George Herbert Wells — Opere alese — V1 Masina Timpului

George Herbert Wells 


George Herbert Wells 


Opere alese 
Vol. 1 Maşina Timpului 


CUPRINS: 

MAŞINA TIMPULUI. 

I Introducere 59 

II Maşina 64 

III Exploratorul Timpului se întoarce 68 

IV Călătorind în timp 75 

V În era de aur 81 

VI Amurgul omenirii 85 

VII O lovitură neaşteptată 92 

VIII Explicaţie 99 

IX Morlocii 111 

X Când a venit noaptea 117 

XI Palatul de Porţelan Verde 124 

XII În beznă 131 

XIII Capcana sfinxului alb 139 

XIV O viziune şi mai îndepărtată 142 

XV Întoarcerea Exploratorului Timpului 147 
XVI După povestire 149 

Epilog 153 

OMUL INVIZIBIL. 

I Sosirea unui personaj straniu 157 

II Primele impresii ale domnului Teddy Henfrey 163 
III Cele o mie şi una de sticle 169 

IV Mr. Cuss îi pune străinului câteva întrebări 175 
V Spargerea de la sediul parohiei 182 

VI A înnebunit mobila 185 

VII Demascarea străinului 189 

VIII În trecere 199 

IX Domnul Thomas Marvel 200 

X Vizita lui mr. Marvel la Iping 206 


XI Ce s-a întâmplat la „Poştalionul cu cai” 210 
XII Omul invizibil îşi iese din fire 213 

XIII Mr. Marvel vrea să-şi dea demisia 220 
XIV La Port Stowe 222 

XV Omul care alerga 229 

XVI 

„La jucătorii de cricket” 231 

XVII Musafirul doctorului Kemp 235 

XVIII Omul invizibil doarme 244 

XIX Câteva noţiuni elementare 248 

XX În casa de lângă Great Portland Street 255 
XXI În Oxford Street 267 

XXII „La Omnium” 273 

XXIII În Drury Lane 280 

XXIV Un plan care a dat greş 291 

XXV Urmărirea Omului Invizibil 296 

XXVI Asasinarea domnului Wieksteed 298 
XXVII Asediul casei lui Kemp 304 
XXVIIIUrmăritorul urmărit 314 

Epilog 321 

INSULA DOCTORULUI MOREAU. 
Introducere 327 

I În barca de salvare de pe „Lady Vain” 328 
II Omul care se ducea în locul fără nume. 
III Faţa stranie 335 

IV La parapetul goeletei 341 

V Omul care nu avea unde să se ducă 344 
VI Luntraşii cei pociţi 349 

VII Uşa încuiată 354 

VIII Strigătele pumei 358 

IX Fiinţa din pădure 361 

X Strigătele omului 371 

XI Goana după om 374 

XII Cei care rosteau Legea 380 

XIII Parlamentări 389 

XIV Doctorul Moreau explică 394 


XV Cu privire la Oamenii-Animale 405 

XVI Cum au gustat sânge Oamenii-Animale 411 
XVII O catastrofă 423 

XVIII Moreau este găsit 428 

XIX Montgomery „petrece” 432 

XX Singur cu Oamenii-Animale 440 

XXI Degenerarea Oameniâor-Animale 445 
XXII Omul singur 457 


Wells ne iese în cale în copilărie, la vârsta când lumea e 
pentru noi plină încă de lucruri necunoscute, de posibilităţi 
neexplorate, o lume atât de atrăgătoare şi totodată atât de 
nouă! Scriitorul a cărui carte am luat-o în mână pare că 
priveşte lumea aceasta cu aceiaşi ochi cu care o privim şi 
noi. Misterul e inepuizabil. El stă ascuns în fiecare ungher 
al vieţii, în fiecare lucru. „Prăvălia fermecată” unde l-a adus 
Wells pe micul său cititor se află într-o ulicioară pierdută şi 
nu pare să aibă nimic deosebit - e „mititică, strâmtă, 
întunecoasă”, dar câte lucruri uluitoare, fantastice şi 
tulburătoare sunt aici pentru cel care e în stare să le vadă! 

Apoi Wells ne ia cu el într-o călătorie prin timp, în zborul 
pe Lună, ne povesteşte cum un om a devenit invizibil şi cum 
au venit marţienii pe Pământ... 

Curând însă aflăm că născocitorul nostru îndrăgit ne-a 
păcălit adeseori. Pe Jules Verne poţi să te bizui. Dar nici- 
odată nu se va putea zbura în Lună cu aparatul inventat de 
eroul lui Wells, pentru că nu există substanţe asupra cărora 
să nu acţioneze gravitația terestră. Nu se poate călători 
prin timp. Omul invizibil ar fi fost orb. Ce e drept, 
fantasticul lui Wells nu e întotdeauna aidoma unui basm. 
Încă în cel de-al doilea deceniu al secolului nostru, el a 
prezis un mare viitor energiei atomice. Urmărind zborul 
păsărilor, el a tras concluzia, numai pe temeiul spiritului său 
de observaţie scriitoricesc, cu douăzeci de ani înaintea 


constructorilor de avioane, că aviația de mare viteză va 
adopta aripa în formă de să-geată. Încă la sfârşitul veacului 
trecut, Wells a pus problema de mare importanţă pentru 
ştiinţa modernă a legăturii strânse dintre progresul tehnicii 
şi crearea unor materiale cu totul noi. Şi totuşi, nu-l putem 
pune pe Wells în rândul celorlalţi scriitori fantaşti. Desigur, 
forma romanului ştiinţi-fico-fantastic n-a fost pentru el 
accidentală. În ea s-a oglindit credinţa scriitorului în 
progresul tehnic, dorinţa fierbinte de a sădi în cititori 
pasiunea cercetării ştiinţifice. Dar romanele lui Wells 
vorbesc nu numai despre posibilităţile ştiinţei, ci şi de acele 
forţe care împiedică ştiinţa să slujească oamenilor. El este 
unul dintre cei mai mari scriitori realişti englezi de la 
sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a 
secolului XX, care a ştiut să cuprindă un număr uriaş de 
probleme de stringentă actualitate ale epocii sale. Pe acest 
Wells îl cunoaştem abia la maturitate. Şi atunci când 
deschidem din nou romanele lui, descoperim în ele ceea ce 
n-am ştiut să vedem în anii copilăriei. 

Herbert George Wells s-a născut la 21 septembrie 1866 în 
orăşelul Bromley din Anglia. Tatăl lui a fost într-o vreme 
grădinar la o mare moşie, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa 
soţie, care era cameristă tot acolo. La nunta lor, o rudă bo- 
gată le-a dăruit o prăvălie de porţelanuri, aşa că atunci 
când s-au instalat la Bromley, erau deja în situaţia unor mici 
burghezi. Cei doi tineri şi-au lămurit foarte curând măsura 
dărniciei acelei rude. Ce e drept, prăvălia le dădea un 
oarecare „prestigiu”, dar nu aducea aproape de loc 
venituri. Ca să-şi ţină familia, capul ei a devenit jucător 
profesionist de cri-cket. Cu timpul, casa s-a îndestulat şi 
copiii au fost daţi la şcoală cu plată. Dar bunăstarea familiei 
Wells s-a dovedit a fi şubredă. Atunci când tatăl şi-a rupt un 
picior, mama s-a văzut nevoită să se întoarcă la vechii ei 
stăpâni, de data aceasta în calitate de administratoare. 
Copiii ar fi trebuit să-şi câştige existenţa, dar nu aveau încă 
vârsta cuvenită, aşa că deocamdată mama i-a luat la dânsa. 


Herbert nu împlinise încă paisprezece ani când a început 
să lucreze în comerţul de manufactură. Băiatul a fost 
angajat ca om de serviciu, cu perspectiva de a deveni 
vânzător. Perspectiva aceasta se pare că nu-l prea încânta 
pe tânărul Wells. Ceva mai târziu îl găsim în postul de 
laborant la o farmacie, apoi e ajutor de învăţător la o şcoală 
primară şi, în sfârşit, student la aşa numita „Şcoală 
normală”, şcoală superioară care pregătea profesori de 
ştiinţe naturale şi de ştiinţe exacte. „Şcoala normală” făcea 
parte din sistemul Universităţii din Londra. Wells, care între 
timp izbutise să atragă atenţia celebrului profesor Huxley, a 
devenit la vârsta de douăzeci şi doi de ani licenţiat în 
biologie. 

Wells, a dobândit acest succes datorită unei munci uriaşe. 
El îşi aminteşte până şi în lucrările de mai târziu cum îşi 
petrecea nopţile aplecat deasupra cărţilor în cămăruţa de 
la farmacie ori în mansarda ajutorului de învăţător, îşi 
aduce aminte de foamea pe care a îndurat-o pe când era 
student şi trăia dintr-o bursă mizeră, de simţământul 
umilitor al omului sărac care străbătea cartierele luxoase 
ale Londrei. 

Dar a fost oare acesta un succes? Ce-l aştepta în lumea 
aceasta pe un om sărac şi necunoscut, chiar dacă avea o 
diplomă în buzunar? Din nou lâncezeală într-o şcoală 
provincială? Din nou societatea burghezilor tipicari, de care 
credea că a scăpat? Gândurile de felul acesta l-au frământat 
necontenit pe Wells în ultimii ani de studii. 

Altminteri a avut noroc. Talentul de scriitor al lui Wells s-a 
făcut simţit în felul său încă de pe-atunci, ce e drept într-un 
domeniu foarte îndepărtat de creaţia artistică. Tânărului 
savant i s-a propus să scrie un manual de biologie şi el a 
executat această lucrare cu atâta măiestrie, încât cartea lui 
a devenit unul din manualele de bază ale şcolii engleze. Ea 
a fost reeditată chiar şi atunci când Wells devenise un 
scriitor cu renume. Se pare că lucrul la manual i-a dat lui 
Wells ideea de a se îndeletnici cu literatura. El începe să 


colaboreze la presa periodică. În anul 1895 s-a publicat 
culegerea lui de schiţe „Convorbiri alese cu unchiul”, iar 
numai câteva luni mai târziu - romanul fantastic „Maşina 
timpului”. Foarte curând - după vreo trei-patru ani - Wells a 
intrat în rândul maegştrilor de frunte ai literaturii engleze, în 
rândul oamenilor după ale căror opere e judecată ţara lor. 
Romanele şi nuvelele lui Wells erau editate în Anglia în 
tiraje colosale pentru acea vreme şi se traduceau în alte 
limbi. Prima culegere din operele lui Wells în limba rusă a 
început să se editeze în anul 1909. 

Wells a intrat în literatură ca un scriitor foarte strâns legat 
de viaţă. Puţini dintre reprezentanţii de-atunci ai literaturii 
engleze erau atât de străini ca el de ideile „artei pentru 
artă”, puţini erau acei care detestau aceste idei cum le 
detesta el. Wells a adus cu elura fierbinte faţă de tot ceea 
ce face viaţa omului grea, mărginită, întunecată, faţă de tot 
ceea ce îl coboară pe om până la situaţia unei vite de 
muncă. 

Wells era încredinţat că viaţa oamenilor se va îmbunătăţi o 
dată cu dezvoltarea ştiinţei. Sfârşitul secolului al XIX-lea a 
fost marcat de o seamă de importante descoperiri 
ştiinţifice, de aplicarea tot mai intensă a realizărilor ştiinţei 
în practică. Wells avea suficiente legături cu lumea 
oamenilor de ştiinţă pentru a înţelege grandioasele 
posibilităţi pe care le oferea omenirii progresul tehnic. Ela 
promovat necontenit ideea aceasta în tot cursul vieţii sale. 

Deîndată ce a intrat în arena literară, Wells s-a opus 
hotărât grupului puternic şi extrem de influent în acea 
vreme al intelectualităţii artistice engleze care avea ca 
figură proeminentă pe cunoscutul critic de artă Ruskin. 
Reprezentanţii acestui grup, constatând sărăcirea 
personalităţii umane în societatea burgheză, explicau acest 
lucru prin progresul tehnicii, ceea ce îi făcea inevitabil să 
accepte unele teorii decadente, să tindă a înfăţişa omul 
„separat” de societate, iar pe mulţi dintre ei îi ducea în 
ultimă instanţă la teoria,,artei pentru artă”. Wells îl aprecia 


mult pe Ruskin pentru critica burgheziei şi dorinţa lui de a 
introduce esteticul în viaţă, dar considera totodată că, în 
ura lor faţă de maşini şi de ştiinţă, Ruskin şi oamenii de 
litere şi de artă apropiaţi lui „sunt tot atât de reacţionari şi 
neştiinţifici ca şi lorzii şi episcopii noştri”. 

De altfel, Wells e departe de a vedea în progresul tehnic 
un leac împotriva oricărui rău. Progresul material este, 
după părerea lui Wells, o condiţie necesară, de prim ordin, 
dar nu singura condiţie a progresului societăţii. La această 
concluzie l-a dus nu numai experienţa lui personală, ci şi 
toată viaţa Angliei de la sfârşitui secolului al XIX-lea. 

Cu toate succesele ştiinţei, numărul englezilor care nu 
câştigau minimul necesar existenţei depăşea la începutul 
secolu-lui XX întreaga populaţie pe caie o avusese Anglia cu 
patruzeci de ani mai înainte. Modernizarea industriei se 
făcea pe seama muncitorilor, care erau azvârliţi în stradă. 
Procesul tot mai intens de formare a monopolurilor a dus la 
ruinarea în masă a micii burghezii. Comerţul de monopol a 
ruinat mii de mici negustori. Producţia masivă a obiectelor 
de larg consum în fabrici a ruinat zeci de niii de 
meşteşugari. 

Venirea la putere în 1895 a unui nou cabinet, condus de 
fapt de Joseph Chamberlain, un reacţionar şi un şovinist 
înverşunat, a marcat o activizare a politicii de cotropiri 
coloniale, aducând represiuni împotriva mişcării 
muncitoreşti şi pregătiri de război. În anii 1899-1902 Anglia 
a purtat un război împotriva republicii burilor din Africa de 
Sud. 

Reacţiunea politică se împletea cu o vastă campanie 
demagogică, ce preconiza în unele privinţe metodele 
fascismului de mai târziu. În deceniul al zecelea, 
propaganda bur-gheză încearcă să demonstreze că în 
Anglia există o „naţiune unică”, deosebită de toţi străinii şi 
mai ales de popoarele coloniale. Folosind lozincile care se 
bucurau de popularitate în rândurile clasei muncitoare, 
conservatorii reacţionari fac uz de cuvântul „colectivism”, 


încercând să mascheze cu el şi oprimarea personalităţii în 
societatea burgheză din epoca imperialismului, şi 
cotropirile militare. Ei declarau existenţa statelor mici 
incompatibilă cu principiul „colectivismului”, socotind 
imperiul britanic drept întruchiparea cea mai înaltă a 
acestui principiu. Organizațiile religioase căutau şi ele căi 
noi de înrâurire a credincioşilor. Locul sectelor metodiste 
răzlețe îl ia Armata Salvării, o organizaţie 
„Teligioasăfilantropică militarizată, cu caracter colectivist”, 
menită să-i abată pe muncitori de la lupta de clasă. 
Strachina de zeamă şi coltucul de pâine cu margarină, pe 
care săracul putea să le capete după ce stătea ore întregi la 
coadă în faţa cantinei organizaţiei de binefacere, se dădeau 
acum în „adăposturile” Armatei Salvării, în schimbul unei 
umilitoare proceduri de căâinţă. Apoi cel „convertit” trebuia 
să ia parte la o proce-siune caraghioasă a slujitorilor 
sfântului spirit, care străbă-teau în alai străzile oraşului în 
sunetele tamburinelor şi urletele tromboanelor... „În 
zdrăngăneala ritmică a jazz-band-ului şi în foşnetul greu al 
drapelelor naţionale ce glasuri mai puteau fi auzite? Numai 
glasurile nemulţumite ale muncitorilor din lumea 
industrială, care îşi exprimau protestul prin greve”, scria 
mai târziu Wells, amintindu-şi de această perioadă. 

După criza din anii 1878-1879, mişcarea muncitorească 
din Anglia, care trecuse mai înainte printr-o perioadă de 
stagnare provizorie provocată de înfrângerea chartismului, 
a intrat într-o nouă fază. Grevele se succedau una după 
alta. Demonstraţiile muncitorilor umpleau tot mai des 
străzile centrale ale Londrei. Clasa muncitoare se organiza 
tot mai bine, conştiinţa ei politică creştea tot mai mult. lau 
fiinţă noi sindicate, care se sprijină pe pături mai largi ale 
clasei muncitoare decât vechile trade-union-uri corporative 
închise în cercul lor. Pe baza lor ia fiinţă, în anul 1893, 
Partidul Muncitoresc Independent, care a căutat în primii 
ani de existenţă să ducă o politică muncitorească de sine 
stătătoare. Guvernul nu mai era în stare să menţină prin 


mijloace demagogice iluzia că statul burghez se situează 
„deasupra claselor”. În locurile unde aveau loc greve erau 
trimise trupe, se făceau încercări de a li se răpi 
muncitorilor dreptul la lupta grevistă. 

Tocmai în această perioadă se ridică în Anglia pe talazul 
protestului popular astfel de mari scriitori ca Bernard 
Shaw, John Galsworthy şi Herbert George Wells. Perioada 
grea de decadenţă din deceniile opt şi nouă a luat sfârşit. În 
literatură a intrat o nouă pleiadă de eminenţi realişti critici. 
Scriitorii aceştia erau departe de a repeta vechiturile 
realismului de la mijlocul secolului trecut, aşa cum o făceau 
numeroşi reprezentanţi ai literaturii de moravuri din acea 
vreme. Fiecare din ei a adus în literatură ceva nou, legat de 
condiţiile sociale noi ale epocii. 

Herbert Wells a adus şi el ceva nou. Pentru literatura 
engleză era nou, înainte de toate, însuşi genul ştiinţifico- 
fantastic. Nou era şi conţinutul pe care-l dădea acestui gen 
Wells. 

Oricât de bogate în elemente ştiinţifice erau lucrările lui 
Wells, tema lor cea mai importantă o constituiau problemele 
sociale ale timpului. Wells cuprinde viaţa în proporţii uriaşe, 
operează cu întregi categorii sociale, caută stăruitor 
răspuns la problemele cele mai acute şi cele mai importante 
ale epocii sale. 

Fantasticul îi este necesar lui Wells mai mult pentru a 
critica epoca sa, decât pentru a prezice viitorul. Pentru el 
aceasta e o metodă de exprimare plastică a tendinţelor 
principale ale realităţii, o metodă de demascare a acelor 
laturi ale vieţii pe care el nu le poate accepta. În această 
privinţă, Wells continuă o veche tradiţie a literaturii engleze 
şi în primul rând tradiţia marelui scriitor satiric englez din 
secolul al XVIII-lea Jonathan Swift. Întâmplările de necrezut 
descrise în „Călătoriile lui Gulliver” nu li se păreau chiar 
atât de neverosimile contemporanilor scriitorului. În 
moravurile curţii liliputane ei recunoşteau moravurile de la 
curtea propriei lor ţări, în admiraţia lui Gulliver faţă de 


manierele aristocraților ghiceau ironia amară a autorului. 
Şi, în sfârşit, în ultima parte a „Călătoriilor lui Gulliver”, 
Swift a creat cel mai tipic şi cel mai odios dintre toate 
personajele sumbre ale nemuritoarei sale satire - omul- 
fiară yehu, o făptură lacomă şi ticăloasă, care întruchipează 
toată lăcomia şi ticălo-şia burghezului. Când citeşti cărţile 
lui Wells, e greu să nu te gândeşti că asişti la o renaştere a 
satirei violente a lui Swift. Wells îşi spunea cuvântul în alte 
condiţii, în faţa lui stăteau alte probleme. Lumea lui Wells - 
Anglia industrială de la sfârşitul secolului al XIX-lea - nu 
seamănă cu lumea lui Swift, fantasticul lui poartă un alt 
caracter. El îşi găseşte personajele nu în călătorii 
îndepărtate, ci în atelierul inventatorului, undeva pe o 
binecunoscută stradă din Londra, Şi totuşi Swift şi Wells 
urmăresc acelaşi ţel şi folosesc aceeaşi metodă a satirei. 
Wells e un Swift cu înfăţişare de Jules Verne. 

„...Din tinereţe l-am admirat profund pe Swift şi am 
păstrat această admiraţie de-a lungul întregii mele vieţi, 
scria Wells. Lucrul acesta poate fi înţeles din multe din 
lucrările mele, dar înainte de toate din predispoziția mea de 
a oglindi în nuvelele mele problemele sociale şi politice ale 
contemporaneităţii.” 

Trăsăturile apropierii de Swift s-au manifestat deosebit de 
distinct în primele romane fantastice ale lui Wells scrise 
între anii 1895 şi 1901. Ele constituie de fapt un singur 
ciclu. Lucrările din acest ciclu sunt apropiate prin 
problematica lor, prin procedeele artistice şi, în sfârşit, prin 
puternicul lor caracter polemic. În fiecare din ele, Wells 
luptă împotriva adversarilor săi de idei, apărându-şi cu 
pasiune punctul de vedere. 

Însuşi primul său roman, „Maşina timpului” (1895), era un 
răspuns dat propagandei imperialiste care susţinea că 
englezii sunt o „naţiune unică”. Sunt unii care nu-s în stare 
să vadă prăpastia ce-i desparte pe oamenii muncii de 
exploatatori în societatea modernă, să înţeleagă că ea se 
lărgeşte mereu, declară scriitorul. Ei bine, el e gata să 


arate momentul din istoria omenirii când prăpastia se va 
căsca chiar sub picioarele clasei guvernante. 

„Maşina timpului” e o satiră sumbră în spiritul lui Swift. În 
societatea din viitorul îndepărtat pe care o descrie Wells, 
oamenii muncii şi exploatatorii au devenit două specii 
diferite de oameni. Privaţi vreme de milenii de binefacerile 
culturii, muncitorii au degenerat transformându-se în 
„morloci” cu chip de fiară. „Clasele superioare”, obişnuite 
să se folosească de roadele muncii altora, s-au transformat 
în „eloi”, făpturi plăpânde, neadaptate pentru viaţă. 
Societatea modernă e divizată în oameni ai muncii şi 
trântori, şi aceasta duce inevitabil la degenerarea societăţii 
şi la degenerarea omului, avertizează Wells. Istoria se va 
răzbuna pe cercurile cârmuitoare. Morlocii lui Wells 
continuă să-i hrănească pe eloi, dar numai pentru că aceştia 
le servesc drept hrană. 

În romanul „Primii oameni în Lună” (1901), care încheie 
primul ciclu, Wells revine la situaţia conturată în „Maşina 
timpului”. El zugrăveşte din nou nişte personaje 
groteştifantastice, care, după părerea lui, vor reda cel mai 
bine dacă nu formele reale, atunci esenţa însăşi a unei serii 
de contradicții ale civilizaţiei burgheze. 

La seleniţi, locuitorii Lunii, specializarea a atins gradul cel 
mai înalt. Fiecare selenit are hipertrofiată o singură funcţie 
de lucru, celelalte sunt moarte. Savanţii sunt numai nişte 
capete uriaşe, care abia se mai ţin pe trupurile lor 
plăpânde. Unul din ei are însuşirea de a memora totul, fără 
a înţelege nimic. Altul înţelege orice, dar nu poate memora 
nimic. Pictorul îi urăşte pe toţi cei care nu pictează şi pe toţi 
cei care pictează mai bine ca el. Matematicianul şi-a pierdut 
de mult însuşirea de a râde, decât poate atunci când 
descoperă o originală combinaţie matematică. Muncitorii 
sunt adaptaţi să execute fiecare o anumită operaţie. Când 
nu e nevoie de muncitori, ei sunt adormiţi şi stivuiţi în 
pivnițe. De altminteri, observă cu ironie Wells, comparând 
rânauielile de pe Pământ cu cele de pe Lună, aşa „e poate 


totuşi mai bine decât să fie dat afară din atelier muncitorul, 
ca să moară de foame în stradă”. Societatea de pe Lună 
este în felul ei ideal organizată. Aici domneşte o ordine 
absolută, societatea aceasta funcţionează ireproşabil, dar 
cât de respingătoare, antiumană şi lipsită de sens e ea! În 
„Primii oameni în Lună” Wells dă un răspuns 
atotcuprinzător lui Herbert Spencer, a cărui filosofie se 
bucura pe-atunci de o excepţională popularitate în cercurile 
burgheze. Spencer susţinea că societatea umană se supune 
legilor biologice şi de-aceea rânduielile statornicite de 
burghezie sunt „organice”. El asemuia clasele cârmuitoare 
cu capul, iar clasa muncitoare cu mâinile societăţii. Wells a 
înfăţişat o societate construită potrivit idealurilor lui 
Spencer, şi a înfăţişat-o cu pana unui satiric. 

„Maşina timpului” deschide primul ciclu al lui Wells. 
„Primii oameni în Lună” încheie acest ciclu. Amprenta 
ciclului se vede pe ambele lucrări. Prima din ele aparţine 
unui scriitor abia intrat în literatură, cea de-a doua unui om 
care se îndepărtează de tinereţea sa. Ambele lucrări se 
remarcă printr-o anumită francheţe raţionalistă; în ele e 
vorba de unele probleme deosebit de esenţiale, dar puse 
„separat” de alte probleme ale contemporaneităţii. 

Romanele care au urmat imediat după „Maşina timpului” 
nu suferă de această lipsă. În aceste romane găsim un cerc 
larg de probleme sociale din cele mai importante, ele sunt 
mult mai convingătoare sub aspect realist şi mai 
multilaterale. 

În centrul romanului „Omul invizibil” (1897) se află 
talentatul savant Griffin, care a făcut o strălucită 
descoperire şi şi-a găsit moartea în lupta cu societatea. 
Viaţa omului de ştiinţă în societatea burgheză e grea, rutina 
şi ignoranţa împiedică ştiinţa să se dezvolte. Dar problema 
situaţiei ştiinţei e pentru Wells doar o latură particulară a 
problemei caracterului relaţiilor sociale contemporane. 
Problema aceasta este o problemă de bază în roman. 


Wells transportă intenţionat acţiunea într-un târguşor de 
provincie, un fel de „rezervaţie” de filistini, oameni avari şi 
obtuzi, mulţumiţi de sine, care devin fiare numai la gândul 
că cineva poate să atenteze la rutina existenţei lor. Atât e 
destul ca să-l facă pe Griffin vinovat faţă de ei. Griffin e 
prigonit pentru că „nu seamănă cu ceilalţi”, pentru că 
aspiră spre ceva neobişnuit şi gândirea lui e capabilă să se 
avânte cutezătoare. 

Cu eroul romanului facem cunoştinţă în ultima etapă a 
vieţii sale şi abia după multe pagini ne va relata autorul 
povestea lui. E limpede însă că Ipingul nu e doar un „colţ 
sălbatic” unde a nimerit Griffin în disperarea lui. Ipingul 
este întreaga Anglie burgheză, care-i întâmpină cu huiduieli 
şi fluierături pe cei ce „nu seamănă cu ceilalţi” şi care au 
îndrăznit să-şi aleagă un drum propriu văzând plictisitoarea 
ei rutină. Fiecare pas care-l apropie pe Griffin de țelul 
propus a întâmpinat întotdeauna împotrivirea înverşunată a 
socie-tăţii. 

Dar societatea i-a pricinuit lui Griffin cel mai mare rău. Ea 
l-a silit să sacrifice succesului sufletul său viu. Griffin iese 
din lupta cu viaţa pierzându-și rămăşiţele de omenie, 
însuşindu-şi odiosul principiu al cupidităţii. Din acest 
moment - de fapt din momentul în care a deschis el uşa 
hanului din Iping - simpatia autorului nu mai e de partea 
lui. 

În războiul pe care Griffin invizibilul îl declară societăţii, 
adevărul nu e de partea nimănui. Acest război nu ia 
proporţiile unei ciocniri între principii opuse. Griffin se 
opune societăţii prăvăliaşilor ca un om cu o gândire 
cutezătoare, dar nu ca un om cu alte convingeri sociale. 
Individualismul, cinismul şi cruzimea lui Griffin sunt doar o 
întruchipare mai pregnantă a adevărateloi calităţi morale 
ale unui burghez „obişnuit”. Lupta lui împotriva Ipingului e 
numai o manifestare concentrată a luptei sălbatice a 
tuturor împotriva tuturor, care clocoteşte necontenit în 
societatea burgheză. Griffin îşi foloseşte forţa tot aşa cum 


ar dori s-o folosească oricare dintre adversarii lui. Wells 
încheie romanul cu o scenă splendidă, care face bilanţul 
celor spuse mai înainte. Hangiul Thomas Marvel, în mâna 
căruia au încăput genialele lucrări ale lui Griffin, visează să 
devină şi el invizibil. E drept că nu pricepe nimic din cărţile 
savantului răposat, dar nu-şi părăseşte visul şi, în fiecare 
seară, înainte de culcare, citeşte câteva rânduri, alcătuite 
din cifre, cruciuliţe şi semne misterioase. 

Se poate spune că încă din romanul „Omul invizibil” se 
contura antifascismul de mai târziu al scriitorului. Creându- 
l pe Griffin, Wells a condamnat ideile filosofului reacţionar 
german Nietzsche, care propovăduia cultul „supraomului” 
şi disprețul faţă de popor, idei folosite ulterior de fascism. 
Mai mult decât atât, el l-a arătat pe Griffin ca pe un dement 
care visa să stăpânească omenirea, ca pe un ucigaş maniac, 
trup din trupul societăţii burgheze, o progenitură a ei. 
Moartea lui Griffin e firească - este sfârşitul firesc al 
oricărui „supraom” care şi-a pus în gând să-şi supună 
societatea. 

„Omul invizibil” e un roman complex şi profund, 
înveşmântat într-o formă clară şi concisă. Lucrarea aceasta 
a marcat un strălucit succes de creaţie al tânărului scriitor. 
Romanul a dat naştere la o întreagă bibliotecă de imitații, 
printre care e interesant de menţionat o povestire 
paradoxală a lui Chesterton despre un „om invizibil 
intelectual”; pe omul acesta nu-l observă nimeni numai 
pentru că toţi s-au obişnuit cu dânsul. După motivele 
„Omului invizibil” s-au turnat câteva filme. Dar cel mai 
interesant fapt care atestă importanţa romanului lui Wells a 
ieşit la iveală abia în anul 1910, când a fost publicat 
romanul lui Jules Verne „Iaina lui Wilhelm Storitz”, rămas 
necunoscut în timpul vieţii autorului. Marele fantast, căruia 
Wells îi datorează fără îndoială multe, a devenit la 
bătrâneţe elev al elevului său. În „Taina lui Wilhelm Storitz” 
el urmează şi fabulaţia, şi ideile fundamentale din „Omul 
invizibil”. Din păcate, acest roman nu se numără printre 


cele mai bune lucrări ale lui Jules Verne. Mult mai prejos 
decât modelul s-au dovedit a fi şi alte imitații, atât literare, 
cât şi cinematografice. 

De la un roman la altul, Wells cuprindea tot mai larg 
fenomenele vieţii, îşi adâncea concepţia despre lume. 
„Războiul lumilor” (1898), scris imediat după „Omul 
invizibil”, cuprinde aproape toată problematica operei de 
până atunci a scriitorului. Acesta e un roman despre 
destinele civilizaţiei burgheze. 

După cât se pare, Wells considera „Războiul lumilor” ca 
fiind cel mai bun dintre romanele sale fantastice de început. 
În orice caz, acesta a fost singurul roman din cele scrise în 
perioada 1896-1901 pe care ell-a trimis în noiembrie 1906 
lui Lev Tolstoi, atunci când marele scriitor şi-a exprimat 
dorinţa de a-i cunoaşte lucrările. 

Wells se întoarce din nou la simbolurile fantastice 
grandioase pe care le părăsise în „Omul invizibil”, dar de 
data aceasta tipizarea personajelor nu-l împiedică să 
cuprindă problema care-l interesează în multiplele ei 
aspecte. 

Omenirea, după părerea lui Wells, merge mult prea încet 
pe drumul civilizaţiei. Ceea ce a atins ştiinţa a fost atins 
într-o luptă necurmată cu forţele obscurantismului, rutinei 
şi cupidităţii. Dar chiar şi cuceririle ştiinţei care au fost 
traduse în viaţă nu folosesc omenirii. Progresul ştiinţei duce 
la progresul societăţii numai atunci când societatea este 
organizată după un principiu echitabil şi uman. În Anglia 
contemporană, însă, progresul tehnic s-a dovedit a nu 
îmbunătăţi starea morală a societăţii, ba chiar dimpotrivă. 

Marţienii veniţi pe Pământ ca să-l înrobească 
întruchipează forţele progresului capitalist, al cărui drum e 
presărat cu victime, şi dacă Wells nu recunoaşte că 
marţienii sunt de fapt pământeni, aceasta numai pentru că 
ei nu au nimic omenesc. 

Sosirea primului „cilindru de pe Marte” îl găseşte pe 
povestitor lucrând la un articol „despre dezvoltarea 


moralității o dată cu progresul general al civilizaţiei”. Cele 
văzute în timpul invaziei marţienilor îl fac să lase articolul 
neterminat. Marţienii, care i-au depăşit cu mult pe locuitorii 
Pământului în dezvoltarea cunoştinţelor tehnice, sunt cu 
totul lipsiţi de sentimente omeneşti. Le sunt străine 
dragostea şi ura, durerea şi bucuria, iar singura lor emoție 
este desfătarea pe care o simt când se hrănesc. 

Dar civilizaţia Pământului merge oare în altă direcţie? Încă 
în primul capitol autorul observa, parcă în treacăt, că 
cruzimea marţienilor, care şi-au propus să nimicească cea 
mai mare parte a omenirii, nu-l va mira pe cel ce cunoaşte 
îndeajuns moravurile societăţii burgheze. „Mai înainte de a- 
i judeca cu prea multă asprime, scrie Wells, trebuie să ne 
amintim cu câtă cruzime au nimicit oamenii înşişi nu numai 
dobitoacele... ci şi pe semenii lor din rasele inferioare. 
Locuitorii Tasmaniei, de pildă, au fost nimiciţi până la cel 
din urmă de un război de distrugere provocat de imigranții 
din Europa. Suntem noi oare chiar nişte apostoli ai îndurării 
ca să ne indigneze marţienii care au acţionat în acelaşi 
spirit. 

Zugrăvind „împărăţia marţienilor”, Wells înfăţişează de o 
manieră satirică societatea contemporană lui. Manifestările 
„cotidiene”, „mărunte”, „neobservate” ale cupidităţii şi 
neomeniei găsesc în el un acuzator necruţător. Filistinul 
mulţumit de sine cere să fie primit în cuşca unui marțian, 
unde i se asigură „o bună întreţinere”. Ce e drept, cu timpul 
va fi şi el mâncat, dar se poate consola cu rugăciunile, iar 
dacă nu e chiar un prostănac, cu erotismul. Unii sunt 
învăţaţi de marţieni să vâneze alţi oameni... Astfel, 
societatea aceasta va exista nu datorită forţei marţienilor, ci 
datorită slăbiciunii şi ticăloşiei filistinului. 

Poate că există o ieşire, cea pe care o făgăduieşte 
programul propus de soldatul artilerist, unul din 
personajele acestui roman? Ce-ar fi ca omenirea să fie 
organizată ca o tabără militară, supusă unei discipline 
severe, iar oamenii siliţi să renunţe la propria lor 


personalitate?... Nu, nu Wells e cel care vorbeşte prin gura 
artileristului. Prin acest personaj el demască „colectivismul” 
imperialiştilor, arată că un astfel de „colectivism” nu e decât 
o mască demagogică pentru individualismul burghez. 
Artileristul cel flecar are o singură preocupare: să nu-i ia 
nimeni rezervele de provizii... „Războiul lumilor” e pătruns 
de protestul unui scriitor umanist împotriva cruzimii 
societăţii burgheze, împotriva acelei degenerări a omului 
pe care o aduce ea. Pământul trebuie să-i aparţină omului. 
„Plătind cu miliarde de vieţi, omul şi-a cumpărat, dreptul la 
viaţă pe Pământ, şi acest drept îi aparţine în pofida tuturor 
veneticilor. El i-ar fi rămas chiar dacă marţienii ar fi fost de 
zece ori mai puternici, pentru că omul nu trăieşte şi nu 
moare în zadar.” 

Progresul tehnic în sine nu va duce la un viitor fericit. Mai 
mult decât atât, slujind unei orânduiri sociale antiumane, el 
prezintă un serios pericol. Wells vorbeşte de data aceasta 
nu numai despre raportul invers proporţional care există, 
după părerea lui, între dezvoltarea civilizaţiei materiale şi a 
celei spirituale, ci şi de ameninţarea directă la care este 
expusă însăşi existenţa omenirii. Într-o societate antiumană, 
realizările tehnicii sunt puse în slujba distrugerii, iar forţa şi 
posibilităţile lor de perfecţionare sunt nelimitate. „Pământul 
a încetat de a mai fi un refugiu sigur pentru om!” exclamă 
autorul. 

Societatea contemporană e mult prea contradictorie 
pentru a avea o existenţă eternă, iar cu trecerea timpului 
aceste contradicții vor spori şi se vor ascuţi tot mai mult. 
Lumea oamenilor animați de spiritul proprietăţii, a 
oamenilor care seamănă, aşa cum spune Wells, cu nişte 
„Câini legaţi de căruţă”, va avea un sfârşit inevitabil. Dar 
cum va fi acest sfârşit? Ce societate va veni în locul celei de- 
acum? Wells a căutat să răspundă la aceste întrebări în 
romanele „Insula doctorului Moreau” şi „Când se va trezi 
cel care doarme”. Ambele romane au aceeaşi forţă satirică 
pe care o vădesc lucrările lui Wells menţionate mai înainte, 


dar aici autorul vorbeşte nu numai despre contradicţiile 
societăţii moderne, ci şi despre sfârşitul posibil al acestor 
contradicții. 

Biologul Edward Prendick a nimerit întâmplător pe o mică 
insulă aflată departe de liniile de navigaţie şi aici a dat de 
doctorul Moreau, unul din cei mai mari chirurgi ai lumii. Cu 
zece ani înainte de asta, Moreau a fost nevoit să fugă din 
Europa, hăituit de „luptătorii împotriva vivisecţiei”, 
transferându-şi experienţele în acest colţ îndepărtat al 
globului pământesc. Moreau continuă să lucreze aici, 
creând la animale calităţi noi, care le apropie de oameni. 

Acesta este cadrul real al romanului lui Wells „Insula 
doctorului Moreau” (1896). Dar romanul are şi un alt plan - 
fantastico-simbolic. Doctorul Moreau capătă proporţiile 
unei colosale figuri simbolice. Povestea umanizării treptate 
a Oamenilor-Animale creaţi de Moreau capătă sub pana lui 
Wells un mare înţeles social. 

„Insula doctorului Moreau” a fost un răspuns la „Cartea 
junglei” a lui Kipling, care a apărut cu un an înaintea 
romanului lui Wells. În „Cartea junglei”, ca şi în toată opera 
lui Kipling, idealizarea sălbăticiei primitive se împletea, 
paradoxal la prima vedere, cu proclamarea „misiunii 
civilizatoare” a omului alb. De altminteri pentru Kipling şi 
ceilalţi scriitori imperialişti aici nu există nici o contradicţie. 
Kipling acceptă fără rezerve normele societăţii burgheze. 
Societatea aceasta, declară Kipling, n-are de ce să fie 
poetizată, căci e prin ea însăşi poetică. Kipling încearcă să 
găsească această „poezie” în goana după bani, în disprețul 
faţă de cultură, în cultul forţei brute, simbolizată de „legea 
junglei”. 

Da, răspunde Wells, societatea burgheză nu trebuie 
idealizată, dar tocmai pentru că ea nu poate fi în nici un fel 
idealizată, căci e odioasă, făţarnică şi inumană. Primejdia 
rezidă nu în progresul societăţii, ci în aceea că de fapt 
aceasta nu e o societate civilizată şi se sprijină numai pe 
prejudecăţi şi pe forţa brută. 


Pe insula doctorului Moreau se desfăşoară în limitele unei 
singure generaţii întreg procesul civilizaţiei, a cărei forţă 
motrice este Moreau, înarmat cu scalpelul, întruchipând 
legea istoriei. În prima zi a şederii sale pe insulă, Prendick 
are impresia că Moreau e un scelerat, care-i transformă pe 
oameni în animale. Dar el înţelege curând că şi-a făcut o 
părere greşită. Moreau face din animale oameni. Societatea 
burgheză a luat locul unor organizaţii sociale mai înapoiate. 
Din punct de vedere istoric ea este progresistă. În condiţiile 
ei omenirea a cunoscut, indiscutabil, o anumită dezvoltare. 
Dar cu toate acestea ea e mărginită şi contradictorie. 
Moreau umanizează animalele într-un laborator pe care 
locuitorii insulei l-au numit „Casa Durerii”. Animalele devin 
oameni numai până la un anumit grad. Moreau nu e în stare 
să realizeze mai mult. Animalele umanizate au format o 
societate care parodiază societatea umană, fără a deveni cu 
adevărat o astfel de societate. Ca să le poată stăpâni, 
Moreau le-a ataşat o făptură monstruoasă, numită „Cel ce 
rosteşte legea”. Toţi cei care vor călca „Legea” sunt 
ameninţaţi că vor fi readuşi la „Casa Durerii”. Scena citirii 
legii e una din scenele satirice cele mai puternice din acest 
roman. 

— Spune cuvintele, zise Omul-Maimuţă, repetând, iar 
făpturile din deschizătura uşii repetară şi ele cu un ton de 
ameninţare în glas. 

Mi-am dat seama că trebuie să repet această formulă 
idioată. Şi atunci începu cea mai dementă ceremonie. 
Glasul din întuneric începu să intoneze, rând pe rând, o 
litanie smintită, iar eu” (naraţiunea îi aparţine lui Prendick) 
„Şi ceilalţi repetam. ...Coliba întunecoasă, aceste făpturi 
vagi şi groteşti, pătate ici şi colo de câte o rază de lumină, 
toţi legănându-se în cadență şi cântând: „Să nu mergi în 
patru labe; aceasta este Legea. Oare nu suntem Oameni?” 
„Să nu lipăi când bei; aceasta este Legea. Oare nu suntem 
Oameni?” „Să nu mănânci carne sau peşte; aceasta este 
Legea. Oare nu suntem Oameni?” 


„.„."Să nu vânezi alţi Oameni; aceasta este Legea. Oare nu 
suntem Oameni?” 

— Eu sunt Cel ce rosteşte Legea, zise făptura cenuşie. Aici 
vin toţi cei noi, ca să înveţe Legea. Eu stau în întuneric şi 
spun Legea. 

— Chiar aşa este, zise unul din animalele de la intrare. 

— Cumplite sunt pedepsele celor care calcă Legea. Nimeni 
nu scapă 

— Nimeni nu scapă, ziseră Oamenii-Animale, privind pe 
furiş unii la alţii. 

— Nimeni, nimeni, zise Omul-Maimuţă. Nimeni nu scapă!” 

În societatea burgheză omul aparţine încă pe jumătate 
regnului animal, în care domneşte legea luptei tuturor 
împotriva tuturor. Stăruinţa cu care repetă Oamenii- 
Animale că nu e voie să se vâneze unii pe alţii cuprinde cea 
mai mare ironie a autorului. 

De altminteri, Oamenii-Animale s-au dezvoltat destul 
pentru a vedea în metodele de „umanizare” ceva inumani, 
contrar principiului în numele căruia pare să se 
săvârşească ea. Pe insulă izbucneşte o răscoală. Moreau îşi 
găseşte moartea. Dar aici Wells începe să dea îndărăt. După 
părerea lui, revoluţia poartă şi ea, la rândul ei, o 
contradicţie interioară. Îndreptată împotriva cruzimii 
societăţii moderne, ea însăşi e înfăptuită prin cruzime. 
Acestei idei îi este subordonată partea finală a romanului. 
„lubim Legea şi o vom respecta”, spun Oamenii-Animale 
eliberaţi. Dar în ciuda acestor intenţii bune, în procesul 
răzvrătirii dispare din ei tot ce e uman. Ei încep să meargă 
din nou în patru labe. „Civilizaţia” lor se prăbuşeşte. 

Polemica cu Kipling nu compensează tendinţa 
fundamentală, antirevoluţionară, conservatoare a autorului. 
Ba chiar, în focul disputei, Wells începe să folosească prea 
des limbajul adversarului său. 

Cu totul altfel apreciază Wells revoluţia în romanul „Când 
se va trezi cel adormit”, scris numai cu trei ani mai târziu. 
Acesta este cel mai pronunţat roman social al tânărului 


Wells, pătruns de o critică ascuţită a capitalului monopolist. 
Recurgând la procedeul său preferat - consemnarea 
tendinţelor contemporaneităţii în expresia lor finală - 
scriitorul renunţă însă la simbolul fantastic din „Insula 
doctorului Moreau” şi din „Războiul lumilor”. Autorul ne 
transportă într-un stat „real” dintr-un viitor îndepărtat, cu 
contradicţiile şi conflictele lui de clasă, descrise aici într-o 
formă directă. 

Dezvoltarea capitalismului a dus la formarea unui trust 
mondial, al cărui consiliu de conducere - aşa-zisul „Consiliu 
alb” - stăpâneşte întreaga omenire. În acest stat, nivelul 
înalt al forţelor de producţie se împleteşte cu o exploatare 
şi o teroare deşănţată. Muncitorii sunt pe cale să ajungă la 
o stare de morloci. Există douăsprezece feluri de poliţii. 
Grandioasele posibilităţi oferite de progresul ştiinţei sunt 
folosite în detrimentul oamenilor. 

„Consiliul alb” găseşte că nu mai are nici un rost să-şi 
camufleze dominaţia cu autoritatea tradiţiilor şi a 
instituţiilor reprezentative. Regele Angliei s-a dedat beţiei şi 
joacă pe scena unui music-hall de mâna a doua. Parlamentul 
nu mai e decât o simplă rămăşiţă a vremurilor de altădată. 
Crearea unui stat universal nu a făcut să dispară 
şovinismul; dimpotrivă, el este în fel şi chip aţâţat, pentru a 
slăbi rezistenţa oamenilor muncii. Vrajba naţională îmbracă 
forme cu totul stupide, totuşi ea face bine jocul 
exploatatorilor. Când izbucneşte la Paris o răscoală a 
muncitorilor, Consiliul alb aduce negri din Africa şi aceştia, 
cântând cântecele lui Kipling - probabil aceleaşi cântece în 
care e vorba de „jugul omului alb” - iau cu asalt cartierele 
muncitoreşti. Biserica, iremediabil degenerată, în care 
„serviciul divin se oficiază rapid, pentru oamenii de afaceri 
ocupați”, îşi găseşte şi ea locul în sistemul „Statului 
universal”. 

Cel mai interesant dintre personajele romanului este 
inginerul Ostrog, reprezentant al cunoştinţelor ştiinţifice 
îndreptate împotriva poporului, un fel de nou Griffin, 


înfăţişat pe un fond social mai larg. Scopul venirii lui la 
putere e acela de a preveni revoluţia socială, care, după 
părerea lui, ameninţă „Statul universal” datorită politicii 
mărginite promovate de Consiliul alb... 

Dar revoluţia izbucneşte totuşi. De data aceasta, Wells nu 
mai vede în ea o primejdie la adresa civilizaţiei; dimpotrivă, 
ea i se arată drept singurul mijloc de a păstra înfăptuirile 
omenirii, de a salva de la pieire personalitatea omului. 

Astfel, făcând de două ori apel în decurs de trei ani la tema 
revoluţiei, Wells a dat două răspunsuri contrarii la 
problema ridicată. Tendinţele antidemocratice din „Insula 
doctorului Moreau” nu se pot împăca cu tezele 
fundamentale ale romanului „Când se va trezi cel adormit”. 
Cu această lucrare el a infirmat hotărât cele spuse în 
„Insula doctorului Moreau”. Wells nu va mai scrie niciodată 
un roman care să condamne revoluţia. Dar în opera lui de 
mai târziu nu vom găsi nici acea acceptare a revoluţiei prin 
care se distinge romanul „Când se va trezi cel adormit”. 
Wells se statorniceşte tot mai temeinic pe poziţiile 
reformismului burghez. 

Romanele despre care am vorbit până acum ne permit să 
vedem cât de complexe erau noţiunile lui Wells despre 
contemporaneitate, contradicţiile de neiîmpăcat în care s-a 
încâlcit gândirea scriitorului în prima perioadă a creaţiei 
sale. 

Avântul luat de mişcarea muncitorească se făcea într-un 
fel sau altul simţit în întreaga viaţă socială a Angliei, inclusiv 
în literatură. În el rezidă izvoarele atitudinii critice a lui 
Wells faţă de societatea burgheză, pe el se bazează 
însuşirea scriitorului de a cuprinde perspectivele largi ale 
dezvoltării societăţii, de a pătrunde adânc esenţa 
conflictelor sociale ale realităţii. Ideologia imperialismului 
întâmpină din partea lui o ripostă viguroasă. 

Dar condiţiile istorice concrete ale Angliei de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea - perioada în care Wells s-a format ca 
scriitor şi cugetător - au contribuit la formarea atât a 


laturilor progresiste, cât şi a celor mărginit-burgheze ale 
concepţiei sale. 

Mişcarea muncitorească engleză a avut un destin complex. 
În perioada de avânt a maselor largi în această mişcare a 
acţionat şi o tendinţă contrară, reformist-conservatoare. 
Burghezia engleză îşi pierduse în acea vreme monopolul 
industrial în Europa, dar dobândise şi ţinea bine în mână 
monopolul colonial. Jefuind coloniile, clasele guvernante ale 
Angliei aveau putinţa de a „alimenta” păturile relativ largi 
ale „vârfurilor” clasei muncitoare; acestea, la rândul lor, 
căutau să îndrumeze nemulţumirea maselor în albia 
revendicărilor „legale”, mai puţin primejdioase pentru 
burghezie. Regenerarea burgheză a conducerii Partidului 
Muncitoresc Independent a făcut foarte curând ca acest 
partid să devină, aşa cum s-a exprimat foarte bine V. 1. 
Lenin, independent numai fată de mişcarea muncitorească, 
dar foarte dependent de liberalism. Socialismul era un 
atribut al unor grupări intelectuale înguste; conducerea lor 
sectară n-a încercat să unifice socialismul cu mişcarea 
muncitorească. Aceasta din urmă era lipsită de o bază 
ştiinţifică; socialiştii nu aveau sprijinul maselor. O parte 
considerabilă a vechilor sindicate vedea singurul mijloc de 
a-şi apăra drepturile în lupta împotriva inovaţiilor tehnice, 
şi era învinuită de către adepţii progresului tehnic de felul 
lui Wells că e retrogradă şi... de o cupiditate burgheză. 

Iluziile reformiste erau susţinute şi prin aceea că, dorind 
să sporească puterea de concurenţă a Angliei pe piaţa 
mondială şi posibilităţile ei mobilizatoare, clasele 
guvernante ale ţării au acceptat - e drept în silă o serie de 
reforme de ordin particular în domeniul ocrotirii sănătăţii şi 
al învăţământului. Fireşte că unul din scopurile acestor 
reforme - şi nu cel din urmă - era acela de a împiedica 
agitația socialistă. 

În acea perioadă se răspândiseră foarte mult tot felul de 
teorii burghezo-reformiste. Una din grupările cele mai 
marcante care se sprijineau pe teoriile de acest fel era 


Societatea fabiană, care şi-a luat numele de la acela al 
generalului roman Fabius Maximus, zis Cunctator - 
„lemperatul”. Fabienii militau pentru introducerea treptată 
a socialismului în viaţă pe calea unor reforme mărunte. 
Ţelul urmărit de ei era acela de a pătrunde în aparatul de 
stat şi în organele municipale şi de a „transforma” apoi pe 
cale administrativă societatea modernă pe bazele „păcii 
între clase”. Nu mai e nevoie de spus că însuşi cuvântul 
„socialism” era privit de fabieni într-un fel cât se poate de 
original. Ei înțelegeau prin socialism o formă specifică a 
capitalismului „organizat” şi o înfrânare a „extremismelor' 
individualismului. 

În acei ani se formează şi concepţia despre lume a lui 
Wells, care ajunge la concluzia că intelectualităţii îi revine 
un rol hotărâtor în istoria civilizaţiei umane. Poporul poate 
fi o teribilă forţă destructivă, dar el nu e în stare să creeze 
ceva nou. Aceasta e sarcina intelectualităţii, recrutate din 
toate clasele societăţii, printre altele şi din „crema clasei 
muncitoare”, adică tocmai din acea pătură a ei care era 
purtătoare a reformismului în mişcarea muncitorească 
engleză. Din 1903 până în 1908 Wells a fost membru al 
Societăţii fabiene, deşi în ultimii doi ani ai apartenenţei sale 
la această societate el i-a criticat cu vehemenţă programul. 

Noţiunile lui Wells despre legile sociale au fost întotdeauna 
mai profunde decât cele ortodox-fabiene. Wells înţelege în 
această perioadă că minoritatea nu e capabilă să distrugă 
formele ordinii sociale contemporane, el cunoaşte puterea 
de rezistenţă a acestor forme. El, autorul „Maşinii 
timpului”, al „Insulei doctorului Moreau”, al „Războiului 
lumilor”, era oare omul care putea să creadă că şapte-opt 
sute de administra-tori-”socialişti” - acesta era în acea 
vreme efectivul grupului fabian - pot să transforme 
societatea burgheză într-un alt organism social? 

Dar Wells e de acord cu fabienii asupra obiectivelor 
principale. Punctul crucial de divergență dintre Wells şi 
marxism nu constă nicidecum în aceea că Wells consideră 


y 


revoluţia o cale mult prea dureroasă de trecere la socialism. 
După cum se ştie, marxismul recunoaşte diferite căi de 
trecere la socialism. Pe de altă parte, Wells însuşi nu se 
arată în toate cazurile un adversar al violenţei 
revoluţionare. El consideră însă că socialismul poate fi 
înfăptuit menţinându-se formele de proprietate burgheze. 

În anul 1901, Wells a publicat primul său studiu teoretic 
„Previziuni cu privire la efectul exercitat de progresul 
ştiinţei şi tehnicii asupra vieţii şi gândirii omului”, în care a 
încercat să-şi expună, „fără digresiuni satirice”, concepţiile 
cu privire la viitorul omenirii. Wells afirmă aici că viitorul 
aparţine „noii clase muncitoare”, legată, spre deosebire de 
vechii meşteşugari, de producţia mecanică, şi de-aceea mai 
instruită, mai dezvoltată, cu o inteligenţă mai flexibilă. Wells 
îi cuprinde în noţiunea de „noua clasă muncitoare” 
deopotrivă şi pe cei care lucrează la strung, şi pe cei care 
creează strungul în schiţele lor, ca şi pe savanții care 
rezolvă problemele teoretice de ordin general. Apoi el face 
pasul următor şi declară că puterea în societate va trece 
„firesc” la reprezentanţii cei mai prestigioşi ai acestei clase 
sociale, adică la oamenii de ştiinţă şi la intelectualitatea 
tehnică. Wells a însoţit una din ediţiile ulterioare ale cărţii 
sale cu o notă în care făcea rezerva că printre conducătorii 
societăţii viitorului el îi include şi pe capitaliştii care 
participă nemijlocit la conducerea producţiei. În 
„Previziuni” ia naştere ideea tehnocraţiei - a puterii 
intelectualităţii tehnice - pe care Wells a propovăduit-o 
ulterior toată viaţa. 

Lucrările teoretice ale lui Wells scrise după „Previziuni” 
repetă în multe privinţe primul lui studiu. În centrul celor 
mai multe dintre ele se plasează problema dezvoltării forţe- 
lor de producţie, pe care Wells o consideră fundamentală 
pentru studiul său. Abia după ce o epuizează, el trece la 
lămurirea celorlalte teze ale sale privind orânduirea socială. 
În această privinţă, Wells teoreticianul şi Wells artistul erau 
întrutotul de acord şi scriitorul avea într-o anumită măsură 


dreptate când afirma că studiile exprimă însăşi chintesenţa 
creaţiei sale artistice. 

Şi totuşi, în ultimă instanţă, lucrările artistice şi cele 
teoretice ale lui Wells sunt extrem de îndepărtate unele de 
altele. Primele urmează logica vieţii, celelalte - construcţiile 
logice artificiale ale autorului însuşi. 

Văzând pe bună dreptate în dezvoltarea forţelor de 
producţie temelia dezvoltării orânduirii sociale, Wells trage 
de-aici concluzii greşite. Problema, declară Wells, se reduce 
la întrebarea dacă e posibil progresul tehnic continuu în 
capitalism. Da, este, fără îndoială, posibil. Viaţa ne oferă în 
acest sens mii de exemple. Aceasta înseamnă că forţele 
burgheziei nu s-au epuizat încă şi că trecerea la alte forme 
de proprietate, neburgheze, apare inutilă. 

Dar cum se explică în acest caz numeroasele vicii ale 
timpului nostru? Scriitorul are răspunsul gata şi la această 
întrebare. În prezent, economia naţională e dirijată de oa- 
meni necompetenţi şi cupizi. Trebuie să se săvârşească o 
„revoluţie creatoare”, oamenii aceştia trebuie înlocuiţi cu 
specialişti dornici să slujească societăţii, şi atunci omenirea 
va porni cu paşi uriaşi spre secolul ei de aur. Viaţa 
oamenilor se va îmbunătăţi, structura socială a societăţii va 
evolua, adaptându-se la cerinţele ei materiale, iar funcţiile 
puterii se vor reduce treptat numai la dirijarea producţiei, 
adică la o chestiune în care cei mai competenţi sunt 
inginerii şi tehnicienii. Ei vor fi aceia care vor deţine 
puterea în societatea viitorului. 

Din cele spuse apare destul de limpede că popularizarea 
tehnocraţiei ascundea dorinţa lui Wells de a se menţine 
formele burgheze ale proprietăţii şi nicidecum o chemare 
spre o nouă orânduire socială. Este limpede, de asemenea, 
că divergenţele dintre Wells şi fabieni poartă un caracter 
neprincipial. În locul „administratorilor” fabieni el îi 
propune pe inginerii lui, lăsând de-o parte, ca şi fabienii, 
masele populare. 


De-aici decurge şi caracterul extrem de contradictoriu al 
concepţiilor sociale ale lui Wells. Wells artistul îşi dă seama 
că societatea burgheză este o societate nedreaptă şi 
condamnată. Wells teoreticianul se manifestă, de fapt, cu 
toate rezervele pe care le face, ca un apărător activ al ei. 
Wells artistul condamnă această societate de pe poziţii 
democratice. Wells teoreticianul cheamă să se transmită 
puterea „aristocraților spiritului” - oamenilor de ştiinţă şi 
capitaliştilor instruiți. Astfel de contradicții erau greu de 
împăcat. „Wells a scris atâtea utopii, observă foarte bine 
istoricul marxist englez A. L. Morton în cartea sa „Utopia 
engleză” (1952), tocmai pentru că nu era în stare să creadă 
în niciuna din ele.” 

Nu mai puţin contradictoriu e şi sistemul general al 
concepţiei asupra lumii pe care îl împărtăşeşte Wells. După 
cum e uşor de observat, în acest sistem se împacă foarte 
simplu principiile materialiste cu cele idealiste. Wells 
analizează profund condiţiile sociale moderne şi ajunge la o 
serie de concluzii juste în ceea ce priveşte caracterul 
procesului istoric. Totodată, declarând că „totul depinde de 
om”, Wells deschide drum unor teorii false, care îi tulbură 
vederile de scriitor realist. În perioadele de criză teoriile de 
acest fel predominau în concepţia scriitorului. Dacă totul 
depinde de faptul că la cârma puterii stau oameni 
inteligenţi sau proşti, egoişti sau omenoşi, spune Wells, 
înseamnă că trebuie să ne gândim înainte de toate nu cum 
să schimbăm societatea, ci cum să schimbăm omul, cum să 
schimbăm conştiinţa omului. În astfel de cazuri, Wells 
începe să trateze istoria omenirii ca pe o istorie a ideilor, 
explicând perioadele de reacțiune politică prin triumful 
elementului animal care rezidă în fiecare om. El e gata să 
propovăduiască religia şi să sprijine eugenia - pseudogştiinţa 
burgheză a îmbunătăţirii „speţei umane”. 

Părţile tari ale concepţiei despre lume a lui Wells şi-au 
găsit expresia mai ales în lucrările artistice, cele slabe - în 
lucrările teoretice. Dar şi în beletristica lui Wells se fac 


simţite în felul lor, uneori foarte vizibil, însuşirile lui 
mărginite de cugetător. 

În biografia de scriitor a lui Wells au fost perioade întregi 
când el a încercat să-şi subordoneze creaţia artistică 
propagandei unor idei false. Încercările de a trata 
problemele sociale din punctul de vedere biologic făceau 
inevitabil să pătrundă în metoda lui Wells elementele 
naturalismului. 

După studiul „Previziuni”, în creaţia iui Wells apare un nou 
gen - aşa zisul „roman-studiu”, în care Wells a încercat dar 
n-a izbutit să împace reformismul cu vederile sale artistice 
asupra realităţii. Multe dintre lucrările sale fantastice scrise 
în această perioadă sunt de fapt nişte studii romanţate. Ele 
sunt mult mai slabe decât lucrările de început ale 
scriitorului. Fiecare din ele vrea să demonstreze vreo teză 
speculativă ce decurge din construcţiile teoretice ale lui 
Wells şi din această cauză pierde mult din valoarea 
artistica. 

Wells îşi expune concepţia despre statul viitorului în 
romanul-studiu „Utopia modernă” (1905). Utopia e 
organizată pe bazele capitalismului de stat. Pământul şi 
resursele naturale aparţin statului, staţiile energetice 
aparţin consiliilor municipale. Industria şi agricultura sunt 
concesionate proprietarilor particulari şi cooperaţiei. 
Dreptul de succesiune e desfiinţat. Prosperitatea 
cetăţenilor depinde exclusiv de dragostea lor de muncă. 
Dar nu orice om e muncitor din fire şi de-aceea Utopia are 
destui săraci. Cel mai mult se bucură de sprijinul statului 
ştiinţa şi eugenia. 

Utopia a apărut după ce s-a prăbuşit vechea orânduire 
socială. Aceasta a îngăduit partidului intelectual, care şi-a 
luat denumirea de „samuraii Utopiei”, să-şi construiască 
„pe un loc gol”„statul ideal”. Samuraii Utopiei sunt un 
partid politic supus unei discipline severe şi totodată un fel 
de rasă intelectuală superioară. În loc de clase sociale, în 
Utopia există „clase ale minţii”, patru la număr: poetică, 


analitică, mărginită, vulgară. Oricine poate dovedi că 
aparţine uneia din cele două clase superioare şi doreşte să 
se supună statutului sever al „samurailor”, poate intra în 
acest partid. 

De altminteri, Wells însuşi nu prea crede în realizarea 
planurilor sale. E oare capabilă societatea modernă să se 
transforme într-o Utopie? Linşajul din Statele Unite, 
pogromurile din Rusia ţaristă, banditismul din Londra - 
aceste titluri citite în ziare îl fac pe autor să-şi încheie 
cartea cu o notă de nesiguranţă şi îndoială. „În această 
lume se simte o forţă uriaşă”, scrie el în încheierea cărţii. 
Ea te izbeşte, te dărâmă la pământ. Dar ce folos să te 
gândeşti la Utopie, s-o aperi, să-i dovedeşti superioritatea... 
mergând cu paşi mărunți pe trotuar...” 

În romanul „Utopia modernă” scriitorul arată de fapt cum 
trebuie folosite în spirit fabian rezultatele revoluţiei 
inevitabile. În următorul său roman-studiu, „Noul 
Machiavel” (1910), este expusă ideia ortodox-fabiană a 
necesităţii de a reforma societatea modernă fără a o 
distruge. Ce e drept, scriitorul vede caracterul utopic al 
propagandei fabiene a socialismului municipal. „...fiecare 
partid apără inevitabil interesele cuiva, şi... ţelurile vieţii, 
dacă sunt în general atinse, ele sunt atinse ca un produs 
colateral al luptei dintre indivizi şi clase”, scrie Wells. Dar el 
trage de-aici concluzia surprinzătoare că în transformarea 
societăţii moderne sunt interesaţi înainte de toate oamenii 
de ştiinţă şi capitaliştii, şi propune ca societatea să se 
sprijine pe ei. 

În romanul „Hrana zeilor” (1904) scriitorul spune că 
îmbunătăţirea biologică a speţei umane oferă posibilităţi 
pentru construirea unei societăţi fericite. O teză de acelaşi 
fel stă şi la baza romanului „În zilele cometei” (1906), în 
care, aşa cum scria Wells în prefața la prima culegere rusă 
din operele sale, „sunt prezentate toate consecinţele 
dezvoltării bruşte a sentimentelor morale în omenire”. O 
cometă care a trecut prin apropierea Pământului a lăsat în 


atmosferă un gaz verde care regenerează moraliceşte pe 
fiecare om în parte şi în felul acesta întreaga omenire în 
ansamblu. Din acest moment pe Pământ s-a sfârşit cu 
răutatea, cu invidia, cu incapacitatea oamenilor de a se 
înţelege unii pe alţii, şi deci şi cu războiul şi nedreptatea 
socială. 

Wells apreciază ceva mai profund contemporaneitatea în 
romanele „Războiul în aer” (1908) şi „Lumea eliberată” 
(1914). Scriitorul prezice că războiul care se apropie va 
distruge orânduirea socială existentă. Masele vor înţelege 
din proprie experienţă viciile vechiului sistem, iar aparatul 
de stat va fi atât de zdruncinat, încât nu va mai fi în stare să 
se opună apariţiei spontane a unei noi orânduiri. De 
altminteri de rândul acesta Wells vorbeşte prea puţin şi 
prea vag despre felul cum va arăta noua societate 
preconizată de el. 

Renunţarea lui Wells la radicalismul din primele sale 
romane afectează, desigur, şi caracterul criticii sale la 
adresa contemporaneităţii. Niciunul din romanele scrise 
între anii 1901 şi 1914 nu mai atinge forţa demascatoare 
din „Insula doctorului Moreau” sau din „Războiul lumilor”. 
Critica lui capătă uneori un caracter mărunt şi pedant. 
Wells critică cu o furie de neînțeles obiceiul oamenilor de a- 
şi strica picioarele purtând ghete şi spune că în societatea 
viitorului oamenii vor umbla desculți. Cu aceeaşi furie atacă 
el şi moda feminină a vremii. 

Fantasticul lui Wells este întotdeauna legat de analiza 
principalelor contradicții ale societăţii contemporane lui. E 
firesc, de-aceea, ca pe măsură ce Wells îşi pierdea tot mai 
mult ardoarea şi îndrăzneala proprii lucrărilor sale de 
început, forma romanului fantastic să corespundă tot mai 
puţin sarcinilor pe care şi le propune autorul. 

Încă în perioada de început a creaţiei sale, Wells critică 
vremea sa pe două linii. Într-un caz pe el îl interesează mai 
mult problema discrepanţei dintre progresul ştiinţei şi 
situaţia oamenilor muncii, în altul - discrepanţa dintre 


progresul ştiinţei, pe de-o parte, şi starea morală şi 
culturală a societăţii, pe de altă parte. După 1901, critica 
moral-etică a societăţii burgheze devine predominantă în 
opera lui Wells. Din această cauză, anume, scriitorul 
recurge la aşa-zisul roman de moravuri. În romanele de 
moravuri ale lui Wells nu găsim sintetizările îndrăzneţe şi 
acea înţelegere adâncă a legilor vieţii moderne care 
caracterizează cele mai bune lucrări din genul fantastic 
create de el. Romanele nefantastice ale lui Wells au în cea 
mai mare parte caracterul literaturii de moravuri, realismul 
scriitorului scade în intensitate. 

Şi totuşi faptul că Wells face apel la romanul de moravuri 
nu poate fi privit ca un pas înapoi. Deşi cuprindeau larg 
fenomenele realităţii, romanele fantastice ale lui Wells erau 
sărace în indicii reale ale cotidianului şi în figuri umane. 
Romanelor de moravuri le lipsesc, dimpotrivă, sintetizările, 
ele sunt însă absolut concret-realiste. Aceste romane 
dezvăluie noi laturi ale talentului lui Wells ca maestru al 
schiţei satirice, al ironiei, al cercetării minuţioase a 
caracterului uman. Romanul de moravuri l-a îmbogăţit în 
felul său pe Wells artistul şi a marcat o etapă importantă în 
evoluţia creaţiei sale. 

Tendinţele romanului de moravuri şi ale romanului 
fantastic se îmbină deja în romanul „O vizită miraculoasă”, 
scris în acelaşi an cu „Maşina timpului”. Ceea ce apropie 
acest roman de romanele de moravuri este tema 
moraletică, precum şi cuprinderea îngustă, în raport cu 
celelalte lucrări fantastice, a fenomenelor vieţii. Wells 
tratează însă toate problemele etice ridicate aici în legătură 
cu problema proprietăţii private şi realizează o 
considerabilă sintetizare artistică. Ca întotdeauna la tânărul 
Wells, această sintetizare se realizează cu mijloacele 
fantasticului. 

Seadermorton e un târguşor liniştit din Anglia. Locuitorii 
târgului sunt oameni cu teama lui Dumnezeu şi nu calcă în 
nici un fel preceptele moralei creştine. La Seadermorton 


oamenii nu se vrăjmăşesc pe faţă, aici nu sunt furturi şi nici 
adultere. Dar aceasta e numai o aparenţă. O dată preotul 
din localitate a împuşcat din greşeală la vânătoare un înger. 
Bătrânul milos l-a vindecat, l-a îmbrăcat într-un costum de- 
al său şi l-a introdus în societate. Din ziua aceea s-a sfârşit 
cu viaţa tihnită din Seadermorton. „Îngerul” lui Wells e 
„omul natural” al iluminiştilor şi el constată fără greutate că 
viaţa statornicită la Seadermorton contravine din rădăcini 
cerinţelor raţiunii şi ale omeniei. Îngerul opreşte pe fiecare 
ţăran şi-l întreabă de ce trebuie el să muncească, în vreme 
ce moşierul nu face nimic. El spune că toţi trebuie să capete 
aceeaşi învăţătură şi că oamenii bogaţi îi ţin înadins pe 
ceilalţi oameni în bezna neştiinţei. Îngerul e şi el văzut cu 
ochi răi la Seadermorton. Înconjurat de oameni 
„respectabili”, el a găsit o singură fiinţă de care putea să se 
apropie - Delia, o simplă slujnică. Pentru locuitorii de-aici 
aripile pe care le poartă el în spinare sunt o schilodire 
fizică. Îngerul are foarte dezvoltat simţul frumosului şi 
înţelege profund arta, un motiv în plus pentru a fi socotit 
anormal. Un înger venit în Anglia creştină riscă să ajungă la 
închisoare sau la casa de nebuni. Norii care se strâng 
deasupra lui îl copleşesc cu totul atunci când, dându-și în 
sfârşit seama care este rădăcina tuturor relelor, el rupe 
sârma cu care moşierul din partea locului şi-a îngrădit 
domeniile. 

Aici Wells ajunge la cunoscuta idee a lui Rousseau pe care 
acesta a exprimat-o în „Reflecţii cu privire la originea şi 
bazele inegalităţii oamenilor”: „Primul care a îngrădit un 
petec de pământ, a cutezat să zică: „Pământul acesta e al 
meu” şi a găsit oameni atât de naivi încât să dea crezare 
acestui lucru, a fost adevăratul întemeietor al societăţii ci- 
vice. De câte crime, de câte războaie, de câte nenorociri şi 
orori ar fi scutit neamul omenesc cel care, smulgând parii 
sau acoperind şanţurile care slujeau de hotar, ar fi spus, 
adresându-se oamenilor: „Nu daţi ascultare acestui 


mincinos! Veţi fi morţi dacă veţi uita că rodul e altuturor, 
iar pământul al nimănui!” 

După „O vizită miraculoasă”, în creaţia lui Wells apare un 
ciclu întreg de lucrări care tratau aceeaşi idee, înţeleasă în 
spirit iluminist, a ostilităţii societăţii burgheze faţă de 
frumos şi faţă de omenia sănătoasă. Dar tema din „O vizită 
miraculoasă” e aici îngustată. Wells nu mai spune că 
rădăcinile deprecierii omului stau în spiritul de proprietate. 
Nu găsim aici nici notele de protest plebeian care se fac 
atât de puternic simţite în „O vizită miraculoasă”. Aceste 
lucrări sunt pătrunse de nostalgia frumosului, a 
sentimentelor înălţătoare, nostalgie cu atât mai desperată 
cu cât autorul însuşi nu crede că visul său ar putea fi 
înfăptuit. În realitate noi găsim numai aluzii la frumos, care 
ne îmbie înşelător. Frumosul trăieşte numai pe tărâmul 
visului şi nu se întruchipează niciodată până la capăt în 
realitate. 

Merită a fi menţionate trei lucrări de acest gen - nuvela 
„Fecioara mării” (1902) şi povestirile „Uşa din zid” şi 
„Costumaşul cel frumos” (1911). Toate se sfârşesc cu 
moartea eroului care şi-a declarat cu aroganță drepturile 
asupra frumosului. După părerea lui Wells, nu se poate să 
dispreţuim realitatea de dragul năzuinţei spre ideal, oricât 
de respingătoare ar fi realitatea şi oricât de înălţător 
idealul. Dar omul care s-a lepădat de vis nu are cu ce să 
trăiască. Aceasta era tragedia lui Wells însuşi, căci 
realitatea cu care încearcă el să se împace - fie chiar şi în 
anumite condiţiiera aceeaşi realitate burgheză a banului, 
iar visul era omenia, dată până într-atâta uitării în 
societatea burgheză, încât începuse să pară ireală. 

La un an după „O vizită miraculoasă”, Wells a scris 
romanul „Roţile fericirii”, care poate fi calificat drept un 
roman de moravuri în înţelesul propriu al acestei expresii. 

Un vânzător dintr-un magazin de manufactură, un tânăr 
necioplit, cu noţiuni stupide despre viaţă şi cu numele nu 
mai puţin stupid de Hoopdriver (ceea ce în traducere 


y 


înseamnă „Cercul de butoi care se rostogoleşte”), a căpătat 
în sfârşit mult aşteptatul concediu de zece zile. Tânărul 
încalecă o bicicletă veche, cumpărată de la a treia mână şi, 
plin de vânătăi de pe urma nenumăratelor căzături, 
părăseşte cu un aer foarte mândru Londra. 

Începe o nouă călătorie de felul aceleia întreprinse de Tom 
Jones sau de Don Quijotte, de data aceasta cu bicicleta. 
Vânzătorul, care se dă drept un pierde-vară aristocrat aflat 
în voiaj, e grozav de caraghios şi întâmpină tot felul de 
peripeții stupide. Dar el e cinstit şi nobil. Întâlnind o fată pe 
care voia s-o seducă un aventurier din lumea mare, elo 
ajută să fugă. Acum, de teamă să nu fie urmăriţi 
(Hoopdriver a furat din greşeală bicicleta perfidului 
seducător), ei bat împreună drumurile Angliei de Nord. Dar, 
vai, fata, care e o persoană instruită, îl ghiceşte repede pe 
falsul aristocrat, ceea ce nu face însă ca el să scadă în ochii 
ei. La Hoopdriver se trezeşte sentimentul propriei 
demnități, începe şi el să respecte omul dintr-însul, visează 
să studieze, să se smulgă din prăvălia de manufactură, unde 
e exploatat şi umilit, şi să se căsătorească cândva cu 
însoţitoarea lui. 

Aşa cum mărturiseşte el însuşi, în „Roţile fericirii” Wells 
vorbeşte doar de „micile nedreptăţi ale vieţii”. În următorul 
său roman, „Dragostea şi mister Lewisham” (1900), el îşi 
propune un scop mai important. În societatea modernă, 
spune Wells, poţi dobândi succese numai uitând de 
poruncile inimii. Wells vorbeşte despre un tânăr ambițios, 
care a căpătat cu foarte mare greutate posibilitatea de a 
învăţa la „Şcoala normală”, dar s-a văzut nevoit s-o 
părăsească, pentru a se căsători cu fata pe care o iubeşte. 
Pe baza acestui material Wells încearcă să pună problema 
balzaciană a „iluziilor pierdute”. De altminteri, încercarea 
n-a izbutit. Romanul „Dragostea şi mister Lewisham” a 
rămas în linii generale un roman de moravuri. 

Cel mai cunoscut dintre romanele de moravuri ale lui 
Wells, „Kipps” (1905) se apropie în multe privinţe de,,Roţile 


fericirii”. Ca şi Hoopdriver, eroul romanului, Kipps, e 
vânzător într-un magazin de manufactură. Coincid, de 
asemenea, şi multe detalii ale naraţiunii, până la episoadele 
istovitoarei „lupte cu bicicleta”, în care se înverşunează 
ambii eroi. Spre surprinderea sa, Kipps capătă o mare 
moştenire, se ruinează, dar apoi, datorită unui fericit 
concurs de împrejurări, îşi restabileşte prosperitatea 
materială. În „Kipps” e povestită toată istoria vieţii eroului, 
figura lui e prezentată mai amănunţit decât în „Roţile 
fericirii”. Dar şi atitudinea autorului faţă de el se schimbă 
oarecum. El continuă să-l simpatizeze, dar simte în el mai 
puternic decât înainte „omul mărunt” - mărunt nu numai 
prin situaţia sa socială, ci şi prin posibilităţile lui. Kipps e 
mai cinstit şi mai bun decât „domnii din lumea mare” din 
jurul lui, dar el e lipsit de simţul curiozităţii şi e mărginit. 
Cel mai mare vis al vieţii lui e să fie primit cu drepturi egale 
în „societate”. Dar tainele manierelor frumoase rămân 
inaccesibile pentru Kipps. Atunci el se însoară cu o slujnică, 
aceea cu care s-a logodit pe când era copil, şi îşi sfârşeşte în 
tihnă zilele ca proprietar al unei mici librării. Figura lui 
Kipps era extrem de tipică pentru anumite pături ale 
societăţii engleze din acea vreme, şi însuşi numele de 
„Kipps” a devenit în Anglia sinonim cu acela de mic burghez 
lipsit de răutate, poate chiar simpatic, dar mărginit, tipicar 
şi cu totul incapabil să se descurce în viaţă. 

De altminteri, Wells nu putea să rămână multă vreme 
numai în cadrul literaturii de moravuri. Dacă analizăm 
romanele de moravuri ale lui Wells în ordinea apariţiei lor, 
observăm lesne că, însuşindu-şi o formă de naraţiune nouă 
pentru el, scriitorul se abate tot mai mult de la schiţa de 
gen şi de la portretistică. În lucrările sale ulterioare se 
menţine veridicul vieţii din „Kipps”, dar sarcinile romanului 
se lărgesc, reflectând probleme sociale tot mai complexe. 
Aici îl vedem din nou pe Wells satiricul, imparţial şi 
necruţător în concluziile sale, apreciind cu o privire ageră 
multe laturi importante ale realităţii. 


Din tot ce-a scris Wells în aceşti ani se remarcă romanul 
„Tono-Bungay” (1909), care a marcat un jalon important în 
dezvoltarea literaturii engleze. 

În ceea ce priveşte tendinţele proprii epocii 
imperialismului, înainte de Wells, literatura engleză atingea 
mai ales aspectul colonial al acestei epoci. În romanul său, 
Wells oferă cititorului un tablou al aşa zisei „a doua revoluţii 
industriale”, când producţia engleză a trecut pe o nouă 
bază energetică, reechipându-se în mod corespunzător din 
punct de vedere tehnic. În această perioadă, în Anglia ia o 
amploare deosebită procesul de formare a monopolurilor, 
de contopire a capitalului industrial cu cel bancar. Acest 
proces, anume, stă în centrul atenţiei scriitorului. Până 
acum Wells a ridicat probleme atât de importante numai în 
romanele sale fantastice. 

Nu putem să nu simţim admiraţia lui Wells faţă de 
amploarea colosală a „afacerilor” iniţiate de noile 
întreprinderi. Această admiraţie, anume, alimenta 
încrederea lui Wells în forţa inepuizabilă a capitalului, care 
stătea la temelia fabianismului său. Dar o dată cu aceasta, 
în carte se face auzit tot mai cu putere protestul scriitorului 
împotriva „civilizaţiei mercantile”. Dincolo de „eficacitatea” 
noului capitalism Wells ştie să vadă risipa inutilă de forţă, 
energie şi minte a omului, pusă nu în slujba societăţii, ci a 
îmbogăţirii monopolistului, care suge cu o lăcomie de 
păianjen vlaga altor şi altor pături ale populaţiei. 
Aristocraţiei obtuze şi îngâmfate, care ducea o viaţă 
parazitară pe trupul societăţii, i se alătură zeci, sute şi mii 
de parveniţi. Aceştia se înmulţesc mereu, se simt tot mai 
mult stăpâni ai vieţii, se vâră în toate colţişoarele societăţii, 
îşi dictează gusturile şi „preiau experienţa” paraziţilor cu 
un stagiu mai mare, a acelora care au reuşit să se suie pe 
grumazul poporului cu câteva generaţii mai înainte. 

În povestea ascensiunii şi căderii lui Ponderwough, un 
farmacist de provincie, Wells simbolizează destinul 
capitalului monopolist. O reclamă „organizată ştiinţific” îi 


îngăduie lui Ponderwough să desfacă în cantităţi uriaşe o 
băutură dăunătoare sănătăţii. Activitatea lui e o colosală 
excrocherie, menită să mute cât mai mulţi bani din 
buzunarele publicului în propriul lui buzunar. Căderea lui 
Ponderwough e inevitabilă, pentru că ele un parazit şi nu 
un creator. 

E drept, Ponderwough e zugrăvit în culori blânde, dar 
aceasta nu însemna nici un fel de compromis din partea lui 
Wells. Scriitorul dorea să sublinieze că vina pentru 
dezmăţul jafurilor legalizate din vremea sa o poartă 
sistemul şi nu oamenii în parte. 

Lipsurile acestui roman pot fi surprinse chiar şi de un ochi 
neexersat. O anumită manieră sumară şi abstractă, care l-a 
însoţit întotdeauna pe Wells deîndată ce se apuca să 
înfăţişeze unele tendinţe cu caracter mai general ale 
contemporaneităţii, se face simțită şi în „lono-Bungay”. Aşa 
cum foarte bine s-a exprimat criticul progresist englez A. 
Kettle, acest roman „nu e îndeajuns de populat cu oameni”. 
Multe din cele spuse de Wells aici sunt spuse cu ajutorul 
unor simboluri abstracte şi nu prin intermediul unor figuri 
de oameni. Şi totuşi caracterul concret-realist al romanului 
„Tono-Bungay” atinge un grad cu mult mai înalt decât cele 
mai multe din romanele fantastice ale lui Wells. „Iono- 
Bungay” poate fi pus în acelaşi rând cu romanele social- 
politice pe care Wells le-a scris în perioada următoare a 
creaţiei sale. 

Ca un fel de pregătire pentru creaţia ulterioară a fost şi 
romanul „Soţia lui sir Isik Harman” (1914). De altfel, acest 
roman prezintă prin el însuşi o apreciabilă valoare artistică. 

Wells, relatează cu o surprinzătoare omenie povestea 
căsătoriei nereuşite a eroinei, sale. Scriitorul ştie să-i 
citească toate gândurile, să vadă cele mai mici sinuozităţi 
ale acestui suflet fin. Tocmai fineţea sufletească şi puritatea 
interioară o fac pe lady Barman să fie fără voie judecător al 
societăţii care o înconjoară. Căsătorindu-se cu marele 
monopolist comerciant de pâine Isik Harman, tânăra femeie 


priveşte la început lumea cu ochii lui. Soţul ei e un om care 
a adus servicii de nepreţuit societăţii, el a fost pe merit 
răsplătit cu o avere uriaşă şi cu titlul de baronet. „Brutăriile 
internaţionale” ale lui Harman sunt o binefacere pentru 
popor. Dar viaţa o face să înţeleagă adevărul despre soţul 
ei. Omul acesta e o fiară cu mirosul ascuţit, care ştie să 
simtă înaintea altora prada şi s-o înghită mai repede. El nu 
se gândeşte la folosul societăţii. Pentru el oamenii nu există. 
Cu întreaga lui fiinţă el întruchipează pasiunea îmbogăţirii. 
Astfel, povestea neînţelegerii dintre cei doi soţi devine, sub 
pana lui Wells, povestea conflictului dintre eroină şi 
societate. Ea se chinuie căutând drumuri drepte în viaţă. 
Într-un rând i se pare că a găsit o ieşire. Cu preţul unei 
rupturi vremelnice cu soţul ei, ea îl face să construiască 
nişte cămine ieftine („Refugii”) pentru funcţionarii 
„Brutăriilor internaţionale”, dar constată curând îngrozită 
că filantropia burgheză se întoarce inevitabil împotriva 
acelora pe care trebuie să-i „fericească”. „Refugiile” devin 
pentru Harrnan un nou mijloc de înrobire a vânzătoarelor şi 
de înăsprire a exploatării lor. Nu se schimbă nimic nici după 
moartea lui Harman. Omul acesta, care, aşa cum credea ea, 
întruchipa toată lăcomia şi neomenia societăţii burgheze, 
nu era decât un şurub mic şi lesne de schimbat al unei 
maşini întregi de exploatare şi înrobire. Astfel îl aduce Wells 
pe cititor, cu logica imaginilor artistice, la ideea că vina 
pentru suferinţele maselor populare o poartă însuşi 
sistemul orânduirii sociale contemporane. 

„Soţia lui sir Işik Harman” e ultimul roman al lui Wells 
scris înainte de primul război mondial. Evenimentele din 
anii care au urmat l-au dus pe Wells la noi căutări pe 
tărâmul creaţiei. 

Primul război mondial l-a găsit pe Wells ca pe un om care 
şi-a pierdut în mare măsură focul indignării din tinereţe. 
Dar în creaţia lui continuau să trăiască tendinţele realiste şi 
el n-a putut să se împace cu societatea nici până la sfârşitul 
vieţii. Prin torentul de scrieri reformiste plictisitoare 


răzbăteau în răstimpuri lucrări încălzite de suflul viu al 
vieţii, care aminteau de răzvrătirea de altădată a autorului 
lor. 

Seria de articole politice pe care Wells le-a scris în primele 
luni de război (adunate de scriitor în cartea „Război 
împotriva războiului”, 1914) dădea apă la moară 
propagandei oficiale. Wells susţinea că războiul are un 
caracter eliberator, că scopul lui este acela de a distruge 
militarismul şi şovinismul, deosebit de puternice în 
Germania. În cursul războiului Anglia va şti să se elibereze 
şi ea de imperialism, şovinism şi militarism. De-aceea, 
declară Wells, acest război va fi ultimul din istoria omenirii. 

În 1916 Wells a publicat romanul „Mister Britling a înţeles 
totul”. 

După primul an de război, un sfert de milion de familii 
engleze purtau doliu. Războiul s-a dovedit a nu fi „zorile 
unei neobişnuite purificări”, cum visa Wells. El nu era un 
„război al ideilor”, ci un război imperialist, „la fel ca toate 
războaiele”, un război lipsit de sens, care stropea lumea cu 
şuvoaie de sânge şi de ură. 

„Oare noi am luptat într-adevăr împotriva tiranilor pentru 
libertate?” se întreabă Wells, care îşi mai pune o întrebare 
cumplită - aceea a răspunderii pe care o poartă toţi cei ce 
au sprijinit într-un fel sau altul ordinea socială existentă. 

Eroul romanului, scriitorul englez cu renume mondial 
Britling, îşi aminteşte de tinereţe. „Pe vremea aceea el nu-şi 
elaborase încă filosofia blajină şi comodă a compromisului. 
Nu se ploconea dinaintea „celui îmblânzit de Dumnezeu”, ci 
vorbea despre „adevărul necruţător”, nu se arăta 
îngăduitor faţă de sistemul pseudoaristocratic inactiv, ci 
visa la o democraţie cum n-a văzut încă lumea. Cu astfel de 
vise şi-a început el viaţa, şi reflexele flăcării lor au contribuit 
poate şi ele la succesul dobândit cu repeziciune.” Acum e 
altul. Cu discursurile sale despre războiul democraţiei 
împotriva tiraniei el l-a trimis pe front şi la moarte pe fiul 
său mai mare, pe care-l iubea cel mai mult. Oare n-a murit 


degeaba băiatul lui? În casa lui mister Britling trăia un 
tânăr preceptor german, pe nume Heydrich. La începutul 
războiului el „a răspuns la chemarea patriei” şi a murit şi el. 
Oare n-a murit degeaba Heydrich? De ce s-au despărţit, 
trecând fiecare de altă parte a liniei frontului care s-a întins 
deodată de-a lungul Europei, aceşti doi băieţi, care se 
iubeau unul pe altul şi care visau să facă multe în viaţă? 

Sentimentul de mâhnire provocat de moartea celor căzuţi 
şi protestul împotriva războiului imperialist lipsit de sens i- 
au dictat lui Wells în acest roman cele mai bune, cele mai 
umane, cele mai profunde pagini din câte a scris el 
vreodată. La zece ani după publicarea romanului, vizitatorii 
conacului lui Wells cereau să li se arate locul unde a plâns 
mister Britling când a primit vestea morţii fiului său, şi din 
memoria lor nu s-a şters, de bună seamă, întâlnirea dintre 
Leggie, secretara lui Britling, şi soţul ei, pe care-l socotea 
mort. 

„Fără îndoială că aceasta e cea mai bună, cea mai 
îndrăzneață, cea mai veridică şi mai umană carte care s-a 
scris în Europa în timpul acestui război blestemat! îi scria M 
Gorki lui Wells în ianuarie 1917. Sunt încredinţat că mai 
târziu, când vom deveni mai umani, Anglia va fi mândră că 
primul glas de protest, şi încă de protest atât de viguros, 
împotriva atrocităților războiului, s-a făcut auzit în Anglia, 
iar toţi oamenii cinstiţi şi toţi intelectualii vor rosti cu 
recunoştinţă numele dvs. Cartea dvS. Face parte din acele 
cărţi care vor avea o viaţă lungă. Dvs., Wells, sunteţi un om 
mare şi minunat, şi eu sunt foarte fericit că v-am văzut, că 
pot să-mi amintesc faţa dvs., splendizii dvS. Ochi. Poate că 
exprim toate acestea oarecum primitiv, dar aş vrea să vă 
spun doar că în zilele acestea de cruzime şi barbarie 
universală cartea dvs, e o operă mare şi cu adevărat 
umană.” 

Dar cartea cinstită şi umană a lui Wells, scrisă cu atâta 
talent, n-a deschis orizonturi noi în faţa scriitorului. 
Dimpotrivă, ea cuprindea deja germenul unei adânci crize 


de creaţie, care a durat câţiva ani. La sfârşitul scrisorii 
menţionate mai sus Gorki arăta că nu e de acord cu 
concluziile pe care le trage Wells din cartea sa. 

Eroul romanului, istovit şi ajuns la desperare, face apel la 
Dumnezeu. De-acum înainte el vede nădejdile în mai bine 
numai în perfecţionarea morală a oamenilor sub înrâurârea 
unei noi religii. Pe drumul. Acesta a mers şi Herbert Weils. 
În lucrările din anii următori el se leapădă de laturile cele 
mai progresiste ale concepţiei sale. Recuză darwinismul şi 
anatemizează socialismul, care „poate să înceapă cu Ruskin 
şi să se sfârşească cu Karl Marx”. Marxismul e, după 
părerea lui, o teorie a distrugerii şi nu a construirii unei 
vieţi noi. Chiar şi în Marea Revoluţie Socialistă din 
Octombrie el vedea nu nădejdea într-un viitor mai bun al 
poporului, ci doar prăbuşirea „firească” a regimului țarist 
putred. 

În anul 1922, luând cuvântul în faţa studenţilor de la 
Universitatea din Glasgow, Wells a declarat că „se gândeşte 
serios” să nu mai scrie romane. De fapt, nu mai scria de 
mult. Lucrările din aşa-zisul ciclu al zidirii de Dumnezeu 
scrise de Wells în anii 1917-1919 („Dumnezeu, regele 
nevăzut”, 1917 „Sufletul episcopului”, 1917; „Joan şi Piter”, 
1918; „Focul care nu se stinge”, 1919) pot fi considerate 
cărţi meditative, tratate romanţate, oricum numai nu 
romane, aşa cum li se spune în subtitlu. Wells artistul trece 
printr-o puternică criză de creaţie. La începutul deceniului 
al treilea, el abordează mai ales probleme de istorie şi 
pedagogie. Wells considera că dacă se va modifica sistemul 
de predare în şcoli, toţi oamenii vor putea fi educați în 
spiritul umanismului şi în felul acesta se va aduce o 
contribuţie la statornicirea unei păci eterne pe pământ. 

Când Wells a plecat în Rusia, în toamna anului 1920, 
reacţionarii jubilau cu anticipație. Din partea scriitorului se 
aşteptau revelații senzaţionale, el era conjurat să nu creadă 
în nimic bun din câte va vedea în Rusia. Cartea lui de 
reportaje „Rusia în beznă” (1920), apărută în urma acestei 


călătorii, i-a pus pe reacţionari în derută. Emigranţii albi au 
declarat noua lucrare a lui Wells „o carte dăunătoare”. 

Wells n-a înţeles nici pe departe totul din cele văzute. 
Cartea lui are multe lucruri de o naivitate uluitoare. Planul 
leninist de electrificare a Rusiei i s-a părut lui Wells un vis 
atrăgător, dar irealizabil. Despre Lenin, Wells scrie cu o 
sinceră admiraţie, dar numaidecât îşi exprimă părerea că el 
nu va reuşi să-şi înfăptuiască ideile într-o ţară de ţărani 
lovită de ruina economică. Nu putem trece cu vederea 
paginile din carte îndreptate împotriva marxismului. De 
altfel, aceste pagini arată înainte de toate că Wells habar n- 
avea de teoria marxistă. 

Cartea aceasta avea însă şi o altă latură, extrem de 
importantă pentru acea vreme, când întreaga presă 
burgheză împroşca cu şuvoaie de minciuni şi calomnii 
tânăra Republică Sovietică. Wells şi-a propus să spună 
adevărul despre Rusia Sovietică. Concluziile lui erau 
concluziile unui om cinstit. 

„Rusia nu e un organism distrus de acţiunea vreunei forţe 
dăunătoare străine, scria el, dezminţind calomniile presei 
burgheze. Acesta era deja de fapt un organism nesănătos, 
care şi-a cheltuit forţele şi a murit... Nu comunismul, ci 
imperialismul european a împins acest uriaş imperiu, cu 
totul şubrezit, într-un război istovitor de şase ani. Şi nu 
comunismul a fost acela care a supus Rusia suferindă şi 
poate muribundă la seria de raiduri, invazii şi răscoale care 
au urmat, şi la o blocadă îngrozitoare. Creditorul francez 
răzbunător şi ziaristul britanic neghiob sunt într-o mult mai 
mare măsură răspunzători de aceste suferinţe de moarte 
decât oricare comunist.” 

Enumerând măsurile luate de Puterea sovietică în 
domeniul aprovizionării cu alimente, al învăţământului, al 
luptei împotriva ruinei şi a banditismului, Wells ajunge la 
concluzia că „bolşevicii au fost singurul guvern solidar în 
ideile sale, posibil în Rusia, şi rămân ca atare şi acum. 
Aventurierii suspecți de tot soiul - Denikin, Kolceak, 


Vranghel şi alţii, care sfâşie Rusia profitând de sprijinul 
unor puteri străine, nu au nici un fel de idei de conducere, 
nu pot da populaţiei nimic trainic, nimic precis pe temeiul 
căruia să se poată uni toţi cu încredere. De fapt, aceştia 
sunt nişte briganzi. Partidul comunist, dimpotrivă, în ciuda 
criticilor care i se pot aduce, întruchipează o anumită idee 
şi putem fi pe deplin încredinţaţi că el va traduce cu 
perseverenţă această idee în viaţă. În această privinţă 
putem spune că bolşevicii stau din punct de vedere moral 
mai presus de tot ceea ce a luptat până acum împotriva 
lor”. 

Cele văzute şi auzite în Rusia şi-au făcut cu timpul efectul 
şi asupra creaţiei lui Wells. În perioada de după război 
iluziile reformiste ale scriitorului au primit o nouă lovitură 
în urma prăbuşirii planurilor de reorganizare a vieţii cărora 
burghezia engleză le-a făcut o mare reclamă. Fraza lui 
Lloyd-George „Anglia trebuie să fie demnă de eroii ei” a 
rămas o simplă frază. De data aceasta, însă, în condiţiile 
unor conflicte sociale tot mai puternice şi ale grevei 
generale care se apropia, Wells ajunge la alte concluzii 
decât în timpul războiului. 

În romanul „Lumea lui William Clissold” (1926), Wells 
revine la planurile sale de reforme sociale înfăptuite prin 
eforturile comune ale capitalismului şi omului de ştiinţă. 

O parte considerabilă din acest roman cuprinde vaste 
digresiuni teoretice. Wells îşi expune aici foarte pe larg 
concepţiile sociale şi filosofice, arătând totodată care laturi 
aie vieţii moderne l-au dus la unele concluzii sau la altele. 
Vorbind despre contemporaneitate, Wells e din nou critic de 
o manieră autentică şi dovedeşte perspicacitatea lui de 
scriitor. Pasiunea pentru ideile zidirii de Dumnezeu din anii 
precedenţi îi provoacă acum numai ironia. „Lumea lui 
William Clissold” e un fel de confesiune a unui intelectual 
ostil marxismului, care se situează pe poziţiile societăţii 
burgheze, dar totodată nu e în stare s-o accepte aşa cum e. 
După „Lumea lui William Clissold”, Wells intră într-o 


perioadă în care s-au manifestat cu aceeaşi putere ambele 
laturi ale concepţiei lui - şi cea democratică, şi cea 
reformist-conservatoare. Rar s-a întâmplat ca aceste laturi 
să se împace în cadrul aceleiaşi opere. În creaţia artistică a 
lui Wells triumfă elementele democratice, în publicistică - 
elementele burghezo-reformiste. 

În Europa începea să-şi ridice capul fascismul. Încercarea 
de a încânta clasa muncitoare cu iluziile „păcii între clase”, 
cu făgăduieli de viitor, n-a dat nici un rezultat. Burghezia 
avea nevoie de pumnii unor noi satrapi. În anul 1923, pe 
drumul deschis de marea burghezie vine la putere 
Mussolini. Hitler, care a organizat în acelaşi an la Munchen 
„puciul din berărie”, aspiră la putere. Toate scursorile 
Europei au intrat în solda monopoliştilor, care şi-au creat 
din ele un grup de şoc pentru lupta împotriva forţelor 
democratice. 

Pericolul fascizării începe să amenințe Anglia. Greva 
generală din 1926 a scos la iveală profundele contradicții 
din ţară. Acesta a fost un adevărat război al unei clase 
împotriva alteia. În acest război burghezia a arătat pe faţă 
că aparatul de stat nu e nicidecum un instrument de 
împăcare a claselor, ci un mijloc de înfăptuire a dictaturii 
capitalişti-lor. Cercurile guvernante ale Angliei visează tot 
mai mult, la un „mesia” fascist, care, punând capăt 
democraţiei burgheze, să le ajute să se menţină în şa. 

Lupta împotriva fascismului devine de-acum înainte 
principala sarcină a lui Wells. Încă în 1927 el publică 
romanul „În ajun”, scris pe urmele proaspete ale grevei 
generale. Acest prim roman antifascist al lui Wells a fost şi 
primul roman antifascist din literatura engleză. 

„În ajun” e un roman intelectual, un roman meditativ. 
Schema subiectului e slabă, caracterele sunt abia 
conturate. Totuşi el captivează prin problemele profunde pe 
care le pune, prin forţa gândirii autorului, prin apropierea 
lui de viaţă. Scriitorul şi-a propus să înţeleagă legile 


realităţii. Acesta era un drum rodnic, care l-a dus curând pe 
Wells la noi realizări. 

Căutând să scoată la iveală rădăcinile de clasă ale 
fascismului, Wells ajunge la concluzia că fascismul e „o 
manifestare a panicii” marii burghezii, care simte că-i fuge 
pământul de sub picioare. Întreg romanul e pătruns de 
indignare faţă de sistemul social care dă naştere la 
asemenea odioase „explozii ale violenţei reacționare” ca 
fascismul. În această lucrare critica fascismului e 
inseparabilă de critica societăţii burgheze. După romanul 
„În ajun”, în arena literară a Angliei revine un mare scriitor 
realist, un îndrăzneţ acuzator al orânduirii dominante. 

Unul din cele mai interesante personaje ale romanului 
este utopistul Sempack. Personajul e o caricatură 
răutăcioasă făcută de Wells-realistul critic lui Wells- 
reformistul. Sempack e un savant de renume, autor al mai 
multor lucrări despre societatea ideală a viitorului. Ele 
convins că ideea necesităţii unor prefaceri sociale cardinale 
va pune încetul cu încetul stăpânire pe conştiinţa tuturor 
oamenilor şi omenirea îşi va reorganiza fără dureri viaţa 
potrivit cerinţelor „utilităţii”. Dar, vai, constată ironic Wells, 
teoriile lui Sempack au un mic viciu - ele sunt irealizabile. 
Sempack vrea ca patronul unei mine să ajute singur la 
înlăturarea sa, ca zeci şi sute de mii de oameni să renunţe 
la binefacerile pe care li le aducea ordinea existentă. 
Clasele guvernante ale Angliei nu sunt însă dispuse să facă 
una ca asta. În sfertul de veac care a trecut de când l-a 
zugrăvit Galsworthy, bătrânul Soames Forsyth, omul 
pătruns de spiritul proprietăţii, s-a făcut mai rău. 
Presimţind sfârşitul apropiat, el se ţine cu dinţii de avutul 
său. „Idealurile sociale” ale noilor specimene de soiul lui 
Soames Forsythe se reduc la axioma că e bun orice ajută la 
sporirea bogățiilor lor şi e rău ceea ce îi ameninţă. Regele e 
bun pentru că abate atenţia de la adevărații cârmuitori ai 
ţării. Religia e o formalitate comodă, care ajută la 
menţinerea ordinei în stat. Imperiul Britanic e o excelentă 


maşină pentru protejarea capitalurilor investite în 
străinătate... Burghezul fascist e o regulă; burghezul care 
se ridică deasupra intereselor clasei sale e o rară excepţie. 
„Guvernul şi banda care stă în spatele guvernului sunt 
alcătuite aproape în întregime numai din oameni de soiul 
acesta”, încheie Wells. 

Ce poate să facă Sempack acum, când tâlharii îi iau de 
beregată pe oamenii cinstiţi şi încearcă să întoarcă înapoi 
mersul civilizaţiei umane? Să se mărginească la observaţia 
că peste câteva secole tâlharii vor dispare? 

Nu, drumul lui Sempack este inacceptabil pentru Wells 
umanistul şi democratul. El cheamă la luptă împotriva tu- 
turor forţelor întunecate, pentru viitorul omenirii. „Orice 
furtună revoluţionară e însoţită inevitabil de o reacțiune 
sălbatică, scrie el. Şi dacă e să vorbim despre progres, 
oricare ar fi el, toţi oamenii cu vederi înaintate vor trebui să 
lupte, vor trebui să se organizeze atât pentru apărare, cât 
şi pentru atac. Aceasta e o bătălie pentru pământ şi pentru 
om. Într-un asemenea război cine oare poate trăi liniştit, 
cine poate fi lăsat în pace?... Forţele reacţiunii nu sunt în 
prezent mai puternice, dar ele sunt mai evidente, mai active 
şi mai combative, pentru că abia acum încep ele să simtă 
toată puterea şi primejdia unui atac creator”. 

Wells nu s-a mărginit numai să cheme la luptă împotriva 
reacţiunii, ci a acţionat el însuşi ca un antifascist activ. 

Un strălucit exemplu de luptă împotriva violenţei 
reacționare, împotriva unei societăţi care se sprijină pe 
sistemul „crimelor legalizate” şi pe prostia filistinului l-a 
constituit romanul „Mister Blatsworthy pe insula Rampole” 
(1928). Aceasta este cea mai remarcabilă dintre lucrările 
lui Wells scrise după primul război mondial. 

În prima sa culegere de povestiri, publicată în 1895, Wells 
a inclus şi povestirea „Strania întâmplare cu ochii lui 
Davidsohn”. Un oarecare mister Davidsohn suferă de o 
ciudată boală psihică. El nu vede obiectele din jurul său şi i 
se năzare că se află pe o insulă îndepărtată din Mările 


Sudului. După câţiva ani, deja vindecat, Davidsohn află că 
insula pe care a văzut-o el în timpul bolii există în realitate. 

Treizeci de ani mai târziu, Wells reia fabulaţia acestei 
povestiri din tinereţe, punând-o la baza romanului „Mister 
Blatsworthy pe insula Rampole”. Făcând o călătorie pe 
mare, mister Blatsworthy naufragiază. E salvat şi ajunge în 
America, unde i se dau toate îngrijirile. Dar în starea de 
delir în care se află, i se pare că a nimerit pe insula 
Rampole, o insulă populată de sălbatici. De data aceasta, 
Wells a folosit toate posibilităţile pe care le oferea o astfel 
de fabulaţie unui scriitor satiric. 

„Mister Blatsworthy pe insula Rampole” e un roman de- 
spre sălbăticia şi neomenia societăţii burgheze, o carte 
plină de mâhnire şi de mânie. Autorul îşi dedică lucrarea 
„Memo-riei eterne a lui Candide”. Ca şi eroul povestirii lui 
Voltaire, Wells respinge „optimismul” purtătorilor de cuvânt 
ai ordinii burgheze. În lumea aceasta nu merge totul spre 
mai bine şi lumea asta nu e cea mai bună dintre lumi. Eai 
se înfăţişează scriitorului ca un defileu înfiorător, unde nu 
pătrunde nici o rază de lumină. Oamenii sunt împiedicaţi să 
iasă pe podişurile scăldate în soare de nişte megatheri 
monstruoşi, care au pus stăpânire pe partea cea mai fertilă 
a pământului şi urăsc tot ce e viu. Megatherii sunt o 
„rămăşiţă” în înţelesul cel mai larg al acestui cuvânt. La 
vederea megatherilor, mister Blatsworthy se gândeşte şi la 
instituţiile politice şi sociale învechite, şi la acele laturi ale 
conştiinţei oamenilor care îi leagă de trecut, la toate 
elementele întunecate şi animalice din firea lor. 

Blatsworthy visează să fugă de pe insula Rampole şi să se 
întoarcă în lumea civilizată. Dar iată-l din nou sănătos. El 
merge pe străzile New York-ului şi ale Londrei, recunoaşte 
locurile cunoscute şi, de la o zi la alta, îngrozit, se convinge 
tot mai mult că lumea civilizată şi omenoasă la care visa el 
nu există. Obiceiurile, moravurile şi rânduielile de pe insula 
sălbatică Rampole sunt obiceiurile, moravurile şi rânduielile 
societăţii burgheze. Primul război mondial, asasinarea lui 


Sacco şi Vanzetti, miile de ticăloşii mici şi mari care se 
săvârşesc în jurul eroului îl conving din nou şi din nou că 
insula Rampole e o realitate. 

Cum să scape omenirea de pe insula Rampole? Cum poate 
ea să se ridice pe culmile spiritului, spre echitate, belşug şi 
înflorire? Wells îşi pune din nou această întrebare 
chinuitoare. Dar scriitorul dă la această întrebare acelaşi 
răs-puns pe care l-a dat cu un sfert de veac în urmă. 

În acelaşi an 1928, Wells publică tratatul „Un complot pe 
faţă”, în care ideile tehnocraţiei sunt expuse într-o formă 
mai finită. 

Ideile de felul acesta au determinat şi multe din laturile 
esenţiale ale următorului roman al lui Wells - „Autocraţia lui 
mister Parham” (1930). După părerea lui Wells, fascismului 
pot să-i bareze drumul numai oamenii de ştiinţă, 
convingându-i pe capitaliştii progresişti să-şi pună forţa în 
slujba omenirii. Fascistul Parham, care a acaparat puterea 
în Anglia şi a izgonit parlamentul, nu izbuteşte să se 
menţină la putere pentru că împotriva lui s-au ridicat 
capitalistul Bassy şi chimistul Kammelford, care se bucurau 
de sprijinul pasiv al poporului. 

Şi totuşi „Autocraţia lui mister Parham” a avut o 
importanţă destul de mare pentru epoca sa. Trebuie amintit 
că romanul a fost scris cu trei ani înainte de venirea la 
putere a lui Hitler. În acea perioadă numeroşi reprezentanţi 
ai intelectualităţii burgheze din Anglia manifestau o 
atitudine tolerantă faţă de fascism. Printre ei erau destul de 
mulţi oa-meni cu convingeri conservatoare. Dezmăţul 
vandalismului hitlerist i-a făcut mai târziu să intre în 
rândurile antifasciş-tilor, dar şi atunci mulţi dintre ei 
priveau fascismul ca pe un fenomen pur continental, 
imposibil în Anglia. Cartea lui Wells se adresează unor astfel 
de cercuri. Ea cheamă la o permanentă vigilenţă, la 
apărarea libertăţilor democratice. Nu cochetaţi cu 
fascismul, avertizează Wells; dacă-i dai degetul, ai să-i dai şi 
mâna. Venirea fascismului va face să se reîntoarcă barbaria. 


Wells citează în cartea sa numele acelora pe care el îi 
consideră purtători ai tendinţelor fasciste în Anglia. 
Lovitura fascistă o aplaudă un oarecare Brinston Burchill şi 
lordul Amery, Austin Chamberlain şi lady Astor; Ramsay 
Macdonald îşi părăseşte locul din parlament fără nici o 
împotrivire. 

Fascismul înseamnă război, declară Wells. În cartea sa el 
zugrăveşte tabloul unui nou război mondial, dezlănţuit de 
puterile fasciste împotriva Uniunii Sovietice şi care se 
sfârşeşte cu înfrângerea lor. De altfel, Wells observă că 
adver-sarii din viitorul război vor fi hotărâți de faptul dacă 
cercurile imperialiste din Occident se vor înţelege să atace 
împreună U.R. S. S. Sau mai întâi se vor bate între ele. 

Acum, după un sfert de veac, ar fi deplasat să apreciem în 
amănunt prezicerile istorice ale lui Wells. El n-a avut 
dreptate în toate şi de altfel nici nu şi-a propus întotdeauna 
să prezică evoluţia reală a istoriei. Cartea lui nu eo 
prorocire, ci un avertisment. Dar Wells a dovedit fără 
îndoială o remarcabilă perspicacitate în aprecierea 
generală a evenimentelor. 

În anul acaparării puterii de către fascişti în Germania, 
Wells publică noul său roman „Belpington din Blaps” 
(1933), care ocupă un loc de seamă în creaţia lui. Ce i-a 
permis fascismului să găsească un sprijin de masă în 
Europa? Aceasta e întrebarea pe care şi-o pune scriitorul 
relatând povestea eroului său. Mai târziu, la zece ani după 
apariţia romanului lui Wells, această întrebare a ajuns în 
centrul atenţiei acelei literaturi europene care păstrase 
tradiţiile umanismului. Nu e de mirare că scriitorii, 
îmbogăţiţi cu experienţa unui deceniu, au ştiut să dea un 
răspuns mai complet. Totuşi romanul lui Wells ne dezvăluie 
multe laturi esenţiale ale vieţii spirituale a Europei 
Occidentale din acea epocă. Umanismul lui se împleteşte cu 
un imens patos demascator, oprobiul lui ascunde chemarea 
la luptă pentru om şi omenire. 


Wells consideră ideologia fascistă ca o consecinţă a 
degenerării spirituale a societăţii burgheze. Ea îşi are 
rădăcinile adânc înfipte în întreaga istorie a ultimelor 
decenii. lată de ce scriitorul şi-a prevăzut romanul cu un 
vast subtitlu, pe care autorul însuşi îl reduce la trei cuvinte: 
„istoria unei conştiinţe”. „Belpington din Blaps” e în 
considerabilă măsură un roman de educaţie intelectuală, 
îndeosebi în primele capitole. 

Wells abordează problema în spirit iluminist. Barbaria 
fascistă îl sileşte din nou pe scriitor să-şi pună întrebări 
asupra naturii omului. Fasciştii fac apel la cele mai 
întunecate instincte şi deocamdată au succes. Atunci, cum e 
omul din fire: bun sau rău? Care părţi ale firii lui sunt mai 
puternice: cele înalte sau cele josnice? Dacă au dreptate 
filosofii din secolul al XVIII-lea, care au declarat natura 
omului divină, atunci de ce acest dumnezeu se preface tot 
mai des într-un animal abject? 

Wells urmăreşte atent povestea copilăriei eroului său: 
impresiile din copilărie, frânturi din ideile pe care şi le-a 
însuşit, primele seminţe ale îndoielii în sinceritatea celor din 
jur şi primele licăriri ale iubirii pentru fetiţa de care apoi 
fire lăuntrice îl vor lega toată viaţa. Ea va întruchipa, 
feminitatea, francheţea, omenia. În momentul de cea mai 
cumplită decădere morală, Belpington va fi condamnat să-şi 
amintească de privarea cinstită a acestei femei. Numai 
puritatea sufletească şi căile drepte în viaţă dau o privire 
atât de deschisă şi adâncă. Va putea oare; Belpington să se 
uite astfel în ochii oamenilor? 

Părea că nimic nu prevesteşte la tânărul Belpington un 
viitor fascist. Era un om ca toţi ceilalţi, cu germeni buni în 
el, însetat să cunoască lumea, visând la glorie şi fapte de 
eroism. Caracterul lui se formează pe neobservate, 
supunându-se şi binelui, şi răului. De ce totuşi a triumfat 
răul? 

Încă în primele capitole ale cărţii sale, punând problema în 
spirit iluminist, Wells răspunde de pe poziţiile realismului 


critic. Tema romanului său este studierea nu a unei 
conştiinţe umane izolate, ci a relaţiilor dintre om şi 
societate, a influențelor condiţiilor sociale asupra formării 
caracterului. Lumea copilului se mărgineşte la mediul lui 
de-acasă, la câţiva colegi şi la şcoală. Dar şi aici scriitorul nu 
scapă prilejul să remarce cum este dezobişnuit omul care 
abia păşeşte în viaţă să privească lumea deschis, să fie 
cinstit şi îndrăzneţ, să aibă părerile lui proprii. Ulterior ca- 
drul romanului se lărgeşte. Belpington e la Londra, el 
pătrunde în cercurile tineretului, îşi caută drumul în viaţă. 
În sfârşit, scriitorul îşi aduce eroul în teribilul abator al 
primului război mondial. Acestea sunt împrejurările vieţii 
lui Theodore Belpington, mai bine zis acestea sunt 
împrejurările istoriei care au condiţionat viaţa întregii 
generaţii a lui Belpington. 

De altfel, definiţia pe care a dat-o autorul însuşi romanului 
său - „istoria unei conştiinţe” - e valabilă şi pentru aceste 
părţi ale romanului. Toată generaţia lui Belpington a trecut 
prin aceleaşi încercări. Dar foarte puţini au ieşit din ele aşa 
cum a ieşit el. De-aceea Wells refuză - şi subliniază acest 
lucru - să-l considere pe Belpington numai ca pe un produs 
al mediului şi al condiţiilor. Caracterul omului, susţine Wells, 
este determinat nu numai de aceste elemente, ci şi de felul 
în care omul însuşi înţelege rolul său în lume, de măsura în 
care e el principial, drept, hotărât. E oare omul menit să 
săvârşească ticăloşii, să recurgă la subterfugii, să se 
adapteze la mârşăvia din jurul lui? El trebuie să-şi străbată 
drumul în viaţă cu capul sus. 

Dar Belpington nu e dintre aceia. 

Nu ideile determină faptele lui Belpington, ci, dimpotrivă, 
ticăloşia meschină a faptelor lui determină în fiecare etapă 
a vieţii „ideile”, care pentru el nu sunt altceva decât un 
mijloc de a-şi camufla şi a-şi înfrumuseţa biografia de mic 
burghez intelectual. El găseşte în fascism cea mai bună 
„justificare” a biografiei sale de laş, demagog şi ticălos. 


Idealurile lui Belpington se află în trecut şi nu în viitor. El 
n-are de ce să lupte împotriva societăţii, iar acceptarea 
pasivă a orânduirii contemporane nedrepte îl face până la 
urmă pe om adept al acestei nedreptăţi. De altminteri e 
oare cu putinţă ca omul să accepte societatea burgheză 
rămânând totodată cinstit? Nu, cel care caută o justificare a 
orânduirii existente devine inevitabil un mincinos faţă de 
oameni şi faţă de sine însuşi. Ordinea socială răspunzătoare 
de primul război mondial, ordinea aceasta care lasă 
milioane de oa-meni să trăiască în condiţii animalice, care 
poate da naştere la noi războaie, se întemeiază doar pe o 
mare minciună. Prietenul din copilărie al lui Belpington, 
care caută căi de luptă pentru un viitor mai bun, a rămas 
om. Belpington, care se fereşte laş să protesteze, a încetat a 
mai fi om. Căutând să justifice mârşăvia orânduirii 
burgheze, el devine, potrivit logicii vieţii, purtătorul ei de 
cuvânt. Monarhist, militarist, antisemit, aruncând în 
dreapta şi-n stânga cuvinte din vocabularul fascist - aşa 
apare Belpington în ultimele capitole ale cărţii. 

Belpington nu e o simplă nulitate. Ei e o mare nulitate, un 
simbol şi un prototip al tuturor nulităţilor de acest fel, care 
îşi închipuie că sunt în stare să oprească omenirea din 
drumul ei. Viitorul nu e al lui Belpington şi al celor de teapa 
lui. În societate se ridică forţe tinere, care vor şti să-i 
învingă pe oamenii de soiul lui Belpington, declară Wells. 

În deceniul al patrulea, Wells a mai scris câteva lucrări 
îndreptate împotriva fascismului. Printre acestea se numără 
scenariul de film,,Chipul viitorului” (1935), pentru a cărui 
realizare Wells recurge la ajutorul marelui regizor de filme 
englez Alexander Korda, şi nuvela „Jucătorul de cricket” 
(1936). Ultima a avut un larg răsunet. Această lucrare, 
scrisă în perioada războiului civil din Spania, demasca 
ruşinoasa politică de „neintervenţie” la adăpostul căreia 
cercurile reacționare dintr-o serie de ţări ajutau de fapt 
intervenţia italo-germană împotriva Republicii Spaniole. 
Scriitorul face apel la toţi oamenii cinstiţi să nu rămână 


pasivi faţă de lupta împotriva „fantomelor din mlaştina lui 
Cain” - barbaria şi obscurantismul fascist. 

În „Jucătorul de cricket”, însă, se fac foarte curând simţite 
părţile slabe ale lui Wells. Chemările înflăcărate la luptă 
împotriva spiritului medieval pe care-l făcea să renască 
fascismul vin în contradicţie cu afirmaţia autorului că 
fascismul e înainte de toate un triumf al elementului 
animalic, propriu întregii omeniri, care nu s-a depărtat prea 
mult de strămoşii săi preistorici. E lesne de înţeles 
sentimentul de amărăciune care i-a dictat scriitorului 
umanist aceste rânduri îngrozitoare. Ele n-ar fi apărut însă 
în opera lui Wells dacă el şi-ar fi păstrat credinţa în forţele 
poporului. Şi dacă în „Belpington din Blaps”, un roman care 
cuprinde o considerabilă perioadă a istoriei, Wells a ştiut să 
se ridice prin forţa realismului său la sintetizări mari şi 
juste, în „Jucătorul de cricket” el se întoarce la tratarea 
istoriei omenirii din punct de vedere biologic. 

De altminteri, Wells nu putea să se călăuzească prea multă 
vreme după această teorie sterilă, nici în activitatea sa 
literară, nici în activitatea sa pe tărâm obştesc. El foloseşte 
tot prestigiul său de mare scriitor pentru a protesta cu 
hotărâre împotriva oricăror manifestări ale reacţiunii, atât 
în patria sa, cât şi peste hotare, şi participă la congresul 
antifascist al scriitorilor. 

Wells continuă să caute intens metode acceptabile pentru 
el de schimbare a ordinei sociale existente. Curând după 
alegereia lui Roosevelt în postul de preşedinte al S. U.A,, 
eL.. Pleacă în America, în speranţa că va găsi în „noua linie” 
a lui Roosevelt germenii unei societăţi noi, echitabile. Wells 
îşi punea mari speranţe în „experienţa” lui Roosevelt. 
America, o ţară cu o înaltă cultură tehnică, neîmpovărată de 
tradiţii feudale, trebuia, după părerea lui Wells, să fie cel 
mai propice teren pentru înfăptuirea unor „experienţe 
sociale” de mare amploare. Un deceniu mai târziu, cu puţin 
înainte de moarte, Wells s-a văzut nevoit să constate 


falimentul speranţelor sale în „reeducarea” imperialismului 
american. 

În iulie 1934 Wells a vizitat pentru a doua oară Moscova. 
Cu această călătorie a sa el voia să-i ajute pe capitalişti „să 
se înveţe să înţeleagă” de la comunişti „spiritul 
socialismului”. Oricât de utopice erau ţelurile lui Wells, 
vizita lui a jucat un rol destul de mare în apropierea 
culturală a popoarelor sovietic şi englez. Scriitorul a 
remarcat uluitorul contrast dintre Moscova anului 1920 şi 
cea din 1934, a în-ţeles cât de multe a ştiut să facă Partidul 
Comunist pentru popor în acest răstimp. Dar, după părerea 
lui, ţările Occidentului trebuiau să meargă spre un nou 
sistem social pe alt drum decât U.R. S.S. 

Ultimul roman al lui Wells, „lrebuie să fii foarte prudent”, 
a apărut la sfârşitul anului 1941. Cartea are un subtitlu: 
„Istoria unei vieţi care a început în 1901 şi s-a sfârşit în 
1951”. Acest roman e un fel de continuare a lui „Belpington 
din Blaps”. Scriitorul e preocupat din nou de problema 
sprijinului dat de mase fascismului. Dar deosebirea din 
subtitluri nu e întâmplătoare. Calificând noul său roman nu 
ca istorie a unei conştiinţe, ci ca istorie a unei vieţi, Wells şi- 
a exprimat în felul acesta dorinţa de a da lucrării sale un 
mai pronunţat caracter social. Eroul romanului „Irebuie să 
fii prudent” - Edward Albert Ilewler - e un om ale cărui 
concepţii le-a format mediul mic burghez. Romanul însuşi e 
un fel de studiu al istoriei spirituale a micii burghezii 
engleze de-a lungul unei jumătăţi de veac. 

Aparent, povestea lui Tewler se aseamănă uluitor cu aceea 
a lui Kipps. Tewler începe şi el ca un tânăr lipsit de mijloace, 
capătă o moştenire la care nu se aştepta, îşi cumpără o 
căsuţă confortabilă şi îşi sfârşeşte zilele în belşug şi în tihnă. 
Dar nătângul de Kipps, care putea fi luat peste picior cu 
patruzeci de ani în urmă, se arată acum a nu mai fi chiar 
atât de inofensiv. 

În prezent, spune Wells, în lumea întreagă se dă o luptă 
între marele capital şi democraţie, şi în această luptă 


oamenii de soiul lui Tewler, care visează să-şi păstreze 
mizerabila lor îndestulare, care au o teamă cumplită de 
clasa muncitoare şi se uită slugarnici de jos în sus la cei 
atotputernici, trec de partea reacţiunii. Demagogia fascistă 
e destinată oamenilor de soiul lui Tewler. Oamenii aceştia 
sunt şovini. Micul burghez mediocru vrea să aibă măcar 
acest motiv de a se considera mai presus de alţii. Oamenii 
de soiul lui Tewler sunt militarişti. Ei sunt laşi, dar când 
turbează de frică, devin primejdioşi. „Paşnicul” specimen de 
felul lui Tewler e şi el periculos. „Ideile” lui otrăvesc adesea 
oameni aparţinând altor clase sociale. Un Tewler e o sursă 
de infecţie, care se răspândeşte cu repeziciune în 
societatea modernă. El trebuie demascat, arătându-i-se 
nimicnicia. 

Wells îşi bate joc cumplit de Tewler. El nici măcar nu vrea 
să-l socoată om. lewler nu e de loc un „homo sapiens”. E o 
specie animală aparte, un „homo-tewler”, aflat la nivelul de 
dezvoltare intelectuală al maimuţei. lewler nu cunoaşte nici 
un fel de sentimente omeneşti - nici dragostea, nici 
prietenia, nici bucuria creaţiei. El nu e om. 

Cartea lui Wells a constituit un splendid răspuns la ro- 
manul lui Greenwood „Mister Bunting în timp de pace şi în 
timp de război”, în care micul burghez conservator era 
declarat baza democraţiei şi nădejdea ei de viitor. Wells de- 
clară că nădejdea democraţiei nu stă în oamenii de soiul lui 
Bunting sau al lui Tewler. 

Ultimele capitole ale romanului au fost scrise după atacul 
Germaniei hitleriste asupra Uniunii Sovietice. În romanul 
lui Wells apare pentru întâia oară un personaj nou la el - 
poporul, izbăvit de tewlerism şi care se ridică în 
unanimitate în apărarea independenţei sale. Sfârşitul 
romanului e şi el legat fără îndoială de acest element. Fiul 
lui Tewler îşi părăseşte familia, ca să lupte împreună cu 
clasa muncitoare pentru o viaţă nouă. 

Nu putem însă să nu observăm inconsecvenţa lui Wells şi 
inegalitatea artistică a romanului său. Romanul „Irebuie să 


fii foarte prudent” oglindeşte teoriile eugenice ale lui Wells 
şi iluziile lui burghezo-reformiste. Demascându-l cu cruzime 
pe micul-burghez reacţionar, Wells dă totodată de înţeles, 
uneori, cititorului, că el consideră viciile lui lewler drept 
vicii ale întregii omeniri, „necoaptă” încă din punct de 
vedere biologic şi intelectual. Scenele splendid scrise 
alternează cu digresiuni publicistice încâlcite, personajele 
proeminente şi desăvârşit conturate - cu umbre şterse de 
oameni. Ultimul roman al lui Wells n-a încununat bilanţul 
artistic al creaţiei sale. Dar în această carte se simte 
puternic năzuinţa de a reconsidera vechile concepţii, a 
căror mărgi-nire Wells o simţea tot mai tare. În acest sens 
ultimul roman al lui Wells e un bilanţ al reflecţiilor unui 
mare scriitor şi ale unui om cinstit asupra vieţii societăţii 
burgheze contemporane lui. 

Mogştenirea artistică a lui Wells e neobişnuit de mare. Ela 
scris aproape patruzeci de romane, un număr uriaş de 
lucrări publicistice, două scenarii de film, aproape o sută de 
povestiri şi schiţe. Aceste lucrări sunt foarte variate prin 
concepţia şi tematica lor, prin materialul de viaţă care a 
atras atenţia scriitorului, şi sunt de o valoare foarte inegală. 

Gândirea scriitorului a mers pe drumuri încâlcite şi nu 
întotdeauna drepte. Creaţia lui a urmat şi ea un drum 
încâlcit şi contradictoriu. 

Recunoscut încă în timpul vieţii ca un clasic al literaturii 
engleze, Wells nu s-a simţit niciodată satisfăcut de realiză- 
rile sale. El nu considera metoda sa definitiv formată şi nici 
sarcina sa împlinită. Scriitorul a continuat să caute drumuri 
noi, şi-a pus mereu noi şi noi probleme. În aceste căutări 
încordate şi necontenite ceea ce îl susţinea pe Wells era 
conştiinţa înaltului rol social al literaturii. 

Ţelul literaturii, spunea Wells în lucrările sale teoretice, e 
acela de a ajuta la reorganizarea vieţii. Scriitorul ajută 
societatea şi omul să se cunoască, rupe coaja mulţumirii de 
sine filistine şi astfel ajută să se nască noul. „În toate lu- 
crările mele, spune Wells în „Experienţa unei autobiografii”, 


eu am scris despre schimbarea vieţii şi despre oamenii care 
se gândesc cum s-o schimbe. Chiar şi în cărţile cele mai 
obiective la prima vedere pe care le-am scris, se ascunde 
critica contemporaneităţii şi o chemare la schimbări.” 

Într-un roman, spunea Wells, scriitorul face apel şi la om 
luat în parte, şi la societate în ansamblul ei. Domeniul lui îl 
constituie şi sentimentele omului, şi instituţiile sociale. Ţelul 
lui cel mai înalt este acela de a întruchipa realitatea în toată 
plinătatea ei, în toată varietatea ei de culori, în 
perspectivele ei de dezvoltare. Răsplata lui cea mai înaltă e 
să-şi vadă înfăpuit visul adevăratei omenii şi al echităţii 
sociale. 

Scriitorul îşi imaginează un roman în centrul căruia să 
stea figura unui om care şi-a consacrat viaţa luptei pentru 
un viitor mai bun, figură atât de însemnată, încât prin ea să 
se dezvăluie toate problemele de bază ale 
contemporaneităţii. Acest erou aparţine secolului său şi 
mediului său social, dar în năzuinţa lui de a preface lumea 
el aparţine întregii omeniri. De-aceea el întruchipează şi 
sentimentele general umane, şi pasiunea general umană a 
creaţiei. 

Wells caută să trateze tema fundamentală, centrală a 
literaturii universale. El îşi propune să dezvăluie pe cât se 
poate mai deplin relaţiile dintre om şi societate, să arate 
societatea prin oamenii cărora ea le dă naştere, iar prin 
relaţiile acestor oameni să arate tendinţele sociale ale 
epocii. 

Studiind opera lui Wells în ansamblu, putem trage 
concluzia că talentul scriitorului îi dădea putinţa, prin 
caracterul său, să ducă la îndeplinire o astfel de sarcină, 
oricât de grea ar fi fost ea. Wells a scris romane în care 
ridică probleme sociale şi politice din cele mai importante. 
EI a scris şi un mare număr de romane în centrul cărora stă 
caracterul omului studiat în amănunt. Wells se arată aici un 
psiholog subtil, capabil să redea cele mai fine sinuozităţi ale 


sufletului omenesc şi totodată să creeze un personaj 
integru şi desăvârşit conturat. 

Şi totuşi, Wells nu şi-a dus la îndeplinire sarcinile pe care 
şi le-a propus. Romanele ştiinţifico-fantastice, care 
întruchipează tendinţele cele mai generale ale 
contemporaneităţii, sunt sărace în figuri de oameni. În 
romanele de moravuri tema socială e fărâmiţată. Până şi 
romanul social-politic din ultima perioadă nu l-a ajutat, de 
fapt, pe Wells să se apropie de rezolvarea problemei de 
creaţie care-l chinuia. E drept că în astfel de lucrări ca 
„Belpington din Blaps” şi „lrebuie să fii foarte prudent” 
problemele realităţii se dezvăluie prin figura eroului şi prin 
relaţiile lui cu mediul, dar personajul însuşi e un personaj 
satiric. El e o negare a prezentului, dar nu e o nădejde în 
viitor. El aparţine clasei sale şi epocii sale, dar nu aparţine 
acelei „omeniri cu coroană pe cap” care era pentru Wells 
simbolul creaţiei şi al umanismului. 

Nu insuficienţa talentului l-a împiedicat pe Wells să 
realizeze marele roman la care visa. Ceea ce l-a împiedicat 
să facă acest lucru a fost mărginirea gândirii sale. 

Aşa cum am mai spus, Wells porneşte în construcţiile sale 
teoretice de la două elemente care se exclud reciproc. Pe 
de-o parte, el consideră că legile, de dezvoltare a societăţii 
sunt obiective, independente de oameni. Pe de altă parte, el 
socoate că societatea e condusă de „ideile omenirii”. În 
primul caz, el nu poate găsi în schema sa loc pentru omul 
constructor activ al vieţii. În cel de-al doilea caz, el percepe 
societatea ca pe un ansamblu mecanic de indivizi. lată de ce 
a fost Wells atât de des condamnat să scrie „separat” 
„romane despre societate” şi „romane despre om”. Această 
discrepanţă metafizică a noţiunilor despre legile de 
dezvoltare a societăţii şi-a făcut efectul şi asupra acelor 
lucrări în care Wells încearcă - uneori cu destul succes - să 
acopere această lipsă a creaţiei sale. Printre altele, ei îi 
datorează romanele lui Wells abundentele digresiuni 


teoretice, uneori prezentate ca reflecţii ale eroului, iar 
alteori cu totul nejustificate din punct de vedere artistic. 

Acestui fapt i se datoreşte şi apropierea lui Wells de 
romanul iluminist. Iluminiştii îşi închipuiau societatea ca pe 
un ansamblu mecanic de personalităţi umane. Ei au reuşit 
să realizeze un personaj uman extrem de caracteristic 
pentru un întreg grup social, pentru o întreagă perioadă 
istorică. Robinson Crusoe, izolat de oameni, rămâne totuşi 
pentru noi un caracter integru, desăvârşit. El întruchipa şi 
pasiunea general umană a creaţiei, şi toată mărginirea 
clasei căreia îi aparţinea. Şi, dimpotrivă, căutând să 
vorbească despre legile sociale ca atare, iluminiştii 
apelează întotdeauna la alegoria abstractă. Sunt alegorice 
„Povestirile filosofice” ale lui Voltaire, e alegorică „Povestea 
lui Jonathan Wilde cel Mare” a lui Fielding, sunt alegorice 
„Călătoriile lui Gulliver” ale lui Swift. 

Dezvoltarea realismului critic în secolul al XIX-lea a făcut 
să apară în Anglia modelul clasic al romanului realist, care a 
ştiut să înfăţişeze omul şi societatea într-o unitate 
inaccesibilă iluminiştilor. Dar aceasta a fost o victorie 
păgubitoare. Figura majoră pozitivă a omului a dispărut din 
roman. Realismul critic englez nu are un Iom Jones sau un 
Robinson Crusoe. Funcţia principală a romanului din 
această perioadă e critică, demascatoare. 

Wells a continuat cu succes această tradiţie a realismului 
critic englez în romane ca „Belpington din Blaps” şi „Tre- 
buie să fii foarte prudent”. Dar sarcina pe care şi-a propus- 
o el era mai măreaţă. Wells dorea să înfăţişeze nu numai 
omul în relaţiile lui cu societatea, ci un om creator, un om 
care reorganizează societatea. El visa să îmbine însuşirile 
romanelor din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, să-l 
introducă pe Robinson Crusoe în romanul realismului critic. 

Wells n-a reuşit să facă acest lucru şi nici nu putea să 
reuşească. „Omul mărunt”, eroul primelor romane de 
moravuri ale lui Wells, e un obiect al milei scriitorului şi nu 
nădejdea lui. Nu Kipps e menit să transforme lumea. 


Personajul acesta e mult prea insignifiant chiar şi pentru a 
se dezvălui prin mijlocirea lui tendinţele fundamentale ale 
contemporaneităţii. Începând cu deceniul al zecelea, în 
opera scriitorului apare figura intelectualului burghez care 
visează la prefaceri sociale. El poartă nume diferite - uneori 
îl cheamă Remington („Noul Machiavel”), alteori Clissold 
(„Lumea lui William Clissold”). Uneori el e un savant, alte- 
ori un om politic, sau un industriaş, după cum uneori e şi 
industriaş, şi savant, şi om politic. Acestui om îi rezervă 
Wells rolul de transformator al vieţii. Dar alegerea aceasta 
n-a fost nici ea fericită. Nu clasa pe care o reprezintă un 
astfel de erou e menită să transforme lumea. Dimpotrivă, 
burghezia caută din răsputeri să împiedice această 
transformare. 

Tabloul lumii şi figura eroului nu fac un tot, pentru că 
eroul lui Wells e condamnat să filosofeze şi nu să acţioneze. 
El nu poate găsi un punct de aplicare a ideilor sale la 
realitate, pentru că ideile lui nu reflectă legile vieţii. lată de 
ce n-a izbutit Wells să realizeze ceea ce şi-a propus. 

Dar şi ceea ce a făcut el ne îngăduie să vedem într-însul pe 
unul dintre cei mai mari artişti ai lumii din secolul nostru. 
Înseşi căutările lui Wells, chiar atunci când se sfârşesc cu 
un eşec, sunt pătrunse de un sens adânc. Wells a ridicat mai 
multe probleme decât a putut să rezolve. Dar însăşi 
ridicarea acestor probleme vădea splendida viziune a 
viitorului lumii, a viitorului artei, pe care o avea artistul. lar 
la sfârşitul vieţii sale, Wells a început să înţeleagă tot mai 
limpede cui îi aparţine viitorul. 

Marii artişti sunt judecaţi nu după acele lucrări ale lor în 
care au precumpănit tendinţele false. Aceste lucrări dispar 
din memoria omenirii. Rămân acelea care i-au ajutat pe 
oameni să cunoască viaţa şi marele rol ce le revine lor în 
viaţă, care i-au ajutat în lupta împotriva reacţiunii, pentru 
progres şi un viitor fericit. Tocmai ca autor al unor astfel de 
opere intră Wells în istoria literaturii. 

I. KAGARLIŢKI (Herbert Wells. Opere alese în 2 vol. 


Editura de stat pentru literatură, Moscova, 1956) 

Lui William Ernest Henley. 

MAŞINA TIMPULUI. 

În româneşte de MIHU DRAGOMIR şi C. VONGHIZAS. 

Notă: 

Cuprinsul primului capitol şi al câtorva pasaje din restul 
acestei povestiri a apărut în „National Observer” din 1894. 
„Povestirea Exploratorului Timpului” a apărut, aproape ca 
în forma de faţă, în paginile publicaţiei „New Review”. 
Autorul doreşte să facă, aici, cuvenita încunoştiinţare. 

I. INTRODUCERE. 

Exploratorul Timpului (deoarece astfel ni se pare potrivit 
să-l numim) expunea în faţa noastră o teorie destul de 
nebuloasă. Ochii lui cenuşii clipeau strălucitori, iar obrazul, 
de obicei palid, îi era acum aprins şi însufleţit. Focul ardea 
viu, iar lumina domoală a lămpilor incandescente, de forma 
unor crini de argint, urmărea micile bule de aer ce licăreau 
şi umblau de colo-colo prin paharele noastre. Scaunele, 
meşterite chiar de gazda noastră, mai mult ne îmbrăţişau şi 
ne mângâiau, decât ne acceptau docile, şi domnea acea 
atmosferă de voluptate de după cină, când gândul pluteşte 
în voie, eliberat dintre hotarele preciziunii. Şi în timp ce noi 
şedeam, leneşi, admirând seriozitatea cu care dezbătea 
acest nou paradox (cum îl consideram noi) şi fecundele lui 
posibilităţi, Exploratorul Timpului - subliniind cu arătătorul 
întins punctele esenţiale - ne-a pus problema astfel: 

— Trebuie să mă urmăriţi cu atenţie. Voi fi obligat să 
combat una sau două idei, care sunt aproape universal 
acceptate. Geometria, de exemplu, pe care aţi învăţat-o la 
şcoală, se bazează pe o concepţie greşită. 

— Oare nu e cam mult pentru început? zise Filby, un om cu 
părul roşcat, căruia îi plăceau argumentele. 

— Nu am intenţia să vă cer acceptarea vreunei idei fără o 
bază raţională. Imediat veţi fi de acord şi dumneavoastră cu 
atât cât îmi este necesar. Ştiţi desigur că o linie geometrică, 
o linie de grosime zero, nu are o existenţă reală. Este ceea 


ce aţi învăţat, nu-i aşa? La fel şi planul geometric. Lucrurile 
acestea sunt simple abstracţiuni. 

— Este adevărat, zise Psihologul. 

— Tot astfel, având numai lungime, lăţime şi înălţime, un 
cub nu poate să aibă o existenţă reala. 

— Aici am o obiecţie, zise Filby. Un corp solid poate să 
existe în mod cert. Toate obiectele reale... 

— Aşa crede majoritatea oamenilor. Dar aşteptaţi o clipă. 
Poate să existe un cub în mod instantaneu? 

— Nu înţeleg, zise Filby. 

— Este cu putinţă ca un cub, care nu are nici un fel de 
durată în timp, să aibă o existentă reală? 

Filby căzu pe gânduri. 

— E limpede, continuă Exploratorul Timpului, orice corp 
real trebuie să se întindă în patru direcţii: trebuie să aibă 
Lungime, Lăţime, Înălţime şi - Durată. Dar, dintr-o 
infirmitate naturală a organismului nostru, pe care am să v- 
o explic îndată, suntem înclinați să nu ţinem seamă de acest 
fapt. Există, în realitate, patru dimensiuni: trei pe care le 
numim cele trei planuri ale Spaţiului, şi o a patra - Timpul. 
Există, totuşi, şi tendinţa de a se stabili o distincţie 
artificială între primele trei dimensiuni şi ultima, deoarece, 
din întâmplare, conştiinţa noastră se mişcă cu intermitenţă 
de-a lungul ultimei dimensiuni într-o singură direcţie, de la 
începutul până la sfârşitul vieţii. 

— Asta, zise un bărbat foarte tânăr, făcând eforturi 
desperate să-şi reaprindă ţigara deasupra lămpii, asta... 
foarte clar într-adevăr. 

— Ei bine, este evident că peste faptul acesta se trece 
întotdeauna cu vederea, continuă Exploratorul Timpului, 
uşor înveselit. Într-adevăr, aceasta este ceea ce se înţelege 
prin a Patra Dimensiune, cu toate că unii dintre cei care 
vorbesc despre ea nu-şi dau seama că, de fapt, aceasta vor 
şi ei să înţeleagă. Este un alt mod de a privi Timpul. Nu 
există nici o deosebire între Timp şi oricare dintre celelalte 
trei dimensiuni ale Spaţiului, decât doar că de-a lungul 


Timpului se mişcă mereu conştiinţa noastră. Unii smintiţi 
abordează într-un mod cu totul eronat această idee. Aţi 
auzit cu toţii ce spun ei cu privire la această a Patra 
Dimensiune? 

— Eu n-am auzit, zise Primarul din Provincie. 

— Pur şi simplu că Spaţiul, aşa cum îl consideră 
matematicienii, ar avea trei dimensiuni, care pot fi de- 
numite Lungime, Lăţime şi Înălţime şi poate fi definit 
întotdeauna prin referire la trei planuri, fiecare în unghi 
drept faţă de celelalte. Dar unii filosofi se întreabă de ce 
numai trei dimensiuni - de ce să nu poală exista şi o altă 
direcţie în unghi drept fată de celelalte trei? Şi au încercat 
chiar să construiască o geometrie tetradimensională. 
Profesorul Simon Newcomb a expus acest punct de vedere, 
cam cu o lună în urmă, la Societatea Matematică din New 
York. Ştiţi că, pe o suprafaţă plană, care are doar două 
dimensiuni, putem reprezenta figura unui corp 
tridimensional, şi, pornind de aici, ei socotesc că printr-o 
imagine a unui obiect cu trei dimensiuni ar putea 
reprezenta şi una cu patru - dacă ar putea slăpâni 
perspectiva obiectului. Înţelegeţi? 

— Cred că da, murmură Primarul din Provincie; şi, 
încreţindu-şi spâncencle, se cufundă într-o stare de 
introspecţie, mişcându-şi buzele ca unul care repetă nişte 
formule mistice. Da, acum cred că înţeleg, zise el după o 
pauză, luminându-se pentru câteva clipe la faţă. 

— Ei bine, trebuie să vă spun că de o bucată de vreme mă 
preocupă această geometrie cu patru dimensiuni. Unele 
dintre rezultatele obţinute sunt curioase. De exemplu, iată 
portretele aceluiaşi om la opt ani, la cincisprezece, la 
şaptesprezece, la douăzeci şi trei, şi aşa mai departe. Toate 
acestea sunt, în mod evident, nişte secţiuni, ca să mă 
exprim astfel, adică reprezentări tridimensionale ale fiinţei 
tetradimensionale, care este ceva fix şi inalterabil. 

.„„ Oamenii de ştiinţă, continuă Exploratorul Timpului, 
după o pauză necesară pentru asimilarea deplină a celor 


afirmate, ştiu foarte bine că Timpul nu este decât un fel de 
Spaţiu. Iată o diagramă ştiinţifică simplă, o înregistrare a 
mersului vremii. Linia aceasta, pe care o urmăresc cu 
degetul, arată mişcarea barometrului. leri se ridicase, 
aseară a scăzut, azi dimineaţă a crescut din nou, ridicându- 
se uşor până la acest punct. Este sigur că mercurul nu a 
trasat această linie în niciuna din dimensiunile general 
recunoscute ale Spaţiului. Şi, totuşi, cu siguranţă că a 
trasat o astfel de linie, şi trebuie să tragem, deci, concluzia 
că ea a fost trasată de-a lungul dimensiunii Timp. 

— Dar, zise Medicul, privind ţintă la jăratecul din cămin, 
dacă Timpul este într-adevăr numai o a patra dimensiune a 
Spaţiului, de ce este atunci şi de ce a fost întotdeauna 
considerat ca fiind ceva diferit? Şi de ce nu ne putem mişca 
în Timp, aşa cum ne mişcăm în celelalte dimensiuni ale 
Spaţiului? 

Exploratorul Timpului zâmbi! 

— Eşti oare dumneata atât de sigur că ne putem mişca 
liber în Spaţiu? Putem merge destul de uşor înapoi şi 
înainte, la dreapta şi la stânga şi oamenii au făcut asta din 
totdeauna. Admit că ne mişcăm liber pe două dimensiuni. 
Dar în ceea ce priveşte mişcarea în sus şi în jos? Aici 
suntem împiedicaţi de gravitație. 

— Nu-i chiar aşa, zise Medicul. Există baloane. 

— Dar înainte de a exista baloane, omul nu avea, în afară 
de săriturile bruşte şi de neregularităţile terenului, nici o 
posibilitate de mişcare verticală. 

— Totuşi, oamenii puteau să se mişte puţin în sus şi în jos, 
zise Medicul. 

— Mai uşor, mult mai uşor în jos decât în sus. 

— Dar în Timp nu te poţi mişca de loc, nu te poţi îndepărta 
de clipa prezentă. 

— Scumpul meu domn, tocmai aici te înşeli. Tocmai aici se 
înşală toată lumea. Noi ne îndepărtăm fără încetare de clipa 
prezentă. Existenţa noastră mintală, care, nefiind 
materială, nu are dimensiuni, se mişcă de-a lungul 


dimensiunii Timp cu o viteză uniformă, din leagăn şi până la 
mormânt. Ca şi cum am călători în jos, dacă ne-am începe 
viaţa la cincizeci de mile deasupra suprafeţei pământului. 

— Dar asta este şi marea greutate, întrerupse Psihologul. 
Poţi să te mişti în toate direcţiile Spaţiului, dar nu poţi să te 
mişti în Timp. 

— Aici este şi sâmburele marii mele descoperiri. 'Te înşeli, 
spunând că nu ne putem mişca în Timp. De pildă, când îmi 
amintesc cu multă precizie de un anume incident, mă 
înapoiez la clipa când s-a produs: devin, după cum se 
spune, absent. Fac, pentru o clipă, un salt în trecut. Desigur 
că nu avem posibilitatea să ne oprim în trecut mai mult 
timp, după cum un sălbatic sau un animal nu poate să se 
menţină la şase picioare deasupra pământului. Dar omul 
civilizat este mai avansat decât sălbaticul în această 
privinţă. El se poate ridica, împotriva gravităţii, într-un 
balon, şi de ce n-ar putea să spere că, în cele din urmă, va 
putea să oprească în loc sau să accelereze goana sa de-a 
lungul dimensiunii Timp, sau chiar să se întoarcă şi să 
călătorească înapoi? 

— Oh, asta, începu Filby, e cu totul... 

— De ce nu? zise Exploratorul Timpului. 

— E împotriva raţiunii, zise Filby. 

— Care rațiune? zise Exploratorul Timpului. 

— Poţi să-mi demonstrezi cu fel de fel de argumente că 
negrul este alb, zise Filby, dar nu mă vei convinge niciodată. 
— Se prea poate, zise Exploratorul Timpului. Dar cred că 
acum aţi început să înţelegeţi obiectul cercetărilor mele în 

geometria tetradimensională. E multă vreme de când 
aveam doar o idee vagă despre o maşină... 

— Pentru a călători în Timp! exclamă Bărbatul Foarte 
Tânăr. 

— Care ar călători indiferent în orice direcţie a Spaţiului şi 
a Timpului, după dorinţa celui care o conduce. 

Filby se mulţumi să râdă. 


— Am şi verificat-o experimental, zise Exploratorul 
Timpului! 

— Ar fi nespus de folositoare pentru un istoric, sugeră 
Psihologul. Poţi călători în trecut pentru a verifica, de 
exemplu, versiunea adevărată a bătăliei de la Hastings1! 

— Nu crezi că ai atrage atenţia? zise Medicul. Strămogşii 
noştri nu prea tolerau anacronismele. 

— Ai putea să înveţi limba greacă chiar din gura lui Homer 
sau Platon, reflectă Bărbatul Foarte Tânăr. 

— În care caz vei fi trântit la examen. Savanţii germani au 
perfecţionat atât de mult limba greacă! 

— Şi apoi, mai este şi viitorul, zise Bărbatul Foarte Tânăr. 
Gândiţi-vă! Poţi să-ţi plasezi toţi banii la o bancă, să-i laşi să 
acumuleze dobânzi, şi să alergi către viitor. 

— Pentru ca să descoperi o societate, zisei eu, clădită pe o 
bază strict comunistă. 

— Alcătuită din tot felul de teorii fanteziste! adăugă 
Psihologul. 

— Da, aşa mi s-a părut şi mie, aşa că n-am vorbit niciodată 
despre maşină până la... 

— Verificarea experimentală! strigai eu. Ai de gând să 
verifici asia? 

— Experienţa! strigă Filby, care începuse să se 
plictisească. 

— În orice caz, hai să-ţi vedem experienţa, zise Psihologul, 
deşi ne dăm seama că totul nu e decât o farsă. 

Exploratorul Timpului privi în jur, la noi, zâmbind. Apoi, 
continuând să zâmbească şi înfundându-şi mâinile în 
buzunarele pantalonilor, ieşi încet din odaie şi îi auzirăm 
papucii târşâind prin lungul coridor care ducea la 
laboratorul său. 

Psihologul privi spre noi. 

— Mă întreb ce-o mai fi născocit? 

— Vreo scamatorie sau cam aşa ceva, zise Medicul, iar 
Filby încercă să ne povestească despre un prestidigitator 
pe care îl văzuse la Burslem, dar, înainte de a-şi termina 


introducerea, Exploratorul Timpului se înapoie, aşa că 
anecdota lui Filby rămase în aer. 

II. MAŞINA. 

Obiectul pe care Exploratorul Timpului îl ţinea în mână era 
un mecanism strălucitor, metalic, de o construcţie foarte 
delicată, cu puţin mai mare decât un ceas obişnuit. Unele 
resorturi erau de fildeş, altele dintr-o substanţă cristalină şi 
transparentă. Din acest moment trebuie să mă exprim 
foarte clar, căci tot ceea ce urmează - în afară, doar, de 
cazul când acceptăm explicaţiile lui - este un fenomen 
absolut inexplicabil. Luă una din măsuţele octogonale care 
erau împrăştiate prin toată odaia şi o aşeză lângă foc, cu 
două picioare pe covoraşul din faţa căminului; Pe această 
masă puse mecanismul. Apoi îşi trase un scaun şi se aşeză. 
Singurul obiect care se mai afla pe masă era o mică lampă 
cu abajur, a cărei lumină vie cădea din plin pe mecanism. 
Împrejur, mai erau vreo duzină de lumânări, două pe 
policioara căminului în sfeşnice de bronz şi alte câteva în 
candelabre, aşa încât odaia era strălucitor iluminată. Eu mă 
instalasem într-un fotoliu scund, foarte aproape de foc, şi îl 
trăsesem cât mai în faţă, în aşa fel încât să fiu aproape, 
între Exploratorul Timpului şi cămin. Filby şedea în spatele 
lui, privindu-i peste umăr. Medicul şi Primarul din Provincie 
îl priveau în profil dinspre dreapta. Psihologul din stânga. 
Bărbatul Foarte Tânăr stătea în picioare în spatele 
Psihologului. Toţi eram cu atenţia încordată. Mi-e imposibil 
să cred că, în asemenea condiţii, ar fi fost cu putinţă să ni se 
prezinte vreo scamatorie, oricât de subtil ar fi fost 
concepută şi oricât de îndemânatic ar fi fost executată. 

Exploratorul Timpului privi mai întâi spre noi, apoi spre 
mecanism. 

— Ei bine, zise Psihologul. 

— Această jucărie, zise Exploratorul Timpului, rezemându- 
şi coatele pe masă şi împreunându-şi palmele deasupra 
aparatului, este numai un simplu model. Este proiectul meu 
pentru o maşină de călătorit în Timp. Observaţi că se 


prezintă destul de ciudat, iar bara aceasta are un aspect 
aparte, sclipitor, ca şi cum ar fi oarecum ireală. Arătă cu 
degetul bara. lată, aici este o mică manetă albă, aici este 
încă una. 

Medicul se ridică de pe scaun şi cercetă obiectul. 

— E frumos construit, spuse el. 

— Mi-a luat doi ani ca să-l confecţionez, replică 
Exploratorul Timpului. Apoi, după ce toţi imitară pe Medic, 
ne spuse: Aş vrea să înţelegeţi limpede că această manetă, 
atunci când este apăsată, trimite maşina să lunece în viitor, 
iar aceastălaltă o poate mişca în sens invers. Şeaua aceasta 
este scaunul pe care va sta Exploratorul Timpului. Acum voi 
apăsa pârghia şi maşina va porni. Se va şterge din faţa 
voastră, va trece în viitor şi va dispare. Priviţi bine la ea. 
Priviţi de asemenea şi la masă, şi asiguraţi-vă că nu este la 
mijloc nici o scama-torie. Nu vreau să prăpădesc acest 
model şi apoi să mi se spună că sunt un şarlatan. 

Se făcu o pauză cam de un minut. Psihologul fu gata sil mi 
spună ceva, dar se răzgândi. Apoi Exploratorul Timpului 
întinse degetul spre manetă. 

— Nu, zise el deodată. Dă-mi mâna dumitale. 

Şi, întorcându-se către Psiholog, îi apucă mâna şi îi spuse 
să întindă degetul arătător. Aşa că însuşi Psihologul fu cel 
care trimise modelul Maşinii Timpului în călătoria ei fără 
sfârşit. Am văzut cu toţii cum a apăsat pe manetă. Sunt 
absolut sigur că n-a fost posibilă nici o scamatorie. S-a iscat 
ca o suflare de vânt şi lumina lămpii a pâlpâit. Una dintre 
lumânările de pe policioară se stinse şi mica maşină se 
răsuci brusc, deveni nedesluşită, se văzu ca o fantomă, timp 
de o secundă poate, ca un vârtej de fildeş şi de alamă vag 
lucitoare; şi, apol. Dusă a fost - dispăru! În afară de lampă, 
pe masă nu se mai vedea nimic. 

Am rămas cu toţi tăcuţi timp de un minut. Apoi Fâlby 
spuse: 

— Să fiu al naibii!... 


Psihologul îşi reveni din stupoare şi se uită brusc sub 
masă. Văzându-l, Exploratorul Timpului izbucni în râs. 

— Ei? zise el către Psiholog. Apoi, ridicându-se, se îndreptă 
către cutia cu tutun de pe policioară şi, întorcându-ne 
spatele, începu să-şi umple pipa. 

Ne-am uitat uimiţi unii la alţii. 

— Ascultă, zise Medicul, vorbeşti într-adevăr serios? Crezi 
într-adevăr că maşina a pornit să călătorească în Timp? 

— Desigur, zise Exploratorul Timpului, aplecându-se să ia, 
cu un beţişor, foc din cămin. Apoi se întoarse, în timp ce 
aprindea pipa, şi-l privi pe Psiholog drept în faţă. 
(Psihologul, pentru a dovedi că nu era tulburat, îşi luă o 
ţigară de foi, încercând s-o aprindă fără să-i taie vârful.) 

— Ba, mai mult, am şi o maşină mare, aproape terminată, 
acolo - arătă către laborator - şi când va fi gata, am de 
gând să fac eu însumi o călătorie. 

— Vrei să spui că maşina pe care am văzut-o călătoreşte în 
viitor? zise Filby. 

— În viitor sau în trecut - ca să spun drept, nu ştiu bine 
unde. 

După un răstimp, Psihologul avu o inspiraţie: 

— Dacă totuşi s-a dus undeva, probabil ca s-a dus în 
trecut, zise el. 

— De ce? întrebă Exploratorul Timpului. 

— Pentru că bănuiesc că nu s-a mişcat în spaţiu, şi dacă ar 
fi plecat în viitor ar fi şi acum aici, întrucât ar fi trecut şi 
prin clipa de fată. 

— Dar, zisei eu, dacă ar fi plecat în trecut ar fi fost vizibilă 
atunci când am intrat pentru prima oară în această odaie; şi 
joia trecută, când am fost aici; şi joia dinainte; şi aşa mai 
departe! 

— O obiecţie serioasă, remarcă Primarul din Provincie, cu 
un aer de imparţialitate, întorcându-se spre Exploratorul 
Timpului. 

— De fel, zise Exploratorul Timpului şi, adresându-se 
Psihologului: Gândeşte-te. Dumneata poţi explica asta. Este 


o reprezentare sub pragul cunoaşterii, ştii, reprezentare 
diluată. 

— Desigur, zise Psihologul, şi ne lămuri. Este un lucru 
elementar în psihologie. Ar fi trebuit să mă gândesc mai 
înainte. E destul de limpede, şi susţine de minune 
paradoxul. Nu putem vedea această maşină şi nici n-o 
putem percepe, după cum nu putem vedea nici spiţa unei 
roţi care se învârteşte, sau glontele care zboară prin aer. 
Dacă trece prin timp de cincizeci sau de o sută de ori mai 
repede decât mergem noi, dacă străbate un minut în timp 
ce noi străbatem o secundă, impresia pe care o produce va 
fi desigur de cincizeci de ori sau de o sută de ori mai rapidă 
decât aceea pe care ar produce-o dacă n-ar călători în timp. 
Este destul de simplu. Îşi plimbă palma pe locul unde fusese 
maşina. Vedeţi? zise el, râzând. 

Am rămas câteva clipe privind la masa goală. Apoi 
Exploratorul Timpului ne întrebă ce părere avem despre 
cele petrecute. 

— În seara asta pare destul de plauzibil, zise Medicul; dar 
aşteaptă până mâine. Aşteaptă să apară bunul simţ al 
dimineţii. 

— Vreţi să vedeţi şi adevărata Maşină a Timpului? întrebă 
Exploratorul Timpului. Şi, spunând aceasta, luă lampa într-o 
mână şi, de-a lungul coridorului, prin care sufla vântul, ne 
conduse până la laboratorul său. Parcă văd şi acum lumina 
pâlpâitoare, conturul capului său mare şi straniu, dansul 
umbrelor, aşa cum îl urmam cu toţii, nedumeriţi dar şi 
neîncrezători, şi cum acolo, în laborator, am contemplat un 
exemplar mult mai mare decât micul mecanism pe care îl 
văzuserăm dispărând de sub ochii noştri. Uncie părţi ale 
maşinii erau din nichel, altele din fildeş, iar altele fuseseră 
cu siguranţă şlefuite sau tăiate din cristal de stâncă. 
Aparatul era aproape gata, dar manelele răsucite, de 
cristal, zăceau neterminate pe o bancă, alături de câteva 
plăci acoperite cu desene. Am ridicat o placă, vrând să o 
privesc mai aproape. Părea să fie din cuarţ. 


— Ascultă, zise Medicul, chiar vorbeşti serios? Sau totul 
nu-i decât o scamatorie - ca fantoma pe care ne-ai arătat-o 
anul trecut, de Crăciun? 

— Cu această maşină, zise Exploratorul Timpului, ţinând 
lampa ridicată, am de gând să explorez Timpul. E limpede? 
În viaţa mea n-am fost mai serios ca acum. 

Niciunul din noi n-a ştiut ce să spună. 

Am întâlnit, pe deasupra umărului Medicului, privirea lui 
Filby şi el îmi făcu, solemn, cu ochiul. 

III. EXPLORATORUL TIMPULUI SE ÎNTOARCE. 

Cred că, pe atunci, niciunul dintre noi nu prea credea tn 
Maşina Timpului. Adevărul este că Exploratorul Timpului 
era unul dintre oamenii prea abili pentru a fi crezuţi: 
simţeai totdeauna că nu sesizezi tot ce este în jurul lui; 
totdeauna bănuiai vreo rezervă subtilă, vreo ingeniozitate 
care pândea din dosul sincerităţii lui aparente. Dacă Filby 
ne-ar fi arătat modelul şi ne-ar fi explicat problema, 
întrebuinţând chiar cuvintele Exploratorului Timpului, fată 
de el am fi arătat mult mai puţin scepticism. l-am fi ghicit de 
îndată intenţiile: şi un măcelar poate să-l înţeleagă pe Filby. 
Dar Exploratorul Timpului avea multe ciudăţenii în felul lui 
de a fi şi nu ne puteam încrede în el. Lucruri care ar fi făcut 
faima unui om mai puţin abil decât el păreau înşelătorii în 
mâna lui. Este o greşeală să faci totul cu prea multă 
uşurinţă. Oamenii care îl priveau cu seriozitate n-au fost 
niciodată prea siguri de comportarea lui: erau oarecum 
conştienţi că a-ţi pune în joc reputaţia pentru el era ca şi 
cum ai mobila odaia copiilor cu obiecte făcute din porțelan 
fin. Astfel că nu cred ca vreunul dintre noi să fi vorbit prea 
mult despre explorarea timpului, în intervalul dintre joia 
aceea şi următoarea, cu toate că ideea ciudatei călătorii 
trecea, fără îndoială, prin minţile celor mai mulţi dintre noi: 
şi plauzibilitatea ei, dar şi tot ceea ce avea de necrezut din 
punct de vedere practic, pe lângă anacronismul şi confuzia 
pe care le conţinea, în ceea ce mă priveşte, eram îndeosebi 
preocupat de trucul efectuat cu modelul. Îmi amintesc că 


am discutat despre aceasta cu Medicul, pe care l-am întâlnit 
vineri la cercul adepților lui Linne.2 Mi-a spus că văzuse 
ceva asemănător la Tubingen3 şi acorda foarte multă 
importanţă faptului că se stinsese lumânarea. Dar nu putea 
să explice în ce mod se executase scamatoria. 

Joia următoare m-am dus din nou la Richmond - cred că 
eram unul dintre oaspeţii cei mai constanţi ai 
Exploratorului Timpului - şi, ajungând târziu, am găsit 
patru sau cinci bărbaţi adunaţi în salon. Medicul şedea în 
picioare în faţa căminului, cu o foaie ele hârtie într-o mână 
şi cu ceasul în cealaltă. M-am uitat în jur după Exploratorul 
Timpului. 

— E şapte şi jumătate acum, zise Medicul. Cred că ar fi 
mai bine să ne aşezăm la masă. 

— Unde-i... întrebai eu, numind pe gazda noastră. 

— Abia acum ai venit? S-a petrecut ceva ciudat. Este silit 
să întârzie. Mă roagă, în acest bileţel, să ne aşezăm la masă 
la ora şapte, dacă el nu s-a înapoiat până atunci. Adaugă că 
ne va explica totul când va fi aici. 

— Ar fi păcat să lăsăm cina să se răcească, zise Editorul 
unui bine-cunoscut ziar; şi, la aceste vorbe, Medicul sună 
clopoţelul. 

Psihologul era singura persoană, în afară de Doctor şi de 
mine, care asistase la reuniunea precedentă. Ceilalţi erau 
Blank, Editorul menţionat mai sus, un oare-care ziarist şi un 
alt personaj - un om timid, tăcut, cu barbă - pe care nu-l 
cunoşteam şi care, după cât am remarcat, nu a deschis 
niciodată gura în cursul serii. La masă s-au făcut diferite 
presupuneri în legătură cu absenţa Exploratorului 
Timpului, iar eu am sugerat, pe jumătate în glumă, 
eventualitatea unei călătorii în limp. Editorul a cerut 
explicaţii, iar Psihologul i-a oferit o relatare sumară 
a,,paradoxului şi ingenioasei scamatorii” la care fuseserăm 
martori cu o săptămână mai înainte. În mijlocul povestirii 
sale, uşa dinspre coridor se deschise fără zgomot. Eram 


aşezat cu faţa spre uşă şi am fost primul care am văzut-o 
deschizându-se. 

— Hallo! am spus. În sfârşit! 

Uşa se deschise mai larg, şi Exploratorul Timpului apăru în 
faţa noastră. Am scos un strigăt de surpriză. 

— Doamne sfinte! Omule, ce s-a întâmplat? strigă Medicul, 
văzându-l şi el. Toţi cei de la masă întoarseră capul spre 
uşă. 

Era într-o stare jalnică. Haina era prăfuită şi murdară, 
mânjită cu pete verzi pe mâneci; părul în dezordine era, 
după câte mi s-a părut mie, mai încărunţit - fie de praf şi 
murdărie, fie pentru că îşi schimbase într-adevăr culoarea. 
Faţa îi era palidă, ca de cadavru; pe bărbie avea o tăietură 
roşcată - o tăietură pe jumătate închisă; expresia lui era 
răvăşită şi obosită, exprimând o suferinţă intensă. Ezită un 
moment în prag, ca şi cum ar fi fost orbit de lumină. Apoi 
intră în odaie. 

Păşea şchiopătând ca un vagabond pe care îl dor 
picioarele. Îl priveam în tăcere, aşteptând să vorbească. 

Fără să spună, însă, vreo vorbă, el se apropie cu greu de 
masă şi făcu un gest către sticla cu vin. Editorul umplu un 
pahar şi i-l întinse. Îl goli şi păru că se simte mai bine, căci 
privi jur-împrejurul mesei şi pe faţă îi flutură umbra 
vechiului său zâmbet. 

— Ce ţi s-a întâmplat, omule? întrebă Doctorul. 
Exploratorul Timpului păru că nu aude. 

— Nu vă deranjaţi din pricina mea, zise el, articulând cu 
greu cuvintele. Mă simt bine. 

Se opri, întinse din nou paharul, pentru a-i fi umplut, şi-l 
goli dintr-o sorbitură. 

— E bun, zise el. Ochii începură să-i strălucească şi o 
uşoară culoare îi reveni în obraji. Privirea îi trecu peste 
feţele noastre, cu o vagă încuviinţare, şi apoi se roti în jurul 
odăii calde şi confortabile. După aceea vorbi din nou, 
rostind la fel de greu cuvintele: Mă duc să mă spăl şi să mă 
îmbrac, şi apoi cobor să vă explic totul... Puneţi-mi şi mie 


deoparte o bucată din friptura asta de berbec. Sunt lihnit 
după o bucată de carne. 

Îşi aruncă privirea către Editor, care era un oaspete mai 
puţin obişnuit, şi îi ură bun sosit în casa lui. Editorul începu 
să formuleze o întrebare. 

— Vă răspund îndată, zise Exploratorul Timpului. Sunt... 
Într-un hal! Un minut şi sunt gata. 

Puse paharul pe masă şi se îndreptă spre uşa care ducea 
la etaj. Am observat din nou că şchiopăta şi călca fără să 
facă zgomot. Ridicându-mă de pe scaun, m-am uitat, pe 
când ieşea, la picioarele lui. Nu era încălţat decât cu o 
pereche de ciorapi zdrenţuiţi şi plini de sânge. Apoi uşa se 
închise în urma lui. Era cât pe-aci să-l urmez, dar mi-am 
amintit cât de mult detesta atenţia acordată persoanei sale. 
Pentru câteva momente mi se făcu în minte un gol. 

— Extraordinara comportare a unui eminent savant”, îl 
auzii pe Editor, exprimându-se (după cum îi era obiceiul) în 
titluri de ziar. 

Această observaţie mi-a readus atenţia la cei adunaţi în 
jurul mesei încărcate. 

— Ce s-o fi întâmplat? zise Ziaristul. A făcut oare pe 
hamalul amator? Nu reuşesc să înţeleg. 

Întâlnind privirea Psihologului, am citit pe faţa lui propria 
mea interpretare. M-am gândit că, urcând scările, 
Exploratorul Timpului şchiopăta anevoie. Nu cred că 
altcineva mai observase că şchiopăta. 

Primul care şi-a revenit complet din uimire a fost Medicul, 
care a agitat imediat clopoţelul - Exploratorul Timpului nu 
putea să sufere ca servitorii să fie prezenţi în timpul mesei - 
cerând să se aducă o mâncare caldă. Mormăind, Editorul se 
întoarse iar la cuţit şi furculiţă, iar Omul Tăcut făcu la fel. 
Cina fu reluată. Pentru câtva timp, conversaţia se limită la 
simple exclamaţii, cu pauze de mirare; apoi Editorul nu îşi 
mai putu stăpâni curiozitatea. 

— Oare prietenul nostru îşi completează modestul său 
venit făcând pe măturătorul? Sau trece prin metamorfozele 


lui Nabucodonosor4? întrebă el. 

— Sunt sigur că este vorba despre povestea Maşinii 
Timpului, zisei eu, reluând relatarea Psihologului despre 
întâlnirea noastră anterioară. 

Noii oaspeţi erau de-a dreptul neîncrezători. Editorul 
ridică obiecţii: 

— Ce mai este şi cu această explorare a timpului? Un om 
nu se poate umple de praf tăvălindu-se într-un paradox, nu-i 
aşa? Apoi, pe măsură ce se convingea singur de această 
idee, recurse la ironie: Oare nu există perii de haine în 
Viitor? 

Ziaristul nu voia, de asemenea, să creadă, cu nici un preţ, 
şi se alătură Editorului, în sarcina, destul de uşoară de 
altfel, de a ridiculiza întreaga poveste. Amândoi făceau 
parte din noua categorie de ziarişti - tineri foarte veseli şi 
ireverenţioşi. 

— Corespondentul nostru special transmite din ziua de 
poimâine, tocmai spunea Ziaristul - sau mai bine zis striga - 
când Exploratorul Timpului reveni. Era îmbrăcat în haine 
obişnuite de seară şi nimic, afară doar de privirea lui 
răvăşită, nu mai rămăsese din aspectul care ne izbise mai 
înainte. 

— Iată, zise Editorul râzând, amicii noştri aici de faţă spun 
că ai fi fost într-o călătorie în mijlocul săptămânii viitoare! 
Vrei să ne spui şi nouă ce intenţii va mai avea guvernul? Cât 
ne ceri pentru asta? 

Exploratorul Timpului se aşeză pe scaunul lui, fără să 
spună o vorbă. Zâmbea liniştit, aşa cum îi era felul. 

— Unde-i friptura de berbec? întrebă el. Ce plăcere să 
înfigi din nou o furculiţă într-o bucală de carne! 

— Povestirea! strigă Editorul. 

— La naiba cu povestirea! zise Exploratorul Timpului. 
Vreau să mănânc. Nu spun o vorbă până ce nu-mi introduc 
o anumită cantitate de peptone în artere. Mulţumesc. 
Puţină sare. 

— Numai o vorbă, zisei eu. Ai călătorit prin timp? 


— Da, zise Exploratorul Timpului, cu gura plină, dând 
afirmativ din cap. 

— As plăti un şiling rândul pentru o relatare ad litteram, 
zise Editorul. 

Exploratorul timpului, ciocănind în pahar cu unghia, îl 
împinse către Omul Tăcut; acesta, care îl privea drept în 
faţă, tresări brusc şi umplu paharul cu vin. Restul cinei se 
scurse într-o atmosferă de stinghereală. În ceea ce mă 
priveşte, simţeam sumedenie de întrebări pe vârful buzelor 
şi sunt convins că şi ceilalţi simțeau la fel. Ziaristul încercă 
să slăbească încordarea povestind anecdote de Hettie 
Potter. Exploratorul Timpului îşi consacră toată atenţia 
mâncării şi dădu dovadă de o foame de lup. Medicul fuma o 
țţigare, privindu-l pe Exploratorul Timpului printre gene. 
Omul 'Tăcut părea şi mai stângaci decât până atunci şi bea 
şampanie, pahar după pahar, cu regularitate şi cu hotărâre, 
din pură nervozitate. În cele din urmă, Exploratorul 
Timpului îşi împinse farfuria deoparte şi privi în jur, către 
noi. 

— Cred că trebuie să-mi cer scuze, zise el. Muream pur şi 
simplu de foame. Am trecut prin clipe îngrozitoare. Întinse 
nuna după o ţigare de foi şi îi tăie capătul. Dar să trecem în 
fumoar. Este o istorie prea lungă pentru a o povesti în faţa 
acestor farfurii murdare. Şi, sunând, în trecere, din 
clopoțel, ne conduse în odaia alăturată. 

— l-aţi pus la curent pe Blank, pe Dash şi pe Chose cu 
privire la Maşină? mă întrebă el, lăsându-se pe spate în 
fotoliu şi arătând către cei trei oaspeţi noi. 

— Dar totul nu-i decât o absurditate, zise Editorul. 

— În seara asta n-am să mă pot angaja în discuţii. N-am 
nimic împotrivă să vă povestesc tot ce mi s-a întâmplat, dar 
nu pot să mai discut. Vreau, continuă el, să vă povestesc 
cele ce mi s-au întâmplat, dacă doriţi, dar trebuie să vă 
abţineţi de la orice întrerupere. Simt nevoia să povestesc. O 
simt din plin. Multe vi se vor părea minciuni. Fie! Cu toate 
acestea, totul este adevărat - de la început până la sfârşit. 


Mă aflam în laborator, la ora patru, şi de atunci... am trăit 
opt zile... nişte zile cum niciodată n-a trăit vreo fiinţă 
omenească! Sunt aproape frânt, dar nu mă voi culca până 
ce nu vă voi împărtăşi absolut totul. Apoi mă voi duce la 
culcare. Deci, fără întreruperi! Sunteţi de acord? 

— De acord, zise Editorul, şi ceilalţi am repetat „De 
acord”. Şi cu aceasta, Exploratorul Timpului îşi începu 
istorisirea, aşa cum am transcris-o eu, mai jos. Lia început, 
şedea rezemat în fotoliu şi vorbea ca un om obosit. După 
aceea, se însufleţi tot mai mult. Scriind toate acestea, îmi 
dau seama cu amărăciune de neputinţa condeiului - şi, mai 
ales, de propria mea neputinţă - de a reda calitatea 
povestirii. Vreau să cred că citiţi cu destulă atenţie; dar nu 
puteţi vedea, în cercul luminos al lămpii, faţa palidă şi 
sinceră a celui cc vorbea şi nici nu puteţi auzi intonaţia vocii 
sale. Nu puteţi şti cum oglindea expresia feţei sale toate 
fazele povestirii! Cei mai mulţi dintre noi, cei ce ascultam, 
eram în umbră, deoarece lumânările din fumoar nu 
fuseseră aprinse, şi numai faţa Ziaristului şi picioarele 
Omului 'Tăcut, de la genunchi în jos, erau în lumină. La 
început, priveam când şi când unul la altul. După un timp 
am încetat să ne mai privim, urmărind numai figura 
Exploratorului Timpului. 

IV. CĂLĂTORIND ÎN TIMP 

— Joia trecută le-am vorbit unora dintre dumneavoastră 
despre principiile Maşinii Timpului şi le-am şi arătat-o, 
neterminată, în atelier. Acolo este şi acuM. Puțin uzată de 
drum, este adevărat: una dintre manetele de fildeş este 
crăpată, iar o şină de alamă s-a îndoit, dar restul este destul 
de solid. Speram s-o termin vineri; dar vineri, când 
montarea era aproape gata, am constatat că una din barele 
de nichel era exact cu un inch mai scurtă şi a trebuit s-o 
construiesc din nou; aşa că totul nu a fost gata decât azi 
dimineaţă. Astăzi, la ora zece, prima Maşină a Timpului şi-a 
început cariera. Am examinat-o pentru ultima dată, am 
încercat din nou toate şuruburile, am mai pus o picătură de 


ulei pe bara de cuarţ, şi m-am aşezat în şa. Presupun că un 
sinucigaş, ţinându-şi pistolul lipit de tâmplă, încearcă 
aceeaşi curiozitate faţă de ceea ce va urma, cum am simţit 
şi eu în clipa aceea. Am apucat cu o mână maneta de 
pornire şi cu cealaltă pe cea de oprire, am apăsat pe prima, 
şi aproape imediat pe a doua. Am avut impresia că mă 
clatin; o senzaţie de cădere, ca într-un coşmar; şi, privind în 
jurul meu, am văzut laboratorul exact ca mai înainte. Se 
întâmplase oare ceva? O clipă am crezut că mintea mă 
înşelase. Apoi am observat ceasul. O clipă mai înainte, după 
cum mi s-a părut, arăta ora zece şi câteva minute: acum era 
aproape trei şi jumătate! 

Am respirat adânc, am strâns dinţii, am apucat maneta de 
pornire cu amândouă mâinile şi am împins-o înainte, cu o 
smucitură. Laboratorul deveni neguros şi apoi se întunecă. 
Doamna Watchett intră şi trecu, fără să pară că mă vede, 
spre uşa care dădea în grădină. Presupun că i-a trebuit cam 
un minut pentru a traversa încăperea, dar mie mi se păru 
că ţâşneşte prin odaie ca o rachetă. Am apăsat maneta până 
la refuz. Se făcu noapte, ca şi cum ai fi stins lampa şi în 
clipa următoare se lumină de ziuă. Laboratorul deveni 
neguros şi întunecat, tot mai întunecat. A doua noapte veni 
iar, neagră, apoi se făcu din nou ziuă, din nou noapte, din 
nou ziuă, din ce în ce mai repede. Un murmur ameţitor îmi 
umplea urechile, şi o confuzie stranie, mută, cobori asupra 
minţii. 

Mi-e teamă că nu pot să exprim senzațiile atât de 
singulare ale călătoriei în timp. Ele sunt extrem de 
neplăcute. Simţi exact aceeaşi stare pe care o ai la 
montagnerusse5 - de precipitare direct în jos! Aveam, de 
asemenea, şi presimţirea unei iminente ciocniri. Pe măsură 
ce continuam, nopţile urmau zilelor ca bătăile unei aripi 
negre. Imaginea tulbure a laboratorului părea acum că se 
şterge din faţa mea şi vedeam cum soarele urcă iute pe cer, 
dându-i ocol în fiecare minut, şi fiecare minut însemna o zi. 
Am presupus că laboratorul fusese distrus şi eu mă aflam în 


aer liber. Aveam o impresie nelămurită de urcuş, dar 
mergeam prea repede pentru a-mi mai da seama de 
mişcarea lucrurilor din jur. Mersul celui mai încet melc era 
mult prea rapid pentru mine. Succedarea scânteietoare a 
întunericului şi luminii erau ex-trem de dureroase pentru 
ochi. Apoi, în întunericul intermitent, am văzut luna trecând 
cu repeziciune prin toate pătrarele, de la lună nouă şi până 
la lună plină, şi am zărit, licărind slab, stelele care se 
roteau. Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul, cu viteză 
din ce în ce mai mare, palpitaţia zilelor şi a nopţilor se topi 
într-un cenuşiu continuu; cerul căpătă o minunată nuanţă 
de albastru închis, o culoare splendidă şi luminoasă că 
aceea a unui început de crepuscul; rotindu-se, soarele 
deveni o fâşie de foc, un arc strălucitor în spa-ţiu, iar luna o 
panglică mai palidă, fluturătoare; nu mai vedeam stelele, ci 
doar, când şi când, câte un cerc mai strălucitor ce tremura 
pe bolta albastră. 

Peisajul era neguros şi vag. Mă aflam tot pe coasta 
dealului pe care este acum această casă şi spinarea dealului 
se ridica cenuşie şi întunecată în faţa mea. Vedeam copacii 
crescând şi transformându-se, ca nişte nori de abur, când 
cafenii, când verzi: creşteau, se întindeau, se frângeau şi 
dispăreau. Vedeam clădiri uriaşe ridicându-se neclare şi 
frumoase, şi dispărând ca un vis. 

Întreaga suprafaţă a pământului părea schimbată - 
topindu-se şi curgând sub ochii mei. Micile indicatoare de 
pe cadranele ce marcau viteza se învârteau din ce în ce mai 
repede. Atunci am observat că brâul soarelui se legăna în 
sus şi în jos, din solstiţiu în solstiţiu, într-un minut sau chiar 
mai puţin, şi că, deci, mersul meu era de peste un an pe 
minut; şi minut de minut zăpada albă ţâşnea pe tot 
pământul, şi dispărea, urmată de verdele deschis şi de 
scurtă durată al primăverii. 

Senzaţiile neplăcute, încercate la plecare, erau acum mai 
puţin acute. Până la urmă, se transformară într-un fel de 
euforie nervoasă? Remarcam, totuşi, o mişcare neregulată 


a maşinii, pe care nu mi-o puteam explica. Dar mintea îmi 
era prea confuză pentru ca să mai dau vreo atenţie acestei 
mişcări, aşa că m-am năpustit în viitor, cu o pornire de 
nebunie care creştea mereu în mine. La început, abia dacă 
mă gândeam la oprire, abia dacă mă mai gândeam la 
altceva decât la aceste senzaţii noi. Apoi o nouă serie de 
impresii îşi făcură loc în mintea mea - curiozitate 
amestecată cu spaimă - până când în cele din urmă puseră 
cu totul stăpânire pe mine. Ce stranie dezvoltare a omenirii, 
ce miraculoase progrese faţă de civilizaţia noastră 
rudimentară, gândeam eu, trebuie că mi se vor înfăţişa 
când voi ajunge să privesc de aproape lumea aceasta 
nelămurită şi iluzorie care alerga şi se transforma sub ochii 
mei! Vedeam ridicându-se în jurul meu monumentele unei 
măreţe şi splendide arhitecturi, mai masive decât orice 
clădire din vremurile noastre, şi totuşi, după cât se părea, 
zidite doar din luciri şi neguri. Vedeam un verde bogat 
aşternându-se pe coasta dealului şi rămânând mereu 
acelaşi, fără ca vreo iarnă să-l întrerupă. Chiar şi prin vălul 
confuz care mă înconjura, pământul părea foarte fru-mos. 
Aşa că am început să mă gândesc la oprirea maşinii. 

Riscul principal consta în a întâlni vreun obiect oarecare în 
spaţiul pe care îl ocupam eu şi maşina. Atâta timp cât 
călătoream cu mare viteză prin timp, aceasta nu avea 
aproape nici o importanţă: eram, ca să zic aşa, 
dematerializat - mă furişam ca un abur prin golurile 
substanţelor pe care le întâlneam! Dar, când aş fi oprit, 
puteam să fiu zdrobit, moleculă cu moleculă, în materia 
care ar fi stat în calea mea; însemna ca atomii corpului meu 
să fie puşi într-un contact atât de strâns cu aceia ai 
obstacolului, încât ar fi rezultat o violentă reacţie chimică - 
poate chiar o puternică explozie - şi aş fi fost aruncat, eu şi 
aparatul meu, în afara oricăror dimensiuni posibile - în 
Necunoscut. Această eventualitate mi-a venit în minte de 
nenumărate ori în timp ce construiam aparatul; dar atunci 
o acceptasem de bunăvoie, ca pe un risc inevitabil - unul 


dintre riscurile pe care trebuia să mi le asum! Dar acum, 
când riscul nu mai putea fi oco-lit, nu-l mai vedeam în 
aceeaşi lumină optimistă. Adevărul este că, pe nesimţite, 
ciudăţenia absolută a tot ce se întâmpla, zguduiturile şi 
vibraţiile enervante ale maşinii, şi mai ales senzaţia de 
cădere prelungită îmi copleşiseră nervii. Îmi spuneam că n- 
am să mă mai pot opri niciodată şi, într-un acces de 
impetuozitate, am hotărât să mă opresc imediat. Cu o 
nerăbdare de nebun, am împins maneta până la capăt, şi 
atunci, brusc, maşina s-a dat peste cap, iar eu am fost 
azvârlit cu putere în aer. 

Aveam în urechi bubuitul unui tunet. Cred că am rămas 
ameţit câteva clipe. O grindină nemiloasă răpăia în jur, iar 
eu m-am trezit pe un covor de iarbă moale, în faţa maşinii 
răsturnate. Totul încă mai părea cenuşiu, dar am constatat 
că vâjâitul din urechi dispăruse. Am privit în jur. Mă aflam, 
după cum mi s-a părut, într-o grădină, pe o mică pajişte, 
înconjurată de boschete de rododendroni, şi florile mov şi 
purpurii cădeau ca ploaia sub ropotul grindinei. Țopăind şi 
dansând, grindina atârna ca un mic nor deasupra maşinii, şi 
se târa pe pământ ca fumul. În câteva clipe eram ud până la 
piele. „Frumoasă ospitalitate”, mi-am spus eu, „faţă de un 
om care a călătorit ani nenumărați pentru ca să vă vadă”. 

Apoi m-am gândit că era o prostie să rămân nemişcat în 
ploaie. M-am ridicat şi am privit în preajmă. O figură uriaşă, 
sculptată după cât se părea într-o piatră de culoare albă, se 
arăta nelămurit dincolo de rododendroni prin ceața aversei. 
Tot restul lumii rămânea încă invizibil. 

Ar fi greu să descriu senzațiile pe care le trăiam. Când 
pânza grindinei s-a mai subţiat, am văzut mai lămurit figura 
cea albă. Era un adevărat colos, căci un mesteacăn argintiu 
abia îi atingea umărul. Era tăiat în marmoră albă, şi semăna 
oarecum cu un sfinx înaripat, dar aripile, în loc să fie îndoite 
vertical în cele două părţi, erau întinse, astfel încât părea că 
planează. Piedestalul părea a fi din bronz şi era acoperit de 
cocleală. Din întâmplare, avea faţa întoarsă spre mine; ochii 


fără vedere păreau că mă privesc; pe buze avea umbra 
uşoară a unui zâmbet. Era foarte ros de vreme, şi asta îi 
dădea un aer bolnăvicios, neplăcut. Am stat câtva timp 
privind la el - jumătate de minut, sau, poate, jumătate de 
oră. Părea că înaintează sau se dă înapoi, după cum 
grindina cădea mai deasă sau mai rară în faţa lui. În cele 
din urmă mi-am luat pentru o clipă ochii de la sfinx şi am 
văzut că perdeaua de grindină se subliase de tot, iar cerul 
se lumina, promițând lumina soarelui. 

Am privit din nou la forma albă ce şedea ghemuită şi, 
deodată, mi-am dat seama de toată temeritatea călătoriei 
mele. Oare ce va apare înaintea mea când perdeaua de 
ceaţă se va risipi cu totul? Oare cum vor arăta oamenii? 
Dacă cruzimea devenise un sentiment general? Dacă, în 
acest interval, rasa îşi pierduse umanitatea şi se 
transformase în ceva inuman, lipsit de sentimente, şi de o 
forţă neînchipuită? Eu puteam să le par vreun animal 
sălbatic, preistoric, cu atât mai oribil şi mai dezgustător cu 
cât exista o asemănare între noi - o fiinţă josnică, pe care 
trebuiau s-o ucidă imediat. 

Am distins, apoi, nişte forme vaste - clădiri imense cu 
parapete complicate şi coloane înalte, pe dealul împădurit 
ce se târa întunecat în faţa mea, prin furtuna care îşi dădea 
sfârşitui. M-a cuprins o spaimă cumplită. M-am întors, 
desperat, către Maşina Timpului şi m-am străduit din 
răsputeri s-o pun din nou pe picioare. În acest timp, săgețile 
soarelui ţâşniră printre norii furtunii. Aversa cenuşie fu 
izgonită şi se risipi ca veşmântul iluzoriu al unei fantome. 
Deasupra mea, pe albastrul intens al cerului de vară 
dispăreau învolburându-se câteva fâşii de nori plumburii. 
Marile clădiri din jurul meu se înălţau limpede şi desluşit, 
strălucind de umezeala furtunii, împodobite cu alb de 
pietrele netopite ale grindinei, adunate de-a lungul 
pereţilor. Mă simţeam gol, într-o lume ciudată. Mă simţeam 
cum s-ar simţi poate o pasăre în aerul limpede, ştiind că 
deasupra ei zboară uliul, gata să se năpustească. Frica mi 


se transformă într-o adevărată frenezie. Am respirat adânc, 
mi-am încleştat dinţii, şi am pornit din nou, cu înverşunare, 
să împing maşina cu mâinile şi cu genunchii. Ea cedă 
eforturilor mele desperate şi se întoarse la locul ei, izbindu- 
mă cu putere în bărbie. Cu o mână pe şa şi cu alta pe 
manetă, am rămas aşa, gâfâind din greu, gata să mă urc din 
nou în maşină. 

Dar, odată recâştigată posibilitatea unei retrageri 
prompte, mi-a revenit şi curajul. Am privit cu mai multă 
curiozitate şi cu mai puţină teamă la acea lume din viitorul 
îndepărtat. Într-o deschidere circulară, sus, pe zidul clădirii 
celei mai apropiate, am văzut un grup de fiinţe 
înveşmântate în haine bogate şi suple. Mă zăriseră, căci 
aveau feţele îndreptate spre mine. 

Apoi ani auzit voci care se apropiau. Printre tufişu-rile de 
lângă Sfinxul Alb se zăreau capetele şi umerii unor oameni 
ce veneau în fugă. Unul dintre ei ieşi pe o cărare ce ducea 
drept spre mica pajişte pe care mă aflam. Era o fiinţă firavă 
- abia dacă trecea de patru picioare6 înălţime - 
înveşmântată într-o tunică purpurie, cu talia încinsă de un 
brâu de piele. Purta sandale sau coturni - n-am putut să-mi 
dau seama ce anume - pulpele îi erau goale până la 
genunchi, şi avea capul descoperit. Observând-o, mi-am dat 
seama pentru prima dată cât de cald era aerul. 

M-a izbit frumuseţea şi graţia acestei fiinţe, nespus de 
plăpânde. Roşeaţa obrajilor îmi amintea acel frumos tip de 
ftizie - frumuseţea hectică despre care am auzit vorbindu- 
se de atâtea ori. La vederea acestei fiinţe mi-am recăpătat, 
dintr-o dată, încrederea. Mi-am luat mâinile de pe maşină. 

V. ÎN ERA DE AUR. 

După câteva clipe ne aflam faţă în faţă, eu şi acest om 
fragil din viitor. Veni drept spre mine şi îmi zâmbi, privindu- 
mă în ochi. Absența oricărui semn de teamă în comportarea 
sa mă izbi de la prima privire. Se întoarse spre ceilalţi doi, 
care îl urmau, şi le vorbi într-o limbă ciudată, dulce şi 
melodioasă. 


Mai veniră şi alţii, şi în scurt timp se afla în jurul meu un 
mic grup, poate opt sau zece din aceste fiinţe graţioase. 
Unul dintre ei mi se adresă. Îmi trecu prin minte ideea, 
destul de ciudată, că vocea mea era prea aspră şi prea 
gravă pentru ei. Astfel încât am dat doar din cap, şi 
arătându-le urechile, am mai dat de câteva ori. El se mai 
apropie cu un pas, ezită o clipă, şi îmi atinse mâna. Apoi am 
simţit alte câteva tentacule mici şi moi, pe spate şi pe umeri. 
Voiau să se asigure că sunt real. În această tentativă n-am 
văzut absolut nimic alarmant. Într-adevăr, în aceste făpturi 
mici şi gingaşe, era ceva care îmi inspira încredere - o 
drăgălăşenie plină de graţie şi o oarecare nepăsare 
copilărească. Şi, pe lângă aceasta, păreau atât de plăpânzi, 
încât eram sigur că aş fi putut să-i trântesc la pământ pe 
toţi dintr-o dată, ca pe nişte popice. Când am văzut mâinile 
loc mici şi trandafirii pipăind Maşina Timpului am făcut un 
gest brusc, împingându-i. Nu era încă prea târziu din 
fericire, când m-am gândit la un pericol pe care nu-l luasem 
în seamă până atunci şi - apucând barele maşinii, am 
deşurubat micile manete care o puneau în mişcare şi le-am 
vârât în buzunar. Apoi m-am întors iar către ei, pentru ca să 
văd ce pot face ca să ne înţelegem. 

Atunci, privindu-le mai de aproape trăsăturile, am văzut şi 
alte particularităţi în gingăşia lor asemănătoare 
porţelanurilor din Dresda. Părul, căzând în bucle uniforme, 
se termina brusc la gât şi la obraji; pe faţă nu aveau nici cea 
mai mică urmă de barbă, iar urechile erau extrem de mici. 
Gura era de asemenea mică, buzele subţiri, de un roşu 
aprins, iar bărbia era ascuţită la vârf. Ochii erau mari şi 
blânzi; şi - ar putea să pară o dovadă de vanitate din partea 
mea - mi-am dat seama chiar de atunci că le lipsea o mare 
parte din interesul la care m-aş fi aşteptat. 

Deoarece ei nu făceau nici un efort să comunice cu mine, 
ci doar stăteau pur şi simplu în jurul meu zâmbind şi 
vorbind între ei, cu un gungurit moale, am început eu 
conversaţia. Am arătat către Maşina Timpului şi către mine. 


Apoi, gândindu-mă o clipă cum să exprim ideea de Timp, am 
arătat către Soare. Imediat una dintre ciudatele făpturi, 
mică şi graţioasă, cu un veşmânt în carouri roşii şi albe, mi- 
a imitat gestul şi, spre marea mea uimire, imită apoi 
bubuitul tunetului. 

O clipă am rămas încremenit, deşi sensul gestului era 
destul de limpede. Pe neaşteptate mi-a răsărit în minte 
întrebarea: aveam oare de-a face cu nebuni? Cu greu vă 
puteţi imagina cât eram de uluit. După cum ştiţi, am crezut 
întotdeauna că oamenii din anul optsute două mii şi ceva 
vor fi neînchipuit de mult mai avansați decât noi în ştiinţă, 
artă, în orice domeniu. Şi iată că unul dintre ei îmi pune 
deodată o întrebare care denota că este de nivelul 
intelectual al unui copil de cinci ani de la noi - mă întreabă, 
de fapt, dacă coborâsem din Soare, o dată cu tunetul! 
Aceasta m-a făcut să-mi completez prima impresie în 
legătură cu îmbrăcămintea lor, cu membrele lor fragile şi 
trăsăturile lor plăpânde. Un val de dezamăgire îmi năvăli în 
minte. În momentul acela simţeam că Maşina Timpului 
fusese construită în zadar. 

Am dat afirmativ din cap, am arătat spre Soare, şi le-am 
imitat atât de bine bubuitul trăsnetului, încât s-au 
înspăimântat. S-au dat cu câţiva paşi înapoi şi s-au înclinat. 
Apoi unul dintre ei a venit, râzând, către mine, cu o 
ghirlandă de flori frumoase, cu totul necunoscute pentru 
mine, punându-mi-o în jurul gâtului. Gestul a fost primit de 
ceilalţi cu aprobări melodioase: şi îndată au început cu toţii 
să alerge încoace şi încolo după flori, aruncându-le râzând 
asupra mea, până când am fost aproape înăbuşit sub 
maldărul de flori. Dumneavoastră, care nu aţi văzut 
niciodată ceva asemănător, cu greu vă puteţi imagina câte 
flori delicate şi minunate au creat nenumă-raţii ani de 
grădinărie. Apoi, unul din ei a sugerat ideea că jucăria lor 
ar trebui expusă în clădirea cea mai apropiată, astfel încât, 
trecând pe lângă sfinxul de marmoră albă care mi s-a părut 
că mă priveşte tot timpul zâmbind de uimirea mea, am fost 


condus către un vast edificiu cenuşiu din piatră, încărcat de 
ornamente. În timp ce mergeam cu ei mi-am adus aminte, 
cu un fel de irezistibilă veselie, de previziunile mele, de 
încrederea mea într-o posteritate profund gravă şi 
intelectuală. 

Clădirea avea o intrare imensă şi era, în general, de 
dimensiuni colosale. Atenţia îmi era, fireşte, atrasă de 
mulţimea crescândă a omuleţilor şi de portalurile larg 
deschise care se căscau înaintea mea, întunecoase şi 
enigmatice. Impresia mea generală asupra lumii 
înconjurătoare care se vedea pe deasupra capetelor lor era 
aceea a unei risipe imense de flori şi boschete splendide, o 
grădină lăsată în părăsire de multă vreme şi totuşi fără 
buruieni. Vedeam numeroase boschete înalte, alcătuite din 
ciudate flori albe, măsurând cam un picior de-a curmezişul 
deschiderii petalelor de ceară. Creşteau împrăștiate, ca şi 
cum ar fi fost sălbatice, printre arbuştii pestriţi, dar, după 
cum am mai spus, nu le-am examinat cu atenţie. În acel 
moment. Maşina Timpului rămăsese părăsită pe pajişte, 
printre rododendroni. 

Arcada portalului era împodobită cu sculpturi bogate, dar 
bineînţeles că n-am observat sculpturile prea de aproape. 
Mi s-a părut, însă, că zăresc, din treacăt, modele care 
sugerau vechile decoraţii fenieiene, şi m-a izbit faptul că 
erau foarte crăpate şi uzate de trecerea vremii. Câţiva 
oameni îmbrăcaţi mai luxos decât ceilalţi m-au întâmpinat 
în prag şi astfel am intrat, cu hainele mohorâte ale secolului 
al nouăsprezecelea, arătând destul de caraghios, încununat 
cu flori şi înconjurat de o masă învolburată de veşminte în 
culori vii şi de braţe albe, strălucitoare, într-un vârtej 
melodios de râsete şi de vorbe gălăgioase. Intrarea dădea 
într-o sală relativ mare tapetată într-o culoare brună. 
Tavanul se pierdea în umbră, iar ferestrele, în parte cu 
geamuri de sticlă colorată, în parte fără geamuri, lăsau să 
pătrundă o lumină moderată. Podeaua era alcătuită din 
blocuri imense dintr-un metal alb, foarte dur - nu erau nici 


plăci, nici dale, ci blocuri - şi era atât de tocită, de paşii 
generaţiilor trecute, îmi închipui, încât era scobită adânc 
prin locurile pe unde probabil se umbla mai mult. 
Perpendicular pe lungimea încăperii erau aşezate 
nenumărate mese din lespezi de piatră lustruită, înălțate cu 
o palmă, poate, de la podea, şi pe mese tronau grămezi de 
fructe. În unele am recunoscut soiuri hipertrofiate de 
zmeură şi de portocale, dar majoritatea îmi erau cu totul 
necunoscute. 

Printre mese erau împrăştiate o mulţime de perne. 
Însoţitorii mei se aşezară pe ele, făcându-mi semn şi mie să 
fac la fel. Cu o totală lipsă de cercmonie, începură să 
mănânce fructele, luându-le cu mâna, aruncând cozile şi 
resturile în nişte deschideri rotunde de pe marginea 
meselor. N-am şovăit să le urmez exemplul, căci eram 
însetat şi flămând. În acest timp, am examinat pe îndelete 
sala. 

Ceea ce m-a izbit cel mai mult a fost, poate, aspectul ei de 
ruină. Ferestrele cu geamuri colorate, reprezentând 
modele geometrice, erau sparte în multe locuri, iar 
perdelele care atârnau peste partea de jos erau pline de 
praf. Colţul mesei de marmoră de lângă mine era spart. Cu 
toate acestea, impresia generală era de extremă bogăţie şi 
de pitoresc. Erau, poate, vreo două sute de oameni care 
mâncau în această sală, şi cei mai mulţi, aşezaţi cât puteau 
mai aproape de mine, mă priveau cu interes, cu ochii lor 
mici strălucind deasupra fructului pe care-l mâncau. Toţi 
erau îmbrăcaţi în acelaşi material mătăsos, moale, şi totuşi 
rezistent. 

Fructele, în treacăt fie zis, constituiau singurul lor aliment. 
Aceşti oameni ai viitorului îndepărtat erau strict 
vegetarieni, şi cât timp am stat cu ei, în ciuda poftei de 
carne, a trebuit să devin şi eu fructivor. Într-adevăr, mai 
târziu am aflat că vitele, caii, oile, câinii dispăru-seră, ca 
odinioară ihtiozaurii. Fructele erau, însă, delicioase; unul, 
mai ales, care se pare că era de sezon cât timp am stat 


acolo - un fruct făinos, format din trei lobi - era deosebit de 
gustos şi l-am ales drept mâncarea mea preferată. La 
început am fost nedumerit de toate aceste fructe şi flori 
ciudate, dar mai târziu am început să înţeleg valoarea lor. 

Şi acum, destul despre ospăţul meu cu fructe din viitorul 
îndepărtat. De îndată ce mi-am potolit oarecum foamea, m- 
am hotărât să fac o încercare serioasă de a învăţa limba 
noilor mele cunoştinţe. Este evident că acesta era primul 
lucru pe care îl aveam de făcut. Fructele păreau a fi 
obiectul cel mai indicat pentru a începe, şi luând în mână 
unul dintre ele, am încercat o serie de sunete şi gesturi 
interogative. Am avut destul de multe greutăţi până am 
reuşit să le dau de înţeles ce voiam. La început eforturile 
mele au fost întâmpinate cu priviri de uimire sau cu râsete 
interminabile, dar, apoi, o mică fiinţă blondă păru că mi-a 
ghicit intenţia şi repetă un nume. După aceea au vorbit şi 
au comentat pe larg între ei, iar primele mele încercări de a 
imita sunetele armonioase ale limbii lor au provocat un val 
imens de hohote sincere, deşi cam nepoliticoase. Mă 
simţeam ca un învăţător în mijlocul unor copii, şi de aceea 
am insistat şi, nu după mult, aveam la dispoziţie cel puţin 
vreo douăzeci de substantive; apoi am trecut la pronume 
demonstra-tive şi chiar la verbul „a mânca”. Dar era o 
muncă prea lentă, şi omuleţii aceia oboseau repede şi voiau 
să scape de întrebările mele. Astfel încât, mai mult de 
nevoie, m-am hotărât să-i las să-mi dea lecţii în doze mici şi 
numai atunci când aveau chef de aşa ceva. A trebuit să 
constat destul de repede că dozele vor fi extrem de mici, că 
niciodată n-am întâlnit oameni mai indolenţi sau care să 
obosească mai lesne. 

VI. AMURGUL OMENIRII. 

Curând am descoperit la micile mele gazde o altă 
ciudăţenie, şi anume indiferența. Veneau la mine cu strigăte 
nerăbdătoare de uimire, ca nişte copii, dar foarte curând 
încetau să mă mai examineze şi porneau după vreo altă 
jucărie. Masa şi încercările mele de conversaţie odată 


terminate, am observat pentru prima oară că aproape toţi 
cei care mă înconjuraseră la început nu mai erau acolo. 
Este ciudat, de asemenea, cât de repede am ajuns să nu-i 
mai bag nici eu în seamă pe aceşti omuleţi. De îndată ce mi- 
am potolit foamea am ieşit, pe sub marele portal, din nou la 
soare. Întâlneam mereu alţi oameni ai viitorului, care mă 
urmăreau câţiva paşi, vorbind şi râzând în jurul meu şi, 
după ce îmi zâmbeau şi îmi făceau gesturi prieteneşti, mă 
lăsau în voia mea. 

Când am ieşit din marea sală, liniştea serii se aşternea 
peste lume şi totul era scăldat în lumina caldă a soarelui 
care apunea. La început totul mi s-a părut foarte confuz. 
Totul era atât de diferit de lumea pe care o ştiam - chiar şi 
florile. Marea clădire pe care o părăsisem era situată pe 
povârnişul văii unui fluviu larg, dar Tamisa se mutase cam 
cu o milă faţă de poziţia ei de acum. M-am hotărât să mă 
urc pe creasta unui deal, situat cam la o milă? şi jumătate 
depărtare, de unde puteam să am o vedere mai largă 
asupra planetei noastre din anul de graţie opt sute două mii 
şapte sute unu. Trebuie să vă spun că aceasta era data pe 
care o indicau micile cadrane ale maşinii mele. 

Mergând, eram atent la orice impresie care ar fi putut să- 
mi explice starea de splendoare ruinată în care găsisem 
lumea - căci totul era într-adevăr ruinat. De exemplu, puţin 
mai sus, pe deal, era o îngrămădire de blocuri de granit, 
legate între ele prin mase de aluminiu, un vast labirint de 
ziduri prăbuşite şi mormane de dărâmături, printre care 
creşteau o mulţime de plante foarte frumoase în formă de 
pagodă - probabil urzici - dar cu frunzele minunat colorate 
eu cafeniu pe margine, şi fără de ţepi. Se vedea că erau 
rămăşiţele părăsite ale vreunui edificiu măreț, înălţat cu 
vreun scop pe care nu puteam să-l determin. Aici îmi era 
dat să am, mai târziu, o experienţă stranie - prima 
prevestire a unei descoperiri şi mai stranii - dar despre 
care voi vorbi la timpul nimerit. 


Privind în jur, de pe o terasă pe care m-am odihnit câteva 
clipe, mi-am dat seama, cu un gând ce-mi apăru subit, că nu 
se vedea nicăieri vreo casă de dimensiuni obişnuite. Se pare 
că locuinţa familială, şi poate chiar şi familia dispăruseră. 
Ici şi colo, în mijlocul verdeţii, se ridicau clădiri, ca nişte 
palate, dar casele şi vilele izolate, care formează trăsătura 
caracteristică a peisajului nostru englez, dispăruseră. 

„Comunism”, mi-am spus. 

Şi pe urmele acestui gând apăru un altul. Am privit la 
omuleţii care mă urmau, cam o jumătate de duzină. Atunci, 
ca într-o străfulgerare, mi-am dat seama că toţi purtau 
acelaşi fel de veşminte, toţi aveau acelaşi obraz moale, fără 
barbă, şi aceeaşi rotunjime feminină a formelor. Ar putea să 
vi se pară ciudat, poate, că nu observasem toate acestea 
mai înainte. Dar totul era atât de ciudat! Atunci, am văzut 
limpede acest lucru. În îmbrăcăminte şi în toate aspectele 
înfăţişării şi trăsăturilor care deosebesc astăzi un sex de 
celălalt, aceşti oameni ai viitorului erau cu toţi la fel. lar 
copiii îmi păreau a fi doar miniaturile părinţilor. M-am 
gândit atunci că toţi copiii din acea vreme ar trebui să fie 
extrem de precoci, cel puţin din punct, de vedere fizic, şi 
mai târziu am căpătat o confirmare deplină a părerii mele. 

Confortul şi securitatea în care trăiau aceşti oameni m-au 
făcut să mă gândesc că, la urma urmei, această strânsă 
asemănare a sexelor era de aşteptat: căci puterea 
bărbatului şi gingăşia femeii, instituţia familiei şi 
diferenţierea ocupaţiilor sunt doar necesităţi active ale unei 
ere bazate pe forţa fizică. Atunci când populaţia este 
echilibrată şi abundentă, numărul mare de copii devine mai 
curând un rău decât o binecuvântare, pentru stat; acolo 
unde violenţa se produce doar rareori şi descendența este 
asigurată, există mai puţină nevoie - sau mai bine zis nu 
este nevoie de loc - de o familie efectivă, iar specializarea 
sexelor, în raport cu necesităţile copiilor, dispare. Germenii 
acestui fenomen îi putem vedea chiar din vremea noastră, şi 
în acea epocă a viitorului se desăvârşiseră. Acestea, trebuie 


să vă reamintesc, erau gândurile mele în clipa aceea. Mai 
târziu, aveam să-mi dau seama cât de departe eram de 
realitate. 

În timp ce făceam aceste reflecţii, atenţia mi-a fost atrasă 
de o mică şi elegantă construcţie, un fel de fân-tână sub o 
cupolă. M-am gândit în treacăt că ar fi ciudat să mai existe 
fântâni, şi mi-am reluat firul speculațiilor. Nu se mai vedea 
nici un mare edificiu, până spre vârful dealului şi, întrucât 
rezistenţa mea la mers pe jos părea de-a dreptul 
miraculoasă, am rămas singur, pentru prima dată. Cu o 
stranie senzaţie de libertate şi aventură m-am avântat mai 
departe, în sus, spre creastă. 

Am găsit acolo un scaun făcut dintr-un metal galben, 
necunoscut, mâncat pe alocuri de un fel de rugină roşiatică, 
şi pe jumătate îngropat sub muşchi moale, cu braţele 
turnate şi şlefuite în forma unor capete de gri-fon. M-am 
aşezat pe el şi am colindat cu privirea, în amurgul acelei 
zile lungi, peisajul întins al bătrânei noastre lumi. Era o 
privelişte plăcută şi minunată, cum nu mai văzusem 
vreodată. Soarele coborâse sub orizont şi apusul era 
îmbrăcat în flăcări de aur, tivite cu câteva dungi orizontale 
de purpură şi sânge. Jos, era valea Tamisei, în care fluviul se 
aşternea ca o fâşie de oţel lucios. Am vorbit mai înainte 
despre marile palate presărate pe întinsul vegetației 
multicolore, unele ruinate, iar altele încă locuite. Ici şi colo, 
pe întinsa grădină a pământului, se înălța câte o figură albă 
sau argintie, ici şi colo se vedea linia verticală, ascuţită, a 
vreunei cupole sau vreunui obelisc. Nu existau garduri, şi 
nici vreun semn al dreptului de proprietate, nici un indiciu 
de agricultură; întregul pământ devenise o grădină. 

Privind, am început să fac presupuneri asupra lucrurilor, 
aşa cum mi se înfăţişau şi iată care erau în seara aceea 
presupunerile mele. (Mai târziu am văzut că aflasem 
adevărul numai pe jumătate - sau numai o lică-rire a unei 
singure laturi a adevărului.) 


Socoteam că nimerisem într-o lume în declin. Roşul apus 
de soare m-a făcut să mă gândesc la apusul omenirii. Pentru 
prima dată am început să-mi dau seama de o bizară 
consecinţă a efortului social în care suntem noi angajaţi în 
prezent. Şi, totuşi, gândiţi-vă, este o consecinţă destul de 
logică. Forţa este rezultatul necesităţii: securitatea 
predispune la slăbiciune. Efortul de îmbunătăţire a 
condiţiilor de viaţă - adevăratul proces civilizator, care face 
viaţa din ce în ce mai plină de securitate - mersese 
neîncetat înainte, până la o culme. Unul după altul au urmat 
triumfurile omenirii unite asupra Naturii. Lucruri care 
acum sunt doar visuri deveniseră treptat proiecte 
îndeplinite şi realizate. Şi rezultatul era ceea ce vedeam! 

La urma urmei, condiţiile sanitare şi agricultura de astăzi 
sunt încă într-un stadiu rudimentar. Ştiinţa din vremea 
noastră a abordat doar o mică porţiune din domeniul bolilor 
omeneşti, dar, chiar şi aşa, ea îşi desfăşoară operaţiunile cu 
multă tenacitate şi perseverenţă. Agricultura şi horticultura 
noastră distrug doar pe icicolo cite o buruiană şi cultivă 
cam vreo douăzeci de plante folositoare, lăsând pe cele mai 
multe să lupte singure cum pot. Noi îmbunătăţim plantele şi 
rasele animalelor preferate - şi cât de puţine sunt ele! - 
treptat, prin cultivarea selecționată; acum creăm o nouă 
piersică, mai gustoasăy apoi un strugure fără sâmburi, apoi 
o floare mai bogată şi mai parfumată, apoi o rasă mai 
avantajoasă de vite. Le îmbunătăţim treptat, pentru că 
idealurile noastre sunt vagi şi şovăielnice, iar cunoştinţele 
noastre sunt foarte limitate; pentru că Natura, de 
asemenea, este temătoare şi înceată în mâi-nile noastre 
stângace. Cândva, toate vor fi din ce în ce mai bine 
organizate. Acesta este cursul curentului, în ciuda oricăror 
piedici. Lumea întreagă va fi inteligentă, instruită şi unită; 
lucrurile vor merge din ce în ce mai repede spre 
subjugarea Naturii. În cele din urmă, cu înţelepciune şi 
grijă, vom reajusta balanţa vieţii animale şi vegetale, 
adaptând-o nevoilor noastre omeneşti. 


Această reajustare, m-am gândit, fusese înfăptuită, şi îneă 
bine de tot: fusese înfăptuită în timpul cât maşina mea 
zburase prin Timp. În văzduh nu mai existau țânțari, pe 
pământ nu mai erau buruieni şi ciuperci; pretutindeni erau 
fructe şi flori parfumate şi încântătoare; fluturi strălucitori 
zburau de colo-colo. Idealul medicinei preventive fusese 
atins. Bolile fuseseră înlăturate. În tot timpul şederii mele 
acolo n-am văzut nici o urmă de boală contagioasă. Şi va 
trebui să vă spun mai târziu că până şi procesul de 
putrefacție şi descompunere fusese adânc influenţat de 
aceste schimbări. 

Se realizaseră, de asemenea, izbânzi pe plan social. 
Vedeam omenirea adăpostită în locuinţe splendide, 
îmbrăcată în haine superbe şi n-am văzut pe nimeni 
îndeplinind vreo muncă oarecare. Nu exista nici o urmă de 
luptă, nici socială şi nici economică. Magazinul, reclama, 
negoţul, tot acel comerţ care constituie scheletul lumii 
noastre dispăruse. Era firesc ca, în seara aceea aurie, să 
ajung la ideea unui paradis social. Neajunsurile creşterii 
populaţiei fuseseră rezolvate, presupun, şi populaţia 
încetase să mai crească. 

Dar, o dată cu această schimbare de condiţii, au urmat în 
mod inevitabil şi adaptările la această schimbare. Care - 
dacă nu cumva ştiinţa biologică este o aglomerare de erori 
- care este cauza inteligenţei şi vigorii omeneşti? 
Dificultăţile şi libertatea: condiţii sub care cei activi, 
puternici şi supli supraviețuiesc, iar cei slabi sunt daţi în 
lături; condiţii care răsplătesc alianţa cinstită a oamenilor 
capabili, chibzuinţă, răbdarea şi hotărârea. Instituţia 
familiei, sentimentele care iau naştere în sânul ei, gelozia 
sălbatică, dragostea faţă de urmaşi, devotamentul 
părintesc, toate îşi găsesc justificarea şi suportul în 
pericolele iminente care îl pândesc pe copil. Acum, unde 
sunt aceste pericole iminente? Un sentiment nou ia naştere, 
şi el creşte, împotriva geloziei conjugale, împotriva 
maternității sălba-tice, împotriva pasiunilor de tot felul; 


sentimente care au devenit acum inutile, care fac din noi 
nişte supraviețuitori neliniştiţi şi sălbatici, şi nu cadrează cu 
o viaţă rafinată şi fericită. 

M-am gândit la debilitatea fizică a acestor oameni, la lipsa 
lor de inteligenţă, şi la acele numeroase şi măreţe ruine, şi 
toate acestea mi-au întărit credinţa într-o deplină cucerire a 
Naturii. Căci după luptă vine Liniştea. Omenirea fusese 
puternică, energică şi inteligentă, şi îşi folosise toată 
vitalitatea ei gâlgâitoare pentru a schimba condiţiile în care 
trăia. Şi, apoi venise reacţia acestor condiţii schimbate. 

În noile condiţii, de desăvârşit confort şi securitate, acea 
energie neobosită, care la noi este tărie, va deveni 
slăbiciune. Chiar şi în vremea noastră anumite tendinţe şi 
dorinţi, odinioară necesare pentru supravieţuire, sunt o 
sursă permanentă de înfrângere. Curajul fizic şi dragostea 
de luptă, de pildă, nu sunt de prea mare ajutor - pot deveni 
chiar piedici - pentru un om civilizat. Într-un stat de 
echilibru şi securitate fizică, puterea, atât intelectuală cât şi 
fizică, ar fi nelalocul ei. Căci nenumărați ani, socoteam eu, 
nu existase nici un pericol de război sau de violenţă izolată, 
nici un pericol din partea fiarelor sălbatice, nici o boală 
pustiitoare care să necesite o constituţie viguroasă, nici o 
nevoie de efort. Pentru o astfel de viaţă, cei pe care i-am fi 
numit slabi sunt tot atât de bine pregătiţi ca şi cei puternici, 
şi într-adevăr ei nu mai sunt slabi. Ba chiar sunt bine 
înzestrați, căci cei puternici vor fi chinuiţi de o energie pe 
care n-au unde s-o folosească. Fără îndoială că minunata 
frumuseţe a clădirilor pe care le vedeam era rezultatul 
ultimelor valuri de energie, acum inutilă, a omenirii, înainte 
de a se potoli în armonia perfectă a condiţiilor în care trăia 
- înflorirea acelui triumf care a început o dată cu marea 
pace definitivă. Aceasta a fost întotdeauna soarta energiei 
în condiţii de securitate; ea duce la artă şi la erotism, şi apoi 
vine lâncezeala şi decăderea. 

Chiar şi acest avânt artistic se va stinge până la urmă - 
aproape se stinsese în epoca în care mă aflam. Să se 


împodobească cu flori, să danseze, să cânte sub razele 
soarelui; atât şi nimic mai mult le rămăsese oa-meni lor din 
spiritul artistic. Şi chiar şi acestea se vor pierde în cele din 
urmă într-o satisfacţie inactivă. Noi suntem ascuţiţi pe tocila 
suferinţei şi a nevoilor, şi mi se părea că acum această 
odioasă tocilă era în sfârşit sfărâmată! 

Cum şedeam acolo, în întunericul care creştea mereu, m- 
am gândit că dezlegasem cu această explicaţie simplă 
problema acelei lumi - dezlegasem întreg secrctul acestor 
fiinţe graţioase. Poate că piedicile pe care le imaginaseră 
pentru creşterea populaţiei reuşiseră prea bine, şi numărul 
lor mai de grabă scăzuse decât rămă-sese staționar. 
Aceasta ar explica ruinele părăsite. Explicaţia mea era 
foarte simplă, şi destul de plauzibilă - după cum sunt cele 
mai multe dintre teoriile greşite! 

VII. O LOVITURĂ NEAŞTEPTATĂ. 

Cum şedeam acolo, reflectând la acest triumf desăvârşit al 
omului, se ridică dintr-o revărsare de lumină argintie, 
dinspre nord-est, luna plină, galbenă. În vale, micile făpturi 
cu veşminte strălucitoare încetaseră să se mai agite. Pe 
lângă mine, tăcută, o bufniţă trecu în zbor şi eu mă înfiorai 
de răcoarea nopţii. Mă hotărâi să cobor şi să-mi găsesc un 
loc unde să pot dormi. 

Am căutat cu privirea edificiul pe care îl cunoşteam. Apoi 
ochii mi-au alunecat până la figura Sfinxului Alb, aşezat pe 
piedestalul lui de bronz, ale cărui trăsături deveneau tot 
mai distincte pe măsură ce lumina lunii care răsărea se 
făcea tot mai strălucitoare. Puteam să disting chiar şi 
mesteacănul argintiu de lângă Sfinx. Acolo era şi desişul de 
rododendroni, negru în lumina palidă, şi tot acolo era mica 
pajişte. Am privit din nou spre locul unde mă oprisem. O 
îndoială stranie mi-a îngheţat buna dispoziţie. 

— Nu, mi-am zis eu cu voce tare, nu asta era pa-jiştea. 

Dar asta era într-adevăr pajiştea, căci faţa albă, leproasă a 
sfinxului era întoarsă spre ea. Vă puteţi închipui ce am 


simţit eu când m-am convins? Nu puteţi. Maşina Timpului 
dispăruse! 

Dintr-o dată, ca o lovitură de bici pe obraz, am simţit că s- 
ar putea să rămân pierdut pentru epoca mea, să rămân 
neputincios în această stranie lume nouă. Simplul gând era 
ca o adevărată senzaţie fizică. Simţeam că mă strânge de 
gât şi îmi taie respiraţia. În clipa următoare, am fost cuprins 
de o spaimă puternică şi am început să alerg, în salturi 
mari, pe povârmş în jos. La un moment dat am căzut cu faţa 
la pământ şi mi-am zgâriat obrazul: n-am pierdut vremea 
să-mi opresc sângele, ci am sărit în picioare şi am continuat 
să alerg, cu o umezeală caldă scurgându-mi-se pe obraz şi 
pe bărbie. În timp ce alergam, îmi spuneam: „Au mişcat-o 
puţin din loc, au împins-o sub boschet, dincolo de drum.” 
Totuşi, alergam din răsputeri. Cu certitudinea care 
însoţeşte uneori spaima excesivă, ştiam că asigurările pe 
care mi le ofeream erau stupide, ştiam, instinctiv, că maşina 
fusese ascunsă astfel încât să nu mai dau de ea. Simţeam că 
mă sufoc. Cred că am parcurs întreaga distanţă, de la vârful 
dealului până la mica pajişte, cam două mile poate, în numai 
zece minute. Şi nu mai sunt chiar tânăr. Alergam şi-mi 
blestemam, cu glas tare, prosteasca încredere ce mă făcuse 
să-mi părăsesc maşina. Strigam cu glas tare, risipindu-mi 
astfel zadarnic suflul, şi nimeni nu-mi răspundea. Părea că 
nici o fiinţă nu se clinteşte în lumea aceea luminată de lună. 

Ajuns pe pajişte, mi s-au confirmat cele mai rele temeri. 
Nu se vedea nici urmă de maşină. Privind din mijlocul 
desişului negru, m-am simţit slăbit şi îngheţat. Am alergat 
furios ocolind pajiştea goală, ca şi cum maşina ar fi putut fi 
ascunsă în vreun colţ, şi apoi m-am oprit brusc, cu mâinile 
încleştate în păr. În faţa mea se ridica sfinxul alb, lucitor, pe 
piedestalul său de bronz, lepros, în lumina lunii. Părea că 
zâmbeşte, bătându-şi joc de spaima mea. 

Aş fi putut să mă consolez, închipuindu-mi că omuleţii 
aceia îmi duseseră maşina în vreun adăpost, dacă n-aş fi 
fost sigur că nu erau în stare să o facă, atât din punct de 


vedere fizic, cât şi intelectual. Aceasta mă îngrozea: 
senzaţia unei puteri nebănuite până acum, prin intervenţia 
căreia invenţia mea dispăruse. Totuşi, de un lucru eram 
sigur: în afară doar de cazul când vreo altă eră produsese o 
copie exactă a ei, maşina nu se putea să se fi mişcat în timp. 
Modul de fixare a manetelor - vă voi arăta mai târziu acest 
mod - nu permite nimănui s-o pună în mişcare atunci când 
manetele erau scoase. Maşină se mişcase, şi rămânea 
ascunsă, dar numai în spaţiu. Dar, atunci, unde ar putea fi? 

Cred că m-a cuprins un fel de furie. Îmi amintesc că am 
alergat ca un nebun încoace şi încolo printre tufişurile 
luminate de lună din jurul sfinxului, speriind un animal alb 
pe care, în lumina slabă, l-am luat drept un pui de 
căprioară. Îmi amintesc, de asemenea, că în seara aceea am 
lovit până târziu cu pumnii în tufişuri, până când 
încheieturile mâinilor, zgâriate de crengile rupte, mi s-au 
făcut numai răni. Apoi, suspinând şi delirând de furie, am 
coborât la marea clădire de piatră. Sala cea mare era 
întunecată, tăcută şi pustie. M-am furişat pe podeaua 
neregulată şi am căzut pe una din mesele de malachit, 
aproape sfărâmându-mi glezna. Am aprins un chibrit şi am 
trecut dincolo de podelele prăfuite, despre care v-am mai 
vorbit. 

Acolo am dat de o a doua sală, mare şi acoperită cu perne 
pe care dormeau vreo douăzeci de oameni. Cu siguranţă că 
au socotit destul de bizară această a doua apariţie a mea, 
aşa cum ţâşnisem pe neaşteptate din beznă, scoțând sunete 
nearticulate, însoţite de zgomote şi de flacăra unui chibrit. 
Căci ei nu mai ştiau ce înseamnă chibriturile. 

— Unde îmi este Maşina? am început eu, strigând ca un 
copil supărat, întinzând mâinile spre ei şi scuturându-i pe 
toţi. 

Cred că totul li s-a părut foarte ciudat. Unii râdeau, dar cei 
mai mulţi dintre ei păreau foarte înspăimântați. Văzându-i 
stând jos în jurul meu, mi-a trecut prin minte că, încercând 
să reînviez senzaţia de frică în acea situaţie, comiteam o 


adevărată prostie. Căci, judecind după purtarea lor din 
timpul zilei, mi-am dat seama că frica trebuie să fi fost 
uitată. 

Pe neaşteptate, am aruncat jos chibritul şi, răsturnând în 
drum pe unul dintre ei, am pornit din nou în neştire de-a 
lungul marei săli de mese, ieşind afară, sub lumina lunii. Am 
auzit strigăte de groază şi micile lor picioare alergând şi 
poticnindu-se încoace şi încolo. Nu-mi aduc aminte tot ce 
am făcut cât timp luna s-a ridicat pe cer. Presupun că faptul 
care mă înebunea era natura neaşteptată a pierderii pe 
care o suferisem. Mă simţeam despărţit fără speranţă de 
rasa mea - un animal ciudat într-o lume necunoscută. Cred 
că am rostit vorbe fără şir, ţipând şi blestemând pe 
Dumnezeu şi destinul. Îmi amintesc că m-a cuprins o 
oboseală groaznică, pe măsură ce înainta lunga noapte de 
desperare; că am răscolit prin toate ungherele; că am 
bâjbâit printre ruine luminate de lună şi am atins prin 
întuneric fiinţe ciudate; că, în cele din urmă, m-am întins pe 
jos, lângă sfinx, şi, cu o desperare cumplită şi chiar cu furie, 
am plâns de prostia mea de a fi lăsat să-mi fie furată 
maşina... Nu-mi mai rămânea decât deznădejdea. Apoi am 
adormit, iar când m-am deşteptat era plină zi şi o pereche 
de vrăbii ţopăiau pe pământ, în preajma mea, atât de 
aproape că le-aş fi putut ajunge cu mâna. 

M-am ridicat, în răcoarea dimineţii, încercând să-mi 
amintesc cum am ajuns aici şi de ce aveam o senzaţie atât 
de profundă de singurătate şi desperare. Apoi mi-am adus 
aminte, limpede, de tot ce se petrecuse. În lumina zilei, 
când lucrurile îţi apar aşa cum sunt, am putut să privesc 
drept în faţă situaţia în care mă aflam. Mi-am dat seama de 
nebunia furiei mele din noaptea trecută, şi am putut să 
raţionez mai liniştit. Să presupunem tot ce poate fi mai rău, 
mi-am spus. Să presupunem că maşina este pierdută de-a 
binelea - poate chiar distrusă. Trebuie să fiu calm şi să am 
răbdare, să învăţ felul de a fi al oamenilor, să aflu exact felul 
în care s-a pierdut maşina şi mijloacele de a găsi materiale 


şi unelte, astfel încât până la urmă să-mi construiesc, poate, 
o altă maşină. Aceasta îmi va fi singura speranţă, o speranţă 
slabă, dar mai bună decât deznădejdea. Şi, la urma urmei, 
eram într-o lume frumoasa şi curioasă. 

Dar s-ar putea ca maşina să fi fost numai ascunsă. Tocmai 
de aceea, trebuie să fiu calm şi, cu răbdare, să găsesc locul 
unde era dosită şi să încerc s-o recapăt, prin forţă sau prin 
viclenie. Gândind astfel, m-am ri-dicat în picioare şi am 
privit în jurul meu, întrebându-mă unde aş putea să fac o 
baie. Mă simţeam obosit, înţepenit şi murdar de pe urma 
drumului. Prospeţimea dimineţii mă făcea să doresc să fiu şi 
eu la fel de proaspăt. Emoţia mi se consumase. Într-adevăr, 
în timp ce mergeam, mă gândeam cu uimire la puternica 
mea enervare din seara trecută. Am făcut o examinare 
amănunţită a terenului din jurul micii pajişti. Mi-am pierdut 
câtăva vreme în întrebări inutile, adresate, atât cât eram în 
stare să le vorbesc, omuleţilor care treceau din întâmplare 
prin apropierea mea. Niciunul nu a reuşit să-mi înţeleagă 
gesturile: unii erau de-a dreptul slabi de minte, alţii 
credeau că glumeam, şi râdeau de mine. Cu multă greutate 
am reuşit să-mi stăpânesc mâinile să nu se repeadă în feţele 
lor drăguţe şi zâmbitoare. Era un impuls prostesc, dar abia 
puteam să ţin în frâu demonul născut din frică şi furie 
oarbă, demon mereu gata să profite de nedumerirea mea. 
Terenul îmi dădea indicaţii mai bune. Cam la jumătatea 
distanţei dintre piedestalul sfinxului şi urmele lăsate de 
paşii mei atunci când, după ce sosisem, m-am străduit să 
redresez maşina răsturnată, am găsit o scobitură adâncă în 
pământ. Mai erau şi alte semne prinprejur, precum şi nişte 
urme subţiri de picioare asemănătoare acelora pe care îmi 
închipui că le-ar face animalul numit „leneş”. Urmele 
acestea m-au făcut să mă uit mai cu atenţie la piedestal. Era 
din bronz, după cum cred că v-am mai spus. Nu se prezenta 
ca un simplu bloc, ei era bogat decorat pe fiecare latură cu 
plăci adânc sculptate. M-am apropiat şi le-am ciocănit. 
Piedestalul era gol pe dinăuntru. Examânând cu grijă 


plăcile, am descoperit că între ele şi ramele lor era un mic 
interval. Nu exista nici o clanţă sau broască, dar se putea ca 
plăcile, dacă erau într-adevăr uşi, aşa cum bănuiam, să se 
deschidă de dinăuntru. Un singur lubru era limpede în 
mintea mea. Nu era de loc greu să înţelegi că Maşina 
Timpului se afla în interiorul piedestalului. Cum de a ajuns 
acolo, aceasta era o altă problemă. 

Printre tufişuri, pe sub nişte meri înfloriţi, am văzut 
capetele a doi oameni îmbrăcaţi în portocaliu venind către 
mine. M-am întors zâmbind spre ei şi le-am făcut semn să se 
apropie. Au venit lângă mine şi, arullndu-le piedestalul de 
bronz, am încercat să-i fac să înţeleagă dorinţa mea de a-l 
deschide. Dar, de la primul meu gest, atitudinea lor a 
devenit foarte stranie. Nu ştiu cum să vă descriu expresia 
lor. Presupuneţi că aţi face în faţa unei femei delicate un 
gest grosolan - cam aşa ar reacţiona şi ea. Ei se 
îndepărtară ca şi cum ar fi primit cea mai cumplită insultă. 
Am încercat, apoi, cu un omuleţ drăgălaş, înveşmântat în 
alb, dar am obţinut exact acelaşi rezultat. Într-un fel, 
purtarea lui m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însumi. Dar, 
după cum ştiţi, eu voiam să obţin Maşina Timpului, aşa că 
am mai încercat o dată. Dar când l-am văzut întorcându-mi 
spatele ca şi ceilalţi, mi-am ieşit din sărite. Din trei salturi 
am fost lângă el, l-am apucat de cea mai largă parte a 
veşmântului, din jurul gâtului, şi am început să-l târăsc spre 
sfinx. Atunci am văzut groaza şi repulsia de pe faţa lui şi 
brusc i-am dat drumul. 

Dar încă nu m-am dat bătut. Am izbit cu pumnul în plăcile 
de bronz. Mi s-a părut că aud mişcându-se ceva înăuntru - 
mai bine zis, am auzit un zgomot ca un fel de râs înfundat - 
dar poate că m-am înşelat. Apoi, luând o piatră mare de pe 
malul râului, am ciocănit până când am turtit relieful unei 
decoraţii şi cocleala a căzut de pe ea în coji mărunte. Cred 
că delicaţii omuleţi mă auzeau până la o milă distanţă, în 
toate direcţiile, ciocănind cu furie, dar nu s-a întâmplat 
nimic. Vedeam mulţi dintre ei, pe povârnişuri, privind pe 


furiş spre mine. În cele din urmă, transpirat şi obosit, m-am 
aşezat jos, să supraveghez locul. Eram, însă, prea 
nerăbdător pentru a putea aştepta multă vreme; sunt prea 
occidental pentru o veghe îndelungată. Aş putea să lucrez 
ani întregi la o singură problemă, dar să stau douăzeci şi 
patru de ore inactiv - asta este cu totul altceva. 

După câtva timp m-am ridicat şi am început să mă plimb 
fără ţintă prin tufişuri, îndreptându-mă către deal. 
„Râbdare” mi-am spus. „Dacă vrei să-ţi recapeţi maşina, 
trebuie să laşi în pace sfinxul. Dacă ei vor într-adevăr să ţi-o 
ia, n-are nici un rost să strici plăcile de bronz, iar dacă nu 
vor, o vei căpăta înapoi imediat ce vei putea s-o ceri. Este 
inutil să te frămânţi cu o asemenea enigmă, în mijlocul 
acestor lucruri necunoscute. Este calea sigură către 
monomanie8. Priveşte această lume în fată. Învață felul lor 
de a fi, cercetează, ai grijă să nu-ţi faci păreri prea pripite 
în privinţa lor. Până la urmă, vei găsi rezolvări la toate.” 
Apoi, deodată. Mi-am dat seama de comicul situaţiei; m-am 
gândit la anii pe care îi petrecusem studiind şi trudind 
pentru călătoria în viitor, alături de nerăbdarea mea de 
acum de a scăpa de el. Îmi făurisem cea mai complicată şi 
mai fără speranţă capcană pe care şi-a imaginat-o vreodată 
cineva. Deşi totul se întâmpla pe socoteala mea, nu m-am 
putut stăpâni. Am izbucnit în râs. 

Trecând prin sălile marelui palat mi s-a părut că omuleţii 
mă ocolesc. Poate că era doar o părere, sau poate că pricina 
erau ciocăniturile mele în porţile de bronz. Eram destul de 
sigur, însă, că se fereau de mine. Am avut grijă, totuşi, să 
mă prefac că nu observ nimic, şi să mă abţin de a-i urmări; 
după o zi sau două relaţiile au revenit la normal. Am 
progresat cât am putut mai mult în învăţarea limbii lor şi, în 
acelaşi timp, mi-am continuat ici şi colo explorările. 
Exceptând eventualitatea că îmi lipsea vreun amănunt prea 
subtil, limba lor era extrem de simplă - compusă aproape 
exclusiv din substantive concrete şi verbe. Termenii 
abstracţi păreau foarte rari, sau chiar nici nu existau, iar 


limbajul figurativ era prea puţin folosit. Frazele lor erau de 
obicei simple, formate din două cuvinte şi nu am reuşit să 
exprim sau să înţeleg decât propoziţiunile cele mai simple. 
M-am hotărât să abandonez, într-un colţ al memoriei, cât 
mai mult timp posibil gândul la Maşina Timpului şi la 
misterul uşilor de bronz de sub sfinx, până când 
cunoştinţele pe care le voi acumula mă vor duce din nou 
către acestea în mod firesc. Totuşi, vă puteţi da seama că 
există un anume sentiment care mă ţinea legat, într-un cerc 
de câteva mile, de punctul în care sosisem. 

VIII. EXPLICAŢIE. 

Cât vedeam cu ochii, întreaga lume se răsfăţa îu aceeaşi 
bogăţie exuberantă ca şi valea Tamisei. De pe fiecare deal 
pe care mă urcam vedeam aceeaşi abundență de clădiri 
splendide, într-o varietate nesfârşită de materiale şi de 
stiluri; aceleaşi pâlcuri de arbuşti verzi, aceiaşi copaci 
încărcaţi de flori şi aceleaşi ferigi. Ici şi colo, apa lucea ca 
argintul şi, în depărtare, pământul se ridica în dealuri 
ondulate albăstrui, contopindu-se astfel cu seninul cerului. 
O trăsătură particulară, care îmi atrăgea acum atenţia, era 
prezenţa unor puțuri circulare, multe din ele, aveam 
impresia, foarte adânci. Unul se afla lângă cărarea care 
ducea în sus, pe deal, şi pe care umblasem eu în prima zi. 
Ca şi celelalte, puţurile aveau ghizduri de bronz, lucrate 
într-un mod aparte şi ferite de ploaie printr-o mică cupolă. 
Rezemându-mă de ghizduri şi privind în jos, în bezna 
adâncă, nu puteam zări nici un licăr de apă, iar când 
aprindeam un chibrit nu se vedea nici o reflecţie a luminii. 
Dar din toate se auzea un sunet anumit: un top-top-top, ca 
zgomotul unui mare motor, şi am descoperit, după flacăra 
chibriturilor, că un curent constant de aer cobora în 
adâncul puţurilor. Mai mult, am aruncat o bucăţică de 
hârtie în gura unuia şi, în loc să plutească încet în jos, a fost 
sorbită, dintr-o dată, şi am pierdut-o din vedere. 

După câtva timp, am făcut legătura între aceste puțuri şi 
un fel de turnuri înalte care se aflau din loc în loc pe 


povârnişuri; deasupra lor vedeam adesea o tremurare a 
văzduhului, aşa cum se poate vedea într-o zi călduroasă 
deasupra unui ţărm bătut de soare. Încercând să fac o 
legătură între toate acestea, am ajuns la convingerea că 
există un vast sistem de ventilaţie subterană, a cărui 
adevărată semnificaţie nu puteam s-o înţeleg. La început 
am fost înclinat să caut explicaţia în organizarea serviciilor 
sanitare ale acestor oameni. Era o concluzie plauzibilă, dar 
care, totuşi, s-a dovedit a fi absolut greşită. 

Ajuns aici, trebuie să admit că în tot timpul cât am stat în 
acest viitor real am aflat foarte puţine date despre 
canalizare şi ceasornice şi mijloace de transport, şi toate 
celelalte mijloace de comoditate. În unele din viziunile 
asupra Utopiei9, în lecturile mele despre timpurile ce vor 
veni, există multe amănunte referitoare la construcţii, la 
organizarea socială, şi aşa mai departe. Dar, în timp ce 
asemenea amănunte sunt destul de lesne de obţinut când 
întreaga lume se află cuprinsă în imaginaţia cuiva, ele sunt 
cu totul inaccesibile unui călător adevărat prin realităţi de 
genul celor întâlnite de mine acolo. Închipuiţi-vă ce ar 
povesti despre Londra un negru venit direct din Africa 
Centrală, atunci când se va întoarce la tribul său! Ce ar 
putea să ştie despre companiile de căi ferate, despre 
mişcările sociale, despre cablurile de telefon şi telegraf, 
despre Compania de Alocare a Parcelelor, despre 
mandatele poştale şi alte lucruri de acest fel? Şi încă noi, 
cel puţin, am fi destul de binevoitori pentru a-i explica toate 
acestea! Dar chiar din ceea ce ar afla, cât ar putea el să-i 
facă să înţeleagă sau să creadă pe prietenii săi, care n-au 
călătorit niciodată? Şi apoi, gândiţi-vă cât de mică este 
distanţa dintre un negru şi un alb din vremea noastră, şi cât 
de mare este intervalul dintre mine şi oamenii din Era de 
Aur! Îmi dădeam seama de multe lucruri nevăzute, care 
contribuiau la confortul meu; dar, în afară de o impresie 
generală de organizare bazată pe automatizare, mi-e teamă 


că vă pot spune prea puţin despre deosebirile pe care le-am 
observat. 

Cu privire la moarte, de exemplu, n-am văzut nici o urmă 
de crematorii sau ceva care să-mi amintească de cimitire. 
M-am gândit că s-ar putea să existe cimitire (sau 
crematorii) undeva în afara cercului explorărilor mele. Era 
şi aceasta o problemă pe care de asemenea mi-am pus-o în 
mod special, iar curiozitatea mea a suferit la început un 
eşec total în această privinţă. Faptul mă punea în 
încurcătură, şi am ajuns să fac încă o observaţie, care m-a 
uimit şi mai mult; printre aceşti oameni nu existau nici 
bătrâni şi nici infirmi. 

Trebuie să mărturisesc că satisfacția de a fi elaborat 
primele mele teorii despre o civilizaţie automatizată şi 
despre omenirea în declin nu a durat mult. Totuşi, altceva 
nu eram în stare să găsesc. Să vă spun ce mă încurca. 
Numeroasele palate pe care le cercetasem erau numai case 
de locuit, cuprinzând vaste săli de mese şi camere de 
dormit. N-am găsit nicăieri vreo maşinărie, nici un fel de 
dispozitiv. Şi totuşi, aceşti oameni erau îmbrăcaţi cu ţesături 
frumoase care trebuiau să fie reînnoite din când în când, iar 
sandalele lor, deşi lipsite de podoabe, aveau o lucrătură 
destul de complicată, în metal. Toate aceste lucruri erau, 
desigur, confecţionate, într-un anume fel. Iar omuleţii nu 
arătau să aibă nici urma vreunei înclinații creatoare. Nu 
exista nici un magazin, nici un atelier, nici un semn că ar fi 
importat totul de undeva. Îşi petreceau tot timpul jucându- 
se cu graţie, scăldându-se în râu, drăgostindu-se pe 
jumătate în glumă, mâncând fructe şi dormind. Nu puteam 
de fel să înţeleg cum erau organizate treburile. 

Şi revenind la Maşina Timpului, cineva, nu ştiam cine, o 
dusese înlăuntrul piedestalului pe care se ridica Sfinxul Alb. 
De ce? Nu puteam să-mi închipui nici în ruptul capului. Pe 
de altă parte, acele puțuri fără apă şi turnurile de 
ventilaţie... Simţeam că-mi lipseşte o verigă. Simţeam - cum 
să vă spun? Închipuiţi-vă că aţi găsit o inscripţie, presărată 


ici şi colo cu fraze într-o perfectă limbă engleză, printre 
care sunt intercalate fraze alcătuite din cuvinte şi chiar 
litere complet necunoscute vouă. Ei bine, astfel mi se 
prezenta, în a treia zi a vizitei mele, lumea anului opt sute 
două mii şaptesute unu! 


În ziua aceea am legat şi un fel de prietenie. În timp ce 
priveam la câţiva omuleţi care se scăldau în râu, într-un loc 
nu prea adânc, s-a întâmplat că unul dintre ei, prins de un 
cârcel, a fost luat la vale de curentul apei. Curentul 
principal curgea destul de iute, fără să fie însă prea 
puternic, chiar pentru un înotător me-diocru. Veţi avea o 
idee mai clară asupra ciudatelor deficienţe ale acestor 
oameni, când vă voi spune că ni-meni nu a făcut nici cea mai 
mică încercare să salveze biata fiinţă care, ţipa slab, în timp 
ce era târâtă de apă, sub ochii lor. Când mi-am dat seama, 
m-am dezbrăcat repede şi, intrând în apă, ceva mai la vale 
de locul accidentului, am reuşit s-o ajung, aducând-o apoi 
cu bine la mal. Un masaj sumar pe mâini şi pe picioare a 
făcut-o să-şi revină, şi am avut bucuria să văd că înainte de 
a o părăsi se simţea bine. Îmi făcusem o părere atât de 
proastă despre neamul ei, încât nu m-am aşteptat la nici un 
fel de recunoştinţă. De data aceasta, însă, m-am înşelat. 

Faptul se petrecuse dimineaţa. După-amiază am întâlnit-o 
pe mica femeie, căci cred că femeie era, în timp ce mă 
întorceam din cercetările mele: m-a întâmpinat cu strigăte 
de bucurie, dăruindu-mi o ghirlandă imensă de flori - 
împletită pentru mine şi numai pentru mine. Asta m-a pus 
pe gânduri. S-ar putea să mă fi simţit chiar mâhnit. În orice 
caz, am făcut tot ce-am putut pentru a-i arăta că apreciez 
darul. După puţin timp, eram aşezaţi amândoi într-un mic 
boschet, angajaţi într-o conversaţie bazată mai ales pe 
zâmbete. Prietenia acestei fiinţe mă încălzea exact ca 
prietenia ce mi-ar fi arătat-o un copil. Ne întindeam unul 
altuia flori şi ea îmi săruta mâinile. Eu făceam la fel cu ale 
ei. Apoi am încercat să stau de vorbă cu ea şi am aflat că o 
cheamă Weena, nume care, deşi nu ştiam ce înseamnă, 
părea că i se potriveşte destul de bine. Acesta a fost 
începutul unei ciudate prietenii care a durat o săptămână, 
şi s-a sfârşit - veţi afla îndată cum! 

Semăna întrutotul cu un copil. Voia să fie tot timpul lângă 
mine. A încercat să se ţină după mine pretutindeni şi în 


următorul tur de cercetare, mi-a venit ideea să o obosesc şi 
să o părăsesc, ceea ce în cele din urmă am şi făcut, lăsând-o 
sleită de puteri şi strigându-mă pe un ton plângător. Dar eu 
aveam de rezolvat probleme ceva mai importante. N-am 
venit în viitor, mi-am spus în sinea mea, ca să mă ocup de 
mici amoruri. Şi, totuşi, tristeţea ei era prea mare, de câte 
ori încercam s-o părăsesc protestele ei erau uneori chiar 
violente, şi cred că, în general, aveam în egală măsură şi 
necazuri şi satisfacţii în urma devoţiunii ei. Dar ea, ea era 
pentru mine înainte de toate o mare mângâiere. Credeam 
că se ataşase de mine dintr-o simplă afecţiune copilăroasă. 
Şi nu mi-am dat bine seama decât atunci când era foarte 
târziu, cât am făcut-o să sufere încercând s-o părăsesc. Şi 
tot atunci când era prea târziu mi-am dat seama ce însemna 
ea pentru mine prin dragostea pe care mi-o arăta; prin felul 
ei copilăresc de a-mi dovedi că ţine la mine, femeia aceea 
cât o păpuşă mă făcea, atunci când mă întorceam în 
preajma Sfinxului Alb, să am senzaţia că mă întorceam 
acasă; şi, de îndată ce ajungeam în vârful dealului, 
aşteptam să văd venind către mine fiinţa ei delicată, albă şi 
aurie. 

Tot de la ea am aflat că frica nu părăsise încă omenirea. În 
timpul zilei, Weena nu se temea de nimic şi manifesta cea 
mai ciudată încredere în mine; o dată, în joacă, am făcut 
nişte strâmbături de ameninţare către ea, şi a râs pur şi 
simplu de mine. Se temea însă de întuneric, se temea de 
umbre, se temea de tot ce era negru. Pentru ea întunericul 
era singurul lucru înspăimântător. Era un sentiment 
deosebit de puternic şi faptul m-a pus pe gânduri şi m-a 
făcut să devin mai atent. Şi atunci am descoperit, printre 
altele, că după căderea serii aceşti omuleţi se adunau în 
palatele lor şi dormeau numai în grupuri mari. Dacă intrai 
peste ei, fără o lumină, se isca un adevărat tumult de 
teamă. După căderea serii, niciodată n-am găsit pe vreunul 
dintre ei pe afară, sau dormind singur înăuntru. Şi totuşi eu 
am fost atât de prost şi nechibzuit încât n-am ţinut seama 


de acest puternic sentiment de frică şi, deşi o mâhneam pe 
Weena, am continuat să dorm noaptea departe de somnul 
lor comun. 

Aceasta a tulburat-o foarte mult, dar marea ei afecţiune 
pentru mine a triumfat până la urmă şi timp de cinci nopţi, 
inclusiv ultima noastră noapte, a dormit cu capul sprijinit de 
braţul meu. Dar văd că, vorbind despre Weena, m-am 
îndepărtat de firul povestirii mele. Cred că era în noaptea 
dinaintea salvării de la înec, când, aproape în zori, am fost 
deşteptat. Mă simţeam neli-niştit din pricina unui vis 
neplăcut în care se făcea că eram scufundat sub apă, şi că 
nişte anemone de mare mă pipăiau pe faţă cu apendicele 
lor moi. M-am trezit cu o tresărire şi cu senzaţia ciudată că 
un animal ce-nuşiu ieşise tocmai atunci, în fugă, din cameră. 
Am încercat să adorm din nou, dar mă simţeam neliniştit şi 
singur. Era în acele clipe de întuneric cenuşiu, când 
lucrurile abia se târăsc, ieşind din beznă, când totul este 
ireal, fără culoare şi fără contururi clare. M-am sculat şi am 
coborât în sala cea mare, ieşind apoi afară, pe pavajul de 
piatră din faţa palatului. Mă gândeam să aştept, neavând 
încotro, răsăritul soarelui. 

Luna apunea, iar lumina ei aproape stinsă se îmbina cu 
prima licărire a zorilor, într-un clar-obscur fantomatic. 
Tufişurile erau negre, ca de cerneală, pământul de un 
cenuşiu închis, cerul incolor şi trist. Mi s-a părut că, pe 
povârnişul dealului, zăresc nişte stafii. De trei ori la rând, în 
timp ce scrutam povârnişul, am zărit nişte forme albe. De 
două ori am avut impresia că văd câte o apariţie albă, 
stingheră, în formă de maimuţă, alergând iute, în sus, pe 
deal, şi o dată am văzut lângă ruine câteva asemenea fiinţe 
ducând un corp întunecat. Se mişcau grăbite. N-am putut 
să văd ce s-a mai întâmplat cu ele. Mi s-a părut că au 
dispărut printre tufişuri. Trebuie să ştiţi că zorile erau încă 
tulburi. Aveam acea senzaţie matinală de frig şi de 
nesiguranţă, pe care cred că o cunoaşteţi. Nu-mi venea să- 
mi cred ochilor. 


Pe măsură ce bolta devenea tot mai strălucitoare către 
răsărit, iar lumina zilei venea să-şi reverse din nou culorile 
ei vii asupra lumii, am examinat eu atenţie peisajul. N-am 
mai văzut, însă, nici o urmă a fiinţelor albe. Erau simple 
creaţii ale semiîntunericului.,, Trebuie că erau nişte 
fantome”, mi-am zis; „Mă întreb din ce epocă anume?” Căci 
mi-am adus aminte, amuzându-mă. O bizară teorie a lui 
Grant Allen10. Dacă fiecare generaţie moare şi se 
transformă în fantome, argumenta el, lumea va fi în cele din 
urmă suprapopulată cu ele. Pe baza acestei teorii, probabil 
că fantomele se înmulţiseră enorm de opt sute de mii de ani 
încoace, şi nu era de mirare faptul că vedeam patru 
exemplare dintr-o dată. Dar gluma nu mă mulțumea, şi am 
continuat să mă gândese la aceste fiinţe în tot timpul 
dimineţii, până când sosirea Weenei mi le-a gonit din minte. 
Le asociam în mod neclar cu animalul alb pe care îl 
speriasem atunci când căutam înfrigurat, în prima zi, locul 
unde fusese ascunsă Maşina Timpului. Dar Weena era o 
plăcută înlocuitoare a acestor gânduri. Şi, cu toate acestea, 
ele erau destinate să pună în curând o şi mai cumplită 
stăpânire pe mintea mea. 

Cred că v-am mai spus că, în acea Epocă de AuR. Clima 
era mult mai caldă decât a noastră. Explicaţia n-am găsit-o 
încă. Poate că Soarele devenise mai fierbinte, sau poate că 
Pământul se apropiase de Soare. În general, se presupune 
că, în viitor Soarele va continua să se răcească neîncetat. 
Dar unii, neobişnuiţi cu speculaţii de genul celor întreprinse 
de tânărul Darwin, uită că planetele trebuie să cadă, în cele 
din urmă, una câte una, pe astrul care le-a născut. Pe 
măsură ce se vor produce asemenea catastrofe, Soarele va 
străluci cu o energie înnoită; şi poate că vreuna din 
planetele mai apropiate de Soare suferise această soartă. 
Oricare ar fi explicaţia, fapt este că Soarele era mult mai 
fierbinte decât îl ştim noi. 

Ei bine, într-o dimineaţă foarte călduroasă - a patra zi, 
cred - în timp ce căutam să mă adăpostesc de căldură şi de 


lumina orbitoare, am intrat într-o ruină uriaşă situată 
alături de marele edificiu în care dormeam şi mâncam. 
Atunci mi s-a întâmplat ceva neobişnuit. Căţărându-mă 
printre mormanele de zidărie dărâmată, am descoperit o 
galerie îngustă, având ferestrele din fund, ca şi cele 
laterale, astupate de pietrele desprinse din zid. Prin 
contrast cu lumina strălucitoare de afară, locul mi s-a părut 
la început de un întuneric de nepătruns. Am intrat în 
galerie pe dibuite, deoarece trecerea de la lumină la 
întuneric mă făcea să văd pete colorate plutind înaintea 
ochilor. Deodată m-am oprit încremenit. Luminoşi prin 
reflectarea luminii de afară, mă fixau, din întuneric, doi 
ochi. 

Vechea, instinctiva teamă de fiarele sălbatice a pus 
stăpânire pe mine. Mi-am încleştat pumnii şi am privit ţintă 
în globii ochilor strălucitori. Mă temeam să mă întorc. 
Atunci m-am gândit la siguranţa absolută în care se părea 
că trăieşte omenirea. Şi imediat, mi-am adus aminte de 
acea ciudată groază de întuneric. Stăpânindu-mi puţin 
teama, am înaintat un pas şi am vorbit. Trebuie să recunosc 
că glasul îmi suna aspru şi nesigur. Am întins mâna şi am 
atins ceva moale. Cei doi ochi s-au întors în lături, pe lângă 
mine a trecut în fugă ceva alb. M-am întors cu inima cât un 
purice, şi am văzut o formă mică şi stranie, un fel de 
maimuţă, ţinând capul în jos, într-un fel caracteristic. 
Alerga prin spaţiul însorit din spatele meu. S-a poticnit de 
un bloc de granit, a bâjbâit în jur, şi într-o clipă s-a făcut 
nevăzută în umbra întunecoasă de sub alt morman de ziduri 
dărâmate. 

Impresia pe care mi-a lăsat-o este, desigur, imperfectă, 
dar ştiu că fiinţa aceea era de un alb murdar, şi avea nişte 
ochi mari şi stranii, de un cenuşiu roşcat; ştiu, de 
asemenea, că era acoperită cu păr bălai pe cap şi pe spate. 
Dar, după cum spuneam, a trecut prea repede pentru ca să 
o pot vedea desluşit. Nu pot spune nici măcar dacă alerga 
în patru labe sau doar le ţinea foarte jos pe cele două din 


faţă. După o clipă, m-am luat după ea, strecurându-mă în 
cea de a doua îngrămădire de ruine. Mai întâi n-am reuşit s- 
o descopăr; dar, după câtva timp, am dat în bezna adâncă 
de una din acele deschideri circulare, în formă de puț, 
despre care v-am vorbit. Era pe jumătate astupată de o 
grindă prăbuşită. Mi-a venit un gând neaşteptat. Să fi 
dispărut oare acest animal în josul galeriei? Am aprins un 
chi-brit şi, privind în jos, am văzut mişeându-se o creatură 
mică, albă, cu ochi mari şi strălucitori care mă privea ţintă 
în timp ce se retrăgea. Am simţit un fior. Semăna atât de 
bine cu un om-păianjen! Cobora pe lângă perete, şi abia 
atunci am zărit nişte ieşituri de metal, pentru sprijinul 
mâinilor şi picioarelor, formând un fel de scară ce ducea în 
adâncul galeriei. Apoi flacăra mi-a ars degetele, chibritul 
mi-a căzut din mână, stingându-se în cădere, şi când am 
aprins altul, micul monstru dispăruse. 

Nu ştiu cât timp am stat privind în josul puţului. A trebuit 
să se scurgă câtva timp până când am reuşit să mă conving 
că fiinţa pe care o văzusem făcea parte din speța 
omenească. Dar, treptat, adevărul mi-a apărut în faţă: Omul 
nu rămăsese o singură specie, ci se diferenţiase în două 
animale diferite; descendenţii generaţiei noastre nu erau 
numai copiii graţioşi din Lumea de Deasupra, ci şi acest 
albicios, scârbos animal al întunericului, care ţâşnise pe 
dinaintea mea, era de asemenea moştenitorul 
nenumăratelor veacuri trecute. 

M-am gândit la turnurile deasupra cărora văzusem aerul 
tremurmd, şi la teoria mea despre ventilaţia subterană. Am 
început să bănuiesc adevărata lor semnificaţie. Dar ce 
căuta oare, m-am întrebat, această mai-muţă în schema 
unei organizaţii perfect echilibrate, aşa cum mi-o 
imaginasem eu? Cum se potrivea ea cu seninătatea 
indolentă a delicaţilor locuitori ai Lumii de Deasupra? Şi ce 
se ascundea acolo, jos, în fundul acelei galerii? M-am aşezat 
pe marginea puţului spunându-mi că, oricum, nu aveam nici 
un motiv să mă tem, şi că va trebui să cobor, pentru a 


dezlega problema care mă pusese într-o asemenea 
încurcătură. Şi, totodată, mi-era o frică cumplită să cobor. 
În timp ce ezitam astfel, doi dintre gingaşii oameni ai Lumii 
de Deasupra au trecut pe aproape, alergând din plin soare 
în umbră, într-un joc amoros. Bărbatul urmărea femeia, 
aruncând cu flori în ea, din fugă. 

Au fost foarte mâhniţi, găsindu-mă astfel, privind în jos, în 
puț, cu braţul rezemat de grinda răsturnată. Se pare căa 
observa aceste deschizături era pentru ei o dovadă de prost 
gust; căci atunci când le-am arătat deschizătura de lângă 
mine, şi-am încercat să formulez, în limba lor, o întrebare, s- 
au arătat şi mai amărâţi şi mi-au întors spatele. Ştiind că le 
place flacăra chibriturilor, am aprins câteva ca să-i amuz. 
Am încercat din nou să le pun o întrebare în legătură cu 
puţul, şi din nou am dat greş. Aşa că i-am părăsit imediat, 
cu gândul să o caut pe Weena şi să văd ce pot să aflu de la 
ea. Dar gândurile îmi erau în plină răscoală; presupunerile 
şi impresiile mele se clătinau şi se reuneau într-o altă 
înlănţuire. Aveam acum cheia semnificației acestor puțuri, a 
turnurilor de ventilaţie, a misterului fantomelor: pentru a 
nu mai vorbi despre rostul uşilor de bronz şi despre soarta 
Maşinii Timpului! Foarte vag, am pornit să dibui firul unei 
idei care însemna rezolvarea nelămuritelor probleme 
economice. 

lată cum vedeam noul aspect al lucrurilor. Desigur, 
această a doua specie de oameni era subterană. Erau mai 
ales trei circumstanţe care mă făceau să cred că 
incursiunile lor atât de rare deasupra solului erau 
rezultatul unei lungi obişnuinţe pe sub pământ. În primul 
rând, era aspectul albicios, comun multor animale care 
trăiesc timp îndelungat în întuneric - de pildă peştele alb 
din peşterile din Kentucky. În al doilea rând, erau acei ochi 
enormi, cu o capacitate atât de mare de a reflecta lumina, 
trăsături comune animalelor nocturne - de pildă bufnița şi 
pisica. Şi, în sfârşit, evidenta lor zăpăceală în faţa luminii, 
fuga grăbită, dar stângace şi pe bâjbâite, către locuri 


întunecoase, precum şi modul caracteristic de a-şi ţine 
capul când erau în bătaia luminii - toate întăreau teoria 
unei extrem de mari sensibilităţi a retinei. 

În cazul acesta înseamnă că, dedesubtul meu, pământul 
este străbătut de un număr colosal de tuneluri, şi aceste 
tuneluri sunt locuinţa Noii Rase. Prezenţa turnurilor de 
ventilaţie şi a puţurilor presărate pe povârnişurile 
dealurilor - de fapt presărate peste tot, în afară de valea 
râului - arăta cât de universale erau aceste ramificații. Ce 
era, deci, mai natural decât să presupui că munca necesară 
pentru, confortul rasei ce trăia la lumină era făcută în 
această artificială Lume Subterană. Ideea era atât de 
plauzibilă, încât am acceptat-o de îndată, şi ara continuat să 
mă gândesc cum s-a produs această diviziune a speciei 
umane. Cred că bănuiţi liniile generale ale teoriei mele, 
deşi, în ceea ce mă priveşte, mi-am dat destul de repede 
seama că era departe de adevar. 

La început, pornind de la problemele propriei noastre 
epoci, mi s-a părut limpede ca lumina zilei că adâncimea 
treptată a diferenţei dintre Capitalist şi Muncitor, 
actualmente doar temporară şi socială, era cheia întregii 
situaţii. Fără îndoială că ideea vi se va părea destul de 
grotească - şi cu totul de necrezut - dar, totuşi, chiar de pe 
acum există indicii în această privinţă. Se mani-festă o 
tendinţă de utilizare a spaţiului subteran pentru scopuri 
mai puţin ornamentale ale civilizaţiei; de exemplu, metroul 
din Londra, noile trenuri electrice, străzile subterane, 
atelierele şi restaurantele subterane - toate acestea cresc şi 
se înmulţesc. Evident, gândeam eu, tendinţa aceasta a tot 
crescut până când Industria şi-a pierdut treptat dreptul de 
a exista în aer liber. Vreau să spun că ea se dezvoltase din 
ce în ce mai mult în uzine subterane mereu mai mari, 
petrecându-şi tot mai mult timp acolo, înăuntru, până când, 
în cele din urmă...! Chiar şi acum, un muncitor din East-end 
nu trăieşte oare în condiţii atât de artificiale încât, practic, 
el este izolat de suprafaţa naturală a pământului? 


De asemenea, tendinţa exclusivistă a oamenilor bogaţi - 
datorată, fără îndoială, rafinamentului crescând al educaţiei 
lor şi prăpastiei tot mai adânci dintre ei şi violenţa aspră a 
celor săraci - duce încă de pe acum la izolarea, în interesul 
lor, a unor porţiuni considera-bile din suprafaţa ţării. În 
jurul Londrei, de exemplu, poate că jumătate din terenurile 
pitoreşti sunt închise pentru intruşi. Şi tot această prăpastie 
ce se adânceşte - care se datoreşte duratei şi costului 
ridicat al procesului de educaţie superioară, precum şi 
uşurinţei crescânde şi tentaţiilor faţă de rafinament, din 
partea celor bogaţi - va face ca schimbul între clase, de 
exemplu, promovarea căsătoriilor între clase, care în 
prezent întârzie, de-a lungul unor linii de stratificare 
socială, procesul de diferenţiere a speciei noastre - să fie 
din ce în ce mai puţin frecvent. Astfel încât, în cele din 
urmă, deasupra pământului vor rămâne cei avuţi, urmărind 
plăcerea şi confortul şi frumosul, iar sub pământ vor 
rămâne cei neavuţi: Muncitorii, care vor continua să se 
adapteze la condiţiile muncii lor. Din moment ce vor trăi 
acolo, vor trebui, fără îndoială, să plătească chirie, şi nu una 
mică, pentru ventilaţia văgăunilor destinate lor; şi, în cazul 
când vor refuza, vor muri de foame sau vor fi sufocaţi 
pentru neplata datoriilor. Cei care vor fi astfel constituiți 
încât să fie săraci şi răzvrătiți, vor muri; şi, în cele din urmă, 
balanţa fiind permanentă, supraviețuitorii se vor adapta tot 
atât de bine la condiţiile vieţii subterane, şi vor fi tot atât de 
fericiţi în felul lor, ca şi oamenii din Lumea de Deasupra 
într-al lor. După părerea mea, frumuseţea rafinată, ca şi 
paloarea celor lipsiţi de lumina zilei şi-au urmat cursul 
firesc. 

Marele triumf al Omenirii la care visasem a luat atunci în 
mintea mea o altă formă. Nu se produsese un triumfal 
educaţiei morale şi al cooperării generale, după cum îmi 
închipuisem. În loc de aceasta, vedeam o adevărată 
aristocrație, înarmată cu o ştiinţă perfecționată şi 
conducând spre o concluzie logică sistemul industrial de 


astăzi. Triumful ei nu fusese doar un triumf asupra naturii, 
ci un triumf şi asupra naturii şi asupra aproapelui. Aceasta, 
trebuie să vă spun, era teoria la care ajunsesem în acel 
moment. Eu nu aveam un „cicerone” potrivit, după modelul 
cărţilor utopice. Explicaţia mea ar putea fi absolut greşită. 
Şi totuşi cred că este cea mai plauzibilă. Dar, chiar cu 
această presupunere, civilizaţia echilibrată la care s-a ajuns 
în cele din urmă trebuie că trecuse de culme şi era acum 
căzută de mult în descompunere. Securitatea prea 
desăvârşită a Suprapământenilor îi dusese la un proces lent 
de degenerescentă, la o descreştere generală a ta-liei, a 
forţei şi a inteligenţei. Aceasta puteam s-o văd limpede încă 
de pe acum. Ce se întâmplase cu Subpământenii încă nu 
bănuiam; dar, după cât văzusem la Morloci - acesta era, de 
fapt, numele care li se dădea acestor creatori - pot să-mi 
închipui că modificările, tipului uman erau şi mai profunde 
decât la Eloi, rasa frumoasă pe care o cunoscusem încă de 
la sosirea mea. 

Atunci au început să mă chinuiască îndoielile. De ce îmi 
luaseră Morlocii Maşina Timpului? Căci eram sigur că ei o 
luaseră. De ce, dacă Eloii erau stăpâni, nu erau în stare să- 
mi restituie maşina? Şi de ce le era o frică atât de teribilă 
de întuneric? Am încercat, după cum v-am mai spus, s-o 
întreb pe Weena despre această Lume Subterană, dar şi de 
data aceasta am fost dezamăgit. Mai întâi n-a înţeles 
întrebările mele, apoi a refuzat să-mi răspundă. Se înfiora 
ca şi cum acest subiect ar fi fost de nesuportat pentru ea. 
Şi, când am silit-o, fiind poate puţin cam prea aspru, a 
izbucnit în lacrimi. Au fost singurele lacrimi, în afară de ale 
mele, pe care le-am văzut vreodată în această Eră de Aur. 
Când am văzut-o plângând, am încetat să o mai tulbur cu 
întrebările mele despre Morloci, şi n-am ştiut ce să mai fac 
pentru a risipi din ochii Weenei aceste semne de moştenire 
umană. Şi, nu după mult, ea zâmbea şi bătea din palme, în 
timp ce eu, solemn, aprindeam un chibrit. 

IX. MORLOCII. 


S-ar putea să vi se pară ciudat, dar au trecut două zile 
până când să pot urmări această nouă cale, care se arăta a 
fi cea bună. Simţeam un fel de repulsie fată de aceste 
trupuri palide. Aveau culoarea aproape albicioasă a 
viermilor şi a animalelor pe care le vezi conservate în spirt 
într-un muzeu geologic. Erau scârbos de reci la pipăit. 
Probabil că repulsia mea se datora în mare măsură 
influenţei Eloilor, al căror dezgust faţă de Morloci începeam 
acum să-l înţeleg. 

În noaptea următoare n-am putut dormi bine. Pro-babil că 
sănătatea îmi era zdruncinată. Eram copleşit de 
nedumerire şi îndoială. O dată sau de două ori am avut o 
senzaţie de frică intensă, căreia nu puteam să-i găsesc nici 
un motiv precis. Îmi amintesc că m-am furişat fără zgomot 
în sala cea mare, unde omuleţii dormeau în lumina lunii - în 
noaptea aceea Weena era printre ei - şi m-am simţit liniştit 
de prezenţa lor. Chiar atunci mi-a venit în minte că în 
decurs de câteva zile luna va trebui să treacă în ultimul ei 
pătrar, nopţile vor deveni întunecoase, iar apariţiile acestor 
neplăcute creaturi de dedesubt, aceşti lemurienil 1 
albicioşi, această nouă faună care o înlocuise pe cea veche, 
s-ar putea să fie mai dese. Şi, în aceste două zile, am 
încercat necontenit sentimentul de nelinişte al omului care 
fuge din faţa unei datorii inevitabile. Eram sigur că Maşina 
Timpului nu va putea fi regăsită decât pătrunzând cu 
îndrăzneală în misterele lumii subterane. Şi, totuşi, nu 
puteam să înfrunt misterul. Ar fi fost cu totul altceva dacă 
aş fi avut cel puţin un tovarăş. Dar eram îngrozitor de 
singur şi simplul gând de a cobori în întunericul puţului mă 
înspăimânta. Mu ştiu dacă veţi înţelege ceea ce simţeam, 
dar aveam mereu impresia că am spatele descoperit. 

Poate că tocmai această nelinişte, această nesiguranţă mă 
mâna tot mai departe în expedițiile mele de explorare. 
Mergând înspre sud-vest, către regiunea deluroasă care se 
numeşte acum Combe Wood, am observat, departe, în 
direcţia Banstead-ului din zilele noastre, o vastă clădire 


verde, cu un stil diferit de tot ceea ce văzusem până atunci. 
Era mai mare decât cel mai uriaş dintre toate palatele sau 
ruinele pe care le cunoşteam, iar faţada avea un aspect 
oriental, cu luciul şi nuanţa verdedeschis, un fel de verde- 
albăstrui, a unui anumit tip de porțelan chinezesc. Această 
diferenţă de aspect mă făcea să mă gândesc că avea şi o 
destinaţie aparte şi de aceea m-am gândit să cercetez 
clădirea. Dar ziua era pe sfârşite şi eu ajunsesem să 
descopăr aceste locuri după un drum lung şi obositor; aşa 
că m-am hotărât să amân cercetările pentru a doua zi, şi m- 
am întors la afecțiunea călduroasă şi la mângâierile micuţei 
Weena. 

A doua zi, de dimineaţă, mi-am dat destul de bine seama 
că toată curiozitatea mea în privinţa Palatului de Porţelan 
Verde nu era decât o autoînşelare, care să-mi îngăduie să 
mai amân cu încă o zi experienţa de care mi-era de fapt 
frică. M-am hotărât să întreprind coborârea fără să-mi mai 
pierd vremea şi am pornit dis-de-dimineaţă către un puţ de 
lângă ruinele de granit şi aluminium. 

Mica Weena alerga alături de mine. Dansa, însoţin-du-mă 
în drum spre puț, dar când m-a văzut aplecându-mă 
deasupra deschizăturii şi privind în jos, a devenit ex-trem 
de tulburată. „Adio, micuță Weena”, i-am zis, sărutând-o; 
apoi, aşezând-o jos, am început să pipăi, pe deasupra 
parapetului, cârligele de căţărare. O făceam cam în grabă, 
trebuie să recunosc, deoarece mi-era teamă că mă va 
părăsi curajul! La început, Weena m-a privit cu nedumerire. 
Apoi a scos un țipăt sfâşietor şi, alergând către mine, a 
început să mă tragă înapoi, cu mâinile ei mici. Cred că 
împotrivirea ei mi-a aţâţat hotărârea de a continua. Am 
împins-o, poate puţin cam brutal, şi, în clipa următoare mă 
aflam în gura puţului. I-am văzut faţa îndurerată, deasupra 
parapetului, şi i-am zâmbit, vrând s-o liniştesc. Apoi a 
trebuit să privesc în jos, la cârligele şubrede de care mă 
agăţam. 


Trebuia să cobor în galerie cam la vreo două sute de 
yarzi12. Coborârea se făcea cu ajutorul unor bare metalice 
care ieşeau din pereţii laterali ai puţului, şi, fiind adaptate 
nevoilor unor fiinţe mult mai mici şi mai uşoare decât mine, 
în scurt timp coborârea m-a obosit şi mi-a înţepenit 
încheieturile. Şi nu numai că m-a obosit! Una dintre bare s- 
a îndoit brusc sub greutatea mea, şi aproape că m-am 
prăvălit în bezna de dedesubt. O clipă am rămas agăţat cu o 
mână, şi după această experienţă n-am mai îndrăznit să mă 
opresc pentru a mă odihni. Cu toate că braţele şi spatele 
mă dureau cumplit, am continuat să mă cobor, cât puteam 
mai repede, în josul peretelui vertical. Aruncând o privire în 
sus, am văzut deschizătura, un mic disc albastru, în mijlocul 
căruia sclipea o stea, în timp ce capul Weenei se vedea 
proiectat ca un punct rotund şi negru. Duduitul maşinii, 
care se afla probabil dedesubt, deveni mai puternic şi mai 
apăsător. Totul, în afară de micul disc de la gura puţului, era 
cufundat în beznă, şi, când am privit din nou în sus, Weena 
dispăruse. 

Mă simţeam extrem de rău. Mi-a trecut prin gând să 
încerc să mă urc înapoi şi să las în pace această lume 
subterană. Dar, chiar şi atunci când rumegam acest gând, 
continuam să cobor. În cele din umnă, cu o mare uşurare, 
am zărit, cam la jumătate de metru spre dreapta, în perete, 
o crăpătură îngustă. Făcându-mi vânt înăuntru, am 
constatat că era deschizătura unui îngust tunel orizontal, în 
care am reuşit, să mă aşez jos şi să mă odihnesc. Era şi 
timpul. Braţele mă dureau, spatele îmi era înţepenit, şi tot 
corpul îmi tremura, din cuza spaimei prelungite că mă voi 
prăbuşi. Pe lângă acestea, întunericul de nepătruns avusese 
un efect deprimant asupra ochilor mei. Aerul vibra de 
duduitul motoarelor care pompau aer în galerii. 

Nu ştiu cât timp am stat aşa. Am fost trezit de o mână 
moale care mă atingea pe faţă. Tresărind în întuneric, am 
pus mâna pe chibrituri şi, aprinzând unul în grabă, am 
văzut retrăgându-se precipitat din faţa luminii, trei creaturi 


albe, aduse din spate, asemănătoare eu aceea pe care o 
văzusem sus, printre ruine. Trăind într-un întuneric care 
mie mi se părea de nepătruns ochii lor erau anormal de 
mari şi de sensibili, cum sunt pupilele peştilor din adâncuri, 
asemeni cărora reflectau lumina. Sunt sigur că ei puteau să 
mă vadă în acea completă obscuritate şi nu păreau să se 
teamă de mine când nu eram în lumină. Dar, de îndată ce 
scăpăram un chibrit, ca să-i văd, fugeau în grabă, dispărând 
în crăpături şi tuneluri întunecoase, de unde ochii lor 
lucitori mă fixau într-un fel foarte ciudat. 

Am încercat să-i strig, dar se pare că limba lor era diferită 
de cea a oamenilor de deasupra; aşa că eram nevoit să mă 
bizui numai pe propriile mele eforturi, şi din nou m-a bătut 
gândul să fug fără să mai cercetez nimic. Mi-am spus, însă: 
„Pentru asta te afli acum aici”, şi, pipăindu-mi drumul de-a 
lungul tunelului, mi-am dat seama că zgomotul motoarelor 
creştea. Acum pereţii erau mai depărtaţi de mine şi am 
intrat într-un loc larg deschis. Aprinzând încă un chibrit, am 
văzut că intrasem într-o vastă peşteră boltită, care se 
întindea într-o beznă completă dincolo de lumina 
chibritului. Imaginea care am avut-o în faţă a durat atât cât 
poate oricine să vadă în răstimpul cât arde un băț de 
chibrit. 

Nu reţinusem, prin urmare, decât o impresie vagă. Forme 
înalte, ca nişte maşini mari, se ridicau din întuneric, şi 
aruncau umbre negre şi groteşti, în care Morloci spectrali 
se ascundeau de lumină. Locul, trebuie să vă spun, era 
neaerisit şi înăbugşitor, şi în aer plutea un miros slab de 
sânge proaspăt. Ceva mai jos de centrul peşterii se afla o 
măsuţă dintr-un metal alb, încărcată cu ceva care părea să 
fie mâncare. În orice caz, Morlocii erau carnivori! Chiar în 
acel moment, îmi amintesc că mă întrebam ce animal atât 
de mare le furnizase halca de carne roşie pe care o vedeam. 
Totul era foarte nelămurit: mirosul greu, formele mari şi 
confuze, figurile scârboase care pândeau în umbră, 
aşteptând doar întunericul ca să se repeadă din nou spre 


mine! Apoi chibritul a ars până la capăt, mi-a fript degetele 
şi a căzut jos, un punct roşu care se răsucea în întuneric. 

Mai târziu, m-am gândit cât de prost pregătit plecasem la 
o astfel de experienţă. Când am pornit cu Maşina Timpului 
aveam convingerea absurdă că oamenii viitorului vor fi 
infinit mai avansați decât noi, din toate punctele de vedere. 
Venisem fără arme, fără medicamente, fără provizii pentru 
fumat - câteodată simţeam o cumplită nevoie de tutun! - şi 
chiar fără destule chibrituri. Cel puţin dacă m-aş fi gândit la 
un Kodak! Aş fi putut să fotografiez într-o clipă această 
imagine a Lumii Subterane şi s-o examinez, apoi, pe 
îndelete. Pe când aşa, şedeam acolo, doar cu armele şi 
forţele cu care m-a înzestrat Natura - mâini, picioare şi 
dinţi; şi cele patru chibrituri care mai îmi rămăseseră. 

Îmi era teamă să mă avânt printre maşinile din întuneric, 
şi abia la ultima licărire de flacără am descoperit că 
provizia mea de chibrituri se împuţinase. Nu mi-a trecut 
niciodată prin minte, până în momentul acela, că trebuie să 
le economisesc, şi consumasem aproape jumătate din cutie 
ca să-i uimesc pe Suprapământeni, pentru care focul era o 
noutate. Acum, după cum spuneam, mai aveam numai patru 
bețe, şi, în timp ce şedeam în întuneric, o mână mi-a atins 
braţul, degete moi au început să mă pipăie pe faţă şi 
simţeam un miros neplăcut şi specific. Mi se părea că aud în 
jurul meu respiraţia unei mulţimi din acele fiinţe groaznice. 
Am simţit cum cutia de chibrituri îmi este trasă uşor din 
mână, şi cum, în spatele meu, alte mâini mă trăgeau de 
haine. Senzaţia că sunt examinat de Morloci era nespus de 
neplăcută. Deodată, în bezna care mă înconjura, mi-am dat 
seama foarte limpede de totala mea ignoranță în privinţa 
felului lor de a gândi şi de a acţiona. Am strigat la ei cât am 
putut de tare. Au fugit speriaţi şi apoi i-am putut simţi cum 
se apropiau din nou de mine. S-au agăţat de mine cu şi mai 
multă îndrăzneală, şoptindu-şi unii al-tora sunete ciudate. 
M-am scuturat cu putere, şi am strigat din nou - cât mai 
aspru cu putinţă. De data aceasta nu s-au mai speriat în 


mod serios, şi au scos un sunet, un fel de râs ciudat, în timp 
ce se întorceau spre mine. Trebuie să mărturisesc că eram 
groaznic de înspăimântat. M-am hotărât să mai aprind un 
chibrit şi să mă salvez sub protecţia flăcării. Aşa am şi făcut, 
şi, prelungindu-i arderea cu o bucată de hârtie din buzunar, 
am reuşit să mă retrag spre tunelul îngust. Dar abia am 
pătruns în el, când lumina mi s-a stins, şi puteam să-i aud pe 
Morloci foşnind în întuneric ca vântul prin frunze, şi 
răpăind ca ploaia, în goana lor după mine. 

Într-o clipă am fost apucat de mai multe mâini şi nu era 
nici o îndoială că încercau să mă tragă îndărăt. Am aprins 
încă un chibrit, şi l-am fluturat peste feţele lor orbite. Nici 
nu vă puteţi închipui cât de greţos de neomeneşti arătau - 
aceste feţe palide, fără bărbie şi aceşti ochi mari, cenuşii- 
roşcati, fără pleoape! - în timp ce se holbau la mine orbiţi şi 
zăpăciţi. Dar vă asigur că n-am stat să-i privesc! Am 
continuat să mă retrag şi, când cel de-al doilea chibrit s-a 
terminat, l-am aprins pe al treilea. Arsese aproape de tot 
când am ajuns la deschizătura care dădea în galerie. M-am 
aşezat pe margine, căci bătăile pompei celei mari de jos mă 
ameţeau. Apoi am pipăit în lături, căutând cârligele din 
perete şi, în timp ce bâjbâiam astfel, picioarele mi-au fost 
apucate de jos şi am fost tras cu putere îndărăt. Am aprins 
ultimul meu chibrit... care s-a stins imediat. Dar acum 
aveam mâinile pe barele de căţărare şi, dând cu putere din 
picioare, m-am desprins din ghearele Morlocilor şi am 
început să mă caţăr cu iuţeală, în timp ce ei stăteau 
nitându-se şi zgâindu-se în sus la mine: toţi, în afară de un 
singur ticălos care m-a urmărit câtva timp şi era cât pe-aci 
să-mi smulgă drept trofeu o gheată. 

Urcuşul mi s-a părut interminabil. Pe parcursul ultimelor 
douăzeci-treizeci de picioare m-a copleşit o greață de 
moarte. Cu multă greutate ara reuşit să mă menţin. Ultimii 
metri au fost o luptă disperată împotriva leşinului. De 
câteva ori capul a început să mi se învârtească şi am simţit 
toate senzațiile prăbuşirii. Totuşi, până la urmă, am reuşit 


să ajung la gura puţului, şi am ieşit dintre ruine, 
împleticindu-mă în lumina orbitoare a soarelui. Am căzut cu 
faţa în jos. Chiar şi pământul avea un miros plăcut şi curat. 
Apoi îmi amintesc că Weena mă săruta pe mâini şi pe 
urechi, şi auzeam vocile Eloilor. Pentru un timp, am căzut în 
nesimţire. 

X. CÂND A VENIT NOAPTEA. 

Acum, într-adevăr, se părea că sunt într-o situaţie mai 
proastă decât înainte. Până acum, în afară de noaptea de 
deznădejde pentru pierderea Maşinii Timpului, avusesem o 
speranţă care mă susţinea, credeam că până la urmă mă voi 
putea salva. Dar speranţa mi-a fost spulberată de aceste noi 
descoperiri. Până acum mă gândeam că eram împiedicat 
doar de simplitatea copilărească a accstor oameni şi de 
nişte forţe necunoscute pe care nu aveam decât să le 
înţeleg pentru ca să le pot învinge; dar acum, în calităţile 
dezgustătoare ale Morlocilor apăruse un element cu totul 
nou - ceva inuman şi duşmănos. Îi uram în mod instinctiv. 
La început, mă simţeam ca un om care a căzut într-un puț: 
mă preocupa numai puţul şi posibilitatea de a scăpa din el. 
Acum mă simţeam ca un animal prins în capcană, ştiind că 
duşmanul se va repezi în curând asupra lui. 

Poate că o să vă miraţi aflând care era duşmanul de care 
mă temeam. Era întunericul din răstimpul cât urma să fie 
lună nouă. Weena îmi vârâse în cap această idee prin câteva 
observaţii, la început de neînțeles, despre Nopțile Negre. 
Acum nu-mi era prea greu să ghicesc ce însemnau 
viitoarele Nopți Negre. Luna era în declin: în fiecare noapte 
era un interval tot mai lung de întuneric. Acum înţelegeam 
aproape complet motivul pentru care micilor locuitori ai 
Lumii dec Deasupra le era frică de întuneric. Mă întrebam, 
nedumerit, ce ticăloşie diabolică urmau să comită Morlocii 
în timpul cât era lună nouă. Eram aproape sigur, acum, că 
şi cea de-a doua ipoteză a mea era complet greşită. Oamenii 
din Lumea de Deasupra poate că fuseseră cândva o 
aristocrație favorizată, iar Morlocii servitorii lor mecanici; 


dar această stare trecuse dc mult. Cele două specii 
rezultate din evoluţia omului tindeau să stabilească, sau 
poate chiar şi stabiliseră între ele relaţii cu totul noi. Eloii, 
ca şi regii carlovingieni, decăzuseră într-o stare de 
încântătoare inutilitate. Ei încă mai posedau pământul, dar 
numai prin toleranţă: deoarece Morlocii, subpământeni de 
nenumărate generaţii, ajunseseră până la urmă să nu mai 
poată trăi pe suprafaţa însorită a pământului. Morlocii, am 
dedus eu, le confecţionau hainele poate dintr-o veche 
obişnuinţă, şi îi mențineau în necesităţile lor obişnuite. 
Făceau asta după cum un cal dă din picior deşi stă pe loc, 
sau după cum unui om îi place să ucidă animale, ca sport: 
pentru că vechi şi îndepărtate necesităţi au lăsat această 
amprentă asupra organismului. Dar, desigur, vechea ordine 
era în mare parte răsturnată. Nemesis se apropia în grabă 
de cei delicaţi. Cu veacuri, cu mii de generaţii în urmă, omul 
izgonise pe fratele său om din confort şi din lumina soarelui. 
Şi acum acest fraţe se întorcea înapoi - schimbat! Eloii 
începuseră să înveţe din nou o veche lecţie. Au făcut din 
nou cunoştinţă cu Frica. Şi deodată mi-am adus aminte de 
hălcile de carne pe care le văzusem în lumea subterană. 
Era ciudat cum îmi plutea în minte: nu o imagine tulbure 
cum ar fi trebuit să fie, în şuvoiul meditaţiilor mele, ci 
impunându-se aproape ca o întrebare venită din afară. Am 
încercat să-mi reamintesc forma acelor bucăţi de carne. 
Aveam senzaţia vagă de ceva familiar, dar pe alunci n-am 
putut descoperi ce anume era. 

Şi, totuşi, dacă omuleţii aceia erau neajutoraţi în faţa 
misterioasei lor Frici, eu eram altfel constituit. Veneam din 
era aceasta, a noastră, din zorii ce anunțau maturitatea 
rasei umane, când Frica nu ne mai paralizează şi misterul 
nu ne mai îngrozeşte. Eu, cel puţin, trebuia să mă apăr. 
Fără să-mi mai pierd vremea, m-am hotărât să-mi procur 
arme şi să-mi caut o fortăreață unde să pot dormi. Având ca 
bază un astfel de refugiu, voi putea să înfrunt această lume 
stranie cu vechea mea încredere, pe care o pierdusem o 


clipă atunci când am înţeles căror creaturi eram expus 
noapte de noapte. Simţeam că n-am să mai pot dormi până 
când culcuşul nu-mi va fi în siguranţă. M-am înfiorat cu 
groază gândindu-mă cum mă examinaseră, desigur, până 
atunci. 

În timpul după amiezii am hoinărit de-a lungul văii 
Tamisei, dar n-am găsit nici un loc care să mi se pară 
inaccesibil. Toate clădirile şi toţi copacii păreau uşor de 
ajuns de către nişte căţărători îndemânatici, cum erau 
Morlocii, dacă îi judecam după puţurile lor. Atunci mi-am 
adus aminte de turlele înalte al Palatului de Porţelan Verde 
şi de netezimea lucioasă a zidurilor sale; seara, luând-o pe 
Weena pe umăr, ca pe un copil, am urcat dealurile, către 
sud-vest. Distanţa, socotisem eu, era ue şapte sau opt mile, 
dar trebuie că de fapt erau aproape optsprezece. Prima 
dată văzusem palatul într-o după-amiază umedă, când 
distanţele par mult micşorate, în plus, tocul unuia din 
pantofii mei se desfăcuse şi un cui mă rodea în talpă - erau 
nişte pantofi vechi şi confortabili pe care îi purtam prin casă 
- aşa că acum şchiopătam. Trecuse de mult de apusul 
soarelui când am ajuns să văd palatul, profilat pe galbenul 
palid al cerului. 

Weena fusese nespus de încântată când am luat-o pe umăr, 
dar, după câtva timp, a cerut s-o las jos, şi a început să 
alerge în jurul meu, repezindu-se din când în când şi în 
dreapta şi în stânga ca să culeagă flori, pe care mi le îndesa 
în buzunar. Buzunarele mele au nedumerit-o de la început 
pe Weena, dar până la urmă ea a ajuns la concluzia că erau 
un fel de vase excentrice pentru păstrarea florilor. Cel puţin 
în acest scop le folosea ea. Şi asta îmi aminteşte!... 
Schimbându-mi haina am găsit...” 

Exploratorul Timpului se opri, îşi vâri mâinile în buzunar, 
şi puse apoi pe măsuţă două flori veştejite, care nu se 
deosebeau prea mult de nalbele mari, albe. Apoi îşi reluă 
povestirea. 


Pe măsură ce liniştea serii se cobora peste fire, iar noi ne 
continuam drumul pe creasta dealului, către Wimbledon, 
Weena se simţea tot mai obosită şi ar fi vrut să ne întoarcem 
la palatul de piatră cenuşie. Dar eu, arătându-i turlele 
îndepărtate ale Palatului de Porţelan Verde, am încercat s-o 
fac să înţeleagă că acolo puteam găsi refugiu împotriva 
Fricii. Cunoaşteţi acea mare linişte care înainte de a cădea 
noaptea se aşterne asupra tuturor lucrurilor? Chiar şi briza 
se opreşte printre copaci. Pentru mine, în această linişte a 
serii este întotdeauna un fel de aer de aşteptare. Cerul era 
limpede, îndepărtat şi curat, în afară de câteva dungi 
orizontale, jos de tot, la apus. Ei bine, în noaptea aceea 
aşteptarea a căpătat culoarea temerilor mele. În această 
linişte care devenea tot mai întunecoasă, simţurile îmi 
păreau neobişnuit de ascuţite. Aveam impresia că puteam 
simţi chiar şi golurile de sub pământul pe care călcam: într- 
adevăr, aproape că puteam să-i văd prin pământ pe Morloci, 
în furnicarul lor, mişcând de colo până colo şi aşteptând 
întunericul. În starea de nervozitate în care mă găseam, îmi 
închipuiam că vor considera invazia mea în vizuina lor drept 
o declaraţie de război. Dar de ce îmi luaseră Maşina 
Timpului? 

Am mers astfel în tăcere, până când amurgul s-a 
transformat în noapte. Albastrul limpede al zării s-a şters, 
stelele au apărut una după alta. Pământul a de-venit 
întunecat, şi copacii negri. Weena era năpădită de teamă şi 
oboseală. Am luat-o în braţe, i-am vorbit şi am mângâiat-o. 
Apoi, pe măsură ce întunericul se făcea tot mai adânc, şi-a 
pus braţele în jurul gâtului meu şi, închizând ochii, şi-a lipit 
strâns obrazul de umărul meu. Am coborât, pe un lung 
povârniş, într-o vale, şi acolo am dat, prin întuneric, peste 
un pârâu. L-am trecut cu picioarele, şi am urcat pe partea 
opusă a văii, pe lângă câteva case de dormit, şi pe lângă o 
statuie - un faun, sau o figură asemănătoare, fără cap. Pe 
lângă case erau pâlcuri de salcâmi. Până acum nu văzusem 
nici urmă de Morloci, dar era încă devreme şi de abia de 


acum urmau ceasurile întunecoase dinainte de răsăritul 
lunii noi. 

De pe vârful dealului următor am văzut o pădure deasă 
care se întindea mare şi neagră în faţa mea. Văzând-o, am 
ezitat. Nu puteam să-i disting marginile, nici în dreapta, nici 
în stânga. Simţindu-mă obosit - mă dureau mai ales 
picioarele - am coborât-o cu grijă pe Weena de pe umăr, în 
timp ce m-am oprit şi m-am aşezat jos pe iarbă. Nu mai 
puteam vedea Palatul de Porţelan Verde, şi nu mai eram 
sigur nici de direcţia în care trebuia să merg. Am scrutat 
desişul pădurii şi m-am gândit ce s-ar putea să ascundă în 
sânul ei. Desigur că, sub ramurile dese şi încâlcite, nu se 
zăreau nici stelele. Chiar dacă nu mai exista pericolul de a fi 
pândit de cineva - un pericol asupra căruia n-am vrut să-i 
las imaginaţiei frâu liber - existau totuşi rădăcinile şi 
trunchiurile copacilor de care puteam să mă poticnesc şi să 
mă lovesc. Eram şi foarte obosit după emoţiile zilei; aşa că 
m-am hotărât să nu mai continui drumul, ci să-mi petrec 
noaptea în poiana de pe deal. 

Am fost fericit să constat că Weena dormea adânc. Am 
învelit-o cu grijă în haina mea şi m-am aşezat jos, lângă ea, 
aşteptând răsăritul lunii. Coasta dealului era liniştită şi 
pustie, dar din bezna pădurii se auzeau din când în când 
mişcările unor fiinţe vii. Deasupra mea străluceau stelele, 
căci noaptea era foarte limpede. Privindu-le licărul, 
simţeam un fel de reconfortare prietenoasă. În orice caz, 
toate vechile constelații dispăruseră de pe cer: mişcarea 
aceea lentă, imperceptibilă, într-o sută de vieţi omeneşti, le 
readunase de mult în grupări necunoscute nouă. Doar 
Calea Laptelui părea că a rămas aceeaşi fâşie zdrenţuită de 
pulbere stelară, ca şi odinioară. Spre sud (după cum 
socoteam, eu) lucea o stea roşie, foarte luminoasă, nouă 
pentru mine: era mai minunată chiar decât verdele Sirius 
din zilele noastre. Şi printre toate aceste puncte 
scânteietoare de lumină, o planetă strălucitoare lumina 
blând şi neclintit, ca faţa unui vechi prieten. 


Privind la aceste stele, grijile mele şi greutăţile vieţii 
pământeşti se micşorară dintr-o dată. Mă gândeam la 
distanţa uriaşă până la ele, şi la impulsul încet, inevitabil, al 
mişcării lor, din trecutul necunoscut în viitorul necunoscut. 
Mă gândeam la marele ciclu al mişcării de precesiune13 pe 
care o descrie polul pământului. Numai de patruzeci de ori 
s-a produs această liniştită revoluţie în cursul tuturor anilor 
pe care îi traversasem. Şi, în timpul acestor câteva revoluţii, 
toată activitatea, toate tradiţiile, organizaţiile complexe, 
naţiunile, limbile, literaturile, aspiraţiile şi chiar amintirea 
Omului aşa cum îl cunoşteam eu fuseseră şterse din viaţă. 
În locul lor apăruseră şi aceste fiinţe debile care îşi uitaseră 
înalta lor descendență, dar şi creaturile albe pe care le 
ocoleam cu groază. Apoi m-am gândit la Frica cea Mare ce 
se instalase între cele două specii, şi pentru prima dată, cu 
o bruscă înfiorare, mi-am dat seama de unde provenea 
carnea pe care o văzusem. Şi, totuşi, era prea groaznic! Am 
privit-o pe mica Weena, dormind lângă mine, cu faţa ei 
palidă ca o stea, sub lumina stelelor, şi am gonit pe dată 
acest gând. 

În timpul acelei nopţi lungi, mi-am ţinut gândul cât am 
putut mai departe de Morloci, şi m-am străduit să-mi trec 
vremea căutând, în noul tablou al cerului, urme ale vechilor 
constelații. Cerul se menținea senin, cu excepţia unui mic 
nor întunecat. Fără îndoială că am mai şi aţipit. Apoi, pe 
măsură ce veghea mea devenea tot mai obositoare, cerul a 
început să pălească dinspre răsărit, ca reflexia unui foc 
incolor, şi bătrâna lună s-a ivit, subţire, ascuţită şi albă. Şi, 
aproape imediat în urma ei, înhăţând-o şi inundând-o, 
veniră zorile, mai întâi palide, apoi devenind tot mai roşii şi 
mai puternice. Nici un Morloc nu s-a apropiat de noi. Într- 
adevăr, nu văzusem niciunul în noaptea aceea pe deal. Şi, 
cu încrederea pe care ţi-o dă lumina zilei, frica mi s-a părut 
aproape necugetată. M-am sculat şi am văzut că piciorul 
care şchiopătase avea glezna umflată şi călcâiul rănit; aşa 
că m-am aşezat iar jos, mi-am scos pantofii şi i-am aruncat. 


Am trezit-o pe Weena şi am coborât în pădure, care acum 
nu mai era neagră şi ostilă, ci verde şi primitoare. Am găsit 
câteva fructe cu care să ne astâmpărăm foamea. Curând 
ne-am întâlnit cu alţi câţiva Eloi, care râdeau şi dansau în 
soare, ca şi cum noaptea nici nu ar fi existat pe lume. Şi m- 
am gândit încă o data la bucăţile de carne pe care le 
văzusem! Acum eram sigur de proveniența lor şi 
compătimeam din toată inima acest ultim pârâu ce mai 
rămăsese din marele fluviu al omenirii. Cu siguranţă că în 
vreo epocă din Trecutul Îndepărtat al declinului omenirii, 
Morlocii au suferit de foame. Poate că se hrăniseră cu 
şobolani şi alte dihăânii asemănătoare. Chiar şi acum omul 
este mult mai puţin pretenţios şi exclusivist în privinţa 
hranei, decât a fost altădată - mult mai puţin decât orice 
maimuţă. Prejudecata sa împotriva cărnii de om nu este un 
instinct adânc înrădăcinat. Şi astfel, aceşti inumani fii ai 
omului... Am înpercat să privesc lucrurile dintr-un punct de 
vedere ştiinţific. La urma urmei ei erau mai puţin umani şi 
mai îndepărtați de noi decât strămoşii noştri canibali de 
acum trei sau patru mii de ani. lar inteligenţa, care ar fi 
făcut din această stare de lucruri un adevărat chin, 
dispăruse. De ce trebuia să mă mai frământ? Eloii erau 
tocmai buni pentru hrană, iar Morlocii îi păstrau şi îi vânau, 
ca pe nişte furnici - probabil că aveau grijă să-i şi 
hrănească. Şi Weena dansa în preajma mea! 

Am încercat să mă apăr de groaza ce mă cuprindea, 
privind toate acestea ca o severă pedepsire a egoismului 
omenesc. Omul fusese mulţumit să trăiască în belşug şi 
plăceri, pe socoteala trudei semenului său, îşi luase 
Necesitatea drept lozincă şi scuză, şi cu timpul Necesitatea 
se întorsese împotriva lui. Am încercat chiar un sentiment 
de dispreţ, în genul lui Carlyle14, faţă de această mizerabilă 
aristocrație în decădere. Dar acest fel de a gândi era 
insuportabil. Oricât de gravă ar fi fost decăderea lor 
intelectuală, Eloii păstraseră prea mult din forma umană ca 


să nu-mi atragă simpatia, şi să nu mă facă, vrând-nevrând, 
să înţeleg decăderea şi Frica lor. 

În acele momente aveam o idee foarte imprecisă asupra 
drumului pe care trebuia să-l urmez. Primul lucru era să-mi 
asigur un loc sau un refugiu sigur, şi să-mi făuresc, cum voi 
putea, arme de metal sau de piatră. Era o necesitate 
imediată. În al doilea rând speram să-mi procur mijloace de 
făcut focul, astfel încât să am la îndemână o torţă, ca armă, 
căci nimic, după câte ştiam, nu era mai eficace împotriva 
Morlocilor. Apoi, voiam să născocesc vreun dispozitiv cu 
ajutorul căruia să sfărâm uşile de bronz de sub Sfinxul Alb. 
Mă gândeam la un fel de berbec. Aveam convingerea că, 
izbutind să trec dincolo de aceste uşi şi având cu ce să-mi 
luminez drumul, aş putea să descopăr Maşina Timpului, şi 
să mă salvez. Nu puteam să-mi închipui că Morlocii erau 
atât de puternici ca s-o fi cărat prea departe. Mă hotărâsem 
s-o aduc cu mine, în vremea noastră, şi pe Weena. Şi, 
frământând în gând astfel de planuri, mi-am continuat 
drumul spre clădirea pe care o alesesem ca locuinţă. 

XI. PALATUL DE PORȚELAN VERDE. 

Când ne-am apropiat, pe la amiază, Palatul de Porţelan 
Verde ne-a întâmpinat pustiu şi ruinat. În ferestre 
rămăseseră doar rămăşiţe ciobite de geam, bucăţi mari 
căzuseră din faţada verde, ramele metalice erau măcinate 
de vreme. Palatul se înălța pe o pajişte înverzită, şi, privind 
spre nord-vest, înainte de a intra, am fost surprins văzând 
un estuar mare, poate chiar un fel de golf, pe locul unde 
cred că fuseseră cândva Wands-worth şi Battersea. M-am 
gândit atunci - deşi nu mi-am dus gândul până la capăt - la 
soarta pe care o avuseseră, sau o aveau - fiinţele vii din 
mare. 

Materialul din care era construit palatul s-a dovedit a fi 
într-adevăr porțelan, şi pe faţada lui am văzut o inscripţie 
cu caractere necunoscute. M-am gândit, cam prosteşte, că 
Weeua m-ar putea ajuta s-o descifrez, dar mi-am dat seama 
că ei nu-i trecuse vreodată prin cap nici măcar ideea 


scrisului. Cred că ea îmi părea mai umană decât era de fapt 
doar pentru că afecțiunea ei era atât de umană. 

În dosul marilor uşi deschise şi sparte am găsit, în loc de 
obişnuita sală, o galerie lungă, luminată de mai multe 
ferestre laterale. La prima vedere, amintea de un muzeu. 
Podeaua era acoperită cu plăci pline de praf, şi un lung şir 
de obiecte de tot felul erau învelite în aceeaşi haină cenuşie. 
Apoi am zărit, stând straniu şi stingher în mijlocul încăperii, 
ceva ce părea să fie par-tea de jos a unui schelet imens. Am 
recunoscut, după piciorul oblic, că era vreo creatură 
dispărută, în genul unui Megatherium15. Ţeasta şi oasele 
din partea superioară zăceau alături, în stratul gros de praf, 
şi într-un loc unde apa de ploaie se scursese printr-o 
crăpătură a tavanului, însăşi scheletul era ros. Mai departe, 
în galerie, era aşezat scheletul uriaş al unui Brontozaur. 
Ipoteza muzeului se confirma. Apropiindu-mă de un perete 
lateral, am găsit ceva ce părea să fie nişte rafturi înclinate 
şi, îndepărtând pătura de praf, am dat peste cunoscute cutii 
de sticlă din vremurile noastre. Jude-când după starea de 
perfectă conservare a obiectelor dinăuntru, cutiile erau 
închise ermetic. 

Ne aflam desigur, printre ruinele vreunui recent South 
Kensington!16 În prima sală, se pare, era Secţia 
Paleontologică, şi trebuie că aici fusese o splendidă colecţie 
de fosile, deşi procesul inevitabil de descompunere, 
îndepărtat pentru un timp şi care, prin dispariţia bacteriilor 
şi a ciupercilor, îşi pierduse nouăzeci şi nouă la sută din 
vigoare, era acum, cu o extremă încetineală, dar şi cu o 
extremă siguranţă, din nou în acţiune asupra comorilor din 
muzeu. Ici şi colo am găsit rare fosile, sparte în bucăţi, sau 
înşirate pe fibre de trestie. În câteva locuri casetele 
fuseseră luate cu totul - de către Morloci, îmi închipui. 
Locul era foarte liniştit. Praful gros ne înăbuşea paşii. 
Weena, care rostogolise un arici de mare pe geamul înclinat 
al unei casete, s-a apropiat pe când priveam în jur, m-a luat 
de mână în tăcere şi a rămas lângă mine. 


La început am fost atât de surprins de acest antic 
monument al unei ere intelectuale, încât nu m-am gândit la 
posibilităţile pe care mi le prezenta. Chiar şi preocupările în 
legătură cu Maşina Timpului se retrăseseră din gândul 
meu. 

Judecind după mărimea clădirii, acest Palat de Porţelan 
Verde conţinea mult mai mult decât o galerie de 
Paleontologie; poate că avea şi galerii de istorie; s-ar putea 
să aibă chiar şi o bibliotecă! Pentru mine, cel puţin în 
împrejurările în care mă aflam, acestea ar fi fost mult mai 
interesante decât spectacolul vechii geologii în decădere. 
Cercetând în continuare, am găsit încă o galerie scurtă care 
o străbătea transversal pe prima. Părea dedicată 
mineralelor şi descoperirea unui bloc de sulf m-a făcut să 
mă gândesc la praful de puşcă. Dar n-am putut găsi 
salpetru; de fapt, n-am găsit nici un fel de nitrați. 
Dispăruseră, fără îndoială, cu veacuri în urmă. Şi totuşi, 
sulful mă preocupa şi mi-a trezit sumedenie de gânduri. Cât 
despre restul galeriei, deşi, în general, obiectele de acolo 
erau cele mai bine conservate din câte întâlnisem, nu mă 
prea interesa. Nu sunt specialist în mineralogie, aşa că am 
coborât către o aripă foarte ruinată, mergând paralel cu 
prima sală. Se pare că această secţie fusese destinată 
istoriei naturale, dar totul devenise de multă vreme de 
nerecunoscut. Câteva rămăşiţe zbârcite şi înnegrite din 
ceea ce fuseseră cândva nişte animale împăiate, vase în 
care zăceau mumii uscate, care avuseseră cândva viaţă, un 
praf negricios de plante moarte: asta era tot! 

Îmi părea rău, pentru că aş fi fost bucuros să pot urmări 
minuţioasele reajustări prin care se ajunsese la cucerirea 
naturii vii. Apoi, am ajuns într-o galerie de proporţii pur şi 
simplu colosale, dar neobişnuit de prost luminată, având 
podeaua puţin înclinată din capătul pe unde am intrat. Din 
loc în loc atârnau din tavan globuri albe - multe din ele 
crăpate şi sparte - care sugerau că iniţial clădirea fusese 
iluminată artificial. Aici eram mai în elementul meu, căci 


pretutindeni se înălţau siluete intense ale unor maşini, 
roase adânc de vreme şi multe dintre ele distruse de tot. 
Câteva rămăseseră însă, aproape complete. Ştiţi că am o 
oarecare slăbiciune pentru mecanisme, şi eram înclinat să 
mai zăbovesc, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte 
dintre ele mă interesau, ca nişte enigme, şi nu puteam să 
mă lansez decât în vagi presupuneri asupra destinaţiei lor. 
Mă gândeam că, dacă aş putea să le rezolv taina, m-aş afla 
în posesia unor forţe care poate mi-ar fi fost de folos 
împotriva Morlocilor. 

Brusc, Weena a venit foarte aproape de mine. Atât de 
brusc, încât m-a speriat. Dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş fi 
observat că podeaua galeriei era înclinată17. Capătul la 
care ajunsesem era chiar deasupra solului, şi era luminat 
de nişte ferestre rare, ca nişte crăpături. Pe măsură ce 
coboram, solul trecea peste nivelul ferestrelor, până când în 
faţa fiecăreia rămânea un fel de puț, ca la subsolurile 
caselor din Londra, având doar o linie îngustă de lumină la 
capătul de sus. Am continuat să merg încet, privind 
nedumerit maşinile şi eram prea atent la ele ca să observ 
micşorarea treptată a luminii, până când teama crescândă a 
Weenei mi-a atras atenţia. Atunci am văzut că galeria se 
cufunda în cele din urmă într-un întuneric complet. Am 
ezitat o clipă şi, privind în jurul meu, am văzut că praful era 
mai puţin abundent şi suprafaţa lui mai puţin netedă. Mai 
departe, spre întuneric, covorul de praf părea să fie 
întrerupt de urme mici şi înguste de paşi. Văzând aceasta, 
mi-a revenit senzaţia prezenţei imediate a Morlocilor. 
Simţeam că îmi pierd vremea cu această cercetare 
academică a maşinăriilor. Mi-am adus aminte că după- 
amiaza era înaintată şi că încă nu găsisem nici o armă, nici 
un refugiu, nici un mijloc de a face focul. Şi, apoi, jos, în 
bezna îndepărtată a galeriei, am auzit un zgomot 
caracteristic de paşi, şi aceleaşi sunete ciudate pe care le 
auzisem în puț. 


Am luat-o pe Weena de mână. Apoi, venindu-mi deodată o 
idee, am lăsat-o şi m-am îndreptat către o maşină din care 
ieşea un mâner asemănător celor de la macazuri. Urcându- 
mă pe postament şi apucând mânerul cu amândouă mâinile, 
am tras de el cu toată puterea în-tr-o parte. Deodată 
Weena, părăsită în mijlocul sălii, a început să scâncească. 
Socotisem destul de bine tăria drugului, căci după un efort 
de un minut a plesnit, şi am ajuns-o pe Weena din urmă, 
ţinând în mână o măciucă mai mult decât suficientă, 
socoteam eu, pentru ţeasta oricărui Morloc pe care l-aş fi 
întâlnit. Şi doream diii toată inima să ucid câţiva Morloci! 
Veţi gândi, poate, că dorinţa de a-ţi ucide proprii urmaşi 
este cât se poate de inumană. Dar era imposibil, într-un fel, 
să vezi ceva omenesc la aceste fiinţe. Numai teama de ao 
lăsa singură pe Weena, şi convingerea că dacă începeam să- 
mi potolesc setea de a ucide, Maşina Timpului ar putea avea 
de suferit, m-au oprit de a mă duce de îndată în galerie şi 
de a ucide brutele pe care le auzeam. 

Ei bine, cu măciuca într-o mână şi ţinând pe Weena cu 
cealaltă, am ieşit din această galerie şi am intrat într-o alta, 
mai mare, care la prima vedere îmi amintea de o capelă 
militară împodobită cu drapele zdrenţuite. Apoi am 
recunoscut zdrenţele brune şi înnegrite care erau atârnate 
pe pereţi ca fiind rămăşiţele unor cărţi putrezite. De mult 
se făcuseră fărâme, şi orice urmă de tipar dispăruse de pe 
ele. Doar ici şi colo se mai vedeau coperţi îndoite şi 
închizătoare de metal, rupte, care spuneau destul de mult. 
Dacă aş fi fost un om de litere, poate că aş fi făcut reflecţii 
morale asupra inutilităţii oricărei ambiţii. Dar aşa, lucrul 
care m-a izbit cel mai mult a fost viziunea unei uriaşe risipe 
de muncă, căreia îi stătea mărturie această imensitate 
sumbră de hârtie putrezită. Trebuie să mărturisesc că 
atunci m-am gândit mai ales la „Philosophical 
Transaction”18 şi la cele şaptesprezece lucrări asupra 
opticii, scrise de mine. 


Apoi, urcând pe o scară largă, am ajuns Ia ceea ce trebuie 
că fusese cândva o galerie de chimie tehnică. Aveam mari 
speranţe să fac aici descoperiri folositoare. În afară de un 
capăt unde tavanul se prăbuşise, această galerie era bine 
păstrată. Am căutat nerăbdător pe la fiecare casetă care nu 
era spartă. Şi în cele din urmă, într-una din casetele închise 
ermetic, am găsit o cutie de chibrituri. Cu multă nerăbdare 
le-am încercat. Erau în perfectă stare. Nu erau nici măcar 
umede. M-am întors spre Weena.,,Să dansăm”, i-am strigat 
în propria ei limbă. Căci acum aveam o adevărată armă 
împotriva creaturilor oribile de care mă temeam. Şi astfel, 
în acest muzeu părăsit, pe covorul gros şi moale de praf, 
spre imensa plăcere a Weenei, am executat un fel de dans 
combinat, fluierând cât puteam mai vesel cântecul The 
Land ofthe Leal 19. În parte, dansul era un modest cancan, 
în parte un step, în parte un dans al poalelor (în măsura în 
care redingota îmi permitea), şi în parte era un dans 
original. Căci, după cum ştiţi, sunt inventiv din fire. 

Şi acum mă gândesc cât de ciudat, şi cât de fericit fusese 
pentru mine faptul că această cutie de chibrituri a putut să 
scape, ani nenumărați, de stricăciunea trecerii timpului. Şi 
tot atât de neaşteptat a fost faptul că am găsit şi o 
substanţă la care nici nu mă gândisem, şi anume camfor. 
Am găsit-o într-un vas sigilat, care din întâmplare, cred, 
fusese închis într-adevăr ermetic. Am, crezut mai întâi că 
este ceară de parafină şi prin urmare am spart vasul. Dar 
mirosul de camfor era prea pătrunzător. În descompunerea 
universală, această substanţă volatilă se întâmplase să 
supravieţuiască, poate de-a lungul a mii de secole. Îmi 
amintea de o pictură în sepia pe care o văzusem cândva, 
executată cu cerneala unei Belemnite20 fosile care trebuie 
că pierise şi se fosilizase cu milioane de ani în urmă. Eram 
pe punctul să arunc camforul, dar mi-am adus aminte că 
era inflamabil şi că ardea cu o flacără vie - era, de fapt, o 
lumânare excelentă - aşa că l-am băgat în buzunar. În orice 
caz, n-am găsit nici un fel de explozibil, nici vreun alt mijloc 


pentru a dărârna uşile de bronz. Până acum, drugul meu de 
fier era lucrul cel mai de preţ peste care dădusem. Cu toate 
acestea am părăsit galeria foarte mulţumit. 

Nu pot să vă povestesc tot ce s-a întâmplat în acea lungă 
după-amiază. Mi-ar cere un mare efort de memorie să-mi 
amintesc cercetările mele, în ordinea cuvenită. Îmi aduc 
aminte de o galerie lungă de rafturi pline de arme ruginite, 
şi cum am ezitat între drugul meu şi o toporişcă sau o sabie. 
În orice caz, nu puteam duce două arme deodată, şi bara 
mea de fier promitea să fie mai bună, împotriva uşilor de 
bronz. Erau numeroase puşti, pistoale şi carabine. Cele mai 
multe erau transformate în mase de rugină, dar multe erau 
dintr-un metal nou, şi arătau a fi încă solide. Dar orice 
fusese cândva cartuş sau pulbere se transformase în praf. 
Un colţ al galeriei era înnegrit şi spart: probabil, gândeam 
eu, din cauza vreunei explozii printre exponate. În alt loc 
era o vastă colecţie de idoli - polinezieni, mexicani, greci, 
fenicieni, din toate ţările pământului. Şi aici, cedând unui 
impuls irezistibil, mi-am scris numele pe nasul unui monstru 
sculptat în steatită21, din America de Sud, care mi-a atras 
atenţia în mod deosebit. 

Pe măsură ce se lăsa seara, interesul meu slăbea. Am 
trecut din galerie în galerie, toate prăfuite, tăcute, adesea 
ruinate, cu exponatele devenite uneori simple grămezi de 
rugină şi cărbuni, alteori păstrate ccva mai bine. Într-un 
loc, m-am trezit lângă modelul unei mine de tablă, şi apoi, 
printr-un simplu accident am descoperit, într-o casetă 
ermetică, două cartuşe de dinamită! Am strigat,,Evrika”, şi 
am spart bucuros caseta. Apoi m-a cuprins o îndoială. Am 
ezitat. Alegând o mică galerie lăturalnică, am făcut o 
încercare. Niciodată n-am simţit o dezamăgire atât de mare 
ca atunci când am aşteptat timp de cinci, zece, 
cincisprezece minute, o explozie care nu s-a mai produs. 
Desigur, cartuşele de dinamită nu erau decât dc model, cum 
trebuia să şi presupun după aspectul lor. Sunt convins că, 
dacă n-ar fi fost aşa, aş fi alergat fără răgaz şi aş fi aruncat 


în aer, în neființă, şi Sfinxul şi uşile de bronz, dar şi (după 
cum s-a dovedit) şansele mele de a regăsi Maşina Timpului. 

Cred că îndată după asta am ajuns la o curte mică, 
deschisă, în interiorul palatului. Era acoperită cu iarbă şi 
avea trei pomi fructiferi. Aşa că ne-am odihnit şi ne-am 
răcorit. Către apusul soarelui am început să mă gândesc la 
situaţia noastră. Noaptea se furişa deasupra şi ascunzişul 
meu inaccesibil încă nu era de găsit. Dar asta mă tulbura 
acum foarte puţin. Aveam în posesia mea un lucru care era, 
poate, cea mai bună armă de apărare împotriva Morlocilor 
- aveam chibrituri! De asemenea aveam în buzunar 
camforul, dacă ar fi fost nevoie de o flacără mai 
strălucitoare. Mă gândeam că nu puteam face altceva mai 
bun decât să ne petrecem noaptea în aer liber, protejaţi de 
un foc. Dimineaţa urma să-mi caut Maşina Timpului. În 
acest scop nu aveam deocamdată decât măciuca mea de 
fier. Dar, ştiind mai multe lucruri, îmi făcusem o altă părere 
în privinţa uşilor de bronz. Până acum, mă abţinusem să le 
forţez, mai ales din cauza necunoscutului care se ascundea 
în dosul lor. Niciodată nu mi-au făcut impresia că ar fi prea 
puternice, şi speram că drugul meu de fier nu era tocmai 
nepotrivit pentru această treabă. 

XII. ÎN BEZNĂ. 

Am ieşit din palat în timp ce soarele încă nu dispă-ruse cu 
totul sub linia orizontului. Eram hotărât să ajung a doua zi 
dis-de-dimineaţă la Sfinxul Alb, şi mi-am propus să 
înaintăm, înainte de a se întuneca, prin pădurea care îmi 
împiedicase drumul data trecută. Planul meu era să 
mergem cât mai departe în cursul nopţii şi, apoi, făcând un 
foc, să dormim apăraţi de flăcările lui. Am cules deci, în 
timp ce mergeam, toate crengile şi iarba uscată din drumul 
nostru şi până la urmă aveam braţele pline de uscături. 
Încărcat astfel, înaintarea noastră era mai înceată decât 
prevăzusem, şi pe lângă aceasta Weena era obosită. 
Începusem şi eu, de asemenea, să simt nevoia somnului; aşa 
că înainte ca noi să ajungem în pădure, se lăsase noaptea 


de-a binelea. Pe dealul acoperit cu arbuşti, de la marginea 
pădurii, Weena ar fi vrut să se oprească, temându-se de 
întunericul din faţa noastră; dar un presentiment ciudat, ca 
o înştiinţare a unei nenorociri care ne ameninţa, m-a dus 
înainte. Nu dormisem de o noapte şi două zile, şi eram 
înfrigurat şi nervos. Simţeam cum somnul venea asupra 
mea, şi Morlocii o dată cu el. 

În timp ce şovăiam, am zărit, nelămurit, printre tufişurile 
negre din spatele nostru, trei forme ghemuite. Peste tot în 
jurul nostru era numai lăstăriş şi iarbă înaltă, şi nu mă 
simţeam în siguranţă faţă de vecinătatea lor vicleană. 
Pădurea, calculasem eu, avea ceva mai puţin de-o milă 
lăţime. Dacă am putea să trecem prin ea până la coasta 
goală a dealului, acolo, credeam, era un loc foarte sigur 
pentru odihnă: m-am gândit că voi iz-buti să-mi luminez 
drumul prin pădure cu chibriturile şi cu camforul. Şi, totuşi, 
era limpede că, dacă voiam să-mi luminez drumul cu 
chibrituri, trebuia să abandonez lemnele de foc: şi cam fără 
voie, le-am lăsat jos. Şiatunci mi-a venit ideea că 
aprinzându-le i-aş ului pe prietenii noştri din spate. Urma 
să descopăr, nu peste mult, nebunia atroce a acestui 
procedeu, dar eu nu m-am gândit decât că era un mod 
ingenios de a ne acoperi retragerea. 

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată ce lucru rar trebuie să 
fie focul în absenţa omului, şi într-o climă temperată. 
Căldura soarelui este rareori destul de puternică pentru a 
aprinde arborii, chiar dacă este concentrată de picăturile 
de rouă, cum se întâmplă câteodată în regiunile tropicale. 
Trăsnetul poate crăpa şi înnegri copacii, dar rareori dă 
naştere unor incendii. Vegetaţia putrezită poate uneori să 
ardă înfundat din cauza căldurii ei de fermentație, dar 
rareori este cuprinsă de flăcări. În decăderea de acum, de 
asemenea, arta de a face focul fusese uitată pe pământ. 
Limbile roşii care se ridicau din grămada mea de lemne 
erau un lucru cu totul nou şi ciudat pentru Weena. 


Voia să alerge printre flăcări şi să se joace cu ele. Cred că 
s-ar fi aruncat în foc dacă n-aş fi reţinut-o. Am luat-o pe sus, 
şi, în ciuda împotrivirii ei, m-am cufundat cu curaj drept 
înainte prin pădure. O bucată de drum, drumul mi-a fost 
luminat de lumina focului. Uitându-mă înapoi am putut 
vedea, printre trunchiurile dese de copaci, că flacăra se 
întinsese de la grămada mea de vreascuri la câteva tufişuri 
alăturate, şi o linie şerpuită de foc se târa prin iarba de pe 
deal. Am râs văzând aceasta, şi m-am întors din nou spre 
copacii întunecaţi din faţa mea. Era foarte întuneric şi 
Weena s-a agăţat de mine cu putere, dar, pe măsură ce 
ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, era încă destulă lumină 
ca să mă feresc de trunchiurile copacilor. Deasupra noastră 
era întuneric complet, afară de câte un petec de cer 
albastru şi îndepărtat, strălucind din când în când în 
înălţime. N-am aprins nici un chibrit, pentru că nu aveam 
nici o mână liberă. Pe braţul stâng o duceam pe micuța 
Weena, iar în mâna dreaptă ţineam drugul de fier. 

Câtva timp n-am auzit nimic altceva decât trosnetul 
vreascurilor de sub picioarele mele, foşnetul uşor al brizei 
pe deasupra, propria mea respiraţie şi bătaia pulsului. 
Atunci mi s-a părut că aud un zgomot de paşi în jurul meu. 
Am lungit pasul cu înverşunare. Zgomotul de paşi s-a făcut 
tot mai desluşit, şi apoi am auzit acele sunete şi glasuri 
ciudate pe care le auzisem sub pământ. Erau, desigur, mai 
mulţi Morloci, şi se apropiau de mine. Într-adevăr, în clipa 
următoare am simţit ceva pe braţ, apoi cum mă trăgea 
cineva de haină. Weena s-a înfiorat puternic şi a rămas 
nemişcată. 

Era timpul să aprind un chibrit. Dar, ca să-l scot, a trebuit 
s-o las jos pe Weena. Aşa am şi făcut şi, în timp ce mă 
scotoceam prin buzunar, a început, pe întuneric, o luptă în 
jurul genunchilor mei, într-o tăcere desăvârşită din partea 
Weenei, învăluită în acelaşi murmur caracteristie al 
Morlocilor. Mâini mici şi moi mi se căţărau pe haine şi pe 
spate, atingându-mă chiar şi pe gât. Apoi chibritul s-a 


aprins sfârâind. L-am ţinut în sus, străluci-tor şi am văzut 
spinările albe ale Morlocilor alergând printre copaci. Am 
luat în grabă un bulgăre de camfor din buzunar şi m-am 
pregătit să-l aprind de îndată ce chibritul se va consuma. 
Apoi am privit la Weena. Zăcea pe jos, agăţată de picioarele 
mele, complet nemişcată, cu faţa la pământ. Pătruns de o 
teamă bruscă, m-am aplecat spre ea. Părea că abia mai 
respiră. Am aprins bucata de camfor şi am aruncat-o pe 
pământ, şi, în timp ce pocnea şi strălucea şi gonea Morlocii 
şi umbrele, am îngenunchiat şi am ridicat-o pe Weena de 
jos. Toată pădurea era plină de mişcarea şi murmurul unei 
mari mulţimi! 

Se părea că Weena leşinase. Am pus-o cu grijă pe umăr şi 
m-am ridicat să-mi continui drumul, şi atunci mi-am dat 
seama de un lucru îngrozitor. Aprinzând chibriturile, 
lăsând-o şi ridicând-o pe Weena, m-am răsucit în jur de mai 
multe ori, şi nu mai aveam nici cea mai slabă idee asupra 
direcţiei pe care trebuia să merg. Tot ce ştiam era că parcă 
mă îndreptam din nou spre Palatul de Porţelan Verde. M-a 
trecut o sudoare rece. Trebuia să hotărăsc repede ce am de 
făcut. M-am hotărât să aprind un foc şi să ne aşezăm tabăra 
acolo unde ne aflam. Am rezemat-o pe Weena, încă 
nemişcată, jos, pe un trunchi acoperit de iarbă şi, în mare 
grabă, în timp ce prima bucată de camfor se consuma, am 
început să adun bete şi frunze. Din loc în loc, din întunericul 
din jurul meu, ochii Morlocilor străluceau ca nişte rubine. 

Camforul a licărit şi s-a stins. Am aprins un chibrit, şi în 
acest timp două forme albe, care se apropiaseră de Weena, 
au fugit în grabă. Una dintre ele era atât de orbită de 
lumină, încât a dat drept peste mine şi i-am simţit oasele 
trosnind sub lovitura pumnului meu. A scos un urlet de 
groază, s-a împleticit puţin şi a căzut jos. Am mai aprins o 
bucată de camfor şi am continuat să-mi pregătesc focul. Mi- 
am dat seama cât de uscat era frunzişul de deasupra mea, 
căci, de când venisem cu Maşina Timpului, cam de o 
săptămână, nu căzuse nici o ploaie. Aşa că, în loc să mă 


aplec printre copaci după crengi uscate, am început să sar 
şi să trag în jos ramurile. În curând aveam un foc cu fum 
înecăcios, făcut din lemne verzi şi bețe uscate, aşa că 
puteam să-mi economisesc camforul. M-am tras spre locul 
unde rămăsese Weena, lângă măciuca mea de fier. Am 
încercat tot ce ştiam pentru a o readuce la viaţă, dar ea 
zăcea ca moartă. N-am putut nici măcar să-mi dau seama 
dacă mai respira sau nu. 

Acum, fumul focului mă învăluia şi mă moleşea. Pe lângă 
aceasta şi vaporii de camfor pluteau în aer. Focul nu mai 
avea nevoie să fie alimentat timp de vreo oră. Mă simţeam 
foarte obosit după efortul făcut şi m-am aşezat jos. Pădurea 
era plină, de asemenea, de un murmur adormitor pe care 
nu-l puteam înţelege. Mi s-a părut doar că mi-a căzut capul 
în piept şi atunci am deschis ochii. Totul era în întuneric şi 
Morlocii îşi plimbau mâinile pe mine. Scuturându-mă de 
degetele lor agăţătoare, am căutat grăbit în buzunar cutia 
de chibrituri, şi - cutia dispăruse! Apoi Morlocii au tăbărât 
din nou asupra mea. Într-o clipă mi-am dat seama ce se 
petrecuse. Adormisem şi focul se stinsese, şi, acum, o 
amărăciune de moarte mă năpădi. Pădurea era plină de 
mirosul lemnelor arse. Am fost apucat de gât, de păr, de 
braţe şi trântit jos. Simţeam cu o groază de nedescris toate 
aceste creaturi moi, îngrămădite în întuneric deasupra 
mea. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost prins într-o 
monstruoasă pânză de păianjen. Eram copleşit, şi m-am 
prăbuşit. Am simţit nişte dinţi mici înfingându-mi-se în 
gâtlej. M-am rostogolit şi am dat cu mâna peste dru-gul 
meu de fier. Asta mi-a dat putere. Am făcut o sforţare să mă 
scol, scuturând de pe mine şobolanii omeneşti, şi, ţinând 
strâns drugul, am lovit într-acolo unde socoteam că trebuie 
să fie feţele lor. Simţeam din plin carnea şi oasele cedând 
sub loviturile mele, şi, pentru moment, eram liber. 

M-a cuprins acea exaltare ciudată care se pare că 
însoţeşte adesea o luptă grea. Ştiam că atât eu cât şi Weena 
eram pierduţi, dar eram hotărât să-i fac pe Morloci să-şi 


plătească scump hrana. Mi-am lipit spatele de un copac, 
învârtind drugul de fier în faţa mea. Întreaga pădure era 
plină de mişcare şi de strigătele lor. A trecut un minut. 
Vocile lor păreau din ce în ce mai excitate şi mişcările lor 
deveneau mai repezi. Şi totuşi, niciunul nu se apropia. 
Şedeam privind în întuneric. Apoi deodată mi-a revenit 
speranţa. Dar dacă Morlocilor le era frică? Şi chiar în clipa 
aceea s-a produs un fapt curios. Întunericul părea că devine 
luminos. Am început să disting foarte nedesluşit Morlocii în 
jurul meu - tremurau doborâţi la picioarele mele - apoi am 
recunoscut, cu surprindere şi nevenindu-mi a crede ochilor, 
că toţi ceilalţi alergau, într-un puhoi neîncetat, drept înainte 
în pădure. Spinările lor nu mai păreau albe, ci roşii. În timp 
ce îi priveam cu gura căscată, o mică scânteie a plutit de-a 
curmezişul unui petec de cer înstelat, printre ramuri, şi a 
dispărut. Şi atunci am înţeles mirosul de lemn ars, 
murmurul somnoros care acum creştea într-un vuiet 
puternic, lumina roşie şi fuga Morlocilor. 

leşind de după copacul lângă care mă adăposteam şi 
privind îndărăt, am văzut, printre trunchiurile negre ale 
copacilor apropiaţi, flăcările pădurii cuprinse de foc. Era 
primul foc pe care-l aprinsesem şi care venea acum după 
mine. Am căutat-o pe Weena, dar nu mai era nicăieri. 
Sfârâitul şi trosnetul din spatele meu, pocnetul exploziv pe 
care-l făcea fiecare copac cuprins de flăcări nu-mi lăsau 
mult timp de gândire. Ţinând strâns drugul de fier, m-am 
luat după Morloci. Era o urmărire strânsă. O dată, flăcările 
au izbucnit atât de iute în dreapta mea, în timp ce fugeam, 
încât m-au înconjurat şi am fost nevoit să fug spre stânga. 
Dar, în cele din urmă, am ieşit într-un mic luminiş, şi în 
aceeaşi clipă un Morloc a dat peste mine, m-a ocolit şi s-a 
năpustit de-a dreptul în flăcări! 

Şi-atunci mi-a fost dat să văd lucrul cel mai ciudat şi mai 
oribil, cred, din toate câte am văzut în acea epocă a 
viitorului. Tot spaţiul din jur era luminat ca ziua de lumina 
focului. În centru era o movilă în vârful căreia fumega un 


păducel pârjolit. Dincolo de moviliţă era un alt braţ al 
pădurii aprinse, şi limbile galbene care se înălţau din copaci 
se răsuceau, încercuind complet spaţiul cu un zid de flăcări. 
Pe povârniş erau vreo treizeci sau patruzeci de Morloci, 
orbiţi de lumină şi căldură, bâjbâind încoace şi-n colo, dând 
unii peste alţii în zăpăceala eare-i cuprinsese. La început nu 
mi-am dat seama că erau orbiţi şi loveam furios în ei, cu 
drugul, de câte ori se apropiau de mine, într-o frică 
disperată, omorând unul şi schilodind alţi câţiva. Dar când 
am vă-zut gesturile unuia dintre ei, orbecăind pe sub 
păducel şi îndreptându-se spre marea flăcărilor roşii, când 
le-am auzit gemetele, m-am convins că sunt total 
neputincioşi şi nenorociţi în bătaia luminii, aşa că nu i-am 
mai lovit. 

Şi, totuşi, din când în când, câte unul se repezea drept 
spre mine, şi asta mă făcea să mă dau repede la o parte din 
drumul lui, tremurând tot de groază. La un moment dat, 
flăcările s-au mai potolit şi mi-a fost teamă că acele creaturi 
ticăloase vor putea din nou să mă vadă. M-am gândit chiar 
să le-o iau înainte şi să încep eu lupta, omorând câţiva 
dintre ei; dar focul a izbucnit cu o nouă putere, şi am rămas 
locului. Am umblat printre ei, de-a lungul dealului, ocolindu- 
i, căutând vreo urmă a Weenei. Dar Weena nu mai era 
nicăieri. 

În cele din urmă m-am aşezat jos, pe vârful movilei, privind 
strania şi neverosimila vecinătate a fiinţelor orbite care 
dibuiau în toate părţile, chemându-se între ele cu sunete 
neînţelese, atunci când lumina focului cădea asupra lor. 
Trâmbe răsucite de fum se ridicau spre cer, şi prin câte o 
spărtură a acestor perdele roşii sclipeau stelele 
îndepărtate, ca şi cum ar fi aparţinut altui univers. Doi sau 
trei Morloci au dat, buimăciţi, peste mine, şi eu i-am 
îndepărtat cu lovituri de pumni, tremurând în timp ce-i 
loveam. 

Am fost convins, cea mai mare parte a nopții, că totul era 
un coşmar. M-am muşcat şi am ţipat, într-o sălba-tică 


dorinţă de a mă trezi. Am izbit pământul cu mâinile, m-am 
ridicat şi m-am aşezat iar jos, am rătăcit de colo până colo, 
şi iar m-am aşezat jos. Apoi am început să mă frec la ochi şi 
să-l rog pe Dumnezeu să mă trezească din coşmar. De trei 
ori am văzut cum nişte Morloci îşi lăsau capul în jos, într-un 
fel de agonie, şi se aruncau în desişul flăcărilor. Dar, în cele 
din urmă, deasupra focului roşu care se mai potolise, 
deasupra valurilor negre de fum şi a cioturilor de copaci, 
albite de cenuşă şi înnegrite de fum, deasupra acestor fiinţe 
fantomatice, al căror număr se tot împuţina, s-a revărsat 
lumina albă a zilei. 

Am căutat din nou, dar n-am găsit nici o urmă a Weenei. 
Era evident că Morlocii lăsaseră micul ei trup în pădure. 
Nici nu pot să vă spun cât de mult mă uşura gândul că 
scăpase astfel de soarta îngrozitoare căreia îi era hărăzită. 
Când m-am gândit la aceasta, era cât pe-aci să încep un 
masacru al nevolnicelor spurcăciuni din jurul meu, dar m- 
am abținut. Movila, v-am mai spus, era ca un fel de insulă în 
pădure. De pe vârful ei puteam acum să disting, printr-un 
nor de fum, Palatul de Porţelan Verde şi astfel am putut să- 
mi dau seama de direcţia în care se găsea Sfinxul Alb. Şi 
astfel, lăsându-i pe aceşti blestemaţi să alerge mai departe 
de colo-colo, gemând, în timp ce în jur se lumina tot mai de 
ziuă, mi-am înfăşurat cu iarbă tălpile picioarelor şi, prin 
cenuşă fumegândă şi printre cioturile de copaci în care 
jăratecul încă mai mocnea, am pornit, şchiopătând, către 
ascunzătoarea Maşinii Timpului. Mergeam încet, căci eram 
aproape stors de oboseală şi pe deasupra mai şi 
şchiopătam. Mă stăpânea o durere cumplită pentru 
moartea oribilă a micuţei Weena, a cărei nenorocire mă 
copleşea. Acum, în această veche odaie familiară, mi se 
pare că încerc mai curând tristeţea dintr-un vis, decât o 
pierdere reală. Dar, în dimineaţa aceea, mă simţeam din 
nou absolut singur - teribil de singur. Mi-am reamintit de 
casa mea, de căminul acesta, de unii dintre voi, şi, o dată cu 
aceste imagini, m-a năpădit un dor dureros. 


În timp ce mergeam prin cenuşa fumegândă, sub cerul 
strălucitor al dimineţii, am făcut o descoperire. În 
buzunarul de la pantalon mai erau câteva chibrituri văr- 
sate. Cutia se spărsese în buzunar, probabil, înainte de a o 
pierde. 

XIII. CAPCANA SFINXULUI ALB. 

Cam pe la opt sau nouă dimineaţa am ajuns la scau-nul de 
metal galben de pe care privisem împrejurimile, în seara 
sosirii mele. M-am gândit la concluziile pripite la care 
ajunsesem în seara aceea şi n-am putut să nu râd amar de 
încrederea mea. Aici era aceeaşi privelişte minunată, 
aceeaşi verdeață abundentă, aceleaşi palate splendide şi 
ruine măreţe, acelaşi fluviu argintiu curgând printre maluri 
mănoase. Veşmintele vesele ale delicaţilor omuleţi se 
mişcau de colo până colo printre copaci. Unii se scăldau 
exact în locul unde o salvasem pe Weena şi, văzându-i, am 
simţit deodată o durere ascuţită. Cupo-lele de deasupra 
intrărilor în lumea subterană se înălţau ca nişte pete în tot 
acest peisaj. Acum înţelegeam ce se ascundea dedesubtul 
frumuseţii oamenilor din Lumea de Deasupra. Ziua lor era 
fericită, la fel ca ziua vitelor de pe câmp. Ca şi vitele, ei nu 
cunoşteau duş-mani şi nu duceau lipsă de nimic. Şi aveau, 
ca şi ele, acelaşi sfârşit. 

Mă mâhnea gândul că visul intelectului uman fusese atât 
de scurt. Omul se sinucisese. Se abandonase cu to-tul 
confortului şi lipsei de griji, îşi realizase speranţele creând o 
societate echilibrată, având drept lozincă securitatea şi 
permanenţa - ca să ajungă până la urmă aici. Cândva, viaţa 
şi proprietatea cunoscuseră, desigur, o securitate aproape 
absolută. Cel bogat îşi asigurase averea şi confortul, 
muncitorul îşi avea asigurată viaţa şi munca. Fără îndoială 
că, în acea lume perfectă, nu existase nici o problemă de 
şomaj, nici o problemă socială nu rămăsese nerezolvată. 
După aceea, urmase o lungă perioadă de linişte. 

Există o lege a naturii, peste care noi trecem cu vederea, 
şi anume că supleţea intelectului nu este decât o 


compensație a schimbărilor primejdiei şi necazurilor. Un 
animal în perfectă armonie cu mediul înconjurător este el 
însuşi un mecanism perfect. Natura nu apelează la 
inteligenţă decât atunci când obişnuinţa şi instinctul nu mai 
sunt de nici un folos. Nu există inteligenţă acolo unde nu 
există schimbare şi nevoie de schimbare. Numai acele 
animale care trebuie să înfrunte o imensă diversitate de 
nevoi şi primejdii dau dovadă de inteli-genţă. 

Astfel, după părerea mea, omul din Lumea de Deasupra se 
lăsase dus către o frumuseţe fragilă, iar Lumea Subterană 
era mânată exclusiv spre o industrie mecanică. Dar acestei 
stări perfecte îi lipsise ceva pentru a ajunge un mecanism 
perfect şi anume, permanenţa absolută. Se pare că, o dată 
cu trecerea timpului, modul de alimentaţie, a lumii 
subterane, oricum ar fi fost asigurat, s-a zdruncinat. Mama 
Necesitate, înlăturată ci-teva mii de ani, s-a înapoiat în lume 
şi a început de jos. Lumea Subterană, fiind în contact cu 
maşinăriile care, oricât ar fi de perfecte, tot au nevoie de 
puţină gândire, în afară de obişnuinţă, avea, probabil, prin 
forţa lucrurilor, ceva mai multă iniţiativă, deşi, mai puţin din 
celelalte caracteristici umane, decât Lumea de Deasupra. 
Şi, când au început să îndure lipsa cărnii, au revenit la ceea 
ce fusese oprit până atunci de străvechi obiceiuri. Astfel am 
văzut eu lucrurile în ultima mea privire asupra lumii din 
anul opt sute două mii şapte sute unu. Poate să fie o 
explicaţie total eronată, aşa cum mintea omenească 
născoceşte adesea. Dar astfel mi-am închipuit eu lucrurile, 
şi tot astfel vi le prezint şi vouă. 

După oboselile, emoţiile şi spaimele ultimelor zile, şi în 
ciuda mâhnirii mele, scaunul de metal galben, priveliştea 
liniştită şi soarele cald erau foarte odihnitoare. Eram istovit 
şi somnoros, şi în curând filosofarea mea s-a transformat în 
somnolenţă. M-am lăsat în voia ei, şi întinzându-mă pe iarbă 
am dormit un somn lung şi înviorător. 

M-am trezit cu puţin înainte de apusul soarelui. Acum 
eram sigur să Morlocii nu mă vor mai surprinde moţăind şi, 


după câteva mişcări de înviorare, am coborât dealul, 
îndreptându-mă către Sfinxul Alb. Ţineam într-o mână 
drugul de fier, iar cealaltă mână se juca cu chibriturile din 
buzunar. 

Şi atunci m-a întâmpinat ceva cu totul neprevăzut. 
Apropiindu-mă de piedestalul sfinxului, am văzut cu uimire 
că uşile de bronz erau deschise. Alunecaseră în jos pe nişte 
şanţuri. 

M-am oprit chiar în faţa lor, neştiind dacă trebuie să intru. 

Înăuntru era o mică încăpere şi, pe un loc puţin mai 
ridicat, într-un colţ, şedea Maşina Timpului. Cele două 
manete erau în buzunarul meu. lată deci că după toate 
pregătirile mele minuţioase în vederea asedierii, Sfinxul Alb 
mi se preda de bună voie. Am aruncat cât colo drugul de 
fier, aproape cu părere de rău că nu-l pot folosi. 

Un gând neaşteptat mi-a trecut prin minte, în timp ce mă 
aplecam să intru. Cel puţin de data aceasta înţelegeam 
calculele pe care şi le făcuseră Morlocii. Stăpânindu-mi o 
puternică dorinţă de a izbucni în râs, am păşit prin cadrul 
de bronz al uşii, spre Maşina Timpului. Am constatat cu 
surprindere că fusese unsă şi curățată cu grijă. Până atunci 
mă întrebasem dacă nu cumva Morlocii o demontaseră, 
măcar în parte, pentru a încerca, în felul lor nebulos de a 
gândi, să-i afle desti-naţia. 

În timp ce şedeam lângă ea şi o examinam, bucurându-mă 
de simpla ei atingere, faptul pe care îl aşteptam s-a produs. 
Plăcile de bronz au alunecat brusc în sus, izbindu-se de 
pervaz cu un zăngănit puternic. Rămăsesem în beznă - 
prins în capcană. Cel puţin aşa credeau Morlocii. Am râs 
încet, înveselit. 

Puteam să şi aud chicoteala lor murmurată, pe mă-sură ce 
se apropiau de mine. Extrem de calm, am încercat să 
aprind un chibrit. Nu mai aveam decât să fixez pârghiile şi 
apoi să dispar ca o fantomă. Dar nu dădusem atenţie unui 
mic amănunt. Chibritul era din acel soi odios care se 
aprinde numai când este frecat pe cutie. 


Vă puteţi imagina cum mi s-a spulberat tot calmul. Micile 
brute erau chiar lângă mine. Unul m-a şi atins. Am dat o 
lovitură, jur împrejur, pe întuneric, cu manetele şi am 
început să mă caţăr în şaua maşinii. Atunci s-a agăţat de 
mine o mână, şi apoi încă una. A trebuit pur şi simplu să 
lupt din răsputeri ca să scot manetele din strânsoarea 
Morlocilor, să pipăi în acelaşi timp locul în care trebuia să le 
fixez. Aproape că mi-au smuls una dintre manete. Simţind 
că îmi alunecă din mână, a trebuit să împung în întuneric cu 
capul - şi am auzit clar cum a sunat, sfărâmându-se, ţeasta 
Morlocului - pentru ca s-o recapăt. Lupta, această ultimă 
încleştare, era şi mai crâncenă decât cea din pădure. 

Dar, în cele din urmă, am fixat maneta şi am împins-o 
înainte. Mâinile care mă atingeau au alunecat de pe mine. 
Apoi întunericul de pe ochi mi s-a risipit. M-am trezit 
înconjurat de aceeaşi lumină cenuşie şi de acelaşi tumult pe 
care vi le-am descris mai înainte. 

XIV. O VIZIUNE ŞI MAI ÎNDEPĂRTATĂ. 

V-am mai vorbit despre senzaţia de rău şi ameţeală pe 
care le încerci atunci când călătoreşti în Timp. De data 
aceasta nici nu eram bine aşezat, şedeam oblic pe şa, şi 
într-o poziţie nestabilă. Un timp nedefinit am rămas agăţat 
de maşină, pe când ea se zdruncina şi vibra, fără să-mi pot 
da seama cum mergeam, şi când m-am gândit să privesc din 
nou cadranele, am rămas încremenit văzând unde 
ajunsesem. Un cadran înregistrează zilele, altul miile de 
zile, altul milioanele de zile şi altul miile de milioane. În loc 
să fi tras manetele îndărăt, le împinsesem însă înainte, în 
aşa fel încât maşina gonea spre viitor, iar când am cercetat 
cadranele am descoperit că indicatorul miilor de zile se 
învârtea, tot atât de repede ca şi secundarul unui ceas, spre 
viitor. 

În timp ce zburam tot mai departe, a început să se 
producă încet o anumită schimbare a nebuloasei din jur. 
Cenuşiul tremurător a devenit mai întunecat, apoi - deşi 
continuam să călătoresc cu o viteză uimitoare - clipirea 


succesivă a zilelor şi a nopţilor, care indica de obicei o 
viteză mai mică, a devenit din ce în ce mai accentuată. La 
început faptul m-a nedumerit foarte mult. Zilele şi nopţile 
alternau din ce în ce mai rar, soarele trecea tot mai încet 
de-a curmezişul cerului, până când mi s-a părut că drumul 
lui durează secole întregi. În cele din urmă, un crepuscul 
constant s-a aşternut asupra pământului, crepuscul 
întrerupt doar când şi când de câte o cometă ce strălucea 
pe cerul întunecos. Fâşia de lumină care îmi indica drumul 
soarelui dispăruse de mult; soarele încetase să mai apună - 
doar se ridica şi se lăsa spre apus - devenind mereu mai 
mare şi mai roşu. Orice urmă a lunii dispăruse. Din rotirea 
stelelor, devenită tot mai lentă, rămăseseră numai câteva 
puncte de lumină care abia se târau. În cele din urmă, cu 
puţin timp înainte de a mă opri, soarele, roşu şi enorm, a 
rămas nemişcat, pe linia orizontului, ca o cupolă vastă 
luminând cu o strălucire tulbure, întretăiată arare de câte o 
stingere trecătoare. La un moment dat s-a reaprins cu 
putere, dar a revenit repede la lumina roşcată şi 
posomorâtă. Am observat, din această încetinire a 
răsăritului şi a apusului, că acţiunea fluxu-lui şi refluxului se 
terminase. Pământul ajunsese să se odihnească cu o 
singură faţă spre soare, la fel cum, în zilele noastre. Luna 
priveşte spre Pământ cu o singură faţă. Cu multă grijă, căci 
mi-am amintit de căderea mea de la prima oprire, am 
început să-mi încetinesc mersul. Indicatoarele s-au rotit din 
ce în ce mai încet, până când cele care arătau miile mi s-au 
părut nemişcate, iar cele ale zilelor au început să-şi lase o 
umbră pe cadran. Tot mai încet, până când am întrezărit 
conturul nelămurit al unui ţărm pustiu. 

Am oprit foarte încet şi am rămas pe Maşina Timpului, 
privind în jur. Cerul nu mai era albastru. Spre nord-est era 
negru, ca de cerneală, şi pe fondul lui întunecat sticleau 
puternic şi neclintit stele albe şi palide. Deasupra capului, 
cerul era de un roşu închis, fără stele, iar spre sud-est 
devenea strălucitor, de un roşu luminos, acolo unde, tăiat 


de linia orizontului, se afla discul imens al soarelui, roşu şi 
nemişcat. Stâncile din preajma mea erau colorate în roşu 
aprins şi orice urmă de viaţă pe care am văzut-o la început 
era vegetaţia de un verde închis, acoperind orice loc mai 
proeminent pe povârnişul dinspre sud-est; era acelaşi verde 
bogat care se poate vedea la muşchiul din pădure sau la 
lichenii din peşteri: plante ce cresc într-un veşnic amurg. 

Maşina se afla pe un mal înclinat. Marea se întindea 
departe spre sud-vest, devenind viu strălucitoare spre 
orizont, lângă cerul întunecat. Nu vedeam nici talazuri 
mari, nici valuri, căci nu se făcea simțită nici o suflare de 
vânt. Numai o uşoară unduire uleioasă o ridica şi o cobora, 
ca o respiraţie slabă, arătându-mi că eterna mare încă se 
mişca şi trăia. De-a lungul țărmului, de care uneori se izbea 
apa, era o crustă groasă de sare - trandafirie sub cerul 
livid. Aveam o senzaţie de apăsare în tâmple şi mi-am dat 
seama că respiram foarte repede. Senzaţia îmi amintea de 
singura mea încercare de alpinism şi am înţeles că aerul 
era mai rarefiat decât astăzi. 

Departe, de deasupra malului pustiu s-a auzit un țipăt 
ascuţit şi am văzut un animal, ca un fel de imens fluture alb, 
zburând cu mişcări neregulate, bătând din aripi şi 
înălțându-se în sus, spre cer, apoi coborând în cercuri mari 
şi dispărând după o movilă mai joasă din depărtări. Ţipătul 
lui era atât de îngrozitor încât m-am înfiorat şi m-am aşezat 
mai bine în şa. Privind din nou în jur, am văzut că bucata 
roşcată, pe care o luasem drept stâncă, se mişca încet către 
mine. Era într-adevăr o fiinţă semănând cu un crab 
monstruos. Vă puteţi închipui un crab mare cât masa de 
colo, mişcându-şi încet şi nesigur numeroasele picioare, 
legănându-şi cleştii mari, pipăind în jur cu antenele 
ondulate, lungi ca nişte bice, şi privindu-te cu ochii 
bulbucaţi, aşezaţi de fiecare parte a frunţii lui de metal? 
Spinarea îi era zbârcită şi împodobită cu umflături 
neregulate, şi, pe ici şi colo, avea nişte incrustaţii verzui. 


Puteam să-i văd, în jurul gurii lui complicate, nenumărate 
firişoare, agitându-se şi pipăind în timp ce se mişca. 

Pe când priveam la această sinistră apariţie care se târa 
spre mine, am simţit pe obraz o gâdilitură, ca şi cum s-ar fi 
aşezat o muscă. Am încercat s-o gonesc cu mâna, dar în 
clipa următoare a revenit şi aproape ime-diat am mai simţit 
una lângă ureche. Am dat s-o prind şi am apucat ceva ca un 
fir, care s-a tras repede din mâna mea. Cu o scârbă teribilă 
m-am întors şi am văzut că prinsesem antena unui alt crab 
monstruos care se afla chiar lângă mine. Ochii săi 
duşmănoşi se roteau în orbitele lor proeminente, gura se 
deschidea, pofticioasă, iar cleştii săi uriaşi şi grosolani, 
mânjiţi cu noroi de alge, se îndreptau asupra mea. Într-o 
clipă am pus mâna pe pârghie şi am şi pus între mine şi 
aceşti monştri un interval de o lună de zile. Mă aflam însă 
pe acelaşi mal, şi i-am revăzut clar, de îndată ce m-am oprit. 
Duzini întregi se târau de colo-colo, în lumina sumbră, prin 
iarba de un verde închis. 

Nu vă pot descrie sentimentul de insuportabilă pustietate 
care domnea asupra lumii. Cerul roşu de la răsărit, 
întunericul dinspre nord, marea moartă acoperită de sare, 
ţărmul stâncos pe care se târau încet aceşti monştri 
respingători, verdele uniform şi cu aspect otrăvitor al 
lichenilor, aerul rarefiat care rănea plămânii: toate acestea 
se adunau într-o senzaţie înspăimântătoare. Am filai 
înaintat o sută de ani şi am dat de acelaşi soare roşu - puţin 
mai mare, puţin mai amorţit - aceeaşi mare moartă, acelaşi 
aer îngheţat şi aceeaşi mulţime de crabi de pământ, 
căţărându-se pretutindeni printre buruienile verzi şi 
stâncile roşii. Pe cerul dinspre apus se ridica o palidă linie 
curbă, ca o imensă lună nouă. 

Astfel am tot călătorit, în salturi mari de câte o mie de ani 
sau mai mult, oprindu-mă mereu, atras de taina soartei 
pământului şi privind cu o stranie fasci-naţie la soarele ce 
devenea mai mare şi mai palid pe cerul dinspre apus, şi la 
viaţa ce dispărea treptat de pe bătrânul nostru pământ. În 


cele din urmă, la mai mult de treizeci de milioane de ani de 
acum înainte, uriaşa cupolă roşcată a soarelui ajunsese să 
acopere cam a zecea parte din cerul întunecat. Atunci am 
oprit iar, căci mulţimea crabilor dispăruse, iar ţărmul roşu 
părea lipsit de viaţă, în afara ierburilor de mare şi a 
lichenilor de un verde livid. Peisajul era presărat şi cu alb. 
M-a pătruns un frig muşcător. Fulgi albi de zăpadă cădeau 
mereu în vârtejuri. Spre nord-est, luciul zăpezii se întindea 
sub cerul negru, înstelat, şi puteam să văd crestele 
ondulate ale unor movile alb-trandafirii. De-a lungul 
țărmului mării atârnau ciucuri de gheaţă, iar în larg pluteau 
mase de ghețari; dar cea mai mare întindere a acestui 
ocean sărat, sângeriu sub veşnicul apus de soare, era încă 
neîngheţată. 

Am privit în jurul meu să văd dacă mai rămăsese vreo 
urmă de viaţă animală. O teamă nelămurită mă reţinea în 
şaua maşinii. Dar n-am văzut mişcându-se nimic, pe 
pământ, pe cer sau în mare. Nămolul verde de pe stânci era 
singurul lucru care dovedea că viaţa încă nu se stinsese. Un 
banc scund de nisip apăruse în mare şi apa se retrăsese de 
la țărm. Mi s-a părut că văd un corp negru care se mişca pe 
acest banc, dar a rămas nemişcat de cum l-am privit, şi am 
socotit că mă înşelase ochiul şi că nu era decât o piatră. 
Stelele de pe cer străluceau intens şi mi se părea că nu mai 
clipesc decât foarte puţin. 

Deodată, am băgat de seamă că marginea discului solar 
suferea o schimbare, în partea de apus; o concavitate, ca un 
golf, apăruse pe conturul circular. Golful devenea tot mai 
mare. Am privit înspăimântat aproape un minut la 
întunecimea ce se aşternea deasupra zilei, şi mi-am dat 
seama că începea o eclipsă. Peste discul soarelui trecea fie 
luna, fie planeta Mercur. La început am crezut, desigur, că 
este luna, dar am motive să cred că vedeam trecerea unei 
planete interioare, foarte aproape de pământ. 

Întunericul creştea văzând cu ochii, un vânt rece a început 
să bată în rafale, dinspre răsărit, şi vârtejul de fulgi albi din 


aer s-a întețit. Din largul mării se auzeau clipociri şi clocote. 
În afară de aceste sunete lipsite de viaţă, lumea era tăcută. 
Tăcută? Ar fi greu să vă descriu această tăcere. Vocea 
omului, behăitul oilor, ţipetele păsărilor, zumzetul 
insectelor, mişcarea care formează fondul vieţii noastre - 
toate acestea nu mai existau. Pe măsură ce întunericul 
devenea mai dens, fulgii învolburaţi erau tot mai abundenţi, 
dansându-mi prin faţa ochilor; frigul din aer era tot mai 
intens. În cele din urmă, unul câte unul, repede, unul după 
altul, vârfurile albe ale dealurilor îndepărtate au dispărut în 
beznă. Briza s-a transformat într-uri vânt ce vuia cu putere. 
Am văzut cum umbra neagră din centrul eclipsei înainta 
repede înspre mine. În clipa următoare nu se mai vedeau 
decât stelele palide. Restul nu era decât un întuneric de 
nepătruns. Cerul era absolut negru. 

M-a cuprins groaza de acest întuneric imens. Frigul, care 
mă pătrundea până la măduva oaselor, şi greutatea 
dureroasă de a respira m-au copleşit. Am început să tremur 
şi m-a cuprins un rău de moarte. Apoi pe cer a apărut 
marginea soarelui, ca un arc roşu. M-am dat jos din maşină, 
ca să-mi revin. Mă simţeam ameţit şi incapabil să rezist 
călătoriei de întoarcere. În timp ce stăteam aşa, bolnav şi 
ameţit, am văzut din nou corpul mişcător de pe bancul de 
nisip - nu mai era nici o îndoială acum, se mişca - prin apa 
roşie a mării. Era tin corp rotund, poate cam de mărimea 
unei mingi de fotbal, sau poate ceva mai mare, din care 
ieşeau nişte tentacule; părea negru, faţă de apa 
învolburată, roşie ca sângele, şi sălta în toate părţile. Am 
avut o senzaţie de leşin. Dar o spaimă teribilă de a zăcea 
neputincios în acest amurg îndepărtat şi înspăimântător mi- 
a redat puterea să mă sui în şa. 

XV. ÎNTOARCEREA EXPLORATORULUI TIMPULUI. 

Şi astfel m-am întors. Cred că mult timp am rămas în 
nesimţire, pe maşină. A început iar clipitul des al succesiunii 
zilelor şi a nopţilor, soarele a devenit iar auriu, cerul 
albastru. Am început să respir cu mai multă uşurinţă. 


Contururile pământului urmăreau fluctuaţia fluxului şi 
refluxului. Acele indicatoare se învârteau îndărăt pe 
cadrane. În cele din urmă am zărit iar umbrele nelămurite 
ale caselor, urmele omenirii în decadenţă. Şi acestea s-au 
schimbat şi au pierit, şi altele le-au luat locul. Apoi, când 
cadranul care arăta milioanele a ajuns la zero, am încetinit 
viteza. Am început să recunosc pro-pria noastră 
arhitectură, măruntă şi familiară, indicatorul miilor a 
revenit la punctul de plecare, ziua şi noaptea se succedau 
din ce în ce mai încet. Apoi vechile ziduri ale laboratorului 
au apărut în jurul meu. Foarte încet, de data aceasta, am 
încetinit mecanismul. 

Am văzut un lucru care mi s-a părut ciudat. Cred că v-am 
spus că atunci când am pornit, înainte ca viteza să devină 
prea mare, Doamna Watchett trecuse prin odaie, ţâşnind, 
după cum mi s-a părut, ca o rachetă. Când m-am întors, am 
trecut din nou prin momentul când ea traversase 
laboratorul. Dar acum fiecare mişcare a ei părea să fie 
exact reversul celor dinainte. Uşa de la celălalt capăt s-a 
deschis, doamna Watchett s-a strecurat în tăcere în 
laborator, de-andaratelea, şi a dispărut în dosul uşii prin 
care intrase prima dată. Chiar înainte de asta mi s-a părut 
că-l văd pe Hillyer pentru o clipă; dar a trecut şi el ca un 
fulger. 

Am oprit maşina şi am văzut din nou în jurul meu vechiul, 
familiarul meu laborator, instrumentele şi dispozitivele 
mele, aşa cum le lăsasem. Am coborât din maşină, 
clătinându-mă, şi m-am aşezat pe o bancă. Timp de câteva 
minute am fost scuturat de un tremur puternic. Apoi m-am 
mai liniştit. În jurul meu se afla iar vechiul meu atelier, 
exact cum fusese înainte. Poate că adormisem acolo, şi totul 
nu fusese decât un vis. 

Şi totuşi, nu! Maşina plecase din colţul de sud-est al 
laboratorului. Acum se odihnea în colţul de nord-vest. În 
faţa peretelui, unde aţi văzut-o şi voi. Este exact distanţa 


între mica pajişte şi piedestalul Sfinxului AlB. Unde îmi 
duseseră Morlocii maşina. 

Un timp n-am putut să gândesc la nimic. Apoi m-am ridicat 
şi am străbătut coridorul până aici, şchiopătând, pentru că 
încă mă durea călcâiul, şi simţindu-mă năclăit de murdărie. 
Am văzut The Pall Mall Gazette pe masa de lângă uşă. Am 
aflat că data era într-adevăr cea de azi şi, privind la 
pendulă, am văzut că era aproape ora opt. V-am auzit vocile 
şi zgomotul farfuriilor. Am ezitat - mă simţeam tare bolnav 
şi slăbit. Atunci am adulmecat mirosul bun de friptură şi am 
deschis uşa. 

Restul îl ştiţi. M-am spălat, am mâneat şi acum vă 
istorisese întâmplarea. 

XVI. DUPĂ POVESTIRE 

— Ştiu, zise el după o pauză, că toate acestea vi se vor 
părea absolut de necrezut, dar pentru mine singurul fapt 
de necrezut este că în seara aceasta mă aflu aici, în această 
odaie familiară, privind feţele voastre prietenoase, şi 
povestindu-vă toate aceste aventuri stranii. Se uită la 
medic: Nu. Nu pot să mă aştept ca dumneata să mă crezi. 
Ia-o drept o minciună - sau o profeție. Spune că am adormit 
în atelier. Consideră că, speculând asupra destinelor rasei 
noastre, am dat naştere acestei închipuiri. Consideră drept 
un simplu artificiu afirmaţia mea că totul ar fi adevărat, un 
artificiu introdus pentru a mări interesul povestirii. Dar, 
luând toate acestea drept o poveste, ce părere ai despre 
ea? 

Îşi scoase pipa şi începu, în felul său obişnuit, ner-vos, să 
bată cu ea în barele grătarului. Se făcu un moment de 
tăcere. Apoi, scaunele începură să scârţâie şi pantofii să se 
frece pe covor. Ridicându-mi privirea de pe faţa 
Exploratorului Timpului, privii în jur, la auditoriul său. Toţi 
erau în întuneric şi mici pete colorați pluteau în faţa lor. 
Medicul părea absorbit în contemplarea gazdei. Editorul 
privea ţintă la capătul ţigării sale de foi - a şasea. Ziaristul 


se scotocea după ceas. Ceilalţi, după câte îmi amintesc 
rămăseseră nemişcaţi. 

Editorul se ridică suspinând. 

— Ce păcat că nu eşti un scriitor de poveşti! zise el, 
punându-şi mâna pe umărul Exploratorului Timpului. 

— Nu crezi? 

— Ei bine... 

— Bănuiam că nu. 

Exploratorul Timpului se întoarse spre noi: 

— Unde sunt chibriturile? zise el. Aprinse unul şi vorbi cu 
pipa în gură pufăind. Ca să vă spun adevărul... Cu greu o 
cred eu însumi... Şi totuşi... 

Privirea îi căzu, cu o întrebare mută, asupra florilor albe, 
veştejite, de pe măsuţă. Apoi îşi întoarse mâna cu care ţinea 
pipa şi l-am văzut privind la câteva zgârâeturi pe jumătate 
vindecate. 

Medicul se ridică, se apropie de lampă şi examină florile. 

— Pistilul esle ciudat, zise el. 

Psihologul se aplecă în faţă ca să le vadă, întinzând mâna 
după un exemplar: 

— Să fiu al naibii dacă nu-i unu fără un sfert, zise Ziaristul. 
Cum o să ajungem acasă? 

— Trăsuri câte vrei în staţie, zise Psihologul. 

— Este curios, zise Medicul; dar sunt sigur că nu cunosc 
ordinul din care fac parte aceste flori. Pot să le iau cu mine? 

Exploratorul Timpului ezită o clipă. Apoi spuse brusc: 

— Categoric, nu! 

— Unde le-ai găsit de fapt? zise Medicul. 

Exploratorul Timpului îşi duse mâna la cap. Vorbi ca şi 
când ar fi încercat să prindă o idee care îl ocolea. 

— Mi-au fost puse în buzunar de Weena, pe când 
călătoream în Timp. Privi împrejur prin odaie. Să fiu al 
naibii dacă mai sunt sigur de ceva. Odaia aceasta, şi voi toţi, 
şi atmosfera obişnuită sunt prea mult pentru raţiu-nea mea. 
Oare am construit vreodată o Maşină a Timpului, sau un 
model al Maşinii Timpului? Sau totul nu este decât un vis? 


Se spune că viaţa este un vis, un biet vis, frumos uneori - 
dar nu mai pot să suport şi un vis care n-are nici o 
justificare. Este o nebunie. Şi de unde a venit visul?... 
Trebuie să mă mai uit o dată la maşină. Dacă există vreo 
maşină! 

Luă repede lampa şi se îndreptă cu flacăra ei roşie spre 
uşă şi de acolo în coridor. L-am urmat cu toţii. Acolo, în 
lumina pâlpâitoare a lămpii, se afla într-adevăr maşina, 
ghemuită, urâtă, stând într-o rână, un obiect fă-cut din 
alamă, abanos, fildeş şi cuarţ transparent şi lucios. Solidă la 
pipăit - căci am întins mâna şi i-am pipăit şinele - cu pete 
brune de unsoare pe fildeş, şi bucăţi de iarbă şi muşchi pe 
părţile de jos, şi având o şină îndoită într-o parte. 

Exploratorul Timpului puse lampa pe bancă şi îşi trecu 
palma pe şina stricată. 

— Este în regulă acum, zise el. Povestea pe care v-am 
spus-o este adevărată. Îmi pare rău că v-am adus aici, în 
frig. Ridică lampa şi, într-o tăcere absolută, ne-am întors în 
fumoar. 

Ne conduse în hol şi ajută Editorului să-şi îmbrace haina. 
Medicul îi privi faţa şi, cu o oarecare ezitare, îi spuse că 
poate suferă de surmenaj. Exploratorul Timpului râse din 
toată inima. Mi-l aduc aminte cum şedea în uşa deschisă, 
salutându-ne. 

Am luat, împreună cu Editorul, o trăsură. El consi-dera 
povestea drept „o minciună sfruntată”. În ceea ce mă 
priveşte, nu eram în stare să trag nici o concluzie. Povestea 
era fantastică şi de necrezut, dar relatarea ei era veridică şi 
sobră. Am rămas treaz cea mai mare parte a nopţii, 
gândindu-mă la această poveste. M-am hotărât să mă duca 
doua zi şi să-l văd din nou pe Exploratorul Timpului. Mi s-a 
spus că era în laborator, şi, fiind un obişnuit al casei, am 
urcat să-l caut. Laborato-rul era gol. Am privit o clipă la 
Maşina Timpului, am întins mâna şi am atins maneta. 
Maşina ghemuită, cu aspect masiv, se legănă ca o ramură 
scuturată de vânt. Instabilitatea ei mă uimi extrem de mult 


şi am avut senzaţia din copilărie când mi se interzicea să 
mă amestec în anumite lucruri. M-am întors prin coridor. 
Exploratorul Timpului a dat peste mine în fumoar. Venea din 
casă. Avea un mic aparat fotografic sub un braţ şi un rucsac 
sub celălalt. A început să râdă când m-a văzut şi mi-a întins 
să-i strâng cotul. 

— Sunt grozav de ocupat, zise el, cu maşina aceea. 

— Dar nu e oare o glumă? zisei eu. Călătoreşti într-adevăr 
prin limp? 

— Călătoresc cu adevărat. Şi mă privi deschis în ochi. Apoi 
ezită. Ochii săi rătăceau în jurul odăii. Am nevoie doar de o 
jumătate de oră, zise el. Ştiu de ce ai venit şi este foarte 
amabil din partea dumitale. Iată câteva reviste. Dacă rămâi 
la prânz la mine, îţi voi arăta de data aceasta amănunţit 
cum se călătoreşte în timp, cu exemple, cu tot ce trebuie. 
Mă ierţi dacă acum te părăsesc? 

Am consimţit, abia înțelegând atunci cu adevărat ce voia 
să spună, iar el dădu din cap şi ieşi pe coridor. Am auzit uşa 
de la laborator închizându-se cu zgomot, m-am aşezat într- 
un scaun şi am luat un ziar. Ce avea oare de gând să facă 
înainte de prânz? Apoi deodată, citind un anunţ, mi-am 
adus aminte că îi promisesem lui Richardson, editorul, să 
mă întâlnesc cu el la două. Am privit la ceas şi am văzut că 
abia puteam să mai ajung la timp. M-am sculat şi am 
străbătut coridorul, ca să-l anunţ pe Exploratorul Timpului. 

În timp ce puneam mâna pe clanţa uşii, am auzit o 
exclamaţie, întreruptă în mod ciudat, un declic şi un pocnet 
surd. Un vârtej de vânt m-a izbit, când am deschis uşa, şi 
dinăuntru s-a auzit un sunet de sticlă spartă căzând pe 
podea. Exploratorul Timpului nu era acolo. Mi s-a părut, 
pentru o clipă, că văd o formă fantomatică, nelămurită, care 
şedea într-un vârtej de negru şi galben - o formă atât de 
transparentă încât banca din dosul ei, cu foile pline de 
desene, era perfect vizibilă; dar, cât m-am frecat la ochi, 
fantoma a dispărut. Şi Maşina Timpului dispăruse. În afară 
de puţin praf plutind în aer, capătul opus al laboratorului 


era gol. Se pare că se trântise un ochi de geam de la 
luminator. 

Am simţit o uimire fără margini. Ştiam că se petrecuse 
ceva straniu şi pentru moment nu puteam să-mi dau seama 
ce anume. În timp ce şedeam şi priveam aşa, uşa dinspre 
grădină se deschise şi apăru servitorul. 

Ne-am privit unul pe celălalt. Apoi am început să-mi adun 
gândurile. 

— A ieşit domnul... pe aici? întrebai eu. 

— Nu, domnule. Nimeni n-a ieşit pe aici. Mă aşteptam să-l 
găsesc în laborator. 

Atunci am înţeles. Cu riscul de a-l dezamăgi pe 
Richardson, am continuat să stau acolo, aşteptându-l pe 
Exploratorul Timpului: aşteptând cea de-a doua povestire, 
poate şi mai stranie, şi mostrele şi fotografiile pe care le va 
aduce cu el. Dar acum încep să mă tem că ar trebui să 
aştept o viaţă întreagă. Exploratorul Timpului a dispărut 
acum trei ani. Şi, după cum ştie toată lumea, nu s-a mai 
întors niciodată. 

EPILOG. 

Nu te poţi opri să nu-ţi pui întrebări. Se va mai întoarce 
vreodată? Poate că a zburat în trecut, şi a dat peste 
sălbaticii păroşi şi sângeroşi din Era Pietrei Necioplite; în 
abisurile mării Cretacice22; sau printre saurienii groteşti, 
uriaşele reptile din timpurile Jurasice23. Poate că, chiar 
acum - dacă pot spune aşa - râtăceşte pe vreun recif de 
corală oolitic24 bântuit de plesiosauri25, sau pe lângă 
mările sărate şi pustii ale perioadei Triasice26. Sau poate 
că merge în viitor, în vreuna din erele mai apropiate, în care 
oamenii sunt încă oameni, dar în care enigmele epocii 
noastre sunt dezlegate şi problemele ei apăsătoare au fost 
rezolvate? Acolo, în deplina maturitate a rasei: căci eu, în 
ceea ce mă priveşte, nu pot să cred că zilele noastre de 
experienţe debile, de teorii fragmentare şi de discordie 
mutuală sunt într-adevăr vremurile de culme ale omului! 
Repet, în ceea ce mă priveşte. El, o ştiu - căci problema 


aceasta a fost discutată de noi cu mult înainte de a fi 
construită Maşina Timpului - se gândea întotdeauna cu 
tristeţe la Progresul Omenirii şi vedea în creşterea 
volumului civilizaţiei doar o aglomerare fără rost, care va 
trebui până în cele din urmă să se năruie, inevitabil, asupra 
celor ce au făurit-o, şi să-i distrugă. Dacă este aşa, nu ne 
rămâne decât să trăim ca şi cum nu ar fi aşa. Dar pentru 
mine, viitorul se arată încă în negru şi alb - imensa mea 
ignoranță este rareori luminată de amintirea acestei 
povestiri. Şi păstrez cu mine, drept mângâiere, două flori 
albe, ciudate - acum boţite, înnegrite, presate, şi fără viaţă, 
stând mărturie că, chiar şi atunci când inteligenţa şi forţa 
au dispărut, recunoştinţa şi duioşia faţă de aproapele său 
încă mai dăinuie în inima omului. 

OMUL INVIZIBIL. 

În româneşte de C. CĂMIL şi M. RALIAN. 

[. SOSIREA UNUI PERSONAJ STRANIU. 

Străinul îşi făcuse apariţia cam pe la începutul lunii 
februarie, într-o zi geroasă, cu vânt şfichiuitor şi cu 
ninsoare deasă - de altfel ultima din anul acela. De la gara 
din Bramblehurst o luase pe jos, tăind drumul peste câmp. 
Într-una din mâinile-i vârâte în mănuşi groase purta un 
geamantan mic. Era înfofolit din cap până în picioare, iar 
marginea pleoştită a pălăriei de fetru moale îi ascundea în 
întregime faţa, lăsând să i se vadă numai vârful lucios al 
nasului; zăpada i se adunase grămadă pe umeri şi pe piept 
şi-i împodobea geamantanul cu o creastă albă. 
Împleticindu-se, mai mult mort decât viu, dăduse buzna în 
sala hanului „La poştalionul cu cai” şi-şi azvârlise 
geamantanul pe jos. „În numele omeniei - strigase el - 
înduraţi-vă şi lăsaţi-mă să mă încălzesc! O cameră şi un foc 
bun!” Se scuturase de zăpadă în mijlocul sălii, izbind cu 
picioarele în podea, şi apoi o urmase pe doamna Hall în 
odaia de oaspeţi, ca să se înţeleagă cu ea asupra preţului. 
Cei doi galbeni aruncaţi pe masă îl ajutaseră să intre în 
stăpânirea odăii, fără să lungească prea mult vorba. 


„După ce-a aprins focul, doamna Hall l-a lăsat sin-gur şi s- 
a dus să-i pregătească prânzul cu propriile ei mâini. Un 
muşteriu rătăcit prin Iping în toiul iernii însemna o pleaşcă 
picată din cer! Şi, pe lângă toate, omul nu părea de loc 
cărpănos; aşa încât hangiţa era hotărâtă să arate că ştie să 
preţuiască norocul care dăduse peste ea. 

După câteva clipe, slănina sfârâia în tigaie, iar câteva 
cuvinte tari, alese cu dibăcie, o puseră în mişcare pe Millie, 
slujnica cea bolnăvicioasă. Încărcată cu farfurii, pahare şi 
cu o faţă de masă, mrs. Hall s-a îndreptat spre odaia de 
oaspeţi, ca să pună masa cu €clat27 de zile mari. 

Dar când a dat cu ocliii de muşteriul ei, a rămas locului, 
mirată la culme. În ciuda focului care duduia în cămin, 
călătorul nu-şi dezbrăcase paltonul, ba nici măcar pălăria 
nu şi-o scosese. Stătea cu faţa la fereastră, contemplând 
zăpada care se aşternea în curte. Nemişcat, ţinându-şi la 
spate mâinile înmănuşate, părea furat de gânduri. 

Băgând de seamă că stropii de zăpadă topită îi picurau de 
pe umeri drept pe covor, hangiţa l-a întrebat: 

— Domnule, n-aţi vrea să-mi daţi pălăria şi paltonul, ca să 
vi le usuc ca lumea, la bucătărie? 

— Nu, a răspuns el, fără să se întoarcă. 

Crezând că a înşelat-o auzul, mrs. Hall era cât pe ce să 
repete întrebarea. 

Dar străinul şi-a întors capul spre ea şi a privit-o peste 
umăr. 

— Prefer să rămân cu hainele pe mine, a rostit el răspicat. 

Mrs. Hall a observat atunci că necunoscutul purta nişte 
ochelari mari, albaştri, cu apărătoare şi că mutra-i era 
ascunsă de nişte favoriţi stufoşi, care se revărsau peste 
gulerul ridicat al paltonului. 

— Bine, domnule. Cum doriţi dumneavoastră. Îndată are 
să fie mai cald în cameră. 

„Domnul” a rămas tăcut şi i-a întors iarăşi spatele. 

Simţind că încercările ei de a lega o conversaţie dăduseră 
greş, stăpâna hanului a isprăvit în grabă aşezatul mesei, cu 


mişcări scurte şi repezite, şi a şters-o din cameră. 
Întorcându-sc puţin mai târziu, l-a găsit întocmai aşa cum îl 
lăsase. Gârbovit, cu gulerul ridicat, sta nemişcat - parcă 
împietrise! Marginile pălăriei ude leoarcă, lăsate în jos, îi 
ascundeau urechile şi toată faţa. 

Cu gesturi băţoase, femeia a aşezat pe masă ouăle, slănina 
şi i s-a adresat pe un ton răstit: 

— Prânzul e servit, domnule. 

— Mulţumesc! a replicat străinul, mai înainte ca ca să fi 
isprăvit. Nu s-a urnit din loc până ce nu s-a închis uşa în 
urma ei. Dar o clipă mai târziu s-a răsucit pe călcâie şi s-a 
apropiat de masă, cu o anumită grabă. 

„„„Îndreptându-se spre bucătărie prin spatele localului, 
mrs. Hall auzi un fel de scrâşnet care se repeta la intervale 
regulate. Hârş, hârş, hârş... era hârşâitul unei linguri cu 
care cineva freca de zor muştarul într-un castron. „Of, ce ţi- 
e şi cu fata asta! izbucni ea. Poftim, mie mi-a ieşit cu totul 
din minte! Numai ea e-n stare să tărăgănească atâta o 
treabă!” Se apucă să frece ea singură muştarul, fără să uite 
în acelaşi timp să-i tragă Millie-ei o săpuneală zdravănă, 
pentru încetineala ei exaspe-rantă. „Am prăjit slănina şi 
ouăle, am pus masa - ce mai vorbă, am făcut totul! - pe 
când dumneaei (halal ajutor!) a tot stat şi a frecat 
muştarul!” Şi doar aveau de-a face cu un client nou, care 
dorea, poate, să rămână mai multă vreme! 

Umplu borcănaşul cu muştar şi, depunându-l solemn pe o 
tavă neagră cu margini aurite, îl purtă spre odaia de 
oaspeţi. 

Ciocăni în uşă şi o deschise fără să mai aştepte răspuns. 

...Cum a văzut-o intrând, străinul s-a aplecat iute, aşa că 
doamna Hall n-a mai zărit decât ceva alb, care dispărea 
înapoia mesei. Omul părea să caute ceva ce-i scăpase pe 
jos. Hangiţa trânti borcanul cu muştar pe masă. Atunci băgă 
de seamă că domnul îşi dezbrăcase paltonul şi pălăria şi le 
întinsese pe un scaun în dreptul căminului. O pereche de 


ghete ude prevestea că grătarul de fier din faţa căminului 
avea să ruginească. Se îndreptă hotărâtă într-acolo. 

— N-am ştiut, domnule, că... începu ea, dar se opri 
încurcată. 

— Mulţumesc, făcu el sec, uitându-se mereu când la ea, 
când la uşă. 

— Îndată or să fie complet uscate, domnule, îl asi-gură ea. 
Luă hainele şi ieşi. Din prag mai aruncă o privire spre capul 
acela înfăşat în alb, străjuit de ochelarii întunecaţi... dar 
faţa necunoscutului rămânea ascunsă în dosul şervetului. 
Închizând uşa, doamna Hall simţi că i se zbârleşte părul; pe 
faţă i se citea uimirea cea mai adâncă. „Niciodată nu mi-aş 
fi putut închipui aşa ceva! murmură ea. Doamne fereşte!” 
Se îndreptă în tăcere spre bucătărie; era atât de 
îngândurată, încât uită măcar s-o mai întrebe pe Millie cu 
ce-şi pierde vremea. 

Străinul trase cu urechea la zgomotul paşilor care se 
îndepărtau. Înainte de a lăsa şervetul din mână şi de-a-şi 
continua dejunul, se uită plin de îngrijorare înspre 
fereastră. Apoi luă o îmbucătură, aruncă din nou o privire 
bănuitoare spre geam, mai luă o îmbucătură... În cele din 
urmă se ridică şi, cu şervetul în mână, merse spre fereastră 
şi trase jaluzelele până în dreptul perdeluţelor de muselină 
albă, care acopereau partea de jos a geamurilor. Camera se 
cufundă în penumbră. Uşurat, se întoarse la masă şi-şi reluă 
prânzul. 

„Săracu' de el, o fi avut ceva, vreun accident, sau vreo 
operaţie, sau mai ştiu eu ce, îşi spunea doamna Hall. Să-mi 
vină rău, nu alta, când dădui cu ochii de grămada aia de 
bandaje!” 

Înteţi focul şi luă un cuier, pe care atârnă la uscat paltonul 
călătorului. „Şi sticlele alea de pe ochi! Parcă-i o căpăţână 
de scafandru, nu o mutră de om!” Îi agăţă şi fularul de un 
capăt al cuierului. „Şi batista aia pe care şi-o tot îndesa 
peste gură! Şi vorbea prin ea!... Pesemne că-i lovit şi la 
gură... asta o fi”. 


Îşi aminti dintr-o dată de ceva şi se întoarse iute: 

— Pentru Dumnezeu! - exclamă ea, găsindu-şi pricină ca 
să se descarce - n-ai mai isprăvit o dată cu cartofii ăia, 
Millie? 

Când a revenit ca să strângă masa, mrs. Hall şi-a întărit 
convingerea că străinul fusese rănit la gură sau desfigurat 
de presupusul accident; într-adevăr, deşi ţinea în mână o 
pipă aprinsă, el nu şi-a îndepărtat fu-larul de mătase pe 
care şi-l înfăşurase în jurul bărbiei, şi n-a dus pipa la gură 
toată vremea cât a rămas ea în cameră. Şi asta nu pentru c- 
ar fi fost distrat - doar îl văzuse ea cum se uita ţintă la 
tutunul care ardea mocnit. Stătea într-un colţ, cu spatele la 
fereastră. Acum, după ce mâncase pe săturate şi băuse, 
acum, când simţea cum căldura i se împrăştie prin vine, 
„domnul” vorbea mai puţin repezit ca înainte. Focul, 
reflectându-se în sticlele ochelarilor enormi, le împrumuta o 
sclipire vie, roşiatica, pe care n-o avuseseră până atunci. 

— Mi-am lăsat o parte din bagaj în gara Brainblehurst, îi 
spuse el. Ce trebuie făcut ca să-mi parvină? 

Ascultând lămuririle doamnei Hall, îşi înclină politicos 
capul bandajat, în semn că-i acordă toată atenţia. 

— Abia mâine! exclamă el. Nu există vreun mijloc mai 
rapid de expediere? Păru dezamăgit când ea şi răspunse 
„nu”. Sunteţi absolut sigură? Nu cumva merge vreun 
căruţaş într-acolo? 

Pornită pe vorbă, doamna Hall îi răspunse la întrebări şi 
îndată se avântă la taifas. 

— Drumul pe câmp e plin de hârtoape, domnule. (Asta era 
răspunsul la întrebarea dacă s-ar putea găsi vreo căruţă). 
Şi agăţându-se de acest prilej, adăugă: S-a răsturnat o 
trăsură acolo, acu' un an şi mai bine. S-a prăpădit un domn, 
cu vizitiu cu tot. Accidentele se întâmplă aşa, pe negândite, 
nu, domnule? 

Dar oaspetele nu se lăsa prea uşor tras de limbă. 

— Cred că acuma aş putea să le pun la uscat, nu-i aşa? 
întrebă ea pe un ton care nu admitea contrazicere. 


— Nu te atinge de pălărie! se răsti morocănosul musafir cu 
o voce înăbuşită. Întorcându-se spre el, hangiţa văzu că-şi 
ridicase capul şi o privea. 

Mută de uimire, rămase o clipă pironită locului, holbându- 
se la el. 

Necunoscutul îşi acoperise partea de jos a feţei cu o 
bucată de pânză albă - un şervet al lui - care-i ascundea cu 
totul gura şi mazxilarele; din această pri-cină, vorbea 
înăbuşit. Dar nu asta o lăsase pe mrs. Hall cu gura căscată, 
ci constatarea că pe deasupra ochelarilor albaştri, fruntea 
străinului era acoperită de un bandaj alb. Un alt bandaj îi 
învelea în întregime urechile şi nu-i lăsa liberă nici o 
părticică din figură, afară de nasul ascuţit, de un roşu 
aprins, care lucea cu aceeaşi intensitate ca în clipa sosirii. 
Călătorul nos-tru purta o haină de catifea cafenie, cu un 
guler înalt de pânză, negru vărgat, ridicat în jurul gâtului. 
Şuviţele de păr negru şi des care izbuteau să se strecoare 
pe dedesubtul feşelor sau printre bandajele aplicate cruciş 
apăreau ici şi colo, ca nişte cozi sau ca nişte coarne ciudate, 
dându-i înfăţişarea cea mai bizară pe care şi-o poate 
închipui o minte omenească. Capul acesta înfăşat şi 
bandajat oferea o privelişte atât de discordantă cu cea la 
care s-ar fi aşteptat mrs. Hall, încât nu-i de mirare că 
femeia rămăsese încremenită. 

Străinul nu-şi mişca şervetul de la gură, ci continua să-l 
ţină - după cât îşi dădu ea seama abia acum - cu mâna 
vârâtă într-o mănuşă cafenie. O privea într-una, dindărătul 
lentilelor lui de nepătruns. 

— Nu le atinge de pălărie, repetă el; cuvintele se 
strecurau nedesluşite prin pânza albă. 

Hangiţa începea să-şi recapete sângclc rece, după emoția 
pe care o încercase. Aşeză din nou pălăria pe scaunul de 
lângă cămin. 

— Se întâmplă, bodogăni el prin grosimea fularului, 
privind-o liniştit dindărătul sticlelor întunecate. 


— Şi ţine mult pân” se face bine, e-adevărat? lac-aşa fuse 
şi cu Tom, băiatu' sori-mi. S-a tăiat la mână cu o coasă -a 
căzut peste ea pe când cosea fânul - şi, Doamne iartă-mă! a 
mers trei luni de zile legat, domnule. Să nu-ţi vină să crezi! 
De-atunci mi-e şi groază să mai văd o coasă, zău aşa! 

— E lesne de înţeles! făcu oaspetele. 

— Într-o vreme se temea că o să trebuie să-şi facă 
opăraţie! Vai, tare frică i-a mai fost, domnule! 

Deodată, omul râse - un hohot care aducea a lătrat, un 
hohot pe care părea că vrea să-l înăbuşe în gură, să-l 
înghită... 

— Nu zău, îi era tare frică?... 

— Da, domnule. Şi credeţi-mă, nu-i nimica de râs aicea, cel 
puţin pentru ăi de l-au îngrijit, cum făcui şi cu, că soru-mea 
era, mă rog, ocupată toată vremea cu ăia mai mici... Toată 
ziua, domnule, îi tot făceam şi-i desfăceam bandajele. Aşa 
încât... dacă pot să-mi îngădui să vă spun... 

— Vrei să-mi aduci nişte chibrituri? o întrerupse brusc 
necunoscutul. Mi s-a stins pipa. 

Luată prin surprindere, doamna Hall tresări ca muşcată 
de şarpe. Era o grosolănie din partea străinului, după 
atâtea confesiuni câte-i făcuse ea. Simţi o clipă că o îneacă 
furia, dar, amintindu-şi de cei doi galbeni primiţi, se stăpâni 
şi plecă să aducă chibriturile. 

Luându-le din mâna ei, îi spuse scurt „mulţumesc”, apoi îi 
întoarse spatele şi se apucă să privească pe fereastră. Era 
limpede că nu-i plăceau discuţiile despre operaţii şi 
bandaje. Aşa că până la urmă, buna doamnă Hall „nu şi-a 
putut îngădui să-i spună...” 

Era însă vădit că felul lui jignitor de a fi o întărâtase (Millie 
avea să simtă asta pe propria-i piele, în după-amiaza 
aceea). 

Călătorul a rămas în camera de oaspeţi până pe la patru, 
fără să-i ofere inimoasei femei un cât de mic prilej de a mai 
pătrunde înăuntru. Cea mai mare parte din timp, totul 
părea cufundat într-o linişte desăvârşită. Străinul fuma la 


lumina focului - sau poate moţăia. S-ar fi zis că se înfăşura 
în întunericul care se aduna în odaie din ce în ce mai dens. 

Dacă însă ar fi tras cineva cu urechea, ar fi putut să-l audă 
mişcându-se. O dată sau de două ori a scormonit jăraticul şi 
s-a plimbat prin odaie, vreme de câteva minute. Părea că 
vorbeşte de unul singur. Apoi fotoliul a scârţâit sub 
greutatea lui. 

II. PRIMELE IMPRESII. 

ALE DOMNULUI TEDDY HENFREY. 

Pe la vreo patru se întunecase de-a binelca. Tocmai când 
doamna Hall îşi aduna curajul necesar ca să intre la 
muşteriul ei şi să-l întrebe dacă doreşte un ceai, sosi la han 
Teddy Henfrey, ceasornicarul. 

— Pe legea mea, doamnă Hall, păcătoasă vreme pentru ăl 
de n-are încălţăminte zdravănă! 

Într-adevăr, afară zăpada se aşternea din belşug. 

Hangiţa aprobă din cap. În clipa aceea observă că 
ceasornicarul avea la el geanta cu scule.,,la stai, domnu” 
Teddy, dacă tot eşti aici, te-aş ruga să vezi ce-i cu 
ceasornicu' ăl vechi din odaia de oaspeţi. Merge bine, şi 
bate orele de-l auzi prin toată casa, numa' că minutarul nu 
vrea cu nici un chip să se mişte de la ora şase”. 

Îl conduse spre odaia de oaspeţi, bătu în uşă şi intră. 

Îl văzu pe străin înfundat în fotoliul din faţa căminului. 
Părea că moţăie; capul bandajat îi alunecase pe umăr. 
Odaia era luminată doar de reflexele roşiatice ale flăcărilor. 
Cu puţin înainte, mrs. Hall aprinsese lampa din sala hanului 
şi era încă orbită din pri-cina luminii; în faţa ochilor îi jucau 
pete roşii şi totul în jur îi apărea învăluit în umbră, cu 
contururi nedesluşite. Totuşi, o frântură de secundă i se 
păru că omul din faţa ei avea o gură enormă, căscată, o 
gură monstruoasă, care-i înghiţea toată jumătatea de jos a 
feţei. Fioroasă vedenie: capul bandajat în alb, cu ochelarii 
aceia lugubri, sub care se căsca o gaură neagră, imensă... 
În aceeaşi clipă, însă, străinul tresări, se în dreptă în fotoliu 
şi-şi duse mâna la faţă. Hangiţa deschise larg uşa, pentru ca 


lumina să pătrundă în cameră. Acum putea să-l vadă mai 
bine: în locul şervetului îşi aplicase fularul peste obraz. 
Totul fusese doar o nălucire. 

Doamna Hall începea să-şi revină din spaima prin care 
trecuse. 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule, omul ăsta vrea să vadă 
ce-i cu ceasul. 

— Ha? Să vadă ce-i cu ceasul? îngăimă ciudatul călător cu 
mâna la gură, privind buimăcit de jur împrejur; apoi, 
dezmeticindu-se de-a binelea, adăugă: Da, poftim. 

Mrs. Hall ieşi, ca să aducă o lampă. Străinul se ridică şi-şi 
întinse somnoros mădularele. Hangiţa se întoarse apoi cu 
lampa, iar mr. Teddy Henfrey, intrând în cameră, se găsi 
faţă în faţă cu acest straniu personaj înfăşurat în bandaje. 
După cum mărturisea singur mai târziu, „rămăsese cu gura 
căscată”. 

— Bună seara - i se adresă necunoscutul, privindu-l „ca pe 
un broscoi” - după cum se exprima domnul Henfrey, pe 
care-l dăduseră gata ochelarii cei întunecaţi. 

— S$... sper că n... nu vă stingheresc... se bâlbâi domnul 
Henfrey. 

— Câtuşi de puţin, răspunse celălalt. Deşi, după cât am 
înţeles - urmă el, întorcându-se spre doamna Hall - camera 
asta urmează să-mi aparţină mie, pentru propria mea 
folosinţă. 

— Îmi spuneam, domnule - răspunse doamna Hall - că 
poate şi dumneavoastră aţi prefera ca ceasornicul... 

— Desigur - îi tăie străinul vorba - sigur că da: dar în 
general îmi place să nu fiu stingherit. Se rezemă de cămin 
şi-şi duse mâinile la spate. Şi pe urmă - adăugă el - când se 
va sfârşi cu reparația ceasornicului, aş dori un ceai. Dar nu 
mai înainte de isprăveşte dumnealui. 

Doamna Hall voia tocmai să iasă din cameră - de astă dată 
nu mai încercase să lege o conversaţie, pentru că nu i-ar fi 
convenit să fie repezită de faţă cu domnul Henfrey - când 
călătorul o întrebă dacă a făcut, ceva în chestiunea 


transportului bagajelor din Bramblehurst. Femeia îi 
răspunse că a vorbit cu poştaşul şi că le-ar putea aduce un 
cărăuş a doua zi. 

— Eşti convinsă că n-ar fi posibil să le capeţi mai curând? 
insistă el. 

Cu o răceală tăioasă în glas, doamna Hall declară că este 
convinsă de acest lucru. 

— Aş dori să-ţi aduc la cunoştinţă că mă ocup cu cercetări 
ştiinţifice, îi explică străinul. Nu ţi-am spus asta de la 
început, pentru că eram prea îngheţat şi obosit. 

— Adevărat, domnule? exclamă mrs. Hall, adânc 
impresionată. 

— Mai trebuie să-ţi spun că bagajul meu conţine diferite 
aparate şi instrumente... 

— Lucruri foarte de folos, domnule, pricep. 

— Şi că, bineînţeles, sunt nerăbdător să-mi continui 
cercetările. 

— Desigur, domnule. 

— Motivul care m-a adus la Iping... - urmă el, căutându-şi 
cuvintele - a fost... dorinţa de singurătate. Nu vreau să mă 
tulbure nimeni în munca mea. Şi pentru că veni vorba de 
munca mea, ţin să-ţi mai spun că am suferit un accident... 
„Am ştiut eu!” se bucură doamna Hall în sinea ei. 

— Aşa că trebuie să duc o viaţă mai retrasă. Uneori 
vederea mi-e atât de slăbită şi mă dor ochii atât de rău, 
încât simt nevoia să mă încui în odaie şi să stau ceasuri 
întregi pe întuneric. Asta nu întotdeauna, numai din când în 
când. Şi nu acum, bineînţeles. Când am asemenea 
momente, cel mai mic zgomot, de pildă dacă-mi intră o 
persoană străină în cameră, înseamnă pentru mine o 
tortură... E necesar ca lucrul acesta să fie limpede pentru 
dumneata. 

— Desigur, domnule, răspunse doamna Hall. Şi dacă pot 
să-mi îngădui să vă întreb... 

— Cred că asta e tot ce am avut de discutat, încheie 
străinul cu tonul acela calm şi hotărât pe care-l folosea ori 


de câte ori găsea de cuviinţă. 

Hangiţa îşi amână întrebarea şi compasiunea pentru un alt 
prilej. 

După ce femeia ieşi din cameră, oaspetele rămase în 
picioare în faţa focului, privind cum mr. Henfrey repara 
ceasul. Meşteşugarul lucra cu lampa alături. Razele de 
lumină cernute de abajurul verde cădeau pe mâinile lui şi 
pe cadran, lăsând restul încăperii în penumbră. Când îşi 
ridică privirea, în faţa ochilor îi jucau scântei multicolore. 
Curios din fire, se apucă să demonteze întregul mecanism 
al ceasornicului - treabă cu totul inutilă - doar-doar ca să 
mai zăbovească pe acolo şi poate, cine ştie, să înnoade o 
convorbire cu ciudatul muşteriu. Dar străinul păstra o 
tăcere desăvârşită. Era atât de tăcut, încât mr. Henfrey 
simţea că-l calcă pe nervi. La uri moment dati se păru că e 
singur în cameră şi ridică privirile încercând să străpungă 
perdeaua de pete verzui care i se aşternuse peste ochi... 
dar acolo, învăluit în întunericul cenuşiu, pândea capul 
bandajat, cu lentilele acelea enorme întunecate, care-l 
priveau fix... Îngheţat de frică, Henfrey rămase vreme de 
un minut cu ochii pironiţi asupra chipului din umbră. Apoi 
îşi plecă din nou privirea peste ceasornicul desfăcut. Tare 
neplăcută situaţie! Ar fi trebuit să vorbească ceva. Ce-ar fi 
să-i comunice că vremea-i prea friguroasă pentru data la 
care se aflau? 

Îşi înălţă capul, ca şi cum ar fi vrut să prindă curaj în 
vederea acestei introduceri. 

— Vremea... începu el. 

— De ce nu isprăveşti şi nu pleci o dată? izbucni arătarea 
aceea ţeapănă, în al cărei glas clocotca o furie cu greu 
înăbuşită. N-ai altceva de făcut decât să fixezi minutarul pe 
axa lui. Ceea ce faci dumneata e curată înşelătorie! 

— Îndată, îndată, domnule - într-un minut sunt gata. L-am 
examinat... 

Şi mr. Henfrey şi-a terminat treaba şi a plecat. Dar a 
plecat plin de indignare. „Ei, fir-ar să fie! - protestă el în 


gând, luptându-se cu nămeţii - un om trebuie să mai 
demonteze din când în când un ceasornic, nu-i aşa?” 

Şi apoi: „Ce adică, n-are voie omul să se uite la tine? 
Urâtule!”. 

Şi iarăşi: „Se vede treaba că nu. Urmărit de poliţie dac-ai 
fi, şi tot nu te-ai bandaja şi înfofoli mai tare!” 

În colţ, la Gleeson, îl zări în trăsura lui pe domnul Hall care 
devenise de curând soţul stăpânei „Poştalionului cu cai”. 
Oricând era nevoie, mr. Hall făcea transporturi cu trăsura 
din Iping spre Sidderbridge Junction; de acolo se întorcea 
el acum. Şi judecând după felul cum mâna caii, era limpede 
că făcuse „un mic popas” la Sidderbridge. 

— Bună, Teddy! strigă el, trecând înainte. 

— Te aşteaptă acasă o sperietoare! îl preveni Henfrey. 

Pornit pe taifas, Hall frână caii. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Un muşteriu foarte suspect, care a tras ia „Poştalionul 
cu cai”, îl lămuri. Pe cinstea mea! 

Şi se porni să-i schiţeze lui Hall un portret foarte viu al 
fiorosului musafir de la han. 

— Asta cam miroase a deghizare, hai, ce zici? Eu unu n-aş 
primi în casa mea pe cineva până nu l-aş vedea la mutră, 
insinuă Henfrey. Dar femeile sunt aşa de încrezătoare când 
e vorba de străini! S-a băgat într-o odaie de-a ta şi nu şi-a 
zis nici măcar numele, îţi place? 

— Nu mai spune! se minună Hall, care era cam greoi la 
minte. 

— Da, da! A închiriat odaia cu săptămâna. Orice-o fi, mai 
devreme de-o săptămână nu poţi să-i faci vânt. Şi are o 
grămadă de bagaje care-i sosesc mâine - aşa zice el. Vezi 
numai să n-aibă lăzi umplute cu pietre! 

Şi-i povesti cum fusese excrocată mătuşa lui din Hastings 
de către un străin care venise cu nişte valize goale. Într-un 
cuvânt, îi strecură bietului om în suflet sămânţa îndoielii. 

— Dă-i drumu”, bătrâno! îşi îndemnă Hall iapa. Am să văd 
eu cum stau lucrurile. 


Cu inima uşurată, mr. Henfrey o porni mai departe. 

Dar mr. Hall n-a mai apucat „să vadă cum stau lucrurile”. 
N-a pus bine piciorul în prag că l-a şi luat în primire 
nevastă-sa: de ce, mă rog, întlrziase atâta la Sidderbridge? 
Şi, la întrebările lui timide, hangiţa i-a răspuns acru de tot, 
fără să-i spună ce dorea el să ştie. Dar, sămânţa de îndoială 
aruncată de mr. Henfrey în-colţi în mintea domnului Hall, în 
ciuda bruftuielilor primite. „Voi, femeile, nu le ştiţi chiar pe 
toate”, declară el sentenţios. Era hotărât să afle cât mai 
multe despre originalul oaspete - şi asta cât mai curând cu 
putinţă. Şi, când călătorul se duse la culcare, adică pe la 
nouă şi jumătate, mr. Hall intră foarte îmbufnat în camera 
de oaspeţi, examină cu multă atenţie mobila nevesti-şi, ca să 
arate că el şi nu străinul era stăpân acolo şi, cu o umbră de 
dispreţ, cercetă un petic de hârtie mâzgălită cu câteva 
calcule, pe care-l lăsase străinul. Înainte de a merge la 
culcare, o povăţui pe soţia dumisale ca a doua zi să 
examineze cu multă atenţie bagajele muşteriului. 

— Vezi-ţi tu de treaba ta, Hall - îl repezi hangiţa - că de a 
mea am eu singură grijă. 

Simţea cu atât mai mult nevoia să-şi verse focul pe 
consortul ei, cu cât îşi dădea seama că străinul acesta era, 
fără îndoială, un soi cu totul aparte, şi cu cât se simţea şi ea 
cuprinsă de nelinişte. Se deşteptă în toiul nopţii, din pricina 
unui coşmar: vedea nişte capete mari, albe ca nişte napi, cu 
ochi întunecaţi care se căscau la ea... şi capetele astea 
atârnau de nişte gâturi nesfârşit de lungi, care se întindeau 
după ea... Mrs. Hall era însă o femeie cu capul pe umeri; îşi 
înfrânse spaima, se întoarse pe partea cealaltă şi adormi la 
loc. 

III. CELE O MIE ŞI UNA DE STICLE. 

Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ziua aceea de 9 
februarie, pe la începutul dezgheţului de primăvară, când 
acest personaj neobişnuit a aterizat din infinit tocmai în 
satul Iping. A doua zi, pe un noroi cumplit, îi sosiră şi 
bagajele. Putem spune că erau nişte bagaje care-ţi 


atrăgeau de îndată luarea-aminte. Mai întâi - două 
geamantane, aşa cum sunt geamantanele oricărui cetăţean 
obişnuit; pe urmă însă, venea şi o ladă cu cărţi - nişte cărţi 
mari, groase, dintre care unele scrise de mână, cu o 
caligrafie greu de descifrat - şi, în sfârşit, o mulţime de 
coşuri, cutii şi lădiţe, care conţineau nişte obiecte 
împachetate în paie - „Sticle”, îşi dădu cu părerea bărbatul 
hangiţei, scormonind printre paie, plin de curiozitate. 

Încotoşmănit cu pălărie, palton, mănuşi şi şal la gât, 
ciudatul călător apăru deodată în uşă, nerăbdător să-şi 
vadă bagajele, pe care i le adusese mr. Fearenside cu 
căruţa. Tot pregătindu-se să ajute la cărat, Hall se cam 
întinsese la vorbă. Străinul ieşi în capul scării, fără să 
observe câinele lui Fearenside, care adulmeca picioarele lui 
mr. Hall cu un aer dilettante28. 

— Haideţi o dată cu lăzile alea! strigă el. Am aşteptat 
destul! 

Cobori treptele şi se îndreptă spre spatele căruţei, vrând 
pesemne să ia un coş mai mic. Şi atunci... 

Din clipa în care îl zărise, câinele lui Fearenside îşi zbârlise 
părul şi începuse să urle ca turbat. Când necunoscutul 
cobori în goană treptele, câinele făcu un salt şi se repezi să- 
l apuce de mână. 

— Hop! strigă Hall; sărind înapoi (nu prea strălucea de 
bravură când avea de-a face cu câinii). 

— Culcat! zbieră Fearenside, apucând biciul. 

Colţii câinelui au slobozit iute mâna înmănuşată. O lovitură 
- şi câinele a sărit în lături pentru ca o clipă mai târziu să 
pună stăpânire pe piciorul străinului. S-a auzit cum pârâie 
stofa pantalonului. În momentul acela, însă, câinele a simţit 
şfichiuirea biciului lui Fearenside şi s-a retras sub căruţă, 
chelălăind descurajat. Totul se petrecuse cu iuţeala 
fulgerului. Nimeni nu scotea o vorbă limpede, toată lumea 
tipa. Străinul se uită iute la mă-nuşa sfâşiată şi la pantalonul 
rupt, făcu un gest ca şi cum s-ar fi aplecat să-şi examineze 
piciorul, se răsuci pe călcâie, urcă treptele în fugă şi intră în 


han. Paşii săi răsunară de-a lungul coridorului, apoi pe 
treptete fără covor care duceau spre odaia lui. 

— Sălbăticiune ce eşti! răcni Fearenside, dându-se jos din 
căruţă cu biciul în mână. Câinele îl privea cu nevinovăție 
printre spiţele roții. 

— Fă-te-ncoa! - ţipă căruţaşul - că de nu... 

Mr. Hall rămăsese cu gura căscată... „L-a muşcat!” trase el 
concluzia. „Mă duc mai bine să văd ce face”. 

În coridor o întâlni pe nevastă-sa. 

— Javra căruţaşului l-a muşcat, o lămuri el. 

Se duse de-a dreptul sus şi, găsind întredeschisă uşa odăii, 
o împinse şi dădu să intre, fără nici un ceremo-nial (un om 
săritor din fire n-are nevoie de formalităţi). 

Storul fusese coborât şi odaia era cufundată în umbră. O 
clipă, Hall avu în faţa ochilor o privelişte tare ciudată: ceva 
care semăna cu un braţ ciung se mişca în direcţia lui, iar pe 
un fond alb, cam la înălţimea capului, apăreau trei pete 
imense, fără formă precisă. În aceeaşi clipă însă, o lovitură 
zdravănă în piept îl azvârli afară, uşa îi fu trântită în nas, iar 
cheia se răsuci în broască. 'Iotul se petrecuse cu atâta 
iuţeală, încât omul nostru nu avusese vreme să privească 
mai cu luare-aininle. Doar unduirea unor forme nedesluşite, 
un brânci, o izbitură - atât. Acum stătea în micul coridor 
întunecos şi-şi spărgea capul să-nţeleagă ce putea să 
însemne arătarea aceea bizară. 

După câteva minute se urni de acolo şi ieşi în uşa hanului. 

Între timp, în faţa „Poştalionului cu cai” se şi adu-nase o 
mică gloată. Se aflau acolo mr. Fearenside, care reluase 
toată povestea de la capăt, doamna Hall, care pretindea că 
javra lui n-are nici un drept să-i muşte pe clienţii ei, Huxter 
- negustorul de peste drum, care-i dădea zor cu întrebările, 
şi Sandy Wadgers, fierarul, care-şi dădea silinţa să împartă 
dreptate; pe lângă aceste persoane se mai strânseseră 
câteva femei, şi o droaie de copii, care pălăvrăgeau: 

— Nu m-ar muşca el pe mine, n-ai grijă! 

— Câini de soiul ăsta n-ar trebui ţinuţi! 


— Da” de ce l-o fi muşcat? 

Şi aşa mai departe. 

Privindu-i şi ascultându-i de pe treptele hanului, domnul 
Hall se gândea că nu era cu putinţă să fi văzut el aievea 
arătarea aceea sinistră. De altfel, vocabularul lui era prea 
limitat ca să-i permită să-şi comunice impresiile. 

— Zice că n-are nevoie de ajutor, răspunse el la întrebarea 
nevesti-şi. Mai bine să-i cărăm bagajul înăuntru. 

— Ar fi trebuit să-şi dezinfecteze rana la moment, 
interveni domnul Husxter. Mai ales dacă i s-a umflat. 

— Eu i-aş împuşca pe toţi, asta aş face cu câinii ăştia, se 
pronunţă o cucoană din grup. 

Deodată câinele prinse iarăşi să urle. 

— Hai, daţi-i drumul o dată, răsună din uşă un glas iritat; 
era străinul, la fel de înfofolit, cu gulerul ridicat şi cu 
marginea pălăriei lăsată în jos. Cu cât o să-mi aduceţi mai 
repede calabalăcul ăsta, cu atât am să fiu mai încântat. 

Deţinem de la un martor anonim declaraţia că străinul îşi 
schimbase pantalonii şi mănuşile. 

— Sunteţi rănit, domnule? se interesă Fearenside. Îmi 
pare grozav de rău, câinele... 

— Nu sunt de loc rănit. Nici măcar zgâriat. Daţi-i mai iute 
cu coşurile astea! 

Apoi înjură în şoaptă - după cum ne afirmă mr. Hall. 

Îndată ce, conform indicaţiilor sale, primul coş a fost cărat 
în camera de oaspeţi, ciudatul călător s-a repezit asupra lui 
ca un apucat şi a început să despacheteze, împrăştiind 
paiele pe jos cu o totală nepăsare faţă de covorul doamnei 
Hall. Din ladă ieşeau la iveală o sumedenie de sticle: 
borcane pântecoase conţinând diverse pulberi, sticluţe 
pline cu tot felul de lichide colorate sau incolore, sticle 
albastre pe care scria,,otravă”, baloane cu gât lung, butelii 
mari, verzi şi albe, flacoane cu dop de sticlă şi cu etichete 
încrustate, sticle cu dop din plută fină, flaconaşe picătoare, 
sticle astupate cu capsule de lemn, sticle de vin, sticle de 
untdelemn... străinul le înşira pe dulap, pe cămin, pe masa 


de lângă fereastră, pe jos, pe raftul de cărţi, pretutindeni. 
Farmacia din Bramblehurst nu se putea lăuda nici cu 
jumătate din sticlăria expusă acolo. Era un spectacol cât se 
poate de interesant. Coş după coş se uşura de încărcătura 
lui, până ce toate fură golite. Masa din mijlocul odăii 
dispăruse sub un morman de paie. Afară de sticle, singurele 
obiecte care s-au mai ivit din coşuri au fost o serie de 
eprubete şi o balanţă împachetată cu grijă. Şi culmea! de 
îndată ce a isprăvit cu despachetatul, străinul s-a dus la 
fereastră şi s-a apucat să lucreze, fără să se sinchisească de 
muntele de paie, de focul care se stinsese, de lada cu cărţi 
rămasă afară, sau de restul bagajului, care fusese cărat sus. 

Când doamna Hall i-a adus prânzul în odaie, necunoscutul 
era atât de adâncit în munca lui - turna nişte picături într-o 
eprubetă - încât nici n-a auzit-o intrând. Abia când 
dumneaei - de bună seamă înfuriată de halul în care arăta 
duşumeaua - a dat la o parte claia de paie şi a trântit 
aproape ostentativ tava pe masă, străinul a întors capul - 
nu mai mult de o clipă. Hangiţa a avut totuşi timpul să 
observe că-şi scosese ochelarii, care se găseau lângă el, pe 
masă; ciudat lucru, orbitele ochilor lui păreau nespus de 
adânci. Omul îşi puse ochelarii, se ridică şi se întoarse cu 
faţa spre ea. Doamna Hall se pregătea tocmai să se plângă 
de paiele de pe jos, dar eli-o luă înainte: 

— Aş dori să nu mai intri niciodată în cameră fără să baţi 
la uşă, o repezi el, cu tonul acela de exasperare fără 
margini, care părea să-l caracterizeze. 

— Am bătut, da' se vede că... 

— Poate că ai bătut. Dar în cercetările mele - în cercetările 
mele atât de urgente şi de necesare - cea mai mică 
tulburare, scârţăitul unei uşi... Vreau să te rog... 

— Desigur, domnule. Ştiţi ceva? Dacă vă trebuie atâta 
linişte, puteţi să încuiaţi uşa, orişicând vreţi. 

— E o idee foarte bună. 

— Dar paiele astea, domnule... Pot să-mi îngădui să 
observ... 


— Nu. Dacă te supără paiele, trece-mi-le la socoteală. Şi 
mai bombăni ceva, care aducea foarte mult a înjurătură. 

Arăta atât de fioros, aşa cum stătea acolo, cuprins de 
mânie - gata, gata să izbucnească - cu sticla într-o mână şi 
eprubeta în cealaltă, încât doamna Hall simţi că iar o apucă 
spaimele. Dar nu se lăsa ea cu una, cu două. 

— În cazul acesta, domnule, aş vrea să ştiu cât socotiți că 
face... 

— Un şiling. Pune un şiling. Cred că atâta ajunge, nu? 

— Fie şi aşa - încuviinţă doamna Hall, aşternând faţa de 
masă. Dacă vă face plăcere, desigur... 

Musafirul îi întoarse spatele şi se aşeză, oferindu-i la 
vedere doar gulerul ridicat al paltonului. 

Conform mărturiei doamnei Hall, străinul a lucrat toată 
după-amiaza aceea cu uşa încuiată şi - cea mai mare parte 
din timp - în linişte deplină. Doar o sin-gură dată a răsunat 
o lovitură puternică, urmată de un zăngănit de sticle sparte, 
de parcă cineva ar fi izbit în masă; s-a auzit apoi zgomot de 
cioburi, aruncate cu furie pe jos, şi un pas nervos 
străbătând camera în lung şi-n lat. Temându-se să nu se fi 
întâmplat ceva, doamna Hall veni fuga sus şi-şi lipi urechea 
de uşă, fără să facă cel mai mic zgomot. 

— Nu mai pot continua - bodogănea străinul ca ieşit din 
minţi - nu mai pot merge înainte! Trei sute de mii, patru 
sute de mii! Imensitatea asta fără de sfârşit! M-am înşelat! 
Poate să dureze toată viaţa!... Răbdare! Răbdare, da, 
sigur!... Eşti nebun! Nebunule! 

În clipa aceea însă, tropăitul unor bocanci potcoviţi care 
călcau greoi pardoseala de cărămidă din local o smulse pe 
doamna Hall de la postul ei. Vrând-nevrând, fu nevoită să 
renunţe la audierea monologului. Când se întoarse, odaia 
era din nou cufundată în linişte; nu se auzea decât 
scârţâitul uşor al scaunului şi, din când în când, clinchetul 
vreunei sticle. Furtuna se potolise; cercetătorul îşi relua se, 
lucrul. Când i-a adus ceaiul, doamna Hall a zărit sub oglinda 
concavă din colţul odăii nişte cioburi şi o pată aurie care 


fusese ştearsă de mântuială. Imediat i-a atras atenţia 
asupra acestor stricăciuni. 

— Trece-mi la socoteală, i-a tăiat el vorba. Pentru 
Dumnezeu, nu mă scoate din sărite! Dacă-ţi fac vreo 
pagubă, trece-mi-o la socoteală şi gata! Fără să se întoarcă, 
străinul continua să bifeze o listă în caietul pe care-l avea în 
faţă. 

— Am să-ţi spun una bună! şopti Fearenside pe un ton 
misterios. 

Se găseau în mica berărie din Iping Hanger. 

— Ei hai, zi o dată! îl zori Teddy Henfrey. 

— Tipu' ăsta de care vorbeşti, adică ăl de-l muşcă potaia 
mea - ei bine, e negru! Cel puţin aşa-i pe picioare. Văzui 
prin ruptura de la pantaloni. Te aşteptai să dai de culoarea 
aia roză a pielii, nu? Ei bine - nu s-a văzut nimic! Numa! 
negreală. Ascultă ce-ţi zic eu, e negru ca pălăria mea! 

— Nemaiauzit! se minună Henfrey. Oricum, e un caz 
curios. Cum se face atunci că are un nas roşu de parc-ar fi 
vopsit? 

— Mă rog, admise Fearenside. Ştiu asta. Da” uite, am să-ţi 
zic ce cred eu. Omu' ăsta e bălţat, Teddy! 

Ici negru, colo alb - e numa” pete! Şi de-aia se ruşinează. 
Pesemne că-i un soi corcit. Că ştii ce se întâmplă la d-ălde 
ăştia? Câteodată culorile, în loc să se amestece între ele, ies 
pestriţe. Am mai auzit eu dintr-astea. Aşa e şi la cai, toată 
lumea ştie... 

IV. MR. CUSS II PUNE STRĂINULUI CÂTEVA ÎNTREBĂRI. 

Am înfăţişat cu oarecare lux de amănunte împrejurările în 
care sosise necunoscutul la Iping, pentru ca cititorul să 
poată înţelege impresia extraordinară pe care o stârnise 
apariţia lui. Însă, afară de două întâmplări ciudate, nu s-a 
petrecut mare lucru în timpul şederii lui la „Poştalionul cu 
cai”, până în ziua de pomină a serbării clubului. Au mai avut 
loc o serie de ciocniri cu doamna Hall, în chestiuni de 
disciplină domestică, dar de fiecare dată - până către 
sfârşitul lui aprilie, când s-au ivit primele simptome de 


sărăcie - morocănosul locatar îi închidea gura prin simpla 
mijlocire a unui supliment de plată. Mr. Hall nu-l prea avea 
la inimă pe străin şi, ori de câte ori îndrăznea, îşi exprima 
părerea că ar fi mult mai înţelept să i se facă vânt; nu-şi 
manifesta însă antipatia prea făţiş, ci şi-o reţinea în mod 
demn şi-l evita pe musafir atât cât îi era posibil. 

— Aşteaptă până la vară - îl povăţuia doamna Hall - până 
încep să vină artiştii. După aia om vedea noi! O fi el cam 
mofturos, nu zic ba, da' banii rămân bani, orice-ai vrea tu să 
zici! 

Singuraticul muşteriu nu se ducea la biserică şi nu făcea 
nici o deosebire între duminici şi zilele obişnuite (nici măcar 
nu-şi schimba costumul!). „Lucrează cu toane” - aşa gândea 
mrs. Hall. Uneori se scula devreme şi muncea fără răgaz. 
Alteori însă se trezea târziu, se plimba ore întregi în lung şi- 
n lat prin odaie, frământându-se fără încetare, apoi se 
apuca să fumeze sau adormea în fotoliul de lângă sobă. Nu 
avea nici un fel de legătură cu lumea din afară. Felul lui de 
a se purta continua să fie inegal; comportarea lui era veşnic 
aceea a unui om întărâtat la culme de cineva; în vreo două 
rânduri îl auziră trântind, rupând, izbind sau sfărâmându-şi 
lucrurile, în prada unor accese de furie turbată. Obiceiul de 
a vorbi de unul singur, cu voce joasă, punea din ce în ce mai 
mult stăpânire pe el; dar, cu toate că asculta cu 
conştiinciozitate la uşă, mrs. Hall nu izbutea să pună cap la 
cap cele auzite. 

Peste zi, străinul ieşea foarte rar din casă, dar pe la asfinţit 
obişnuia să se plimbe, înfofolit din cap până-n picioare, ca 
un balot, fără să-i pese dacă afară era cald sau rece; alegea 
totdeauna cărările cele mai singuratice şi mai umbrite. 
Ochelarii lui cât roata şi sinistra-i faţă bandajată, care se 
iveau de sub marginea lată cât o streaşină a pălăriei, 
răsăreau uneori pe neaşteptate din întuneric, băgându-l în 
sperieţi pe vreun muncitor care se întâmpla să treacă pe 
acolo în drum spre casă. Într-o seară, pe la nouă şi 
jumătate, Lleddy Henfrey, ieşind cam pe trei cărări de la 


„Mantia Purpurie”, s-a speriat grozav - mai mare ruşinea! - 
la vederea unui cap alb ca o tidvă de mort (străinul umbla 
cu pălăria în mână), care s-a ivit în lumina ce ţâşnise pe uşa 
hanului. Copiii care-l zăreau pe-nserat visau noaptea 
căpcăuni... şi nu s-ar fi putut spune care pe care se puteau 
suferi mai puţin! În orice caz, cele două părţi manifestau o 
vie antipatie reciprocă. 

Era firesc ca o persoană cu înfăţişare şi comportări atât de 
ieşite din comun să constituie principalul subiect de 
conversaţie într-un sat ca Iping. Părerile asupra 
preocupărilor lui erau împărţite. Doamna Hall se arăta cât 
se poate de susceptibilă în privinţa muşteriului ei. Când era 
întrebată, explica pe îndelete că dumnealui este un 
„cercetător ştiinţific” (rostea cu gingăşie fiecare silabă, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu-i scape vreuna.) Dacă interlocutorul 
dorea să afle ce-i aia un „cercetător ştiinţific”, hangiţa 
răspundea cu un aer de superioritate că orice om cu carte 
trebuie să ştie măcar atâta lucru, şi-i destăinuia apoi că 
„domnul descoperă lucruri”. Oaspetele ei, adăuga mrs. Hall, 
avusese un accident, care îi desfigurase vremelnic faţa şi 
mâinile şi, fiind o natură foarte sensibilă, nu putea suferi ca 
lumea să bage de seamă infirmitatea lui. 

Dar, fără ştirea ei, circula şi altă versiune: străinul ar fi un 
criminal care s-a înfofolit în halul ăsta ca să scape de 
justiţie, înşelând ochiul poliţiei. Ideea răsărise în mintea lui 
mr. leddy Henfrey. Dar nimeni n-auzise ca de pe la mijlocul 
sau sfârşitui lui februarie încoace să se fi petrecut vreo 
crimă mai serioasă. Filtrată prin imaginaţia lui mr. Gould, 
suplinitorul de la Şcoala Naţională, teoria,,crimei” a 
îmbrăcat o altă formă - şi anume, că străinul ar fi fost un 
anarhist deghizat, care fabrica bombe explozive; zelosul 
învăţător a luat chiar hotărârea să-l urmărească pe ascuns, 
atât cât îi îngăduia timpul liber. E drept că cel mai adesea 
urmărirea se mărginea la privirea scrutătoare pe care mr. 
Gould i-o arunca străinului ori de câte ori îl întâlnea, şi la o 
serie de întrebări de ordin general, adresate unor oameni 


care nici nu-l văzuseră vreodată. Până la urmă, mr. Gould n- 
a descoperit nimic. 

Un alt curent de opinie era cel lansat de mr. Fearenside. 
Căruţaşul avea câţiva adepţi care fie că admiteau ca atare 
teoria culorilor pestriţe, fie că-i introdu-ceau diverse 
modificări. Aşa, de pildă, Silas Durgan fusese auzit 
declarând că „dacă s-ar arăta la panoramă, ăsta ar face 
bănet în două ceasuri!” Şi, pentru că era şi puţin teolog, mr. 
Durgan îl asemuia pe străin cu „omul cu un singur talant”, 
din biblie. Alţii adoptaseră un punct de vedere care 
soluţiona toate proble-mele: îl considerau pe misteriosul 
personaj drept un nebun inofensiv. Această versiune avea 
avantajul că lămurea dintr-o dată toate semnele de 
întrebare. În afara acestor grupuri cu opinii bine definite, 
se mai găseau şi câte unii cu păreri mai schimbătoare sau 
alţii care amestecau mai multe versiuni la un loc. Locuitorii 
din Sussex nu prea erau superstiţioşi; abia după 
întâmplările de la începutul lui aprilie prinse pen-tru prima 
oară să umble prin sat zvonul că ar fi ceva necurat la mijloc. 
Chiar şi atunci însă, numai femeile plecau urechea la 
asemenea şoapte... Oricum, indiferent de ceea ce gândeau 
despre obiectul atenţiei lor, toţi locuitorii din Iping cădeau 
de acord într-o singură privinţă: antipatia pe care o nutreau 
faţă de el. Nervozitatea lui, pe care mintea unui intelectual 
de la oraş ar fi înţeles-o cu uşurinţă, îi uluia pe aceşti 
paşnici cetăţeni din Sussex. Gesturile lui de furie, pe care le 
surprindeau din când în când, pasul repezit cu care trecea 
seara pe lângă ei, căutând ungherele cele mai retrase, 
exploziile de nefirească mânie cu care respingea orice 
manifestare de curiozitate din partea lor, gustul lui pentru 
întuneric, care-l făcea să încuie uşile, să tragă storurile, să 
stingă lumânările şi lămpile - cine ar fi putut să aprobe 
astfel de purtări? Când îl întâlneau prin sat, se fereau din 
drumul lui; după ce trecea, tinerii şugubeţi îşi ridicau 
gulerele paltoanelor, îşi pleoşteau marginile pălăriilor şi se 
luau după el, maimuţărindu-i purtarea stranie. Era pe 


atunci la modă un cântec popular, care se chema 
„Căpcăunul”. La concertul dat în sala de festivități a şcolii - 
cu scopul strângerii de fonduri pentru înzestrarea bisericii 
cu lămpi - miss Satchell a cântat „Căpcăunul”... şi de 
atunci, era de ajuns să se adune doi-trei săteni la un loc, ca 
de îndată ce se ivea străinul, să se audă câte o frântură din 
cântecul cu pricina, fredonată cu un semiton mai sus, sau 
mai jos. Copiii pe care-i apuca seara pe uliţă strigau după el 
„Căpcăunule”! şi o ştergeau la iuţeală, fudulindu-se cu 
bravura lor, dar cu inima cât un purice. 

Pe Cuss, felcerul salului, îl rodea curiozitatea. Bandajele 
acelea îi aţâţau interesul profesional; cele o mie şi una de 
sticle, de care auzise, îi deşteptau invidia. În tot cursul 
lunilor aprilie şi mai a pândit un prilej de a intra în vorbă cu 
străinul. În cele din urmă, pe la Rusalii, simțind că nu mai 
poate rezista, şi-a găsit drept pretext o listă de subscripţie 
pentru an-gajarea unei infirmiere comunale. Dar nu mică i- 
a fost mirarea când a aflat că doamna Hall nici nu ştia cum 
îi cheamă pe muşteriul ei. 

— Mi-a zis el un nume - făcu încurcată doamna Hall 
(declaraţie care de altfel era cu totul inexactă) 

— Dar nu l-am auzit bine. Se gândea şi ea că-i o dovadă de 
prostie să nu-i ştie numele cuiva cu care stai sub acelaşi 
acoperământ. Cuss ciocăni în uşa camerei de oaspeţi şi 
intră. Dinăuntru se auzi o înjurătură straşnică. 

— Vă rog să mă scuzaţi că vă tulbur... a început felcerul. 
Dar în clipa aceea uşa s-a închis, aşa că doamna Hall n-a 
mai putut prinde restul conversaţiei. 

Timp de vreo zece minute nu s-a auzit decât un murmur 
de voci... apoi un strigăt de uimire, tropăit de picioare, 
zgomotul unui scaun răsturnat, un hohot de râs ca un 
lătrat, paşi iuţi care se îndreptau spre uşă... şi în cele din 
urmă apăru Cuss, alb la faţă, aruncând peste umăr nişte 
priviri îngrozite. Lăsă uşa deschisă în urma lui, fără măcar 
să se uite la hangiţă, străbătu coridorul în fuga mare, cobori 
treptele şi dispăru. Mrs. Hall stătea în dosul tejghelei, cu 


ochii ţintă la uşa deschisă a camerei de oaspeţi. Îl auzi pe 
străin cum râde încetişor şi cum umblă prin odaie. De unde 
stătea ea, nu putea să-i vadă faţa. Deodată uşa camerei fu 
trântită cu putere şi liniştea se aşternu din nou. 

Cuss alergase glonţ la mr. Bunting, vicarul. 

— Arăt eu a nebun? izbucni felcerul, de cum pătrunse în 
cămăruţa ponosită a sfinţiei sale. Am eu aerul cuiva care 
nu-i în toate minţile? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă mr. Bunting, aşezând un 
amonit peste foile volante pe care-şi scria viitoarea predică. 

— Omul acela de la han... 

— Ei bine? 

— Dă-mi ceva de băut, gâfâi Cuss, lăsându-se să cadă pe 
un scaun. După ce-şi potoli nervii cu un pahar de vin ieftin - 
singura băutură pe care o avea bunul popă la îndemână - îi 
povesti despre întrevederea pe care o avusese cu puţin 
înainte. Intru în odaie - începu el - şi-i cer să subscrie la 
fondu' ăla pentru infirmieră. Cum am intrat eu, şi-a vârât 
mâinile în buzu-nare şi s-a trântit în scârbă pe un scaun. 
Când i-am zis despre ce-i vorba, ce crezi c-a făcut? S-a 
smiorcăit. Zic eu p-ormă: Am auzit că vă interesaţi de 
ştiinţă... La care el: „Da, da” şi iarăşi a tras pe nas! Şi uite- 
aşa se tot smiorcăia într-una! Pesemne c-a prins un guturai 
număru' unu. Nici nu-i de mirare, dacă umblă toată ziua 
înfofolit! Ei, şi m-apuc eu să-i vorbesc de infirmieră, dă-n 
vremea asta trag cu coada ochiului p'ân toate părţile, să 
văd şi eu ce minune era p-acolo? Sticle - chimicale cu 
grămada! Balanţă, eprubcte în stative şi un miros - ca de 
ghiocei. Îl întreb dacă-i dispus să dea şi el ceva. „Am să mă 
gândese”, face el. După aia l-am întrebat fără-nconjur dacă 
se ocupă cu vreo cercetare. „Da”, zice el. O cercetare de 
lungă durată? Atunci au cam intrat dracii-ntr-însul: „O să 
dureze al naibii de mult”, îmi zice el şi, la vorbele astea, ca 
să zic aşa, i-a sărit muştarul. „Zău?” fac eu. Atunci se apucă 
să îmi înşire tot necazul lui. Stătuse toată vremea ca pe 
jăratic şi întrebarea mea parcă i-a turnat gaz pe foc. Nu ştiu 


ce mi-a zis el de un fel de reţetă - cică o reţetă foarte 
importantă - da' n-a vrut să-mi spună la ce-i folosea. „Era 
ceva medical?” zic eu. „Dracu să te ia! sare el. Ce tot 
urmăreşti să scoţi de la mine?” 

Mi-am cerut scuze. La care el iar s-a smiorcăit şi a tuşit. 
După aia mi-a povestit mai departe. Zicea că a citit reţeta. 
Care reţetă conţinea vreo cinci ingre-diente. Şi după aia a 
pus-o jos şi a întors capul. Vine, zice el, un curent de la 
fereastră şi suflă hârtia. Un fâlfâit, un foşnet (ştii, 
dumnealui lucrează într-o cameră cu căminul deschis) şi 
gata! Vântul a dus-o peste flăcările din cămin şi a ridicat-o 
în sus pe horn. El s-a repezit după reţetă tocmai când hârtia 
urca pe horn. Aşa! Ei, când a ajuns aicea cu povestea, a 
vrut, mă rog, să-mi arate cum s-a întâmplat... şi a-ntins 
braţul. 

— Ei şi? 

— N-avea mână. Numai mâneca goală. Maică doamne! zic 
eu în mine, asta înseamnă schilodire, nu glumă! Se vede că 
poartă o proteză - aşa mi-am dat eu cu ideea - şi şi-a scos- 
0... Da' după aia stau eu şi mă gândesc bine: mă, e ceva 
ciudat în treaba asta. Cum dracu” de poa' să ţie mâneca în 
sus - o mânecă umflată, domnule! - dacă n-are nimic în ea? 
Pentru că - îţi spun - nu era nimic în ea! Nimic până la 
încheietura cotu-lui. Am putut să mă uit prin deschizătura 
manşetei până sus la cot! Încă ceva: mâneca avea o gaură, 
şi prin gaura aia zăream o licărire de lumină! 

„Dumnezeule mare!” am gemut eu. Atuncea omul s-a oprit 
din vorbă. S-a uitat la mine cu nişte ochi de te băgau în 
boale şi după aia s-a uitat la mânecă. 

— Ei bine? 

— Asta-i tot. N-a zis nici o vorbă, s-a uitat la mine ţintă şi 
şi-a vârât iute mâneca la loc în buzunar. „locmai, îţi 
spuneam - a zis el mai departe - că hârtia luase foc, nu-i 
aşa?” Şi iarăşi a tuşit... 

— Cum dracu de poţi să mişti în felul ăsta o mânecă goală? 
l-am întrebat eu. 


— O mânecă goală? 

— Da, o mânecă goală. 

— O mânecă goală, ai zis? Ai văzut că-i goală? 

Se ridicase în picioare. M-am sculat şi eu. A mers încetişor 
spre mine. Vreo trei paşi a făcut. Acum eram foarte aproape 
unul de altul. Sforăia de te băga-n sperieţi. Eu nu m-am 
clintit din loc, da' să fiu eu al dra-cului dacă ar mai putea 
careva să stea liniştit când s-ar apropia de el încet, încet 
căpăţâna aia bandajată, cu nişte ochelari cât farfuriile. 

— Ai spus că era o mânecă goală? întrebă ela treia oară. 

— Da, sigur, zic eu. 

Ei, şi ce crezi că face atunci? Îşi scoate mâneca din 
buzunar, cu o încetineală care te înnebunea, şi-şi ridică 
braţul spre mutra mea, ca şi cum ar fi vrut să mi-l mai arate 
o dată. Da' cum îţi spun, foarte încet. Eu mă holbam la el. 
Mi se părea că stau acolo de-un veac. „Ei bine - zic (şi 
tuşesc ca să-mi dreg glasul) - nu-i nimica înăuntru.” 

Simţeam nevoia să îndrug ceva, pentru că începuse să-mi 
fie frică. Puteam acuma să văd prin mânecă până în fund, la 
umăr, fiindcă el a întins-o drept spre mine, încet de tot - 
uite aşa - până când manşeta a ajuns la vreo două degete 
de ochii mei. Nu vezi în fiece zi o mânecă goală care se 
întinde spre tine, aşa-i? Şi-apoi... 

— Ei? 

— Ceva - ceva care la atingere aducea a deget - mi-a tras 
un bobârnac în nas! 

Bunting începu să râdă. 

— Dar nu era nimic înăuntru! - se înfierbântă Cuss - şi, 
când rosti cuvântul „înăuntru”, glasul i se prefăcu într-un 
răget. Dumitale ţi-e uşor să râzi, dar îţi spun că de îngrozit 
ce eram i-am dat una peste mânecă, am făcut stânga 
împrejur şi am şters-o de acolo - l-am lăsat... 

Felcerul se opri. Se vedea limpede că groaza care-l 
cuprinsese nu era de loc prefăcătorie. Cu o mutră jalnică, 
se răsuci şi-şi mai turnă un pahar din excelentul vin ieftin al 
vicarului. 


— Şi când l-am lovit peste mânecă - reluă el - am simţit că 
ating o mână... 

— Şi nu era nici o mână! Nici urmă de aşa ceva! 

Mr. Bunting rămase pe gânduri. Privi bănuitor spre Cuss. 

— E o poveste foarte interesantă, rosti el. Îşi luase o 
înfăţişare gânditoare şi plină de gravitate. 

— Da, da, într-adevăr, o poveste foarte interesantă... 
repetă mr. Bunting cu un aer de doctă emfază. 

V. SPARGEREA DE LA SEDIUL PAROHIEI. 

Datele asupra spargerii de la casa parohială ne-au 
parvenit prin amabilitatea vicarului şi a soţiei sale. 
Lucrurile s-au petrecut la o oră înaintată din noaptea spre 
Rusalii - sărbătoare în cinstea căreia la Iping are de obicei 
loc o festivitate la club. Se pare că în liniştea aceea adâncă 
dinaintea zorilor, mrs. Bunting s-ar fi trezit dintr-o dată cu 
impresia certă că cineva deschide şi închide uşa 
dormitorului. La început nu l-a deşteptat pe al său soţ, cia 
rămas în pat, trăgând cu urechea. Deodată desluşi lipăitul 
unor picioare goale care veneau dinspre camera alăturată 
şi străbăteau coridorul, îndreptându-se spre scară. Îndată 
ce se încredinţă că nu s-a înşelat, îl sculă pe reverend mr. 
Bunting, cât putu de încet. Părintele nu aprinse lampa, ci, 
punându-şi ochelarii, halatul doamnei şi papucii de baie, ieşi 
în uşă să asculte. Auzi limpede cum cineva bâjbâia pe la 
pupitrul din odaia lui de lucru de la parter. Apoi, un strănut 
straşnic făcu să se cutremure pereţii. Vicarul se întoarse în 
dormitor, puse mâna pe arma cea mai la îndemână - 
vătraiul - şi cobori tiptil scara, fără cel mai mic foşnet. 
Doamna Bunting ieşi după el şi se opri în capul scării. 

Ceasul era aproape patru şi întunericul nopţii se destrăma 
încet-încet. Pe coridor se zărea o geană de lu-mină, dar prin 
uşa odăii de lucru se căsca bezna de nepătruns. Liniştea 
adâncă nu era tulburată decât de scârţâitul uşor al 
treptelor sub pasul domnului Bunting şi de zgomotele 
nedesluşite din odaia de jos. Deodată - un pocnet, hârşâitul 
unui sertar care se deschide şi un foşnet de hârtii. Urmă o 


înjurătură, apoi sfârâitul unui chibrit - şi camera fu scăldată 
într-o lumină gălbuie. Vicarul, care ajunsese pe coridor, 
putu să zărească prin crăpătura uşii pupitrul, sertarul 
deschis şi o lumânare care ardea pe pupitru. Dar pe hoţ nu 
izbuti să-l vadă! Rămase locului, neştiind ce hotărâre să ia. 
Cu chipul alb şi încordat, doamna Bunting cobora încet 
scările în urma lui. Un singur lucru îi dădea curaj domnului 
Bunting: convingerea că hoţul era unul de prin sat. 

Un zornăit de monede... Înţeleseră că hoţul dăduse peste 
banii pe care-i ţineau pentru gospodărie - cu totul două lire 
şi ceva, în monede de aur. La auzul acestui sunet, reverend 
mr. Bunting simţi brusc îndemnul de a intra în acţiune. 
Strângând cu putere vă-traiul în mână, năvăli în cameră, 
urmat îndeaproape de nevastă-sa. 

— Predă-te! strigă reverendul cu o voce fioroasă... şi se 
opri, înmărmurit. Odaia era cu desăvârşire goală. 

Totuşi amândoi ar fi putut jura că auziseră chiar în 
momentul acela pe cineva mişcându-se prin odaie. Stătură 
vreo jumătate de minut nemişcaţi, cu respiraţia tăiată. Apoi, 
mrs. Bunting străbătu încăperea şi se uită în dosul 
paravanului, iar mr. Bunting, însufleţit de un impuls 
asemănător, privi sub pupitru. Mrs. Bunting ridică 
perdelele, iar mr. Bunting examină soba, şi scormoni în ea 
cu vătraiul. Mrs. Bunting cercetă cu atenţia coşul de hârtii, 
iar mr. Bunting deschise lădiţa de cărbuni. În sfârşit se 
opriră amândoi şi-şi adresară unul altuia priviri 
întrebătoare. 

— Aş fi putut jura că... începu mr. Bunting, dar se opri. 
Lumânarea! răcni el. Cine-a aprins lumânarea? 

— Sertarul! exclamă nevastă-sa. Uite, banii au dispărut! 
Alergă spre uşă. Dintre toate întâmplările extraordinare... 

În momentul acela răsună pe coridor un strănut viguros. 
Dădură buzna afară din odaie, dar tocmai atunci uşa de la 
bucătărie se închise cu o bufnitură zdravănă. 

— Adă lumânarea! - ordonă domnul Bunting - şi 
luminează-mi drumul! 


Auziră amândoi un zăngănit de zăvoare trase în grabă. 
Când a împins părintele uşa de la bucătărie, tocmai se 
deschidea uşa din fund, lăsând să pătrundă înăuntru lumina 
cenuşie a zorilor, care se aşternea peste tufişurile 
întunecate ale grădinii din spatele casei. Domnul Bunting 
era sigur că nimeni şi nimic nu ieşise pe uşa din fund. Şi 
totuşi, uşa asta s-a deschis, a rămas un moment nemişcată 
şi pe urmă s-a trântit la loc! În clipa aceea, flacăra 
lumânării pe care o adusese mrs. Bunting tremură, 
orbindu-i cu pâlpâirea ei jucăuşă... Trecu mai bine de un 
minut până când intrară în bucătărie. 

Încăperea era goală. Au zăvorit la loc uşa din fund, au 
examinat cu atenţie bucătăria, cămara, spălătorul şi, în cele 
din urmă, au coborât în pivniţă. Au scotocit toată casa, dar 
degeaba. N-au găsit pe nimeni. 

Zorii zilei îi găsiră pe mr. Bunting şi pe soţia lui - o 
pereche destul de bizar costumată - uitându-se năuci unul 
la altul şi explorându-şi propria locuinţă, la lumina inutilă a 
unui muc de lumânare. 

— Dintre toate întâmplările extraordinare... începu 
reverendul pentru a douăzecea oară. 

— Dragul meu - îl întrerupse doamna Bunting - o aud pe 
Susie venind. Rămâi aici până intră ea în bucătărie, şi după 
aia fugi iute sus. 

VI. A ÎNNEBUNIT MOBILA! 

În lunea Rusaliilor, doamna Hall şi soţul dumisale se 
treziră dis-de-dimineaţă - înainte chiar ca Millie să se fi 
înhămat la corvoada zilnică - şi coborâră tiptil în pivniţă. 
Aveau de îndeplinit acolo o operaţie care-i privea exclusiv 
pe ei - ceva în legătură cu greutatea specifică a berei lor. 

Abia intraseră în pivniţă, când doamna Hall constată că 
uitase să aducă sticla cu sarsaparilla29 din dormitor. Cum 
dumneaei era expertul şi operatorul principal în treaba 
asta, misiunea de a se duce sus după sticlă îi reveni soţului. 

Ajuns în capul scării, mr. Hall se miră o clipă, văzând că 
uşa odăii de oaspeţi era întredeschisă. Îşi urmă însă 


drumul, intră în dormitor şi luă sticla, aşa precum i se 
poruncise. 

Pe când cobora, observă ceva nou: zăvoarele uşii de la 
intrare fuseseră date în lături. Şi atunci, iluminat de o 
străfulgerare subită, făcu o legătură între toate amănuntele 
acestea şi bănuielile domnului Teddy Henfrey. Îşi amintea 
cu certitudine că seara trecută ţinuse chiar el lumânarea, în 
timp ce mrs. Hall trăgea zăvoarele. Rămase cu gura 
căscată: apoi urcă iarăşi scara, cu sticla în mână. Bătu la 
uşa străinului. Nici un răspuns. Bătu iar; apoi împinse uşa şi 
intră. 

Văzu ceea ce se aşteptase să vadă. Patul şi camera erau 
goale. Dar - curios lucru, chiar şi pentru mintea lui greoaie 
- pe scaun şi de-a lungul spetezei patului erau azvârlite 
bandajele străinului şi hainele - singurul rând de haine, 
după cât ştia mr. Hall. Până şi pălăria fleşcăită era cocoţată 
neglijent pe speteaza palului. 

Deodată, din adâncurile pivniţei răzbi până la el glasul 
nevesti-şi. Felul în care îl striga - mâncând silabele şi 
ridicând interogativ tonul, până la o notă foarte acută 
(semne care indică la ţăranul din West-Sussex că şi-a ieşit 
din răbdări) îl smulse din uimirea lui. 

— George! George! Ai găsit ce trebuie? 

Mr. Hall se întoarse şi cobori în grabă. 

— Jenny - i se adresă el peste parapetul scărilor din 
pivniţă. Să ştii că ce ne-a zis Henfrey e-adevăruladevărat! 
Dumnealui nu-i în cameră la el! Şi uşa din faţă-i descuiată. 

La început doamna Hall n-a prea înţeles despre ce era 
vorba, dar îndată ce a priceput, a dorit să se convingă cu 
propriii ei ochi dacă într-adevăr odaia era goală. Ţinând 
încă sticla, soţul o porni înainte. 

— Închipuie-ţi, draga mea, dumnealui a plecat, da” hainele 
lui sunt acolo! completă el. Şi atunci mă-ntreb, ce face fără 
haine? Ăsta nu-i lucru curat! 

În timp ce urcau amândoi scările pivniţei, avură impresia - 
după cum s-a verificat ulterior - că uşa de la intrare s-a 


deschis şi s-a închis la loc; dar, privind într-acolo şi văzând 
uşa închisă, nu-şi spuseră nimic unul celuilalt. Ajungând pe 
coridor, doamna Hall o luă înaintea bărbatului şi alergă sus. 
În clipa aceea strănută cineva pe scară. Mr. Hall, care 
venea la vreo şase paşi în urmă, îşi închipui că a strănutat 
nevastă-sa, după cum doamna Hall, care mergea înainte, 
avu aceeaşi impresie despre soţul ei. Femeia dădu uşa în 
lături şi privi în cameră. 

— Cea mai curioasă afacere pe care am pomenit-o 
vreodată! exclamă ea. 

Tocmai atunci simţi că-i strănută cineva chiar în ceafă. 
Întorcând capul, rămase mirată când îl văzu pe mr. Hall la o 
bună distanţă de ultima treaptă. Dar peste câteva clipe se 
afla şi el în odaie. 

Doamna Hall se aplecă şi pipăi perna şi aşternutul. 

— E rece, constată ca. Dumnealui o fi plecat de mai bine 
de o oră. 

Pe când rostea aceste cuvinte, s-a întâmplat ceva 
extraordinar. Cearşafurile s-au strâns singure grămadă, s- 
au înălţat în aer - un fel de mobilă mişcătoare - şi au zburat 
peste tăblia patului - ca şi cum o mână le-ar fi înhăţat de la 
mijloc şi le-ar fi zvârlit pe jos. O clipă mai târziu, pălăria 
străinului sălta de pe speteaza patului, descria prin odaie o 
ameţitoare traiectorie circulară şi se avânta drept în 
obrazul doamnei Hall. La fel de iute a luat-o raznă buretele 
de pe spălător... după el a pornit la plimbare scaunul, 
aruncând cu nepăsare pe jos haina şi pantalonii străinului... 
şi, râzând sec, cu un glas care - ciudat! - semăna leit cu al 
sinistrului muşteriu, scaunul şi-a întors pe neaş-teptate cele 
patru picioare spre mrs. Hall, s-a dat puţin înapoi, ca şi cum 
ar fi vrut să-şi ia vânt - şi a început să tragă vârtos în ea. 
Urlând, hangiţa s-a răsucit pe călcâie şi atunci picioarele 
scaunului au împins-o din spate, binişor dar cu toată 
hotărârea, silindu-i pe amândoi soţii să iasă din odaie. În 
urma lor, uşa s-a trântit cu putere şi s-a încuiat singură. 
Vreme de o secundă, scaunul şi patul au executat, după cât 


se pare, un dans triumfal... dintr-o dată însă totul s-a 
cufundat în linişte. 

Pe scară, biata femeie căzu aproape leşinată în braţele 
domnului Hall. Cu greu a izbutit el - ajutat de Millie, pe 
care o deşteptaseră ţipetele - să o care jos pe scări şi să-i 
dea întăritoarele care se folosesc în asemenea cazuri. 

— Ăştia sunt „spiriţi”! bolborosea doamna Hall. Ştiu eu că 
ăştia sunt „spiriţi”. Am citit eu la jurnal de ei. Mese şi 
scaune care sar şi dansează... 

— Mai ia o picătură, Jenny, o îndemna Hall. O să te 
întărească. 

Doamna Hall îi dădea înainte. 

— Încuie-l afară! Nu-l mai lăsa să intre! Am mirosit eu 
ceva... Trebuia să-mi dau seama... Cu ochii ăia şi cu capu' 
ăla bandajat... şi nu mergea niciodată duminica la biserică! 
Unde mai pui toate sticlele alea - mai multe decât se cuvine 
să aibă cineva! Mi-a băgat spiriţii-n mobilă... Of, în mobila 
mea, veche, zdravănă, o minune de mobilă! Chiar pe 
scaunul ăla obişnuia să şadă biata maică-mea când eram eu 
mică! Doamne, şi când te gândeşti că acu' acu” poa' să sară 
pe mine! 

— Încă o picătură, Jenny! o ruga Hall. Ai nervii 
zdruncinaţi. 

O trimiseră pe Millie să-l trezească şi să-l cheme pe mr. 
Sandy Wadgers, fierarul, care locuia la capătul uliţei. 

Fata străbătu în grabă uliţa satului scăldată în lumina 
poleită a răsăritului de soare. 

— Salutări de la domnu' Hall. Mobila de sus face pe 
nebuna. Ar vrea domnu' Wadgers să poftească până acolo? 
Aşa a grăit Millie. 

Mr. Wadgers era un om atotştiutor, da, da, chiar ăsta-i 
cuvântul! Pe deasupra, mai era şi plin de idei. Îndată a şi 
considerat cazul ca deosebit de grav.,,Să-mi pice mie mâna 
dacă asta nu-i vrăjitorie” - aceasta a fost opinia imediată a 
domnului Sandy Wadgers. „Cu unu' ea ăsta e nevoie de 
potcoave la picioare. 


Mânat de curiozitate, sosi la han. Domnul şi doamna Hall 
ar fi dorit să urce în camera de sus, conduşi de mr. 
Wadgers, dar dumnealui nu părea de loc grăbit. Prefera să 
comenteze cazul pe coridor. Peste drum s-a ivit băiatul de 
prăvălie al lui Huxter şi s-a apucat să deschidă obloanele 
tutungeriei. Îndată l-au invitat şi pe el la discuţie. Fireşte, 
după câteva minute a sosit şi mr. Huxter în persoană. 
Geniul anglo-saxon în materie de parlamentarism se afirmă 
o dată mai mult: s-au purtat interminabile discuţii şi nu s-a 
pornit la nici o acţiune hotărâtoare. 

— Trebuie stabilite în primul rând faptele, insista mr. 
Sandy Wadgers. Trebuie să fim siguri că suntem îndreptăţiţi 
să spargem uşa. O uşă nespartă poţi s-o spargi orişicând, 
da”, ia zi-mi, o uşă dac-ai spart-o, poţi să o mai faci 
nespartă? 

Dar, deodată, ca prin minune, uşa camerei de sus se 
deschide de la sine. Toţi rămân înmărmuriţi, cu ochii 
holbaţi. Străinul, încotoşmănit ca de obicei, îşi face apariţia: 
începe să coboare scările aruncându-le din dosul 
ochelarilor aceia întunecaţi, halucinant de mari, o privire 
mai mohorâtă şi mai de nepătruns ca oricând. Coboară cu 
un mers ţeapăn şi cât se poate de tacticos, privindu-i într- 
una ţintă; străbate coridorul, mereu cu privirea la ei, apoi 
se opreşte. 

— Ia uitaţi acolo! exclamă el. Ochii tuturor se întorc 
încotro arată degetul lui înmănuşat; lângă uşa pivniţei se 
vede o sticlă de sarsaparilla. Apoi străinul se întoarce în 
odaia lui şi, cu un gest neaşteptat, repezit şi batjocoritor, le 
trânteşte uşa-n nas... 

Nimeni n-a deschis gura până ce nu s-a pierdut şi ultimul 
ecou al uşii trântite. 

— Ei bine, dacă asta nu le întrece pe toate izbucni mr. 
Wadgers, lăsând alternativa în suspensie. 

— Mă duc înăuntru să-l întreb ce-nseamnă asta, se decise 
Hall, adresându-i-se lui Wadgers. Am să-i cer o explicaţie. 


A fost însă nevoie de o bună bucată de timp pentru ca 
soţul hangiţei să ajungă în această dispoziţie combativă. 

În cele din urmă bătu în uşă, o deschise şi apucă să spună 
doar atât: 

— Scuzaţi-mă... 

— Du-te dracului! zbieră dinăuntru un glas 
înspăimântător. Închide uşa pe dinafară! 

Aşa s-a terminat scurta întrevedere. 

VII. DEMASCAREA STRĂINULUI. 

Necunoscutul se întorsese pe la vreo cinci şi jumătate 
dimineaţa în micuța odaie de oaspeţi a hanului „La 
poştalionul cu cai”; a rămas acolo până pe la prânz, cu 
storurile lăsate şi uşa încuiată. Şi nimeni n-a mai îndrăznit 
să se apropie de el, după păţania lui Hall. 

Toată vremea asta n-a mâncat nimic. În trei rânduri a 
sunat - a treia oară prelung şi cu nervi - dar nimeni nu i-a 
răspuns. 

— Sigur că da, mai are şi pretenţii, după ce-ţi trânteşte un 
„Du-te dracului!”, bombăni mrs. Hall. 

Între timp se vânturase un zvon vag despre spargerea de 
la parohie. Bineînţeles, faptele fură puse în legătură. Hall, 
întovărăşit de Wadgers, plecă să-l caute pe mr. 
Schuckleforth, magistratul, ca să-i ceară un sfat. Cu ce s-a 
îndeletnicit străinul în acest răstimp, nu s-a putut afla. 
(Nimeni nu se încumeta să urce scara). Când şi când îl 
auzeau cum măsoară odaia în lung şi-n lat. În prada unei 
furii turbate spărgea la sticle şi rupea hârtii cu nemiluita. În 
vreo două rânduri a răzbătut până jos câte o explozie de 
înjurături, care se amestecau cu clinchetul cioburilor. 

Micul grup de cetăţeni înfricoşaţi, dar roşi de curiozitate, 
se îngroşa din ce în ce. Veni şi doamna Huxter; câţiva tineri 
voioşi, gătiţi cu jachete negre cumpărate de gata, şi cu 
cravate din hârtie pique30, mă rog, doar era lunea 
Rusaliilor! - se alăturaseră grupului, aruncând în dreapta 
şi-n stânga întrebări aiurea, care-i puneau şi pe ceilalţi în 
încurcătură. Tânărul Archie Marker a reuşit să se 


(evidenţieze prin curajul de care a dat dovadă, intrând în 
curte şi încercând să se uite pe sub storul tras. N-a izbutit 
el să vadă nimic, dar a lăsat să se înţeleagă că văzuse 
destule, aşa că îndată îl urmară şi alţi reprezentanţi ai 
tineretului din Iping. 

O zi de Rusalii mai frumoasă ca asta nici că se mai 
pomenise. În josul uliţei principale a satului se înşirau vreo 
duzină de barăci cu diverse distracţii; mai era şi o baracă 
de tragere la ţintă, iar pe iarbă, în prejma fierăriei, 
apăruseră trei vagoane vopsite în galben şi în cafeniu; 
alături se foiau nişte străini de ambe sexe, pitoresc 
costumaţi, care instalau un joc de tragere la ţintă format 
din nişte nuci de cocos. Domnii purtau bluze albastre, iar 
doamnele - şorţuri albe şi pălării la modă, încărcate cu 
pene. Woodier, de la,,Păunul roşu” şi mr. Jaggers, cârpaciul, 
care se mai ocupa şi cu comerţul de biciclete de ocazie. 
Întindeau de-a lungul drumului o ghirlandă cu steguleţe şi 
steme englezeşti. La origine, ghirlanda asta slujise la 
aniversarea primului jubileu al reginei Victoria. 

Şi acolo, la han, în bezna artificială a camerei de oaspeţi, 
în care abia dacă se furişa vreo anemică rază de soare, 
muşteriul - de bună seamă flămând - înfofolit în hainele lui 
groase care-l stânjeneau, se zgâia într-una la hârţoagele lui 
prin ochelarii întunecaţi, sau umbla cu sticluţele-i 
murdare... şi din când în când îi mai trăgea câte-o 
înjurătură sălbatică la adresa tinerilor glumeţi care, dacă 
nu puteau fi văzuţi, se făceau în schimb auziţi afară, sub 
fereastră... În colţ, lângă cămin, zăceau cioburile câtorva 
sticle sfărâmate. Un miros înţepător de clor otrăvea aerul. 

Am reconstituit acest tablou după tot ce-au putut atunci să 
prindă oamenii cu urechea şi după cele ce-au văzut ei 
ulterior, când au pătruns în odaie. 

Pe la prânz, străinul a trântit de perete uşa camerei lui şi a 
rămas în prag, privind ţintă la cei trei sau patru oameni din 
local. „Doamnă Hall!” a strigat el. Cineva s-a strecurat afară 
cu sfială şi a chemat-o pe hangiţă. Hall nu se întorsese încă. 


După un timp apăru doamna Hall, răsuflând cam anevoie - 
ceea ce n-o împiedica de fel să se arate şi mai ţanţoşă. Se 
pregătise pentru această scenă. Îşi făcu intrarea ţinând în 
mână o tăviţă pe care se odihnea o notă de plată neachitată. 

— Doriţi socoteala, domnule? întrebă ea. 

— De ce nu mi s-a servit gustarea de dimineaţă? De ce nu 
mi-ai făcut mâncarea şi de ce n-ai răspuns când am sunat? 
Îţi închipui că pot trăi fără să mănânc? 

— De ce nu mi s-a achitat nota de plată? replică doamna 
Hall. Asta vreau să ştiu. 

— 'Ţi-am mai spus şi acum trei zile că aştept un mandat. 

— V-am răspuns şi acum trei zile că n-am de gând să 
aştept nici un fel dc mandat. Dumneata bombăni când îţi 
întârzie puţin gustarea, dar dacă ai întârziat cinci zile cu 
plata, aia nu-i nimic? 

Străinul înjură scurt, dar straşnic. 

— Hei, hei! se auzi din sala hanului. 

— Şi ţi-aş fi foarte îndatorată, domnule, dacă ţi-ai păstra 
înjurăturile pentru dumneata! rosti demn mrs. Hall. 

Străinul aducea mai mult ca oricând cu un scafandru 
înfuriat. Cei din local simțeau că mrs. Hall e stăpână pe 
situaţie. Jar felul în care i-a vorbit el în continuare n-a făcut 
decât să întărească această impresie. 

— Ascultă-mă, femeie... începu el. 

— Te rog să nu mă,,femeieşti” pe mine, i-o tăâie doamna 
Hall. 

— 'Ţi-am spus că nu mi-a sosit mandatul. 

— Ah, da, mandatul, desigur. 

— "Totuşi, cred că mai am ceva prin buzunare... 

— Păi mi-ai zis acu' trei zile că n-ai la dumneata mai mult 
de un sovereign de argint. 

— Am mai găsit ceva bani. 

— Ehehei! făcură cei din local. 

— Mă întreb unde-ai mai găsit? îi aruncă hangiţa. 

Această impertinenţă păru să-l supere din cale-afară de 
rău. Bătu furios din picior. 


— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că mă întreb unde-ai mai găsit gologani? Şi înainte de-ţi 
dau nota sau de-ţi aduc mâncare, ori altele de felu” ăsta, 
trebuie să-mi lămureşti câteva lucruri pe care nu le pricep 
şi nu numai eu, da' nimeni nu le pricepe, şi toată lumea ar 
cam dori să le înţeleagă. Uite, eu aş vrea să-mi spui ce s-a 
întâmplat sus cu scaunele mele, şi aş mai vrea să ştiu cum 
se face că odaia dumitale era goală şi cum ai făcut de-ai 
intrat din nou? Toată lumea care vine aicea în casa asta 
intră pe uşă - aşa-i regula aici la noi - da' dumneata n-ai 
intrat pe uşă şi aş vrea, mă rog, să ştiu pe unde ai intrat? Şi 
iarăşi aş vrea să ştiu... 

Deodată străinul îşi înălţă mâinile înmănuşate, cu pumnii 
strânşi, izbi din picior şi răcni un „[ine-ţi gura!” de vuiră 
pereţii. Uluită, mrs. Hall amuţi pe dată. 

— Dumneata nu înţelegi cine sunt sau ce sunt eu! Ei las” c- 
am să-ţi arăt. Pe legea mea! Am să-ţi arăt! Îşi duse mâna la 
faţă şi-şi smulse ceva dintre obraji. În centrul figurii lui 
apăru o gaură neagră. Na, ţine! zbieră el. Făcu câţiva paşi 
înspre ea şi-i întinse un obiect pe care biata femeie îl primi 
cu un gest mecanic, fascinată cum era de figura lui în plină 
metamorfoză. Când îşi dădu seama ce ţine în mână, hangiţa 
slobozi un țipăt din adâncul pieptului, scăpă obiectul pe jos 
şi se trase înapoi, clătinându-se. Era nasul - nasul 
străinului! - roz şi lucios, care se rostogolea pe duşumea cu 
un sunet sec de carton... 

Necunoscutul îşi scoase apoi ochelarii, şi cei câţiva martori 
ai acestei scene prinseră să răsufle mai iute. Îşi aruncă 
pălăria de pe cap şi, cu mişcări precipitate, îşi smulse 
favoriţii şi bandajele. Până atunci şi-au mai ţinut oamenii 
firea, dar din clipa aceea toţi fură străbătuţi de fiorul unei 
presimţiri sinistre. „Oh, doamne sfinte!” gâfâi cineva. Şi 
nimeni nu-şi mai putu stăpâni groaza. 

Era mai oribil decât cea mai macabră închipuire. În faţa 
priveliştii care i se oferea ochilor, mrs. Hall, care rămăsese 
cu gura căscată, încremenită de spaimă, scoase încă un 


țipăt şi o zbughi spre uşă. Ceilalţi - după ea. Fuseseră 
pregătiţi să vadă cicatrici, un obraz desfigurat, o hidoşenie 
monstruoasă - în sfârşit, ceva palpabil! - şi când colo, nimic! 
Bandajele, împreună cu o perucă, zburară de-a lungul 
coridorului până în local, cât pe ce să-i lovească. Dădură cu 
toţii buzna pe treptele hanului, împiedicându-se unul de 
celălalt. Căci omul care stătea înfipt acolo, în pragul odăii, 
gesticulând şi urlând nişte frânturi de vorbe fără noimă, 
arăta - până la gât - ca oricare om în toată firea, voinic, mă 
rog... atât numai că n-avea cap! Peste gulerul paltonului se 
căsca vidul - nici urmă de cap! 

Localnicii care se găseau mai în josul uliţei auziră nişte 
urlete desperate. Toate capetele s-au întors înspre han; zeci 
de ochi i-au văzut pe cei de la „Poştalionul cu cai” cum 
ţâşnesc afară ca dintr-un tun... au văzut cum mrs. Hall cade 
lată la pământ, iar mr. Teddy Henfrey sare în lături, ca să nu 
dea peste ea... apoi au răzbătut până la ei urletele 
înspăimântătoare ale Millie-ei (auzind atâta larmă, fata 
alergase de la bucătărie şi dăduse peste omul fără cap...). 

Brusc, vacarmul încetă. 

În clipa următoare, toată uliţa se îndrepta în goană mare 
spre han, - negustorul de zaharicale, proprietarul tirului cu 
nuci de cocos şi ajutorul lui, proprietarul scrânciobului, - 
băieţaşi, fetiţe, eleganţii şi cochetele sclivisite ale satului, 
bătrâni în halate, ţigănci în şorţuri... cât ai bate din palme s- 
a strâns o gloată de vreo patruzeci de suflete, care creştea 
într-una, se frământa, huiduia, voia să ştie totul de-a fir a 
păr, scotea diverse exclamaţii şi emitea felurile opinii în faţa 
imobilului soţilor Hall. Toţi simțeau nevoia să vorbească de- 
a valma şi rezultatul era un soi de babilonie. Câţiva o 
susțineau pe mrs. Hall, care leşinase. Era o învălmăşeală 
grozavă, pe deasupra căreia se depăna povestirea de 
necrezut a unui gălăgios martor ocular. 

— Vai, căpcăunul! 

— Da' ce-a făcut? 

— A lovit-o pe fată! 


— Zăăău? 

— S-a repezit la ea cu un cuţit, aşa mi se pare. 

— N-are cap, îţi spun. Şi asta nu-i numa” aşa, o vorbă, 
ascultă-mă pe mine, e un om fără cap! 

— Aiurea! O fi vreo scamatorie la mijloc! 

— Şi-a scos cârpele de pe el! 

Îmbulzindu-se, ca să apuce să vadă ceva prin uşa deschisă, 
curioşii alcătuiau un fel de unghi viu, cu vârful în continuă 
agitaţie, dirijat spre han. „S-a oprit un moment, şi-atuncea 
a ţipat Millie şi el o dată s-a întors! Fugea fata de-i săltau 
fustele - şi căpcăâunul după ea! N-a durat cu totul nici zece 
secunde. P-ormă s-a întors cu un cuţit în mână şi cu o pâine 
şi-a rămas aşa, stană de piatră, de parcă s-ar fi uitat ţintă 
undeva. Acu” un minut, nu mai mult! A intrat pe uşa aia. Îţi 
spun eu că n-are cap de loc! Chiar acuma puteai să-l vezi...” 

Un freamăt uşor trecu prin mulţime. Oratorul se opri şi se 
dădu în lături, ca să facă loc unei mici procesiuni care se 
îndrepta cu pas hotărât spre han; în frunte păşea ferm mr. 
Hall, roş la faţă ca un rac, apoi venea mr. Bobby Jaffers, 
jandarmul satului, iar la urmă - prudentul domn Wadgers. 
Veniseră înarmaţi cu un mandat de arestare. 

Zgomotoasă, lumea oferea din belşug informaţii (care se 
potriveau una cu alta ca nuca-n perete) peste cele 
întâmplate. 

— Cu cap sau fără cap - declara Jaffers - eu trebuie să-l 
arestez şi am să-l arestez! 

Domnul Hall urcă treptele şi merse drept la uşa odăii de 
oaspeţi, pe care o găsi deschisă. 

— Jandarm - rosti el - fă-ţi datoria! 

Jaffers păşi înăuntru, Hall după el şi - tot cel din urmă - 
Wadgers... În semiobscuritatea încăperii se profila arătarea 
fără cap, ţinând o coajă de pâine într-una din mâinile 
înmănuşate şi o bucată de brânză în cealaltă. 

— Ăsta-i! strigă Hall. 

— Ce dracu mai înseamnă şi asta? izbucni o voce 
mânioasă, care venea cam din dreptul gulerului. 


— Al naibii de ciudat mai arăţi, stimate domn, în-cepu mr. 
Jaffers. Dar, cu cap sau fără cap, mandatul spune numai 
„arestaţi persoana”31 şi datoria-i datorie... 

— La o parte! strigă arătarea, dându-se înapoi. 

Cât ai clipi, azvârli în aer pâinea şi brânza, iar Hall apucă 
tocmai la timp cuțitul de pe masă, care era cât pe ce să 
urmeze acelaşi drum. Deodată, omul fără cap îşi smulse 
mănuşa stângă, care nimeri drept în obrazul lui Jaffers. La 
care, mr. Jaffers, întrerupându-şi declaraţia cu privire la 
mandatul de arestare, se repezi la străin, îl apucă de 
mâneca din care nu ieşea nici o mână, şi-l înşfăcă de gâtul 
invizibil. O lovitură răsunătoare primită în fluierul piciorului 
îi smulse un urlet, dar mr. Jaffers nu slăbi strânsoarea. Hall 
strecură cuțitul de-a lungul mesei către domnul Wadgers - 
care se foia de colo până colo, ca portarul unei echipe de 
fotbal în ofensivă - apoi, când Jaffers şi străinul, 
încleştându-se şi cărându-şi la pumni, se împinseră până în 
dreptul lui. Hall dădu să sară în ajutor. Un scaun care se 
găsea în drum se prefăcu în ţăndări şi luptătorii se prăvăliră 
unul peste celălalt. 

— Apucă-l de picioare, şuieră Jeffers. 

Străduindu-se să aplice instrucţiunea primită mr. Hall se 
pomeni cu un picior în coaste, care-l scoase din luptă 
pentru câteva clipe. Cât despre mr. Wadgers, acesta, 
constatând că decapitatul a reuşit să iasă de sub Jaffers şi 
să-i înfigă genunchiul în piept, se retrase uşurel, cu cuțitul 
în mână, înspre uşă, unde se ciocni de mr. Huxter şi de 
vizitiul din Sidderbrige, care alerga-seră în sprijinul legii şi 
al ordinei. În acelaşi moment căzură din dulap câteva sticle, 
şi încăperea se umplu de o duhoare înţepătoare. 

— Mă predau! strigă necunoscutul, deşi îl ţinea pe Jaffers 
țintuit sub el. Sări în picioare gâfâind - stranie nălucă, fără 
cap şi fără mâini (îşi scosese între timp şi mănuşa dreaptă) - 
şi, cu răsuflarea tăiată, gemu: N-are nici un rost! 

Părea lucrul cel mai nebunesc din lume să auzi glasul 
acela care venea din văzduh. Dar ţăranii din Sussex sunt 


poate oamenii cei mai cu picioarele pe păniânt. Jaffers se 
ridică şi el, şi scoase o pereche de cătuşe, dar se opri brusc, 
cu ochii holbaţi. Îşi dăduse vag seama de absurditatea 
întregii situaţii. 

— Ia te uită! Fir-ar să fie! După câte văd, nu pot să le 
folosesc! 

Omul fără cap îşi trecu braţul de-a lungul hainei şi, ca prin 
minune, nasturii pe care-i atingea mâneca lui goală se 
descheiau. Apoi bolborosi ceva - că ar fi primit o lovitură în 
picior - şi se aplecă. Părea că-şi pipăie pantofii şi ciorapii. 

— Vai de mine! - a strigat deodată Husxter - ăsta nu-i om, e 
fantomă! Numa! haine goale! Ia uitaţi! 1 se vede prin guler 
căptuşeala hainelor, până jos! Pot să-mi bag şi mâna! 

A întins mâna, dar se pare că s-a lovit de ceva în aer, căci 
s-a tras înapoi cu un strigăt ascuţit. 

— Te rog să nu-mi mai bagi degetele în ochi, răsună vocea 
aeriană, pe un ton de cruntă indignare. Realitatea este că 
mă aflu aici, cu cap, mâini, picioare şi tot restul, dar că 
întâmplător sunt invizibil. E foarte neplăcut, dar aşa sunt. 
Asta nu înseamnă că trebuie să fiu rupt în bucăţi de orice 
bădăran idiot din Iping, nu-i aşa? 

Costumul de haine, descheiat în întregime şi atârnând de 
un suport nevăzut, se ridică în sus, cu mânecile îndoite 
proptite în şold. 

Între timp mai intraseră şi alţi localnici, aşa încât odaia era 
înţesată de lume. 

— Nu zău, invizibil? îl zeflemisi Huxter, fără să se 
sinchisească de protestele lui. Cine dracu a mai auzit aşa 
ceva? 

— O fi poate ciudat, nu zic nu, dar cred că nu-i o crimă. De 
ce să fiu maltratat în halul ăsta de un poliţist? 

— A, păi asta-i altă poveste, ripostă Jaffers. Desigur că în 
întunecimea de aici e cam greu să te vadă omul, dar eu am 
un mandat de arestare în regulă. Şi nu te urmărim pentru 
că eşti invizibil, ci pentru spargere. A fost prădată o casă şi 
s-au furat bani. 


— Ei şi? 

— Şi circumstanţele arată în mod evident că... 

— Prostii! i-o tăie Omul Invizibil. 

— Nădăjduiesc că e precum spuneţi, domnule! Dar am 
primit anumite instrucţiuni... 

— Bine, admise brusc arătarea. Am să vin. Am să vin. Dar 
fără cătuşe. 

— Aşa se obişnuieşte, răspunse Jaffers. 

— Fără căâtuşe! puse condiţia năluca. 

— Scuzaţi-niă, dar... 

Dintr-o dată, arătarea se trânti pe un scaun şi, înainte ca 
cineva să se fi putut dumeri, papucii, ciorapii şi pantalonii 
erau azvârliţi grămadă sub masă. Apoi Omul Invizibil sări în 
sus şi haina zbură şi ea cât colo... 

— Staţi, opriţi-l! strigă Jaffers, dându-şi seama de ce se 
întâmplă. Înşfăcă vesta, dar, cu o smucitură, cămaşa lunecă 
afară din ea abandonând-o moale în mâna lui. Prindeţi-l! 
zbieră jandarmul, agitând vesta. Dacă o s-apuce să-şi dea 
jos toate hainele... 

— Prindeţi-!! striga toată lumea. Dădură cu toţii navală 
spre cămaşa albă care flutura - unică mărturie vizibilă a 
existenţei necunoscutului. 

Una din mânecile cămăşii îi trânti lui Hall drept în faţă o 
directă care-i curmă avântul şi-l împinse înapoi peste moş 
Toothsome, paracliserul; într-o clipă, cămaşa se trase 
singură în sus şi începu să se zbată în gol şi să dea din 
mâneci, - întocmai ca o cămaşă pe care-o dezbraci peste 
cap. Jaffers puse mâna pe ea, dar nu făcu decât să-i ajute 
fantomei la dezbrăcat. Ceva din văzduh îl plesni peste gură, 
îi trase iute bastonul din mână şi începu să-l croiască pe 
Teddy Henfrey drept în creştet. 

— Atenţie! strigau cu toţii, năpustindu-se la întâmplare şi 
lovind în vânt. Prindeţi-l! 

— Închideţi uşa! 

— Nu-l lăsaţi să scape! 

— Am prins ceva! 


— E-aici! 

Era un adevărat balamuc. Peste fiecare combatant se 
abătea o ploaie de pumni... Sandy Wadgers, isteţ ca 
totdeauna, ba de astă dată cu deşteptăciunea stimulată de o 
lovitură zdravănă în nas, deschise uşa şi o şterse. 
Îmbulzindu-se orbeşte, ceilalţi fură îngrămădiţi în col-ţul 
uşii. Loviturile cădeau ca grindina. Phipps, unitarianul32 
pierdu un dinte din faţă, iar Henfrey fu rănit la zgârciul 
urechii. Jaffers primi un pumn sub bărbie şi, întorcându-se, 
puse mâna pe un corp solid care se găsea între el şi Huxter 
dan la melee33 împiedicându-i să se apropie unul de 
celălalt. Era pieptul vânjos al Omului Invizibil. O clipă mai 
târziu, întreaga masă de oameni întărâtaţi, prinşi în focul 
încăierării, dădu năvală în coridorul înţesat de lume. 

— Am pus mâna pe el! zbieră jandarmul. Icnind şi 
clătinându-se, cu faţa congestionată şi vinele umflate, ţinea 
piept unui duşman nevăzut, în mijlocul acestui vălmăşag. 

Lumea se înghesuia claie peste grămadă, în vreme ce 
extraordinara pereche îşi croia drum spre uşa de la intrare 
şi se dădea de-a berbeleacul pe cele câteva trepte ale 
hanului. Cu glasul gâtuit, Jaffers a scos un urlet, s-a 
încleştat din toate puterile de prada lui şi, apărându-se cu 
genunchii, s-a prăbuşit greoi, lovindu-se cu capul de pietriş. 
Numai atunci degetele lui au slăbit strânsoarea. 

Izbucniră răcnete turbate: „Prindeţi-l!” „Invizibilul!” şi aşa 
mai departe. Un tânăr (care nu era de prin partea locului şi 
al cărui nume nu l-am putut afla) se repezi dintr-o dată şi 
înşfăca ceva, care i se smulse din mână şi-l aruncă peste 
corpul poliţistului. De partea cealaltă a drumului, o femeie 
îmbrâncită dete un țipăt... un câine, care părea să fi primit 
o lovitură de picior, chelălăi şi fugi urlând în curtea lui 
Iluxter... Acestea fură singurele semne lăsate de Omul 
Invizibil în trecerea lui. Câtva timp, oamenii rămaseră 
năuciţi, gesticulând în neştire... apoi, dintr-o dată, încolţi 
panica şi, cât ai bate din palme, se împrăştiară cu mic şi 
mare prin sat, ca frunzele uscate luate de vânt. Doar Jaffers 


zăcea nemişcat, sub prima treaptă a scării hanului, cu faţa 
în jos şi genunchii îndoiţi. 

VIII. ÎN TRECERE. 

Capitolul al optulea este extrem de scurt şi relatează 
următorul fapt: în vreme ce moţăia în plin câmp, singur cuc, 
fără ca pe o rază de două mile în jur să mai existe vreun alt 
suflet (cel puţin aşa gândea el), Gibbins, naturalistul amator 
din regiune, a auzit că în apropierea lui cineva tuşeşte, 
strănută şi înjură cu foc. Iute a deschis ochii, dar n-a văzut 
nimic! Ei bine, şi totuşi se auzea un glas care continua să 
înjure, cu acea varietate şi bogăţie de imagini ce 
caracterizează înjurăturile unui om cult. Glasul a ajuns la 
un maxi-mum de intensitate, apoi s-a auzit din ce în ce mai 
slab şi s-a pierdut în depărtare, înspre Adderdean - aşa i s-a 
părut lui mr. Gibbins. Încă un strănut con-vulsiv - apoi 
tăcere. Naturalistul nu aflase nimic despre întâmplările din 
dimineaţa aceea, dar fenomenul era atât de uluitor, de 
tulburător, încât iubitorul naturii a simţit că tot calmul lui 
filosofic i se spulberă; s-a ridicat în grabă şi a luat-o la 
sănătoasa înspre sat, cu toată iuţeala de care era în stare. 

IX. DOMNUL THOMAS MARVEL. 

Ca să-l cunoaşteţi pe mr. Thomas Marvel, trebuie să vă 
închipuiţi o persoană cu o mutră rubicondă şi mo-bilă, din 
care erupe un nas cilindric, cu o gură băloasă, lăbărţată, în 
necontenită mişcare, şi o barbă teribil de zbârlită. Corpul 
lui avea tendinţă spre embonpoint34, pe care o scoteau în 
relief şi picioarele scurte. Purta un joben de mătase pluşată. 
Nasturii costumului său erau sistematic înlocuiţi cu 
sforicele şi şireturi de pantofi, care se zăreau prin punctele 
mai delicate ale îmbrăcăminţii; aşadar, era vădit că acest 
personaj este un celibatar convins. 

Domnul Thomas Marvel şedea la marginea drumului care 
ducea spre Adderdean, cam la o milă şi jumătate de Iping. 
Picioarele, vârâte în şanţ, se lăfăiau în nişte ciorapi plini de 
găuri, prin care apăreau degetele mari, grosolane, ce 
străpungeau văzduhul ca urechile unui câine la pândă. 


Omul nostru contempla leneş - pe toate le făcea el cu lene - 
o pereche de ghete cu şiret. Era cea mai trainică pereche 
de ghete din câte nimerise el în ultima vreme, atâta doar 
că-i erau cam prea mari... dimpotrivă, cele pe care le 
purtase înainte îi veniseră ca turnate, dar mergeau numai 
pe vreme uscată, pentru bunul motiv că aveau o talpă care 
nu ţinea la ume-zeală... Mr. Thomas Marvel nu putea suferi 
ghetele prea mari, dar nici umezeala la picioare nu-i era pe 
plac. 

Până atunci nu cugetase niciodată serios care din cele 
două alternative îi era mai nesuferită, dar azi era o zi 
minunată şi dumnealui tot nu avea ceva mai bun de făcut. 
Aşa că-şi orânduise frumos pe iarbă cele patru ghete şi 
acum se uita la ele. Şi tot privindu-le cum zăceau acolo, în 
iarbă, printre florile de câmp, îi veni dintr-o dată ideea că 
amândouă perechile erau tare urâte. N-a fost câtuşi de 
puţin surprins când a auzit o voce în spatele lui: 

— Oricum, se cheamă că sunt ghete, a rostit Vocea. 

— Bah! ghete de pomană! Mr. Thomas Marvel ţinea capul 
aplecat pe o parte şi le privea cu dezgust. Şi să fiu al naibii 
dacă ştiu care din două-i a mai nenorocită pereche din 
lumea asta blestemată! 

— Hm! făcu Vocea. 

— La drept vorbind, am umblat eu şi cu ciubote mai 
proaste. Am umblat şi fără nimic. Da' niciodată n-am purtat 
pe picior ceva atât de impertinent de urât, - dacă-mi 
îngăduiţi să mă exprim astfel. Zilfe întregi am cerşit - 
printre altele - o pereche de ciubote, dom'le, pen'că de 
astea mă săturasem. Nu n-ar fi trainice, nu zic aşa vorbă, 
da' unui gentleman care bate toată ziulica drumurile, aşa ca 
mine, i se mai face şi lehamite de încălţările lui, aşa-i? Dacă 
vrei să mă crezi, în tot ţinutul ăsta blestemat n-am căpătat 
nimic altceva decât ciubotele astea. Uită-te bine la ele! Şi 
trebuie să ştii că-i o regiune unde poţi să găseşti în general 
ghete bunişoare. Da' uite aşa-i ghina mea afurisită! Pot să 
zic că de zece ani şi mai bine nu-mi procur încălţămintea 


decât din ţinutul ăsta. Şi după toate, te mai şi tratează ca pe 
vagabonzi! 

— E o regiune infectă şi locuitorii-s nişte porci! se 
pronunţă Vocea. 

— Nu-i aşa? întări mr. Thomas Marvel. Mamă, mamă! Şi 
perechea asta de ciubote-i şi mai infectă ca toţi la un loc! 

Întoarse capul peste umărul drept, ca să vadă ce fel de 
ghete poartă celălalt - voia omul să facă o comparaţie - dar 
vai! nu vedeai nici măcar picioarele, dărmite ghete! 
Întoarse capul la stânga, dar nici acolo nu existau picioare 
şi nici ghete. Pe faţă i se întipări o uimire fără seamăn. 

— Da” unde eşti, musiu? întrebă el peste umăr ridicându- 
se în patru labe. În faţa lui se întindea un câmp pustiu, 
presărat cu tufişuri ţepoase de mărăcini, printre care se 
zbenguia vântul. 

— Oi fi eu beat? se întrebă mr. Marvel. Avusei vedenie? 
Vorbii de unu' singur? Ce dracu? 

— Nu te speria, rosti Vocea. 

Domnul Marvel sări în picioare. 

— la nu mai face pe vintrelocul cu mine! Unde-mi eşti? Eu 
să mă sperii, i-auzi la el! 

— Nu te speria! repetă Vocea. 

— Tu ai să te sperii peste un minut, idiotule! ameninţă mr. 
Thomas Marvel. Unde dracu te-ai băgat? Numai să pun laba 
pe tine... 

Nu primi nici un răspuns. 

— De unde vorbişi, mă, din groapă? 

Nici un răspuns. 

Prostit de uimire, vagabondul încremeni aşa cum era, 
desculţ şi cu haina atârnându-i pe un umăr. 

„Piu, piu”, făcu o ciovlică în depărtare. 

— Ha, i-auzi, piu, piu, făcu şi mr. Marvel. Mie nu-mi arde 
de glumă. Câmpul era la fel de pustiu, din zare până-n zare; 
neumblat de nimeni, drumul, cu gropile lui şi cu stâlpii care- 
| mărgineau, şerpuia lin dinspre miazănoapte spre miazăzi, 


iar pe bolta albastră, în afară de pasărea care piuise, nu se 
mai vedea nimic. 

— Doamne, nu mă lăsa! îngână zdrenţărosul, trăgându-şi 
haina pe umeri. Asta de la pileală mi se trage, să fiu al 
dracului dacă nu-i aşa! 

— Nu-i băutura, îl contrazise Vocea. Nu te prosti! 

— Oh! făcu mr. Marvel, şi faţa i se înălbi pe sub petele 
roşii. E de la pileală... repetau într-una, fără glas, buzele lui. 
Se învârti încet în jurul propriei axe, holbându-se în toate 
părţile. Să jur, nu alta, că am auzit o voce! bolborosi el. 

— Desigur că ai auzit. 

— Poftim, iar a început! se tângui vagabondul, închizând 
ochii şi prinzându-şi fruntea în mâini cu un gest tragic. 
Deodată, însă, fu apucat de guler şi scuturat zdravăn - 
treabă care-l ameţi şi mai rău. 

— Nu fi idiot! îl dojeni Vocea. 

— Mi-am ieşit din minţi! E de rău, ce mai încoa' şi-ncolo. 
Asta-i fiin'că m-am necâjit cu nenorocitele alea de ciubote. 
Mi-am ieşit de-a binelea din minţi. Sau or fi strigoi pe aici? 

— Niciuna, nici alta, interveni Vocea. Ascultă! 

— Nebunule! mormăi încet mr. Marvel. 

— O clipă! Vocea, străbătută de un tremur, din pricina 
sforţării de a se stăpâni, căpătase un ton poruncitor. 

— Ei, ce e? Vagabondul avea senzaţia stranie că-i apasă 
cineva un deget în piept. 

— Crezi că sunt numai o închipuire - o nălucă? 

Mr. Thomas Marvel îşi frecă ceafa. 

— Da” ce alta poţi să fii? 

— Foarte bine... Vocea avea acum un ton blajin. Atunci am 
de gând să arunc cu pietre în dumneata până ai să-ţi 
schimbi părerea. 

— Da' unde eşti, omu” lu' Dumnezeu? 

Nici un răspuns. Deodată, prin aer şuieră o piatră, care 
zbură la un fir de păr de umărul domnului Marvel. 
Întorcându-se, vagabondul văzu cum o altă piatră sare de 
pe pământ, descrie o traiectorie complicată, rămâne o clipă 


în suspensie şi se repede apoi spre picioarele lui, cu o 
iuţeală de glonţ. Era prea aiurit ca să se mai poată feri. Încă 
un şuierat, şi iat-o că lunecă în şanţ, nu înainte de a-i fi 
zdrelit un deget care-i ieşea din ciorapul găurit. Urlând ca 
din gură de şarpe, mr. Thomas Marvel sări într-un picior şi 
o luă la fugă... dar se împiedică de un obstacol nevăzut şi, 
executând o tumbă, căzu pe şezut. 

— Ei, tot mai sunt o închipuire, ce zici? (o a treia piatră 
descria o curbă în văzduh şi rămânea suspendată peste 
capul vagabondului). 

Drept răspuns mr. Marvel încercă să se ridice în picioare, 
dar fu iarăşi rostogolit pe jos. De data asta rămase 
nemişcat. 

— Dacă te mai opinteşti o dată - îl ameninţă Vocea - îţi 
arunc piatra în cap. 

— Asta-i vrăjitorie curată! exclamă mr. Thomas Marvel. 

Se aşeză, îşi pipăi degetul lovit şi-şi aţinti privirile asupra 
celui de-al treilea proiectil. 

— Nu pot să înţeleg şi pace! Pietre care zboară singure... 
Pietre care vorbesc... Pun-te jos, piatră! Sparge-te! Mă 
predau. 

Piatra căzu la pământ. 

— E foarte simplu, îi explică Vocea. Sunt un om invizibil. 

— Nu bate câmpii! Mr. Marvel gâfâia de durere. Unde te- 
ai ascuns, cum ai făcut-o, nu ştiu. Mă dau bătut. 

— Dar e foarte simplu, stărui Vocea. Sunt invizibil. Vreau 
să pricepi acest lucru. 

— Asta poa! s-o vadă orişicine, nu-i nevoie să mă iei aşa 
repede, domnule! Ei, da' zi şi mie, cum te-ai ascuns? 

— Sunt invizibil. Asta-i toată povestea. Şi asta vreau să te 
fac să înţelegi. 

— Da' unde eşti? îl întrerupse domnul Marvel. 

— Aici - în faţa dumitale, la şase yarzi. 

— Haide, haide! Că n-oi fi orb! P-ormă ai să-mi zici că eşti 
făcut din vânt! Eu nu-s un fraier d-ăia la care poţi să le torni 
gogoşi! 


— Ei bine, sunt făcut din aer. Acuma te uiţi prin mine. 

— Cum, nu-i nici un pic de materie în dumneata? Vox 
et35... cum sună mai departe aiureala asta? 

— Da” de unde, sunt o făptură omenească - sunt voinic, am 
nevoie de hrană şi de băutură, am nevoie de haine... Atâta 
tot, că sunt invizibil. Pricepi? Invizibil. E foarte simplu. In-vi- 
zi-bil! 

— Cum adică, exişti în carne şi oase? 

— Da, exist în carne şi oase. 

— Dă-mi o mână, dacă exişti! Atunci poate-o să mi se pară 
mai adevărat... Of, doamne! mi-ai rupt mâna! Văleu, nu mă 
strânge aşa! 

Degetele mâinii sale libere pipăiră mâna care-i încleştase 
încheietura, apoi sfioase alunecară mai departe, atinseră un 
braţ, dădură peste un piept musculos şi se opriră pe o 
mutră bărboasă. 

— M-ai făcut praf! exclamă vagabondul, năuc de uimire. 
Asta-i mai tare ca luptele de cocoşi! Grozav de interesant! 
Şi uite, pot să văd direct prin dumneata un iepure care 
aleargă, la vreo juma' de milă de-aici! Nici o bucăţică din 
dumneata nu se vede - da' stai! Examină cu băgare de 
seamă un anumit punct din spaţiul aparent vid. N-ai mâncat 
cumva pâine cu brânză? întrebă el, apucând braţul invizibil. 

— E-adevărat. N-au fost încă digerate. 

— Aşa, înţeleg. Ciudat soi de fantomă mai eşti. 

— Mă rog, mă rog, dar nu-i nici pe jumătate atât de 
miraculos cât îţi închipui dumneata. 

— Pentru pretenţiunile mele modeste e de ajuns de 
miraculos, replică mr. Thomas Marvel. Da' cum ai reuşit? 
Cum dracu ai făcut-o? 

— E o poveste lungă. Şi afară de asta... 

— Îţi zic drept, toată chestia m-a dat gata! mărturisi mr. 
Marvel. 

— Ceea ce ţin să-ţi spun acuma este următorul lucru: am 
nevoie de ajutor. Nu mai am încotro. Am nimerit din 


întâmplare peste dumneata. Rătăceam, nebun de furie, gol, 
neputincios. Eram în stare să ucid... Şi te-am văzut... 

— Maică doamne! 

— Am venit în spatele dumitale, am şovăit, am mers mai 
departe... 

Expresia feţei vagabondului era cum nu se poate mai 
grăitoare. 

— Apoi m-am oprit. „lată, mi-am zis, un prigonit ca şi mine. 
Asta-i omul care-mi trebuie!” Aşa că m-am întors din drum 
şi m-am apropiat de dumneata. ŞI... 

— Doamne! Sunt zăpăcit de-a binelea. Pot să te întreb: 
cum vine asta? şi ce fel de ajutor îţi trebuie? 

— Vreau să-mi ajuţi să găsesc haine şi un adăpost, şi aşa 
mai departe. Pe ale mele le-am părăsit de mult. Dacă nu 
vrei - bine!... Dar ai să vrei - trebuie! 

— Uite ce-i, eu sunt prea dărâmat. Nu mai da în mine şi 
lasă-mă să plec. Trebuie să-mi revin un pic. Uite, aproape 
că mi-ai zdrobit degetul. Toate astea n-au nici o noimă. Jos 
câmpul gol, sus cerul gol... Cât cuprinzi cu ochii nu vezi 
nimic. Natura şi iar natura. Şi dintr-o dată vine un glas... un 
glas din cer. Şi pietre. Şi o mână care te strânge. Maică 
doamne! 

— Vino-ţi în fire - porunci Vocea - pentru că va trebui să 
faci treaba pe care m-am gândit să ţi-o încredinţez. 

Brusc, domnul Marvel îşi dezumflă fălcile şi căscă ochii. 

— Te-am ales pe dumneata, urmă Vocea. Eşti singurul 
muritor, afară de câţiva idioţi de acolo, care ştie că există un 
om invizibil. Trebuie să fii ajutorul meu. Ajută-mă şi voi face 
lucruri mari pentru dumneata. Un om invizibil este un om 
puternic. Se întrerupse o clipă, strănutând de mama 
focului. 

— Dar dacă mă trădezi, dacă nu faci ce-ţi spun eu... 

Se întrerupse iarăşi şi lovi cu sete în umărul vagabondului. 
Cu un urlet de spaimă, nenorocitul sări în lături. 

— N-am să te trădez, scânci el. Nici să nu te gândeşti la 
aşa ceva, orice-ar fi. Nu doresc decât să te ajut - zi-mi 


numa' cetrebuie să fac. (Doamne sfinte!) Uite, sunt gata să 
fac tot ce-mi ceri... 

X. VIZITA LUI MR. MARVEL LA IPING. 

După ce s-a spulberat primul val de panică, sătenii din 
Iping s-au apucat să discute cu înflăcărare. În su-flete 
năvălea îndoiala - o îndoială iraţională, inexpli-cabilă. Dar 
aşa-i felul oamenilor. Era mult mai lesne să nu crezi în 
existenţa unui om invizibil (mai cu seamă că aceia care-l 
văzuseră mistuindu-se în văzduh sau care-i simţiseră braţul 
vânjos puteau fi numărați pe degete). Şi-apoi, chiar dintre 
aceşti martori, mr. Wadgers era absent, deoarece se 
baricadase la el acasă, îndărătul zăvoarelor şi al drugilor, 
iar Jaffers zăcea în nesimţire, în odaia de oaspeţi de 
la,,Poştalionul cu cai”. Ideile mari şi fenomenele 
neobişnuite, care depăşesc experienţa noastră comună, au 
adesea mai puţină înrâurire asupra oamenilor decât faptele 
mărunte, concrete. 

Satul era împodobit cu flamuri şi toată lumea purta haine 
de sărbătoare. De o lună şi mai bine se pregăteau cu toţii 
pentru Rusalii. În după-ainiaza acelei zile, chiar şi cei care 
credeau toată povestea prinseră să-şi reia micile distracţii — 
oarecum cu titlul de încercare. Bănuiau ei că „Nevăzutul” o 
fi dat bir cu fugiţii. Cât despre cei care nu credeau nimic, 
pentru ei totul nu însemna decât o farsă. Dar toţi locuitorii - 
fie că cre-deau, fie că nu - se simțeau foarte apropiaţi unii 
de alţii în ziua aceea. 

În livada lui mr. Haysman se înjghebase un cort, sub al 
cărui acoperământ doamna Bunting şi alte câteva doamne 
serveau ceaiuri. Afară, elevii şcolii de dumi-nică se jucau 
sub gălăgioasa supraveghere a curatorului şi a 
domnişoarelor Cuss şi Sackbut. Fără îndoială, în aer plutea, 
uşoară, o umbră de nelinişte, dar cei mai mulţi dintre săteni 
aveau bunul simţ de a nu-şi exterioriza temerile imaginare 
care-i chinuiau. O coardă înclinată, instalată pe pajişte, 
având la un capăt un mâner format dintr-un scripete, care 
atunci când îl apucai te zvârlea dintr-o dată într-un sac de 


la capătul celălalt, - se bucura de mare trecere printre 
tineri, ca de altfel şi scrâncioburile şi tirul cu nuci de cocos. 
Promenada era în toi şi orga mecanică umplea văzduhul cu 
un miros nesuferit de benzină şi cu o muzică la fel de 
nesuferită. 

Membrii clubului, care de dimineaţă asistaseră la slujbă, 
se împodobiseră cu minunate cocarde roze şi verzi, iar unii, 
mai frivoli, îşi împopoţonaseră pălăriile, mari cât strachina, 
cu funde şi panglici viu colorate. Prin perdeaua vie de 
iasomie din faţa ferestrei sau prin uşa deschisă a casei lui 
(prin care din ele preferai să te uiţi), îl puteai vedea pe moş 
Fletcher, cocoţat pe o scândură susţinută de două scaune, 
bălăbănindu-se ca să-şi menţină echilibrul; bătrânul - care 
avea concepţii severe asupra rânduielii sărbătorilor - îşi 
spoia de zor tavanul odăii din faţă. 

Pe la vreo patru şi-a făcut apariţia în sat un străin care 
venea dinspre câmp. Era un individ scund, îndesat, care 
purta pe cap un ţilindru din cale-afară de jerpelit. Părea că 
abia-şi mai trage răsuflarea. Fălcile ba i se umflau, ba i se 
fleşcăiau. Faţa-i pătată oglindea o nespusă îngrijorare. 
Umbla cu mişcări repezite, dar parcă împins de la spate. A 
făcut colţul la biserică şi s-a îndreptat spre „Poştalionul cu 
cai”. Printre alţii, îşi aminteşte şi moş Fletcher că-l văzuse; 
ba chiar, privindu-l, bătrânul domn fusese atât de mirat de 
curioasa stare de agitaţie a străinului, încât din nebăgare 
de seamă i s-a prelins nişte var de pe bidinea în mânecă... 

Proprietarul tirului cu nuci de cocos a avut impresia că 
ciudatul drumeţ vorbeşte de unul singur, iar mr. Huxter a 
remarcat acelaşi lucru. Necunoscutul s-a oprit în dreptul 
scării „Poştalionului cu cai”. Potrivit declaraţiilor domnului 
Huxter, părea că se luptă aprig cu el însuşi, înainte de a se 
hotări să intre în han. În cele din urmă a urcat treptele, a 
luat-o spre stânga şi, ajungând la uşa odăii de oaspeţi, a 
deschis-o. Huxter a auzit nişte glasuri care veneau din 
odaie, iar cineva din local i-a atras străinului atenţia că s-a 
înşelat. 


— Camera aceea-i ocupată, l-a înştiinţat Hall. Străinul a 
închis uşa cu stângăcie şi s-a întors în local. 


După câteva minute s-a ivit din nou în uliţă, ştergându-şi 
buzele cu dosul palmei; pe faţă i se aşternuse o expresie de 
calmă satisfacţie, care i-a făcut domnului Huxter impresia 
de prefăcătorie. S-a uitat de jur împrejur câteva momente, 
apoi s-a îndreptat pe furiş spre poartă. Îndată după aceea 
fereastra odăii de oaspeţi s-a deschis. După o clipă de 
uşoară şovăială, străinul s-a rezemat de unul din stâlpii 
porţii, a scos din buzunar o pipă scurtă, de lut, şi s-a apucat 
s-o umple. Se vedea că-i tremură degetele. Apoi, cu o 
mişcare stângace şi-a aprins pipa şi, împreunându-şi 
braţele la piept, a început să fumeze alene - atitudine 
dezminţită însă cu totul de ocheadele repezi pe care le 
arunca mereu în jur... 

Lui Huxter, care privea pe deasupra cutiilor din fereastra 
tutungeriei, nu i-a scăpat nimic din toate astea; purtarea 
ciudată a individului l-a determinat să rămână la postul său 
de observaţie. 

La un moment dat, străinul se îndreptă din şale, îşi vâri 
pipa în buzunar şi pătrunse în curtea hanului, dispărând din 
vederea domnului Huxter. Bănuind că este martorul unei 
nevinovate găinării, tutungiul sări din dosul tejghelei şi 
alergă în uliţă ca să prindă hoţul. Tocmai atunci se ivi iarăşi 
omul nostru, cu ţilindrul căzut pe-o ureche. Într-o mână 
ţinea un balot destul de mărişor, învelit într-o faţă de masă 
albastră, iar în cealaltă - trei cărţi, legate la un loc (cu 
bretelele vicarului, după cum s-a dovedit ulterior...) Dând 
cu ochii de Huxter, tresări speriat, făcu iute stânga-mprejur 
şi o luă la fugă. „Puneţi mâna pe el!” răcni Husxter şi porni 
pe urmele hoţului. 

Senzaţiile prin care avea să treacă domnul Huxter au fost 
intense, dar de scurtă durată. Îl văzu pe străin alergând 
drept în faţa lui, apoi dispărând după colţul bisericii, pe 
drumul câmpului. În goana lui, cuprinse cu ochii, ca într-o 
străfulgerare, flamurile, panorama sărbătorii săteşti, câteva 
figuri întoarse spre el... Zbieră încă o dată: „Puneţi mâna pe 
hoţ!” şi alergă mai de-parte, vitejeşte. Dar abia făcuse vreo 


zece paşi, când, fără veste, glezna îi fu ţintuită în loc ca de 
un cleşte nevăzut. Oprit din avântul lui, se trezi că zboară 
prin aer cu o iuţeală de necrezut. Deodată însă, zări pămân- 
tul foarte aproape de ochi... În juru-i, lumea făcu explozie, 
prefăcându-se într-un milion de scântei, care se fugăreau 
într-un vârtej nebun şi... „ce-a urmat nu l-a mai interesat”. 

XI. CE S-A ÎNTÂMPLAT LA „POŞTALIONUL CU CAI” 

Acum, ca să înţelegem limpede cele ce s-au petrecut la 
han, e nevoie să ne întoarcem la momentul în care mr. 
Marvel a intrat pentru întâia oară în câmpul vizual al 
domnului Huxter. 

Tocmai atunci se aflau în camera de oaspeţi mr. Cuss şi mr. 
Bunting. Cei doi domni se hotărâseră să întreprindă o 
cercetare asupra ciudatelor întâmplări care avuseseră loc 
în dimineaţa aceea, şi, cu îngăduinţa lui Hall, examinau cu 
atenţie lucrurile rămase de la omul invizibil. Jaffers îşi 
revenise puţin din căzătură şi plecase acasă, ajutat de 
prietenii lui plini de compasiune, iar mrs. Hall adunase 
lucrurile împrăştiate ale fostului locatar şi făcuse ordine în 
cameră. 

De la bun început, Cuss zări pe masa de lângă fereastră - 
acolo unde obişnuia să lucreze straniul personaj - trei 
caiete groase, scrise de mână. Toate trei erau 
intitulate,,Jurnal”. 

— Jurnal! exclamă Cuss, aşezând cele trei volume pe masă. 
Asta înseamnă că, de bine de rău, o să aflăm ceva. Vicarul 
şedea la masa din mijloc, cu coatele pe ea. 

— Jurnal! repetă Cuss. Se aşeză şi el pe un scaun, puse 
două volume unul peste altul şi, sprijinindu-l de ele pe al 
treilea, îl deschise. Hm! nici un nume pe prima pagină!... 
Drace!... Numa cifre... cifre... figuri... 

Bunting veni lângă felcer şi privi peste umărul lui. Cu o 
mutră subit dezamăgită, Cuss răsfoia paginile. 

— la uite-aicea! Sunt numai cifre, Bunting. 

— Diagrame n-ai văzut? întrebă vicarul. Nici măcar o 
ilustrație care să arunce vreo lumină în această taină?... 


— Uită-te şi dumneata. O parte e numai matematică, alta 
parte e scrisă în ruseşte sau în altă limbă (judecând după 
litere), şi alta-i pe greceşte. Acuma, în ceea ce priveşte 
greaca, cred că dumneata... 

— Mdaa, desigur... făcu reverend mr. Bunting scoţându-şi 
ochelarii şi ştergându-i, năpădit dintr-o dată de un 
simţământ penibil (bruma de elină care mai rătăcea prin 
mintea lui nu merita să se mai pomenească de ea) lii, da, 
da, desigur, textul grecesc ne-ar putea furniza niscaiva 
indicii... 

— Să-ţi aduc un scaun. 

Domnul Bunting îşi ştergea într-una ochelarii. 

— Aş vrea în prealabil să mă uit prin toate volumele. 
Doresc să-mi formez mai întâi o impresie generală, înţelegi, 
dragul meu, şi apoi o să putem căuta şi indiciile care ne 
interesează. 

Tuşi, îşi puse ochelarii, şi-i potrivi cu grijă pe nas, mai tuşi 
o dată... dorea din tot sufletul să se întâmple ceva care să 
împiedice ruşinea - ruşinea ce părea inevitabilă! În sfârşit, 
luă volumul pe care i-l întindea Cuss cu un gest neglijent. 

Atunci s-a întâmplat ceva. 

Uşa s-a deschis brusc. 

Amândoi au sărit ca fripţi şi şi-au întors iute capetele. 
Zărind o mutră plină de pete roşcovane, care ieşea de sub 
un ţilindru pluşat, au răsuflat uşuraţi. 

— Aici e cârciuma? întrebă intrusul cu o voce dogită, 
rămânând în uşă şi mişcându-şi ochii în toate părţile. 

— Nu, răspunseră cei doi gentlemani într-un glas. 

— În partea cealaltă, omule, adăugă vicarul. 

— Şi, te rog, închide uşa! completă mr. Cuss iritat. 

— În regulă, făcu noul venit, pe un ton de bas care 
contrasta în chip ciudat cu glasul răguşit dinainte. Aveţi 
dreptate, adăugă el, revenind la vocea-i dogită. Dă-i bătaie! 
şi dispăru, trăgând uşa după el. 

— Părea să fie un marinar, nu? (mr. Bunting avea acum o 
temă de discuţie). Tare simpatici oameni! Desigur că şi acel 


„Dă-i bătaie” trebuie să fie o expresie marinărească. Ce-o fi 
însemnând oare? 

— N-am idee, răspunse Cuss. Nervii mei sunt foarte 
zdruncinaţi astăzi. Uşa asta care s-a deschis aşa, deodată... 
Eram cât pe-aici să sar în sus! 

Mr. Bunting zâmbi, ca şi cum el însuşi n-ar fi sărit în sus. 

— Şi acum - rosti el cu un oftat - să revenim la cărţile 
astea... 

— O secundă. Cuss se duse să încuie uşa. Acum 
nădăjduiesc că n-o să ne mai întrerupă nimeni. 

În timp ce felcerul răsucea cheia în broască, cineva 
nevăzut fârnâi pe nas, parcă în bătaie de joc. 

— Un lucru este incontestabil, începu Bunting, trăgându-şi 
scaunul lângă Cuss. În ultimele zile au avut loc în satul 
nostru câteva întâmplări foarte, foarte ciudate. Vezi, dragul 
meu, eu nu pot să cred în povestea asta absurdă cu omul 
invizibil... 

— E de necrezut - îucuviinţă Cuss - de necrezut. Dar un 
fapt rămâne sigur, că eu am privit - am privit cu ochii mei, 
prin golul din mineea aceea! 

— Dar dumneata ai... eşti sigur... Închipuie-ţi, de pildă, că 
la mijloc o fi fost vreo oglindă sau mai ştiu eu ce... 
Halucinaţiile se produc atât de uşor! Nu ştiu dacă ai văzut 
vreodată un iluzionist cu adevărat iscusit... 

— N-am să mai argumentez, replică Cuss. Chestiunea asta 
am dezbătut-o destul, Bunting. Uite, acuma avem în faţă 
cărţile astea... Ah! Aici e ceva care cred că-i pe greceşte! 
Da, sigur, uite, litere greceşti. 

Arătă spre mijlocul paginii. Domnul Bunting roşi uşor şi-şi 
apropie faţa, de parcă ochelarii nu-i mai ajungeau ca să 
vadă bine. Cunoştinţele de limba greacă ale sărmanului 
vicar se pierdeau într-o negură deasă, însă bătrânul era 
ferm încredinţat că toţi laicii îi atribuiau o cunoaştere 
temeinică a textelor greceşti şi ebraice în original. Şi acum 
- să mărturisească? Să braveze? 


Deodată avu o curioasă senzaţie de înţepenire a cefei, 
Încercă să-şi mişte capul, dar întâmpină o rezistenţă de 
neclintit. 

Simţea un fel de apăsare - ca şi cum l-ar fi strâns de ceafă 
o mână grea, zdravănă, care-i împingea încetul cu încetul 
bărbia înspre masă. „Nici o mişcare, pigmeilor - şopti o 
voce - sau vă crap capul la amândoi!” 

Privi spre figura felcerului, care se găsea aproape lipită de 
a lui, oglindind parcă propria-i uimire şi groază. 

— Îmi pare rău că trebuie să mă port cam aspru cu voi, 
dar n-am încotro, continuă Vocea. De când, mă rog, aţi 
învăţat să vă băgaţi nasul în însemnările particulare ale 
unui cercetător? (Două bărbii ciocăniră masa simul-tan şi 
două şiruri de dinţi clănţăniră). De când aţi învă-ţat să 
pătrundeţi în camera unui om care are de îndurat tot felul 
de mizerii? (Izbitura se repetă). Unde mi-au vârât hainele? 
Nu ştiţi? Bine. Şi acum, ascultaţi-mă, domnilor. Ferestrele 
sunt închise şi am scos cheia din uşă. Sunt un tip destul de 
voinic şi am vătraiul la îndemână; şi mai ales, nu uitaţi că 
sunt invizibil. Nu există nici cea mai mică îndoială că, dacă 
vreau, pot să vă ucid pe amândoi şi s-o şterg foarte simplu - 
înţelegeţi? Foarte bine. Dacă vă las totuşi în pace, îmi 
făgăduiţi că n-o să încercaţi să faceţi nici o prostie şi că o să 
îndepliniţi ce-am să vă cer eu? 

Vicarul şi felcerul schimbară nişte priviri grăitoare. Mutra 
vicarului făcu o strâmbătură plină de înţelesuri. 

— Da! promise mr. Bunting, iar felcerul repetă după el. 
Apăsarea pe grumaz slăbi şi victimele se ridicară în 
picioare, scuturându-şi capetele. Amândoi eroii erau 
congestionaţi la faţă ca nişte raci. 

— Vă rog să rămâneţi pe locurile voastre, ordonă Omul 
Invizibil. Cred că observați vătraiul, nu? 

Plimbă vătraiul pe sub nasurile celor doi gentlemani. 

— Când am intrat în camera asta - continuă el - nu m-am 
aşteptat s-o găsesc ocupată; speram ca alături de caietele 
de însemnări să-mi găsesc şi hainele. Unde sunt? Nu, nu vă 


ridicaţi. Văd că au dispărut. Numai că pe vremea asta, deşi 
ziua e destul de cald pentru ca un om invizibil să poată 

umbla gol puşcă, serile sunt încă reci. Am nevoie de haine - 
şi de alte lucruri utile. Şi am nevoie şi de astea trei caiete... 

XII. OMUL INVIZIBIL ÎŞI IESE DIN FIRE. 

Din păcate, aici trebuie din nou să întrerupem povestirea 
(n-avem încotro!), dintr-o pricină neplăcută, pe care o vom 
înfăţişa îndată. 

În vreme ce camera de oaspeţi era teatrul întâmplărilor 
povestite mai sus, iar mr. Huxter îl pândea pe mr. Marvel 
carc-şi fuma pipa rezemat de poartă, domnii Hall şi Teddy 
Henfrey, la vreo doisprezece metri mai încolo, în sala 
hanului, discutau subiectul ce frământa întregul Iping. 
Amândoi păreau buimăciţi de-a binelea. 

Deodată, din odaia de oaspeţi se auzi o bufnitură 
puternică, urmată de un strigăt ascuţit. Apoi - tăcere. 

— Hei! răcni Teddy Henfrey. 

— Hei! strigară cei din cârciumă. 

Domnul Hall judeca lucrurile încet, dar sigur. 

— Asta nu-i a bună! rosti el gânditor. leşi de după tejghea 
şi se îndreptă spre odaia de oaspeţi, urmat de mr. Henfrey. 

Cu feţele încordate se apropiară de uşă. 

— Ceva nu-i în regulă, şopti Hall şi Henfrey aprobă din 
cap. Răzbiră până la ei adierile unui miros neplăcut de 
chimicale, apoi un zumzet de voci înăbuşite, care se stinse 
repede. 

— Ce-i cu voi acolo? strigă Hall, ciocănind în uşă. Pe dată, 
murmurul încetă. Un moment de tăcere... din nou şoapte 
şuierătoare... un strigăt puternic. „Nu! nu, n-ai s-o faci!”... o 
mişcare bruscă, un scaun răsturnat, o luptă scurtă... Din 
nou linişte. 

— Ce dracu-i asta? exclamă Henfrey, sotto voce36. 

— Ce-i-cu-voi-acolo? scandă mr. Hall cu un glas ascuţit. 

Răspunse vocea vicarului, puţin cam sacadat: 

— Totul e în or-dine. Vă ro-og nu ne în-tre-rupeţi! 

— Curios! se miră mr. Henfrey. 


— Curios! se miră şi mr. Hall. 

— Zice „Nu ne întrerupeţi!” 

— Am auzit! 

— Da' cine dracu-a sforăit? 

Au tras cu urechea mai departe. Conversaţia din odaie 
continua cu replici scurte, debitate pe un ton abia stăpânit. 

— Nu pot! Vă spun, domnule, că nu pot! pleda mr. Bunting 
cu glasul din ce în ce mai piţigăiat. 

— Da' asta ce mai fu? întrebă Henfrey. 

— Zice că nu poate! îl lămuri Hall. 

— Nu vorbea cu noi, aşa-i? 

— Ruşine! izbucni dincolo de uşă glasul vicarului. 

— Ruşine! repetă ceasornicarul. Am auzit limpede. 

— Cine-i ăsta care vorbeşte acuma? 

— Mr. Cuss, aşa bănuiesc. Poţi să prinzi ceva? 

Glasurile amuţiră iarăşi. 

Dar, nedesluşite, enigmatice, zgomotele dinăuntru nu 
încetau o clipă. 

— Domnule, parc-ar trage jos faţa de masă! comentă Hall. 

Pe după tejghea se ivi nevastă-sa. Hall îi făcu semn să tacă 
şi să se apropie. Atâta a fost de ajuns ca să-i trezească 
doamnei spiritul de opoziţie conjugală. 

— Ce tot stai şi tragi cu urechea acolo, domnule Hall? îl luă 
ea la rost. N-ai nimic mai bun de făcut într-o zi ca asta? 

Schimonosindu-se ca un apucat, Hall încercă să-i comunice 
printr-o reprezentaţie de pantomimă toate cele întâmplate. 
Degeaba. Mrs. Hall se arăta neînduplecată. Ba chiar a 
ridicat şi vocea, aşa încât Hall şi Henfrey au trebuit de voie, 
de nevoie să se întoarcă la tejghea. Păşind în vârful 
picioarelor, cei doi amici tot mai gesticulau, străduindu-se 
să-i dea a înţelege despre ce era vorba. 

La început, hangiţa refuză să admită că s-ar ascunde 
vreun mister în cele ce auziseră ei. Totuşi, îl pofti pe Hall să 
tacă, în timp ce Henfrey îi dădea raportul. Înclina să 
considere întreaga poveste drept o prostie - poate că 
mutau mobila din loc, şi atâta tot. 


LIA 


— L-am auzit strigând „Ruşine!”, l-am auzit cu urechile 
mele! argumentă Hall. 

— Şi eu l-am auzit, doamnă Hall, întări ceasornicarul. 

— Se poate, începu doamna Hall să cedeze. 

— St! făcu Henfrey. Nu s-a auzit fereastra? 

Hangiţa tresări. 

— Care fereastră? 

— A camerei de oaspeţi! 

Toţi trei ascultau cu încordare. Ochii femeii, aţintiţi drept 
în faţa ei, priveau - fără să vadă însă - dreptunghiul luminos 
al uşii hanului, uliţa prăfuită şi plină de animaţie şi 
dugheana lui Huxter strălucind în soarele de iunie. Deodată 
uşa dughenii se smuci în lă-turi şi tutungiul, cu ochii holbaţi, 
o zbughi afară dând din mâini şi zbierând: „Stop! Puneţi 
mâna pe el!” Trecu în goană de-a curmezişul uliţei, apoi se 
făcu nevăzut. 

În aceeaşi clipă, odaia de oaspeţi se cutremură de larmă. 
Se auzi zăngănitul unei ferestre trântite. 

Pe dată, Hall, Henfrey şi întregul conţinut uman al 
cârciumii dădură buzna, de-a valma, în stradă. Cineva 
tocmai dispărea de după colţul bisericii, iar domnul Huxter 
executa un salt complicat prin aer şi cădea cu capu-n jos. 
Ceva mai departe, martorii scenei încremeniseră în drum, 
ca trăsniţi; câţiva alergau spre cel căzut. 

Mr. Huxter zăcea în nesimţire. Henfrey se opri ca să 
constate faptul, dar Hall şi cei doi lucrători care fuseseră în 
cârciumă alergară într-un suflet spre colţul uliţei, urlând nu 
se ştie ce. Mai apucară să-l vadă pe Marvel pierind pe după 
zidul bisericii. După cât se pare, cei trei alergători 
ajunseseră la concluzia stupidă că fugarul n-ar fi fost altul 
decât Omul Invizibil, de-venit, ca prin farmec, vizibil... drept 
care au pornit-o fără zăbavă de-a lungul potecii, în 
urmărirea lui. Dar n-apucase să alerge nici cincisprezece 
paşi, când Hall se pomeni că zboară într-o parte cu iuţeala 
unui obuz; scoțând un strigăt de surpriză, se agăţă de unul 
dintre lucrători şi-l dobori la pământ. Fusese luat pe sus, ca 


la fotbal. Făcând un ocol circular, cel de-al doilea lucrător s- 
a apropiat de proaspetele victime şi, văzând cum stau 
lucrurile, şi-a închipuit de bună seamă că mr. Hall se 
rostogolise la pământ de bună voie. Şi-a reluat aşadar 
urmărirea, însă o clipă mai târziu s-a trezit şi el apucat de 
gleznă, întocmai precum fusese şi domnul Huxter... 
Încercând să se scoale de la pământ, camaradul lui fu 
azvârlit în lături de o lovitură care ar fi putut dobori şi un 
bou. 

Acum dădură năvală de după colţ cei care asistaseră la 
toată cursa aceasta. Primul care se ivi fu proprietarul tirului 
cu nuci de cocos, un grăsan îmbrăcat cu o bluză albastră. 
Rămase din cale-afară de mirat constatând că pe potecă nu 
se aflau decât trei oameni trântiţi la pământ, care se 
zvârcoleau ca nişte apucaţi. Dar n-a avut vreme să cugete 
prea mult, fiindcă (nu ştiu cum s-a făcut) unul din picioare i- 
a luat-o razna şi omul nostru s-a dat de-a berbeleacul, 
izbutind să-l tragă după el şi pe-al său frate şi partener, 
care seconda ferm, la mică distanţă. În urma lor veneau 
valvârtej o mulţime de oameni nespus de grăbiţi, care s-au 
ciocnit de trupurile lor, i-au călcat în picioare, au căzut 
peste ei... şi înjurăturile s-au ţinut lanţ. 

Când Hall, Henfrey şi lucrătorii dăduseră năvală afară din 
cârciumă, doamna Hall, pe care o experienţă de ani de zile 
o învățase multe, rămăsese în local, lângă tejghea. Nu trecu 
mult şi uşa odăii de oaspeţi se trânti de perete. În pragul ei 
apăru mr. Cuss, care străbătu valvârtej localul fără să-i 
arunce hangiţei măcar o privire, cobori scările ca o furtună 
şi se năpusti în goana mare spre colţ. 

— Puneţi mâna pe el! - striga felcerul cât îl ţinea gura - 
împiedicaţi-l să lase balotul din mână! Câtă vreme îl ţine la 
el, îl puteţi vedea! 

Bietul om nu ştia nimic de existenţa lui Marvel: între timp 
însă, Omul Invizibil îi şi strecurase vagabondului, care-l 
aştepta în curte, atât caietele cât şi balotul. Chipul 
domnului Cuss exprima cele mai bărbăteşti simţăminte: 


furie şi hotărâre... păcat numai că veşmântul lui era cam 
nepotrivit: un soi de fustă albă, care numai în antica Eladă 
ar fi putut trece drept îmbrăcăminte. 

— Puneţi mâna pe el! zbiera într-una felcerul. Mi-a luat 
pantalonii! Şi toate hainele părintelui! L-a lăsat gol puşcă! 

— Ţi-l ajung în doi timpi şi trei mişcări! îl asigură el pe 
Henfrey, trecând în fugă pe lângă trupul lui Huxter, care 
continua să zacă la pământ. Dar numai ce dădu colţul şi se 
amestecă în hărmălaia generală, că fu dat peste cap şi se 
rostogoli într-o poziţie prea puţin graţioasă. În vârtejul 
încăierării, un combatant îl călcă zdravăn pe degete. Urlă, 
dădu să se ridice, dar fu din nou lovit şi trântit cu faţa-n jos. 
Înţelese că de fapt fusese prins nu într-o urmărire, ci într-o 
retragere. Într-adevăr, toţi bravii cetăţeni o luau la 
sănătoasa înapoi înspre sat. larăşi se ridică şi iarăşi primi 
un pumn greu - după ureche, de data asta. Împleticindu-se, 
se târi înapoi spre „Poştalionul eu cai”. Fu nevoit să sară 
peste Huxter, care, părăsit de toţi, îşi revenea cu încetul în 
simţiri. Pe când urca treptele hanului, urechile-i fură 
străpunse de un urlet turbat, care domina întreg vacarmul, 
şi de plescăitul unei palme răsunătoare lipite pe obrazul 
cuiva. Recunoscu glasul Omului Invizibil; era un urlet ca de 
om întărâtat de o lovitură dureroasă. 

Dintr-un salt, domnul Cuss a şi ajuns în odaia de oaspeţi. 

— Bunting, vine înapoi! zbieră el, dând buzna înăuntru. 
Fugi! 

Mr. Bunting se afla în dreptul ferestrei, ocupat cu o treabă 
urgentă; îşi înfăşură goliciunea cu covoraşul din faţa sobei 
şi cu un număr din West Surrey Gazette. 

Speriat, părintele tresări atât de tare, încât costumul lui fu 
cât pe ce să se desfacă. 

— Cine vine? 

— Omul Invizibil! gâfâi felcerul alergând la fereastră. Mai 
bine s-o ştergem de aici. Se bate ca un nebun! Ca un 
nebun! 

N-a trecut un minut şi mr. Cuss se şi găsea în curte. 


— Dumnezeule mare! se tângui mr. Bunting, şovăind între 
două alternative cumplite. Auzind însă zgomotele unei 
bătălii înverşunate, care se desfăşura chiar pe coridorul 
hanului, nu mai stătu nici o clipă în cumpănă. Escaladă 
fereastra şi aranjându-şi în grabă veşmântul, o luă la fugă 
prin sat, cu toată iuţeala de care erau în stare picioarele lui 
scurte şi grase. 

Nu ne este cu putinţă să oferim o relatare coerentă a celor 
ce au urmat momentului în care Omul Invizibil scosese 
urletul acela de furie, iar mr. Bunting executase 
memorabila alergare prin sat. Se prea poate ca iniţial 
nevăzutul să nu fi intenţionat altceva decât să acopere fuga 
lui Marvel. Dar se pare că, datorită unei lovituri primite din 
întâmplare, şi-a pierdut cu totul stăpânirea de sine (nici aşa, 
firea lui nu fusese niciodată prea calmă) şi s-a pornit să 
izbească orbeşte în dreapta şi-n stânga, numai din plăcerea 
de a face rău. 

Închipuiţi-vă uliţa înţesată de oameni care alergau în 
neştire, luptându-se să găsească o ascunzătoare, în larma 
îngrozitoare a uşilor trântite. Închipuiţi-vă cum un iureş 
năprasnic a stricat din senin echilibrul nestabil al scândurii 
pe care se cocoţase bătrânul Fletcher - şi cataclismul care a 
urmat... În sfârşit, trebuie să vă mai imaginaţi şi o tânără 
pereche, înlemnită de groază, surprinsă într-un scrânciob 
de valul teroarei nevăzute. Şi, când debandada s-a potolit, 
strada a rămas pustie, cu flamurile şi ghirlandele ei. 
Caldarâmul era presărat cu nuci de cocos, cu paravane de 
pânză răsturnate şi cu bunătăţile unei gherete de dulciuri 
care fuseseră împrăştiate pe jos, iar prin văzduh mai 
răsunau încă zbieretele nebuneşti ale nevăzutului. 
Pretutindeni se trăgeau obloane, se împingeau zăvoare... 
singura urmă omenească ce mai dăinuia ici, colo era câte 
un ochi mărit de spaimă, furişat la vreun colţ de geam. 

Omul Invizibil s-a mai distrat un timp spărgând toate 
geamurile de la „Poştalionul cu cai” şi aruncând lampa unui 
felinar prin fereastra sufrageriei doamnei Grogram. 


Probabil că tot ela tăiat şi firele telegrafice de pe drumul 
spre Adderdean, chiar lângă casa lui mr. Higgins. Şi după 
această ispravă, graţie nemaipomenitelor sale însuşiri, a 
dispărut cu totul din sfera simţurilor omeneşti: nimeni din 
Iping nu l-a mai auzit, nu l-a mai văzut, nu l-a mai simţit în 
vreun fel. Se evaporase, în toată puterea cuvântului. 

Dar au trebuit să treacă aproape două ore până când vreo 
făptură omenească să cuteze a se aventura prin pustietatea 
străzii principale din Iping. 

XIII. MR. MARVEL VREA SĂ-ŞI DEA DEMISIA. 

Pe când se lăsa noaptea şi Ipingul scotea cu teamă capul 
din bârlog pentru a contempla pagubele pricinuite de 
dezastrul din ziua aceea de sărbătoare, un omuleţ îndesat, 
purtând pe cap un prăpădit de ţilindru pluşat, înainta cu 
greu prin umbra stejărişului care mărginea drumul spre 
Bramblehurst. Căra cu el trei volume legate cu un soi de 
coardă elastică, împodobită cu zorzoane şi un mic balot 
învelit într-o faţă de masă albastră. Chipul lui rotofei 
exprima consternare şi sfârşeală. Părea mânat de un zor 
nebun. Era întovărăşit de o voce, alta decât a lui proprie, şi 
din când în când tresărea ca fript, sub atingerea unei mâini 
nevăzute. 

— Dacă mai încerci să o ştergi - îl ameninţa Vocea - dacă 
ai de gând s-o ştergi iarăşi... 

— Dumnezeule! gemu mr. Marvel. Umăru' ăsta trebuie să 
fie numai vânătăi! 

— Pe cuvântul meu de onoare - continuă Vocea - că te 
ucid! 

— N-am vrut s-o şterg, se dezvinovăţi Marvel, cu un glas 
plângător. Îţi jur că n-am vrut. N-am prevăzut că afacerea o 
să ia întorsătura asta blestemată, asta-i tot! Am păţit-o rău 
de data asta! 

— Ai s-o mai păţeşti mult şi bine, dacă n-ai să-ţi vezi de 
treabă! 

Mr. Marvel amuţi şi pungile fălcilor i se dezumflară. În ochi 
i se citea desperarea. 


— Şi aşa destul de rău că bădăranii ăştia smintiţi şi-au 
băgat nasul în secretul meu înainte ca tu s-o fi şters cu 
caietele. Din fericire pentru ei, s-au cărat la timp! Uite 
unde-am ajuns... Nimeni nu ştia că sunt invizibil! Acuma ce 
mă fac? 

— Da' eu ce mă fac? bombăni Marvel sotto-voce. 

— S-a dat totul pe faţă, urmă Omul Invizibil. O să scrie şi-n 
ziare! Toată lumea o să mă caute. Fiecare o să se păzească. 

Izbucni într-o ploaie de înjurături, din cele tari. Apoi tăcu. 
Pe faţa domnului Marvel desperarea se întipărea şi mai 
adânc. Vagabondul încetini pasul. 

— Haide, haide! porunci Vocea. 

Pe dedesubtul petelor vinete, obrajii domnului Marvel 
căpătară o nuanţă cenuşie. 

— Nu scăpa caietele, idiotule! zbieră nevăzutul cu o voce 
ascuţită. 

— Realitatea este - îşi reluă el reflecţiile - că va trebui să 
te folosesc şi mai departe... Eşti o unealtă cât se poate de 
neghioabă, dar n-am încotro. 

— Sunt o slugă mizerabilă, întări Marvel. 

— Eşti, admise Vocea. 

— Sunt cea mai proastă unealtă de care ai fi putut să te 
slujeşti vreodată... Îşi urmă Marvel pledoaria. Apoi, după o 
tăcere, descurajat: Sunt lipsit de puteri. Da, da, sunt cu 
totul lipsit de puteri! 

— Zău? 

— Şi am inima slabă. Din toată povestea asta am scăpat eu 
teafăr, e drept! Dar, pe legea mea, aş fi putut să pic jos... 

— Ei, şi? 

— N-am nervi şi nici putere să fac ce-ţi trebuie dumitale. 

— Am să te stimulez eu. 

— N-aş vrea s-o faci. Nu mi-ar place să-ţi încurc planurile, 
ştii... Dar s-ar putea întâmpla. Numai din teamă şi din 
slăbiciune. 

— Nu te sfătuiesc, spuse Vocea apăsând calm cuvintele. 


— Aş vrea să mor! se tângui Marvel. Asta nu-i omenie! 
protestă el. Trebuie să admiţi... Cred că am dreptul. 

— Hai, mişcă! se răsti Vocea. 

Mr. Marvel grăbi pasul. O bucată de timp îşi continuară 
drumul în tăcere. 

— E ai naibii de greu, începu iarăşi vagabondul. Dar 
jeluirile lui nu aveau nici un efect. Încercă altă tactică. 

Cu ce mă aleg eu din asta? Tonul lui vădea că i se face o 
sfâşietoare nedreptate. 

— Of, tacă-ţi gura o dată! izbucni nevăzutul cu un glas de 
tunet. O să am eu grijă de tine. Ai să faci ce-ţi spun şi ai s-o 
faci cum trebuie. Eşti un idiot, eşti tot ce vrei, dar ai să te ţii 
de treabă! 

— Îţi spun, domnule nu sunt eu omul de care ai nevoie. Cu 
tot respectul - dar aşa este. 

— Dacă nu taci din gură, am să-ţi sucesc iarăşi mâna! 
Vreau să am linişte când mă gândese. 

Printre copaci se strecurară două fâşii de lumină gălbuie, 
iar turnul unei biserici se profilă în penumbra amurgului. 

— Am să-mi ţin mâna pe umărul tău tot timpul cât trecem 
prin satul ăsta. Bagă de seamă, mergi drept înainte şi nu 
încerca să faci vreo nebunie. Va fi cu atât mai rău pentru 
tine dacă încerci. 

— Ştiu asta, oftă mr. Marvel. Ştiu bine de tot! 

Nenorocitul vagabond, cu jobenul lui demodat, de pluş, 
trecu purtându-şi povara de-a lungul uliţei satului şi se 
pierdu în întunericul care se aşternea din ce în ce mai dens 
dincolo de luminiţele ferestrelor. 

XIV. LA PORT STOWE. 

A doua zi dimineaţa, pe la orele zece, mr. Marvel şedea pe 
o bancă în faţa unui han de la marginea târguşorului Port 
Stowe; nebărbierit, murdar şi prăfuit, îşi ţinea mâinile 
înfundate în buzunare şi, cu o mutră tare obosită şi 
cătrănită, îşi umfla fălcile la intervale regulate. Alături de el 
se aflau caietele, legate acum cu o sfoară. În urma unei 
schimbări care survenise în planurile nevăzutului, balotul 


fusese lăsat într-o pădurice de pini, mai jos de 
Bramblehurst. Cum am spus, domnul Marvel şedea pe 
bancă şi, deşi nimeni nu-i acorda nici cea mai mică atenţie, 
se tot foia încoace şi încolo, în culmea agitaţiei. Tot mereu 
îşi pipăia, cu un gest nervos, diversele-i buzunare. 

Şedea aşa cam de un ceas, când un marinar mai în vârstă, 
cu un ziar în mână, ieşi din han şi veni să se aşeze pe bancă 
alături de el. 

— Frumoasă zi, începu marinarul. 

Vagabondul privi cu spaimă în jurul lui. 

— Foarte, răspunse el. 

— Tare potrivită vreme pentru data la care ne găsim, 
afirmă categoric marinarul. 

— Foarte, repetă mr. Marvel. 

Celălalt scoase o scobitoare şi (după ce-şi ceru voie) se 
ocupă cu ea vreo câteva minute. În timpul acesta însă, ochii 
lui examinau pe îndelete figura prăfuită a zdrenţărosului şi 
caietele de lângă el. Apropiindu-se de mr. Marvel, auzise un 
sunet asemănător cu clinche-tul monedelor într-un buzunar. 
Fu desigur mirat de contrastul dintre înfăţişarea individului 
şi imaginea de îndestulare pe care-o evoca acel clinchet. 
Apoi gândul îl purtă din nou spre un subiect care-i stăpânea 
mintea cu o ciudată stăruinţă. 

Un plescăit anunţă că utilizarea scobitorii a luat sfârşit. 

— Cărţi? întrebă pe neaşteptate marinarul. 

Mr. Marvel tresări şi-l măsură cu ochii. 

— Da, cărţi... 

— În cărţi găseşti nişte chestii extraordinare! 

— Te cred. 

— Da' nu numa-n cărţi există chestii grozave, aşa-i? 

— Şi asta-i adevărat... Mr. Marvel se uită iarăşi la 
interlocutorul său, apoi îşi aruncă ochii în jur. 

— Uite, în ziare, de exemplu, scrie nişte lucruri 
extraordinare! 

— Scrie... 

— În ziarul ăsta chiar, preciză matelotul. 


— Aşa! 

— E o poveste aici (omul mării îl fixa pe mr. Marvel cu o 
privire pătrunzătoare, care părea să-l cântărească) e o 
poveste bunăoară despre un om invizibil. 

Vagabondul căscă gura pieziş şi se scărpină pe obraz. 
Simţea că-i ard urechile. 

— Şi ce scrie mai departe? întrebă el moale. E-n Ostria37 
sau în America? 

— Nici acolo, nici dincolo. E-aici, măi frate-miu! 

— Maică, doamne! strigă mr. Marvel, tresărind. 

— Când zic aici - preciză marinarul, spre nespusa uşurare 
a domnului Marvel - nu înţeleg că se află chiar în locul ăsta, 
ci pe undeva prin împrejurimi. 

— Un om invizibil! se minună Marvel. Şi ce-a făcut? 

— la, de toate... (omul mării nu-l slăbea o clipă din ochi)... 
De toate relele. 

— De vreo patru zile n-am mai văzut vreun ziar, se scuză 
zdrenţărosul. 

— Ştii de unde a pornit? Din Iping. 

— Nu zău? 

— De-acolo a pornit. Şi de unde venea omul ăsta, se pare 
că nimeni nu ştie. Uite aici! „O întâmplare ciudată la Iping”. 
Şi zice în ziaru” ăsta că dovezile sunt nemaipomenite, 
extraordinare! 

— Doamne sfinte! Ce spui! 

— Da, mai e şi o poveste extraordinară! E un popă şi un 
sanitar care-s martori - şi care l-au văzut cum te văd - 
adică, mai bine zis, nu l-au văzut... „Locuia - zice - la 
„Poştalionul eu cai” şi nimeni nu şi-a dat seama ce-i cu el, 
până când, într-o „alteraţie”38 la han - zice - cineva i-a tras 
bandajele de pe cap. Atunci s-a observat că are un cap 
invizibil. S-au făcut imediat încercări de a-l captura, dar 
scoţându-şi hainele de pe el - zice a reuşit să evadeze, nu 
fără o luptă desperată, în cursul căreia l-a rănit grav - zice - 
pe valorosul şi capabilul nostru poliţist, mr. ]. A. Jaffers”. 


Frumoasă istorie, hai, ce spui? Cu nume, mă rog, şi cu toate 
amănuntele, de-a fir a păr. 

— Doamne, Dumnezeule! I-auzi, i-auzi! [ţ! făcu mr. 
Marvel, aruncându-şi nervos privirile în dreapta şi-n stânga 
şi încercând să-şi numere pe pipăite banii din buzunar; îi 
venise deodată o idee năstruşnică. Ei, să ştii că n-am mai 
pomenit aşa ceva! 

— Pâi nu? E extraordinar, aşa zic şi eu. Parcă eu am mai 
auzit pân-acuma de vreun om invizibil? Niciodată n-am 
auzit, dă-n zilele de azi afli de atâtea chestii extraordinare 
că... 

— Zi, a făcut el toate astea? îl întrerupse Marvel, căutând 
să pară că se simte la largul lui. 

— Ce, nu-i destul, hai? 

— Da” nu cumva s-a întors? A fugit şi gata? 

— Şi gata. Da' ce! Nu-i de-ajuns? 

— Prea de-ajuns! fu de acord Marvel. 

— Cred şi eu că-i de-ajuns, măi frati-miu. Cred şi eu că-i 
de-ajuns... 

— Da” n-a avut vreun tovarăş - nu zice acolo c-a avut 
ăsta... un conplice? - se interesă mr. Marvel îngrijorat. 

— Adică, unu' singur ţi-e prea puţin? se oţări marinarul. 
Nu, slavă Domnului, n-a avut. Clătină încet din cap: Îmi vine 
nu ştiu cum, numa” la gândul că individu' ăsta umblă prin 
regiunea noastră! Acu' se află în libertate şi după unele 
indiciuri sigure, se prea pare c-ar fi apucat drumul spre 
Port Stowe. Vezi, şi Port Stowe e chiar aici! lacă, nu-i o 
minune din America, cum ziseşi dumneata! Şi dă-ţi cu 
gându' numa” ce-ar putea să facă! Ia zi, ce s-ar alege de 
zilele dumitale, dac-ar întrece el măsura c-un păhărel-două 
şi ţi-ar căuta pricină? Sau închipuie-ţi c-ar avea chef să fure 
- parcă cine poa' să-l oprească? Poa' să calce oricare lege, 
să prade la drumu” mare, poa' să treacă printr-un cordon 
de poliţişti tot aşa uşor cum dumneata şi cu mine am trage 
pe sfoară un orb. Ba mai uşor! Pentru că orbii au auzul 
foarte ascuţit, aşa se zice. 


— Are, fără doar şi poate, un avantaj formedabil, 
recunoscu Marvel. Şi... 

— E drept, îl are... încuviinţă omul mării. 

În tot accst răstimp, zdrenţărosul privise cu încordare în 
jurul lui şi trăsese mereu cu urechea, căutând să prindă 
vreun zgomot înăbuşit de paşi, încercând să simtă vreo 
mişcare imperceptibilă. Părea că se găseşte în pragul unei 
hotărâri capitale. 

Tuşi cu mâna la gură. Îşi plimbă iarăşi ochii de 
jurâmprejur, ascultă câteva clipe, apoi se aplecă spre 
marinar şi îi şopti: 

— Adevărul e că eu, din întâmplare, ştiu câte ceva de omu' 
ăsta ivizibil. Din sursă particolară. 

— Hai, ce spuseşi? Dumneata? 

— Da, eu. 

— Ia lasă-mă! sări cât colo celălalt. Şi pot să te întreb ce 
anume? 

— Ai să rămâi trăsnit - şopti mr. Marvel, cu mâna la gură. 
E formedabil! 

— Ei, lasă-mă! se minună iarăşi matelotul. 

— Adevăru' e... Începu vagabondul, plin de volubilitate, pe 
un ton confidenţial. Dintr-o dată însă înţepeni pe scândura 
băncii şi expresia feţii i se schimbă ca prin minune. Au! ţipă 
el; pe chip i se oglindea o cumplită suferinţă fizică. Vai! 

— Da” ce s-a întâmplat? sări speriat marinarul. 

— Dinţii! gemu mr. Marvel, ducându-şi mâna la ureche. 
Puse mâna pe volumele de lângă el. Cred că trebuie s-o iau 
din loc... N-apucă să-şi isprăvească vorba, că începu să 
lunece de-a lungul băncii, ca tras de funie. 

— Bine, da' voiai tocma' să-mi zici ceva de omu' invizibil! 
protestă marinarul. 

Zdrenţărosul părea că se sfătuieşte cu sine însuşi. 

— Aiureală, îi sugeră o voce. 

— 'Totu' e-o aiureală, repetă mr. Marvel. 

— Da' scrie în ziar, mă omule! 


— Ei şi? Tot o aiureală e, susţinu vagabondul. Îl ştiu eu pe 
tipu' care a lansat gogoaşa asta. Nici măcar nu egzistă un 
om ivizibil... 

— Da' cum rămâne cu ziaru'? Nu cumva vrei să spui...? 

— Că nici o vorbuliţă nu-i adevărată, se încăpăţână mr. 
Marvel. 

Cu ziarul în mână, marinarul se zgâi crunt la el. Prudent, 
Marvel se uită să vadă pe unde ar putea s-o şteargă. 

— Ia stai puţin, domnule!! Se ridică în picioare şi 
murmură: Vrei adică să zici câ...? 

— Da, da... 

— Şi-atunci ce m-ai lăsat să-ţi înşir toată povestea asta 
blestemată? Da' cine-ţi închipui că eşti tu, mă, să-ţi baţi joc 
de om? 

Cât ai clipi, fălcile lui mr. Marvel se dezumflară. Marinarul 
nostru se cam înroşise la faţă şi strângea pumnii. 

— Am stat şi mi-am spart gura vreo zece minute-n şir şi tu, 
borţosule, bubosule, pârlitule, n-ai avut nici atâta obraz... 

— Ia să nu te iei de mine! îl înfruntă Marvel. 

— Să nu mă iau de tine, hai? Ba uite că-mi vine chiar să... 

— Haide! porunci o voce. Mr. Marvel se pomeni învârtindu- 
se pe loc şi pornind la drum, cu un mers săltat, nefiresc. 

— Mai bine să te cari! zbieră după el marinarul. 

— Cine se cară? se grozăvi vagabondul, retrăgându-se 
pieziş. Mersul lui ciudat, de om tare grăbit, era întrerupt 
când şi când de nişte smucituri zdravene, care-l aruncau 
înainte. Cine ar fi mers în rând cu el, l-ar fi auzit cum 
bombăne mereu un monolog în care vagabondul părea că 
se acuză şi se justifică singur. 

— Tâmpitule, strigă matelotul, care se proţăpise în mijlocul 
drumului, cu picioarele răşchirate şi cu mâinile în şolduri, 
uitându-se după mogâldeaţa care se depărta. Am să-ţi arăt 
eu ţie, idiotule, ce-nseamnă să îndrăznească cineva să mă 
prostească pe mine! Doar scrie aicea, la gazetă! 

Drept răspuns, domnul Marvel a mai bolborosit ceva 
neînțeles şi a dispărut după o cotitură; iar marinarul a 


rămas într-o atitudine marţială în mijlocul drumului, până 
când furgonul unui măcelar l-a obligat să se urnească de- 
acolo. Într-un târziu, s-a întors spre Port Stowe. „Mulţi idioţi 
mai sunt pe lumea asta, şi-a zis el. Voia să mă zăpăcească 
dobitociu' ăsta bătrân... Doar scrie la ziar, ce dracu!” 

Mai târziu i-a fost dat să audă încă o „chestie 
extraordinară”, care se întâmplase în apropierea lui: 
apariţia unui „pumn de bănet” (nu mai puţin!), care înainta 
cu de la sine putere de-a lungul zidului din col-ţul spre St. 
Michael's Lane. Un alt marinar observase chiar în 
dimineaţa aceea miraculoasa apariţie. S-a repezit omul 
drept la grămada de bani, dar a primit un brânci care l-a 
dat peste cap. Când s-a ridicat, „banii zburători” 
dispăruseră. Auzind asemenea poveste, marinarul cu care 
am făcut cunoştinţă declarase că era dispus să creadă 
orice, „da' asta era prea de oaie!” Mai târziu însă, matelotul 
nostru a ajuns să judece lucrurile ceva mai adânc. 

Povestea banilor zburători era adevărată. Şi, în ziua aceea 
au tot curs bani de pretutindeni, începând cu însăşi 
monumentala „London and County Banking Company” şi 
sfârşind cu tejghelele puzderiei de dughene şi hanuri de 
prin partea locului (prăvăliile stăteau toată ziua cu uşile 
deschise, din pricina vremii călduroase)... din toate 
adăposturile lor, gologanii sustraşi pe îndelete şi cu multă 
îndemânare plecau la plimbare în grămezi sau în fişicuri, 
care pluteau liniştit de-a lungul zidurilor şi prin ungherele 
mai întunecoase, ferindu-se de apropierea oamenilor ca de 
foc... Şi, cu toate că nimeni n-a izbutit să urmărească 
întregul circuit, această navigaţie misterioasă sfârşea 
totdeauna în buzunarele omuleţului acela nervos, 
cu.ponositul lui de joben pluşat - în buzunarele 
vagabondului care şedea în faţa hanului de la marginea 
târgului Port Stowe. 

Abia cu zece zile mai târziu - când întâmplările ce aveau 
să se petreacă la Burdock se consumaseră de mult - a 
izbutit marinarul să pună faptele acestea cap la cap şi a 


început să-şi dea seama cât de aproape stătuse de 
miraculosul Om Invizibil. 

XV. OMUL CARE ALERGA. 

Pe-nserate, doctorul Kemp se afla în camera lui de lucru 
de la etaj, ale cărei ferestre dădeau spre povârnişul care 
domina orăşelul Burdock. Era o cămăruţă plăcută, cu trei 
ferestre - la nord, la vest şi la sud - cu rafturi înţesate de 
cărţi şi publicaţii ştiinţifice, şi cu o masă de lucru de mărime 
respectabilă; pe o măsuţă de sub fereastra dinspre nord - 
un microscop, lame de sticlă, nişte instrumente minuscule, 
câteva culturi de microbi, o serie de sticle cu reactivi, 
împrăştiate alandala. Lampa doctorului Kemp era aprinsă, 
deşi afară razele amurgului mai scăldau încă cerul, iar 
storurile erau ridicate (nu exista pericolul ca vreun nepoftit 
să se uite înăuntru!). Doctorul Kemp, - un tânăr înalt şi 
zvelt, cu părul blond şi mustaţa spălăcită - spera că 
cercetările cu care se îndeletnicea îi vor deschide drumul 
spre Royal Society39 (aşa de mult îşi preţuia el opera). 

Îşi ridică o clipă ochii de pe lucrarea lui şi, hoinărind cu 
privirea, întâlni văpaia de jăratic a apusului, care poleise 
colina din faţă. Rămase câteva clipe nemişcat, cu tocul în 
gură, admirând revărsarea aurie-roşcată care inundase 
creasta colinei... Deodată, atenţia îi fu atrasă de o 
mogâldeaţă neagră ca tăciunele care alerga pe coasta 
dealului, înspre vila lui. Mogâldeaţa - un omuleţ bondoc, cu 
ţilindru pe cap - fugea de-i scăpărau călcâiele. 

— Alt imbecil, mormăi Kemp. Ca şi dobitocul ăla care a dat 
buzna azi dimineaţă peste mine, cu „Vine Omu' Invizibil, 
dom'le!” Nu pot să înţeleg ce dracu i-a apucat pe toţi. S-ar 
crede că trăim în secolul treisprezece! 

Se ridică în picioare şi se apropie de fereastră. Privi spre 
dealul care se cufunda în penumbră. Apoi îl urmări cu ochii 
pe omuleţul negru, care fugea de rupea pământul. „Pare să 
aibă o treaba a naibii de urgentă, se gândi doctorul, şi 
totuşi, parcă abia mişcă. Să aibă buzunarele umplute cu 
plumb, şi tot n-ar putea să se târâie mai greoi!” 


— Da' grăbit mai eşti, domnule! râse Kemp. Peste câteva 
momente, fugarul dispăru îndărătul vilelor cocoţate pe deal. 
Reapăru pentru o clipă, apoi iarăşi se pierdu printre nişte 
case şi iarăşi se ivi... tot aşa de vreo trei ori la rând, până 
ce, în sfârşit, se făcu de-a binelea nevăzut în dosul unei 
terase. 

— Imbecilii! mormăi din nou Kemp. Se învârti pe călcâie şi 
se întoarse la masa de lucru. 

Dar cei ce l-au văzut de aproape pe omul care alerga şi au 
desluşit expresia de groază întipărită pe faţa-i scăldată în 
sudori n-au împărtăşit de fel disprețul doctorului, cu atât 
mai mult cu cât ei înşişi se găseau în drum deschis. 
Buzunarele fugarului săltau ritmic, zăngănind ca nişte 
pungi doldora de bani, pe care le scuturi în mână. Nu se 
uita nici la dreapta, nici la stânga. Ochii lui holbaţi priveau 
ţintă spre poalele dealului, unde licăreau lumini aprinse, pe 
străzile înţesate de lume. Gura-i diformă se strâmbase într- 
o parte, de pe buze i se prelingeau bale, iar răsuflarea-i 
şuierată era întretăiată de horcăituri. Trecătorii pe care-i 
încrucişa în fuga lui desperata se opreau în loc, se uitau în 
susul şi-n josul străzii şi, cu o licărire de teamă în priviri, se 
întrebau unii pe alţii cine sau ce anume o fi pricinuit 
asemenea goană nebună... 

Deodată, sus, pe coama dealului, un câine care se 
zbenguia în drum a chelălăit şi s-a adăpostit după un gard. 
Şi-apoi... printre drumeţii uluiţi a trecut în goană ceva ca o 
pală de vânt. Un lipăit de picioare goale, o respiraţie 
gâfâită... asta a fost tot ce s-a auzit. Începură ţipetele. 
Oamenii săreau care-ncotro. Vestea se transmitea prin 
strigăte, se propaga prin instinct, din om în om, până la 
poalele dealului. Pe strada din vale cascada de ţipete s-a 
pornit pe când fugarul nu ajunsese nici la jumătatea 
drumului. Se trânteau uşi, se trăgeau zăvoare. Zvonul cel 
teribil se răspândea cu iuţeala fulgerului. Nenorocitul 
auzea totul. Disperat, îşi luă un ultim avânt. Valurile groazei 


trecură peste el, înghiţindu-l, şi se revărsară asupra 
întregului oraş: 

— Vine Omul Invizibil! Omul Invizibil! 

XVI. „LA JUCĂTORII DE CRICKET” 

Cârciuma „La jucătorii de cricket” este aşezată chiar la 
poalele dealului, acolo unde începe linia de tramvai. În 
după-amiaza aceea, cârciumarul îşi odihnea pe tejghea 
braţele-i grăsune şi roşcovane şi tăifăsuia cu un birjar 
slăbănog; vorbea despre cai. Un muşteriu cu o bărbuţă 
neagră, îmbrăcat în haine cenuşii, înfuleca de zor nişte 
pesmeţi cu brânză, turna în el bere Burton şi, cu un vădit 
accent american, îi spunea ceva unui poliţist care se afla în 
afara orelor de serviciu. 

— Da” ce-i gălăgia asta? s-a mirat birjarul cel slăbânog, 
ridicând capul şi încercând să desluşească ce se petrece 
dincolo de storul galben şi murdar care acoperea mica 
fereastră a cârciumii. De afară se auzeau paşi grăbiţi. 

— O fi izbucnit vreun foc pe undeva, îşi dădu cu părerea 
cârciumarul. 

Paşi grei se apropiau în goană; un corp masiv se izbi de 
uşă - mai-mai s-o spargă - şi înăuntru năvăli un om cu capul 
gol şi cu faţa scăldată în lacrimi, cu părul vâlvoi, cu gulerul 
larg desfăcut: era Marvel. Cu o mişcare convulsivă se 
învârti pe loc şi se căzni să închidă uşa, care era prinsă de 
perete cu o curea. 

— Vine! urlă el. Vocea-i stridentă tremura de groază. Vine! 
Omu Invizibil! Fuge după mine. Pentru Dumnezeu! Ajutor! 
Ajutor! Ajirtor! 

— Închideţi uşa! porunci polițistul. Care-i ăla de vine? Ce-i 
zarva asta? Se îndreptă spre intrarea cârciumii şi desfăcu 
cureaua; cu un pocnet, uşa se închise. Încăperea mai avea o 
uşă. Americanul o încuie şi pe aceea. 

— Lăsaţi-mă să intru în casă, se rugă Marvel. Dârdâia din 
toate mădularele şi plângea (dar nu uita să strângă cu 
putere la piept cele trei cărţi...) Lăsaţi-mă în casă! Încuiaţi- 


mă undeva! Vă spun că mă urmăreşte. I-am tras clapa. Mi-a 
zis că mă omoară şi are s-o facă! 

— Aici eşti în siguranţă, dragul meu, îl linişti dom-nul cu 
barba neagră. Uşa-i încuiată. Dar ce s-a întâmplat? 

— Lăsaţi-mă în casă! stărui Marvel. Se auzi o izbitură 
puternică şi un ciocănit nerăbdător în uşa încuiată. Ca o 
replică, din gătlejul vagabondului scăpă un urlet desperat, 
însoţit de ecoul ţipetelor de afară. 

— Hei, strigă polițistul. Care-i acolo? 

Înnebunit, vagabondul se zgâia la tăbliile de lemn din 
perete, care i se păreau că seamănă a uşi. 

— O să mă omoare, a făcut rost de un cuţit, sau de dracu 
ştie ce. Pentru numele lui Dumnezeu...! 

Cârciumarul ridică scândura tejghelei. 

— Uite, vino aici înăuntru. 

Mr. Marvel trecu iute în dosul tejghelei. Ciocănitul se 
înteţea. 

— Nu deschideţi uşa! ţipă el. Vă rog, nu deschideţi. Unde 
să mă mai ascund? 

— Aha, ăsta-i care va să zică Omul Invizibil? făcu muşteriul 
cu barba neagră, ducându-şi mâna la spate. Cred că ar fi 
timpul să-l vedem şi noi la mutră! 

Pe neaşteptate, fereastra cârciumii zbură în ţăndări. 
Strada vuia de ţipete, iar caldarâmul se cutremura sub 
tropăitul paşilor care alergau în toate părţile. Polițistul se 
urcase pe o canapea şi-şi tot întindea gâtul, încercând să-l 
zărească pe agresorul de afară. Sări apoi jos de pe canapea 
şi, ridicând din sprâncene, conchise: 

— Ele! 

Cârciumarul, care se afla în dreptul uşii sufrageriei, unde-l 
încuiase pe Marvel, îndreptă o privire contemplativă spre 
fereastra făcută ţăndaări şi se apropie de ceilalţi doi. 

Zgomotele amuţiră brusc. 

— Păcat că n-am bastonul la mine... constată cu regret 
polițistul. 

Merse spre uşă, cu un pas cam şovăielnic. 


— Dacă deschidem, are să intre. Nu-i chip să-l opreşti. 

— Da' cine vă roagă să deschideţi? sări birjarul cel 
slăbănog. În glas îi tremura teama. 

Omul cu barba neagră luă iniţiativa. 

— Desfă zăvoarele, şi dacă intră... Întinse mâna în case 
ţinea un revolver. 

— Hei, nu merge chiar aşa! se opuse polițistul, asta ar 
însemna crimă! 

— Las” că cunosc eu legile ţării! Am să-l împuşc în picior. 
Desfă zăvoarele! 

— Câtă vreme ţii în mână jucăria asta, care mi se poate 
descărca în spate, să ştii că nu deschid! îi răspunse 
cârciumarul, lungindu-şi gâtul ca să privească pe deasupra 
storului, 

— Bine! Cu revolverul în mână, bărbosul se aplecă şi trase 
singur zăvoarele. Cârciumarul, birjarul şi polițistul căscară 
ochii. 

— Hai, vino înăuntru, murmură americanul, dându-se 
înapoi, cu ochii ţintă la uşa descuiată. Ţinea revolverul 
ascuns la spate. Dar canaturile nu se clintiră şi nimeni nu 
intră. Cinci minute mai târziu, un alt birjar care şi-a vârât 
cu grijă capul pe uşă i-a găsit pe toţi încremeniţi, în 
aşteptare. 

Din sufragerie se ivi o mutră îngrozită. Era vagabondul.. 
Care venea să le furnizeze noi informaţii. 

— Sunt încuiate toate uşile? Să ştiţi că el se învârteşte în 
jurul casei, dă mereu târcoale, ca lupii... E şiret ca un 
diavol. 

— Dumnezeule mare! exclamă cârciumarul cel bondoc, 
luându-se cu mâinile de cap. Uşile din dos! Ia vedeţi de ele! 
Aoleu...! (Se auzi o cheie învârtindu-se în broască). Două au 
mai rămas descuiate - aia care dă în curte şi aia secretă. Of, 
uşa din curte... 

O zbughi afară. 

După un minut, reapăru, agitând în mână un cuţit de 
măcelărie. 


— Era deschisă, îi înştiinţa el pe ceilalţi. Buza-i cam groasă 
i se lăsase în jos. 

— S-ar putea ca acuma el să fie în casă, îşi dădu cu 
părerea birjarul cel slăbănog. 

— În bucătărie nu-i. Acolo-s două femei şi n-au băgat de 
seamă nimic. Şi afară de asta, am străpuns cu cuțitul ăsta 
fiecare centimetru din încăpere. Femeile ziceau că nu putea 
să intre. Ar fi simţit ele, ce dracul... 

— Cel puţin ai încuiat uşa? întreba slăbănogul. 

— Că doar nu-s copil de ţâţă... 

Omul cu barbă îşi puse revolverul la loc. Dar chiar în clipa 
aceea, scândura tejghelei căzu cu zgomot, zăvorul uşii de la 
sufragerie zăngăni, clanţa primi o izbitură straşnică şi uşa 
se deschise larg. Auzindu-l pe Marvel cum chiţcăie ca un 
şobolan prins în capcană, au sărit cu toţii peste tejghea, ca 
să-i vină în ajutor. Revolverul bărbosului s-a descărcat în 
oglinda din fundul sufrageriei. Pe suprafaţa cristalului s-au 
ivit puzderii de stele, care s-au risipit în mii de cioburi. 

Pătrunzând în sufragerie, cârciumarul constată că Marvel 
se opintea împotriva unei forţe misterioase şi se lupta din 
răsputeri cu uşa care dădea în bucătărie. Cârciumarul şovăi 
o clipă... de ajuns pentru ca uşa să se trântească de perete, 
iar Marvel să fie târât dincolo. Un țipăt, un zăngănit de 
tingiri... şi Marvel cu capul în jos, zvârcolindu-se ca să se 
tragă înapoi, fu împins în uşa bucătăriei. 

Urmat de unul dintre birjari, polițistul năvăli înăuntru şi-l 
împinse pe cârciumar la o parte. Nimeri peste încheietura 
mâinii invizibile care-l târa pe Marvel de guler, dar primi un 
pumn în obraz, se clătină şi căzu. Uşa se deschise şi Marvel 
făcu o sforţare desperată de a se adăposti îndărătul ei. Tot 
bâjbâind, birjarul înşfăcă ceva moale. 

— L-am prins! răcni el. 

Mâinile roşcovane ale cârciumarului se înfipseră într un 
corp nevăzut. 

— Uite, aicea e! 


Marvel, care scăpase din strânsoare, se lăsă deodată să 
alunece pe podea, încercând să se strecoare printre 
picioarele combatanţilor. Bâjbâiau cu toţii, ca orbeţii, 
învârtindu-se pe lângă uşă. Vocea Omului Invizibil se făcu 
auzită pentru prima oară; polițistul îl călcase pe picior şi 
acum nevăzutul urla cât îl ţinea gura. Răcnind ca un turbat, 
se porni să împartă pumni în dreapta şi-n stânga. Cu un 
țipăt scurt, birjarul se frânse în două de la mijloc. Fusese 
lovit în stomac. La un moment dat, uşa dinspre sufragerie 
se trânti la loc, acoperind astfel retragerea lui Marvel. 
Luptătorii din bucătărie se treziră că înhaţă aerul şi că 
lovesc în vânt. 

— Unde a fugit? strigă bărbosul. A ieşit afară? 

— Veniţi după mine! îi chemă polițistul, ieşind în curte. Dar 
în aceeaşi clipă încremeni pe loc. 

Şuierând, o bucată de cărămidă zbură pe lângă capul lui şi 
căzu printre oalele din bucătărie, sfărâmându-se. 

— Am să-i arăt eu lui! zbieră omul cu barbă neagră. 

Peste umărul poliţistului sclipi o ţeavă de oţel şi, în lumina 
amurgului, cinci gloanţe ţâşniră unul după altul înspre locul 
de unde venise proiectilul. La fiecare împuşcătură bărbosul 
îşi rotea braţul, descriind o curbă, astfel încât gloanţele 
treceau ca spiţele unei roţi de foc prin curtea strâmtă. 

Urmă o scurtă tăcere. „Cinci cartuşe!” Americanul era 
mulţumit. „Asta-i o treabă bună. Patru aşi şi un jolly joker. 
Să ia unul dintre voi un felinar şi haideţi să-i căutăm 
cadavrul...” 

XVII. MUSAFIRUL DOCTORULUI KEMP 

Doctorul Kemp a continuat să scrie în camera lui de lucru, 
până când atenţia i-a fost atrasă de nişte împuşcături; Pac, 
pac, pac, îimpuşcăturile răsunau una după alta. 

— Hei, ce-i asta? Kemp îşi vâri vârful tocului în gură şi ciuli 
urechile. Cine se joacă cu revolverele prin Burdock? Ce le-o 
mai fi trăsnit prin cap imbecililor? 

Se duse la fereastra dinspre sud, o deschise şi, aplecându- 
se în afară, cuprinse cu privirea oraşul. În umbra deasă a 


înserării, Burdock părea un fagure, imens, în a cărui 
alcătuire se împleteau ochiurile ferestrelor, globurile 
lămpilor de gaz şi spaţiile negre dintre acoperişurile 
prăvăliilor. „Parcă s-a strâns lume lângă „Jucătorii de 
cricket”, îşi zise el, scrutând întunericul. Privirile îi 
alunecară apoi departe, în zare, acolo unde licăreau 
luminile vapoarelor şi scânteia linia digului uşor luminat, ca 
o piatră prețioasă ce răspândeşte o strălucire aurie. Cornul 
lunii părea înfipt în coama dealului dinspre apus, iar stelele 
sclipeau cu o luminozitate aproape tropicală. 

După vreo cinci minute de meditaţie, în care vreme 
gândurile i-au rătăcit în meandrele nesfârşite ale unei 
speculaţii asupra condiţiilor sociale ale viitorului, şi s-au 
pierdut apoi în vasta problemă a dimensiunilor timpului, 
doctorul Kemp reveni la realitate, oftă şi se întoarse la masa 
de scris. 

Cam după vreo oră, ţârâitul soneriei de la intrare umplu 
toată casa. 

De când auzise împuşcăturile şi până acum, lucrase cu 
încetineală şi cu pauze mari de gândire. Se opri din scris şi 
ascultă. Servitoarea deschise uşa. Kemp aştepta s-o audă 
urcând scara, dar fata nu veni sus. „Ce-o fi fost asta?” se 
întrebă el. Încercă să-şi reia lucrul, dar nu izbuti.; se ridică 
de pe scaun, cobori câteva trepte, sună. Jos în hol apăru 
servitoarea. Aplecându-se peste balustradă, Kemp întrebă: 

— A sosit vreo scrisoare? 

— Nu, domnule, n-a fost nimeni; pesemne c-a făcut cineva 
o farsă şi apoi a şters-o. 

„Sunt cam nervos astă-seară”, îşi zise doctorul. Se întoarse 
în odaia de lucru şi de astă dată se puse cu hotărâre pe 
treabă. 

Peste puţină vreme era din nou cufundat adânc în opera 
lui; în odaia liniştită se auzea numai ticăitul ceasornicului şi 
scârţâitul peniţei care alerga de zor pe hârtie, drept în 
centrul cercului de lumină proiectat pe masă de umbrarul 
lămpii. 


Trecuse de ora două noaptea, când doctorul Kemp lăsă 
tocul din mână. Se ridică de pe scaun, căscă şi merse la 
culcare. Îşi dezhrăcase haina şi vesta, când simţi că-i este 
sete. Îşi aprinse o lumânare şi cobori în sufragerie după un 
sifon şi o sticlă de whisky. 

Cercetările sale ştiinţifice îi ascuţiseră considerabil spiritul 
de observaţie. Traversând holul ca să se întoarcă în odaia 
de culcare, observă o pată de culoare închisă pe muşamaua 
de lângă preşul din dreptul scării. Începu să urce scara şi 
pe neaşteptate se pomeni că-l preocupă o întrebare: ce 
putea fi pata aceea de pe muşama? Pesemne că-l muncea 
vreun gând ascuns, de care nu-şi dădea lămurit seama. În 
sfârşit, se întoarse în hol cu toată încărcătura, puse jos 
sifonul şi sticla cu whisky şi, aplecându-se, atinse pata. Fără 
prea mare surpriză, constată că era vâscoasă şi că avea 
culoarea sângelui pe cale să se închege. 

Luă de jos sticlele şi urcă iar, privind în jur şi încercând să- 
şi dea seama de unde putea să vină pata aceea. Când 
ajunse în capul scării, rămase înmărmurit. Clanţa uşii era şi 
ea pătată de sânge. 

Îşi examină mâna. Era perfect curată. De altfel, îşi aminti 
că uşa dormitorului era deschisă când venise el din odaia de 
lucru, aşa că nici nu fusese nevoie să atingă clanţa. Intră în 
dormitor cu o figură foarte calmă, poate puţin mai crispată 
ca de obicei. Examină încăperea de jur împrejur, şi privirea- 
i căzu asu-pra patului. Pătura era plină de sânge şi 
cearşaful sfâşiat. Când intrase prima dată în dormitor nu 
observase asta, pentru că se dusese de-a dreptul la masa de 
toaletă. Aşternutul era mototolit şi purta urma unui corp 
care se trântise de curând acolo. 

Avu apoi impresia stranie că ar fi auzit un glas 
murmurând: „Cerule! Kemp!” Dar doctorul Kemp nu cre- 
dea în voci supranaturale. Pironit locului, nu-şi putea lua 
ochii de la cearşafurile mototolite. Auzise oare cu adevărat 
o voce? Privi din nou de jur împrejur, dar nu văzu nimic 
altceva decât patul răvăşit şi pătat de sânge. Deodată însă, 


auzi limpede că se mişcă ceva în odaie, pe lângă spălător. 
Orice muritor, cât ar fi el de învăţat, tot mai păstrează o 
fărâmă de superstiție... Kemp simţi că-l năpădeşte o teama 
apăsătoare. Închise uşa, se îndreptă spre masa de toaletă şi 
puse jos sticlele. Ridică ochii şi... sări cât colo: în spaţiul 
dintre el şi spălător, spânzura în aer un bandaj făcut dintr-o 
fâşie de pânză răsucită şi pătată de sânge. 

Kemp era stupefiat. Un bandaj gol! Un bandaj bine legat, 
dar gol pe dinăuntru! Dădu să facă un pas ca să-l apuce, 
dar simţi o atingere care-l opri locului şi auzi o voce chiar 
lângă dânsul. 

— Kemp! şopti Vocea. 

— Ha? făcu Kemp cu gura căscată. 

— 'Ţine-ţi cumpătul! Eu sunt un om invizibil. 

O bucată de vreme, Kemp n-a fost în stare să spună nimic. 
Încremenit, privea fix bandajul. 

— Un om... invizibil? îngăimă el într-un târziu. 

— Da, sunt un om invizibil, repetă Vocea. Doctorului îi veni 
deodată în minte povestea de care-şi bătuse joc cu atâta 
vehemenţă, nu mai departe decât în dimineaţa aceea. Pe 
moment nu păru nici prea speriat, nici prea surprins. Abia 
mai târziu începu să reacționeze. 

— Credeam că totul nu-i decât o minciună... mur-mură el. 

Îi năvăleau în minte toate argumentele pe care le debitase 
în aceeaşi dimineaţă. 

— Eşti bandajat? 

— Vezi bine! fu răspunsul. 

— Oh! Kemp se revoltă. Asta-i bună! Dar e un nonsens! E o 
scamatorie la mijloc, nu se poate altfel! 

Făcu deodată un pas înainte şi întinse mâna spre bandaj, 
dar dădu peste nişte degete invizibile. 

Simţind atingerea, păli şi se trase îndărăt. 

— Stai bine, Kemp, ce Dumnezeu! Am mare nevoie de 
ajutor. Opreşte-te! 

Degetele îi înşfăcară braţul. Cu o lovitură, doctorul încercă 
să se elibereze. 


— Kemp! strigă Vocea. Kemp, stai liniştit! şi strânsoarea se 
întări. 

Îl cuprinse o dorinţă nebună de a se descătuşa. Dar braţul 
bandajat îl apucă de umăr şi-l trânti; căzu, cu spatele pe 
pat. Deschise gura ca să ţipe, dar colţul cearşafului îi fu 
vârât între dinţi. Omul Invizibil îl apăsa cu înverşunare. 
Simţindu-şi însă braţele libere, Kemp începu să dea în el ca 
un sălbatic. 

— N-ai de gând să-ţi bagi minţile în cap? Omul Invizibil se 
înfipse cu toate puterile în prizonierul lui, deşi primise un 
pumn în coaste. 

— Pe toţi Dumnezeii, încă un minut şi turbez! Stai liniştit, 
nebunule! urlă el în urechea doctorului. 

Kemp se mai zbătu câteva clipe, apoi rămase liniştit. 

— Dacă strigi, îţi mut fălcile din loc! îi promise nevăzutul, 
scoţându-i căluşul din gură. Nu-i nici nebunie şi nici 
vrăjitorie. Sunt într-adevăr un om invizibil. Şi am nevoie de 
ajutorul tău. Nu vreau să-ţi fac nici un rău, dar dacă te porţi 
ca un neghiob, n-am încotro. Nu-ţi mai aminteşti de mine, 
Kemp? Griffin de la University College. 

— Dă-mi voie să mă ridic! gemu Kemp. Rămân unde mă 
găsesc. Numai să mă liniştesc puţin... 

Se ridică şi-şi pipăi gâtul. 

— Sunt Griffin de la University College - urmă Vocea - şi 
am devenit invizibil, Sunt un om ca toţi oamenii - un om pe 
care l-ai cunoscut - şi care între timp a devenit invizibil, 
pricepi? 

— Griffin? 

— Da, Griffin. Un student mai tânăr decât dumneata, cu o 
înfăţişare de albino40, înalt de şase picioare şi voinic, cu o 
faţă albă, roză şi cu ochii roşii... | s-a decernat odată 
medalia pentru chimie, nu ţii minte? 

— Nu pricep nimic. În mintea mea e un adevărat haos; Ce 
legătură au toate astea cu Griffin? 

— Eu sunt Griffin. 

Kemp rămase pe gânduri. 


— E îngrozitor... Dar ce manoperă drăcească trebuie 
săvârşită pentru ca un om să devină invizibil? 

— Nu-i nici un fel de manoperă drăcească. E un proces 
destul de rezonabil şi de inteligibil... 

— E înnebunitor! Bine, dar cum dracu.'...? 

— Bine, e înnebunitor, dacă vrei. Dar sunt rănit şi am 
dureri, şi sunt sfârşit de oboseală... Dumnezeule mare! 
Kemp, doar eşti om. Priveşte realitatea cu curaj! Dă-mi ceva 
de mâncare şi de băut şi lasă-mă să şed aici. 

Kemp urmări cu ochii bandajul care se plimba prin odaie. 
Un scaun alunecă de-a lungul podelei şi se opri lângă pat. 
Cu un scârţâit, tapiseria scaunului se adânci puţin, ca şi 
cum s-ar fi aşezat cineva pe ea. Kemp se frecă la ochi, îşi 
pipăi din nou gâtul şi râse prosteşte. 

— Asta-i mai tare decât o stafie! 

— Aşa, acuma-i ceva mai bine. Slavă Domnului că ai 
început să-ţi bagi minţile în cap. 

— Sau să-mi pierd minţile! repetă Kemp, lovindu-se peste 
ochi. 

— Dă-mi puţin whisky. Sunt mai mult mort decât viu. 

— Mie mi s-a părut tocmai dimpotrivă... Unde eşti? Dacă 
mă ridic dau peste dumneata? Acolo! Bine. Whisky... Uite. 
Unde să ţi-l dau? 

Scaunul scârţâi şi Kemp simţi că paharul îi este smuls din 
mână. Îi dădu drumul, după ce încercase o clipă să-l reţină; 
instinctul lui se opunea unei asemenea absurdităţi. Paharul 
rămase în echilibru, la vreo jumătate de metru deasupra 
spătarului scaunului. Perplex, doctorul privea o scenă de 
coşmar; 

— Asta-i... asta trebuie să fie hipnotism! Ai sugestionat 
lumea că eşti invizibil. 

— Prostii! 

— Dar e o nebunie, e imposibil! 

— Ascultă-mă şi ai să... 

Dar Kemp nu asculta. 


— Azi dimineaţă, începu el, am demonstrat cu argumente 
peremptorii că proprietatea de a fi invizibil. 

— N-are nici o importanţă ce-ai demonstrat! Eu mor de 
foame şi noaptea asta e cam răcoroasă pentru o persoană 
în pielea goală... 

— Vrei mâncare? 

Paharul cu whisky se înclină. 

— Da, sigur că vreau! Omul Invizibil trânti jos paharul. Ai 
vreo haină de casă? 

Kemp scăpă un soi de exclamaţie înăbuşită. Se îndreptă 
spre dulap şi scoase de acolo un halat vişiniu. 

— Asta merge? întrebă el. Haina îi fu luată din mână. O 
clipă atârnă moale în aer, apoi se zvârcoli puţin (ai fi zis că o 
face dintr-un impuls propriu!) şi, în sfârşit, înţepeni, netedă 
şi frumos aranjată, începu să se încheie singură şi se aşeză 
pe scaun. 

— Nişte pantaloni, nişte ciorapi şi o pereche de papuci ar 
fi o minune, sugeră halatul. Şi nu uita, ceva de mâncare! 

— Îţi dau de toate, numaidecât. Dar, crede-mă, asta-i cea 
mai nebunească situaţie pe care am pomenit-o vreodată în 
viaţa mea... 

Scotoci prin sertare după lucrurile cerute, apoi se duse să- 
şi devalizeze cămara. Se întoarse cu nişte friptură rece şi cu 
pâine; trase o măsuţă şi depuse mâncarea în faţa halatului. 

— Mulţumesc, n-am nevoie de cuţit, zise politicos halatul; 
un cotlet se ridică în aer şi nişte fălci ireale muşcară din 
carne. Înghiţind cu lăcomie, oaspetele deveni bine dispus. 
Totdeauna îmi place să mă îmbrac înainte să mă aşez la 
masă, glumi el, eu nevăzuta-i gură plină. Asta-i capriciul 
meu... 

— Cred că rana de la braţ nu-i gravă? întrebă Kemp. 

— Nici o grijă. 

— Dintre toate lucrurile ciudate şi miraculoase pe care le- 
am... 

— Exact. Dar e tare curios că am nimerit tocmai în casa 
dumitale ca să mă pot bandaja. A fost prima mea licărire de 


noroc. Oricum, aveam de gând să dorm aici noaptea asta. 
Vrei, nu vrei, trebuie să te împaci cu gândul ăsta. E al naibii 
de prost că sângele meu se vede, nu-i aşa? Ici, colo, câte o 
pată de sânge închegat... Îmi dau seama că sângele devine 
vizibil când se coagulează. Mi-am transformat numai 
țesuturile vii. Se pare că pot rămâne nevăzut numai atâta 
timp cât sunt în viaţă... Mă găsesc aici în casă de trei ore. 

— Dar cum ai reuşit să te transformi? izbucni Kemp 
exasperat. Fir-ar să fie! Dar nu vezi că toată chestiunea-i 
absurdă de la un cap la altul? 

— Ba e foarte raţională - îl asigură Omul Invizibil - perfect 
raţională. 

O mânecă? se întinse şi apucă sticla de whisky. Kemp 
contemplă haina de casă, care înfuleca de zor. Umărul 
drept al veşmântului, era găurit. O rază de lumină care 
pătrundea prin gaură proiecta un triunghi luminos pe 
căptuşeala pieptului stâng al halatului. 

— Ce-a fost cu împuşcăturile alea? întrebă doctorul. Cum a 
început scandalul? 

— Un idiot, un soi de asociat al meu, lua-l-ar dracii! care a 
încercat să-mi fure banii. A şi făcut-o de altfel. 

— Şi el e invizibil? 

— Nu. 

— Ei, şi pe urmă? 

— Ce-ar fi să-mi mai dai ceva de mâncare înainte dea mă 
apuca să-ţi povestesc toate astea? Mi-e foame! Am dureri... 
şi dumneata mă pui să-ţi înşir istorii! 

Kemp se ridică. 

— Dumneata n-ai tras de loc? întrebă el. 

— Eu? Nuu! Un dobitoc, pe care nu-l văzusem în viaţa 
mea, a tras la întâmplare. S-au speriat, ce vrei! Toţi se 
sperie de mine. Trăsni-i-ar să-i trăsnească! Kemp, vreau să 
mai mănânc. 

— Mă duc jos să văd dacă mai e ceva de mâncare. Mi-e 
teamă că tare mult n-a mai rămas. 


După ce isprăvi de mâncat - a dat gata o masă 
îmbelşugată! 

— Omul Invizibil ceru un trabuc. Îi muşcă furios capătul, 
înainte ca doctorul să-i fi putut găsi un briceag - şi înjură, 
pentru că foaia de deasupra se desfăcuse. 

Era un miracol să-l vezi trăgând din trabuc: fumul inhalat 
se modela după forma gurii, a gâtlejului, şi a nărilor. 

— Ah, binecuvântatul balsam al tutunului! Pufăi cu nesaţ. 
Sunt fericit că am dat de dumneata, Kemp. Trebuie să mă 
ajuţi. Închipuie-ţi, ce noroc am avut să nimeresc peste 
dumneata tocmai acum! Mă aflu într-o încurcătură cumplită 
- cred că am fost nebun. Prin câte am trecut! Dar acum o să 
înfăptuim lucruri mari, ascultă ce-ţi spun! 

Îşi turnă singur whisky şi sifon. Kemp sc ridică, aruncă o 
privire împrejur şi merse să-şi ia un pahar din cămăruţa 
alăturată. 

— E fantastic - dar cred că pot să beau... 

— Nu te-ai schimbat prea mult în ăştia doisprezece ani, 
Kemp. Voi, blonzii, nu vă schimbaţi. Reci şi chibzuiţi... 
Trebuie să ţi-o spun - o să lucrăm împreună. 

— Dar cum s-a petrecut asta? Şi cum ai ajuns aşa? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă puţin să fumez în 
linişte şi pe urmă am să mă apuc să-ţi povestesc. 

Dar Griffin n-a mai istorisit mare lucru în noaptea aceea. 
Braţul rănit îl supăra din ce în ce mai rău. Avea febră, era 
istovit şi gândurile i se învârteau în jurul unui singur punct: 
goana de pe deal şi încăierarea de la cârciumă. Îşi începu 
povestea, dar curând îi pierdu firul. Vorbea întretăiat, 
pomenind într-una de vagabondul acela. Fuma din ce în ce 
mai nervos şi, pe nesimţite, vocea îi devenea furioasă. 

Kemp încerca să pună cap la cap crâmpeiele pe care 
izbutea să le prindă. 

— Se temea de mine - puteam să observ că se temea de 
mine, repeta mereu Omul Invizibil. Avea de gând s-o 
şteargă - pândea într-una prilejul. Ce tâmpit am fost! 

— 'Ticălosul! 


— Eram furios! Aş fi fost în stare să-l ucid! 

— De unde aveai banii? întrebă Kemp pe neaş.teptate. 

Griffin tăcu câteva clipe. 

— Nu pot să-ţi spun acum. 

Deodată gemu şi se aplecă înainte, sprijinindu-şi pesemne 
capul în mâini. 

— Kemp, omule, de aproape trei zile n-am mai dormit! 
Abia dac-am aţipit cu totul vreo oră, în câteva rânduri. 
Trebuie să dorm, neapărat. 

— Bine, rămâi aici, în camera mea... Da, da, rămâi aici. 

— Dar cum pot să închid ochii? Dacă dorm - puugaşul ăla 
o să-şi ia tălpăşiţa. Of! Şi în definitiv, ce importanţă are? 

— Ce fel de rană ai căpătat de pe urma împuşcăturii? 

— Nimic - o zgârietură care sângerează. Oh, Dumnezeule! 
Pic de somn, nu altceva! 

— Şi de ce nu dormi? 

Kemp simţi că năluca în halat îl priveşte lung. 

— Pentru că n-aş avea de loc poftă să fiu prins de semenii 
mei, oamenii... răspunse tărăgănat omul invizibil. 

Kemp tresări. 

— Idiot ce sunt! Griffin izbi cu putere în masă. Ţi-am dat o 
idee. 

XVIII. OMUL INVIZIBIL DOARME. 

Deşi rănit, deşi istovit la culme, Griffin refuză să se 
încreadă în cuvântul de onoare al doctorului, care i-a 
făgăduit că-i va respecta libertatea. Cercetă cele două 
ferestre ale dormitorului, ridică storurile şi deschise 
geamurile, vrând să se încredinţeze dacă într-adevăr ar 
putea evada pe-acolo - după cum îi spusese Kemp. Era o 
noapte liniştită şi senină, iar luna nouă îşi cernea lumina 
argintie peste câmp. Griffin examină apoi cheile 
dormitorului şi cele două uşi ale cămăruţei alăturate, 
pentru a se asigura că şi ele îi garantau libertatea. În cele 
din urmă se declară mulţumit şi se aşeză pe covoraşul din 
faţa căminului. Kemp îl auzi căscând. 


— Îmi pare rău că nu-ţi pot povesti în noaptea asta toate 
isprăvile mele. Ce să fac, sunt sfârşit. E grotesc, fără 
îndoială. Ba chiar înfiorător! Dar crede-mă, Kemp, în ciuda 
argumentelor pe care le-ai debitat azi-dimineaţă, minunea e 
posibilă. Am făcut o descoperire. Aveam de gând să o 
păstrez doar pentru mine. Dar nu pot. Trebuie să am un 
partener. Şi dumneata... Am putea realiza nişte lucruri... 
Dar mâine. Acuma simt că dacă nu dorm, s-a isprăvit cu 
mine. 

Kemp stătea nemişcat în mijlocul odăii, privind haina care 
învelea un trup fără cap. 

— Trebuie să te las, spuse el într-un târziu. E... de 
necrezut. Dacă aş fi silit să trăiesc trei întâmplări de felul 
ăsta, care să-mi răstoarne toate concepţiile... aş înnebuni. 
Şi totuşi e o realitate! Mai ai nevoie de ceva? 

— Doar să-mi spui noapte bună! 

— Noapte bună... şi Kemp strânse o mână nevăzută. Se 
retrase spre uşă pieziş. Deodată, halatul alunecă iute spre 
el. 

— Bagă de seamă! Nici o încercare de a-mi pune piedici 
sau dea mă captura! Altfel... 

Kemp păli uşor. 

— Parcă ţi-am dat cuvântul. 

leşi din odaie şi închise încet uşa. În urma lui, cheia se 
răsuci în broască pe dinăuntru. Rămânând locului, cu o 
expresie de uimire neputincioasă zugrăvită pe faţă, auzi 
paşii grăbiţi apropiindu-se de uşa odăiţei alăturate. Din nou 
zgomotul unei chei învârtite în broască. Kemp se plesni 
peste frunte cu palma. „Visez? A înnebunit lumea sau m-am 
țicnit cu?” 

Râse. Încercă uşa încuiată. „Sunt dat afară din camera 
mea de către o flagrantă absurditate!” 

Merse până în capul scării, se întoarse şi privi uşile 
încuiate.,,Şi totuşi e un fapt...” Îşi pipăi gâtul uşor 
zgâriat...,Un fapt care nu poate fi negat.” 

— Dar... 


Clătină cu deznădejde din cap, se întoarse şi cobori 
scările. 

Făcu lumină în sufragerie, îşi aprinse un trabuc şi începu 
să se plimbe prin încăpere, scoțând tot soiul de exclamaţii. 
Din când în când se apuca să se certe cu sine însuşi. 

— Invizibil! 

— Există oare vreun animal invizibil Sigur, în apa mării 
există. Mii şi milioane! Larvele, micii Nauplii, Iornarias41, 
toate vietăţile microscopice - peştii gelatinoşi! În mare 
trăiesc mai multe vietăţi nevăzute decât vizibile! Niciodată 
nu m-am gândit la asta, până acum... Dar şi în apa bălților, 
la fel! Toate vietăţile acelea minuscule care populează 
bălțile - particule de gelatină incoloră, translucidă!... Bine, 
bine, dar în aer?! Nu! 

— Nu se poate! 

— Ei, şi la urma urmei... de ce nu? 

— Din sticlă să fie făcut un om, şi încă ar fi vizibil... 

Se adânci în meditaţie. Trei trabucuri s-au prefăcut într-o 
grămadă de cenuşă albă, împrăştiată pe covor, până când a 
mai rostit Kemp ceva. Şi atunci, tot ce-a scăpat dintre 
buzele lui a fost o scurtă interjecţie. În sfârşit, doctorul se 
răsuci pe călcâie, ieşi din sufragerie şi se îndreptă spre 
micul lui cabinet. Aprinse şi aici lampa de gaz. Cabinetul 
era o încăpere micuță (doctorul Kemp nu mai dădea 
consultaţii), unde-şi ţinea ziarele. Jurnalul din dimineaţa 
trecută zăcea aruncat într-un colţ, deschis la întâmplare. Îl 
luă, îl întoarse şi dădu peste relatarea „Întâmplării ciudate 
de la Iping”, pe care marinarul din Port Stowe se căznise 
atâta să i-o silabisească lui Marvel. O parcurse, dintr-o 
ochire. 

„Înfofolit din cap până-n picioare!” murmură el. „Deghizat. 
Ca să ascundă adevărul. Se pare că nimeni nu şi-a dat 
seama ce-i cu el. Dar ce dracu urmăreşte?” 

Lăsă să-i cadă ziarul din mână şi cercetă cu privirea 
odăiţa. „Aha!” găsise ce voia. Se repezi la „St James's 


Gazette”, care stătea împăturită, aşa cum sosise. „Acum o 
să aflăm adevărul!” 

Rupse banderola şi desfăcu ziarul. Un reportaj pe două 
coloane îi sări în ochi. „Un sat din Sussex înnebuneşte!” 
striga titlul de pe manşetă. 

— Cerule! exclamă Kemp, devorând articolul. Era o 
relatare destul de neverosimilă a evenimentelor care se 
petrecuseră la Iping cu o zi înainte (şi pe care le 
cunoaştem). Erau reproduse şi cele publicate în ziarul de 
dimineaţă. 

Kemp spicui la iuţeală: „...alerga pe străzi, lovind în 
dreapta şi-n stânga, - Jaffers căzut în nesimţire, - domnul 
Huxter, lovit grav, nu este încă în stare să povestească cele 
ce a văzut. 

— Regretabilă umilire a vicarului... O femeie s-a îmbolnăvit 
din pricina groazei... Ferestre făcute ţândări... Toată 
povestea asta-i probabil inventată. Dar e prea tare ca să nu 
fie publicată - cum grano42.” 

Scăpă pe jos ziarul şi rămase nemişcat, privind în gol.,,Da, 
probabil că-i inventată!” 

După o clipă îl luă iarăşi în mână şi citi iarăşi totul, de la un 
cap la altul. 

— Dar de unde până unde vine vagabondul în toată 
afacerea asta? De ce dracu se ţinea el după un vagabond? 

Se aşeză la întâmplare, pe masa chirurgicală. 

— Nu-i numai invizibil, şopti el, e şi nebun! Ucigaş!... 

Pe când licărirea palidă a zorilor se contopea cu lumina 
lămpii din sufrageria îmbâcsită de fum, Kemp mai măsura 
încă odaia în lung şi în lat, căzuindu-se să înţeleagă ceea ce 
părea de neconceput. 

Era prea tulburat ca să mai poată dormi. Când au coborât, 
buimăciţi de somn, şi au nimerit peste el, servitorii şi-au 
închipuit că surmenajul îl adusese în halul acela; Kemp le-a 
dat câteva dispoziţii cu totul neobişnuite, dar cât se poate 
de categorice: să pregătească micul dejun pentru două 


persoane, în odaia de lucru de jos şi apoi toată lumea să 
rămână la subsol sau la parter. 

A continuat să se plimbe prin sufragerie, până la sosirea 
ziarului de dimineaţă. Fiţuica aceasta înşira vrute şi 
nevrute, fără să conţină de fapt nimic, afară de o 
confirmare a celor întâmplate cu o seară înainie şi de o 
relatare - foarte prost întocmită - despre nişte noi şi 
remarcabile evenimente petrecute în Port Burdock. Acum a 
aflat Kemp detaliile mai importante ale celor petrecute la 
„Jucătorii de cricket”, precum şi numele vagabondului. „M-a 
silit să umblu după el, două'ş'patru de ore” declarase 
Marvel. Povestea dramei din Iping mai era îmbogăţită cu 
câteva fapte mărunte; se insista mai ales asupra tăiatului 
sârmelor de telegraf. Nu puteai însă găsi nici un amănunt 
care să arunce vreo lumină asupra naturii legăturilor dintre 
Omul Invizibil şi domnul Marvel, deoarece vagabondul nu 
dăduse nici un fel de informaţie asupra celor trei caiete sau 
asupra banilor cu care era căptuşit. Ga-zeta părăsise tonul 
sceptic şi o droaie de reporteri şi anchetatori porniseră, la 
acţiune pentru elucidarea, misterului. 

Kemp citi reportajul până la ultima literă şi apoi trimise 
slujnica să-i cumpere toate ziarele de dimineaţă care erau 
de găsit. Primindu-le, se aruncă cu lăcomie asupra lor. 

„E invizibil - reflectă el - şi pare stăpânit de o furie 
violentă, care degenerează în manie. Doamne, ce fapte 
îngrozitoare ar putea comite! Ce fapte îngrozitoare! Şi 
acuma-i acolo sus, liber ca pasărea. Ce dracu' trebuie să fac 
„Oare ar însemna că sunt neloaial dacă... Nu!” 

Se aşeză la un mic pupitru dintr-un colţ al odăâiţei. Dădu la 
o parte lucrurile care zăceau pe pupitru cam răvăşite, şi se 
apucă să compună o scrisoare. Când ajunse la jumătate, o 
rupse şi începu alta. Reciti scrisoarea, cântărind fiecare 
frază. În sfârşit, luă un plic şi scrise adresa: „Colonel Adye, 
Port Burdock”. 

Tocmai pe când Kemp se îndeletnicea cu această treabă, 
se trezi şi Omul Invizibil. Părea că e prost dispus, căci 


doctorul, care trăgea cu urechea la fiecare foşnet, îl auzi 
bocănind prin odaia de deasupra, trântind un scaun şi 
spărgând paharul de la spălător. Îngrijorat. Kemp alergă 
sus şi bătu în uşă. 

XIX. CÂTEVA NOŢIUNI ELEMENTARE 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, când Omul Invizibil îi dădu 
drumul înăuntru. 

— Nimic. 

— Cum nimic? Atunci de ce dracu” ai făcut atâta tărăboi? 

— Un acces de furie, explică Griffin. Mă doare. Uitasem de 
rana de la braţ. 

— 'Te laşi cam uşor purtat de accese din astea, nu? 

— Mda... 

Kemp înaintă până în mijlocul odăii şi adună cioburile de 
pe jos. Rămase apoi în picioare, cu bucăţelele de sticlă în 
mână. 

— S-a dat la iveală totul în legătură cu persoana dumitale, 
spuse el. Toţ ce s-a petrecut la Iping şi aici, la poalele 
dealului. Lumea a luat cunoştinţă de invizibilul ei cetăţean. 
Dar nimeni nu ştie că te afli aici. 

Griffin scăpă o înjurătură. 

— Secretul (bănuiesc că era un secret) a fost dat în vileag, 
continuă doctorul. Nu-ţi cunosc planurile, dar, se-nţelege, 
sunt nerăbdător să te ajut. 

Omul Invizibil se aşeză pe pat. 

— Ne aşteaptă sus micul dejun, îl invită amabil Kemp, 
vorbind cât mai degajat cu putinţă, ca o gazdă îneântată că 
musafirul ei s-a sculat plin de voie bună. 

Îl conduse pe scăriţa îngustă care ducea spre ve-randă. 

— Dar înainte de a putea realiza ceva împreună - urmă el 
- ar trebui să mă faci să înţeleg câte ceva despre fenomenul 
ăsta al transparenţei dumitale. 

Aruncă o privire nervoasă spre fereastră, apoi se aşeză, cu 
aerul unui om care are de discutat chestiuni importante. 
Îndoielile asupra realităţii situaţiei îi reveneau şi-i dispăreau 
neîncetat, în vreme ce privea spre locul lui Griffin de la 


masă, şi vedea cum mânecile unui halat, îmbrăcat pe un 
trup fără cap şi fără mâini, şterg nişte buze imaginare, cu 
un şervet care flutură prin aer ca o năframă magică. 

— E destul de simplu şi destul de verosimil, începu Griffin, 
dând şervetul la o parte. 

Kemp râse. 

— Pentru dumneata, fără îndoială, dar... 

— Bineînţeles că la început mi s-a părut şi mie miraculos. 
Dar acum, Dumnezeule!... Ah, să ştii că o să facem lucruri 
mari împreună!... Ideea mi-a venit prima dată la 
Chesilstowe. 

— Chesilstowe? 

— Am plecat acolo după ce am părăsit Londra. Ştiai că mă 
lăsasem de medicină şi mă apucasem de fizică? Nu? Ei bine, 
aşa am făcut. Mă fascina lumina... 

— A! 

— Densitatea optică! Noţiunea asta ascunde în ea un 
labirint de enigme, ale căror soluţii îţi scapă printre degete 
tocmai când crezi că le-ai prins. Ei, şi cum n-aveam decât 
douăzeci şi doi de ani şi duduiam de elan, mi-am zis: eo 
treabă căreia merită să-i închini întreaga viaţă! Ştii cât 
suntem de nebuni la douăzeci şi doi de ani, nu? 

— Nebuni atunci, sau nebuni acum... murmură Kemp... 

— Ca şi cum cunoaşterea îi poate da omului vreo 
satisfacţie! Dar pe-atunci nu ştiam asta. M-am cufundat 
într-o muncă de sclav. Trecuseră şase luni de trudă şi de 
frământări, când deodată, printr-una din obscurele cărări 
ale labirintului, ţâşni lumina, ca o flacără orbitoare! Am 
descoperit un principiu general al structurii pigmenţilor şi 
al refracției - o formulă, o expresie geometrică 
cuadridimensională. Proştii, oamenii de duzină - chiar şi 
matematicienii de duzină, habar n-au ce înseamnă o ecuaţie 
generală pentru unul care studiază fizica moleculară! În 
caietele mele - acelea pe care le-a ascuns vagabondul - ai 
să găseşti minuni, miracole! Dar asta încă nu constituia o 
metodă; era doar o idee, care abia trebuia să conducă la 


elaborarea unei metode, graţie căreia să reuşeşti - bagă de 
seamă, fără a modifica nici o proprietate a materiei! (cu 
excepţia culorilor, în unele cazuri) - să reduci indicele de 
refracție al unei substanţe solide sau lichide până la cel al 
aerului. 

— Phiii! exclamă Kemp. Asta-i grozav! Totuşi, nu prea îmi 
dau seama... Înţeleg că în felul acesta ai putea cel mult să 
capeţi strălucirea unei pietre preţi-oase, dar, până la a 
deveni invizibil, mai e cale lungă. 

— Exact! Dar gândeşte-te că însuşirea de a fi vizibil 
depinde de acţiunea pe care o exercită corpurile vizibile 
asupra luminii. Dă-mi voie să încep de la lucrurile 
elementare, aşa ca şi cum nu le-ai cunoaşte. Asta o să-mi 
ajute să-ţi explic mai limpede. Ştii prea bine că un corp, fie 
că absoarbe lumina, fie că o re-flectă, fie că o refractă, fie 
că, în sfârşit, are toate aceste trei însuşiri. Dacă nici nu 
reflectă, nici nu re-fractă şi nici nu absoarbe lumina, corpul 
nu este vizibil. Un obiect oarecare - să zicem e cutie - îţi 
apare opac şi de culoare roşie, deoarece colorantul roşu 
absoarbe o porţiune din radiaţia luminoasă şi reflectă 
restul, adică tocmai componenţa roşie a spectrului luminos, 
pe care o percepe ochiul dumitale. Dacă nu absoarbe o 
anumită fracțiune din spectru, ci reflectă lumina în 
întregime, atunci cutia va fi albă, strălucitoare; aşa cum e 
argintul, de exemplu. Dar o cutie confecţionată din 
diamant? Ai să vezi că suprafaţa ei totală n-are să-ţi 
absoarbă prea mult lumina, şi nici n-are s-o reflecte, decât 
foarte slab; numai ici, colo, unde faţetele au o poziţie 
favorabilă, lumina va fi mai intens reflectată şi refractată, 
dând impresia aceea de scânteiere, de reflexe sclipitoare şi 
totodată de transluciditate. Ca un fel de reţea de lumină... 
Acuma să vedem ce se întâmplă cu o cutie din sticlă. Asta 
nu mai e atât de strălucitoare şi nici atât de bine vizibilă ca 
una de diamant, pentru că de astă dată reflecţia şi refracția 
vor fi mai reduse. Îţi dai seama? Ba chiar - practic vorbind - 
poţi vedea printr-însa foarte clar. Dar unele sorturi de sticlă 


sunt mai uşor vizibile decât altele: o cutie de cristal, de 
pildă, va fi mai bine vizibilă decât una făcută din sticlă 
ordinară, de geamuri, nu-i aşa? Bun. Să mergem mai 
departe. O cutie din sticlă ordinară, foarte subţire, va fi 
greu de văzut într-o lumină slabă, pentru că va absorbi, 
refracta şi reflecta o cantitate foarte mică de lumină. Şi 
dacă ai să bagi în apă - sau, mai bine, într-un lichid mai 
dens decât apa - o bucată de sticlă incoloră, obişnuită, ea o 
să devină aproape invizibilă. De ce? Fiindcă lumina, trecând 
din apă în sticlă, nu e decât foarte slab reflectată şi 
refractată... pe scurt, nu suferă aproape nici o modificare. 
Astfel, sticla introdusă în apă va fi aproape tot atât de 
invizibilă cum ar fi gazul de cărbuni sau hidrogenul 
răspândit în aer. Şi asta din cauze identice. 

— Da... şopti Kemp - tot ce-ai spus până acuma-i foarte 
clar. Astăzi orice elev de şcoală cunoaşte toate chestiunile 
astea. 

— Şi acum, Kemp, mai vine un fapt pe care o să-l cunoască 
în viitor orice elev de şcoală. Dacă spargi o bucată de sticlă, 
dragul meu, şi o pisezi până o faci pulbere, ea devine mult 
mai uşor vizibilă în aer decât era bucata întreagă: sticla 
incoloră şi transparentă s-a prefăcut într-un corp alb, opac. 
De ce? Din pricină că pulverizarea ei a multiplicat enorm 
suprafeţele refringente. Bucata întreagă avea numai două 
suprafeţe, pe când pulberea... fiecare fărâmă a căpătat 
însuşirea de a reflecta şi refracta raza de lumină care o 
atinge... Pricepi acum de ce lumina nu va izbuti să treacă 
aproape de loc prin pulberea de sticlă? 

Dar dacă torni în apă praful ăsta alb, ştii ce se întâmplă eu 
el? Dispare cu totul! Sticla pisată şi apa au un indice de 
refracție aproape egal: adică lumina, trecând dintr-una în 
cealaltă, suferă o reflecţie şi o refracție extrem de mică. 

Reuşeşti să transformi sticla într-un corp invizibil dacă o 
vâri într-un lichid al cărui indice de refracție este identic cu 
al ei. Şi, ca să generalizăm, un obiect transparent devine 
invizibil într-un mediu oarecare dacă indicele său de 


refracție este egal cu al mediului. Şi dacă stai să te gândeşti 
o secundă, ai să-ţi dai seama că sticla pisată poate deveni 
nevăzută chiar şi în aer, dacă indicele ei de refracție poate 
fi modificat astfel ca să-l egaleze pe al aerului. Căci atunci, 
lumina trecând din aer în sticlă nu va mai suferi nici o 
refracție şi nici o reflecţie. 

— Da, da... făcu Kernp. Dar omul nu-i sticlă pisată. 

— Nu! Omul e mult mai transparent! 

— Ha! Asta-i o absurditate! 

— Şi asta o spune un doctor! Vai, cum uită omul toate cele! 
În zece ani ai uitat toată fizica pe care ai învăţat-o? Ia 
gândeşte-te puţin la obiectele fără număr care de fapt sunt 
transparente, dar nu par astfel. Hârtia, de pildă, este făcută 
din fibre transparente, aşa-i? De ce atunci e albă şi opacă? 
Numai din aceeaşi pricină pentru care şi pulberea de sticlă 
e albă şi opacă. Unge cu ulei o hârlie albă - adică umple cu 
ulei spaţiile dintre fibre, aşa încât doar cele două suprafeţe 
să mai rămână refringente - şi hârtia va deveni 
transparentă ca sticla! Şi nu numai hârtia, dar şi fibrele de 
bumbac, de in, de lână, de lemn, dar şi oasele, Kemp, 
carnea, părul, Kemp, unghiile şi nervii!... Întreaga maşină 
umană este de fapt alcătuită din ţe-sături transparente, 
incolore - cu excepţia hemoglobinei şi a pigmentului din 
păr. Uite ce puţin ne trebuie ca să ne putem vedea unii pe 
alţii! În cea mai mare parte a lor, fibrele din care-i 
constituită o fiinţă vie nu sunt, la drept vorbind, mai opace 
decât apa. 

— Desigur, desigur! exclamă Kemp. Chiar noaptea asta mă 
gândeam la larvele marine şi la peştii gelatinoşi. 

— Aha, acum mai vii de-acasă! Toate astea le cunoşteam şi 
le purtam în minte cam la un an după ce părăsisem Londra 
- adică acum şase ani. Dar le păstram pentru mine. Eram 
nevoit să lucrez în nişte condiţii îngrozitoare. Hobbema, 
profesorul meu, era un excroc ştiinţific, un hoţ de idei - mă 
spiona într-una! Cunoşti, cred, excrocheriile din lumea 
ştiinţifică. Pur şi simplu, n-aveam chef să-mi public 


descoperirea şi să împărtăşesc cu el succesul cercetărilor 
mele. Îmi continuam lucrările; mă apropiam cu paşi repezi 
de transpunerea formulei mele în practică - în realitate. N- 
am spus nimănui nimic, pentru că doream ca descoperirea 
mea să apară în lume ca un trăsnet, do-ream să devin 
celebru dintr-o singură lovitură! Am abordat din nou 
problema pigmenţilor, ca să pun la punct unele lacune, şi la 
un moment dat - fără in-tenţie, absolut întâmplător - am 
făcut o descoperire de ordin fiziologic. 

— Şi anume? 

— Pigmentul roşu al sângelui poate fi decolorat, poate 
ajunge incolor, înţelegi? fără să-şi altereze vreuna din 
funcţiile lui! 

Kemp scoase un strigăt de uimire. Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. 

Omul Invizibil se ridică şi începu să se plimbe prin 
încăpere. 

— Ai de ce să te miri. Îmi amintesc de noaptea aceea. Era 
târziu de tot - peste zi mă stinghereau tot felul de studenţi 
idioţi, care căscau gura, aşa că lucram noaptea, uneori 
până-n zori. Ideea mi-a năvălit în minte dintr-o dată, în 
toată splendoarea şi complexitatea ei. Eram singur, în 
laboratorul cufundat în linişte, scăldat în lumina 
strălucitoare şi plăcută a lămpilor înalte... Îmi spuneam: e 
cu putinţă să faci ca un animal - un ţesut - să devină 
transparent! E cu putinţă să-l faci şi invizibil! Invizibil în 
întregime. Doar pigmenţii părului... Dar stai! Şi eu aş putea 
să devin invizibil! am strigat deodată, dându-mi seama ce 
însemna să fii albino şi să ştii ce ştiam eu. Gândul ăsta m-a 
copleşit. Întrerupând analiza la care tocmai lucram, m-am 
dus la fereastră şi am privit cerul înstelat. Repetam într- 
una: Aş putea deveni invizibil! 

Să realizezi un asemenea vis înseamnă să depăşeşti 
magia! Şi-mi făuream o viziune magică - pe care nici o 
îndoială nu venea să o tulbure - asupra a ceea ce poate 
reprezenta asta pentru un om. Mister, putere, libertate 


absolută... Nu întrezăream nici un fel de piedici. Gândeşte- 
te şi tu! Eu, un asistent jerpelit, sărac lipit pământului, cu 
posibilităţi îngrădite, care-mi scoteam sufletul cu nişte 
dobitoci de studenţi dintr-un colegiu provincial, eu aş fi 
putut să devin un om invizibil! 'Te întreb, Kemp, dacă 
dumneata... Dar cine, spune-mi, te rog, cine nu s-ar fi dăruit 
trup şi suflet unei idei cu asemenea perspective? Trei ani 
am muncit. Şi de îndată ce biruiam câte un munte de 
dificultăţi, din vârful lui întrezăream un altul. Noianul de 
detalii, de mărunţişuri! Exasperarea! Un profesor, un belfer 
de provin-cie, care te iscodeşte într-una... „Ei, când ai de 
gând să-ţi publici cercetările alea?” Asta era veşnica lui 
întrebare. Şi studenţii, şi piedicile materiale! Trei ani de zile 
am dus viaţa asta. 

Şi după trei ani de taină şi de chin, mi-am dat seama că 
era imposibil să-mi desăvârşesc opera. Imposibil. 

— De ce? întrebă repede Kemp. 

— Lipsa de bani! fu răspunsul. 

Griffin se îndreptă spre fereastră. 

Se întoarse brusc. 

— L-am jefuit pe bătrân - l-am jefuit pe taică-meu. Banii nu 
erau ai lui şi s-a omorât. 

XX. ÎN CASA DE LÂNGĂ GREAT PORTLAND STREET. 

Tăcut, Kemp privi o clipă silueta fără cap din cadrul 
ferestrei. Apoi, străfulgerat de un gând, tresări, se ri-dică, îl 
apucă pe Griffin de braţ şi-l îndepărtă iute de la geam. 

— Eşti obosit şi eu stau jos, pe când dumneata te plimbi. 
Aşază-te pe scaunul meu. 

Se interpuse între Griffin şi fereastra cea mai apropiată. 

Un timp, Omul Invizibil rămase tăcut. Pe neaşteptate, îşi 
reluă firul povestirii: 

— Când s-a întâmplat asta, eu părăsisem de câtăva vreme 
colegiul din Chesilstowe. Era în decembrie, anul trecut. Am 
închiriat o cameră la Londra, într-o mahala rău famată, de 
pe lângă Great Portland Street. O încăpere spațioasă, 
nemobilată, într-o hardughie dărăpănată, cu odăi de 


închiriat. În curând, odaia s-a umplut cu aparatele pe care 
le cumpărasem din banii bătrânului. Lucrările mele înaintau 
acum cu repezi-ciune, cu succes, apropiindu-se de sfârşit. 
Am fost la înmormântarea tatălui meu. Dar mintea îmi era 
prea adâncită în preocupările mele, aşa încât n-am mişcat 
un deget ca să-i salvez onoarea. Îmi amintesc 
înmormântarea, dricul ieftin, ceremonia mizeră, coasta de 
deal bătută de vânt şi de ger, şi bătrânul lui prieten de la 
colegiu, care a citit o rugăciune peste sicriu... un bătrânel 
jerpelit, pământiu şi gârbovit, care avea un guturai straşnic. 

Îmi amintesc cum m-am întors în casa pustie, trecând prin 
meleagurile peste care odinioară se întindea satul. Ce 
rămăsese acum din ele? O adunătură de ziduri bălţate şi 
corcite de nişte antreprenori care încercau să le prefacă 
într-o hâdă parodie de oraş. Pretutindeni ulițele se pierdeau 
în mirişti profanate de mâna omului, pline cu grămezi de 
piatră de zidărie şi cu bălării înalte şi ude... Parcă mă văd şi 
acum, o siluetă neagră şi jigărită, păşind pe un trotuar 
lunecos şi umed; încerc şi acuma sentimentul acela ciudat 
de înstrăinare, pe care mi-l inspira înfăţişarea de meschină 
respectabilitate şi de negustorie murdară ce o căpătaseră 
locurile acelea... 

Nu-mi părea de loc rău după taică-meu. Pentru mine, el 
fusese victima propriului său sentimentalism prostesc. 
Făţărnicia societăţii îmi impunea să asist la înmormântare, 
dar în realitate nu aveam nimic comun cu toată treaba asta. 

Cum mergeam însă aşa, de-a lungul Străzii Mari, mi-a 
răsărit pentru o clipă în faţa ochilor imaginea vieţii mele 
trecute. M-am întâlnit cu fata pe care o cunoscusem cu zece 
ani în urmă. Privirile noastre s-au încrucişat... 

Am simţit că mă îndeamnă ceva să mă întorc şi să-i 
vorbesc. Era o fiinţă extrem de banală. 

Toată peregrinarea asta prin locurile copilăriei îmi părea 
un vis. Pe atunci încă nu simţeam cât sunt de singur, nu-mi 
dădeam seama că am fugit de lume şi m-am retras într-un 
pustiu. Eram conştient de faptul că-mi pierdusem orice 


simţământ, dar mă gândeam că viaţa mă făcuse aşa, viaţa 
cu deşărtăciunea-i fără margini. 

Când m-am întors în odaia mea, am avut impresia că 
reintru în realitate. Acolo se găseau lucrurile care mi-erau 
apropiate, pe care le iubeam. Acolo mă aş-teptau aparatele 
aşezate în ordine, mă aşteptau experienţele... Şi acum nu 
mai aveam de întâmpinat nici o dificultate, în afară de 
punerea la punct a amănuntelor. 

Mai devreme sau mai târziu am să-ţi expun, Kemp, toată 
metoda, care-i destul de complicată. Acuma nu-i nevoie să 
intrăm în detalii. În cea mai mare parte 

— Cu excepţia câtorva chestiuni pe care am preferat să le 
memorizez - întregul proces, este consemnat în cifre, în 
caietele acelea pe care le-a ascuns vagabondul. Trebuie să-l 
urmărim şi să-i luăm caietele. Faza principală se reduce la 
atât: obiectul transparent, căruia vrei să-i reduci indicele de 
refracție, este aşezat între două surse de radiaţii, care 
emană un soi de vi-braţii eterice despre vibraţiile astea am 
să-ţi vorbesc mai pe larg altădată. Nu - nu sunt raze 
Rontgen; nu ştiu dacă undele astea ale mele au fost 
descrise, dar pot afirma că sunt destul de bine perceptibile. 
Înainte de toate aveam nevoie de două dinamuri mici: mi le- 
am fabricat dintr-un motor obişnuit, cu benzină. Prima 
experienţă, am efectuat-o cu o bucată dintr-o țesătură de 
lână, albă. Era într-adevăr cea mai stranie privelişte să vezi 
țesătura aceea moale şi albă fluturând în scânteierea 
acestor fulgere eterice şi apoi mistuindu-se ca o fâşie de 
fum şi dispărând! 

Nu puteam să-mi cred ochilor. Făcusem eu asemenea 
vrăjitorie? Am întins mâna în gol. Bucata de lână era acolo 
şi avea aceeaşi consistenţă ca totdeauna. Cu mişcări 
stângace am pipăit țesătura şi am aruncat-o pe podea. A 
trebuit să cam dihuiesc până s-o găsese din nou. 

După asta a urmat o experienţă şi mai stranie. Deodată 
aud în spatele meu un mieunat. Mă întorc şi văd afară, pe 
capacul cisternei, o pisică albă, jigărită şi tare murdară. Mi- 


a fulgerat un gând prin cap. „loate sunt pregătite, draga 
mea, şi te aşteaptă”, îmi zic în sinea mea. Şi, ducându-mă la 
fereastră, o deschid şi chem încetişor pisica. A venit frumos 
înăuntru, ba chiar a început să toarcă - ce vrei, era lihnită 
de foame, săraca de ea! l-am dat puţin lapte. Toată hrana 
mea se găsea într-un dulap din colţul odăii. După ce a băut 
laptele, s-a apucat să-mi adulmece odaia de jur împrejur, cu 
intenţia evidentă de a se stabili la mine. 'Ţesătura invizibilă 
peste care a nimerit a cam intrigat-o; să fi văzut cum se 
zbârlea la ea şi cum scuipa! Am aşezat-o comod, pe perna 
patului meu - aveam un pat cu rotile - şii-am uns blana cu 
unt, ca s-o fac să se spele. 

— Şi, ai supus-o experienţei? 

— Am supus-o experienţei. Dar ca să obligi o pisică să 
înghită droguri, nu-i treabă uşoară, Kemp! Şi experienţa a 
dat greş. 

— A dat greş? 

— Cel puţin în privinţa a două elemente; ghearele şi 
materia aceea pigmentată - cum îi zice? - care se găseşte în 
fundul ochiului la pisici. Ei, cum îi zice? 

— Tapetum. 

— Aşa, tapetum. Asta n-a mers. După ce i-ain dat 
substanţa decolorantă pentru pigmentul sanguin şi i-am 
făcut şi alte câteva operaţii necesare, i-am administrat 
javrei nişte opium ca s-o adorm şi am aşezat-o pe aparat, cu 
pernă cu tot. Şi când s-a „evaporat” în întregime, pierind 
din faţa mea, au mai rămas ochii ei, sticlind în aer ca două 
stafii. 

— Curios! 

— Nu pot să-mi explic cauza. Bineînţeles, avusesem grijă s- 
o bandajez şi s-o fixez bine, aşa că n-a păţit nimic. Dar s-a 
trezit pe când mai era încă vizibilă - aşa, cam ca o ceaţă - şi 
a început să miorlăie cu desperare. Tocmai atunci bate 
cineva în uşă. Era o bătrână de la parter, care mă bănuia că 
practic vivisecţia. O baborniţă nenorocită, cu creierii muraţi 
de băutură, care n-avea pe lume decât o pisică. Am luat 


repede puţin cloroform şi după ce-am adormit iarăşi javra, 
ara deschis uşa.,,Parc-auzii nişte miorlăituri pe-aici! - îmi 
zice baba - n-o fi mâţa mea?,,Probabil că aţi auzit-o din altă 
parte” - îi răspund eu, foarte politicos. Nu prea voia să mă 
creadă baba. Se tot căznea să tragă cu ochiul prin odaie. 
Tare curios trebuie să i se fi părut bârlogul meu: pereţii goi 
şi ferestrele fără perdele, patul pe rotile, motorul care mai 
trepida încă, licărirea celor două puncte luminoase şi 
mirosul acela slab de cloroform, care plutea în aer. În cele 
din urmă, n-a avut încotro şi a trebuit să plece. 

— Cât a durat toată afacerea? întrebă Kemp. 

— Experienţa asta, trei sau patru ore. Cel mai greu „s-au 
topit” oasele, tendoanele, țesutul adipos şi vârfurile perilor 
colorați. Şi, cum ţi-am mai spus, stratul acela de pe 
choroidă, fiind alcătuit dintr-o materie dură şi foarte 
iridescentă, nu s-a volatilizat de loc. 

Se înnoptase de-a binelea când am isprăvit; nu se mai 
desluşeau decât ochii întunecaţi şi ghearele. Am oprit 
motorul. A trebuit să bâjbâi destul până să găsesc animalul. 
I-am tras o lovitură; nimic. Zăcea încă în nesimţire. l-am 
desfăcut legăturile, l-am lăsat să doarmă pe perna invizibilă 
şi m-am trântit pe pat mort de oboseală. Nu izbuteam să 
adorm. Zăceam în neştire. Cu ochii deschişi. Prin cap îmi 
mişunau mii de gânduri nebuloase, fără noimă. Repetam 
iarăşi şi iarăşi în minte experienţa... Cu creierii 
înfierbântaţi, vi-sam că lucrurile din jurul meu se destramă, 
se pierd în ceaţă, se fac nevăzute, până când totul, chiar şi 
pământul de sub picioare, începe să se mistuie... Am căzut 
într-un coşmar din acelea grele, oribile. Pe la vreo două, 
pisica a început să-mi miaune prin casă. Am încerat întâi s-o 
liniştesc cu vorba, dar văzând că nu merge, m-am hotărât s- 
o gonesc. Îmi amintesc cât de zguduit am fost când am 
aprins lampa şi am dat peste ochii aceia rotunzi, de un 
verde strălucitor, care pluteau în aer... Aş fi vrut să-i dau 
pisicii puţin lapte, dar nu mai aveam o picătură. Nu voia să 
se liniştească cu nici un chip, stătea la uşă şi miorlăia. Am 


încercat s-o prind, ca s-o dau afară pe fereastră, dar nu se 
lăsa prinsă. Mereu dispărea şi mieuna într-una, din toate 
ungherele odăii. În cele din urmă am deschis geamul şi am 
făcut zgomot, ca s-o gonesc. O fi ieşit ea într-un târziu. De 
atunci n-am mai văzut-o. 

Apoi - Dumnezeu ştie de ce - mi-am amintit ia-răşi de 
înmormântarea tatălui meu, pe coasta aceea de deal 
lugubră şi bătută de vânturi. Se lumina de zi. Văzând că nu 
se lipeşte somnul de mine, am ieşit, am încuiat uşa şi am 
început să hoinăresc cu noaptea în cap. 

— Vrei să spui că la ora aceasta există liberă pe lume o 
pisică invizibilă? întrebă Kemp. 

— Dacă n-o fi omorât-o cineva, de ce nu? 

— Da, sigur, de ce nu? Continuă, n-am vrut să te întrerup. 

— După toate probabilitățile, a fost omorâtă. Patru zile mai 
târziu trăia încă, şi se încurcase în nişte zăbrele, pe Great 
Tichfield Street; ştiu asta, fiindcă am văzut adunată acolo o 
mulţime de oameni care nu puteau pricepe de unde vine 
mieunatul acela jalnic... 

Rămase tăcut câteva clipe. Apoi îşi reluă monologul. 

— Îmi amintesc până în cel mai mic amănunt dimineaţa 
aceea care a precedat momentul experienţei decisive. 

Cred că am urcat în susul străzii Great Portland. Da, aşa 
trebuie să fi fost, deoarece îmi amintesc că am zărit 
barăcile din Strada Albany şi nişte soldaţi călări care ieşeau 
de acolo. În cele din urmă m-am trezit pe creştetul lui 
Primrose Hill, scăldat în razele soarelui; mă simţeam rău şi 
eram stăpânit de o senzaţie ciudată. Era o zi însorită de 
ianuarie - una din zilele acelea geroase dar senine, care 
anul acesta au precedat ninsoarea. Creierul meu obosit 
încerca să se orienteze, să urzească un plan de acţiune. 

M-a surprins constatarea că acum, când strădania mea 
fusese încununată de succes, realizarea ei îmi apărea cu 
totul lipsită de interes. Adevărul este că încordarea 
supraomenească în care trăisem timp de aproape patru ani 
de muncă neîntreruptă mă făcuse incapabil de orice 


simţire. Eram extenuat, apatic; zadarnic încercam să-mi 
recapăt entuziasmul de la începutul cercetărilor mele, 
pasiunea aceea de a cerceta, care mă împinsese până la a 
păta cu noroiul dezonoarei bătrâneţea tatălui meu. Nu mă 
mai interesa nimic. Îmi dădeam însă bine seama că era 
numai o stare trecătoare, datorită surmenajului şi 
nesomnului. Ştiam că drogurile sau odihna îmi vor ajuta să- 
mi recapăt energia. 

Un singur gând limpede îmi sălăşluia în creier: opera mea 
trebuie dusă până la capăt! Eram încă stăpânit de ideea 
mea fixă. Şi trebuia s-o fac curând, pentru că banii îmi erau 
pe sfârşite. Am început să privesc în jurul meu. Pe deal se 
zbenguiau copii, supravegheați de însoţitoarele lor. Am 
încercat să-mi reprezint superioritatea fantastică pe care ar 
putea s-o aibă un om invizibil în lumea asta. Într-un târziu 
m-am târât până acasă, am îmbucat ceva, mi-am 
administrat o doză mare de stricnină şi m-am culcat 
îmbrăcat, pe patul nefăcut... Stricnina e un tonic grozav, 
Kemp, şi reuşeşte, nu glumă, să scoată moleşeala dintr-un 
om... 

— E diavolul curat, rosti Kemp. Epoca paleolitică într-o 
fiolă. 

— M-am trezit înviorat, într-o stare de excitație nervoasă. 
Cunoşti starea asta? 

— O cunosc. 

— Cineva bătea de zor în uşă. Era proprietarul meu, un 
bătrân evreu polonez. Purta pe el un caftan cenuşiu şi-şi 
târa picioarele în nişte papuci slinoşi. A început să-mi pună 
tot soiul de întrebări, ba chiar să mă şi amenințe. Chinuisem 
o pisică în noaptea aceea, ştia el prea bine! (se vede că 
baborniţa pălăvrăgise). Dorea neapărat să cunoască 
amănuntele în legătură cu fapta-mi infamă. Îi dădea într- 
una cu legile din ţara asta, care pedepsesc foarte aspru 
practica vivisecţiei. Dacă au să-l tragă cumva pe ella 
răspundere pentru asta? Am dezminţit povestea cu pisica, 
dar omul nu s-a lăsat cu una, cu două şi s-a luat de mine pe 


altă temă: cum că trepidaţiile motorului scuturau toată 
casa. Asta, între noi fie vorba, era adevărat. Mi s-a vârât în 
odaie, iscodind peste tot cu ochii, pe deasupra ochelarilor 
lui nemţeşti, cu ramă de argint. Mă fulgeră deodată un 
gând teribil: ăsta ar putea să surprindă ceva din secretul 
meu! Încerc să mă strecor între el şi sursa de radiaţii pe 
care-o înjghebasem. Mişcarea asta i-a aţâţat şi mai mult 
curiozitatea. M-a luat iarăşi la interogatoriu. Cu ce mă ocup 
eu? De ce trăiesc atât de izolat, de ascuns? E legal ceea ce 
fac? Nu-i cumva periculos? Doar nu plătesc o para chioară 
peste chiria obişnuită! Şi să nu uit că stau într-o casă care a 
fost întotdeauna foarte respectabilă, deşi e situată într-un 
cartier rău famat. Am început să-mi ies din fire. „Cară-te de- 
aici!” strig eu. A protestat, a bombănit ceva în legătură cu 
dreptul lui de a intra în odăile chiriaşilor... Dar eu, fără să 
mai lungesc vorba, îl apuc de guler - i-au cam pârâit 
bătrânului oasele 

— Şi-l trimit de-a berbeleacul în propriul lui coridor. 
Trântesc uşa, o încui şi mă aşez pe un scaun. Tremuram de 
furie din cap până în picioare. 

Câtăva vreme, ovreiul a făcut pe afară un tărăboi de a 
sculat toată casă-n picioare, dar nu l-am luat în seamă. În 
cele din urmă s-a cărat. 

Numai că acest incident a cam precipitat mersul lucrurilor. 
Nu ştiam ce are de gând, şi nici măcar ce-ar fi avut dreptul 
să facă. Să mă mut în altă parte, ar fi însemnat să pierd 
prea multă vreme. Şi de altfel, nu mai aveam decât vreo 
douăzeci de lire, în bună parte depuse la bancă - aşa că nu- 
mi puteam îngădui cheltuiala unui mutat. Să mă fac 
nevăzut! Era o ispită la care nu puteam rezista! Dar după 
asta ar fi urmat o anchetă, o percheziţie a odăii... 

La gândul că opera mea putea fi descoperită sau 
întreruptă tocmai acum, când atinsesem desăvârşirea, 
simţeam că mă apucă furia. Am pornit la acţiune: cu cele 
trei caiete ale mele sub braţ şi cu carnetul de cecuri în 
buzunar - toate astea au rămas acum în mâna vagabondului 


acela - m-am dus la cel mai apropiat oficiu poştal şi le-am 
expediat pe adresa unui birou din Great Portland Street, 
care primeşte scrisori şi colete la post-restant. leşind din 
casă, încercasem să nu fac nici un zgomot. La întoarcere, îl 
văd pe proprietarul meu că urcă tiptil treptele - mă auzise 
pesemne când am închis uşa. Ce-a mai sărit ca ars în lături, 
când m-a simţit că umblu în urma lui! Era o plăcere să-l 
vezi. Trec pe lângă el. Se holbează la mine cu nişte ochi cât 
cepele. Intru în odaie şi trântesc o dată uşa, de se 
cutremură toată hardughia. Bătrânul s-a apropiat cu frică 
de uşa mea. A stat puţin, s-a codit ce s-a codit, pe urmă a 
coborât scările. Din acel moment am început să-mi fac 
preparativele. 

În seara şi apoi în noaptea aceea s-a petrecut totul. Mă 
aflam încă sub stăpânirea senzaţiei de greață şi de 
ameţeală - datorită substanţei decolorante a pigmentului 
sanguin pe care o înghiţisem - când am auzit nişte bătăi 
insistente în uşă. Apoi tăcere, apoi nişte paşi care se 
îndepărtau... dar care au revenit după scurtă vreme. Iarăşi 
bătăi. Cineva încerca să strecoare o hârtie albastră pe sub 
uşă. Cuprins de un acces de furie, m-am ridicat, şi am 
deschis larg uşa. „Ce este?” am întrebat. 

Era proprietarul, care-mi aducea un ordin de evacuare, 
sau aşa ceva. Îmi întinse hârtia... ei, dar se pare că 
observase ceva tare ciudat la mâinile mele, fiindcă imediat 
şi-a ridicat ochii să-mi vadă mutra... 

„„„Şi a rămas încremenit, cu gura căscată. Din gâtlej i-a 
ieşit un fel de urlet nearticulat. A scăpat din mână 
lumânarea, cu somaţie cu tot, şi a luat-o la fugă, 
împleticindu-se prin coridorul întunecat. 

Am încuiat uşa şi m-am îndreptat spre oglindă. Privindu- 
mă, i-am înţeles groaza... Faţa mea era albă - albă ca 
marmura. 

M-am chinuit îngrozitor. Nu mă aşteptam să sufăr atât. O 
noapte de torturi şi de spaime, de greţuri, de leşinuri. 
Pielea mă ustura de parcă stăteam pe jeratic şi întreg 


corpul îmi ardea. Dar mi-am încleştat dinţii şi am răbdat 
totul, fără să mă clintesc din loc. Acum înţelegeam de ce 
miorlăise pisica atât de jalnic înainte de i-am dat cloroform. 
Din fericire, locuiam singur în cameră şi nu-i păsa nimănui 
de mine. Din când în când oftam, gemeam, vorbeam de unul 
singur. Dar nu m-am lăsat... Într-un târziu mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

M-am trezit în întuneric. Îmi trecuseră durerile, dar eram 
stors de vlagă. Credeam că-mi dau sfârşitul; ei şi, puţin îmi 
păsa! Niciodată n-am să uit zorii acelei dimineţi şi senzaţia 
de groază care m-a cuprins când mi-am pus mâinile în faţa 
ochilor. Păreau făcute din sticlă fumurie. Pe măsură ce afară 
se lumina mai tare, mâinile îmi apăreau din ce în ce mai 
diafane, mai subţiri... În cele din urmă, puteam să văd prin 
transparenţa lor toată dezordinea îngrozitoare din odaie... 
Am închis ochii, dar şi pleoapele se făcuseră străvezii. 
Membrele deveneau sticloase, oasele şi arterele începeau 
să se piardă în ceaţă, să dispară. Cei din urmă s-au făcut 
nevăzuţi nervii mici şi albi. Scrâşneam din dinţi, dar nu mă 
mişcam de pe loc... În cele din urmă, se mai vedeau doar 
vârfurile unghiilor - materie moartă - albe străvezii şi o 
pată cafenie de pe degete - urma unui acid. 

M-am ridicat eu greu în picioare. La început mă simţeam 
neputincios ca un prunc - doară nu puteam să păşesc cu 
nişte picioare pe care nu le vedeam! Mă simţeam slăbit şi 
mă chinuia o foame cumplită. M-am târât până-n dreptul 
oglinzii de bărbierit. Nu vedeam nimic în oglindă - nimic 
altceva decât două pete de pigment, foarte slabe, mai 
străvezii ca ceața, care mai rămăseseră în dosul retinei. Am 
simţit nevoia să mă apuc cu mâinile de masă şi să-mi lipesc 
fruntea de oglindă. 

Mi-a trebuit un efort supraomenesc al voinţei ca să mă 
smulg şi să mă târâse înapoi la aparat. Trebuia să înlăturaşi 
acele ultime urme vizibile. În sfârşit, m-am culcat, după ce 
mi-am tras un cearşaf peste ochi ca să-i feresc de lumină. 
Am dormit toată dimineaţa. Pe la prânz mă trezeşte un 


ciocănit în uşă. Îmi recăpătasem puterile. Mă ridic în capul 
oaselor şi trag cu urechea. Cineva şuşotea în dosul uşii. Sar 
în picioare şi, căutând să fac cât mai puţin zgomot, mă apuc 
să demontez piesele aparatului şi să le împrăştii prin odaie, 
ca să fac imposibilă reconstituirea lui. Bătăile în uşă se 
înteţeau. Auzeam acuma distinct glasul proprietarului şi 
încă două glasuri. „Îndată”, strig eu, ca să câştig timp. 
Nimerind peste zdreanţa aia de lână şi peste perna 
invizibilă, le-am luat şi le-am aruncat pe fereastră. Or fi 
căzut pesemne pe capacul cisternei. În clipa în care 
deschideam fereastra, uşa a trosnit din toate balamalele. 
Cineva o împingea într-una, încercând să spargă broasca. 
Dar lacătele puternice, pe care le montasem cu câteva zile 
înainte, au rezistat. Obrăznicia lor m-a scos din fire. 
Tremurând de furie, am continuat în grabă să răvăşesc 
toate lucrurile. 

Am îngrămădit în mijlocul camerei nişte hârtii, paie, carton 
de împachetat... tot ce era bun de ars - şi am dat drumul la 
gaz. Uşa era zguduită de nişte lovituri straşnice. Nu 
reuşeam să găsesc chibriturile. De furie, izbeam cu pumnii 
în pereţi. Am închis gazul, am ieşit pe fereastră, împingând 
puţin oblonul în urma mea, şi m-am cocoţat pe capacul 
cisternei. Voiam să văd ce avea să se întâmple. Fiind 
invizibil, eram în perfectă siguranţă. Ţin minte că fremătam 
de furie. După ce au spart o scândură şi au smuls belciugele 
lacătelor, agresorii au apărut în cadrul uşii larg deschise. 
Proprietarul era însoţit de cei doi fii vitregi ai lui - doi 
găligani de vreo douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani. În 
spatele lor îşi întindea gâtul vrăjitoarea aceea bătrână de la 
parter. 

Îţi poţi imagina figurile lor, când au găsit camera goală. 
Unul dintre derbedei s-a repezit la fereastră, a deschis-o 
larg şi s-a uitat afară. Mutra-i bărboasă, cu ochi iscoditori, 
cu buze groase se oprise la două degete de faţa mea. Eram 
cât pe-aici să-i ard una în mutra aia imbecilă, dar mi-am 
stăpânit pumnul în-cleştat. 


Privea de-a dreptul prin mine. La fel au privit şi ceilalţi, 
venind lângă el. Apoi bătrânul s-a aplecat şi şi-a vârât capul 
sub pat: nimic. S-au repezit cu toţii la dulap: iarăşi nimic. S- 
au ciorovăit multă vreme, în idiş şi în cockney43. În cele din 
urmă au ajuns la concluzia că nu se putea să le fi răspuns 
eu dinăuntru, că li s-o fi părut doar. Mânia mea se topise, 
făcând loc unui sentiment de mândrie extraordinară: iată- 
mă stând afară, de nimeni ştiut, şi privind la aceşti patru 
oameni - intrase şi baborniţa înăuntru şi-şi rotea bănuitoare 
odhii de jur împrejur, ca o pisică - aceşti oameni care se 
căzneau să pătrundă enigma existenţei mele... 

Pe cât mi-am putut da scama din limbajul lui poliglot, am 
înţeles că evreul era de acord cu bătrâna, care susţinea că 
mă ocupam cu vivisecţia. „Băieţii” îl contraziceau, într-o 
englezească stâlcită, şi pretindeau că aş fi electrician, 
invocând ca dovadă dinamurile şi emiţătoarele de radiaţii. 
Începuseră cu toţii să cam dea din colţ în colţ, fiindcă se 
temeau de întoarcerea mea (deşi, după cum mi-am dat 
seama mai târziu, zăvorâseră uşa de la intrare). Baborniţa a 
ţinut şi ea să mi se uite în dulap şi pe sub pat. Un alt chiriaş 
- un zarzavagiu, care împărțea camera vecină cu un 
măcelar - apăru pe palier; l-au chemat înăuntru şi s-au 
apucat să-i toarne diverse aiureli. 

Îmi fulgeră deodată prin cap ideea că dacă emiţătoarele 
mele atât de ciudate la înfăţişare ar cădea în mâna unui 
individ perspicace şi bine pregătit, secretul meu ar putea fi 
în mare măsură dezvăluit. Pândesc un prilej favorabil, trec 
pe pervazul ferestrei, sar în cameră şi, ocolind-o pe 
bătrână, mă reped la cele două dinamuri, care erau aşezate 
unul peste celălalt, şi-l trântesc pe cel de deasupra. Am 
reuşit în felul ăsta să distrug amândouă aparatele. Ce 
mutre îngrozite au făcut!... Şi, pe când cei din odaie 
încercau să se dumirească asupra exploziei, m-am strecurat 
în coridor şi am coborât tiptil scările. 

Am intrat într-o sufragerie şi i-am aşteptat să vină jos. 
Făceau tot felul de presupuneri şi aduceau la ar-gumente 


cu duiumul; erau însă cam dezamăgiţi, fiindcă nu găsiseră 
„monstruozităţile” la care se aşteptau. Unde mai pui că se 
simțeau şi puţin încurcaţi: din punct de vedere legal, poziţia 
lor faţă de mine era destul de delicată. Când au coborât la 
parter, m-am strecurat din nou sus, cu o cutie de chibrituri, 
şi am dat foc maldărului de hârtii şi de resturi; am mai 
îngrămădit acolo scaunele şi aşternutul, am dat drumul 
gazului şi, cu ajutorul unui tub de cauciuc, l-am dirijat 
asupra flăcărilor. 

— Şi ai dat foc casei? exclamă Kemp. 

— Am dat foc casei! era singurul mijloc dc a face să mi se 
piardă urma! Şi apoi, casa era asigurată, fără îndoială... Am 
desfăcut încet zăvoarele uşii de la intrare şi am ieşit în 
stradă. Eram invizibil! Abia acuma începeam să-mi dau 
seama de avantajul extraordinar pe care mi-l oferea noua 
mea însuşire. În minte îmi încolţeau cu miile planurile unor 
acţiuni temerare, gigantice, pe care acuma puteam cuteza 
să le întreprind. 

XXI ÎN OXFORD STREET. 

Când coborâsem prima dată scările, am întâmpinat o 
dificultate neaşteptată, datorită faptului că nu-mi vedeam 
picioarele; într-adevăr, m-am poticnit de vreo două ori şi, cu 
o stângăcie surprinzătoare, am reuşit să apuc balustrada. 
Acuma, când am ajuns pe trotuarul drept, mă învăţasem să 
merg destul de bine, pentru că-mi impusesem să nu mă uit 
în jos. 

Ce să-ţi spun, starea mea sufletească era exuberantă! 
Încercam senzaţia unui om cu ochi buni, care s-ar fi trezit în 
ţara orbilor! Simţeam o poftă nebună să fac farse, să sperii 
oamenii, să-i bat pe spate, să le arunc pălăriile din cap... 
Într-un cuvânt, să trăiesc din plin situaţia mea 
extraordinară. 

Dar abia ieşisem în Great Portland Street (locuinţa mea se 
găsea în vecinătatea magazinului acela mare de pânzeturi 
de pe acolo), când deodată primesc în spate o izbitură să 
mă dărâme, nu alta, însoţită de un zdrăngănit de sticle 


ciocnite. Mă-ntorc şi văd un om care căra un coş cu sifoane. 
Se uita, sărmanul, uluit la sticlele lui. Deşi izbitura mă 
durea, nu glumă, mutra lui prostită mi s-a părut atât de 
comică, încât am râs în gura mare. „În coşul ăsta s-a băgat 
dracu'!” am strigat eu, i l-am smuls din mâini şi l-am ridicat 
în aer, cu sifoane cu tot. M-a lăsat să-i iau coşul, fără nici o 
împotrivire. 

Dar un idiot de birjar, care stătea în faţa unei cârciumi, s-a 
repezit să prindă coşul şi degetele lui întinse m-au lovit 
după ureche cu o cruzime barbară. l-am trântit birjarului 
coşul în cap, cu zgomot mare. În jurul meu, văzduhul s-a 
umplut de ţipete, a început forfoteala paşilor, oameni ieşeau 
din prăvălii, trăsurile se opreau din mers... Mi-am dat 
seama că mă vârâsem într-o situaţie periculoasă, şi, 
blestemându-mi dobitocia, m-am lipit cu spatele de vitrina 
unei prăvălil. Cu gândul să mă strecor afară din toată 
învălmăşeala asta. Mă temeam că în curând aveam să fiu 
prins la înghesuială, şi atunci aş fi fost în mod inevitabil 
descoperit. Am îmbrâncit un băiat de la o măcelărie - din 
fericire, puştiul nu s-a ostenit să se întoarcă pentru 
asemenea fleac - şi m-am furişat pe după trăsura birjarului. 
Nu ştiu ce s-a mai întâmplat acolo. Am traversai repede 
strada, care spre norocul meu nu era aglomerată şi, fără să- 
mi pese pe unde apuc, am pornit-o la drum. În urma 
incidentului, cu birjarul, încolţise în mine teama de a nu fi 
descoperit. M-am pierdut în valul de oameni care se 
îmbulzesc în fiecare după amiază pe Oxford Street. 

Am încercat să intru în mulţime, dar aglomeraţia era prea 
mare şi peste câteva minute călcâiele mele ajunseseră 
numai răni. Am căutat să merg pe marginea drumului, prin 
şanţul de scurgere, dar pavajul era prea zgrunţuros pentru 
tălpile mele, care mă dureau. Pe deasupra, oiştea unei 
cabriolete care mergea agale m-a lovit zdravăn în omoplat, 
amintindu-mi că mai primisem acolo un ghiont serios. M-am 
ferit din drumul unei trăsuri, am evitat cu o mişcare pripită 
un cărucior de copil, şi m-am trezit în spatele cabrioletei. 


Mi-a venit atunci o inspiraţie fericită, salvatoare să mă ţin 
pe urma trăsuricii, care înainta încetişor. Tremuram şi mă 
miram, de întorsătura, pe care o luase aventura mea; pot 
spune chiar că nu tremuram numai, ci dârdâiam de-a 
binelea. Ia închipuie-ţi, să fii gol puşcă, într-o zi senină de 
ianuarie! Pojghiţa de noroi care acoperea strada era 
aproape îngheţată. Astăzi mă mir cum de am putut fi atât 
de idiot, dar uite că pe atunci, totuşi, nu-mi trecuse prin cap 
că, transparent sau nu, eram supus intemperiilor şi tuturor 
consecinţelor respective! 

Pe neaşteptate, îmi vine o idee strălucită. Ocolesc în fugă 
trăsura şi mă urc în ea... Şi aşa, speriat, dârdâind şi 
smiorcăindu-mă - erau primele semne de răceală - cu 
spatele plin de lovituri care se făceau din ce în ce mai 
simţite, am călătorit în trăsură de-a lungul străzii Oxford, 
până după Tottenham Court Road. Starea mea sufletească 
era cu totul opusă aceleia cu care mă avântasem în lume 
abia cu zece minute mai înainte. Într-adevăr, nu era uşor să 
fii invizibil! Singurul gând care mă stăpânea acum era cum 
să fac să ies din încurcătura în care mă băgasem. 

Ne croiam cu greu drumul prin dreptul lui Mudies,44 când 
deodată o cucoană deşirată chemă trăsura. Ţinea în mână 
vreo cinci-şase cărţi, cu etichete galbene. Am sărit jos, 
tocmai la timp ca să nu mă ciocnesc cu ea. În săritura mea, 
am scăpat ca prin urechile acului de roţile unui vagon de 
tramvai. Am luat-o în sus, spre Bloomsbury Square, 
intenţionând să tai drumul pe la nord de muzeu, ca să ies 
într-un cartier mai liniştit. Eram răcit cobză şi absurditatea 
situaţiei mele mă enerva într-un aşa hal, încât alergam şi 
plângeam. Când am ajuns în piaţă în dreptul Societăţii 
Farmaceutice, un cotei alb, care tocmai o zbughise afară 
din clădire, s-a luat după mine adulmecând într-una. 

Până atunci nu-mi dădusem niciodată seama că pentru un 
câine nasul reprezintă echivalentul ochiului omenesc. Câinii 
percep mişcările unui om graţie simțului olfactiv, aşa 


precum cei din specia umană percep aparenţa vizibilă a 
acestui om. 

Ei, şi începe javra asta să latre şi să sară, arătând, după 
cum înţelegeam eu prea bine, că e conştient de existenţa 
mea! Am traversat iute Great Russel Street, uitându-mă 
mereu înapoi, şi am străbătut o bucată din Montague 
Street, până ce mi-am dat seama încotro mă îndreptam. 

Deodată vântul îmi aduce la ureche o frântură de cântec. 
Mă uit în lungul străzii şi văd o mulţime de oameni care 
înaintau dinspre Russel Square; erau costumaţi cu bluze 
roşii şi purtau stindardul Armatei Salvării. Nu puteam spera 
să mă strecor printr-o mulţime atât de compactă, alcătuită 
atât din entuziaşti care cântau în mijlocul drumului, cât şi 
din gloata de pe trotuare, care-şi bătea joc dc ei. Dar nici să 
fug înapoi nu voiam - mi-era teamă să mă îndepărtez iarăşi 
de casă, şi atunci am luat instantaneu o hotărâre: m-am 
urcat în grabă pe treptele albe ale unei case din faţa 
grilajului muzeului. Mă gândeam să rămân acolo pân' ce 
avea să treacă puhoiul de oameni. Noroc că javra aia de 
câine s-a oprit, intimidată de vacarmul străzii, a şovăit şi, 
ridicându-şi coada, a întins-o înapoi spre Bloomsbury 
Square. 

Cu o inconştientă ironie, manifestanţii intonaseră imnul: 
„Când îţi vom vedea faţa?” Mi s-a părut că durează o 
veşnicie până când valul de oameni s-a scurs de-a lungul 
trotuarului din faţa mea. „Bum, bum, bum!” rezonanţa de 
tunet a tobei mă asurzea. La în-ceput n-am băgat de seamă 
că doi puşti se opriseră în dreptul grilajului, lângă mine. „la 
uite aici!” face unui din ei. „Un' să mă uit?” întreabă 
celălalt. „Uite, bă, aicea, la urmele astea de picioare goale. 
Ca atuncea când umbli cu tălpile prin noroi”. 

Îmi arunc şi eu ochii în jos şi văd că ţâncii se zgâiau la 
urmele de noroi lăsate de tălpile mele goale, pe treptele 
proaspăt spălate. Mulțimea îi înghiontea, aruncându-i de 
colo-colo ca pe nişte mingi, dar ei nici gând să se care; 


blestemata lor curiozitate îi ţinea pe loc. „Bum, bum, bum! 
Când - bum, bum. 

— Îţi vom vedea - bum, bum - faţa? Bum - bum!”... „ Dacă 
nu s-a urcat unu' cu picioarele goale pe scările astea, să mă 
stuchi între ochi!” conchide puştiul. „Şi n-a mai venit jos. Şi 
îi curgea sânge dintr-un picior!” 

În cele din urmă grosul mulţimii a trecut. Deodată... „Ia 
uite, ia uite acolo, led!” Ţipă ăl mai mic dintre cei doi 
detectivi, cu glasul răguşit de emoție. Arăta cu degetul 
exact înspre picioarele mele. Mă uit iarăşi în jos şi ce văd? 
Conturul picioarelor îmi apărea schiţat de picăturile de 
noroi cu care mă stropisem! O clipă am rămas ca paralizat. 

— Ce chestie, doin'le! exclamă cel mai mare. Grozavă 
chestie! Parcă-i fantoma unui picior, nu-i aşa? Stă ce stă, se 
codeşte puţin şi pe urmă vine spre mine, cu mâna întinsă. 
Un trecător s-a oprit locului, să vadă ce voia băiatul să 
prindă. S-a oprit şi o fată. Încă o clipă, şi puştiul m-ar fi 
atins. Mi-am dat seama ce aveam de făcut. Am înaintat un 
pas. Speriat, băiatul a dat un țipăt şi a sărit înapoi. lute am 
făcut un salt până sub arcada clădirii învecinate. Dar 
celălalt puşti era destul de isteţ ca să-mi poată urmări 
mişcarea. Înainte ca eu să fi apucat să cobor treptele şi să 
ajung pe trotuar, golanul îşi revenise din uimire şi începuse 
să zbiere cât îl ţinea gura:,,Au sărit picioarele peste zid!” 

S-au repezit cu toţii spre casa vecină, unde au dat de nişte 
urme proaspete de noroi, pe treapta de jos şi pe caldarâm. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat cineva. 

— Picioare! la uitaţi! Picioare care umblă! 

Toată lumea, de pe stradă, afară de cei patru urmăritori ai 
mei, se scurgea pe urmele procesiunii. Această nouă 
revărsare a mulţimii m-a oprit şi pe mine, dar i-a ţinut în loc 
şi pe ei. Se stârnise un adevărat potop de exclamaţii şi de 
întrebări. Cu preţul de a fi răsturnat un tânăr care-mi 
stătea în cale, am trecut ca fulgerul printre ei şi, peste o 
secundă, alergam cât mă ţineau picioarele; am înconjurat în 
fugă rondul din Russel Square, în timp ce vreo şase-şapte 


indivizi stupefiaţi căscau ochii la urmele lăsate de picioarele 
mele. Nu prea era timp de dat explicaţii, pentru că întreaga 
adunătură ar fi fost pe urma mea. 

De două ori m-am învârtit în cerc în jurul unor colţuri de 
stradă... de trei ori am traversat drumul şi m-am întors pe 
propriile-mi urme... Şi aşa, încetul cu încetul, picioarele mi 
s-au încălzit şi noroiul de pe ele s-a uscat, iar urmele au 
început să dispară. În cele din urmă m-am oprit să-mi trag 
răsuflarea şi mi-am frecat bine picioarele până mi le-am 
curăţat. În felul ăsta, dispăreau toate indiciile. Din toată 
ceata urmăritorilor mei nu mai rămăsese decât un grup de 
vreo doisprezece oameni; cu nişte mutre uluite, studiau 
urma unui picior gol (mai călcasem şi într-o băltoacă din 
Tavistock Square), o urmă de picior la fel de singuratică şi 
de enigmatică pentru ei, precum fusese pentru Robinson 
Crusoe solitara lui descoperire. 

Alergătura asta mă încălzise întrucâtva. Am pornit cu ceva 
mai mult curaj prin labirintul străduţelor puţin umblate, 
care se întretăiau în toate sensurile prin cartierul acela. 
Spinarea îmi înţepenise şi mă durea, iar gâtlejul mă ustura 
- atât de adânc se înfipseseră degetele birjarului! Nu mai 
vorbesc de pielea gâtului, plină de zgârieturile lăsate de 
unghiile acestor degete! Cât despre picioare, parcă se 
jupuise pielea de pe ele şi, pe lângă toate, mai şi 
şchiopătam, pentru că mă tăiasem la un deget. Zărind un 
orb care se apropia de mine, am fugit la timp, aşa, târâş- 
grăpiş, cum am putut. Ce vrei, mă temeam de intuiţia lui 
subtilă! O dată sau de două ori m-am ciocnit din întâmplare 
de câte un trecător. Auzind nişte înjurături care veneau din 
văzduh, omul rămânea locului, înmărmurit. Deodată am 
simţit pe faţă ceva moale, catifelat: peste grădiniţa în care 
nimerisem se lăsa încet un văl subţire de nea. Prinsesem o 
răceală zdravănă şi, oricât mă străduiam, nu mă puteam 
împiedica să strănut din când în când. Dar câinii... Ah, fiece 
câine care-mi ieşea în cale se apuca îndată să adulmece 


curios, cu botul întins după mine... ei bine, mă aducea la 
desperare! 

Cineva a început să alerge. După el alţi câtăva, apoi mai 
mulţi. Oameni în toată firea şi băieţandri fugeau de-a valma, 
strigând prin mijlocul străzii. Ardea un-deva. Parcă fugeau 
în direcţia locuinţei mele! Întorc capul şi văd în josul unei 
străzi o trâmbă de fum negru, care se îngroşa pe deasupra 
acoperişurilor şi a firelor de telefon. Eram încredinţat că 
arde locuinţa mea; hainele, aparatele, tot ce agonisisem, 
totul zăcea acolo, în flăcări! Salvasem numai carnetul de 
cecuri şi cele trei volume de însemnări, care mă aşteptau la 
biroul din Great Portland Street. Dacă a existat vreodată un 
om care şi-a înecat singur corăbiile, apoi eu eram acela! 
Ardea toată casa, din temelii... 

Omul Invizibil făcu o pauză şi rămase pe gânduri. 

Kemp privi nervos pe fereastră. 

— Da! făcu el, continuă! 

XXII „LA OMNIUM” 

— Aşadar, viaţa asta nouă la care sunt şi acuma 
condamnat, a început în ianuarie, o dată cu primul viscol - 
şi culmea! ninsoarea depunându-se pe mine, mă dădea în 
vileag! Eram istovit, tremuram de frig, gemeam de durere 
şi mă simţeam îngrozitor de nenorocit. Şi apoi, nu eram 
decât pe jumătate convins că sunt într-adevăr invizibil. Nu 
aveam nici un adăpost, nici un ajutor. Nu exista în lumea 
întreagă nici o fiinţă omenească în care să fi putut avea 
încredere. Dacă aş fi destăinuit cuiva secretul meu, ar fi 
însemnat să mă trădez singur - şi să devin un specimen de 
panoramă, o curiozitate de bâlci... Şi cu toate astea, 
fusesem la un moment dat aproape gata să-l opresc pe 
primul trecător şi să mă las în voia îndurării lui. Ştiam însă 
prea bine ce spaimă, ce reacţie de cruzime şi de brutalitate 
ar fi stârnit încercarea mea de capitu-lare! Câtă vreme am 
rătăcit pe străzi, n-am putut înjgheba nici un plan de 
acţiune. Singura mea năzuinţă era să mă adăpostesc de 
ninsoare, să mă învelesc cu ceva şi să simt în oase puţină 


căldură. Abia pe urmă aş fi fost în stare să-mi adun 
gândurile şi să văd ce aveam de făcut. Dar chiar şi pentru 
mine, fiinţa nevăzută, casele înşirate pe străzile Londrei 
erau încuiate, zăvorite, baricadate, de nepătruns... 

Nu simţeam, nu-mi suna în urechi şi n-aveam îna-intea 
ochilor decât frigul, scandalul care s-ar fi iscat dacă aş fi 
fost descoperit, spectrul mizeriei, viscolul, noaptea... 

În starea asta de spirit mi-a venit deodată o idee strălucită. 
M-am întors pe drumul care ducea din Gower Street spre 
Tottenham Court Road şi am ajuns în faţa lui „Omnium”. 
Ştii, hala aia imensă unde găseşti de toate - carne, articole 
de băcănie, rufărie, mobilă, haine, în fine, tot ce vrei, până 
şi uleiuri pentru pictori! O gigantică adunătură de prăvălii 
îngrămădite aiurea, mai curând decât un magazin. 
Crezusem că am să găsesc bazarul deschis. Dar până şi aici 
erau încuiate uşile... M-am aciuat lângă intrarea aceea 
spațioasă. După o vreme, s-a oprit în dreptul meu o trăsură. 
Imediat, un individ în uniformă - cunoşti genul acela de 
personaje cu,,Omnium” la şapcă - s-a repezit să deschidă 
larg uşa. Atunci am izbutit şi eu să intru. Şi, tot rătăcind 
prin magazin (nimerisem la început în raionul de 
mărunţişuri - panglici, mănuşi, ciorapi şi altele de soiul 
ăsta), am ajuns în cele din urmă într-o încăpere mai largă, 
unde se găseau de vânzare coşuleţe de excursie şi mobilă 
de răchită. 

Nu mă simţeam nici acolo în siguranţă, pentru că lumea se 
tot învârtea în sus şi-n jos; am umblat mai departe în 
neştire, până am nimerit într-un raion imens, la un etaj mai 
sus, unde erau depozitate o sumedenie de paturi. M-am 
căţărat pe stiva de paturi şi în cele din urmă mi-am găsit un 
culcuş pe un vraf de saltele de puf, împăturite. Era lumină 
aici, era şi cald... foarte plăcut. M-am decis să rămân în 
ascunzişul meu. Trebuia să fiu însă foarte atent la cele două 
sau trei grupuri de vânzători şi de clienţi care se mai foiau 
pe acolo, până la ora închiderii. Îmi ziceam că după aceea 
voi avea toată libertatea să fur ceva hrană şi îmbrăcăminte 


şi să găsesc niscaiva mijloace de „reîncarnare”. Îmi 
propuneam să hoinăresc prin magazin ca să examinez toate 
posibilităţile pe care acest stabiliment mi le putea oferi şi, 
eventual, să dorm pe vreunul din paturi. Planul îmi părea 
acceptabil. Ideea mea era următoarea: să-mi procur 
haine.şi să mă înfofolesc de sus până jos, ca să capăt o 
înfăţişare cât de cât omenească; apoi, să-mi scot cărţile şi 
banii de acolo de unde mă aşteptau; în sfârşit, să-mi găsesc 
pe undeva o cameră şi să pornesc la elaborarea planurilor 
pentru exploatarea cât mai deplină a avantajelor - a 
superiorității asupra semenilor mei - pe care mi le conferea 
însuşirea de a fi invizibil (pe atunci încă mai credeam aşa). 

Ora de închidere sosi destul de curând. Am observat - nu 
trecuse mai mult de un ceas de când îmi găsisem culcuşul 
pe saltelele acelea - că se trăgeau obloanele şi că clienţii se 
îndreptau spre ieşire. Apoi o trupă de tineri, tare iuți în 
mişcări, începu să aşeze la loc cu o agilitate puţin obişnuită 
diversele obiecte care rămăseseră pe afară. Când publicul 
s-a mai rărit, mi-am părăsit vizuina şi m-am furişat cu 
băgare de seamă prin părţile mai populate ale prăvăliei. Am 
rămas cu adevărat surprins de iuţeala cu care tinerii şi 
tinerele vânzătoare strângeau marfa ce fusese expusă peste 
zi pentru vânzare. Toate cutiile cu mărunţişuri, tricotaje, 
festonaşe de dantelă, cutiile cu dulciuri din secţiile de 
băcănie, toate fleacurile expuse erau împăturite şi 
orânduite cu grijă în sertare, iar obiectele care nu puteau fi 
adunate şi puse deoparte erau acoperite cu un soi de 
cearşafuri mari, dintr-o pânză aspră ca de sac. În cele din 
urmă, scaunele fură ridicate pe tejghele şi podeaua rămase 
liberă. Îndată ce-şi isprăvea treaba, fiecare dintre tinerii 
ăştia se îndreptau rapid spre uşă cu o expresie atât de 
însufleţită, cum n-am mai văzut până atunci la vreun 
vânzător de prăvălie. Acum şi-a făcut apariţia o altă trupă 
de tineri; ăştia erau înarmaţi cu mături şi cu găleți, şi 
niciuna, nici două, s-au apucat să dea cu rumeguş pe jos. A 
trebuit să mă feresc din drumul lor şi mi-am zgâriat 


gleznele. O bucată de timp, cât am rătăcit prin raioanele cu- 
fundate în întuneric, unde totul fusese strâns şi împachetat, 
am tot auzit fâşâitul măturilor în plină activitate. Abia după 
o oră şi mai bine de la închidere, s-a auzit în sfârşit zgomot 
de uşi încuiate. Peste întreaga hardughie s-a aşternut 
liniştea; m-am trezit hoinărind de unul singur prin 
încăperile uriaşe şi întortocheate, prin galeriile şi saloanele 
de expoziţii. Totul era învăluit într-o tăcere adâncă - îmi 
amintesc că la un moment dat, ajungând în dreptul uneia 
din uşile care dădeau în Tottenham Court Road, m-am oprit 
să ascult paşii trecătorilor... 

Prima vizită am făcut-o acolo unde observasem că se 
vindeau ciorapi şi mănuşi. Era întuneric beznă. Caut 
nebuneşte o cutie de chibrituri şi cu chiu cu vai, dau de una 
tocmai în sertarul tejghelei casieriţei. Bineînţeles, a trebuit 
să fac rost şi de o lumânare. Apoi am fost nevoit să smulg 
învelitorile şi să răscolesc o mulţime de cutii şi de sertare, 
până să pot scoate la iveala ceea ce căutam; pe cutie 
scria;:,,Iricouri de flanelă” şi „Indispensabili de flanelă”. 
După ce am mai „achiziţionat” nişte ciorapi de lână şi un 
fular gros, am luat-o agale spre raionul de îmbrăcăminte, 
unde mi-am procurat pantaloni, o haină moale, un palton şi 
o pălărie pleoştită - un soi de pălărie pentru popi, cu 
borurile lăsate. Începeam să mă simt iarăşi o fiinţă 
omenească. În consecinţă, primul meu gând a fost la 
mâncare. 

La etaj era instalat raionul de aperitive. Am găsit acolo 
nişte friptură rece. Mai era şi puţină cafea în filtru. Am dat 
drumul la gaz şi am încălzit-o. În general se pare că m-am 
descurcat bine. Ei, şi după aceea, tot orbecăind prin 
magazin în căutarea unei plăpumi - până la urmă a trebuit 
să mă mulţumesc cu un teanc de cuverturi - nimeresc într- 
un raion de dul-ciuri, unde dau peste o cantitate enormă de 
ciocolată şi de fructe glasate - o cantitate chiar ceva mai 
mare decât mi-ar fi prins mie bine: mai găsesc şi nişte 
Bourgogne alb - ce-mi mai lipsea? Alături era un raion de 


jucării... deodată-mi trăsneşte prin cap o idee grozavă. 
Descopăr nişte nasuri artificiale - dintr-acelea de carnaval. 
Stau şi mă gândesc: „mi-ar trebui şi o pereche de ochelari 
negri”. Numai că magazinul universal „Omnium” nu avea şi 
o secţie de optică. Na-sul meu constituia într-adevăr o 
problemă. Iniţial, mă gândiseni să-l pictez. Dar 
descoperirea mea actuală mi-a sugerat ideea unei peruci, a 
unei măşti, şi a altor accesorii de soiul ăsta. În cele din 
urmă, m-am culcat pe o movilă de cuverturi şi am dormit la 
căldură, în excelente condiţii de confort. 

Ultimul meu gând înainte de a adormi era cel mai plăcut 
din câte m-au muncit de când devenisem transparent. Mă 
găseam într-o stare de destindere fizică, fapt care se 
reflecta şi în starea mea de spirit. Eram sigur că dimineaţa 
voi reuşi să mă strecor neobservat, cu hainele pe mine, şi cu 
faţa ascunsă în fularul alb, pe care-l achiziţionasem; eu 
banii furaţi urma să-mi cumpăr nişte ochelari şi astfel să-mi 
desăvârşesc „reîncarnarea”. 

În somn m-au chinuit nişte vise încâlcite, în a căror urzeală 
se împleteau toate întâmplările fantastice trăite în ultimele 
zile: caricatura aceea de proprietar umbla vociferând prin 
magherniţele lui, iar cei doi vlăjgani căscau gura de 
mirare... baborniţa, cu mutra-i zbârcită şi plină de negi, mă 
întreba de pisica ei... am încercat iarăşi senzaţia stranie de 
a vedea cum dispare zdreanţa de lână; apoi am fost purtat 
spre coasta aceea de deal, bătută de vânturi. Pastorul 
hodorogit şi frânt bolborosea în faţa gropii, tatălui 
meu:,, [arina se întoarce la ţărână, cenuşa la cenuşă, 
pulberea la pulbere”... „E rândul tău rosteşte o Voce. Şi 
deodată mă simt târât cu de-a sila spre groapă. Mă zbat, 
strig, cer ajutor... dar toţi cei care erau de faţă stăteau ca 
nişte stane de piatră, ascultând slujba funebră; netulburat, 
bătrânul popă zumzăia şi fârnâia pe nas mai departe... 
Atunci mi-am dat seama că nimeni nu mă poate vedea, nici 
auzi şi că mă aflam în prada unor forţe ineluctabile. În 
zadar mă zvârcoleam; am fost îmbrâncit de pe marginea 


gropii şi am căzut peste sicriul care a răsunat a gol; o ploaie 
de bulgări de pământ a prins să se rostogolească asupra 
mea. Nimeni nu mă lua în seamă, nimeni nu ştia că exist. 

Am început să mă zvârcolesc şi m-am trezit. 

Zorii lăptoşi se revărsaseră deasupra Londrei, iar vastul 
bazar era scăldat într-o lumină rece şi cenuşie, cernută prin 
crăpăturile obloanelor. M-am ridicat în capul oaselor. O 
bucată de vreme n-am putut să-mi dau seama ce caut în 
încăperea asta uriaşă, printre pilaştri de fier, printre 
rafturi, mormane de baloturi, munţi de pături şi de perne... 
Tocmai când începeam să mă dezmeticesc, aud deodată 
nişte glasuri. 

Departe, în fundul magazinului, în lumina mai limpede a 
unor ferestre ale căror obloane fuseseră ridicate, zăresc doi 
indivizi care veneau înspre mine. Sar în picioare, căutând o 
posibilitate de a scăpa, dar zgomotul pe care-l fac le atrage 
atenţia asupra mea. Presupun că au observat o siluetă 
nedesluşită care se mişca iute încolo şi încoace, „Care eşti 
acolo?” strigă unul. „Stai pe loc!” răcneşte celălalt. Mă 
furişez după un colţ şi mă ciocnesc nas în nas - imaginează- 
ţi cum arătam eu, o mogâldeaţă fără cap! cu un băieţandru 
jigărit, de vreo cincisprezece ani. Băiatul scoate un urlet; îl 
dau peste cap, o zbughesc pe lângă el, trec după un colţ şi, 
printr-o inspiraţie fericită, mă arunc sub o tejghea. Peste 
câteva clipe, o droaie de picioare tropăie în fugă pe lângă 
mine. Pretutindeni strigăte: „loată lumea la uşi!”, voci care 
întrebau ce s-a întâmplat... Urmăritorii mei îşi dădeau unul 
altuia sfaturi cum să mă prindă. 

Cum zăceam aşa la pământ, mă apucase o frică fără de 
margini. Dar oricât de curios ar părea, în momentul acela 
nici nu mi-a dat prin minte să-mi scot hainele - şi doar ăsta 
era actul cel mai logic pe care ar fi trebuit să-l îndeplinesc! 
Cred că o dată ce-mi băgasem în cap să plec cu toate 
bulendrele pe mine, nu mai eram în stare să acţionez altfel, 
orice s-ar fi întâmplat. Pe neaşteptate, de peste tejghea 
izbucneşte un răcnet: „Aicea e!” 


Sar în picioare, înşfac un scaun de pe tejghea, îl azvârl 
drept în capul idiotului care zbierase şi fac stânga împrejur. 
Dar, când să mă pitulez după colţ, odată îmi iese înainte alt 
individ. Îi trag şi lui una şi fuga, sus pe scări... Individul 
însă, parc-avea pe dracu” în el: scoate un chiot strident şi 
porneşte să urce în goană după mine. Sus pe scară erau 
îngrămădite o sumedenie de oale din acelea pictate în 
culori vii - cum le spune? 

— Ceramică artistică? sugeră Kemp. 

— Aşa! Ceramică artistică. Ei bine, cum ajung sus mă 
întorc, apuc o oală din grămadă şi o sparg în capul lui de 
zevzec, tocmai când dădea să pună mâna pe mine. În clipa 
aceea, tot muntele de oale s-a prăvălit de-a dura pe scări. 
Iarăşi ţipete. Din toate părţile veneau paşi în fugă. Într-un 
suflet mă reped spre secţia de aperitive, dar acolo nimeresc 
peste un om îmbrăcat în alb, ca un bucătar. Bineînţeles, s-a 
luat şi ăsta după mine. Desperat, mai cotesc o dată şi mă 
trezesc într-o încăpere plină cu lămpi şi cu articole de 
fierărie. Mă furişez după o tejghea şi aştept să se ivească 
bucătarul. Când a apărut, în fruntea urmăritorilor mei, l-am 
doborât, aruncându-i o lampă în cap. Omul s-a năruit pe 
podea, iar eu, chircindu-mă sub tejghea, am început să-mi 
smulg hainele cât puteam de repede. În doi timpi şi trei 
mişcări, paltonul, haina, pantalonii, pantofii erau jos de pe 
mine, dar tricoul nu voia să iasă. Un tricou vătuit se lipeşte 
de om ca pielea. Se apropiau câţiva indivizi: bucătarul meu 
zăcea liniştit, de cealaltă parte a tejghelei, leşinat, sau 
poate amuţit de spaimă; mă străduiam din răsputeri să scap 
de flanea. Eram ca un iepure gonit dintr-o stivă de lemne. 

— Pe aici, domnule sergent, a strigat cineva. M-am 
pomenit iarăşi în raionul cu paturi, de unde ţin minte c-ară 
ajuns într-un labirint de dulapuri. Am fugit eu cât am fugit 
printre ele, până am căzut cu faţa în jos... În sfârşit, am 
izbutit să scap de tricou, după ce m-am zvârcolit mult şi 
bine; iată-mă din nou liber, dar mort de spaimă şi cu 
răsuflarea tăiată, tocmai în clipa în care un poliţist, însoţit 


de trei vânzători, îşi făcea apa-riţia pe după colţ. Se reped 
ei la tricou şi la izmene şi înhaţă pantalonii. „Îşi leapădă 
prada pe drum”, zice unul din vânzători. „Irebuie să fie pe 
undeva pe aici”. 

Cu toate astea, nu m-au găsit. 

O bucată de vreme, am stat şi m-am uitat la ei cum mă 
căutau; îmi blestemam ghinionul de a-mi fi pierdut hainele. 
M-am întors apoi la raionul de aperitive, am băut puţin 
lapte, şi m-am aşezat lângă sobă, chibzuind asupra situaţiei 
mele. 

Peste puţin timp s-au oprit în apropierea mea doi imbecili 
de ucenici vânzători, care s-au apucat să comenteze cu 
aprindere întreaga întâmplare. Am ascultat o amplă şi 
gogonată trecere în revistă a jafurilor mele, şi o serie de 
presupuneri cu privire la locurile în care m-aş putea 
ascunde. I-am lăsat în plata domnului şi am început din nou 
să chibzuiesc. Greutatea cea mai mare - mai ales acuma, 
când întregul magazin se găsea în stare de alarmă - era să 
scot de acolo boarfele furate. Am coborât la parter ca să 
văd dacă există vreo posibilitate de a face un pachet şi a-l 
ex-pedia pe o adresă oarecare, dar n-am izbutit să înţeleg 
sistemul de livrare. Pe la orele unsprezece, văzând că 
zăpada se mai topise, şi luând notă de faptul că era o zi mai 
senină şi mai caldă decât precedentă, am hotărât că 
şederea mea în acest stabiliment nu mai era justificată de 
nici o speranţă. Drept care, am pornit din nou în pribegie; 
eram descurajat de înfrângerea suferită şi prin minte nu-mi 
umblau decât frânturi de idei. 

XXIII ÎN DRURY LANE 

— Cred că începi să-ţi dai seama cât de desperată era 
situaţia mea, continuă Omul Invizibil. Nu aveam adăpost, 
eram dezbrăcat, iar dacă-mi făceam rost de haine, însemna 
să renunţ la toate avantajele mele, să devin o apariţie 
stranie şi înspăimântătoare. Posteam; într-adevăr, dacă aş fi 
mâncat, dacă m-aş fi umplut cu materii neasimilate, ar fi 
însemnat să devin vizibil, şi încă într-un chip grotesc. 


— La asta nu m-am gândit... murmură Kemp. 

— Nici eu nu mă gândisem. Zăpada însă m-a făcut să-mi 
dau seama şi de alte pericole. Nu puteam să merg pe 
ninsoare - fulgii se aşezau pe mine şi mă dădeau de gol. 
Chiar şi ploaia mă prefăcea într-un soi de fantomă, de 
apariţie fluidă, de suprafaţă lucioasă amintind forma unui 
om. La fel şi ceața - în ceaţă arătam ca o fantomă ceva mai 
estompată, ca o vagă schiţă de contur omenesc. Afară de 
asta, tot umblând pe caldarâmul şi în aerul Londrei, mi se 
mânjeau gleznele cu noroi, iar pe piele mi se depuneau 
firicele de funingine şi de praf. Mă întrebam cât va mai dura 
până voi deveni vizibil gratie atmosferei londoneze - şi îmi 
dădeam seama că nu va putea să mai treacă mult timp. 

Mai ales dacă rămâneam în Londra. 

M-am îndreptat spre mahalalele din jurul străzii Great 
Portland şi m-am pomenit la capătul străduţei pe care 
locuiam eu. N-am putut înainta din pricina mulţimii care se 
strânsese până în mijlocul drumului. Căscau cu toţii gura la 
ruinele încă fumegânde ale casei căreia îi dădusem eu foc. 

Problema cea mai urgentă era cum să fac rost de haine. 
Mi-au căzut ochii pe o dugheană din acelea care ţin fel de 
fel de mărunţişuri - „nouveautes-uri”, dulciuri, jucării, 
papetărie, fleacuri rămase de pe la Crăciun, şi aşa mai 
departe. Ce crezi c-am văzut acolo? O garnitură întreagă de 
măşti şi de nasuri false; imediat mi-a venit în minte ideea pe 
care mi-o sugeraseră jucăriile de la „Omnium”. M-am întors 
- de astă dată mânat de un ţel precis - şi am plecat pe un 
drum ocolit, evitând străzile mai aglomerate şi îndreptându- 
mă spre ulicioarele dosnice de la nord de Strand; nu-mi 
aminteam desluşit unde anume, dar ştiam că prin părţile 
acelea trebuie să fie câteva prăvălii cu costume şi recuzită 
de teatru. 

Era o zi tare friguroasă. Vântul te şfichiuia zdravăn prin 
străduţele acelea orientate spre nord. Mergeam repede, ca 
nu cumva să dea peste mine cineva din urmă. Fiecare 
răspântie însemna o primejdie, fie-care drumeţ - o 


eventualitate de ciocnire. Umblam cu atenţia încordată la 
culme. Pe la capătul străzii Bedford, un cetăţean pe lângă 
care treceam s-a răsucit pe loc, aşa, fără veste, şi a dat 
peste mine, împingându-mă în mijlocul drumului - cât pe ce 
să mă vâre sub roţile unei trăsuri. Vizitiul a simţit chiar că 
trăsura s-a ciocnit de ceva. Eram atât de enervat de pe 
urma acestui incident, încât am intrat în piaţa Covent 
Garden şi m-am aşezat - ca să mă liniştesc - într-un colţ mai 
puţin umblat, unde am rămas câtva timp lângă un coş cu 
flori. Gâfâiam, tremuram din toate mădula-rele. Mi-am dat 
seama că prinsesem iarăşi o răceală. Nu după mult timp a 
trebuit să plec de acolo, căci alt-fel, tot strănutând, riscam 
să atrag atenţia asupra mea. 

În cele din urmă am descoperit obiectul căutărilor mele: o 
magherniţă murdară, cu pereţii pătaţi de muşte, pitită într- 
o străduţă laterală de pe lângă Drury Lane; în vitrină erau 
trântite claie peste grămadă rochii cu paiete, bijuterii false, 
peruci, pantofi, dominouri, fotografii cu scene din diverse 
piese de teatru. Magherniţa era veche, scundă, 
întunecoasă; peste ea se înălța o casă cu patru etaje, 
cenuşie şi mohorâtă. Mă uit prin geamul prăvăliei şi văzând 
că nu e nimeni înăuntru, dau să intru. Când am deschis uşa, 
s-a pus în mişcare un clopoțel care, fireşte, a sunat. Las uşa 
deschisă şi mă ascund după un cuier gol, care era aşe-zat 
într-un colt, în spatele unei oglinzi mari. Câteva clipe nu s-a 
arătat nimeni. Apoi aud nişte paşi greoi bocănind prin odaia 
alăturată şi în prăvălie se iveşte un bărbat. 

Planurile mele erau acum perfect puse la punct, îmi 
ziceam: „Pătrund în casă, mă ascund bine şi pândesc un 
prilej potrivit, când, netulburat de nimeni, am să pot 
cotrobăi peste tot, pân-oi găsi o perucă, o mască, nişte 
ochelari şi un costum... Apoi aveam să-mi fac apariţia în 
lume - o figură grotescă poate, dar verosimilă. Şi, 
bineînţeles, cu acest prilej puteam să şi pun mâna pe toţi 
banii pe care i-aş fi găsit în tejghea. 


Omul care intrase în prăvălie era un tip mărunţel, cam 
adus din spate, cu sprâncene stufoase; braţele-i lungi 
contrastau cu picioarele scurte şi crăcănate. După toate 
aparențele, îl deranjasem de la masă. S-a uitat de jur 
împrejur prin prăvălie; nimic. Expresia de aşteptare de pe 
mutră i s-a schimbat în mirare, apoi în furie.,,Lua-i-ar dracii 
de derbedei!” A ieşit afară, s-a uitat în dreapta, s-a uitat în 
stânga... După o clipă s-a întors înăuntru, a împins uşa cu 
piciorul şi bombănind a mers spre uşa care ducea în casă. 
Era turbat de furie. Eu ies atunci din ascunziş, ca să mă iau 
după el, dar deodată piticul se opreşte ca țintuit. Mă auzise 
mişcând. Mă opresc şi cu, speriat de o asemenea ascuţime 
de auz. Şi până una-alta, mă pomenesc că-mi trânteşte uşa 
în nas. 

Am rămas locului, şovăind. Deodată, îl aud că se întoarce 
iute-iute. Uşa se deschide din nou. O clipă, omul a rămas 
nemişcat, scrutând dugheana cu privirea, aşa cam ca unul 
care nu prea se simte liniştit. Pe urmă, bombănind într-una, 
a început să examineze spatele tejghelei, ba chiar şi-a vârât 
capul şi în dosul câtorva mobile. În fine, s-a oprit. Nu mai 
ştia ce să creadă. Lăsase uşa dinspre locuinţă deschisă, aşa 
că între timp m-am strecurat înăuntru. 

Am pătruns într-o cămăruţă bizară, mobilată sărăcăcios; 
într-un colţ zăcea o grămadă de măşti groteşti. Pe masă era 
gustarea de dimineaţă, pe care omul meu o lăsase 
neisprăvită. Crede-mă, Kemp, era exasperant pentru mine 
să fiu obligat să suport mirosul cafelei lui şi să-l privesc cum 
se apucă de meste-cat... Până şi felul în care mânca era 
enervant. Cămăruţa asta avea trei uşi, dintre care una 
ducea sus, iar alta spre subsol; toate erau însă încuiate. Cât 
a stat la masă negustorul de vechituri, n-am putut ieşi din 
odaie; ba nici măcar nu îndrăzneam să mă mişc - mi-era 
teamă de auzul lui drăcesc - şi trebuie să ştii că acolo unde 
încremenisem trăgea al naibii! De vreo două ori, abia-abia 
am reuşit să-mi înăbuş câte un strănut. 


Senzaţiile mele ar fi fost inedite şi interesante, pentru 
cineva care le-ar fi cunoscut în calitate de spectator; eu, 
însă, cu mult înainte ca omul meu să-şi fi isprăvit masa, mă 
simţeam îngrozitor de obosit şi de iritat. În cele din urmă, s- 
a oprit din mestecat, a dat la o parte ceainicul de pe tava 
neagră de tinichea şi şi-a trântit pe ea tacâmurile dogite, a 
strâns faţa de masă pătată cu muştar, în mijlocul căreia 
adunase toate fărâmiturile, şi s-a cărat jos cu tot calabalâcul 
ăsta. Având amândouă mâinile ocupate, n-a mai putut să 
închidă uşa în urma lui, aşa cum desigur că ar fi dorit să 
facă. N-am mai pomenit în viaţa mea un om care să închidă 
cu atâta grijă toate uşile după el. L-am urmat la subsol, într- 
o bucătărie tare murdară, care ţinea loc şi de spălătorie. 
Aici am avut plăcerea să asist la spălatul vaselor, după care 
- negăsind nici o rațiune de a mai rămâne acolo (mai ales că 
pardoseala de cărămizi era cam prea rece pentru picioarele 
mele) - m-am reîntors în odăiţă şi m-am aşezat pe scaunul 
lui de lângă sobă. Focul ardea mocnit. Fără să-mi dau 
seama ce fac, am zvârlit câţiva cărbuni în sobă. Omul meu a 
auzit şi a venit fuga sus. A rămas o clipă nemişcat, la pândă, 
apoi s-a învârtit prin toată încăperea. Puţin a lipsit să nu mă 
atingă. Dar nici această explorare nu l-a satisfăcut după cât 
se părea. Când să coboare scara, s-a mai oprit o dată în 
prag şi iar a făcut o inspecţie prin odaie. 

Aveam impresia că stau de un secol în cămăruţa aceea, 
până s-a îndurat telalul să vină iarăşi sus şi să deschidă uşa 
care ducea la etaj. Imediat m-am luat după el. 

Pe când urca scara, s-a oprit pe neaşteptate. Era cât pe-aci 
să mă ciocnesc cu el. S-a uitat peste umăr, drept în faţa 
mea, şi a tras cu urechea. Bodogănea: „Să juri, nu alta, 
că...” Îşi tot trăgea buza de jos, cu laba-i cea lungă şi 
păroasă; ochii i se plimbau ba sus, ba jos. A mai bombănit 
nu ştiu ce şia urcat mai departe. Când să pună mâna pe 
clanţa uşii de sus, s-a mai oprit o dată. Pe mutra lui uluită se 
întipărise o expresie de indignare feroce. Devenise 
conştient de zgomotul abia perceptibil al mişcărilor mele. 


Piticul ăsta avea un auz de o ascuţime drăcească! Deodată 
l-a apucat o criză de furie: „Dacă e careva aici în casă...” a 
răcnit el pe un ton care nu făgăduia nimic bun... dar şi-a 
lăsat ameninţarea în suspensie. Şi-a vârât mâna în buzunar, 
însă n-a găsit ce căuta; şi atunci, mânat de intenţii agresive, 
s-a repezit ca o furtună în jos pe scară, trecând în goană 
mare pe lângă mine. De data asta nu m-am mai luat după 
el, ci am rămas în capul scării, aşteptându-l să se întoarcă. 

Îl văd că urcă din nou, bombănind într-una. Ajunge sus, 
deschide uşa camerei şi, înainte ca eu să pot intra, mi-o 
trânteşte în nas. 

M-am gândit atunci să explorez puţin casa. Căutând să fac 
cât mai puţin zgomot posibil, mi-am pierdut o bună: bucată 
de timp cu treaba asta. Clădirea, veche de când lumea şi 
dărăpănată, era atât de igra-sioasă, încât până şi la 
mansardă se cojise tapetul de pe pereţi; şobolanii mişunau 
pretutindeni ca la ei acasă. Clanţele uşilor erau aproape 
toate înţepenite şi mi-era teamă să le forţez. Multe dintre 
încăperile pe care le-am inspectat erau goale. În alte câteva 
odăi, am găsit aruncate claie peste grămadă o sumedenie 
de hârburi - recuzită de teatru - care păreau cumpărate de 
ocazie. Într-o odăiţă din vecinătatea vizuinii lui, dau peste o 
grămadă de haine vechi şi mă apuc să scotocesc printre ele. 
Dar în graba mea am uitat că omul ăsta are un auz de 
iepure. Deodată - aud că umblă cineva în vârful picioarelor. 
Am ridicat ochii tocmai la timp: telalul se holba înăuntru la 
grămada aceea de boarfe răscolite. Ţinea în mână un 
revolver de tip vechi. Am stat perfect liniştit, până s-a cărat. 
Îşi tot rotea bănuitor ochii de jur împrejur şi, nu ştiu de ce, 
căsca gura. „Ea trebuie să fi fost” - a mormăit el în 
barbă.,,S-o ia dracu!” 

A închis uşa încet. După o secundă, am auzit cheia 
întorcându-se în broască. Apoi paşii s-au îndepărtat. 
Rămăsesem înăuntru, ca prins în capcană. O clipă n-am 
ştiut ce să fac. Mă învârteam de la uşă la fereastră şi 
îndărăt; era o situaţie cu adevărat idioată. M-a năpădit un 


val de furie. Hotărâsem însă ca, înainte de a întreprinde 
ceva, să inspectez toată hăinăria. Nu-mai că de la prima 
încercare am răsturnat un maldăr de ţoale de pe raftul de 
sus. La moment, monstrul a şi alergat înapoi, cu o mutră 
mai sinistră ca oricând. De data asta m-a atins de-a binelea. 
Făcea să-l vezi cum a sărit ca fript, şi cum a rămas 
încremenit în mijlocul încăperii! 

După un răstimp s-a mai liniştit puţin. „Şobolanii!” Vorbea 
în şoaptă, cu mâna la gură. Se vedea cât de colo că-i cam 
speriat... Mă strecor încetişor afară din odaie, dar... se 
putea să nu scârţâie o scândură din podea? Ei bine, atunci 
bruta asta infernală s-a pornit să colinde prin toată casa, cu 
revolverul în mână, încuind uşă după uşă şi vârându-şi 
fiecare cheie în buzunar! Când mi-am dat seama ce face, m- 
au apucat iarăşi furiile - nu puteam să mă mai stăpânesc ca 
să aştept un prilej favorabil. Ştiam că omul meu e singur în 
casă, aşa că n-am mai stat mult la gânduri şi i-am tras una 
în cap. 

— I-ai tras una în cap? exclamă Kemp. 

— Da, ca să-l ameţesc. În timp ce cobora scările, l-am lovit 
pe la spate cu o unealtă care zăcea aruncată pe palier. S-a 
rostogolit ca un sac eu ciubote vechi. 

— Dar - cum să spun! Legile elementare ale umanităţii... 

— Sunt excelente pentru oamenii elementari. Dar nu uita, 
Kemp, că cel mai important lucru era să scap din 
magherniţa aceea, îmbrăcat şi cu o mutră omenească, fără 
ca negustorul să mă vadă. Nu aveam altă cale pentru 
realizarea acestui scop imediat. Aşa... În sfârşit i-am 
confecţionat victimei mele un căluş, dintr-o vestă Louis 
Quatorze, şi am legat-o într-un cearşaf! 

— L-ai legat pe omul ăla într-un cearşaf! 

— Am făcut un soi de balot din el Era o idee bună, graţie 
căreia puteam să-l menţin pe acest idiot într-o stare de 
permanentă groază, ba să-i închid şi gura - ceea ce era 
destul de greu de obţinut, dacă-i ieşea amicului capul afară 
din legătură. Dragul meu Kemp, degeaba stai şi te uiţi la 


mine de parc-aş fi comis un asasinat înţelege că individul 
avea un revolver. Şi apoi, o singură dată să mă fi văzut, şi-i 
era de ajuns să mă zugrăvească în toate amănuntele... 

— Totuşi... - obiectă Kemp - trăim în Anglia, într-un veac 
înaintat! Şi apoi omul se găsea în propria lui casă, pe când 
dumneata - în sfârşit... îl jefuiai. 

— Îl jefuiam! Dă-o dracului de treabă! Ai să-mi strigi în 
curând că-s un hoţ! Îmi închipui, Kemp, că nu eşti atât de 
redus, încât să te conformezi unor prejudecăţi. Nu poţi să-ţi 
reprezinţi situaţia în care mă găseam? 

— Dar îmi reprezint şi situaţia în care se găsea celălalt - 
replică Kemp. 

Griffin sări iute în picioare. 

— Ce vrei să spui? 

Faţa lui Kemp se înăspri uşor. Era pe punctul de a 
răspunde, dar se opri şi-şi schimbă brusc atitudinea. 

— Îmi închipui că n-aveai încotro. Erai la strâmtoare. 
Totuşi... 

— Desigur că eram la strâmtoare - o strâmtoare 
nenorocită. Şi bruta aia mă înnebunise - mă hăituise prin 
toată casa, cu revolverul în mână, încuind şi descuind uşi! 
Mă exaspera, pur şi simplu. Nu mă condamni, nu-i aşa? Nu 
mă condamni? 

— Nu condamn niciodată pe nimeni. Ar fi ceva prea 
învechit. Şi pe urmă, ce-ai mai făcut? 

— Mi-era foame. Jos, am găsit o bucată de pâine şi nişte 
brânză mucegăită. Bun şi asta! Ca să-mi potolesc foamea, 
era prea de ajuns. Am băut şi puţin rachiu tăiat cu apă. Pe 
urmă am urcat iarăşi sus, am trecut pe lângă balotul meu 
improvizat - zăcea încă în nesimţire - şi am intrat în odaia 
cu haine vechi. Fereastra odăii, întunecată de două perdele 
de dantelă, negre de murdărie, răspundea în stradă. M-am 
îndreptat spre fereastră şi am privit prin ochiurile perdelei. 
Era o zi luminoasă. Prin contrast cu obscuritatea din 
cocioaba mizerabilă, în care mă aflam, lumina de afară 
părea orbitoare. Circulaţia vehiculelor era foarte ani-mată - 


căruţe cu fructe, o trăsură, un camion încărcat cu un 
maldăr de cutii, căruţa unui negustor de peşte... Când am 
întors capul spre mobilele mohorâte din spatele meu, îmi 
jucau pete colorate în faţa ochilor. Furia îmi dispărea 
treptat, făcând iarăşi loc îngrijorării. Situaţia mea mă 
neliniştea serios. Prin odaie plutea un miros slab de 
benzină. Probabil că negustorul meu îşi curăța boarfele cu 
benzină. 

M-am apucat să cercetez sistematic casa. Cred că piticul 
trăise singur în ultima vreme. Era un tip tare curios... Am 
adunat din odaia cu vechituri tot ce mi-ar fi putut folosi, 
apoi am selecționat materialul. Am găsit o servietă, pe care 
mi-am însuşit-o, considerând-o printre bunurile de strictă 
necesitate; la fel am procedat cu nişte pudră, ruj şi pastă de 
lipit. 

La început aveam de gând să-mi pictez şi să-mi pudrez 
faţa, ca de altfel fiecare părticică din corp care era expusă 
vederii, aşa încât să devin vizibil; treaba asta avea însă şi un 
neajuns: ori de câte ori aş fi vrut să mă fac iarăşi nevăzut, 
ar fi trebuit să-mi fac rost de terebentină şi de alte 
substanţe decolorante. Unde mai pui timpul pe care aş fi 
fost silit să-l pierd! În cele din urmă, mi-am ales un nas mai 
acceptabil, cam caraghios (dar nu mai mult decât nasurile 
multor oameni) - nişte ochelari negri, o pereche de favoriţi 
cărunţi şi o perucă. N-am izbutit să găsesc rufărie de corp, 
dar asta puteam cumpăra ulterior. M-am înfăşurat într-un 
domino de stambă şi în nişte eşarfe de caşmir aib. N-am 
găsit nici ciorapi, dar ghetele telalului erau destul de bune 
şi m-am mulţumit cu ele. Am luat din tejgheaua dughenii 
trei sovereign de aur şi vreo treizeci de şilingi de argint, iar 
în odaia de alături am mai găsit încă opt sovereign, într-un 
dulap încuiat, pe care l-am spart. Echipat cum eram puteam 
acum să ies în lume. Curios lucru, însă, ezitam. Oare 
înfăţişarea mea era destul de verosimilă? Am încercat să mă 
privesc într-o oglinjoară din dormitor şi m-am examinat din 
toate unghiurile, ca să descopăr vreun amănunt omis, dar 


totul părea în regulă. Arătam ca un personaj grotesc de pe 
scenă - cel care joacă roluri de calici - dar nu mai 
constituiam o imposibilitate din punct de vedere fizic. 
Căpătând puţină încredere, am luat oglinda în prăvălie, am 
tras obloanele şi am început să mă studiez pe îndelete, în 
toate poziţiile, cu ajutorul oglinzii mari din colţ. 

Mi-au mai trebuit câteva minute ca să-mi adun curajul. În 
sfârşit, am descuiat uşa prăvăliei şi am ieşit în stradă, 
lăsându-l pe nenorocit să se dezlege din cearşaf când avea 
să găsească el de cuviinţă. După cinci minute, mă 
despărţeau de dugheana cu haine vechi nu mai puţin de 
douăsprezece colţuri de stradă. Nimeni nu părea să mă ia 
prea mult în seamă. Cea din urmă dificultate părea 
rezolvată. 

Griffin tăcu. 

— Şi de omul acela nu te-ai mai sinchisit de loc? întrebă 
Kemp. 

— Nu. Nici n-am mai auzit vreodată de el. Presupun c-a 
reuşit în cele din urmă să se dezlege, sau că s-a zbătut 
atâta, pân” a ieşit afară din cearşaf. În orice caz, nodurile 
erau bine strânse... 

Se îndreptă în tăcere spre fereastră şi privi afară. 

— Şi ce s-a mai mtâmplat când ai ieşit pe Strand? 

— O nouă dezamăgire! Credeam că se isprăvise cu 
necazurile mele. În sinea mea nutream convingerea că în 
sfârşit eram liber să fac orice-mi plăcea, tot ce-mi trăsnea 
prin cap - cu condiţia de a nu-mi divulga secretul. Aşa 
credeam. Imaginează-ţi, să faci orice vrei, fără să-ţi pese de 
consecinţe! N-aveam decât să azvârl de pe mine hainele şi 
să mă fac nevăzut. Nimeni nu mă putea prinde. Aveam 
latitudinea să-mi procur, de oriunde i-aş fi găsit, banii care- 
mi erau necesari. Hotărâsem să-mi ofer o masă copioasă, să 
trag la un hotel ca lumea şi apoi să-mi sporesc inventarul cu 
un echipament mai acătării. Mă simţeam plin de încredere 
în mine. Ei bine, nu mi-e prea plăcut să-mi amintesc acuma 
cât de imbecil am putut să fiu. Am intrat într-un restaurant. 


Începusem să comand mâncarea, când mi-am dat seama că 
nu puteam mânca fără să-mi descopăr faţa invizibilă! Am 
isprăvit de comandat bucatele, i-am spus chelnerului că mă 
întorc în zece minute şi am plecat în culmea exasperării. Nu 
ştiu dac-ai simţit vreodată ce înseamnă să fii silit să-ţi 
înfrânezi foamea. 

— Chiar în felul ăsta nu - răspunse Kemp - dar pot să-mi 
închipui. 

— Eram în stare să-i ucid pe aceşti oameni stupizi. În cele 
din urmă, înnebunit de pofta unei mâncări gustoase, intru 
în alt restaurant şi cer un separe. Le-am explicat: „Sunt 
tare desfigurat”. S-au uitat la mine cu nişte mutre curioase, 
dar în definitiv asta nu-i privea pe ei. Şi aşa am reuşit să-mi 
iau prânzul. N-a fost prea bine servit, dar cel puţin mi-a 
potolit foamea. După ce-am mâncat, am fumat o ţigară de 
foi, încercând să schiţez un plan de acţiune. Afară începuse 
să viscolească. 

Cu cât mă gândeam mai adânc, dragul meu, cu atâta îmi 
dădeam seama ce absurditate iremediabilă înseamnă un om 
invizibil într-un climat rece, nesuferit şi într-un oraş civilizat 
şi supraaglomerat. Înainte de a fi pornit la experienţa asta 
nebunească, visasem o mie de privilegii. Şi acum, în după- 
amiaza asta, totul mă dezamăgea crunt. Am trecut în 
revistă lucrurile pe care o fiinţă umană le socoteşte demne 
de invidiat. Fără îndoială că fiind invizibil ai posibilitatea să 
le capeţi, dar odată obţinute, ţi-e imposibil să te bucuri de 
ele, exact din aceeaşi pricină. Ambiţia... ce rost are orgoliul 
unei situaţii înalte când nu te poţi arăta semenilor tăi? Ce 
rost are dragostea unei femei, când numele ei nu poate fi 
decât Dalila45?... Nu simt nici o înclinaţie pentru politică, 
nici pentru deşertăciunea celebrităţii, pentru filantropie, 
sau pentru sport. Şi atunci, ce-mi rămâne de făcut? Pentru 
ce m-am prefăcut într-un mister ambulant, într-o caricatură 
de om, înfofolită şi bandajată? 

Făcu o pauză şi-şi îndreptă întâinplător privirea spre 
fereastră. 


— Dar cum ai ajuns la Iping? întrebă Kemp vrând neapărat 
să-i distragă atenţia, şi totodată să-l facă să vorbească. 

— Am plecat acolo ca să lucrez. Aveam o speranţă. O idee 
abia încolţise pe jumătate. N-am abandonat-o, dimpotrivă, 
am dus-o până la un punct destul de avansat. E vorba de o 
cale de întoarcere. Vreau să obţin un mijloc de a corija 
erorile pe care le-am comis, de a redeveni vizibil de câte ori 
am poftă! Asta, bineînţeles, după ce aduc la îndeplinire tot 
ce-mi propun să realizez câtă vreme sunt invizibil. Şi tocmai 
despre asta aş dori să-ţi vorbesc, acum, în primul rând. 

— Ai plecat direct la Iping? 

— Da. Nu trebuia decât să-mi scot de la biroul acela 
caietele de însemnări şi carnetul de cecuri. Mi-am 
comandat şi o cantitate mare de chimicale - aveam nevoie 
de ele pentru a trece la realizarea proaspetei idei (am să-ţi 
arăt calculele îndată ce-mi recapăt caietele) - şi, după 
aceea am pornit la drum. Dumnezeule! îmi amintesc şi 
acuma viscolul pe care am venit. Prin ce mizerie am trecut! 
Mereu mi-era teamă ca nu cumva zăpada să-mi moaie nasul 
de carton! 

— Şi până la urmă... judecând după ziare, alaltăieri când 
te-au descoperit, ai cam... 

— Da. E drept. L-am omorât pe dobitocul acela de poliţist? 

— Nu, răspunse Kemp. Sunt speranţe că-şi va reveni. 

— Atunci are noroc. Imbecilii! Mă scoseseră cu totul din 
sărite. De ce nu m-au lăsat în pace? Dar bădăranul ăla de 
băcan? 

— A scăpat cu viaţă. 

— Nu ştiu dacă se va întâmpla la fel şi cu vaga-bondul 
meu... - glumi Omul invizibil, cu un râs sinistru. 

Kemp, oamenii de felul dumitale habar n-au ce-i aia furie 
turbată!... Să trudeşti ani de zile ca să dai viaţă unei idei, 
să-ţi frămânţi mintea, să născoceşti, să creezi... ei, şi o dată 
să te împiedici de un nătâng, de un zevzec, de un chior, 
care-ţi vâră beţe-n roate... Toate soiurile de creaturi 
imbecile care populează lumea asta mie mi-a fost dat să le 


întâlnesc... Dacă mai dura mult, turbam de-a binelea - i-aş fi 
secerat până la unul. 

Şi aşa mi-au îngreuiat de o mie de ori situaţia. 

XXIV. UN PLAN CARE A DAT GREŞ. 

Kemp aruncă pe furiş o privire spre fereastră. 

— Şi acum - întrebă el - ce-avem de făcut? 

Veni mai aproape de oaspetele lui, ca să-l împiedice să 
observe cele trei siluete care suiau coasta dealului. Înaintau 
cu o încetineală insuportabilă - cel puţin aşa i se părea lui. 

— Şi ce gândeai să faci când te-ai îndreptat spre Port 
Burdock? Aveai vreun plan? 

— Voiam să părăsesc ţara. Dar mi-am schimbat proiectele 
de când te-am întâlnit pe dumneata. Chibzuisem c-ar fi mai 
cuminte să plec undeva în sud, cât mai era vremea caldă şi 
puteam rămâne invizibil în bune condiţii. Mai ales acum, 
când secretul meu a fost dat în vileag şi când toată lumea o 
să caute pe toate drumurile indivizi deghizați şi 
încotoşmănaţi... Ştiam că există o linie navală din Burdock 
spre Franţa. Planul meu era să mă urc pe un vapor şi să 
încerc riscul unei traversări. Din Franţa aş fi putut pleca 
apoi cu trenul în Spania sau, mai curând, spre Alger. N-ar fi 
fost prea greu. Acolo poţi rămâne invizibil o viaţă întreagă! 
Şi se pot realiza multe. Pe vagabondul acela l-aş fi folosit 
drept casă de bani şi portbagaj, până aveam să găsesc 
modalitatea în care să-mi parvină acolo caietele şi celelalte 
lucruri. 

— Asta-i limpede! 

— Şi acestei brute infecte i s-a năzărit să încerce să mă 
fure! Mi-a dosit caietele, Kemp. A ascuns însemnările mele! 
Ah, dac-aş pune mâna pe el!... 

— Mai bine gândeşte-te cum să scoţi caietele de la el. 

— Dar unde o fi acuma? Ştii cumva? 

— E la sediul poliţiei locale, arestat, la propria lui cerere, 
şi închis în celula cea mai bine păzită. 

— Fir-ar să fie! 

— Asta-ţi cam încurcă planurile. 


— Trebuie să obţinem însemnările, Kemp, însemnările sunt 
de o importanţă vitală! 

— Desigur, aprobă Kemp cu o urmă de nervozitate în glas. 
Tocmai se întreba dacă auzise într-adevăr paşi afară. Sigur 
că trebuie să punem mâna pe ele. Dar asta n-o să fie greu, 
dacă omul n-o să miroasă că sunt cerute pentru dumneata? 

— Da, sigur... 

Omul Invizibil tăcu. Căzuse pe gânduri, după cât se părea. 

Kemp încercă să găsească un pretext ca să prelungească 
conversaţia, dar Griffin o reluă de bună voie. 

— După cum ţi-am spus, faptul că am intrat din întâmplare 
în casa dumitale îmi schimbă toate planurile. Căci 
dumneata, Kemp, eşti un om capabil să înţeleagă. În ciuda a 
tot ce s-a întâmplat, în ciuda publicităţii care mi s-a creat şi 
a faptului că mi-am pierdut caietele, în ciuda a tot ce am 
suferit, ne rămân încă posibilităţi mari, perspective uriaşe... 
N-ai spus nimănui că sunt aici? întrebă brusc. 

Kemp şovăi. 

— Asta-i de la sine înţeles - răspunse el după o mică 
pauză. 

— Nimănui? insistă Griffin. 

— Nici unui suflet de om. 

— Ah! Acum... Omul Invizibil se ridică în picioare şi, 
înfigându-şi mâinile în şolduri, începu să se plimbe prin 
odaie. Am făcut o greşeală, Kemp, o greşeală imensă, 
încercând să duc singur la capăt toată povestea asta. Am 
irosit forţă, timp, prilejuri favorabile... Singur! E uimitor cât 
de puţine lucruri poate realiza un om singur. Doar să fure 
puţin, să lovească puţin, şi atâta tot. 

Ceea ce caut eu, Kemp, e un asociat, un ajutor şi un 
adăpost; am nevoie de un aranjament graţie căruia să pot 
dormi, mânca şi să mă pot odihni în linişte, fără să fiu 
suspectat. Trebuie să am un colaborator. Cu un asociat, cu 
hrană şi cu odihnă, devin posibile o mie de lucruri. 

Până acum n-am avut un plan bine determinat. Trebuie să 
luăm în consideraţie toate avantajele însuşirii mele, ca şi 


toate dezavantajele ei. Că să tragi cu urechea, sau pentru 
alte acţiuni de soiul ăsta, nu-i de mare folos să fii invizibil, 
fiindcă fără să vrei faci zgomot. E de oarecare ajutor - dar 
în foarte mică măsură - la efectuarea unei spargeri sau a 
altor treburi similare. 

O dată ce ai pus mâna pe mine, e foarte uşor să mă 
arestezi. Dar, pe de altă parte, e foarte greu să pui mâna pe 
mine... De fapt, însuşirea de a fi invizibil e bună numai în 
două împrejurări. E foarte folositoare dacă vrei să fugi de 
cineva; e la fel de folositoare când vrei să te apropii de 
cineva. Prin urmare, e extrem de utilă când vrei să ucizi. Pot 
să mă învârtesc în jurul unui om, indiferent ce armă ar 
avea, să-mi aleg pe-ndelete punctul în care am să-l ating, 
să-l lovesc cum îmi place, să mă îndepărtez când îmi 
convine, să fug când am chef. 

Kemp îşi duse mâna la mustață. Oare sc auzeau zgomote 
jos? 

— Şi va trebui să ucidem, Kemp. 

— Va trebui să ucidem... repetă maşinal doctorul. Stau şi ţi 
ascult proiectele. Griffin, dar nu te supăra, nu sunt de 
acord. De ce să ucidem? 

— Nu asasinate la nimereală, ci omoruri judicioase. Scopul 
e următorul: lumea ştie că există un om invi-zibil, tot aşa de 
bine cum ştim şi noi că există o asemenea fiinţă - şi omul 
acesta invizibil, Kemp, trebuie să instituie un regim de 
teroare. Da! Fără îndoială că ideea te înspăimântă, dar asta 
trebuie să facem. Să instituim un regim de teroare. Acest 
om trebuie să pună stăpânire pe un oraş - cum e Burdock al 
vostru, de pildă - să-l terorizeze şi să-l domine. Trebuie să 
emită ordine. Difuzarea ordinelor poate fi efectuată într-o 
mie de moduri - dar e suficient ca Omul Invizibil să recurgă 
la sistemul biletelor strecurate pe sub uşi. Toţi cei care nu 
vor asculta de ordinele lui vor trebui ucişi, iar toţi cei care 
le vor lua apărarea, vor trebui de asemenea ucişi. 

— Hm! făcu Kemp, fără să-l mai asculte pe Griffin. 


Ciuli urechea la zgomotele de afară. Se deschidea uşa de 
la intrare. 

— Mi se pare, însă - spuse el grăbit, ca să-şi mascheze 
lipsa de atenţie - că asociatul dumitale o să se găsească 
într-o situaţie dificilă, nu crezi, Griffin? 

— Nimeni n-o să ştie că e asociatul meu, răspunse 
precipitat Omul Invizibil. Apoi dintr-o dată: Dar, ssst! Ce se 
aude jos? 

— Nimic! Kemp începu să vorbească repede şi cu glas 
tare. Nu sunt de acord cu asta, Griffin. Înţelegemă, cu asta 
nu sunt de acord! De ce să unelteşti asemenea acţiuni 
diabolice împotriva speciei umane? Cum poţi crede că asta 
o să-ţi aducă fericirea? Nu fi un lup singuratic. Publică-ţi 
cercetările - destăinuieşte-i lumii secretul tău - 
încredinţează-i-l poporului nostru, măcar! Gândeşte-te ce-ai 
putea realiza dacă ai avea un milion de oameni care să te 
ajute... 

Întinzând braţul. Griffin îl întrerupse. 

— Stai! Se aud paşi care urcă... 

— 'Ţi se pare! făcu Kemp. 

— Lasă-mă să văd! Cu braţul întins. Omul Invizibil înainta 
spre uşă. 

Tot ce a urmat s-a petrecut cu iuţeala fulgerului! O clipă, 
Kemp şovăi, apoi dădu să-l împiedice. Griffin tresări şi se 
opri în loc. 

— Trădătorule! strigă Vocea. Deodată, haina de casă 
prinse să se descheie. Aşezându-se, nevăzutul arunca toate 
de pe el. Kemp făcu câţiva paşi repezi spre uşă, iar Omul 
Invizibil - picioarele îi şi dispăruseră - sări în picioare cu un 
strigăt. 

Kemp deschise larg uşa. 

De jos venea tropăitul unor paşi grăbiţi. Se desluşeau şi 
nişte glasuri. 

Cu o mişcare iute, Kemp îl împinse înapoi pe Omul 
Invizibil, sări afară şi trânti uşa după el. Cheia era pregătită 
în broască, pe dinafară. Într-o clipă, Griffin ar fi rămas 


singur, prizonier în camera de lucru din verandă - dacă n-ar 
fi intervenit un amănunt neprevăzut. Cheia fusese introdusă 
în broască, pe din-afară, chiar în dimineaţa aceea, pe furiş. 
Dar când Kemp a trântit uşa, cheia a căzut cu zgomot pe 
Covor. 

Kemp se îngălbeni... Încercă să ţină clanţa cu amândouă 
mâinile. Un moment a stat nemişcat, opintindu-se din 
răsputeri. Apoi uşa s-a crăpat cam de câteva degete. Dar 
Kemp reuşi s-o împingă la loc. A doua oară, uşa, smucită cu 
furie, se deschise cam de un cot, iar halatul apăru în 
deschizătură. Degete nevăzute se înfipseră în grumazul lui 
Kemp, care-şi desprinsese mâna de pe clanţă, ca să se 
apere. Fu aruncat cât colo, se împiedică şi căzu mototol în 
colţul palierului. Haina de casă îi fu azvârlită în cap. 

Tocmai atunci ajunsese la jumătatea scării destinatarul 
scrisorii lui Kemp - colonelul Adye, şeful poliţiei din 
Burdock. Sub ochii lui înspăimântați se desfăşura o scenă 
teribilă: apariţia subită a lui Kemp, urmată de priveliştea 
extraordinară a unui halat care zboară singur prin aer... 
Kemp cade, se luptă ca să se ridice în picioare... se clatină, 
se repede înainte şi se năruie iarăşi, ca o vită înjungheată... 
Pe neaşteptate, colonelul primi şi el o lovitură năprasnică. 
De unde oare? Dar până să se dumirească, simţi că un corp 
greu se năpusteşte asupra lui. Se rostogoli orbeşte pe scări, 
cu gâtlejul încleştat de o mână nevăzută şi cu senzaţia unui 
genunchi înfipt în pântec. Călcându-l pe spinare, un picior 
invizibil a trecut peste el. Nişte paşi fantomatici au coborât 
scările. Jos, în hol, cei doi ofiţeri de poliţie cu care venise 
colonelul alergau zăpăciţi de colo până colo. Strigătele lor 
fură o clipă acoperite de bufnitura uşii din faţă. 

Adye se răsuci şi se sculă în picioare. Kemp venea spre el, 
bălăbănindu-se pe scări, plin de praf, cu părul vâlvoi, cu 
obrazul învineţit de o lovitură, cu buza sângerândă. 
Strângea în braţe un halat de casă şi alte câteva piese 
vestimentare. 

— Dumnezeule! gâfâi doctorul. Totul e pierdut. A fugit! 


XXV. URMĂRIREA OMULUI INVIZIBIL. 

O bucată de timp, doctorul s-a simţit prea distrus ca să-i 
poată explica lui Adye înţelesul peripeţiilor vertiginoase 
prin care trecuse. Au rămas în capul scării: Kemp vorbea 
precipitat, ţinând încă în braţe bulendrele caraghioase ale 
lui Griffin. Adye începea să priceapă câte ceva din cele 
petrecute. 

— E nebun, înţelegi? E inuman. Egoismul personificat. Nu 
se gândeşte decât la profitul lui, la securita-tea lui. Am 
ascultat azi dimineaţă o istorioară cumplită, străbătută de 
un cinism revoltător... A rănit oameni. Dacă nu-l 
împiedicăm, are să treacă la crime. Are să răspândească 
panică în tot ţinutul. Nimic nu-l poate opri. Acum a evadat - 
şi e turbat de furie! 

— Trebuie să-l prindem! decise Adye. Asta-i sigur. 

— Dar cum? întrebă Kemp. Deodată simţi că-i vin ideile cu 
grămada. Trebuie să începi numaidecât! Trebuie neapărat 
să-l împiedicăm să părăsească districtul. 'Toţi oamenii valizi 
să participe la această acţiune. Dacă scapă de aici, osă 
cutreiere regiunea după bunul lui plac, asasinând şi 
schilodind oameni. Visează să institute un regim de teroare! 
Un regim de teroare, auzi ce-ţi spun? Trebuie 
supravegheate trenurile, drumurile, vapoarele... Vom cere 
să ne ajute şi garnizoana. Telegrafiază îndată după 
ajutoare... Un singur mobil poate să-l reţină aici: are 
neapărată nevoie de nişte caiete de însemnări, care i-au 
fost luate. Am să-ţi vorbesc despre asta. Aveţi un individ la 
voi, la secţie - unul Marvel... 

— Ştiu - îl întrerupse Adye. Caietele acelea. Ştiu. Numai că 
vagabondul... 

— Spune că nu le are, nu-i aşa? Dar el e convins că 
vagabondul le are. Şi acuma, bagă de seamă: trebuie 
împiedicat să mănânce şi să doarmă. Toată lumea va sta zi 
şi noapte la pândă. Alimentele - absolut tot ce este 
comestibil - să fie ţinute la loc sigur, sub cheie - şi atunci el 
n-are să-şi poată face rost de hrană decât comiţând o 


spargere. Să fie baricadate toate aşezările omeneşti 
pretutindeni. Cerule, trimite-ne nopţi reci şi ploi! Întreaga 
populaţie din regiune trebuie să înceapă urmărirea, cu 
toată perseverenţa. Îţi repet, Adye, omul ăsta reprezintă un 
pericol, o calamitate obştească! Dacă nu punem mâna pe el 
şi nu-l închidem... e îngrozitor - până şi gândul la ce s-ar 
putea întâmpla. 

— Ce altceva am mai putea face? întrebă Adye. Plec 
imediat, ca să mă apuc să organizez toată afacerea asta. 
Dar ce-ar fi să vii şi dumneata cu mine? Da -aisă vii şi 
dumneata! Vino, şi o să ţinem un fel de consiliu de război - o 
să-i cerem şi lui Hopps să ne ajute - şi administraţiei căilor 
ferate. Să nu pierdem un minut! Haide - ai să-mi continui 
povestirea pe drum. Ce-ar mai fi de făcut, spune? Să 
mergem până la capăt! 

Între timp, Adye începuse să coboare scările. Uşa din faţă 
era deschisă. Poliţiştii stăteau afară şi, plini de zel, scrutau 
aerul. 

— A scăpat, domnule, îi raportă unul din ei. 

— Trebuie să mergem imediat la centrală, îi spuse Adye. 
Unul dintre voi să caute o trăsură, care să ne iasă în 
întâmpinare - dar repede! Ei, Kemp, ce mai e de făcut? 

— Câini... Fă rost de vreo câţiva. Un câine nu-l vede, dar îl 
simte. Fă rost de câini. 

— Bine, nu-i un procedeu uzual, dar o să-l folosim. 
Funcţionarii închisorii din Halstead cunosc pe cineva care 
are câini de vânătoare. Aşadar, câini. Altceva? 

— "Ţine minte: mâncarea din stomacul lui poate fi văzută. 
Hrana mestecată şi înghițită rămâne vizibilă în pântecul lui 
până când e asimilată. Aşa încât, după ce mănâncă, ele 
nevoit să se ascundă. Trebuie dar să scotociţi într-una. 
Fiecare tufiş, fiecare colţişor. A! Încă ceva. Dosiţi toate 
armele şi toate uneltele care pot fi folosite ca arme. E drept 
că el n-are posibilitatea să se plimbe prea multă vreme cu o 
armă asupra lui. Dar există atâtea obiecte pe care-ar putea 


să pună mână aşa, din întâmplare, şi să le arunce în capul 
oamenilor. Ei bine, astea trebuie ascunse! 

— Bun, e-n regulă. O să punem noi mâna pe el! 

— Iar prin mijlocul drumurilor... Kemp şovăi. 

— Ei? 

— Presăraţi sticlă pisată. E crud, ştiu. Dar gândeşte-te 
numai la ce ar putea el să facă. 

Adye şuieră printre dinţi. 

— Asta nu-i prea onest. Nu ştiu ce să spun... În sfârşit, am 
să pregătesc sticla pisată. Şi în cazul când are să meargă 
prea departe... 

— Îţi spun că s-a dezumanizat cu totul! Sunt sigur - cum te 
văd şi cum mă vezi - că îndată ce-are să se liniştească puţin, 
o să instituie un regim de teroare. Singura noastră şansă ar 
fi să i-o luăm înainte. Fiinţa asta s-a rupt de umanitate. Fie 
ca cruzimea-i sălbatică să cadă asupra capului său! 

XXVI. ASASINAREA DOMNULUI WICKSTEED. 

Se pare că Omul invizibil fugise din capcana lui Kemp într- 
o stare de furie oarbă. Un copilaş care se juca pe lângă 
poarta casei doctorului a fost apucat şi zvârlit în lături cu 
atâta violenţă, încât şi-a fracturat glezna. Dar după asta, 
timp de câteva ore, Griffin a dispărut din sfera percepţiei 
omeneşti. Nimeni nu ştie încotro a luat-o sau ce-a făcut. Dar 
nu e greu să ne imaginăm: în dimineaţa aceea caldă de 
iunie, el suie în fugă dealul, apoi coboară în câmpia din 
spatele orăşelului Port Burdock. Turbează, spumegă de 
furie din pricina soartei lui potrivnice. Năduşit, istovit, se 
adăposteşte în desişurile din Hintondean. Încearcă să-şi 
reconstituie proiectele spulberate - proiectele lui de 
distrugere a omenirii... 

După toate probabilitățile, acolo s-a refugiat şi el, pentru 
că acolo şi-a făcut simțită prezenţa pe la ceasurile două, 
într-un chip înfiorător de tragic. 

Care să fi fost starea lui de spirit din acest răstimp? Ce 
planuri o fi urzit? Fără îndoială că trădarea doctorului îl 
aruncase într-un hal de furie vecină cu nebunia; deşi 


cunoaştem motivele care-l determinaseră pe Kemp să-şi 
calce cuvântul, ne putem totuşi închipui, ba chiar putem 
înţelege în oarecare măsură mânia pe care i-o pricinuise lui 
Griffin atacul prin surprindere. Poate că era la fel de 
consternat şi de zăpăcit ca la început - pe vremea păţaniilor 
de pe Oxford Street; într-adevăr, el se bizuise fără rezerve 
pe participarea lui Kemp la înfăptuirea monstruosului vis de 
terorizare a semenilor săi. Cert este, însă, că dispariţia lui 
din raza simţurilor omeneşti s-a petrecut cam pe la amiază 
şi nici o făptură, vie nu poate spune cu ce s-a îndeletnicit el 
până la orele două şi jumătate. Dacă pentru omenire acest 
răgaz a avut poate consecinţe fericite, lui însă i-a fost fatal. 
În tot acest răstimp, grupuri din ce în ce mai numeroase 
de cetăţeni se împrăştiaseră prin ţinut şi se găseau în plină 
activitate. În dimineaţa acelei zile, Omul Invizibil fusese 
doar o simplă legendă, o sperietoare; după amiaza, însă, 
datorită unui apel laconic al lui Kemp, „Nevăzutul” apărea 
ca un adversar con-cret, care trebuia răpus într-un fel 
oarecare - fie rănit, fie prins nevătămat. Cu o repeziciune 
uimitoare, întregul ţinut începuse să se organizeze. Până pe 
la ceasurile două, Omul Invizibil ar mai fi putut încă să 
scape din regiune, strecurându-se în vreun tren; dar după 
aceea, evadarea lui a devenit imposibilă, pentru că ţoale 
trenurile care treceau pe liniile cuprinse în teritoriul - de 
forma unui paralelogram - dintre Southampton. 
Winchester, Brighton şi Horsham, călătoreau cu uşile 
încuiate, iar circulaţia mărfurilor fusese aproape în 
întregime suspendată. Afară de asta, pe o rază de douăzeci 
de mile în jurul orăşelului Burdock, drumurile şi câmpiile 
erau împânzite de oameni înar-maţi cu puşti şi cu bâte, 
adunaţi în grupuri de câte trei-patru şi însoţiţi de câini. 
Poliţiştii călări străbăteau drumurile ținutului, oprindu-se 
la fiecare gospodărie şi recomandându-le locuitorilor să-şi 
încuie uşile şi să nu iasă din casă neînarmaţi. Toate şcolile 
elementare îşi întrerupseră cursurile pe la ora trei, iar 
copiii, speriaţi, umblau în grup, grăbindu-se să ajungă 


acasă. Pe la ora patru sau cinci, apelul lui Kemp - semnat de 
Adye - fusese răspândit prin poştă în întregul ţinut. Textul 
apelului enumera şi expunea, pe scurt, dar foarte clar, toate 
condiţiile luptei; Kemp insista asupra necesităţii ca Omul 
Invizibil să fie împiedicat de a-şi face rost de hrană şi de a 
putea dormi pe undeva. Cetăţenii erau îndemnați să fie 
necontenit cu ochii-n patru şi cu urechile ciulite, ca să 
prindă cel mai mic semn care ar trăda vreo mişcare de-a 
„Nevăzutului”. Atât de rapidă şi de hotărâtă fusese acţiunea 
autorităţilor, atât de promptă şi de răspândită s-a arătat a fi 
convingerea că această stranie făptură există într-adevăr, 
încât, înainte de căderea nopţii, un teritoriu de câteva sute 
de kilometri pătraţi se găsea într-o severă stare de asediu. 
Dar, tot înainte de căderea nopţii, un fior de groază a 
străbătui întregul ţinut alarmat, care nu mai ştia ce-i 
somnul: în şoaptă, din gură în gură, de-a lungul şi de-a latul 
ținutului, s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea uciderii 
domnului Wicksteed. 

Dacă supoziţia noastră că Omul Invizibil s-a refugiat în 
desişurile din Hintondean este justă, atunci trebuie să 
presupunem mai departe că pe la începutul după amiezii el 
a ieşit de acolo, mânat de un gând pentru a cărui realizare 
avea nevoie de o armă. Nu putem şti anume ce l-o fi scos 
din bârlogul lui; un lucru, însă, constituie, cel puţin pentru 
mine, o certitudine: Griffin pusese mâna pe drugul de fier 
înainte de a-l fi întâlnit pe mr. Wicksteed. 

Desigur că nu s-a putut afla nici un amănunt asupra 
acestei întâlniri, care avusese loc în preajma unei gropi cu 
pietriş, la vreo două sute de metri de conacul lor-dului 
Burdock. 'Toate indiciile - iarba călcată în picioare, 
numeroase răni primite de mr. Wicksteed, bastonul lui rupt 
în bucăţi - dovedeau că se dăduse o luptă desperată. Totuşi, 
nu ne putem închipui ca mo-bilul atacului să fi fost altul 
decât furia unui nebun. Într-adevăr, ipoteza nebuniei se 
impune în mod indiscutabil. Mr. Wicksteed, intendentul 
lordului Burdock, era un bărbat de vreo patruzeci şi cinci 


sau patruzeci şi şase de ani, a cărui înfăţişare şi apucături 
de om foarte aşezat n-ar fi putut stârni pentru nimic în lume 
un duşman atât de cumplit. Se pare că Omul Invizibil îl uci- 
sese cu un drug smuls dintr-un gard de fier dărâmat. L-a 
oprit pe omul acesta liniştit, care mergea agale spre casă, la 
masa de prânz, s-a năpustit asupra lui, i-a înfrânt 
rezistenţa, i-a rupt un braţ, l-a trântit la pământ şi i-a 
sfărâmat capul, prefăcându-i-l într-un terci. 

Desigur că-şi făcuse rost de drugul acela înainte de a-şi fi 
întâlnit victima. În afară de cele expuse până acum, doar 
două argumente pledează pentru această ipoteză. Primul: 
groapa cu pietriş nu se găsea chiar în drumul spre casă al 
domnului Wicksteed, ci în plin câmp, la vreo două sute de 
metri depărtare de acest drum. Al doilea argument este 
reprezentat de mărturia unei fetiţe care trecuse în după 
amiaza aceea pe-acolo mergând spre şcoală; ea îl văzuse pe 
mr. Wicksteed părăsindu-şi drumul şi luând-o peste câmp, 
spre groapa cu pietriş.,,Nu umbla ca un om în toată firea...” 
zicea fetiţa. Imitându-i gesturile, ea căuta să sugereze 
mişcările unui om care urmăreşte ceva ce se târâie pe jos 
înaintea lui şi care loveşte din când în când cu bastonul în 
obiectul acela târâtor. Fetiţa asta era ultima făptură care-l 
văzuse pe Wicksteed în viaţă. 

Când l-a pierdut din vedere, omul păşise spre moarte; din 
pricina unui desiş de fagi şi a unei uşoare înclinări a 
terenului, ea nu putuse observa ce s-a mai întâmplat. 

Aceste indicii constituie - măcar pentru cel ce scrie aceste 
rânduri - dovada cea mai sigură că omorul n-a fost înfăptuit 
din simplă poftă de a ucide. Probabil că Griffin îşi luase 
cangea, ca să aibă o armă, dar fără intenţia premeditată de 
a o folosi ca unealtă ucigaşă. Pesemne că victima trecuse pe 
acolo şi observase drugul, care - minune nemaiauzită! - se 
mişca singur. Omul nu aflase încă nimic despre cele 
petrecute cu o zi înainte. (Port Burdock era la o depărtare 
de zece mile). Ba se prea poate să nici nu fi auzit măcar de 
„Nevăzutul”. Aşadar, mr. Wicksteed s-a apucat să 


urmărească drugul mişcător... Să ne imaginăm scena: Omul 
Invizibil se strecoară cu mare grijă, ca nu cumva prezenţa 
lui prin împrejurimile acelea să fie descoperită, iar domnul 
Wicksteed, a cărui curiozitate era aţâţată la culme, se ţine 
scai după bucata aceea de fier care - minune nemaiauzită - 
umblă singură. În cele din urmă, nu se mai poate stăpâni şi 
începe să dea cu bastonul în drugul cel miraculos. 

Fără îndoială că în împrejurări obişnuite, „Nevă-zutul” ar fi 
putut foarte uşor să fugă, scăpând de urmăritorul lui, care 
nu mai era tinerel; dar, după poziţia în care a fost găsit 
corpul, ne dăm seama că mr. Wicksteed avusese nenorocul 
să-şi fugărească prada până într-o surpătură, între o tufă de 
urzici şi groapa cu pietriş. Pentru cei care cunosc 
nefireasca iuţeala la mânie a Omului Invizibil, restul e lesne 
de închipuit. 

Dar aceasta este o simplă ipoteză. Singurele elemente 
concrete - pentru că rareori poţi pune teniei pe mărturia 
copiilor - rămân descoperirea corpului lui Wicksteed şi a 
drugului de fier, pătat de sânge şi arun-cat printre urzici. 
Faptul că aruncase arma denotă că în vâltoarea emoţiilor 
resimţite în urma crimei lui, Griffin a renunţat la scopul 
pentru care o luase - dacă într-adevăr existase vreun scop. 
Desigur, Griffin era un monstru de egoism, o fiinţă lipsită de 
sensibilitate, dar se poate ca în faţa victimei - a primei lui 
victime, care-i zăcea plină de sânge la picioare, vrednică de 
milă - să-l fi năpădit remuşcările adânc îngropate în suflet, 
şi să-i fi zădărnicit orice plan de acţiune. 

După asasinarea lui mr. Wicksteed, se pare că ar fi pornit 
prin împrejurimi, apucând-o spre câmpie. Se povesteşte că, 
pe la asfinţit, doi oameni care se aflau pe un câmp de lângă 
Fern Bottom ar fi auzit o voce. Şi vocea asta ba se văicărea, 
ba ţipa, ba râdea cu hohote şi râsul ei se împletea cu 
suspine şi gemete!... Trebuie să fi fost nu tocmai plăcut s-o 
auzi. Vocea s-a îndepărtat în direcţia unui câmp de trifoi şi 
apoi s-a pierdut înspre dealuri. 


Între timp, se vede că Griffin aflase câte ceva despre 
promptitudinea cu care se folosise Kemp de confidenţele 
lui. Pesemne că a găsit toate casele, la rând, în-cuiate şi 
baricadate; a hoinărit de bună seamă prin gări, a dat 
târcoale hanurilor şi a citit apelurile, aşa încât şi-a dat 
seama cam ce fel de campanie se desfă-şura împotriva lui. A 
observat, desigur, că pe măsură ce se întuneca, apăreau ici, 
colo pe câmp grupuri de câte trei-patru oameni. Însoţiţi de 
câini care umpleau văzduhul cu lătratul lor. Aceşti vânători 
fuseseră special instruiți cum să se ajute unul pe altul dacă 
s-ar fi întâlnit cu Omul Invizibil. Dar fugăritul îi ocolea pe 
toţi. Înţelegem lesne cât era de exasperat - mai ales că el 
singur furnizase informaţiile care erau acum folosite cu 
atâta cruzime împotriva lui. În această zi şi-a pierdut şi el 
cumpătul; vreme de douăzeci şi patru de ore - afară doar 
de clipele când s-a năpustit asupra lui Wicksteed - 
„Nevăzutul” a fost într-adevăr o fiară hăituită. Totuşi, se 
pare că peste noapte găsise demâncare şi izbutise să 
doarmă, deoarece a doua zi dimineaţa şi-a revenit: era din 
nou activ, puternic, mânios şi rău, şi se pregătea pentru 
ultima lui mare ofensivă împotriva omenirii. 

XXVII. ASEDIUL CASEI LUI KEMP 

Doctorul Kemp citi un mesaj straniu, scris cu creio-nul pe 
un petic soios de hârtie. 

„„Ai fost uimitor de energic şi de inteligent, spunea 
scrisoarea, deşi nu reuşesc să-nţeleg, ce urmăreşti să 
câştigi prin acţiunile tale. Eşti împotriva mea. O zi întreagă 
m-ai hăituit - ai încercat să mă lipseşti până şi de odihna 
nopţii. Dar am găsit demâncare şi am dormit în ciuda 
măsurilor pe care le-ai luat, iar jocul abia începe. Jocul abia 
începe. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să 
instaurez Teroarea. Prin prezenta anunţ prima zi de 
Teroare. Spune-le colonelului tău de poliţie şi celorlalţi că 
Port Burdock nu mai stă sub jurisdicţia reginei, ci intră sub 
stăpmirea mea - a Teroarei! Aceasta este ziua cea dintâi din 
anul întâi al unei noi epoci - Epoca Omului Invizibil. Eu sunt 


Omul Invizibil întâiul!... Pentru început, legislaţia va fi cât se 
poate de blândă. În prima zi va avea loc numai o singură 
execuţie, cu titlul de exemplu: execuţia numitului doctor 
Kemp. Astăzi Moartea se îndreaptă spre el. Poate să se 
încuie, să se ascundă, să-şi pună strajă, să se îmbrace în 
armură dacă-i place. Moartea, Moartea nevăzută se 
îndreaptă spre el. N-are decât să-şi ia toate măsurile - asta 
are să-i impresioneze cu atât mai mult pe supuşii mei. 
Moartea va purcede la ora prânzului, din cutia poştală. 
Scrisoarea va cădea în cutie chiar în clipa sosirii poştaşului, 
şi apoi va pleca mai departe! Jocul începe - moartea 
porneşte. Nu-i da ajutor, popor al meu, căci altfel moartea 
va cădea şi asupră-ţi. Astăzi Kemp trebuie să moară!” 

Reluă scrisoarea de la început.,,Asta nu-i o farsă - îşi zise 
el - sunt cuvintele lui! Şi are de gând s-o facă.” 

Întoarse foaia împăturită, pe partea unde era scrisă 
adresa. Ştampila oficiului poştal din Hintondean era însoţită 
de prozaicul amănunt „de plătit doi pence”. 

Se ridică încet, lăsându-şi prânzul neterminat - scrisoarea 
îi sosise cu curierul de la ora unu - şi se duse în camera lui 
de lucru. Chemă femeia de serviciu şi-i porunci să cerceteze 
de îndată încuietorile ferestrelor din fiecare cameră şi să 
închidă toate obloanele. Se duse apoi în dormitor şi dintr-un 
sertar pe care-l ţinea încuiat scoase un revolver mic, îl 
examină cu grijă şi-l vâri în buzunarul hainei. Se apucă 
repede să scrie câteva înştiinţări scurte, dintre care una 
adresată colonelului Adye. Chemă din nou slujnica şi o 
trimise să ducă epistolele, după ce-i dădu o serie de 
instrucţiuni clare asupra drumului pe care trebuia să-l 
urmeze. 

„Nu-i nici un pericol...” o linişti el. Şi adăugă surâzând cu 
înţeles: „pentru dumneata”. După aceste preparative, 
rămase câtva timp pe gânduri. Apoi se întoarse la mâncarea 
lui, care între timp se răcise. 

Mâncă puţin, şi iar căzu pe gânduri. Deodată izbi cu 
putere în masă. „O să-l prindem! Şi eu am să fiu momeala. 


V 


O să se avânte prea tare, şi-o să-şi rupă gâtul 

Intră în odaia de lucru, închizând cu grijă fiecare uşă în 
urma lui. „E un joc, un joc bizar - dar şansele sunt de 
partea mea, domnule Griffin, în ciuda faptului că dumneata 
eşti invizibil. Curaj! Griffin contra mundum...46 plus o 
răzbunare!” 

Se opri la fereastră, privind spre coasta dealului pârlit de 
arşiţă. „Trebuie să se canonească în fiecare zi, ca să-şi facă 
rost de hrană - nu-l invidiez. Oare o fi dormit într-adevăr 
noaptea trecută? Undeva pe câmpul gol pesemne, ca să nu 
dea cineva peste el. De ce-i aşa cald afară? Aş vrea să vină 
un val de frig şi de umezeală! Poate că acuma mă 
pândeşte”. 

Se apropie de fereastră. Auzind o ciocănitură uşoară în 
zid, deasupra pervazului, tresări ca fript şi se dădu iute 
înapoi. 

„Devin nervos...” îşi spuse el. Dar trecură mai bine de cinci 
minute până să se apropie iarăşi de fereastră. 

„O fi fost vreo vrabie...” 

Se auzi soneria de la intrare. Cobori în grabă, trase 
zăvoarele şi descuie uşa, cercetă lanţul de siguranţă, îl 
ridică şi deschise încet, cu multă grijă, fără să-şi arate faţa. 
Un glas cunoscut îl strigă pe nume. Era Adye. 

— Servitoarea dumitale a fost atacată, Kemp, îi comunică 
el, prin uşă. 

— Cum asta? exclamă doctorul. 

— I s-a smuls din mână nota aceea pe care i-ai dat-o. Se 
vede că el e pe undeva pe aproape. Dă-mi drumul înăuntru. 

Kemp dădu lanţul în lături şi Adye intră printr-o 
deschizătură strâmtă, doar atâta cât să poată trece. 
Rămase în coridor şi, răsuflând uşurat, privi la Kemp, care 
zăvorea la loc uşa. 

— Hârtia i-a fost smulsă din mână. Fata a tras o spaimă de 
moarte. A rămas jos, la Secţie. Are o criză de nervi. Se vede 
că el e pe aici, prin apropiere. Ce s-a întâmplat? 

Kemp înjură. 


— Ce idiot am fost! Trebuia să-mi dau seama. De la 
Hintondean până aici nu-i mai mult decât o oră de mers. 
Aşadar, a început! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Citeşte asta! îi înmână mesajul Omului Invizibil. 

Adye citi şi fluieră uşor. 

— Şi dumneata ce-ai de gând? întrebă el. 

— Îţi propuneam să-i întindem o cursă - şi, ca un idiot ce 
sunt, ţi-am trimis propunerea prin servitoarea mea. l-am 
trimis-o lui de fapt... 

Adye se gândea că doctorul făcuse într-adevăr o prostie. 

— Acuma 0 s-o şteargă... 

— Griffin? făcu Kemp. Ţi-ai găsit! 

Un zăngănit asurzitor de sticlă spartă. Venea de sus. Adye 
zări licărirea argintie a unui revolver micuţ, care ieşea pe 
jumătate din buzunarul lui Kemp. 

— E o fereastră de sus! strigă Kemp şi urcă iute scările. 
Erau încă pe scară, când auziră iarăşi un zăn-gănit de 
cioburi. Intrând în camera de lucru, găsiră sparte două din 
cele trei ferestre; jumătate din încăpere era presărată cu 
cioburi de sticlă, iar pe masa de scris zăcea un pietroi cât 
toate zilele. Consternaţi, cei doi se opriră în uşă. Kemp 
înjură pentru a doua oară. Chiar în acea clipă plesni încă o 
fereastră, cu o pocnitură ca de pistol, rămase o clipă în 
suspensie, toată numai stele, şi se risipi apoi pe podea, în 
mii de triunghiuri dinţate, scânteietoare. 

— La ce-i foloseşte asta? se miră Adye. 

— E un început... 

— Există vreo posibilitate să se caţere până aici? 

— Nici o pisică n-ar izbuti. 

— Nu-s obloane? 

— Aici nu. Doar la ferestrele de jos... Hei! 

Iarăşi zdrăngănit de geamuri sparte - acum venea de jos, 
dominat de nişte trosnituri de scânduri lovite cu sete. 

— Lua-l-ar dracii! strigă Kemp. Asta trebuie să fie... da -e 
o fereastră din dormitor. S-a apucat să-mi spargă toate 


geamurile, dar e un idiot. Toate cioburile au să cadă în 
afară. O să-şi taie picioarele. 

Alte geamuri făcute ţăndări. Cei doi dădură fuga şi 
râămaseră pe palier, zăpăciţi. 

— Am găsit! exclamă Adye. Dă-mi un baston sau altă armă 
şi mă duc până în vale, la secţie, să aduc câinii de 
vânătoare. Cu asta îl dăm gata. 

Încă o fereastră urmă calea celorlalte. 

— N-ai un revolver? întrebă Adye. 

Mâna doctorului se îndreptă spre buzunar - şi se opri. 

— N-am - cel puţin n-am unul de prisos. 

— Ţi-l aduc înapoi - insistă Adye. Aici doar eşti în 
siguranţă. 

Ruşinat de uşoara-i tresărire de egoism, Kemp îi dădu 
arma. 

— Acum să fim atenţi la uşă - şopti Adye. 

Se opriră în coridor, şovăind. Iarăşi un pocnet, iarăşi 
zdrăngănit de cioburi... Altă fereastră de la etajul întâi se 
prefăcuse în ţăndări. Kemp se îndreptă spre uşă şi trase 
zăvoarele, cât putu de încet. Faţa-i era ceva mai palidă ca 
de obicei. 

— Trebuie să mergi drept înainte, îi recomandă el lui Adye. 
O clipă mai târziu, colonelul se găsea în prag. În urma iui, 
zăvoarele reintrau în tecile lor. Şovăi o clipă, simțindu-se 
mai în siguranţă cu spatele lipit de uşă. Apoi cobori 
treptele, silindu-se să meargă drept şi ţeapăân. Traversă 
pajiştea din faţa casei şi se apropie de poartă. Deodată 
iarba fremătă, ca înfiorată de un vânt uşor. Alături de el se 
mişca ceva. 

— Opreşte-te puţin - spuse o Voce. Adye încremeni; mâna i 
se încleşta pe mânerul revolverului. 

— Ei bine? Faţa colonelului era albă şi crispată. Îşi simţea 
nervii încordaţi la extrem. 

— Fii atât de bun şi întoarce-te în casă! îi porunci Vocea, 
pe un ton la fel de încordat şi de mânios, ca şi al lui. 


— lartă-mă, dar nu pot, răspunse Adye, puţin răguşit, 
umezindu-şi buzele cu limba.,,Glasul vine din stânga,” se 
gândea el; „ce-ar fi să încerc să trag?” 

— Unde te duci? întrebă Vocea. În clipa aceea, omul şi 
năluca făcură o mişcare grăbită. Din buzunarul deschis al 
lui Adye scânteie ceva, în bătaia unei raze de soare. 

Adye renunţă să tragă şi rămase o clipă pe gânduri. 

— Unde mă duc, răspunse el tărăgănat, mă priveşte numai 
pe mine. Cuvintele nu i se desprinseseră încă bine de pe 
buze, când un braţ îi înconjură grumazul şi un genunchi i se 
înfipse în spate, trântindu-l lat la pământ. Bâjbâind, scoase 
revolverul din buzunar şi trase prosteşte. O clipă mai târziu, 
primea un pumn peste gură, iar revolverul îi era smuls din 
mână. Încercă zadarnic să apuce un picior, care-i tot luneca 
din mână, se zbătu, vrând să se ridice, şi căzu înapoi. 
„Drace!” strigă el. Vocea râse. 

— Te-aş omori chiar acum, dar nu vreau să risipesc un 
glonte. 

Adye văzu revolverul suspendat în aer, deasupra lui. Se 
ridică în şezut. 

— Ce vrei de la mine? 

— Scoală în picioare! porunci Vocea. 

Colonelul se ridică în picioare. 

— Bagă de seamă! Voeea îi vorbea pe un ton categoric: Nu 
încerca nici un truc. Aminteşte-ţi că eu îţi văd figura şi că 
dumneata nu mi-o vezi. Ai să intri înapoi în casă. 

— N-o să-mi dea drumul. 

— Atunci e păcat de dumneata... Eşti o persoană cu care 
n-aveam nici o răfuială. 

Adye îşi umezi iarăşi buzele. Luându-şi ochii de la ţeava 
revolverului, zări în depărtare marea, care în bătaia 
soarelui de amiază părea de un albastru întu-necat; 
cuprinse cu privirea verdele catifelat al câmpiei, stâncile 
albite de pe țărm, furnicarul oraşului... şi dintr-o dată simţi 
că viaţa îi era tare dragă. Îşi în-toarse ochii spre obiectul 


acela micuţ de metal, suspendat între cer şi pământ, la vreo 
şase yarzi depărtare. 

— Ce trebuie să fac! întrebă el posomorât. 

— Ce trebuie să faci? îi replică Omul Invizibil. Dumneata ai 
să fii ajutat. Singurul lucru pe care-l ai de făcut este să te 
întorci în casă. 

— Am să încerc. Dacă mă lasă înăuntru, promiţi să nu dai 
năvală pe uşă? 

— Cu dumneata n-am nici o răfuială, îţi repet! 

După ce închisese uşa în urma lui Adye, doctorul urcase în 
goană sus, în odaia de lucru. Ghemuit printre cioburile de 
sticlă, îşi scotea cu teamă capul peste pervazul ferestrei, ca 
să privească afară. Îl văzu pe Adye parlamentând cu 
văzduhul. „De ce dracu' nu trage?” murmură el. Revolverul 
se mişcă puţin. Scânteierea armei îl orbi o clipă. Cu mâna 
streaşină la ochi, încercă să urmărească punctul de unde 
venea raza de lumină. 

— Ha! Bineînţeles - exclamă el - Adye nu mai are 
revolverul! 

— Promite că n-ai să te năpusteşti pe uşă, spunea Adye. 
Nu abuza prea mult de avantajele dumitale. Dă-i omului o 
posibilitate de scăpare. 

— Intră înapoi în casă. Îţi spun cinstit că nu promit nimic. 

Colonelul părea să fi luat subit o hotărâre. Se întoarse 
spre casă, mergând încet, cu mâinile la spate. Kemp îl 
urmărea cu ochii, fără să înţeleagă nimic. Revolverul 
dispăru, apoi străluci în bătaia soarelui şi iarăşi dispăru. 
Privind însă atent, doctorul izbuti să zărească un obiect mic, 
negru, care-l urma pe Adye. Deodată lucrurile se 
precipitară. Adye făcu o săritură înapoi, se întoarse, dădu 
să apuce revolverul, dar nu-l nimeri, ridică mâinile şi căzu 
cu faţa-n jos. În urma lui, se risipea încet un noruleţ de fum 
albăstrui. Kemp nu auzise pocnetul împuşcăturii. Adye se 
răsuci, se sprijini într-un cot, căzu iarăşi şi rămase 
nemişcat. 

Kemp nu-şi putea lua ochii de la trupul acela încremenit. 


Era o după amiază tare caldă. Pretutindeni, o linişte 
desăvârşită. Părea că întreaga fire adormise. Doar o 
pereche de fluturi aurii se zbenguia printre tufele care 
mărgineau aleea. Colonelul Adye zăcea pe pajişte, nu 
departe de poartă. Toate vilele de la poalele dealului aveau 
storurile trase. Numai la fereastra unei căsuțe verzi se 
zărea chipul unui om cu păr alb - pesemne vreun bătrân 
care adormise... Kemp scrută împreju-rimile casei, dar nu 
mai văzu revolverul. Privirile îi căzură iarăşi asupra lui 
Adye. Jocul începuse cum nu se putea mai frumos! 

Deodată ţârâi soneria. Uşa de la intrare fu zguduită de 
nişte bătăi din ce în ce mai insistente. Dar nimeni nu se 
duse să deschidă (urmând instrucţiunile lui Kemp, servitorii 
se încuiaseră în odăile lor). Apoi se făcu linişte. Kemp 
rămase nemişcat, ascultând cu încordare. După o vreme, 
trecu pe lângă fiecare dintre cele trei ferestre trăgând 
hoţeşte cu ochiul afară. Posomorât, alergă până în capul 
scării, se postă acolo şi rămase iarăşi să asculte. Într-un 
târziu cobori, se înarmă cu vătraiul din dormitor şi merse să 
examineze din nou închizătorile ferestrelor de la parter. 
Peste tot linişte. Părea că totul e în siguranţă. Se întoarse în 
odaia de lucru. Adye zăcea la marginea prundişului, aşa 
cum căzuse. Pe drum, strecurându-se pe lângă case, venea 
slujnica lui, însoţită de doi poliţişti. 

Totul era învăluit într-o linişte de mormânt. Kemp se 
întreba ce-o fi făcând adversarul lui. Tare încet mai înaintau 
cele trei siluete! 

Tresări. Jos se spărgeau nişte obloane. Şovăi puţin, înainte 
de a cobori din nou. Deodată răsunară prin toată casa nişte 
trosnituri zdravene. Omul Invizibil izbea cu nădejde. Printre 
trosniturile lemnăriei, doc-torul desluşi zăngănitul 
închizătorilor de metal. Des-cuie uşa care da spre 
bucătărie. În clipa aceea, oblonul se prăbuşi pe podea 
împrăştiind o puzderie de aş-chii şi de ţăndări. Kemp 
rămase împietrit de groază. Cercevelele nu erau prea 
vătămate, numai crucea ferestrei fusese ruptă - dar în 


chenar nu rămăseseră decât vreo câţiva colţi de sticlă. 
Oblonul fusese sfărâmat cu un topor, care acum lovea în 
chenarul ferestrei şi în zăbrelele de fier care o apărau. 
Deodată, toporul sări într-o parte şi se făcu nevăzut. 

Kemp zări revolverul afară, pe cărare. Pe neaşteptate 
anna făcu un salt în aer. Doctorul sări iute înapoi. O 
detunătură - o secundă prea târziu. O bucată din marginea 
uşii zbură peste creştetul lui. Trânti uşa şi o încuie. Pe afară 
Griffin urla şi hohotea de râs. Apoi reîncepură loviturile de 
topor, cu acompaniamentul lor de cioburi şi de trosnituri. 

Kemp rămase în hol, străduindu-se să-şi adune gândurile. 
Peste câteva clipe, Omul Invizibil va pătrunde în bucătărie. 
Uşa care-l mai despărţea pe agresor de cel condamnat n- 
avea să-i mai reziste nici un minut - şi apoi... 

Din nou ţârâitul soneriei de la uşa din faţă. Poliţiştii, de 
bună seamă. Alergă la intrare, ridică lanţul şi trase 
zăvoarele. Înainte de a scoate cu totul lanţul, ceru să audă 
glasul fetei. Cei trei năvăliră grămadă înăuntru şi Kemp 
trânti iute uşa la loc. 

— Omul Invizibil! gâfâi el; are un revolver şi i-au mai 
rămas două gloanţe... L-a omorât pe Adye - sau... oricum, |- 
a doborât. Nu l-aţi văzut pe pajişte? Zăcea acolo întins... 

— Cine? întrebă unul dintre poliţişti. 

— Cum cine? Adye, colonelul! 

— Am venit pe drumul din spatele casei, domnule - spuse 
fata. 

— Ce-i gălăgia asta? întrebă celălalt poliţist. 

— E[... E în bucătărie - sau o să fie îndată. A găsit nu ştiu 
unde un topor... 

Deodată, toată casa răsună iarăşi de trosnituri. Omul 
Invizibil lovea acum în uşa ce despărţea bucă-tăria de restul 
locuinţei. Înspăimântată, fata intră fuga în sufragerie. Kemp 
încercă să-i lămurească pe cei doi prin frânturi de frază. 
Uşa de la bucătărie începea să cedeze. 

— Pe aici! strigă Kemp, pornind brusc la acţiune, şi-i 
împinse pe poliţişti spre uşa sufrageriei. 


— Vătraiul! Se repezi spre apărătoarea din faţa sobei. 

Unul din agenţi căpătă vătraiul pe care până atunci îl ţinea 
doctorul, iar camaradul său îl primi pe cel din sufragerie. 

Dintr-o săritură, Kemp se trase înapoi. 

— Hop! strigă unul din poliţişti. Se aruncă înainte şi prinse 
toporul cu vătraiul. Atunci revolverul trase penultimul foc, 
spintecând o pânză valoroasă a lui Sidney Cooper4”. 
Celălalt poliţist izbi cu vătraiul în revolver aşa cum ai dobori 
o viespe. Arma căzu cu zgomot pe jos. Fata, care ţipa ca din 
gură de şarpe, se lipi de sobă, apoi alergă să deschidă 
obloanele - îi venise pesemne gândul să sară prin geamul 
spart. 

Toporul se retrăsese în coridor şi se oprise în aer, la vreo 
două picioare de podea. 

Se auzea răsuflarea nevăzutului. 

— În lături, voi doi! strigă el. Îl vreau pe omul acesta, pe 
Kemp. 

— Şi noi te vrem pe tine! 

Primul poliţist lovi cu vătraiul în direcţia de unde venea 
Vocea. 

Dar se vede că Omul Invizibil sărise înapoi, pentru că 
vătraiul a dărâmat un suport de umbrele. 

Luat de avântul loviturii, care nimerise în gol, agentul se 
clătină o clipă. Atunci nevăzutul îl izbi cu to-porul. Sub 
greutatea loviturii, casca poliţistului se turti ca un coif de 
hârtie şi omul se rostogoli până în capul scării de serviciu. 

Dar camaradul lui, ţinând cu vătraiul pe urma toporului, a 
lovit în ceva moale. Un sunet sec, un strigăt ascuţit de 
durere. 'Ioporul a căzut. Polițistul şi-a rotit iarăşi vătraiul în 
aer, dar n-a mai dat de nimic; şi-a pus atunci piciorul pe 
topor şi a lovit din nou. Apoi a rămas locului, ţinând vătraiul 
ca pe o bâtă. Asculta cu încordare, ca să prindă cel mai mic 
zgomot. 

Auzi deschizându-se fereastra de la sufragerie, apoi 
zgomotul unor paşi grăbiţi. Ilovarăşul lui se răsuci şi se 


ridică în şezut; pe tâmple i se prelingea o şuviţă de sânge 
care pornea de la ochi înspre ureche. 

— Unde-i? întrebă omul de pe podea. 

— Nu ştiu. L-am lovit. S-a aciuat pe undeva prin coridor, 
dacă nu s-o fi furişat prin spatele tău. Domnule doctor 
Keinp! 

Nici un răspuns. 

— Doctor Kemp! 

Cel căzut se căznea să se scoale. În ccle din urmă izbuti să 
se ridice. Deodată se auzi un lipăit uşor de picioare goale pe 
scara de serviciu. 

— Stai! strigă primul agent. Zvârli vătraiul, care nimeri 
într-o policioară, sfărâmând-o. 

Dădu să pornească pe urmele nevăzutului. Apoi se 
răzgândi şi intră în sufragerie. 

— Doctore Kemp... începu el, dar se întrerupse. 

— Doctorul Kemp e un erou! făcu el, către celălalt, care se 
uita în odaie peste umărul lui. 

Fereastra sufrageriei era larg deschisă. Servitoarea şi 
stăpânul ei se făcuseră nevăzuţi. 

Caracterizarea lui Kemp era limpede şi sarcastică. 

XXVIII. URMĂRITORUL URMĂRIT. 

Când a început asediul vilei Kemp, domnul Heelas, vecinul 
cel mai apropiat al doctorului, tocmai adormise în pavilionul 
din grădina dumisale. Domnul Heelas făcea parte, din acea 
puternică tagmă a persoanelor care refuzau să creadă 
în,,toate prostiile astea” (adică în existenţa Omului 
Invizibil). Soţia lui credea totuşi în ele şi asta avea sa i-o 
amintească mai târziu... Domnul Heelas se încăpăţânase să 
se plimbe prin grădină - ca şi cum n-ar fi existat nici o 
primejdie - iar după masă a mers la culcare în pavilion, aşa 
cum era obişnuit de ani de zile. Dormi toată vremea în care 
la vila Kemp se spărgeau geamurile. Deodată se deşteptă cu 
convingerea ciudată că ceva nu-i în regulă. Privi înspre casa 
lui Kemp. Se frecă la ochi, privi din nou. Apoi sări în 
picioare şi trase cu urechea. Se gândi:,,Asta-i vrăjitorie, ce 


LLA 


mai încoa-încolo!” Totuşi, imaginea stranie pe care o văzuse 
nu i se ştergea din faţa ochilor. 

Casa arăta de parcă ar fi fost părăsită de săptămâni de 
zile, după un dezastru violent: toate geamurile sparte şi 
toate ferestrele, în afara acelora de la verandă, astupate de 
obloane interioare. 

— Aş fi putut jura că totul era în perfectă ordine acum... 
(îşi privi ceasul) vreo douăzeci de minute! 

Pe urmă auzul lui a prins să desluşească o serie de 
trosnituri ritmice şi un zăngănit de sticlă spartă, care venea 
de departe. Şi, pe când stătea aşa cu gura căscată, s-a 
întâmplat ceva şi mai extraordinar! Deodată obloanele de la 
sufragerie s-au trântit de perete şi în chenarul ferestrei s-a 
ivit slujnica lui Kemp, cu pălărie şi în haine de oraş. Fata se 
lupta din răsputeri să deschidă fereastra, ajutată de un 
bărbat, doctorul Kemp, care a răsărit în spatele ei. Un 
minut mai târziu, fereastra s-a deschis. Slujnica s-a căznit 
puţin ca să sară; în sfârşit, izbutind să se arunce jos, a 
dispărut printre tufişuri. În faţa acestor nemaivăzute 
întâmplări, domnul Heelas s-a pomenit scoțând o serie de 
exclamaţii nedesluşite, care exprimau desigur surpriza. 
Îndată s-a suit şi Kemp pe pervazul ferestrei, a rămas o 
clipă în picioare, apoi a sărit şi a reapărut aproape 
instantaneu. Alerga de-a lungul unei poteci care ducea spre 
tufişuri, dar se oprea mereu, ca un om care se fereşte să fie 
observat. S-a pierdut apoi pe după o tufă de bobiţel, dar s-a 
ivit îndată din nou, căţărându-se pe un zid care răspundea 
în plin câmp. O clipă mai târziu se prăvălea la pământ şi, cu 
o iuţeală nebună, începea să coboare povârnişul care ducea 
spre vila Heelas. 

— Dumnezeule! răcni mr. Heelas, fulgerat de un gând - o 
fi bestia aceea de Om Invizibil! Va să zică e adevărat! 

Un astfel de gând era menit să-l pună în mişcare pe mr. 
Heelas; bucătăreasa lui, care-l privea prin fereastra de la 
mansardă, s-a mirat foarte, văzându-l că aleargă spre casă 
ca o furtună, cu o viteză de nouă mile pe oră. Peste 


bufniturile uşilor trântite şi ţârâitul soneriilor se înălţau 
mugetele de taur ale domnului Heelas: 

— Închideţi uşile, închideţi ferestrele, închideţi totul, vine 
Omul Invizibil! 

După un minut, întreaga casă vuia de ţipete, ordine şi paşi 
grăbiţi. Chiar stăpânul, în persoană, a alergat să închidă 
uşile de cristal care dădeau pe terasă. Tocmai atunci, capul, 
umerii şi grumazul lui Kemp se iviră pe muchia zidului ce 
împrejmuia grădina. Peste câteva secunde, Kemp îşi croia 
drum prin straturile de sparanghel şi alerga prin terenul de 
tenis, îndreptându-se spre casă. 

— Nu poţi intra, îi striga mr. Heelas, împingând zăvoarele. 
Îmi pare rău dacă se ţine după dumneata - dar nu pot să te 
las înăuntru! 

Faţa schimonosită de groază a lui Kemp se lipi de geam; 
începu să bată în uşa de cristal şi să scuture nebuneşte 
clanţa. Văzând că eforturile lui sunt zadarnice, alergă până 
la capătul terasei, sări jos şi bătu la uşa laterală. Nimic. 
Ocoli în fugă vila, trecând prin portiţa laterală, ajunse în 
faţa casei şi de acolo ieşi pe strada care ducea în vale. Cu 
faţa ca o mască de groază, mr. Heelas se uita pe fereastră 
după el. De îndată ce l-a pierdut din privire pe Kemp, a 
observat că sparanghelul se culca ici şi colo la pământ, 
călcat de nişte picioare nevăzute. Înnebunit de spaimă, mr. 
Heelas a fugit sus la etaj. Restul urmăririi s-a petrecut în 
afara razei dumisale vizuale. Doar când a trecut pe lângă 
fereastra care da spre scară, stăpânul casei a mai auzit 
ceva; s-a trântit portiţa laterală. 

leşind în stradă, Kemp a apucat-o, fireşte, în jos. Ajunsese 
să reconstituie pe propria-i piele goana pe care o urmărise 
cu un ochi atât de amuzat, numai cu două zile în urmă, de la 
fereastra odăii sale de lucru! Alerga, destul de iute - dacă 
ţinem seama că nu era antrenat - şi, deşi era galben ea un 
mort şi leoarcă de năduşeală, izbutea totuşi să judece 
limpede. Alerga în salturi mari şi o lua numai pe unde zărea 
un petic de pământ zgrunţuros, sau vreo piatră tăioasă, sau 


vreun ciob strălucitor, lăsând nevăzutele picioare desculţe 
care-l urmăreau să apuce pe unde-or crede. 

Pentru prima dată în viaţa lui, Kemp a descoperit că 
drumul era nespus de lung şi de pustiu şi că primele case 
ale oraşului, care se zăreau la poale, se aflau la o depărtare 
uriaşă. Nicicând n-a existat un mijloc de deplasare mai 
enervant de încet şi mai greoi decât alergătura! Toate 
vilişoarele, posomorâte şi adormite sub soarele după 
amiezii, erau încuiate şi baricadate; fără îndoială, toată 
lumea se încuiase şi se zăvorise, conform propriilor lui 
recomandări! (,„Ar fi fost totuşi de dorit să se mai uite 
cineva din când în când pe afară, tocmai pentru o 
eventualitate de felul acesta!”) Oraşul apărea din ce în ce 
mai aproape, pe măsură ce marea pierea din vederea 
fugarului. Jos se zăreau oameni care umblau de colocolo. 
Tocmai sosise un tramvai la poalele dealului. Puțin mai 
încolo se zărea secţia de poliţie. Se auzeau oare paşi în 
urmă? 

— Înainte, mai iute! 


De jos, lumea începuse să se uite la el; unul sau doi o luară 
la fugă. Simţea că începe să se înăbuşe. Tramvaiul era acum 
foarte aproape; cârciuma „La jucătorii de cricket” îşi 
zăvorea cu zgomot uşile. În spatele tramvaiului se vedeau 
nişte stâlpi şi nişte grămezi de pietriş. „Lucrări de 
canalizare...” gândi el. Îi trăsni prin cap să sară în tramvai 
şi să închidă uşile, dar în clipa următoare se răzgândi. Se va 
îndrepta spre secţia de poliţie. Un minut mai târziu trecuse 
de uşa „Jucătorilor de cricket” şi se găsea în capătul străzii, 
unde casele erau mai rare. În sfârşit, vedea oameni în jur! 
Conductorul tramvaiului şi ajutorul său stăteau locului şi se 
uitau după el, uimiţi de asemenea goană desperată. Puțin 
mai încolo, se zăreau feţele mirate ale lucrătorilor de la 
canalizare, apărând peste movilele de pietriş. 

Pe nesimţite îşi încetini pasul, dar auzind lipăitul neostoit 
al picioarelor nevăzute, o porni iar în fuga mare. Trecând 
pe lângă ceata lucrătorilor, strigă: „Omul Invizibil!” şi le 
făcu un semn vag în direcţia dealului. Avu deodată o 
inspiraţie fericită: sări peste şanţul proaspăt săpat, 
interpunând astfel între el şi urmăritorul său un grup 
compact de oameni. Apoi, răzgândindu-se iarăşi, renunţă să 
mai alerge spre poliţie, coti într-o străduţă laterală, trecu în 
fugă pe lângă căruţa unui fructar, şovăi o zecime de 
secundă la uşa unei prăvălii de dulciuri şi o luă pe o alee 
care ducea înapoi, spre strada principală. La apariţia lui, 
doi sau trei copilaşi, care se jucau pe acolo, s-au împrăştiat 
în fugă, ţipând de mama focului; ca la un semn, prin uşile şi 
ferestrele deschise, au apărut mame îngrijorate, care şi-au 
descărcat pe el tot nădutul inimii. 

Kemp năvăli din nou în strada principală, la vreo trei sute 
de metri depărtare de capătul liniei de tramvai. Imediat îşi 
dădu scama că se stârnise zarvă şi că oamenii alergau din 
toate părţile. 

Privi în susul străzii, înspre deal. La vreo cincisprezece 
paşi mai încolo alerga un lucrător de la canal; era o namilă 
care striga felurite crâmpeie de înjurături şi învârlea cu 


furie o sapă prin aer. Imediat în urma lui venea 
conductorul, tramvaiului, amenințând cu pumnul încleştat. 
După ei se îmbulzea mulţimea îndemnându-se cu lovituri şi 
răcnete. Din josul străzii, dinspre oraş, veneau în fugă 
bărbaţi şi femei; Kemp zări în treacăt un bărbat cu un 
baston în mână, ieşind dintr-o prăvălie. „Lărgiţi rândurile! 
Lărgiţi rândurile!” striga cineva. Kemp îşi dădu seama 
deodată de schimbarea totală a condiţiilor urmăririi. Se 
opri gâfâind şi privi de jur împrejur. „Băgaţi de seamă, e pe 
aici! urlă el. Formaţi un cordon de-a curmezişul...” 

Un pumn straşnic, aplicat sub ureche, îi curmă urletul. 
Clătinându-se, se învârti pe loc, încercând să se apere. Abia 
ţinându-se pe picioare, izbi şi el cu pumnul - o lovitură 
zadarnică, în gol. Primi încă un pumn, sub fălci, şi se prăvăli 
la pământ. Până să se dezmeticească, un genunchi îl şi 
apăsa pe stomac, iar o pereche de mâini grăbite îl strângea 
de gât. Strânsoarea uneia era însă mai slabă decât a 
celeilalte. Kemp îşi încleşta mâinile de încheieturile 
nevăzute. Griffin scoase un strigăt de durere. În clipa 
aceea, sapa namilei s-a învârtit prin aer deasupra lui şi a 
lovit în ceva care a bufnit surd. Kemp simţi un strop cleios 
picurându-i pe faţă. Strânsoarea care-i încleşta gâtul slăbi. 
Zvârcolindu-se, cu un ultim efort izbuti să se elibereze, 
înşfăcând un umăr care nu-i mai opunea rezistenţă şi se 
rostogoli pe pământ. Acum venise el deasupra. Prinse 
coatele nevăzute, ţinându-le lipite de pământ. 

— L-am prins! ţipă el. Ajutor! Ajutor - ţineţi-l! E pe jos! 
Ţineţi-i picioarele! 

Toată lumea dădu năvală; un străin care ar fi trecut pe 
acolo, ar fi putut crede că asistă la un joc sălbatic de rugby 
football48 în plină desfăşurare. Nu se mai auzea nici un 
strigăt, doar bufniturile surde ale loviturilor şi şuieratul 
unei respiraţii chinuite. Cu o sforţare supraomenească, 
Griffin izbuti să se ridice în picioare, clătinându-se, dar 
Kemp se şi agăţă de el, ca un câine de pradă. Zeci de mâini 
înşfăcară şi traseră de nişte mădulare nevăzute. 


Conductorul tramvaiului îl înhăţă de gât pe nenorocit şi-l 
doboriî. Gloata bătăuşilor se lăsă iarăşi în jos. Cred că au 
fost câteva lovituri cam crude. Izbucni un urlet neomenesc: 

— Îndurare, îndurare! care se stinse repede într-o icnitură 
slabă, ca un fel de sughiţ. 

— Daţi-vă înapoi, nebunilor! strigă Kemp cu glasul 
sugrumat; îndată zecile de corpuri robuste ce s-au 
înghesuit care mai de care se trăgeau înapoi. 

— E rănit! Daţi-vă înapoi, vă spun! 

Oamenii se îmbrânciră la repezeală, ca să lase puţin loc 
liber. Înconjurat din toate părţile de mutrele întărâtaâe ale 
bătăugşilor, care-i urmăreau fiece mişcare, doctorul se lăsă 
în genunchi. Părea că se sprijină în aer. Fluierul piciorului i 
se opri aproape de sol. Mâinile lui ţintuiră la pământ nişte 
braţe imaginare. În spatele lui, un poliţist apucase ceva, 
pesemne gleznele nevăzutului. 

— Nu-l lăsaţi să vă scape! strigă lucrătorul cel mătăhălos - 
se preface! 

Sapa din mâna lui era plină de sânge. 

— Nu se preface, n-aveţi teamă! Kemp îşi ridică cu grijă 
genunchiul. De altfel, am să-l ţin eu. Faţa îi era toată 
zgârială şi începuse să se înroşească; vorbea greu, din 
pricină că-i sângera buza. Eliberă una din mâinile rănitului 
şi pipăi ceva care părea să fie faţa. 

— Gura îi e năclăită, înecată în sânge... Apoi deo-dată: 
Dumnezeule mare! 

Sări în picioare şi imediat în genunche din nou lângă 
corpul acela nevăzut. În spatele lui, gloata se îmbulzea şi 
fremăta fără încetare. Mereu, se apropiau paşi greoi şi noi 
cete de curioşi îngroşau mulţimea îngrămădită acolo. De 
pretutindeni, oamenii ieşeau afară din case. Uşile de la 
„Jucătorii de cricket” se deschiseră larg. Se făcuse linişte. 
Kemp pipăi mai departe; mâna lui părea că se plimbă prin 
aer. 

— Nu mai respiră, nu-i simt inima. Coastele lui - ah! 


O bătrână care-şi vârâse capul pe sub braţul lucrătorului 
cel voinic scoase un țipăt ascuţit. 

— Ia uitaţi acolo! 

Privind încotro arata degetul zbârcit al babei, văzură cu 
toţii schiţându-se pe pământ un contur ceţos şi translucid. 
Era conturul unei mâini făcută parcă din sticlă, dar în a 
cărei grosime se distingeau vine, artere, oase şi nervi. Chiar 
sub ochii lor, mâna aceasta întinsă, fără viaţă, deveni 
fumurie şi opacă. 

— Hei! strigă polițistul, începe să i se arate şi picioarele. 

Şi astfel, încetul cu încetul, s-a desăvârşit acest proces de 
reîncarnare, începând cu mâinile şi picioarele şi înaintând 
încet dc-a lungul membrelor, către centrii vitali. Părea că o 
subtilă otravă se răspândeşte lent prin tot corpul. Întâi au 
apărut nişte vinişoare mici, albe, care schiţau conturul 
pâclos al unui picior, apoi oasele sticloase şi arterele 
încâlcite, pe urmă carnea şi pielea - la început ca o ceaţă 
slabă, care însă devenea repede densă şi opacă. Acum 
puteai desluşi pieptul, umerii zdrobiţi şi conturul vag al 
unui obraz sfârtecat şi stâlcit. 

Când în cele din urmă mulţimea i-a făcut loc lui Kemp să se 
ridice în picioare, jos pe caldarâm s-a ivit, gol şi mizer, 
trupul plin de răni şi de fracturi al unui tânăr de vreo 
treizeci de ani. Părul şi sprâneenele îi erau albe - nu 
încărunţite de bătrâneţe, ci lipsite de pigment - iar ochii lui 
aveau culoarea granitului. Mâinile îi erau încleştate, ochii 
larg deschişi, iar faţa-i purta întipărită o expresie de furie şi 
de desperare. 

— Acoperiţi-i faţa! strigă unul din mulţime. Pentru numele 
lui Dumnezeu, acoperiţi figura asta! 

Cineva a făcut rost de un cearşaf de la „Jucătorii de 
cricket”. L-au acoperit pe cel ucis şi l-au dus în cârciumă. Şi 
acolo, pe un pat murdar dintr-o odaie ponosită şi prost 
luminată - înconjurat de o droaie de creaturi ignorante, 
înnebunite de curiozitate - stâlcit, cu trupul numai răni, 
trădat de semenii lui şi de nimeni plâns, acest Griffin, 


primul om care a devenit invizibil, Griffin, cel mai talentat 
fizician din câţi au trăit vreodată, şi-a încheiat într-o 
cumplită prăbuşire ciudata şi extraordinara lui carieră. 

EPILOG. 

Aşa se sfârşeşte povestea straniei şi diabolicei experienţe a 
Omului Invizibil. Daca doriţi să aflaţi mai multe despre el, 
trebuie să vă osteniţi până la un mic han de pe lângă Port 
Stowe şi să intraţi în vorbă cu stăpânul. Hanul are drept 
emblemă o tablă goală, pe care vezi numai o pălărie şi nişte 
ghete; iar numele lui este acelaşi ca şi titlul povestirii 
noastre. 

Hangiul e un omuleţ îndesat şi burtos, eu un nas ca o 
trompetă şi cu ţeasta acoperită de un păr sârmos. Din când 
în când, obrajii i se colorează în roşu viu. Dacă nu eşti 
zgârcit la băutură, n-are să fie nici el zgârcit la vorbă şi are 
să-ţi povestească din belşug despre toate câte i s-au 
întâmplat de atunci încoace. Are să-ţi spună mai întâi cum 
au încercat avocaţiii să-l „stoarcă” de averea găsită asupra 
lui. 

— Hehei, da' când a văzut ei că nu poa' să iasă de la cine-s 
banii, să fiu al naibii dacă n-a vrut să mă scoată c-am găsit o 
comoară! Adică am eu mutra lu' unu care a dat deo 
comoară? Şi după aia, vine un barosan şi-mi zice: Ai o 
guinee pe seară, la Empire, la music-hall ca să ne povesteşti 
totul aşa cum a fost... Uite, voia să mă umple de biştari, 
numai aşa, ca să zic cu vorbele mele cum a fost! 

Vrei să-i curmi valul de amintiri? N-ai decât să-ntrebi dacă 
în toată păţania asta n-au existat cumva şi trei volume de 
manuscrise. Dumnealui are să admită că au existat, dar pe 
urmă va începe să-ţi explice, cu toată seriozitatea, cum că 
toată lumea crede că el le-ar deţine. (Da' pe ce-are elmai 
sfânt că habar n-are de ele!) „Invizibilu” le-a luat şi le-a 
ascuns, aluncea când eu am şters-o şi m-am cărat la Port 
Stowe. Dacă vrei să ştii, domnul Kemp ăsta le-a băgat la 
oameni în cap că eu le-aş avea.” 


Cade pe gânduri, se uită la tine pe furiş, îşi face de lucru 
cu paharele, ciocnindu-le cu furie, şi iese din local. 

E celibatar - totdeauna a simţit înclinaţie pentru viaţa de 
holtei. La el în han n-ai să găseşti niciodată personal 
feminin. Pe dinafară, hainele lui sunt încheiate cu nasturi - 
aşa cum e şi de aşteptat - dar prin locşoarele mai ascunse, 
la bretele de pildă, omul nostru mai recurge încă la 
sforicele. Îşi gospodăreşte hanul fără prea multă dibăcie, 
dar cu mult tămbălău. Are mişcări calme, lente, precum îi 
şade bine unui mare gânditor. În sat îi merge vestea pentru 
înţelepciunea şi respectabila lui cumpătare; iar prin 
cunoştinţele dumisale cu privire la drumurile din sudul 
Angliei, îl întrece până şi pe Cobbett49. 

În dimineaţa de duminică - dar regulat în fiecare duminică 
dimineaţa - când hanul este închis pentru muritorii din 
lumea exterioară, precum şi în fiecare noapte după ora 
zece, hangiul cel înţelept intră în odaia de oaspeţi a 
localului. În mână ţine un pahar cu gin botezat cu câteva 
picături de apă; pune paharul jos, încuie uşa, cercetează 
obloanele, se uită chiar şi sub masă. După ce se 
încredinţează că e singur-singurel, descuie dulapul, apoi 
descuie o cutie din dulap, pe urmă descuie un sertar din 
această cutie şi scoate la iveală trei ceasloave legate în piele 
cafenie, pe care le depune solemn în mijlocul mesei. 
Coperţile sunt mucegăite şi pline de pete verzi (o vreme au 
zăcut într-un şanţ). Unele pagini sunt chiar şterse şi pătate 
de apă murdară. Omul nostru se aşază într-un fotoliu, îşi 
umple pe îndelete o lulea lungă de lut - şi în tot răstimpul 
ăsta se uită galeş la cele trei ceasloave. În sfârşit, îşi trage 
în faţă unul din ele şi începe să-l studieze, întorcând foile 
înainte şi înapoi. 

Sprâncenele i se încruntă şi buzele i se mişcă ane-voie. 
„Un semn, un doi mic sus în aer, o cruce şi un hocus-pocus. 
Maică precistă! Ce intilect mai avea şi ăsta!” 

Pe urmă se întinde, se lasă pe speteaza scaunului şi se uită 
prin odaie. Clipind din pricina fumului, ochii lui se îndreaptă 


către nişte tărâmuri de nevăzut pentru alţi ochi. „Sunt 
doldora de taine hârţoagele astea! Şi ce taine! Da' dacă le 
prind firul - mamă, Doamne! 

„Da' eu n-aş face ce-a făcut el; eu m-aş mulţumi să... hm, 
hm!” 

Şi trage din lulea. 

Şi încet, încet, se lasă prins în mrejele unui vis - veşnicul, 
minunatul vis al vieţii lui. Cu toate că Kemp a scormonit 
multă vreme, nici o făptură omenească, afară de hangiu, nu 
ştie că manuscrisele se găsesc acolo, închizând în filele lor 
taina subtilă a transparenţei corpului omenesc şi o 
sumedenie de alte stranii secrete. Şi nimeni nu va şti asta, 
atâta timp cât va fi el în viaţă. 

INSULA DOCTORULUI MOREAU. 

În româneşte de MIHU DRAGOMIR şi C. VONGHIZAS. 

INTRODUCERE. 

La 1 februarie 1887, Lady Vain, ciocnindu-se de o epavă, s- 
a scufundat pe când se afla cam la 1* latitudine sudică şi 
107* longitudine vestică. 

La 5 ianuarie 1888 - deci cu unsprezece luni şi patru zile 
mai târziu - unchiul meu, Edward Prendick, un simplu 
particular, care se îmbarcase pe Lady Vain la Callao, şi 
despre care se crezuse că s-a înecat, a fost găsit, la 5* 3” 
latitudine sudică şi 101* longitudine vestică, într-o mică 
barcă deschisă, cu numele ilizibil, dar care se presupune că 
ar fi aparţinut goeletei dispărute Ipecacuanha. El a făcut o 
relatare atât de stranie despre ceea ce i se întâmplase, 
încât a fost socotit de-a dreptul nebun. După aceea, a 
pretins că, din clipa când a reuşit să se salveze de pe Lady 
Vain, nu îşi mai aduce aminte de nimic. Cazul său a fost luat 
în discuţie de psihologii din acea vreme, ca un exemplu 
curios de pierdere a memoriei în urma efortului fizic şi 
intelectual. Povestirea ce urmează a fost găsită printre 
hârtiile sale de către subsemnatul, nepotul şi moştenitorul 
său, neînsoţită însă de vreo dispoziţie anume de a fi dată 
publicităţii. 


Singura insula despre care se ştie că ar exista în regiunea 
unde a fost găsit unchiul meu este Insula lui Noble, o mică 
insuliţă vulcanică şi nelocuită. A fost vizitată în 1891 de H. 
M. S.50 Scorpion. Câţiva marinari au coborât atunci pe 
uscat, dar nu au găsit pe acolo nici o vietate, în afară de 
nişte molii albe, necunoscute, un mic număr de porci şi 
iepuri, şi nişte şobolani cam ciudaţi. Marinarii n-au luat cu 
ei nici un exemplar din aceste vietăţi. Aşa încât această 
povestire nu şi-a aflat, în părţile ei cele mai esenţiale, nici 
un fel de confirmare. Ţinând seama de acest fapt, mi se 
pare că nu comit o greşală înfăţişând publicului această 
stranie poveste, de acord, după câte cred, cu intenţiile 
unchiului meu. În sprijinul povestirii stau cel puţin 
următoarele împrejurări: unchiul meu şi-a pierdut memoria 
pe când se afla cam la 5* latitudine sudică şi 105* 
longitudine vestică şi a reapărut în aceeaşi regiune a 
oceanului, după un interval de unsprezece luni. Desigur că, 
în răstimp, a trăit într-un fel oarecare. Şi se pare că o 
goeletă numită Ipecacuanha, condusă de un căpitan beţiv, 
John Davis, a plecat într-adevăr din Arica, în ianuarie 1887, 
având pe bord o puma şi alte câteva animale, că vasul era 
bine cunoscut în diferite porturi ale Pacificului de Sud, şi că, 
până la urmă, a dispărut din aceste ape (cu o cantitate 
considerabilă de copra51 pe bord), pornind din Banya către 
soarta ei necunoscută, în decembrie 1887, dată, care se 
potriveşte exact cu povestirea unchiului meu. 

CHARLES EDWARD PRENDICK. 

I. ÎN BARCA DE SALVARE. 

DE PE „LADY VAIN” 

Nu-mi propun să adaug nimic la ceea ce s-a mai scris până 
acum în legătură cu scufundarea vasului Lady Vain. După 
cum se ştie, vasul s-a ciocnit de o epavă, la zece zile după 
plecarea din Callao. Şalupa cu şapte dintre membrii 
echipajului a fost găsită optsprezece zile mai târziu de către 
canoniera Majestății Sale Myrtle, şi povestea lipsurilor pe 
care le-au îndurat a devenit aproape tot atât de bine 


cunoscută ca şi cazul, mult mai îngrozitor, al Meduzei. 
Trebuie, totuşi, ca povestirii cunoscute despre soarta 
vasului Lady Vain, să-i adaug acum, o alta, tot atât de 
groaznică, dar, cu siguranţă, mult mai stranie. Până acum s- 
a crezut că toţi cei patru oameni care se aflau în mica barcă 
de salvare au pierit, dar adevărul nu este acesta. Am cea 
mai bună dovadă a acestei afirmaţii - eu sunt unul din cei 
patru oameni. 

Dar, în primul rând, trebuie să precizez că n-au fost 
niciodată patru oameni în această barcă; numărul lor era 
de trei. Constans, pe care l-a „văzut căpitanul sărind în 
luntre” (Daily News, 17 martie 1887) n-a reuşit să ne 
ajungă din urmă, din fericire pentru noi, şi din nenorocire 
pentru el. A căzut de pe un maldăr de funii aşezat sub 
sartul52 catargului rupt; în timp ce sărea, o bucată de funie 
i-a prins călcâiul şi omul a atârnat o clipă cu capul în jos, 
apoi a căzut şi s-a lovit de un butuc sau o grindă care plutea 
pe apă. Ne-am îndreptat spre el, dar n-a mai ieşit la 
suprafaţă. 

Spun că, neajungându-ne, a fost din fericire pentru noi, şi 
aproape că aş putea să adaug din fericire şi pentru el, 
deoarece nu aveam cu noi decât un mic butoiaş cu apă şi 
câţiva pesmeţi marinăreşti jilavi - atât de neaşteptată 
fusese alarma, atât de nepregătit fusese vasul pentru un 
eventual dezastru. Crezând că naufragiaţii de pe şalupă 
erau mai bine aprovizionaţi (deşi se pare că nu erau), am 
încercat să-i strigăm. Probabil că nu ne-au auzit, şi a doua 
zi, când burniţa s-a potolit - ceea ce s-a întâmplat abia pe la 
amiază - n-am mai putut zări nici urmă de ei. Deoarece 
barca se legăna puternic, nu puteam să ne sculăm în 
picioare ca să privim în jur. Talazuri mari goneau pe ocean 
şi am avut mult de furcă pentru a face ca barca să le ţină 
piept. Ceilalţi doi, care mai scăpaseră o dată cu mine, erau 
un om numit Helmar, un pasager ca şi mine şi un marinar al 
cărui nume nu-l ştiu, un om scund, bine legat şi care se 
bâlbâia. 


Am continuat să plutim, înfometați, şi, după ce ni s-a 
terminat şi apa, chinuiţi de o sete insuportabilă, timp de opt 
zile în total. După cea de a doua zi, marea s-a potolit, 
devenind apoi, cu încetul, netedă ca oglinda. Pentru 
cititorul obişnuit, este absolut imposibil să-şi imagineze 
aceste opt zile. Nu va găsi nimic - din fericire pentru el - în 
memoria sa, ca termen de comparaţie. După prima zi, ne 
vorbeam foarte puţin unul celuilalt, şi zăceam pe locurile 
noastre din barcă, scrutând orizontul, sau priveam, cu ochi 
care deveneau din zi în zi mai mari şi mai sălbatici, cum 
nenorocirea şi istovirea puneau stăpânire pe tovarăşii 
noştri. Soarele devenise nemilos. În cea de a patra zi, ni s-a 
terminat apa şi au început să ne treacă prin minte lucruri 
ciudate, pe care le exprimam în priviri; dar cred că abia în 
cea de a şasea zi Helmar a dat glas gândului care mocnea 
în capul fiecăruia. Îmi amintesc că glasurile noastre, erau 
seci şi subţiri, aşa că ne-am aplecat unul spre celălalt, 
pentru a face economie de vorbe. Eu m-am împotrivit din 
răsputeri; eram mai curând de părere să scufundăm barca 
şi să pierim cu toţii sfâşâiaţi de rechinii care ne urmăreau; 
dar când Helmar a spus că vom avea de băut, dacă 
acceptăm propunerea lui, marinarul s-a declarat de acord 
cu el. 

Totuşi, eu m-am opus tragerii la sorţi, şi în timpul nopţii 
marinarul i-a tot şoptit ceva lui Helmar, în timp ce eu 
şedeam în partea din faţă a bărcii, cu briceagul în mână - 
deşi mă îndoiesc că aş fi avut putere să lupt. Dimineaţa, am 
acceptat propunerea lui Helmar, şi am scos o monedă de 
cinci penny, pentru a ne în-cerca sorții. 

Sorţii căzură asupra marinarului, dar el era cel mai 
puternic dintre noi şi, nevrând să se supună, l-a atacat pe 
Helmar cu pumnii. S-au încleştat unul de altul şi aproape că 
se ridicaseră în picioare. M-am târât spre ei, de-a lungul 
bărcii, cu intenţia să-l ajut pe Helmar, apucându-l pe 
marinar de picior, dar barca se clătină, marinarul îşi pierdu 
echilibrul şi se rostogoliră amândoi, peste marginea bărcii. 


S-au scufundat ca nişte bolovani. Îmi amintesc că am 
început să râd, întrebându-mă, în acelaşi timp, de ce râd. 
Râsul m-a cuprins pe neaşteptate, ca venit din afara mea. 

Am zăcut întins, pe una din băncile bărcii, nu ştiu cât timp, 
gândindu-mă că, dacă aş fi avut puterea s-o fac, aş fi băut 
apă de mare, ca să înnebunesc şi să mor mai degrabă. Şi 
chiar pe când zăceam astfel, am văzut, fără să-i acord un 
interes mai mare decât unui simplu tablou, o pânză venind 
către mine, de deasupra liniei orizontului. Pe semne că 
mintea îmi rătăcea, şi totuşi îmi amintesc foarte limpede tot 
ceea ce s-a întâmplat. Îmi amintesc cum capul mi se legăna 
o dată cu valurile, iar orizontul dansa în sus şi în jos o dată 
cu pânza de deasupra lui. Îmi amintesc de asemenea, tot 
atât de limpede, că aveam convingerea că murisem şi mă 
gândeam cât de caraghios era faptul că salvarea venea 
prea târziu, ca să nu mă mai găsească în viaţă. 

O bună bucată de timp, care mi se părea că nu se mai 
termină, am stat cu capul pe banchetă, privind la goeleta 
legănătoare - era un vas mic, prevăzut cu pânze în faţă şi în 
spate - apropiindu-se de mine pe valuri. Mergea în zigzag, 
făcând ocoluri tot mai mari, deoarece naviga drept 
împotriva vântului. Nici nu mi-a trecut prin cap să încerc să 
atrag atenţia şi nu-mi mai amintesc nimic precis, din clipa 
când am văzut-o alături de barcă şi până când m-am trezit 
într-o cabină îngustă din partea dinapoi a goeletei. Îmi mai 
amintesc, destul de neclar, cum am fost ridicat până la 
marginea punţii, şi expresia unei feţe mari şi roşii, acoperită 
cu pistrui şi înconjurată de păr roşu, privindu-mă pe 
deasupra balustradei. Am reţinut de asemenea o impresie 
tulbure despre o figură negricioasă, cu nişte ochi 
neobişnuiţi care mă priveau de aproape, dar până când i- 
am văzut din nou, am crezut că totul nu este decât un 
coşmar. Parcă îmi mai amintesc că mi s-a turnat ceva 
printre dinţi. Şi asta e tot. 

II. OMUL CARE SE DUCEA ÎN LOCUL FĂRĂ NUME. 


M-am trezit într-o cabină mică şi cam murdară. Un om 
oarecum tânăr, cu părul blond, cu buza de jos răsfrântă, cu 
o mustață zburlită, de culoarea paiului, era aşezat lângă 
mine, ţinându-mă de încheietura mâinii. Am privit o clipă 
unul la celălalt, fără ne vorbim. Omul avea ochi cenuşii, 
apoşi, ciudat de lipsiţi de expresie. 

Atunci, chiar deasupra capului, se auzi un sunet, ca şi când 
ar fi fost trântit un pat de fier şi mârâitul înfundat şi furios 
al unui animal. În acelaşi timp, omul mi se adresă din nou. 

Îşi repetă întrebarea: 

— Cum te simţi acum? 

I-am răspuns, cred, că mă simţeam bine. Nu puteam să-mi 
dau seama cum ajunsesem acolo. Probabil că el a văzut pe 
faţa mea întrebarea căci glasul nu mi se putea auzi. 

— Ai fost găsit într-o barcă - mort de foame. Barca 
aparţinea vasului Lady Vain şi pe marginea ei erau pete de 
sânge. În clipa aceea privirea mi s-a oprit pe mâna mea, 
atât de slabă încât părea o pungă murdară de piele plină cu 
oase - şi întreaga poveste cu barca mi-a revenit în minte. 

— Ia puţin din asta, zise el şi îmi întinse o mică porţie 
dintr-o doctorie roşie, îngheţată. 

Avea gust de sânge, şi m-a făcut să mă simt mai bine. 

— Ai avut noroc, zise el, să fii găsit de un vas care are pe 
bord un medic. Vorbea articulând cu greu cuvintele, cu un 
uşor sâsâit. 

— Ce vas e ăsta? am întrebat încet, răguşit după atâta 
tăcere. 

— E un mic vas comercial care face curse între Arica şi 
Callao. N-am întrebat niciodată de proveniența lui. Cred că 
este din ţara nebunilor. Eu nu sunt decât un simplu pasager, 
din Arica. Dobitocul de pro-prietar - tot el este şi căpitanul, 
îl cheamă Davis - şi-a pierdut brevetul, sau cam aşa ceva. 
Cunoşti acest soi de oameni - şi-a botezat vasul 
Ipecacuanha - un nume infernal, şi vasul este la fel chiar 
când marea răinâne liniştită. 


Apoi zgomotul de deasupra capului reîncepu, un mârâit 
furios amestecat cu o voce omenească. Apoi o altă voce 
spuse unui „idiot blestemat” să înceteze: 

— Erai aproape mort, zise interlocutorul meu. Într-adevăr 
nu ţi-a lipsit mult. Acum însă am vârât în dumneata nişte 
medicamente. Simţi că te doare braţul? Este din cauza 
injecţiilor. Ai zăcut în nesimţire aproape treizeci de ore. 

Gândeam cu mare încetineală. Atenţia mi-a fost atrasă de 
lătratul unei haite de câini. 

— Am voie să mănânc hrană solidă? am întrebat. 

— Mulțumită mie, zise el. Chiar acum se fierbe nişte carne 
de berbec. 

— Da, am spus eu cu convingere; aş vrea să mănânc nişte 
berbec. 

— Dar, zise el, cu o uşoară ezitare, să ştii că ard de 
nerăbdare să aud cum ai ajuns dumneata să rămâi singur 
într-o barcă. Mi s-a părut că ghicesc în ochii lui o anume 
bănuială. Blestematele astea de urlete! strigă deodată şi 
părăsi în grabă cabina. L-am auzit certându-se violent cu 
cineva, care îi răspundea, după cum mi s-a părut, printr-o 
bodogăneală neînţeleasă. Cearta se termină cu lovituri, dar 
nu eram de loc sigur că nu mă înşelaseră urechile. Apoi el 
strigă la câini şi se întoarse în cabină. Eh! îmi zise din uşă. 
Începuseşi să-mi povesteşti. 

I-am spus că mă numesc Edward Prendick şi că mă 
ocupam de ştiinţele naturale ca să-mi mai risipesc 
plictiseala vieţii de bunăstare pe care o duceam. S-a arătat 
interesat de afirmaţia mea. 

— Şi eu am făcut ceva studii ştiinţifice - am urmat biologia 
la University College, scoțând ovarele râmelor, organele 
melcilor şi altele de acest gen. Doam-ne! Sunt zece ani de 
atunci. Dar continuă, continuă - spune-mi despre ţara 
aceea. 

A fost foarte mulţumit de sinceritatea relatării mele - 
vorbeam în fraze destul de scurte căci mă simţeam groaznic 
de slăbit - şi când am terminat-o, el s-a întors deodată la 


tema ştiinţelor naturale şi la propriile sale studii de 
biologie. Începu să mă întrebe îndeaproape despre 
Tottenham Court Road şi despre Cower Street.53 

— Caplatzi continuă să prospere? Ce magazin era! 

Cu siguranţă că fusese un foarte mediocru student în 
medicină şi începu să vorbească despre localurile de 
petrecere. Mi-a povestit şi câteva anecdote. 

— 'Toate acestea, zise el, le-am părăsit acum zece ani. Ce 
veselie era pe atunci! Dar eu am fost un dobitoc... Înainte 
de a împlini douăzeci şi unu de ani eram sleit. Acum pot 
spune că este cu totul altfel... Dar trebuie să mă duc să vad 
ce face dobitocul acela de bucătar cu berbecul dumitale. 

Mârâitul de deasupra capului meu se auzi din nou, atât de 
neaşteptat şi cu o furie atât de sălbatică, încât am tresărit. 

— Ce-i asta? am strigat, dar uşa se închisese. 

Omul se întoarse aducându-mi o porţie de berbec fiert, iar 
mirosul mi-a aţâţat atât de tare pofta, încât am şi uitat de 
zgomotele de mai înainte. 

După o zi de somn, întrerupt doar de mâncare, mi-am 
revenit atât încât să fiu în stare să merg de la pat până la 
hublou şi să privesc marea verzuie ce încerca să ţină pasul 
cu noi. Socoteam că vasul mergea în bătaia vântului. Pe 
când stăteam lângă hublou, în picioare Montgomery - 
acesta era numele omului cu părul blond - intră iar. l-am 
cerut ceva să mă îmbrac. Mi-a împrumutat nişte haine de 
doc, ale lui, deoarece hainele pe care le aveam pe mine în 
barcă, spunea el, fuseseră aruncate peste bord. Cele pe 
care mi le-a dat erau cam largi pentru mine, căci el era mai 
înalt şi avea membrele mai lungi decât ale mele. 

Mi-a spus, într-o doară, că Davis, căpitanul vasului, era pe 
trei sferturi beat, în cabina lui. În timp ce tră-geam hainele 
pe mine l-am rugat să-mi spună ceva despre destinaţia 
vasului. Mi-a răspuns că vasul se îndreaptă spre Hawai, dar 
că, pe drum, trebuia să-l debarce pe el. 

— Unde? întrebai eu. 


— Într-o insulă... unde locuiesc. După câte ştiu n-are încă 
nici un nume. 

Vorbind, s-a uitat la mine, răsfrângându-şi buza inferioară 
în jos, şi cu un aer devenit brusc prostesc, încât m-am 
gândit că o făcea din dorinţa de a-mi evita întrebările. Am 
avut discreţia să nu-l mai întreb nimic. 

III. FAŢA STRANIE. 

Părăsind cabina, am dat în capătul scării peste un om care 
ne împiedica drumul. Stătea în picioare pe trepte, cu 
spatele spre noi, uitându-se prin deschizătura 
tambuchiului54. Era, după cum se putea vedea, un om 
diform, scurt, îndesat, stângaci, cu spatele încovoiat, cu 
gâtul păros şi capul înfundat între umeri. Era îmbrăcat într- 
o haină de serj albastru închis, şi avea părul negru, deosebit 
de aspru şi de gros. S-au auzit din nou câinii nevăzuţi, 
mârâind cu furie, şi, în acelaşi timp, omul se dădu înapoi, 
atingând mâna pe care o întinsesem ca să evit să dea peste 
mine. Se întoarse cu o iuţeală de animal. 

Această faţă neagră, îndreptată spre mine, m-a zguduit 
profund, într-un fel greu de definit. Era mai mult decât 
diformă. Partea dinainte era scoasă în afară, formând ceva 
care amintea botul unui animal, iar gura imensă, 
întredeschisă, lăsa să se vadă cei mai mari dinţi pe care i- 
am văzut vreodată într-o gură de om. Ochii îi erau injectaţi 
de sânge, pe margini, cu o dungă subţire de alb în jurul 
pupilelor de culoarea alunei. Pe faţa lui era aşternută o 
ciudată expresie de emoție. 

— Afurisitule! zise Montgomery. Ce dracu' nu te dailao 
parte din drum? 

Omul cu faţa neagră se dădu la o parte fără să scoată nici 
o vorbă. 

Am continuat să urc spre tambuchi, privind instinctiv în 
acest timp spre omul cu faţa neagră. Montgomery rămase o 
clipă la piciorul scării. 

— N-ai ce căuta aici, ştii bine, zise el pe un ton apăsat. 
Locul tău este în faţă. 


Omul cu faţa neagră se înclină: 

— Ei... nu vor să stau în faţă. Vorbea încet, cu un timbru 
ciudat, răguşit, în voce. 

— Nu vor să stai în faţă! zise Montgomery cu glas 
ameninţător. Dar eu îţi spun să te duci acolo. 

Era pe punctul să mai spună ceva, dar deodată privi în sus, 
către mine şi mă urmă, suind pe scară. Eu mă oprisem în 
mijlocul tambuchiului, privind îndărăt, ui-mit încă peste 
măsură de urâţenia grotescă a acestei creaturi cu faţa 
neagră. Niciodată nu mai văzusem o figură atât de 
respingătoare şi de neobişnuită, şi totuşi - dacă această 
contradicţie este admisibilă - încer-cam în acelaşi timp 
ciudata senzaţie că mai întâlnisem undeva exact acelcaşi 
trăsături şi gesturi care acum mă uimeau. Mai târziu m-am 
gândit că probabil îl văzusem în timp ce eram urcat pe 
bord, dar această explicaţie nu-mi satisfăcea bănuiala că l- 
aş fi întâlnit mai înainte. Cum ar putea cineva, care a văzut 
odată o faţă atât de ciudată, să uite împrejurarea precisă, 
iată ce nu puteam de fel să înţeleg. 

Mişcarea lui Montgomery de a mă urma mi-a îndepărtat 
atenţia de la figura aceea ciudată şi mi-am întors privirile în 
jurul meu, către puntea micii goelele. Eram pe jumătate 
pregătit, de sunetele pe care le auzisem, pentru ceea ce am 
văzut. Cu siguranţă că nu mai întâlnisem niciodată o punte 
atât de slinoasă. Era nespus de murdară, acoperită cu 
resturi de morcovi şi de verdeață. Numeroşi câini de 
vânătoare erau legaţi cu lanţuri de catargul principal, 
extrem de fioroşi, sărind şi lătrând la mine, iar lângă 
artimon55, într-o cuşcă mică de fier, mult prea mică pentru 
a-i permite să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă, şedea 
ghemuită o puma56 uriaşă. Ceva mai departe, sub 
parapetul de la tribord, mai erau câteva cuşti mari, 
conţinând foarte mulţi iepuri, iar mai în faţă, o lama 
singuratică era vârâtă într-o cuşcă, de fapt, o simplă ladă. 
Câinii aveau botniţe din fâşii de piele. Singura fiinţă 


omenească de pe punte era un marinar slab şi tăcut care 
stătea la cârmă. 

Brigantinele57 peticite şi murdare erau umflate de vânt, şi 
micul vas părea că îşi întinsese toate pânzele. Cerul era 
senin, soarele coborâse până la jumătatea drumului spre 
apus; valuri lungi, pe care vântul le acoperea cu spumă, 
alergau o dată cu noi. Am trecut, pe lângă cârmaci, spre 
balustrada de la pupa şi am privit valurile spumegând şi 
băşicile de aer dansând şi dispărând în urma vasului. M-am 
întors, privind de-a lungul punţii murdare: 

— Este o menajerie plutitoare? am întrebat. 

— Aşa s-ar părea, zise Montgomery. 

— În ce scop sunt transportate aceste animale? Mărfuri? 
Curiozităţi? Oare căpitanul are de gând să le vândă undeva 
prin Mările Sudului? 

— Aşa s-ar părea, nu? zise Montgomery, şi îşi întoarse din 
nou privirile spre dâra din urma vasului. 

Deodată, se auzi un schelălăit însoţit de un torent de 
înjurături furioase, venind dinspre tambuchi, şi omul diform 
cu faţa neagră urcă în goană. Imediat după el apăru un om 
masiv, cu părul roşu, purtând o caschetă albă. La vederea 
primului, câinii, care tocmai încetaseră să mai latre la mine, 
deveniră furioşi, urlând şi smucindu-se în lanţuri. Omul cu 
faţa neagră ezită în faţa lor, şi aceasta îi dădu omului cu 
părul roşu răgazul să-l ajungă din urmă şi să-i repeadă o 
lovitură puternică între omoplaţi. Nenorocitul se prăbuşi ca 
un bou doborât şi se rostogoli pe puntea murdară, printre 
câinii furioşi. Era un noroc pentru el că toţi câinii aveau 
botniţe. Omul cu părul roşu scoase un urlet de bucurie şi 
rămase locului, clătinându-se, în mare peri-col, după 
părerea mea, fie să cadă pe spate, prin tambuchi, fie în faţă, 
peste victima sa. 

Îndată ce apăruse cel de al doilea, Montgomery tresărise. 

— Hei, opreşte-te! strigă el, pe un ton mustrător. 

Dinspre prova, se iviră doi marinari. 


Omul cu faţa neagră, urlând într-un fel ciudat, se rostogoli 
printre picioarele câinilor. Nimeni nu încercă să-i sară în 
ajutor. Câinii făceau tot ce puteau ca să-l muşte, înfigându- 
şi botniţele în el. Era ca un dans îndrăcit al trupurilor 
cenuşii şi mlădioase peste trupul grosolan trântit pe jos. 
Marinarii dinspre prova asmu-ţeau câinii, ca şi cum totul ar 
fi fost un joc amuzant. Montgomery scoase o exclamaţie de 
mânie şi cobori în fugă puntea. L-am urmat. 

În clipa următoare, omul cu faţa neagră reuşi să se ridice 
şi se îndreptă, clătinându-se, spre prova. Se rezemă de 
parapet, lângă frânghiile catargului principal şi rămase 
acolo gâfâind şi privind peste umăr, la haita de câini. Omul 
cu părul roşu râdea satisfăcut. 

— Ascultă, căpitane, zise, cu sâsâitul său uşor accentuat, 
Montgomery, strângându-l de coate pe omul cu părul roşu; 
aşa nu merge. 

Eu stăteam în spatele lui Montgomery. Căpitanul se 
întoarse pe jumătate şi îl privi cu ochii întunecaţi şi solemni 
ai unui om beat. 

— Ce nu merge? zise el, şi după ce îl privi pe Montgomery 
o clipă în faţă cu un aer somnoros, adăugă: blestemat 
tăietor de oase! 

Cu o mişcare bruscă îşi eliberă braţele, şi, după două 
încercări nereuşite, îşi înfipse pumnii săi roşcaţi în 
buzunarele hainei. 

— Omul ăsta e un pasager, zise Montgomery. Le sfătuiesc 
să-ţi ţii pumnii cât mai departe de el. 

— Du-te la dracu”! zise căpitanul, cu glasul ridicat. Se 
întoarse, deodată, şi se clătină într-o parte. Fac ce vreau pe 
vasul meu, zise el. 

Cred că Montgomery ar fi trebuit să-l lase în pace - văzând 
că era beat. Dar el se făcu doar ceva mai palid şi îl urmă pe 
căpitan, spre parapet: 

— Ascultă, căpitane, zise el. Nu vreau ca acest om al meu 
să fie maltratat. A fost chinuit încă de când s-a suit pe bord. 


O clipă, ameţeala alcoolului îl împiedică pe căpitan să 
vorbească. 

— Blestemat tăietor de oase! a fost tot ce crezu de cuviinţă 
să spună. 

Mi-am dat seama că Montgomery avea un temperament 
îndărătnic, se înfierbânta din ce în ce mal mult şi nu voia să 
ierte niciodată şi mi-am mai dat seama, de asemenea, că 
această ceartă mocnea de multă vreme. 

— Omul ăsta e beat, am zis eu împăciuitor; n-ai s-o scoţi la 
capăt cu el! 

Montgomery făcu o strâmbătură cu buza de jos, care îi 
atârna. 

— E beat întotdeauna. Crezi că asta îi dă dreptul să-i atace 
pe pasageri? 

— Vasul meu, începu căpitanul, făcând cu mâna un gest 
nesigur spre cuşti, era un vas curat. Uită-te acum la el. (Era 
într-adevăr orice, numai curat nu.) 

— Echipajul, continuă căpitanul, era un echipaj 
respectabil. 

— Ai fost de acord să transporţi animalele. 

— Aş vrea să nu-mi fi apărut niciodată în cale insula 
voastră blestemată. Ce dracu... aveţi nevoie de animalele 
astea pe o asemenea insulă? lar omul ăsta al dumitale... Am 
crezut că este un om. Este un nebun. Şi n-are ce căuta la 
pupa. Crezi că tot vasul ăsta blestemat îţi aparţine 
dumitale? 

— Marinarii dumitale au început să-l chinuiască pe bietul 
om de cum s-a urcat pe bord. 

— Ăsta nu-i om - e un diavol, un diavol pocit. Oamenii mei 
nu-l pot suporta. Nici eu nu-l pot suporta. Niciunul dintre 
noi nu poate să-l suporte. Nici chiar dumneata. 

Montgomery îi întoarse spatele. 

— Oricum, dumneata ai să-mi laşi omul în pace, zise el, 
dând din cap în timp ce vorbea. 

Dar căpitanul căpătase chef de ceartă. Îşi ridică glasul: 


— Dacă mai vine prin partea asta a vasului, îi scot maţele, 
ţi-o spun. Am să toc măruntaiele lui blestemate! Cine eşti 
dumneata să-mi spui mie ce trebuie să fac? Îţi repet că eu 
sunt căpitanul vasului - căpitanul şi proprietarul. Eu sunt 
aici legea, ţi-o spun - şi legea şi profeţii. M-am angajat să 
iau un om şi pe servitorul său spre Arica şi înapoi şi să 
transport nişte animale. Nu m-am angajat niciodată să duc 
un nebun blestemat şi un tăietor de oase, un... 

Ei bine, nu are importanţă cum i-a mai spus lui 
Montgomery. L-am văzut pe acesta din urmă făcând un pas 
înainte, şi m-am aşezat între ei. 

— E beat, am zis eu. 

Căpitanul începu să urle nişte insulte şi mai grosolane 
decât cele de mai înainte. 

— Tacă-ţi gura, i-am zis, întorcându-mă iute spre el, căci 
văzusem primejdia zugrăvită pe faţa albă a lui Montgomery. 
Dar, cu asta, am atras potopul de înjurături asupra mea. 

În orice caz, eram bucuros că reuşisem să evit pericolul 
unei încăierări, chiar cu preţul de a-mi, atrage duşmănia de 
beţiv a căpitanului. Deşi am frecventat socieiăţi destul de 
excentrice, nu cred să mai fi auzit vreodată un limbaj atât 
de murdar curgând într-un torent continuu de pe buzele 
vreunui om. Unele insulte erau greu de suportat - deşi sunt 
un om răbdător din fire. Desigur însă că, atunci când i-am 
spus căpitanului să tacă din gură, uitasem că nu eram decât 
o epavă omenească, fără nici un fel de resurse băneşti, cu 
biletul de călătorie neplătit, şi depindeam întru totul de 
bunăvoința - sau de spiritul speculativ - al gazdelor mele. 
Căpitanul îmi reaminti toate acestea, şi chiar cu tărie. Dar, 
oricum, evitasem o bătaie. 

IV. LA PARAPETUL GOELETEI. 

În seara aceea, după apusul soarelui, a fost zărit pământul 
şi goeleta s-a oprit, pregătindu-se de acostare. Montgomery 
mă anunţă că ajunsese la destinaţie. Pământul era prea 
departe pentru a distinge vreun amă-nunt; mi se părea 
doar un petec albastru închis ce se aşternea pe întinsul 


albastru-cenuşiu al mării. O dâră aproape verticală de fum 
se ridica de pe insulă drept spre cer. 

Când apăruse pământul, căpitanul nu era pe punte. După 
ce îşi descărcase furia asupra mea, coborâse, împleticindu- 
se şi se pare că adormise pe podeaua cabinei sale. 
Comanda fusese preluată efectiv de către secund. Acesta 
era individul slab şi taciturn pe care îl văzusem la cârmă. Se 
părea că şi el era în duşmănie cu Montgomery. Nu acordă 
nici un fel de atenţie vreunuia dintre noi. Am luat masa de 
seară împreună eu el, într-o tăcere ursuză, după câteva 
eforturi nereuşite, din partea mea, de a înjgheba o 
conversaţie. M-a izbit, de asemenea, faptul că toţi ceilalţi 
oameni îl priveau pe tovarăşul meu cu animalele sale, într- 
un fel deosebit de duşmănos. Socoteam că Montgomery era 
foarte reticent în privinţa intenţiilor lui cu aceste creaturi, 
ca şi în privinţa destinaţiei lui şi, cu toate că simţeam o 
curiozitate crescândă, n-am mai insistat. 

Am rămas de vorbă pe partea dindărăt a punţii, până când 
cerul s-a acoperit de stele. În afară de rare zgomote ce 
veneau dinspre sala marinarilor, slab luminată, şi din când 
în când câte o mişcare a animalelor, noaptea era foarte 
liniştită. Puma, privindu-ne cu ochi strălucitori, şedea 
ghemuită, ca un balot negru, într-un colţ al cuştii. Câinii 
păreau să fie adormiţi. Montgomery scoase nişte ţigări de 
foi. 

Mi-a vorbit despre Londra pe tonul unor amintiri aproape 
dureroase, punându-mi tot felul de întrebări despre 
schimbările petrecute acolo. Vorbea ca un om care iubise 
viaţa Londrei şi fusese îndepărtat de ea brusc şi irevocabil. 
I-am povestit cât am putut mai bine de una, de alta în tot 
acest timp, ciudăţenia lui începea să prindă contur în 
mintea mea. Îi cercetam faţa palidă, enigmatică, în licărirea 
slabă a lanternei de la habitaclu, din spatele meu. Apoi am 
început să privesc spre largul mării, unde se ascundea în 
întuneric insuliţa lui. 


Mi se părea că acest om apăruse din Imensitate doar 
pentru a-mi salva viaţa. A doua zi, el urma să debarce şi să 
dispară iar din viaţa mea. Chiar dacă împrejurările ar fi fost 
obişnuite, lot m-ar fi pus puţin pe gânduri. Dar mă intriga în 
primul rând ciudăţenia unui om in-struit care trăia într-o 
insuliţă necunoscută, şi, pe lângă aceasta, natura 
extraordinară a bagajelor sale. Îmi repetam şi eu 
întrebarea căpitanului: „Ce voia să facă cu aceste animale? 
De ce, de asemenea, pretinsese că nu-i aparţineau, atunci 
când făcusem, la început, primele presupuneri în privinţa 
lor? Şi, apoi, servitorul său avea ceva straniu care mă 
impresionase profund. Aceste fapte aruncau o umbră de 
mister în jurul acestui om: Ele puneau stăpânire pe 
imaginaţia mea şi mă împiedicau să vorbesc. 

Către miezul nopţii, discuţia noastră despre Londra se 
termină, şi am rămas unul lângă altul, rezemaţi de parapet, 
privind, visători, marea tăcută, luminată de stele, fiecare 
din noi urmărindu-şi propriile sale gân-duri. Era o 
atmosferă potrivită pentru sentimentalism, şi eu am început 
să vorbesc despre recunoştinţa inea. 

— Îmi dai voie să-ţi mulţumesc, am zis, după câtva timp, 
pentru că mi-ai salvat viaţa. 

— Întâmplarea, răspunse el; numai întâmplarea 

— Prefer să aduc mulţumiri agentului ei concret. 

— Nu mulţumi nimănui. Dumneata erai la ananghie, iar eu 
puteam să te ajut, ţi-am făcut injecții şi te-am hrănit ca şi 
cum aş fi cules un specimen oarecare. Mă plictiseam şi 
voiam să fac ceva. Dacă în ziua aceea aş fi fost obosit, sau 
dacă nu mi-ar fi plăcut mutra dumitale, ei bine..., mă întreb 
unde ai fi fost dumneata acum. 

Vorbele lui mi-au mai muiat puţin dispoziţia. 

— În orice caz... 

— E numai întâmplarea, ascultă ce-ţi spun eu, mă 
întrerupse el, la fel cum este totul în viaţa omului. Numai 
proştii nu-şi dau seama de asta. De ce sunt eu acum aici — 
un izgonit al civilizaţiei - în loc să fiu un om fericit, 


bucurându-mă de toate plăcerile Londrei? Pur şi simplu 
pentru că - acum unsprezece ani - mi-am pierdut capul, 
timp de zece minute, într-o noapte ceţoasă. 

EI se opri. 

— Serios? zisei eu. 

— Asta-i tot. 

Am rămas din nou în tăcere. Apoi, deodată, el râse. 

— Este ceva în acest cer înstelat care te face să-ţi dezlegi 
limba. E o prostie din partea mea şi totuşi parcă aş vrea să- 
ţi povestesc. 

— Ori ce mi-ai spune, poţi să te bizui că voi păstra pentru 
mine... Daca despre asta-i vorba. 

Era pe punctul să înceapă, dar apoi clătină din cap cu 
îndoială. 

— Nu-mi spune, zisei eu. Mie îmi e tot una. La urma urmei, 
este mai bine să-ţi păstrezi secretul. Nu câştigi nimic, decât 
că te uşurezi puţin, dacă îţi respect încrederea. Dacă nu... 
ei bine? 

El mormăi ceva nelămurit. Simţeam că îl găsisem într-un 
moment nefavorabil, că îl prinsesem într-o dispoziţie de a se 
destăinui; şi, ca să spun drept, nu eram curios să aflu ce 
anume ar fi putut să gonească din Londra pe un tânăr 
student în medicină. Am şi eu imaginaţie. Am ridicat din 
umeri şi m-am întors. Pe balustrada de la pupa stătea 
aplecată o formă neagră şi tăcută, privind stelele. Era 
ciudatul servitor al lui Montgomery. Privi repede peste 
umăr, când m-am mişcat, şi apoi întoarse iar capul. 

Vi se va părea poate un lucru neînsemnat, dar pentru mine 
a fost ca o lovitură neaşteptată. Singura lumină de lângă noi 
era lanterna de la cârmă. Faţa acestei creaturi se întoarse 
pentru o clipă dinspre întunericul de la pupa către această 
lumină şi am văzut că ochii care mă priveau străluceau cu o 
palidă lumină verde. 

Pe atunei nu ştiam că o luminozitate, roşiatică cel puţin, nu 
este neobişnuită la ochii omeneşti. Lucrul acesta mi s-a 
părut cu totul neomenesc. Figura aceea neagră, cu ochii de 


foc, mi-a răscolit toate gândurile şi sentimentele şi, pentru o 
clipă, spaimele uitate ale copilăriei mi-au revenit în minte. 
Apoi acest efect trecu, aşa cum venise. O ciudată figură 
neagră de om, o figură fără nimic aparte, rezemată de 
balustradă, privind spre cerul înstelat - şi l-am auzit pe 
Montgomery adresându-mi-se: 

— Mă gândesc să coborâm, zise el; dacă socoteşti că am 
stat destul. 

I-am răspuns ceva neclar. Am coborât şi, la uşa cabinei 
mele, mi-a urat noapte bună. 

În noaptea aceea am avut nişte vise foarte neplăcute. 
Luna, în descreştere, a răsărit târziu. Lumina ei arunca o 
palidă rază albă şi fantomatică de-a curmezişul cabinei şi 
desena o formă sinistră pe peretele de lângă pat. 

Apoi câinii se deşteptară şi începură să urle şi să latre, şi 
abia dacă am mai putut să adorm până când s-a luminat de 
ziuă. 

V. OMUL CARE NU AVEA UNDE SĂ SE DUCĂ. 

Dis-de-dimineaţă - era a doua dimineaţă după ce îmi 
revenisem şi cred că a patra după ce fusesem pes-cuit - m- 
am trezit dintr-un puhoi de vise tumultuoase, cu tunuri şi 
mulţimi care urlau, şi am auzit nişte strigăte răguşite 
deasupra mea. M-am frecat la ochi, ascultând aceste 
zgomote fără să înţeleg, pentru o clipă, unde mă aflam. Apoi 
a răsunat, deodată, un tropăit de picioare desculţe, urmat 
de zgomotul unor obiecte grele mişcate din loc, un scârţâit 
puternic şi un zornăit de lanţuri. Am auzit clipocitul apei, în 
timp ce vasul era cârmit într-o parte, şi un val spumos 
galbenverzui trecu peste ferestruica rotundă, lăsând în 
urmă şiroaie de apă. M-am îmbrăcat în grabă şi am suit pe 
punte. 

În timp ce urcam scara, am văzut proiectat pe cerul roşu - 
căci soarele tocmai răsărea - spatele larg şi părul roşcat al 
căpitanului, iar, pe deasupra umărului său, puma se 
răsucea legănându-se, atârnată de un scripete prins de 


ghiul58 catargului de artimon. Bietul animal părea teribil 
de înspăimântat, şi se ghemuise în fundul micii sale cuşti. 

— Peste bord cu ele! zbiera căpitanul. Peste bord cu ele! 
După toată porcăria asta, o să avem iar vasul curat. 

Căpitanul stătea drept în drumul meu, aşa că am fost 
nevoit să-l ating pe umăr, ca să pot trece pe punte. Se 
întoarse tresărind şi clătinându-se, se dădu cu câţiva paşi 
înapoi, ca să se uite la mine. Nu trebuia să ai un ochi prea 
expert pentru, a-ţi da seama că încă era beat. 

— Hei! zise el prosteşte şi apoi ochii i se luminară: ei, dar 
este domnul... domnul...? 

— Prendick, zisei eu. 

— La dracu' cu Prendick! zise el. „Iacă-ţi Gura” - ăsta-i 
numele dumitale. Domnul Iacă-ţi Gura! 

Nu merita să răspund acestui animal. Dar nici nu m-am 
aşteptat la cele ce au urmat. Întinse mâna spre locul de 
treccre, lângă care Montgomery stătea de vorbă cu un om 
masiv, cu părul alb, îmbrăcat într-o flanelă albastră 
murdară, care, după cât se părea, tocmai se urcase pe 
bord. 

— Pe acolo, blestematule domnu' Iacă-ţi Gura. Pe acolo, 
mugi căpitanul. 

Montgomery şi tovarăşul său se întoarseră, auzindu-i 
vorbele. 

— Ce vrei să spui? întrebai eu. 

— Pe acolo, blestematule domn Tacă-ţi Gura - asta vreau 
să spun. Peste bord, domnule Tacă-ţi Gura - şi repede. 
Curăţim vasul, descotorosim tot vasul acesta binecuvântat. 
Peste bord şi cu dumneata. 

L-am privit, mut de uimire. Apoi m-am gândit că era exact 
ceea ce doream. Faptul că pierdeam perspectiva unei 
călătorii, în calitate de singur pasager al acestui beţiv 
arţăgos, nu era de natură să mă întristeze. M-am întors 
spre Montgomery. 

— Nu te putem lua cu noi, zise scurt tovarăşul lui 
Montgomery. 


— Nu mă puteţi lua! repetai eu uluit. Avea figura cea mai 
categorică şi mai hotărâtă din câte văzusem vreodată. 

— Ascultă, începui eu, întorcându-mă spre căpitan. 

— Peste bord, zise căpitanul. Vasul ăsta nu mai e pentru 
animale şi canibali; şi chiar mai rău decât animale. Peste 
bord cu dumneata... domnule Tacă-ţi Gura. Dacă ei nu te 
vor, ai să mergi în voia valurilor. Dar ai să pleci în orice caz, 
împreună cu prietenii dumitale. Am terminat cu blestemata 
asta de insulă pe vecie, amin! M-am săturat de ea. 

— Dar, Montgomery, l-am implorat eu. 

Îşi strâmbă buza de jos şi dădu din cap, neputincios, spre 
omul cu părul cărunt din spatele său, arătându-mi că nu 
poate face nimic pentru a mă ajuta. 

— Imediat am să mă ocup şi de dumneata, zise căpitanul. 

Şi a început o neobişnuită discuţie în trei. Mă rugam pe 
rând de fiecare dintre cei trei oameni, mai întâi de omul cu 
părul cărunt, pentru a mă lăsa să debarc, apoi de căpitanul 
beţiv, pentru a mă lăsa pe bord. Mi-am strigat rugăminţile 
chiar şi faţă de marinari. Montgomery nu spunea nici o 
vorbă; doar clătina din cap. 

— Ai să mergi peste bord, ţi-o spun eu, era refrenul 
căpitanului... La dracu' cu legea! Eu sunt rege aici! 

În cele din urmă, trebuie să mărturisesc, glasul mi s-a 
frânt brusc, în mijlocul unor ameninţări violente. 

Am simţit un val de neastâmpăr nervos şi m-am dus către 
pupa, privind abătut în gol. 

În acest timp, marinarii progresau rapid cu descărcarea 
lăzilor şi cuştilor cu animale. O şalupă mare, cu două pânze, 
trăsese lângă goeletă, şi primea ciudatele mărfuri. Nu-i 
puteam vedea pe insularii care primeau lăzile, deoarece 
corpul şalupei îmi era ascuns de flancul goeletei. 

Montgomery şi tovarăşul său nu-mi acordau nici cea mai 
mică atenţie, preocupaţi să ajute şi să-i dirijeze pe cei patru 
sau cinci marinari care descărcau mărfu-rile. Căpitanul se 
amesteca şi el, fără să le dea, însă, prea mult ajutor. 
Oscilam între deznădejde şi furie. O dată sau de două ori, în 


timp ce stăteam acolo, aşteptând ceea ce urma să se 
întâmple, n-am putut rezista impulsului de a izbucni în râs, 
gândindu-ină la nefericita încurcătură în care mă aflam. Mă 
simţeam cu atât mai nenorocit cu cât nu mâncasem nimic în 
dimineaţa aceea. Foamea şi lipsa unor anumite globule de 
sânge răpesc toată vigoarea omului. Îmi dădeam destul de 
bine seama că nu aveam puterea nici să rezist celor ce avea 
de gând căpitanul să facă pentru a mă expulza, nici să mă 
impun în faţa lui Montgomery şi tovarăşului său. Aşa că îmi 
aşteptam resemnat soarta şi descărcarea mărfurilor lui 
Montgomery în şalupă continuă ca şi cum eu nici n-aş fi 
existat. 

Îndată ce munca se termină, urmă o scurtă luptă; am fost 
târât, fără să pot opune decât o slabă rezistenţă, până la 
locul de trecere. Abia atunci am observat cât de ciudate 
erau feţele brune ale oamenilor care şedeau cu 
Montgomery în şalupă. Dar şalupa era acum complet 
încărcată şi fu împinsă repede în larg. Un gol tot mai larg 
de apă verde se deschidea sub mine, şi m-am tras cu toată 
puterea înapoi pentru a evita să cad cu capul în jos. 

Oamenii din şalupă strigară ceva în bătaie de joc, şi l-am 
auzit pe Montgomery înjurându-i. Apoi căpitanul, cu 
secundul şi încă un marinar care îl ajutau, mă duseră 
îndărăt spre pupa. Bărcuţa de pe Lady Vain fusese legată la 
remorcă; era pe jumătate plină cu apă, nu avea nici vâsle, şi 
nici un fel de alimente. Am refuzat să mă îmbarce pe ea şi m- 
am aruncat, cât eram de lung, pe punte. Până la urmă, mă 
coborâră cu o frânghie - căci nu exista scară la pupa - şi 
apoi tăiară remorca, lăsându-mă în voia valurilor. 

Pluteam încet, îndepărtându-mă de goeletă. Cu un fel de 
stupoare, priveam cum marinarii manevrau pânzele şi 
încet, dar sigur, vasul se întoarse în direcţia vântului. 
Pânzele fâlfâiră şi apoi se umflară în bătaia vântului. 
Vedeam cum flancul vasului, bătut de ape, se înclina spre 
mine. Apoi se îndepărtă din câmpul meu vizual. 


Nu mi-am mai întors capul, ca să-l urmăresc. La început 
abia puteam să cred cele ce mi se întâmplaseră. M-am 
ghemuit în fundul bărcii, zăpăcit, privind fix înainte, la 
marea pustie şi liniştită. Apoi, mi-am dat seama că mă aflam 
din nou în acest mic infern, care acum era şi pe jumătate 
scufundat. Privind înapoi, pe deasupra copastiei59 am văzut 
goeleta depărtându-se. Rezemat de balustrada de la pupa, 
căpitanul cu părul roşu râdea de mine; întorcându-mi 
privirea spre insulă, am văzut şalupa micşorându-se pe 
măsură ce se apropia de țărm. 

Brusc, mi-a apărut limpede toată cruzimea acestei 
abandonări. Nu aveam nici un mijloc să ajung la țărm, dacă 
nu aveam cumva norocul să fiu împins de valuri într-acolo. 
După cum vă amintiţi, eram încă slăbit de zilele petrecute în 
barcă; eram flămând şi fără vlagă, căci altfel aş fi avut mai 
mult curaj. Dar aşa, m-am pornit deodată să suspin şi să 
plâng, aşa cum nu mai făcusem de când eram copil mic. 
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Într-o izbucnire de 
deznădejde am început să izbesc cu pumnii în apa din 
fundul bărcii şi cu picioarele loveam cu furie în marginea 
bărcii. Mă rugam cu glas tare lui Dumnezeu să mă lase să 
Mor. 

VI. LUNTRAŞII CEI POCIŢI. 

Dar locuitorii insulei, văzând că eram într-adevăr în voia 
valurilor, s-au îndurat de mine. Pluteam încet spre est, 
apropiindu-mă pieziş de insulă, când deodată am văzut, cu 
imensă uşurare, că şalupa cârmegşte, întorcându-se spre 
mine. Era foarte încărcată, şi pe mă-sură ce se apropia 
puteam să-l disting pe tovarăşul lui Montgomery, cu părul 
alb şi umerii laţi, stând înghesuit în partea din spate, 
printre câini şi lăzi. Privea ţintă la mine, fără să facă vreo 
mişcare sau să vor-bească. Pocitania cu faţa neagră, aşezat 
în faţă, lângă puma, mă privea la fel de fix. Pe lângă aceştia, 
mai erau încă trei oameni, nişte indivizi ciudaţi, cu aspect 
de brute, pe care câinii îi lătrau cu furie. Montgomery, care 
şedea la cârmă, aduse şalupa lângă mine, şi ridicându-se, 


apucă şi legă frânghia de cârmă pentru a mă remorca - căci 
pe bord nu mai era loc. 

Între timp, îmi revenisem din nebunia care mă cuprinsese 
şi am răspuns cu destul curaj la chemarea pe care mi-o 
adresase pe când se apropia. l-am spus că luntrea era 
aproape plină cu apă, şi el îmi dădu o găleată. Când funia se 
întinse între cele două bărci, m-am trezit aruncat pe spate. 
Câtăva vreme, apoi, am fost ocupat să scot apa din barcă. 

Abia după ce am golit barca - eftei apa intrase pe 
deasupra, fundul bărcii era în perfectă stare - am avut 
răgazul să privesc din nou oamenii din şalupă. 

Omul cu părul alb tot mă mai privea cu atenţie, dar, după 
cum mi se părea acum, cu o expresie de oarecare 
nedumerire. Când privirile noastre se întâlniră, lăsă ochii în 
jos spre câinele care era aşezat între picioarele sale. Era un 
bărbat zdravăn, după cum am mai spus, cu o frunte 
frumoasă şi trăsături cam mari; dar ochii aveau, deasupra 
pleoapelor, acea zbârcire a pielii, care adesea vine o dată cu 
înaintarea vârstei, iar colţurile gurii sale mari, lăsate în jos, 
îi dădeau o expresie de hotărâre bătăioasă. Vorbea cu 
Montgomery, dar vocea îi era prea joasă pentru ca să-l pot 
auzi. De la el, pri-virea mi-a alunecat la ceilalţi trei oameni, 
creându-mi impresia unui echipaj prea puţin obişnuit. Nu le 
ve-deam decât feţele şi era ceva în aceste feţe - nu-mi dau 
seama ce - care îmi producea o repulsie ciudată. I-am privit 
cu atenţie, şi impresia nu mi s-a risipit, deşi nu reuşeam să 
descopăr ce anume o provoca. Păreau să fie oameni 
bruneţi, dar mâinile şi picioarele, până la degete şi la labele 
picioarelor, le erau înfăşurate în mod ciudat într-un fel de 
pânză subţire, albmurdară. Nu mai văzusem niciodată 
oameni atât de înfăşaţi, în afară de unele femei din Orient. 
Purtau şi turbane, şi de sub ele îşi întorceau figurile 
drăceşti spre mine, figuri cu maxilarul de jos ieşit în afară şi 
cu ochi strălucitori. Aveau părul negru şi lins, aproape ca 
părul de cal şi păreau, aşa cum şedeau jos, să depăşească în 
statură toate rasele de oameni din câte văzusem. Omul cu 


părul alb, care avea cel puţin şase picioare înălţime, era cu 
un cap mai mic decât oricare dintre cei trei. Mai târziu, am 
constatat că nu erau în realitate mai înalţi decât mine, dar 
trupurile lor erau anormal de lungi, iar coapsele erau 
scurte şi ciudat de încovoiate. În orice caz, formau un grup 
extrem de respingător şi, pe deasupra lor, sub vela din faţă, 
am zărit obrazul negru al omului ai cărui ochi luminau prin 
întuneric. 

În timp ce priveam la ei, mi-au întâlnit privirea şi, unul 
după altul, întoarseră capul, continuând însă să mă 
privească pe furiş. M-am gândit că poate îi plictiseam, şi mi- 
am fixat atenţia asupra insulei de care ne apropiam. 

Era joasă şi acoperită cu o vegetaţie bogată, mai ales cu 
un fel de palmieri pe care nu-i cunoşteam. Dintr-un loc, se 
ridica la o înălţime imensă un fir subţire de abur, care apoi 
se zdrenţuia ca un pămătuf de pene. Ajunsesem în 
interiorul unui golf larg, mărginit de fiecare parte cu câte 
un promontoriu scund. Plaja era acoperită cu un nisip 
cenuşiu-şters, şi se ridica abrupt către o faleză, cam la 
şaizeci sau şaptezeci de picioare deasupra nivelului mării, 
acoperită în mod neregulat cu arbori şi tufişuri. La 
jumătatea distanţei, în sus, era un loc pătrat, îngrădit cu 
pietre de diferite culori şi mai târziu am văzut că zidul era 
construit în parte din coral şi în parte din lavă poroasă. 
Două acoperişuri de paie se înălţau din interiorul acestui 
loc îngrădit. 

Pe țărm ne aştepta un om. Pe când eram încă departe, în 
larg, mi s-a părut că mai văd vreo câteva creaturi groteşti, 
fugind în tufişurile de pe malul râpos, dar când ne-am 
apropiat nu se mai vedea nici urmă de aşa ceva. Omul de pe 
țărm era de statură mijlocie, cu o faţă întunecată, de tip 
negroid. Avea o gură mare, aproape fără buze, braţe 
extraordinar de subţiri, labe lungi şi înguste şi picioare 
arcuite, şi stătea cu capul său mare întins înainte, privind la 
noi. Era îmbrăcat ca Montgomery şi tovarăşul său cu părul 
alb, în bluză şi pantaloni de serj albastru. 


Când ne-am apropiat mai mult, acest individ începu să 
alerge încoace şi încolo pe țărm, făcând cele mai 
caraghioase mişcări. La un ordin al lui Montgomery, cei 
patru oameni din şalupă se ridicară şi cu gesturi ciudate şi 
stângace strânseră pânzele. Montgomery cârmi şi intră 
într-un bazin mic şi îngust, săpat în țărm. Omul de pe țărm 
veni în grabă spre noi. Bazinul, cum l-am numit, nu era de 
fapt decât un şanţ, destul de lung pentru a adăposti şalupa 
în acest moment al fluxului... 

Am auzit cum fundul bărcii scârţâia pe nisip, am împins 
luntrea cu găleata, ferind-o să intre în cârma şalupei şi, 
desfăcând frângliia, am acostat. Cei trei oameni înfăşaţi, se 
dădură jos pe nisip şi se apucară, cu mişcările cele mai 
stângace, să descarce mărfurile, ajutaţi de omul de pe țărm. 
M-au izbit în special mişcările ciudate ale picioarelor celor 
trei marinari înfăşaţi şi bandajaţi - nu că ar fi fost ţepene, ci 
doar răsucite într-un fel curios, aproape ca şi cum ar fi fost 
pţise greşit în încheieturi. Câinii tot mai mârâiau şi se 
smuceau din lanţuri spre aceşti oameni, în timp ce omul cu 
părul, alb cobora pe țărm împreună cu ei. 

Cei trei oameni masivi discutau unul cu altul cu glasuri 
ciudat de guturale, iar cel care ne aşteptase pe țărm începu 
să vorbească cu ei, cu aprindere - o limbă străină, după cât 
se părea - în timp ce puneau mâna pe nişte baloturi 
îngrămădite la pupa. Mai auzisem cândva un asemenea 
glas, dar nu puteam să-mi dau seama când. Omul cu părul 
alb ţinea în loc şase câini care lătrau, şi în hărmălaia pe 
care o făceau striga nişte ordine. Montgomery, după ce 
scoase cârma şalupei, cobori şi el, şi se puseră cu toţii pe 
lucru pentru descărcare. Eu eram prea slăbit, pentru ca să- 
mi ofer ajutorul şi din cauza foamei, şi din cauza soarelui 
care bătea drept pe capul meu descoperit. 

De odată, omul cu părul alb păru să-şi aducă aminte de 
mine, şi se apropie. 

— Arăţi, zise el, ca şi cum nu ai fi mâncat nimic de azi 
dimineaţă. 


Ochii săi mici erau de un negru strălucitor, sub 
sprâncenele groase. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru asta. Acum eşti 
oaspetele nostru, trebuie să facem să te simţi bine - deşi nu 
ai fost invitat, după cum ştii. 

Mă privi pătrunzător, drept în ochi. 

— Montgomery spune că dumneata eşti un om instruit, 
domnule Prendick - spune că te ocupi oarecum cu ştiinţa. 
Pot să te întreb ce anume ai studiat? 

I-am spus că mi-am petrecut câţiva ani la Colegiul Regal 
de Ştiinţe, şi că am făcut sub conducerea lui Huxley unele 
studii de biologie. Auzind aceasta, ridică uşor din 
sprâncene. 

— Asta schimbă puţin situaţia, domnule Prendick, zise el, 
cu ceva mai mult respect în glas. Vezi că şi noi suntem 
biologi. Aceasta este o staţiune biologică - într-un anume 
fel. Ochii săi se opriră asupra oamenilor în alb, care trăgeau 
din greu cuşca pumei, pusă pe tăvălugi, spre curtea 
îngrădită. Eu şi Montgomery, cel puţin, adăugă el. 

Apoi zise: 

— Nu pot şti când vei putea să pleci de aici. Ne aflăm în 
afara tuturor căilor maritime. Nu vedem un vas decât cam o 
dată la douăsprezece luni. 

Mă părăsi brusc şi urcă coasta, trecând pe lângă gru-pul 
de oameni şi intră, cred, în curtea îngrădită. Ceilalţi doi 
oameni erau cu Montgomery şi îngrămădeau pachetele mai 
mici pe un cărucior. Lama se afla încă în şalupă, împreună 
cu cuştile de iepuri; de o bancă erau încă legaţi nişte câini. 
Grămada fiind completată, toţi cei trei oameni puseră mâna 
pe cărucior şi începură să împingă greutatea de vreo tonă, 
mergând în urma pumei. Îndată după aceea Montgomery îi 
lăsă pe cei-lalţi şi, întorcându-se la mine, îmi întinse mâna. 

— În ceea ce mă priveşte, zise el, mă bucur. Căpitanul 
acela era o bestie. Ţi-ar fi făcut numai zile fripte. 

— Dumneata, zisei eu, m-ai salvat din nou. 


— Rămâne de văzut. Vei vedea că insula aceasta este un fel 
de infern, te asigur. În locul dumitale, aş avea mare grijă de 
tot ce fac. El... Ezită şi păru că-şi opreşte vorbele care îi 
stăteau pe buze. Vrei să-mi dai o mână de ajutor? zise ei. 

Am trecut prin apă, ajutându-l să dea jos de pe şalupă una 
dintre cuşti. De îndată ce o dădu jos, el deschise uşiţa şi, 
aplecând cuşca într-o parte, răsturnă conţinutul ei viu pe 
pământ. lepurii căzură claie peste grămadă. Începu să bată 
din palme şi iepurii, vreo cincisprezece sau douăzeci la 
număr, o luară la goană, ţopăind pe coasta malului, drept în 
sus. 

— Creşteţi şi vă înmulţiţi, prieteni, zise Montgo-mery. 
Umpleţi din nou insula. Până acum ne-a cam lipsit carnea 
pe aici. 

În timp ce îi priveam dispărând, omul cu părul alb se 
întoarse cu o sticlă de rachiu şi câţiva biscuiţi. 

— lată ceva cu care să-ţi petreci vremea, Prendick, zise el 
pe un ton mult mai familiar decât înainte. 

Fără multă ceremonie, m-am pus de îndată pe mâncat 
biscuiţi, în timp ce omul cu părul alb îl ajuta pe Montgomery 
să mai dea drumul încă la vreo douăzeci de iepuri. Totuşi, 
trei cuşti mari fură duse spre casă, împreună cu puma. De 
rachiu nu m-am atins, pentru că de când mă ştiu m-am 
abținut de la băutură. 

VII. UŞA ÎNCUIATĂ. 

Cititorul va înţelege, poate, că la început totul era atât de 
straniu în jurul meu, şi situaţia mea era rezultatul unor 
aventuri atât de neprevăzute, încât nu puteam să-mi dau 
seama de ciudăţenia relativă a tot ceea ce mă înconjura. 
Urcând malul, în urma lamei, am fost ajuns din urmă de 
Montgomery, care mă rugă să nu intru în curtea închisă cu 
ziduri de piatră. Am observat atunci că puma, în cuşca ei, 
ea şi grămada de bagaje, fuseseră puse în faţa intrării în 
acest pătrat închis. 

M-am întors şi am văzut că şalupa fusese descărcată, 
scoasă din bazin şi trasă pe plajă, iar omul cu părul alb se 


îndrepta spre noi. Se adresă lui Montgomery: 

— Şi aciun vine problema acestui oaspete neinvitat. Ce 
vom face cu el? 

— Are cunoştinţe ştiinţifice, zise Montgomery. 

— Sunt nerăbdător să mă apuc iar de treabă - cu aceste 
noi materiale, zise omul cu părul cărunt, arătând cu capul 
spre locul împrejmuit. Ochii îi străluceau. 

— Văd bine că eşti nerăbdător, zise Montgomery, pe un ton 
nu prea cordial. 

— Nu-l putem trimite acolo, şi nu ne putem pierde vremea 
construindu-i o nouă baracă. Şi, desigur, nu putem nici să-l 
punem la curent de pe acum. 

— Sunt în mâinile dumneavoastră, le zisei eu. Nu aveam 
idee ce voiau să înţeleagă prin,,acolou. 

— Şi eu mă gândeam la aceasta, răspunse Montgomery. 
Este camera mea cu uşa dinafară... 

— E foarte bine, zise prompt bătrânul, privind spre 
Montgomery, şi toţi trei ne-am îndreptat spre locul îngrădit. 

— Îmi pare rău că trebuie să fac o taină din asta, domnule 
Prendick - dar trebuie să ţii seama că ai venit nepoftit. Mica 
noastră aşezare de aici conţine câteva secrete, este, de 
fapt, un fel de cameră a lui Barbă Albastră. Însă nu este 
nimic prea înspăimântător - pentru un om raţional. Dar 
pentru moment - cum încă nu te cunoaştem... 

— Desigur, zisei eu, ar trebui să fiu prost pentru ca să mă 
supăr pentru lipsa de încredere. 

Îşi strâmbă gura lui mare într-un uşor zâmbet - era unul 
din acei oameni posaci eare zâmbesc cu colţurile gurii 
lăsate în jos - şi se înclină în semn că apreciază amabilitatea 
mea. Am trecut pe lângă intrarea princi-pală, o poartă grea 
de lemn bătută cu fiare şi încuiată. În faţa ei era 
îngrămădită încărcătura de pe şalupă; în colţ am dat peste 
o mică uşă pe care nu o observa-sem mai înainte. Omul cu 
părul cărunt scoase o legă-tură de chei din buzunarul 
hainei sale albastre şi soioase, deschise uşa şi intră. Cheile 


sale şi felul minuţios în care încuia uşile, chiar când se aflau 
sub ochii săi, m-au izbit în mod deosebit. 

L-am urmat şi am nimerit într-o încăpere mică, mobilată 
simplu, dar destul de confortabil, şi cu uşa interioară, care 
era uşor întredeschisă, dând într-o curte pietruită. 
Montgomery închise imediat această uşă. Un hamac era 
atârnat de-a curmezişul colţului celui mai întunecat al 
camerei, şi o mică fereastră fără geamuri, apărată de o 
bară de fier, se deschidea spre mare. 

Omul cu părul cărunt îmi spuse că aceasta urma să fie 
locuinţa meA. Iar uşa dinspre curte, pe care,,de teama 
accidentelor”, spuse el, o va încuia pe partea cealaltă, limita 
accesul meu spre interior. Îmi atrase atenţia asupra unui 
şezlong confortabil, aşezat în faţa ferestrei şi asupra unui 
vraf de cărţi vechi, format, mai ales, după cum mi-am dat 
seama, din lucrări de chirurgie şi din ediţii ale clasicilor 
greci şi latini - limbi pe care nu le pot citi cu uşurinţă - pe 
un raft de lângă hamac. leşi din cameră prin uşa ce dădea 
în afară, ca şi cum ar fi vrut să evite, de a deschide din nou 
uşa dinspre interior. 

— De obicei mâncăm aici, zise Montgomery, şi apoi, ca şi 
cum ar fi avut o îndoială, ieşi după celălalt. 

„Moreau” auzii eu strigând, şi, pentru moment, n-am 
acordat nici o atenţie faptului. Apoi, în timp ce mă uitam 
prin cărţile de pe raft, mi-a venit în minte: unde mai 
auzisem eu numele de Moreau? 

M-am aşezat în faţa ferestrei, am scos biscuiţii care îmi 
mai rămăseseră, şi am mâncat cu poftă. 

„Moreau?” 

Frin fereastră se zărea, trăgând o ladă de-a lungul 
țărmului, unul din acei oameni neobişnuiţi, înfăşuraţi în alb. 
Apoi dispăru din dreptul ferestrei. După aceea se auzi o 
cheie, intrând şi răsucindu-se în broasca uşii din spatele 
meu. După câtva timp se auzi, prin uşa închisă, zgomotul 
câinilor care fuseseră aduşi de pe țărm. Nu lătrau, ci 
gâfâiau şi mârâiau într-un mod curios. Puteam auzi 


tropăitul rapid al labelor lor şi vocea lui Montgomery care 
căuta să-i liniştească. 

Eram foarte impresionat de stricteţea cu care aceşti doi 
oameni păstrau secretul curţii închise şi câtva timp nu m- 
am gândit decât la asta şi la faptul că numele de Moreau îmi 
era neobişnuit de familiar. Dar memoria omenească este 
atât de ciudată, încât atunci nu-mi puteam aminti în ce 
împrejurări cunoscusem acest nume. De aici, gândurile mi 
s-au îndreptat spre ciudăţenia, cu neputinţă de definit, a 
omului diform înfăşat în alb, pe care îl văzusem pe plajă. Nu 
mai întâlnisem nici-odată un astfel de mers, astfel de 
gesturi neobişnuite, ca acelea pe care le avea acest om, pe 
când trăgea lada. Mi-am amintit că niciunul dintre aceşti 
oameni nu vorbise cu mine, deşi pe mulţi dintre ei îi 
văzusem privindu-mă din când în când într-un fel anume, pe 
furiş, cu totul diferit de privirea deschisă a sălbatecului 
obişnuit. Mă întrebam ce limbă or fi vorbind. Îmi făcuseră 
impresia că ar fi deosebit de taciturni, iar când vorbeau, 
aveau glasuri foarte nefireşti. Ce-o fi cu ei? Apoi, mi-am 
adus aminte de ochii bizarului servitor al lui Montgomery. 

Tocmai pe când mă gândcam la el, intră în odaie. Acum era 
îmbrăcat în alb şi ducea, pe o tăviţă, cafea şi nişte legume 
fierte. Cu greu mi-am putut stăpâni un fior de repulsie când 
se apropie, înclinându-se cu amabilitate, şi aşeză tava pe 
masă în faţa mea. 

Şi, atunci, uimirea m-a paralizat! Sub şuviţele de păr 
negru i se vedea urechea! Mi-a apărut în faţă, dintr-o dată, 
aproape de ochi. Omul avea urechi ascuţite, acoperite cu un 
puf brun şi fin! 

— Masa dumneavoastră, domnu', zise el. 

Îi priveam ţintă faţa, fără să încerc să-i răspund. Se 
întoarse şi se îndreptă spre uşă, privindu-mă într-un mod 
ciudat, pe deasupra umărului. 

L-am urmărit cu privirea şi, în acest timp, prin vreun 
mecanism cerebral inconştient, mi-a venit în minte un 
început de frază: Moreau... şi mai ce? Moreau şi...?” 


Ah! memoria mi-a alergat cu zece ani înapoi. „Moreau şi 
ororile sale”. Fraza mi-a plutit o clipă în minte - şi apoi am 
revăzut-o, cu litere roşii, pe o mică broşură galbenă care, 
citind-o, te făcea să te înfiori. Apoi mi-am amintit desluşit şi 
restul. Broşura aceea, de mult uitată, mi-a revenit în minte 
cu o limpezime surprinzătoare. Pe atunci eram doar un 
băieţandru şi Moreau avea, cred, cam cincizeci de ani; era 
un fiziolog cele-bru, de prima clasă, bine cunoscut în 
cercurile ştiinţi-fice pentru imaginaţia sa extraordinară şi 
brutala sa sinceritate în discuţie. Acesta era oare acelaşi 
Moreau? Publicase câteva date extrem de surprinzătoare în 
legătură cu transfuzia de sânge şi, în plus, era cunoscut 
pentru valoroasele lui contribuţii în privinţa culturilor de 
microbi. Apoi, dintr-o dată, cariera lui luă sfârşit. A fost silit 
să părăsească Anglia. Un ziarist obținuse acces în 
laboratorul lui, în calitate de asistent laborant, cu intenţia 
deliberată de a face dezvăluiri senzaţionale; şi, cu ajutorul 
unui accident neplăcut - dacă a fost cumva accident - 
broşura sa dezgustătoare deveni notorie. În ziua apariţiei 
ei, un câine nenorocit, jupuit şi schilodit în fel şi chip, scăpă 
din casa lui Moreau. 

Era în plin sezan mort, şi un editor cunoscut, văr cu 
improvizatul asistent de laborator, făcu apel la con-ştiinţa 
naţiunii. Nu era prima dată când această conştiinţă se 
întorcea împotriva metodelor de cercetare ştiinţifică. 
Doctorul fu pur şi simplu gonit din ţară. Poate că merita 
într-adevăr să fie izgonit, dar eu tot mai cred că sprijinul 
îndoielnic al colegilor săi, ca şi abandonarea lui de către 
societatea oamenilor de şti-inţă, a fost ceva ruşinos. Şi, 
totuşi, unele din experienţele sale, după spusele ziaristului, 
erau nişte cru-zimi inutile. Poate că ar fi putut să obţină 
pace cu societatea, dacă şi-ar fi abandonat cercetările, dar 
se pare că le-a preferat pe acestea din urmă, aşa cum ar fi 
făcut cei înai mulţi din cei care au căzut o dată sub farmecul 
atotputernic al cercetărilor. Era necăsătorit, şi nu era 


obligat să ţină seama de nimic altceva decât de interesul 
său personal... 

Eram convins că era unul şi acelaşi Moreau. Toate se 
potriveau. Începeam să înţeleg cărui scop îi erau destinate 
puma şi celelalte animale, care fuseseră aduse acum, 
împreună cu restul bagajelor, în locul îngrădit din dosul 
casei; şi un curios miros vag, respiraţia a ceva familiar, un 
miros care până acum rămăsese în fundul conştiinţei mele, 
îmi reveni, deodată, cu putere, în minte. Era mirosul de 
antiseptic, întâlnit în sălile de operaţii. Am auzit puma 
mugind în dosul zidului şi unul dintre câini schelălăi ca şi 
cum ar fi fost lovit. 

Şi, totuşi, şi mai ales pentru un om de ştiinţă, vivisecţia nu 
era ceva atât de oribil încât să justifice acest secret. Şi, 
printr-un salt ciudat al gândurilor, îmi reve-niră iar în faţă, 
cu multă claritate, urechile ascuţite şi ochii luminoşi ai 
servitorului lui Montgomery. Am privit înaintea mea pe 
întinsul mării verzi, care spu-mega sub briza răcoroasă, şi 
am lăsat frâu liber gândurilor şi straniilor amintiri din 
ultimele câteva zile. 

Ce ar fi putut să fie toate acestea? Un loc îngrădit şi 
încuiat, pe o insulă pustie, un cunoscut vivisecţionist, şi 
aceşti oameni schilodiţi şi diformi? 

VIII. STRIGĂTELE PUMEI. 

Pe la ora unu, Montgomery îmi întrerupse urzeala de 
gânduri tainice şi bănuieli; era urmat de grotescul său 
servitor care ducea o tavă pe care erau pâine, nişte legume 
şi alte merinde, o sticlă de whisky, o cană cu apă, trei 
pahare şi trei cuțite. M-am uitat bănuitor la această 
creatură stranie şi l-am surprins observându-mă cu ochii săi 
plini de neastâmpăr. Montgomery spuse că va prinzi cu 
mine, dar că Moreau era prea preocupat cu lucrul pentru a 
putea veni şi el. 

— Moreau! zisei eu, cunosc acest nume. 

— La dracu! zise el. Ce dobitoc am lost să-l pronunţ în faţa 
dumitale. Trebuia să mă fi gândit. În orice caz, asta îţi va da 


o idee despre... misterele noastre. Whisky? 

— Nu, mulţumesc, sunt un abstinent. 

— Aş vrea să fi fost şi eu. Dar nu mai este de nici un folos 
să pui lacăt la grajd după ce s-au furat caii. Această băutură 
diabolică m-a adus pe mine aici. Asta, şi o noapte cu ceaţă. 
M-am socotit norocos când Moreau s-a oferit să mă scape. 
Este ciudat... 

— Montgomery, zisei deodată, când uşa dinspre afară se 
închise, de ce are omul dumitale urechile ascuţite? 

— Ei, fir-ar...! zise el, cu gura plină de mâncare. Mă privi 
ţintă o clipă şi apoi repetă: urechile ascuţite? 

— Au vârfurile ascuţite, zisei pe cât puteam mai clar, dar 
cu un nod în gât, şi pe margini au un puf negru. 

Îşi turnă whisky şi apă, cu o mare încetineală. 

— Am avut impresia... că părul îi acoperea urechile. Le-am 
văzut când s-a aplecat lângă mine ca să pună pe masă 
cafeaua pe care mi-ai trimis-o dumneata. Şi, apoi, ochii săi 
strălucesc în întuneric! 

Între timp, Montgomery îşi revenise din surpriza produsă 
de întrebarea mea. 

— Totdeauna m-am gândit, zise el, căutându-şi cuvintele 
cu oarecare accentuare a sâsâitului său, că trebuie să fie 
ceva cu urechile lui. După felul cum şi le acoperea... Cum 
sunt? 

Eram convins, din toată comportarea iui, că ignoranţa îi 
era prefăcută. Totuşi, îmi venea greu să-i spun că minte. 

— Ascuţite, zisei eu, cam mici şi acoperite cu peri - foarte 
vizibil acoperite cu peri. Şi, în general, omul acesta este una 
dintre fiinţele cele mai stranii pe care le-am văzut, 
vreodată. 

Un strigăt ascuţit şi răguşit, de animal rănit, izbucni din 
curtea îngrădită din spatele nostru. Profunzimea şi forţa lui 
dovedeau a fi scos de puma. L-am văzut pe Montgomery 
tresărind. 

— Adevărat? zise el. 

— Unde l-ai găsit pe acest om? 


— A... la San Francisco... Este o brută pocită, e adevărat. 
Pe jumătate idiot, ştii. Nu-mi aduc aminte de unde venea. 
Dar m-am obişnuit cu el. Şi el cu mine. Ce părere ai despre 
el? 

— Are ceva nefiresc zisei eu. Este ceva la el... Să nu crezi 
că mă las în voia închipuirilor, dar când se apropie de mine, 
îmi dă o mică senzaţie neplăcută, o crispare a muşchilor, un 
fel de atingere... diabolică. 

Montgomery se oprise din mâncat în timp ce spuneam 
toate acestea. 

— Curios, zise el. Eu nu-mi dau seama de asta. 

Îşi reluă masa. 

— Nu aveam nici cea mai mică idee de toate acestea, zise 
el, mestecând. Echipajul de pe goeletă... trebuie că simţea 
la fel... Tăbărau cu toţii pe bietul nenorocit... Nu l-ai văzut 
pe căpitan? 

Deodată, puma urlă din nou, de data aceasta cu şi mai 
multă durere. Montgomery mormăi o înjurătură. M-am 
gândit să încep o discuţie despre oamenii de pe plajă. 
Atunci sărmanul animal dinăuntrul curţii scoase o nouă 
serie de strigăte scurte şi ascuţite. 

— Oamenii aceia de pe plajă, zisei eu, ce fel de rasă sunt? 

— Voinici băieţi, nu? zise el cu gândul aiurea, încruntându- 
şi sprâncenele, când animalul scoase încă un țipăt ascuţit. 
N-am mai spus nimic. Se mai auzi încă un strigăt, şi mai 
puternic decât primul. El se uită la mine cu ochii săi cenuşii, 
trişti, şi apoi îşi mai turnă whisky. Încercă să mă atragă într- 
o discuţie despre alcool, pretinzând că datorită lui mi-a 
salvat viaţa. Părea că vrea să accentueze faptul că lui îi 
datoram viaţa. I-am răspuns distrat. Îndată după aceea 
masa se ter-mină, monstrul diform cu urechile ascuţite 
strânse masa, şi Montgomery mă lăsă iar singur în cameră. 
Tot timpul fusese într-o stare de iritare, prost stăpânită, de 
câte ori se auzeau urletele pumei care era supusă 
vivisecţiei. Îmi vorbi despre ciudata lui nervozitate şi mă 
lăsă să o simt din plin. 


Şi eu găseam că aceste strigăte erau deosebit de 
enervante; creşteau în profunzime şi în intensitate pe mă- 
sură ce după-amiaza înainta. La început erau doar penibile, 
dar izbucnirea lor constantă reuşi până la urmă să-mi 
zdruncine complet echilibrul. Am aruncat deoparte 
traducerea din Horaţiu pe care o citeam şi am început să-mi 
strâng pumnii, să-mi muşc buzele, să mă învârtesc prin 
cameră. 

Apoi, am fost nevoit să-mi astup urechile cu palmele. 

Chemarea răscolitoare a urletelor puse stăpânire pe mine, 
deveni până la urmă o expresie atât de desăvârşită a 
suferinţei, încât nu mai puteam s-o suport, închis în cameră. 
Am ieşit pe uşă în căldura moleşitoare a acelei după-amiezi 
târzii şi, trecând pe lângă intrarea principală - am observat 
că era iar încuiată - am dat colţul zidului. 

Afară, strigătele răsunau şi mai puternic. Era ca şi cum 
toată durerea din lume şi-ar fi găsit glas. Şi, totuşi, dacă aş 
fi ştiut că în odaia alăturată exista această durere, dar 
mută, cred - m-am gândit atunci - că aş fi putut s-o suport 
destul de bine. Numai atunci când suferinţa îşi găseşte glas 
şi ne răscoleşte nervii, numai atunci vine şi mila să ne 
tulbure. Şi, în ciuda soarelui strălucitor şi a evantaielor 
verzi ale copacilor, unduite de o uşoară briză marină, lumea 
mi se părea un haos plin de fantasme negre şi roşii, până 
când, îndepărtându-mă, n-am mai auzit ţipetele din dosul 
zidurilor pestriţe. 

IX. FIINŢA DIN PĂDURE. 

Mergeam printre tufişurile care acopereau povârnişul din 
dosul casei, fără să ţin seama încotro mă îndreptam. Am 
trecut prin umbra unui pâlc des de copaci cât trun-chiurile 
drepte, şi astfel am ajuns repede la oarecare distantă, pe 
cealaltă parte a povârnişului, coborând către, un pârâu ce 
trecea printr-o vale îngustă. M-am oprit, ascultând. Distanta 
la care ajunsesem sau masele de desiş dintre noi înăbuşeau 
orice sunet care ar fi putut veni dinspre locul îngrădit. 
Văzduhul era liniştit. Atunci, cu un foşnet, apăru un iepure 


şi o luă la goană pe panta din faţa mea. Neştiind ce să fac, 
m-am aşezat jos, la marginea umbrei. 

Locul era plăcut. Pârâul era ascuns de vegetaţia luxuriantă 
de pe malurile lui, în afară de un loc, unde am putut zări 
sclipind un petec triunghiular de apă. Pe malul celălalt se 
vedea, printr-o ceaţă albăstruie, o pânză de copaci şi de 
liane, şi, deasupra lor, albastrul luminos al cerului. Ici şi 
colo, câte o pată albă sau roşie indica inflorescenţa vreunei 
epifite târâtoare. Mi-am lă-sat ochii să rătăcească un timp 
asupra acestei privelişti, şi apoi am început să mă gândesc 
din nou la particularităţile stranii ale omului lui 
Montgomery. Era, însă, prea cald pentru ca să mă pot gândi 
pe îndelete, şi am căzut repede într-o stare de toropeală, pe 
jumătate moţăiala şi pe jumătate veghe. 

După nu ştiu câtă vreme, am fost trezit din această stare 
de un foşnet prin verdeaţa de pe celălalt mal al pârâului. 
Pentru moment, nu se putea vedea nimic, în afară de 
vârfurile agitate ale ferigelor şi ale trestiilor. Apoi, deodată, 
pe malul apei apăru ceva - la început n-am fost în stare să 
desluşesc ce anume era. Îşi aplecă spre apă capul şi începu 
să bea. Abia atunci am văzut că era un om, mergând în 
patru labe, ca un animal! 

Era îmbrăcat într-o haină albăstruie şi avea faţa arămie şi 
părul negru. Se pare că această urâţenie grotescă era 
caracteristica invariabilă a insularilor. În timp ce bea, 
puteam auzi plescăitul apei pe buzele lui. 

M-am aplecat în faţă, ca să-l văd mai bine, şi o bucată de 
lavă, desprinsă de mâna mea, se rostogoli în jos pe pantă, 
cu zgomot. Fiinţa privi cu teamă în sus, şi ochii lui îi 
întâlniră pe ai mei. Imediat se ridică şi, continuâud să mă 
privească, se şterse la gură, cu o mână neîndemânatică. 
Picioarele îi erau abia jumătate cât lungimea trupului. 
Astfel, am stat nedumeriţi, uitându-ne unul la celălalt, 
aproape un minut. Apoi, oprindu-se pentru ca să mai 
privească înapoi o dată sau de două ori, se furişă printre 
tufişurile din dreapta mea, şi am auzit doar foşnetul 


frunzişului, îndepărtându-se şi dispărând. Fiinţa mă 
examinase de câteva ori, cu o privire fixă. Am rămas, mult 
timp după ce dispăruse, cu ochii aţintiţi în direcţia în care 
plecase. Liniştea mea somnolentă dispăruse. 

Un zgomot, în spatele meu, m-a făcut să tresar şi, 
întorcându-mă brusc, am văzut coada albă a unui iepure, 
ţopăind şi dispărând în susul pantei. Am sărit în pi-cioare. 

Apariţia acestei creaturi groteşti şi pe jumătate animalice 
tulburase dintr-o dată liniştea acestei dupăamieze. Am 
privit cam nervos în jurul meu, regretând că nu eram 
înarmat. Apoi m-am gândit că omul pe care îl văzusem era 
îmbrăcat cu o haină albăstruie, nu era gol cum ar fi trebuit 
să fie un sălbatec, şi, din acest fapt, încercam să mă conving 
că era probabil o fire paşnică şi că ferocitatea sumbră a 
înfăţişării sale nu reprezenta adevărul. 

Eram, totuşi, foarte tulburat de această apariţie. M-am 
îndreptat spre stânga, de-a lungul pantei, întorcându-mi 
mereu capul şi cercetând în toate direcţiile, printre 
trunchiurile drepte ale copacilor. De ce ar merge un om în 
patru labe şi ar bea direct cu buzele? Am auzit din nou 
gemete de animal, şi gândindu-mă că trebuie să fie puma, 
m-am întors şi am pornit în direcţia diametral opusă. Am 
ajuns iarăşi la pârâu, peste care am trecut, continuându-mi 
drumul în sus, prin tufişurile de pe malul celălalt. 

Am privit cu uimire la o pată mare, de un roşu aprins, pe 
pământ şi, apropiindu-mă. Am văzut că este un fel de 
ciupercă ramificată şi încreţită, ca un lichen frunzos, dar 
topindu-se într-un fel de substanţă cleioasă, când o atingeai. 
Şi, apoi, în umbra unor ferigi luxuriante, am dat peste ceva 
neplăcut, cadavrul unui iepure, acoperit de muşte lucioase, 
dar cald încă şi cu gâtul răsucit. M-am oprit înspăimântat la 
vederea sângelui scurs. lată, deci, măcar unul din vizitatorii 
insulei era lichidat! 

Nu se vedea nici o urmă de violenţă primprejur. Pă-rea să 
fi fost prins pe neaşteptate, şi ucis. Şi, în timp ce priveam la 
micul cadavru cu blană, mă întrebam cum fusese oare 


săvârşit acest lucru. Spaima nelămurită, care mi se ivise în 
minte când văzusem faţa inumană a omului de la pârâu, 
devenise acum mai precisă. Începeam să-mi dau seama de 
temeritatea expediției mele printre aceşti oameni 
necunoscuţi. În imaginaţia mea, desişul din jur începu să se 
transforme. Fiecare umbră devenea ceva mai mult decât o 
umbră, devenea o cursă, fiecare foşnet devenea o 
primejdie. Fiinţe invizibile păreau să mă spioneze. 

M-am hotărât să mă înapoiez la locul împrejmuit de pe 
țărm. M-am întors imediat, repezindu-mă furios - poate 
chiar nebuneşte - printre tufişuri, nerăbdător să mă aflu iar 
la loc deschis. 

M-am oprit la timp, ca să nu dau buzna într-un fel de 
luminiş în pădure, făcut de căderea unui copac; vlăstare noi 
începuseră să crească, pentru a umple locul lăsat gol, şi mai 
departe se ridicau din nou şirurile de trunchiuri dese şi de 
liane încolăcite, şi mulţimea de ciuperci şi de flori. În faţa 
mea, ghemuiţi pe rămăşiţele acoperite de ciuperci ale unui 
uriaş trunchi de copac prăbuşit, şi încă neştiutoare de 
prezenţa mea, se aflau trei groteşti figuri umane. Una era 
precis femeie. Cei-lalţi doi erau bărbaţi. Erau goi, în afară 
de nişte zdrenţe de pânză roşie în jurul mijlocului, şi pielea 
lor era de un roz întunecat şi murdar, aşa cum nu mai 
văzusem vreodată la alţi sălbatici. Aveau feţe grase, mari şi 
fără bărbie, frunţi teşite, şi un păr rar şi zburlit pe cap. Nu 
mai văzusem niciodată creaturi cu un aspect atât de bestial. 

Stăteau de vorbă, sau cel puţin unul dintre bărbaţi le 
vorbea celorlalţi şi toţi trei erau prea atenţi ca să bage în 
seamă foşnetul apropierii mele. Îşi legănau capetele şi 
umerii dintr-o parte într-alta. Cuvintele celui care vorbea 
ajungeau până la mine nedesluşit şi tărăgănat, dar deşi le 
puteam auzi bine, nu puteam să le prind sensul. Mi se părea 
că recită un fel de bolboroseală complicată. Apoi 
pronunţarea lui deveni mai ascuţită, şi, întinzându-şi 
mâinile, se sculă în picioare. 


Atunci, ceilalţi începură să bolborosească la unison, 
ridicându-se şi ei în picioare, întinzându-şi mâinile, şi 
legănându-şi trupul în ritmul cântecului. Atunci am observat 
scurtimea anormală a picioarelor, cu labele subţiri şi 
diforme. 'Toţi trei începură să se învârtească încet în cerc, 
săltând şi bătând din picioare şi dând din mâini; un fel de 
melodie se amesteca în recitarea lor ritmică, şi un refren 
care suna cam ca „Alula” sau,,Balula”. Ochii începuseră să 
le strălucească şi feţele lor urâte se luminau cu o expresie 
de plăcere stranie. Saliva se scurgea din gurile lipsite de 
buze. 

Deodată, în timp ce priveam la gesturile lor groteşti şi 
inexplicabile, mi-am dat seama limpede pentru prima dată 
ce anume mă izbise, ce anume îmi crease impresiile 
incompatibile şi contradictorii, de completă ciudăţenie şi 
totuşi de ciudată familiaritate. Cele trei creaturi angajate în 
acest ritual misterios aveau forme omeneşti, dar erau fiinţe 
omeneşti cu aerul straniu al unor animale cunoscute. 
Fiecare din aceste creaturi, cu toată forma ei omenească, 
zdrenţele de haine de pe ea, şi umanitatea grosolană a 
formei trupului, avea în ea, în mişcări, în expresia 
trăsăturilor, în întreaga sa înfăţişare, ceva care sugera în 
mod irezistibil un porc, trăsăturile porceşti, semnul evident 
al animalităţii. 

Am rămas copleşit de această constatare uluitoare, şi cele 
mai oribile întrebări mi-au năvălit în minte. Ei începură să 
sară în sus, unul câte unul, ţipând şi mormăind. Unul dintre 
ei alunecă şi rămase pentru o clipă în patru labe, pentru ca 
să se ridice imediat. Dar imaginea trecătoare, de adevărat 
animalism, al acestor monştri, mi-a fost de ajuns. 

M-am întors pe cât puteam mai fără zgomot, şi, oprindu- 
mă la fiecare pas, de teama de a nu fi descoperit prin 
trosnetul vreunei crengi sau foşnetul vreunei frunze, am 
pornit înapoi, prin tufişuri. După mult timp, mi-am 
recăpătat curajul şi am început să mă mişc mai liber. 


Pentru moment, singurul meu gând era să mă îndepărtez 
de aceste fiinţe respingătoare şi aproape că nu am băgat de 
seamă că dădusem peste o potecă abia vizibilă printre 
copaci. Apoi, în timp ce traversam un mic lumi-niş, am 
văzut, cu o tresărire neplăcută, două picioare strâmbe, 
mergând fără zgomot, printre copaci, paralel cu direcţia în 
care mergeam şi eu, cam la treizeci de metri de mine. 
Capul şi partea de sus a corpului erau ascunse de un desiş 
de liane. M-am oprit brusc, sperând că creatura aceea încă 
nu mă văzuse. Picioarele se opriră şi ele. Eram atât de 
nervos, încât cu greu mi-am putut stăpâni impulsul de a o 
rupe la fugă. 

Apoi, încordându-mi privirea, am desluşit, prin desişul 
încâlcit, capul şi trupul brutei pe care o văzusem bând apă. 
Îşi mişcă uşor capul. Când mă privi din umbra copacilor, din 
ochii săi ţâşni o fulgerare verzuie, o culoare aproape 
luminoasă, care dispăru când îşi întoarse iar capul. Rămase 
o clipă nemişcată, şi, apoi, cu un mers fără zgomot, începu 
să alerge prin desişul verde. În clipa următoare, dispăruse 
în dosul unor tufişuri. N-o puteam vedea, dar simţeam că se 
oprise şi mă privea din nou. 

Ce naiba putea să fie - om sau animal? Ce voia de la mine? 
Nu aveam nici o armă, nici măcar un bâţ. Ar fi fost o 
nebunie să fug. Dar, orice ar fi fost această fiinţă, nu avea 
curajul să mă atace. Strângând tare din dinţi, m-am 
îndreptat spre ea. Voiam să nu las să mi se vadă frica care 
părea că-mi îngheaţă oasele. Am trecut printr-un tufiş de 
arbori înalţi cu flori albe, şi am văzut-o, la douăzeci de metri 
mai departe, privindu-mă peste umăr şi ezitând. Am mai 
înaintat un pas sau doi, privind-o ţintă în ochi. 

— Cine eşti? întrebai eu. Fiinţa încercă să-mi susţină 
privirea. 

— Nu! zise deodată şi, întorcându-se, porni în salturi şi se 
depărtă prin tufişuri. Apoi se întoarse şi mă privi din nou. 
Ochii îi străluceau puternic din umbra de sub copaci. 


Eram cu inima cât un purice, dar simţeam că singura mea 
şansă era să bravez, şi am pornit drept spre ciudata 
creatură. Se întoarse din nou şi dispăru în umbră. Mi s-a 
părut că mai zăresc o dată lumina ochilor săi, şi asta fu tot. 

Pentru prima dată am înţeles atunci că ora târzie ar putea 
să-mi fie neprielnică. Soarele apusese de câteva minute, 
amurgul rapid al tropicului se şi ştergea de pe cerul dinspre 
răsărit, iar întâiul fluture de noapte fâlfâi tăcut pe lângă 
capul meu. Dacă nu voiam să-mi petrec noaptea printre 
primejdiile necunoscute ale pădurii misterioase, trebuia să 
mă grăbesc să ajung din nou la locul îngrădit. 

Gândul de a mă întoarce la acel adăpost bântuit dc durere 
era extrem de neplăcut, dar şi mai neplăcută era ideea de a 
fi surprins de întuneric, în loc deschis, şi de tot ceea ce 
întunericul ar putea ascunde. Am mai privit o dată la 
umbrele albastre care înghiţiseră acea creatură stranie, şi 
apoi m-am înapoiat pe pantă în jos, către pârâu, mergând, 
după cum socoteam, în direcţia de unde venisem. 

Mergeam grăbit, uimit de toate aceste întâmplări şi m-am 
trezit, destul de repede, într-un loc neted, printre nişte 
copaci rari. Limpezimea incoloră care urmează după 
roşeaţa apusului începea să se întunece. Cerul albastru de 
deasupra devenea tot mai profund, şi stelele mici apăreau 
una câte una prin lumina tot mai slabă; spaţiile dintre 
copaci, golurile din vegetaţie, care fuseseră de un albastru 
şters în lumina albastră a zilei, deveneau negre şi 
misterioase. 

Am continuat să merg. Culorile dispăreau, vârfurile 
copacilor se ridicau ca nişte siluete negre pe cerul albastru 
luminos, iar, în jos, acest contur se topea într-un întuneric 
fără formă. Apoi copacii deveniră mai rari, iar tufişurile de 
arbuşti mai abundente. Apăru un spaţiu pustiu, acoperit cu 
nisip, şi apoi o altă întindere cu tufişuri încâlcite. 

Eram neliniştit de un foşnet uşor dinspre dreapta mea. Am 
crezut mai întâi că era o simplă impresie, căci de câte ori 
mă opream nu se mai auzea nimic, în afară de briza serii 


legănându-se în vârful copacilor. Apoi, când am pornit din 
nou mai departe, am auzit ca un ecou al paşilor mei. 

M-am îndepărtat de desişuri, ţinându-mă mai mult la loc 
deschis, întorcându-mă brusc din când în când, pentru a-l 
surprinde pe cel ce mă urmărea, dacă exista vreun 
urmăritor. N-am văzut nimic, dar totuşi senzaţia unei alte 
prezenţe devenea tot mai precisă. Am grăbit pasul, şi după 
câtva timp am ajuns la o mică ridicătură; am trecut de ea şi 
m-am întors brusc, privind ţintă, de pe partea cealaltă. Se 
desluşea limpede conturul negru al dâmbului, pe cerul 
întunecat. 

Şi, imediat, o umbră fără formă se ridică pentru o clipă pe 
linia orizontului, şi dispăru îndată. Eram sigur acum că 
adversarul meu cu faţa oacheşă mă urmărea iar. Şi, o dată 
cu aceasta, am mai făcut o constatare neplăcută: rătăcisem 
drumul. 

Am continuat să merg câtva timp în grabă, complet uluit, 
urmărit de această fiinţă nevăzută. Se ţinea departe, fie că 
nu avea curajul să mă atace, fie că aştepta să mă prindă 
într-un moment când eram într-o situaţie nefavorabilă. Mă 
aţineam, cu grijă, numai la loc deschis. Uneori mă 
întorceam şi ascultam, şi aproape că mă convingeam că 
urmăritorul abandonase vânătoarea, sau că nu fusese decât 
o închipuire a imaginaţiei mele răvăşite. Apoi am auzit 
zgomotul mării. Mi-am iuţit paşii, aproape alergând, şi 
imediat am auzit pe cineva poticnindu-se în urma mea. 

M-am întors brusc, privind cercetător spre copacii 
nedesluşiţi din spatele meu. O umbră neagră sări şi păru să 
se contopească cu o altă umbră. Ascultam, nemişcat, 
neauzind nimic decât pulsarea sângelui în urechi. Am 
socotit că nervii îmi erau slăbiţi, şi că imaginaţia mă înşela, 
şi m-am întors cu hotărâre spre zgomotul mării. 

După un minut-două, copacii se răriră şi am ieşit pe o 
limbă de pământ gol şi jos, care se prelungea până în apa 
întunecată. Noaptea era liniştită şi senină, şi re-flexul 
mulțimilor de stele se înfiora pe legănarea liniştită a mării. 


Mai spre larg, valurile care se izbeau de o fâşie neregulată 
de recife străluceau cu o lumină palidă. Spre apus se vedea 
lumina zodiacală amestecându-se cu licărirea galbenă a 
luceafărului de seară. Coasta dispărea înspre răsărit, iar 
înspre apus era ascunsă de spinarea promontoriului. Atunci 
mi-am amintit că plaja lui Moreau se afla înspre apus. 

O cracă trosni în spatele meu şi se auzi un foşnet. M-am 
întors, rămânând cu faţa la copacii întunecoşi. Nu puteam 
vedea nimic - sau mai bine zis puteam vedea prea multe. 
Fiecare umbră din întuneric avea un aspect sinistru, 
amintea de ceva care pândea cu atenţie. Am stat astfel 
aproape un minut şi, apoi, continuând să am ochii aţintiţi 
asupra copacilor, m-am îndreptat spre apus, pentru ca să 
străbat limba de pământ. În clipa când m-am mişcat, cineva 
care pândea din umbră se mişcă, în urmărirea mea. 

Inima îmi bătea cu putere. Începu să se zărească spre 
apus curba largă a unui golf şi m-am oprit din nou. Umbra 
se opri, fără zgomot, la vreo zece metri de mine. Un mic 
punct de lumină lucea la celălalt capăt al curbei şi 
întinderea cenuşie a plăjii de nisip se pierdea sub cerul 
înstelat. Punctul de lumină se afla cam la două mile 
depărtare. Pentru ca să ajung pe plajă trebuia să trec 
printre copacii de unde mă pândeau umbrele şi să cobor o 
pantă acoperită cu tufişuri. 

Acum puteam să-l văd mai desluşit pe cel ce mă urmărea. 
Nu era animal, căci stătea în picioare. Am deschis gura să 
vorbesc, dar un fel de flegmă răguşită mi-a sugrumat 
glasul. Am încercat din nou şi am strigat: „Cine-i acolo?” Nu 
se auzi nici un răspuns. Am făcut un pas înainte. Fiinţa nu 
se mişcă; păru doar că se strânge. Piciorul meu izbi o 
piatră. 

Atunci mi-a venit o idee. Fără să-mi iau ochii de pe forma 
neagră din faţa mea, m-am aplecat şi am ridicat piatra. Dar, 
la mişcarea mea, fiinţa aceea se întoarse brusc, aşa cum ar 
fi făcut un câine, şi fugi pieziş în întunericul de mai departe. 
Mi-am adus aminte de un mijloc folosit de băieţii de şcoală 


împotriva dulăilor, şi, legând piatra în batistă, am răsucit 
legătura în jurul încheieturii mâinii. Se auzea o mişcare mai 
îndepărtată, printre umbre, ca şi cum urmăritorul meu s-ar 
fi retras. Şi, deodată, intensa mea încordare se risipi; m-au 
trecut toate năduşelile şi am început să tremur, în timp ce 
adversarul meu fugea, iar eu stăteam cu această armă în 
mână. 

A trecut câtva timp până când să mă pot hotări să cobor 
printre copaci şi desişuri de-a lungul marginei 
promontoriului, spre plajă. În cele din urmă, am făcut-o 
într-o goană, şi pe când ieşeam din desiş, am auzit pe nisip 
zgomotul paşilor celui care venea după mine. 

Atunci mi-am pierdut cu desăvârşire capul de frică şi am 
pornit să alerg pe nisip. Imediat se auzi ritmul rapid al unor 
paşi uşori care mă urmăreau. Am scos un strigăt sălbatec şi 
mi-am dublat viteza. Nişte fiinţe negre şi nedesluşite, de 
vreo trei sau patru ori mai mari decât un iepure, urcau în 
fugă sau în salturi de pe plajă înspre tufişuri, trecând pe 
lângă mine. Îmi voi aminti cât timp voi trăi groaza acelei 
urmăriri. Alergam pe lângă malul apei şi auzeam din când 
în când pleoscăitul picioarelor care se apropiau de mine. 
Departe, dezasperant de departe, se zărea lumina galbenă. 
Toată noaptea din jurul nostru era neagră şi liniştită. Pleosc, 
pleosc, se auzeau paşii care mă urmăreau, din ce în ce mai 
aproape. Simţeam că mi se taie respiraţia, căci eram 
complet neantrenat; şuieram, trăgând aer în piept, iar într- 
o parte a pieptului simţeam o durere ca de cuţit. Vedeam că 
voi fi ajuns din urmă cu mult înainte de a ajunge la locul 
îngrădit: deznădăjduit, trăgându-mi cu greu respiraţia, m- 
am dat brusc într-o parte şi, când ajunse lângă mine, am 
lovit fiinţa ce mă urmărea - am lovit din toate puterile. 
Piatra căzu din praştia formată de batistă. 

Când m-am întors, creatura aceea, care alergase în patru 
labe, tocmai se ridica în picioare şi proiectilul i-a căzut 
drept în tâmpla stângă. Ţeasta răsună puternic şi omul- 
animal se poticni de mine, mă împinse cu mâinile, şi trecu 


împleticindu-se pe lângă mine, ca să cadă cât era de lung 
pe nisip, cu faţa în apă. A rămas acolo, nemişcat. 

N-am avut curajul să mă apropii de acea formă neagră. 
Am lăsat-o acolo, sub stelele liniştite, cu apa clipocind în 
jurul său şi, dându-i un mare ocol, mi-am urmat drumul 
către lucirea galbenă a casei. Şi, imediat, cu un efect de 
mare uşurare, am auzit geamătul jalnic al pumei, sunetul 
care mă gonise, la început, în explorarea acestei insule 
misterioase. Atunci, deşi eram slăbit şi îngrozitor de obosit, 
mi-am adunat toate forţele şi am început să alerg din nou 
spre lumină. Mi s-a părut că mă strigă cineva. 

X. STRIGĂTELE OMULUI. 

Când am ajuns aproape de casă am văzut că lumina venea 
pe uşa deschisă a camerei mele; şi apoi am auzit, venind din 
întunericul de lângă acea deschidere gălbuie, vocea lui 
Montgomery care striga „Prendick!” 

Am continuat să alerg. L-am auzit slrigându-mă din nou. 
Am răspuns cu un uşor „Alo!” şi în clipa următoare am 
ajuns, clătinându-mă, lângă el. 

— Unde ai fost? întrebă el, ţinându-mă la distanţa braţelor, 
astfel ca lumina ce venea din uşă să-mi cadă în faţă. 
Amândoi am fost atât de ocupați, încât am uitat de 
dumneata, până acum vreo jumătate de oră. 

Mă duse în odaie şi mă aşeză în şezlong. Câteva clipe am 
rămas orbit de lumină. 

— Nu ne-am gândit că ai să începi să explorezi insula asta 
a noastră fără să ne anunţi, zise el. Şi apoi: Mi-a fost teamă! 
Dar... ce... Hei! 

Ultima rămăşiţă de putere m-a părăsit şi capul mi-a căzut 
în faţă, pe piept. Cred că a avut o oarecare satisfacţie, 
dându-mi să beau brandy. 

— Pentru Dumnezeu, zisei eu, închide uşa aceea. 

— Ai întâlnit vreuna din curiozităţile noastre, ai? zise el. 
Încuie uşa şi se întoarse iar spre mine. Nu-mi puse 
întrebări, ci îmi mai dădu să beau brandy şi apă şi mă sili să 
mănânc ceva. Eram într-o stare de totală epuizare. El spuse 


ceva vag despre faptul că uitase să mă prevină şi mă 
întrebă, scurt, când părăsisem casa, şi ce anume văzusem. 
I-am răspuns cât am putut mai succint, în fraze întretăiate. 

— Spune-mi ce înseamnă toate acestea, zisei eu, într-o 
stare vecină cu isteria. 

— Nu-i nimic prea înspăimântător, zise el. Dar cred că ţi-e 
destui pentru o singură zi. Deodată, puma scoase un urlet 
ascuţit de durere. Auzindu-l, el mormăi o înjurătură: Să fiu 
al dracului, zise el, dacă locul acesta nu este tot atât de rău 
ca pe Gower Street - cu pisicile acelea. 

— Montgomery, zisei eu, cine era fiinţa care s-a luat după 
mine? Era animal, sau om? 

— Dacă n-ai să dormi în noaptea asta, zise el, mâine ai să-ţi 
pierzi minţile. 

M-am oprit în faţa lui: 

— Cine s-a luat după mine? întrebai eu. 

Mă privi drept în ochi şi îşi strâmbă gura. Ochii săi, care cu 
o clipă înainte păreau că se însufleţesc, deve-niră 
inexpresivi. 

— După spusele dumitale, zise el, cred că a fost o stafie. 

Am simţit un val de enervare violentă, care trecu tot atât 
de repede precum venise. M-am trântit din nou pe scaun, 
apăsându-mi mâinile pe frunte. Puma începu din nou să 
geamă. 

Montgomery trecu în spatele meu, punându-mi mâinile pe 
umeri. 

— Ascultă, Prendick, zise el, nu trebuia să te las să 
rătăceşti pe această stupidă insulă a noastră. Dar nu-i atât 
de rău precum îţi închipui, omule. Nervii dumitale sunt 
zdruncinaţi. Lasă-mă să-ţi dau ceva care să te facă să 
dormi. Asta... va mai dura ceasuri întregi. Trebuie neapărat 
să dormi, sau, altminteri, nu mai răspund de nimic. 

Nu i-am răspuns. Am lăsat capul în jos şi mi-am acoperit 
faţa cu mâinile. El se întoarse îndată, cu un păhărel 
conţinând un lichid negricios. Mi-l dădu să beau. L-am luat 


fără să mă împotrivesc, şi Montgomery mă ajută să mă urc 
în hamac. 

Când m-am trezit, era în plină zi. Câtăva vreme am rămas 
aşa culcat, privind tavanul de deasupra mea. Căpriorii, am 
descoperit atunci, erau făcuţi din cheresteaua unui vas. 
Apoi mi-am întors privirea şi am văzut micul dejun aşezat 
pe masă. Am simţit că mi-era foame şi m-am pregătit să 
cobor din hamac, care, foarte politicos, ghicindu-mi 
intenţia, se răsuci şi mă depuse în patru labe pe duşumea. 

M-am ridicat şi m-am aşezat la masă. Îmi simţeam capul 
greu, şi aveam doar o vagă amintire a celor ce mi se 
întâmplascră cu o seară înainte. Briza de dimineaţă bătea 
foarte plăcut prin fereastra fără geamuri, şi asta, împreună 
cu mâncarea, contribuia la senzaţia de bună stare animalică 
pe care o simţeam. Deodată, uşa din spatele meu, uşa 
interioară care dădea în curtea îngrădită, se deschise. M- 
am întors şi am văzut chipul lui Montgomery. 

— Te simţi bine? zise el. Sunt teribil de ocupat. Şi închise 
uşa. Mai târziu am descoperit că uitase s-o încuie la loc. 

Atunci mi-am adus aminte de expresia feţei sale din seara 
precedentă, şi, o dată cu aceasta, mi-a apărut din nou 
înaintea ochilor tot ceea ce mi se întâmplase. Chiar în clipa 
când frica prin care trecusem îmi reveni, se auzi un strigăt 
dinăuntrul curţii. DaR. De data aceasta, nu mai era strigătul 
pumei. 

Am lăsat îmbucătura pe care o duceam la gură şi am 
ascultat. Linişte, în afară de şoapta brizei de dimineaţă. 
Începeam să cred că mă înşelau urechile. 

După o lungă pauză, mi-am reluat masa, dar cu auzul încă 
încordat. Imediat se auzi un alt sunet, foarte slab şi grav. 
Am rămas ca trăsnit. Deşi tonul era slab şi grav, m-a mişcat 
mai profund decât tot ce pătrunsese până atunci până la 
mine, din grozăviile de dincolo de pereţi. De data aceasta 
nu era nici o îndoială în privinţa naturii acestor sunete slabe 
şi întretăiate, nici o îndoială în privinţa provenienţei lor; 
căci erau gemete, întrerupte de suspine şi horcăieli de 


durere. De data aceasta nu era vorba de un animal. Era 
chinuită o fiinţă omenească! 

La această constatare m-am ridicat şi, din trei paşi, am 
străbătut odaia, am apucat clanţa uşii dinspre curte şi am 
deschis-o larg. 

— Prendick, omule! Opreşte-te! strigă Montgomery, 
intervenind. Un câine mare, speriat, lătră şi mârâi. Am 
văzut, într-un şanţ, sânge închegat şi sânge roşu proas-păt 
şi am simţit mirosul caracteristic de acid fenic. Apoi, în 
fundul curţii, printr-o uşă deschisă, în lumina slabă din 
umbră, am văzut ceva legat fără milă pe un fel de ramă, 
ciopârţit, roşu, şi bandajat. Şi apoi, acoperindu-mi această 
imagine, apăru faţa bătrânului Moreau, albă şi teribilă. 

Într-o clipă mă apucă de umăr cu o mână pătată de sânge, 
mă răsuci pe picioare, şi mă azvârli cât eram de lung, în 
odaia mea. Mă ridicase de parcă aş fi fost un copil. Am 
căzut lungit pe duşumea, iar uşa se trânti şi îmi ascunse 
furia intensă ce se vedea pe faţa sa. Apoi, ani auzit cheia 
răsucindu-se în broască şi glasul lui Montgomery, 
dezvinovăţindu-se. 

— Munca mea de-o viaţă întreagă! îl auzii pe Moreau 
spunând. 

— Nu înţelege nimic, zise Montgomery, printre altele, pe 
care n-am reuşit să le desluşesc. 

— Nu pot să-mi pierd acum vremea, zise Moreau. 

Restul nu l-am mai auzit. M-am ridicat în picioare, 
tremurând, având în minte un haos în care se amestecau 
cele mai oribile bănuieli. Este oare cu putinţă, gândeam eu, 
să fie vorba chiar despre asta, despre vi-visecţie asupra 
oamenilor? Întrebarea izbucni ca fulgerul pe un cer 
furtunos. Şi, deodată, groaza nebuloasă din mintea mea se 
condensă în imaginea vie a pericolului în care mă aflam. 

XI. GOANA DUPĂ OM. 

Mi-a venit în minte, ca o speranţă disperată de salvare, că 
uşa dinspre afară a camerei mele era încă deschisă. Eram 
convins acum, absolut sigur, că Moreau făcea vivisecţie 


asupra unei fiinţe umane. De când auzisem numele lui, 
încercasem tot timpul să fac în gând vreo legătură între 
ororile lui şi animalismul grotesc al locuitorilor acestei 
insule; acum credeam că înţeleg totul. Amintirea lucrărilor 
lui asupra transfuziei de sânge mi-a revenit în minte. Aceste 
creaturi pe care le văzusem erau victimele unor experienţe 
hidoase! 

Aceşti dezgustători ticăloşi intenţionali pur şi simplu să mă 
reţină, să mă prostească cu confidenţele pe care voiau să mi 
le facă şi apoi să-mi hărăzească o soartă mai oribilă decât 
moartea, şi anume tortura, şi după tortură cea mai teribilă 
degradare care se putea concepe - să mă trimită, un suflet 
pierdut, un animal, în mijlocul gloatei celorlalţi monştri. Am 
căutat, prin preajmă, vreo armă. Nimic. Atunci, cu o 
inspiraţie subită, am răsturnat şezlongul, am pus piciorul pe 
el şi i-am smuls stinghia laterală. S-a întâmplat ca o dată cu 
lemnul să se desprindă şi un cui care, fiind ieşit în afară, 
dădea un aer periculos acestei arme, neînsemnate de altfel. 
Auzind paşi, afară, m-am repezit să deschid uşa şi l-am găsit 
pe Montgomery la un metru de ea. Avea de gând să încuie 
şi uşa exterioara. 

Am ridicat băţul prevăzut cu un cui şi i l-am repezit spre 
obraji, dar el se dădu înapoi. Am ezitat o clipă, apoi m-am 
întors şi am luat-o la fugă pe după colţul casei. 

— Prendick, omule! se auzea ţipătul său plin de uimire. Nu 
face tâmpenii, omule! 

Încă o clipă, m-am gândit, şi ar fi încuiat uşa şi aş fi fost tot 
atât de sigur de soarta mea ca şi un cobai la spital. El apăru 
de după colţul zidului, căci l-am auzit chemându-mă 
„Prendick!” Apoi începu să alerge după mine, strigând din 
fugă nu mai ştiu ce. 

De data aceasta, alergând din răsputeri, m-am îndreptat 
spre nord-est, într-o direcţie în unghi drept cu cea a 
expediției mele precedente. În timp ce urcam malul, drept 
în sus, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut că era şi 
servitorul său cu Montgomery. Am alergat cu furie până în 


vârful pantei. L-am trecut, apoi am cotit spre răsărit, de-a 
lungul unei văi stâncoase, mărginită pe fiecare parte de 
junglă. Am alergat aproape o milă, cu pieptul găfiind, cu 
inima bătându-mi până în urechi, şi apoi, nemaiauzind paşii 
lui Montgomery sau ai omului său, şi simţindu-mă aproape 
sleit, m-am îndreptat spre mal, după cum socoteam, şi m- 
am întins la adăpostul unei tufe de trestie. 

Am rămas acolo mult timp, prea înspăimântat ca să mă 
mişc, şi chiar prea înfricoşat ca să-mi fac vreun plan de 
acţiune. Priveliştea sălbatecă din jurul meu dormea liniştită 
sub bătaia soarelui şi singurul zgomot de lângă mine era 
zumzetul subţire al câtorva țânțari care mă descoperiseră. 
Apoi mi-a ajuns la urechi un sunet molcom, ca o respiraţie - 
freamătul mării la țărm. 

După vreo oră l-am auzit pe Montgomery strigându-mă, 
departe, spre nord. Aceasta m-a făcut să mă gândesc la 
planul meu de acţiune. După cum socoteam atunci, insula 
era locuită numai de aceşti doi vivisecţionişti şi victimele lor 
animalizate. Fără îndoială că ei îi vor putea folosi pe câţiva 
dintre aceştia împotriva mea, dacă se va ivi nevoia. Ştiam că 
atât Moreau, cât şi Montgomery, aveau revolvere; iar eu 
eram neînarmat, în afară de bara subţire de lemn, 
prevăzută cu un mic cui, simplă caricatură de măciucă. 

Am rămas astfel liniştit, acolo unde mă aflam, până când 
am început să mă gândesc la mâncare şi băutură. În clipa 
aceea, mi-am dat seama cât de dispe-rată era situaţia mea. 
Nu cunoşteam nici un mod de a-mi procura ceva de 
mâncare; eram prea ignorant în botanică pentru ca să 
descopăr, prin jurul meu, rădăcini sau fructe comestibile; 
nu aveam nici un mijloc ca să prind cei câţiva iepuri de pe 
insulă. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât situaţia mi se 
părea mai grea. În cele din urmă, disperat de starea în care 
mă aflam, gândul mi s-a întors la oamenii-animale pe care îi 
întâlnisem. Încercam să găsesc o licărire de speranţă în 
cele ce îmi aminteam despre ei. M-am gândit pe rând la toţi 


cei pe care îi văzusem, încercând să găsesc în memorie vreo 
prevestire de sprijin din partea lor. 

Atunci, deodată, am auzit un câine lătrând, şi mi-am dat 
seama de acest nou pericol. N-am stat mult pe gânduri, căci 
altfel aş fi fost prins, şi, apucând băţul meu cu cui, am 
pornit în fugă din ascunzătoarea mea spre locul de unde 
venea zgomotul mării. Îmi amintesc de un tufiş de plante 
spinoase, cu ghimpi care tăiau ca nişte lame de briceag. Am 
ieşit dintre ele, sângerând şi cu hainele sfâşiate, pe malul 
unui golfuleţ lung care se deschidea spre nord. Am trecut 
de-a dreptul, fără să ezit nici o clipă, prin apa care îmi 
venea până la genunchi. Am reuşit să ajung, în cele din 
urmă, pe malul dinspre apus şi, cu inima băfând să-mi 
spargă pieptul, m-am târât într-un desiş de ferigi, aşteptând 
să se ivească urmăritorii. Am auzit câinele - era numai unul 
- apropiindu-se şi lătrând când ajunse între spini. Apoi nu l- 
am mai auzit şi am început să cred că scăpasem. 

Minutele treceau, tăcerea se prelungea şi în cele din 
urmă, după o oră, curajul începuse să-mi revină. 

Între timp, nu mai eram nici prea îngrozit, nici prea 
nenorocit. Căci trecusem, ca să zic aşa, de limitele groazei 
şi ale deznădejdii. Acum simţeam că viaţa îmi era practic 
pierdută şi această convingere mă făcea în stare să 
îndrăznesc orice. Aveam chiar o oarecare dorinţă să mă 
întâlnesc faţă în faţă cu Moreau. Şi, de-oarece trecusem cu 
picioarele prin apă, mi-am amintit că, dacă aş fi încolţit, îmi 
rămânea cel puţin o cale de scăpare din chinurile mele - şi 
anume că ei nu mă puteau împiedica să mă înec. Aproape 
că eram hotărât să mă înec chiar atunci, dar mă reţinea o 
dorinţă ciu-dată de a vedea sfârşitul întregii aventuri, un 
straniu interes impersonal de a vedea propriul meu 
spectacol. Mi-am dezmorţit membrele, rănite şi îndurerate 
de înţepăturile plantelor spinoase, privind la copacii din 
jurul meu; şi, atât de brusc încât păru că ţâşneşte din 
codrul de verdeață din jurul ei, apăru o faţă neagră, care 
mă privea cercetător. 


Era o creatură cu aspect de maimuţă care întâmpinase, de 
pe mal, şalupa. Stătea agăţată de trunchiul oblic al unui 
palmier. Am strâns băţul în mână şi m-am ridicat, cu faţa 
spre el. Începu să vorbească: 

— Dumneata, dumneata, a fost tot ce am putut să 
desluşesc la început. Deodată sări jos din copac şi în clipa 
următoare dădu frunzişul la o parte, cercetându-mă cu 
curiozitate. 

Nu mai simţeam, faţă de această creatură, aceeaşi 
repulsie, ca atunci când mă întâlnisem cu ceilalţi oameni- 
animale. 

— Dumneata, zise, în barcă. 

Era deci un om - cel puţin tot atât cât servitorul lui 
Montgomery - căci putea să vorbească. 

— Da, zisei eu, am venit în barcă. De pe vapor. 

— Oh! zise el, şi ochii săi strălucitori şi neobosiţi se 
plimbară de-a lungul meu, de la mâini la băţul pe care îl 
ţineam, la picioare, la rupturile din haina mea şi la tăieturile 
şi zgârieturile pe care le căpătasem din cauza spinilor. 
Părea nedumerit de ceva. Ochii săi se îndreptară din nou 
spre mâinile mele. Îşi ridică mâna în sus şi îşi numără încet 
degetele:,,unu, doi, trei, patru, cinci - eh?” 

N-am înţeles atunci ce însemna asta. Mai târziu, aveam să 
aflu că majoritatea acestor oameni-animale aveau mâini 
diformate, cărora le lipseau uneori chiar trei degete. Dar, 
închipuindu-mi că aceasta era un fel de salut, am făcut şi eu 
la fel, în semn de răspuns. Omul rânji cu o imensă 
satisfacţie. Apoi privirea lui rapidă şi mobilă mă cercetă iar. 
Făcu o mişcare bruscă şi dispăru. Ramurile ferigilor între 
care stătuse se împreunară din nou. 

Am ieşit din tufiş pentru a-l urmări, şi am rămas mirat, 
găsindu-l legănându-se vesel, agăţat cu o mână subţire de o 
funie de liane care atârna din frunzişul de deasupra. Era eu 
spatele la mine. 

— Hei! făcui eu. 

Sări jos cu un salt răsucit, şi rămase cu fata spre mine. 


— Ia spune-mi, zisei eu, unde pot găsi ceva să mănânc? 

— Să mănânci! zise el. De acum mănânci hrana oamenilor. 
Şi ochii i se îndreptară din nou spre leagănul de liane. La 
colibe. 

— Dar unde sunt colibele? 

— Oh! 

— Sunt nou, înţelegi. 

Atunci el se întoarse şi porni cu un pas grăbit. Toate 
mişcările lui erau ciudat de iuți. 

— Vino cu mine, zise el. 

M am iuat după ei, curios să văd cum se termină această 
aventură. Presupuneam că colibele erau vreun adăpost 
grosolan unde locuiau el şi alţi asemenea oameni-animale. 
Poate că îi voi găsi prietenoşi, poate că voi găsi în mintea lor 
ceva prin care să mă pot apropia de ei. Încă nu ştiam cât de 
mult uitaseră ei moştenirea omenească pe care le-o 
atribuiam. 

Însoţitorul meu cu înfăţişarea de maimuţă alerga alături 
de mine, cu mâinile atârnând în jos şi cu bărbia scoasă în 
afară. Mă întrebam câtă memorie ar mai putea avea. 

— De cât timp eşti pe insula aceasta? întrebai eu. 

— De cât timp? întrebă el. Şi după ce repetă întrebarea, îşi 
ridică trei degete. Nu era deci chiar complet idiot. Am 
încercat să aflu ce voia să spună prin aceasta, însă păru 
deodată obosit. După încă o întrebare sau două, el se 
îndepărtă brusc de mine şi sări după un fruct care atârna 
într-un copac. Smulse o mână plină de păstăi ţepoase şi 
începu să le mănânce conţinutul. Am observat aceasta cu 
satisfacţie căci aveam, cel puţin, o indicație în ceea ce 
priveşte hrana. Am încercat să-i mai pun şi alte întrebări, 
dar răspunsurile lui prompte şi incoherente erau, de cele 
mai multe ori, fără legătură cu întrebările mele. Câteva din 
ele aveau un înţeles, dar altele păreau pur şi simplu 
repetate papagaliceşte. 

Eram atât de atent la aceste amănunte, încât abia dacă 
mai ţineam seama de drumul pe care mergeam. Am ajuns la 


nişte copaci, arşi şi înnegriţi de tot şi, apoi, într-un loc 
deschis, acoperit cu o încrustaţie albgălbuie, din care se 
ridica un fum care te înţepa în nări şi în ochi. Înspre 
dreapta, pe deasupra spinării unei stânci goale, se vedea 
întinderea albastră a mării. Cărarea, cotea brusc într-o 
scobitură îngustă dintre două mase prăvălite şi noduroase 
de zgură negricioasă. Pe-acolo am coborât. 

Această trecere era extrem de întunecoasă după soarele 
orbitor ce se reflecta pe pământul sulfuros. Pereţii deveniră 
râpoşi şi apropiaţi unul de celălalt. Pete verzi şi roşii îmi 
pluteau în faţa ochilor. Conducătorul meu se opri deodată. 

— Acasă, zise el, şi am văzut că mă aflu în fundul unei 
văgăuni care mi se păru la început complet acoperită de 
întuneric. Se auzeau zgomote stranii, şi m-am frecat la ochi 
cu dosul palmei stângi. Simţeam un miros neplăcut, ca 
acela ai unei cuşti de maimuțe, necurăţate. Mai în fund, 
stânca se deschidea din nou pe o pantă lină de verdeață 
însorită şi, de fiecare parte, lumina bătea, printr-un canal 
îngust, în întunericul din mijloc. 

XII. CEI CARE ROSTEAU LEGEA. 

Atunci, ceva rece mă atinse pe mână. Am tresărit brusc şi 
am văzut chiar lângă mine ceva vag, de culoare roz, 
semănând mai mult cu un copil jupuit decât cu orice altceva 
pe lume. Creatura avea exact trăsăturile blânde şi 
respingătoare ale animalului numit leneş60, aceeaşi frunte 
joasă şi aceleaşi gesturi lente. Când primul şoc al schimbării 
de lumină trecu, am început să văd ceva mai desluşit în 
jurul meu. Mica creatură cu aspect de leneş stătea şi mă 
privea. Însoţitorul meu dispăruse. 

Locul era o trecere îngustă printre ziduri înalte de lavă, o 
crăpătură în masa gloduroasă, şi, de fiecare parte, grămezi 
de iarbă de mare, palmieri şi trestii care se aplecau peste 
stânci, formau văgăuni sălbatice, cu un întuneric de 
nepătruns. Deschizătura sinuoasă de deasupra văii formate 
de aceste ziduri abia dacă era largă de trei metri şi era 


acoperită de mormane de fructe putrezite şi alte resturi, 
care explicau mirosul puturos al acestui loc. 

Mica creatură roz cu aspect de leneş continua să mă 
privească clipind, când Omul-Maimuţă apăru din nou, în 
deschizătura celei mai apropiate din aceste văgăuni, şi îmi 
făcu semn să intru. Tot atunci, un monstru greoi se târi 
dintr-una din văgăunile din celălalt capăt al acestei străzi 
ciudate, şi se ridică în picioare, privind ţintă la mine ca o 
siluetă informă proiectată pe verdele strălucitor din spatele 
său. Am ezitat - eram cât pe-aci să o iau la fugă pe unde 
venisem - şi apoi, hotărât să duc aventura până la capăt, am 
strâns bine, de mijloc, băţul meu prevăzut cu cui, şi m-am 
furişat, după călăuza mea, în micul bordei rău mirositor. 

Era un spaţiu semicircular, de forma unei jumătăţi de stup 
de albine, iar lângă peretele stâncos care forma partea 
interioară se afla o grămadă de fructe felurite, nuci de 
cocos şi altele. Câteva vase de lavă şi de lemn erau 
răspândite pe jos, şi unul era aşezat pe un scăunel grosolan. 
Nu exista foc. În colţul cel mai întunecos al colibei se afla o 
masă informă de întuneric care, când am intrat, mormăi: 

— Hei! 

Omul-Maimuţă care venise cu mine rămase în lu-mina 
slabă a intrării, întinzându-mi o nucă de cocos despicată, în 
timp ce eu mă furişam în celălalt colţ, ghemuindu-mă pe jos. 
Am luat nuca şi am început s-o ronţăi, pe cit puteam mai 
calm, în ciuda intensei mele emoţii şi a înăbuşelii aproape 
de nesuportat din văgăună. Mica fiinţă roză cu aspect de 
leneş stătea în deschizătura colibei, iar o alta, cu o faţă 
negricioasă şi ochi strălucitori, veni să privească peste 
umărul ei. 

— Hei! se auzi dinspre grămada nedesluşită din partea 
opusă. 

— Este un om! Este un om! turui călăuza mea - un om, un 
om, un om viu, ca mine. 

— Gura! zise vocea din întuneric, şi mormăi ceva. 


Eu ronţăiain nuca de cocos, într-o tăcere impresionantă. 
Mă uitam atent în beznă, dar nu puteam să disting nimic. 

— Este un om, repetă vocea. 

— Vine să trăiască cu noi? Era o voce înăbuşită care avea 
ceva, un fel de timbru şuierător, care mă izbi în mod 
special, dar accentul englezesc era neaşteptat de corect. 

Omul-Maimuţă privi spre mine ca şi cum ar fi aşteptat 
ceva. Mi-am dat seama că pauza aceasta era interogativă. 

— El vine să trăiască cu voi, zisei eu. 

— Este un om. Trebuie să înveţe Legea. 

Începusem să disting în întuneric o pată şi mai neagră, 
conturul nelămurit al unei forme ghemuite. Atunci, am 
observat că deschizătura colibei era umbrită de încă două 
capete. Am strâns şi mai tare băţul în mână. Fiinţa din 
întuneric repetă pe un ton mai ridicat: 

— Spuneţi cuvintele! 

Nu auzisem ultimele ei vorbe. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea - repeta, 
eu un fel de melodie tărăgănată. 

Eram uluit. 

— Spune cuvintele, zise Omul-Maimuţă, repetând, iar 
făpturile din deschizătura uşii repetară şi ele cu un ton de 
ameninţare în glas. 

Mi-am dat seama că trebuia să repet această formulă 
idioată. Şi atunci începu cea mai dementă ceremonie. 
Glasul din întuneric începu să intoneze, rând cu rând, o 
litanie smintită pe care eu şi ceilalţi o repetam, în timp ce 
făceam asta, se legănau dintr-o parte într-alta şi îşi loveau 
genunchii cu palmele, iar eu le-am urmat exemplul. Puteam 
să-mi închipui că eram mort şi mă aflam în altă lume. Coliba 
întunecoasă, aceste făpturi vagi şi groteşti, pătate ici şi colo 
de câte o rază de lumină, toţi legănându-se în cadență şi 
cântând:,,Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. 
Oare nu suntem Oameni?” „Să nu lipăi când bei; aceasta 
este Legea. Oare nu suntem Oameni?”,,Să nu mănânci 
carne sau peşie; aceasta este Legea. Oare nu suntem 


Oameni?” „Să nu zgării scoarţa copacilor; aceasta este 
Legea. Oare nu suntem Oameni?” „Să nu vânezi alţi 
Oameni; aceasta este Legea. Oare nu suntem Oameni?” 

Şi, astfel, de la declaraţia de interzicere a acestor acte de 
nebunie, până la interzicerea a ceea ce eu gândeam atunci 
că sunt lucrurile cele mai nebuneşti, mai imposibile şi mai 
indecente, trecerea se poate închipui uşor. Ne-a cuprins pe 
toţi un fel de nebunie a ritmului, turuiam şi ne legănam din 
ce în ce mai repede, repetând această lege uluitoare. 
Superficial, mă cuprinse şi pe mine contagiunea acestor 
oameni-brute, dar, în adâncul fiinţei mele, râsul şi dezgustul 
se luptau unui cu altul. Am parcurs un lung şir de oprelişti, 
şi apoi cântecul se schimbă pe o nouă formulă:,,A lui este 
casa durerii.” „A lui este mâna care creează.” „A lui este 
mâna care răneşte.” „A lui este mâna care vindecă” 

Şi aşa mai departe, încă o serie lungă, în cea mai mare 
parte într-un jargon de neînțeles pentru mine, despre El, 
oricine ar fi putut fi acesta. Aş fi putut să-mi închipui că era 
un vis, dar niciodată nu mai auzisem cântându-se în vis. 

„A lui este flacăra fulgerului”, cântam noi. „A lui este 
marea sărată şi adâncă.” 

Îmi trecu prin minte ideea teribilă că Moreau, după ce 
animalizase aceşti oameni, le infectase minţile închircite cu 
un fel de zeificare a lui însuşi. Totuşi, îmi dădeam prea bine 
seama de dinţii albi şi ghearele puternice din jurul ineu, ca 
să mă opresc din această cauză din cântat. 

„Ale lui sunt stelele din cer.” 

În cele din urmă, cântecul se opri. Am văzut faţa Omului- 
Maimuţă lucind de transpiraţie, şi, ochii mei fiind acum 
obişnuiţi cu întunericul, am văzut mai limpede fiinţa din 
colţul de unde venea vocea. Era de înălţimea unui om, dar 
părea acoperit cu un păr cenuşiu şters, aproape ca un 
terrier. Ce era el? Ce erau toţi aceştia? Închipuiţi-vă că aţi fi 
înconjurați de toţi schilozii şi nebunii cei mai oribili care se 
pot imagina şi veţi putea înţelege ceva din sentimentele pe 


care le încercam, având în jurul meu aceste groteşti 
caricaturi de oameni. 

— Este un om cu cinci degete, un om cu cinci de-gete, un 
om cu cinci degete... ca mine, zise Omul-Maimuţă. 

Mi-am întins mâinile. Creatura cenuşie din colţ se aplecă 
înainte. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. Oare nu 
suntem Oameni? zise el. 

Întinse o gheară ciudat de răsucită şi mă apucă de degete. 
Era aproape ca o copită de cerb despărțită în gheare. Era 
să urlu de surpriză şi de durere. Îşi apropie faţa şi îmi 
examina unghiile. Se apropie de lumina deschizăturii colibei 
şi am văzut, cu un val de scârbă, că nu avea nici figură de 
om şi nici de animal, ci doar o claie de păr cenuşiu cu trei 
arcuiri întunecoase care indicau ochii şi gura. 

— Are unghii mici, rosti prin barba-i păroasă această 
creatură groaznică. Este foarte bine. 

Dădu drumul mâinii mele, iar eu am apucat, instinctiv, 
băţul. 

— Mănâncă rădăcini şi legume, aceasta este voinţa lui, zise 
Omul- Maimuţă. 

— Eu sunt Cel ce rosteşte Legea, zise făptura cenuşie. Aici 
vin toţi cei noi, ca să înveţe Legea. Eu stau în întuneric şi 
spun Legea. 

— Chiar aşa este, zise unul din animalele de la intrare. 

— Cumplite sunt pedepsele celor care calcă Legea. Nimeni 
nu scapă. 

— Nimeni nu scapă, ziseră Oamenii-Animale, privind pe 
furiş unii la alţii. 

— Nimeni, nimeni, zise Omul-Maimuţă. Nimeni nu scapă! 
Uite! Am făcut odată un lucru mic, un lucru rău. 
Trăncăneam, trăncăneam, nu mai vorbeam. Nimeni nu 
putea să înţeleagă. Sunt ars, însemnat cu fierul roşu pe 
mână. El este mare, El este bun! 

— Nimeni nu scapă, zise fiinţa cenuşie din colţ. 


— Nimeni nu scapă, ziseră Oamenii-Animale, privind pieziş 
unii la alţii. 

— Fiecare are câte o dorinţă rea, zise cel ce rostea Legea. 
Ce ai să doreşti tu, noi nu ştim. O să ştim. Unii doresc să 
urmărească lucrurile care se mişcă, să pândească şi să se 
furişeze şi să aştepte şi să sară, să ucidă şi să muşte, să 
muşte adânc şi din plin, sugând sângele... Este rău. Să nu 
vânezi alţi Oameni; aceasta este Legea. Oare nu suntem 
Oameni? Să nu mănânci carne sau peşte; aceasta este 
Legea. Oare nu suntem Oameni? 

— Nimeni nu scapă, zise o brută pestriță, care stătea în 
deschizătura colibei. 

— Fiecare are câte o dorinţă rea, zise cel ce rostea Legea. 
Unii doresc să meargă să scurme cu dinţii şi cu mâinile la 
rădăcinile arborilor, adulmecând prin pământ... Este rău! 

— Nimeni nu scapă, ziseră cci de lângă intrare. 

— Unii merg să zgârie copacii, unii merg să scormonească 
mormintele celor morţi; unii se bat cu frunţile, sau cu 
picioarele, sau cu ghearele, unii muşcă deodată, fără vreo 
pricină; unora le plac murdăriile. 

— Nimeni nu scapă, zise Omul-Maimuţă, scărpinându-se 
pe pulpă. 

— Nimeni nu scapă, zise mica creatură roz cu chip de 
leneş. 

— Pedeapsa este aspră şi sigură. De aceea, învaţă Legea. 
Rosteşte cuvintele, - şi imediat începu din nou strania 
litanie a Legii, şi eu, împreună cu toate aceste creaturi, ani 
pornit din nou să cânt şi să mă legăn. Capul mi se învârtea 
de această flecăreală şi de putoarea înăbuşitoare a locului, 
dar am continuat, sperând să găsesc în curând vreo ocazie 
să aflu ceva nou. 

— Să nu mergi în patru labe; aceasta este Legea. Oare nu 
suntem Oameni? 

Făceam atâta gălăgie, încât n-am băgat de seamă 
zgomotele de afară, până când cineva, care cred că era 
unul din cei doi Oameni-Porci pe care îi văzusem, îşi vâri 


capul pe deasupra micii creaturi roz cu aspect de leneş şi 
strigă ceva pe un ton speriat, ceva ce n-am înţeles. Într-o 
clipă, cei din dreptul deschizăturii colibei dispărură, Omul- 
Maimuţă se repezi afară, fiinţa care stătuse în întuneric îl 
urmă - am văzut doar că era mare şi stângace, şi acoperită 
cu păr argintiu - şi eu am rămas singur. 

Apoi, înainte ca să ajung şi eu la deschizătură, am auzit 
lătratul unui câine. 

În clipa următoare mă aflam în afara colibei, cu stinghia 
mea de la scaun în mână, tremurând din toate încheieturile. 
În faţa mea se aflau spinările grosolane ale Oamchnilor- 
Animale, vreo douăzeci, cu capetele diforme, pe jumătate 
ascunse între omoplaţi. Gesticulau cu însufleţire. Alte feţe 
pe jumătate animalice se iveau, întrebătoare, din colibe. 
Uitându-mă în direcţia în care priveau, am văzut venind, 
prin ceața de sub copaci, dincolo de capătul trecerii dintre 
văgăuni, forma întunecată şi teribila faţă albă a lui Moreau. 
Ţinea legat un câine care se smucea, iar imediat în spatele 
lui venea Montgomery, cu revolverul în mână. 

O clipă am rămas încremenit de groază. 

M-am întors şi am văzut trecerea din spatele meu blocată 
de o altă brută masivă, cu o imensă faţă cenuşie şi ochi mici 
care clipeau des, înaintând spre mine. Am privit în jur şi am 
văzut, în dreapta mea, şi cam la şase metri în faţă, o 
deschidere îngustă în peretele stâncii, prin care o rază de 
lumină trecea pieziş prin umbră. 

— Opreşte-te! strigă Moreau, în timp ce eu făceam un salt 
spre deschizătură, şi apoi strigă: Prindeţi-l! 

La aceasta, feţele celor din jur se întoarseră una câte una 
spre mine. Din fericire, minţile lor animalice erau prea 
încete. 

Mi-am repezit umărul într-un monstru greoi care se 
întorcea să vadă ce voia să spună Moreau, proiectându-l 
asupra altuia. Am simţit cum mâna i se roti în jur, căutând 
să mă apuce, şi dădu greş. Mica creatură roz cu chip de 
leneş se repezi la mine şi am doborât-o, brăzdându-i faţa 


pocită cu cuiul băţului meu, şi, în clipa următoare, mă 
căţăram pe o potecă lăturalnică, în pantă, un fel de horn 
înclinat, care ducea afară din vâlcea. Am auzit în urmă un 
urlet şi strigăte de „Ţineţi-l!” „Prindeţi-l!” şi creatura cu 
faţa cenuşie apăru în urma mea şi îşi vâri trupul enorm în 
crăpătură. 

— Înainte, înainte! urlau ceilalţi. 

M-am urcat prin crăpătura îngustă din stâncă, şi am ieşit 
pe terenul sulfuros din partea de apus a aşezării Oameniior- 
Animale. 

Crăpătura aceea a fost un mare noroc pentru mine, 
deoarece drumul îngust şi înclinat oblic în sus i-a împiedicat 
pe urmăritorii mei cei mai apropiaţi. Am străbătut în goană 
locul deschis, am coborât o pantă abruptă printre câţiva 
copaci rari, şi am ajuns pe o întindere joasă, acoperită cu 
trestii înalte. Am trecut printre ele şi am ajuns într-un tufiş 
des şi întunecos, unde pământul negru mustea sub picioare. 
Când m-am afundat printre trestii, urmăritorii mei cei mai 
apropiaţi abia ieşeau din crăpătură. Timp de câteva minute 
am continuat să-mi croiesc drum prin tufişuri. În spatele 
meu şi împrejur văzduhul era plin de strigăte 
amenințătoare. Auzeam tumultul urmăritorilor, de la 
crăpătura din susul pantei, apoi foşnetul trestiilor, şi, din 
când în când, trosnetul câte unei crengi rupte. Unele din 
aceste creaturi mugeau ca nişte fiare de pradă întărâtate. 
Câinele lătra înspre stânga. Îi auzeam pe Moreau şi 
Montgomery strigând din aceeaşi direcţie. M-am întors 
brusc spre dreapta. Chiar atunci mi se păru că îl aud pe 
Montgomery strigându-mi să fug, ca să scap cu viaţă. 

În curând pământul, gras şi noroios, începu să cedeze sub 
picioarele mele; dar eu eram disperat şi am trecut de-a 
dreptul, m-am luptat cufundat cu picioarele până la 
genunchi, şi am ajuns astfel la o cărare întortochiată printre 
trestii înalte. Zgomotul urmăritorilor mei se îndepărtă 
înspre stânga. Într-un loc, trei animale ciudate, săltăreţe, 
de culoare roz, cam de mărimea unor pisici, o luară la fugă 


prin faţa mea. Cărarea aceasta urca în sus, de-a curmezişul 
unui alt spaţiu deschis, acoperit cu încrustaţii albe, şi se 
afunda din nou într-un desiş de trestii. 

Apoi, paralel cu malul unei scobituri cu pereţii abrupți, 
cotea brusc, ca şanţul unui parc englezesc. Continuam să 
alerg din toate puterile şi n-am văzut această adâncitură 
până când nu m-am trezit zburând prin aer cu capul 
înainte. 

Am căzut în mâini şi în cap, printre spini, şi m-am ridicat 
cu o ureche sfâşiată şi cu faţa însângerată. Căzusem într-o 
scobitură adâncă, plină de stânci şi de mărăcini, cu o ceaţă 
care se încolăcea în jurul meu în valuri, şi cu un pârâiaş 
îngust, din care se ridica ceața, şerpuind în mijlocul ei. Am 
rămas mirat de această ceaţă subţire ridicându-se în plină 
strălucire a zilei, dar nu aveam vreme să stau să mă mai 
minunez. M-am întors spre dreapta, în josul apei, sperând 
să ajung în direcţia aceea la mare, şi astfel să am drum liber 
pentru a mă îneca. Abia mai târziu mi-am dat seama că, în 
cădere, scăpasem din mână băţul meu cu cui. 

În curând, valea se făcu mai îngustă, pentru o bucată de 
drum şi, nepăsător, m-am aruncat în apă. Am ieşit afară cât 
am putut mai iute, căci apa aproape că dădea în clocot. Am 
observat, de asemenea, că o spumă subţire sulfuroasă 
plutea pe apa învolburată. Aproape imediat scobitura făcu o 
cotitură, şi am zărit, nelămurit, orizontul albastru. Marea 
apropiată reflecta soarele în mii şi mii de sclipiri. Mi-am 
văzut moartea cu ochii. Dar eram înfierbântat şi gâfâiam, şi 
sângele cald mi se prelingea pe faţă şi îmi alerga voios prin 
vine. Simţeam şi un fel de exaltare de a fi întrecut pe 
urmăritorii mei. Aşa că atunci nu îmi venea să mă înec. Am 
privit înapoi pe drumul pe care venisem. 

Am ciulit urechile. În afară de zumzetul ţânţartlor şi 
ţârâitul unor insecte mici care săreau printre mărăcini, 
văzduhul era complet liniştit. Apoi se auzi, foarte slab, 
lătratul unui câine şi nişte murmure nelămurite, poc-netul 
unui bici, şi glasuri. Se auziră mai tare, şi apoi iar mai slab. 


Zgomotul se îndepărtă în susul pârâului şi se pierdu în 
depărtare. Pentru o vreme, vânătoarea era terminată. 

Dar acum ştiam câte nădejdi puteam să-mi pun în ajutorul 
Oamenilor-Animale. 

XIII. PARLAMENTĂRI. 

M-am întors şi mi-am continuat drumul spre mare. 
Pârâiaşul de apă fierbinte se lărgea şi devenea foarte puţin 
adânc, trecând peste un nisip acoperit de ierburi, prin care 
mişunau, la trecerea mea, nenumărați crabi şi alte vietăţi 
lungi şi cu multe picioare. Am mers până la marginea apei 
sărate, şi abia atunci m-am simţit în siguranţă. M-am întors 
şi am privit - cu mâinile în şolduri - la vegetaţia deasă din 
urma mea, în care râpa cu aburi făcea ca o tăietură 
fumegândă. Dar, după cum spuneam, eram prea surexcitat 
şi - cu adevărat, deşi cei care n-au cunoscut niciodată 
primejdia s-ar putea să se îndoiască - prea disperat pentru 
a muri. 

Atunci mi-a trecut prin minte că mai aveam încă o şansă. 
În timp ce Moreau şi Montgomery împreună cu gloata lor 
animalică mă căutau prin insulă, oare n-aş putea eu să 
înconjur ţărmul până când aş ajunge la locul îngrădit? Să 
fac, de fapt, un drum prin flancul lor şi, apoi, poate că aş 
putea să sparg broasca uşii cu o piatră şi să văd ce aş putea 
găsi - cuţit, pistol, orice o fi - ca să mă lupt cu ei când se vor 
întoarce. În orice caz, era o şansă de a-mi vinde scump 
pielea. 

M-am îndreptat deci, spre apus şi am mers de-a lungul 
malului apei. Soarele care apunea îşi arunca razele 
orbitoare drept în ochii mei. Fluxul slab al Pacificului se 
ridica într-o ondulaţie uşoară. 

În curând, ţărmul se îndreptă spre sud şi soarele îmi veni 
spre dreapta. Apoi, deodată, departe în faţa mea, văzui mai 
întâi una şi apoi mai multe figuri apărând din tufişuri - 
Moreau cu câinele său cenuşiu, apoi Montgomery şi încă 
alţi doi. 


Mă văzură şi începură să gesticuleze, înaintând. Am 
aşteptat să se apropie. Cei doi Oameni-Animale începură să 
alerge pentru a-mi tăia drumul spre desişurile din interiorul 
insulei. Montgomery începu şi el să alerge, dar drept spre 
mine. Moreau îl urmă, mai încet, ţinând câinele. 

În cele din urmă, m-am smuls din nemişcare şi, 
întorcându-mă, spre mare, am intrat drept în apă. Apa era, 
la început, foarte puţin adâncă. Abia după vreo treizeci de 
metri valurile mi-au ajuns până la brâu. Puteam vedea, 
nelămurit, cum îmi ţâşneau printre picioare vietăţile târâte 
de flux. 

— Ce faci, omule? strigă Montgomery. 

M-am întors, cufundat în apă până la mijloc, şi am privit 
spre ei. 

Montgomery stătea pe mal, gâfâind. Faţa lui devenise de 
un roşu aprins, din cauza efortului, părul său lung şi drept 
flutura în jurul capului, iar buza de jos, atârnând, lăsa să i 
se vadă dinţii neregulaţi. Moreau tocmai ajungea şi el, cu 
figura lui palidă şi hotărâtă, şi câinele pe care îl ţinea lătră 
spre mine. Amândoi ţineau în mână bice puternice. Mai 
departe, pe țărm, stăteau OameniiAnimale, privind. 

— Ce fac? Am de gând să mă înec, zisei cu. 

Montgomery şi Moreau se uitară unul la celălalt. 

— De ce? întrebă Moreau. 

— Pentru că este mai bine aşa, decât să fiu torturat de 
dumneata. 

— Ţi-am spus eu, îi zise Montgomery, şi Moreau îi răspunse 
ceva, cu 0 voce joasă. 

— Ce te face să crezi că te voi tortura? întrebă Moreau. 

— Ceea ee am văzut, zisei eu. Şi ăia de colo. 

— Sst! făcu Moreau, şi îşi ridică mâna. 

— N-am să tac, zisei eu, ei au fost oameni: ce sunt acum? 
Eu, cel puţin, n-am să fiu ca ei. 

Am privit dincolo de interlocutorii mei. Pe țărm erau 
M'lingi servitorul lui Montgomery, şi una dintre bru-tele 
înfăşate în alb, pe care o văzusem în şalupă. Mai departe, în 


umbra copacilor, şedea micul Om-Maimuţă, şi, în spatele lui, 
încă vreo câteva figuri nelămurite. 

— Cine sunt aceste fiinţe? întrebai eu, arătând spre ei, şi 
ridicând glasul din ce în ce mai tare, ca să mă poată auzi cu 
toţii. Au fost oameni - oameni ca voi, pe care i-aţi infectat cu 
vreo otravă animalică, oameni pe care i-aţi înrobit şi de care 
totuşi vă mai temeţi. Voi care ascultați, strigai eu, arătând 
acum spre Moreau, şi adresându-mă, pe deasupra lui, 
Oamenilor-Animale, voi care ascultați! Nu vedeţi că oamenii 
aceştia se mai tem încă de voi, că le e frică de voi? Atunci, 
de ce vă temeţi de ei? Voi sunteţi mulţi... 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Montgomery, 
încetează, Prendick! 

— Prendick! strigă Moreau. 

Strigară amândoi în acelaşi timp, ca să-mi acopere glasul. 
În spatele lor se vedeau Oamenii-Animale privind curioşi, cu 
feţele întunecate, cu mâinile lor diforme atârnând în jos, cu 
umerii curbați. Păreau, îmi închipuiam eu atunci, că 
încearcă să mă înţeleagă, să-şi amintească ceva din trecutul 
lor omenesc. 

Am continuat să strig, nici eu nu mai ştiu ce. Spuneam că 
Moreau şi Montgomery ar putea fi ucişi; că nu trebuie să le 
fie teamă de ei, acesta era sensul vorbelor care voiam să le 
vâr în cap Oamenilor-Animale, înainte de pieirea mea 
definitivă. L-am văzut pe omul îmbrăcat în zdrenţe 
întunecate, cu ochii verzi, pe care-l întâlnisem în seara 
sosirii mele, ieşind dintre copaci, şi pe alţii care-l urmau, ca 
să mă audă mai bine. 

În cele din urmă, m-am oprit ca să-mi trag răsuflarea. 

— Ascultă-mă o clipă, se auzi glasul ferm al lui Moreau, şi 
apoi spune tot ce vrei. 

— Ei bine? zisei eu. 

Tuşi, se gândi o clipă şi apoi strigă: 

— Pe latineşte, Prendick! În latina vulgară! În latina de 
şcolar! Dar încearcă să înţelegi. Hi non sunt homines, sunt 


animalia qui nos habemus... vivisectat.61 Un proces 
umanizator. Îţi voi explica totul. Vino pe țărm. 

Am râs: 

— Bună poveste, zisei cu. Ei vorbesc, îşi construiesc 
locuinţe, gătesc. Au fost oameni. Nici gând să ies de aici. 

— Apa, chiar de lângă locul unde stai dumneata începe să 
fie adâncă... şi mişună rechinii. 

— Chiar asta şi vreau, zisei eu. Scurt şi clar. Chiar acum. 

— Aşteaptă o clipă. Scoase din buzunar ceva care sclipi în 
lumina soarelui, şi aruncă obiectul la picioarele sale. Este 
un revolver încărcat, zise el. Montgomery va face la fel. Vom 
urca pe țărm în sus, până când vei considera că distanţa 
este suficientă. Apoi vino şi ia revolverele. 

— Nici nu mă gândesc. Unul dintre voi mai are unul. 

— Te rog să te gândeşti mai bine, Prendick. În primul rând, 
nu ţi-am cerut niciodată să vii pe această insulă. În al doilea, 
te-am fi drogat noaptea trecută, dacă am fi vrut să-ţi facem 
vreun rău; şi în al treilea, acum, când prima panică ţi-a 
trecut şi poţi să judeci puţin - are Montgomery caracterul 
pe care i-l atribui dumneata? Te-am urmărit spre binele 
dumitale. Pentru că insula aceasta este plină de... fenomene 
duşmănoase. De ce am vrea să te împuşcăm, când chiar 
dumneata te-ai oferit să te îneci? 

— De ce ai pus... oamenii dumitale pe urmele mele, când 
eram în colibă? 

— Eram siguri că te vom prinde şi te vom feri de pericol. 
Mai târziu, ne-am îndepărtat de urmele dumitale - spre 
binele dumitale. 

Am rămas pe gânduri. Părea posibil. Apoi mi-am amintit de 
altceva: 

— Dar am văzut, zisei eu, în locul îngrădit... 

— Aceea era puma. 

— Ascultă, Prendick, zise Montgomery. Eşti un nătărău. 
leşi din apă, ia aceste revolvere şi să stăm de vorbă. Nu-ţi 
vom putea face mai mult decât ţi-am putea face acum. 


Trebuie să mărturisesc că atunci, şi de fapt întotdeauna, 
nu aveam încredere şi mă temeam de Moreau. 

Dar Montgomery era un om cu care simţeam că pot să mă 
înţeleg. 

— Urcaţi pe faleză, zisei eu, după puţină gândire, 
adăugând: ţinând mâinile în sus. 

— Asta nu se poate, zise Montgomery, făcând semn cu 
capul peste umăr. E ceva nedemn. 

— Mergeţi până la copaci, în cazul acesta, zisei eu, cum 
doriţi. 

— Ce idioată ceremonie, zise Montgomery. 

Amândoi se întoarseră cu faţa spre cei şase sau şapte 
monştri groteşti, care stăteau acolo în soare, umbre solide, 
mişcătoare şi totuşi neverosimil de ireale. Montgomery 
plesni din bici spre ei, şi imediat se întoarseră cu toţii şi 
fugiră, înghesuindu-se printre copaci. Când Montgomery şi 
Moreau ajunseră la o depărtare pe care am socotit-o 
suficientă, m-am îndreptat spre țărm, am ridicat de jos şi 
am examinat revolverele. Ca să mă conving că nu era vreo 
înşelătorie, am descărcat unul asupra unei bucăţi de lavă şi 
am avut satisfacția să văd piatra pulverizată şi ţărmul 
împroşcat cu plumb. 

Totuşi, am mai rămas o clipă în cumpănă. 

— Am să-mi iau riscul, zisei eu în cele din urmă, şi, cu un 
revolver în fiecare mână, am urcat ţărmul până la ei. 

— Aşa este mai bine, zise Moreau, fără afectare, în orice 
caz, m-ai făcut să-mi pierd cea mai bună parte a zilei cu 
imaginaţia dumitale blestemată. 

Şi, cu un aer dispreţuitor, care m-a făcut să mă ruşinez, el 
şi Montgomery se întoarseră şi porniră în tăcere înaintea 
mea. 

Oamenii-Animale, încă uimiţi, stăteau retraşi printre 
copaci. Am trecut pe lângă ei cât am putut de senin. Unul 
încercă să mă urmeze, dar se retrase din nou, când 
Montgomery plesni din bici. Restul rămaseră liniştiţi - 


privindu-ne. Poate că au fost cândva animale. Dar niciodată 
n-am mai văzut un animal să încerce să gândească. 

XIV. DOCTORUL MOREAU EXPLICĂ 

— Şi acum, Prendick, am să-fi cxplic, zise doctorul Moreau, 
după ce îmi astâmpărasem foamea şi setea. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că eşti cel mai dictatorial oaspete pe care l-am 
avut vreodată. le anunţ că acesta este ultimul lucru pe 
care-l mai fac pentru ca să-ţi fiu pe plac. Data-viitoare când 
vei mai ameninţa să te sinucizi, nu voi mai face nimic - chiar 
cu riscul anumitor neplăceri personale. 

Se aşeză pe şezlong, cu o ţigară de foi pe jumătate 
consumată între degetele sale albe şi îndemânatice. Lumina 
lămpii care atârna din tavan cădea pe părul lui alb; privi 
prin mica fereastră afară, la stele. Eu şedeam cât mai 
departe de el, având între noi masa şi revolverele la 
îndemână. Montgomery nu era de faţă. Nu mi-ar fi convenit 
să fiu cu amândoi într-o cameră atât de mică. 

— Admiţi că fiinţa omenească vivisectată, după cum ai 
numit-o dumneata, nu este la urma urmei decât puma? zise 
Moreau. 

El mă dusese să vizitez oroarea aceea, în încăperea din 
interiorul curţii, ca să mă asigur că nu este o fiinţă 
omenească. 

— Este puma, zisei eu, vie încă, dar atât de tăiată şi 
mutilată, încât mă rog să nu mai văd niciodată carne vie. 
Din toate grozăviile... 

— N-are importanţă asta, zise Moreau. Cel puţin, scuteşte- 
mă de aceste manifestări copilăreşti. La început, 
Montgomery era exact la fel. Admiţi că este puma. Acum 
stai liniştit, cât timp am să-mi desfăşor conferinţa de 
fiziologie. 

Şi, imediat, începând cu tonul unui om extrem de plictisit, 
dar în scurt timp încălzindu-se puţin, îmi explică lucrările 
sale. Vorbea foarte simplu şi convingător. Din când în când 
simţeam în glasul său o urmă de sarcasm. În curând m-am 
simţit cuprins de ruşine faţă de poziţiile noastre reciproce. 


Creaturile pe care le văzusem nu erau oameni, nu 
fuseseră niciodată oameni. Erau animale - animale 
umanizate - un triumf al vivisecţiei. 

— Uiţi ceea ce poate să facă cu fiinţele vii un vivisecţionist 
îndemânatic, zise Moreau. În ceea ce mă priveşte, eu nu 
înţeleg de ce lucrurile pe care le-am făcut aici n-au fost 
făcute mai înainte. Desigur, s-au făcut slabe eforturi - 
amputaţii, tăieri de limbă, excizii. Ştii desigur că strabismul 
poate fi provocat sau vindecat prin chirurgie? Apoi, în cazul 
exciziilor, se obţin tot felul de schimbări secundare, 
tulburări pigmentare, modificări ale pasiunilor, alterări în 
secreția țesutului adipos. Nu mă îndoiesc că ai auzit despre 
toate acestea! 

— Desigur, zisei eu. Dar aceste creaturi respingătoare ale 
dumitale... 

— Totul la timpul său, zise el, făcându-mi un semn cu 
mâna; abia am început. Acestea sunt cazuri obişnuite de 
modificări. Chirurgia poate face lucruri mai bune decât 
acestea. Se poate construi, la fel cum se poate distruge sau 
modifica. Ai auzit, poate, despre o operaţie chirurgicală 
obişnuită la care se recurge în cazul când nasul a fost 
distrus. Se taie o porţiune de piele de pe frunte, se 
răsfrânge în jos, pe nas, şi se prinde în această nouă poziţie. 
Aceasta este un fel de grefare într-o nouă poziţie a unei 
părţi dintr-un animal pe el însuşi. Grefarea unei părţi 
recent obţinute de la un alt animal este de asemenea 
posibilă - cazul dinţilor, de exemplu. Grefarea pielii şi a 
oaselor este făcută pentru a uşura vindecarea. Chirurgul 
pune în mijlocul rănii bucăţi de piele tăiate de la un alt 
animal, sau fragmente de os de la o victimă recent ucisă. 
Pintenul de cocoş al lui Hunter - poate că ai auzit de asta - 
era grefat pe gâtul unui taur. Şi mai trebuie amintiţi şi 
şobolanii-rinoceri ai zuavilor algerieni - monştri creaţi de 
mâna omenească prin transferarea pe bot a unei bucăţi din 
coada unui şobolan obişnuit, lăsată să se prindă în această 
poziţie. 


— Monştri creaţi de mâna omenească, zisei eu. Atunci, vrei 
să spui că... 

— Da. Aceste creaturi pe care le-ai văzut sunt ani-male 
tăiate şi modelate în noi forme. Acestui studiu - al 
plasticităţii formelor vii - mi-am închinat întreaga mea viaţă. 
Am studiat ani întregi, căpătând tot mai multe cunoştinţe. 
Văd că te uiţi îngrozit, şi totuşi nu-ţi spun nimic nou. Totul 
se află de ani de zile la suprafaţa anatomiei aplicate, dar 
nimeni n-a avut cu-rajul să se atingă de aceasta. Eu pot 
schimba nu numai forma exterioară a unui animal. 
Fiziologia, ritmul chimic al creaturii pot fi de asemenea 
făcute să sufere o modificare de durată, din care vaccinarea 
şi alte metode de inoculare cu substanţe vii sau moarte sunt 
exemple care, fără îndoială, îţi sunt familiare. O ope-raţie 
similară este transfuzia de sânge, cu care de fapt am şi 
început. Toate acestea sunt cazuri cunoscute. Mai puţin 
obişnuite, şi probabil pe o scară mult mai mare, erau 
operaţiile acelor practicieni din evul mediu care făureau 
pitici, şi schilozi, şi monştri de bâlci; din a căror artă mai 
rămân încă unele vestigii în manipularea preliminară a 
tinerilor saltimbanci şi contorsionişti. Victor Hugo dă o 
relatare despre ei în „Lhomme qui rit”62... Dar poate că 
acum îţi este mai limpede ceea ce vreau să spun. Începi să 
înţelegi că este posibil să transplantezi un ţesut dintr-o 
parte a unui animal într-alta, sau de la un animal la altul, să- 
i schimbi reac-ţiile chimice şi metodele de creştere, să-i 
modifici articulațiile membrelor, şi să-l schimbi, de fapt, în 
structura sa cea mai intimă? 

Şi totuşi, această ramură extraordinară a ştiinţei n-a fost 
niciodată studiată ca un scop în sine, şi sistematic, de 
cercetătorii moderni, până când am abordat-o eu! Câteva 
lucruri de acest gen au fost indicate în unele încercări 
chirurgicale extreme; cele mai multe exemple de acest fel 
care îţi vor veni în minte au fost demonstrate, ca să spunem 
aşa, prin accident - de câtre tirani, criminali, de către 
crescători de cai şi de câini, de către tot felul de oameni 


neexperimentați şi neîndemânatici, care lucrau pentru 
scopurile lor imediate. Eu am fost primul om care am 
abordat această problemă, înarmat cu chirurgia antiseptică 
şi cu cunoştinţe într-adevăr ştiinţifice asupra legilor 
creşterii. 

Totuşi, s-ar putea crede că aceasta a mai fost practicată. În 
secret şi mai înainte. Creaturi cum ar fi fraţii siamezi... Şi în 
beciurile Inchiziției. Fără îndoială că țelul lor principal era 
tortura, ca să zic aşa, artistică, dar cel puţin unii dintre 
inchizitori probabil că aveau şi o urmă de curiozitate 
ştiinţifică. 

— Dar, zisei eu, aceste fiinţe - aceste animale vorbesc! 

Mi-a spus că într-adevăr era aşa şi continuă să-mi arate că 
posibilităţile vivisecţiei nu se opresc doar la o metamorfoză 
fizică. Un porc poate fi educat. Struc-tura mintală este şi 
mai puţin determinată decât cea corporală. În ştiinţa 
hipnotismului, care se dezvoltă tot mai mult, găsim 
promisiunea unei posibilităţi de a înlocui vechi instincte 
înnăscute prin sugestii noi, grefate pe, sau înlocuind, ideile 
fixe moştenite. De fapt, mare parte din ceea ce noi numim 
educaţie morală este tot o astfel de modificare artificială şi 
o prelucrare a instinctului; combativitatea este educată 
într-un curajos sacrificiu de sine, iar sexualitatea 
transformată în emoție religioasă. Şi marea diferenţă dintre 
om şi maimuţă stă în laringe, zise el, în incapacitatea de a 
forma în mod delicat diferite sunete-simboluri prin care 
gândirea poate fi susţinută. În această problemă eram de 
altă părere, dar cu o oarecare lipsă de politeţă el refuză să 
ia în seamă obiecţia mea. Repetă că era aşa cum spunea el, 
şi îşi continuă relatarea lucrărilor. 

L-am întrebat de ce îşi alesese ca model tocmai forma 
omenească. Mi s-a părut atunci, şi mi se pare încă şi acum 
că era o stranie perversitate în această alegere. 

Mi-a mărturisit că alesese această formă din întâmplare. 

— Aş fi putut tot atât de bine să transform oi în lame, şi 
lame în oi. Cred că există ceva în forma omenească care 


face apel la simţul artistic mai mult decât orice altă formă 
de animal. Dar nu m-am rezumat la a crea numai oameni. O 
dată sau de două ori... 

Rămase tăcut aproape un minut. 

— Anii ăştia! Cum s-au scurs! Şi iată că mi-am mai pierdut 
o zi pentru ca să-ţi salvez viaţa, şi-mi pierd acum o oră ca 
să-ţi dau explicaţii! 

— Dar, zisei eu, totuşi nu înţeleg. Unde este justificarea 
dumitale pentru dreptul de a răspândi în jur atâta 
suferinţă? Singurul lucru care cred că ar putea să scuze 
vivisecţia este vreo aplicaţie... 

— Exact, zise el. Dar vezi că eu sunt altfel construit. Ne 
situăm pe poziţii diferite. Dumneata eşti materialist. 

— Tocmai că nu sunt materialist, începui eu să-i răspund. 

— Din punctul meu de vedere - din punctul meu de 
vedere. Căci tocmai chestiunea aceasta a suferinţei este 
ceea ce ne desparte. Atâta timp cât suferinţa pe care o vezi 
sau o auzi te îmbolnăveşte, atât timp cât eşti influenţat de 
propria ta suferinţă, atât timp cât suferinţa stă la baza 
principiilor despre păcat, nu eşti, ţi-o spun cu, decât un 
animal, gândind doar ceva mai puţin obscur despre ceea ce 
simte un animal. Această suferinţă... 

Am ridicat nerăbdător din umeri, auzind asemenea 
sofisme. 

— Oh! dar asta este un lucru atât de mărunt. O minte cu 
adevărat deschisă faţă de tot ceea ce trebuie să ne înveţe 
ştiinţa îşi dă seama că este un lucru cu totul neînsemnat. 
Poate că, în afară de această mică planetă, acest fir de praf 
cosmic, invizibil de la cea mai apropiată stea - poate că, zic, 
nicăieri în altă parte nu mai există acest lucru numit 
durere. Dar legile spre care ne căutăm drumul... Ei bine, 
chiar pe acest pământ, chiar printre fiinţele vii, ce înseamnă 
oare durerea? 

În timp ce vorbea scoase un mic briceag din buzunar, 
deschise lamă cea mică şi îşi trase scaunul în aşa fel încât 


să-i pot vedea coapsa. Apoi, alegând cu atenţie locul, îşi 
înfipse lama în picior, şi apoi o scoase. 

— Fără îndoială că ai mai văzut asta. Nu doare mai mult 
decât o înţepătură de ac. Dar ce dovedeşte? Capacitatea de 
durere nu este necesară în muşchi, şi nici nu este plasată 
acolo; este necesară doar puţin în piele, şi doar ici şi colo pe 
coapsă există câte un loc capabil de a simţi durerea. 
Durerea este doar sfătuitorul nostru medical intern, care ne 
previne şi ne stimulează. Nu toată carnea vie este 
dureroasă, nici toţi nervii, nici chiar toţi nervii senzoriali. 
Nu există nici o urmă de durere, de adevărată durere, în 
senzațiile nervului optic. Dacă răneşti nervul optic, vezi 
doar fulgerări de lumină, la fel cum boala nervului auditiv 
înseamnă doar un zumzet în urechi. Plantele nu simt 
durerea; iar animalele inferioare - s-ar putea ca animale ca 
steaua de mare sau racul să nu simtă durerea. Şi apoi, 
oamenii, cu cât devin mai inteligenţi, cu atât vor căuta în 
mod mai inteligent propria lor bunăstare, şi cu atât mai 
puţin vor avea nevoie de busola care să-i ţină departe de 
primejdie. N-am auzit niciodată ca un lucru inutil să nu fie 
smuls din existentă, mai curând sau mai târziu, de către 
evoluţie. Auzi? lar durerea va deveni inutilă. 

Şi, apoi, eu sunt un om credincios; Prendick, după cum 
trebuie să fie orice om normal. S-ar putea să mă înşel, dar 
eu am văzut mai mult decât dumneata din metodele 
Creatorului acestei lumi - căci cu i-am cercetat în felul meu 
legile, toată viaţa, în timp ce dumneata, îmi închipui, 
colecţionai fluturi. Şi, îţi spun, plăcerea şi durerea n-au 
nimic de-a face cu raiul sau iadul. Plăcerea şi durerea - 
bah! Ce este extazul teologului dumitale altceva decât o 
hurie63 a iui Mahomet în întuneric? Acest mare caz pe care 
bărbaţii şi femeile îl fac cu privire la plăcere şi durere, 
Prendick, este semnul animalului din ei, semnul animalului 
din care se trag. Durere! Durere şi plăcere - ele există 
pentru noi, numai atât timp cât ne zvârcolim prin ţărână... 


Vezi, eu mi-am continuat cercetările pe calea pe care ni-au 
dus chiar ele. Acesta este singurul fel în care cred că se pot 
face cercetările. Puneam o întrebare, găseam vreo metodă 
ca să capăt un răspuns, şi obţineam - o nouă întrebare. Este 
posibil cutare sau cutare lucru? Nu-ţi poţi imagina ce 
înseamnă asta pentru un cercetător, ce pasiune intelectuală 
îl cuprinde. Nu-ţi poţi imagina strania şi sublima încântare a 
acestor dorinţi intelectuale. Fiinţa pe care o ai în faţă nu 
mai este un animal, sau o creatură asemănătoare, ci o 
problemă. Durerea prin simpatie - tot ce ştiu despre ea este 
o amintire a unui lucru din a cărui cauză sufeream acum 
mulţi ani. Doream - era singurul lucru pe care îl doream - 
să găsesc limita extremă a plasticităţii unei forme vii. 

— Dar, zisei eu, acest lucru este ceva îngrozitor... 

— Până astăzi nu mi-a păsat niciodată de etica materiei. 
Studiul Naturii îl face pe om până la urmă tot atât de 
nemilos ca şi Natura. Am mers mai departe, neluând în 
seamă nimic altceva decât problema pe care o urmăream, 
iar materialul s-a... adunat în colibele de acolo... Sunt 
aproape unsprezece ani de când am venit aici, eu cu 
Montgomery, şi şase canaci64. Îmi amintesc, de parcă ar fi 
fost ieri, de liniştea înverzită a insulei şi de oceanul pustiu 
din jurul nostru. Locul acesta părea că mă aşteaptă. 

Am descărcat proviziile şi am construit această casă. 
Canacii şi-au făcut câteva colibe lângă râpă. Am început să 
lucrez chiar asupra animalelor aduse de mine. La început, 
s-au întâmplat câteva lucruri neplăcute. Am început cu o 
oaie, şi printr-o alunecare greşită a scalpelului, am ucis-o 
după o zi şi jumătate; am luat o altă oaie, am făcut din ea un 
lucru de spaimă şi durere, şi am lăsat-o bandajată, 
aşteptând să se vindece. Când am terminat-o mi s-a părut 
perfect umană, dar când m-am dus din nou lângă ea, am 
fost nemulţumit; îşi amintea de mine şi se îngrozea 
neînchipuit de mult, şi nu avea mai multă inteligenţă decât 
o oaie. Cu cât priveam mai mult la acest monstru, cu atât 
îmi părea mai diform, până când i-am pus capăt 


suferințelor. Aceste animale fără curaj, aceste fiinţe 
fricoase, mânate de durere, fără o fărâmă de energie 
combativă pentru a înfrunta suferinţa - nu sunt bune 
pentru a face din ele oameni. 

Apoi ain luat o gorilă şi din ea, lucrând cu o grijă infinită, şi 
învingând greutăţi nenumărate, am făcut primul meu om. L- 
am modelat o săptămână întreagă, zi şi noapte. Cel mai 
mult trebuia să lucrez asupra creierului; trebuia să-i adaug 
mult, şi să-l modific mult. După ce l-am terminat, l-am 
considerat drept un frumos specimen al tipului negroid, iar 
el zăcea, bandajat, legat, şi nemişcat în faţa mea. Am plecat 
de lângă el numai atunci când am fost sigur că va trăi şi 
întorcându-mă în cameră l-am găsit pe Montgomery în 
aceeaşi stare ca şi dumneata. Auzise parte din strigăte, pe 
măsură ce animalul devenea om, strigăte asemănătoare 
celor care te-au tulburat şi pe dumneata atât de mult. La 
început, nu îi împărtăşisem totul. Canacii, de asemenea, au 
resimţit acelaşi lucru. Simpla mea vedere îi făcea să se 
înspăimânte. Am reuşit să-l recâştig pe Montgomery - într- 
un fel, dar eu şi cu elam avut mult de furcă ca să-i 
împiedicăm pe canaci să dezerteze. Până la urmă câţiva au 
reuşit să fugă şi astfel ne-am pierdut yachtul. Mi-am 
petrecut multe zile educând bruta aceea - în total m-am 
ocupat de el trei sau patru luni. L-am învăţat rudimentele 
limbii engleze, i-am dat câteva idei despre numere, l-am 
făcut chiar să citească alfabetul. Dar în această privinţă, s-a 
dovedit a fi greoi la minte - deşi am întâlnit unii idioţi şi mai 
greoi. Din punct de vedere mintal, el a început de la zero; 
nu avea în minte nici o amintire de ceea ce fusese înainte. 
Când rănile i-au fost complet vindecate, şi nu a mai fost 
îndurerat şi înţepenit, şi a fost îu stare să vorbească puţin, l- 
am prezentat canacilor ca pe un interesant pasager 
clandestin. 

La început au fost teribil de înfricoşaţi de el - lucru care 
m-a cam ofensat, căci eram mândru de crea-ţia mea, dar 
felul lui de a fi era atât de blând, şi era atât de neajutorat, 


încât după o vreme ei l-au acceptat şi au luat asupra lor 
grijile educaţiei lui. Învăţa repede, era foarte imitativ şi 
adaptabil, şi îşi construi o colibă ceva mai bună, am 
impresia, decât bordeiele lor. Unul dintre canaci, un fel de 
misionar, l-a învăţat să citească, sau cel puţin să silabisească 
literele, şi i-a dat câteva idei rudimentare despre 
moralitate, dar se pare că apucăturile animalului nu erau 
câtuşi de puţin dintre cele mai de dorit. 

M-am odihnit, după muncă, timp de câteva zile şi aveam 
de gând să scriu o dare de seamă asupra întregii operaţii, 
pentru a trezi interesul fiziologilor englezi. Atunci, însă, am 
dat peste creatura aceea ghemuită într-un pom, 
maimuţărindu-se la doi dintre canacii care o necăjiseră. Am 
ameninţat-o, i-am spus cât de inuman era felul în care 
proceda, i-am trezit simţul ruşinii, şi m-am întors aici 
hotărât să fac ceva mai bun, înainte de a-mi trimite 
rezultatul lucrărilor în Anglia. Am făcut lucruri mai bune; 
dar, în orice caz, fiinţele acestea dau înapoi, animalul din ei 
revine cu îndărătnicie, din zi în zi tot mai muit... Am de 
gând să fac lucruri şi mai bune. Sunt hotărât. Puma asia... 

Şi, iată, aceasta este povestea. Toţi canacii sunt acum 
morţi. Unul a căzut peste bordul şalupei, altul a murit dintr- 
o rană la călcâi, pe care a otrăvit-o în vreun fel cu un suc de 
plante. Trei au fugit cu yachtul şi bănu-iesc, şi sper, că s-au 
înecat. Ultimul... a fost ucis. Ei bine - l-am înlocuit. 
Montgomery s-a comportat ca şi dumneata la început, şi 
apoi... 

— Ce s-a întâmplat cu celălalt? zisei eu tăios - celălalt 
canac care a fost ucis? 

— Adevărul este că, după ce am făcut un număr de fiinţe 
omeneşti, am făcut un lucru... Elezită. 

— Ei? făcui eu. 

— A fost ucis. 

— Nu înţeleg, zisei eu; vrei să spui că... 

— L-a ucis pe canac - da. A ucis mai multe fiinţe pe care le- 
a prins. L-am urmărit vreo două zile. Scăpase printr-un 


accident - nu avusesem niciodată de gând să-i dau drumul. 
Nu era terminat. Era doar o expe-rienţă. Era o fiinţă fără 
membre, cu un aspect oribil, care se zvârcolea pe pământ 
ca un şarpe. Avea o forţă imensă şi era furios de durere, 
mergea rostogolindu-se ca un purcel de mare când înoată. 
A stat ascuns în pădure câteva zile, distrugând tot ce îi 
ieşea în cale, până când l-am pus pe fugă, şi atunci s-a târât 
în partea de nord a insulei, iar noi ne-am împărţit pentru a-l 
încolţi. Montgomery a insistat să vină cu mine. Canacul avea 
o carabină şi când i-am găsit trupul, una din ţevi era îndoită 
în formă de S şi aproape străpunsă de muşcături... 
Montgomery a împuşcat monstrul... După aceea, m-am 
rezumat la idealul omenesc - cu câteva mici excepţii. 

Tăcu. Am rămas tăcut, privindu-l. 

— Astfel, douăzeci de ani în total - socotind şi cei nouă ani 
din Anglia - am continuat să lucrez, şi încă mai este ceva în 
toate acestea care mă depăşeşte, mă face să fiu 
nemulţumit, mă împinge către noi eforturi. Uneori mă 
întrec pe mine însumi, alteori sunt sub nivelul meu, dar 
niciodată nu reuşesc să obţin rezultatele la care năzuiesc. 
Forma omenească pot s-o obţin, acum, cu oarecare 
uşurinţă, după cum vreau, mlădioasă şi graţioasă, sau 
greoaie şi puternică; dar adesea am de furcă, cu mâinile şi 
ghearele - lucruri dureroase pe care nu îndrăznesc să le 
modelez în voie. Dar cel mai mult am de furcă cu grefarea şi 
transformarea subtilă pe care trebuie s-o fac creierului. 
Adesea inteligenţa este neînchipuit de scăzută, cu 
inexplicabile spaţii albe, cu goluri neaşteptate. Şi cel mai 
puţin satisfăcător dintre toate este ceva ce nu pot atinge, pe 
undeva - nu ştiu precis unde - în lăcaşul emo-ţiilor. Pofte, 
instincte, dorinţe care dăunează umanităţii, un straniu 
rezervor ascuns, care izbucneşte de-odată şi inundă 
întreaga făptură a creaturii cu mânie, cu ură, sau cu teamă. 
Aceste creaturi ale mele ţi-au părut stranii şi primejdioase 
de îndată ce ai început să le observi, dar mie, imediat după 
ce le-am făcut, îmi par a fi indiscutabil nişte fiinţe umane. 


Abia după aceea, în timp ce le observ, convingerea se 
şterge. Mai întâi o trăsătură animalică, apoi alta, se 
furişează la suprafaţă şi-mi apare limpede... Dar am să 
înving şi asta. De fiecare dată când cufund o creatură vie în 
baia arzătoare de durere, îmi spun:,,De data aceasta voi 
arde tot animalul din ea, de data aceasta voi face o creatură 
raţională. La urma urmei, ce înseamnă zece ani? Omul s-a 
format în timp de sute de mii de ani”. 

Rămase pe gânduri, întunecat. 

— Dar mă apropii de ţintă. Această puma de acum... 

Şi după o pauză: 

— Ei dau înapoi. De îndată ce îi las din mână, animalul din 
ei începe să revină cu încetul, începe din nou să-şi arate 
prezenţa. 

O altă lungă tăcere. 

— Apoi, fiinţele pe care le faci, le trimiţi în vizuinele 
acelea? întrebai eu. 

— Se duc singure. Când încep să simt animalul din ei, le 
dau drumul şi ei se duc într-acolo. Cu toţii se tem de casa 
aceasta, şi de mine. Acolo, este un fel de imitație de 
societate omenească. Montgomery ştie mai bine toate 
acestea, căci el se amestecă în treburile lor. Ela învăţat pe 
câţiva să ne servească. Deşi îi este ruşine de asta, cred însă 
că oarecum îi simpatizează pe câţiva dintre ei. E treaba lui, 
nu-i a mea. Ei îmi provoacă doar silă, ca un lucru care mi-a 
eşuat. Nu mă mai interesează de loc. Cred că urmează 
regulile care le-au fost predate de misionarul canac, şi au 
un fel de parodie de viaţă raţională - sărmanele animale! 
Există ceva numit de ei Legea. Cântă nişte imnuri despre 
„totul este al Tău”. Îşi construiesc singuri vizuinele, culeg 
fructe şi smulg ierburi - şi chiar se împerechiază. Dar eu 
pot să-mi dau seama, pot să pătrund chiar în sufletele lor şi 
să văd că nu sunt decât suflete de animale, animale care 
pier - şi poftele de a trăi şi de a se satisface... Şi totuşi, sunt 
ciudaţi. Complecşi, ca tot ceea ce este viu. Este în ei un fel 
de năzuinţă spre mai sus, în parte vanitate, în parte emoție 


sexuală inutilă, în parte curiozitate inutilă. Doar o 
maimuţăreală... Am oarecari speranţe cu această puma; am 
lucrat intens la capul şi creierul ei... Şi acum, zise el, 
ridicându-se în picioare, după o lungă tăcere, în timpul 
căreia fiecare din noi ne-am urmărit propriile noastre 
gânduri - ce părere ai? Tot mai ţi-e teamă de mine? 

M-am uitat la el, şi n-am văzut decât un om palid, cu părul 
alb, cu ochii liniştiţi. În afară de seninătatea, de frumuseţea 
care rezulta din liniştea sa, şi de constituţia sa impunătoare, 
ar fi putut trece neobservat printre alţi o sută de bătrâni 
gentlemeni cumsecade. Atunci, m-a trecut un fior. În chip 
de răspuns la cea de a doua întrebare a sa, i-am întins câte 
un revolver în fiecare mână. 

— Păstrează-le, zise el, şi îşi ascunse cu mâna un căscat. 
Ridicându-se în picioare, mă privi ţintă o clipă, şi zâmbi: Ai 
avut două zile pline de peripeții, zise el. Te-aş sfătui să 
dormi puţin. Sunt bucuros că acum totul e limpede. Noapte 
bună. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi ieşi prin uşa interioară. 
Am răsucit imediat cheia în broasca uşii ce dădea în afară. 

M-am aşezat din nou şi am rămas un timp într-un fel de 
apatie, atât de obosit din punct de vedere emoţional, 
intelectual şi fizic, încât nu puteam să-mi duc gândul mai 
departe din punctul în care mă lăsase. Fereastra neagră 
privea spre mine ca un ochi. În cele din urmă, cu un efort, 
am stins lampa şi m-am urcat în hamac. Am adormit foarte 
repede. 

XV. CU PRIVIRE LA OAMENII-ANIMALE. 

M-am deşteptat devreme. Chiar din clipa deşteptării 
explicaţia lui Moreau mi-a revenit în minte, limpede şi 
lămurită. Am coborât din hamac şi m-am dus sa văd dacă 
uşa era încuiată. Apoi am încercat bara de la fereastră, şi 
am văzut că era fixată solid. Faptul că aceste creaturi cu 
aspect omenesc erau în realitate doar monştri animalici, 
doar imitații groteşti de oameni, mă umplea de o vagă 
nelinişte în privinţa posibilităţilor lor, nelinişte care era mult 


mai rea decât orice frică precisă. A răsunat o bătaie în uşă, 
şi am auzit glasul cu accente onctuoase al lui M'ling. Am 
vârât în buzunar unul din revolvere (ţinând mâna pe el), şi 
i-am deschis. 

— Bună dimineaţa, domnu”, zise el, aducând pe lângă 
obişnuitul dejun de legume şi un iepure fript fără pricepere. 
Montgomery îl urma. Ochiul său cercetător observă poziţia 
braţului meu şi zâmbi pieziş. 

Puma era lăsată să se odihnească în ziua aceea, ca să se 
vindece; dar Moreau, care era solitar din fire, nu veni la noi. 
Am stat de vorbă cu Montgomery, pen-tru a-mi limpezi 
ideile despre felul cum trăiesc Oamenii-Animale. Eram 
nerăbdător să aflu, în special, cum erau reţinuţi aceşti 
monştri inumani ca să nu se repeadă la Moreau şi 
Montgomery sau să nu se sfâşie unii pe alţii. 

Mi-a explicat că siguranţa relativă a lui Moreau şi a lui 
însuşi se datora dezvoltării mintale limitate a acestor 
monştri. Cu toată inteligenţa lor crescută şi tendinţa 
instinctelor lor animalice de a se redeştepta, ei au anumite 
idei fixe implantate de Moreau în minţile lor, care le 
mărgineşte în mod absolut imaginaţia. Erau de fapt 
hipnotizaţi, li se spusese că anumite lucruri erau imposibile 
şi că anumite lucruri nu trebuie făcute, şi aceste oprelişti 
erau împletite în țesătura minţilor lor mai presus de orice 
posibilităţi de nesupunere sau discuţie. Cu toate acestea, 
unele lucruri, în care vechiul instinct venea în contradicţie 
cu ceea ce îi convenea lui Moreau, erau într-un echilibru 
mai puţin stabil. O serie de propoziţiuni, denumite,,Legea” - 
le auzisem recitate - se luptau în minţile lor cu poftele 
adânc înrădăcinate, mereu rebele, ale naturii lor animalice. 
Am aflat că ei repetau mereu această Lege şi o încălcau 
mereu. Dar Montgomery şi Moreau aveau mare grijă să-i 
ţină departe de gustul sângelui. Se temeau de sugestiile 
inevitabile ale acestui gust. 

Montgomery îmi spuse că Legea, mai ales printre Oamenii- 
Animale felini, devenea foarte şubredă o dată cu căderea 


nopţii; că animalul din ei era atunci mai puternic; un spirit 
de aventură se năştea în ei, după apusul soarelui; 
îndrăzneau atunci lucruri la care nici nu visau în timpul 
zilei. Acestui fapt îi datoram urmărirea mea de către Omul- 
Leopard, în seara sosirii mele. Dar, în timpul primelor zile 
ale şederii mele, ei nu încălcau Legea decât pe furiş, şi 
numai după apusul soarelui; în timpul zilei domnea în 
general o atmosferă de respect fată de numeroasele ei 
oprelişti. 

Şi, acum, poate că ar trebui să dau câteva date generale 
despre insulă şi despre Oamenii-Animale. Insula, care avea 
un contur neregulat, şi se ridica doar puţin deasupra 
întinderii mării, avea o suprafaţă totală, cred, de şapte sau 
opt mile pătrate65. Era de origină vulcanică, mărginită 
acum de trei părţi de recife de corali. Câteva fumarole66 în 
partea de nord, şi un izvor cald, erau singurele rămăşiţe ale 
forţelor care îi dăduseră cândva naştere. Din când în când 
se făcea simţit câte un uşor cutremur de pământ şi uneori 
înălţarea spira-lelor de fum devenea tumultuoasă, sub 
izbucnirile de vapori. Dar asta era totul. Populaţia insulei, 
mă informă Montgomery, număra acum ceva mai mult de 
şaizeci din aceste creaturi stranii ale artei lui Moreau, fără 
să mai socotim monştrii mai mici care trăiau prin tufişuri şi 
care nu aveau formă omenească. În total, el crease aproape 
o sută douăzeci, dar mulţi muriseră; iar alţii, ca animalul 
fără picioare, târâtorul despre care îmi vorbise, suferiseră 
un sfârşit violent. Răspunzând întrebării mele, Montgomery 
zise că ei năşteau într-adevăr copii, dar că aceştia în 
general mureau. Nu exista nici o urmă de moştenire a 
caracterelor omeneşti căpătate. Dacă supravieţuiau. 
Moreau îi lua şi le dădea o formă omenească. Femelele erau 
mai puţin numeroase decât masculii, şi supuse multor 
persecuții făcute pe furiş, în ciuda monogamiei pe care o 
ordona Legea. 

Mi-ar fi imposibil să-i descriu amănunţit pe aceşti Oameni- 
Animale - ochii mei nu sunt obişnuiţi cu amănuntele - şi din 


nefericire nu ştiu să desenez. Poate că lucrul cel mai izbitor 
din aspectul lor general era disproporţia dintre picioarele 
acestor creaturi şi lungimea trupului lor; şi totuşi - atât de 
relativă este părerea noastră despre graţie - ochiul mi s-a 
obişnuit cu formele lor, şi în cele din urmă am început chiar 
să fiu de aceeaşi părere eu ei, şi anume că picioarele mele 
lungi erau disproporţionate. O altă caracteristică era capul, 
ţinut înainte, şi curbarea grosolană şi neomenească a 
coloanei vertebrale. Chiar şi Omului-Maimuţă îi lipsea acea 
curbare sinuoasă, spre înăuntru, a spatelui, care face forma 
omenească atât de graţioasă. Cei mai mulţi aveau umerii 
teşiţi în mod grosolan, iar antebraţele lor scurte atârnau, 
slabe, în lături. Câţiva dintre ei erau vizibil păroşi - cel puţin 
atât timp cât am stat eu pe insulă... 

O altă diformitate foarte evidentă era în feţele lor, care, 
aproape toate, aveau maxilarele ieşite în afară, diforme 
spre urechi, cu nasuri mari şi proeminente, cu părul foarte 
des sau foarte ţepos, şi adesea cu ochii colorați sau aşezaţi 
în mod straniu. Niciunul nu ştia să râdă, deşi Omul-Maimuţă 
avea un fel de rânjet cârâit. În afară de aceste caractere 
generale, capetele lor aveau prea puţin comun unele cu 
altele: fiecare păstra calitatea speciei sale particulare; 
amprenta omenească denatura, dar nu ascundea specificul 
leopardului, bou-lui, scroafei, sau altui animal din care 
fusese modelată creatura. Vocile, de asemenea, variau 
extrem de mult. Mâinile erau întotdeauna diforme; şi, deşi 
unele mă uimeau prin neaşteptata lor asemănare cu cele 
omeneşti, aproape toate aveau câteva degete lipsă, erau 
grosolan făcute spre unghii, şi erau lipsite de orice 
sensibilitate tactilă. 

Cei mai puternici Oameni-Animale erau Omul-Leopard şi o 
creatură făcută din Hienă şi Porc. Mai mari decât aceştia 
erau cei trei Oameni-Tauri care trăseseră şalupa. Apoi 
veneau Omul-cu-Părul-Argintiu, care era şi cel care rostea 
Legea, apoi M'ling, şi o creatură asemănătoare cu un satir, 
făcută din Maimuţă şi Capră. Erau şi trei Oameni-Porci şi o 


Femeie-Porc, o lapăRinocer şi alte câteva femele ale căror 
origini nu le puteam preciza. Mai erau câţiva Oameni-Lupi, 
un Urslaur, şi un Om-Câine-Saint-Bernard. Pe Omul- 
Maimuţă l-am descris înainte şi mai era o femeie bătrână, 
deose-bit de oribilă (şi urât mirositoare), făcută din 
Vulpoaică şi Ursoaică, pe care am urât-o încă de la început. 

Se spunea că este o adeptă înfocată a Legii. Creaturi mai 
mici erau puii lor pestriţi şi mica fiinţă cu aspect de leneş. 
Dar destul cu această listă! 

La început am simţit o groază care mă înfiora faţă de 
aceste brute, simţeam, foarte puternic, că erau încă brute, 
dar pe nesimţite am început să mă obişnuiesc şi, de altfel, 
am fost influenţat de atitudinea lui Montgomery faţă de ei. 
Era de atâta vreme cu ei, încât ajunsese să-i privească ca pe 
nişte fiinţe omeneşti aproape normale - zilele sale din 
Londra îi păreau acum un trecut glorios şi neverosimil. Se 
ducea la Arica numai o dată pe an, ca să trateze cu agentul 
lui Moreau, un negustor de animale din partea locului. În 
acest orăşel maritim, locuit de metişi spanioli, cu greu 
putea el vedea cel mai frumos tip de oameni. Oamenii de pe 
vapor, îmi spuse el, îi păreau la început tot atât de ciudaţi 
pe cât îmi păreau mie Oamenii-Animale - cu picioare 
anormal de lungi, cu faţa turtită, cu fruntea proeminentă, 
bănuitori, primejdioşi şi nesimţitori. Adevărul este că el nu 
iubea oamenii. Inima lui se încălzea faţă de mine, credea el, 
pentru că îmi salvase viaţa. 

Aveam chiar impresia că el avea o tainică bunăvoință faţă 
de aceste brute metamorfozate, o simpatie vicioasă faţă de 
unele din acţiunile lor, dar pe care, la început, încerca să 
mi-o ascundă. 

M'ling, omul cu faţa neagră, servitorul său, primul dintre 
Oamenii-Animale pe care îl întâlnisem, nu trăia împreună cu 
ceilalţi, în insulă, ci într-un mic coteţ din dosul locului 
îngrădit. Nu era atât de inteligent ca Omul-Maimuţă, dar 
era mult mai docil, şi semăna cel mai mult a om dintre toţi 
Oamemi-Animaie, iar Montgomery îl învățase să 


pregătească mâncarea, şi de fapt să îndeplinească toate 
măruntele treburi casnice care i se cereau. Era o izbândă 
complexă a oribilei îndemânări a lui Moreau, un urs, 
amestecat cu câine şi bou, una din creaturile cele mai 
îngrijit făcute. Îl trata pe Montgomery cu o stranie tandreţe 
şi duioşie; acesta îi dădea uneori atenţie, îl mângâia, îi 
dădea diverse nume pe jumătate în bătaie de joc, pe 
jumătate în glumă, făcându-l astfel să ţopăie, cu o bucurie 
extraordinară; alteori îl maltrata, mai ales după ce băuse 
whisky, lovindu-l cu picioarele, cu mâinile, aruncând în el cu 
pietre sau cu lemne aprinse. Dar, fie că era tratat bine sau 
rău, nimic nu-i plăcea mai mult decât să fie cu stăpânul său. 

După cum spuneam, mă obişnuisem cu Oamenii-Animale, 
astfel încât mii de lucruri care mi se păruseră nefireşti şi 
respingătoare deveniră curând pentru mine naturale şi 
obişnuite. Eu cred că totul în viaţă îşi ia culoarea din nuanţa 
medie care ne înconjoară: Montgomery şi Moreau erau 
prea particulari şi individuali ca să-mi păstrez impresiile 
generale asupra umanităţii bine definite. Am văzut pe una 
dintre grosolanele creaturi bovine care vâsliseră la şalupă 
păşind greoi prin tufişuri, şi m-am trezit întrebându-mă, 
încercând cu greu să-mi amintesc, prin ce se deosebea de 
vreun ţăran, om de-adevărat, întorcându-se obosit spre 
casă de la munca lui obişnuită; şi, când am văzut faţa 
şireată de vulpe a Femeii-Vulpe-Urs, ciudat de omenească 
în viclenia ei interesată, mi-am închipuit că o mai întâlnisem 
cândva prin vreo fundătură a unui oraş. 

Şi, totuşi, din când în când animalul din ei îmi apărea fără 
putinţă de îndoială sau de tăgadă. Un om urât, un sălbatic 
cocoşat după toate aparențele, ghemuit în deschizătura 
uneia dintre colibe, se întindea şi căsca, lăsând să se vadă 
deodată nişte incisivi ca nişte foarfeci şi nişte canini ca nişte 
săbii, ascuţiţi şi lucitori ca nişte cuțite. Sau, pe vreo cărare 
îngustă, privind cu o îndrăzneală trecătoare în ochii vreunei 
femele mlădioase învestmântată în alb, observam deodată 
(cu un spasm de repulsie) că avea pupile despicate, sau, pri- 


vind mai jos, observam unghia curbată cu care îşi ţinea în 
jurul trupului vestmântul inform. Este un lucru cu-rios, de 
altfel, pe care nu pot să mi-l explic, felul în care aceste 
creaturi - vreau să spun femelele - îşi manifestau, în prima 
parte a şederii mele acolo, un simţ instinctiv al propriei lor 
înfăţişări respingătoare, şi dădeau, în consecinţă, o atenţie 
mai mult decât omenească decenţei şi aspectului exterior. 

XVI. CUM AU GUSTAT SÂNGE OAMENII-ANIMALE. 

Dar lipsa mea de experienţă ca scriitor mă trădează, şi văd 
că mă îndepărtez de firul povestirii. După ce am terminat 
micul dejun, Montgomery m-a luat cu el de-a curmezişul 
insulei ca să-mi arate fumarolele şi izvorul în ale cărei ape 
fierbinţi intrasem cu o zi mai înainte. Amândoi aveam câte 
un bici şi un revolver încărcat. În timp ce treceam printr-o 
junglă deasă din drumul nostru într-acolo, am auzit ţipând 
un iepure. Ne-am oprit şi am ascultat, dar, cum n-am mai 
auzit nimic, ne-am continuat drumul, iar incidentul ni s-a 
şters din minte. Montgomery mi-a atras atenţia asupra unor 
mici animale de culoare roz, cu picioarele dinapoi lungi, 
care ţopăiau prin tufişuri. Îmi spuse că acestea erau create 
de Moreau din progeniturile Oamenilor-Animale. El crezuse 
că ar putea servi drept hrană, dar un obicei asemănător cu 
al iepurilor, de a-şi devora puii, îl făcuse să renunţe la 
această intenţie. Întâlnisem şi mai înainte câteva dintre 
aceste creaturi, o dată în noaptea când am fost urmărit de 
Omul-Leopard, şi apoi în timp ce Moreau mă urmărise, cu o 
zi mai înainte. Printr-o întâmplare, sărind să se ferească de 
noi, una din fiinţele acestea căzu în groapa făcută prin 
dezrădăcinarea unui copac trântit de vânt. Înainte de a se 
putea descurca de acolo, am reuşit s-o prindem. Scuipa ca o 
pisică, zgâria şi dădea cu putere din picioarele de dinapoi, 
şi încerca să şi muşte, dar dinţii îi erau prea slabi ca să facă 
altceva decât o pişcătură nedureroasă. Mi s-a părut că este 
o mică creatură frumoasă, şi deoarece Montgomery spunea 
că nu distruge iarba, pentru a-şi săpa vizuini, şi este foarte 


curată de fel, cred că ar putea fi, în parcurile gentlemenilor, 
un înlocuitor convenabil al iepurelui obişnuit. 

Am văzut, de asemenea, în drumul nostru, trunchiul unui 
copac jupuit în fâşii lungi şi crăpat adânc. Montgomery îmi 
atrase atenţia. 

— Să nu zgârii scoarţa copacilor; aceasta este Legea”, zise 
el. Multora dintre ei nu le prea pasă de asta! 

Cred că după aceea l-am întâlnit pe Satir şi pe 
OmulMaimuţă. Satirul era o rămăşiţă a amintirilor clasice 
ale lui Moreau, având pe faţă o expresie ovină - cu glasul ca 
un behăit aspru, cu extremităţile inferioare ca ale lui Satan. 
Când a trecut pe lângă noi, ronţăia coaja unui fruct ca o 
păstaie. Amândoi îl salutară pe Montgomery. 

— Salutăm, ziseră ei, pe Cel-de-al-doilea-cu-biei! 

— Este şi un al treilea cu bici acum, zise Montgomery. Aşa 
că, aveţi grijă! 

— El n-a fost făcut? zise Omul-Maimuţă. El spunea - el 
spunea că a fost făcut. 

Omul-Satir mă privi cu curiozitate. 

— Cel-de-al-treilea-cu-bici, cel care merge plângând prin 
mare, are o faţă albă şi subţire. 

— Are şi un bici lung şi subţire, zise Montgomery. 

— Ieri sângera şi plângea, zise Satirul. Dumneata nu 
sângerezi şi nici nu plângi niciodată. Stăpânul nu 
sângerează şi nici nu plânge. 

— O sărmane! zise Montgomery. Ai să sângerezi şi ai să 
plângi, chiar acum, dacă nu iei seama. 

— El are cinci degete; este un om cu cinci degete ca şi 
mine, zise Omul-Maimuţă. 

— Haidem, Prendick, zise Montgomery, luându-mă de braţ, 
şi ne-am continuat drumul. 

Satirul şi Omul-Maimuţă continuară să ne privească şi să- 
şi împărtăşească unul altuia impresiile. 

— El nu spune nimic, zise Satirul. Oamenii au glas. 

— Ieri mi-a cerut ceva de mâncare, zise Omul-Maimuţă. El 
nu ştia. 


Apoi vorbiră lucruri pe care nu le-am mai desluşit şi l-am 
auzit pe Satir râzând. 

În timp ce ne întorceam, am dat peste iepurele mort. 
Corpul roşu al nenorocitului animal era rupt în bucăţi, 
multe din coaste se vedeau despuiate, iar şira spinării era 
vizibil roasă. 

Văzând aceasta, Montgomery se opri. 

— Dumnezeule! zise el, aplecându-se şi ridicând câteva 
vertebre zdrobite ca să le examineze mai de aproape. 
Dumnezeule! repetă el, ce poate să însemne asta? 

— Vreunul din carnivorii voştri şi-a adus aminte de vechile 
obiceiuri, zisei eu, după o pauză. Şira spinării a fost 
sfărâmată de muşcături. 

Rămase privind ţintă, alb la faţă şi cu buzele strânse 
pieziş. 

— Asta nu-mi place, zise el încet. 

— Am văzut ceva asemănător, zisei eu, în prima zi când am 
venit aici. 

— Ei drăcie! Şi ce era? 

— Un iepure, cu capul răsucit. 

— În ziua când ai venit? 

— În ziua când am venit. În tufişuri, în spatele locului 
îngrădit, când am ieşit seara. Capul era complet smuls. 

Scoase un fluierat prelung. 

— Ba mai mult, chiar presupun cine este cel care a făcut 
acest lucru. E numai o bănuială, înţelegi. Înainte de a da 
peste iepure, am văzut pe unul din monştrii aceştia bând 
din pârâu. 

— Lipăind în timp ce bea? 

— Da. 

— Să nu lipăi, când bei; aceasta este Legea. Mult le mai 
pasă lor de Lege, eh - când Moreau nu este lângă ei! 

— Era monstrul care m-a urmărit. 

— Sigur, zise Montgomery; este chiar ceea ce fac 
carnivorele. După ce ucid, beau. Este gustul de sânge, 
înţelegi? Cum era bruta? întrebă el. Ai putea să-i recunoşti? 


Privi în jurul nostru, stând cu picioarele desfăcute 
deasupra resturilor iepurelui mort, cu ochii rătăcind printre 
umbrele şi perdelele de verdeață, printre cursele şi 
piedicile pădurii, care ne înconjurau. 

— Gustul de sânge, zise el iar. 

Îşi scoase revolverul, examină cartuşele din el, şi îl puse la 
loc. Apoi începu să se tragă de buza care îi atârna în jos. 

— Cred eă aş putea să recunosc bruta. L-am izbit de l-am 
ameţit. Cred că are pe frunte o vânătaie de toată 
frumuseţea. 

— Dar atunci va trebui să dovedim că el a ucis iepurele, 
zise Montgomery. Aş fi făcut mai bine să nu-i fi adus aici. 

Voiam s-o pornesc la drum, dar el stătea acolo nedumerit, 
gândindu-se la iepurele mutilat. Aşa că m-am îndepărtat 
atât de mult, încât rămăşiţele iepurelui nu se mai văzură. 

— Haide! zisei eu. 

Se trezi de îndată şi veni spre mine. 

— Vezi, zise el, aproape în şoaptă, ei cu toţii au fost siliţi să 
aibă o idee fixă de a nu mânca nimic din ceea ce se mişcă pe 
pământ. Dacă, printr-un accident, vreo brută a gustat 
sânge... 

Continuă să meargă o bucată de drum în tăcere. 

— Mă întreb ce s-o fi întâmplat, îşi zise el. Apoi, după o 
pauză, iar: am făcut o prostie deunăzi. Servi-torul acesta al 
meu... l-am arătat cum să jupoaie şi să gătească un iepure. 
E ciudat... L-am văzut cum îşi lingea mâinile... Nu m-am 
gândit niciodată. 

— Şi apoi: 

Trebuie să punem capăt acestor blestemăţii. Trebuie să-i 
spun lui Moreau. 

N-a mai fost în stare să se gândească la nimic altceva în tot 
drumul spre casă. 

Moreau luă lucrurile şi mai în serios decât Montgomery, şi 
nu mai este nevoie să spun că începeam şi eu să fiu cuprins 
de evidenta lor consternare. 


— Trebuie să le dăm un exemplu, zise Moreau. Nu mă 
îndoiesc de loc că Omul-Leopard este cel vinovat. Dar cum 
putem s-o dovedim? Era bine, Montgomery, dacă te-ai fi 
abținut de la pofta de a mânca carne şi n-ai fi adus aceste 
noutăţi aţâţătoare. S-ar putea să avem neplăceri din cauza 
asta. 

— Am fost un dobitoc, zise Montgomery. Dar acum faptul 
este consumat. Şi ştii bine, chiar dumneata mi-ai spus că 
pot să-i aduc. 

— Trebuie să ne îngrijim de treaba asta imediat, zise 
Moreau. Bănuiesc că, dacă se întâmplă ceva, M'ling poate 
să se descurce? 

— Nu sunt prea sigur de M'ling, zise Montgomery. Cred că 
nu-l cunosc îndeajuns. 

După-amiază, Moreau, Montgomery, eu şi M'ling am 
străbătut insula, către colibele din râpă. Noi trei eram 
înarmaţi. M'ling ducea cu el toporişca pe care o folosea la 
despicatul lemnelor pentru foc, şi un colac de sârmă. 
Moreau avea atârnat de umăr un corn imens de văcar. 

— Ai să vezi o adunare a Oamenilor-Animale, zise 
Montgomery. Este un spectacol frumos. 

Moreau n-a scos nici o vorbă tot drumul, dar faţa sa mare, 
încadrată de alb, era de o hotărâre necruțătoare. 

Am străbătut râpa, în fundul căreia fumega pârâul de apă 
fierbinte, şi am urmat cărarea întortocheată prin desişul de 
trestii, până când am ajuns la o suprafaţă întinsă, acoperiiă 
cu un strat gros dintr-o substanţă ca un praf galben, care 
cred că era sulf. Pe deasupra unui mal acoperit de mărăcini 
se zărea, sclipind, marea. Am ajuns într-un fel de amfiteatru 
natural, puţin adânc, şi aici ne-am oprit toţi patru. Atunei 
Moreau sună din corn şi rupse liniştea adormită a acestei 
după-amieze tropicale. Se pare că avea plămâni puternici. 
Sunetul vuitor se înălța din ce în ce printre ecouri, până 
când ajunse de o intensitate asurzitoare. 

— Ah! zise Moreau, lăsând instrumentul curb să-i cadă iar 
într-o parte. 


Imediat se auziră trosnete printre trestiile galbene, şi un 
zvon de glasuri, din jungla deasă şi verde care mărginea 
mlaştina prin care alergasem eu cu o zi mai înainte. Apoi, 
din trei sau patru locuri de pe marginea suprafeţei 
sulfuroase, apărură formele groteşti ale Oamenilor- 
Animale, venind în grabă spre noi. Nu mi-am putut stăpâni 
o groază crescândă, pe măsură ce îi vedeam, unul câte 
unul, ieşind în fugă dintre copaci sau trestii, şi venind 
bălăbânindu-se spre noi, prin praful fierbinte. Dar Moreau 
şi Montgomery erau destul de calmi şi, de nevoie, am rămas 
şi eu lângă ei. Primul care sosi fu Satirul, ciudat de ireal, cu 
toate că arunca o umbră şi azvârlea praful cu copitele; după 
el, din desiş, apăru o matahală monstruoasă, un animal 
între cal şi rinocer, mestecând un pai; şi apoi apăru 
FemelaPorc şi două Femei-Lup; apoi vrăjitoarea Urs-Vulpe 
cu ochii ei roşii pe figura roşie şi ascuţită, şi apoi alţii - toţi 
grăbindu-se nerăbdători. Pe măsură ce se apropiau, 
începeau să se ploconească în faţa lui Moreau şi să cânte, 
neţinând seama unii de alţii, fragmente din cea de a doua 
jumătate a litaniei Legii: „A lui este mâna care răneşte, a lui 
este mâna care vindecă” şi aşa mai departe. 

De îndată ce ajungeau la o distanţă de vreo treizeci de 
metri de noi se opreau şi, aplecându-se pe genunchi şi 
coate, începeau să-şi arunce praful albicios pe cap. 
Închipuiţi-vă scena, dacă puteţi. Noi, trei oameni, îmbrăcaţi 
în albastru, împreună cu servitorul nostru diform şi cu faţa 
neagră, stând într-un spaţiu întins de praf galben bătut de 
soare, sub cerul albastru arzător, şi înconjurați de acest 
cerc de monstruozităţi ghemuite şi care făceau tot felul de 
gesturi, unii aproape umani, doar din expresia şi gesturile 
lor subtile, unii ca nişte schilozi, unii atât de ciudat de 
diformi, încât nu semănau cu nimic decât doar cu 
personajele celor mai îngrozitoare vise ale noastre. În fund, 
liniile mlădioase ale unui desiş de trestii, într-o parte, un 
desiş încâlcit de palmieri, într-alta, despărţindu-ne de râpa 


cu colibe, iar înspre nord orizontul neguros al Oceanului 
Pacific. 

— Şaizeci şi doi, şaizeci şi trei, număra Moreau. Mai sunt 
încă patru. 

— Nu-l văd pe Omul-Leopard, zisei eu. 

Moreau sună din nou din cornul cel mare, şi, la sunetul lui, 
toţi Oamenii-Animale se zvârcoliră, târându-se prin praf. 
Atunci, furişându-se dintre trestii, aplecat aproape de 
pământ, şi încercând să ajungă cercul celor ce se tăvăleau 
prin praf, apăru, din spatele lui Moreau, Omul-Leopard. 
Fruntea îi era învineţită. Ultimul dintre Oamenii Animale 
care sosi fu micul Om-Maimuţă. Cei ce veniseră mai înainte, 
încălziţi şi obosiţi de zvârcolelile lor, îi aruncară priviri pline 
de răutate. 

— Încetaţi, zise Moreau cu vocea sa puternică şi fermă, şi 
Oamenii-Animale se aşezară pe vine şi îşi încetară adoraţia. 

— Unde este cel ce rosteşte Legea? întrebă Moreau, şi 
monstrul cenuşiu şi păros îşi înclină faţa în ţărână. 

— Spune vorbele, zise Moreau. 

Şi de îndată toţi cei din adunare în genunchiară, 
legănându-se dintr-o parte în cealaltă şi aruncând în sus 
sulful cu mâinile, mai întâi un nor de praf, cu mâna dreaptă, 
şi apoi altul cu stânga, începură încă o dată să îngâne 
strania lor litanie. 

Când ajunseră la „Să nu mănânci carne sau peşte; aceasta 
este Legea”, Moreau îşi întinse mâna-i albă şi fină: 

— Stai! strigă ei, şi o tăcere absolută se aşternu asupra 
tuturor. 

Cred că toţi ştiau şi se temeau de ceea ce va urma. Am 
privit în jur la ciudatele figuri. Văzând atitudinile lor 
şovăielnice şi spaima care se ascundea în ochii lor 
strălucitori, m-am mirat cum de crezusem vreodată că ar 
putea să fie oameni. 

— Această Lege a fost încălcată, zise Moreau. 

— Nimeni nu scapă, zise creatura fără obraji, cu păr 
argintiu. 


— Nimeni nu scapă, repetă cercul îngenunchiat al 
Oamenilor-Animale. 

— Cine este cel ce a călcat-o? strigă Moreau şi privi în jur, 
la feţele lor, plesnind din bici. 

Am avut impresia că Hiena-Porc arăta cam abătută, şi tot 
astfel şi Omul-Leopard. Moreau se opri, cu faţa spre acesta, 
care se târi în faţa lui cu amintirea şi spaima suferințelor 
infinite. 

— Cine este acela? repetă Moreau, cu glas tunător. 

— Rău este de cel care încalcă Legea, îngână cel ce rostea 
Legea. 

Moreau privi în ochii Omului-Leopard, şi păru că scrutează 
însuşi sufletul acestei creaturi, 

— Cel ce încalcă Legea... zise Moreau, luându-şi ochii de la 
victima sa şi întorcându-se spre noi. Mi s-a părut că disting 
o nuanţă de exaltare în glasul său. 

— ...„ se întoarce în Casa Durerii, exclamară cu toţii; se 
întoarce în Casa Durerii, o, Stăpâne! 

— În Casa Durerii - în Casa Durerii, sporovăi Omul- 
Maimuţă, ca şi cum această idee i-ar fi fost pe plac. 

— Auzi? zise Moreau, întorcându-se către vinovat, priete... 
Hei! 

Căci Omul-Leopard, eliberat de privirea lui Moreau, se 
ridicase din genunchi şi acum, cu ochii în flăcări şi cu colții 
săi imenşi de felină lucind de sub buzele răsfrânte, sări 
asupra călăului său. Sunt convins că numai nebunia unei 
frici insuportabile a putut să-l îndemne la acest atac. 
Întregul cerc de vreo şaizeci de monştri păru că se ridică în 
jurul nostru. Am scos revolverul. Cele două făpturi se 
ciocniră. Îl văzui pe Moreau clătinându-se pe spate de 
izbitura Omului-Leopard. Se auzi un urlet furios şi un 
răcnet în jurul nostru. Toţi se mişcau cu repeziciune. O 
clipă, am crezut că era o revoltă generală. 

Faţa furioasă a Omului-Leopard ţâşni pe lângă minE. Cu 
M'ling pe urmele lui. Am văzut ochii galbeni ai Hienei-Porc 
strălucind de aţâţare, cu o atitudine ca şi cum ar fi fost 


aproape hotărât să mă atace. Satirul privea, de asemenea 
spre mine, peste umerii aduşi ai Hienei-Porc. Am auzit 
pocnitura pistolului lui Moreau, şi am văzut fulgerul roşu 
izbucnind prin tumult. Întreaga mulţime păru să se întoarcă 
în direcţia flăcării, şi eU. De asemenea, m-am întors ca atras 
de magnetismul acestei mişcări. În clipa următoare 
alergam, în mijlocul gloatei care urla, în urmărirea Omului- 
Leopard fugărit. 

Asta este tot ce pot să spun cu precizie. L-am văzut pe 
Omul-Leopard lovindu-l pe Moreau, şi apoi totul se învârti în 
jurul meu, până când m-am trezit alergând din răsputeri. 

M'ling era în frunte, urmărind de aproape pe fugar. În 
urma lui, cu limbile deja scoase, alergau FemeileLup sărind 
cu paşi mari. Urmau Oamenii-Porci, urlând aţâţaţi, şi cei doi 
Oameni-Tauri, înfăşaţi în alb. Apoi venea Moreau, într-un 
grup de Oameni-Animale, pălăria lui de paie cu boruri mari 
îi fusese smulsă - cu revolverul în mână, şi cu părul alb şi 
moale fâlfâind. HienaPorc alerga lângă mine, ţinând acelaşi 
pas, şi privindu-mă pe furiş cu ochii ei de felină, iar ceilalţi 
veneau tropăind şi urlând în urma noastră. 

Omul-Leopard îşi croia drum printre trestiile lungi, care 
zvâcneau înapoi în urma lui şi-l izbeau în faţă pe M'ling. 
Noi, ceilalţi de la urmă, am găsit o cărare bătătorită când 
am ajuns la desişul de trestie. Goana printre trestii dură 
aproape un sfert de milă, şi apoi se afundă într-un desiş 
care ne întârzia foarte mult mişcările, deşi mergeam prin el 
în grup compact; frunzişul ne izbea în faţă, lianele ca nişte 
funii ne prindeau de sub bărbie sau ni se încurcau printre 
glezne, plante spinoase ni se agăţau şi ne sfâşiau hainele şi 
carnea, laolaltă. 

— A mers pe aici în patru labe, gâfâi Moreau, care era 
acum chiar în faţa mea. 

— Nimeni nu scapă, zise Lupul-Urs, râzându-mi în faţă, 
surescitat de urmărire. 

Am ieşit din nou printre stânci, şi am văzut vânatul nostru 
în faţă, alergând uşor în patru labe, şi mârâind spre noi, 


peste umăr. Văzând aceasta, Oamenii-Lupi urlară de 
plăcere. Animalul era îmbrăcat şi, de departe, faţa îi părea 
încă omenească, dar mişcările celor patru labe erau feline, 
şi curbura discretă a umerilor era vădit a unui animal 
fugărit. Sări peste nişte tufişuri spinoase cu flori galbene şi 
dispăru. M'ling era la jumătatea distanţei dintre noi. 

Cei mai mulţi dintre noi pierduseră în acest moment viteza 
de la începutul alergării şi ne stabilisem la un pas mai lung 
şi mai regulat. În timp ce traversam locul deschis, am văzut 
că urmărirea, care începuse în coloană, se desfăşurase 
acum în linie. Hiena-Porc alerga tot alături de mine, 
privindu-mă din fugă, şi din când în când zbârlindu-şi botul 
într-un rânjet mârâit. 

La marginea stâncilor, Omul-Leopard, dându-şi seama că 
se îndrepta spre promontoriul pe care mă urmărise în seara 
venirii mele, coti spre desişuri. Dar Montgomery văzuse 
manevra şi îl sili să se întoarcă din nou. 

Astfel, gâfâind, poticnindu-mă de stânci, zgâriat de 
mărăcini, împiedicându-mă de ferigi şi trestii, ajutam la 
urmărirea Omului-Leopard, care încălcase Legea, iar 
Hiena-Porc alerga, râzând sălbatic, alături de mine. 
Continuam să alerg, poticnindu-mă, simțind cum mi se 
învârteşte capul şi cum inima bate să-mi spargă pieptul, 
obosit de moarte, şi totuşi neîndrăznind să pierd din ochi 
vânătoarea, de teamă să nu rămân singur cu acest oribil 
însoțitor. Continuam să alerg, în ciuda unei oboseli fără 
margini, şi a puternicei arşiţe din dupăamiaza tropicală. 

În sfârşit, furia urmăririi slăbi. ÎI încolţisem pe nenorocitul 
animal într-un colţ al insulei. Moreau, cu biciul în mână, ne 
aranja într-o linie neregulată, şi de data aceasta am înaintat 
încet, strângându-ne unii pe alţii pe măsură ce înaintam, şi 
strângând cercul în jurul victimei noastre. Acesta se 
ascundea, fără zgomot şi nevăzut, în tufişurile prin care 
alergasem şi eu în urmărirea din noaptea aceea. 

— Atenţie! strigă Moreau, atenţie! În timpul acesta, 
capetele liniei se închideau în jurul tufişurilor şi încercuiau 


bruta. 

— Vedeţi să nu scape! se auzi glasul lui Montgomery de 
după tufişuri. 

Eu mă aflam pe panta de deasupra tufişurilor. 
Montgomery şi Moreau băteau malul de jos. Înaintam încet 
prin reţeaua încâlcită de ramuri şi frunze. Prada noastră 
stătea liniştită. 

— Înapoi în Casa Durerii, în Casa Durerii, în Casa Durerii! 
schelălăia glasul Omului-Maimuţă, la vreo douăzeci de 
metri spre dreapta. 

Auzind aceasta, i-am iertat sărmanului nenorocit toată 
frica pe care mi-o inspirase. 

Se auzeau crenguţele trosnind şi ramurile dându-se în 
lături în faţa paşilor greoi ai Calului-Rinocer, înspre 
dreapta. Apoi, deodată, printr-un poligon de verdeață, în 
semiîntunericul de sub vegetaţia luxuriantă, am zărit 
creatura pe care o vânam. M-am oprit. Era ghemuită în cel 
mai mic spaţiu posibil, cu ochii săi verzi luminoşi îndreptaţi 
spre mine, privindu-mă peste umăr. 

S-ar putea să pară că mă contrazic - nu pot să-mi explic 
acest fapt, - dar acum, văzând acolo creatura într-o 
atitudine perfect animalică, cu lumina lucindu-i în ochi şi cu 
faţa sa imperfect omenească schimonosită de groază, am 
avut din nou senzaţia umanităţii sale. Ştiam că în clipa 
următoare vreun alt urmăritor îl va zări, şi va fi copleşit şi 
capturat, pentru ca să împărtăşească din nou oribilele 
torturi din curtea îngrădită. 

Am scos brusc revolverul, am ţintit între ochii săi cuprinşi 
de groază, şi am tras. 

În acel moment, Hiena-Porc îl văzu şi se aruncă asupra lui 
cu un strigăt nesăţios, înfigându-şi cu sete colții în gâtul 
său. De jur împrejurul meu desişul începu să foşnească şi să 
trosnească în timp ce Oamenii-Animale se strângeau în 
grabă. Îşi făcură unul câte unul apariţia. 

Nu-l omorî, Prendick, strigă Moreau. Nu-l omori! Îl 
vedeam cum se apleacă pentru a-şi face drum pe sub 


frunzişul ferigilor înalte. 

În clipa următoare, goni Hiena-Porc cu mânerul biciului şi, 
împreună cu Montgomery, ţinându-i la distanţă pe Oamenii- 
Animale, carnivori şi aţâţaţi, şi mai ales pe M'ling, de trupul 
care încă mai mişca. Fiinţa cu păr cenuşiu se apropie de 
cadavru adulmecând, pe sub braţul meu. Celelalte animale, 
în ardoarea lor bestială, mă îmbrânceau ca să vadă mai de 
aproape. 

— Să te ia dracu”, Prendick! zise Moreau. Îl voiam viu. 

— Îmi pare rău, zisei eu, deşi nu-mi părea. A fost impulsul 
momentului. Mă simţeam râu de oboseală şi de surescitare. 
Întorcându-mă, mi-am croit drum prin gloata de Oameni- 
Animale, şi am urcat singur panta, către partea superioară 
a promontoriului. Printre ordinele pe care le striga Moreau, 
i-am auzit pe cei trei Oameni-Tauri, înfăşaţi în alb, târând 

victima în jos, spre țărm. 

Acum îmi era uşor să rămân singur. Oamenii-Animale 
raanifestau o curiozitate cu totul omenească faţă de trupul 
mort şi îl urmau în grup compact, mirosindu-l şi mârâind 
spre el, în timp ce Oamenii-Iauri îl târau în jos spre țărm. 
Am ajuns pe promontoriu şi i-am văzut pe Oamenii-Iauri, 
negri pe cerul de seară, ducând povara cadavrului înspre 
mare şi, ca un val, mi-a trecut prin minte nespusa inutilitate 
a tot ceea ce se petrecea pe această insulă. Pe țărm, printre 
stâncile de dedesubtul meu, se aflau Omul-Maimuţă, Hiena- 
Porc, şi alţi câţiva Oameni-Animale, stând în jurul lui 
Montgomery şi al lui Moreau. Cu toţii erau încă foarte 
surescitaţi, şi toţi revărsau un torent de asigurări despre 
fidelitatea lor faţă de Lege. Şi, totuşi, eu aveam, în sinea 
mea, certitudinea absolută că Hiena-Porc era implicată în 
uciderea iepurelui. M-a cuprins o stranie convingere că, în 
afară de grosolănia trăsăturilor, de grotescul formelor, 
aveam aici în faţa mea întreaga balanţă a vieţii omeneşti în 
miniatură. Întreg jocul de instincte, rațiune şi destin, în cea 
mai simplă formă a sa. Se întâmplase ca OmulLeopard să fie 
învins. Asta era toată diferenţa. 


Sărmane brute! Începusem să înţeleg aspectul josnic al 
cruzimii lui Moreau. Mai înainte nu mă gândisem la durerea 
şi suferinţele care se abăteau asupra acestor sărmane 
victime, după ce ieşeau din mâinile lui Moreau. Mă 
înfioraseră doar zilele de chinuri din curtea îngrădită. Dar, 
acum, acestea păreau să fie partea cea mai mică a 
suferinţei. Înainte, ei fuseseră animale, cu instinctele 
perfect adaptate la natura înconjurătoare, şi ferite atât cât 
pot fi nişte fiinţe vii. Acum, ei se potic-neau de piedicile 
umanităţii, trăiau într-o frică care nu se stingea niciodată, 
înlănţuiţi de o lege pe care nu o puteau înţelege; parodia 
lor de existenţă omenească începea cu o agonie, era o lungă 
luptă interioară, o lungă groază de Moreau - şi pentru ce? 
Ceea ce mă revolta era toată această inutilitate. 

Dacă Moreau ar fi urmărit vreun scop anume, aş fi avut 
cât de cât simpatie faţă de el. Nu sunt chiar atât de 
impresionabil în faţa durerii. Aş fi putut oarecum să-l iert, 
chiar dacă mobilul său ar fi fost ura. Dar el era atât de 
iresponsabil, atât de complet nepăsător. Era târât doar de 
curiozitatea şi cercetările sale nebuneşti şi fără nici un ţel, 
iar fiinţele acestea erau menite să trăiască câţiva ani, să 
lupte, să se zbată, să sufere; şi până la urmă să moară în 
chinuri. Erau nenorociţi în sinea lor, vechea lor ură 
animalică îi împingea să-şi facă rău unii altora, iar Legea îi 
oprea de la o scurtă luptă crâncenă care să pună hotărât 
capăt animozităţilor naturale dintre ei. 

În zilele acelea, teama mea de Oamenii-Animale avu 
aceeaşi soartă cu teama mea faţă de Moreau. Am căzut într- 
adevăr într-o stare morbidă: adâncă şi durabilă, străină de 
frică, care a lăsat urme neşterse în mintea mea. Trebuie să 
mărturisesc că mi-am pierdut încrederea în judecata 
sănătoasă a întregii lunii, când am văzut-o suferind 
dezordinea dureroasă din această insulă. Un destin orb, un 
vast mecanism neîndurător, părea să croiască şi să 
modeleze structura existentelor, iar eu, Moreau (prin 
pasiunea lui pentru cercetări), Montgomery (prin pasiunea 


lui pentru băutură), Oamenii-Animale, cu instinctele lor şi 
cu restricţiile lor mintale, eram sfâşiaţi şi zdrobiţi, nemilos 
şi inevitabil, în infinita complexitate a roţilor care se mişcau 
neîncetat. Dar această situaţie nu s-a produs dintr-o dată... 
Cred chiar că anticipez puţin vorbind dc pe acum despre 
asta. 

XVII. O CATASTROFĂ. 

Abia dacă trecuseră şase săptămâni, că şi pierdusem orice 
sentiment, afară de dezgust şi silă, faţă de infamele 
experienţe ale lui Moreau. Singurul meu gând era să scap 
de aceste oribile caricaturi ale imaginii Creatorului, să mă 
întorc la relaţiile plăcute şi sănătoase cu oamenii. Semenii 
mei, de care mă aflam astfel despărţit, începură să capete 
în amintirea mea virtuţi şi frumuseți idilice. Prietenia mea 
de la început cu Montgomery nu mai crescu. Îndelungata 
lui separare de oameni, viciul său ascuns pentru băutură, 
simpatia lui evidentă pentru Oamenii-Animale mi-l făceau 
odios. De mai multe ori l-am lăsat să se ducă singur printre 
ei. Evitam cu orice chip să am de-a face cu ei. Îmi 
petreceam tot mai mult timp pe țărm, căutând să zăresc 
vreo pânză eliberatoare, care nu apărea niciodată, până 
când într-o zi se abătu asupra noastră un dezastru 
înspăimântător, care dădu un aspect cu totul diferit 
ciudatelor lucruri care mă înconjurau. 

Era cam după şapte sau opt săptămâni după debarcarea 
mea - poate mai mult, cred, deşi nu mă îngrijisem să ţin 
socoteala timpului - când s-a produs catastrofa. S-a 
întâmplat dis-de-dimineaţă - cred că pe la orele şase. Mă 
sculasem şi mâncasem devreme, fiind trezit de zgomotul a 
trei Oameni-Animale care aduceau lemne în curtea 
îngrădită. 

După micul dejun m-am dus până la poarta deschisă a 
curţii îngrădite şi am stat acolo, fumând o ţigară şi 
bucurându-mă de răcoarea dimineţii. Moreau apăru îndată 
de după colţul zidului şi mă salută. Trecu pe lângă mine, şi 
l-am auzit, în spatele meu, descuind uşa şi intrând în 


laborator. Atât de nesimţitor devenisem atunci faţă de 
lucrurile abominabile din jurul meu, încât am auzit fără nici 
o urmă de emoție pe victima sa, puma, începând o nouă zi 
de tortură. Ea îl întâmpină pe călăul ei cu un răcnet 
aproape exact ca acela al unei furii întărâtate. 

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Până astăzi nu ştiu 
exact cum s-a întâmplat. Am auzit un țipăt ascuţit, în 
spatele meu, o căzătură, şi, întorcându-mă, am văzut 
năpustindu-se spre mine o faţă îngrozitoare, nici 
omenească, nici animalică, ci pur şi simplu infernală, brună, 
brăzdată de cicatrice roşii, din care mai picura sânge, şi cu 
ochii aprinşi, fără pleoape. Am întins braţul, să mă apăr de 
lovitura care mă aruncă cât eram de lung, cu antebraţul 
fracturat, iar uriaşul monstru, înfăşat în alb şi fluturându-şi 
bandajele pătate de sânge, sări peste mine şi fugi. M-am 
rostogolit de câteva ori în jos, spre țărm, am încercat să mă 
ridic şi m-am prăbuşit pe braţul rupt. Atunci apăru Moreau, 
cu faţa sa palidă şi masivă devenită şi mai teribilă din cauza 
sângelui care îi şiroia de pe frunte. Avea un revolver în 
mână. Nu-mi aruncă nici măcar o privire, ci o luă de îndată 
la goană în urmărirea pumei. 

Mi-am încercat celălalt braţ şi m-am ridicat. 

Făptura bandajată alerga în faţă, de-a lungul ţărmu-lui, în 
salturi mari şi Moreau o urmărea. Ea îşi întoarse capul şi-l 
văzu, şi atunci, cotind brusc, se îndreptă spre tufişuri. Se 
depărta de el tot mai mult cu fiecare salt. O văzui 
afundându-se în desiş, iar Moreau, alergând oblic ca s-o 
ajungă, trase şi dădu greş, în timp ce ea dispărea. Apoi, 
dispăru şi el în desişul verde. 

Am rămas locului privind după ei, şi apoi durerea din braţ 
se înteţi, şi, cu un geamăt, m-am ridicat cu greu în picioare. 
Montgomery apăru în pragul uşii, îmbrăcat, cu un revolver 
în mână. 

— Dumnezeule mare, Prendick! zise el, neobservând că 
eram rănit. Bruta aceea a scăpat! A smuls lanţul din perete, 
l-ai văzut? 


Apoi deodată, văzând că mă ţineam de braţ: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Stăteam în faţa uşii, zisei eu. 

Se apropie de mine şi mă luă de braţ. 

— Ai sânge pe mânecă, zise el, şi-mi ridică flanela. 

Puse arma în buzunar, îmi pipăi peste tot braţul dureros, şi 
mă duse în casă. 

— Ai braţul rupt, zise el, şi apoi: Spune-mi exact cum s-a 
întâmplat - ce s-a întâmplat. 

I-am povestit ceea ce văzusem, i-am povestit în fraze 
întretăiate, cu gemete de durere între ele, iar el, repede şi 
cu multă îndemânare, mi-a bandajat în acest timp braţul. 
Mi-l atârnă de umăr, se dădu înapoi şi mă privi: 

— Aşa mai merge, zise el. Şi acum? 

Rămase pe gânduri. Apoi ieşi şi încuie porţile curţii 
îngrădite. Lipsi câtăva vreme. 

Eu eram îndeosebi îngrijorat de braţul meu. Inciden-tul mi 
se părea unul în plus printre atâtea lucruri oribile. M-am 
aşezat în şezlong şi, trebuie să mărturisesc, am pornit să 
înjur din toată inima această insulă. Prima senzaţie surdă 
de durere din braţ lăsase acum loc unei dureri cumplite, 
când Montgomery îşi făcu apariţia din nou. 

Faţa lui era palidă, şi lăsa să i se vadă gingia de jos mai 
mult decât oricând. 

— Nu zăresc şi nici nu aud nimic, zise el. Mă gândeam că 
s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Se uită la mine cu ochi 
rătăciţi. Era o brută puternică, zise el. A smuls pur şi simplu 
lanţul din zid. 

Se duse spre fereastră, apoi spre uşă şi de acolo se 
întoarse spre mine. 

— Trebuie să mă duc după el, zise. Mai este un revolver, 
pe care ţi-l las dumitale. Ca să-ţi spun drept, mă simt 
oarecum neliniştit. 

Luă arma şi mi-o puse la îndemână pe masă, apoi ieşi, 
lăsând în aer o nelinişte contagioasă. N-am mai stat mult 


după plecarea lui. Am luat revolverul în mână şi am ieşit în 
pragul uşii. 

Dimineaţa era liniştită ca moartea. Nu se auzea nici o 
şoaptă de vânt, marea era ca o oglindă lucioasă, cerul era 
gol, şi ţărmul pustiu. În starea mea, pe jumătate de 
surescitare, pe jumătate de febră, această linişte a naturii 
mă apăsa. 

Am încercat să fluier, şi cântecul îmi murea pe buze. Am 
înjurat din nou - a doua oară în dimineaţa aceea. M-am dus 
până la colţul gardului de zid şi am privit spre interiorul 
insulei, la tufişul verde care îi înghiţise şi pe Moreau şi pe 
Montgomery. Când se vor întoarce oare? Şi cum? 

Apoi, departe pe țărm, apăru un mic Om-Animal cenuşiu, 
alergă la marginea apei, şi începu să se bălăcească. M-am 
întors până la uşă, apoi din nou până la colţ, şi am început 
să mă plimb tot aşa, de colo până colo, ca o sentinelă în 
post. O dată m-am oprit, auzind glasul îndepărtat al lui 
Montgomery care striga: 

— Oo-hee... Mo-reau! 

Braţul începu să mă doară mai puţin, dar încă mă ardea. 
Aveam febră şi mi-era sete. Umbra îmi devenea tot mai 
scurtă. M-am uitat la figura îndepărtată, până când dispăru 
iar. Oare Moreau şi Montgomery nu vor mai reveni 
niciodată? Trei păsări de mare începură să se certe pentru 
vreo pradă de pe țărm. 

Atunci, de undeva de departe, am auzit o împuşcă-tură de 
pistol. O lungă tăcere, şi apoi se auzi alta. Apoi un urlet, mai 
aproape, şi iarăşi o tăcere sinistră. Nefericita mea 
imaginaţie se puse pe lucru, ca să mă chinuiască. Apoi, 
deodată, am auzit o împuşcătură foarte apropiată. 

M-am dus până la colţ, speriat, şi l-am văzut pe 
Montgomery, cu faţa roşie, cu părul în dezordine, şi cu 
pantalonii rupţi la genunchi. Faţa îi exprima o profundă 
consternare. În spatele lui mergea cu greu Omul-Animal 
M'ling. În jurul mazxilarelor lui M'ling se vedeau nişte 
sinistre pete întunecate. 


— A venit? întrebă Montgomery. 

— Moreau? zisei eu. Nu. 

— Doamne sfinte! 

Gâfâia din greu, aproape sufocându-se. 

— Intră înăuntru, zise el, luându-mă de braţ. Au înnebunit. 
Aleargă cu toţii ca nişte nebuni. Ce s-o fi întâmplat oare? 
Nu ştiu. Am să-ţi spun când am să-mi trag răsuflarea. Unde- 
i coniacul? 

Intră în odaie înaintea mea, şchiopătând, şi se aşeză pe 
şezlong. M'ling se trânti pe jos, chiar în faţa uşii, şi începu 
să gâfâie ca un câine. I-am dat lui Montgomery nişte coniac 
cu apă. Stătea privind fix înaintea lui, ca să-şi recapete 
răsuflarea. După câteva minute începu să-mi spună ce i se 
întâmplase. 

Se ţinuse pe urmele lor câtăva vreme. Urmele se 
distingeau uşor, după tufişurile călcate sau rupte, bucăţile 
albe smulse din bandajele pumei, petele de sânge icicolo pe 
frunzele tufişurilor şi ale mărăcinilor. Totuşi, el pierduse 
urma pe terenul pietros de dincolo de pârâul unde îl 
văzusem pe Omul-Animal bând apă, şi continuase să 
meargă la întâmplare spre apus, strigându-l pe Moreau. 
Atunci M'ling venise la el purtând un mic topor. M'ling nu 
văzuse nimic din afacerea cu puma, tăiase lemne şi auzise 
doar strigătele. Merseră mai departe, strigând împreună. 
Doi Oameni-Animale veniră spre ei, târându-se şi privindu-i 
dintre tufişuri, cu nişte gesturi şi cu o purtare atât de 
ciudată şi furişată, încât Montgomery se alarmă. I-a strigat 
şi ei fugiseră ca şi cum ar fi fost vinovaţi de ceva. După 
aceasta, încetă să mai strige, şi după ce mai rătăcise câtăva 
vreme nehotărât, porni să viziteze colibele. 

Găsi râpa pustie. 


Devenind din ce în ce mai alarmat, se înapoie. Atunci i-a 
întâlnit pe cei doi Oameni-Porci, pe care îi văzusem dansând 
în seara sosirii mele; erau mânjiţi de sânge pe la gură, şi 
extrem de surescitaţi. Veneau făcând zgomot printre ferigi 
şi, când îl văzură, se opriră, cu nişte expresii feroce. El 
plesni din bici, cam înfricoşat, şi imediat ei se repeziră la el. 
Niciodată nu mai îndrăznise un Om-Animal să facă una ca 
asta. Pe unui îl împuşcă în cap, M'ling se aruncă asupra 
celuilalt şi amândoi se rostogoliră încleştaţi unul de altul. 
M'ling reuşi să-l pună jos şi îşi înfipse dinţii în gâtlejul lui, 
iar Montgomery îl împuşcă şi pe acesta în timp ce se lupta 
să scape din strânsoarea lui M'ling. Cu greu reuşi să-l facă 
pe M'ling să vină cu el. 

După aceea, se grăbiseră să se întoarcă la mine. În drum. 
M'ling se aruncă brusc într-un tufiş şi scoase de acolo un 
mic Om-Ocelot6'7 de asemenea mânjit de sânge, şi 
şchiopătând, cu o rană la picior. Animalul fugi o bucată de 
drum şi apoi se întoarse repezindu-se sălbatic spre ei, iar 
Montgomery - cam fără rost, cred - îl împuşcase. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebai eu. 

Clătină din cap şi îşi mai turnă nişte coniac. 

XVIII. MOREAU ESTE GĂSIT. 

Când l-am văzut pe Montgomery înghițind a treia porţie de 
coniac, m-am hotărât să intervin. Era mai mult decât pe 
jumătate beat. I-am spus că lui Moreau i se întâmplase, 
probabil, ceva serios, altfel s-ar fi întors până acum, şi că se 
cuvenea ca noi să ne încredinţăm dacă se întâmplase vreo 
nenorocire. Montgomery ridică câteva obiecţii slabe şi, în 
cele din urmă, consimţi. Am mâncat ceva, şi apoi am pornit 
toţi trei. 

Poate că era din cauza tensiunii în care mă aflam în acel 
moment, dar am şi acum impresia nespus de vie a plecării 
noastre în liniştea fierbinte a după-amiezii tropicale. M'ling 
mergea înainte, cu umerii curbați, cu straniul său cap 
negru mişcându-se cu tresăriri bruşte, privind când într-o 
parte a drumului, când în cealaltă. Era neînarmat. Toporul îi 


scăpase, când se întâlnise cu Oamenii-Porci. Dacă ajungea 
la luptă, armele lui erau dinţii... Montgomery mergea după 
el, cu paşi şovăielnici, cu mâinile în buzunare, privind în jos; 
era într-o dispoziţie morocănoasă faţă de mine, din cauza 
coniacului. Aveam mâna stângă în eşarfă - din fericire era 
mâna stângă - iar în dreapta ţineam revolverul. 

Am apucat pe o cărare îngustă, prin vegetaţia luxuriantă a 
insulei, mergând spre nord-vest. Şi, deodată, M'ling se opri 
şi rămase nemişcat la pândă. Montgomery aproape că se 
poticni de el, şi atunci se opri la rândul lui. Apoi, ascultând 
cu atenţie, am auzit, venind printre copaci, zgomot de 
glasuri şi de paşi care se apropiau de noi. 

— El este mort, zise un glas profund şi sonor. 

— Nu este mort, nu este mort, sporovăi altul. 

— Am văzut, am văzut, ziseră mai multe glasuri. 

— Hei! strigă deodată Montgomery. Hei, voi de acolo! 

— La dracu! zisei eu, strângând pistolul în mână. 

Se făcu tăcere, apoi se auzi o trosnitură prin vegetaţia 
încâlcită şi se iviră, una după alta, şase figuri, feţe ciudate, 
luminate de o lumină ciudată. M'ling scoase un mârâit din 
gâtlej. L-am recunoscut pe OmulMaimuţă - de altfel, îl 
recunoscusem după voce - şi două dintre creaturile cu feţe 
brune şi înfăşate în alb pe care le văzusem în şalupa lui 
Montgomery. Împre-ună cu ei erau şi cele două brute 
pestriţe, şi creatura aceea cenuşie şi oribil de pocită care 
rostea Legea, cu obrajii acoperiţi de păr cenuşiu, cu 
sprâncene groase cenuşii, şi şuviţe cenuşii care se scurgeau 
de pe creştet pe fruntea teşită, o fiinţă greoaie şi lipsită ele 
obraji, cu nişte ciudaţi ochi roşii, privind spre noi curioşi din 
mijlocul tufişurilor. 

Câteva clipe nu vorbi nimeni. Apoi Montgomery spuse 
sughiţând: 

— Cine... a spus că ela murit? 

Omul-Maimuţă privi pe furiş la fiinţa cu păr cenuşiu. 

— Este mort, zise monstrul. Ei au văzut. 


În orice caz, acest grup nu avea nimic ameninţător. Păreau 
speriaţi şi nedumeriţi. 

— Unde este el? zise Montgomery. 

Acolo, şi creatura cenuşie arătă cu mâna. 

— Mai există acum vreo Lege? întrebă Omul-Maimuţă. Au 
să mai fie toate cum au fost? Oare el este mort cu adevărat? 
Mai există vreo Lege? repetă omul în alb. Mai există vreo 
Lege, tu Cel-de-al-doilea-cu-biciul? El este mort, zise fiinţa 
cu păr cenuşiu. Şi toţi stăteau în loc şi ne priveau. 

— Prendick, zise Montgomery întorcându-şi ochii săi 
tulburi spre mine. E mort - e limpede. 

În tot timpul acestei convorbiri, eu rămăsesem în spatele 
lui. Începeam să înţeleg cum stăteau lucrurile. Am păşit 
deodată în faţă şi mi-am ridicat glasul. 

— Copii ai Legii, zisei eu, el nu este mort. 

M'ling îşi întoarse spre mine ochii săi pătrunzători. 

— El şi-a schimbat forma - şi-a schimbat trupul, continuai 
eu. Câtva timp nu-l veţi mai vedea... El este... acolo - arătai 
în sus - de unde vă poate vedea. Voi nu-l puteţi vedea. Dar 
el poate să vă vadă. Tlemeţi-vă de Lege. 

I-am privit drept în faţă. Ei şovăiră. 

— El este mare, este bun, zise Omul-Maimuţă, privind 
înfricoşat în sus printre copacii deşi. 

— Şi fiinţa cealaltă? întrebai eu. 

— Fiinţa care sângera şi fugea urlând şi gemând - aceea 
este şi ea moartă, zise Omul-Cenuşiu, continuând să mă 
privească. 

— Asta-i bine, mormăi Montgomery. 

— Cel-de-al-doilea-cu-biciul... începu Omul-Cenuşiu. 

— Ei, bine? zisei eu. 

— A spus că este mort. 

Dar Montgomery era încă destul de treaz ca să înţeleagă 
motivele mele de a tăgădui moartea lui Moreau. 

— Nu este mort, zise el încet. Nu-i mort de loc. Nu-i mai 
mort decât mine. 


— Unii, zisei eu, au încălcat Legea. Ei vor muri. Unii au şi 
murit. Arătaţi-ne acum unde se află vechiul său trup. Trupul 
pe care el l-a lepădat pentru că nu mai avea nevoie de el. 

— Este pe aici, Omule-care-ai-mers-prin-mare, zise fiinţa 
cenuşie. 

Şi, împreună cu aceste şase creaturi care ne călăuzeau, 
am pornit prin desişul de ferigi, de liane şi de trunchiuri de 
copaci, spre nord-vest. Atunci s-a auzit printre ramuri un 
urlet, un trosnet şi un mic omuleţ roz se repezi spre noi, 
ţipând. Imediat în urma lui apăru un monstru sălbatic, 
stropit de sânge, urmărindu-l de aproape, care ajunse 
printre noi aproape înainte de a se putea opri din fugă. 
Fiinţa cenuşie sări în lături: M'ling, cu un mârâit, se aruncă 
asupra lui şi fu aruncat în lături; Montgomery trase, dar nu- 
| nimeri, îşi aplecă capul, întinse braţul, şi se întoarse să 
fugă. Am tras, dar monstrul continuă să se apropie; am tras 
din nou, ţintind drept în faţa lui urâtă. l-am văzut 
trăsăturile dispărând într-un fulger. Faţa îi era complet 
învăluită. Totuşi trecu pe lângă mine, îl apucă pe 
Montgomery, şi ţinându-l, căzu cât era de lung alături de el 
şi îl trase prăvălindu-l peste el - în agonia lui de moarte. 

M-am trezit singur cu M'ling, cu bruta moartă şi cu omul 
răsturnat pe jos. Montgomery se ridică încet şi privi năucit 
la Omul-Animal zdrobit, de lângă el. Asta îl făcu să se 
trezească pe jumătate. Se ridică cu greu în picioare. Atunci 
îl văzui pe Omul-Cenuşiu întorcându-se cu precauţie printre 
copaci. 

— Priveşte, zisei eu, arătând spre bruta moartă. Nu este 
Legea încă vie? Acesta a încălcat Legea. 

Se uită la cadavru. 

— El trimite Focul care ucide, zise el cu glasul său 
profund, repetând o parte din ritual. 

Ceilalţi se strânseră în jur şi priviră o bucată de timp. 

În cele din urmă, ne-am îndreptat spre extremitatea de 
vest a insulei. Am dat peste cadavrul roz şi mutilat al pumei, 
cu umărul zdrobit de un glonte, şi, cam la vreo douăzeci de 


metri mai departe, am găsit în sfârşit pe cel pe care îl 
căutam. Zăcea cu faţa în jos, într-un spaţiu bătătorit dintr- 
un desiş de trestii. O mână era aproape despărțită de 
încheietura braţului, iar părul său argintiu era mânjit de 
sânge. Capul îi fusese învineţit de lanţurile puinei. Trestiile 
rupte de sub el erau pătate de sânge. Revolverul nu l-am 
putut găsi. Montgomery răsturnă corpul pe spate. 

Odihnindu-ne în răstimpuri, şi cu ajutorul celor şapte 
Oameni-Animale - căci cadavrul era greu - l-am dus înapoi, 
în curtea îngrădită. Se lăsă noaptea. De două ori am auzit 
creaturi nevăzute urlând şi ţipând în urma micului nostru 
grup, şi o dată mica creatură roz cu aspect de leneş apăru 
şi privi ţintă la noi, şi apoi dispăru iar. Dar n-am mai fost 
atacați. La porţile curţii îngrădite, grupul de Oameni- 
Animale ne părăsi - iar M'ling plecă împreună cu ceilalţi. 
Ne-am încuiat înăuntru, şi apoi am dus în curte cadavrul 
mutilat al lui Moreau, aşezându-l pe un morman de nuiele. 

Apoi ne-am dus în laborator şi am ucis tot ce am mai găsit 
viu acolo. 

XIX. MONTGOMERY „PETRECE” 

Când am terminat şi treaba aceasta, şi după ce ne-am 
spălat şi am mâncat, am intrat împreună cu Montgomery în 
odâiţa mea şi am discutat pentru prima dată cu seriozitate 
situaţia în care ne aflam. Era aproape de miezul nopţii. El 
era aproape treaz, dar mintea îi era foarte tulburată. 
Fusese prea mult sub influenţa personalităţii lui Moreau. 
Nu cred că s-a gândit vreodată că Moreau ar putea să 
moară. Acest dezastru a însemnat prăbuşirea bruscă a 
obiceiurilor care deveniseră o parte a naturii sale în cei 
peste zece ani monotoni pe care îi petrecuse pe insulă. 
Spunea lucruri vagi, îmi răspundea în doi peri la întrebări, 
se rătăcea în probleme de ordin general. 

— Stupidă e şi lumea aceasta, spuse el. Cât de inutil este 
totul! N-am avut nici un fel de viaţă. Mă întreb când voi 
începe şi eu să trăiesc. Şaisprezece ani am fost tiranizat de 
doici şi pedagogi, după bunul lor plac, cinci în Londra, 


tocind din greu la medicină - hrană proastă, locuinţă 
murdară, haine murdare, vicii murdare - apoi o prostie - nu 
cred că există vreuna mai mare - şi apoi azvârlit pe această 
insulă blestemată. Zece ani aici! La ce bun, Prendick? 
Suntem nişte jucării, în voia întâmplării? 

Era greu s-o scoţi la capăt cu asemenea absurdităţi. 

— Lucrul la care trebuie să ne gândim acum, zisei eu, este 
cum să plecăm din această insulă. 

— La ce bun să plecăm? Eu sunt un proscris. Unde să mă 
duc eu? Totul este foarte bine pentru dumneata, Prendick. 
Sărmanul Moreau! Nu putem să-l lăsăm aici, ca să-i fie 
roase oasele. După cum se vede... Şi apoi, ce se va alege din 
Oamenii-Animale care n-au degenerat? 

— Ei bine, zisei eu. Vom vedea mâine. M-am gândit că am 
putea face din nuiele un rug şi să-i ardem corpul - şi pe 
celelalte... Şi apoi ce se va întâmpla cu Oamenii-Animale? 

— Nu ştiu. Presupun că acei care au fost făcuţi din animale 
de pradă vor degenera, mai curând sau mai târziu. Nu 
putem să-i masacrăm pe toţi. Nu-i aşa? Presupun că asta ar 
vrea să sugereze umanitatea dumitale?... Dar ei se vor 
schimba. Cu siguranţă că se vor schimba. 

Continuă astfel să vorbească fără nici o noimă, până când, 
în cele din urmă, am simţit că îmi ies din sărite. 

— La dracu! exclamă el, la o replică a mea mai iritată. Nu 
vezi că eu sunt într-o situaţie mai proastă decât dumneata? 
Se ridică şi se duse după coniac. Bea, zise el, întorcându-se. 
Hai, filosofule care tot tai firul în patru, mutră de ateu sfânt, 
spoită cu var, bea! 

— Nu beau, zisei eu, şi m-am aşezat, privind întunecat la 
faţa lui ca de ceară galbenă, îmbujorându-se pe măsură ce 
se îmbăta. 

Aluneca într-o flecăreală josnică. Îmi amintesc că eram 
nespus de plictisit. Se pierdu într-o argumentare 
plângăreaţă în favoarea Oamenilor-Animale şi a lui M'ling. 
M'ling, zicea el, era singura fiinţă care s-a ataşat vreodată 
de el. Şi deodată îi veni o idee. 


— Să fiu al dracului! zise el, clătinându-se pe picioare, şi 
apucând sticla de coniac. 

Într-o sclipire a intuiţiei, mi-am dat seama ce avea de gând 
să facă. 

— Să nu dai de băut acestui animal! zisei eu, ridicându-mă 
şi aşezându-mă în faţa lui. 

— Animal! zise el. Dumneata eşti animal. Elo să bea ca 
orice bun creştin. Dă-te la o parte din drum, Prendick. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zisei eu. 

— Cară-te din drumul meu! mugi el, şi îşi scoase brusc 
revolverul. 

— Foarte bine, zisei eu, dându-mă la o parte, aproape 
hotărât să mă arunc asupra lui când va pune mâna pe 
clanţă, dar m-am oprit gândindu-mă la braţul meu scos din 
uz. Ai făcut din dumneata un animal. Du-te să stai cu 
animalele. 

Deschise larg uşa şi rămase aşa, pe jumătate întors spre 
mine, între lumina galbenă a lămpii şi luciul palid al lunei; 
orbitele ochilor erau ca două pete negre sub sprâncenele 
lui stufoase. 

— Eşti un înfumurat stupid, Prendick, un dobitoc! Mereu 
ţi-e frică de lucruri închipuite. Suntem la marginea 
prăpastiei. Mâine va trebui să-mi tai beregata. Dar în seara 
aceasta am de gând să petrec. 

Se întoarse şi o porni sub lumina lunei. 

— M'ling, strigă el, M'ling, prietene! 

Trei creaturi nedesluşite apărură în lumina argintie de la 
marginea țărmului palid, una din ele învestmântată în alb, 
celelalte două ca nişte pete de întuneric care o urmau. Se 
opriră, privind cu atenţie. Apoi am zărit umerii curbați ai lui 
M'ling, care dădea colţul casei. 

— Beţi, strigă Montgomery; beţi, voi brute! Beţi, şi fiţi 
oameni. Să fiu al dracului, dacă nu sunt eu cel mai deştept! 
Moreau a uitat acest lucru. Asta-i ultimul retuş. Beli, când 
vă spun! 


Şi clătinând sticla în mână, o porni către vest, într-un fel 
de trap mărunt, iar M'ling alerga între el şi cele trei 
creaturi nedesluşite care îl urmau. 

M-am dus la uşă. Când Montgomery se opri, abia se mai 
zăreau în lumina slabă a lunei. L-am văzut administrând o 
porţie de coniac lui M'ling, apoi cele cinci siluete s-au topit 
într-o singură pată nelămurită. 

— Cântaţi, îl auzii pe Montgomery strigând: cântaţi cu toţii 
împreună aşa: „Blestematul de Prendick”... Foarte bine. 
Acum, încă o dată: „Blestematul de Prendick” 

Grupul întunecat se despărţi în cinci figuri separate şi se 
îndepărtă încet de mine, de-a lungul fâşiei luminate a 
țărmului. Fiecare urla după bunul său plac, strigând insulte 
la adresa mea sau dând frâu liber la tot ce îi îndemna 
această nouă inspiraţie a băuturii. 

Apoi am auzit glasul îndepărtat al lui Montgomery 
strigând: 

— La dreapta! 

Şi intrară, împreună cu strigătele şi urletele lor, în bezna 
copacilor din interiorul insulei. Încetul cu încetul, se 
cufundară în tăcere. 

Splendoarea liniştită a nopţii se aşternu din nou. Luna era 
acum trecută de meridian şi cobora spre apus. Era plină şi 
strălucitoare, trecând printr-un cer albastru şi gol. Umbra 
zidului se aşternea, lată de un metru, şi neagră ca cerneala, 
la picioarele mele. Spre răsărit, marea era de un cenuşiu 
fără formă, întunecoasă şi misteri-oasă, şi între mare şi 
umbră nisipul cenuşiu (din cristale şi sticlă vulcanică) 
sclipea şi strălucea ca o plajă de diamante. În spatele meu, 
lampa cu gaz arunca o lumină caldă şi roşiatică. 

Am închis uşa, am încuiat-o, şi m-am dus în curtea 
îngrădită, unde Moreau zăcea alături de ultimele lui victime 
- câinii şi lama, şi alte câteva nenorocite animale 

— Cu faţa lui masivă, calmă chiar după această moarte 
teribilă, şi cu ochii lui aspri deschişi, privind fix la luna albă 
şi moartă de deasupra. M-am aşezat jos, pe marginea 


şanţului şi, cu ochii la această îngrămădire oribilă de lumină 
argintie şi de umbre sinistre, am pornit să rumeg în minte 
diverse planuri. 

Mă gândeam ca dimineaţa să strâng ceva provizii în barcă, 
şi după ce voi fi dat foc rugului din faţa mea, să pornesc din 
nou pe pustietatea întinsă a mării. Îmi dădeam seama că nu 
era nimic de făcut pentru Montgomery; că, de fapt, el era 
pe jumătate înrudit cu aceşti Oameni-Animale, incapabil de 
a trăi printre oameni. Nu ştiu cât timp am stat acolo făcând 
planuri. Trebuie că vreo oră şi mai bine. Apoi, gândurile mi- 
au fost întrerupte de întoarcerea lui Montgomery. Am auzit 
un urlet scos din mai multe gâtlejuri, un tumult de strigăte 
de bucurie, care cobori în jos spre țărm, huiduieli şi ţipete 
surescitate, care se opriră când se apropiară de marginea 
apei. Tărăboiul crescu şi se stinse; am auzit nişte lovituri 
grele şi trosnituri de lemne despicate, dar, în momentul 
acela, nu m-am neliniştit. Apoi răsună un cântec discordant. 

Gândul mi s-a întors din nou la mijloacele de a scăpa de 
acolo. M-am ridicat, am luat lampa, şi m-am dus în-tr-un 
şopron să cercetez nişte butoiaşe pe care le văzusem acolo. 
Apoi am examinat cu interes conţinutul unor cutii de 
biscuiţi, şi am deschis una. Zărind ceva în coada ochiului, o 
formă roşie, m-am întors brusc. 

În spatele meu se întindea curtea, cu umbre negre şi albe 
sub lumina lunii, şi grămada de lemne şi nuiele pe care 
zăcea Moreau şi victimele lui mutilate, claie peste grămadă. 
Păreau că se agaţă unii de alţii într-o ultimă încleştare de 
răzbunare. Rănile lui se căscau negre ca noaptea, iar 
sângele care se scursese se întinsese în pete negre pe nisip. 
Apoi am văzut, fără să înţeleg, de unde venea acea nălucire. 
O licărire roşiatică dansa pe zidul din faţă. Am interpretat 
greşit fenomenul închipuindu-mi că era o reflecţie a lămpii 
care pâlpâia, şi m-am întors iar la proviziile din şopron. Am 
continuat să scotocesc printre ele, atât cât poate s-o facă un 
om cu un singur braţ, găsind din când în când câte un 
obiect folositor, şi punându-l deoparte pentru îmbarcarea 


de a doua zi. Mişcările îmi erau lente şi timpul trecu 
repede. În curând apărură şi zorile. 

Cântecul se stinse, făcând loc unor vociferări, apoi începu 
iar, şi deodată izbucni într-un tumult. Auzii strigăte de 
„încă, încă” un zgomot de ceartă şi deodată un țipăt 
sălbatic. Tonul sunetelor se schimbă atât de mult, încât îmi 
atrase atenţia. Am ieşit în curte, ascultând. Atunci, tăind ca 
un cuţit gălăgia, se auzi pocnetul unui revolver. 

M-am repezit de îndată, prin odăiţa mea, spre uşa cea 
mică. În acest timp câteva cutii au alunecat jos, în spatele 
meu, căzând grămadă, însoţite de un zgomot de sticlă pe 
podeaua şopronului. Nu le-am dat însă nici o atenţie. Am 
deschis larg uşa, privind afară. 

Pe țărm, lângă adăpostul bărcii, ardea un foc care arunca 
în sus scântei în semiobscuritatea zorilor. În jurul lui se 
agita o masă de forme întunecate. L-am auzit pe 
Montgomery strigându-mă. Am început să alerg îndată spre 
foc, cu revolverul în mână. Am văzut limba de foc a 
pistolului lui Montgomery ţâşnind încă o dată, aproape de 
pământ. El era întins pe jos. Am strigat din răsputeri, 
trăgând în aer. 

Cineva strigă: „Stăpânul!” lupta confuză şi înghesuită se 
destramă în grupuri care se împrăştiară, focul pâlpâi şi se 
stinse. Gloata de Oameni-Animale fugi cuprinsă de panică 
din faţa mea, pe mal, în sus. În starea mea de surescitare, 
am tras înspre ei, în timp ce fugeau şi dispăreau printre 
tufişuri. Apoi m-am întors spre masa întunecată care se afla 
pe pământ. 

Montgomery zăcea pe spate, cu Omul-Animal cu păr 
cenuşiu întins peste el. Bruta era moartă, dar strângea încă 
cu ghearele-i curbate gâtul lui Montgomery. Aproape de ei 
zăcea M'ling cu faţa în jos, complet ţeapăn, cu gâtul sfâşiat 
de coli, şi cu partea superioară a sticlei de coniac spartă în 
mână. Încă două forme zăceau lângă foc, una nemişcată, 
cealaltă gemând din când în când şi ridicându-şi capul 
încet, şi apoi lăsându-l să cadă din nou. 


L-am apucat strâns pe Omul-Cenuşiu şi l-am tras jos de pe 
corpul lui Montgomery; ghearele lui sfâşiară haina în timp 
ce îl trăgeam deoparte. 

Montgomery era negru la faţă şi abia mai respira. L-am 
stropit pe faţă cu apă din mare, şi i-am sprijinit capul pe 
haina mea făcută sul. M'ling era mort. Creatura rănită de 
lângă foc - era un Om-Lup cu faţa acoperită de o barbă 
cenuşie - zăcea, după cum mi-am dat seama, cu partea de 
sus a corpului pe cărbunii încă aprinşi. Nenorocita fiinţă era 
rănită atât de îngrozitor încât, de milă, i-am zburat creierii. 
Cealaltă brută era unul din Oamenii-Tauri înfăşaţi în alb. Şi 
acesta era mort. 

Restul Oamenilor-Animale dispăruseră de pe plajă. M-am 
apropiat iar de Montgomery şi am îngenunchiat lângă el, 
blestemându-mi ignoranţa în ale medicinii. 

Focul de lângă mine se stinsese şi nu mai rămăseseră 
decât bucăţi de scânduri carbonizate, cu capătul dinspre 
centru încă incandescent, amestecate cu cenuşă albicioasă. 
Mă întrebam de unde oare o fi găsit Montgomery lemnele 
acestea. Atunci se iviră şi zorii. Cerul devenea mai luminos, 
luna apunea, palidă şi mată, pe albastrul luminos al cerului. 
Cerul înspre răsărit era tivit cu roşu. 

Am auzit o răbufnire şi un sfârâit în spatele meu şi, privind 
în jur, am sărit în picioare eu un strigăt de groază. Spre 
răsăritul înflăcărat, se înălţau din curtea îngrădită mari 
mase tumultuoase de fum negru, şi prin întunecimea lor 
furtunoasă se zăreau sclipind limbi roşii de flăcări. Apoi se 
aprinse şi acoperişul de paie. Am văzut marginea flăcărilor 
înaintând pe paiele înclinate. O răbufnire de flăcări izbucni 
de pe fereastra odăii mele. 

Înţelesei imediat ce se întâmplase. Mi-am amintit de 
zgomotele pe care le auzisem. Când alergasem afară în 
ajutorul lui Montgomery, răsturnasem lampa. 

Lipsa oricărei speranţe de a mai putea salva ceva din 
interiorul clădirii ini-a apărut limpede în faţă. Gândul mi s-a 
întors încet la planul meu de a fugi, şi, răsucindu-mă brusc, 


am privit spre locul de pe țărm unde se aflau cele două 
bărci. Bărcile dispăruseră! Două topoare şedeau pe nisip, 
lângă mine, sfărâmături şi aşchii erau răspândite în jur şi 
cenuşa focului se înnegrea şi fumega în lumina zorilor. El 
arsese bărcile ca să se răzbune pe mine şi să împiedice 
întoarcerea noastră în mijlocul oamenilor. 

M-a cuprins un acces brusc de furie. Eram aproape pe 
punctul să încep să lovesc în capul lui de netot, aşa cum 
zăcea lipsit de apărare, la picioarele mele. Atunci, deodată, 
îşi mişcă mâna, atât de slab, atât de jalnic, încât mânia mi-a 
dispărut. Gemu şi deschise, pentru câteva clipe, ochii. 

Am îngenuncliiat lângă el, ridicându-i capul. Deschise iar 
ochii, privind în tăcere răsăritul soarelui, şi apoi ochii săi îi 
întâlniră pe ai mei. Pleoapele îi căzură. 

— Îmi pare rău, zise el, apoi, cu o sforţare. Părea că 
încearcă să se gândească. Sfârşitul! murmură el, sfârşitul 
acestui univers idiot. Ce porcărie... 

Îl ascultam. Capul îi căzu, moale, într-o parte. M-am gândit 
că nişte băutură s-ar putea să-l readucă la viaţa, dar nu 
aveam la îndemână nici băutură şi nici vreun vas în care s-o 
aduc. Deodată, corpul parcă i se îngreună. Am simţit că îmi 
îngheaţă inima. 

M-am aplecat deasupra feţei lui, şi, printr-o ruptură a 
bluzei i-am pus mâna pe corp. Era mort şi, chiar în timp ce 
murea, o linie incandescentă, discul soarelui, se ridică spre 
răsărit, dincolo de conturul golfului, împrăştiindu-şi razele 
de-a curmezişul cerului şi transformând marea întunecoasă 
într-un tumult năvalnic de lumină orbitoare, care căzu ca o 
aureolă pe faţa sa contractată de moarte; 

I-am lăsat capul să cadă uşor pe perna rudimentară pe 
care i-o făcusem, şi m-am ridicat în picioare. În faţa mea era 
pustiul sclipitor al mării, singurătatea cumplită de care 
suferisem atât de mult: în spatele meu insula, tăcută sub 
răsăritul soarelui, cu Oamenii-Animale tăcuţi şi nevăzuţi. 
Locuinţa, împreună cu toate proviziile şi muniţiile ardeau cu 
zgomot, cu izbucniri subite de flăcări, cu trosnituri 


neaşteptate şi, din când în când, câte o prăbuşire. Fumul 
gros se târa pe țărm, îndepărtându-se de mine, 
rostogolindu-se pe jos şi pe deasupra vârfurilor copacilor, 
către colibele din râpă. Lângă mine se aflau rămăşiţele 
carbonizate ale bărcilor şi cinci cadavre. 

Atunci, dintre copaci se iviră trei Oameni-Animale, cu 
umerii curbați, cu capul aplecat în faţă, cu mâinile diforme 
şi stângace şi cu ochii întrebători şi duşmănoşi. Înaintau 
spre mine, ezitând. 

XX. SINGUR CU OAMENII-ANIMALE. 

I-am înfruntat pe aceşti oameni, înfruntând în ei propriul 
meu destin, de unul singur - şi chiar cu o singură mână, 
căci aveam un braţ rupt. În buzunar aveam un revolver, din 
încărcătura căruia se trăseseră doar două cartuşe. Printre 
sfărâmăturile împrăştiate pe nisip se aflau şi cele două 
topoare care fuseseră folosite pentru sfărâmarea bărcilor. 
În spatele meu, fluxul creştea. 

Nu-mi trebuia decât curaj. l-am privit drept în faţă pe 
monştrii care înaintau. Ei îmi ocoliră privirea, şi nările lor 
fremătătoare adulmecau cadavrele care zăceau în spatele 
meu, pe țărm. Am făcut vreo şase paşi, am ridicat biciul 
mânjit de sânge, pe care îl găsisem sub cadavrul Omului- 
Lup, şi am plesnit din el. 

Se opriră şi se uitară la mine. 

— Salutaţi, le zisei eu. Înclinaţi-vă! 

Ei ezitau. Unul îşi îndoi genunchii. Mi-am repetat ordinul, 
cu inima cât un purice am înaintat spre ei. Întâi 
îngenunchie unul, apoi ceilalţi doi. 

M-ain întors şi m-am îndreptat spre cadavre ţinându-mi 
privirea asupra celor trei Oameni-Animale îngenunehiaţi, la 
fel ca un actor care trece în spre fundul scenei privind spre 
spectatori. 

— Ei au încălcat Legea, zisei eu punându-mi piciorul peste 
cel ce rostea Legea. Au fost ucişi chiar şi cel care rostea 
Legea. Chiar şi Cel-de-al-doilea-cu-biciul. Legea este mare! 
Veniţi şi vedeţi. 


— Nimeni nu scapă, zise unul dintre ei, înaintând şi privind 
cercetător. 

— Nimeni nu scapă, zisei eu. De aceea ascultați şi faceţi 
ceea ce vă ordon. Stăteau în picioare, privind întrebător 
unii la alţii. 

— Staţi acolo, zisei eu. 

Am ridicat topoarele şi le-am atârnat cu capetele de eşarfa 
braţului rănit, am întors cadavrul lui Montgomery, i-am luat 
revolverul care încă mai avea două cartuşe, şi, aplecându- 
mă să scotocesc, i-am mai găsit o jumătate de duzină de 
cartuşe în buzunar. 

— Luaţi-l, zisei eu, ridicându-mă din nou şi arătând cu 
biciul; luaţi-l, duceţi-l şi aruncaţi-l în mare. 

Se apropiară, încă vădit înfricoşaţi de Montgomery, dar şi 
mai înfricoşaţi de pocnetul curelei înroşite a biciului meu şi, 
după puţină codeală şi ezitare, câteva plesnituri de bici şi 
strigăte, îl ridicară cu grijă, îl coborâră pe mal, şi intrară, 
împroşcând apa, în undele sclipitoare ale mării. 

— Mai departe, zisei eu, mai departe! Duceţi-l mai spre 
larg. 

Înaintară până când apa le veni până la subsuori şi se 
opriră, privindu-mă. 

— Daţi-i drumul, zisei eu, şi trupul lui Montgomery dispăru 
plescăind. 

Am simţit ceva strângându-mi-se în piept. 

— Bine! zisei eu eu glasul întretăiat, şi ei reveniră, grăbiţi 
şi înfricoşaţi, la marginea apei, lăsând lungi dâre întunecate 
pe argintul apei. La malul apei se opriră, întorcându-se şi 
privind spre mare, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Montgomery 
să iasă din valuri, căutând să se răzbune. 

— Acum pe aceştia, zisei eu, arătând spre celelalte 
cadavre. 

Au avut grijă să nu se mai apropie de locul unde îl 
aruncaseră pe Montgomery în apă, şi, de aceea, duseră pe 
cei patru Oameni-Animale morţi, aproape o sută de metri, 


de-a lungul țărmului, înainte de a intra în apă şi de a-i 
arunca. 

Pe când îi supravegheam ducând rămăşiţele mutilate ale 
lui M'ling, am auzit un pas uşor în spatele meu, şi, 
întorcându-mă iute, l-am văzut pe marele Hienă-Porc cam la 
zece metri depărtare. Avea capul lăsat în jos, ochii lui 
strălucitori erau fixaţi asupra mea, mâinile ciuntite le ţinea 
încleştate şi lipite de trup. Se opri în această atitudine 
ghemuită, când m-am întors, privindu-mă, puţin dintr-o 
parte. 

O clipă, ne-am privit drept în ochi. Am aruncat biciul şi am 
scos pistolul din buzunar. Aveam de gând să ucid această 
brută - cea mai puternică din toate cele care rămăseseră 
acum pe insulă - la primul pretext. S-ar putea să pară 
perfid din partea mea, dar aşa eram hotărât să fac. Îmi era 
mult mai multă teamă de el decât de oricare dintre ceilalţi 
Oameni-Animale. Cât timp trăia, o ştiam, viaţa îmi era în 
pericol. 

Timp de vreo zece secunde am stat să-mi revin. Apoi 
strigai: 

— Salută! înclină-te! 

Dinţii îi străluciră spre mine, într-un mârâit: 

— Cine eşti tu... ca să... 

Puțin prea crispat, poate, am întins revolverul, am ţintit, şi 
am tras în grabă. L-am auzit schelălăind, l-am văzut sărind 
într-o parte şi întorcându-se, mi-am dat seama că nu l-am 
nimerit, şi am tras cocoşul armei înapoi, cu degetul gros, 
pentru focul următor. Dar el alerga întins, sărind dintr-o 
parte într-alta, şi n-am îndrăznit să risc, dând greş încă o 
dată. Din când în cânD. Privea înapoi pe deasupra umărului 
spre mine. Alergă oblic de-a lungul țărmului, şi dispăru sub 
masele mişcătoare de fum des, care încă se mai scurgeau 
dinspre curtea incendiată. Am rămas cât va timp privind în 
urma lui. M-am întors apoi iar spre cei trei Oameni-Animale 
care ascultau de mine, şi le-am făcut semn să arunce 
cadavrul pe care încă îl mai duceau. Apoi m-am înapoiat la 


locul de lângă foc unde fuseseră cadavrele şi am împrăştiat 
nisipul cu piciorul, până când am acoperit şi am ascuns 
toate petele întunecate de sânge. 

Făcând un semn cu mâna, am dat drumul celor trei sclavi 
ai mei, şi, urcând pe mal în sus, am intrat în desiş. [ineam 
pistolul în mână, iar biciul atârnat, împreună cu toporaşele, 
de eşarfa braţului. Doream să fiu singur, să mă gândese la 
situaţia în care mă aflam acum. 

Un lucru îngrozitor, de care abia începeam să-mi dau 
seama, era că în toată această insulă nu mai exista acum 
nici un loc ferit unde să pot să fiu singur şi în siguranţă, 
pentru a mă odihni sau a dormi. De când debarcasem, îmi 
recăpătasem în chip uimitor puterile, dar tot mai eram 
înclinat să fiu nervos şi să mă descurajez, la orice încercare 
mai grea. Simţeam că ar trebui să străbat insula şi să mă 
stabilesc împreună cu Oamenii-Animale, creându-mi 
securitatea chiar prin apropiere dc ei. Dar n-am avut 
curajul. M-am întors pe țărm şi, îndreptându-mă spre 
răsărit, pe lângă curtea incendiată, m-am dus spre un punct 
unde un banc puţin adânc de nisip şi de coral se întindea 
spre recife. Acolo aş fi putut să stau jos şi să mă gândese, cu 
spatele spre mare, şi cu faţa spre orice surpriză. Şi acolo m- 
am şi aşezat, cu bărbia pe genunchi, sub soarele care îmi 
bătea drept în cap, şi cu o spaimă crescândă în inimă, 
gândindu-mă cum aş putea să supraviețuiesc până în ceasul 
când voi scăpa (dacă urma să scap vreodată). Am încercat 
să revăd întreaga situaţie, cât puteam mai liniştit, dar îmi 
era imposibil să-mi îndepărtez emoția. 

Am început să mă gândese la cauza disperării lui 
Montgomery.,,Se vor schimba” spunea el. „Cu siguranţă că 
se vor schimba”. Şi Moreau - ce spusese oare 
Moreau?,,Animalul îndărătnic din ei revine din zi în zi tot 
mai mult...” Atunci gândul mi s-a întors către Hiena-Porc. 
Eram încredinţat că dacă nu voi ucide această brută, mă va 
ucide ea pe mine... Cel ce rostea Legea era mort - cu atât 


mai rău!... Ei ştiau acum că şi noi, Cei-cu-biciul, putem fi 
ucişi, la fel ca şi ei... 

Oare nu mă şi spionau, printre masele verzi de ferigi şi 
palmieri de colo - pândindu-mă până când voi ajunge astfel 
ca să pot fi prins dintr-o săritură? Oare nu complotau 
împotriva mea? Ce le spunea oare Hiena-Porc? Imaginaţia 
mea alerga printr-o mlaştină de temeri neîntemeiate. 

Gânduri le mi-au fost tulburate de ţipetele unor păsări de 
mare care se repezeau spre un obiect negru care fusese 
aruncat de valuri pe țărm aproape de locul îngrădit. Ştiam 
ce era acel obiect, dar nu aveam curajul să mă întorc şi să 
le alung. Am început să merg de-a lungul țărmului, în 
direcţia opusă, intenţionând să înconjur colţul de est al 
insulei şi să mă apropii astfel de râpa cu colibe, fără să 
traversez eventualele curse care m-ar fi pândit în desişuri. 

Cam la jumătate de milă de drum de-a lungul coastei l-am 
văzut pe unul dintre cei trei Oameni-Animale de mai 
înainte, îndreptându-se dinspre tufişuri către mine. Eram 
atât de nervos acum, din cauza propriilor mele închipuiri, 
încât am scos imediat revolverul. Nici gesturile prietenoase 
ale Omului-Animal n-au reuşit să mă dezarmeze. 

S-a apropiat ezitând. 

— Pleacă, strigai cu. 

Era ceva în atitudinea umilită a acestei creaturi, care 
amintea foarte mult de un câine. Se retrase puţin, la fel ca 
un câine care este gonit acasă, şi se opri, privindu-mă 
rugător cu ochi bruni de câine. 

— Pleacă, zisei eu. Nu te apropia de mine. 

— Nu pot să mă apropii de dumneata? zise el. 

— Nu. Pleacă, insistai eu, şi am plesnit din bici. 

Apoi, punând biciul între dinţi, m-am aplecat după o 
piatră, şi cu această ameninţare am reuşit să-l gonesc. 
Astfel, în singurătate am ocolit râpa unde locuiau Oamenii- 
Animale şi, ascunzându-mă printre buruienile şi trestiile 
care despărţeau de mare această crăpătură, îi 
supravegheam pe cei care apăreau, încercând să-mi dau 


seama după gesturile şi aspectul lor ce impresie le făcuse 
moartea lui Moreau şi a lui Montgomery, ca şi distrugerea 
Casei Durerii. Îmi dădeam acum seama de nebunia, laşităţii 
mele. Dacă mi-aş fi păstrat curajul pe care-l avusesem în 
zori, dacă nu l-aş fi lăsat să se scurgă în reflexiile mele 
solitare, aş fi putut să pun mâna pe sceptrul vacant al lui 
Moreau şi să domnesc asupra Oamenilor-Animale. Aşa, însă, 
pierdusem ocazia, şi căzusem în poziţia de simplu şef 
printre semenii mei. 

Către prânz, câţiva dintre ei veniră şi se aşezară să se 
încălzească în nisipul fierbinte. Glasurile imperioase ale 
foamei şi setei îmi alungară frica. Am ieşit din tufişuri şi, cu 
revolverul în mână, am coborât spre aceste fiinţe tolănite 
pe jos. Una, o Femeie-Lup, îşi întoarse capul şi mă privi 
ţintă. Ceilalţi făcură la fel. Nimeni nu încercă să se ridice 
sau să mă salute. Mă simţeam prea slab şi prea obosit 
pentru ca să insist împotriva atâtora, şi am lăsat, astfel, să- 
mi scape momentul. 

— Vreau de mâncare, zisei eu, aproape pe un ton de 
scuză, apropiindu-mă. 

— Găseşti de mâncare în colibe, zise un Bou-Mistreţ cam 
adormit, privind în altă parte. 

Am trecut pe lângă ei şi am coborât în umbra şi mirosurile 
râpei aproape pustii. Într-o colibă goală m-am ospătat cu 
nişte fructe, şi apoi, după ce am proptit câteva bețe şi 
ramuri murdare şi pe jumătate putrezite în faţa intrării, m- 
am aşezat cu faţa spre ea, şi cu mâna pe revolver. Oboseala 
ultimelor treizeci de ore îşi ceru drepturile şi m-am lăsat să 
alunec într-o moţăială uşoară, încredinţat că baricada slabă 
pe care o înălţasem va produce suficient de mult zgomot 
când va fi dată la o parte, pentru a mă scuti de vreo 
surpriză. 

XXI. DEGENERAREA OAMENILOR ANIMALE. 

În felul acesta, am devenit unul dintre Oamenii-Animale de 
pe insula doctorului Moreau. Când m-am trezit, în jurul meu 
era întuneric. Braţul bandajat mă durea. M-am ridicat pe 


vine, întrebându-mă, la început, unde mă aflam. Se auzeau 
nişte glasuri răguşite vorbind afară. Baricada mea 
dispăruse şi deschizătura colibei era liberă. Revolverul era 
încă în mână. 

Am auzit o respiraţie şi am văzut ceva ghemuit foarte 
aproape de mine. Mi-am ţinut răsuflarea, încercând să văd 
ce anume era. Forma începu să se mişte încet, interminabil. 
Apoi ceva moale şi cald şI umed îmi trecu peste mână. 

Toţi muşchii mi se contractară. Mi-am tras repede mâna. 
Un strigăt de alarmă porni şi mi se opri în gâtlej. Mi-am dat 
seama la timp de ce se întâmplase şi mi-am oprit degetele 
de pe revolver. 

— Cine-i acolo? întrebai eu într-o şoaptă răguşită, cu 
revolverul îndreptat spre el. 

— Eu, Stăpâne. 

— Cine eşti tu? 

— Ei spun că nu mai există Stăpân acum. Dar eu ştiu, ce 
ştiu. Eu am dus trupurile în mare. O, tu Cel-cemerge-prin- 
mare, trupurile celor pe care i-ai ucis. Sunt sclavul tău, 
Stăpâne. 

— Tu eşti cei pe care l-am întâlnit pe plajă? întrebai eu. 

— Chiar el, Stăpâne. 

Fiinţa aceasta era evident demnă de încredere, căci ar fi 
putut să se năpustească asupra mea în timp ce dormeam. 

— Foarte bine, zisei eu, întinzându-mi mâna ca să mi-o 
lingă din nou. Începeam să-mi dau seama ee însemna 
prezenţa lui, şi curajul îmi crescu iar. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebai. 

— Sunt nebuni. Sunt smintiţi, zise Omul-Câine. Chiar acum 
stau de vorbă acolo împreună. Ei spun: „Stăpânul este 
mort; Cel-de-al-doilea-cu-biciul este mort. Cel-care-a-mers- 
în-mare este... la fel cu noi. Nu mai avem nici un Stăpân, 
nici un Bici, nici o Casă a Durerii. A venit sfârşitul. lubim 
Legea, şi o vom respecta; dar nu mai există Durere, nici 
Stăpân, nici Bice, niciodată”. Aşa spun ei. Dar eu ştiu, 
Stăpâne, eu ştiu. 


Am pipăit în întuneric, mângâind capul Omului-Câine. 

— Foarte bine, zisei eu iar. 

— În curând îi vei ucide pe toţi, zise Omul-Câine. 

— În curând, răspunsei cu, îi voi ucide pe toţi - după ce vor 
trece câteva zile şi se vor întâmpla anumite lucruri. 'Toţi- 
afară de cei pe care îi vei arăta tu, toţi vor fi ucişi. 

— Tot ce doreşte Stăpânul să ucidă, Stăpânul ucide, zise 
Omul-Câine cu o oarecare satisfacţie în glas. 

— Şi ca păcatele lor să crească, zisei eu, îi las să trăiască 
în nebunia lor până când le vine vremea. Să nu ştie că eu 
sunt Stăpânul. 

— Voința Stăpânului este bună, zise Omul-Câine, cu tactul 
prompt al rasei sale canine. 

— Dar unul a şi păcătuit, zisei eu. Pe acela îl voi ucide, 
oricând îl voi întâlni. Când am să-ţi spun: „Acela este” ai 
grijă să te năpusteşti asupra lui... Şi acum, mă duc la 
oamenii care sunt strânşi laolaltă. 

O clipă, deschizătura colibei s-a întunecat de ieşirea 
Omului-Câine. Apoi l-am urmat şi m-am găsit aproape în 
acelaşi loc unde fusesem atunci când îl auzisem pe Moreau 
şi pe câinele lui, urmărindu-mă. Dar acum era noapte, şi 
întreaga râpă plină de miasme împrejurul meu era 
întunecată, şi mai încolo, în locul unei pante înverzite şi 
însorite, vedeam un foc roşu, în faţa căruia se mişcau 
încoace şi încolo forme ghemuite şi groteşti. Mai departe 
erau copacii deşi, un zid de întuneric, mărginit în partea de 
sus cu dantela neagră a ramurilor superioare. Luna tocmai 
se ridica deasupra marginei râpei şi, ca o bară peste faţa ei, 
trecea spirala de vapori care se înălța neîncetat din 
fumarolele de pe insulă. 

— Mergi lângă mine, zisei eu, adunându-mi curajul, şi unul 
lângă altul, am coborât drumul îngust, fără să dăm atenţie 
fiinţelor nedesluşite care ne urmăreau cu privirea de prin 
colibe. 

Nimeni dintre cei adunaţi în jurul focului nu făcu vreun 
gest ca să mă salute. Cei mai mulţi dintre ei se făceau că nu 


mă observă - în mod ostentativ. Am căutat cu privirea pe 
Hiena-Porc, dar nu era acolo. Cu totul, poate că erau vreo 
douăzeci de Oameni-Animale, stând pe vine, privind fix la 
foc, sau stând de vorbă unii cu alţii. 

— Este mort, este mort, Stăpânul este mort, zise glasul 
Omiilui-Maimuţă în dreapta mea. Casa Durerii - nu mai 
există Casa Durerii. 

— Nu este mort, zisei eu cu glas puternic. Chiar acum el 
ne priveşte. 

Aceasta îi făcu să tresară. Douăzeci de perechi de ochi mă 
priviră. 

— Casa Durerii nu mai există, zisei eu. Dar va veni din nou. 
Pe Stăpân voi nu-l puteţi vedea. Şi totuşi chiar în clipa 
aceasta el ascultă, deasupra voastră. 

— Adevărat, adevărat, zise Omul-Câine. 

Au fost zdruncinaţi de siguranţa, mea. Un animal poate fi 
destul de feroce şi de viclean, dar ca să poţi minţi trebuie să 
fii om. 

— Omul cu mâna bandajată spune un lucru ciudat, zise 
unul din Oamenii-Animale. 

— Vă spun că aşa este, zisei eu. Stăpânul şi Casa Durerii 
vor veni din nou. Vai de cel care încalcă Legea! 

Se uitară miraţi unii la alţii. Cu o indiferenţă afectată am 
început să izbesc leneş cu toporul în pământul din faţa mea. 
Am băgat de seamă că priveau la tăieturile adânci pe care 
le făceam în iarbă. 

Apoi Satirul îşi exprimă o îndoială; i-am răspuns; apoi una 
dintre fiinţele pestriţe obiectă altceva, şi o discuţie 
însufleţită se iscă în jurul focului. Din clipă în clipă, 
începeam să fiu mai convins de securitatea mea. Vorbeam 
acum fără spasmul din respiraţie, datorit intensității 
emoţiei, care mă tulburase la început. În decurs de 
aproape o oră convinsesem de-a binelea pe mai mulţi dintre 
Oamenii-Animale de adevărul afirmațiilor mele şi îi 
adusesem pe aproape toţi ceilalţi într-o stare de îndoială. 
Eram cu ochii în patru după duşmanul meu, Hiena-Porc, dar 


el nu se arătă de loc. Din când în când, câte o mişcare 
suspectă mă făcea să tresar, dar îmi recăpătăm repede 
încrederea. Apoi, pe măsură ce luna cobora încet la zenit, 
auditorii începură unul câte unul să caşte (lăsând să se 
vadă, în lumina focului care se stingea, tot felul de dinţi 
ciudaţi) şi mai întâi unul, apoi altul, se retraseră spre 
vizuinile din râpă. Iar eu, temându-mă de tăcere şi 
întuneric, m-am dus cu ei, ştiind că eram mai în siguranţă 
alături de mai mulţi, decât cu unul singur. 

În acest fel începu partea cea mai lungă a şederii mele pe 
insula doctorului Moreau. Dar, din noaptea aceea şi până 
când a venit sfârşitul, s-a întâinplat doar un singur lucru 
demn de povestit, în afară de o serie de nenumărate 
amănunte mici şi neplăcute şi chinul unei neîncetate 
nelinişti. Aşa că prefer să trec cu vederea asupra acestui 
interval de timp şi să povestesc doar singurul incident mai 
important din cele zece luni pe care le-ain petrecut în 
intimitatea acestor brute pe jumătate umanizate. Aş putea 
să povestesc multe dintre cele ce mi au rămas în memorie, 
lucruri pentru care mi-aş da bucuros mâna dreaptă ca să le 
pot uita. Dar ele nu ajută cu nimic cursului povestirii. 
Retrospectiv, esle ciudat să-mi amintesc, cât de repede m- 
am obişnuit cu felul de a fi al acestor monştri, şi cum le-am 
câştigat iar încrederea. Am avut şi câteva certuri, desigur şi 
încă aş putea să arăt nişte urme de dinţi, dar în curând 
Oamenii-Animale căpătară un respect salutar pentru 
îndemânarea mea de a arunca pietre şi pentru tăişul 
toporului meu. Fidelitatea Omului-Câine-Saint-Bernard mi-a 
fost de un folos nemărginit. Am constatat că scara 
respectului se baza în special pe capacitatea de a face răni 
cât mai adânci. Pot spune cu adevărat - şi sper că fără 
vanitate - că aveam un fel de întâietate printre ei. Unul sau 
doi, cărora, în diverse dispute, le lăsasem cicatrice adânci, 
aveau necaz pe mine, dar şi-l manifestau mai ales în spatele 
meu, prin strâmbături, şi la o distanţă suficientă pentru a 
nu-i ajunge cu proiectilele mele. 


Hiena-Porc mă evita şi eram mereu în stare de alarmă din 
cauza lui. Nedespărţitul meu Om-Câine îl ura şi se temea de 
el teribil. Cred că, de fapt, asta stătea la baza ataşamentului 
acestei brute faţă de mine. În curând deveni evident pentru 
mine că Hiena-Porc gustase sânge şi mersese pe urmele 
Omului-Leopard. Îşi făcuse o vizuină pe undeva prin pădure 
şi devenise solitar. O dată, am încercat să-i îndemn pe 
Oamenii-Animale să-l vâneze, dar nu aveam destulă 
autoritate ca să-i fac să conlucreze pentru un anumit scop. 
De mai multe ori am încercat să mă apropii de culcuşul lui şi 
să cad asupra lui pe neaşteptate, dar totdeauna el era mai 
ager decât mine, mă vedea sau mă adulmeca, şi fugea. De 
asemenea, el, cu pânda lui, făcea ca orice cărare din pădure 
să fie periculoasă pentru mine şi pentru aliaţii mei. Omul- 
Câine abia dacă îndrăznea să se îndepărteze de mine. 

În prima lună, Oamenii-Animale, comparativ cu condiţia 
lor de mai târziu, erau destul de umani, şi pentru vreo doi 
dintre ei în afară de prietenul meu canin, încercam chiar o 
bunăvoință prietenoasă. Mica creatură roz cu aspect de 
leneş manifesta o ciudată afecţiune faţă de mine, şi 
începuse să mă urmeze pretutindeni. Omul-Maimuţă mă 
plictisea, totuşi, cu vorbăria lui. El se considera egalul meu, 
din cauză că avea cinci degete la mână şi trăncănea mereu 
în faţa mea, trăncănea cele mai cumplite prostii. Un lucru 
mă amuza, oarecum, la el: avea o fantastică îndemânare de 
a forma cuvinte noi. Îşi închipuia, cred, că adevăratul rost al 
limbii consta în a turui cuvinte care nu însemnau nimic. El 
numea asta „gândurile mari”, spre a le deosebi de 
„gândurile mărunte” - interesele obişnuite ale vieţii de 
toate zilele. Dacă făceam vreodată vreo remarcă pe care nu 
o înţelegea, o lăuda foarte mult, mă ruga s-o rostesc din 
nou, o învăţa pe dinafară, şi se ducea s-o repete, cu câte un 
cuvânt greşit pe ici sau pe colo, celorlalţi OameniAnimale 
mai blânzi. El nu se oprea la nimic din ceea ce era limpede 
şi inteligibil. Am inventat, special pentru el, câteva „gânduri 
mari” foarte curioase. Cred că era cea mai proastă fiinţă pe 


care am întâlnit-o vreodată; el a dezvoltat în modul cel mai 
minunat prostia distinctivă a omului, fără să piardă măcar o 
iotă din prostia naturală a maimuţei. 

Acestea toate, după cum spuneam, se întâmplau în primele 
săptăinâni ale singurătăţii mele printre Oamenii-Animale. În 
acest timp, ei respectau obiceiurile stabilite prin Lege, şi în 
general se purtau cum se cuvine. O dată, am găsit încă un 
iepure sfâşiat în bucăţi - de către Hiena-Porc, sunt sigur - 
dar asta a fost tot. Abia cam prin mai am început să disting 
pentru prima dată o diferenţă crescândă în vorbirea şi 
ţinuta lor, o dificultate tot mai evidentă în articularea 
cuvintelor, o aversiune tot mai mare pentru vorbire. 
Trăncăneala Omului-Maimuţă crescu în volum, dar deveni 
din ce în ce mai puţin inteligibilă, din ce în ce mai 
maimuţărească. Unii dintre ceilalţi păreau că pierd cu totul 
controlul asupra vorbirii, deşi în acea vreme încă mai 
înțelegeau ce le spuneam. Vă puteţi închipui o vorbire, 
cândva bine definită şi exactă, care se înmoaie şi se topeşte, 
pierzându-şi forma şi sensul, şi devine din nou doar frânturi 
de sunete? Mergeau în două picioare din ce în ce mai greu. 
Deşi se vedea că se simțeau ruşinaţi, din când în când 
dădeam peste câte unul alergând în mâini şi picioare şi cu 
totul incapabil să-şi reia poziţia verticală. Apucau tot mai 
stângaci lucrurile cu mâna; băutul pe lipăit, mâncatul 
ronţăind deveneau din zi în zi tot mai obişnuite. Îmi dădeam 
seama mai bine decât oricând de ceea ce îmi spusese 
Moreau despre „îndărătnicul animal din ei”. Recădeau, şi 
încă foarte repede, în ceea ce fuseseră mai înainte. 

Unii dintre ei - şi primii, am observat cu oarecare 
surpriză, erau toţi femele - începură să nu mai ţină seama 
de cerinţele decenţei - de cele mai multe ori în mod 
deliberat. Alţii încercară chiar să încalce în public 
monogamia. Tradiţia Legii îşi pierdea, în mod limpede, 
puterea. Nu pot să continui acest subiect neplăcut. Omul 
meu Câine redevenea pe nesimţite câine; din zi în zi 
devenea mut, patruped, păros. Abia dacă observam 


trecerea de la tovarăşul care era mâna mea dreaptă, la 
câinele care adulmeca pe lângă mine. Deoarece neîngrijirea 
şi dezorganizarea creşteau din zi în zi, râpa care adăpostea 
locuinţele şi care niciodată nu fusese un loc prea plăcut, 
deveni atât de dezgustătoare, încât am părăsit-o şi, 
traversând insula, mi-am făcut o colibă din ramuri printre 
ruinele înnegrite ale locuinţei lui Mo-reau. O oarecare 
amintire a suferințelor făcea din acest loc adăpostul cel mai 
sigur împotriva Oamenilor-Animale. 

Ar fi imposibil să descriu amănunţit fiecare pas al 
decăderii acestor monştri; zi de zi, aspectul omenesc îi 
părăsea; renunţară să se mai înfăşoare în cârpe şi să se 
îmbrace, părăsiră în cele din urmă orice urmă de 
îmbrăcăminte; părul începu să se răspândească pe 
membrele lor descoperite; frunţile li se teşiră şi feţele le 
ieşiră înainte; iar despre purtarea aproape prietenească pe 
care mi-o permisesem cu unii din ei, în prima lună a 
singurătăţii mele, îmi era groază să-mi mai aduc aminte. 

Schimbarea se petrecea încet şi inevitabil. Pentru ei, ca şi 
pentru mine, ea venea fără vreun şoc anume. Încă mai 
mergeam în siguranţă printre ei, pentru că încărcătura tot 
mai mare de animalism exploziv care gonea din zi în zi 
omenescul din ei nu producea nici o zguduitură în 
decăderea lor treptată. Dar începusem să mă tem că, în 
curând, acest şoc trebuia să vină. Bruta mea SaintBernard 
mă urmase în noua mea locuinţă şi vigilenţa lui mi-a permis 
să dorm uneori aproape în linişte. Mica fiinţă roz cu aspect 
de leneş devenise sfioasă şi mă părăsise, ca să se întoarcă 
din nou la viaţa sa naturală, printre ramurile copacilor. Ne 
aflam exact în starea de echilibru care ar rămâne întruna 
din acele cuşti cu o „Familie fericită” formată din animale 
diferite, pe care le expun îmblânzitorii de animale, în cazul 
când îmblânzitorul ar părăsi-o pentru totdeauna. 

Desigur că aceste creaturi nu au decăzut într-atât încât să 
devină animale ca acelea pe care cititorul le-a văzut în 
grădinile zoologice - urşi, lupi, tigri, boi, porci, sau maimuțe 


obişnuite. Fiecare mai avea încă trăsături ciudate; în fiecare 
Moreau amestecase un animal cu altul; unul poate că era 
mai mult urs, altul mai mult felină, altul mai mult bovină, 
dar fiecare era amestecat cu alte creaturi - un fel de 
animalism generalizat apărea printre trăsăturile specifice. 
Şi, din când în când, încă mă mai surprindeau unele resturi 
vagi de umanitate, câte o recrudescentă trecătoare a 
vorbirii, o îndemânare neaşteptată a membrelor anterioare, 
o jalnică încercare de a merge în picioare. 

Probabil că şi eu suferisem unele schimbări stranii. 
Hainele atârnau în jurul meu ca nişte zdrenţe gălbui, prin 
ale căror găuri lucea pielea tăbăcită. Părul îmi crescuse 
lung şi încâlcit. Mi se spune că, chiar şi acum, ochii mei au o 
strălucire ciudată, o mare mobilitate. 

La început, îmi petreceam ziua pe ţărmul dinspre sud, 
pândind vreo pânză, sperând şi rugându-mă să apară vreun 
vas. Mă bizuiam pe întoarcerea lui Ipecacuanha, o dată cu 
trecerea unui an, dar vasul nu reveni niciodată. De cinci ori 
am văzut câte o pânză, şi de trei ori fum, dar nimeni nu se 
apropie de insulă. Aveam totdeauna pregătit un foc, dar 
fără îndoială că era pus pe socoteala naturii vulcanice a 
insulei. 

Abia prin septembrie sau octombrie am început să mă 
gândesc să-mi construiesc o plută. Pe atunci, mâna mi se 
vindecase şi puteam să folosesc din nou ambele mâini. La 
început am fost înspăimântat de neputinţa mea. Nu 
făcusem niciodată în viaţa mea tâmplărie sau vreo muncă 
de acest fel şi mi-am petrecut zile întregi printre copaci, 
experimentând cum să-i despic şi să-i leg împreună. Nu 
aveam funii şi n-am putut să găsesc nimic din care să fac 
funii; niciuna dintre abundentele liane nu părea destul de 
flexibilă sau de rezistentă şi cu tot bagajul meu de 
cunoştinţe ştiinţifice nu puteam să găsesc vreun mijloc de a 
le face astfel. Am petrecut mai bine de două săptămâni 
scotocind printre ruinele înnegrite ale clădirii arse şi pe 
locul de pe țărm unde fuseseră arse bărcile, căutând cuie şi 


alte bucăţi rătăcite de metal care ar fi putut să-mi fie de 
folos. Din când în când, câte o creatură animalică venea să 
mă privească şi când strigam la ea, fugea în salturi mari. 
Apoi a venit un anotimp cu furtuni şi cu ploi mari, care mi- 
au întârziat munca, dar, în cele din urmă, pluta fu gata. 

Eram încântat de ea. Dar, cu lipsa de simţ practic care a 
fost totdeauna pacostea mea, o făcusem la o milă şi mai 
bine depărtare de mare, şi, înainte de a o fi tras în jos pe 
țărm, se desfăcu în bucăţi. Poate că, de fapt, a fost o salvare 
pentru mine că nu m-am îmbarcat pe ea. Dar, în clipa 
aceea, disperarea mea pentru acest eşec fu atât de mare, 
încât timp de câteva zile n-am făcut decât să rătăcesc pe 
țărm şi să privesc spre mare, gândindu-mă la moarte. 

Dar nu aveam de gând să mor şi surveni un incident care 
îmi arătă în mod neîndoielnic nebunia de a lăsa să treacă 
astfel zilele - căci fiecare zi nouă era încărcată cu primejdii 
tot mai mari din partea MonştrilorAnimale. Şedeam la 
umbra zidului curţii îngrădite, privind spre mare, când am 
tresărit, simțind ceva rece care îmi atingea pielea 
călcâiului. Întorcându-mă, am văzut mica creatură roz cu 
chip de leneş, care îmi clipea în faţă. Îşi pierduse de mult 
graiul şi mişcările active, iar părul moale i se îndesa din zi 
în zi, şi ghearele ei boante deveneau tot mai răsucite. 
Scoase un fel de geamăt când văzu că îmi atrăsese atenţia, 
merse puţin înspre tufişuri, şi se întoarse să mă privească. 

La început n-am înţeles, dar imediat m-am gândit că vrea 
să-l urmez, şi chiar asta am făcut, încet - căci ziua era 
fierbinte. Când ajunse la copaci se caţără în ei, căci putea 
merge mai bine printre lianele care atârnau, decât pe 
pământ. 

Şi, deodată, într-un spaţiu cu iarba călcată în pi-cioare, am 
dat peste un grup îngrozitor. Câinele meu Saint-Bernard 
zăcea pe pământ, mort, şi lângă cadavrul său stătea 
ghemuit Hiena-Porc, strângând cu ghearele sale diforme 
carnea care încă palpita, rozând din ea şi mârâind de 
plăcere. Când m-am apropiat, monstrul îşi ridică spre mine 


ochii strălucitori, buzele sale se răsfrânseră, dezgolindu-i 
dinţii mânjiţi de sânge, şi mârâi ameninţător. Nu-i era nici 
frică, nici ruşine; ultima rămăşiţă de umanitate dispăruse. 
Am înaintat încă un pas, m-am oprit, mi-am scos revolverul. 
În sfârşit, eram faţă în faţă. 

Fiara nu făcu nici un gest ca să fugă. Dar urechile i se 
ciuliră înapoi, părul i se zburli şi trupul i se ghemui. Am 
ţintit drept între ochi şi am tras. În aceeaşi clipă, se aruncă 
dintr-un salt asupra mea, şi am fost răsturnat ca un popic. 
Încercă să mă apuce cu mâna lui diformă, şi mă izbi în faţă. 
Săritura îl făcu să treacă peste mine. Am căzut sub partea 
dinapoi a trupului său, dar din fericire îl nimerisem unde 
trebuia, şi murise chiar în timp ce sărea. M-am târât de sub 
trupul lui greu şi murdar şi m-am ridicat tremurând, privind 
la trupul care încă mai zvâcnca. Cel puţin primejdia aceasta 
era înlăturată. Dar Hiena-Porc, ştiam, era doar prima dintr- 
o serie de recăderi în animalitate care trebuiau să urmeze. 

Am ars ambele cadavre pe un foc de vreascuri. Acum, într- 
adevăr, îmi dădeam limpede seama că, dacă nu voi părăsi 
insula, moartea mea nu era decât o chestiune de timp. 
Animalele, cu una sau două excepţii, pără-siseră râpa, şi îşi 
făcuseră vizuini, după gustul fiecăruia, prin desişurile 
pădurii. Puţine mai umblau după pradă în timpul zilei; cele 
mai multe dormeau, şi insula ar fi putut părea pustie unui 
nou venit; dar, în timpul nopţii, văzduhul răsuna de 
strigătele şi urletele lor înspăimântătoare. M-am gândit 
Chiar să pornesc un masacru - să pun capcane sau să mă 
lupt cu cuțitul. Dacă aş fi avut un număr suficient de 
cartuşe, n-aş fi ezitat nici o clipă să pornesc să le ucid. 
Probabil că, dintre carnivorele primejdioase nu mai erau 
decât vreo douăzeci; cele mai feroce muriseră. După 
moartea bietului meu câine, ultimul meu prieten, am 
adoptat şi eu într-o oarecare măsură obiceiul de a moţăi 
ziua, ca să pot sta de veghe în timpul nopţii. Mi-am refăcut 
adăpostul dintre zidurile fostei clădiri, cu o deschidere atât 
de îngustă, încât oricine ar fi încercat să intre ar fi trebuit 


să facă un zgomot considerabil. Creaturile acestea îşi 
pierduseră şi arta de a face focul, şi îşi recăpătaseră frica 
de el. Am început încă o dată, de data aceasta cu o 
adevărată pasiune, să strâng laolaltă pari şi crengi, pentru 
a-mi construi o plută cu care să mă salvez. 

M-am izbit de mii de greutăţi. Sunt un om extrem de 
neîndemânatic - şcoala mi-o terminasem înainte de a se 
introduce metoda de lucru manual a lui Slojd - dar am 
reuşit să îndeplinesc cele mai multe din cerinţele 
construcţiei unei plute. Într-un fel sau altul şi pe căi ocolite, 
şi de data aceasta am avut grijă şi de soliditate. Singurul 
obstacol era că nu găseam nici un vas în care să pun apa de 
care aveam nevoie pe aceste mări neumblate. Aş fi încercat 
chiar să fac oale, dar pe insulă nu se găsea lut. Mergeam 
amărât de-a lungul întregii insule, încercând să rezolv 
această ultimă greutate. Câteodată izbueneam în accese 
sălbatice de furie şi, în necazul meu insuportabil, izbeam şi 
despicam eu toporul vreun nenorocit de copac. Dar nu-mi 
venea nici o idee. 

Şi apoi a venit o zi, o zi minunată, pe care mi-am petrecut- 
o într-un adevărat extaz. Am văzut spre sudvest o pânză, ca 
aceea a unei mici goelete, şi am aprins imediat o grămadă 
mare de vreascuri şi am rămas privind lângă foc, în căldura 
lui şi a soarelui de amiază. Toată ziua am privit la această 
pânză, fără să mănânc sau să beau ceva, astfel încât capul 
începuse să mi se învârtească; animalele veneau şi se uitau 
la mine, păreau uimite, şi plecau. Pânza era încă departe 
când se lăsă întunericul şi o înghiţi, şi toată noaptea m-am 
trudit să ţin focul aprins şi viu, şi ochii Animalelor 
străluceau din întuneric, plini de uimire. În zori, venise şi 
mai aproape, şi am văzut că era pânza soioasă a unei mici 
bărci. Ochii îmi erau obosiţi de veghe, priveam ţintă şi nu- 
mi venea să cred. În barcă erau doi oameni, stând jos de 
tot, unul lângă prova şi celălalt la cârmă. Dar barca plutea 
într-un mod ciudat. Nu mergea în direcţia vântului; se tot 
întorcea şi se legăna. 


Când ziua devenise mai luminoasă, am început să flutur 
către ei ultima zdreanţă din jacheta mea; dar ei nu mă 
observară, şi continuară să stea cu faţa unul spre altul. Am 
înaintat până la punctul cel mai de jos al scundului 
promontoriu şi am început să gesticulez şi să strig. N-am 
căpătat nici un răspuns, iar barca îşi continua drumul ei 
fără ţel, îndreptându-se încet, foarte încet, spre golf. 
Deodată, o pasăre mare, albă zbură din barcă, şi niciunul 
dintre oameni nu se clinti şi nici nu o observă. Pasărea se 
roti, şi apoi se înălţă în sus, desfăcându-şi puternicele ei 
aripi. 

Am încetat atunci să mai strig, şi m-am aşezat jos, pe 
promontoriu, mi-am pus bărbia în mâini şi am privit ţintă. 
Încet, încet, barca se îndrepta spre vest. Aş fi putut să înot 
spre ea, dar ceva, ca o vagă teamă, mă îngheţa şi mă ţinea 
în loc. În timpul după-amieziu fluxul o împinse pe țărm şi o 
aşeză cam la o sută de metri spre vest de ruinele curţii 
îngrădite. 

Oamenii din ea erau morţi, muriseră de atât de multă 
vreme, încât se prăbuşiseră în fărâme când am aplecat 
barca într-o parte, ca să-i scot. Unul avea un păr roşu şi des 
ca al căpitanului de pe Ipecacuanha, iar în fundul bărcii 
zăcea un chipiu alb şi murdar. În timp ce stăteam lângă 
barcă, trei dintre Animale ieşiră, furişându-se din tufişuri şi 
veniseră spre mine, adulmecând. M-a cuprins un spasm de 
dezgust. Am împins mica barcă în jos, spre mal, şi m-am 
căţărat pe bordul ei. Două dintre brute erau Animale-Lupi, 
şi înaintau cu nările fremătând şi cu ochii strălucind; al 
treilea era creatura aceea hibridă din urs şi taur. 

Când i-am văzut apropiindu-se de acele rămăşiţe 
mizerabile, când i-am auzit mârâind unul la celălalt, şi le-am 
văzut strălucirea dinţilor, o groază cumplită a luat locul 
repulsiei mele. Le-am întors spatele, am strâns pânza, şi am 
început să vâslesc spre larg. N-am mai avut nici curajul să 
mai privesc înapoi. 


În noaptea aceea m-am aţinut între recife şi insulă, iar în 
dimineaţa următoare m-am îndreptat spre pârâu şi am 
umplut cu apă butoiaşul gol găsit pe bord. Apoi, cu toată 
răbdarea pe care o mai puteam avea, am cules o cantitate 
de fructe, am pândit şi am ucis doi iepuri, cu ultimele trei 
cartuşe pe care le mai aveam. În timp ce făceam aceasta, 
am lăsat barca înţepenită într-o ieşitură a recifelor, de 
teama Monştrilor-Animale. 

XXII. OMUL SINGUR. 

Spre seară, am pornit spre larg, având în faţă un uşor vânt 
de la sud-vest, încet şi constant, iar insula deveni din ce în 
ce mai mică şi spirala subţire de fum se micşora într-o linie 
din ce în ce mai subţire, spre apusul înflăcărat de soare. 
Oceanul se ridica în jurul meu, ascunzându-mi privirilor 
această mică pată întunecată. Lumina zilei, strălucirea 
întârziată a soarelui, se scurgea de pe cer, se trăgea la o 
parte ca o perdea luminoasă, şi în cele din urmă îmi apăru 
înaintea ochilor acel abis al imensităţii albastre pe care 
lumina soarelui îl ascunde, şi am văzut puzderia de stele 
care pluteau pe el. Marea era liniştită, cerul era liniştit; 
eram singur, cu noaptea şi liniştea. 

Am plutit astfel timp de trei zile, mâncând şi bând cu 
economie, şi meditând la tot ceea ce mi se întâmplase, fără 
să doresc prea mult să văd din nou oameni. Aveam doar o 
zdreanţă murdară în jurul corpului, părul îmi era o 
încâlcitură neagră. Fără îndoială că oamenii care m-au 
descoperit m-au crezut nebun. Este ciudat, dar nu simţeam 
nici o dorinţă să mă întorc printre oameni. Eram doar 
bucuros că reuşisem să scap de odioşii Monştri-Animale. În 
cea de a treia zi am fost cules de un bric care mergea de la 
Apia la San Francisco. Nici căpitanul şi nici secundul n-au 
crezut povestirea mea, socotind că singurătatea şi 
primejdiile îmi luaseră minţile. Şi, temându-mă că părerea 
lor ar putea fi şi a altora, m-am abținut să povestesc mai 
departe aventura mea, şi am pretins că nu-mi mai amintesc 
nimic din cele ce mi se întâmplaseră între naufragiul lui 


Lady Vain şi momentul când am fost găsit din nou - un 
interval de un an. 

A trebuit să procedez cu cea mai mare băgare de seamă 
pentru a evita să fiu declarat nebun. Mă bântuiau amintirile 
despre Lege, despre cei doi marinari morţi, despre 
primejdiile nopţii, despre cadavrul din desişul de trestii. Şi, 
oricât ar părea de nefiresc, o dată cu întoarcerea mea 
printre oameni s-a produs, în loc de acea încredere şi 
simpatie la care m-am aşteptat, o stranie accentuare a 
nesiguranţei şi a fricii pe care o simţisem în timpul şederii 
mele pe insulă. Nimeni nu voia să mă creadă, eram tot atât 
de ciudat pentru oa-meni pe cât fusesem pentru Oamenii- 
Animale. Ca şi cum aş fi căpătat ceva din sălbăticiunea 
naturală a celor cu care trăisem alături. 

Se spune că spaima este o boală, şi în orice caz, eu pot 
mărturisi că, de câţiva ani încoace, o teamă neîncetată şi-a 
făcut lăcaş în mintea mea, o teamă neîncetată, ca aceea pe 
care ar resimţi-o un pui de leu, îmblânzit numai pe 
jumătate. Tulburarea mea luă cele mai ciu-date forme. Nu 
mă puteam convinge că bărbaţii şi femeile pe care îi 
întâlncam nu erau şi ei nişte OameniAnimale, ceva mai 
umani, animale pe jumătate modelate la exterior după 
chipul unor fiinţe omeneşti, şi că ei vor începe în curând să 
decadă în animalitate, să-şi arate, unul câte unul, 
caracterele lor animalice. Am încredinţat cazul meu unui 
om extrem de priceput, un om care îl cunoscuse pe Moreau, 
şi care păru să dea crezare pe jumătate spuselor mele, un 
specialist în boli mintale - şi el m-a ajutat foarte mult; 

Deşi nu cred că groaza faţă de acea insulă mă va părăsi 
vreodată cu totul, de cele mai multe ori ea zace undeva în 
fundul sufletului meu, un simplu nor îndepărtat, o amintire 
şi o bănuială vagă; dar sunt momente când micul nor se 
întinde până ce întunecă întregul cer. Atunci, privesc în jur 
la semenii mei. Şi mă înfricoşez. Văd feţe aspre şi 
însufleţite, altele întune-cate sau amenințătoare, altele 
schimbătoare, nesincere; niciuna care să aibă autoritatea 


calmă a unei fiinţe raţionale. Simt ca şi cum animalul din ei 
va trebui să iasă la suprafaţă; că degradarea celor de pe 
insulă se va produce din nou, dar pe o scară mai mare. Ştiu 
că aceasta este o închipuire, că aceste aparenţe de bărbaţi 
şi femei din jurul meu sunt într-adevăr bărbaţi şi femei, 
bărbaţi şi femei pentru totdeauna, creaturi perfect 
raţionale, pline de dorinţi omeneşti şi de griji tandre, 
eliberate de instincte, nefiind sclavii niciunei Legi fantastice 
- fiinţe cu totul diferite de OameniiAnimale. Şi, totuşi, fug 
de ei, de privirile lor curioase, de întrebările şi sprijinul lor, 
şi doresc să fiu departe de ei, şi singur. 

Din această cauza, trăiesc în apropierea câmpiei întinse, şi 
când această umbră mi se aşterne pe suflet, pot să mă 
refugiez acolo; câmpia pustie este atunci minunată, sub 
cerul măturat de vânt. Cât timp trăiam în Londra, groaza 
era aproape insuportabilă. Nu pu-team să scap de oameni; 
glasurile lor pătrundeau prin ferestre; uşile încuiate erau 
doar o slabă apărare. Pentru ca să lupt cu închipuirea mea 
ieşeam pe străzi şi acolo miorlăiau în urma mea femei care 
îmi dădeau târcoale, bărbaţi înfometați îmi aruncau pe 
ascuns pri-viri invidioase, muncitori palizi şi extenuaţi 
treceau tuşind pe lângă mine, cu ochii obosiţi şi cu pasul 
grăbit, ca un cerb rănit care îşi pierde sângele; bătrâni, 
aduşi din spate şi trişti, treceau mormăind, cu totul 
nepăsători faţă de ceata zdrenţăroasă a copiilor care 
râdeau de ei. Atunci mă retrăgeam în vreo biserică, dar 
chiar şi acolo, atât de mare îmi era tulburarea, mi se părea 
că predicatorul trăncănea „gânduri mari” la fel cum făcea 
Omul-Maimuţă; sau în vreo bibliotecă şi acolo feţele atente 
aplecate deasupra cărţilor păreau doar creaturi răbdătoare 
aşteptându-şi prada. Deosebit de greţoase îmi păreau feţele 
rătăcite şi lipsite de expresie ale oamenilor din trenuri şi 
omnibuze; nu păreau să fie semenii mei mai mult decât ar fi 
nişte cadavre, aşa că nu îndrăzneam să călătoresc, până 
când nu mă asiguram că eram singur. Şi mi se părea că şi 
eu însumi nu eram o creatură raţională, ci doar un animal 


chinuit de vreo stranie tulburare mintală, care îl făcea să 
rătăcească singur, ca o oaie lovită de ameţeală. 

Dar aceasta este o stare care acum mă cuprinde - 
mulţumesc lui Dumnezeu - mai rar. M-am retras din 
vălmăşagul oraşelor şi mulțimilor şi îmi petrec zilele 
înconjurat de cărţi pline de înţelepciune, ferestre 
strălucitoare în această viaţă a noastră, luminate de 
sufletele luminoase ale oamenilor. Văd foarte puţini străini 
şi nu am decât o locuinţă modestă. Zilele mi le consacru 
cititului şi experienţelor de chimie, iar multe din nopţile 
senine mi le petrec studiind astronomia. Există în 
nenumăratele stele sclipitoare de pe cer, deşi nu ştiu nici 
cum şi nici de ce, o senzaţie de infinită pace şi ocrotire. 
Acolo, cred eu, în legile vaste şi eterne ale materiei, şi nu în 
grijile, păcatele şi necazurile zilnice ale oamenilor, trebuie 
să-şi găsească alinarea şi speranţa tot ce este mai presus de 
animal în noi. Cel puţin aşa sper, deoarece altfel n-aş putea 
să mai trăiesc. Şi, astfel, în speranţă şi singurătate, ia sfârşit 
povestirea mea. 

EDWARD PRENDICK. 


SFÂRŞIT 


1 Hastings: localitate în Anglia, unde a avut loc, în 1066, o 
bătălie între trupele lui Wilhelm Cuceritorul şi ale lui 
Harold. Părerile istoricilor asupra desfăşurării bătăliei sunt 
împărţite. (n.t.) 

2 Charles de Linne: cunoscut naturalist suedez, autorul 
unei clasificări a plantelor, lucrare care a cunoscut o mare 
răspândire şi a influenţat numeroşi oameni de ştiinţă. 
(1707-1778). (N. 1.) 

3 Tubingen: oraş german, cu o vestită Universitate (N. 1.) 


4 Legenda spune că Nabucodonosor II a fost pedepsit de 
Dumnezeu pentru distrugerea Ierusalimului, fiind trimis să 
trăiască, nebun, timp de 7 ani, printre animale sălbatice. 
După această perioadă, însănătoşindu-se, s-a reurcat pe 
tron. (N. 1.) 

5 Montagne-russe: un sistem complicat de şine, pe care 
urcă şi coboară, cu cotituri bruşte, un vehicul. Distracţie de 
bâlci. (n.t.) 

6 Un picior = 30 cm. (N. 1.) 

7 O milă engleză: 1609 m. (N. 1.) 

8 Monomanie: alienaţie mintală, în care toată gândirea 
este concentrată asupra unei singure idei. (n.t.) 

9 Utopia: ţară imaginară, titlul unei celebre lucrări a 
socialistului utopic Thomas Morus. Aici sensul este de 
societate a viitorului. (N. 1.) 

10 Grant Allen: romancier şi autor al unor lucrări de 
popularizare ştiinţifică (1848-1899) (N. 1.) 

11 Lemurieni: specie de maimuțe inferioare, (N. 1.) 

12 Un yard = 91 cm. (N. 1.) 

13 Mişcarea de precesiune (a echinocţilor): mişcare lentă 
a liniei de intersecţie dintre planul eclipticei şi planul 
ecuatorului sferei cereşti, în care axa polilor pământului 
descrie un con în jurul unei axe perpendiculare pe planul 
eclipticei. (N. 1.) 

14 Thomas Carlyle: istoric englez (1795-1681), creatorul 
unei teorii reacționare despre cultul eroilor, teorie care 
exclude rolul maselor din istorie. Carlyle credea într-o 
aristocrație a eroilor, nu în cea ereditară, şi Wells se raliază 
numai dispreţului faţă de cea din urmă. (N. 1.) 

15 Megatherium mamifer uriaş care a trăit în epoca 
terţiară şi cuaternară în America, (N. 1.) 

16 South Kensington: cartier londonez cu foarte multe 
muzee. Uneori, acest nume este atribuit muzeului „Victoria 
şi Albert”, situat în acelaşi cartier. (N. 1.) 

17 S-ar putea, desigur, ca podeaua să nu fi fost înclinată, ci 
ca muzeul să fi fost clădit pe coasta dealului. (Nota lui H. G. 


W.) 

18 Cunoscută publicaţie, fondată în 1665, şi care apare şi 
astăzi. Se ocupă de cercetări fizico-matematice şi din 
domeniul ştiinţelor naturii, (N. 1.) 

19 "Ţara celor Drepţi (N. 1.) 

20 Belemnite: un soi de moluşte cefalopode fosile (N. 1.) 

21 Steatită: rocă moale, silicat natural de magneziu, (N. 1.) 

22 Cretacic: perioadă a erei secundare. (N. 1.) 

23 Timpurile jurasice: perioadă a erei secundare. (N. 1.) 

24 Oolitic: format din granule sferice, asemănătoare 
icrelor. (n.t.) 

25 Plesiosaur: reptilă gigantică din era secundară. (n.t.) 

26 Triasic: prima perioadă a erei secundare. (N. 1.) 

27 În franceză în text: eclat - strălucire. (n.t.) 

28 În italiană în text: plin de încântare. (N. TI.) 

29 Plantă a cărei rădăcină conţine saponine; este utilizată 
- printre altele - la falsificarea berei. (N. 1.) 

30 În franceză în text: tighelită. (N. 1.) 

31 Joc de cuvinte: în englezeşte, cuvântul body înseamnă 
şi persoană şi corp (deci: „arestaţi corpul”). (N. 1.) 

32 Membru al unei secte religioase. (N. 1.) 

33 În franceză în text: în îmbulzeală. (N. 1.) 

34 În franceză în text - pântec; îngrăşare. (N. 1.) 

35 În latină în text. Începutul unei zicale latine: Vox et 
praeterea nihil: O voce, altceva nimic. (N. 1.) 

36 În italiană în text: în şoaptă. (N. 1.) 

37 Austria. (N. 1.) 

38 Altercaţie. (N. 1.) 

39 Societate ştiinţifică engleză. (N. 1.) 

40 Albino - persoană lipsită de pigmentul din păr şi din 
ochi.(N. 1.) 

41 Numirile latineşti ale unor vietăţi marine. (N. 1.) 

42 Cum grano salis expresie latină: sub rezervă. (N. 1.) 

43 Argoul londonez. (N. 1.) 

44 Bibliotecă publică din Londra. (N. 1.) 

45 Aluzie la legenda lui Samson şi Dalila. (N. 1.) 


46 În latină în text: Griffin împotriva lumii întregi. (n.t.) 

47 Pictor englez (1803-1902). (N. 1.) 

48 Varietate a jocului de fotbal la care se permit 
procedeele mai violente ale jocului de rugbi. (N. 1.) 

49 Om politic şi publicist englez (1762-1832). (N. 1.) 

50 Her (sau His) Majesty's Ship - Nava Majestății Sale, 
titulatură care se pune înaintea numelui unui vas al marinei 
britanice. (N. 1.) 

51 Miez uscat de nucă de cocos. (N. 1.) 

52 sart - odgon de oţel sau cânepă, servind la fixarea 
laterală a catargelor. (N. 1.) 

53 Cunoscute străzi londoneze. (N. 1.) 

54 tambuchi - deschizătură prevăzută cu un capac, în 
puntea navei, prin care se poate intra în interiorul navei. 
(N. 1.) 

55 Artimon - catargul de la pupa navei. (N. 1.) 

56 puma - animal din familia felinelor, originar din 
America. Are înfăţişarea unei leoaice (felis cocolor). (N. 1.) 
57 brigantină - pânză fixată de catargul corăbiei. (N. 1.) 
58 ghiu - suport de lemn fixat pe catarg, care pivotează 
dintr-un bord în altul; pe el se prinde marginea de jos a 

velei. (N. 1.) 

59 Copastie - marginea de sus a bărcii. (N. 1.) 

60 leneş - animal mamifer din America de Sud, cu mişcări 
încete, şi care rămâne zile întregi agăţat de aceeaşi 
creangă (Bradyjuns) (N. 1.) 

61 Aceştia nu sunt oameni, sunt animale pe care noi le- 
am... supus vivisecţiunii (N. 1) 

62 „Omul care râde” - cunoscut roman al scriitorului 
francez. (N. 1.) 

63 hurie - fecioară promisă de religia musulmană 
credincioşilor, în paradis. (N. '[.) 

64 canaci - locuitori din mările sudului, în special cei 
folosiţi odinioară în Queensland pe plantațiile de zahăr. (În 
limba hawaiană, kanaka înseamnă om.) (N. 1.) 


65 Această descriere corespunde întru totul cu insula lui 
Noble.- C.E.P 

66 Fumarole - gaze emanate de vulcani prin cratere şi 
prin crăpături; locul pe unde emană aceste gaze. (N. 1.) 

67 Patruped felin din America de Sud şi Centrală, 
asemănător cu leopardul. (N. 1.)