe perete... Dar de întîlnit, 
onorabile, să ştii că ne mai întîlnim noi! 

— Nici nu ne despărțim, Bibia. la loc şi să discutăm 
mai calm... Eu am credinţa că o să ajungem la o înţele- 
gere. 

Bibia s-a aşezat sceptic pe marginea scaunului, ca un 
om care se socoate gata plecat. S-a împins îndărăt 
recuperîndu-şi locul, cînd a ghicit că nu era pierdută toată 
speranța. l-am lămurit eroarea. Mă confundase cu 
arhimilionarii în dolari, în lire sterline, în pesetas, pesos, 
fiorini, franci elvețieni, dolari mexicani, cîţi mişună cu 
miile pe coasta Rivierei. Puterile mele erau mult mai slabe. 
Eram un modest rentier moldo-valah, ducînd o viață mai 
risipelnică decît îmi îngăduiau mijloacele. Primisem chiar 
oarecari avertisment din țară. Aceasta nu însemna că mă 
lepăd de propunerea de adineaori. Ceream doar timp de 
chibzuială, ca să văd de unde aş putea procura o sumă atît 
de respectabilă. 

Omul păros mă bătu cu palma pe umăr. 


79 


— Atunci se schimbă chestia. Hm! Şi eu care cre- 
deam!... Va să zică ai ajuns atât de repede la fundul sacului? 
Prost, ascultă-l pe Bibia, foarte prost! 

M-am apărat cu energie, ofensat. 

— Dar nu e nimic prost... Nu e ce crezi. N-am venit aci 
să mă ruinez. Cărţi nu joc... Trăiam o viață ceva mai largă... 
Aci e cimitirul cartoforilor. Dacă aş pune mîna pe cărți, da, 
ar zbura totul poate într-o singură seară... 

— Nu e nevoie să pui tu mîna pe cărți. Dacă pune altul, 
e tot una. Rezultatul e acelaşi. Ascultă-l pe Bibia! 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat neliniştit. 

— Nimic. Are şi Bibia ideile lui. 

Mai mult nu i-am putut scoale. Dar ne-am despărțit 
amici, iar el cu făgăduiata că în cîteva zile, îndată ce 
primesc oarecari informaţii din ţară, îi dau răspunsul 
definitiv. 

Îmi deterioră clavicula cu o labă amicală: 

— Sărmanul Dănuţ! Nu te văd bine Ascultă-l pe 
Bibia... Ceea ce vrei tu să faci pentru mine, încă nu-ți dai 
socoteala ce înseamnă. Eşti cel dintîi tip de care am milă... 
Bibia are să devină acuşi-acuşi om de ispravă. Atunci am 
să-ți pot spune, şi ai să înţelegi, ce nu-ţi pot spune acum, iar 
singur văd că nu pricepi! 

Deocamdată nu simţeam deloc nevoie de mila omului 
păros. Era insultătoare. 

La plecare, făcu roată în jurul automobilului, privin- du- 
l şi deschizîndu-i capacele radiatorului. Fluieră admirativ: 

— Frumoasă tinicheaua ta! De acestea se vînd pe un 
sfert de preţ, zece pe săptămînă aci, dacă ştii să aştepţi la 
vad... Adică la uşa scuturaţilor de la cazinouri. Ţi-o spune 
Bibia. Cînd va fi s-o vinzi, s-o dai pe mîna lui Bibia. 

— Eu cred că n-am să mă despart nici peste cinci- şase 
ani! l-am asigurat, dînd drumul motorului. Bibia rîse 
foarte înveselit de această pretenţie, scoţîndu-şi pipa dintre 
dinți să-i fie hohotul mai liber. 

Pe urmă mă privi din mijlocul străzii, cu mîinile la 
spate, cum am pornit printre grădinile cu garoafe şi glicinii. 


80 


Angela mă aştepta acasă, la Monte-Carlo, în costumul 
celălalt de „Gaston et Gaston”, cu alb şi albastru. 

— Bine că ai sosit! îmi înconjură gâtul şi-mi puse 
sigiliile roşii pe obraz. A telefonat de la agenţie. Sînt două 
apartamente... Dar am anunţat că nu mai avem nevoie. Ne 
mutăm deocamdată la Carlton. 

Despre întîlnirea cu Bibia nici un cuvînt. Pentru Angela 
părea o chestiune cu desăvirşire uitată. Celina împacheta 
bagajele. 

— Ne mutăm chiar azi! lămuri Ange. 

— De ce atîta grabă? Nu ne alungă nimeni... 

Angela n-a auzit. 

— Nici nu ne-am interesat la hotel de camere. Dacă mă 
anunţai, treceam eu. Le vizitam, le rețineam. Măcar, ai 
întrebat la telefon? E o aglomeraţie, încît nu m-aş mira să 
ne trezim... 

— Apartamentul nostru e oprit! mă întrerupse An- gela 
cu o nerăbdare pe care nu i-o cunoşteam. Două camere, 
salon, baie, cameră pentru Celina, ferestrele spre mare. 

— Ange, dar cînd ai avut timp să te interesezi de toate 
acestea? Cînd le-ai reţinut? Cine le-a reţinut?... 

— Ah, ce plicticos mai eşti de astăzi dimineață! Parcă 
eşti un soţ. Ai început să devii anost ca un sot. 

Am răsucit-o de mîini şi i-am privit în ochi. 

— Ce se întîmplă cu tine, Ange? 

Angela ridică genele lungi să-şi dezvăluie privirea 
albastră şi limpede, cu o mustrare plină de nevinovăție: 

— Ciufulici, învaţă că femeile au nervi cîteodată. Aşa, 
fără motiv... Mistralul?! acesta nu-ţi spune nimic? Ai nervi 
de sîrmă?... Lasă-mă cinci minute, un sfert de oră, şi totul 
are să treacă. Nu te uita aşa la mine. Eşti un uricios, cînd te 
uiţi aşa! 

Deasupra valizelor, paiaţa roşie, rezemată de cutiile 
lăcuite de pălării, rîdea la noi cu rîsul ei dureros şi absurd. 
Am culcat-o cu o sfîrlă în nas, din treacăt, şi am sunat pro- 
prietarul la telefon, să-l anunţ că de a doua zi apartamentul 
rămînea liber. 

— Nu uita să treci pe la bancă! vorbi Angela din cea- 
laltă cameră. 


81 


Bine, voi trece şi pe la bancă. Deşi mare ispravă nu mă 
mai aştepta la banca de aci. 
Am dat telegramă în ţară şi am comunicat noua adresă. 


VI 


SCHIMBĂRI LA FAŢĂ 


În holul hotelului, pe-un fotoliu de marochin culoarea 
havanei, am recunoscut pălăria, bastonul şi mănuşile lui 
Guguf, împreună cu inseparabilele trei ziare de sport 
împăturite: roz, crem, verde-pal. 

Era un grup asupra căruia nu m-aş fi putut înşela 
niciodată. Un grup de natură moartă distribuit armonic, 
construit savant, colorat în fin pastel, evocînd imediat și 
irezistibil figura, gesturile, glasul; toată făptura suplă, 
distinsă şi cuceritoare a stăpînului absent. Să nu vă ima- 


82 


ginați cumva că e vorba de o pălărie întotdeauna aceeaşi, 
acelaşi baston şi aceleaşi mănuşi, aşa cum se identifică de 
la o vreme o haină cu un individ; cum bunăoară pă- lăria lui 
Eliazar a căpătat din timpuri imemoriale, desigur, ceva din 
personalitatea deznădăjduit boemă a omului cu limba 
viperină şi cu buzunările tixite şi lăbărțate de cărți. 

Cu neputinţă să mi-l reprezint pe Guguf uzînd o pălă-rie 
pînă să ia drumul atelierului de iluzorie renovare sau 
înfățişîndu-se cu mănuşi care împrăştie mirosul de benzină, 
atît de obicinuit la logodnele şi nunțile în familie cu 
mătuşi bătrîne şi unchi pensionari. Guguf, pe Bulevardul de 
la Croisette, trei zile în şir cu aceeaşi pălărie, acelaşi 
costum, acelaşi baston? S-ar fi prăvălit mai degrabă stîncile 
Esterelului în mare sau m-ar fi uimit mai puţin Maharajahul 
de Kapurthala părăsindu-şi magnificul său Rolls şi circulînd 
cu Fordul lui Chariot. 

Pe fotoliul de marochin se aflau exemplarele din acea 
zi, dintr-o colecție diversă şi inepuizabilă de pălării, 
bastoane şi mănuşi, cu o întreagă gamă dozată după vi- 
goarea mistralului, seninul cerului, ora ceasornicului. Odată 
era bastonul cu mîner de fildeş; altădată de platină sau din 
cine ştie ce dinte translucid de peşte; bastonul gros de viţă 
pentru munte sau elastic de trestie cu o simplă mo-nogramă. 
O dată era pălăria de feutru de un cenuşiu aproape alb, 
altădată de culoarea florii de lucernă, uneori albastră- 
verzuie sau de un gri sumbru. Totuşi, dintr-o sută, se 
deosebeau fără greş. Ştiai că fotoliul acela a fost rezer-vat 
de Guguf. Ştiai că se află pe undeva pe aproape, în salonul 
de ceai cu Nadia Vologhin, în barul hotelului cu Dickie 
Hood, odrasla cunoscutului fabricant de conserve din 
Chicago, Jonas David Hood; în sala de lectură cu Antonio 
della Rocca; pe terasa cu palmieri şi glicinii, cu miss Eileen 
Russel-Leet. 

Chipul cum erau depuse aceste accesorii ale eternului 
masculin, semănate în treacăt şi provizoriu, cu toate astea 
fără nimic dezordonat şi grăbit, sugera siguranța calmă, 
echilibrul lăuntric total, arta desăvîrşită cu care Guguf 
traversa această lume plină de căpcăni şi impasuri dificile, 
cu un pas elastic şi cu o graţie felină. De cîte ori zăream pe 
un fotoliu sau pe o mesuţă a holului pălăria, mănuşile, 


83 


bastonul şi gazetele de sport (ele înşile o gingaşă asortare 
de culori şi contraste) era imposibil să-mi înfrîng admirația 
anticipată pentru virtuozitalea lui Guguf, cînd ştiam că va 
veni momentul să jongleze cu toate. L-am văzut surprins de 
Nadia Vologhin sau de miss Eileen Russel-Leet pe treptele 
intrării ori în mijlocul holului, cu mîinile ocupate de toate 
aceste muniții care ar fi stînjenit gesturile naturale pînă şi 
celebrului Brummel” în faţa unei femei: baston, pălărie, 
mănuşi, ziare... Guguf nu se debarasa de nimic, ignorînd 
prezența valetului gata să ia muniţiile în primire, înainta 
surizător şi glorios, rămînea printr-un inexplicabil miracol 
cu dreapta liberă să strîngă mînuşița blondei miss Eileen 
Russel-Leet în sportivul shacke-hand” englezesc sau să 
ducă la buze degetele Nadiei Vologhin într-un oma-giu de 
rafinată politețe orientală. Gesticula cu simplitate şi se 
simţea liber ca pasărea cerului. Scotea portțigaretul plat de 
lac negru cu incrustaţii de coajă de ou, foarte la modă în 
acel timp, oferea abdulahurile cu capătul învelit în foaia 
violetă de trandafir, aprindea bricheta din acelaşi lac negru 
cu inscripţii de coajă de ou, distribuia foc, aprindea şi el, 
continuînd să discute, să rîdă, să răspundă şi să povestească 
ultima scenă fordantă?* de-aseară, la Cazino, sau anecdota 
auzită ieri la dejun de la pictorul Henri Do-non, nesecătuitul 
izvor de farse şi de calambururi mont-parnasiene: 
portțigaretul, abdulahurile, bricheta apăreau fără să-l 
incomodeze cîtuşi de puţin, fără să observe cum s-a săvirşit 
această escamotare, întocmai cum jongleurii adaogă la jocul 
lor, după cele trei, patru, cinci portocale, încă un cuţit, o 
farfurie, o sticlă, un pahar şi o pălărie, mînuindu-le pe toate 
fără o cît de imperceptibilă ezitare, prinzîndu-le din aer cu 
degete aeriene şi făcîndu-le să se evaporeze pe rînd, pînă ce 
rămîn la jocul simplu şi uşor de la început. Era un tur de 
forță vrednic de aplauze. Guguf îl săvîrşea cu naturaleța cea 
mai perfectă, poate fără să-şi dea seama, ca unele fenomene 
ale naturii — copiii de şapte ani executîind opurile lui 
Mozart sau extrăgînd în calcul mintal rădăcina pătrată a 
unui număr de nouă cifre — în cea mai nevinovată 
ignorare a prodigiului” realizat. 

Pălăria, bastonul, mănuşile şi ziarele lui Guguf îl 
aşteptau pe fotoliu de marochin de culoarea havanei. M- 


84 


am aşezat alături, scufundîndu-mă între resorturile altui jilţ, 
care m-a cuprins ca valvele unei cruste marine cînd şi-a 
capturat vînatul. 

Eram nedormit. Ştirile din ţară se aglomerau, proaste. 
De o lună jumătate, de cînd mă mutasem aci, a doua oară 
ceream bani telegrafic. Avocatul pretindea procură pentru o 
nouă vînzare. Ange nu dădea nici un semn că bănuieşte 
pricina insomniilor mele. Îmi scăpa. N-o mai recunoşteam. 
Aseară m-a lăsat să vin singur acasă de la Cazinou. 
Adică m-a expediat, cu o încruntare iritată între sprîncene la 
privirea care o implora. Astăzi dimineaţă a plecat cu racheta 
de tenis, fără să mă aştepte. Mă simţeam ca un căţel orfelin, 
bucuros să se agaţe de o mamă adoptivă. 

Bibia devenise invizibil. Se ţinuse de cuvînt. Înţelegea 
prea bine că nu e locul lui aci, într-un hol unde se aliniază 
la cel mai mic gest şase valeți şi picoli să-ți împingă un 
scaun, să-ți culeagă pardesiul, să ofere chibrit sau măcar să 
te privească împietriți, aşteptînd fără să clipească din gene, 
cu ochi de porțelan. Dacă i-ar fi culcat pe rînd, cu un 
upercut de box, s-ar fi ridicat în aliniere, cu aceeaşi 
pasivitate solemnă şi impasibilă. Avea dreptate Bibia! De 
aceea nu mă căutase aci decît o singură dată şi atunci numai 
ca să-mi dovedească şi în alt chip că s-a ţinut de cuvînt. Se 
făcea om de ispravă, cum îmi făgăduise fără să-i cer. lar 
transformarea m-a umplut de stupoare. 

A doua zi după ce i-am depus suma în mîna lui pă-roasă 
şi am mers la bancă să-i garantez restul, meditam cu 
oarecare melancolie la netămăduita-mi naivitate. Îmi 
imobilizasem aproape toată rezerva trimisă din ţară. Puteam 
socoti banii buni pierduţi. O brută ca „asociatul” meu fără 
voie desigur că nu născocise acest garaj-fan- tomă decît 
pentru a stoarce o sumă rotundă şi nesperată, în chipul cel 
mai grosolan. Aşteptam să aflu că a dispă- rut. Nu m-aş fi 
mirat să-mi falsifice semnătura şi să ri- dice restul garantat 
la „Comptoir d'Escompte”, deplin convins că n-am să-l 
urmăresc. Era evident că nu se gă- sea la prima experiență. 
Cu deosebire că eu întrecusem în imbecilitate toate 
victimele de pînă acum, prin graba cu care m-am executat 
şi prin cifre depăşindu-i cele mai exagerate iluzii. Nici 
Angela nu şi-a ascuns surpriza. Cînd i-am vestit cu un 


85 


orgoliu oarecum eroic isprava, în loc să-mi cuprindă 
gîtul cu braţul rotunjit şi să-şi lipească obrazul de obrazul 
meu, aşa cum mă înfiora dezmierdarea genelor mătăsoase 
în ceasurile noastre bune şi din ce în ce mai rare, a sărit de 
pe taburetul din faţa toaletei şi a simţit nevoie să mă mai 
audă o dată, ca să-şi creadă urechilor: 

— Ai făcut tu aceasta? 

— Da, Ange. O faptă bună ori o faci întreagă, ori n-o 
mai faci deloc. 

— Eşti mal... mai... mai copil decît te consideram. 

— Se poale! Dar am dat putință unui om să ia o cale 
dreaptă în viață. 

Angela începu să rîdă cu o sinceră milă: 

— O cale dreaptă! Bibia şi o cale dreaptă! Dragă 
Ciufulici, eşti de o candoare scandaloasă! Scumpul meu 
frate s-ar fi mulțumit cu mai puţin. Un bilet de vapor 
Marsilia- Alger şi subsistenţa pe şase luni ar fi fost prea 
destul. Bilet direct — cale dreaptă! După şase luni tot aci 
avea să se întoarcă şi tot cum îl ştiu. Nu era simplu să mă 
întrebi? Acum ce-ai să crezi mîine? Ce-ai să spui? 

— Ange, n-am să spun şi n-am să cred nimic. Toată 
viața am fost de un egoism feroce. O singură dată se 
întîmplă să mă depăşesc pe mine însumi. Şi atunci, ai aerul 
să mă asiguri că nu puteam găsi un mai prost plasament! Cu 
atît mai rău!... Va fi o lecţie unică şi definitivă. În orice caz, 
mă aşteptam la alt... la altă... 

— Zi! Zi! La altă recompensă... La altă recunoştinţă. La 
acestea te aştepta? 

Angela îşi descărcă indignarea pricinuită de această 
pretentie a mea, purtînd pe unghiile trandafirii polizorul de 
fildeş cu o frenezie de şaizeci de mişcări pe minut. Mi-a 
întors spatele şi s-a aşezat la loc, pe taburetul toaletei, cu o 
contracție elocventă a umerilor, dovedind convingerea 
degustată că nu are cu cine vorbi. Ciudată mulțumită! Tot 
ce făcusem a fost doar ca să ne aducă linişte în casă şi să 
risipesc norii care umbreau ochii de azur ai Angelei. Mă 
despuiasem cu o generozitate egalînd neghiobia. Omul 
cavernelor pusese laba păroasă pe un capital care ar fi 
îndestulat fericirea unei familii o viață întreagă, iar vinovat 
eram eu! În tovărăşia acestor reflecţii puţin consolatoare mă 


86 


aflam a doua zi dimineaţa, singur, în faţa serviciului neatins 
de cafea cu lapte, cînd a zbîrnîit telefonul. 

— Vă aşteaptă cineva jos... 

— Domn? Doamnă? 

— O, nu! Doamnă în orice caz, nu! O persoană... 

După graba portarului să-mi risipească amăgirea că ar 
putea fi o doamnă şi după ezitarea să eticheteze totuşi 
vizitatorul cu naturala calificare „un monsieur’ — am 
înțeles că e vorba de Bibia. „Va să zică n-a plecat onora- 
bilul?” — mi-a fost gîndul dintii. Cazul devenea interesant. 
Ce mai voia? Fără îndoială că nu se îndura să se despartă de 
un asemenea rar imbecil (cum mă dovedisem) şi, înainte de 
a părăsi filonul, mai încerca o recoltă suplimentară. Atita 
neruşinare îmi întărîta mînia. Am scoborit scările sub 
presiune, gata să explodez. Voiam, să-i plătesc lui, 
descărcîndu-mă, dezolanta ingratitudine a Angelei. Cînd 
am dat însă ochii cu Bibia, toată indig-narea s-a transformat 
instantaneu, cum cristalizează fulgurant unele lichide puse 
în condiții demult şi savant pregătite, sub ochiul unui 
observator de laborator. Într-o singură clipă am fost 
dezarmat. Niciodată nu m-a lovit o mai irezistibilă, o mai 
epică poftă de rîs. În fața mea înain-ta un Bibia de 
nerecunoscut. Mustăţile stufoase dispăruse-ră, suprimate de 
brici. Tot obrazul pătrat, ras de aproape şi de curînd, părea 
golaş şi obscen, ca o piesă anatomică în pielea vînătă albăs- 
trie. Numai sprîncenele scăpaseră de masacru. Erau însă 
mai negre şi mai teribile, făcînd streaş-ină ochilor mici. Iar 
ca această transformare să fie mai desăvirşită, Bibia 
îmbrăcase un costum albastru, strîmt în umeri şi scurt în 
mîneci: un costum albastru deschis şi o cămaşă de cel mai 
feciorelnic roz pe care a îndrăznit să-l pună pe dînsa 
vreodată cea mai blondă copilă în cea mai însorită zi de 
vară. Îl priveam magnetizat. Ne priveau cu o gravă nepăsare 
şi portarul şi cei şase valeţi, toţi distinşi la figură şi corecți 
în uniformele lor, ca nişte personaje diplomatice travestite 
pentru un bal costumat. 

Am întins mîna. Dar cu o modestie neașteptată, Bibia 
m-a cruțat de acest gest de fraternitate democratică, 
aplecîndu-se respectuos de spinarea lată cu gîtul scurt şi 
răsucind între degetele păroase o caschetă galbenă de 


87 


mătase vegetală. Am constatat că încălţase şi espadrile de 
pînză albă cu talpa de sfoară împletită — probabil numărul 
cel mai mare descoperit în magazin; exemplarele gigante de 
reclamă. 

— Ce zici? Îţi place cum s-a civilizat Bibia? mă întrebă 
cu un sincer şi pueril orgoliu. 

— Extraordinar! am exclamat, făcînd toate sforțările să- 
mi stăpînesc hohotul de înveselire. 

— Dragul meu, mă lămuri mai departe, ca patron am 
văzut eu bine că nu mai merge aşa!... Bibia trebuia să facă 
impresie bună şi clienților şi personalului .. Oa- menii te 
judecă după mutră şi după îmbrăcăminte. Atîta lucru a 
învăţat Bibia în viață!... N-a pierdut lecţiile lui Guguf! De 
aceea mi-am ajustat mutra şi îmbrăcămintea, ca să le iau 
piuitul la toți. Mai ai ceva de zis? 

Bibia părea atât de încîntat de sine, încît m-am mirat că 
nu se răsuceşte într-un picior, că nu face grații ca 
manechinele magazinelor de modă, salutînd, parcurgînd 
holul cu o mînă în şold şi cu cealaltă vînturînd cascheta 
galbenă de mătase vegetală ca un evantai de pene de strut. 

— Mai ai ceva de zis? repetă întrebarea cu nelinişte, 
cînd văzu că răspunsul meu întîrzia. 

— N-am nimic de spus, Bibia. Eşti extraordinar! l- 
am asigurat cu cinism. 

Pe urmă, am încercat să-l atrag într-un colt cît mai 
ascuns, ca să-l scot din calea privirilor. Bibia mi-a dat alte 
dovezi de radicală transformare. N-a vrut să stea jos în 
fotoliul de alături. A rămas în picioare, că să nu mă 
compromită prin familiaritatea prea mare cu un asemenea 
ins şi ca personalul hotelului să-l considere ceea ce este: 
un patron de garaj venit să discute cuviincios chestii de 
afaceri cu comanditarul respectiv. N-a primit nici țigară. 
Răsucind cascheta galbenă în mîinile păroase, cu manşetele 
cămăşii roz ieşite de-un lat de palmă sub mînecile prea 
scurte ale hainei, m-a pus în curent cu tot ce săvîrşise în 
douăzeci şi patru de ore. Şi săvîrşise în- tr-adevăr o 
minune. Întreprinderea se anunța mai mă- noasă decît o 
crezuse. Luase totul în primire, schimbase o parte din 
oamenii de serviciu, introducea modificări; avea să lucreze 
el cu mîna lui, în atelier, reparaţiile delicate. Nu cerea bani. 


88 


Dimpotrivă, venise să-mi restituie trei mii de franci, de 
care nu mai avea nevoie, fiindcă obținuse oarecare reduceri. 
Îmi cerea o chitanță de descărcare în regulă. Am încercat 
să-i refuz. 

Bibia m-a privit o singură dată, mai apăsat ca o sută 
de argumente. Îmi spuneam că e la mijloc desigur un truc, 
o manoperă grosolană pentru a-mi cîştiga încrederea mai 
departe în vederea unei alte lovituri din plin. Dar n-am 
scăpat pînă ce n-am mers cu el, să vizitez garajul şi 
atelierul, să aprob modificările şi să-mi dau avizul asupra 
proiectelor ce urmau să intre în aplicare după experienţa din 
primele luni. Cu mare surpriză am putut să observ că Bibia 
era ascultat şi respectat, că ştia să poruncească şi că se 
angajase cu temei la o ispravă pe care o cunoştea. Cu toată 
înfăţişarea grotescă şi cu toată cămaşa absurdă de culoarea 
şerbetului de trandafir, cu tot jargonul lui franco-valah şi 
cu tot trecutul înscris în fişele poliției, inspira subalternilor 
încredere şi o optimistă voioşie la lucru! 

— Cînd isprăvesc cu tine şi te achit pînă la ultima 
centimă, am să-i fac asociaţi pe toți. Bibia nu înţelege să fie 
un exploatator. 

Vorbind, mă purta din garaje în atelier, îmi arăta cum 
funcționează unele aparate şi pompe; îmi punea întrebări la 
care nu ştiam ce să răspund, căci eram cu totul străin de 
orice îndeletnicire practică a semenilor mei. Ascultam dis- 
trat, dar aprobam cu o însuflețire sinceră. Mai mult decît 
proiectele de transformare ale întreprinderii comanditate 
fără voie, mă preocupa şi mă încînta transformarea omu-lui. 
Găseam ceva înduioşător în această bravă îndirjire a 
dezertorului vagabond, să se înregimenteze în viaţa nor- 
mală şi să şteargă suvenirurile unei existențe ticăloase. 
Contrastul dintre chipul monstruos şi brutal al lui Bibia şi 
dintre copilăroasa sa bucurie şi mîndrie; dintre ideea ce mi- 
o făcusem despre dînsul şi dintre această magică trans- 
figurare morală, dădea încă mai mult preţ unei experienţe 
omeneşti la care contribuisem fără premeditare, prin sim- 
plu hazard, şi fără nici o voie bună, prin constrîngere. 

Într-un ceas cît a ţinut întrevederea noastră, bărbia şi 
buzele lui Bibia s-au învineţit văzînd cu ochii. Îi creştea 
părul sub pielița învăpăiată de perdaf, ca firele de grîu în 


89 


palma fachirilor. Cînd ne-am despărțit, părea nebărbierit de 
trei zile. 

— Mai treci pe la Bibia! îmi trimise o bezea unsuroasă 
din urmă, de la uşa garajului. 

Era diform, mai mult lat decît înalt; grotesc în haina 
albastră, în cămaşa lui roză cu manşetele ieşind complet din 
miîneca surtucului, fluturînd cascheta de mătase vegetală, ca 
pe-un peron de gară la plecarea expresului sau ca pe-un chei 
de port la plecarea transatlanticului — era diform, grotesc, 
şi cu toate acestea m-a emoționat. 

Din ziua aceea n-a mai apărut la hotel. M-a chemat de 
cîteva ori la telefon, să-mi dovedească prosperitatea 
„întreprinderii”. Odată l-am găsit în cămaşă mov, altă- dată 
albastră-pal, a treia oară în cămaşă de culoarea  caisei 
Această predilecție pentru nuanțele suave se afirma singura 
lui slăbiciune, de altfel inofensivă. Şi am înţeles că arbora 
drapelele tandre numai în cinstea mea, aşteptîn- du-mi 
vizita, cu obrazul proaspăt ras şi dogorit de brici. 

Într-o zi cînd am trecut la garaj pe nevestite să-i cer 
o neînsemnată revizuire a motorului, l-am surprins în 
salopetă unsă de ulei, băgat cu faţa în sus sub un automobil 
ridicat pe tălpi de lemn, mormăind ca un urs în vizuină, 
lucrînd cot la cot cu ajutoarele. Mi-a pus piesa la punct în 
cîteva clipe, a intrat în birou şi după cinci minute şi-a făcut 
apariția în costum fantezist, cu o prea frumoasă cămaşă lila 
şi cu o batistă de mătase verde spînzurînd monograma ca un 
fanion din buzunarul de la piept. S-a oferit să ia loc la 
volan şi să verifice în cîțiva kilometri de drum, cu urechea 
lui, pulsul motorului. 

— Dragă Dan, merge dumnezeieşte, ţi-o spune Bibia! 
declară la întoarcere, coborîndu-se. Păcat că soarta lui e 
să rămînă pe aci, în cine ştie ce miini... 

— Ce vorbă e aceasta? am întrebat. E a doua oară cînd 
îmi repeţi acelaşi lucru. N-am de gînd să mă despart atît de 
uşor, mai ales acum, cînd Hispanoul acesta reprezintă a 
şasea ori a şaptea parte din toată averea mea mobilă şi 
imobilă. 

— Tocmai! Ştie Bibia, sireacul, ce spune! 

Mai mult nu i-am putut smulge nici de data aceasta. Am 
înțeles doar că se află în raporturi foarte reci cu amicii săi, 


90 


Guguf şi Eliazar; iar cu Angela într-un război  făţiş dintr-o 
pricină nelămurită. 

— Ce-ţi face „asociatul”? mă cerceta în batjocură 
Angela, în diminețile cînd afla de la cameristă că m-a 
chemat Bibia la telefon. 

— Foarte, foarte bine, dragă Ange! Niciodată n-am să 
pot săvîrşi în viața mea o faptă mai bună şi nici n-am să văd 
o schimbare la față mai surprinzătoare 

Angela îşi cernea privirea printre gene şi-mi replica 
întotdeauna cu o înciudare abia stăpînită: 

— Nu te-am crezut atît de naiv! Nici nu puteam să- 
mi imaginez că ai să cazi la patima filantropiei. Faptă 
bună?... Dar, dragul meu, era mai simplu pentru mine ŞI 
pentru noi amîndoi, mai bine să-l ştim plecat la o mie 


ori două mii de kilometri de aci... Şi încă mai sigur, dincolo 
de Mediterana, la Alger, sau Tunis, sau Oran. Acolo se află 
destule taverne pentru oameni de speța lui. 

— Dar nu cunoşti nimic din ce se întîmplă, Ange, de 
poti vorbi aşa. Bibia s-a transformat complet! Munceşte, are 
subalterni care-l ascultă şi-l respectă... Nu-l vede nimeni în 
nici o tavernă. Acum am toată siguranţa că în doi ani 
are să devină stăpîn definitiv pe acest atelier şi garaj. Pe 
cît mi-a fost de odios la prima vedere, Ange, pe atît de 
simpatic îmi este acum. Omul e un animal plin de 
surprize... 

Angela îmi pufnea de rîs în obraz: 

— Ai început să filozofezi, Ciufulici? Şi toate acestea 
prin scumpul meu frate! Ah! Eşti de un comic... de un 
comic!... Uită-te în oglindă! Domnul e filantrop, domnul 
filozofează, fiindcă într-o bună zi s-a întîlnit în viaţă cu un 
personaj evanghelic ca Bibia... 

Se oprea în față şi mă iscodea în ochi, iritată: 

— Ce-ţi spune, mă rog? Cu ce te-a cîştigat atît de 
repede şi total? 

— Nu-mi spune nimic, Ange. Nu mi-a spus nimic... Mi- 
a zugrăvit, cu francheţea lui simplă şi brutală, toată 
existenţa de vreo zece ani. A recunoscut că ţi-a stors bani 
fără nici o ruşine, că ţi-a pricinuit numai necazuri. Mi-a 
arătat că vrea să se facă om de ispravă... Mărturi- sesc că, la 


91 


început, am capitulat din laşitate, fără nici o 
convingere, numai ca să avem linişte şi să nu-ți mai văd 
ochii mîhniţi, Ange... Socoteam că am săvirşit o prostie, 
fiindcă mă aşteptam să-l văd dispărînd a doua zi... Îţi 
închipui surpriza, cînd mi-a dovedit că într-adevăr dorea să 
se apuce de muncă şi că e în stare să intre în rîndul 
oamenilor. E puţin lucru acesta, Ange?... Mai avea nevoie 
să-mi spună ceva, ca să-mi cîştige o simpa- tie şi o 
încredere de care la urmă se putea foarte uşor dispensa, 
odată ce apucasem să-i pun la dispoziţie tot ce-mi 
ceruse?... N-avea decît să-mi întoarcă spatele! Se văd 
acestea între altfel de oameni, mai puțin... elementari, ca 
bietul Bibia. Mai ales aci, pe Riviera, unde naufragiază 
toate epavele omeneşti a trei continente şi a nu ştiu cîte 
duzini de naţii!... 

Sfirşeam cu emfază în glas, fiindcă într-adevăr căpă- 
tasem un real ataşament pentru Bibia, naufragiatul societății 
salvat prin mine, fie chiar fără voia mea; şi simțeam nevoia 
să-l apăr împotriva  scepticelor presupuneri care-l 
calomniau. 

Angela renunţa, ca să revină a doua zi la aceeaşi dis- 
cuţie, în timpul cît îi rămînea liber între întilnirile cu diferite 
prietene nedespărțite la partidele de tenis, de schi, de bob, 
de curse cu barca cu pînze sau cu motor: cînd aci, pe 
țărmul desfătărilor etern estival; cînd sus, la două ore 
distanță, în Alpii zăpezilor spulberate. Înverşunarea era 
inexplicabilă şi ciudată. S-ar fi spus că neaşteptata 
cuminţire a fratelui vagabond, după ce o terorizase zece ani 
cu isprăvile lui, o contraria acum şi-i părea de rău augur. 
Găsisem singura justificare: desigur pentru Angela, ca 
pentru oricine, nu era plăcut gîndul că undeva, aproape de 
dînsa, se afla o făptură păroasă şi grotescă, un frate 
compromițător, conducînd un garaj şi lucrînd cot la cot cu 
calfele de mecanici. 

Dar Bibia devenise un frate comod şi discret. Nu apărea 
nici măcar pe uşa de dindos, ca altădată. Nu mai cerea 
nimic; trăia într-o lume fără nici o atingere cu universul 
nostru, care era al palasurilor şi al cazinouri- lor. Iar 
asemenea contraste bizare se întîlneau la fiecare pas, aci, pe 
această Coastă de Azur, unde milionarii de anul trecut 


92 


deveniseră tapeurii de club anul acesta, unde prinții ruşi 
făceau serviciul de dansatori plătiți în cabarete, unde 
fostul crupier de cazinou se însura cu o latifundiară din 
America de Sud, unde o baroneasă austriacă răpise cu două 
săptămîni înainte un băiat de la ascensorul hotelului 
California şi unde într-o singură noapte stăpînul unui Rolls 
devenea şofer cu leafă pe propria lui maşină, iar şoferul se 
instala proprietar aro-gant, cu ifose, al automobilului la 
care, cu o seară îna- inte, deschidea portiera cu şapca 
galonată în mînă. 


De două ori mi-am aruncat ochii la ceas cu nerăb- dare. 
Pe fotoliu de marochin culoarea havanei aşteptau pălăria, 
bastonul şi mănuşile lui Guguf, împreună cu inseparabilele 
ziare de sport; dar amicul meu era invizibil. 

În hol se vîntura mulţimea trepidantă dinainte de ora 
douăsprezece. Guvenantele întorcîndu-se cu copiii de la 
plajă, femeile grăbind să-şi schimbe toaletele pentru masă, 
amanţii ieşind la vad cu dunga pantalonilor impecabilă, 
soţii aşteptînd resignaţi” cu ogarii ruseşti în lanţ sau cu un 
peckinois în braţe, mătăsos, lăcrimos şi cîrn ca un dragon 
în miniatură din templele Asiei; mişuneală neistovită şi 
sonoră, glasuri încrucişîndu-se în toate idiomele planetei, 
chemări şi rîsete, glume şi ore de întîlnire, invitații şi 
proiecte contramandate — tot tumultul vibrant al unei lumi 
cu patria şi domiciliul în apartamentele palasurilor, la 
mesele cazinourilor, în vagoanele de dormit ale rapidelor de 
lux, în cabinele avioanelor, pe punțile marilor pacheboturi. 

De astăzi dimineaţă, mistralul încreţea luciul mării în 
valuri mărunte şi zburlite. Ceva din această şfichiuială 
nervoasă a vîntului trecuse în glasuri, în mers, în gesturi, în 
riîsetele întretăiate de sincope, în neascultarea rebelă a 
copiilor, în impacienţa agresivă a femeilor, în neastîm- 
părul cîinilor cu blana electrizată şi gata să-şi arate colții 
fără pricină. 

Numai valeţii în neclintirea lor solemnă, cu figurile 
pietrificate, aliniați după înălțime, asistau impasibili la 
această vînzoleală, aşteptînd atent să ghicească o dorință 
înainte de a fi exprimată prin vreun semn, înaintînd un pas 
să primească o haină, să ofere foc pentru o ţigară să ia în 


93 


braţe o minusculă javră alintată, să transmită un ordin. Pe 
chipurile lor osoase şi identice nu se citea grabă, nerăbdare, 
inteligență, curiozitate, înveselire sau plictisea-lă. Reduşi la 
rolurile de automate, puneau fără îndoială tot amorul 
propriu profesional în desăvirşita exterminare a oricărui 
reflex de viaţă activă, în suprimarea oricărei expresii, în 
morga atentă şi de o insultătoare condescen-denţă. 

Privindu-i, mă gîndeam la oroarea glumelor şi re- 
flecțiilor din camera lor de mîncare, la schimbul de in- 
formații şi de cancanuri, la poreclele pitoreşti cu care 
desigur ne-au botezat, la culisele acestui decor şi la slu- 
țeniile acestei fațade, aşa cum apar din cinica zugrăveală a 
camenilor de serviciu cunoscîndu-ne toate umilințele 
secrete: camerista povestind pînă la ce distanță coboară 
sînii doamnei contese N., cînd îi scăpară din sutien-gorge; 
ce mască de dresuri îşi aşterne noaptea pe obraz nevasta 
ministrului armean de la etajul II; ce scenă furtunoasă s-a 
petrecut în zori între brazilianca opulentă ca o cadînă pen- 
sionară, cu peruca oxigenată şi cu actul de naştere datînd 
dinainte de proclamarea republicii, şi între dansatorul 
argentinian, care se pretinde fiul unui plantatorul ruinat, de 
veche nobleţe spaniolă din Bahia Blanca, dar pînă anul 
trecut nu era decît un băiat de serviciu la o modestă cafe- 
nea din Place Blanche. 

Adevărata noastră față, ulcerele tăinuite, laşităţile in- 
suportabile, numai aceşti spioni mereu prezenți le-au 
pătruns pînă dincolo de unde ne îngăduie propriul nostru 
curaj să privim în noi înşine; totuşi nici o tresărire de 
muşchi în obraz, nici o scurtă lucire de înţelegere în ochi, 
nu trădează disprețul şi batjocura conservate prin congelare 
sub înfăţişarea lor glacială, pentru ceasul cînd rămîn numai 
între dînşii să-şi împărtăşească recolta descoperiri-lor dintr- 
o singură zi. Mă gîndeam la romanul celebru al lui Octave 
Mirabeau: Le Journal d'une femme de chambre,’ la 
romanul mult mai uman al scriitorului rus Ivan Şmelov, 
Garçon!” cam prin acel an, 1925, apărut în traducere 
franceză, la celălalt roman mai vechi, al lui Jean Lorain: 
Hélie, Garçon d'Hotel,“ cu acţiunea desfăşurată tocmai 
printre clientela interlopă a palasurilor, pensiunelor şi 


94 


vilelor din această Coastă de Azur, şi mă întrebam dacă 
jurnalul Celinei ar fi oare mai puţin pitoresc şi senzațional. 

De şase ani era tovarăşa fidelă a Angelei, n-o părăsise o 
singură zi, nu părea mirată de nimic, nu lăsa să străbată un 
singur semn de bucurie, de surpriză sau dezaprobare la 
deciziile stăpînei; fără îndoială că ea numai îi cunoştea 
viaţa secretă dinainte de apariția mea — acel trecut enig- 
matic pe care mă aflam din ce în ce mai gelos şi mă rodea 
ca un sfredel circular de dentist într-o măsea cariată. Dar 
toate încercările să-i smulg ceva prin surprindere, prin 
ameninţare sau prin ispita unor daruri generoase, cît i-ar fi 
asigurat o zestre şi un debit de tabac (visul suprem al unei 
cameriste franțuzoaice, cînd nu rîvneşte la cariera de ma- 
nechin, de dansatoare goală la Cazino de Paris sau de star 
la Hollywood); toate acestea au dat greş. Au pus între mine, 
rentierul valah şi între ea, sluga occidentală, o distanță din 
toate punctele de vedere umilitoare pentru stăpîn, nu pentru 
servitoare. 

A treia oară am înălţat ochii la cronometrul electric din 
peretele holului, hotărît să nu-l mai aştept pe Guguf. 
Douăsprezece şi cinci... Am scos o carte de vizită şi am 
ieroglifat cîteva cuvinte, să-i fixez întîlnire pe după amiază, 
pe urmă am aşezat misiva în evidență, deasupra grupului de 
natură moartă: pălăria, bastonul, mănuşile şi cele trei ziare 
de sport: roz, crem, verde-pal. Aprindeam o țigară şi mă 
ridicasem, cînd m-a oprit pe loc o scenă a cărei semnificație 
îmi rămînea încă ascunsă, deşi inima mi-a fost străpunsă de 
săgetarea unei presimțiri. 

În uşa sălii de lectură, Guguf şi Nadia Vologhin se 
despărţeau şi se vedea lămurit că amîndoi nu se îndură să 
se despartă. Guguf îi sărutase vîrful degetelor şi rostise ceva 
plecat asupra rusoaicei, aspirîndu-i parfumul sîni- lor 
strînşi în haina subțire. Nadia Vologhin izbucnise în rîs 
nervos, cum rîdeau toate femeile, în această dimineaţă cu 
mistralul acidulat, dîndu-şi capul pe ceafă şi dezvelind gâtul 
alb-argintiu, voluptuos, ca o guşă de porumbiță după ce-a 
sorbit alintat picăturile de rouă din cupa unui stîn- jenel. Era 
frumoasă, tînără, misterioasă ca orice rusoaică, scăpase la 
cincisprezece ani din Sovietia în peripeții dramatice care 
umpluseră cronicile ziarelor cu cinci ani în urmă; era din 


95 


familie nobilă, înrudită cu faimosul prin- cipe Yusuppof, 
asasinul lui Rasputin,” se măritase cu un scoţian, se 
despărțise; la douăzeci de ani parcursese atîtea episoade de 
roman cîte ar fi îndestulat douăsprezece existențe 
aventuroase de femeie şi radia acea atracție irezistibilă şi 
bolnavă a făpturilor slave, în acelaşi timp simple şi 
complicate, directe şi mereu nesatisfăcute, plictisite şi 
pasionate, torturate în iubire şi exaltate în nefericire, cu care 
Rusia ţaristă furniza balurile tuturor staţiunilor balneare şi 
climaterice din Europa înainte de 1914 şi pe care Rusia 
roşie le-a surghiunit definitiv, dezaxate şi fără nădejde, să 
umple capitalele lumii, să devină cîntărețe de cabaret, 
dansatoare şi croitorese, eroine de film şi garderobiere de 
teatru, chelneriţe sau profesoare de pian, uneori prostituate 
de trotuar, alteori adevărate regine ale unui sezon, dominînd 
despotic şi capricios asupra celorlalți muritori de rînd, ca să 
le în- tîlneşti, peste trei ani, vînzînd flori sau păpuşi de piele 
la Kasbeck, la l'Ermitage, la Caveau Caucasien, la Florida, 
la El Garron. 

Alături de Guguf, Nadia Vologhin alcătuia o superbă 
pereche. Şi se ghicea că amîndoi sînt stăpînițţi de acelaşi 
apel imperios al trupurilor aspirîndu-se prin toți porii, la 
care rezistau încă numai din cochetărie, să prelungească un 
Joc şi să-şi ascută dorinţa, întîrziind-o cu o savantă artă a 
voluptății. Guguf o înfăşură cu o privire mag-  netică de 
şarpe. lar Nadia Vologhin se mlădia refuzîn- du-i ceva, 
scoțîndu-şi degetele din mîna lui, depărtîn- du-se cu un 
pas şi revenind să-i ofere parfumul sînilor sub nări, prea 
aproape, ca într-un dans oriental, fără pudoare, instinctiv şi 
inconştient, poate venit de departe din spaţiu şi din timp, 
din sîngele vreunei străbune cir- caziene, persiene, indiene, 
cambodgiene. Haina europeană părea un înveliş anacronic, 
gata să cadă, o crisalidă urîtă din care se va desface acuşi 
fluturele gol şi înaripat, cum zvicnesc de după perdeaua 
templelor şi-a  haremu-rilor  dănțuitoarele Asiei — 
continentul unde spasmul îmbrăţişării e preparat cu o 
cucernicie de act religios şi cu euritmie de lupanar. 

Dar nu scena aceasta mă înţepenise în fotoliu, cu ţigara 
stinsă şi cu ochii ficşi. 

Nu eram singurul privitor. 


96 


La cealaltă uşă, la intrarea principală, se oprise An-gela. 
Avea racheta în mînă, costumul alb de tenis, pantofii cu 
talpa elastică de azbest. Intrase cu pasul ei zvelt şi tînăr, cu 
fața luminată de soare, cu ochii dintotdeauna calzi, 
transparenți şi virginali. Ochii ei de azur! Prive-liştea o 
oprise brusc. Mîna cu racheta a lunecat atîrnată în jos, 
trasă de o povară prea grea. 

Toată figura s-a crispat dureros, ochii s-au stins, bu-zele 
s-au încrețit veştede: mi s-a părut deodată o vră-jitoare 
care-a pierdut puterea unui farmec, a îmbătrînit cu 
douăzeci de ani într-o singură clipă; una din acele incarnații 
neliniştitoare din basmele germane, ajunsă de un blestem 
perfid în ceasul cînd se aştepta mai puţin — acea mireasă 
de toți adorată şi slăvită, prefăcută la al- tarul cununiei într- 
o cumătră cu chip respingător sub rîul de beteală, cînd 
mirele şi nuntaşii o împung la fugă, făcîndu-şi cruce. 

Cu acelaşi gest, ca la acelaşi semn, şi eu şi Angela, am 
dus palma la ochi, să alungăm priveliştea. 

Ea, arătarea celor doi; eu, arătarea ei. 

Şi am surîs amîndoi uşuraţi, întorşi dintr-un vis rău, 
cînd am coborit mîna descoperind din nou privirea. 

Guguf se despărțea în sfîrşit de Nadia Vologhin. 

Angela mă văzuse şi înainta surizînd spre mine, cu faţa 
ei de inalterabilă tinereţe dîntotdeauna, cu buzele proaspete 
şi nevinovate, cu ochii calzi, transparenţi şi virginali. 

Ochii ei de azur. 


97 


VII 
VIAȚA NU E ÎNTOTDEAUNA VEROSIMILĂ 


Prieteniile femeilor se transmit de la una la alta, ca gripa 
spaniolă. 

În ziua întîi, Angela n-a cunoscut decît o doamnă con- 
temporană cu Sesostris,* cu moaştele văpsite în farduri 
lucioase ca emailul, conservate desigur de cinci mii de ani 
pe-un fund de borcan în tainiţile piramidelor. Era o doamnă 
foarte respectată, fiindcă purta un nume istoric ŞI 
administra o avere evaluată în cifre astronomice. (Numai 
colierele schimbate în fiecare seară în jurul gîtu- lui zbircit 
şi lung, de broască ţestoasă, ar fi ajuns să plătească 
anuitățile datoriilor noastre de război). Dar era o 
doamnă foarte ciudată şi avară, jucînd la cazinou mize 
derizorii, ca o guvernantă ieşită la pensie, riscîn-  du-şi cu 
degetele crispate de emoție drojdia economiilor de-o viață 
întreagă. 

Cînd pierdea trei fise în şir, se enerva pe privitorul din 
față şi din spate, pe vecina din dreapta şi din stînga, pe 
crupieri şi pe toată asistența inocentă, admonestîn- du-i cu 
o voce cavernoasă de fonograf. Vorbea cu accent egal de 
străin toate limbile. Tutuia cu o egală familia- ritate valetul 
care-i curăța scrumiera ca şi marii-duci pe care-i ţinuse 


98 


în copilărie pe genunchi. După ce-şi împlinea tributul 
dinainte fixat, ochea o victimă să-i asculte suvenirurile de 
pe vremea cînd demult răpo- satul rege Eduard al VII-lea, 
cu statuia la trei sute de metri alături, nu era decît un 
zvăpăiat principe de Galles, moştenitor al Marei Britanii şi 
al Indiilor, lăsînd vesta cu un nasture descheiat pe burtă, 
manşetele răsfrînte la pantaloni şi ghetrele albe de olandă. 

Angela s-a supus docilă acestui supliciu. După o lună 
jumătate număra o duzină de prietene. De toate vîrstele, de 
toate naţiile, de toate extracţiile şi de toate capriciile. 

lar în vila octogenarei mumifiate, celebră pe tot lito- 
ralul, avea intrarea liberă la orice oră, ca o nepoată crescută 
îndelaolaltă cu toate odraslele figurînd în almanahul Gotha. 

Ca să nu ne închidem asemenea uşi şi să nu ne inter- 
zicem asemenea relaţii, cu o dezinvoltură foarte în obiceiul 
locului, ne-am dat drept un tînăr menaj valah, consfințit în 
patrie de ofiţerul stării civile şi de sfînta noastră biserică 
răsăriteană şi autocefală. Spre totala mea consternare însă, 
Angela luă foarte în serios această nevinovată impostură 
matrimonială. Mă considera un soţ autentic şi nimic mai 
mult. Adică bun numai pentru rolul de figurant la masă, la 
cazinou, la ceaiuri; redus la funcţia strict conjugală de a 
păstra umbrela şi poşeta, de a da fuga la hotel să schimb 
un pardesiu, de a răspunde la telefon şi de a aduce 
automobilul la scară, de a achita facturile şi de a executa 
comisioanele. 

Odată aceste misiuni împlinite, rămîneam liber. Prea 
liber. Angela dispărea în tovărăşia duzinei de prieteni care 
o acaparaseră cu desăvirşire. Eu rătăceam melancolic, ca un 
căţel orfelin în căutarea unei mame adoptive. Şi îmi 
găsisem două mame adoptive, nu una: Guguf şi Eliazar. 

Eliazar mă rechiziționase să-i furnizez ţigări, să-i 
împrospătez biblioteca nomadă şi să-i servesc drept 
auditoriu. 

Guguf era mai scump la vedere — zece minute, un sfert 
de oră, cel mult jumătate — dar îl aveam întotdea-una la 
îndemînă, fiindcă locuia în acelaşi hotel, acelaşi etaj şi pe 
acelaşi culoar. Uneori bătea în uşă dimineaţa, îndată după 
plecarea Angelei. În halatul chinezesc de mătase neagră 
dublat cu mătase portocalie şi ornat cu o singură 


99 


monogramă de fir, pînă ce sosea maseurul şi pînă ce 
camerista îi prepara baia, venea să fumeze cea dintîi țigare 
şi să afle care ne sînt proiectele pînă în seară. 

Îi admiram rezistența. Noaptea, pînă la douăsprezece, 
dansa la una din nenumăratele „gale”, pentru victimele 
inundaţiilor, pentru copiii naufragiaţilor, pentru refu- giații 
ruşi, pentru sinistraţii cutremurului din Chili, pentru 
concursurile de frumuseţe, pentru flămînzii sau ciumaţii din 
India; de la miezul nopții pînă la trei sau la patru, găsea 
timp să piardă sau să ridice cîteva zeci de mii de franci la 
Cazinou, la Cercul nautic, la Golf-Club, sau la unul din 
cercurile particulare răsărite ca tot atîtea ciuperci; la opt 
dimineața era odihnit, bine dispus, consultînd cerul şi 
barometrul ca să-şi aleagă costumul din acea zi, gata să facă 
surizător față întilnirilor cu Nadia Vologhin sau cu miss 
Eileen Russel-Leet, să deşerte pe stomacul gol cîteva 
cocteiluri cu Dickie Hood, să pornească într-o expediţie pe 
mare, vislind cu braţele şi pieptul gol, în piroga indiană a 
lui Antonio della Rocca. 

— Ai o sănătate de fier, Guguf! Te-aş ruga să-mi 
destăinui şi mie secretul... 

Exclamaţia izbucnise fără voie, din legitimă invidie, 
după o confruntare în oglindă, unde-mi descoperisem 
pleoapele roşii, pomeţii scofilciți, părul pretimpuriu rărit la 
tîmple. 

Guguf mă examină printre ațele albastre de fum şi, 
încrucişîndu-şi pe spătarul fotoliului mîinile sub ceafă, 
surîse cu toată dantura albă şi puternică: 

— Chestie de temperament şi de voință, dragul meu! 
Secretul e foarte simplu... Să nu te alarmezi niciodată! Să 
nu te gîndeşti la ziua de mîine, niciodată! Să-ţi spui că în 
viaţă nu ți se poate întîmpla nimic rău niciodată, decît dacă 
vei capitula singur din laşitate sau din slăbiciune... Restul 
sînt fleacuri! Un pahar de Vichy” şi un maseur în fiecare 
dimineață. Un duş rece... Le afli în orice broşură de 
educaţie fizică. 

Privirea lui mă cîntărea cu o ironie proteguitoare. 

Lecţia era fără folos. Prea tirzie. 

Mă simţeam flasc, nevertebrat, incapabil de o hotărîre 
energică, incapabil de o reacție. Toate slăbiciunile mele de 


100 


copil crescut alintat şi fără o armătură solidă a vieții: 
egoismul, vanitatea, capriciile, le plăteam scump la cea 
dintii întîlnire cu o pasiune care-mi toropise instinctul de 
conservare. 

Fusesem şi eu învăţat să nu mă gîndesc la ziua de 
mîine, atunci cînd nu putea într-adevăr să-mi aducă nici o 
surpriză. Acum însă mă obseda cu o spaimă, îmi chinuia 
somnul cu vise urîte. Ziua de miine era ziua facturilor, a 
notelor de la hotel, a telegramelor din ţară, a unei alte vîn- 
zări, a contului de la bancă, a accidentului stupid care să 
dezvăluie că am fost un vulgar impostor înfăţişînd pe 
Angela ca tovarăşă legitimă, întocmai ca aventurierii cu trei 
paşapoarte în buzunar şi cu trei identități deosebite pentru 
trei frontiere. Cum ajunsesem aci, era cu neputinţă să-mi 
explic. Dar cum va sfîrşi, o ştiam. Sfîrşitul acesta se apropia 
inevitabil şi plin de cutremurare. Avea să sosească în 
dimineața cînd voi fi silit să mărturisesc Angelei — ca într- 
un ultim capitol de roman senzaţional şi ca într-un ultim act 
de melodramă răsuflată — că nu-mi rămîne decît costul 
biletului de tren să mă întorc în ţară, sau preţul unui 
revolver din care ajunge un singur glonţ, pentru a încheia 
răfuiala mea cu viața. Banal deznodămînt. Epilog reeditat 
de o mie de ori pe an, în acest cimitir al decavaţilor. 

Guguf strivi ţigara în farfurioara de metal şi se ri- dică: 

— Să-ţi trimit maseurul? Zguduie-te puțin! Scutură-te! 
Fă ceva!... De ce nu joci cărți?... E o terapeutică admirabilă. 
Orice e mai bine, decît viața aceasta vegetativă. 

Am suris cu un sentiment umil de inferioritate: 

— Guguf, pentru aşa ceva mi-ar trebui rezistenţa ta sau 
măcar veniturile tale... 

— Parol? Veniturile mele?... Dar eşti nostim de tot, 
dacă-ți imaginezi că primesc cîştiguri ca tine... Dau tele- 
gramă şi trec pe la bancă? Aceasta ai văzut? ai înțeles? şi 
aceasta crezi?... Ar fi prea simplu şi n-ar mai avea nici un 
haz. Veniturile ţi le creezi singur, dragul meu!... Numai 
proştii şi leneşii ronţăie dintr-o moştenire ca şobolanii care 
şi-au făcut casa într-un şvaiţer. 

— Vrei să spui că schimbînd trei costume pe zi, dan- 
sînd la Cazino pînă la miezul nopții, ținînd un banco şi 


101 


flrtînd cu Nadia Vologhin, lupți crunt pentru existență, 
Guguf?... Mă socoteşte prea imbecil, ca să te cred!... 

— Eşti, cum să spun? eşti un naiv, dacă încă n-ai pri- 
ceput. Lupt pentru existenţă cu armele de aci. Şi fii sigur că 
e o luptă mult mai feroce decît oriunde. Aci nu afli de la 
nimeni cruțare. Nici nu-ți este permis să acorzi nimănui 
cruțare. Devori sau te devoră! 

Guguf rostea aceste declaraţii antropofage, cu glasul lui 
onctuos şi zeflemist, care mai tîrziu avea să le pecetluiască 
un înțeles mai sinistru. Acum mi se păreau flecare 
lăudăroşenii, născocite de un privilegiat al destinului, ca să- 
şi justifice un trai frivol şi prea fără de surprize. Să lupte — 
cu cine? Împotriva cui? Totul i se oferea. 

Continuam să surîd, stupid şi neîncrezător, admirîndu-i 
statura înaltă şi zveltă, ochii catifelați, obrazul arămiu dar 
proaspăt, părul negru-albastru, despicat de cărarea impe- 
cabilă, chiar aşa cum se afla acum, cu capul abia ridicat de 
pe pernă după cele patru ore de somn; — toate mişcările 
elastice şi feline, care nu îngăduiau imaginea nici unui 
efort. 

— De ce mă priveşti aşa? întrebă, înfăşurîndu-şi cor- 
donul de mătase cu canafuri de fir. Ţi se pare neverosimil? 
Viaţa nu e întotdeauna verosimilă... Acum mă aflu într-o 
pasă bună. Miine poate să vină o pasă rea, cum au mai 
trecut. Tot secretul e să nu şovăieşti atunci! Să nu cruți 
nimic şi pe nimeni... Vino la mine să-ţi dau îndărăt romanul 
de aseară. Am încercat să-l citesc. Imposibil... N-am nici 
timp, nici răbdare, pentru asemenea anemice fantezii. Prefer 
să trăiesc romane, nu să le citesc şi să cad în extaz ca tine. 
Te asigur eu — e mai amuzant şi mai palpitant!... 

Am traversat culoarul după Guguf, în camera cu masa 
de toaletă tot atît de încărcată cu pomezi, apă de păr, 
foarfece, pile, perii şi ustensile, ca toaleta unei femei. Mi- 
a dat romanul cu semnul înfipt la a cincea pagină, de unde îl 
ostenise imaginaţia plicticoasă şi banală a auto-rului. 

Smochingul de aseară şi cămaşa de mătase erau arun- 
cate pe divan. Alături aştepta costumul din acea dimineaţă, 
gata orînduit, cu cămaşa, ciorapii, cravata şi pălăria asor- 
tate după limpeziciunca cerului şi indicaţia barometrului. 


102 


Două cufere Innovation, enorme, înălțate în picioare, cu 
curelele desfăcute în evantai, adăposteau hainele care nu 
încăpuseră în garderobul dublu. Pe amîndouă se aflau lipite 
etichetele colorate ale hotelului Miramare din San-Remo. 

— Ai stat la San-Remo? m-am mirat, fără nici o in- 
tenție. E plăcută societatea de acolo? 

— La San-Remo? Ce te face să crezi că am fost la San- 
Remo? se întoarce Guguf, deodată serios, cu o dungă între 
sprîncene. 

În aceeaşi clipă însă, îmi surprinse linia privirii asupra 
etichetelor de pe cufere şi continuă cu nepăsare: 

— Am stat o singură noapte, anul trecut. Mi-a lăsat o 
impresie funebră... Poate fiindcă a plouat toată noaptea, 
poate fiindcă am aflat că sînt nişte sanatorii de tuber- culoşi 
pe aproape. Nu aprinzi o țigară? 

Cu îndemînarea-i acrobatică şi cu neputinţă de înre- 
gistrat decît într-un film au ralenti, a scos portțigaretul de 
nu ştiu unde şi-a aprins ţigara nu ştiu cînd, oferin-  du-mi 
flacăra mică. În timpul cît aprindeam, am simţit ochii 
cercetîndu-mă stăruitor. Voiam să mai întreb ceva. Citisem 
în ziarele locale că hotelul Miramare de la San-Remo a fost 
inaugurat de-abia la începutul acestui sezon. Dar o bătaie în 
uşă îmi opri întrebarea pe buze. 

— Intră! invită calm, fără să se întoarcă, examinîn- du- 
mă mai departe, să-mi descifreze gîndul nerostit. 

Era Mahmud, maseurul negru; un sudanez uriaş şi 
superb, lat în spate şi strîmt în şolduri, ca basoreliefurile 
egiptene. 

Guguf păru încîntat de această intervenţie, care punea 
capăt unei discuţii nedorite. Îmi făcu semn de înţelegere 
veselă şi complice, mustrînd negrul cu o prefăcută seve- 
ritate: 

— Ai întârziat, Mahmud! E a treia oară. Am să te 
amendez sau am să-mi caut alt maseur. Nu mai merge! Dă 
carnetul să-ți însemn amenda. 

— Muşie, nu este nevoie de amendă. M-am amendat 
singur, muşi€! Am jucat toată noaptea belotte cu şoferul de 
la Ahmed ben Djarrir-Paşa. Iar acest cicălos mi-a cîş- tigat 
ulcima şentimă, muşiè, ulcima şentimă! 


103 


Mahmud nu părea defel disperat, după rîsul alb care-i 
întindea gura pînă la urechi. 

În fiecare noapte îşi pierdea agoniseala din ziua tre- 
cută, în cafenele ticăloase de port, iar dimineaţa ar fi avut şi 
el nevoie de un maseur, să-l pună pe picioare, după 
ceasurile de nesomn şi paharele de whisky falsificat. Aci 
toți jucau, de la şoferi pînă la agenţii de poliție secretă şi de 
la stăpîni pînă la valeţi; unii în cluburi cu smochingul 
obligatoriu, alții în taverne cu obloane trase, după rang şi 
după pungă. Şi toți împărtăşeau filozofia lui Guguf: după o 
pasă rea vine alta bună — singurul secret e să-ți spui că în 
viață nu ţi se poate întîmpla nimic rău, decît atunci cînd 
capitulezi singur, din laşitate sau din slăbiciune. 

— Aşadar, fără şansă şi astă noapte? îl iscodi amuzat 
Guguf. 

— Muşie, pînă la douăşprejeşe cîştigam toşi banii de la 
cicăloşul aşela. Opt sute cincizeşi franşi, muşie. Pe urmă l- 
am împrumutat cu două şute franşi şi mi-a luat ulcima 
şentimă muşie, ulcima şentimă! 

— Trebuia să te ridici la douăsprezece, Mahmud! Era 
mai cuminte şi astăzi aveai opt sute cincizeci de franci în 
plus. 

— M-am gîndit la asta, muşie, aji dimineaţă. M-am 
gîndit şi mi-am dat cu pumnii în cap, ca un proşt şe sîn. 
Întotdjeauna am mintşe bună numai dimineaşa, muşi€! Dară 
nu fatşe nimic. Pînă la sfîrşit banii totşi la mine au să se 
întoarcă, muşi€. Şunt puşi la casa de economie. Depuşi cu 
protşent, muşi€. 

— Mahmud, îl sfătui Guguf surizînd, cu o sceptică 
experiență, ascultă-mă pe mine! La cărți să nu alergi 
niciodată după banii tăi. I-ai pierdut, ia-ţi adio! caută altul, 
cu alți bani şi cu economiile lui, Mahmud. 

Pe urmă, deschide uşa de la baie, din prag, mă arătă 
sudanezului. 

— Deocamdată am să-ţi predau un client nou. Are 
nevoie să-i pui în mişcare sîngele şi să-l faci de şapte- 
sprezece ani. 

— Muşie, Ahmed ben Djarrir-Paşa mi-a promiş o 
decoracie, Șemiluna de Tşumbuctu cu cordon, aşit dje 
frumos l-am încinerit cu mîinile mele, muşiè! mă asigură 


104 


Mahmud, arătîndu-mi mîinile cu degetele lungi şi cu palma 
trandafirie, ca de maimuţă. La dişpozişie, muşiè! Fixaşi ora 
şi întşepem şervişiul! Acum, muşie? Miine djimineaşă, 
muşiè? 

— Bine, Mahmud. Am să fixez zilele acestea. Poate 
mîine, poate poimîine... 

Nu mă simțeam în stare nici de atîta încordare a voinței, 
să-mi hotărăsc o jumătate de oră pentru un masaj înviorător. 

— Unde luați masa? întrebă Guguf din baie, Maxim’s? 
Eduard? Ambasadori? 

Era inutil să răspund, fiindcă nu eu hotăram. Angela 
sosea întotdeauna cu o modificare de ultimul moment, în 
program. Mahmud îşi lepădase costumul sumar şi în pielea 
goală, încins cu un şervet, veni să închidă uşa după mine. 
Pielea neagră şi uleioasă împrăştia un miros animal. 
puternic şi rînced. 

— Muşie, întşepem mîine? 

Am făcut un gest indecis cu mîna în care tineam ro- 
manul restituit de Guguf, fiindcă ficțiunile autorilor de 
romane i se păreau mai prejos de viaţa cea reală şi pal- 
pitantă. Mahmud a tras zăvorul. Pentru Guguf începea o zi 
plină, de „luptă feroce” cum pretindea el. Pentru mine o zi 
fără nici un rost şi fără nici o speranţă, de căţel orfelin. 

M-am îndreptat spre cealaltă mamă adoptivă. La 
Eliazar. Pe acesta ştiam că n-am să-l găsesc nici în baie, 
nici aşteptînd maseurul, nici alegîndu-şi costumul şi cravata 
după culoarea cerului şi buletinul meteorologic. 

Într-o cameră de mansardă cu tavanul oblu şi cu 
fereastra ca un capac de tabachere. Eliazar îşi alesese 
cartierul general la un hotel cu luna, vechi şi murdar, din 
dosul Azilului Evanghelic. Camera era nemăturată cu 
săptămiînile. Pe lîngă pereți, Jos, direct pe podea, se în-şirau 
vrafuri de cărţi: dicţionare şi tratate sociale în toate limbile, 
manuale de matematici şi de navigație, romane polițienești 
şi atlasuri. lar spațiul liber între pat, lavoar şi această 
bibliotecă fără rafturi era presărat de capete de țigări, cutii 
goale cu toate firmele manufacturilor de tabac europeano- 
americano-africane, chibrituri arse, hirtii mototolite şi 
pătate de grăsime, în care au fost înfăşurate scrumbii, felii 
de mortadela* şi de şuncă, brînză şi legă- turi de ridichi — 


105 


dejunurile lui Eliazar, mizere şi sinistre, de şomer cu patru 
diplome academice. 

Ştiam că îl aflu în pat, cu faţa în sus, legănînd picior 
peste picior un papuc cu talpa descusută şi atîrnînd numai 
în vîrful degetelor, citind o carte de la distanță, cu mîna 
întinsă, în poziţiile cele mai incomode şi chinuitoare la care 
îl condamnau ochii presbiți. Niciodată însă n-aş fi putut 
ghici dinainte dacă volumul din acea zi avea să fie un 
manual de anatomie descriptivă, un tratat de algebră sau un 
roman englezesc de Edgar Wallace. Pentru el, toate 
prezentau acelaşi interes. Citea opurile de mecanică sau de 
trigonometrie cu pasiunea celui mai senzațional foileton, 
completîndu-şi şi verificîndu-şi teoremele în minte, fără să 
pună mîna pe hîrtie şi pe creion. Se afunda în lectură ca în 
paradisul artificial al unui narcotic, pentru ca îndată ce 
revenea la realitate să rînjească duşmănos vieţii, ca un cîine 
Jigărit şi proletar, capturat în cuşca hingherilor. 

Cu cît îl cunoşteam mai bine, cu atît mai enigmatică îmi 
apărea amiciţia lui cu Guguf şi Bibia, aşa cum sosi-seră în 
grup absurd şi ridicol, la Bar du Boeuf, în cea dintîi 
dimineaţă. Nimic din înfăţişare, din inteligență, din 
preocupări, din port, din lumea de unde veniseră şi spre 
care se aflau fiecare atraşi nu îndreptățea această legătură 
Era inexplicabil cum se putuseră întîlni vreodată, la 
intersecția unor drumuri aducîndu-i din trei puncte 
cardinale opuse. Întrebarea mă obsedase de la prima lor 
apariție. Acum taina devenea mai insondabilă, fiindcă mai 
bine îmi dădeam seamă că prăpastia între dînşii nu era 
numai aparenţă, la port, la înfăţişare şi nivelul lor de edu- 
cație. Trăiau în trei lumi diverse. Au fost creați pentru trei 
lumi de contrast. Bibia, bruta elementară, atins de pocăință 
şi de grația divină, după o existenţă de vagabond la peri- 
feria societăţii. Guguf, strecurîndu-se unduios şi alintat în 
lumea cea mai complicată a privilegiaților de destin; flrtul 
Nadiei Vologhin; prietenul intim al lui Antonio della 
Rocca, floare a diplomației italiene; inițiator şi mentor al lui 
Dickie Hood, odraslă de multimilionar în dolari, cu un 
Lincoln şi un Rolls în garaj şi cu iahtul legănîndu-se 
ancorat în port. Eliazar, în fine, boem hîrsut şi vindicativ, în 
război cu tot universul, dar lucid ca un chirurg şi îndopat de 


106 


carte, să opună piept specialiştilor celor mai în curent din 
cele mai contradictorii ramuri enciclopedice: ingineri şi 
sociologi, navigatori şi istorici literari, strategi şi 
bacteriologi. De unde veneau? În ce ceas s-au întâlnit şi ce i- 
a legat indisolubil? Ce comunicare subterană şi invizibilă 
exista între aceste trei exemplare de umanitate, pe care viaţa 
normală îi ţine îndeobşte la distanţă să nu se întilnească 
niciodată, aşa cum evoluează aştrii pe cer în orbitele lor 
precis calculate să nu se încrucişeze în vecii vecilor? 

Din ziua întîi, nu i-am mai văzut împreună. Aş fi avut 
drept să cred că a fost un simplu accident. Un capriciu al 
întîmplării, care i-a apropiat ca trei compa- trioți pe un 
pămînt străin, într-o gară de tranzit, făcînd să dispară 
pentru cîteva ceasuri barierele dintre indivizi şi dintre 
ierarhiile sociale. Dar pomeneau despre amintiri comune şi 
intime. Se tutuiau ca vechi camarazi. Fără să-şi încalce 
teritoriul unde şi-au reluat fiecare locul firesc şi predestinat, 
Bibia la garajul din Avenue Selvoza, Guguf la Carlton şi 
Eliazar în hotelul mizerabil din dosul Azilului Evanghelic; 
fiecare era în curent cu faptele şi intențiile celorlalți doi, 
cunoştea unde-au fost şi care le-a fost bilanţul zilei; păreau 
că se află permanent în contact prin antene nevăzute şi mai 
sensibile ca priceperea mea, deşi eu îi întîlneam în fiecare zi 
şi eram un confident gata să le pun la dispoziție toate 
ceasurile mele de pierde-timp, cît Angela mă lăsa să 
vagabondez ca un căţel orfelin. Observasem atît doar. Nici 
Guguf, nici Eliazar nu arătau cel mai mic entuziasm la 
schimbarea la față a lui Bibia. Ca şi Angela, păreau 
indignați de naivitatea mea şi de preten-ția individului 
păros, cu cămăşile roz, portocalii, bleu-ciel şi lila, să se facă 
„om de ispravă”. Ghiceam ceva mai mult decît ne- 
încrederea. Un fel de ostilitate, ca pentru un trădător care-şi 
reneagă un legămînt şi-şi leapădă în drum camarazii. lar 
această îndirjire, abia temperată de exclamaţii ironice şi de 
mirări inocente, era încă una din ciudăţeniile prieteniei lor 
bizare. 

Bizare? 

Poate era o prietenie mult mai firească şi simplă, de 
cum o complica închipuirea-mi exaltată. Eu nu devenisem 
oare al patrulea amic? Nu simţeam nevoia să-i văd în 


107 


fiecare zi? Nu-i căutam? Nu găseam foarte normal să mă 
despart de Guguf la Carlton? să urc scările murdare şi pu- 
trede pînă la mansarda lui Elazar? să trec la garajul lui Bi- 
bia ca să constat ce culoare suavă de cămaşă a mai desco- 
perit în spectrul solar? 

La Monte-Carlo fugeam de compatrioți. Mă descoto- 
roseam repede de dînşii, deşi cei mai mulți erau de o vîrstă 
cu mine, din aceeaşi lume, cu aceleaşi amintiri şi prietenii 
bucureştene. Aci, m-am aglutinat în tovărăşia unor inşi care 
la Bar du Boeuf mi se păruse că alcătuiesc cea mai 
grotească asortare de specimene umane, dar care, în aceeaşi 
zi, m-au absolvit fluid în atmofsera lor, ca prin acel 
sortilegiu din cartea împrumutată lui Guguf şi restituită 
fiindcă lui nu-i spunea nimic nou. 

Era un roman exotic. Din familia romanelor lui Joseph 
Conrad, Somerbet Maugham, Fauconier** şi Ford Madox 
Ford“. Şi zugrăvea înfricoşător de logic şi minuţios cum ar 
fi spus Guguf — înfricoşător de „verosimil”” — declasarea 
europeanului în insulele Pacificului. Debarcă ferm hotărît 
să reziste moliciunii din aer şi să pună strat izolator între 
civilizația lui scorțoasă şi torpoarea indigenilor. E scrobit de 
prejudecăţi şi principii. E aproape antipatic prin dispre-țul 
şi mila pe care o arată europenilor veniți înaintea lui şi din 
punctul său de vedere pierduţi, înghițiți de nisipurile 
mişcătoare, declasați, lipsiți de demnitate, abrutizaţi. După 
cinci ani, un camarad în călătorie de plăcere, intrigat că nu 
i-a mai dat semne de viaţă, abate iahtul din cale şi acostează 
în insula Pacificului. Descind toţi, femei şi bărbaţi, zgo- 
motoşi, veseli, în haine albe, cu aparate fotografice şi 
umbrele, chicotind, întrebînd... Un indigen le arată cu 
degetul locuinţa eroului. 

— Cum, o colibă? se miră toți. Ce-o mai fi şi asta? 

Şi pornesc într-acolo. 

Bungalovul civilizat e alături, dar e părăsit. În coliba de 
papură, eroul scorțos, pionierul principiilor ferme şi sacre 
de civilizație, îi întîmpină în costum sumar, alături de o 
tahitiană tot atît de despuiată. Un copil scînceşte atîrnat 
într-un leagăn de frînghie. Altul, gol şi murdar, se tirîie pe 
jos într-un roi de muşte. Ce caută străinii aceştia, aci? 
Să-l lase în pace! 


108 


Regretă ceva? 

Ce glumă! N-are ce regreta! Fericirea lui era aci. Un 
străin, un trecător nu poate s-o înţeleagă... lar cînd, în 
aceeaşi zi, foştii prieteni se depărtează cu iahtul alb, con- 
sternaţi şi tăcuţi, nici nu are curiozitatea să iasă în pragul 
colibei şi să-i privească pornind spre civilizația lor ordona- 
tă, scrobită şi mumifiată de principii şi prejudecăţi. Îi com- 
pătimeşte. El îi compătimeşte: omul în care n-a mai supra- 
viețuit nimic din codul principiilor docte şi sacrosancte. 

Romanul zugrăvea cam această poveste, după cît se 
spune foarte comună dincolo de tropicul Cancerului, în 
puzderia insulelor de coral, cu ghirlănzile de cocotieri 
oglindindu-se magic în albastru lagunelor. Acum o săp- 
lămînă, cînd am sfîrşit cartea, mi s-a părut patetică şi 
„verosimilă”, dar numai pentru o anumită viaţă, de sub o 
anumită latitudine, undeva, departe, dincolo de mări Şi 
oceane, la celălalt capăt al lumii. În dimineaţa aceasta 
descopeream însă că, într-o formă mult mai subtilă şi 
perfidă, ne aflăm cu toţii, oriunde, sub puterea unui 
asemenea sortilegiu. O chemare a abisului ne pîndeşte la 
fiecare pas. Destul cea dintii şovăială, cel dintîi lu- necuş, 
ca să ne cuprindă torpoarea, să o acceptăm cu o bolnavă 
voluptate şi pe urmă să privim cu indiferență cum dispare 
pe linia orizontului iahtul alb, spre o lume care ni s-a închis. 

Prietenii aceştia noi, sosiți nu ştiu de unde şi mergînd 
nu ştiu unde, mă izolau de restul universului. 

Cu un an în urmă, aş fi izbucnit în hohot de rîs dacă mi- 
ar fi prevestit cineva la plecarea din ţară, cu planu- rile 
mele mediocre de fecior de bani gata, că aveam să isprăvesc 
atît de curînd şi atît de nerod, ca o fantoşă jucată pe aţă de- 
o mînă invizibilă, într-un scop necunoscut. 

Nu fusese nevoie să ajung în Malaezia. 

Intrasem în descompunere aci. 


109 


VIII 


LECŢIE LA MUZEUL OCEANOGRAFIC 


Din obicei, fără să-mi dau seama, am încetinit paşii şi 
m-am oprit la debitul de tabac. 

Vînzătoarea îmi surîse ca unei vechi cunoştinţe. Într-a- 
devăr, de acolo furnizam de o lună, în fiecare dimineaţă, 
țigările lui Eliazar. 

— Astăzi ce mai doreşte domnul? Gitane? Camel? 
Abdulah?  Lucky-Stricky? Chesterfield? Xantia? Aris- 
ton’s? Kedive? Turmack? Sultane? Nataşa? 

Desigur mă socotea un maniac sau un imbecil colec- 
tionar de țigarete. Epuizasem toate mostrele manufacturilor 
de tutun americano-asiatico-africano-europene, fiindcă 
Eliazar le găsea execrabile pe toate. 

Ne-am uitat amîndoi fără mari speranțe, la rafturile 
tixite de cutii multicolore, să descoperim ceva inedit. 

— Încercaţi acestea... Ţigarete englezeşti lansate acum: 
Şaliapin. Toţi clienții le laudă. Poate rămîneți la ele. 

Nu exista nici o ironie în invitația amicală a vînză- 
toarei. Dar suna batjocoritor pentru mine, care ştiam că 
Eliazar, după cele dintii fumuri, are să întrebe cu scîrbă de 
unde am mai născocit şi aceste otrăvuri, înadins ca să-l 
asasinez. 

Am pus în buzunar cutia cu noul produs al regiei 
englezeşti şi am trecut peste drum, la hotelul lepros, cu 
scările mucede. 

La bătaia-mi timidă în uşă, Eliazar răspunse cu un hî- 
rîit agresiv. Era tocmai cum mă aşteptam să-l găsesc. Întins 
pe pat cu fața în sus, picior peste picior, clempă-nind 
papucul atîrnat în vîrful degetelor şi ținînd la dis-tanță, cu 
mîna întinsă, un tom enorm. 

— Bine că venişi! mormăi fără altă introducere. 


110 


Pe urmă îmi făcu semn să nu-l tulbur, fiindcă ter- mină 
îndată. Tăie foaia cărţii barbar, cu latul palmei, parcurse 
sfîrşitul capitolului şi închise volumul, ridicîndu-se în capul 
oaselor, cu părul cărunt zburlit şi cu picioarele atîrnate în 
ciorapi de-o culoare îndestul de dubioasă. 

— Bine că venişi! Am gust de plimbare astăzi... Ce face 
afară? Plouă, soare, vînt? 

Prin geamul înceţoşat de murdărie, răspunzînd într-un 
perete grunzos şi hîd, nu se desluşea dacă e senin sau 
înnourat. Lumina zilei străbătea întotdeauna lividă, ca într- 
o celulă de temniță. lar Eliazar nu avusese fără îndoială 
vreme sau curiozitate, să cerceteze cum arată cerul. 

De multe ori citea încă dinainte de zori, căci somnul lui 
era scurt şi torturat de vise urîte, întrerupt şi pidosnic: se 
culca la douăsprezece ziua, se deştepta la miezul nopţii; nu 
ştia dacă ora şapte de pe ceasornic însemnează şapte de 
dimineață sau de seară; pleca la teatru cînd se deschideau 
magazinele. 

Într-adevăr, în tavan, atîrnat în sîrma neagră, ardea încă 
de astă noapte becul electric, mortuar şi sinistru, ca un ochi 
sanghinolent în capsula de sticlă opacă de praf şi de 
urmele muştelor. 

Am răsucit butonul (ceea ce n-a adus nici o schimbare 
în înfăţişarea macabră a camerei) şi am raportat buletinul 
meteorologic: 

— Nici ploaie, nici nori... Senin şi vînt uşor dinspre 
Italia. Se apropie primăvara... 

Vorbeam despre primăvara de pe continent, nu cea de 
aci, eternă, unde se ajung din urmă fructele şi florile pe 
acelaşi portocal şi unde numai platanii despoiaţi de frunze 
şi numai zăpada de sus, de la Peira-Cava concursurilor de 
schi şi de bob, la şaizeci de kilometri cu automobilul şi la 
o mie cinci sute de metri înălțime, aminteau că ne aflăm 
încă la sfîrşit de iarnă cu viscole şi troiene, cum vesteau 
telegramele că s-au împotmolit trenuri pe Bărăgan şi în 
Carpaţii moldo-valahi. 

Eliazar rînji, schimonosindu-mi entuziasmul de crainic 
al primăverii: 


111 


— Ce mai noutate! Se apropie primăvara!... O ştiam 
aceasta fără să mi-o spui. Altfel, nu s-ar pregăti de drum 
păsările călătoare. 

— Adică? am vrut să înţeleg. 

— Adică pleci tu, plec eu, pleacă Guguf, plecăm toți... 

— Dar încă n-am hotărît nimic... Unde să plec? 

— Ce te interesează unde?... În două-trei săptămîni n- 
are să mai fie nimeni aci, decît turiştii cu tarif redus, pînă la 
celălalt sezon, de vară, băi, helioterapie, talaso- terapie şi 
alte moftoterapii. Nu-ţi surîde o călătorie pe Mediterana cu 
iahtul nătărăului ăluia de Dickie Hood?... Corsica, Baleare, 
Valencia, Malaga, Gibraltar, Maroc, Algeria, Tunis, Tripoli, 
Alexandria, Cipru şi aşa mai departe. 

— Nici nu gîndesc! am protestat cu toată convingerea 
Pe Dickie Hood îl cunosc prea puţin... Şi nu mă gîndesc 
defel la o asemenea... 

— Este nevoie s-o gîndeşti tu? mă întrerupse Eliazar. 
Destul s-o gîndească alţii... 

Rostise această sentință fără să-i dea prea mare impor- 
tanță, ca o chestiune ştiută şi închisă definitiv. Era pre- 
ocupat deocamdată de rezultatul altei operaţii. Scăpase 
papucii jos, printre capete de ţigări şi printre hîrtiile 
mototolite. De pe marginea patului, cu picioarele atîrnate, îi 
căuta cu vîrful ciorapilor perforaţi pipăind în gol, ca orbii 
înainte de a coborî pe pămîntul ferm. 

Mi s-a părut caraghios întru totul contrastul dintre 
croaziera cu iahtul lui Dickie Hood (Corsica, Baleare, 
Valencia, Malaga...) anunțată cu atîta siguranță ca o plim- 
bare pe care mi-o oferea el cu generozitate de nabab mistuit 
de spleen, şi dintre ciorapii aceia găuriți, duhoarea de fum 
acru şi rece, toată murdăria şi mizeria încăperii. 

Dar m-am abținut să fac vreo reflecţie. Nu doream să- 
mi atrag o urgie din senin. Ca să îndrept conversaţia în 
altă zonă, m-am plecat să citesc titlul cărții. Grosse 
Männer de Ostwald.” 

— Imbecilul! mormăi Eliazar, bătînd pagina deschisă, 
cu dosul palmei. Imbecilul!... Auzi? „Nu există de fapt 
genii nenorocite, decît în cazul cînd le-au lipsit calitățile 
personale necesare, în special perseverenţa şi capacitatea 
de concentrare”. Aceasta e tot?... Dar coaliția societății? 


112 


Dar conspirația mediocrității? Dar accidentul?... Imbe- 
cilul!... 

— Iartă-l şi tu! i-am luat apărarea lui Ostwald, glumind. 
După cît îmi pare, nu se referă decît la savanți, la 
profesori, şi aceasta din punct de vedere al carierei strict 
universitare, în facultățile lor din Germania. 

Eliazar zvîrli volumul şi-i făcu vînt cu piciorul, în- 
trerupîndu-mă răstut: 

— De cînd ai idei şi de cînd ai începui să-ți dai păreri? 
Ostwald al dumitale poale să fie un mare chimist, ceea ce 
nu-l împiedică să rămînă un mare imbecil. Dar tocmai 
fiindcă e chimist, nu-i este permis să ignore imponderabi- 
lul exterior, un detaliu imperceptibil, care decide soarta 
celei mai bine pregătite experiențe... „I-au lipsit calitățile 
personale necesare, în special perseverenţa şi capacitatea de 
concentrare?” Comod a spune, dacă societatea ar fi o 
crescătorie de genii, ca o clocitoare sistematică, unde ouăle 
sînt ţinute la acecaşi temperatură şi puii hrăniți cu 
alimentele dozate în săruri; unde fiecare obstacol e prevă- 
zut şi fiecare accident e prevenit... Atunci da, destinul unei 
creaturi excepţionale depinde de perseverenţa şi puterea de 
concentrare, de calitățile personale şi de nimic mai mult, de 
nimic străin... Dar cînd societatea îi e ostilă de la înce-put, 
cînd pîndeşte să suprime asemenea! supărătoare ex-cepţie; 
cînd abia aşteaptă o şovăială cu un fel de ură, ca să o dea la 
fund, fiindcă îi tulbură alinierea ei comodă de mediocrități, 
ce au de-a face aci calitățile personale, perse-verenţa şi 
capacitatea de concentrare? Imbecilul! 

Duşmanul lui Ostwald nimeri în sfîrşit papucii cu vîrful 
degetelor şi cobori în ei, cu o vădită satisfacție de triumf. Se 
ridică şi începu să se plimbe prin camera cu tavanul oblic, 
măturînd din treacăt cu talpa cutiile goale de ţigări şi hîrtiile 
cu pete translucide de grăsime. 

— Acesta e domnul Ostwald al dumitale! se opri 
amenințător cu mîinile înfundate în buzunarul surtucului 
îmbrăcat peste cămaşa lungă de noapte. 

Cum n-aveam nimic personal cu Ostwald „al meu”, m- 
am aşezat foarte senin pe marginea patului, cu pla-puma 
sleită şi cu perna vînătă, arsă de scrumul țigărilor. Cu 
asemenea explozii eram deprins. Astăzi, imbecilul era 


113 


Ostwald. Ieri, canalie şi parazit fusese nu ştiu ce om politic 
sau diplomat. Miine, ignorant şi mistificator avea să fie 
cine ştie ce inginer sau sociolog, după cartea pe care avea 
s-o zvîrle cu egală indignare, deşi avea s-o devore cu egală 
pasiune. 

— Nu răspunzi nimic? mă întrebă batjocoritor. 

— Nu răspund nimic, am declarat umil. 

— De altfel, bine faci! Ce poţi să răspunzi? Ce pot să 
răspundă larvele? Adică tu, alții o sută de milioane, cinci 
sute de milioane?... Ce e cu ţigările? Azi n-ai nici o țigară? 

Supus, am scos cutia intactă din buzunar. 

Eliazar o răsuci pe o parte şi pe alta, cu precauţia 
bănuitoare a unui om care mînuieşte un explozibil necu- 
noscut şi suspect. 

— Ce mai sînt şi astea? De unde scoţi tot soiul de 
ticăloşenii?... Mă rog, aci nu se poate fuma o ţigară ca 
lumea? Ca Regalele noastre dinainte de război... Ca Intim- 
Club, Carmen-Sylva, țigările de Iaşi... Ce cunoşti tu? Pe 
atunci, pariez că te hrănea papa şi maman cu orez cu lapte 
şi tapioca. Spune că nu te hrănea cu orez cu lapte şi tapioca! 
mă somă eu dispreţ, ca şi cum mărturisind acest regim 
alimentar, aveam să-mi recunosc o infamie vrednică de 
oprobiul întregii omeniri. 

— Cînd a izbucnit războiul, împlinisem cincisprezece 
ani şi fumasem cele dintii Regale şi Intim-Club! am pro- 
testat cu orgoliu, de depravat precoce... Dacă nu-ţi plac 
țigaretele acestea, să trimitem jos să cumpere altele. Sau 
fumează de la mine, Turmack. 

Întindeam cutia mea începută. Eliazar o respinse cu 
superbie. Desfăcu banderola pachetului de „Şaliapine”, 
aprinse şi trase cîteva fumuri cu atenția concentrată. Se 
încruntă şi tuşi. 

— Hm! Mă aşteptam! Din ce în ce mai prost... Parcă ți- 
ai pus în gînd să mă asasinezi! se oţări la mine plin de 
indignare. Acestea sînt cele mai idioate țigări pe care le-am 
fumat vreodată! Ceai, zeamă de smochine, opiu, fîn, orice, 
numai tutun nu! 

Totuşi confiscă pachetul în buzunar şi continuă să 
fumeze, pufnind şi încretindu-şi buzele, nările, sprînce- 
nele, de scîrbă şi scandalizare. 


114 


Cît timp vorbea, fiindcă gesticula mînios, fiindcă tre- 
pida ca o oală care-şi saltă în clocot capacul, mă intimida 
mai puțin. Mai întîlnisem asemenea inşi, veşnic şi zgomo- 
tos indignaţi pe orînduielile universului. Dar ghiceam că la 
Eliazar e numai o mască adoptată, o reţetă comodă, un fel 
voit de a fi, un rol. 

Se înregimentase de bună voie în categoria boemilor 
ratați şi pitoreşti, pe care îi accepţi cu toate curiozitățile lor 
teribile în aparenţă şi inofensive în fond. Asemenea nihi- 
lism fanfaron, de cafenea, ieftin şi expansiv, nu înfăţişează 
nici o primejdie, nu e luat de nimeni în serios, — e adesea 
un bilet de trecere, ca să deschidă toate uşile şi să permită, 
sub un aspect de francheţă morocănoasă, toate familiarită- 
tile. Un „tip? — cum se spune în limbajul cafenelei bucu- 
reştene: „o hahaleră”. Un tip simpatic tocmai prin agre- 
sivitatea neostenită, prin volubilitatea imprecațiunilor, prin 
acea fără de jenă brutală, spărgînd monotonia linsă a bunei- 
cuviințe. Astfel de copii teribili pînă la bătrîneţe țin astăzi 
locul nebunilor şi bufonilor de la Curțile regale din veacul 
de mijloc; îşi îngăduie totul fără să ofenseze pe nimeni, 
fiindcă nimeni nu-i consideră altceva decît nişte nebuni şi 
bufoni, cu responsabilitatea redusă. În fiecare familie, 
există un unchi sau un văr; în fiecare cerc, un fost camarad 
de şcoală sau de armată; în cele mai ermetice şi pretențioase 
saloane, un musafir adesea invitîndu-se sin-gur; un 
flagelator răzbunîndu-se de nereuşita lui personală în viaţă, 
de ratarea sau numai de simplul nenoroc, cu o vervă 
urzicătoare care trece în revistă prospicierea* şi suc-cesul 
celorlalți. Nimeni nu se supără; mulți îl caută; toți îl 
întrețin. E piperul în bucate. E animatorul banchetelor prea 
copioase şi lîncede. Lui i se iartă haina lucioasă în coate, 
cravata strimb înnodată, coafura hirsută, ca şi limbajul 
ghimpos. Tutuieşte excelenţe şi tapează chelnerii cu un pol. 

Eliazar se identificase desăvîrşit cu rolul. 

Dar bănuiam ceva mai neliniştitor şi profund. Sub 
mîinile iscate din senin, sub gesticulațiile şi vociferările 
consumate în vid, pîndea pirotind o voință lucidă şi de altă 
calitate. O ameninţare latentă. O ură mult mai tenace şi 
dospită de mult, pe tot ce înseamnă izbîndă, confort, 
prosperitate, noroc, pe toate îndestulările vieții, pe 


115 


societatea organizată ca şi pe individul privilegiat de soartă 
— o ură răzbunătoare şi iremediabilă, aşteptîndu-şi ceasul 
să erupă asupra oricărei victime ispăşitoare oricît de 
nevinovată, aşa cum minele de război mai rătăcesc şi acum 
purtate de curenţii oceanelor să arunce în aer o barcă de 
pescari sau un vas cu emigranţi sau un transatlantic de lux, 
cu o monstruos de egală indiferenţă în alegerea victimelor. 

Ceva se petrecuse, dureros şi irevocabil, cine ştie cînd, 
cine ştie ce, în viața lui misterioasă şi zvârlită din orbita 
normală. Ceva care îi întreținea şi acum o duşmănie neîm- 
blînzită pe oameni şi pe alcătuirile omeneşti; o dorință 
însetată şi crudă, să vadă totul năruindu-se în juru-i, tăvă- 
lindu-se abject în noroi, umilindu-se, dezvăluind turpitudi- 
ne şi ulcerație pustuloasă, acolo unde nimeni nu bănuia 
decît nobleţe şi puritate. În lecturile gazetelor, îl bucurau 
pînă la exaltare crimele cele mai odioase şi scandalurile 
politice cele mai extravagante. 

Îl pasionau ca nişte spectacole reconfortante; îl în- 
viorau ca un vaccin proaspăt de viaţă. 

Destul să-i văd sclipirea ochilor cenuşii şi să-i aud 
pumnul izbind cu satisfacţie răutăcioasă deasupra ziarului 
despăturit, ca să înţeleg că în coloanele răsfățate sub un titlu 
senzațional a descoperit un nou fapt scelerat, o crimă mai 
absurdă ca altele, o cădere mai înfricoşată a unui idol 
popular: prinţ sau fruntaş politic, mare artist sau filantrop 
slăvit, savant sau erou de război. 

— Hehe! Citeşte, te rog, ce scrie colea... 

Rîsul mut îmi acompania lectura, privirea sură apăsa 
asupră-mi, pînă ce ajungeam la ultimul rînd: 

Un tată şi-a violat fiica, au conviețuit în acelaşi pat 
cîtiva ani, au ucis împreună pruncul incestului. Un ataşat 
militar şi-a vîndut documentele secrete ale patriei. Fata unui 
diplomat a fugit cu şoferul. Sora Kaiserului s-a măritat cu 
un luptător de circ. O fetiță de opt ani a turnat gaz şi a dat 
foc bunicii paralizate, ca să nu-i mai audă predica 
plicticoasă din fiecare dimineață. Un călugăr con-damnat 
pentru sodomie. Un fost ministru francez urmărit pentru 
falsificare de CEC. O şcolăriță otrăvindu-şi sora din 
gelozie. 

— Hehe! Ce zici de asta? 


116 


Instinctul precis îi conducea ochii presbiţi să descopere 
de la prima zvirlitură tot ce un ziar aduce mai monstruos 
document în această arhivă cotidiană a criminalităţii, a 
ruinărilor, a dezonoarei şi a infamiei. 

— Hehe! 

Privirea cenușie sfredelea atroce, mă silea să-i oco- lesc 
ochii. S-ar fi spus că mă simţeam şi eu complice la toate 
aceste acte, solidar cu toți aceşti pirați sau numai 
naufragiați ai societăţii, răspunzător pentru fărădele- gile 
lor. 

— Hehe! Poate vrei să-mi pretinzi că nu eşti capabil de 
aşa ceva? N-ai avut încă prilejul! Ţi-a lipsit poate curajul... 
Eşti însă altceva? Este cineva altceva? Aşteaptă cea dintii 
ocazie şi atunci pofteşte să stăm de vorbă. Ne cunoaştem 
noi! Vă cunosc pe toți. 

Cuvintele nu erau niciodată rostite. Dar le citeam în 
privirea metalică, în surîsul tăcut, în curiozitatea feroce cu 
care ne urmărea mişcîndu-ne în jurul lui, atunci cînd păstra 


o indiferență disprețuitoare, între două explozii de 
indignare fățarnică — atunci cînd nu-şi juca rolul, ci 
rămînea numai el, cel adevărat, încărcat de-o putere rea, 
aşa cum sînt încărcate pungile cu venin ale viperei la 


rădăcina dinților. Hehe! Ne cunoaştem noi. Vă aştept, cînd 
va sosi ceasul!... 


— Îmi pari slăbit. Ai nevoie să schimbi aerul! spuse 
Eliazar, uitîndu-se la mine prin oglinda prăfuită şi învă- 
lurată, în timp ce-şi răspăluia ghimpii bărbii, cu un Gillette 
datînd de la primul brevet al aparatelor de ras. 

— Mi-a pomenit şi Guguf despre aşa ceva! am recu- 
noscut cu oarecare îngrijorare. 

— Ţi-a spus şi Guguf? pufni omul cu jumătate de obraz 
sîngerată şi cu cealaltă muiată în frişca. Guguf e un 
imbecil, prea încrezut în sine şi prea mulţumit de sine ca să 
vadă ce se petrece în jurul lui. Ţi-a spus-o, fiindcă 
intenționa ceva... Poate te-a întrebat şi de ce nu vrei să joci 
cărți? Poate îi era teamă Că nu eşti dispus la plimbarea cu 
iahtul lui Dickie Hood?... Pariez! 


117 


— Nu paria, fiindcă o dată ai să cîştigi şi o dată ai să 
pierzi. Pariu nul! E drept că m-a întrebat de ce nu joc cărți... 
M-a sfătuit chiar să încerc, ca o terapeutică foarte 
recomadabilă. 

Eliazar rîdea mut, urmărindu-mă prin oglindă. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nimic. Nu mi-a spus nimic despre plim- 
barea pe Mediterana. Încît al doilea pariu tot l-ai fi pierdut. 

— Ai răbdare. Am să-l cîştig miine, poimîine, peste trei 
zile cel mult.. Trebuie să cunoşti că între mine şi el e o mare 
deosebire. El este un jucător incorigibil. Are patima şi trufia 
hazardului. Nu poate rezista... N-are răbdare. Tot ce prepară 
calm şi logic într-o lună ori într-un an, ruinează într-o 
singură noapte. Se visează trăgînd sforile marionete-lor, dar 
el singur e ridicolă marionetă, jucată pe sfori... Cu el poţi 
paria... Se poate întîmpla să piardă. Cu mine nu! Pariurile 
mele sînt întotdeauna sigure. Te povăţuiesc să iei notă... 
Putem merge. Am poftă de-o plimbare pînă la Monaco. Ce 
zici de muzeul oceanografie? Nu l-am văzut de-un an. 

— Fie şi muzeul oceanografie! am consimţit. Să întreb 
mai întîi dacă nu mi-a lăsat Ange vreun răspuns la hotel şi 
dacă n-a luat dînsa cumva automobilul. 

— Pariez, rînji Eliazar cu neîndurare, că n-a lăsat nici 
un răspuns şi că azi n-are nimeni nevoie de automobilul 
tău! 

— După cele ce mi-ai spus, nici n-ar mai fi nevoie să 
trec... Cum pariurile tale sînt întotdeauna sigure. 

Surideam, sfîrşind fraza cu un gest vag şi silindu-mă să 
iau „pariul” lui Eliazar în glumă. Dar doream din tot 
sufletul să nu fie adevărat. Doream să găsesc la hotel un 
răspuns de la Ange. Doream să găsesc automobilul scos 
din garaj, pentru o plimbare cu vreuna din prietene. Tustrei 
aceşti amici prea aveau întotdeauna dreptate. Prea 
cunoşteau hotărîrile mele, cînd eu încă nici nu le bănuiam. 
Şi prea ştiau ce are să mi se întîmple mîine ori peste un 
ceas, ori peste o lună, cînd firul destinelor nu e în 
puterea nici unei mîini omeneşti să-l joace. 

Eliazar mă privea cu ochi curioşi, ca pe un şoarece pus 
sub globul maşinii de făcut vidul, la experiențele de 


118 


fizică, atunci cînd biata vietate captivă începe a simţi că se 
petrece ceva anormal şi încă nu pricepe ce. 

— Hehe! Ai nevoie să schimbi aerul! Pe mutra aceasta 
n-are să dea nimeni nici cinci centime peste un an. 

Continuînd să se înveselească în rînjet de acest pronos- 
tic, Eliazar aprinse o țigară din ţigările mele, îşi îndopă 
buzunarele cu tipărituri şi răsuci cheia la uşă. 

Avea dreptate. La hotel nu mă aştepta nici un răspuns. 
Iar automobilul nu-i trebuia nimănui, toată ziua. 

M-am urcat la volan cu o aţiţare duşmănoasă pe şoferul 
nevinovat care-mi scosese maşina din garaj, pe portarul cu 
surîsul de-o dezgustătoare servilitate profesională, pe valeții 
înşirați după înălțime, pietrificați în aroganta lor 
impasibilitate. Eliazar se tolăni alături, cu aerul unui prin- 
cipe sau miliardar incognito, îmbrăcat în straie dezmăţate 
de boem, numai pentru a figura într-o farsă de carnaval. Era 
într-adevăr uimitoare siguranța plină de dispreţ cu care, spre 
deosebire de Bibia, intra oriunde, se simţea la îndemînă 
oriunde, se răstea la chelneri şi poruncea la valeţi, impunea 
prin intimidarea tuturor şi trecea drept un original, 
înveşmîntat cum se înveşmînta şi purtîndu-se cum se purta, 
dintr-o pitorească defidere a obşteştilor orîn-duieli. Rolul 
acesta îl juca întotdeauna cu aceeaşi artă desăvirşită. Nimic 
mai comic, decît individul cu straiele dihocate” pe el, 
aşteptînd foarte calm, cu o mînă în buzu-narul spart, să-i 
servească foc Dickie Hood, odrasla lui lonas David Dood, 
senator de Illinois şi al treilea fabricant de conserve din 
Chicago, în ordinea capitalului evaluat în dolari cu şapte şi 
opt cifre în coadă 

E drept că Dickie Hood îl considera la rîndul său un fel 
de geniu universal: filozof, tehnician, sociolog şi eco- 
nomist, croit pe-o măsură prea mare pentru mica Europa. 
Convingerea o căpătase de la prima cunoştinţă, cînd Eliazar 
pronunțase un scurt rechizitoriu al industriei americane de 
conserve, slujindu-se chiar de exemplul procedeelor din 
uzinele „Jonas David Hood et Co Ltd.” ca şi cum ar fi 
cules datele la faţa locului; pe urmă îl sfătuise să aplice o 
ingenioasă modificare la motorul iahtului, aprobată întru 
totul de mecanicul surprins şi cucerit de competenţa acestui 
fals profan (îl crezu imediat un specialist deghizat în cine 


119 


ştie ce tăinuită intenție de spionaj) iar pentru încununare, 
exaltase doctrina lui Monroe,“ mai înverşunat ca un 
american de cel puțin cinci generații, împutînd 
compatrioţilor lui Dickie Hood că, din bleg umanitarism şi 
din moliciune, îşi împing continentul lui Americo Vespucio 
la pierzanie. Toate acestea debitate volubil, în limba şi cu 
accentul de acasă, din Chicago — căci Eliazar era 
neîntrecut în talentu-i de poliglot — îl intimidase complet. 

Dickie Hood, pastă informă, vlăjgan, bălan şi lăltu, 
ignorat şi vanitos, alcoolic şi cartofor, sosise în Europa să 
se şlefuiască şi să viziteze muzee, cetăți, catedrale, 
biblioteci; vestigiile unei civilizaţii fosile, unde edificiile se 
măsoară în timp, cu secolele, în loc să se măsoare în spaţiu, 
cu etajele, ca în patria-i de peste Atlantic. 

Abia ajuns, renunțase la itinerarul turistico-educativ. 
Descoperise ceva mult mai interesant şi fantastic: un 
paradis unde regimul sec e necunoscut, unde şampania e 
autentică şi se poate consuma în public la orice oră din 
zi şi noapte, unde cocteilul nu e confecționat din extract de 
surcele, gămălii de chibrituri, sos de muştar şi pingele de 
ghete fermentate. Se aşternu serios pe lucru, ca să cîştige 
anii pierduţi sub regimul bootleggerilor“! din patrie. 
Dimineaţa îşi inaugura ziua cu un cocteil. Seara o încheia 
cu al treizecilea, ridicat de subsuori în ascensor şi condus 
pînă la pat de amici ocazionali şi caritabili. 

În această lume, se simţi onorat de prietenia răstită a lui 
Eliazar. Trei zile şi trei nopți povestise companionilor de la 
toate barurile din Cannes, că a aflat un geniu total şi 
ignorat, a cărui formulă n-ar putea fi reprezentată decît prin 
Edison + Lincoln + James“ + Poe + Ford“ = 
Eliazar. 

Eliazar îl asigură că, din partea sa, Dickie nu prețuieşte 
nici cît un baton de chewing gum... 

Acest dispreţ transformă admiraţia lui Dickie Hood în 
cel mai plat extaz. Odrasla fabricantului de conserve din 
Chicago nu găsise încă pe nimeni să-i spună atît de neted 
în faţă că e un nătărău şi nimic altceva. Asemenea excepție 
îi impuse şi fu decisivă. De la al şaptelea cocteil, 

Dickie jura că nu pleacă îndărăt peste Atlantic fără Elazar. 
Îl implora să-i acorde grația unui răspuns la invitaţie. 


120 


Europa e prea neîncăpătoare pentru un astfel de om. Într- 
un singur an, Eliazar putea ajunge acolo  orice-i pofteşte 
fantazia: directorul uzinelor paterne sau profesor la 
Universitatea din Columbia; editor de ziare în patruzeci 
de pagini sau creatorul unui nou tip de automobil. 

Eliazar îl privea cu ochi cenuşii şi reci, scîrbit, fără să-l 
asculte. 

— Ştii ce este acest Dickie, în definitiv? mă întrebă 
Eliazar din găvanul capitonat de lîngă volan, scoțin- du- 
şi pălăria şi lăsînd vîntul să-i răcorească fruntea înaltă şi 
lucie. 

— Un alcoolic! am răspuns repede, fiindcă acesta era 
diagnosticul precis. 

— Lasă alcoolismul. Făcînd abstracţie de alcoolism, 
Dickie este exact o replică a ta, pe dimensiunile ame-ricane 

— Mersi! 

— Te supără? rînji Eliazar. 

— Îţi imaginezi că în orice caz nu mă flatează. 

— Totuşi aşa este... Aceeaşi lipsă dc voință a odraslei 
de bani gata; aceeaşi vanitate nejustificată; aceeaşi pasi- 
vitate... Numai că toate, la tine, sînt în miniatură, pe măsură 
europeană; mai mărunt, pe una românească!... Nu eşti nici 
atît de imbecil ca el; nici atît de milionar ca el; nici atât 
de alcoolic ca el... De altfel, aci ați făcut un mic schimb 
de vicii. El a ales cocteilul şi cărțile; tu ai optat pentru 
fustă. Mă întreb însă, care din doi se poate lăuda cu o 
afacere mai bună?... Altceva ce v-ar mai deosebi?... 
Lectura? Nu contest! Eşti un băiat citit, dacă aceasta ţi-a 
folosit la ceva, cîndva... 

— Mersi! 

— Iarăşi te supără? continuă Eliazar să-şi dezvelească 
răutăcios colții. Pe urmă, vă mai plîngeți că n-aţi găsit în 
viaţă nici un amic să vă spună o singură dată adevă- rul!... 
Numiţi prietenie o oglindă care vă arată flatați şi vă 
ascunde realitatea... Dickie, în privința aceasta, îți este 
superior. Cînd îi spun că e anost ca o cutie de cor- ned- 
beef “, o crede pe jumătate. E un animal mai direct şi mai 
puțin complicat... De aceea sînt sigur că instictul de 
conservare are să-l salveze pînă la sfîrşit. Încă jumătate de 
an, un an; încă două-trei carnete de cecuri, încă o mie de 


121 


cocteiluri, încă două duzini de bancuri deschise... N-au să-l 
coste mult, căci îl costă în dolari şi uzina continuă să 
înjunghie cei 5000 porci pe zi, fie că a pierdut pe amîn- 
două tablourile, fie că a dat 9 pe faţă. Pe urmă un avertis- 
ment din partea cocteilurilor... O criză de ficat, sau de 
rinichi, sau un început de ulcer la stomac... Într-o bună 
dimineaţă, fără adio şi fără la revedere, ai să afli că şi-a 
încărcat automobilele, are să-i dispară iahtul din port, iar 
după o lună ai să citeşti în a 24-a pagină din Chicago-Tri- 
bune că Dickie Hood a preluat conducerea uzinelor părin- 
teşti, a suspendat masacrul porcilor pe o jumătate de an, ca 
să transforme utilajul, modernizîndu-l conform ultimelor 
perfecțiuni tehnice... Aceasta e toată povestea!... La mili- 
oanele lui Jonas David Hood au să se adauge automat 
milioanele triplate, cvadruplate, ale lui Dickie Hood, chiar 
dacă bietul Dickie va fi supus toată viaţa la regim de lapte 
şi de piureu de spanac. Totul are să reintre în ordine! În 
modul cel mai idiot, ca după chipul şi asemănarea unor 
vulgari fabricanți de conserve. Dar în ordine... În ordinea 
lor. Pe cînd tu!... Mă întreb ce minune aştepţi să se întîm- 
ple cu tine peste un an, poate peste mai puţin, poate peste 
mai mult? Nu-mi mulțumeşti, că mă gîndesc şi la aceasta? 

Eliazar nu se răsuci să-mi vadă faţa şi ochii. Poate ştia 
că privirea îmi era păinjenită de ceaţă. Peste un an? Peste 
mai mult? Aveam eu curaj să mai scrutez un viitor atît 
de depărtat? 

Adineaori, mă socoteam superior lui Dickie Hood; 
asemănarea cu el mă ofensase chiar în paradoxele cinice ale 
acestui ratat care-mi fuma țigările şi mi le plătea cu 
rînjete. Acum era limpede. Pentru odrasla fabricantului de 
conserve din Chicago, toată viața de aci va fi mîine un 
episod fără prea mare importanţă şi fără consecinţe, prostii 
inofensive ale tinereţii, un vaccin care să-l apere de pro- 
stiile viitoare. Pentru mine sfîrşitul era aci. La picioarele 
Angelei. Al patrulea compars în amiciția Guguf, Bibia şi 
Eliazar. 

— Hehe! Ce ţi-a refuzat ţie viața? Ce te-a împiedicat s- 
o foloseşti altfel? Ce te împiedică să mai încerci acum?... 

Apăsam acceleratorul pînă la fund. Automobilul spin- 
teca aerul ca un bolid, încrucişîndu-se cu alte bolide, lăsînd 


122 


în urmă alte bolide, pe şoseaua lucioasă în soare, săpată în 
stîncă, arcuită deasupra mării albastre, printre palmieri şi 
grădini de portocali, grilajuri îmbrăcate cu glicinii şi straturi 
de garoafe bătute, cum înfloresc divin numai pe această 
coastă de azur. 

— Hehe! Cursa spre abis! Superfilm de patru mii de 
metri? rînji Eliazar. 

— N-ar fi mai simplu? am repetat gestul Angelei de 
acum o lună jumătate, mişcînd imperceptibil volanul şi 
aproape atingînd parapetul de granit. O singură întorsătură 
ŞI... ŞI... ŞI... ŞI... Nu te temi? 

Eliazar, tolănit pe perna spătarului, cu fruntea înaltă 
linsă de vîntul răcoros, nu-mi acordă nici o privire şi nu se 
arătă defel alarmat. 

— Hehe! Orice eşti capabil să faci, în afară de aceasta. 
Te cunosc bine!... Orice ai să accepti, dar eşti prea laş ca să 
îndrăzneşti aceasta. 

Rînjetul îmi scrîşnea în urechi. Dar n-am răsucit vo- 
lanul. Avea dreptate. Mă cunoştea mai bine decît mă cu- 
noşteam. Orice aveam să accept... Chiar ceea ce încă nu 
bănuiam. Ceea ce el ştia, aştepta, cu recea curiozitate a unui 
observator privind cum şoarecele prins sub globul de sticlă 
al aparatului de făcut vidul începe a se zbate alarmat fiindcă 
a simtit că se pregăteşte ceva înfricoşător şi nepricepînd ce. 

— La nevoie, ai să te poți angaja şofer. Văd că ai 
învăţat să conduci destul de onorabil! constată cu o fioroasă 
bunăvoință Eliazar. Dacă te adresezi lui Bibia din vreme, 
să te inițieze şi în puțină mecanică, ţi-ai asigurat o carieră 
de rezervă, mai durabilă şi mai sigură ca aceasta precară, 
de rentier. Bagă de seamă, însă... Cît mai e timp! Cît mai e 
timp pentru tine şi pentru bruta de Bibia. Nu vă văd nici 
pe unul prinzînd rădăcini unde sînteți... Ar fi o soluție. Te- 
ar angaja de-o pildă amicul nostru Dickie Hood. Hehe! Ce 
zici? Ar fi ceva nostim de tot... 

— De ce mă torturezi? am implorat ca un copil cuprins 
de deznădejde. Ai vrut să ne bucurăm de soarele acesta. Şi 
eu nu-ți ceream altceva, decît să mă laşi să uit. Crezi că e 
plăcut să ştii cum se apropie scadenţa zi cu zi?... 

— Hehe! Trebuie să te deprinzi! Să te deprinzi cu 
ideea... Pasul acesta dintii e greu. Pe urmă totul ţi se pare 


123 


firesc şi acceptabil!... Nu bănuieşti cum cele mai teribile 
căderi îţi par cu vremea fireşti şi acceptabile! 

Eliazar repetă ca pentru dînsul numai, fără rînjetul de 
adineauri: 

— „cum cele mai teribile căderi îți par cu vremea 
fireşti şi acceptabile! Ciufulici! Omul e un animal dez- 
gustător de adaptabil. Astfel femeile ar înnebuni cînd ajung 
în casele de prostituție şi bărbaţii s-ar spînzura cînd ajung 
în temnite. Dar cîte înnebunesc? Cîţi se spînzură?... Hehe!... 

Rînjetul îi dezveli din nou dinţii ascuțiți şi tari, inegali, 
cu vîrful caninilor, lovindu-se într-un clănțănit intole- rabil. 

Se îndreptă de spinare pe perna spătarului, fiindcă ne 
apropiam. 


La Muzeul oceanografic, am coborit direct, la Acva- 
rium. Eliazar îmi făcu semn să aştept. Vorbi ceva în şoaptă 
cu un gardian. Omul dădu din cap, arătînd că a înţeles, 
strecură bacşişul în buzunar şi cu cele cinci degete 
răşchirate, ne asigură că peste cinci minute, nu mai mult, 
vom fi serviţi precum dorim. 

În bazinele cu pereţi de cristal se aflau orînduite de 
jur împrejur, în elementul lor, fabuloasele exemplare din 
fauna mării, cu care principele caniotei de la Cazino, îşi 
răscumpărase faţă de ştiinţă, o parte din sinistra reputație de 
pescuitor al cadavrelor de sinucigaşi. 

Peşti de forme fantastice; subțiri ca pumnalul, lățiţi ca 
discul lunii, triunghiulari şi sferici; albaştri şi roşii, violeţi şi 
portocalii, punctaţi şi tigrați; crustacei cu armurile 
ghimpoase şi moluşte în care se disting organele ca la 
aparatul de radioscopie: păianjeni ca nasturii de onix, de 
argint, de aur, şi anemone superbe în străvezia lor 
fragilitate; splendide crizanteme vii, crini şi bujori, zambile 
şi fragede flori de cais, deschizîndu-se şi închi- zîndu-se pe 
crengi de coral ramificate; plutitoare um- brele minuscule 
legănîndu-se în irizaţii fosforescente; stele de mare culcate 
ca stemele domneşti pe catifeaua nisipului; meduze 
contractîndu-şi pulpa şi scoici desfă-cîndu-şi valvele; 
filamente atîrnînd ca o beteală a apei; crabi şi omari, şi 
languste mişcîndu-se solemn în zale ca samuraii medievali 


124 


ai Japoniei; bijuterii delicate de sidef, de ametist, de rubin, 
de smaragd, de mărgean, de opal, cu sonore numiri 
mitologice — toate acestea le mai văzusem şi de alte ori, 
aci şi la Acvariul celebru de la Neapole. Era o lume ireală, 
o armonie de culori şi de forme, o supleţe nobilă de mişcări, 
de care ochiul nu se satură niciodată. 

Am început să le contemplu iarăşi, cot la cot cu mulți- 
mea răsfoind ghiduri şi cataloage. 

Eliazar, cu mîinile în buzunar, privea în tavan, dezinte- 
resîndu-se de această magie. 

Nu pentru atîta venise. 

Îmi atinse umărul şi mă chemă la despărțimîntul cara- 
catițelor. 

Prin deschiderea de sus a bazinului cu vitrină, paz-nicul 
dăduse drumul unei victime — nu ştiu ce altă vietate 
marină, sprintenă, transparentă şi muiată în toate nuanțele 
curcubeului. Mulțimea se îmbulzi îndată, să urmărească 
spectacolul cu lacoma ei cruzime. 

Nici n-a existat luptă. Nu. Nici n-a fost rezistență. Nu. 

Punga urîtă şi ghemuită în stînca artificială a început să 
se mişte încet. A deşirat fără grabă un tentacul, două, trei, 
toate opt — a înaintat pînă la mijloc, într-un fel de dans 
hidos şi totuşi de o fascinantă eleganţă în oroare, a 
înfăşurat prada în braţele vîscoase, a înnodat-o, tră- gînd-o 
la sine şi totul s-a petrecut mai simplu şi mai odios decît în 
aşteptările asistenţei. 

Se citea pe toate figurile un fel de dezamăgire. Toţi se 
socoteau înşelați. Prea s-a sfîrşit repede. Prea n-a fost 
NIMIC. 

Degetele lui Eliazar îmi prinseră brațul, unghiile se 
înfipseră crispate în carne. 

— Ai văzut ceva mai superb? Mai precis? Ah! Canalia! 
Ce artă, ce siguranţă!... Nici o mişcare de prisos, nici un 
gest necalculat... Canalia! 

Era întîia oară cînd îl auzeam pe Eliazar admirînd cu 
glas tremurat de emoție ceva perfect şi divin în orînduielile 
universului. Am întors ochii la el; el şi-a desfăcut unghiile 
din braţ. Îşi ştergea năduşeala de pe frunte, îi palpitau nările 
subţiri, dar nu-şi desprindea privirea de la vitrina de cristal. 


125 


Monstrul gelatinos se retrăgea la loc, sătul şi lenevit, 
ghemuindu-se în oribila-i placiditate. 

— Încă! serîşni Eliazar. Aşteaptă! 

Într-adevăr nu se terminase. 

Gardianul, probabil după cum fusese mai dinainte 
înțelegerea, dădu drumul la altă victimă. Şi altă caraca- tiţă, 
din alt bloc de stîncă, unde n-o observasem, confundată cu 
muşchiul şi cu algele vinete, începu să se mişte cu aceeaşi 
calmă siguranță, împingîndu-şi încet eşarfele tentaculelor 
cu ventuze, deschizîndu-se ca o infernală floa-re carnivoră, 
dintr-o lume înăbuşitoare, de vis rău. 

N-am mai privit prin geamul de sticlă. N-aş mai fi putut 
suporta înc-o dată spectacolul. 

M-am uitat la chipul lui Eliazar. În ochii lui şi pe 
obrazul lui, tot atît de lacom şi crud, se înregistra fiecare 
fază a dramei dinlăuntru. 

Dar ce spun eu? 

Chipul său, cu ale sale crispaţii de voluptate, era un 
spectacol încă mai plin de spaimă. 


IX 


ITINERAR MEDITERANEAN 


126 


„Corsica, Baleare, Valencia, Malaga, Gibraltar, Maroc, 
Alger, Tunis, Corfu, Cipru şi aşa mai departe...” 

Cît de precis, ca pe o hartă de navigaţie, mi-a indicat 
Eliazar, cu trei săptămîni înainte, pelerinajul nostru me- 
diteranean, cu fiecare popas, în fiecare port! Şi cît de lucid 
îmi cunoştea voinţa putrefăcută$, cînd m-a asigurat că nu 
mai era nevoie să hotărăsc eu şi să gîndesc eu, de 
vreme ce gîndesc şi hotărăsc alții! 

Orice pariu ar fi cîştigat, după cum mă avertizase, 
fiindcă pariurile lui se dovedeau încă o dată odios de sigure. 

Poate mai existau alte pariuri, pe care nu le rostea, 
încheiate cu el însuşi, aşteptîndu-le la soroc, ca să-şi 
verifice din simplă curiozitate o experienţă feroce: una, sau 
zece, sau o sută. Acestea n-are să le ştie nimeni, niciodată. 
Alcătuiau viaţa lui secretă, ferecată cu şapte zăvoare, 
sigilată cu şapte peceți. 

Pentru noi, ne rezerva rînjetul hărțăgos: Hehe! Sau 
izbucnirile pitoreşti de mînie, rechizitoriul hiperbolic, 
apucăturile bruște, cutia de țigări confiscată, toată parada de 
ratat fanfaron şi de flagelator inofensiv. Eu singur între 
toți însă cunoşteam acum că înfăţişarea aceasta dezmăţată 
şi boemă, cu verva-i agresivă şi cu tirania-i morocănoasă, 
alcătuiau numai o astfel de armură, sunînd înadins a 
tinichea şi văpsită înadins cu culori stridente, ca să 
ascundă o realitate mult mai cruntă şi devastatoare. 

Eliazar cel adevărat îmi apăruse în faţa vitrinei de la 
Acvarium. Era omul care-şi pierduse întîia oară sincer 
stăpînirea de sine, trăgîndu-se şi înfigîndu-şi unghiile 
crispate în brațul meu, cînd jivina hîdă începuse să-şi 
încolăcească tentaculele în jurul unei prade fascinate şi fără 
putere. 

— Ai văzut ceva mai superb? Mai precis? Ce artă! Ce 
siguranță!... Nici o mişcare de prisos, nici un gest 
necalculat!... 

Participase la învăluirea monstruoasă şi calmă ca im- 
pasibila fatalitate; se identificase cu această victorie a 
sluţeniei şi a întunericului asupra unei inocente victime, 
întrupînd grația şi armonia şi noblețea creaţiei. Ca să 


127 


afle o voluptate în asemenea triumf al ororii şi beznei, ce 
beznă şi ce deznădăjduită oroare ascundea pirotind în 
afund? 

Eliazar n-a mai făcut niciodată aluzie la vizita de la 
Muzeul Oceanografic din Monaco. Dar uneori, cînd îi 
simțeam ochii cenuşii fixaţi asupra unuia dintre noi şi cînd 
pupilele se lărgeau într-o aţiţare de bucurie mută, 
înțelegeam că a descifrat ceva ce încă nu ştiam să văd — 
un tentacul înaintînd imperceptibil şi spăimos, încă o 
parcelă de lumină cucerită de beznă. 

Trei luni a durat călătoria noastră pe mare, cu po-pasuri 
în porturi albe, cu nopti înstelate şi cu dimineți însorite, pe 
plaje cu nisipul fierbinte şi blond. 

Oricînd altădată, ar fi însemnat împlinirea unui vis 
romantic, dezmierdat de imaginaţia copilăriei mele răs- 
fățată-n lecturi. 

Corsica, Baleare, Valencia... 

Briganzii şi vendeta, frondeurii“ baleari din armata lui 
Hanibal, Valencia del Cid, cu livezile de portocali şi bătăile 
ei nebune de flori: Mediterana lui Ulise, şi a Feniciei, şi a 
Romei, şi a Cartaginei, şi a Veneţiei, şi a piraților sarazini. 

Au fost trei luni de supliciu. 

Pretutindeni, ochii metalici ai lui Eliazar vegheau 
prezenți şi neînduraţi, examinîndu-mi descompunerea lentă. 
Fără acest martor şi fără privirea aceasta, mi-aş fi 
îngăduit cel puţin o amăgire. Mi-o interzicea însă bucuria 
avidă din clipa cînd ochii lui treceau de la Angela la mine; 
de la ea, la Guguf; de la el, la Nadia Yologhin; de la 
Dickie Hood, la Angela. 

Sclipirea se aprindea în pupile pe măsură ce înainta de 
la unul la altul, ca şi cum de la fiecare sorbea o mai 
proaspătă tărie de viaţă. Ce descoperea la toți? Ce exista 
încă invizibil pentru noi şi de-o demonică încîn- tare pentru 
dînsul? 

Am plecat la începutul lui martie. Nici n-am cutezat să 
încerc o împotrivire. Încă o telegramă din ţară, încă un 
ordin de vînzare — penultimul după cum m-a vestit 
avocatul —, încă un carnet de cecuri pentru băncile 
Orientului şi Levantului. Angela arăta un neastîmpăr şi o 


128 


voioşie copilărească. O săptămînă cît au ținut preparativele, 
am fost din nou fericiți, ca în timpurile dintii. 

— Ce zici de pălăriile acestea, Ciufulici? Şi de toaleta 
aceasta de seară? Şi de costumul acesta alb?... 

În porturile de popas, palasurile, restaurantele şi dan- 
cingurile sînt aceleaşi oriunde; abia cu un vag surogat de 
culoare locală şi cu alt accent în franțuzeasca internațională 
a chelnerilor. Iar pentru aceste nopţi, pentru cele treizeci de 
plaje, pentru atîtea excursii, cum mai putea să fie 
suportabilă oare garderoba demodată a unui sezon expirat? 
A înțeles-o aceasta şi Ciufulici, şi Ciufulici a fost din nou 
fericit o săptămînă. Ochii de azur ai Angelei au aţipit toate 
îndoielile, au alinat ceasurile de nesomn şi de panică. 

— Ciufulici, spune drept, dacă ar fi să alegi între mine 
şi Nadia, ai sta la îndoială? 

— Nadia! Cine se gîndeşte la Nadia? 

— Totuşi s-a gîndit cineva, de vreme ce merge cu noi... 

Am început să rîd. 

— Dar eşti absurdă, Ange! Sîntem invitaţii lui Dickie, 
nici nu ne-am urcat pe bord, şi iată că am şi început să-i 
discutăm gusturile şi să-i contestăm dreptul de a-şi com- 
pleta lista după pofta lui. Nadia... 

Angela îmi astupă gura cu palma trandafirie: 

— Nu-mi vorbi şi tu despre Nadia!... A devenit plic- 
tisitoare toată povestea aceasta... Nu fac un pas: Nadia! Nu 
intru într-o casă: Nadia! Nu începe cineva să-mi vorbească: 
Nadia! 

I-am desprins mîna de pe buze, sărutînd-o din vîrful 
unghiilor pînă la cot. Pornirea aceasta împotriva Nadiei 
Vologhin nu-mi displăcea. Era o dovadă de iubire. O irita 
prezenţa ei. O irita din pricina mea: se temea pentru mine. 

M-am apărat cu ipocrizie: 

— Ange, mai întîi n-am început să vorbesc eu despre 
Nadia... Tu m-ai întrebat. Eu am răspuns. Şi pe urmă, nu 
pricep ce te-a făcut s-o iei în pripă, aşa, din senin. Vă 
ştiam prietene foarte, foarte bune... 

— Prietenia femeilor! rosti Angela cu scepticism. 

— În orice caz, are şi ea drept acum, să exclame măcar 
cu tot atîta dispreţ: prietenia femeilor! După prietenia pe 


129 


care i-o arăţi de cinci minute, o pling dacă-şi face cumva 
vreo iluzie... 

— Nu e nevoie s-o plîngi tu. Are cine s-o consoleze. 

M-am ridicat într-un cot, suspinînd cu o resignare, în 
intenția mea, foarte comică: 

— Ştiu! am oftat. Are cine s-o consoleze. Din neferi- 
cire... 

— Ce vrei să spui cu asta? mă întrebă Ange, cu o 
imperceptibilă încruntare între sprîncene. 

— Nimic nou. Ceea ce vede şi ştie o lume întreagă. 
Guguf... 

Am terminat cu un gest de admirație şi de dezolare, 
menit să înlocuiască orice comentariu şi să ațîțte gelozia 
Angelei; fiindcă îmi mărturiseam, atît de sfruntat, o atît de 
calculată şi vădită după judecata mea pizmă pe norocul 
amicului meu Guguf. 

Angela aşteptă. Efectul meu era ratat. Aşteptă fără nici 
un semn de scandalizare. Nu gelozia mea putea să-i 
provoace un dram măcar de gelozie. Ce se petrecea în mine 
şi cu mine, era lipsit de orice interes. 

— Fi, ce e cu Guguf? întrebă cu indiferență. Ştii ceva 
de la el? 

— Mai este nevoie să ştiu ceva de la Guguf? El e prea 
discret ca să-şi divulge aventurile... Deşi de data aceasta 
discreția lui, oricît ar fi de lăudabilă, nu mai poate să apere 
secretul lui Polichinelle...“ 

Am tăcut amîndoi un timp. 

— Ange! i-am apucat mîinile tîrziu, cuprins de remuş- 
care. E cea mai mare stupizenie, dacă-ți imaginezi că m- 
am gîndit vreodată la Nadia... Pentru mine nici nu există. 
Uită-te în ochii mei şi spune că nu poți crede că eu... că 
Nadia... că între noi... în fine... 

Angela surîse cu o tristete venită de departe şi îşi 
dezveli privirea albastră, de sub genele răsucite şi lungi. 

— Bine — bine! Te cred şi fără atîtea jurăminte. Nici 
nu era vorba despre aceasta. Nici nu mă gîndeam la tine... 

— La Nadia atunci? m-am grăbit din spirit loial şi 
cavaleresc să-i iau apărarea. N-ai dreptul, Ange, să bă- 
nuieşti aceasta. De o lună jumătate, de cînd o cunosc, o 
singură dată nu m-a provocat cu o privire, cu o vorbă, nu 


130 


m-a încurajat măcar în glumă... Orice poți să crezi despre 
dînsa. Dar nu e o femeie care să se amuze flirtînd cu 
bărbaţii prietenelor... 

Angela îmi astupă din nou buzele cu latul palmei: 

— Opreşte, Ciufulici! Eşti de-o candoare! De-o can- 
doare... Ai fost născut să fii soţ. Apropo! Ne-a adus pa- 
şaportul. S-a făcut şi aceasta. 

Am răsucit paşaportul pe o față şi pe alta, cu o legitimă 
curiozitate. Era cum îl făgăduise Eliazar. Nu lipsea nimic, 
fotografii, semnături, sigilii, vize. 

— Dar e un fals Ange/... Sîntem trecuţi aci soţ şi soție. 
Oricine poate să ne tragă la răspundere. 

— Cine? Aş vrea şi eu să-l văd, cine e acel oricine! 
strînse din umeri Angela. Pune-l în buzunar şi caută să nu-l 
pierzi... 

Femeile n-au avut niciodată prea dezvoltat simţul de 
respect al legii şi nu prea cunosc teama de răspundere 
pentru călcarea legii. Dau totul pe socoteala destinului. 
Indiferenţa  inconştientă a Angelei îmi păru aşadar 
deopotrivă de firească şi de scuzabilă. Dar eu?... Eu ştiam 
ce înseamnă un paşaport fals, şi totuşi l-am primit după 
această slabă împotrivire, l-am pus în buzunar şi i-am purtat 
grijă să nu-l pierd. 

Ideea venise de la Eliazar. Numai ei trei, Bibia, Guguf 
şi Eliazar, cunoşteau adevărata noastră situaţie. Ne în- 
fățişasem tuturor celorlalți drept un tînăr menaj în bună 
orînduială cu registrele stării civile. Pentru Dickie Hood, 
pentru Nadia Vologhin, pentru cele o duzină de prieteni şi 
trei duzini de cunoscuţi nu mai puteam da  îndărăt. În 
călătoria cu popasuri în treizeci de porturi şi în opt ţări, 
paşaportul era un document de treizeci de ori indispensabil. 
Adică paşapoartele... Al meu pe un nume, al Angelei pe 
altul. Deci i-am împărtăşit lui Eliazar această îngrijorare, 
agățîndu-mă de un asemenea obstacol bineve-nit ca să pot 
renunţa la plimbarea de alții voită şi de alţii hotărîtă. Eliazar 
a strîns din umeri ca şi Angela adineaori. Mi-a cerut 
paşaportul cel adevărat; astăzi îl preschimbase cu acesta 
mincinos. 

Poate la simplitatea cu care îl acceptasem, se gîndea în 
dimineața plecării, cînd ne-a întîmpinat pe punte cu o 


131 


metalică sclipire de satisfacție în ochi. Capitulam şi acum. 
Ştia că am să primesc orice; că întrucît mă priveşte, toate 
pariurile lui nu mai pot da greş niciodată. 

Îşi modificase şi dînsul ceva din identitate. Dar era o 
remaniere mult mai inofensivă. Îşi înlocuise pălăria cu o 
şapcă albă de căpitan de bastiment; lepădase hainele de 
culoare incertă şi de venerabilă vîrstă, ca să îmbrace un 
costum mai arătos, deşi nu mai puțin antic şi cu buzunările 
nu mai puţin lăbărțate. Tîrîse un geamantan de pînză roş- 
cată, jerpelit şi fără încuietori, încins cu o curea încrucişată 
ca un mizer bagaj de emigrant. Acestea toate nu l-au îm- 
piedicat să se instaleze în scaunul de doc cel mai conforta- 
bil, să-şi rezerve hamacul prins la cel mai bun loc, să dea el 
ordine stewardului, sfaturi căpitanului şi să împartă pa- 
chete de țigări mateloţilor — bineînţeles din ţigările noastre. 

Mai impunătoare fusese lada de cărți. Cadoul lui Dickie 
Hood. Eliazar avea să-i samene conținutul în mare, volum 
după volum, pe urmele lui Ulise, în capul sirenelor invi- 
zibile, pe măsură ce fiecare lectură avea să le dovedească 
nevrednice de raftul unei biblioteci. 

Trei luni, iahtul „Eros” a făcut înconjurul Meditera- noi, 
navigînd aproape de ţărmuri; cînd austere, calcaroase şi 
tragice în grandoarea promontoriilor fortificate cu creneluri; 
cînd încărcate de vegetaţie luxuriantă şi multicoloră, ca o 
vitrină de florărie. 

Ne deşteptam dimineaţa într-un golf de o curbă elegantă 
şi voluptuoasă, cu marea neclintită de sidef şi cu malul 
festiv pavoazat de trandafiri şi oleandri, de mimoze şi 
iasomii, de garoafe şi cactuşi. 

Ancoram seara în porturi tixite de catarguri şi carene, 
abia deschizîndu-ne trecerea printre bricuri şi goelete, 
vapoare bătrîne şi negre sosite din mările Indiilor, tartane şi 
balancele, corăbii greceşti ca triremele frescelor antice, 
purtînd la pupă statui poleite şi numele unei zeități din 
Olimp. 

O dată marea era de cobalt. Altă dată era de indigo. 

Uneori soarele asfințitului scăpăra pe un promontoriu 
de profir roşu, într-o atmosferă lividă şi prăfoasă, ostilă şi 
violentă. Alteori arşiţa nămiezii juca miraje de oglinzi răs- 
turnate, deasupra unui țărm cu livezile de măslini şi lămii, 


132 


de eucalipţi şi agave, coborite pînă la tivul de velur al 
nisipului. 

Marsilia, poarta orientului, cu statuia Fecioarei bine- 
cuvîntîind depărtările apelor de pe înălțimea Catedralei 
Notre-Dame de la Garde. Barcelona luminată de ghirlăn- 
zile lampadarelor ca într-o veşnică sărbătoare nocturnă. 
Neapole cu craterul Vezuviului fumegînd roşu în coastă. 
Trustele ne-au primit cu mulțimea lor împestrițată şi zgo- 
motoasă cu aceleaşi modulaţii de cînt, cu aceleaşi dialecte 
muzicale, vocalizate, împroşcînd jerbe de imagini şi risi- 
pindu-se într-o mimică extravagantă, care dramatiza vîn- 
zarea unui pieptene de bagă şi aduna zece spectatori pasio- 
nați la tîrgul unui colier de mărgean. Tustrele se răsfăţau în 
soare scînteietor şi într-o mare splendidă, apăreau din larg 
într-o feerie de arhitectură şi de vegetaţie subtropica-lă; 
erau cetățile de basm şi de vis, de romanțe şi de remi- 
niscenţe literare, de mandolină şi de chitară. Tustrele, cînd 
păşeam mai adînc în cartierele vechi, ne dezvăluiau ulce- 
rele ascunse şi triste, populația viermuind în mizeria sordi- 
dă, cumătrele cu sînii fleşcăiți şi cerşetorii ologi, ulițele în- 
guste unde n-a pătruns soarele niciodată, clădirile leproa-se, 
gunoaiele fermentind în praguri, porticele umede, spe- 
luncile abjecte, bordelurile de marinari, fetiţele de zece ani 
oferindu-se cu dezgustătoare indiferență animală, pentru un 
tarif repede redus, în lire, în franci sau pesetas. 

Dickie Hood lepăda pumni de monedă pe trotuarele 
Jegoase, arunca în aer o ploaie de nichel, de argint şi de 
bronz, desfătîndu-se cu hohote guturale de rîs la încăierarea 
copiilor goi şi pîrliți de dogoarea solară. 

Eliazar născocea alt joc, mai puţin inocent. Alegea din 
pumn o monedă de argint şi o înfigea în gunoi, în lăturile 
străzilor, în excrementele cîinilor: 

— Culege-o de aci! Şi nu cu mîna, cu dinţii! 

Copilul nu ştia ce să creadă. Privea cu îndoială, apela la 
noi să-i fim într-ajutor. 

— Nu vrei? Bine. Pleacă. Vino tu! 

Şi se găsea întotdeauna, nu unul, ci zece, să îngenun- 
che în balta cleioasă, întrecîndu-se între dînşii şi zgîrii- du- 
se, pentru a smulge mai repede cu dinţii din murdărie, banul 
sclipitor de argint. 


133 


— Hehe! 

În ochii unui asemenea copil, am văzut odată o ură mai 
teribilă chiar, decît aceea din ochii lui Eliazar cînd se credea 
neobservat. 

Copilul îşi ştergea buzele cu dosul palmei: se cunoştea 
că abia îşi poate stăpîni un spasm de vomitare. Strînsese 
mai întîi pleoapele să nu-l podidească plînsul. Cînd se simți 
stăpîn, ridică privirea la Eliazar şi n-o mai desprinse. Parcă 
voia să-l țină minte pentru totdeauna, ca să-l aştepte mai 
tîrziu, pînă la sfîrşitul vieţii, şi să-i plătească această dintîi 
spurcare şi umilință. 

Ochii lui Eliazar s-au încrucişat cu privirea aceea. S-au 
confruntat şi s-au străpuns. lar cel care a plecat întîi ochii în 
pămînt a fost Eliazar, nu copilul. 

— Hehe! rînji. Ai şi învăţat să urăşti, jigodie? Aceasta 
îmi place... N-ai să uiţi de-acum în veci vecilor, şi mă 
bucură că ai învăţat-o de la mine... Haide, vino aci! Ține 
de aci. 

Întindea pumnul plin de monede. 

Copilul îi zvîrli în obraz banul cules cu dinții din 
scîrnăvia străzii, îi întoarse spatele şi, cu fruntea rezemată 
în perete, izbucni într-un plîns care-i zguduia pe el cămaşa 
albastră şi sfîşiată. 

Am vrut să mă apropii, să-l dezmierd şi să-l împac; să-i 
cer iertare pentru toți. 

Eliazar mi-a prins mîna şi mi-a retezat calea. 

— Lasă-l! Mai tîrziu are să-mi mulțumească mie, nu 
tie! 

Apoi făcu semn unui taximetru. 

Cerceta dinainte adresa tuturor temnițelor şi pleca 
singur, să ducă ocnaşilor un balot enorm de tutun, plătit de 
astă dată de dînsul, nu de Dickie, de Guguf ori de mine. Era 
singura oară cînd nu ne cerea nimic rînjind; singura oară 
cînd la întoarcere ne uita pe noi, ca să privească undeva, 
depărtat şi absent, dincolo de universul ostil. 

Nadia şi Angela soseau mai tîrziu, odată cu închiderea 
magazinelor, încărcate de pachete, cutioare, coşuri, flacoa- 
ne; nerăbdătoare să ne exhibeze achiziţiile, să ne afle 
părerea, să mai încerce, pe deget, la gît sau pe braţ, inelul 
cu montură exotică pe care n-au să-l poarte niciodată, 


134 


brăţările cu incrustaţii de email de care se vor plictisi a doua 
zi, colierele de chilimbar, mărgean, bagă sau cristal de 
stîncă; tot ce pentru ele însemna „culoarea locală”. Căci 
pentru orice femeie, fiecare oras de pe glob e situat într-o 
altfel de planisferă, ignorată de noi; marcată pe hartă cu 
altfel de semne conventionale ignorate de cartografi, după 
specialităţile de bijuterii şi mătăsuri, de blănuri şi ciorapi, 
după strălucirea vitrinelor şi faima croitoreselor; tot aşa 
cum, pentru Dickie Hood, harta politică a Europei era 
înlocuită prin una a specialiştilor de vinuri: Valdepanasul 
spaniol, vinul de Aragon şi de Priorata, de Rioja şi Ali- 
cante, jerezul, malaga, moscatelul, manzanilla sau amonti- 
llado; vinurile Italiei, albano şi frascati, capri şi lacrima 
Christi, fallmo şi vino santo al Calabriei, muscatul de 
Siracuza şi nasco, vinul Sardiniei cu parfum de tockai şi 
cotnar. 

Ne întorceam în port sau la hotel să schimbăm vesmin- 
tele de seară; ne prindea ora trei sau patru după miezul 
nopții într-un dancing cu jazz, şampanie şi cocteiluri; Guguf 
dispărea la un Club sau un Cerc, să revină într-o jumătate 
de oră, fără să-i putem ghici de pe obrazul veşnic surizător 
şi amabil dacă a pierdut sau a cîştigat zece ori douăzeci de 
mii de franci, de lire sau de pesetas, pe Dickie, cu 
plastronul cămăşii sifonat şi cu şuvita de păr căzută pe ochi, 
îl conduceam la ieşire, mai mult sau mai puţin de subsuori; 
iar a doua zi dimineaţa plecam mai departe, într-o lumină 
triumfală, pe o mare străvezie unde se vedeau peştii în 
adînc, vislind cu indolenţa graţioasă a estampelor lui 
Hockusai. 

Valencia del Cid, cu parfumul de iasomie şi aroma de 
portocale; noaptea de atunci cu semiluna agăţată pe mătasea 
cerului ca un vechi suvenir al stăpînirii maure; suspinul 
chitarei şi vîntul întorcînd deodată miasma umedă a 
orezăriilor, ca să ne scuture ca un fior lugubru de 
putreziciune... 

Pe urmă au fost cetățile moarte ale Africii: ruinele 
romane şi cartagineze, cetățile islamului invadate de nisi- 
puri, măcinate de vînturi arzătoare, scăldate în lumina albă 
ca zăpada — scheletele lumilor dispărute. Terme şi temple 
romane, circuri şi piscine sleite, necropole creştine din 


135 


veacurile dintii, mormintele de episcopi şi moscheele cu 
mozaicuri arabe: cît le-am dorit, cum le-am visat! 

Cît le-am dorit, cum le-am visat, altădată, în anii puri ai 
adolescenţei! 

Pelerinajul atît de dorit, atît de visat; pelerinajul acesta 
era acum numai un supliciu. 

Nici acolo, nici spre sfîrşitul călătoriei, cînd ne-am 
apropiat de stîncile cretoase ale Greciei, incandescente sub 
cerul de cristal, nici la gurile Nilului, nicăieri nu m-a părăsit 
privirea intolerabilă. 

Au fost nopți înstelate, cînd înfăşurat în pardesiul 
subţire, rămîneam singur pe punte, ca să nu le aud glasul lor 
dinlăuntru: rîsul alcoolizat al lui Dickie, rîsul Angelei, 
vocea lui Guguf, cîntecul la clavir al Nadiei. Credeam că 
uit. Mă scufundam în vasta pustietate albastră, calmă şi 
legănată în balansul valurilor. 

O stea a căzut în mare. Alta. Şi calea lactee, în zaimful 
ei luminos, mai avea încă de unde scutura un milion de 
milioane de stele... 

Credeam că uit. 

Umbra se înălța neagră lîngă mine, sosea fără să-i aud 
paşii îi simțeam mai întîi ochii sfredelind întunericul 
albastru. Şi numai după aceea, îi auzeam glasul. 

— Hehe! Aci erai? Ce noapte!! Nu? Ce mare! Nu?... 
Cînd te gîndeşti că e destul un singur pas deasupra balus- 
tradei... Haide! Lasă gîndurile acestea de sinucigaş; nu sînt 
pentru tine. Vino cu noi... Te cheamă Dickie. Te cheamă 
Angela... Angela ta cu ochi de azur. Hehe! 

Ah! rîsul acela împlîntat întotdeauna ca două lovituri 
repezi şi sigure de cuţit: hehe! 

Pe drumul întoarcerii, într-o seară cu vînt parfumat 
dinspre țărmul Siciliei, a căzut asupra noastră un stol ostenit 
de rîndunele. Pe punte, în cabine, în sala de mîncare, pe 
frînghii şi pe barele de alamă, pretutindeni au pus stăpînire, 
cu foşnetul lor mătăsos de aripi, cu piuitul lor slab şi 
îmblînzit. 

S-ar fi spus că pentru o singură dată, între făpturile 
acelea sperioase şi pline de mister şi între noi s-a încheiat 
un armistițiu. Se lăsau prinse în pumn, dezmierdate cu 


136 


degete uşoare, scînceau cristalin şi ne priveau neînfrico- 
şate, cu ochii lor mici şi lucioşi, negri ca mărgelele negre. 

Erau rîndunelele noastre de acasă. A doua zi aveau să 
pornească spre cuiburile lor, de la noi, aducînd cu ele 
primăvara pajiştilor. 

Am dus trupul mic din palmă la obraz, să-i simt alin- 
tarea dulce a penelor şi bătaia ostenită a inimii. M-am întors 
s-o apropii şi de obrazul Angelei. N-avea ce face cu dînsa. 
Tinea alta în palmele ei făcute cupă. Şi Dickie Hood... 

Dar se pot spune acestea? Se pot spune, cînd ai avut 
laşitatea să le suporţi? 

Oricît de repede m-am răsucit la loc, să-mi păstrez 
amăgirea că nu văd şi că nu ştiu; am simțit apăsînd asu- 
pră-mi privirea lui Eliazar. Şi am înţeles din cruzimea aceea 
lucidă a ochilor că el cunoştea de mult ceea ce a fost pentru 
mine la început numai o vagă bănuială şi devenise acum o 
siguranță atroce. 

Eliazar aruncă volumul sfîrşit în mare. Răsturnat pe 
scaunul de pînză, îmi făcu semn: 

— Hehe! Ce fel de ţigări ai astăzi, Ciufulici? 

Pasărea a căzut din mîna mea, grea ca o pasăre moartă. 


X 


VILA AZUR-EDEN 


137 


La începutul călătoriei noastre, cea dintii noapte am 
petrecut-o la Toulon, port militar vestit prin viermuiala 
fantasmagorică de marinari şi soldaţi coloniali, de turişti şi 
de hamali, de negri şi indochinezi, de arabi şi de creole, de 
văcsuitori de ghete şi negustori ambulanți, de apaşi şi ofi- 
teri; port celebru în Franţa şi în toată Mediterana, pe toate 
mările şi oceanele, prin casele cu felinarul roşu şi perde-lele 
trase, închizînd mostre feminine de toate rasele şi culorile, 
de toate națiile şi graiurile, pentru soldații şi gradele lor pe 
mare şi uscat. 

La Şanhai, la Canton, la San-Francisco, la Liverpool şi 
la Yokohama, la capul Tasmaniei şi în insulele Marchize, la 
Brăila şi la Buenos-Aires, pretutindeni unde se întîlnesc doi 
mateloţi sau doi căpitani de vas este cu neputinţă ca din 
primul ceas şi de la al treilea pahar, amintirile lor să nu se 
întoarcă la tavernele Toulonului, la femeile lui: japoneze cu 
ochi oblici şi piele lucie, englezoaice albe ca zăpada, 
negrese cu părul încîlcit ca sîrma de frecat parchetul, 
italience cu sînii opulenți, spaniole gata să-ți scoată ochiul 
cu o scoică la cea dintii ofensă, țigance şi vieneze, rusoaice 
şi suedeze, indiene şi circaziene, toată recolta de carne vie 
din cele cinci contineme mînată în ţarcul abatorului de aci, 
tot aşa de organizat ca uzinele firmei „Jonas David Hood 
and Co Ltd.” din Chicago. 

După masă, Eliazar m-a rechiziționat: 

— Mergi cu mine. Inventezi un pretext şi plecăm. 
Mergi să vedem căţeaua. 

— Căţeaua? 

— Da. Căţeaua. „La chienne”. Aşa-i spune toată lumea 
aci. E o celebritate pe tot litoralul. N-ai citit cartea lui 
Michel Georges-Michel, Nouvelle Riviera?“ Hehe! Pe ce 
lume trăieşti? 

Nu citisem cartea lui Michel Georges-Michel, cronica- 
rul cel mai la modă al Rivierei şi succesorul cel mai de duh 
al lui Jean Lorrain”. Dar am mers după Eliazar. 

Pe drum m-a lămurit despre ce e vorba. Poate un caz 
numai de domeniul doctorului Freud. Poate ceva mult mai 
lugubru şi crunt. 


138 


„La chienne” era o femeie încă tînără, cu un cap superb 
şi fascinator de meduză, crescută în cel mai aristocratic 
pension de călugăriţe şi purtînd un nume foarte cunoscut în 
lumea finanțelor şi a politicii. Bogată, frumoasă, tînără, 
adulată, cu hotel particular aproape de Etoile, cu zece 
servitori la poruncă şi cu lojă la Operă, n-ar mai fi avut 
nimic de cerut vieţii, care-a primit-o de cînd a deschis ochii 
în culcuş de puf şi mătase. După al doilea an de măritiş, o 
anonimă binevoitoare o informează că bărbatul o înşela în 
dreapta şi în stînga, cu prietenele, cu femei de pe stradă, cu 
fata din casă, cu figurante de teatru, cu vînzătoare de 
magazine. Nu i-a trebuit mai mult de-o săptămînă ca să se 
convingă că scrisoarea nu minţea. A cumpărat un revolver 
să-l împuşte şi să se împuşte, ca orice banală dramă conju- 
gală. Pregătise totul. Îl aştepta... Dar aşteptînd a găsit ceva 
mai bun. O răzbunare mai cruntă... A închis revolverul în 
sertar, a consultat un amă-nunțit ghid al Parisului, pe care 
pînă atunci îl ignorase. A şters urmele lacrimilor, cu pudră 
şi roşu, pe urmă a plecat să se ofere la diferite case de 
rendez-vous; faimoasele case pentru femeile de la ora 
cinci. Şi fiecărui client, după ce se îmbrăca, îi restituia 
banii: „Îl cunoşti pe X?... Ai auzit de el?... Deputatul, 
armatorul, directorul şantierelor de la... Eu sînt nevasta lui. 
Oricînd vrei să mă vezi, dă-mi un telefon. Nu uita; adresa 
noastră e strada... numărul telefonului e: Etoile atîta şi 
atîta... Mai caută prieteni. Cît mai mulți prieteni!...” 

Doi ani a aşteptat să vină bărbatul la ora cinci şi s-o 
ucidă. N-a venit. Din laşitate, sau din dezgust, sau din re- 
muşcare, n-a venit. 

Atunci „la chienne” a plecat în porturile unde armatorul 
şi directorul şantierelor era încă mai cunoscut, s-a angajat în 
casele cu felinar roşu pentru soldaţi şi marinari. Michel 
Georges-Michel o găsise la Marsilia. Acum se strămutase 
aci, în portul cel mai activ în asemenea mese-rie, unde nu 
exista şomaj, zi şi noapte. 

— Hehe! Ce zici de asta? Numai o femeie putea să 
descopere aşa ceva! Adevărată căţea! Hehe!... Am ajuns. 

Un marinar beat, numai în tricoul vărgat şi în şalvarii 
largi, cu gâtul şi cu brațele tatuate, se împleticea coborînd 


139 


scările. Se rezemă de perete şi ne făcu un semn cinic, de 
admiraţie şi de încurajare: 

— Vă duceţi şi voi?... Nu pierdeţi ocazia. O! E teribilă 
cățeaua... Mie unul, mi-a... 

Sfirşitul s-a pierdut într-un sughiț. 

Femeia ne aştepta în uşă, cu părul ei superb inelat 
încadrîndu-i figura cu ochii lungi şi verzi, într-o adevărată 
coafură de meduză mitologică. 

— Intraţi mai repede! Haideţi, că n-am timp de 
pierdut!... 

— Căţea! îi rosti Eliazar în urechi, în loc de ziua bună, 
ca şi cum ar fi cunoscut-o de cînd lumea. 

— Cîine! îi răspunse femeia surizînd flatată, ca şi cum 
l-ar fi cunoscut de cînd lumea. 

Pe masă se afla un vraf de ziare şi reviste ilustrate. În 
rame răspîndite pe toate mesuţele şi agăţate în toate un- 
gherele, o puzderie de fotografii: acelaşi ins, în haină de 
solemnitate cu decorații atîrnînd la reverul fracului şi cu 
marele cordon al legiunii de onoare peste plastronul scro- 
bit; în uniformă de ofiţer combatant; la un dejun cîmpe-nesc 
alături de amfitrioana noastră de astăzi, dez- mierdîndu-i 
mîna; la un birou şi între lucrători într-un decor de şantier 
naval. Deasupra patului acelaşi portret, mărit, în ramă 
groasă de lemn exotic. 

Surîsul de pe toate aceste fotografii, sigur de sine, sa- 
tisfăcut şi scrutînd orgolios viitorul, era sinistru în camera 
cu ustensile de higienă intimă, rînjite în evidenţă, pro- 
fesional. 

— Bărbatu-meu! îl recomandă repede şi triumfală fe- 
meia, temîndu-se poate să nu ne scape povestea. Aţi auzit 
de el? Deputatul, armatorul, directorul şantierelor de la... 
Fără mine, era acum ministru... Uite-l şi aci, şi aci, şi aci... 

Spunînd, răvăşea ziarele şi revistele ilustrate. Acestea 
datau mai de curînd. După ce ştiuse... Un om căzut, cu ochii 
scufundaţi în găvanul orbitelor, cu rîsul stins, cu o apatie 
sfişietoare în figura devastată. 

— Hehe! se miră cu încîntare Eliazar. Aşadar domnul 
aceasta, şi aceasta, e unul şi acelaşi? Bravo!... Cîţi ani au 
trecut între ăsta (arătă portretul solemn din perete) şi ăsta? 


140 


(arată fotografiile mizerabile din ziare şi reviste). Cît ţi-a 
trebuit să-l aduci aci? 

— Patru ani! La 8 mai se împlinesc patru ani, răspunse 
femeia cu o precizie de dată istorică. 

— Hehe! Căţea! 

— Haha! Cîine! 

Se vedea bine că se simțeau din acelaşi sînge şi că se 
apreciau. 

Eliazar nu se mai sătura privind, confruntînd fotogra- 
fiile, respirînd lacom, cu nările subțiri, mirosul animalic şi 
respingător. 

— ŞI el ce face?... Ştie?... 

— Îi scriu în fiecare zi. Îl anunţ câţi. Am un carnet şi îi 
însemn pe toți! răspunse cățeaua cu un rîs răguşit, de 
dezmăţ, băutură şi boli. 

Începu să-şi lepede capotul cu flori roşii şi negre. 

— Nu rămîneţi amîndoi? 

Am fugit. 

Eliazar a rămas. 

În uşă m-am ciocnit de alţi doi, care aşteptau fumînd ca 
la un ghişeu închis: un tiralior senegalez şi un marinar cu o 
pată oribilă în obraz, de arsură sau de vreo necunos-cută 
boală tropicală. 

Am cumpărat în drum, de la o librărie, cronicile lui 
Michel Georges-Michel. Nimic nu era născocit. Cu dife- 
rența că Michel Georges-Michel căuta o explicație — iste- 
rie, viciu sau altă etichetă patologică — acolo unde nu 
exista nici o explicație; cu diferența că el mai spera să apară 
într-o dimineață soţul şi s-o culce cu un glonţ, sigur de 
verdictul de achitare al juraţilor, pe cînd eu ştiam că nu se 
mai poate. Că dacă n-a făcut-o din ziua dintii cînd a 
ştiut, n-are s-o mai facă niciodată. 

Atunci mi se părea josnic şi laş, un om care s-a re- 
semnat să trăiască asemenea oroare. Acum găsesc mai logic 
şi poate eroic. Omul acela ispăşea ceva. O justiție 
monstruoasă, dar o justiție. El fusese vinovatul. Femeia 
numai se răzbuna, tot aşa cum nu-mi amintesc ce ducesă 
din veacul de mijloc, cînd şi-a ucis rivala, a închis cada-vrul 
în sicriu de sticlă şi l-a aşezat în picioare, în camera de 
dormit, lîngă pat, ca în fiecare dimineaţă, ea cu desfăta-re, 


141 


bărbatul cu groază, să constate descompunerea hîdă. „La 
chienne” născocise o răzbunare mai savantă şi mai 
drăcească. Atât şi nimic mai mult. 

Eu nu ispăşeam nici o vină, n-aveam de plătit nici un 
păcat, Angela nu-mi datora nici o vindictă (decît poate 
pentru crima că o iubeam orbit şi total) — totuşi am învăţat 
să accept zi de zi un chin şi o scufundare fără nă- dejde, mai 
crîncenă ca a armatorului solemn şi decorat, din portretul cu 
rama lată de deasupra patului de bordel. Acela ştia, dar nu 
vedea. Nu era osîndit la prezenţa de fiecare ceas. Se afla 
înlocuit prin fotografiile multiple, dar inani-mate. Ochi 
morţi de carton. Tortura lui era abstractă şi îndepărtată: 
putea s-o respingă, putea s-o ignore. 

Eu ştiam, vedeam, asistam; fără tăria nici unei împo- 
triviri, fără curajul să mă smulg şi să fug. 


„Eros” ne-a adus îndărăt la Cannes. 

Bulevardul Croissetei era deşert, palasurile închise, 
restaurantele mute. Se făceau pregătiri pentru sezonul de 
iulie, august şi septembrie, în vreme ce oaspeţii obişnuiţi se 
călătoriseră spre Paris, spre Elveţia, spre plajele de nord ale 
Oceanului: Biaritz, Deauville, Dinard, Saint-Jean-de-Luz, 
Saint-Malo. 

Am plecat după dînşii. Ne-am întors peste şapte luni, în 
decembrie, cînd la Paris se stingeau becurile electrice la 
zece dimineaţa şi se aprindeau la trei după-amiază, într-o 
ceață umedă şi fuliginoasă, cu miros înăbuşitor de ulei şi 
benzină, în tusea de agonie a ftizicilor. 

Acum nu mai aveam nici un drept să aleg eu locul de 
şedere, hotelul sau vila, cum îmi puteam da cu un an în 
urmă cel puţin iluzia. Acum singura mea avere era auto- 
mobilul şi o rămăşiţă de cincisprezece mii de franci — mai 
era tovărăşia la garajul lui Bibia. Dar ce naiv mai putea 
crede în aşa ceva? Şi cine mai pomenea acum de numele lui 
Bibia? 

Avocatul din ţară făcuse un drum pînă la Paris, să se 
descarce de socoteli şi să-mi predea procurile. Nu şi-a 
permis să se mire de graba cu care am dus la sfîrşit, o 
ispravă unde alți moştenitori pun cel puţin cîţiva ani de 
laborioasă inventivitate. Umilit de această discreţie încăr- 


142 


cată de imputări, l-am asigurat că e în cea mai mare gre- 
şeală dacă îşi imaginează că am împrăştiat în patru vîn- tuii 
banii ceruţi de atîtea ori telegrafic. Îi plasasem aci. Intrasem 
în întreprinderi serioase. Mă servisem de sfaturile şi de 
influența amicului meu Dickie Hood. (Poate cunoştea firma 
din ziare? Fiul lui „Jonas David Hood & Co. Ltd.”). 

Minţeam de mîntuială, cu atît de puţină convingere, 
încât nici el n-a mai simţit nevoia să mă felicite, nici eu să 
mai insist. 

Şi totul s-a încheiat după vechea orînduială moldo- 
valahă, a strănepoţilor de mari-logofeţi şi de vornici, de 
hatmani şi spătari, pe care nu-i primesc slugă nici fostele lor 
slugi. 

Eu mai eram încă stăpîn. 

În resemnata mea năruire, primisem şi această josnicie 
din urmă, numai să nu mă alunge Angela, ca un străin 
netrebuincios şi netrebnic. 

Pentru ochii lui Dickie Hood, rămăsesem soțul de pe 
paşaportul falsificat. 

Poate un asemenea amănunt dădea altă savoare, de 
adulter, unei cuceriri care ar fi pierdut altfel tot farmecul şi 
ar fi însemnat o aventură banală. Eu eram soțul. Eram 
imbecilul. Mă bucuram de privilegiul atențiilor şi simpatiei 
pe care o arată întotdeauna amantul soțului înşelat. 

Angela descoperise ea vila, o vilă întreagă, o angajase, 
făcuse preţul; eu plătisem chiria pe întreg sezonul. Dar 
plătisem cu banii de la ea. Nu întrebam mai departe de la 
cine. 

Cînd mi-am muşcat buzele, s-a aşezat pe genunchi şi 
mi-a despărţit părul de pe frunte, să-mi pună sigiliul roşu al 
sărutului. 

— Să nu întrebi nimic, Ciufulici! Să nu spui nimic! Îmi 
dau seama acum. Te-am ruinat... Nu ştiu cum a fost... Tu 
eşti de vină. Da-da! De ce te uiţi aşa la mine? Tu eşti de 
vină! Nu mi-ai spus-o niciodată. Nici nu mi-ai dat a înţelege 
măcar. Noi, femeile, trăim într-o ignoranță absur-dă a 
acestor detalii. Cînd ne dăm seamă, e prea tîrziu. Dar pentru 
mine şi tine, nu e prea tîrziu. Vom repara totul. Se va repara 
totul... Avem să economisim. Avem să punem laoparte şi, 


143 


cînd se va termina sezonul, plecăm undeva retraşi, să nu ne 
ştie nimeni. 

Avem să economisim! De unde! Cu ce preţ? 

Totuşi acceptam şi aceasta. 

Ochii Angelei, ochii ei de azur, îmi topeau orice în- 
cercare de împotrivire. Şi m-am dus să plătesc şi să semnez 
contractul. 

Se numea Vila Azur-Eden. Douăsprezece camere cu 
şase încăperi de baie două holuri imense, privelişte la mare, 
grădina pînă la țărm, cu stînca retezată direct în valuri, 
patruzeci de palmieri înşiraţi de jur împrejur, rondurile de 
garoafe şi de petunii, chioşc, radio, plaja noastră şi o sută de 
mii de franci chirie pe trei luni, cu tot cu grădinar, servitori, 
bucătar, tacîmuri. Se putea desco-peri ceva mai nimerit 
pentru un om cu singura avere cincisprezece mii de franci 
în buzunar, o dată pentru totdeauna, şi fără nici o profesie 
pînă la sfîrşitul vieţii? 

Fireşte, l-am invitat pe Dickie Hood la noi. Şi pe 
Eliazar. Nadia n-a putut să renunţe la apartamentul ei de la 
Carlton. Şi nici Guguf. Dar sînt în fiecare zi la noi şi în 
fiecare seară, după ce se termină reprezentațiile de la 
Cazino, după ce Guguf pierde sau cîştigă cîteva fise de zece 
mii de franci. 

După ideea lui Dickie, am făcut o provizie de vinuri şi 
de şampanie în pivniță, mărcile şi recoltele cele mai 
faimoase. După ideea lui Guguf, am făcut o provizie de 
cărți de joc, de sabouri*, de jetoane, pentru partidele ino- 
fensive, de distracție, cînd conversaţia lîncezeşte şi nu 
găsim altceva mai inteligent ca să ne omorîm timpul. 

Eliazar a ales camera cea mai strîmtă şi mai întune- 
coasă. Servitorii casei spun că n-a fost locuită niciodată. 
Aceasta nu-l împiedica pe Eliazar să se simtă mai mulţumit 
ca oriunde şi mai ales nu l-a împiedicat să-i dea, în trei zile, 
exact acelaşi aspect cu al încăperii de la hotelul lepros din 
dosul Azilului Evanghelic. Cărţi şi ziare înşirate direct pe 
podea, de jur împrejurul pereţilor. Cutii goale de ţigări, 
mucuri arse, chibrituri şi hîrtii mototolite: în trei zile totul a 
intrat în ordine. Eliazar nu dă voie nici unui servitor să 
intre, încuie uşa cu cheia şi zvîrle cărțile nevrednice pe 
fereastră afară, în rondurile cu garoafe şi mimoze. 


144 


Servitorii îl cred un savant şi un inventator. A mai locuit 
odată, la Vila Azur-Eden, un tip tot aşa de ciudat, rectorul 
unei universităţi din Anglia, căruia a venit să-i facă vizită 
acasă regele Suediei. Încît pentru dînşn, era sigur acum că 
dacă va intra pe poartă regele Suediei, sau al Danemarcei, 
sau maharajahul de Kapurtala cu mustăţile lui de tigru, sau 
Rajkumar Vyavsinh de Rajpiula, sau maharajahul Baroda, 
muritorul cel mai bogat de pe planetă — două sute de 
milioane franci francezi rentă — sau exregele Manuel al 
Portugaliei; era sigur deci, în cugetul lor, că vizita va fi 
pentru Eliazar, nu pentru noi. 

Deocamdată n-a intrat pe poartă nici un maharajah şi 
nici măcar un prinț rus dintre amicii atît de numeroşi ai 
Nadiei. Sîntem numai noi, între noi. Ca într-un ade-vărat 
eden. 

N-a sunat la uşă, să intre, nici Bibia. Mi-a trimis un 
răspuns să vin la el, să-l caut eu. ÎL uitasem, cum îl 
uitaseră sau păreau că-l uitaseră toți. M-am dus fără grijă. 
Ştiam că nu poate să-mi ceară nimic. Bibia m-a întîmpinat 
într-un prea frumos costum de culoarea ca- felei cu lapte, 
cu o cămaşă de culoarea stînjenelului şi o cravată 
superbă: roşie cu buline verzi. Ras proaspăt, cu obrazul 
dogorind încă de arsura briciului, dădea cele mai evidente 
semne de prosperitate. Mi-a prins mîna în laba-i enormă şi, 
după ce mi-a zguduit-o să mi-o scoată din umeri, m-a prins 
de după gît şi m-a îmbrățișat fră- ţeşte. Pe urmă, m-a 
îndepărtat cu amîndouă mîinile de umeri, să mă examineze 
de la distanță ca pe un manechin. Încruntă sprâncenele şi îşi 
împinse cascheta pe ceafă, cu un bobiîrnac. 

— Nu-mi place! declară. Nu-mi placi defel. Te-ai jigărit 
rău. Ţi-o spune Bibia! 

Am strîns consternat din umeri. Ce puteam să fac? 

— Şi Bibia are să-ți mai spună ceva. Sînt sigur că tot 
aşa te-ai jigărit şi la pungă. Îndrăzneşte să-i spui lui Bibia 
că nu! 

A doua oară am răspuns mut. De astă dată clătinînd 
consternat din cap. Ce puteam să fac? 

Bibia ridică pumnul păros, pentru care n-ar fi ajuns 
toată provizia de paste depilatorii a unei drogherii, şi 
amenință undeva în nevăzut, spre Vila Azur-Eden. 


145 


— Ah! Ghelica! Ghelica! Bibia te-a avertizat şi n-ai 
vrut să înțelegi!... Şi domnul Guguf!... Şi domnul Elia- 
zar!... Are să vă prindă odată Bibia aci în palmă, pe toţi, şi 
uite ce-are să rămînă din voi! 

Palma se lăți întîi imensă, să-i cuprindă pe toți, pe urmă 
pumnul se strînse gigant, să-i suprime pe toți, pe urmă îi 
lepădă la pămînt, îi călcă cu talpa şi Bibia îşi şterse palma 
asudată de fundul pantalonilor culoarea cafelei cu lapte. 

— Sfîrşitul are să fie acesta! Ţi-o spune Bibia! 

Asigurarea lui Bibia nu m-a consolat cu nimic, deşi 
acum pricepeam atîtea din cele ce zădarnic îmi dăduse să 
înțeleg anul trecut. 

— Mă urăsc toți, îmi destăinui Bibia prinzîndu-mi 
braţul, fiindcă m-am lepădat de dînşii şi m-am hotărît să 
mă fac om de ispravă!... Acum ştii ce-am vrut să-ţi spun şi 
de ce te-am anunţat să te păzeşti? 

A treia oară am confirmat fără glas. 

— Aşadar, dragă Dănuţ, ai ieşit tuns, ras şi frizat? 
Maşina o mai ai? 

— Uite-o! am arătat spre capătul străzii, unde o adă- 
postisem la umbră. 

— Tot e ceva! Dacă laşi să ţi-o mărite Bibia şi dacă 
pleci cu banii de pe ea, cu ce am să-ți dau eu acum şi cu ce 
am să-ți trimit în ţară, încă mai e ceva. 

Am început să rîd stingherit,; 

— Nu plec, Bibia. Rămîn aci!... Şi nu vînd Hispanoul. 
Pentru moment, n-am nevoie... 

Bibia ridică ochii şi mă privi lung. Înţelegeam reproşul 
şi m-am mirat că a găsit atîta delicateţe să nu mi-l azvîrle în 
față, brutal. 

— Atunci e altceva! declară cu simplitate. Deşi Bibia ți- 
ar spune că nu faci bine ceea ce faci... N-ai stofă pentru 
aceasta. Haide, să-ţi arăt isprăvile mele... Cum văd, mă pot 
lăuda cu ceva mai bun decît tine!... 

Într-adevăr, isprăvile lui Bibia erau uimitoare şi vred- 
nice de toată lauda. Lărgise atelierul, adusese aparate noi, 
adăugase încă douăsprezece boxe la garaj. 

— Asta a făcut Bibia, în vreme ce tu făceai ce făceai. 
Acum haide şi în birou, să-ți arăt socotelile. 


146 


Bibia avea şi un birou. Ţinea şi registre. Era ziua mi- 
nunilor. Mi-a citit cifre, facturi şi devize, din care n-am 
pricepui nimic. A scos şi un carnet de cecuri. M-am şters la 
ochi să alung amăgirea. Bibia a desprins stiloul de la 
buzunarul hainei l-a răsucit şi a ezitat înainte de a scrie. 

— Zece mii, îţi ajung? 

— Nu înţeleg, Bibia. 

— Zece mii de franci, îți ajung deocamdată? E tot ce 
pot să-ți dau, fără să ne încurcăm socotelile noastre. 
Trebuie să ştii că am amortizat partea de capital din anul 
acesta în doi ani, dacă merge cum am pornit-o, ne achităm 
complet şi ai să-ți poţi ridica neatinsă garanţia de la bancă. 
Asta ţi-o spune Bibia. lar partea de cîştig pe anul acesta, e 
de opt mii de franci... Îți avansez încă două, să fie zece! Ar 
fi fost cincisprezece sau douăzeci, dacă nu făceam, ceea ce 
ai văzut. Te rog încă o dată să cercetezi devizul şi facturile. 

Bibia îmi împingea sub ochi facturile şi devizele, cu o 
preocupare de om care nu vrea să se afle bănuit de cine ştie 
ce incorectitudine sau măcar de risipelnică gospodărie. M- 
am prefăcut că le studiez cu atenție, deşi nu pricepeam 
NIMIC. 

— Ei? întrebă nerăbdător. Ce zici de Bibia? 

— Extraordinar! De necrezut, Bibia! 

— Când ţi-am spus că mă fac om de ispravă, însemna că 
vreau să mă fac om de ispravă! Acesta e Bibia, dacă ţii 
să-l cunoşti... Să mai ştii ceva, încă... Eu sînt un fel de 
sălbatic! Nu ştiu să mă port ca Guguf nici să vorbesc ca 
Eliazar. Dar cînd vei avea ceva, cînd ai să fii la strîm- toare, 
să vii la mine şi să nu te duci la dînşii. Ceea ce ai făcut 
pentru mine n-a făcut nimeni. Bibia nu uită!... I-am cerut 
altădată Ghelicăi. Mi-a dat cinci sute sau o mie de franci şi 
m-a alungat să nu mă vadă în ochi o lună. l-am cerut lui 
Guguf... Atta cît pierde sau cîştigă într-o seară. Mai ales cît 
cîştigă, fiindcă nu e el omul acela să piardă, decît cînd dă 
peste un maestru mai repede la mînă ca el... 

Nu înţelegeam. Bibia îmi citi nedumerirea din ochi şi 
începu să rîdă gros, bătîndu-se pe genunchi cu palmele. 

— Ei bată-te să te bată! Va să zică tot nu cunoşti cine e 
domnul Guguf? Uită-te la mine! 


147 


Bibia, cu mîinile lui enorme şi păroase, parodie gestu- 
rile onctuoase ale lui Guguf, cînd cu pălăria, cu bastonul şi 
cu ziarele între degete, mai găseşte cum să scoată port- 
țigaretul din buzunar, să-l deschidă, să ia o țigară şi să 
aprindă cu bricheta. Parodia era grosolană şi neizbutită dar 
era destul de elocventă. 

— Asta e! Portțigaret, țigară, brichetă şi pe deasupra 
dacă vrei: as, rigă, valet — sau opt şi nouă, după joc! 
Bineînţeles, aceasta unde se prinde şi cu cine se prinde. 
Nu la Club, nici la Cerc. Ţi-o spune Bibia... În familie, cînd 
găseşte bobocul de jumulit... Nenorocirea lui e că tot ce 
cîştigă la sigur aşa (şi iar parodie gestul cu portțiga- retul, 
bricheta şi ţigara) pierde tot la sigur, la Cazino şi Club. Are 
boală de joc! Asta e. Ţi-o spune Bibia. 

Mi-am şters fruntea de sudoare. Doamne, în ce lume 
intrasem? Cine erau oamenii aceştia? 

— Şi Ghelica... Tu n-ai simțit nimic? Tot n-ai înțeles? 

— Ce e cu Angela? Bibia, te rog să-mi spui, ce mai e cu 
Angela? 

Bibia se uită la mine, se uită peste mine, în perete, păru 
că se hotărăşte să mai adauge ceva, dar îşi luă seama şi 
declară scurt: 

— Nu e nimic... Ce să fie! Acum să terminăm. Mă 
aşteaptă clienţii... Aşadar, zece mii, îţi ajung? 

Bibia apucă neîndemînatic stiloul, şi cu litere grosolane, 
zgiriind în colțul peniţei, iscăli cecul la banca unde eu nu 
mai aveam nici o centimă. 


XI 


OMUL ÎNTUNERECULUI 


148 


Dimineaţa îl auzeam pe Dickie, fluierînd ca în codrii 
Mississippilor şi dînd drumul la toate robinetele din baie, la 
duşuri şi la ţevile de aburi, într-o catastrofală dezlănţuire de 
cataracte. 

Cîntecele lui erau, fireşte, americane şi negre. 

Mai ales negre. 

Cîteodată, cînd robinetele muţeau, îl acompania Mah- 
mud, corectîndu-l cu severitate: 

— Nu aşa, muşie Dickie! Aşa zbiară numai gorila de 
Congo cînd o loveşte glonţul la fundul pantşalonilor. 

— N-ai să-mi dai tu lecţie de muzică, specimen de ne- 
gru infect! se mînia Dickie în glumă. Dacă ţi-ai fi permis să 
vorbeşti aşa la noi, în America, zburai pe geam de la al 
patruzecilea etaj şi nu-ţi mai rămînea bună pielea nici de 
cizme. 

— Muşie Dickie, eu sînt negru de Şudan. Şi tata meu a 
fost marabut. Sînt negru de Africa, nu de America; foşt 
sclav. Întrebaşi pe muşiè Dany! Eu sînt liber, muşiè Dickie! 

Bietul Mahmud, chiar găsise el pe cine să întrebe ce 
înseamnă un om liber! 

Dickie continua să cînte fals, iar sudanezul nu putea 
tolera această impietate. 

— Nu aşa, muşi€ Dickie! Din nou, muşi€ Dickie! 


It had to be you 

It had to be you 

I wander"d around 
And finally found 

The somebody who 
Could make me be true. 


Vocea lui Mahmud răsuna superbă în cabina cu pereții 
de porțelan şi majolică, vibrînd ca într-o cutie de rezonanță, 
ca în instrumentele din patria sa, grave şi plîngă- toare. 
Vocea lui Dickie avariată de alcool şi respiraţia uzată de 
droguri osteneau repede. De aceea o întorcea îndată pe 
fluier, unde ca toți englezii şi americanii era un adevărat 
virtuos. 


149 


În muzica aceasta îmi era deşteptarea la vila Azur- 
Eden. Alături, din pat, Angela fredona în surdină acom- 
paniind: 


«And even be glad 
Just to be sad 
Thinking of you 
Wonderful you 

It had to be you...” 


— De ce ai gemut toată noaptea prin somn, Ciufulici? 
Făceai atît de urit, încît eram să te deştept.. 

— Nu am oare de ce geme, Ange? 

— lar începi? mă întrerupse Angela, astupîndu-mi gura 
cu palma ei roză şi parfumată. Lasă toate acestea... 


+. Thinking of you 
Wonderful you 
It had to be you. 


Uşa se deschidea fără protocolara bătaie de avertisment. 
În prag apărea Mahmud, dezbrăcat la piele, numai cu un 
scurt pantalon de baie, şuroind de apă şi ştergîn-  du-şi 
obrazul cu braţul musculos. 

— Muşie Dany, trecetşi la rînd! 

— Nu fac masaj astăzi, Mahmud... 

— Muşie Dany, am ordin de la muşie Dickie. Nu potş 
să vă laş! Aide! Hup-hup!... Curadj, muşie Dany! 

— Mahmud, înțelege o dată! Mă doare capul. Am 
adormit la trei, după miezul nopții... 

— Tocmai, muşie Dany. Am şă vă iau toatşe aşeşte 
deşcînteşe rele ale duşmanilor, cu mîinile mele, muşie 
Dany... Am ordin şă vă ridic în spate şi şă vă fac masaj 
dacă nu vretşi de bună voie. Am ordin. Exjecut! 

Mahmud se apropia de pat, gata să mă umfle în spate 
precum mă avertizase. Angela rîdeau cu hohot. Cum putea 
sta oare aşa, dezvelită, cu nepăsare, în fața gigantului 
acestuia negru, care o privea cu ochii lui de sălbatic abia 
debarcat din pădurile Sudanului? Angela ridea. Eu n-a- 
veam încotro. Mergeam după Mahmud. Pe urmă treceam în 
camera lui Dickie, să bem cel dintii pahar matinal de 
whisky. Apoi sunam la telefon pe Nadia şi pe Guguf, ca să 


150 


aflăm dacă nu s-a modificat nimic din proiectele de aseară. 
Şi totul se petrecea fără grijă, ca în cea mai fericită vilă 
Azur-Eden, din cîte au fost şi sînt. 

Firul vieţii de anul trecut se înnodase la loc. Angela îşi 
regăsise o parte din cele douăsprezece prietene. Unele 
dispăruseră; apăruseră altele. Eu eram scutit pînă şi de grija 
telegramelor din țară, de acum zece luni. Nu mai aveam ce 
cere. Nu mai aveam ce aştepta. Aceasta nu mă împiedica să 
plătesc pentru sezon chiria care ar fi ajuns în țară să cumpăr 
o casă, unde să mucezesc obscur pînă la bătrîneţe, nu mă 
împiedica să am invitaţi şi să ne trezim în fiecare dimineaţă 
cu invitaţii. În garajul vilei abia încăpeau roată lîngă roată 
cele trei automobile; al meu şi cele două ale lui Dickie. În 
port iahtul se legăna, cu motoarele sub presiune pentru 
orice capriciu. Viata era încă frumoasă Trăiască vila Azur- 
Eden! 

Că am ajuns să mă împac cu asemenea existență e fără 
îndoială de condamnat şi de dezgust, dar cît este de 
explicabil! Zvîrcolirile de rezistență s-au potolit zi cu zi. A 
fost o scufundare treptată. Lupta mai răspundea doar în 
gemetele prin somn. Ziua, orice conştiinţă murise. Am 
pomenit despre sortilegiul malaez. Mai găsisem şi altă 
explicare. Mi-o puse sub ochi Eliazar. 

Era cartea unui necunoscut: Quatremere-Disjonval. 
Cartea unui condamnat la temniţă grea, de prin anul 
1780. Se numea: Asupra descoperirii raporturilor 
constante între apariția şi dispariția, munca şi repausul, 
rezistența şi suprafața pînzelor de păianjeni de diferite 
specii şi între variațiile atmosferice. Titlu obscur, dar carte 
plină de învăţăminte. În douăzeci şi cinci de ani de carceră, 
autorul, în lipsă de altă îndeletnicire, s-a pus să studieze 
singurele vietăți care-i ţineau tovărăşie. Păianje-nii. I-a 
observat în meşteşugul de a-şi țese pînze, a con-semnat 
raporturile dintre lungimea şi rezistența acestor pînze şi 
dintre schimbarea timpului. Ajunsese să citească în 
activitatea lor, mai sigur ca în indicatorul unui precis 
barometru, apropierea furtunilor şi a vînturilor, a ploilor şi a 
zilelor de beau-fixe*?. Şi l-a pasionat într-atît micul său 
univers, încît după douăzeci şi cinci de ani, cînd şi-a ispră- 
vit osînda, n-a mai voit să se despartă de celula şi de pă- 


151 


ianjenii lui. A cerut grația să i se prelungească la perpetui- 
tate condamnarea, ca să-şi continue în tihnă studiile. 

Eliazar, el îmi aruncase cartea pe masă, îndem- nîndu- 
mă: 

— Citeşte! E ceva mai puţin idiot decît toate operele 
aşa-zise clasice, care se recomandă în şcoli. Fabre?... Fabre 
e un imbecil şi un farsor pe lîngă acesta!...5% 

Observațiile ocnaşului m-au pasionat mai puțin. M-a 
consolat însă ingeniozitatea subtilă, sofismul inconştient pe 
care şi l-a creat Quatremere-Disjonval, ca să poată suporta 
cei douăzeci şi cinci de ani de celulă într-o împăcare atît de 
desăvîrşită, încît, la expirarea pedepsei, libertatea şi lumea 
de-afară, reală, îl atrăgeau mai puţin ca lungimea, grosimea 
şi rezistenţa aţelor lui de păianjen. 

Avea dreptate Eliazar. Omul e un animal odios de 
adaptabil. Adaptabil pînă la laşitate şi eroism; pînă la 
martiraj şi cinism. 

O consolare suplimentară îmi mai acordase Angela. În 
treacăt, ca un amănunt de puțină însemnătate, mă informase 
că banii cu care am plătit chiria vilei Azur-Eden veneau de 
la Guguf. Un împrumut fără termen. Rezultatul unui banco 
de bacara, de zece minute... Deci nu proveneau de la 
Dickie. 

Eram atit de naiv, ca să mă mulțumesc cu atît şi eram 
atît de căzut, ca să mă încînte atît. Ca şi cum nu ştiam în 
sfîrşit ce înseamnă lecţiile lui Guguf: „Tot secretul e să nu 
şovăieşti. Să nu cruţi nimic şi pe nimeni... Devori sau te 
devoră!” (Lecţie ilustrată mai tîrziu de acrobaţia  stîngace, 
dar elocventă, a lui Bibia: Vrei as? Vrei damă? Vrei rigă? 
Vrei valet? Vrei nouă sau opt?...) Ca şi cum accesul acesta 
spontan de generozitate amicală nu avea un înțeles mai 
simplu şi un mobil mai vădit! Eu împrumutam asociaţiei o 
firmă onorabilă. Eram un latifundiar moldo-valah. Un fel de 
Dickie Hood, fiul lui „Jonas David Hood & Co. Ltd.”, pe 
măsura şi în valuta europeană. Țineam casă deschisă. 
Invitam şi aveam invitați. Angela făcea onorurile de gazdă 
cu tot prestigiul unei soții legiuite, cum dovedea şi 
paşaportul nostru fals care ne legase acum zece luni ca o 
modestă arvună a dezonorărilor viitoare. Toate erau în bună 
rînduială şi într-o logică indestructibilă. Dickie Hood putea 


152 


să mă bată proteguitor şi cu simpatie zgomotoasă, cu latul 
palmei pe umeri, Dany era un soț imbecil dar nu un soţ 
venal. lar Ange, Ange a mea cu ochi de azur, îi tolera 
iubirea pentru mutra lui bleagă şi decolo-rată, pentru ochii 
lui păianjeniți de alcoolic precoce şi pen-tru glasul lui 
duhăvit de whisky şi de cocteiluri explozibi-le, nu pentru 
dolarii firmei „Jonas David Hood & Co. Ltd.”. 

O! Totul se afla pregătit şi pus în scenă, cu o diabolică 
preştiință care mă depăşea. Şi încă nu cunoşteam adevărul 
întreg. ÎL dibuiam; dar eram departe să ghicesc ce mînă 
neîndurată juca aceste marionete, cîte minciuni mă mai 
înconjurau încă şi ce-mi pregătea viitorul acceptat apatic şi 
pîndindu-mă crunt. 

În anii adolescenţei m-am pasionat şi eu ca oricare 
copilandru pentru o anumită literatură reprezentată prin cele 
două romane faimoase: Dama cu camelii“ şi Manon 
Lescaut”. Pe urmă, cu vîrsta m-am lepădat de eroii fără 
eroism şi de amanţii fără amor propriu, de acel văicăros 
Armand Duval şi de acel poltron Des Grieux, împăcaţi atît 
de uşor cu toate umilirile şi dezonorîndu-se cu o atît de 
romantică fanfaronadă. Femeia şi iubirea nu-mi pă- reau 
scuze îndestulătoare. Erau literatură. Acum viaţa se oferise 
cu o feroce revanşă să-mi dovedească, pe a mea proprie 
experiență, că literatura e într-adevăr mai prejos de 
neverosimilul realității. Că fantezia romancierului şi a 
tragedienilor e paralizată de prejudecata absurdă să nu 
se depărteze cumva de logică, de media statistică, de-un 
nivel standard al banalităților acceptate, în vreme ce viaţa 
sfarmă la fiecare pas, fără efort, cu o sfîrlă de deget, toate 
barierele construcțiilor logice şi de-o bleagă cuminţenie. 

Imaginaţia literatorilor? — ce tristă şi mediocră larvă, 
tîrîndu-se fără aripi pe-o dîră mocirloasă, întotdeauna 
aceeaşi, atunci cînd viaţa zbenguie alături, îşi ride de dru- 
muri bătute, născoceşte în fiecare clipă ceva inedit şi ne- 
verosimil, desfide silogismul banal! Dama cu Camelii şi 
Manon Lescaut, Armand Duval şi Des Grieux! Ce lite- 
ratură călduță ca apa de vară, ce intimidată grijă să se 
scuze, să se explice, să-şi pledeze propria lor cauză, să 
obțină iertarea şi mila lectorului! 


153 


Dar cînd s-a înfipt o pasiune în carne, cînd te posedă şi 
roade ca un cancer, mai este nevoie să explici, să ceri 
absoluțiunea? Şi cînd ai trăit-o aceasta, cînd ai trăit-o cu 
sîngele tău, şi cu viaţa ta, şi cu scrîşnetul tău, şi cu pierzania 
ta, ce mizerabilă superstiție, să te întrebi dacă va mai părea 
şi altora verosimil sau nu! 

Am recitit în această noapte paginile de pînă aci ale 
spovedaniei mele. Cu un creion roşu, am suprimat fără 
cruțare toate episoadele unde îmi mărturisesc ceasurile 
noastre intime: zvîrcolirile mele la picioarele Angelei, 
sfişierile şi împăcările, spectacolul unei pasiuni abisale. Ce 
interes pot avea acestea? Pentru spasmul iubirii, amanții 
trag pologul patului sau măcar perdelele ferestrei. 

Văzută de afară şi de alți ochi, îmbrățişarea lor e în- 
totdeauna grotescă şi respingătoare. 

Nu refuzăm oare imaginea totuşi inevitabilă a spas- 
mului din care ne-am născut? 

E o oroare firească şi secretă; o pudoare instinctivă. 

Pentru a purifica însemnările acestea de asemenea su- 
pliment de umilință, am retezat toate paginile de exaltare şi 
de dezolare, de scrîşnire şi de voluptate: substanța pasiu-nii 
care mă ţinea încleştat de Angela. Acum chiar, cînd toate 
sînt atît de departe şi moarte, cînd viermii au sfîrşit datoria 
lor înfricoşată de a preface carnea aceea arzătoare sub sărut 
şi ochii aceia de azur într-un stîrv colcăind în putreziciune: 
acum chiar, cînd e de atîtea ori moartă, pen-tru carnea mea, 
pentru amintirea mea, pentru ura mea alinată în iertare — şi 
încă nu sînt cu desăvârşire eliberat. 

Am înteles-o în această noapte, recitind caietul de față. 
De cîte ori penița lunecase la ceasurile noastre unice, cu 
pologul patului tras şi cu perdelele coborite, irezistibil vîrful 
metalului s-a înmlădiat şi paginile au tresăltat de alt 
ritm — am simtit dogoarea lor năvălindu-mi obrazul. 

Credeam că-mi spovedesc o pasiune răcită, cu tot dez- 
gustul de mine şi cu toată îndirjirea pe amintirea An- gelei, 
împinsă pînă dincolo de mormînt, aşa cum anahoreții 
primului creştinism îşi dezveleau ulcerele trupului şi ale 
sufletului scormonindu-le cu unghiile, ca să-şi răscumpere 
prin umilire, şi durere, şi pocăință, păcătoşia vieții 
nevrednice de unde veneau. Dar peniţa se mlădiase, 


154 


trădîndu-mă. Se arcuia voluptuos în amintirile dezmierdă- 
rilor. Le evoca să le mai trăiesc o dată, nu ca să le resping 
de la mine cu scîrbă. 

Aceasta am descoperit astă-noapte şi de aceea am şters 
tot ce zugrăvea devastarea pasiunii, din care am ieşit mai 
pustiu ca un peisaj calcinat de incendiu, fără ca focul să fi 
purificat nimic. 

Suprimarea acelor capitole nu poate să păgubească în- 
țelegerii. 

Nu este nevoie să descrii neapărat un foc, dacă rămîne 
mărturie pustiul lăsat în urmă de acel foc. 

Focul în sine e un spectacol fantast şi magnetic. Mul- 
țimea se adună mai mult să privească decît să dea aju- tor 
la stins. E o desfătare festivă, inoportun turburată de 
tipetele victimelor şi de gesticulația lipsită de eleganță a 
deznădăjduiţilor. 

Dezastrul adevărat, în toată oroarea, apare atunci cînd a 
sfîrşit ultimul tăciune şi s-a Lăţit întunericul lugubru. 

Viaţa mea, căderile mele, toate capitulările şi mărtu- ria 
acestui caiet; mizeria tristă şi fără nădejde în care mă 
tîrăsc sînt tăciunii focului după ce-a mistuit. Mai este 
nevoie să răscolesc din cenuşă şi zgură flacăra care a ars? 
S-o lăsăm adormită. 

S-o las acolo unde-au putrezit, cu viermi cuibăriți în 
globuri, ochii de azur ai Angelei! 


Atunci îmi topeau orice împotrivire. 

— Ciufulici vezi că avem invitaţi la masă. Dacă pleci, 
să nu vii tîrziu!... Eu lipsesc o oră, o oră jumătate. Hai 
mergi, Dickie? 

— Încă un pahar de whisky şi sînt la ordine, Angelo cu 
ochi de azur! 

(Îi spunea şi el acum: Angela cu ochi de azur!) 

Dickie turna sifon în paharul de whisky; al patrulea de 
azi dimineaţă! Angela, rezemată de bara grilajului, balansa 
un picior în gol, scuturînd scrumul țigării în mare. 

— Nu sta acolo, Ange! am rugat-o. 

— Ce fricos eşti, Ciufulici! De asta ai un cap care 
seamănă cîteodată cu iepurii de mosc!... 


155 


Dickie începu să rîdă foarte înveselit, rectificînd: 

—lepure de Australia! Acum îmi dau seama cu ce 
seamănă Dany şi nu-mi aminteam. Cu iepurii de Austra- 
lia!... Mai ales cînd priveşte ca acum... 

Nu ştiu dacă iepurii de Australia au priviri de asasini, 
dar sînt sigur că privirea mea, dacă ar fi avut putere, ļ- 
ar fi electrocutat pe loc, cu paharul de whisky la gură 

Angela continua să balanseze piciorul, cu spatele dea- 
supra mării. Stînca era înaltă de treizeci de metri, marea cu 
blocuri dedesubt: bara prinsă între doi stîlpi de gra- nit 
îmi păru un prea fragil şi nesigur trapez pentru gimnastica 
riscantă a Angelei. M-am ridicat de pe jiltul de pai şi am 
mers lîngă ea, s-o cobor ca pe un copil neastîmpărat. 

— Uf! Ce poltron te-ai făcut, Ciufulici!... Dickie, hai 
sau te las aici! 

Au plecat amindoi. Eu am rămas cu Eliazar. Priveam 
după dînşii. Eliazar mă privea pe mine. 

— Hehe! Citeşte colea ceva nostim! rosti, cînd Ange şi 
Dickie nu se mai văzură. 

Îmi întinse ziarul. Am tras scaunul sub umbrela vărgată 
dintre palmieri, să caut puţină umbră, fiindcă soa- rele era 
orbitor în reverberațiile de dimineață ale mării. Numai după 
aceea, am început să citesc. 


Un fapt divers, cum mă aşteptam. Unul din sinistrele 
fapte diverse care făceau desfătarea lui Eliazar. Patruzeci de 
rînduri, nu mai mult. O sinucidere. 


„leri dimineaţă, în camera sa din str. Chanzy 43, etaj 
IV, a fost găsită în nesimţire, scăldată într-un lac de sînge, 
locatara Jacqueline Bertin, de profesie croitoreasă. Sinu- 
cigaşa şi-a pus capăt zilelor cu un glonţ de revolver în cerul 
gurii. După avizul medicului legist, moartea a fost 
instantanee. O scrisoare adresată procurorului, precizează 
ca mobil al acestei hotărîri funeste faptul că, de trei luni, 
Charles Bertin, şofer, soţul defunctei, actualmente domi- 
ciliat în str. Forest 118, a părăsit-o pentru a trăi în con- 
cubinaj cu numita Odeta Fons&que, croitoreasă. Chemat la 
anchetă, Charles Bertin a recunoscut că într-adevăr a pără- 
sit domicilul conjugal din septembrie a.c. fiindcă nu mai 


156 


putea suporta prezenţa soției sale, desfigurată de o cicatrice 
teribilă, care, pornind de la frunte şi distrugînd complet 
ochiul stîng, se prelungea pe întreg gâtul şi pe ambii sîni. 
Ceea ce este curios în această afacere o că sinucigaşa a fost 
desfigurată chiar de soțul care o părăsise acum trei luni. 
Anul trecut, Charles Bertin, de curînd căsătorit, era foarte 
gelos pe Jacqueline. Gelozie nejustificată, deoarece tînăra 
femeie, frumuseţe celebră în tot cartierul, îşi adora soțul şi 
era de o fidelitate exemplară. Totuşi, Charles Bertin 
provoca zilnic scene violente la care adeseori interveneau 
vecinii, pînă cînd într-un acces de gelozie bestială a 
desfigurat-o, turnîndu-i în timpul somnului pe figură un 
flacon de vitriol de 250 gr. Cazul a ajuns înaintea juraților 
de Sena, la începutul acestui an. Dar faţă de declarațiile 
favorabile ale Jacquelinei Bertin, care s-a prezentat în 
instanță să ia apărarea atentatorului, verdictul juraților a 
fost negativ. Achitat, Charles Berlin a continuat să 
locuiască împreună cu victima sa. În cea mai perfectă 
armonie, dînd semne de pocăință şi înconjurînd-o cu toate 
atențiile. Vecinii erau mişcați de această schimba-re. 
Charles Bertin declara că îşi iubeşte acum soția mai mult ca 
înaintea barbarului atentat, fiindcă ştie că Jacque-line nu 
mai poate plăcea nimănui şi nu se mai temea să i-o răpească 
cineva. Cînd deodată, în luna septembrie, fără să fi survenit 
nimic nou, Charles Bertin părăseşte domiciliul conjugal şi 
se stabileşte în str. Forest 118, cu numita Odeta Fonseque, 
fostă prietenă şi camaradă de atelier cu sinuci-gaşa. 
Jacqueline Bertin trăia in ultimul timp într-o mizerie 
cumplită. Din pricina rănii fusese concediată de la atelier. 
Aspectul respingător al nenorocitei alungase şi puţina 
clientelă personală. La interogatoriul sumar de astăzi dimi- 
neață Charles Bertin a confirmat cu cinism, că şi-a părăsit 
soția fiindcă era prea urîtă şi îi provoca repulsie fizică. 
Procurorul a autorizat înmormîntarea”. 


— Hehe! Ce zici? Nu e admirabil? O sluţeşti şi pe urmă 
o părăseşti fiindcă e prea urîtă şi-ţi provoacă repulsie fizică! 
se bucură Eliazar, luîndu-mi ziarul din mînă şi împăturîndu- 


157 


l cu îngrijire. Aceasta face pereche cu altceva, ce mai e aci. 
Soră de gemene. 

Scoase din buzunar portofelul jerpelit şi slinos, desfă- 
cînd o tăietură veche de gazetă. 

— Ascultă şi asta. 

Povestea era aproape aceeaşi, cu o mică variantă de 
figurație şi detalii. La un început de incendiu — o explozie 
de lampă cu benzină — un logodnic s-a repezit să-şi 
salveze logodnica ameninţată de flăcări şi să stingă focul. 
Logodnica a scăpat neatinsă, eroul s-a ales cu o arsură 
sluțindu-l pe toată viaţa. Deznodămînt: după şase luni, fata 
desface logodna şi se căsătoreşte cu prietenul victimei, care 
asistase la începutul de incendiu fără să aibă curajul de a 
interveni. Alt glonte, de astă dată în tîmplă. 

— Hehe! rînji Eliazar. Acestea merg la colecţia mea 

— Sinistră colecție! am murmurat. 

— Sinistră? De ce sinistră? E viaţa... Regret că nu m- 
am gîndit mai de mult. Aş fi tipărit şi eu o carte. O carte de 
împărțit gratis la şcoală. Fără nici un comenta- riu! Numai 
faptele tăiate din ziare... Concluziile să le tragă singuri 
junii lectori. Să înveţe din vreme ce e aceea eroism, 
sacrificiu, şi cum se plătesc. 

Eliazar privi un timp depărtarea incandescentă a mă- rii, 
calmă şi vastă. Pe urmă, repetă încet: 

— „eroism, sacrificiu, bravură! Îţi aduci aminte, la 
Neapole?... Îţi aduci aminte, numele localităţilor de la 
poalele Vezuviului, pe țărm, în drumul spre Sorento? 
Portici, Torre del Greco, Torre Annunziata... Nume sonore, 
care mi-au obsedat toată copilăria. Îmi imaginam orăşele 
romantice, vile splendide în decor paradisiac, stîlpi de 
marmură şi porfir, fîntîni şi havuzuri, nestemate înşirate pe 
mătasea unui colier. Portici, Torre del Greco, Torre 
Annunziata!... Şi ai văzut ce sunt? Aglomeraţii hidoase de 
căsoaie înnegrite de fum, murdărie şi gunoaie, fabrici de 
macaroane cu paste înşirate să se zvînteze la ferestre. Hehe! 
Colierele de nestemate! Portici, Torre del Greco, Torre 
Annunziata! Coliere lipicioase de macaroane în biziială de 
muşte... lată ce se ascunde sub magia cuvintelor! Tot aşa şi 
acestea: eroism, sacrificiu, bravură... Hehe! Uite unde duce 


158 


sacrificiul, eroismul, bravura! “Uite cu ce plăteşte viaţa 
eroismul, sacrificiul, bravura! 

Cu dosul palmei, Eliazar bătea ziarul şi tăietura cu 
faptul divers 

Rosti răstit: 

— Ce ţigări ai? 

Aprinse — şi după un timp: 

— Mai cunosc încă o întîmplare... Una ştiută numai de 
trei oameni pe lume; de doi laşi şi de un imbecil, care a 
crezut şi el în eroism, sacrificiu, bravură... O întîmplare 
vrednică de acest dosar. Chiar întîmplarea indicată să 
inaugureze volumul... De ce te uiţi aşa la mine? 

— Nu mă uit nici într-un fel... m-am apărat moale. 

— N-ai de ce să te uiţi! N-am să-ţi spun numele im- 
becilului. Nici numele celorlalți doi! vorbi Eliazar cu iritare 

Apoi rînji, urmînd: 

— De altfel e o întîmplare prea veche. Au uitat-o toți, în 
afară de unul: în afară de imbecil! Au uitat-o pînă şi ceilalți 
doi; cu toate că eroismul, bravura şi sacrificiul imbecilului e 
preţul prosperității lor de astăzi; cu toate că un singur semn 
de deget i-ar scufunda de unde să nu-i mai ridice nici o 
amnistie din lume! Hehe! Sînt siguri că imbecilul n-are s-o 
facă... 

Eliazar zvîrli ţigara în nisip. O strivi cu talpa. Aprinse 
alta. Am observat că-i tremura mîna. Întîia oară vedeam 
aceasta şi atît a fost destul să-mi ascută atenția. 

— Ţi-am spus că e o întîmplare veche. De peste două- 
zeci de ani... Exact de douăzeci şi cinci de ani! Întimpla- 
rea unui prieten al meu... Era atunci un tînăr căruia viața 
nu-i refuzase nimic. Inteligență, talent, echilibru interior, 
două-trei diplome culese în joacă, toate succesele. Un ade- 
vărat exemplar de rasă! Aşa cum se naşte unul la un sfert de 
veac să salveze memoria unei generaţii. Poate exista o 
singură porțiune vulnerabilă în armură: Orgoliul! Prea mult 
orgoliu... Dar aceasta face bine la un tînăr de două-zeci şi 
patru de ani, cu viitorul deschizîndu-i toate drumu-rile 
înainte, într-ales: ştiinţă, politică, barou, carieră, uni- 
versitate... Hehe! Toate drumurile. Ce imbecil, ce admira- 
bil imbecil, prietenul meu! A ales pe acelea care nu duceau 
nicăiri. Bravură, eroism, sacrificiu!... Portici, Torre del 


159 


Greco, Torre Annunziata... Maţele macaroanelor întinse pe 
drugi, la soare şi roiurile de muşte!... Aceasta rămîne din 
toată magia cuvintelor... Dă-te aci, mai la umbră; altfel ai să 
te alegi cu o migrenă pe toată ziua. 

M-am supus. Înţelegeam că puţin îi pasă de migrena 
mea. Cerea să schimb locul, ca să nu-i pot vedea faţa şi 
ochii. 

— Hehe! Povestea s-a început cu o femeie. Întotdeauna 
în istorii de acestea descoperi la origine o femeie. Prietenul 
meu, admirabilul imbecil, s-a îndrăgostit aşadar de o 
fetişcană oarecare... Cunoşti speța? Circulă în cinci-zeci de 
mii de exemplare. O frumusețe banală, o inteli-gență 
banală, o ambiţie banală, proiecte banale... Una din acele 
fetişcane insignifiante şi mediocre care doi-trei ani par 
seducătoare prin tinereţea lor de gîsculiță şi n-au alt ideal 
decît să se mărite cu un bărbat exact pe măsura lor: 
inteligență banală, ambiţie banală, proiecte banale. Un 
tovarăş comod, alături de care să treacă braţ la brat prin 
viață şi cu care să împartă aşternutul în pace şi onor, spre 
înmulțirea populaţiei cu o jumătate de duzină de odrasle 
croite tot după chipul şi asemănarea lor mediocră. Prietenul 
meu, sublimul imbecil, o iubea cu toate acestea, altfel!... 
Voia s-o înalțe pînă la dînsul, s-o smulgă din destinul ei 
inexorabil, s-o facă tovarăşă şi părtaşă la victoriile lui, care 
i se ofereau atunci oriunde şi-ar fi îndreptat, ochii vultureşti, 
aproape fără efort... Animalul!... În orgoliul lui, îşi 
închipuia că poate să înveţe să zboare, o biată gîsculiță de 
ogradă, care s-ar fi mulțumit cu un simplu gînsac... Dar o 
iubea şi iubirea i-o transfigurase. O iubea şi, cum cere buna 
rînduială a vieţii, dînsa se îndrăgostise de altul. Îşi găsise 
idealul. Era unul pe măsura ei. Incarnația mediocrităţii; o 
larvă, un vierme. Un vierme, şi pe deasupra prieten cu eroul 
nostru. Un vierme, iubind-o şi el, cum se caută şi se găsesc 
viermii între dînşii. Nu se poate contesta. Fuseseră creaţi 
unul pentru altul!. Din aceeaşi plămadă inconsistentă, 
turnaţi în acelaşi tipar, cum fabrică umanitatea cîteva 
milioane pe an, să se găsească şi să se perpetueze la rîndul 
lor, pînă în vecii vecilor. Imbecilul nostru s-a revoltat, a su- 
ferit, s-a zvîrcolit; pe urmă a găsit prilejul să aplice în sfîrşit 
rețeta de eroism, de bravură şi de sacrificiu, care după 


160 


judecata lui imbecilă şi orgolioasă însemna a se depăşi pe 
el însuşi. S-a dat în lături şi le-a înlesnit idila. A mers cu 
sacrificiul şi cu abnegația pînă la rolul de interpret față de 
familiile respective; în ziua nunții le-a ţinut lumînarea. Şi 
animalul era mîndru, fiindcă „se biruise”! .. Hehe!... Nu e 
întîia oară, cînd orgoliul frînge gîtul unui imbecil!... 

Eliazar se ridică şi păşi pînă la ţărmul mării. De sus, de 
pe stîncă, privi departe, ceva nevăzut. Cu fruntea boltită şi 
înaltă, cu părul cărunt, cu profilul subțire şi tăios în radiația 
luminii părea că scrutează orizontul să descopere o navă 
care n-avea să se mai întoarcă niciodată, ca naufragi-aţii 
neştiuți de nimeni într-o insulă în afară de căile tuturor 
bastimentelor Era altul. Umanizat. Fără rînjetul dintotdea- 
una. Dar uitarea aceasta de sine ţinu scurt. Se întoarse 
rînjind: 

— Hehe! rîse, aşezîndu-se la loc, în jilţul de pai. Aşa, e 
că pînă aci nu s-a petrecut încă nimic anormal? Un fapt 
divers. Nu merită nici măcar onoarea unei infor- maţii 
de trei rînduri în ziar. Ce s-a întîmplat? Un imbe- cil a 
iubit o femeie, femeia a iubit pe altul, imbecilul s-a 
sacrificat fără surle şi tobe. Ce mare isprava? În clipa 
aceasta se consumă măcar un milion de asemenea fapte 
diverse şi tîmpe. Povestea s-ar fi sfîrşit astfel aci şi to- tul 
ar fi intrat în ordine. Dar ţi-am spus că sinistrul im-becil nu 
era plămădit din lutul comun!... Lui trebuia să i se 
întîmple ceva excepțional. Trebuia să plătească altfel. Deci 
povestea cea adevărată abia începe. Hehe! E o poveste mai 
puțin banală... Junii căsătoriți au plecat în voiaj de nuntă, au 
expediat imbecilului ilustrate cu salutări cordiale din 
Veneţia, lacurile italiene: Como, Magiore, Garda şi aşa mai 
departe... S-au întors voioşi şi gîngurind ca porumbeii cei 
mai fericiți de pe lume. I-au adus cadou o cravată, un vraf 
de albume şi o pereche de butoni... Ceea ce înseamnă că 
eroismul, bravura, sacrificiul nu  rămîneau complet 
nerecompensate! Pe urmă, totul a intrat în făgaşul obişnuit. 
Imbecilul cu eroismul, bravura şi sacrificul, avea tacîm la 
masă o dată pe săptămînă. I se acordase această gratie să 
asiste la aşa zisa fericire, mediocră şi animală, a femeii 
iubite şi a scumpului său prieten. Un an a fost fidel la postul 
de observaţie şi un an a fost confidentul amîn- durur. Ca să 


161 


se consoleze, se înverşunase în cealaltă viață de afară, îşi 
cheltuia toată energia doborînd obstacole, cucerind victorii: 
îl aştepta o catedră universitară, i se pre-gătea un scaun de 
deputat... Discursurile lui de atunci stîr-neau admiraţia şi 
invidia; studiile lui tipărite în cele mai ermetice publicaţii 
de specialitate erau discutate elogios în toate cercurile 
savante: imbecilul se înălța cu o viteză ameţitoare! Exista în 
această nerăbdare şi îndîrjire poate şi o aţitare ascunsă. 
Dorinţa nemărturisită, voluptatea acră să arate femeii ce a 
pierdut; unde ar fi înălţat-o dacă s-ar fi lăsat purtată de el. 
Femeia nu observa nimic. N-o interesa nimic... Se simţea 
foarte fericită în îndestularea ei medi-ocră. Hehe!... Larve şi 
alt nimic! Crezi tu că viermele şi-a ridicat vreodată ochii la 
zborul vulturului? Crezi că are de ce-l invidia?... Aceasta e 
numai literatură. Portici, Torre del Greco, Torre 
Annunziata! Viermele e foarte mulțumit de existenţa lui de 
vierme şi nu doreşte altceva, fiindcă nici nu are noţiunea 
unui altceva. 

Eliazar se răsuci şi mă cercetă cu atenţie, sfredelin- du- 
mă bănuitor cu ochii cenuşii. Am crezut prudent să-mi 
alcătuiesc o figură de ascultător stupid, care nu face nici 
o legătură mai subtilă şi mai depărtată decît o voia vor- 
bitorul. Altfel, ştiam că Elazar e în stare să-şi curme 
povestea lui — ceea ce cunoşteam acum: spovedania lui. 

— Hehe! continuă, liniştit de înfățişarea-mi complet 
abrutizată. Hehe!... Cu toate acestea, chiar viermii, aşa cum 
se mulţumesc ei cu fericirea lor de viermi nu sînt puşi 
întotdeauna la adăpost. Există o ispită, un sîmbure de 
dezordine... cine ştie ce! Chiar pentru viermi, există nepre- 
văzutul... Într-o dimineaţă, soțul apare în biroul imbecilului 
nostru, cu ochii înroşiți de nesomn, cu părul vîlvoi. Cade pe 
scaun şi începe să se bată cu pumnii în tîmple. Se 
nenorocise! Săvîrşise ceva ce nu iartă legea şi oamenii... Un 
fals. O ticăloşie meschină şi absurdă. Unul din acele delicte 
de mîna a doua, mediocre ca el, dar care ajung ca să 
zdrobească o viaţă. Primul sentiment al amicu-lui nostru a 
fost o satisfacție de calitatea cea mai ordinar omenească. O 
satisfacție de care îndată s-a ruşinat... Femeia putea mai 
bine acum, în sfîrşit acum, să-şi dea seamă pentru cine îl 
schimbase!... Ți-am spus însă că s-a ruşinat îndată de acest 


162 


triumf, pe-o măsură prea mică pentru el. Era un orgolios!... 
S-a biruit şi aci. Şi a început să consulte coduri şi 
jurisprudențe — să-i caute o portiță de scăpare. Aceasta a 
fost dimineaţa. După amiază a sosit femeia. Hehe! O femeie 
nu merge pe multe drumuri în chestiuni de acestea. Se 
trînteşte la pămînt, geme, plînge, se tîrîie în genunchi. Nu 
era vorba numai de dînşii, de onoarea lor: mai aşteptau şi 
un copil; un copil care va purta toată viața un nume 
dezonorat. Hehe! Între cele şapte păcate capitale, orgoliul e 
pus pe undeva pe la coadă... E totuşi cel dintii păcat, 
păcatul inițial, originea celorlalte! Scăpare nu putea fi... 
Delictul era evident, săvîrşit cu pre-meditare, dar nătîng — 
aşa ca să nu-l mai cruţe nici o lege şi nici o jurisprudență 
din lume. lar femeia se tîra la pămînt şi plîngea... 

Eliazar rămase cu ţigara în mînă, suspendată, privind 
scrumul sur. Privind scrumul fără să-l vadă, căci n-a lepă- 
dat ţigara decît cînd focul i-a ars degetele. 

— Hehe! Acesta a fost tot secretul... Femeia se tîra la 
pămînt şi plîngea. Ce putea să săvîrşească imbecilul nostru 
mai bun? A ridicat-o, i-a şters lacrimile, i-a adus un pahar 
cu apă, a asigurat-o — pînă aci merge orgoliul! — că va lua 
asupra lui fapta pe care n-o săvirşise, ca să-i salveze 
bărbatul, fericirea, dezonoarea numelui şi celelalte. Ai mai 
văzut asa imbecil? Hehe! Şi ce vedea cu aripi de vultur... 
Iată-l devenit vierme! Te asigur că a fost unul din cele mai 
senzaţionale scandaluri de acum douăzeci şi cinci de ani. În 
ziarele de atunci... Dar ce importă aceasta! Imbecilul mai 
avea o speranță. Avea atîta încredere în bravură, eroism, 
sacrificiu, încît îşi spunea că orînduiala tainică a vieţii, acea 
justiție imanentă, n-are să tolereze sacrificarea lui pînă la 
sfîrşit. Mai spera să-l absolve! Uita cu ce sete se repede 
mediocritatea să sfişie şi să calce în picioare o vietate a 
spaţiilor înalte, căzută retezat din zbor, tocmai cînd triumful 
ei începea să capete o aroganță provocatoa-re!... A fost un 
proces din cele mai palpitante. Şi s-a încheiat cu un verdict 
care restabilea dreptul mediocrităţii satisfăcute. Şase luni şi 
o zi. Atît cît să-l scoată pe imbecil, definitiv, din circulație. 
Ai citit cartea pe care ţi-am dat-o? 

— „Asupra descoperirii raporturilor constatate”? 


163 


— Exact! Imbecilul nostru n-a avut cînd se familiariza 
cu studiul păianjenilor. Nici nu i-ar fi îngăduit orgoliul. Îi 
ajungea conştiinţa bravurii, a eroismului, a sacrificiului 
Portici, Torre del Greco, Torre Annunziata! Şase luni şi o zi 
a trăit în închisoare, în această sublimă companie. Se bi- 
ruia. Se socotea supraom. N-avea nevoie de reabilitarea 
legilor şi oamenilor. Îi depăşise!... Cînd a ieşit din temniţă, 
călca triumfal ca un principe întors din exil, aşteptînd acla- 
mația mulțimii, nu plecat şi umil ca un simplu condamnat 
de drept comun ce era!... Hehe!. Crezi că povestea s-a ter- 
minat aci? N-ar avea nici un haz! N-ar servi încă nici o 
morală!... 

— Ce mai poate să fie? am întrebat fără să-mi dau 
seama, înainte de a-mi reţine nerăbdarea pe buze. 

Eliazar n-a simţit din glasul meu că înţelesesem. Era 
captivat de propria-i istorisire. 

— Ce să mai fie? Deznodămiîntul logic. Bravură, 
eroism, sacrificiu! Aceasta a fost... Recompensa, cum stă 
scris în buna rînduială omenească. A ieşit aşadar din tem- 
niță, păşind ca un prinț întors din exil. A bătut la uşa prie- 
tenului. Plecat!... A bătut la uşa altor prieteni, Aceia nu erau 
plecaţi, dar l-au primit în picioare şi nu l-au invitat să 1a loc. 
la aminte! Avea două surori măritate. L-au primit stînjenite, 
iar unul din cumnaţi s-a găsit binevoitor să-l sfătuiască să 
dispară pentru un timp... Şi dacă e posibil să-şi schimbe 
numele, căci mai avea două surori încă nemăritate şi 
dezonorate de numele unui puşcăriaş... Aceştia din urmă 
aveau cel puţin o scuză. Nu ştiau. ÎL puteau socoti vinovat. 
Dar prietenul? Dar femeia? S-au întors şi l-au primit ca şi 
ceilalţi, în picioare. L-au primit cu atît de sinceră jenă, ca pe 
un autentic răufăcător abia eliberat din temniță, încît a 
început şi el să se îndoiască dacă mai era nevinovat sau 
nu... Aceasta e tot! Restul are mai puțină importanță. Poate 
imbecilul, cu eroismul, sacrificiul şi bravura, a ascultat 
sfaturile binevoitoare şi a plecat din ţară. Poate şi-a 
schimbat numele. Poate a mai avut ocazia să mai intre apoi 
în temniță, de astă-dată pen-tru delicte reale, căci totul îi era 
acum indiferent... Prietenul e mi se pare ministru, sau aşa 
ceva. Doamna e mama a vreo trei sau patru copii, crescuți 
fireşte în cultul eroismului, al bravurii şi al sacrificiului... 


164 


Ce importă? Ordinea e restabilită. Viermii s-au cuibărit şi 
prospiciază în culcuşul lor de viermi... Iar celălalt? Celălalt 
duce război pe undeva, bravurii, eroismului, sacrificiului. 
Celălalt a trecut la inamic. Plăteşte!... Pentru doi, plăteşte 
tuturor! Hehe! Ţi-a plăcut povestea mea? 

Am făcut un gest vag cu mîna. 

Eliazar se întoarse spre mine, răstindu-se cu eternul lui 
rînjet: 

— Hehe! Şi ai fost aşa de nătărău să crezi ceva din toate 
elucubraţiile acestea? Nu vezi că ţi-am povestit un subiect 
de roman polițienesc, de film, de mai ştiu eu ce?... Ceva 
care s-ar numi bunăoară „Omul întunericului”. Nu e o idee? 
Să-i propunem lui Dickie să prezinte prin vreun amic al lui 
scenariul la Hollywood. „Omul întunericu-lui!”... Dă-mi o 
țigară şi nu te uita la mine cu ochii aceştia de peşte mort. 
Haide! Iar Turmack? Ai să mă asasinezi cu ticăloşiile tale 
de ţigări!... 

Eliazar aruncă peste balustradă, în mare, cutia. Dar 
cuvintele lui sunau fals, a tinichea. Agresivitatea con- 
trafăcută nu mă mai putea înşela. Înţelegeam în sfârșit. 
Ştiam în sfîrşit. 

Tutunul dus cu mîna lui la toate temniţele din drum. La 
camarazii lui, ocnaşi. Ura neistovită pe tot ce-l înconjoară. 
Scena de la Acvarium. Bucuria cruntă la toate căderile şi la 
toate spectacolele de oroare. Lăcomia care-i dilata nările 
subțiri cînd respira aerul din camera prostituatei de la 
Toulon. Voluptatea aţiţată, cînd n-avea astîmpăr să rămînă 
mai repede singur, numai cu dînsa. Cîine! Căţea! 

Şi ceva foarte de departe încă. O colecție de ziare vechi, 
din pod, de la noi de acasă. Colecţia tatei, unde păs-tra toate 
dezbaterile proceselor senzaţionale în care pleda şi el 
uneori, ca un avocat amator ce era. Îmi aminteam turbure. 
În pagini galbene şi sfărîmicioase, ca frunzele presate între 
foi de cărţi se afla consemnat şi procesul acela. Într-adevăr, 
unul din cele mai pasionate ale timpu-lui. O carieră 
anunțîndu-se glorioasă, curmată inexplicabil şi crunt... Dar 
cum se numea? Cum se numea eroul acestui proces? 
Adevăratul nume am să-l aflu vieodată? Iar ciudat, printr-un 
capriciu al memoriei, îmi aminteam alt nume. Numele unui 
amic al acuzatului, elogiat de reporterul judiciar pentru 


165 


depoziţiile călduros favorabile, dar din nefericire de-o 
stîngace şi vădită generozitate. Îmi amin-team bine. Toţi 
lăudaseră asemenea gest. Un om care nu-şi părăseşte 
prietenul în primejdie nu se vede în fiecare zi. Aceasta a 
cucerit simpatia publicului — nu pentru acuzat, fireşte, ci 
pentru martorul caritabil şi brav. A fost chiar şi originea 
unei popularităţi creseînde. Îmi aminteam bine. Leonte 
Stăncescu e a treia oară ministru. În ajunul plecării l-am 
zărit la teatru, în lojă. Un domn înalt şi robust, cu o 
rumeneală de plină prosperitate în obraz şi purtînd cu o 
evidentă distincție fracul. Iar doamna Amelia Leonte Stăn- 
cescu, în mare decolteu, cu dublul şirag de perle şi cu şuviţa 
de păr alb ca o cochetărie mai mult, surîdea vaporos sălii cu 
o graţie de arhiducesă. 

Mi-am înăbuşit toată drojdia de laşitate, şi eu, Ciufu- 
lici, moluscă moliie şi vîscoasă, am rostit rar, apăsat: 

— Pe Leonte Stăncescu l-am văzut acum doi ani la 
teatru. Poartă fracul cu o deosebită distincție. Şi doamna 


Amelia Leonte Stănceseu se ţine încă foarte bine... Nu ştiu 
dacă şuviţa de păr alb... 

Cît de nerod mă grăbisem şi cît de puţin îl cunoşteam! 
Eliazar îşi căpătase stăpînirea din totdeauna. Poate un 
fragment de secundă i-a tresărit ţigara între degete. Poate 
a fost numai o părere. Desigur a fost numai o pă-rere. Căci 
întinzîndu-şi picioarele, cu tocurile în nisip, Eliazar, lungit 
pe scaun, mă întrebă cu indiferență, căscînd: 

— Cine sînt indivizii despre care-mi vorbeşti? N-am 
auzit de dînşii... De douăzeci de ani, eu nu mai citesc nici 
un ziar din ţară. 

Pe urmă, rîzînd deodată feroce şi ameninţindu-mă. cu 
degetul: 

— Hehe! Ciufulici! Îţi aminteşti caracatiţa de la Ac- 
varium? E o lecţie pe care te sfătuiesc să n-o uiţi. 

Am plecat capul. 

Era un avertisment şi o osîndă. 

Eliazar nu-mi ierta nici mie că l-am înţeles; nu-şi ierta 
nici lui că mi-a dat prilej să-l înțeleg, într-un ceas cînd îl 
biruise slăbiciunea confesiunilor. Un om ca dîn- sul mai 
ales aceasta nu iartă. Nu-şi iartă. 


166 


Dar de plătit pentru amîndoi ajungea să plătească unul 
singur. 
Eu. 


XII 


AS, RIGĂ, DAMĂ, VALET... 


Pleoapele mi se lipeau de somn. 

Cu o încordare încăpăţinată, mă sileam să nu-mi scape 
bărbia în piept, aşa cum se văd moțăind la ziuă decavaţii 
cluburilor, tufliți în fotolii sau rezemaţi cu coatele pe masă, 
tresărind şi continuînd prin vis o partidă himerică în care 
recuperează tot ce-au pierdut, cu dobînzi înmiite, în serii 
fabuloase şi menite să devină istorice. 

Ziua fusese încărcată. Dimineaţa, Ange, ca niciodată 
mă tîrîse la tenis; după amiază drumul în grup cu iahtul lui 
Dickie pînă la insula Sfînta Margareta; pe urmă concertul; 
rondul de noapte la Bar du Boeuf, la Romanos, la Pergola 


167 


— şi pretutindeni, prea multă şampanie. Prea multă 
şampanie. 

Iar acum partida aceasta stupidă de cărți! 

Dickie o voise. 

La Pergola, la a nu ştiu cîtea butelie de nu ştiu ce 
grande-cuvee“, se simţise ofensat de tonul superior şi ze- 
flemist cu care Guguf îl sfătuia să nu pună mîna niciodată 
pe cărți, fiindcă joacă mai prost ca o cizmă. Poate ar fi 
suportat asemenea mărinimie umilitoare, dacă nu s-ar fi 
aflat de față Nadia şi Ange. Dar amorul lui propriu, ațiţat de 
atîtea cupe de şampanie, nu-i permitea să suporte o 
inferioritate proclamată cu atîta dispreţ înaintea unor femei. 
În toate se considera un as. La polo, la tenis, la schi; nu 
conducea oare Rollsul cu 100 pe oră în viraje acoperite pe 
Grande Corniche? nu luase premiul întîi la cursa de 
amatori de la Monte-Carlo? nu bătea el recordul maximu- 
lui de pahare de whisky deşertate în minimum de timp?... 
De ce s-a apucat oare Dickie vreo dată, să nu-i distanţeze pe 
toți, lăsîndu-i în urmă, într-o jalnică şi ridicolă înfrîn-gere? 
Şi venea să-i arunce mănuşa, cine? Guguf, bietul Guguf, 
care la toate partidele de cărți de la noi, la vila Azur-Eden, 
pierdea ca o mazetă! Să poftească şi să încerce! 

— Dickie, ascultă-mă pe mine! Joci ca o cizmă. În- 
treabă şi pe Dan, întreabă şi pe Eliazar!... Întreabă pe Nadia 
şi pe Angela... 

Congestionat şi cu ochii tulburi, Dickie făcuse semn 
chelnerului să-i desfunde altă sticlă de şampanie, pe care s- 
o golească în picioare, pînă ce se îmbracă femeile şi pînă ce 
trage maşina la scară. 

— Să mergem acasă, domnule Guguf, şi să vedem cine 
joacă mai prost ca o cizmă! Dar nu joc în nasturi ca pînă 
acum: să pierzi sau să cîştigi cîteva mii de franci... Joc 
serios! Haha!... Ce-au să mai rîdă toți mîine dimineaţă, cînd 
au să afle că Guguf s-a decavat complet, pînă la ultima 
centimă, să-şi vîndă fracul, smochingul şi cele de două ori 
cîte douăsprezece costume de haine! Pe urmă, domnule 
Guguf, după această lecţie, am să-ți fac cadou un mic tratat 
de joc de cărți. Se găsesc broşuri la toate chioş-curile... Să 
le studiezi serios şi să te prezinţi la examen. Atunci da! 
Poate avem să vorbim altfel! 


168 


Aşa am plecat acasă. Pe Nadia am lăsat-o la hotel. N- 
a vrut să meargă. 

— Păcat! repetă Dickie. Păcat, Nadia Ştefanovna Vo- 
login, că nu mergi să asişti la masacrul inocentului! Te 
înțeleg însă... O femeie sensibilă nu poate suporta emoțiile 
unei execuţii capitale... Am să-i las cravăţile şi bastoanele. 
Nu sînt atît de crud să-i desperechez colecţia. Încolo? Ai să 
afli mîine dimineaţă, Nadia Ştelanovna, ce-a rămas din 
Guguf, din sărmanul Guguf! 

Guguf surîdea calm; iar Dickie, cuprins de înduioşare, îl 
îmbărbăta ca pe-o victimă predestinată fatal şi ire-vocabil 
uzinelor „Jonas David Hood & Co. Ltd.” Regreta şi el lecţia 
pe care era silit s-o aplice unui prieten lipsit de modestie. 
Dar n-avea încotro... Guguf îl provocase. Infatuarea aceasta 
împinsă pînă la insolenţă se cuvenea pedepsită exemplar. 

Acasă, am scos cutia de fise şi pachetul de cărți ne- 
desfăcute. După dorinţa lui Dickie am desfundat o sticlă de 
whisky şi am mai pus una la îndemînă, de rezervă. Destul 
ca să culce la pămînt un şampion al regimului umed, ceva 
mai rezistent ca bietul Dickie Hood. Servitorii dormeau. 
Trei după miezul nopţii. Nu ştiam unde să caut sifon. 

— Nu e nevoie! mă opri Dickie. În astă-seară beau sec. 
Nimic nu mă reface mai radical, ca cinci-şase doze de 
whisky sec. 

Spunînd, îşi umplea paharul ras. 

Ange se urcase la culcare. Eu moțăiam. Nu eram de nici 
un folos. Nici nu m-ar fi primit Dickie să mă ating de cărți. 
Jucam — după avizul lui — mai prost chiar decît Guguf, 
ceea ce însemna ultima treaptă a deriderii 

— Dany! Aşează-te lîngă mine să înveţi jocul! îmi făcu 
loc cu bunăvoință protectoare. Cu aşa profesor ai să începi 
a pricepe şi tu ceva! Dar fii atent; la jocul acesta hazardul e 
10 la sută şi jucătorul 90 la sută. 

Eliazar se dezinteresa complet de peripeţiile meciului, 
îşi alesese un colţ de salon, sub lampa gigantă de alabastru, 
şi tolănit într-un jilt, cu picioarele urcate pe masă, citea 
concentrat un manual de trigonometrie superioară. 

Bărbia îmi luneca în piept. Glasurile se depărtau stinse. 
Chipurile se înecau în fum. Tresăream cînd ajungea focul 
țigării la degete. Îmi frecam ochii să mă desmeticesc şi să- 


169 


mi dau seama ce caut aci, lîngă aceşti doi oameni îmbrăcaţi 
în smoching, cu piepţii albi de mătase, zvîrlin- du-şi cărțile 
cu o gravitate care îmi părea comică şi era sinistră. 

Dickie Hood tăcuse. Nu mai ridea, nici nu-i mai făgă- 
duia lui Guguf o lecţie ca s-o țină minte pînă la sfîrşitul 
vieții. Îşi turna singur şi îşi muşca buzele. 

Guguf era tot atît de proaspăt şi radios la figură ca 
dimineaţa, cînd ieşea din baie şi de la masajul lui Mahmud. 

— Dany! Mi se pare că tu eşti acela care-mi porți 
ghinion moţăind! Adu-mi încă o sticlă şi du-te la culcare. 


Am schimbat sticla deşartă, cu alta plină. Nu m-am dus 
la culcare. M-am întins pe un divan, în camera de alături. 

Cînd m-am deşteptat, amortit, mijea de ziuă în fereastra 
violetă. Se auzeau glasuri. Un rîs. Pe urmă iarăşi tăcere. 
Pînă la uşă am păşit în vîrful degetelor. 

Cărţile erau aruncate pe jos. Guguf, în picioare, cu 
mîinile în buzunări, cu ţigara în colţul gurii, aştepta ceva, 
iar Dickie, aşezat pe scaun, cu coatele lățite pe masă, scria 
ceva. 

Riîdea: 

— Sînt beat mort, Guguf!... Nici nu pot să iscălesc... 
Aceasta e ceva foarte nostim!... Am uitat să iscălesc. 

Scria, rupea şi mototolea hîrtiile. Le-am recunoscut 
după format şi culoare. Foi din carnetul de cecuri. 

Guguf aştepta nepăsător, cu răbdare de pedagog, ur- 
mărind peste umăr cum elevul se trudeşte să deseneze 
tremurate cele dintii litere ale alfabetului. În jilțul său, 
Eliazar, cu picioarele pe masă, lăsase cartea pe genunchi şi 
privea întocmai ca mine. Dar cu alți ochi. Cu totul alţi ochi. 

— Nici aşa nu e bine, Guguf? întrebă Dickie, cu dez- 
nădejdea naivă a unui copil care nu izbuteşte să îmblin- 
zească severitatea profesorului. 

Rupse foaia şi o ţinu la distanţă. Recunoscu singur: 

— Ai dreptate! Să mai torn un pahar şi să prind putere. 
Aceasta e ceva foarte nostim! Am uitat să mă iscălesc... Dar 
Guguf, te rog să nu spui la nimeni! Să rămînă între noi... Să 
nu ştie nici Nadia, nici Angela, nici Dany... Nătărăul acela 
de Dany! 

O clipă îl stăpîni numai această grijă: 


170 


— Ai auzit, Guguf? Dă-ţi cuvîntul tău de onoare că n- 
are să ştie nimeni... Nu vreau să rîdă toți, cu nătărăul de 
Dany în frunte, fiindcă n-am fost în stare să mă iscălesc. 

Guguf îşi dădu cuvîntul de onoare. Dickie se calmă, 
recunoscător. Scurse fundul sticlei de whisky, bău şi prinse 
curaj. Se aşternu la lucru cu energie. Întîi făcu semne cu 
peniţa în aer, deasupra hiîrtiei, să-şi rememoreze parafa; 
cînd crezu că a găsit, se lăti cu coatele pe masă şi începu să 
caligrafieze încet, schimonosindu-şi obrazul şi muşcîndu-şi 
buzele, de o atît de încordată atenţie. Într-ade-văr, aşa cum 
era, cu şuvițele de păr fără culoare căzute pe frunte, cu 
ochii sleiți şi cu trăsăturile buhăvite, nu făcea nici o onoare 
dinastiei „Jonas David Hood & Co. Ltd”. Un copil bătrîn, 
vicios, degenerat şi iresponsabil. 

Peste umărul lui, ce lucid, tînăr, zvelt şi de altă rasă 
părea Guguf! Părul pieptănat lins, luciu şi cu reflexe 
metalice, profilul precis, ochii ageri, nu se resimţeau defel 
de noaptea pierdută, de fum, de băutură şi de emoția de- 
vastatoare a jocului. Cum îşi încovoiase gîtul subțire să 
urmărească exercițiile caligrafice ale lui Dickie, amintea 
eleganța şarpelui veninos, înălțat din ierburi şi curbîn- du-se 
deasupra cuibului cu pasărea magnetizată. 

— De data aceasta, nu mai ai ce spune! rosti Dickie 
triumfal, lepădînd stiloul. 

Desprinse cecul şi îl admiră. 

— Mai spune că nici acum nu e bun! Ţine-l, dragă 
Guguf... Dar să ştii de la mine!... Cu norocul acesta nu te 
mai întilneşti toată viața. Diseară am să-mi iau revanşa. 
Ascultă-mă pe mine. Joci ca o cizmă!... 

Guguf ținea cecul cu vîrful degetelor, la distanță, cu un 
evident dispreţ. 

Rosti mărinimos: 

— Acum, dragă Dickie, cred că ţi-a servit lecţia... Te- 
am lăsat înadins să mergi pînă la capăt... Să pierzi, să 
iscăleşti cecuri: să-ți închipui că te-am luat în serios. Ia- 
l îndărăt! N-am ce face cu el. Dacă l-aş primi, ar însemna că 
te fur. Tu n-ai observat că tot timpul am jucat în glumă? 
Faţă de mine, joci ca un copil.. 


171 


Dickie se ridică, indignat. Dar căzu la loc, pe scaun. 
Verticala şi echilibrul erau două recorduri la care renunța la 
ora aceasta. Îşi exprimă indignarea de jos: 

— Guguf, Guguf, norocul te face vanitos... Ai cîştigat; 
să-ţi fie de bine! Însă te înşeli dacă îţi imaginezi că mă poţi 
trata ca pe-un copil pus sub interdicție. N-ai drept să mă 
umileşti. Am pierdut, plătesc! Plătesc, fiindcă sînt sigur că 
diseară am să-mi iau revanşa... Altfel cu mine nu merge... 
Ştiu că-ți convine! Să  povesteşti tuturor: „Haha! 
Caraghiosul de Dickie! Joacă atît de idiot că mi-a fost milă 
de el. I-am dat banii îndărăt!...” Guguf, te somez să pui 
cecul în buzunar şi să-l încasezi chiar astăzi... N-am 
nevoie de nici o lecţie! Am să-ți dau eu o lecţie... diseară 
am să-ți dau... am să-ți dau eu lecţie... 

Ultimele cuvinte se pierdură cleioase. Dickie adormea. 
Guguf împături cecul şi îl puse în portbilet. Se uită la ceas. 
Desigur calcula cît mai este pînă la deschiderea ghişeurilor. 

— Cât? întrebă Eliazar, zvîrlind cartea şi înălțîndu-se 
din jîltul de sub lampă. 

— Douăzeci de mil. 

— Dolari? 

— Fireşte. 

— Hehe! i-am spus eu. Cu dolari e mai simplu. Se 
pierde noțiunea cifrelor... 

Guguf îşi căuta pardesiul, pălăria, bastonul, mănuşile. 
Din vestibul, cu gulerul ridicat să acopere piepții cămăşii şi 
gulerul de smoching, se întoarse: 

— Acum du-l tu la culcare, Eliazar... Peste o jumătate 
de oră încep să se deştepte servitorii. Somn bun! 

Închise ușa. Eliazar se apropie de Dickie şi îl zgudui de 
umeri: 

— Haide, onorabile! Pentru cît ai plătit, ai drept să 
dormi într-un pat mai confortabil... 

Dickie deschise ochii tulburi, implorînd: 

— Lasă-mă... 

— Nu se poate. Treci la culcare! Hehe! Ce crezi că aci 
sîntem la tripou, să dormi cu coatele pe masă? Haide, 
curaj! 

Moştenitorul prezumtiv al firmei „Jonas David Hood & 
Co. Ltd.” se frecă la ochi, întinzîndu-se şi căscînd: 


172 


— Unde-i Guguf?... A plecat? 

— Dar ce crezi că mai avea timp să te admire cum 
dormi? Eşti foarte urît cînd dormi, Dickie. Parol! Nu face 
cineva să te privească nici pentru douăzeci de mii de 
dolari... 

Dickie căută sticla. O scutură. O aşeză la loc, cu de- 
cepție, fiindcă era goală. 

— Măcar de-aş avea un pahar de whisky... Cu un pahar 
de whisky sec mă refac la sigur, Eliazar! i-o spun eu din 
experiență... 

— Bine, te cred! rosti plictisit Eliazar. Altădată, vom da 
dispoziții să ţi se păstreze o sticlă pentru refacerea de 
dimineaţă. La cea dintîi ocazie, ai să fii servit ca un prinţ de 
Porcopolis. Acum dă-mi brațul şi hai la culcare! 

Cu o sforţare eroică, Dickie se descleştă de pe scaun, în 
picioare, de la înălțime, universul îi păru cu totul instabil. 
Se clătină şi rîse singur: 

— Se învîrte al dracului, Eliazar!... Tu eşti un tip 
admirabil! Eşti un adevărat amic. Fără tine, eram să dorm 
aci şi să mă găsească servitorii... Să ridă Angela şi nătărăul 
ăla de Dany!... Pe tine am să te iau la noi, în America. Lasă- 
mă să te sărut, Eliazar... Tu eşti un geniu necunoscut. Lasă- 
mă să te sărut, Eliazar, altfel mă culc aci, jos... 

Eliazar se lăsă îmbrăţişat, întorcînd obrazul cu dez- 
gust. Dickie îşi aduse aminte: 

— Numai de n-ar povesti Guguf la toti... Să ridă Nadia 
Ştefanovna şi Angela... Şi mai ales nătărăul de Dany! 

— N-avea nici o grijă! îl asigură Eliazar. De altfel, la 
cea dintii ocazie, ai să-ţi iei revanşa. 

— Asta ţi-o garantez, cum te văd... Dă-mi braţul. Prea 
se învîrtea! Cu un whisky m-aş fi refăcut complet... Ți-o 
spun din experiență! 

Eliazar îi dădu braţul. Au urcat amîndoi scările, Dickie 
împleticindu-se, Eliazar împingîndu-l şi trăgîndu-l, după 
cum o lua înainte sau ameninţa să cadă îndărăt. 


Acesta a fost începutul. 
Au urmat alte nopți, la fel. Totul fusese organizat cu 
o savantă şi răbdătoare preştiință. Amiciţia dezinteresată de 


173 


aproape un an. Angela slujind muscă în undiță. Eu 
garantînd onorabilitatea firmei. Vila închiriată cu banii lui 
Guguf — capital indispensabil al întreprinderii. Şi cutia de 
fise cu pachetele de cărți, pentru partidele inocente în care 
Guguf pierdea, mai întotdeauna, o mie sau două de franci. 
Chiar refuzul lui Guguf de a locui cu noi îşi avea rostul. 
Răspunderea cădea numai pe mine. 


Dickie era oaspetele meu. Nimeni n-ar fi putut spune 
vreodată că Guguf s-a instalat vecin de cameră să-şi 
supravegheze de aproape prada. Dickie era cel care îl invita 
cu stăruință să-şi ia revanşa, iar revanşa i-o doza Guguf, 
exact în limita necesară, să nu-i scape din mînă şi să nu 
bănuiască nimic suspect. 

Scena cu refuzul cecului fusese o lovitură de grație 
pentru vanitatea ulcerată a lui Dickie. Nu o uita şi nu o 
ierta! Nici un moment nu se gîndise că, dacă Guguf ar fi 
vrut într-adevăr să-i dea o lecție mărinimoasă, era mai 
simplu să rupă atunci cecul în bucăți, în loc să-l restituie cu 
o morală atît de umilitor generoasă, încît să nu poată fi 
primit... Au urmat alte nopţi. În două săptămîni, şapte sau 
opt. Angela se urca să se culce. Eu moțăiam. Eliazar, sub 
lampa de alabastru, cu picioarele urcate pe măsuţa de 
cristal, citea cu sîrguința unui maniac al cabinetelor de 
lectură, în aparenţă străin şi nepăsător la tot ce se petrecea. 
Dar ştiam. Acum ştiam cine poartă aţele tuturor marione- 
telor, deşi nu cunoşteam încă întru ce sfîrşit. 

După ce plecau în zori, mă strecuram în aşternut lîngă 
Angela. Dormea liniştit, cu surîsul ei nevinovat prelun- 
gindu-se şi în somn. Eu dormeam chinuit de visuri înfri- 
coşate. Gemeam şi mă răsuceam scăldat de sudoare. Îmi 
punea mîna pe umăr un agent de poliție, întotdeauna 
acelaşi, mustăcios şi cu un ochi saşiu: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Săream cu strigăt înăbuşit în gîtlej... 

— Muşie€ Dany tretşeți la rînd!... 

Era numai Mahmud. Mîna lui Mahmud zguduindu-mă 
de umeri. lar în baie se auzea cîntecul lui Dickie: 


Thinking of you 


174 


Wonderful you 
It had to be you... 


Sudanezul clătina din cap, cu sinceră compătimire. 

— Nu şciu şe este cu muşi€ Dickie! Cîntă din tşe în tşe 
mai falş. Aşesta e un adevărat şcandal. Fatşe progres pe 
dos! 

Într-adevăr, bietul Dickie făcea progres de-a-ndaratele. 
Nu-i pria deloc aerul Europei. Cînta din ce în ce mai fals, cu 
glas din ce în ce mai hodorogit de fum, de whisky, de 
nopțile nedormite şi poate de o exasperare foarte firească a 
nervilor. Oricît de nepăsător zvîrlea semnătura, pe un cec, 
cifrele se adunaseră destul de rotunde. Desigur, acolo, în 
birourile sale de la Chicago, bătrînul Jonas David Hood va 
fi început şi el să mestece cu mai puţin calm ghiomotocul 
de chewing-gum, cînd primea cablogra- mele cerînd alt 
depozit de dolari, la o anumită bancă de pe Coasta de Azur. 

Încheierea acestui episod n-a venit cum se arăta în 
visurile mele de spaimă: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Destinul îmi acorda încă o păsuire. 

Deocamdată, deznodămîntul a fost mai simplu, şi fără 
îndoială, providențial. M-a cruțat de ceasul inevitabil cînd 
Dickie Hood avea să înţeleagă şi ar fi putut să ne ceară în 
numele legii socoteala. Soluţia cealaltă, providenţială, a 
adus-o poşta într-o dimineaţă. O telegramă lungă cît o notă 
diplomatică. Jonas David Hood îşi chema în termeni impe- 
rativi odrasla cu primul vapor. Experiența europeană îi 
ajungea pentru debut. lahtul putea să rămînă aci. Bătrînul 
avea de gînd să traverseze şi el Atlanticul, ca să vadă cu 
ochii lui, ce-a putut să-l rețină pe Dickie atîta vreme şi 
pentru ce desfătări făcuse iama în atîția dolari. 

— Are şi el drept la experiența europeană! rînji Eliazar. 
Hehe! Ce zici, Dickie? 

Dickie era nefericit. N-avea poftă de glumă. Dădu ordin 
să-i împacheteze bagajele, îmbarcă cele două automobile, 
bău ultimele sticle de şampanie, jucă ultima partidă cu 
Guguf, iar într-o dimineață l-am condus în grup, cu alai, la 
trenul care îl ducea direct la Havre. Dickie lăcrimă. 

De la fereastră îi strigă lui Guguf: 


175 


— Îți dau întâlnire la anul! Am să-mi iau revanşa la 
anul! 

Guguf păru insensibil la această ameninţare. 

— Şi pe tine, Eliazar, te aduc în America la anul! 

Eliazar nu păru nici el prea mişcat de această perspec- 
tivă. 

În schimb ce strîngeri de mînă, ce fugă după vagon, 
cînd s-a mişcat trenul! 

Cu toţii am rămas fluturînd batistele pe peron. 

A fost o despărțire înduioşătoare! 

— Hehe! rînji Eliazar, apucîndu-mi braţul. Pînă la 
revanşa animalului acestuia de Dickie, te asigur că avem să 
asistăm la alta, aci... Repede-repede! Acesta e cel mai 
interesant caz pe care îl observ eu de doi ani... 

— Care caz? 

— Cazul lui Guguf. Hehe!! Pregăteşte totul cu o 
răbdare, pot spune cu o artă de paianjen cînd îşi țese pînza... 
Ştii: „Asupra descoperirii raporturilor constante în apariția 
ŞI... etc., etc...” Pe urmă, tranc! cînd ar trebui să se 
liniştească asigurat pe o viaţă întreagă, păianjenul nostru 
sparge singur pînza, o face mototol şi se lasă mîncat de 
muşte... Hehe! Puţină răbdare! 

Eliazar nu-mi mai vorbea cu rezerva învăluită de mai 
înainte. Îmi vorbea net, ca unui complice. Dar devenisem 
oare altceva? 

Pentru moment am răsuflat. 

Plecarea lui Dickie mă scutea de remuşcarea din fiecare 
dimineaţă şi mă elibera în acelaşi timp de o prezenţă, altfel 
odioasă. Prezenţa lui lîngă Angela. Nu-mi lămuresc nici 
astăzi simțămintele contradictorii din această epocă. Îl uram 
pe Dickie, fiindcă avea tot dreptul să mă socotească un 
simplu soţ încornorat: „nătărăul de Dany!” Îl compătimeam 
fiindcă îl ştiam victima bleagă a complicilor mei — 
complici fără voia, dar cu asentimentul meu. Eram răzbunat 
într-un fel. Dar îmi repugna asemenea răzbunare. Şi mai 
ciudat! În primele zile, m-a bucurat această plecare care 
aranja totul. Pe urmă am început să-i simt lipsa. Am început 


să-l regret. 
Vila Azur-Eden intră în tăcere. Eliazar se retrase ca un 
păianjen — ca adevăratul păianjen — în camera lui cu 


176 


mucuri de țigări, ziare mototolite şi vrafuri de cărți clădite 
lîngă perete. Aştepta acolo. Ce aştepta? Rîsul lui: hehe! 
nu făgăduia nimic bun. Angela mi-a dăruit cîteva zile de 
calmă fericire, cîteva nopți... Dar am jurat să nu pomenesc 
aci despre nopțile noastre. Mi s-a părut că totul mai poate fi 
încă reparabil. Am mers cu amă- girea pînă acolo, încît 
i-am propus să ne alcătuim altă viaţă. Vindeam Hispanoul, 
eliberam vila, ne retrăgeam undeva, într-un ungher al 
Franţei, să trăim un an măcar de viață tihnită şi discretă, de 
fericire totală. 

Angela începu să rîdă, strîngînd din umeri: 

— Dar, Ciufulici, ce s-a întîmplat să-ți dea în cap ase- 
menea absurditate? Tocmai acum?... Ce ne alungă de aci? 

Era adevărat. Nu se întîmplase nimic. Banda noastră 
prospicia. Cine ne alunga? Poate Vila Azur-Eden mai era 
încă utilă. Poate un Dickie Hood mai exista încă, pe 
undeva, pe aproape. 

Deocamdată, Guguf s-a instalat la Cazino, la una din 
mesele unde fusese numai pasager de un sfert de oră. 
Bancurile lui au făcut senzaţie. Şi pierderile lui la fel. În 
anul acela, jocurile de la Cazinoul din Cannes au fost 
ilustrate de cîteva partide celebre. Andre Citroën pusese pe 
o singură carte două milioane de franci şi-i pierduse mai 
fără emoție de cum ar pierde uleiul un Citro&n-Six 12 cv. 
— Doly Sisters cîştigaseră într-o singură seară un milion 
jumătate. Sindicatul Zografos — cei trei greci asociaţi 
pentru arvunirea bancurilor cu un capital de cincizeci de 
milioane ca în orice întreprindere comercială — intrase 
într-o pasă neagră. Un englez necunoscut se aşezase la 
masă, pierduse şi el peste două milioane, plecase modest, 
cu ţigara de foi în colțul gurii, fără ca nimeni să-i fi aflat 
vreodată identitatea adevărată, căci s-a descoperit a doua zi 
că-şi semnase înscrierea în club pe un nume fictiv. Fisele 
ovale de o sută de mii de franci, dreptunghiulare de 
cincizeci de mii, modestele fise rotunde de douăzeci de mii, 
alergau pe postavul verde ca nasturii de plapumă în jocul 
copiilor. 

Guguf se amestecase în această luptă a rechinilor de ape 
adinci şi ieşi în curînd jumulit de solzi. Aci arta lui de 


177 


prestidigitator nu avea căutare iar cecurile lui Dickie nu 
avură lungă viaţă. 

Catastrofa s-a anunțat într-o seară. Am cunoscut-o prin 
gura Angelei. 

A intrat palidă şi nervoasă, Fără altă introducere, mi-a 
hotărît: 

— Trebuie să vindem numaidecît Hispanoul täu! Guguf 
ne-a împrumutat o sută de mii de franci. Are nevoie de 
dînşii... Nevoie urgentă. Pînă mîine la douăsprezece să-i 
restituim banii... Tu cît mai ai? 

Am scos portbiletul şi am numărat. Acum purtam toată 
averea la mine. Angela i-a numărat şi ea repede, cu 
dexteritate de casieriță. 

— Numai atît ţi-a rămas? mi-a aruncat o privire plină 
de reproş. 

— Numai atît!... am confirmat cu umilitate. 

Mi s-a părut că e gata să-mi facă o percheziție cor- 
porală. Poate credea că mai păstrez undeva o rezervă 
ascunsă. 

— În fine! Lasă-mi ăştia şi fugi la Bibia!... El are să-ți 
vîndă maşina în condițiile cele mai bune. Sper că de atît 
măcar e capabil. 

— E seară acum... Nouă ceasuri! am încercat să obțin o 
amînare. 

— Ce are a face? Cu atît mai bine! Poți discuta cu el în 
linişte. Şi mîine dimineaţă are tot timpul liber, să se ocupe 
numai de aceasta. 

Angela vorbea cu autoritate de comandant care nu 
admite să i se discute ordinele. Iar în neastîmpărul ei de 
acum recunoşteam ceva din neastîmpărul de anul trecut, 
cînd plecase fără ştirea mea, dar ridicînd banii mei de la 
bancă, să-şi ajute prietena bolnavă de la San- Remo. 

L-am găsit pe Bibia dezbrăcat de haină, în camera lui de 
la garaj şi atelier. 

Mînca. O sticlă de vin roşu, o jumătate de pîine; un 
şervet întins pe jumătate de masă. Mezeluri, brînză, iar la 
un aparat cu benzină sfirîind o friptură. 

Îşi ceru el scuze, că l-am surprins asupra faptului. Îmi 
mărturisi, stînjenit: 


178 


— Vezi şi tu, Bibia trebuie să facă economie... Şi face 
economie! Slavă Domnului, aceasta n-a stricat nimic aci. 

„Aci” era brațul voinic, cu muşchii enormi, încordați 
sub cămaşa portocalie, ca să-mi arate că regimul de meze- 
luri şi de economie n-a alterat nimic din forţa-i herculeană. 

L-am rugat să termine întîi. Am răsfoit, aşteptind, un 
catalog de automobile şi de piese, rezerve, motoare şi alte 
detalii tehnice. 

Ca orice om simplu, Bibia mînca încet, cu o gravitate de 
rumegător. Nu avea conversaţie la masă. Se alimenta. 

— Ei? Ce veste-poveste? mă întrebă, ştergîndu-se cu 
colțul şervetului la gură. 

I-am spus vestea-povestea. A deschis ochii mari Pe 
urmă i-a închis, să se izoleze din univers şi să examineze 
situația cu toată concentrarea cuvenită. 

— Rău! declară. Semn rău. i-o spune Bibia! Ne 
aşteaptă ceasuri grele, Dănuţ. Dacă a intrat Guguf în pasă 
rea, trebuie să ne aşternem toţi pe brînci pentru el. 

— Pînă la o limită! am precizat. Îi datorez o sută de mii 
de franci. Îi restitui. Mersi şi n-am cuvinte! 

Bibia mă privi cu milă: 

— Dar Ghelica! Ghelica tot aşa spune! 

— Ce are de a face Angela cu pierderile lui la cărți? 

— Are a face mai mult decît îți închipui tu! Ti-o spune 
Bibia! Te credeam mai deştept... 

— Fiindcă nu sînt, deştept, dragă Bibia, ajută-mă tu să 
pricep. 

— Ai răbdare! Te asigură Bibia că ai să pricepi singur, 
în curînd, fără să te mai ajute nimeni. Dacă a intrat amicul 
nostru în pasă neagră, ai să pricepi de n-ai să fu 
bucuros... Acum să lăsăm acestea. Eşti cu maşina aci? 

— E afară... 

— Şi actele, legitimaţiile, tot? 

Am scos şi actele. 

Bibia le cercetă. Se declară satisfăcut îmi puse laba 
păroasă pe umăr: 

— Bietul Dănuţ! Îţi aduci aminte ce ţi-a spus Bibia 
acum un an?... Nu e nevoie să joci tu cărți şi să te de- 
cavezi tu, dacă este altul s-o facă. Bibia ştie întotdeauna ce 
spune!... Acum du-te şi dormi liniştit! Miine la zece, 


179 


primeşti banii. Are să fie suma cea mai zdravănă care s- 
a scos vreodată aci pe maşina unui decavat. Ţi-o garan- 


tează Bibia! Dar tot Bibia pune o condiţie: ai să laşi la 
mine zece mii de franci. Rezervă! se anunţă vremuri grele şi 
e bine să ai o rezervă. Nimic nu se ştie ce mai poate fi... 
Ascultă-l pe Bibia! 

Cînd am ieşit afară, am întors capul, să nu văd auto- 
mobilul de care mă despărţeam. 


180 


XIII 


ACI MIROASE A LICHIDARE 


Din nou paiața roşie. 

Nu ştiu unde stătuse ascunsă şi nu ştiu de unde a apărut. 
O uitasem. lar acum din nou îmi rîdea în față dintre pernele 
divanului, cu rîsul ei straniu şi sfişietor. Am întors-o cu 
obrazul la perete, cu nasul roşu în pufurile de mătase. 
Zurgălăul din moţul scufiei sună slab şi trist clătinîndu-se, 
ca un clopoțel melancolic de la săniile copilăriei, cînd se 
depărtau ireal, în zările ninse şi albe. În zările albe... Mai 
exista undeva oare, ceva pur, virginal, neîntinat, ca zăpada 
aceea albă-sclipitoare de-atunci? 

Totul era spurcat şi hîd. 

Cum s-o mai fac şi aceasta? 

Angela îmi hotărîse cu neîndurare. Acum chiar, într-o 
jumătate de oră, aveam să mă duc la Bibia, să-i spun că 
desfacem „tovărăşia” noastră, că trebuie să vîndă tot, să 
lichideze, să rezilieze, să-mi restituie banii şi să-mi 
elibereze garanția de la bancă — sumă pe care aproape nici 
n-o mai socotisem a mea. Eram obligaţi măcar gestul acesta 
pentru Guguf. Ne dăduse dovadă de prietenie cînd nici nu-i 
cerusem, ne împrumutase discret şi fără condiţii. De ast- 
dată, se afla el la strâmtoare. În douăzeci şi patru de ore 
plătea sau îl aştepta dezonoarea. 

La început am rîs: Guguf şi dezonorat! Dar privirea 
Angelei m-a străpuns ca o lance şi rîsul pe buze mi-a 
înghețat. Ah! Ştiau să privească şi altfel ochii ei de azur; iar 


181 


eu cînd am rezistat vreodată bătăii poruncitoare din vîrful 
pantofului? De unde mai găsisem nesimţirea şi curajul să 
rîd? Aveam de ales. Miine nu-mi rămînea decît să plec, cu 
boarfele mele, ca un servitor alungat, dacă nu eram vrednic 
să împlinesc pentru Angela cu ochi de azur nici atît! Aşa 
m-a ştiut întotdeauna: egoist şi poltron. lar mîine uşor va 
descoperi altul, mai puţin egoist şi poltron. 

Mai aveam de ales? Mi-am luat pălăria şi am mers pe 
drumul cel mai lung, ocolind şi întîrziind clipa, ca un om 
care duce sentinţa de moarte altui om. 

Bibia n-a bănuit la început. În salopeta de doc maro, 
unsă de ulei şi funingine, ieşi ca un urs din bîrlog de sub 
maşina ridicată pe platforma cu şine a revizuirilor. Se 
legănă scurt şi enorm, ştergîndu-şi sudoarea cu mîneca şi 
îmi întinse laba mormăindu-mi un voios bun-venit, fără de 
nici o presimțţire. 

Împărtți dispoziții ajutoarelor: 

— Nimeni nu pierde vremea aşteptîndu-mă! Treci tu, 
Julot, şi continuă!... Şi tu, Charlie, pînă la amiază, fii 
gata cu supapele! Ne-am angajat mîine seară să predăm 
jucăria scoasă din cutie; o predăm scoasă din cutie!... Bibia 
a spus că plăteşte primă — douăzeci de franci şi un litru de 
pinard? de cap — Bibia se ţine de cuvînt. Din urmă, ne 
ajung comenzi pentru o lună... Hai, la asalt, copii! 

Se vedea bine că Bibia se simte mîndru față de mine, 
fiindcă îl găseam vrednic la datoria lui de patron, după cum 
era mîndru de biroul unde m-a invitat să-l aştept. 

După cinci minute deschise uşa, spălat, pieptănat şi cu o 
cămaşă de suava culoare a florilor de măcieş. Abia atunci 
citi în figura mea stînjenită şi plată semnul de catastrofă. 
Îmi reteză introducerea. Se îndreptă direct la sertar, 
răsucind cheia şi scoţînd carnetul de cecuri: 

— Ştia el Bibia ce spune! Aşa e că am făcut bine cînd 
ţi-am rezervat zece mii de franci? Ajung? Dacă ai neapărat 
nevoie, mai putem adăuga două sau trei mii. Atât! Mai mult 
nici o centimă. Tot pe gârlă se duc... Cre- de-l pe Bibia! 

Şi începu să scrie. L-am oprit. l-am lămurit brutal, cu 
tot curajul adunat în cîteva vorbe, pentru ce am venit şi ce- 
i cer. 


182 


N-am văzut niciodată un obraz mai brusc golit de sînge. 
Nu mi-am închipuit niciodată că un colos capabil să 
doboare un bivol cu pumnul se poate clătina pe scaun atît 
de repede răpus cu praştia unor imateriale cuvinte. 

Scăpase tocul din mînă. ÎL ridică şi, fără să-şi dea 
seama, numai fiindcă era cel dintîi obiect care-i cădea sub 
degete cînd sîngele a început a pompa din nou în inimă, 
sfărîmă tocul ca băţul unui chibrit. Privi la aşchii şi privi 
la mine. Părea tot atît de mirat de ceea ce-i să- vîrşiseră 
degetele fără conştiinţa lui, ca şi de ceea ce-i rostisem eu, 
probabil în aceeaşi eclipsă a conştiinţei. 

Încercă să rîdă. (Ce biet rîs milog, implorînd amăgi- 
rea!). 

— E o glumă proastă, Dănuţ! Mai avem încă două luni 
pînă la întîi aprilie... Şi acestea sînt lucruri pe care nici în 
glumă nu trebuie să le... 

Nu l-am lăsat să sfîrşească. I-am repetat cît de puțin îmi 
arde şi mie de glumă în ceasul acela. l-am spus tot: 
hotărîrea neclintită a Angelei, termenul pînă a doua zi, 
condiția să aleg între plecare şi executarea poruncii. 

— N-ai să faci aceasta!... Nu poţi să faci tu aceasta lui 
Bibia. 

Glasul tremura rugător. 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la fereastră, 
intorcîndu-1 spatele, să nu-i văd privirea 

— Bibia, trebuie s-o fac! Recunosc că e laş, că e urit, că 
e monstruos, dar trebuie! 

Se sculă şi el de pe scaun, veni lîngă mine şi mă răsuci 
de umeri, cu faţa la dînsul, ochi în ochi. 

— Dănuţ, ascultă, Dănuţ! Tu ştii ce înseamnă aceasta 
pentru Bibia?... Să mă întorc din nou la toate?.. Ştii tu 
măcar de unde am venit aci şi ce mă aşteaptă? Ascultă, 
Dănuţ, n-ai să-i faci aceasta lui Bibia! 

— Nu pot! Trebuie. 

— Şi dacă nu vreau? Dacă nu mă supun? 

— Există mijloace de constrîngere, Bibia. Tu le ştii. 

Le-am enumerat. Mă dăscălise bine Angela! 

Bibia îmi dădu drumul de umeri. Pumnii uriaşi căzură 
neputincioşi de-a lungul trupului. Înclină grumazul cu 
vinele umflate, ca şi cum l-ar fi apăsat toată povara şi 


183 


deznădejdea lumii. Cînd a ridicat capul, din ochi îi şu- roiau 
lacrimi: 

— Atunci de ce m-ai lăsat să încep?... De ce m-ai lăsat 
să văd că se poate trăi altfel?... 

Încleştă pumnul şi ameninţă în gol: 

— Iar toate acestea din pricina lor! Toate fiindcă nu i- 
am turtit cu pumnul fotografia lui Guguf, atunci cînd mai 
era timp şi merita. Şi celuilalt, care stă şi rînjeşte!... E ade- 
vărat, Dănuţ. E drept!... Bibia trebuia să plătească o dată. 
Tu ai fost singurul om de pe lume care m-ai ascultat fără să- 
mi rîzi în obraz, m-ai crezut şi m-ai ajutat. lar eu am fost o 
canalie! În schimb, am fost o canalie. Am tăcut, ţi-am 
ascuns, te-am lăsat să crezi... 

— Ce să mai cred, Bibia? Am înțeles tot, ştiu tot: pentru 
mine nu mai există nimic nou şi, după cum vezi, primesc 
toate. Orice... 

— Primeşti şi asta, Dănuţ? Ascultă... Guguf nu e ce 
crezi tu... Un prieten, un tovarăş. Nu e nimeni un complice. 
Pentru Ghelica, e stăpînul ei. Face ce vrea din ea. Fiindcă îl 
iubeşte aşa, ca să omoare pentru el, să fure, să se tîrîie la 
picioarele lui... Ai înțeles şi aceasta?... 

Am înclinat capul. Era greu acum s-o înțeleg şi aceasta? 

— Îţi aduci aminte anul trecut? Cînd te-am întâlnit întâia 
oară, purtam la gît o cravată de-a ta. După aceea mi-am 
dat seamă... Ştii cum a ajuns la mine? A ajuns atunci cînd 
am venit la Ghelica, tot pentru Guguf.. Eram gol, rupt, 
scăpasem din închisoare, în Italia, unde am spart capul la 
doi marinari, într-o bătaie, într-o cîrciumă, la Genova. Abia 
am ieşit şi abia am dat ochi cu Guguf;, nici nu m-a lăsat 
să răsuflu... L-am găsit la San-Remo. Era în pasă rea, ca 
acum. Şi cînd e în pasă rea, Guguf îşi pierde tot 
cumpătul şi nu cruţă pe nimeni. Nu omoară el, nu fură el — 
cere altora s-o facă. Ghelicăi, mie... M-a trimis să-i spun ei, 
să vină numaidecît cu bani. Avea nevoie de capital... El a 
fost atunci prietena aceea bol- navă de la San-Remo. Am 
venit gol şi rupt!... Ghelica mi-a aruncat o hîrtie de cinci 
sute, o cămaşă de-a ta — nu mă încăpea, am aruncat-o — 
o cravată, o batistă... Pentru Bibia, atîta era prea destul! 
Restul a fost pentru Guguf. Şi au fost bani cu noroc... A 


184 


doua zi s-a refăcut. Nu mai avea nevoie de banii tăi. Ți i-a 
adus îndărăt. Avea 

nevoie de tine. Aşa hotărise Guguf... Hotărîse după planul 
celuilalt, cel care rînjeşte... Acela îi poartă acuma pe toți. 
Acela ne poartă acuma pe toţi... Pînă ce l-am cunoscut pe 
dînsul, mai era într-un fel sau altul de trăit... Nici Guguf nu 
îndrăznea atîtea, nici Ghelica nu se nemernicise atîta... Ni l- 
a scos piază rea înainte, la Lausana, în Svitera. În 
închisoare. Acum doi ani şi jumătate. De atunci a luat el 
sforile. Înainte le trăgea Guguf. Acuma joacă şi el după 
cum îl poartă celălalt... Şi nu ştiu ce vrea; nu ştiu ce vrea 
Eliazar cu rînjetul lui. N-are nevoie de nimic, n-are nici o 
patimă, nu bea, nu joacă, nu l-am văzut uitîndu-se după nici 
o femeie; rînjeşte şi ne împinge pe toți să împlinim ce-i 
porunceşte lui pofta. De ce?... Mă întreb de ce?... Bibia n-a 
înțeles niciodată de ce... Ascultă, Dănuţ! Acuma, cînd ştii, 
n-ai să-l arunci pe Bibia înapoi, de unde a scăpat. Ai să 
scapi şi tu... Lasă-i! Leapădă-te de dînşii. Fugi!... Am să-ţi 
trimit eu undeva bani, în fiecare lună. Ţi-o jură Bibia. Locul 
tău nu e aici... N-ai ce căuta lîngă Ghelica. Mai ales acum, 
cînd e înnebunită, fiindcă Guguf de un an a lăsat-o pentru 
rusoaică... Nu mai vrea să ştie de dînsa. O foloseşte numai. 
Şi Ghelica e în stare să săvîrşească orice, să asasineze, să 
prade, să se culce cu toată lumea, ca să-l aducă înapoi la 
ea... Ascultă, Dănuţ! Eu o cunosc. Nu ştii ce are să-ti mai 
ceară mîine şi poimîine, numai ca să-l cîştige îndărăt... 
Spune că n-ai să-i faci aceasta lui Bibia! 

Bibia gîfiia, înceîndu-se şi întovărăşindu-şi cuvintele cu 
gesturi scurte, boxînd icnit o sută de vrăjmaşi care reveneau 
la loc, în picioare. Fără îndoială nu vorbise niciodată atît de 
mult şi atît de fierbinte. Bietul Bibia, credea că e destul 
aceasta ca să mă convingă! Din tot ce spunea, n-am reținut 
decît o singură ştire nouă şi pentru mine îmbucurătoare. Am 
ascultat-o cu lăcomie. Între Angela şi Guguf nu mai era 
aşadar nimic. Se scuturase de dînsa, pentru Nadia. Numai o 
folosea. Ce importă că o folosea? Ce importă că el putea să- 
i ceară orice şi că Angela avea să săvîrşească pentru dînsul 
orice? Destul că lui nu-i mai trebuia ca amantă, ci numai ca 
unealtă. Destul că mi-o lepăda, generos, mie. Miine, peste o 
lună, peste un an, avea să-mi rămînă numai mie, numai a 


185 


mea!... Înţelegeam acum deznădejdea Angelei, cînd am 
făcut primul drum aci şi cînd a răsucit volanul spre 
parapetul prăpastiei. Presimţirea rea, amintirea ghicitoarei 
care i-a profețit o moarte zdrobită în mare şi stînci; toate 
erau fiindcă atunci, întîia oară, ghicise că Guguf îi scapă. Şi 
scena din holul de la Carlton! Toate se lămureau. Şi 
vanitatea mea nătîngă şi ridicolă, cînd am crezut că e 
geloasă pe Nadia din pricina mea! Ce importă? atît era sigur 
şi plin de îmbucurare. Guguf o lepăda. Mi-o lepăda mie. 

Miine, peste o lună ori peste un an, avea să-mi rămînă 
numai mie, avea să se elibereze de fascinația lui, să şi-l 
smulgă din carne, şi umilită, înfrîntă, ca o convalescentă 
după o boală grea cu febră şi delir, avea să-şi rezeme 
fruntea de pieptul meu, să găsească alinare numai la mine. 

Pînă atunci, deliram eu. 

Totul era să cîştig timp. Să nu mă alunge miine. Să 
cîştig timp şi încă o dată să se convingă că orice Jertfire 
pentru el e faptă zădarnică, în vînt. 

Sărmanul Bibia! Îşi imaginase că dezvăluindu-mi 
această ultimă umilință pentru un bărbat, intolerabilă şi 
laşă, mă vindeca pentru totdeauna cu o hirurgie brutală. Dar 
mai eram om? Mai eram bărbat? 

Dîndu-mi o nădejde la care nici nu mai cutezam să 
gîndesc pînă adineaori, Bibia îşi pronunţase singur osînda 
definitivă. Am privit la ceas şi am glăsuit cu nepăsare: 

— N-am timp să ascult toate acestea. Nu mă inte- 
resează. Miine la douăsprezece, te rog să te prezinți cu 
suma întreagă. Aşa cum am văzut că-ţi place ție socoteala 
exactă pînă la ultima centimă. Altfel? Cunoşti că există şi 
alte mijloace de constrîngere. Nu mă sili să recurg la 
ele! 

Întîia oară, de un an încoace, vorbeam şi eu cuiva ferm 
ŞI energic. 

— La revedere! Miine la douăsprezece. 

Şi mi-am luat pălăria. 

Bibia rămase pe scaun, cu obrajii în pumni. 

Îmi strigă ceva din urmă. Nu m-am întors. 

După-amiază, l-am văzut pe fereastră venind la Angela. 
Parlamenta în uşă cu Celina, care avea ordin să nu-l 
primească, după cît se ghicea din discuția lor aprinsă. M-am 


186 


ascuns după perdea să nu mă zărească. Bibia dădu 
camerista la o parte lipind-o de uşor, intră trîntind uşa grea 
de stejar de se cutremură toată vila Azur-Eden. Dar n-a 
ținut mult întrevederea. După un sfert de oră Bibia trecea 
îndărăt pe aleele de sub palmieri, cu cascheta crem de 
mătase vegetală în mînă, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte 
cu o batistă de culoarea miezului de harbuz. Din mersul 
împleticit şi răpus, am înțeles că nici de la dînsa nu 
căpătase o îmblînzire, o amînare, păsuirea să aranjeze altfel, 
cum desigur mai era cu putință. 

În schimb, îmblînzirea a fost pentru mine. Seara am 
rămas numai noi doi la masă; eu şi Angela. Sub lumina 


intimă a lămpii, ne aflam ca la începutul unei tihnite ŞI 
eterne luni de miere. Angela îmi prinse mîna, îşi dezveli 
privirea de sub genele lungi şi frizate — ochii ei de 


azur. Ce însemnătate mai aveau toate şi toți? Ce-mi pasă 
dacă buzele ei căutau pe buzele mele sărutul altuia? Îmi era 
destul. Ca un cerşetor, mă învățasem demult să mă 
mulțumesc cu firimiturile şi să rămîn recunoscător pentru 
rămăşiţele lepădate de alții. 

Dar toată noaptea s-a repetat acelaşi vis chinuitor, 
dinainte de plecarea lui Dickie Hood. Un agent de poliție, 
mustăcios şi saşiu, punîndu-mi mîna pe umăr: 

— În numele legii, eşti arestat! 

Iar mîinile mele erau pline de sînge şi la picioarele mele 
zăcea întins de astă dată cadravul lui Bibia, cu un cuțit 
înfipt în inimă pînă în plăsele. 

— În numele legii, eşti arestat! 

A.doua zi, înainte de douăsprezece, cînd cercetam 
ceasul din cinci în cinci minute cu nelinişte (vine? nu 
vine?), Bibia intră în hol, cu un plic galben şi cu un registru 
subsuoară. Nu mă privi în ochi. Nici nu se aşeză jos. 

Eliazar îşi pusese cartea pe genunchi şi cu picioarele pe 
masă, scufundat în jîlt, ne privea. 

— Aci sînt socotelile şi aci banii! Te rog să cercetezi şi 
să numeri. 

Am cercetat de formă, fiindcă prea puţin aş fi înțeles 
din coloanele cifrelor, duble. Numărătoarea a fost ceva mai 
îndelungă. 


187 


— Acum iscăleşte aci. Ai primit tot, nu-ți mai datorez 
nimic, ţi-am plătit cîştigul pînă la centimă, nu mai ai nici 
o pretenție 

Am iscălit. Am vrut să-i strîng mîna enormă, păroasă şi 
bravă: 

— Bibia, iartă-mă! Tu ştii că nu eu... 

Bibia nu mi-a întins-o. Mi-a întors spatele. 

Uşa grea a bubuit, de s-a detunat toată vila Azur-Eden. 

— Hehe! necheză rîsul lui Eliazar... Ştii că începuse să 
mă scandalizeze individul acesta? Îți imaginezi, bruta! ÎL 
apucase şi pe el onestitatea, bravura, eroismul!... Poate mai 
voia să pună şi bani la casa de economie pentru bătrîneţe! 
Hehe! Totul reintră în ordine, Ciufulici. Ce mai stai? la 
banii şi fugi sus. Îţi pot garanta că Angela ta cu ochi de 
azur te aşteaptă cu pălăria în cap, în faţa oglinzii, pe taburet. 

Într-adevăr, Angela mă aştepta în faţa oglinzii, cu pă- 
lăria în cap, pe taburet. 

— EI? A venit?... Spune repede: a adus? 

Am aruncat plicul cu teancul de bancnote. S-a repezit să 
mă cuprindă de după gît, să mă sărute, învirtindu-mă şi 
muşcîndu-mi buzele. 

Pe urmă ea a plecat şi eu am rămas. 

Am fămas față în faţă cu paiaţa roşie, care-mi rîdea 
dintre perne, cu rîsul ei uman şi sfîşietor. 

O săptămînă nopțile noastre au fost din nou ca în 
timpurile dintii. Era carnavalul, baluri costumate, bătăi cu 
flori şi concursuri de dans, de frumuseţe, de costume, de tot 
ce putea născoci antreprenorii desfăţului şi risipei de pe 
întreg, litoralul. Iluminaţii şi lampioane, fanfare şi retrageri 
cu torţe, care alegorice, jazz şi farandole, regate şi serbări 
nautice. 

Era un carnaval nebun. 

— Hehe! rînji Eliazar, într-o dimineaţă. Mi se pare că 
amicul nostru Guguf a intrat din nou în grațiile Fortuneiss, 
adică ale as-rigă-damei-valetului. Două seri în şir a făcut 
ravagii la Cazino. Bagă de seamă: la Cazino! 

Aceasta însemna: bagă de seamă, noroc autentic, nu 
corectat. 

— Cu atît mai bine! am spus. 


188 


— De ce cu atît mai bine? mă întrebă Eliazar, con- 
tinuînd să rînjească. 

— Poate de acum are să se înveţe minte... 

Şi mă gîndeam: poate are să-mi restituie banii şi eu am 
să-i dau lui Bibia. 

Eliazar nu se gîndea însă la aceasta. Avea ideile lui. 

— Hehe! S-o întrebi şi pe Angela ta cu ochi de azur, 
dacă e cu atît mai bine!... 

— Adică... 

— Adică aşteaptă! Nu m-aş mira să aflăm într-o bună 
dimineaţă că Nadia Ştefanovna şi cu Guguf au dispărut cu 
destinaţia necunoscută. 

— Cu atît mai bine! am repetat, încleştînd unghiile în 
braţele fotoliului, de emoția sîngelui cald, năvălit în obraji. 

Într-adevăr, era deznodămîntul cel mai fericit. Fericirea. 
Angela îmi rămînea numai mie. 

— Te încîntă perspectiva? mă sfredeli cu ochii Eliazar, 
ghicindu-mi bucuria. Hehe! Mai ai răbdare... Totul e numai 
o presupunere. Se poate întîmpla să asistăm şi la alt 
deznodămînt... Sîntem în plin carnaval! 

Pe urmă, fără nici o legătură: 

— L-am zărit ieri pe Bibia. Hehe! A scăpat de cămăşile 
lui croite în mătase de curcubeu... A scăpat şi de cră- văţile 
cu buline fistichii. Întoarcerea completă la na- tură! Nici 
tu guler, nici tu cravată! Un simplu buton, ajunge. Libertate 
deplină... Hehe! Era mi se pare cam beat Bibia al nostru şi 
dădea tîrcoale vilei cu un marinar tot aşa de lat ca el. Un 
marinar care mergea ca un crab... Nu-i doresc lui Guguf să 
se întîlnească față în faţă cu Bibia, la o oră tîrzie din noapte. 
Nu i-aş mai garanta integritatea fotografiei. Hehe! Mi se 
pare că sîntem la ultimul act... Mi se pare că o să ne 
despărțim curînd, Ciufulici! Am să-mi strîng hîrțoagele în 
geamantan şi am să mă strămut aiurea, unde mai este 
nevoie de mine şi mai am ceva de făcut. Aci miroase a 
lichidare... Nu simţi? 

Nările subțiri adulmecau văzduhul cu o voluptate rea, 
ca atunci cînd respira atmosfera inmiasmată şi lubrică din 
camera femeii de la Toulon, „la chienne”. 


189 


— Ce ţigări ai? Iarăşi porcării de ăstea? Caută. Nu 
se poate să nu mai fi rămas havane de la scumpul nostru 
Dickie... 

Avea dreptate Eliazar. Dickie Hood ne lăsase o în- 
treagă provizie. Am adus o cutie. Eliazar a ales una şi a 
aprins. Pe urmă, cu picioarele urcate pe masă, m-a privit 
prin fumul albastru cu o scîrbă simpatică, aşa cum priveşti o 
larvă curioasă: 

— Tot a lăsat un suvenir plăcut Dickie... Tu n-ai să 
laşi nici atît. Încolo? Păcat de tine... Eşti un nătărău 
simpatic şi inofensiv, exact ca el. Bineînţeles, pe măsura 
europeană! rectifică imediat. Ai să dispari şi tu, ca şi el. Cu 
o experiență europeană, ca şi el. Dar ce folos, dacă 
experiența n-a făcut nimic din voi? N-ai învăţat nici să 
urăşti. N-ai fi capabil, nici să răzbuni. Eşti o moluscă. 
Rămîi o moluscă... Hehe! Cît mai folositoare i-a fost 
experienţa copilului de la Neapole!... Îţi aminteşti? Acela 
caie a scos moneda de zece lire cu dinţii, din scîrnă de 
capră. Acela, da! Îţi aduci aminte privirea? Niciodată nu 
m-a privit cineva aşa!... Acela are să ştie să urască şi să 
plătească... Tu? Biet Ciufulici, jumulit... Pregăteşte-ți 
bagajul şi fii gata. Miroase a lichidare şi mirosul meu nu mă 
înşală niciodată!... 

Apoi, ca să-mi arate că audiența s-a terminat şi că nu 
mai prezint nici un interes, a deschis cartea de pe ge-nunchi 


şi înălțînd-o la distanţă, a început să citească. Pe coperta 
de pînză flexibilă era scris cu litere poleite: Codul criminal 
al Franţei. 


Am trecut din cameră în cameră. Am încercat şi eu să 
citesc. Zadarnic. Avertismentele sibiline ale lui Eliazar, 
departe de a mă îngrijora, îmi strecuraseră neastimpăr în 
sînge. Plecarea lui Guguf cu Nadia, dispariția lor cu adresă 
necunoscută, ar fi fost dezlegarea cea mai providenţială pe 
care putea să mi-o trimită destinul. Angela îmi rămînea. 
Cum va fi viața noastră de mîine, de peste un 
an, nu ştiam lămurit. Nici nu voiam să gîndesc. Destul să- 
mi rămînă numai a mea. Pe urmă, vom şti amîndoi să ne 
refacem o viaţă, chiar fie din rămăşiţi şi din scrum. 

Noaptea însă, fără nici o pricină, îmi apărea agentul de 
poliţie, mustăcios şi saşiu, punîndu-mi mîna pe umăr: 


190 


— În numele legii, eşti arestat! 
Incolo cu visurile acestea stupide! 


XIV 


PRIVEA ÎN CERUL FEERIC CU 
OCHII EI DE AZUR 


M-am trezit din somn cu impresia că dincolo, în baie, se 
aude zgomotul cunoscut al tuturor robinetelor dezlănțuite 
de Dickie şi cu senzaţia că i-am auzit cîntecul: 


And even be glad 
Just to be sad 
Thinking of you 
Thinking of you 
It had to be you 


Am surîs la amintire. Bietul Dickie era departe acum. 
După admonestarea paternă de rigoare, pocăit şi reameri- 
canizat, desigur că în clipa aceasta mestecă un ghiomotoc 
de chewing gum, visînd nostalgic la buteliile din fra- piera 
de la Pergola, la recordurile lui aşa de repede uitate de toți, 
la experiența europeană... A lăsat puţin sînge sub scalpelul 
lui Guguf. Dar pentru capitalul şi rezervele uzinei „Jonas 
David Hood & Co. Ltd.” a fost un simplu vaccin preventiv. 


Poate avea să se mai întoarcă la anul. În orice caz 
cumințit, după o mai matură meditație şi renunțind să mai 
dea anumite lecții unor prieteni atît de buni ca Guguf. 
Totuşi prin somn am auzit atît de limpede cîntecul lui! 

It had to be you 

It had to be you 

I wander’d arround 

And finally found 

E clar acum. E cert, Era cîntecul lui Dickie, însă era 

glasul lui Mahmud. 


M-am ridicat în capul oaselor, căscînd. Ce putea să 
caute, la ora aceasta, Mahmud? El vine numai dimineaţa. Şi 
acum e cinci după-amiază. Ne-a dat întîlnire aci Guguf, să-l 
aşteptăm, ca să aducă invitațiile pentru balul costu-mat de 
diseară. Gala în beneficiul refugiaților ruşi: opera 


192 


Nadiei... Citeam. Ce carte citeam? Mi-am aruncat ochii, să- 
mi amintesc titlul. Citeam şi am ațipit. Dar cîntecul îmi 
sunase aievea în ureche, nu era amăgire de vis, ca mîna 
pe umăr a agentului de poliţie, mustăcios şi saşiu, şi ca 
glasul acela cavernos: 

— În numele legii, eşti arestat! 

M-am ridicat. Mă intriga o iluzie a auzului atît de ha- 
lucinată. Am căutat în baie. În cealaltă cameră. În a doua... 
Cînd am deschis uşa, am rămas pietrificat, în prag. 

În braţele lui Mahmud gol, Angela goală. Amestecul 
acela de piele albă şi neagră, încleştarea de braţe şi de 
picioare împletite! În cel mai urit vis, mi s-a arătat vreodată 
ceva mai monstruos, ca o înnodare de viermi? 

M-am repezit cu un strigăt. Mahmud a şi fost în pi- 
cioare în aceeaşi clipă. Şi tot atunci, m-a lipit de perete, 
fixat cu mîna lui musculoasă, ca într-o menghină: 

— Fii calm, muşie Dany! Ştai şă-ţi exşplic, muşie 
Dany! 

Mă zvîrcoleam, scrîşneam țintuit, gînganie în ac, şi cu 
toată oroarea, ca în orice paroxism al nervilor, al furiei şi 
al deznădejdei, în urletul meu se amesteca un rîs nebunesc. 
„Fii calm, muşie Dany! Ştai şă-ţi exşplic, muşie Dany!” 
Scena depăşea în grotesc orice închipuire. Iar brațul lung al 
lui Mahmud mă ținea să-mi mistui clocotirea, suspendat 
ridicol în vid. Ah! Ce vrednic spectacol pentru ochii cenuşii 
ai lui Eliazar, pentru rînjetul lui Eliazar: hehe! 

Angela se înălță din pat în pielea goală şi, fără nici o 
pudoare, veni în faţa mea, punînd mîna pe umărul su- 
danezului. 

— Nu mai fi caraghios şi nu mai zbiera! N-ai înțeles că 
n-a fost pentru tine? Îţi imaginezi că-mi pasă de mutra 


ta? Uită-te în oglindă... O sută ca tine, nu preţuiesc un 
Mahmud! 

Şi îl bătu tandră, cu recunoştinţă, pe umăr, cu palma ei 
alb-trandafirie. 

Sudoarea sudanezului cu mirosul rasei, greu şi ametitor, 
îmi năvălea în nări. 

Angela rise: 


193 


— Ţi-ai închipuit că, dacă am dorit să mă găsească aci 
cineva, tu erai acela? Imbecil! Triplu imbecil! 

Se răsuci pe călcîile goale, merse la uşă, învîrti cheia 
şi după aceea sună. 

Nu pricepeam ce vrea. 

Mahmud schimbase o mînă amorțită pe cealaltă şi 
apăsîndu-mă cu toată puterea, repeta grotescul lui: 

— Fii calm, muşie Dany! Nu fatşe nimic, muşie Dany! 

Fii calm! Mă zvircoleam din picioare, zvîrlindu-i cu 
vîrful ghetelor în burtă, cercînd să-l muşc şi să-l zgîrii. 
Mahmud riîdea cu gura pînă la urechi de comicul acestei 
neputinţe. „Am să-l împuşe! Am să-i împuşc pe amîndor”. 
O bătaie uşoară în uşă. 

— Tu eşti, Celina? 

— Da, doamnă. 

— Domnul Guguf a venit? 

— Da, doamnă. E jos, în hol. 

— De ce nu l-ai trimis imediat aci, cum ţi-am spus? 

— l-am spus că doamna îl aşteaptă. Domnul Guguf a 
răspuns: bine! A vorbit la telefon cu doamna Nadia 
Vologhin, pe urmă a început să citească reviste. De două ori 
i-am amintit că doamna îl aşteaptă. Nu puteam să-l trimit cu 
sila, la doamna! încheie Celina cu un început de 
impacientare. 

Angela păru contrariată de rezultatul dialogului prin 
peretele uşii. 

— Spune-i să se urce imediat! Spune-i că mi-e rău... Că 
s-a întîmplat ceva! Haide, Celino, repede! 

— Bine, doamnă. 

Celina plecă din dosul uşii. Angela răsuci la loc cheia, 
deschizînd. Rosti, trecîndu-mi pe dinainte şi privindu-mă cu 
milă şi dispreţ, în poziția mea demnă de filmul cel mai 
hilariant: 

— Efectul e ratat... Dar tot contez pe nervii matale, dacă 
nu sînt complet de mucava. 

Pe urmă se trînti în pat, cu mîinile sub cap, fluierînd. 

Guguf bătu la usă. 

— Intră! 


194 


Intră şi rămase pe loc, plimbînd cu uimire ochii de la 
unul la altul. Era un spectacol să uimească şi omul cel mai 
flegmatic de pe lume. 

— Dă-i drumul! porunci Angela lui Mahmud. 

Sudanezul îmi dădu drumul. Dar, liber, nu mai aveam 
ce face cu libertatea. Toată spumegarea se mistuise în 
ridicol. 

— Domnul Dan m-a surprins în brațele lui Mahmud. 
Adică, pot recunoaşte, ceva mai mult decît în braţe! Şi 
acum găseşte cu cale să facă tapaj! rosti Angela în chip de 
explicare, făcîndu-şi vînt şi ridicîndu-se dintr-o mişcare pe 
marginea patului. 

Spunînd, privea ţintă la Guguf. 

Guguf strînse din umeri: 

— Şi pentru atîta m-aţi deranjat? Aceasta e o chestiune 
a voastră, de familie. Vă priveşte personal. 

Şi făcu un gest să se întoarcă, pe uşă. 

— Aceasta găseşti tu să-mi spui! îi tăie calea Angela. 
Nu înţelegi? M-a găsit aci, pe patul acesta, cu Mahmud... 
Culcată cu Mahmud! Nu-ţi face nimic asta? 

Guguf rise cinic: 

— Întotdeauna am crezut că Mahmud e un bărbat ideal 
pentru anumite femei. Te pot felicita de alegere. Şi pe tine, 
Mahmud, de asemeni. 

— Muşie Guguf, muşie Dany! Datşimi voie să mă 
exşplie! 

— Haide, Mahmud, caută-ți hainele. Îmbracă-te Şi 
pleacă! Nu mai ai nici un haz! îl concedie Angela. 

Pe urmă îşi trase şi ea o haină de mătase pe mîneci şi 
veni lîngă Guguf: 

— Va să zică Îți este tot una? Dickie, nătărăul acesta de 
Dan, Mahmud?... Guguf! Îți este tot una? 

Guguf înțelese ce voia Angela şi, cu cel mai perfect 
calm, scoase portțigaretul, bricheta, aprinse ţigara şi îi 
aruncă fumul în nas, zîmbind: 

— Dragă Angela, de data aceasta ai greşit. Eşti în 
întîrziere cu trei-patru ani. Atunci, da!... M-ar fi impresionat 
neplăcut o surpriză aşa cum ai vrut să-mi oferi astăzi. 
Acum? Precum vezi, mă lasă rece. Ba chiar ţi-am spus: te 


195 


felicit de alegere. Ți-am aprobat întotdeauna gusturile tale 
exotice... Restul vă priveşte pe voi, amîndoi. 

Încă o dată îmi tresări gîndul: „Am să-i împuşe pe 
amîndoi! Adineaori „amîndoi” însemna Angela şi Mahmud. 
Acum „amîndoi” însemna Angela şi Guguf. Dar am 
priceput îndată că e un gînd străin de mine. Nu eram ca- 
pabil nici de atît. Lupta era între dînşii. Eu rămîneam în 
afară de dezbaterea lor. Eu eram amantul cu aprobarea lui 
Guguf. Amantul util, care plăteşte şi se lasă despuiat, ca 
Dickie. Angela alegînd altceva, un negru ca Mahmud, care 
nu mai însemna un amant util, ci pasiune şi plăcere totală, a 
ei, pentru muşchi, carne şi voluptate, îşi închipuise că va 
zgudui ceva din fosta iubire, măcar din gelozia, măcar din 
vanitatea lui Guguf. 

Guguf o privea impasibil şi ironic, aruncînd şerpi de 
fum şi amuzîndu-se la arabescurile lor 

Angela rîse cu un scrîşnet de cristal sfărîmat. 

— Aceasta a fost tot? întrebă. 

— Nu, Guguf! N-a fost tot. În astă-seară de-abia are să 
fie tot... Ai puțină răbdare. Aveţi puțină răbdare, tu şi Nadia 
ta. 

— Ce vrei să spui? întrebă Guguf, tot aşa de nepăsător, 
dar pentru o ureche fină, cu un imperceptibil început de 
atenţie. 

— Vreau să spun că în astă-seară, îți pregătesc altă 
surpriză, Guguf. Ţie şi ei... Te-am avertizat. De-un an 
aştept şi rabd, Guguf! Ai făcut tot ce ai vrut din mine. M- 
am tîrît, m-am vîndut, am suportat în carnea mea apropierea 
băloasă a unor stîrpituri ca Dickie şi ca acesta de faţă, aşa 
cum mi i-ai impus tu. Cum ai vrut tu şi pentru ce ai vrut 
tu. Adu-ți aminte, Guguf!... Orice mi-ai cerut, m-am supus. 
Ca să mă arunci acum pentru ea!... Crezi că nu ştiu ce-ai 
pregătit? Nu ştiu că sînteti gata, cu paşapoartele voastre 
de plecare, cu vizele biletele în buzunar? Cu paşaportul 
tău falş, pe nume falş!... La aceasta nu te-ai gîndit! Haha! 
Nu mai sînt bună?... Nu mai 
ai nevoie de mine... Poţi poza în mare senior, fiindcă din 
nou ti-au dat cărțile respiraţie... Acum zece zile erai, mi se 
pare, altfel! Atunci zbîrniia telefonul. Şi anul trecut. Şi de 
atîtea ori... Şi toată infamia cu Dickie Hood, ca să-ți spun 


196 


numai de acele mai proaspete... Acestea nu le ştie Nadia ta! 
Am să am grijă în astă-seară să i le spun... Ca s-o previn ce- 
ar fi s-o aştepte şi pe dînsa. Dar fii sigur, Guguf, am eu grijă 
s-o păzesc de aceasta... Nu pentru ea! Pentru mine... Am 
grijă s-o fac să fugă de tine şi, pînă atunci, să te țin pe tine 
aci. De ce te uiţi? Nu crezi?... Mă cunoşti puțin... Tu m-ai 
învăţat. Tu mi-ai vîrît ideea aceasta bine, aci, aci, adînc! 
Aci, adînc! 

Angela ciocănea cu degetul în frunte. 

În haina de mătase neagră, învelită pînă la gât şi acum 
ascunzîndu-şi trupul gol, înaintă pînă lîngă Guguf, ochi în 
ochi, înălțînd bărbia: 

— Tu m-ai învăţat! Mi-ai pus aci, ca un sigil, semnul 
tău. Semnul nostru: Devori sau te devoră! Nu te-ai temut 
că am învăţat-o prea bine aceasta? Devori sau te devoră.... 
Crezi că este nevoie de altceva?... Ridic telefonul şi anunț 
cel dintii post de poliţie. Numai două vorbe să spun şi am 
spus destul ca să nu te mai poți mişca de aci, doi, trei, cinci 
ani. Poate mai mult, Guguf!... La aceasta nu te-ai gîndit? 
Mă socoți aşa de laşă ca să n-o fac, fiindcă la plată am să 
fiu şi eu părtaşă, cum am fost şi la faptă?... Aceasta ţi-a fost 
greşeala, Guguf! Există o margine de unde totul îţi devine 
indiferent. Am să plătesc eu... Dar ai să plăteşti şi tu. Şi 
Nadia ta n-are decît să te aştepte, cum te-am aşteptat eu. Îţi 
aduci aminte?... Eu te-am vrut aşa cum eşti, aşa cine eşti. 
Aşa cum nu te ştie nimeni, în cele două-trei vieți ale tale, cu 
nume schimbat şi cu paşaport schimbat, cum schimbi 
cravățile! Nadia ta iubeşte un alt tu, mincinos, pe care l-ai 
arătat cum ţi-a plăcut şi pe care am fost atît de răbdătoare 
pînă acum s-o las să-l creadă că e cel adevărat... Crezi c-ai 
să scapi? Bagă de seamă! Am învăţat de la tine: devori sau 
te devoră... Aşa e că ţi-am fost elevă bună?.. 

Cum îl iubea! Cum îl iubea! În toată mînia şi scrîş- 
nctul ei, era o frumuseţe pe care nu i-am cunoscut-o, 
fulgerătoare. 

Palid sub pielita arămie, de o paloare cenuşie de 
mulatru, Guguf asculta scuturînd scrumul țigării într-o 
nepăsare stăpînită cu toată voința. Dar degetul care scutura 
scrumul țigării tremura şi surîsul ironic exista numai în 
intenție. 


197 


Se încovoiase în fața ei ca un şarpe veninos, dar ca un 
şarpe care va muşca de data aceasta de frică. 

— Aceasta mai aveam încă să te previn, Guguf. Mi se 
pare că nu mai surîzi atît de ironic... Învaţă-te! încă puțin 
şi ai să te întorci tot la mine. Ai să fii nevoit să te întorci tot 
la mine... Eu am să te primesc şi aşa cum eşti. Sîntem de-o 
măsură. Ne cunoaştem, Guguf;, pînă în fundul rărunchilor, 
ne cunoaştem, Guguf! 

— Te-am lăsat să vorbeşti Angela, ca să mă amuz pînă 
la sfîrşit cu basmele tale, încercă Guguf un început de 
ofensivă. 

— Nu aşa! Nu aşa! Cunosc asta!... Tot tu m-ai învăţat. 
Vrei să cîştigi timp? Nu mai ai cum, Guguf. Aci nu mai 
hotărăşti tu, cum ai hotărît pînă acum. O singură dată pun 
eu condiţii şi hotărăsc eu. 

— Te ascult, Angela! rosti Guguf, cu tonul unui om 
care vrea să se amuze la pretențiile extraordinare ale unei 
fetiţe apucată de o furie capricioasă. 

— Lasă tonul acesta. Îl cunosc. Să-l păstrezi pentru 
Nadia ta, în astă seară. Pentru Nadia ta din ultima seară... 
Vrei să mă asculți? lată!... Inventezi în astă seară un 
pretext. Orice... Uite, îți las libertatea să inventezi orice 
pretext. Şi o anunți pe Nadia ta că miine dimineaţă trebuie 
să mă însoţeşti pe mine pentru douăzeci şi patru de ore... 
pînă la Marsilia, pînă la Lyon. Unde vrei... Venim apoi de 
la bal: eu şi tu, venim aci, dormim aci. Plecăm miine 
dimineaţă de aci... Şi ne întoarcem peste o jumătate de an. 
Peste un an. Să văd dacă Nadia ta te aşteaptă pînă atunci! 

— ŞI cu Dan ce facem? întrebă glumind în silă Guguf şi 
arătîndu-mă cu vîrful țigării, ca pe-un obiect. 

— Lasă-l pe Ciufulici... Ce facem cu el? Am să-i port 
eu grija? Ai să-i porți tu grija?... A trecut de vîrsta cînd avea 
nevoie de guvernantă. Lumea e mare. E loc şi pentru el, 
după cît spaţiu ocupă! 

— Mersi! am găsit şi eu prilejul să plasez un cuvînt. 

Angela mă fulgeră cu privirea şi nu găsi de cuviință că 
merit mai mult, pentru cît spaţiu ocupam eu în lume şi în 
dezbaterea lor. 

Pe urmă se întoarse la Guguf: 


198 


— Îţi citesc în ochi. Am învăţat să-ţi citesc în ochi, 
Guguf... Crezi că ai cîştigat timp? Te înşeli, dragă Guguf! 
Am luat toate măsurile mele. Fii sigur! Acum eşti tot atît 
de legat cum te-ar fi împachetat cu zece frînghii Mahmud, 
aci, la picioarele mele. Ascultă ce-am hotărît!... A fost 
vorba să ne întîlnim în astă seară la Carlton, ca să 
plecăm împreună de acolo. Nu! Aveţi să veniți amîndoi, tu 
şi Nadia, să mă luaţi de aci. Şi în faţa ei, am să-ţi spun 
că am primit o telegramă şi că trebuie să mă însoțeşti 
neapărat, miine, la Marsilia, la Lyon, unde alegi tu... Uite, 
pretextul l-am găsit! Chestii din țară. Un act de semnat la 
consulatul nostru: eu şi Ciufulici pe deoparte, tu pe 
de alta. Nimic mai firesc. ÎI luăm şi pe Ciufulici cu noi 
şi-l lăsăm pe drum. Tu ai să fii de acord în faţa Nadiei, ai să 
admiţi şi ai să fixezi tu ora trenului. Mergem la bal. Ne 
amuzăm, Guguf, nebuneşte... Am o poftă nebună de rîs, de 
dans, de viaţă... Ne întoarcem în zori aci şi adio Cannes, 
pentru şase luni, pentru un an!... Observi?... Sînt generoasă 
cu tine. Îţi dau aşa posibilitatea să laşi regrete în urmă. 
Nadia să-l regrete pe cel care îl credea ea: nu să-şi 
amintească cu dezgust ele cel care eşti tu... Altfel? Ia 
aminte, Guguf! Altfel, dacă încerci să evadezi, un singur 
telefon te opreşte la toate frontierele. Aceasta o ştii... Şi 
pînă atunci, pleacă şi-ţi pregăteşte bagajele. Eu dau ordin 
acum Celinei. Încă o dată să-mi fii recunoscător. Îţi dau 
posibilitatea să pleci onorabil! Să-mi fii încă recunoscător, 
că am aşteptat şi am suportat pînă acum... Puteam s-o fac 
aceasta de mult. Mai credeam că ai să te întorci singur. Pînă 
mai adineaori, aci, în braţele lui Mahmud, încă mai 
credeam că ai să te întorci singur... Haide! Sărută-mi mîna, 
Guguf, fiindcă am fost atît de generoasă... Şi la revedere! 

Angela înălță mîna la buzele lui Guguf. 

— Dar, Angelo, toate acestea sînt... 

— Nu sînt nimic!... Am hotărît, Guguf! Hotărăsc şi eu 
o dată! Lasă-mi plăcerea! Şi încă ceva... Dacă la opt nu 
eşti aci, cum am fixat, ştii ce invenție dezagreabilă pentru 
oameni ca noi e telefonul şi telegraful! În cinci minute, 
toate gările, toate şoselele, toate porturile au să fie 
împănate, toată plasa întinsă să pescuiască o pradă aşa de 
prețioasă şi neaşteptată ca tine!... Ar fi pentru Nadia ta un 


199 


episod emoționant. Imaginează-ți, cînd are să te ridice cu 
gabrioleta” la mînă de lîngă dînsa! Are să înceapă 
experienţa din prima zi... Ce zici? 

Angela se opri şi micşoră ochii, scormonind în gîndul 
lui Guguf. Citi ceva şi adăugă zimbind: 

— De altfel, ca să te apăr de asemenea tentaţie regre- 
tabilă, dragă Guguf, am şi pentru aceasta o soluţie... Cum 
ajungi la hotel îmi dai un telefon... Poţi să comunici orice 
ti-o veni pofta, nu importă. Numai să-ți aud glasul. Şi tot 
aşa, din sfert în sfert de oră... E mai sigur! E cum  te-aş 
avea legat aci, la picioare... Încă o dată, la revedere! 

Angela îi flutură mîna sub buze lui Guguf, cu un surîs 
batjocoritor de victorie. 

— Dacă e aşa, prefer să viu mai devreme, Angela!... O 
anunţ pe Nadia să ne caute aci. Dau ordin la hotel să-mi 
împacheteze bagajele şi vin îndată ce termin toate acestea. 
Într-o jumătate de oră, am să fiu aci, Angela... Te scutesc de 
controlul ridicol cu telefonul, Angela! 

Atiît găsise Guguf să răspundă. 

Angola îl privi cu o dungă între sprîncene, surprinsă şi 
poate alarmată de o victorie atît de uşoară. Capitula prea 
repede Guguf, prea fără împotrivire, cu o docilitate 
suspectă. 

— Cu atît mai bine, Guguf! Am ştiut eu că domesti- 
cirea n-are să-mi ceară mult timp... Puţină energie! De-vori 
sau te devoră! 

Guguf surîse sinistru: 

— Exact, Angela. Devori sau te devoră! Fiecare la 
rîndul său! 

Guguf a plecat. 

Angela s-a dus să-şi îmbrace costumul. 

Eu am rămas pe marginea patului, care mai păstra încă 
dezordinea pernelor şi a aşternutului, mărturia încleştării 
cum i-am găsit: Mahmud şi Angela cu ochi de azur. Spasm 
de membre albe şi negre, încolăcite, res-pingătoare, 
împreunare tot aşa de monstruoasă ca a unei femei cu o 
maimuţă. 

Din față, de pe divan, dintre pufurile de mătase, paiaţa 
roşie rîdea la mine, cu rîsul ei tragic şi sfîşietor. 

Aer. Afară la aer! 


200 


Am coborit scările împleticindu-mă, să ies afară la aer. 

Am căzut pe o bancă, în fundul grădinii Azur-Eden cu 
obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. 

De data aceasta totul era sfîrşit. 

Nici o nădejde. 

Pentru dînşii nu însemnasem nimic. Nici măcar nu se 
osteniseră să mă invite afară, ca pe Mahmud care-şi 
terminase misiunea. Fusesem un obiect neînsuflețit: o 
prezenţă ignorată, nevrednică de o luare aminte şi de vreun 
fel de cruțare. Fusesem contactul bălos, cum îl rostise 
Angela cu scîrbă; eram bagajul de semănat undeva în drum: 
lumea e destul de încăpătoare pentru cît spa-  ţiu ocupă 
Ciufulici. 

Cum o uram! Cum îl iubea! 


Cu obrajii în palme am plîns. 


Deasupra, palmierii vilei Azur-Eden îşi resfirau frunzele 
crestate, parfumul violetelor şi al micşunelelor şi al 
garoafelor plutea legănat de adierea crepusculară. Cîntau 
păsări. Departe, pe linia orizontului, printre palmierii 
decorului tropical, se topea în pîcla albastră-viorie o navă 
albă. 

Nimic nu se întîmplase. Viaţa continua, Ciufulici avea 
să fie semănat mîine, undeva pe drum. Pentru cît spațiu 
ocupă, lumea era prea vastă. 

M-am ridicat de pe bancă tîrziu. M-am îndreptat spre 
locul nostru; terasa de deasupra stîncii, mesuţa şi scaunele 
de pai împletit, bara unde se rezema întodeauna Angela, 
fumînd ţigara deasupra abisului şi legănînd piciorul în 
gol. 

Adineauri, venind, mi s-a părut că era plecată acolo 
umbra lui Guguf. A fost o părere. Nu e nimeni. Am pus 
mîna pe bară, să privesc vaporul de departe, scufundîn- du- 
se în ceața marină. Bara s-a clătinat sub degete... Dar 
luminile vaporului s-au aprins brusc, la un semn; colier de 
licurici înşirați în amurgul violet. Am admirat priveliştea, 
care miine are să-mi fie atît de departe; poate pentru 


201 


totdeauna pierdută! Şi n-am dat atenţie amănuntului straniu 
că bara se clătinase sub degete... 

— Hehe! rîse la spatele meu Eliazar. Se anunţă o noapte 
superbă!... Ce zici, Ciufulici?... 

M-am răsucit speriat. Nu-i auzisem paşii. Nici paşii lui 
Guguf. 

Eliazar s-a răsturnat în rocking-chair, urcîndu-şi pi- 
cioarele pe masă, şi mi-a cerut răstit o ţigară. Guguf arcuise 
gîtul subțire deasupra unei roze şi-i aspira parfumul. l-am 
admirat cu invidie eleganța de şarpe şi calmul perfect. 
Aşadar venise, se supusese şi nimic pe chipul lui nu trăda 
umilință sau ură, sau deznădejdea unei capitulări fără 
eroism! El mirosea parfumul trandafirului roşu. Îmbrăcase 
fracul: zvelt şi înalt, cu obrazul bronzat şi cu părul 
lucind negru-albăstrui, era Guguf cel din totdeauna, 
jucătorul impasibil de rasă, sportivul distins, dansatorul fără 
pereche, arbitrul tuturor eleganțelor, invitatul tuturor 
seratelor, răsfăţatul superb a două sezoane la Cannes. Nimic 
nu trăda adevărata lui faţă — aceea care nu-i scrisă în nici 
un paşaport, ci poate numai în fişa vreunui serviciu 
antropometric. Aspira parfumul şi surî- dea unui gînd 
depărtat şi agreabil: surîsul vag al ori- cărui dintre noi, 
cînd un parfum de floare evocă dorinți şi suveniruri 
nostalgice. Atîta calm nu mai putea fi laşi-tate şi resignare. 
Un biruit şi un resignat nu suride aşa lumii, trecutului, 
viitorului, parfumului, florilor. Era un calm neliniştitor. 

Eliazar răsuci butonul luminii şi aprinse lampadarul 
terasei. Globuri trandafirii, albastre şi violete, cu sticla 
lăptoasă, distribuite ca nişte fructe bizare în palmierii cu 
frunzele curbe. O lumină dulce, ireală, de scenă şi de feeric, 
dozată discret, fără violenţă, în penumbre, ca să transfigure 
decorul: unul din farmecele vilei Azur-Eden. 

În trunchiul palmierului mai erau trei butoane de fildeş. 
Trei butoane de sonerie. 

— Niciodată n-am ştiut, care de unde-s! spuse Eliazar 
privindu-le cu atenție, ca şi cum atunci îşi descoperise 
ignoranța aceasta şi îl surprindea foarte. Ciufulici, ia spune 
tu: acesta, dintii? 

— La Celina. 

— ...al doilea? 


202 


— La camera servitorilor. 

— ...al treilea! 

— La grădinar. 

— Aşadar: Celina, servitori, grădinar! recapitula Elia- 
zar. E bine să le ştii toate. Hehe! Niciodată nu ştii pe lume 
prea multe... 

Pe urmă se întoarse la loc, tolănindu-se în scaunul cu 
tălpile curbe şi prinse să se legene sorbind aerul cu nările 
subțiri într-o voluptuoasă întindere a braţelor, să cuprindă 
văzduhul, cerul, stelele începînd să clipească. Nu-i mai 
văzusem fericirea aceasta decît în ceasurile pline de oroare: 
la muzeul oceanografice; în camera femeii de la Toulon, la 
chienne; la Neapole, cînd copilul a cules banul de argint 
din murdăria de capră şi l-a privit după aceea cu ura lui 
teribilă! 

— Hehe! E-o noapte superbă. Şi recunosc, da, proprie-- 
tarul vilei Azur-Eden a dat dovadă de cel mai perfect gust, 
cînd a pus luminile acestea de feerie şi de melodramă, în 
locul unor becuri stridente, de vitrină şi de bilci, cum e 
terasa de la dreapta şi de la stînga... Ciufulici, ai citit asta 
de aci? pipăi buzunarul, fără să scoată cartea. Păcat că n-ai 
să ai timp de-acum să mai citeşti. Ai să ai altă ocupaţie... 
Sînt memoriile faimoasei domnişoare Mars“, actriţa. Mi- 
am adus aminte, apropo de lumina aceasta de feerie. Am 
găsit acolo ceva foarte bun. O exclamaţie sinceră. Auzi? 
„Comme nous jouerions mieux la comédie, si nous tenions 
moins à être applaudis!*! Aplauzele! Acestea sînt moartea 
comediei de scenă. Nici un artist nu rezistă ispitei!... Pe 
cînd, hehe! în viaţă, fiindcă nu aştepţi de la nimeni aplauze, 
fiindcă nu joci comedia pentru aplauze, cît mai uşor e s-o 
joci desăvîrşit!... Ce zici, hehe! ce zici, Guguf?... 

Guguf înaintă din umbră, în lumina dulce şi artificială a 
lampadarelor, fu de acord, scoase din buzunarul de la 
spate portțigaretul plat, bricheta, ne oferi la toţi, aprinse şi 
privi elegiac marea care se afla acum cu desăvirşire 
învăluită în noaptea albastră. 

Atunci am văzut-o venind pe Angela din capătul alei. 
Era îmbrăcată în costumul de bal. Un costum vaporos, 
copiat după un tablou de Watteau*?. Roz, luminos, aerian, 
supranatural — aşa cum numai frumuseţea suplă şi inal- 


203 


terabilă a Angelei cu ochi de azur ar fi cutezat să îmbrace. 
O pălărie minusculă, ca un disc cu flori mărunte, prinsă pe 
o ureche cu şnur de mătase, îi dădea o înfăţişare mai jună şi 
cochetă, de-o ştrengărie vrednică de veacul marchizelor 
care se jucau de-a păstorițele. Mergea repede, sprinten, 
avîntat... Îşi recucerise fericirea. Venea spre fericire. 

Cînd ajunse, ne privi pe toți, cu ochii ei luminoşi de 
azur. Îi scăpăra în pupile triumful. Rîse, sonor: 

— Huv! Ce ursuzi mai sînteți cu toţii aci! Parcă v-aţi 
adunat la un prohod... Am poftă în astă seară de veselie, de 
dans, de viaţă... Viaţa e încă veselă, hola! încolo cu mutrele 
acestea posace! 

Ne respinse cu gest de oroare exagerată pe toți, ame- 
nințîndu-ne cu degetul ridicat şi răsucindu-se în vîrful 
pantofilor de atlas alb, cu tocurile roşii. 

Cum o adoram! Cum o adoram! 

— Guguf! Vino şi sărută aci, în semn de pace! 

Cum o uram! Cum o uram! 

Guguf se aplecă zvelt ca un şarpe şi cobori sărutul de pe 
frunte, pe buze. 

Cum îi uram! 

— Acum, cine-mi dă o ţigară? Şi ce-i cu Nadia? De ce 
nu vine Nadia? 

Guguf nu răspunse de ce nu vine Nadia. Făcu un semn 
vag de ignoranță. Dar oferi portțigaretul; dădu foc brichetei. 
Angela aprinse şi se îndreptă spre locul ei, pe bara de 
deasupra prăpastiei, unde îşi fuma ea întotdeauna ţigara, cu 
piciorul suspendat în gol. Chiar dacă nu mi-aş fi adus 
aminte că s-a clătinat bara adineauri sub degetele mele şi 
încă aş fi înțeles din privirea lui Eliazar. Privirea aceea 
deschizindu-se larg şi lacomă. 

Am vrut să strig. Unghiile lui Eliazar s-au înfipt în mîna 
mea: 

— Hehe! Aşadar mîine, dragă Ciufulici, vei fi semănat 
pe drum, undeva, la Marsilia... la Lyon!... 

Era nevoie de altceva, ca să-mi înăbușe strigătul şi să 
tac? Să urăsc şi să tac! 

Eliazar se îndreptase în scaunul-leagăn, aproape plecat 
înainte, aşteptînd cu privirea avidă. Cu privirea de la 
Acvarium... Unghiile lui îmi sfişiau carnea, crispate. Guguf 


204 


arunca fumul țigării, cu ochii întredeschişi şi cu surisul 
crud, pe care abia acum îl înțelegeam. 

Am strîns pleoapele. 

Iar strigătul, strigătul n-a fost al meu, nici al Angelei, 
nici al celorlalți doi: a fost al Celine, al grădinarului, al 
servitorilor, alergînd, năpustindu-se, înălțind mîinile şi 
îngenunchind pe marginea verticală a prăpastiei. 

De unde au sărit toţi? S-ar fi spus că erau chemaţi 
înadins să asiste şi că aşteptau undeva, în umbră! 

Întrebarea m-a fulgerat şi am uitat-o. Eram şi eu în 
genunchi, cu ceilalţi, sondînd întunericul. 

— Este o scară aci!... răcnea grădinarul învîrtindu-se 
într-o parte şi alta. Era o scară aci... 

— ŞI o lampă! O lanternă... Aduceţi o lampă!... Ssst! 
Tăceţi... 

Toţi am plecat urechea. A fost numai o părere. Nu se 
mai auzea nimic. Nici un geamăt. Marea şi alt nimic. 

Înaintea tuturor, Celina îşi dădu drumul cu bravură, 
agățîndu-se de stînci şi de rădăcini. Pe urmă veni grădinarul 
cu scara. Eliazar îmi descleştă unghiile din braţ, cum nu mă 
eliberase nici cînd am căzut jos, în genunchi, privind cu 
înfricoşare şi cu speranţă în întunericul apelor cu clipotul 
ritmic în stîncă. 

Acum se descleştară ca ventuzele jivinii sătule de la 
Acvarium. 

Noi aşteptam un semnal de jos. O lanternă în sfîrşit! 
Am coboriît-o pe sfoară... Pe urmă lumina s-a plimbat de 
ici-colo. Strigau. De două ori au strigat, cu mîna pîlnie la 
gură. Au găsit-o. Cu fruntea în nisip, plîngeam. Au găsit-o 
şi a urcat-o grădinarul pe braţe... Capul se legăna, atîrna cu 
pălărioara minusculă, încununată de flori. 

Au întins-o jos, pe nisip, în lumina de feerie a lampa- 
darelor, în costumul vaporos şi roz. Nu o udase apa. 
Căzuse pe blocul de bazalt. Şi nu avea nici o rană. Numai 
şira spinării se dezarticulase, ca o păpuşă cu resortul rupt. 
Jar roşul artificial din obraji şi de pe buze dădea o înfăţişare 
amăgitoare de viață, de somn, de vis. 

Celina îngenunchease deasupra. Grădinarul îngenun- 
chease deasupra. Şi eu mă tîram s-o clatin, s-o deştept, să-i 
dau viaţă din viața mea, pe buze. 


205 


Guguf împărțea ordine: 

— La telefon, medicul! La telefon, procurorul! La 
telefon, poliția! 

De ce spunea Angela că, pentru oameni ca ei, telefonul 
e o invenție mai mult dezagreabilă decît utilă? 

Grădinarul, în genunchi, povestea: 

— Am auzit sunînd... Veneam... Venea şi Celina... Ve- 
neau toți... Doamna se îndrepta cu ţigara în gură, la 
blestemata aceea de bară... S-a rezemat să se urce şi n-am 
mai văzut-o... Dacă domnul Dany, sau domnul Guguf, sau 
domnul Eliazar, ar fi fost aproape, ar mai fi putut poate s-o 
prindă de mînă... Dar erau la cinci metri; blestemata de 
bară!... Întotdeauna am spus doamnei să nu se urce pe 
blestemata aceasta de bară! 

Cît era de simplu şi de lucid calculat! Toţi ne aflam la 
cinci metri distanță şi existau cinci martori s-o declare, 
înainte de a-i fi întrebat cineva... Că-i chemase soneria fără 
nici un motiv, se găseau o sută de explicaţii şi se puteau 
inventa o sută de motive. Nici nu se mai gîndea nimeni să 
ştie, de ce anume fuseseră chemaţi. 

Plîngeam, şi o mînă m-a smuls deodată, rostogolin- du- 
mă. 

Bibia. 

Bibia cu părul vilvoi, fără guler, prăvălindu-se peste 
trupul Angelei, strîngînd-o în brațele lui vînjoase, cul- cînd- 
o la loc, întrebînd-o, gemînd: 

— Ghelica! De ce-ai făcut tu asta, Ghelica? 

Capul mic al Angelei se clătină pe nisipul blond — se 
opri — ochii de azur priviră sticloşi şi reci în lumina de 
feerie, sus în cerul cu stele... 

— A căzut de pe balustradă, domnule... repetă cu 
tenacitate de maniac grădinarul. Veneam şi am văzut-o 
urcîndu-se... Deodată n-am mai văzut-o... Blestemata de 
bară. Domnul Guguf era aci, la cinci metri, cu domnul 
Eliazar şi cu domnul Dany... 

Bibia mai rămase numai cu un picior în genunchi, 
ridicat pe jumătate, privindu-ne pe toți, pe rînd... 

— Domnul Guguf era aci? 


206 


Se ridică de tot, merse pînă la stilpii unde fusese înfiptă 
bara. Se aplecă, cercă şi, cînd se întoarse, nu veni la mine, 
nici la Eliazar. Se îndreptă direct la Guguf. 

Guguf îngălbeni sub pielita bronzată, aşa cum devin 
palizi mulatri, verde-cenuşiu. 

Am văzut ridicîndu-se pumnii uriaşi şi prăvălindu-se ca 
două ciocane. Pe urmă nu s-a mai văzut nimic, în 
vălmăşeala servitorilor agăţaţi de braţele lui să-l oprească, 
Îi scutura pe toţi din spinare, îşi elibera miinile, şi în 
tîmplele omului căzut izbea metodic şi icnit, cum învățase 
el, cu ciocanul. 

— Hehe! E timpul să te faci nevăzut, Ciufulici... Bruta 
aceasta are să strice toate socotelile noastre... Haide! 
Şterge-o! Dispari! 

De ce-mi poruncea Eliazar cu atîta autoritate şi de ce m- 
am supus? Nici acum nu ştiu de ce m-am supus. 

Am plecat cu capul gol. Nimeni nu m-a întrebat. Ni- 
meni încă nu avea grija mea. Nici nu m-a văzut nimeni 
ieşind pe poartă. 


Am plecat şi am mers, am mers, am mers... Întîi pe 
bulevardele mişunînd de mulțmie în lumina festivă a car- 
navalului, printre limuzine cu plafoniera aprinsă purtînd 
femeile costumate pentru gala de la Cazino; pe urmă pe 
străzi întunecate şi necunoscute, mai departe, în munte, pe- 
un drum pe unde n-am mai fost niciodată. Am mers, am 
mers... Cu un fel de furie, fugind de mine. De celălalt eu, 
rămas acolo, la vila Azur-Eden... Am mers toată noaptea, 
iar zorile m-au prins în munți pietroşi şi aspri, fără 
vegetație, într-o ploaie măruntă şi gheţoasă. Am căzut pe 
marginea şoselei, extenuat, cu fruntea în palmă. Am stat aşa 
mult, cu spinarea încovoiată în bătaia vîntului şi a stropilor, 
tremurînd de frig, de spaimă, de osteneală, de drum, de 
viaţă, de tot... 

O cariolă cu două roate şi cu un cal fantomatic s-a 
oprit cu scrîşnet de frîne. De sub coviltirul de pînză udă a 
scos capul o bătrînă, cu pălăria neagră a femeilor din părţile 
acestea. Mi-a strigat ceva. I-am făcut semn să mă lase în 
pace. A coborit. 


207 


Era o bătrînă mică, adusă de spinare, uscată ca toaca şi 
cu obrazul brăzdat de crețuri adînci şi negre, ca miezul de 
nucă mucigăit. 

— Nu sta în ploaie! Cum ai ajuns ac1?... Ce cauţi aci? 

— M-am rătăcit... am îngăimat. Am venit cu nişte 
prieteni şi m-am rătăcit... Au crezut că am plecat înainte şi 
s-au dus... 

— ŞI unde vrei să mergi? 

N-am ştiut ce să răspund. Bătrîna, cu codirişca biciului 
în mînă, m-a privit cu iscodirea bănuitoaie a vîrstei, pe 
urmă se vede că i-am inspirat încredere sau milă. A venit 
aproape şi mi-a rostit cu blîndețe: 

— Uite! Casa mea e acolo! (Arătă cu biciul o casă 
pătrată şi sumbră, sub stîncă, în perdeaua sură a ploii). Casa 
mea e acolo. Haide să te încălzeşti şi să mănînci ceva. 
După-amiază are să stea ploaia... Poţi angaja o căruță... 
Trec autobuze. 

Am refuzat cu energie: 

— Nu! îți mulțumesc. Nu pot să merg. Stau aci. Acuşi 
plec. M-am odihnit şi plec. 

Bătrînica deveni şi ea deodată tot atît de energică: 

— Lasă prostiile acestea tinereşti... Se plătesc scump. 
Pe feciorul meu l-am pierdut tot din pricina unei ploi. L-a 
prins pe drum. O pneumonie şi gata! Sînt douăzeci de ani 
de atunci. Nu face nazuri. Urcă-te şi hai! Am pîine 
proaspătă, am brînză, am vin... Dacă îţi lipsesc banii, nu-ţi 
cer plată. Are să fie pentru sufletul feciorului meu. Hai! 

M-a tîrît de mînă, ca pe-un copil încăpăținat. 

— Hue, Patouche! 

O coadă de bici pe spinarea gloabei, cîteva învîrtituri de 
roate, cîteva zeîlțiituri. 

Am ajuns. 

Bătrînica mi-a scos vin, mi-a fiert ouă, mi-a servit 
brînză şi pîine caldă. M-a văzut moțăind cu cotul sprijinit în 
masă şi mi-a întins aşternut curat, mirosind a cimbru şi 
sulfină... Vorbea şi vorbea! Ce spunea nu-mi amintesc tot. 
Auzeam depărtat şi confuz. Despre feciorul ei. Îl chema 
Mathurin şi era tamburinar vestit... Mi-a arătat fotografia lui 
Mathurin cu tamburina; o fotografie decolorată, de bilci... 
Pe ea o chema Hortensia. Mama Hortensia. Mi s-a plîns de 


208 


biruri grele. De străinii aceştia, englezi şi ameri-cani, care- 
au stricat obiceiurile ţării, au adus năravuri urî- te şi 
dezmăţ. Cum nu vorbeam cu accent, mă credea fără 
îndoială francez de undeva, din nord, şi mă întreba dacă n- 
are dreptate să se plîngă de această pacoste. Întîia oară îmi 
dădeam seama că, dincolo de colonia noastră, a veneticilor, 
întinsă ca o erupție sifilitică pe tot litoralul, în vile, palaturi, 
dancinguri, cabarete şi cazinouri, exista altă viaţă, a 
indigenilor, obscură, mizeră, cu rădăcini adinci în piatra 
acestor stînci; toți vorbind cu aceeaşi disprețuire şi ostilitate 
ca mama Hortensia despre noi, metecii“ tripourilor de pe 
țărm. 

Dar toate sunau foarte departe şi-mi erau foarte indi- 
ferente. Prezentă pînă la halucinație era Angela, cu ochii de 
azur deschişi în lumina feerică, reci şi imobili, spre cerul cu 
stele. 

Îmi curgeau lacrimile pe obraz. 

Mama Hortensia rîse cu blîndete: 

— Plîngi după prietenii care te-au lăsat pe drum?... 
Cum ţi-ai închipuit că pot crede aşa ceva!... Am înțeles 
îndată. Ai venit la plimbare cu logodnica sau cu iubita... V- 
ați certat... Şi ai vrut să te vitejeşti. Tinereţea numai de 
prostii de acestea se ține. Tot aşa şi Mathurin al meu... 
Haide! Culcă-te... Dormi. Somnul aduce gînduri mai 
cuminţi. După patru ceasuri de somn, ai să te deştepţi cu 
altă hotărîre... Ai să fugi la ea, să nu te ajungă nici pasărea 
cerului... Tinereţe-tinereţe! Tinereţe-nebunie! Crezi că nu 
stă şi ea acum, te aşteaptă şi plînge? 

Mama Hortensia m-a învelit şi a tras storurile. M-am 
trezit după-amiază. N-am mai avut răbdare să aştept, să 
ascult. Repede-repede, să plec cît mai repede! 

— Ți-am spus eu! mă aprobă bătrînica. Te înţeleg. Fugi 
la ea. Te aşteaptă. N-o lăsa să plîngă... 

Din uşă mi-a făcut semn de bun drum... 

Şi am mers, am mers, am mers... 

Mă atrăgea fără putere de împotrivire; încă o dată, să o 
mai văd încă o dată, Angela mea cu ochi de azur. 

Spre seară am intrat în oraş. N-am ajuns însă la Vila 
Azur-Eden. La colţul străzii a apărut un om mustăcios şi 
saşiu. 


209 


ÎI recunoşteam. N-am încercat să fug. M-am oprit. S- 
a oprit. 

Omul mustăcios şi saşiu din visurile mele cele de 
spaimă mi-a pus mîna pe umăr şi mi-a rostit, fără ostilitate, 
aproape cu regret, ca unei cunoştinţe vechi şi ticăloşite: 

— În numele legii, eşti arestat! 


CARTEA A DOUA 


210 


HOTEL ȚIBICHI 


Omul cu mîna de fier bătu de cîteva ori în capacul 
cutiei. 

În întuneric, cu un ţiuit ascuțit de panică, şobolanii au 
dat buzna la găurile lor, în toate ungherele. Pe miini, pe 
piept, pe obraz, i-am simțit trecînd cu burta lucioasă şi 
umedă, graşi, grei şi totuşi cu o velocitate“! de acrobaţi. 

Scîrba atingerii mi-a alungat somnul. Ştiam că nu mai e 
mult pînă la ziuă. Cînd omul cu mîna de fier începe să bată 
în cutie, e un semnal tot atît de exact ca sirena unei uzine 
deşteptînd lucrătorii. 

În cotlonul ei, baba cea surdă, spălătoarea de cadavre, 
se răsuci, tuşi, gemu şi prinse a se văieta de vătămătură. 

Numai Țibic, dezmăţatul, sforăia fără grijă sub ţoale, în 
somnu-i superb şi total, de copil. 

Afară clipotea monoton ploaia de noiembrie. Era o 
curgere fără sfîrşit şi fără nădejde, ca şi viaţa noastră, a 
larvelor omeneşti din acest subsol. 

Prin gaura strîmtă, de sus, frigul pătrundea umed pînă la 
oase. Începu să pătrundă şi o lumină murdară, o lumină 
posomorîtă şi sepulcrală, ca într-o pivniță lugubră de 
morgă. 

Omul cu mîna de fier vorbi singur. El nu vorbea decît 
singur. Pe urmă scotoci în cutia de scîndură, desfăcu 
foşnind nişte ziare, începu să mestece şi se auzi un gîlgîit 
dintr-un gît de ulcior. Din pricina lui se înnădiseră şobolanii 
aci. Adusese cutia goală de zahăr şi o prefăcuse în dulap de 
provizii. Căra cîrmojuri de pîine, resturi de brînză, peşte de 
mult putrezit şi aruncat. Acolo era de-pozitul lui, de care nu 
ne atingeam nimeni, pînă ce-au dat şobolanii şi au început 
să se ia la întrecere cu dînsul. 

Omul cu mîna de fier îi vîna. Pot spune că se dovedea 
un vînător iscusit. Avea o armă pe care noi n-o aveam. 


211 


Cîrligul de fier cu două căngi îndoite la vîrf, ținîndu-i loc de 
braţ. Se tîra noaptea, cînd îi simţea înlăuntru, întotdeauna 
aproape de zori, îşi ținea răsuflarea şi ridicînd cangea, lovea 
fără greş. Ştiam deci că şi astăzi, acuşi, la lumină, vom găsi 
unul cu capul sfărîmat şi cu intestinele scoase. Omul cu 
mîna de fier nu-şi ştergea sîngele sleit de pe cîrlig, nici nu 
arunca stîrvul afară. Aştepta să-l aruncăm noi. Eu sau 
Țibichi. 

Nu ştiam cum îl cheamă, nici de unde a venit De altfel 
nu ştiam nimeni, aci, nimic despre nimeni. 

Numai baba cea surdă şi ştirbă ne povestea istorii 
sinistre din viaţa ei de scăldătoare de cadavre. 

De trei luni vieţuiam în caverna aceasta de troglodiți. 
Moşneagul cu mîna de fier, numai de două. Dar el îşi 
alesese locul cel mai bun, el mormăia ca o gazdă ursuză şi 
el se uita la noi duşmănos, ca la nişte uzurpatori 

Era un subsol de casă dărîmată, cu pavaj de ciment şi 
fară de uşi, fără geam în fereastră. O casă supusă alinierii, 
în centrul oraşului, aproape de chei. Toate etajele fuseseră 
date jos, pe urmă din cine ştie ce pricină lucrările au rămas 
părăsite. Acum totul era plin de moloz şi pămînt. Scăpase 
numai subsolul acesta de bucătărie, cu plita şi cuptorul 
surpat, cu uşile smulse, dar cu un acoperiş unde nu 
pătrundea ploaia. N-am descoperit eu adăpostul. Nu aveam 
ochi atât de isteţi. L-a descoperit Ţibic. Îl ochise de mult, 
pentru zile grele. 

Pînă în august eu descoperisem altceva. Sala de aştep- 
tare de clasa a III-a, la gară. Veneam înainte de miezul 
nopții, alegeam un loc pe o bancă şi pînă dimineaţa dor- 
meam cu oasele muncite şi frînte, printre țărani şi lucrători, 
zarzavagii şi precupeţi, femei cu legături, soldaţi, ordonanțe 
şi slugi în concediu. Un portar anunța din cînd în cînd 
trenurile; vecinul de alături, soldatul cu lada ostăşească din 
faţă năvăleau pe uşă speriați din somn ca şobolanii de 
adineauri cuprinşi de panică. 

Eu eram călătorul care nu pleca nicăieri. Îmi făceam loc 
mai larg şi cînd deschideam ochii dimineaţa, în dreapta şi- 
n stînga, în față şi-n spate, toți figuranţii se aflau schimbaţi. 
Plecaseră cei de azi-noapte; acum aşteptau alții să plece. Eu 
eram călătorul care nu pleca nicăieri. 


212 


De la o vreme, am înţeles că mai găsise şi altcineva 
ideea unui asemenea hotel gratuit. Aveam un tovarăş. Un 
copil dezmăţat, cu hainele ferfeniță, cu o şapcă prea mare 
pentru capul cît un pumn, cu o iluzie de pantofi de dril în 
picioarele goale. Un copil obraznic şi fără astimpăr, 
iscoditor şi cu toată inteligența adunată în ochii negri şi 
mici. Ştia să-şi cucerească locul cel mai bun, intr-un colţ 
de bancă, ca să se poată ghemui între spătar şi perete. 
Dacă îl găsea ocupat, se instala modest, cerea voie la o 
bătrînă sau la un soldat, se prefăcea în cinci minute că 
adoarme şi treptat îşi lărgea culcuş cu coatele, vorbind şi 
gemînd într-un vis mincinos. Călătorii se înduioşau, îi 
îndreptau capul căzut, cîteodată o femeie îl alinta, 
plîngîndu-l cît e de singur, mic şi rufos. La spatele ei, 
copilul scotea limba. A treia oară m-a recunoscut şi mi-a 
surîs amical. Mă înţelesese şi dînsul. Eram tovarăşi. 

La sfîrşitul lui august însă, fidelitatea noastră eroică la 
post a fost remarcată şi de alţii. Iar ca la toate orîn- tluielile 
omeneşti, a fost interpretată injust şi recompen-sată ingrat 
într-o seară, portarul însoțit de gardistul de serviciu ne-au 
somat cu asprime să dăm seamă unde călătorim şi ce bilete 
avem. Răspunsurile n-au prea părut satisfăcătoare. 

— Circulați! a sunat ordinul. Şi să nu vă mai prindem 
cumva pe aci, c-apoi!... 

Am circulat, cu melancolic şi fără destinație. Din urmă 
m-a ajuns copilul. Declară optimist, consolîndu-mă: 

— Al dracului sticlete! Vedeam eu că de două seri se 
uita cam aşa... Am scăpat ieftin! Cu parşivii ăştia, puteam s- 
o păţim şi mai rău!... 

Pe urmă găsi momentul să se prezinte: 

— Pe mine mă cheamă Țibic. Ţibic-Ţibichi, tot una e. 

Mai merse alături, răşchirînd picioarele să se țină de 
pasul meu. Pe calea Griviței, ne-am oprit ca doi izgoniți din 
Paradis, care nu ştiu încotro s-o apuce. 

Țibic se lovi peste frunte, sub şapca lui pentru un cap de 
măsură dublă, lăsată înadins pe ceafă şi sprijinită-n urechi: 

— Stai! Am găsit!... Hai cu mine, că am găsit! Cu-nosc 
eu un hotel clasa I, nu a III-a! Hotel Țibichi, pot să-i 
spun! 


213 


Am mers după el pînă la chei, la clădirea aceasta 
dărîmată. El luase acuma conducerea şi eu mergeam după 
el. 

— Ai chibrit? 

N-aveam. Țibic îmi mărturisi cu francheță un început de 
dispreț: 

— Va să zică nu fumezi?!... Ce fel de bărbat eşti, 
şefule?... Eu fumez! Dar am rămas tocmai în astă-seară fără 
chibrit. Nu face nimic!... Aşteaptă aci. Intru eu întîi să 
cercetez cum stă chestia. 

Îşi dădu drumul prin întuneric, pe povîrnişul de lut şi 
moloz, de unde au fost scoase scările. 

Reveni după cîteva minute: 

— Prost, şefule! Ocupat! Ne-a luat altul înainte. Nu ştiu 
ce dracu e... Bărbat? Femeie?... Am pipăit cu piciorul şi cu 
mîna. Era ceva care a început să facă urit... 

Țibic circulă trei paşi la dreapta şi trei paşi la stînga, pe 
trotuar, cu mîinile în buzunările pantalonilor curgîndu-i în 
vine, cu şapca pe ceafă. Agitaţia lui dovedea că nu se lasă 
bătut atît de uşor. Într-adevăr, rosti amenințător: 

— Adică, mă rog, ce? A luat cameră cu chirie?... Are 
contract?... Apoi cu mine nu merge aşa! Ce mirii, şi ce 
face urît? Slavă Domnului, loc este să doarmă zece!... Unde 
încape dînsul sau dînsa — dracul să ştie dacă-i bărbat ori 
femeie! — încăpem şi noi. Şefule, aşteaptă un minut şi-ţi 
aduc eu chibrit, să vedem cum stă cazul! 

A dat fuga la o cîrciumă cu regie, s-a întors cu chibri- 
turi. Am intrat; vietatea din ţoale s-a întors cu spatele 
glăsuind ceva — şi de atunci ne-am instalat. 

Loc era într-adevăr pentru zece. Eu am ales colțul de 
sub fereastră. Țibic celălalt ungher, din față. Dimineaţa am 
făcut cunoştinţă cu tovarăşa noastră do apartament. Baba 
cea surdă; spălătoarea de cadavre. Nu s-a mirat de prezen-ţa 
noastră. Nici nu ne-a întrebat de unde venim, cît timp 
avem de gînd să-i ținem companie. Socotea totul foarte 
firesc în lumea celor vii şi poate foarte indiferent. O preo- 
cupau mai mult morţii. Ne-a vorbit chiar din acea dimi- 
neață despre sutele de cadavre pe cîte le-a scăldat ea de 
douăzeci de ani, de cînd i-a trecut meseria aceasta o soră 
mai mare, care-a murit şi dînsa, la rîndul ei, şi cu care şi-a 


214 


inaugurat cariera, scăldînd-o. Cînd afacerea merge bine, 
cîştigă cincizeci, o sută sau două de lei — îi bea şi pe urmă 
aşteaptă şi rabdă. N-are decît doi dinţi; nu poate mesteca, de 
aceea se ține mai mult cu băutura decît cu mîncarea. 

Un pact tacit s-a stabilit între noi. Fiecare ne-am de- 
limitat domiciliul. Spălătoarea de cadavre avea boarfele ei, 
poate perini şi giulgiuri de morţi. A doua zi am avut şi noi 
țoalele noastre, aduse de Țibic, Dumnezeu ştie de unde şi 
cum. 

leşeam din vizuină odată cu dimineaţa. Ne împrăştiam 
în viaţa noastră secretă şi indiferentă celuilalt. Reveneam 
seara şi ne strecuram ca dihorii. Totul era să nu aprindem 
lumină şi să nu atragem atenția din stradă că ruina aceasta e 
locuită. 

Baba pîndea morţii ei, în cartiere mărginaşe, unde se 
bucura de un evident prestigiu profesional. 

Țibic pleca fluierînd liber şi fără grijă, ca pasărea 
cerului îmi oferea cîteodată țigări şi fructe, bucăţi de 
friptură învelite în ziar, cornuri calde şi covrigi cu susan. 
Era descurcăreţ, lăudăros, palavragiu; dar de-o generozi- 
taie promptă şi fără gînd ascuns. M-a clasat îndată în ca- 
tegoria vagabonzilor lipsiți de vlagă şi de iniţiativă, stîn- 
gaci, duşi de apă, incapabili de bine şi rău — aşa cum eram. 
I-am provocat simpatie şi milă; la zece ani se sim-ţea în 
stare să mă ia sub protecţie. Mă luase, şi se achita cu 
succes. În zilele mele de foame, îmi potolea el lihneala, cu 
bunuri aduse în sîn, în buzunările largi, în foi unsu-roase de 
ziar. Primeam. Demult mă învățasem să primesc orice, de la 
oricine. Demult eram un mort, aşteptînd doar să-mi ajungă 
cadavrul pe mîna spălătoresei beţive şi surde. 

În septembrie, ne-am trezit cu un oaspete nou, nepoftit 
şi morocănos. Omul cu mîna de fier intrase fără să se 
anunţe, îmi strămutase boarfele mele în alt colţ; l-am găsit 
fumîndu-şi pipa, cu o lumînare aprinsă şi înfiptă în gura 
unui clondir. Un mormăit a ţinut loc de bună seara. Am stat 
jos şi-l priveam. Era bărbos, roşcat, chel ca o bilă, cu 
fruntea socratică şi îmbrăcat în zdrenţe epice, cu două 
surtuce puse unul peste altul, cu două veste; întreaga 
garderobă. Cangea de fier ținea locul brațului drept şi fără 
îndoială în acelaşi accident îşi pierduse şi laba piciorului, cu 


215 


montul învelit în peteci. Mai tîrziu aveam să-i recunosc 
pasul de departe, pe trotuar, noaptea, sosind. Un pas sonor 
de gheată, pe urmă unul mut, de cîrpă, şi iarăşi pasul sonor. 

Acum îl priveam şi nu găseam curajul energic să-i spun 
să stingă lumina. A apărut Țibic şi a pus el ordine. A 
înțeles dintr-o aruncătură de ochi şi nu s-a arătat defel 
surprins de sosirea unui nou locatar la hotel Țibichi. Re- 
cunoscuse el singur că e loc pentru zece, nu pentru trei câţi 
eram. 

— Sal'tare, Şefule! rosti cu simplitate afectuoasă. 

Omul cu mîna de fier răspunse în barbă ceva ininteli- 
gibil, ridicînd ochii fioroşi şi sunînd cîrligul pe ciment. 

— Bine-bine! Mormăie ce vrei... Deocamdată stinge 
asta... Cred că n-ai nici un interes să aduci poliția aci. Aşa 
e regulamentul hotelului nostru. 

Spunînd, Țibic suflă în luminare. Omul cu mîna de fier 
mormăi iarăşi, lovind cangea în pavajul sonor. Dar nu 
mai aprinse lumina. Vedea şi el că dreptatea e întreagă de 
partea lui Țibic. Şi de atunci n-a mai aprins-o niciodată, nici 
nu ne-a mai vorbit ceva. Venea, pleca; adusese lada de 
scînduri, o îndopa cu provizii dezgustătoare la vedere şi 
dospind a miasme putrede; se trezea noaptea să mănînce şi 
să vîneze şobolanii; ne deştepta şi pe noi în zgomotul 
cîrligului de fier lovind cu detunătură în pereţii cutiei. Se 
depărta pe trotuar cu paşii oribili: unul sonor, altul moale, 
de cîrpă. Şi ne lăsa nouă grija să aruncăm afară vînatul: 
şobolanul cu botul sfărîmat şi cu măruntaiele scoase. În 
jurul cutiei se aflau numai bălți de sînge închegat. 

Cîteodată vărsăm. 

Afară începură camioanele şi tramvaiele; în dreptul 
ferestrei apăreau şi dispăreau picioarele trecătorilor zvîr- 
lind stropi; învățasem să reconstituim omenirea numai 
după aspectul membrelor de la genunchi în jos: un oltean, 
un pensionar cu galoşi, o fetiță de şcoală, o ordonanţă, o 
femeie bătrînă, un ofiţer, un rîndaş... şi alții şi alţii. Sute 
şi sute de picioare. 

Priveam înfăşurat în boarfele umede, fără curajul să mă 
ridic, pătruns de frig, toropit de indiferența unui animal 
muribund de bătrînețe. Dar omul cu mîna de fier era gata de 
drum. Răsturnă cutia cu provizii cu gura în jos, îşi adună 


216 


țoalele în ungher ajutîndu-se cu cîrligul de fier, împinse cu 
piciorul înfăşurat în cîrpe şobolanul mort şi plecă cățărîndu- 
se pe povîrnişul de moloz, fără să rostească nimic. El nu 
vorbea decît singur. În ploaie, pe trotuarul ud, se depărtară 
paşii cu ritmul desperecheat: un pas sonor, celălalt moale, 
de cîrpă. 

Tăcere. Ploaie. Lumina lividă, ca într-o pivniţă lugubră 
de morgă. 

Ştiam că din boarfele ei mă priveşte cu ochi sticloşi 
spălătoreasă de cadavre. Poate mă cerceta să vadă cam ce 
fel de cadavru aş arăta. Ea cunoscuse tot soiul de cadavre. 
Niciodată nu aveam curajul să mă uit la mîinile care-au 
spălat, zeîlținînd atîtea stîrvuri ţepene — tot ce rămîne 
dintr-un om, dintr-o femeie, dintr-o iubire, dintr-o viață. 

— Maică, spunea spălătoreasă de cadavre, cînd se în- 
torcea să-şi clocească rachiul, maică, mă zgîiesc şi eu ca o 
proastă la oamenii care trec pe stradă şi-mi vine să rîd!... 
Toţi îs fuduli şi gonesc care mai de care... Ce mai haine 
scumpe! Ce mai privesc de sus, din droşcă şi din 
otomobil!... Pe urmă, în mîinile aieste, în pielea goală, toți 
îs ca unul şi unul ca toți... Pe mine acum cinci ani m-a 
alungat o cocoană de la casa ei... Mersese rău treaba toată 
vara... Nici tu un mort... Cerşeam, că nu mi-i ruşine; ce să 
fac dacă nu mai murea nimeni? Am intrat să cer de 
pomană şi numai ce m-a dat cocoana afară şi numai cea 
început să tipe la mine: „La muncă! zicea. La muncă, nu la 
pomană!” Era mîndră cocoana şi frumoasă nevoie 
mare! ...Zic eu: „Păi munca mea, cocoană, n-o cunoşti şi nu 
ti-o doresc să ai nevoie de munca mea!” Iară cocoana mi-a 
trîntit uşa în nas şi argatul m-a dat afară de spinare. Pe 
urmă, maică, (nu pleca, stai să asculți!), pe urmă, iacă 
numai ce vine iarna şi numai ce-mi spune una din 
cunoscutele mele, zice, du-te că este de lucru pentru 
dumneata în strada cutare şi numărul cutare... Mă duc! Şi 
cine era, maică? Cine mi-a dat mie de lucru? Cocoana cea 
frumoasă şi mîndră de n-o mai încăpea lumea. Spălam şi 
schimbam apele şi ziceam: Nu era mai bine, cocoană, să 
nu-mi doreşti mie aşa lucru? Iară ea cobălțăia din cap aşa şi 
aşa, în dreapta şi-n stînga. Zicea că nu! Poate că-i plăcea, 
maică!... 


217 


Acum baba se răsuceşte, geme, tuşeşte în cîrpele unsu- 
roase care au fost poate ştergare de morți. Se pregăteşte să 
plece. Mă prefac că dorm. Dar cu dînsa nu merge. Îmi 
spune cînd e gata: 

— lată, maică, îți las aicea un pol... S-au făcut şapte 
poli. Ştiu c-ai să mi-i dai odată. Lasă, nu mai spune că nu-i 
primeşti... În viaţă de nu s-ar ajuta oamenii! Că după ce 
ajung în mînele aieste ale mele, n-au ce face nici cu 
binele, nici cu răul! Ia-i, maică!... În toamna asta mi-o mers 
mai din plin ca pe vremea războiului, cînd mureau oamenii 
de boli şi de foame ca muştele... Am ochite pe azi două 
locuri... O fată gata-gata era aseară să-şi dea sufletul. Trag 
nădejde că acum trebuie să fie gata... Şi, atuncea, ţi-oi mai 
da un pol, să se facă opt, maică! 

A plecat astfel şi spălătoarea de morţi, în ploaia mocnită 
şi fără sfîrşit şi fără nădejde, ca viața noastră de larve 
omenești, de aci. 

Abia a ajuns în stradă şi Țibic a sărit în picioare. 

— Aferim, şefule! se bucură pentru mine, luînd polul de 
jos şi jucînd cu el fluturat între degete. Pe azi eşti 
asigurat!... Cînd am văzut că se scociorăşte cotoroanţa în 
colțul batistei, am înţeles îndată că iar a apucat-o milos- 
tivirea... Hai! Sus, şefule! Să te onorez cu o ţigară pre 
cinste, că eu m-am dus... 

Din spărtura care ţinea loc de uşă, se întoarse, să-mi 
aducă aminte ceva ce nu mă gîndisem: 

— Ştii, şefule? Se cam îngroaşă treaba. Dacă după 
ploaia asta dă zăpada, ne-am ars! Îngheţăm aci ca 
şobolanii... 

Cuvîntul îmi aminti existenţa şobolanului de pe ciment. 
Se plecă, îl luă de coadă, şi îi făcu vînt în sus, pe fereastră. 

— Paştele şi Cristosul şi Panaghia lui de ciung, cu 
vînătoarea şi cu lada lui, că ne-a împuţit hotelul!... Uită- 
te ce fac eu pe lada şi pe bufetul lui! 

Țibic întoarse lada cu fața în sus, se deschise la unicul 
nasture de la pantalonii în vine şi stropi proviziile omului 
cu mîna de fier, parodiind pe viu şi pe realitate, o anumită 
fîntînă celebră dintr-o piaţă flamandă.“ 

— Na! lată ce fac eu pe lada şi pe bufetul lui! 

Iarăşi fu în uşă şi de acolo îmi aminti iarăşi: 


218 


— Trebuie să ne pregătim de iarnă, şefule! Să ne 
căutăm alt domicil, fiindcă s-a isprăvit cu hotelul nostru. 
Hotelul lui Țibichi e de vară, de băi pentru boieri, fără sobă. 
Am să ochesc eu altceva... Sal'tare, şefule! 

Singur. Tăcere. Ploaie. În oase umezeala a început să 
mă doară ca măduva putrezită. 

M-am tîrît afară. Undeva. Oriunde. În ploaia cîinoasă şi 
fără sfârşit. 

De doi ani aceeaşi viață, din ce în ce mai afund scu- 
fundată. 

Ce mai speram? De ce mă mai tîrîiam încă? 

Întîi m-a înşelat... măcar o mulţumire neghioabă. Atunci 
cînd jurații Alpilor-maritimi m-au achitat... To- tul fusese 
dezvelit în lumina cea adevărată. Am rămas pentru toți o 
victimă, complice fără ştiinţă, un imbecil şi alt nimic. 
Am ispăşit singura vină pentru paşaportul fals: pedeapsă 
socotită în lunile de prevenție, după care m-au expediat 
cu jandarm la spate, peste frontieră, în douăzeci şi patru de 
ore. Bibia a plecat şi el, ceva mai departe, la Guyana, să 
plătească pentru toți. Numai el m-a apărat cu o 
generozitate dispreţuitoare, cînd ne aflam alături pe banca 
acuzaților. A plecat să plătească cu douăzeci de ani de 
muncă forțată capul lui Guguf, strivit în pumni şi sub călcii, 
ca un cap de şarpe veninos ce-a fost. Pe Eliazar nu l-a 
mai văzut nimeni. S-a mistuit fără urmă, ca demonii de 
pe scenă în ultimul act, în- ghițiți de trapa cu fum şi 
pucioasă. E poate undeva foarte aproape sau poate undeva 
foarte departe, continuîndu-şi misiunea jivinei cu odioase 
tentacule de la Muzeul Oceanografic din Monaco. 

Iar eu am ajuns unde sînt. Am căzut atît de jos, încît am 
bătut şi la uşa unchiului Alec. Veneam prea tîrziu. Unchiul 
Alec fusese cruțat de satisfacția crudă să-şi vadă cît de 
adevărate i-au fost profeţiile. Se odihnea şi el de doi ani în 
cavoul familiei, după ce poate cadavrul 1-a fost spălat de 
baba cea surdă, care mi-a dat adineauri un pol să mănînc 
din prețul scăldărilor de cadavre. lar averea puţină şi-o 
împărțise unchiul Alec pentru ospătării şi aziluri de noapte, 
unde eram şi eu cîteodată client. 

Pentru un fost puşcăriaş, chiar absolvit de crimă: pentru 
un fost puşcăriaş fără nici o meserie, născut în viața de 


219 


trîntor şi cu vlagă de moluscă, nici o uşă nu se mai 
deschide şi nici o pîine nu se mai poate cîştiga cu nici un 
fel de muncă. Sînt vagabondul cu obrajii sco- filciţi şi cu 
ochii de mort, prelingîndu-mă ca un cîine al nimănui pe 
lîngă ziduri, tremurînd cînd un sergent de stradă mă 
fixează mai stăruitor, mirosind la ferestre de bucătărie 
aburii calzi să-mi ţină de foame, primind pomana 
spălătoarei de cadavre şi mila unui copil zdrenţăros. 
Cîteodată mă opresc la vitrine, aşa cum se opresc 
vagabonzii. Vitrine de băcănii, de şuncării, vitrine de 
prăvălii cu ghete, cu haine şi cu mătăsuri. Privesc; privesc 
şi trec. În zilele ploioase ca aceasta, cînd se aprind fațadele 
cinematografelor cu becuri festive, contemplu afişele 
multicolore de filme cu privelişti de pe Coasta de Azur: 
Monte-Carlo, Nisa, Cannes, San Rafael. Un vagabond 
alături de mine, un frate, se întoarce cîteodată şi-mi spune 
ca unui frate necunoscut: 

— Hei, cînd te gîndeşti că sînt pe lume şi de acestea! 

E adevărat. Cînd te gîndeşti că mai sînt pe lume şi de 
acestea!... 

Odată, m-am întîlnit faţă în faţă cu Faty. 

Era pe bulevard; s-a întors. M-a privit lung din urmă. 
Poate m-a recunoscut. Poate a crezut că a fost numai o 
părere 

Şi altă dată... 

S-o spun şi aceasta? 

Era chiar la început, cînd ajunsesem în ţară, trimis cu 
banii consulatului. Îmi vîndusem celălalt rînd de straie — 
atunci mai aveam încă unul — şi cu o lăcomie animală 
intrasem în cea dintii cafenea să mă hrănesc. Un ceai, 
două: un corn, două, şi pîine şi brînză şi şuncă. Mă toropise 
mulțumirea străină de mine, a animalului din mine, sătul. 
Deodată am ridicat ochii. Vecinii de la masa de alături, doi 
misiți pistruiaţi şi slinoşi, vorbiseră tare. 

— Iarăşi vine să cerşească aci calicul ăla de Zolittis! 

— Fă-te că nu-l vezi! Întoarce capul... 

Au început să vorbească foarte aprins între dînşii. Eu 
priveam. Priveam ca la un alt eu, într-o oglindă. 

Omul cu barba de-o săptămînă, cum sînt eu acum, cu 
hainele slinoase, cu gulerul cenuşiu şi cu un nod de sfoară, 


220 


în loc de cravată, cum sînt eu acum; omul acela îşi tîra 
paşii în ghete fără ciorapi, de la o masă la alta. Nu spunea 
nimic. Se oprea, privea cu ochii în gol, cu un surîs tîmp. 
Aştepta. Cînd îl alungau, trecea alături. Şi aşa de la o 
masă la alta, alungat de la un misit la altul, în gălăgioasa 
cafenea de lîngă Bursă. Alungat de misiţii pe care îi zvîrlise 
odinioară pe scări celălalt Zolittis, cînd era om. 

S-a oprit şi la masa mea. 

I-am spus să ia loc. M-a privit tîmp, a surîs tîmp. Nu 
credea. Poate nu înțelegea. Am tras scaunul şi i-am arătat să 
ia loc. S-a aşezat pe margine, rezemat într-un băț de corn. 
Mirosea a sudoare, a nespălat; aşa cum miros eu acum. 
Stătea şi surîdea tîmp. 

— Ce ai dori, domnule Zolittis? Ceai, cornuri, cafea cu 
lapte?... 

Omul ridicase ochii cu o tresărire scurtă de mirare şi 
inteligență, numai cînd a auzit că-i mai spune cineva 
„domnule”. Pe urmă, a crezut că-mi bat joc şi a privit din 


nou în gol. 
Am comandat eu pentru el. L-am urmărit cu o lăco-mie 
plină de înfricoşare cum molfăia, cum se ştergea cu 


podul palmei, cum sugea fundul paharului, cum mînca 
fărămiturile. 

Un fost om. Alt eu. 

Am încercat să vorbesc, să-l întreb ceva, să-i scot un 
cuvînt. Stătea neclintit, pe marginea scaunului, cu privirea 
deşartă, cu surîsul idiot. S-a ridicat şi a trecut din nou de la 
masă la masă. 

Un băiețaş îmi întindea o gazetă. Mi-a fulgerat un gînd 
irezistibil şi crud. L-am chemat: 

— Vezi domnul acela? Cerşetorul acela? Uite, ai cinci 
lei aci, dacă te duci la el, îi spui să-şi aplece ure- chea şi 
cînd se apleacă, îi şopteşti încet: „Angela cu ochi de azur!” 

Băieţaşul mă privea nevinovat şi neîncrezător: 

— De ce să fac asta? Ce înseamnă asta?... 

— Ce-ţi pasă ție? Uite, ai cinci lei! Ți-i dau dinainte. 

Ispita îl hotărî: 

— Cum să-i spun: Angela cu ce? 

— Angela cu ochi de azur. 


221 


— Angela cu ochi de azur! repetă el. Angela cu ochi de 
azur. 

Se duse, cum l-am învăţat, îl opri, îi şopti în ureche... 
Unghiile mele căutau în marmura mesei un loc să se 
încleşte. Omul a gemut o dată, a răcnit, a ridicat bas- tonul 
şi s-a prăbuşit jos, pe spate. Copilul a fugit. Toată lumea s-a 
adunat să privească. M-am ridicat şi eu să privesc. 

Zolittis, cu faţa în sus, cu spume la gură, se zvîrcolea în 
spasm epileptic, cu ochii peste cap, amenințînd gîfiit ceva, 
strigînd bolborosit ceva. 

A fost o faptă nebunească şi feroce, fără îndoială. Dar 
aveam nevoie de ea. Mi-a dovedit că totul e cu de- săvîrşire 
mort. Pe mine amintirea Angelei nu mă făcea nici să tresar. 
E ceva din altă viaţă. Mort. Mort. Mort. 

Cînd m-am întors în dimineaţa aceea şi cînd mi-a pus 
mîna pe umeri agentul de poliție mustăcios şi saşiu, veneam 
adus încă de puterea cea veche. Mă atrăgea aceeaşi putere, 
ca şi cum n-ar fi fost suspendată de moarte. Două zile, trei, 
cît au ținut cercetările, nu-mi păsa de întrebări şi răspunsuri. 
O aveam numai pe ea înainte, în rochia vaporoasă după 
tabloul lui Watteau, roză şi supra- naturală, cu ochii ei de 
azur deschişi în lumina de feerie spre cerul cu stele. 

Nu m-au dus să mă confrunte cu cadavrul ei gol şi 
întins pe lespede, la morgă. 

M-au cruțat de acest supliciu, fiindcă Bibia din cel dintîi 
ceas m-a scos de sub învinuiri. 

Astfel îmi rămînea numai imaginea de atunci, în 
costumul vaporos, roz, supranatural, cu ochii ei de azur. O 
adoram încă. Plîngeam încă. 

Şi deodată puterea cea rea s-a destrămat. M-am sim- tit 
liber. M-am simţit indiferent. Am înțeles că au pus-o în 
pămînt. De acolo nu-mi mai venea, nici o chemare. Nu 
mai avea nici o putere. 

De atunci numele ei, amintirea ei, imaginea ei, ochii ei 
de azur nu-mi mai spun nimic. Nu mai tresare nimic. Mort, 
şters — neantul. 

N-aveam de ce să cad zvîrcolindu-mă în spasm de 
epilepsie. Nu mai exista nici într-un suvenir de ură măcar. 

Un cadavru eliberase alt cadavru. 


222 


Prin ploaia cîinoasă de noiembrie, cu spic de zloată şi 
fulgi, în dimineața turbure şi sepulcrală, mergeam fără 
nici o ţintă, printre oameni duşmănoşi şi grăbiţi sub 
umbrele, pe străzi urîte, păşind peste bălți: vaga-bondul 
care se prelinge pe lîngă ziduri, cum îşi caută cîinii schilavi 
şi muribunzi un adăpost de agonie. 

După un ceas, poate după două, poate după mai multe, 
pătruns pînă în oase de apă, clănțănind de frig, am intrat 
într-o cafenea de birjari şi de salahori, să mă încălzesc cu 
un ceai plătit din pomana spălătoarei de cadavre. 

M-am aşezat la o masă de lîngă soba de fier, aşa cum 
mă aşez întotdeauna acum, pe marginea scaunului, ca orice 
vagabond care se aşteaptă din moment în mo-ment să fie 
alungat fără nici o pricină, numai pentru mutra-i suspectă. 
Am deşertat ceaiul, l-am plătit; am văzut că mi-a mai 
rămas rest încă de unul, l-am cerut şi pe al doilea. Era o 
zeamă călduţă şi vînătă, cu un gust coclit: o ceaşcă hidoasă 
cu flori şi o linguriţă de fier ruginit. Dar era o băutură caldă 
— ce fericire nespusă! Şi soba mă dogorea de la spate 
— ce dulce toropeală! 

Ca să-mi prelungesc fericirea aceasta, am început să 
citesc un ziar lepădat pe masă. O foaie, cealaltă, şi mica 
publicitate, morții şi anunţurile: tot, numai ca să mai 
am drept să rămîn. De două ori, jupînul a venit să şteargă 
masa cu o cîrpă sleită, privindu-mă cu asprime. Ocupam 
locul cel mai bun. Eram gata să mă descleşt resemnat şi să 
pornesc din nou în zloată şi frig, fără ţintă, cînd de-odată mi 
s-a părut ceva ciudat în ultimele anunţuri de la mica 
publicitate. Le-am recitit, în ordine cum erau. Într-adevăr, 
n-am văzut niciodată o împerechere mai bizară de anunţuri, 
ca acelea: 

„Mecanic specialist în lucrări delicate, caută urgent 
Coppelius, Tăbăcărie, 18.” 

„Pianist cunoscînd şi vioara, caută urgent Coppelius, 

„Coafeză, caută urgent Coppelius, Tăbăcărie, 18.” 

„Anatomist eventual student medicină, caută urgent 
Coppelius, Tăbăcărie, 18.” 


SS Sai 


223 


18.” 
„Pictor-desenator specializat în arta decorativă şi cos- 


„Profesor de dans, eventual bun amator, caută urgent 
Coppelius, Tăbăcărie, 18.” 
„Croitoreasă pentru lucru acasă după comandă, spe- 
cializată în costume de stil, caută urgent Coppelius, 


N 


COPPELIUS 


S ol hk 


224 


Era o coadă în ploaie cu fulgi, ca la brutăriile cu bo-nuri 
de pîine din timpul războiului. Şi un amestec de chipuri şi 
porturi, tot aşa de paradoxal. 

Pălării largi în bor şi lavaliere, straiul unsuros de me- 
canic şi bondiţa de rîndaş bucovinean; impermeabilul de 
mătase ceruită al coafezei şi geanta doldora a studentului în 
medicină; pălărioara modistei înfiptă ştrengăreşte pe ochi şi 
paltonul destrămat al nefericitului fără vîrstă şi fără noroc, 
profesorul de dans privind cocoşeşte şi fizicul zgribulit în 
haina pirpirie, cu gulerul ridicat. 

Aşteptau de mult şi se uitau duşmănos la concurentul de 
alături. Mizeria din acel an, cu fabrici închise, slujbaşi 
zvîrliți pe drumuri, falimente şi crahuri în fiecare zi, 
înăsprise sufletele şi îndirjise lupta pentru pîine, pînă la 
încăierări de stradă şi la şarje de escadroane călări. Recolta 
fusese distrusă pe alocuri de secetă; aiurea de inundaţii şi 
grindini. Foamea se anunța aceeaşi, la sate şi la oraşe. Țara 
se afla în prag de iarnă cumplită şi şomaj general. 

Altfel, Mica publicitate adunase aci o lume care 
astă-primăvară nici nu s-ar fi deranjat de acasă şi nici nu 
s-ar fi ostenit să citească un anunţ. Diferenţa de porturi şi 
distanța dintre prosperitatea unuia şi mizeria celuilalt era 
numai aparentă. Burțile ghiorăiau tot atît de flămînde. Pe 
fiecare nou sosit, ceilalți îl categoriseau îndată, 
posomorîndu-se sau făcîndu-i loc cu indiferență, după cum 
pictorul şi rîndaşul, pianistul sau studentul anatomist 
recunoşteau un aproximativ indiciu al propriei lor 
corporaţii, adică un adversar personal ori numai un 
concurent inofensiv al vecinului. 

Pe mine m-au primit toți cu egală batjocură în privire. 
Nu puteam fi înrolat în nici o breaslă clasificabilă. Anunţul 
de probă pentru d. Coppelius. Profesorul de dans s-a dat 
înlături, să se ferească de atingerea mea suspectă. Una din 
coafeze — erau mai multe — m-a măsurat din tălpile cu 
ventilaţii în creştetul cu pălăria slinoasă, şoptind ceva şi 
rîzînd sub umbrelă, la urechea studentului cu ghiozdan. 

M-am zgribulit lîngă ofticosul care tuşea şi scuipa bani 
de sînge pe trotuarul ud, îndată diluaţi de ploaie şi tîrîți 
în filamente lichide, spre gura cu duhoare caldă, de canal. 


225 


Aşteptau de două ceasuri. 

Un aviz prins cu ținte în uşă avertiza onor, solicitatori 
că angajamentele se fac numai astăzi şi îi imita să aştepte. 
Dar dinlăuntrul nu dădea nimeni, nici un semn de viață. 
Zgilțiiseră cleampa, bătuseră, sunaseră; alții mai curajoşi şi 
nerăbdători intraseră în curte. Clădirea era mută, curtea 
pustie. 

— O fi o farsă idioată! îşi dădu părerea o fetişcană 
vioaie şi oacheşă care, aşteptînd, legase amiciţie cordială cu 
profesorul de dans. 

Ceilalți tăcură. Nu puteau să admită aşa ceva. Pen- tru 
o farsă idioată, nu inserează nimeni în ziar peste o sută de 
cuvinte a 50 lei rîndul. Şi chiar dacă va fi in- trat în unii 
o umbră de îndoială şi de nelinişte, se încă- păţinau să 
spere. Ploaia cruntă de noiembrie, prologul unei ierni 
pretimpurii şi încă mai crunte, era un teribil argument. 

Ca să-şi treacă timpul, făceau tot soiul de ipoteze. Ce 
voia însă acel d. Coppelius, cu oameni de specialități atît 
dc diverse, n-a izbutit nimeni să descopere un cît de vag 
răspuns. Casa de la nr. 18 nu trăda nici o destinație. Un fel 
de hambar dreptunghiular, cu ferestre de atelier, cu zidul 
galben-afumat. La etaj camere de locuit. Cineva se cățărase 
pe grilaj să privească înlăuntru. Nimic. O sală mare de 
atelier, cu geluituri de lemn pe jos; iar la mijloc, două-trei 
lăzi nedesfăcute, nişte obiecte acoperite cu pînză de sac şi 
cu muşama, cum sînt piesele de maşini în magaziile de 
gară. Acestea nu explicau nimic. 

Un necăjit pletos, cu bărbia ţepoasă şi cu lavalieră gen 
artist, traversă la cîrciumă să capete informaţii. Se întoarse 
încălzit şi cu veşti optimiste. 

— Are individul ăsta o ţuică fiartă precinste! Vă spusei 
ca să vedeți de ce-am întîrziat. Pentru rest, vă garantez că 
nu e farsă cum s-a speriatără dominişoara... Am aflat! 
Acilea fuse un atelier care a datără faliment anul trecut, iar 
acum cincispce zile l-a închiriat un domn, neica Coppelius 
dă la gazetă!... Încât nu e ăla din povestirile lui Hoffmann, 
pe care-l cunoscui şi eu dă cînd cîntai în cor an iarnă, în 
turneu...% D. Coppelius există în carne şi-n oase; a cărat 
acilea mobile, lăzi, piano. Spune cîrciumarul că auziră 
aseară şi un radio... 


226 


Țuica fiartă îi dăduse avînt şi elocință. Dar frigul şi 
ploaia îl calmă prea curînd. Căzu în sumbră apatie. 

Unii începură să plece. Profesorul de dans, la braţ cu 
coafeza oacheşă şi vioaie. Pe urmă alții. Unii înjurînd. Alţii 
rizînd verde, ca de o glumă care la ei nu mai prinde. 
Studentul cu geantă se depărtă sub umbrela celeilalte 
coafeze spre stația de tramvai. 

Am rămas puţini. Ne-am privit mai prietenos. 

Un rusnac, cu cizme şi cu pantaloni de călărie, dar cu 
haină pictoricească de catifea peste cazaca neagră de satin, 
începu să fluiere Luntraşii de pe Volga“, imitînd, pe 
marginea trotuarului, gestul osîndiților care trag din greu 
odgoanele pe umăr. 

Aceasta însemna că am rămas numai noi, cei cu munca 
silnică fără nădejde. 

Pe urmă, pocni din tocurile cizmelor în pinteni invizibili 
şi strigă sever: 

— Elefterescule! Unde eşti?... Vin-aici, ticălosule! 

Am crezut că pe unul din grupul nostru îl cheamă 
cumva Elefterescu şi că acela e un ticălos. Dar la che- mare 
răspunse un baset castaniu, cu trup scund şi lung de 
crocodil, cu picioarele scurte şi strîimbe, cu coada ridicată 
țeapăn în sus; un animal înveselit parcă de propria lui 
sluțenie savant selecționată, sărind şi gudurîndu-se voios în 
jurul rusului. Stătuse ascuns sub scară, la adă-post. lar 
rusul, în loc să-l recompenseze pentru promptitudinea cu 
care s-a prezentat la apel, părăsindu-şi culcuşul să înfrunte 
intemperiile de afară şi în loc să-l dezmierde pentru 
manifestările de servilă fidelitate, îi trase scurt şi repetat 
două picioare: unul peste bot, altul în burtă. 

Elefterescu primi loviturile cu modestie de martir, fără 
să chelălăiască. Cercă să bată în retragere. Rusul se răsti 
din nou: 

— Aci, Elefterescule! 

Şi iarăşi îi aplică un vîrf de cizmă, de data aceasta în 
partea cea mai cărnoasă, unde natura i-a fost înfipt coada 
vînjoasă şi țteapănă, fală caracteristică a rasei după cum 
pretind cataloagele crescătoriilor de cîini. 


227 


Apoi rusul îl mai scuipă printre dinţi în ochii ome- neşti 
şi resignați, ca ochii noştri ai tuturor de aci. ÎL eliberă ca un 
senior, acordînd o scurtă grație servului. 

— Acum marş! Deocamdată îți ajunge, Elefterescule! 

Docil, cîinele se întoarse la adăpostul provizoriu de sub 
scară. Rusul îmi ghici nedumerirea indignată din privire şi 
veni lîngă mine, să se razeme de zid. 

— Te-ai mirat că-l muştruluiesc pe Elefterescu, aşa, din 
senin?... Mai întîi nu-l muştruluiesc din senin! Şi după 
aceea, am drept să fac ce vreau cu sclavul meu. Aud? Ai 
spus ceva? 

— N-am spus nimic, am încercat să bat şi eu în re- 
tragere, ca Elefterescu adineauri. 

Rusul fluieră un cîntec de stepă. Îşi trosni degetele care 
erau neaşteptat de fine pentru portul lui bastard; de 
artist pînă la brîu şi de călăreț, de la brîu în jos. Costumul 
trăda o vulgaritate de fost plutonier reangajat, încă 
neîndurîndu-se să adopte total portul civililor. Miinile 
trădau însă oarecare noblețe. 

Deschise o tabachere goală; păru surprins că nu află 
nimic în ea. Schimbă cîntecul fluierat pe altul. Indife- renta 
mea abrutizată îl irita. Mă scutură de braţ: 

— Văd că te-ai indignat, tovarăş. Poate eşti de la 
Societatea pentru protecția animalelor? 


— Nu, dar... 
— Chiar dacă eşti, ţi-o spun eu, Egor Uvarovici, că de 
data aceasta n-ai drept să te amesteci. Elefterescu nu-i 


animal! Dacă ar fi animal l-ar chema Biju, Ursu, Coco, 
Hector, Sultan, Nero... Aşa cum îi cheamă pe toți cîinii 
voştri. Dar Elefterescu de colo, de sub scări, nu e cîine. Pan 
Elefterescu e avocat! Ţi-o jur eu, Egor Uvarovici Karataiev, 
ex-pictor decorator, ex-aghiotant al generalului Scerbacev 
şi o mulțime de alte exuri... E avocat, pe onoarea mea! 

L-am privit şi eu cu îngrijorare şi m-am tras mai la o 
parte. Aveam de a face cu un nebun scăpat de la balamuc 
sau gata copt pentru balamuc. Rusul rîse mai vîrtos: 

— Altă dată, dacă ne-om mai întîlni vreodată, am să- 
ți povestesc şi ai să-mi dai dreptate. Acum nu sînt în stare! 


1 Semisoldăţesc, militar amestecat cu civil. 


228 


Eu n-am şir în vorbă nici zece minute dacă n-am 
tutun... 

Scoase din nou tabachera goală, păru iarăşi surprins că 
nici de data aceasta n-au apărut țigări prin cine ştie ce 
fenomen de generaţie spontană; o scutură şi o puse îndărăt 
în buzunarul bluzei de catifea. 

— Vezi? Aceasta tot numai din pricina ticălosului de 
Elefterescu. Ia poftim aci, gaspadin Elefterescu! 

Clinele ieşi de sub scări şi se prezentă gudurîndu-se 
cu burta pe trotuarul ud. Insensibil la repetatele semne de 
bucurie, Egor Uvarovici Karataiev, ex-pictor decorator, ex- 
aghiotant al generalului Scerbacev şi alte multe exuri, îl 
pocni iarăşi cu cizma peste bot şi în burtă. 

— Na! Aceasta e pentru că m-ai lăsat fără tutun, pane 
Elefterescule! Ține! Aceasta e fiindcă din pricina ta stăm 
aci în ploaie ca nişte haimanale... Ți-ajunge, gaspadin 
Elefterescu? Acum, marş! Şterge-o! 

Elefterescu se supuse cu aceeaşi resemnare cu care 
suportase loviturile. Intră la locul lui fără grabă. Ba încă 
mai clătina din coadă, cu o perversă satisfacție de cîine 
masochist care află voluptatea în martiraj. 

— Nici dumneata n-ai țigări? mă întrebă direct Egor 
Uvarovici Karataiev, văzînd că pantomima cu tabachera 
goală fusese fără efect. 

— N-am! am mărtursit cu sinceră părere de rău, fiindcă 
din pricina acestei lipse pierdeam povestea lui Elefterescu. 

— Nu e nimic, mă consolă rusul. N-avem azi O să 
avem mîine. Dacă nu m-aş fi întîlnit în cale cu un tică- los 
ca Elefterescu, puteam să te tratez cu cu țigări. Şi încă ce 
țigări!... Nicivo! Gaspadin Elefterescu a fost nenorocirea 
mea. E un ticălos. Plăteşte! Lumea merge înainte... 

Făcu o pauză. Întrebă cu oarecare îngrijorare: 

— Nu cumva eşti şi dumneata pictor-decorator? 

— Nu... Dar ce te face să crezi? (M-am uitat la îm- 
brăcămintea şi la încălțările mele). Cel mult m-aş fi aşteptat 
să mă întrebi dacă nu sînt salahor sau om de serviciu. 

Egor Uvarovici Karataiev rise cu un răsunet profund şi 
plăcut de bas: 

— Hainele? După haine se judecă un om?... Te-am 
întrebat după mîini. Acestea nu sînt miini de salahor ŞI 


229 


de om de serviciu... De aceea am şi venit lîngă dumneata şi 
nu la altul, să ne amăgim timpul vorbind. 

Mi-am ascuns mîinile, ca nişte stigmate infamante. 

Rusul continuă să rîdă: 

— Le ascunzi în zadar, tavarăş! Chiar fără să se uite la 
mîini, misteriosul domn Coppelius are să înțeleagă că nu ai 
venit să-i ceri loc de salahor sau de om de serviciu... Scrie 
pe faţă, iar eu am presimțirea că pan Coppelius ştie să 
citească viaţa pe feţele oamenilor. Altfel, nici n-aş fi 
venit... Toată vara am fost ajutor de profesor de călărie. 
Acum cînt din armonică la o cîrciumă de pe calea Moşilor. 
Pentru ajutorul de profesor de călărie a început şomajul 
odată cu ploile. Pentru concert de armonică, începe însă 
sezon bun. Cînd plouă şi ninge, omul intră în cîrciumă: de 
ce e mai sărac şi are mai mult nccaz la inimă, de ce vrea să 
asculte mai multe cîntece de jale, pe urmă unul de veselie şi 
apoi iarăşi unul de jale... Pot spune că în iarna aceasta nu 
mă temeam că am să mor de foame şi mai ales de sete. Dar 
cum am citit anunţul din ziar, am înţeles că nu mai pot cînta 
la o cîrciumă de pe Calea Moşilor. Am înţeles că mă 
cheamă destinul la altceva... Dumneata crezi în destin? 

În loc de răspuns, mi-am privit din nou încălțările ude 
şi straiele mele de naufragiat al tuturor destinelor. Mai 
aveam dreptul să nu cred în destin? 

— Aşadar crezi! ghici rusul, aprobînd cu gravitate. Şi 
eu cred!... Cred în destin, în Dumnezeu, în diavol, în 
migraţia sufletelor şi cred în mister. Cum am citit anun- tul, 
m-a chemat ceva, ca o ispită... Am sărit în sus şi am lăsat 
toate. L-am strigat pe Elefterescu şi am venit aci. Îmi pare 
că n-am greşit!... Ai văzut toți nătărăii care au plecat? N-au 
avut răbdare. Pentru mine chiar aştep- tarea aceasta e 
semn bun. Dacă aş fi avut şi o țigară semnul ar fi fost şi mai 
bun. Nicivo! 

Egor Uvarovici Karataiev fluieră un cîntec vesel şi bătu 
din pintenii invizibili. îl priveam pe sub pălăria udă cu 
nelinişte şi cu simpatie, cu mirare şi curiozitate. Dacă era 
cumva nebun în lipsa lui de coerență, în orice caz promitea 
să fie nebun simpatic. De un an nu mai întîlnisem decît 
brute de la celălalt hotar al umanităţii, abia articulînd un 
gînd vag din ceața lor animală; omul cu mîna de fier, 


230 


spălătoarea de cadavre, Țibic, pungaşul precoce şi alții din 
aceeași familie. Credeam şi eu în destin. Începeam să cred 
şi eu în mister. Mi s-a părut că ne cunoaştem de cînd 
lumea. M-am apropiat, scurtînd distanța dintre noi pe 
peretele unde aşteptam resemnaţi, sub streaşină îngustă. 
Rusul simţi acest apel deznădăjduit al omului fără nimeni, 
nimeni pe lume. Îmi prinse braţul şi rosti cu glasul lui 
plăcut şi cald de bas: 

— Nu e nimic! Curaj, tavarăş! Am presimțţirea că avem 
să ne găsim de lucru amîndoi la acest gaspadin Coppelius şi 
că avem să devenim buni prieteni. Vrei să-ți spun cine 
are să mai rămînă? Uite... 

Păşi în ploaie să aleagă cu ochii cîțiva din puținii câți 
mai avuseseră eroismul sau resignarea să nu plece. 

— Uite! continuă. Mecanicul acela gros, fata bălană cu 
pălăria neagră, cealaltă care ride şi-şi muşcă între dinți 
degetul mănuşilor, tînărul pistruiat... Aceştia pot să Jur că 
au să fie angajați. Eu sînt puţin cam fizionomist. Poate sînt 
mai sculptor decît pictor-decorator... 

O singură dată m-am înşelat. Cînd am dat ochii cu tică- 
losul de Elefterescu! O dată şi bine!... Excepţie ca să 
confirme regula. Gaspadin Elefterescu, ia mai poftim aci! 

Elefterescu se tîrî pe burtă să iasă din ascunzătoare şi 
se prezentă clătinînd brav din coadă să-şi înfrunte şi el 
destinul, care se reducea după toate aparențele la o 
generoasă raţie zilnică de lovituri în burtă şi peste bot. Dar 
fu scutit de astă-dată de supliciu, fiindcă dinlăuntru cineva 
trase zăvorul uşii şi toți ne-am îmbulzit. 

Un moşneguţ pipernicit şi chel, cu ochelari enormi şi 
cu redingotă verzuie, vorbi înălţindu-se în vîrful ghetelor: 

— Poftiţi, vă rog!... Cîţi ați rămas?... Trei... şapte... 
nouă... doisprezece... optsprezece, nouăsprezece. Perfect! 
Intraţi cu toţii în culoar... Şi de aci, vă rog, intră fiecare în 
birou, în ordinea sosirii. 

Am pătruns în culoarul lung şi strîmt; ne-am aşezat pe 
băncile de scîndură şi am schimbat o aşteptare pe alta. 

Unii abia păşeau în birou, potrivindu-şi cravata şi 
pipăindu-şi pieptănătura, că şi ieşeau după două minute, 
trîntind uşa, şi blestemînd mînioşi: 


231 


— E un zărghit... Degeaba vă mai pierdeţi timpul. Nu 
ştie ce vrea! Se uită. Nici nu vrea să te mai asculte. Zice: 
mulțumesc, m-am lămurit! Un nebun... 

Trînteau şi uşa de afară, întorcîndu-se în ploaia cîi- 
noasă cu fulgi. 

Alţii însă nu mai apăreau. Erau opriţi, după un examen 
lung şi misterios pentru noi aceştia, rămaşi de cealaltă parte 
a uşii. Am observat că pronosticurile lui Egor Uva- rovici 
Karataiev nu dăduseră greş. Nu s-a întors de acolo nici 
mecanicul cel gros, nici fata bălană şi tristă cu pălăria 
neagră de doliu, nici tînărul pistruiat, nici cealaltă fată, cu 
ochii verzi... 

— Ce ţi-am spus, tavarăş? se bucură rusul... Dacă mă 
cunosc bine în oglindă, am şi eu un cap de om care trebuie 
să rămînă. 

Într-adevăr nici el nu mai reveni. 

Elefterescu mirosi uşa, dădu semne de nelinişte, păru că 
mă întreabă cu ochii lui omeneşti; pe urmă se instală cu 
botul pe labe, în fața pragului, cu privirea neclintită la 
miner. Pentru un cîine cu fidelitatea recompensată numai 
sub formă de energice lovituri peste bot, această dovadă de 
iubire şi de îngrijorare, avea ceva deopotrivă de înduio- 
şător şi absurd. 

— Na! Cuţu! Elefterescule! Na, urîtule, na, mă urîtule! 

Voiam să-l dezmierd. Cîinele ridică privirea deodată atît 
de ofensată şi de arogantă, încît m-am simtit şi eu jignit. 
Cuprins de o furie neroadă, i-am strigat: 

— Javră, poate te-ai supărat că nu ţi-am spus: domnule 
Elefterescu? Na! Ţine, Elefterescule! Na!.. Încasează, 
Elefterescule!... 

Loveam şi eu cu aceeaşi energie ca Egor Uvarovici 
Karataiev, ex-pictor decorator, ex-aghiotant al generalului 
Scerbacev. 

— Dumneata? 

Moşneguţul pipernicit, cu ochelarii enormi, mă privea 
din uşă. M-am oprit ruşinat. Nu mai era nevoie să intru. 
Fapta mea ridicolă şi nătîngă mă recomanda înainte de 
orice introducere. 

— Intră!... mă îndemnă însă moşneguţul zimbind cu 
bunăvoință. 


232 


Am păşit fără nici un curaj. Mă aşteptam să regăsesc 
ceilalți tovarăşi care nu mai apăruseră. Nu mai era nimeni. 
Mă aşteptam să dau ochi în dosul biroului cu un personaj 
solemn şi sever, un director impunător de cine ştie ce im- 
portantă întreprindere! Tot timpul socotisem bătrînul cu 
bărbiţa rară ca firele de hrean şi cu redingota verzuie un 
funcționar subaltern, ceva între intendent şi uşier, un fost 
arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau 
altceva foarte mărunt, pe la vreo Înregistrare, Ieşire, 
Condica de expediţii. Totul pleda în port şi înfăţişare 
pentru aceasta: chelia şi piperniceala, redingota verzuie şi 
manşetele tari, cravata de fabrică prinsă cu mecanism în 
buton şi bărbiţa afumată. În loc să chibițească într-o ca- 
fenea hîdă şi tristă, printre alți pensionari, moțăind în jurul 
unei partide de table pe-un şvarţ, îmi spuneam că s-a căpă- 
tuit cu vreo modestă sinecură oarecare pe lîngă enigmati- 
cul Coppelius, în căutare de atît de diverşi profesionişti, pen- 
tru atît de diverse servicii cum anunţase Mica publicitate. 

Dar privirea mi-a fost irezistibil capturată de privirea 
malițioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei mai 
bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat 
înainte-mi decît ochelarii aceştia enormi şi monstruoşi, ca 
desprinşi dintr-o mască de scafandru. 

Examenul dură lung. Am plecat privirea biruit. 

— Dumneata? repetă întrebarea cu o bunăvoință în glas 
care contrasta cu severitatea examenului. 

— Sînt pianist... am îngăimat. Ştiu să cînt şi la vioară... 

Minţeam numai pe jumătate. Într-adevăr, în copilărie, 
mama îmi descoperise talentul de pianist şi viorist, iar în 
adolescență urmasem dezordonat, cîţiva ani, cu un compo- 
zitor vestit, care părea foarte încîntat de aptitudinile mele 
muzicale. Mai tîrziu, îmi folosisem darul înnăscut doar la 
petrecerile nocturne cu amici de ocazie, luînd locul pianis- 
tului în diferite cabarete şi parcurgînd tot repertoriul de ro- 
mante, de fox-troturi, de cîntece ruseşti şi spaniole, negre şi 
argentiniene. Mă agăţasem într-un noroc de anunţul din 
Mica publicitate. Abia acum, sub privirile maliţioase din 
dosul ochelarilor, înţelegeam cît de îndrăzneață mi-a fost 
pretenția să mă înfățişez ca un pianist şi un viorist de 
profesie. 


233 


— Perfect! rosti moşneagul cu ochelari şi bărbiță. Să 
ascultăm şi să ne convingem! 

Merse în fundul camerei şi deschise capacul unui cla- 
vir. Eliberat de privirea lui, întîia oară am văzut pianul, 
după cum întîia oară am descoperit alte amănunte bizare ale 
încăperii: planşele anatomice de pe pereți, manechinele de 
croitorie pe picioarele cu suport, instrumente necunos-cute 
pe birou, peruci şi pălării după moda de acum o sută ori 
două de ani. 

— Să încercăm asta... Ia loc, te rog! 

M-am aşezat pe taburetul înalt. „Asta” era Baletul 
Coppelia“: partitura deschisă la prima pagină. Nu-l cîn- 
tasem niciodată. Nu mai atinsesem degetele pe clape de 
cinci, poate de şase ani. Moşneguţul îşi scufundă mîinile în 
buzunările pantalonilor şi se depărtă să nu mă intimide-ze, 
privind planşele de pe pereţi ca un turist străin într-un 
muzeu. 

Am început şovăind. La lipsa de exerciţiu se adăoga 
frigul umed pătrunzînd pînă în oasele degetelor amorțite. 
Mi-am dat îndată seama că era un mizer rezultat şi m-am 
oprit cu descurajare. 

— Aceasta e tot? întrebă surizînd necunoscutul. Slab, în 
acest caz]... Foarte slăbuţ! Dă-mi voie puţin... 

Se aşeză pe taburet, după ce-l răsuci pe măsura înălțimii 
lui; reluă din capăt pasajul. 

L-am privit cu uimire. Cînta cu o siguranţă şi cu o artă 
subtilă, vrednică de un maestru care a dat toată viaţa 
concerte de clavir. 

— Aceasta voiam! declară cu simplitate, încetînd şi 
răsucindu-se o dată cu scaunul. Să încercăm vioara. Poate 
eşti mai familiarizat cu vioara... 

Îmi deschise un sicriaş negru. Mă aşteptă să acord stru- 
nele, cu degetele tremurînd. Din nou privi la planşele de pe 
pereţi. Şi din nou, rezultatul a fost încă mai mizerabil. 

Necunoscutul îmi desprinse vioara din mînă, o culcă pe 
umăr, sub bărbie, şi îmi arătă cum trebuia într-adevăr cîntat 
Baletul Coppelia. 

Era o lecţie de care am roşit, umilit ca un înşelător prins 
asupra faptului. Adineauri îl credeam pianist; acum mă 
surprindea că nu i-am văzut chipul în galeria violo- niştilor 


234 


celebri. Redingota verzuie, manşetele tari, cravata prinsă cu 
mecanism în buton dispăruseră, să lase loc unei făpturi 
supranaturale, făcînd corp cu vioara şi dezrăsucind sub 
arcuş o serpentină melodioasă, cum n-am cunoscut decît în 
serile unice, din cealaltă viaţă a mea, cînd în sălile de 
concert, în tumultul spectatorilor, aclamam pe un Enescu, 
un Kubelick”, un Ysaye”. 

— Aceasta voiam! repetă cu aceeaşi simplitate, depu- 
nînd cu luare aminte vioara în sicriaşul capitonat. 

Am înţeles şi am bilbiit o scuză pentru cutezanţa cu care 
am încercat să-l înşel. Am plecat spre uşă, spre ploaia 
cîinoasă de noiembrie, spre culcuşul din subsolul casei 
dărîmate, acolo în lumea mea mizerabilă, în tovărăşia 
omului cu mîna de fier şi a scăldătoarei de cadavre. Nu 
eram vrednic de altceva. Nu meritam altceva. 

Poate mersul mi se împleticea. Poate spinarea mi se 
încovoiase ca la osîndiții cu ghiulea atîrnată la cătuşele 
miinilor. Poate a simțit că îmi înotau ochii în lacrimi. 

— Eşti grăbit? întrebă la spatele meu. Pentru un om 
care aşteaptă de trei ceasuri în ploaie, graba aceasta e cel 
puţin o inconsecvență, ca să nu-i spunem altfel... 

M-am întors: 

— De unde ştii dumneata că aştept de trei ceasuri în 
ploaie?... Am trecut... Am văzut lume adunată. Mi-am adus 
aminte de anunţul din ziar. Şi am încercat. Din simplă 
curiozitate, domnule, domnu... 

— Zi-mi domnule Coppelius, de vreme ce eu singur 
mi-am ales numele acesta hoffmannesc”!. 

Pe urmă, moşneagul rîse, privindu-mă fix din dosul 
ochelarilor enormi şi bombaţi: 

— Ai trecut?... Ai văzut lume adunată? Ai intrat din 
simplă curiozitate?... Tinere, dă-mi voie să constat că nu ştii 
defel, dar absolut defel, să minţi! Descoperirea îmi face 
plăcere... E însă inutil să persişti... Ştiu cînd ai sosit. Ştiu că 
ai avut timp, aşteptînd, să legi prietenie nouă cu amicul de 
dincolo, pictorul decorator. De ce mă priveşti cu ochii 
aceştia? 

Într-adevăr, lăsasem mînerul uşii şi mă întorsesem cu 
totul, să-i cercetez mai atent chipul de divinator. 


235 


— De ce mă priveşti cu ochii aceştia? continuă să 
surîdă necunoscutul, răsucindu-şi în sus bărbiţa rară. E 
foarte simplu. De o simplitate copilărească. Dumneata ţi-ai 
imaginat că v-am făcut să aşteptaţi din neglijenţă? Sau din 
capriciu? Sau din sadism? Eu am nevoie de oameni decişi 
să-mi rămînă devotați o jumătate de an, poate un an. N-am 
nevoie de oameni care vin şi pleacă... De aceea v-am pus 
înadins la încercare rezistenţa, şi de la, fereastra de sus, v- 
am urmărit sosind şi plecînd... Selecţia s-a făcut de la sine! 
Aţi rezistat cei mai disperaţi, sau cei mai încăpăţinați. 
Pentru mine tot una! Oameni de aceștia caut eu. Păcat că 
atît nu e destul... Pentru un pianist şi un viorist, cum te-ai 
prezentat dumneata, atît nu e destul. Mai trebuiau s-o 
confirme şi alea de colo... 

Arătă cu degetul şi cu vîrful bărbiţei din fire de hrean, 
clavirul şi cutia vioarei. 

Am coborit ochii în pămînt. Pe scîndurile nevăpsite, 
încălțările mele ude lăsaseră şuroaie subţiri de apă. Omul 
imi urmări privirea. Se uită îndelung la ghetele sparte, păru 
că îmi citeşte toată deznădejdea vieții în această mărturie de 
mizerie şi adăugă cu regret: 

— Ce e de făcut? Anunţul meu nu urmărea scopuri 
filantropice. Am nevoie de oameni utili... 

— Îmi pare că există şi un anunţ pentru un om de 
serviciu... Aş fi gata. Mă mulțumesc cu atît şi sînt bucuros 
dacă... 

A fi acceptat om de serviciu mi se părea acum o 
supremă fericire şi m-am agăţat de această speranţă, în- 
găimînd o implorare miloagă, fiindcă iarăşi mi-a trecut pe 
dinaintea ochilor subsolul unde aveam să mă întorc, tova- 
răşii nopţilor de chin şi halucinație: omul cu mîna de fier, 
spălătoarea de cadavre, şobolanii cu pîntecul gras şi umed 
alergînd dezgustător pe obrazu-mi, cînd începe să bată în 
ladă cîrligul ciungului. 

Necunoscutul surîdea cu milă, răsucindu-şi firele băr- 
bitei: 

— Om de serviciu! Om de serviciu! Pentru aceasta 
trebuie să ai altfel de mîini şi altfel de spate... De altfel, am 
tocmit om de serviciu... 


236 


— Atunci îţi răpesc timpul degeaba, domnule... Te rog 
să mă ierți... 

Şi din nou m-am îndreptat spre uşă. 

Îmi trecu înainte cu o agilitate neaşteptată, astupînd 
intrarea cu spatele şi scormonindu-mă cu sclipirea ma- 
liţioasă de sub ochelari: 

— Ce grabă, tinere! S-ar spune că te aşteaptă cineva cu 
masa întinsă... Haide! Întoarce-te aci, la birou, şi să mai 
încercăm. Dacă dumneata eşti gata să renunți atît de uşor, 
nu pot renunța eu acum. E întîia oară cînd mi se întîmplă să 
greşesc... De pe fereastră, afară, te-am ales încă de acum un 
ceas. Instinctul meu nu m-a înşelat niciodată... Aşează-te pe 
scaun şi dă-mi voie să te supun la un mic interogator.. De 
cîți ani n-ai cîntat la vioară şi la clavir? 

— De cinci sau şase ani... 

— Perfect! se bucură necunoscutul. În acest caz restul 
interogatorului e de prisos. E ceea ce mă aşteptam... Lipsă 
de exercițiu, lipsă de încredere... Te-ai luat vreodată în 
serios? 

— Nu!... am mărturisit. Cînd am citit anunțul astăzi 
dimineață, mi-am adus întîia oară aminte că am urmat 
odată, demult, în adolescență, lecții cu... 

Aci, am pomenit numele compozitorului vestit, prieten 
al tatei, care într-adevăr numai pentru această prietenie îmi 
făcuse graţia să-şi piardă cîteva ore pe săptămînă cu un 
copilandru leneş şi năzuros, ca mine. 

Necunoscutul se răstumă pe spătarul scaunului şi 
micşoră ochii sub lentilele bombate, să mă examineze cu o 
bunăvoință din care dispăruse ironia: 

— Perfect! Aveam siguranța că nu m-am înşelat şi sînt 
încîntat că mi-o confirmi. De data aceasta, nu-ţi cer nici un 
fel de dovadă... Ştiu că nu minţi, deşi e destul de ciudat 
faptul că un elev al unui astfel de profesor, nu s-a gîndit mai 
din timp să-şi folosească învățătura şi măcar să-şi cîştige 
cu ea existenţa... Mă surprinde că ai aşteptat să ajungi aşa şi 
aci, ca să-ți aminteşti aceasta... 

— Domnule... Domnu... 

— Zi-mi Coppelius! zîmbi necunoscutul cu o indul- 
gentă persiflare pentru propria lui slăbiciune de maniac. Zi- 


237 


mi Coppelius!... Aşa vreau să rămîn pentru toți. Pentru 
dumneata şi pentru cei de dincolo... 

Dincolo, era camera unde fără îndoială aşteptau ceilalți 
recruți ai necunoscutului. 

— Domnule Coppelius, ca să explic cum am ajuns aşa 
şi aci ar trebui să povestesc un adevărat roman. Aproape un 
roman polițienesc, şi nu ştiu dacă aceasta... 

Necunoscutul întinse mîna peste birou, cu degetele 
răşchirate, într-un gest de oprire: 

— Nu e nevoie să le cunosc acestea, tinere. Nici nu mă 
interesează. Deocamdată, rețin ceea ce am bănuit... Lipsă 
de exerciţiu, lipsă de încredere... Într-o lună ori două de 
muncă, ai să ajungi la ceea ce căutam... Încît de astăzi te 
consideri angajat. Un an; cinci mii de lei pe lună deo- 
camdată — şi poate suma să se dubleze şi angajamentul să 
se prelungească. Ne-am înţeles? 

Înaintea ochilor îmi jucau planşele anatomice de pe 
pereţi, manechinele acoperite cu pînză de doc, ochelarii 
bombaţi şi enormi, de scafandru. Depăşea orice nădejde. 
Deodată, printr-o magie, se scufundau într-un trecut fără 
întoarcere tovarăşii mei din subsolul casei dărîmate: omul 
cu mîna de fier, spălătoarea de cadavre, nopţile în aşternutul 
de ţoale de pe cimentul umed, şobolanii cu ţeasta strivită şi 
cu intestinele scoase de cîrligul de fier. Se mai întîmplau 
miracole. Mai era încă o posibilitate de revenire la viaţa 
omenească, între oameni. 

— Am înţeles că ai primit! stărui necunoscutul, în- 
tinzîndu-mi mîna osoasă, din manşeta rotundă şi tare. 

N-aveam tăria să rostesc un cuvînt de mulțumire şi de 
bucurie. Emoţia îmi îneca glasul. Toată voinţa era adunată 
să-mi stăpînesc plînsul nervos, urcat în gîtlej. 

— Sînt sigur că un avans pe prima lună e binevenit! 
spuse necunoscutul cu acelaşi ton de bunăvoință zeflemistă, 
sub care îşi ascundea intențiile enigmatice, tot aşa cum îşi 
masca privirea în dosul ochelarilor deformanți. 

Deschise sertarul şi numără dintr-o cutie de sîrmă 
verde. 

— Dar nici nu ştiu la ce sînt angajat. Ce am de făcut?... 
La ce m-ai găsit bun dumneata, care acum un sfert de oră 


238 


ai recunoscut singur că n-ai dat anunțuri cu intenții 
filantropice?... 

— Aceasta ai s-o cunoşti mîine. N-avea nici o teamă!... 
Cu tot numele meu hoffmannesc, nu cumpăr suflete, nici 
nu-s vampir Şi nici nu te angajez în cine ştie ce aventură 
fantastică. E ceva foarte simplu! Şi sper că e ceva care să 
vă pasioneze, pe dumneata şi pe camarazii dumitale de 
dincolo. 

Moşneagul se ridică în picioare. Îmi împinse în silă 
hîrtiile albastre. 

— Miine dimineaţă, la opt, te rog să fii aci. De data 
aceasta n-o să mai aştepte nimeni afară. Acum, mi se pare 
că te aşteaptă prietenul dumitale, pictorul decorator. 

Mă conduse la o uşă acoperită de draperie. Cum am 
păşit pragul, s-a ridicat de pe scaun noul meu amic, Egor 
Uvarovici Karataiev. Îmi oferi o ţigară de tutun Macedonia 
şi mă zgudui voios de amîndoi umerii: 

— Ce ţi-am spus, tavarăş? N-aveam țigară acum un 
ceas. Avem acum şi o să avem miine. Nicivo! Să-l chem pe 
Elefterescu şi o să facem un popas la cîrciuma de peste 
drum... Acolo ne încălzim cu una-două-trei-patru-cinci 
țuici fierte şi am să-ți povestesc istoria acestui ticălos între 
ticăloşi. 

Se răsuci pe călciîie şi bătu din pintenii invizibili. Şi- 
a chemat cîinele din culoar. Am ieşit în stradă. 

Cu o energie reconfortată de realizarea speranţelor. 
Egor Uvarovici Karataiev, cum ajunse în ploaie, aplică 
două lovituri de cizmă în spatele cîinelui cu trup şi labe de 
crocodil: 

— Gaspadin Elefterescu, pofteşte şi mă mai lasă şi 
acum fără tutun şi fără zacuscă. Ţine! Pe azi cred că-ți 
ajunge!... Mi se pare că am să-ţi dau de astă-dată şi un 
cotlet supliment. Nu e în fiecare zi sărbătoare! 

Cîinele suportă loviturile cu abnegaţie şi porni înainte, 
clătinînd coada dîrză ca şi cum s-ar fi bucurat şi el că 
împotriva tuturor vicisitudinilor vieţii a triumfat încă o dată 
filozofia optimistă a stăpînului: 

— Nicivo! 


239 


III 


BALETUL MECANIC 


240 


Şi-n lumea ocheanelor triste 
Mă prinse sinistre gîndiri — 
În jurul meu corpuri de ceară 
Cu hide şi fixe priviri. 


Şi-acea caterincă — fanfară 
Îmi dete un tremur satanic; 
În racle de sticle — princese 
Oftau, în dantele, mecanic. 


(G. BACOVIA) 


Eram opt şi cu Elefterescu nouă. 

Opt devotați cu trup şi suflet patronului. 

Din cea dintii zi, prin înțelegere tacită şi unanimă, am 
respins numele ales cu intenție malițioasă din povestirile lui 
Hoffmann. N-am vrut să auzim despre nici un domn 
Coppelius. A rămas ca atare numai pentru vecini şi 
furnizorii cartierului, oameni simpli şi fără habar de fan- 
tasmagoriile cărților, care nu s-ar fi minunat defel dacă pe 
strada Tăbăcăriei s-ar fi mutat într-o bună dimineață o 
jumătate de duzină de indivizi, prinzîndu-şi în uşă cărțile 
de vizită ale lui Anaxagoras, Democrit, Laplace, Newton, 
Copernic şi Herodot. 

Băcanul ar fi deschis un cont pentru d. Anaxagoras. 

Cîrciumarul ar fi trimis băiatul cu sifoane la d. Demo- 
crit. 

Vecinele ar fi aflat îndată dacă d. Copernic e vădan sau 
burlac bătrîn. 

lar doamna Esmeralda, cumulînd cu mult succes pro- 
fesia de moaşă diplomată cu aceea de expertă mijlocitoare a 
căsniciilor fericite, s-ar fi făcut luntre şi punte să descopere 
dacă d. Herodot n-are cumva vreo fată de măritat, cu ce 
lungime de nas şi circumferință de talie, ce zestre şi ce 


pretenții. 
Tot astfel şi cu aceeaşi sublimă candoare, se opreau 
acum seara din mers, să tragă cu urechea la aparatul de 


radio al d-lui Coppelius, născocire încă nouă şi rară. Mai 
senzațional li se părea acest aparat decît cartea de vizită 
prinsă în uşă cu numele unui erou din povestirile lui 
Hoffmann. 

Pentru noi toți însă, omul cu anunţurile ciudate de ziar 
a devenit îndată Patronul. Adică şeful răbduriu, 
atoateştiutor şi omniprezent, animatorul care inspiră 
încredere şi impune respect, acel patron unic şi himeric 
visat de toți proletarii lumii; dorind în loc să ordone, 
sfătuind în loc să dojenească şi ameninţind cu un deget 
glumet sau consternat, în loc să amendeze. 


241 


Din prima dimineaţă ne-a cucerit. Din primul ceas ne-a 
dezarmat. 

Era şi în afară de tot ce mai văzusem şi-am fost 
obicinuiți. 

Sami, Sami Goldstein, anatomistul roşu şi pistruiat, 
şters din controalele tuturor universităților fiindcă a găzduit 
cîndva nişte faimoşi colportori de manifeste revoluționare şi 
care nu-şi pierduse pentru atît mucaleala acidă a rasei, ne- 
a atras atenția din acest prim ceas că ne-am găsit patron 
„O pereche de ochelari cu om”, nu un bătrînel cu ochelari, 
cum ne minţise văzul. Într-adevăr, patronul cu trupul lui 
puţin şi bicisnic părea un simplu pretext, un modest 
apendice al ochelarilor, cu toată ființa concentrată în 
lentilele enorme şi în sclipirea fosforică de sub cristalul 
convex. 

Egor Uvarovici Karataiev, inițiat al ştiintelor oculte şi 
fanatic adept al metempsicozei, încă de la cîrciuma cu ţuică 
fiartă a celei dintii mai de aproape cunoaşteri, îmi 
împărtăşise convingerea nestrămutată că avem de-a face cu 
întruparea unui duh nepămîntean; poate un geniu bun 
descins din slăvi pentru cine ştie ce izbăvire a sufle-telor, 
poate un geniu rău sosit din beznele afunde pentru cine ştie 
ce pierzanie a lor. 

Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că 
„nu ştie de unde să-l înceapă”. Pentru el universul se 
împărțea în două lumi răspicat distincte: aeea pe care ştia 
„de unde s-o înceapă” şi pe care o demonta piesă cu 
piesă, metodic, ca măruntaiele unui motor cu cheia 
franceză, şi cealaltă, ermetic închisă ca o sferă perfectă şi ca 
atare, nemaimeritînd o trudă zădarnică şi fără izbîndă. 

La această părere se alipiseră şi ceilalți tovarăşi, după 
mintea, priceperea şi preocupările lor: Gaston, profesorul de 
dans; Maftei, omul de serviciu: Ludmila, croitoreasa bălană 
şi tristă sub haina cernită: Betty, coafeza cu ochii verzi ca 
marea de la Saint-Malo şi cu unghiile lăcuite cu sirop de 
zmeură. Întrebările lor nu mergeau atât de departe. Patronul 
era fără îndoială o făptură enigmatică. Dar enigmatică e 
toată viaţa dacă scormoneşti sub pojghița rotunjită şi lucie. 
Spre ce folos să cauţi explicarea inexplicabilului? De ce să 
iriți o generozitate a providen-ţei? în dimineaţa anunţului, 


242 


în ploaia gheţoasă şi cruntă se îmbulziseră peste cincizeci 
de concurenți, rămăseserăm nouăsprezece, din aceştia am 
fost aleşi opt; patronul ne angajase pentru toată iarna, cu 
preţuri neaşteptat de mări-nimoase, era răbdător şi nu arăta 
niciodată faţă ursuză, ştia să explice fiecăruia ce vrea de la 
el, fiindcă fiecăruia ar fi putut să-i fie maestru tot aşa cum 
îmi dovedise cu umili-toare simplitate dîndu-mi îndoita 
lecție de vioară şi clavir — restul n-ar fi însemnat decît 
complicaţii primejdioase. O provocare a destinului clement. 

Cu un cuminte instinct de conservare, nici Gustav, nici 
Betty, nici Gaston, nici Maftei, nici Ludmila, nu voiau să 
cunoască mai mult decît lăsa să se vadă şi să ştie patronul. 

Rămîneam numai noi trei devorați de demonul curio- 
zității: Sami, Egor şi eu. Dar tustrei nu eram împinşi 
de o iscodire vulgară. Ne străduiam să-l pricepem deplin, 
fiindcă nu mai întîlnisem încă asemenea înmănunchere pa- 
radoxală de atotştiinţe. Egor jura că dacă într-adevăr pa- 
tronul nu este întruparea unui duh nepămîntean, atunci a 
fost neapărat în tinereţe sau în altă viață pictor-desenator şi 
sculptor. Sami recunoştea, cu amorul propriu ulcerat, că 
mai are de învăţat de la dînsul anatomie. Gustav îl socotea 
inginer-mecanic, ascuns sub un nume de împrumut, ca să 
apere de indiscreţia confraţilor o invenţie şi un brevet. Eu îi 
căutasem chipul în galeria violoniştilor şi pianiştilor de 
acum două decenii. Gaston, profesorul de dans, ne dăduse 
ideea să cercetăm în colecțiile vechi de ziare şi reviste 
fotografiile maeştrilor de balet de la opera imperială din 
Petersburg, de la opera din Berlin, Viena sau New-York. 

Patronul trecea printre noi în redingotă verzuie, se 
depărta şi se apropia, alintîndu-şi cu degetele uscate bărbița 
rară ca firele din rădăcină de hrean; ochii fos- forici de sub 
lentilele ochelarilor descopereau o erezie neiertată şi atunci, 
apuca el creionul sau pensula de văpsea, lua el vioara sau se 
aşeza el pe taburetul pianului, mînuia el cheia franceză a lui 
Gustav sau schiţa el o articulaţie şi un muşchi pe planşele 
lui Sami. Rezultatul era deopotrivă de zdrobitor pentru 
oricare dintre noi. Dar nimeni nu se simțea umilit. Ne 
cucerise pe toţi. Ne robise aşa cum ne-a voit: devotați cu 
trup şi suflet. 


243 


În dimineaţa dintii, ne-a adunat numai pe noi bărbaţii 
(în afară de omul de serviciu, creatură hirsută şi cu fruntea 
teşită, abia coborită alaltăieri din maimuţă — cum pretindea 
Sami); ne-a adunat în biroul cu planşe, instrumente şi 
manechine, să ne explice în cîteva cuvinte ce vrea şi ce 
aşteaptă de la fiecare în parte şi de la toți împreună. 

Proiectul, cînd a început să ne vorbească, ni s-a părut 
fantast şi lipsit de orice perspectivă de îndeplinire. Cînd a 
sfîrşit, după o oră, l-am găsit de o simplitate a la oul lui 
Columb şi predestinat unei celebrităţi fulgerătoare. 

Un balet de automate — un balet mecanic. 

Un balet ca pentru acest veac al maşinismului, unde 
pirueta balerinei şi orchestra, saltul aerian al lui Nijinski? şi 
himerica păpuşă a Karsavinei” din Petruşca”, să realizeze 
într-adevăr visul lui Wagner dintr-o faimoasă scrisoare 
către Liszt: „Creația unei lumi care nu există...” Totul 
obținut prin miracol mecanic, fără nici un compromis, fără 
nici o concesie. Iluzia completă a vieții, prin 
înlăturarea completă a vieţii. O feerie electrică. Experienţa 
lui Coppelius, dezbrăcată de literatură fumegoasă şi fan- 
tastică, transpusă pe terenul realităţii, aşa cum se cuvine 
într-o epocă în care calul şoselelor a fost uzurpat de 
automobil, peştele oceanului de submarin, pasărea cerului 
de avion. Nu păpuşi de ceară imitînd cu o jalincă stîngăcie 
chipul şi gestul uman, ci automate care să depăşească 
imperfecția omenească şi să însemne o glorificare a vea- 
cului, printr-o artă a veacului, cu mijloacele veacului. 

Rolurile noastre au fost distribuite chiar dintr-această 
dintii dimineaţă. 

Gustav avea să pregătească inimile de rotiţe şi de re- 
sorturi, angrenajele care transmit viaţa electrică. 

Sami reconstituia fiecare articulație şi fiecare tendon, ca 
să dea mişcării elasticitatea desăvîrşită a mușchiului viu. 

Egor zugrăvea decorul, turna mulajele şi stiliza 
chipurile, aşa ca personajele baletului să reprezinte o 
sinteză alegorică: puritatea, pasiunea, ura, intriga, gelozia, 
grația, grotescul... 

Eu şi Gaston descompuneam fiecare notă şi fiecare 
figură a baletului care, înregistrată sincronic în mecanismul 


244 


interior al automatelor, urma să le dea o viaţă şi o mişcare 
proprie. 

Ludmila încheia costumele şi Betty friza perucile după 
desenele lui Egor; iar Maftei, mătura gunoaiele noastre şi se 
minuna cu mîna la gură. 

În toamna următoare, Baletul mecanic trebuia să-şi 
facă apariţia pe scena Operei mari de la Paris şi să purceadă 
în turneu în toate capitalele europene şi în America. 
Triumful se afla dinainte asigurat şi patronul nu înţelegea 
să-l cucerească printr-o savantă aţiţare a curiozităţii, ci prin 
perfecțiunea tehnicii împinsă pînă la ultima consecință, 
înlăturînd din spectacol tot ce e viu şi organic, variind 
programul de la o seară la alta, alternîndu-l cu încă un mai 
straniu concert, fără vioare, clavir şi voce omenească — un 
concert radiofonic cu armoniile culese din spațiu şi cu voci 
sintetice desenate foarte simplu pe un sul de hîrtie ca pe un 
înregistrator seismografic, dar între- cînd în puritate şi în 
desăvîrşire o biată coardă vocală umană: glasul lui Caruso 
sau Şaliapin, a lui Tita Ruffo sau al Mariei Galvani. 

N-am priceput ce poate însemna acest concert radio- 
fonic şi mai ales această voce sintetică. 

Patronul şi-a alintat surîzînd enigmatic firele bărbiţei de 
hrean şi, privindu-mă prin ochelarii de scafandru, îmi 
recomandă puțină răbdare: 

— Totul are să vină la rîndul său, prietene... Deocam- 
dată mergi cum ai început. Îmi face plăcere... Eşti în pro- 
gres de la o zi la alta şi în două luni o să putem trece de la 
fleacurile acestea la ceva mai serios. 

„Fleacurile” erau clavirul şi vioara care în mîinile lui 
scoteau armonii dumnezeieşti... Ce altceva putea să fie încă 
mai serios? 

În aşteptare, rememoram tot ce uitasem şi învăţam ceea 
ce n-am ştiut niciodată. Îmi descoperisem un dar; iar pentru 
acest dar o patimă, care acum zece ani m-ar fi scutit poate 
de toate scufundările, axîndu-mi altfel viata. Şi care patimă 
şi dar, acum, după atîtea încercări şi ispăşiri, presimţeam că 
au să-mi aducă izbăvirea. Îndîr- jirea aceasta am 
recunoscut-o la toți camarazii mei. Se întîmpla poate întîia 
oară minunea cînd un patron se vedea silit să-şi alunge 
lucrătorii din atelier şi să-i tri- mită la casele lor, fiindcă 


245 


uitau să privească la ceas şi fiindcă nu-i aştepta nimic bun 
afară, în iarna cu viscol şi ceaţă, într-o lume ostilă unde 
înceta feeria. 

Atelierul dreptunghiular, cu pavaj de ciment în mozaic, 
alternînd pătratele albe şi negre ca o tablă de şah, cu scena 
ridicată în fund pe un podium de scînduri, cu draperiile de 
teatru şi transformatoarele de uzină, ar fi nedumerit orice 
străin căzut printre noi pe neaşteptate. Deoparte clavirul cu 
coadă, de alta cuptorul electric al lui Gustav; pe o masă 
planşele lui Sami, alături piedestalul cu pămînt ud în care 
modela Egor fluierînd toate cîntecele stepelor ruseşti şi 
ciocnind din pintenii invizibili, pînze văpsite de decor şi 
pilitura de alamă, panglici de costume şi bobine de sîrmă, 
scrîşnet de ferestrău şi modulație de instrument muzical; 
toate se învecinau, se încrucişau, se anulau — răpeau 
încăperii înfăţişarea rigidă a unei săli de lucru cu salariați 
tocmiţi să muncească sub comandă, şi toate dădeau amăgi- 
rea, de altfel atît de aproape de realitate! a unui adăpost 
oferit de un binefăcător providenţial pentru cîțiva copii 
bătrîni să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele amuzîndu-se. 

Sus, pentru fiecare dintre noi se afla o cameră unde ne 
puteam izola, cînd lucrul cerea atenție încordată şi n-avea 
nevoie de prezența celorlalți. Acolo îmi aveam vioara, o 
pianolă închiriată de patron, teancuri de partituri, o masă în 
faţa ferestrei, şi acolo mă regăseam, mă descopeream; un 
alt eu, pe care nu l-am cunoscut niciodată, care existase în 
mine şi pe care îl înăbuşisem; zece, cincisprezece ani mă 
înverşunasem să-l asasinez şi acum se întorcea de pe patul 
de muribund la viață. Afară, în lumina opacă de ceaţă, 
trecătorii respirau gripă şi dublă pneumonie, jun-ghiuri şi 
bronşite, în locul oxigenului avid cerşit de plă-mîni. Îi 
vedeam apărînd şi dispărînd fantomatici; spectre zgribulite 
în lapoviţă şi pîclă. Cu spaimă gîndeam la soarta mea din 
această iarnă şi din celelalte ierni, din toată viața pînă la 
sfîrşitul sfirşiturilor, dacă nu mi s-ar fi oprit ochii pe 
anunţul ziarului aruncat pe masa unei cafenele de şoferi şi 
birjari. lar ciudat! Acum amintirea nu se mai oprea nici o 
clipă la imaginile însorite de pe Coasta de Azur, la palmierii 
de pe bulevardul Croisette şi de la vila Azur-Eden, la 
trandafirii şi garoafele, la mimozele şi violetele Rivierei. 


246 


Îmi erau tot aşa de îndepărtate şi străine ca o viaţă visată, cu 
peripeţiile altei existențe, poate citită într-o carte, poate 
văzută într-un film. Angela cu ochi de azur şi Eliazar, 
Guguf şi Dickie Hood, Bibia şi Celina; au existat vreodată 
aceştia aievea în carne şi oase? Şi Nadia Volo-ghin? Şi 
Mahmud cu rîsul alb pînă la urechi? Şi alte apariţii tot atît 
de fantastice ca trecătorii necunoscuţi de afară, 
materializîndu-se o clipă din ceață şi topindu-se din nou în 
ceață?... Trăit-au aievea?... S-au fost amestecat vreodată în 
viața mea?... Mi-au frînt-o ei această viață şi m-au 
scufundat ei într-o oroare de unde ieşeam la supra-față ca 
un înecat, după ce-a dospit în putreziciunea adîncurilor?... 
Amintirea refuza să reconstituie un singur episod, măcar o 
clipă din tot ce-a fost, din tot ce-am fost. 

Plină de cutremurare, viața mea începea din subsolul 
casei dărîmate, din nopțile fără sfirşit cînd ascultam 


gemînd în boarfele ei spălătoarea de cadavre şi cînd omul 
cu mîna de fier prindea să bată în pereții cutiei, speriind 
şobolanii să-mi alerge pe față cu pîntecul lor gras, umed şi 
dezgustător. Acela fusese purgatoriul şi infernul; acolo 
fusese ispăşirea înfricoşată. De acolo veneam; acolo, cu 
orice preț, cu toată însetarea din nou împrospătată de viată, 
mă agățam de orice nădejde să nu mă mai întorc. Sub nici 
un cuvînt să nu mă mai întorc. 

În camera de alături se auzea țăcănitul metalic, foar- 
fecele Ludmilei, croitoreasa cu straiul cernit şi ochii trişti. 
Prin celălalt perete, străbătea tusea uscată a lui Sami. 

Apucam gîtul vioarei, sau mă aşezam pe taburetul 
pianolei şi un ceas, două, mai multe, (niciodată nu ştiam 
cîte), tot universul din juru-mi, dispărea, pînă cînd glasul 
patronului, din uşă în uşă, trecea să ne trimită la mîncare 
sau la culcare, ori ne chema la o probă, jos, în atelier, unde 
creaturile lui mecanice începeau să prindă corp şi ființă. 

N-avea nevoie să ne grăbească. Dimpotrivă, el ne 
potolea graba şi nerăbdarea. Ne învăţa că perfecțiunea se 
capătă numai sub patina timpului. Astfel, am înțeles că 
planul acestui balet mecanic îl pregătise vreme de un 
deceniu, cum de altfel dovedeau toate schițele adunate în 
mape, toate detaliile şi calculele, toate secţiunile lon- 


247 


gitudinale şi transversale, toate piesele de experiență şi 
păpuşile mecanice în miniatură pe care îşi încercase şi îşi 
aplicase mai întîi singur născocirile lui, chemîndu-ne să-i 
fim unelte numai pentru transpunerea pe altă scară şi numai 
după ce totul fusese pus la punct, aşa cum sculptorii se 
înconjoară de ajutoare să-i mărească de o sută de ori 
macheta unui monument, el punînd dalta, cuțitul şi mîna 
doar acolo unde proporţiile au schimbat o perspectivă şi cer 
o modificare. 

I-am pomenit o dată despre Jucătorul de şah al baro- 
nului Kempelen, trecut mai apoi în stăpînirea lui Maelzel şi 
imortalizat în una din povestirile extraordinare ale lui Edgar 
Allan Poe”. 

Patronul a surîs răsucindu-şi bărbiţa cu fire de hrean: 

— Literatură, prietene, literatură... De altfel, literatură 
genială! Dar noi aci facem altceva: creem artificialul 
absolut. Jucătorul de şah al lui Maelzel era bazat pe un 
truc... Noi ne bazăm pe o certitudine matematică şi me- 
canică! Edgar Poe şi-a cules foarte comod erudiția în 
Enciclopedia din Edinburg. Există un capitol, Androizii, 
unde se află descrise toate automatele celebre din toate 
timpurile. Interesant, ca simplă curiozitate şi ca arhivă a 
erorilor omeneşti... Unul singur a înţeles însă unde se află 
cheia secretă şi acela a rămas un necunoscut. Ai auzit 
despre Vaucanson?”€ 

Am căutat să-mi amintesc. Mi-am mărturisit ignoranța. 

Privirea patronului sclipea sub lentilele ochelarilor 
enormi. 

— Nu te scuza! Nu e nici o ruşine... Sînt sigur că n-a 
auzit nimeni de numele lui. Totuşi se află şi acela trecut pe 
lista Androizilor în Enciclopedia din Edinburg. Rața lui 
Vaucanson, vulgara lui rață, a fost automatul cel mai 
perfect din cîte au existat; fiindcă numai Vaucanson a 
înțeles că taina e să reconstitui complet structura anatomică 
a făpturii vii... Ceilalți s-au mărginit la exterior. Vaucanson 
a disecat şi a recompus mai ales interiorul. Fiecare os, 
fiecare tendon, fiecare apofiză, fiecare cavitate. Aşa cum 
există pe planşele şi în preparatele lui Sami. Pe urmă, e o 
jucărie să le pui în mişcare şi cînd le-ai pus în mişcare, să 
execute ceva mai mult decît imitarea vieții... Să trăiască 


248 


viața în artificialul absolut, adică atît cît îi permit eu şi 
după cum îi comand eu... 

Trecea mai departe, la Egor, privindu-i desenul sau ma- 
cheta peste umăr, cu mîinile la spate, în manşetele tari şi 
rotunde, de fost arhivar la pensie. Şi nu o dată, bietul Egor 
Uvarovici Karataiev, cu tot darul care fără revoluția din 
patrie l-ar fi sortit poate să ajungă un mare picior şi un mare 
sculptor la el acasă, înclina fruntea, recunoscînd că de o zi 
ori două lucra în jalnică eroare, şi în loc să observe, se 
înfundase în eroare. 

Din cîteva linii sau dintr-o modelare sumară, patronul 
restabilea un echilibru sau o proporţie, arunca o pată de 
culoare sau mlădia un contur. 

— Secretul e tot acolo, în planşele şi în preparatele lui 
Sami! rostea cu modestie, surîzînd malițios sub ochelari. 
Chiar divinul Rafael ar fi avut ceva de învăţat de pe 
planşele lui Sami. 

Egor ridică ochii miraţi. Patronul continuă cu acelaşi 
surîs: 

— Ai văzut Madona Sixtină?” 

— Mai încape vorbă, patroane! 

Mă apropiasem, ca unul care şi eu o cunoşteam, din 
cealaltă viață a mea, cînd de două ori am poposit în fața 
picturii celebre, ghiontit de turişti englezi şi americani, 
asteptîndu-i să se depărteze şi să rămîn singur într-o 
contemplare netulburată, străbătut de presimţirea că mai 
există pe lume altceva decît viața-mi stearpă, desfătările şi 
zădărnicia-mi de atunci. Acolo cunoscusem întîia oară 
sublimul, curînd izgonit din dicţionarul meu de sceptic om 
de nimic. 

— Capodoperă, nu? surîdea patronul. 

Ne-am întrecut amîndoi, eu şi Egor, în slăvirea acestei 
podoabe unice a Renaşterii. O culme. Tot Rafael; divinul 
Rafael. 

Patronul ne lăsă să sfîrşim: 

— Fireşte, capodoperă! Şi cunoaşteţi replica, tot atît de 
celebră, dintr-un muzeu german? O capodoperă şi aceea!... 
Dar în acelaşi timp, ce admirabilă colecție de erori într-un 
singur tablou! Sfîntul, vă aduceți aminte, Sfîntul cu 
arătătorul întins? Era un Sfînt foarte ciudat, cu şase degete 


249 


la mîna dreaptă, monstruozitate despre care nu pomeneşte 
nici un evanghelist. Îngerii de jos, cei doi îngeri... Vă 
aduceţi aminte? Unul şi-a pierdut o aripă. Poate de aceea 
priveşte atît de melancolic spre cer.. Un sfînt cu un deget 
mai mult; un înger cu o aripă mai puţin. În orice caz, 
compensaţia e cam slabă!... lar Madona, divina Madonă! 
Aţi observat în ce braț ține pruncul sfint? Nici o mamă şi 
nici o doică nu ține copilul în dreapta cu mîna stîngă, chiar 
dacă le-ar teroriza un pictor despot să nu se clintească dintr- 
o asemenea poză incomodă. Nu-l ţin aşa, fiindcă un braţ nu 
poate rezista cinci minute la un supliciu ca acesta. Un braţ e 
o pîrghie, iar pîrghiile îşi au legile lor... Iată un amănunt pe 
care divinul Rafael se pare că îl ignora cu toată superbia 
geniului.” 

— Patroane! am protestat în acelaşi glas, Egor şi eu. 

Patronul surîdea înveselit sub ochelarii de scafandru şi 
ridicînd mîinile în manşetele rotunde, se apără în glumă de 
indignarea noastră împotriva atîtor insinuări iconoclaste. 

— De ce „patroane”? De ce scandalizarea aceasta?... 
Verificaţi întotdeauna realitatea şi învăţaţi să o observaţi!... 
Planşele lui Sami şi cîteva şedinţe de disecţie într-o sală 
de autopsie fac pentru pictor uneori mai mult decît toate 
tablourile lui Rafael, prietene Egor. Aceasta ne-o învaţă şi 
Leonardo da Vinci!... Marele, într-adevăr marele Leonardo. 
În loc de inspirație, punea înainte observaţia 
experimentală, ordinea şi metoda sintetică. De aceea a 
fost întotdeauna stăpînul subiectului, în loc să fie servul 
subiectului. De aceea perfecțiunea lui are ceva misterios, 
ca şi femeile lui. Ca Gioconda, SfintaAna şi misteriosul 
Sfîntul loan, care era poate şi acela o femeie, dar în orice 
caz n-avea şase degete la mînă. Secretul e simplu, prietene 
Egor! Leonardo da Vinci nu era numai pictor, numai mînă 
şi ochi. Era o inteligență!... Pictura, pentru dînsul, însemna 
un fel de exprimare a unui om deprins să se mişte într-un 
vast sistem inte-lectual. Leonardo era un matematic, un 
fiziolog, un inginer, un inventator, un savant, un filozof... 
Ştia ce este acela un calcul al probabilităților... Nu trecea 
oare la curtea lui Ludovic le More” drept un mag, fiindcă îi 
plăcea să pună şi să dezlege enigme?... Nu fabrica monştri, 
făpturi supranaturale, fie numai în desen, fie chiar în jucării 


250 


mecanice?... Studia pur şi simplu tot ceea ce e urît şi 
înfricoşător, cu sîngele rece al fiziologului impar- ial. 
Nimic nu e urit în viaţă, de vreme ce şi urîtul e o formă a 
vieţii... Aţi văzut vreodată caricaturile lui?... Vă asigur 
că se poate învăţa din ele ceva mai mult decît din Madona 
mai sus pomenită a lui Rafael. Fiecare caricatură e o 
teoremă a facultăților de expresie. Din contracția unui 
muşchi rezolva secretul rînjetului hidos şi al surisului 
ideal... Pentru el matematica şi poezia, pictura şi muzica, 
sculptura şi arhitectura, mecanica şi ingineria, însemnau un 
tot. Se completau, se împleteau, se întrepă-trundeau. N-a 
făcut niciodată ceva frumos, nu l-a preocupat aceasta. 
Dincolo de frumos, a presimţit misterul... Naivii se 
minunează că în desenele lui s-au găsit cele dintîi proiecte 
logice ale maşinilor de zburat... Mai interesant ar fi să ne 
imaginăm ce vor fi spus despre ele contemporanii lui, chiar 
protectorii lui... Un Ludovic le More, un Cezar Borgia“, un 
Francisc 1%... Proiectele lui erau mai mari decît vremurile 
lui. Era prea mare şi prea complet! Rafael era numai un 
copilandru divin... 

Rămăsesem locului. Patronul se afla acum lîngă Gustav. 
Pusese mîna pe rotiţele de dur-aluminiu, turnate lichid 
incandescent în tiparele de pămînt refractar şi răcite în zece 
minute, să reziste la o sută de turaţii pe secundă, ca piesele 
motoarelor de avion. Arăta un defect. Gustav îl asculta şi 
aproba dînd din cap. 

Am privit unul la altul, Egor şi eu. Surîdeam stînje- mti. 
În ochii lui Egor, citeam neîncrederea. A doua zi a venit cu 
o reproducere după Madona lui Rafael, din muzeul de la 
Dresda. Răscolise toate librăriile. Patronul avea dreptate. 
Nu lipseau nici cele şase degete ale Sfintu-lui. Nu-i 
crescuse nici aripa lipsă a îngerului cu ochi melancolici. Iar 
divina Madonă nu-şi schimbase mîna din cea mai 
nefirească poziţie în care o mamă şi-a ţinut vreodată 
pruncul în braţe. 

— Două ore, două ore am stat înaintea originalului la 
muzeu, cînd eram elev la belearte şi n-am văzut nimic, se 
căina Egor Uvarovici Karataiev. Acasă, la Moscova, aveam 
o reproducere mare, în culori, şi n-am văzut nimic... 
Dimineaţa, cînd deschideam ochii, mă deşteptam cu tabloul 


251 


în față. Şi n-am văzut nimic! Aceasta e ceva nemaipo- 
menit... Am să arunc pensulele. Nu mai fac nici o pictură. 
Sînt un măgar!... Nu sînt bun decît de ajutor de profesor de 
călărie... Elefterescule! Ia poftim aci, gaspadin Elefterescu! 

Cîinele se apropia pe picioarele strîimbe de crocodil şi 
privea supus în ochii stăpînului. 

— Te uiţi la mine şi te bucuri? exploda Egor. Na! Mai 
rîzi, pan Elefterescu?... Mai bucură-te şi te veseleşte atunci, 
gaspadin Elefterescu!... 

Egor Uvarovici Karataiev îl pocnea cu virful cizmei 
peste bot şi în burtă, iar bietul Elefterescu nu arăta nici un 
semn de bucurie, după cum nu arăta nici unul de in-dignare 
sau revoltă. Acum ştiam că seara, cînd Egor se opreşte la 
cîrciumă să-şi împlinească porția de spirt şi să cînte din 
armonică tot repertoriul stepelor, al Cau- cazului şi al 
Donului, cîteodată cuprins de înduioşare, îl urcă pe 
Elefterescu pe ghenunchi, îl sărută şi plînge, îşi cere 
iertare şi îl dezmiardă, pînă ce cîinele, prinzînd curaj, îl 
linge pe gură cu o limbă rapidă ca o săgeată. 

Atunci Egor îl apucă de coadă şi îl aruncă din praştie, 
cu botul într-un ungher al încăperii. 

— Aha! răcneşte la el, izbindu-l cu tocul şi cu vîrful 
cizmei. Din nou sărutul lui Iuda, pan Elefterescu? Din nou 
mă săruți, ca să mă vinzi pentru treizeci de talanți? 

Elelterescu icneşte sub lovituri şi rabdă. Pe urmă por- 
neşte dînd voios din coadă, înaintea stăpînului, să schimbe 
o cîrciumă pe alta, unde îl aşteaptă aceleaşi dezmierdări şi 
aceleaşi vîrfuri de cizmă. 

Sami susținea că picioarele lui Elefterescu s-au scurtat 
pînă la ultima expresie numai fiindcă s-au tocit pe trotuarele 
Bucureştilor, urmîndu-şi cu fidelitate stăpînul, în toate 
cîrciumile şi bodegile pe care le cutreiera Egor pînă tîrziu, 
după miezul nopţii, să propovăduiască  tovarăşilor 
întîmplători de pahar, credința în Dumnezeu şi în Diavol, în 
mister şi în destin, în migrația sufletelor şi în alte miracole 
oculte. A doua zi, dimineața, Egor era odihnit şi plin de 
însufleţire la datorie, fluiera cîntecele căzăceşti şi izbea din 
pintenii invizibili, modelînd lutul sau zugrăvind pînza cu 
aceeaşi patimă cheltuită noaptea să ucidă ceva din el, ca 
orice rus autentic şi vrednic de stimă. Elefterescu se 


252 


întindea cu botul pe labe. Aţipea visa urît, scîncind prin 
somn, ca un răufăcător cu conştiinţa încăr-cată. Şi poate era 
într-adevăr un asemenea răufăcător. 

Egor Uvarovici Karataiev nu mai păstra niei o îndoială 
în această privință. 

În ziua cînd am legat prietenie, m-a dus la cîrciuma de 
peste drum să-mi împărtăşească istoria acestui ticălos între 
ticăloşi. Era o întîmplare care îi confirma întru totul 
credinţa lui nestrămutată în migrația sufletelor. 

— ÎL vezi? mi-l arătă cu mîna în care ţinea ceaşca 
aburită de ţuică fiartă. Crezi că e cîine?... E avocat! E pan 
Elefterescu, prietenul meu... i-am spus că am să-ți po- 
vestesc cînd am să găsesc țigări. Avem ţigări, avem ţuică 
fiartă. Ne-am asigurat pe toată iarna. Nicivo... Putem sta de 
vorbă în tihnă. Elefterescule, poftim aci, pan Elefterescu şi 
ascultă. Îţi dau voie să protestezi, dacă eu am să mint un 
singur cuvînt... 

Elefterescu se aşezase la picioarele lui Egor, sprijinit în 
coadă, cu ochii în ochii stăpînului. 

— Îl vezi cum priveşte? continuă Egor. Priveşte ca un 
om, fiindcă înţelege ca un om. Şi înțelege ca un om, fiindcă 
e om. Aprinde o ţigară de aci şi ascultă, ca să-mi dai 
dreptate... Cînd am fugit din Rusia nu eram un muritor de 
foame ca acum. Am adus în valiză economiile tatei şi 
bijuteriile mamei. Una cu alta, şapte sute cincizeci de mii de 
lei; trei sferturi de milion în bani de-ai voştri. Am ajuns... 
Am făcut cunoştinţe ici şi colo... M-am împrietenit şi cu 
avocatul Elefterescu, la restaurantul Cavura, unde am făcut 
cu el un chef straşnic... Dimineaţa, îi mărturisesc eu că-mi 
place țara românească şi că vreau să rămîn aci, nu să 
pornesc ca alţii spre Franţa, Italia, America. Într-un an, am 
vreme să învăţ limba, poate fac o expoziţie, poate găsesc un 
angajament de pictor decorator la vreun teatru de-al vostru. 
Îi spun noului meu prieten Elefterescu toate acestea şi îi mai 
spun că am deocamdată cu ce trăi. Mă spovedesc că am de 
plasat vreo trei sferturi de milion şi îl întreb să-mi dea un 
sfat. Elefterescu se ridică în picioare de la masă şi vine să 
mă sărute. Pupă-mă! spune. Eu sînt omul tău! Mărturiseşte, 
Elefterescule, dacă nu m-ai pupat şi nu mi-ai spus că sînt 
omul tău? 


253 


Elelterescu privea țintă, cu ochii lui cafenii. Auzindu-şi 
numele, clătină din coadă, ceea ce putea fi interpretat la 
nevoie ca un semn de confirmare. 

— ÎI vezi? Nici el nu poate să nu recunoască adevărul... 
M-a pupat! Sărutul lui Iuda! Mi-a spus că sînt omul lui. 
Aşteaptă să vezi ce fel de om... Ne dăm întîlnire a doua zi. 
Îi aduc actele. Îmi capătă autorizaţie să rămîn în ţară pînă în 
vecii vecilor, fiindcă am fost aghiotant al lui Scerbacev pe 
frontul vostru. Pe urmă îi aduc banii să-i plaseze el. Îi 
număr trei sferturi de milion, îmi dă chitanță. Îl întreb unde 
şi cum îi plasează. Elefterescu se supără... 


Am sau n-am încredere în el? Dacă am, să-l las să facă şi să 
dreagă cum o şti el... E secretul lui. Bine! Fie secretul lui!... 
O dată la trei luni, îmi plătea venit. Eram cei mai buni 
prieteni de pe lume şi Elefterescu era cel mai de treabă 
avocat... Trece un an. Într-o zi mă duc la Elefte-rescu acasă. 
Nu-l mai văzusem de-o lună. Sun. Întreb. Elefterescu mort! 
Bietul Elefterescu!... Să moară un om zdravăn şi rumen ca 
el, din senin — m-a apucat jalea. Şi l-am plins pe prietenul 
meu Elefterescu. După ce-mi şterg lacrimile cu batista, 
întreb de secretarul lui Elefterescu şi-i arăt chitanța pentru 
banii plasați. Secretarul lui Elefterescu începe să rîdă. De o 
săptămînă tot chitante de acestea vedea el. Elefterescu 
găsise cel mai bun plasament. Mînca-se banii, iar cînd îi 
terminase pe ai mei şi pe ai altora, pusese mîinile pe piept şi 
murise. Ei! Acum pe cine să dau în judecată?... Aveam 
exact cinci sute de lei şi plata la hotel în întârziere cu o lună. 
Nicivo! Am scuipat şi l-am blestemat pe Elefterescu, să se 
sfirlogească în fundul Infernului, cum am rămas eu să mă 
sfirlogesc în țară străină... Cînd să plec, văd că se ţine un 
căţel după mine. Îl alung. Vine îndărăt! ÎL lovesc peste bot; 
nu suflă nimic. Mă uit mai bine. Mi se pare mie că în ochii 
lui văd ceva foarte cunoscut. Ei drăcie! Uite la ochii lui!... 
Cu ochii aceştia mă privea şi atunci, iar eu îi cunoşteam... 
Elefterescu se uita la Egor şi Egor se uita la Elefterescu. 
— Uite aşa ne-am privit... Pe urmă am înţeles. Ochii 
aceştia sînt ochii lui Elefterescu... Şi am mai înţeles altceva. 
Am înţeles că sufletul lui Elefterescu trecuse în trup de 
cîine, să nu mă slăbească pas cu pas şi să-şi primească 


254 


A 


răsplata fiindcă m-a lăsat fără nici o copeică pe lume... Il 
bat. ÎI alung. De doi ani, nu l-am cruțat o zi... El tace şi 
rabdă! Ştie că-i vinovat şi că trebuie să ispăşească... l-am 
dat fel de fel de nume, ca să încerc. N-a răspuns nici la 
unul. Cum i-am spus Elefterescu, a început să clatine din 
coadă, să ţopăie şi să se bucure, după cum îl vezi. De atunci 
îl pocnesc peste burtă şi peste bot; iar el, în loc să scheaune 
şi să fugă, îmi cere din ochi să-l mai pocnesc şi să-i uşurez 
sufletul... Pe urmă, cînd are să sfîrşească de 

ispăşit, sufletul lui are să treacă în alt Elefterescu, descărcat 
de păcate şi purificat. Nicivo/... Pînă atunci am făcut 
amâîndoi o afacere bună. Eu mă răcoresc pe un ticălos care 
m-a lăsat pe drumuri în ţară străină; el se spală de păcate. Şi 
sîntem chit... Bagi de seamă cum se cere bătut? Numai nu 
vorbeşte... Ia poftim, gaspadin Elefterescu! 

Ciinele se ridică şi aşteptă înțepenit pe picioarele lui 
scurte şi răsucite, de crocodil. 

Egor îi pocni cîteva vîrfuri de cizmă peste bot, apoi îl 
apucă de pielea spinării şi îi făcu vînt sub masă. 

— Îţi spun drept, îmi mărturisi după o pauză, cîteodată 
mă satur. Îl alung: „Mai du-te şi la alţii, gaspadin Elef- 
terescu, să te mai bală şi alţii. Secretarul tău mi-a spus că ai 
mai mîncat şi banii altora... Mai lasă-mă pe mine!” Crezi că 
vrea? Crezi că pot scăpa de dînsul?... Şi n-am ce-i face. 
Trebuie să mă supun. E voinţa lui Dumnezeu. N-am drept 
să refuz mîntuirea păcătosului. Eu sînt creştin pravoslavnic 
şi nu pot să ies din învățătura evangheliei!... 

Aceasta e povestea lui Elefterescu şi a prietenului meu, 
Egor Uvarovici Karataiev, care avea astfel motivele sale să 
creadă şi în migrația sufletelor. 


255 


IV 


OCHIUL LUI ELIAZAR 


După Bobotează, o ninsoare domoală şi înfoiată a 
transfigurat oraşul. Toate hîzăniile triste, acoperișurile 
negre, grilajurile într-o rîlă şi movilele de gunoaie sleite au 
dispărut într-un alb şi purificat decor polar. Pe urmă gerul a 
pus ferege de gheaţă la ferestre. Era un cer sticlos cu sclipet 
de stele noaptea şi cu scîrțiit cristalic sub paşi. 

Egor sosea înfăşurat într-o şubă căzăcească, lungă pînă 
în pămînt şi încrețită la cingătoare ca o fustă. Se bucura 
copilăreşte de această iarnă care-i amintea troienele 
Moscovei. Tropăia, sufla în pumni să-şi dezmorțească 
degetele, scutura căciula lată de astrahan brumăriu, mai 
arunca în treacăt cîte un virf de cizmă în burta lui 
Elefterescu şi se aşternea la lucru fluierînd 7roica-Troica, 
de răsuna atelierul pînă la camerele noastre de sus. 

Dar pe străzi, întîlneam tot mai multe dricuri de morți, 
iar cerşetorii întindeau acum mîna vînătă de frig cu o 
amenințare în glas. Pentru spălătoarea de cadavre dura, fără 
îndoială, un sezon bun, cum nu mai apucase de pe vremea 


256 


războiului. Cu grabă şi cu teamă parcă, intram în celula 
mea, mă dogoream lîngă soba încinsă, evitam priveliştea 
duşmănoasă a străzii de unde am fost cules şi salvat. 
Aveam şi eu acum o haină groasă şi arătoasă, un palton 
moltonat şi încălțări omeneşti. 

Aveam o încăpere numai a mea, la o mansardă, cu 
lemnele frumos clădite lîngă perete, ca o bibliotecă, şi cu un 
pat cu resorturi: mă saluta birtaşul, mă cunoştea băcanul din 
colț, mă întreba de sănătate şi de situația politică bărbierul, 
iar proprietăreasa purta grijă să găsesc seara apă fierbinte în 
ceainic. Reintram în umanitate pe la periferie şi mă 
simțeam fericit cum n-am fost niciodată; nici atunci cînd 
mă aştepta Hispanoul la scara hotelului Carlton de la 
Cannes; nici atunci cînd ne purta iahtul lui Dickie Hood 
dintr-un port mediteranean în altul, pe o mare cînd de 
peruzea, cînd de cobalt, cînd de indigo, de la o plajă cu 
nisipul blond la un țărm cu palmieri, de la un Palace cu 
dancing şi jazz la o ruină romană sau maură. 

O mare linişte coborise în mine. O mare împăcare cu 
viaţa. Făceam proiecte. Pusesem şi trei mii de lei la o parte, 
în fundul unei lădiţe de recrut. Pînă în toamnă socoteam că 
vor fi douăsprezece ori cinsprezece. Destul capital de 
rezistență ca să pot aştepta un concert sau, pentru un 
început, măcar un angajament într-o orchestră oarecare, de 
Simfonic sau de Operă, atunci cînd patronul va porni cu 
Baletul lui mecanic să cutreiere lumea şi s-o uimească. 

Trebuinţele mele erau modeste, ambițiile la fel. Nici o 
clipă nu simţeam îndemnul să încerc o comparaţie melan- 
colică între existenţa-mi de acum trei, patru şi cinci ani, 
şi între mediocritatea mulţumirilor de astăzi. Nu-mi păreau 
o  declasare. Dimpotrivă. Înseninau resuscitarea. Chiar 
oglinda din faţa ligheanului sărăcăcios de tinichea îmi arăta 
alt chip, împrospătat şi tînăr, cu altă lumină în ochi şi cu 
trăsăturile înnobilate. 

Într-o zi m-am încrucișat în stradă cu Faty. L-am privit 
drept în față, fără să-mi dau seama, fiindcă îmi erau 
gîndurile aiurea. Nu m-a recunoscut; el, care mă 
recunoscuse pînă şi în zdrenţele de vagabond. Între junele 
de nimic, de pe terasa de la Monte-Carlo, şi între haima- 
naua ruptă în coate, descoperise uşor, dintr-o singură 


257 


aruncătură de ochi, asemuirea şi legătura indisolubilă ca 
fatalitatea. Ne identificase, fiindcă purtam acelaşi stigmat. 
Fiindcă unul îl completa pe celălalt; unul era succesorul 
inevitabil al celuilalt. Eu, cel de acum, i-am apărut însă un 
necunoscut. Un necunoscut, fiindcă într-adevăr în omul 
modest, mediocru, statistic, de acum, nu mai supravieţuia 
nimic din celălalt om de odinioară, din ceilalți doi. 

M-am pomenit fluierînd, tot aşa de voios ca Egor 
Uvarovici Karataiev. Eram liber. Eram în sfîrşit eu, cu-răţat 
de toată zgura străină din mine. Toate au fost pen- tru 
această eliberare. Viaţa mi-a fost scumpă deodată ca un 
mare bun; cucerită cu suferințe şi umilire, cu înfrîn- geri şi 
cu scufundări, înadins ca s-o pot prețui în toată 
deplinătatea, aşa cum cea mai pustie şi dezolată insulă 
devine un liman paradisiac pentru naufragiatul zvârlit de 
talazuri la țărm, cînd renunțase să mai mişte braţele moarte 
din umeri. 

Mă înduioşau toate existențele mărunte din jurul 
meu. Era şi acesta alt semn al resuscitării. În cealaltă ființă 
a mea, a odraslei de bani-gata, nici nu le obser-vasem aceste 
existențe, nici nu le bănuiam. Nume, chi-puri, straie, 
necazuri şi bucurii, toate se confundau într-o zvîrcolire de 
elemente inferioare, de figurații umane, nevrednice de vreo 
luare aminte. Că puteau fi acolo eroisme obscure, bravuri 
niciodată recompensate, dureri şi catastrofe, nici nu m-a 
încercat vreodată gîndul. Era mult mai interesantă şi 
pitorească viața furnicilor, din Entomologia lui Fabre sau 
din cărţile lui Maeterlinck”. 

Acum mi se deschisese ochii şi inima la acest univers 
necunoscut: participam la convulsiile unei lumi altfel reale 
decît forfota spumei omeneşti de pe Coasta de Azur, din 
ale cărei irizaţii de bule cu aer rămîne în pumn o drojdie 
murdară şi acră. Ce căutasem acolo? Şi ce miracol unic mă 
salvase de acolo? 

Acolo; mîine era întotdeauna o zi deşartă sau o zi de 
spaimă. 

Aci; miine era o zi de împăcare cu viaţa şi o zi de 
speranţă. 


258 


Tovarăşii mei treceau prin iarnă cu acelaşi simțămînt de 
siguranță şi cu naive proiecte de viitor, mişcătoare în 
cumințenia lor timidă şi mediocră. 

Maftei, rîndaşul, se hrănea cu brînză şi pîine, adunînd 
cojile pentru a doua zi. Cu acest preţ îşi agonisea puținul să 
răscumpere o jumătate din casa şi din pămîntul stă- pînit în 
devălmăşie cu nu ştiu ce frate ori cumnat, departe, 


într-un sat bucovinean de la poala unei păduri de mes- 
teacăni şi fagi. Era un om tăcut şi mocnit, cu fruntea teşită 
şi cu mîinile lungi, pînă la genunchi. Cum spunea Sami, 
coborise abia de alaltăieri din maimuţă. Dar cînd pomenea 
despre satul acela, deodată glasul tremura îne- cat şi 
fierbinte, amestecînd într-o magie numai de el înțeleasă 
formule de incantațiune, unde era vorba de boi, de 
nevastă rămasă la vatră, de copii, de fagi, de fineţe, de-un 
perceptor hapsîn şi de-o vacă despre care a primit răvaş că 
stă să fete pînă în două săptămîni. 

Ca dînsul şi doar cu neînsemnate variante, îşi pregăteau 
o fericire a lor toți ceilalți simbriaşi ai patronului salvaţi din 
naufragiu într-o dimineață de toamnă: Gaston, fecior de 
vădană dezmierdat acasă cu diminutivul indigen Guţă, 
înainte de a-şi alege un pseudonim mai adecvat carierei 
coregrafice, fără noroc pînă acum, deşi era născut cu un fin 
instinct al euritmiei pînă în vîrful unghiilor; Betty, cu ochii 
ca marea la Saint-Malo; Gustav şi Sami, poate chiar Egor 
hotărît să-şi caute la iama viitoare compatrioții emigrați 
într-o capitală apuseană mai prielnică meşteşugului 
pictoricesc şi sculpto- ricesc; poate chiar Ludmila, care nu 
povestise niciodată nimic, nimănui, despre aspiraţiile ei 
viitoare, desigur tot atît de sfielnice ca făptura-i plăpîndă şi 
ştearsă. 

Pentru toți, patronul însemnase o Providenţă, la o 
răscruce de destine. Înainte de a însufleţi păpuşile mecanice 
cu o viață de resorturi şi rotițe, în artificialul lui 
absolut, ne dăruise nouă viață şi încredere în viață, din 
ceasul cînd am rămas să aşteptăm în ploaia cîinoasă de 
noiembrie, numai noi, ultimii resignați, cu frunțile plecate, 
ca vitele în țarcul unui abator. 


259 


Cum nu l-am fi iubit oare şi cum nu i-am fi fost devotați 
cu trup şi suflet, aşa cum ne căutase şi ne găsise? 

Gustav, mecanicul neamt, în una din cele dintii zile, îmi 
atinse pe piept locul inimii, cu cheia franceză, spu- nîndu- 
mi că a descoperit unde se află resortul deteriorat. 

— Aci este ceva bolnav... 

Şi ridicase cheia la buzele mele chinuite într-un surîs 
silnic: 

— Şi aci încă... Rîsul acesta are ceva tot atît de stri- 
cat!... 

Văzuse într-adevăr tot ce-am adus din vasta lume cu 
mine, mort şi descompus. Ştiuse de unde „să mă înceapă”. 
Iar gestul lui, răsucind cheia franceză între degetele unse de 
ulei şi de pilitură de alamă, părea că e gata să înceapă a 
desface gratiile coastelor, să deschidă cutia inimii şi să 
întărească articulațiile relaxate, să strîngă o piuliță, să pună 
la loc o bielă, să revizuiască tot mecanismul uzat, uzat, 
uzat... 

Acum, într-o dimineaţă, cînd îi vorbeam, ridicase ochii 
lui decoloraţi şi, odată cu ochii, cheia franceză. Îmi atinse 
din nou pieptul, în dreptul inimii, cu unealta de metal: 

— Îmi pare că n-aş mai avea nimic de făcut aci, ca- 
merad! funcționează ca un cronometru... 

Am început să rîd. 

— Şi aci s-a reparat totul! îmi atinse buzele cu oţelul 
rece. Pot să-ți semnez o garanţie pe douăzeci şi cinci de ani, 
întărită cu viza patronului... 

Glumele lui Gustav erau greoaie, după chipul şi ase- 
mănarea lui de şvab hrănit cu frankfurteri şi bere. Dar mi- 
au făcut de data aceasta o plăcere deosebită, ca şi cum aş 
mai fi avut nevoie de garanție pe douăzeci şi cinci de ani, 
cu viza patronului. 

— Mai cunosc un mecanism care s-a revizuit singur. 
Bagă de seamă! Îmi pare că nu eşti străin, străin de tot, de 
ce se întîmplă acolo... 

Cheia franceză arăta spre fundul atelierului. Am urmărit 
cu ochii direcţia. În colțul ei, Ludmila împungea cu acul în 
mătasea unui costum de culoarea cerului. Nu i se vedeau 
ochii. Era plecată deasupra lucrului, ghemuită pe scaun, cu 
cerul de mătase desfăşurat pe genunchi. În ungherul acela, 


260 


nimeni nu-i auzea glasul; toți îi uitau prezenţa. Numai 
soarele oblic coborit prin fereastra înaltă punea un nimb 
deasupra frunţii bombate şi în jurul pă- lului blond, lung şi 
înnodat într-un conci de modă desuetă. 

N-am înţeles: 

— Ce vrei să spui? 

Gustav m-a ameninţat cu cheia franceză şi mi-a răspuns 
cu rîsul lui gros, înlocuind cuvintele cu melodia cîn- 
cîntecului Zwei Herzen in drei viertel Takt”. 

Cînd se apucă un şvab gros să glumească, e mai stupid 
ca un ipopotam făcînd grații de ingenuă. L-am lăsat la 
cîntecu-i nerod şi m-am urcat sus, să descifrez partiturile 
încredințate aseară de patron. Era un balet nou, necunos- 
cut; un manuscris fără numele autorului, pentru clavir şi 
vioară, şi al treilea text, pentru un instrument imposibil şi 
absurd, cum nu există încă unul de o gamă atît de vastă şi 
completă, cu atît de bruscă trecere pe toate scările instru- 
mentelor: o adevărată orchestrație într-o singură sursă 
sonoră. L-am pus la o parte şi pînă la douăsprezece am 
luptat cu melodiile pentru vioară şi piano. 

Înţelegeam pe ce cale şi cu ce tact m-a adus patronul 
pînă aci. Trei luni recunoşteam că i-am furat timpul. L-am 
folosit numai pentru mine, ca să reînvăţ ceea te uitasem şi 
să învăţ ceea ce nu ştiusem. Toate baletele pe care mi le-a 
pus pînă acum înainte, săptămînă cu săptămînă: Cleopatra“ 
şi Prințul Igor, Petruşca şi Seherezada,“ Carnavalul” 
şi Spectrul rozei,* Invitaţia” şi Daphnis,” Coppelia din 
cea dintîi zi şi După amiaza unui faun”! de săptămînă 
trecută, nu l-au interesat decît ca ucenicie pen-tru mine şi ca 
simple exerciții de aplicaţie pentru mine şi pentru Gaston 
împreună, în vederea acestui balet ultim, fără nume şi fără 
autor, dar depăşindu-le pe toate. 

Am plecat cel din urmă; m-am întors cel dintii. 

În culoar, Maftei îşi lăsă coaja de piine şi boţul de 
brînză minuscul cît o nucă, se ridică de pe capătul băncii şi, 
ştergîndu-şi mustățile cu dosul mîinii, mă anunţă: 

— Pe dumneata, te aşteaptă patronul!... Pe ceilalți, a 
spus că-i roagă să vină mai tîrziu; peste vreo două ceasuri. 
Sau dacă doresc, să se urce sus... 

Pe urmă, misterios: 


261 


— A mai adus altă drăcărie!... Un fel de lădiță, cu 
marafet! 

— Bine, Maftei! Stai şi-ţi termină brinza şi pita... 

Maftei se aşeză la loc, pe capătul băncii, unde îşi în- 
tinsese masa pe o bucată de ziar unsuros. 

În atelier, patronul se plimba cu mîinile la spate, în 
redingota verzuie, făcîndu-şi loc printre sulurile de pînză şi 
plăcile de alamă, păşind peste tiparele de gips şi res-turile 
de tul, de organdi şi brocard, aşa cum avea sala noastră 
comună de lucru, în timpul zilei, înfăţişarea unui bazar 
după un început de incendiu. Nu mă auzise. Era întors cu 
spatele şi mergea spre fundul încăperii. Se oprise în faţa 
unei cutii dreptunghiulare de lemn, aşezată pe un suport. O 
examină fără să o atingă, plecîndu-se cu mîinile la spate în 
manşetele tari şi rotunde. 

Ridică o mînă; pe urmă, cealaltă... Un sunet necunoscut, 
un glas de om, de vioară, de flaut, răspunse din spaţiu... 
Mîna dreaptă coborî. Glasul se stinse. 

Patronul trosni din degete şi păru satisfăcut. Se întoarse 
şi dădu ochii cu mine. 

— Ai şi sosit, prietene? Perfect... Pentru astăzi ţi-am 
pregătit de lucru... Avem de lucru împreună. 

Mă invită să mă aşez la clavirul cel mare, de concert. 
Coborise din celula mea partiturile baletului fără nume. 
Coborise şi vioara. Deschise el cutia, acordă el strunele, 
trase el arcuşul pe sacîz şi îmi făcu semn să începem. Cu 
dînsul totul devenea uşor, chiar şi acompaniamentul unui op 
pe care nu-l cunoscusem cu şase ore înainte. 

— Pasabil... Pasabil! spuse cu un surîs de încurajare 
făcînd semn de aşa şi aşa cu degetele uscate. Pentru înce- 
put, chiar bine!... În trei zile are să fie perfect. Acum să 
schimbăm locurile... 

A trecut el la clavir, am culcat eu sub bărbie vioara. A 
mers ceva mai greu, dar mult mai sprinten şi viu de cum mă 
descurajase acelaşi balet, sus, singur, cerîndu-mi arcuş, 
digitație şi supleţe de virtuos între virtuoşi. 

După ultimul acord, patronul se răsuci cu tot cu taburet 
şi cu palmele osoase pe genunchi, mă privi în sus, de sub 
ochelarii de scafandru: 


262 


— Ai înţeles şi aceasta?... Dacă o luam de la început de 
aci, fugeai să nu te mai prind nici astăzi! Tot secretul este 
răbdarea... Răbdarea şi încrederea... Pot spune, prietene, că 
nu m-am înşelat cu nici unul dintre voi... Dar mai ales, nu 
m-am înşelat cu dumneata... Aceasta mă incintă pentru 
mine; mă bucură pentru dumneata. Cînd avem să ne 
despărțim, ai să poți zbura singur, cu aripi proprii... Ce zici? 
Ai vreun proiect?... 

Am îngăimat planurile mele încă nebuloase, fiindcă 
pînă la ele mai era o jumătate de an, trei sferturi, poate un 
an. Angajamentul într-o orchestră, într-un cvartet, după ce- 
mi voi face dovada unor onorabile însuşiri de execu-tant; 
iar mai tîrziu, cine ştie? poate un concert, dacă nu o serie de 
concerte. Se mai întîmplase minunea, în muzică tot aşa ca şi 
în pictură, să-şi descopere cineva chemarea abia în preajma 
vîrstei de treizeci de ani. 

Patronul mă cerceta cu privirea pătrunzătoare de sub 
lentilele convexe, fără surîsul malitios din totdeauna. 

— E ceea ce mă aşteptam! declară ridicîndu-se. Numai 
să-mi dai voie să-ţi adaog un sfat. Dumneata nu eşti un om 
care să poţi trece singur prin viaţă. Nu ai destulă fermitate. 
Destulă personalitate... Urli cu lupii sau cînţi cu privighe- 
torile, după cum ai căzut între lupi sau privighetori. Ai 
nevoie de cineva să te apere de dumneata însuți... Am 
ghicit? 

— Aceasta a trecut! am vorbit încet, aplecînd ochii ca 
un vinovat, ca şi cum ar fi cunoscut viața mea tăinuită pe 
care n-o bănuia nimeni de aci. 

— A trecut? sclipi privirea în dosul ochelarilor de 
scafandru. Aceasta nu trece niciodată! Dormitează şi, 
fiindcă a aţipit şi te păsuieşte, crezi că a murit... Pe urmă, 
într-o bună dimineaţă, începe să se dezmorțească şi să 
scoată unghiile... Eu am priceput că există cineva, care n- 
ar dori nimic alt, decît să-ți fie în viață această tovarăşă de 
care ai nevoie, ca să te apere de dumneata singur... Am ochi 
buni! Nu m-am înşelat niciodată. Priveşte mai atent în jurul 
dumitale. Aminteşte-ţi că trecem uneori pe lîngă fericire, 
numai fiindcă această fericire nu se anunță cu nimic 
strălucitoare, stă pitită în veşmînt tern, aşa cum şi fluturele 
somnolează pînă ce-şi împlineşte ciclul, mai întîi într-o 


263 


crisalidă fără nici o frumuseţe. Nu te uita indignat!... N-am 
defel intenţia să concurez industria doamnei Esme-ralda, 
care s-a şi interesat de la Maftei al nostru, dacă n-am cumva 
vreo fată de măritat şi cam de ce venituri dispun. i le-am 
vorbit toate acestea fiindcă dacă aş fi tăcut m-aş fi simțit 
vinovat față de mine, față de dumneata şi față... față de... 
sper că ai să înţelegi, cine... 

Patronul îşi trosni degetele uscate, îşi scutură manşetele 
rotunde şi, mîngîindu-şi bărbița, rosti cu alt glas: 

— Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la ale noastre. 
Să o luăm da capo!... Aşază-te în locul meu la clavir, să 
mai încercăm şi altfel de acompaniament. 

Alese partitura pentru instrumentul necunoscut. O 
deschise pe suport în faţa cutiei dreptunghiulare de lemn. 
Se întoarse, comandînd: 

— Începem! 

Am început. 

Doamne! Ce glasuri? Ce sunete? Ce modulaţii? Ce 
orchestră întreagă acompaniam? la acest biet clavir, care- 
mi păru deodată o stîngace şi imperfectă jucărie mecanică? 

A fost peste puterile mele. M-am oprit. M-am oprit, să 
privesc. Patronul continua. În redingota verzuie, cu 
manşetele lui tari şi cu ochelarii de scafandru, culegea 
modulaţii din spațiu. 

Un cîntec din vid. Degetele uscate, apropiindu-se şi de- 
părtîndu-se, ondulînd şi vibrind — un şef de orchestră 
invizibil, conducînd o orchestră invizibilă. Încă nu mai 
văzusem, încă nu mai auzisem aceasta. În sunetul flautului 
şi în suspinul vioarei apărea gravă modulaţia violonce- 
lului, se înălțau toate în tumult de fligoarne şi în izbucnire 
de talere, rămînea suspendat numai plînsul melancolic al 
oboiului şi cînd toate mureau, o vocală umană, sfişietoare şi 
pură, sosea din depărtările nevăzute să se întoarcă tot aşa de 
fantomatic — o umbră de glas omenesc. Mina stîngă 
comanda vidului, ca un brat impunînd ascultare şi atenţie; 
mîna dreaptă săvîrşea ea singură magia, pescuind undele 
armoniilor, împletindu-le, răsucindu-le în jerbe, aruncîndu- 
le în constelații sonore să le culeagă topite într-un singur 
suspin. 

Tăcerea lăsă un gol ireal. 


264 


Patronul coborî de pe podiul înălțat de o palmă şi veni 
la mine, trosnindu-şi degetele. 

— Nu ne-a fost vorba aşa! mă dojeni, surizînd cu toată 
sclipirea privirii maliţioase sub ochelari. Te credeam mai 
rezistent pregătit surprizelor... De altfel, nu e nici o 
surpriză!... 

Am gîngăvit nu ştiu ce. M-am ridicat şi am mers să 
cercetez şi să pipăi cutia miracolului. Patronul m-a aşezat 
ca pe-un recrut la fotograf, potrivindu-mi distanța şi 
mîinile. 

La cel dintîi gest, am cules şi eu din spațiu un fel de 
urlet cacofonic, ca un indignat huideo! răcnit de toate 
duhurile invizibile, în explozie de tobe şi talgere, în 
fluierături de piculină şi grohăit de contrabas. Patronul 
ridea cum nu l-am văzut înveselit niciodată. M-am simțit 
ofensat de primirea ostilă a orchestrei din nevăzut. 

— Nu e nimic! mă consolă. În trei zile, aveţi să fiţi cei 
mai buni prieteni... Acum să desfacem piesă cu piesă, şi ai 
să vezi că e un miracol foarte banal. 

Într-adevăr, sub mîna şi cu explicaţiile patronului, mi- 
racolul apărea foarte banal. O simplă aplicație, o concluzie 
logică, orchestrația undelor eterice: exploatarea, dacă s-ar 
putea spune, a defectelor din transmisia aparatelor de ra- 
dio, disciplinate şi armonizate. Ceea ce a încercat şi a iz- 
butit în parte profesorul Leo Theremin, Armand Grivelet, 
Bertrand şi Pierre Toulon; ceea ce patronul desăvîrşise 
înainte de toți aceştia şi înţelegea să folosească drept unică 
orchestră pentru Baletul său mecanic, aşa ca totul să 
însemne cu adevărat triumful artificialului absolut. 

— ŞI încă, vorbi patronul, aceasta e numai un început! 
Să continuăm. Ai auzit despre Humphriss? E. A. Hum- 
phriss?... Citesc că e un tînăr de douăzeci şi şase de ani. Şi 
citesc că e pe cale să inventeze vocea sintetică. Bietul băiat! 
Să nu-i risipim iluzia aceasta... Deşi vocea sintetică e aci, în 
cutiile mele. Aşteaptă de mult! 

Patronul scutură cîteva cutii cilindrice. Deschise una. 
Desfăcu un rulou de celuloid. Îl puse în zare. Se vedea o 
linie tremurată, ca pe banda unui seismograf. 

— Aci e vocea de soprană, lămuri cu simplitate pa- 
tronul. Vocea celei mai desăvîrşite soprane, fiindcă e ome- 


265 


nească fără să fi fost vreodată omenească şi deci e cruţată 
de imperfecția naturii omeneşti... Ai să spui iarăşi miracol? 
Un miracol foarte ieftin. M-a costat cîțiva metri de 
carton, o sticlă de tuş, o peniță topografică, banda aceasta 
de celuloid şi un aparat fotografic... Am citit că nici tînărul 
Humphriss nu crede că are nevoie de mai mult. Cu atît mai 
bine! Păcat că are să sosească cu douăzeci şi patru de ore 
mai tîrziu... Cunoşti cartea vicontelui de Vogue despre 
Gorki”? E o carte rară, epuizată .. Acolo, am citit eu o 
întîmplare care îmi aminteşte cazul tînărului Humphriss. 
Acum vreo treizeci de ani, la o expoziție din Petersburg, a 
făcut senzaţie o bicicletă de lemn inventată de un mujic 
siberian. O bicicletă aproape perfectă. Mujicul, la trei sute 
de kilometri de cel mai apro-piat oraş, nu văzuse niciodată 
bicicletă, nu auzise nimic despre existența unui asemenea 
mijloc de locomoție, nu ştia carte... Tot ce născocise era al 
lui, îi aparținea, era fructul geniului... Cu o foarte, foarte 
mică şi tragică deose-bire! Născocise, bietul, ceea ce fusese 
inventat de altul mai înainte... Inventat şi perfecționat. 
Riscurile profesiei de inventator, prietene!...* Tînărul 
Humphriss a ajuns abia la ruloul de celuloid. Pentru mine, 
acestea sînt numai documente de arhivă... Le păstrez pentru 
vreun muzeu. Sînt o etapă. Ceastălaltă e aci... 

Desfăcu o lădiță plată, cu interiorul pluşat şi despărțit în 
compartimente. În fiecare celulă se afla un glob, un ochi 
artificial cu iris, pupilă şi cristalin. Ridică unul, îl deschise 
ca pe un banal breloc oarecare. În mijloc era o oglindă 
concavă şi în dosul oglinzii un mecanism complicat şi fin, 
ca rotiţele şi axele unui ceasornic. ÎL închise şi îl jucă în 
palmă. 

— Acesta ne dispensează de acestea! arătă spre cutiile 
de suluri. În loc să desenez sunetele ca să obţin vocea, le 
transform aci. Le transform nelimitat, aşa cum ochiul 
înregistrează nelimitat din orice carte, orice literă şi din 
orice partitură, orice notă, ca pe urmă coarda vocală să 
transforme semnele în sunete... N-am decît să pun un text 
sub ochiul acesta care nu-i ochi şi ochiul n-am decît să-l 
pun sub proiect, ca să ne citească foarte simplu o pagină sau 
să ne cînte o romanţă, cu o voce perfectă care nu e voce... 
Humphriss a ajuns de-abia la hieroglifele egipţiene şi la 


266 


alfabetul chinezesc. Pentru fiecare sunet un desen. Noi am 
trecut la alfabetul latin, simplificat... Sunetul se citeşte 
singur în literă şi în notă, prin flecuştețul acesta de 
transformator. Să încercăm o lectură. Pe urmă avem să 
încercăm şi o romanță... Vrei ochi transformator de te- 
nor?... Dacă nu l-ai auzit niciodată pe Caruso, te poţi 
consola acum!... Te asigur eu că n-a cîntat niciodată fai- 
mosul Caruso atît de pur cum ştie să cînte flecuşteţul acesta, 
cu un simplu aparat de cinematograf vorbitor... 

Lărgisem privire de nebunie şi panică. Mă întreba dacă 
vreau ochi transformator de tenor, tot atît de natural ca 
birtaşul care se interesa dacă nu doresc ochiuri pe spanac. 
Patronul îmi ghici amestecul de neîncredere, de teamă şi 
teama de propria-mi curiozitate. Începu să rîdă înveselit, ca 
adineauri, cînd dezlănțuisem din invizibil clamoarea 
cacofonică a orchestrei eterice. 

Săltă ochiul în palmă. 

— Supranatural, monstruos? Aceasta eşti gata să 
spui?... Mărturiseşte că nu! Dar, prietene, nimic nu este mai 
simplu şi mai logic. Admiţi film vorbitor? Admiţi 
radiofonia? Acestea, da, au fost la început nişte aplicaţii 
care puteau să uimească profanii. Odată ce te-ai deprins cu 
ele şi le-ai acceptat, nimic nu mai este supranatural şi 
monstruos... Sînt toate de-abia în vîrsta copilăriei... De- 
abia învaţă să meargă copăcel. Filmul vorbitor reproduce o 
voce; eu o fabric. Deosebirea e foarte mică şi meritul 
inexistent, de vreme ce n-am făcut decît să perfecţionez un 
procedeu mecanic. De altfel, acesta are să vorbească mai 
bine ca mine... 

Patronul potrivi două fire electrice în prizele ochiului 
artificial. Îl aşeză pe un suport minuscul. Căută pe clavir o 
carte. O deschise la o pagină întîmplătoare şi o spri- jini 
în faţa pupilei de cristal. Pe urmă răsuci hautparleu- rul 
spre mine, dădu drumul proiectorului şi aşteptă, cu mîinile 
la spate, în redingota lui verzuie de arhivar pensionar. 

Ochiul începu să citească. 

Citea cu un timbru plăcut de tenor, se oprea la sem-nele 
de punctuație, accentua întrebările şi exclamaţiile. Citea cu 
un glas omenesc care nu era al nimănui, care nu fusese 
niciodată al nimănui. 


267 


M-am rezemat de clavir. Mi-am şters broboanele de pe 
frunte. În emoția mea se amesteca o spaimă. Asistam parcă 
la o profanare a misterului creației. 

Ochiul avea inteligență omenească. Glasul avea însă 
o perfecţie pe care n-a atins-o niciodată natura ome- 
nească. 

Patronul răsuci un buton şi glasul tăcu. 

— Tot aşa putem schimba aci un ochi transformator de 
soprană, de contraltă, de bariton, de bas. În cutia mea am 
cîte o pereche din toate eşantioanele... Eşti curios? 

Ținea capacul cutiei deschis, cu ochii ficşi şi neliniş- 
titori în compartimentele lor capitonate, ca un optician care 
oferă clientului un ochi de sticlă într-ales, după culoarea şi 
nuanța voită. Nu puteam descleşta gura. Am făcut numai 
semn cu mîna că ajunge. Era peste putenle mele să suport 
mai departe această evaziune din real în ireal; această 
nebunească desfidere a tot ce a chibzuit, cuminte şi limitat, 
natura. 

Patronul închise capacul, cu oarecare dezamăgire. 

— Să lăsăm atunci pe altă dată .. După o zi ai să te 
deprinzi cu ideea. După două, ai să găseşti foarte logic. 

Îşi netezi bărbiţa rară ca firele din rădăcina de hrean. 

— Acesta are să fie Baletul mecanic... Orchestra 
mecanică. Şi concertul mecanic... Cum vezi, dintr-o singură 
dată, nu mai am nevoie nici de Ana Pavlova” şi Nijinski, 
nici de Stravinski şi Debussy, nici de Caruso şi Şaliapin... Îi 
confecționăm aci, mai perfecţi ca realitatea... Căci acesta 
este secretul, simplu ca toate secretele! Porneşti de la 
realitate, întîi o diseci minuţios ca s-o cunoşti mai bine, pe 
urmă perfecționezi ceea ce a scăpat reali- tății. Ai observat 
poate, că şi cel mai mare matematic, un Poincaré % sau 
Einstein, se înşală uneori într-un calcul?... O distracţie, o 
scăpare din vedere, o şovăială. Maşinile de calculat nu 
greşesc însă niciodată. Ele sînt făcute să verifi-ce şi să 
corecteze erorile calculului omenesc. Numai în artificialul 
absolut există perfecția!... Ca să-mi conving contemporanii 
de aceasta, am muncit patruzeci de ani. Am un sertar tixit 
de patente şi brevete. Atitea, cîte să garante-ze fericirea 
totală a măcar unei jumătăți din omenire... Crezi însă că 1- 
au trebuit cuiva brevetele acestea?... Le aduceam fericirea şi 


268 


dînşii se temeau de fericire. Am fost pentru toţi un maniac. 
Şi dintr-o sută de brevete, unul singur şi-a găsit folosință... 
Unu zvârlit în batjocură, ca să-mi aducă o bogăţie care nu- 
mi trebuie. Unul tot aşa de grotesc ca aparatul automat de 
prins capsele la ghete, ca mătura aspirantă şi ca automatul 
care distribuie bomboane 

de şocolată contra doi lei, la orice colț de stradă, spre bu- 
curia copiilor şi disperarea părinților... Am semnat un 
contract acum zece ani, iar de zece ani, fără să contribui cu 
nimic, pentru o inepţie, pentru o oroare, primesc la fiecare 
treizeci şi una decembrie aviz să trec la bancă şi să încasez 
produsul acestei stupizenii care mă face milionar fără voie. 
Admirabil! Ce zici? 

Patronul îşi duse degetele uscate pe luciul cheliei, îşi 
potrivi ochelarii de scafandru pe nasul cît un bumb şi mă 
privi cu tristețe. 

— Admirabil! Nu?... Patruzeci de ani pregăteşti pentru 
omenire bunuri s-o cruţe de mizerie, să-i aservească mate- 
ria; îi oferi energii complet ignorate şi la îndemîna oricui. 
i le refuză!... lar cînd în joacă i-ai aruncat în obraz un ni- 
mic, care nu te-a costat nici cinci minute de bătaie de cap, 
se repede să te copleşească cu bunuri şi cu o generozitate de 
care n-ai nevoie... Ai citit vreodată statisticile industrii-lor? 
Crezi că în Statele Unite e petrolul mai important, sau 
industria oţelului, sau a automobilelor?... În frunte stă 
cinematograful. Şi nu pe departe, radio... Lumea vrea să se 
amuze. Vrea miracole imediate şi ieftine... Feerie mecani- 
că. Feerie electrică... Bine! Fie! Îi dau miracole imediate. Îi 
dau şi cu feerie mecanică şi feerie electrică. Mă amuz şi eu, 
amuzînd-o... Dar aş fi preferat să-i dau altceva. Ceva care s- 
o vindece de suferințele vechi şi s-o cruţe de altele, pe care 
le simt venind... Vrea circ înainte de pîine? Să-i dăm circ 
înainte de pîine! Poate, pe urmă, are să-mi primească şi 
pîinea sintetică, după vocea sintetică. Atunci am să scot din 
sertar brevetele şi patentele mele de mani-ac, şi am să le 
dau drumul în lume... Dacă nu voi fi prea obosit. Dacă nu 
va fi prea tîrziu... Acum să ne amuzăm! În buzunar, aci, am 
contract gata semnat cu un impresar pentru turneu în două 
sute de oraşe, după cea dintii repetiţie generală, la toamnă. 
E admirabil! Nu? Baletul mecanic al inginerului Coppelius! 


269 


Şi orchestra radiofonică şi concertul sintetic!... Iar proiectul 
meu pentru electrifica-rea Europei în doi ani, fără să epui- 
zez nici o sursă de energie utilizată astăzi, a murit în 
douăzeci de arhive, de douăzeci de ministere şi de consorții. 
Să ne amuzăm, prietene! Am luat lucrul la început în 
glumă. A început să mă pasioneze. Poate e semn că mă 
apropii din nou în mintea copiilor... Facem păpuşile noastre 
să danseze. Le facem să cînte şi le facem să rîdă... De ce nu, 
mîine, să gîndească? Poate au să gîndească mai bine ca noi, 
în artificialul absolut, în absolutul matematic... 

Îşi scoase ochelarii să şteargă lentilele aburite. Întîia 
oară îi vedeam ochii liberi. Erau ochi blînzi, limpezi, ne- 
vinovaţi, ochi de copil. Cînd îşi puse la loc ochelarii, sclipi 
din nou dedesubt privirea fosforică. 

— La lucru! spuse. Ne ajunge din urmă termenul 
contractului! 

Şi păşi peste suluri de pînză, tipare de gips, tuburi de 
alamă, în redingota lui verzuie, cu ghetele lui cu scîrț, să-i 
cheme şi pe ceilalți tovarăşi la lucrul care pentru noi era o 
joacă şi pentru el o revanşă malițioasă. 

M-am urcat sus, cu vraful de note subsuoară. N-am 
izbutit să-mi găsesc un rost toată după-amiaza. Mă dureau 
tîmplele prinse într-un cleşte. Îmi sunau voci din 
nevăzut. Îmi juca înainte imaginea ochiului singur, de 
sticlă, prins în două fire subțiri şi sprijinit pe su- portul 
minuscul de catifea: ochiul monstruos care vedea şi citea. 

Am plecat înaintea celorlalți acasă. De la farmacie, am 
cerut cîteva prafuri şi m-am grăbit să ajung în culcuşul de 
la mansardă, să-mi pregătesc un ceai ferbinte şi să-mi 
vindec începutul de febră. 

În pat, am desfăcut din învelitoarea de ziare pachetul de 
cărți cumpărate dis-de-dimincaţă de la anticar. Erau mai 
multe. Am ales una. Înainte de a zvîrli ziarul mototolit, mi- 
am aruncat ochii deasupra. Era un ziar parizian. 

M-am ridicat deodată într-un cot. În foaia ruptă nu se 
vedea data, nici titlul faptului divers. Dar aşa, fără titlu şi 
fără dată, coloana tipărită mi-a retezat respirația: 

„Care astă-vară, în noaptea de 2 martie, a ucis cu 
lovituri de ciocan în frunte pe numitul Eliazar R., supus 
român, în împrejurările cunoscute cititorilor noştri. Cri- 


270 


minalul, a cărui stare civilă n-a fost stabilită precis nici de 
data aceasta ca şi la prima condamnare, e un vechi client al 
Justiției. Acum doi ani, curtea cu juri a Alpilor Maritimi 
l-a condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică şi la 
deportare în Guyana, pentru o crimă săvirşită aproape în 
condiţii identice. Nu s-a putut descoperi prin ce mijloace a 
izbutit să evadeze, nici cum a intrat iarăşi în Franţa. După 
declaraţiile sale, evadarea îndelung premeditată n-a avut alt 
scop decît să găsească victima — vechi complice după cum 
pretinde — şi să o suprime, pentru a se achita de nu ştim ce 
datorie de răzbunare. Aspectul înfiorător al victimei, cu 
ochii săriți din orbite şi cu osul frunții scufundat sub 
loviturile de ciocan, dovedea cu prisosinţă că doi ani de 
Guyana n-au îmblinzit nimic din ferocitatea acestui 
criminal recidivist, de cel mai clasic tip lombro-zian. În tot 
decursul dezbaterilor, atitudinea sa cinică n-a fost de natură 
să provoace compasiunea juraţilor. Încît cu toată pledoaria 
elocventă a d-lui Rene Dupont- Worms, tînărul avocat care 
se afirmă din ce în ce un adevărat magistru în apărarea 
cauzelor criminale, după o scurtă deliberare juraţii au 
pronunțat un verdict afirmativ. La lectura sentinței de 
condamnare la moarte, criminalul n-a arătat nici cel mai 
mic semn de emoție. După ce-a ascultat ricanînd, 
adresîndu-se curții, juraților şi chiar generosului său 
apărător, a exclamat: Vax! Aceasta v-o spune Bibia! 
Cuvintele au fost rostite în româneşte, limba sa maternă, şi 
imediat condamnatul le-a tradus singur, cu acelaşi cinism, 
în limba franceză, adăugind faimosul cuvînt al lui 
Cambronne”. După această ultimă şi bestială ofensă a ţării 
care l-a ospitalizat şi a justiției care la întîia ocazie s-a arătat 
cu dînsul inutil clementă, prin verdictul juraţilor din Alpii 
Maritimi, d. Rene Dupont-Worms a renunţat să susțină 
recursul de grațiere pentru strămutarea pedepsei capitale în 
muncă silnică pe viaţă. Monsieur de Paris” are cuvîntul!” 

Foaia îmi tremura în mînă. Ochii nu se desprindeau de 
pe rînduri, reluînd mereu din capăt, faptul divers, vrednic 
de colecţia lui Eliazar. 

Aşadar ciclul era închis! Dispăruseră cei din urmă 
supraviețuitori ai peripețiilor de la vila Azur-Eden. „Ochii 
săriți din orbite şi osul frunții scufundat sub loviturile de 


271 


ciocan!” Era o moarte ca pentru Eliazar! Ochii cenuşii, în 
care se concentrase toată ura împotriva omenirii şi au lucit 
de voluptate o singură dată, cînd tentaculele caracatiței au 
capturat şi au sufocat, făptura de ireală splendoare din 
vitrina Acvariului de la Monte-Carlo... Fruntea sub care 
creierul urzea cu demonică satisfacție tot ce putea să 
împingă în jurul lui la scufundare abjectă, la zvircolire 
hidoasă, la turpitudine şi dezgust. Ochii săriți din orbite, şi 
osul frunții scufundat sub loviturile de ciocan. Şi celălalt! 
Sfirşitul celuilalt ultim supravieţuitor. „Vax! Aceasta v-o 
spune Bibia!” Era un răspuns ca pentru Bibia. Ca pentru 
bietul Bibia. 

Mai puteam să dorm? Viscolul zgîlțina fereastra, izbea 
cu fruntea în peretele subțire; tabla acoperişului suna 
smulsă din ținte; singurătatea deodată mă înfioră. Ce cău- 
tau fantomele astea aci? Ce mai vor? De ce n-au rămas 
unde se află?... Avea dreptate patronul! Nu sînt un om să 
suport singurătatea. Îi credeam morţi demult. Pentru mine 
erau morţi demult. „Hehe! Ciufulici, eşti o lemură”. Ceea 
ce numesc ocultiştii o lemură. Drojdie de suflet, putrezi- 
ciune cenuşie, noroi şi praf, pe care viaţa încearcă să le ri- 
dice şi cad îndărăt, să înglodeze şi să înăbuşe mersul celor 
într-adevăr vii şi tari şi vrednici... Hehe! Ciufulici! N-ai 
ştiut pînă acum ce e aceea o lemură? Să-ţi dau de aci din 
buzunar de la mine o broşură de inițiere în ştiinţe oculte”. 

El mi-a vorbit vreodată aşa? El — ori e o nălucire a 
auzului? Un glas venit din nevăzut, ca acum cîteva ceasuri 
glasurile culese de patron cu degetele osoase din spațiu; 
glasul ochiului care vorbea. Ochii săriţi din orbite şi osul 
frunții scufundat sub lovituri de ciocan!... 

Îmi clănțăneau dinţii. Şi vîntul izbea orb în fereastră. 
Singurătatea mă înfiora... Singurătatea aceasta pe care o ştiu 
acum populată cu sunete şi glasuri, aşteptînd numai să 
întinzi degetele şi să le chemi aci, să le opreşti, să le elibe- 
rezi, să le alungi... „Eşti o lemură, Ciufulici, o lemură. 
Hehe!” A rîs el? A rîs numai nălucirea auzului? 

Am înghițit toate prafurile deodată şi am mai căutat 
altele în sertare; prafuri pentru somn repede, greu, total. 

Prin vis, spălătoarea de cadavre ridica în mînă, de păr, 
capul enorm al lui Bibia, îl freca pe bărbia albastră cu peria 


272 


de lustruit parchetul şi îl zvîrlea pe urmă de-a dura, ca o bilă 
de popice. Din celălalt capăt, omul cu mîna de fier îl 
prindea cu cangea, îi făcea vînt şi îl repezea îndărăt, peste 
picioarele mele. Săream în lături să nu mă atingă. Iar tălpile 
îmi cădeau pe ceva moale şi viscos. Şobolani. Şobolani 
cenuşii; putreziciune moale şi cenuşie. Din nou şobolanii 
care se urcă pe mine, îmi aleargă pe mîini, îmi intră sub 
haină, îmi trec peste obraz, cu pîntecul lor umed şi greţos. 

— Hehe! Sînt lemure, Ciufulici, nu şobolani. Lemure, 
ca tine. Drojdie de suflete. Putreziciune vîscoasă ca tine. 
Lemure! 

Ochiul lui Eliazar vorbea. 

Tîşnit din orbită şi prins cu două sîrme subțiri, în delirul 
febrei, în coşmarul chinurilor, ochiul lui Eliazar îmi vorbea 
de pe suportul minuscul de catifea: 

— Hehe! Eşti o lemură, Ciufulici. Orice-ar încerca să 
facă o lemură rămîne tot lemură, Ciufulici! 


273 


VI 


LUDMILA 


— A! Nu-nu! N-am înţeles aceasta! rosti patronul cu o 
asprime în glas străină cu desăvîrşire de firea lui. Aceasta 
nu! Pînă aci! 

M-am oprit nedumerit, depunînd arcuşul şi vioara. Nu- 
mi ştiam nici o vină. 

De sub lentilele convexe, focarele ochilor scăpărau 
iritate. 

— Dar, patroane... 

— Nici un dar! Şi nici un patron! În momentul acesta 
nu-ți mai sînt nici un fel de patron... Te poftesc să-ţi 
îmbraci frumuşel haina, să-ți iei pălăria şi să nu te mai prind 
pe aci nici miine, nici poimiine... 

Mă clătinam pe picioare. M-am rezemat cu mîna de 
capacul clavirului. Toate se răsuceau vertiginos înainte-mi, 
bizar, ca pe-o platformă circulară. Mai ameţisem aşa numai 
privind scrînciobele cu căişori, de la Moşi. Era atît de 
neaşteptat! Pînă adineauri, patronul îmi vorbise prietenos ca 
întotdeauna. Poate încă mai apropiat. De ieri după amiază, 
exista între noi ca o taină necunoscută de ceilalți: aparatul 
cu orchestra radiofonică, vocea sintetică, acel colţ de perdea 
dezvăluind ceva din enigmaticele împrejurări în care s-a 
născut Baletul Mecanic şi a luat ființă, ca o ironică mustrare 
zvîrlită contemporanilor, inventatorul fantezist Coppelius. 
Fusese un semn de încredere, o dovadă de preţuire, 
despărțindu-mă într-ales de tovarăşii mei. Mă simţeam 
crescut. Încrederea lui în mine îmi întărise încre-derea mea 
în mine. Şi acum, după lectura şi visurile chinuitoare de 


274 


astă-noapte, deodată mustrarea aceasta răstită cum nu-i 
vorbea nici lui Maftei, rîndaşul cu fruntea teşită şi cu 
mîinile spînzurînd pînă la genunchi; omul abia scoborît de- 
alaltăieri din maimuţă. 

— Ce mai aştepţi? Haide! 

În redingota verzuie, cu bărbiţa din fire de hrean şi cu 
ochelarii de scafandru, patronul se depărta şi se apropia 
laolaltă cu pereții camerei, în aceeaşi mişcare giratorie, ireal 
şi fantomatic, ca un înecat balansat într-un fund de ocean. 

Am căutat un scaun să cad. Scaunul venea repezit spre 
mine, cotea şi fugea şăgalnic. 

Am dus mîna la frunte. 

— Nu vezi? Ce înseamnă scandalul acesta? 

Patronul scoase batista şi îmi tamponă tîmplele nă- 
duşite. 

— Nu tolerez... Te poftesc să te duci acasă, să chemi un 
medic şi să nu-mi vii îndărăt, pînă ce nu te-ai vindecat... Nu 
vezi în ce hal te afli? 

Leagănul circular s-a oprit. Pereţii şi obiectele şi-au 
reluat locul lor vertical şi imobil, în spaţiu. Am respirat 
uşurat, cercînd să surîd. Era numai atît? Ce spaimă! 

— Într-adevăr, patroane. De aseară nu mă simt bine... 
Şi toată noaptea... febră, visuri urîte... oribile visuri!... 

— Ce-ţi spuneam! rosti patronul, împăturindu-şi batista 
şi băgînd-o în buzunarul de la spatele redingotei. De cînd vă 
imaginați că vreau să scot şi sufletul din om?... Patroane 
încolo! Patroane încoace! Patron e una şi călău e alta... Să-l 
rugăm pe Egor să te însoțească pînă acasă. 

Sună. Nu mai aveam nici o energie de împotrivire. Egor 
mi-a prins brațul şi m-a purtat mai mult pe sus, ca pe- 
un copil. Înaintea noastră cîinele fugea mărunt cu picioarele 
lui tocite de atîta umblat, se oprea la colț de stradă să ne 
aştepte, strănuta în gerul care înțepa nările cu vîrfuri de 
ac, pornea după ce ne întreba din privire cu ochii lui 
omeneşti. Egor îi zvîrlea amical cîte un picior în spate din 
mers, ca să-şi achite datoria pravoslavnică de a nu lăsa în 
suferinţă un suflet purces pe calea izbăvirii. 

Acasă, pe scări, poposii la fiecare etaj să răsuflu. 
Chemă proprietăreasa, porunci să schimbe aşternutul şi să 
facă ordine; plecă după medic. Mă supuneam la toate cu un 


275 


fel de voluptate ascunsă. De mult nu mai purtase nimeni de 
grija mea. Nu-mi mai spusese nimeni pe numele meu. Îmi 
era o alinare după atîta singurătate aspră, să mă simt ocrotit, 
corcolit. Mi-am surprins astfel o absurdă părere de rău cînd 
medicul nu s-a arătat defel alarmat, după ce m-a ciocănit, 
m-a pus să scot limba şi a numărat linioarele termometrului. 

— Nimic grav! declară aşezîndu-se la mescioară şi 
scriind rețeta. O gripă, cum sînt astăzi două mii opt sute 
optzeci şi opt de cazuri declarate în Bucureşti... Ne-a dat 
asalt, dar i-am tăiat ghearele. Virulenţa e acum în 
descreştere. Într-o săptămînă, zece zile cel mult, eşti pe 
picioare. Inima zdravănă... Plămînii intacți... 

Roti o privire rapidă la pereții încăperii. 

— Dacă-şi urmează cursul normal, nu văd ce-aş mai 
căuta aci. Mă chemi numai în caz de complicaţii. Ceea ce- 
mi pare exclus! 

Am înţeles gîndul generos. Înfăţişarea săracă a man- 
sardei îl îndemnase să nu mă socoată un pacient vrednic de 
agenda vizitelor cu numărul şi cu onorariile în consecință. 
Toţi erau buni cu mine. Toţi mă cruțau. Şi totuşi, mă 
sugruma un simțămînt ingrat de singurătate, în mijlocul 
atîtor bunăvoinţi anonime. 

După plecarea medicului, Egor a aşteptat doctoriile de 
la farmacie, să mă supravegheze în debutul meu de cel de al 
două mii opt sute optzeci şi nouălea ostatec al gripei care 
asaltase Capitala. 

Zvîrli şuba căzăcească într-un colţ; puse cărbuni în 
samovar. Începu să fluiere. Îşi aminti şi se opri. Scoase 
tabachera, alese o ţigară. Înainte de a aprinde, îşi luă seama. 
A aşezat-o îndărăt şi a renunţat. 

— Te rog să fumezi, Egor... Prea mă tratezi ca pe-un 
bolnav pe moarte. Ai chibritur1?... Uite chibrituri. 

În loc de răspuns, Egor rosti o constatare. 

— Ceea ce lipseşte aci e o femeie! Toate s-ar schimba 
într-un ceas... Pentru un bolnav, o femeie e leac mai sigur 
ca o sută de hapuri şi rețete... 

Trasc unicul scaun lîngă pat. Îmi potrivi cu stîngăcie 
bărbătească perna şi plapoma. 

— De altfel, mă mir că nu e încă nici una aci. Un om 


276 


nu trebuie să trăiască singur. Aceasta aduce gînduri 
ticăloase. Te face egoist şi, într-o bună zi, te trezeşti duş- 
man cu restul lumii. Deteriorează cutia de colea, cum ar 
spune Gustav, sau ceastălaltă, de dincoace. 

Egor arătă pe rînd cutia craniului şi cutia pieptului. 

— Crede-mă!... Dacă n-ar fi aşa, n-ar fi născocit tira-nii 
pedeapsa cu încarcerarea pe viaţă în celulă Să nu ai pe 
nimeni. Să te deştepţi singur. Să dormi singur. Să nu ai cu 
cine te certa, ca să nu ai după ce te împăca. Brr! Acesta e 
regim de Petro-Pavlovsk!” 

— Dar tu, Egor? 

— Eu sînt venit din toată lumea şi mă întorc în toată 
lumea. Pe urmă, eu nu sînt singur. Îl am pe Elefterescu. 

Pentru a ilustra această realitate evidentă, Egor îl ciocni 
pe Elefterescu în cap, cu tocul cizmei. Elefterescu suportă 
lovitura fără să cricnească, în neclintita lui abnegație, 
vrednică de martirajul primilor anahoreţi din deşertul 
Tebaidei. 

— ÎI am pe Elefterescu şi n-am drept să mai am pe 
altcineva! continuă Egor, sprijinindu-şi coatele pe ge- 
nunchi. N-am drept, fiindcă mă aşteaptă o logodnică... 
Unde? Întrebi unde? 

Răsuci mîna spre toate zările, dincolo de pereții strîmţi, 
spre vastitatea continentelor. 

— Unde? Poate e încă tot în Rusia. Poate a plecat de 
acolo. Poate e la Şanhai, la Paris, la Chicago, la Mukden, la 
Santiago de Chile, la Kharbin... Poate o să ne regăsim 
mîine. Poate peste zece ani. Poate e jos la uşă şi mă caută... 
Noi sîntem acum risipiţi în toată lumea ca neamul lui Israel, 
după surparea templului. Nicivo! Într-o zi avem să ridicăm 
mîinile la cer: Ana Teodorovna! Tu, Ana Teodorovna? 
Egor Uvarovici! Tu, Egor Uvarovici? Avem să ne 
îmbrățişăm şi avem să plecăm amîndoi alături, poate la 
Şanhai, poate la Santiago de Chile, poate la Kharbin... Nu 
face nimic! Acestea se văd în fiecare zi printre noi... Viața 
nu se opreşte pentru atît... Ce părere ai, gaspadin 
Elefterescu? 

Cîinele se ridică pe picioarele de crocodil şi dădu din 
coadă, semn că nu-şi poate permite să aibă o părere. Egor îl 
trimise la loc, cu o lovitură de cizmă între ochi. Pregăti 


277 


ceaiul. Îmi turnă un pahar. Îşi turnă lui vreo şase, deoarece 
numai de la această bază iniţială în sus putea spune că a 
gustat şi el un ceai în doză moscovită. Mă îndopă cu 
poțiunea de la farmacie, care-mi lăsă în gură un gust coclit. 
Îmi potrivi pernele şi capătul plapomei sub bărbie. îmbrăcă 
şuba, iar din uşă mai repetă o dată, arătînd scaunul de unde 
s-a ridicat: 

— Aci nu e locul meu... E locul altcuiva. Ce părere ai, 
amice Elefterescu? 

Elefterescu n-avu cînd să exprime vreo părere. Cizma 
lui Egor îl expulzase din spate, pe uşă, la vale, pe scări. 

Ce au toți, de ce-au complotat toate şi toți să-mi facă 
singurătatea aceasta mai intolerabilă? 

Am rămas ascultînd-o. O ronțăia tic-tacul mărunt al 
ceasornicului, pe măsuța de la căpătii. Am întors perna 
fierbinte, pe cealaltă parte. 

Tirziu, am căutat în carte bucata de ziar de aseară. Întîi 
am acoperit-o cu palma, să-mi examinez sufletul. Nelinişte? 
Curiozitate? Emoţie? Teamă? Nimic decît vijiiala febrei în 
urechi. Am despăturit foaia şi am recitit fragmentul de 
cronică judiciară. Nimic; nici nelinişte, nici emoție, nici 
teamă de larvele unui trecut care încep să se mişte în beznă. 
De aceasta mai ales n-am fost îngrijorat, după visurile 
chinuitoare de astă-noapte. Mă înfricoşase gîndul să nu 
invadeze cumva, să nu pună din nou stăpînire pe mine. 

Aseară a fost însă numai febra de vină. Febra şi surpriza 
lecturii pe neaşteptate. Acum nici febra nu vrea să mai 
primească asemeni fantome. Mort. Un fapt divers parcurs 
cu răceală, ca drama de gelozie de pe coloana vecină, ca 
sinuciderea bancherului veros, de pe coloana a treia. Lumi 
care-mi sînt îndepărtate şi străine... Am aprins un chibrit şi 
am dat foc hîrtiei, privind-o cum se scrumeşte răsucindu-se 
pe farfuria paharului de ceai. Ca să nu mai rămînă nimic. 
Nici o provocare materială a suvenirului. Morţii cu lumea 
lor moartă. 

Aşa. Acum totul e în ordine. Am rămas numai cu sin- 
gurătatea. O ascult. O ronțăie tic-tacul mărunt al ceasor- 
nicului. 

Îmi pare intolerabilă, poate numai fiindcă e în firea 


278 


noastră să ne descoperim îndată o suferință; îndată ce-am 
ajuns la un liman. Poate numai fiindcă bolnavii redevin 
copii şi se tem de spectrele nopții. 

Peste o săptămînă n-are să mai dureze din toate acestea 
nimic. Dar ce au toţi, de ce-au conspirat toţi să mă împre- 
soare cu întrebările lor fără sens? Acum o săptămînă, Gus- 
tav; ieri, patronul; adineauri, Egor. 

— Aici e locul altcuiva... 

Scaunul aştepta la căpătii. Scaunul gol. Şi tic-tacul 
ceasornicului ronțăind singurătatea. 

Am întors din nou perna pe cealaltă parte, răcorită. Am 
deschis cartea şi am început să citesc, pînă ce mi-a alune- 
cat din mînă. 

Prin somn, prin vis, conştiinţa nu era suspendată. Se 
păstra o mijeală, atîta decît era nevoie ca prin somn, prin 
vis, să mă simt fericit că nu se întorc nici una din vedeniile 
hîde de astă-noapte. Un somn pur şi calm. Cu un vis uşu- 
rător de lumină. Un vis fără contur, fără personaje, fără 
peripeții. O plutire eliberată de lestul gravitației, într-o 
lumină fără umbre şi fără hotar. lar în mijeala conştiinţei un 
singur fir fragil legînd visul cu fiinţa-mi aievea: implo-rarea 
către divinitatea somnului să nu sfirşească vraja prea 
repede, să nu mă surp din plutirea euforică, să nu mă 
deştept în singurătatea pustie din patul meu de bolnav, din 
mansarda unde numai inima de metal a ceasornicului mai 
bate alături de mine, vie. Întindeam braţele să mai rețin 
magia, cînd am deschis ochii. 

Mi-am frecat pleoapele. 

Scaunul nu mai era gol. 

Soarele oprit în fereastră punea văpaie de lumină în 
părul Ludmilei. 


Începutul a fost de această simplitate. 

— Ludmila... Cum îţi dezmierdau numele cei de acasă, 
cînd erai mică? 

— Tata îmi spunea cîteodată Ludi. Dar mama întot- 
deauna: Mila... 

— E un nume ca pentru tine, Ludmila... Mila... bună- 
tatea... discreția... 

— Îmi place mai bine să mă chemi Ludi, Dănuț! 


279 


Ea mi-a spus îndată Dănuţ — ca mama. 

— Bine, Ludmila mea mică. Ai să rămii Ludi. Deşi îmi 
pare că-şi scoate cornițele puţin freudism în gustul acesta 
pentru alintarea tatălui, în loc de dezmierdarea mamei. 

Ludmila mă priveşte cu ochii mari. 

Nu ştie ce e aceea freudism. lar dacă ar şti, s-ar da 
îndărăt cu spaimă. Multe nu ştie din cîte cunosc eu. E 
ignorantă, simplă şi pură. 

Din ochi n-a dispărut nedumerirea. Crede că este nevoie 
să mai adauge ceva. Spune, cu privirea în pămînt: 

— Tata n-a prea fost o poamă bună. Cînd lua chenzina, 
mama trebuia să-l aştepte la poarta fabricii. Altfel, dacă îl 
scăpa, nu mai călca pe acasă pînă luni. Venea cu hainele 
rupte, murdar, zgîriat şi fără nici un ban. Aceasta n-o 
împiedica pe mama să-l iubească şi să-l îngrijească 
întocmai ca pe un copil rău. Îl dezbrăca, îl culca... Numai 
după aceea se ascundea de mine să plîngă şi pleca să mai 
vîndă un lucru. În neamul nostru, bărbaţii au făcut întot- 
deauna femeile să sufere şi femeile nu s-au plîns nicio- 
dată... Plîngeau, dar nu se plîngeau... 

— Ludmila mea mică, să sperăm că eu n-am să te fac să 
plîngi... Are să rupă cu noi tradiția aceasta scandaloasă din 
neamul vostru. 

Ludmila îmi dă la o parte cu degetele şuviţa de păr de 
pe frunte. 

— Cînd te aud spunînd noi, parcă mă tem, Dănuţ. M- 
am temut întotdeauna cînd mi se împlinea o dorință. Era un 
semn rău! După bucurie, venea plata. N-am cunos-cut 
multe bucurii, Dănuţ. Însă după toate, aşa neînsemnate cum 
erau, plata a fost prea grea, Dănuţ, prea grea... 

— Are să se rupă şi tradiția aceasta, Ludmila. Ludmila 
mea fricoasă şi mică. 

Îi dezmierd mîinile. 

Biete mîini care poartă pecetea îndeletnicirilor umile. 
Subţiri, cu degete lungi, cu desen arcuit: dar cu pielița 
îngroşată de împunsăturile acului, cu semnul bătătorit al 
foarfecului. 

Ludmila le desprinde încet din strînsoare. 

— E târziu, Dănuţ! De-acum trebuie să plec. 


280 


O văd stînjenită cînd îi țin să-şi îmbrace mantaua de 
stofă, cu guler de blană ieftină. N-a fost deprinsă s-o ajute 
nimeni. îi pare că trăieşte un moment grandios, de eleganță 
şi nobleţe, cum a întrezărit numai la teatru şi la cinemato- 
graf, cînd eroii în frac oferă cu un gest superb mantaua de 
zibelină contesei. Nu nimereşte miînecile. E ruşinată de 
propria ei stîngăcie. Şi găsesc întotdeauna injustă această 
infirmitate fără vindecare, la o ființă cu atât de fină intuiție 
şi graţie la tot ce plăsmuieşte cu mîinile ei umile, pentru 
îmbrăcămintea altor femei — chiar cînd sînt numai nişte 
păpuşi cu mecanism, ca automatele patronului. 

Din cupa cu ghiocei, împrospătaţi în fiecare zi de dînsa, 
desprinde cîteva fire. Le, împunge cu ac în stofa hainei. E 
singura ei cochetărie de fată săracă. Timidă şi în- 
duioşătoare. 

— Al face mai bine să rămîi acasă, Dănuţ! mă doje- 
neşte cînd îmi caut şi eu paltonul. După gripă, numai 
cuminte nu e să baţi străzile... 

De data aceasta îi recunosc o nevinovată ipocrizie, îmi 
spune să rămîn acasă, numai fiindcă e sigură că n-am s-o 
ascult. 

În prag se ridică în vîrful pantofilor să-mi întindă 
buzele. Cealaltă despărțire din stradă, în fața casei unde 
împarte camera cu o prietenă, nu ne îngăduie nici un fel de 
îmbrăţişare, care poate „s-o compromită şi să dea de vorbă 
vecinilor”. 

Săi ului nostru e cast. 

Buzele Ludmilei au parfum moale şi discret, de pară 
bergamotă. Un parfum blond. 

Seara e albastră. Umedă. Cutreierată de un vînt călduţ, 
venit din cîmpuri să vestească primăvara şi să topească 
nămeții grădinilor. Deasupra noastră şuroiesc streşinile. 
Cobor de pe trotuar să-i fac loc. Mă prinde de braţ şi mă 
strînge alături. Ghicesc teama să nu mă piardă. lar la 
strînsoarea ei răspunde strînsoarea mea. Sîntem doi orfe-lini 
care ne-am regăsit. De-acum nimic nu poate să ne mai 
despartă. Prin mulțimea străzilor, trecem absenţi de la 
convulsiile unui univers străin de noi. Luminile vitrinelor 
nu ne opresc, ghionturile trecătorilor grăbiţi nu ne ating, 


281 


jerbele de noroi ţişnite de sub roţi nu ne stropesc. Toate 
acestea există în afară de noi. Le-am izgonit. Căldura 
braţului prins sub braţ ne ocroteşte de toată indiferența 
ostilă din juru-ne: alcătuim un singur bloc încleştat. 

N-am pornit provocatori să dăm asalt fericirii. Viaţa ne- 
a învăţat pretimpuriu o mai modestă cuminţenie. Lăsăm să 
curgă talazurile în jurul nostru, să se spargă în jurul nostru. 
Ambiţii, aviditate, faimă, nerăbdare, brutalitate şi nesaţiu; 
mînată de aceste sfîrcuri de bici cu plumbi go-neşte toată 
lărmuirea plină de deşertăciune a străzii. De aceea chipurile 
sînt crispate, iar rîsul tuturor de aceea e torturat şi crud. 

Fericirea noastră e altfel. Calmă. N-o poate ameninţa 
nimic. N-o aşteptăm de la nimeni. Nu ne-o poate smulge 
nimeni. E în noi. În braţul acesta sprijinit de alt braţ, cum 
trecem ca un singur suflet şi trup prin singurătatea lumii. 

O privesc din cînd în cînd pe furiş, sub borul pălăriei. 

Obrazul palid s-a înviorat în pomeţi. Buzele impercep- 
tibil întredeschise aspiră extatic aerul cu şuvoiri jilave de 
primăvară. În ochi palpită o lumină verzuie, cum se 
deşteaptă în nopțile profunde chemarea interastrală a licu- 
ricilor. S-a aprins o viaţă care dormita. 

Mersul Ludmilei nu mai are nimic din prelingerea pe 
lîngă ziduri a vietăților oropsite. E un mers tînăr, elastic şi 
sprinten. Îşi potriveşte pasul după pasul meu. Cînd pierde 
cadenţa, întoarce obrazul şi rîde. Iar trans-figurarea e mai 
desăvîrşită. Cum a fost cu putintă să-mi pară vreodată o 
umbră ştearsă şi tristă, ca vechile fo-tografii din albumuri? 
Numai patronul a cunoscut-o. Atotştiutor, atotştiuse ce 
gingaşă şi nespusă minune aştepta ceasul eliberării din 
crisalida ternă, de scrum. Minunea s-a împlinit prin mine. E 
pentru mine. Şi îmi este mai scumpă decît mi-au fost toate 
amăgirile fericirii de pînă acum. 

Braţul o încleaştă să n-o pierd. 

— Ludmila! 

— Dănuţ! 

Străbatem tumultul oraşului cu lumini şi stridente, într- 
o nepămînteană plutire, ca în visul cînd imploram 
divinitatea somnului să nu sfirşească magia, să nu mă 
deştept iarăşi în singurătate mîhnită şi aspră. 

— Dănuţ... 


282 


— Ludmila... 

N-avem nevoie de alte cuvinte. Iubirea noastră nu are 
nevoie de cuvinte. 

Casele se răresc, îşi pierd cîte-un etaj, luminile se 
împuţinează. Ajunsem în cartierul mărginaş, unde e camera 
Ludmilei. După ce ne-am despărțit, ne mai întoarcem să ne 
privim din urmă: ea din uşă, eu din stradă. 

Îmi face semn de cuminţenie cu degetul mănușii ieftine. 
Mi-a hotărît să nu întîrzii cumva prin oraş. Vrea să mă ştie 
urcat în tramvai la cea dintii staţie, coborînd direct acasă. 
Am făgăduit, minţind ca în fiecare seară. De altfel o 
minciună nevinovată. Mă crede încă slăbit de boală, se 
teme de complicaţii şi de primejdii închipuite. Eu mă simt 
clocotind de viaţă şi de planuri. 

Drumul pe jos, de-a curmezişul Capitalei, e ca să mă 
istovesc şi să dorm la noapte cu pumnii strînşi. Luminile 
capătă putere şi se înmulțesc pe măsură ce înaintez, casele 
sînt din nou lipite zid lîngă zid, îşi adaogă un etaj, şi altul, şi 
încă unul... Străbat încă o dată mijlocul oraşului, în 
revărsarea cretoasă a vitrinelor, în spasmodica dănțuire a 
reclamelor luminoase cu sincope şi explozii incandescente 
în tuburi de neon; în tumultul de glasuri, de vehicule, de 
strigăte cavernoase în pîlnii de hautparleur. Nu mă opreş- 
te nici o ispită. Nu mă întîmpină nici un regret. Uneori, în 
interiorul capitonat al unei limuzine, zăresc o figură de 
altădată; un cunoscut, un prieten, o femeie... Toate chipurile 
sînt crispate, toate rîsurile au ceva neliniştitor şi ameninţat 
din urmă. Cum îi compătimesc! Spre ce amăgire deşartă 
aleargă! Ce-i poate aştepta la capăt de drum; în astă-noapte, 
mîine, peste un an? Dacă m-ar recunoaşte unul singur, dacă 
ar şti unde sînt, ce sînt, care-mi sînt bucuriile mele şi unde 
mi-am găsit fericirea, ar suride cu milă. În jalnica lor 
existenţă, fără de sens şi nădejde, n-ar putea să priceapă. 

Gîndul acesta mă înduioşează. Bieţi oameni! Bieți 
naufragiați care n-au ajuns încă la un liman; îl au sub ochi 
şi nu-l văd! Traversez strada. Dintr-un gang, îmi apare 
brusc înainte o umbră, tăindu-mi calea: 

— Saltare, şefule! 


283 


M-am oprit. Arătarea era aşa de neaşteptată! Ţibic, 
protectorul meu de astă-toamnă, ride fericit, cu gura pînă la 
urechi şi cu degetul la cascheta prea largă. 

— Mai-mai să nu-mi cred ochilor! adaogă, dîndu-se un 
pas îndărăt să mă măsoare. 

Pe urmă, fluieră admirativ: 

— Pfiuiuu! Dar ştii că te-nţolişi, şefule! Eşti mai dihai 
ca un mahăr! Palton, mănuşi, galoşi... Am bănuit eu îndată 
că ai dat lovitura! 

Țibic e îmbrăcat în zdrenţe. Doar o pereche de şoşoni 
prea mari şi prea noi contrastează cu restul mizeriei vesti- 
mentare. Mi-a surprins privirea şi mi-a ghicit gîndul. Îmi 
face cu ochiul, complice: 

— Ce, crezi că nu dăm şi noi loviturile noastre? Chiar 
mai adineauri am pus laba pe dînşii. Păcat că nu i-am făcut 
la stînga acum vreo trei luni. Nu-mi degerau picierele, cum 
m-a luat dracu toată iarna. 

Țibic e foarte încîntat de şoşoni. Răsuceşte picioarele pe 
rînd, pe-o parte şi pe alta, ca să-i admir şi eu achiziția. 
Înţeleg că n-a avut cînd se deprinde cu dînşii şi îi aprob 
legitima mîndrie: 

— Straşnici, Țibic. Superbi! 

Se simte flatat. Se scuză cu modestie: 

— Nuss mare ispravă! De! Nu pot să dea toți lovituri în 
mare, ca tine, şefule! 

Apoi roti ochii împrejur şi îmi strecură un sfat, în 
şoaptă: 

— Şefule, rău faci că nu ţi-ai lăsat barbă! Sau măcar 
mustăți... În locul tău, eu chiar acum m-aş duce să-mi 
cumpăr nişte ochelari! Ochelari albaştri sau negri... 

— De ce toate acestea, Ţibic? am întrebat zîmbind. 

— Nu te mai preface! se scandaliză Țibic de atîta 
ipocrizie. De ce? Mai întrebi de ce?... Cum te-am cunoscut 
eu, poate să te cunoască şi vreun sticlete. Pune cabja pe tine 
şi adio palton, adio galoşi şi mănuşi. Păcat de lovitură! 

— Eşti un caraghios, Țibic! am rîs înveselit cu totul. 
Ce-ţi închipui tu c-am făcut? Ce fel de lovitură?... Ce-mi tot 
vorbeşti de lovitură?... 


284 


Țibic, el nu rîde. Cu sinceră mustrare în ochi şi în glas, 
a prins să mă judece, după ce s-a dat mai întîi îndărăt, să 
pună distanță între el şi un renegat ca mine: 

— Va să zică de ăştia-mi eşti, şefule? Eu mă bucur că te 
văd înţolit, şi cînd colo ai şi găsit pe cine să porți cu 
zăhărelul! Poate vrei să zici că ţi-o venit moştenire de la 
Banu Ghica? Mai spune şi asta, că eu atîta aştept s-o aud şi 
s-o cred!... Ai dat lovitura? Halal! Bravo şi să-ți fie de bino, 
şefule!... Pentru asta, nu-i nevoie să te fereşti de mine... 
Adă-ţi aminte, şefule! As’toamnă parcă nu erai aşa de 
fudul. Te-am înţeles eu de atuncea că pregăteşti şi cloceşti 
ceva. Te cunoşteai după ochi... Cînd am văzut că nu vii 
două nopți, întîi mi-a părut rău. Zic, s-o ars, şeful! A 
încercat lovitura şi i s-o-nfundat. Am cumpărat şi gazete 
două zile, să nu scap spargerile şi crimele... Am văzut că 
nici o poză de-a bobocilor prinşi de poliție nu samănă cu 
tine. Atuncea m-am bucurat. Acum că arăţi ca un mahăr cu 
guşa plină, m-am bucurat şi mai mult. Bravo şi halal să-ţi 
fie!... Iară drept răsplată, mă iei la sigur? Şefule-şefule!... 
Eu sînt cîine bătrîn. Nu-mi legi tinichea de coadă cu una, cu 
două. 

Continuam să rîd. Ţibic mă cîntărea cu dezaprobare şi 
scîrbire. Inutil să încerc o explicaţie. Lumile noastre erau 
acum mai depărtate ca drumul planetelor pe cer. 

După ce-a terminat, i-am spus împăciuitor: 

— Bine, Ţibic! Crede ce vrei... Deocamdată fă-te mai 
încoa”. Îmi pare că avem nişte socoteli vechi între noi. Cât 
îți datoresc?... 

Țibic făcu un gest de nabab: 

— N-am ținut nici un fel de socoteală... 

Dar cît am numărat, se apropie şi privi în portofel, 
pieziş. Băgă banii în buzunar, după ce mai întîi întoarse 
pînza buzunarului pe dos, să verifice orificiile. Păru mai 
îmblînzit şi îmi acordă circumstanţe atenuante: 

— La urma-urmei, şefule, văd că tot ţi-a mai rămas 
ceva de băiat bun... Dacă ai s-ajungi iar la aman, hotel 
Țibichi e deschis la orice oră din zi şi noapte. Uitam să-ţi 
spun... Ne-am mutat! Acum am găsit alt apartament, la pod, 
lîngă cer. Eu şi baba... De ciung am scăpat. O pierit şi l-au 
mîncat Şobolanii. Cînd am trecut luna trecută să fac 


285 


inspecţie, mai rămăsese jumătate. la-n te uită cu ce m-am 
ales de la el, cînd l-am buzunărit... 

Spunînd, Ţibic scoase de la piept, de sub haină, un 
ceasornic prins în lanţ. Părea că şi-a smuls inima şi mi-o 
oferă cu amîndouă mîinile, s-o examinez: 

— Ce zici, şefule? Aur marcat... Nu eşti amator?... Ți- 
ai mai închipuit istoria asta? Avea ciungul ceas de aur şi 
nu spunea nimic. ÎI ţinea legat cu lanţ. Acum îl ţine taica, 
legat cu lanț. Haha! Şi portofelul e bine să-l priponeşti cu 
lanţ, şefule! 

Hlizindu-se, Țibic duse degetul la caschetă. Se răsuci în 
tocurile mute, moi, de gumă, şi se mistui în bezna gangului. 
M-a scuturat un fior de frig. Noaptea s-a făcut deodată rece 
şi prea umedă. Avea dreptate Ludmila. Încă nu sînt deplin 
apărat de toate halucinările boalei. În fiecare colţ răsare un 
spectru din întuneric. Gesticulează şi prinde glas. Îmi face 
un semn, o chemare, un avertisment, o amenințare — şi 
iarăşi se confundă cu noaptea. Numai lîngă dînsa mă simt 
adăpostit şi tare. 

Am grăbit paşii. Mergînd, mă judecam cu o asprime 
mai neîmblînzită decît Ţibic. Am fost ingrat cu el. Astă- 
toamnă, în dimineața de noiembrie, cînd anunţul provi- 
dențial mă scăpase din subsolul cu şobolani, nu m-am 
gîndit o singură clipă la soarta lui, rămas cu strigoii aceia: 
ciungul cu mîna de fier, spălătoarea de cadavre... Poate era 
datoria atunci să mă întorc, să încerc ceva, să-l ajut, să-l 
salvez. Egoist, m-am strîns în mine. lar adineauri, nu ştiam 
cum să mă descotorosesc mai repede, în loc să-l opresc, să-l 
iau cu mine, să-l duc la patron şi să-i aflu un rost pe lumea 
aceasta, i-am dat două sute de lei şi m-am socotit achitat. 
Sărmanul Țibic a fost mai generos astă-vară şi astă-toamnă. 
Împărţea pîinea din fiecare zi. Poate se lipsea el, ca să nu 
rabd eu. Îmi fu dezgust. Mă achitasem cu două sute de lei! 
Fără să gîndesc, mi-am pipăit portofelul. M-am oprit... Am 
cercetat buzunările pe rînd. Portofelul dispă-ruse. Nu mai 
încăpea nici o îndoială. Înţelegeam în sfîrşit sfatul lui Ţibic: 
„Haha! Şi portofelul e bine” să-l ţii legat cu lanţ, şefule!” 
Am început să rîd. Paguba era neînsem-nată, încă două sau 
trei sute de lei. Dar Țibic îmi dăduse în 


286 


keba 


felul lui o lecție. O „lovitură” ca pentru un renegat ce-i 
păream. 

Drumul pînă acasă mi-a fost uşurat. Isprava fostului 
meu proteguitor mă scutea de orice mustrare a cugetului. 
M-am trezit fluierînd ca Egor. Nicivo! Cu atît mai bine! Nu 
ne datoram nimic unul altuia. 

Iar scările le-am urcat voios. 


287 


VI 


DIN MORMINTE, VIAŢA... 


Singurătatea din mansarda de burlac, mă aştepta acum 
mult mai umanizată. Pretutindeni mîna Ludmilei a pus 
orînduială. A dat suflet obiectelor moarte, grație unor 
podoabe de nimic. A dispărut mirosul fumului răcit de 
tutun, praful şi scama. Dulapul nu se mai deschide singur 
cînd trec pe dinainte, nici cana de tinichea nu mai zîngăne 
în lighean la fiecare pas. Masa nu se mai clatină, pe un 
picior prea scurt. Toate şi-au schimbat locul şi înfă- țişarea. 
Mă întîmpină prietenos, începînd cu lampa cobo- rîtă pe fir 
şi prinsă la căpătiiul patului, într-o corolă de mătase 
trandafirie, în locul becului roșcat şi uzat din tavan, cu 
lumina sinistră. 

Număr zilele pe foile calendarului. Încă două luni pînă 
la Paşte. Îmi par o eternitate. Ludmila mi-a cerut răgazul 
acesta ca o chezăşie a fericirii noastre depline. Pînă atunci 
vom găsi o căsuță modestă: două camere, antret, bucătărie. 
Le caută ea. Mă socotea prea nepriceput ca să le aflu singur. 
Mai ghicesc şi alte pricini nemărturisite ale întîrzierii. Ca 
orice fată nevoiaşă, pune nu ştiu ce amor propriu în nu 
ştiu ce nimicuri de pînză, broderii şi panglici. O bănuiesc 
migălind pînă după miezul nopţii la fețe de perne şi 
cearşafuri, la ajururi şi monograme. Nu vrea să-i poată 
aminti cineva vreodată că s-a măritat numai cu cămaşa de 
pe dînsa. Atîta naivitate e mişcătoare. Ca şi îngrijorarea să 
nu-i pretind nu ştiu ce imposibilă renunțare la credinţa ei 
catolică; singura zestre adusă cu dînşii din patrie, acum trei 
sferturi de veac, de o mînă de exilați polonezi. Altădată, 


288 


asemenea amănunte ridicole şi umile mi s-ar fi părut 
vrednice numai de exis-tența mediocră a unor larve 
omeneşti. Căsuţă, chirie, tru- sou, soarta odraslelor... Puah! 
Tot aşa îşi organizează viaţa lor oarbă şi cîrtițele cuibărite 
în hrube subpămîntene. Acum descopăr acestor cuminţenii 
un farmec discret şi reconfortant. E viaţa cea adevărată. 
Pregătesc ciclul etern. Iubirea noastră nu e un spasm 
arzător, ci legămînt să ne prelungească ființa dincolo de 
noi, în copiii copiilor noştri. 

Sting lumina şi adorm în surîs. Mă deştept în suris. 

Toţi sînt buni. Toate sînt simple. 

Patronul n-a pomenit un singur cuvînt. l-am citit însă 
aprobarea în ochi, sub lentilele bombate, de unde privirea 
ne urmăreşte, pe mine şi pe Ludmila, fără nici o 
scăpărare ironică. Ceilalți ne ocrotesc idila într-o tăcută 
complicitate. Se prefac că nu ne observă cînd venim 
împreună, cînd plecăm împreună, cînd în mijlocul lor, 
printr-o privire furişă şi rapidă, am schimbat un gînd. 

Sami tuşeşte tot mai uscat. Tuşeşte şi Betty. În toamnă 
au să plece amîndoi într-un sanatoriu pentru bolnavi săraci. 
Poate au să se căsătorească acolo. Acum economisesc. Nu 
vor să primească decît jumătate de salariu; cealaltă o lasă la 
patron să se adune lună cu lună. Gustav mi-a şoptit în taină 
că patronul a hotărît să dea venitul celor dintii trei 
reprezentații pentru sănătatea lor. lar pentru fiecare 
pregăteşte o surpriză. Înainte de a ne despărţi, va purta grijă 
să ne întemeiem rosturi statornice. Ne-a adoptat pe toți. 
Chiar Egor recunoaşte acum că e întruparea unui geniu bun, 
care ne-a ales dintr-o mie şi o mie de alți dezmoşteniţi, ca 
să ne izbăvească viaţa şi sufletele. Nu se mai teme că e un 
duh al beznelor, sosit cu ispite viclene să ne mîne la 
pierzanie. 

Nici Baletul Mecanic nu ne mai nelinişteşte. Nu gă-sim 
în el nimic supranatural şi misterios. Ne-am de- prins. E o 
născocire ca oricare alta. Mai ingenioasă şi mai 
desăvîrşită, fiindcă şi iscusinţa şi atotştiința patro-nului sînt 
mai presus de ale altor născocitori. Miracolul nu s-a 
înfăptuit sub semnul unor puteri demonice. E un miracol 
tehnic. Patronul ne-a explicat tot. Am înţeles tot. Rotiţe, 
biele, angrenaje, mosoare, magnet, curenţi electrici, volți... 


289 


Cele dintii automate au dansat, au vorbit, au cîntat. Cele 
mai însemnate, cu rolul mai dificil, se află în biroul 
patronului, unde nu intră nimeni. Se în- chide cu ele şi le 
desăvîrşeşte viaţa lor de resorturi, biele, acumulatoare, 
bobine... Tot el le pregăteşte în pastă chipurile omeneşti, 
care au să înfăţişeze grația, puritatea, ura, invidia, forța, 
căci în artificialul lor absolut, patronul le-a hotărît un destin 
de simboluri. 

În atelier şi în celulele noastre, lucrăm cu înfrigurare... 

Afară, primăvara a pavoazat grădinile cu flori albe, cu 
miros încă proaspăt şi jilav de zăpadă. Flori de măr, flori de 
cireş, flori de cais. Strada Tăbăcăriei, în cartier mărginaş şi 
sărac, mai are ici-colo livezi şi grădini, căsuțe scunde, 
înfăţişare patriarhală de oraş provincial, unde pri-măvara nu 
e numai un cuvînt şi unde n-o anunță numai toaletele 
femeilor. Dar alături de creanga mărului întinsă cu flori de 
hîrtie peste zăplaz se înalță un perete drept-unghiular şi urît 
de atelier, iar din curţi vîntul aduce mias-me de piei dospite 
la soare, de var şi zeama scoarței de copac fermentînd în 
cisterne. Apar oameni bărboşi, cu şorțuri pătate şi cu 
mîinile arse de acizi, tîrînd după ei o duhoare înăcrită. 
Toată iarna n-am simţit-o. Acum spurcă văzduhul şi 
adierile moi. 

Caut cu Ludmila alte străzi, pe unde să ne purtăm 
iubirea şi proiectele noastre. Sînt cartiere cu vile şi 
trandafiri agățători, cu asfaltul mut sub roţile elastice de 
automobil, cu superbi cîini de rasă dormind pe treptele de 
granit. Pe acolo ocolim în plimbările de seară, braţ sub braţ. 
Nu ne chinuie întrebarea să cunoaştem prosperitatea, 
fărădegrija şi desfătarea altora, față de planurile fericirii 
noastre modeste. Ludmila admiră cu sinceră şi neîntinată 
bucurie a ochilor costumul unei femei coborită zvelt din-tr- 
un automobil masiv ca un tanc şi elegant ca o vitrină. Se 
întoarce să privească încă o dată, cu exclamaţii de adorare, 
un copil bucălat, o fetiță cu cercul ori cu păpuşa: odraslele 
patriciene de după grilajurile de fier forjat, în grădini cu 
nisip auriu şi mărunt, cu scaune şi mese albe sub umbrele 
de pînză vărgată. Copiii noştri au să înveţe la şcoala 
gratuită din cartier, dar nu ne mîhneşte aceasta nici pentru 
dînşii, nici pentru noi... 


290 


De cîteva ori mi-a pomenit despre o privelişte care i-a 
rămas în amintirile copilăriei ca o viziune de supremă 
poezie. Un pavilion romantic, într-un fund de parc, sub 
castani şi arțari cu frunza crestată. 

— Dănuţ, dar te rog să nu rîzi... Acum îmi dau seamă. 
Era un chioşc cam dărîmat. Mama mă aducea cu dînsa... 
Avea de predat alături, la o cucoană bogată, nişte lenjerii 
brodate. Doi ani a lucrat. Şi doi ani, cînd venea să-şi dea 
pachetele cu broderii, îi ceream să mă lase afară, în stradă. 
Îmi plăcea să rămîn acolo şi să privesc printre grilaj la 
parcul de alături şi la chioşcul acela... Se jucau nişte copii. 
Băieți şi fete. Se alungau şi rîdeau. Nu m-au zărit niciodată. 
Nu mi-au spus nimic, nici unul. Dar seara, cînd mă culcam 
singură în pat, închideam ochii şi mă vedeam jucîndu- 
mă şi eu cu copiii aceia. Mă fugăream şi rîideam. Mama se 
întorcea la mine, de la măsuţa cu lampă unde lucra. „De ce 
rîzi, Mila?” Strîngeam ochii şi mă prefăceam că dorm... 
Cum i-aş fi putut spune?... Cum ar fi putut să înţeleagă?... 
Pe urmă adormeam cu adevărat şi noaptea visul era bun cu 
mine. Se făcea că mă joc aievea. Că m-au primit şi pe 
mine copiii care nu se uitau niciodată la fetița săracă de la 
grilaj. Astăzi îmi dau seamă. Chiar să mă fi văzut şi să mă 
fi chemat la dînşii de milă, n-aveau cum să se joace cu o 
fetiță aşa de mică şi prostănacă. Eu aveam cinci-şase 
ani. Ei treisprezece şi paisprezece. Am să-ți arăt odată, 
Dănut... Locul acela a rămas pentru mine cel mai frumos 
din lume... 

Într-o seară, mi-a prins brațul. 

— L-am visat şi astă-noapte, Dănuț, locul acela! 
Aşteptam la grilaj. Copiii m-au zărit şi mi-au spus să viu... 
Eram aşa de fericită! De cînd ne iubim, acum şi visurile 
mele sînt întotdeauna de fericire. 

Mi-a prins braţul şi în lumina oblică a asfințitului am 
străbătut mulţimea şi străzile aşa cum mergem noi, străini 
de străzi şi mulțime. De la un loc înainte, a început însă să 
mă cerce o nelinişte. Intram într-un cartier unde n-am mai 
voit să păşesc niciodată. Unde a fost casa noastră, 
înstrăinată cu telegrame urgente de la Monte- Carlo şi 
Cannes. 


291 


Braţul Ludmilei parcă a presimţit neliniştea. Mă strînge 
mai cald. Pînă adineauri se sprijinea; acum mă sprijină. 

— Dar să nu rîzi, Dănuţ! mă imploră, căutîndu-mi în 
ochi. Poate sînt o proastă că-ți mărturisesc toate copilăriile. 
Tu m-ai învăţat să nu-ți ascund nimic. Nu e aşa că n-ai să 
rîzi? 

Nu mă împingea nici o pornire să rîd. Singura grijă în 
clipa aceea era să nu-mi ghicească Ludmila nimic din 
emoția înfiptă ca o gheară în gîtlej. Din tot trecutul tăinut, 
nu i-am spus niciodată decît născociri vagi, atît cît să n-o 
sperie şi aşa ca să-i pară fireşti. O bunăstare modestă; o 
ruinare neaşteptată, pricinuită de-un bancher imaginar, fugit 
peste graniță şi lăsîndu-mă pe drumuri. Astfel, acceptase 
contrastul dintre învăţătura şi lecturile mele şi dintre 
mizeria resignată cu care am venit să mă ofer cu trup şi 
suflet patronului, în dimineaţa cu lapoviţă, de noiemvrie. 

Această bunăstare ruinată se reducea în închipuirea ei 
la atît cît cuteza să se înalțe şi idealul nostru ultim de 
acum, după o viață de muncă şi de agoniseală: o casă 
mărginaşă, cu patru-cinci camere şi două, trei sute de mii 
depuşi la o bancă. În desăvîrşita-i naivitate, Ludmila mai 
păstra nădejdea că poate bancherul imaginar are să se 
întoarcă odată, cînd nu-l mai aşteaptă nimeni, îm-bogăţit 
din nou şi adus de o remuşcare să-şi repare fapta nelegiuită. 
„S-au mai văzut de acestea, Dănuţ! Lumea nu e atît de 
ticăloasă, cum ni se pare...” Iar rîsul meu sceptic la asemeni 
himerice consolări, îi pare în schimb Ludmilei o injustă 
ofensă adusă dreptăţii şi bunătăţii, care n-au dispărut încă 
de pe faţa pămîntului. 

La colţ, îmi apasă braţul: 

— Mai sînt cîteva case... Ai mai fost vreodată pe aci, 
Dănuţ? 

Încleşt buzele. Dau numai din cap, să nu-mi surprindă 
tremurul glasului. 

— Da... Am mai fost... 


A grăbit paşii. Mă tîrîie după dînsa. A trecut. Ne în- 
toarcem. Se opreşte şi iar merge înainte. 


292 


— Nu se poate! şopteşte desfăcînd mîna de pe braţul 
meu. Era aci! 

A trecut de locul unde era casa noastră. Ne întoarcem la 
locul unde a fost casa noastră. 

Se opreşte şi duce degetele la ochi, să alunge priveliştea 
de acum, să cheme priveliştea de atunci. 

— Era aci, Dănuţ! 

Ştiu. Era aci. Aci a fost casa noastră. Parcul de castani 
şi de arțari, cu pavilion romantic şi părăsit din fund. Cum să 
nu-l cunosc? Cum să nu-l ştiu? Parcul unde se jucau mai 
mulți copii... (unde sînt toți?). Mai mulţi copii, cînd o fetiță 
sărmană pe care n-o vedea nimeni aştepta afară şi privea 
printre gratii. 

În locul parcului se înalță acum trei clădiri de cîte cinci 
etaje, albe, liniare, geometrice, simetrice, uniforme; trei 
clădiri cu faţada în stradă, cu ganguri şi intrări, cu firme de 
medici, de avocaţi şi societăţi; trei clădiri cu apartamente de 
închiriat. 

— Era aci, Dănuţ! 

Braţul ei s-a încleştat din nou. Se agaţă de mine. Îi 
tremură glasul. Dacă n-ar fi în stradă, ar podidi-o lacri- 
mile. 

— Ce proastă am fost!... Cum îmi închipuiam că nu s- 
a schimbat nimic de atunc1?... Era un parc, Dănuţ, un 
parc cu castani şi un chioşc în fund... Tu nu mă crezi, 
Dănuţ? Uite, alături a rămas casa unde se ducea mama să-şi 
lase pachetele ei... Eu stăteam aci... Priveam. Copiii se 
jucau în straiele lor frumoase şi scumpe, iar ale mele, 
urîte şi sărace nu mă umileau defel; nici nu-mi 
dădeam seamă că sînt urîte şi sărace... Că-i ve- deam 
jucîndu-se mă mulțumea... Pe urmă, nu veneam numai 
pentru dînşii. Acum înțeleg mai bine. Veneam pentru parcul 
acela. Pentru chioşcul acela... Nu ştiu cum să-ți spun, ce 
simt acuma... Parcă a dispărut ceva frumos de pe lume! 
Sălbatecii... Au distrus ceva frumos de pe lume. 


Da! Sălbatecii au nimicit ceva frumos de pe lume. 


293 


Un camion descarcă saci în gura unui subsol. Un sala- 
hor înjură. lar motorul zbîrnie astmatic şi asupra noastră 
vine o duhoare înecăcioasă de ulei ars. 

— Să mergem, Dănuţ!... Te-am adus degeaba pînă aci. 
Dar nu e aşa că nu rizi? Tu nu poți să înţelegi ce-a însemnat 
pentru o fată săracă, amintirea aceea... Un parc, un chioşc, 
copii jucîndul-se... Îmi păreau o fericire să le văd şi prin 
vis. Nu e aşa că nu rîzi? Dănuţ. 

Merg cu buzele încleştate. Paşii Ludmilei se împleticesc. 
Îi simt privirea pe furiş, căutînd fricoasă să descopere o 
urmă de batjocoră în surîsul meu. Dar nu surîd. Îmi înoată 
şi mie ochii în lacrimi. Ludmila îmi strînge brațul cu 
recunoștință. Şi ne întoarcem strînşi în singurătatea noastră 
de la locul acesta, de unde printr-un destin de care nu eram 
străin, a dispărut ceva frumos de pe lume. 


După Paşti ne-a cununat patronul. Mi-a pus, în plic, 
cadoul şi în vedere condiția să plecăm cu darul acela, zece 
zile la Constanţa, ca fericirea Ludmilei să fie desă- vîrşită şi 
prin surogatul unui voiaj de nuntă. 

Biata Ludmila! Nu mai văzuse marea. Zece zile a trăit 
existența fabuloasă a eroinelor de romane şi de filme. 
Camera noastră era într-un Palace. Masa noastră era 
rezervată la restaurantul cel mai de seamă, cu orchestră, 
vedere la mare şi chelneri în frac. Ne plimbam seara cu 
barca în larg. Pînă tîrziu, cu fereastra des-  chisă, aspiram 
adierile saline, aşteptînd răsăritul lunei pe valuri. Pleca un 
vapor, cu luminile aprinse. Poate un vapor pentru Bosfor, 
Pireu, Cipru, Egipt, Corfu, Corsica... Mă scutura un fior. 

— Să închid geamul? se speria Ludmila. Începe să-ţi fie 
frig. 

— Nu Ludmila. Lasă şi vino aci. 

Ludmila se strînge lîngă mine, lipindu-şi fruntea bom- 
bată de piept: 

— Mă tem de atâta fericire, Dănuţ. Parcă mă doare... 

Nu aud. Privesc luminile depărtîndu-se în noaptea 
albastră, unde cerul se confundă cu marea. 

— Mă tem de atâta fericire, Dănuţ. 

— Ssst. Taci. 


294 


Fără voie, glasul meu a fost aspru şi străin de clipa 
aceea. 

Ludmila a tăcut supusă Mai tîrziu mi-am dat seamă şi 
mîna netezindu-i părul, buzele căutîndu-i fruntea, au 
încercat să repare o brutalitate injustă, venită de unde? 
Venită, de unde? 

De cîteva ori, am surprins-o ascunzîndu-mi ceva. 

Intram — şi arunca repede un ziar, o haină, o eşarfă, 
peste capacul unei cutii. 

N-a rezistat. Ea nu-mi putea ascunde prea mult o taină, 
chiar atît de nevinovată cum sînt tainele ei. Mi-a mărturisit, 
plecînd ochii umili: 

— Dar şi de data aceasta, le rog să nu rizi, Dănuţ. Tu 
eşti bun şi înţelegător. Nu e aşa?... Sînt jucăriile mele de 
cînd eram copilă. Singurele mele jucării. Nu m-am despărțit 
niciodată de dînsele. Cînd mă simţeam nenorocită şi fără 
nimeni pe lume, deschideam cutia... Începeam să le aşez ca 
atunci cînd eram mică. Şi-mi venea la loc mintea şi 
bucuria de copilă, Dănuţ... 

Biata Ludmila! Biele jucării! 

Într-o cutie de carton, cu gravura capacului jupuiată gi 
decolorată, cîteva oiţe de lemn, cu lîna albă-surită, cîţiva 
brazi văpsiți verde, un ciobănaş ridicol, o căsuţă cu 
ferestre de celuloid. 

Le orînduieşte ca în jocurile ei de copilă. Unei oiţe i-a 
căzut ochiul de sticlă, alta n-are decît trei picioare, alta a 
năpiîrlit de lîna lipită cu clei; ciobanul nu se poate ţine 
vertical fără un băț de chibrit pus sub suport. 

— Aşa e că sînt o proastă, Dănuţ? Tu trebuie să fii bun 
şi să-mi ierți toate copilăriile. Să nu rîzi niciodată de 
mine... Şi cînd fac ceva rău, să mă înveţi... Tu ştii atîtea, 
Dănuţ! 

— Ludmila mea mică, dar n-am ce să te învăţ!... Eşti un 
copil adorabil. 

O strîng în braţe. Îşi reazămă fruntea de pieptul meu. 
Acolo e locul unde se simte sigură, ascultînd bătăile inimii 
şi cuibărindu-se ca o pisică. Îi sărut fruntea. Poate 


aşteaptă să-i sărut mai des buzele. Eu îi sărut fruntea. 


295 


În fiecare zi trimitem cărți poştale ilustrate tuturor. De 
cîte ori scriu adresa patronului — Inginer Cop-  pelius — 
surîd pe gînduri şi mă întreb care-i va fi oare numele cel 
adevărat. Nu-l ştie nimeni. Cînd am vrut să aflăm, a ocolit 
întotdeauna răspunsul cu o glumă şi ne-a mustrat pentru 
indiscreția noastră ingrată. Într-adevăr, ne-a întrebat el 
vreodată cine sîntem şi de unde venim? 

Prind în palme tîmplele Ludmilei şi privesc în ochii ei 
cuminţi şi buni. 

De-ar şti! De-ar şti cine sînt şi de unde vin! 

— De ce mă priveşti aşa? Am făcut ceva rău? Sînt 
vinovată cu ceva? 

— Nu, Ludmila mea mică. Privesc să mă văd în ochii 
tăi... Mă văd altul. Mă văd cum trebuia să fiu întotdeauna, 
într-o lumină... 

— Şi eu mă văd în ochii tăi, Dănuţ. Ca într-o oglindă 
care micşorează. Mică, mică de tot... Pe urmă totul se 
amestecă şi se topeşte... Îmi dau lacrimile. 

O sărut. O sărut pe frunte. 


După zece zile ne-am întors. 

Casa închiriată cu mobile noi — fructul economiilor şi 
al angajamentelor de plată în rate — e pe o stradă apropiată 
de atelierul patronului. 

Abia am ajuns şi un neastimpăr a început să mă roadă. 
Îmi pare prea mult pînă a doua zi. Ştiam că în lipsă palionul 
avea să scoată din biroul zăvorit cîteva păpuşi, cu faţa şi 
mecanismele migălite de mîna lui. 

— Nu mai am răbdare, Ludmila!... Trec să le spun 
tuturor bun găsit!... Au fost atît de buni cu noi, toți... 

— Bine, Dănuţ!... încuviință Ludmila. Numai să nu fie 
prea tîrziu şi numai să mai găseşti pe cineva. 

Am grăbit paşii. Mă alunga cineva din urmă. Mă chema 
cineva dinainte. 

Cînd am văzut lumina aprinsă, am încetinit, apăsîn- du- 
mi zvicnirile inimii. Alergasem stupid. În uşă am po- 


296 


posit, cu mîna pe mîner, pregătindu-mi un surîs voios de 
intrare. 

Am răsucit mînerul. 

Sala era luminată, dar goală. 

Şi în mijloc, sub toate lămpile aprinse, m-a întîmpinat, 
cu o reverență împietrită, Angela. 

Angela cu ochi de azur. 


297 


VII 


ECHO 


Patronul atinse cu degetul osos pieptul Angelei cu ochi 
de azur. 

— Puritatea! 

Atinse pieptul lui Eliazar: 

— Ura! 

Atinse pieptul lui Bibia: 

— Forţa elementară! Instinctul brut... 

Atinse repede, pe rînd, alte piepturi inanimate, trecînd 
de la o păpuşă automată la alta: 

— Graţia! Invidia! Mila! Ispita! Cruzimea! Remuş- 
carea! Melancolia!... şi Echo... Echo, nimfa condamnată 
de Junona să repete întrebările în loc să răspundă. Ai să 
înţelegi acuşi ce caută aci. lar cele din fund? 

Făcu un gest circular spre automatele imobile de pe 
ultimul plan al scenei. Nu se vedeau lămurit în fişia îngustă 
de umbră. 

Apăsă o manivelă. 

Toate înaintară un pas şi rămaseră cumpănite, în echi- 
libru, pe vîrful unui singur picior. 

Erau şase perechi identice, întinzînd braţele într-un gest 
identic dc eliberare şi zbor, dar prizoniere suporturilor, 
legate de aceeaşi putere care le-a retezat în aceeaşi clipă 
elanul zvîcnit. 

Patronul le înglobă într-o privire de uşor dispreţ: 

— lar cestelalte? Le-ai recunoscut, nu mă îndoiesc? 
Figurația impersonală... Anonimatul cel mare, fabricat în 


298 


serie. Joacă şi cîntă după cum primesc impulsia de afară. 
Se avîntă şi cad, după cum răsuceşti manivela. Singure, una 
cîte una, nu înseamnă nimic! Ca să în- semne ceva, trebuie 
să fie gloată. Întocmai ca omenirea statistică... Trăiesc şi nu 
sînt vii! Sînt vii şi nu trăiesc. 

Patronul ridică la loc manivela. Perechile au lăsat să le 
cadă braţele şi s-au retras pivotînd, cu o singură mişcare 
cadenţată, în fîşia lor de întuneric. 

Stinse luminile rampei. Cobori încet de pe podiul de 
scînduri şi, cu mîinile la spate, mă cercetă cu atenție prin 
ochelarii de scafandru: 

— Am ţinut să te pun în curent cu toate acestea, fiindcă 
luni începem repetițiile. Aştept şi opinia dumi- tale, să-mi 
verific ideile mele. 

Tăceam. N-aveam nici o părere. Ascultasem golit de 
gînd. Tot timpul privisem halucinat la cele trei spectre 
materializate aci din lumea lor moartă: Angela, Bibia ŞI 
Eliazar. 

Ochii patronului sclipiră a rîs sub lentilele convexe. Mă 
dojeni oarecum flatat: 

— Văd că priveşti în loc să asculți. E un adevărat scan- 
dal de cîteva zile!... Aşa păţesc cu toţi. Pînă şi cu Maftei. Îl 
prind cu mîna la gură, holbîndu-se la jucăriile aceste. Ce 
zici? Un fenomen destul de nostim: oamenii aievea 
magnetizați de nişte manechine... Ca verificare a efec- tului 
pe care are să-l producă baletul nostru mecanic asupra 
spectatorilor, nu poate decît să mă încînte! Dar avem ceva 
mai bun de făcut... Să le suprimăm şi să stăm de vorbă în 
linişte... 

Spunînd, trase de capătul sforilor cele două perdele de 
catifea neagră. Automatele au rămas de cealaltă parte. Cu 
ele, Angela, Bibia şi Eliazar. Mi-am trecut batista pe frunte. 
Încercam să surîd. Un suris idiot. 

— Aşaaa! îşi frecă degetele osoase patronul, cu un gest 
comun de pensionar, cînd îi aduce chelnerul la cafenea cutia 
de table să înceapă o partidă pe-un şvarț. 

Îşi dădu la o parte poalele redingotei verzui şi aşe- 
zîndu-se pe scaun, la măsuţa din față, repetă: 

— Aşaaa! Să ne lămurim. În zece zile cît ai lipsit, am 
pus la punct programul. Te rog să mă urmăreşti... Am 


299 


colaborat cot la cot. Acum, mi-ar plăcea să uiţi aceasta şi să 
te pui din punct de vedere al publicului. Să-ţi no- tezi 
obiecțiile şi să le studiem împreună... Uite hîrtie şi creion. 

Întoarse spre mine o foaie albă şi creionul. Răsucin- du- 
şi între degete firele bărbiţei, începu: 

— Va fi, în prima parte a programului, un balet cu- 
noscut, cu o muzică arhicunoscută. Baletul Coppelia. Cop- 
pelius prezintă baletul Coppelia! Nimic mai firesc... 
Publicul are să regăsească o atmosferă care-i este familiară. 
Are să accepte mai uşor iluzia. Pînă acum păpuşile lui 
Coppelius apăreau într-un balet în carne şi oase. E cu 
atîta mai normal să apară într-un balet în rotițe, biele şi 
resorturi. Cred că sîntem de acord pînă aci? 

Patronul nu aşteptă aprobarea. Era sigur de ea. Conti- 
nuă: 

— Intenţia primă a fost să mă declar satisfăcut cu atît. 
Am înţeles însă că are să fie un succes prea ieftin. În gol. 
Un succes care nu demonstrează nimic... Am mers aşadar 
mai departe. Începem cu baletul Coppelia. Pregătim 
atmosfera... Şi numai după această introducere, cortina se 
ridică pe ceea ce aducem noi într-adevăr nou şi neprevă-zut. 
Balet mecanic şi orchestra undelor eterice: muzică 
necunoscută şi personaje sintetice, dacă vrei simbolice, aşa 
cum n-au existat atîtea în nici un balet. Numesc muzica şi 
baletul acesta: Echo! Echo, adică ecoul din neant al vieții 
celei vii. Echo, adică umbra vieții, cum ecoul e umbra 
sunetului. Culeg armoniile orchestrei din spațiu... Ecoul 
tuturor glasurilor, cîntecelor, plînsetelor şi chiotelor care au 
străbătut văzduhurile vreodată... Iar personajele bale-tului 
figurează ecoul destinelor omeneşti de la începutul 
începuturilor. Lupta dintre lumină şi întuneric, dintre 
puritate şi abject, dintre iubire şi ură, dintre graţie şi 
brutalitate... Cu biruinţi şi înfrîngeri succesive, aşa cum se 
întîmplă şi în drama omenească de toată ziua. În tot atîtea 
simboluri, ecoul vieţii omeneşti redat omenirii într-o 
euritmie de păpuşi. Ecou de viață; ecou de destine!... Toate 
sub semnul nimfei Echo, care în loc să răspundă 
întrebărilor, le repetă, ceea ce e poate un altfel de răspuns... 

Se opri scormonindu-mă cu privirea în ochi. 


300 


— Văd că n-ai însemnat nimic! constată. Totuşi ghi- 
cesc, îți citesc în ochi, că ai ceva de spus. 

— Patroane, mi-ai cerut să fiu sincer. Sînt sincer. Mă 
tem că ideea cu simbolul e rețeta cea mai sigură să 
asasinăm baletul nostru. Dacă-i oferi publicului simboluri, 
ori chiar ceva mai ieftin decît simboluri, alegorii, are s- 
o împungă de fugă şi are să lase sala goală. Ce-i tre- buie 
lui simboluri? Ce pricepe el din simboluri?... El vrea 
emoție şi desfătare. Altfel nici n-ar mai fi public. Mi-ai 
spus să mă pun din punctul lui de vedere. În definitiv, ce 
înțelegem prin acest public? 

Patronul surîse în bărbiţa cu fire rare de hrean. 

— S-au mai întrebat şi alţii, prietene. Ba Chamfort” s- 
a întrebat chiar pe şleau: Le public? Combien faut-il de 
sots pour former un public?! S-a întrebat şi n-a putut 
număra proştii. Nu-i termini niciodată. Ai numărat unul şi 
în locu-i apar zece. Ceea ce n-a împiedocat ca acest public 
să admită Iliada şi Hamlet, Gioconda şi Război şi Pace, 
Don Quijote şi Cina cea de taină, Simfonia a noua şi 
Faust. Fiecare găseşte ce caută, pe măsura lui. Unul vede 
numai peripeții, altul poezie; altul simbolul... Este pentru 
toată lumea. N-avea grijă! N-o să speriem pe nimeni cu 
simboluri. Acestea rămîn pentru noi şi pentru cine au să le 
caute. Pentru public are să fie cum pretinzi dumneata. 
Emoție şi desfătare. O năzdrăvănie mecanică! Muzeul 
Grevin animat!... Voiam numai să-ţi cunosc impresia, dacă 
am izbutit să dau păpuşilor mele înfăţişarea intențiilor mele: 
Puritatea, Ura, Instinctul brut, Graţia... Le-am lucrat singur, 
înadins, ceea ce l-a indignat la început pe Egor al nostru. Pe 
urmă, cînd i le-am pus înainte... Dar mă pot întemeia pe 
părerile lui Egor? El e rus — omul extremelor. Le găseşte 
„divine” astăzi, tocmai ca să le găsească demo-nice mîine. 
Divine? Demonice?... Nimic nu există divin sau demonic... 
Cel puţin aci. Mai ales aci!... Am pus în fiecare o sumă de 
observaţii, am înlăturat inutilul, am în-cercat sinteze 
stilizate. Întrebarea e dacă am reuşit sau nu? 

Patronul se ridică şi din nou trase perdelele de catifea, 
contemplîndu-şi creaturile şi enumerîndu-le, cu un sim- 
tămînt protector, de părinte: 

— Puritatea! Ura! Forța elementară!... 


301 


El îşi numea aşa păpuşile. 

Eu le cunoşteam cu alt nume: 

— Angela cu ochi de azur! Eliazar! Bibia!... 

Mi-am şters iarăşi sudoarea de pe frunte. M-am silit să 
surîd. Era nebunească halucinaţia. Dar mai nebunească încă 
era amăgirea fabricantului de păpuşi simbolice: Angela cu 
ochi de azur şi puritatea! Angela din încolăcirea hidoasă cu 
membrele  negre-uleioase ale lui Mahmud; Angela 
bancherului falit care cerşea un ceai cu corn în cafenelele de 
samsari; Angela aceea — şi puritatea! Mi s-a părut că aud 
rîsul scrîşnit al lui Eliazar: 

— Hehe! Ce zici, Ciufulici? 

Şi într-adevăr Eliazar rînjea aşa cum l-am ştiut. 

Nu rostea cuvintele, fiindcă patronul nu-i dăduse încă 
glas; dar rînjea, şi cuvintele sunau în mine mai limpede 
decît dacă le-aş fi auzit: 

— Hehe! Nu răspunzi nimic, Ciufulici? Şi nu te nă- 
pusteşti să sfărmi jucăria aceasta, Ciufulici? Eşti o le- 
mură... N-ai învăţat să urăşti nici măcar ca băiatul de la 
Neapole. Hehe! Ți-aduci aminte, Ciufulici? 

M-am dat îndărăt, împiedicîndu-mă. Da. Manechinul 
acela era Ura; manechinul celălalt era Instinctul brut; 
celelalte erau Graţia, Invidia, Mila, Ispita, Cruzimea. 
Demonice sau divine, aşa cum ieşiseră din ţeasta şi din 
mîna moşneagului enigmatic, îşi purtau destinul scris în 
trăsăturile chipului ca tot atîtea stigmate săpate pe frunte. 
Dar Ange şi Puritatea? Haha! Ce sinistră mistificare, 
prelungindu-se dincolo de toate mormintele! Surisul meu 
nu mai era silnic. Acum rîdeam cu înveselire totală. 

Patronul mă privi pe sub ochelari cu o bunăvoie 
nevinovată. Credea poate că mă înveseleşte propria mea 
îndoială de adineauri. Cobori fără să mai tragă perdeaua. 

Împingîndu-şi manşetele rotunde, făcu pînă la cuier 
cîțiva paşi, îşi luă pălăria şi veni să-mi strîngă mîna: 

— Acum te las singur cu paiaţele mele. Ai să le cerce- 
tezi în tihnă, iar mîine dimineaţă te-aştept să-mi po-vesteşti 
observaţiile... Dar bagă de seamă! Nu te lăsa magnetizat de 
ele! 


Degetul osos ameninţă în glumă. 


302 


Uşa s-a închis. l-am auzit paşii depărtîndu-se pe cori- 
dor. Cînd n-a mai sunat nimic, m-am repezit pe podiul de 
scînduri. Nu mai rîdeam. Îmi înotau ochii în lacrimi. 

— Ange! am şoptit, implorînd. Ange, din ce lume te- 
ai întors tu, Angela mea cu ochi de azur? 

Angela zîmbea serafic şi mă privea cu o îndepărtată şi 
nepămînteană indiferență în ochii ei de azur. 


Şi încă o dată, acesta a fost încă o dată începutul 
sfirşitului. 


Acasă mă aştepta Ludmila. Acasă la noi, în cele trei 
încăperi cuminţi şi modeste cu mobile cumpărate în rate şi 
cu fotografia mea pusă pe măsuţa de noapte într-o ramă 
oribilă de scoici — „Suvenir de la Constanţa”. 

Am colindat oraşul, am intrat în bodegi şi în cafenele, 
m-am întors după miezul nopții, trîntind uşile şi împiedi- 
cîndu-mă în praguri. Ludmila era cu ochii plînşi. S-a ascuns 
să nu-i văd. Nici o mustrare. Soarta femeilor, în neamul ei, 
nu era oare să aştepte şi să plîngă? Am adormit cu pumnii 
strînşi, cu spatele întors la dînsa. 

lar a doua zi am alergat la păpuşa cu ochi de azur. 
Angela cu ochi de azur, Ange, Puritatea! 

Cînd perdeaua scenei se afla trasă sau cînd făceam 
repetiție cu celelalte păpuşi, pentru un timp scăpam de 
fascinația spectrelor din viața-mi secretă. Atunci toate se 
desfăşurau în bună orînduială, iar patronul îşi freca mîinile 
mulțumit. Dar cînd se ridica perdeaua de catifea neagră, 
ochii nu se mai desprindeau de la ochii Angelei şi asupră- 
mi simţeam, sfredelitoare şi sticloasă, privirea lui Eliazar 
— privirea lui Eliazar şi rînjetul lui. 

— Hehe! Ciufulici! Credeai că ai scăpat atît de repede 
de mine? N-ai ştiut că cu n-am moarte? Că ura n-are 
moarte? Tu, care eşti o lemură inconsistentă şi lipi- cioasă, 
te tîrîi, te agăţi de umbre, cazi la fund şi sfîrşeşti la fund, 
ca toate lemurele. Tu nu poţi scăpa de destinul tău pieritor. 
Eu? Cum vezi, m-ai socotit mort şi sînt la datorie, prezent. 
Misiunea mea nu s-a terminat cu atit. 


Hehe! Mai am de lucru, Ciufulici! Mai avem de lucru!... 


303 


La halucinarea văzului se adăoga halucinarea auzului. 
Şi nu mai ştiam dacă-mi vorbeşte închipuirea sau în- tr- 
adevăr mecanismul cu rotiţe şi angrenaje. 

Un neastîmpăr şi un vînt rău cutreieră şi printre 
tovarăşii mei de atelier. 

Într-o zi, Maftei ceru economiile de la patron; toată 
agoniseala de astă-iarnă cît se hrănise eroic numai cu coji 
de pîine, brînză şi ceapă. Îşi ceru economiile şi ne destăinui 
că n-are de gînd să se mai întoarcă în satul de la poalele 
poienilor cu fagi şi mesteacăni. Îşi luase seama. Găsise ceva 
mai bun aci. O ţiitoare care poartă pălărie cu flori, se 
spoieşte cu pudră şi cu roşu pe obraz, merge cu el la 
cinematograf şi benchetuiesc pe urmă la un şantan de 
mahala, pînă tîrziu după miezul nopții. 

Maftei ne împărtăşise hotărîrea cu simplitate şi cruzime, 
aproape cu un fel de mîndrie. 

— Dar nevasta şi copiii, Maftei?... îl întrebă Egor. 
Spuneai că ai nevastă şi copii. Spuneai că vrei să-ți 
răscumperi o parte din casă şi din pămînt. Cum îţi vine 
să-i laşi? Cum rămîne cu dînşii? 

Rîndaşul strînse din umeri cu nepăsare. Rise ca de-o 
prostie veche şi umilitoare, care a trecut: 

— Eah! Asta te munceşte pe dumneata? Nu se pră- 
pădesc dînşii de dorul meu!... Parcă cine-mi spune mie că 
nevasta nu şi-o găsit şi ea demult vreun haidău să-i 
potolească aleanul? Am stat şi m-am judecat... Ce să mai 
caut eu în sat? lar la mălai şi la plug? M-am săturat, 
dom'le”, de plug. Dau divorţ de plug, dau divorț de nevastă, 
dau divorţ de sat... Bucureştii îs mari şi, cît am mîini să-mi 
slujească gura, n-oi muri eu de foame! Asta mi-o spune şi 
Aglaia în fiecare seară... Dată dracului muiere, Aglăița! 

Pe drum, în stradă, Egor trînti un picior în spatele lui 
Elefterescu, clocotind de indignare: 

— Și eu care mă credeam mare fizionomist! rosti 
împingîndu-şi pălăria pe ceafă. E de neînchipuit. Aş fi pus 
mîna în foc pentru Maftei! Ticălosul! Mai văd că n-ai 
observat încă altceva. N-a făcut Maftei începutul. L-au 
făcut Betty şi Gaston, omul dumitale. 

— Ce ai cu băiatul? i-am luat generos apărarea. Cu tot 
numele lui de prim-amorez pentru fetele de mahala, bietul 


304 


Guţă e un băiat bun... Îşi întreţine mama paralizată, poartă 
de grijă de o soră mai mică, la şcoală. 

Egor repezi al doilea picior în spinarea basetului şi 
continuă el, perioada mea: 

— ... iar fiindcă e pornit pe altruism şi pe filantropie, ce 
şi-a spus Gaston al dumitale! Hai să mai port şi de grija 
logodnicei lui Sami! Zis şi făcut! Uită-te la amîn- doi... 
Gînguresc şi se fandosesc ca două turturele în fier- binţeală. 
Şi pe urmă uită-te la Sami! Îţi face milă... S-a jigărit ca o 
vulpe năpîrlită în vară... Să nu te mire dac-o să-l ducem cu 
toții la groapă, în două-trei luni. 

Nu observasem toate acestea, hipnotizat de prezenţa 
fantomelor mele. Dar nu mă mirau. Făceam eu altceva? 
Ludmila mă aştepta acasă, în biata ei lună de miere care nu 
se sfîrşise, iar eu mă agățam de orice prilej să ajung cît 
mai tîrziu în patul unde mă lungeam cu faţa la perete, cu 
ochii deschişi în întuneric, să retrăiesc o viață arză-toare, să 
caut în noaptea opacă buzele Angelei cu ochi de azur, să 
cerşesc somnului visul unde-mi apare aievea. 

Îmi erau odioase încăperile cu mobile ieftine de fabrică. 
Îmi era odioasă atingerea Ludmilei. Mă cuprindea milă şi 
scîrbă de  mediocritatea unei existențe la care mă 
condamnasem singur. Mă înspăimînta gîndul că şi mîine, şi 
poimiîine, şi pînă la sfîrşitul sfirşiturilor, am pierdut dreptul 
să mai sper la altceva. Viaţă, aceasta? Se numeşte viaţă, 
aceasta? Viaţa e risc, pasiune, hazard, nebunie, suferință, 
da! pînă şi suferință, fiindcă e o voluptate şi în suferinţă, 
pînă la scrîşnet, pînă la deznădejde, în orice, în afară de 
pacificarea aceasta de neant. 

Alături de mine, Egor păşea gînditor. Spuse într-un 
tîrziu: 

— Nici mutra lui Gustav nu-mi place. Pregăteşte ceva 
în ascuns. Îl văd plecînd pe furiş cu pachete. Are-o pri- vire 
suspectă şi vinovată. Nu m-ar surprinde să aflu că vrea să 
vîndă cuiva secretul patronului. Imbecilul! Ca şi cum 
altcineva în afară de patronul ar fi capabil să folosească 
născocirile lui!... Nu ştiu ce se întîmplă cu toți de cîteva 
zile. Eram toți camarazi, toți ne găsisem un rost, 
de bine-de rău, în viaţă — făceam planuri.. Şi deodată s-a 
amestecat un demon aci. Nicivo/ Aceasta nu ne împiedică 


305 


să cinstim două-trei rachiuri. Am descoperit la un grec un 
rachiu infernal. 

Am mers cu Egor la grecul cu rachiul infernal. După al 
treilea pahar, m-a trimis acasă, împingîndu-mă de spate, pe 
uşă: 

— Ajunge! Haide, te aşteaptă Ludmila Trebuie să-ți 
amintesc eu aceasta? Noapte bună! Şi ia tramvaiul, să 
ajungi mai repede... 

M-a petrecut pînă la staţia de tramvai. Ne-am luat seara 
bună. Dar la prima oprire am sărit jos şi am intrat singur, pe 
furiş, la altă cîrciumă. Orice, numai să ajung cît mai tîrziu 
în camera unde Ludmila mă aşteaptă nemînca-tă, cu ochii 
roşii de plîns, cum au plîns toate femeile din neamul ei. 

Tăcerea mă irita ca o provocare ipocrită. Măcar de m- 
ar fi mustrat! Măcar de i-aş fi surprins o singură pri- vire de 
revoltă! Nu. Aşteaptă, tace, după ce-şi biruie sughițul de 
plîns, încearcă să rîdă. Întoarce faţa cînd o podidesc 
lacrimile. Mă trîntesc în pat; păşeşte în vîrful picioarelor. 
Vreau să aprind ţigara: îmi întinde chibritul aprins cu un 
gest milog de sclav. Cînd doarme, abia respiră. Dacă prin 
somn reazămă mîna timidă de pieptul meu şi i-o resping, o 
retrage repede, chiar prin vis păs- trînd aceeaşi docilitate 
dezgustătoare. Viaţă, aceasta? Se numeşte viată, aceasta? 
De larve care s-au cuibărit într-un culcuş pentru larve? 
Hehe! Ciufulici, ce-ţi spuneam? Eşti o lemură, Ciufulici, o 
lemură! 

Ca să fug de aceasta, colindam străzile, cîrciumile, 
cafenelele mărginaşe; am început să intru în tripouri, unde 
chibițeam pontînd banii de coşniță pe a doua zi. Cugetul 
fumegos îmi plăsmuia speranțe nebuneşti şi absurde. O 
serie norocoasă, să înjgheb un modest capital, pe urmă cu 
acela să intru într-un club mai bogat şi să dau peste altă 
serie norocoasă. lar cînd voi aduna destul, să alerg la 
Cazinoul de la Monte-Carlo sau Cannes, la viața mea 
veche, la viața cea adevărată, de risc, de pasiune şi de 
suferință, şi de scrîşnet, de orice, numai nu de mediocrita- 
tea aceasta intolerabilă. 

Uitam că acolo şi atunci, cu toată moştenirea şi Hispa- 
noul de acolo şi de atunci, eu fusesem tot exemplarul de 
mediocritate intolerabilă — tot o lemură. Uitam aceasta 


306 


Dimineaţa mă primea pe podiul de scînduri, cu o 
reverență împietrită, Angela cu ochi de azur. 

Atunci totul se lumina, iriza ireal, nălucirea se confunda 
cu realitatea; totul era dulce şi atroce, ca o otravă ucigașă. 
Lucram cu mişcări de somnambul, cu privirea fascinată de 
privirea Angelei, sub rînjetul lui Eliazar 

— Am găsit! îmi şopti într-o zi misterios Egor. Am 
găsit explicaţia. Toate au început de cînd patronul a băgat 
printre păpuşile lui automatul acesta drăcesc: Ura. Aşa i- 
a spus el: Ura! De atunci a intrat discordia între toţi... De 
ce rîzi? 

Nu rîdeam. Egor Uvarovici continuă cu gravitate. 

— Nu ride! E un joc primejdios... N-ai observat că pa- 
tronul şi-a adus aci propriul lui duşman, inamicul irecon- 
ciliabil? Cînd îl văd cu mîinile la spate, privindu-şi creația 
cu încîntare, îmi vine să-i spun să se ferească, să-l scoată de 
aci, să-l arunce. Păpuşa aceasta nu mai e păpuşă... A intrat 
un suflet în ea. Diavolul! Ha Satan! 

Acum, da! rîdeam. Egor mă măsură cu dezaprobare: 

— Aşteaptă! Aşteaptă să vezi... E duhul răului. ÎL ob- 
serv cum priveşte, cînd patronul e cu spatele întors. Nu e 
privire de păpuşă!... lar toate automatele, de cînd l-au adus 
pe acesta, au început să nu mai asculte nici ele. Nu se 
supun. Ai crede că se lasă ademenite de celălalt. Încă stau la 
îndoială, dar au să-l asculte pe celălalt. 

Bietul Egor, halucina şi el, după regimul în doze masive 
de spirt, de toată iarna şi de toată primăvara. Unde vedea el 
duhul răului? Ura? Erau nişte păpuşi şi alt nimic. Pentru el 
nu puteau fi decît nişte păpuşi şi alt nimic 

Pentru mine, da! erau spectrele altei vieți, chemările 
altei vieți. Dar numai pentru mine. 

Cîteodată, Ludmila se urca pe podiul scenei să schimbe 
costumul Angelei cu ochi de azur. Îngenunchea la pi- 
cioarele ei, se înălța să-i dezbumbe nasturii, înnoda o funtă, 
potrivea o cută, înfoia un volan. Le priveam pe amîndouă, 
cu respiraţia întretăiată. Între cea vie şi a mea, cu trup şi 
suflet a mea cu adevărat; cum o iubeam, cu ce deznădejde 
o iubeam pe cealaltă, încarnarea, amintirea Angelei cu ochi 
de azur! 


307 


Pentru baletul Echo, patronul îi alesese un costum 
vaporos, copiat de Egor după un tablou de Watteau. Roz, 
luminos, aerian, supranatural, aşa cum se cuvenea unei 
încarnațiuni de feciorelnică puritate, aşa cum era costu-mul 
Angelei cu ochi de azur în cea din urmă seară a ei, la 
vila Azur-Eden. Rochia în care a apărut avîntată pe aleea 
de nisip, mergînd cu pantofii de atlas cu tocurile roşii spre 
viață, spre amăgirea vieții şi a fericirii  chemînd-o la 
moarte din fundul prăpastiei cu stînci: 

— Am poftă în astă-seară de dans, de viaţă, de veselie! 
Încolo cu figurile voastre posace! 

Cum o adoram! Cum o adoram ca atunci, Angela mea 
pierdută şi revenită! Angela mea cu ochi de azur! 

Şi cum o uram pe cealaltă, pe Ludmila cu ochii ei 
plînşi, cu ploapele roşii, cu gesturile servile de cameristă şi 
de croitoreasă, prinzîndu-i un fionc de panglică, în- 
nodîndu-i cu şnurul de mătase sub bărbie pălăria minusculă 
din veacul marchizelor care se jucau de-a păstoriţele! 

Cînd am iubit-o pe Angela, cînd am trecut ca o sala- 
mandră prin văpaia arzătoare a acestei pasiuni," ucigaşă şi 
dulce, cum îmi putusem imagina că am să mă resemnez la 
îmbrăţişarea moliie a Ludmilei? Fără nici o surpriză, fără 
nici un scrişnet, fără nici o amenințare. O femeie 
îmbătrînită în două săptămîni cu zece ani, cerşindu-mi 
milog grația unui singur surîs. O făptură cu umerii înco- 
voiaţi, cu privirea stinsă în găvanele scufundate ale or- 
bitelor, cu pleoapele întotdeauna roşii de plîns. O femeie 
urîtă şi sclavă: respingătoare. 

Eliazar, manechinul, rînjea sinistru de pe podiul de 
scînduri, cu rînjetul lui dintotdeauna. 

— Hehe! Ciufulici! Aceasta e pentru colecția mea. Ți- 
aduci aminte de colecția mea? Fapte diverse. Fapte de 
toată ziua. Îţi mai aduci aminte de Jacquelina Bertin? O 
soră a Ludmilei, ca altele o sută de mii! 

Întorceam spatele să nu-i văd rînjetul. Dădeam cu ochii 
de Sami. Tuşea şi scuipa bucăţi de sînge în batistă, silindu- 
se să-şi ascundă de privirile noastre boala plă- 
mînilor şi boala inimii. În obrazul palid străveziu şi pistruiat 
apăruseră două pete îmbujorate — trandafirii mortuari ai 
ofticii. De două ori patronul a vrut să-i trimită la munte, 


308 


la odihnă şi la înălţimi ozonate; de două ori a refuzat. lar 
Betty abia îi mai arunca în treacăt cîteva cuvinte 
indiferente. Nu-şi mai aveau ce spune. Venea cu maestrul 
de dans, pleca o dată cu el. Am înţeles că Gaston şi-a 
părăsit mama paralizată şi sora ca să închirieze o cameră 
împreună cu Betty. 

Patronul îi privea cu o cută încruntată între sprîn- cene, 
cu o dureroasă decepție în ochii lui buni, ascunşi sub 
lentilele ochelarilor de scafandru. 

— E foarte firesc... le luă apărarea Sami. Şi e mai bine 
acum decît mai tîrziu. Proștii! Se feresc de mine, îşi 
închipuiesc că sufăr. De ce-aş suferi?... Eu am o idee, 
patroane. Am să-ţi cer ajutor, să-mi fac o logodnică. Una cu 
fidelitatea eternă şi fără surprize. O Eve future, cum i-a 
fabricat Edison lordului Ewald. Cunoşti cartea lui Villiers 
de Isle Adam?! 

Sărmanul Sami încerca să surîdă sceptic, cu zeflemeaua 
lui de altădată, acum mizerabilă şi lugubră. 

Dar patronul uitase de unde a început vorba. Ca în- 
totdeauna cînd îi pomenea cineva despre o carte, o năs- 
cocire ori un inventator, restul universului dispărea, izolat, 
ca să rămînă numai cu patima lui pentru născociri şi 
născocitori. 

Îşi netezi firele bărbiţei şi arătă cu ochii spre păpuşile 
de pe scenă: 

— Vrei o Miss Hadaly? Ai, într-ales! Uite, ai puritatea, 
grația, mila, loialitatea... Cîte vrei şi cum le vrei. 

Pe urmă îşi curmă surîsul şi vorbi cu gravitate. 

— Dacă am citit Eve future, a lui Villiers de L'Isle 
Adam? Fireşte că am citit-o. Mai nostim este că a citit-o şi 
Edison. Şi mai nostim încă e că Thomas Alva Edison, 
citind-o şi el, a strîmbat din nas. Acum douăzeci de ani, 
cînd l-am cunoscut, îmi spunea că... 

— L-ai cunoscut pe Edison? se miră Sami, cu un fel de 
admiraţie. 

Patronul strînse din umeri, cu indiferență: 

— De ce să nu-l fi cunoscut pe Edison? L-am cunoscut 
şi te asigur că e un om ca toţi oamenii. De aceea nici nu i-a 
făcut plăcere cartea lui Villiers de L'Isle Adam... Autorul îi 
pune în gură prea multe şi absurde paradoxe filozofice: prea 


309 


îl face să divagheze!... Edison e un om ceva mai simplu. E 
un inventator şi alt nimic! Un inventator norocos. Poate 
prea norocos!... Un negustor de brevete. Te asigur eu că 
mai interesanți sînt alții, tot atît de ingenioşi, dar care în loc 
să-şi speculeze brevetele şi-au pierdut timpul filozofînd. Ai 
auzit despre Fernand Forest?... A inventat automobilul şi a 
sfîrşit în mizerie. Ai auzit despre Auguste Baron? Acum 
treizeci de ani a inven-tat filmul vorbitor, exact după 
principiile de acum, cu un rulou de ceară. A inventat 
fotografia automatică aeriană, a inventat fotografia 
reliefurilor pe teren, a fotografiat Piaţa Concordiei pe o 
singură peliculă de trei sute şaizeci de grade, adică 
fotografia în cerc închis, ceea ce nu-l împiedi-că acum să 
zacă orb şi sărac, într-o căsuţă la Neuilly... Un inventator de 
acesta, eroic şi necunoscut, trebuia să caute Villiers de 
L'Isle Adam, ca să-i fabrice o miss Hadaly lordului Ewald 
şi să-i mai rămînă timp şi pentru filozofare. Edison? Edison 
s-a scandalizat de... prostiile pe care i le atribuia romancie- 
rul francez." El nu recunoaşte decît un romancier adevărat 
şi vrednic de interes: Jules Verne. Logic şi consecvent. 
Unul a anticipat. Celălalt a realizat. Se completează..." Dar 
Edison şi L'Eve future? Acestea ne rămîn nouă, 
inginerului Coppelius, altora ca noi. 

Era o mîndrie tristă în glasul patronului: o amărăciune 
melancolică îi împicli privirea bună sub lentilele măritoa-re. 
Ne-am gîndit toţi la brevetele lui care nu-şi găsiseră nici o 
prețuire, la revanşa ironică şi fără acreală a acestui balet 
mecanic; am înțeles solidaritatea frățească şi bravă, cu 
ceilalți tovarăşi nedreptăţiți de ingratitudinea veacului: un 
Forest, un Baron, un Belin. 

Dar cine era, cine era oare moşneagul acesta pipernicit, 
care-i cunoştea pe toți, cunoştea tot şi se amuza cu jucării 
savante? 

— Din ce în ce mai mult îmi pare că patronul e un fel 
de replică a automatului pe care l-a numit el Ura, sau dacă 
vrei, automatul acela e o replică a patronului!... rosti seara 
Egor, deşertînd al zecilea pahar de rachiu infernal la cîr- 
ciuma grecului. Unul e bunătatea, generozitatea, creaţia; 
celălalt ura, distrucția, spiritul dezordinei, duhul tenebre- 
lor. Nu rîde. Nu-mi spune că aiurez!... A simțit-o aceasta şi 


310 


Elefterescu. De cîte ori intră în atelier şi dă ochii cu păpuşa 
aceea, începe să-şi zbirlească părul şi să urle. De aceea îl 
las afară... Ce zici, Elefterescule? Este sau nu este duhul 
distrucției? 

Elefterescu dădea din coadă, privindu-şi stăpînul cu 
ochii lui omeneşti. Egor îl cruță de lovitura peste bot şi 
turnîndu-şi alt pahar se întoarse către mine: 

— Îmi închipuiesc chiar cum l-a plăsmuit patronul, cînd 
s-a închis în biroul lui să-i dea trăsăturile definitive. S-a pus 
în faţa oglinzii, s-a examinat şi a căutat să modeleze o 
imagine exact opusă imaginii lui. lar rîzi?... Eu te asigur că 
a izbutit mai mult decît spera. I-a dat, odată cu figura, i-a 
dat şi un suflet. Îmi aduc aminte, cînd eram de 
nouăsprezece-douăzeci de ani, cu mai mulți camarazi, ne 
angajam cîteodată figuranți la teatru, la Moscova. Mulţi, nu 
de nevoie. Numai aşa, ca să ne apropiem de o actriță 
celebră, să ne împopoţonăm cu costume de epocă, săbii de 
tablă, pălării cu pene de strut... Dar printre figuranți erau 
mulți de meserie; oameni necăjiţi, ziua uşieri la birouri sau 
lucrători fără angajamente... Ei bine, din primele zile am 
observat ceva curios! Oamenii aceia simpli şi necăjiţi, 
îndată ce îmbrăcau costumele şi se grimau, fără să-şi dea 
seama adoptau mentalitatea şi sufletul personajelor şi al 
costumelor; deveneau aroganți şi tîfnoşi, umili sau rebeli; 
chiar în culise, muşchetarul se răstea cu superioritate la 
hangiu, nobilul de la curte se ferea de atingerea mujicului 
zdrenţăros, soldatul din suita solului privea cu duşmănie la 
soldatul din armata inamică. Mai sigur şi naiv ca actorii de 
profesie, blazaţi, se conformau chipului şi portului, încît şi 
în culise, şi în bufetul artiştilor în antracte, se grupau pe 
categorii... Aşa şi cu automatele patronului. Le-a dat o 
figură şi costume... Ele şi-au făcut singure şi un suflet. S- 
au identificat cu personajele. 

— Egor, ar fi mai bine să răreşti vizitele la grecul cu 
rachiul lui infernal. Ai început să ai halucinaţii. 

— Dar tu? mă întrebă Egor Uvarovici, privindu-mă cu 
ochii micşoraţi, printre gene, şi trîntind paharul pe masă. 
Dar tu?... Crezi că nu te văd? Nu te urmăresc? Patronul 
spune că le-a dat numai un simulacru de viață... Dar cine 
ştie dacă nu cumva nu trăiesc aievea? Cine ştie dacă n-au să 


311 


se deştepte din somnul lor cataleptic? Nu eşti şi tu fasci-nat 
de ele, ca mine şi ca toţi? 

— Cu mine e altceva! am spus încet, plecînd ochii şi 
stăpînindu-mă să-mi înăbuş o spovedanie uşurătoare. E cu 
totul altceva, Egor... 

Egor Uvarovici înţelese în felul lui exclamația şi îmi 
cuprinse mîna, peste masă. 

— Ceva este, tavarăşe! Ceva rău. Te-ai schimbat.. 
Acum semeni din nou cu acel care aştepta astă-toamnă în 
lapoviţă, afară... Îţi aminteşti? Ce se întîmplă? Ce e acest 
altceva? 

M-am ridicat în picioare. Simţeam venind clipa pri- 
mejdioasă cînd n-aveam să mai pot rezista ispitei de a 
mărturisi totul: trecutul şi prezentul, spectrele morților din 
nou înviate. Am apucat pălăria şi, cu o înfăţişare grăbită, m- 
am uitat la ceasornic. 

— Opt jumătate, Egor. Ora mesei... Nu mai pot întîr- 
zia. Mă aşteaptă Ludmila! 

— Te-aş-teap-tă-Lud-mila? silabisi Egor, rezemîn- du- 
se cu pieptul de masă şi scormonindu-mă cu asprime în 
ochi. E întîia oară cînd te aşteaptă Ludmila? 

Ce vroia să spună? Ce ştia? 

Egor duse paharul la buze: 

— Nicivo! În sănătatea celor care au mai aşteptat şi 
aşteaptă! 

Am fugit. Dar nu acasă. Pe alte străzi, la alte cîrciumi, 
la cafenele şi la tripouri, oriunde, numai nu acasă. 

Pe drum, în colțul bulevardului, m-am întîlnit faţă în 
față cu Faty. Mi-am tras repede pălăria pe ochi. Dar Faty s- 
a întors să mă privească din urmă; l-am simțit în spatele 
meu, oprit locului şi împingîndu-şi pălăria pe ceafă. 

Aşadar, din nou mă recunoştea; din nou pe chipul meu 
apăruse stigmatul cel vechi — îl recunoştea, pe care? pe cel 
de pe terasa vilei de la Monte-Carlo? Sau vagabondul în 
zdrenţe din subsolul de şobolani? M-am repezit în cea dintii 
cîrciumă şi am ieşit numai cînd a tras obloanele 
cîrciumarul. 

Acasă, am încercat să intru tiptil, în vîrful degetelor, 
crezînd că Ludmila a adormit poate după atîta aşteptare. 
Uşa era întredeschisă. O lăsase desigur ca să-mi audă paşii 


312 


de departe. M-am oprit în prag. La masă, sub lumina 
împuţinată a lămpii, ca să-şi amăgească somnul şi aştepta- 
rea, Ludmila întinsese jucăriile ei din cutia de carton: oițele 
cu lîna frizată, ciobanul rezemat într-un băț de chi-brit, 
brazii de lemn văpsiți verde. 

Le aşeza, le schimba locul; cu fruntea bombată în pal- 
mă, le privea dureros, întoarsă în micul ei univers himeric şi 
pueril, unde o încîntau aceste jucării sărace, unde se 
mulțumea cu priveliştea din parcul care nu mai este, unde o 
consola joaca şi veselia altor copii, după grilajul de fier — 
paradisul inaccesibil şi astăzi distrus. 

Ridică ochii plînşi. Tresări speriată. Încercă să surîdă, 
ascunzînd jucăriile sub capacul decolorat. Încercă să surîdă. 

Atita laşitate (aşa o numeam) îmi păru dezgustătoare şi 
ipocrită. Încerca să surîdă; se prefăcea că o bucură apariţia 
mea. Întinsese înadins jucăriile, ca s-o găsesc aşa, şi să mă 
umilească, perfidă, cu această mustrare fără vorbe. Cloco- 
team de mînie. De ce suridea? De ce nu-mi striga în față 
adevărul şi revolta şi suferinţa ei? De ce această resignare 
fățarnică şi laşă? 

Clocoteam de mînie. Toată mînia spirtului dospind în 
mine, a spectrelor care-mi torturau viața, a pagubei de acum 
două ceasuri, într-un tripou unde-mi lăsasem ultimii 
gologani; toată drojdia abjectă, fermentînd de o lună 
jumătate, de cînd ne întorsesem de la Constanţa. 

— Ce e teatrul acesta? am păşit ameninţător. 

Ludmila vru să-şi apere comoara ei săracă. Acoperi 
jucăriile cu mîinile, le strîngea la piept, le încleştase în de- 
getele subțiri şi bătătorite de munci umile. În ochi se căs- 
case o spaimă şi o implorare. Îmi ghicise hotărîrea. Aceas- 
ta îmi înteți furia spumegoasă. I-am descleştat degetele, i- 
am smuls jucăriile de lemn, am măturat de pe masă cu la-tul 
palmei cutia uzată, le-am aruncat jos şi le-am călcat în 
picioare, strivindu-le sub călcîi, căutîndu-le cu vîrful ghe-tei 
sub masă şi sub scaun să nu rămînă nici una, nici una. 

Ea privea. Ludmila privea cu bărbia în piept, cu mîinile 
grele, de plumb, spînzurate de-a lungul trupului. 

Numai lacrimile îi şuroiau în tăcere, două dîre urite şi 
roşii pe obrajii scofilciți. 


313 


Eu rînjeam, duhnindu-i în față mirosul dospit de bău- 
tură, de cîrciumă, de tripou: 

— lată teatru, dacă vrei teatru! lată teatru, dacă vrei 
teatru! 

Pe urmă m-am trîntit în pat, fără să-mi dezbrac hainele. 
Şi am adormit îndată, senin, ca sub magia unui narcotic, să 
visez pe Angela cu ochi de azur, venind spre mine pe aleea 
de nisip, în pantofi de atlas alb cu tocurile roşii, înaintînd 
avîntată în rochia vaporoasă după tabloul lui Walteau — 
costumul roz, luminos, aerian, supranatural. 


314 


VIII 


NICIVO 


A doua zi am ocolit privirea Ludmilei. Nici nu era însă 
nevoie. Cînd am citit vreodată mustrare în ochii ei care nu 
ştiau decît să plîngă? 

La atelier, patronul se plimba cu mîinile la spate, în 
redingota verzuie, oprindu-se în fața marionetelor de pe 
scenă, cercetîndu-le preocupat, pornind iarăşi. 

— [a-l de aci! porunci lui Maftei, arătînd automatul care 
înfățişa Ura. Du-l în birou la mine! 

Apoi, întoreîndu-se spre noi: 

— Nu-mi place cum merg lucrurile. Lipseşte ceva. 
Şchioapătă ceva. Dar în două-trei zile, am să-i dau de rost. 

Maftei trecu spre uşa biroului, cu Eliazar în brațe. 
Eliazar? O păpuşă automată, o păpuşă ţapănă şi alt nimic. O 
asemănare întîmplătoare, cum sînt o mie de coincidențe pe 
lume, şi alt nimic. 

Patronul se închise în birou cu marioneta lui să-i ve- 
rifice măruntaiele de rotiţe şi resorturi. Eu m-am întors sore 
Ludmila. Mă înduioşau ochii plînşi; mă înduioşa făptura ei 
mică şi firavă, ghemuită pe scaunul de lucru. 

— Ludmila, te rog să mă ierți! am şoptit într-o suflare. 

Împunse acul în rochia de mătase întinsă pe genunchi şi 
ridică privirea neîncrezătoare, deodată luminoasă şi sclipind 
de fericire. 

— De ce, Dănuţ? Ce am de iertat?... Tot ce vine de la 
tine... 

N-am lăsat-o să sfirşească. l-am apăsat mîna cu mîna 
mea, iar această căldură i-a comunicat ca o altă viaţă, 
proaspătă şi fierbinte, transfigurînd-o. 


315 


Acasă am scos din buzunarul hainei un pachet cu sîrmă 
subţire de alamă, clei, bucăţi de gumă, de lînă frizată, de 
celuloid. Îmi frecam miinile ca patronul în fata jucăriilor lui 
savante. 

— Acum, dragă Ludi, dragă Mila, adă turma ta să o 
reparăm. Să spunem că a trecut o furtună peste ea şi s-o 
punem din nou pe picioare. 

Ludmila plecă ochii în pămînt, vinovată. 

— Nu le mai am, Dănuţ! şopti printre lacrimi. Te rog să 
mă ierți. Le-am adunat toate şi le-am aruncat în foc. Să nu 
mai fie prilej de supărare pentru tine... 

Şi încercă să surîdă. 

Am rămas în fața pachetului cu sfori, clei şi sîrmă, ca 
un răufăcător care atunci de-abia îşi dădea seama de isprava 
lui odioasă. 

— De ce ai făcut aceasta, Ludi? Mila, de ce ai făcut 
aceasta? 

Îi cuprinsesem mijlocul firav şi îi căutam în ochi o 
umbră de ură, hotărîrea de a nu ierta, o mustrare. Ochii 
Ludmilei însă rămăseseră buni şi trişti — era ea aceea care 
implora iertare. 

— Dar nu e nimic, Dănuţ. Nu ştiu de ce dai atîta în- 
semnătate unor fleacuri! Erau nişte jucării vechi şi urîte. O 
prostie a mea, de care m-am vindecat... Ştii la ce mă gîn- 
deam aseară, cînd ai venit şi m-ai găsit cu jucăriile ace- 
lea?... N-ai să ghiceşti... Mă gîndeam cum să te anunţ. 

Plecă ochii ruşinată. 

— Ei? Ce vroiai să-mi anunți, Mila mea mică? 

Îşi frămînta degetele: 

— Mi-e aşa de greu să-ți spun! Tu ştii că nevasta ta e 
o biată femeie prostuță, Dănuţ... (Se hotărî şi mă privi în 
ochi). Mă gîndeam cum să te anunţ că de acum trebuie să 
pregătesc bonete şi scutece pentru un Dănuţ mai mic. Tu 
ce-ai vrea să fie? Băiat sau fată? 

Am strîns-o la piept. Biata Ludmila! Şi eu care-i sfă- 
rîmasem micul ei tezaur vrăjit, cînd se vedea poate îm- 
părtăşindu-şi joaca cu copilul acela ascuns încă în tainele 
viitorului! Am strîns-o la piept; i-am încălzit buzele reci. 
Ne-am plimbat apoi în noaptea albastră, braț sub braţ, 
plăsmuind proiecte cuminţi, înduioşătoare, eterne. 


316 


lar în atelier, cîteva zile, printre tovarăşii mei pluti 
aceeaşi atmosferă pacifică, de armistițiu şi de înseninare. 
Toti căutau să cicatrizeze ireparabilul. Toţi simțeau umi- 
linţă pentru cele ce-au săvîrşit. 

Betty îşi strămută scaunul şi măsuţa de lucru lîngă 
Sami. Îi cerea iertare, cu o împiclire de lacrimi în ochii ei 
verzi ca marea de la Saint-Malo. În obrajii preparatorului de 
anatomie, bujorii ofticii se învăpăiaseră de o ultimă 
palpitare de viaţă şi de nădejde. Amîndoi răs-  foiau 
prospectele sanatoriilor de tuberculoşi, cu fotografii de 
peluze, de parcuri, de solarii şi terase de helioterapie, în 
vîrfuri de munți cu brazi negri şi cu creste înzăpezite în 
fundul decorului. Degetele lor se împleteau, frunțile lor se 
apropiau şi surisul lor fericit şi efemer se îneca în 
aceeaşi tusă uscată. 

L-am surprins pe Gustav întoreîndu-se de acasă cu o 
cutie mare din care scoase pe furiş rotițe şi biele, ames- 
tecîndu-le cu celelalte din rezerva patronului. 

lar Maftei mă aşteptă la plecare, lîngă uşă, rugîn- du- 
mă să-i scriu acasă, la nevastă, un răvaş lung unde-i dădea 
sfaturi pentru pămînt şi copii, pentru treburile gospodăriei 
şi ale plugăriei, vestind că în toamnă are să se întoarcă la 
vatră cu îndestulă agoniseală să-şi poată răscumpăra 
drepturile. 

M-am oprit cu tocul în mînă la capătul celor patru pa- 
gini scrise mărunt: 

— Mai ai de adăugat ceva, Maftei? 

Omul se scărpină în cap, cu mîna lui lungă de 
urangutan: 

— Pentru dînsa, nu mai am nimic de adăugat, domnule. 
Sănătate şi voie bună! Doar pentru dumneata, de-aş mai 
adăuga ceva... Văd că te miri, că-i scriu aşa, după ispră-vile 
mele din săptămînile din urmă. Cine se simte fără greşeală 
ridice piatra... Omul e păcătos şi supus ispitei! Păcătos am 
fost şi eu şi m-a fost ajuns ceasul păcatului. Dar acuma, 
mulțumesc Domnului, mi-a venit mintea la 
cap şi mi s-a luat o perdea de pe ochi. I-am spus muie-ruştii 
aceleia să-şi strîngă boarfele şi să plece în lumea ei. În trei 
zile, dusă are să fie... Şi mai am o rugăminte. Am mai 


317 


scăpat cu o parte din bani. Încă n-am apucat să-i slobod pe 
gîrlă. Stăpînului mi-i oarecum să-i dau în păstra-re, după ce 
i-am cerut odată. De aceea te-aş ruga să-i ţii la dumneata... 
Ştiu că la dumneata au să stea mai păziți ca la bancă. Şi să 
nu mi-i dai, rogu-te, domnule, decît la toam-nă, cînd ne-om 
risipi cu toţii pe la vetrele noastre. 

Maftei scoase din chimir punga şi numără cîteva hirtii 
de-o mie, împăturite şi pătate de sudoare. 

I-am pus mîna pe umăr: 

— Bine, Maftei! Să trăieşti şi să ştii că mi-ai făcut bu- 
curie mare! Mi-ai luat o piatră de pe inimă. 

— De, domnule! Care-i om tot la omenie se întoarce... 
declară Maftei cu modestie, plecînd cu scrisoarea la gară s- 
o vadă pornită cît mai repede cu veştile bune spre satul de 
la marginea ţării. 

Am alergat şi eu, la Egor, să-i împărtăşesc minunea, ca 
să-şi rectifice decepţiile lui de fizionomist. 

Nu l-am găsit acasă, nici la cîrciuma grecului cu rachiul 
infernal, nici la alte popasuri obicinuite. În schimb, mă 
aştepta la noi un bilet chemîndu-mă fără întîrziere la un 
restaurant ales din mijlocul oraşului. Biletul era laconic şi 
greu de înțeles: „Vino imediat să vezi că se mai întîm-plă 
minuni. Dar am nevoie de îmbărbătarea unui prieten.” 

Răsuceam cartonul între degete, nedumerit. Ce fel de 
minune? Şi de ce avea nevoie de îmbărbătarea unui prieten? 

— Du-te, Dănuţ! De ce mai întîrzii? Poate i s-a în- 
tîmplat ceva rău! se îngrijoră Ludmila. Vezi că are nevoie 
de un prieten... 

— Dar zice că s-a întîmplat minune. Minune, adică 
ceva bun, neaşteptat... Ce fel de minune, dacă are trebuință 
de îmbărbătare? 

— Dragă Dănuţ, nu toate minunile aduc bucurie! spuse 
Ludmila, punîndu-mi mîinile pe piept şi privindu-mă în 
ochi. De cît am sta însă să împărțim firul de păr în patru, 
aleargă să vezi ce e... Poate e chestie de bani: poate că are 
nevoie de bani. 

Cu înfrigurare, căută în sertarul ei, sub un vraf de 
dantele: 

— Afli şi unde-mi țin ascunse economiile, cu ocazia 
aceasta! rosti stînjenită, fiindcă-mi tăinuise ceva. 


318 


— Lasă, Ludmila. Dacă e vorba de bani, am la mine. 

Aveam economiile lui Maftei, cîte nu plecaseră încă pe 
gîrlă. 

— Atunci fugi! mă îndemnă Ludmila. la un automobil... 

În pornirea generoasă să sărim în ajutorul cuiva, în- tiia 
oară renunţa la socotelile ei „meschine”, cum le numeam, şi 
care aduseseră atîta vrajbă între noi în ultima vreme. Era şi 
aceasta o altă minune. 

Am alergat. 

— Vezi, fii aşa cum trebuie să fie un prieten adevărat! 
îmi strigă Ludmila din urmă. 

La restaurant, Egor aştepta pe jumatate răsucit pe scaun, 
cu faţa spre uşă. Îmi făcu semn de uşurare cînd am intrat, ca 
unui salvator providențial. Nu era singur. Cu o femeie. Cu 
una din cele mai superbe femei din cîte văzusem vreodată. 

— Ana Teodorovna! o prezentă Egor. Logodnica mea... 

— Ana Teodorovna? am repetat cu stupoare. 

— Întocmai! Ana Teodorovna! surise fără nici o 
bucurie Egor. Ce-ţi spuneam eu, odată? Întro zi, la un colţ 
de stradă, avem să ne regăsim. Tu, Ana Teodorovna? Tu, 
Egor Uvarovici? Exact aşa a fost. Ne-am întîlnit şi am căzut 
unul în braţele celuilalt... Iată! 

Egor exclamase „lată!” — cum ar fi anunţat consternat 
o catastrofă, dureroasă şi ireparabilă, nu o minune. 

Femeia îmi întinse mîna. Am sărutat degetele fine şi 
aristocratice, fără nici o bijuterie. Ana Teodorovna mi le 
apăsă pe buze, mai îndelung decît fusese în intenția mea. 

— Eşti un tip simpatic! rosti într-o franțuzească pură, 
fără accent. Îmi placi. Sper să devenim prieteni buni. Şi cu 
permisia lui Egor, poate mai mult decît prieteni... 

Rise deodată, vulgar şi obscen. Am tăcut stingherit. 
Egor îşi muşcă buzele. 

— lată! repetă, privind spre plafon. 

Chelnerul sosi cu tăvile de mîncare. Schimbă tacîmu- 
rile. Ana Teodorovna se uită la el, mai stăruitor şi în-delung 
decît priveşte o clientă într-un restaurant la un băiat de 
serviciu. 

Cînd plecă, se întoarse spre Egor. 

— Îmi place tînărul care serveşte... E un băiat simpatic 
şi el. Te rog să-i spui cînd are să vină din nou... 


319 


Egor frămînta între degete cocoloaşe de miez de piine. 
Nu se atinse de mîncare. Era negru-verde la față. Şi nu avea 
curaj să ridice ochii la Ana Teodorovna, să urmărească 
lăcomia vorace cu care apuca bucăţile, trăgea prin dinți 
oasele de pui, întindea pîinea cu degetele în sos. 

— Te rog să o ierţi! o scuză Egor în româneşte. Trebuie 
să te gîndeşti că a trăit zece ani fugară vagabondă... Că 
pentru ea, zece ani problema cea mare a fost să aibă ce 
mînca, nu cum să mănînce... 

— Ce spune? întrebă Ana Teodorovna, cu gura plină. S- 
a schimbat Egor al meu, nu-l mai recunosc. 

Am inventat nu ştiu ce inepţie pe socoteala lui Egor. 

Prietenul surîse amar: 

— Eu m-am schimbat! Ai auzit aceasta? Eu m-am 
schimbat! De-ai şti ce femeie era! Şi ce este acum!... Ce 
monstruoasă creatură este acum! 

— Vă rog să vorbiţi franțuzeşte, ca să înţeleg şi eu, rosti 
Ana Teodorovna scobindu-se cu degetele în dinți. Nu-mi 
plac manierele acestea! Ce fel?... Mă trataţi ca pe-un 
animal?... N-am drept să înţeleg ce spuneţi despre mine? 
Egor! Bagă de seamă. Acuşi mă mut la masa unde e 
ofițerul ăla singur! 

Egor Uvarovici o privi cu spaimă. Ca şi mine, nu se 
îndoia că e în stare să-şi îndeplinească ameninţarea. 

Lumea din jurul nostru se uita cu o curiozitate înveselită 
la această femeie splendidă, în toaletă luxoasă, care mînca 
mai urît ca o slujnică, ținînd farfuria aproape de piept, 
lăsînd furculița ca să se servească cu degetele, ştergîndu-şi 
sosul de pe buze cu dosul palmei. 

— lată! şopti a treia oară Egor. lată pentru ce am 
aşteptat zece ani. Pentru ce mă caută de trei luni... 

— Patru! rectifică Ana Teodorovna, băgînd în gură cîte 
cinci-şase cireşe şi scuipînd sîmburii pe jos. De patru luni te 
caut, Egoruşca! 

Şi pînă la cafea, Ana Teodorovna îmi povesti cu sim- 
plitate ceea ce apucase să-i povestească încă o dată lui 
Egor. Cum a trăit ani de zile în Rusia, între cele două ar- 
mate, albe şi roşii; cum a trecut frontiera; cum a rătăcit 
făcînd trotuarul la Berlin, la Paris, îndărăt spre Varşovia, 


320 


unde se află un birou de informaţii pentru emigranții ruşi, 
cum a dat de urma lui Egor... Şi încă, încă... 

— Dar vrei să-ți mărturisesc ceva? mi se adresă direct. 
Egor văd că nu poate înţelege... Mie, Europa mi-a produs o 
adevărată deziluzie. A rămas ca Egoruşca, îndărăt cu o mie 
de ani. Cu superstiții din evul mediu. Nu eşti de aceeaşi 
părere? Cum ai spus că te cheamă? 

— Dan... 

— Nu eşti de aceeaşi părere, Daniuşca? 

Mîna Anei Teodorovna îmi dezmierdă mîna mea, în- 
cleştîndu-mi degetele cu o invitaţie fierbinte şi cinică, sub 
ochii logodnicului. 

— „sau eşti şi tu un sentimental? Un bărbat romantic, 
sentimental şi ridicol? 

Mă tutuia. Mai-mai să-mi treacă braţul după gît, ca 
femeile bete din localurile de noapte, spre ziuă. Mi-am 
descleştat degetele. Egor comandă alt coniac, în pahar 
mare, de vin. 

Ana Teodorovna împinse scaunul, se rezemă cu ceafa 
de spătar şi, privindu-ne pe amîndoi, începu să rîdă atît de 
zgomotos, încît toată sala a întors ochii spre masa noastră. 

— Ce oameni ciudați mai sînteţi! Şi tu, Egoruşca şi tu, 
Daniuşca! Scuturaţi-vă... Fiţi veseli! Viaţa încă merită să fie 
trăită... Dar nu aci, în Europa voastră... M-a ostenit. Mi-e 
dor de Rusia noastră. De asta am şi venit. Nu e aşa, 
Egoruşca, nu e aşa că de aci ne” întoarcem în Rusia? 

Spunînd, apucă paharul lui Egor Uvarovici, îl deşertă şi 
plescăi din limbă, strîmbînd cu dispreţ buzele: 

— Slab coniacul vostru! Nu există ceva mai tare? De 
altfel am eu altceva mai bun. 

Deschise poşeta, desfăcu capacul unei cutioare, puse pe 
unghie un dram de praf alb şi aspiră cu nesaţ: 

— Cocaină! ne lămuri cu simplitate. La noi, acolo, nu 
mai putem trăi fără aceasta... Ține de foame, de sete, de 
urit... 

Începu din nou să rîdă zgomotos, ridicînd mîna dea- 
supra capului şi chemînd amintirile: 

— Cîte n-am făcut pentru o cutioară de acestea?... Pînă 
ce am descoperit secretul. Găseam întotdeauna, mai repede 
şi mai ieftin, la ciumați. Aşa îi numim noi. Copiii nimănui, 


321 


copiii lepădaţi. Trăiesc în pivnițe şi în subsoluri. Fură, nu se 
tem de nimic, nu cred în nimic... Dar au coca-ină şi băutură, 
întotdeauna. Mă culcam cu ei o noapte şi căpătăm provizii 
pe-o lună. De ce vă uitaţi cu ochii aceş-tia? Sînteţi nişte 
burjui caraghioşi. Nişte sclavi ai cuvinte-lor. Egoruşca! Ce 
imbecili eram. Cînd mă gîndesc ce im-becili am fost 
amîndoi! Trei ani de logodnă şi nu mi-ai atins decit 
buzele... Aşteptam, ce? Aşteptai, ce?... Viaţa e mai simplă, 
Egoruşca! Şi cînd îmi amintesc că eram să o pierd)... 

Cocaina îşi făcuse efectul. Ochii Anei Teodorovna lu- 
ciră adînci şi negri, cu o pîlpîire de luminiţă într-un fund de 
abis. Trecu o umbră pe obraz. O umbră venită din inte-rior, 
nu din jocul lămpilor din tavan. 

— Eram să o pierd, viaţa!... Dar tot eu am fost mai tare. 
Şi a pierdut-o cealaltă, Catiuşca. 

Se rezemă cu coatele pe masă, cu bărbia în pumni: 

— Cînd ne-au dus... ştiam că nimeni n-are să mai sca- 
pe. N-a scăpat nimeni de-acolo, niciodată. Unii plîngeau, 
alții tremurau, alții aveau o singură grijă: tocmai să nu 
plîngă şi să nu tremure. Să fie tari şi bravi, pînă la sfîrşit... 
Pe urmă s-a deschis uşa şi a intrat Catiuşca şi omul ei, băr- 
batul ei, comandantul... Catiuşca a apucat revolverul şi a 
început să tragă... Pe femei voia să le extermine. Toată viaţa 
urîse femeile libere, fetele, nevestele, logodnicele, mamele 
— femeile privilegiate, care n-aveau nevoie să se vîndă, 
aveau drept să iubească, aveau o casă, un iubit, un bărbat, 
un logodnic, o familie... Acum plătea... Avea un carnet şi, 
pentru fiecare executat, trăgea o linie... Cînd a dat ochii cu 
mine, a tras linia dinainte. Mi-a făcut semn: „Aha! Pe tine 
te cunosc... Te-am văzut trecînd în troică de-o sută de ori, 
de după perdelele noastre. Erai întotdea-una cu un individ. 
Cu unul din indivizii scîrboşi şi ipocriţi, care vouă vă să- 
rutau mîinile şi vă cădeau în genunchi, iar pe urmă noaptea 
veneau să ne ceară nouă toate murdăriile. 

ÎI cheamă Egor. Nu e aşa că se numea Egor? ÎI cunosc bine 
pe Egor al tău. Seara trecea în troică cu tine, dar noaptea era 
la noi şi trebuia să-i împlinesc toate poftele lui scîrboase. 
Nu ca o femele. Ca un animal. Avea drept să-mi ceară 
orice. Plătea Egoruşca al tău! Şi cînd îmi încleşta unghiile 
în carne şi gemea în spasm, gemea numele tău. Sîntem 


322 


cunoştinţe vechi. Pofteşte mai aproape!”. Am în-chis ochii 
şi am păşit mai aproape. Mă stăpînea o singură teamă. Să 
nu tremur. Şi un singur gînd. Ce-i cereai tu femeii aceleia, 
cînd îmi gemeai numele meu? Nu voiam să tremur. Pentru 
tine, nu voiam să tremur. Am păşit şi am aşteptat, cu braţele 
încrucişate. Eram mulțumită. Nu tre-muram. Nu-ţi făceam 
ruşinea să tremur, Egoruşca! Am aşteptat. Şi n-a pornit o 
singură împuşcătură. Au răsunat două. Am căzut... 

Ana Teodorovna presără altă doză de praf alb pe vîrful 
unghiei, aspiră şi, cînd nu mai rămase nimic, ridică spre noi 
ochi năluciți ca deşteptată dintr-un somn speriat. Îşi scutură 
părul, alungă o privelişte cu mîna. Izbucni în hohot de rîs: 

— Am căzut. Dar n-am căzut numai eu. A căzut şi ca, 
Catiuşca. Trăsese odată cu dînsa altul. Unul de-ai noştri, 
care scăpase la percheziție cu arma la el. Şi acela ochise 
mai bine decît Catiuşca. Ea a murit. Eu am scăpat. M-am 
ales numai cu semnul. Se cunoaşte aici. 

Desfăcu bluza pe sîn şi ne arătă sub globul alb, cu vine 
albăstrui, o cicatrice mică, abia distinctă. 

— Cînd m-am trezit din leşin, o duceau pe targă. Se 
terminase cu faimoasa Catiuşca... 

— Şi? am întrebat avid, fără să-mi dau seama de cru- 
zimea acestei curiozități? 

— Şi? Şi pe urmă nimic... l-am luat locul în patul lui 
Vasia. M-am măritat cu el. Mi-a întrebat să aleg. Moartea 
sau asta. Mai aveam de ales? M-a dus în patul lui, chiar în 
ziua aceea. Şi mi-a cerut, chiar în noaptea aceea, să-i îm- 
plinesc toate poftele pe care i le cereai tu, Egoruşca, 
celeilalte, Catiuştei... A durat trei luni căsnicia noastră. Pe 
urmă l-am lăsat pe Vasia. Nu! Să vă spun drept. M-a luat 
altul. Şi pe urmă altul şi altul. Cine poate să-i numere? Cine 
poate să-i numere pe toți cîți îmi cereau să fac ceea 
ce-i cereai tu Catiuşei, Egoruşca? 

Privi în tăiuşul cuțitului. Pe obrazul ei murise ceva. 
Egor încleşta fălcile. Îi vedeam sub piele crispaţia muş- 
chilor. 

— Aceasta e tot! rîse Ana Teodorovna. Vă asigur că nu 
e atît de teribil cît vi se pare vouă. La început, da! Crezi că 
n-ai să suporţi a doua oară. Pe urmă găseşti chiar o plă-cere. 
Şi, în sfîrşit, nici nu mai înţelegi altă plăcere decît aceea pe 


323 


care i-o cereai tu, Egoruşca, femeii aceleia. Acum sînt ca 
dînsa. Nu mai e nevoie să-ţi cauţi o Catie. Am venit eu. Şi 
te asigur, Egoruşca, te asigur că n-a ştiut niciodată Catia ta 
să-ți împlinească toate poftele cum ştie Anioşca ta. O 
spunea şi Vasia. O recunoşteau toți. Era stofă în mi-ne, 
Egor. lar tu, trei ani, abia mi-ai atins buzele şi fugeai la 
Catia ta! Mă păstra... pentru ce, Egor? Pentru cine, Egor? 

Egor îi mîngîie braţul, cum ar fi dezmierdat spinarea 
mătăsoasă a unei pantere, cu frică şi cu milă, neştiind dacă 
are să muşte sau are să se mlădie îmblînzită sub alintare. 

— Sărmana Anioşca! Sărmana Anioşca!... 

— Nu-mi place să mă compătimeşti! se trase Ana 
Teodorovna în lături. Nu-mi place să mă compătimească 
nimeni. Nu plîng nimic. Nu regret nimic. Voi sînteți de 
compătimit. Voi, care-aţi rămas în lumea voastră moartă. 
Care nu înţelegeți că, în zece ani, au trecut zece secole. De 
ce priviți înapoi? Mereu înapoi? Viaţa e înainte. 

Cu lama cuţitului, decapită trecutul în spaţiu. 

— E înainte, Egoruşca! Nu înapoi, la ipocriziile 
voastre... Prețul vieţii nu-i niciodată prea scump. Daţi-mi şi 
mie un coniac. În pahar mare. 

Am plecat cei din urmă. Egor îmi prinse braţul. De la 
uşa restaurantului, porni odată cu noi şi basetul care aştep- 
tase afară, cu fidelitatea lui neclintită. 

— Ce pot să fac? Ce trebuie să fac? întrebă Egor 
Uvarovici. Peste judecata mea s-a lăsat o ceaţă... Mai bine 
aş fi vrut să aflu că a murit. De o mie de ori mai bună 
moartea, decît aceasta! 

— Iar vorbiţi româneşte? se indignă Ana Teodorovna. 
Vă las în drum şi mă agăţ de cel dintii trecător. Apropo de 
româneşte”, Daniuşca. Cum se spune în limba voastră: „M- 
am culcat cu tine! Vreau să mă culc cu tine!...” Şi cum se 
spune...? 

Aci, buzele ei, cu desenul de-o celestă puritate, rostiră 
un şir de cuvinte murdare, tot vocabularul obscen care stă 
scris pe zidurile closetelor de şcoli şi căzărmi, sub imagini 
de-o odioasă trivialitate. M-am prefăcut că n-am auzit, că 
nu înţeleg. Egor trînti din mers cîteva picioare în spatele lui 
Elefterescu. Şi deodată se opri. Rise (ce rîs lugubru!), întîia 
oară în seara aceasta. 


324 


— Dar e foarte simplă explicaţia, prietene!... Cum de nu 
m-am gîndit din primul moment? E o explicaţie simplă şi 
logică. Ana Teodorovna a murit. Aici a venit să mă caute 
numai trupul Anei Teodorovna. Trupul ei pe care i l-a furat 
sufletul Catiuştei aceleia. N-a leşinat Ana atunci? N-a murit 
Catiuşca atunci? S-a deşteptat Ana, dar cu sufletul 
celeilalte, de la bordelul unde o căutam. Totul e simplu. 
Înfricoşător de simplu! 

Îşi smulse braţul de sub braţul meu: 

— Nicivo! Aşa mi-a sosit. Aşa o primesc. Dan, tre-buie 
să-i alung sufletul acesta şi să fac loc celuilalt, adevă-rat al 
ei... Dan, aci am să apelez la ajutorul tău şi al Ludmilei. 
Acum noapte bună! 

Şi plecă în noaptea pustie, între cele două creaturi 
fantomatice, care erau ele şi totuşi erau altele: Elefterescu şi 
Ana Teodorovna. 

— Egor! am strigat din urmă. 

Egor îmi făcu un semn ininteligibil cu mîna. Atît am 
auzit: 

— Nicivo! 

„Nicivo” — şi rîsul lui. Ce rîs lugubru în noapte! 


325 


TU ERAI, DAN? 


Maftei intră din biroul patronului cu manechinul lui 
Eliazar în braţe. Strîngea de mijloc păpuşa inanimată cu 
mîinile balansîndu-se moi; cum îl apropiase față în faţă, 
ochi în ochi, s-ar fi spus că demonica făptură îi soarbe de pe 
buze răsuflarea fierbinte de viaţă. 

ÎI aşeză la locul obişnuit. Îşi şterse fruntea cu mîneca. 
Vorbi către noi: 

— Nu ştiu ce i-o fi meşterit stăpînul, dară văd că-l aduc 
cum l-am dus. 

Eliazar rînjea: „Aşteaptă puţin şi ai să vezi!” 

Maftei îl atinse cu laba pe piept, încruntîndu-se la el în 
glumă: 

— Rînjeşte-rînjeşte, dimone! Pînă ce nu vine stăpînul să 
te pună el să joci ţonţoroiul! 

Se întoarse spre noi, aşteptînd un rîs de încuviinţare. 
Toţi tăceam. Eram cu alte griji. Maftei cobori de pe scenă şi 
se retrase lîngă uşă, cu înfăţişarea necăjită a omului care-a 
făcut un haz neghiob, fără efect asupra auditoriului. 

Patronul rămăsese încă în birou. Egor nu sosise. Întirzia 
întîia oară de la datorie, în trei sferturi de an. 

— Mă tem să nu i se fi întîmplat ceva. Să nu fi făcut 
ceva. Poate era bine să treci dimineaţa pe la dînşii! spuse 
Ludmila înălţînd ochii şi împungînd vîrful acului în costu- 
mul de organdi, înfoiat pe genunchi. 

Aştepta o părere. Nu ştiam ce să rostesc. Îi povestisem 
toată întîmplarea de astă-noapte, deznădejdea lui Egor, 
hotărîrea lui să ne ceară ajutor. Ludmila ascultase pînă la 
sfirşit, fără să întrerupă, fără să întrebe. Cînd am terminat, 
înțelesese mai repede şi mai deplin decît sperasem. „E o 
nenorocită! — zise. O sărmană nenorocită. Egor a făcut 
bine că s-a gîndit la noi. Am să mă împrietenesc cu dînsa. 
Încetul cu încetul are să-şi revină. Are să se întoarcă la 
viaţa cea adevărată. Trebuie să-l ajutăm pe Egor. Numai cu 
o singură condiţie. Să fie blind şi să aibă răbdare. Să-şi 
aducă aminte că Ana aceasta nu este vinovată de tot ce-a 


326 


ajuns şi să se poarte cu dînsa cum te porţi cu un bolnav 
scăpat de la moarte...” Toată noaptea nu închisese ochii, 
plănuind cum să-şi apropie şi să cîş- tige încrederea făpturii 
care aducea cu ea, în ea, un infern. 

Eu am adormit de la o vreme. Ea s-a răsucit în pat, prin 
întuneric, pînă ce-au dat zorile. 

— lată-l! şopti cu uşurare. Prefă-te că nu eşti prea 
înspăimântat de ce-ai auzit şi ai văzut. 

Egor trecu la toți, strîngînd mîinile între sprîncene se 
săpase o cută adîncă. Se opri, apucînd degetele Ludmilei în 
palmă şi netezîndu-le uşor, cu cealaltă mînă: 

— Ştii, Ludmila? Ţi-a spus? 

— Egor, viaţa are suişuri şi coborîşuri... Totul depinde 
de tine, de tăria ta. Trebuie să uiți!... Să nu te gîndeşti deloc 
la ce-a fost, ce-a făcut, la trecut. 

Egor surise amar: 

— Nu trecutul mă înspăimîntă, Ludmila. Trecutul însă 
nu e ceva sfîrşit. Se schimbă şi se înnoieşte, după cum s-a 
prelungit în prezent. Sînt gata să uit! Nici nu vreau decit să 
uit!... Dar pentru aceasta, trebuie să dispară urmele. Să mă 
ajutaţi voi. Tu şi Dan. 

N-am apucat să făgăduim. A intrat patronul. În jacheta 
verzuie, cu mîinile la spate, ne-a rostit bună dimineaţa şi a 
mers direct la podiul de scînduri. S-a apropiat, s-a depăr-tat, 
privindu-şi pe sub ochelarii de scafandru creaturile lui, care 
n-au nici trecut, nici viitor, nici nu trăiesc sub ame-ninţarea 
trecutului şi viitorului. 

Zîmbi satisfăcut de rezultatul examenului: 

— Aşa da! Acum mai merge, copii! E momentul să 
dăm zor. Sîntem în întîrziere cu trei săptămîni. Egor, stinge 
luminile şi treci la reflector. Gustav, contactul! 

Îmi făcu semn să mă aşez la clavir. El se urcă în faţa 
cutiei cu melodiile culese din spații. Apăsă manivela care 
elibera automatele baletului. Ridică braţul şi din nevăzut, 
chemă cele dintii modulaţii. 

Freamăt misterios de deşteptare, în zori. Ecoul tuturor 
deşteptărilor de cînd au fost dimineţi pe pămînt, în codri, în 
lunci, în pajişti; ciripit de păsări, cascade de izvoare, tril: 
avînt crescînd de glasuri, cîntări, foşnet de frunze şi 
ram, sclipire diamantină de rouă în cupă catifelată de flori. 


327 


Pe scenă, în lumina ireală, păşiră cu zvelte mişcări 
făpturile ireale. Le aducea nimfa Echo, trezindu-le din 
tenebre şi nemişcare, să înainteze la lumina şi viaţa feerică. 
Apăreau pe rînd, de după perdeaua legănată de mesteacăni 
şi sălcii, Graţia, Puritatea, Înduioşarea, într-o euritmie 
elastică; se alina Suferința, Remuşcarea, Melancolia, 
Deznădejdea; se avîntau într-o păgînă bucurie de a trăi, se 
înconjurau de cele şase perechi ale baletului în aceleaşi 
ritmice zvicniri de zbor spre lumină — şase perechi fără 
nume, viața cea multă fără nume. Din întuneric de peşteră, 
se desfăcea Forţa elementară, Instinctul orb, Bibia, cu 
pieptul şi braţele musculoase încinse de blana de panteră 
încheiată cruciş; îşi dezlănţuia clocotul energiei într-un 
dans năpustit, care părea că va nărui tot înainte-i şi totuşi 
cruța tot înainte-i, fiindcă fusese şi el liberat sub semnul 
luminii şi al bucuriei de a trăi. Domesticit şi ferice, omul 
păros din peşteri, intra în ritmul armonios, întregindu-l. 

Numai Invidia, Ispita, Cruzimea, Luxura, aşteptau pri- 
vind ostil în umbră lividă, la această irupție de voie bună, 
frumuseţe, euritmie şi grație, de la care au fost încă o dată 
excluse. 

Şi cu braţele încrucişate în vestmînt fumuriu, Elazar. 
Ura! 

Reflectorul îşi opri lumina deodată verzuie şi înveninat 
coclită asupra lui, stăruind. 

Asupra lui, stăruind. 

Faţa prelungă se crispă, ochii luciră metalici, rînjetul se 
plimbă de la unul la altul, de jur împrejurul scenei şi pe 
urmă în sală, spre noi. Un rînjet sinistru ca rînjetul craniilor. 

Miîna pationului culese din spatii o melodie profundă şi 
tulbure, amestecînd o amenințare încă imprecisă în gîlgîitul 
bucuriei generale. 

Iar Eliazar, Ura, îşi începu dansul lui. Nu era dans, nu 
era salt. O prelingere nesimțită, lentă, insinuantă, precisă. O 
înaintare fără grabă, cutremurînd tocmai prin această 
învăluire treptată, unduioasă şi teribilă. Îmi amintea ceva. 
Da! Îmi amintea tentaculele caracatiţei din acvariul de la 
Monaco. Tot aşa se lungeau tentaculele acelea, fluid şi 
imaterial, să împresoare şi să încleşte prada suptă cu ven- 
tuzele. Lumina verzuie îl urmărea de-a lungul scenei din 


328 


ungher în ungher. Poposea odată cu el. În faţa Invidiei, în 
faţa Cruzimii, în fața Ispitei, în faţa Luxurei. Şi înțelegeam 
ce îndeamnă, ce asmuţă fără vorbe, ce porunceşte, ce vrea! 
De ce stau neputincioase şi aşteaptă? E rîndul lor. Cum pot 
suporta bucuria aceasta şi lumina aceasta, de la care au fost 
date în lături? E rîndul lor. lar în dansul armonios se 
strecurau tiptil, una cîte una: Invidia, Cruzimea, Ispita, 
Luxura, să-şi aleagă o pereche, o victimă. Lumina se îm- 
puţina, îşi schimba culoarea, galbenă-verzuie, ritmul dan- 
sului se frîngea spasmodic — în armonia voioasă şi uşure 
pătrundeau duhuri străine şi funeste, bucuria se sleia 
înveninată, lumina se stingea împiclită... Eliazar, Ura, rînjea 
cu brațele încrucişate, aşteptînd. Dar toate încă durau. 
Dansul încă dura, aşa dezordonat şi frînt. 

Atunci Eliazar, Ura, se prelingea iarăşi cu încetineala 
precisă a tentaculei de caracatiță, pînă la gura de peşteră 
neagră. Chema cu un semn, cu o învăluire hipnotică. Şi din 
beznă se năpustea dezlănțuit Instinctul brut, Forţa 
elementară, Bibia, încins cu blana de panteră pe toracele 
pătrat şi păros. Nu mai era zvicnirea de adineauri sub 
semnul luminii şi al bucuriei, cruțînd făpturile fragile, 
amenințind fără să atingă, ridicînd în braţele vînjoase 
incarnaţiile gingaşe care au nevoie de ajutor şi protecție, 
depunîndu-le delicat cu mîinile lui uriaşe după ce le-a 
înălţat aeriene ca tot atîtea cununi de flori spre soare, horind 
şi el ca o divinitate silvestră a forței şi a elementelor, docil 
capturată întru slava cerului, a luminii, a vieții, a fericirii de 
a trăi. Acum, din peşteră se dezlănţuise o forță a beznelor, 
spumegînd oarbă, răsturnînd tot din  cale-i, sugrumînd, 
sfărîmînd, suprimînd. Pumnii tari izbeau ca două ciocane în 
dreapta şi-n stînga. În urmă-i cădeau laolaltă, fără alegere. 
Puritatea şi Luxura, Graţia şi Cru- zimea, Melancolia şi 
Invidia — toate păpuşile lovite în creştet. Orchestra 
smulgea din nevăzut tumult de vaiete şi plîns — răsunetul 
tuturor vaietelor şi plînsetelor cîte au sfişiat vreodată 
spațiile. 

Tăcere. Pustiu. Neclintire lugubră. Lumină sepulcrală 
de după cataclisme. 

O notă subțire şi lină. Din peretele de stîncă se desfăcea 
iarăşi nimfa Echo. 


329 


Privea cu oroare la trupurile semănate în pajiştea cu 
flori. Îşi freca ochii cu pumnii mici şi întreba cerul. De 
aceasta le eliberase din lumea lor invizibilă? Ca să sfîr- 
şcască încă o dată, cum au sfîrşit întotdeauna ecoul tuturor 
vieților care-au fost? Întreba cerul. Întreba cele patru vîn- 
turi, iar vînturile îi trimiteau întrebarea înapoi. 

Îngenunchea pe rînd, la fiecare, să le plîngă şi să le 
dezmierde frunţile reci. 

Eliazar, Ura, rînjea! 

lar Remuşcarea îl tîra pe Bibia de mînă în peştera lui 
neagră. O lespede se închidea treptat peste dînşii, să-i 
zăvorească împreună în beznă, pînă la sfîrşitul sfirşiturilor. 

Suspinau cu modulaţii umane crengile, frunzele, firul de 
iarbă, izvoarele, codrul; tot decorul devastat unde-a hohotit 
viață şi veselie şi unde-acum sînt presărate leşuri cu buze de 
gheață. 

Eliazar, Ura, rînjea triumfînd! 

Nimfa Echo imploră cerul, divinităţile bune, căldura 
soarelui ascuns după nori. Îşi frînge miinile şi aleargă să 
îngenuncheze la fiecare, să le sprijine ceafa în palme, să le 
sufle în obraz cu o şoaptă de ecou, un ecou de viaţă. Norii 
se răresc. Mijeşte o geană trandafirie de zori. Soarele 
radiază îmblînzit. Păpuşile se deşteaptă din somnul letargic. 
Întind braţele dezmorţite. Surîd luminii. Se scutură de visul 
negru. Se înalță în genunchi, în picioare, se înlănțuie în 
clamoarea victorioasă a orchestrei care-a cules ecoul tuturor 
chiotelor de bucurie din spațiu şi timp, şi pornesc aiurea, 
horind, conduse de nimfa Echo, căci ciclul nu s-a terminat. 
E vechi de cînd lumea şi va dura cît 
lumea, în eternitate. 

Eliazar, Ura, asistă încruntat la miracol. 

Cum? Pentru aceasta a fost toată truda lui? Aşadar totul 
e din nou de început; n-are să sfirşească niciodată? Pentru 
el nu există odihnă? 

Acompaniat de cîntecul profund al orchestrei, în muget 
bas de furtuni care se anunţă aiurea, pleacă prelins pe ur- 
mele celorlalți cu mers unduios de tentacul, cu rînjetul încă 
mai crud. 

Fie! Nici ciclul lui nu s-a terminat. E vechi şi el de cînd 
lumea, şi va dura cît lumea şi el, în eternitate. 


330 


Iar înainte de a se mistui in culise, se întoarce spre noi, 
rînjeşte amenințător patronului, ne caută cu ochii pe toţi: pe 
Egor, pe mine, pe Sami, pe Maftei, pe Gustav, pe Lud- 
mila... Am să mă întorc şi la voi! Nici ciclul vostru nu s-a 
terminat! Şi rînjetul acela ne cutremură, ca o ameninţare 
aievea. 

— Lumina! Cortina! porunci patronul. 

Am aplaudat ca la teatru, toți, strigînd şi agitîndu-ne să 
ne destindem nervii încordați. Cortina s-a lăsat şi s-a ridicat. 
Păpuşile au apărut în saltul lor ritmic, s-au înşirat în faţa 
rampei şi ne-au mulțumit grațios ţinîndu-se de mîini. 

Pe urmă cortina a căzut definitiv. 

Tăcerea fu apăsătoare. Nu cutezam să mişcăm. 

— Aşa mai înțeleg. Mai seamănă a ceva! declară pa- 
tronul, coborînd de la orchestra lui invizibilă şi cercetîn- 
du-ne cu privirea malițioasă sub ochelarii de scafandru. 
Putem socoti capitolul acesta închis. Ce ziceţi, copii? 

Glasul suna cu o mulțumire nevinovată şi deplină. Era 
încîntat de păpuşile lui. Era mai încîntat încă de noi, re- 
veniți de trei zile la cumințenie şi la pocăință, după rătă- 
cirile noastre mîrşave din ultimele săptămîni. 

— Ei? Nu spuneţi nimic? 

Ce-am fi avut de spus? 

Cunoşteam taina păpuşilor, mecanismul lor de rotiţe şi 
resorturi; ieşiseră din mîna noastră, căpătaseră viața lor 
artificială sub ochii noştri, zi de zi, de trei sferturi de an — 
şi totuşi halucinarea fusese desăvîrşită, în afară de orice 
control al judecății, mai presus de tot ce-am văzut, de tot 
ce aşteptam şi-am ştiut. 

Patronul îşi alintă bărbiţa şi surise gînditor: 

— Ceea ce e mai nostim e că baletul nostru s-a execu- 
tat mai bine decît mă aşteptam chiar eu! Bunăoară la sfîr- 
şit... Cînd Ura pleacă spre culise... S-a oprit, s-a întors spre 
noi. V-a ameninţat pe voi cu rînjetul lui mut, m-a ameninţat 
pe mine. Aceasta e nostim! Nu exista în pro-gram Nu exista 
nici în intenția mea... Nu exista înregistrat pe nici un sul şi 
nici o rotiță... Cu toate acestea, cum să spun? — „artistul” 
hai să-i spunem! — „artistul” nostru a găsit de cuviinţă să 
facă un adaos în text cu de la sine putere. Nici nu putea mai 
nimerit. Nici nu se putea da un efect mai puternic!... Vă 


331 


spuneam eu că automatele noastre au să capete şi o 
inteligență proprie? 

Au început deocamdată cu iniţiativa proprie!... Se 
întoarce spre sală, se întoarce spre mine! Viaţa artificială 
amenință viaţa cea vie. Mă ameninţă pe mine, care am cre- 
at-o. Ameninţă mulțimea, care ea se crede a fi altceva decît 
alte automate jucate de alte sfori ale destinului. E nostim de 
tot! Sînt sigur că au să se cutremure mulți dintre spectatorii 
noştri. Că au să presimtă ceva. Că au să înţe-leagă ceva... 
Ce spuneţi, copii? 

Nu-mi amintesc ce-au răspuns ceilalți, atunci. Egor, 
Ludmila şi eu ne-am grăbit să plecăm împreună, s-o aflăm 
pe Ana Teodorovna şi să începem o misiune mai anevo- 
ioasă, în lumea cea vie, nu a păpuşilor. Să întoarcem în 
făgaş firesc de viață un suflet căzut în pierzanie şi un trup 
posedat de demonii lubrici. 

Nu-mi amintesc ce-au răspuns ceilalți, atunci. Dar în 
trei zile, din nou, nu i-am mai recunoscut. Nu ne-am mai 
recunoscut. Atmosfera de pacificare se tulbură cu un fel de 
frenezie să distrugă tot ce redevenise cuminte, bun, calm, 
loial, reconfortant. Armistițiul fusese prea scurt, iluzia prea 
şubredă: cu o voluptate rea, toți şi-au înfipt unghiile să 
scormonească rănile care n-apucaseră să se cicatrizeze. 
Betty şi-a depărtat scaunul de masa preparatorului de ana- 
tomie. S-a întors iarăşi la camera lui Gaston. Tusea lui Sami 
se îneca în şuviţe de sînge. Gustav pleca pe furiş cu pachete 
suspecte şi n-avea curaj să ne mai privească în ochi. Maftei 
oprise din prag femeia cu obrajii spoiţi şi cu pălăria cu flori; 
o oprise din prag în ceasul plecării şi îi desfăcuse cu mîna 
lui legăturile cu straie, rugînd-o să rămînă şi spunîndu-i că 
totul n-a fost decît o glumă de încercare, să vadă cît ţine la 
el. 

Eliazar rînjea imobil pe podiul de scînduri, cu rînjetul 
satanic îndreptat către noi. 

lar eu? 

Mai rabdă hîrtia povestirea aceasta? 

Iar eu! În a treia noapte, am lăsat-o pe Ludmila, l-am 
lăsat pe Egor, aşteptîndu-ne fără nici un presentiment la 
masă, şi m-am ascuns cu Ana Teodorovna într-o cameră 
hîdă de hotel periferic cu lighean de tablă şi cearşafuri 


332 


sleite, să împărtăşesc cu ea scrîşnetul scufundării în spasm. 
Ah! Ştia Ana Teodorovna ceea ce n-a ştiut nici o femeie în 
afară de Angela cu ochi de azur. Ştia toată gama voluptă-ţii, 
pînă la geamătul nervilor întinşi ca struna. Nici o pudoare, 
nici un dezgust, nici o rezervă. Ca doi vrăjmaşi năpustiți să 
se extermine reciproc, ne-am zvîrcolit încleştaţi, cu 
unghiile, cu dinții, cu buzele lărgite ventuze, pînă cînd 
dimineața violetă ne-a găsit alături pe pat, extenuați, palizi 
şi reci, ca două cadavre. 

— Eşti un amant ideal, Daniuşca! suspină Ana pe ju- 
mătate adormită, cu un surîs toropit, recunoscător şi lasciv. 

— Eşti o femeie cum n-am cunoscut decît una! am 
şuierat printre dinţi, strivind-o din nou în îmbrățişare. 

Nu minţeam. Găsisem în ea ceea ce pierdusem, demult, 
odată, în cealaltă viaţă. 

Chiar gîndul nu pornise de la mine. După cum vrea 
eterna orînduială, mi-l sugerase tocmai prietenul pe care îl 
înşelam. Îmi spusese, acum două zile, cu obrajii în palme: 

— 'Teribil e, Dan, că atunci cînd tace, cînd nu se miş-că, 
atunci cînd puterea demonului din ea e suspendată, seamănă 
iarăşi cu Ana, cu Aniuşca mea de acum doispre-zece ani. Ai 
crede că n-a fost nimic. Nu s-a petrecut nimic. O puritate 
cerească. Un calm imobil, rece, inaccesibil, nepîngărit de 
nici o poftă degradatoare... Atunci seamănă cu păpuşa pe 
care-a numit-o patronul Puritatea! N-ai remarcat! Ochii 
păpuşii sînt albaştri, figura mai rotundă; totuşi există între 
ele o asemănare indiscutabilă. Un aer de familie. Ca două 
surori. Ana, Anioşca de-acum şi puri-tatea! 

Înălțase ochii de pe scaunul scund, unde căzuse frînt, să 
capete îmbărbătare, sfat, consolare de la Ludmila şi de la 
mine, prietenii lui singuri de pribeag fără casă, fără fa- 
milie, fără nici o nădejdie a sfîrşitului. Aştepta o vorbă. O 
aştepta de la mine. Eu tăceam ascultîndu-mi tic-tacul 
zvicnit al inimii. Îmi năvălise dogoarea sîngelui în obraz. 
Avea dreptate Egor. Înţelegeam în sfîrşit atracţia irezistibilă 
a Anei. lrezistibilă şi pînă acum cîteva clipe inexplicabilă. 

Era adevărat: 

Mă atrăgea în ea asemănarea cu păpuşa patronului. 
Puritatea, şi dincolo de această păpuşă, asemănarea cu 
cealaltă, cu Angela mea, Ange, Angela cu ochi de azur. O 


333 


regăseam. O regăsisem. lar cînd Ana m-a întrebat cu ani- 
malică indolență dacă n-am poftă de ea, am lăsat tot şi am 
fugit să ne ascundem amîndoi, în camera aceasta hîdă, să 
mă ascund cu ea, cu Angela resuscitată. 

În geamătul scrîşnit al îmbrăţişării, i-am strigat numele 
celeilalte: 

— Angela mea, Ange! 

Tîrziu, după ce ne-am aflat întinşi în torpoare, alături, 
Ana Teodorovna a început să rîdă: 

— De ce-mi spuneai Angela? Ange? Pe mine mă 
cheamă Ana, Anioşca, Ninoşca. 

I-am astupat buzele cu palma. Ana mi-a desprins mîna 
uşor şi a continuat: 

— Ştiu! Nu mi se întîmplă întîia oară aceasta cu oameni 
ca tine. Închideţi ochii şi o voiţi pe cealaltă, a voastră, 
unică. Întocmai ca Egor, cînd îmi striga numele meu în 
braţele Catiuştei!... Ce nefericiți sînteți! Ce infec-taţi de 
literatură şi de sentimentalism! De aceea îmi plac mai 
degrabă oamenii simpli. Soldaţi, marinari, hamali. Mă 
vreau pentru mine. Mi se dau cu totul mie, nu alteia pe care 
o caută în mine... De ce te-ai mîhnit? Aceasta nu înseamnă 
că nu eşti un amant ideal. Egor? Ha-ha! Egor nici nu vrea să 
mă atingă... Nici nu şi-a atins buzele decît de frunte... Se 
teme să nu găsească urmele celorlalți. 

Pe urmă am rămas întinşi ca două cadavre, în singu- 
rătatea înspăimîntătoare a amanţilor extenuați. 

Am petrecut-o pe Ana acasă la Egor. Nu ştiam ce 
explicaţie voi da. Îmi erau indiferente orice explicaţii, orice 
revolte, orice umilinți. Egor lipsea. Venise, plecase, iar 
venise, de trei ori în cursul nopții, şi acum plecase din nou. 

L-am găsit la noi, pe scaunul scund, cu obrajii în pumni, 
la picioarele Ludmilei. 

A sărit răsturnînd taburetul: 

— Ana... Ce e cu Ana? Ce s-a întîmplat cu Anioşca?... 

— E acasă! am rostit simplu. 

Şi l-am aşteptat să izbucnească, resignat să suport orice, 
fiindcă meritam orice. 

— De unde ai cules-o? Unde-ai găsit-o? Cum de-ai dat 
de urma €i?... 


334 


Plecasem ochii în pămînt şi nu aflam cuvintele nici unui 
răspuns. 

Egor îmi puse mîna pe umăr. Am tresărit. Am crezut că 
vrea să mă judece, să mă zguduie, poate să mă lovească. 
Îmi puse mîna pe umăr şi rosti cu ochii înlăcrimaţi: 

— Eşti un prieten bun, Dan, un adevărat frate. Îmi 
ascunzi. Dar crezi că nu-mi închipui? Ai găsit-o cu cineva... 
A oprit pe cineva. S-a dus cu el şi ai aşteptat-o. Poţi să-mi 
spui, Dan. Nu e nevoie să mă mai cruți. Nu mă mai 
surprinde nimic. Nu mă mai doare nimic. Aşa e, Dan, că tu 
ai găsit-o şi ai adus-o? 

Tăceam, cu ochii în pămînt. Ce fusese şi ce credea 
Egor! Prietenul luă tăcerea drept o mărturisire. 

— Nicivo! rosti, alungind o imagine cu dosul palmei. 
Mai trebuie timp pînă ce vom scoate demonul acesta din ea. 
Îţi mulţumesc. Acum alerg, să nu fugă iar. 

Îmi scutură mîna. Am lăsat-o moale, fără curaj să-l 
opresc să-i mărturisesc adevărul infam. A alergat într-un 
suflet. Am rămas singuri, față în față, eu şi Ludmila. Iar din 
privirea ei am înțeles că ea ştie, că a ghicit şi că toată 
noaptea, mai mult decît grija mea, purtase grijă să nu afle şi 
să nu bănuiască Egor. 

După masă, m-am strecurat tiptil din atelier şi m-am 
întîlnit iarăşi cu Ana, din nou în hotelul cu lighean de tablă 
ruginită şi cu aşternutul sleit. Din nou i-am scrîşnit cu dinții 
în dinţii ei, numele Angelei, chemarea Angelei cu ochi de 
azur, Ange. 

A durat aceasta două săptamiîni, trei. În afară de Lud- 
mila, nimeni nu stia nu abserva. Toţi tovarăşii de atelier se 
aflau absorbiți de propriile lor fapte, scufundîndu-i într-o 
mocirlă abjectă. Pe Gustav l-a surprins patronul cu planuri 
copiate din mapele lui. A venit sora lui Gaston, o şcolărită 
timidă în şort de lustrin negru, să vestească plîngînd că 
mama lor paralizată e pe moarte şi să-l cheme acasă, unde 
n-a dat de săptămîni. Gaston ai anunţat că vine dar s-a dus 
mai întîi la cinematograf cu Betty. Sami scuipă monede de 
sînge. Maftei soseşte dimineaţa cu ochii buhăviţi şi cu o 
privire tulbure de asasin. 

De pe podiul de scînduri, Eliazar rînjeşte cu ochi de 
metal coclit, îndemnîndu-ne să nu ne oprim aci, la ju- 


335 


mătatea drumului. Doar ciclul lui, ciclul nostru, nu s-a 
terminat încă! 

lar Angela cu ochi de azur. Puritatea, surîde serafic, cu 
mîinile imobilizate într-un avînt de salt grațios, spre cer, 
spre lumină, spre soare. Un elan retezat, prizonier puteri-lor 
terestre, capturînd-o aci unde-o pîndeşte Luxura, Cruzimea, 
Invidia, Gelozia şi rînjetul lui Eliazar. 

Nu mai privesc la ea. Nu mai am nevoie de ea. O pă- 
puşă absurdă, cu nervi de sîrmă, inima de rotiţe, muşchi de 
pîrghii, ochi de cristal. Am găsit altă incarnaţie vie, 
dogoritoare şi docilă, de astă dată docilă, a Angelei cu ochi 
de azur, Ange cea adevărată, Angela mea din cealaltă viaţă. 
Ne ascundem în camera mizerabilă şi ne zvîrcolim în patul 
cu cearşafuri sleite ca lințoliile de morţi; ne zvîr-colim să 
ucidem în plina de spaimă solitudine, fiecare un demon din 
el. Îmbrăţişările noastre par mai degrabă con-vulsii de luptă 
ucigaşă decît dezmierdări de amanți; cădem încleştați ca doi 
vrăjmaşi care se căutau demult şi s-au regăsit să se 
extermine; în chiotul voluptăţii străbate gemăt de 
muribunzi. Pe urmă, cu ochi închişi ne scufundăm în 
imobilitate letargică şi fiecare e un cadavru izolat de celă- 
lalt în singurătatea cadavrelor. 

În neclintirea răpusă, alături de mine, nu ştiu ce gîn- 
dleşte Ana şi-mi este cu desăvirşire indiferent. Poate la 
soldații ei, la hamalii ei, poate la Egor, poate la nimic. 

Eu, cu ochii închişi, o simt alături pe Ange, Angela mea 
cu ochi de azur. Niciodată n-a fost a mea atît de deplin. În 
viaţa ei cea adevărată, purta pecetea altuia, era stăpînită 
de altul, în braţele mele avide, pe buzele mele arzătoare, cu 
ochii închişi îl regăsea pe celălalt, unicul, pe Guguf al ei. 
Acum mă voia numai pe mine. Se mulțumea numai cu 
mine. Eram eu cel care închideam ochii, să suprim 
realitatea inadmisibilă a Anei Teodorovna, să chem în 
scrîşnet atroce numele, amintirea, umbra Angelei; Angela 
cu ochi de azur, Ange. 

Ana Teodorovna îmi punea sub nări praful alb. 

— Soarbe de aci! Încă! Încă! 

Aspiram praful alb. Totul se îneca în ireal şi vedenii. 
Mă năpusteam mai lacom să muşc cu dinții, în carnea Anei 
Teodorovna, carnea Angelei. Amăgirea era mai de-plină. 


336 


Puteam deschide ochii, puteam să-i ascult glasul, geamătul, 
chiotul: era Angela mea, Ange, cum n-a fost niciodată a 
mea. 

Tîrziu, plecam fără să ne vorbim, cu oasele golite de 
măduvă, cu obrajii devorați de cearcănele ochilor, cu 
mersul lînced şi somnambulic. 

Iar a doua zi ne căutam fără nici un dezgust şi remuş- 
care, să ne aflăm iarăşi. Două săptămîni, trei. 

La sfîrşitul celei de-a treia, cînd am ieşit din hotelul cel 
mizerabil şi hîd, m-a întîmpinat cu o miriială basetul cu 
picioarele strîmbe de crocodil. 

— Egor! am şoptit, retrăgîndu-mă cu spaimă în gang. 

— Ei şi? a hohotit Ana Teodorovna, strîngînd din 
umeri. Să fie sănătos şi să-mi spună ce are de spus!... 

M-a dat la o parte şi a trecut înainte. 

Egor aştepta lîngă zid, cu bărbia în piept, cu mîinile 
spînzurate de-a lungul trupului. 

Cînd a dat ochii cu mine, n-a tresărit, n-a ridicat pumnii. 
A rostit numai, cu o blîndeţe teribilă: 

— A! Tu erai, Dan?... În ea e sufletul Catiuştei. În 
cîinele acesta e sufletul lui Elefterescu. Dar tu? În tine ce 
suflet, al cui suflet a intrat, prietene Dan? 

— „Ascultă, Egor! am gîngăvit. 

— Ce să ascult? Ce poţi să-mi spui! Nicivo/ 

Şi mi-a întors spatele, plecînd în întunericul străzii, între 
cele două creaturi care erau ele şi totuşi erau altele în 
încarnarea lor efemeră. 

— Ascultă, Egor! Unde pleci? Unde plecaţi? 

— Nicivo! făcu mîna un semn de retezare în noapte, 
sub felinarul strîmb. 

Pe urmă noaptea i-a înghițit. Nu i-am mai văzut nici- 
odată. 


337 


EPILOG 


„Nemesis domneşte în viaţa lăuntrică a omu- 
lui ca şi în viața din afara lui; destinul exterior 
nici nu este altceva decît proiectarea în afară a 
destinului interior şi îşi trage numai de acolo 
originea. Cutare are un destin extraordinar, 
cutare altul un destin ordinar, căci destinul 
fiecăruia nu este decît omul tradus în afară ” 


OTTO LUDWIG 


— Egor ne-a părăsit! anunță patronul a doua zi. A 
plecat... 


338 


— La Şanghai? La Melbourne? La Chicago? am în- 
trebat, ştiind încotro se îndreaptă toţi vagabonzii fără rost şi 
patrie. 

— Nu! rosti patronul. Acasă, în Rusia... 

— Ah! 

Ochii Ludmilei au fugit de privirea mea. Şi în gură am 
simțit un gust de țărînă, de cenuşă, de moarte. 

Pe podiul de scînduri, Eliazar rînjea. 

Plecarea lui Egor a fost semnalul începutului. 

Peste cîteva zile a plecat Gustav. Intrase în biroul pa- 
tronului un necunoscut, cu o servictă şi un sul de hîrtie 
ceruită subsuoară. A desfăşurat pe masă planurile, secțiu- 
nile, desenele; a scos din geantă piese demontate, rotiţe, 
resorturi. I le oferise Gustav pe nu ştiu ce preţ. Nu price-pea 
nimic. Nu-l interesau. Dar o datorie camaraderească, între 
oameni de aceeaşi breaslă, îl îndemnase să vină la inginerul 
Coppelius şi să-l prevină. Patronul l-a condus pînă la uşă, 1- 
a mulțumit a doua oară, strîngîndu-i mîna. L-a chemat pe 
Gustav, nu să-l dojenească, nu să-l judece, ci să-i spună că-l 
iartă şi să-i ceară întoarcere la munca şi credinţa lui veche, 
din cele dintii trei sferturi de an. Dacă are greutăţi şi nevoi, 
îi dublează salariul. La sfîrşit, după cum a hotărît pentru 
toți, înainte de despărțire, îi va sta în ajutor să-şi înjghebe 
un modest atelier pe socoteală proprie. 

Gustav îşi privea străin mîinile străine care-au furat şi- 
au vrut să vîndă. Clătină din cap: 

— Nu. N-are ce face cu toate acestea. Nu mai poate 
rămîne. A fost toată viaţa cinstit... Şi deodată ceva străin de 
el, se întîmplă. Altul din el, care dormea şi s-a trezit... Acela 
a dosit, a încercat să fure, a vrut să vîndă. Nu poate pricepe: 
Ce? Cine? Cum? E o putere din el, străină de el. 

Mîna răsucea o cheie absentă, cu gestul lui obişnuit cînd 
voia să desfacă piesele unui mecanism, să le demonteze şi 
să le reconstituie. Aci era ceva peste priceperea lui. Nu ştia 
de unde să înceapă. De aceea pleca oriunde, să fugă de-o 
ispită la care nu poate rezista. 

A plecat Gustav, au plecat în aceeaşi zi şi Betty şi 
Gaston; pe Sami l-au dus după o săptămînă la spital, 
delirînd şi cerînd în locul baloanelor de oxigen o miss 
Hadaly, o logodnică cu fidelitate eternă. Se credea lord 


339 


Ewald, îl credea pe patron Thomas Alva Edison, cerea o 
miss Hadaly. 

Am rămas numai noi patru: patronul, Ludmila, Maftei şi 
cu mine, în atelierul dezolat şi lugubru. 

Numai noi patru şi Baletul mecanic, pe podiul de 
scînduri. 

Eliazar rînjea, încă.o dată biruind. 

Umerii patronului se încovoiaseră gîrbovi în redingota 
verzuie. Privirea malițioasă şi bună se împiclise sub oche- 
larii de scafandru. Mîna de moşneag tremura gelatinoasă în 
manşetele rotunde, de cîte ori ridică degetele să fră- mînte 
gînditor firele bărbiţei de hrean. Toate se dezor- ganizau, în 
afară de prevederile lui. Dar mai greu de suportat decît grija 
întîrzierii la termen, decît soarta păpuşilor mecanice era 
destinul spre care porniseră pă- puşile vii. Ne culesese de pe 
drumuri în ajun de iarnă cruntă: nişte naufragiați, nişte, 
osîndiți la pieire sigură şi crudă. Ca şi păpuşilor cu 
resorturi şi rotiţe metalice, ne dăruise el viață, speranţă, o 
axă de existenţă, un rost. Iar fără nici o pricină, după ce ne- 
a salvat, în ajun, dea ne ştatornici definitiv, în orinduiala 
Chibzuită a vieţii, un duh de autodistrugere s-a deşteptat 
în noi, a bîntuit un ciclon devastator, i-a smuls pe toți 
şi i-a împrăştiat 


în cele patru zări, îndărăt, la pierzanie, la suferință, la 
deznădejde, la moarte. 

În faţa, păpuşilor cu viaţă artificială, patronul rămînea 
gînditor, frămîntîndu-şi bărbiţa rară, în redingota lui.ver- 
zuie de fost arhivar la pensie. 

Înălța privirea sub lentilele convexe şi părea că în- 
treabă mîhnit păpuşile lui cu viața de rotiţe, să-i dezlege 
taina păpuşilor vii, de carne născută din carne. 

Eliazar rînjea. 

Am rămas numai noi, în atelierul pustiu şi lugubru. 
Patronul a dat telegrame să amîne reprezentațiile cu trei 
luni. Pe urmă s-a aşternut singur, cu încăpăţinare, la lucru, 
să-i înlocuiască pe toţi. Nu putea fi vorba să angajeze alte 
ajutoare. Numai noi pricepusem ce ne-a cerut el, fiindcă 
Baletul mecanic luase fiinţă şi crescuse în mîinile noastre. 
Trei, cîți am rămas, ne socotea ajutoare destule. 


340 


Dar noi trei, mai eram noi cei care-am fost? 

Cînd a plecat Ana Teodorovna, n-am dormit o săp- 
tămînă acasă. Am colindat iarăşi cîrciumile şi tripourile, m- 
am refugiat în delirul parfumului alb; am plătit acestea cu 
banii argatului, banii lui Maftei încredinţaţi să-i păstrez 
pentru căminul lui şi al copiilor, din satul de la poalele 
pădurii de paltini şi fagi. Am căutat-o pe Ana, pe Angela, 
pe una în cealaltă, în casele cu perdelele trase, unde femei 
căzute în animalitate pasivă, cu glas răguşit şi sîni spînzu- 
rați, cu sexul mort, ca o cicatrice, n-au izbutit să-mi dea 
îndărăt iluzia încleştărilor în braţele Anei, în braţele Ange- 
lei, Angela mea cu ochi de azur, Ange. Puterea aceasta să le 
învie, n-o mai avea nici praful alb, nelipsit, din cutie. 

Mă întorceam la păpuşa imobilă de pe scenă, cu ochii 
puri, de cristal, cu inima de rotițe. 

Angela cu ochi de azur, Puritatea, privea peste mine 
dincolo de mine, din lumea ei glacială şi inaccesibilă, în 
lumea ei glacială şi inaccesibilă. 

Şi porneam, după ce-mi îndeplineam, munca în atelie- 
rul automatelor, porneam eu singur, devenit un automat, la 
cîrciumi, la tripouri, la cafenele, oriunde, să ajung cît mai 
tîrziu acasă, unde mă aştepta Ludmila, fără mustrare, 


fără revoltă, cu obrajii scofilciți, cu ochii plînşi, cu 
resemnarea ei care mă indigna. Pentru cîrciumi, pentru 
tripou, pentru praful alb, pentru casele cu perdelele trase şi 
femei mai moarte decît cadavrele, aveam nevoie de bani, 
mereu bani. Într-o zi, în lipsa Ludmilei, m-am strecurat pe 
furiş să-i fur economiile ei de-o viaţă, ascunse în sertar, sub 
vraful de dantele. În alta, am vîndut vioara scumpă pe care 
mi-o dăruise patronul. Pe urmă, Ludmila a început să vîndă 
ea pe ascuns lucrurile noastre, să le amaneteze sau să le 
schimbe pe altele vechi, ca să ne plătească mîncarea pe a 
doua zi. 

Ne-am mutat într-o singură cameră. Îmi era indiferent. 
Soseam un oaspe prea rar acasă. 

Cu scîrbă, feream ochii de la pîntecul Ludmilei, unde 
începuse să prindă viață copilul nostru, alt vierme, o larvă 
dezeustătoare ca noi. Simţeam că toată seninătatea 
Ludmilei, tăria cu care trecea resignată prin toate, îşi aflase 


341 


putere acolo, în embrionul acesta, în larva aceasta şi îl 
uram, dinainte, vierme respingător. 

Am deschis ochii, într-o zi de duminică, după o noapte 
de fum, de vin, de tripou, de praf alb, de bordel; am deschis 
ochii, cu gura coclită, cu ţeasta cercuită în cuie de fier, cu 
măruntaiele mistuite de arşiță. Nu-mi aminteam cum am 
ajuns acasă. Eram culcat în pat. Ludmila mă dez- hrăcase, 
îmi aşezase hainele împăturite la căpătii;, mă aşteptau 
schimburi curate, cu butoni prinşi, gulerul alb... La 
fereastră, Ludmila lucra. Împletea o bonetă de lînă. Pe 
obrazul ci devastat, trecu un surîs dureros şi totuşi calm, de 
covalescență. Am ghicit că se gîndea în clipa aceea la 
copilul nostru, larva aceea, viermele acela. Şi l-am urît mai 
mult. l-am urît mai mult. Pe ea şi larva din ea. Eram 
prizonierul lor. Mă prinseseră bine în lanţuri, mă fereca- 
seră cu ghiulele de plumb la picioare, să rămîn al lor, să mă 
țină captiv la viaţa lor de larve, în loc să alerg liber la viața 
cea vastă. Cu scrîşnet m-am ridicat, am mers cu paşi 
nesimțiți la spatele ei, şi i-am smuls peste umăr boneta de 
lînă, am călcat-o în picioare. N-a plins Ludmila, n-a plins. 
M-a privit cu spaimă şi m-a aşteptat să plec ca să plingă, 
aşa cum era soarta femeilor din neamul ei, să plîngă 
singure, pe ascuns. 

Septemvrie a trecut. Octomvrie. Ochii patronului au în-- 
ceput să se lumineze sub lentilele ochelarilor de scafandru, 
Baletul progresa. La al doilea termen amînat, n-avea să mai 
dea greş. Păpuşile căpătaseră glas. După baletul mecanic, 
corul glasurilor sintetice. Răbdarea şi duhul creaţiei biruiau 
şi ele încă o dată toate potrivniciile. Numai cu noi trei, trei 
cîrpe omeneşti, îi înlocuise pe ceilalți dezertaţi de la datorie 
sau răpuşi la datorie; era, pe rînd, mecanic, elec-trician, 
anatomist, sculptor, decorator, maestru de dans, dirijor de 
cor — cu o înfrigurare frenetică se multiplica, trecea de la 
un rol la altul, ne lăsa nouă lucruri mărunte, fără 
însemnătate, fiindcă simţise că a murit demult, în fiecare, 
orice interes şi îndemn pentru miracolul lui. 

De cîteva ori, Maftei îmi ceruse cu îndirjire banii, cu o 
amenințare în glas. L-am dojenit cu făţarnică indignare: 

— Cum? Aşa ne-a fost vorba? Pentru o femeie culeasă 
de unde ai cules-o0?... Mi-ai spus să ţi-i dau numai cînd ne 


342 


despărţim de aci. Şi acum pleacă, să nu te văd în ochi. Îmi 
faci scîrbă!... 

Maftei pleca, legănîndu-şi braţele lungi şi spînzurate 
pînă la genunchi. Poate într-o mijeală de conştiinţă, îmi 
purta admiraţie şi recunoştinţă pentru tăria nestrămutată cu 
care-i păstram banii. Bani demult jucaţi la tripouri, plătiți 
femeilor cu sîni atîrnaţi şi glas dogit, aruncaţi pe tejgheaua 
tuturor cîrciumilor. Se întorcea la datoriile lui care erau 
puţine acum. Să aducă un ciocan, să care în brațe un 
acumulator, să ridice un manechin, să ţină la îndemîna 
patronului cutia cu chei, cu şurubelniţe, piese de schimb, 
resorturi şi arcuri. Cînd rămînea singur, se îndelet-nicea cu 
o joacă stupidă, de imbecil. Descoperise că auto-matele îl 
ascultau şi pe dînsul. Le arunca în mînă ciocanul sau o 
cheie de fier. Cu o mişcare reflexă, automatul prindea 
ciocanul sau cheia, întocmai ca făpturile vii. 

Îmi spuse într-o zi, trăgîndu-mă de mînecă, la o parte: 

— Aicea nu-i lucru curat, domnule. Bine-bine! Am 
priceput eu cum umblă şi joacă, vorbesc şi cîntă. Se îm- 
plineşte un an doară, de cînd stau cu ele şi le-am văzut 
căpătînd chip şi glas. Învîrte stăpînul un şurub, trage de 
miner... Joacă, sar, cîntă, cad... Maşinărie! Drăcărie nem- 
țească! Dară aseară, domnule, am pus ciocanul acesta în 
mîna urîtului! Dimonului... Ţin bine minte... L-am pus cum 
l-aş fi dat cuiva să-l țină, pînă ce culeg de pe jos alte chei 
şi şuruburi. Mă întorc. Ciocanul nicăieri. Nici în mîna 
dreaptă, unde l-am pus. Nici în stînga. Urîtul rînjea la mine. 
Mă întorc. Noroc că m-am întors! La spatele meu ţinea 
ciocanul ridicat dihania astălaltă, păroasă. Mai-mai să mă 
pocnească în creştet cu el. Cum de-a ajuns ciocanul de la 
unul la altul? Nu era nimeni să apese pe manivelă să 
întoarcă o cheie... Eram numai eu şi cu arătările aeste! Pun 
ciocanul ici. Ajunge dincolo, şi acela să mă pocnească la 
mir, taman cînd mă întorceam la dînsul. Aicea nu-i lucru 
curat, cum te văd şi cum mă vezi, domnule!... 

Maftei vorbea speriat, gîfiind. Aştepta de la mine o 
dezlegare uşurătoare. 

Eliazar rînjea. 

— Uită-te şi dumneata... Dihania păroasă, mai are şi- 
acum ciocanul în mînă. 


343 


Bibia, într-adevăr, ținea ciocanul în mînă, ridicat, gata 
să lovescă într-un vrăjmaş invizibil. 

Am strîns din umeri. 

— Nu e nimic, Mafiei... Dacă acela are să izbească 
vreodată cu ciocanul, ştiu eu într-a cui frunte are să dea. 
Poate o orînduială ascunsă face ca încă o dată Eliazar să 
primească în frunte ciocanul lui Bibia... Şi e bine că i l-a 
pus chiar el în mînă! Poate e un semn acesta; are un 
înţeles... 

Maftei holbă ochii la mine. Eliazar? Bibia? Cine erau 
aceştia? Din ce lume vorbeam? 

Mi-am trecut mîna peste frunte. Încă nu se risipiseră 
fumurile beţiei şi prafului alb, de peste noapte. Vlăguit cum 
eram, între halucinație şi realitate, mahmur, confundam 
viaţa cea aievea cu păpuşile patronului. Îmi apăruse înaintea 
ochilor episodul zugrăvit de reporterul gazetei pariziene: 
Bibia evadat din Guyana, venind peste mări şi uscaturi să 
sfarme cu ciocanul fruntea lui Eliazar, să-şi încheie o 
socoteală a lui. Țeasta sfărimată, ochii lui Eliazar țîşniți din 
orbite... Dacă e dat ca din nou ciclul să se repete, nimic mai 
firesc ca elementul distrucției, dezlăn- 
tuit să se întoarcă întîi asupra celui care-l dezlănţuise. Ura 
să piară din elementul pus în mişcare de ură. Mai există un 
dram de justiţie imanentă. Stă scris şi-n reportajul gazetei 
pariziene. 

Şi m-am întors să privesc la Bibia şi la Eliazar, cunoş- 
tințele vechi din cealaltă viață. 

Automatul păros nu amenința însă spre automatul urei 
demonice. Bibia nu ridicase ciocanul spre fruntea, şi ochii, 
şi rînjetul lui Elazar. Ameninţa în gol, spre noi, spre 
celelalte păpuşi, spre toți şi toate, în afară de manechinul 
care-i pusese ciocanul în mînă. Ciclul era aşadar altul? 

Am păşit pe scenă şi am desfăcut unealta din mîna lui 
Bibia. Degetele s-au descleştat docile. Am aruncat ciocanul 
în palma lui Maftei, care s-a închis, apucîndu-l automat: 

— Ține!... Vezi că nu e nimic. Sînt nişte păpuşi cu 
arcuri Şi rotiţe, şi alt nimic. Unde găseşti tu ceva necurat? 

Spunînd, am răsucit manivela. 

Păpuşile au căpătat viață, au ridicat braţele, au păşit 
după cum îşi cunoşteau rînduiala; Bibia a intrat în peştera 


344 


lui neagră, Eliazar s-a prelins unduios ca tentaculul de 
caracatiță spre manechinele supuse puterilor lui: Luxura, 
Cruzimea, Invidia, Gelozia... Angela cu ochi de azur s-a 
apropiat să-mi străbată privirea cu privirea ochilor de 
răceală cristalină. Totul era cum trebuia să fie. Cu viaţa 
limitată, de arcuri şi rotiţe, pe care le-o dăduse patronul. 

Am întors manivela la loc. S-au întors şi păpuşile la loc. 
Automate şi alt nimic. 

— Precum vezi, Maftei! lar altă dată nu mai vorbi 
prostii, fiindcă au să te rîdă şi... 

M-am oprit cu un gest care sfîrşea în nimic. În jurul 
nostru, atelierul rămăsese atît de gol, încît nici nu mai era 
cine să rîdă. lar aspectul era atît de lugubru, în pustietatea 
unde număram locurile goale şi neatinse, al lui Egor, al lui 
Gustav, al lui Gaston, al lui Sami, al lui Betty, încît un 
hohot de rîs ar fi răsunat profanator şi macabru, ca rîsul 
unui nebun într-un cavou. 

Aci, numai Eliazar stăpînea, cu rînjetul lui. 

Maftei s-a depărtat spre treburile întîrziate, măturînd şi 
dereticînd. Dar eu m-am întors repede pe călcîie, cu o 
tresărire, să am automatele în față. Mi s-a părut că se 
mişcaseră la spatele meu. Era o înşelare. Şi totuşi ceva 
imperceptibil încă îmi strecurase o nelinişte: instinctul 
necunoscutului suspect şi amenințător. 

Păpuşile se aflau la locul lor, imobile, inanimate, cu 
gesturile întrerupte de manivela care a retezat curentul şi 
le-a suspendat viaţa din universul lor artificial şi mecanic. 
Şi totuşi... totuşi ceva în ochi, în privire, o viclenie străină 
şi de curînd apărută le dădea o înfăţişare nouă. S-ar fi 
spus că ele ştiu ceea ce eu nu ştiam, că se prefac numai, 
acceptînd această imobilitate, că-şi rîd de credulitatea mea, 
că mă aşteaptă să fiu iarăşi cu spatele întors, ca să-şi 
continue o viață a lor, după voinţa lor, nu după cum le 
poruncea manivela şi curentul electric. 

Chiar rînjetul lui Eliazar era altul, încă mai crud şi mai 
radios. lar păpuşile toate priveau la el, păreau dominate 
acum numai de el, fără deosebire; Luxura şi Graţia, 
Cruzimea şi Mila, Melancolia şi Invidia, Bibia şi Angela cu 
ochi de azur — Puritatea. 


345 


Prea mult spirt, prea mult praf alb, prea puține cea- suri 
de somn! M-am scuturat să deştept o drojdie de viață 
omenească în mine. Am lăsat răspuns patronului prin argat 
că nu mă simt bine şi m-am dus să mă culc. 

A doua zi, neliniştea apăru cînd am dat cu ochii de au- 
tomatele de pe scenă, şi a treia zi, şi mereu. Nu mai puteam 
întoarce spatele spre ele. Le simţeam însuflețin- du-se şi 
mişcînd. Mă răsuceam brusc, prin surpriză. Erau la loc. 
Imobile. Dar ştiam că s-au mişcat. Puteam să jur că s-au 
mişcat. 

Patronul, am înțeles, descoperise şi el ceva inexpli-cabil 
şi absurd în păpuşile plăsmuite de dînsul şi scăpîn- du-i de 
sub control. ÎI găseam în faţa lor, preocupat, cu mîinile la 
spate în redingota verzuie, privind nedumerit prin ochelarii 
de scafandru. Îşi şoptea ceva, singur. Acum vorbea singur. 
Nu mai găsea printre noi pe nimeni vrednic să-i cunoască 
gîndul şi să-i împărtăşească temerile. Ceilalţi plecaseră. Eu 
nu mai eram om. Între mine şi Maftei, abia coborât din 
maimuță, cum îi spusese bietul Sami paci- ficat în tăcerea 
cea mare, nu mai era nici o deosebire: frați întru aceeaşi 
animalitate opacă şi brută. 

Patronul vorbea aşadar cu automatele lui. 

lar automatele îi surideau ele malițios, refuzînd să-i 
răspundă, deşi aveau glas sintetic înscris cu vîrf pe sulul de 
ceară şi un timbru mai desăvîrşit decît toate vocile omeneşti 
cîte vreodată au fost. 

Eliazar rînjea. Rînjetul celor din urmă zile de la vila 
Azur-Eden. Buzele nu rosteau nimic. Îi auzeam însă 
cuvintele. Erau poarte un ecou al auzului, o halucinație 
deşteptată din amintirile de atunci. Atât şi nimic mai mult. 

— Hehe! Ciufulici! Îmi miroase a lichidare. Nu simţi? 
Pleci tu. Plec eu. Plecăm toţi... 

Fugeam. 

Deocamdată fugeam la cîrciumile mele, la tripourile de 
măsluitori şi chibiţi, la casele cu perdelele trase, la delirul 
prafului alb. 

Odată cu ploile mocnite de noiemvrie, s-au sleit şi ul- 
timele resurse băneşti, chenzina pe-o jumătate de an înainte 
pentru Ludmila şi mine, deşi cunoşteam că n-are să mai fie 
nevoie de noi pînă într-o lună. Vîndusem straie, lucruri din 


346 


casă, ceasul, cerceii Ludmilei, desfundasem sertarele, mă 
strecuram pe furiş cu un obiect ascuns sub poala hainei. În 
cameră un singur pat de fier, o masă şchioapă, ligheanul de 
tablă, podelele goale, pahare ştirbe, tacîmuri de alumi-niu. 
Şi pe stîrvul meu descompus, din nou veşminte lucii în 
coate, gulerul slinos, cămaşa murdară cu manşetele des- 
trămate; din nou căpătasem înfăţişarea vagabondului de 
anul trecut, aşteptînd afară, la uşă, cu dinţii clănțănind de 
frig şi cu sufletul mort în ploaia cîinoasă de noiemvrie. 

Un an. Trecuse un an şi mă întorceam de unde am 
plecat. Tîrînd după mine, de data aceasta, şi alte destine: o 
femeie, un copil încă în germen, o larvă, altă larvă — acum 
eram trei. 

Cum să nu mă înfund fără nădejde în cîrciumi, în 
tripouri de chibiţi şi trişori, în casele cu femei înfricoşă- 
toare, în delirul prafului alb? 

Veneam uneori singur, în atelierul lugubru, noaptea 
tîrziu, să cerşesc Angelei încă o dată minunea unei re- 
suscitări. 

Angela îmi privea zvîrcolirea crispată, cu ochii cris- 
talici, din lumea ei rece, dincolo de mine, tot aşa de străină 


de mine ca în seara din urmă, la vila Azur-Eden. 

Mă retrăgeam pînă la uşă, de-a-ndărătelea, să nu întorc 
spatele automatelor care-mi păreau vii; poate priveau, poate 
înțelegeau, poate ştiau. Răsuceam cheia şi plecam 
îndărăt, la cîrciumi, la tripouri, la femei despoiate, la delirul 
alb. 

În noaptea aceea din urmă şi cea mai plină de spaimă, 
cu ploaie, zloată şi vînt, treceam zgribulit cu unghiile 
încleştate în buzunări şi cu gulerul surtucului ridicat; 
treceam de pe-o stradă pustie pe altă stradă pustie. De la 
tripoul de măsluitori mă alungaseră. De la cîrciumi m-au 
îmbrîncit pe scări. Femeile despuiate îmi trîntiseră uşa- 
n nas, cu hohotul lor bestial. Eram prea murdar, prea 
zdrenţăros, prea respingător chiar pentru ele — şi mai eram 
şi-un nebun, scrîşnind în braţele lor un nume care n-a fost al 
nici uneia. Angela cu ochi de azur! Eram un nebun, calic şi 
murdar, cutreierînd maidanele negre, pieți pustii, uliți 
sinistre cu pîlpîiri muribunde de felinare. Mă opream la o 


347 


flacără şi, îndobitocit, o priveam tremu- rînd, expirînd, mai 
trăgîndu-şi o clipă viața. Mă regă- seam murind într-o 
flacără muribundă de felinar. Iar de trei nopţi, nici un dram 
de praf alb! Ploaie gheţoasă, înspicată de fulgi. Noapte 
cîinoasă cum am mai cunoscut, atunci cînd ieşeam să mă 
tîrîi din subsolul cu şobolani, de lîngă spălătoreasa de 
cadavre şi ciungul cu mîna de fier. Unde să merg? Unde s- 
ajung? Acasă o femeie care aşteaptă cu ochii roşii de plîns, 
scofilcită şi cu pîntecul plin. Ce mai aşteaptă? De ce tace? 
Mustrarea aceea tăcută! 

Un alt cadavru aşteptînd un cadavru, purtînd în pîntec 
un pui de cadavru. 

Numai în atelierul nostru, chiar aşa pustiit, chiar acum, 
noaptea, mai era cald şi viață. Viaţa păpuşilor cu suflet de 
rotițe şi angrenaje; mai vii în artificialul lor absolut decît 
noi care-am fost oameni de carne şi oase şi nervi şi sînge 
fierbinte-n artere. 

M-am îndreptat într-acolo. 

La Angela cu ochi de azur. Ange. Puritatea. Acum 
puritatea deplină — inaccesibilă, inalterabilă, puritatea 
eternă, cu obraji care nu se scofilcesc, cu ochi care nu se 
împiclesc de plîns, cu pîntec virgin în care nu dospeşte nici 
o larvă. Puritatea absolută şi cruțată de toate putreziciunile 
cărnii. 

M-am îndreptat într-acolo. 

Stradă pustie, după stradă pustie. Noapte cu zloată 
cîinoasă de noiemvrie. Beznă şi frig. Mergeam, vorbind 
singur. 

Dintr-o gură căscată de gang s-a alăturat o umbră ŞI 
a-nceput să glăsuiască şi ea, cîntînd în batjocură, cadențat: 

Trece! Trece! 
Trece reghimentul zece! 


Şi îndată, întrerupîndu-se: 

— Ce-alergi aşa, şefule? Parcă te-aşteaptă norocul cu 
praznicu-ntins! 

Nu m-am oprit. N-am răspuns. Cunoşteam glasul. 
Recunoşteam umbra. Glasul lui Țibic, umbra lui Țibic, 
pungaşul de buzunare. 


348 


Umbra răşchira pasul după pasul meu, cum e dat umbrei 
să nu te slăbească un pas. 

— Văd că te-ai boierit nevoie mare, şefule! chicoti 
mogildeața neagră. Şi nu te prinde, zău că nu te prinde! 
Astă-iarnă, mai ziceam. Erai înţolit. Mai-mai să nu-mi cred 
ochilor. Dar acuma?... Haha! Unde-ţi este paltonul cel 
boieresc? Că de portofel am purtat eu de grijă să te uşurez! 
Ai scăpat şi de palton. Atunci începi să-mi placi din nou... 
Eşti cum erai la noi, la hotel Țibichi. Grozav mai semeni cu 
cel de anul trecut, şefule, prietenul nostru de la hotel 
Țibic!... 

Tăceam. Grăbeam pasul. Îl grăbea şi mogîldeața neagră, 
sărind peste bălți. 

În dosul unei ferestre luminate, porni cu glas de 
ventriloc un cîntec de patefon, un cîntec ştiut: 


And even be glad 
Just to be sad 
Thinking of you 
Wonderful you 
It had to be you... 


O clipă, fără să-mi dau seama, pasul a fost mai încet, 
mai greu, tîrînd după el amintirea. Cîntecul lui Dickie 
Hood, al lui Mahmud. Ultima seară de la vila Azur-Eden. 
Angela cu ochi de azur înaintînd pe nisipul blond cu pan- 
tofii de atlas alb cu tocurile roşii, în costumul după tabloul 
lui Watteau, vaporos, roz, aerian, supranatural, în lumina 
feerică a lampadarelor. 


It had to be you... 
It had to be you... 
I wander’d around 
And finally found... 


Cîntecul patefonului a amuţit, curmat brusc. Noaptea a 
fost mai deşartă, întunericul mai dens, zloata mai crunt 
pătrunzînd în măduva oaselor. 

M-am răstit la Țibic: 

— Pleacă! Ce vrei de la mine? 

— Mai domol, şefule! rîse mogîldeața neagră fără 
supărare. De ce m-alungi? Poate ai nevoie de mine... 

— N-am nevoie de nimeni. Nu-mi trebuie nimeni. 


349 


— Nimic nu se ştie, rosti laconic pungaşul şi merse mai 
departe alături. 

Tîrziu, după altă şi altă stradă, vorbi încet, cu intenția 
din nou protectoare, ca anul trecut: 

— Văd că eşti necăjit, şefule, şi de aceea nu-ţi răspund 
colţos, cum ai merita. Boieria noastră ţine puţin... Ce-ai 
prins de pe gârlă, pe gîrlă se duce. Pricep!... Nu-i nevoie să- 
mi povesteşti. Ai crezut, după lovitura de anul trecut, că 
are să ție procopseala o viață întreagă. Cînd colo, nu tinu 
nici un an împlinit! Este ori nu este, şefule? Ei şi, dacă 
este? Aşa merge roata! Dacă ai cap şi răbdare, mai se 
găsesc lovituri. Pînă la una nouă, ţi-o spun ca preten. Ai 
nevoie de-un culcuş? Poftim la hotel Țibic! Ai să fii ca la 
mama acasă... Ne-am mutat. Am găsit un fund de gang; 
hotel clasa întîi. Avem acuma şi-o sobă. O săptămînă 
aduc eu cărbuni, o săptămînă face rost baba. Am rămas 
numai cu dînsa, cu spălătoreasa de morți... Ca să-ți spun 
drept, am mai cules de pe drumuri şi alt prăpădit. Dară 
acela nu-i om. Nu-i poţi spune om. Un fel de nebun... Îi 
spune Zolittis. Cică a fost bancher în 


viaţa lui. Ce fel de bancher, Domnul să-l ştie! Acuma îi 
dăm noi de mîncare bancherului! Singur nu e-n stare nici 
să cerşească, nici să fure. Un păcătos!... Mai face şi urît, pe 
deasupra. Noaptea visează şi geme. Îi clănțăne dinții. Strigă 
un nume. Un nume de femeie. O cheamă şi geme. 
Angela cu ochi de nu ştiu ce... De amur, de aur, de abur... 
Aşa ceva. Se zvîrcoleşte şi caută cu degetele prin somn, 
parcă vrea s-o culce la aşternut ori poate s-o strîngă de gît 
pe Angela aceea... l-am prins meteahna. Ziua, după ce-i dau 
să mănînce, mă plec pe la spatele lui şi-i strig fără de veste 
numele: Angela cu ochi de amur! Haha! Atuncea cade la 
pămînt, face spume la gură şi se strîmbă să mori de rîs. Pe 
urmă îşi vine în fire, tace, moşmoleşte singur în ungherul 
lui... Dacă te deprinzi cu zvîrcolirile şi cu gemetele de 
păcătos, vezi că la o adică tot e un tovarăş mai bun decît 
ciungul cu şobo- lanii de anul trecut. Aceştia sîntem, 
şefule!... Unde-am încăput trei, merge şi-al patrulea. Îți 
facem loc lîngă bancher. Boierii cu boierii! Cînd n-ai ce 
face, de urit, te poți pleca la urechea lui să-i strigi 


350 


numele muierii şi capeți teatru pe gratis. Ce zici? Hotel 
Țibic te-aştcaptă! Te-nscriu la registru! 

— Pleacă! Lasă-mă! 

Țibic rîde încet, singur, păşind în urma mea, fidel ŞI 
inseparabil ca umbra. 

La uşa atelierului, încă o dată îl alung: 

— Am ajuns! Du-te! 

Pungaşul se dă doi paşi îndărăt să contemple clădirea 
neagră şi exclamă cu admirație: 

— Care va să zică acilea ţi-i palatul? Ei bravo! Te-ai 
învârtit mai zdravăn decît credeam... 

Pe urmă, cu o încruntare de bănuială: 

— Sau poate vrei numai să dai o lovitură? Dacă-i aşa, 
eu sînt omul tău, şefule. Fac de strajă. Mă trag colea, la 
dos... Îţi fluier semnalul de alarmă, cum mişcă niscaiva. 
Ascultă semnalul! 

Țibic fluieră subţire, un semnal de trei ori întrerupt. 


— Sfirşeşte odată! mi-am pierdut răbdarea. Pleacă! N- 
ai ce căuta aci. Nu e ce crezi tu. Nici un fel de lovitură. 
Uite: am cheia la mine. Sînt la mine... 

Pungaşul, mogildeață neagră în întuneric şi ploaie, 
clătina din cap cu neîncredere: 

— Bine, şefule! Fie cum spui tu, măcar că nu-l prosteşti 
pe tata cu o cheie potrivită... Văd că eşti lacom, ca şi data 
trecută. Nu te rabdă inima să mai împărți şi cu altul. Fie! 
Eu tot am să stau colea la adăpost şi te-aştept. De la asta nu 
mă poţi opri. Strada-i pentru toată lumea. Ai zis ceva? 

S-a lipit de perete şi a aprins un muc de țigară. l-am 
întors spatele. Am răsucit cheia şi am intrat. 

Am intrat s-o revăd pe Angela cu ochi de azur, să-i cer 
încă o dată amăgirea: uitarea prezentului hîd şi fără scăpare, 
a ploii cîinoase de afară, a straielor lucii în coate, a nopţilor 
goale cînd toți mă alungă de pretutindeni. 

În lumina roz-albă a becurilor, păpuşile m-au primit 
imobile. 

Am mers direct la Angela, cu ochi de cristal privind 
glacială şi nepămînteană, peste mine, dincolo de mine, 


351 


pierdută pentru mine. l-am alintat cu degete uşoare 
veşmîntul aerian, supranatural, copiat după tabloul lui 
Walteau. Am gîngăvit delirînd, implorînd. 

— Ange! De ce nu vrei să mă chemi şi pe mine în 
lumea ta, Ange, Angela mea cu ochi de azur?... 

Păpuşa suridea serafic, în afară de viaţă şi de timp, în 
lumea ei rece şi pură. 

— Ange! imploram. Angela mea cu ochi de azur! 

M-am răsucit pe călcîie, cu o zvicnire în piept. Un pas. 
Se mişcaseră automatele? Începea din nou halucinarea? 

Nu erau paşii automatelor. Un pas omenesc. Pasul 
Ludmilei. Venise. Intrase poate acum, sau poate intrase de 
mult, să mă aştepte ascunsă, să vadă ce caut întotdeauna 
aci, după miezul nopții, singur, întotdeauna singur şi cu 
arătările-mi nebuneşti. 

Se puse între Angela şi mine. Realitatea respingătoare 
— obrajii scofilciți, buzele vinete, ochii plînşi şi pîntecul 


plin — era încă o dată realitatea respingătoare între mine şi 
făptura himerică. Angela cu ochi de azur. Ange. 

— Dan! şopti dureros femeia de carne şi oase. Dan, ce 
cauţi tu aci? Ce vrei tu de la păpuşa aceasta? Ce-i cereai? 
De ce te rogi la ea? La o păpuşă. Ce poate să-ți dea o 
păpuşă? Dan, de două nopţi n-ai mai trecut pe-acasă. E frig 
şi mi-e frică!... Fă să înceteze toate... Ai milă, Dan! Ai milă 
de mine, de tine, de copilul nostru, Dan. 

Mă dezgusta pîntecul plin, ochii umflați de plîns, glasul 
istovit; larva aceasta omenească, strivită, purtînd în pîntec 
altă larvă omenească, alt vierme, care va fi ca ea, ca mine, 
ca toți. Milă? Poţi alunga dezgustul cu mila? 

Am dat-o în lături, brutal, duşmănos, să elibereze pri- 
virii cealaltă făptură, pe cea plăsmuită, cea din totdeauna, 
unica, Angela cu ochi de azur. Ange, cu frumuseţea ei 
inalterabilă, cu puritatea surîsului incoruptibil, chiar cînd s- 
a tîrît oriunde, chiar cînd e numai un suris de păpuşă 
inanimată. 

— Iar tu?... Tu pleacă acasă!... am poruncit. 

Ludmila scutură trist din cap, cu înfăţişarea fiinţelor 
blînde, care şi-au impus o singură dată în viaţă o hotărtre 
neclintită. 


352 


— O cauţi pe ea, Dan? N-o poţi uita pe ea, Dan? 

M-am întors repede: 

— Pe cine caut? Pe cine nu pot uita? Ce vrei să spui? 

— Pe Ana Teodorovna. Ţi-a vîrît otrava ei în sînge! A 
venit din toată lumea, să-ţi lase otrava ei în sînge... 

Am izbucnit în hohot: 

— Ana Teodorovna? O caut pe Ana Teodorovna? Dar 
în ea singură nu pe ea o căutasem şi o găsisem! Lud- mila, 
du-te acasă şi te culcă. Lasă-mă aci. Tu nu poţi înţelege. Nu 
poţi şti... Ludmila, te rog, du-te acasă!... Lasă-mă singur. 

Vorbind, am întors ochii să nu-i văd figura miloagă. M- 
a întîmpinat rînjetul lui Eliazar. Rînjetul de la vila Azur- 
Eden: 

— Hehe! Se anunţă o noapte superbă! ce zici, Ciufu- 
lici? 


Automatul cu rînjet demonic rămăsese neclintit, în- tr- 
o mişcare întreruptă cu jumătatea pasului întins, cum îi va 
fi retezat mersul sau dansul patronul, aseară, răsu-cind 
manivela. Un manechin cu resorturi şi alt nimic. În 
mîna întoarsă spre spate, ţinea ciocanul aruncat de Maftei. 
De cîte ori i-am spus să înceteze cu gluma aceasta stupidă! 

Dar gîndul nu l-am isprăvit. Mă încleştau după gît 
braţele Ludmilei, sărmanele ei braţe, de oase, tendoane și 
piele. 

— Ascultă-mă, Dan. Lasă păpuşile acestea blestemate 
şi hai acasă, Dan! Am făcut focul, e cald, am să te culc și 
am să te învelesc cu mîinile mele, Dan. Uite la ochii tăi, la 
obrazul tău... Nu ţi-e milă de tine? Avem să uităm tot. 
Ce pot să-ţi dea manechinele aceste blestemate, Dan? 

Inima mică şi slabă bătea lîngă inima mea, răspun- 
zîndu-şi chemării prin gratiile coastelor. Inimii vii. Încă vii, 
în tic-tacul lor muribund. 

— Nu e aşa că mergi, Dan? Avem să uităm tot. A fost 
un vis rău... În două săptămîni se sfirşeşte şi cu păpuşile 
aceste. Au să le ducă de aci. Pleacă patronul cu ele. 
Rămînem numai noi, Dan... Avem pentru ce trăi. Mai avem 
pentru cine trăi. 


353 


Răsuflarea fierbinte, braţele încolăcite după gît îmi 
toropeau drojdia de rezistenţă. Închisesem ochii să n-o văd. 
I-am deschis peste umerii ei, spre păpuşile fără suflet şi 
fără viaţă, în artificialul lor absolut. Ce căutam aci? Ce 
eram noi aci, între păpuşile cu fixe priviri? Miine n-au să 
mai fie. Pleacă în vasta lume, cu miracolul lor precis, 
perfect şi steril. N-au amintire, nu ştiu suferinţa, nu cunosc 
regretul. Perfecţiunea absurdă în neant. Ce căutăm noi, bieţi 
oameni de carne şi de durere, între ele? 

Mi-a fost deodată milă de amîndoi, bieţi oameni de 
carne păcătoasă, împresuraţi de păpuşile cu îngheţate şi fixe 
priviri. Mîna s-a ridicat ocrotitoare spre umărul Ludmilei, 
încet, involuntar, într-un gest depărtat, venit din afunduri de 
timp, gestul masculului care-şi proteguieşte femela cu puiul 
în pîntec, din porunca misterioasă a speciei. Femeia simți 
mlădierea dezmierdătoare şi învinsă. Se încordă, tresărind 
de o lacomă şi nerăbdătoare nădejde, 
care-i înecă glasul, îi podidi lacrimi de bucurie în ochi: 

— Nu e aşa că vii, Dan? Nu e aşa că s-a sfîrşit, Dan? 
Ştiam eu!... Nu pentru mine. Pentru tine, Dan. Pentru 
copilul nostru, Dan! 

Miinile se agățau înfrigurate în jurul gâtului. Ochii ei 
căutau ochii mei. Buzele ei căutau implorînd, umile, buzele 
mele. Poate îmi şuroiau lacrimi pe obraz, de aceea am întors 
capul să nu le vadă. Şi am întîlnit privirea metalică a lui 
Eliazar, rînjetul creaturii drăceşti: 

— Hehe! Eşti o lemură, Ciufulici! Ţi-am spus că eşti o 
lemură. Viermii cu viermii. 'Te-ntorci la viermii tăi, Ciu- 
fulici. Numai că nu s-a sfîrşit cu atît... Ciclul meu nu 
permite să se sfirşească aşa, Ciufulici! 

Am crezut că e o părere. O halucinare a văzului ostenit 
de atîtea nopţi nedormite, de fumul tripourilor cu chibiți şi 
trişori, de spasmul în brațele femeilor hide, de delirul 
prafului alb. Aşa am crezut. 

Mai înainte — numai cîteva clipe mai înainte — Eliazar 
se afla dincoace, neclintit, cu pasul întrerupt, cu rînjetul 
crud, aşa cum i-a retezat viaţa de rotiţe şi angrenaje o 
simplă răsucitură de manivelă. 

Acum era dincolo. 


354 


Înaintase cu prelingerea sinuoasă a tentaculului de ca- 
racatiță, şi era acum dincolo. Nu ştiu cum a ajuns. Cînd a 
ajuns. Nu mai avea ciocanul în mînă. Amîndouă mîinile 
goale. 

Era dincolo şi rînjea: 

— Hehe! Ciufulici! Ciclul meu e altul. Nu permite să 
se sfiîrşească aşa... 

Au început să-mi clănțăne dinții. Ne-am strîns amîndoi 
în braţe, eu şi Ludmila. Doi oameni singuri şi slabi, de 
carne, în mijlocul păpuşilor cu fixe priviri; în casa pustie, 
în noaptea pustie de afară; doi oameni singuri şi slabi, 
de carne istovită, istoviți de viață, împrejuraţi de spectre 
mecanice cu stranii şi fixe priviri. 

— Mă tem!... gemu Ludmila cu brațele încleştate. Să 
fugim... Mi-e frică de strigoii aceştia. Parcă se mişcă. Dan, 
încep să vină spre noi! Dan, au început să vină spre noi. 

Baletul mecanic venea spre noi. 


Cu paşi neauziți, de pîslă, automatele veneau spre noi; 
ne împresurau la mijloc — două făpturi aievea de carne şi 
viață, slabe şi singure, strîngîndu-se în braţe cu spaimă, în 
mijlocul creaturilor de metal şi rotițe, înaintind mecanic 
spre noi. 

Îmi clănțăneau dinții. 

Afară durui o birjă. Se opri brusc. Un fluier. Semnalul 
lui Țibic. 

Acolo era viaţa reală, în noaptea cu ploaie şi vînt. Aci, 
în lumina artificială de becuri, roz-albă, albastră şi verde, în 
lumina teatrală de scenă, făpturi ireale înaintau din viaţa lor 
ireală spre noi. 

Ce vor? Ce pot să mai vrea, de la nişte larve ca noi? 

Cu braţul o apăram pe Ludmila de-o ameninţare ne- 
cunoscută, cu ochii am implorat îndurare de la Eliazar, 
automatul cu rînjetul crud. Căci el comanda. Am înţeles că, 
el comanda cu mîinile încrucişate pe piept, aşteptînd, cu 
nările subțiri dilatate, ca în faţa vitrinei de la Acvariul cu 
caracatițe, ca pe scaunul-leagăn de pe terasa vilei Azur- 
Eden. 

Am implorat îndurare. 


355 


Automatul rînjea avid aşteptînd, ca în viaţa cealaltă, ca 
în viaţa lui cea adevărată. Ştiam! Ştiam că de la el nu 
poate veni îndurare. Ciclul lui nu cunoştea  îndurarea. 

Şi m-am întors. Am întors ochii. Păpuşile erau lîngă 
noi. Ne atingeau cu pieptul lor rece, cu obrazul lor fără 
sînge lîngă obrazul nostru golit de sînge, cu privirea lor 
moartă şi fixă, înfiptă-n privirea noastră căscată de spaimă. 

— Ludmila! am şoptit. Acum înțeleg. N-avea teamă. 
Vin să ne apere. Au făcut zid. Au venit să ne apere!... 

Erau în rîndul întîi, cerc închis, creaturile cele bune, aşa 
cum le plăsmuise patronul, din metal şi rotițe pentru baletul 
lui de simboluri. Graţia, mila, curajul, puritatea, 
sacrificiul... Erau adunate în zid rotund şi ne apărau. Din 
viaţa lor ireală, veniseră nechemate să-şi implinească încă o 
dată chemarea. Ne apărau ultima dată. Dincolo de 


ele, în spatele lor, încercau să-şi facă loc, păpuşile celelalte. 
Le cunoşteam. Aşa cum le-a plăsmuit şi pe ele patronul, din 
metal şi rotiţe. Invidia, ispita, luxura, cruzimea — şi acum 
nu mai ascultau decît o singură poruncă, un singur stăpîn, 
ferit la o parte, cu braţele încrucişate aşteptînd, rînjind. 

— Haha! am început să rîd de încordare nervoasă ŞI 
spaimă. Ce straniu balet! Patroane, pofteşte să-ți vezi 
baletul, cum a sărit din program. Haha! Ce straniu balet! 

Rîsul răsună nebuneşte în sala pustie şi vastă, cu pă- 
puşile mute. 

Rîs de nebun. 


Afară, noaptea, vîntul şi ploaia, cutreierînd în feres- tre. 
Un fluier încă o dată, de trei ori întrerupt. Semnalul lui 
Țibic. Viaţa reală cercînd să ne deştepte din visul absurd şi 
nebun. Un semnal de trei ori repetat. Pe urmă tăcere 
Înspăimîntătoare tăcere, în care automatele înain-tau mute, 
fără suflare, să ne înăbuşe? Să ne sugrume?  Ce-aveau cu 
noi? Ce voiau de la noi? 

— Vreau să mă deştept, Dan! scînci Ludmila. Nu mai 
pot îndura. Vreau să mă deştept, Dan. 

Credea şi ca că visează. 


356 


Atinse fricoasă, cu vîrf de deget, un piept de păpuşă, 
altul şi altul. Cerşea amăgirea. Iar fiindcă amăgire nu mai 
putea fi, îşi ascunse obrazul şi ochii la pieptul meu, să nu 
mai vadă, să nu ştie. 

Aşa a fost, că n-a văzut şi n-a ştiut. 

Sfirşitul a cruţat-o de cutremurarea din urmă. 

Cînd din întunericul peşterii de decor a apărut făptu- ra 
păroasă şi pătrată, cu toracele încins în blana de pan-teră, cu 
ciocanul în mînă şi cu dinţii fioroşi, am înțeles. Aşa cerea 
ciclul lui Eliazar. Ciclul etern. 


A apărut cu mers sacadat. Cu ochii holbaţi. Daţi peste 
cap. Cu bulbii albi. A apărut lovind orbeşte şi ritmic cu 
muchia ciocanului în teste. 


În teste de metal, care trosneau şi cădeau. Înainta sa- 
cadat şi deschidea pîrtie, fără alegere, cu lovituri icnite, în 
dreapta, în stînga, înainte. Se oprea răsucindu-se şi mătura 
pieziş, să nu-i scape nimeni, nimic, culcînd la pămînt cu 
trosnet uscat. 

I-am văzut față în faţă. 

Bibia şi Angela cu ochi de azur. 

Aşa cum au fost în cealaltă viață a lor, aievea. Spăimîn- 
tător cum semănau cu fraţii cei buni din cealaltă viață a 
lor, aievea. 

Ciocanul o clipă a ezitat. 

Ochii de azur întrebau cu durere, cu mustrare. Nu-n- 
țelegeau. Nu puteau crede. 

Bulbii albi nu vedeau. Ciocanul numai o clipă a ezitat şi 
cumpănindu-se în mîna păroasă s-a ridicat drept, vi- jîind, 
să trosnească. 

Angela cu ochi de azur. Toată viața mea cea fără 
întoarcere. Plăsmuirea himerică. Pură şi inaccesibilă, chiar 
cînd s-a tîrît oriunde, chiar cînd e numai făptură cu inima de 
rotițe şi ochi de cristal. Iar la piept, la pieptul meu, atîrnată 
ca o ghiulea de înecat, Ludmila cu obrajii scofil- ciți, cu 
pîntecul plin, larva cu puiul de larvă în pîntec. 


357 


— Hehe! Ciufulici! 

O clipă, mai puţin de-o clipă s-au încrucişat ochii mei 
cu ochii lui Eliazar; o clipă, mai puţin de-o clipă m-a 
dominat rînjetul crud. Destul ca să-i ascult porunca. 

Din braţe am smuls femeia de carne moale şi respin- 
gătoare, povara încleştată cu braţe terestre; am smuls-o și, 
cu ochii închişi cum era, am oferit-o ciocanului. 

Ciocanul lovi. N-alegea. Ciocanul lovi sacadat. Pe urmă 
trecu mai departe şi mai lovi încă. De ce-am crezut ne- 
buneşte că oferind una o crut pe cealaltă? Ciocanul lovi orb, 
sacadat, în fruntea Angelei cu ochi de azur şi ochii 
împroşcară ploaie de aşchii. 

Un gol s-a căscat. O noapte. 

Cu mîinile spînzurate de-a lungul trupului, aşteptam. 
Mi-am potrivit singur fruntea să primesc lovitura. Aci. 


Am închis ochii. 

Aci! De ce întîrzie? Ce mai aşteaptă? 

Un braţ m-a împins la o parte. 

— Ce se întîmplă? Ce-i nebunia aceasta? 

Patronul, cu redingota verzuie, cu privirea îngrozită sub 
ochelarii de scafandru, mă repezi în lături, se plecă spre 
stîrvul Ludmilei, căzut moale, movilă neagră de cîrpe. 

— Păzeşte! am strigat. Păzeşte, patroane! 

Ciocanul lovi în ţeasta rotundă cu trosnet, orb şi meca- 
nic, icnind. 

Aşa era ciclul. 

Aşa era ciclul. Celălalt ciclu, complet. Automatul dis- 
trucției oarbe, n-avea de ce să se oprească. Nimic nu-l 
oprea. Nimeni. Acum erau ei singuri stăpîni — el şi Eliazar. 

Înainta un pas şi lovea. Orb, cu bulbii ochilor albi, 
rostogoliți în orbite, înălța ciocanul şi izbea sacadat, înainte, 
în dreapta, în stînga, îndărăt, răsucindu-se: în lumini, în 
perete, în decoruri, în ceilalți frați automaţi, în sîrme, în 
cabluri, în acumulatoare, în maşini, în bobine; ritmic şi fără 
grabă, metodic, total. 

Patronul care-l crease, care-i crease, care crease tot 
miracolul de aci, zăcea jos în balta macabră de sînge, cu 


358 


faţa ascunsă, cu creierul terciuit — şi părea acum atît de 
mic! Un nimic. 

În picioare, singur rămas în picioare, stăpîn cu braţele 
încrucişate, Eliazar rînjea printre sfărîmături, printre hoi- 
turi; stăpîn în miracolul devastat, cum cerea ciclul lui. 

Ciocanul aruncă în țăndări ultimul bec de lumină. 

Întunericul irupse dens, opac, aspru, material; tot 
întunericul lumii. lar în beznă, paşii sacadaţi continuau; 
mereu, înainte, îndărăt, să spargă pereții, să înainteze 
mecanic şi orb, dincolo de ziduri, în tot întunericul lumii. 

Am fugit, împleticindu-mă, împiedicîndu-mă, bîjbiind 
uşa. 


Afară, în noaptea şi ploaia şi vîntul cîinos de noiem- 
vrie. 

O mînă udă mi-a prins mîna. 

Mina lui Țibic, pungaşul de buzunare. Mi-a prins mîna 
să mă tîrîie prietenos, protector, îndărăt, în noapte, în ploaie 
şi-n vînt, spre culcuşul din gang, unde ne-aşteaptă 
spălătoreasă surdă de morți şi tovarăşul meu cel nou de 
culcuş, Zolittis, nebunul cu spume la gură, care visează 
noaptea strigoaice şi strigă un nume. 

Un nume pentru amîndoi. 

Angela cu ochi de azur. 


359 


CUPRINS 


TI. Dume nouă, Aaa ea e Rece d i Rae MERE ua 51 
We Gugut. BibiasilElhazar m e e a a e ca a00 65 
VARAA MOTOL E T e le a 74 
NMieSchimbäti'lartata enn. Pa aa sa, et o 83 
VII. Viaţa nue întotdeauna verosimilă......... caen 99 
VII. Lecție la muzeuloceane grafie. aaa scot aie 111 
IX tineran mediteranean me n a aa E a acaa 128 
Xr Vala Azi Edema LE n oa E a N 139 
XII. Aci miroase a lichidare... 183 
XIV. Privea în cerul feeric cu ochii ei de azur............... 194 
CARTEA A DOUA 


360 


V kadmia.. n A Name Se a ea ca RO RE A SA 
Mil Dintmorminte f viata.. mie ee e 


361 


362 


1 Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine 
din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii. 


? Moritz Saphir (1793—1858) s-a afirmat în literatura germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, Prostii 
etc. Şalom Alehem (1859—1916), autorul povestirilor despre Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş 
moderne. Israel Zangwill (1864—1926), scriitor de limbă engleză, s-a făcut cunoscut mai ales prin romanul Copiii 
ghetoului (1892). 


3 Cuvînt de alint care poate fi tradus prin drăguţule, iubiţelule etc. (fr.) 


+ Aluzie la faptul că o bună parte a bugetului principatului provine din impozitele asupra jocurilor de noroc. 
5 


„La clubul Alpin Francez. Redeschiderea plajei Monte Carlo. Ramul înflorit la Palatul Mediteranei. Campionat interna- 
tional de dans. Concursul de polo al Coastei de Azur, la Cannes. Miine: bătaia cu flori a copiilor... Sosiri şi plecări. Au 
sosit...” (fr.). 

6 


Diminutivul franțuzesc al lui Charlie Chaplin. 
7 


„O adunătură de burghezi în haine de duminică. Şi lîngă ei, prea mulți tipi dubioşi” (fr.). 
8 


Ultimul rege al Portugaliei, detronat în 1910, cînd a fost proclamată republica. 

? Dicţionarele noastre preferă forma chiromante pentru a denumi femeile care ghicesc în palmă. 

10 „Cel mai strălucitor sezon: soare, flori, un cer mereu albastru! (Informaţii şi broşuri la cerere)” (fr.). 
11 „Cu încetinitorul” (fr.). 


12 Franțuzism, din „galuchat” = piele de calcan, de rechin etc. 
13 Umberto I (1844—1900), regele Italiei din 1878 pînă la asasinarea lui. 


14 Aici cu sensul pălărie din fetru. 
15 


Anuar geneologic, diplomatic şi statistic al „înaltei societăţi” europene, tipărit în oraşul german Gotha, din 1763 pînă în 


1944, în limbile franceză şi germană. 


16 Bourget, Paul (1852—1935), membru al Academiei franceze, autor al unor romane de succes — Discipolul, Etapa, Un 
divorţ, Demonul de la amiază — astăzi aproape uitate 


17 Kessel, Joseph (1898—1978), membru al Academiei franceze, a obţinut sufragiile publicului cu un roman despire 
isprăvile aviatorilor în primul război mondial, Echipajul, urmat de Nopți princiare, Leul etc. 


18 Franţuzism, din „rixe” = ceartă violentă care degenerează în încăierare. 


19 Aici cu sensul femei în vîrstă, marcate de trecerea anilor. 

20 

Înființat în 1882 de desenatorul şi literatul parizian Alfred Grévin, muzeul figurilor de ceară — „Cabinet fantastic. Palat al 
mirajelor” — este situat pe Bulevardul Montmartre, la numărul 10. Acum cîţiva ani a fost inaugurat Noul Muzeu Grevin, în 
Forum des Halles, avînd ca temă Actualitatea la Paris, 1885—1900. Comparaţia pare să pregă-tească apariţia simulacrului 
Angelei din partea a doua a romanului. 


21 Vînt rece şi uscat care bate de-a lungul văii Ronului spre Marea Mediterană. 
22 


Brummel, George Bryan (1788—1840), promotorul englez al dandismului, supranumit Regele modei. 


23 Termenul denumeşte operaţia descrisă mai sus. 
24 


Comică, amuzantă (fr.). 
25 


Scriitorul era fascinat de misterul calculului mintal, după cum arată şi un pasaj din articolul George Meredith: „După cum 
faimosul calculator Jacques Inaudi nu se serveşte de cifre în procesul său mental care-i îngăduie să extragă rădăcina pătrată 
a unui număr de 12 cifre într-un minut, ci lucrează cu simboluri proprii, tot aşa Meredith nu gîndea în englezeşte, nici într-o 
altă limbă din lume, ci gîndea în Meredith” („Curentul”, II, 1929, nr. 555, 5 august). 


26 Franţuzism, din „prodige” = minune, miracol. 
27 


Franțuzism, din „resignes” = resemnați. 
28 


Jurnalul unei cameriste (fr.). 
29 Chelner (fr.). 

30 Hélie, băiat de hotel (fr.). 
31 


Rasputin, Grigon Efimovici (1872—1916), fals profet şi tămăduitor, a ajuns favorit al familiei țarului Nicolae al II-lea, 
jucînd un rol important în rezolvarea problemelor statului A fost ucis de nobilii monarhişti, printre ei aflîndu-se şi prinţul 
Tusupoy, care-l socoteau vinovat de eșecurile ţarismului. 

2 


Numele grec al faraonului Ramses al II-lea din a XIX-a dinastie (secolele XIV-XIII î.e.n.). Cei „cinci mii de ani” la care se 
referă autorul trebuie deci înţeleşi ca o metaforă a vechimii. 


33 Apă minerală din staţiunea balneară franceză cu acelaşi nume. 
34 


Cîrnat gros italian, fabricat mai ales la Bolonia. 


35 

Fauconnier, Henri (1879—  ?), scriitor francez, autorul romanului Melaisie (1930). 
36 

Ford, Ford Madox (1873—1939), scriitor şi publicist englez. 
37 


Ostwald, Wilhelm (1853—1932), chimist şi filozof german, autor şi al cărții Oameni mari care-l irita pe Eliazar. 
38 


Prosperitatea. 
39 


ARĂ cu sensul rupte, boțite. 

La 2 decembrie 1823, preşedintele J. Monroe formula, într-un mesaj adresat Congresului, principiile politicii externe a 
Statelor Unite: neacceptarea colonizării şi a intervenţiei statelor europene pe continentul american şi neintervenţia S.U.A. în 
Europa. Ulterior, doctrina Monroe a fost invocată pentru a justifica politica imperialistă a Statelor Unite față de America 
Latină. 

4 


De fapt, „hooteegger” = contrabandist de alcooluri (engl.). 
42 

James Williman (1842—1910), filozof şi psiholog american, unul dintre fondatorii pragmatismului, curent care indentifică 
adevărul cu ceea ce este util şi corespunde intereselor individului. 
43 

Ford, Henry (1863—1947), magnat al industriei de automobile americane, care a introdus în uzinele sale un sistem de 
organizare a producției întemeiat pe fluxul continuu de prelucrare a pieselor, diviziunea amănunțită a muncii, folosirea 
benzilor rulante etc. 


44 Conservă din carne de porc sărată (engl.). 
45 


Aici cu sensul destrămată, dezagregată. 
46 Prăştiaşi. 
47 Ceea ce ştiu toți... 
48 

Noua Rivieră (fr.). 


49 Lorrain, Jean (1855—1906), poet, povestitor, ziarist, romancier francez, autor al unor naraţiuni care descriu tribulaţiile 
unor personaje cu o sensibilitate maladivă. 


50 Instrumente folosite la anumite jocuri de cărți pentru a înlătura posibilitatea trişării. 
51 


Cîntec la modă în anii apariţiei romanului, reluat astăzi de formaţii şi solişti de muzică uşoară în maniera retro. Textul e 
departe de a fi original, cum arată o traducere funcţională: „Trebuia să fii tu... / Am rătăcit aiurea / Şi în sfîrşit am găsit / 
Fiinţa care / Putea să mă facă să fiu sincer / Şi să mă bucur / Chiar atunci cînd sînt trist / Gîndindu-mă la tine / Cea minunată 
A Trebuia să fii tu.” (engl.). 

2 


Timp frumos statornic (fr.). 
53 
Fabre, Jean-Henri (1823—1915), reputat entomologist francez, autorul unor pe drept cuvînt celebre Amintiri entomologice. 


Calificativele trebuie puse deci exclusiv pe seama execrabilei umori a lui Eliazar. 


54 Succesul romanului, apărut în 1848, l-a îndemnat pe Alexandre Dumas fiul să scrie şi o dramă în cinci acte cu același 
titlu, a cărei premieră a avut loc în 1852. 
55 


Opera capitală a abatelui Prevost d'Exiles a apărut în 1731. 


56 Băutură de calitate superioară (fr.). 
57 


Vin ieftin (fr.). 

58 

Zeița norocului la greci şi la romani. 
59 


Franțuzism, din „cabriolet” = frînghie cu noduri şi cu bucăţi de lemn la capete, folosită pentru a lega mîinile răufăcătorilor. 
60 


Numele artistic al Annei Boutet (1779—1847), celebră interpretă a comediilor lui Moliere şi Marivaux. 
61 „Am juca teatru mult mai bine, dacă am ţine mai puţin să fim aplaudaţi.” (fr.). 


52 Watteau, Antoine (1684—1721), pictor şi gravor francez excelînd în ilustrarea serbărilor cîmpeneşti şi a scenelor galante. 
63 


Străini, oameni care domiciliază într-o altă ţară decît cea de origine (fr.). 
64 


Franțuzism, din „velocite” = iuţeală, repeziciune. 
65 


E vorba de Manneken-Pis o statuetă de bronz reprezentînd un copil în atitudinea lui Țibic. 
66 


E vorba de opera fantastică Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach, a cărei premieră a avut loc în 1881. 
67 


Vechi cîntec popular rusesc. 
68 


Inspirat de povestirea lui E.T.A. Hoffmann, Omul cu nisipul, baletul — pantomimă pe muzica lui Leo Delibes a fost 
prezentat prima oară în 1870. 
69 


Kubelick, Jan (1880—1940), celebru violonist şi compozitor ceh. 
70 

Y'saye, Eugene (1858—1931), celebru violonist belgian. 
71 


În Omul cu nisipul, Coppelius este o ființă malefică, distrugătoare, spre deosebire de personajul lui Cezar Petrescu. 
72 


Nijinski, Vaslav Fomici (1890—1950), dansator şi coregraf rus de origine poloneză, considerat drept cel mai mare dansator 
al epocii sale. 
73 


Karsavina, Tamara (1885—1978), dansatoare rusă, naturalizată engleză. 
74 


Libret de Igor Stravinski şi Aleksandr Benois, coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Igor Stravinski (1911). 
75 


Într-o notă de subsol la ediţia din 1975, pe care a îngrijit-o, Mihail Gafiţa credea că e vorba despre „nuvela (?) Von 
Kempelen şi descoperirea sa”, dar Poe a consacrat falsului automat articolul Jucătorul de şah al lui Maelzel. 
76 


Vaucanson, Jacques de (1709—1782) este departe de a fi rămas un necunoscut. Automatele lui — Cîntărețul din flaut şi 
mai ales Rața — i-au adus o meritată faimă în timpul vieții, figurînd astăzi în toate istoriile mecanicii aplicate. 
77 


Numită aşa datorită prezenței printre personajele de pe pînză a lui Sixt al II-lea, papă sanctificat de biserica catolică. 
78 


Erorile sînt la fel de incontestabile ca şi geniul lui Rafael. 
79 


Lodovico Sforza, zis Maurul (1451—1508), duce al Milanului, protector al savanților şi artiştilor. 
80 


Fiul papei Alexandru al VI-lea. Politician abil dar lipsit de scrupule, i-a servit drept model lui Machiavel pentru celebrul 
său tratat, Principele. 
81 


Rege al Franţei (1494—1547). L-a invitat în Franţa pe Leonardo, care a murit în castelul Cloux, lîngă Amboise. 
82 

Maeterlinck, Maurice (1862—1949), scriitor belgian, autor, printre altele, al cărţii Viaţa albinelor (1901). 
83 


„Două inimi în ritmul de trei pe patru” (germ.). Arie din opereta cu acelaşi titlu a lui Robert Stolz (1931). 
84 


Muzica de Reinhold Glier. 
85 


E vorba despre tabloul coregrafic Dansurile polovțiene din opera Prinţul Igor. Coregrafia de Mihail Fokin, muzica de 
Aleksandr Borodin. 
86 


Abic de Aleksandr Benois, coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Nikolai Rimski-Korsakov (1910). 
Cop Erata de Mihail Fokin, muzica de Robert Schumann (1910). 

Soeria de Mihail Fokin, muzica de Carl-Maria von Weber. 

a Taban Invitația la vals pe muzică de Carl-Maria von Weber. 


Libretul şi coregrafia de Mihail Fokin, muzica de Maurice Ravel (1912) 
91 


Tabloul coregrafic de Vaslav Nijinski, muzica de Claude Debussy (1912). 


92 


Vogué, Eugène-Melchior, viconte de (1848—1910), literat francez, autor printre altele al studiului Maxim Gorki (1905). 
93 


Cezar Petrescu mai relatase întîmplarea cu zece ani înaintea Baletului mecanic, în articolul Spre literatura rusă 
(„Gîndirea”, I, 1921, nr. 11). 
94 


Pavlova, Anna (1882—1931), dansatoare rusă. 
95 


Poincaré, Henri (1854—1912), mare matematician francez. 
96 


Cambronne, Pierre (1770—1842), general francez. Comandînd, la Waterloo, unul dintre careurile „vechii gărzi” napoleo- 
niene, ar fi răspuns somației de a se preda cu o expresie scatologică alcătuită din cinci litere (în franceză ca şi în Română), 
numită, de atunci, „cuvîntul lui Cambronne”. 

97 


Nume dat călăului. 
98 


Fantomă a unui mort. 
99 

Fortăreață din Petersburg (azi Leningrad), transformată la sfîrşitul secolului XVIII în închisoare pentru prizonierii politici. 
Azi muzeu. 

100 


Chamfort, Nicolas — Sébastien Roch, zis de (1741—1794), moralist francez. 
101 


„Publicul? De cîți proşti e nevoie pentru a alcătui un public?” (fr.). 
102 


Potrivit unei vechi credințe populare, salamandrele ar fi avut proprietatea de a trece prin foc fără a se arde. 
103 


„apărută, la Paris, în 1886. Prima traducere românească, sub titlul Viitoarea Evă, datează din 1976. 
104 

Cezar Petrescu a citit, evident, Gog, în care Giovanni Papini îl pune pe Edison să declare, într-un interviu apocrif: „Un 
francez decadent, Villiers de I'Isle-Adam, s-a amuzat să povestească, într-unul dintre romanele sale, că aş fi dat viață unei 
femei artificiale atît de perfecte, încît ar fi putut fi luată drept o femeie în carne şi oase. Din păcate, nu-i adevărat: francezul 
era un adulator sau un mistificator.” 
105 


În 1931, Jules Verne mai era privit doar ca un fel de Edison al invențiilor imaginare. 
106 


Belin, Edouard (1876—1963), fizician francez, inventator al procedeului transmiterii la distanţă a scrisului, desenului şi 


fotografiilor. 
107 


Zeița greacă a răzbunării.