Cezar Petrescu — Proza fantastica

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


PROZA FANTASTICĂ 


Adevărata moarte a lui Guynemer. 

Omul nu mă simţise apropiindu-mă. 

Era cu toată atenţia magnetizată în altă parte. Am ridicat 
ochii după privirea lui spre cer. Şi l-am înţeles îndată, 
respectându-i lacoma încordare care-i crispase obrazul 
palid-verzui şi-i aprinsese scânteieri fosforice în pupile. 

Acolo, în adâncul înalt al văzduhului, cu albastrul glacial şi 
calm, se desfăşura o rapidă dramă a singură-tăţilor. Mută şi 
îndeobşte fără spectatori. 

Un şoim ager şi de nebunească neînfricare se încu-metase 
să atace unul din acei vulturi uriaşi, care au inspirat 
dintotdeauna muritorilor de rând un fel de reli-gioasă 
admiraţie pentru zborul de superbi monarhi ai altitudinilor. 
Lupta se anunţa deznădăjduită şi inegală. Cu zvâcniri 
repezi de acrobat aerian, şoimul se înălța căutând loc 
vulnerabil de ochire. Cobora glonţ. Lovea repetat cu pliscul 
în creştet. Se clătina o clipă ameţit de învăluirea puternică 
a aripilor adverse, când vulturul vâslea spre el înfăşurându- 
l. Luneca din prinsoare, rotea o piruetă şi revenea sprinten, 
ca un reţiar întărâtând mânia greoaie şi surprinsă a 
gladiatorului. 

De jos, înţelegeam primejdia, tactica şi de unde nu mai 
putea veni salvarea. 

Atâta vreme cât şoimul se va păstra deasupra, stăpânea el 
iniţiativa luptei. Când ostenit, va fi silit să descindă, îi 
vedeam pierzania. Vulturul căzând asupra-i cu resortul 
neîndurat al ghearelor şi cu toată greutatea, potopindu-l 
stârv la pământ. Întru acest sfârşit, vulturul îl atrăgea încet, 


tot mai sus, spre domnia atotputerniciei lui, înăl-ţându-se 
acolo unde aripile scurte şi respiraţia nervoasă a şoimului 
n-aveau cum să reziste îndelung. Şoimul înteţea loviturile 
de plisc şi încerca să-i taie ascensiunea lentă dar sigură, 
care însemna pentru el, inevitabil, pieirea. 

Câteodată, în încleştare, făceau un singur ghem zbură-tor 
şi spasmodic. 

Credeam că răpitoarea gigantă l-a capturat şi-l sugru-mă 
în căngile curbe, sfâşiindu-i pieptul şi deşertându-i vinele. 

Pe urmă se despărţeau. Însă nu era sfârşitul. 

Din smocul de pene şi fulgi plutind în legănare leneşă, 
şoimul săgeta scurt, se răsucea într-un drăcesc looping-the- 
loop lovea din flanc şi se eschiva în zigza-guri; iar vulturul, 
cu o scuturare abia mai nerăbdătoare de aripi, continua să 
urce afundul străveziu de cleştar, cu încetineala metodică şi 
calmă a victoriei dinainte ştiută. 

Atunci, cu ochii obosiţi de lumină şi cu vinele gâtului 
amorţite, mi-am întors privirea îndărăt spre pământ, la 
omul care nu mă simţise venind lângă el. 

Şi mi-am mărturisit în acelaşi moment că spectacolul de 
jos era cel puţin tot atât de pasionant ca acel din văzduhuri. 

Omul participa fascinat la toate zvâcnelile luptei. 

Ochii lui fulgerau crunt, se aprindeau de bucurie şi se 
întunecau de teamă; pumnii se încleştau cu unghiile înfipte 
în palmă; dinţii scrâşneau, iar respiraţia, pe rând, se îneca 
şi scăpa şuierătoare. 

Am înţeles că şi el dorea cu tot sufletul biruinţa şoimului. 

Tremura pentru dânsul şi ar fi aplaudat, ar fi urlat cuvinte 
de îmbărbătare şi chiote de aprobare, ca publicul 
matchurilor, frenetic şi redat barbariei primitive, de câte ori 
„şampionul lui” cucereşte o parcelă din victoria decisivă. 

Acum nu-mi mai puteam ridica ochii spre cer. Eram eu cel 
magnetizat - şi magnetizat de figura dureros torturată, în 
care citeam toate peripeţiile bătăliei aeriene, într-o 
identificare împinsă la paroxism. 


Doamne! Îmi tresări deodată în amintire. Din ce ceaţă se 
lămurea? Unde văzusem oare ochii aceştia, pri-virea 
aceasta teribilă, electrizată de fluidul războinic, asemeni 
acelei înfăţişări înfricoşătoare a lui Alexandru cel Mare 
Macedoneanul, când încăleca pentru luptă, după cum îl 
zugrăvise odinioară bătrânul Plutarh? Cine era omul 
acesta? Cine erau necunoscuţii aceştia; el şi femeia din 
chilie, exilați în văgăunile munţilor, la trei poşte de cea mai 
apropiată suflare omenească? 

N-am avut însă răgaz să dau ascultare întrebărilor din nou 
revenite. Căci figura necunoscutului, după chinui-toarea 
contracție, deodată se destinse într-o eliberare şi mâinile 
deşirate s-au întins spre cer, ca şi cum ar fi voit să 
îmbrăţişeze în recunoscător extaz, nemărginitul spaţii-lor. 
După elanul acesta şi irupţia triumfului din ochii de fosfor, 
am ştiut dinainte de partea cui se hotărâse izbânda. 

Dacă am răsucit privirea spre cer, fu numai ea să mă 
încredinţez într-adevăr cât de puţin mă înşelasem. 

Vulturul cobora repede în diagonală, cu fâlfâiri ciunge de 
aripi, spre meterezele munţilor vineţi. Şoimul îl fugă-rea de- 
aproape, strângându-l în spirale scurte, lovindu-l înverşunat 
cu pliscul, smulgându-i fulgii şi istovindu-şi adversarul în 
sacadate şi tot mai grăbite asalturi. Retra-gerea deveni 
capitulare desăvârşită. Ghiceam panica victimei, după 
zborul dezordonat, mai încercând cu o ultimă avântare să 
se înalțe, şi brusc, prăvălindu-se cu aripile strânse. Au 
dispărut amândoi. Îi înghiţiră văgăunile negre. Duelul mai 
continua poate, undeva, nevăzut şi crunt, într-o arenă 
neştiută de granit, până la agonia în spasmuri a pajurei 
rostogolită din superbia despotică a văzduhurilor şi 
aruncată hoit pentru viermi, de acel temerar condotier 
către care mersese instinctiv toată simpatia noastră. 

Cerul rămase gol, profund şi impasibil. 

Ideal câmp de bătălie, întotdeauna pur, niciodată spur-cat 
de putreziciunea cadavrelor. 

Da. Cerul rămase nefiresc de gol, adânc şi impasibil. 


Abia în această tăcere pustie, când vraja fu ruptă şi când 
ochii nu mai avură ce urmări în vidul albastru, omul se 
întoarse şi mă văzu. 

Nici o tresărire. Totul era din nou, în obrazul acela mort, 
pietrificat, nepătruns. Privirea coagulată. Trăsăturile de-o 
cadaverică neclintire. Buzele albe, uscate. Şi omul întreg, 
ghemuit, cu mâinile descărnate crucificate pe piept, ca şi 
cum l-ar fi zgribulit un frig iremediabil ori s-ar contracta să 
ocupe cât mai puţin, mai mizer şi mai invizibil loc spaţiului. 

— Minunată lecţie de atac aerian! Am vorbit într-o doară, 
ca să rostesc ceva şi să risipesc stinghereala dintre noi. Un 
aviator oricât de încercat, un as chiar, ar fi avut ce învăţa 
din acest spectacol. Unic exemplar de curaj şi de agerime, 
şoimul! 

Omul mă privi numai o clipă, cercetător. Cu o bănuială - mi 
s-a părut. 

Dar a fost fără îndoială o părere şi alt nimic. 

Ochii căutau acum în altă parte. Poate în stâncile sure, 
care ne împresurau ca ziduri inexpugnabile de temniţă. 
Sau, poate, nici nu vedeau nimic. De astă-noapte, de când 
am poposit rătăcit aci, târându-mi piciorul scrântit şi 
instalându-mă oarecum silnic în adăpostul necunoscu-ţilor 
cu chilia lor din stâncă, omul acesta bizar mi s-a părut că nu 
priveşte ca ceilalţi oameni. Ochii trec absenţi dincolo de 
obstacolul materiei. Văd în nevăzut sau urmă-resc numai o 
halucinantă vedenie lăuntrică. 

Singura dată când lumea exterioară i-a trezit un interes - 
şi încă până la chinuirea cea mai nebunească - a fost 
adineauri, în lupta care-a golit cerul. Nici nu-l recunoşteam 
pe cel de atunci, în acesta de acum. Nimic din convulsia 
trăsăturilor, din sclipetul focos al ochilor, din gestul extatic 
de liberare al celuilalt, nu supravieţuiau în acesta, în 
spectrul acesta. 

Am mers alături. Eu şchiopătând. El zgribulit. 

Toamna era târzie şi rece. Soarele revărsa o lumină palidă, 
melancolică şi epuizată de calorii. Sfârşit de anotimp, când 


ultimele flori, cu ofilitele frunţi înclinate pe piept, îşi fac 
rugăciunea de moarte. 

Tăcerea acestor pustii şi înalte locuri, prăvălare de stânci 
încremenite după un cataclism geologic, sărace în vegetaţie 
şi fără suflare de vietate - ne înfăşură gran-dioasă, dar 
apăsătoare. Era greu să admiţi că undeva veacul continuă, 
cu tumultoasa rumoare a oraşelor, cu trepidaţie sonoră de 
uzini, cu porturi în care-au ancorat pacheboturi fluturând 
toate drapelele lumii, cu ediţii de ziar strigate în toate 
idiomele noroadelor, cu revoluţii şi festivități, semafoare şi 
staţii de telegrafie fără fir, tripouri şi hipodromuri, cu sute 
de catastrofe şi splendide plaje, unde se soresc, în nisipul 
cald, răsfăţaţii celor cinci continente şi somnolează, în 
confortabile leagăne de trestie împletite, femei ostenite de 
a nu fi făcut nici-odată nimic... Viziunea aceasta sincronică a 
fiecărei clipe din acest veac, spectacol în care se amestecă 
irizând ca într-o oglindă cu mii de fațete, rasele şi peisajele, 
volup-tăţile şi suferinţele, risipite într-o mie de mii de oraşe, 
de golfuri, de şesuri, de podgorii, de fiorduri, de sate, de 
sanatorii şi de cazinouri, de pieţe şi de coline fertile, de 
uzini, de şantiere, de mine, de şcoli, de laboratoare, de 
ferme, policlinici, spitale; fugitivele aceste imagini diverse şi 
totuşi simultane, despărțite de zeci de mii de kilometri şi 
totuşi prezente; conştiinţa aceasta a vastului furnicar 
planetar, care mi s-a părut întotdeauna una din cele mai 
miraculoase achiziţii ale veacului, devenea deodată absurdă 
şi ireală. Aici era numai o fortăreață de blocuri granitice, 
care zăvoreau intrarea şi ieşirea spre veac. 

Iar realitatea lumii de dincolo se înnegură ca niciodată 
îndoielnică. 

Fără voie am strecurat o privire furişă spre culoarul 
strâmt pe unde străbătusem din această lume, acum atât de 
îndepărtată, încât îşi pierduse certitudinea fiinţei. 

Mă temeam, parcă, să nu descopăr intrarea viclean 
astupată de-a stâncă, asemeni porţilor cu resort tainic, 
închise să mă reţină în captivitate eternă, ca în legendele cu 


peşteri de zmei, care mi-au înfricoşat copilăria. Netrebnică 
spaimă! Dovedind cât de repede se clătinase de ieri, lângă 
aceşti oameni, cumpătul lucid care delimi-tează realul de 
ireal, posibilul de imposibil. 

Calea era, fireşte, liberă. Nimic nu se schimbase. Nici o 
trapă nu jucase în încheieturi secrete. Captivii de aici nu 
erau încercuiți cu ziduri materiale. Erau numai prizonierii 
cine ştie căror invizibile şi nesfărâmate cătuşe. 

În prag ne-am oprit. Înăuntru se auzea femeia. Îndată 
tăcu. Ne simţise apropiindu-ne. 

— Georges! Chemă glasul mat. 

— Mă scuzi un moment? Îşi ceru iertare omul. Ia loc, te 
rog... Îmi indică o bancă scobită în piatră. 

Am gângăvit nu ştiu ce întortocheată şi politicoasă 
mulţumită. 

Erau nefireşti şi aceste exagerate formule convenţio-nale, 
în decorul de faţă turmentat şi ciclopic, între oame-nii 
aceştia care din cine ştie ce tainică pricină evadaseră din 
civilizaţie, şi conservau din ea, tocmai deşertăciunea 
reverenţelor celor mai desuete. 

O asemenea impresie de neliniştitor absurd m-a în-cercat 
numai acum câţiva ani, când vizitam un azil de foşti oameni: 
nebuni, maniaci şi paranoici. 

Se afla acolo o femeie a cărei frumuseţe fusese celebră şi 
acum îşi sfâşia cămaşa, să se plimbe goală, zbârcită, cu sânii 
vineţi, pleoştiţi şi cu pletele sure des-pletite, urlând animalic 
după gratii. Se afla şi unul din cei mai inteligenţi şi mai 
subtili cărturari ai timpurilor, care răsturnase cândva cu 
mintea-i scăpărătoare principii ce păreau indestructibile, 
pulverizate de logica lui de oţel şi care acum, cinchit şi 
hidos, scurma pământul cu unghiile şi mânca ţărână cu 
pumnii plini. Dar între toţi, mă înfiorase, cu deosebire, un 
paşnic grup de regi, de impe-ratori, papi şi preşedinţi de 
republică, discutând între dânşii cu cea mai ceremonioasă 
gravitate şi gratulându-se reciproc cu cele mai serenisime 
titluri protocolare. 


Aceia nu mai păreau nebuni. 

Odată acceptând titlurile pe care şi le atribuiau singuri, 
nimic din ideile, din întrebările şi logica conversaţiei lor 
cuminţi nu suna mai nebunesc decât conclavul unor 
adevăraţi regi, imperatori, papi şi preşedinţi de republică, 
autentici, prin aşa-zisa graţie divină sau prin aşa-zisa voinţă 
naţională a popoarelor... Am fugit, fiindcă numai nebunia 
lor blândă şi inofensivă, între atâţia alţi demenţi furioşi, 
izbutea să clatine contagios şubredul dis-cernământ între 
ceea ce este realitate şi ce e nălucire, ceea ce este şi ar 
putea fi. Lunecuşul chema ispititor. Un singur pas, un 
nesimţit pas, o subţire despicătură în armătura cuminţeniei 
de om teafăr, şi erai furat să accepţi dulcea lor nebunie din 
atât de puţin nebunescul lor sobor. Întrucât regii, împărații, 
preşedinţii de republică şi toată suita lor, cu toate 
protocoalele şi ceremoniile lor, erau mai teferi la minte 
decât nebunii ospiciilor? Atât doar, că nebunia celor din 
aziluri era inofensivă; pe când sminteala celorlalţi, cu ale lor 
fapte, alianţe, ambiţii, războaie, o plăteau noroadele cu 
sânge şi lacrimi şi milioane de morţi. Atunci, când am ieşit 
din ospiciu, mi se clătinase şi mie cugetul, neştiind să mai 
fac deosebirea răspicată între real şi ireal; între nebunii 
din-lăuntru şi cei din afară, de dincolo de ziduri, care încă 
mai şi cârmuiau lumea. 

De aseară, de când căzusem între aceşti schimnici ai 
deşertului de piatră, retrăiam aceeaşi neîncredere în pro- 
pria-mi luciditate şi aceeaşi teamă de mine însumi. Se 
insinua perfid, ca începutul de panică treptată care pa- 
ralizează braţele celui mai sigur de el înotător când, sub 
apa calmă - şi de amăgitoare inerție, simte o altă apă vie, 
frământată de curenţi încropiţi şi reci, târându-l şi absor- 
bindu-l, în ventuza unui aspirator. Tot ce vedeam de aseară 
încoace era atât de în afară de firesc! 

Mi se pare că v-am spus... 

Mă rătăcisem de ceilalţi tovarăşi, abia înaintam târând 
piciorul răsucit din încheietură. La ecoul altor paşi m-am 


oprit rezemat de un perete de piatră, să aştept. Singură- 
tatea te îndeamnă, ca fiarele codrului, să pândeşti la cel mai 
mic sunet, bănuitor. Se apropia, coborând pridvorul. 
Oprindu-se şi iar pornind. 

Omul vorbea şi gesticula singur! 

Primul gând, când auzisem paşii scrâşnind pe piatră, a fost 
că-mi va ieşi în cale vreun pădurar, vreun cioban, poate un 
dezertor, un fugar, un evadat scos de sub scutul legilor 
celor de departe, de la câmpuri, unde există legi şi la 
fiecare pas veghează neînduraţii lor paznici. 

Dar omul acesta vorbea singur! 

Un pădurar, un cioban, un dezertor ori un proscris al 
legilor nu vorbesc singuri. Cântă, pândesc, tac sau hălă- 
duiesc. Mi-am încordat auzul. Întâi n-am înţeles. Era atât de 
neaşteptat, nu ceea ce rostea, ci limba în care vorbea cu 
pustiul. 

— Sacre pays de malheur! Sacre, sacre pays de malheur2! 

I-am răsărit brusc de după uşorul de stâncă. 

Gestul duşman cu care blestema dezolarea acestui ţinut 
steril, căzu ca braţul unei fantoşe cu aţa ruptă. Omul amuţi 
cu ochii dilataţi în orbite. Dacă i-ar fi ieşit în cale o 
apocaliptică reptilă antideluviană, încă n-ar fi încremenit în 
mai mare stupoare. Un instinctiv reflex de fereală, de 
retragere - mâna căutând o armă de apă-rare, absentă. Ne- 
am măsurat reciproc, fără prietenie. Examenul ne-a 
descoperit însă deopotrivă de inofensivi. 

Străbunul preistoric din noi, pitecantropul peşterilor, o 
clipă deşteptat şi gata de încăierare, aţipi iarăşi, făcând loc 
drumeţilor paşnici care eram. 

I-am poftit bună ziua. Şi, arătându-i piciorul invalid, l-am 
întrebat încotro se află cel mai apropiat adăpost omenesc, 
lămurind că locurile îmi sunt cu desăvârşire străine. 
Bineînţeles, acestea toate, cum era firesc, în graiul băştinaş 
al acestui înalt ţinut carpatic, de unde au pornit cândva 
spre şesuri, pe urma bourului din stema ţării, ceata 
descălicătorilor. 


Omul privi şi ascultă inert. 'Tot aşa cum aş fi vorbit unui 
surd şi aş fi aşteptat răspunsul de la un mut. Am repetat 
întrebarea în limba în care îl auzisem blestemând. 

Aceasta era. 

Din abia perceptibila tresărire îndată biruită, am văzut că, 
de astă dată, a înţeles. Dar răspunsul nu veni decât târziu, 
după o ezitare. 

Politicos şi distant, în cel mai perfect idiom de pe 
Boulevard des Italienes, necunoscutul mă informa că locaş 
omenesc nu se află cale de trei poşte. Până acolo nici un 
drum: poteci doar, călcate de fiarele codrilor. Munţi, văi şi 
iar munţi. 

Am privit consternat piciorul dureros sprijinit în pământ. 

Îmi urmări privirea, îmi înţelese gândul, dar nu dădu nici 
un semn. Atunci i-am observat întâia oară nefireasca 
împietrire din obrazul scheletic. Pielea verzuie pe oasele 
scofâlcite, privirea sleită, buzele uscate, de iască. Şi hai- 
nele ciudate; vestonul uzat de piele, care fusese cândva 
negru, încălţămintea inclasificabilă, între opincă şi sandală, 
pantaloni bufanţi, de călărie sau de uniformă militărească, 
din acea inuzabilă țesătură mai tare ca pielea, şi în loc de 
ciorapi, obiele de pânză. Costum şi aspect de famelic 
vagabond: resturi eteroclite dintr-un pretenţios - mi s-a 
părut - echipament sportiv, cum se pot vedea la cerşetorii 
cartierelor mărginaşe de porturi, după o razie poliţienească 
de noapte. Dar capul descoperit, lăsând liber în suflarea 
vântului părul aproape alb, lipsa unui toiag şi a unei desage, 
indica îndestul că vagabondul sălăşluieşte undeva pe 
aproape, şi că nu e un trecător întâmplător. Era un localnic 
al acelor rătăcănii, ieşit de lângă coliba ascunsă după cine 
ştie ce vecin umăr de munte. 

Tăceam cu insistenţă, aşteptând un cuvânt de ospi-talitate. 

Omul, ignorându-mi cu nepăsare voită prezenţa, se uită 
peste capul meu, spre cerul învăpăiat al amurgului. Acolo, 
cele din urmă rândunele întârziate păreau că izbesc în 


bolta de cleştar trandafiriu, cu încăpăţânarea viespilor când 
vor să treacă prin geam. 

Nu mai aveam ce aştepta. 

Nici nu ştiam cum să-mi hotărăsc purtarea faţă de un 
asemenea om. Aspectul dovedea ultima treaptă a declasarii; 
în schimb, glaciala politeţe cu care mă alunga, dovedea o 
rafinată şi impertinentă bună creştere, disto-nând întru 
totul cu decrepitudinea vestimentară şi cu sălbăticia 
rătăcăniilor stâncoase din juru-ne. Am ales, ceea ce 
socoteam o soluţie maliţioasă. Cu resemnare exa-gerată de 
martir, ca să provoc compasiunea, am schiţat gestul unei 
hotărâri deznădăjduite şi mi-am luat ziua bună, cerând 
iertare că i-am tulburat liniştea unei atât de solitare 
plimbări. 

Mi-a răspuns pe acelaşi ton. 

Un martor invizibil ne-ar fi crezut într-adevăr clienţii unui 
ospiciu, asistând aici, în deşerticul decor granitic, cum ne 
întreceam în ascuţite încrucişări de amabilităţi distante, ca 
doi consumatori de pe terasa unei cafenele din mai sus- 
amintitul bulevard parizian: cerându-şi scuze după ce au 
asaltat acelaşi unic scaun, la ceasul crepus-cular de 
supraaglomeraţie, când cameloţii strigă a patra ediţie din 
L'Intran, La Liberte şi Paris-Soir. 

Am pornit fără grabă, cum se cuvine la drum lung, spre 
văgăunile unde îmi arătase cu mâna întinsă direcţia până la 
cel mai apropiat adăpost, dincolo de munţi, de văi şi iar de 
piscuri. 

Târam, cu ipocrită şi exagerată suferinţă, piciorul. 

Nădăjduiam să îmblânzesc, astfel, nepăsarea necunos- 
cutului. Căci mai mult decât durerea, mă atrăgea îndărăt 
acum, enigma acestui străin. Îi simţeam privirea urmă- 
rindu-mă. Bănuiam şi lupta-i lăuntrică. Îmi spuneam că în 
orice caz, dacă nu-l înduioşează suferinţa unui seamăn, va 
înfrânge, până la sfârşit mai tare, irezistibila ispită de a 
sporovăi câteva ceasuri, poate câteva zile, cu un provi- 
denţial mesager al lumii civilizate. 


Nu-l cunoşteam încă. Îl judecam după mine. 

Apelul din urmă întârzia. lar noaptea cobora repede. 

Înainte de a mă îndepărta dincolo de zidul stâncilor, am 
întors ochii. Omul se afla neclintit. Stană de piatră între 
pietre. Nu-mi rămânea nici o speranţă. Se dovedea el mai 
tare. Nimic n-avea să-l mişte de acolo. Şi, de-a lungul 
spinării, mă strânse un fior, la gândul nopţii ce mă aştepta 
într-un găvan de munte; la gândul drumului de a doua zi, 
căţărat pe povârnişuri, fără o coajă de pâine, fără o călăuză, 
cu glezna săgetată de sârme de foc. 

— Afurisit individ! Câinoasă inimă de piatră! Sacre pays de 
malheur...! 

Acum eu vorbeam şi gesticulam singur... 

M-a întrerupt din bombănirile de unul singur, ajun-gându- 
mă din urmă, când nu-l mai aşteptam. Gâfâia. Cu mâna 
descărnată îşi apăsa pieptul, se opri să-şi adune respiraţia 
întretăiată, ca să poată vorbi. 

Cedase - îmi mărturisi - unei porniri mai tari ca el. 
Omeneşte explicabilă şi poate vrednică de laudă, dar, din 
punctul lui de vedere, absurdă... Totul îl obliga să mă lase 
să plec. Ba chiar să mă depărteze cât mai neîn-târziat. El nu 
se afla doar aici pentru a primi oaspeţi... 

Se izgonise în acest singuratic refugiu, fiindcă întâmplări 
care nu mă pot interesa l-au îndemnat să rupă pentru 
totdeauna orice legătură cu lumea. De îndelungă vreme 
nimeni nu-l tulburase... lar acum alerga singur după cel 
dintâi om, care îi violase nepofiit, retragerea. Îşi dă seama 
că va regreta amar mâine. Dar mă considera un gentilom, 
după puţinele cuvinte schimbate adineauri. Îmi oferea, 
aşadar, ospitalitatea cu o singură rugăminte. Să nu-l întreb 
nimic. Să nu iscodesc nimic. Când voi pleca să uit drumul pe 
unde am venit. Să-i uit existenţa. Nu era cine ştie ce 
supraomenesc sacrificiu. Pentru lumea de unde veneam şi 
la care aveam să mă întorc peste câteva zile, existenţa lui 
de aici e de tot atât de infimă importanţă, ca prezenţa unui 
vierme într-un măr. Pe când pentru el, lumea aceea...! 


Nu-şi isprăvi gândul. 

Poate nu găsea cuvântul cel mai potrivit sau poate orice 
cuvânt omenesc îi părea prea neputincios şi uzat. În 
întunecarea repede nu-i mai vedeam faţa. Dar, din 
suspensia glasului surd, am putut să înţeleg că într-adevăr 
lumea aceea de unde se exilase însemna acum pentru 
dânsul ceva plin de groază şi de oroare. 

Când îşi reluă firul spuselor, cu aceeaşi voce egală, amorfă, 
dinadins lipsită de accente patetice, fu ca să adauge că, în 
dorinţa oarecum dezordonată, să-mi anunţe o hotărâre 
pentru el atât de bruscă, nu se rostise cum trebuia. A 
pomenit numai despre existenţa lui. Şi voise să spună: 
„Despre existenţa lor”. A lui şi a tovarăşei sale, fiindcă se 
aflau doi. 

Pe urmă tăcu. 

Aşteptă. 

În înnoptarea albastră şi densă, în zadar căutam să-i 
descifrez obrazul, pe care după glas, îl ştiam devastat, îi 
simţeam numai ochii sfredelindu-mă întrebător. 

I-am prins mâna inertă. Am scuturat-o bărbăteşte. 

I-am jurat să primesc legământul şi să nu-l calc sub nici un 
cuvânt. 

Mărturisesc că, în aceeaşi clipă, am şi gândit că-mi iau un 
legământ uşor, de care mă va desface el singur. Se temea să 
nu-l întreb? Să nu-l iscodesc? Dar n-aveam de ce să-l întreb. 
N-ar fi folosit aceasta decât să-l închid mai precaut şi mai 
ostil, în crusta lui. Fiindcă ştiam din proprie experienţă că 
nimic nu pecetluieşte o con-fesiune care e gata să expire pe 
buze, ca nerăbdarea imprudentă a copiilor când deschid 
florile înainte de vreme. În loc de miracolul violat cu de-a 
sila, aceşti copii - ca o pedeapsă a nerâbdării - descopăr 
mai întotdeauna, în interiorul pângărit de degete, un biet 
pistil, crud şi inform ca o larvă. 

O confesiune nu vine decât când i-a sunat ceasul. 

Bărbierul regelui Midas, supus poate celor mai crunte 
cazne, n-ar fi mărturisit călăilor înfricoşătoarea taină că 


stăpânul său poartă urechi de măgar. A spus însă singur, 
când nu-l întreba nimeni şi tocmai fiindcă nu-l întrebase 
nimeni; a spus-o urechii scobită în pământ, de unde au 
răsărit mai apoi trestiile cu a lor foşnet trădalnic. 

Aşa judecasem. Iar împotriva aşteptării, această spo- 
vedanie întârzia. 

De aseară, nici omul, nici femeia, ferecaţi în ermetica lor 
taină, nu-mi serviseră decât întrebări şi răspunsuri vătuite 
în formule de politeţe. Îmi fu dat, astfel, să experimentez 
întâia oară cât de subtilă armă de disimulare poate însemna 
această perfectă politeţe. Înţelegeam, în sfârşit, cum 
neamurile cele mai secrete ale lumii, noroadele Asiei, 
dezarmează îndeobşte violenţa cea mai provocatoare a 
cuceritorilor şi ispitirile lor cele mai viclene, răspunzând cu 
aceeaşi egală, savantă şi compli-cată ceremonie, care lasă 
timp gândului să rămână mereu tăinuit şi treaz, în 
defensivă. Hotărât, aceşti Robinsoni ai munţilor, oricine vor 
fi fost în cealaltă viaţă a lor - criminali, eroi, ori numai 
victime - nu erau plămădiţi dintr-o humă de rând. Oricum 
va fi fost taina care i-a adus aici - sublimă sau odioasă - 
ştiau să şi-o apere cu armele lumii din care veniseră. 

— Un masaj cu această decocţiune de ierburi, cred că va 
putea înlocui în lipsă, alt medicament... Elsa pre-tinde că e 
un leac suveran, scumpe domn. 

M-am ridicat de pe banca de piatră, înclinându-mă cu 
respectuoasă recunoştinţă, necunoscutei. 

Omul aşeză, pe marginea lespezii, o ulcică de lut, din care 
se răsfirau aburi cu o aromă dulce-amăruie. Femeia lămuri, 
folosind în chipul cel mai firesc o auto-ritate severă şi 
proteguitoare în acelaşi timp, de mult încercată şi expertă 
infirmieră. 

— O fricţiune de un sfert de oră. Apoi, cu restul lichidului, 
o compresă. Mâine, articulaţia va fi degajată, şi poimâine, 
îndestul de... Îndestul de... 

— Îndestul de restabilită ca să suporte un drum de trei 
poşte! M-am grăbit să trag concluzia, cu un surâs stupid, 


când am crezut că înţeleg sensul pauzei. 

— Domnule, mă readuse femeia la realitatea cuviinţei ce-i 
datoram, n-am voit să spun aceasta. Eşti oaspetele nostru, 
stimate domnule, dacă mizeria de aici poate oferi cuiva 
ceea ce se numeşte ospitalitate. Nu vei pleca, odată ce ai 
acceptat-o, decât atunci când vei fi cu desă-vârşire valid. Mi 
se pare că Georges a stabilit lucrul acesta îndestul de 
lămurit cu dumneata... 

Am simţit că roşesc sub asprimea usturătoare a lecţiei. 
Dacă omul mă primise acolo, călcându-şi voinţa, cum mi-a 
mărturisit, femeia mă acceptase încă mai în silnicie. Cum nu 
contenea să mi-o arate mereu. Îmi oferise un medicament. 
Era singurul mijloc să se dezbare mai repede de prezenţa 

mea, fără să calce orânduielile bunei ospitalităţi. Atât şi 
nimic mai mult. 

Totuşi, astăzi dimineaţă, când apăruse în haină mai 
îngrijită, cu părul de culoarea caldă a spicului, adunat mai 
strâns la ceafă şi cu unghiile netezite, am crezut o clipă, 
după aceste semne de cochetărie feminine, că voi găsi o 
aliată cu voinţa şovăitoare. Dar încă o dată mă înşelasem. 

Omul era numai rece, enigmatic şi absent; concentrat în 
gândurile care-l ţintuiau veşnic aiurea. Femeia era de o 
autoritate poruncitoare şi de o ostilitate infle-xibilă, ca lama 
zbârnâită de oţel. Nici de astă dată nu i-am putut suporta 
privirea cenuşie şi dură. 

Vorbi, fără nici o prietenie: 

— Am prescris nemişcarea, onorate oaspe, ca să nu 
oboseşti articulaţia. Dumneata n-ai ascultat. Ai plecat să ne 
cercetezi domeniul. Dacă întreprinzi o anchetă pentru a 
controla mijloacele de evaziune de aici, te previn că te 
osteneşti de prisos. Nici nu intră cine vrea; nici nu rămâne 
cine vrea, scumpul meu domn. Şi nici nu pleacă cine vrea şi 
când vrea. 

— N-am vrut să evadez, doamnă! Am cercat să întorc 
dojana în glumă. M-am predat; kaput! Şi nu plec decât 
atunci când voi primi ordinul de eliberare. 


Privirea femeii îmi răspunse în locul vorbelor, dreaptă şi 
rece, ca o lance. Ea nu accepta tonul acesta. 

De aceea am explicat adevărata pricină părăsind definitiv 
intenţiile glumeţe: 

— M-am depărtat numai câţiva paşi... Pe urmă, am 
întârziat. Reţinut de un spectacol rar pentru mine care vin 
de la câmp şi de la prozaicile noastre desfătări urbane. O 
luptă între un şoim şi un vultur... Poate să confirme şi... Şi... 
(nu găseam cuvântul) şi „domnul”, că era un spectacol într- 
adevăr pasionant. 

— Georges! Se întoarse femeia cât era de înaltă şi 
superbă, încât vestmântul simplu şi sărac de ermită a mun- 
ţilor, păru o mantie princiară. Te-am rugat a nu ştiu câta 
oară, mon ami, să înceteze oroarea aceasta! Sunt sigură că 
iar i-ai dat drumul lui Vieux Charles. 

Ca să se convingă, făcu numai câţiva paşi, până la cuşca 
înaltă, cu gratii subţiri, pe care n-o observasem, lipită în 
flancul chiliei de piatră. 

Uşa era dată în lături; cuşca goală. 

Elsa îşi încrucişă braţele arămite de soare peste vest- 
mântul drapat: 

— De ce te torturezi singur, Georges? Numai de acest 
amuzament inutil şi crud, nu ai tu nevoie acum. Acum şi 
aici. 

Admonestarea femeii era în aceeaşi vreme severă şi 
ocrotitoare. 

O infirmieră tot aşa îşi mustră convalescentul recal- 
citrani... 

Nepotrivită împerechere de oameni! 

— Mi-am spus. El, arăta lângă femeie, încă mai subţire şi 
mai firav, cu nervii istoviţi într-o pasivă apatie, ca o zdreanţă 
umană distrusă de întâmplările care-l vor fi adus aici. Ea, 
orgo-lioasă, sumeţind fruntea înaltă, îl domina ca o 
neîmblân-zită vietate, care nu ştie să se încovoaie 
deprimării şi e gata, pentru nefericirea lor, să provoace tot 
restul universului. L-am asemuit, în clipa aceasta scurtă, cu 


acele monstruoase împerecheri din subsolul regnului 
animal, păianjeni şi scorpioni, sau insecte ca Mantis 
religiosa, unde femela e mult mai arătoasă şi mai voinică, 
iar bărbatul mai firav la înfăţişare şi prea îndată stins de 
puteri. Şi mi-am amintit cu un soi de repulsie, că la aceste 
arahnide sau insecte, de obicei femela îşi devoră masculul, 
după încheierea festinului nupţial. 

Omul înclinase fruntea ca un vinovat prins asupra faptului. 
Cu un fel de râs bătrân şi înfiorător, cum arată unele cranii 
hilare din travestiurile de carnaval, care fac copiii să ţipe în 
convulsii de groază şi să se ascundă agăţându-se de poalele 
mamelor. 

— Elsa!... Nu puteam să suport! Încercă să invoace o 
scuză. Se zbătea în cuşcă şi scâncea. l-am dat drumul... 
Pentru el libertatea... Cerul... 

Femeia strânse din umeri: 

— Libertatea... Cerul!... Dar nici nu pretind altceva, mon 
ami, decât să-i dai odată pentru totdeauna drumul. Nu 
vreau să-l mai văd venind îndărăt! 

Mi s-a părut că numai printr-o încordare de voinţă, prin 
acea armătură a cuviincioasei creşteri care interzice 
exploziile violente de mânie, femeia s-a abținut să nu bată 
din piciorul cuprins în sandală şi înfăşurat în curele subţiri, 
când a poruncit: „Nu vreau...!” 

— Nu-l chem eu! Făcu bărbatul un gest obosit şi resignat, 
de neputinţă. Nu-l aduc eu. Vine singur. De câte ori nu l-am 
alungat şi de câte ori nu s-a întors singur?... O ştii prea 
bine, draga mea Elsa... 

Pe urmă, întorcându-se către mine, cu glasul iarăşi amorf: 

— Te rog, domnule, să scuzi această ridicolă dispută de 
menaj. E singura neînțelegere dintre mine şi Elsa... Vieux 
Charles e un şoim... Poate cel care lupta adi-neauri... L-am 
găsit pui, cu piciorul şi aripa ruptă, târându-se printre 
stânci. L-am vindecat şi l-am crescut. Vreau să-l alung şi se 
întoarce. E tot atât de fidel, pe cât e de brav... Poate că 
adineauri era el, poate era altul. Îi dau drumul. Lipseşte o 


zi, două... Pe urmă se întoarce. Mă simt în drept a crede că 
nu revine decât după ce a săvârşit o ispravă de ale lui... 
Elsa socoate că e o cruzime. Eu îl absolv. Înţeleg cu totul 
altfel. Îşi îndeplineşte misiunea lui de şoim. Atacă... Desfide 
primejdia... Nici dumneata, nici Elsa nu puteţi înţelege. 

— Eu înţeleg perfect! Am protestat energic, apăsând pe 
cuvinte, fiindcă un gând, o bănuială, deocamdată 
nemotivată, mijise încă de aseară în dosul frunţii. Înţeleg, 
căci am zburat şi eu cândva. 

Amândoi întoarseră ochii, în acelaşi timp şi în aceeaşi 
încruntare de sprâncene. 

Eu am continuat cu nevinovăție, prefăcându-mă că n-am 
surprins nimic din tresărirea lor, repede stinsă. 

— E o poveste acum îndestul de veche. În timpul 
războiului, pe front... Câteva zboruri, câteva atacuri, un 
Taube doborât. Peripeţii despre care nimeni astăzi nu-şi mai 
aminteşte... Dar înţelegeţi că, după aceasta, sunt şi eu în 
măsură să cunosc ceva din voluptatea unei ase-menea lupte 
în văzduhuri. Mărturisesc, adineauri, am participat cu 
aceste suveniruri de fost aviator rezervist, la victoria 
şoimului, despre care am înţeles că se numeşte Vieux 
Charles. Acum, judecând mai rece, găsesc însă că 
exagerăm, când atribuim animalelor şi păsărilor în luptă, un 
sentiment, o premeditare şi un cuget, identic cu ale 
noastre, omeneşti. Mobilul actelor noastre - hai, să le zicem 
eroice! 

— E întotdeauna ceva mai nobil. Datoria, gloria, jertfa de 
sine!... Totul la ele se reduce însă la cruzime şi la instinct. 
Adeseori e numai o fero-citate inutilă. Simpla exercitare a 
puterii care se cere cheltuită. Ceea ce numim noi curaj, e la 
ele, în fond un simplu şi stupid instinct de distrucţie. Între 
admirabil şi odios, nu rămâne decât o nuanţă. Depinde de 
timp şi de mobil. Ucideai pe front - decorație şi citaţie pe 
corp de armată! Ucizi acum, curtea cu juri şi oprobiul 
public...! 


— Este ceva adevărat în tot ce spui d-ta... Recunoscu 
femeia milostivindu-mă întâia dată cu o privire indul-gentă. 

Omul ascultase, însă, indiferent. 

În ochii coagulaţi, străpungând marea şi iremediabila 
osteneală, am crezut că citesc o compătimire plictisită. Tot 
aşa cum ascultă un savant, invitat într-un salon monden, 
inepţiile unei femeiuşte care vrea să epateze maestrul cu 
rudimentele sale de cunoştinţi pigulite dintr-un manual de 
iniţiere. Îl scârbiseră desigur într-atât opiniile mele, încât 
ne întoarse spatele şi merse cu paşii lui zgribuliţi spre o 
lespede mai depărtată, unde se aşeză, cu obrajii scofâlciţi în 
pumni şi cu coatele sprijinite pe genunchi. 

Femeia întârzie o clipă. M-am simţit jignit de privirea rece 
cu care mă drămăluia, ca pe un obiect neînsufleţit şi de o 
atât de mizeră importanţă! Gura senzuală şi umedă, care, 
împreună cu părul de culoarea caldă a aurului, alcătuia 
singurul semn de feminitate în această făptură tranşantă şi 
orgolioasă, strânse buzele devenite deodată subţiri şi acide, 
într-o schimă de dispreţ, menită să pună din nou distanţa 
interastrală dintre noi. Absurd, ca o revanşă, am vrut să-mi 
imaginez gura aceasta rugând, implorând sau muşcând 
într-un suspin de volup-tate, ca şi cum închipuirea-mi 
răzbunătoare ar putea s-o umilească şi s-o coboare de pe 
soclul arogant. Dar ima-ginea refuză să se precizeze. N-o 
îngăduia nimic din înfăţişarea-i atât de austeră şi mândră, 
care îi prefăcuse chiar vesmântul sărăcăcios în mantie 
princiară. 

Pasiunea unei asemenea femei - am gândit - trebuie să 
devasteze total, ca acele nefaste şi teribile forţe ale naturii 
care nu lasă în urmă decât un peisaj calcinat şi pentru 
totdeauna sterp. 

Îmi trecu pe dinainte, în foşnetul hainei albastre. Voiam să 
văd şi această haină, aşa cum era într-adevăr; un 
dreptunghiu de pânză decolorată, abia prinsă în câteva 
împunsături de ac şi susţinută cu un biet şnur încins peste 


şolduri - şi, totuşi, vesmântul păstra prestigiul de 
somptuoasă mantie. 

Mă simţeam ridicol şi vrednic de milă, lângă ulcica de lut, 
din care nu mai fumega acum aburul răcit. 

Cine sunt? Mă tortura din nou întrebarea. Ce a însemnat 
oare solidaritatea aceasta a bărbatului, cu isprăvile aeriene 
ale puiului de şoim şi ce a însemnat antipatia femeii pentru 
acest corsar al văzduhului? 

Am ridicat ochii. Ne-am văzut tustrei, în vasta sin-gurătate 
a stâncilor, izolaţi în trei lumi deosebite şi poate - nu poate, 
sigur - ostile. 

EI, cu obrajii în pumni, uitându-se neclintit în piatra 
stearpă. Ea, cu spatele rezemat de uşorul chiliei, cu braţele 
încrucişate, învăluindu-l într-o privire teribilă şi dulce: plină 
de iritare şi de proteguitoare compătimire. 

Iar eu, străinul nepoftit, martorul incomod şi stupid, al 
unei drame care mă depăşea. 

Căci, de aceasta, nu mai aveam nici o îndoială. 

Întrebarea de aseară şi chiar de adineauri - cine sunt? 

— Îşi pierduse însemnătatea. Nu cine sunt interesa, ci, 
neînțeles şi absurd, îmi părea că există ceva atât de 
puternic, încât să-i reţină printr-o cumplită eroare, înlăn- 
ţuiţi într-acelaşi destin comun. Oricine vor fi fiind şi orice 
taină ispăşesc aici, cert este că nu se află legaţi prin nimic 
idilic. Sub pojghiţa gheţoasă a strictei politeţi dintre aceşti 
oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe şi binevoind a nu se cobori 
până la familiaritatea unei tutuiri, străbătea o animozitate 
mai neîmpăcată ca aceea care îm-pinge brutal, amanţii sau 
soţii de la periferia umanităţii, să-şi vitrioleze obrazul şi să 
se încaiere de chică, să-şi strivească oasele, ca eroii atâtor 
procese de la curtea cu juri. 

Dacă se iubeau cumva (şi privirea femeii, indulgentă şi 
aspră în aceeaşi vreme, dovedea în felul ei pasiune 
orgolioasă şi de o demoniacă voinţă), dacă se iubeau, viaţa 
lor o plătea crunt. Erau două lumi adverse, pân-dindu-se, 
pipăindu-se; două elemente iritate ale naturii care s-au 


căutat prin contrast, s-au întâlnit spre nefericire şi vor 
sfârşi prin exterminare. 

Îmbrăţişările lor, mi le-am închipuit ucigaşe şi amare, 
voluptatea lor acră, cu dezmierdări care se prefac în 
scrâşnet omucid. 

Din aceste meditații m-a deşteptat un fâlfâit mătăsos de 
aripi. Cu precizia unui minuscul avion aterizând, şoimul 
cobori pe acoperişul cuştii. 

Şi îndată răsuci în căutarea stăpânului capul vioi, pliscul 
curb şi ochii rotunzi ca bilele de onix. Penele pieptului erau 
stropite de sânge. Ghearele încă ude. Vivacitatea plină de 
neastâmpăr a privirii era într-adevăr a unui victorios în care 
nu s-au potolit frigurile luptei. El singur aducea aici nu ştiu 
ce înfăţişare de francheţă şi de bravură, de fără de grijă şi 
puritate, cum stătea firesc în aceste înalte şi limpezi locuri. 
Ceilalţi, noi...? 

Vieux Charles! Mi-am cerut în clipa aceasta iertare mută, 
pentru rechizitoriul în care eu, nevrednicul om al 
câmpurilor, trândav şi laş în existenţa-mi de larvă, găsisem 
drept să te osândesc! Cine ar rezista oare acelui efluviu de 
energie nervoasă, ochilor ce nu cunosc înfri-carea, agerei 
răsucituri de privire inspectând fortăreaţa noastră de 
piatră, fidelității atât de simple, cu care te-ai întors din 
libera vastitate a spaţiilor? 

Femeia păşi şi trânti uşa cuştii, cu vuiet sec. 

Şoimul îşi zburli penele agresiv, cu aripile deschise de atac 
şi cu pliscul furios căscat. 

Se înfruntară amândoi străpungându-şi privirile într-o 
încordare îndeopotrivă de crudă. Cum se urau! Ah! Cum se 
urau! Şoimul tremura, gata să zvâcnească. Am vrut să strig: 
„Păzeşte ochii” - ştiind că acolo va lovi întâi. Dar n-a fost 
nevoie. Penele şoimului căzură treptat, aripile se strânseră, 
ochii ocoliră în altă parte; iar pasărea cerului fu umilă şi 
mizerabilă, sub cealaltă privire, ca un pui rebegit de curcă. 
Femeia îl apucă de o aripă şi-l zvârli, cârpă, departe. Vieux 
Charles se ghemui într-un ungher de piatră, cu mersul 


ciumpav şi grotesc, cum calcă stângaci pe pământ toate 
păsările înălțimilor. 

Atunci mi-am adus aminte de om. 

Văzuse şi nu se clintise. Îmi păru că râde surd, cu râsul 
acela, bătrân şi inuman, care mă înfiorase. 

E un nebun, un biet nebun! 

— Am hotărât, de astă dată, definitiv. Amândoi sunt nişte 
nebuni şi nimic mai mult! Aş face bine să-mi strâng cât mai 
repede catrafusele de aici, să-i las cu nebunia lor, cu şoimul 
acesta laş şi nevolnic, cu taina lor care va sfârşi în una din 
dimineţile acestea, încleştându-şi unghiile unul în gâtul 
celuilalt. 

Tăcerea era de o măreție solemnă. Cerul boltit de o 
străvezie cristalică. Totul înalt, calm şi impasibil ca 
eternitatea. 

Numai viaţa omenească şi aici, ca oriunde, se zvârcolea 
hidos ca o larvă tăiată, căutând să-şi unească jumătăţile 
despărțite într-un dezgustător spasm. 

Am trecut pe lângă om, cu ulcica mea ridicolă de leacuri, 
să-mi fac undeva, la loc ferit, oblojelile atât de sever 
poruncite. Şoimul se trase la picioarele omului. lar omul îl 
îndepărtă lovindu-l înciudat, cu râsul lui bătrân şi 
înfricoşător, cu glasul lui surd: 

— Şi tu, netrebnicule?... Aşadar, şi tu...! 

Şoimul ridică ochi omeneşti şi trişti. Se apropie, 
neînţelegând dizgraţia. Îmi părea că imploră explicarea 
pentru vina pe care nu şi-o cunoştea. Când se tupila, umil, 
aproape, omul cu obrajii în pumni îl privea de deasupra un 
răstimp, ca pe o jivină curioasă şi vrednică de cea mai 
nemilostivă scârbă, apoi îl rostogolea cu piciorul: 

— Şi tu, netrebnicule?... Haha! Aşadar şi tu...! 

Ah, ah! Râsul acesta rău ca râsul puşcăriaşilor când le-a 
intrat pe uşa temniţei, tovarăş nesperat, fostul lor aspru 
judecător, prăbuşit în aceeaşi egală infamie. Toţi de aici 
sunt nebuni. Şi pasărea e molipsită de nebunia lor, 


întorcându-se de bunăvoie la tortură, în loc să-şi ia zborul 
pentru totdeauna, în cerul pretutindeni deschis. 

Înfăşurându-mi improvizate pansamente din batistă şi din 
pânza cămăşii sfâşiată, nu mai doream acum să aflu nimic. 
Doream numai să scap cât mai repede de acolo, să-mi văd 
de drum, să revin la lumea aceea care mi se părea, din 
aceste văgăuni de munte, cu desăvârşire inac-cesibilă. 
Eram vindecat definitiv de „liniştea calmantă a naturii”. 
Căci, oricât de jalnică şi de nevrednică socotisem vreodată 
viaţa ticăloaselor târguri, mi se părea acum paradisiacă faţă 
de iadul nefericitelor trei vietăţi din închisoarea lor cu 
vinete creneluri. 

După ce-am sfârşit să-mi înfăşor pansamentele, m-am 
căţărat pe o stâncă mai înaltă, însetat să văd zările la care 
mă voi întoarce mâine, poimâine, cât mai curând. 

Piscurile se etajau spre vale în amfiteatru. De pe vârful 
acela pleşuv, se orânduiau în jos alţi munţi cu ale lor 
nepătrunse păduri, iar departe de tot, în negurile albăstrii, 
nu se vedeau, dar se ghiceau şesurile, cu şerpuiri 
sclipitoare de ape şi cu reconfortantele oraşe unde oamenii, 
mulțimilor nu rămân niciodată singuri. 

Gândul mi l-a rostit cu glas tare, omul răsărit lângă mine, 
fără să-l simt. L-a rostit aproape cum l-aş fi vorbit eu: 

— Aici vin să privesc spre viaţa celor de departe... Să 
privesc şi câteodată s-o regret - 

— Şi ce te opreşte să te întorci? Am replicat, aproape fără 
să-mi dau seama de imprudenţa întrebării cu care îmi 
călcam legământul. 

Omul făcu un gest ostenit cu mâna. Şi, îndată, îşi strânse 
braţele zgribulite. Vorbi, ca să-mi schimbe firul gândurilor 
şi să înlăture răspunsul la întrebare: 

— E într-adevăr minunată priveliştea de aici! Mă întreb 
câteodată, ce fel de oameni sunt aceştia din ţara 
dumitale?... Cum trăiesc?... Ştii că pentru noi, orice ţară e 
un fel de Franţă mai prost întreţinută şi populată cu 
profesori de limbi bizare... Dar ceea ce iubesc mai mult să 


privesc e atunci când se ridică negurile, înainte de răsăritul 
soarelui. Atunci totul e acoperit ca de o zăpadă albă, peste 
care aurora pune o lumină trandafirie ca pe un peisaj polar, 
cu banchize de ninsori eterne. 

— Ştiu! I-am luat vorba din gură. Tot aşa este priveliştea 
deasupra norilor, când te-ai înălţat cu avionul la două şi trei 
mii de metri... Jos plouă, e posomorât şi umed; deasupra, 
dai deodată în soare şi în senin veşnic, iar norii par, într- 
adevăr, dedesubt, o banchiză nesfârşită, cu zăpezi 
nepângărite de pas omenesc. Dumneata trebuie să le 
cunoşti acestea prea bine... 

— De ce numaidecât să le cunosc? 

— Fiindcă sunt sigur că şi dumneata ai zburat! Am dat 
drumul îndrăzneţ bănuielii mele, devenită certitudine. 

Omul râse, cu râsul acela bătrân şi insuportabil: 

— Ce fel ai pronunţat cuvintele:,...Sunt sigur că şi 
dumneata ai zburat...!”. Parcă m-ai accepta cu un fel de 
generozitate, în legiunea zburătorilor dumitale! Unde sunt 
atâtea mii, mai meargă şi nenorocitul acesta!... E o cursă pe 
care vrei să mi-o întinzi? Crezi că aşa, ai să-mi storci ceva şi 
ai să-ţi satisfaci curiozitatea care te roade de ieri...? 

Făcu o pauză. 

Acum nu mai vorbea cu nepăsarea politicoasă şi dis-tantă 
de ieri. Glasul era rugător. S-ar fi spus că se teme de el şi că 
apelează la generozitatea mea, să nu-l târâi unde se simte 
lunecând fără scăpare. 

— Te-am rugat - continuă - te-am rugat să nu întrebi 
nimic. Să nu iscodeşti nimic. M-am încrezut în cuvântul 
dumitale. 

— Dar nici nu întreb! Mă apărai cu aceeaşi siguranţă 
cutezătoare, fiindcă simţeam cum vine spre noi ceasul 
confesiunii. Nu întreb; sunt sigur! Şi, ca să dovedesc că n- 
am iscodit, şi că toată convingerea mi s-a oferit singură, 
sunt gata oricând să explic. Ştiu că ai zburat fiindcă cugeţi 
şi simţi ca un zburător! 


— Ta-ta-ta! Interesant!... Cârpa aceasta, un zburător! Făcu 
omul, arătându-şi braţele descărnate şi toată înfăţişarea 
mizerabilă. Eşti după cum văd, un jude-ins-tructor foarte 
fantezist. 

— Nu sunt jude-instructor, şi nu sunt deloc fantezist! Am 
răspuns ofensat pentru această desconsideraţie a cali- 
tăţilor mele de inchizitor. Las la o parte episodul cu şoimul. 
Deşi, atât numai, ar fi destul ca să îndreptăţească o 
convingere!... Dumneata ai participat la lupta aeriană a 
şoimului cu vulturul, cum ar fi participat, irezistibil, orice 
pilot de pe un aparat de vânătoare. Dar există altceva încă 
mai sigur... leri seară, când am vorbit despre toamna 
înaintată, eu am spus o prostie. Că n-ar fi plecat încă 
lăstunii. Confundam. Dumneata m-ai corectat. Mi-ai amintit 
că lăstunii au plecat demult, de la finele verii, odată cu 
pitulicile, grangurii şi privighe-torile. Mi-ai dovedit că ceea 
ce eu crezusem că sunt lăstuni, erau rândunelele care 
rămân printre ultimele păsări călătoare... Şi mi-ai amintit 
viteza zborului de la cincizeci de kilometri pe oră în sus. Mi- 
ai vorbit şi despre alte păsări care zboară cu o sută 
cincizeci pe oră, iniţiindu-mă în taine la care nu m-am 
gândit nici-odată: fiecare cât rezistă, cum caută să învingă 
diferite dificultăţi de zbor şi de osteneală... În sfârşit, a fost 
sin-gura chestiune care te-a însufleţit, fără să prinzi de 
veste. Tot timpul, şi aseară, şi astăzi, ai tăcut - în afară de 
atunci. Era nevoie să fiu jude-instructor - şi încă fantezist - 
pentru a înţelege? Explicaţia venea firească. Toate aceste 
observaţii la care ai fost constrâns în singurătatea unde te 
afli: viteza zborului, direcţia şi ordinea de migraţiune, în 
fine, toate amănuntele inse-sizabile pentru profani, indicau 
un ochi, un fel de a judeca şi a simţi, care trădau omul care 
a zburat. Am înţeles că prin aceasta, fără să vrei şi fără să-ţi 
dai seama, ţi-ai satisfăcut o trebuinţă imperioasă de a 
reduce lumea ce te înconjoară la problemele care te 
preocupă, ori te-au preocupat cândva, aşa cum un 
matematic gândeşte şi simte aritmetic, reducând 


frumuseţea, problemele exis-tenţei, muzica, tot spectacolul 
lumii, la calculul celor patru operaţii. Asta e tot! După cum 
vezi n-a fost nevoie să întreb. Nici să iscodesc... Concluzia s- 
a oferit singură. Aş fi curios să aflu cum m-ai putea 
dezminţi! Am sfârşit cu un surâs triumfător. 

Omul tăcu, privind cu ochii coagulaţi în depărtările sinilii. 

Toată figura reintrase în neclintirea de totdeauna, aşa cum 
melcul se retrage în crustă. Degetele osoase răsuceau însă 
un fir destrămat al hainei. Numai acest neînsemnat 
amănunt mi-a fost îndestul ca să înţeleg neliniştea care 
fremăta sub atât de împietrită înfăţişare. 

— Poate că ai dreptate... Încuviinţă într-un târziu. 

— Mă mulţumesc şi cu acest poate... Deşi pentru un 
adevărat zburător, cuvântul a fost şters din vocabular. 
Lindbergh n-a spus: poate voi sosi, poate voi traversa 
Atlanticul, poate voi ajunge la ora cutare!... A fixat ora şi 
minutele când va sosi, şi a sosit cu adevărat la ceasul fixat 
cu aproximaţie de zece minute... Cu zece minute mai 
devreme... 

— Cine e acest Lindbergh? 

„Cum, nu ştii?” eram gata să întreb, scandalizat de atâta 
ignoranță. 

Pe urmă mi-am explicat că în pustiul de aici era firesc 
poate să nu fi aflat nimic despre numele şi fapta aviatorului 
american. Am reţinut însă amănuntul, spu-nându-mi că va 
servi pentru a fixa o dată. Vieţuitorii aceştia din pustietăţile 
de aici, rupseseră, aşadar, legătura cu lumea, în orice caz, 
mai mult de un an. Şi, admirându-mi aptitudinile de jude- 
instructor, în progres de la un ceas la altul, am răspuns 
recitind cu placiditate, ca un aliniat din Larousse: 

— Lindbergh e un tânăr american, de douăzeci şi ceva de 
ani, care a traversat vara trecută, Atlanticul... Singur şi cu o 
pălărie de pai. Abia câteva zile, după dispariţia lui 
Nungesser şi Coli. O! A fost la Paris un moment care nu se 
poate uita niciodată. Toţi îl aşteptau, dar nimeni nu credea 
într-adevăr că va ajunge... Cu zece minute înainte de ceasul 


hotărât apare un avion. Aterizează ca la el acasă. Coboară 
un băieţandru înalt cât o prăjină, după ce scotoceşte în 
carlingă ceva - îşi căuta pălăria de pai. Şi se prezintă cu 
simplitate: „Eu... Lindbergh”. Lăcrimau oamenii pe stradă 
de emoție, dar poate mai mult plângeau parizienii pentru 
Nungesser. 

Omul nu se clinti, cu bărbia prinsă în pumni, deasupra 
depărtărilor vaste, neliniştitor de goale şi mute. 

Vorbi târziu ca pentru el singur, cum îl surprinsesem 
vorbind ieri: 

— Cineva a trecut Atlanticul!... Şi n-a fost un fran-cez?... 
Nungesser a dispărut... Aşadar trăia. N-a căzut în război... 

— Nu! Am răspuns, deşi nu mă întrebase (în aceeaşi 
vreme notam această dovadă de ignorare, care îndepărtă 
peste toate prevederile, data când omul se desprinsese de 
restul universului). Nungesser n-a căzut în război, dar a 
căzut tot aşa de brav cum ar fi murit pe front, încercând să 
dea Franţei gloria celui dintâi zbor peste Atlantic... Dealtfel, 
bătălia aerului, se poate spune că n-a contenit. A schimbat 
numai de front. Dacă nu se dau lupte cu mitraliere, se dau 
pentru a cuceri distanţele. Lindbergh a trecut cel dintâi 
Atlanticul. După el Chamberlain. După Chamberlain alţi 
aviatori, germani, aceştia, au făcut dru-mul îndărăt, din 
Europa în America. Şi alţi americani au traversat Pacificul... 
Ar trebui să citez un întreg anuar al aviaţiei mondiale, ca să 
enumăr toate recordurile, lupta aceasta într-adevăr eroică 
pentru a stăpâni văzduhul. E o cursă grandioasă... Ce 
importă deci un mort, doi, o sută şi o mie de morţi? Dupăei 
rămâne fapta, şi după fapta lor, pentru amintirea oamenilor, 
legenda, ca după un Guynemer. 

— Hein...? 

Omul se afla cu obrazul coborât de tot spre pământ şi cu 
ochii apăsaţi în podul palmelor. 

Am crezut că n-a auzit. De aceea am repetat: 

—.ca după un Roland Garros sau după un Guy-nemer. 


Omul ridică spre mine o faţă mai albă ca varul, cu ochii 
stinşi, de orb. Şi deodată obrazul se crispă în râsul acela al 
său, neomenesc. Întrebă surd, cu o curiozitate sarcastică: 

— Există o legendă Guynemer? 

— Dacă există o legendă Guynemer? I-am smuls cuvintele 
de pe buze cu înfocare, fiindcă era numele celui mai pur şi 
mai legendar dintre eroii văzduhului. Dar pe ce lume ai 
trăit domnule? M-am indignat, ridi-cându-mă în picioare de 
pe blocul de piatră şi gesticulând înălțimilor. Te 
compătimesc, dacă nici nu i-ai auzit măcar numele! Te 
compătimesc, dacă în existenţa aceasta absurdă şi 
imposibilă de aici, nu cunoşti şi n-ai auzit nimic din viaţa 
unui supraom care a reabilitat şi a înno-bilat veacul... Omul 
acela care după toate victoriile, s-a ridicat, într-un sfârşit de 
bătălie, atât de sus, încât nu s-a mai întors niciodată, ca şi 
cum cerul ar fi voit să-l absoarbă, ca să-l cruţe de moartea 
pământenilor de rând, în putreziciune şi în hâzănie. În 
cărţile de citire din ţara dumitale, domnule, copiii învaţă 
alături de legenda Jeanei d'Arc şi sfârşitul căpitanului 
Guynemer, invincibilul; iar dumneata întrebi despre dânsul 
ca despre un biet pilot oarecare, ca mine sau ca 
dumneata... Ca să înţelegi cine a fost Guynemer, gândeşte 
numai la cucernicia fără prece-dent a mulţimii, îndeobşte 
zgomotoasă şi fără respect, păşind în vârful picioarelor şi 
vorbind în şoaptă, când dormea Guynemer, istovit după o 
bătălie în care culcase câte două şi trei avioane într-o 
singură zi. Gândeşte la sfârşitul acela misterios şi plin de 
nobleţe, cum nu l-ar fi imaginat nici o baladă: Guynemer, 
pierdut în văzduhuri, fără să lase o urmă a aparatului, fără 
ca nimeni să-i găsească vreodată corpul. Nici sânge, nici 
aşchii, nici cadavru carbonizat! Nici un mormânt. Om al 
cerului; l-a luat cerul şi nu l-a mai redat viermuielii 
pământeşti, ca să-l păstreze pur şi intact, până la sfârşitul 
sfârşiturilor. lar dumneata întrebi dacă există o legendă 
Guynemer! Îi ofensezi memoria... Nu sunt francez ca 
dumneata, dar dacă aş fi, n-ai cuteza să-i pomeneşti numele 


cu ricanarea aceasta, să-l profanezi cu rânjetul acesta de 
ratat, de sperjur, de declasat, de mai ştiu eu cine eşti şi ce 
infamie te-a adus aici...! 

M-am oprit, fiindcă aşa, în picioare, cum mă aflam şi cum 
ridicasem glasul în înfocarea acestei peroraţii, mă aşezasem 
de bună seamă într-un punct de încrucişare a ecoului. 

Glasul mi se întorcea amplificat de patru şi de cinci ecouri, 
ca şi cum ar fi strigat toţi munţii deodată deş-teptaţi din 
tăcerea mormântală şi ar fi răcnit bietului om strivit de pe 
stâncă toate blestemele ţâşnite dintr-o sută de neîndurate 
guri. 

Mă auzii şi atât îmi fu destul, ca să-mi apar ridicol, odios şi 
inutil de crud, cu acest sărman fost om. 

Hotărât, nebunia lor era contagioasă. 

După ce mi-am şters broboanele de pe frunte, m-am întors 
umil şi pocăit, către necunoscut: 

— Te rog să mă ierţi!... Nu ştiu ce-am avut. Nu ştiu ce 
viperă m-a muşcat. Nu-mi dau seama cum am ajuns să 
pronunţ cuvintele acestea atât de... Aşa de... În sfârşit, 
ignominiile cu care am recompensat ca un netrebnic, o 
ospitalitate atât de... Aşa de... 

Omul desprinse încet fruntea din palme şi mă privi de jos 
în sus, cu ochii în care mă aşteptasem să-i văd împroşcând 
fosforice fulgere de mânie, dar care nu erau decât tot aşa 
de coagulaţi ca întotdeauna. 

Râse cu râsul său înfricoşător: 

— În amintirea acestui Guynemer, te-am scuzat, dom-nule. 
Am înţeles că-ţi aperi o legendă scumpă... Ce însemn eu, 
aici, o cârpă umană, faţă de o legendă? Ai toată drepta- 
tea... Recunosc că destinul i-a acordat toate favorurile aces- 
tui Guynemer... Să doboare în scurta-i viaţă, cincizeci de 
avioane inamice... 

— De unde ştii că a doborât exact cincizeci? Am întrebat 
repede, amintindu-mi sigur că eu n-am rostit cifra şi sur- 
prins că omul meu spunea exact, cum stătea scrisă în car- 
netul de zbor. 


— Ah! Am spus cincizeci? Şi am ghicit! Se minună el cu o 
grabă care mi s-a părut nu ştiu de ce, suspectă. Am ghicit 
exact? Rostisem doar o cifră la întâmplare... Să 
presupunem, totuşi, că această cifră e cea bună; lucrul n- 
are nici o importanţă, deci, cum spuneam: să doboare 
cincizeci de avioane inamice, să moară tânăr, în plină glorie, 
să nu cunoască toată mizeria care te învăluie încetul cu 
încetul cu anii, să lase în urmă o admirabilă legendă, 
menţionată şi în manualele de şcoală alături de Jeana d'Arc, 
şi să-şi găsească până şi în creierul cel mai pustiu al 
munţilor, un apărător atât de înverşunat ca dumneata. 

— Recunoaşte, te rog, domnule, că destinul n-a fost de fel 
ingrat cu acest Guynemer! E drept, a plătit gloria şi legen- 
da cu moartea. Dar moartea nu e un preţ prea scump. Dim- 
potrivă... Să ne imaginăm o clipă că supravieţuia. Atunci 
cine ştie dacă gloria i-ar fi rămas tot atât de intactă şi dacă 
legenda îi găsea tot atâtea virtuţi nepământene! Viaţa nu 
cruţă pe nimeni; dar mai cu seamă se înverşunează 
împotriva eroilor. Singura cuminţenie a eroilor e să ştie a 
muri la vreme. Imaginează-ţi o Jeană d'Arc, bătrână şi 
surdă, imaginează-ţi un erou în papuci pe care îl înşeală 
nevasta - şi care are proces cu vecinii... Pe un asemenea 
erou îl respinge legenda. Trivialul cotidianului îl coboară la 
nivelul comun. Acestea toate pentru Guynemer al dumi-tale 
nu mai există. Să-i fie sufletul uşor acolo unde se află şi să 
mulţumească providenţei că l-a păstrat intact pentru 
legendă... 

— În orice caz, am spus cu un surâs de conciliere, dacă 
Guynemer are ceva de mulţumit providenţei dumi-tale, nu-ţi 
rămâne dator cu nimic. Îmi pare că nu împăr-tăşeşti de fel 
entuziasmul meu şi al unei lumi întregi, pentru destinul lui. 

— Aici, unde mă aflu şi cum mă aflu, nu pot să împărtăşesc 
nici un fel de entuziasm pentru destinul lui Guynemer! 
Răspunse sec omul şi se ridică. 

Şoimul, care aşteptase undeva, ascuns după vreo înălţime, 
veni în zbor lin spre noi, încercând să aterizeze pe umărul 


omului, cum va fi fost deprins. 

Necunoscutul îl respinse cu un gest duşmănos, iar pasărea 
se rostogoli în ţărână: 

— Uite ce destin îl aşteaptă pe oricare!... L-ai văzut acolo, 
sus?... Numai bravură; întruparea temerităţii... Şi, pe urmă, 
l-ai văzut şi dincoace, jos, cum nu poate înfrunta o privire? 
Se târâie ca o orătanie vulgară de curte. Se milogeşte şi te 
scârbeşte... Cine-ţi garantează oare, că alta ar fi fost soarta 
lui Guynemer al dumitale, dacă am presupune prin absurd, 
că nu s-ar fi volatilizat, cum vrea legenda atât de ciudat; dar 
mai ales, atât de oportun, în aer? 

„Judeci după dumneata - am voit să spun. Fiindcă 
dumneata suporţi tirania unei femei, fiindcă expiezi aici 
cine ştie ce vină sau eroare necunoscută, îţi imaginezi drept 
consolare, că şi un Guynemer ar fi acceptat capi-tulările 
muritorilor de rând”. 

Dar nu mi-am rostit gândul. 

Acum eram calm şi ruşinat încă de explozia de adi-neauri. 
Am făcut numai un gest vag, cu mâna. 

Omul mă privi în faţă atât de rece, încât am întors ochii să 
nu-i văd râsul atroce. 

Vorbi: 

— Ştiu ce-ai gândit... Ai vrut să spui că judec după mine, 
fiindcă sunt aici unde mă aflu şi sunt aşa cum mă aflu. 
Aceasta ai vrut să spui. Ştiu, căci de unsprezece ani, de 
când n-am înainte decât o singură faţă omenească, am 
învăţat să citesc gândul fără să-l mai aştept rostit. Dacă 
aceasta ai voit să-mi răspunzi, îţi declar că ai, poate 
dreptate. Judec prin mine, fiindcă nimeni nu poate evada 
din el însuşi. Poate evada din lume; dar pe el e osândit să se 
poarte cu el... 

— Nu prea înţeleg... Am mărturisit. Însă găsesc excesiv să 
atribui lui Guynemer, un fel de a gândi şi de a simţi 
confecţionat după chipul şi asemănarea dumitale. Sunt 
memorii care nu se cuvin profanate... 


— Ce ştii, dumneata?! Strânse necunoscutul din umerii 
zgribuliţi şi rămase cu ochii opaci, privind dincolo de 
depaărtări. 

Se întoarse brusc. Îmi puse amândouă mâinile pe umeri, 
cu o familiaritate neaşteptată, şi, fixându-mă întâia dată 
omeneşte în ochi, întrebă: 

— Mărturiseşte drept, ce gândeşti despre mine? 

— Nu-mi permit să gândesc nimic! Am răspuns, ferindu-mi 
privirea, fiindcă întrebarea din ochi era încă mai dureroasă 
şi mai insuportabilă, ca resignarea sleită dintotdeauna. 

— Şi mâine? Când ai să te întorci în lumea dumitale? 

— Când am să mă întorc în lumea mea, am să uit drumul 
care duce aici. Am să uit ce-am văzut, ce am vorbit, ce am 
gândit... Tot. Tot. Cum se şterge un vis absurd, îndată ce ai 
deschis ochii la lumina reconfortantă a zilei. Am jurat 
doar... 

Omul îşi trase mâinile de pe umerii mei, şi mâinile căzură 
de-a lungul trupului, neînsufleţite. Se aşeză din nou pe 
piatră, uitându-se spre ceața şesurilor. 

Cu privirea pierdută în nevăzute depărtări, spre Occident, 
vorbi atât de încet încât trebui să mă aplec spre el, ca să 
aud: 

— Când vreau să-mi amintesc lumea aceasta unde te 
întorci dumneata, nu-mi apare nici hangarul din care 
aparatul aştepta scos, înconjurat de mecanici... Nici chipul 
unui camarad. Nici o figură lămurită de cunoscut sau de 
rudă. Totul e şters. Toţi nu mai au figură. Sunt o procesiune 
de umbre, care-şi ascund faţa în mâini. lar absurd de 
limpede şi de viu, îmi apare numai un colţ din Bulevardul 
Haussmann cu Rue de Havre. O vitrină cu bară de alamă, 
unde o singură dată m-am rezemat. Văd tramvaiele 
trecând. Tramvaiul 15. Şi autobuzele... Autobuzul AK: gara 
Saint-Lazare - gara de Lyon; AL: gara Saint-Lazare - Place 
Saint-Michel, AF: Grandes Carrieres - gara Montparnasse... 
Un domn citind ziarul pe platformă. Un licean, cu 
ghiozdanul sub pelerină, agăţându-se din mers, o midinetă 


chicotind la braţul unui tânăr cu pardesiu cafeniu... Altă 
dată tabloul se întunecă. Plouă... În asfaltul ud se reflectă 
luminile. Roţile taxiurilor derapează. Domnul are umbrela 
şuruind de ploaie şi midineta impermeabil ieftin, de la 
soldul galeriilor Samaritaine sau Au bon marche. Dar colţul 
e întotdeauna acelaşi. Îmi sună în urechi şuşuitul roţilor 
cauciucate, glasurile omeneşti; îmi barează orice altă 
privelişte în ochi, firmele zugrăvite, vitrina debitului de 
tabac. Nu m-am oprit acolo decât o singură dată, câteva 
minute, cât un prieten a intrat să cumpere un pachet de 
țigări. Şi, printr-un capriciu al amintirii, din tot Parisul, din 
tot ce am trăit, din tot ce se mai află acolo încă scump mie, 
n-am păstrat decât această imagine. Vreau s-o alung!... 
Vreau să chem alte momente care-mi sunt de o mie de ori 
dragi, figurile celor ai mei... O pâclă îmi acoperă totul, ca să 
apară numai această şi această privelişte... Poate, fiindcă în 
clipa aceea, undeva mi se hotăra soarta... Îmi amintesc că 
am tresărit fără motiv, când a apărut prietenul lângă mine 
ca şi cum m-ar fi atins un mesager al nevăzutului. Priveam 
spre Rue 'Iait-bout, unde bulevardul sfârşeşte... 

— Sfârşea! Am corectat. Acum e tăiat linie dreaptă până în 
bulevardul Montmartre. 

— Posibil. Atâtea se vor fi schimbat de atunci! 

După o pauză: 

— N-am vrut să mai ştiu niciodată - nimic... Pentru mine 
viaţa cea din afară e suspendată de acum unsprezece ani... 
Ţi-aş spune că uneori, când mă aflu aici, pe piatra aceasta, 
sondând în deşert depărtările invizibile, mă întreb dacă 
Franţa e astăzi regat, ori imperiu, sau a rămas tot 
republică? Şi dumneata, desigur, nu m-ai crede, cum nu mă 
crezi acum. Atât ştiu, fără să fi aflat de la nimeni. Că Franţa 
a sfârşit războiul victorioasă. De aceasta n-am nici o 
îndoială. Ştiu că altfel nu putea fi. 

„E un mistificator - am gândit - un mistificator 
neîndemânatic şi de prost gust. Cum poate cineva în 
mijlocul Europei şi în plin secolul al douăzecilea, cum se 


scrie în ziare - cum poate să nu cunoască dacă Franţa e 
republică ori imperiu? L-am crezut pe rând, un criminal, un 
nefericit, mai apoi un nebun, dar e numai un mistificator de 
cea mai vulgară speţă”. 

Omul râse înăbuşit cu mâinile încrucişate pe piept. Îmi 
ghicise şi acest gând: 

— Aşa e că nu poţi crede în această imposibilă ignoranță? 
Cum aş putea să te conving? Domnule, viaţa depăşeşte mai 
des decât se crede, fantasmagoriile ima-ginaţiei. 

Pe urmă se ridică, se depărtă câţiva paşi, se întoarse şi îşi 
luă locul, pe piatră: 

— Ştii, dumneata, ce fac eu de un ceas?... De un ceas dau 
târcoale spovedaniei. Cred că şi dumneata ai înţeles, mă 
compătimeşti şi îţi surâzi cu satisfacţie, fiindcă vezi că ţi s- 
au împlinit previziunile. O ştiu aceasta şi mă umileşte. Aş 
vrea să tac - dar poţi cunoaşte dumneata ce înseamnă să 
taci de unsprezece ani? '[i-o spune aceasta un fost om, care 
s-a crezut odată îndestul de tare ca să dorească 
singurătatea şi să trăiască în sin-gurătate... Încă de ieri, 
deodată, m-am temut de mine. De aceea, te-am rugat să nu 
întrebi. Să nu iscodeşti... Şi iată-mă astăzi, că vin singur, să- 
ţi vorbesc fără să mă întrebi şi fără să iscodeşti. Vin să-ţi 
cerşesc ascultare... Aceasta, domnule, fiindcă nu există 
tortură mai înfrico-şătoare decât tăcerea. Fiindcă nu o pot 
suporta, criminalii se întorc la locul unde au făptuit crima, 
vorbesc prin somn, caută o femeie pierdută ori un tovarăş 
întâmplător de beţie să se destăinuiască şi să-şi retrăiască 
infamia... Există la noi un ordin ciudat de călugăriţe. Din 
clipa când îmbracă haina călugărească, până la moarte, îşi 
iau legă-mântul să nu mai schimbe între ele nici un cuvânt, 
decât întâmpinarea de câte ori se întâlnesc pe culoarele 
mănăs-tirii: „Sora mea, aminteşte-ţi că ai să mori...!”. Dar şi 
acestora le rămâne o eliberare. Pe patul morţii au dreptul la 
spovedanie. Aici, eu rămân pentru totdeauna zăvorit în 
mine însumi. Nici o eliberare nu-mi e îngăduită. Iar în 
această teribilă mizerie, vezi că mai am încă îndestulă tărie 


să rămân egoist. Căci ţi-am vorbit tot timpul numai despre 
mine. Uit că şi Elsa e condamnată la acelaşi supliciu. Cred 
că ai înţeles, domnule, că solitu-dinea noastră e încă mai 
înspăimântătoare, fiindcă e sin-gurătatea în doi. 

Omul părăsi piatra şi mi se aşeză în faţă, scormonindu-mi 
privirea să ghicească un început de neîncredere sau de 
batjocură. 

Nu descoperi însă niciuna, nici alta. 

Eu m-am simţit dator să vorbesc pentru a-i dovedi 
oarecare înţelegere, apelând la expedientul aforistic: 

— Între bărbat şi femeie nu poate exista niciodată decât 
singurătate în doi. lubirea nu este decât singurătate în doi. 
Sunt două suflete care se caută şi rămân numai două 
corpuri care s-au găsit. 

— Generalităţi banale... Mă întrerupse omul cu nerăb- 
dare. Înţelepciune ieftină, care se vinde cu şaizeci de 
centime suta de duzini, costul unei broşurele de maxime. 
Nu la aceasta m-am gândit. Înţelege-mă, domnule, că nu mă 
aflu aici pentru a debita experienţa altora, cugetarea altora, 
amabile consideraţii generale şi toate paradoxurile cu care 
cea mai mediocră nulitate, apare inteligentă şi spirituală la 
un pahar de aperitive. Toate acestea îmi sunt indiferente. Pe 
mine nu mă interesează decât cazul meu, experienţa mea, 
dacă vrei, catastrofa mea. Restul univer-sului mă 
dezinteresează. Plătesc pentru mine, nu pentru restul 
umanităţii... Observi domnule, că nu te mai întreb dacă eşti 
ori nu dispus să mă asculţi? Ştiu că de aseară nu aştepţi 
altceva... Mărturiseşte că eşti satisfăcut mai repede decât 
te aşteptai... 

Necunoscutul se zgribuli, cinchit pe piatră, înfăşurân-du-şi 
genunchii cu mâinile împresurate şi privind în pă-mânt. Nu- 
i mai vedeam decât ceafa slabă şi părul alb - înduioşător 
contrast: un gât subţire de copil, cu păr de moşneag. 

— Imaginează-ţi, domnule, un tânăr... la un țărm de mare, 
la o plajă frivolă... Sau mai bine să încep altfel: A fost 


undeva un copil aproape, care n-a dorit altceva, de pe 
băncile şcolii, decât... În fine, n-a... 

Se opri şi împinse depărtările cu amândouă mâinile. 

Apoi păru că le atrage la piept: 

— Nu! Aşa n-am să ajung niciodată la un sfârşit. Nu-ţi 
povestesc o întâmplare imaginară. E vorba de mine... Am 
fost, aşadar, şi eu, după cum ai ghicit, un pilot ca dumneata 
şi poate chiar ca acel Guynemer pentru a cărui memorie 
erai gata să mă sfâşii. Eram tânăr, aproape un copil, şi după 
cât se spunea, îndestul de curajos. M-am zbătut să fiu 
primit voluntar, şi am debutat cu o victorie, care mi-a adus 
un soi de glorie timpurie, medalie militară şi citaţiune, la o 
vârstă când alţii îşi tapează încă părinţii cu o piesă de cinci 
franci pentru biletul de cine-matograf şi pachetul de 
ţigări... Dealtfel, aceste amănunte nu interesează. Căci n- 
am rămas la primul avion doborât şi la prima medalie. Doi 
ani n-am trăit decât pentru aceasta. Copil, nu visam decât 
aceasta; de cum am îm-brăcat uniforma, n-am realizat 
decât aceasta. Poate pentru unii voi fi părut un ambițios, 
pentru alţii un copilandru zănatic, cu simţul de conservare 
atrofiat. Ce importă acum, ceea ce numeai dumneata, mai 
înainte „mobilul” actelor? Mă întreb şi nu descopăr 
noblețea acestui mobil... Poate, fiindcă totul îmi pare foarte 
îndepărtat, trăit în altă viaţă... Mă uit la mâinile acestea, îmi 
pipăi oasele acestea, ale feţei... Sunt ale mele şi nu mă 
recunosc în ele. Dacă în această materie pipăibilă nu mă 
mai recunosc, dacă nimic din ce-a fost nu mai 
supravieţuieşte, cum aş regăsi oare sufletul de atunci, 
sufletul care este insesizabil şi nestatornic? 

Mă întovărăşea pretutindeni o mică glorie, dar, dom-nule, 
n-o căutasem. Actele mele îmi păreau dictate de o putere 
necunoscută şi imperioasă: poate porunca de din-colo de 
timp, a atâtor şi atâtor înaintaşi. Nu ştiu cum este definit şi 
explicat eroismul. Eu îl socot o posedare. Fiindcă tot ce am 
săvârşit curajos, îmi venea de dincolo de mine. Eram lucid 
până la cel mai mărunt amănunt, calculam fiecare mişcare, 


scontam fiecare greşeală şi şovăială a inamicului cu o 
răceală de gheaţă: dar parcă nu eram eu, ci numai 
procuristul unei puteri care mă depăşea şi mă stăpânea. De 
unde-mi venea luciditatea din clipa decisivă? Însă un 
somnambul oare nu săvârşeşte, cu simplitate, cu precizie şi 
fără risc, o sumedenie de acte încă mai grele decât le-ar 
putea înfăptui vreodată, în deplinătatea conştiinţei? E, 
desigur, o mizeră explicare, care ar ridica într-un singur 
glas, scandalizând, toţi comentatorii de birou şi de 
bibliotecă ai „vieților eroice”! Dar puţin îmi pasă şi acum, 
după cum şi atunci, puţin mă interesa explicarea şi 
interpretarea actelor mele. Eu înfăptuiam - alţii 
interpretau, într-o dezgustătoare neîn-ţelegere şi mai 
dezgustătoare întrecere de platitudini. Eu şi atâţia 
camarazi ai mei, fiindcă alcătuiam atunci o legiune, iar 
dintre dânşii nu mă aflam poate nici printre cei dintâi, dar 
nici printre cei din urmă... 

Doi ani am schimbat, astfel, front după front şi esca-drilă 
după escadrilă. Mă atrăgea primejdia. O căutam. Alergam 
unde se anunţa mai plină de ameninţări. Căci nu trăiam 
decât sub stăpânirea ei. Ţi-am spus, domnule, că eram 
posedat. 

Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, înseamnă 
îndeobşte vârsta când suspini pe o bancă, sub lumina 
lunară, după o pereche de ochi; când febril aştepţi ceasul 
unei întâlniri de dragoste; când îţi urzeşti proiecte de 
fericire îndelungă şi calmă - eu n-am cunoscut însă nimic 
din toate acestea. Mă înălţăm de fiecare dată, cu mai mulţi 
sorţi să mă prăbuşesc carbonizat, în sfărmături de oase, de 
carne, aşchii şi pământ, decât să mă întorc victorios pe 
câmpul de aterizare, unde mă aşteptau mâini întinse 
prieteneşte şi un fel de uimire, că şi de astă dată tot m-am 
întors. Şi, totuşi, mă întorceam... Viaţa de toată ziua, când 
păşeam pe pământ, când schimbam glume cu prietenii, 
când petreceam câteva ceasuri de permisie printre ai mei, 
mi se părea nefirească, străină, netrăită. Adevărata viaţă 


era numai cea de sus, când aplecat zăream dedesubt gurile 
de crater ale frontului, şanţurile bizare, gâturile cenuşii de 
tun înălțate peste metereze, masele omeneşti mişcându-se 
în nori de fum, şi când vedeam ivindu-se în geana cerului un 
aparat duşman. Da! Atunci, domnule, şi numai atunci, 
trăiam într-adevăr. Dacă aceasta se numeşte eroism, 
eroismul e atunci virtutea cea mai uşoară. Virtutea peştelui 
care trăieşte în apă şi a păsării care trăieşte în aer. E 
acceptarea docilă şi pasivă a funcţiei, cum să spun? A 
misiunei pentru care ai fost creat. Te rog, domnule, să crezi 
că nu vreau defel să susţin paradoxuri. Sunt numai conclu- 
ziile logice, ale unor ani îndelungi de meditaţiune, în care 
am voit să mă explic mie însumi. Unii sunt născuţi să-şi 
petreacă întreaga viaţă în faţa unui birou; alţii să meargă în 
faţa primejdiei. Nu este nici un merit excep-ţional, domnule, 
când cel născut pentru birou rămâne la birou şi când cel 
născut să provoace primejdia, aleargă în întâmpinarea ei. 
Nefiresc şi extraordinar şi supraome-nesc ar fi dacă cel 
predestinat biroului, împins de o dezaxare subită a 
orânduielilor, ar porni să înfrunte primejdii pentru care n-a 
fost pregătit, şi, când cel născut pentru primejdie, s-ar 
resemna monotoniei fără surprize, a unui orariu de 
percepţie. Cum vezi, domnule, vorbesc fără nici o vanitate. 
Dacă voi fi săvârşit fapte de oarecare bravură, nu-mi 
descopăr mai mare merit, decât al celor care, în vremea 
când eu mă întorceam cu aparatul străpuns de gloanţe, 
dânşii îşi puneau cataplasme şi beau ceai de tei. 
Îndeplineam ceea ce eram dator să îndepli-nesc. Nimeni nu- 
şi poate evita misiunea pe lume, dacă e cinstit cu el însuşi. 
Că eram un brav? Că mi se numărau cu uimire isprăvile 
eroice? Haha! Dar socoteşte, domnule, numai aceasta, că 
dintr-o companie de infanterie, intrată în foc, la Verdun, cei 
mai mulţi dintre soldaţi nu aveau nici o şansă la o mie să se 
mai întoarcă, obscuri şi anonimi căzuţi, ca să mărească 
statistica de pierderi a unei bătălii, pe când într-o luptă 
aeriană, unde tu eşti singur stăpân şi deţii iniţiativa, ai 


măcar tot atâţia sorţi să te întorci intact, câţi aveai să cazi 
doborât. Socoteşte, domnule, că ceea ce trăiam eu nu 
însemna nimic excep-ţional, ci era viaţa tuturor de atunci, 
cu abnegaţia de atunci şi cu sângele rece de atunci. Printre 
ceilalţi copi-landri de vârsta mea, eu eram încă un 
privilegiat. Fiindcă din văzduh, reveneam la un aşternut 
cald şi capitonat, la o masă copioasă, la înveselire şi la 
confort. Eram un animal de lux, cum sunt caii de curse 
ţinuţi în boxă amenajată special, ventilată, la temperatură 
egală şi înconjurați de toate atenţiile, fiindcă vor concura la 
marele Derby. Pe când în vremea aceasta, ceilalţi fraţi ai 
mei, de aceeaşi vârstă, de acelaşi sânge şi cu aceleaşi 
drepturi omeneşti, trebuiau să se târâie în şanţuri glodoase 
sub canonadă, să doarmă în scorburi de pământ, să-şi 
împrumute pipa de la unul la altul, să se mulţumească cu 
drojdia de pe fundul unui bidon coclit, şi după ce s-au târât 
luni şi luni în grote subpământene, pierzând tot ce-i mai 
lega de umanitate, să moară înainte de a fi ridicat capul din 
glod cu creierii împroşcaţi de-o granată. Era, domnule, 
vremea când părinţii nu ştiau unde se află risi-pite 
osemintele copiilor şi când nimeni nu se gândea la cruzimea 
aceasta monstruoasă de a smulge aceşti copi-landri din 
paşnica atmosferă în care fuseseră crescuţi, de pe băncile 
şcolii, de la muncă, de la nimicurile vârstei şi ale veacului, 
din admiraţia pentru celebre îndrăgostite, din vanele teorii 
ale adulterelor moderne, cu toate sutele de piese şi de 
romane care studiau cazul cutare şi cutare, din toate 
snobismele, pretins fin psihologice şi toate schi-monoselile 
de buduoar. 

— Pentru a-i azvârli, brutal, într-o realitate năprasnică, 
unde singura datorie, voluptate, fericire şi glorie era 
acceptarea morţii. Abia deschiseră ochii la toate miracolele 
vieţii şi această viaţă le era interzisă, ca să se ofere cu un 
chiot de fericire morţii... Poate sunt plicticoase, domnule, 
toate aceste amintiri. Poate lumea din care vii dumneata, de 
mult le-a uitat. Pentru mine sunt încă proaspete, fiindcă 


viaţa mea e suspendată de acum unsprezece ani şi am trăit 
faţă în faţă, în pustietatea de aci, numai cu această unică 
realitate. 

Dar, domnule, nu pentru a-ţi înşira astfel de suveniruri, m- 
am abătut de la firul istoriei mele. Ci numai pentru a arăta 
cu insistenţă că eram încă de pe atunci, îndestul de sever cu 
mine însumi. Nu-mi recunoşteam nimic din ceea ce, 
excepţional şi demn de laudă, îmi atribuiau poate 
comandanții şi anecdotele ziarelor. Dim-potrivă, în 
simplitatea mea dreaptă, mă socoteam inferior milioanelor 
de camarazi de arme; fiindcă mie îmi era îngăduit să-mi risc 
viaţa exercitându-mi o pasiune, pe când ceilalţi, cei de jos, 
erau mânaţi în turmă să-şi îndeplinească în anonimat 
spăimântătoarea lor datorie. La aceasta mă gândeam, 
domnule, de câte ori pregăteam aparatul să mă înalţ. Şi 
aceasta explică de unde îmi venea modestia, sim-plitatea şi 
mâhnirea, care pentru mulţime şi pentru reporte-rii 
ziarelor, dădeau înfăţişării mele o coloratură romantică. 

Până când, domnule, într-o dimineaţă, nu m-am mai întors. 
N-am fost absorbit de cer, cum spuneai adineauri despre 
eroul dumitale, Guynemer, pe care legenda l-a voit cruțat 
de moarte vulgară, în ţărână şi scrum. Acest privilegiu mi-a 
fost interzis. 

Nici nu ştiu cum am căzut. Nici nu ştiu cum m-am ridicat. 
Nici nu ştiu cât am zăcut. Scurt îmi străfulgeră în cuget 
doar amintirea valului de sânge năvălind pe buze şi 
smuncitura cu care am încercat să ridic aparatul, când am 
văzut pământul apropiindu-se vertiginos. Smuncitura n-a 
întrerupt căderea, dar a atenuat lovitura. Prin ceaţă îmi 
aduc aminte că m-am târât câţiva paşi, am îngenun-cheat şi 
am căzut cu faţa în jos, în clipa când aparatul se prefăcea 
vâlvătaie de flăcări. 

Omul se opri. 

Încruntat, bătu aerul cu pumnul. 

— Că n-am rămas atunci să ard acolo, rug omenesc!... 
Domnule, camarazii îmi spuneau în glumă, că încheiasem 


un pact cu cerul. Altfel, nu-şi explicau cum de atâtea ori 
scăpasem intact din primejdii, de unde nu mai fusese 
îngăduită nici o speranţă. Şi, în acest pact, credeam şi eu! 
Cerul mă cruța, fiindcă îi fusesem întotdeauna fidel. Dar, 
domnule, din clipa aceea pactul nostru a încetat. Cerul m-a 
părăsit. În loc să mă trimită carbonizat pămân-tului, m-a 
păstrat pentru un sfârşit mai teribil ca moartea. De ce, 
domnule, mă întreb şi astăzi, de ce m-am târât pe brânci, ca 
un vierme, să-mi salvez viaţa, în loc să rămân lângă 
aparatul care-mi oferea credincios, până la sfârşit, moartea 
prin focul care purifică? 

Necunoscutul râse, cu râsul lui inuman. 

— Vezi, că nu oricăruia providenţa îi acordă un sfârşit atât 
de simplu, de teatral şi de generos, ca lui Guynemer al 
dumitale! 

Îşi prinse tâmplele în palmele străvezii şi continuă: 

— Ce să povestesc despre lunile dintre viaţă şi moarte, 
strămutat din lazaret în lazaret, până când am ajuns în spi- 
talul din fundul Sileziei? N-am ieşit din muţenia încăpăţi- 
nată, decât atunci când am înţeles că nimeni nu-mi bănuia 
adevăratul nume. Din movila de metale arse a aparatului, 
nu rămăsese nici o urmă precisă pentru identificare. Nu 
purtam nici un document, nici o tăbliță. Am rostit un nume 
la întâmplare, şi am rămas cu el, scris cu creta pe placa de 
la căpătâi. Ce mândrie m-a împins să-mi ascund numele? 
Poate ispita pierzaniei... Atunci judecam altfel. Îmi spu- 
neam că, odată cufundat în marele anonimat, îmi va fi mai 
uşor să încerc o evadare. Căci la aceasta am fost hotărât, 
îndată ce-am înţeles unde mă aflu, între două accese de 
delir, şi înainte încă de a putea duce singur la gură lingu- 
riţa cu doctorie. 

Domnule, de aci începe ceea ce nu trebuia să fie. 

În adâncul cel mai îndepărtat al Sileziei, în orăşelul acela 
fără însemnătate, mă aflam singurul francez între răniții 
prizonieri, ruşi, italieni, români şi sârbi. 


Nu eram trataţi cu prea mare delicateţă. Medicii arătau 
surpriză în fiecare dimineaţă că mă regăseau încă suflând. 
Infirmierele erau plictisite de această prea lungă agonie. O 
spuneau fără milă, fiindcă mila devenise atunci un 
sentiment tocit. Eram întâia oară singur, condamnat la izo- 
lare, rămas să mă mistui în mine însumi. Nemişcat, cu ochii 
în plafon, aşteptam moartea cu o mare linişte. Şi, ciudat: o 
doream! Îmi pipăisem, cu toată panica aceea cunoscută a 
răniților, picioarele şi mâinile, să mă conving că sunt întregi. 
M-am temut întotdeauna de un picior am-putat, ca de-o 
dezonoare a corpului. Eram întreg. Nimic nu intervenise 
nou, care să facă mai imposibilă o evadare, de cum mi se 
păruse atunci când într-acest scop, îmi ascunse-sem 
numele. Eram întreg, oraşul părea tihnit, paza slabă, 
rămânea numai să mă însănătoşesc şi să-mi pregătesc fuga 
cu îndestulă prudenţă; şi, totuşi, nu doream însănătoşirea şi 
nu mă mai gândeam la evadare. Despre ai mei, îmi amin- 
team cu răceală. Cu indiferenţă mă gândeam şi la camarazi 
şi la zborurile pe care aş fi putut să le reiau, la faima care 
ar fi fost transmisă de toate aparatele fără fir ale lumii: 
„Cunoscutul aviator francez, evadat din captivitatea ger- 
mană, şi-a reluat zborurile şi inaugurând seria glorioaselor 
lupte, a doborât ieri un Aviatic şi un Focker, ambele căzute 
în flăcări”. Cunoscutul aviator!... Glorioasele lupte!... Totul 
îmi devenise indiferent. Ceva era suprimat în mine. Nu mă 
mai atrăgeau, după cum nu-mi spuneau nimic. Domnule, 
aceasta era. Pactul între mine şi cer încetase. Odată coborât 
la pământ, fusesem redat pământului. Adică îmi fusesem 
redat mie însumi. Puterea teribilă care mă po-seda se 
scursese din vine odată cu sângele rănilor. Deveni-sem un 
biet copilandru ca oricare altul care nu-şi trăise viaţa şi 
care, decât s-o trăiască aşa cum îngăduiau numai acele 
vremuri, îşi aştepta cu bucurie moartea, fiindcă moartea îi 
aducea calmul veşnic. La aceasta gândeam cu ochii în 
plafon, înconjurat de o lume care îmi era străină. Nu-mi mai 
era duşmană. Ci îmi era numai străină. 


Omul îşi apăsă ochii în podul palmelor, tăcu fără să mă 
privească. Nu puteam crede totuşi că a isprăvit, fiindcă nu- 
mi dezlegase încă taina. Şi nu isprăvise întradevăr. 

Continuă, fără să-şi dezvelească ochii: 

— Te-ai întrebat, domnule, de ce pasiunea degradează 
oamenii, numiţi, mari”, şi de ce înnobilează numai pe cei 
mediocri? Eu n-am înţeles niciodată. Îmi compătimeam 
camarazii, pe care îi ştiam bravi, loiali şi de-o mare nobleţe 
a sufletului, şi pe care îi vedeam indisolubil şi stupid legaţi 
de femeiuşti instabile şi frivole din neamul celor ce-şi petrec 
ziua în faţa oglinzii vopsindu-şi buzele, verificându-şi 
buclele părului şi cutele rochiei, chemându-şi prietenele la 
telefon de douăsprezece ori în douăspre-zece ceasuri, să le 
întrebe dacă le-a sosit pălăria, dacă au fost la cutare ceai şi 
dacă au aflat cine s-a mai logodit, cu ce dotă şi spre 
dezolarea cărui amant. Domnule, pentru mine asemenea 
femei nu existau. Însemnau un al treilea sex, vulgar şi 
degradator. În vagile mele reverii de adoles-cent, îmi 
făcusem de câteva ori, fugar, o imagine confuză, despre o 
femeie unică, neasemănându-se cu niciuna alta. Cine n-a 
cunoscut această însetare a imposibilului la două-zeci de 
ani? Eu trecusem peste aceasta îndată, fiindcă fusesem 
până atunci reţinut cu toată viaţa la altceva; la avionul meu, 
la zborurile mele, la atacurile şi victoriile mele. Acum eram 
singur şi imaginea se lămurea insistentă. Când închipuiam o 
fericire pentru zilele ce-ar putea să vie, dacă moartea avea 
să mă refuze cumva până la sfârşit; fericirea aceasta nu-mi 
apărea decât sub forma unei femei care să-mi cuprindă în 
mâna subţire fruntea încinsă de fe-bră, să aplece asupra 
mea ochi înţelegători şi să-mi vor-bească aşa cum nu-mi 
vorbise încă nimeni. Era fireşte vârsta care îşi cerea 
revanşa; era singurătatea, lumea nouă de gânduri care-mi 
clocotea în mine şi n-avea cui se împăr-tăşi. Domnule, cu 
fiecare zi trecută imaginea aceasta se lămurea şi totuşi nu-i 
cunoşteam culoarea ochilor, nici a părului, nici glasul: îmi 
era prezentă şi încă n-avea fiinţă. O chema gândul şi o 


chemau simţurile mele; o chema o tinereţe care încă nu 
trăise şi se cerea trăită... 

Şi, domnule, într-o dimineaţă când am deschis ochii cu 
senzaţia unei fericiri încă nesimţite, această femeie se afla 
în haina ei albă de infirmieră, pe marginea patului meu, îmi 
cuprinsese cu palmele fruntea mea şi îmi vorbea limba mea, 
întocmai cum o cerşisem imposibilului. O recunoşteam, deşi 
niciodată nu o văzusem. Îmi surâdea şi surâsul m-a readus 
la viaţa vârstei mele. Era cea unică, şi atât! Venise când o 
aşteptam, şi atât! 

Omul se ridică: 

— Povestea mea, domnule, este aceasta! Restul îl poţi 
înţelege... După respectul de care Elsa se afla încon-jurată, 
am ghicit că era din alt neam decât al infirmierelor de rând, 
câte îmi purtaseră grijă până atunci. Şi era într-adevăr din 
neamul cel mai înalt al vrăjmaşilor mei. Ce importă? Am 
spus, domnule, că nimeni nu-şi poate evita ceea ce este 
inevitabil, printr-o anume conjurație a împrejurărilor. Tot ce 
era inofensiv ieri, devine pri-mejdios şi fatal azi, fiindcă 
deodată ţi-a slăbit rezistenţa robustă de ieri. Medicii explică 
oare altfel, rezistenţa sau nerezistenţa unui organism la 
perfida „infiltrare a unui agent patogen”, pentru a mă 
exprima ca medicul deatunci, care nu ştia cum mă numesc. 
Faţă de el puteam să-mi păstrez secretul. Faţă de Elsa, nu! 
Am ştiut-o, din cea dintâi zi, din cel dintâi ceas. 

I-am destăinuit adevăratul meu nume, şi m-a iubit încă mai 
mult, fiindcă află că iubirea nu o cobora. La însănăto-şire, i- 
am arătat că nu mă simt în stare să mai îndur capti-vitatea, 
şi tot ea a găsit îndată singura dezlegare. Să ne refugiem 
undeva, la capătul lumii, unde să ne întoarcem la viaţa 
elementară şi simplă, şi unde să rămânem închişi în ceea ce 
numea emfatic „iubirea noastră veşnică”. Se mai aflau încă 
destule ţări neatinse de război, pe unde puteam găsi poarta 
de evadare spre insulele exotice ale Pacificului, unde totul, 
natura şi cerul în splendoarea lor, oferă această întoarcere 
la viaţa elementară şi devine complicele unei iubiri 


extraterestre, ca a noastră! Să fugim de război, de ucidere, 
de nebunia continentului nostru, de toate prejude-căţile, 
conjuraţiile şi datoriile care ne ţineau prizonieri... Am 
cercetat hărţi, am studiat totul; a pregătit, prin legătu-rile 
ei înalte totul, până şi această cale de evaziune roman-tică, 
şi, vezi bine, conformă cu faima mea de „erou al aerului” - 
un avion eliberat din porunca ei pentru un pretins zbor de 
încercare cu care ne-am pierdut într-o bună dimineaţă, 
dincolo de nori, pe drumul fără întoarcere. Domnule, în 
planul nostru minuţios chibzuit şi înarmaţi cu toate 
documentele trebuincioase, urma să coborâm într-un oraş 
fără însemnătate al Suediei, de unde să ne îmbarcăm pe cel 
dintâi vapor spre apele Pacificului. Nimic nu fusese lăsat 
întâmplării; totul era socotit, prevăzut. Vântul, ceața, norii şi 
capriciul busolei, ne-au adus însă aici. Am coborât când se 
epuizase ultimul litru de benzină în rezervor. Şi aici am 
rămas, fiindcă la început ne era greu să mai găsim drumul 
însemnat pe hărţile noastre, să-l înşirăm pe jos, într-o ţară 
necunoscută - şi, fiindcă mai târziu, am desco-perit că în 
acest pustiu stâncos, putem rămâne tot atât de singuri şi de 
îndepărtați de restul omenirii, ca în insulele Pacificului. 

Acum, domnule, ai privit şi ai înţeles. 

Eu nu mă pot întoarce; ea nu se poate întoarce. Suntem 
legaţi aci, până la sfârşitul sfârşiturilor. Dacă a iubi înseam- 
nă a-ţi încătuşa viaţa de fiinţa care te face fără voie să su- 
feri mai mult decât oricare alta şi pe care o faci, fără voia 
ta, să sufere mai mult decât oricare alta - atunci pot spune 
că ne ţine captivi aci numai iubirea. Dar pentru această 
mizerie, domnule, nu era nevoie să ne surghiunim până aici. 
Suntem de unsprezece ani, faţă în faţă, şi între noi s-a 
căscat tăcerea. Eu gândesc pentru mine. Ea gândeşte 
pentru ea. Ca în orice iubire, de toată ziua domnule. Am 
crezut că atât este destul pentru a umple două vieţi. Atât 
este însă destul, numai pentru ca să neantizeze două vieţi... 
Dacă i-aş putea descoperi o clipă cât de mică, un regret, o 
singu-ră şovăială, aş fi atât de laş şi de egoist, să mă simt 


dezle-gat. Să dispar într-o dimineaţă... Să fiu oriunde, în 
afară de locul acesta blestemat. Şi orice să fiu. Cerşetor, 
slugă, vagabond. Dar totul, domnule, totul pentru dânsa nu 
este decât o orgolioasă generozitate de a se oferi până la 
sfârşit, de a nu regreta nimic, de a accepta până la ultimele 
conse-cinţe viaţa pe care ne-am ales-o ca o fericire unică, şi 
a devenit justa expiere a păcatului nostru. Ea continuă să-şi 
spună că am săvârşit ceva unic, însă nespus, monstruos şi 
divin; că am plătit iubirea cu un sacrificiu fără precedent, 
renunțând la tot ce e pe lume, renunțând la lume şi la noi 
înşine; şi e încă mai mândră că acest preţ va rămâne pentru 
toţi şi pentru totdeauna ignorat. 

Domnule, nu poţi înţelege ce umilinţă e pentru cineva, să 
se simtă strivit de-o vietate care-i stă alături, cu o conştiinţă 
limpede ca sticla; când el se simte invadat de toate duhurile 
rele şi gânduri laşe, care se târăsc ca larvele. Această 
permanentă umilinţă e hrana mea de toată ziua. Căciea e 
înspăimântător de dreaptă şi de logică, de loaială, de 
consecventă, de egală cu ceea ce a fost ieri şi alaltăieri şi 
acum unsprezece ani şi egală cu ceea ce va fi mâine. 

Îi pândesc un surâs de amărăciune, un suspin de regret. 

Aş vrea s-o ştiu coborâtă până la mizeria mea. Ştiu că a 
lăsat o lume care-i era cel puţin tot atât de scumpă cât 
preţuia a mea, pentru mine; şi domnule, în fiecare dimi- 
neaţă, când deschide ochii, îi descopăr în privire aceeaşi 
inalterabilă seninătate. 

Mă deştept, să-i surprind prin somn, semnele unei chinuiri 
secrete. Somnul îi e însă tot atât de pur ca al unui copil. 

Atât numai că ea mi-a citit gândul şi suferinţa - şi de aceea 
mă compătimeşte. Vrea să mă apere împotriva mea însumi. 
Iubirea ei a devenit ocrotitoare şi insu-portabilă. Ai 
cunoscut, domnule, pentru un bărbat o umilinţă mai 
infamă? Oricând, îmi poate spune: „Eu sunt aceeaşi, tare, 
stăpână pe mine, fericită fiindcă te am numai pentru mine, 
ca în ziua dintâi. Numai pe tine trebuie să te apăr, fiindcă 
eşti slab şi n-ai ştiut ce-ai vrut; fiindcă eşti laş şi regreţi 


LIA 


ceea ce ai părăsit nesilit de nimeni!” Se poate suporta 
această conştiinţă mereu trează, supraveghindu-mi fiecare 
privire şi ghicindu-ţi fiecare gând netrebnic? 

Domnule, orice altă ispăşire din lume ar fi fost mai 
suportabilă decât aceasta. 

Am văzut trecând pe deasupra noastră acum doi ani, 
maşini de zburat gigante, de-o formă necunoscută şi de-o 
viteză pe care nici nu îndrăzneam s-o visez... Aflu de la 
dumneata, că un oarecare Lindbergh a traversat Atlan- 
ticul... Veacul n-a stat. Numai acest om rămâne aici, inutil şi 
nevrednic, mai mort decât îl cred cu toţii mort. M-am 
despărţit de poporul meu, care mă susţinea în toate fără să- 
mi dau seama atunci. Fără să-mi dau seama, despărţindu- 
mă de el, l-am trădat. Acestea nu rămân nepedepsite. Am 
învăţat-o prea târziu... 

Omul tăcu. Era din nou cu ochii coagulaţi, cu umerii 
zgribuliţi, strâns în el însuşi să ocupe cât mai puţin loc 
spaţiului. 

Arătă spre asfinţitul vânăt, tăiat de fulgere depărtate: 

— La noapte vom avea furtună. Să ne întoarcem, domnule. 

Peste noapte s-a dezlănţuit într-adevăr furtuna. În culcuşul 
de muşchi din tinda chiliei, m-am răsucit cu ochii deschişi în 
negrul de păcură, ascultând detunarea munţilor şi 
cataractele puhoaielor. 

Dar ascultam mai ales, gemătul omului prin somn, dincolo 
de uşă, chinuit ca noaptea ultimă a unui osândit la 
spânzurătoare. Auzeam glasul şoptit al femeii, trezindu-l 
uşor, să-i suspende supliciul. O ghiceam ridi-cată într-un 
cot, privindu-l peste piept în noaptea opacă şi încruntându- 
se cu aceeaşi milă crudă şi înduioşătoare. Iar întunericul 
era dens ca bezna celui din urmă fund de mormânt. 

A doua zi, ploaia lividă ne-a condamnat captivi sub 
acoperişul de piatră, unul în faţa altuia. 

Omul îmi ocolea ochii. Femeia mă silea să-i ocolesc ochii. Şi 
totul era surd şi mocnit de apăsător, ca într-un mormânt în 
care vor începe să se mişte morţii. 


Încercam să dau fiinţă tuturor celor ascultate. Recu- 
noşteam ingenioasele unelte fabricate din rămăşiţele 
aparatului ascuns undeva, pe aproape. Era înduioşătoare 
truda de om al peşterilor, cu care înfăptuise mici nimicuri, 
de la ulcica de lut până la cuțitul delicat curbat, de la 
neplămădita pită de secară, din spicele sărăcăcios cultivate 
în vreun găvan vecin, până la zdrenţele lor de alţi Robin- 
soni ai veacului. Însă, mai mult decât această înduioşare, 
bietele mărturii despre iscusinţa naufragiatului din văz- 
duhuri căscau în mine o spaimă. 

Căci recunoşteam acum mâna aceea, care de copil, la cinci 
ani, înjghebase surorilor o delicată jucărie inge-nioasă. Cum 
recunoşteam acum şi privirea fosforică şi înfricoşătoare, ca 
aceea a lui Alexandru cel Mare, Mace-doneanul, înainte de 
a încăleca pentru luptă. Cum recu-noşteam semnul rănii din 
maxilar, unde-a rămas înfiptă o aşchie de aluminiu, după 
atacul de la treisprezece martie, la Brocourt. Cum 
recunoşteam şi numele şoimului. 

— Vieux Charles, bimitralierul dispărut la unsprezece 
septembrie 1917, deasupra comunei Poelcapelle, în Belgia, 
după comunicatul oficial. 

Acestea nu mai îngăduiau nici o îndoială; niciuna. Şi 
năruiau o lume, o legendă, din care şi scrumul era 
blestemat. 

Copilandrul acela, neastâmpărul întrupat. Totul fusese 
numai viaţă. Numai acţiune. Numai vibraţie contagioasă, 
pentru toţi câţi se apropiau de el; când cobora, toate 
mâinile se întindeau spre dânsul. Copilandrul povestea 
întretăiat, ştergându-şi fumul obuzelor şi, câteodată, o 
picătură închegată de sânge. Râsul acela limpede şi vic- 
torios. Izbucnirea de bucurie copilăroasă: 

— Et alors, couic...! 

Omul era cu faţa scufundată în pumni. 

Ne mişcăm încet, cum morţii trebuie să înceapă a se mişca 
în adâncurile mucede de pământ, când se apropie judecata 
cea înfricoşată, dacă mai este nevoie de vreo judecată şi de 


vreo ispăşire, după toate ispăşirile din viaţă. Ne temeam de 
glasurile noastre. Ne temeam de privirile noastre. 

Aş fi vrut un miracol să se întâmple. O dezmeticire ca după 
nopţile torturate, când îţi freci ochii la lumina triumfală a 
dimineţii şi suspini uşurat, că tot ce-ai trăit înfiorător şi 
absurd şi crud a fost numai un vis urât şi alt nimic. 

Dar omul era aici, şi femeia era aici, şi peştera lor de 
piatră, şi ploaia şuroind afară, necontenit, necontenit. 

Încă o noapte. Şi iar gemătul omului prin somn. 

Am plecat dimineaţa, în pâcla udă şi îngheţată, spre 
târgurile cele de departe, unde e soare şi larmă şi unde 
totul e încă fericire divină şi ucigaşă de a trăi. 

Omul m-a petrecut până la piatra lui. Era mai zgribulit 
încă, în vârful gheţos care despletea negurile, sub cerul 
scund care-şi târa norii peste capetele noastre. S-a oprit. A 
căzut pe piatră, cu ochii astupaţi în pumni. 

Şi-am vrut ca o ultimă nădejde, să aflu o dezminţire la 
toată nălucirea mea. Să-mi strige în faţă: „Nu e ade-vărat! 
Cum ţi-ai putut imagina că poate fi adevărat?!” 

I-am strâns mâna. I-a căzut neînsufleţită şi rece: mână de 
mort. l-am căutat ochii şi ochii au fugit de privirea mea: 
ochi sleiţi de mort. Am rostit apăsat: 

— Adio... Adio, Georges-Marie-Ludovic-]Jules Guy-nemer! 

Cum aşteptam o împotrivire! Cum aş fi dorit să văd mâinile 
că resping cu indignare nebunescu-mi gând! Alungând 
spectrul. 

Dar omul nu se clinti, nu tresări, căzu cu ochii în pumni, pe 
piatra lui: 

Târziu, m-am întors încă o dată să-l mai văd, din vale, 
ultima dată. Era o pată vânătă şi abia lămurită, în lumina 
sepulcrală. Atât de zgribulit în şuroiala udă, în pâcla 
gheţoasă, în înălțimile suflate de marile vânturi! 

Uuuu! Ce frig de moarte trebuie să fie, acolo sus şi acolo 
singur. 

Omul care şi-a găsit umbra. 


Luminile bulevardului îşi dădeau sufletul, asfixiate în ceața 
densă, acăţată în haine, şuroind în zidurile îm-binate, 
pătrunzând ud până în măduva osului. 

Oraşul se topea fantomatic. Clădirile fără contur plu-teau 
ca fregatele năluci în brumele nordului. Trecătorii arătau 
chipuri nehotărâte şi gelatinoase, asemeni spectrelor 
astrale din şedinţele spiritiste. Pe urmă nu mai trecu 
niciunul. 

Şi totul fu deodată gol, posomorât şi plictisitor, ca şi cum 
până la capătul lumii, soarele fusese pentru totdeauna stins 
şi n-aveau să mai străluce niciodată pe-un cer adânc, 
eternele stele. 

S-ar fi spus că planeta s-a rătăcit într-un ţinut interzis al 
spaţiilor cu văzduhul înveninat, de unde până mâine nu va 
scăpa nimeni cu răsuflare vie. Poate pămân-tenii se şi 
zăvorâseră în cămări cu ferestrele vătuite, îmbulziţi în 
pivniţi, proteguiţi cu aparate de scafandri, nădăjduind o 
salvare miraculoasă. Un bec clipi şi muri. Pentru cine mai 
suna oare alarma, un signal de vardist? 

De nicăiri nu mai trăia să răspundă nimeni. 

Numai din capătul bulevardului se materializă din 
tenebre, clătinându-se, un beţiv. Mergea în zvâcnituri 
oblice, amărât foarte, bombănind către un tovarăş ima- 
ginar, pierdut cine ştie unde, pe drum, în ceaţă: 

— N-are decât!... Nici nu-mi pasă. Îţi spun pe onoarea 
mea: nici nu-mi pasă!... Eu sunt stăpân. 

Interlocutorul invizibil se arăta desigur de un demo- 
ralizant scepticism. Căci beţivul se propti în stâlpul unui 
bec, şi, icnind, reteză noaptea mucedă cu mâna, mustrând 
scepticismul tovarăşului absent: 

— Îmi pare rău. Pe onoarea mea! Eu sunt stăpân. Dacă-i 
place. Dacă nu, adio şi n-am cuvinte, puică!... Este? De 
bună seamă că este! 

Beţivul hohoti răguşit dar triumfător, zguduindu-se din 
creştet până în tălpi, ceea ce-i primejdui echilibrul şi-i dădu 


de lucru până să-l regăsească. Când fu din nou aproximativ 
fixat pe scoarţa planetei, întrebă încă o dată, agresiv: 

— Este? 

Tot el răspunse imediat, îmblânzit pentru tovarăşul 
invizibil, redus la tăcere: 

— Păi vezi bine că este! Aşa te vreau, puiule...! 

Îşi şterse cu podul palmei mustăţile pleoştite de vin şi de 
ceaţă. Scoase o ţigară din buzunarul vestei, cu un gest larg 
şi patetic cum şi-ar fi smuls inima din piept s-o ofere martir, 
călăilor. Încercă fără succes s-o înfigă în nas, în guler, între 
sprâncene, până nimeri gura. 

Pe urmă, începu să caute cutia cu chibrituri explorând 
toate buzunările, pe rând: la haină, la vestă, la pantaloni. Îşi 
dădu pălăria pe ceafă, pe-o ureche, pe ochi; privi 
bulevardul fuliginos, în sus, în jos, sperând un drumeţ cu 
foc. 

Nimic. 

Ţigara îmbăiată se frânse de la carton. O aruncă pe 
asfaltul vâscos şi o strivi cu talpa. Într-o inspiraţie subită, 
descoperi vinovatul acestor vrăjmaşe întâmplări şi sughiţă 
cu energie: 

— Jos guvernul! 

Strigătul din rărunchi îl smulse de lângă stâlpul electric. 
Se clătină, descrise o semicircumferinţă şi reveni la loc, 
ostenit de aceste aventuroase peripeții, rotind ochii 
provocator, să descopere în noapte o împotrivire de undeva. 
Dar nu era nimeni să ia apărarea guvernului. 

Ceea ce-l înverşună să repete cu îndoită energie: 

— Jos guvernul! Aşa sunt eu... Dacă le place... Dacă nu, 
adio şi n-am cuvinte! Pe onoarea mea! 

]jjosss guvernul! 

În împrejurările acestea, apăru coborând din celălalt capăt 
al bulevardului, lon Burdea-Niculeşti. 

Păşea repede, elastic, descheiat la pardesiu, lăsând să se 
vadă reverul de mătase al hainei negre şi piepţii de zăpadă 
ai cămăşii; cu ţigara de foi în colţul gurii; cu pălăria de 


castor fin, imperceptibil înălţată pe frunte; în mers cu 
înfăţişarea sigură şi biruitoare pe care i-o cu-noaşte 
dintotdeauna, toată lumea. În după-amiaza aceea, rostise în 
Cameră o fulminantă cuvântare care scurtase zilele 
guvernului; prietenii politici în unanimă pornire de 
entuziasm, calcule şi respect îi oferiseră o masă de săr- 
bătoare; deşi era deopotrivă de indiferent la şampanie, 
toasturi şi la uşoare succese, primise, fiindcă ştia că o 
asemenea manifestaţie demoraliza mai desăvârşit adver- 
sarul. 

Din piaţa Teatrului, după banchet, trimisese maşina acasă, 
iar el străbătea drumul acum pe jos, să respire şi să se 
dezmorţească, împlinindu-şi numărul de paşi prescrişi de 
higena zilnică. 

Pe dânsul nu-l indispunea nici ceața bolnavă, nici pustiul 
lugubru al bulevardului, după cum nu-l exaltase nici 
frenezia aplauzelor de după-amiază şi nici entuzias-mul 
toastărilor de adineaori; tot ce întâmpina în viaţă era numai 
prilej de egală satisfacţie de a trăi pentru a birui. Mai cu 
seamă acum, când nu mai exista nici o îndoială că el va fi 
chemat să alcătuiască guvernul viitor, peste câteva 
săptămâni, peste câteva zile, poate. 

Nesiguranţa din ultima vreme era înlăturată. El nu 
cunoştea alt vrăjmaş care să-l alarmeze decât nesiguranța. 
Iar ţara trecuse şi de astă dată de partea lui, hotărât 
unanim, spontan. Cum drept spune ediţia specială a 
gazetelor de seară, cu fotografia pe două coloane şi cu 
numele lui, scris cu litere de-o şchioapă. 

Din ceața scămoasă, glasul poporului sughiţă confir-marea 
acestui apropiat deznodământ: 

— Jos guvernul! 

Ion Burdea-Niculeşti ridică sprâncenele să măsoare cu 
tolerantă curiozitate cetăţeanul rezemat de stâlpul de 
schijă, prin care grăia conştiinţa anonimă a ţării. 

Beţivul făcu un semn misterios cu mâna: 

— Psst! Pardon... 


Se dezlipi imprudent de stâlp. Lipsit de reazămul mo-ral, 
descrise o semicircumferinţă în direcţie inversă decât cea 
de adineaori, se propti şi reveni ricoşând la loc, hip-notizat 
de vârful ţigării aprinse, către care întindea mâna cleioasă. 

— Psst! Pardon... 

Scotoci în buzunarul vestei altă ţigară: boţită, beteagă şi 
dezlipită, cadavrul mutilat al unei foste ţigări. Fără să se 
descurajeze de înfăţişarea-i invalidă, o netezi să-i aducă 
forma dintâi şi lărgind compasul picioarelor să-şi menţină 
echilibrul instabil, ţuguie buzele după foc. 

Ion Burdea-Niculeşti primi în plin obraz răsuflarea dospită 
de vin a poporului suveran care cere schimbarea domnilor. 

Strâmbă din nas, fiindcă poporul suveran consumă vin 
ieftin şi prost. Dar întinse resemnat, cu vârful degetelor 
înmănuşate, focul, fiindcă înaintea unei ţigări care se cere 
aprinsă toţi fumătorii sunt prin consimţământ mutual, egali. 

Beţivul sorbi setos primul fum cu ochii închişi. La al doilea 
îi deschise, pe urmă îi căscă largi, cu teribilă surprindere, 
recunoscând în domnul cu pieptul cămăşii alb şi obrazul 
proaspăt bărbierit, personagiul sărbătorit de ediţia specială 
a gazetelor. 

Se trase îndărăt, arcuind pălăria cu o superbă eleganţă de 
muşchetar. 

— Cucoane lonel!... Avem onoarea... Pardon! Omul 
dumneavoastră, cucoane Ionel... 

Iar în chip de concluzie, repetă sentinţa sumară: 

— Jos guvernul! 

Ion Burdea-Niculeşti îl privi cu dezgust. 

Beţivul nu păru că ia seama la semnificaţia acestei priviri. 
Se apropie cu gura umedă să-l sărute. 

— Dă-mi voie să te pup, cucoane Ionel... Tot ai noştri, 
sireacii! Omul dumneavoastră, cucoane Ionel... Ordin, şi mă 
supun...! 

Uitătura aspră a lui Ion Burdea-Niculeşti îi paraliză elanul. 
Distanţa între el, viermele, şi astrul zilei, se restabili. 

Suspină, pocăit şi amar: 


— Pardon! Dacă vă supără, mă retrag...! 

Vorbind, scăpă ţigara din mână. Plecându-se s-o ridice, o 
călcă. Înaintea acestui dezastru, se opri consternat. Cu- 
prins de compătimire şi scârbă, Ion Burdea-Niculeşti răs- 
turnă în pumn ţigările de foi din tocul de piele şi i le întinse 
pe toate... Beţivul le primi cumplit de umilit în conştiinţa 
propriei sale decăderi. 

— Sunt un păcătos, cucoane lonel!... Numai dumneata ai 
să mă faci om... 

Pe urmă, complice, făcând cu ochiul: 

— Jos guvernul!... Trăiască cuconu lonel al nostru! 
Trăiască România Mare! 

Ion Burdea-Niculeşti dădu să plece. 

Beţivul îşi aminti: 

— Psst! Pardon! 

Cu mâna descrise semnul unui chibrit aprins de cutie. N- 
avea ce face cu ţigările, dacă nu-i oferea şi chibrituri. 

Ion Burdea-Niculeşti îi întinse şi cutia de chibrituri. 

Zdrobit de această ultimă mărinimie, beţivul lăcrimă, 
scoţându-şi profund pălăria: 

— Cucoane Ionel... Nu merit! Sunt un rău, cucoane Ionel... 
Vai de capul meu. Eu sunt un copil orfan, cucoane Ionel! 

Clătinându-se, sări deodată în lături, într-o neaşteptată 
inspiraţie destrămată din aburii vinului: 

— Nu merit să vă calc nici pe umbră, cucoane lonel!... Nici 
pe umbră! 

Într-adevăr, beţivul se ţinea acum departe de umbra 
desfăşurată pe asfaltul umed, păşind cu evlavie în vârful 
picioarelor ca pe lângă cea mai sacră nestemată din lume. 
Cum se clătina, fără centru de gravitate, părea un sălbatec 
din ţinuturile hiperboreene, dansând un joc magic în jurul 
unui cerc cu un idol tabu. 

Dar Ion Burdea-Niculeşti ridică gulerul pardesiului şi-i 
întoarse spatele, scârbit cu desăvârşire. 

Celălalt sughiţă din urmă, gesticulând în pâclă: 

— Jos guvernul! 


„Imbecil beţiv... Ce brute! Ce brute!” gândi Ion Bur-dea- 
Niculeşti, reluându-şi mersul elastic sigur şi biruitor 
dintotdeauna, cu pălăria de castor împinsă puţin pe ceafă şi 
observând că el, el îşi calcă pe umbră. 

Pe umbra care se lungea când lăsa un felinar în spate; pe 
urmă, se topea în ceaţă; apărea din nou ţinându-i to-vărăşie 
pe-un zid; îi rămânea în urmă, se dubla, erau trei, reveneau 
iarăşi, închegându-se din ceaţă în forme fantastice, 
întotdeauna alta şi totuşi aceeaşi. „Imbecil beţiv!... De unde 
i-a mai fi dat în cap idioţenia aceasta?... Nu merit să vă calc 
pe umbră!... Cuvintele de beţiv!” Se întoarse să-l vadă unde 
a rămas; iar umbra se întoarse şi aşteptă şi ea. 

Beţivul se balansa în faţa unei vitrine verzui luminată; 
straniu, ca un înecat în fundul oceanului, printre filamente 
de alge, înaintea unui transatlantic scufundat, prins în 
razele unui proiector. Cu mâna dreaptă făcea un gest 
energic de retezare. Se înţelegea că repetă şi acolo, clătinat 
în fundul irespirabil al apelor translucide, voinţa-i 
nestrămutată: 

— Jos guvernul! 

„Ce brută! Ce brute!” iuți paşii lon Burdea-Niculeşti, 
bombând pieptul şi liberându-şi fruntea să se răcorească în 
umezeala nopții. 

Umbra îşi dădu şi dânsa pălăria mai pe ceafă, îl ocoli în 
jurul unui bec să-i iasă înainte, se deşiră pe un zid peste 
măsură, se topi în negură şi tot din negură se închegă, 
alăturândui-se discret la stâlpul electric următor. „Ce 
idioţie!” căută Ion Burdea-Niculeşti să-şi strămute gândul în 
altă parte, de la această tovarăşă dintotdeauna, la care 
acuma lua întâia dată aminte. 

Ceaţa deveni mai opacă, bulevardul mai deşert. 

În tăcere păşeau alături, prin solitudinea nopţii, numai 
omul şi umbra lui. 

Când au traversat, un automobil cu farurile lăptoase trecu 
vertiginos peste pieptul umbrei, încât Ion Burdea-Niculeşti 
se trase cu un pas îndărăt, cu senzaţia fizică absurdă, că 


într-adevăr roţile au călcat ceva dureros din el. Dar după ce 
maşina fu înghițită de pâclă, umbra se înălţă pe zid intactă 
şi sprintenă, păşind credincios alături de dânsul. „Imbecil 
beţiv!” 

Acum îi păru că înadins grăbeşte pentru a scăpa de 
tovărăşia umbrei: încetini pasul, încetini şi umbra. „Idioţii!” 
Deprins să-şi pândească şi să-şi înfrângă singur toate 
slăbiciunile, Ion Burdea-Niculeşti îşi adună gându-rile la 
grijile lui apropiate: lista noului cabinet, campania 
electorală, declaraţia de a doua zi... Uită existenţa umbrei, 
dar umbra nu-l părăsi, târându-se în noroaie, destrămându- 
se în întuneric, lungindu-se pe pe-reţi, alergându-i înainte, 
ocolindu-i paşii; neobosită, fidelă şi mută. 

Acasă, când trânti uşa grea de stejar, o închise afară; dar 
abia urcă prima treaptă de marmoră şi umbra se prelinse 
pe sub picioare, luându-i înainte şi aşteptând în capul 
scărilor, ca cineva de mult deprins să aştepte. „Idio-ţii, curat 
idioţii!” îşi repetă Ion Burdea-Niculeşti, cu un început de 
enervare. 

Încăperile erau mari, reci şi deşarte. Ion Burdea-Ni-culeşti 
trăia de multă vreme singur, ca un adevărat om tare. 

Slugile păşeau pe covoare în vârful degetelor: pereţii erau 
împodobiţi la distanţe simetrice şi larg spaţiate cu sobre 
tablouri de muzeu: oglinzile răsfrângeau în apele îngheţate 
figura stăpânului întotdeauna calmă, sigură şi nebrăzdată 
de vârstă: totul era aci ordonat şi sever. 

Ca întotdeauna, după ce-şi îmbrăcă pijamaua de mă-tase 
de China, înainte de culcare, Ion Burdea-Niculeşti trecu în 
biroul cu biblioteca masivă şi neagră, cu cărţile înşirate 
după cristalul dulapurilor în legăturile de piele neagră, cu 
aurul literelor stins, cu bustul său de bronz susţinut de 
piedestalul negru - aşa cum l-a primit oma-giu de la partid 
la o aniversare de guvern - provizoriu fragment inanimat al 
monumentului de viitoare imorta-lizare. 

Pe masa uriaşă, secretarul orânduise în dosare cartonate 
hârtiile pentru a doua zi. 


Ca întotdeauna, nu le atinse. Aprinse o singură lampă, 
mică şi joasă, din vechi obicei de lucru al studentului 
nevoiaş care a fost odată: a tras trei foi albe înainte şi, 
deschizând ultimul volum de matematică ermetică, începu 
să aştearnă cu creionul ascuţit subţire cifrele complicate, 
tipuri de funcțiuni pentru integrarea funcţiunilor din 
mecanica aplicată la teoria elasticităţii materiei. Era un joc 
al inteligenţei, ascuţit şi lucid, fără nici un folos ime-diat, 
fiindcă de multă vreme inginerul lon Burdea-Nicu-leşti nu 
mai însemna decât conducătorul temut al unui puternic 
partid politic; dar era un exerciţiu fără de care nu-şi încheia 
niciodată ziua. 

Din lumea abstractă a cifrelor îşi întreținea mintea ageră 
şi calmă pentru realităţile concrete, pe care avea misiunea 
să le soluţioneze. Un ceas nimic nu exista pentru el, decât 
cifrele mărunte din tomurile lui Weierstrass şi Poincare pe 
cele trei foi albe. 

Vârful creionului fâşâia abia auzit pe hârtie; când se tocea, 
alegea altul dinainte ascuţit fin de secretar; de afară, prin 
cele două rânduri de geamuri cu perdele com-pacte, nu 
străbătea nici un vuiet, în încăperile spaţioase nu trosnea 
nici o mobilă, nu scârţâia nici un pas, nu adia nici o 
răsuflare; în tăcerea adâncă numai omul singur şi tare, 
eliberat de restul vieţii vegetative, străbătea spaţiile 
străvezii, reci şi eterne, ale inteligenţei pure, dincolo de 
toată zadarnica viermuială omenească. 

Oraşul era dincolo. 

Alţii îşi ruinau trupul şi spasmuri de viciu, sau ani-malic, 
dormeau cu pumnii strânşi; el, într-o dilatare a fiin-ţei 
absent de la tot ce e vremelnic şi hâd, cunoştea numai 
pentru dânsul ascensiunea inteligenţei absolute demateria- 
lizată, descătuşată de rădăcinile pământene. 

Aceasta punea nemăsurată distanţă între el şi ceilalţi 
semeni. Îi compătimea. Îi dispreţuia. Pentru fiecare noapte 
avea cunoscut numai de el singur tărâmul de evadare 
întăritoare, unde uita răsuflarea amestecată cu duhoare de 


vin prost a vulgului, tocmelile netrebnice, abdicările 
cotidianului; de acolo se întorcea întotdeauna purificat şi 
reconfortat. Oraşul îmbibat în ceaţă, posomorât şi trivial, nu 
mai avea fiinţă aievea. lon Burdea-Niculeşti era tare, şi se 
ştia tare, fiindcă era înfricoşător de singur în univer-sul lui 
secret şi altora inaccesibil. 

Dar peste umărul său, încovoiată din plafon, plecată atent, 
umbra imobilă îi veghea ca întotdeauna, de nopţi şi nopţi, 
migala cifrelor. Nu o observă nici acum, ca altă dată. Însă 
prezenţa neînsufleţită, răbdătoare şi mută, avea acum în 
vastitatea biroului negru, ceva misterios, neli-niştitor şi 
irevocabil. 

Şi mai neliniştitor era că omul nu o presimţea încă plecată 
peste el, aşteptând. 

Când cele trei foi fură complet acoperite cu scrisul 
mărunt, lon Burdea-Niculeşti îşi îndreptă mijlocul, frecă 
degetele osoase cu mulţumirea lucrului isprăvit, orândui 
creioanele în cupa de cristal, închise hârtiile în sertarul 
unde zăceau alte teancuri. Se ridică alături de umbra care 
se pregătea să-l însoţească. Trecu în dormitor; nu citi şi nu 
medită la nimic care să-i tulbure cugetul lim-pezit şi 
desprins de la nimicniciile terestre. Stinse lumina şi ca 
întotdeauna, înainte de a fi trecut cinci minute, a adormit. 

Umbra absorbită de întuneric emigră în lumea unde se 
retrag umbrele izgonite. 

Dar de astă dată în somn reveni. 

Alta. 

Sălbăticită şi duşmană. Împinsă de o putere rea, serva 
resemnată apăru din noapte cu paşi neauziţi să-şi sugrume 
stăpânul... 

Fu în întuneric o luptă zvâcnită şi inegală. Luptă de 
panică, fără nădejde, cu un duh înfricoşat de care nu ştii să 
te aperi, fiindcă nu seamănă cu nimic. În aşternutul moale, 
în care întotdeauna Ion Burdea-Niculeşti se deştep-ta pe 
aceeaşi parte, cum se culcase, chiar prin somn orânduit şi 
stăpân, pernele se mototoliră, dantelele olandei fură 


sfâşiate, plapuma alunecă; cu genunchii fără oase împletiţi 
pe pieptul lui, cu degetele aderente de gumă lipite în gât, 
umbra strângea încet şi metodic, carti-lagiile care trosneau 
sub recea şi umeda încleştare de şarpe. 

Pe urmă, vrăjmaşul fără nume şi fără formă, îl încinse de 
jur împrejur, strivind coastele sub care se zbătea dez- 
nădăjduit inima... Omul îşi încorda muşchii să rupă strân- 
soarea vâscoasă. Strângea dinţii să nu scoată un geamăt, 
orgolios, chiar atunci, să nu-şi mărturisească prin accentul 
de durere o înfrângere. Dar o şoaptă cunoscută şi bună, din 
altă lume revenită, cerea ea pentru dânsul în-durare. 
Zadarnică. Fiara aderentă - umbra? Moartea?... 

— Strângea, strângea, strângea. 

Ion Burdea-Niculeşti se deşteptă într-un disperat spasm, 
înăbuşit în noaptea opacă. Pipăi butonul de por-ţelan şi făcu 
să explodeze lumina. Privi încă nedezmeticit, răvăşeala 
patului... Îşi apăsă inima zvâcnind dureros în gratiile 
pieptului... 

Absurd vis, stupid vis! 

Gândise o clipă să sune, dar şi-a retras îndată mâna. 

Spaima abia risipită făcea loc altei temeri. Îşi imagină 
chemarea stridentă şi metalică în casa goală: valetul apă- 
rând somnoros şi speriat. Ce era să-i spună? Cum să se 
arate înainte-i, înfricoşat ca un copil care a visat urât? 

Marele om îşi şterse tâmplele umede. Recules, privi 
obiectele familiare din încăperea unde dormea singur de 
zece ani. Surâse, căci toate îi dădeau siguranţă, îl întor- 
ceau la realitatea certă care n-avea nimic de-a face cu 
vedeniile deşuchiate ale unui vis chinuit. El ştia un leac la 
îndemână: cinci minute sub ploaia rece a duşului, des-tind 
nervii şi ordonează ritmul sângelui în artere. Totul e să ştii a 
domina animalul, să-l constrângi sclav raţiunii, să-l ţii din 
scurt când şovăie. 

Cobori din pat, pipăind cu piciorul pantofii moi. 

Umbra cobori şi ea. Se lungi până în tavan. Ion Burdea- 
Niculeşti, cu toată constrângerea raţiunii, nu izbutea s-o 


ignore. Era acolo, gata şi ea, aşteptându-l să vadă ce face. 

„Idioţii!” vorbi tare: „Afurisit beţiv”... 

Cuvintele sunară bizar în dormitorul dreptunghiular, de 
unde, pentru desăvârşita izolare, fusese alungată chiar 
bătaia monotonă a pendulului. Îi fu ruşine de el: a început 
acum să vorbească singur! 

Hotărât, aceasta nu mai poate dura aşa! Sumeţindu-şi 
pieptul, se apropie de perete, să o cerceteze atent. Umbra 
cobori din tavan, deveni egală şi mai conturată, exact de 
înălţimea lui, suportând neclintită examenul. Avea parcă şi 
dânsa în statură, o provocare batjocoritoare, cu pieptul 
diform lăţit. Se confruntară amândoi. „Idioţii!... Începe să 
mă enerveze serios afacerea aceasta!” constată, nu mai ştia 
a câta oară, Ion Burdea-Niculeşti, întorcându-i spatele. 

Pătrunse în camera de baie, răsuci robinetele de nichel; 
când dădu drumul snopului de apă rece pe peretele de 
porțelan, umbra născoci gesturi groteşti, parodiind cu o 
deşănţată lipsă de respect mişcările marelui om gol. 

Dar lon Burdea-Niculeşti era de astă dată redat cal-mului 
dintotdeauna, imunizat, neutralizat: din nou, igno-rând ca 
orice om normal prezenţa iritantă, spioană a um-brei. 
Înfăşurându-şi trupul ud în cearşaful spongios, simţi cu 
satisfacţie odihna relaxându-i nervii. 

În pat deschise o carte potrivind lampa pe măsuţa de 
noapte, la distanţa calculată care să-i obosească ochii, exact 
cât este nevoie ca să-i cheme somnul. Totul era în viaţa lui 
calculat ca o maşină precisă, ce la anumită miş-care face să 
joace ingenios, anumite, întotdeauna aceleaşi resorturi. 

Totuşi... Totuşi când întoarse foaia, se surprinse că n-a 
reţinut nimic din sensul literelor; o luă de-a capo, străbătu 
pagina din nou, nu o întoarse, gândul se risipea confuz. 
Ceva stăruia dincolo de gând şi dincolo de voinţă. 

Ce glas cunoscut!... Ah! Îşi lămurea bine acum ce glas 
cunoscut fusese acel de adineaori, din somn, când cerea 
pentru el îndurare umbrei. 


Ion Burdea-Niculeşti îşi aminti astfel, după atâţia ani, ceea 
ce hotărâse să nu-şi mai amintească niciodată şi într-adevăr 
nu-şi mai amintise. 

Cartea lunecă. O lăsă jos. Glasul acela. De cât de de-parte, 
glasul acela...! 

Îi suna ca întâia oară. Iar din uitarea cea mare totul 
recăpătă viaţă. Iristă viaţă. 

Un şuvoi rece între lespezi, brazi întunecaţi, miros aspru 
de răşină, o fluturare albă de eşarfă, o copilă în străveziu 
veşmânt feciorelnic, întoarsă cu spatele... Şi gla-sul acela 
chemând pe cineva, pe urmă izbucnind în hohot; râs în care 
veselia nu izbutea să acopere spaima de o clipă. De pe 
colţul stâncii un picior lunecase în apă. Ce spaimă şi ce 
râset! Acum sărea din lespede în lespede să-şi pescuiască 
pantoful furat de torent. Corăbioara albă sălta pe undele 
fugace, părea că a ancorat într-un golf de o palmă adânc; 
când se pleca să o prindă, se răsucea viclean, săgeta pe 
gâlgâiala apei cine ştie unde... 

EI s-a repezit în cale, a capturat pantoful... 

L-a adus trofeu, ud şi minuscul, copilei necunoscute cu 
mâna pe pieptul mic, zvâcnind de râset şi de spaimă. 

Necunoscuta l-a privit în ochi, cu obrajii învăpăiaţi - pe sub 
pieliţă se vedea fluxul sângelui cum se răsfira ca un 
trandafir magic care se învoltă - pe urmă ochii au coborât 
în pământ. 

Ochii Marei...! 

Încep toate basmele cele mai dulci, altfel? 

Au aşteptat pe marginea şuvoiului până s-a uscat olan-da 
pantofului şi până ce-au învăţat să se cunoască. 

Ascundea piciorul gol, numai în ciorap, pudic, aco-perindu- 
| cu marginea rochiei. Ochii Marei nu s-au mai ridicat decât 
pe furiş, când credea că el priveşte în altă parte; ochi în 
care lucea fără astâmpăr un tremur de început de râs. Cum 
de n-o văzuse încă? Cum de n-o ştiuse...? 

Când s-au întors, tăceau. 


Păreau că au isprăvit de spus tot; întâmplări de la 
facultăţile lor deosebite, gânduri despre aceleaşi confe- 
rinţe ascultate, banalităţi, piese de teatru, cărţi şi tot ce 
putea fi de un interes pentru viaţa lor studenţească; 
asistaseră la aceleaşi cursuri pe vremuri celebre, paro- 
diaseră aceleaşi ticuri ale dascălilor bătrâni, se miraseră că 
nu s-au văzut; nu-şi spuseseră, dar gândeau amândoi că 
numai fiindcă nu se cunoscuseră până atunci, ceva în 
tinereţea lor le lipsise încă. Tăceau alături. El smulgând din 
treacăt vârful crenguţelor de brad, care se frâng fra-gede, 
ca mici cruciuliţe vegetale şi lasă în dinţi un gust metalic. 
Ea, smulgând maşinal, cu gândul în altă parte, petalele unei 
margarete de câmp, în eterna şi superstiţioasa joacă 
feminină: mă iubeşte? Nu? Foarte mult? Deloc...? 

Tăcea, dar glasul ei îi cânta melodic în urechi. 

Glasul de adineaori, din somn, cerând îndurare pentru el. 
Ca şi cum ar fi fost deprins să ceară îndurare cuiva! 

Da! Veche poveste şi tristă poveste. 

Începuse atât de senin şi sfârşise atât de crunt... Dar 
sfârşesc oare toate basmele altfel? 

Un râs; obrazul învăpăiat; o piruetă fluturând fustele; altă 
gâlgâire sonoră de hohot; privirea strecurată cu nevi- 
novată şiretenie pe sub gene. Înaintea unei întrebări, în 
colţul gurii tremurând zâmbetul gata să se destindă; viaţa 
aceea tânără, plină de neastâmpăr, însetată de toate ni- 
micurile din care se întreţes miracolele lumii, făptura 
nebunatică pe care nimic nu părea că are s-o ostenească şi 
s-o întunece cândva; toate curmate deodată, de irepa- 
rabilul care striveşte ca o talpă, zbaterea fragilă de aripi a 
celei mai inocente şi divine gâze! După scurtă vreme, în alt 
capăt de ţară, departe de toţi ochii, tinereţea aceea, şi 
vioiciunea, şi râsetul care păreau că nu vor conteni 
niciodată, au fost înecate într-o crâncenă ispăşire: o biată 
vietate cu obrajii supţi, cu ochii sticloşi, ocolită, izgonită. 
„Mă văd aci şi mă întreb dacă tot eu am fost aceea?... 
Undeva, atât de departe de tine, abia reală, sunt arătarea 


celei ce-am fost. Mai bine că nu mă vezi. i-ar fi milă de 
mine, şi nu mi-ar place mila ta”... Scrisese ea atunci, iar el 
arsese scrisoarea repede, îşi dogorise degetele şi călcase 
scrumul, apăsat, să şteargă orice urmă, orice. 

Când prietenul cel mai bun din aceste timpuri, Ata-nasie, 
venise de acolo, cu ştiri, îl aşteptase la gară, cu inima 
strânsă, nu de cele ce i se întâmplau ei; ci ghemuit în el şi 
mizer, de cele ce puteau să urmeze pentru dânsul. 

Era doar toată cariera lui în joc, viitorul, toate pro-iectele 
îndrăzneţe care se surpau, anii grei încă de studiu, sărăcia 
care nu mai putea fi împovărată de altă sărăcie, şi stupid, 
de un copil. Şi acum îi strecoară în oase un fior amintirea 
acelui ceas, pe peronul cutreierat de vântul gheţos! 

Aşteptarea îi aţâţase bolnav închipuirea; prevedea scene 
mai absurde una decât alta... Trenul oprindu-se; el, 
deodată, pomenindu-se, cu un copil în braţe, pasagerii 
întorcând capul, ghiontindu-se, hohotind de acest june care 
voia să cucerească lumea şi până una alta, sfârşea pe un 
peron de gară, cu un prunc în plapumă roşie la piept, ca în 
melodramele proaste... Se gândise să fugă. Nici acum nu-şi 
lămureşte ce l-a ţinut... 

Dar n-avea de ce fugi. 

Toate fuseseră închipuiri. Viaţa e mai simplă. Atanasie i-a 
răspuns la întrebarea lacomă, abia coborât de pe treptele 
vagonului, cu strângere de umeri: „Fii fără grijă, loane... 
Nu vei avea nici o neplăcere. Nu fiindcă aş fi convins-o eu; 
ci fiindcă aşa vrea dânsa. Ştii prea bine că aceleaşi legi fac 
pietrele să se scufunde şi păsările să se înalțe. Ea se 
scufundă; tu rămâi liber să te înalţi”. 

Atanasie răspundea totdeauna obscur şi cu o intenţie de 
dispreţ batjocoritor în tot ce rostea. Nu l-a întrebat mai 
mult şi nici el nu i-a spus mai mult. I s-a părut că prietenul îl 
priveşte cu o bucurie rea, când l-a văzut respirând uşurat. 
I-a fost ruşine de această senzaţie de eliberare pe care nu 
şi-a putut-o stăpâni. A ocolit şi atunci, şi mai târziu, vreo 
explicaţie, măcar o aluzie, o scuză. 


Atanasie era singurul om a cărui privire nu o putuse 
înfrunta, de al cărui râs de capră, în vârful buzelor, înecat, 
sacadat, se temea. He-he-he! Da, râs de capră! Nesuferit, 
răutăcios şi demonic. Descoperea toate slăbiciunile, le căuta 
cu o răbdare de maniac colecţionar, le scormonea, le aţâţa 
savant, îşi râdea de ele; încheia o zi fericită, numai când 
găsea cuiva, până atunci invulnerabil, o smin-teală în 
armură, o faptă rea ascunsă, o greşeală, o umilinţă 
dureroasă, rănile acelea, triste care desfigurează şi mistuie 
tăinuit. Hehe-hehe! Îşi încovoia spinarea coco-şată, 
plecându-se deşirat să-i râdă în ureche: Hehe-hehe! Ce 
meschină şi mizerabilă devenea deodată toată viaţa şi 
oamenii ce biete fantoşe, când behăia râsul acela: hehe- 
hehe! 

Un singur martor existase la acest dintâi şi singur episod 
imprudent al vieţii lui; dar ce martor! 

Cum se simţea împuţinat şi netrebnic şi şovăielnic sub 
ochii lui, când îi întâlnea, privindu-l neclintit, ochii de capră, 
gălbui şi bulbucaţi! 

Câteodată, pe neaşteptate, rostea o constatare enigma- 
tică, în care-i părea că străbate un tâlc ascuns: „Îmi vine să 
cred Ioane, că pentru a face ceva într-adevăr bun şi trainic 
în viaţă, trebuie să începi prin a sacrifica pe cineva. Cum cei 
vechi luau umbra trecătorului cu trestia, să o zidească în 
piatră. Numai atunci clădirea du-rează... Hehe-hehe!” 

Ochii de capră îi căutau atunci ochii, cu o înveselire plină 
de curiozitate, să-l descopere roşind şi îl studiau ca pe un 
şoarece pus sub globul aparatului aspirant, de făcut vidul, 
unde animalul rămâne în neclintire de panică, în aerul 
rarefiat. Hehe-hehe! 

Târziu, tot Atanasie i-a spus, aşa, ca din întâmplare, în 
plina bucurie a celui dintâi hotărâtor succes, că poate să-şi 
vadă copilul dacă doreşte, aici, la bunicii Marei, care l-au 
înfiat când Mara n-a mai fost. A spus şi l-a privit răsucindu- 
şi bărbiţa roşcată, cu râsul acela behăit şi insuportabil, când 
a văzut cu bucurie că tace şi ocoleşte ochii în altă parte. 


Îndată a părut că uitase ce-a vorbit. Dar în ochii gălbui dura 
bucuria lăuntrică, şi bu-zele subţiri descopereau dinţii urâţi, 
în râsul necontenit de capră. 

Pe urmă, altă dată, după un an, l-a dus pe nesimţite, ca 
într-o cursă, în focul unei discuţii, într-o stradă lătu-ralnică, 
aci, aproape de bulevard; l-a oprit în faţa unei case de 
pensionari, cu vitraj cu olendri şi cu strâmtă grădină de-o 
palmă - tupilat adăpost de oameni nevo-iaşi... Un copil în 
şorţ albastru se juca în curte cu o pisică cenuşie, o bătrână 
într-un scaun de pai împletea cu ochelarii ridicaţi pe frunte. 
Copilul s-a oprit din joacă să-l privească; l-a privit şi 
bătrâna. Din râsul mut al lui Atanasie a înţeles cine sunt. 

A înţeles şi-a fugit. 

Atanasie l-a ajuns din urmă, cu paşii lui răşchiraţi, nu i-a 
rostit nimic, continua doar cu cea mai nevinovată insistenţă 
discuţia lor începută... Dar ochii îl scormoneau şi nu mai 
contenea râsul acela de capră: hehe! Hehe...! 

A revenit mai apoi de câteva ori, pe ascuns, singur. 

Era în anul când se însura. Trecea ca din întâmplare, 
privea printre zăbrele verzi: copilul se afla acolo, bătrâna în 
acelaşi scaun: a doua oară se adăugase un bătrân numai în 
vestă, plivind un strat cu mixandre, acelaşi pisic cenuşiu... 
Copilul lui!... Pe urmă a venit iarna. Grădina fu goală, 
ferestrele cu două rânduri de geamuri. Nu mai putea şti ce 
fac cei dinlăuntru. N-a mai trecut. S-a însurat. A lipsit din 
ţară un an. A uitat. Cecil nu-i aducea numai averea cu toată 
siguranţa zilei de mâine, dar şi alte griji noi, îndatoriri 
politice, pentru misiunea înaltă la care îl pregătea bătrânul 
Clejanu, părintele Ce-ciliei şi din vechi timpuri, sfetnicul cel 
mai ascultat al tronului. 

La Florenţa l-a găsit telegrama de la Atanasie: „Fii pe 
pace. Au dus ieri şi copilul la cimitir. Mulţumeşte 
providenţei sale Anghina. Ai dreptate. Omul singur e tare. 
Felicitări!” 

Parcă i-a auzit râsul de capră: hehe! Hehe! Pângărind 
aerul sonor al Florenței, acolo, pe terasa hotelului Carlton, 


de unde se vedeau colinele unduind sub cerul siniliu. Cecil l- 
a întrebat distrată, ce veste îi aducea de-peşa din ţară. A 
îngăimat ceva la întâmplare, mototolind hârtia şi aruncând- 
o peste marginea balustradei. 

Dealtfel, nici n-avea nevoie să se prefacă, s-o mintă. Între 
el şi Cecil n-a existat niciodată decât cea mai de-săvârşită 
indiferenţă. Ea şi plecase ochii fără să aştepte răspunsul, 
continuând să citească, înfăşurându-şi şalul subţire în jurul 
pieptului. Aşa a cunoscut-o întotdeauna; friguroasă, 
nepăsătoare la tot ce nu era curent de aer sau primejdia 
unei răceli. 

Dar el nu şi-a putut stăpâni o bucurie. În sfârşit, nu-l mai 
ameninţa nimic: săvârşise o prostie tinerească, putea să-i 
primejduiască viaţa, a scăpat, orice urmă era ştearsă. Nu 
mai exista Mara. Nu mai exista copilul... Şi s-a trezit 
fluierând o veselă melodie la modă, obsesie de la orches-tra 
de seară a restaurantului. 

Când a trecut, după mulţi ani, din nou pe strada lă- 
turalnică, în locul casei nu se aflau decât dărâmături. Mai 
sunt şi acum. Locul a fost supus alinierii. Se va deschide o 
piaţă. Până atunci au crescut oţetari prăfuiţi, a rămas un 
prun cu crengile torturate, cărămizi roşii şi moloz, se adună 
câini râioşi, s-au înălţat movile de gunoaie. Hehe-hehe! 

Cum i-ar suna râsul de capră al lui Atanasie! 

Dar nici Atanasie nu mai există, ori, dacă este, e undeva o 
larvă omenească, strivită, confundată cu cele-lalte. 

Rânjind de slăbiciunile altora, n-a luat aminte la aceea a 
lui, care-i pregătea prăbuşirea... A fost o cădere neaş- 
teptată, cum nu se pomenise de mult. 

În dimineaţa când a venit cu ochii nedormiţi, fără râsul de 
capră, şters definitiv de pe buzele vinete, să-i spună că 
peste două ceasuri trebuie să se înfăţişeze jude-cătorului de 
instrucţie, a simţit şi el o satisfacţie răută-cioasă. Va să zică 
acesta era Atanasie, pe a cărui privire, singura dintre toate, 
n-o putuse înfrunta? În sfârşit, îl putea scormoni şi el în 


ochi: hehe-hehe! Aceasta era tot? Aşa de repede se sfârşea 
cariera de aspru jude al tuturor? 

Hehe-hehe! Celălalt i-a citit în ochi condamnarea. 

A înţeles... A pogorât în pământ privirea şi a ieşit şovăind. 

A regretat imediat. Numai după două clipe a regretat, 
copleşit de mustrare. A alergat după dânsul să-l cheme. A 
luat telefonul... Prea târziu! 

Atanasie de acolo a scăpat; dar nu om, ci fost om. Nimeni 
nu i-a mai auzit numele. Încă unul şters. S-a topit în marele 
anonimat. E undeva, poate vreun slujbaş alcoolic, cu o 
droaie de copii, făcând hazuri acre pe socoteala şefi-lor de 
birou, la cârciuma aperitivelor. Poate mai rău. Poate va fi 
murit demult, declasat, în vreun spital, îngropat de vreo 
comunitate. Hehe-hehe! Viaţa nu e defel o glumă uşoară, 
când nu eşti lucid la fiecare pas; când o lecţie nu-ţi 
foloseşte, odată pentru totdeauna! 

Lui i-a folosit. Una - destul! De atunci nici o slă-biciune: în 
fiecare seară trei file de calcule, cea mai bună terapie 
pentru animalul omenesc, raţiunea pusă în dreptul ei: 
luciditate, răbdare, perspectivă a universului, alta decât cea 
mărginită, dobitocească, a vulgului. 

Dar glasul acela? De unde a tresărit în mijlocul nopţii, într- 
un vis absurd, căutându-l din lumea de unde nu mai este 
întoarcere? Şi umbra? Vis idiot!... Propria ta umbră să te 
sugrume prin somn! Ar râde să afle, oricine; chiar beţivul 
de aseară. 

Ion Burdea-Niculeşti, ridicându-se să-şi îndrepte per-nele 
fierbinţi, observă umbra pregătindu-şi şi dânsa cul-cuşul, în 
lumea ei de două dimensiuni. Se opri. Se opri şi umbra. 
Când se întinse, umbra se furişă sub aşternut, dar nu sub 
aşternutul ei care dispăru de pe zid, ci lângă el, în 
aşternutul său, aderentă... 

În ultimul timp s-a surmenat fără cruţare. Va pune ordine. 
De mâine chiar... 

Stinse lampa. Fiindcă voi cu toată voinţa să adoarmă, şi 
fiindcă voinţa îl mai asculta încă, adormi. 


Dar a doua zi nu puse ordine. A doua zi avea lucruri mai 
grave de îndeplinit. 

Întâi expozeul de la club. Pe urmă reporterii chemaţi 
pentru interviu. Pe urmă consfătuirea cu şefii organiza-ţiilor 
convocați telegrafic din provincie. 

Secretarul nu dovedi luând note, clasând hârtiile, pre- 
gătind datele precise, fără de care Ion Burdea-Niculeşti nu 
rostea nici o declaraţie şi nu lua nici o hotărâre. Rea-litatea 
era prinsă în logica lui ca într-un cleşte, în care trebuia să 
cedeze, cum cedau prea curând, toţi adversarii. 

Pentru această severă metodă şi pentru disprețul fără 
cruţare de slăbiciunile omeneşti, secretarul îşi făcuse de la 
început, din patron, un idol. Era tânăr, sfârşise studii 
strălucite, socotea un noroc fără seamăn, că-şi putea face 
ucenicia lângă asemenea om, pe care nu-l naşte o ţară de 
două ori într-o jumătate de veac. Avusese şi el o iubire 
copilărească, o fetiţă săracă roşind sub privirea lui, apă- 
sându-şi zvâcnirile inimii în bluza subţire, când se pleca să- 
şi apropie buzele de gene; se lepădase de tot, se me- 
canizase, se apropia cu fiecare lună decursă, mai desă- 
vârşit se apropia de idealul supraomului care era Ion 
Burdea-Niculeşti. 

Corect, după ce sfârşi de clasat fişele, le orândui în 
ghiozdanul de piele. 

Ion Burdea-Niculeşti nu era nevoit să-l întrebe dacă a uitat 
ceva; învățase să nu uite nimic. 

Alături, în automobil, cu geanta pe genunchi, păstrând 
distanţa respectuoasă între el şi patron, fura cu coada 
ochiului gestul cu care Ion Burdea-Niculeşti descoperea 
părul cărunt, răspunzând la salutări, cum îşi încheia şi 
descheia mănuşile, cum privea, cu capul puţin dat îndărăt, 
forfota norodului de pe uiţi, spintecată de strigătul agresiv 
al goarnei. Şi ciudat, între amândoi oamenii aceştia şase 
ceasuri pe zi alături, nu existase niciodată alt schimb de 
cuvinte, decât al îndatoririlor stricte pentru care Ion 
Burdea-Niculeşti îşi angajase un secretar. Nu-l întrebase 


niciodată despre studii, despre planurile lui de viaţă, despre 
greutăţile familiei lui nevoiaşe. Vorbele sunau întotdeauna 
aceleaşi, seci, egale: „Fă aceasta... Îmi trebuie aceasta... 
Răspunde aceasta”. Iar secretarul îl ad-mira mai 
nemărginit, pentru indiferența cu care îl con-fundase cu 
obiectele neînsufleţite. N-ar fi îndrăznit nici-odată să bată la 
uşa biroului cu cinci minute mai devreme; n-a întârziat 
niciodată; nu şi-a îngăduit să întrebe ceva, să-şi încălzească 
glasul vreodată, să ceară un sfat ori să roage pentru vreo 
intervenţie în ajutorul cuiva. Respirând aceeaşi atmosferă, 
se uscase şi începuse să se simtă şi el tare, fiindcă şi el se 
pietrifica. 

Cu trei luni înainte, tatăl secretarului, funcţionar obscur 
de gară, fusese mutat, printr-un capriciu ori o eroare, într-o 
staţie mărginaşă a ţării. Se ruina, astfel, brusc şi injust o 
întreagă gospodărie. Copiii erau rupţi de la şcoli; târau cu 
tribul lor calic o femeie de mulţi ani bolnavă; ar fi fost destul 
să ceară un singur cuvânt de la Ion Burdea-Niculeşti pentru 
ca mutarea să fie re-vocată. Dar să ceară aceasta, i s-ar fi 
părut secretarului nu o îndrăzneală ori o necuviinţă, ci 
abdicarea de la ceea ce învățase mai adânc despre 
înţelepciunea vieţii de la patron: nimeni să nu aştepte nimic 
de la nimeni. Şi oa-menii şi-au cărat gospodăria lor ticăloasă 
la marginea hotarului cu resemnarea săracilor care se 
supun fără câr-tire destinului. 

Acum chiar, secretarul avea în buzunar o scrisoare de la 
bătrâna bolnavă. 

— Îşi socotea zilele numărate, îl che-ma cât mai 
neîntârziat. Nu apucase să isprăvească de citit rândurile 
tremurate, o primise cu câteva minute înainte de ceasul 
când trebuia să se înfăţişeze patronului, o mototolise şi 
aştepta până după-amiază, mai târziu, răgaz, să continue 
când va fi liber. Îşi spunea că bătrâna îi cere un lucru cu 
neputinţă. Cum s-ar gândi oare să-l lase pe Ion Burdea- 
Niculeşti, chiar numai trei zile, singur, în preziua luptei de 
răsturnare a guvernului, fără geanta, dosarele şi notele lui? 


Îşi imaginează privirea rece, surâsul de mirare, de milă şi 
de dispreţ, cu care ar ridica ochii să-l măsoare la cele dintâi 
cuvinte... Secretarul cercetă pe furiş, să citească pe obrazul 
patronului această mustrare, milă şi acest dispreţ. Dar Ion 
Burdea-Niculeşti, cu mâna în mănuşa cenuşie rezemată de 
uşa automobilu-lui, îşi privea umbra fugind pe asfalt paralel 
cu goana maşinei, zdrobindu-se sub roţi, mânjindu-se sub 
paşii tre-cătorilor, izbindu-se cu capul de stâlpi, frângându- 
se în ziduri şi reapărând intactă şi vertiginoasă, când roţile 
scăpau la drumul liber. 

Atunci Ion Burdea-Niculeşti îşi scutura fruntea, întors la 
realitate: 

— Pregăteşti situaţia judeţelor... 

Secretarul se înclina. 

— Şi textul moţiunii bătut la maşină pentru ziare... 

Secretarul se înclina. 

— Dejunul îl iei cu mine, am să-ţi dictez... 

Secretarul se înclina. 

Aşadar, abia diseară va putea sfârşi scrisoarea cu litere 
păianjenite, de la bătrâna care îl chema acasă. 

La club, intrarea lui lon Burdea-Niculeşti fu primită cu 
tăcerea respectuoasă ce stingea brusc, întotdeauna, 
rumoarea încăperilor. 

Şeful strânse mâinile; pe altele abia le atinse; pe altele se 
făcu a nu le zări. În această savantă dozare a atenţiei 
pentru proprii săi partizani, se afla o ierarhie fără greş - 
acum se citea o indicație. În cinci minute se ştiu cine vor fi 
viitorii miniştri şi cine şi-au luat nă-dejdea... 

Când Ion Burdea-Niculeşti începu să rostească expo-zeul, 
nu mai scârţâi nici o gheată, nu se mai deschise nici o uşă. 
Cuvintele cădeau subliniate de aplauze, dar aplauze 
măsurate, atât cât era nevoie pentru a dovedi con- 
simţământul unanim, fiindcă era prestabilit că şefului nu-i 
plac manifestările zgomotoase şi lăbărţate. Frazele sunau 
egale, puţin dispreţuitoare, ca şi privirea care se plimba de 
la unul la altul, căci Ion Burdea-Niculeşti ştia cât preţuieşte 


fiecare din capetele lungite să-l asculte, ştia că pentru cei 
mai mulţi, programul, angajamentele, manifestele către 
ţară şi moţiunile însemnau numai fă-ţarnice formalităţi fără 
importanţă. Realitatea singura pen-tru toţi era vin ori nu 
vin la putere? Şi când? Iar atunci, ce folos va trage pentru 
sine fiecare? 

De aceea Ion Burdea-Niculeşti îşi dispreţuia partizanii 
lacomi şi cinici; dar îi compătimea pe cei naivi. Căci mai 
multă nevoie avea de lăcomia şi cinismul celor mulţi, decât 
de naivitatea celor puţini şi dinainte sacrificați. 

— Doresc, domnilor... 

Ion Burdea-Niculeşti făcu o pauză. Surprinse pe perete 
umbra mânii parodiindu-i gestul. Retrase mâna şi umbra 
căzu. 

Câţiva întoarseră ochii să descopere ce va fi zărit şeful pe 
zidul gol. lon Burdea-Niculeşti simţi broboane de su-doare 
pe frunte. 

Umbra de pe perete îşi şterse fruntea, cu o umbră de 
batistă. 

Tăcerea dură. 

— Doresc, domnilor... Îşi drese glasul, biruindu-se. 

Restul expozeului îl rosti repede, cu vârful degetelor 
sprijinit pe masă, preocupat, stăpânindu-se să nu înalțe 
mâna, ţinând sub degete umbra degetelor. 

— Îmi pare cam obosit şeful. Nu e în formă! Spuse cu 
oarecare satisfacţie, un exministeriabil mustăcios. 

Şeful trecu, încheindu-şi şi descheindu-şi nervos nas-turii 
mâănuşii. 

Ceva nou, neobişnuit, straniu, i se întâmpla un nimic, un 
fleac, o umbră, propria lui umbră, îi zădăra calmul până 
atunci nezdruncinat încă de nimeni. 

Mergând, umbra se făcuse ghem la picioare. Se sili să n-o 
privească. Dar la întrebări, răspunse cu gândul în altă parte 
şi mersul avea ceva nefiresc, întrerupt, oco-lind şi cercând 
să pună prin surprindere piciorul pe pieptul umbrei, să o 
captureze sub talpă. 


La club, partizanii rămaşi să discute în urmă, văzură în 
această nervozitate a şefului, semn că situaţia nu e atât de 
limpede cum se grăbiseră prea optimiştii să o socotească. 
Ion Burdea-Niculeşti ştia desigur ceva. Se iviseră, probabil, 
complicaţii. Complicaţii grave, dacă şi omul cel mai 
imperturbabil îşi pierdea răbdarea. 

Seara, o informaţie de ziar lua notă cu îngrijorare de 
aceste simptome, la buletinul politic. Guvernul, de bună 
seamă, îşi păstra undeva o rezervă care să-i prelungească 
agonia. Dar nota încheia tot optimist, amintind ţării că Ion 
Burdea-Niculeşti a ştiut în cariera-i politică să în-frângă 
conspirații mult mai tenebroase. 

Când citi rândurile subliniate de secretar cu creion roşu, 
Ion Burdea-Niculeşti surâse întâi cu milă, pe urmă simţi 
intrându-i în oase o nelinişte necunoscută. 

O teamă de el însuşi... Aşadar, o neînsemnată şovăială, o 
oboseală a nervilor, o singură schimbare în felul lui firesc de 
a fi, o obsesie rizibilă şi absurdă, erau destul să clatine ceea 
ce durase temeinic în douăzeci de ani! Se răsuci pe scaun 
să-şi privească ostil umbra. Umbra se răsuci şi ea - dar ea, 
calmă. De-ar fi un om, l-ar strivi. De-ar fi o dificultate, ar 
înfrânge-o. E însă imaterială şi enigmatică, îl aşteaptă, 
aşteaptă... 

Aşteaptă ce...? 

Aprinse toate luminile - era în sufragerie - umbra se 
ascunse sub picioarele lui sub scaun. 

Împinse farfuria; mâncarea i se oprea în gât. Servi-toarea 
intrând, se uită cu mirare la stăpânul posomorât înaintea 
felului neatins, la toate becurile luminate. Nu se aprindeau 
toate luminile decât când erau invitaţi. Dar nu îndrăzni să 
întrebe. Nimeni nu îndrăznea să întrebe ceva în casa aceea 
solemnă întotdeauna tăcută şi severă. 

Ion Burdea-Niculeşti aruncă şervetul. Merse urmat de 
umbra lui prin toate încăperile, până la birou; trase sertarul 
şi cu cele trei foi albe de hârtie înainte, îşi porunci să uite. 

Şi uită. 


Cât aşternu cifrele subţiri din nou nimic n-a mai existat 
decât tăcerea imobilă şi gândul lucid, evadat din carcera 
cărnii. Creionul ronţăia mărunt; ferestrele cu draperii 
compacte nu lăsau să străbată zbaterea vană a oraşului, 
omul fu din nou singur şi tare. Dar când se opri, aproape de 
sfârşit, să ridice ochii obosiţi şi să-şi destindă umerii, 
surprinse întâia dată după douăzeci de ani, umbra plecată 
peste el, în tavan, spionându-l atentă, răbdătoare şi aştep- 
tând. Aşteptând ce...? 

Fu o senzaţie rece, de spaimă, cum descoperi neaş-teptat 
că afară, din întuneric, te priveşte de cine ştie când, cu 
nasul turtit de geam şi cu ochii holbaţi, un nebun evadat. 
Nu ştii ce te aşteaptă, ce va face peste o clipă, de unde va 
începe: numai rânjeşte şi aşteaptă. 

„Stupid”! 

— Trânti cu pumnul în tăblia biroului, de jucară creioanele 
ascuţite fin în cupa de cristal. 

Umbra bătu aerul cu un pumn gigant ca un ciocan şi stătu, 
fiindcă şi lon Burdea-Niculeşti a stat. 

De acum, înţelegea că toată odihna e pierdută, dacă 
umbra a intrat şi aici să-l prigonească. Făcu ghem hârtiile, 
le aruncă în coşul împletit, îşi apăsă ochii. Tăce-rea îl 
nelinişti. Îl împresura duşmană. 

Întâia oară se cutremură constatând cât e de singur în 
răceala de cavou a camerelor vaste. Şi întâia oară nu se mai 
simţi tare fiindcă era singur. 

Umbra cu faţa acoperită în palme, îl aştepta plecată. O 
simţea deasupra. „N-am să scap de ea de acum, nici în 
COŞCiUg! 

— Gândi. Au s-o închidă cu mine”. 

— Nu mai înţeleg nimic. Trebuie să-i cerem expli-caţie! 
Vorbi nervos Tudoriţă Stârcu, aprinzând o ţigară de la altă 
ţigară şi mutând cu neastâmpăr serviciul de şvarţ pe tava 
nichelată. Nu admit! Asta e: nu admit...! 

Celălalt dădu moale şi fără convingere din mână: 

— Vorbeşte tu!... Eu nu mă amestec. 


Îşi schimonosi obraz de suferind, cerând să arate astfel că 
numai boala îl silea la această neutralitate: 

— Înţelegi, cu ficatul meu... Am avut iarăşi o criză. Mi-a 
recomandat medicul linişte. Altfel...! 

Mâna voi să completeze gândul cu un gest energic, dar 
căzu moartă, ca o mână de manechin umplută cu tărâţe de 
lemn. 

Tudoriţă Stârcu se ridică de la masă, împingând tava de 
zăngăniră paharele, făcu câţiva paşi apăsaţi până la fe- 
reastră de unde privi cu indiferenţă prefăcută forfota 
străzii. Muşcă în dinţi cartonul ţigării. Mustaţa i se zbur-lise 
ca la pisoi, când se pregătesc să se repeadă. 

Se întoarse brusc şi izbucni: 

— Vorbeşte-i tu... Eu nu mă amestec! 

— Aceeaşi poveste întotdeauna! Îţi aperi pielea... M-am 
săturat de atâta diplomaţie. Nu admit! Înţelegi! Nu admit! 
Nu e vorba de noi, de ficatul tău şi de toate fleacurile, ci de 
partid. Se duce de râpă! Într-o singură lună, am pierdut de 
două ori ocazia să dăm lovituri repezi şi decisive. Mai sunt 
cincisprezece zile şi se închide sesiu-nea... Atunci înseamnă 
că răbdăm până la toamnă, mai mult poate... Eu aştept, tu 
aştepţi; dar partidul se des-compune! Nu admit! De la 
Romanați am primit iarăşi o listă de demisii. Nişte imbecili, 
nişte lichele! E ade-vărat! Publicul însă se impresionează 
uşor. Dacă începe debandada, să-mi răspunzi atunci, te rog: 
ce facem? 'Tăria noastră era disciplina. Unde e disciplina? 
Şeful a devenit somnambul! Tu nu te amesteci!... Ceilalţi s- 
au deprins să le vină totul de-a gata, n-au nici o iniţiativă. Şi 
partidul se risipeşte! Nu admit! Azi unul, mâine altul; când 
corabia se îneacă fug toţi şobolanii... E destul înce-putul. Pe 
urmă să te văd cum ai să-i opreşti? Sunt curios să văd, cum 
ai să-i opreşti? 

Celălalt dădu vag din umeri, ca unul care nu ştia nici el 
cum are să-i oprească. 

Tudoriţă Stârcu aprinse o a treia ţigară şi se duse la 
fereastră, să roadă cartonul, privind trecerea necurmată a 


automobilelor şi trăsurilor, pe Calea Victoriei. Pufnea pe 
nări şi bătea mărunt, cu unghiile, tamburul în geam. 

Erau amândoi făcuţi să nu se înţeleagă. Moştenitorii 
prezumtivi ai şefiei, când Ion Burdea-Niculeşti n-ar mai fi 
ori s-ar retrage. 

EI, Tudoriţă Stârcu, ghem de nervi în necurmată agi-tare, 
pus pe luptă, păros, precipitat şi imprudent, în război cu 
toată lumea şi „neadmiţând” nimic, săvârşind de 
douăsprezece ori pe an măcar douăsprezece acte necuge- 
tate, dar luându-şi îndată toate răspunderile, curajos şi 
loial; celălalt, Sache Algiu, moale, nehotărât, meşter tră- 
gător de sfori ascunse, leneş şi fanariot, bucurându-se tai- 
nic de toate greşelile şi slăbiciunile celorlalţi din partid, 
care-i înlăturau încă un concurent. 

Destul să-i fi privit o dată, ca să înţelegi din ce capete 
opuse de lume veneau. 

Tudoriţă Stârcu scuturând mâinile să le smulgă din umeri, 
uitându-se drept şi tăios în ochi, cu văzduhul întot-deauna 
răscolit în jurul lui de gesturi smucite, râzând când era 
vesel cu toţi dinţii. 

Sache Algiu, cu privirea întotdeauna piezişă de ipo- 
hondru, cu nasul moale de cocă, încleind vorbele tărăgănat 
şi onctuos, întinzând o mână umedă care rămânea flască în 
mâna celuilalt, încât omul se simţea îndată stânjenit, nu ştia 
dacă să-şi retragă ori nu mâna, nu mai avea altă 
preocupare decât cum să scape de atingerea aceasta vâs- 
coasă care se eterniza. 

— E patru! La patru şi jumătate vine... De aceasta sunt 
sigur. Atât i-a mai rămas: e punctual. Şi dacă vine îi vorbesc. 
Nu admit! Hotăr! Tudoriţă Stârcu, răsucindu-se de la 
fereastra clubului şi apăsând butonul soneriei, fatal, ca 
resortul unei maşini de execuţie, prin electri-citate. Adă alt 
şvarţ! Porunci răstit chelnerului. Clocotit şi cu rom. Şvarţ, 
nu zeamă de prune! Porcării nu admit! 

— Şi mie pălăria şi pardesiul, molfăi Sache Algiu, cu faţa 
mascată de un ziar desfăcut, după care se re-tranşase 


curajos. 

— A! Va să zică eviţi să asişti la explicaţie? Îi trase Tudoriţă 
Stârcu ziarul într-o parte, să-i descopere ochii. Comod! „Nu 
ştiu, n-am văzut! Lasă nebunul, să se descurce el!” Dragă 
Algiule, de astă dată nu admit! Ai să rămâi aici. N-ai decât 
să taci şi să asculţi. Dar să fugi, asta nu! Nu admit! 

Celălalt scoase ceasul plat de aur şi păru foarte alar-mat, 
atăt cât figura lui cu trăsăturile lâncede putea arăta 
îngrijorare. 

— Am o întâlnire... Nu pot lipsi. Exact la patru... Am 
întârziat. 

Tudoriţă Stârcu se trânti în jilţul de piele şi hohoti cu 
picioarele răşchirate, frecându-şi genunchii. 

— Haha! Ai întârziat? Parcă spuneai adineaori că îl aştepţi 
şi tu... 

— Uitasem... 

— Tu să uiţi? Să fim serioşi, Algiule! Eşti aci, rămâi aci! 

Şi întorcându-se către chelnerul care aştepta cu pălăria şi 
pardesiul lui Algiu pe braţ, porunci: 

— Du-le îndărăt! Domnul Algiu s-a răzgândit. Pleacă mai 
târziu. 

Chelnerul lipi uşa cu băgare de seamă. Sache Algiu 
rămase prizonier. Mai privi încă o dată la ceas, deşi nu-l 
aştepta nimeni, ca să arate că întâlnirea n-a fost o năs- 
cocire. Oftă cu aer de victimă silită să se supună celor mai 
absurde capricii. Tudoriţă Stârcu îl măsură cu milă şi cu 
dispreţ, aruncându-i în faţă colaci de fum. Privi pe urmă în 
tavan, fluierând un tril. 

Îşi recapitula în minte explicaţia pe care avea să o ceară. 

Cu Ion Burdea-Niculeşti era prieten vechi. Îl iubea şi îl 
preţuia. Ştia, ca toţi ceilalţi, că partidul există numai prin el. 
Că tot ce-a săvârşit lon Burdea-Niculeşti în viaţă, era 
limpede şi precis, fără nici o şovăială, şi în cea mai 
desăvârşită dezinteresare. Pentru dânşii şi pentru partid, 
nu pentru dânsul. 


Şi îi părea de aceea, cu atât mai inexplicabilă, neho- 
tărârea din ultima vreme, absenţa lui de la tot ce se 
petrecea, indiferența cu care a lăsat să-i scape toate „mo- 
mentele politice”. Poate era bolnav. Poate îl mistuia o 
pasiune ascunsă. Carnea se revoltă la o anumită vârstă, se 
răzbună... Nu? Se gândise să-i ceară o explicaţie - Ion 
Burdea-Niculeşti are mai multă nevoie poate, de un sfat 
prietenesc!... În acest caz nu e de nici un folos pre-zenţa lui 
Algiu, cu prudenţa lui de spion, cu egoismul lui inuman. 
Sunt lucruri despre care nu se poate vorbi, decât între 
patru ochi, între bărbaţi întregi, bărbăteşte. 

Omul cu nas de proboscidian ridică ochii decoloraţi de 
cafea crudă şi privi imediat în lături, pe lângă jilţul lui 
Tudoriţă Stârcu. 

— Sache... Am glumit! Rosti Tudoriţă. Nu vreau să te fac 
să pierzi o întâlnire... (subliniind intenţionat) mai ales când 
îmi închipui ce fel de întâlnire e... Nu admit, mă-nţelegi? 

Sache Algiu surâse flatat, viclean şi cu aer de inocentă 
victimă, căreia i se recunoaşte, în sfârşit, dreptatea. 

Vorbele îi făceau îndoită plăcere: întâi, îl elibera; putea să 
plece. Pe urmă, prietenul confirma astfel repu-taţia lui de 
om cu multe aventuri feminine - faimă năs-cocită nu se ştie 
de unde şi de cine, absurdă pentru un individ cu înfăţişarea 
lui bleagă şi îndoielnică, dar la care ţinea nemăsurat, deşi 
nu s-ar fi gândit vreodată, din prudenţă, să-şi înşele, în 
ruptul capului, nevasta mult mai bătrână, saşie de un ochi şi 
tiranică. 

Acum când ştia că poate pleca, făcu mofturi. Cercetă a 
treia oară ceasul şi dădu din cap descurajat: 

— Prea târziu! Nu cred că mai aşteaptă... Dealtfel, ai 
dreptate... Eu să pierd vremea cu fleacuri şi voi să discutaţi 
lucruri serioase...! 

Tudoriţă Stârcu râdea lăuntric de făţărnicia prietenului. 
Îşi făcu o plăcere să-l încerce, jucându-se cu laţul pe care îl 
strângea şi-i dădea drumul: 


— Bine! Atunci nu insist. Rămâi şi vorbeşti şi tu! Tu eşti 
mai calm. Poţi vedea mai obiectiv. 

Celălalt se aşeză între braţele fotoliului, consternat, cu 
figura lungită. Se uită încă o dată la ceas, cu re-semnare. 

— Ce e? Poate te mai aşteaptă? Îl iscodi Tudoriţă Stârcu. 

— De... Ştiu eu? Sigur că poate mă mai aşteaptă. 

— Atunci, mai bine du-te! Cele mai serioase lucruri din 
lume nu sunt destul de serioase ca să merite o nepo-liteţe 
faţă de o femeie. Nu admit. O femeie nu poate să aştepte! 

Sache Algiu clătină nasul de cocă, deplin convins de acest 
mare adevăr. Aproape pe furiş, întinse degetul pe buton şi 
sună, abia atins. 

— Adă pardesiul şi pălăria domnului Algiu! Porunci 
Tudoriţă Stârcu, pentru a sfârşi o dată, plictisit. 

— Dacă vrei tu! Capitulă celălalt, îmbrăcându-şi mâne-cile 
pardesiului, cu aerul de sacrificiu al omului gata să facă 
orice, numai să nu contrazică plăcerea unui prie-ten care 
„nu admite”. 

— Da! Dacă vreau eu... Fireşte! Repetă în batjocură 
Tudoriţă Stârcu, cu buza de jos făcută accent circumflex, 
privindu-l din tălpi până în creştet. 

Celălalt se întoarse de la uşă, să adauge un sfat: 

— Ştii? Fii energic, dragă! Să se limpezească o dată 
situaţia. Nu mai merge... Ai dreptate... Se descompune 
partidul... Dacă e surmenat, să se repauzeze. Partidul are 
nevoie de conducere energică - mai ales acum! Un tren 
pierdut nu se mai întoarce... Să i-o spui răspicat. Dacă nu 
înţelege singur, să-l faci să înţeleagă... 

— Fugi, Sache, că întârzii! Îl întrerupse Tudoriţă Stârcu. 
Cele mai serioase lucruri din lume nu sunt destul de 
serioase ca să... 

— Ai dreptate... La revedere şi succes! 

Sache Algiu grăbi să închidă uşa, nu fiindcă întârzia de la 
întâlnirea imaginară, ci fiindcă îşi luă seama că putea să dea 
ochii, pe scările clubului, cu lon Burdea-Niculeşti. 


LIA 


„Scârbă!” rosti omul rămas singur, repezind unul în altul 
inelele de fum spre tavan, cu piciorele răşchirate şi cu ceafa 
rezemată în spătarul moale al jilţului. „Scârbă!” 

Obrazul aspru şi colţuros, cu sistemul pilos atât de 
abundent încât părea întotdeauna nebărbierit de trei zile, 
arăta cel mai desăvârşit dispreţ pentru cel plecat. Şi acesta, 
mai râvnea şefia! Cârpa aceasta! În locul unui om ca lon 
Burdea-Niculeşti! Puah!... Pe urmă trăsăturile i se îndulciră 
treptat, fiindcă Tudoriţă Stârcu îşi întoarse gândurile la Ion 
Burdea-Niculeşti şi era acum din tot sufletul mâhnit de răul 
care mistuia ascuns prietenul. 

Se ridică şi merse iarăşi până la fereastră, privind cu 
mâinile la spate. Privea, dar nu lămurea nimic din vân- 
turarea trecătorilor. Gândul nu se despărţea de tainica 
schimbare a prietenului. Ce putea fi?... O femeie? Trecu în 
revistă toate femeile în a căror apropiere s-ar putea afla lon 
Burdea-Niculeşti. Niciuna. Altă patimă! Un om închis, 
stăpân pe sine, până la cruzime cu sine, în casa aceea 
glacială ca un cavou, ce patimă ar tâinui oare? Ce resort s-a 
clătinat brusc?... Întotdeauna i-a spus că viaţa aceasta e 
absurdă; totul măsurat cu compasul, totul prevăzut ca 
evoluţia precisă a planetelor, rigida exis-tenţă de monah 
care se martirizează cu cingătoarea de cuie întoarse 
înlăuntru, dar fără halucinarea nici unei credinţe. Nu 
pricepuse aceasta, nicicând, mai ales el, care nu ştia 
niciodată ce va vorbi şi va săvârşi peste o jumătate de oră; 
mânca şi bea zdravăn; nu-şi înfrâna nici o patimă; găsea tot 
atâta plăcere într-o luptă cu episoade neprevăzute şi cu 
duşman necunoscut, ca într-o partidă de cărţi rămasă de 
pomină, ori cu chef epic, de trei zile şi trei nopţi, la via 
devenită celebră într-un anumit public al capitalei. 

Zvârli ţigara, ca întotdeauna, pe covor. Recunoscuse 
automobilul negru al lui Ion Burdea-Niculeşti, stopând 
înaintea clubului. 

Se uită la ceas: exact patru şi jumătate. 

Şeful nu-şi dezminţea încă exactitatea de cronometru. 


Deschise portiera şi sărise înainte, la marginea trotuaru- 
lui, secretarul aşteptând înclinat cu servieta sub braţ: pe 
urmă cobori lon Burdea-Niculeşti, apăsându-şi pleoa-pele 
cu degetele înmănuşate ca să împingă parcă o ve-denie 
lăuntrică. Tudoriţă Stârcu tuşi să-şi dreagă glasul şi îşi 
încheie nasturii; chiar el şi chiar acum încă, nu-şi putea 
alunga sentimentul că înaintea lui lon Burdea-Nicu-leşti, 
toţi muritorii se înfăţişează la o severă inspecţie. 

Şi îndată, ca să-şi dovedească hotărârile rebele, des-cheie 
la loc nasturele, numai unul, şi-l întâmpină cu o mână în 
buzunar. 

— Ca întotdeauna, cronometru, Burdea...! 

— Ca întotdeauna, cronometru, replică sec Ion Bur-dea- 
Niculeşti, fără să clintească o fibră în faţa osoasă. 

Discuţia începu rău. 

În stradă, ţipă agresiv o sirenă de automobil. Secretarul 
depuse servieta pe braţul unui jilţ, şi fiindcă nu-l invita 
nimeni să stea jos, îşi căuta de lucru foiletând agenda. 

— Credeam că sunteţi mai mulţi. Mi s-a părut că e vorba 
de o convocare. Singur, puteai veni tu la mine. Ştii unde 
stau. 

Ion Burdea-Niculeşti vorbea cu spatele spre fereastră. Aşa 
avea umbra în faţă. O putea supraveghea. N-avea cum să 
încerce cine ştie ce surpriză în dosul lui. Biată figură 
ostenită de insomnie, liniile mai trase, cute subţiri în jurul 
pleoapelor viorii. Părul mai albit. lar cei care-l cunoşteau 
bine, ar fi putut descoperi o abia perceptibilă neglijenţă în 
îmbrăcăminte: fire de praf pe postavul negru, cravata 
înnodată în grabă, acul de aur cu perla neagră, gata să 
cadă. 

Observă că ochii lui Tudoriţă nu se dezlipeau de la acest 
ac. Îl pipăi, îl înfipse la loc şi fu nemulţumit că există cineva, 
care i-a surprins o neorânduială. 

— Despre ce e vorba? Mai aşteptaţi pe cineva? 

— Nu, Burdea! Tocmai voiam înadins să fim singuri, 
răspunse Stârcu aruncând o privire repede secretarului. 


Secretarul înţelese şi luându-şi servieta, îşi ceru voie să 
lucreze în altă cameră. Tudoriţă Stârcu îi mulţumi din ochi. 
Pe urmă împinse două fotolii alături: 

— Burdea, să stăm! Avem de discutat lucruri serioase. 

— Cred că n-am obiceiul să discut lucruri neserioase, vorbi 
Ion Burdea-Niculeşti, răsucind jilţul cu spătarul la fereastră 
şi întinzându-se între braţele elastice. 

Mulţumit că umbra i se contopea cu a scaunului, îm- 
preună mâinile, aşteptând: 

— Ei? 

Tudoriţă Stârcu desfăcu o hârtie bătută la maşină, cu un 
şir lung de semnături: 

— Am aici demisia unui grup de Romanați... 

— Cunosc... Altceva. 

— Aici alta, din Moldova. 

— Cunosc şi p-aia. Să le fie de bine! Nu ţinem pe nimeni cu 
sila. Cine vrea pleacă, cine vrea rămâne. Pentru aceasta m- 
ai chemat? 

Stârcu împături colile de hârtie şi le vâri în buzunar. Îl 
privi lung, punându-i mâna pe braţ: 

— Burdea, nu mai înţeleg. Ştii bine că n-am pus niciodată 
la îndoială ce faci tu şi ce nu faci tu! Nici nu m-aş simţi în 
drept, eu, care cu zevzecia mea, am adus atâtea încurcături 
partidului. Dar nu-mi place ce se în-tâmplă. Nu admit! 
Ceilalţi mârâie pe la colţuri. Eu am vrut să fiu şi de astă 
dată, ca întotdeauna, loial... 

— Mersi! Rosti ironic lon Burdea-Niculeşti. 

Celălalt se opri şi ridică mâna de pe braţ, rupând apro- 
pierea prietenească. Începea să-şi piardă răbdarea: „Nu e 
om cu care să poţi vorbi. Uscat... O maşină. O maşină care 
se detrachează. Pierd vremea în zadar”. 

Ion Burdea-Niculeşti îl privi cu cea mai nevinovată mirare: 

— Continuă... Am spus că-ţi mulţumesc. Ce găseşti 
supărător în aceasta? 

Tudoriţă Stârcu îşi muşcă mustăţile ţepoase. Scuipă ţigara 
din gură fără să o atingă cu mâna. Pe urmă, observă cum 


ochii lui lon Burdea-Niculeşti privesc cu de-zaprobare 
capătul ţigării fumegând pe covor. Nu se ridică să-l calce, 
cum ar fi făcut altădată, înadins ca să arate că acum nu-i 
păsa. Toate bunele intenţii se risipeau: „Dacă vrei aşa, bine! 
Gândi. Ai să auzi altele, mai zdravene...!”. 

Sări, păşind repede ca într-o cuşcă, vorbind cu mâinile în 
buzunare, de unde smulgea din când în când dreapta să 
gesticuleze boxând aerul: 

— Poţi să crezi ce vrei, Burdea!... Am ceva pe suflet: mă 
răcoresc! Îmi fac o datorie să-ţi spun, fiindcă te văd absent 
de la toate şi fiindcă ceilalţi mârâie în loc să vorbească. Am 
pierdut de două ori ocazia să luăm ati-tudine. Slăbiciune! 
Curg demisiile - le înregistrăm şi dăm din umeri. 
Slăbiciune! A început guvernul să exploa-teze 
dezorientarea noastră; acum el atacă şi noi tăcem. 
Slăbiciune! Nu admit slăbiciune! Pentru aceasta am luptat 
douăzeci de ani? Decât să asist la falimentul nostru, îmi 
strâng valizele şi plec la ţară. Îmi văd de plugărie. Înţeleg în 
politică orice, numai pasivitatea nu. Mă surprinde că tocmai 
tu... 

Se opri. 

— Mi se pare că nici nu mă asculţi... 

— Ascult. Ce te face să crezi? Întrebă distrat Ion Burdea- 
Niculeşti, privind cum umbra celuilalt îşi însoțea stăpânul la 
fiecare pas, se frângea de perete, se întorcea să-l urmeze 
sau îi lua înainte, exagerând gestul când Stârcu ridica 
dreapta în sus, ori o repezea în lături. 

Spusese că ascultă, dar era absent cu desăvârşire de la 
agitarea prietenului. Se întreba numai: cum nu observă 
celălalt prezenţa umbrei parodiindu-i frământarea? Cum 
poate trăi ignorând-o? 

Şi se mai întreba, ce-ar face Stârcu, dacă l-ar întrerupe să- 
i atragă atenţia: „Există o spioană lângă tine! Nu-i scapă 
nici o mişcare. Nu te părăseşte o clipa. Nu te poţi ascunde 
de ea... 'Tot ce faci, repetă desfigurând, parodiind, 
exagerând, şi totuşi, poate, ea numai, dă ade-vărata 


proporţie actelor tale. A crescut cu tine şi n-ai luat-o în 
seamă: s-a pus între tine şi femeia pe care ai iubit-o şi n-ai 
fost gelos de ea; au s-o ţintuiască în sicriu cu tine şi pe 
măsură ce viermii au să-ţi roadă putreziciunea, ea are să se 
împuţineze, dar n-are să dis-pară. Eşti singur, numai tu cu 
umbra. Prieteni, amantă, mamă, copii, oricine, te uită, te 
pierd, te părăsesc. Numai ea rămâne nedespărţită 
întotdeauna şi orice s-ar întâmpla, trup cu trupul tău şi 
martoră la tot ce-ai săvârşit tu, neştiut de nimeni. După 
douăzeci de ani, dacă au să-ţi scoată oasele să le deşire în 
soare ca pe un schelet preparat anatomic, umbra îndată 
înviată, are să întindă pe pământ gratiile coastelor şi 
scăfârlia grotescă, rânjindu-ţi dinţii. Şi tu nu observi 
aceasta! [i se pare de mai mare însemnătate, că vreo câţiva 
imbecili şi-au dat demisia din partid”. 

Pe urmă, lon Burdea-Niculeşti îşi surprinse jalnica 
absurditate a acestor gânduri şi fu cuprins de o mare 
deznădejde. Cutele din jurul pleoapelor se adânciră. Gâtul 
se încovoaie sub greutatea capului osos; sub pielea în- 
creţită, de gutapercă, se lămuri conturul craniului. Era 
acum numai un om bătrân şi slăbănog, ascultând fără 
putere de replică, admonestarea altui om mai tânăr, plin de 
sănătate, de vigoare şi de îndrăzneală. 

Celălalt îi vorbea din picioare, neîndurat; el era în jilţ cu 
fruntea atrasă de pământ, încât părea strivit de privirea, de 
gesturile şi vorbele prietenului mai tânăr. 

Ar fi îndrăznit el altădată să-i vorbească aşa? Măsură mai 
adânc astfel ruinarea din sine. Se scutură. Îşi apăsă 
pleoapele, cu un obicei nou, de scurtă vreme căpătat, de 
când căuta mereu să alunge ceva dinaintea ochilor. 

În încăpere lumina se învineţea difuză, ca întotdeauna în 
ceasul dinaintea asfinţitului. 

Era ceasul când el se dezmorţea, se elibera. Umbrele se 
topeau. Ca într-o vrajă dezlegată, se risipeau, precum 
reintră în morminte strigoii la al treilea cântat al cocoşilor. 
Nu se mai simţea la îndemână decât în zilele no-roase, când 


lumina murdară nu mai are putere să dea contur unei 
umbre, sau în ceasurile acestea, când soarele muribund e 
atât de extenuat, încât şi umbrele se retrag să caute altă 
căldură. 

Întinse mâna în lături; iar jos, pe covor, nu-şi mişcă 
tentaculele nici o umbră. 

Celălalt îl privi mirat, curmând cataracta vorbelor. 

Atunci lon Burdea-Niculeşti îşi mişcă degetele osoase, 
trosnindu-le, ca un om care a simţit o durere şi în-cearcă să 
vadă de unde-i vine. 

— Un reumatism... Explică minţind, fără să se uite în ochii 
prietenului, şi îndată fu umilit, că a ajuns până la asemenea 
prefăcătorii. 

Îşi pregăti mănuşile: 

— Concluzia? Întrebă, să pună capăt discuţiei. 

— Cum, concluzia? Lărgi braţele în lături Tudoriţă Stârcu, 
înțelegând că a vorbit de prisos. Mai e nevoie de concluzie? 
Se impune de la sine. Trebuie să schimbăm tactica. Adică, 
mai precis, să revenim la tactica noastră veche. Acţiune şi 
gata de ofensivă în orice moment. Nu putem lăsa ţara în 
pradă... Îşi fac canaliile de cap! Nu admit... 

Ion Burdea-Niculeşti îşi deşiră făptura înaltă şi slă- 
bănoagă, încheindu-şi mănuşile cu înfăţişare plictisită. 

— Credeam că ai ceva mai interesant să-mi spui. Am 
pierdut timpul degeaba. Şi n-am timp de pierdut... 

— Nu aşa, nu aşa! Îi tăie drumul Stârcu, vârând şi scoțând 
mâinile din buzunare, ca şi cum de acolo îşi pompa 
argumentele. N-ai timp de pierdut? Dumnezeu ştie ce faci 
cu timpul!... Nimeni nu te mai vede. Te ascunzi! Eşti absent 
de la toate! Uiţi că ai o răspundere. Dacă nu pentru noi, 
măcar faţă de acesta! Arătă portretul bătrânului Barbu 
Clejanu, întemeietorul partidului şi părintele sufletesc al lui 
Ion Burdea-Niculeşti. 

Ion Burdea-Niculeşti nu întoarse ochii spre portretul în 
ulei, care-l privea cu dezaprobare din masiva ramă de aur. 
Pe acela îl ura acum. De la el porniseră toate. 


— Da! Continuă Tudoriţă Stârcu, întorcându-se cu faţa la 
barba rotundă şi albă a bătrânului, deplin convins că a 
descoperit argumentul decisiv. El ne-a făcut partidul. Ne-a 
lăsat o tradiţie. A avut inspiraţia norocoasă să-i încredinţeze 
soarta în mâna unui om ca tine; l-ai întărit, ne-ai adus până 
acum numai la victorii. Şi deodată părăseşti lupta!... Nu se 
poate! Nu admit! Eşti prizonierul trecutului tău. Exact! 
Repetă cuvântul fiindcă îi plăcea: Eşti prizonierul trecutului 
tău! Ai o datorie. Nu poţi să dezminţi tot ce-ai făcut 
douăzeci de ani. Vor-besc în numele tuturor. Nu m-au 
împuternicit, fiindcă sunt laşi şi nu îndrăznesc să spună 
răspicat ce mormăie prin unghere. Dar eu nu pot tolera, nu 
admit! 

— Concluzia? Întreabă încă o dată, sacadat, Ion Bur-dea- 
Niculeşti, privind peste capul lui Stârcu, un punct gol în 
perete. 

— Lasă concluzia!... Ştii mai bine decât mine ce ai de 
făcut. Nu eu am să te învăţ, Burdea! 

— Să-ţi spun eu concluzia! Silabisi apăsat şi răutăcios lon 
Burdea-Niculeşti. V-aţi săturat. Nu mai aveţi răbdare să 
aşteptaţi. Poate te tentează şefia?... Mărtu-riseşte!... Ar fi 
nostim. Un partid condus de un om care nu admite... Ar 
face mare bucurie ăluia! Arătă peste umăr, la spate, cu 
degetul mare, tabloul lui Barbu Clejanu care privea acum 
cu o resemnată mâhnire, aceste întâmplări noi şi 
nemaipomenite. 

Tudoriţă Stârcu îşi vâri mâinile în păr, zburlindu-şi coama 
aspră, în semn de cumplită deznădejde: 

— Dar e o nebunie, Burdea! Cum poţi vorbi?... Eşti altul... 
Se întâmplă ceva cu tine... Ceva rău!... Se apropie, 
apucându-l de nasturul hainei. Spune-mi ce se întâmplă cu 
tine...? 

— Se întâmplă că nu pot suferi, de exemplu, nesimţirea 
oamenilor care-şi fac scrumieră din haină! Silabisi cu 
încăpățânare maniacă, lon Burdea-Niculeşti, uitându-se cu 


o schimă de dezgust la veşmintele celuilalt, pe care se 
sfărâmase cenuşa atâtor ţigări aprinse una după alta. 

— Eşti imposibil, Burdea! Se zbătu Tudoriţă Stârcu, 
repezind cu picioarele în scaune. Imposibil!... Dacă e vorba 
aşa, plec! Uite: îmi strâng valizele şi mâine plec la ţară, mă 
dezinteresez de tot, faceţi borş din partid, din organizaţii, 
din tot... Mi-e perfect egal... 

Ion Burdea-Niculeşti îl privi fix, din cap în tălpi: 

— Bagă de seamă... Dacă pleci, te lucrează ălălalt de la 
şefie, Algiu... 

— E o nebunie, curată nebunie; se tângui Stârcu, 
adresându-se tabloului din perete, să-l cheme martor. Plec! 
Asemenea lucruri nu admit! 

Îşi încheia nasturii hainei, aşteptând de la celălalt un 
cuvânt să-l oprească. Dar lon Burdea-Niculeşti rămăsese 
impasibil fără să clintească un muşchi al feţei; părea că 
dormitează din picioare, cum pirotesc caii bătrâni, resem- 
naţi mizeriei. 

Atunci Tudoriţă Stârcu se întoarse cu degetele pe minerul 
uşii, să-i arunce în loc de răzbunare, un sfat: 

— Tu ferais mieux de te soigner. Tu as une sale gueule! 

Pe urmă trânti uşa şi paşii sunară apăsaţi pe coridor. 

Ion Burdea-Niculeşti îşi strivi pleoapele cu palma, să ridice 
o perdea grea. Se apropie de fereastră şi privi în stradă, 
unde, după câteva clipe, apăru Tudoriţă Stârcu, precipitat 
pe scări, îmbrăcându-şi mânecile pardesiului din mers şi 
izbind trecătorii agresiv, ca într-un asalt. După câţiva paşi 
se opri, cu toată înfăţişarea schimbată, lumi-nată şi plină de 
înveselire, salutând până la pământ o doamnă blondă şi 
roză, de o superbă frumuseţe animală, tolănită răsfăţat într- 
un Alfa-Romeo. 

Doamna făcu semn şoferului, şi când maşina acostă la 
marginea trotuarului, Tudoriţă Stârcu, descoperit, sărută 
mâna întinsă leneş, la încheietură, deasupra mănuşii 
cenuşii. Omul care nu admitea, transformat cu desă-vârşire, 
rosti desigur un grațios madrigal căci doamna hohoti 


arătând dinţii mărunți şi albi trecându-şi pe buze o limbă 
roşie de pisică. 

Păru convinsă îndată de cele ce-i spunea Tudoriţă Stârcu 
şi îi făcu loc alături. Maşina viră, iar strada rămase din nou 
populată numai cu mulţimea anonimă, pe ale cărei feţe Ion 
Burdea-Niculeşti nu putea pune nici un nume. Geamul era 
murdar, se cunoşteau urme grase de degete: totul devenise 
în club trivial, neglijent şi provizoriu. Iar trecătorii se 
desluşeau tulbure, ca în apa unui acvariu. 

Cineva deschise uşa, răsuci butonul luminii. 

Ion Burdea-Niculeşti se întoarse repede, ştiind că umbra i- 
a înviat alături. 

Servitorul cel nou n-avusese de unde să înveţe res-pectul 
celorlalţi, pentru omul temut. Orândui scaunele cu o 
singură mână, în cealaltă păstrând abia dosit în gă-vanul 
palmei, un capăt de ţigară, pe care nu se îndurase să-l 
arunce. 

Era un om mic, cu obrazul jovial şi bucălat, surâzând 
bucuros tuturor celor ce-i porunceau, de s-ar fi spus că nu 
aşteaptă de la viaţă o fericire mai mare, decât să găsească 
stăpâni care să-i ordone, ca el să aibă ce executa. 

— Ce e aceasta? Întrebă sever Ion Burdea-Niculeşti, 
arătând mucul din care se resfirau aţe de fum. 

— Ţigară, să trăiţi! Răspunse nevinovat sluga, ferindu-şi 
degetele să nu se frigă. 

Lui lon Burdea-Niculeşti i se păru că i-a luat umbra 
înainte. Că el n-a făcut alt decât să-i urmeze gestul ei de pe 
perete, când palma osoasă şi înmănuşată lovi obrazul 
rubicond al servitorului, atât de neaşteptat, încât omul 
scăpă restul ţigării dintre degete. 

Şi în aceeaşi clipă, Ion Burdea-Niculeşti fu ruşinat de ceea 
ce săvârşise. Nu lovise niciodată un om. Fusese întotdeauna 
destul să-i împietrească dintr-o singură pri-vire. lar acum, 
ajunsese şi la aceasta! Ceva se prăbuşea tot mai repede în 
el: „Iu as une sale gueule... Tu ferais mieux de te soigner”. 


Sluga culese capătul ţigării de jos, fără să ridice ochii la el. 
Ion Burdea-Niculeşti zări cum îi tremură mâna. Vedea cum 
obrazul bucălat se dogorea treptat de urmele degetelor. 

— "Ţine, rosti cu glas rugător desfăcând port-biletul şi 
întinzându-i o hârtie de bancă. 

Omul tot nu ridică ochii, continuând să orânduiască 
jilţurile în jurul meselor. 

— la aceasta... Ascultă! Nici eu nu ştiu cum... la aceasta, şi 
uită...! 

Servitorul începu să lustruiască îndesat, cu şervetul, o 
scrumieră nichelată. Era mai nedumerit de ceea ce se 
întâmpla acum, decât de palma venită din senin. Ar fi luat 
hârtia (trăsese cu coada ochiului şi ştia că e de cinci sute), 
dar nu se încumeta. Dacă Ion Burdea-Niculeşti ar fi întors 
capul, ori ar fi aruncat bancnota pe marginea mesei, sluga 
ar fi mistuit-o într-o clipă, îngânând o mul-ţumire oarecare. 
Dar celălalt îl privea ţintă, cu ochii lui cenuşii, reci şi 
bolnavi. lar fiindcă sub această privire nu putea primi banii 
fără umilinţă, servitorul simţi dila-tându-se în el o 
nemărginită mândrie pentru atâta demni-tate omenească, 
de care se descoperise capabil: „S-o ştie şi ăla! O palmă nu 
se cumpără cu bani”. Şi continua să frece scrumiera cu 
metalul încălzit între degete. 

— Ascultă, omule!... Înţelege odată... A fost un mo-ment de 
enervare... Nu trebuie... 

Ion Burdea-Niculeşti nu-şi recunoştea glasul. Se com- 
pătimea pentru cele ce săvârşea, dar o putere mai tare ca 
el nu-l lăsa să se desprindă de acolo, îi dicta cuvintele care-i 
scârbeau buzele. 

Puse mâna înmănuşată pe umărul omului, implorând: 

— Uite... Poate ai casă grea, copii!... Suntem oameni... 

Tresări, întorcându-se, fiindcă auzise paşi. 

Secretarul, în prag, aştepta cu servieta subsuoară, pri- 
vind încremenit de mirare. Atunci lon Burdea-Niculeşti îşi 
desprinse mâna de pe umărul slugii. Încruntă sprân-cenele 


subţiri şi schimbă glasul, redevenit totodată tăios şi fără 
îndurare: 

— Să-i facă imediat socoteala şi să-l concedieze!... Auzi? 
Imediat! Nu tolerez obraznici aici. A devenit clu-bul un han, 
o infecţie... 

Servitorul holbă ochii în care se stinse brusc joviali-tatea 
naivă dintotdeauna. Acum stătu zugrăvită în bulbii lărgiţi 
cea mai desăvârşită stupoare. Îi era dat să vadă în ziua 
aceea numai întâmplări care întreceau puterea săr-manei 
sale înţelegeri. Dar secretarul se înclină. Aşa da, îşi 
recunoştea patronul! 

Şi plecă să transmită ordinul de concediere. 

În biroul cu biblioteca masivă şi neagră, împresurat de 
rafturile cărţilor cu legătura neagră de piele, în faţa 
bustului de bronz cu piedestalul negru, Ion Burdea-Nicu- 
leşti, cu ceafa rezemată de spătarul elastic al fotoliului, 
privea un punct nevăzut în perete. 

Se aflau toate luminile aprinse, iar la masă nici o foaie de 
hârtie nu mai aştepta calculele complicate, din tomurile lui 
Weierstrass şi Poincare. Creioanele fin ascu-ţite, rămaseră 
de multă vreme neclintite în cupa de cristal. În încăpere, cu 
cheia răsucită, se aflau închişi după miez de noapte, singuri, 
numai omul şi umbra lui. 

Umbra docil culcată la picioare, ca un câine ghemuit 
înaintea stăpânului. 

Fotoliul era într-aşa fel întors cu spatele la lumini, încât 
Ion Burdea-Niculeşti o avea mereu înainte, domes-ticită şi 
veşnic sub privegherea ochilor. Între amândoi dura un 
armistițiu. Numai aici şi numai acum, când rumoarea 
oraşului se oprea înăbuşită la draperiile compacte. 

Nu s-ar fi putut spune, dacă omul îşi păzea umbra sau 
umbra îşi păzea omul. 

Dar într-asemenea ceas, lon Burdea-Niculeşti o ştia 
îmbunată, renunțând la el, aşteptându-l ca în fiecare noapte 
să pirotească între braţele jilţului, până când în toată figura 
osoasă se săpau cute amare. Căci armistițiul îi era acordat 


numai cu acest preţ. Ion Burdea-Niculeşti, se închidea în 
birou, după miezul nopţii, privegheat de umbra atentă, să-şi 
amintească! 

Umbra îl aştepta, răbdătoare, neclintită, şi enigmatică. 
Îndată ce ar fi încercat să se mişte, ar porni şi dânsa să-i 
joace în jur, dansul satanic. Şi atunci totul ar redeveni 
chinuitor şi absurd. 

Aşa, umbra i se culca la picioare, prefăcându-se că l-a 
uitat: „Uite, eşti liber! Deşiră-ţi oasele degetelor pe bra-ţele 
fotoliului... Lasă pleoapele zbârcite să acopere jumă-tate 
din privire. Şi priveşte înlăuntru... Eu aştept”. 

Tăcerea se căscă nefirească în clădirea deşartă. 

Omul se înfiora de singurătatea pe care toată viaţa o 
căutase, ca să rămână întreg şi puternic. 

Ar fi tresăltat de-o nouă, nemărginită şi mântuitoare 
bucurie să audă un pas cunoscut, străbătând uşor camerele 
goale. Să pogoare o mână prietenoasă care să-i alunge cu o 
atingere bună pe frunte, gândul rozând cuibărit înlăuntru 
ca un vierme. 

Paşii însă nu se auzeau: mâna însă n-avea de unde să vină. 

Era cum se voise, numai el singur. Şi umbra aşteptând. 

Acum înţelegea de ce umbra îl alunga toată ziua, des- 
figurându-i grotesc fiecare mişcare, râzându-şi de 
gravitatea tuturor actelor sale care deveneau îndată 
dezarticulate, ri-zibile, ţinându-i cale ori călcându-i pe 
urmă, mereu nedes-părţită, prezentă şi atentă. Îl urmărea 
ca să-l aducă aici. Să-l ţintuiască în fiecare noapte în 
scaunul de piele şi să-l silească să măsoare toată zădărnicia 
pentru care a trăit. 

Iar aci, la scaunul judecății, totul apărea, deodată, 
înfricoşător şi ireparabil. 

Omul pirotea cu bărbia în piept. Amintiri vechi de tot se 
amestecau confuz cu întâmplări de ieri. Şi ciudat! Ca într- 
un binoclu când întors, când privit prin capătul bun, ceea ce 
socotise întotdeauna de nemăsurată însemnătate, devenea 
derizoriu şi fără importanţă; iar ceea ce-i păruse amănunt 


trecător, de mult uitat, creştea monstruos ca acele plante 
stranii, care germinează dintr-un singur grăunte, în palma 
fachirilor şi în câteva clipe înăbuşă cerul. 

Mâna uscată netezea braţul elastic al fotoliului. Atingerea 
pielii lucioase era dezagreabilă. Totuşi îi amintea ceva uitat, 
ceva pierdut. Da! Acum se lămureşte precis... O senzaţie 
care învie deodată, în carnea lui veştedă. În ziua când Mara 
l-a rugat să-i ţină o clipă umbrela. Nu îndrăznise încă să-i 
prindă braţul, nu-i cunoştea sărutul umed şi proaspăt. 
Luase umbrela şi simţise în mâner căldura transmisă din 
mâna Marei. Fusese o intimitate voluptoasă, în care întâia 
dată pătrundea. Când Mara i-a cerut umbrela îndărăt, s-a 
despărţit cu părere de rău. „Mai las-o o clipă!” a rugat-o. Şi 
Mara l-a privit sur-prinsă. Cu ochii aceia, castanii cu fire de 
aur, în care nu era nimic alt decât vioiciune, sinceritate şi 
ceva ca o reverie vagă şi dulce, poate un presentiment 
îndată risipit. 

Tot aşa erau ochii copilului. I-a văzut bine, de două ori. 
Ochi cu fire de aur, sub fruntea bombată, care-i dădea o 
înfăţişare de atenţie răbdătoare şi blândă. Nici nu ştie cum 
se numea. Era copilul lui şi nu ştia cum se numea. Era 
copilul lui şi nu ştie cum s-a numit. Avea bucle ca un paj - ar 
fi fost astăzi de câţi ani? Ar fi crescut înalt şi elastic ca 
Mara, aşa cum o privise în ultima zi, când era întoarsă cu 
faţa spre fereastră să-şi ascundă lacrimile, iar pentru el era 
deja ştearsă din me-morie, ca şi cum n-ar fi fost decât o 
umbră fără viaţă îndeaievea... 

Unghiile lui scorţoase se înfigeau în pielea mobilei şi 
tăcerea începea să-i hăuie în urechi, ca într-un ghioc. Ce 
cald i-ar suna acum un glas, să-l cheme cineva pe nume: 
„loane, e târziu. Sfârşeşte odată!” 

Ioane! Lui nu i-a spus nimeni pe nume, de-atunci. Mara şi 
Atanasie au fost cei din urmă. Chiar glasul lui Atanasie şi 
chiar râsul lui de capră: hehe! Hehe! I-ar suna poate 
prietenos. Nu. De râsul acela s-ar teme acum; şi de om s-ar 
teme să-l vadă apărând ca un strigoi al trecutului, în jilţul 


din faţă, netezindu-şi bărbiţa roşcată de capră şi începând: 
„Hehe! Hehe! Aşadar, Ioane, pentru aceasta au fost toate? 
Şi renunţările şi cruzimile tale, toate, toate? Ca să te găsesc 
aici? Şi în această plăcută tovărăşie”? 

— Ar arăta behăind, umbra culcată la picioarele scaunului. 
„loane!” - între el şi ceilalţi, s-a pus de atâta vreme atâta 
distanţă, încât nimeni nu şi-a mai îngăduit să-l cheme ca pe 
orice muritor, care are un nume pentru dezmierdare şi 

intimitate. 

Cecil i-a spus de la început: Jean! I-a trebuit mult timp să 
se deprindă cu această etichetare nouă, din oficiu. Îl chema 
şi nu-i răspundea. I se părea totdeauna că e vorba de altul. 
Jean! 

— Cu glasul acela afectat, care n-a adus niciodată căldură 
şi apropiere între dânşii... 

Ciudat! Nici nu şi-o mai poate închipui, reaminti, pe Cecil. 
Parcă nici n-au fost împreună zece ani, zi de zi, în încăperile 
acestea întotdeauna reci şi solemne, faţă în faţă, la aceeaşi 
masă. Închide ochii şi nu-i apare decât o pălărie, o toaletă 
decoltată de seară - demodate toate, ca într-un album cu 
gravuri de costume desuete şi puţin ridicole, ca toate 
veşmintele după ce nu se mai poartă. Atât, un manechin 
pentru haine! Nici ochii nu şi-i mai aminteşte, totul s-a 
şters, numai sunetul glasului mai durează antipatic şi 
afectat: Jean, Jean...! 

Şi mai ciudat încă! Acum ochii Marei, din ce în ce mai 
halucinant de lămurit îşi tremură firele aurii din pupilă, şi 
toată mlădierea trupului subţire cu umerii mici şi cu 
zvelteţea androgină de adolescent, toate capătă ex- 
traordinară viaţă ca o fantomă întoarsă foarte de departe, 
mereu mai aproape aci în faţă, străbătând prin ziduri acum 
numai ca să-l compătimească pentru singurătatea lui 
înfricoşătoare, de om puternic care şi-a plantat inimă aspră 
de piatră sub coaste, să nu cunoască nici o îndu-ioşare, nici 
o slăbiciune şi nici o şovăială. 

— Hehe! Hehe! Şi pentru ce toate acestea, Ioane? 


Cum ar behăi râsul nesuferit al lui Atanasie, şi cum l-ar 
privi neîndurat ochii aceia bulbucaţi şi sticloşi, neîn-durat şi 
curios, ca pe-un şoarece prins sub globul apa-ratului de 
pompat vidul. 

— Hehe! Hehe...! 

Aude, chiar aude glasul. A început să audă glasuri care nu 
sunt! 

E foarte târziu. Ar putea să se culce. Acum chiar umbra e 
ostenită şi-l lăsă... Are să se înalțe odată cu el, şi are să-l 
urmeze fără nici un gând rău. Până mâine nu mai vrea 
nimic de la dânsul. E foarte târziu. 

Uite umbra i-a făcut semn şi a pornit ca înainte. 

— Ascultă! Lasă aceste şi priveşte mai bine ce în- 
cântătoare e şoseaua, acum, înainte de asfinţitul soarelui! 

Vorbind, lon Burdea-Niculeşti pusese mâna osoasă pe 
genunchiul secretarului. Limuzina, cu largi geamuri de 
cristal, săgeta fâşâind uşor înaintea altor maşini, pe sub teii 
cu frunzişul străpuns de razele oblice ale apusului. 

Secretarul închise servieta cu părere de rău şi încercă să 
descopere o desfătare în priveliştea automobilelor şi 
trăsurilor, gonind în două coloane, spre vila cu clopoței de 
cleştar. 

Dar nu găsea nici o încântare. Oameni vânturându-şi 
timpul fără nici un scop, femei arătându-şi toalete în răsfăţ, 
copii şi câini, vietăţi care nu ştiu pentru ce trăiesc şi nici nu 
sunt torturați de nici o întrebare; lume deşartă. Şi în 
ghiozdan, atâtea hârtii aşteptau soluţii care nu îngăduiau 
întârziere! 

— Mă gândesc că eşti tânăr de tot. Poate ai ceva mai bun 
de făcut cu timpul! La vârsta aceasta, nu e o plăcere să ţii 
tovărăşie unui bătrân posac ca mine... 

Vocea lui Ion Burdea-Niculeşti era stinsă şi blândă. 
Vorbind, nu privea în ochi. Poate nu vedea vertiginoasa 
perindare a vehiculelor. Poate zărea, aşa neclintit, ceva 
foarte îndepărtat acum, pierdut în încetarea timpului. 


Căci pe buzele uscate, flutura un surâs trist şi îmbunat, pe 
care nimeni nu i-l cunoscuse vreodată. 

Secretarul apăsă pe genunchi geanta tixită de hârtii. Nu 
înţelegea. Ridica ochii să cerceteze în privirea patro-nului, 
vinovat: Săvârşise ceva rău? Nu era gata în orice clipă să 
execute tot ce i se cerea, înainte de a i se cere? N-o 
dovedise îndestul? 

— Eşti tânăr şi nu înţelegi încă... Sunt ceasuri pe care nu 
trebuie să le pierzi. Nu se întorc!... Continuă Ion Burdea- 
Niculeşti, uitând ţigara stinsă între degete. 

— Dar nici nu le pierd! Am ajuns să storc tot ce pot da cele 
şaizeci de minute ale unui ceas! Rosti cu încredere 
secretarul, apăsând cu podul palmei servieta, unde stătea 
dovada că nu risipeşte nimic din timpul atât de preţios. 

— Hehe! Hehe! 

Ion Burdea-Niculeşti se opri, descoperind că a râs cu 
glasul lui Atanasie. 

Tugşi, să alunge glasul străin, şi numai după un timp, 
continuă: 

— Nu ne înţelegem, tinere... Am pierdut de mult cu-vintele 
pentru astfel de gânduri. Cuvintele mele sunt numai pentru 
noţiuni precise. Şi viaţa mai are, mai cere, altceva... 
Noţiunile precise şi sistemele sunt născocirea noastră. 
Construcţiile logice nu sunt viaţă. Viaţa e continuă, mobilă, 
fluidă; nu poate fi comprimată într-un concept. Eroarea 
noastră e că o credem atât de micşorată, să încapă într-un 
sistem. Eroare ireparabilă! Când o descoperi, e prea 
târziu... Dumneata te afli la o vârstă când pentru toate ai o 
teorie şi un sistem: pentru viaţă, pentru iubire, pentru 
prietenie... Iar cu ele îţi falsifici viaţa. Ucizi în ea tot ce e 
neprevăzut şi divin... Lasă ghiozdanul acesta cu hârtii 
inutile şi mergi de săvârşeşte toate prostiile adorabile ale 
vârstei dumitale. După aceea, numai dacă mai ai poftă, 
întoarce-te! Dar cât mai târziu. Ai întotdeauna timp. Pentru 
aceasta niciodată nu e prea târziu... 


„Vrea să mă concedieze” - gândi secretarul, bănuind în 
cuvintele patronului o intenţie crudă şi ironică, neîn- 
duplecată. În obrazul tânăr şi în ochii osteniţi de munca 
nopţilor, se săpă mâhnire pentru atâta nedreptate. „Cu ce 
m-am făcut vinovat? Niciodată n-am greşit nimic; n-am 
întârziat nimic. Totul în faptele mele e măsurat şi prevăzut. 
I-am fost credincios ca un câine. Şi acum nu mai are nevoie 
de mine. Mă alungă. Îmi zdrobeşte cariera tocmai când...” 

— Hehe! Hehe! 

A râs patronul, ori altcineva în gâtlejul lui Ion Burdea- 
Niculeşti? Şi ca să nu mai audă râsul acela, Ion Burdea- 
Niculeşti tace. Aşa i s-a întâmplat întotdeauna, când a 
încercat să rostească tot ce-l devora înlăuntru, în vremea 
din urmă. Ioţi l-au privit nedumeriţi, au bănuit că-şi 
exercită sarcasmul pe socoteala credulităţii lor; n-au găsit 
altceva decât un surâs nehotărât şi silnic. Aşa cu Sache 
Algiu, care a început îndată să se vaiete de ficatul lui, 
pipăindu-şi nasul moale de cocă. Aşa cu tânărul acesta de 
alături, care-şi strânge cu amândouă mâinile ghiozdanul cu 
terfeloage, ca pe cine ştie ce nepreţuită co-moară. 

Numai Tudoriţă Stârcu, numai el poate ar înţelege şi i-ar 
pune mâna pe umăr, robustă, cu o îmbărbătare care-ţi 
comunică viaţa. Dar el e departe acum, nu mai dă nici un 
semn; a trântit uşile şi a plecat - nu admite! Atâta om se 
aflase lângă el, într-adevăr om, într-adevăr întreg, şi pe 
acesta l-a alungat. 

Pe faţa uscată a lui lon Burdea-Niculeşti, lumina bună de 
adineaori s-a stins ca din obrazul unui conva-lescent, din 
nou cuprins de frica boalei. Poate fiindcă soarele a coborât 
mai oblic, poate fiindcă din nou şi-a amintit prezenţa 
umbrei de jos. 

Cât a vorbit uitase. 

Acum ochii sunt atraşi alături, unde umbra lungită peste 
măsură, aleargă paralel pe asfaltul şoselei, retezată de roţi, 
izbită în trunchiul teilor, călcată în picioare, zdrobită de 
copitele cailor. Pentru această tortură acuşi are să-i 


plătească - când se vor opri, şi va începe ea să-i danseze 
împrejur, în cerc magic, ca să-l paralizeze şi să-şi râdă de 
tot ce încearcă a săvârşi singur, autonom, în absurda iluzie 
că-şi mai aparţine. 

A lăsat automobilul să se întoarcă fără el, numai cu 
secretarul şi ghiozdanul lui plin de hârtii. El păşeşte încet, 
sub teii cu mirosul ameţitor. În lumina becurilor, frunzele au 
înfăţişarea artificială, sunt albastre, decupate în zinc. Pe o 
bancă, o pereche. Pe lângă ela trecut alta. Nici nu l-au 
văzut. Erau strânşi şi se priveau în ochi cu lăcomie: 
dispăruse tot în jurul lor. 

Un vânt cald clătina voluptos frunzele. Seara e fier-binte şi 
parfumată, ca o seră cu atmosfera umedă, unde se 
fecundează florile. Şi toţi păşesc elastic în mers cu unduiri 
de îmbrăţişare: e sigur că după ce-au trecut de el, îşi caută 
buzele. Poate nici nu-l observă. Cine mai ia seamă în 
asemenea seară, la un domn bătrân, care-şi poartă umbra 
deşirată după el? 

Domnul bătrân s-a oprit. Netezeşte părul mătăsos al unui 
copil. Copilul surâde fricos. Se smulge şi fuge — l-a strigat 
cineva. 

— Ţi-am spus că n-ai voie să vorbeşti cu străinii! Mustră un 
glas de contraltă, pe bancă. 

— N-am vorbit, mamă! M-a oprit, nu ştiu ce vrea... Era un 
domn bătrân ca bunicul, un domn bun. 

Domnul bătrân e departe. Dar nu e un domn bun. 

E un domn singur şi poate fiindcă e singur, veşnic singur, 
iremediabil singur, e un domn duşmănos cu tot ce e în jurul 
lui. Un strigoi care nu şi-a trăit viaţa şi duşmăneşte toate 
vieţile trăite de alţii. 

În palma uscată durează senzaţia atingerii mătăsoase şi 
calde, ca o dezmierdare, da! Exact ca senzaţia de atunci, 
când mânerul umbrelei i-a transmis întâia oară căldura din 
mâna Marei. 

Şi umbra, acum umbra, îl târâie după dânsa. El ştie unde-l 
duce. În fiecare seară, acolo... Din când în când, lon 


Burdea-Niculeşti se întoarce să cerceteze dacă nu-l observă 
cineva. Atunci şi umbra întoarce capul şi aşteaptă: „Haide 
odată, e târziu!” 

Locul e întunecos şi buruienile împrăştie o miasmă 
înveninată de măselariţă şi cucută răscoaptă în arşiţa de 
peste zi. Sunt movile de pietre; împrejurimea provizorie de 
sârmă ghimpată e ruptă: gunoaiele îşi dospesc duhoarea. 
Fuge un câine speriat, mârâind cu toţi dinţii rânjiţi... 

În fiecare seară se opreşte aci; dă târcoale, strigoi întors 
din lumea mormintelor, să caute urmele celor de mult 
înghiţiţi de morminte. Acolo erau straturile, aci poteca unde 
se juca întotdeauna copilul Marei. Copilul lui. 

Avea ochi cu fire de aur ca ochii Marei; i-a văzut bine, de 
aproape, de două ori. Ochi în care râsul se oprea brusc în 
mijlocul joacăi, cu tristeţea precoce a unui presentiment. Şi 
nici nu ştie cum se va fi numit. 

O creangă se clatină. A fâlfâit cu aripi moi o pasăre de 
noapte. O pasăre de cobe. 

lar umbra lui s-a urcat pe bulgării de piatră şi de moloz; 
de-acolo, umbra îl cheamă. Ela întors capul să cerceteze 
încă o dată, dacă nu e nimeni să-l vadă. Strada e pustie şi 
luminile becurilor clipesc palide. Sus, atâtea stele!... Cerul, 
atât de adânc şi albastru! Pasărea a fâlfâit iar cu aripile moi. 
S-a întors pe aceeaşi creangă şi priveşte cu ochi fosforici. 
Ce dureros, ca într-o rană, îi pătrunde în piept aerul 
ameţitor al nopţii!... Ar pleca, ar pleca să doarmă, să uite; 
sertarul e plin de medica-mente care aduc somnul adânc, 
fără nici un vis, somn de mort. 

Dar nu poate pleca. 

Umbra e aici, îl aşteaptă, nu-i mai îngăduie nici o şovăială, 
porunceşte despotic. S-a urcat şi îl cheamă după ea, acolo 
sub arborele cu crengile strâmbe, de unde pa-sărea de 
noapte îl hipnotizează cu ochii fosforici. 

În dimineaţa vânătă, casele dorm, încă, enigmatice, cu 
storurile trase. Nici o ţipenie. Numai vrăbiile s-au deşteptat 


şi se pregătesc a întâmpina soarele, ciripind cu larmă 
sonoră de prund aruncat pe-o placă de marmoră. 

Nici o ţipenie. Chiar gardistul nu s-a trezit încă, în 
bucătăria casei înalte, cu grilaj verde. 

Pe turla bisericii, cea dintâi rază a poleit crucea. Acuşi va 
incendia ferestrele şi toate se vor deschide ca la un semn; 
oraşul dezlegat de vraja-i cataleptică va dezlănţui tumultul 
lui cel de toate zilele. Acum e încă nefirească, absurdă, 
neliniştitoare tăcere. 

Din capătul străzii, se va fi mişcat oare harnicul din 
proverb, care se deşteaptă mai de dimineaţă, ca să ajungă 
mai departe? 

Nu încă. 

E numai un beţiv. Acelaşi, înaintează cu paşi clătinaţi; 
înconjură stâlpii de schijă, salută şi vorbeşte singur. E cu 
mustăţile pleoştite, cu ochii aproape închişi; între degete 
ţine o ţigară frântă, o scapă, o ridică şi iar înaintează 
împleticindu-se. A zărit o bancă. Mai mult cade, decât se 
aşază pe ea... Dormitează o clipă, tresare. I-a scăpat din 
nou ţigara. Îi face semn cu degetele. Poate aşteaptă să vină 
singură la el; o cheamă atât de duios!... Şi nu ridică ochii la 
locul viran din faţă. 

Dacă i-ar ridica, o privelişte plină de spaimă i-ar risipi 
deodată aburii tulburi ai vinului. Acum soarele a ridicat 
geana peste casă. Şi în arborul cu crengile strâmbe atârnă 
un om. Un om cu limba alungită şi neagră, strâm-bându-se 
straniu la cer. 

Cu tălpile despărțite de pământ, e despărţit, în sfârşit, de 
umbra care-i stă jos, căzută, ca o haină lepădată. Un om 
care a scăpat pentru totdeauna de umbra lui. 

Beţivul a izbutit să-şi ridice ţigara. O răsuceşte între 
degete, privind-o cu dezgust. Nu se arată a trece nimeni să- 
i dea foc. Nici o nădejde. O aruncă. Somnoros, repetă cleios, 
printre sughiţuri: 

— Josss guvernul! 


Dar strigătul sună, în dimineaţa vânătă şi deşartă, fără 
convingere, ca un psalm lipsit de sens, repetat me-canic 
dintr-un vechi şi abolit ritual de ultimul supra-vieţuitor al 
unei rase dispărute. 

— Josss guvernul! 

Nici n-are cine-l mai răsturna. Aceasta toată lumea o ştie 
de când Ion Burdea-Niculeşti a amăgit toate aştep-tările şi 
a pierdut toate ocaziile. 

Pe măsură ce soarele se înalţă, de picioarele neclintite, 
verticale, suspendate, ale omului, umbra, ea vie încă, se 
apropie, pâşin, tâlhară. 

Se târâie pe pământul grunzuros, se târâie rănindu-se în 
spini - dar nu-şi va mai atinge niciodată stăpânul. Şi de 
aceea poate, eliberat, într-o triumfală bucurie plină de 
spaimă, omul se strâmbă cu vânăta-i limbă la cer. 

Aranca, ştima lacurilor. 

Tovarăşul meu de drum, avocat dR. Juridic Silvestru 
Hotăran, se dovedi la început întruparea cea mai desă- 
vârşită a prevederii. După cum era, fără îndoială, şi cea mai 
corpolentă. 

Încă nu părăsisem Clujul, şi ne aflam blocaţi în maşină de o 
sută şi una de coşuri, pachete, pacheţele, sticle, franzele, 
cornuri, flacoane, borcane şi cutii de conserve; lungi, late, 
dreptunghiulare, sferice, cilindrice, dodecae-drice şi încă de 
alte multe şi surprinzătoare forme ig-norate atât de 
geometria în spaţiu, cât şi de cea plană. 

— S-ar spune că mergem să inaugurăm o popotă sau o 
expoziţie de produse alimentare! Am încercat să ironizez 
această inofensivă pasiune gastronomică. 

Şi-o nimerisem cu ironia, exact în clipa când avocatul dh. 
Juridic Silvestru Hotăran, luându-şi seama că tot nu şi-a 
completat colecţia, atinse cu mâna grăsună umărul 
şoferului, să oprească la al treilea Magazin de coloniale şi 
delicatese. 

Tovarăşul mă privi pe deasupra ochelarilor înrămaţi în 
baga de culoarea zahărului ars, cu gravitatea ardele-nească 


impermeabilă glumei. 

Mă privi şi mă compătimi. 

Apoi, serios şi metodic, îmi explică într-un aspru 
rechizitoriu orânduit pe capitole, că n-am de ce râde. 

Vom rămâne cel puţin trei zile într-un ţinut cu adevărat 
pustiu, printre oameni sălbatici şi ostili. El mai urma să 
asigure masa magistratului, expertului, grefie-rului şi 
eventualilor licitatori, dacă publicaţiile de lichi-dare vor fi 
ademenit cumva amatorii de lucruri vechi, mobile istorice, 
cărţi rare, tablouri şi poate chiar vreun mizantrop îndestul 
de sătul de lume şi de nebun, pentru a achiziţiona castelul 
cu stafii. 

Datoria lui era deci să apere prin toate mijloacele, 
interesele clienţilor care l-au onorat cu încrederea ab- 
solută, dându-i procură pe nevăzute, de la Pesta, să 
transforme în cecuri această moştenire neaşteptată. lar 
experienţa profesională şi umană l-a învăţat că asemenea 
operaţiuni se încheie mai expeditiv şi fără dificultăţi când 
toţi: magistrați, experţi şi licitatori, se află după digestia 
moleşitoare a unei cine îmbelşugate, decât atunci când, 
iritaţi de gustarea frugală pe un colţ de masă şi preocupaţi 
de problema dejunului de a doua zi, îşi răcoresc ner- 
vozitatea născocind tot soiul de şicane. 

Zeflemeaua mea uşuratică îi confirma astfel, încă o dată, 
lipsa de grijă şi frivolitatea straniei speţe omeneşti pe care 
o reprezentam şi care se rezuma la vocabularul său, în 
epitetul incriminat de „scatiu transcarpatic”. 

Acestea fiind spuse, dr. Silvestru Hotăran se răsuci să mă 
bată pe umăr prietenos, cu o palmă lată cât o broască 
ţestoasă. 

Îşi îmbuna într-acest chip, severitatea rechizitoriului şi îmi 
dovedea că personal, îmi acordă oarecare circum-stanţe 
atenuante, fiindcă nu eu purtam vina acestor in-firmităţi, ci 
răspunzător era mediul nevrednic care mi-a ucis instinctul 
robust de cumpăt şi de conservare. 


Pe urmă, cobori descurcându-şi anevoie picioarele scurte 
şi groase, dintre cutii şi pachete. 

Intră în băcănie şi nu apăru decât după un sfert de oră, 
urmat de un băiat cârn şi pistruiat, în şorţ alb, cu braţele 
încărcate de alte coşuri, pachete, borcane şi sticle, 
înfăţişând alte forme geometrice inedite, care se vede că tot 
îi mai lipseau pentru completarea colecţiei. 

Şoferul, nerăbdător, dădu drumul motorului. Tlovarăşul 
meu îi făcu însă semn să aştepte. Nu isprăvise. 

Traversă strada, la farmacie. 

Prin geamul vitrinei, îl văzui înfundându-şi buzunarul 
mantalei de praf, cu misterioase pachete ambalate în 
tradiționala hârtie subţire, pestriță şi mătăsoasă; şnuruite, 
sigilate şi etichetate, fără de care laborios şi indis-pensabil 
ritual, orice gingaşă fiică a lui Esculap nu eli-berează nici o 
cataplasmă de bătături. 

— lată cel puţin o precauţie deplin justificată! Mi-am spus 
singur, împins de demonul frivolităţii şi recidivând fără nici 
o ruşine, după o atât de cruntă admonestare. lată o 
precauţie pe care o înţeleg! După ingurgitarea atâtor 
copioase provizii, un medicament contra indigestiei e 
absolut indicat. Astfel, lichidarea ar ameninţa să rămână 
fără magistrat, expert şi licitatori, sucombaţi cu toţii în 
corpore şi în convulsiuni, după cel dintâi supraa-bundent 
dejun... Bine hrănitul şi mult încercatul meu tovarăş nu 
neglija nimic. Îl admiram!... În alte vremuri, ar fi meritat 
comanda supremă a aprovizionării şi echi-pării unei întregi 
armate. Cu el n-ar fi existat nici o neplăcută sau catastrofală 
surpriză. Ar fi dus-o la victorie sigură. 

Mă pregăteam să-i exprim acest omagiu, pentru a repara 
impresia imprudentelor reflecţii de adineaori. Dar 
tovarăşul, pipăindu-şi cu deplină satisfacţie pachetul în 
buzunar, în timp ce-şi dădea drumul cu toate cele o sută 
zece kilograme ale corpolenţei sale pe perna elastică, 
lămuri laconic: 

— Chinină. 


— Chinină? Am întrebat nedumerit. De ce nu atunci 
termometru, vată termogenă şi de ce nu o mică farmacie 
ambulantă?... Cum văd, mergem la capătul lumii şi nu mai e 
vorba de o simplă plimbare, ci de o adevărată ex-pediţie 
plină de riscuri... Dacă mă avertizai din vreme, doctore, 
ştiam cel puţin să-mi pregătesc testamentul!... Nu vreau să- 
mi las succesorii, legitimi şi nelegitimi, pradă procedurii şi 
avocaţilor, care nu sunt, după cum ştii, cu toţii expeditivi şi 
maniaci de corectitudine ca dumneata... 

După un timp, cu perfidă intenţie de a cuceri definitiv 
bunăvoința tovarăşului meu de drum şi de a face iertat 
tonul nepotrivit de glumă de până acum, am con-tinuat, ca 
pentru mine singur, convins că am pus degetul pe o 
sensibilă slăbiciune omenească: 

— Parol! Mă gândesc într-adevăr că niciunul la o mie de 
moştenitori, n-au norocul acestor veri şi nepoți de a 
douăsprezecea spiţă, ai contelui Kemeny. Judecă serios... Să 
le cadă o moştenire la care nu se aşteptau! Să se 
dezintereseze complet de ea! Să nu trimită măcar un om de 
încredere pentru a vedea la faţa locului despre ce e 
vorba!... În ultimul moment, când primesc avertismentul că 
succesiunea ameninţă să fie confiscată de statul român, să 
aleagă la întâmplare, dintr-un anuar oare-care, un avocat 
despre care nu aveau nici o informaţie. Şi să cadă tocmai 
peste cel mai stăruitor, mai prob şi mai priceput, cum nu l- 
ar fi putut alege nici după cea mai minuțioasă anchetă cu 
detectiv secret; iată un noroc pe care aceşti ciudaţi 
moştenitori mi se pare că nu-l meritau. Stranie moştenire, 
stranii moştenitori! 

Tovarăşul de drum, nu lăsă să străbată pe figura ire- 
mediabil gravă, nici un semn că monologul meu i-a făcut 
plăcere ori nu. Îmi păru că nici n-a ascultat. 

Dădusem greş. 

M-am simţit deodată umilit şi ridicol, după această 
inconştienţă verbală prin care, în chipul cel mai vulgar, îmi 
arătam voioşia că pot evada din oraşul cu ziduri sure, dintr- 


o dimineaţă cu atât de strălucitor soare, şi certitu-dinea că 
la capătul drumului mă aştepta capturarea unei cărţi rare şi 
vechi, incunabule din ediţiile cele mai pre-ţioase, licitate pe 
o sumă accesibilă modestului meu buget. 

Biblioteca acestui magnat maghiar, latinist, erudit şi 
despotic, se bucura după toate spusele, de-o faimă veche în 
toată fosta Ungarie. lar amatori serioşi nu prea ame-ninţau 
să apară. Şi chiar dacă s-ar fi ivit, proaspăta ami-ciţie cu dh. 
Avocat Silvestru Hotăran mă privilegia între toţi. 

Aveam răgaz să cercetez pe îndelete rafturile dula-purilor, 
să pipăi legături originale, bătrâne de trei, de patru şi cinci 
veacuri; să răsfoiesc infoliile; să verific autenticitatea 
manuscriselor, confruntându-le cu diversele cataloage şi 
publicaţii de specialitate cu care veneam înarmat. 

Mai descoperisem ceva. 

Cu toată dorinţa neclintită şi lăudabilă de a apăra 
înverşunat interesele clienţilor, ghicisem îndată în armă- 
tura împuternicitului avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran, 
un punct vulnerabil. Mi-a părut departe de a preţui 
valoarea adevărată a acestor cărţi şi manuscrise. Le soco- 
tea un capital pierdut şi infructuos. Un capriciu ereditar şi 
risipelnic al defunctului conte Kemeny, în a cărui familie 
această nebunie nu fusese nici cea dintâi nici cea de pe 
urmă. 

Expertul improvizat după decizia unui tribunal de 
provincie, ca şi magistratul desigur, n-aveau de unde să fie 
mai preveniţi. Nu era exclus să decidă vânzarea biblio-tecii 
cu kilogramul, într-o ignoranță pe care imaginaţia mea o 
exagera cu fiecare clipă trecută; promiţându-mi o 
adevărată orgie de biblioman, asemeni visurilor de avar, 
când descoperă prin somn hrube fără capăt, tixite cu saci 
de galbeni şi sipete de mărgăritare. 

lar acum, când eram aproape să-mi realizez neastâm- 
părul insomniilor, iată că-mi primejduiam singur izbânda 
finală, îndepărtându-mi protecţia atotputernicului procu- 


rist, cu necurmata-mi piuială de scatiu gureş şi insupor- 
tabil, care nu-i era nicidecum pe plac. 

Doctorul Silvestru Hotăran avea toată dreptatea. Ve-neam 
dintr-o lume care-şi pierduse cu adevărat, în fri-volitate, 
instinctul robust de cumpăt şi de conservare. 

M-am hotărât să repar printr-o tăcere cât mai inson-dabilă 
şi cu aparenţa unei profunde meditații, culpabila-mi 
verbozitate, care provocase dezaprobarea tovară-şului meu 
de drum, din fire taciturn, grav, bănuitor - şi după cum îi 
aplicasem diagnoza în secreta mea apre-ciere lăuntrică - 
îndestul de sărac cu duhul; biet avocat de capitală 
provincială, abrutizat de articole de cod, juris prudenţe şi 
chichiţe de procedură. 

Instalat, aşadar, în această ostentativă tăcere, am aprins o 
țigară, două, a treia. 

Fâşâitul rapid al roţilor de gumă, schimbarea succesivă a 
decorului rustic la fiecare viraj, aerul încă răcoros şi 
parfumat de roua fâneţelor şuvoind pe lângă urechi, soarele 
triumfal al dimineţii, îmi aduceau pe buze excla-maţii de 
beatitudine îndată înăbuşite. 

Tovarăşul meu, absent de la toate acestea, cu geanta tixită 
de acte pe genunchii scurţi, îşi recapitula preo-cupările 
profesionale. Căci din timp în timp, deschidea agenda 
scurtă şi groasă cât o cutie de chibrituri, cerceta o dată, 
adăuga un semn hieroglific cu creionul subţire cât un 
chibrit, şi părea că a uitat cu desăvârşire prezenţa-mi 
redusă la neant prin supliciul tăcerii. 

Sub înfăţişarea sumbrelor meditații, îmi jucau maliţios sub 
ţeastă, cele mai hâtre şi ireverenţioase gânduri. 

Îmi asemuiam tovarăşul cu un Buda obez. Îmi pro-puneam 
să-l utilizez decisiv argument împotriva celor ce susţin după 
erezia lui Henry Beraud şi William John-ston, că oamenii 
depăşind o sută de kilograme sunt co-municativi, optimişti, 
fără grijă şi de o irezistibilă bo-nomie. 

Pe urmă, mă întrevedeam întorcându-mă cu automo-bilul 
încărcat de infolii şi de manuscrise; poate urmat de un 


camion cărând toată biblioteca răposatului conte, întru 
dispreţuitorul surâs superior al doctorului Silvestru 
Hotăran. Ah! Îmi făgăduiam o diabolică revanşă. După ce-i 
voi escamota de sub nas volumele cele mai preţioase, 
suportând cu resignare reflecţiile împotriva vino-vatei 
deşertăciuni de a arunca banii în hârtie tipărită şi fără nici o 
valoare; când totul va fi sfârşit, îi voi şopti în ureche 
fabuloasele preţuri reale ale fiecărui tom: „O Biblie în 
superbă legătură originală în secolul al XVI-lea: 120.000 lei! 
O ediţie princeps din Discursul asupra metodei, cu 
dedicaţia lui Descartes: 80.000 lei! Autografele lui Jean- 
Jacques, Voltaire, Diderot; alte zeci şi sute de mii!”. 

Savurând stupefacţia crescândă de pe această figură, în 
sfârşit zdruncinată din placiditatea-i scandaloasă, mă voi 
răsuci într-un picior cu o reverență batjocoritoare: 

— lată, onorabile doctor, ce acuitate de simţ practic şi ce 
geniu al afacerilor, poate mocni sub aparenta fri-volitate, a 
noastră, a scatiilor transcarpatici! 

Tovarăşul, nebănuind aceste asasine şi ingrate reflecţii, 
privea acum cu o inocentă îngândurare peste umărul 
şoferului, şoseaua desfăşurată rectiliniu. 

Am urcat, mai apoi, dealuri în serpentină; am străbătut 
mai apoi sate secuieşti şi ungureşti, tăcute şi mo-notone cu 
dezolatele lor case identice; am gonit mai apoi pe valea 
unui râu cu argintate lunci de plopi şi de sălcii; un defileu 
spintecat în munţi stâncoşi, şi din nou s-a des-chis orizontul 
linear al şesului, cu depărtate cupole de biserici şi sate cu 
acoperişuri de ţiglă roşie, între livezi. 

Indicatorul kilometric se menținea uniform, între 100-110. 
Motorul pulsa regulat şi fin, ca inima metalică a unui 
ceasornic. Şoseaua ne aspira vertiginos. Am socotit că 
străbătusem mai bine de jumătate de cale. 

Îmi comprimasem în gâtlej şi această inofensivă consta- 
tare, consecvent jurământului către mine însumi, când, 
neaşteptat, doctorul Silvestru Hotăran rupse el tăcerea: 


— Aşadar, dragă domnule, te-a mirat că am cumpărat 
chinină? 

Într-adevăr uitasem. 

Tovarăşul meu nu-şi dezminţea reputaţia de fenomen. l-au 
trebuit trei ore de reculegere, ca să răspundă la o 
întrebare, la care renunţasem după două minute. Era frate 
bun cu englezul flegmatic din nu ştiu ce anecdotă, când îşi 
trezeşte nevasta din somn, după miezul nopţii, să-i spună 
cât e ora, luându-şi seama că-l întrebase aşa ceva, înainte 
de prânz, cu două zile în urmă... 

— Da! M-a surprins această chinină... Am mărturisit cu 
indiferenţă, fiindcă acum curiozitatea era răcită. M-a 
surprins mai ales cantitatea... Mi-ai arătat un pachet 
respectabil, să ajungă pentru o infirmerie! 

Doctorul Silvestru Hotăran îşi pipăi pachetul în bu-zunarul 
mantalei de praf şi îşi exterioriză într-un mormăit gutural şi 
aprobativ, mulţumirea că-l are asupră-şi şi că e intact. 

Dură tăcere. Evaluată la, zece kilometri, prin asemuire cu 
calculele astronomice care măsoară distanţele inter-astrale, 
în ani, luni, zile şi ceasuri lumină. Zece kilometri, adică cinci 
minute, după viteza înregistrată pe banda kilometrajului. 
Tovarăşul se decise să continuie: 

— Am înţeles după mirarea dumitale, dragă domnule, că 
tot nu ştii lămurit unde merem... 

— La castelul contelui Kemeny! Am răspuns în su-blima-mi 
candoare. Castelul cu stafii... 

— O! Tune-le dracu de stafii, că nu de ele vorbim. Aiste-s 
basme din proşti. Află dumneata, dragă domnule, că merem 
într-un ţinut blăstămat şi stricat de ape. Patru mii de jugăre 
de bălți, papură, heleştaie cum ziceţi voi în regat, smârcuri, 
nămol şi zăvoiuri inundabile. O sălbăticie de te doare inima! 
Un ţinut care numa-n zece ani de irigație intelighentă ar fi 
însemnat pentru groful Kemeny aur. Aur şi sănătate!... Ci 
fiindcă n-a fost minte, au rămas bălți. Bălţi înseamnă 
țânțari. 'Ţânţarii înseamnă friguri. lară chinina înseamnă 
deocamdată singurul mediţin bun pentru frigurile de baltă, 


ori, cum se spune în termen savant, pentru malarie. Dreptu- 
i, domnule dragă? 

— Drept! Fui silit să recunosc implacabila logică a 
doctorului Silvestru Hotăran. 

— Atuncia dacă dreptu-i, nu te mai mira, mă rog frumos, 
că am coborât la apoticar să cumpăr chinină. Ai să înghiţi şi 
dumneata odată cu mine, în fiecare dimi-neaţă şi seară câte 
un praf. Dăm frumos şi celorlalţi oaspeţi. (Nu m-am putut 
opri să surâd, imaginându-mi figurile celorlalţi oaspeţi ai 
doctorului Silvestru Hotăran, trataţi în loc de aperitiv şi 
desert, cu prafuri amare.) Dăm şi la slugi. Ai să-i vezi şi 
dumneata şi să te prindă durerea... Eu am fost îngrozit, 
dragă domnule. Încă n-au ieşit pe-ntregul din rândul 
animalelor şi i-au îndobitocit mai vârtos, frigurile şi 
delirium. A patra oară merg calea asta şi nu-i pot vedea în 
ochi. Viermi omeneşti, domnule! Moluşte, domnule!... Neam 
cu sângele otrăvit din tată în fiu, de aerul rău pe care-l 
răsuflă şi de hematozoar. Ci cred că nici soarta familiei 
Kemeny nu-i străină de aceste bălți, blestematele. Am să-ţi 
spun dumitale istoria şi-ai să înţelegi sigur că am dreptate. 

Astfel, tovarăşul meu de drum, cuprins de unul din acele 
rare accese de expansiune, prin care oamenii din fire tăcuţi 
se eliberează de reflecţiile îndelung înăbuşite, îmi povesti 
amănunţit istoria şi sfârşitul familiei Kemeny. 

Pe măsură ce înainta am înţeles că dă o însemnătate 
exagerată şi desigur, îndestul de simplistă, ţânţarilor. Ţân- 
țarii - după el - distruseseră o familie! 

— Chinina - vorbi avocatul dr. Silvestru Hotăran, bă-tându- 
şi pachetul, din buzunarul mantalei de praf - o cură 
zdravănă de chinină şi s-ar fi gătat! N-am mai umbla astăzi 
pe drumuri. Pe drumuri, ca să luăm parte la risipa în patru 
vânturi, a unei avuţii agonisite în şapte veacuri. Eu, dragă 
domnule, ştii ce aş fi făcut? 

— Nu ştiu ce-ai fi făcut! Mi-am mărturisit umilit 
netrebnica-mi ignoranță. 


Domnul avocat dr. Silvestru Hotăran râse foarte înve-selit 
şi foarte satisfăcut. Îi plăcea grozav, se vede, această 
francheţă. Nici nu se aştepta doar, să-i răspund cine ştie ce 
ispravă! Ştia că nu sunt capabil să scot din uşuratica-mi 
minte de scatiu transcarpatic, vreun gând chibzuit şi matur. 

— Eu, dragă domnule, aş fi săpat nişte irigaţii faine! Aş fi 
sleit smârcurile şi bălțile. Aş fi secat blestemata de apă, să 
fac patru mii de jugăre de fânețe şi arături... Asta-i ispravă 
de gospodar! Dădeam valoare pământului. Adunam coroane 
bune în fiecare an şi atunce baiu, de ţân-ţari şi de friguri. La 
minte bună, treabă bună! Aduceam frumos, sănătate şi 
prosperitate... Pe urmă, dragă dom-nule, când ai coroane 
bune schimbate în lei, nu-i multă bătaie de cap să afli şi un 
praf de chinină pentru expro-piere. Cine vrea să trăiască nu 
moare! 

Mi-a părut foarte rău, în sinea mea, că şi cei din urmă 
Kemeny nu s-au dovedit vrednici de asemenea judecată 
înţeleaptă şi că n-au avut măcar norocul unor sfătuitori atât 
de energici, ca dR. Avocat Silvestru Hotăran, de faţă. Îi 
mâna însă viaţa spre un alt destin; spre întâmplările 
neguroase şi romantice, pe care mi le împărtăşea, cu o 
oarecare uimire şi cu îndestul dispreţ compătimitor, to- 
varăşul meu de drum. 

Această familie Kemeny dura de la începuturile Un-gariei 
feudale. 

Căpitani vestiți prin bravură; cruciați pierduţi fără urmă în 
expedițiile pentru eliberarea Sfântului Mormânt; sfetnici, 
curteni, cărturari subţiri, diplomaţi şi cardinali din viaţa 
acestor Kemeny apar la fiecare filă din hronicul Ungariei. 

Moşiile se întindeau vaste, în pustă, cât cuprind ochii. 
Castele cu arogante turnuri străjuiau în vreo trei domenii 
de ale lor, ţărmul Dunării. Cestălalt castel, din smârcuri, 
fusese numai capriciul vreunui senior de acum patru 
veacuri, când poate ţinutul nici nu fusese invadat de apă şi 
va fi fost salubru şi fertil. 


Rămăsese pustiu, poate uitat, ca orice aşezare fără 
însemnătate, printre atât de falnice latifundii. Până acum 
vreo opt decenii, când contele Armin Kemeny, văduv şi lovit 
de un subit dezgust pentru deşertăciunile vieţii de curte, 
după o viforoasă existenţă, a descins într-un asfinţit, în 
fruntea unui convoi de chervane. 

Din aceste care cu roţi înalte de pustă şi cu coviltire de 
papură, oameni pletoşi au descărcat a doua zi cu răc-nete 
de luare-aminte, mobile grele şi uriaşe, lăzi de cărţi, 
panoplii de arme, armuri care-au fost întinse pe iarbă ca tot 
atâţia morţi dezgropaţi ai războaielor vechi, para-vane, 
talere de faianţă şi o mie de nimicuri care alcătuiesc 
confortul şi decorul absolut necesar al unui atât de 
străvechi grof. Porţile ruginite au fost desferecate cu chei 
mai grele decât cele de la porţile iadului. Au fost deschise în 
lături ferestrele cu pervazuri putrede. Şi când slugile au 
purces să măture păianjenii, s-au înălţat, orbite de lumină, 
stoluri de lilieci care sălăşluiau din neam de neam, în 
ungherele grinzilor negre. 

Aici s-a instalat contele Armin, într-o viaţă ermetică şi 
câinoasă. 

Explicaţiile acestei hotărâri au fost în zvonurile din acea 
vreme, multe şi contradictorii. 

Se spunea că şi-ar fi tocat cheagul averii, în desfrânate 
petreceri la Pesta. Ba, că ar fi căzut în dizgraţia Curţii. În 
sfârşit, merse vestea că s-ar fi retras ca o vietate 
păduratică, rănită de moarte, să uite durerea unei crunte 
drame conjugale, pe urma căreia îşi culcase stră-puns cu 
spada, în duel, cel mai bun şi nedespărţit prieten, în vreme 
ce contesa se stingea de lingoare, într-o pri-măvară repede, 
undeva în Italia, nimicită de umilinţă şi de durere. 

Adevărate ori născocite, întâmplările n-au fost cer-cetate 
de aproape, de nimeni. Pesta era departe. Calea lungă, 
peste câmpii pustii. Oamenii munciţi de alte griji. 

Era în miezul anului 1848. Kossuth ridicase steagul 
republicii libere a Ungariei. Honvezii lui Gorgey şi Hat-vany 


puseseră pe goană armatele imperiale şi se treziseră 
deodată în faţă cu un duşman nou, dârz şi obraznic. Valahii 
unui oarecare practicant de avocat Avram Iancu, luptând cu 
coase şi cu ciomege, fortificaţi în văgăunile munţilor şi 
conduşi de popi care-şi arogaseră impertinente titulaturi 
romane, de tribuni şi centurioni. 

Din multe castele, stăpânii bejeniseră spre locuri mai 
sigure. Când s-au întors, Armin Kemeny nu le-a călcat 
nimănui pragul, nici nu le-a deschis uşile. Între zidurile 
umede, îmbătrânea ursuz şi bărbos. Când apărea încruntat, 
cu flinta de vânătoare pe umăr şi înconjurat de haita de 
câini, sau cu cizmele înalte până peste genunchi şi încărcat 
de complicate unelte de pescuit, toată suflarea ome-nească 
din cale intra în pământ. 

Căci asemenea întâlniri nu isprăveau bine. Întotdeauna 
descoperea o pricină de mânie, dezlănţuită în ocări răstite 
şi în lovituri repezi de harapnic. 

Înduioşare şi dragoste nu arăta decât pentru câini şi 
pentru cai. lar dintre vietăţile omeneşti, numai pentru 
singurul copil care avea să-i prelungească neamul: Andor. 

Când îl adusese în caleaşcă de la Pesta, acest Andor 
număra cinci ani. Străveziu şi palid, în haina de catifea 
albastră cu guler de valancienă, copilul deschisese ochii 
înfricoşat la aceste sălbatice locuri, fiindcă întâia oară ieşea 
dintre pernele moi, jilţurile cu picioarele scunde de 
broască, încăperile cu oglinzi cât peretele şi parcul cu 
arbori domesticiţi, retezaţi, aliniaţi şi ajustaţi, ai palatului 
de la Pesta, pe ţărmul Dunării, cu faţa spre insula Margit. 

Era fără vlagă, întârziat în creştere, somnoros. Poate va fi 
fost nevoie de alt aer, aspru şi rece, din înălțimile munţilor, 
pentru a biciui sângele şi a altoi vigoare acestui vlăstar de 
neam ostenit. 

Părintele a crezut însă că va înlocui asemenea lipsă, 
crescându-l departe de moleşeala capitalei, îndemnându-l 
de timpuriu să capete dragoste de câmp, de baltă, de vânat, 


trezindu-l odată cu zorile răcoroase, învăţându-l să 
poruncească şi să se ceară ascultat. 

I-a adus dascăl, un călugăr cărturar de la Roma, pentru 
învăţătură elină şi latinească. Iar pentru cealaltă pregătire 
a vieţii, un maestru de călărie şi altul de vână-toare. 

Aceştia din urmă au fost trimişi nu peste multă vreme, 
îndărăt. Nu-şi găseau folosire. Copilul arăta dragoste 
bolnăvicioasă numai pentru carte şi pentru reverie trân- 
davă; iar pentru exerciţiile violente, dovedea o repulsie 
femeiască. 

O singură aşteptare a contelui Armin nu dăduse greş. 
Feciorul ştia să poruncească, să bată din picior şi să se facă 
temut. Într-atâta doar se adunaseră toate puterile sleite ale 
celor douăzeci de generaţii, care umpluseră hro-nicul 
Ungariei cu isprăvile lor. 

Tânărul cu fruntea bombată şi cu ochii muiereşti, se 
învineţea de mânie când găsea împotrivire; vinele scriau 
sfori groase în jurul tâmplelor; privirea se aprindea ful- 
geroasă din leneşa visare. Ultimul Kemeny nu-şi dezmin-ţea 
măcar într-aceasta sângele focos al familiei: era ca-pricios şi 
despotic. 

Ce-a însemnat viaţa celor doi singuratici în castelul cu 
porţile totdeauna zăvorâte, nimeni nu putea şti cu precizie. 
Argaţii erau puţini la număr. Cel mai apropiat sat, la două 
poşte. Avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran se văzuse silit să 
reconstituie această existenţă din scri-sorile de afaceri, 
actele, însemnările şi celelalte docu-mente din arhiva 
familiei, pe care le puricase cu de-amă-nuntul vreme de 
două luni, când orânduise dosarul moş-tenirii. Îşi însemnase 
aceste date pe cele patru feţe ale unei coale de hârtie, care- 
i stătea la îndemână şi pe care, pentru mai multă uşurinţă a 
înţelegerii şi o mai repede scurtare a povestirii, mi-o va citi. 

Deschise ghiozdanul burduhos de pe genunchi. Îşi vâri 
înlăuntru nasul rotund încălecat de ochelarii înrămaţi în 
bagr de culoarea zahărului ars, şi scoase la lumină coala 
scrisă mărunt, în care istoricul ultimilor Kemeny se afla 


consemnat în ordine cronologică, aşa cum era de aşteptat 
de la un om atât de metodic şi scrupulos ca tovarăşul meu 
de drum. 

Domnul avocat dr. Silvestru Hotăran îşi aburi oche-larii, îi 
şterse de praf cu o batistă, trecu cârligele după ureche şi 
citi această: 

PRESCURIARE. 

Despre viaţa şi actele defuncţilor Armin, Andor, Ana şi 
Aranca Kemeny, începând de la anul 1860 până la anul 
1926. 

Februarie 1860. Junele conte Andor împlineşte şapte- 
sprezece ani. Cu prilejul aniversării, discuţie violentă între 
părinte şi copil asupra carierei ce urmează să-şi aleagă 
tânărul conte. Contele Armin vrea pentru copil cariera 
armelor. Contele Andor o respinge indignat. Se declară 
mulţumit cu viaţa claustrată între cărţi, afir-mând că nu 
doreşte nimic altceva. 

Iunie 1862. Contele Andor tânjeşte de o boală nelă-murită. 
(Friguri! Ţânţari! 

— Sublinie avocat dr. Silvestru Hotăran.) 


Mai 1863. Contele Andor din nou arată aceleaşi simp- 
tome. Febră, insomnie, oroare de zgomot şi de mişcare. Un 
medic de la Pesta, adus şi consultat, prescrise aer liber, 
plimbare, vânat, canotaj, călărie... Exerciţii vio-lente... 
Diagnoză: Criză târzie de pubertate. (Imbecilul, declară 
satisfăcut dr. Silvestru Hotăran. Imbecilul! Chi-nină trebuia 
să prescrie, nu exerciţii violente!) 

Ianuarie 1867. Contele Armin se răneşte singur eu puşca, 
la vânătoare. O lună de nemişcare în pat. Contele Andor 
comandă trei lăzi cu cărţi, de la Pesta, Viena şi Lipsca. 

Iunie 1868. Contele Armin aduce din Germania şase 
perechi de pui de lutră, pentru aclimatizare în bălțile 
domeniului. Contele Andor începe o monografie a fami-liei 
Kemeny, cu documente din arhiva familiei şi cu date 
procurate prin corespondenţă cu abatele Matteo Bandello, 
de la diferiţi călugări cărturari din Roma şi Pesta, cu intrare 
liberă la Biblioteca Vaticanului şi alte arhive publice şi 
particulare. 

August 1868. Contele Andor întrerupe lucrarea. Febră, 
insomnie etc. (Iarăşi ţânţarii! Bate hârtia cu dosul palmei, 
avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran.) 

Decembrie 1870. Contele Armin împuşcă într-o sin-gură zi 
trei lupi. Contele Andor află documente încă necunoscute 
despre isprăvile cavalerului Ştefan Koloman Andrei 
Kemeny, plecat cu oastea lui Frederic Barbarossa în a treia 
cruciadă. 

Februarie 1871. Ceartă violentă între contele Armin şi 
Andor. Abatele Matteo Bandello este expediat în plină 
noapte, pe viscol, cu sania, sub învinuirea că, împotriva 
tuturor avertismentelor, întreţine bolnăvicioasa înclinare a 
tânărului conte pentru „trândăvia cărturărească”. Copilul şi 
părintele nu-şi vorbesc două luni. Fiecare ia masa în 
cameră separată. Contele Armin împuşcă doi lupi, mai 
multe vulpi şi născoceşte două sisteme de capcane, după 
modelul propriu, pentru lutrele care s-au înmulţit simţitor. 


Contele Andor a terminat ultima parte din Viaţa eroică a 
cavalerului Ştefan Koloman Andrei Kemeny. 

Iulie 1874. Contele Andor cade la pat. Febră, viziuni, delir. 
(Anofelul! Dă din cap tovarăşul meu de drum.) 

Octombrie 1878. Contele Armin îndiguieşte partea su-dică 
a bălților, pentru a mări suprafaţa lacului numit „Lacul 
turcilor”, în amintirea bătăliei unde au fost înecate 
rămăşiţele unei oaste turceşti. 

Contele Andor trimite pe ascuns bani abatelui Matteo 
Bandello să-i completeze ştirile despre a treia cruciadă, din 
arhiva secretă a Vaticanului. 

Aprilie 1879. Contele Armin aduce canal de apă până în 
parcul castelului, pentru a comunica direct, cu barca, până 
la Lacul turcilor. (Nenorocitul! 

— Surâde cu o mare compătimire avocat dR. Juridic 
Silvestru Hotăran. Îşi aduce miasmele mai aproape de 
casă... Nu-i erau destul!) Contele Andor descoperă 
amănunte neaşteptate despre ultimii ani ai cavalerului 
Ştefan Koloman Andrei Kemeny, căzut în captivitatea 
musulmanilor. 

Iunie 1880. Contele Andor cade la pat de unde nu se mai 
ridică până în septembrie. Febră, viziuni, delir. Îi apare 
întâia oară arătarea cavalerului Ştefan Kemeny. 

Ianuarie 1881. Bătrânul conte Armin se întoarce cu 
aprindere la plămâni de la vânătoare, zace două zile şi 
moare dimineaţa de Sf. Iulian. Contele Andor trimite răvaş 
abatelui Matteo Bandello, să sosească de urgenţă. 

Martie, acelaşi an. Abatele Matteo Bandello se insta-lează 
în castel, aducând două lăzi cu cărţi, documente transcrise 
etc. Contele Andor capătă toate documentele doveditoare 
că eroul său, cavalerul Ştefan Koloman Andrei Kemeny în 
captivitatea lui Saladin, trece la ma-homedanism, se 
îndrăgosteşte de nepoata sultanului, o ia în căsătorie şi 
devine unul din comandanții oastei tur-ceşti care apără 
cetatea Zara, împotriva cruciadei a patra. 


Noiembrie 1882. Contele Andor e ales membru cores- 
pondent şi membru de onoare al mai multor societăţi 
istorice de la Pesta, în urma primelor două volume din Viaţa 
eroică a cavalerului Ştefan Koloman Andrei Ke-meny, 
tipărite în primăvara aceluiaşi an. 

Mai 1883. Contele Andor e din nou bolnav. Febră, delir, 
viziuni. În fiecare noapte îi apare arătarea lui Ştefan 
Koloman Andrei Kemeny, făcându-i un semn mis-terios şi 
dispărând cu cântatul cocoşilor. 

Iunie, acelaşi an. Contele Andor porunceşte să se taie toţi 
cocoşii din cuprinsul castelului. 

August, acelaşi an. Discuţie violentă între contele An-dor şi 
abatele Matteo, care îl învinuieşte de idei eretice, 
predilecție pentru un erou sperjur etc. Abatele Bandello 
este expediat la prima gară, în timpul nopții. 

Noiembrie 1884. În urma inundaţiilor, zăgazurile de la 
Lacul turcilor cedează, iar toată regiunea e acoperită de 
apă. Contele Andor comandă la Lipsca şi Viena, un ciclu de 
cărţi despre ştiinţele oculte, reîncarnare, spiri-tism, 
magnetism etc. 

Aprilie 1885. Contele Andor cere librarilor săi de la Pesta 
şi Viena să-i completeze operele lui Allan Kardek, 
Swedenborg, Samuel Taylor Coleridge, Sfântul Denis 
Areopagitul, Ruysbroeck l'Admirable. 

Iunie 1887. Contele Andor se îmbolnăveşte din nou. Febră, 
delir, viziuni. 

Iulie, acelaşi an. Contele Andor intră în comunicaţie 
directă cu spiritul cavalerului Ştefan Kemeny. 

Ianuarie 1889. Contele Andor aruncă în foc manu-scrisul 
părţii a treia şi ultima din Viaţa eroică a cava-lerului Ştefan 
Koloman Andrei Kemeny. Se decide să o refacă, după 
dictarea directă a spiritului, care acum îi e nedespărţit în 
castel. 

Mai 1890. Contele Andor capătă după mai multe in-dicii, 
siguranţa că este spiritul reîncarnat al cavalerului Ştefan 
Koloman Andrei Kemeny; după cum spiritul poe-tului celt 


Allan Kardek s-a reîncarnat în Hippolyte De-nisard Rivail, 
şeful doctrinei spiritiste. 

Ianuarie 1891. Contele Andor intră în corespondenţă cu 
mai mulţi pionieri ai spiritismului din Europa şi din America. 

Iulie 1892. Febră, insomnie, delir. 

August, acelaşi an. Contele Andor descoperă printr-o 
metodă ocultă care îi aparţine, că rămăşiţele pământeşti din 
oastea lui Soliman Magnificul care s-au înecat în mlaş-tinile 
din jurul castelului numite „Lacul turcilor”, au fost 
comandate de Hussein Ibuzolair, strănepot direct al 
cavalerului Ştefan Koloman Andrei Kemeny turcitul. Ar- 
mata maghiară care i-a împins în mlaştini, înecându-i, lupta- 
se sub conducerea unui Kemeny. Astfel căpitani din aceeaşi 
viţă a familiei Kemeny se războiseră fără să se cunoască, 
unul pentru apărarea creştinătăţii şi altul pentru steagul 
verde, cu semiluna mahomedană. Contele Andor cere prin 
corespondenţă, de la diferite biblioteci din Pesta şi Viena, 
date despre ocupaţia turcească în Ungaria, între anii 1520- 
1566. 

Octombrie, acelaşi an. Informaţiile obţinute de la ar-hivele 
din Pesta şi Viena îl nemulţumesc. Contele Andor renunţă la 
ele, urmând să le completeze prin mijlocirea unui medium. 

Ianuarie 1893. Contele Andor cheamă prin scrisoare, după 
recomandaţiile baroanei Clara Peyron, cunoscută prin 
corespondenţă, celebrii medium, soţii Florence şi Nicholas 
Blacke. 

Februarie 1893. Sosirea soţilor Florence şi Nicholas Blake. 
Contele Andor semnează o scrisoare, prin care oferă 
despăgubire de 20.000 coroane, soţilor Blacke, pentru o 
şedere de şase luni în castel. 

August, acelaşi an. Plecarea soţilor Blacke. Contele Andor 
descoperă după o săptămână, dispariţia mai multor lucruri 
de valoare, între care, parte din bijuteriile familiei. Scrie o 
reclamaţie adresată justiţiei. Se răzgândeşte şi nu o mai 
trimite. Originalul petiţiei se află în arhiva familiei. 


Aprilie 1894. Contele Andor îşi propune să caute un 
medium, printre persoanele simple şi ignorante, care să nu- 
i înşele buna-credinţă. Scrie mai multe scrisori. E 
nemulţumit de toate răspunsurile. 

Septembrie, acelaşi an. Încunoştinţat de avocat că în 
domeniul de vânătoare al familiei, în pădurile vecine 
Sibiului, se află mai multe lăzi cu documente până atunci 
neglijate, contele Andor părăseşte întâia dată castelul, la 
vârsta de 51 ani. Rămâne două săptămâni la Racoviţa, lângă 
Sibiu. Oferă 30.000 coroane ţăranului Gheorghe 
Porumbacu pentru a-i încredința fiica sa Ana Gh. Po- 
rumbacu, în care a găsit toate însuşirile unui medium 
excepţional. Gh. Porumbacu refuză. 

Octombrie, acelaşi an. Prin intermediul avocatului din 
Sibiu, contele Andor ridică oferta la 40.000 coroane. Să- 
teanul Gh. Porumbacu refuză. 

Ianuarie 1895. Contele Andor face din nou drumul la Sibiu 
şi de aici la Racoviţa, pentru a stărui personal. Săteanul Gh. 
Porumbacu refuză. 

Martie, acelaşi an. Prin intermediul avocatului, con-tele 
Andor cere în căsătorie pe Ana Gh. Porumbacu. 

Aprilie, acelaşi an. Contract de căsătorie între contele 
Andor Kemeny, proprietar, născut la 15 februarie 1838 şi 
Ana Gh. Porumbacu, profesie casnică, născută la 2 
octombrie 1877. Contele Andor constituie dotă soţiei sale 
200.000 coroane şi o rentă viageră de 3.000 coroane anual, 
săteanului Gh. Porumbacu din Racoviţa, comitatul Sibiului. 

Septembrie, acelaşi an. Contesa Ana Kemeny încearcă să 
fugă noaptea, din castel, în înţelegere cu o servitoare care 
angajează căruţă etc. Contele Andor surprinde ser-vitoarea, 
o loveşte până la sânge. Contesa e închisă în cele două 
camere nord-vestice de sub turnul castelului. 

Octombrie, acelaşi an. Contele Andor renunţă la şe-dinţele 
spritiste şi magnetice. E îndrăgostit de contesă. 

Noiembrie, acelaşi an. Contesa Ana Kemeny încearcă să 
trimită o scrisoare părinţilor, prin altă servitoare, cerând să 


o elibereze numaidecât. Contele interceptează scrisoarea. 
Într-un acces de violenţă răneşte mortal ser-vitoarea 
vinovată. Victima e îngropată lângă capela cas-telului. 

Decembrie, acelaşi an. Contele Andor comandă de la Pesta 
diferite cadouri feminine: bijuterii, haine, blănuri etc. Se 
informează despre posibilitatea unei călătorii în Italia, 
ignorând complet în viaţa pe care a dus-o până acum, atât 
mijloacele de călătorie, cât şi formalităţile respective. 

Martie 1896. Contele Andor şi contesa Ana Kemeny 
plecară în călătorie în Italia. 

Iunie 1896. Contele şi contesa se află în Elveţia. 

Septembrie 1896. Întoarcerea contelui şi contesei 
Kemeny. 

Mai 1897. Contesa Ana Kemeny naşte o fetiţă care e 
botezată Aranka Maria Ştefania. 

Ianuarie 1900. Contele Andor angajează printr-un bi-rou 
de la Londra, o guvernantă pentru Aranka: Miss Elisabeta 
Landor. 

August 1901. Contesa Ana se îneacă în canalul din parcul 
castelului. Cercetările nu pot dovedi dacă e vorba de 
sinucidere sau de accident. Contele Andor încearcă să se 
sinucidă la rândul său. E salvat de un servitor bătrân - 
actualul păzitor al castelului. Zace o lună de pneu-monie. 
Ridicat din pat, reia preocupările spiritiste şi magnetice. 

Cheamă spiritul contesei Ana. 

Mai 1902. Febră, insomnie, delir. 

Iunie, acelaşi an. O pereche de servitori, angajaţi de 
curând, cer rezilierea contractului, sub cuvânt că nu pot 
locui sub un acoperământ unde se arată în fiecare noapte o 
vedenie albă, care cutreieră coridoarele. 

Septembrie, acelaşi an. Contele Andor se închide în 
bibliotecă unde guvernanta îl aude vorbind singur cu 
spiritul contesei Ana. 

Aprilie 1903. Contele Andor face comunicări intere-sante 
societăţilor spiriste, magnetice şi diferitelor pu-blicaţii 
spiritiste din Anglia, Franţa, Germania şi Ame-rica, despre: 


fluidul magnetic, efluvii, corp astral, corpul odic, aura, 
materializări etc. 

Iunie 1905. Contele Andor scrie unui coleg spiritist că se 
află în posesiunea tuturor dovezilor că defuncta contesă 
Ana Kemeny, fostă Ana Porumbacu din Racoviţa, era 
reîncarnarea principesei Azisa, nepoata sultanului Saladin. 
Aceeaşi de care se îndrăgostise acum şapte sute de ani 
cavalerul Ştefan Koloman Andrei Kemeny şi pentru care se 
turcise. Contele Andor, la rândul său, fiind o altă 
reîncarnare terestră a cavalerului Ştefan Koloman Andrei 
Kemeny, căsătoria sa nu fusese decât o repetare, dinainte 
dictată, a unui act din ciclul reîn-carnărilor pământeşti. 
Copia scrisorii cu răspunsul se află în arhiva familiei. 

Septembrie 1907. Contesa Aranka e internată pentru 
completarea studiilor într-un pension din Cambridge 
(Anglia). 

Ianuarie 1910. Contele Andor prezidează congresul 
Uniunii spiritiste de la Londra, unde face senzaţionale 
comunicări despre lanţul reîncarnărilor terestre, teleki- 
nezie etc. 

Iunie 1911. Contesa Aranka se întoarce în vacanţă din 
Anglia. În scrisorile adresate colegelor de şcoală se arată cu 
totul încântată de sălbăticia şi atmosfera romantică a 
domeniului părintesc. Aici îşi poate exercita în voie pa- 
siunea pentru vânătoare, pescuit, canotaj etc. Se plânge că 
nu poate avea tovarăş la aceste expediţii pe bătrânul conte 
pe care îl descrie ca pe un ursuz, „cu frunte exage-rată şi 
cu barbă idem, de gnom” şi care n-a fost niciodată să-şi 
vadă până unde i se întinde hotarul moşiei. 

Iulie 1913. Contele Andor face un voiaj la Londra, chemat 
de mai mulţi confraţi întru spiritism. Se întoarce însoţit de 
contesa Aranka, în penultima vacanţă. 

Decembrie 1914. Contele Andor e chemat la Buda-pesta 
pentru a da relaţii asupra legăturilor cu diferiţi savanţi 
englezi inamici. Contesa Aranka, obligată să ră-mână în 
Ungaria, refuză să-l întovărăşească în capitală. Vânează, 


patinează, a deschis copci în gheaţă pentru a pândi lutrele 
aduse odinioară de bunicul Armin Kemeny şi prăsite în mod 
alarmant. 

Iunie 1915. Contesa Aranka aduce un meşter de la Pesta 
să repare toate bărcile rămase în părăsire de la moartea 
bunicului Armin. Îşi petrece toată ziua pe apă. 

Ianuarie 1916. Contele Andor nu mai părăseşte biblio- 
teca. Vorbeşte singur. Contesa Aranka îşi permite glume 
ireverenţioase, care produc conflict între părinte şi copilă. 
Contesa Aranka împuşcă două vulpi. 

Iunie 1916. Contele Andor e grav bolnav. Delir, de astă 
dată fără febră. Un medic, chemat de la Pesta, ordonă 
imediata îngrijire într-un sanatoriu. Contesa Aranka îl 
însoţeşte în capitală, unde intră soră de caritate într-un 
spital de răniţi, pentru a nu rămâne inactivă. Apariţia sa 
face senzaţie în anumite cercuri înalte din Budapesta. Un 
pictor celebru şi nemobilizabil, cere onoarea de a-i face 
portretul. Contesa Aranka acceptă, dar nu-şi poate găsi 
astâmpăr în timpul pozei. Mărturiseşte în aceas-tă vreme 
pictorului, că nu poate suporta viaţa efeminizată din 
capitală şi abia aşteaptă să se poată întoarce la viaţa liberă 
şi pitorească de acasă. 

Decembrie 1916. Consultul medicilor ajunge la con-cluzia 
că boala contelui Kemeny e incurabilă, însă că poate dura 
zece, doisprezece ani. Contesa Aranka se în-toarce la 
castelul părintesc. Vânează trei lupi în prima săptămână. 

Martie 1917. Contesa Aranka suferă întâia oară de 
singurătate. Insomnie. Într-un carnet de însemnări notează 
că o dezgustă abrutizarea servitorilor bătrâni. În două nopţi 
consecutive i se arată vedenia albă din cori-doare, de care 
până acum şi-a râs. 

Iulie, acelaşi an. Febră, insomnie (A venit şi rândul ei! Dă 
din umeri domnul avocat dr. Silvestru Hotăran. Febră, 
adică: țânțari! Malarie!) 

Martie 1918. Soseşte în covalescenţă, după ce a fost rănit 
pe frontul galiţian, sublocotenentul în rezervă Tivadar Vâgo, 


feciorul moşneagului servitor de încredere, care şi astăzi 
păzeşte castelul Kemeny, acelaşi care a scăpat de la înec, în 
august 1901, pe contele Andor. Ti-vadar Vâgo e democrat şi 
revoluţionar. Vorbeşte entu-ziasmat despre revoluţia din 
Rusia. De câteva ori însoţeşte pe contesa Aranka în 
expedițiile cu barca în diferite lacuri ale domeniului. 

Mai 1918. Tivadar Vâgo este rechemat la regiment la 
Pesta. În tot cursul verii expediază respectuoase scri-sori 
din localităţile unde se afla cu regimentul. Contesa Aranka 
născoceşte procedee noi de pescuit. 

Iunie 1918. Contesa Aranka suferă de febră, tempe-ratură 
etc. Dar refuză să rămână în casă. Până noaptea târziu, se 
află cu barca pe lac, vânând sau pescuind. 

Ianuarie 1919. Contesa Aranka vânează un lup şi două 
vulpi. Tivadar Vâgo a încetat să scrie. După informaţiile 
ulterioare, se află înregimentat în armata revoluţio-nară a 
lui Bela Kun. 

14 martie 1919. Castelul Kemeny e atacat de trupe 
neregulate revoluţionare. Contesa Aranka împuşcă doi 
soldaţi pe fereastră. 

15 martie 1919. Trupele neregulate se retrag pentru a 
face front unei armate româneşti în înaintare. Apare 
locotenentul de rezervă Tivadar Vâgo, comandant al unei 
trupe roşii, sfătuind servitorii să părăsească domeniul şi în 
special pe contesa Aranka să se refugieze pentru a scăpa de 
răzbunarea soldaţilor împuşcaţi. Contesa Aranka refuză. 

18 martie 1919. Contesa Aranka dispare. Ultima dată a 
fost văzută seara, înainte de apusul soarelui, cu barca şi cu 
o carabină militară. 

19 martie 1919-20 decembrie 1926. Toate cercetările 
pentru a descoperi urma contesei Aranka nu dau niciun 
rezultat. Tivadar Vâgo se află refugiat în Rusia, împreună cu 
mai mulţi conducători ai revoluţiei ungare. 

21 decembrie 1926. Contele Andor moare octogenar în 
sanatoriul Sf. Gellert din Budapesta, după ce timp de zece 
ani îşi pierduse cu desăvârşire raţiunea şi se socotea 


reîncarnarea terestră a cavalerului Ştefan Koloman Andrei 
Kemeny. 

22 decembrie 1926. Deschiderea succesiunii Kemeny. 

— Aceasta e tot, dragă domnule! Îşi încheie prea lunga 
lectură, avocat dr. Silvestru Hotăran. Aceasta e tot, şi 
întăreşte spusele mele. Un neam întreg scos din viaţă de 
anofel!... Toată nebunia contelui Andor; stricăciunea de 
nervi a fetei de ţăran înălţată la rang de contesă şi alegând 
moartea sau fuga în locul vieţii din asemenea tem-niţă 
împresurată de ape, firea şuie a contesei Aranka şi 
dispariţia dânsei fără urme; toate dovedesc că boala s-a 
încuibat adânc şi că nici un altoi de sânge proaspăt n-a mai 
putut aduce salvare neamului. O vreme, am socotit că a fost 
o fugă romantică. 

— Romantică şi sentimentală? Am subliniat, fiindcă şi eu 
preferam aceeaşi concluzie. 

— Da, dragă domnule. Romantică şi sentimentală. Mă 
cugetam că poate contesa Aranka, ascultând pornirile ei 
plebee, a fugit cu feciorul servitorilor, locotenentul re- 
voluţionar... Informaţiile mele au dovedit însă că Tivadar 
Vâgo a plecat singur în Rusia după răsturnarea lui Bela Kun 
şi că se află astăzi, amnistiat şi om nevoiaş, de afa-ceri, la 
Pesta. Contesa Aranka n-a dat semn că este în viaţă. Toate 
publicaţiile legale, în termen, n-au fost de folos... 
Succesiunea trece asupra ramurii depărtată a fa-miliei, cu 
care ramul principal nu mai păstra nici o legă-tură de trei 
sferturi de secol... Castelul e păzit de slugile vechi, de 
credinţă. Slugi bătrâne şi cu mintea bolnavă de nălucile 
frigurilor. Toţi jură cu mâna pe Sfânta Cruce, că încăperile 
castelului şi împrejurimile parcului sunt um-blate noaptea 
de stafia contesei Aranka. Până ce nu ple-case dânsa, era 
contesa Ana. Acum e contesa Aranka!... Vezi bine, dintr- 
această rătăcire a minţii, dragă domnule, unde i-a adus 
balta şi ţânţarii. Dealtminteri, dumneata cu ochii dumitale, 
ai să vezi şi ai să te cugeţi. Pe urmă ai să-mi dai mie 


dreptate, cum toţi mi-au dat până-n ceasul prezinte. Ne 
apropiem... 

Avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran îşi împături do- 
cumentul cronologic. Îl închise în geanta doldora, veri- 
ficând minuţios toate resorturile încuietorilor. Apoi se în- 
tinse pe spate, cu un suspin de uşurare, între pernele moi 
ale maşinii. 

Ne apropiam într-adevăr. Se simţea suflând împotriva 
automobilului, vântul jilav şi mirosul putred, de apă stă-tută. 
Şoseaua rămase înaltă, ca muchia unui dig, împresu-rată 

de o parte şi de alta de smârcuri glodoase. Ici-colo, din 
apele negre, se ridicau copaci noduroşi cu scorburi imense 
şi cu crengi torturate, care noaptea vor fi luând desigur 
înfăţişări spectrale de spaimă. 

Zburau păsări necunoscute, speriate din păpurişuri care-şi 
clătinau latele săbii vegetale. 

Dar ceea ce neliniştea într-adevăr, strecurând un senti- 
ment insuportabil, de oroare şi de dezgust, era întinderea 
aceasta de apă chiftită; abia de-un lat de palmă ridicată 
deasupra pământului: amestec de fertilitate şi de putre- 
ziciune, cu flori cărnoase şi păroase ca animalele vii şi cu 
vietăţile oribile, care se ghiceau mişunând în glodul gras, 
înnodându-se, târându-se, vânându-se; reptile şi in-secte cu 
o sută de picioare, moluşte moi cu hidoase con-vulsiuni, 
lipitori înciotate în struguri băloşi, un întreg univers vâscos 
şi veninos, dospind ca într-o imensă etuvă. 

Din humusul negru veneau valuri de fermentare acră. 

Mici insule, scoţându-şi cucuiele ierboase din fongo-sitatea 
verzuie, păreau tot atâtea abcese intrate în pu-treziciune. 

Departe, în zarea aburită de umezeală, sălciile moarte 
străjuiau domeniul acesta al iremediabilei tristeţi, cu braţe 
carbonizate şi ciunge, care speriau orizontul. 

— Aur! Mormăi avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran. Un 
drenaj sistematic, şi aur ar fi însemnat pământul acesta 
untos ca păcura... 

N-am răspuns. 


Ochii se chinuiau să desluşească din fuga maşinii, dacă 
ceea ce-mi părea uneori că mişcă mătreaţa spon-gioasă a 
apei era un pistil de floare monstruoasă ori nu-mai un bot 
de animal cuibărit în nămol. 

Strigătul claxonului fu bizar şi mat. Cu toată sonori-tatea 
absorbită de smârcuri. Un strigăt înăbuşit cu vată. Şi roţile 
călcau acum fără zgomot, pe drumul capitonat cu iarbă, 
tăiată din şosea până la porţile de fier ruginit. 

Nu se mişca nimic. Totul era părăsit şi deşert, cum n-ar 
mai fi locuit nimeni de o sută, de sute de ani. 

În poarta cu rugina asudată de umezeală, un singur semn 
al veacului ne reintegra în timp. Publicaţia roşie de licitaţie, 
lipită cu clei de făină. 

— Dorm! Se impacientă avocat dr. Silvestru Hotăran. 
Dorm, bestiile! Mai sună! Porunci şoferului. 

Abia la a treia chemare, în dosul porţii se auzi cineva 
mişcându-se, scrâşnind zăvoarele, şi grele, laturile se des- 
chiseră izbindu-se de perete. 

O jivină de om, păroasă, cu mâinile până la genunchi, îşi 
ridică pălăria verzuie cu labă de iepure la ceafă. 

Avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran vorbi mânios ceva în 
limba lui Petofi, din care n-am fost vrednic să înţeleg 
niciodată un singur cuvânt. Omul răspunse mergând cu 
pălăria în mână, lângă maşină, pe drumeagul năpădit de 
buruieni. 

De după zid apăru o monstruoasă arătare: un guşat cu 
traista de carne lucioasă, căscând ochii cârpiţi, rânjind 
dinţii galbeni într-un râs grotesc şi strâmbându-se tâmp la 
noi. Când maşina fu lângă el, dădu un răcnet şi dispăru 
fluturându-şi zdrenţele. 

— Poftim! Vezi şi dumneata, dragă domnule, printre ce 
oameni suntem condamnaţi să trăim câteva zile... Se tângui 
avocat dr. Silvestru Hotăran, descurcându-şi picioarele 
dintre pachete şi scoborând cu un geamăt. 

M-am tras câţiva paşi îndărăt, să cuprind în întregime cu 
privirea, faţada castelului cu stafii. 


Răspundea exact închipuirii: cu cele două rânduri de 
ferestre înguste şi opace, cu turnurile laterale, cu uşile 
inexpugnabile de stejar ferecat în ţinte, cu muşchiul ru- 
giniu, crescut între blocurile de piatră. Era solemn, în- 
tunecat, invadat de umezeală. Fuliginos şi mut. 

— Ai timp! Mă strigă avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran 
din capul scărilor. Ai timp să-l vezi, mai târziu... Toată 
mizeria e dincolo, în cealaltă faţadă, spre parc... Acum să ne 
scuturăm praful, dragă domnule, să ne dez-morţim, să ne 
spălăm ochii şi să aflu ce surprize mi-a mai pregătit justiţia. 
Îmi spune acest Micloş, că am primit telegrame şi acte... 
Mie nu-mi plac niciodată telegramele. Nu anunţă decât 
complicaţiuni neprevăzute, după cum vei fi aflat şi 
dumneata... 

Am renunţat să văd deocamdată „mizeria” de dincolo - 
cum o numea avocat dr. Silvestru Hotăran, şi l-am urmat pe 
scările intrării. 

M-am oprit orbit, să-mi deprind ochii cu întunericul şi 
plămânii cu mirosul înecăcios şi iute, de mucegai. M-am 
lovit de un om rece şi am sărit repede în lături. 

Omul era numai o armură; iar alte armuri, cu coifuri pe 
ochi şi cu gesturi încremenite, păzeau sala de jur împrejur. 

Avocat dr. Silvestru Hotăran îşi aruncă în cea mai 
desăvârşită lipsă de pietate, cascheta în pumnul metalic al 
unui fost Kemeny; pardesiul de praf, pe braţul altuia: apoi, 
nerăbdător, desfăcu telegramele şi adresele justiţiei, 
apropiindu-se de lumina uşii. 

După mormăielile guturale am înţeles că nu-i aduceau 
veşti pe plac. 

Păşi apăsat pe lespezile de piatră, cu mâinile la spate, 
mototolind între degetele grase cât cinci perechi din wurşti 
congestionaţi, vraful de hârtii. Se opri în faţa unei armuri cu 
pieptul de metal lucios. O măsură din vârful prelung al 
picioarelor articulate, până în creştetul coifului cu crucea 
dublă. Şi amândoi: uriaşul înalt, dar cu mijlocul subţire în 
solzii laţi de oţel, şi omul în contem-poran veston de stofă 


englezească, îmbumbat peste abdo-menul sferic, au părut 
un moment că se înfruntă cu un egal dispreţ. 

Avocat dr. Silvestru Hotăran întoarse brusc spatele omului 
de fier şi se însenină la figură. Îmi fu uşor să pricep că nu se 
încruntase nicidecum agresiv la armura inofensivă, ci numai 
că meditase la neprevăzute compli-caţii; că găsise o 
dezlegare şi că luase o hotărâre. 

— În definitiv, putea fi ceva şi mai rău! Rosti avocat dr. 
Silvestru Hotăran. Imaginează-ţi dragă domnule, că trebuie 
să amânăm cu patru zile termenul şi că trebuie să mă 
prezint la reşedinţă, chiar astăzi. (Consultă ceasul priponit 
cu lanţ gros de aur, între nasturii vestei.) Adică să plec în 
cel mult o oră, dacă vreau să ajung înainte de închiderea 
tribunalului. Cum facem? Te-am încurcat de la treburile 
dumitale... 

— Facem foarte simplu! Am răspuns cu voioşie, ca unul 
care nu prea aveam cine ştie ce treburi de încurcat şi nu 
păstram agenda plină de misterioase hieroglife, pen-tru 
întrebuinţarea dinainte destinată a zilelor şi a ceasu-rilor. 
Simplu, fiindcă rămân aici, dacă nu încurc pe ni-meni... 
Dumneata te duci la reşedinţă. Te întorci, când ai terminat. 
Îmi laşi ceva din provizii. Slavă Domnului, este de unde! 
Această împrejurare îmi face chiar plăcere. Am timp să 
cercetez pe îndelete biblioteca. 

Nu mărturisisem adevărata pricină. Că mă ademeneau 
mai ales aceste două, trei zile, fiindcă mai bine voi înţelege 
romanticile şi fumegoasele peripeții, atât de prozaic 
rezumate de avocat dr. Silvestru Hotăran, în referatul său 
sec ca un raport de expertiză. 

Singur, eliberat de prezenţa preaterestrului meu to-varăş 
de drum, voi avea răgaz să respir această atmosferă. Să mă 
înveninez de ea! 

— Cum spunea avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran. Şi să 
reconstitui acest împătrit roman, altfel de cum îl voia 
interpretarea lipsită de fantezie a celui mai înverşunat şi 


corpolent duşman, pe care l-au avut cândva bălțile, ţânţarii 
şi malaria. 

Tovarăşul de drum preţui însă în felul său această promptă 
hotărâre. Mă găsi „băiat fain” - şi mă bătu afectuos pe umăr 
cu palma-i lată cât broasca ţestoasă. 

— Nu crede că n-am înţeles!... Ce plăcere poate să-ţi facă 
trei zile de plictiseală, singur, în ticăloşia de-aici?... 
Adevărul este că în delicateţea dumitale, dragă domnule, nu 
vrei să mă incomodezi şi eşti gata să te sacrifici. Apre-ciez 
aceasta!... Dar fiindcă aşa ai hotărât, aşa să rămână! Acum, 
hai să ne spălăm ochii şi să gustăm ceva... 

L-am lăsat pe avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran în 
aceste dulci iluzii asupra presupusei mele delicateţe şi am 
mers să ne răcorim ochii. 

Ştergându-şi mâinile cu şervetul, vrăjmaşul anofelilor 
observă pe sticla ferestrei un imprudent inculpat. Îşi aşeză 
repede ochelarii pe nasul rotund, se plecă să-l studieze cu 
cea mai mare luare-aminte şi se ridică pufnind de satis- 
facţie: 

— Anofel! Mă asigură. Observi colea, cum ţine coa-da?... 
Ceilalţi, vulgari şi inofensivi, o poartă jos. Acesta o ţine 
ridicată: canalia e infectată de hematozoar. Exact ceea ce-ţi 
spuneam. 

Am mulţumit pentru acest supliment de informaţii, care-mi 
rememorau îndepărtatele lecţii de igienă de pe băncile 
şcolii. Dar n-am arătat prea gravă alarmare. Avo-cat dh. 
Juridic Silvestru Hotăran înţelegea însă altfel lucrurile. Se 
apropie în vârful picioarelor, încruntat sub ochelarii 
bombaţi, cum ar fi pândit pe la spate un teribil adversar, 
ridică mâna cu lentă precauţiune şi brusc, cu degetul, îl 
strivi într-o asasină răsucitură. 

Abia mi-am stăpânit înveselirea. Îndeletnicirile prea 
gravului avocat dR. Juridic erau îndestul de comice şi de un 
efect derizoriu. Ucisese unul; dar cele patru mii de jugăre 
de smârcuri mai furnizau încă vreo câteva mi-lioane de 


„canalii”. Războiul era cu totul inegal. Inamicul se bucura 
de rezerve inepuizabile. 

— Să nu uit cumva, să-ţi las chinina! Îşi aminti avocat dR. 
Juridic Silvestru Hotăran. Şi am să te rog serios, să iei în 
fiecare dimineaţă şi seară, câte o doză. Nu vreau să te am 
pe suflet... 

— Eh! Pentru conştiinţa unui avocat, o victimă mai mult ori 
una mai puţin... 

— Iertare, dragă domnule! Conştiinţa mea e limpede ca 
acest cristal! 

— Se apără avocatul dR. Juridic, dovedin-du-se încă o dată 
impermeabil la frivolele glume. 

Şi spunând, luă o mână, de pe masă, un pahar de cristal, 
să-mi arate în zare cât de virginală îşi simte conştiinţa. 

Paharul era prăfuit, cu urme opace şi grase ca o placă de 
amprente digitale. 

— Trebuia şters niţel în prealabil!... Am întins batista cu 
nevinovăție. 

Avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran binevoi, în sfârşit, să 
surâdă biruit, aşezând la loc paharul cel ce arăta mai 
scârnav ca o conştiinţă încărcată de criminal. 

— Domnule, domnule, sunteţi cu toţii nişte... Nici nu 
găsesc cuvântul... Nişte... Răi! 

— Răi, doctore... Adevărate „canalii”, ca anofelul. 

— Lasă! Am să te văd eu!... Mă ameninţă cu degetul gras 
şi roşcovan, ca un veritabil francfurter cu hrean. Acum să te 
predau lui Micloş. Îţi las cheile. Trei zile rămâi aici, singurul 
custode. 

Avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran mă predă lui Micloş 
care cu toată bătrâneţea gârbovindu-i spinarea, lipi 
călcâiele cizmelor milităreşte şi rosti respectuos, ceva, cam 
aşa: 

— Egeszenrendelkezesereâllok! 

— Ce spune? Am întrebat. 

— Ci dracu să-l ia! Îmi tălmăci avocat dR. Juridic Silvestru 
Hotăran. Plecăciuni de-ale lor, de-ale slugilor. Zice că-ţi stă 


la dispoziţie. 

— Răspunde-i că-i mulţumesc, dar că n-am să prea am 
nevoie. Cum nu înţeleg nimic din limba onorabilului Micloş, 
nici n-am să-i pot cere nimic...! 

Avocatul dR. Juridic îi transmise această sinceră părere de 
rău, la care moşneagul îmi răspunse tot atât de respectuos 
şi servil ceva, cam ca: 

— Sziwesenfelajânlomonnekszolgâlataimat! 

— Să-mi dea înainte de toate un foarfece! Am exclamat 
râzând. Ca să pot despărţi subiectele de predicat... 

Tovarăşul nu aprecia însă uşurătatea generoasă cu care 
acceptam aceste complicaţii; după cum şi Micloş mi s-a 
părut crunt ofensat de veselia mea prin nimic justificată. 

Nu răspundeau cu zâmbet măcar de politeţe, la această 
exuberanţă mai mult sau mai puţin meridională. Amândoi 
mă dezaprobau, deşi pentru motive diferite. 

Dar ca să mă scutească de neînțelegerile viitoare din lipsa 
unui tălmaciu, avocat dr. Silvestru Hotăran porunci din 
vreme unde să-mi fie pregătit patul, la ce oră să se 
servească masa şi alte vulgare amănunte ale cotidianului. 

Mi s-a părut că sluga arată un fel de teamă surprinsă şi că 
mă priveşte cu dezaprobare. 

— Ce vrea? Am întrebat. 

— Prostii! Rosti cu dispreţ avocat dr. Silvestru Ho-tăran. 
Au început iar, cu prostiile lor!... Se miră cum ai să dormi 
singur aici trei nopţi. Întreabă dacă nu te temi de stafii! Se 
pare că domniţa Aranka a început să se plimbe iar prin 
coridoare şi prin parc... Zice că nimeni n-a rezistat... Acum 
opt ani, un locotenent român încartiruit aici a plecat după 
prima noapte... N-a vrut să spună de ce; dar a preferat să 
doarmă cu soldaţii în corturi... lar acum trei ani, un servitor 
tânăr, un flăcău tocmit să taie copacii bătrâni din parc, s-a 
înecat după a doua noapte... Cum vezi, te las în plin mister, 
dragă domnule! Noroc că n-am grijă; eşti destul de civilizat 
ca să nu te impresioneze basmele acestor sălbatici. 


— O, cât despre asta! Am spus cu bărbăţie şi cu un gest 
larg, care desfidea toate duhurile tenebrelor. 

Apoi, avocat dh. Juridic Silvestru Hotăran ordonă să 
descarce cele o sută şi una de pachete, supraveghe rân- 
duiala lor la rece, îmbracă mantaua de praf de pe mâna 
ţeapănă a armurii transformată în cuier, se scufundă între 
pernele moi ale maşinii şi porni spunând şoferului să mâne 
cu viteză maximă. 

— Ia seama, anofelul! Îmi recomandă ultima oară, agitând 
mâna cu degetul ridicat într-o protectoare ame-ninţare. 

— Şi stafiile! Am spus, din capătul scărilor, cu un râs 
stupid. 

Poarta se trânti grea închizându-mă înlăuntrul zidurilor de 
piatră, înalte cât trei staturi de om. 

* „În sfârşit, singur!” am răsuflat bucuros ca un erou de 
vodevil, clătinând veriga pe care se aflau înşirate cheile 
uriaşe şi pornind să cutreier încăperile. 

Pânze prăfuite de păianjen atârnau în lumina uşilor, grele 
ca draperiile. Cu repulsie, trebuia să le sfâşii, ca să trec 
dincolo. 

O vietate cenugşie - şoarec sau altceva? 

— Se mistui sperios, dintr-un ungher în alt ungher. Umbra 
rece şi umedă coclise luciul metalelor. Praful se aşternuse 
pre-tutindeni verzui. 

Am încercat să deschid o fereastră - atât de înecăcios şi 
mucegăit era aerul! Dar fereastra înaltă, prinsă în zăvoare 
îngroşate de rugină, se împotrivi, sângerându-mi degetele. 

Lumina filtra vânătă, bolnavă şi tristă. 

Şi tăcerea fu, într-adevăr, intolerabilă. 

Îndată toată voioşia-mi pieri. 

Din jilţurile seculare exala miros de mort. Tablourile 
pereţilor priveau cu o fixitate inumană. Perdelele se 
clătinau la trecere; încuietorile scrâşneau strident; o uşă de 
dulap se deschise singură şi atât de brusc când am ajuns în 
faţă, încât am tresărit. 


Cu luare-aminte încordată, ţineam socoteală de fiecare 
coridor, ca şi cum s-ar fi putut să mă rătăcesc în cine ştie ce 
vast labirint. Şi m-am surprins trăgând cu ochiul îndărăt, ca 
şi cum s-ar fi putut să-mi păşească pe urme cine ştie ce 
duşman perfid. 

Umezeala de hrubă, desigur, şi nimic altceva mi-a 
strecurat de-a lungul spinării un fior. 

Dar în clipa aceea m-am disprețuit. 

Ca să mă birui, am păşit îndată mai apăsat, fluierând cu o 
falsă nepăsare, cum fac toţi fricoşii, şi aplecându-mă cu o 
silită atenţie, să cercetez de aproape ornamentele sculptate 
ale sipetelor şi scrinelor, vasele fine de faianţă, panopliile de 
vânătoare, stofele vechi. 

Nici o culoare vie. lotul, opac şi mat. 

Totul atât de străvechi şi de minat de jilăveală, încât s-ar fi 
spus că un singur pumn izbit într-o masă, ar preface-o într- 
o movilă de fărâmituri roşcate, cum se macină inima 
putredă a butucilor mucezi în pădure. 

Dar mai ales mirosul acesta, care sufocă, şi tăcerea 
aceasta intolerabilă. 

Abia în biblioteca dreptunghiulară, între zidurile răf-tuite 
de cărţi, m-am simţit într-un adăpost prietenos. Nu m-am 
temut de prezenţa duhului nevăzut: bătrânul maniac care 
zăvora uşa să vorbească în inofensiva lui ne-bunie cu 
spiritul contesei Ana şi să îmbrace costumul reincarnatului 
cavaler Ştefan Koloman Andrei Kemeny. Aici îmi era 
pasiunea mai tare! Lacom am deschis dulapurile m-am 
căţărat pe scaune să citesc titlurile cu aurul verde, am 
răscolit rafturile. Mă aşteptă dintru-ntâi o dezamăgire. Nu 
se afla ce căutasem. Cărţi indice şi cărţi oculte. 
Reincarnaţii, revelații, magie, magnetism: William Crookes, 
Leon Denis, Maxwel, Rousel Wallace. 

Numai în fundul rafturilor, şi numai după ce-am dat la o 
parte evangheliile spiritiste, am descoperit, înăbuşite de 
această invazie mai recentă, tomurile vechi care făcuseră 
faima odinioară a bibliotecii Kemeny. Infoliile bătrâne de 


două şi trei şi patru veacuri: ediţiile după care alergi o viaţă 
de om. Mi se curmă respiraţia de emoție, ca vână-torului 
care-a descoperit, unicul în lume, magica floare de feregă. 

Înfrigurat, coboram cu un vraf în braţe, şi fără să-mi mai 
scutur colbul înecăcios de pe haine, deşertam cărţile pe 
masa imensă din mijlocul sălii, răsfoiam filele, căutam 
gravurile despre care se ştiuse până acum că există într-un 
singur exemplar şi cărora le găseam perechea încă 
necunoscută. Ce lăcomie de avar! Încă şi încă... Un Plutarh 
din 1509 cu semnătura lui Rabelais. Introducere în viaţa 
smerită cu o scrisoare autografă şi ignorată, a Sfântului 
Francisc din Sales. Cărţi cu armele principilor Ungariei. 
Principele lui Machiavel, cu adnotaţii de mâna autorului. O 
comoară preţuind tot atât, măcar cât întreg acest castel cu 
cele patru mii de jugăre de bălți, smârcuri şi țânțari. 

Mă bucuram că în nevinovata sa ignoranță, avocat di. 
Juridic Silvestru Hotăran va trăda fără voie interesele 
clienţilor, risipindu-le pe un preţ de nimic. Îmi pregăteam 
figura nepăsătoare cu care să cântăresc fiecare tom, pre- 
făcându-mă că îl voi cumpăra în silă. Şi cu aceste gânduri 
infame, întorceam cu pioasă luare-aminte foile late ale unei 
Biblii din veacul al şaptesprezecelea în legătura lui Nicolas 
Eve şi cu gravurile fin tăiate de un maestru ne-cunoscut, 
când paşi m-au făcut să ridic ochii cu o tresă-rire, încât îmi 
lunecă tomul greu din mâini. 

— Stupid! M-am mustrat singur, înciudat pe această 
tresărire de spaimă. Cine altcineva ar fi putut să fie? 

Căci nu era decât Micloş, moşneagul, şi o băbuşcă tot atât 
de gârbovă şi scundă ca el. 

Înaintaseră amândoi, şi se opriseră ca două mizerabile 
cioturi omeneşti, supraviețuind din alt veac, ca tot ce ne 
înconjura aici, în hainele lor largi, uzate şi fără culoare; cu 
braţele lor lungi, spânzurând până aproape de duşumele; 
cu obrazurile lor zbârcite, uscate şi pergamentate care 
semănau leit, cum sfârşesc prin a se asemăna între dânşii 
toţi bătrânii după ce-au trăit o jumătate de veac împreună. 


Înaintaseră şi se ploconeau. Întrebau ceva şi n-am înţeles. 

Moşneagul rosti o duzină de cuvinte, din care n-am prins 
decât un lanţ de sunete enigmatice, cam ca acestea: 

— Ouszolgâkbrândjeiketlefogjăkrakniklserjeelazura-tist? 

Femeia îl întrerupse, ca să spună cu glasul ei fonf, ceva 
care s-ar apropia de: 

— Podgyâszukrolgondoskodnifolok! 

— Ce dracu vreţi, stimabililor, de la mine? Am întrebat cu 
aerul cel mai amabil din lume. 

— Kerem! Rostiră amândoi într-un glas. 

— Kerem - nekerem, sunteţi tâmpiţi de nu mă lăsaţi în 
pace? Nu vedeţi că nu înţeleg nimic? 

Moşneagul se ploconi cu foarte mare bunăvoință, începând 
iarăşi, cu gakboroc şi krakuik şi zolgoborok. 

Baba nu se lăsa mai prejos şi fonfăi repede, un fel de: 

— Mivelszolgâlhatokonnek? 

— Sunteţi nebuni! Am strigat, scos din sărite. Duceţi-vă 
dracului! 

— Orâmest! Îmi părură că au căzut amândoi de acord. 

Dar nu se mişcă niciunul. 

Dimpotrivă. Începură să discute ceva foarte aprins între 
dânşii, vârându-şi degetele prelungi în ochi, privind din 
când în când la mine ca la un obiect neînsufleţit, încrucindu- 
şi palmele pe piept, cu ochii ridicaţi în plafon, cum s-ar 
descărca de orice răspundere şi din nou întă-râtându-se în 
controversa fără sfârşit. 

Era, se vede, la mijloc, ceva foarte grav, dar care mă lăsa 
cu desăvârşire indiferent, de vreme ce nu înţelegeam 
despre ce e vorba. Nu-mi puteam desprinde ochii în schimb 
de la figurile lor în care orice umanitate era uscată. Fără 
buze, cu pielea vânătă cenuşie, cu gingiile violete, 
dezgustătoare, boţiţi de atâtea creţuri câte n-aş fi crezut 
vreodată că pot să încapă pe-o atât de redusă suprafaţă de 
piele, cu ochi sticloşi de huhurez şi cu tot scheletul 
împuţinat, păreau doi vrăjitori din cei care fierb băuturi 
blestemate din labe de mort, piele de broască şi inimă de 


motan negru, dezbrăcându-se la piele în miezul nopţii, ca să 
joace dansurile lor deşănţate, atunci când lumina cretoasă a 
lunii face câinii să urle de groază. 

Femeia îşi trăgea din când în când tulpanul negru pe ochii 
uzaţi; bărbatul îşi scărmăna favoriţii alb-gălbui, aşa cum se 
văd pe portretele cunoscute ale lui Frantz Josef. De lămurit 
era, că împotriva înfăţişării lor de prepuşi vrăjitori, nu-mi 
purtau nici un gând duşmănos; ci veniseră numai pentru a 
mă convinge să fac ori să nu fac un lucru care le sta pe 
inimă. Ce? Numai Dumnezeu îi putea înţelege. 

În mijlocul unei fraze am auzit un „nem” - şi mi-am adus 
aminte că e singurul cuvânt din graiul lui Petofi, al cărui 
înţeles îl cunoşteam cu precizie. 

— Nem! Nu! Nem! Am strigat energic, foarte satis-făcut 
că-mi pot afirma o voinţă pe înţelesul lor. 

Amândoi tăcură brusc şi întinseră braţele în lături. Semn 
că întrucât îi priveşte, şi-au făcut datoria şi că de acum, 
totul rămâne în voia mea şi pe răspunderea mea. 

Micloş îmi făcu semn să-i urmez. 

Am trecut dintr-o sală în alta, până într-o încăpere lu- 
minoasă şi tinerească, adevărată oază neaşteptată şi su- 
răzătoare, în acest sumbru castel. Totul, fu deodată viu, 
colorat şi fragil. 

Nedefinit, în orânduiala lucrurilor, sau mai degrabă în 
încântătoarea neorânduială, se desprindea nu ştiu ce 
capricioasă mână şi ce vivace prezenţă, străină cu totul de 
muceda atmosferă a celorlalte odăi, vaste cât catedra-lele şi 
întunecoase ca temniţele. 

Pereţii erau spoiţi alb; albă blana de urs de sub pi-cioare; 
albe perdelele; totul alb şi printr-un miracol, nemucegăit, 
necoclit, neînverzit de invazia umezelii. 

Moşneagul strâmb, cu picioarele scurte şi arcuite, călcă 
respectuos în vârful cizmelor. Îmi arătă un pat alb - pat de 
pension - şi cu semne de mut, întrebă dacă acolo într- 
adevăr doream să-mi facă aşternutul, cum de-sigur 
poruncise avocat dhR. Juridic Silvestru Hotăran. Am dat din 


cap afirmativ. Conversaţia noastră, după neizbu-titele 
tentative, se afla astfel redusă la pantomimă. 

Am dat din cap, şi Micloş mă privi cu dezaprobare. Îşi 
mormăi nemulţumirea şi, luând o plapomă şi o pernă 
imaginară, se îndreptă cu acest bagaj invizibil spre uşă, 
vrând să-mi arate prin aceste semne că-mi poate găsi 
aiurea un culcuş măcar tot atât de mulţumitor. 

— Nem! Am poruncit energic, arătând patul. Nem! 

Aici vrut dormit eu! Am strigat cu acea inevitabilă im- 
becilitate a omului care se crede mai uşor înţeles de un 
străin, dacă răcneşte din răsputeri cuvintele ca pentru surzi 
şi dacă-şi scâlciază graiul matern. Nem! Aici vreau dormit! 

Moşneagul înclină supus fruntea pleaşă. 

Vorbisem cu faţa întoarsă spre cele două ferestre, fiindcă 
patul cu pricina îşi avea căpătâiul chiar între perdele. 

Şi m-am întors brusc, simţindu-mă privit de la spate, cum 
în cea mai compactă şi lărmuitoare mulţime, ştii deodată că 
te-a fixat insistent o privire. Am ridicat capul. 

Dintr-un portret alb, mă priveau doi ochi verzi. Iar în 
aceeaşi clipă când îi văzusem verzi, mi-am şi spus că nu 
sunt într-adevăr verzi, ci aurii şi negri şi viorii în acelaşi 
timp, schimbători, profunzi, şi hipnotici cum sunt ochii de 
leopard. 

Portretul era recent după factură şi după puritatea culorii; 
veşmântul alb era al surorilor de caritate. Am înţeles îndată. 

— Aranka? Am întrebat. 

— Aranka! Vorbi încet femeia bătrână. 

Şi cu mâna uscată la gura ei de vrăjitoare, îşi clătină capul, 
cu sughiţ de tânguire puerilă. 

M-am uitat surprins la obrazul tăbăcit de mumie, la ochii 
uzaţi, atât de uzaţi încât de mult îşi vor fi secătuit izvorul 
uşurător al plânsului; bieţi ochi decoloraţi şi înfundaţi în 
văgăunele orbitelor, ca drojdia palidă de lumină pe fundul 
sleit de fântâni. 

Era atâta jale concentrată şi neputincioasă, atâta ado-raţie 
înduioşătoare în această gârbovă şi dezgustătoare făptură, 


din care crezusem orice simţire omenească us-cată, încât 
odată cu mila, mi s-a strecurat şi o mare mustrare pentru 
nevrednica-mi nesimţire cu care mai înainte mă răstisem şi 
le batjocorisem statornica lor fi-delitate de slugi. Baba nu-şi 
desprindea ochii de la por-tretul din perete, clătinând capul 
ca o grosolană păpuşă deşurubată din jocul vasilachilor şi 
îşi ridică poalele şor-ţului negru spre colţul pleoapelor creţe 
de gutapercă: gest femeiesc de plâns, rămas din vremea 
când va fi avut încă lacrimi. 

Moşneagul căută în altă parte. 

Spuse ceva în limba lor necunoscută. Vorbiră ceva, în 
limba lor necunoscută. 

Nu-i mai găseam odioşi şi dezgustători. Nu mai aflam 
nimic în ei, din brutele atât de sumar şi aspru judecate, de 
avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran. 

Erau nişte slugi bătrâne şi credincioase, peste care 
trecuseră toate întâmplările şi care mâine vor fi alungate de 
stăpânii cei noi. Ei numai ştiau, ei numai simţiseră şi 
trăiseră viaţa ciudată a solemnilor seniori de aici, cu toate 
nebuniile şi inexplicabilele lor capricii. 

Eu eram un simplu intrus. Un cumpărător. Un com-plice al 
devastării. 

Eram duşmanul. 

M-am apropiat de o fereastră, ca să nu le înfrunt pri-virea. 
Fereastra răspundea în cealaltă faţadă, spre parcul inundat 
de ape. Încă nu-l văzusem. Era doar prelungirea 
smârcurilor nemărginite pe unde-am venit, cu aceleaşi 
ochiuri de apă stătută, cu acelaşi humus negru şi veninos, 
umflat de toată fecunditatea putreziciunilor. Copaci de 
câteva ori seculari înălţau cioturi scrofuloase, braţe ciunge, 
crăci aşchiate. lar cei căzuţi de-a curmezişul po-tecilor 
năvălite de apă, arcuind punți scorburoase şi di-forme, 
măreau dezordinea şi desăvârşita paragină. Unii erau 
surpaţi numai pe jumătate. Se rezemaseră în prăbu-şire de 
crengile celorlalţi. Era în plin august şi aproape toţi nu mai 
purtau frunze: negri şi morţi, devastau pei-sajul. 


Soarele, oblic în asfinţit, turna găleți de sânge purulent 
peste bălțile ruginite. Un stol de corbi descinse în roată de 
funingine, cum îi ştiam năpustindu-se pe câmpurile de 
cadavre. 

Irezistibil, chemarea smârcurilor înmiasmate mă în- 
deamnă să cobor. 

Slugile dispăruseră din încăpere, fără să-i aud plecând. 
Portretul mă fixa cu ochii impasibili: verzi şi negri şi viorii. 
Pe buze, pictorul izbutise fericit să surprindă un început de 
zâmbet care încă nu se hotărâse să fie zâmbet, şi lucea 
făgăduindu-se numai în adâncul privirii. În orice caz, un 
mare maestru, un subtil şi mare maestru! 

— Îmi spuneam, coborând scările sonore şi late, din sala 
cu armuri. Am trântit uşa grea, am înconjurat zidul din faţă, 
pe patul moale de muşchi şi de ierburi târâtoare. 

Guşatul în zdrenţe cafenii, răsări de după o scorbură, râse 
tâmp, gâlgâindu-şi traista lucioasă de la gât, fugi după alt 
copac. De acolo, se ivi să vadă încotro apuc. Am vrut să-l 
chem, biruindu-mi scârbă. l-am întins palma, cum încerci să 
îmblânzeşti un câine... Guşatul prinse curaj, părăsi 
ascunzătoarea, se apropie ocolit cu râsul oribil care-i 
dezvelea dinţii galbeni şi tociţi, cu pieptul dezgolit care-i 
arăta smocurile de păr, roşcate şi greţoase. Venea şi se 
hlizea fricos, trăgând din când în când cu coada ochilor 
îndărăt. 

Apoi, deodată, fără motiv, din cine ştie ce năzărire, începu 
să se vaiete cu un fel de schelălăială animalică şi o rupse la 
fugă printre tufişuri. 

L-am lăsat ascuns, pândindu-mă. 

Păşind din piatră în piatră, pe potecile dospite de apă, am 
fost de la început izbit în faţă, de duhoarea ger-minaţiilor, 
ca de-un răsuflet înveninat. 

Glodul cleios fermenta cu bulbuci. Am trecut pe pun-ţile 
putrede de trunchiuri răsturnate, am sărit peste gropile 
pline până la gură, speriind broscoi râioşi care zvâc-neau 
neaşteptat ca pietroaie aruncate de o mână nevăzută, am 


păşit peste scânduri muiate de umezeală, care se sfări-mau 
sub greutate, fără nici un sunet. 

Nu aveam ce vedea mai departe: aceeaşi apă băloasă, 
aceleaşi plante grase şi apoase, aceleaşi liane fleşcăite de 
putrezeală, aceeaşi hidoasă palpitaţie de animale moi, de 
păianjeni fugind spasmodic pe luciul imobil, de râme, de 
viermi, de larve, aceleaşi ciuperci obscene care se sfă- 
râmau fragile la cea mai mică atingere, aceleaşi movile de 
ţărână neagră, ieşite din mătreaţa buboasă ca abcesele şi în 
care piciorul înşelat, nu găsea rezistenţă şi se scu-funda 
până la glezne, lăsându-te să simţi sub talpă zvâr-colirea 
scârboasă a unei vietăţi pe care ai strivit-o şi se smulge; 
toate le-am cunoscut îndată şi totuşi ceva mai puternic mă 
atrăgea mai departe, să văd, încă. Încă, ce? 

Am ocolit un bazin negru şi neclintit, din care se prelungea 
canalul cu apă tot atât de mocnită şi neagră pe sub o boltă a 
împrejmuirii, până în miezul lacurilor adânci, de departe. 

O barcă îşi scufundase botul surpat, pe jumătate. Stâlpi de 
fier, cu verigi ruginite şi noduri de funie putredă, arătau că 
aici se aflase popasul bărcilor, de unde mai demult contele 
Armin, mai încoace Aranka, porneau spre iazurile fără 
capăt. 

Acum nu mai rămăseseră decât scânduri curbe, îngro-pate 
în nămol. Şi lopeţile frânte. 

Am pus mâna pe-o asemenea vâslă. Lemnul muced se îndoi 
moale ca aluatul. Iar în palmă, fugiră gângănii roşcate şi 
negre, cu o sută de deşănţate picioare. Le-am scuturat, 
cutremurat de scârbă. 

Pe muchia canalului, cu pietrele parapetelor prăbuşite, am 
trecut pe sub bolta împrejmuirii, afară, de unde se desfăcea 
nemărginirea smârcurilor. 

În asfinţitul deodată stins, nesfârşitul movilelor spon- 
gioase, brăzdate de canaluri stătute şi presărate cu ochiu- 
rile păcurii, mă împresură într-o vastitate sinistră. Cât 
cuprindeau ochii, aceeaşi chifteală de apă, aceleaşi ierburi 
încâlcite, aceeaşi răsuflare pestilenţială. Zburau flu-turi grei 


cu aripile de vată neagră, cu trupurile groase cât omizile. Şi 
bâzâiau mărunt ţânţarii - „anofelii avo-catului dr. Silvestru 
Hotăran!” - am gândit, vrând să-mi aduc o înveselire care 
nu veni. 

Pe luciul de smoală al petelor de apă mai adânci, nuferi 
albi şi galbeni pluteau pe micile lor bărci ovale de frunze; 
dar nu aveau nimic din gingaşa candoare cân-tată în stihuri. 

Cărnoşi şi putrezi; păreau tot atâtea răni ulcerate. 

Am să înnoptez aici! 

— M-a cuprins deodată îngri-jorarea şi m-am întors să 
privesc îndărăt. Zidul împrej-muirii rămăsese departe de 
tot: vârful întunecat al cas-telului, în negura bruscă a 
înnoptării, îmi păru că se cufundă în mlaştini, inaccesibil, la 
capătul lumii. 

Şi am văzut că nu eram singur. Cineva mă urmărise tăcut 
şi gesticula acum, nătâng, de cealaltă parte a şanţului cu 
apă, hohotind cu râsul lui de nebun. 

M-am răstit la el. 

Guşatul gârâi din cimpoiul lucios de carne. Se strâmbă 
bezmetic, râzându-şi de neputinţa mea. M-am plecat, pre- 
făcându-mă că ridic o piatră de jos, cum sperii câinii când n- 
ai altă apărare. 

Guşatul chelălăi: 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Chelălăi, fugi mai departe, bălăngănindu-şi braţele lungi 
de gorilă cu care s-ar fi spus că se ajuta la mers: pe urmă se 
opri şi mă aşteptă rânjind. 

Hidoasa făptură mărea sinistrul acestui crepuscul livid 
care se întindea repede, ca o altfel de zi, murdară şi 
veştedă, peste smârcurile pustii. Ceaţa creştea groasă ca 
vata din ape. M-am trezit deodată mergând repede, încă 
mai repede, fugind. Strângându-mi haina la piept şi fu-gind, 
cu un singur gând înfipt în creier: numai să nu mă apuce 
noaptea aici! 

Călcam peste bălți, îmi smulgeam piciorul scufundat în 
nămolul vâscos, mă împiedicam în cioatele putrede, în 


movilele moi care mă sugeau, mă împleticeam o clipă cu un 
început de deznădejde şi iar porneam. De cealaltă parte a 
şanţului cu apa de smoală, guşatul fugea şi el, 
întovărăşindu-mă cu chelălăiala animalică: 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Eram scârbit de mine însumi că fug, şi fugeam. Într-o 
dedublare ciudată, mă vedeam gonind, măsurăm ridicolul, 
îmi dădeam socoteală cu ce hohot ar asista cunoscuţii care 
mă ştiau plimbându-mă întotdeauna paşnic şi corect pe 
trotuarele oraşului, şi mă bucuram că nu se poate afla aici 
nici un martor să povestească vreodată. 

Guşatul mă însoțea, ajutându-se la fugă cu braţele lungi de 
paing. 

— Uuuu-uu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Gâfâind, am urcat treptele. Am trântit uşa grea care 
detună toate încăperile, cu un ecou de catastrofă. Am tras 
zăvorul după mine, în sala cu cele douăsprezece ar-muri ale 
celor doisprezece Kemeny, solemni, tăcuţi şi ameninţători în 
întuneric. 

Am aprins un chibrit, altul, altele, până ce am ajuns din 
încăpere în încăpere, bâjbâind şi rătăcindu-mă de-a lungul 
coridoarelor nesfârşite, în odaia albă. 

— De mi-ar fi pus o lampă ori o lumânare! 

— Gândeam şi nu îndrăzneam să-mi închipui ce s-ar 
întâmpla, dacă slugile ar fi uitat să-mi lase o lampă ori o 
lumânare. 

Lumânarea era înfiptă într-un sfeşnic coclit, ca o gheară 
de pasăre. Am aprins-o arzându-mi degetele, stri-când alte 
chibrituri şi abia nimerind fitilul neînceput, care refuza 
flacăra. 

Când lumina fu în sfârşit caldă, prietenoasă şi sigură, mi- 
am dat drumul pe marginea patului, privindu-mi cu dezgust 
de mine însumi hainele mânjite de glod şi în-călţămintele 
grele de pământ gras şi vâscos. Mi-am şters fruntea 
brobonită de sudoare, cu palma murdară. Bravo! Admirabil 
debut! 


— Mă felicitam singur, scârbit de laşi-tatea pe care mi-o 
ignorasem până acum. 

De sus, portretul mă privea curios în lumina jucăuşă a 
flăcării, cu ochii negri şi verzi şi viorii, în începutul de surâs 
care nu se hotărâse încă să fie surâs. 

Valiza de drum se afla aşezată la îndemână, pe braţele 
unui jilţ. Prezenţa aceasta familiară, îmi ajută să mă 
regăsesc întru totul. 

Am deschis încuietorile şi am răscolit cu adevărată 
voluptate, nimicurile care mă reintegrau în viaţa veacului 
meu de confort şi de pacte de neagresiune. Eram din nou 
contemporanul lui Ford, al radiofoniei şi al Ligii Naţiuni-lor. 
Cu delicată luare-aminte de îndrăgostit, mânuiam dosul de 
fildeş al periilor, flacoanele de cristal, pilele de unghii, 
oglinda ovală în care m-am văzut zburlit şi glodos, cu dârele 
degetelor murdare pe obraz, cu şuviţele asudate de păr, 
încolăcite viermi pe fruntea brobonită. Tot aşa, 
convalescenţii, după ce au scăpat dintr-o criză de moarte, 
se bucură copilăreşte, de tot ce înainte le păruse neînsem- 
nat şi banal, ca să devină deodată nepreţuit ca însăşi viaţa. 

Mă întorceam de departe, cu înfăţişarea sălbatică şi 
cutremurată încă, aşa cum arăta oglinda, revenit din 
hrubele altor vârste ale umanităţii: omul lacustru înfricoşat 
de superstiții şi de vedeniile smârcurilor înmiasmate. 

— Ha-ha! 

— Am râs tare, iar râsul răsună bizar, în tăcerea care ţiuia 
în urechi. 

De afară, de sub fereastră, ca un prompt ecou, răspunse 
gârâitul nevolnic al guşatului: 

— Uuu! Ululu! Uuu-Ulululu...! 

Dar nu-mi mai răscolea nici o nelinişte. Un biet idiot, fără 
nici o mijire de conştiinţă - şi alt nimic! 

Pe urmă, am căutat să-mi pregătesc noaptea, cu toate 
tabieturile unui călător deprins să-şi organizeze singur 
confortul în adăposturi de întâmplare, la orice hotel Ter- 
minus de lângă gară. Mi-am înşirat prosoapele pe spătarul 


jilţului, pijamaua, plasa de păr, săpunul, apa de dinţi. Mi-am 
spălat obrazul de stigmatele umilitoare ale înfri-coşării, 
care mă gonise de-a curmezişul mlaştinilor. 

Mă supravegheam în toate aceste îndeletniciri minu- 
țioase, de maniac, cu o vanitoasă mulţumire de sine, fiindcă 
atât de repede ştiusem să-mi regăsesc calmul. 

Instalat la biroul mic, de trandafir - desigur biroul 
domniţei Aranka - cu picioarele răşchirate şi cu ceafa 
sprijinită în rezemătoarea scaunului de piele, îmi suri-deam 
cu dispreţ şi compătimire, recapitulând ruşinoasa cursă de 
viteză şi de obstacole, din norocire, rămasă fără spectatori. 

Nu cunoscusem până acum frica. Şi toată întâmplarea 
făcuse irupţie neaşteptat, răscolind nevrednice slăbiciuni 
ignorate în cel mai întunecat adânc al fiinţei mele, aşa cum 
cutremurele din fundul oceanului azvârl la suprafaţă peşti 
necunoscuţi şi monstruoşi, orbiţi de lumină şi îndată 
plesnind cu burta în sus, când nu-i mai comprimă apăsarea 
abisurilor de apă. 

„Dar acum nu mai merge!” - am vorbit tare, iar în aceeaşi 
clipă, mi-am spus că vorbesc tare numai ca să-mi dau curaj. 

Nemulțumit de această descoperire, am mutat lumâna-rea 
cu flacăra jucăuşă, dintr-o parte a biroului, în cealaltă. 

Cum de nu observasem? Brav servitor bătrân, dresat să 
prevină toate poftele stăpânilor, chiar când sunt numai 
trecători de-o zi! Micloş pregătise din bunul lui gând, fără 
nici o poruncă, o sticlă de vin cu paharul alături. Şi am 
înţeles îndată, după nisipul nescuturat şi după pă-ienjeniş, 
că nu era o butelie din cele cărate de avocat dr. Silvestru 
Hotăran, marfă de rând şi de prăvălie, ci o bău-tură 
străveche, din hrubele subpământene ale castelului. 
Minunată tovarăşă de singurătate şi încă mai minunat elixir 
pentru curajele şovăielnice! 

Abia acum m-am simţit destul de viteaz într-adevăr, să 
înfrunt noaptea. 

Am desfundat sticla cu băgare de seamă, ca să nu turbur 
licoarea de chihlimbar. Când am turnat în pahar, încăperea 


s-a parfumat cu aroma frunzei de nuc. Tokay! Frate mai 
mare şi încă de o străveche nobleţe al Cotnaru-lui nostru de 
pe Dealul lui Vodă, Dealul Cătălinului şi Paraclis... 

Prinzând piciorul înalt şi subţire al cupei, am ridicat să 
închin pentru gazda primitoare şi absentă, cu faţa în-toarsă 
spre portretul domniţei Aranka. Cerându-i fireşte, iertare, 
pentru plebeele mele apucături. 

Portretul îmi răspunse, viu, cu începutul îngăduitor de 
surâs care nu se hotărâse încă să fie surâs. 

Am spus: viu! Era într-adevăr viu. 

Pictorul care concentrase tot fluidul vieţii în ochii verzi şi 
negri şi aurii şi viorii, ca ochii schimbători de leopard, 
dezlegase toate dificultăţile modelului plin de neastâmpăr, 
aruncând o plasă transparentă, abia văzută de umbra 
verde-albăstrie, deasupra obrazului şi veşmân-tului alb. 
Ghiceai că lumina a fost căutată înadins, să cadă prin 
desenul unui vitraliu ori să se răsfrângă din frunzele late şi 
lucioase ale unei exotice plante de seră. Iar vicleşugul 
acesta de neîntrecut meşter, dădea o halu-cinantă viaţă 
imaginii de pe pânză. S-ar fi spus că dacă din cadră chipul 
s-ar mişca, vor începe îndată să joace toate umbrele 
străvezii, ca pe-o făptură care se mişcă aievea. 

Numai ochii mă urmăreau neclintiţi, cu luare-aminte 
ironică şi cu începutul acela de surâs, mai neliniştitor şi viu, 
ca un surâs deplin. 

Am deşertat a doua cupă, a treia... Sorbind pe îndelete 
aroma, filtrată de cine ştie câte decenii. Şi la fiecare pocal, 
am închinat cu domniţa Aranka. Apropiindu-mă chiar şi 
ridicându-i paharul sub nări, cu o cutezanţă de care nu era 
străină licoarea celebrelor podgorii de Tokay. 

Surâsul indecis, îmi părea provocator ca o ofensă. Vul-gar, 
în închinările cu glas tare, am somat-o să-mi destăi-nuie 
secretul plecării fără întoarcere şi al stafiei, în care numai 
proştii mai pot crede. 

Ochii mă ţinteau enigmatici, reci şi dispreţuitori. Cu o 
răceală arzătoare, cum sunt acele picături de lichide 


gheţoase care topesc placa de plumb mai lată ca latul de 
palmă. 

Ca să-mi desprind privirea, i-am întors spatele şi m-am 
aşezat din nou, la biroul de trandafir, strămutându-mi sticla 
golită pe jumătate, mai aproape. 

Am împins mapa de marochin, cu aurite inscripţii 
englezeşti - desigur mapa domniţei Aranka, adusă prin-tre 
nimicurile ei de pension. Degetele au jucat între filele 
poroase de sugativă... O scrisoare! O scrisoare ne-isprăvită, 
numai câteva rânduri întrerupte. Şi încă o scri-soare 
românească! La flacăra tremurătoare a lumânării, am citit: 

Dragă Mioara, „Îţi scriu prin ordonanţă. Peste cinci zile 
regimentul pleacă spre Budapesta, cu toată divizia. Fii fără 
grijă. Sunt sănătos, voios şi mă pregătesc mai mult pentru o 
plimbare plăcută decât pentru război. Acum mă aflu în- 
cartiruit cu batalionul, într-un castel faimos de grof. Un 
castel cu stafii. Când mi-a spus ieri tălmaciul această po- 
veste, am râs şi am strâns din umeri. Dar astă-noapte, în 
camera de unde-ţi scriu, o întâmplare ciudată m-a silit să 
râd mai puţin. Imaginează-ţi...” 

Scrisoarea se întrerupea aici. Desigur era epistola ofi- 
ţerului care după prima noapte a renunţat să mai doarmă 
în castel şi s-a dus să se culce cu soldaţii în cort. 

Turnând alt pahar, mă întrebam ce întâmplare ciudată l-a 
silit să-şi curme râsul, pe acest brav necunoscut care se 
pregătea atât de voios pentru război, ca pentru o plim-bare 
plăcută? Ce l-a înfricoşat să fugă din această încă-pere 
alături cu soldaţii de rând? Şi ce l-a întrerupt din scris? 

Cu ultimul pahar plin, m-am ridicat clătinându-mă, să 
închin încă o dată pentru stăpâna acestor locuri şi să-i 
izbucnesc impertinent în nas, asigurând-o că pe mine nu mă 
mai puteau atinge aceste înfricoşări copilăreşti. 

I-am hohotit, şi am ridicat cupa într-un lung monolog. 

Cuprins de subit patriotism, am gratulat-o, că atât de 
simplu şi fără prejudecăţi, şi-a ascultat glasul sângelui - ea, 
nepoata ţăranului Gheorghe Porumbacu şi fiica Anei 


Porumbacu, din Racoviţa, de lângă Sibiu. Complice, m-am 
bucurat că împotriva blazonului şi împotriva aris- 
tocraticelor mofturi, de la pensionul din Cambridge, n-a 
rămas odrasla degenerată a unui maniac cu statură de pitic 
şi frunte exagerată de gnom, ci a ştiut să fie numai nepoata 
şi strănepoata unui neam, simplu şi brav, de ţărani. De la 
dânşii moştenise dragostea de hoinăreală, în vânturi aspre 
şi încropeala arşiţei. Pentru dânşii răs-punsese la nebiruita 
chemare a apelor... Ea singură, cu de la sine îndemn, 
înţelese că tot ce-o înconjura şi toate strictele orânduieli la 
care o constrângeau tradiţia acestui solemn şi funerar 
castel, fuseseră deşarte minciuni. 

Era predestinată să fie copilă a munţilor în satul ei lângă 
Sibiu; devenise copilă a apelor; atât şi nimic mai mult! 

Ce bine îi presimţeam romanul ei; cum participam la toate 
peripeţiile, lămurite deodată din uscatele date de dosar, ale 
avocatului dr. Silvestru Hotăran! O sufocase mocnita viaţă, 
lângă moşneagul stăpânit de sminteala re-încorporărilor. O 
dezgustase viaţa sclivisită şi muieratică a capitalei 
binecuvântate de crucea Sfântului Gellert! Ea, care nu-şi 
trăia viaţa adevărată, decât atunci când pescuia şi vâna 
haiduceşte, ca o autentică şi rustică fiică a na-turii...! 

Şi iarăşi, o înţelegeam prea bine, dezrădăcinată şi năs- 
cută dintr-un amestec de sânge încă nereconciliat, că os- 
tenită de acest strâmt şi monoton decor, evadase din exis- 
tenţa încarcerată aici, să plece oriunde în lume, unde 
soarele e mai luminos şi văzduhul mai puţin înmiasmat... 

N-aveam de ce mă teme. Ce rău mi-ar putea dori, mie, 
care o presimt abia acum, aşa cum nimeni n-a pri-ceput-o 
desigur vreodată, şi pentru care atât de senin, închin? 

Clătinându-mă, cu mâna rezemată de spătarul scaunu-lui, 
am gâlgâit paharul peste cap. Amintindu-mi tradiţia 
magnaţilor la asemenea toasturi, am aruncat viteaz cupa 
deşertată, să se sfarme în ţăndări. La izbucnirea cristalului 
spart în sute de aşchii, mi s-a părut că privirea dom-niţei 
Ankara tresare ofensată şi că se încruntă. 


Ceea ce îndată m-a indignat. 

Cu o mobilitate, de la care nici de astă dată nu era străină 
butelia de Tokay, am trecut brusc, de la înduio-şarea şi 
admiraţia de adineaori, la cel mai amar rânjet. 

— Vă dezgustă purtările mele plebee, nobilă domniţă? 

— Am întrebat cu obrăznicie. S-a deşteptat în vinele 
voastre corcite sângele grofilor cruciați? Surâdeţi, cu 
scârbă şi cu milă?... Haha! Poate credeţi că vinul numai a 
vorbit şi vorbeşte?... Cum vă înşelaţi, prea nobilă con-tesă, 
de pânză şi de vopsea. Sunt lucid!... Nu mă impre-sionează 
nici castelul acesta populat cu armuri ruginite şi cu stafii! 
Nici surâsul vostru, care vrea să fie enigmatic şi de care nu- 
mi pasă! Şi ca să dovedesc că nu-mi pasă, uite, voi alege o 
carte din biblioteca maniacului vostru părinte şi voi citi 
calm, până la adormire, ca în orice hotel banal, de 
oriunde!... Surâzi?... Poţi surâde cât vrei, cromolitografie 
care vei fi vândută mâine la dara-bană... 

Acestea spunând, gesticulam cu ochii împăienjeniţi de 
aburii vinului, în faţa portretului alb şi neclintit. Pri-virea 
domniţei Aranka, răspunse nepăsătoare, cu sclipirea 
gheţos-arzătoare a ochilor verzi şi negri şi aurii şi viorii - şi 
cu acelaşi început de surâs care tot nu se hotărâse, încă, să 
fie surâs deplin. 

Am luat sfeşnicul şi silindu-mă să-mi păstrez verticala, am 
păşit din încăpere în încăpere, până în bibliotecă, să-mi ţin 
cuvântul. Am ales o carte, două, trei... Tăcerea neagră şi 
mucedă din cavoul acesta al cărţilor unde-şi slujea 
liturghiile ocultiste groful cuprins de sminteală, mă lăsa 
indiferent cu desăvârşire, acum. Ca să-mi probez mai vârtos 
sângele rece, am început să fluier cu o voluptate rea şi 
sacrilejă, un refren de cabaret. 

Cu teancul subsuoară m-am întors, izbindu-mă în uşori şi 
împiedicându-mă în praguri. Uaha! Să poftească toate 
stafiile din lume, să horească în jurul meu cel mai dezmăţat 
al lor sabat şi să le râd în nas la toate; da, la toate... 


Am aruncat hainele răvăşite pe spătarul scaunelor şi pe 
covoare: am aşezat lumânarea la căpătâi şi cele trei cărţi cu 
scoarţele tari. În urechi îmi hăuia tăcerea, tâm-plele îmi 
erau încinse de fierbinţeală. Am deschis fereas-tra să dau 
drumul răcorii nocturne şi numai după aceea, tacticos, m- 
am vârât în aşternut. Cu o fluturare de degete, ironică şi 
arogantă, mi-am luat noapte bună de la portretul domniţei 
Aranka. 

Ochii m-au privit cu mila lor rece şi dispreţuitoare. 

Şi de la primele file, am vrut să mă ştiu prins numai de 
carte, în lumea ei veche de veacuri şi veacuri, căci cartea 
era al treilea tom, din spovedaniile Sfântului Au-gustin: „Je 
tombai donc, chez des hommes orgueilleuse-ment delirants, 
et charnels excessivement et grands par-leurs, dans la 
bouche de qui 6taient les lacs du diable et une glu 
composee d'un melange des sillabes de ton nom et du 
Seigneur Jesus-Crist et du Paraclet notre conso-lateur 
l'Espirit saint. Ces mots ne quittaient pas leur bouche, mais 
seulement le son et le bruit de la langue: et di'ailleurs un 
coeur vide du vrai. Et ils disaient: Verite, et Verite...!”. 

Întorcând foaia, fără voie ridicam ochii la ochii dom-niţei 
Aranka, fiindcă îi simţeam urmărindu-mă neclintit. 

Rândurile jucau, deşirându-se şi împletindu-se; înţelesul 
cuvintelor se risipea, lunecându-mi din minte. Stăruitoarea 
prezenţă îmi atrăgea ochii hipnotic. 

Iar începutul acela de surâs, se lămurea din ce în ce mai 
usturător; demonică provocare. 

— Ce vrei? M-am răstit, întorcându-mă într-un cot, să nu-i 
mai văd faţa şi ochii, plecat numai pe foile cărţii. Nu sunt 
nici Tivadar Vâgo, ofiţerul dezertor şi revolu-ţionar, nici 
locotenentul român, laş, care a fugit ca să nu te înfrunte, 
nici rândaşul imbecil, care s-a înecat. Nu mă tem de stafii, 
cum nu mă ademeneşte surâsul acesta infam, de fecioară 
bezmetică... 

Spuneam - dar nu-mi ridicam ochii, s-o văd dacă a tresărit 
sub insultă. 


I-am ridicat mai târziu, când o ceaţă s-a pus între privire şi 
carte. Toată încăperea era năvălită de negură. 

Miasma lăptoasă a mlaştinilor, intrată pe nesimţite prin 
fereastra deschisă. Flacăra lumânării se împuţinase abu- 
rită. Lucrurile se estompau vag, îndepărtate, imaterial - 
numai ochii portretului scânteiau fosforic, ca ochii de topaz 
ai felinelor, în tufişuri, noaptea. 

— Aşadar, toată miza în scenă! Am hotărât tare, toate 
vicleşugurile unui film misterios! Ce proşti ai putut amăgi 
până acum, ca să crezi că tot aşa...? 

Ochii luceau fosforic, sfredelind ceața opacă, batjo-coritori 
şi nepământeni. 

— Ce vrei? Am repetat nestăpânindu-mă, ridicat în capul 
oaselor şi ridicând cartea cu scoarţele tari. 

Am ridicat-o şi am lovit, aruncând-o din toate puterile. 

Flacăra luminării sfârâi şi se stinse. 

Întunericul mă înghiţi; un întuneric murdar şi lăptos, 
aderent, de ceaţă. Dar lovisem bine; ochii fosforici nu mai 
sclipeau sus, erau acum la înălţimea, mea, aprin-zându-se şi 
stingându-se în întuneric, cum într-adevăr lucesc 
intermitent privirile sălbăticiunilor de noapte. 

Era la înălţimea mea: portretul, aşadar, căzuse. 

Calmat, am pipăit cutia de chibrituri, la căpătâi, lângă 
sfeşnic, unde o ştiam aşezată. Am frecat un chibrit, mai 
multe. Hârtia umedă şi vârful umed al chibriturilor nu 
dădeau nici o scânteie. Le-am tras până la cel din urmă, şi 
am zvârlit cutia deşartă, blestemând. 

Când am ridicat privirea, ochii fosforici nu mai erau acolo; 
scânteiau lângă uşă. 

M-am repezit în întunericul vânăt să pipăi tabloul pe care 
îl ştiam căzut: rama era intactă şi neclintită în perete, dar 
mâna n-a dat peste pânză - înlăuntrul ramei a pipăit numai 
peretele gol şi aspru. 

— Ce înseamnă nebuniile acestea? Am răcnit, întor-cându- 
mă. 


Fosforicele pupile, verzui şi aurii, clipeau acum în altă 
parte; în faţa ferestrei cu lumina lăptoasă. Am sărit să prind 
drăceştile lumini, şi luminile au săltat alături. Ochii, deprinşi 
acum cu întunericul, desluşeau şi-un veşmânt alb, lipindu-se 
de zid, făcându-mi faţă. Încă o dată m-am repezit, şi încă o 
dată mi-a scăpat. 

— Cu mine nu merg nebuniile acestea! Am gâfâit cu 
încăpățânare, izbindu-mă prin întuneric de scaune şi de alte 
mobile, împiedicându-mă în haine şi întinzând braţele, ca 
într-un joc de-a baba-oarba, să încleşt arătarea jucăuşă. 

Şi cea mai nebunească goană începu. 

Ochii scânteiau pretutindeni, iar mâinile întinse nu-i 
puteau captura nicăieri. 

Lângă uşă, de cealaltă parte a biroului, între pat şi mine, 
aproape de tot şi scăpându-mi, când strângeam braţele să 
cuprind fantasma albă şi nu încleştam decât vidul. 

Gâfâiam în întuneric, mă opream să calculez o săritură; 
fantasma cu ochi de fosfor se oprea şi ea cu lucirile 
neclintite, şi când mă aruncam, îmi zdreleam degetele în 
zid, palmele în colţuri de fier, tâmplele în uşori. 

O dată am prins mâna şi mâna s-a topit în strânsoare, fără 
nici o smuncitură, ca ochii să-mi râdă în faţă, cu arzătoarea 
lor lumină, rece şi nepământeană. 

Poate a durat numai cinci minute, bezmeticul joc; poate un 
ceas. 

Toată îndărătnicia îmi era să dovedesc - să dovedesc cui? 

— Că n-am nici o frică şi că nu voi conteni, până ce nu voi 
avea aici, în mâini capturată, dezlegarea absurdei arătări. 

M-am oprit să-mi şterg cu dosul palmei, fruntea udă şi 
înfierbântată; ochii cu recea dogoare s-au oprit şi ei, în 
dreptul uşii. M-am aruncat, zvâcnind cu mâinile de taur 
orbit de năvala sângelui în creier; arătarea albă s-a 
strecurat în coridor, deşirându-se, şi oprindu-se să mă 
aştepte la capătul cel mai întunecos. Am căzut, m-am 
ridicat, am înaintat bâjbâind în umbra de beznă, condus 
numai de scânteierea ochilor. 


Pe urmă, în altă încăpere şi în alta şi încă în alta, jos pe 
scări, în sala cu armuri. 

Se oprea, când întârziam. O rupea înainte, când eram 
aproape. 

Tălpile goale se contractau pe lespezile reci ca gheaţa: o 
clipă am avut nălucirea deşănţatei mele înfăţişări, dez- 
brăcat, cutreierând coridoarele negre, după o arătare, 
după stafia de care-mi râdeam cu atâta siguranţă, ieri, şi 
aseară, şi adineaori şi care acum îşi râdea dânsa de mine... 
Dar nimic pe lume nu m-ar fi oprit. Voiam să văd, să ştiu 
cum are să sfârşească, să-mi dovedesc... Să-mi dovedesc, 
ce? 

S-a rezemat de-o armură. M-am aruncat să o cuprind în 
braţe, la un loc cu armura. Omul de fier s-a prăbuşit pe 
lespezi, cu o detunare care a răscolit ecoul în toate sălile 
castelului pustiu şi sonor; dar arătarea, neatinsă, mă 
aştepta în uşă. Încă o dată m-am năpustit, după ea. 

Ce lună putredă, între nori bolnavi şi ce lumină lăptoasă! 

Dintr-o singură aruncare a ochilor am întrevăzut-o, sus pe 
cer, şi îndată, privirea a coborât să regăsească fan-tasma cu 
ochi de fosfor, ca să nu-mi scape cumva. Mă aştepta la colţul 
zidului; a ocolit spre cealaltă faţă, în parcul cu mlaştini. 

Luna îşi trase un nor vânăt peste faţă; întunericul de sus, 
fu deodată dens şi opac. 

Dar numai întunericul de sus. Căci jos, toată întinderea 
parcului, cu scheletele strâmbe şi prăbuşite ale copa-cilor, 
era luminată straniu de mucedă irizaţie a miasmelor. 

O pâclă verzuie, în care dănţuiau sâmburi de flăcări, 
înfăşurate în vată. 

Numai o clipă am avut răgaz să mă opresc, vrăjit de 
fantastica iluminaţie. Fiindcă îndată, arătarea mi-a jucat în 
faţă, aproape de tot, ca şi cum ar fi vrut să mă cheme la la 
hotărârea mea şi să mă sustragă de la vreo şovăială. Nu mă 
aflam doar aici, ca să admir un spectacol! Aveam altă 
datorie. Şi am alergat după sprintena arătare, albă şi 
jucăuşă, printre luminiţele care se aprindeau şi se stingeau 


suflate de vânt, alergau alături de noi, ne în-treceau şi-şi 
transmiteau lumina de la una la alta, o mie de mii de 
candele gălbui, albastre, verzi şi roşii şi de toate culorile 
curcubeului. 

Fantasma poposea, se răsucea să mă aştepte. Atunci, cele 
două lumini fosforice şi neclintite, păreau luceferii suverani 
ai constelaţiilor dănţuitoare de jos. 

Numai ochii aceştia rămâneau reci, în neclintire; iar toată 
puzderia luminilor nestatornice din smârcuri alergau din 
flacără în flacără să se apropie şi să-i facă un covor de 
licurici împrejur. 

Smuceam picioarele goale, scufundate în glodul chiftit şi 
mă repezeam. Arătarea se deşira imaterial înainte, trecea 
prin trunchiurile răsturnate, gonea întovărăşită de toate 
flăcările miasmelor fugind laolaltă cu noi. 

Am ajuns la zid; înainte de a trece dincolo, am privit o dată 
îndărăt. 

Toate luminile din urmă erau stinse. 

Numai castelul Kemeny, în întunericul aspru ca un postav, 
se vedea îmbăiat într-o lucire gălbuie şi sulfu-roasă; lumina 
care nu venea de nicăieri şi s-ar fi spus că e o sudoare 
satanică a zidurilor dospite de umezeală şi de mucegai. 

Umbra albă îmi juca înainte, ochii cu arzătoarea ră-ceală, 
mă îndemnau impacient: 

— Haide! Ce aştepţi? Unde te uiţi...?”. lar şerpuit, se 
strecură dincolo de zid, unde nemărginirea smârcurilor se 
întinse iluminată de zvârcolirea clipirilor gazoase. 

Sub tălpi, în golul dezgustător, simţeam vietăţile băloase 
încovrigându-se în jurul degetelor, îmi scuturam scârbit 
piciorul din fugă şi goneam încă, încă, sărind peste ochiuri 
păcurii de apă, călcând în flăcări care se stingeau brusc, 
împleticindu-mă în rădăcini înnodate, care mă atrăgeau 
îndărăt. 

Şi deodată, răsuflarea mi s-a gâtuit de spaimă. 

În urmă, mai alerga cineva. 

— Uuuu! Ululu! Uuuu! Ululu! 


Guşatul, cu mâinile lungi, cu paşi răşchiraţi, venea 
şuierându-şi răsuflarea din cimpoiul de carne, urlând... 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Cu toate puterile adunate, am început să gonesc mai 
deznădăjduit; înainte, fugărind arătarea albă, în urmă, 
fugărit de jivina omenească, pe care nu o ştiam ce vrea şi 
de ce aleargă. 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Este contagioasă sălbăticirea? Ceva din strămoşii la-custri 
s-a deşteptat în mine? Nu ştiu; dar m-am trezit în goana 
nebunească, urlând şi eu pe întrecutele, cu gu-şatul tâmp şi 
nevolnic. 

— Uuu! Ululu! Uuuu-Ululu! 

Ne îngânam şi ne întreceam: din fugă întorceam capul pe 
jumătate fiindcă îi simţeam răsuflarea gâfâită în spate: 
zvâcneam mai încordat şi urlam mai bestial: 

— Uuuuu! Ulululu! Uuu-Ululu! 

Nici un obstacol nu mă oprea. Nici un dezgust. Uneori 
piciorul intra până la gleznă, stropi de abces mă împroşcau 
în obraz şi în ochi, simţeam în gură gustul leşiatic şi spurcat 
al putreziciunilor fermentate, pielea mă ustura de tăieturile 
săbiilor de papură şi poate de muşcăturile animalelor 
băloase; dar nimic nu mă oprea, ca o fiară slobozită din 
mijeala veacurilor. Eram doi care goneam după arătarea 
lacurilor, şi dintre amândoi, nu guşatul era cel mai aproape 
de animalitate. 

— Uuu! Ulu-lu! Urlă, la spate, rotind labele uriaşe de 
gorilă. 

— Uuuuu! Ululu! Uuuu-Ululu-urlu! Răspundeam mai 
îndârjit, cu glas pe care nu mi-l cunoşteam şi tot nu mi se 
părea destul de fioros. 

Când deodată alba fantomă s-a oprit. A fost atât de 
neaşteptat, încât nu mi-am putut curma goana şi am trecut 
prin imaterialul veşmânt. 

Am vrut să mă întorc, să văd unde s-a topit, s-o caut 
îndărăt jucând în altă parte, chemându-mă, cum fă-cuse 


până atunci. Ceva s-a prăbuşit în creştet, trosnindu-mi 
țeasta; toate luminile dănţuind pe lacuri s-au stins brusc şi 
am căzut cu faţa în glodul vâscos. 

Într-atât mi-am adunat ultimele puteri: să-mi întorc 
obrazul, nările şi gura din mâlul acru şi dospit, ca să-mi 
feresc răsuflarea liberă. Şi să văd, păşind peste mine şi 
fugind mai departe, cu mâinile vânturate roată, guşatul, cu 
răcnetul lui triumfal şi acum rămas singur, stăpân: 

— Uuuu! Ululu! Uuuu-Ululu-uuu! 

Fundul oceanului era abia luminat de un crepuscul livid. 
Madrepori, cu braţe de sfeşnic înflorite întindeau o feerică 
pădure în adâncul înăbuşitor al apelor. Săgetau peşti lungi 
ca suliţele, se opreau peşti laţi cât tăvile cu ochii bulbucaţi 
şi ficşi. Stelele mării, gigante, îşi roteau cele cinci braţe ca 
roza vânturilor. Vietăţi străvezii coborau încet, balansând 
clopotele fără de sunet. Şi raci uriaşi şi mustăcioşi, 
necunoscute animale de toate culo-rile, peşti torpilă 
descărcând baterii care cutremurau apa, caracatiţe cu 
braţe înnodându-se dezgustător, înaintând zvâcnind din 
pomparea cu bulbuci a lichidului, viermi, crabi, moluşte şi 
toate jivinele monstruoase şi fantastice ale profunzimilor; 
unele mai divine ca păsările şi florile paradisului, altele mai 
scârboase şi hâde ca arătările de vis rău, treceau în 
nesfârşită procesiune pe dinaintea ochilor, vânându-se, 
ascunzându-se, gonindu-se şi îmbrăţi-şându-se în oribile 
spasmuri. 

Aerul ţevii din îmbrăcămintea de scafandru se împuţina 
înăbuşindu-mi răsuflarea. 

Numai aceasta m-a făcut să clatin semnalul care avea să 
mă tragă în sus, despărţindu-mă cu părere de rău de 
magica lume a adâncurilor. Reflectorul puternic al lămpii 
electrice tăia brazde luminoase scormonind un-ghere de 
stânci, unde se ascundeau sub alge alte vietăţi necunoscute 
- îmi făgăduiam mâine să mă întorc, odih-nit, pentru altă 
explorare. 


Acum funia mă ridica legănat, cu greutăţile de plumb 
atârnate de picioare, lăsând dedesubt mişuneala multi- 
coloră din pădurea vrăjită de madrepori. 

Apa era mai subţire şi mai luminoasă. 

Sprinten jucau numai suveicile peştilor. 

Mai repede! 

Am scuturat semnalul de sonerie, să mă smucească mai 
repede, fiindcă îmi vâjâiau tâmplele şi în îmbrăcă-mintea de 
oţel deschideam gura sufocat, ca puii de şoarec sub clopotul 
aparatelor de făcut vidul în laborator. 

Ce-a fost aceasta? 

Ascensiunea s-a oprit. Toată lumina s-a înceţoşat aco- 
perită de o caracatiţă enormă, care-şi întinde multiplele 
braţe cu ventuze în capăt, să mă cuprindă; mă strânge 
încolăcit de-mi trosneşte îmbrăcămintea articulată de 
metal; mă priveşte cu ochii holbaţi din capul fără frunte şi 
cu o smucitură mi-a smuls ţeava, prin care aerul a fugit, 
lăsând să gâlgâie apa ucigaşă: Uuuu-Ululu, Uuuu-Ululu! 

Mă zvârcolesc fără putere, cu vinele plesnind şi cu 
răsuflarea retezată; ochii imenşi şi neclintiţi, aproape de tot 
deasupra ochilor mei, mă privesc atent, cu o crudă şi 
satisfăcută curiozitate - şi caracatiţa râde, râde cu glas 
omenesc. 

Cu o ultimă deznădejde încerc să resping vâscoasa 
îmbrăţişare. 'Tentaculele se desprind; au rămas numai ochii 
plecaţi pe fruntea mea, bulbucaţi şi sticloşi. Le im-plor 
îndurare. N-am venit cu nici un gând rău. Nu voi mai 
tulbura niciodată împărăţia apelor. O nevinovată şi 
omenească curiozitate... Dar niciodată nu mai revin; jur! 

Ochii se îmbunează aplecaţi cu aceeaşi atenţie să-mi 
sondeze privirea, de astă dată fără cruda răutate. Tot mai 
aproape, mai atent şi mai îndelung, până ce se prefac în 
ochii gălbui, de după ochelarii cu lentilă bombată şi cu ramă 
de bagr, ai avocat-doctorului juridic Silvestru Hotăran. 

— Uff! Bine că dădu Sfântul şi te-am văzut întors la viaţă! 
Suspină uşurat avocat dR. Juridic Silvestru Ho-tăran, 


îndreptându-se greoi de şale şi strângându-mi mâna întinsă 
neînsufleţit pe cearceaful alb. 

Încerc să surâd încă nedumerit unde mă aflu. 

Rotesc ochii: pereţi albi ripolinaţi, fereastră înaltă fără 
perdele, patul de fier, şi peste cap, la căpătâi, foaia de 
observaţie. 

Aşadar, o cameră de sanatoriu! 

Ce blândă şi bună e lumina caldă, năvălind val, prin 
fereastra deschisă! Şi garoafele de pe măsuţa de metal, cu 
miros dumnezeiesc! 

Vreau să mă mişc între pernele mari. Nici braţele, nici 
trupul nu se supun. 

Avocat dh. Juridic Silvestru Hotăran mă contemplă cu o 
maternă încântare, frecându-şi mâinile bunduce şi păroase. 

— O! Bată-te că mi-ai şi făcut o istorie, cum ai rămas 
singur! Mă mustră cu bunătate, clătinând a ame-ninţare 
inofensivă, arătătorul scurt şi gros, ca un franc-furter. 

— Cine şi-ar fi imaginat?... Prostii... Nici eu nu ştiu!... Am 
îngăimat, dezvinovăţindu-mă şi încă o dată, încercând să mă 
întorc pe o coastă. 

— Acum stai liniştit! Îmi porunceşte, aşezându-se alături, 
pe marginea patului. Totul e bine dacă sfârşeşte cu bine... 
Şi totul s-a sfârşit mai bine decât îmi închipuiam. Singurul 
necaz, l-ai tras dumneata... Dar acum, că te văd trecut de 
criză, pot spune că mi-ai fost un noroc. L-ai plătit scump, 
erai să-l plăteşti cu viaţa; dar, dragă domnule, ai dezlegat o 
taină... Ai limpezit o con-troversă juridică, de la care 
puteam să mai aştept încurcături... 

— Nu înţeleg! Am spus. 

Avocat dhR. Juridic Silvestru Hotăran îmi puse pe umăr 
palma lată ca o broască ţestoasă, în chip de prietenească 
solicitudine: 

— Ai să mai ai răbdare şi am să-ţi povestesc. Acum nu 
trebuie să te osteneşti... Medicul ţi-a recomandat linişte... 

— Şi dumneata crezi că o să am linişte dacă nu-mi spui 
acum?... Tot timpul am să mă gândesc... Am să fac tot soiul 


de supoziţii! M-am îndărătnicit, abia întors la viaţă şi din 
nou stăpânit de demonul curiozităţii. În loc să dorm sau să 
nu cuget la nimic, am să-mi frământ mintea să aflu... 
Dumneata numeşti aceasta linişte? Am stăruit, înțelegând 
că fermitatea doctorului juridic Sil-vestru Hotăran începe să 
se clatine. 

Se ridică în picioare, măsurând cu paşi apăsaţi de câteva 
ori camera în lung şi în lat, cu mâinile la spate; privi pe 
fereastră, se întoarse. 

— Dealtfel, poate e mai bine! Spuse, oprindu-se şi 
trăgându-şi un scaun în faţa mea. Toată istoria e scurtă... 
Acum două săptămâni când te-am găsit... 

— Acum două săptămâni?... Am întrebat, şi îndată am 
căutat cu ochii la calendarul din perete. 

Într-adevăr: 29 august... Sunt două săptămâni de când zac 
fără cunoştinţă... 

— Acum două săptămâni, reluă avocat di. Juridic Silvestru 
Hotăran, când te-am găsit căzut în mlaştina aia ticăloasă, 
după ce te-am adus aci, la Cluj, să te predau în seama 
medicilor, ne-am întors să procedăm la o an-chetă mai 
amănunţită... Cu autorităţile, bineînţeles. Şi n-am greşit. 
Am descoperit la câţiva paşi de unde căzu-seşi, în nămol 
îngropat şi în descompunere, trupul con-tesei Aranka 
Kemeny... Ne-a fost uşor să stabilim iden-titatea... După 
inelul din deget, după carabina de alături, după ce s-a mai 
putut cunoaşte din îmbrăcămintea pu-tredă... Mai greu este 
de stabilit cum de a ajuns acolo. Părerea judelui e că s-a 
înecat şi că trupul s-a scufundat singur cu timpul, în 
mlaştină. S-a înecat din accident, sinucidere, asasinat?... 
Aceasta, dragă domnule, n-are s-o ştie niciodată, nimeni. Ca 
măsură de precauţie a fost arestat Gyula guşatul... Dar e 
nevolnic; nu-i poţi scoate un cuvânt, e mai dobitoc decât 
dobitoacele din curte... L-am arestat, fiindcă e frate cu 
fostul locotenent Tivadar Vâgo şi fiindcă după spusele 
slugilor, îşi adora cu simţirea lui de guşat stăpâna... Mi-am 
spus că, poate gelos de cele câteva plimbări nevinovate ale 


con-tesei Aranka în tovărăşia lui Tivadar Vâgo, în cugetul lui 
de nerod şi de nebun va fi mijit ideea crimei... Dar acestea 
sunt numai presupuneri. Fapt este că descoperirea a 
înlăturat cea din urmă complicaţie. Înţeleg bine, că în 
materie de succesiune, data morţii e de cea mai mare 
însemnătate. Dacă se dovedea că Aranka a murit după 
contele Andor, atunci asupra averii puteau să ridice 
pretenţii succesorii ei ascendenți, adică neamurile Anei 
Porumbacu, Gheorghe Porumbacu şi aşa mai departe. Cu 
alte cuvinte tot felul de complicaţii. Acum lucrul e sim- 
plificat: ultimul decedat în ordinea cronologică, e contele 
Andor, şi cum a murit fără testament, averea merge după 
lege succesorilor de drept, în speţă clienţilor mei... După 
cum vezi, datorită peripeţiilor dumitale au fost înlăturate şi 
cele din urmă dificultăţi juridice. Pot spune că îţi datorăm 
recunoştinţă. 

— Mersi! Am întrerupt sec, fără entuziasm, aflând 
prozaicul deznodământ al peripeţiilor pe care nu le va şti 
niciodată, nimeni. 

Şi am tăcut un timp, cu ochii închişi, revăzând fan-tasma 
albă şi sprintenă a domniţei Aranka, despre care acum 
înţelegeam că-şi căuta odihna unui mormânt creşti-nesc şi 
de-aceea chema trecătorii s-o izbăvească din pu-treziciunea 
smârcurilor. 

Pe urmă, într-un târziu, mai mult de politeţe, decât de 
curiozitate, am întrebat: 

— Dar castelul? Biblioteca? Licitaţia a fost? 

— O! Da! Răspunse, frecându-şi mâinile cu stăpânită 
satisfacţie avocat dR. Juridic Silvestru Hotăran. Au mers 
lucrurile mai fain decât mă aşteptam. 

Plecându-se să-mi destăinuie cu glas mai scăzut: 

— Am pus să liciteze pentru două mii de jugăre de bălți, un 
om al meu... Le-am luat pe nimic. Nici nu se prezenta să le 
liciteze nimeni. Cine, ce să facă, cu două mii de jugăre de 
bălți, papură şi smârcuri?... Cuibar de țânțari şi de friguri 
palustre. Eu, o iau sistematic. Irigaţii, canalizări... În cinci 


ani de muncă, scot aur... Şi sunt şi cu conştiinţa curată: m- 
am ofertat, decât fiindcă nu se prezenta nimeni. Nu-i drept, 
dragă domnule? 

În loc de răspuns, ochii mei s-au oprit stăruitor la paharul 
deşert de la căpătâi, cu urme grase şi opace de degete. 
„Exact, limpede ca acest cristal!” - am gândit, amintindu-mi 
episodul de acum două săptămâni, când avocat dR. Juridic 
Silvestru Hotăran, urmărindu-mi pri-virea, înţelese cu toate 
acestea la ce-am cugetat, fiindcă roşi, dovedind o subtilitate 
în citirea gândurilor ascunse, la care nu m-aş fi aşteptat, 
nicicând. 

— Şi cărţile? Biblioteca? Am întrebat, numai ca să risipesc 
jena acestei osânde fără cuvinte. 

— A! Cărţile! Vorbi cu însufleţire, avocatul dr. Juridic. 
Închipuieşte-ţi, dragă domnule, că am avut cea mai mare 
surpriză!... Mă temeam că n-are să se prezinte nimeni. Şi a 
venit un ovrei tocmai de la Pesta, un anticar, care cunoştea 
dinainte biblioteca. A oferit, cât nu mă aşteptam: zece mii 
de pengo... Dar am avut grijă şi de dumneata, dragă 
domnule, m-am înţeles cu el să aleg întâi măcar o sută de 
volume pentru dumneata... 

Şi m-a ajutat el, foarte de treabă şi serviabil. Uite! Îmi 
spuse, arătându-mi înşirate pe duşumea, lângă perete, un 
şir de cărţi, cu fericirea unui om care a pregătit o mare şi 
plăcută surpriză. 

Am vrut să mă ridic într-un cot, să privesc lacom. 

— Te rog, stai liniştit! Mă îndesă la locul meu avocat dR. 
Juridic Silvestru Hotăran, cu palma lată cât broasca 
ţestoasă. Ţi le aduc, eu, să le vezi, pe rând... 

Şi îmi cără pe rând, cărţile, ştergându-le praful de pe 
legăturile de piele, cu batista despăturită şi aşteptând 
exclamaţiile mele de surpriză şi de recunoştinţă, cu se- 
ninătatea bună a unui bunic care a pus la cale cel mai 
neaşteptat dar nepotului. 

Erau numai cărţi ocultiste, de magie, de spiritism şi de 
reîncarnaţii, toate noi, de trei şi de patru decenii alese după 


cât se înfăţişau mai arătoase, legăturile proaspete şi aurite. 
Toate preţuind, pentru mine, mai puţin decât greutatea lor 
la cântar. Niciuna din celelalte rare şi preţioase, rătăcite 
măcar din întâmplare. Anticarul „ser-viabil” de la Pesta nu 
se oferise degeaba, să adauge pri-ceperea lui la 
nepriceperea avocatului procurist! Dr. Ju-ridic Silvestru 
Hotăran aştepta încântat şi oarecum mirat, de prea 
searbădul meu entuziasm. 

— Zici că pentru toată biblioteca a oferit zece mii de 
peng60?... Cât fac zece mii de pengo în monedă româă- 
nească? Am întrebat, privind în tavan, unde se topea tot 
furgonul meu himeric de cărţi: o avere. 

— Aproape trei sute de mii de lei! Răspunse prompt şi 
triumfal, dR. Juridic Silvestru Hotăran. Aş fi fost în-cântat, 
după evaluarea mea să luăm cincizeci de mii de lei; şi a dat 
trei sute de mii... Un nebun!... Nu m-aş mira să aflu că a 
ajuns la faliment în scurtă vreme... 

— Doctore, doctore! Am rostit amar... Biblioteca con-telui 
Kemeny preţuia cu ochii închişi, cinci-şase mili-oane... Erau 
cărţi acolo care au să fie plătite, una singură, cu zece mii de 
pengo şi mai mult. 

Avocat dh. Juridic Silvestru Hotăran mă privi cu ne- 
încredere prin ochelarii lui bombaţi. Pe urmă dădu din cap, 
şi se apropie să-mi aşeze mai bine, sub bărbie, cear-ceaful 
alb: 

— Nu trebuia să te ostenesc... A spus bine medicul. Ai încă 
febră! Să-ţi pun termometrul... 

POSTEFAŢA. 

ÎN APROPIEREA FANTASTICULUI. 

Prozator cu o subliniată propensiune spre realităţile 
sociale, romancier dar şi autor de nuvele - alert, prolific, 
deschis pro-blemelor la ordinea zilei - Cezar Petrescu, 
adept al unei retorici consacrate, s-a orientat, nu de puţine 
ori, spre fantastic. Cinci volume, grupate în categoria 
Fantasticul interior şi făcând parte din Cronica românească 
a veacului XX, o demonstrează. Privit mai atent, fantasticul 


lui Cezar Petrescu vrea să spună că irealul e o excrescenţă 
neaşteptată a realului, lunecare lentă în superstiţios şi 
oniric, de unde succesiunea de forme combinatorii frizând o 
iraţionalitate frapantă sau discretă. Oamenii, pare a susţine 
autorul Întunecării, îşi manifestă veritabila individualitate 
(cea interioară) în momentele de criză psihică şi etică, la 
între-tăierea realului cu imaginarul, mai exact la 
interferența concre-tului din experienţă diurnă cu 
spectralul şi misterul orelor de noapte. Nu romanele 
Simfonia fantastică sau Baletul mecanic recomandă 
îndeajuns filonul fantastic, ci prozele de dimensiuni mai 
restrânse, povestiri şi nuvele de cincizeci-şaizeci de pagini - 
Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit 
umbra, Adevărata moarte a lui Guynemer - ilustrând 
formula, de altfel improprie, de „fantastic interior”. În toate 
acestea - relatând experienţe la persoana întâi sau 
experienţe raportate de martori - câte o fiinţă discontinuă 
se împarte între convențiile vieţii exterioare şi solitudinea 
celei interioare; se produce, inevitabil, o ruptură între 
durata normală şi timpul ascuns, inaccesibil celorlalţi, în- 
cifrat, criptic, deformator al noimelor. Cum accesul în 
interiorul labirintic, ceţos şi insolit, e barat, cum resorturile 
faptelor se refuză cunoaşterii, nonsensurile, situaţiile 
derutante, neverosimile, se afiliază fantasticului. 
Intrusiunea acestuia devine uneori atât de naturală, încât 
realul şi imaginarul dau impresia de simul-taneism. 

Se vede lesne că fantezia excepţională a prozatorului e 
nutrită cu lecturi despre ocultism şi para-psihologie, cu 
scrieri sfidând ordinea cotidianului trăit; fantome, demoni, 
practici secrete, coşmare, tulburări fiziologice, magie şi 
esoterism, acestea impulsionează propriile demersuri de 
creator. Între bunurile moş-tenite de moşierul decrepit 
Iorgu Ordeanu (Omul din vis), figurează „manuscrise 
deasupra cărora au migălit, la lumină de opaiţ, călugări în 
chilii de mănăstiri, cărturari arşi pe rug, slujitori ai cabalei, 
vraci ai magiei negre, alhimişti căutători ai pietrei filosofale 


şi a izvorului de tinereţe veşnică...” Prin inter-mediul altui 
personaj (delegat al autorului), lectorului i se vorbeşte, în 
Aranca, ştima lacurilor, de interesul contelui Andor Kemeny 
pentru „ştiinţele oculte, reîncarnare, spiritism, magnetism” 
şi magie, de cărţi de acest gen redactate de Allan Kardek, 
de Swedenborg, Denis Areopagitul, Ruysbroeck şi alţii. 
Autorul Arancăi a trecut, de bună seamă, prin 
reprezentanţii faimoşi ai fantasticului, prin E. L.A. 
Hoffmann, Theophile Gautier, Villiers de Ll'Isle-Adam, Barbey 
d'Aurevilly, Edgar Poe, Guy de Mau-passant, Gerard de 
Nerval, însă în cazul său miraculosul supra-naturalul şi 
magicul ocupă funcţii precare; lipsesc diversele dis-locări şi 
răsturnări stupefiante, forţele fascinatorii şi exorcizante din 
romantismul german, scenele crispante, situaţiile imaginate 
ulterior de un Mircea Eliade. Chiar dacă livrescul şi 
lecturile au partea lor de contribuţie, tipul de fantastic 
practicat de prozator stă, pe mare întindere, în dependenţa 
unor rezonanţe folclorice având ca nucleu germinativ nu 
atăt ilogicul absolut cât nemaivăzutul. 

Atâta timp cât obsesia e semnul unei rupturi în echilibrul 
dintre experienţa colectivă şi cea individuală, ea ţine de 
domeniul psihopatologicului. Curiozitatea cuiva care se 
apropie de Omul din vis - piesă titulară dintr-un volum cu 
subtitlul Trei povestiri cu morţi - e întreţinută, de la un 
anumit nivel, de repetate coincidenţe de natură onirică. 
Obsesia se rezolvă în senzaţional: preocupat încă din anii de 
liceu de omul care-i apărea în vis - un vis anticipativ - 
naratorul îl descoperă în realitate sub înfăţişarea „unui 
domn cu haine cenuşii; un bătrân cu mustăţile cărunte, 
tunse scurt, cu o figură foarte tristă şi obosită, cu o cravată 
îngustă şi neagră, strânsă pe un guler tare, din care se vede 
vârful de metal al butonului...” Straniul personaj, salvatorul 
din vis, revine benefic, misterios, de câte ori naratorul se 
găseşte în dificultate; şi totdeauna însoţit de un căţel 
cafeniu „cu picioarele scurte şi răsucite în afară, ca labele 
de crocodil.” Aici, nelipsitul câine Soliman e un analog al 


umbrei dintr-o viitoare nuvelă, Omul care şi-a găsit umbra. 
Urmaş ruinat al unei vechi familii de latifundiari, lorgu 
Ordeanu, omul din vis a pierdut la cărţi o avere imensă; ele 
concomitent vedenie şi adevăr, de unde senzaţia bizară de 
halucinant, de nelinişte şi tensiune, toate implicate într-o 
țesătură de stări confuze, lunecoase şi tul-burătoare. 
Întrebările pe care naratorul (el însuşi cartofor im-penitent) 
şi le adresează sieşi, aerul enigmatic al lui Ordeanu la 
prima întâlnire la ţară (în momentul lichidării ultimei 
proprie-tăţi), revederea lui la Bucureşti în spaţiul mizer al 
unei camere închiriate (decor balzacian), apoi la clubul 
jucătorilor de cărţi, unde naratorul câştigă cei din urmă 
bani ai „strigoiului”, toate au acea nuanţă de flou, de 
sfumato, caracteristică zonelor miste-rioase ale existenţei. 
În semi-întunericul camerei închiriate la Bucureşti zac 
teancuri de rarităţi bibliofile moştenite, volume prăfuite, 
nedeschise vreodată de omul din vis. Tot în penumbră, la 
flacăra unei luminări, se vede un Ordeanu „impuţinat”, 
istovit, cu „faţa străvezie”, cu „părul cenugşiu şi putred”, 
mască imobilă cu „privire îngheţată de mort”. Descripţia 
excelează în reverberaţii semantice traducând răcirea, 
întunecarea progresivă, agonia; vocea narativă ascunde 
mereu ceva sau simulează taina. 

Detalii ce se sustrag determinismului logic se suprapun ta- 
blourilor franc realiste privite de aproape, între care, 
clubul, mesele de joc, crupierii, nopţile de toamnă, străzile 
oraşului; îndărătul naratorului stă autorul, atent, ispitit de 
investigaţii psi-hologice, totodată moralist indirect despre 
puterea banului. Ju-cătorul lui Dostoievski a fost, nici vorbă, 
punctul de plecare. Două individualităţi complementare - 
Ordeanu şi Naratorul - se con-stituie în actori, într-o dramă 
despre patima care devastează de-finitiv. Un personaj de 
prim-plan, altul de planul al doilea, ambii comportând 
funcţii referenţiale, în vederea conturării unei tipologii. În 
mister rămâne profilul unei tinere Agata, „de o frumuseţe 
fină şi firavă” (cum o arată o fotografie din camera 


bătrânului cartofor), figură trecută în moarte, enigmatic 
legată de biografia celor doi: ermetic închisă în existenţa lui 
Ordeanu; aeriană şi patetic pro-tectoare în amintirea 
piezişă a naratorului. „Ce reţea nevăzută de întâmplări 
risipite în viaţa mea, fără nici o legătură aparentă - se 
întreabă acesta - îşi lămureau apropieri tainice, se 
strângeau acum tot mai aproape, ca sforile unei curse 
pentru sălbăticiunile pădurii, în jurul meu şi al acestui om; 
strigoi din visurile copilăriei? Şi pentru care sfârşit 
aceasta?” Un revolver „mic, negru, ca o jucărie”, 
marchează sfârşitul omului din vis. Rămâne însă câinele 
Soliman, ataşat de narator, trăsătură de unire cu 
dispărutul. 

Vechi castele bântuite de fantomele proprietarilor de 
odinioară abundă în proza engleză de la Horace Walpole 
(Castelul din Otranto, 1765) şi Anne Radcliffe (Castelele lui 
Athlin şi Dunbayne, 1789) până astăzi. Afinităţi la nivelul 
structurii, nu la cel al vocii narative, pot fi stabilite între 
respectiva proză şi Aranca, ştima lacurilor, una din creaţiile 
reprezentative ale fantasticului românesc. Într-un ţinut 
„blăstămat şi stricat de ape”, tărâm de bălți şi friguri 
palustre, veghează sumbru, imprevizibil, castelul grofilor 
Kemeny, despre care circulă întâmplări de groază cu stafii 
şi dispariţii bizare. Un ultim Kemeny, „capricios şi despotic”, 
urmaş istovit a douăzeci de generaţii de oameni de arme, 
claustrat între cărţi oculte, are certitu-dinea că el e spiritul 
reîncarnat al unui cavaler din neamul său, turcit cu secole 
înainte. Amestecul de sânge continuă prin însoţirea contelui 
Andor Kemeny cu Ana Porumbacu (aceasta cu patruzeci de 
ani mai tânără), fiica unui ţăran din Racoviţa, lângă Sibiu. 
Fapt care tulbură lucrurile, femeia, un „medium 
excepţional”, se îneacă în canalul din parcul castelului, 
după care groful comunică cu spiritul răposatei, fostă 
reîncarnare a nepoatei unui sultan. Coincidenţele, straniul 
reiterează: nu după mulţi ani dispare şi Aranka (în titlu: 
Aranca), fiica lor - instruită într-un pension din Cambridge - 


pasionată de pescuit şi vânat, de plimbări cu barca pe lac. 
Slugile, apariţii ciudate, consonante cadrului, jură că 
noaptea, prin parc, prin încăperile castelului, umblă 
neauzită stafia contesei Aranka; moarta fără mormânt cere 
loc de odihnă după datină. Întâmplările, vorbele se succed 
între realităţi verificabile şi aproximaţii, atenţia mergând 
prioritar spre nelămurit, ezitând între străveziu şi ocult. O 
astfel de ezitare continuă între „o explicaţie naturală şi una 
supranaturală” defineşte, în fond, fantasticul (Tzvetan 
Todorov). Hotărât, Aranca, ştima lacurilor e cea mai 
„muzicală” din toate prozele lui Cezar Petrescu de aspect 
fantastic: bălțile în tonuri „ruginite” de crepuscul, 
chemarea „smârcurilor înmiasmate”, oglin-zile de apă 
„băloasă”, petele de „mătreaţă buboasă”, foirea vietăţilor 
acvatice - iată elemente de orchestrație, refrene 
reactualizând ritmic senzaţia de uimire. 

Focalizare dublă şi chiar triplă ducând cinematografic la 
clăti-narea perspectivelor, la schimbarea centrilor de 
interes şi, în cele din urmă, la o nelinişte ce emană nu 
numai dinspre indivizi - con-tele Andor Kemeny, Aranka - 
dar din întreg spaţiul cu „stafii” şi duhuri, cu oameni puţini 
şi ostili. În „zarea aburită de umezeală”, lucrurile iau 
„înfăţişări spectrale de spaimă”: arbori negri, pe jumă-tate 
prăbuşiţi în apă, sălcii „moarte”, crengi „carbonizate”, o 
barcă aproape scufundată, un „bazin negru”, un canal cu 
apă „tot atât de mocnită şi neagră” configurează o 
atmosferă de ambiguităţi şi imprevizibil, răscolind straturi 
adânci ale inconştientului. Asistăm la o ingenioasă 
potenţare a efectelor narative graţie descripţiei care, 
nerămânând la nivelul unui decor, participă la acţiune, 
imprimă locului o psihologie şi un suflet şi mai ales 
contribuie la orchestra-rea întregului. Penumbre şi 
întuneric orientează spre vârste de mult uitate, cu vagi 
urme în memoria colectivă. Castelul depărtat de lume, 
suspect, întunecat, „fuliginos şi mut”, ascunde cine ştie ce 
taine. Între a fi şi a părea se instituie când raporturi de 


egalitate, când de respingere; tranziţii din real, în ireal, 
niciodată echilibrate, reînnoiesc sistematic dubiile, 
incertitudinea, anxietăţile. Umbre şi apariţii fantomatice se 
plimbă pe coridoare; nişte bătrâni servitori par „doi 
vrăjitori, din cei care fierb băuturi blestemate din labe de 
mort, piele de broască şi inimă de motan negru, 
dezbrăcându-se la piele în miezul nopţii, ca să joace 
dansurile lor deşănţate”. Fantezia trimite imediat la 
ritualuri magice în „lumina cretoasă a lunii”, când câinii, 
neliniştiţi, „urlă de groază.” 

Un guşat cu braţe lungi de gorilă, monstru respingător, 
sporeşte sinistrul. În acord cu spaţiul extern, microunivers 
în care castelul dormitează în lumină „vânătă, bolnavă şi 
tristă”, spaţiul dintre zidu-rile edificiului multisecular, cu 
ferestre „înguste şi opace”, convine scenariului de dramă. 
Nimeni nu vrea să înnopteze în camera răpo-satei Aranka. 
Ochii ei verzi, cum apar într-un portret, fascinează - ca în 
Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde; însă ochii nu sunt 
„într-adevăr verzi, ci aurii şi negri şi viorii în acelaşi timp, 
schimbă-tori, profunzi, şi hipnotici cum sunt ochii de 
leopard...” Întreg „fluidul vieţii” Arankăi din portret e legat 
prin mii de fire de zidurile cu „aer rău”, cu păianjeni şi 
lilieci, de porţile zăvorite şi armurile ruginite, de cărţile 
descriind experienţe singulare, de accesele de delir şi febră 
ale lui Andor Kemeny suferind de insomnii şi prăbuşit în 
nebunie. Solitarul Kemeny n-a ieşit din castel până la 
cincizeci şi unu de ani; structură radical diferită, Aranka, 
„autentică şi rustică fiică a naturii”, priveşte spre larg. 
Lunecarea din real, digresiunile cu pigmenţi exotici despre 
un Ştefan Koloman Andrei Kemeny tre-cut la islamism, 
învederează o fină artă a nuanţelor, acestea împle-tite cu 
aluzii despre „efluvii, corp astral, corpul odic, aură, 
materia-lizări”, magnetism şi celelalte. Puterile fascinatorii 
ale fantomei Arankăi („arătare albă şi jucăuşă”), efectele ei 
asupra naratorului, dedublarea lui, o băutură străină, 
prezenţa unei oglinzi martore, contribuie la globalizarea 


impresiei de halucinație şi fantasmagorie. Nu e de mirare 
că sufletul Arankăi, înghițită de ape - poate cu proprie 
voinţă, poate din nebăgare de seamă - dirijează paşii nara- 
torului spre mlaştini, exact spre lacul unde corpul ei 
putrezea neştiut. 

Orice dereglare psihică e pentru Cezar Petrescu motiv de 
curio-zitate, de investigaţii şi ipoteze, dar sedus de 
„fantastic” nu-l intere-sează găsirea cheilor explicatoare, ci 
apropierea de mecanismele abnorme. Dubla existenţă a lui 
Ion Burdea-Niculeşti - Omul care şi-a găsit umbra - e 
aşadar obiect de observaţie metodică asupra unui personaj 
de structură balzaciană, de unde cvasi-absenţa fantasticului 
propriu-zis. Experienţa-limită a protagonistului, văzută în 
ramificaţiile ei sociale şi etice, relevă fără mare noutate o 
ascen-siune tenace, meticulos calculată, urmată de 
prăbuşire. Schema morală e aproape de fabulă. Cu 
puternicul lui eu posesiv, lon Burdea-Niculeşti nu 
acţionează în sensul unui libido neistovit, ci exclusiv în 
direcţia puterii. Ajuns în punctul cel mai înalt al ambițiilor 
sale, şef al unui prestigios partid politic, personajul sigur de 
sine, cinic, „calculat ca o maşină precisă”, e - pe alt plan - 
un anxios, un asediat de temeri, iar propria-i „umbră” 
multiplică întrebări secrete. Omul diurn „orânduit şi 
stăpân”, măsurând totul în cifre, trece impasibil peste 
cadavre, îşi repudiază copilul - ivit din relaţiile cu o colegă - 
pentru ca printr-o căsătorie profitabilă să intre într-o 
familie cu blazon. Episodul femeii jertfite, amintirea 
copilului, dispărut şi el, aparţin reacţiilor glaciale, 
abominabilului fără fisuri. „Nimeni să nu aştepte nimic de la 
nimeni”! Nici o credinţă - conchide omul cu „mască de 
piatră”. Noaptea, în spaţiu închis, personajul temut şi „lucid 
la fiecare pas” din timpul zilei, e răvăşit, torturat, excedat 
de prezenţa umbrei: a Adevărului irepre-sibil, adică „Iot ce 
faci, (umbra) repetă desfigurând, parodiind, exagerând, şi 
totuşi, poate ea numai, dă adevărata proporţie a actelor 
tale (...). Numai ea rămâne nedespărţită întotdeauna şi 


orice s-ar întâmplă, trup cu trupul tău şi martoră la tot ce-ai 
săvârşit tu, neştiut de nimeni”... Noaptea e timpul 
frământărilor reluate, timp în care abstractul se 
reconverteşte în concret. Narațiunea se sprijină pe tranziţii 
în serie, între ceea ce pare şi ceea ce este; de la nivelul 
actu-lui consumat la cel al recapitulării analitice într-o 
oglindă memorie căreia nimic nu-i scapă. Ca într-un basm 
de Andersen, chiar cu titlul Umbra, acest dublu misterios al 
existenţei terorizează. Nopți făcând să apară întrebarea 
„până când?” confirmă dimensiunea stă-rii-limită, a umbrei 
(conştiinţei) care, „imaterială” şi „enigmatică”, obligă pe 
purtător să-şi amintească. 

Psihologic vorbind, protagonistul e un febril la rece, un 
excedat, un diabolic fără demonie; fiind greu de precizat 
unde sfârşeşte o trăsătură şi unde începe alta, nu se ştie 
„dacă omul îşi păzea umbra sau umbra îşi păzea omul.” 
Raporturile dintre real şi abstract se tulbură: când un 
automobil îi calcă umbra, el are „senzaţia fizică absurdă că, 
într-adevăr, roţile au călcat ceva dureros din el...” Senzaţie 
demonstrând că insul cu „înfăţişare sigură şi biruitoare” se 
abandonează straniului, spaimei de sine, posedat de culpa 
de a fi sfidat forţele fundamentale ale omenescului. 
Coerenţa odată pierdu-tă, obsesia e formă curentă a unui 
conflict irezolvabil, fără altă ieşire decât moartea. Absorbită 
de tenebre, în cursul nopţii umbra generează coşmare cu 
note de fantastic, determinând hotărârea celui „înfricoşător 
de singur în universul lui secret” să se spânzure de un 
arbore. Se desparte, astfel, de „umbra care-i stă jos, căzută, 
ca o haină lepădată”... La originea povestirii poate fi 
celebra nuvelă din 1814 a lui Adalbert von Chamisso, 
Strania istorie a lui Peter Schlemihl - cunoscută şi azi sub 
titlul Omul care şi-a pierdut (vândut) umbra. 

Nimic n-ar justifica după primele pagini încorporarea 
povestirii Adevărata moarte a lui Guynemer în categoria 
fantasticului. Personajul autentic cu acest nume, un tânăr 
aviator francez prăbuşit la 11 septembrie 1917 după ce 


abătuse cincizeci şi patru de avioane de luptă germane, se 
proiectează în legendă. Condiţia mitizării e de a găsi sprijin 
reînnoit în ficţiune, de a opune epuizării sensurilor 
perspective inedite. La Cezar Petrescu, noutatea e dea 
susţine după dispariţia reală a faimosului pilot că - 
asemenea unui viteaz din epopeea medievală - el trăieşte: 
avionul său, „Vieux Charles”, a căzut; pilotul, rănit a fost 
luat prizonier, apoi transferat din lazaret în lazaret până în 
Silezia. Element senzaţional, o infirmieră „din neamul cel 
mai înalt al vrăjmaşilor”, îndrăgostită de Guynemer, fuge cu 
el, cu un avion care în loc să ajungă peste ocean se opreşte 
într-un spaţiu carpatic deşert, ciclopic, împresurat de 
înălţimi vinete. Crede oare Guynemer - însoţit de 
enigmatica femeie - în remode-larea existenţei prin 
întoarcerea la elementar? Gestul lui e utopic. Iubirea nu-i 
restituie starea de plenitudine, pe care singur văzduhul i-o 
asigura. Printr-o răsturnare a codurilor naturale, un şoim - 
rănit, la rându-i, ca mai înainte Guynemer şi vindecat prin 
îngrijirea acestuia - se ataşează sălaşului de piatră al celor 
doi, acceptând şi el un fel de semi-captivitate ciudată. Se 
schiţează o reţea de simbo-luri şi analogii, sugerând că 
bravura în război a pilotului francez, nu diferă, în 
substanţă, de comportamentul şoimului. „Vieux Charles” 
(numit astfel în amintirea avionului căzut). Solidaritatea 
dintre omul înălțimilor şi vultur, „corsar al văzduhului”, ţine 
de paradoxul unui eroism neeroic, înţeles ca forţă 
devoratoare care-şi creează propriile semnificaţii: „Nimeni 
nu-şi poate evita destinul”... În aer, Guynemer era numai 
„procuristul unei puteri” care-l „depăşea” şi-l „stăpânea”; 
mai clar încă: „tot ce am săvârşit curajos, îmi venea de 
dincolo de mine...” 

Iată dar tema dublului, cu alternanţe tranşante între un 
departe epic (eroul care înfăptuieşte febril, paroxistic, 
prospectiv) şi un aproape rezervat recapitulărilor, viziune 
din care acelaşi ins scindat, năruit etic, meditează 
retrospectiv în solitudini montane, redus la o mizerie 


absolută. O perpetuă ondulaţie de planuri deplasează pri- 
virile de la narator - şi el fost aviator - la faimosul as al 
aerului, acum în zdrenţe, cu „obraz palid, verzui, misterios 
până la a nu-şi divulga numele. Dacă cel dintâi - naratorul - 
e tentat să dea pre-cizie irealului, Guynemer, dimpotrivă, 
dezarticulează sistematic rea-lul, proiectându-l în mister şi 
penumbre. Construit pe antinomii, divergent, distant, 
taciturn (copleşit de „tortura înfricoşătoare, a muţeniei), 
relativ locvace apoi, nefericit şi cinic, omul despre care se 
credea că făcuse „pact cu cerul, pare un „biet nebun, 
copleşit de gânduri, descărnat, „rece, enigmatic şi absent,,. 
La mijloc e o teribilă criză a identităţii: Icarul căzut pe 
pământ balansează derutat între lumea fenomenală şi cea a 
esenţelor, cu concluzia că „viaţa depă-şeşte mai des decât 
se crede fantasmagoriile imaginaţiei., Scos din condiţia sa 
excepţională de erou, retras în singurătate, Guynemer are 
ceva de martir, interiorizat, refractar normelor comune. 
Fapt amintind dramele sihaştrilor - cineva „poate evada din 
lume, nu şi din el însuşi. Purtător de extreme, personajul 
„mai mort decât mor-ţii, ştie că iubirea însăşi nu este decât 
„singurătate în doi, „că el şi Elsa sunt „două elemente 
iritate ale naturii, care s-au căutat prin contrast, s-au 
întâlnit spre nefericire şi vor sfârşi prin exterminare... 
Entităţi incomunicabile! Zburătorul care - înainte de 
Antoine de Saint-Exupery a intrat în istorie, devine, în 
viziunea lui Cezar Petrescu, obiectul unei biografii 
fanteziste, fabulaţie centrală pe ideea că „singura 
cuminţenie a eroilor e să ştie a muri la vreme”... 

Cu pagini dense ca acestea, prozatorul înfruntă timpul mai 
sigur decât cu unele din romanele sale. 

CONSTANTIN CIOPRAGA 


SFÂRŞIT 


1 Aici, figură acrobatică în aviaţie: dare peste cap, 
învârtire completă (engl.). 

2 Blestemat loc nenorocit! Blestemat, blestemat loc 
nenorocit! (fr.).