H. G. Wels — Oul De Cristal

H. G. WELLS 


H. G. WELLS 


OUL DE CRISIAL 


POVESTIRI ŞTINŢIFICO-EANTIASTICE 


CUPRINS: 

ÎMPĂRĂȚIA FURNICILOR. 5 
CUIRASATE TERESTRE 25 

ŢARA ORBILOR,. « 52 

BACILÂI FURAŢI,. 80 

ÎNFLORIREA CIUDATEI ORHIDEE 88 
ÎN OBSERVATORUL DIN AVU. „,. 88 
OMUL ZBURĂTOR 106 
FABRICANTUL DE DIAMANTE 115 
INSULA AEPYORNILOR. 125 
NEOBIŞNUITUL CAZ AL OCHILOR LUI DAVIDSON 140 
ARGONAUŢÂI AERULUI 152 

IN ABIS, 160 

NĂVĂLITORÂI DIN ADINCURI 184 
OUL DE CRISTAL 196 

STEAUA 215 

O POVESTE A ZILELOR CE VOR VENI 228 
FILMER 330 

ADEVĂRUL DESPRE PYECRAFT 351 
NOUL ACCELERATOR,. 364 

UN VIS APOCALIPTIC 331 


ÎMPĂRĂȚIA FURNICILOR. 

Când căpitanul Gerilleau a primit instrucţiuni să-şi 
îndrepte noua sa canonieră, Benjamin Constant, spre 
Badama, pe braţul Batemo al Guaramademei, ca să dea 
ajutor locuitorilor de acolo împotriva unei invazii de furnici, 
s-a gândit că autorităţile vor să-şi bată joc de el. Căpitanul 


făcea parte dintr-o promoţie de tineri romantici şi plini de 
neastâmpăr, iar afecțiunea unei doamne de vază din 
Brazilia, precum şi ochii alunecoşi ai căpitanului jucaseră 
un anume rol în acel proces, de vreme ce gazetele Diario şi 
O Fuluro se arătaseră înu grozitor de lipsite de orice 
respect în comentariile publicate. Acum, el simţea că va da 
prilej din nou zeflemelelor. 

„Era creol, concepţiile lui despre etichetă şi disciplină erau 
portugheze pur sânge, şi singurul căruia i se destăinui fu 
Holroyd, maşinistul din Lancashire, care se îmbarcase pe 
vas şi căruia îi vorbi acum în englezeasca sa stricată. 

De fapt, zise el, totul are singura ţintă de a mă umple de 
ridicol! Ce poate să facă un om împotriva furnicilor? 
Furnicile vin şi se duc. 

Se spune, zise Holroyd, că ele nu fug. Băiatul acela despre 
care spuneai că era un Sambo... 

Zambo, un fel de corcitură. 

Sambo. El zicea că oamenii fug! Căpitanul fumă nervos 
câteva clipe. 

Se mai întâmplă şi lucruri de astea, zise el în cele din 
urmă. Ei şi? Invazii de furnici şi ce-o mai vrea Dumnezeu. A 
fost o invazie în Trinidad... nişte furnici din acelea mici care 
nimicesc frunzele. Toţi portocalii, toţi. mangotierii s-au 
prăpădit! Şi ce importanţă are? 

Uneori, armate întregi de furnici intră şi prin case... astea 
sunt furnici războinice, de un soi deosebit. Pleci, şi ele îţi 
curăţă toată casa. Apoi, când te întorci, casa-i curată, ca 
nouă! Nici gândaci de bucătărie, nici purici, nici păduchi de 
lemn, 

Sambo ăla, zise Holroyd, spune că astea sunt altfel de 
furnici. 

Căpitanul înălţă din umeri, furios, privindu-şi fix ţigara. 

Mai târziu, deschise din nou subiectul. 

Dragul meu Olroyd, ce trebuie să fac eu cu aceste furnici 
infernale? Căpitanul căzu pe gânduri. E caraghios! spuse el. 


Dar în cursul după-amiezii, îşi puse uniforma şi cobori pe 
țărm, borcanele şi lăzile fură îmbarcate din nou pe vas şi în 
cele din urmă urcă şi el. Holroyd şedea pe punte în 
răcoarea serii, fuma cu sete şi se minuna de această 
Brazilie. Urcaseră şase zile de-a lungul Amazonului, erau la 
câteva sute de mile de ocean, iar la răsărit şi la apus nu 
vedea decât acelaşi orizont ca pe mare, iar la sud nimic 
altceva decât o insulă nisipoasă cu câteva smocuri de 
mărăcini. Ca printr-o ecluză apa curgea mereu, murdară, 
însufleţită de crocodili şi de păsările care pluteau deasupra 
ei, şi hrănită, ca dintr-un izvor nesecat, cu tot soiul de 
buşteni; şi pustietatea ei, cumplita ei pustietate, îi umplea 
sufletul. Orăşelul Alemquer, cu biserica lui sărăcăcioasă, cu 
casele sale ca nişte barăci acoperite cu stuf, cu ruinele lui 
decolorate amintind nişte zile mai bune, părea un obiect 
minuscul, pierdut în pustietatea naturii, un ban aruncat în 
Sahara. Holroyd era un bărbat tânăr, acesta era întâiul său 
contact cu tropicele; venise direct din Anglia, unde natura e 
îngrădită, săpată şi canalizată într-o supunere perfectă, şi 
descoperea deodată cât de ncânsemnat este omul. De şase 
zile se îndepărtaseră de mare, plutind pe canale 
nefrecventate, şi oamenii erau tot atât de rari ca şi o specie 
rară de fluturi. într-o zi vedeai vreo canoe, în alta cine ştie 
ce staţie îndepărtată, iar a treia zi nu mai era ţipenie de om. 
începu să creadă că omul e într-adevăr un animal rar, 
stăpânind cu şubredele lui puteri pământul. 

Îşi dădu şi mai limpede seama de acest lucra pe măsură ce 
trecură zilele, el urmându-şi drumul întortocheat spre 
Batemo, în tovărăşia unui căpitan ieşit din comun, care avea 
sub comanda lui un tun mare, precum şi ordinul de a nu-şi 
risipi muniţiile. Holroyd învăţa cu sârguinţă spaniola, dar 
încă nu trecuse de substantiv şi de prezentul indicativului, 
iar singura persoană care mai ştia câteva cuvinte englezeşti 
era un fochist negru, care însă vorbea foarte stricat. 
Secundul era un portughez, da Cunha, care vorbea 
franţuzeşte, dar un soi de franţuzească diferită de cea pe 


care Holroyd o învățase la Southport, şi singura lor 
conversaţie se rezuma la câteva fraze de politeţe şi la nişte 
propoziţiuni simple referitoare la starea timpului. Dar 
timpul, ca şi toate lucrurile din această uimitoare lume 
nouă, nu avea nici o trăsătură umană, era fierbinte atât ziua 
cât şi noaptea, eăci până şi curenţii de aer, ba chiar şi 
vântul, erau fierbinţi, mirosind a vegetaţie putrezită; iar 
aligatorii şi păsările ciudate, muştele de toate felurile şi 
dimensiunile, gândacii, furnicile, şerpii şi maimuţele păreau 
să se întrebe ce căuta omul în aerul lipsit de orice veselie în 
timpul zilei însorite şi de orice răcoare în vremea nopţii. 
Hainele erau insuportabile, dar dacă te dezbrăcat de ele 
însemna să te prăjeşti în timpul zilei şi să-ţi expui trupul, pe 
o suprafaţă mai mare, ţânţarilor din timpul nopţii; dacă 
umblai pe punte ziua, riscai să fii orbit de lumină, iar dacă 
stăteai dedesubt riscai să te sufoci. Şi în timpul zilei veneau 
anumite muşte, foarte dibace şi primejdioase, care te pişcau 
la mâini şi la glezne. Căpitanul Gerilleau, singura făptură 
care l-ar fi putut distrage pe Holroyd de la aceste neplăceri 
fizice, deveni însă cât se poate de plictisitor, relatându-i zi 
după zi aceeaşi poveste a suferințelor inimii sale, pricinuite 
de un şir întreg de femei anonime; şi spunea totul ca pe o 
rugăciune învățată pe dinafară, Câteodată. îşi propuneau să 
facă sport şi se apucau să împuşte aligatori, însă rareori 
dădeau peste vreo aşezare omenească prin întinderile 
acelea împădurite, jar atunci se opreau acolo câteva zile, 
bând şi petrecând; astfel, într-o seară, au dansat cu nişte 
fete creole care găsiră că slabele noţiuni de limbă spaniolă 
ale lui Holroyd, lipsit de perfectul compus sau de viitor, erau 
totuşi îndestulătoare pentru scopurile urmărite. Acestea nu 
erau însă decât nişte simple puncte luminoase pe drumul 
lung şi cenuşiu al fluviului pe care înaintau în duduitul 
motoarelor. O zeitate pagină şi liberală, sub forma unei 
damigene, îşi întindea mrejele atrăgătoare atât la pupa, cât 
şi, fără îndoială, la prova. 


Dar, la diferitele lui escale, Gerilleau află tot mai multe 
lucruri despre furnici şi misiunea începu să-l intereseze. 

E un soi nou de furnici, zise el, Trebuie să pătrundem în 
tainele - cum se cheamă asta? - entomologiei. Sunt uriaşe... 
au cinci centimetri! Unele chiar mai mari! E caraghios! 
Parcă am fi nişte maimuțe... trimise să vâneze insecte... Da, 
dar insectele astea or să mănânce ţara. 

Izbucni cu indignare: 

Închipuie-ţi că s-ar isca dintr-o dată complicaţii cu Europa, 
Eu zac aici, în curând o să fim dincolo de Rio Negre, şi tunul 
meu stă degeaba. 

Îşi frecă genunchiul, meditând. 

Oamenii ăia de la localul de dans erau veniţi de sus. Şi-au 
pierdut tot ce aveau. într-o după-amâază furnicile au năvălit 
în casele lor. Au fugit cu toţii. Ştii că atunci când vin 
furnicile, oamenii trebuie să fugă cu toţii, şi ele pun 
stăpânire pe casă. Dacă ai rămâne te-ar mânca. Pricepi? Ei 
bine, după aceea oamenii se întorc; îşi spun: „furnicile au 
plecat”... Dar furnicile „n-au plecat. încearcă omul să intre 
în casă, şi furnicile se iau la luptă cu el, - îl năpădesc? 

Îl muşcă. Văzând asta, omul iese din casă din nou, ţipând şi 
alergând. Trece în goană pe lângă ele, spre fluviu. înţelegi? 
întră în apă şi îneacă furnicile... da. Gerilleau se opri, îşi 
apropie ochii alunecoşi do faţa lui Holroyd şi-l ciocăni peste 
genunchi cu degetul în aceeaşi noapte el moare însă, 
întocmai ca şi când ar fi fost muşcat de şarpe.... 

— Otrăvit. de furnici? 

Cine ştie! Gerilleau înălţă din umeri. Probabil că îl muşcă 
foarte tare... Când am intrat în slujba asta, am intrat ca să 
lupt cu oamenii. Că fiinţele astea, furnicile astea - vin şi se 
duc. Asta im-i treabă pentru oameni. 

De atunci încolo el vorbi deseori cu Holroyd despre furnici, 
şi ori de câte ori dădeau din întâmplare peste câte un grup 
de.oameni în această întindere de apă, soare şi copaci, 
azvârliţi ici-colo, cunoştinţele de limbă spaniolă ale lui 
Holroyd, din ce în ce mai bune, îl făcură să poată 


recunoaşte cuvântul Sauba, care începea să le domine pe 
celelalte tot mai mult. 

Îşi dete seama că furnicile începeau să devină in-» 
teresante, şi. deveneau cu atât mai interesante cu cât se 
apropia de ele mai mult. Gerilleau îşi părăsi aproape pe 
neaşteptate vechile subiecte de conversaţie, iar 
locotenentul portughez începu şi el să ia parte la discuţie; 
ştia câte ceva despre furnicile mâncătoare de frunze şi îşi 
etala cunoştinţele. Gerilleau îi traducea uneori lui Holroyd 
ce Izbutea să afle şi el. îi vorbi despre micile furnici 
lucrătoare, care mişună pretutindeni şi luptă, ca şi despre 
cele mari care comandă şi conduc, şii spuse cum acestea 
din urmă ţi se caţără pe gât şi cum muşcăturile lor fac să 
sângereze pielea. îi arătă cum taie frunzele aceste furnici şi 
cum îşi fac adăposturi în ciuperci, şi-l Informă cum 
cuiburile lor din Caracas-se întind uneori pe câte, o sută de 
metri. Cei trei bărbaţi îşi petrecură două zile numai cu 
dezbaterea dacă furnicile au ochi sau nu. Discuţia deveni 
primejdios de înfierbântată în cea de a doua zi după-amiaza 
şI Holroyd salvă situaţia coborând pe țărm cât o barcă, 
pentru a prinde câteva furnici, ca să ie vadă tustrei. 
Captură mai multe specimene şi se întoarse cu câe, şi 
unele.aveau ochi, iar altele nu. Iot aşa, mai dezbătură şi 
problema dadă furnicile muşcă sau înţeapă., 

Furnicile acestea, zicea Gerilleau, după ce eu-lesese 
informaţii de la un rancho - au nişte ochi mari. Nu merg 
orbeşte, ca cele mai multe furnici. Nu! Se vâră prin 
unghere şi-ţi pândesc fiecare gest. 

Şi te înţeapă? întrebă Holroyd. 

Da, înţeapă. Au otravă în înţepătură! şi rămase pe gânduri. 
Nu văd ce ar putea să facă oamenii contra furnicilor. Ele vin 
şi pleacă. 

Dar astea nu pleacă. 

Ba or să plece, zise Gerilleau. 

Dincolo de Tamandu este o coastă joasă care se întinde pe 
vreo optzeci de mile, fără nici un fel de populaţie, iar mai 


departe ajungi la confluenţa fluviului principal cu a fluentul 
Batemo, un loc întins ca un lac mare, şi apoi pădurea vine 
tot mai aproape, chiar până la mal. Aspectul canalului se 
schimbă, vegetaţia subacvatică abundă, împiedicând 
navigația, aşa că Benjamin Constant fu legat cu un cablu, în 
timpul nopţii, chiar la umbra copacilor umbroşi. întâia oară 
după atâtea zile vremea se mai răcori, puţin, iar Holroyd şi 
Gerilleau statură treji până târziu, fumând ţi gări de foi şi 
bucurându-se de.această senzaţie plăcută. Gândurile lui 
Gerilleau erau pline de furnici şi de ce sunt ele în stare să 
facă. în cele din urmă se hotări să se culce şi se întinse pe o 
saltea de pe punte; era în culmea nedumeririi; ultimele lui 
vorbe, rostite, când era aproape adormit, avură menirea să 
întrebe, cu un gest de deznădejde: 

Ce poţi să faci cu furnicile?... Totul e aşa de absurd! 

Holroyd rămase să-şi scarpine încheieturile, pişcate şi să 
mediteze singur. 

Se aşeză pe parapet, ascultând schimbările petrecute în 
respiraţia lui Gerilleau, până când acesta adormi buştean. 
Apoi, atenţia îi fu atrasă de licărirea şi clipocitul apei şi îi 
reveni în minte senzaţia aceea de imensitate care crescuse 
tot mai mult în el încă de când plecase prima data din Para 
şi pornise pe fluviu în sus. Pe monitor nu se zărea decât o 
singură luminiţă şi la început se auziră glasurile discutând 
încet, înspre prova, apoi se făcu tăcere. Ochii i se 
îndreptară de la contururile negre şi sumbre ale obiectelor 
vasului, de la travers, către mal, spre misterele întunecate 
şi co-vârşitoare ale pădurii, luminate când şi când de câte 
un licurici şi fremătând ncâncetat de murmurul unei 
activităţi ciudate şi misterioase... 

Ceea ce îl uimea şi-l copleşea era imensitatea 
neomenească a acestui ţinut. El ştia că cerul e lipsit de 
oameni, că stelele erau nişte simple puncte în imensitatea 
de necrezut a spaţiului; ştia că oceanul era enorm şi 
ncâmblânzit, dar în Anglia ajunsese să creadă că pământul 
îi aparţine omului. în Anglia, el este într-adevăr al omului, 


fiarele sălbatice trăind acolo doar tolerate, într-o libertate 
îngrădită de drumuri, ţarcuri şi alte măsuri de securitate 
absolută. Şi în atlas pământul e al omului, colorat cum e în 
toate chipurile ca să arate pretenţiile omului faţă de 
pământ, în contrast viu cu albastrul universal şi 
independent al mărilor. Odinioară crezuse că va veni o zi 
când plugul şi cultura, tramvaiele şi şoselele bune, 
securitatea vieţii omeneşti şi toate celelalte vor domni 
pretutindeni pe pământ. Dar acum se îndoia. 

Pădurea aceasta nesfârşită avea aerul de a fi de ncânvins, 
iar Omul părea în cel mai bun caz un intrus rar şi nesigur. 
Călătoreai zile întregi în mijlocul luptei calme, tăcute, dintre 
copacii uriaşi, lianele care îi strangulau, florile abundente, 
şi peste tot aligatorul, broasca ţestoasă şi o nesfârşită 
varietate de păsări şi insecte se simțeau ca acasă, 
sălăşâuind nestingherit, pe câtă vreme omul, abia dacă 
punea stăpânire pe luminişurile ostile şi se lupta cu 
ierburile, se lupta cu fiarele şi cu insectele ca să se poată 
menţine acolo, sau cădea pradă şerpilor şi fiarelor, 
gângăniilor şi frigurilor, ca să fie curând gonit şi de acolo. în 
multe locuri din partea de jos a fluviului omul fusese de-a 
dreptul înlăturat, doar câte un golf pustiu dacă mai păstra 
numele unei aşezări, sau ici-colo nişte ziduri albe şi năruite 
ori un turn dărâmat mai confirmau trecerea lui pe acele 
meleaguri. Puma şi jaguarul erau aici mai stăpâni... 

Cine erau adevărații stăpâni? 

Pe o distantă de câteva mile din pădurea aceasta pesemne 
că sunt mai multe furnici decât oameni în toată lumea. 
Ideea asta i se păru lui Holroyd cu totul nouă. în câteva mii 
de ani, ieşind din barbarie, oamenii ajunseseră la un stadiu 
de civilizaţie care i-a făcut să se simtă stăpâni ai viitorului şi 
domni pe pă-mâtrt! Dar ce putea să împiedice furnicile să 
evolueze şi ele? Furnicile cunoscute trăiesc în mici 
comunităţi de câteva mii de indivizi şi nu fac nici un efort 
organizat împotriva restului lumii. Dar au o limbă şi au 
inteligenţă! De ce lucrurile s-ar opri aici, dacă oamenii nu s- 


au oprit la stadiul de barbarie? Dacă am presupune că în 
curând furnicile ar începe să acumuleze cunoştinţe, cum au 
făcut şi oamenii, cu ajutorul cărţilor şi însemnărilor, să 
folosească arme, să alcătuiască mari, imperii, să susţină un 
război chibzuit şi organizat? 

Îi veni în minte ceea ce aflase Gerilleau despre aceste 
furnici de care se apropiau acum. Ele foloseau o otravă, ca 
otrava şerpilor. Ascultau de conducători mai mari chiar 
decât ai furnicilor mâncătoare de frunze. Erau carnivore, şi 
în locul unde veneau să se aşeze rămâneau... 

Pădurea era foarte liniştită. Apa plescăia ncâncetat, 
lovindu-se de corpul vasului. în jurul lanternei de. deasupra 
capului mişuna un roi tăcut de fluturi de noapte, ca nişte 
fantome. 

Gerilleau se mişcă prin întuneric şi suspină. 

Oare ce-i de făcut? murmură el, se întoarse şi, râmase din 
nou nemişcat. 

Zumzetul unui ţintar îl trezi pe Holroyd din gândurile sale, 
care deveneau sinistre. 

A doua zi, dimineaţa, Holroyd află că erau la patruzeci de 
kilometri de Badama, şi interesul său pen- 

: tru maluri crescu. Se suia pe punte ori de câte ori avea 
prilejul, ca să cerceteze împrejurimile. Nu putea zări nici o 
urmă de aşezare omenească, în afară de câte o casă ruinată 
şi năpădită de bălării, sau de faţada vopsită în verde a 
mănăstirii demult părăsite, de la Mojii, cu arbori care 
creşteau prin spaţiul gol al ferestrelor şi cu iederă care se 
încolăcea peste portalurile goale. Mai multe roiuri de fluturi 
galbeni şi ciudaţi, cu aripi aproape străvezii, trecură în 
dimineaţa aceea peste râu şi mulţi din ei se aşezară pe vas 
şi fură ucişi de marinari. Abia după-amiază fu descoperită 
epava unei bărci. 

La început, nu păru să fie o epavă; ambele pânze erau 
întinse şi atârnau moi în aerul liniştit al după-amiezii, şi se 
vedea silueta unui om aşezat pe puntea din faţă, lângă 
vâslele ridicate. Un alt om părea că doarme cu faţa în jos pe 


un soi de podeţ longitudinal pe care îl au în mijloc aceste 
canoe mari. Dar îndată după aceea se văzu, după legănatul 
cârmei şi după felul în care plutea în calea canonierei, că 
ceva nu era în regulă. Gerilleau examina barca prin binoclu 
şi privi cu interes întunecimea ciudată a feţei omului care 
şedea, un om cu faţa roşie, după câte se părea, fără nas - şi 
care mai curând era ghemuit decât aşezat; şi cu cât mai 
mult privea căpitanul, cu atât mai puţin îi plăcea să 
privească, şi era tot mai puţin în stare să-şi ia binoclul de la 
ochi, Dar în cele din urmă izbuti şi făcu câţiva paşi mai 
încolo, ca să-l strige pe Holroyd. După aceea se întoarse să 
facă semne spre barcă. Apoi le repetă, pe când barca trecea 
pe lângă vas. Numele ei se desluşi limpede; Santa Rosa. 

După ce trecu pe lângă bordajul vasului şi ajunse spre 
pupa, barca se legănă puţin şi, deodată, omul care şedea 
ghemuit se prăbuşi, ca şi cum nu l-ar mai fi ţinut 
încheieturile. Pălăria îi căzu, capul nu-i era câtuşi de puţin 
plăcut la vedere, şi trupul omului se prăbuşi rostogolindu-se 
şi dispărând în dosul parapetului. 

Caramba! strigă Gerilleau şi se, îndreptă numaidecât spre 
Holroyd. 

Holroyd tocmai ieşea pe punte. Ai văzut? întrebă 
căpitanul. 

Mort! zise Holroyd. Da. Ai face mai bine să trimiţi o barcă. 
Ceva nu-i în regulă. 

I-ai văzut cumva... faţa? Cum era? 

Era... îb!... n-am cuvinte să spun. 

Şi apoi deodată căpitanul se întoarse cu spatele Ia Holroyd 
şi deveni un comandant activ şi gălăgios. 

Canoniera se întoarse, porni paralel cu drumul nehotărât 
al canoei, şi lansă la apă o barcă având pe bord pe 
locotenentul da Cunha şi trei marinari. Apoi curiozitatea îl 
făcu pe căpitan să-şi dirijeze vasul chiar îângă epavă, în 
timp ce locotenentul o aborda, aşa fel, încât Santa Rosa îşi 
arăta în întregime atât puntea, cât şi cala. 


Holroyd văzu acum limpede că singurul echipaj al 
ambarcaţiunii erau aceşti doi oameni morţi, şi cu toate că 
nu le putu zări feţele, observă după mâinile lor întinse, pe 
care carnea atârna în zdrenţe, că fuseseră supuşi unui 
proces de descompunere neobişnuit. O clipă, atenţia i se 
concentra asupra acestor două grămezi enigmatice de 
haine murdare şi de mădulare atâr-nând ncânsufleţite, apoi 
el îşi mută privirea spre prova pentru a descoperi deschisă 
cala în care erau îngrămădite lăzi şi cutii, după aceea la 
pupa unde cabina cea mică se căsca goală într-un chip 
inexplicabil. Observă în fine că platforma din mijlocul punţii 
era presărată cu puncte negre care se mişcau. 

Luarea-aminte i se fixă asupra acestor puncte. Toate se 
mişcau pe direcţii radiale faţă de omul prăbuşit, 
îndepărtându-se de el, întocmai - imaginea îi veni fără voie 
în minte - ca o mulţime care se împrăştie de la o luptă cu 
tauri. 

Îl observă pe Gerilleau chiar lingă el. 

Căpitane, zise el, ai binoclul la dumneata? Poţi să-l 
îndrepţi cât mai precis spre platforma de acolo? 

Gerilleau făcu o sforţare, mormăi, şi îi întinse binoclul. 

Urmă o clipă de încordare. 

Sunt furnici, zise englezul şi-i întinse înapoi lui Gerilleau 
binoclul, potrivit pentru o vizibilitate clară. 

Rămase cu impresia unei mulţimi de furnici mari şi negre, 
foarte asemănătoare cu furnicile obişnuite, în afară de 
mărimea lor, şi de faptul că unele din cele mai mari purtau 
un fel de îmbrăcăminte cenuşie. Darie cercetase prea puţin 
ca să poată intra în amănunte. Capul locotenentului da 
Cunha apăru lângă marginea ambarcaţiunii, şi urmă o 
scurtă discuţie. 

Trebuie să te urci pe bord, zise Gerilleau. Locotenentul 
obiectă că vasul era plin de furnici. 

JDar ai ghete, zise Gerilleau. Locotenentul schimbă 
subiectul. 

Cum au murit oamenii ăştia? întrebă el. 


Căpitanul Gerilleau se porni să facă nişte speculaţii pe 
care Holroyd nu le putu înţelege, şi cei doi bărbaţi discutară 
cu o anumită vehemenţă crescândă. Holroyd luă binoclul şi 
prinse a cerceta din nou, mai întâi furnicile, apoi pe cei doi 
oameni morţi din mijlocul ambarcaţiunii. 

El mi-a descris aceste furnici cu multă amănunţime. 

Mi-a spus că erau mai mari decât orice alte furnici pe care 
le văzuse vreodată, că erau negre şi se mişcau cu o 
deliberare fermă, foarte diferită de agitația mecanică a 
furnicii obişnuite. Cam una la douăzeci era mult mai 
voluminoasă decât semenele ei, şi avea capul excepţional de 
mare. Asta îi aminti deodată de căpeteniile de furnici care 
se spune că dirijează furnicile mâncătoare de frunze; ca şi 
celelalte, acestea păreau să conducă şi să coordoneze 
mişcarea generală. îşi înclinau trupurile înapoi într-un fel cu 
totul particular, ca şi cum şi-ar fi folosit într-un chip anume 
picioarele din faţă. Şi mai avu impresia ciudată, pe care din 
cauza distanţei n-a putut s-o verifice, că majoritatea acestor 
furnici de ambele soiuri purtau un fel de echipament, aveau 
ceva înfăşurat în jurul trupurilor şi legat cu nişte fâşii albe 
şi strălucitoare, ca nişte fire de metal alb... 

Îşi luă brusc binoclul de la ochi, dându-şi seama că 
problema disciplinei subordonatului său faţă de el, 
căpitanul, devenise acută. 

E datoria dumitale, zise căpitanul, să te urci pe bord. [ţi 
ordon. 

Locotenentul părea că e gata să refuze. Capul unuia dintre 
marinarii mulatri apăru lingă el. 

Cred că oamenii ăştia au fost omorâţi de furnici, zise brusc 
Holroyd în engleză. 

Căritanul avu o izbucnire de mânie. Nu-i răspunse nimic 
lui Holroyd. 

Ţi-am dat ordin să te urci pe bord, răcni el către 
subordonatul său, în portugheză. Dacă nu te urci pe bord 
imediat, asta înseamnă răzvrătire, curată răzvrătire. 
Răzvrătire şi laşitate! Unde-i curajul care trebuie să ne 


însufleţească? Am să te pun în lanţuri, am să ordon să fii 
împuşcat ca un câine. 

Declanşa un torent de insulte şi înjurături, agitân-du-se 
încoace şi încolo. Ameninţă cu pumnii, se purtă ca ieşit din 
fire, iar locotenentul, alb la faţă şi calm, stătea şi-l privea. 
Echipajul apăru pe punte. Oamenii aveau feţele uimite. 

Deodată, într-o pauză a acestei furtuni de mânie, 
locotenentul luă o hotărâre eroică, salută, se încorda şi se 
caţără pe puntea ambarcaţiunii. 

Ah! zise Gerilleau, şi apoi gura i se închise ca o capcană. 
Holroyd văzu furnicile retrăgându-se din faţa ghetelor lui 
da Cunha. Portughezul păşi încet spre omul ghemuit, se 
aplecă, ezită, îl apucă de haină şi îl întoarse pe partea 
cealaltă. Uii roi negru de furnici ieşi de sub haine, şi da 
Cunha se dădu repede îndărăt, izbind de două sau trei ori 
cu piciorul în punte. 

Holroyd duse binoclul la ochi. Văzu furnicile împrăştiate în 
jurul picioarelor invadatorului şi făcând ceea ce el nu mai 
văzuse niciodată la alte furnici. Nu aveau nimic din 
mişcările orbeşti ale furnicilor obişnuite; se uitau la el, cum 
s-ar uita o mulţime de oameni adunaţi la vreun monstru 
gigantic care îi împrăştiase. 

Cum a murit? îi strigă căpitanul. 

Holroyd înţelese că portughezul spunea că leşul era prea 
mâncat ca să se mai poată constata ceva. 

Ce-i acolo la prova? întrebă Gerilleau. 

Locotenentul făcu câţiva paşi şi începu să-i răspundă în 
portugheză. Se opri brusc şi îşi goni ceva de pe picior. Făcu 
câţiva paşi ciudaţi, ca şi cum ar fi încercat să calce pe ceva 
nevăzut, şi se dădu rerjede în lături. Apoi se stăpâni, se 
întoarse, păşi cu hotărâre spre cala, la prova, se caţără pe 
puntea superioară, de unde sunt mânuite ramele, se aplecă 
mai multe clipe asupra celui de-al doilea om, bombăni 
destul de tare ca să poată fi auzit şi se întoarse cu mişcări 
foarte rigide spre cabina de la pupa. Se îndreptă cu faţa 
spre căpitan şi începu cu acesta o conversaţie rece, care 


decurse pe un ton respectuos din partea amându-rora, în 
contrast vădit cu mânia şi insultele de adineauri. Holroyd 
nu prinse decât frânturi din cele spuse. 

Îşi reluă binocul şi fu surprins să constate că furnicile 
dispăruseră de pe toate suprafeţele expuse ale punţii. îşi 
îndreptă privirea spre părţile ei umbrite şi i se păru că 
acestea erau pline de ochi care stăteau la pândă. 

Se vedea limpede că barca era o epavă, dar era prea plină 
de furnici pentru a trimite pe ea oameni care să rămână şi 
să doarmă acolo. Trebuia să fie remorcată. Locotenentul se 
duse la prova bărcii, ca să prindă bandula şi s-o lege, iar 
marinarii din barcă stăteau gata să-i dea o mină de ajutor. 
Holroyd cerceta ambarcaţiunea cu binoclul. 

Fu din ce în ce mai impresionat de faptul că acolo se ducea 
o activitate intensă, deşi minusculă şi tăinuită. Băgă de 
seamă că un număr de furnici uriaşe, părând aproape de 
cinci centimetri lungime, şi care duceau poveri de forme 
ciudate, al căror rost nu-l putu pricepe, se mişcau pe 
întuneric de la un punct la altul, în grupuri. Nu se mişcau în 
coloane de-a curmezişul locurilor expuse, ci în rânduri 
deschise şi răsfirate, sugerând în mod ciudat grupele de 
infanterie modernă care înaintează sub bătaia focului. O 
parte din ele se adăposteau sub hainele celui mort, şi un roi 
întreg se strângea de-a lungul marginii pe unde avea să 
treacă acum da Cunha. 

Holroyd nu le văzu atacându-l pe locotenent în timp ce 
acesta se întorcea, dar nu avu nici o îndoială asupra 
asaltului lor simultan. Locotenentul începu deodată să ţipe, 
să înjure şi să dea din picioare. 

M-au înţepat! strigă el, îndreptându-şi faţa plină de ură şi 
acuzare către Gerilleau. 

Apoi dispăru peste bord, se lăsă să cadă în barcă şi se 
aruncă în apă numaidecât; Holroyd auzi doar plescăitul. 

Cei trei marinari din barcă îl traseră afară, îl aduseră pe 
bord, şi în aceeaşi noapte omul muri. 


Holroyd şi căpitanul ieşiră din cabina în care zăcea trupul 
umflat şi contorsionat al locotenentului, şi statură împreună 
la pupa monitorului, privind ţintă spre vasul sinistru care 
era târât în urma lor. Era o noapte închisă, întunecoasă, 
luminată numai de licăririle fantomatice ale unor fulgere 
ascunse printre nori. Epava, un triunghi negru şi neclar, se 
legăna în silajul vasului, cu pânzele fâlfâind în bătaia 
vântului, iar fumul negru din coşuri, luminat când şi când 
de câte o scân-teie, se scurgea pe deasupra catargelor ei 
legănate. 

Gerilleau era înclinat să se gândească la lucrurile 
neplăcute pe care locotenentul i le spusese în frigurile 
agoniei. 

Zice că eu l-am ucis, protestă el. Este pur şi simplu absurd. 
Cineva trebuia să se urce pe bord. Oare o să fugim 
întotdeauna din faţa acestor blestemate furnici, ori de câte 
ori ni se arată? 

Holroyd nu răspunse. Se gândea la roiul acela disciplinat 
de forme mici şi negre, de pe platforma goală, bătută de 
soare. 

Era de datoria lui să se ducă, stărui Gerilleau. A murit 
făcându-şi datoria. De ce să se plângă? Ucis...! 

Dar sărmanul era... cum se spune?... dement. Nu era în 
toate minţile. Otrava 1-a umflat... Hm. Se lăsă o lungă 
tăcere. 

O să scufundăm această canoe... o s-o ardem. 

Şi după aceea? 

Întrebarea îl irită pe Gerilleau. El înălţă din umeri şi îşi 
întinse braţele în lături. 

Ce-i de făcut? zise el cu glasul ascuţindu-i-se într-un 
strigăt mânios. în orice caz, izbucni el răzbunător, toate 
furnicile din această canoe am să. le ard de vii! 

Holroyd nu avea chef de taifas. Ţipetele îndepărtate ale 
maimuţelor umpleau noaptea înăbuşitoare cu sunete 
sinistre, iar pe măsură ce canoniera se apropia de malurile 


negre, înecate în mister, la toate acestea se adăuga şi 
plânsetul deprimant al broaştelor. 

Ce-i de făcut? repetă căpitanul după un lung răstimp şi, 
apoi, devenind deodată activ şi feroce, blestemând într-una, 
se hotări să ardă Santa Rosa fără nici o întârziere. Toţi cei 
de pe bord fură încântați de idee, cu toţii săriră să dea, 
zeloşi, o mână de ajutor; traseră bandula, o tăiară şi lăsară 
la apă o barcă, dând foc epavei cu nişte câlţi îmbibaţi cu 
gaz. în scurt timp, trupul canoei trosnea, aruncând flăcări 
vesele în mijlocul nemărginitei nopţi tropicale. Holroyd se 
uită la flăcările galbene ce se înălţau în beznă şi la licăririle 
livide ale fulgerelor ascunse în norii care treceau pe 
deasupra copacilor din pădure, conturându-le siluetele câte 
o clipă, iar fochistul stătea în spatele lui şi privea şi el. 

Fochistul fu aţâţat până în străfundurile cunoştinţelor sale 
de limbă engleză. 

Sauba face poc, poc, zise el. Ha, ha 1 şi râse din toată 
inima. 

Dar Holroyd se gândea că aceste mici creaturi de pe canoe 
aveau şi ele ochi şi creieri. 

Toată zarva asta i se păru o nerozie, o greşeală de 
ncânchipuit, dar ce mai era de făcut? întrebarea asta îi 
reveni cu putere sporită a doua zi, când, în cele din urmă, 
canoniera ajunse la Badama. 

Această localitate, cu casele şi magaziile ei acoperite cu 
stuf, cu fabrica ei de zahăr năpădită de iederă, cu micul ei 
dig din scânduri şi nuiele era foarte liniştită în aerul cald al 
dimineţii şi nu dădea nici un semn de viaţă omenească. 
Oricâte furnici ar fi fost acolo, de la această distanţă ele 
erau prea mici ca să poată fi zărite. 

Toţi oamenii au plecat, zise Gerilleau, dar tot vom face 
ceva. O să semnalizăm cu sirena. 

Aşa că Holroyd trase de minerul sirenei şi semnaliza. Apoi 
căpitanul avu un moment de îndoială, cât se poate de 
deprimantă. 

Nu putem face decât un singur lucru, zise el la urmă. 


Ce anume? întrebă Holroyd. 

Să tragem sirena şi să semnalizăm din nou. Aşa şi făcură. 

Căpitanul se plimba pe punte, gesticulând ca pentru sine. 
Părea că se gândeşte la multe lucruri. De pe buze îi ieşiră 
frânturi de cuvinte. Părea că se adresează fie în spaniolă, 
fie în portugheză vreunui tribunal imaginar. Urechea tot 
mai antrenată a lui Holroyd descifra ceva despre muniții. 
Căpitanul îşi alungă însă aceste gânduri şi i se adresă 
deodată în engleză: 

Dragul meu Olroyd! strigă el. Apoi zise: Ce-i de făcut? 

Luară o barcă şi binoclul şi se apropiară să examineze 
locul mai îndeaproape. Desluşiră un număr de furnici mari, 
a căror poziţie calmă dădea impresia că acestea îi 
supraveghează, răspândite. pe marginea pontonului 
improvizat. Gerilleau trase fără efect câteva focuri de pistol 
spre ele. Holroyd crezu că observă nişte fortificaţii curioase, 
ridicate între casele mai apropiate, care probabil că erau 
opera insectelor cuceritoare asupra acestor aşezări 
omeneşti. Exploratorii trecură de ponton şi observară, 
întins ceva mai încolo, un schelet omenesc cu oasele albe, 
curate şi strălucitoare înfăşurat într-un şorţ. Se opriră puţin 
să-l privească... 

Trebuie să mă gândesc la vieţile tuturor acestor oameni! 
zise deodată Gerilleau. 

Holroyd se întoarse şi se uită ţintă la căpitan, dân-du-şi 
treptat seama că omul vorbea de amestecul prea puţin 
atrăgător de rase care alcătuiau echipajul. 

Să trimit o echipă de debarcare... ar fi imposibil... 
imposibil. Or să fie otrăviţi, or să se umfle... da, or să se 
umfle şi or să înjure, apoi or să moară. E de-a dreptul cu 
neputinţă... Dacă debarcăm, trebuie să debarce eu singur, 
numai eu, încălţat cu ghete groase şi să-mi iau inima în 
dinţi. Poate că voi supravieţui. Sau poate ar fi mai bine să 
nu debarc. Nu ştiu cum să fac. Nici eu nu ştiu. 

Holroyd se gândi că ştia prea bine, dar nu spuse nimic. 


Toată treaba asta, zise deodată Gerilleau, a fost aranjată 
ca să mă facă de râsul lumii. Toată treaba asta! 

Vâsliră mai departe, privind din diferite unghiuri scheletul 
alb şi curat, şi apoi se întoarseră la canonieră. Atunci 
nehotărârea lui Gerilleau deveni îngrozitoare. Puseră 
maşinile sub presiune, iar în cursul după-amiezii nava porni 
în sus pe fluviu, având aerul că se duce să întrebe ceva pe 
cineva, şi spre apusul soarelui se întoarse din nou şi ancoră. 
Se dezlănţui o furtună plină de furie, apoi noaptea deveni 
senină, răcoroasă şi liniştită, şi donniră cu toţii pe punte. Cu 
toţii, în afară de Gerilleau care se zvârcolea şi mormăia 
mereu. în zori, îl trezi pe Holroyd. 

Dumnezeule! zise Holroyd, ce s-a mai întâmplat? 

M-am hotărât, zise căpitanul. 

Ce? Să debarci? întrebă Holroyd, ridicându-se brusc. 

Nu! zise căpitanul, şi rămase câtva timp foarte rezervat. 
M-am hotărât! repetă el, iar Holroyd începu să dea semne 
de nerăbdare. Ei, da! zise căpitanul. Am să trag cu tunul cel 
mare! 

Şi aşa şi făcu! Dumnezeu ştie ce gândiră furnicile despre 
asta, dar el o făcu. Trase de două ori cu multă hotărâre şi 
ceremonie. întreg echipajul îşi puse vată în urechi, şi se 
părea că se porneşte o acţiune generală. Prima dată loviră 
şi distruseră vechea fabrică de zahar, şi apoi zdrobiră 
magazia părăsită de lângă ponton. După aceea Gerilleau 
resimţi inevitabila reacţie. 

N-are nici un rost! îi spuse lui Holroyd. E cu totul inutil. Nu 
ajută la nimic. Trebuie să ne întoarcem, să luăm 
instrucţiuni. O să fie un scandal al dracului pentru muniţiile 
astea... Vai! Al dracului scandal. Nici nu ştii, Olroyd... 

Rămase câtva timp uitându-se cu neţărmurită nedumerire. 

Dar ce altceva era de făcut? strigă el. 

După-amiază, canoniera porni din nou în jos pe fluviu şi 
spre seară câţiva oameni debarcară cu trupul 
locotenentului şi-l îngropară pe malul pe care noul soi de 
furnici încă nu se ivise până acum... 


Am auzit povestirea asta, bincânţeles trunchiată, de la 
Holroyd, acum aproape trei săptămâni. 

Aceste noi furnici îi pătrunseseră în minte, şi el se 
întorsese în Anglia cu gândul, cum spunea el, de „a-i 
preveni pe oameni” asupra primejdiei, „până nu e prea 
târziu”. Spunea că furnicile ameninţă Guyana Britanică, 
care se află doar la un fleac de o mie de mile de la prezenta 
lor sferă de activitate, şi că Biroul Colonial ar trebui să se 
pună numaidecât pe treabă. El declamă pătimaş: „Sunt 
nişte furnici inteligente. Gândiţi-vă ce înseamnă un lucru ca 
ăsta!” 

Nu încape îndoială că ele constituie o plagă.serioasă, şi că 
Guvernul Brazilian face foarte bine că oferă un premiu de 
cinci sute de lire pentru o metodă eficace de stârpire. De 
asemeni, se mai ştie precis că de când au apărut întâia oară 
pe dealurile de lângă Badama, carii cu trei ani în urmă, ele 
au izbutit a săvârşi cuceriri extraordinare. 'Tot malul de 
miazăzi al râului Batemo, pe o întindere de aproape şaizeci 
de mile, se află efectiv sub ocupaţia lor; furnicile i-au gonit 
cu totul pe oameni, au ocupat plantațiile şi aşezările, au 
atacat şi au capturat un vas. Se spune chiar că au traversat, 
în cine ştie ce chip inexplicabil, până şi braţul, destul de 
important, al Capuaranei şi că au înaintat mai multe mile 
chiar şi spre Amazon. Nu există nici o îndoială că ele sunt 
mult mai raţionale şi cu o organizaţie socială mult mai bună 
decât orice altă specie de furnici cunoscută mai înainte; în 
loc să se răspândească în grupuri răzlețe, ele sunt 
organizate în ceea ce este de fapt o singură naţiune; dar 
particularitatea de căpetenie a combativităţii lor 
extraordinare nu constă atât în asta, cât mai ales în 
folosirea inteligentă a otrăvii împotriva duşmanilor lor mai 
mari. Se pare că această otravă a lor e foarte. înrudită cu 
veninul şerpilor, şi foarte probabil că ele o fabrică cu 
adevărat, şi că indivizii mai mari dintre ele poartă cu ei 
cristalele în formă de ace, folosite în atacurile lor asupra 
oamenilor. 


Fireşte, e teribil de greu să obţii o informaţie mai 
amănunţită asupra acestor noi concurenţi la supremaţia 
globului. Nici un martor ocular al activităţii lor, în afară 
doar de câteva imagini rapide ca acelea ale lui Holroyd, n-a 
supravieţuit întâlnirii cu ele. Cele mai extraordinare 
legende asupra isprăvilor şi forţei acestor furnici circulă în 
regiunea Amazonului superior, şi cresc din zi în zi, pe 
măsură ce înaintarea ncâncetată a invadatorilor stimulează 
prin teamă fantezia omenească. Acestor făpturi mici şi 
ciudate li se atribuie nu numai folosirea uneltelor şi 
cunoaşterea focului şi a metalelor, sau unele realizări 
tehnice organizate, care uimesc minţile noastre de nordici, 
nedeprinşi cum suntem cu nişte fapte ca acelea ale Saubilor 
din Rio de Janeiro, care, în 1841, au săpat un tunel sub Pa- 
rahyba, în locul unde fluviul e tot atât de lat cât Tamisa în 
dreptul Podului Londrei - dar şi un sistem organizat şi 
amănunţit de înregistrări şi de comunicare, analog cărţilor 
noastre. Până acum, acţiunea lor a fost o expansiune 
ncâncetată şi progresivă, care includea izgonirea sau 
uciderea tuturor fiinţelor omeneşti din noile zone invadate 
de furnici. Numărul lor creşte cu repeziciune şi Holroyd, cel 
puţin, este ferm convins că până la urmă ele îl vor deposeda 
pe om de tot ţinutul tropical al Americii de Sud. 

Şi de ce s-ar opri la zona tropicală a Americii de Sud? 

Ei bine, până aici, în orice caz au ajuns. Cam pe la 1911, 
dacă merg în continuare ca acum, vor ajunge până la 
prelungirea de cale ferată de la Capuarana, şi se vor 
impune atenţiei capitalismului european. 

Prin 1920, vor fi la jumătatea drumului pe Amazon în jos. 
Cred că cel mai târziu prin 1950, sau 60 vor descoperi 
Europa. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

CUIRASATELE TERESTRE. 

Tânărul locotenent se întinse jos, lângă corespondentul de 
război, contemplând cu binoclul liniştea idilică a liniilor 
inamice. 


După cât pot vedea, zise el în cele din urmă, nu-i decât un 
singur om. 

Şi ce face? întrebă corespondentul de război, 

Se uită cu binoclul la noi, zise tânărul locotenent. 

Dacă şi ăsta mai e război! 

Nu, zise tânărul locotenent. 

E un meci nul. 

Nu! Ei trebuie să câştige, sau, în caz contrar, vor pierde. 
Meciul nul echivalează eu o victorie pentru noi. 

Discutaseră de vreo cincizeci de ori despre situaţia politică 
şi corespondentul de război era plictisit. îşi întinse toate 
încheieturile. 

Şi eu cred la fel 1 zise el căscând. Pfiiu 1 

Ce-a fost asta? 

Au tras spre noi. 

Corespondentul de război se lăsă ceva mai jos, - Dar n-a 
tras nimeni asupra lui-! se plânse el. 

Mă întreb dacă ei îşi închipuie că o să ne plictisim până 
într-atâta, încât să plecăm acasă? 

Corespondentul de război nu răspunse nimic. 

E culesul recoltei, desigur... 

Erau acolo de o lună. După primele mişcări mai Vii, când 
se declarase războiul, operaţiile încetiniseră tot mai mult, 
până când păru că întreaga maşină a evenimentelor se 
opreşte în loc. Lia început, ei se retrăseseră, fugind din faţa 
inamicului; cotropitorii trecuseră frontiera din primele clipe 
ale războiului, într-o jumătate de duzină de coloane 
paralele, acoperiţi de un nor de ciclişti şi de cavalerie, 
având aerul că se avântă de-a dreptul spre capitală. în acest 
timp cavaleria acoperea retragerea, ţinându-l pe inamic 
sub focul gloanţelor şi forțându-l să-şi deschidă flancurile; 
apoi ei se retrăseseră pe poziţiile următoare, vreme de vreo 
două zile, în chipul cel mai liniştit, până când, într-o după- 
amiază, se treziră pe nepusă masă cu invadatorii chiar lingă 
liniile de apărare pe care şi le pregătiseră. Invadatorii nu 
suferiseră pierderi atât de mari pe cât se sperase; 


înaintaseră, după cum se părea, cu ochii deschişi, în frunte 
cu cercetaşii care reperaseră tunurile; apoi îşi aşezaseră 
numaidecât tabăra, fără nici un fel de intenţie de atac şi 
începuseră să-şi sape şi ei tranşee, ca şi cum ar fi avut de 
gând să rămână acolo până în vecii vecilor. Ei acționau 
încet, dar cu mult mai multă prudenţă decât îşi închipuise 
lumea, şi îşi strânseseră rândurile pu-nându-şi la adăpost 
infanteria înceată, destul de bine pentru a preveni orice 
atac din partea adversarului. 

Dar va trebui să atace, insistase tânărul locotenent. 

O să ne atace în zori, într-un anumit punct de-a lungul 
liniilor. Ai să te trezeşti cu baionetele în tranşee când nici n- 
ai să te aştepţi! susţinuse corespondentul de război până 
acum o săptămână. 

Spunând asta, tânărul locotenent îi făcuse cu ochiul. 

Când într-o zi, dis-de-dimineaţă, oamenii pe care 
apărătorii îi trimiseseră la vreo cinci sute de metri în faţa 
tranşeelor, pentru a prcântâmpina vreun atac prin 
surprindere dat la depozitele de muniții, au stârnit o panică 
inutilă şi au tras focuri în neştire vreo zece minute, 
corespondentul de război a înţeles de ce locotenentul îi 
făcuse atunci cu ochiul. 

Ce-ai face dumneata dacă ai fi în locul inamicului? întrebă 
pe neaşteptate corespondentul de război. 

Dacă aş avea oamenii pe care-i am acum? 

Da. 

Aş ocupa tranşeele acelea. 

Cum? 

Ol... prin şiretenie. M-aş târi în timpul nopţii, înainte de 
răsăritul lunii, până la jumătatea distanţei, şi aş lua contact 
cu oamenii pe care i-am trimis acolo. Aş trage în inamic 
dacă ar încerca să-şi schimbe poziţia, şi aş pune mâna pe 
câţiva dintre ai lui în timpul zilei. Aş învăţa pe dinafară 
bucata asta de teren, aş sta toată ziua ghemuit în gropi şi 
m-aş apropia şi mai mult în noaptea următoare. Ceva mai 
încolo, terenul e plin de movilite, şi s-ar putea trece cu 


uşurinţă. într-o noapte sau două. Ar fi o nimica toată pentru 
oamenii noştri; pentru asta sunt făcuţi... Tunuri? Şrap- 
nelele şi bombele n-ar putea opri nişte oameni capabili, 
care îşi cunosc meseria. 

Atunci de ce nu fac ei asta? 

Oamenii lor nu sunt destul de abrutizaţi; ăsta O motivul. 
Sunt o gloată de orăşeni lipsiţi de vitalitate, iată care-i 
adevărul. Sunt funcţionari,.meseriaşi, studenţi, într-un 
cuvânt oameni civilizaţi. Ştiu să scrie, ştiu să vorbească, ştiu 
să facă tot felul de lucruri, dar sunt nişte bieţi amatori într- 
ale războiului. N-au nici un fel de forţă fizică, iată adevărul. 
N-au dormit în viaţa lor nici măcar o noapte în aer liber; n- 
au băut niciodată altceva decât apă chioară; nu le-au lipsit 
niciodată cele trei mese pe zi, încă de când au lăsat 
biberonul din gură. Jumătate din cavaleria lor n-a pus 
niciodatăl mâna pe cal până acum şase luni, când s-au 
înrolat. Călăresc pe cai ca pe biciclete, i-ai văzut! Habar n- 
au ce-i aia călărie, şi-şi dau seama chiar ei. Băieţii noştri de 
paisprezece ani îi întrec pe-ai lor, chiar dacă ei sunt oameni 
în toată firea... Foarte bine... 

Corespondentul de război se gândea, cu obrajii în pumni. 

Dacă o civilizaţie onorabilă, zise el, nu poate produce 
războinici mai buni decât... Se opri, dintr-O politeţă tardivă. 
Vreau să spun... 

Decât viaţa noastră în aer liber 1 zise tânărul locotenent. 

Exact, zise corespondentul de război. Atunci civilizaţia 
trebuie să înceteze. 

Cam aşa este, recunoscu tânărul locotenent. 

Civilizaţia dispune de ştiinţă, după cum ştii, zise 
corespondentul de război. Ea a născocit şi a fabricat puştile, 
tunurile şi toate lucrurile pe care le folosiţi voi. 

Pe care bravii noştri vânători şi păstori şi aşa mai departe, 
văcarii şi vătafii noştri grosolani le pot folosi de zece ori mai 
bine decât... Ce-i asta P 

Ce? întrebă corespondentul de război, şi văzând că 
tovarăşul său se uită cu binoclul, şi-l luă şi el pe al său. 


Unde? întrebă iarăşi corespondentul de război, cercetând 
liniile inamicului. 

Nu-i nimic, zise tânărul locotenent, continuând să 
privească. 

Cum nimic? 

Tânărul locotenent îşi lăsă în jos binoclul şi arătă cu 
degetul: 

Mi s-a părut că văd ceva, în dosul trunchiurilor de copaci 
de colo. Ceva negru. Ce era, nu ştiu. 

Corespondentul de război încercă să vadă şi el, cercetând 
cu amănunţime. 

N-a fost nimic, zise tânărul locotenent, întorcân-du-se să 
privească cerul înserării care se întuneca tot mai mult, şi 
trase această concluzie generală: Niciodată nu se va mai 
întâmpla nimic. Decât doar... 

Corespondentul de război privi întrebător. 

S-ar putea doar ca ei să-şi strice stomacul, sau aşa ceva... 
trăind în asemenea condiţii, fără o canalizare ca lumea. 

Un sunet de goarnă se auzi din corturile din spate. 
Corespondentul de război se lăsă să alunece în jos pe nisip 
şi se ridică în picioare. 

„Bum „ se auzi de undeva de departe, din stânga. 

Hei! făcu el, ezită şi se târi din nou să cerceteze cu 
privirea. Astea nu sunt maniere, să tragi la ora asta. 

Tânărul locotenent rămase câtva timp tăcut, Apoi arătă din 
nou spre pilcul de copaci din depărtare. 

Unul din tunurile noastre cele mari. Au tras într-acolo, 
zis8 el., 

Spre punctul acela care nu era nimic? 

Oricum, în direcţia aceea. 

Cei doi rămaseră tăcuţi, privind câtva timp cu binoclul. 

Tocmai când se întunecă! se plânse locotenentul; apoi se 
ridică în picioare. 

Eu aş mai sta puţin aici, zise corespondentul de război. 

Locotenentul clătină din cap. 


Nu-i nimic de văzut, se scuză el, apoi cobori spre locul 
unde oamenii arşi de soare din micul său grup stăteau 
întinşi, discutând în tranşee. Corespondentul de război se 
ridică şi el în picioare, aruncă o privire la forfota agitată de 
sub el, se uită vreo douăzeci de secunde din nou spre 
copacii aceia enigmatici, apoi îşi întoarse privirea spre 
tabără. 

Se pomeni întrebându-se dacă editorul său va considera 
că povestirea cuiva, căruia i se păruse că a văzut ceva 
negru în dosul unui pâlc de copaci, şi faptul că se trăsese cu 
tunul spre această ţintă imaginară ar fi prea lipsită de 
importanţă pentru a fi citită de public, 

E singura dată când se iveşte ceva cât de cât interesant, 
zise corespondentul de război, Şi asta de zece zile în şir. 

Nu, zise el după aceea; am să scriu celălalt articol, „Oare 
s-a sfârşit războiul?” 

Cercetă în perspectivă reţeaua de linii întunecate a 
tranşeelor ce se întindeau una în spatele celeilalte, una 
dominând-o pe cealaltă, aşa cum fuseseră pregătite pentru 
defensivă. Umbrele şi ceața înghiţeau contururile lor 
îndepărtate, ici-colo licărea câte o lanternă, ici-colo grupuri 
de oameni se agitau în jurul unor focuri modeste. 

Nici o armată din lume n-ar face aşa! zise el. 

Era deprimat. Se gândea că există alte însuşiri în viaţă, pe 
care era mai important să le ai, decât iscusinţa în arta 
războiului; se gândea că în inima civilizaţiei, cu toate 
constrângerile ei, cu toate concentrările copleşitoare de 
forţe, cu toată nedreptatea şi suferinţele ei există ceva care 
ar putea să fie speranţa lumii, şi gândul că orice popor, 
trăind în aer liber, vânând ncâncetat, pierzând contactul cu 
cărţile şi arta, şi cu toate lucrurile care fac viaţa mai intensă 
ar putea spera să se opună şi să frângă în cele din urmă 
această uriaşă dezvoltare, îi irita sufletul de om civilizat. 

Tocmai când se gândea la asemenea lucruri, un şir de 
soldaţi ai forţelor defensive se apropie şi trecu pe lângă 
el,la lumina unei lămpi legănate care le arăta drumul. 


Privi feţele lor luminate roşu, şi una din ele se zări o clipă 
în bătaia luminii, un tip obişnuit de faţă ostăşească din 
unităţile defensive: nas strâmb, buze senzuale, ochi 
strălucitori, plini de viclenie, cu capela pusă pe-o ureche şi 
împodobită cu pana de păun a Don Juanului rural 
transformat în soldat, cu pielea brună şi aspră, cu trupul 
robust, cu pasul mare şi neobosit, şi cu mâna aşezată cu 
fermitate pe puşcă. 

Corespondentul de război le răspunse la salut şi îşi 
continuă drumul. 

Mitocani, şopti el. Mitocani vicleni şi primitivi. Şi ei vor să-i 
bată pe orăşeni în acest joc al războiului! Din dreptul 
luminiţei roşii dintre corturile mai apropiate se auzi mai 
întâi o voce şi apoi o jumătate de duzină de glasuri voioase 
îngânând, într-un unison tărăgănat, cuvintele unui cântec 
patriotic deosebit de siropos şi sentimental. 

Ah, daţi-i înainte! mormăi corespondentul de război cu 
amărăciune. 

Bătălia începu în faţa tranşeelor numite mai târziu Baraca 
Hackbone. Acolo, terenul se întindea larg şi neted între linii, 
fără să aibă vreun loc de adăpost nici pentru o şopârlă, şi 
oamenii speriaţi, abia treziţi din somn, care se 
îngrămădiseră în tranşee, crezură că aceasta era încă o 
dovadă a lipsei de experienţă a inamicului despre care 
auziseră atât de multe. La început, corespondentul de 
război nici nu voi să-şi creadă urechilor, şi ar fi jurat că el şi 
pictorul de campanie, care, încă pe jumătate adormit, 
încerca să-şi tragă ghetele la lumina unui chibrit pe care îl 
ţinea în mână, erau victimele unei iluzii comune. Apoi, după 
ce-şi vâri capul într-o găleată cu apă rece, simţi că mintea 
începe să i se limpezească, în timp ce-şi ştergea faţa. Stătu 
să asculte. 

Doamne sfinte! zise el; de astă dată e ceva mai mult decât 
nişte simple focuri de ameninţare. Parcă ar fi zece mii de 
căruţe, pe un pod de tablă. 


La acest vacarm ncâncetat se mai alăturau şi alte 
zgomote. 

Mitraliere! şi apoi adăugă: Tunuri! 

Pictorul, încălţat cu o singură gheată, se gândi să se uite la 
ceas şi se apropie de el, şchiopătând. 

Jumătate de oră de la ivirea zorilor, zise el. Deci, ai avut 
dreptate în privinţa atacului lor... 

Corespondentul de război ieşi din cort, cercetându-şi în 
acelaşi timp buzunarul să vadă dacă mai avea ciocolată. Fu 
nevoit să se oprească o clipă, până când ochii i se mai 
obişnuiră puţin cu întunericul. 

— Ce beznă! zise el. Rămase câtva timp pe loc, ca să-şi 
obişnuiască ochii, după care se îndreptă către un gol negru, 
care se căsca între colţurile alăturate ale corturilor. leşind 
în urma lui, pictorul se împiedică de o frânghie de cort. Era 
ora două şi jumătate clin dimineaţa celei mai întunecate 
nopţi a acelui anotimp, şi pe cerul de mătase neagră 
inamicul îşi plimba reflectoarele într-un du-te-vino rapid de 
lumini. încearcă să-i orbească pe puşcaşii noştri, zise 
deodată corespondentul de război şi-l aşteptă pe pictor, 
pornind apoi din nou cu un fel de grabă prevăzătoare. Stai! 
zise el numaidecât. Şanţuri! Se opriră. 

Blestematele astea de reflectoare, zise corespondentul de 
război. 

Văzură lanterne mişcându-se încoace şi încolo, pe lângă ei, 
şi oameni care coborau în tranşee. Erau pe punctul să-i 
urmeze, dar apoi pictorul începu să-şi obişnuiască ochii cu 
întunericul nopţii. 

Dacă ne urcăm pe aici, zise el, şi trecem de şanţul ăsta, 
putem să ne suim sus pe margine. 

Apucară pe acolo... Luminile se mişcau într-o parte şi în 
alta prin corturile de sub ei, pe măsură ce oamenii ieşeau. 
Mergând, dădură de mai multe ori de terenul accidentat, 
poticninduse şi căzând. Dar în scurtă vreme ajunseră 
aproape de vârf. Ceva care suna ca o ciocnire teribilă de 


trenuri se produse în aerul de deasupra, şi schije de obuz 
se răspândiră în jurul lor, brusc, furios, ca grindina. 

Aşa! zise corespondentul de război şi curând îşi dădură 
seama amândoi că ajunseseră pe creastă, pătrun-zând în 
miezul unei lumi de întuneric deplin şi de lumini sălbatice, 
al cărei factor principal era sunetul. 

La dreapta şi la stânga şi pretutindeni în jurul lor răsuna 
Un vacarm cumplit, ca explozia unui întreg depozit de 
muniții, la început haotic şi monstruos, apoi subliniat de 
scurte fulgere şi licăriri care, sugerând câte ceva, începeau 
să capete formă. Corespondentul de război avea impresia 
că inamicul atacase din flanc, aruncându-şi toate forţele în 
luptă, situaţie în care el, unul, urma să fie sau era pe 
punctul de a fi nimicit. 

Zorii şi moartea, zise el, cu instinctul său pentrul titluri de 
articole. El spuse asta ca pentru sine, însă după aceea, 
folosindu-se de strigăte, îi mărturisi pictorului părerea sa. 
Au avut de gând să ne ia prin surprindere, zise el. 

Se putea remarca felul în care era menţinut tirul. După 
câtva timp, corespondentul de război începu să observe un 
soi de ritm în acest infern de zgomote. Vacarmul scădea, 
scădea vădit, ajungând la ceva care ar fi putut fi comparat 
cu o pauză, o pauză întrebătoare. „Nu sunteţi încă morţi cu 
toţii?” părea să spună această pauză. Şiragul luminos, 
alcătuit de fulgerele puştilor se domolea şi se întrerupea, 
apoi bubuitul marilor tunuri inamice, la două mile 
depărtare, izbucnea din adâncuri. Şi deodată, la răsărit şi la 
apus de ei, nu se ştie ce silea din nou puştile să izbucnească 
frenetic. 

Corespondentul de război îşi cerceta creierul, în căutarea 
unei teorii de luptă care să explice toate acestea, şi deodată 
îşi dădu seama că el şi cu pictorul erau luminaţi din plin. 
Putu vedea ridicătura pe care se aflau, şi în faţa lor, în 
contururi negre, un şir de puşcaşi alergând în jos către 
tranşeele din apropiere. Observă că începuse să cadă o 
ploaie uşoară şi, ceva mai departe, spre inamic, era un loc 


deschis plin de oameni („oamenii noştri”?), caic alergau de- 
a curmezişul lui în dezordine. Văzu pe unul din aceşti 
oameni ridicându-şi mâiniâe în sus şi căzând, Şi mai zări 
ceva negru şi strălucitor profilmdu-se pe marginea şiragului 
de fulgere; iar dincolo de acesta, mult mai departe, un ochi 
alb, liniştit, contempla lumea, „Pfiu; pfiu, ptiu”, cântă ceva 
în văzduh, apoi piciorul începu să alerge în căutare de 
adăpost, şi corespondentul de război îl urmă. Un obuz, 
după cum li s-a părut, explodă chiar în apropiere, şi cei doi 
oameni ai noştri se trântiră la pământ într-o adânci-tură, iar 
lumina şi toate celelalte dispărură din nou, lăsând numai un 
vast semn de întrebare. Corespondentul de război strigă 
mânios: 

Ce dracu era aia? Aia care-i dobora pe oamenii noştri! 

Ceva negru, zise piciorul, ceva ca o fortăreață. La vreo 
două sute de metri de prima tranşee. Căută în minte o 
comparaţie. 

Ceva între o clădire enormă şi un copac uriaş, zise el. 

Şi oamenii o luau la goană! zise corespondentul de război. 

Ai luao la. goană şi dumneata, dacă un lucru ea ăsta, cu un 
reflector care să-l ajute, s-ar învârti ca un coşmar dându-ţi 
târcoale în toiul nopţii. 

Se târâră pe ceea ee socoteau că ar fi marginea gropii şi 
rămaseră aşa, scrutând bezna de nepătruns. Câtăva vreine 
nu putură să desluşească nimic, dar apoi o bruscă 
convergenţă a reflectoarelor din ambele părţi aduse din 
nou în lumină obiectul acela ciudat. 

În paloarea pâlpâitoare părea o uriaşă insectă, greoaie şi 
neagră, o insectă de mărimea unui cuirasat, târându-se 
oblic către prima linie a tranşeelor şi trăgând focuri de 
annă prin găurile laterale. Şi pe carcasa lui gloanţele 
probabil că răpăiau cu o violenţă mai mare decât grindina 
pe un acoperiş de tablă. 

Apoi, cât ai clipi din ochi, perdeaua întunericului se 
aşternu din nou şi monstrul dispăru, dar zgomotul crescând 
al împuşcăturilor marca apropierea sa de tranşee. 


Tocmai începuseră a vorbi între ei despre acest lucru, 
când un glonte rătăcit împroşcă cu noroi faţa pictorului, şi 
atunci se hotărâră numaidecât să se târască în jos, la 
adăpostul tranşeelor. Coborâră cu aceeaşi stăruinţă până la 
linia a doua, înainte ca venirea zorilor să-i demaşte din 
întuneric. Se treziră în mijlocul unei mulţimi de puşcaşi 
care stăteau în aşteptare, discutând zgomotos despre ce se 
va mai întâmpâa. Maşinăria inamicului îşi făcuse efectul 
asupra oamenilor care se aflau, după cât se pare, afară, dar 
ei nu mai credeau într-un efect nou. 

Îndată ce se face ziuă, le vom captura pe toate, zise un 
soldat zdravăn. 

Pe toate? întrebă corespondentul de război. 

Se spune că ar fi un şir întreg care înaintează spre liniile 
noastre... Ei şi? 

Întunericul se risipi atât de lent, încât n-ai fi putut spune 
din ce moment începuseşi să vezi împrejur. Reflectoarele 
încetară să se mai plimbe încoace şi încolo. Monştrii 
inamicului se arătară mai întâi ca nişte pete negre 
proiectate pe pânza de întuneric, apoi încetară să mai fie 
părelnice, pentru ca în cele din urmă să se desluşească 
bine. Corespondentul de război, mestecând absent o bucată 
de ciocolată, contemplă acum o cuprinzătoare imagine de 
luptă sub cerul posomorit, al cărei focar central era un şir 
de paisprezece sau cincisprezece forme greoaie şi uriaşe, 
ce se înşiruiau în perspectivă, chiar din marginea primei 
linii de tranşee, la intervale de vreo trei sute de metri, 
trăgând în jos focuri asupra puşcaşilor îngrămădiţi. Erau 
atât de aproape, încât glasul tunurilor defensive încetase, şi 
numai prima linie de tranşee era în acţiune. 

A doua linie o domina pe cea dintâi, şi pe măsură ce 
lumina creştea, corespondentul de război putu să distingă, 
ghemuiţi în grupuri şi mulţimi, în dosul ridicăturilor 
transversale ce despărţeau tranşeele pentru eventualitatea 
unui atac din flanc, pe puşcaşii care luptau cu aceşti 
monştri. Tranşeele de lângă uriaşele maşini erau goale, în 


afară de formele ghemuite ale celor morţi şi răniţi; 
grupurile de apărare se retrăgeau numaidecât în dreapta şi 
în stânga, îndată ce botul unui cuirasat terestru se ivea 
deasupra marginii tranşeii. Corespondentul de război îşi 
scoase binoclul, şi imediat deveni centrul întrebărilor 
curioase ale soldaţilor din jurul său. 

Doreau să privească şi ei, puneau întrebări, şi după ce-i 
anunţă că oamenii din dosul ridicăturilor transversale 
păreau incapabili să înainteze sau să se retragă şi se 
ghemuiau mai curând ca să-şi caute adăpost decât ca să 
lupte, găsi de cuviinţă să-i împrumute binoclul unui caporal 
masiv şi incredul. Auzi un glas strident şi văzu un soldat 
subţirel şi gălbejit stând de vorbă în spatele său cu pictorul. 

Oamenii de colo sunt prinşi, spunea omul. Dacă se retrag, 
trebuie să se expună, şi focul e prea direct... 

Nu trag prea mult, dar fiecare împuşcătură îşi atinge ţinta. 

Cine? 

Oamenii din chestia aia. Cei care vin sus... 

Unde sus? 

Evacuăm, tranşeele acolo unde putem. Băieţii noştri se 
retrag în zigzag... Niciunul dintre ei nu-i lovit... Dar după 
aceea vine şi rândul nostru. Şi încă cum! Chestiile alea n-or 
să fie în stare să treacă peste o tranşee sau să intre în ea; şi 
până să se poată întoarce, tunurile noastre or să le 
zdrobească. Le vor zdrobi imediat, înţelegi? O strălucire i se 
ivi în ochi. Apoi ne vom duce să punem mâna pe cei 
dinăuntrul lor! zise el. 

Corespondentul de război se gândi câteva clipe, în- 
cercând să pătrundă această idee. Apoi se gândi să-şi ceară 
binoclul înapoi de la caporalul cel voinic... 

Acum se luminase de-a binelea. Ceaţa se ridica şi o 
strălucire galbenă ca lămâia printre mulțimile de nori 
dinspre răsărit prevestea apariţia soarelui. Corespondentul 
de război se uită din nou la cuirasatul terestru. Privindu-l 
în lumina palidă şi cenuşie, aşa cum se întindea oblic pe 
pantă chiar până la marginea primei tranşei, i se păru că 


vede un vapor eşuat pe țărm. Ar fi putut avea între optzeei 
şi o sută de picioare lungime noclul într-acolo, văzu că ea 
izbutise să treacă deasupra, iar picioarele ei stranii râoâiau 
acum de partea cealaltă, maşinăria încercând să prindă 
acolo teren. Şi izbuti. Continuă să se târască aşa, până când 
întreaga-i masă se găsi deasupra tranşeei, pe care apoi o 
depăşi. După aceea se opri o clipă, îşi potrivi poalele ceva 
mai aproape de pământ, scoase un pufăit enervant, şi porni 
brusc, cu o viteză de aproximativ şase mile pe oră, drept în 
sus de-a lungul pantei line, către observatorul nostru. 

Corespondentul de război se ridică într-un cot şi artmcă o 
privire întrebătoare spre pictor. 

Câteva clipe, oamenii din jurul său se menţinură pe poziţii, 
trăgând cu furie. Apoi soldatul cel slab se lăsă pe spate cu 
un aer precipitat, iar corespondentul de război îi spuse 
pictorului „haide”, şi îi urmă pe ceilalţi de-a lungul tranşeei. 

În timp ce cădeau jos, imaginea unei pante pline de 
tranşee asupra căreia se repezise o duzină de uriaşi 
gândaci de bucătărie dispăru pentru câtva timp, şi în locul 
ei se ivi aceea a unei trecători înguste, înţesate de oameni, 
cea mai mare parte din ei retrăgându-se, deşi uneori câte 
unul se mai întorcea din mers ori se oprea. Corespondentul 
de război nu se întoarse nici o clipă ca să vadă nasul 
monstrului apărând deasupra malului tranşeei; şi nici nu se 
gândi măcar să răniână în preajma pictorului. Auzi în jurul 
său, destul de curând, şuierând gloanţele şi văzu un om din 
faţă poticninduse şi căzând; apoi deveni şi el un simplu ins 
dintr-o mulţime furioasă care se lupta să pătrundă într-un 
şanţ transversal tăiat în zigzag, ce le oferea celor de pe 
poziţiile de apărare un adăpost în partea de sus ca şi cea de 
jos a pantei. Era ca o panică la teatru. Corespondentul de 
război înţelese din semne şi din frânturi de vorbe că ceva 
mai departe un alt asemenea monstru ajunsese la cea dea 
doua tranşee. 

Câtva timp îşi pierdu orice interes pentru desfăşurarea 
generală a bătăliei; deveni pur şi simplu un modest egoist, 


prevăzător şi grăbit, căutând să stea cât mai la adăpost, în 
spatele celorlalţi, în mijlocul mulrăvăşite de puşcaşi 
descumpăniţi, care căutau şi oi acelaşi lucru. Se târi prin 
tranşee, îşi luă inima în dinţi şi alergă de-a curmezişul 
locurilor deschise, avu HXn&ente de panică când i se păru 
o nebunie să nu fii patruped, ca şi momente de ruşine când 
se ridica în picioare ca să privească cum se desfăşoară 
lupta. Şi nu era dedt unul din miile de oameni care se 
comportau La fel în dimineaţa aceea. Pe creastă, se opri în 
nişte tufişuri, şi câteva clipe îi trecu prin minte să se 
oprească şi să vadă cum se desfăşurau lucrurile. 

Se făcuse ziuă de-a binelea. Cerul cenuşiu devenise 
albastru; din toate grămezile de nori ai dimineţii nu iu ai 
rămăseseră decât câteva pete de nouraşi care acum se 
risipeau. Priveliştea de jos era luminoasă şi deosebit do 
limpede. Creasta nu era la mai mult de vreo sută de 
picioare deasupra nivelului general, dar în această regiune 
de şes era o altitudine suficientă ca să dea efectul unei 
vaste privelişti. Departe, spre latura nordică a crestei, mici 
şi îndepărtate, se zăreau taberele, furgoanele aşezate în 
ordine, întreg eclnpamentul unei mari armate, cu ofiţeri 
care alergau în galop într-o parte şi în alta şi soldaţi care se 
învârteau pe acolo fără nici o treabă. Totuşi, dincoace, 
oamenii cădeau, iar cavaleria îşi strângea rândurile pe 
câmpia din dosul corturilor. Grosul oamenilor care se 
aflaseră în tranşee continua să se retragă în dezordine, ca 
oile fără păstor, pe pantele mai îndepărtate. Ici-colo se 
strângeau grupuri mici, care încercau să aştepte ori să 
acţioneze, nu ştiau nici ei ce anume; dar tendinţa generală 
era îndepărtarea de orice aglomerare. Pe partea dinspre 
sud se afla reţeaua migăloasă de tranşee şi de poziţii de 
apărare, peste care aceste broaşte țestoase de fier, 
paisprezece la număr şi care se întindeau pe o linie de 
aproape trei mile, înaintau acum tot atât de repede cum ar 
merge un om la trap, şi culcau totul la pământ în chipul cel 
mai metodic, sfărâmând orice mod de rezistenţă mai 


persistent. Ici-colo se aflau grupuri ncânsemnate de 
oameni, încercuiți şi în imposibilitate de a scăpa, care 
făceau semne cu steagul alb, iar infanteria ciclistă a 
invadatorilor înainta acum în câmp deschis, într-o ordine 
vădită, neturburată de nimeni, întregind astfel Opera 
maşinilor. Priviţi la lumina zilei apărătorii arătau de pe 
acum ca o armată înfrântă. Un mecanism, un cuirasat 
eficace împotriva gloanţelor, care putea la nevoie să treacă 
peste o tranşee de treizeci de picioare şi care părea în stare 
să tragă cu arma de o precizie fără seamăn, era evident un 
învingător imbatabil, ne-stându-i în cale nimic afară de 
fluvii, prăpăstii sau tunuri de mare calibru. 

Corespondentul de război se uită la ceas. 

Patru şi jumătate! Doamne! Câte lucruri şe pot întâmpla în 
două ceasuri! lată, întreaga noastră armată a fost dată 
peste cap, şi numai la două şi jumătate.,. Şi puturoşii ăştia 
ai noştri n-au pus nici măcar acuma tunurile în funcţiune. 

Examina creasta în dreapta şi în stânga. cu binoclul. Se 
întoarse din nou spre cel mai apropiat dintre cuirasatele 
terestre, care înainta acum oblic spre el la nici trei sute de 
metri distanţă, şi apoi examina terenul pe care va trebui să 
se retragă, dacă n-avea de ghid să se lase capturat. 

N-or să facă nimic! zise el şi privi din nou spre inamic. 

Şi atunci, din depărtare, din stânga, se auzi bubuitul unui 
tun, urmat cu repeziciune de o canonadă întreagă. Ezită un 
timp, apoi se hotări să rămână. 

În eventualitatea unui asalt, apărătorii se bizuiseră mai 
ales pe puşti. Tunurile fuseseră ţinute ascunse în diferite 
puncte de pe creastă şi din spatele ei, gata de a fi puse în 
acţiune împotriva oricăror pregătiri de atac din partea 
artileriei inamice. O dată cu zorii fuseseră luaţi însă prin 
surprindere şi, în timp ce tunarii abia se pregăteau să-şi 
pună tunurile în mişcare, cuirasatele terestre se şi aflau în 
prima linie a tranşeelor. E firesc deci să-ţi vină greu să tragi 
în propriii tăi soldaţi care se retrag, şi cele mai multe 
tunuri, destinate pur şi simpiu să ţină rezistenţă unui asalt 


al artileriei inamice, mf erau în poziţie de tragere spre cea 
de-a doua linie de tranşee. De aici încolo, înaintarea 
cuirasatelor terestre deveni fulgerătoare. Generalul 
armatei defensive se po-meni pe neaşteptate în situaţia de a 
fi nevoit să inventeze o nouă tactică, în care tunurile 
trebuiau să lupte singure în mijlocul unei infanterii învinse, 
ce se retrăgea. Dar generalul abia dacă avu la. dispoziţie 
treizeci de minute în care să poată lua o hotărâre. El nu 
făcu faţă situaţiei, şi astfel se întâmpla ca în dimineaţa 
aceea înaintarea cuirasatelor terestre să decidă lupta, 
fiecare tun sau fiece baterie din armata de apărare 
procedând după cum îi dictară împrejurările. în cea mai 
mare parte, acţiunea acestora din urmă fu jalnică. 

Câteva tunuri izbutiră să tragă totuşi două sau trei salve în 
plin, însă erau doar câteva, iar procentul de salve în gol fu 
neobişnuit de mare. Obuzierele nu reuşiră bincânţeles să 
facă nimic. Cuirasatele terestre foloseau de fiecare dată 
cam aceeaşi tactică. îndată ce un tun intra în acţiune, 
monstrul aproape că se întorcea cu faţa înainte, ca să 
micşoreze şansele unei lovituri ţintite în plin, şi nu se 
îndrepta asupra tunului, ci spre punctul cel mai apropiat 
din flancul lui, unde tunarii puteau să fie ţintiţi fără greş. 
Puţine au fost însă loviturile izbutite ale apărării; numai 
unul din monştri a putut să fie scos din luptă, şi anume cel 
care se luptase cu cele trei baterii ale brigăzii din aripa 
stânga. Trei dintre cei care au fost loviți când se aflau chiar 
în apropierea tunurilor au fost străpunşi, fără ca totuşi să 
fie scoşi din acţiune. Corespondentul nostru de război nu 
observă această oprire momentană a valului victorios din 
aripa stingă; el văzu doar lupta foarte ineficace a jumătăţii 
de baterie 96B aflată chiar lângă el, în aripa dreaptă. Privi 
câtva timp într-acolo, cu toate că depăşise limita siguranţei. 

Îndată ce observă cele trei baterii deschizând focul în 
stânga sa, auzi şi un zgomot de copite de cai dinspre partea 
adăpostită a pantei, iar numaidecât după aceea văzu întâi 
un tun, apoi alte două, trase în galop ca să fie instalate în 


poziţie de tragere de-a lungul latoii nordice a colinei, 
dincolo de câmpul vizual al marelui monstru care se căţăra 
acum oblic spre creastă, tăind drumul greoaiei infanterii, 
răspândite acum sub creastă. 

Jumătate de baterie se roti în flanc, fiecare tun de- 
scriindu-şâl propria curbă, apoi se opri în poziţie de 
tragere, gata de acţiune... 

„Bang!” 

Cuirasatul terestru apăru pe coama dealului şi tunarii îl 
văzură ca o lungă spinare neagră. Se opri, ca şi cum ar fi 
ezitat. 

Celelalte două tunuri traseră, şi atunci uriaşul lor inamic 
se răsuci, arătându-se întreg, cu capul înainte, profilat pe 
cer, repezindu-se la atac. 

Tunarii se pregătiră cu înfrigurare, să tragă din nou. Era 
atât de aproape, încât corespondentul de război cu binoclul 
le putea vedea feţele înfierbântate. în timp ce se uita, văzu 
un om căzând şi-şi dete seama abia acum că imensul 
cuirasat trăgea în ei. 

Câteva clipe, uriaşul monstru negru se târî cu iuţeală 
sporită spre tunarii care acționau cu furie. Apoi, mânat 
parcă de un imbold generos, se întoarse oferindu-şi flancul 
pentru atac, la abia patruzeci de metri depărtare de ei. 
Corespondentul de război îşi îndreptă din nou binoclul spre 
tunari şi observă că monstrul împuşca acum pe oamenii din 
jurul tunurilor cu o repeziciune cumplită. 

În prima clipă totul păru splendid, dar apoi deveni oribil. 
Tunarii cădeau grămadă în jurul tunurilor lor. Atingerea 
tunului însemna moartea. „Bang!” se auzi tunul din stinga, 
dar era o lovitură ratată, şi aceasta fu ultima salvă ce o mai 
trase jumătatea de baterie care acţiona. în clipa următoare, 
jumătate de duzină de artilerişti. supraviețuitori stătea cu 
mâinile în sus, în mijlocul unui morman răvăşit de morţi şi 
răniţi, şi cu asta lupta se consideră încheiată. 

Corespondentul de război stătu în cumpănă dacă să 
rămână în tufişul unde se afla, aşteptând un prilej de a se 


preda într-un chip mai demn, ori să se strecoare îndărăt, 
printr-un şanţ pe care-l descoperise alături. Dacă se preda, 
era sigur că nu va putea trimite nici un fel de relatare 
ziarului; pe câtă vreme dacă reuşea să scape, avea tot felul 
de şanse. Se hotări să pornească de-a lungul şanţului şi să 
profite de prima ocazie ce s-ar ivi m învălmăşeala din 
spatele taberei, ca să poată pune muia pe un cal. 

Marii specialişti de mai târziu au criticat în multe privinţe 
cuirasatele terestre, dar, fără îndoială că în ziua în care au 
apărut, ele şi-au atins scopul. Erau alcătuite mai ales din 
schelete lungi de oţel, înguste şi foarte puternice, care 
susțineau motoarele, şi erau purtate de opt perechi de roţi 
mari cu şenile, fiecare având cam zece picioare în diametru, 
fiecare acţionând separat şi aşezate pe osii lungi care se 
puteau roti liber în jurul unei axe comune. Acest dispozitiv 
le dădea maximum de adaptabilitate la condiţiile terenului. 
Se târau orizontal pe pământ, cu un picior ridicat pe o 
movilită şi cu altul coborât într-o groapă, menţinându-se 
vertical şi ferm chiar şi pe o pantă abruptă. Mecanicii 
conduceau motoarele sub comanda unui căpitan, care avea 
la dispoziţie nişte mici orificii pe unde să privească în jurul 
părţii superioare a platoşei ajustabile, formate din plăci 
groase de fier care protejau întregul dispozitiv, şi care, în 
acelaşi timp, putea să ridice sau să coboare o turelă rotativă 
care avea de jur împrejur găuri de tragere, în centrul 
acoperişului de fier. Fiecare dintre puşcaşi ocupa o cabină 
mică, de o construcţie specială, iar aceste cabine erau 
înşirate de-a lungul laturilor, în faţa şi în spatele saşiului 
principal, într-un chip care amintea înşiruirea băncilor într- 
o trăsură irlandeză de exeursie. Puştile lor erau însă cu 
totul diferite de armele simple din mâinile adversarilor. 

În primul rând, erau automate, aruncând cartuşele goale 
şi încărcându-se din nou cu altele dintr-o magazie specială, 
de fiecare dată când trăgeau, până când depozitul de 
«ârtuşe se golea, şi aveau cele mai excelente lunete care s- 
ar putea imagina; acestea proiectau o mică imagine optică 


în camera obscură pe care o avea fiecare puşcaş. Imaginea, 
la fel ca într-o cameră fotografică, era marcată de două linii 
în cruce, iar obiectul ce se găsea la intersecţia celor două 
linii era obiectivul ţintit. Vizarea obiectivului era imaginată 
ingenios. Ţintaşul stătea la masă ţinând în mână un obiect 
asemănător cu un compas diferenţial, ca acelea folosite în 
desenul tehnic; el deschidea şi închidea acest compas astfel 
încât să se afle permanent la înălţimea aparentă - dacă era 
un om de înălţime obişnuită - a omului pe care dorea să-l 
ucidă. Un mic ghem de sârmă răsucită, ca liţa electrică, 
_ţinea legat instrumentul de ţeava, şi în timp ce compasul 
se deschidea şi se închidea, se mişca mai sus sau mai jos şi 
luneta. Fluctuaţiile clarităţii aerului, datorate gradului 
diferit de umiditate, se înlăturau printr-o folosire ingenioasă 
a catgutului, substanţă sensibilă la schimbările 
meteorologice, şi atunci când cuirasatul terestru înainta, 
lunetele căpătau o reflexie compensatoare în direcţia 
acestei mişcări. 'Ţintaşul stătea în încăperea sa întunecată şi 
privea la mica imagine din faţa lui. Cu o mână ţinea 
compasul pentru evaluarea distanţei, iar cu cealaltă 
strângea o manetă mare, ca un fel de clanţă de uşă. Pe 
măsură ce învârtea de această manetă, puşca de deasupra 
se mişca în mod corespunzător, iar imaginea trecea dintr-o 
parte în alta ca o panoramă mobilă. Când zărea un om pe 
care dorea să-l împuşte, îl aducea în punctul de încrucişare 
a celor două linii şi apoi apăsa cu degetul pe un mic buton, 
ca de sonerie electrică, plasat la îndemână în centrul 
manetei. Numaidecât omul era împuşcat. Dacă, din 
întâmplare, ţintaşul îşi greşea ţinta, atunci mişca puţin 
maneta sau potrivea din nou compasul, apăsa pe buton şi 
trăgea a doua oară. 

Puşca şi luneta ei ieşeau printr-un orificiu de 
ochire,.semănând întocmai cu un mare număr de alte 
orificii înşiruite pe trei rânduri sub jgheabul acoperişului 
acestui cuirasat terestru. Fiecare orificiu de ochire lăsa să 
se vadă câte o puşcă şi o lunetă, ambele fictive, aşa că cele 


reale nu puteau fi reperate decât incidental, iar dacă se 
întâmpla ca vreuna să fie lovită, atunci tânărul ţintaş făcea 
„Pn „, aprindea o lumină electrică, trăgea înăuntru 
instrumentul stricat, înlocuia partea lovită sau punea o 
puşcă nouă, dacă stricăciunea era prea mare. 

Trebuie să vă închipuiţi aceste cabine fiind suspendate 
chiar deasupra osiilor care se roteau, ba şi în interiorul 
marilor roţi de care atârnau picioarele de elefant, iar în 
dosul acestor cabine, de-a lungul părţii centrale a 
monstrului, se întindea o galerie centrală spre care se 
deschideau cabinele şi unde funcționau nişte mari motoare 
compacte. Era ca un coridor lung în care fusese 
îngrămădită toată această maşinărie hu-ruitoare, iar 
căpitanul stătea cam la mijloc, lingă scara care ducea spre 
turela rotitoare, şi îi dirija, pe mecanicii tăcuţi şi sprinteni, 
mai ales prin semne. Duduitul şi zgomotul motoarelor se 
amesteca cu bubuiturile puştilor şi cu zăngănitul 
intermitent al grindinei de gloanţe de pe blindaj. Din când 
în când, căpitanul punea mâna pe roata care ridica turela, 
se urca pe scară până când mecanicii nu-l mai vedeau de la 
brâu în sus, apoi cobora din nou, ca să dea ordine. Două 
mici becuri electrice, constituind întreaga iluminaţie a 
acestui spaţiu, erau aşezate astfel încât să-1 facă mai vizibil 
subalternilor săi; aerul era îmbâcsit cu miros de ulei şi 
petrol, şi dacă corespondentul de război ar fi fost 
transportat pe neaşteptate de pe terenul deschis de afară 
în „măruntaiele acestui aparat s-ar fi crezut picat în altă 
lume. 

Căpitanul vedea, fireşte, ambele flancuri ale bătăliei. Când 
îşi înălța capul în turelă, putea privi răsăritul soarelui 
deasupra câmpiei acoperite de rouă, tranşeele în care 
domnea dezordinea, soldaţii care fugeau şi cădeau, 
grupurile de-prizonieri cu aer deprimat, tunurile doborâte; 
când cobora din nou pentru a semnaliza „viteza la 
jumătate”, „viteza la sfert”, „jumătate de cerc spre 
dreapta”, sau cine ştie ce altceva, se afla «lin nou în 


semiintunericul mirosind a ulei şi prost luminat din sala 
maşmilor. Lângă el, de fiecare parte, se afla câte un cornet 
acustic cu ajutorul căruia căpitanul dădea mereu ordine 
într-o parte sau alta a navei sale ciudate, fie de „foc 
concentric asupra tunarilor”, fie pentru „curățirea tranşeei 
pe o distanţă de o sută de metri spre dreapta”. 

Căpitanul era un bărbat tânăr, destul de sănătos, dar nu 
ars de soare, cu un gen de trăsături şi cu o expresie care 
predomină în marina maiestăţii sale: vioi, inteligent, liniştit. 
Mecanicii şi puşcaşii, laolaltă cu comandantul lor, îşi vedeau 
de treabă ca nişte oameni calmi şi rezonabili. Nu aveau 
nimic din agitația istovitoare a prostănacului zorit, din 
încordarea excesivă a vinelor, din toată sforţarea isterică ce 
se consideră de obicei o stare de spirit prielnică faptelor 
eroice. 

Faţă de inamicul pe care-i biruiau, aceşti tineri mecanici 
simțeau o anume îndreptăţită milă, dar şi un ncândreptăţit 
dispreţ. Se uitau la oamenii aceştia înalţi, sănătoşi, pe care 
îi culcau la pământ, tot aşa cum aceşti oameni înalţi şi 
sănătoşi s-ar uita la vreo gintă inferioară de negri. îi 
dispreţuiau pentru că purtau război contra lor; dispreţuiau 
profund patriotismul lor gălăgios şi emotivitatea lor; îi 
dispreţuiau mai ales pentru şiretenia meschină şi aproape 
animalică, lipsită de fantezie, de care dădeau dovadă 
metodele lor de luptă. „Dacă trebuie să facă război, 
gândeau aceşti tineri, de ce naiba nu-l fac cu nişte oameni 
cu cap?” Erau indignaţi de presupunerea că erau prea 
proşti ca să facă şi altceva decât să joace aşa cum le cânta 
inamicul, că trebuiau să joace acest joc nebunesc şi 
costisitor după cum le dictau regulile unor oameni fără 
imaginaţie. Erau indignaţi pentru faptul că au fost siliţi să 
fabrice maşini ucigătoare de oameni; erau indignaţi de 
alternativa de a trebui să-i masacreze pe aceşti oameni sau 
să îndure trăncănelile lor agresive; erau indignaţi de 
întreaga imbecilitate inimaginabilă a războiului. 


Dar în acelaşi timp, păstrând ceva din precizia mecanică a 
unui bun funcţionar care scrie într-un registru, puşcaşii 
mişcau din manete şi apăsau pe butoane... 

Căpitanul cuirasatului terestru Numărul Trei se oprise pe 
creasta unde se afla jumătatea capturată a bateriei. 
Prizonierii aliniaţi stăteau în jur şi aşteptau. fie luaţi în 
primire de infanteria ciclistă. Prin turela itivă el cercetă 
victoria din dimineaţa aceea. 

Descifra semnalele generalului. „Cinci şi Patru - pricepu 
tânărul - să rămână printre tunurile din stânga, pentru a 
preveni orice încercare a inamicului de a şi Ic recuceri. 
Şapte, Unsprezece şi Doisprezece, staţi pe lingă tunurile pe 
care le-aţi capturat; Şapte, intră pe poziţie pentru a 
comanda tunurile luate de Trei. Şi mai trebuie să facem 
ceva, nu-i aşa? Şase şi Unu, înaintați rapid, cu vreo zece 
mile pe oră, dincolo de tabăra aceea, până pe malul râului, 
aha, o să-i încercuim pe toţi! strigă tânărul. Vai, în sfârşit! 
Doi şi Trei, Opt şi Nouă, Treisprezece şi Paisprezece, 
resfiraţi-vă la o mie de metri, aşteptaţi ordinul, şi apoi 
porniţi încet să acoperiţi înaintarea infanteriei cicliste 
împotriva oricărui atac al trupelor de cavalerie. Foarte bine. 
Dar unde este Zece? Alo! Zece să fie reparat şi pus în 
funcţiune cât mai repede. Zece a fost lovit 1” 

Disciplina noilor maşini de război era, mai curând practică 
decât pedantă, şi capul căpitanului cobori din turela 
rotativă pentru a spune oamenilor săi: 

Ascultaţi, băieţi. L-au lovit pe Zece. Cred că nu prea rău, 
dar, oricum, e lovit. 

Totuşi mai rămăseseră în funcţiune treisprezece monştri 
pentru a lichida cu armata înfrântă. Corespondentul de 
război, furişându-se prin şanţul său, privi îndărăt şi-i văzu 
pe toţi monştri înşiraţi de-a lungul malului şi felicitându-se 
între ei prin fâlfâit de steaguri. Şoldurile lor de fier 
străluceau auriu în lumina soarelui care se ridica. 

Aventurile personale ale corespondentului de război se 
sfârşiră pe la ora unu după-amiază, când se predă, însă 


până atunci apucase să fure un cal, se aruncase pe el şi abia 
scăpase să nu fie prăvălit jos; descoperi că animalul avea 
piciorul rupt, şi îl împuşcă cu revolrânduri, când văzu cum 
caii erau duşi ncândemânatic de bicicliştii care habar n- 
aveau de călărie şi cărora călăreţii li se predaseră totuşi, 
când văzu pe aceşti călăreţi, deposedaţi de cai, 
contemplând priveliştea scandaloasă, atunci uită cu totul 
că-i numise pe aceşti oameni „mitocani şireţi” şi că dorise să 
fie bătuţi, ou nici douăzeci şi patru de ore în urmă. Acum 0 
lună văzuse acelaşi regiment plecând mândru la război şi i 
Se vorbise despre teribila lui vitejie, despre felul cum putea 
porni la atac în linie desfăşurată, fiecare om trăgând cu 
arma din şa, şi măturând dinaintea sa pe oricine ar fi apărut 
în luptă, oricum, călare sau pe jos. Eh însuşi fusese nevoit 
să ţină piept numai câtorva tineri din aceste îngrozitoare 
maşini! 

„Omenirea contra Maşinistului”, îi trecu deodată prin 
minte acest titlu, foarte nimerit pentru un articol. Gazetăria 
încheagă întreaga minte a unui om în fraze. 

Se apropie de şirul de prizonieri aliniaţi, atât cât se 
arătară dispuse santinelele să-i îngăduie, şi îi observă, 
comparându-le proporţiile masive cu acelea ale adversarilor 
lor de o constituţie mai şubredă. 

Degeneraţi iscusiţi, murmură el. Orăşeni anemici. Ofițerii 
care se predaseră veniră apoi liniştiţi lângă el şi putură auzi 
glasul ascuţit de tenor al colonelului. Bietul om îşi petrecuse 
trei ani trudind din greu la realizarea celei mai strălucite 
isprăvi din lume, ca Să perfecţioneze acest sistem de a 
trage cu arma din şa în timpul atacului, iar acum întreba, cu 
gura plină de blesteme, fireşti în atari împrejurări, ce s-ar 
mai fi putut face împotriva acestor maşini de fier mânuite 
cu atâta iscusinţă. 

Tunuri, zise cineva. 

Ele pot să ocolească tunurile greoaie. Nu poţi mişca aceste 
tunuri grele cu aceeaşi viteză cu care se mişcă maşinile, iar 
asupra tunurilor mici ele se reped foarte lesne. Le-am văzut 


atacând. Poţi să le iei prin surprindere din când în când, să 
asasinezi brutele astea, poate... 

Am putea să facem ca şi ei. 

Ce? Să construim şi noi fierărie de asta? Noi...? 

Îmi voi numi articolul, se gândi corespondentul de război, 
„Omenirea împotriva Fierăriei” şi-l voi pomeni po colonel la 
începutul articolului. 

Dar era un ziarist prea iscusit ca să-şi strice efectul 
contrastului, amintind că jumătatea de duzină de tineri 
relativ plăpânzi, în salopete albastre, care stăteau acum în 
jurul cuirasatelor lor terestre victorioase, bând cafea şi 
mâncând biscuiţi, aveau şi ei în priviri şi în ţinută ceva care 
nu era cu totul degradant, nici sub nivelul omenesc. 

Înromâneşte de V. KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

ŢARA ORBILOR. 

La trei sute de mile şi mai bine de Chimborazo şi la o sută 
de zăpezile lui Cotopaxi, în cele mai sălbatice pustiuri ale 
Arizilor din Ecuador, se află, despărțită de lumea oamenilor, 
acea. vale misterioasă dintre munţi, care se numeşte Ţara 
Orbilor. Cu mulţi ani în urmă, valea asta era deschisă spre 
lume, aşa încât în cele din urmă oamenii putură să ajungă, 
prin trecători înfricoşătoare şi acoperite de gheaţă, în 
mijlocul păşunilor ei întinse; şi într-acolo se îndreptară 
câţiva oameni, câteva familii de metişi peruvieni fugind de 
desfoh.il şi tirania unui stăpânitor spaniol crud. Apoi se 
produse puternica erupție a vulcanului Mindobamba, când 
se făcu noapte în Quito timp de şaptesprezece zile, şi când 
apa fierbea la Yaguachi şi toţi peştii muriră până departe la 
Guaya-quil: pretutindeni de-a lungul pantelor dinspre 
Pacific se produseră alunecări de teren, dezgheţuri bruşte 
şi inundaţii neaşteptate, şi o întreagă coastă a vechiului pisc 
Arauea alunecă şi se prăbugşi cu im tunet, despăr-ţind 
pentru totdeauna [ara Orbilor de restul omenirii care ar fi 
încercat s-o exploreze. Dar unul din aceşti primi colonişti se 
întâmplase să fie de cealaltă parte a văii când pământul se 
cutremurase atât de grozav, şi fusese nevoit să-şi uite soţia 


şi copilul şi pe toţi prietenii şi avuţia pe care o lăsase acolo 
sus, şi să-şi înceapă din nou viaţa în lumea din vale. O 
începu din nou, dar se îmbolnăvi, fu cuprins de orbire şi 
muri pedepsit într-o mină; dar povestirea pe care a spus-oa 
dat naştere unei legende care dăinuie şi astăzi de-a lungul 
Anzilor Cordilieri. 

EI istorisi pricina care-l făcuse să se aventureze, plecând 
din acea fortăreață în care la început fusese adus legat de o 
lamă, lângă un mare balot de îmbrăcăminte, încă pe când 
era copil. Valea, spunea el, avea în ea tot ce şi-ar putea dori 
inima unui om - apă dulce, păşuni, o climă blândă, pante cu 
un pământ negru şi bogat, acoperite cu desişuri de, arbuşti 
care aveau un fruct excelent, iar pe o latură se întindeau 
păduri largi de pini care ţineau piept avalanşelor. Sus de 
tot, deasupra capului, pe trei părţi, pereţii înalţi de stâncă 
verde-cenu-şiu erau înveşmântaţi de gheaţă, dar curentul 
ghețarului nu se îndrepta încoace, scurgându-se pe pantele 
de dincolo, şi doar din când în când bucăţi enorme de 
gheaţă se prăbuşeau înspre partea văii. în această vale nici 
nu ploua şi nici nu ningea, însă izvoarele îmbelşugate 
dădeau naştere unor bogate păşuni verzi, pe care irigaţia 
le-ar fi putut extinde în toată valea. Coloniştii au făcut 
lucruri bune acolo. Animalele munceau şi se înmulţeau, şi 
un singur lucru le tulbura fericirea. Dar acesta era suficient 
s-o tulbure de tot. O boală ciudată se abătuse asupra 
oamenilor şi făcuse ca toţi copiii născuţi acolo - şi chiar 
câţiva copii mai mari - să fie orbi. Tocmai pentru a căuta 
vreun leac sau oarecari. farmece împotriva acestei orbiri 
pornise şi el prin trecătoare în jos, înfruntând oboseala, 
primejdiile şi greutăţile. în vremurile acelea, în astfel de 
fenpreju-rări, oamenii nu se gândeau la germeni, şi infecţii, 
ci la păcate; şi i se păru şi lui că pricina nenorocirii stătea în 
faptul că aceşti pribegi, lipsiţi de preoţi, neglijaseră să 
clădească un altar îndată ce intraseră în cuprinsul văii. El 
dorea să se clădească în valea aceea un altar - un altar 
frumos, ieftin şi folositor; dorea relicve şi alte asemenea 


obiecte de cult care aveau în ele puteri tainice, cum sânt 
obiectele sfinte, talismanele misterioase şi rugăciunile, în 
desagă avea o bară de argint nativ pe care nu o putea 
justifica; insista spunând că n-o găsise în vale, dar vorbea ca 
un om care minte fără dibăcie. îşi adunaseră cu toţii 
laolaltă, spunea el, banii şi lucrurile de preţ, neavând nevoie 
câtuşi de puţin de asemenea averi acolo, ca să cumpere în 
schimb obiecte sfinţite care să-i ajute împotriva bolii de 
care sufereau. Mi-l închipui po acest tânăr muntean cu 
ochii stinşi, ars de soare, istovit şi nerăbdător, frămâniându- 
şi cu înfrigurare pălăria în inimi, uri om cu totul străin de 
obiceiurile lumii din afară, spunându-şi povestea înainte de 
marele cutremur unui preot atent şi cu privirea 
pătrunzătoare. Mi-1 pot închipui apoi încercând să se 
întoarcă, având la el leacuri s-finte şi infailibile împotriva, 
acelei năpaste, şi nesfârşita lui descurajare în faţa uriaşei 
prăbuşiri din locul pe unde fusese cândva trecătoarea. Dar 
restul istoriei nenorocirilor sale nu-l mai cunosc, şi am aflat 
doar de moartea lui jalnică, petrecută câţiva ani mai târziu. 
Sărman pribeag din pustietatea aceea! Pârâul care săpase 
cândva trecătoarea ţâşneşte acum din gura unei peşteri 
stâneoase, iar legenda născocită de povestirea lui stângace 
s-a dezvoltat într-o legendă despre o rasă de orbi care 
trăiesc, undeva „dincolo” şi despre care se mai vorbeşte şi 
azi. 

Iar în mijlocul micii populaţii a acestei văi, acum despărțite 
de lume, boala şi-a înfăptuit opera. Bătrânii deveniră miopi 
şi cu vederea înceţoşată, tinerii abia dacă mai Zăreau ceva, 
iar copiii care li se năşteau erau de-a binelea orbi. 
Altminteri viaţa era foarte uşoară în acest bazin mărginit de 
zăpezi, pierdut de restul lumii, căci acolo nu existau nici 
mărăcini, nici scaieţi, nu erau insecte vătămătoare şi nici 
alte animale în afară de rasa blândă a lamelor pe care 
aceşti oameni le minaseră cu poveri prin albiile râurilor din 
trecătorile pe unde veniseră. Vederea le scăzuse oamenilor 
atât de lent, încât abia dacă băgaseră de seamă pierderea 


ei. îşi călăuziră copiii lipsiţi de vedere încolo şi încoace, 
până când ajunseră să cunoască toată valea ca-n palmă, şi 
chiar când ultimul din ei îşi pierdu vederea, neamul lor 
continuă să trăiască. Avură chiar timpul să se adapteze 
observării focului fără a-l vedea, aprinzându-l cu grijă în 
sobe de piatră. La început, fuseseră un neam de oameni 
simpli, analfabeți, abia atinşi de civilizaţia spaniolă, dar 
având ceva din tradiţia meşteşugurilor vechiului Peru şi a 
filosofiei sale pierdute. Au urmat generaţii după generaţii. 
Oamenii au uitat multe lucruri; au născocit multe altele. 
Tradiţia lor despre lumea mai mare din care veniseră 
deveni de o nuanţă de mit incert. în toate privinţele, afară 
de vedere, erau puternici şi dibaci; şi apoi factorul 
întâmplător al naşterii şi al eredității trimise printre ei pe 
unul care avea o minte originală şi care ştia cum să 
vorbească cu convingere, şi apoi pe încă unul. Aceşti doi 
trecură, lăsându-şi efectele, şi mica comunitate crescu în 
număr şi în puterea de înţelegere, făcând faţă lucrurilor şi 
rezolvmd problemele sociale şi economice impuse de 
împrejurări. Se perindară generaţii „după generaţii. Apoi 
veniră alte generaţii. Sosi o vreme când se născu un copil 
care era a cincisprezecea generaţie de la acel strămoş ce 
plecase din vale cu o bară de argint pentru a căuta ajutorul 
lui Dumnezeu, şi care nu se mai întorsese niciodată. Se 
întâmplă atunci ca un om să vină în această comunitate din 
lumea dinafară. Şi ceea ce urmează este istoria acelui ins. 
Era un muntean din ţinutul de lingă Quito, un om care 
fusese jos pe ţărmul mării şi văzuse lumea, un om căruia îi 
plăcea să citească felurite cărţi, un om ager şi 
întreprinzător; un grup de englezi, ce veniseră în Ecuador 
să se caţere pe munţi, îl luaseră în locul uneia din cele trei 
călăuze elveţiene, care se îmbolnăvise. Se caţără cu ei într- 
un loc, se caţără în altul, şi apoi veni încercarea de pe 
Parascotopetl, Matterhorn-ul Anziâor, în care omul a 
dispărut pentru lumea exterioară. Povestea accidentului a 
fost scrisă de o duzină de ori. Relatarea lui Pointer este cea 


mai bună. El spune cum grupul şi-a croit anevoie drumul 
aproape vertical, chiar până la marginea ultimei şi celei mai 
mari prăpăstii, şi cum şi-a înjghebat un adăpost pentru 
noapte în mijlocul zăpezii de pe o mică ieşitură de stâncă, şi 
cum au constatat îndată după aceea, într-o împrejurare 
într-adevăr dramatică, că Nunez dispăruse de lingă ei. L-au 
strigat, dar n-au auzit nici un răspuns; l-au strigat şi l-au 
fluierat într-una şi n-au mai dormit în noaptea aceea de loc. 

Când se iviră zorile, văzură urmele prăbuşirii lui. Părea de 
necrezut să mai fi putut scoate vreun sunet. Alunecase în 
partea de răsărit, către regiunea necunoscută a muntelui; 
departe, mai jos, se izbise de o pantă abruptă de zăpadă, şi 
îşi croise drum în jos prin. mijlocul unei avalanşe de zăpadă. 
Urmele lui duceau de-a dreptul spre marginea unei 
prăpăstii înfricoşătoare, şi de aici încolo se pierdeau cine 
ştie încotro. Iar jos de iul, iu ceața depărtării, se puteau zări 
nişte copaci care se înălţau într-o vale îngustă şi închisă: 
aceea era pierduta Ţară a Orbilor. Dar ei nu ştiau că aceea 
era pierduta Ţară a Orbilor, şi nici n-o puteau deosebi în 
nici un fel de alte fâşii înguste de văi azvârlite printre 
munţi. Descurajaţi de acest dezastru, ei părăsiră în după- 
amiaza aceea încercarea de a mai urca, iar Pointer se înrola 
în armată înainte de a mai fi apucat să facă vreo nouă 
încercare. Chiar şi până în ziua de astăzi, Parascotopetl îşi 
înalţă o creastă încă necucerită, iar adăpostul lui Pointer se 
macină în mijlocul zăpezilor, necălcat de nimeni. 

Dar omul care căzuse acolo a supravieţuit. 

La capătul pantei, el a căzut pe o distanţă de o mie de 
picioare şi a ajuns în mijlocul unui nor de zăpadă pe o 
coastă înzăpezită, mai abruptă chiar decât cea de deasupra. 
A alunecat pe aceasta în jos, răsucit, ameţit şi în nesimţire, 
dar scăpând fără nici un os rupt; şi în cele din urmă a ajuns 
pe pante mai line, iar apoi sa rostogolit şi a rămas imobil, 
îngropat într-un nămete de zăpadă moale care-l însoţise tot 
timpul şi îl salvase. Şi-a revenit în simţiri cu senzaţia tulbure 
că e bolnav şi întins în pat; apoi, fiind muntean şi trecut prin 


astfel de lucruri, pricepu situaţia în care se afla şi reuşi să 
se degajeze, după câteva sforţări, până când văzu stelele. 
Rămase întins cu faţa în jos câtva timp, între-bându-se unde 
se află şi ce se petrecuse cu el. îşi pipăi membrele şi 
descoperi că haina îşi pierduse câţiva nasturi şi i se răsucise 
peste cap. Cuţitul îi dispăruse din buzunar şi pălăria era 
pierdută, cu toate că o legase pe sub bărbie. îşi aminti că 
pornise în căutarea unor bolovani, pentru a-şi face din ei un 
zid în adăpostul de sus. Pioleta dispăruse şi ea. 

Ajunse la concluzia că se prăbuşise, şi privi în sus ca să 
vadă, exagerat de lumina fantomatică a lunii care răsărea, 
drumul imens pe care se rostogolise în cădere. Rămase 
câtva timp aşa, privind buimac peretele uriaş şi palid 
înălțându-se deasupra şi care ieşea treptat din valul de 
întuneric în care stătuse scufundat până atunci. 
Frumuseţea lui fantomatică şi misterioasă îl copleşi câteva 
clipe, apoi omul fu cuprins de o criză de râs cu sughiţuri... 

După un lung răstimp, băgă de seamă că se află la 
marginea inferioară a zăpezilor. Jos, pe panta acum 
scăldată de lumina lunii şi pe care se putea umbla, ni o 
întindere neagră acoperită cu iarbă şi presărată CU stânci. 
Se ridică cu greu în picioare, simțind dureri În („aţe 
încheieturile, cobori cu mult efort de pe grămada de zăpadă 
afinată din jurul său, şi merse în jos Rână când ajunse pe 
iarbă, iar acolo se lăsă să cadă lingă un bolovan, bău cu 
nesaţ din plosca pe care o ţinea în buzunarul interior al 
hainei, şi adormi îndată... 

Fu trezit de ciripitul păsărilor din nişte arbori deliii itaţi, 
Se ridică în capul oaselor şi văzu că se află pe o paulii 
scurtă, de la picioarele unei prăpăstii imense, scobită de 
ravina pe care se prăbuşise prin zăpadă. De cealaltă parte, 
în faţă, se înălța alt perete de stâncă, drept spre cer. 
Căldarea dintre aceste prăpăstii se întindea de la răsărit la 
apus şi era scăldată de soarele dimineţii, care lumina spre 
vest masa muntelui prăbuşit ce închidea o trecătoare. 
Dedesubt părea că se află o prăpastie tot atât de abruptă, 


dar dincolo de Zăpada din ravină el văzu un fel de 
crăpătură, ca un horn, pe care curgea apă din zăpada 
topită şi prin care un om disperat s-ar fi putut aventura. O 
găsi mai lesne de trecut decât părea şi ajunse în cele din 
urmă pe o allii coastă pustie, iar apoi, după ce se caţără pe 
b stâncă destul de uşor de escaladat, ajunse pe o coastă 
piep-tişă, acoperită de copaci. Cercetă în jur şi se întoarse 
cu faţa spre trecătoare, căci o văzu deschizându-se 
deasupra unor păşuni verzi, în mijlocul cărora zări acum 
desluşit, un pâlc de bordeie de piatră, cu înfăţişare 
neobişnuită. Uneori, înaintarea lui era ca o căţărare pe faţa 
unui perete vertical şi după câtva timp soarele, tnălţându- 
se, înceta să mai bată în lungul strâmtorii, glasurile 
păsărilor dătătoare se stinseră în depărtare, a a.duhul se 
făcu rece şi întunecos de jur împrejur. Dar valea din 
depărtare, cu casele ei, era tocmai din această cauză tot 
mai luminoasă. Ajunse în curând pe taluz şi observă printre 
stânci - căci era un om cu spini ele observaţie - o plantă 
necunoscută ce părea să se înalțe din crăpături, apucându- 
se de colţurile ştiricii cu nişte cârcei de un verde aprins. 
Culese câteva frunze şi mestecă în gură codiţele lor, 
găsindu-le gustoase. 

Pe la prânz izbuti în fine să iasă din trecătoare, la loc întins 
şi însorit. Era ţeapăn şi istovit; se aşeză la umbra unei 
stânci, îşi umplu plosca cu apă dintr-un izvor şi bău, apoi 
stătu o bucată de vreme să se odihnească înainte de a se 
îndrepta spre bordeiele acelea. 

Erau foarte ciudate la înfăţişare şi de fapt întreaga 
privelişte a văii, cu cât o privea mai mult, devenea tot mai 
ciudată, mai neobişnuită. Cea mai mare parte a suprafeţei 
ei era o păşune de un verde compact, smălţat cu 
nenumărate flori, frumoase, irigate cu o grijă extraordinară 
şi mărturisind că se bucuraseră de o plivire sistematică, fir 
cu fir. Sus de tot, ocolind valea, se afla un perete de stâncă 
ce părea să fie înconjurat de un canal cu apa; de unde.se 
scurgeau pârâiaşele ce adăpau păşunea, iar pe pantele mai 


înalte turme de lame păşteau iarba sărăcăcioasă. Ici-colo se 
înălţau lingă zidul împrejmuitor nişte şoproane, părând 
adăposturi sau grajduri pentru lame. Canalele de irigație se 
strângeau într-un canal principal care cobora în centrul văii 
unde era închis de fiecare latură cu un zid pâiiu la înălţimea 
pieptului. Asta dădea locului un aspect foarte urban, 
subliniat în mare măsură de faptul că un număr de cărări 
pavate cu pietre albe şi negre, şi fiecare având câte o mică 
bordură stranie pe o parte, se ramificau încoace şi încolo, 
foarte ordonat. Casele din satul central erau cu totul 
deosebite de aglomeraţia întâmplătoare şi dezordonată a 
satelor de munte pe care le cunoştea; aici, ele se întindeau 
într-un şir continuu, do fiece parte a unei străzi centrale, 
sclipind de curăţenie; pe alocuri, faţada lor pestriță era 
străbătută de o uşă, chir nu exista nici o fereastră care să 
întrerupă pereţii netezi. Casele erau împestriţate cu o 
extraordinară neregularitate de culori, spoite cum arătau, 
cu un soi de ipsos uneori cenuşiu, alteori galben, câteodată 
de culoarea ardeziei sau chiar pământiu; şi tocmai această 
imagine de spoială pestriță a trezit în mintea. exploratorului 
ideca orbirii. „Cel care a făcut asta, se ghidi el, pesemne că 
a fost orb ca un liliac”. 

Cobori o coastă abruptă şi ajunse astfel la zidul şi La 
canalul care înconjura valea, aproape de locul unde aresta 
din urmă îşi revărsa prisosul în îdâncimile râpei, printr-un 
fir de cascadă subţire şi tremurătoare. Putea Vedea acum 
un număr de bărbaţi şi femei odihnindu-se ca. şi când şi-ar 
fi făcut siesta, pe nişte grămezi de iarbă din partea mai 
îndepărtată a păşunii, iar ceva mai aproape de sat câţiva 
copii culcaţi pe jos, şi, imediat în preajmă, trei bărbaţi 
purtând găleți pe cobiliţe pe „cărăruie ce ducea de la zidul 
înconjurător spre case. Aceştia erau îmbrăcaţi cu haine de 
lină de lama, aveau ghete şi brâie de piele, şi purtau bonete 
de lână cu apărătoare pe urechi şi pe ceafă. Mergeau unul 
după altul în şir, păşind încet şi căscând în timp ce 
mergeau, OS nişte oameni care veghează toată noaptea. 


Era ceva all: de respectabil şi linişititor în înfăţişarea lor, 
încât, după o clipă de ezitare, Nunez se ridică pe stânca 
unde era. ca să fie cât mai bine văzut, şi scoase un strigăt 
puternic care-şi răspândi ecoul pe toată întinderea văii. 

Cei trei oameni Se opriră şi îşi mişcară capetele ca ţi cum 
ar fi vrut să se uite în jur. îşi întoarseră feţele în Ir-o parte şi 
în alta, iar Nunez le făcu semne cu mâinile. Dar, în ciuda 
gesturilor, ei nu părură să-l vadă,.i după câtva timp, 
întorcându-se spre munţii din depărtare, la dreapta lor, 
strigară ceva drept răspuns. Nunez le strigă din nou, apoi 
încă o dată, şi în timp eu gesticula fără rost, cuvântul „orbi” 
puse stăpânire pe gândurile sale. 

Nătărăii ăştia parca ar fi orbi, zise el. 

Când în cele din urmă, strigând de nenumărate ori şi cu 
furie, Nunez trecu pârâul pe un podeţ, intră pe o poartă din 
zid şi se apropie de ei, fu încredinţat că erau orbi. Era acum 
sigur că asta e Ţara Orbilor despic care vorbesc legendele. 
Această convingere îl năpădi 0 dată cu sentimentul unei 
aventuri măreţe, vrednice de invidiat. Cei trei stăteau unul 
lângă altul, fără să-l privească, dar cu urechea spre el, 
judecându-l după paşii lui, neobişnuiţi pentru ei. Stăteau 
unul lângă altul ca nişte oameni niţel înfricoşaţi, iar el le 
putea vedea pleoapele închise şi vârâte înăuntru, ca şi cum 
până şi globii ochilor li s-ar fi scufundat de mult în cap, Pe 
chipurile lor se întipărise teama. 

Un om! zise unul din ei, într-o spaniolă greu de 
recunoscut. E un om! Un om sau un duh care a coborât de 
pe stânci. 

Dar Nuiâez înainta cu paşi încrezători, ca de tânăr care 
păşeşte întâia oară în viaţă. Toate poveştile vechi despre 
valea aceea pierdută şi despre Ţara Orbilor îi reveniră în 
minte şi-i trecu prin gând, ca un refren, acest vechi 
proverb: „în ţara orbilor chiorul e împărat.” „în ţara orbilor 
chiorul e împărat.” îi salută foarte politicos. Le vorbi şi se 
folosi de ochii săi. 

De unde vine, frate Pedro? întrebă unul dintre ei. 


A coborât de pe stânci, 

Peste munţi am venit, zise Nuâiez, din ţara de dincolo, 
unde oamenii pot vedea. De lingă Bogota, unde sunt sute de 
mii de oameni şi unde oraşul se pierde din văzul ochilor. 

— Văz? murmură Pedro. Văz? 

EI vine, zise al doilea orb, de peste stânci. Nuâiez văzu că 
stofa hainelor lor era croită ciudat, fiecare fiind cusută 
altminteri. 

Atunci, toţi întinseră câte o mână spre el, într-o mişcare 
simultană, ceea ce îl făcu să tresară. Se dădu înapoi din faţa 
acestor degete întinse. 

Vino încoace, zise al treilea orb, urmărindu-i mişcarea şi 
apucându-l strâns, Îl apucară cu toţii pe Nunez şi îl pipăiră 
peste tot, nerostind nici o vorbă până cxnd nu-şi sfârşiră 
îndeletnicirea. 

Ai grijă, strigă el, când unul îi vâri un deget în ochi, şi văzu 
că ei socotesc ca pe ceva ciudat acest organ al său, cu 
pleoapele-i tremurătoare. îşi trecură din nou degetele pe 
trupul lui. 

Ciudată făptură, Correa! zise cel care se numea Pedro. 
Pipăie-i asprimea părului. E ca părul de lama. 

Aspru ea stâncile care l-au născut, zise Correa, cercetând 
cu o mână moale şi uşor umedă bărbia ne- [iasă a lui 
Nunez. Poate că are să-şi mai piardă din asprime. 

Nunez se zbătu puţin sub cercetarea lor, dar ei îl (Niau 
strâns. 

Mai cu grijă, zise el din nou. 

Vorbeşte, zise al treilea. Fără îndoială că e om. 

Uf! făcu Pedro, pipăindu-i haina aspră. 

Şi ai venit în lume? întrebă Pedro. 

iDin lume. Peste munţi şi ghețari, chiar pe-acolo im sus, la 
jumătate de drum de soare. Din lumea cea mare care se 
întinde în jos, cale de douăsprezece zile, lunii La ocean. 

Har aproape că nici riu-1 luau în seamă. 

— Părinţii noştri ne-au spus că oamenii pot fi făcuţi iln 
puterile Naturii, zise Correa. Căldura lucrurilor şi 


Umezeala, şi putregaiul... putregaiul... Să-l ducem la 
bătrâni, zise Pedro. Să strigăm mai iuţii, zise Correa, ca nu 
cumva i se sperie copiii. E ceva nemaipomenit! Strigară, şi 
Pedro pomi primul şi îl luă de mână pe Nunez spre a-l 
conduce către case. Acesta îşi retrase mâna. 

Eu pot vedea! zise el. 

Vedea? zise Correa. 

Da, să văd, zise Nunez întorcându-se spre el, şi e poticni 
de găleata lui Pedro. 

Simţurile lui sunt încă nedesăvârşite, zise al treilea Orb. 
Se împiedică şi vorbeşte vorbe fără de înţeles. I luceţi-l1 de 
mână. 

Cum vreţi, zise Nunez râzând şi se lăsă. condus. Pesemne 
că nu ştiau nimic despre văz. 

„Bine se gândi el, totul la vreme, şi or să înveţe.” 

Auzi oameni strigând şi văzu un număr de figuri 
ndlinâhdu-se laolaltă pe drumul care trecea prin mijlocul 
salului. 

la dete seama că această primă întâlnire cu populaţia din 
Ţara Orbilor îi punea la încercare nervii şi răbdarea mai 
mult decât îşi închipuise. Locul părea mai întins, acum că se 
apropia de el, şi mânjelile de ipsos mal ciudate, şi o mulţime 
de copii, bărbaţi şi femei (femeile şi fetele, observă el 
încântat, aveau” unele din ele, chipuri foarte plăcute, cu 
toate că ochii le erau închişi şi adânciţi în orbite) se 
strânseră în juru-i, agă-ţându-se de, el, pipăindu-l cu mâini 
moi şi sensibile, mirosindu-1, şi ascultându-i fiecare cuvânt 
pe care-l rostea. Totuşi, câteva fete şi câţiva băieţi se ţineau 
mai la distanţă ca şi când le-ar fi fost frică, şi într-adevăr 
glasul lui părea răguşit şi aspru faţă de tonul mai biând al 
vocilor lor. Alţii se îmbulzeau în jurul lui. Cei trei care-l 
călăuziseră stăteau lângă el cu un aer de proprietari şi 
spuneau într-una: 

Un om sălbatic venit de pe stânci. 

Din Bogota, zise el. Bogota. Dincolo de crestele munţilor. 


Un om sălbatic care foloseşte cuvinte ciudate, zise Pedro. 
Aţi auzit asta... Bogota? Mintea lui abia prinde cheag. Se 
află de abia la începutul graiului. 

Un băieţaş îl ciupi de mână. 

Bogota I zise băiatul în bătaie de joc. 

Ehe 1 E un oraş marc faţă de satul vostru. Eu vin din 
lumea mare, unde oamenii au ochi şi văd. 

Numele lui e Bogota, ziseră ei. 

S-a împiedicat, zise Correa. S-a împiedicat de două ori în 
timp ce venea încoace. 

Să-1 ducem la bătrâni. 

Şi îl împinseră deodată printr-o uşă, într-o încăpere în care 
era întuneric bezna, cu excepţia faptului că în capătul ei 
licărea un foc slab. Mulțimea se îmbulzi în urma lui, 
nemailăsând să intre lumina de afară, şi până să-şi dea 
seama, căzu cât era de lung peste picioarele unui om care 
şedea jos. Braţul lui, întins în cădere, izbi faţa altui ins, se 
auzi un strigăt mânios, şi timp de câteva clipe Nufiez se 
luptă cu numeroasele mâini care îl apucaseră. Era o luptă 
unilaterală. îşi dădu seama de situaţie şi rămase liniştit. 

Am căzut, zise el; nu pot vedea nimic în bezna asta. 

Se făcu tăcere, ca şi cum persoanele nevăzute din jurul lui 
ar fi încercat să-i înţeleagă vorbele. Apoi glasul lui Coreea 
zise: 

A fost făcut de ourând. Se împiedică când merge şi 
amestecă în grai vorbe care nu înseamnă nimic. 

Spuseră şi alţii despre el că nu aude sau că nu înţelege 
prea bine ce i se Vorbeşte. 

Pot să mă ridic? întrebă el, după un răstimp. N-am să mă 
mai lupt cu voi. 

Se sfătuiră între ei şi-l lăsară să se ridice. 

Glasul unui om mai în vârstă începu să-i pună întrebări, şi 
Nunez se pomeni încercând să le explice lumea cea mare 
din care picase aici, şi cerul, şi munţii, şi priveliştea, şi alte 
asemenea minuni, acestor bătrâni care şedeau pe întuneric 
în Ţara Orbilor. Iar ei nu credeau şi nu înțelegeau nimic din 


tot ce le spunea, ceea ce nu se potrivea de loc cu aşteptările 
lui. Până şi multe dintre cuvintele lui rămâneau pentru ei 
ncânţelese. De paisprezece generaţii, aceşti oameni erau 
orbi şi despărțiți de restul lumii care putea să Vadă; numele 
tuturor lucrurilor în legătură cu vederea dispăruseră ori se 
schimbaseră; povestea despre lumea exterioară era ştearsă 
şi modificată într-o simplă poveste pentru copii; şi ei 
încetaseră să se mai preocupe de altceva decât de 
povârnişurile stâncoase ce se înălţau deasupra zidului mcoii 
jură tor. Se ridicaseră dintre ei orbi plini de geniu, şi 
cercetaseră frânturile de credinţe şi tradiţii pe care le 
aduseseră cu ei din zilele când vedeau, şi înlăturaseră toate 
aceste lucruri ca pe nişte închipuiri deşarte, înâo-OUindu-le 
cu explicaţii noi şi mai sănătoase. Mare parte din imaginaţia 
Ilpr se vestejise o dată cu ochii, şi îşi făuriseră o fantezie 
nouă cu urechile şi cu vârfurile degetelor lor care deveneau 
tot mai sensibile. Nunez îşi dete seama cu încetul de toate 
acestea; înţelese că aşteptările sale de a trezi uimire şi 
respect prin obârşia JM şi prin însuşirile sale nu aveau să se 
împlinească; 71 după ce încercarea lui stângace de a le 
explica ce înseamnă văzul fusese lăsată deoparte, după ce 
căzuse ui desuetudine, el simţi atingerea uşoară a feţelor 
lor; 1 eu confuzia unei fiinţe nou născute care descrie 
minunile primelor senzaţii incoerente, se supuse, puţin cam 
ameţit, dând ascultare sfaturilor lor. Şi cel mai bătrân 
dintre orbi îi explică viaţa, filosofia şi religia, şi îi spuse că 
lumea (îiiţelegând prin aceasta valea lor) fusese mai întâi o 
scobitură goală în stânci, că apoi veniseră aici mai întâi 
nişte lucruri ncânsufleţite, fără darul pipăitului, şi lame şi 
alte câteva creaturi care aveau oarecari simţuri, şi numai 
după aceea oamenii, iar la urmă de tot îngerii, pe care îi 
puteai auzi cântând şi fâlfâind din aripi, dar pe care nimeni 
nu-i putea atinge, fapt care-l nedumeri grozav pe Nunez, 
până când îşi dădu seama că e vorba de păsări. 

Bătrânul continuă să-i spună lui Nunez cum timpul a fost 
împărţit în cald şi rece, care sunt echivalentele orbilor 


pentru zi şi noapte, şi că era bine să dormi în timpul căldurii 
şi să lucrezi în timpul frigului, aşa că acuma, de n-ar fi fost 
venirea sa, întregul oraş.al orbilor ar fi fost adormit. El mai 
spuse că Nunez a fost creat anume ca să înveţe şi să se 
pună în slujba înţelepciunii pe care ei o dobândiseră şi că, 
cu toată incoerenţa minţii lui, eu toată comportarea lui 
stângace, va trebui să aibă ouraj şi să facă tot ce-i va sta în 
putinţă ca să înveţe, şi auzind toate acestea, oamenii strânşi 
în pragul uşii scoaseră un murmur încurajator. Bătrânul 
mai spuse că noaptea - căci orbii numesc ziua lor noapte - 
trecuse acum demult şi că se cuvenea ca fiecare să se ducă 
la culcare. Îl întrebă pe Nunez dacă ştia cum să doarmă. Şi 
Nunez spuse că ştia, clar că înainte de a dormi dorea ceva 
de mâncare. 

Ii aduseră de mâncare - lapte de lama într-o cană, şi pâine 
sărată - şi îl însoţiră într-un loc singuratic ca să mănânce 
fără să fie auzit de ei, apoi să doarmă până când răcoarea 
serii de munte îl va trezi pentru a începe o zi nouă. Dar 
Nunez nu aţipi de loc. 

În loc să doarmă, el rămase aşezat pe locul în care îl 
lăsaseră, odihnindu-şi picioarele şi meditând la 
împrejurările neaşteptate ale sosirii sale aici. 

Din când în când izbucnea în râs, uneori amuzat, alteori 
plin de indignare. 

Minte neformată! zise el. Nu am. încă simţurile dezvoltate! 
Nici nu-şi dau seama ei cât îl jignesc pe regele şi stăpânul 
lor trimis de ceruri. Văd că trebuie să-i aduc la rațiune. 
Trebuie să mă gândesc... trebuie să mă gândesc. 

Şi când apuse soarele, el tot se mai gândea. 

Nunez avea ochiul deprins eu lucrurile frumoase, şi i se 
păru că strălucirea de pe întinderile de zăpadă şi de pe 
ghețarii care se ridicau în jurul văii de fiecare parte a ei era 
lucrul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată. Ochii lui se 
întoarseră de la această splendoare inaccesibilă la satul şi 
la câmpiile irigate, care se scufundau grabnic în 
semiobscuritate, şi deodată îl cuprinse un val de emoție şi îi 


mulţumi lui Dumnezeu din toată inima pentru faptul că i se 
dăruise puterea de a vedea. 

Auzi un glas care îl chema din mijlocul satului. 

Hei, Bogota! Vino încoace! 

Atunci se sculă în picioare, zâmbind. Are să le arate 
acestor oameni odată pentru totdeauna ce înseamnă 
vederea la un om. îl vor căuta şi n-or să-l găsească. 

Să nu te mişti, Bogota, zise glasul. 

EI râse încetişor şi făcu pe furiş doi paşi în lături din 
cărare. 

Nu călea pe iarbă, Bogota; asta nu se îngăduie. Nunez 
abia dacă auzise zgomotul pe care îl făcuse. 

Se opri uluit. 

Cel care-i vorbise veni spre el, alergând pe cărarea cu 
pietre pestriţe. 

El se întoarse pe cărare. 

lată-mă, zise el. 

De ce n-ai venit când te-am chemat? zise orbul. Trebuie să 
fii dus de mină ca un copil? Nu poţi auzi cărarea când 
mergi? 

Nunez râse, 

Eu pot s-o văd, zise el. 

Nu există cuvântul văd, zise orbul după o pauză, încetează 
cu prostia asta şi urmează sunetul paşilor mei. 

Nunez îl urmă, puţin cam plictisit. 

Are să-mi vină şi mie timpul, zise el. 

Ai să înveţi, răspunse orbul. Sunt multe de învăţat în lume. 

Nimeni nu v-a spus că „în ţara orbilor chiorul e împărat?” 

Ce înseamnă orb? întrebă nepăsător orbul, vorbind peste 
umăr... 

Patru zile trecură, şi a cincea îl găsi pe împăratul Orbilor 
încă incognito, ca un străin stângaci şi nefolositor printre 
supuşii săi. 

Îşi dădu seama că era mult mai greu să se proclame 
împărat decât îşi închipuise, şi între timp, câtă vreme se 
gândea la acest coup detatl, făcea ceea ce i se spunea şi 


învăţa deprinderile şi obiceiurile din. Ţara Orbilor. Munca şi 
mersul în timpul nopţii i se păreau un lucru deosebit de 
supărător, şi hotări că acesta trebuie să fie primul lucru pe 
eare-i va schimba. 

Oamenii aceştia duceau o viaţă simplă, laborioasă, cu toate 
elementele virtuţii şi fericirii, pe cât pot fi înţelese de 
oameni asemenea lucruri. Trudeau, dar nu chinuitor; aveau 
hrană şi îmbrăcăminte suficientă pentru nevoile lor; aveau 
zile şi anotimpuri de odihnă; cântau la felurite instrumente 
şi din gură şi exista între ei şi dragoste şi erau şi copilaşi. 

Era uimitoare încrederea şi precizia cu care mergeau prin 
lumea lor ordonată. Totul fusese făcut să se potrivească cu 
nevoile lor; fiecare din cărările care se întindeau radiai pe 
suprafaţa văii avea un unghi constant faţă de celelalte, şi se 
deosebea printr-o crestătură specială făcută pe bordura ei; 
toate obstacolele şi neregularităţile cărării sau ale păşunii 
fuseseră înlăturate de mult; toate metodele şi procedeele 
lor luau naştere în chip firesc din nevoile lor speciale. 
Simţurile li se ascuţiseră de minune; puteau auzi şi judeca 
cel mai mic gest al unui om la o duzină de paşi depărtare, 
puteau să-i audU chiar şi bătăile inimii. Intonaţia înlocuise 
de mult expresia feţei şi atingerile - gestul, iar munca lor cu 
sapa, cu cazmaua şi cu furca era tot atât de sigură şi 
degajată ca munca oricărui grădinar. Simţul mirosului era 
extraordinar de fin, puteau distinge diferenţele între 
indivizi tot atât de uşor ca şi un fâiiie, şi se îngrijeau cu 
uşurinţă şi dibăcie de lamele ClUre trăiau printre stâncile 
de sus şi veneau la zidul despărțitor să caute hrană şi 
adăpost. De abia când NiiLlez a căutat să li se impună, a 
descoperit cât de sigure şi îndemânatice le erau mişcările. 

El se răzvrăti numai după ce încercase calea convingerii. 

Mai întâi, în diferite împrejurări, încercă să le vorbească 
despre vedere. 

Ascultaţi aici” oameni, zise el. Sunt lucruri pe Oaie nu le 
înţelegeţi la mine. 


O dată sau de două ori, câţiva clin ei îl ascultară; au cu faţa 
în jos şi cu urechea spre el căutând să priceapă, şi el făcu 
tot ce putu ca să le spună ce îa-Mitnină să vezi. Printre 
ascultătorii săi se afla o fată cu pleoapele mai puţin roşii şi 
afundate decât ale celorlalţi, aşa că ţi-ai fi închipuit mai 
degrabă ea-şi ascunde M iui, şi pe fata asta nădăjdui el s-o 
convingă mai lesne. I,ii vorbea despre frumuseţea vederii, 
despre priveliştea uimiţilor, a cerului şi a răsăritului de 
soare, şi ei îl ascul-i.ni cu o incredulitate amuzată care de la 
o vreme deveni mustrătoare. li spuseră că nici nu existau 
munţi, şi Că dincolo de stâncile unde păşteau lamele era de 
fapt Capătul lumii; acolo se înălța acoperişul scobit al uni- 
YiYsului, de unde cădeau avalanşele şi apele; şi când el 
susţinu cu tărie că lumea nu avea nici capăt şi nici acoperiş, 
după eum bănuiau ei, îi spuseră că gândurile Ini erau 
păcătoase. Descrierea cerului, norilor şi stelelor pe care le- 
o făcu el li se păru un gol hidos, un neant teribil în locul 
acoperişului neted caie se întindea deasupra lucrurilor şi în 
care credeau ei - credinţa lor era ci acoperişul scobit era 
grozav de neted la pipăit. îşi dădu seama că într-un fel îl 
contrariase, şi renunţă cu btul la această latură a 
problemei, şi încercă să le arate Valoarea practică a vederii. 
într-o dimineaţă îl zări pe Pedio pe cărarea numită 
Şaptesprezece, îndreptându-se spre casele din centru, dar 
la o distanţă încă prea mare a să poată fi auzit sau mirosit şi 
el le spuse aceasta. 

Peste puţină vreme, porunci el, Pedro va fi aici. 

Un bătrân îi spuse că Pedro nu avea nici o treabă pe 
cărarea Şaptesprezece, iar Pedro, ca pentru a confirma 
acest lucru, după ce se apropie, se întoarse şi pomi 
transversal pe cărarea Zece, şi astfel se întoarse cu paşi 
sprinteni către zidul înconjurător. Ei râseră. de Nunez când 
Pedro nu sosi acolo, şi ceva mai târziu, când Nunez îl 
întrebă pe Pedro ca să lămurească situaţia, acesta tăgădui 
şi îl înfruntă, arătându-se de aici încolo duşmănos faţă de el. 


Apoi Nunez îi convinse să-l lase să se ducă ceva mai 
departe pe păşunile în pantă, către zidul despărțitor, 
împreună cu unul dintre ei, făgăduindu-le să-i descrie 
însoţitorului tot ce se întâmpla în jurul caselor. Observă 
anumite mişcări într-o parte şi în alta, dar lucrurile care 
păreau să aibă vreo însemnătate reală pentru aceşti oameni 
se petreceau în interiorul sau în dosul caselor lipsite de 
ferestre - singurele lucruri de care ţineau ei seama ca să-l 
pună la încercare - şi din toate acestea el nu putu vedea şi 
nu putu spune nimic; şi abia după eşecul acestei încercări, 
şi după ironiile pe care ei nu şi le putură stăpâni, el recurse 
Ia forţă. Se gândi să apuce o cazma şi să doboare deodată 
pe câţiva din ei la pământ, şi astfel, în luptă dreaptă, să le 
arate avantajele ochilor. Merse atât de departe cu această 
hotărâre încât şi puse nuna pe o cazma, şi atunci descoperi 
în el un lucru nou, şi anume că-i era peste putinţă să 
lovească cu sânge rece un orb. 

Ezită şi băgă de seamă că ei pricepuseră faptul că el 
ridicase cazmaua. Stăteau atenţi, cu capetele aplecate într- 
o parte şi cu urechea spre el, aşteptând să afle ce are de 
gând. 

Lasă cazmaua aia jos - zise unul din ei, şi el simţi un fel de 
groază deznădăjduită. Era aproape gata să le dea 
ascultare. 

Apoi îmbrânci pe unul din ei spre peretele unei case, trecu 
în fugă pe lingă el şi ieşi din sat. 

Merse de-a curmezişul unei păşuni, lăsând în urma paşilor 
săi o dâră de iarbă călcată, şi apoi se aşeză la marginea 
unuia din drumurile lor. Simţi ceva din avântul care 
cuprinde pe orice om la începutul unei lupte; însă mult mai 
multă nedumerire. începu să-şi dea seama că nu poţi nici 
măcar să te lupţi cu nişte liinţe care înţeleg viaţa cu totul 
altfel decât tine. În depărtare, zări un număr de bărbaţi cu 
târnăcoape şi bastoane, ieşind din case pe stradă şi 
înaintând într-un Bir lung pe. câteva cărări, spre el. 


Mergeau încet, vorbind mereu unii cu alţii, şi din când în 
când întregul cordon se oprea, adulmeca aerul şi asculta. 

Prima dată când făcură asta, Nunez râse. Dar puţin mai 
târziu râsul lui încetă. 

Unul din ei îi găsi urma în iarbă, se aplecă şi îşi pipăi 
drumul de-a lungul ei. 

Timp de cinci minute el privi înaintarea înceată a şi-ului, 
apoi dorinţa sa vagă de a face ceva deveni de aestăpânit. Se 
sculă în picioare, făcu câţiva paşi spre zidul înconjurător, se 
întoarse şi merse o bucată de diurn înapoi. Ceilalţi stăteau 
în semicerc, ascultând tăcuţi. 

liămase şi el nemişcat, ţinând cazmaua strâns cu 
anvândouă mâinile. Trebuia oare să-i atace? 

Sângele îi zvâcnea în urechi cântând ritmic acelaşi refren: 
„în Ţara Orbilor chiorul e împărat!” 

Trebuia să-i atace oare? 

Se uită îndărăt spre zidul înalt şi cu neputinţă de trecut - 
de netrecut din pricina tencuielii netede, cu toate acestea 
străpuns de numeroase portiţe - şi apoi privi şirul 
urmăritorilor săi care se apropiau tot mai mult. După ei 
veneau acum alţi inşi de pe străzile dintre oase. 

Trebuia oare să-i atace? 

Bogota! strigă unul. Bogota, unde eşti? Strânse şi mai tare 
cazmaua în mină şi înainta în jos pe păşune, către locul 
unde se aflau casele, şi îndată o se mişcă din loc, ei se şi 
îndreptară spre el. 

Am să dau în ei dacă se ating de mine, se jură Pe 
Dumnezeul meu că aşa am să fac. Am să dau în ci. apoi 
strigă cu glas tare: Ascultaţi, am de gând să fac ce mi place 
în valea asta. Auziţi? Am de gând să fae ce n ii place şi să 
mă duc unde-mi place I,.vOrbii se îndreptau spre el cu 
repeziciune, bâjbâind, dar cu mişcări rapide. Era ca şi cum 
s-ar fi jucat de-a baba oarba, în care toţi sunt legaţi la ochi 
afară de unul. 

— Puneţi mâna pe el! strigă imul din ei. 


Se pomeni în mijlocul unui semicerc de urmăritori. Simţi 
deodată că trebuie să fie activ şi hotărât. 

Voi nu pricepeţi, strigă el cu un glas pe care şi-l voia 
măreț şi hotărât, dar care se frânse. Voi sunteţi orbi, iar eu 
pot să văd. Lăsaţi-mă în pace! 

Bogota! Lasă jos cazmaua aceea şi pleacă de pe iarbă! 

Ultimul ordin, grotesc prin familiaritatea lui urbană, îi 
produse o izbucnire de mânie. 

— Am să vă lovesc - zise el, aproape plângând de emoție. 
Pe legea mea, am să vă lovesc. Lăsaţi-mă în pace! 

Începu să alerge, fără să ştie nici el încotro. Fugi din faţa 
orbului care se afla în preajmă, pentru că-i fu groază să-l 
lovească. Se opri, apoi făcu o săritură ca să scape de 
rândurile lor ce se strângeau tot mai mult. Se îndreptă spre 
spaţiul gol dintre ei, şi oamenii de ambele părţi, simțind 
îndată apropierea paşilor săi, se strân-seră unii în alţii. Sări 
înainte, dar văzu că prinderea lui devenise inevitabilă, aşa 
că lovi la întâmplare cu cazmaua. Simţi mâna şi braţul 
zguduindu-se de izbitură, iar omul căzu la pământ cu un 
urlet de durere, şi ei trecu printre ei. 

Scăpat! Şi apoi se apropie din nou de străzile dintre case, 
iar orbii cu târnăcoape şi bastoane în mâini alergau cu un 
fel de iuţeală calculată încoace şi încolo. 

Auzi paşi în spate, tocmai la timp, şi văzu un om înalt 
alergând pe urmele sale. îşi pierdu cumpătul, az-vârli 
cazmaua care trecu la un metru de urmăritor, se răsuci în 
loc şi o luă la goană, scoțând un urlet în timp ce se ferea de 
un altul. 

Era cuprins de panică. Alerga cu furie într-o parte şi în 
alta, ferindu-se când nici nu era nevoie să se ferească, şi 
poticninduse din cauza nerăbdaării de a vedea dintr-o dată 
în toate părţile. O clipă, căzu la pământ şi ei îi auziră 
căzătura. Departe,. în cercul zidului înconjurător, o mică 
trecătoare i se păru că-i oferă salvarea şi se îndreptă în 
goană acolo. Nici nu se mai uită în jur după urmăritori până 
nu ajunse la ţintă, trecu poticninduse peste pod, se căţăra 


puţin printre stânei, sjre surprinderea şi spaima unui pui de 
lama, care fugi făcându-se nevăzut, apoi se aşeză pe 
pământ, gâfâind. 

Şi astfel se sfârşi încercarea sa de coup detat. 

Rămase în afara zidului din Valea Orbilor timp ele două 
zile şi două nopţi, fără hrană sau adăpost, medi-tând asupra 
acestor lucruri neaşteptate. În timpul acestor meditații, 
repetă foarte des şi mereu cu o notă tot mai profundă de 
derâdere proverbul lipsit de noimă: „în Ţara Orbilor chiorul 
e împărat”. Se gândi mai ales la modul în care se lupta să-i 
învingă pe aceşti oameni, şi şi dete limpede seama că nu 
avea la îndemână nici un mijloc. Nu avea nici o armă şi 
acum îi va fi greu să obţină vreuna. 

Până şi în Bogota, plaga îl îmbibase într-atâta, că nu mai 
putea găsi în el tăria să ucidă un orb. Bincânţeles, dacă ar 
face asta, ar putea să le dicteze condiţiile, sub ameninţarea 
de a-i asasina pe toţi. Dar, mai curând sau mai târziu, va 
trebui să şi doarmă...! 

Căută să găsească ceva de mâncare printre pini, să-şi facă 
un adăpost din ramuri unde să-şi petreacă noaptea când 
cădea frigul şi - cu mai puţină convingere - să prindă prin 
şiretenie o lama, pentru a încerca s-o omoare, lovind-o cu o 
piatră, şi poate astfel să izbutească să mănânce ceva. Dar 
lamele se fereau de el, îl priveau ncâncrezătoare cu ochii 
lor căprui şi îl scuipau când se apropia de ele. Teama îl 
cuprinse încă de a doua zi şi din când în când trupul îi 
tremura. în cele din urmă, se furişă până la zidul Ţării 
Orbilor şi încercă să ajungă la o înţelegere cu ei. Se furişă 
de-a lungul canalului, strigând, până când doi orbi ieşiră Ia 
poartă şi vorbiră cu el. 

Am fost nebun, zise el, dar as.ta pentru că eram proaspăt 
creat. 

Ei îi spuseră că aşa era mai bine. 

Le spuse că acum devenise mai înţelept şi se căia pentru 
tot ce făcuse. 


Apoi plânse fără să vrea, căci se simţea foarte slăbit şi 
bolnav, şi ei luară asta drept un semn favorabil. 

Îl întrebară dacă tot mai crede că poate „vedea”,: 

Nu, zise el. A fost o nebunie. Acest cuvânt nu înseamnă 
nimic... mai puţin decât nimic. 

Îl întrebară ce era deasupra capului. 

Cam la o înălţime de zece ori zece cât înălţimea unui om se 
află un acoperiş deasupra lumii... de stâncă... şi foarte, 
foarte neted... zise el şi izbucni din nou într-un plâns isteric. 
Până să mă mai întrebaţi şi altceva, daţi-mi ceva de 
mâncare, fiindcă altminteri am să mor. 

Se aşteptă la pedepse cumplite, dar aceşti orbi erau în 
stare de multă toleranţă. Socotiră răzvrătirea lui drept o 
nouă dovadă a stării lui generale de idioţie şi inferioritate; 
şi după ce-l biciuiră, îi dădură să facă muncile cele mai 
grosolane şi mai grele pe care le aveau de făcut, iar el, 
nevăzând altă cale de a trăi, făcu supus tot ce i se spunea. 

Zăcu bolnav câteva zile şi îl îngrijiră cu bunătate. Acest 
fapt îl făcu să fie şi mai supus. Dar ei insistau să-l facă să 
stea pe întuneric, lucru care pentru el era o nenorocire 
cumplită. Filosofi orbi veniră la el şi-i vorbiră despre 
superficialitatea păcătoasă a minţii sale şi îl mustrară cu 
atâta tărie pentru îndoielile lui asupra capacului de stâncă 
ce acoperea oala lor cosmică, încât el se întrebă dacă nu 
era cumva într-adevăr victima unei halucinaţii, de vreme ce 
nu zărea deasupra capului acest capac. 

Şi astfel, Nunez deveni cetăţean al [ării Orbilor, iar 
oamenii aceştia încetară să mai fie pentru el un neam 
oarecare, devenind indivizi familiari, în vreme ce lumea de 
peste munţi ajunse tot mai îndepărtată şi mai ireală. Era 
Yacob, stăpânul său, un om blând atunci când nu era 
supărat, era Pedro nepotul lui Yacob; şi mai era Medina- 
sarote, care era fiica cea mai mică a lui Yacob. Nu era prea 
preţuită în lumea orbilor, pentru că avea o faţă cu 
trăsăturile bine conturate, şi îi lipsea acea aplatizare lină a 
trăsăturilor, plăcută la atingere, care alcătuia idealul de 


frumuseţe feminină printre orbi, dar lui Nunez i se păru la 
început frumoasă, iar după aceea fiinţa cea mai 
fermecătoare din lume. Pleoapele ei închise nu erau atât de 
afundate şi roşii, cum erari la toţi ceilalţi locuitori ai văii, ci 
stăteau ca şi cum erau gata să se deschidă în orice clipă, şi 
avea gene lungi, care erau considerate o gravă desfigurare. 
Şi glasul ei era puternic, şi nu satisfăcea auzul fin al 
tinerilor din valea aceea. Aşa că fata nu avea nici un 
adorator. 

Veni un timp când Nunez socoti că, dacă ar putea s-o 
câştige, s-ar resemna să trăiască în valea aceea tot, restul 
zilelor lui. 

O observă; Căută prilejuri de a-i face mici servicii, şi în 
curând văzu că şi ea îl băgase în seamă. Odată, la o adunare 
dintr-o zi de odihnă, şezură unul lângă altul în lumina vagă 
a stelelor, iar o muzică duioasă răsuna undeva. Mina lui 
dădu peste a ei şi îndrăzni să o stringa. Atunci, cu multă 
tandreţe, ea îi răspunse la Ici. Şi în altă zi, când şedeau la 
masă pe întuneric, simţi cum mâna ei o caută pe a lui, şi la o 
licărire mai vie a focului observă tandreţea zugrăvită pe 
chipul fetei. 

Se gândi să vorbească cu ea. 

Se duse într-o zi la ea şi o găsi stând la lumina lunii de 
vară şi torcând. Lumina lunii făcea din ea o fiinţă argintie şi 
misterioasă. Se aşeză la picioarele ei şi-i spuse Da iubeşte, 
şi îi mai spuse cât de frumoasă era pentru ei. Avea un glas 
de îndrăgostit şi-i vorbi cu un respect duios, vecin cu 
adoraţia, iar fata asta nu mai fusese adorată niciodată de 
nimeni. Ea nu-i dădu nici un răspuns precis, dar era 
limpede că vorbele lui îi făcuseră plăcere. 

După aceea, el îi vorbi ori de câte ori găsi prilejul. Valea 
aceea deveni pentru el o lume, iar lumea de dincolo de 
munţi, unde oamenii trăiau la soare, nu i se mai părea 
altceva decât un basm pe care într-o zi i-t va spune ei la 
ureche. Şovăitor şi cu nesfârşâtă sfială, el îi vorbi într-o zi 
despre darul vederii. 


Vederea i se părea ei cea mai poetică dintre nielli puiri, şi 
asculta descrierile lui despre stele şi munţi şi despre 
propria ei frumuseţe luminoasă şi blândă, avâud aerul unei 
vinovate îngăduinţe. Nu putea să Creadă, nu înţelegea 
decât pe jumătate, dar cele auzite îi dădeau o plăcere 
misterioasă, iar iui i se părea că ea înţelege totul. 

Dragostea lui îşi pierdu teama şi căpătă mai mult curaj. 
Apoi el fu de părere să o ceară lui Yacob şi bătrânilor în 
căsătorie, însă fata se temea şi-şi amâna mereu 
încuviințarea. Dar una dintre surorile ei mai mari fu aceea 
care-i spuse mai întâi lui Yacob că Medina-sarote şi Nune se 
iubeau. 

— De la început, toţi se împotriviră căsătoriei dintre 
Nunez şi Medina-sarote, nu atât pentru că ar fi preţuit-o 
prea mult pe fată, cât fiindcă îl socoteau pe el ca fiind o 
fiinţă aparte, un idiot, care se afla sub nivelul acceptabil al 
condiţiei umane. Surorile ei se opuneau din răsputeri, 
spunând că o asemenea căsătorie i-ar discredita pe toţi; iar 
bătrânul Yacob, deşi căpătase un fel de simpatie pentru 
servul său ncân-demânatic şi ascultător, clătină din cap şi 
zise ea acest lucru nu era cu putinţă. Tinerii erau supăraţi 
cu toţii la gândul acestei corciri a rasei, iar unul merse atât 
de departe încât îl înjură şi îl lovi pe Nunez. Acesta îi 
răspunse cu altă lovitură. Atunci, pentru întâia dată, el găsi 
un avantaj în faptul că vedea, chiar şi în semiîntuneric, aşa 
că după ce bătaia se termină, nimeni nu mai îndrăzni să 
ridice mina împotriva lui. Continuau să considere însă că 
această căsătorie nu era cu putinţă. 

Bătrânul Yacob avea un sentiment de duioşie faţă de fiica 
sa cea mai mică şi era îndurerat auzind-o cum plânge pe 
umărul său. 

Ascultă, draga mea, ăsta e. un idiot. Are închipuiri. Nu e în 
stare să facă nimic ca lumea. 

Ştiu, zise plângând Medina-sarote. Dar e mai bun decât a 
fost. Şi devine tot mai bun. Şi e puternic, dragă tată, şi 


blând... mai puternic şi mai blând decât orice alt om din 
lume. Şi mă iubeşte, tată, şi eu îl iubesc. 

Bătrânul Yacob era foarte întristat văzând-o inconsolabilă, 
şi pe lângă toate - lucru care-l întrista şi mai mult - şi lui îi 
plăcea Nunez în multe privinţe. Şi astfel, se duse şi se aşeză 
în camera fără ferestre a consiliului, împreună cu ceilalţi 
bătrâni şi, ascultând dezbaterea, zise la momentul potrivit: 

E mai bun decât a fost. Se prea poate ca într-o zi să-l 
găsim tot atât de sănătos la minte ca noi toţi. 

Apoi unul din bătrâni, după ce se gândi profund, avu o 
idee. El era marele doctor printre aceşti oameni, 
lărnăduitorul lor, şi avea o minte foarte filosofică şi 
inventivă, aşa că îi veni ideea de a-1 vindeca pe Nunez de 
ciudăţeniile lui. într-o zi, când Yacob era şi el de faţă, reveni 
la Nunez. 

L-am cercetat pe Bogota, zise el, şi acum cazul lui îmi este 
mai limpede. Cred că s-ar putea să-l vindecăm foarte bine. 

Asta e ceea ce am sperat eu întotdeauna! zise bătrânul 
Yacob., 

Creierul lui e bolnav, zise doctorul cel orb, Bătrânâi 
încuviinţară printr-un murmur. 

Ei, şi de ce suferă el? 

Vai! zise bătrânul Yacob. 

De asta! zise doctorul, răspunzându-şi singur la întrebare. 
Lucrurile acelea ciudate care sunt numite ochi, şi care 
există pentru a forma o depresiune moale şi plăcută pe faţă, 
sunt bolnave, în cazul lui Bogota, în asemenea măsură, 
încât îi afectează creierul. Sunt foarte umflate, au gene, iar 
pleoapele se mişcă, şi, drept consecinţă, mintea lui e într-o 
stare de necontenită iritare şi distragere. 

Da? zise bătrânul Yacob. Da? 

Şi cred că pot spune cu destulă siguranţă că, pentru a-l 
vindeca complet, tot ce avem de făcut este o operaţie 
chirurgicală simplă şi uşoară, adică să îndepărtăm aceste 
umflături iritante. 

Şi apoi va fi sănătos? 


Apoi va fi perfect sănătos, şi un cetăţean admirabil. 

Mulţumesc cerului pentru binefacerile ştiinţei! 

Zise bătrânul Yacob şi se duse numaidecât să-i spună lui 
Nunez despre speranţele sale fericite. 

Dar felul în care Nunez primi aceste veşti bune i se păru 
prea rece şi îl dezamăgi. 

După tonul pe care îl ai, s-ar putea crede că nu prea eşti 
îndrăgostit de fiica mea. 

Medina-sarote fu aceea care îl convinse pe Nunez să se 
supună operaţiei chirurgilor orbi. 

Cred că tu nu vrei, zise el, să-mi pierd darul vederii? 

Ea clătină din cap. 

— Lumea mea este vederea. Ea îşi lăsă capul în jos. 

Există lucrurile frumoase, micile lucruri frumoase, florile, 
lichenii printre stânci, luciul şi netezimea unei bucăţi de 
blană, cerul îndepărtat cu norii lui albi care se fugăresc, 
apusurile de soare şi stelele. Şi mai eşti şi tu. Numai pentru 
tine e bine să am vedere, să-ţi văd faţa blândă şi senină, 
buzele tale frumoase, mâinile tale dragi şi minunate, 
încrucişate una peste alta... Ochii aceştia mi i-ai câştigat, 
ochii aceştia mă atrag spre tine, şi aceşti ochi vor să mi-i ia 
idioţii ăştia. Va trebui să te ating, să te aud şi să nu te mai 
văd niciodată. Va trebui să intru sub acest acoperiş oribil 
sub care imaginaţia voastră se gârboveşte... Nu, cred că nu 
vrei să fac aşa ceva! 

O îndoială neplăcută i se trezi în minte. Se opri, şi lăsă 
întrebarea fără răspuns. 

Aş vrea, zise ea, uneori... - dar se opri. 

Da? zise el, puţin cam cu teamă. 

Aş vrea uneori... să nu vorbeşti aşa. 

Cum? 

Ştiu că e frumos... că e imaginaţia ta. îmi place, dar 
acum... 

Îl cuprinse un fior rece. 

Acum P zise el cu glas slab. Ea nu-i răspunse nimic. 

Vrei să spui... crezi... că aş fi mai bun, mai bun poate... 


Începea să înţeleagă repede lucrurile. Se simţi cuprins de 
mânie, de o adevărată mânie, de această întorsătură 
întunecată a soartei, dar şi de o simpatie pentru lipsa ei de 
înţelegere, o simpatie care semăna cu mila. 

Draga mea, zise el şi îşi putu da seama după paloarea 
chipului ei cât de mult se împotrivea spiritul fetei acestor 
lucruri pe care nu le putea rosti. O cuprinse în braţe, îi 
sărută urechea şi rămaseră câtva timp în tăcere. Şi dacă aş 
consimţi să fac asta? zise el în cele din urmă, cu un glas plin 
de blândeţe. 

Ea îşi aruncă braţele în jurul lui, izbucnind în plâns. 

Oh, dacă ai vrea, suspină ea, dacă ai vrea! 

Timp de o săptămână înaintea operaţiei, care avea să-l 
ridice din servitutea şi inferioritatea în care se găsea până 
atunci la nivelul unui cetăţean orb, Nunez nu mai ştiu ce e 
somnul, şi în tot timpul orelor însorite şi calde, cât timp 
ceilalţi moţăiau fericiţi, el stătea me-ditând sau rătăcea fără 
ţintă, încercând să rezolve această dilemă. Dăduse 
răspunsul, îşi dăduse consimţă-mântul şi totuşi nu era încă 
sigur. Şi în cele din urmă, la sfârşitul unei zile de muncă, 
când soarele răsări în toată splendoarea peste crestele 
aurite, începu ultima lui zi în care avea să mai vadă. Petrecu 
câteva minute cu Medina-sarote până să se ducă ea la 
culcare. 

Mâine, zise el, n-am să mai văd. 

Iubitul meu drag! răspunse ea şi-i strânse mâinile cu toată 
puterea. 

Ei or să caute să te doară cât mai puţin, zise ea; şitu aisă 
treci prin această durere, ai să treci prin ea, iubitul meu, 
pentru mine... Dragul meu, dacă inima şi viaţa unei femei 
poate să facă acest lucru, eu te voi răsplăti. lubitul meu, 
scumpul meu cu glasul duios, te voi răsplăti. 

Fu copleşit de milă faţă de sine însuşi, ca şi faţă de ea. 

O strânse în braţe, îşi apăsă buzele de ale ei şi privi pentru 
ultima dată faţa ei dulce. 


Adio! şopti el văzând această imagine dragă, adio! Şi apoi, 
în tăcere, se întoarse şi se îndepărtă. 

Ea îi ascultă paşii care se îndepărtau, şi ceva din ritmul lor 
o făcu să izbucnească în plâns. 

Îşi pusese în gând să se ducă într-un loc singuratic, unde 
păşunile erau pline de narcise albe, şi să ră-mână acolo 
până când va veni ora sacrificiului său, dar pe măsură ce 
mergea, îşi ridică ochii şi văzu dimineaţa, dimineaţa 
asemănătoare cu un înger în armură aurie, coborând în jos 
pe povârnişuri... 

I se păru că, în faţa acestei splendori, el şi lumea asta 
oarbă din vale, şi dragostea lui, şi totul nu erau altceva 
decât un abis al păcatului. 

Nu coti nicăieri, cum avusese de gând, ci continuă să 
meargă, trecu prin zidul înconjurător şi ieşi pe stânci, iar 
ochii îi erau îndreptaţi mereu pe gheţurile şi zăpezile 
însorite. 

Văzu infinita lor frumuseţe, iar imaginaţia sa se avântă pe 
deasupra lor, la lucrurile de dincolo la care avea acum să 
renunţe pentru totdeauna. 

Se gândi la lumea aceea mare şi liberă de care era 
despărţit, lumea lui, şi avu viziunea povârnişurilor de 
dincolo care se întindeau unele după altele, cu Bogota 
aşezată minunat printre ele, un loc de o frumuseţe plină de 
agitaţie, o splendoare în timpul zilei, un mister luminos în 
timpul nopţii, un Ioc cu palate, fântâni, statui şi case albe. 
Se gândi cum poate într-o bună zi ar putea cobori prin 
trecători, apropiindu-se tot mai mult de strazile şi 
drumurile ei aglomerate. Se gândi la o călătorie pe fluviu, 
timp de zile întregi, de la Bogota cea mare către lumea mai 
întinsă şi liniştită de dincolo, trecând prin orăşele şi sate, 
păduri şi locuri pustii, peste apele repezi ale fluviului, până 
când malurile lui se îndepărtau şi lăsau să pătrundă 
vapoarele cele mari, şi ajungeai la mare - la marea 
nesfârşită, cu miile ei de insule, şi cu vasele ei care se 
zăreau nelămurit în depărtare, în ncâncetatele lor călătorii 


de-a lungul şi de-a latul lumii celei mari. Şi acolo, 
ncângrădit de munţi, vedeai cerul - cerul adevărat, nu ca 
un disc cum îl vedeai aici, ci ca o boltă de un albastru 
neasemuit, un adânc de adâncuri în care pluteau stelele ce 
îi dădeau ocol... 

Ochii săi cercetară perdeaua uriaşă a munţilor cu atenţie 
încordată. 

Dacă cineva ar merge de pildă aşa, urcând prin ravina 
aceea şi până la hornul de colo, ar putea ieşi sus printre 
pinii aceia pitici care se întind în jurul unui fel de prag şi se 
ridică din ce în ce mai sus, o dată cu strâmtoarea. Şi apoi? 
Taluzul acela ar putea fi trecut. De acolo poate că s-ar găsi 
un loc de căţărat care să-l ducă până sus, pe malul 
prăpastiei care pornea de sub zăpezi; şi dacă hornul acela 
nu era bun, atunci ar putea să găsească altul mai departe, 
spre răsărit, care să-i servească mai bine ţinta aleasă. Şi 
apoi? Apoi ar ajunge pe zăpada aurie de colo, la jumătatea 
de drum spre creasta acelor pustiuri frumoase. 

Aruncă o privire înapoi spre sat, apoi se întoarse cu faţa 
spre el şi-l privi ţintă. 

Se gândi la Medina-sarote, şi ea devenise mică şi 
îndepărtată. 

Se întoarse din nou cu faţa la peretele muntelui, pe care 
ziua cobora în jos până la el. 

Apoi, cu multă prudenţă, începu să urce. 

Când soarele asfinţi, el nu. se mai căţăra, ci era departe, 
sus. Trebuia să ajungă şi mai sus, deşi era destul de sus şi 
acuma. Hainele îi erau rupte, membrele îi erau pline de 
sânge, avea urme de lovituri în multe locuri, dar şedea 
tolănit ca şi cum s-ar fi aflat la largul său, şi avea un zâmbet 
pe faţă. 

Din locul în care se odihnea, valea părea o groapă, şi 
aproape cu o milă mai jos. Începuse să nu se mai zărească 
lămurit din pricina cetii şi umbrei, deşi piscurile munţilor 
din jurul său aruncau încă flăcări de lumină, iar micile 
detalii ale stântilor din apropiere erau scăldate de o 


frumuseţe subtilă; o vână de mineral verde care străbătea 
printr-o rocă cenuşie, fulgerul cristalelor sclipind într-un loc 
sau în altul, un lichen minuscul şi portocaliu, nespus de 
frumos, chiar lângă lata lui. În trecătoare erau umbre 
adânci şi misterioase, albastrul se revărsa în purpuriu... şi 
purpuriul într-o negură luminoasă, iar deasupra capului se 
afla imensitatea nesfârşită a cerului. Dar lui nu-i mai păsa 
de aceste lucruri, ci stătea întins acolo, nemişcat, zâmbind 
ca şi cum ar fi fost mulţumit doar pentru că scăpase din 
Valea Orbilor în care crezuse că avea să fie împărat. 

Lumina asfinţitului se stinse şi veni noaptea, iar el lul mai 
stătea întins, cu o mulţumire împăcată, sub stelele reci. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

BACILĂI FURAŢI. 

lată, acesta - spuse bacteriologul împingând sub 
microscop o lamelă de sticlă - este un preparat din celebrul 
bacii de holeră, bacteria holerii. 

Omul cu faţa palidă se uita atent în microscop. Fără 
îndoială că nu era obişnuit cu astfel de lucruri, fiindcă îşi 
acoperea ochiul liber cu mina sa albă şi moale. 

Nu văd aproape nimic, spuse el. 

Rotiţi puţin acest şurub, îl sfătui bacteriologul. Poate că 
microscopul nu este reglat pentru dumneavoastră. Ochii 
diferă atât de mult! Numai o fracțiune de învârtitură într-o 
parte sau întralta. 

Ah! Acum văd! exclamă vizitatorul. în definitiv nu este prea 
mult de văzut. Nişte linii şi fâşii mici, trandafirii. Şi totuşi, 
aceste mici particule, aceste vietăţi atomice s-ar putea 
înmulţi şi ar putea distruge un întreg oraş! Formidabil! 

Se ridică, şi, luând bucăţica de sticlă de sub microscop, o 
privi în zare, întorcându-se spre fereastră. 

Aproape invizibil, spuse el, examinând preparatul. Ezită. 

— Sunt vii? Sunt periculoşi acum? 

Cei de-aici au fost colorați şi omorâţi, spuse bacteriologul. 
în ceea ce mă priveşte, aş dori să-i putem omori şi colora pe 
toţi, în întreg universul. 


Presupun - observă zâmbind uşor omul cel palid - că nu 
prea ţineţi să aveţi în jurul dumneavoastră aşa ceva în stare 
activă, în viaţă? 

Dimpotrivă, suntem obligaţi să avem, răspunse 
bacteriologul. Iată, de exemplu. Străbătu camera şi luă în 
mână una dintre numeroasele eprubete sigilate. Aici sunt 
vii. Este o cultură de bacterii vii ale bolii. Ezită. Ca să spun 
aşa, holeră conservată. 

O uşoara sclipire de satisfacţie apăru pentru moment pe 
faţa bărbatului celui palid. 

Posedaţi ceva teribil, spuse el, devorând eprubeta cu ochii. 

Bacteriologul urmări plăcerea bolnăvicioasă din expresia 
vizitatorului său. Omul care-l vizita în după-amiaza aceea, 
cu o recomandaţie din partea unui vechi prieten, îl interesa 
datorită chiar contrastului dintre temperamentele lor. Părul 
moale şi negru, ochii cenugşii-închis cu o expresie rătăcită, 
nervozitatea sa, interesul capricios, dar totuşi viu, al acestui 
vizitator se deosebea mult de calmul şi înclinarea spre 
reflexiune a cercetătorului ştiinţific, cu care avea în special 
de-a face bacteriologul. De aceea era poate natural să 
abordeze aspectul cel mai de efect al chestiunii pentru un 
auditor atât de vădit impresionat de natura ucigătoare a 
obiectului în discuţie. 

Ţinu eprubeta în mână, gânditor. 

— Da, iată aici molima întemniţată. Sparge o eprubeta de 
aceasta într-un rezervor de apă potabilă. Spune acestor 
infime particule de viaţă pe care, pentru a le putea revedea, 
trebuie să le colorezi şi să uzezi de puterea cea mai mare 
de mărire a microscopului, fiindcă altfel nu le poţi vedea, 
nici mirosi, spune-le, aşadar: „Duceţi-vă de aici, creşteţi şi 
vă înmulţiţi şi umpleţi rezervoarele de apă”, şi moartea 
misterioasă, moartea imposibil de urmărit, moartea rapidă 
şi teribilă, moartea plină de dureri şi de degradare va fi 
lansată asupra acestui oraş şi va pătrunde când ici, când 
colo, alegân-du-şi victimele. Aici va răpi soţul soţiei, dincolo, 
copilul mamei, aici va răpi pe omul de stat din funcţia lui, 


dincolo, pe muncitor de la truda sa. Bacilul va înainta de-a 
lungul conductelor de apă, se va furişa de-a lungul străzilor, 
alegând şi lovind într-o parte şi întralta câte o casă în care 
apa de băut n-a fost fiartă, se va strecura în rezervoarele 
producătorilor de ape minerale, va pătrunde în salată, prin 
spălare, şi va vegeta în gheaţă. Va aştepta să fie băut din 
adăpătoarele cailor, să fie sorbit de către copiii imprudenţi 
din fântânile arteziene publice. Se va infiltra în pământ, ca 
să reapară într-o inie de locuri neaşteptate, în izvoare şi 
fântâni. Dă-i drumul în reţeaua de apă, şi va decima 
metropole, înainte de a-i putea bara drumul, de a-l 
distruge. 

Se opri brusc. l se atrăsese doar atenţia că retorica era 
partea sa slabă. 

Dar aici este cu totul în siguranţă, ştii, cu totul în 
siguranţă. 

Omul cu faţa palidă dădu din cap. Ochii săi sclipiră, îşi 
drese glasul. 

Aceşti ticăloşi de anarhişti - spuse el - sunt nebuni, sunt 
nişte inconştienţi, dacă utilizează bombe, când se pot obţine 
astfel de lucruri. Cred... 

Se auzi o bătaie doanoală în uşă, o atingere uşoară a 
unghiilor. Bacteriologul deschise. 

O clipă, dragul meu, îi şopti soţia. 

Când reveni în laborator, vizitatorul se uita la ceas. 

Nici n-am băgat de seamă că v-am răpit o oră din timpul 
dumneavoastră, spuse el. Patru fără douăsprezece. Trebuia 
să vă părăsesc la trei şi jumătate. Dar lucrurile pe care mi 
le-aţi arătat erau într-adevăr mult mai interesante. Nu, nu 
pot să mai rămân nici un moment. La patru am o întâlnire. 

leşi din cameră, repetându-şi mulţumirile, iar 
bacteriologul îl întovărăşi până la uşă, apoi se întoarse gân- 
ditor spre laboratorul său, de-a lungul coridorului. Medita 
asupra originii vizitatorului. Fără îndoială că nu era de tip 
teutonic, nici de tip latin obişnuit. „în orice caz, mă tem că 
este un individ morbid. Cu câtă lăcomie se uita la culturile 


de germeni producători de boală V îi trecu prin minte un 
gând tulburător. Se întoarse spre masa de laborator de 
lângă autoclavă şi apoi, foarte repede, spre biroul său. îşi 
pipăi în grabă buzunarele şi se repezi spre uşă. „Am lăsat-o 
poate pe masa din hol”, îşi spuse. 

Minnie! strigă el cu voce răguşită, când ajunse în hol. 

Da, dragă, îi răspunse un glas îndepărtat. 

Ascultă, am avut ceva în mină, când am vorbit adineaori cu 
tine? 

Pauză. 

Nimic, dragă, îmi aduc bine aminte, fiindcă... 

Nenorocire! strigă bacteriologul şi alergă imediat spre 
intrarea principală, apoi cobori scările şi ieşi în stradă. 

Minnie, auzind uşa trântindu-se cu violenţă, alergă 
alarmată la fereastră. în josul străzii, un bărbat zvelt se 
urca într-o birjă. Bacteriologul, fără pălărie şi în papuci de 
pâslă, alerga spre acest grup şi gesticula sălbatic. Pierdu un 
papuc, dar nu se opri. „A înnebunit! îşi spuse Minnie. 
Numai îngrozitoarea lui ştiinţă este de vină”. Deschise 
fereastra şi strigă după el. Bărbatul cel zvelt aruneă o 
privire rapidă în jur, de parcă şi lui i-ar fi trecut prin minte 
că bacteriologul îşi pierduse minţile. Arătă în grabă spre el, 
spuse ceva vizitiului, portiera cupeului se trânti, biciul 
şuieră, copitele calului bocăniră şi într-o clipă trăsura şi 
bacteriologul care o urmărea cu înverşunare se îndepărtară 
şi dispărură după colţ. 

Minnie scoase un moment capul pe fereastră. Apoi şi-l 
retrase. Rămăsese cu gura căscată. „Desigur, e un 
excentric, medita ea. Dar să alergi prin Londra în ciorapi, şi 
încă în orele de aglomeraţie!” Un gând fericit îi trecu prin 
minte. îşi îmbrăcă în grabă boneta, luă pantofii soţului, se 
duse în hol, smulse din cuier pălăria şi pardesiul 
bacteriologului şi, când ajunse în pragul casei, opri o birjă 
care tocmai trecea. 

Ia-o înainte, înconjoară Havelock Creseent şi vezi dacă 
putem ajunge un domn care aleargă într-o haină de catifea, 


fără pălărie. 

Haină de catifea, doamn, şi fără părie. Foarte bine, doamn. 
Şi vizitiul dădu îndată bice cailor în modul cel mai natural 
cu putinţă, ca şi când în fiecare zi şi-ar fi mânat caii la 
adresa aceasta. 

Câteva minute mai târziu, micul grup de birjari şi pierde- 
vară din jurul adăpostului pentru birjari de la Haverstock 
Hill tresări la trecerea unei trăsuri cu o.stârpitură de cal de 
culoare roşcovan-gălbuie, mânat cu furie. 

Rămaseră tăcuţi când trecu pe lângă ei, dar apoi când se 
îndepărtă începură comentariile: 

Asta-i Harry Hicks. Ce l-o fi apucat? spuse gentlemanul 
corpolent, cunoscut sub numele de moş 'Tootles. 

Îi trage zdravăn cu biciul! observă un rândaş. 

Ia te uită! spuse bietul moş Tommy Byles. lată un alt 
smintit. Să mă ia dracu dacă nu-i nebun! 

E rnoş George - spuse moş Tootles - şi duce un smintit, ai 
dreptate. Vezi cum se apleacă din trăsură? Nu cumva 
aleargă după Harry Hicks? 

Grupul din jurul adăpostului birjarilor se animă, începură 
să strige în cor: „Haide, George!”, „Straşnică întrecere!”, 
„Prinde-i!”, „Dă-i cu biciul!” 

Aleargă totuşi iapa, aleargă! spuse rândaşul. 

Să înnebunesc, nu alta! strigă moş TootlesAcu îmi pierd 
minţile. lată că mai vine unul. Să ştii că s-au smintit în 
dimineaţa asta toţi birjarii din Hampstead! 

De data asta e o muiere! anunţă rândaşul. 

Ea îl urmăreşte pe el! observă moş Tootles. De obicei e pe 
dos. 

Ce are-n mână? 

Pare un gioben. 

A dracului poznă! Trei contra unul, moş George! strigă 
rândaşul. Altul la rând! 

Minnie trecu pe lângă ei, salutată de un ropot puternic de 
aplauze. Nu-i plăcu, dar considera că îşi făcea datoria şi îşi 
continua goana pe Haverstock Hill în jos, către Camden 


Town High Street, cu ocbii ţintă la spatele în veşnică 
mişcare al lui moş George, care-i ducea vagabondul de soţ 
departe de ea, fără să poată înţelege de ce. 

Bărbatul din primul cupeu şedea ghemuit într-un colţ, cu 
braţele strâns încrucişate, strângând cu putere în mână 
eprubeta care conţinea posibilităţi de distrugere atât de 
vaste. Era cuprins de un amestec ciudat de frică şi bucurie. 
Se temea mai ales că va fi prins înainte de a-şi fi dus la 
îndeplinire intenţiile, dar în adâncul sufletului său se 
ascundea mai vagă, dar mai puternică, teama de grozăvia 
crimei sale. Bucuria depăşea însă cu mult frica. Niciunul 
dintre anarhiştii care l-au precedat nu s-a apropiat măcar 
vreodată de ceea ce plăsmuise el. Ravachol, Vaillant, toate 
aceste personaje distinse a căror faimă a invidiat-o, îşi pierd 
orice semnificaţie în faţa sa. Trebuie numai să ajungă la 
reţeaua de apă şi să spargă eprubeta deasupra unui 
rezervor. Cu câtă pricepere a plănuit totul, a falsificat 
recomandarea, a intrat în laborator şi cât de abil s-a folosit 
de ocazie! în fine, lumea va auzi despre el. Toţi aceia care 
şi-au râs de el. L-au neglijat, au preferat pe alţii, au 
considerat nedorită societatea lui, vor trebui, în fine, să-l ia 
în consideraţie. Moarte, moarte, moarte! Totdeauna a fost 
tratat ca un om lipsit de importanţă. întreaga lume s-a unit 
într-o conspirație pentru a-l menţine în inferioritate. îi va 
învăţa el ce însemnează să izolezi un om. Ce stradă o fi 
asta? îi pare cunoscută. Este Creat Saint Andrew Street 
fără îndoială! Cum stă cu urmăritorul? Lungi gâtul afară din 
trăsură. Bacteriologul se afla la mai puţin de cincizeci de 
metri în urmă. Asta e rău. Poate fi totuşi prins şi oprit, îşi 
pipăi buzunarul şi găsi o jumătate de liră. întinse moneda, 
prin ferestruica din acoperişul cupeului, sub nasul vizitiului. 

Dacă ne îndepărtăm, mai primeşti, strigă el... Moneda îi fu 
smulsă din mână, 

În regulă! spuse vizitiul, ferestruica se închise şi biciul se 
întinse de-a lungul coastelor strălucitoare ale calului. Birja 
se clătină şi anarhistul, pe jumătate în picioare, se sprijini 


de portieră, pentru a-şi menţine echilibrul, cu mâna în care 
ţinea eprubeta. Simţi cum plesneşte tubul fragil: partea de 
jos căzu pe podeaua cupeului, zornăind uşor. Anarhistul se 
prăbuşi, blestemând, pe banchetă şi îşi aţinti posomorit 
privirile la cele două sau trei picături de pe portieră. 

Se înfiora. 

„Ei bine! Se pare că voi fi primul. Pfui! în orice caz voi fi un 
martir. Şi asta e ceva. Oricum, este o moarte dezgustătoare. 
Sunt curios să ştiu dacă este atât de dureroasă după cum se 
spune.” 

Deodată îi veni un gând în minte; bâjbâi pe jos, la picioare. 
Mai era o picătură mică pe fundul spart a eprubetei. O 
înghiţi, ca să fie sigur. Era mai bine să se asigure. în orice 
caz nu va eşua. 

Ii trecu apoi prin ghid că de fapt nu mai era nevoie să 
scape de bacteriolog. Pe Wellington Street spuse vizitiului 
să oprească şi coborâ. Piciorul îi alunecă pe scară şi îşi simţi 
capul tulbure. Holera acţiona rapid. Uită de existenţa 
vizitiului şi rămase pe trotuar în picioare, cu braţele 
încrucişate, aşteptând sosirea baete-riologului. Era ceva 
tragic în atitudinea sa. Sentimentul morţii iminente îi dădea 
o oarecare demnitate. îşi salută urmăritorul cu un râs 
provocator. 

Vive Vanarchie!1 Ai întârziat, amice. Am băut-o. Holera 
este acum în libertate! 

Bacteriologul, fără să coboare din cupeu, îl privi uimit prin 
ochelari. 

Ai băut-o! Un anarhist! înţeleg acum. 

Era gata să mai spună ceva, dar se stăpâni. Un zâmbet îi 
licărea în colţul gurii. Deschise portiera cupeului ca pentru 
a coborâ. Anarhistul flutură mina dramatic în semn de adio 
şi se îndreptă cu paşi mari spre podul Waterloo, frecându-şi 
cu grijă, de cât mai mulţi oameni cu putinţă, corpul infectat. 
Bacteriologul urmărea cu atât interes acest spectacol, încât 
nu manifestă nici cea mai mică surpriză când apăru Minnie 
pe trotuar cu pălăria, pantofii şi pardesiul său. 


Foarte amabil din partea ta că mi-ai adus lucrurile, spuse 
el şi rămase în contemplarea siluetei anarhistului care se 
îndepărta. Mai bine te-ai urca în cupeu, spuse el cu privirea 
încă aţintită în depărtare. 

Minnie fu acum absolut convinsă că soţul ei înnebunise şi-i 
spuse vizitiului să-i ducă acasă. 

— Să-mi pun pantofii? Desigur, draga mea, murmură el în 
timp ce birja începuse să întoarcă şi să-i ascundă silueta 
neagră, din ce în ce mai mică, a celui care se îndepărta 
ţanţoş. Apoi, deodată îşi aminti de ceva caraghios şi începu 
să râdă. După o clipă observă totuşi: Situaţia este foarte 
serioasă. Ştii, omul acela care a venit la mine în vizită este 
un anarhist. Nu, nu leşina, căci altfel nu-ţi voi putea povesti 
restul. Şi am vrut să-l uimesc, neştiind că e anarhist. Am 
luat o cultură din specia aceea nouă de bacterii, despre 
care-ţi vorbeam, care produc o infecţie şi cauzează, cred, 
nişte pete albastre la maimuțe; din prostie i-am spus că e 
holera asiatică, iar el a fugit cu ea. Voia să infecteze apa 
Londrei şi, cu siguranţă, ar fi putut face ca situaţia acestui 
oraş civilizat să devină îngrozitoare. Până la urmă a îngluţit- 
o chiar el. Desigur că n-aş putea spune ce se va întâmpla, 
dar ştii că a albăstrii pisicuţa aceea, a pătat trei căţei şi a 
colorat vrabia în albastru strălucitor. Nenorocirea este însă 
că voi avea atâtea greutăţi şi cheltuieli pentru a pregăti o 
nouă cultură! 

Să-mi pun pardesiul pe căldura asta! De ce? Pentru că am 
putea s-o întâlnim pe doamna Jabber? Dar, draga mea, 
doamna Jabber nu face curent. Deci, de ce trebuie să-mi 
pun, din cauza doamnei, pardesiul pe căldura asta? Oh! 
foarte bine. 

Înromâneşte de B. BEREANU. 

ÎNFLORIREA CIUDATEI ORHIDEE. 

Cumpărarea orhideelor presupune totdeauna un anume 
risc. N-ai în faţă decât un bulb zbâroit, de culoare 
pământie; în rest, trebuie să te încrezi în propria ta 
judecată, sau în vânzător, sau în noroc, după cum ţi-e firea. 


Planta poate să fie muribundă ori moartă sau poate 
constitui o cumpărătură întru totul serioasă, care să merite 
de-a binelea banii daţi, sau e în stare, fiindcă asemenea 
lucruri s-au întâmplat de multe ori, să se desfacă încet în 
faţa ochilor încântați ai fericitului cumpărător, zi după zi, în 
vreo nouă varietate, în cine ştie ce bogăţie florală nouă, în 
vreo stranie răsucire de labellum sau să-i arate o coloraţie 
subtilă ori vreun mimetism neaşteptat. Mândria, 
frumuseţea şi profitul înfloresc laolaltă pe o gingaşă tulpină 
verde, ba câteo-dată şi nemurirea. Căci un nou miracol al 
naturii ar putea să aibă nevoie şi de un nume specific nou, 
şi ce ar putea fi mai potrivit decât numele descoperitorului? 
„Johnsmithia...”! Deşi s-au dat nume şi mai cumplite. 

Poate că tocmai speranţa într-o asemenea descoperire 
fericită 1-a făcut pe Winter-Wedderburn să ia parte cu atâta 
stăruinţă la vânzăriâe de licitaţie; speranţa aceasta şi, 
poate, aşijderea faptul că nu-l interesa câtuşi de puţin 
nimic altceva pe lume. Omul era sfios, singuratic şi cam 
nedescurcăreţ, câştigând doar atât cât să facă faţă nevoilor 
şi fără să aibă destulă energie să-şi caute o slujbă ce i-ar fi 
cerut vreun efort. Ar fi putut să colecţioneze timbre sau 
monede ori să-l traducă pe Horaţiu, să lege cărţi sau să 
născocească noi specii de diatome. Dar s-a întâmplat să 
cultive orhidee şi avea şi o mică seră cu care se mândrea. 

Mi se pare ciudat, zise el uitându-se peste ceaşca de cafea, 
că azi o să mi se întâmple ceva. 

Vorbea aşa cum se şi mişca şi gândea, adică încet. 

Web, să nu spui una ca asta! zise menajera lui, care-i era şi 
un fel de verişoară; fiindcă „a se întâmpla ceva” era un 
eufemism care pentru ea nu însemna decât un singur lucru. 

Mă înţelegi greşit. Nu mă gândeam la ceva neplăcut... deşi 
nu ştiu la ce mă gândeam. 

Azi, urmă el după o pauză, la „Peters” are să se vândă un 
lot de plante din insulele Andaman şi din Indii. Am să mă 
duc să văd ce au. Poate că din în-tâmplare să cumpăr ceva 
bun. S-ar putea să fie chiar asta. 


Întinse ceaşca, să-i fie umplută din nou cu cafea. 

E vorba de plantele culese de tânărul acela sărman despre 
care mi-ai vorbit mai deunăzi? întrebă verişoară lui, în timp 
ce-i umplea ceaşca. 

Da, zise el, şi rămase pe gânduri cu o bucată de pâine 
prăjită în mână. Niciodată nu mi se întâmpla şi mie ceva! 
remarcă el apoi, începând să gândească cu glas tare. Şi mă 
întreb de ce? Cu alţii se petrec atâtea! Uite, bunăoară 
Harvey. Nu mai departe de săptămâna trecută... luni, a 
găsit o monedă de şase penny, vineri toţi puii i s-au 
îmbolnăvit, tot vineri i-a venit vărul din Australia, iar 
sâmbătă şi-a rupt glezna. Ce de mai emoţii, în comparaţie 
cu mine...! 

Cred că mai bine m-aş lipsi de asemenea emoţii, zise 
menajera sa. Nu ţi-ar fi de nici un folos. 

Presupun că e greu. Totuşi... vezi, mie nu mi se întâmpla 
niciodată nimic. Când eram copil, n-am avut niciodată vreun 
accident. Când m-am făcut mare nu m-am îndrăgostit 
niciodată. Nu m-am căsătorit niciodată... Mă întreb ce simţi 
când ţi se întâmpla ceva, ceva într-adevăr remarcabil? 
Colecţionarul acela de orhidee n-avea decât treizeci şi şase 
de ani, cu douăzeci de ani mai puţin decât mine, când a 
murit. Şi a fost însurat de două ori, şi o clată a şi divorţat; a 
avut de patru ori malarie, şi o dată şi-a zdrelit coapsa. într- 
un rând a omorât un malaiez şi altă dată a fost rănit de o 
săgeată otrăvită. Şi până la urmă a fost ucis de nişte lipitori 
din junglă. Pesemne că toate astea au fost tare supărătoare, 
dar în acelaşi timp şi foarte interesante, ştii... afară, poate 
de lipitori. 

Sunt sigură că n-a fost bine pentru el, zise femeia cu 
convingere. 

Se poate! Apoi Wedderburn se uită la ceas. Opt şi douăzeci 
şi trei. Plec cu trenul de douăsprezece fără un sfert, aşa că 
am destul timp. Cred că am să-mi pun haina de alpaca, 
fiindcă-i destul de cald, şi am să-mi iau pălăria gri de fetru 
şi pantofii maro. Presupun... 


Aruncă o privire pe fereastră la cerul senin şi la grădina 
însorită, apoi cu un gest nervos îşi întoarse ochii spre 
verişoara lui. 

Cred că ai face bine să iei şi umbrela, dacă te duci la 
Londra, zise ea pe un ton care nu admitea nici o 
contrazicere. Ai destul drum de făcut până la gară, şi apoi 
la înapoiere... 

Când se întoarse, era într-o stare de uşoară agitaţie. 
Cumpărase ceva. Se întâmpla destul de rar să se hotărască 
să cumpere ceva, clar de astă dată o făcuse. 

Uite nişte Vandas, zise el, şi o Dendrobe şi câteva 
Palaeonophis. 

Se uită cu dragoste la cumpărături, în timp ce-şi sorbea 
supa. Acestea erau întinse pe faţa de masă imaculată 
dinaintea sa şi-i povestea verişoarei tot ce ştia despre ele, în 
timp ce îşi termina cu încetineală masa. Ăsta era un obicei 
al său la cină: de a-şi retrăi din nou toate vizitele făcute la 
Londra, şi o făcea spre delectarea verişoarei sale şi a sa 
proprie. 

Ştiam că astăzi avea să mi se întâmple ceva. Şi uite că am 
cumpărat toate astea. Unele din ele... unele din ele... sunt 
sigur, ştii, unele din ele vor fi cu totul deosebite. Nu ştiu 
anume ce, dar sunt sigur parcă mi-ar fi spus cineva că unele 
din ele se vor dovedi într-adevăr remarcabile. Acesta, 
continuă el arătând un rizon încreţit, n-a fost identificat. S- 
ar putea să fie un Palaeonophis,. sau s-ar putea să nu fie. Ar 
putea să fie o nouă varietate, ori chiar o specie nouă. Şia 
fost ultimul pe care 1-a cules sărmanul Batten. 

Nu-mi place cum arată! zise menajera. Are o formă prea 
urâtă. 

Pentru mine aproape că n-are nici o formă! 

Nu-mi plac lucrurile astea care au tot felul de excrescenţe! 
zise menajera. 

Mâine îl punem într-un ghiveci de flori. 

Seamănă cu un păianjen care face pe mortul, zise 
menajera. 


Wedderburn zâmbi, aplecându-şi capul într-o parte, 
examina rădăcina. 

Bincânţeles că n-are un aspect prea plăcut. Dar nu poţi 
niciodată să judeci aceste lucruri după simpla lor aparenţă. 
S-ar putea să se transforme într-o orhidee foarte frumoasă. 
Vai, câtă treabă o să am mâine! Am să mă gândesc la 
noapte ce va trebui să fac cu astea toate, şi mâine am să mă 
pun pe treabă! L-au găsit pe sărmanul Batten zăcând mort 
sau pe moarte, într-o mlaştină de mangrovii... am uitat în 
care - începu el din nou după câtva timp; era cu una din 
aceste orhidee zdrobită sub trupul său. De câteva zile nu se 
simţea bine, avea un fel de friguri locale, şi cred că a 
leşinat. Mlaştinile astea de mangrovii sunt foarte 
nesănătoase. Se spune că tot sângele din corp i l-au supt 
lipitorile de junglă. Poate că tocmai obţinerea acestei plante 
1-a costat viaţa. 

Asta nu-i un motiv ca să am o impresie mai bună despre 
ea. 

Bărbaţii îşi văd de treabă chiar dacă femeile bocesc! zise 
Wedderburn cu profundă gravitate. 

Auzi dumneata, să mori departe de orice confort, într-o 
mlaştină scârboasă! Să fii bolnav de friguri, fără să ai 
altceva de luat decât clorodină şi chinină... Dacă bărbaţii ar 
fi lăsaţi de capul lor, n-ar mai trăi decât cu clorodină şi 
chinină... şi fără să aibă pe altcineva în jur decât pe 
băştinaşii ăia îngrozitori! Se spune că locuitorii insulelor 
Andamane sunt nişte ticăloşi cumpliţi... şi în orice caz, nu 
pot fi nişte îngrijitori buni, fiindcă n-au pregătirea necesară. 
lar toate astea, numai ca oamenii din Anglia să aibă 
orhidee! 

Nici eu nu cred că a fost prea plăcut, dar unor bărbaţi le 
plac lucruri dintr-astea, zise Wedderburn. 

Oricum, băştinaşii din expediţia lui au fost destul de 
civilizaţi ca să aibă grijă de întreaga-i colecţie, până când 
colegul lui care era ornitolog s-a întors din interiorul 
regiunii. Cu toate că n-au ştiut să-i spună ce varietate de 


orhidee era asta şi au lăsat-o să se vestejească... Dar aşa 
ceva face ca plantele astea să devină şi mai interesante. 

Le face să fie dezgustătoare. Tare mi-e teamă să nu aducă 
cu ele vreun soi de malarie. Şi când te gândeşti că peste 
pocitania asta a mai stat întins şi un cadavru! Nu m-am 
gândit la asta mai înainte. Zău! Să ştii că nici nu mai pot să 
bag nimic în gură aici la masă. 

Am să le iau de pe masă dacă vrei şi am să le pun pe 
scaunul de lângă fereastră. Le pot vedea şi de acolo tot atât 
de bine. 

Următoarele câteva zile el fu foarte ocupat în mica-i seră 
aburită. Umbla într-una cu mangal, bucăţi de lemn de tec, 
muşchi şi tot felul de alte asemenea lucruri misterioase ale 
unui cultivator de orhidee. Se socotea trecând prin clipe 
minunate şi pline de evenimente. Seara stătea de vorbă cu 
prietenii despre aceste orhidee noi şi-şi repeta într-una 
speranţele că se va întâmpla ceva cu totul straniu. 

Câteva dintre speciile de Vanda şi Dendrobium pieriră sub 
nhmile lui grijulii, dar în scurt timp ciudata lui orhidee 
începu să dea semne de viaţă. El fu încân-tat şi o luă pe 
menajeră de lângă dulceaţa pe care tocmai o făcea, 
chemând-o să vină îndată şi să vadă descoperirea ce o 
făcuse. 

Ăsta e un mugur, zise el, şi în curând va deveni un 
mănunchi de frunze, iar prelungirile acelea mici sunt 
radicele aeriene. 

Mie mi se par nişte degete mici, albe, care ţâşnesc din 
materia pământie, zise menajera. Nu-mi plac de loc. 

De ce? 

Nu ştiu. Seamănă cu nişte degete care parcă încearcă să 
te apuce. Nu pot să fac nimic împotriva simpatiilor şi 
antipatiilor mele. 

Nu ştiu sigur, dar nu cred ca vreuna din orhideele pe care 
le cunosc să aibă rădice aeriene dintr-astea. S-ar putea să 
mă înşel, desigur. Vezi, sunt puţin turtite la capete. 


Mie nu-mi plac, zise menajera, înfiorându-se deodată şi 
întorcându-se cu spatele. Ştiu că-i o prostie din partea mea, 
şi-mi pare rău, mai ales că ţie îţi plac aşa de mult. Dar nu 
pot să nu mă gândesc la cadavrul ăla. 

S-ar putea totuşi să nu fie din cauza acestei plante. A fost 
numai o presupunere a mea. 

Menajera înălţă din umeri. 

Oricum, mie tot nu-mi place, zise ea. 

Wedderburn se simţi cam jignit de antipatia pentru 
această plantă, ceea ce nu-l împiedică să-i vorbească 
despre orhidee în general şi despre această orhidee în 
special, ori de câte ori simţea nevoia. 

Sunt atâtea lucruri ciudate în ce priveşte orhideele, zise el 
într-o zi. Atâtea posibilităţi de surprize. Ştii, Darwin le-a 
studiat fecundarea şi a arătat că întreaga structură a unei 
flori de orhidee obişnuită a fost concepută în aşa fel încât 
fluturii să poată duce polenul de la o plantă la alta. Ei bine, 
se pare că sunt o mulţime de orhidee cunoscute, a căror 
floare nu poate fi folosită pentru acest soi de fecundare. 
Unele din soiul Cypripedium, de exemplu; nu există nici o 
insectă cunoscută care să le poată fecunda, iar unora din 
ele nu li s-au găsit niciodată seminţe. 

Şi atunci cum se formează plantele noi? 

Prin cârcei şi tuberculi şi prin acest fel de excrescenţe. 
Lucrul se explică foarte lesne. Enigma este alta: la ce 
folosesc florile? Foarte probabil, adăugă el, este că orhideea 
mea ar putea să fie ceva extraordinar în această privinţă. 
Dacă e aşa, am s-o studiez. De multe ori m-am gândit să fac 
cercetări, cum a făcut Darwin. Dar până acum n-am avut 
timpul necesar, sau a intervenit câte ceva care să mă 
împiedice. Acum, frunzele au început să se desfacă. Aş vrea 
să vii să le vezi! 

Dar ea îi spuse că sera e atât de încălzită, încât îi dă dureri 
de cap. Mai văzuse o dată planta, iar radicelcâe aeriene, din 
care unele ajunseseră acum mai lungi de treizeci de 
centimetri, îi amintiseră din nefericire de nişte tentacule 


care parcă se întind să apuce ceva; şi o urmăreau în somn, 
crescând în urma ei cu o rapiditate de necrezut. Aşa că ea 
se hotărâse, spre marea-i satisfacţie, să nu mai vadă 
niciodată planta, iar Wedderburn fu nevoit să-i admire 
frunzele singur. Aveau forma lată şi obişnuită, şi o culoare 
verde închisă şi lucioasă, cu pete şi puncte vişinii spre bază. 
Nu cunoştea alte frunze care să semene atât de mult cu 
acestea. Planta era aşezată pe o bancă scundă de lingă 
termometru şi lingă ea se afla un dispozitiv simplu prin care 
un robinet lăsa să picure apă fierbinte ca să menţină 
atmosfera plină de aburi. lar el îşi petrecea acum aproape 
toate după amiezile aici, meditând la apropiata înflorire a 
acestei plante ciudate. 

Şi în cele din urmă, evenimentul cel mare se produse, 
îndată ce intră în mica încăpere de sticlă ei ştiu că 
inflorescenţa se descinsese, cu toate că marele lui exemplar 
de Palaeonophis Lotcii ascundea colţul unde se afla noua sa 
plantă favorită. în aer plutea un miros nou, o mireasmă 
bogată de o dulceaţă intensă, care le acoperea pe toate 
celelalte din micuța seră, plină de plante şi încărcată de 
aburi. 

Imediat ce observă acest lucru, se grăbi să se ducă la 
orhideea cea stranie. Şi, iată! tulpanele verzi, târâ-toare, 
purtau acum trei inflorescențe mari, de unde se revărsa 
acest miros dulceag şi pătrunzător. Se opri în faţa lor, în 
extaz. 

Florile erau albe, cu dungi portocalii spre auriu pe fiecare 
petală; labelluin-x cel greu era încolăcit într-un chip 
complicat, şi auriul de acolo era amestecat cu un minunat 
purpuriu albăstrui. îşi dădu îndată seama că era o varietate 
cu totul nouă. Şi ce miros insuportabil! Ce cald era aici! 
Florile începură să se în-vârtească în faţa ochilor săi. 

Vru să vadă dacă temperatura era cea potrivită. Făcu un 
pas spre termometru. Deodată, totul i se păru nesigur. 
Cărămizile duşumelei începură să danseze în sus şi în-jos. 
Apoi florile cele albe, frunzele verzi din dosul lor, întreaga 


seră, părură să alunece întâi într-o parte, după aceea într-o 
curbă ascendentă. 

La patru şi jumătate, verişoara îi pregăti ceaiul, potrivit 
obiceiului lor invariabil. Dar Wedderburn nu veni în casă la 
ceai. „Stă şi-şi adoră orhideea aia groaznică, îşi zise ea şi 
mai aşteptă zece minute. ProOab.il că i-a stat ceasul. Mă 
duc să-l chem”. 

Se îndreptă spre seră şi, deschizând uşa, îl strigă pe nume. 
Nu se auzi nici un răspuns. Ea băgă de seamă că aerul era 
foarte închis şi încărcat cu un parfum intens. Apoi văzu ceva 
întins pe cărămizile dintre ţevile cu apă fierbinte. 

Un minut, poate, rămase nemişcată. 

EI zăcea, eu faţa în sus, Ia picioarele straniei orhidee. 
Radicelele aeriene în formă de tentacule nu se mai legănau 
liber în aer, ci erau strânse laolaltă, un mănunchi de funii 
verzi, şi stăteau întinse cu capetele lor încleştate strâns pe 
bărbia, gâtul şi mâinile lui. 

Ea nu pricepu. Apoi, sub unul din tentaculele întinse pe 
obrazul lui zări şiroind un fir de sânge. 

Strigând ceva nearticulat, alergă spre el şi încercă să-l 
tragă de lingă ventuzele acelea ca de lipitori. Rupse două 
tentacule şi văzu că seva lor era plină de sânge. 

Apoi mirosul pătrunzător al florii începu să-i dea şi ei 
amețeli. Vai, cum se agăţau de el! Trase cu putere de funiile 
rezistente, şi atunci el şi floarea cea albă începură să. se 
învârtească în jurul ei. Simţi că-şi pierde cunoştinţa, dar 
izbuti să-să dea seama că aşa ceva nu trebuie să se 
întâmple. îl lăsă acolo şi deschise uşa cea mai apropiată, şi, 
după ce trase în piept de câteva ori aer proaspăt, avu o 
inspiraţie strălucită. înşfacă un ghiveci şi sparse cu el 
geamurile din capătulacela al serei. Apoi intră din nou. 
Apucă acum cu forţe noi trupul nemişcat al lui Wedderburn 
şi trase strania orhidee, care căzu pe podea. Orhideea 
continua să se ţină agăţată de victima ei, cu o crâncenă 
tenacitate. Menajera îl târi cu furie, şi o dată cu el şi planta, 
afară la aer. 


Apoi se gândi să rupă una câte una radicelele cu ventuze 
şi după câteva clipe îl eliberă de ele şi îl trase mai departe 
de grozăvia aceea. 

Era alb la faţă şi avea vreo duzină de pete circulare care 
sângerau. 

Fundaşul lor intră în grădină, uimit de spargerea 
geamurilor, şi o văzu pe femeie cum iese de-acolo, târând 
cu mâinile însângerate trupul ncânsufleţit. O clipă, el se 
gândi la lucrurile cele mai imposibile. 

Adu nişte apă! strigă ea şi glasul ei îi risipi închipuirile. 
Când, cu o iuţeală neobişnuită pentru el, se întoarse cu apa, 
o găsi plângând de emoție, cu capul lui Wedderburn pe 
genunchi, ştergându-i sângele de pe faţă. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Wedderburn, deschizându-şi 
puţin ochii şi închizându-i apoi din nou. 

Du-te şi spune-i Armiei să vină aici la mine şi apoi 
cheamă-l imediat pe doctorul Haddon, îi spuse ea omului 
de serviciu, după ce el venise cu apa, şi adăugă, văzându-l 
că ezită: Am să-ţi spun ce s-a întâmplat când te întorci. 

Apoi Wedderburn deschise iarăşi ochii, şi văzându-l 
tulburat de poziţia în care se afla, ea îi explică: 

Ai leşinat în seră. 

Şi orhideea? 

Am să am eu grijă de ea, spuse dânsa. 

Wedderburn pierduse destul de mult sânge, dar încolo nu 
mai suferise nici o altă vătămare. îi dădură rachiu 
amestecat cu un extras roşu de carne, şi îl duseră sus în 
dormitor. Menajera îi relată doctorului Haddon în crâmpeie 
povestea aceasta de necrezut. 

Veniţi în sera de orhidee să vedeţi, zise ea. 

Aerul, rece de afară pătrundea pe uşa deschisă, iar 
parfumul ameţitor era aproape risipit. Cele mai multe din 
radicelele aeriene rupte zăceau acum vestejite, în mijlocul 
unui număr de pete întunecate de pe podeaua de cărămizi. 
Tulpina florii se rupsese în căderea plantei, iar florile aveau 
marginile petalelor moi şi ruginite. Doctorul se aplecă 


asupra ei, apoi văzu că una din radicelele aeriene se mai 
agita încă încetişor, şi ezită.; 

A doua zi dimineaţa, ciudata orhidee tot mai zăcea acolo, 
acum neagră şi putredă. Uşa serei se închidea şi se 
deschidea într-una, mişcată de briza dimineţii, şi întreaga 
colecţie de orhidee a lui Wedderburn era veştedă şi zăcea la 
pământ. Dar Wedderburn se afla sus, în dormitor, vesel şi 
vorbăreţ, plin de gloria acestei nemaipomenite aventuri. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

ÎN OBSERVATORUL DIN AVU. 

Observatorul din Avu, în Borneo, se află pe o creastă de 
munte. Mai la nord se înalţă vechiul crater care în timpul 
nopţii se profilează negru pe albastrul insondabil al cerului. 
De la clădirea mică şi circulară, cu cupola ei ca o ciupercă, 
povârnişurile coboară abrupt înspre misterele negre ale 
pădurii tropicale de jos. Căsuţa în care locuieşte astronomul 
şi ajutorul său este cam la cincizeci ele metri de observator, 
iar în spatele ei sunt colibele servitorilor băştinaşi. 

Thaddy, astronomul principal, căzuse la pat cu o uşoară 
febră. Ajutorul său, Woodhouse, se opri o clipă să contemple 
în tăcere noaptea tropicală, înainte de a-şi începe veghea 
singuratică. Noaptea era foarte liniştită. Din când în când 
se auzeau glasuri şi râsete din colibele băştinaşilor sau 
ţipătul vreunui animal ciudat răzbătând din inima 
misterioasă a pădurii. Fluturi de noapte se iviră din beznă 
ca nişte fantome, agitându-şi aripioarele în jurul lămpii. El 
se gândea, poate, la toate posibilităţile de descoperiri care 
se aflau încă dedesubt, în desişul negru, fiindcă pentru un 
naturalist, pădurile virgine din Borneo sunt încă o ţară a 
minunilor, plină de întrebări stranii şi de neaşteptate 
surprize. Woodhouse avea în mână o mică lanternă şi 
lumina ei galbenă contrasta viu cu seria nesfârşită de 
nuanţe, între albastru de levănţică şi negru, în care era 
pictat peisajul. Mâinile şi faţa îi erau mânjite cu unsoare 
împotriva atacurilor ţânţarilor. 


Chiar în aceste vremuri de fotografiere a cerului, munca 
săvârşită din picioare şi numai cu ajutorul câtorva 
dispozitive dintre cele mai primitive în afară de telescop, 
încă impune o bună parte de veghe, în amorţire şi 
nemişcare. El scoase un suspin la gândul oboselii fizice 
eare-l aştepta, se întinse puţin şi pătimise în observator. 

Cititorul e familiarizat probabil cu structura unui 
observator astronomic obişnuit. Clădirea are de obicei o 
formă cilindrică, cu un acoperiş foarte uşor, în formă de 
emisferă, care se poate roti de jur împrejur, din interior. 
Telescopul se sprijină pe un stâlp de piatră central, iar un 
dispozitiv de ceasornic compensează mişcarea de rotaţie a 
pământului şi permite ca o stea, odată găsită, să fie 
observată continuu. Pe lingă acestea, se mai află o reţea 
compactă de rotiţe şi şuruburi în jurul punctului de suport 
prin care astronomul potriveşte instrumentul. Bincânţeles, 
în acoperişul mobil există o crăpătură care urmează 
obiectivul telescopului în mişcarea lui de cercetare a 
cerului. Cel care „observă” stă aşezat sau întins pe un 
dispozitiv înclinat de lemn, pe care îl poate roti în orice 
parte a observatorului, după cum cere poziţia telescopului. 
în interior este bine să fie cât mai întuneric, pentru a se 
scoate în evidenţă strălucirea stelelor observate. 

Lampa pâlpâi, când Woodhouse intră în adăpostul său 
circular, iar întunericul general se ascunse în umbrele 
negre din spatele marelui instrument, de unde apoi păru să 
se furişeze din nou în întreaga încăpere, când lumina se 
micşoră. Crăpătura cupolei era de un albastru profund şi 
transparent şi în ea şase stele licăreau cu o strălucire 
tropicală, iar lumina lor se întindea, ca un luciu palid, de-a 
lungul tubului negru al instrumentului. Woodhouse mişcă 
acoperişul şi apoi, acţio-nând asupra telescopului, întoarse 
mai întâi o roată şi apoi alta, iar marele cilindru se răsuci 
încet într-o nouă poziţie. Apoi el privi prin luneta auxiliară, 
tovarăşul mai mic al telescopului, mai mişcă puţin cupola, 
făcu alte câteva operaţii de ajustare, şi puse în mişcare 


mecanismul de ceasornic. îşi scoase haina, căci noaptea era 
foarte caldă, şi împinse în poziţia potrivită scaunul incomod 
în care era osândit să stea următoarele patru ceasuri. Apoi, 
cu un suspin, se lăsă în seama ceasului şi se adânci în 
misterele spatului. 

Acum nu se mai auzea nici un zgomot în observator, iar 
lumina lămpii se iăcm tot mai mică. De afară se auzea din 
când în când ţipătul vreunui animal speriat, ori în suferinţă, 
ori chemându-şi perechea, şi zgomotele intermitente ale 
servitorilor malaiezi şi dyaki. Apoi unul din ei începu un 
cântec tărăgănat şi straniu, căruia i se alăturau din când în 
când şi ceilalţi. Ajoi s-ar fi părut că s-au dus cu toţii la 
culcare, căci nu se mai auzi nici un sunet din direcţia lor, iar 
tăcerea plină de şoapte deveni din ce în ce mai adâncă. 

Mecanismul de ceasornic ţăcănea ncâncetat. Zumzetul 
ascuţit al unui ţânţar explora încăperea şi simțind unsoarea 
de pe faţa lui Woodhouse, deveni de indignare şi mai 
ascuţit. Apoi lampa se stinse şi tot observatorul rămase în 
întuneric. 

Ceva mai târziu, Woodhouse îşi schimbă poziţia, atunci 
când mişcarea înceată a telescopului îl făcu să nu se mai 
simtă comod. 

Observa un mic grup de stele din Calea Lactee, în una din 
care şeful său văzuse sau îşi închipuise că vede o 
variabilitate remarcabilă a culorii. Asta nu făcea parte din 
munca obişnuită, căreia îi era destinat observatorul, şi 
poate că tocmai din această cauză Woodhouse era profund 
interesat. S-ar fi părut că uitase de cele pământeşti. Toată 
atenţia îi era concentrată asupra marelui cerc albastru din 
câmpul telescopului - un cerc parcă presărat cu o puzderie 
de stele, toate luminoase pe fondul întunecat. Pe măsură ce 
observa, i se părea că devine imaterial, ca şi cum şi el însuşi 
ar pluti în eterul spaţiului. Infinit de îndepărtat era punctul 
Toşu şi mic pe care-l urmărea. 

Deodată, stelele dispărură. Trecu o umbră de întuneric, 
după care ele se văzură din nou. 


Ciudat, zise Woodhouse. Poate mi s-a năzărit. 

Fenomenul se mai petrecu o dată şi imediat după aceea 
marele tub se zgudui, ca şi cum ar fi fost izbit de ceva. Apoi 
sub cupola observatorului răsunară mai multe lovituri 
puternice. Stelele părură că se mişcă într-o parte, în timp 
ce telescopul - care fusese deplasat din poziţia sa - se 
răsuci într-o parte, îndepărtându-se de crăpătura 
acoperişului. 

Doamne sfinte! strigă Woodhouse. Ce înseamnă asta? 

O uriaşă formă neagră şi nelămurită, cu ceva care fâlfâia 
ca o aripă, păru că se zbate în deschizătura acoperişului, în 
clipa următoare, crăpătura fu iarăşi liberă, iar ceața 
luminoasă a Căii Lactee străluci din nou limpede şi 
puternic. 

Interiorul cupolei era întunecat cu desăvârşire, şi doar un 
sunet uşor marca prezenţa creaturii necunoscute. 

Woodhouse sări de pe scaun. Tremura violent şi îl treceau 
sudorile din pricina acestei întâmplări, ce-l luase prin 
surprindere. Lucrul acela, orice ar fi fost, era însă oare 
înăuntru sau afară? Cine ştie ce putea fi, dar era mare. 
Ceva izbucni de-a curmezişul fâşiei de cer, iar telescopul se 
zgudui. Obiectul necunoscut tresări violent şi ridică un braţ 
în sus. Deci era în observator, împreună cu el. După câte se 
părea, se căţăra pe cupolă. Ce naiba să fi fost? Oare îl vedea 
pe el? 

Woodhouse stătu uluit aproape un minut. Animalul, sau ce 
era, stătea agăţat în interiorul cupolei, apoi ceva flutură 
aproape de obrazul omului şi el văzu, o clipă, un licăr ca de 
stele, însă pe o suprafaţă semănând cu o bucată de piele 
unsuroasă. Sticla cu apă fu zvârlită de pe măsuţă, căzu şi se 
sparse. 

Senzaţia prezenţei unei creaturi stranii în formă de 
pasăre, care zbura prin întuneric la câţiva metri de obrazul 
lui Woodhouse, o găsea cât se poate de neplăcută. Când îşi 
adună gândurile, ajunse la concluzia că trebuie să fie vreo 
pasăre de noapte sau un liliac mare. Cu orice risc, va trebui 


să vadă ce era, şi scoțând un chibrit din buzunar îl frecă de 
scaunul telescopului. Se produse o dâră fumegândă de 
lumină fosforescentă, chibritul licări o clipă, şi omul văzu o 
aripă uriaşă întinsă spre el, o blană de culoare brun- 
cenuşie, apoi fu izbit în obraz şi scăpă chibritul din mână. 
Lovitura fusese ţintită în tâmplă, şi o gheară îi alunecă pe 
faţă în jos. El se rostogoli şi căzu, şipoi auzi lampa 
spărgându-se. în timp ce cădea, simţi încă o lovitură. Era 
aproape ameţit şi îşi simţi propriul sânge şiroindu-i cald pe 
faţă. Instinctiv, îşi dădu seama că lovitura fusese îndreptată 
spre ochi şi, răsucsndu-se cu faţa în jos ca să-şi apere 
vederea, încercă să se târască la adăpost, sub telescop. 

Fu izbit din nou în spinare, auzi cum i se sfâşie haina şi 
apoi făptura necunoscută izbi cupola observatorului. El se 
furişă cât putu mai adânc între banca de lemn şi ocularul 
instrumentului şi îşi răsuci trupul în aşa chip, încât să-i 
rămână expuse numai picioarele. Cel puţin, ar avea cu ce să 
lovească şi el. Era încă buimăcit. Ciudatul animal se izbea 
prin întuneric, aperi se agăța de telescop zguduindu-l şi 
făcând să-i huruie mecanismul. La un moment dat trecu pe 
lângă Woodhouse, care izbi orbeşte cu piciorul şi simţi sub 
picior un trup moale. Acum era îngrozitor de înspăimân-tat. 
Cu siguranţă că era un animal mare, dacă fusese în stare să 
zdruncine telescopul. Omul zări o clipă conturul unui cap 
care se profila negru la lumina stelelor şi care avea urechi 
ascuţite şi mari, despărțite de o creastă. Capul i se părea 
cam atât de mare ca al unui buldog. Apoi Woodhouse 
începu să urle din răsputeri după ajutor. 

La auzul ţipetelor lui, făptura se năpusti din nou asupră-i. 
în acest timp el atinse cu mâna ceva care se afla alături pe 
podea. Izbi cu piciorul, şi în clipa următoare glezna îi fu 
apucată şi ţinută strâns de un şir de dinţi ascuţiţi. Urlă din 
nou şi încercă să-şi elibereze piciorul, izbind cu celălalt. 
Apoi îşi dădu seama că avea sticla spartă la îndemână, aşa 
că, înşfăcând-o, se căzni să se ridice într-o rână şi, pipăind 
pe întuneric. pe lângă piciorul său, apucă o ureche 


catifelată, ca urechea unei pisici uriaşe. Ţinând sticla în 
mână, izbi din răsputeri capul straniului animal. Repetă 
lovitura şi apoi împunse cu ciobul ascuţit, pe întuneric, în 
locul în care socotea că trebuie să fie botul. 

Dinţii mărunți îşi slăbiră strânsoarea şi Woodhouse îşi 
trase dintr-o dată piciorul, eliberându-şi-l şi izbind cu el cu 
putere. Avu senzaţia dezgustătoare cum blana şi oasele 
cedau sub gheata lui. Simţi o muşcătură în braţ şi atunci, 
după câte i se păru, izbi animalul în faţă şi dete peste o 
blană jilavă. 

Se făcu pauză; apoi se auzi zgomotul unor gheare care 
zgâriau şi al unui corp greu care se îndepărta târându-se 
pe podeaua observatorului. Se lăsă iarăşi tăcere, întreruptă 
doar de respiraţia sa întretăiată şi de sunetul slab ca al unei 
limbi care ar linge. Totul era cufundat în beznă, afară de 
paralelogramul de cer înstelat, presărat de stele luminoase, 
pe care se proiecta acum silueta unui capăt al telescopului. 
Woodhouse aşteptă, cum i se păru lui, o veşnicie. 

Oare animalul va năvăli iarăşi asupra lui? îşi pipăi 
buzunarul pantalonilor, căutând nişte chibrituri, şi găsi unul 
singur care-i mai rămăsese. încercă să-l scapere, dar 
podeaua era umedă şi chibritul sfârâi şi se stinse. Omul 
trase o înjurătură. Nu putea să vadă unde era uşa. în timpul 
luptei, îşi pierduse cu totul orientarea. Ciudatul animal, 
tulburat de zgomotul chibritului, începu să se mişte din nou. 
„Gata!” strigă Woodhouse cu o izbucnire bruscă de veselie, 
dar făptura nu mai veni iarăşi spre el. Pesemne că o rănise 
cu sticla spartă! Aşa socoti el. Simţi apoi o durere surdă în 
gleznă. Probabil că glezna îi sângera. Se întrebă dacă ar 
putea să se sprijine în piciorul rănit, când ar încerca să se 
scoale de jos. Afară, noaptea era foarte liniştită. Nu se 
auzea nici un zgomot, nici o mişcare. Oamenii adormiţi nu 
auziseră bătăile de aripi de pe cupolă, şi nici strigătele lui. 
N-avea rost să-şi irosească energia ţipând. Monstrul bătu 
din aripi, făcându-l să tresară şi să ia o poziţie defensivă. 


Izbi cu cotul un scaun care se răsturnă cu zgomot. înjură 
scaunul, apoi înjură bezna. 

Deodată, fâşia prelungă de cer înstelat păru să se legene 
dintr-o parte în alta. Nu cumva se apropia un leşin? Să se 
întâmple orice, numai să nu leşine. îşi strânse pumnii şi îşi 
încleşta dinţii, ca să-şi revină. Unde o fi uşa? Se gândi că ar 
putea să se orienteze după stelele care se zăreau în fâşia de 
cer. Grupul de stele pe care le văzu erau din Săgetător şi, 
altele, spre sud-est. Uşa era deci spre nord, sau, poate, spre 
nord-vest?! încercă să se gândească. Dacă ar fi în stare să 
deschidă uşa, ar putea să se retragă. Poate că animalul era 
rănit. Aşteptarea însă era îngrozitoare. 

Ascultă, zise el, dacă nu vii încoace, vin eu la tine. După 
aceea făptura începu să se caţere pe peretele 
observatorului, şi el îi văzu conturul negru acoperind 
treptat lumina stelelor. Bătea în retragere? El uită de uşă şi 
privi cu atenţie, dar în acelaşi timp cupola se mişcă şi 
scârţâi. într-un fel, acum el nu se mai simţea înfricoşat, nici 
tulburat. Avu senzaţia ciudată că se scufundă. Peticul 
luminos cu contur clar, cu tot cu forma cea neagră, care se 
mişca în curmeziş, păru că se face din ce în ce mai mic. Asta 
era cam straniu, începu să-i fie foarte sete, şi totuşi nu 
simţea nevoia să bea ceva. I se părea că alunecă în jos, pe 
un horn foarte lung. 

Îşi simţi gâtlejul arzând, iar apoi observă că era în plină zi 
şi că unul din servitorii băştinaşi se uita la el, plin de 
nedumerire. Văzu apoi partea de sus a capului lui Thaddy, 
însă răsturnată. Ciudat individ Thaddy, să umble aşa! Mai 
târziu îşi dete mai bine seama de situaţie şi observă că-şi 
ţinea capul pe genunchii lui Thaddy, iar Thaddy îi dădea să 
bea nişte rachiu. După aceea văzu ocularul telescopului cu 
o mulţime de pete roşii pe el. începu să-şi amintească. 

Ai făcut un talmeş-balmeş din observatorul ăsta! zise 
Thaddy. 

Tânărul dyak amesteca un ou în rachiu. Woodhouse bău 
rachiul şi îşi săltă trupul. Fu străpuns de o durere ascuţită. 


Glezna îi era bandajată, ca şi braţul şi partea laterală a 
feţei. Cioburile din sticla spartă, pătate de sânge, zăceau 
împrăştiate pe podea, scaunul telescopului era răsturnat şi 
lângă peretele opus se afla o băltoacă întunecată. Uşa era 
deschisă, şi Woodhouse văzu piscul cenuşiu al muntelui 
profilându-se pe un fond strălucitor de cer albastru. 

Pfui! făcu Woodhouse. Cine a tăiat aici vitei? Luaţi-mă de- 
aici. 

Apoi îşi aduse aminte de făptura aceea necunoscută şi de 
lupta cu ea. 

Ce-a fost? îl întrebă el pe Thaddy. Făptura aceea cu care 
m-am luptat? 

Tu ştii asta mai bine, zise Thaddy. Dar, oricum, nu mai are 
nici un rost să te necăjeşti. Mai bea o în ghiţitură. 

Thaddy era totuşi destul de curios şi trebui să dea o grea 
bătălie între curiozitatea sa şi datoria de a-l menţine pe 
Woodhouse cât mai liniştit, până când avea să-l culce cum 
se cuvine într-un pat şi să-l facă să adoarmă după o doză 
masivă de extract de carne, pe care i-o şi administra. Apoi 
statură de vorbă. 

Semăna, zise Woodhouse, mai degrabă cu un liliac mare, 
decât cu orice altceva pe lume. Avea urechi scurte şi 
ascuţite, o blană moale, iar aripile erau ca de piele. Avea 
nişte dinţi mărunți, însă grozav de ascuţiţi, deşi falca lui nu 
era probabil prea puternică, fiindcă altminteri cred că mi-ar 
fi rupt glezna de tot. 

Dar nici n-a lipsit mult, zise Thaddy. 

Mi s-a părut că loveşte destul de bine cu ghearele. Cam 
asta-i tot ce ştiu despre animalul acela. Conversaţia mea cu 
el a fost, ca să spun aşa, intimă, deşi nu prea confidențială. 

Dyakii vorbesc despre un uriaş Colugo, un Klan-gutang, 
ori nu mai ştiu cum i-o fi zicând. De obicei el nu atacă omul, 
dar presupun că l-ai enervat. Ei spun că există un Colugo 
mare şi un Colugo mic, şi încă ceva care seamănă cu un 
curcan. Toate animalele astea zboară în timpul nopţii. în ce 


mă priveşte, ştiu că pe-aici sunt vulpi zburătoare şi lemuri 
zburători, dar niciunul nu e prea mare. 

„Sunt multe taine între cer şi pământ...”! zise Woodhouse, 
şi Thaddy scoase un mormăit, auzind acest citat Şi în 
pădurile din Borneo sunt şi mai multe decât cele pe care le- 
au visat filosofii noştri. Dar, în general, dacă faUna din 
Borneo are de gând să-şi mai reverse ciudăţeniile asupra 
mea, aş prefera să facă asta nu atunci când sunt ocupat în 
observator, singur, în timpul nopţii. 

În româneşte de V KERNBACH şi C, VONGHIZAS. 

OMUL ZBURĂTOR. 

Etnologul privi gânditor pana de bhimraj, 

Nu prea păreau dispuşi să se despartă de ea, zise el. 

Asta-i pentru conducători, zise locotenentul, aşa cum 
mătasea galbenă este, ştii, numai pentru împăratul Chinei. 

Etnologul nu răspunse. Ezită. Apoi spuse, intrând direct în 
subiect: 

Ce naiba e cu povestea aia năstruşnică pe care o tot spun 
ei despre un om zburător? 

Locotenentul schiţă un zâmbet. 

Ce ţi-au spus? 

Văd, zise etnologul, că-ţi cunoşti faima. Locotenentul îşi 
răsuci o ţigară. 

Nu mă supără s-o mai aud o dată. Cum mai sună azi? 

E atât de copilărească! zise etnologul, cu voce iritată. Cum 
ai reuşit să-i faci s-o creadă? 

Locotenentul nu-i răspunse nimic, doar se întinse pe spate 
în şezlong, continuând să zâmbească. 

lată-mă aici, unde m-am abătut patru sute de mile din 
drumul meu, ca să văd ce-a mai rămas din folclorul acestor 
oameni, până să-i fi demoralizat cu totul misionarii şi 
militarii, şi tot ce găsesc nu-i decât un mănunchi de legende 
imposibile despre un locotenent de infanterie cu părul 
blond şi ciufulit; ba că ar fi invulnerabil, ba că poate sări 
peste elefanţi şi că poate să şi zboare. Nu pot înghiţi aşa 
ceva. Un bătrân mi-a descris aripile dumitale, zicea că 


aveau pene negre şi că erau aproape tot atât de lungi cât 
un catâr. Spunea că te-a văzut de multe ori noaptea, la 
lumina lunii, cum pluteai pe deasupra crestelor spre ţinutul 
Shendu. Ce naiba, omule! 

Locotenentul râse înveselit. 

Continuă, spuse el. Zi-i mai departe. Etnologul povesti mai 
departe. în cele din urmă obosi. 

Să-i înşeli aşa, zise el, pe copiii aceştia neştiutori ai 
munţilor! Cum de ţi-a dat. în gând una ca asta, omule? 

Îmi pare rău, zise locotenentul, dar îţi spun sincer că am 
fost silit s-o fac. Te asigur că am făcut-o fără voia mea. Şi în 
momentul acela nici prin gând nu-mi trecea cum vor 
interpreta povestea asta chiţăii, în închipuirea lor. Sau în 
curiozitatea lor... Pot să susţin că numai o indiscreţie, nu 
răutatea, m-a făcut să înlocuiesc folclorul printr-o nouă 
legendă. Dat fiind însă că pari indispus, am să încerc să-ţi 
explic cum stă toată treaba. 

Era pe vremea penultimei expediţii în Lushai, şi Walters 
credea că oamenii aceştia, pe care i-ai vizitat dumneata, 
erau prietenoşi. Şi astfel, cu o încredere uşuratică în 
capacitatea mea de a mă descurca singur, m-a trimis să urc 
prin trecătoare, cale de paisprezece mile, cu trei dintre 
oamenii din Derbyshire şi cu o jumătate de duzină de Sepoy, 
cu doi catâri şi cu binecuvântarea lui, ca să văd cam care 
erau sentimentele populare în satul pe unde ai trecut. O 
forţă de zece oameni, fără să mai pun la socoteală catârii, 
pe o distanţă de paisprezece mile, şi asta în timp de război! 
Ai văzut drumul? 

Drumul! zise etnologul. 

Acum e mai bun decât a fost. Când am urcat, am fost 
nevoiţi să mergem prin albia râului pe o distanţă de o milă, 
acolo pe unde valea se îngustează, călcând printr-un torent 
năvalnic care spumega în jurul genunchilor noştri şi pe 
nişte pietre lunecoase ca gheaţa. Acolo mi-am scăpat puşca 
în apă. Mai târziu, geniştii au aruncat malul în aer cu 
dinamită şi au construit drumul mai bun, pe care ai venit 


dumneata. Apoi, mai jos, în locul unde sunt pereţii aceia 
înalţi de stâncă, a trebuit să străbatem râul de-a curmezişul 
şi aş putea spune că l-am trecut de vreo douăsprezece ori 
pe o distanţă de două mile. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, locul acela ne-a apărut în faţa 
ochilor. Ştii cum e aşezat, pe un pinten la jumătatea 
drumului dintre marile dealuri, şi când am văzut în ce 
linişte stranie se întindea satul în bătaia soarelui, ne-am 
oprit să chibzuim ce avem de făcut. 

Atunci au aruncat în noi un idol de alamă, în chip de bun 
venit. Idolul s-a rostogolit, răsunând pe povârniş, în dreapta 
noastră, pe partea bolovănoasă a dealului, a trecut la câţiva 
centimetri de umărul meu şi s-a izbit de catârul care ducea 
toate proviziile şi uneltele noastre. Niciodată n-am mai auzit 
un asemenea vacarm îngrozitor. În clipa aceea am observat 
câţiva din domnii aceia, purtând aruncătoare de foc şi 
înfăşuraţi într-un soi de cârpe, în timp ce tocmai căutau să 
se ascundă după valul de pământ dintre sat şi dealul 
răsăritean. 

„Sunt în faţă cam toţi, am spus eu. Şi sunt destul de 
risipiţi.” 

Şi cu această încurajare, expediţia mea de zece oameni se 
întoarse şi porni cu pas iute iarăşi la vale. N-am mai 
aşteptat mult să salvăm ceva din lucrurile ce fuseseră 
încărcate pe catârul cel mort, dar am păstrat al doilea catâr 
cu noi, care acum îmi ducea cortul şi alte câteva fleacuri, se 
vede că dintr-un sentiment de prietenie. 

Aşa s-a sfârşit lupta aceea fără glorie. Aruncând o privire 
îndărăt, am văzut valea plină de învingătorii care, strigând 
într-una, trăgeau asupra noastră. Dar n-a fost atins nimeni. 
Aceşti chitai cu tunurile lor nu păreau buni de nimic altceva 
decât numai să tragă, stând locului. Stau şi ţintesc de pe 
vreo măgură ore întregi, iar când trag, n-o fac decât pentru 
efectul spectaculos. Hooker, unul din oamenii din 
Derbyshire, şi-a încercat norocul cu puşca, rămânând în 


urmă câteva clipe, în timp ce noi coteam pe după deal. N-a 
reuşit să facă însă nimic. 

Eu nu sunt un Xenofon, ca să torc îndelung firul povestirii 
despre armata mea în retragere. Până când am ajuns în 
locul unde dealurile coboară spre râu şi transformă valea 
într-o strâmtoare, am fost nevoiţi să respingem de două ori 
inamicul, schimbând focuri cu el pe următoarele două mile, 
atunci când el devenea presant, peste măsură, dar asta a 
fost o treabă destul de monotonă, sau mai degrabă 
obositoare. Din fericire, am zărit însă acolo o jumătate de 
duzină de capete negre care treceau pieziş peste dealul din 
stânga noastră, adică dinspre est şi aproape paralel cu noi. 

Văzând asta, am ordonat oprirea. „Ascultă, i-am spus lui 
Hooker şi celorlalţi englezi, ce avem de făcut acum?” şi i-am 
arătat capetele acelea. 

„Sunt sigur că o să fim înconjurați”, mi-a spus unul dintre 
ei. 

„Bincânţeles, a zis altul. Ştii cum procedează chiţăii, 
George?” „De la cincizeci de metri, ar putea să. ne împuşte 
pe toţi, a răspuns Hooker. în locul unde râul e mai îngust. Şi 
ar fi o sinucidere să coborâm mai departe”. 

M-am uitat spre dealul din dreapta noastră. Povâr-nişul 
devenea tot mai abrupt pe măsură ce cobora mai spre vale, 
însă părea totuşi abordabil. Şi toţi chiţăii pe câre-i 
văzuserăm până atunci se aflau de partea cealaltă a râului. 

„Sau pornim pe-acolo, sau rămânem aici”, zise unul dintre 
Sepoy. 

Şi astfel am început să urcăm dealul. Trecând oblic peste 
coasta lui, era ceva ce semăna vag cu un drum, aşa că am 
pornit urcuşul pe acolo. Câţiva chitai au apărut după aceea 
deasupra văii, şi am auzit câteva. împuşcături. Apoi l-am 
văzut pe unul dintre Sepoy aşezându-se pe pământ, cam la 
treizeci de metri dedesubtul nostru. Se aşezase pur şi 
simplu, fără un cu-vânt, parcă nedorind să producă nici o 
tulburare. Văzând asta, am ordonat o nouă oprire; i-am 
spus lui Hooker să mai încerce să tragă cu puşca, iar când 


m-am întors, am văzut că omul era lovit la picior. L-am 
ridicat, l-am transportat şi l-am aşezat pe catâr, care şi aşa 
era destul de încărcat cu cortul şi celelalte lucruri ce nu 
avusesem când să le mai descărcăm. După ce i-am ajuns pe 
ceilalţi din urmă, am văzut că Hooker avea în mână puşca 
descărcată, şi zâmbea arătând cu degetul un punct negru şi 
nemişcat de peste vale. 'Toţi ceilalţi chitai se ascunsesem în 
dosul bolovanilor, ori se retrăseseră după cotitură. 

„La cinci sute de metri, zise Hooker. Cu precizie. Şi aş 
putea să jur că l-am nimerit drept în cap.” 

I-am spus să se ducă să mai încerce o dată, apoi am pornit 
iar la drum. 

Pe măsură ce înaintam, coasta dealului se făcea tot mai 
abruptă, iar drumul pe care-l urmam devenea tot mai mult 
un fel de prag. în cele din urmă, deasupra şi dedesubtul 
nostru nu mai era decât peretele de stâncă. „Este cel mai 
bun drum pe care l-am văzut până acum în această regiune 
a chitailor din Lushai”, am spus eu, ca să-i încurajez pe 
oameni, deşi mă temeam de cele ce aveau să urmeze. 

Şi după câteva minute drumul coti pe după un colţ al 
peretelui de stâncă. Apoi, finis! Pragul pe care mergeam se 
isprăvea. 

Îndată ce pricepu situaţia, unul dintre oamenii din 
Derbyshire începu să înjure capcana în care căzuserăm. 
Sepoyi se opriră liniştiţi. Hooker mormăi şi-şi încărca puşca 
din nou, apoi se întoarse spre cotitură. 

După aceea, doi dintre Sepoy îl ajutară pe tovarăşul lor să 
se dea jos şi începură să descarce poverile de pe catăr. 

Când am început să mă uit apoi în jurul meu, m-am gândit 
că, la urma urmei, nu fuseserăm chiar atât de nenorocoşi. 
Ne aflam pe un prag care în partea lui cea mai largă avea 
vreo zece metri lăţime. Deasupra lui, peretele ieşea în 
afară, aşa că nu puteam fi împuşcaţi de sus, iar dedesubt 
era o prăpastie aproape verticală de vreo două sau trei sute 
de picioare. Dacă şedeam culcaţi, nu ne putea zări nimeni 
din partea cealaltă a râpei. Singurul loc accesibil era cel din 


lungul pragului pe care veniserăm, iar pe acesta era 
deajuns să-l păzească un singur om. Ne găseam într-o 
fortăreață naturală, cu singurul dezavantaj că unica noastră 
provizie împotriva foamei şi setei era un catâr viu. Şi mai 
eram la cel mult opt sau nouă mile de grupul principal al 
expediției, aşa că, fără îndoială, după o zi sau două aveau să 
trimită după noi dacă ar vedea că nu ne întoarcem. 

După o zi sau două... 

Locotenentul făcu o pauză. 

Ţi-a fost vreodată sete, Graham? 

Nu în felul ăsta, zise etnologul. 

Hm. Aşa ne-am petrecut toată ziua aceea, la fel noaptea şi 
ziua următoare, şi n-am putut să stoarcem decât doar 
câteva picături de rouă din haine şi din foaia de cort. Iar 
sub noi se afla râul care curgea clipocind şi se zbenguia în 
jurul unei stânci înfipte în mijlocul curentului. N-am mai 
cunoscut niciodată o întâmplare atât de lipsită de orice alt 
fundal decât ariditatea stâncilor şi atât de ticsită de 
senzaţii. Soarele parcă încremenise pe cer şi ardea ca un 
cuptor. Către seara primei zile, unul dintre oamenii din 
Derbyshire a rostit ceva - nimeni n-a auzit ce - şi a plecat 
pe după colţul stâncii. Am auzit nişte împuşcături, şi când 
Hooker s-a uitat pe după cotitură, omul nu mai era. A doua 
zi dimineaţa, cel care fusese împuşcat în picior a fost 
cuprins de delir şi a sărit sau a căzut peste marginea 
stâncii. Apoi am luat catârul şi l-am împuşcat, dar spre 
ghinionul nostru, zvârcolindu-se de moarte, animalul a 
căzut în prăpastia de pe marginea stâncii, şi astfel am 
rămas numai opt. 

Puteam vedea jos, dedesubtul nostru, cadavrul Sepoyului, 
cu capul în apă. Era întins cu faţa în jos, şi după cât ne 
puteam da seama, era aproape intact. Ori-cât ar fi râvnit 
chiţăii la capul lui, aveau bunul simţ să-1 lase în pace până 
când se va lăsa întunericul. 

La început am vorbit despre şansele pe care le aveam ca 
împuşcăturile noastre să fie auzite de cei din grupul 


principal al expediției şi am calculat când vor începe să ne 
observe lipsa şi altele asemenea, dar deveneam tot mai 
tăcuţi pe măsură ce se lăsa seara. Sepoyi jucau între ei 
diferite jocuri cu pietricele şi mai târziu s-au pus pe taclale. 
Noaptea era destul de rece. A doua zi n-a mai vorbit nimeni. 
Buzele ne erau negre, gâtlejul ne ardea şi şedeam cu toţii 
pe pragul de piatră, uitându-ne unii la alţii. Poate că era mai 
bine că ne păstram gândurile pentru noi. Unul din soldaţii 
englezi începu să scrie cu o bucată de argilă pe stâncă nişte 
prostii despre ultima sa dorinţă înainte de moarte, până 
când l-am oprit. Privind peste marginea stâncii, jos, în vale, 
şi văzând cum clipocea râul am fost aproape ispitit să mă 
duc pe urmele Sepoyului. Părea ceva plăcut şi atrăgător să 
te arunci în jos prin văzduh, ca să găseşti ceva de băut, sau 
în orice caz să scapi de sete, acolo jos. Totuşi, mi-am amintit 
la timp că eram ofiţerul care comanda şi că datoria mea era 
să dau un exemplu bun, şi asta m-a făcut să mă abţin de lao 
astfel de nebunie. 

Totuşi, gândindu-mă la asta, mi-a trecut prin cap o idee. M- 
am sculat şi am privit foaia de cort şi frânghiile respective, 
şi m-am întrebat cum de nu-mi trecuse prin minte asta până 
atunci. Apoi m-am întors şi m-am uitat din nou peste 
marginea stâncii. De data asta înălţimea mi se păru mai 
mare şi poziţia Sepoyului şi mai jalnică. Dar nu aveam de 
ales. Şi ca să spun mai pe scurt, m-am paraşutat. 

Am făcut un cerc mare din foaia de cort, cam de trei ori 
cât faţa asta de masă, am astupat gaura din mijloc, şi am 
legat opt frânghii de jur-împrejur, care să se întâlnească la 
mijloc şi să formeze o paraşută. Ceilalţi băieţi stăteau în 
jurul meu şi mă priveau, gândind că acesta era un gen nou 
de delir. Apoi le-am explicat celor doi soldaţi englezi ideea 
mea şi felul cum am de gând s-o pun în aplicare, şi, îndată 
ce s-a făcut noapte de-a binelea, am riscat. Ei mi-au ţinut 
paraşuta în sus, iar eu am alergat pe toată lungimea 
pragului de stâncă. Paraşuta s-a umplut cu aer ca o pânză 


de corabie, dar când am ajuns la margine trebuie să 
mărturisesc că mi-a fost frică şi m-am oprit. 

Dar îndată ce m-am oprit, mi s-a făcut ruşine de mine şi de 
ceilalţi, aşa că m-am întors şi am pornit din nou. De astă 
dată am sărit, cu un fel de geamăt, după câte îmi amintesc, 
drept în văzduh, cu pânza cea mare şi albă care se umfla 
deasupra mea. 

Gândurile îmi alergau cu o iuţeală înspăimântătoare. Mi s- 
a părut că a trecut mult timp până să fiu sigur că paraşuta 
va funcţiona bine. La început s-a înclinat într-o parte. Apoi, 
am observat peretele de stâncă care părea să curgă în sus 
pe lângă mine, iar eu păream nemişcat. După aceea am 
privit în jos şi am văzut în întuneric râul şi cadavrul 
Sepoyului, repezindu-se în sus spre mine. Dar în lumina 
nedesluşită am mai văzut şi trei chitai care păreau 
înspăimântați văzându-mă, şi am observat că Sepoyul era 
decapitat. Atunci am dorit să mă pot întoarce. 

Apoi gheata mea nimeri în gura unuia dintre ei şi în clipa 
următoare eram amândoi grămadă, cu foaia de cort 
fluturând în jos peste noi. Cred că i-am zburat creierii cu 
piciorul. Nu aşteptam nimic altceva decât ca ceilalţi doi să- 
mi zboare şi ei mie creierii, dar bieţii pagini nu auziseră 
niciodată de Baldwin, şi o luară imediat la goană. 

M-am descotorosit de mormanul alcătuit de chitaiul 
răposat şi de foaia de cort şi am privit în jur. Cam la zece 
paşi se afla capul Sepoyului privind fix în lumina lunii. Apoi 
am văzut apa şi m-am dus să beau. Nu se auzea alt zgomot 
decât paşii chitailor care fugeau, un strigăt slab de 
deasupra, şi clipocitul apei. După ce am băut pe săturate, 
am pornit în josul râului. 

Cam astfel se termină explicaţia povestirii cu omul 
zburător. N-am întâlnit ţipenie de om pe toate cele opt mile- 
de drum. Am ajuns în tabăra lui Walters cam pe la ora zece, 
şi un idiot care era de sentinelă a avut neobrăzarea să 
tragă în mine când m-a văzut ieşind din întuneric. îndată ce 
am reuşit să fac mintea greoaie a lui Winter să înţeleagă 


povestirea mea, vreo cincizeci de oameni au pornit de-a 
lungul văii ca să-i gonească pe chitai şi să-i elibereze pe 
oamenii noştri. Dar în ce mă priveşte, mă mistuia o sete 
prea cumplită ca să mai încerca mă duce cu ei. 

Ai auzit ce fel de poveste au făcut chiţăii din asta! Aripi 
lungi cât un catâr, hai? Şi pene negre! Pasărea-locotenent! 
Hei, hei! 

Locotenentul rămase pe gânduri, vesel, câteva clipe. Apoi 
adăugă: 

Are să-ţi vină cam greu să crezi, dar când au ajuns, în cele 
din urmă, acolo, au mai găsit doi Sepoy care săriseră în 
prăpastie. 

Ceilalţi n-au păţit nimic? întrebă etnologul. 

Nimic, zise locotenentul; ceilalţi se simțeau bine, doar că îi 
mai chinuia setea, cum ştii. 

Şi, la această amintire, îşi mai turnă un pahar de whisky cu 
sifon. 

În româneşte de V. KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

FABRICANTUL DE DIAMANTE. 

Reţinut de treburi, pe la nouă seara mă aflam încă în 
Chancery Lane, dar, deoarece aveam o uşoară durere de 
cap, nu eram dispus nici să mă distrez, nici să lucrez mai 
departe. Cerul, atât cât permiteau vederea pereţii înalţi 
printre care torentul circulaţiei curgea ca printr-o 
strâmtoare adâncă, prevestea o noapte senină, aşa că m-am 
hotărât să merg pe jos până la chei, să-mi odihnesc ochii şi 
să-mi răcoresc capul, privind de-a lungul fluviului luminile 
multicolore. Noaptea este fără îndoială cel mai potrivit timp 
pentru a te duce acolo; întunecimea iertătoare ascunde 
murdăria apelor, iar focurile secolului nostru tumultuos, 
roşii, oranj-strălucitor, galben-verzui orbitor sunt 
înconjurate de contururi şterse, colorate în toate nuanțele 
posibile, de la cenuşiu la roşu-închis. Prin arcadele podului 
Waterloo sute de puncte luminoase indică curba cheiului, 
peste al cărui pararjet se înalţă pe fondul cerului înstelat 
turnurile cenuşii ale Westminsterului. Fluviul negru trece 


pe acolo numai cu un clipocit ritmic, care rupe tăcerea şi 
tulbură imaginile focurilor ce plutesc pe suprafaţa sa. 

Ce noapte călduroasă, răsună o voce în apropiere. 

Am întors capul şi am văzut lingă mine profilul unui om 
aplecat peste parapet. Avea o faţă fină, care - deşi destul de 
trasă şi palidă - nu era urâtă, iar gulerul hainei, ridicat şi 
prins cu un ac în jurul gâtului, marca starea lui socială tot 
atât de ncândoios ca şi o uniformă. Simţeam că a-i răspunde 
însemna să mă oblig a-i oferi costul unei nopţi la hotel şi o 
ceaşcă de cafea. 

M-am uitat la el plin de curiozitate. Avea oare de spus ceva 
care să merite banii, sau era tipul incapabilului obişnuit - 
incapabil chiar să-şi povestească propria poveste? Fruntea 
şi ochii săi, care denotau inteligenţă, ca şi un anumit tremur 
al buzei inferioare, m-au făcut să mă decid. 

Foarte cald - am aprobat - dar nu prea cald pentru noi, 
aici. 

Nu - spuse el, continuând să se uite de partea cealaltă a 
apei - este destul de plăcut aici... mai ales acum. 

După o pauză adăugă: 

E bine să găseşti ceva atât de odihnitor la Londra. Nu ştiu 
ce s-ar face cineva ocupat toată ziua cu treburi, cu întâlniri, 
frământat cum să-şi apere interesele, să evite pericolele, 
dacă n-ar exista astfel de locuri liniştite... 

Vorbea cu pauze mari între propoziţii... 

Dumneavoastră trebuie să cunoaşteţi puţin truda 
plictisitoare a vieţii, căci altfel n-aţi fi aici. Dar mă îndoiesc 
că puteţi fi cu creierul atât de obosit şi cu picioarele rănite 
de atâta umblet ca mine... Eh 1 Uneori mă întreb dacă nu-i 
mai mare daraua decât ocaua. Mă simt înclinat să las 
deoparte întreaga afacere —. nume, bogăţie şi poziţie 
socială - şi să mă apuc de o meserie modestă, oarecare. Dar 
ştiu că, dacă mi-aş abandona ambițiile - cu toate că sunt 
istovitoare - nu mi-ar rămâne nimic altceva decât remuşcări 
pentru tot restul zilelor mele. 


Tăcu. Mă uitai la el uimit. Dacă am văzut vreodată un om 
cu adevărat strâmtorat în ultimul grad, apoi acesta era 
omul de lingă mine. Era zdrenţuit şi murdar, nebărbierit şi 
nepieptănat; arăta ca şi cum ar fi fost lăsat o săptămână 
într-o ladă de gunoi şi-mi vorbea despre grijile supărătoare 
ale unei mari afaceri. Aproape că am izbucnit în râs. Ori era 
nebun, ori făcea o glumă tristă pe socoteala propriei sale 
sărăcii. 

Dacă ţelurile ambiţioase şi rangurile înalte - spusei eu - au 
neajunsurile lor, muncă grea, nelinişte, ele oferă în schimb 
compensaţii. Influență, puterea de a face bine, de a ajuta pe 
cei mai slabi şi mai săraci decât noi şi chiar felul în care te 
prezinţi oferă o anumită satisfacţie... 

Gluma mea în aceste împrejurări era de foarte prost gust. 
Vorbisem îmboldit de contrastul dintre discursul şi 
înfăţişarea sa. începu să-mi pară rău de gluma mea chiar în 
timp ce vorbeam. întoarse spre mine o faţă obosită, dar 
foarte calmă şi spuse: 

Fac abstracţie de starea în care mă aflu. Desigur, nu 
înţelegeţi cuvintele mele. 

Mă măsură o clipă. 

Fireşte, este absurd. Nu mă veţi crede, chiar dacă vă voi 
spune, aşa că aproape nici nu există vreo primejdie. Şi va fi 
o consolare să povestesc cuiva. Deţin într-adevăr o afacere 
mare, o afacere foarte mare. Dar chiar acum am greutăţi. 
Chestiunea este că... fac diamante. 

Presupun - i-am spus - că tocmai acum n-aveţi de lucru. 

M-am săturat să nu fiu crezut, răspunse el cu nerăbdare 
şi, brusc, descheindu-şi haina jerpelită, scoase la iveală o 
punguţă pe care o avea atâmată de gât cu o sfoară. Luă din 
ea o pietricică brună. Mă îndoiesc că vă veţi da seama ce 
este asta. Mi-o înmână. 

Cu un an înainte îmi sacrificasem timpul liber pentru 
dobândirea unei diplome în ştiinţe, la Londra, aşa că aveam 
o spoială de cunoştinţe în fizică şi mineralogie. Obiectul nu 
se deosebea de un diamant neşlefuit de culoare mai închisă, 


deşi era de dimensiuni considerabile, aproape cât vârful 
degetelui meu mare. L-am luat şi am văzut că avea forma 
unui octaedru regulat, cu feţele întocmai ca ale celui mai 
preţios dintre minerale. Mi-am scos briceagul şi am încercat 
să-l zgării - în zadar. Aplecându-mă spre lampa de gaz, am 
încercat obiectul pe sticla ceasului şi am obţinut, cu cea mai 
mare uşurinţă, o linie albă de-a curmezişul ei. 

L-am privit pe interlocutorul meu cu o curiozitate 
crescândă. 

Fără îndoială că seamănă cu un diamant. Dacă şi e, într- 
adevăr, atunci sunteţi în posesia unui diamant uriaş. De 
unde-l aveţi? 

Vă spun că l-am făcut, răspunse el. Daţi-mi-l înapoi. 

L-a pus în grabă la loc şi şi-a încheiat haina. 

Vi l-aş vinde cu o sută de lire, şopti el deodată, avid. 

La vorbele acestea, bănuielile mele reveniră. Obiectul 
putea să fie în definitiv o simplă bucată din substanţa aceea 
aproape tot atât de dură ca diamantul, corindon, care 
seamănă întâmplător şi ca formă cu un diamant. Dacă era 
un diamant, cum a pus mâna pe el şi de ce l-ar. oferi cu o 
sută de lire? 

Ne priveam în ochi unul pe altul. Părea nerăbdător, dar 
cinstit. În momentul acela am crezut într-adevăr că ceea ce 
încerca să vândă era un diamant. Totuşi, sunt un om sărac, 
pentru mine o sută de lire nu-s un fleac şi apoi nici un om în 
toate minţile nu ar cumpăra un diamant, la lumina gazului, 
de la un vagabond zdrenţăros numai pe baza garanţiei sale. 
Cu toate acestea, un diamant de asemenea mărime evoca 
viziunea multor mii de lire. Mă gârâdii apoi că o astfel de 
piatră n-ar putea să existe fără a fi menţionată în toate 
cărţile despre pietre preţioase şi din nou mi-au revenit în 
memorie povestirile despre contrabandişti şi despre 
furturile din Colonia Capului. Nici nu mi-am mai pus 
problema cumpărării. 

De unde-1 aveţi? l-am întrebat. 

Eu l-am făcut. 


Auzisem ceva despre Moissanl, dar ştiam că diamantele 
sale artificiale erau foarte mici. Am clătinat din cap. 

Se pare că aveţi unele cunoştinţe despre aceste lucruri. Vă 
voi povesti câte ceva despre mine. Atunci poate veţi lua în 
consideraţie cu mai multă bunăvoință chestiunea 
cumpărării. Se întoarse cu spatele la fluviu şi-şi băgă 
mâinile în buzunar. Oftă. Stiu că nu mă veţi crede... 
Diamantele - începu el, şi în timp ce vorbea vocea îşi pierdu 
nota de vulgaritate abia perceptibilă, caracteristică 
vagabondului şi căpătă ceva din tonul sigur al unui om cult 
- se pot obţine eliberând carbonul dintr-o combinaţie, prin 
topire la o anumită temperatură şi la o anumită presiune; 
carbonul cristalizează nu sub formă de grafit sau de praf de 
mangal, ci ca mici diamante. Toate acestea au fost 
cunoscute de către chimişti de mulţi ani, dar niciunul n-a 
nimerit încă amestecul corect în care trebuie topit 
carbonul, sau presiunea exactă necesară pentru a obţine 
rezultatele cele mai bune. Ca urmare, diamantele produse 
de chimişti sunt mici, întunecate şi lipsite de valoare ca 
bijuterii. Eu mi-am închinat viaţa rezolvării acestei 
probleme, n-am precupeţit nimic. 

Am început să studiez condiţiile obţinerii diamantelor când 
eram de şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi doi. Am 
considerat că această problemă ar putea să necesite 
întreaga putere de gândire şi energia unui om timp de zece 
sau douăzeci de ani, dar chiar şi în acest caz, rezultatul ar fi 
justificat eforturile. Presupuneţi că cineva ar nimeri în fine 
procedeul exact; înainte ca secretul să se împrăştie şi 
diamantele să devină tot atât ele obişnuite cum este 
cărbunele, s-ar putea realiza milioane. Milioane! 

Făcu o pauză şi se uită la mine să vadă dacă mi-a câştigat 
simpatia. Ochii îi străluceau, avizi. 

Când te gândeşti - spuse el - că aproape am realizat acest 
lucru, şi iată! 

Am avut - continuă apoi - la douăzeci şi unu de ani, 
aproape o mie de lire şi m-am gândit că această sumă 


completată cu ceea ce câştigam dând câteva lecţii îmi va 
permite să-mi duc mai departe cercetările. Un an sau doi mi 
i-am petrecut studiind în special la Berlin, iar apoi am 
continuat pe cont propriu. Greutatea era să păstrez 
secretul. Ştiţi, dacă aş fi lăsat să se afle la ce lucram, s-ar fi 
putut ca şi alţii să fie atraşi de încrederea mea în 
posibilitatea realizării practice a acestei idei; şi nu pretind 
să fiu atât de genial, încât să fiu sigur, în cazul unei 
întreceri pentru această descoperire, să ajung primul. Şi, 
înţelegeţi, era important, dacă într-adevăr intenţionam să 
fac avere, ca lumea să nu ştie că utilizăm un procedeu prin 
care se puteau produce diamante cu tonele. De aceea 
trebuia să fac totul singur. La început am avut un mic 
laborator, dar, deoarece resursele mele începuseră să se 
micşoreze, a trebuit să-mi continuu experienţele într-o 
cameră nenorocită, fără mobilă, din Kentish Town, unde am 
dormit până în ultimul timp pe o saltea de paie, printre 
aparatele mele. Banii se topiseră de mult. M-am lipsit de 
orice, în afară de cele necesare pentru aparatura ştiinţifică. 
Am încercat să continui a da lecţii, dar sunt un foarte bun 
profesor şi nu am vreun grad universitar şi nici prea multă 
pregătire, cu excepţia chimiei. Am constatat aşadar, că 
pentru foarte puţini bani trebuia să sacrific mult timp şi 
eforturi. Dar mă apropiam tot mai mult de obiectivul meu. 
Acum trei ani am rezolvat problema substanţei care 
înlesneşte fuziunea. M-am apropiat de aflarea presiunii 
necesare, punând această substanţă împreună cu o anumită 
compoziţie de carbon într-o ţeava de puşcă astupată, pe 
care am umplut-o cu apă, am închis-o ermetic şi am încălzit- 
o. Făcu o pauză. 

Destul de riscant, observai eu. 


Într-adevăr. A plesnit şi mi-a spart toate geamurile şi o 
mare parte din aparatură: am căpătat totuşi un fel. de 
pudră de diamant. Urmărind problema obţinerii presiunii 
ridicate la care trebuie supus amestecul lichid, din care 
urmau să se cristalizeze diamantele, am dat peste nişte 
cercetări ale lui Daubree 1 la „Ldboratoire des poudres et 
salpetres” 2 din Paris. Ela făcut să explodeze dinamită într- 
un cilindru de oţel cu ghivent închis ermetic, prea rezistent 
pentru a plesni, şi am aflat că a reuşit să sfărâme, 
transformându-le în praf, bucăţi de rocă, nu mai puţin dure 
decât rocile din Africa de Sud în care se găsesc diamante. 
Deşi ştiam că îmi voi secătui resursele, mi-am procurat şi eu 
un cilindru din oţel construit după modelul lui. Am pus 
înăuntru preparatul, împreună cu explozivii, am încins 
cuptorul, am introdus totul înăuntru şi m-am dus să mă 
plimb. 

Vorbea ca despre ceva foarte natural, aşa că n-am putut 
să-mi stăpânesc râsul. 

Nu v-aţi gândit că veţi arunca toată casa în aer? Locuiau şi 
alţii acolo? 

Era în interesul ştiinţei, spuse el, în cele din urmă. La 
etajul inferior locuia familia unui zarzavagiu, în camera din 
spatele locuinţei mele un scriitor care cerşea, iar deasupra 
două florărese. Am comis poate o imprudenţă. Dar unii 
dintre ei erau probabil plecaţi. 

Când m-am întors, am găsit tubul aşa cum îl lăsasem 
printre cărbunii încinşi la alb. Explozivul nu spărsese 
capsula. După aceea am fost pus în faţa unei noi probleme. 
Ştiţi că timpul este un element important în ceea ce 
priveşte cristalizarea. Dacă grăbeşti procesul, cristalele ies 
mici; numai prelungindu-l cresc până la o mărime 
apreciabilă. Am hotărât să las aparatul să se răcească timp 
de doi ani, reducând treptat temperatura. Rămăsesem însă 
fără bani; trebuia să întreţin un foc intens, să plătesc chiria 
camerei şi să-mi domolesc cumva şi foamea şi nu mai aveam 
un ban. 


Este greii să vă povestesc toate expedientele la care am 
fost obligat să recurg, în timp ce fabricam diamante. Am 
vândut ziare, am păzit cai, am deschis portierele cupeelor. 
Multe săptămâni am scris adrese pe plicuri. Am lucrat ca 
ajutor la un negustor ambulant, care avea o cotigă şi 
strigam mărfurile pe o parte a străzii, în timp ce el striga pe 
cealaltă parte. Odată n-am avut nimic de lucru timp de o 
săptămână şi am cerşit. Ce săptămână groaznică a fost 
aceea! într-o zi, când focul era pe cale să se stingă şi nu 
mâncasem nimic toată ziua, un tinerel, care-şi scosese la 
plimbare prietena, m-a milostivit cu o jumătate de shiling 
pentru ca să-şi dea aere faţă de ea. Mulţumesc cerului 
pentru vanitatea lui 1 Ce miros plăcut se răspândea din 
gheretele vânzătorilor de peşte prăjit 1 M-am dus însă şi 
am dat toţi banii pe cărbuni, şi cuptorul meu a devenit din 
nou roşu-strălucitor, apoi... ei bine, foamea te înnebuneşte. 

Înfine, acum trei săptămâni am lăsat focul să se stingă. Am 
scos cilindrul şi l-am deşurubat; era atât de fierbinte, încât 
mi-am fript mâinile. Am răzuit cu o daltă masa 
sfărâmicioasă ca un fel de lavă şi am transformat-o în praf, 
cu ciocanul, pe o tablă de fier. Am găsit trei diamante mari 
şi cinci mici. În timp ce şedeam pe podea, ciocănind, uşa s-a 
deschis şi a intrat înăuntru vecinul meu, scriitorul cerşetor. 
Era, ca de obicei, beat. „ narchist!” strigă el. „Eşti beat”, i- 
am răspuns. „Incendiator nemernic!” continuă el. „Du-te la 
dracu!” l-am repezit. „Nu face nimic”, răspunse el şi făcu cu 
ochiul. Sughiţând şi rezemându-se de uşă, cu celălalt ochi 
lipit de uşcior, începu să trăncănească cum iscodise prin 
camera mea şi cum se dusese în dimineaţa aceea la poliţie 
şi cum acolo au notat tot ce avea de spus. „Parcă era vorba 
de o boală molipsitoare”, adăugă el. Atunci mi-am dat 
seama că am intrat la apă. Ori trebuia să destăinuiesc la 
poliţie micul meu secret şi astfel să dau în vileag întreaga 
afacere, ori să fiu pus la popreală ca anarhist. M-am repezit 
la vecinul meu, l-am luat de guler, l-am tăvălit puţin şi apoi 
mi-am luat diamantele şi am şters-o. Ziarele de seară 


numeau bârlogul meu fabrica de bombe din Kentish Town. 
lar acum nu pot să plasez diamantele în nici un fel. 

Dacă mă duc la nişte bijutieri respectabili, îmi cer să 
aştept şi şoptesc unui funcţionar să cheme un poliţist; aşa 
că spun că nu pot aştepta. Am găsit un tăinuitor de lucruri 
furate, care însă pur şi simplu mi-a oprit diamantul pe carei 
l-am dat şi mi-a spus să-l dau în judecată dacă doresc să-l 
capăt înapoi. Acum rătăcesc cu diamante în valoare de 
câteva sute de mii de lire în jurul gâtului şi n-am nici ce 
mânca, nici unde să mă adăpostesc. Dumneavoastră sunteţi 
prima persoană căreia i-am acordat încrederea mea. Dar 
îmi place fizionomia dumneavoastră şi sunt foarte istovit. Se 
uită în ochii mei. 

— Ar fi o nebunie din partea mea - i-am spus - să cumpăr 
un diamant în împrejurările acestea. De altfel nu port în 
buzunare sute de lire. Totuşi, cred mai mult decât pe 
jumătate cele povestite de dumneata. Dacă vrei, voi face 
următoarele: vino mâine la mine la birou. 

Credeţi că sunt un hoţ? spuse el tăios. Veţi anunţa poliţia. 
Nu voi cădea în cursă. 

Oarecum, sunt convins că nu eşti nu hoţ. Poftim cartea 
mea de vizită. Ia-o în orice caz. Nu este nevoie să fixăm 
dinainte când. Vino când vrei. 

Luă cartea de vizită şi asigurarea bunăvoinţei mele. 

Gândeşte-te mai bine şi vino, i-am spus. Dădu din cap cu 
neîncredere. 

Vă voi înapoia cândva cu dobândă jumătatea de coroană, 
cu o dobândă care vă va uimi, spuse el. în orice caz, veţi 
păstra secretul?... Nu mă veţi urmări? 

Traversă strada şi dispăru în întuneric, înspre treptele de 
sub arcada care duce spre Essex Street. L-am lăsat să 
plece. Aceasta a fost singura dată când l-am văzut. 

După aceea am primit două scrisori din partea lui, prin 
care îmi cerea să-i trimit la anumite adrese bancnote, nu 
cecuri. Am chibzuit asupra acestei chestiuni şi am procedat 
cum mi s-a părut mai înţelept. O dată m-a vizitat în timp ce 


eram plecat. Băieţaşul meu mi-a spus că era foarte slab, 
murdar şi zdrenţuit şi că tuşea groaznic. Nu a lăsat nici un 
bilet. Asta e tot ceea ce pot povesti despre el. Uneori mă 
întreb ce i s-a întâmplat. Să fi fost un monomaniac isteţ, să 
se fi ocupat cu comerţul fraudulos de pietre, sau a fabricat 
într-adevăr diamante, după cum pretindea? Ultima 
posibilitate este suficient de demnă de crezare ca să mă 
gândesc uneori că am pierdut cea mai strălucită ocazie din 
viaţa mea. E posibil, desigur, ca să fi murit, iar diamantele 
sale să fi fost aruncate undeva; unul, repet, era aproape cât 
vârful degetului meu cel mare. Ori poate că se învârteşte 
încă de colo, colo, în-cercând să-şi vândă lucrurile. Este 
foarte posibil ca să apară în societate şi, trecând dincolo de 
orizontul meu, spre înălțimile senine, rezervate celui bogat 
şi cu faimă, să-mi reproşeze tăcut lipsa mea de iniţiativă. 
Uneori mă gândesc că cel puţin aş fi putut risca cinci lire. 

În româneşte de B. BEREANU. 

INSULA AEPYORNILOR. 

Omul cu cicatricea pe faţă se aplecă peste masă şi-mi privi 
bocceluţa mea. 

Orhidee? întrebă el. 

— Câteva, zisei eu. 

Cypripedium, zise el. 

Mai ales, zisei eu. 

Ceva nou? Nu cred. Eu am cutreierat aceste insule acum 
douăzeci şi cinci... sau mai bine-zis douăzeci şi şapte de ani. 
Dacă găseşti ceva nou pe acolo... în sfârşit, cred că e nou de 
tot. N-am lăsat să rămână prea mult după mine. 

Eu nu sunt colecţionar, zisei eu. 

Eram tânăr pe atunci, continuă el. Doamne! cât am mai 
umblat! Păru că mă măsoară cu privirea. Am fost în Indiile 
Orientale doi ani şi în Brazilia şapte. Apoi m-am dus în 
Madagascar. 

Cunosc după nume câţiva exploratori, zisei eu presimţind 
o povestire. Pentru cine ai colecţionat? 


Pentru cei de la Dawson. Mă întreb dacă ai auzit măcar de 
numele lui Butcher? 

Butcher... Butcher? numele acesta îmi plutea în amintire; 
apoi mi-am adus aminte de Butcher şi de Dawson. Ei! zisei 
eu, dumneata eşti cel care i-ai dat în judecată, cerându-le 
salariul pe patru ani... ai naufragiat pe o insulă pustie... 

La dispoziţia dumitale, zise omul cu cicatricea, înclinându- 
se. Amuzant caz, nu-i aşa? Pe de o parte eram eu care-mi 
încropeam o mică avere pe insula aceea, fără să fac pentru 
asta nimic, pe de altă parte ei, care nu puteau să-mi dea de 
veste în nici un fel. M-am amuzat adesea gândindu-mă la 
asta, cât timp am stat pe acolo. Tot mereu pe atolul acela 
făceam tot soiul de calcule mari, cu cifre mai mult de 
podoabă. 

Cum s-a întâmplat? îl întrebai eu. Nu-mi amintesc exact 
cum s-a petrecut asta. 

Ei, n-ai auzit de Aepyornis?! 

Întrucâtva, Andrews mi-a vorbit de o nouă specie la care 
lucra, chiar acum vreo lună. Cu puţin înainte dea mă 
îmbarca. Au găsit un femur, se pare, lung de aproape un 
metru. Fiinţa aceea trebuie să fi fost un monstru! 

Te cred, zise omul cu cicatricea. Chiar şi era un monstru. 
Pasărea lui Sindbad nu era decât o legendă a acesteia. Dar 
când au găsit oasele acelea? 

Acum vreo trei sau patru ani... prin 91, cred. De ce? 

De ce? Pentru că eu le-am găsit... Doamne!... acum vreo 
douăzeci de ani. Dacă cei de la Dawson nu s-ar fi purtat 
prosteşte în ce priveşte salariul, ar fi putut să facă o afacere 
bună... Eu, unul, n-am fost cu nimic vinovat că barca aceea 
infernală a fost luată de valuri. 

Făcu o pauză. 

Cred că este acelaşi loc. Un fel de mlaştină, cam la 
nouăzeci de mile spre nord de Antananrivo. Poate ştii 
cumva? Trebuie să ajungi acolo cu bărcile, de-a lungul 
coastei. Nu-ţi mai aminteşti? 

Nu. Parcă Andrews spunea ceva despre o mlaştină. 


Probabil că e aceeaşi. E pe coasta de est. Şi cred că este 
ceva în apă care conservă lucrurile ferindu-le de putrezire. 
Miroase ca creuzotul. îmi amintea de Trinidad. Au mai găsit 
ceva ouă? Unele din cele pe care le-am descoperit eu aveau 
aproape jumătate de metru lungime. Mlaştina se întinde de 
jur împrejur, ştii, şi izolează locul acela. E şi foarte sărată. 
Ehei... câte întâmplări! Am găsit lucrurile acelea cu totul 
din întâmplare. Ne-am dus după ouă, eu şi cu doi băştinaşi, 
într-o canoe pentru transportul romului, înghesuiți ca vai de 
lume şi cu acest prilej am găsit şi pasele. Aveam cu noi un 
cort şi provizii pentru patra zile, şi ne-am aşezat tabăra 
într-un loc unde terenul era mai solid. Numai când mă 
gândesc la toate astea, parcă simt şi acum în nări mirosul 
ciudat de gudron, E tare ciudat. Mergi sondând prin noroi 
cu nişte bare de fier. De multe ori scoţi oul spart. Mă întreb 
acum cât timp au trăit cu adevărat aceşti Aepifornis. 
Misionarii spun că băştinaşii au nişte legende despre timpul 
când erau vii, dar eu n-am auzit niciodată vreo poveste 
dintr-asta.l Dar un lucru este sigur, aceste ouă pe care le 
culegeam erau atât de proaspete ca şi cum ar fi fost ouate 
chiar atunci. Proaspete, auzi! Ducându-le spre barcă, unul 
din negrii mei a scăpat unul pe stâncă şi oul s-a spart. Cum 
l-am mai snopit în bătaie pe nenorocitul ăla 1 Dar oul era 
gustos, ca şi cum ar fi fost ouat adineauri, n-avea nici urmă 
de miros, iar pasărea care-l ouase era moartă probabil de 
vreo patru sute de ani. Negrul zicea că-l muşcase un 
miriapod. Totuşi, merg mai departe cu povestirea. Ne 
trebuise o zi întreagă să săpăm prin noroi ca să scoatem 
ouăle acestea nesparte, şi eram. cu toţii acoperiţi cu un 
strat de noroi negru, şi desigur că eu eram furios. După 
câte ştiam, erau singurele ouă care fuseseră scoase 
vreodată, fără să aibă măcar o crăpătură. M-am dus mai 
târziu să le văd pe cele câre sunt la Muzeul de Istorie 
Naturală din Londra; toate erau crăpate şi lipite la loc ca un 
mozaic, dar le şi lipseau unele bucățele din găoace. Ouăle 
găsite de mine erau însă intacte şi aveam de gând să mă 


fălesc cu ele după ce m-aş fi întors. Era firesc să mă supăr 
când nătărăul acela a irosit o muncă de trei ceasuri, numai 
din cauza unui miriapod. L-am bătut zdravăân pe negru 
pentru asta. 

Omul cu cicatricea scoase o pipă de argilă. împinsei spre el 
săculeţul meu cu tutun. Şi-o umplu, cu gândul aiurea. 

Ce s-a întâmplat cu celelalte? Ai reuşit să le aduci? Nu-mi 
amintesc... 

Asta-i partea ciudată a povestirii. Mai aveam trei ouă 
foarte proaspete. Şi, să vezi, le-am aşezat în barcă, apoi m- 
am dus până în cort să fac nişte cafea, lăsându-i pe cei doi 
băştinaşi jos pe mal; unul se văita de înţepătură, celălalt 
căuta să-1 ajute. Nici prin gând nu mi-a trecut că 
nenorocitul acela se va folosi de situaţia specială în care mă 
găseam ca să pornească ostilitățile. Dar cred că veninul 
miriapodului, ca şi bătaia pe care i-o dădusem, l-au cam 
aţâţat şi, cum fusese întotdeauna o fire certăreaţă, 1-a 
convins şi pe celălalt. 

Îmi amintesc că şedeam, fumând, şi fierbeam apa pe o 
lampă de spirt, pe care obişnuiam s-o iau cu mine în astfel 
de expediţii. Neavând ce face, admiram mlaştina în lumina 
asfinţitului. Toată neagră şi sângerie, desfăcută fâşii, era o 
privelişte minunată. Şi, mai departe, câmpia se întindea 
cenuşie şi ceţoasă, până spre dealuri, iar cerul de după ele 
era roşu, ca gura unui furnal. Şi la cincizeci de metri în 
spatele meu erau paginii ăştia blestemaţi, cărora nu le păsa 
de priveliştea liniştită, ba chiar complotau s-o tulească cu 
barca şi să mă lase singur, cu nişte provizii pentru trei zile 
şi cu un cort de pânză, fără nimic altceva de băut afară de o 
mică ploscă cu apă. Am auzit un fel de țipăt în spatele meu, 
şi i-am văzut într-o canoe, fiindcă nu era propriu-zis o 
barcă, la o distanţă de vreo douăzeci de metri de mal. într-o 
clipă mi-am dat seama ce se întâmplase. Puşca era în cort 
şi, pe lângă asta, nici n-aveam gloanţe, numai nişte alice 
pentru rațe. Ei ştiau asta. Aveam însă un mic revolver în 
buzunar, şi l-am scos în timp ce alergam la vale spre mal. 


LLA 


„Veniţi înapoi!” strigai eu, ameninţându-i cu revolverul. 
Îmi răspunseră cu câteva vorbe de ncânţeles, iar cel care 
spărsese oul îşi bătu joc de mine. intii spre celălalt, pentru 
că el nu era rănit şi ţinea vâsla, dar nu-l nimerii. Ei râseră. 

Totuşi, nu mă dădui bătut. Ştiam că trebuie să-mi păstrez 
calmul, şi încercai din nou, şi de astă dată îl făcui să sară la 
auzul împuşcăturii. Acum nu mai râse. A treia oară îl nimerii 
în cap, şi el căzu peste marginea bărcii, trăgând cu el şi 
vâsla. Era o lovitură destul de norocoasă pentru un biet 
revolver. Cred că ţinta fusese la vreo cincizeci de metri. 
Omul se duse drept la fund. Nu ştiu dacă era împuşcat, sau 
pur şi simplu ameţit, dar vorba e că s-a înecat. Apoi începui 
să strig la celălalt, să se întoarcă, dar acela Se ghemui în 
canoe şi refuză să răspundă. Trăsei cu revolverul spre el, 
însă nu reuşii să-l ating. 

Pot să spun că mă simţeam într-o situaţie tare proastă. 
Eram acolo, pe malul acela negru şi nenorocit, cu o 
mlaştină care se întindea în jurul meu şi apoi cu marea 
vastă, rece după apusul soarelui, şi cu bărcuţa neagră care 
plutea necontenit în larg. Mărturisesc că am blestemat pe 
Dawson şi Jamrach şi muzeele, ca şi toate celelalte, cât am 
putut. Am urlat la negrul acela să se întoarcă, până când 
glasul mi s-a stins într-un scâncet. 

Nu aveam altceva de făcut decât să înot după el, 
încercându-mi norocul printre rechini. Mi-am deschis 
briceagul, l-am apucat în dinţi, m-am dezbrăcat de haină şi 
am intrat în apă. Ajuns în apă, am pierdut din vedere barca, 
dar m-am îndreptat, după cât puteam să socotesc, drept 
spre ea. Speram ca omul dintr-însa să se simtă prea rău ca 
s-o mai poată conduce, şi că va continua să plutească în voia 
valurilor în aceeaşi direcţie. îndată după aceea barca a 
apărut din nou la orizont, spre sud-vest. Ultimele lumini ale 
asfinţitului se stinseseră acum şi întunericul nopţii se furişa 
tot mai mult. Pe albastrul cerului se iveau stele, înotai ca un 
campion, deşi picioarele şi braţele începură curând să mă 
doară. 


Totuşi, până când stelele apărură de-a binelea, l-am ajuns 
din urmă. Pe măsură ce se întuneca, începui să văd tot felul 
de lucruri licărind prin apă; ştii, era fosforescenţa. Uneori 
mă făcea să ameţesc. Nu ştiam prea bine care erau stelele 
şi care fosforescenţa apei, şi dacă înotam pe spate sau pe 
burtă. Barca era neagră ca smoala, iar creţurile apei de la 
pupă erau ca un foc lichid. Bineînţeles că trebuia să fiu 
prudent înainte de a mă căţăra în ea. Mai întâi, eram 
obligat să văd ce făcea omul acela în barcă. Părea că stă 
ghemuit în fundul ei, la pupa, fiindcă prova ieşise afară din 
apă cu totul. Barca se întorcea încet, plutind şi parcă 
valsând. Mă îndreptai spre provă şi o trăsei în jos, 
aşteptându-mă ca omul să se trezească. Apoi începui să mă 
caţăr înăuntru, cu briceagul în mână, gata de atac. Dar 
omul nu făcu nici o mişcare. Aşa că mă aşezai în micuța 
canoe, la provă, plutind pe marea calmă şi fosforescentă, cu 
puzderia de stele deasupra, aşteptând să se întâmple ceva. 

După mult timp îl strigai pe nume, însă el nu-mi răspunse. 
Eram prea obosit ca să mă hazardez să mai mă târăsc până 
la el. Aşa că ramaserăm fiecare unde ne aflam. Cred că am 
aţipit de câteva ori. Când se iviră zorile văzui că omul era 
mort, umflat şi vânăt. Cele trei ouă şi oasele adunate de 
mine se aflau în mijlocul bărcii, iar bidonul de apă, puţina 
cafea care mai era şi biscuiţii zăceau la picioarele lui, 
înfăşurate într-un ziar Argus de la Capul Bunei Speranţe; 
sub pachet mai era o cutie cu spirt metilic. Nu exista nici o 
lopată şi nimic altceva de care să mă folosesc la vâslit, afară 
doar de cutia de spirt, aşa că m-am resemnat să plutesc în 
voia valurilor, până când voi fi cules de cineva. Am făcut o 
anchetă cu privire la cauza morţii, am pronunţat un verdict 
împotriva nu ştiu cărui şarpe, scorpion sau miriapod 
anonim, apoi am aruncat cadavrul peste bord. 

Băui după aceea puţină apă şi miricas câţiva biscuiţi, şi 
aruncai o privire împrejur. Presupun că un om care stă într- 
o barcă scundă, cum eram eu, nu vede prea departe; cel 
puţin Madagascarul nu se zărea de loc, şi nici o altă urmă 


de pământ. Văzui o pânză de corabie care mergea spre sud- 
vest şi semăna cu o goeletă, dar corpul vasului n-am reuşit 
să-l văd. îndată după aceea soarele s-a ridicat pe cer şi a 
început să mă ardă. Doamne! aproape că-mi pârjolea 
creierii. Am încercat să-mi vâr capul în mare, dar după 
puţin timp mi-au căzut ochii pe Argus, şi m-am întins pe 
fundul bărcii, deschizând ziarul deasupra mea. Minunate 
lucruri sunt ziarele! Nu citisem niciodată până atunci un 
ziar întreg, dar ciudat câte poţi ajunge să faci când eşti 
singur, cum eram eu. Cred că am citit de vreo douăzeci de 
ori ziarul acela binecuvântat. Smoala bărcii pur şi simplu 
fierbea de căldură şi se umfla în băşici mari. 

Am plutit zece zile, zise omul cu cicatricea. E ceva, cum ţi 
se pare? Fiecare zi era ca şi cea din ajun. Doar dimineaţa şi 
seara dacă mai aruncam o privire în jur, atât de infernală 
era căldura. După primele trei zile n-am mai văzut nici o 
pânză de corabie şi cele pe care le-am zărit nu m-au 
observat. Cam în a şasea noapte, un vapor a trecut la nici o 
jumătate de milă de mine, cu toate luminile aprinse şi 
hublourile deschise, semănând cu un imens licurici. Se 
auzea muzică pe bord. Mă ridicai în picioare, strigai şi 
răcnii spre vapor. A doua zi am spart unul din ouăle de 
Aepyomis, am curăţat coaja la un capăt puţin câte puţin, l- 
am gustat şi am fost bucuros să constat că era destul de 
bun de mâncat. Avea un gust special, însă nu rău, doar cu 
ceva din gustul oului de rață. Mai avea şi un fel de pată 
circulară, cam de cincisprezece centimetri, pe o parte a 
gălbenuşului, cu dâre de sânge şi un semn alb ca o scară pe 
el, ceea ce mi s-a părut straniu, însă atuncea nici nu ştiam 
ce poate să însemne şi, drept să spun, nici nu mă prea 
interesa. Oul mi-a ajuns trei zile, laolaltă cu biscuiţii şi cu 
cele câteva înghiţituri de apă. Am mai mestecat şi nişte 
boabe de cafea, care m-au înviorat. Al doilea ou l-am 
deschis cam a opta zi şi m-am îngrozit. 

Omul cu cicatricea se opri. 


Da, zise el, începea să se dezvolte. Cred că îţi vine foarte 
greu să crezi. Şi mie îmi venea la fel de greu, cu toate că-l 
aveam în faţă. Oul stătuse acolo, scufundat în noroiul acela 
negru şi rece, cam vreo trei sute de ani. Dar acum nu 
rămânea nici o îndoială. Era acolo - cum se spune? - 
embrionul, cu capul mare şi cu spinarea încovoiată, şi inima 
îi bătea în piept, iar gălbenuşul se zbârcise şi în găoace 
erau răspândite tot soiul de membrane, prin tot gălbenuşul. 
lată-mă deci clocind ouăle celei mai mari dintre toate 
păsările dispărute, acolo, într-o micuță canoe din mijlocul 
Oceanului Indian. Dacă ar îi ştiut bătrânul Dawson! Valora 
cât salariul pe ani întregi. Ce crezi? 

Totuşi, am fost nevoit să mănânc lucrul acete preţios în 
întregime, până la ultima bucăţică, până să dau cu ochii de 
stânci, şi trebuie să-ţi spun că unele bucăţi din el. erau cât 
se poate de neplăcute la gust. îmi rămăsese numai al treilea 
ou. L-am ţinut în bătaia luminii, dar coaja era prea groasă 
ca să pot observa ce se petrece înăuntru; şi chiar dacă mi 
se părea că aud sângele pulsând, s-ar fi putut să fie vuietul 
propriilor mele urechi, pe cafe-l auzeam ca vuietul mării 
dintr-un ghioc. 

Apoi a apărut atolul. S-a ivit o dată cu răsăritul soarelui, 
parcă pe neaşteptate, chiar alături de mine. Am plutit drept 
spre el, până la vreo jumătate de milă de țărm, nu mai mult, 
şi apoi curentul s-a întors şi am fost nevoit să vâslesc cât am 
putut de tare cu mâinile şi cu nişte bucăţi din găoacea oului 
de Aepyornis ca să ajung până acolo. Dar, în ciuda 
greutăților, am ajuns. Era un atol obişnuit, cu o 
circumferință de vreo patru mile, cu câţiva copaci pe el şi 
un izvor, iar laguna era plină de peşti-papagali. Am dus oul 
pe țărm şi l-am pus la loc sigur, mult deasupra liniei fluxului 
şi în bătaia soarelui, pentru a-i oferi toate condiţiile de care 
dispuneam şi am tras barca la adăpost, pornind apoi în 
cercetare. Este ciudat cât de plictisitor poate fi un atol. 
îndată ce arn găsit izvorul, tot interesul păru că mi se 
risipeşte. Când eram copil, mă gândeam că nimic nu poate 


fi mai frumos sau mai aventuros decât o întâmplare ca 
aceea a lui Robinson Crusoe, dar locul ăsta era tot atât de 
monoton ca o carte de rugăciuni. Umblam să găsesc lucruri 
comestibile şi chibzuiam mai tot timpul, dar pot să spun că 
mă plictisisem de moarte chiar înainte de a se sfârşi prima 
zi. Şi, ca să vezi ce noroc, vremea s-a schimbat chiar în ziua 
debarcării. A venit o furtună dinspre nord şi şi-a întins aripa 
asupra insulei, iar în timpul nopţii a venit o aversă şi un 
vânt şuierător a început să bată spre mine. Şi să ştii că n-a 
lipsit mult să-mi răstoarne bărcuţa. 

Dormeam sub canoe şi oul era, din fericire, vârât în nisipul 
țărmului, destul de sus, iar primul lucru pe care mi-l 
amintesc e un sunet ca acela pe care l-ar produce o sută de 
pietre izbind în acelaşi timp barca şi însoţite de o năvală de 
apă asupra trupului meu. Mă visam la Antananarivo şi se 
făcea că m-am ridicat strigând-o pe Intosci ca s-o întreb ce 
dracu se întâmplase, şi am întins mâna spre scaunul pe care 
se aflau de obicei chibriturile. Apoi mi-am amintit unde mă 
găsesc. Valurile fosforescente se rostogoleau în sus, ca şi 
cum ar fi vrut să mă înghită, şi împrejur era o noapte 
neagră ca smoala. Văzduhul era plin de urlete. Norii mi-i 
simţeam în creştet, iar ploaia cădea ca şi cum cerul s-ar fi 
scufundat şi ar fi adunat toate apele de deasupra 
firmamentului. Un val uriaş s-a năpustit spre mine, 
răsucindu-se ca un şarpe mânios şi am luat-o la goană. Apoi 
m-am gândit la micuța mea canoe şi m-am repezit din nou 
la vale în timp ce apa se retrăgea; dar barca dispăruse. 
Apoi m-am gândit la ou, şi m-am îndreptat bâjbâind spre 
locul unde ştiam că-l pusesem. Era nevătămat şi la adăpost 
chiar de valurile cele mai nebune, aşa că m-am aşezat pe 
pământ şi m-am ghemuit lângă el ca să-i ţin tovărăşie. 
Doamne, ce noapte a fost! 

Furtuna se sfârşi înainte de venirea zorilor. Nici un petec 
de nor nu mai rămăsese pe cerul de dimineaţă şi 
pretutindeni de-a lungul țărmului erau împrăştiate bucăţi 
de scânduri, care erau, ca să spun aşa, scheletul 


dezarticulat al bărcii mele. Lucrul ăsta mi-a dat ceva bătaie 
de cap, căci folosindu-mă de doi copaci mai apropiaţi am 
întocmit un fel de adăpost împotriva furtunii, încropin-du-l 
din aceste rămăşiţe. Şi în ziua aceea oul a plesnit. 

Da, domnule, a plesnit în timp ce stăteam cu capul pe el şi 
dormeam. Am auzit trosnetul, am simţit o zguduitură şi m- 
am ridicat, şi iată că am văzut capătul oului ciocănit şi un 
cap mic şi ciudat, de culoare brună, care ieşise şi se uita la 
mine; „Doamne, am zis, fii binevenit”. Şi cu oarecare efort 
pasărea izbuti să iasă afară. 

La început era un pui drăguţ şi prietenos, cam de mărimea 
unei găini mici, semănând foarte mult cu alţi pui de pasăre, 
numai că era ceva mai mare. Penele îi erau atunci de 
culoare cafenie murdară, cu un fel de crustă cenuşie care 
apoi a căzut foarte repede şi aproape că nici nu erau pene, 
ci mai degrabă un fel de păr pufos. Nici nu pot să spun cât 
de încântat am fost când l-am văzut. Vezi, Piobinson Crusoe 
n-a făcut prea mult caz de singurătatea sa. Dar eu aveam 
aici o tovărăşie interesantă. Puiul mă privi şi clipi din ochi 
întocmai ca o găină, iscoase un ciripit şi începu numaidecât 
să ciugulească în jur, ca şi cum n-ar fi însemnat nimic 
pentru el că ieşise din găoace cu trei sute de ani mai târziu. 
„încântat să te văd, Vineri!” zisei eu, căci hotărâsem în mod 
firesc că avea să se numească Vineri, dacă avea să iasă din 
găoace; hotărâsem asta încă de când băgasem de seamă că 
oul din canoe se dezvoltase. Eram cam îngrijorat pentru 
hrana lui, aşa că i-am dat îndată o bucată de peşte crud. A 
înghiţit-o şi a deschis din nou ciocul, să mai ceară. Eram 
bucuros de asta, căci pe meleagurile acelea, dacă ar fi fost 
cât de cât mofturos, aş fi fost nevoit, până la urmă, să-l 
mănânc. 

Vei fi surprins să afli ce interesantă pasăre era puiul acela 
de Aepyornis. Se ţinea după mine, încă de la început. 
Obişnuia să stea lingă mine să mă privească în timp ce 
pescuiam în lagună, ca să-şi ia partea din tot peştele pe 
care-l prindeam. Şi mai era şi sensibil. Existau pe acolo 


nişte creaturi scârboase şi verzi, ca nişte castraveciori 
muraţi, care stăteau răspândite pe țărm. A încercat să 
mănânce una din ele şi nu i-a plăcut. Apoi nu s-a mai uitat 
niciodată la asemenea hrană. 

Şi creştea. Aproape că puteai să-l vezi cum creşte. Şi cum 
eu n-am fost vreodată prea sociabil din fire, felul lui de a fi 
liniştit şi prietenos mi se potrivea de minune. Timp de 
aproape doi ani am fost fericiţi, atât cât puteam fi pe insula 
aceea. Nu aveam griji în privinţa afacerilor, căci ştiam că 
salariul mi se acumula la Dawson. Vedeam din când în când 
câte o pânză de corabie, dar mei una nu s-a apropiat 
vreodată de noi. Tot astfel, mă mai amuzam decorând insula 
cu desene făcute din arici de mare şi cu tot felul de scoici. 
Am scris prin toate locurile INSULA AEPYORNIS, cu litere 
mari, ca acelea pe care le vezi făcute cu pietre colorate prin 
gările de ţară, şi în plus o mulţime de calcule matematice şi 
desene de tot soiul. Şi obişnuiam să stau şi să mă uit la 
pasărea asta, la felul cum umbla ţanţoş în jurul meu şi cum 
creştea, creştea într-una; şi, desigur, să mă gândesc cum aş 
putea câştiga nişte bani de pe urma ei, expunând-o, dacă 
voi mai putea vreodată să scap de-aici. După prima 
năpârlire, pasărea începu să arate mai frumoasă, îi 
crescuse o creastă cu moţ albastru şi un mănunchi de pene 
verzi în coadă. Şi apoi obişnuiam să mă întreb dacă cei de la 
Dawson aveau sau nu vreun drept asupra ei. Pe vreme de 
furtună şi în anotimpul ploios stăteam instalaţi sub 
adăpostul pe care-l făcusem din vechea barcă, şi obişnuiam 
să-i povestesc tot felul de minciuni despre prietenii mei de 
acasă. Şi după fiecare furtună făceam împreună ocolul 
insulei, ca să vedem dacă nu rămăsese pe undeva vreo 
epavă. Era un fel de idilă, s-ar putea spune. Dacă aş fi avut 
nişte tutun, ar fi fost pur şi simplu ca în paradis. 

Cam pe la sfârşitul celui de-al doilea an, micul nostru 
paradis începu să meargă prost. Vineri măsura atunci cam 
paisprezece picioare înălţime şi avea un cap mare şi lat ce 
semăna cu o cazma, cum şi doi ochi imenşi, căprui, tiviţi cu 


galben, aşezaţi ca la om, nu pe de lături ca la găini. Penele îi 
erau fine, nu ca penele pe jumătate îndoliate ale struţului, 
ci semănând cu ale casuarului, ca rânduială şi culoare. Şi 
atunci a început să-şi foioasă moţul spre mine şi să-şi dea 
aere, prevestindu-şi lipsa de caracter... 

În cele din urmă, a venit un timp când pescuitul meu n-a 
mai fost norocos, şi pasărea începu să se învârtească pe 
lângă mine într-un chip ciudat, meditativ. M-am gândit că 
poate mâncase castraveți de mare sau altceva asemănător, 
dar nu era de fapt decât nemulțumită. Eram flămând şi eu 
şi când în cele din urmă am prins un peşte, am vrut să-l 
mănânc singur. Amândoi eram nervoşi în dimineaţa aceea. 
A dat cu ciocul şi a apucat peştele, iar eu i-am dat o palmă 
peste cap ca să-i dea drumul. Şi atunci s-a repezit la mine. 
Doamne...! 

Uite oe mi-a făcut pe faţă! Şi omul îşi arătă cicatricea. Apoi 
a izbit cu piciorul. Era cât un cal. M-am sculat şi, văzând că 
nu terminase, am fugit cât am putut mai aplecat, cu braţele 
încrucişate peste obraz. Dar pasărea alerga cu picioarele ei 
stângace mai repede ca un câl de curse şi se ţinea după 
mine izbindu-mă cu picioarele ei ca nişte ciocane, sau 
lovindu-mă în cap şi în ceafă cu ciocul ascuţit. M-am 
îndreptat spre lagună şi am intrat în apă până la gât. Ea se 
opri la marginea apei, fiindcă nu-i plăcea să-şi ude 
picioarele, şi începu să ţipe aproape ca păunul, poate ceva 
mai răguşit. Se porni apoi să umble ţanţoşă încolo şi 
încoace pe țărm. Trebuie să recunosc că m-am simţit umilit 
să asist la aerele de dominație ce şi le dădea această 
blestemată fosilă. Capul şi faţa îmi sângerau, iar trupul îmi 
era tot numai vânătăi. 

M-am hotărât să trec laguna înot şi s-o las singură câtva 
timp, până când lucrurile se vor mai linişti. M-am căţărat în 
cel mai înalt palmier şi am stat acolo gândin-du-mă la cele 
întâmplate. Cred că niciodată nu m-am simţit atât de jignit. 
De vină era ingratitudinea grosolană a acestei creaturi. 
Fusesem mâi mult decât un frate pentru ea. Eu o scosesem 


din găoace şi o educasem. Pasăre uriaşă, stângace şi 
anacronică! Pe câtă vreme eu, o fiinţă umană, stăpânul 
pământului şi aşa mai departe... 

Mă gândeam că după câtva timp va începe şi ea să vadă 
lucrurile în această lumină, şi îi va părea niţeluş rău de 
purtarea ei. Mă gândeam că dacă aveam să prind, ştiu eu, 
câţiva peştişori şi să mă duc aşa, într-o doară, să-i ofer 
prada, poate că i-ar fi revenit bunul simţ. Mi-a trebuit 
câtăva vreme până să învăţ cât de neiertătoare şi 
ranchiunoasă poate să fie o pasăre dintr-o rasă dispărută. 
Vai, câtă răutate! 

N-am să-ţi povestesc toate micile viclenii pe care le-am 
încercat, ca să mă apropii din nou de pasărea asta. Pur şi 
simplu nu pot. îmi ard şi acum obrajii de ruşine, când mă 
gândesc la sfidările şi bobârnacele pe care le-am căpătat 
din partea acestei infernale făpturi. Am încercat şi violenţa. 
Am aruncat în ea cu bucăţi de coral, de la distanţă, dar nu 
făcea altceva decât să le înghită. Am azvârlit cu briceagul 
deschis în ea şi era cât pe ce să mi-l pierd, deşi era prea 
mare pentru înghiţitoarea ei. Am încercat s-o înfometez şi 
am curmat pescuitul, dar ea s-a apucat să ciugulească 
viermii de pe mal, pe unde apa era mai mică şi s-a 
descurcat destul de bine. Jumătate din timp mi-l petreceam 
vârât până la gât în lagună, iar restul căţărat în palmier. 
Unul din aceştia nu era destul de înalt, şi când pasărea m-a 
prins în el a avut o adevărată sărbătoare distrându-se cu 
pulpele mele. Devenise de nesuportat. Nu ştiu dacă ai 
încercat vreodată să dormi într-un palmier. Asta îmi stârnea 
cele mai oribile coşmaruri. Şi mai gândeşte-te şi la ruşinea 
pe care trebuia s-o îndur. Acest animal dispărut se plimba 
nepăsător prin insula mea ca un duce îmbufnat, iar eu nu 
aveam voie nici măcar să pun piciorul pe locul acela. Uneori 
plângeam de oboseală şi umilinţă. l-am spus verde în faţă că 
nu am de gând să mă las hăituit într-o insulă pustie de nici 
un anacronism blestemat ca acesta. l-am spus să se ducă şi 
să găsească un navigator de aceeaşi vârstă cu ea. Dar ea nu 


făcea decât să mă amenințe cu ciocul. Pasăre uriaşă şi 
urâtă, toată numai picioare şi gât! 

N-aş vrea să spun cât timp au durat toate acestea. Dacă aş 
fi ştiut cum, aş fi ucis-o îndată. Totuşi, în cele din urmă am 
găsit un mijloc să mă scap de ea. E un şiretlic sud-american. 
Am legat la un loc toate sforile mele de undiţă cu nişte 
tulpini de iarbă de mare şi alte asemenea lucruri, şi am 
făcut o coardă tare, de vreo doisprezece metri lungime sau 
chiar mai mult, iar de capete am atârnat două bucăţi de 
stâncă de coral. Mi-a luat niţel timp treaba asta, pentru că 
de multe ori am fost nevoit să mă vâr în lagună sau să mă 
sui în vreun copac, după cum îmi venea mai la-ndemână. 
Am învârtit coarda aceasta repede pe deasupra capului, 
apoi am aruncat-o spre pasăre. Prima dată n-am nimerit-o, 
dar a doua oară coarda i-a prins de minune picioarele şi s-a 
răsucit de mai multe ori în jurul lor. Pasărea a căzut ia 
pământ. Stând până la piept în lagună, am tras de coardă şi 
îndată ce pasărea s-a prăvălit la pământ, am; ieşit din apă şi 
am început s-o izbesc în gât eu briceagul... 

Chiar şi acum îmi displace să mă gândesc la asta. Mă 
simţeam ca un ucigaş, deşi mânia mea ajunsese la culme. 
Când m-am ridicat deasupra ei şi am văzut-o sângerând pe 
nisipul alb, cu picioarele ei mari şi frumoase şi cu gâtul 
zvârcolindu-se în ultima agonie... of! 

O dată cu această tragedie, singurătatea s-a aşternut 
asupra mea ca un blestem. Doamne sfinte! nici nu-ţi poţi 
închipui cât de mult am simţit lipsa acestei păsări. Şedeam 
trist lângă cadavrul ei şi mă înfioram, privind în jur la 
reciful pustiu şi tăcut. Mă gândeam ce păsărică voioasă 
fusese atunci când ieşise din găoace, şi câte feste amuzante 
îmi jucase înainte ca lucrurile să înceapă să meargă atât de 
prost. Cugetam că dacă aş fi rănit-o numai, aş fi putut s-o 
îngrijesc şi s-o fac să devină mai înţelegătoare. Dacă aş fi 
avut vreun mijloc să sap o groapă în stânca de coral, aş fi 
înmormântat-o. Aveam acelaşi sentiment ca şi când aş fi 
omorât o fiinţă omenească. Aşa cum stăteau lucrurile, nu 


mă puteam gândi s-o mănânc, de aceea am băgat-o în 
lagună lăsând peştii să ciugulească din ea. N-am putut să 
salvez nici măcar penele. Apoi, într-o zi, unui tip care făcea 
o croazieră cu un yaht i-a venit ideea să vadă dacă atolul 
meu mai există. 

A venit tocmai la timp, căci mi se făcuse destul de lehamite 
de singurătatea aceea şi ezitam între alterna-jtiva înecului 
în mare şi aceea de a mă lăsa pradă făpturilor acelora verzi 
de pe mal... 

Oasele le-am vândut unui om numit Winslow, un iiegustor 
de lângă British Museum, şi el spune că le-a vândut 
bătrânului Havers. Se pare că Havers n-a înţeles că erau de 
o mărime neobişnuită, şi abia după moartea lui oasele 
acelea au atras atenţia oamenilor. Au fost numite oase de 
Aepyornis... dar ce înseamnă asta? 

Aepyornis vastus, zisei eu. E curios, acelaşi lucru mi 1-a 
spus şi un prieten al meu. Când au găsit un Aepyornis eu un 
femur de un metru lungime, au crezut (că au atins treapta 
cea mai mare, şi l-au numit Aepyornis maximus. Apoi cineva 
a adus un alt femur, de aproape un metru şi jumătate, şi l- 
au numit Aepyornis titan. După aceea a fost găsit acel 
vastus al dumitale, după moartea lui Havers, în colecţia lui, 
iar mai târziu a mai fost descoperit unul, căruia i s-a zis 
vasiissimus. 

Winslow mi-a spus şi mie tot aşa, zise omul cu cicatricea. 
Dacă se vor mai găsi şi alţi Aepyornis, el crede că va ajunge 
la o apoplexie. Dar oricum, a.fost o întâmplare ciudată, nu-i 
aşa? 

Înromâneşte de V. KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

NEOBIŞNUITUL CAZ AL. OCHILOR LUI DAVIDSON. 

Trecătoarea rătăcire mintală a lui Sidney Davidsc-n, destul 
de neobişnuită în sine, este şi mai neobişnuită dacă ar fi să 
dăm crezare explicaţiei lui Wade. Aceasta te face să visezi la 
cele mai ciudate posibilităţi de in-tercomunicaţie în viitor, la 
putinţa de a petrece un răstimp de cinci minute de cealaltă 
parte a pământului sau de a fi observat în cele mai intime 


acţiuni de către nişte ochi nebănuiţi. S-a întâmplat să fiu 
martorul nemijlocit al crizei lui Davidson, aşa că în chip 
firesc mie mi se cuvine să aştern povestirea pe hârtie. 

Când spun că am fost martorul nemijlocit al crizei lui, 
înţeleg prin aceasta că am fost primul om venit la faţa 
locului. Lucrurile s-au petrecut la Colegiul Tehnic Harlow, 
chiar dincolo de Highgâte Archway. El era singur în 
laboratorul cel mare când s-a întâmplat asta. Eu mă aflam 
într-o încăpere mai mică, unde sunt ţinute balanţele, şi 
tocmai scriam nişte însemnări. Furtuna îmi dăduse desigur 
activitatea peste cap. Tocmai după una din cele mai 
puternice bubuituri ale trăsnetului mi s-a părut că aud nişte 
sticle spărgându-se în odaia alăturată. M-am oprit din scris 
şi m-arn întors să ascult. în prima clipă n-am auzit nimic; 
grindina răpăia îndrăcit pe tabla de zinc ondulată a 
acoperişului. Apoi se auzi alt zgomot, ca o izbitură, de astă 
dată fără să mai fie o simplă iluzie. Ceva greu se prăbuşise 
de pe un raft.-Sării imediat în picioare şi mă dusei să 
deschid uşa care dădea în laboratorul cel mare. 

Fui surprins să aud un fel de râs ciudat şi-l văzui pe 
Davidson stând în picioare, nesigur, în mijlocul încăperii, cu 
o expresie de nedumerire pe chip. Prima mea impresie fu 
că era beat. Nu mă observă. Se agăța de ceva nevăzut, care 
s-ar fi aflat cam la un metru în faţa lui. întinse mâna încet, 
aproape ezitând, dar nu reuşi să apuce nimic. 

Ce s-a întâmplat cu asta? zise el şi îşi lipi mâinile de faţă, 
cu degetele răsfirate. Fir-ar al dracului! blestemă el. Lucrul 
acesta s-a petrecut acum vreo trei sau patru ani, pe când 
toată lumea mai drăcuia. Apoi începu să-şi ridice picioarele 
cu greutate, oa şi cum s-ar fi aşteptat să şi le descopere 
lipite de podea. 

Davidson! strigai eu. Ce ţi s-a întâmplat? 

Se întoarse spre mine şi mă căută cu privirea. Privi pe 
deasupra mea şi în acelaşi timp spre mine şi pe lângă mine, 
fără să dea nici cel mai mic semn că mă vedea. 


Valuri, zise el. Şi o goeletă care se vede foarte bine. Aş fi 
jurat că am auzit glasul lui Bellows: Heei! strigă el deodată 
din răsputeri. 

Am crezut că punea la cale vreo şotie, apoi văzui 
împrăştiate jos, la picioarele lui, rămăşiţele celui mai bun 
dintre electrometrele noastre, care se spărsese. 

Ce s-a întâmplat, omule? întrebai eu din nou. Ai spart 
electrometrul! 

Iar Bellows! zise el. Mi-au rămas prietenii, dacă mâinile mi 
s-au dus. Aud ceva despre nişte eleetrometre. Pe unde eşti, 
Bellows? 

Dar deodată începu să vină spre mine, clătinându-se. 

Toate se taie ca untul, zise el, apoi se izbi de masa 
laboratorului şi se dădu înapoi. Asta nu-i ca untul! mai zise 
el şi se opri, clătinându-se. 

Simţii că mă cuprinde spaima. 

Davidson, zisei eu, ce naiba ţi s-a întâmplat? îşi roti 
privirea în jur, în toate direcţiile. 

Aş putea să jur că a fost Bellows. De ce nu te arăţi ca omul, 
Bellows? 

Mă gândii că poate-1l cuprinsese pe neaşteptate orbirea. 
Ocolii masa şi-i pusei mâna pe braţ. în viaţa mea n-am văzut 
un om mai înspăimântat. Sări în sus de lângă mine şi se 
întoarse numaidecât în poziţie de apărare, cu faţa 
schimonosită de groază. 

Doamne sfinte! strigă el. Ce-a fost asta? 

Sunt eu... Bellows. La naiba, Davidson! 

Tresări câild auzi eă-i răspund şi privi ţintă, cum să spun? 
de-a dreptul spre mine. începu să vorbească, nu cu mine, ci 
cu el însuşi. 

Aici, în plină zi, pe o plajă întinsă. Nu-i nici un ascunziş. Se 
uită în jur cu un aer răvăşit. S-a sfârşit cu mine. Apoi se 
întoarse deodată şi alergă drept spre electromagnetul cel 
mare, izbindu-se de el atât de violent încât, după cum am 
constatat mai târziu, s-a rănit rău la umăr şi la falcă. Atunci 
se dădu înapoi un pas şi ţipă aproape scâncind: Ce dracu m- 


a apucat? Se opri, îngălbenit de groază şi tremurând 
violent, apucându-şi mâna dreaptă cu cea stingă, în locul în 
care se izbise de magnet. 

De data aceasta am fost neliniştit şi înspăimântat de-a 
binelea. 

Davidson, zisei eu, nu-ţi fie teamă. 

Tresări, auzindu-mi glasul, dar nu atât de tare ca mai 
înainte. Repetai cuvintele cât putui mai limpede şi pe un ton 
cât mai ferm. 

Bellows, zise el, dumneata eşti? 

Nu poţi să vezi că sunt eu? Rise. 

Nu pot să mă văd nici pe, mine. Unde naiba suntem? 

Aici, zisei eu, în laborator. 

În laborator! răspunse el cu voce nedumerită, şi-şi duse 
mâna la frunte. Eram în laborator... până a venit fulgerul 
acela, dar să mă ia naiba dacă mai sunt acum acolo. Ce vas 
e ăsta? 

Nu-i nici un vas, zisei eu. Vino-ţi în fire, prietene. 

Nici un vas! repetă el, şi apoi păru să uite cele spuse de 
mine. Presupun, zise el încet, că amândoi suntem morţi. Dar 
partea ciudată este că mă simt exact ca şi cum aş mai avea 
corp. Cred că încă nu m-am obişnuit. Vechiul vas a fost lovit 
de trăsnet, aşa presupun. E o treabă destul de rapidă, 
Bellows, nu? 

Nu vorbi prostii. Eşti cât se poate de viu. Te afli în 
laborator şi bâjbâi prin el. Tocmai ai spart un nou 
câectrometru. Nu te invidiez pentru ce are să se întâmple 
când o să vină Boyce. 

Privi ţintă pe lângă mine, spre diagramele de criohidraţi. 

Probabil că sunt surd, zise el. Au tras cu tunul, fiindcă se 
mai vede ieşind fum, dar n-am auzit nici un zgomot. 

Îmi pusei din nou mâna pe braţul său, şi ele astă dată omul 
se arătă mai puţin alarmat. 

Se pare că avem un fel de trupuri invizibile, zise el. Pe 
Dumnezeul meu 1 iată că se apropie o barcă de 


promontoriu. La urma urmei, totul seamănă foarte mult cu 
vechea viaţă, numai că acuma e în alt climat. 

Ii scuturai braţul. 

Davidson, strigai eu, trezeşte-te 1 

Chiar în clipa aceea intră Boyce. Şi îndată ce i se auzi 
glasul, Davidson exclamă: 

Boyce! Mort şi el 1 Ce amuzant! 

Mă grăbii să-i explic că Davidson era într-un fel de transă 
de somnambulism. Boyce se arătă interesat din pruna clipă. 
Făcurăm amândoi tot ce eram în stare ca să-l trezim pe 
omul nostru din starea extraordinară în care se afla. Ne 
răspundea la întrebări, punea întrebări şi el, dar atenţia 
părea să-i fie atrasă mai mult de halucinaţiile iui în care 
vedea nu ştiu ce țărm şi nu ştiu ce navă. Intervenea într-una 
cu observaţii în legătură cu o barcă cu nişte vinciuri şi cu 
pânze umflate de vânt. Te făcea să te simţi nelalocul tău 
acolo, în laboratorul întunecos, când îl auzeai că spune 
astfel de lucruri. 

Era orb şi neputincios. Am fost nevoiţi să-l conducem pe 
coridor, ţinându-l fiecare de câte un braţ, până la camera 
particulară a lui Boyce, şi în timp ce Boyce îi tot vorbea 
acolo şi-l asculta pălăvrăgind despre vasul acela, eu ieşii 
din nou pe coridor şi-l rugai pe bătrânul Wade să vină să-l 
vadă. Glasul Decanului nostru îl mai dezmetici puţin, dar nu 
prea mult. Davidson întrebă unde-i sunt mâinile şi de ce e 
nevoit să umble scufundat până la brâu în pământ. Wade 
stătu o vreme îngândurat - ştiţi cum îşi încruntă el 
sprâncenele! - şi apoi îl făcu pe Davidson să pipăie patul, 
călăuzindu-i mâinile. 

E un divan, zise Wade. Divanul din camera profesorului 
Boyce. Umplut cu păr de cal. 

Davidson pipăi nedumerit şi răspunse apoi că-l simţea 
foarte bine, însă că nu putea să-l vadă. 

Dar ce vezi? întrebă Wade. 

Davidson spuse că nu putea să vadă nimic altceva decât o 
întindere de nisip presărat cu scoici sparte; Wade îi mai 


dădu să pipăie şi alte obiecte, spunându-i co erau şi 
observându-l cu atenţie. 

Vasul aproape s-a scufundat, zise deodată Davidson, fără 
nici o legătură cu împrejurarea. 

Nu te mai ocupa de vas, zise Wade. Ascultă ce-ţi spun eu, 
Davidson. Ştii ce-i aia halucinație? 

Bineînţeles, zise Davidson. 

Ei, află atunci că tot ce vezi nu-i decât halucinație. 

Aşa cum spunea episcopul Berkeley! zise Davidson. 

Nu mă înţelege greşit, zise Wade. Eşti viu şi te afli în odaia 
lui Boyce. Dar s-a întâmplat ceva cu ochii dumitale. Nu poţi 
să vezi; poţi să pipăi şi Să auzi, dar nu poţi vedea. Mă 
urmăreşti? 

Mie mi se pare că văd prea multe. Davidson se frecă la 
ochi. Ei? făcu el. 

Asta-i tot. Nu te lăsa copleşit. Bellows, care-i aici lângă noi, 
şi cu mine te vom duce acasă cu o trăsură. 

Aşteptaţi puţin. Davidson se gândi. Ajutaţi-mă să mă aşez! 
spuse el, după aceea. Şi acum, îmi pare rău că vă necăjesc, 
dar n-aţi vrea să-mi repetaţi totul din nou? 

Wade repetă totul cu multă răbdare. Davidson închise 
ochii şi îşi apăsă mâinile pe frunte. 

Da, zise el. Aveţi dreptate. Acum că stau cu ochii închişi, 
ştiu că aveţi dreptate. Dumneata, Bellows, stai lângă mine 
pe divan. Mă aflu din nou în Anglia. Şi sân-tem în întuneric. 

Apoi îşi deschise ochii. 

Şi acum, zise el, soarele tocmai răsare, şi iată catargele 
vasului, marea agitată, şi o pereche de păsări care zboară. 
Niciodată n-am văzut ceva mai real. Şi stau vâfât până în 
gât într-un banc de nisip. 

Se aplecă înainte şi-şi acoperi faţa cu mâinile. Apoi îşi 
deschise ochii din nou, 

O mare întunecată şi un răsărit de soare! Şi totuşi, stau pe 
un divan în camera amicului Boyce!... Dumnezeu ştie ce-o 
fi! 


Acesta a fost începutul. Trei săptămâni, ciudata afecţiune a 
ochilor lui Davidson îşi continuă cursul neschimbat. Era 
mult mai rău decât dacă ar fi fost orb. Rămăsese cu totul 
neputincios şi trebuia să fie hrănit ca o pasăre de curând 
ieşită din găoace şi ajutat să meargă şi să se dezbrace. Dacă 
încerca să se mişte, se împiedica de lucruri ori se izbea de 
pereţi şi de uşi. După câteva zile, începu să se obişnuiască 
să ne audă glasurile fără să ne vadă şi admise de bună voie 
ideea că se afla acasă şi că Wade avea dreptate în cele ce-i 
spunea. Soră-mea, cu care era logodit, insistă să vină să-l 
vadă, şi stătea zilnic ceasuri întregi lângă el ascultându-i 
poveştile despre plaja aceea ce i se năzărise. Faptul că o 
ţinea de mână pe fată părea să-l consoleze nespus de mult. 
Ne lămuri că atunci când părăsiserăm Colegiul cu trăsura şi 
ne îndreptam spre locuinţa lui, căci locuia în satul 
Hampstead, i se părea că am fi trecut printr-o movilă de 
nisip şi că totul fusese cu desăvârşire întunecat până când 
ieşise iarăşi la lumină, trecând prin stânci, prin copaci şi 
prin alte obstacole solide, iar atunci când a fost dus în 
propria sa odaie, 1-a apucat ameţeala şi spaima că va 
cădea, pentru că, urcând scările, i se părea că e ridicat cu 
treizeci sau patruzeci de picioare deasupra stâncilor din 
insula lui imaginară. Ne spunea într-una că are să spargă 
toate ouăle. În cele din urmă, a trebuit să fie coborât în 
camera de consultaţii a tatălui său şi aşezat, pe un divan din 
odaie. 

El descrise insula ca pe un loc îndeobşte pustiu, cu foarte 
puţină vegetaţie, afară doar de nişte turbă şi de câteva 
stânci golaşe. Erau acolo o mulţime de pinguini care făceau 
ca stâncile să pară albe şi neplăcute la vedere. Marea era 
adesea agitată şi odată s-a produs o furtună, în timp ce el 
stătea chipurile întins şi striga la fulgerele tăcute. O dată 
sau de două ori nişte foci s-au urcat pe țărm, dar numai în 
primele două sau trei zile. Zicea că e foarte amuzant felul în 
care pinguinii obişnuiau să treacă de-a dreptul prin el şi 
cum el părea să stea printre ei fără să-i tulbure. 


Îmi amintesc de un lucru ciudat, atunci când a simţit 
nevoia să fumeze. I-am pus o pipă în mână şi aproape că şi- 
a scos ochii cu ea; apoi i-am aprins-o. Dar nimic nu mai avea 
gust pentru el. După aceea mi-am dat seama că acelaşi 
lucru mi se întâmplă şi mie şi nu ştiu dacă aşa trebuie să fie 
de obicei, adică să nu simţi gustul tutunului decât dacă vezi 
fumul. 

Dar partea cea mai stranie a viziunii lui a fost atunci când 
Wade 1-a trimis într-un cărucior de invalizi ca să ia puţin 
aer. Familia lui Davidson a închiriat un astfel de cărucior şi 
1-a pus pe servitorul lor surd şi încăpățânat, numit Widgery, 
să-l conducă. Ideile lui Widgery despre plimbările de 
sănătate erau ciudate. Soră-mea, care se dusese la Dogs 
Home, i-a întâlnit în Camden Town, lângă Kings Cross, 
Widgery mergând nepăsător în trap, şi Davidson, care se 
arăta grozav de tulburat, încercând în felul său timid, de om 
fără vedere, să-l potolească pe Widgery. 

Începu să plângă de-a bihelea când soră-mea îi vorbi. 

Ah, scoatemă din întunericul ăsta groaznic! zise el, 
bâjbâind după mina ei. Trebuie să ies de aici, fiindcă 
altminteri am să mor. 

Era cu totul incapabil să-i explice ce se întâmplase, dar 
soră-mea hotări că trebuie să-l ducă acasă şi, îndată după 
aceea, pe când urcau dealul către Hampstead, groaza păru 
să-l părăsească. Zise că era plăcut să vadă din nou stelele, 
deşi în clipa aceea era pe la amiază şi cerul strălucea 
albastru. 

Mi se părea atunci, îmi spuse el mai târziu, ea eram împins 
spre o apă, fără să mă pot împotrivi. La început n-am fost 
prea alarmat. Fireşte că acolo era noapte, o noapte 
minunată. 

Fireşte? îl întrebai eu, fiindcă lucrul mi se păru ciudat. 

Fireşte, zise el. Acolo totdeauna e noapte, când aici e 
ziuă... Ei, şi cum îţi spun, ne îndreptam direct spre apă, 
care era liniştită şi strălucitoare în lumina lunii... doar cu o 
hulă vastă oare părea că devine tot mai cuprinzătoare şi 


mai întinsă pe măsură ce coboram în ea. Suprafaţa apei 
lucea ca o piele... s-ar fi putut ea sub ea să fie un spaţiu gol, 
ţinând seama că înţelegeam lucrurile atât de greu. Şi, încet- 
încet, fiindcă pătrundeam în ea ca de pe un povârniş, apa 
mi-a ajuns până la ochi. Apoi am intrat dedesubt şi pielea 
păru să se rupă şi să se închidă din nou peste ochii mei. 
Luna a făcut un salt pe cer şi s-a colorat într-un verde 
nelămurit, iar peştii, licărind slab, ţâşneau în jurul meu 
laolaltă cu tot felul de alte făpturi care păreau din sticlă 
luminoasă, şi am trecut printr-un desiş de ierburi de mare 
care străluceau cu un luciu uleios. Şi tot aşa am continuat 
să cobor în mare, şi stelele se stingeau una câte una, luna 
se făcea tot mai verde şi mai întunecată, iar ierburile de 
mare deveneau de un roşu-purpuriu luminos. Totul era 
foarte nelămurit şi misterios şi părea că freamătă. Şi în tot 
acest timp puteam auzi roţile căruciorului scârţâind, şi paşii 
oamenilor care treceau pe lângă noi, şi mersul depărtat al 
unui ins care vindea o ediţie specială a ziarului Pali Mall. 
Continuam să cobor tot mai adânc în apă. în jurul meu totul 
era negru ca cerneala, nici o rază de soare de deasupra nu 
mai pătrundea în această întunecime, iar făpturile 
fosforescente deveneau din ce în ce mai luminoase. 
Ramurile şerpuitoare ale ierburilor din adâncuri licăreau ca 
flăcările miei lămpi de spirt; dar, după un timp, ierburile 
acelea dispărură. Peştii veneau spre mine privindu-mă şi 
căscând gura, pătrundeau în mine şi treceau prin mine. 
Niciodată nu mi-am închipuit că există asemenea peşti. 
Aveau linii de foc în lungul trupului, ca şi cum ar fi fost 
desenaţi cu un creion luminos. Şi mai era o fiinţă 
înspăimântătoare, care înota pe spate, cu o mulţime de 
braţe încolăcite. Şi apoi am văzut, venind foarte încet spre 
mine prin întuneric, o masă ceţoasă de lumină care, 
apropiindu-se mai mult, s-a arătat a fi o puzderie de peşti ce 
se agitau şi se repezeau la ceva care plutea undeva sus. M- 
am îndreptat într-acolo şi am văzut îndată în mijlocul acelui 
tumult, la lumina iradiată de peşti, o bucată dintr-o verigă 


frântă lunecând deasupra mea, o carenă întunecoasă care 
plutea înclinată şi câteva forme fosforescente ce se 
smuceau şi se răsuceau în vreme ce peştii muşcau din ele. 
Atunci a fost momentul când am început să încerc să-i atrag 
atenţia lui Widgery. Mă cuprinsese groaza. Of! Aş fi trecut 
drept prin aceste... resturi pe jumătate mâncate. Asta, dacă 
n-ar fi venit sora dumitale! Aveau găuri mari în ele, Bellows, 
şi... Dar să lăsăm. A fost însă îngrozitor! 

Trei săptămâni a rămas Davidson în această stare 
neobişnuită, văzând ceea ce ne închipuiam în momentul 
acela că era o lume cu totul fantastică şi fiind complet orb la 
lumea din jurul său. Apoi, într-o marţi, când m-am dus să-i 
vizitez, l-am întâlnit pe bătrânul Wade pe coridor. 

Poate să-şi vadă degetul mare! zise bătrânul, atât de 
emoţionat, că abia reuşea să-şi pună pardesiul. Poate să-şi 
vadă degetul mare, Bellows! mai zise el cu lacrimi în ochi. 
Băiatul are să se facă bine! 

Mă repezii în odaia în care se afla Davidson. Ţinea în faţa 
ochilor o cărticică, se uita la ea şi râdea încetişor. 

E uluitor, zise el. E un fel de pată în locul ăsta 1 şi arătă cu 
degetul. Sunt pe nişte stânci, ca de obicei, şi pinguinii 
umblă legănându-se în jurul meu şi bat din aripi ca de 
obicei, de câteva ori s-a arătat şi o balenă, însă acum s-a 
făcut prea întuneric ca s-o mai văd. Dar pune ceva aici, şi 
am să văd... văd cu adevărat. E foarte neclar şi întrerupt pe 
alocuri, însă cu toate astea văd ceva ca o nălucă ştearsă. Am 
constatat asta azi-dimi-neaţă, în timp ce mă îmbrăcam E ca 
o gaură în această infernală lume fantomatică. Pune-ţi niţel 
mâna lângă mâna mea. Nu... nu acolo. Aha! Da! O văd. Baza 
degetului mare şi o bucată din manşetă! Seamănă cu 
fantoma unei bucăţi din mâna dumitale, care parcă iese din 
cerul întunecat. Chiar lângă ea e un grup de stele care 
parcă formează o cruce. 

Din momentul acela Davidson a început să se vindece. 
Relatarea sa despre această schimbare, ca şi relatarea 
despre viziunea pe care o avusese erau ciudat de 


convingătoare. Pe anumite porţiuni ale câmpului său vizual 
lumea imaginară pălea, devenea transparentă parcaj şi prin 
aceste goluri translucide omul începu să zărească nelămurit 
lumea reală din jur. Aceste porţiuni crescură ca dimensiune 
şi număr, se uniră şi se răspândiră, până când nu mai 
rămaseră locuri oarbe pentru ochii săi decât ici-colo. Acum 
putea să se ridice şi să umble, putea din nou să se 
hrănească, să citească, să fumeze şi să se poarte ca un 
cetăţean obişnuit. La început îl încurca foarte mult faptul că 
avea aceste două imagini care se suprapuneau una peste 
alta ca hnaginile schimbătoare ale unei lanterne magice, 
dar după puţină vreme a început să deosebească formele 
reale de cele iluzorii. 

La început, se bucură sincer şi păru nespus de dornic să-şi 
completeze vindecarea prin exerciţii şi întăritoare. Dar pe 
măsură ce această stranie insulă a sa începu să-i dispară 
din faţa ochilor, interesul lui faţă de ea crescu ciudat. 
îndeosebi, dorea să coboare din nou în adâncul mării, şi-şi 
petrecea jumătate din timp rătăcind prin părţile de jos ale 
Londrei, spre a încerca să găsească epava scufundată pe 
care o văzuse în nălucirea lui. Strălucirea zilei adevărate îl 
impresiona în scurt timp atât de puternic, încât îi înlătură 
cu totul lumea fantomatică; însă, nopţile, într-o odaie 
întunecoasă, putea să mai vadă stâncile albite ale insulei şi 
pinguinii greoi care mergeau legănându-se încoace şi 
încolo. Totuşi, chiar şi aceste imagini deveniră tot mai palide 
şi, în cele din urmă, curând după ce se căsători cu sora 
mea, le văzu pentru ultima dată. 

Şi acum, iată care este lucrul cel mai ciudat din toate. Cam 
la doi ani după vindecarea lui luam într-o zi masa în familia 
Davidson, şi după masă a venit în vizită un om numit Atkins. 
E locotenent în Marina Regală şi este un om plăcut şi 
vorbăreţ. Era prieten cu cumnatul meu şi în curând s-a 
împrietenit şi cu mine. Era logodit cu verişoara lui Davidson 
şi, întâmplător, a scos un fel de cutie cu fotografii pe care o 


avea în buzunar, ca să ne arate o nouă poză a logodnicei 
sale. 

Şi, fiindcă veni vorba, zise el, iată şi bătrânul Fulmat. 

Davidson se uită nepăsător la fotografie. Apoi deodată faţa 
i se aprinse. 

Dumnezeule! strigă el. Aş putea, aproape să jur... 

Ce? întrebă Atkins. 

Că am mai văzut vasul ăsta. 

Nu văd cum ai fi putut... De şase ani n-a mai ieşit din 
mările sudului, şi înainte de asta... 

Dar... începu Davidson şi apoi zise: Da, ăsta-i vasul pe care 
l-am văzut în vis; sunt sigur că ăsta-i vasul pe care l-am 
văzut în vis. Se afla lângă o insulă plină cu pinguini şi a tras 
o lovitură de tun. 

Dumnezeule! făcu Atkins, oare abia acum auzise 
amănuntele întâmplării. Cum naiba ai putut să visezi asta? 

Şi apoi, puţini treptat, s-a putut deduce cu precizie că 
exact în ziua când Davidson fusese cuprins de criza aceea 
vasul Fulmar se aflase într-adevăr lângă o stâncă mică, la 
sud de insula Antipozilor. O barcă acostase cu o seară 
înainte ca să culeagă ouă de pinguin, întârziase, şi din 
pricina unei furtuni echipajul bărcii trebuise să-şi amâne 
până dimineaţa întoarcerea pe vas. Atkins fusese unul din 
oamenii acestui echipaj, şi el întări cuvânt cu cuvânt 
amănuntele insulei şi bărcii descrise de Davidson. Nu 
încape cea mai mică îndoială că Davidson a văzut cu 
adevărat, locul acela. Prin cine ştie ce mijloc inexplicabil, în 
timp ce el se mişca încoace şi încolo prin Londra, vederea 
lui se mişca încoace şi încolo într-un chip cu totul real prin 
insula aceea îndepărtată. Cum se putea una ca asta? Aici, 
misterul e absolut! 

Astfel se încheie neobişnuita povestire despre ochii lui 
Davidson. Este, pesemne, cazul cel mai autentic din câte se 
tot povestesc despre vederile la distanţă. Nu există nici o 
explicaţie, decât aceea dată de profesorul Wade. Dar 
explicaţia lui include teoria celei de-a patra dimensiuni, 


precum şi o disertaţie asupra spaţiilor de tip teoretic. A 
spune că există „un nod în spaţiu” mi se pare pur şi simplu 
un nonsens; poate din cauză că eu nu sunt matematician. 
Când am spus că nimic nu poate schimba faptul că locul 
acela se iiii la o distanţă de opt mii de mile, el mi-a răspuns 
a două puncte ar putea să se afle pe o hârtie la o distanţă 
de un metru, şi totuşi să fie aduse în acelaşi loc, prin 
îndoirea hârtiei. Cititorul poate că va înţelege;ii'nunentul 
lui, eu însă sunt sigur că nu pot. Părerea Ini e, cred că 
intercalându-se Davidson între polii elec-l io magnetului 
celui mare, punctele retinei acestuia au Suferit o răsucire 
extraordinară, prin schimbarea bruscă a câmpului de forţă, 
datorită fulgerului. 

Ca o consecinţă a acestui fapt, profesorul crede cS ar fi cu 
putinţă să trăieşti vizual într-o parte a lumii, în timp ce 
corporal ai trăi în alta. El a făcut chiar anumite experienţe 
în sprijinul părerilor sale; dar, până acum, n-a reuşit decât 
să orbească cu totul câţiva dini. Cred că acesta este 
rezultatul net al muncii sale, cu toate că nu l-am mai văzut 
de câteva săptămâni. în ultimul timp am fost atât de ocupat 
cu instalaţia de la Saint-Pancras, încât mi-a lipsit prilejul să 
mă mai duc spre a-i face o vizită. Dar întreaga teorie a lui 
mi se pare fantastică. Faptele în legătură cu Davidson se 
află pe o bază cu totul diferită, şi pot să depun chiar eu 
mărturie asupra exactităţii tuturor amănuntelor pe care le- 
am dat. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

ARGONAUŢII AERULUI. 

Maşina zburătoare a lui Monson putu fi văzută de la 
ferestrele trenurilor care treceau fie de-a lungul liniei 
principale de sud-vest, fie de-a lungul liniei dintre 
Wimbledon şi Worcester Park, sau, mai exact, putură fi 
văzute schelele care limitau zborul aparatului. Acestea se 
ridicau deasupra copacilor cu o înşiruire masivă de fier şi 
de scânduri ce se împleteau, şi o plasă enormă de funii şi 
parâme, întinse pe o distanţă aproape de două mile. De la 


ramificaţia din Leatherhead, această schelărie era 
întreruptă şi, în parte, ascunsă de un deal cu căsuțe pe el; 
dar de pe linia principală se putea vedea în profil această 
reţea complexă de grinzi şi bare curbate care făceau o 
impresie puternică asupra excursioniştilor veniţi din 
Portsmouth, din Southampton şi din West. Monson preluase 
lucrarea de unde o lăsase Maxim, o continuase la început cu 
un total dispreţ faţă de ironia şi ignoranţa ziariştilor, care-l 
iritaseră şi-l stânjeniseră pe predecesorul său, şi cheltuise 
(se spune) ceva mai mult de jumătate din imensa-i avere în 
aceste încercări. Rezultatele, pentru o generaţie 
nerăbdătoare, păreau ncânsemnate. După ce trecură vreo 
cinci ani de la înălţarea colosalei păduri de fier de la 
Worcester Park, iar Mons-on încă nu reuşise să facă o 
demonstraţie ele zbor peste Trafalgar Square, până şi 
excursioniştii din insula Wight îşi luară libertatea de a 
zâmbi. Şi chiar oamenii inteligenţi, ca cei care nu-l 
considerau pe Monson un nebun atins de mania invențiilor, 
îl denunţară ca fiind (fără vreun motiv anume) un şarlatan 
lăudăros. 

Şi totuşi, din când în când, câte un tren de dimineaţă, 
încărcat cu navetişti posesori de abonamente, vedea un 
monstru alb repezindu-se impetuos prin reţeaua graţioasă 
de şine şi bare şi auzea suporturile, plasele şi amortizoarele 
trosnind, scârţâind şi gemând de forţa izbiturii. Atunci 
apărea câte un buchet de feţe la ferestrele trenului şi 
ziarele de dimineaţă, abandonate, erau înlocuite cu o 
viguroasă discuţie despre posibilitatea de a zbura (în care 
nu se spunea niciodată ceva nou), până când trenul ajungea 
în gara Waterloo, şi încărcătura lui de navetişti se împrăştia 
în toată Londra. Sau taţii şi mamele din vreun tren 
aglomerat, plin de excursionişti obosiţi care se întorceau 
epuizați după o zi de odihnă pe ţărmul mării, găseau 
construcţia întunecată, ce se profila înaltă pe cerul de 
seară, folositoare pentru a distrage din introspecţia lor pe 
câţiva copii nervoşi, şi care tresăreau deodată la trecerea 


rapidă a unei uriaşe forme negre şi înaripate ce se străduia 
să se înalțe po nişte şine. Era un lucru măreț, fără îndoială, 
şi excelent pentru conversaţie; dar în acelaşi timp nu era 
totuşi decât un zbor între nişte corzi de ghidaj, şi cei mai 
mulţi dintre martori nici nu-l considerau drept zbor 
adevărat. Majoritatea îl socotea cel mult un fel de. tobogan. 

Mons-on, spuneam, nu s-a prea sinchisit la început do 
părerile presei. Dar poate că şi el îşi făcuse o idee destul de 
proastă despre timpul care va mai fi necesar până când să 
poată stăpâni tactica zborului, ajustarea rapidă a uriaşei 
forme zburătoare cu fiecare izbucnire şi mişcare 
întâmplătoare a aerului; şi nici nu socotise prea bine suma 
de bani pe care această prelungită luptă împotriva 
gravitaţiei îl va costa. Şi nu era cu pielea atât de groasă pe 
cât părea. în secret, el primea periodic nişte pachete cu 
tăieturi din ziare, pe care i le trimitea Romeike, iar 
bancherul său îi trimitea, tot periodic, conturile; şi dacă la 
început nu i-a păsat de ridicolul şi scepticismul cu care era 
întâmpinat, s-a simţit totuşi mereu mai neglijat, pe măsură 
ce treceau lunile şi banii se împuţinau. A fost un timp când 
Monson îl expe diase pe ziaristul întreprinzător, dornic de 
ştiri interesante, să plece cu mâna goală de la uşa lui. Dar 
când ziaristul întreprinzător încetă de a-l mai tulbura, 
Monson nu fu nici pe departe satisfăcut în fundul inimii sale. 
Totuşi, munca continua zi de zi şi puzderia de subtile 
dificultăţi ale navigaţiei scădea la număr. Zi de zi, de 
asemeni, banii se scurgeau, până când contul său nu mai fu 
o chestiune de sute de mii, ci doar de zeci. Şi în cele din 
urmă sosi o aniversare. 

Monson, stând în micul atelier de desen, observă deodată 
data pe calendarul lui Woodhouse. 

Astăzi suit cinci ani de când am început, îi spuse el pe 
neaşteptate lui Woodhouse. 

Serios? zise Woodhouse. 

Modificările sunt cele care ne fac figura, zise Monson, 
muşcând o clamă. 


Întimp ce vorbea, desenele noilor palete pentru elicea din 
spate se aflau în faţa lui, pe masă. Aruncă clama de alamă, 
strâmbată, în coşul de hârtii şi bătu darabana cu degetele. 

Modificările astea! Vor fi vreodată matematicienii destul 
de ageri ca să ne scutească de toate aceste câr-peli şi 
încercări? Cinci ani... învățând totul pe degete, când te 
gândeşti că ar fi fost posibil să calculezi totul dinainte. Cât a 
costat! Aş fi putut să angajez trei matematicieni de frunte 
pe toată viaţa. Dar ei n-ar fi făcut decât să dezvolte vreo 
teoremă frumoasă şi inutilă în domeniul pneumaticii. Cât 
timp a mai trecut, Woodhouse 1 

Turnarea acestor piese va lua trei săptămâni, zise 
Woodhouse. La preţuri speciale. 

Trei săptămâni! zise Monson, continuând să bată 
darabana cu degetele. 

Trei săptămâni pe puţin, zise Woodhouse, un inginer 
excelent, dar care nu se pricepea să încurajeze pe 
altcineva. Trase foile de hârtie spre el şi începu să haşureze 
o bară. 

Monson încetă să mai bată darabana şi începu să-şi 
mănânce unghiile, privindu-l fix pe Woodhouse. 

Cât timp e de când au numit ei asta Nebunia lui Monson? 
întrebă el deodată. 

O î cam un an, zise Woodhouse nepăsător, fără să-şi ridice 
privirea. 

Monson trase aer printre dinţi şi se duse la fereastră. 
Coloanele puternice de fier, care susțineau 
şinele.suspendate, de unde pornea maşina, se înălţau chiar 
în apropiere, iar maşina era ascunsă de marginea de susa 
ferestrei. Prin pădurea de stâlpi de fier, vopsiți în roşu şi 
împodobiţi cu şiruri de buloane, se zărea frumoasa 
privelişte dinspre Esher. Un tren trecu, lune-când fără 
zgomot pe la mijlocul distanţei, zgomotul fi-indu-i acoperit 
de ciocanele muncitorilor care lucrau deasupra. Monson îşi 
putu imagina feţele care rânjeau la ferestrele vagoanelor. 


înjură crunt printre dinţi şi lovi cu necaz o muscă care 
începuse deodată să bâzâie pe geamul ferestrei. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Woodhouse uitându-se mirat la 
patronul său. 

Mi s-a făcut silă de toate. Woodhouse se scarpină pe obraz. 

Oh! făcu el după o pauză în care căută să priceapă. Apoi 
împinse desenele din faţa sa. 

Nătărăii ăştia... Eu încerc să cuceresc un nou element, 
încerc să fac un lucru care va revoluţiona întreaga viaţă. Şi 
în loc să pivească eu interes înţelegător, ei rânjesc şi fac 
glume stupide, şi dau tot felul de porecle, mie şi aparatelor 
mele. 

Nişte măgari! zise Woodhouse, aruncându-şi din nou ochii 
asupra schițelor. 

Epitetul, lucru destul de curios, îl făcu pe Monson să 
tresară. 

Oricum mi s-a făcut silă de toate, Woodhouse! zise el după 
o pauză. 

Woodhouse ridică din umeri. 

Nu-i nimic de făeut decât să avem răbdare, aşa cred, zise 
Monson, vârându-şi mâinile în buzunare. Am pornit. Mi-am 
aşternut patul, şi trebuie să mă culc în el. Nu pot să dau 
înapoi. Voi duce lucrurile până la capăt şi voi cheltui toţi 
banii pe, care-i mai am şi toţi banii pe care am să-i pot 
împrumuta. Dar îţi spun, Woodhouse, mi s-a făeut lehamite 
de tot Dacă aş fi plătit a zecea parte din bani vreunui 
trepăduş politic, acum aş fi fost demult baronet. 

Monson se opri. Woodhouse privi ţintă în faţa sa, cu o 
expresie goală, pe care o folosea întotdeauna pentru a-şi 
arăta simpatia, şi lovi cu cutia de creioane în masă. Monson 
se uită la el câteva clipe. 

Ei, la naiba! zise deodată Monson şi ieşi brusc din odaie. 

Woodhouse mai rămase vreo jumătate de minut cu 
expresia sa de simpatie. Apoi suspină şi continuă să 
haşureze schiţele. Era vădit că ceva îl tulburase pe Monson. 
Bun băiat şi generos, dar dificil. Aşa se întâmpla cu orice 


amator care avea de-a face cu tehnica şi dorea ca totul să 
se sfârşească dintr-o dată. Dar Monson avea de obicei o 
răbdare de expert. Era ciudat că putea să fie atât de 
irascibil. Ce frumoasă şi rotundă părea acum această bară 
de aluminiu! Woodhouse îşi dădu capul pe spate, îl aplecă 
mai întâi într-o parte şi apoi în cealaltă, pentru a aprecia 
mai bine desenul haşurat. 

Domnule Woodhouse, zise Hooper, şeful lucrătorilor, 
vârându-şi capul pe uşă. 

Ce-i? întrebă Woodhouse fără să se întoarcă. 

S-a întâmplat ceva, domnule? întrebă Hooper. 

Ce să se întâmple? întrebă Woodhouse. 

Patronul tocmai s-a urcat pe şine şi înjură ca uri birjar. 

Ah I făcu Woodhouse. 

Nu-mi place cum arată, domnule. 

Nu? 

Şi mă gândeam că, poate... 

Nu te mai gândi, zise Woodhouse continuând să-şi admire 
desenele. 

Hooper îl. ştia bine pe Woodhouse şi închise repede uşa, 
trântind-o cu putere. Woodhouse mai privi fix înaintea lui 
câteva minute, apoi făcu un efort zadarnic de a-şi curăța 
dinţii cu creionul. Renunţă brusc, aruncă unealta aceea 
veche, uzată şi tocită, drept în mijlocul odăii, se ridică, se 
întinse, şi îl urmă pe Hooper. 

Arăta tulburat, asta o vedea bine orice muncitor pe care îl 
întâlnea. Când un milionar care cheltuise muite mii cu nişte 
experienţe ce necesită o întreagă armată de oameni arată 
deodată că i s-a făcut silă de acţiunea întreprinsă, există 
aproape invariabil o anumită cantitate de frământare 
mintală în rândurile micii armate pe care o are angajată. Şi 
chiar înainte de a-şi da pe faţă intenţiile, se fac speculaţii şi 
murmure, oamenii îl observă şi îl studiază. Sute de oameni 
ştiau, înainte de a se sfârşi ziua, că Monson era tulburat, că 
Woodhouse era tulburat, că Hooper era tulburat. Soţia unui 
lucrător, bunăoară (pe care Monson n-o văzuse niciodată), a 


hotărât să-şi pună banii la casa de economii, în loc să-şi 
cumpere o rochie de catifea. Atât de mare este efectul unor 
înjurături, chiar şi întâmplătoare, ale unui milionar. 

Monson găsi oarecare satisfacţie în faptul că se urca pe 
schele şi căută să se poarte urât cu Cât mai mulţi oameni. 
După câtva timp se satură chiar şi de asta, şi cobori pe 
pământ, spre uşurarea celor de sus şi porni pe alei către 
sud-est, spre nesfârşita nemulţumire a valetului său de la 
Cheam. 

Şi cauza imediată a tuturor acestora, micul grăunte de 
supărare care precipitase dintr-o dată toată nemulţumirea 
asta faţă de opera vieţii lui, a fost - ce lucruri mărunte ne 
dirijează toate marile hotărâri! - o jumătate de duzină de 
observaţii lipsite de respect făcute de o fată drăguță, cu 
gust îmbrăcată, cu o voce plăcută şi cu ceva mai mult decât 
drăgălăşenie în ochii ei cenuşii. Şi din această jumătate de 
duzină de observaţii se desluşeau mai ales trei cuvinte: 
„Nebunia lui Monson”. Ea simţise că se purtase încântător 
faţă de Monson; reflectă a doua zi cât de plină de efect 
fusese, şi nimeni n-ar fi fost mai uimit ca ea dacă ar fi aflat 
efectul pe bare îl făcuse asupra lui Monson. Ţinând seama 
de toate, sper că ean-a aflat asta niciodată. 

„Cum merge cu maşina zburătoare a dumitale?” întrebase 
ea. („Mă întreb dacă am să mă întâlnesc vreodată cu cineva 
care să aibă bumd simţ să nu mă întrebe despre asta”, 
gândi Monson.) „Are să fie foarte primejdios la început, nu-i 
aşa?” („Crede că mi-e frică!”) „Acum are să cânte Jorgon; l- 
ai mai auzit vreodată?” („După ce s-a ocupat de mania mea, 
revenim acum la o conversaţie raţională”.) Efuziuni despre 
Jorgon; declin treptat al conversaţiei, sfârşind cu: „Să mă 
anunţi când maşina zburătoare a dumitale va fi gata, 
domnule Monson, şi atunci am să mă gândesc dacă vă fi 
nimerit să cumpăr şi eu un bilet.” („Crede că mă joc încă 
de-a invenţiile”.) Dar lucrul cel măi amar pe care 1-a spus 
ea n-a fost hărăzit urechilor lui Monson. Faţă de Phlox, 
romancierul, ea etala întotdeauna o conştientă strălucire. 


«Tocmai am vorbit cu domnul Monson, şi el nu poate să se 
gândească la nimic, dar absolut la nimic, decât la maşina 
aceea zburătoare a lui. Ştii că toţi muncitorii numesc 
şantierul acela al lui „Nebunia lui Monson”? E un om cu 
totul imposibil. E într-adevăr foarte, foarte trist. Eu îl 
privesc întotdeauna în lumina averii risipite... milionarul 
pierdut, ştii?» 

Era drăguță şi bine crescută; scrisese într-adevăr o 
istorioară epigramâtica, dar partea tristă era că reprezenta 
un tip. Ea rezuma ceea ce gândea lumea despre omul care 
muncea cinstit, ncâncetat şi ferm pentru o revoluţie 
formidabilă în maşinismul lumii civilizate, pentru o 
schimbare mult mai profundă în mijloacele umanităţii decât 
cele care s-au efectuat de la începutul istoriei. Ei nici nu-l 
luau măcar în jserios. În scurtă vreme va ajunge de pomină. 

Trebuie să zbor acum, zise el în drum spre casă, chinuit de 
sentimentul unui total faliment social. Trebuie să zbor cât 
mai curând. Dacă nu va fi curând, pe legea mea! îmi iau 
lumea-n cap. 

Spuse acestea înainte de a-şi arunca privirea prin carnetul 
de depuneri şi prin mormanul de acte. Oricât ar părea de 
nepotrivită cauza, glasul fetei aceleia şi expresia ochilor ei 
fuseseră cele care-i precipitaseră nemulţumirea. Dar, 
fireşte, descoperirea că toată averea care să-l menţină se 
reducea la nici o sută de mii de lire fu otrava care-i adânci 
rana. 

A doua zi după asta, a urmat explozia împotriva lui 
Woodhouse şi a lucrătorilor săi, şi după aceea chipuli-a 
rămas mereu sumbru timp de trei săptămâni, şi neliniştea a 
pus stăpânire pe Cheam şi Ewell, Maldon, Mor-den şi 
Worcester Park, locurile care prosperaseră masiv de pe 
urma experienţelor sale. 

La patru săptămâni după această primă izbucnire, că 
stătea împreună cu Woodhouse lingă maşina reconstruită, 
care era aşezată pe şinele înălțate, cu ajutorul cărora îşi 
căpătase clin nou impozanta iniţială. Noul propulsor 


strălucea într-o albeaţă mai luminoasă decât restul maşinii, 
şi un aurar, ascultând de un capriciu al lui Monson, 
acoperea barele de ahiminiu cu aur. Şi privind în jos de-a 
lungul aleii lungile otgoane (aurite acum de apusul 
soarelui), puteai zări nişte semnale roşii, iar la două mile 
depărtare un furnicar de lucrători care erau ocupați să 
modifice ultimele porţiuni ale pistei în pantă ascendentă. 

Am să vin, zise Woodhouse. Am să vin imediat. Dar îţi spun 
că este o nebunie infernală. Măcar dacă ai mai aştepta încă 
un an... 

Iţi spun că nu vreau. îţi spun că treaba va merge. Am 
aşteptat destui ani... 

Nu-i de asta, zise Woodhouse. Cu maşina e în regulă. Dare 
vorba de conducerea ei... 

Nu m-am lansat eu, zi şi noapte, înainte şi înapoi, prin 
colivia de veveriţă? Dacă lucrurile merg bine aici, or să 
meargă bine şi pe deasupra Angliei. Nu e decât teama, să 
ştii, Woodhouse. Am fi putut porni şi acum un an. Şi pe 
lângă asta... 

Ce mai e? făcu Woodhouse, 

Banii! i-o trânti Monson peste umăr. 

Dă-i dracului f Nu m-am gândit niciodată la bani, zise 
Woodhouse, şi, apoi, vorbind pe un ton cu totul diferit de cel 
cu care spusese cuvintele de adineauri, repetă: Am să vin. 
Poţi să te bizui pe mine. 

Monson se întoarse brusc şi văzu, sclipindu-i pe chipul 
luminat de soarele asfinţitului, tot ceea ce Woodhouse nu 
avea îndemânarea să-i spună. Îl privi o clipă, apoi îi întinse 
mâna spontan. 

Mulţumesc, zise el. 

În regulă, zise Woodhouse, luându-i mâna, şi adăugă cu o 
expresie mai blajină: Bizuie-te pe mine. 

După aceea se întoarseră amândoi spre marele aparat 
care stătea aşezat cu aripile lui plate întinse deasupra 
maşinii de remorcare şi-l priviră duşi pe gân-duri. Monson, 
călăuzit probabil de un studiu fotografic al zborului 


păsărilor, şi ele metodele lui Lilienthal, modificase treptat 
formele lui Maxim, din nou spre forma unei păsări. Aparatul 
era totuşi acţionat de o imensă elice în spate, în locul cozii; 
şi astfel planarea, care necesită o ajustare aproape 
verticală a unei cozi plate, devenea imposibilă. Corpul 
maşinii era mic, aproape cilindric şi ascuţit. În faţă şi în 
spate, la capetele ascuţite, erau două motoare mici cu 
petrol pentru elice, şi navigatorii stăteau aşezaţi într-o 
adâncitură în formă de canoe, cel din faţă conducând şi 
fiind protejat de un ecran scund, cu două ferestre cu 
geamuri fixate în metal, împotriva bătăii puternice a 
aerului. De fiecare parte se afla câte un monstruos cadru 
plat, cu o margine curbată în faţă, care putea fi ajustată să 
stea fie orizontal, fie înclinată în sus sau în joS. Aceste aripi 
funcționau rigid împreună, sau, lărgind un pivot, una putea 
fi înclinată cu un mic unghi, independent de cealaltă. 
Marginea din faţă a fiecărei aripi putea şi ea să fie mişcată 
înapoi, pentru a micşora suprafaţa aripei cam cu o şesime. 
Maşina nu numai că nu era făcută să planeze, dar era şi 
incapabilă să vibreze în zbor. Ideea lui Monson era să se 
ridice în aer cu viteza iniţială, a aparatului, şi apoi să 
alunece, cum ar aluneca o carte de joc, menţinându-şi 
viteza cu ajutorul elicei de la spate. Ciorile şi pescăruşii 
zboară aşa pe distanţe enorme, fără să facă nici o mişcare 
perceptibilă din aripi. Pasărea parcă ar zbura într-adevăr 
pe un tobogan aerian. Ea lunecă în coborâş lent, câtva timp, 
până când a câştigat o iuţeală considerabilă, şi apoi, 
schimbând înclinația aripilor, alunecă în sus din nou, 
aproape până la altitudinea iniţială. Chiar şi un londonez, 
care a privit păsările în. colivia din Regents Park, cunoaşte 
acest lucru. 

Dar pasărea practică această artă încă din clipa în care îşi 
părăseşte cuibul. Ea nu are numai aparatul perfect, dar şi 
instinctul desăvârşit de a-1 folosi. Un om când nu mai stă pe 
picioarele sale are prea puţină îndemânare de a-şi menţine 
echilibrul. Chiar şi mecanismul simplu ai învăţării mersului 


cu bicicleta îi ia câteva ceasuri de strădanie. Ajustarea 
instantanee a aripilor, replica rapidă faţă de o adiere 
trecătoare, recăpătarea iute a echilâbrului, mişcările 
ameţitoare ale rotirii, care cer precizie absolută - pe toate 
acestea el trebuie să le înveţe, să le înveţe cu o strădanie 
infinită şi cu o infinită primejdie, dacă va fi vreodată să 
cucerească zborul. Maşina zburătoare care va porni într-o 
bună zi, condusă de nişte simple „pârghii mici”, cu o 
frumoasă punte deschisă, ca a unui vapor, şi încărcată cu 
tunuri şi obuze, nu este decât un vis comod de scriitor. În 
vieţi şi în averi, costul cuceririi imperiului aerian ar putea 
să depăşească chiar şi tot ce s-a cheltuit în măreaţa 
cucerire a mărilor de către om. Cu siguranţă că această 
cucerire va fi măi costisitoare decât cel mai mare război 
care a devastat vreodată lumea. 

Nimeni nu cunoştea mai bine aceste lucruri decât aceşti 
doi oameni practici. Şi ei ştiau că sunt în primele rânduri 
ale armatei care va veni. Iotuşi, speranţă există chiar şi 
într-o acţiune disperată. Uneori oamenii sunt ucişi chiar şi 
în spatele frontului, în timp ce alţii care au fost părăsiţi ca 
morţi în. locul cel mai. primejdios reuşesc să scape şi să 
supravieţuiască. 

Dacă depăşim aceste păşuni,., zise Woodhouse, în. timp ce 
mergea încet. 

Dragul meu, zise Monson, al cărui curaj crescuse treptat 
în timpul ultimelor câteva zile, nu trebuie să depăşim aceste 
păşuni. Avem un sfert de milă pătrată pe care putem cădea, 
unde gardurile au fost îndepărtate şi şanţurile nivelate. Vom 
cobori în condiţii foarte bune, dacă ne vom asigura de toate. 
lar dacă nu... 

Ah! făcu Woodhouse. Dacă nu! 

Înainte de ziua pornirii, reporterii ziarelor prinseră de 
veste despre schimbările făcute Ia capătul de nord al 
construcţiei, şi Monson fu bucuros să observe o schimbare 
hotărâtă în comentariile pe care i le trimise Romeike. „Va 
porni într-o bună zi”, spuneau ziarele. „Va porni într-o bună 


zi”, spuneau navetiştii de pe linia de sud-vest, vorbind între 
ei; excursioniştii care mergeau la mare, călătorii care-şi 
petreceau acolo sfâr-şitul săptămânii venind din Sussex şi 
Hampshire şi Dorset şi Devon, eminenţii literați din 
Haslemere, toţi vorbeau între ei cu însufleţire, spunând: „Va 
porni înti-o bună zi”, când treceau cu trenul prin faţa 
schelăriei familiare. Şi într-adevăr, într-o dimineaţă 
luminoasă, în văzul celor din trenul de zece şi zece de la 
Basingstoke, maşina zburătoare a lui Monson îşi începu 
călătoria. 

Văzură maşina de remorcate alergând iute de-a lungul 
şinelor, şi elicea albă şi aurie răsucindu-se în aer. Auziră 
rostogolirea rapidă a roţilor şi izbitura din clipa când 
maşina ajunse la amortizoarele de la capătul cursei ei. Apoi 
un şuierat, când maşina zburătoare fu aruncată înainte în 
plase. Toate acestea, majoritatea dintre ei le văzuse şi le 
auzise şi mai înainte. Aparatul trecu îhtr-un zbor înclinat 
prin cadrul schelăriei şi se ridică din nou, şi atunci fiecare 
din cei ce priveau strigă, sau gemu, sau ţipă, sau urlă, după 
cum îi era firea. Căci în locul izbiturii şi opririi obişnuite, 
maşina zburătoare zbură afară din cuşca unde stătuse cinci 
ani, ca o săgeată dintr-un arc, şi se înălţă oblic în aer, făcu o 
mică curbă, pentru a trece pe deasupra liniei, şi-şi luă avânt 
în direcţia comunei Wimbledon. 

Păru că atârnă o clipă în aer şi se face tot mai mică. apoi 
se scufundă şi dispăru dincolo de vârfurile copacilor, spre 
est de Coombe Hill, şi nimeni nu încetă să privească într- 
acolo cu gura căscată, mult timp după ce ea dispăruse. 

Asta fu ceea ce văzură oamenii din trenul de la 
Basingstoke. Dacă ai fi tras o linie prin mijlocul acestui tren, 
de la locomotivă până la capătul ultimului vagon, n-ai fi 
găsit ţipenie de om pe partea opusă celei dinspre maşina 
zburătoare. Se produse o năvală nebună de la o fereastră la 
alta, în timp ce aparatul trecea peste linie. Mecanicul şi 
fochistul locomotivei nu-şi luară nici o clipă ochii de pe 
colinele joase de lingă Wimbledon, şi nu observară că 


trecuseră de-a dreptul prin Coombe şi Malden şi Raynes 
Park, până când, venindu-şi în fire, se pomeniră intrând cu 
viteză nebună în gara Wimbledon. 

Din clipa când Moiison, rostind un simplu „Acum!”, pornise 
maşina care-l remorca, nici el şi nici Woodhouse nu mai 
srjuseră o vorbă. Amândoi stăteau cu dinţii încleştaţi. 
Monson trecuse peste linie cu o curbă prea mare, şi 
Woodbouse îşi deschisese şi închisese buzele albe; dar 
niciunul nu vorbi. Woodhouse se încleşta pur şi simplu de 
scaunul său, respirând printre dinţi şi privind regiunea 
albăstruie dinspre vest, care trecea în goană pe lângă el, în 
jos, îndepărtându-se. Monson îngenunche la postul său din 
faţă, iar mâinile îi tremurau pe volanul care acţiona aripile. 
Nu putea să vadă nimic în faţă, decât o masă de nori albi pe 
cer. 

Maşina se ridică oblic în sus, încă mergând cu o viteză 
enormă, dar pierzând în fiecare clipă din iuţeală. Pământul 
se îndepărta dedesubt cu o iuţeală descres-cândă. 

Acum! zise Woodhouse în cele din urmă, şi, cu un efort 
violent, Monson smuci volanul şi schimbă unghiul aripilor. 
Maşina-păru să atârne cam jumătate de minut nemişcată în 
aer, şi apoi el văzu dealurile de un albastru ceţos, acoperite 
de case, din Kilburn şi Hampstead, repezindu-se în sus în 
faţa ochilor săi şi ridicându-se ncâncetat, până când mica 
cupolă însorită de la Albert Hali îi apăru prin ferestre. O 
clipă, el aproape că nu înţelese sensul acestei ridicări 
rapide a orizontului, dar pe măsură ce casele apăreau din 
ce în ce mai aproape, îşi dădu seama ce făcuse. Răsucise 
aripile prea mult, şi aparatul se năpustea acum direct în jos 
spre Tamisa. 

Ghidul, întrebarea şi convingerea, toate se produseră într- 
o secundă. 

Prea mult! gâfâi Woodhouse. 

Monson întoarse volanul pe jumătate înapoi cu o 
smucitură, şi imediat malul de la Kilburn şi Hampstead 
cobori din nou în partea inferioară a ferestrelor sale. 


Fuseseră la o mie de picioare deasupra gării din Coombe şi 
Malden; cincisprezece secunde după aceea treceau 
şuierând, cu o viteză înspăimântătoare, la nici optzeci de 
picioare peste gara East Putney, pe linia ferată a Districtului 
Metropolitan, în uimirea şi ţipetele peronului plin de lume. 
Monson se năpusti prin văzduh pe deasupra vagoanelor şi 
de la Fulham încolo porniră să se înalțe din nou în 
atmosferă, drept, prea drept chiar. Autobuzele treceau 
încet pe şoseaua din Fulham, oamenii ţipau. 

Şi apoi din nou în jos, tot prea abrupt, iar copacii 
îndepărtați şi casele din jurul lui Primrose Hill se repezeau 
în sus prin fereastra lui Monson, şi atunci el văzu deodată, 
drept în faţa sa, întinderea verde a grădinilor Kensington şi 
turnurile Institutului Imperial. Se îndreptau în jos drept 
spre South Kensington. Turlele Muzeului de Istorie 
Naturală apărură repezindu-se în sus. Veni o secundă fatală 
de gândire rapidă, un moment de ezitare. Să încerce şi să 
ocolească turnurile, saU să devieze spre est? 

Făcu o încercare, ezitând, să elibereze aripa dreaptă, lăsă 
frâna pe jumătate desfăcută şi apucă cu putere volanul. 

Botul maşinii păru că se ridică în faţa lui. Volanul îi apăsă 
mâna cu o forţă irezistibilă şi îi scăpă de sub control. 

Woodhouse, stând ghemuit, scoase uri țipăt răguşit şi sări 
spre Monson. 

Prea mult! strigă el şi apoi se agăţă de marginea bordului 
cu disperare, iar Monson fusese dat peste cap şi cădea 
acum pe spate spre el. 

Lucrul se întâmplase atât de iute, încât abia dacă un sfert 
din oamenii care se plimbau încoace şi încolo prin Hyde 
Park, pe Brompton Road şi pe Exhibition Road văzură ceva 
din catastrofa aeriană. O formă înaripată apăruse în 
depărtare pe deasupra mănunchiului de case dinspre sud, 
căzuse şi se ridicase, devenind din ce în ce mai mare; se 
repezise în jos spre Institutul Imperial, ca o formă largă cu 
aripi întinse, se rotise într-un sfert de cerc, ţâşnise spre est, 
şi apoi se înălţase brusc vertical în aer. Un obiect negru 


căzu din ea şi porni în jos răsucindu-se. Un om! Doi oameni 
încleştaţi unul de altul! Veneau în jos răsucindu-se. Se 
despărţiră abia lovindu-se de acoperişul Clubului 
Studenţilor, şi săriră în tufişurile verzi din partea de sud a 
clădirii. 

Vreo jumătate de minut, corpul ascuţit al uriaşei maşini 
continuă să se înalțe vertical, cu elicea care se în-vârtea la 
disperare. Un scurt interval, care totuşi le păru un veac 
celor care priveau, atârnă nemişcat în aer. Apoi o limbă de 
flăcări galbene se prelinse de-a lungul ei dinspre motor, şi 
iute, din ce în ce mai iute, şi scoțând flăcări ea o rachetă, se 
repezi în jos pe masa solidă de zidărie care fusese cândva 
Colegiul Regal de Ştiinţe. Marea elice albă şi aurie atinse 
parapetul şi se prăbuşi ca o cârpă udă. Apoi corpul în formă 
de fus care ardea se zdrobi şi se sparse, zdrobind şi 
spărgând tot ce întâlnea în căderea sa, pe colţul de nord- 
vest al clădirii. 

Dar prăbuşirea, flacăra benzinei aprinse care se ridică 
spre cer din motoarele sfărâmate ale maşinii, obiectele 
fărâmiţate care fură găsite în grădina de la Clubul 
Studenţilor, masele balustradei galbene şi a cărămizilor 
roşii care căzură de-a dreptul pe stradă, goana încoace şi 
încolo a oamenilor ca a unor furnici într-un furnicar distrus, 
sosirea grabnică a pompierilor, adunarea mulțimilor de 
oameni - toate aceste lucruri nu aparţin acestei povestiri, 
care a fost scrisă numai pentru a spune cum a fost lansată 
şi cum a plutit cu succes prin văzduh prima maşină 
zburătoare. Deşi Monson a eşuat, şi a eşUat dezastruos, 
însemnările operei lui rămân un monu-riient îndestulător 
pentru a călăuzi pe viitorii experimentatori îndrăzneţi care, 
mai curând sau mai târziu, vor reuşi să pună stăpânire pe 
această mare problemă a zborului. Şi între Worcester Park 
şi Maiden se mai înalţă încă acel uimitor bulevard de 
schelărie de fier, ruginit acum şi pe alocuri primejdios, ea 
mărturie a primei lupte disperate a omului de a-şi câştiga 
dreptul vi-şi croiască drum prin aer. 


În româneşte ele V. KERNBACH şi C. VONGHIZÂS. 

ÎN ABIS. 

Locotenentul stătea în faţa sferei ele oţel şi mesteca între 
dinţi o aşchie de pin. 

Ce crezi despre asta, Sleevens? întrebă el, 

Mă rog, e o idee, spuse Steevens cu tonul unuia care îşi 
rezervă părerea. 

Cred că se va turti complet, insistă locotenentul. 

Se pare. că a calculat destul de exact, remarcă Steevens 
pe acelaşi ton reţinut. 

Dar gândeşte-te la ce presiune vor fi supuse, nu se dădu 
bătut locotenentul. La suprafaţa apei presiunea este 
paisprezece livre 1 pe. mei8 pătrat, iar cu treizeci de 
picioare mai jos este dublă; la şaizeci, triplă; la nouăzeci, de 
patru ori mai mare; la nouă sute, de patruzeci de ori; la 
cinci mii, trei sute de picioare 3; aşadar, la o milă, presiunea 
este de două sute patruzeci de ori patrusprezece livre; 
adică să vedem - treizeci de chintale 4 - o tonă şi jumătate, 
Steevens; o tonă şi jumătate pe foci pătrat. lar oceanul, 
acolo unde se va scufunda, are cinci mile adâncime. Adică 
şapte tone şi jumătate... 

Pare foarte mult - spuse Steevens - totuşi sfera este din 
oţel extrem de gros. 

1 O livră = 0,373 kg. (n. r.) 

2 Un inci = 2,54 cm. (n.r.) 

8 Un picior = 0,3048 m.(n.r.) 

4 Un chintal englezesc = 50,8 kg. (a. r.) 

Locotenentul nu răspunse, dar începu din nou să mestece 
între dinţi aşchia de pin. Obiectul discuţiei lor era o sferă 
uriaşă de oţel, cu diametrul exterior de aproape nouă 
picioare. Arăta ca ghiuleaua unui tun gigantic. Era fixată cu 
grijă într-un eşafodaj monstruos, construit în corpul vasului, 
iar grinzile uriaşe cu care trebuia să fie aruncată în curând 
peste bord dădeau pipei vaporului un aspect care, din 
portul Londrei până la Tropicul Capricornului, stârnise 
curiozitatea oricărui marinar cumsecade. în două locuri, 


unul deasupra celuilalt, oţelul era înlocuit prin câte o 
fereastră circulară de sticlă colosal de groasă, iar una 
dintre ele, montată într-o ramă de oţel foarte solidă, era 
acum înşurubată numai parţial. Amândoi văzuseră 
interiorul acestei sfere pentru prima dată în dimineaţa 
aceea. Era capitonată bine cu perne pneumatice şi avea 
cufundate adânc printre ele nişte butoane mici, prin care se 
putea pune în funcţiune mecanismul simplu al aparatului. 
Totul era capitonat cu grijă, chiar şi aparatul Myers, care 
trebuia să absoarbă acidul carbonic şi să furnizeze oxigenul 
necesar omului, după ce acesta se va strecura prin 
deschizătura de sticlă şi va fi închis înăuntru. Era capitonat 
cu atâta grijă, încât chiar dacă ghiuleaua aceasta ar fi fost 
aruncată cu tunul omul dinăuntru s-ar fi afiat în perfectă 
siguranţă. Şi trebuia să fie aşa, căci în curând un om urma 
să se târască prin deschizătură înăuntru, să fie închis 
ermetic, aruncat peste bord şi coborât în adâncuri, tot mai 
adânc, tot mai adânc, până la cinci mile, întocmai cum 
spusese locotenentul. Sfera îi stăpânea tiranic imaginaţia; 
la popotă devenise plictisitor; un noroc neaşteptat i-l 
adusese pe Steevens, de curând îmbarcat, cu dâre să 
discute iar şi iar despre acelaşi lucru. 

Părerea mea - spuse locotenentul - este că la o astfel de 
presiune geamul se va încovoia înăuntru, se va bomba şi se 
va sparge în bucăţi. Daubree, supu-nând la presiuni mari 
bucăţi de stâncă, le-a făcut să curgă ca apa. Ţine minte 
cuvintele mele. 

Şi dacă se va sparge geamul - întrebă Steevens - ce se va 
întâmpla? 

Apa va năvăli ca un torent de fier. Aţi fost vreodată atins de 
un jet direct de apă aruncat cu mare presiune? Va lovi tot 
atât de puternic ca un glonte, îl va zdrobi, îl va turti, îi va 
sfâşia gâtul şi plămânii; îi va străpunge urechile. 

Ce imaginaţie bogată aveţi! protestă Steevens, care îşi 
reprezenta limpede întregul tablou. 


Este o simplă expunere a inevitabilului, răspunse 
locotenentul. 

Dar sfera? 

Va produce numai câteva băşicuţe şi se va aşeza 
confortabil pentru vecie în nămolul şi lutul de pe fund, cu 
bietul Elstead întins peste pernele sale strivit ca untul pe 
pâine. 

Repetă această propoziţiune ca şi când i-ar fi plăcut foarte 
mult. 

Ca untul pe pâine, spuse el. 

Vă uitaţi la jucăria mea? se auzi o, voce şi îndată îl zăriră 
pe Elstead în spatele lor, îmbrăcat în alb, ca scos din cutie, 
cu o ţigară în gură şi zâmbind din umbra borului larg al 
pălăriei sale. Ce este cu pâinea şi untul, Weybridge? 
Bombăni, ca de obicei, împotriva soldei prea mici a ofiţerilor 
de marină? Nu a mai rămas decât o zi înainte de a începe 
imersiunea. Astăzi trebuie să fim gata cu parâmele. Cerul 
acesta limpede şi marea liniştită sunt tocmai potrivite 
pentru a cobori în mare o duzină de tone de plumb şi fier, 
nu este aşa? 

Pentru dumneavoastră aceasta n-are prea mare 
importanţă, spuse Weybridge. 

Nu. La adâncimea de şaptezeci sau optzeci de picioare, 
unde voi ajunge în vreo douăsprezece secunde, nu se mai 
mişcă nici o particulă, chiar dacă vântul urlă cu violenţă 
deasupra şi apa se ridică până în nori. Nu, acolo jos... 

Se îndreptă spre coasta vasului şi ceilalţi îl urmară. Toţi 
trei se aplecară peste bord, sprijinindu-se în coate şi se 
uitară ţintă în jos, la apa galben-verzuie. 

E linişte, spuse Elstead, terminânclu-şi gândul. 

Sunteţi absolut sigur că mecanismul acela de 
ceasornicărie va funcţiona? întrebă Weybridge numaidecât. 

A funcţionat de treizeci şi cinci de ori, spuse Elstead. 
Trebuie să funcţioneze. 

Dar dacă nu funcţionează? 

— De ce să nu funcţioneze? 


Eu n-aş cobori în drăcia asta nici pentru douăzeci de mii 
de lire, spuse Weybridge. 

Sunteţi un om glumeţ, observă Elstead şi scuipă amabil în 
jos în direcţia unei băşici. 

Încă nu înţeleg cum aveţi de gând să faceţi să funcţioneze 
aparatul, spuse Steevens. 

În primul rând, voi fi închis ermetic în interiorul sferei - 
explică Elstead - iar după ce voi stinge şi aprinde de trei ori 
lumina pentru a semnaliza că totul e în regulă, voi fi 
aruncat peste bord cu macaraua, împreună cu greutăţile 
acelea mari de plumb. Greutatea de plumb de deasupra are 
un tambur pe care este înfăşurată o funie solidă de o sută 
de stânjeni marinil, care constituie singura legătură dintre 
balast şi sferă, în afară de parâmele care vor fi tăiate când 
se va lansa sfera. Am preferat să utilizăm funie şi nu un 
cablu de sârmă pentru că este mai uşor de tăiat şi mai 
flotabilă - condiţii necesare, după cum veţi vedea. 

lată, fiecare dintre aceste greutăţi de plumb are o gaură 
prin care va fi vârâtă o vergea de fier clin care va rămâne în 
afară, în partea inferioară, a porţiune lungă de şase 
picioare. Când vergeaua este lovită dedesubt, împinge o 
pârghie şi pune în mişcare un mecanism de ceasornicărie 
situat lingă cilindrul pe care este înfăşurată funia. 

Aşa, întregul aparat este coborât încet în apă şi cablurile 
sunt tăiate. Sfera pluteşte, căci, fiind umplută numai cu aer, 
este mai uşoară decât apa, dar greutăţile cad direct spre 
fund şi funia se desfăşoară complet. După ce funia se va 
desfăşura în mtregime, sfera, se va cufunda de asemenea, 
trasă în jos de funie. 

Dar de ce este nevoie de funie? întrebă Steevens. De ce să 
nu se fixeze greutăţile direct de sferă? 

Din cauza ciocnirii cu fundul. întregul aparat va cădea 
mărindu-şi viteza, milă cu milă, ajungând în cele din urmă la 
o viteză uriaşă. Dacă nu ar fi funia aceea, s-ar sparge în 
bucăţi, lovindu-se de fund. Când se vor izbi însă greutăţile 


de fund, intră dcândată în joc flotabilitatea sferei, care va 
continua să se cufunde din 

1 Un stânjen marin = 1,62 m. (n. r.) ce în ce mai încet. în 
cele din urmă se va opri şi va începe să se ridice din nou în 
sus. 

În momentul acesta intră în acţiune mecanismul de 
ceasornicărie. Când greutăţile se vor izbi de fund, vergeaua 
va fi împinsă în sus, va lovi mecanismul de ceasornicărie şi 
funia se va înfăşură din nou pe mosor. Voi fi tras în jos, pe 
fundul mării. Acolo voi rămâne o jumătate de oră cu lumina 
electrică aprinsă, privind în jurul meu. Apoi mecanismul de 
ceasornicărie va declanşa un cuţit cu arc, funia va fi tăiată 
şi mă voi ridica din nou la suprafaţă, ca o băşică de gaz în 
sifon, însăşi funia va ajuta plutirea. 

Şi dacă din întâmplare vă veţi ciocni cu un vapor? întrebă 
Weybridge. 

Mă voi ridica cu o astfel de viteză, încât l-aş străbate ca o 
ghiulea de tun, spuse Elstead. Nu trebuie să fiţi îngrijorat 
de asta. 

Dar dacă vreun crustaceu sprinten se va strecura în 
mecanismul de ceasornic... 

Asta ar fi un fel de invitaţie stăruitoare să mă opresc, 
spuse Elstead, întorcându-se cu spatele spre apă şi uitându- 
se ţintă la sferă. 

Elstead a fost aruncat peste bord pe la ora unsprezece. 
Era o zi luminoasă, senină şi liniştită, cu orizontul pierdut în 
ceaţă. Lumina electrică orbitoare din micul compartiment 
de sus străluci vesel de trei ori. Apoi îl coborâră încet la 
suprafaţa apei şi un marinar prins de lanţurile de la pupă 
sta gata să taie parâmele cu care erau legate greutăţile şi 
sfera. Cât păruse sfera de mare pe punte, atât părea de 
mică sub pupa vaporului. Se rostogoli puţin, şi cele două 
ferestre întunecate, care pluteau în partea superioară, 
păreau nişte ochi miraţi, rotindu-se şi privind în jur la lumea 
îngrămădită pe parapet. O voce se întrebă dacă lui Elstead 
îi place legănatul. 


Sunteţi gata? strigă comandantul. 

Da, da, domnule! 

Daţi-i drumul! 

Lama se apropie de funia întinsă şi o tăie. Un yârtej se 
învolbură, grotesc şi. slab, deasupra sferei. Cineva flutură o 
batistă, altcineva încercă fără succes să dea tonul unor 
aclamații. Un aspirant de marină numără rar: „opt, nouă, 
zece I” O nouă rostogolire şi sfera se smuci împroşcând 
apă; după aceea se redresa. 

Păru un moment imobilă, apoi începu să se micşoreze 
rapid, apa se închise deasupra ei şi, sub oglinda mării, nu se 
mai văzu decât ca o pată întunecoasă, mărită prin refracție. 
Cât ai număra până la trei, dispăruse. Departe, în 
adâncimea apei, licări o lumină albă, apoi lumina se reduse 
la o scânteie şi pieri. Nu se mai vedea în admcuri decât apa 
întunecată în care înota un rechin. 

Elicea crucişătorului începu deodată să se rotească, apa se 
învolbură, rechinul dispăru într-un tumult de încreţituri şi 
un torent de spumă se năpusti asupra limpezimii de cristal 
câre-l înghiţise pe Elstead. 

Ce se întâmplă? întrebă un marinar. 

Vom ancora la vreo două mile distanţă, ca să nu ne 
lovească cumva, când se va ridica la suprafaţă, îi răspunse 
tovarăşul său. 

Vasul se îndrepta încet spre noua sa poziţie. Pe bord, 
aproape toţi cei fără vreo treabă continuau să urmărească 
mişcarea ritmică a valurilor în care se scufundase sfera. în 
următoarea jumătate de oră, singurele discuţii au fost, 
direct sau indirect, în legătură cu Elstead. Soarele de 
decembrie ajunsese sus, în înaltul cerului, şi căldura era 
foarte mare. 

Acolo jos o să-i fie destul de frig, remarcă Weybridge. Se 
spune că de la o anumită adâncime temperatura apei mării 
este totdeauna aproape de punctul de înghețare. 

Unde va reveni oare la suprafaţă? întrebă Steevens. Am 
pierdut direcţia. 


Iată, acolo! răspunse comandantul, care se mân-drea că 
este atotştiutor, şi întinse degetul cu precizie înspre sud- 
est.-De altfel cred că se apropie momentul, adăugă el. A. 
stat treizeci şi cinci de minute. 

Cât durează până să ajungi în fundul oceanului? întrebă 
Steevens. 

Pentru o adâncime de cinci mile, şi socotind - aşa cum s-a 
stabilit - o acceleraţie de două picioare pe secundă, 
durează, în amândouă sensurile, doar câteva minute. 

Atunci a întârziat, spuse Weybridge. 

Aşa se pare, recunoscu comandantul. Presupun că piai 
durează câteva minute până se strânge funia aceea. 

Am uitat de asta, spuse Weybridge, vădit uşurat. Şi apoi 
începu aşteptarea. Se scurse anevoie un. 

minut, dar din apă nu ţâşni nici o sferă. Urmă altul şi nimic 
nu tulbură suprafaţa uleioasă a mării. Marinarii îşi explicau 
unii altora că şi înfăşurarea funiei durează câtva timp. 
Scările de frânghii de la catarge erau presărate cu feţe 
încordate, în aşteptare. 

Hai sus, Elstead 1 strigă cu nerăbdare un lup de mare 
voinic şi păros, iar ceilalţi îl urmară, strigând în cor, ca şi 
când ar fi aşteptat să se ridice cortina la teatru. 

Comandantul le aruncă o privire iritată. 

— Desigur, dacă acceleraţia este mai mică de două 
picioare - spuse el - va întârzia ceva mai mult. Nu suntem 
absolut siguri de această cifră. Nu am încredere oarbă în 
calcule. 

Steevens aprobă concis. Câteva minute nu vorbi nimeni de 
pe puntea de comandă. Apoi capacul ceasului lui Steevens 
ţacăni. 

Când, după douăzeci şi unu de minute, soarele ajunse la 
zenit, aşteptau încă să reapară sfera şi nimeni de pe bord 
nu îndrăznise să spună nici măcar în şoaptă că nu mai erau 
speranţe. Primul care exprimă această părere fu 
Weybridge. 


N-am avut niciodată încredere în geamul acela, îi spuse el 
brusc lui Steevens în timp ce plutea încă în aer sunetul 
clopotului care anunţa schimbul cartului. 

Dumnezeule! exclamă Steevens. Nu cumva credeţi...? 

Hm... făcu Weybridge şi lăsă restul în seama imaginaţiei 
celuilalt. 

Personal nu am prea mare încredere în calcule - insistă 
nesigur comandantul - aşa că nu am pierdut încă orice 
speranţă. 

La miezul nopţii, navigau încă încet în spirală în jurul 
locului unde se scufundase globul şi fasciculul alb al 
reflectorului alerga, se oprea şi, nemulţumit, mătura mai 
departe pustiul apelor fosforescente sub cerul înstelat. 

Dacă n-a plesnit fereastra şi n-a fost zdrobit - spuse 
Weybridge - atunci este şi mai rău. înseamnă că 
mecanismul de ceasornicărie s-a defectat şi Elstead este în 
viaţă, la cinci mile sub picioarele noastre, acolo jos în frig şi 
întuneric, unde, de când s-au adunat apele oceanului, n-a 
strălucit vreodată o rază de lumină şi n-a pătruns privirea 
omului. Captiv în băşica aceea a lui, fără hrană, chinuit de 
foame şi sete, se întreabă înspăimântat dacă va muri de 
foame sau se va înăbuşi. Ce anume dintre toate astea se va 
în-tâmpla? Probabil că aparatul Myers este pe sfârşite. Cit 
durează? 

Bunule dumnezeu! exclamă el. Cât de mici suntem! Ce 
diavoli cutezători! Jos, sub noi, mile şi mile de ană, numai 
apă, în jurul nostru, o întindere de apă pustie, deasupra 
cerul! Peste tot abisuri! îşi azvârli braţele în lături. în 
acelaşi timp, o mică dâră albă urcă în sus, fără zgomot, spre 
cer, îşi încetini mersul, se opri, devenind un punct nemişcat, 
ca şi când o nouă stea ar fi apărut pe bolta cerească. Apoi 
lunecă din nou în jos şi se pierdu printre imaginile stelelor 
reflectate şi fosforescenţa nebuloasă a mării. 

Când văzu toate acestea, Weybridge se opri cu mâna 
întinsă şi cu gura deschisă. închise gura, o deschise din nou 


şi dădu din mâini, parcă nerăbdător. Apoi se întoarse către 
marinarul de cart şi strigă: 

Elstead, ura! Peste o clipă o luă la fugă spre Lindley şi 
reflector. L-am văzut! strigă el. La tribord! Lampa este 
aprinsă şi a ţâşnit chiar acum din apă. Roteşte reflectorul. îl 
vom vedea plutind, când va fi ridicat de valuri. 

Dar nu reuşiră să-l găsească pe explorator decât în zori. 
Aproape că se ciocniră de el. Lanţul macaralei fu desprins şi 
echipajul unei bărci fixă de sferă un cârlig. După ce 
încărcară pe bord sfera, deşuruhară geamul prin care se 
pătrundea înăuntru şi scrutară întunericul din interior 
(deoarece despărţitura iluminată electric servea la 
iluminarea apei din jurul sferei şi era complet izolată de 
cavitatea principală). 

În cavitate aerul era foarte înfierbântat, iar cauciucul de 
pe marginea ferestrei se muiase. Nu răspunse nimeni la 
întrebările lor nerăbdătoare şi nici nu se auzi vreo mişcare. 
Elstead părea să zacă nemişcat, ghemuit în fundul sferei. 
Doctorul vasului se târi înăuntru şi, ridicân-du-1, îl trecu 
oamenilor de afară. Nu ştiură la început dacă era viu sau 
mort. în lumina galbenă a lămpilor de pe vas i se vedea faţa 
sclipind din cauza transpiraţiei, îl duseră jos, în cabina sa. 

Descoperiră că nu era mort, ci într-o stare de colaps 
nervos, şi, în afară de asta, plin de vâocătăi groaznice. 
Câteva zile trebui să stea culcat în linişte perfectă. De-abia 
după o săptămâuă putu să povestească întâmplările prin 
care trecuse. 

Primele sale cuvinte fură că va cobori din nou în adâncuri. 
Sfera trebuia însă modificată, după cum spunea, pentru a-i 
permite să se elibereze de funie la nevoie. Restul era în 
ordine. Trăise momente uimitoare. 

Credeaţi că nu voi găsi nimic altceva decât nămol! exclamă 
el. Râdeaţi de explorările mele, dar am descoperit o lume 
nouă! 

Îşi povesti peripeţiile fragmentate în episoade şi începu cu 
sfârşitul, aşa că nu e nimerit a-i reproduce propriile cuvinte. 


lată cum s-a petrecut totul: 

Îndată după lansare, lucrurile au mers cam prost. Până a 
se desfăşura funia complet, sfera se rostogolea încet. Se 
simţea ca o broască într-o minge de fotbal. Nu vedea decât 
macaraua şi cerul deasupra capului şi, din când în când, 
oamenii aplecaţi peste parapetul vasului, îi era imposibil să 
ghicească în ce direcţie se va roti sfera în momentul 
următor. Când se pomenea cu picioarele în sus, când se 
dădea peste cap ori se rostogolea într-o parte şiântralta pe 
căptuşeala sferei. Orice altă formă geometrică ar fi fost mai 
confortabilă, dar mai puţin sigură, având în vedere 
presiunea uriaşă a formidabilului abis. 

Clătinarea încetă însă brusc; sfera se redresa, şi când 
Elstead se ridică în picioare, văzu apa de jur împrejurul său 
verde-albăstruie, străbătută de o lumină slabă, venită de 
sus, către sursa căreia se năpusteau parcă o mulţime de 
obiecte plutitoare. între timp apa se întuneca însă din ce în 
ce mai mult, până când o văzu deasupra lui de culoarea 
cerului la miezul nopţii, cu o nuanţă verzuie, iar dedesubt, 
neagră de-a binelea. Mici obiecte transparente răspândeau 
o lumină slabă, ca o aureolă, şi ţâşneau în urma sa ca nişte 
dâre verzui. 

Apoi, senzaţia de cădere! Ca în ascensor, la pornire, 
spunea el, numai că dura ncâncetat. Cu greu se poate 
imagina ce va să zică o astfel de senzaţie permanentă. Doar 
în acele momente şi-a regretat Elstead aventura. Şi 
posibilitatea unui accident o aprecia acum diferit. Se gândi 
la uriaşele sepii, despre care se ştie că există la adâncimi 
mijlocii, găsite uneori în balene, pe jumătate digerate, sau 
plutind moarte, putrezite şi pe jumătate mâncate de peşti. 
Dacă vreuna dintre ele l-ar prinde şi nu i-ar da drumul? 
Apoi, mecanismul de ceasornicărie o fi fost suficient 
verificat? Toate acestea nu mai aveau însă nici o 
importanţă, de vreme ce nu era în puterea lui să se întoarcă 
sau să continue imersiunea. 


În cincizeci de secunde totul în jur era negru ca noaptea, 
în afară de locurile în care străbătea prin apă fascicolul de 
raze al lămpii sale şi lumina din când în când vreun peşte 
sau cine ştie ce rămăşiţă care se scufunda. Fulgerau pe 
lângă el prea repede pentru a vedea ce erau. Credea o dată 
că a trecut pe lângă un rechin. Şi apoi sfera începu să se 
înfierbânte din cauza frecării cu apa. Se pare că 
subestimaseră acest lucru. 

Primul lucru pe care îl observă era că transpira. Auzi apoi 
un şuierat din ce în ce mai tare răsunând de jos şi văzu prin 
apă o mulţime de băşici mici - foarte mici - repezindu-se în 
sus ca un evantai. Vapori! Pipăi fereastra. Era fierbinte. 
Aprinse mica lampă cu incandescenţă, care lumina 
încăperea şi-şi privi ceasul de mână, căptuşit şi el. 
Trecuseră două minute de la lansare. Se gândi că fereastra 
va crăpa din cauza diferenţei de temperatură, căci ştia că 
apa de la fund era aproape de punctul de înghețare. 

Apoi, deodată, podeaua sferei păru că apasă asupra 
picioarelor sale, afară agitația băşicilor se încetini din ce în 
ce şi şuieratul slăbi. Sfera se rostogoli puţin. Fereastra nu 
se crăpase, nimic nu cedase şi înţelese că în orice caz 
pericolul de a se îneca trecuse. 

În aproximativ un minut avea să fie pe fundul abisului. Se 
gândea la Steevens şi Weybridge şi la toţi ceilalţi de pe 
vapor, aflaţi la cinci mile deasupra capului său, o înălţime 
mai mare decât aceea la care au plutit vreodată deasupra 
pământului chiar cei mai îndepărtați nori. Şi-i închipuia 
înaintând încet, privind ţintă în jos şi întrebându-se ce i se 
întâmpâase. 

Privi pe fereastră. Nu se mai vedeau băşici şi şuieratul 
încetase. În jur se întindea, ca o catifea neagră, 
întunecimea adâncă; numai în locurile unde era străpunsă 
de lumina electrică apa îşi dezvăluia culoarea galben- 
verzuie. Apoi apărură trei forme de foc, urmărindu-se una 
pe alta prin apă. N-ar fi putut spune dacă erau mici şi 
aproape, sau mari şi departe. 


Fiecare se contura într-o lumină albăstruie, aproape tot 
atât de strălucitoare ca luminile unui cUter de pescuit şi se 
părea că fumegă mult. De-a lungul părţilor lor laterale erau 
pete de lumină ca sabordurile mai luminoase ale unui vapor. 
Fosforescenţa lor păru să dispară însă când intrară în 
strălucirea lămpii şi Elstead văzu atunci că erau nişte 
peştişori de un fel ciudat. Aveau capete uriaşe, chiar mari, 
iar corpul şi coada se subţiau treptat. Ochii le erau 
îndreptaţi spre el şi avu impresia că îl însoțesc spre fund. îşi 
zise că erau atraşi probabil de lumina puternică a sferei. 

În curând li se asociară alţii de acelaşi fel. în timp ce 
cobora, observă că apa căpăta o culoare palidă şi că nişte 
particule mici sclipeau în lumina sferei, ca firele de praf în 
razele soarelui. Aceasta se datora probabil norilor de nămol 
şi de noroi stârniţi de greutăţile de plumb. 

Când ajunse la fund, şe pomeni într-o ceaţă deasă şi albă 
pe care razele lămpii electrice nu reuşeau s-o străpungă 
mai mult de câţiva iarzi. Trecură multe minute înainte ca 
nămolul răscolit să se aşeze cât de cât. Apoi, la lumina 
lămpii, mărită de fosforescenţa vremelnică a vreunui banc 
îndepărtat de peşti, putu să Vadă, sub învelişul uriaş de apă 
neagră, o întindere mişcătoare de noroi alb-cenuşiu, din 
care răsăreau ici şi colo desişurile încâlcite ale unei 
vegetaţii de crini de mare cu tentaculele avid întinse. 

Mai departe se zăreau contururile diafane ale unui grup 
de bureţi uriaşi. Pe fund erau împrăştiate nişte mănunchiuri 
turtite şi zburlite, colorate în purpuriu viu şi negru, 
probabil un fel de arici de mare, şi nişte fiinţe, unele cu ochi 
mari, altele oarbe, ciudat de asemănătoare cu păduchii de 
plante sau cu homarii, care se târau leneş de-a curmezişul 
fasciculului de lumină şi dispăreau din nou în obscuritate, 
lăsând în urma lor nişte urme brăzdate. 

Apoi roiul de. peştişori viră brusc şi se îndreptă spre el, 
cum se întâmplă uneori cu un stol de grauri. Trecură. pe 
deasupra, ca o zăpadă fosforescentă, apoi zări în urma lor, 
înaintând spre sferă, o creatură mai mare. 


La început văzu nedesluşit o siluetă care de-abia se mişca, 
sugerând vag un om mergând; apoi, când intră în fasciculul 
puternic de lumină aruncat de lampă, animalul închise ochii 
orbit. Elstead înlemni de mirare. 

Era un animal vertebrat straniu. Capul său de culoare 
purpuriu-închis sugera vag un cameleon, dar avea o frunte 
foarte înaltă şi o cutie craniană cum nu mai văzuse 
niciodată la o reptilă; linia verticală a feţei îi dădea o 
asemănare extraordinară cu o fiinţă omenească. 

Doi ochi mari şi bulbucaţi îi ieşeau din orbite, ca la 
cameleon, şi avea o gură lată, de reptilă, cu buze cărnoase 
sub nişte nări mici. în locul urechdor erau două mari 
apărători de bronchii, iar din acestea se desfăcea, plutind, 
un arbore de filamente de coral, aproape ca bronchiilo 
arborescente ale calcanilor şi rechinilor foarte tineri. 

Dar nu aspectul omenesc al feţei te uimea la această fiinţă. 
Era bipedă; corpul său aproape sferic era aşezat pe un 
triped format din două picioare ca de broască şi o coadă 
lungă şi groasă, iar membrele sale dinainte, care 
caricaturizau grotesc mâna omenească, aşa cum sunt şi ale 
broaştei, ţineau o vergea lungă de os cu vârf de aramă. 
Culoarea acestei fiinţe nu era uniformă; capul, mâinile şi 
picioarele le avea purpurii, iar pielea, care îi atârna pe corp 
ca nişte haine prea largi, cenuşie şi fosforescentă. De când 
o orbise lumina aruncată de sferă, rămăsese nemişcată. 

În cele din urmă, această fiinţă necunoscută a abisului 
deschise ochii, umbrindu-i cu mina liberă, căscă gura şi 
dădu drumul unui strigăt puternic aproape articulat, care 
pătrunse chiar prin învelişul de oţel şi căptuşeala 
capitonată a sferei. Elstead nu are pretenţia să explice cum 
se poate scoate un strigăt fără plămâni. Se trase apoi La o 
parte din lumina puternică, în umbra misterioasă care 
mărginea sfera de amândouă părţile, şi Elstead mai mult 
simţi decât văzu că se îndreaptă spre el. închipuindu-şi că o 
atrăsese lumina, răsuci comutatorul care întrerupea 


curentul. în clipa următoare ceva moale se lovi de oţel şi 
globul se clătină. 

Apoi strigătul răsună din nou şii se păru că un ecou 
îndepărtat îi răspundea. Ciocnirea uşoară se repetă, iar 
sfera se clătină şi se lăsă pe tamburul pe caro era 
înfăşurată funia. Rămas în întunecime, Elstead scrută 
noaptea veşnică a Abisului. Deodată zări ca prin ceaţă, în 
depărtare, alte forme fosforescente, aproape omeneşti, 
grăbindu-se spre el. 

Fără să-şi dea prea bine seama ce face, bâjbâi. după 
butonul lămpii exterioare prin închisoarea lui care se 
legăna şi aprinse din întâmplare lămpiţa interioară, ascunsă 
în firida ei capitonată. Sfera se răsuci şi fu trântit jos; auzi 
nişte strigăte ca de surpriză şi când se ridică în picioare 
văzu la fereastra inferioară, privind înăuntru, două perechi 
de ochi pe pedicule, în care se reflecta lumina lămpii. 

În momentul următor nişte mâini loveau cu putere în 
carcasa de oţel şi se auzi vm sunet înspăimântător pentru 
situaţia în care se afla; nişte ciocănituri puternice în 
învelişul metalic de protecţie a mecanismului de 
ceasornicărie. Era cu sufletul la gură; dacă creaturile 
acelea stranii ar fi reuşit să oprească mecanismul, n-ar mai 
fi fost eliberat niciodată. De-abia avu timp să se gândească 
la asta, când simţi că sfera se clatină cu violenţă şi că 
picioarele îi sunt apăsate puternic de podeaua ei. Stinse 
lămpiţa care lumina interiorul şi aprinse lampa mare din 
compartimentul separat. Fundul mării şi creaturile 
antropomorfe dispărură şi o pereche de peşti, care se 
urmăreau unul pe celălalt, apărură pe neaşteptate lângă 
fereastră. 

Se gândi îndată că acei locuitori stranii ai adâncimii mării 
îi rupseseră funia şi că scăpase. Se ridica din ce în ce mai 
repede şi deodată se opri cu o smueitură care îl azvârii în 
plafonul capitonat al închisorii sale. De mirare nici nu putea 
să gândească măcar. 


Apoi simţi că sfera se învârte încet şi se leagănă. în afară 
de aceasta 1 se păru că era trasă prin apă. Ghe-muindu-se 
lingă fereastră, reuşi să rostogolească sfera cu ferestrele în 
jos, dar nu putu să vadă nimic altceva decât razele pale ale 
lămpii bătând în jos, prin întuneric, fără nici un efect. îi 
trecu prin minte că ar vedea mai mult dacă ar stinge lumina 
şi şi-ar obişnui ochii cu obscuritatea adâncă. 

Aşa s-a şi întâmplat. După câteva minute întunecimea 
catifelată deveni o întunecime diafană, iar apoi, în 
depărtare, şi tot atât de slab ca lumina zodiacală a unei seri 
de vară în Anglia, văzu nişte forme mişcându-se dedesubt. 
Ajunse la concluzia că fiinţele acelea îi desprinsesem cablul 
şi îl târau după ele pe fundul mării. 

Şi apoi zări ceva vag, în depărtare, dincolo de on-dulaţiile 
câmpiei submarine; un orizont vast de o luminozitate 
ştearsă, care se întindea într-o parte şi întralta până unde 
ferestruica sa îi permitea să vadă. Era tras într-acolo, aşa 
cum ar fi tras un balon de la câmp deschis în oraş. Se 
apropia de acest loc foarte încet şi tot atât de încet 
strălucirea neclară se concentra în forme mai precise. 

Se făcuse aproape ora cinci când ajunse în regiunea aceea 
luminoasă şi distinse o îngrămădire de un fel de străzi şi 
case grupate în jurul unei construcţii vaste, fără acoperiş, 
care amintea grotesc o mânăstire în ruine. Se întindeau ca 
o hartă sub el. Casele erau simple împrejmuiri de zid, fără 
acoperiş, şi deoarece materialul de construcţie, după cum 
văzu apoi, îl constituiau nişte oase fosforescente, totul 
părea clădit din clar de lună scufundat. 

În spaţiile dintre clădiri îşi întindeau fâlfâind tentaculele 
crini de mare arborescenţi, iar din strălucirea care învăluia 
cetatea ţâşneau în sus bureţi sticloşi, înalţi şi subţiri, în 
formă de minarete strălucitoare şi crini răs-pândind o 
lumină ceţoasă. în spaţiile libere ale aşezării se vedea o 
forfotă ca aceea a unei mulţimi de, oameni, dar era la prea 
mare înălţime deasupra lor pentru a putea distinge indivizii. 


Apoi fu coborât încet şi amănuntele oraşului îi deveniră 
treptat mai clare. Văzu că zidurile clădirilor acelea ceţoase 
erau mărginite cu un fel de şiraguri de obiecte rotunde şi 
zări în difertite puncte sub el, în vaste spaţii deschise, nişte 
forme având înfăţişarea unor vapoare acoperite cu o crustă 
de mâl. 

Era tras în jos încet, dar necontenit şi formele de sub el 
deveneau mai strălucitoare, mai clare” mai distincte, îşi 
dădu seama că se îndrepta către clădirea cea mare din 
centrul oraşului şi din când în când zărea numeroasele 
forme care trăgeau de funie. Văzu cu mirare că de pe 
catargele unuia dintre vapoarele care constituiau una 
clintre caracteristicile acestei aşezări îl priveau o mulţime 
de figuri care gesticulau. Apoi zidurile marii clădiri îl 
împrejmuiră tăcute, ascunzându-i oraşul. 

Zidurile acelea erau făcute din lemn saturat de apă; legat 
cu cabluri de sârmă răsucite, din bucăţi de fier şi cupru, din 
oase şi cranii de oameni. Craniile se înşirau în linii în zigzag, 
în spirale, şi formau nişte curbe fantastice pe deasupra 
clădirii; o mulţime de peştişori argintii se jucau de-a 
prinselea intrând şi ieşind prin orbitele lor, şi fugărindu-se 
pe deasupra întregii pieţe. 

Deodată îi pătrunse în urechi un strigat grav şi un zgomot 
ca un sunet intens de corn, urmat de o psalmodie 
fantastică. Sfera coborâă, trecu pe lârigă uriaşele ferestre 
ascuţite, prin care zări vag un număr mare din acele fiinţe 
stranii, ca nişte fantome, care îl priveau, şi în cele din urmă 
se opri, după cum i se păru, pe un fel de altar situat în 
centrul pieţei. 

Acum, de la înălţimea la care se afla, Elstead îi putea 
vedea din nou cu claritate pe straniii locuitori ai abisului. 
Spre uimirea sa, îşi dădu seama că toţi i se prosternau, cu 
excepţia unuia, îmbrăcat, după cum se părea, într-o robă 
din solzi ca nişte plăci, încoronat eu o diademă luminoasă, şi 
care îşi închidea şi deschidea gura de reptilă, de parcă ar fi 
condus psalmodia credincioşilor. 


Elstead avu fantezia să aprindă din nou lămpiţa şi să se 
facă văzut de locuitorii abisului, care o dată cu năvălirea 
luminii pieriră în noapte. La această apariţie neaşteptată a 
sa, psalmodia fu înlocuită cu un tumult de strigăte 
triumfătoare. Elstead, dorind să-i observe, stinse din nou 
lampa, şi se făcu nevăzut ochilor lor. Câtva timp fu prea 
orbit ca să-şi dea seama ce făceau, iar când putu în cele din 
urmă să-i distingă, îi văzu din nou îngenuncheaţi. Şi astfel 
continuară să i se închine, fără odihnă, timp de trei ore. 

Elstead a făcut o descriere amănunţită a acestui oraş 
uluitor şi a locuitorilor săi, fiinţe ale nopţii eterne, care n-au 
văzut niciodată soarele, luna sau stelele, vegetaţia verde 
sau vreo vieţuitoare care să trăiască la aer, unde nu se 
cunoaşte nici focul, nici vreo altă lumină în afară de lumina 
fosforescentă a vieţuitoarelor. 

Oricât de uimitoare ar fi povestirea sa, este şi mai uimitor 
să afli că oameni de ştiinţă eminenţi ca Adams şi Jenlcins nu 
găsesc nimic extraordinar în ea. îmi spun că nu văd niciun 
motiv pentru care n-ar putea trăi pe fundul mărilor adânci, 
fără ca noi să bănuim măcar, nişte fiinţe inteligente care să 
respire prin bronhii, obişnuite cu o temperatură joasă şi o 
presiune enormă şi având o constituţie atât de greoaie, 
încât să nu poată pluti nici vii, nici moarte. 

Noi le-am fi cunoscuţi acestor creaturi ca nişte Stranii 
fiinţe-meteori, care din când în când cad moarte, din 
întunecimea misterioasă a cerului lor de apă. Şi nu numai 
noi, ci şi vapoarele, metalele şi instrumentele noastre ar 
cădea oa ploaia în noapte. Uneori obiecte scufundate îi 
lovesc şi îi strivesc ca şi când ar fi vorba de verdictul 
vreunei puteri nevăzute de deasupra, şi alteori cad lucruri 
foarte rare sau foarte utile, sau forme în stare să le aprindă 
imaginaţia. Comportarea acestor fiinţe la coborârea printre 
ele a unui om în viaţă e oarecum de înţeles, dacă ne gândim 
ce ar ii în stare să facă un popor sălbatic, presupunând că 
ar apărea brusc din cer o creatură aureolată, strălucitoare. 


Este probabil că Elstead să fi povestit ofiţerilor de pe 
Ptarmigan, cu diferite ocazii, fiecare amănunt al peripeţiilor 
din cele douăsprezece ore stranii petrecute în abis. De 
asemenea este absolut sigur că intenţiona să le sorie, dar 
nu a făcut-o niciodată, aşa că, din nefericire, trebuie să ne 
mulţumim a strânge la un loc diferite fragmente ale 
povestirii sale, recurgând la amintirile comandantului 
Simmons, ale lui Weybridge, Steevens, Linley şi alţii. 

Cele întâmplate ne apar nu prea limpede, în imagini 
fragmentare. Vedem uriaşa clădire fantomatică, mulţimea 
de fiinţe cu capete întunecoase, ca cele de cameleon, 
îmbrăcată în veşminte care răspândeau o lumină slabă, 
prosternându-se şi psalmodiind. Elstead, cu lumina aprinsă, 
încerca în zadar să-i facă a înţelege că trebuie să taie funia 
cu care ţineau sfera captivă. Trecea minut după minut şi 
Elstead era înspăimântat. Uitându-se la ceas, văzu că nu 
mai avea oxigen decât pentru patru ore. Dar psalmodia în 
cinstea sa continua fără milă, ca şi oâncl ar fi fost un marş 
funebru, prevestitor al apropiatei sale morţi. 

Cum a fost eliberat, nu ştie, clar judecind după capătul 
care atârna de sferă, funia se tăiase în urma frecării ei de 
muchea altarului. Sfera se rostogoli brusc şi ieşi repede din 
lumea lor, aşa cum o creatură eterică, aflată într-un înveliş 
în care ar fi vid, ar străbate vertiginos atmosfera noastră, 
întorcându-se în eterul său originar. Trebuie să fi dispărut 
din ochii lor cum se înalţă o băşică cu hidrogen prin 
atmosfera noastră. Desigur că această ascensiune i-a uimit. 

Sfera ţâşni în sus cu o viteză şi mai mare decât atunci 
când, trasă de greutăţile de plumb, se prăvălise în jos, 
Deveni extrem de fierbinte. Urca rapid, cu ferestrele în sus, 
şi Elstead îşi amintea de torentul de băşici care spumega în 
dreptul lor, îi era teamă să nu se facă ţăndări dintr-o clipă în 
alta. Deodată, ceva ca o roată uriaşă păru că i se 
rostogoleşte prin cap. Când compartimentul capitonat 
începu apoi să se învârtcască în jurul lui, leşină. Amintirea 
următoare este aceea a cabinei şi a vocii doctorului. 


Aceasta este în esenţă întâmplarea extraordinară pe care 
Elstead a relatat-o fragmentar ofiţerilor de pe Ptarmigan, 
făgăduind că va expune totul în scris mai târziu. în primul 
rând îl preocupa însă îmbunătăţirea aparatului său, care s-a 
realizat la Rio. 

Mai rămâne-de spus că la 2 februarie 1896 a coborât a 
doua oară în abisul oceanului cu aparatul perfecţionat după 
sugestiile pe care i le-a prilejuit prima sa experienţă. Nu a 
mai revenit însă, şi probabil că nu vom şti niciodată ce s-a 
întâmplat cu el. Vasul Ptarmigan s-a rotit în jurul punctului 
de imersiune treisprezece zile, căutându-l în zadar. Apoi s- 
a întors la Rio şi ştirea a fost telegrafiată prietenilor săi. Aşa 
stau lucrurile până în prezent. Dar este puţin probabil că 
nu se va face o nouă încercare de a verifica relatarea sa 
uluitoare despre oraşele, până acum nebănuite, din 
adâncurile oceanului. 

Înromâneşte de B. BEREANU. 

NĂVĂLITORII DIN ADÂNCURI. 

Până la întâmplarea extraordinară de la Bidmouth, specia 
deosebită de Haploteuthis ferox nu era cunoscută ştiinţei 
decât în mod generic, graţie unui tentacul pe jumătate 
digerat, obţinut de lingă Azore, şi unui corp putred, ciugulit 
de păsări şi muşcat de peşti, găsit pe la începutul anului 
1896 de către domnul Jennings, lângă Finister. 

Într-adevăr, în nici o ramură a zoologiei nu plutim atât de 
mult în necunoscut ca în aceea privitoare la ce-falopodele 
din adâncul mărilor. O simplă întâmplare, de exemplu, a fost 
aceea care a dus la descoperirea, făcută de prinţul de 
Monaco, aproape a unei duzini de noi forme în vara anului 
1895, descoperire în care se cuprinde şi tentaculul 
menţionat mai sus. S-a întâmplat că un caşalot a fost ucis 
dincolo de 'Terceira de nişte baleniere, şi în ultimele sale 
zvârcoliri aproape că s-a năpustit spre iahtul prinţului, nu 
1-a nimerit, s-a rostogolit dedesubt şi a murit la vreo 
douăzeci de metri în spatele cârmei. în agonia lui a aruncat 
la suprafaţă un număr de obiecte mari, pe care prinţul, 


părându-i-se că erau ciudate şi importante, a reuşit, 
datorită unei fericite împrejurări, să le prindă înainte de 
scufundarea lor. A pus elicea în mişcare şi le-a făcut să se 
învârtească, în vârtejul creat astfel, până când a putut fi 
coborâtă o barcă. Aceste specimene erau cefalopode întregi 
şi fragmente de cefalopode, unele de proporţii gigantice, şi 
aproape toate necunoscute ştiinţei! 

Se pare că într-adevăr aceste creaturi mari şi agile, care 
trăiesc în adâncimile mijlocii ale mării, vor trebui, în mare 
măsură, să ne rămână necunoscute pentru totdeauna, 
deoarece sub apă ele sunt prea agere ca să poată fi prinse 
în plasă, şi nu pot fi obţinute specimene decât rareori numai 
prin asemenea accidente neprevăzute, în cazul lui 
Haploteuthis ferox de exemplu, încă suntem cu totul 
ignoranţi în privinţa locului său de baştină, tot astfel cum nu 
ştim nimic nici despre locul de înmulţire al heringilor sau 
despre drumul pe care îl parcurge somonul. Nici zoologii 
nu-şi pot explica câtuşi de puţin apariţia sa neaşteptată pe 
coastele noastre. S-ar putea ca o migraţie din cauza foamei 
să-1 fi împins din adâncuri încoace. Ar fi însă poate mai bine 
să.evităm o discuţie inutilă şi neconcludentă şi să purcedem 
de îndată la povestirea noastră. 

Prima fiinţă omenească ce şi-a pus ochii pe un 
Haploteuthis viu - prima fiinţă omenească ce a supravieţuit” 
cu alte cuvinte, căci acum nu mai încape nici o îndoială că 
valul de înecuri şi de accidente de bărci care a bântuit de-a 
lungul coastei din Cornwall şi Davon la începutul lui mai s-a 
datorat acestei cauze - a fost un negustor de ceai, retras 
din afaceri, cu numele de Fison, care trăsese la o pensiune 
din Sidmouth. Era într-o după-amiază şi el se plimba în 
lungul cărării de pe faleză, între Sidmoudi şi Ladram Bay. în 
această direcţie, faleza este foarte înaltă, dar într-un loc, pe 
faţa ei roşie, fusese construită un fel de scară. Era tocmai 
lângă scara asta când atenţia i-a fost atrasă de ceva care la 
început a crezut că este un stol de păsări ce se bat pe nişte 
resturi de mânoare, pe care le ardea soarele, dmdu-le o 


strălucitoare culoare albă-trandafirie. Refluxul se sfârşise şi 
obiectul acela nu numai că era departe sub el, dar şi la 
mare distanţă, peste o întindere largă de stânci acoperite 
cu iarbă de mare şi întretăiate de băltoace argintii şi 
strălucitoare. Şi, în plus, omul era orbit de sclipirea mării 
din depărtare. 

După câteva clipe, privind mai bine, îşi dădu seama că 
greşise, căci pe deasupra locului acestor bătălii se roteau 
un număr de păsări, ciori şi pescăruşi în cea mai mare 
parte, aceştia din urmă lucind orbitor când soarele cădea 
pe aripile lor, şi ele păreau minuscule în comparaţie cu acel 
obiect. Curiozitatea sa a fost, poate, trezită şi mai mult din 
cauza falsei impresii iniţiale. 

Cum nu avea nimic mai bun de făcut decât să se amuze, se 
hotări să facă din acest obiect, oricare ar fi fost el, ţinta 
plimbării sale de după-amiază, în loc să se ducă la Landram 
Bay, fiindcă se gândea că ar putea să fie vorba de vreun 
peşte mare, aruncat din întâm-plare pe țărm şi care se 
zbate acolo neputincios. Aşa că porni să coboare în grabă 
scara lungă şi abruptă, oprindu-se la intervale de vreo zece 
metri ca să-şi tragă răsuflarea şi să examineze mişcările 
acelea misterioase. 

La piciorul falezei el se afla, bincânţeles, mai aproape de 
ţintă decât fusese dincolo, dar, pe de al că parte, obiectul 
era acum în dreptul cerului incandescent, în bătaia 
soarelui, astfel încât părea negru şi nedesluşit. Partea lui 
trandafirie era acum ascunsă de un şir de bolovani acoperiţi 
cu ierburi. Totuşi se putea distinge că era alcătuit din şapte 
corpuri rotunde, fie deosebite, fie legate între ele, şi că 
păsările croncăneau şi ţipau ncâncetat, cu toate că parcă le- 
ar fi fost teamă să se apropie prea mult de el. 

Arzând de curiozitate, domnul Fison începu să-şi croiască 
drum peste stâncile roase de valuri şi văzând că stratul gros 
de iarbă umedă care le acoperea le făcea foarte 
alunecoase, el se opri, îşi scoase pantofii şi ciorapii, şi îşi 
suflecă pantalonii până deasupra genunchilor. Scopul său 


era, desigur, pur şi simplu de a evita să cadă în băltoacele 
stâncoase din jur, şi, ca orice om era probabil destul de 
bucuros că găsise. o scuză pentru a retrăi chiar şi numai 
câteva clipe senzațiile copilăriei, în orice caz, îşi datorează 
viaţa, fără îndoială, numai acestui fapt. 

Se apropie de ţinta sa cu toată încrederea pe care 
securitatea absolută din această ţară împotriva tuturor 
formelor de viaţă animală o dă locuitorilor ei. Corpurile 
rotunde se mişcau încoace şi încolo, dar abia când trecu de 
şirul de bolovani, pe care l-am pomenit mai înainte, îşi dete 
seama de natura oribilă a descoperirii. Descoperirea asta 
venise cam prea pe neaşteptate. 

Corpurile acelea rotunde se dădură la o parte când el 
ajunse pe marginea stâncilor, şi lăsară să se vadă că 
obiectul de culoare roz era trupul în parte devorat al unei 
fiinţe omeneşti, dar era greu să-ţi dai seama dacă ora 
bărbat sau femeie. Şi corpurile rotunde erau nişte creaturi 
necunoscute, cu înfăţişare îngrozitoare, semă-nând puţin ca 
formă cu caracatiţele, poate fiindcă aveau nişte tentacule 
uriaşe, foarte lungi şi elastice, răsucite din belşug pe 
pământ. Pielea era lucioasă, cu o înfăţişare dezgustătoare. 
Curbura inferioară a gurii înconjurată de tentacule, 
excrescenţa curioasă a acestei curburi, tentaculele înseşi, 
ca şi ochii mari, inteligenţi, le dădeau acestor creaturi 
aspectul grotesc al unei feţe omeneşti. Erau fiecare de 
mărimea unui porc gras, iar tentaculele păreau să aibă o 
lungime de câteva picioare. El crede că erau col puţin şapte 
sau opt asemenea făpturi. La douăzeci de metri mai jos de 
ele, în mijlocul apei înspumate a fluxului care acum 
revenea, mai ieşeau din mare altele două. 

Trupurile lor stăteau întinse pe stânci, şi ochii lor îl 
priveau cu un interes duşmănos; dar domnul Fison nu 
părea înfricoşat şi nici nu-şi dădea seama că s-ar afla în 
pericol. Probabil că încrederea aceasta a lui se datorează 
numai atitudinii molatice a făpturilor. îl îngrozea, şi, fireşte, 
îl irita până la indignare numai faptul că revoltătoarele 


creaturi se înfruptau cu carne omenească. Se gândi că 
dăduseră poate peste trupul vreunui înecat. Strigă la ele cu 
gând să le gonească, însă văzân-du-le că nici nu se clintesc, 
căută în jur, ridică o piatră mare, rotundă, şi o azvârli spre 
una din acele făpturi. 

Şi atunci, descolăcindu-şi încet tentaculele, ele începură să 
se îndrepte toate spre el, târmdu-se întâi cu grijă şi scoțând 
nişte sunete slabe, sforăitoare, ca şi când s-ar fi sfătuit între 
ele. 

Numaidecât, domnul Fison îşi dădu seama că era în 
primejdie. Strigă din nou, aruncă amândouă ghetele şi se 
depărta în grabă, făcând un salt. După douăzeci de metri se 
opri şi se întoarse, socotind că fiinţele acelea se mişcă încet, 
însă, iată, tentaculele căpeteniei lor se şi revărsau peste 
malul stâncos pe care stătuse el adineauri. 

Văzând aceasta, el strigă din nou, dar de astă dată nu 
ameninţător, ci mai degrabă cu glas de spaimă, şi începu să 
sară, să se caţere, să alunece, să se târască pe terenul 
accidentat cared despărţea de țărm. Faleza înaltă şi roşie i 
se păru deodată de o lungime uriaşă şi văzu, ca pe nişte 
fiinţe din altă lume, doi muncitori minusculi ocupați cu 
repararea scării şi care nici nu bănuiau goana pentru viaţă 
care se dezlânţuise dedesubtul lor. La un moment dat, putu 
să audă cum creaturile acelea ples-căiau prin bălțile aflate 
la nici patru metri în spatele său, iar ceva mai târziu 
alunecă şi fu cât pe ce să cadă. 

Făpturile îl goniră chiar până la piciorul falezei şi nu se 
opriră decât în clipa când Ungă domnul Fison se iviră 
muncitorii din capul scării ce ducea spre vârful falezei. 
Tustrei oamenii aruncară câtva timp în ele cu pietre, apoi 
porniră în grabă spre creasta falezei, după aceea pe 
cărarea dinspre Sidmouth, ca să aducă nişte ajutoare şi o 
barcă, pentru a salva trupul pângărit de ghearele acestor 
creaturi abominabile. 

Şi, ca şi cum n-ar fi trecut printr-un pericol destul de mare 
în ziua aceea, domnul Fison se duse cu barca să arate locul 


exact al aventurii sale. 

Fiind vremea refluxului, fu nevoie de un ocol considerabil 
pentru a ajunge la locul cu pricina, şi, când ajunseră în cele 
din urmă în dreptul scării de pe faleză, trupul sfâşiat nu mai 
era. Apa începea să năvălească, acoperind stâncile 
nămoloase una după alta, iar cei patra oameni din barcă - 
adică muncitorii, barcagiul şi domnul Fison - îşi îndreptară 
acum atenţia nu spre țărm, ci către apa de sub barcă. 

La început nu putură vedea prea mult sub ei, afară de o 
junglă întunecoasă de laminaria, cu câte un peşte care 
ţâşnea la răstimpuri din ea. Erau puşi pe aventură, dar se 
arătară cu toţii dezamăgiţi. Văzură însă apoi unul din acei 
monştri înotând prin apă spre larg, cu o curioasă mişcare 
de rostogolire, care-i amintea domnului Fison de rotirea 
unui balon captiv. Aproape imediat după aceea 
mănunchiurile unduitoare de laminaria începură să se 
tulbure teribil, se desfăcură o clipă lăsând să se zărească 
vag trei dintre animalele acelea, bătându-se pe ceea ce era 
probabil vreo rămăşiţă a omului înecat. După încă o 
secundă, panglicile abundente ale plantelor de culoare 
verde măslinie se revărsară din nou, acoperind grupul care 
se zvârcolea. 

Văzând asta, cei patru oameni, acum grozav de aţâ-ţaţi, 
începură să strige şi să lovească apa cu vâslele şi văzură 
imediat o mişcare tumultuoasă printre ierburile de sub apa. 
Se opriră ca să vadă mai limpede şi, îndată ce apa se linişti, 
băgară de seamă că tot fundul mării parcă era presărat cu 
ochi. 

-l Ce scârboşenii! strigă unul dintre ei. Sunt cu zecile! 

Şi mumaidecât aceste fiinţe începură să se ridice prin apă 
în jurul lor. Domnul Fison i-a înfăţişat mai târziu scriitorului 
această erupție uimitoare din pădurea fre-mătând de 
laminaria. Atunci însă i se păruse că lucrurile durau o 
veşnicie, dar pesemne că în realitate nu a fost decât o 
treabă de câteva secunde. Câtva timp nimic nu se văzu 
decât ochii aceia, apoi se putea vorbi şi de nişte tentacule 


care începeau să iasă ici-colo din desişul de ierburi. în 
sfârşit, fiinţele astea deveniră tot mai mari, până când 
fundul ajunse să fie acoperit de formele lor încolăcite, iar 
vârfurile tentaculelor să se ridice peste tot, sumbre, prin 
aerul de deasupra apei învolburate. 

Una dintre făpturi se apropie cu îndrăzneală de marginea 
bărcii şi, agăţându-se de ea cu trei din tentaculele sale care 
aveau şi ventuze, îşi aruncă pe celelalte patru pe deasupra 
copastiei, ca şi cum ar fi avut de gând fie să răstoarne 
barca, fie să se caţere în ea. Domnul Fison apucă într-o 
clipită cangea şi, lovind cu furie tentaculele moi, le sili să se 
descleşteze. Fu lovit în spate şi aproape aruncat peste bord 
de barcagiu, care se folosea de vâslă ca să reziste unui atac 
similar în cealaltă parte a bărcii. Dar tentaculele din ambele 
borduri se desprinseră, se retraseră şi pătrunseră cu un 
plescăit în apă. 

Am face mai bine să plecăm de aici! zise domnul Fison, 
care tremura groaznic. 

Se duse la cârmă, în timp ce barcagiul şi unul dintre 
muncitori se aşezară şi începură să vâslească. Celălalt 
muncitor stătea în picioare la prova bărcii, cu cangea, gata 
să lovească orice alte tentacule care ar mai fi apărut. 
Nimeni nu mai scoase o vorbă. Domnul Fison exprimase 
exact simţămintele tuturor. 'Tăcuţi, în-spăimântaţi, cu feţele 
albe şi crispate, se apucară să încerce a scăpa din situaţia 
în care intraseră cu atâta nesăbuinţă. 

Dar abia scufundară vâslele în apă, şi nişte funii negre şi 
subjiri ca nişte serpentine le apucară şi le traseră spre 
cârmă; ventuzele apărură din nou, furi-şându-se pe 
marginile bărcii într-o mişcare ondulatorie. Oamenii 
apucară strâns vâslele şi traseră de ele, dar era tot aşa ca şi 
când ai fi vrut să pluteşti cu barca pe iarbă. 

Ajutor, aici! strigă barcagiul, iar domnul Fison şi cel de-al 
doilea muncitor se repeziră să-l ajute să tragă vâsla. 

Atunci omul cu cangea, pe care-l chema Ewan sau Ewen, 
sări înjurând şi începu să izbească în jos peste cele două 


borduri, cât putea să ajungă mai departe, spre bancul de 
tentacule ce se îngrămădiseră acum pe fundul bărcii. În 
acelaşi timp, cei doi vâsâaşi se ridicaseră în picioare pentru 
a avea o poziţie mai bună ca să-şi poată trage vâslele înapoi. 
Barcagiul i-o dădu pe a sa domnului Fison, care trase cu 
putere de ea şi, totodată, barcagiul scoase un cuţit şi 
aplecându-se peste copastie începu să ciopârţească braţele 
încleştate pe vâslă. 

Clătinându-se din cauza balansului bărcii, cu dinţii 
încleştaţi, cu răsuflarea tăiată şi cu vinele de la mâini 
umflate, în timp ce trăgea de vâslă, domnul Fison îşi aruncă 
deodată ochii spre largul mării. Acolo, la nici cincizeci de 
metri distanţă, pe valurile lungi ale fluxului care creştea, se 
afla o barcă mare care se îndrepta spre ei, cu trei femei şi 
un copilaş. Un barcagiu vâslea şi un bărbat mărunţel, cu o 
pălărie de paie cu panglică raz şi în haine albe stătea la 
pupă, strigând încoace. O clipă, desigur, domnul Fison se 
gândi să ceară ajutor, dar apoi îşi aminti de copil. Lăsă 
imediat vâsla, ridică braţele într-un gest sălbatic şi ţipă spre 
grupul din barcă să se ţină, „pentru Dumnezeu”, la 
distanţă. Era o mare dovadă de modestie şi curaj din partea 
domnului Fison, care se pare că nici nu-şi dă seama cu cât 
eroism s-a purtat în această împrejurare. Vâsla pe care o 
abandonase fu trasă imediat în apă şi apăru apoi din nou, 
plutind cam la douăzeci de metri depărtare. 

Înaceeaşi clipă, domnul Fison simţi barca clătinându-se 
sub el violent şi auzi un strigăt răguşit, un țipăt prelung de 
spaimă. Era Hill, barcagiul, care-l făcu să uite cu totul de 
grupul de excursionişti. Se întoarse şi-l văzu pe Hill 
ghemuit lângă strapazanul de la prova, cu faţa schimonosită 
de groază şi cu braţul drept apucat de cineva care-l 
trăgea cu putere în jos, peste marginea bărcii. „Vai, vai! 
Vai!” ţipă scurt şi pătrunzător barcagiul. Domnul Fison 
crede că lovind pesemne tentaculele cu cuțitul fusese 
apucat de ele, deşi acum e cu neputinţă să mai ştie cum se 
petrecuseră lucrurile. Barca se înclina într-o parte, aşa 


încât copastia ajunsese la vreo douăzeci de centimetri de 
apă şi atât Ewan, cât şi celălalt muncitor izbeau în apă cu 
vâsla şi cangea, de fiecare parte a braţului lui Hill. Domnul 
Fison se aşeză instinctiv în partea cealaltă ca să menţină 
echilibrul bărcii. 

Apoi Hill, care era un om masiv şi puternic, făcu o sforţare 
violentă şi aproape se ridică în picioare. îşi trase braţul 
afară din apă. Dar de braţ i se agăţase o mulţime de funii 
brune, încâlcite; şi ochii uneia din creaturile care se 
prinseseră de el, privind fix şi dârz, se arătară o clipă 
deasupra apei. Barca se înclina tot mai mult şi apa verde- 
brună începu să se reverse spre ea. Atunci Hill alunecă şi 
căzu cu coastele peste marginea bărcii, iar braţul lui şi 
masa de tentacule din jur se scufundară din nou, plescăind. 
El se rostogoli în jos; gheata lui izbi genunchiul domnului 
Fison, tocmai când el se repezea. înainte să-l apuce, şi în 
clipa următoare alte tentacule se năpustiră în jurul 
pieptului şi gâtului său, şi după o luptă scurtă, convulsivă, în 
care barca fu aproape răsturnată, izbutiră să-l tragă pe 
Hill înapoi. Barca se redresa cu o smucitură violentă, care 
fu gata să-l arunce pe domnul Fison peste celălalt bord în 
partea cealaltă şi astfel ascunse privirilor lui lupta care se 
dădea în apă. 

Domnul Fison stătu o clipă să-şi recapete echilibrul şi între 
timp îşi dete seama că lupta şi fluxul care venea îi 
apropiaseră din nou de stâncile acoperite cu ierburi. La nici 
patru metri distanţă, o platformă stân-coasă încă se mai 
ridica în mişcări ritmice peste invazia fluxului. într-o clipită, 
domnul Fison apucă vâsla din mâinile lui Ewan, trase o dată 
cu putere de ea şi apoi, dându-i drumul, alergă la prova şi 
sări jos. Simţi că piciorul îi alunecă pe stâncă şi, cu un efort 
disperat, sări clin nou ceva mai departe. Se împiedică, căzu 
în genunchi şi se ridică din nou. 

Atenţie! strigă cineva şi un trup mare îl izbi. Fu aruncat pe 
burtă într-o băltoacă de unul din muncitori, şi în timp ce 
cădea auzi ţipete înăbuşite, sugrumate, care crezu atunci 


că sunt ale lui Hill. Apoi se minună de stridenţa şi varietatea 
presupuselor ţipete ale lui Hill. Cineva sări asupră-i şi un val 
de apă înspumată se revărsă peste el şi trecu mai departe. 
Omul se ridică cu greu în picioare, ud leoarcă, şi, fără să 
mai privească înrlarg, porni în fugă spre țărm, alergând cât 
putea de repede. în faţa lui, pe întinderea de stânci risipite 
alergau poticninduse cei doi muncitori - unul cu vreo zece 
metri în faţa celuilalt. 

În cele din urmă, domnul Fison aruncă o privire peste 
umăr şi, nemaivăzându-se urmărit, se întoarse. Stătu 
locului, uluit. Din clipa în care văzuse unul din cefalopode 
ieşind afară din apă, acţionase prea repede ca să-i mai 
poată înţelege pe deplin acţiunile. Acum avea numai 
senzaţia că se trezise dintr-un coşmar. 

Căci iată cerul fără nori, strălucind în soarele după- 
amiezii, iată marea care licăreşte în bătaia nemiloasă a 
razelor soarelui, spuma moale şi albă a valurilor ce se sparg 
şi vârfurile stâncilor scunde, întunecate şi lungi. Barca 
redresată plutea acum, ridicându-se şi coborând uşor pe 
valuri, cam la zece metri de țărm. Hill şi monştrii, toată 
încordarea şi tumultul acelei lupte sălbatice pe viaţă şi pe 
moarte dispăruseră ca prin farmec. 

Inima domnului Fison bătea cu putere; îi fremăta tot 
trupul şi pieptul lui respira adine. 

Lipsea însă ceva. Câteva clipe el nu-şi putu da seama prea 
bine ce anume. Soarele, cerul, marea, stâncile - ce putea fi 
oare? Apoi îşi aminti de barca plină ele excursionişti. 
Dispăruse. El se întrebă dacă nu fusese cumva doar o 
închipuire. Se întoarse şi-i zări pe cei doi muncitori stând 
untd lângă altul sub peretele înalt al falezei trandafirii. 
Ezită dacă să mai facă o ultimă încercare de a-1 salva pe 
Hill. însufleţirea fizică păru să-l părăsească deodată, 
lăsându-1 istovit şi neputincios. Domnul Fison se întoarse 
spre țărm, poticninduse şi trecând prin băltoace spre cei 
doi tovarăşi ai săi. 


Se mai uită o dată înapoi, dar acum văzu două bărci care 
pluteau, cea din largul mării fiind răsturnată însă cu fundul 
în sus. 

Astfel şi-a făcut apariţia Haploteuihis ferox pe coasta din 
Devonshire. Până acum, acesta a fost cel mai serios act de 
agresiune. Relatarea domnului Fison, pusă în legătură cu 
valul de accidente petrecute cu bărcile şi de înecuri, despre 
care am pomenit mai înainte, cum şi lipsa de peşti anul 
acesta pe coastele din Cornwall, arată clar că o mulţime din 
aceşti monştri lacomi ai adâncurilor au bântuit de-a lungul 
coastelor. Migra-ţia pricinuită de foame a fost explicaţia ce 
s-a dat năvălirii lor încoace; dar, în ce mă priveşte, prefer să 
cred teoria lui Hemsley. Hemsley susţine că un grup de 
asemenea creaturi au aflat din întâmplare gustul cărnii 
omeneşti de pe vreun vas care se va fi scufundat în mijlocul 
lor şi apoi au pornit în căutarea ei, dincolo de zona lor 
obişnuită, mai întâi luându-se pe urmele vaselor, apoi 
ajungând până la țărmurile noastre, aşezate în calea 
traficului din Atlantic. Dar nu este locul aici să discutăm 
argumentele convingătoare şi admirabil întemeiate ale lui 
Hemsley. 

Se pare. că poftele monştrilor au fost satisfăcute-de 
prinderea a unsprezece oameni, căci, după cât s-a aflat, au 
fost zece oameni în cealaltă barcă, şi făpturile astea n-au 
mai dat nici un semn prin care să-şi arate prezenţa pe 
coastele din Sidmouth în ziua amintită. Pe coasta dintre 
Seaton şi Budleigh Salterton au patrulat toată seara şi toată 
noaptea, aceea patru bărci ale Serviciului de Pază, ai căror 
oameni erau înarmaţi cu har poane şi cuțite, şi pe măsură 
ce se lăsa seara, se alăturau alte expediţii organizate de 
particulari şi echipate mai mult sau mai puţin similar. 
Domnul Fison na luat parte la niciuna din aceste expediţii. 

Pe la miezul nopţii, se auziră nişte apeluri însufleţite dintr- 
o barcă ce se afla cam la două mile în larg, spre sud-est de 
Sidmouth, şi un felinar fu văzut miş-cându-se într-un chip 
ciudat, dintr-o parte în alta şi de sus în jos. Bărcile mai 


apropiate porniră în grabă spre locul în care se dăduse 
alarma. Cutezătorii pasageri ai bărcii, un marinar, un vicar 
şi doi băieţi de şcoală, văzuseră nişte monştri trecând pe 
sub barca lor. Creaturile, se pare, ca şi cele mai multe 
animale din adâncuri, erau fosforescente, şi pluteau la vreo 
zece metri sub apă, ca nişte pete de lumină selenară prin 
întunecimea apei, cu tentaculele strânse, adormite parcă, 
rostogolindu-se într-una şi mişcându-se încet în formaţie 
unghiulară spre sud-est. 

Oamenii aceştia povestesc întâmplarea în crâmpeie 
însoţite de gesturi. Bărcile se alăturau una alteia şi până la 
urmă s-a alcătuit o mică flotă de vreo opt sau nouă bărci 
adunate laolaltă, care răspândeau un vacarm, la fel cu 
larma unei pieţe, sfâşiind liniştea nopţii. Nimeni nu era prea 
dispus să urmărească grupul de monştri, oamenii nu aveau 
nici armele şi nici experienţa care le-ar fi trebuit pentru o 
astfel de vânătoare îndoielnică, aşa că puţin mai târziu, 
poate niţel bucuroase, echipajele bărcilor se întoarseră la 
țărm. 

Şi acum să spunem ceea ce constituie probabil faptul cel 
mai uimitor al acestei uluitoare navale. Nu aveam nici cea 
mai mică cunoştinţă despre mişcările următoare ale acestui 
grup de monştri, deşi întreaga coastă de sud-vest era acum 
în stare de alarmă. Poate că totuşi e semnificativ faptul că 
un caşalot a fost aruncat pe ţărmul din Sark, în ziua de 3 
iunie. La două săptămâni şi trei zile după întâmplarea 
aceasta din Sidmouth, un Hapioieuthis viu a venit pe țărm, 
pe plaja nisipoasă din Calais. Era viu, pentru că mai mulţi 
martori i-au văzut tentaculele mişcându-se spasmodic. Dar 
probabil era muribund. Un individ numit Pouchet a făcut 
rost de o puşcă şi 1-a împuşcat. 

Aceasta a fost ultima apariţie a unui Haploteuthis viu. Altul 
n-a mai fost văzut pe coasta franceză. La 15 iunie, un 
cadavru aproape întreg a fost aruncat pe țărm lingă 
Torquay şi, câteva zile mai târziu, o barcă a staţiunii 
biologice marine, care draga lângă Plymouth, a cules un 


specimen putrezit, spintecat adânc de o lamă de cuţit. Cum 
murise primul specimen, nu putem şti. Şi în ultima zia lui 
iunie, domnul Egbert Câine, un pictor, scăldându-se lângă 
Newlyn, a ridicat mâinile în sus, ţipând şi a fost tras la fund. 
Un prieten care se scălda cu el n-a făcut nici o încercare 
să-l salveze, ci a înotat îndată spre mal. lată cel din urmă 
fapt care poate fi relatat asupra extraordinarei năvăliri din 
adân-cul mărilor. Dacă asta e într-adevăr ultima apariţie a 
acestor oribile creaturi e încă prematur să spunem. Dar se 
crede, şi fără îndoială putem spera, că ele s-au şi întors, 
odată pentru totdeauna, în adâncurile lipsite de lumina 
soarelui ale mărilor de mijloc, din care ieşiseră atât de 
straniu, atât de misterios. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

OUL DE CRISTAL. 

Până acum un an exista o prăvălie mică şi foarte murdară 
lingă Seven Dials, deasupra căreia era înscris cu litere 
galbene, şterse de vreme, numele lui „C. Cave, Naturalist şi 
Negustor de Antichităţi”. Conţinutul vitrinelor sale era 
ciudat de variat: câţiva colţi de elefant, un joc de şah 
incomplet, mătănii şi arme, o cutie cu ochi, două cranii de 
tigru şi unul omenesc, câteva maimuțe împăiate mâncate de 
molii (una cu o lampă în mână), un scrin demodat, un ou de 
struţ sau aşa ceva, pătat de muşte, nişte unelte de pescuit şi 
un acvariu de sticlă gol, extraordinar de murdar. Exista, de 
asemenea, în momentul când începe această povestire, un 
bloc de cristal lucrat în forma unui ou şi şlefuit ca un 
briliant. La el priveau doi oameni care stăteau afară, în faţa 
vitrinei: unul dintre ei, un pastor înalt şi subţire, celălalt un 
tânăr cu barba neagră, oacheş la faţă, îmbrăcat într-un 
costum modest. Tânărul cel oacheş vorbea cu gesturi vii şi 
părea nerăbdător ca tovarăşul său să cumpere obiectul. 

Stăteau încă uitându-se la vitrină când domnul Cave intră 
în prăvălie, cu barba tresăltând, căci tocmai îşi luase ceaiul 
şi termina de mestecat pâinea cu unt. Când îi văzu pe cei 
doi oameni şi obiectul atenţiei lor, îşi pierdu cumpătul. 


Aruncă o privire vinovată peste umăr şi închise încet uşa. 
Era un bătrânel cu faţa palidă şi ochi albaştri, deosebit de 
umezi: avea părul cenuşiu-murdar şi purta o redingotă 
albastră, jerpelită, un joben vechi şi nişte papuci de pâslă cu 
tocurile foarte scâlciate. Rămase cu ochii ţintă la cei doi 
bărbaţi care discutau. Pastorul îşi băgă mâna adânc în 
buzunarul pantalonului, cercetă un pumn de bani şi un 
zâmbet plăcut îi dezgoli dinţii. Domnul Cave păru şi mai 
deprimat când intrară în prăvălie. 

Pastorul, fără nici un fel de introducere, întrebă care era 
preţul oului de cristal. Domnul Cave aruncă nervos o privire 
spre uşa care dădea în salon şi spuse: „cinci lire”. Pastorul, 
adresându-se în acelaşi timp tovarăşului său şi domnului 
Cave, obiectă că preţul e prea mare - domnul Cave ceruse 
fără îndoială mult mai mult decât intenţionase când a 
achiziţionat obiectul - apoi urmă o încercare de tocmeală. 
Domnul Cave se îndreptă spre uşă, o deschise şi spuse: 
„Preţul este cinci lire”, ca şi când ar fi vrut să fie scutit de 
deranjul unei discuţii inutile. în acest timp, partea 
superioară a unei feţe de femeie răsări la geamul de 
deasupra panelului de sus al uşii care dădea în salon şi ochii 
erau îndreptaţi, plini de curiozitate, spre cei doi clienţi. 

Preţul este cinci lire, repetă domnul Cave, cu un tremur în 
voce. 

Tânărul cel oacheş, care tăcuse până atunci, obser vându-l 
doar cu atenţie pe domnul Cave spuse, în sfârşit: i e;vu 

— Dă-i cinci lire. 

Pastorul îi aruncă o privire, să vadă dacă vorbeşte serios, 
apoi, când se îndreptă din nou spre domnul Cave, constată 
că faţa acestuia era albă. 

E o grămadă de bani, spuse pastorul şi, scoto-cindu-se prin 
buzunare, începu să-şi numere banii. 

Avea doar vreo treizeci de şilingi şi ceva, aşa că făcu apel 
la tovarăşul său cu care părea să fie prieten intim. Acest 
fapt îi dădu domnului Cave posibilitatea să se reculeagă şi 


începu să explice agitat că de fapt nu avea dreptul să vândă 
cristalul. 

Cei doi clienţi fură, fireşte, surprinşi şi îl întrebară de ce 
nu se gândise la aceasta înainte de a începe să se 
tocmească. Domnul Cave se zăpăci, dar îşi menţinu spusele, 
declarând că în după-amiaza aceea cristalul nu era de 
vânzare, deoarece se prezentase înaintea lor un 
cumpărător probabil al cristalului. Cei doi clienţi, 
considerând aceasta ca o încercare de a ridica preţul, se 
prefăcură că părăsesc prăvălia. în momentul acela însă uşa 
salonului se deschise şi apăru posesoarea bretonului de 
culoare închisă şi a perechii de” ochi mici. 

Era o femeie corpolentă, cu trăsături grosolane, mai 
tânără şi mult mai voluminoasă decât domnul Cave; se 
mişca greoi şi se înroşise la faţă. 

Cristalul acesta e de vânzare, spuse ea. Iar cinci Îne este 
un preţ destul de bun. Nu înţeleg ce intenţii ai,”„Cave, de 
nu vrei să accepţi oferta domnului! 

Domnul Cave, foarte tulburat de această irumpţie, o privi 
furios pe deasupra ochelarilor şi, fără prea multă.siguranţă, 
îşi revendică dreptul de a-şi conduce afacerile după voia sa. 
începu o ceartă. Cei doi clienţi urmăreau scena cu interes şi 
cu oarecare amuzament, ajutând din când în când pe 
doamna Cave cu unele sugestii. Domnul Cave, încolţit, 
persistă în povestirea aceea confuză şi imposibil de crezut 
despre cineva care se interesase chiar atunci, dimineaţa, de 
cristal; agitația sa deveni penibilă. Totuşi se menţinu pe 
poziţie cu o stăruinţă extraordinară. Cel care puse capăt 
acestei discuţii neobişnuite fu tânărul oriental. Propuse să 
revină în cursul următoarelor două zile, pentru ca 
interesele amatorului menţionat să nu fie lezate. 

Dar apoi vom insista, adăugă preotul. Cinci lire, nu mai 
mult. 

Doamna Cave luă asupra sa sarcina de a cere scuze în 
numele domnului Cave, explicând că uneori este „puţin 


ciudat”, iar după plecarea clienţilor, perechea începu să 
discute deschis incidentul, sub toate raporturile. 

Doamna Cave îi vorbea soţului său cu o sinceritate 
deosebită. Bietul omuleţ, tremurând de emoție, se încurcă 
singur în poveştile sale, susţinând pe de o parte că avea în 
vedere un alt client şi pe de alta afirmând că cristalul 
valora, la drept vorbind, zece lire. 

Atunci de ce i-ai cerut cinci? întrebă soţia. 

Să mă laşi să-mi administrez afacerile aşa cum cred eu! 
răspunse domnul Cave. 

Domnul Cave locuia împreună cu o fiică şi un fiu, amândoi 
vitregi, şi în seara aceea, la cină, discuţia a fost reluată. 
Niciunul dintre ei nu avea o impresie prea bună despre 
metodele domnului Cave în afaceri, dar ultima sa acţiune 
părea culmea neghiobiei. 

Părerea mea este că a mai refuzat şi înainte oferte pentru 
cristalul acesta, spuse fiul cel vitreg, un mitocan lung şi bleg 
în vârstă de optsprezece ani. 

Dar când i s-au oferit cinci lire! strigă fiica vitregă, o 
tânără vorbăreaţă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani. 

Răspunsurile domnului Cave erau dureros 
de.inconsistente; bombănea numai slab că îşi cunoştea mai 
bine decât. oricine propriile sale afaceri. Până la urmă l-au 
făcut să-şi părăsească cina numai pe jumătate mâncată şi să 
se ducă, cu urechile roşii şi cu lacrimi de jignire în ochi, 
lunecând pe după ochelari, să închidă prăvălia pe timpul 
nopţii. De ce lăsase atât de mult cristalul în vitrină? Ce 
nebunie! Asta-i tulbura cel mai mult gândurile. Pentru 
moment nu vedea vreun mijloc de a evita vânzarea. 

După cină, fiica şi fiul său vitreg se gătiră şi ieşiră în oraş, 
iar soţia se retrase sus să reflecteze asupra aspectelor 
comerciale ale cristalului, ajutată de o ceaşcă cu apă 
fierbinte, puţin zahăr, lămâie şi încă un ingredient. Domnul 
Cave s-a dus în prăvălie şi a rămas acolo până târziu sub 
pretext că ornamentează cu pietre interioarele unor acvarii 
pentru peşti aurii, în realitate însă în cu totul alt scop, care 


va fi explicat pe larg mai târziu. A doua zi doamna Cave 
descoperi că cristalul fusese luat din vitrină şi aşezat în 
spatele unor cărţi vechi, într-un colţ. îl puse la loc vizibil. 
Dar nu mai discută despre el, deoarece o durere de cap 
nervoasă o făcea să n-aibă dispoziţie pentru discuţie, în 
ceea ce-l priveşte pe domnul Cave, n-avea niciodată 
dispoziţie să discute cu soţia sa. Ziua trecu neplăcut. 
Domnul Cave era chiar mai distrat decât de obicei şi în 
afară de asta neobişnuit de iritat. După masă, când soţia 
era ocupată cu somnul obişnuit, scoase din nou cristalul din 
vitrină. 

A doua zi domnul Cave trebuia să livreze o cantitate de 
câini-de-mare uneia dintre clinici unde erau utilizaţi pentru 
lucrările de anatomie. în lipsa sa, gândurile doamnei Cave 
revenită la chestiunea cristalului şi la modul cel mai potrivit 
de a cheltui o pleaşcă de cinci lire. Şi născocise câteva 
modalităţi foarte placate, printre care cumpărarea unei 
rochii de mătase verde pentru ea şi o călătorie la 
Richmound, când zângănitul clopotului de la intrare o 
chemă în prăvălie. Clientul era un laborant de la clinică, 
venit să se plângă că nu i se livraseră nişte broaşte 
comandate în ziua precedentă. Doamna Cave nu aproba 
acest sector special al afacerilor domnului Cave şi domnul 
care intrase într-o dispoziţie cam agresivă se retrase după 
un scurt schimb de cuvinte - cu totul politicos, în măsura în 
care depindea de el. Ochii doamnei Cave se îndreptară 
apoi, fireşte, spre vitrină; căci vederea cristalului însemna 
garanţia celor cinci lire şi realizarea visurilor ei. Mare-i fu 
surpriza când descoperi că dispăruse! 

Se duse la locul din spatele tejghelei unde îl descoperise în 
ziua precedentă. Nu era acolo; imediat începu să caute cu 
înfrigurare prin prăvălie. 

Când domnul Cave se întoarse de la treburile eu câinii-de- 
mare, pe la două fără un sfert după-amiază, găsi oarecare 
dezordine în prăvălie şi pe soţia sa exasperată, stând în 
genunchi, după tejghea, şi răs colind prin materialele de 


împăiat. Femeia, înfierbântată şi furioasă, ridică faţa 
deasupra tejghelei, când zângănitul clopotului îi anunţă 
întoarcerea soţului ei şi îl acuză imediat că „1-a ascuns”. 

Ce anume? întrebă domnul Cave. 

Cristalul! 

La aceasta, domnul Cave, în aparenţă. foarte surprins, se 
repezi la vitrină. 

Nu este aici? strigă el. Dumnezeule mare! Ce s-o fi 
întâmplat cu el? 

Chiar atunci fiul vitreg al domnului Cave veni în prăvălie 
din camera din fund - sosise acasă cu vreun minut înaintea 
domnului Cave - blestemând în gura mare. Era ucenic la un 
negustor de mobile vechi, în josul străzii, dar lua mesele 
acasă şi era fireşte enervat că nu găsise prânzul gata. 

Dar, când auzi de pierderea cristalului, uită de masă şi 
supărarea împotriva mamei şi-o abătu asupra tatălui vitreg. 
Fireşte, prima lor idee a fost că 1-a ascuns. Dar domnul 
Cave negă cu hotărâre că ar şti ceva despre soarta 
cristalului. îşi însoţi asigurările, cam îndoâelniee, cu 
jurăminte repetate şi, în cele din urmă, ajunse să-şi acuze 
mai întâi soţia şi apoi fiul vitreg de a-1 fi luat pentru a-l 
vinde pe ascuns. Astfel începu o discuţie foarte caustică şi 
aprinsă, care sfârşi pentru doamna Cave cu o stare specială 
a nervilor, între isterie şi amoc, şi-l făcu pe fiul cel vitreg să 
întârzie în după-amiaza aceea o jumătate de oră de la 
prăvălia de mobile. Domnul Cave se adăposti de nervii soţiei 
sale în prăvălie. 

Seara chestiunea fu reluată cu mai puţină patimă, sub 
conducerea fiicei vitrege şi semăna mai mult cu o anchetă 
judecătorească. Cina fu neplăcută şi culmina cu o scenă 
penibilă. Domnul Cave se lăsă în cele din urmă pradă unei 
exasperări exagerate şi ieşi trântind cu violenţă uşa din 
faţă. 

Restul familiei, după ce-1 forfecă în voie, profitând de 
absenţa lui, scotoci prin casă, din pod până în pivniţă, 
sperând să descopere cristalul. 


Ziua următoare cei doi clienţi veniră din nou. Fură primiţi 
de doamna Cave aproape în lacrimi. Aflară că nimeni nu şi- 
ar putea imagina tot ce suferise ea din partea domnului 
Cave în diferite ocazii în timpul calvarului căsniciei sale... 
Dădu şi o versiune denaturată despre dispariţia cristalului. 
Pastorul şi orientalul râseră în tăcere unul la altul şi 
spuseră că este ceva extraordinar. Deoarece doamna Cave 
părea dispusă să le istorisească povestea completă a vieţii 
sale, se îndreptară spre uşă, gata să părăsească prăvălia. 
Atunci, doamna Cave, agăţându-se de o ultimă speranţă, 
ceru adresa pastorului pentru ca să-l poată informa în 
cazul că va putea obţine ceva de la domnul Cave. Adresa i-a 
fost dată prompt, dar se pare că ulterior a fost rătăcită. 
Doamna Cave nu-şi poate aminti nimic despre ea! 

În seara acelei zile familia Cave părea să-şi fi epuizat 
emoţiile şi domnul Cave, care fusese plecat de acasă după- 
amiaza, cină într-o singurătate deplină ce contrasta plăcut 
cu polemica pasionată din zilele precedente. Pentru câtva 
timp atmosfera rămase foarte încordată în gospodăria 
Cave, dar nici cristalul, nici clientul nu reapărură. 

Acum, spunând lucrurilor pe nume, trebuie să 
recunoaştem că domnul Cave era un mincinos. Ştia perfect 
de bine unde se află cristalul. în apartamentul domnului 
Jacob Wace, asistent-preparator la spitalul St. Catherine din 
Westbourne Street. Era pe bufet, acoperit parţial cu o 
catifea neagră, lingă o garafă de whisky american. De fapt, 
amănuntele acestei expuneri au fost obţinute de la domnul 
Wace. Cave dusese obiectul la spital, ascuns în sacul cu 
câinii-de-mare, şi acolo insistase ca tânărul cercetător să i-l 
păstreze. La început domnul Wace a şovăit puţin. Legăturile 
sale cu domnul Cave erau ciudate. Cum avea predilecție 
pentru personaje originale, îl invitase de mai multe ori pe 
bătrân la el să fumeze, să bea un pahar împreună şi să-şi 
exprime vederile destui de amuzante asupra vieţii în 
general şi asupra soţiei sale în particular. Domnul Wace o 
văzuse pe doamna Cave cu diferite prilejuri, când domnul 


Cave nu era acasă ca să-l servească. Ştia că familia se 
amesteca necontenit în treburile sale, aşa că, după ce 
cântări chestiunea cu. grijă, hotărî să-i pună la adăpost 
cristalul. Domnul Cave a promis să-i explice mai pe larg 
cauzele slăbiciunii sale pentru acest cristal, cu altă ocazie, 
dar a spus lămurit că vede în el anumite imagini. în aceeaşi 
seară i-a făcut domnului Wace o vizită. 

I-a povestit o istorie complicată. Cristalul, după cum 
spunea, intrase în posesia sa împreună cu alte lucruri 
disparate rămase de la o licitaţie impusă unui alt negustor 
de curiozităţi şi, necunoscând ce valoare avea, îl etichetase 
la zece şilingi. I-a zăcut în prăvălie la acest preţ câteva luni 
şi tocmai, se gândea să-i „reducă preţul”, când a făcut o 
descoperire neobişnuită. 

În această perioadă starea sănătăţii sale era foarte 
proastă şi trebuie să se ţină seama că de-a lungul tuturor 
acestor întâmplări se înrăutăţea. Apoi, era foarte nefericit 
din cauza neglijenţei, ba chiar a unei proaste comportări 
intenţionate a soţiei sale şi a copiilor vitregi faţă de el. Soţia 
sa era vanitoasă, risipitoare, fără inimă şi cu o înclinare 
crescândă spre beţie; fiica vitregă era meschină şi 
arogantă, iar fiul său vitreg nutrea o antipatie violentă faţă 
de el şi nu pierdea nici o ocazie ca să i-o arate. Treburile 
prăvăliei îl copleşeau din greu şi domnul Wace credea că se 
mai întâmpla să şi bea din când în când. în tinereţe avusese 
o situaţie bună, era un om destul de instruit şi, acum, din 
cauza vieţii sale nefericite, suferea câteodată săptămâni 
întregi de melancolie şi insomnie. Speriat ca nu cumva să-şi 
deranjeze familia, când gândurile deveneau de nesuportat, 
se strecura în linişte de lângă soţie şi rătăcea prin casă. 
într-o dimineaţă, la orele trei, cam pe la sfârşitul lui august, 
în-tâmplarea făcu să se ducă în prăvălie. 

În cămăruţa murdară era întuneric de nepătruns, cu 
excepţia unui loc unde zări o strălucire neobişnuită. 
Apropiindu-se, descoperi că era oul de cristal care se găsea 
în colţul tejghelei, lângă fereastră. O rază subţire străbătea 


printr-o crăpătură a oblonului, cădea pe obiectul de cristal 
şi părea că îl umple în întregime de lumină. 

Domnului Cave îi trecu prin minte că aceasta contravenea 
legilor opticii, aşa cum le cunoscuse el în tinereţe. Putea 
înţelege că razele erau refractate în cristal şi că se 
strângeau într-un focar interior, dar iradiaţia aceasta venea 
în dezacord cu noţiunile sale de fizică. Se apropie mai mult 
de cristal, privind atent înăuntrul şi în jurul său. 
Curiozitatea sa ştiinţifică care-l determinase în tinereţe să- 
şi aleagă profesiunea i se redeşteptă pentru scurt timp. Fu 
surprins să descopere că lumina nu rămânea fixă, ci se 
răsucea în interiorul cristalului ca şi când obiectul ar fi fost 
o sferă scobită, conţinând uri gaz luminos, învârtindu-se în 
jurul lui pentru a-l vedea din diferite poziţii, descoperi 
deodată că ajunsese între cristal şi rază, şi că totuşi cristalul 
rămânea luminos. Foarte mirat, îl luă din calea razei 
luminoase şi îl duse în colţul cel mai întunecat al prăvăliei. 
Rămase strălucitor patru sau cinci minute, apoi păli încet şi 
se stinse. îl aşeză din nou în dreptul razei şi luminozitatea 
sa fu restabilită imediat. 

Până aici, cel puţin, domnul Wace a fost în stare să verifice 
această povestire remarcabilă a domnului Cave. El însuşi a 
ţinut în repetate rânduri cristalul în drumul unui fascicul de 
raze (care trebuia să aibă un diametru, mai mic de un 
milimetru). Şi apoi în întunericul perfect, care se putea 
obţine învelindu-1 în catifea neagră, cristalul apărea 
ncândoielnic foarte slab fosforescent. Se părea, totuşi, că 
luminozitatea sa era de un fel neobişnuit şi nu o puteau 
percepe în egală măsură toţi ochii: aşa, de exemplu, domnul 
Harbiger - nume cunoscut tuturor cititorilor de literatură 
ştiinţifică interesaţi de activitatea Institutului Paslear - era 
complet incapabil să vadă yreo lumină. lar capacitatea 
domnului Wace însuşi de a o aprecia era comparativ mai 
mică decât cea a domnului Cave. Chiar la domnul Cave 
puterea de percepere varia considerabil, fiind mai 


puternică în timpul stărilor de slăbiciune, extremă şi de 
oboseală. 

De la început, lumina aceasta din cristal a stârnit o 
curiozitate fascinantă la domnul Cave. Faptul că nu a 
povestit nici unei fiinţe omeneşti despre observaţiile sale 
neobişnuite dovedeşte izolarea sa spirituală mai mult decât 
ar putea-o face un volum întreg de descrieri patetice. Se 
pare că trăia într-o asemenea atmosferă de răutate 
meschină, încât, dacă ar fi recunoscut existenţa unei 
plăceri, ar fi riscat s-o piardă. Descoperi că pe măsură ce 
lumina zilei şi cantitatea de lumină difuză creştea, cristalul 
devenea, după toate aparențele, nelumi-nos. Câtva timp n-a 
putut să-şi facă observaţiile decât în timpul nopţii, în 
colţurile întunecoase ale prăvăliei. 

Dar îi trecu prin minte să utilizeze catifeaua veche pe care 
o întrebuința ca fundal pentru o colecţie de minerale. 
Punând-o deasupra capului şi mâinilor sale reuşi să capete 
o imagine a mişcării luminoase din cristal chiar în timpul 
zilei. Era foarte precaut ca nu cumva să fie descoperit de 
soţie şi îşi vedea de cercetări numai după-amiezele, când ea 
dormea, la etaj, şi chiar şi atunci cu prudenţă, într-un colţ, 
sub tejghea. într-o zi, învârtind cristalul în mâini, zări ceva. 
Apăru şi dispăru ca o licărire. Totuşi avu impresia că i se 
dezvăluise pentru un moment imaginea unui ţinut întins şi 
ciudat: rotindu-1, văzu din nou, tocmai când lumina pălea, 
aceeaşi apariţie. 

Ar fi plictisitor şi inutil de înşirat acum toate fazele 
descoperirii domnului Cave. Este de ajuns să comunicăm 
rezultatul: privind cu atenţie cristalul sub un unghi de 
aproape 137* cu direcţia razei luminoase, se obținea o 
imagine clară şi persistentă a unui ţinut vast şi bizar. Nu 
era. de loc ca în vis; producea o impresie precisă de 
realitate şi cu cât lumina era mai bună, cu atât imaginea 
părea mai reală şi mai persistentă. Era un tablou mişcător; 
adică, anumite obiecte se mişcau, dar încet şi ordonat, ca în 
realitate, iar imaginea se schimba potrivit direcţiei luminii şi 


a unghiului sub care era privită. Trebuie să fi fost ca atunci 
când priveşti o vedere printr-o oglindă convexă şi roteşti 
oglinda pentru a prinde diferite aspecte. 

După cum rn-a asigurat domnul Wace, descrierile 
domnului Cave erau foarte amănunțite şi complet lipsite de 
trăsătura emotivă care colorează halucinaţiile. Dar trebuie 
amintit că toate eforturile domnului Wace de a vedea ceva 
în opalescenţa clară a cristalului au rămas fără succes. 
Senzaţiile celor doi oameni se deosebeau mult în privinţa 
intensității şi este cu totul de înţeles că ceea ce pentru 
domnul Cave era o privelişte, pentru domnul Wace rămânea 
doar o pată neclară. 

După descripţia domnului Cave priveliştea rămânea mereu 
o câmpie întinsă şi părea totdeauna Văzută de la o înălţime 
considerabilă, ca dintr-un turn sau de pe un catarg. La 
răsărit şi la apus câmpia era mărginită în depărtare de 
nişte stânci roşietice, care-i aminteau de o pictură pe care o 
văzuse; dar ce pictură anume, domnul Cave nu putea 
stabili. Aceste stânci se îndreptau spre nord şi sud (putea 
recunoaşte punctele cardinale după stelele vizibile 
câteodată noaptea), îndepărtându-se parcă spre infinit şi 
ştergându-se în negura depărtărilor înainte de a se întâlni. 
El se afla mai aproape de şirul de stânci răsăritean; când 
avu loc prima sa observaţie, văzu o mulţime de forme care 
se avântau în zbor, negre, pe cerul luminat de soarele ce se 
înălța deasupra stâncilor lucind pe fundalul umbrei lor. 
Domnul Cave le luă drept păsări. Sub el se întindea un şir 
întins de clădiri, pe care părea că le priveşte de sus şi care, 
pe măsură ce se apropiau de marginea neclară şi refractată 
a imaginii, deveneau şterse. Se vedeau, de asemenea, lângă 
un canal larg şi strălucitor, nişte copaci neobişnuiţi ca formă 
şi colorit - când de un verde-închis ca al muşchiului de 
pădure, când de un cenuşiu minunat. Prima dată aceste 
imagini i-au apărut domnului Cave numai ca nişte licăriri. 
Mâinile îi tremurau, a început să i se învârtă capul, 
imaginea a apărut şi a dispărut înnegurându-se şi devenind 


neclară. La început i-a fost foarte greu să regăsească 
unghiul sub care trebuia să privească pentru a putea vedea 
clin nou imaginea. 

Cam după o săptămână, după ce în acest interval de timp 
se părea că speranţele sale sunt înşelate, căci nu obținuse 
altceva decât unele licăriri şi o oarecare experienţă utilă în 
mânuirea cristalului, avu din nou succes. Dedata aceasta 
apăru o vedere a văii în lungul ei. Vederea era diferită, dar 
avea convingerea ciudată, confirmată din plin de 
observaţiile sale ulterioare, că privea lumea aceea 
neobişnuită:din exact acelaşi loc, deşi într-altă direcţie. 
Fațada întinsă a clădirii impunătoare de pe al cărei acoperiş 
privise în jos înainte se îndepărtase acum în perspectivă. 
Cave o recunoscu după acoperiş. în faţa clădirii era o terasă 
solidă, de o lungime neobişnuită, în mijlocul căreia, la 
anumite intervale, se înălţau nişte catarge uriaşe, dar 
foarte graţioase, cu nişte obiecte mici, strălucitoare, care 
reflectau soarele pe cale să apună. Domnul Cave n-a înţeles 
însemnătatea acestor mici obiecte decât ceva mai târziu, în 
timp ce-i descria domnului Wace scena. Terasa era situată 
deasupra unui desiş cu o vegetaţie extrem de abundentă şi 
delicată, iar dincolo de ea era o poiană verde, întinsă, unde 
se odihneau nişte vietăţi late, asemănătoare ca formă cu 
nişte cărăbuşi, dar incomparabil mai mari. Dincolo de 
poiană se întindea un trotuar bogat decorat, din piatră 
roşiatică deschisă, iar mai departe, mărginită de nişte 
buruienii dese, roşii, şi străbătând valea paralel cu stâncile 
îndepărtate, se vedea o întindere mare de apă, ca o oglindă. 
Aerul părea plin de stoluri de păsări uriaşe, care zburau în 
ocoluri falnice; dincolo de râu, printre copacii ca nişte 
muşchi şi licheni giganţi, se întindeau o mulţime de clădiri 
splendide, bogat colorate, care sclipeau în soare din cauza 
ornamentelor şi faţetelor metalice. Deodată ceva flutură de 
câteva ori prin faţa lui Cave, ca un evantai împodobit cu 
pietre preţioase sau ca bătaia unei aripi, şi o faţă, sau mai 
curând partea superioară a unei feţe cu nişte ochi foarte 


mari apăru lângă obrazul său ca şi când ar fi fost de 
cealaltă parte a cristalului. Domnul Cave fu atât de speriat 
şi impresionat de aspectul categoric de realitate al acestor 
ochi, încât îşi trase capul înapoi şi se uită în spatele 
cristalului. Ajunsese atât de absorbit de observaţiile sale, 
încât fu foarte surprins să se regăsească în întunericul rece 
al prăvălioarei cu mirosul obişnuit de metil, mucegai şi 
putregai. Şi, în timp ce-şi roti ochii în jur, cristalul 
strălucitor păli şi se stinse. 

Acestea erau primele impresii generale ale domnului 
Cave. Relatările sale sunt deosebit de clare şi amănunțite. 
De la început, valea aceea carc-i fulgeră pentru o clipă prin 
faţa ochilor avu un efect straniu asupra imaginaţiei sale şi 
când începu să înţeleagă amănuntele scenei pe care o 
vedea, mirarea îi crescu, devenind o adevărată pasiune. îşi 
vedea de negoţ la întâmplare,-distrat, gândindu-se tot 
timpul cum să se întoarcă ia observaţiile sale. Şi iată că, la 
câteva săptămâni după ce zărise pentru prima dată valea, 
apărură cei doi clienţi cu oferta lor şi, aşa cum v-am 
povestit, de-abia reuşi cu multă greutate şi emoție să evite 
vânzarea cristalului. 

Cit timp domnul Cave păstră în secret descoperirea sa, ea 
rămase numai un fel de minunăţie pe care trebuia s-o 
privească pe furiş, cum priveşte un copil într-o grădină 
străină. Dar domnul Wace, deşi este un cercetător ştiinţific 
încă tânăr, are o minte deosebit de lucidă şi metodică. De 
îndată ce cristalul ajunse la ei şi se convinse, văzând cu 
propriii săi ochi fosforescenţa, că există într-adevăr anumite 
dovezi în sprijinul afirmațiilor domnului Cave, începu să 
cerceteze chestiunea în mod sistematic. Domnul Cave era 
plin de dorinţa de a-şi desfăta ochii cu priveliştea ținutului 
acela minunat pe care-l vedea şi venea în fiecare seară de 
la opt şi jumătate până la zece şi jumătate, uneori chiar şi în 
timpul zilei, când domnul Wace nu era acasă. Nu lipsea nici 
duminicile după-amiază. De la început domnul Wace a luat 
note amănunțite şi, mulţumită metodei sale ştiinţifice, a 


putut dovedi legătura dintre direcţia din cale pătrundea în 
cristal raza de lumină şi orientarea imaginii. De asemenea, 
el a îmbunătăţit mult condiţiile de observaţie, închizând 
cristalul într-o cutie cu o mică deschizătură prin care intra 
raza de lumină şi înlocuind storurile sale gălbui cu olandă 
neagră, aşa că, după puţin timp, putură contempla valea în 
orice direcţie doreau. 

Acum, după ce lucrurile au fost clarificate, putem da o 
scurtă descriere a lumii care se vedea în cristal. Totdeauna 
domnul Cave era acela care vedea imaginile şi metoda de 
lucru rămânea neschimbată: el observa cristalul şi raporta 
cele văzute, în timp ce domnul Wace (care învățase să scrie 
pe întuneric în timpul studenţiei) scria o notă scurtă asupra 
celor raportate. Când cristalul pălea, era aşezat în cutia sa 
în poziţia cuvenită şi se aprindea lumina. Domnul Wace 
punea întrebări şi sugera observaţii pentru a clarifica 
punctele dificile. Desigur că această activitate nu avea 
nimic fantastic, păstrând un caracter ştiinţific. 

Domnul Wace îndreptă curând atenţia domnului Cave spre 
fiinţele asemănătoare cu nişte păsări prezente în număr 
atât de mare cu ocazia fiecăreia dintre observaţiile 
anterioare. Prima sa impresie a fost corectată în curând şi 
câtva timp a considerat că ar fi o specie diurnă de lilieci. 
Apoi se gândi, oricât ar părea de grotesc, că ar putea fi 
heruvimi. Capetele lor erau rotunde şi ciudat de umane şi 
ochii, care îl înspăimântaseră atât de mult cu ocazia celei 
de-a doua observaţii, aparţineau uneia dintre aceste fiinţe. 
Aveau nişte aripi late, argintii, fără pene, dar sclipind 
aproape tot atât de strălucitor ca peştele abia scos din apă, 
şi cu un joc de culori tot atât de fin. După cum a aflat 
domnul Wace, aceste aripi nu erau ca cele de pasăre sau de 
liliac, ci se sprijineau pe nişte coaste curbate, care se 
resfirau din corp. (Un fel de aripă de fluture cu nişte 
nervuri curbe pare să redea cel mai bine aspectul lor.) 
Corpul era mic, dar dispunea de două mănunchiuri de 
organe de apucat, ca nişte tentacule lungi, situate imediat 


sub gură. Oricât de necrezut îi păru domnului Wace, totuşi 
în cele din urmă fu obligat să admită că acestor creaturi le 
aparţineau clădirile acelea mari, asemănătoare celor 
omeneşti, şi grădinile grandioase care împodobeau valea 
aceea. Domnul Cave a observat că clădirile, printre alte 
particularităţi, nu aveau uşi, iar locuitorii lor ieşeau şi 
intrau prin nişte ferestre mari, circulare, deschise. Coborau 
pe tentacule, îşi strângeau aripile până ce le reduceau 
aproape la dimensiunile unei nuiele şi săreau înăuntru. Mai 
erau o mulţime de fiinţe înaripate mai mici, ca nişte libelule 
uriaşe, molii şi gândaci zburători, iar pe pajişti se târau 
leneş încoace şi în colo nişte cărăbuşi gigantici, cu culori 
strălucitoare. Pe trotuare şi pe terase se vedeau nişte 
creaturi cu capete mari, asemănătoare unor libelule, dar 
fără aripi, care ţopăiau aferate pe tentaculele lor încâlcite. 

Au mai fost menţionate obiectele strălucitoare de pe 
catargele situate pe terasa clădirii celei mai apropiate. 
După ce a privit foarte intens unul dintre aceste catarge, 
într-o zi deosebit de luminoasă, domnului Cave i-a trecut 
prin minte că obiectul strălucitor de acolo era un cristal la 
fel ca acela pe care-l scruta cu privirea. lar o examinare şi 
mai atentă 1-a convins că fiecare dintre cele aproape 
douăzeci de catarge purta câte un obiect asemănător. 

Din când în când una dintre marile zburătoare fâlfâia spre 
câte un catarg, îşi strângea aripile, îşi încolăcea tentaculele 
în jurul catargului şi privea intens cristalul câtva timp - 
uneori până la cincisprezece minute. Iar cât priveşte 
cristalul prin care Cave privea în lumea aceea neobişnuită, 
o serie de observaţii făcute la propunerea domnului Wace i- 
au convins pe amândoi că se afla de fapt în vârful catargului 
situat la extremitatea terasei şi că cel puţin o dată unul 
dintre locuitorii celeilalte lumi privise în faţa domnului Cave 
în timp ce făcea aceste observaţii. 

lată elementele esenţiale ale acestei povestiri foarte 
ciudate. în afară de cazul că am respinge-o în întregime, ca 
fiind o născocire a domnului Wace, trebuie să credem una 


din două: ori cristalul domnului Cave era în acelaşi timp în 
două lumi şi, pe când era deplasat într-una, rămânea fix 
întralta, ceea ce pare cu desăvârşire absurd; ori erau două 
cristale într-o anumită legătură.specială unul cu altul, astfel 
încât ceea ce se vedea în interiorul unuia era, în anumite 
condiţii, vizibil în cristalul corespunzător pentru un 
observator din lumea cealaltă; şi viceversa, fn prezent, 
desigur, nu cunoaştem vreun mijloc prin care două cristale 
ar putea să se găsească într-o astfel de legătură, dar în 
zilele noastre cunoaştem suficient de mult ca să înţelegem 
că aşa ceva nu este pe deplin imposibil. Această concepţie 
asupra cristalelor, ca fiind în legătură, este presupunerea 
făcută de domnul Wace, şi mie cel puţin mi se pare extrem 
de plauzibilă... 

Dar unde se află cealaltă lume? Şi asupra acestui lucru 
inteligenţa vie a domnului Wace aruncă repede lumină. 
După apusul soarelui cerul se întuneca rapid - desigur că 
era şi un foarte scurt amurg - şi stelele începeau să 
strălucească. Se cunoştea că erau aceleaşi ca cele pe care 
le vedem şi noi, aranjate în aceleaşi constelații. Domnul 
Cave a identificat Ursele, Pleiadele, Aldebaran şi Sirius; aşa 
că cealaltă lume trebuia să fie undeva în sistemul nostru 
solar şi cel mult la câteva sute de milioane de mile de lumea 
noastră. Urmărind acest fir, domnul Wace a stabilit că cerul 
era la miezul nopţii de un albastru mai închis chiar decât 
cerul nostru la solstițiul de iarnă şi. că soarele părea puţin 
mai mic. lar pe cer mai erau două luni mici! „Ca propria 
noastră lună, dar mai mici şi de aspect cu totul diferit”. Una 
dintre ele se mişca atât de rapid, încât mişcarea ei era 
vizibilă cu ochiul liber. Lunile nu se vedeau niciodată în 
înaltul cerului, ci dispăreau îndată ce răsăreau. Aceasta se 
explică prin faptul că, fiind foarte aproape de planeta lor, 
erau curând eclipsate din cauza rotației. Toate acestea 
corespund în întregime, deşi domnul Cave nu o ştia, 
condiţiilor ce se presupun a fi pe Marte. 


Într-adevăr, de ce să nu admitem că domnul Cave, privind 
atent în interiorul cristalului, vedea în realitate planeta 
Marte şi pe locuitorii săi? Şi, dacă era aşa, atunci steaua 
care lucea atât de strălucitor noaptea pe cerul acelei 
apariţii îndepărtate nu putea fi altceva decât Pământul 
nostru. 

Câtva timp marţienii - dacă într-adevăr erau mar ţârei - 
nu şi-au dat se pare seama că sunt suprave gheaţi de 
domnul Cave. O dată sau de două ori s-a întâmplat ca unul 
să vină să se uite şi apoi să se înde părteze după scurt timp 
spre alt catarg, ca şi când ima ginea nu era mulţumitoare. 
în tot acest timp, domnul Cave a putut să observe ce se 
întâmplă cu fiinţele înari pate, fără să fie tulburat de atenţia 
lor şi, deşi descrierea sa ne pare vagă şi fragmentară, este 
totuşi foarte su gestivă. Imaginaţi-vă impresia pe care şi-ar 
face-o despre omenire un observator de pe Marte, care, 
după o pregă ţâre dificilă şi obosindu-şi mult ochii, ar fi fost 
în stare să privească Londra, din clopotniţa bisericii St. 
Martin, cel mult patru minute fără întrerupere! Domnul 
Cave nu era în stare să precizeze dacă marţienii înaripaţi, 
erau aceiaşi cu marţienii care ţopăiau pe trotuare şi terase 
şi dacă aceştia din urmă îşi puteau pune aripi după dorinţă. 
Văzu de câteva ori nişte bipezi greoi, evocând vag chipul 
unor maimuțe albe, în parte transpa renţi, hrăninduse 
printre un fel de copaci acoperiţi cu licheni, iar o dată cum 
câţiva dintre aceştia o luară la fugă din faţa unuia dintre 
marţienii cu cap rotund care ţopăia. Acesta îl prinse pe unul 
în tentacule, apoi ima ginea păli brusc şi domnul Cave 
rămase în întuneric într-o aşteptare foarte chinuitoare. Altă 
dacă ceva mare, pe care domnul Cave 1-a luat la început 
drept vreo în sectă gigantică, apăru înaintând extraordinar 
de rapid de-a lungul trotuarului din apropierea canalului. 
Când se apropie mai mult, domnul Cave îşi dădu seama eă 
era un mecanism din metale sclipitoare şi extraordinar de 
complex. Apoi, când se uită din nou, dispăruse din vedere... 


După câtva timp domnul Wace dori să atragă atenţia 
marţienilor şi când ochii ciudaţi ai unuia dintre ei apărură 
în cristal, domnul Cave începu să strige, sări în lături şi 
imediat aprinse lumina, începând să semnalizeze prin 
gesturi. Dar când în cele din urmă, examina din nou 
cristalul, marţianul dispăruse. 

Până aici progresaseră aceste observaţii la începutul lui 
noiembrie, când domnul Cave, dându-şi seama ca bănuielile 
familiei sale în legătură cu cristalul se domoliseră, începu 
să-l ia cu el acasă, pentru ca să se consola când avea 
ocazie, ziua sau noaptea, cu ceea ce devenise repede lucrul 
cel mai real în viaţa sa. 

În decembrie, munca domnului Wace în legătură cu un 
nou examen se intensifică, şedinţele lor fură fără voie 
suspendate şi zece sau unsprezece zile, nu se ştie precis, nu 
1-a mai văzut de loc pe domnul Cave. Dorinţa de a relua 
cercetările puse însă stăpânire pe el şi, cum sesiunea de 
examene nu mai cerea eforturi prea mari, se duse la Seven 
Dials. în colţ observă un oblon ridicat Ia vitrina unui 
negustor de păsări, apoi un altul la cea a unui cizmar. 
Prăvălia domnului Cave era închisă. 

Bătu, şi uşa îi fu deschisă de către fiul vitreg, îmbrăcat în 
negru. Acesta o chemă îndată pe doamna Cave, şi domnul 
Wace nu putu să nu observe veşmintele sale de doliu ieftine, 
dar abundente şi foarte impunătoare. Fără a fi prea 
surprins, domnul Wace află că domnul Cave murise şi 
fusese îngropat. Doamna Cave lăcrima şi vocea ei era puţin 
îngroşată. Tocmai se întorsese de la cimitirul Highgate. Era 
în întregime preocupată de planurile sale de viitor şi de 
înmormântarea onorabilă pe care i-o făcuse. Totuşi, în cele 
din urmă, domnul Wace reuşi să afle amănuntele morţii 
domnului Cave. Fusese găsit mort în zori, în prăvălie, a 
doua zi după ultima sa vizită la domnul Wace, cu cristalul 
strâns în mâinile reci ca piatra şi cu faţa surâzătoare. 
Catifeaua cutiei cu minerale era pe podea, la picioarele 


sale. Trebuie să fi murit cu cinci sau şase ore înainte de a fi 
fost găsit. 

Aceasta fu o lovitură puternică pentru domnul Wace şi 
începu să-şi facă reproşuri amare că nu dăduse atenţie 
simptomelor clare ale bolii bătrânului. Totuşi, primul său 
gând se îndreptă la cristal. Aborda acest subiect cu foarte 
mare prudenţă, căci cunoştea ciudăţeniile doamnei Cave. 
Amuţi când află că fusese vândut. 

Primul impuls al doamnei Cave, de îndată ce corpul 
domnului Cave fusese ridicat, a fost să-i scrie zăpăcitului 
aceluia de pastor care oferise cinci lire pentru cristal şi să-l 
informeze că îl găsiseră; dar după o vânătoare intensă, 
împreună cu fiica ei, se convinseră că adresa se pierduse. 
Neavând mijloacele necesare pentru a putea ţine doliul şi a- 
1 înmormânta pe domnul Cave cu toată pompa pe care o 
cerea demnitatea unui vechi locuitor de pe Seven Dials, 
apelaseră la un coleg de branşă prieten, din Creat Portland 
Street. Acesta fusese foarte amabil şi preluase o parte din 
obiecte cu un preţ pe care el însuşi îl stabilise, iar oul de 
cristal se găsea printre ele. Domnul Wace, după 
condoleanţele de rigoare exprimate poate cu prea multă 
dezinvoltură, se grăbi să se ducă în Great Portland Street. 
Acolo află că oul de cristal fusese vândut unui bărbat înalt, 
oacheş, îmbrăcat în gri. Şi cu asta se şi termină, abrupt, 
elementele mai importante ale acestei povestiri ciudate şi, 
după mine, cel puţin foarte interesante prin ipotezele pe 
care le sugerează. Negustorul din Great Portland Street nu 
ştia cine era bărbatul înalt şi oacheş îmbrăcat în gri şi nici 
nu-l observase cu suficientă atenţie pentru a-l putea 
descrie în amănunţime. Nu ştia nici măcar în ce direcţie o 
luase, după ce părăsise prăvălia. Domnul Wace rămase 
câtva timp în prăvălie, punând la încercare răbdarea 
negustorului cu întrebări deşarte, prin care îşi revărsa 
propria sa supărare. în cele din urină, dându-şi brusc 
seama că întreaga chestiune i-a scăpat din rnâini, dispăru 
ca o nălucă, se rcântoarse acasă, puţin mirat să-şi 


regăsească notele pe care le făcuse, palpabile şi vizibile 
încă, pe masa în dezordine. 

Enervarea şi dezamăgirea sa erau desigur foarte mari. 
Făcu o a doua vizită (tot atât de zadarnică) negustorului din 
Great Portland Street şi recurse la anunţuri în periodice 
care era probabil să cadă în mâinile onui colecţionar de 
bibelouri. Scrise de asemenea scrisori la Daily Chronicle şi 
Nature, dar amândouă aceste periodice, suspectând o 
farsă, îi cerură să se mai gândească o dată înainte de a le 
da publicităţii şi îi atraseră atenţia că o poveste atât de 
neobişnuită, din nefericire atât de lipsită de dovezi, ar 
putea să-i pericliteze reputaţia de cercetător. în afară de 
aceasta, era foarte ocupat cu propriile sale treburi. Aşa că, 
după vreo lună, cu excepţia unor vizite întâmplătoare pe la 
unii negustori de antichităţi, ca să le reamintească 
rugămintea lui, abandonă căutarea oului de cristal, care a 
rămas piuă astăzi nedescoperit. Din când în când, îmi spuse 
el - şi îl cred în întregime - pasiunea îl cuprinde din nou şi 
îşi lasă ocupațiile urgente ca să reia cercetările. 

Dacă cristalul va rămâne sau nu pierdut pentru totdeauna, 
dacă se va cunoaşte sau nu materia din care era făcut şi 
originea sa, sunt probleme asupra cărora în prezent nu se 
pot face decât supoziţii. Presupunând că posesorul lui 
actual este un colecţionar, era de aşteptat să afle de 
cercetările domnului Wace prin intermediul negustorilor. 
Domnul Wace reuşi să descopere că pastorul şi „orientalul” 
domnului Cave nu erau alţii decât pastorul James Parker şi 
tânărul prinţ de Bosso-Kuni din Java. Le este de altfel 
recunoscător pentru unele amănunte. Prinţul fusese minat 
de curiozitate şi extravaganţă. Dorea atât de mult să 
cumpere cristalul, deoarece domnul Cave dovedea o bizară 
dorinţă de a nu-l vinde. Este foarte posibil că cel de al 
doilea cumpărător să-i fi luat întâmplător, fără ca să fie de 
loc colecţionar. N-ar fi de mirare ca oul de cristal să se 
găsească în-prezent la mai puţin de o milă depărtare de 
locul unde mă aflu, împodobind vreun salon sau servind 


drept presse-papier, fără ca să i se cunoască însuşirile 
excepţionale. Tocmai acest gând m-a îndemnat într-o 
oarecare măsură să dau istoriei oului de cristal forma unei 
povestiri, dimpreună cu dorinţa de a o aduce şi la 
cunoştinţa amatorului obişnuit de literatură. 

Părerea mea asupra acestei chestiuni e efectiv aceeaşi cu 
a domnului Wace. Cred că între cristalul de pe catargul din 
Marte şi oul de cristal al domnului Cave există o legătură 
fizică oarecare, în prezent cu totul inexplicabilă. Amândoi 
credem, de asemenea, că oul de cristal, de pe Pământ 
trebuie să fi fost trimis aici de pe planeta Marte - poate 
într-un trecut îndepărtat, pentru a da marţienilor o imagine 
clară a vieţii noastre. Se poate ca perechile cristalelor de pe 
celelalte catarge să fie de asemenea pe globul nostru. 
Oricum, faptele de mai sus nu se pot explica îndeajuns 
numai prin admiterea unui caz de halucinație. 

Înromâneşte da B. BEREANU. 

STEAUA. 

Înprima zi a Anului nou, trei observatoare au anunţat 
aproape simultan că s-au ivit mari perturbări în mişcarea 
planetei Neptun, cea mai îndepărtată dintre toate planetele 
care se rotesc în jurul soarelui. Ogilvy atrăsese de altfel 
atenţia asupra unei prezumtive încetiniri a vitezei sale încă 
din decembrie. Dar o astfel de ştire cu greu putea interesa 
omenirea, care în cea mai mare parte nu avea cunoştinţă 
despre existenţa planetei Neptun. Nici descoperirea 
ulterioară a unei pete slabe de lumină foarte îndepărtate în 
regiunea planetei aberante nu a trezit prea mare interes 
decât printre astronomi. Oamenii de ştiinţă, însă, au găsit 
această informaţie destul de importantă, chiar înainte de a 
fi larg cunoscută: că noul corp ceresc devenea cu 
repeziciune din ce în ce mai mare şi mai strălucitor, că 
mişcarea sa se deosebea în întregime de mişcarea ordonată 
a planetelor şi că tulburările observate la Neptun şi sateliții 
săi ajunseseră fără precedent. 


Puţini oameni fără o pregătire ştiinţifică îşi pot da seama 
cât de izolat este sistemul solar. Soarele, cu pata din jurul 
său formată din planete, praful plane-toizilor şi cornetelor 
nebuloase pluteşte într-un gol imens, care întrece aproape 
orice închipuire. Dincolo de orbita lui Neptun, potrivit 
observaţiilor omului, este un gol lipsit de lumină şi de sunet, 
un gol întunecat care se întinde pe o distanţă egală cu de 
douăzeci de milioane de ori câte un milion de mile. Aceasta 
este evaluarea minimă a distanţei care trebuie străbătută 
pentru a ajunge la steaua cea mai apropiată. Şi, cu excepţia 
câtorva comete mai diafane decât flacăra cea mai slabă, 
potrivit cunoştinţelor omeneşti, nici un fel de materie nu 
traversase vreodată acest abis spaţial, până când, la 
începutul secolului al douăzecilea, a apărut un pribeag 
ciudat. Era o masă enormă de materie voluminoasă, grea, 
care se năpustea năprasnic din misterul negru al cerului 
spre strălucirea soarelui. A doua. zi deveni perfect vizibilă 
cu orice instrument mai bun, sub forma unei pete cu 
diametrul abia perceptibil, în constelația Leului, lingă 
Regulus. După puţin timp se putea distinge chiar cu un 
binoclu de teatru. 

În cea de a treia zi a noului an, cititorii ziarelor din cele 
două emisfere au fost pentru prima dată informaţi despre 
importanţa reală a acestei neobişnuite apariţii în spaţiul 
cosmic. „O ciocnire planetară” şi-a intitulat unul dintre 
ziarele londoneze ştirea şi a publicat părerea lui Duchaine, 
după care această ciudată planetă nouă avea să se 
ciocnească probabil cu Nep-turi. Articole de fond au 
dezbătut pe larg chestiunea. Aşa că în cele mai multe dintre 
capitalele lumii, la 3 ianuarie se aştepta, deşi fără să se ştie 
ceva precis, un fenomen celTese iminent: şi, de jur 
împrejurul globului, când se lăsa noaptea, după asfinţit, mii 
de ochi se îndreptau spre cer, unde vedeau bătrânele şi 
obişnuitele stele, exact aşa cum fuseseră totdeauna. 

La Londra apărură zorile, Pollux asfinţi, iar stelele păliră 
pe cer. în dimineaţa aceea de iarnă, lumina zilei mijea 


bolnăvicios, iar lumina gazului şi a luminărilor, sclipind 
galbenă pe la ferestre, arăta că locatarii nu mai dormeau. 
Dar iată că pe cer, spre apus, apăru o stea mare, albă. O 
văzu poliţaiul somnoros, o văzură mulțimile agitate din 
pieţe, care rămaseră cu gura căscată la ea. O văzură 
muncitorii porniţi devreme la lucru, lăptarii, vizitiii de pe 
cotigele cu ziare, desfrânaţii care se întorceau acasă palizi 
şi istoviţi, hoinarii fără locuinţă, sentinelele din post, iar la 
ţară, plugarii, în timp ce călcau apăsat pe ogoare, 
braconierii pe când. se furişau spre casă. Se vedea de pe tot 
întinsul ţării întunecate care se trezea la viaţă, se vedea şi 
de pe mare unde marinarii pândeau lumina zilei. 

Era, mai strălucitoare decât oricare stea de pe cer; mai 
strălucitoare decât luceafărul de seară în culmea strălucirii 
lui. lar la o oră după ce se făcu ziuă, continuă să 
strălucească albă şi mare, nu ca o simplă pată de lumină, ci 
ca un mic disc rotund strălucitor. Acolo unde ştiinţa nu 
pătrunsese, oamenii o priveau ţintă, înfricoşaţi, discutând 
despre războaiele şi molimele pe care le preziceau aceste 
semne de foc de pe cer. Buri viguroşi, hotentoţi întunecaţi, 
negri de pe Coasta de Aur, francezi, spanioli, portughezi 
stăteau în căldura răsăritului de soare urmărind apusul 
acestei stele noi şi ciudate. 

Şi în sute de observatoare, emoția stăpânită a 
astronomilor ajunse la culme când cele două corpuri 
îndepărtate se năspustiră unul spre altul. începură să se 
agite încoace şi încolo după aparate fotografice, spec- 
troscoape, căutând un instrument sau altul pentru a 
înregistra această imagine nouă, uimitoare, distrugerea 
unei lumi. Căci o lume, o planetă, soră a Pământului nostru, 
dar mult mai mare decât Pământul, pierise brusc în flăcări 
mistuitoare. Era vorba de Neptun, care fusese izbit direct 
de către planeta necunoscută din spaţiul cosmic. Căldura 
produsă prin ciocnire transformase îndată două globuri 
solide într-o singură masă uriaşă incandescentă. Şi în ziua 
aceea, cu două ore înaintea zorilor, uriaşa stea albicioasă 


începu să se în-vârtească în jurul lumii şi păli de-abia când 
începu să dispară spre apus, iar soarele se ridică deasupra 
ei. Pretutindeni oamenii se minunau privind-o, dar dintre 
toţi, cel mai mult se minunară marinarii, obişnuiţii 
observatori ai stelelor, care fiind departe, în largul mării, nu 
auziseră nimic despre apariţia ei şi o văzură ridi-cându-se 
fără veste, ca o lună pitică, evoluând spre zenit, atârnând 
deasupra capului, apoi dispărând spre apus o dată cu 
trecerea nopţii. 

Când se înălţă a doua oară deasupra Europei, pretutindeni 
şedeau o mulţime de oameni pe povârnişurile dealurilor, pe 
acoperişurile caselor, în pieţe, şi priveau ţintă spre est, 
aşteptând răsăritul noii stele uriaşe. Răsări proiectând o 
aureolă albă ca lumina orbitoare a unui foc, iar cei care o 
văzuseră şi noaptea precedentă, strigau: „E mai mare!”, „E 
mai strălucitoare!” Şi in-tr-adevăr, luna în primul pătrar, 
care tocmai dispărea spre apus, deşi mult mai mare, nu 
răspândea atâta strălucire ca micul disc al stelei celei-noi şi 
ciudate, „Este mai strălucitoare!” striga lumea îmbulzindu- 
se-pe străzi. Iar în observatoarele întunecoase astronomii 
îşi ţineau respiraţia şi se uitau ţintă unul la altul. „E mai 
strălucitoare!” spuseră ei. „E mai aproape!” 

Şi, unul după altul, repetară: „E mai aproape”. Telegraful 
reluă ţăcânind acest strigăt şi vestea se transmise de-a 
lungul firelor de telefon. în mii de oraşe zeţari mânjiţi cu 
cerneală culeseră cuvintele: „E mat aproape”. Funcţionarii 
care scriau prin birouri, trecân-du-îe prin minte un lucru 
ciudat, îşi aruncară tocurile. De altfel, în mii ele locuri 
oamenii îşi dădură deodată seama în timpul discuţiilor de 
posibilitatea absurdă sugerată de cuvintele „e mai 
aproape”. Ştirea se răspândi rapid de-a lungul străzilor 
care se deşteptau, fu strigată de-a lungul drumurilor 
îngheţate, a satelor liniştite. Oamenii care citiseră vestea pe 
banda zvâcni-toare a telegrafului stăteau în uşile luminate 
în galben, strigând ştirea trecătorilor: „E mai aproape!” 
Femei frumoase, îmbujorate şi strălucitoare, auziră vestea 


spusă în glumăântre două dansuri şi simulară lin interes 
inteligent pe care nu-l simțeau. „Mai aproape? Aşa! Ce 
curios! Colosal de deştepţi trebuie să fie oamenii care pot 
descoperi astfel de lucruri!” 

Vagabonzii, rătăcind singuratici prin, noaptea glacială, 
murmurau aceste cuvinte pentru a se consola, privind spre 
cer. „Bine ar fi să se apropie, căci noaptea este tot atât de 
rece ca milostenia. Auzi vorbă: «mai aproape!» Ei şi?! Cu ce 
mă-ncălzeşte?” „Ce importanţă mai are pentru mine o nouă 
stea?” striga plângând femeia îngenuncheată lângă mortul 
ei. 

Şcolarul sculat devreme ca să înveţe pentru examen căuta 
să-şi lămurească singur cum stăteau lucrurile cu steaua 
aceea mare şi albă care strălucea puternic printre floxile de 
gheaţă din fereastra sa. „Centrifugă, centripetă”, spunea cu 
bărbia rezemată în pumn. „Opreşte o planetă din zborul ei, 
lipseşte-o de forţa centrifugă. Ce va urma? Forţa centripetă 
acţionează asupra ei şi cade în jos, spre soare! ŞI asta...! 

Oare noi suntem în calea ei? Mă întreb...” 

Lumina acelei zile se stinse, ca de obicei, iar mai târziu, 
din întunecimea îngheţată, răsări din nou steaua cea 
necunoscută. Şi strălucea atât de puternic, încât luna în 
creştere apărea ca o fantomă palidă şi galbenă spânzurând 
uriaşă spre soare-apune. într-un oraş din Africa de Sud un 
mare potentat se căsătorise şi străzile erau luminate în 
cinstea lui şi a miresei. „Până şi cerul s-a împodobit!” îi 
spuse un linguşitor. Sub Capricorn, doi negri amorezaţi, 
înfruntând din dragoste fiarele sălbatice şi spiritele rele, 
stăteau ghemuiţi împreună într-un tufiş de trestie, printre 
licurici. „E steaua. noastră”, şoptiră ei şi strălucirea plăcută 
li se păru un sprijin minunat. 

Profesorul de matematici, în cabinetul său, împinse hârtiile 
la o parte. Terminase în fine calculele la care lucra. într-o 
fiolă mică, albă, mai rămăsese puţin din medicamentul care- 
1 menţinuse treaz şi activ patru nopţi lungi. în fiecare zi îşi 
ţinuse lecţia ca totdeauna, în faţa studenţilor, senin, clar, cu 


răbdare, apoi se întorsese în grabă la aceste calcule foarte 
importante. Faţa îi era gravă, cu trăsăturile puţin 
contractate şi congestionată din cauza drogurilor. Păru 
pentru câtva timp dus pe gânduri. Se îndreptă apoi spre 
fereastră, şi storul zbură în sus cu un pocnet. Deasupra 
îngrămădirii de acoperişuri, coşuri şi clopotniţe atârna pe 
bolta cerească steaua, la jumătate drum. 

O privi cum s-ar uita cineva în ochii unui duşman curajos. 
„Poate că mă vei omorâ, spuse el după o pauză. Dar te pot 
cuprinde pe tine şi întreg universul în creierul acesta mic. 
Nici chiar acum nu mă voi schimba.” 

Privi la fiola cea mică. „Nu va mai fi nevoie de somn.” A 
doua zi, la ora douăsprezece, intră punctual în amfiteatru, 
îşi puse pălăria la capătul mesei, cum îi era obiceiul, şi alese 
cu grijă o bucată mare de cretă. Circula o glumă printre 
studenţii săi: că nu putea ţine lecţia fără o bucată de cretă 
pe care s-o simtă între degete, şi odată l-au redus la 
neputinţă ascunzându-i creta. Se apropie şi se uită pe sub 
sprâncenele sale cenuşii la rândurile de feţe tinere şi 
proaspete care se înălţau în amfiteatru şi vorbi cu 
obişnuitul său mod de a se exprima, de o banalitate 
studiată: „S-au creat condiţii, condiţii independente de 
voinţa mea - spuse el şi făcu o pauză - care mă împiedică să 
termin cursul pe care l-am proiectat. S-ar părea, domnilor, 
ca să mă exprim clar şi pe scurt, că omul a trăit în zadar”. 

Studenţii se priviră unul pe altul. Auziseră bine? Unii 
ridicară din sprâncene, alţii zâmbeau larg, dar unul sau doi 
rămaseră atenţi la faţa sa calmă, încadrată de păr cărunt. 
„AT fi interesant - spuse el - să dedicăm această dimineaţă 
unei expuneri, pe măsura înţelegerii dumneavoastră, a 
calculelor care m-au condus la această concluzie. Să 
presupunem...” 

Se întoarse spre tablă, gândindu-se la vreun grafic, aşa 
cum obişnuia. „Ce-i cu acel «trăit în zadar»?” şopti un 
student altuia. „Fii atent I” spuse celălalt dând din cap spre 
profesor. 


Şi îndată începură să înţeleagă. 1 

În acea noapte steaua răsări mai târziu, căci mişcarea sa 
proprie spre răsărit o dusese undeva, dincolo de constelația 
Leului, spre constelația Fecioarei. Strălucea atât de 
puternic, încât cerul deveni de un albastru luminos când 
răsări, iar stelele dispărură rând pe rând, în afară de 
Jupiter, care era aproape de zenit, de Capella, Aâdebaran, 
Sirius şi stelele a şi (3 ale Carului Jvfare. Strălucea foarte 
albă şi frumoasă. în multe părţi ale lumii apăruse în noaptea 
aceea încercuită de un nimb palid. Era vizibil mai mare: pe 
cerul limpede şi refractant al tropicelor părea cât un sfert 
de.lună. în Anglia, pământul, deşi îngheţat încă, era laminat 
tot atât de puternic ca în toiul verii. Puteai citi cu uşurinţă 
la lumina aceea limpede, rece. în oraşe lămpile ardeau cu o 
lumină galbenă, ştearsă. 

Peste tot lumea era trează în noaptea aceea. Deasupra 
întregii creştinătăţi, la ţară plutea în aerul înţepător un 
murmur trist, ca zumzetul albinelor în buruieni, iar la oraş 
freamătul creştea printr-un dangăt prelung. Era graiul 
clopotelor dintr-un milion de clopotniţe şi turnuri de 
biserică, chemând oamenii să nu mai doarmă, să nu mai 
păcătuiască, ci să se adune în biserici şi să se roage. Şi pe 
deasupra capului, devenind din ce în ce mai mare şi mai 
strălucitoare, pe măsură ce pământul se rostogolea pe 
drumul său şi noaptea trecea, se înălța steaua orbitoare. 

Iar străzile şi casele erau iluminate în toate oraşele, 
şantierele navale străluceau, toate drumurile care duceau 
spre locuri mai înalte rămâneau luminate şi aglomerate 
toată noaptea. Pe toate mările din jurul ţărilor civilizate 
vapoare cu maşinile trepidând şi corăbii cu pânzele umflate, 
pline de oameni şi de diferite vieţuitoare, se îndreptau spre 
ocean şi spre nord. Căci avertismentul savantului 
matematician şi fusese telegrafiat în toată lumea şi tradus 
într-o sută de limbi. Noua planetă şi Neptun, strânse într-o 
îmbrăţişare de foc, se năpusteau spre soare. în fiecare 
secundă această masă de foc zbura o sută de mile şi cu 


fiecare secundă viteza sa înspăimântătoare creştea. Aşa 
cum zbura acum, urma să treacă fără îndoială la a distanţă 
de o sută de milione de mile de pământ şi deci să nu-i 
dăuneze aproape de loc. Dar în apropierea traiectoriei, 
până acum doar puţin perturbată, se rotea marea planetă 
Jupiter cu sateliții săi, mişcându-se falnică în jurul soarelui. 
Cu fiecare moment, atracţia dintre steaua de foc şi cea mai 
mare dintre planete devenea mai puternică. Şi care va fi 
rezultatul acestei atracţii? Jupiter va fi inevitabil abătut de 
pe orbita sa pe o traiectorie eliptică, iar steaua de foc, 
smulsă departe de drumul de-a lungul căruia se năpustea 
spre soare, „va descrie o traiectorie curbă” şi se va ciocni 
poate de Pământul nostru. în orice caz, va trece foarte 
aproape de el. „Cutremure, erupții vulcanice, cicloane, 
furtuni pe mare, inundaţii şi o creştere continuă a 
temperaturii până la o limită necunoscută”, acestea erau 
profeţiile savantului matematician... 

Şi deasupra capului, pentru a-i îndeplini cuvintele, 
strălucea singuratică şi rece steaua catastrofei viitoare. 

Multora care au privito ţintă în noaptea aceea până i-au 
durut ochii li s-a părut că se apropie vizibil. Şi tot în 
noaptea aceea vremea s-a schimbat şi îngheţul care pusese 
stăpânire pe toată Europa Centrală. Franţa şi Anglia se 
transformă în moină. 

Dar fiindcă am vorbit despre oamenii care se rugau toată 
noaptea, despre oamenii care se îmbarcau pe vapoare şi 
despre cei care se refugiau în regiunile muntoase, nu 
trebuie să vă închipuiţi că omenirea întreagă era 
înspăimântată din cauza astrului. De fapt profitul şi mizeria 
stăpâneau încă lumea şi, cu excepţia discuţiilor din 
momentele libere şi strălucirea orbitoare a nopţii, nouă 
fiinţe omeneşti din zece erau ocupate încă cu treburile lor 
de toate zilele, în toate oraşele, prăvăliile, în afară de una 
ici şi colo, se deschideau şi se închideau la orele obişnuite, 
doctorul şi antrepenorul de pompe funebre îşi vedeau de 
meseriile lor, muncitorii se adunau în fabrici, soldaţii făceau 


instrucţie, elevii studiau, îndrăgostiţii se căutau unul pe 
altul, hoţii stăteau ascunşi sau fugeau, politicienii continuau 
să plănuiască diferite maşinaţii. Tipografiile ziarelor uruiau 
toată noaptea şi în multe cazuri preoţii unor biserici 
refuzau să deschidă lăcaşul lor de rugăciuni pentru a 
provoca ceea ce considerau că era o panică prostească. 
Ziarele insistau asupra învăţămintelor anului 1 000, când 
de asemenea se crezuse că va fi sfârşitul lumii. Astrul nu 
era un astru, scriau ziarele, era numai o masă gazoasă, o 
cometă; şi chiar dacă ar fi o stea, nu s-ar putea să lovească 
Pământul. Nu există un astfel de precedent. Bunul simţ era 
puternic peste tot, dispreţuitor, batjocoritor, dispus să 
persecute puţin pe fricosul încăpățânat, în noaptea aceea, 
la ora şapte şi cincisprezece după meridianul Greenwich, 
steaua avea să fie la distanţa cea mai mică de Jupiter. Se va 
vedea întorsătura pe care o vor lua lucrurile. 
Avertismentele înspăi-mântătoare ale savantului 
matematician erau socotite de mulţi ca o simplă 
autoreclamă bine făcută. Omul cu bun simţ, în cele din 
urmă, încălzit puţin de discuţie, îşi exprima convingerile 
sale ferme, ducându-se la culcare. Sălbaticii, plictisiţi şi ei 
de această ciudăţenie, îşi vedeau de treburile lor nocturne, 
iar cu excepţia vreunui câine care urla ici, colo, lumea 
animalelor nici nu lua în seamă astrul.; 

Când, în cele din urmă, observatorii din ţările europene 
văzură răsărind steaua, e drept o oră mai târziu, dar nu mai 
mare decât fusese cu o noapte înainte, se găsiră destui 
deştepţi care să râdă de marele matematician, să considere 
că pericolul trecuse. 

Dar apoi râsul încetă. Astrul creştea, creştea cu o 
regularitate înspăimântătoare, ceva mai mare în fiecare 
oră, ceva mai aproape de zenit, şi din ce în ce mai 
strălucitor, până când noaptea se transformă într-o a doua 
zi. Dacă în loc să urmeze o traiectorie curbă ar fi venit în 
linie dreaptă, spre Pământ, dacă n-ar fi pierdut din viteză 
datorită lui Jupiter, ar fi trebuit să sară, peste prăpastia 


care ne despărţea, într-o singură zi; dar aşa avu nevoie în 
total de cinci zile pentru a ajunge în apropierea planetei 
noastre. Noaptea următoare, înainte de a apune deasupra 
Angliei, ajunsese cât a treia parte din mărimea lunii şi 
dezgheţul fu asigurat. Când răsări deasupra Americii, era 
aproape de mărimea lunii, dar orbitor de albă şi fierbinte; 
pe măsură ce se înălța şi creştea, începu să adie un vânt 
fierbinte: iar în Virginia, Brazilia şi de-a lungul văii Sf. 
Laurenţiu strălucea din când în când prin aburii norilor 
aducători de furtună, printre fulgere violete care licăreau şi 
o grindină fără precedent. în Mani-toba se produse dezgheţ 
şi inundaţii pustiitoare. În noaptea aceea pe toţi munţii de 
pe Pământ începură să se topească zăpezile şi gheaţa, iar 
apele tuturor nurilor, care veneau din munţi, se tulburară şi 
în cu-rând pe cursul lor superior pluteau copaci 
dezrădăcinaţi şi cadavre de animale şi de oameni. La lumina 
aceea strălucitoare, fantomatică, se vedeau apele cres-când 
fără întrerupere, până când ajunseră să se reverse peste 
maluri, în urma populaţiei din văile lor, care fugea. 

Şi, de-a lungul coastei Argentinei, pe Atlanticul de Sud, 
mareele erau mai înalte decât fuseseră vreodată, iar în 
multe cazuri furtunile împinseră apele zeci de mile în 
interior, înecând oraşe întregi. Fierbinţeala deveni atât de 
mare în timpul nopţii, încât parcă se făcu umbră când răsări 
soarele. începură cutremure şi crescură în intensitate până 
când de-a lungul întregii Americi, de la Cercul Polar până la 
Capul Horn, coastele dealurilor porniră să alunece, 
pământul crăpa, iar zidurile caselor se dărâmau. întreaga 
coastă a lui Co-topaxil dispăru dintr-o singură zguduire 
uriaşă şi valul de lavă ţâşni atât de înalt şi de lat şi înainta 
atât de rapid, încât într-o singură zi ajunse la mare. 

Astfel străbătu Pacificul astrul urmat de luna palidă, 
târând după sine vijeliile, ca poala unei robe. Valul crescând 
al mareelor, care venea năvalnic în spatele său spumegând, 
acoperi cu înverşunare insulă „după insulă, măturând pe 
locuitori. în cele din Urmă valul acela luminat, orbitor şi 


dogorind ca un furnal, impetuos şi îngrozitor, un perete de 
apă de cincizeci de picioare înălţime, mugind flămând, 
ajunse pe coastele întinse ale Asiei şi năvăli în interior peste 
câmpiile Chinei. Un răstimp, steaua, mai fierbinte, mai 
mare şi mai strălucitoare acum decât soarele în toată 
puterea sa, lumină cu o strălucire nemiloasă această ţară 
vastă şi populată; oraşe şi sate cu pagodele şi copacii lor, 
străzi, câmpuri întinse cultivate, milioane de oameni, 
nedormiţi, cuprinşi de o spaimă neputincioasă, cu privirile 
aţintite spre cerul incandescent; şi apoi se auzi grav şi 
intensificându-se vuietul valurilor. în acea noapte milioane 
de oameni avură aceeaşi soartă: o goană fără ţintă, gâfâind 
din greu, cu picioarele ca plumbul din cauza căldurii, iar în 
spate, înaintând rapid, ca un perete alb, potopul. Şi apoi 
moartea. 

Peste China strălucea intens o lumină albă, dar deasupra 
Japoniei şi lavei şi a tuturor insulelor din răsăritul Asiei 
astrul cel mare părea un glob de foc roşu întunecat, din 
cauza aburului, fumului şi cenuşii aruncate de vulcani, 
pentru a-i saluta sosirea. Deasupra lavă, gaze înfierbântate 
şi cenuşă, iar dedesubt, valurile clocotitoare. întreg 
pământul se clătina şi bubuia din cauza cutremurelor. în 
curând străvechile zăpezi ale Tibetului şi ale Himalaiei 
începură să se topească şi să se reverse prin zeci de 
milioane de canale convergente, din ce în ce mai adânci, 
asupra câmpiilor Birmaniei şi Industanului. Creştetul 
încâlcit al junglelor indiene era în flăcări în mii de locuri, iar 
sub apele, care se năpusteau printre copaci, pete 
întunecate se mai zvârcoleau încă slab, reflectând limbile 
sân-gerii ale focului de deasupra. De-a lungul fluviilor largi, 
mulţimi de bărbaţi şi femei se scurgeau, într-un tumult 
dezordonat, către ultima speranţă a omenirii: largul marii. 

Astrul devenea, cu o rapiditate îngrozitoare, din ce în ce 
mai mare, mai fierbinte şi mai strălucitor. Oceanul tropical 
îşi pierduse fosforescenţa, şi aburul se ridica învârtindu-se 


în spirale fantomatice din valurile negre care se năpusteau 
fără încetare, presărate cu vase aruncate de furtună. 

Şi atunci se produse o minune. Acelora care în Europa 
pândeau răsăritul stelei li se păru că Pământul şi-a 
întrerupt rotația. în mii de locuri deschise, la şes şi la 
munte, lumea care se refugiase acolo, alungată de 
inundaţii, de cutremurele care le dărâmaseră casele, şi de 
surpările de teren, aştepta în zadar răsăritul. Trecu oră 
după oră, într-o groaznică aşteptare, şi astrul nu apăru. Din 
nou oamenii priviră bătrânele constelații pe care le 
consideraseră pierdute pentru totdeauna. în Anglia aerul 
era fierbinte, cerul senin, şi pământul tremura continuu, iar 
la tropice, Sirius, Capeila şi Aldebaran se vedeau printr-un 
văl de aburi. Când steaua cea mare apăru, în sfârşit, cu 
zece ore mai târziu, soarele răsări lângă ea, cu un disc 
negru în centrul său alb. 

Deasupra Asiei astrul începuse să rămână în urma mişcării 
bolţii cereşti şi apoi brusc, în timp ce atârna deasupra 
Indiei, strălucirea sa se voala. 'Ioată câmpia Indiei, de la 
gura ludului până la gura Gangelui, era în noaptea aceea o 
boltă pustie, strălucitoare, clin care se ridicau temple şi 
paiaţe, movile şi dealuri negre de oameni. Fiecare minaret 
era un ciorchine de oameni care cădeau unul câte unul în 
apa tulbure când căldura şi frica. îi copleşeau. întreaga ţară 
părea că se vaită şi, deodată, peste acest cuptor al 
disperării, se întinse o umbră, suflă un vânt rece şi se 
îngrămădiră nori. Oamenii care priveau în sus la stea, 
aproape orbiţi, văzură un disc negru care se furişa 
acoperindu-i strălucirea. Era luna, situată între stea şi 
Pământ. Şi chiar în timp ce oamenii mulţumeau domnului 
pentru acest răgaz, din răsărit se avântă soarele cu o 
repeziciune neobişnuită, inexplicabilă. Şi apoi astrul, 
soarele şi luna se repeziră împreună de-a curmezişul 
cerului. 

Îndată, pentru observatorii din Europa astrul şi soarele 
răsăriră unul după celălalt, înaintară repede un răstimp, 


apoi mai încet şi în cele din urmă se uniră într-o văpaie 
orbitoare la zenit. Luna nu mai eclipsa steaua, dar se pierdu 
în strălucirea cerului. Şi, deşi cea mai mare parte dintre cei 
care mai erau încă în viaţă o priveau cuprinşi de amorţeala 
stupidă generată de foame, oboseală, căldură şi desperare, 
mai erau încă oameni în stare să înţeleagă sensul acestor 
semne. Astrul şi Pământul fuseseră la cea mai mică 
distanţă-unul de celălalt şi astrul trecuse. Acum se 
îndepărta din ce în ce mai repede, parcurgând ultima etapă 
a călătoriei sale impetuoase spre soare. 

Şi apoi norii se adunară, ştergând imaginea cerului. 
Trăsnetele şi fulgerele îmbrăcară Pământul în țesătura lor; 
pe toată faţa Pământului se dezlănţui o ploaie torențială, 
cum nu mai văzuse omenirea şi acolo unde vulcanii 
izbucniră înroşind acoperişul norilor curgeau acum torente 
de noroi. Peste tot apele se scurgeau lâ-sând în urmă ruini 
împotmolite în noroi şi întreg Pământul, acoperit de tot 
ceea ce pluteşte pe ape, de cadavrele vieţuitoarelor sale, 
oameni şi animale, părea o plajă devastată de furtună. Zile 
în şir apa se scurse în râuri, măturând în cale pământul, 
copacii şi casele, îngrămădind diguri uriaşe, scobind râpe 
titanice pe câm-pii. Aşa au fost zilele întunecoase care au 
Urmat după apariţia astrului şi arşiţa care a cuprins 
Pământul. în acest timp şi încă multe săptămâni şi luni 
cutremurele s-au ţinut lanţ. 

Dar astrul trecuse şi oamenii. înfometați şi căpătând 
treptat curaj, începură să se furişeze înapoi spre oraşele.lor 
ruinate, spre grânarele îngropate şi câmpurile îmbibate cu 
apă. Puținele vase care scăpaseră de furtunile din vremea 
aceea apărură avariate, înaintând ca năuce, croindu-şi cu 
grijă cale printre noile semne şi bancuri din porturile bine 
cunoscute altădată. Şi când furtunile se potoliră, oamenii 
observară că pretutindeni zilele erau mai călduroase decât 
altădată şi soarele mai mare, iar luna, redusă la o treime 
din mărimea ei din trecut, avea nevoie de optzeci de zile 
pentru a trece prin toate fazele. 


Nu este aici locul să pomenim despre relaţiile noi care se 
dezvoltară imediat între oameni, despre lupta pentru 
salvarea cărţilor şi maşinilor, despre schimbarea ciudată 
produsă în Islanda şi Groenlanda şi pe țărmurile golfului 
Baffin, pe care marinarii le găsiră verzi şi primitoare, de nu 
le venea să-şi creadă ochilor. Nici despre deplasarea 
omenirii acum, când Pământul devenise mai cald, spre nord 
şi sud, spre polii Pământului. în povestirea aceasta e vorba 
numai de apariţia şi dispariţia astrului. 


Astronomii marţieni, căci există astronomi şi pe planeta 
Marte, deşi sunt fiinţe care se deosebesc foarte mult de 
oameni, au fost, fireşte, deosebit de interesaţi de aceste 
lucruri. Desigur că le-au considerat din punctul lor de 
vedere. „|inând seama de masa şi temperatura proiectilului 
care a fost azvârlit prin sistemul nostru solar în soare - 
scrie unul - este de mirare că Pământul, pe lângă care a 
trecut atât de aproape, a avut de suferit atât de puţin. Toate 
contururile bine cunoscute ale continentelor şi mărilor au 
rămas intacte şi se pare că într-adevăr singura deosebire 
este o contractare a petelor albe din jurul celor doi poli 
(presupuse a fi apă îngheţată).” Aceasta arată cât de 
măruntă poate părea cea mai uriaşă catastrofă omenească 
de la o distanţă de câteva milioane de mile. 

Înromâneşte de B. BEREANU, O POVESTE A ZILELOR CE 
VOR VENI. 

[. Leacuri de dragoste. 

Minunatul domn Morris era englez şi a trăit în zilele 
Reginei Victoria cea Bună. Era un om prosper şi foarte 
sensibil; citea The Times şi se ducea la biserică şi pe măsură 
ce înainta spre vârsta mijlocie, i se aşternea pe faţă o 
expresie de dispreţ liniştit şi satisfăcut faţă de toţi cei care 
nu erau ca el. Era unul din acei oameni care făceau, cu 
regularitate inevitabilă, tot ce era drept, bun şi înţelept. 
Purta totdeauna hainele cele potrivite, alegând calea de 
mijloc dintre înfăţişarea elegantă şi cea jerpelită, subscria 
mereu la actele de caritate chibzuite, făcând un compromis 
judicios între ostentaţie şi josnicie, şi niciodată nu-şi tundea 
părul cu un milimetru mai puţin sau mai mult. 

El avea tot ceea ce era drept şi potrivit să aibă un om cu 
situaţia lui, şi nu avea tot ce nu era drept şi nici potrivit să 
aibă un om cu situaţia lui. 

Şi între alte avuţii drepte şi potrivite, acest domn Morris 
avea o soţie şi nişte copii. Fireşte, genul potrivit de soţie, şi 
tot aşa genul şi numărul potrivit de copii. Niciunul din ei nu 
avea prea multă imaginaţie sau prea multă personalitate, 


după cât putea să-şi dea seama domnul Morris; purtau 
haine corecte, nici prea elegante sau prea igienice sau 
extravagante, ci numai croite cu bun simţ; locuiau într-o 
casă frumoasă şi plină de bun simţ, construită în stilul 
victorian, imitând stilul Reginei Ana, cu faţada făcută din 
ipsos vopsit în culoarea ciocolatei care. imita grinzile de 
lemn, căptuşită cu panel care imita stejarul sculptat, având 
o terasă de teracotă care imita piatra şi un geam de 
catedrală la uşa de intrare. Băieţii lui se duceau la şcoli 
bune şi solide şi li se alegeau profesiuni respectabile; fetele, 
în ciuda unor proteste fanteziste, erau toate măritate cu 
flăcăi tomnatici, potriviţi, solizi, cu bune perspective. Şi 
când veni momentul potrivit să moară, domnul Mor ris 
muri. Mormântul lui era de marmoră şi lipsit de orice 
nerozie artistică sau de vreo inscripţie de laudă - era liniştit 
şi impunător, după cum cerea moda vremii. 

Domnul Morris suferi diferite transformări potrivit 
uzanțelor încetăţenite în asemenea cazuri şi, cu mult 
înainte de a începe povestirea aceasta, oasele se făcură 
pulbere, răspândindu-se în cele patru vânturi. Şi fiii şi 
nepoţii şi strănepoţii şi stră-strănepoţii săi erau şi ei praf şi 
pulbere şi erau risipiţi în cele patru vânturi. Era un lucru pe 
care el nu şi l-ar fi putut închipui, că va veni o zi când chiar 
şi stră-strănepoţii săi se vor fi risipit în cele patru vânturi. 
Dacă cineva i-ar fi sugerat acest lucru, l-ar fi cuprins 
indignarea. Era unul din acei oameni respectabili care nu 
manifestă nici un fel de interes pentru viitorul omenirii. De 
fapt, el avea îndoieli profunde că omenirea ar mai avea 
vreun viitor după moartea lui. 

I se părea cu totul imposibil şi cu totul neinteresant să-şi 
închipuie că s-ar mai putea întâmpla ceva după moartea lui. 
Şi totuşi aşa era, şi chiar când stră-strănepotul său a murit 
şi i-au putrezit oasele şi a fost uitat, când casa cu grinzi 
false a luat calea tuturor lucrurilor false şi dispăruse până şi 
ziarul The Times, iar pălăria de mătase a devenit o 
antichitate ridicolă şi piatra modestă şi impunătoare care-i 


fusese consacrată domnului Morris a fost prefăcută demult 
în var şi tot ceea ce domnul Morris găsise că este real şi 
important se vestejise murind, lumea tot mai continua să 
meargă înainte şi oamenii treceau încă prin ea, tot atât de 
nepăsători şi intoleranţi faţă de Viitor, ca şi faţă de orice 
altceva în afară de propria lor persoană şi avere, întocmai 
cum făcuse şi domnul Morris. 

Şi, lucru ciudat, ei ar fi fost tot atât de supăraţi ca şi 
domnul Morris dacă cineva le-ar fi prorocit că în toată 
lumea erau răspândiţi o mulţime de oameni, plini de suflul 
vieţii, în ale căror vine curge sângele domnului Morris. Tot 
astfel cum viaţa, care acum e adunată în cititorul acestei 
povestiri, ar putea şi ea să se risipească într-o bună zi prin 
lumea largă, amestecân-du-se în o mie de alte rubedenii 
străine, cu neputinţă de identificat. 

Şi printre descedenţii acestui domn Morris se afla unul tot 
atât de raţional şi plin de chibzuinţă ca şi strămoşul său. 
Avea aceeaşi constituţie robustă şi era scund îa statură ca şi 
strămoşul său din secolul al nouăsprezecelea, de la care îşi 
trăgea numele de Morris, pronunţat acum Mwres; avea 
aceeaşi expresie pe jumătate dispreţuitoare a feţei. Era o 
persoană tot atât de prosperă şi dispreţuia grijile de viitor 
şi clasele de jos, tot atât de mult ca şi ancestralul Morris. El 
nu citea The Times. De fapt, nici nu ştia că existase 
vreodată un Times, căci instituţia aceea se năruise cândva 
în intervalul uriaş de timp scurs de atunci; dar fonograful 
care-i vorbea în timp ce-şi făcea toaleta de dimineaţă ar fi 
putut să fie glasul unui Blowitz rcâncarnat, ocu-pându-se de 
mersul lucrurile în lume. Acest fonograf era de dimensiunile 
şi forma unei pendule olandeze şi avea în faţă barometre 
electrice, un ceas şi un calendar electric, aparate automate 
care să-ţi amintească de orele când aveai întâlniri, iar în 
locul în care ar fi trebuit să fie ceasul era gura unei 
trompete. Când avea ştiri, trompeta făcea ca un curcan, 
„glu, gâu”, şi apoi îşi trâmbiţa mesajul întocmai ca o 
trâmbiţă. în timp ce Mwres se îmbrăca, ea îi vorbea cu voce 


plină, puternică şi guturală despre accidentele din seara 
precedentă ale omnibuzelor zburătoare care circulau în 
toată lumea, despre ultimii, sosiți în staţiunile climaterice îa 
modă din Tibet, cum şi despre toate întrunirile din ajun ale 
marilor companii de monopoluri din ziua precedentă. Dacă 
lui Mwres nu-i plăcea să audă ce spunea trompeta, n-avea 
decât să atingă un buton, şi ea se oprea puţin, ca apoisă 
înceapă a-i vorbi altceva. 

Desigur, toaleta lui se deosebea foarte mult de aceea a 
strămoşului său. Nu se ştie care din ei ar fi fost mai uluit ori 
mai indignat.să se pomenească în veşmintele celuilalt. Cu 
siguranţă că Mwres ar fi apărut mai curând gol în faţa 
lumii, decât cu pălăria de mătase, în redingotă, pantaloni 
cenuşii şi cu lanţul de aur care îi împodobiseră odinioară pe 
domnul Morris, în spiritul severului său respect faţă de sine. 
Pentru Mwres nu exista nevoia de a se rade: un operator 
dibaci îi îndepărtase demult orice rădăcină de păr de pe 
faţă. Picioarele şi le înfăşură într-o îmbrăcăminte plăcută, 
de culoare roz şi gălbuie, dintr-un material impermeabil, pe 
caro, cu ajutorul unei mici pompe ingenioase, o umfla astfel 
încât să dea impresia unor muşchi enormi. Peste asta, purta 
tot nişte haine pneumatice, pe sub o tunică de mătase de 
culoarea chihlimbarului, astfel încât era îmbrăcat cu aer şi 
admirabil protejat împotriva schimbărilor bruşte de 
temperatură. Pe deasupra îşi arunca o manta roşie, cu 
marginea fantastic curbată. Pe capul care fusese cu 
îndemânare privat de orice urmă de păr îşi potrivea o 
bonetă mică şi plăcută, de culoare roşie aprinsă, umflată cu 
hidrogen, aducând ciudat de bine cu o creastă de cocoş. Cu 
aceasta, toaleta îi era completă; şi, conştient că era 
îmbrăcat sobru şi potrivit, era gata să se înfăţişeze 
semenilor săi cu privirea senină. 

Acest Mwres - titlul de „domn” dispăruse cu veacuri în 
urmă - era unul din funcţionarii Trustului Morilor de Vânt şi 
Căderilor de Apă, marea companie care poseda toate 
morile de vânt şi căderile de apă din lume şi care pompa 


toată apa şi furniza toată energia electrică de care aveau 
nevoie oamenii din zilele acelea. Locuia într-un vast hotel de 
lângă un cartier al Londrei, care se numea Calea a Șaptea, 
şi avea un apartament foarte mare şi confortabil la etajul al 
şaptespre-zecelea. Gospodăriile şi viaţa de.,familie 
dispăruseră demult, o dată cu rafinarea progresivă a 
obiceiurilor; şi, într-adevăr, ncâncetata creştere a chiriilor 
şi a preţului pământurilor, dispariţia servitorilor, 
complicarea bucătăriei făcuseră imposibilă existenţa 
domiciliului separat din timpurile victoriene, chiar dacă 
cineva ar fi dorit o astfel de sălbatică izolare. Când toaleta îi 
fu terminată, el se îndreptă spre una din cele două uşi ale 
apartamentului său - uşile erau în capetele opuse, fiecare 
din ele însemnată cu o săgeată imensă care arăta una într-o 
parte şi alta în sens invers - apăsă un buton ca s-o deschidă 
şi ieşi pe un coridor larg, în centrul căruia se aflau scaune 
ce se mişcau ncâncetat spre stânga. Pe unele din aceste 
scaune şedeau bărbaţi şi femei, frumos îmbrăcaţi. Salută cu 
o înclinare a capului pe cineva cunoscut - în vremea aceea 
eticheta cerea să nu vorbeşti înainte de micul dejun - şi se 
aşeză pe unul din aceste scaune, iar după câteva secunde fu 
dus la uşile unui lift, care-l cobori în holul cel mare şi 
splendid unde micul dejun era servit automat. 

Era o masă foarte diferită de micul dejun din epoca 
victoriană. Bucăţile primitive de pâine care trebuiau tăiate 
şi mânjite cu grăsime animală, ca să li se poată administra 
un anume gust, fragmentele în care se puteau încă 
recunoaşte animalele de curând ucise, ciopârţite şi prăjite 
în chip hidos, ouăle smulse fără milă de sub găina care 
protesta, toate lucrurile acestea, deşi tocmai ele 
constituiseră hrana obişnuită din epoca victoriană, ar fi 
trezit numai oroare şi dezgust în minţile rafinate ale 
oamenilor din zilele acestea. în locul acestor alimente erau 
acum paste şi prăjituri de forme plăcute şi variate, fără a 
aminti câtuşi de puţin prin culoare ori formă de nefericitele 
animale de la care proveneau substanţele şi zeama lor. 


Apăreau pe mici farfurii care alunecau pe o şină dintr-o 
mică cutie aflată într-o parte a mesei. Suprafaţa mesei, 
judecind după aspect şi pipăit, unei persoane din secolul al 
nouăsprezecelea i s-ar fi părut acoperită cu damasc fin şi 
alb, deşi nu era de fapt decât o suprafaţă metalică oxidată, 
ce putea fi curățată după masă într-o clipă. Erau sute de 
astfel de mese mici în sală şi la multe din ele şedeau alţi 
cetăţeni din zilele acelea, singuri sau în grupuri. Şi în timp 
ce Mwres se aşeză în faţa elegantului său ospăț, orchestra 
invizibilă, care se odihnise o bucată de vreme, începu din 
nou să cânte şi umplu atmosfera cu muzică. 

Dar Mwres nu manifesta un interes prea mare faţă de 
micul dejun sau faţă de muzică; ochiul său rătăcea 
ncâncetat prin sală, ca şi cum ar fi aşteptat un oaspete» 
întârziat. în cele din urmă se ridică iute în picioare şi făcu 
semn cu mâna, şi în acelaşi timp apăru în cealaltă parte a 
sălii o siluetă înaltă şi brună, într-un costum galben şi 
verde-măsliniu. Pe măsură ce această persoană se apropia 
de el, trecând cu paşi măsuraţi printre mese, nerăbdarea şi 
paloarea de pe faţă şi intensitatea neobişnuită a ochilor lui 
erau din ce în ce mai vădite. Mwres se aşeză din nou şi făcu 
semn spre uri scaun de lingă el. 

Mă temeam că n-ai să vii, zise el. În ciuda timpului care 
trecuse, limba engleză era aproape la fel cum fusese in. 
Anglia sub Victoria cea Bună. Invenţia fonografului şi a altor 
asemenea mijloace de înregistrare a sunetului şi înlocuirea 
treptată a cărţilor prin astfel de aparate nu numai că 
salvase vederea oamenilor de slăbire, dar oprise, prin 
stabilirea unui standard sigur, şi procesul de schimbare a 
accentului care păruse până atunci inevitabil. 

Am fost reţinut de un caz interesant, zise omul în verde şi 
galben. Un om politic de frunte... hm!... care suferă de 
surmenaj. Oaspetele aruncă o privire spre micul dejun şi se 
aşeză adăugind: Am stat treaz patruzeci de ore. 

Ei, poftim! zise Mwres. Voi hipnotiştii aveţi mult de lucru. 


Hipnotistul se servi cu nişte jeleu atrăgător, de culoarea 
chihlimbarului. 

Se pare că sunt solicitat destul de mult, zise el cu 
modestie. 

Dumnezeu ştie ce ne-am face fără voi. 

Oh! nu suntem chiar atâc de indispensabili, zise hipnotistul 
savurând aroma jeleului. Lumea s-a des-? curcat foarte bine 
fără noi vreo câteva mii de ani. Acum două secole nu exista 
niciunul! Practic vorbind. Medici existau, fireşte, cu miile, 
dar în cea mai mare parte erau nişte brute îngrozitor de 
ncândemânatice, care se luau unii după alţii ca oile, însă 
doctori ai minţii, cu excepţia câtorva nepricepuţi empirici, 
nu exU stau de loc. 

Îşi concentra atenţia asupra jeleului. 

Dar erau oare oamenii atât de sănătoşi la minte?... începu 
Mwres. 

Hipnotistul clătină din cap. 

Nuvavea importanţă atunci dacă erau niţel cam proşti sau 
cam suciţi. Viaţa se scurgea pe atunci liniştită. Nu exista o 
competiţie propriu-zisă, nici presiune. O fiinţă omenească 
trebuia să se plece în faţa întâmplării. Ştii, în vremurile 
acelea îi închideau în ceea ce numeau ei case de nebuni. 

Ştiu, zise Mwres. în aceste blestemate romane, istorice, pe 
care le ascultă oricine, ei salvează mereu câte o fată 
frumoasă din vreun azil sau ceva de soiul ăsta. Nu ştiu dacă 
ai ascultat vreodată asemenea fleacuri. 

Trebuie să mărturisesc că da, zise hipnotistul. îţi ieşi din 
sărite când auzi de acele vremuri stranii, aventuroase, pe 
jumătate sălbatice, din secolul al nouăsprezecelea, când 
bărbaţii erau puternici şi femeile simple. îmi place mai 
degrabă o bună povestire senzaţională. Curioase timpuri au 
fost acelea, cu căile lor ferate pline de funingine şi cu 
zgomotoasele lor trenuri de fier, cu căsuţele lor ciudate şi 
vehiculele lor cu cai. Presupun că nu citeşti cărţi! 

Oh, nici vorbă! zise Mwres. Am învăţat într-o şcoală 
modernă şi n-am avut niciuna din prostiile acelea desuete. 


Fonograful e destui de bun pentru mine. 

Desigur, zise hipnotistul. Bincânţeles! şi cercetă masa ca 
să-şi aleagă următorul fel. Ştii, zise el servin-du-se cu o 
prăjitură de un albastru-închis, care promitea să fie bună, 
în vremurile acelea aproape nimeni nu se gândea la 
meseria noastră. Aş putea să spun că dacă cineva le-ar fi 
prezis că în două sute de anio clasă de oameni va fi în 
întregime ocupată să impregneze memoria cu tot ce se 
întâmplă, ştergând ideile neplăcute, controlând şi 
suprimând imboldurile instinctive dar indezirabile şi aşa 
mai departe, cu ajutorul hipnotismului, ei ar fi refuzat să 
creadă că aşa ceva ar fi vreodată cu putinţă. Puţini oameni 
ştiau că un ordin dat în timpul unei transe magnetice, chiar 
şi un ordin de a...uita sau un ordin de a dori, poate fi dat 
astfel încât să fie ascultat şi după terminarea transei. Şi 
totuşi existau pe atunci oameni care ar fi putut să le spună 
că lucrul-acesta era tot atât de sigur ca, să spunem, 
trecerea planetei Venus pe cer. 

Deci, ei cunoşteau hipnotismul? 

O, sigur că da! îl foloseau însă... pentru scoaterea dinţilor 
fără durere şi la alte lucruri de acest gen! Chestia asta 
albastră este extrem de bună; nu ştii ce e? 

Habar n-am, zise Mwres, dar recunosc şi eu că e foarte 
bună. Mai ia puţin. 

Hipnotistul îşi repetă laudele şi amândoi făcură o pauză ca 
să savureze delicatesa. 

Vorbind de romanele acelea istorice, zise Mwres cu un aer 
care se voia degajat, mi-am adus aminte... ââ... de 
problema pe care... ăă... o aveam în gând când ţi-am 
cerut... când mi-am exprimat dorinţa să te văd... Se opri şi 
„răsuflă adânc. 

Hipnotistul se uita la el cu o privire atentă, continuând să 
mănânce. 

Adevărul e, zise Mwres, că vezi... de fapt... am o fiică. Ei 
bine, ştii că i-am dat... ăă... toată educaţia cuvenită. Lecţii... 
nu numai lecţii de abilitate în lumer dar a avut şi o 


îndrumare prin telefon, pentru dans, maniere, conversaţie, 
filosofie, critică de artă... El sugeră cu un gest larg cultura 
universală. Intenţionam s-o mărit cu un foarte bun prieten 
al meu, Bindon, de la Comisia de iluminare,. ştii, un om 
mărunt şi simplu, şi puţin cam neplăcut în anumite privinţe, 
dar în realitate un băiat excelent... un băiat excelent. 

Da, zise hipnotistul. Spune mai departe. Ce vârstă are 
fata? 

Optsprezece. 

O vârstă periculoasă. Ei, şi? 

Vezi, se pare că ea s-a hrănit prea. mult cu aceste romane 
istorice. Peste măsură de mult. Chiar până acolo încât să 
negilijeze filosofia. Şi-a umplut mintea cu tot felul de prostii 
despre soldaţi care luptă, cum se spune?... cu etruscii? 

Egiptenii. 

Egiptenii, foarte probabil că aşa e. Se ciopârţesc cU 
săbiile, cu revolverele şi cu alte asemenea lucruri... 

vărsări de sânge... oribil!... şi despre tineri pe contra- 
torpiloare, care trag... în spanioli, îmi închipui, şi tot felul de 
aventurieri bizari. Şi şi-a băgat în cap că trebuie să se 
mărite din dragoste şi că sărmanul Bindon... 

Am mai întâlnit cazuri similare, zise hipnotistul. Cine este 
celălalt tânăr? 

Mwres îşi păstră aparenţa de resemnare şi calm. 

Ai dreptate să întrebi, zise el. Este - şi glasul i se făcu mai 
slab de ruşine - un simplu îngrijitor pe platforma pe care îşi 
iau zborul maşinile zburătoare de la Paris. E însă, după cum 
se spune în romane, chipeş. Este foarte tânăr şi foarte 
excentric. Imită pe cei antici... ştie să citească şi să scrie! La 
fel şi ea. Şi în loc să comunice prin telefon, ca orice om 
respectabil, ei îşi scriu şi îşi trimit... cum se cheamă astea? 

Scrisori? 

Nu... nu scrisori... A, da... poeme. Hipnotistul ridică din 
sprâncene. 

Cum 1-a cunoscut? 


S-a împiedicat dându-se jos dintr-o maşină zburătoare, Ia 
Paris şi i-a căzut în braţe. Răul s-a produs într-o clipă 1 

Da? 

Ei, asta-i tot. Lucrurile trebuie curmate. Despre asta 
doream să te consult. Ce trebuie să facem? Ce se poate 
face? Desigur, eu nu sunt hipnotist; cunoştinţele mele sunt 
limitate. Dar dumneata...? 

Hipnotismul nu e magie, zise omul în verde, pu-nându-şi 
amândouă mâinile pe masă. 

O, desigur! Şi totuşi... 

Oamenii nu pot fi hipnotizaţi fără consimţă-mântul lor. 
Dacă ea poate să se opună căsătoriei cu Bindon, probabil că 
se va” opune să fie şi hipnotizată. Dar dacă poate fi 
hipnotizată, chiar de altcineva, lucrul e ca şi făcut. 

Dumneata poţi...? 

A, fireşte. îndată ce o putem convinge să se supună, îi 
putem sugera că trebuie să se căsătorească cu Bindon, că 
aceasta este soarta ei; sau că tânărul acela e respingător şi 
că atunci când o să-l vadă, va avea amețeli şi va leşina sau 
altceva similar. Sau, dacă o putem aduce într-o transă 
suficient de adâncă, îi putem sugera că trebuie să uite cu 
totul de el... 

— Exact. 

Dar problema este s-o putem convinge să se lase 
hipnotizată. Desigur, nici un fel de propunere sau sugestie 
nu trebuie să vină din partea dumitale, pentru că, fără 
îndoială, ea n-are nici o încredere în dumneata în privinţa 
asta. 

Hipnotistul îşi rezemă capul în palmă, meditând. 

— E rău că un om nu poate să dispună de propria sa fiică, 
zise Mwres fără nici o legătură cu cele de mai înainte. 

Trebuie să-mi dai numele şi adresa tinerei, zise hipnotistul 
şi, la fel, orice altă informaţie care ar avea legătură cu 
problema. Dar, ia spune-mi, există ceva bani în această 
afacere? 

Mwres ezită. 


Există o sumă... de fapt, o sumă considerabilă... investită 
în Compania de Drumuri Patente. De mama ei. Tocmai de 
aceea lucrul e atât de exasperant. 

Fireşte! zise hipnotistul. Şi continuă să-i pună întrebări lui 
Mwres despre întreaga afacere. 

A fost un interviu cam lung. 

Iar în acest timp, „Elizebe Mwres”, cum. îşi pronunţa ea 
numele, sau „Elizabeth Morris”, cum ar fi spus o persoană 
din secolul al nouăsprezecelea, şedea într-o sală de 
aşteptare, liniştită, de sub marea platformă pe care cobora 
maşina zburătoare venind de la Paris. Şi lângă ea se afla 
iubitul ei, zvelt, frumos, citin-du-i poemul pe care i-i scrisese 
în dimineaţa aceea în timp ce era de serviciu pe platformă. 
După ce isprăvi, rămaseră tăcuţi câtva timp şi apoi, ca şi 
cum ar fi făcut-o anume ca să-i distragă, marea maşină care 
sosise în zbor din America în dimineaţa aceea cobori cu 
iuţeală din văzduh. 

La început, păru să fie un mic dreptunghi, şters, albăstrui 
printre albii nori diafani; apoi dreptunghiul se mări în 
grabă, devenind mai alb, până când se putură zări şirurile 
separate de pânze, fiecare având sute de picioare lărgime, 
şi corpul subţire pe care-l susțineau, iar în ccâe din urmă 
se văzu până şi tot şirul de scaune-balansoarc pentru 
pasageri. Deşi maşina cobora, celor doi li se părea că se 
înalţă spre cer, şi pe deasupra acoperişurilor oraşului de jos 
umbra maşinii se năpustea asupra lor. Auziră şuieratul 
aerului în jur şi urletul sirenei, ascuţit şi tot mai 
pătrunzător, prevenin-du-i pe cei aflaţi pe platforma de 
aterizare. Şi deodată sunetul căzu cu câteva octave, apoi se 
opri, şi cerul era iar limpede şi gol, şi fata îşi putu întoarce 
din nou privirea ochilor ei dulci spre Denlon, aşezat alături. 

Tăcerea lor luă sfârşit; şi Denton, vorbind într-un soi de 
jargon englezesc care era, credeau ei, numai al lor - deşi 
îndrăgostiţii au folosit de când lumea asemenea graiuri 
secrete - îi spuse cum se vor ridica în aer într-o bună zi, 
scăpând de toate obstacolele şi greutăţile care-i înconjurau, 


şi cum vor zbura spre un oraş încântător şi însorit pe care-l 
cunoştea el în Japonia, în jumătatea cealaltă a lumii. 

Ei îi plăcea visul, dar se temea să se avânte. De aceea îl 
amâna mereu cu acelaşi „cândva, iubitule, cândva”, ori de 
câte ori el pleda pentru o mai grabnică înfăptuire; şi în cele 
din urmă se auzi şuierul unei sirene, şi veni ora când el 
trebuia să se întoarcă la slujba lui, acolo, pe platformă. Se 
despărţiră - aşa cum obişnuiesc să se despartă de mii de 
ani toţi îndrăgostiţii. Ea străbătu un coridor până la lift, şi 
ajunse astfel pe una din străzile Londrei acelor vremuri, 
apărată toată cu sticlă împotriva. intemperiilor, şi cu 
platforme care se mişcau ncâncetat şi purtând pe oameni în 
toate părţile oraşului. Cu una din acestea ea se întoarse în 
apartamentul ei din Hotelul pentru Femei în care locuia, 
apartament aflat în legătură telefonică directă cu cei mai 
buni profesori din hune. Dar lumina însorită a platformei de 
zbor era în inima ei, şi înţelepciunea tuturor profesorilor 
din lume părea nerozie în această lumină. 

Îşi petrecu partea de mijloc a acelei zile la gimnaziu şi 
prinzi cu încă două fete şi cu doamna de companie pe care 
o aveau tustrele - căci mai era obiceiul ca fetele fără mamă 
din clasele mai înstărite să aibă câte o doamnă de 
companie. Această doamnă avea în ziua aceea un musafir, 
un bărbat în verde şi galben, cu faţă albă şi ochi vii, care 
vorbea într-un chip uimitor. Printre alte lucruri, el începu să 
laude un nou roman istoric pe care tocmai îl scosese unul 
din marii povestitori populari ai zilei. Se vorbea în ei, 
desigur, despre vremurile Reginei Victoria; şi autorul, 
printre alte noutăţi plăcute, făcea un mic rezumat înainte 
de fiecare capitol al povestirii, imitând titlurile capitolelor 
din cărţile de demult, bunăoară „Cum vizitiii din Pim-lico au 
oprit omnibuzele din gara Victoria, şi despre marea luptă 
din curtea Palatului”, sau „Cum polițistul din Piccadilly a 
fost ucis în timp ce-şi făcea datoria”. Bărbatul acela în verde 
şi galben lăuda această inovaţie. 


Aceste fraze condensate, zise el, sunt admirabile. Ele arată 
dintr-o singură privire cum erau timpurile acelea 
impetuoase, pline de tumult, când oamenii şi animalele se 
îmbrânceau pe străzile murdare şi moartea putea să te 
aştepte la orice colţ. Viaţa era pe-atunci viaţă adevărată. 
Cât de mare trebuie să fi părut pe atunci lumea! Şi ce 
minunată! Erau încă părţi din lume cu totul neexplorate. 
Astăzi, noi aproape că nu ne mai minunăm de nimic, ducem 
o viaţă atât de aşezată şi rânduită, încât curajul, suferinţa, 
credinţa, toate virtuțile nobile parcă au dispărut din 
omenire. 

Şi vorbi tot astfel, izbutind să captiveze gândurile fetelor, 
până când viaţa pe care o duceau, viaţa în vasta şi 
complicata Londră din secolul al douăzeci şi doilea, o viaţă 
presărată cu excursii avântate în toate părţile globului, li se 
păru o mizerie monotonă în comparaţie cu trecutul acela 
misterios. 

La început, Elizabeth nu luă parte la conversaţie, dar după 
câtva timp subiectul deveni atât de interesant, încât ea făcu 
câteva intervenţii timide. Dar el aproape că nici n-o luă în 
seamă. Continuă să descrie o nouă metodă de a distra pe 
oameni. Oamenii erau hipnotizaţi, apoi li se dădeau sugestii 
cu atâta abilitate, încât li se părea că trăiesc din nou în 
vremurile străvechi. Trăiau un mic roman din trecut şi atât 
de viu încât parcă ar fi fost în realitate, iar când se trezeau 
în cele din urmă, îşi aminteau toate prin câte trecuseră, 
parcă le-ar fi trăit aievea. 

E un lucru pe care de ani de zile am căutat să-l realizăm, 
zise hipnotistul. E de fapt un vis artificial. Şi acum am aflat, 
în sfârşit, calea. Gândiţi-vă la toate câte ni se deschid în faţa 
ochilor: îmbogățirea experienţei noastre, regăsirea 
aventurii, refugiul pe care-l oferă metoda asta faţă de 
traiul nostru sordid, bizuit pe competiţii pe care-l trăim! 
Gândiţi-vă! 

Şi dumneata poţi face asta? zise doamna de companie, 
arătând un viu interes. 


— Lucrul este, în sfârşit, posibil, zise hipnotistul. Poţi 
comanda un vis după plac. 

Doamna de companie fu prima care se lăsă hipnotizată, şi 
visul, spuse ea, după ce se trezi, fusese minunat. 

Celelalte două fete, încurajate de entuziasmul ei, se 
dădură şi ele pe mâna hipnotistului şi se scufundară în 
trecutul romantic. Nimeni nu-i sugeră Elizabethei să 
încerce această nouă distracţie; la propria ei cerere, fu 
dusă şi ea în cele din urmă în ţara aceea de vise, unde nu 
există nici libertate de alegere şi nici voinţă... 

Şi astfel răul fu înfăptuit. 

Într-o zi, când Denton cobori în locul acela liniştit de sub 
platforma de zbor, Elizabeth nu se mai afla, ca de obicei, 
acolo. El rămase dezamăgit şi cam supărat. Ea nu veni nici 
a doua zi şi nici în cea următoare. Lui începu să-i fie teamă. 
Şi ca să-şi ascundă teama, se apucă să-i scrie sonete pentru 
clipa când va veni din nou... 

Timp de trei zile, el se luptă cu propria sa spaimă pe calea 
acestei îndeletniciri amuzante, însă după aceea, adevărul îi 
apăru în faţă rece şi clar, fără putinţă de tăgadă. Se gândea 
că poate e bolnavă, poate chiar moartă; însă nu voia să 
creadă în ruptul capului că îl trădase. Urmă o săptămână în 
care tânărul se simţi nenorocit. Apoi îşi dădu seama că ea 
era pentru el singurul lucru pe care-l dorea pe pământ şi 
că trebuia s-o caute, oricât de lipsită de speranţă i-ar fi fost 
căutarea, până când o va găsi din nou. 

Avea ceva economii. puse deoparte, aşa că putu să renunţe 
la slujba sa de pe platforma de zbor şi se apucă s-o caute pe 
fata asta care devenise totul în lume pentru el. Nu ştia unde 
locuieşte, şi nici nu cunoştea prea multe amănunte despre 
ea; căci şi faptul ca el să-nu ştie nimic despre ea, nimic 
despre diferenţa-dintre situaţiile lor, făcuse parte din 
plăcerea romantismului ei copilăros. Drumurile oraşului se 
deschideau în faţa lui spre est şi vest, spre nord şi sud. 
Chiar şi. în vremurile victoriene Londra era un labirint, 
Londra aceea mică, cu abia patru milioane de oameni; dar 


Londra pe care o explora el, Londra secolului al douăzeci şi 
doilea, era o Londră de treizeci de milioane de suflete. La 
început el fu energic şi impetuos, nciăsân-du-şi timp nici 
pentru mâncare sau somn. Căută, săp-tămâni şi luni în şir, 
trecu prin toate fazele imaginabile ale oboselii şi 
deznădejdii, ale surescitării şi mâniei. Mult timp după ce 
speranţa murise, prin simpla inerție a dorinţei lui, el 
continuase să meargă încoace şi încolo, cereetând feţele 
oamenilor şi privind într-o parte şi în alta, prin 
nenumăratele străzi, lifturi şi coridoare ale acelui furnicar 
nesfârşit de oameni. 

În cele din urmă întâmplarea se îndură de el şi izbuti să 
vadă fata. 

Asta se petrecu în timpul unei serbări. Era fiămând. Plătise 
taxa cuvenită şi intrase într-unui din restaurantele 
gigantice ale oraşului. îşi croia drum printre mese şi 
cerceta din simplă obişnuinţă toate grupurile de oameni pe- 
lingă care trecea. 

Se opri în loc, nemaiputând să facă nici o mişcare, cu ochii 
holbaţi, cu buzele întredeschise. Elizabeth şedea la nici 
douăzeci de metri de el şi se uita la el. Ochii ei i se păreau 
tot atât de duri, de lipsiţi de expresie şi fără cel mai mic 
semn că l-ar fi recunoscut, ca ochii unei statui. 

Ea îl privi o clipă, apoi ochii ei se îndreptară în altă 
direcţie. 

Dacă ar fi judecat-o numai după ochii ei, s-ar fi putut îndoi 
că e cu adevărat Elizabeth, dar o cunoscu după un gest, 
după graţia unei mici bucle capricioase, care-i atârna pe 
deasupra urechii legănându-se la fiece mişcare a capului. 
Cineva îi spuse ceva, şi ea se întoarse cu un zâmbet 
îngăduitor spre bărbatul de alături, un om mărunţel, în 
veşminte ridicole, cu bumbi şi cu ţinte, ca cine ştie ce 
reptilă ciudată cu coarne pneumatice; era tocmai acel 
Bindon pe care i-l alesese tatăl ei. 

O clipă, Denton rămase nemişcat, alb la faţă şi cu ochii 
ficşi. Apoi îl cuprinse o slăbiciune grozavă şi el se aşeză la o 


măsuţă. Căută să stea cu spatele spre ea şi câtva timp nici 
nu îndrăzni s-o mai privească. Iar în cele din urmă, când se 
întoarse ea şi Bindon, împreună cu alte două persoane, 
tocmai se ridicau să plece. Ceilalţi doi erau tatăl ei şi 
doamna de companie. 

Denton rămase acolo, incapabil să se mai mişte, până când 
cele patru siluete nu se mai zăriră aproape de loc şi abia 
atunci se sculă şi el cu gând să-i urmărească. Un timp se 
temu că-i pierduse, apoi dădu din nou peste Elizabeth şi 
doamna ei de companie, pe una din străzile cu platforme 
mişcătoare care intersectau oraşul. Bindon şi Mwres însă 
dispăruseră. 

Nu putu să-şi impună răbdare. Simţi că trebuie să-i 
vorbească imediat sau să moară. înainta spre locul unde 
şedeau ele şi se aşeză alături. Faţa lui palidă era crispată de 
o emoție aproape isterică. 

Ii puse o mână pe braţ. 

Elizabeth? zise el. 

Ea se întoarse cu o uimire neprefăcută. Pe faţa ei nu se 
vedea nimic altceva decât teama de un om străin. 

Elizabeth, strigă el şi glasul său i se păru străin. lubito, nu 
mă recunoşti? 

Faţa Elizabethei nu trăda altceva decât tulburare şi 
nedumerire. Se trase mai departe de el. Doamna de 
companie, o femeie scundă, cu părul cărunt şi faţă mobilă, 
se aplecă spre el să intervină. Ochii ei vii şi hotărâți îl 
examinară pe Denton. 

Ce tot spui? întrebă ea. 

Această domnişoară, zise Denton, mă cunoaşte. 

Îl cunoşti, draga mea? 

Nu, zise Elizabeth, cu un glas ciudat şi cu mâna pe frunte, 
vorbind aproape la fel ca cineva care repetă o lecţie. Nu, 
nu-l cunosc. Ştiu... că nu-l cunosc. 

Da... dar... Nu mă cunoşti? Sunt eu... Denton! Denton! Cu 
care obişnuiai să stai de vorbă. Nu-ţi aminteşti de 
platformele de zbor? Băncuţa în aer liber? Versurile... 


Nu, strigă Elizabeth, nu. Nu-l cunosc. Nu-l cunosc. E 
ceva... Dar nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu-l cunosc!... Şi pe faţa 
ei se zugrăviseo nesfârşită tristeţe. 

Ochii tăioşi ai doamnei de companie treceau de la unul la 
celălalt. 

Vezi? zise ea. cu umbra unui zâmbet. Nu te cunoaşte. 

Nu te cunosc, zise Elizabeth. De asta sunt sigură. 

Dar, iubito... cântecele, poeziile... 

Nu te cunoaşte, zise doamna de companie. Nu trebuie să... 
Ai făcut o greşeală. Nu trebuie să mai vorbeşti cu noi. Nu te 
mai lega de noi pe drumurile publice. 

Dar!... făcu Denton şi o clipă faţa lui tristă şi răvăşită făcu 
apel la destin. 

Nu trebuie să mai insişti, tinere! protestă doamna de 
companie. 

Elizabeth! strigă el. 

Fata avea chipul unui om chinuit. 

Nu te cunosc, strigă ea cu mâna la frunte. Vai, nu te 
cunosc! 

O clipă Denton rămase împietrit. Apoi se ridică şi scoase 
un geamăt puternic. 

Făcu un gest ciudat de disperare spre îndepărtatul 
acoperiş de sticlă al străzii publice, apoi se întoarse, 
aruncându-se nesăbuit de pe o platformă mişcătoare pe 
alta, şi dispăru în mijlocul furnicarului de oameni care 
treceau într-o parte şi-n alta. Ochii doamnei de companie îl 
urmăriră, apoi ea se uită la feţele curioase din jurul lor. 

Draga mea, o întrebă Elizabeth, apucând-o de mână, prea 
adânc mişcată ca să-i mai pese că o vede lumea; spune-mi 
cine era omul ăsta? Cine era? 

Doamna de companie ridică din sprâneene. Vorbi cu voce 
limpede, ca să se facă auzită. 

Vreo fiinţă care nu are mintea întreagă. Nu l-am mai văzut 
niciodată. 

Niciodată? 


Niciodată, draga mea. Nu-ţr mai necâji mintea cu un lucru 
ca ăsta. 

Şi curând după aceea, faimosul hipnotist, care se îmbrăca 
în verde şi galben avu încă un client. Tânărul se plimba 
încoace şi încolo prin sala de consultaţie, palid şi răvăşit. 

Vreau să uit, strigă el. Trebuie să uit. Hipnotistid îl privi cu 
ochi liniştiţi, studiindu-i faţa, hainele şi purtarea. 

A uita ceva, plăcere sau durere, înseamnă, tocmai prin 
asta, să devii mai mic. în orice caz, asta-i treaba dumitale. 
Taxa e însă foarte mare. 

Numai de-aş putea să uit... 

Cu dumneata e destul de uşor. Fiindcă vrei. Am făcut şi 
lucruri mult mai grele. Chiar de curând. Aproape că nici nu 
mă aşteptam să-mi reuşească: lucrul a fost făcut împotriva 
voinţei persoanei hipnotizate. Tot o chestiune de iubire, ca 
şi la dumneata. O fată. Aşa că fii liniştit. 

Tânărul veni şi se aşeză lângă hipnotist. înfăţişarea lui 
trăda o linişte silnică. Se uită în ochii hipnotistului şi zise: 

Am să-ţi spun tot. Probabil ai dori să ştii amănuntele 
exacte ale întâmplării. A fost o fată. O chema Elizabeth 
Mwres. Şi... 

EI se opri. Văzuse surpriza bruscă de pe faţa. hipnotistului. 
în clipa aceea îşi dădu seama. Se ridică. Păru că domină 
silueta aşezată din faţă-i. Apucă umărul celui îmbrăcat în 
verde şi auriu. O clipă nu putu să găsească cuvintele. 

Dă-mi-o înapoi! zise el în cele clin urmă. Dă-mi-o înapoi! 

Ce vrei să spui? gâfâi hipnotism! 

Dă-mi-o înapoi. 

Să-ţi dau, pe cine? 

Elizabeth Mwres... fata... 

Hipnotistul încercă să se elibereze; se ridică în picioare. 
Strânsoarea lui Denton deveni mai puternică. 

Dă-mi drumul! strigă hipnotistul, repezindu-şi pumnul în 
pieptul lui Denton. 

Într-o clipă, cei doi oameni fură înlănţuiţi într-o încleştare 
stângace. Niciunul din ei nu avea nici cel mai mic 


antrenament, căci atletismul, în afara spectacolelor şi 
pretextelor pentru pariuri, dispăruse de pe faţa 
pământului; însă Denton nu numai că era mai tânăr, dar şi 
mai puternic decât celălalt. Se târâră împreună prin toată 
odaia, apoi hipnotistul căzu sub strânsoarea adversarului 
său. Se prăbuşiră odată... 

Denton sări în picioare, înspăimântat de propria sa furie; 
dar hipnotistul rămase nemişcat, şi deodată, dintr-un mic 
semn alb, în locul în care fruntea i se izbise de un scaun, 
ţâşni o şuviţă de sânge. Denton rămase câtva timp deasupra 
lui nehotărât, tremurând. 

Teama de consecinţă pătrunse în mintea sa educată în 
spiritul blândeţei. Se întoarse spre uşă. 

Nu, zise el cu glas tare şi veni înapoi în mijlocul încăperii. 

Dominându-şi repulsia instinctivă a celui care nu văzuse 
niciodată în viaţa lui vreun act de violenţă, îngenunche 
lângă adversarul său şi îi pipăi inima. Apoi cercetă rana. Se 
ridică repede şi privi în jurul său. începu să-şi dea seama 
mai bine de situaţie. 

Când, îndată după aceea, hipnotistul îşi veni în simţire, 
capul îl durea violent, spatele îi era rezemat de genunchii 
lui Denton care îi tampona faţa. 

Hipnotistul nu scoase o vorbă. însă, apoi îi arătă cu un gest 
că, după părerea sa, fusese tamponat deajuns. 

Lasă-mă să mă ridic, zise el. 

Nu încă, zise Denton. 

Te-ai năpustit asupra mea, canalie! 

Suntem singuri, zise Denton, şi uşa e încuiată. Amândoi 
făcură o pauză, ca să se gândească. 

Dacă n-o tamponezi, zise Denton, pe fruntea dumnitale are 
să rămână o vânătaie groaznică. 

Poţi să continui s-o tamponezi, zise hipnotistul îmbufnat. 

Se făcu din nou tăcere. 

Parcă am fi în Epoca de Piatră, zise hipnotistul. Violenţă! 
Luptă! 


În Epoca de Piatră nimeni nu îndrăznea să se bage între 
un bărbat şi o femeie, zise Denton. 

Hipnotistul căzu din nou pe gânduri. 

Ce-ai de gând să iaci? întrebă el. 

În timp ce erai în nesimţire, am găsit adresa fetei în 
carnetul dumitale. N-o ştiam înainte. Am telefonat. Are să 
vină numaidecât aici. Şi atunci... 

O s-o aducă şi pe doamna de companie. 

Asta-i foarte bine. 

Dar, ce?... Nu înţeleg. Ce vrei să faci? 

Am mai căutat şi o armă. E uimitor cât cfe puţine arme 
sunt azi. Dacă te gândeşti că în Eţsoca de Piatră oamenii nu 
aveau aproape nimic altceva decât arme. în cele din urmă 
am dat de lampa asta. I am smuls firele şi toate celelalte şi 
acum o ţin aşa. O întinse peste umerii liipnotistului. Cu asta 
pot foarte uşor să-ţi zdrobesc ţeasta. Şi am s-o fac, dacă nu 
procedezi cum îţi spun. 

Violenţa nu este un remediu, zise hipnotistul citind din 
„Cartea de Maxime Morale ale Omului Modern”. 

E o boală indezirabilă, zise Denton. 

Da, şi...? 

Ai să-i spui acelei doamne de companie că ai de gând să-i 
comanzi fetei să se căsătorească cu bruta aceea mică şi 
noduroasă, cu părul roşu şi cu ochi de dihor. Cred că aşa 
stau lucrurile? 

Da... aşa stau lucrurile. 

Şi, pretextând că faci asta, o vei face să-şi amintească din 
nou de mine. 

Nu este un principiu profesional. 

Ascultă aici! Dacă nu pot s-o am pe fata asta, mai bine mor. 
N-am de gând să ţin seama de micile dumitale fantezii. 
Dacă lucrurile nu merg cum trebuie, n-ai să mai trăieşti nici 
cinci minute. Arma asta e o improvizație destul de 
grosolană şi poate că te va ucide destul de dureros. Dar am 
s-o fac. E neobişnuit, ştiu, să faci în zilele noastre lucruri 


dintr-astea, mai ales din cauză că sunt prea puţine lucruri 
în viaţă pentru care să merite să fii violent. 

Doamna de companie are să te vadă imediat ce va veni... 

Am să stau ascuns aici. La spatele dumitale. Hipnotistul 
rămase pe gânduri. 

Eşti un tânăr hotărât, zise el, şi numai pe jumătate 
civilizat. Am încercat să-mi fac datoria faţă de clientul meu, 
dar în această afacere dumneata pari decis să faci cum 
Ştii... 

Vrei să spui că procedez cinstit. 

N-am de gând să risc să mă aleg cu capul spart într-o 
afacere măruntă ca asta. 

Şi apoi? 

Un hipnotist sau un doctor nu urăşte nimic mai mult decât 
scandalul. Eu, cel puţin, nu sunt sălbatic. Sunt numai 
supărat... Dar după o zi sau două n-am să-ţi mai port pică... 

Mulţumesc. Şi acum, că ne-am înţeles, nu mai este nevoie 
să te ţin pe duşumea. 

ÎL. UN ȚINUT RURAL NELOCUIT. 

Se spune că lumea s-a schimbat între anul 1800 şi anul 
1900 mai mult decât în cei cinci sute de ani precedenţi. Acel 
secol, secolul al nouăsprezecelea, a fost începutul unei noi 
epoci în istoria omenirii - epoca marilor oraşe, şi sfârşitul 
vechii orânduiri a vieţii de la ţară. 

La începutul secolului al nouăsprezecelea majoritatea 
oamenilor mai trăiau încă la ţară, aşa cum le fusese felul de 
viaţă de nenumărate generaţii. Ei trăiau în întreaga lume 
pe atunci prin târguri mărunte şi sate, şi erau angajaţi fie 
direct în agricultură, fie în alte îndeletniciri care-l ajutau 
tot pe agricultor. Călătoreau rar şi locuiau aproai)e de locul 
lor de muncă, pentru că mijloacele rapide de transport nu 
apăruseră încă. Puţinii oameni care călătoreau trebuiau să 
se deplaseze fie pe jos, fie în corăbii domoale cu pânze, sau 
cu ajutorul cailor care mergeau la trap şi erau incapabili să 
facă mai mult de şaizeci de mile pe zi. Gândiţi-vă, şaizeci de 
mile pe zi! Ici-colo, în vremurile acelea lente, câte un oraş 


creştea ceva mai mare decât cele din vecinătatea lui, fiind 
un port sau un centru de guvernământ; dar toate oraşele 
din lume, cu peste o sută de mii de locuitori puteau fi 
numărate pe degete. Aşa era la începutul secolului al 
nouăsprezecelea. Spre sfârşitul lui, inventarea căilor ferate, 
a telegrafului, a vapoarelor şi a maşinilor agricole complexe 
a schimbat cu totul stările de lucruri; şi le-a schimbat fără 
speranţă de revenire. Magazinele uriaşe, distracţiile 
variate, nesfârşitul confort al oraşelor, mai mari deveniră pe 
neaşteptate posibile, şi existau tocmai în contrast cu 
resursele simple din centrele rurale. Omenirea fu atrasă, 
într-o năvală co-; pleşitoare, spre oraşe. Cererea de braţe 
de muncă scăzu o dată cu dezvoltarea maşinismului, pieţele 
locale fură înlăturate cu totul, şi se produse o creştere 
rapidă a centrelor mai mari în pofida regiunilor rurale. 

Scurgerea rjopulaţiei Spre oraşe a fost preocuparea 
constantă a scriitorilor din epoca victoriană. în Marea 
Britanie şi Noua Anglie, în India şi China se observa acelaşi 
lucru: pretutindeni câteva oraşe mari înlocuiau în mod vădit 
vechea orânduire. Puţini au fost cei care şi-au dat seama că 
acesta era un rezultat inevitabil al perfecţionării mijloacelor 
de comunicaţie şi transport, adică o urmare a accelerării 
acestor mijloace de transport; şi au fost născocite cele mai 
puerile planuri pentru a stăvili această misterioasă atracţie 
magnetică spre centrele urbane şi pentru a-i ţine pe oameni 
la ţară. 

Totuşi, dezvoltarea din secolul al nouăsprezecelea n-a fost 
decât începutul noii orânduiri. Primele oraşe mari ale noii 
epoci erau îngrozitor de incomode, înnegrite de fum, 
insalubre şi zgomotoase; dar descoperirea noilor metode de 
construcţie, a noilor metode de încălzire a schimbat toate 
acestea. între 1 900 şi 2 000 mersul schimbărilor a fost şi 
mai rapid; iar între 2 000 şi 2100, progresul tot mai 
accelerat al invențiilor omeneşti a făcut ca domnia reginei 
Victoria cea Bună să pară în cele din urmă o nălucă aproape 
neverosimilă unor vremuri liniştite şi idilice. 


Introducerea căilor ferate a fost doar primul pas în 
dezvoltarea acelor mijloace de locomoţie care până la urmă 
au revoluţionat viaţa oamenilor. Pe la anul 2 000 căile ferate 
şi şoselele dispăruseră. Căile ferate, private de şinele lor, 
deveniseră ridicături şi şanţuri acoperite de buruieni pe 
faţa pământului; vechile şosele, nişte panglici stranii şi 
barbare de piatră şi pământ, bătute cu maiul sau netezite 
cu tăvălugul de fier, presărate cu tot felul de gunoaie şi 
tăiate de copite şi roţi de fier, care lăsau făgaşuri şi băltoace 
adesea foarte adânci, fuseseră înlocuite de drumuri 
ingenioase, făcute din-tr-o substanţă numită eadhamită. 
Această eadhamită - numită după inventatorul ei - stă 
alături de invenţia tiparului şi a maşinii cu aburi, socotindu- 
se una din descoperirile epocale ale istoriei omenirii, Când 
Eadham a descoperit această substanţă, probabil că s-a 
gândit la ea ca la un înlocuitor ieftin al cauciucului; costă 
doar câţiva şilingi tona. Dar nu poţi şti niciodată ce se poate 
face cu o invenţie. Geniul unui om numit Wanning a fost cel 
care a arătat posibilitatea de a o folosi, nu numai pentru 
cauciucuri de roţi, dar şi ca material pentru construcţia 
drumurilor şi el a fost cel ce a organizat enorma reţea de 
drumuri publice care, în scurt timp, a acoperit întreaga 
lume. 

Aceste drumuri publice erau făcute cu diviziuni 
longitudinale. Pe porțiunile exterioare ale fiecărei părţi 
mergeau cicliştii şi vehiculele care călătoreau cu o viteză 
mai mică de douăzeci şi cinci de mile pe oră; mai la mijloc, 
motoare capabile de o viteză până la o sută de mile; iar pe 
cele din centru, Wanning (fiind luat în râs de toţi) le-a 
rezervat vehiculelor care să meargă cu viteze mai mari de o 
sută de mile pe oră. 

Timp de zece ani aceste fâşii centrale au rămas 
ncântrebuinţate, înainte de moartea lui, ele au devenit cele 
mai aglomerate din toate,.şi vehicule uriaşe şi uşoare, cu 
roţi de două zeci şi de treizeci de picioare diametru, 
alergau pe ele cu viteze care an de an se sporeau 


ncâncetat, atingând două sute de mile pe oră. Şi în timp ce 
se înfăptuia această revoluţie, o revoluţie paralelă 
transforma oraşele, făcându-le din ce în ce mai mari. în faţa 
dezvoltării ştiinţelor aplicate, ceața şi murdăria din 
vremurile victoriene dispărură definitiv, încălzitul electric a 
înlocuit focul (în anul 2 013 aprinderea unui foc care nu 
consuma în întregime propriul său fum a devenit pasibilă de 
pedeapsă), şi toate drumurile oraşului, toate pieţele şi 
locurile publice erau acoperite cu o substanţă de curând 
inventată, asemănătoare cu sticla. Londra se afla, de fapt, 
sub un acoperiş permanent. O anumită legislaţie mioapă şi 
prostească împotriva clădirilor înalte a fost abolită, iar 
Londra, dintr-o întindere scundă de case mărunte, cu un stil 
cam arhaic, a început să se înalțe ncâncetat spre cer. 
Responsabilităţilor municipale pentru apă, lumină şi 
canalizare li s-a mai adăugat încă una, şi aceasta a fost 
ventilaţia. 

Dar ca să vorbim de toate schimbările din confortul 
oamenilor pe care le-au adus aceste două sute de ani, să 
spunem despre invenţia, de mult prevestită, a zborului, să 
descriem felul cum viaţa în gospodării izolate a fost 
înlocuită tot mai larg cu viaţa în hoteluri imense, cum în 
cele din urmă chiar şi cei care se mai ocupau cu agricultura 
veniră să locuiască în oraşe, du-cându-se la lucru şi 
întorcându-se în fiecare zi, ori să descriem cum într-o bună 
zi n-au mai rămas în toată Anglia decât patru oraşe, fiecare 
cu mai multe milioane de oameni, şi cum nu s-a mai păstrat 
nici o casă locuită la ţară - în fine, ca să spunem toate 
acestea ar însemna să ne îndepărtăm prea mult de 
povestirea noastră despre Denton şi Elizabeth. Cum cei doi 
fuseseră despărțiți şi se regăsiseră, şi totuşi încă nu se 
puteau căsători. Căci Denton - aceasta era singura sa vină - 
nu avea bani. Şi nici Elizabeth nu avea până când nu va fi 
împlinit douăzeci şi unu de ani, iar acum avea abia 
optsprezece. La douăzeci şi unu de ani, toată averea mamei 
sale avea să fie a sa, căci acesta era obiceiul timpului. Ea nu 


ştia că era posibil să intre mai devreme în posesia averii, iar 
Denton era mult prea delicat ca să-i sugereze aşa ceva. Aşa 
că lucrurile stăteau în loc, fără nici o speranţă. Elizabeth 
spunea că e foarte nefericită şi că nimeni, în afară de 
Denton n-o înţelege, şi că atunci când e departe de el se 
simte nenorocită; iar Denton zicea că inima lui tânjeşte 
după ea zi şi noapte. Şi se întâlneau cât puteau de des, ca 
să discute despre necazurile lor. 

Într-o zi se întâlniră pe băncuţa lor de pe platforma de 
zbor. Locul fix al acestei întâlniri se afla acolo unde, în 
epoca victoriană, şoseaua de la Wimbledon ieşea pe izlazul 
comunal. Ei se aflau, totuşi, la cinci sute de picioare 
deasupra acestui punct. Banca lor oferea o privelişte vastă 
a Londrei. Ne-ar fi greu să redăm cititorului din secolul al 
nouăsprezecelea această privelişte. Ar trebui să-l facem să 
se gândească la Palatul de Cristal, la noile hoteluri 
„mamut”! - cum erau numite aceste mici clădiri - la gările 
mai mari din vremea lui şi să-şi imagineze aceste clădiri 
mărite la proporţii vaste, care să se întindă fără sfârşit pe 
întreaga suprafaţă a metropolei. Dacă i se va spune apoi că 
acest spaţiu continuu avea o pădure imensă de mori de vânt 
ale căror aripi se învârteau într-una, el va începe să 
înţeleagă foarte vag priveliştea care pentru aceşti doi tineri 
era lucrul cel mai obişnuit. 

În ochii lor, asta semăna cu o închisoare, şi amândoi 
vorbeau, cum vorbiseră de sute de ori mai înainte, despre 
felul cum ar putea să scape din ea şi să fie în sfârşit fericiţi 
împreună: să scape adică din ea înainte de trecerea celor 
trei ani. Erau amândoi de părere că a aştepta trei ani nu 
era numai un lucru imposibil, dar aproape un adevărat 
păcat. 

Până atunci, zise Denton şi vocea lui vibra de emoție, o să 
fim morţi amândoi! 

Mâinile lor tinere şi viguroase se strângeau în clipele 
acelea şi apoi Elizabeth se gândea la un lucru şi mai 


dureros, care-i stoarse lacrimi din ochii ei curaţi şi lacrimile 
îi curseră din belşug pe obrajii rumeni. 

— Unul dintre noi, zise ea, poate că unul dintre noi... 

Se opri; nu putu rosti cuvântul atât de groaznic pentru cei 
tineri şi fericiţi. 

Şi totuşi a se căsători şi a trăi în sărăcie în oraşele din 
vremea aceea era - pentru cineva care dusese o viaţă 
plăcută - un lucru cât se poate de îngrozitor, în vechile zile 
ale agriculturii, care se sfârşiseră în secolul al 
optsprezecelea, exista un proverb frumos despre o iubire 
dintr-o colibă; şi într-adevăr, în zilele acelea oamenii săraci 
de la ţară locuiau în căsuțe de nuiele şi lut înconjurate de 
flori şi cu ferestre rombice, cu aerul şi pământul plin de 
miresme în jur, împrejmuite de garduri vii şi de cântecul 
păsărelelor, şi având deasupra cerul în necontenită 
schimbare. Dar toate acestea se transformaseră (fenomenul 
începuse încă din secolul al nouăsprezecelea), şi un nou fel 
de viaţă li se deschidea celor săraci în cartierele de jos ale 
oraşului. 

În secolul al nouăsprezecelea, cartierele acestea se mai 
aflau sub cerul liber; erau suprafeţe de pământ argilos sau 
de alt pământ neroditor, supuse inundaţiilor sau expuse 
fumului venit din districtele mai norocoase, erau insuficient 
aprovizionate cu apă şi atât de insalubre cât le îngăduia să 
fie teama de boii infec-ţioase a claselor bogate. în secolul al 
douăzeci şi doilea totuşi, creşterea oraşului, etaj după etaj, 
şi contopirea clădirilor, a dus la un aranjament diferit. 
Oamenii înstăriți trăiau într-o serie vastă de hoteluri 
somptuoase, la etajele şi în sălile urbane superioare, iar 
populaţia industrială locuia dedesubt, la parterul şi în 
subsolurile, ca să spunem aşa, teribile ale oraşului. 

Prin rafinamentul de viaţă şi de maniere, aceste clase de 
jos se deosebeau prea puţin de strămoşii lor, locuitorii din 
cartierul răsăritean al Londrei din vremea reginei Victoria; 
dar ci îşi dezvoltaseră un dialect diferit, propriu lor. în 
aceste străzi subterane ei trăiau şi mureau, ridicându-se 


rareori la suprafaţă, numai atunci când munca îi chema 
acolo. Fiindcă, pentru cei mai mulţi din lumea lor, acesta 
era felul de viaţă în care se născuseră, ei nu considerau că 
lucrul acesta e drept o nenorocire; dar pentru oameni ca 
Denton şi Elizabeth, o astfel de coborâre ar fi însemnat ceva 
mai groaznic decât moartea. 

Şi, totuşi, ce altceva ar mai fi de făcut? întrebă Elizabeth. 

Denton mărturisi că nu ştia. Afară de faptul că era o fire 
delicată, el nici nu era sigur de felul cum ar primi Elizabeth 
ideea de a face împrumuturi în con-tul moştenirii ei viitoare. 

Chiar şi drumul de la Londra la Paris, spunea Eli zabeth, 
depăşea posibilităţile lor; iar la Paris, ca în orice alt oraş din 
lume, viaţa ar fi fost tot atât de costisitoare şi imposibilă ca 
şi la Londra. Denton era îndreptăţit să exclame: 

— Dacă am fi trăit în vremurile acelea, iubita mea! Dacă 
am fi trăit în trecut 1. 

Căci în ochii lor chiar şi Whitechapel din secolul al 
nouăsprezecelea era văzut printr-o perdea romantică. 

Şi chiar nu ne rămâne nimic de făcut? strigă Elizabeth, 
începând deodată să plângă. Trebuie să aşteptăm într- 
adevăr aceşti trei ani lungi? închipuie-ţi, trei ani... treizeci 
şi şase de luni! 

Capacitatea de răbdare a oamenilor nu crescuse o dată cu 
trecerea timpului. 

Apoi Denton se pomeni pe neaşteptate vorbind despre 
ceva care-i trecuse adineauri prin minte. Era o idee de 
ultimă oră. I se păru atât de năstruşnică, încât o rosti cu 
jumătate de gură. Dar a spune un lucru în cuvinte înseamnă 
totdeauna să-l faci să pară mai real şi mai posibil decât 
părea ei până atunci. Şi acelaşi fenomen se petrecu şi cu el. 

Ce-ai zice, spuse el, să mergem la ţară? 

Ea îl cercetă să vadă dacă vorbea serios, propunân-du-i o 
astfel de aventură. 

La ţară? 

Da... acolo. Dincolo de dealuri. 

Dar cum am putea trăi? întrebă ea. Unde am jratea trăi? 


Nu-i imposibil, zise el. Altădată oamenii obişnuiau să 
trăiască şi la ţară. 

Dar atunci erau acolo case. 

Sunt şi acum ruine de sate şi oraşe. Pe pământurile 
argiloase ele au dispărut, desigur. Dar au mai rămas încă 
prin ţinuturile cu păşuni, fiindcă pentru Compania 
Alimentară dărâmarea lor nu rentează. Ştiu asta în mod 
sigur. Şi pe lângă asta pot fi văzute din maşinile zburătoare. 
Aşa că, vezi, am putea să ne adăpostim într-una din aceste 
case şi s-o reparăm cu mâi-nile noastre. Ştif că lucrul nu 
este chiar atât de absurd pe cât pare. Unii din oamenii care 
ies în fiecare zi să îngrijească de recolte şi de cirezi ar 
putea fi plătiţi să ne aducă hrană... 

Ea se ridică în picioare în faţa lui. 

Ce ciudat ar fi dacă s-ar putea cu adevărat... 

De ce nu? 

Dar nu îndrăzneşte nimeni. 

Ăsta nu-i un motiv. 

Ar fi... Vai! ar fi atât de romantic şi straniu. Numai de-ar fi 
posibil. 

De ce să nu fie posibil? 

Sunt atâtea lucruri. Gândeşte-te la toate lucrurile pe care 
le avem, acum, şi cărora le-am simţi lipsa. 

Oare le vom simţi lipsa? La urma Urmei, viaţa pe care o 
ducem este foarte ireală, foarte nefirească. 

Începu să-şi expună ideea mai pe larg, şi pe măsură ce se 
înfierbânta, aspectul fantastic de la început al propunerii 
sale dispăru. 

Ea rămase pe gânduri. 

Dar am auzit de bandiți... de criminali evadați. El 
încuviinţă din cap. Şovăi să răspundă, pentru că se gândea 
că va părea copilăros. Roşi. 

Aş putea să mă duc la cineva pe care-l cunosc, ca să-mi 
facă o sabie. 

Ea îl privi cu un entuziasm fără margini. Auzise de săbii, 
văzuse una într-un muzeu; se gândi la timpurile acelea 


străvechi când oamenii le purtau ca pe ceva obişnuit. Ideea 
lui i se păru un vis imposibii, şi poate că tocmai din această 
cauză era mai dornică să audă mai multe amănunte. Şi 
născocind aproape tot ce vorbea, el îi spuse cum vor putea 
să trăiască la ţară, adică tot aşa cum trăiseră oamenii de 
demult. Interesul ei creştea cu fiecare amănunt, căci era 
una. din fetele acelea pentru care spiritul romantic şi 
aventura oferă o adevărată fascinaţie. 

În ziua aceea, dânsa găsi ideea lui, cum spuneam, un vis 
imposibil. Dar a doua zi, când reluară discuţia i se păru 
mult mai puţin imposibilă. 

Mai întâi, va trebui să luăm cu noi ceva hrană, zise Denton. 
Am putea să luăm hrană pentru zece sau douăsprezece zile. 

Era o epocă de alimentaţie artificială compactă, şi o astfel 
de provizie nu era ceva atât de greu de dus cum s-ar fi 
părut în secolul al nouăsprezecelea. 

Dar... până când casa noastră... - întrebă ea - până când 
casa noastră va fi gata, unde o să dormim? 

E vară. 

i:- Şi... Ce vrei să spui? 

A fost o vreme când nu existau case în lume; când toată 
omenirea dormea mereu în aer liber. 

Dar noi î În aer liber? Fără pereţi... nici plafen! 

Draga mea, zise el, în Londra ai multe plafoane frumoase. 
Pictorii le pictează şi le împodobesc cu lumini... Dar eu am 
văzut un plafon mult mai frumos decât oricare altul din 
Londra... 

Unde? 

Este plafonul sub care vom fi numai noi doi... 

— Vrei să spui câ...? 

Draga mea, zise el, e ceva pe care lumea 1-a uitat. Este 
cerul cu puzderia lui de stele. 

De fiecare dată când vorbeau, lucrul li se părea tot mai 
posibil, şi tot mai de dorit. După vreo săptămână deveni 
foarte posibil. încă o săptămână, şi ajunse un lucru 
inevitabil pe care trebuiau negreşit să-l facă. Un mare 


entuziasm pentru viaţa la ţară îi cuprinse punând stăpânire 
pe ei. Tumultul sordid al oraşului spuneau ei, îi copleşea. Se 
minunau că nu se gândiseră mai înainte la această cale 
simplă-de a scăpa de griji. 

Într-o dimineaţă, aproape de solstițiul de vară, un nou 
funcţionar inferior apăru pe platforma de zbor, şi Denton se 
despărţi pentru totdeauna de postul său. 

Cei doi tineri ai noştri se căsătoriră pe ascuns şi porniră 
bărbăteşte afară din oraşul în care ei şi strămoşii lor îşi 
trăiseră toată viaţa. Ea purta o rochie nouă de culoare albă, 
croită după o modă veche, iar el avea o legătură cu provizii 
atârnată de-a curmezişul pe spate, şi în mână ducea - cam 
ruşinat, e drept, şi ţinând-o sub mantaua sa purpurie - o 
unealtă de formă arhaică, un obiect din oţel călit şi cu 
minerul ca o cruce. 

Închipuiţi-vă această plecare a lor! în zilele acelea 
suburbiile întinse din timpurile victoriene, cu drumurile lor 
păcătoase, cu casele mărunte, cu grădinițele pline de 
arbuşti şi muşcate, şi toată intimitatea lor inutilă şi 
pretențioasă dispăruseră: clădirile înalte ale noii epoci, 
drumurile mecanice, cablurile electrice şi conductele de 
apă, toate se împreunau, ca un zid, ca un perete înalt, 
ridicându-se cu aproape patru sute de picioare, vertical şi 
abrupt. în jurul oraşului se întindeau câmpurile de morcovi, 
gulii şi napi ale Companiei Alimentare, legume care se aflau 
la baza miilor de alimente felurite, iar ierburile şi tufişurile 
fuseseră stârpite cu totul. Cheltuielile ncâncetate pentru 
plivirea buruienilor care, an de an creşteau tot mai mult în 
fermele mărunte, costisitoare şi barbare din vremurile 
vechi, Compania Alimentară le economisise pentru 
totdeauna printr-o campanie de exterminare. Ici-coâo, 
totuşi, şiruri drepte de rugi de mure şi meri cu tulpâ-nele 
văruite străbăteau câmpurile şi pe alocuri pâlcuri de ciulini 
sălbatici uriaşi îşi înălţau spinii drepţi. Ici-oolo, gigantice, 
maşini-agricole stăteau ghemuite sub prelate 
impermeabile. Apele unite ale râurilor Wey, Mole şi Wandle 


curgeau prin canaluri dreptunghiulare. Şi pretutindeni, 
unde exista o uşoară ridicătură de pă-mânt, câte o fântână 
de apă ţâşnitoare îşi împrăştia binefacerile asupra 
pământului, zvâcnindu-şi în lumina soarelui largile 
curcubee. 

Printr-o mare arcadă din acel perete enorm al oraşului 
ieşea drumul de eaclhamită care ducea spre Port-mouth, 
înţesat în soarele dimineţii de un enorm trafic, purtându-i 
spre locul de muncă pe salariaţii în haine albastre ai 
Companiei Alimentare. Un trafic rapid, pe lângă care ei 
păreau două puncte ce abia se mişcau. De-a lungul 
porţiunilor exterioare treceau huruind maşinile mici şi 
încete, de modă veche, ale celor care aveau treburi la 
distanţe de până la douăzeci de mile de oraş; porțiunile 
centrale ale drumului erau pline de maşini mult mai mari - 
velocipede rapide, care duceau câte douăzeci de oameni, 
vehicule lungi eu mai multe roţi, vehicule cu patru roţi, 
împovărate cu încărcături grele, camioane uriaşe, goale, 
care se vor întoarce încărcate cu produse, înainte de apusul 
soarelui, toate cu motoare care duduiau şi cu roţi fără 
zgomot, şi pretutindeni răsuna o ncâncetată melodie 
stranie de claxoane şi clopote. 

De-a lungul marginii drumului exterior tinerii noştri 
mergeau în tăcere” proaspăt căsătoriţi şi sfioşi unul faţă de 
celălalt. Li se strigară tot felul de vorbe în timp ce păşeau 
înainte, căci în anul 2 100 un pieton pe un drum din Anglia 
era aproape tot atât de ciudat, cum ar fi fost un automobil 
prin anul 1 800. Dar ei mergeau mai departe, cu ochii 
aţintiţi spre câmpiile rustice, şi nedând nici o atenţie celor 
care strigau la ei. 

În faţa lor, spre sud, se ridicau dunele care, albastre la 
început, şi pe măsura apropierii colorându-se în verde, erau 
împânzite cu şiruri de uriaşe mori de vânt ce luau locul 
morilor de vânt de pe acoperişul oraşului; aceste mori se 
agitau ncâncetat în umbrele lungi ale dimineţii proiectate 
de aripile lor ce se în-vârteau. Către prânz, cei doi ajunseră 


atât de aproape, încât putură vedea ici-colo mici grupuri de 
puncte palide! Erau oile Departamentului Cărnii din 
Compania Alimentară. După încă o oră, trecură de regiunile 
argiâoase şi de recoltele strânse, ca şi de unicul gard ce le 
împrejmuia, iar acum trecerea nu mai era interzisă: 
Şoseaua netedă cu tot traficul ei pătrunse într-o trecătoare 
dintre două dealuri, şi tinerii putură să se abată de la ea, 
trecând peste pajişte şi apoi suindu-se spre vârful dealului. 

Aceşti doi copii ai acelor vremuri nu fuseseră niciodată 
împreună într-un loc atât de însingurat. 

Erau amândoi foarte flămânzi şi-i dureau picioarele - căci 
mersul pe jos era în vremea aceea un exerciţiu rar - şi se 
aşezară numaidecât pe iarba tunsă şi plivită, uitându-se 
pentru întâia dată înapoi spre oraşul din care plecaseră şi. 
care strălucea vast şi splendid în ceața albăstruie din valea 
Tamisei. Elizabeth se cam speriase de oile ce păşteau libere 
pe coasta dealului, fiindcă nu mai stătuse niciodată pe lângă 
nişte animale mari care să nu fie închise, dar Denton o 
linişti. Şi deasupra capului o pasăre cu aripi albe se rotea în 
albastrul ceresc. 

Statură puţin de vorbă până să mănânce, apoi limba li se 
dezlegă. El vorbi despre fericirea care, fără îndoială, îi 
aştepta, despre prostia lor de a nu fi scăpat mai curând din 
măreaţa închisoare în care trăiseră, despre vechile vremuri 
romantice care dispăruseră de pe pământ pentru 
totdeauna. Şi apoi începu să se grozăvească. Ridică sabia 
care stătea pe pământ lângă el, iar fata i-o luă din mână şi 
îşi trecu un deget tremurător pe lama ei. 

Şi ai putea, zise ea, tu... ai putea să ridici asta şi să loveşti 
un om? 

De ce nu? Dacă va fi nevoie! 

Dar, zise ea, mi se pare ceva atât de groaznic! Asta taie... 
Şi o să curgă... - vocea ei cobori - sânge! 

În vechile romane ai citit destul de des... 

A, ştiu; atunci... da. Dar asta-i altceva. Se ştie că nu este 
sânge, ci doar un fel de cerneală roşie... Dar tu... să ucizi.? 


Îl privi cu îndoială, apoi îi dădu sabia hiapoi. 

După ce se odihniră şi mâncară ceva, se ridicară ca să-şi 
urmeze drumul peste dealuri. Trecură foarte aproape de o 
imensă turmă de oi, care se uitau, behă-ind, la figurile lor 
neobişnuite. Ea nu mai văzuse oi niciodată, şi se înfiora 
gândindu-se că asemenea animale blajine trebuie ucise 
pentru hrană. Un câine ciobănesc latră de la distanţă, apoi 
un păstor apăru printre suporturile morilor de vânt şi 
cobori spre ei. 

Când ajunse mai aproape, îi strigă, întrebându-i încotro se 
duc. 

Denton ezită, apoi îi spuse pe scurt că erau în căutarea 
vreunei case ruinate printre dune, unde să poată locui 
împreună. încercă să vorbească pe un ton degajat, ca şi 
cum ar fi fost ceva obişnuit pentru el. Omul îi privi cu 
ncâncredere. 

Aţi făcut ceva? îi întrebă el. 

Nimic, zise Denton. Doar că nu mai vrem să trăim în oraş. 
De ce am trăi în oraşe? 

Păstorul îi privi eu şi mai mare ncâncredere. 

Nu puteţi trăi aici, zise el. 

Vrem să încercăm. 

Păstorul îşi mută privirea de la unul la celălalt. 

O să vă întoarceţi chiar mâine, zise el. Pare destul de 
plăcut aici în lumina soarelui... Sunteţi siguri că n-aţi făcut 
nimic? Noi, „păstorii, nu suntem prieteni prea buni cu 
poliţia. 

Denton îl privi drept în faţă. 

Nu, zise el. Dar suntem prea săraci ca să trăim în oraş, şi 
nu putem suporta gândul să purtăm haine de pânză 
albastră şi să muncim din greu. Avem de gând să ducem aici 
o viaţă simplă, ca oamenii din vechime. 

Păstorul era un om bărbos, cu faţa îngândurată. Aruncă o 
privire la frumuseţea fragilă a Elizabethei. 

Dar ei erau simpli la minte, zise el, 

Şi noi suntem la fel, zise Denton. Păstorul zâmbi. 


Dacă mergeţi pe-acolo, zise el, pe creastă, pe sub morile 
de vânt, o să vedeţi o grămadă de măguri” şi ruine pe mâna 
dreaptă. Acolo a fost cândva un oraş numit Epsom. N-a 
rămas din el nici o casă, dar cărămizile s-au folosit la un 
ţarc pentru oi. Mergeţi mai departe, şi o altă grămadă pe 
marginea văii este Leatherhead; şi apoi dealul coteşte pe la 
marginea unei văi; acolo este o pădure de fag. Mergeţi mai 
departe de-a lungul crestei. O să daţi de locuri foarte 
sălbatice. în unele părţi, cu toată plivirea care se face, 
ferigile şi. clopoţeii şi alte asemenea plante nefolositoare 
cresc încă nestânjenite. Şi pe toată distanţa, mai jos de 
morile de vânt, se întinde un drum drept, pavat cu pietre, o 
şosea a romanilor de acum două mii de ani. Apucaţi la 
dreapta, jos în vale, şi urmaţi-vă drumul de-a lungul râului. 
O să daţi numaidecât de un şir de case, multe din ele cu 
acoperişul încă întreg. Acolo o să vă puteţi găsi adăpost. 
Tinerii îi mulţumiră. 

E un loc liniştit. Nu există nici un fel de lumină după 
căderea nopţii, şi am auzit vorbindu-se de hoţi. E un loc 
singuratic. Nimic nu se întâmplă acolo. Fonografe care spun 
poveşti, distracţii cinematografice, maşini noi... nu veţi găsi 
acolo nimic din toate astea. Dacă sunteţi flămânzi nu găsiţi 
de mâncare, dacă sunteţi bolnavi, nici un doctor... păstorul 
se opri. 

O să încercăm, zise Denton, arătându-se nerăbdător să 
pornească. Apoi îi veni o idee, şi se înţelese cu păstorul, află 
unde puteau să-l găsească, ca să le cumpere şi să le aducă 
din oraş lucrurile de care ar avea nevoie. 

Către seară ajunseră în satul pustiu, cu casele lui care li se 
păreau atât de mici şi ciudate: îl găsiră auriu în strălucirea 
asfinţitului; era un sat liniştit şi gol. Umblară de la o casă 
pustie la alta, minunându-se de ciudata lor simplitate şi 
sfătuindu-se pe care s-o aleagă. Şi, în cele din urmă, într-un 
ungher însorit al unei camere, care-şi pierduse peretele 
exterior, dădură peste o floare sălbatică, o floricică albastră 


pe care plivitorii de buruieni ai Companiei Alimentare o 
trecuseră cu vederea. 

Se hotărâră pentru casa aceea, dar nu rămaseră prea 
mult în ea în prima noapte pentru că voiau să şi-o petreacă 
în mijlocul naturii. Şi pe lângă asta, casele deveniră foarte 
triste şi sumbre după ce soarele disjjăru de pe cer. Aşa 
încât, după ce se odihniră puţin, se duseră din nou pe 
creasta dealului să vadă cu propriii lor ochi liniştea cerului 
presărat cu stele, despre care vechii poeţi avuseseră atâtea 
lucruri de spus. Era o privelişte minunată, şi Denton vorbi 
tot atât de minunat ca şi stelele, iar când în cele clin urmă 
coborâră dealul, cerul pălea în lumina zorilor. Dormiră 
puţin şi dimineaţa, când se treziră, un sturz cânta într-un 
copac. 

Astfel îşi începură exilul aceşti tineri din secolul al 
douăzeci şi doilea. în dimineaţa aceea fură foarte ocupați să 
cerceteze încăperile acestei locuinţe noi în care aveau să-şi 
ducă viaţa lor, simplă. N-o putură explora prea repede sau 
prea adânc, fiindcă mergeau peste tot mână în mână; dar 
găsiră nişte rămăşiţe de mobile. Dincolo de sat se afla o 
magazie de iarnă cu nutreţ pentru oile Companiei 
Alimentare, şi Denton cară câteva braţe din care să 
încropească în casă un aşternut, iar în mai multe case mai 
erau scaune şi mese vechi, roase de mucegai, dar era o 
mobilă grosolană, barbară, greoaie, cel puţin aşa li se păru 
lor, şi mai cu seamă era făcută din lemn. îşi repetară multe 
din lucrurile pe care le spuseseră în ajun, iar spre seară 
găsiră încă o floare, o zambilă. Târziu, în amurg, câţiva 
păstori ai Companiei coborâră spre valea râului, într-un 
vehicul mare cu mai multe roţi; dar cei doi tineri se 
ascunseră de ei, pentru că prezenţa lor, zicea Elizabeth, ar 
fi putut să strice tot romantismul acestui loc din lumea 
veche. 

În chipul acesta trecu o săptămână, în toată această 
săptămână zilele au fost senine, iar nopţile nişte nopţi pline 


de stele, şi fiecare noapte mai luminoasă decât cealaltă 
datorită lunii în creştere. 

Şi totuşi, ceva din splendoarea de la început a venirii lor 
aici dispăru, se irosi treptat, zi după zi; elocvenţa lui Denton 
deveni mai rară şi mai lipsită de noi subiecte de inspiraţie; 
oboseala drumului lung pe care-l făcuseră din Londra 
încoace se prefăcu într-o anume înţepenire a membrelor, şi 
fiecare din ei suferea de o răceală uşoară, dar inexplicabilă. 
Pe lingă asta, Denton simţea nevoia să lucreze ceva. într-un 
loc, într-o grămadă de vechituri demult aruncate la 
întâmplare, el găsi o sapă ruginită, şi cu ea atacă furios 
grădina părăginită şi plină de bălării, cu toate că n-avea 
nimic de plantat ori de semănat. Se întoarse la Elizabeth, cu 
faţa scăldată de sudoare, după o jumătate de oră de 
asemenea trudă, 

Probabil că oamenii erau uriaşi în vremurile acelea, zise el, 
ncânţelegând ce înseamnă obişnuinţa şi antrenamentul. Şi 
plimbarea lor din ziua aceea îi duse de-a lungul dealurilor, 
până când putură vedea oraşul licărind departe în vale. Mă 
întreb, zise Denton iarăşi, cum or fi mergând lucrurile 
acolo? 

Şi atunci vremea se schimbă. 

Vino să vezi norii, strigă ea. Şi iată-i: erau de un purpuriu 
întunecat spre nord şi spre est, revărsându-şi horbota 
zdrenţuită spre zenit. Pe măsură ce se ridicau deasupra 
dealului, perdeaua lor acoperea asfinţitul. Pe neaşteptatei 
vântul începu să clatine fagii, făcându-i să freamăte, şi 
Elizabetii se înfiora. Apoi, în depărtare, izbucni fulgerul, un 
fulger ca o sabie scoasă brusc din teacă, şi tunetul 
îndepărtat străbătu cerul, şi tocmai când ei stăteau uimiţi 
primele picături de ploaie ale furtunii începură să cadă 
asupră-le. într-o clipă, chiar şi ultima fâşie de cer senin fu 
ascunsă de o perdea de grindină, şi fulgerul izbucni din 
nou, glasul tunetului mugi şi mai tare, şi totul în jurul lor 
deveni întunecat şi straniu. 


Apucându-se de mână, aceşti doi copii ai oraşului alergară 
la vale pe coasta dealului, spre casă, într-o uimire 
nesfârşită. Şi înainte de a ajunge acolo, Elizabeth începu să 
plângă de spaimă, căci pământul întunecat din jurul lor era 
alb şi fremăta de grindină. 

Apoi începu pentru ei o ciudată” noapte de groază. Pentru 
întâia oară în viaţa lor de oameni civilizaţi se aflau într-un 
întuneric absolut; erau uzi, îngheţaţi şi tremurau, 
pretutindeni în jurul lor răpăia grindina, şi prin tavanele 
demult lăsate în paragină ale casei pustii curgeau şiroaie 
zgomotoase de apă, alcătuind băltoace şi pârâiaşe pe 
podelele şubrede. Când izbucnirile furtunii loveau clădirea 
părăginită, ea gemea şi se cutremura, şi din când în când 
câte o bucată de tencuială aluneca de pe perete şi se 
spărgea, sau câte o ţiglă se desprindea şi cădea cu zgomot 
de pe acoperiş, sfărâmându-se în sera goală de dedesubt. 
Elizabeth se înfiora, dar stătu liniştită; Denton o înfăşură în 
pelerina lui viu colorată şi subţire, şi rămase astfel ghemuiţi 
unul într-altuă, pe întuneric. Iar tunetul bubuia tot mai 
puternic şi mai aproape, şi fulgerul izbucnea cu o lumină tot 
mai lividă, aruncând câte o clipă o lumină palidă în odaia 
urnedă în care se adăpostiseră. 

Nu mai fuseseră niciodată în aer liber, decât doar atunci 
când strălucea soarele. Toată viaţa şi-o petrecuseră pe 
străzile şi în încăperile calde şi spaţioase ale oraşului din 
acele vremuri, Pentru ei, noaptea asta era ca o prezenţă 
dintr-altă lume, de haos dezordonat, dezlănţuit şi 
tumultuos, aproape fără speranţă că vor mai putea să vadă 
vreodată străzile oraşului. 

Furtuna părea să dureze la nesfârşit, şi în cele din urmă ei 
aţipiră printre izbucnirile tunetelor, şi apoi furtuna scăzu 
repede şi se curmă. Când ultimul răpăit al ploii se stinse, 
auziră un zgomot neobişnuit. „ - Ce-i asta? strigă Elizabeth. 
Auziră acelaşi zgomot din nou. Era un lătrat de câini. Trecu 
de-a lungul străzii pustii şi se pierdu în depărtare; prin 
fereastră, văzură albind peretele din faţa lor şi, aruncând 


asupra lui umbra pervazului ferestrei şi silueta neagră a 
unui copac, străluci lumina lunii pline. 

Tocmai când lumina palidă a zorilor începea să contureze 
lucrurile din jurul lor, lătratul dinilor se auzi din nou, şi apoi 
încetă. Ascultară. Peste puţin timp auziră un tropăit repede 
al unor paşi în jurul casei şi câteva lătrături scurte, pe 
jumătate înăbugşite. Apoi se aşternu din nou tăcerea. 

Ssst 1 şopti Elizabeth, arătând spre uşa camerei lor. 

Denton se îndreptă până la jumătatea drumului spre uşă, 
şi se opri să asculte. Se întoarse, prefăcându-se nepăsător. 

Probabil că sunt dinii ciobăneşti ai Companiei Alimentare, 
zise el. N-or să ne facă nici un rău. 

Se aşeză din nou lângă ea. 

Ce noapte a fost asta! zise el, ca să-şi mascheze încordarea 
cu care asculta. 

Mie nu-mi plac clinii, răspunse Elizabeth după o lungă 
tăcere. 

Câinii nu fac niciodată rău nimănui, zise Denton. în 
vremurile vechi, în secolul al nouăsprezecelea, fiecare om 
avea un câine. 

Am auzit odată un roman. Despre un câine care a ucis un 
om. 

Nu era câine ca ăştia, zise Denton cu un aer convins. 
Unele din romanele astea sunt cam... exagerate. 

Deodată se auzi alt lătrat scurt şi un tropăit urcând scara; 
apoi cineva gâfâi. Denton sări în picioare şi luă sabia de pe 
salteaua de paie ude pe care stătuseră întinşi. Atunci apăru 
în pragul uşii un câine ciobănesc deşirat, care se opri acolo. 
în spatele lui se ivi altul. O clipă, omul şi animalul se priviră 
ochi în ochi, ezitând. 

Apoi Denton, neştiind prea multe despre dini, făcu un pas 
înainte. 

Pleacă, zise el, mişcându-şi sabia cu stângăcie. Câinele 
tresări şi mârâi. Denton se opri brusc. 

Câine bun! zise el. Mârâitul se prefăcu în lătrătură. 

Câine bun! zise Denton. 


Al doilea câine mârâi şi latră şi el. Un al treilea, nevăzut, 
de pe scări, începu şi el să latre. Alţii de afară le ţinură 
isonul şi, cum i se păru lui Denton, erau mulţi la număr. 

Asta-i plictisitor, zise Denton, fără să-şi ia ochii de la 
animalele din faţa lui, Bincânţeles că păstorii ri-or să iasă 
din oraş decât peste câteva ceasuri. Şi nu mă mir că aceşti 
câini nu pricep ce-i cu noi. 

Nu pot să te aud, strigă Elizabeth. Apoi se opri şi veni 
lângă el. 

Denton încercă din nou, dar lătratul continua să-i acopere 
glasul. Sunetul acela avea un efect curios asupra sângelui 
său. Vechi emoţii uitate începură să se agite; faţa lui îşi 
schimbă expresia pe măsură ce gura lui striga. încercă din 
nou; lătrăturile păreau să-şi bată joc de el, şi un câine făcu 
un pas înainte, zbârlindu-se. Deodată el se întoarse şi, 
rostind câteva vorbe în dialectul drumurilor subterane, 
vorbe ncânţelese pentru Elizabeth, se îndreptă spre câini. 
Lătratul încetă o clipă, se auzi un mârâit şi o plesnitură. 
Elizabedr văzu capul furios ai câinelui din faţa, cu dinţii albi 
şi urechile date pe spate, şi fulgerul lamei care izbea. 
Animalul sări în aer şi fu aruncat pe spate. 

Apoi Denton, cu un strigăt, începu să gonească câinii din 
faţa lui. Sabia fulgera deasupra capului său într-o mişcare 
nouă şi avântată, şi apoi el dispăru în jos pe scări. Ea făcu 
câţiva paşi ca să-l urmeze, şi văzu sânge în faţa uşii. Se opri 
şi, auzind de-afară larma dinilor şi strigătele lui Denton, 
alergă la fereastră. 

Nouă câini ciobăneşti erau împrăştiaţi, iar unul se 
zvârcolea în faţa portalului; Denton, dând de gustul acelei 
stranii plăceri de luptă, care zace adormită chiar şi în 
sângele celui mai civilizat om, răcnea alergând prin 
grădină. Şi apoi ea văzu ceva ce nu văzuse în prima clipă. 
Câinii dădeau roată într-o parte şi în alta, şi apoi se 
repezeau din nou. îl prinseseră acum la loc deschis. 

Într-o clipă, ea îşi dădu seama de situaţie. Vru să-l strige. 
în primul moment, se simţi slabă şi neputincioasă, şi apoi, 


ascultând de un imbold straniu, îşi ridică poalele rochiei 
albe şi alergă pe scări în jos. în hol se afla sapa ruginită. 
Asta îi trebuia. O apucă şi alergă afară. 

Venise tocmai la timp. Un câine se rostogolea în faţa lui, 
aproape tăiat în două; dar al doilea îl apucase de coapsă, în 
timp ce al treilea îl înşfăcase de gulerul din spate, şi al 
patrulea ţinea lama săbiei între dinţi, gustând din propriul 
său sânge. Denton tocmai parase cu braţul stâng atacul 
celui de al cincilea câine. 

În ce o priveşte pe ea, ar fi putut să fie din secolul întâi şi 
nu din al douăzeci şi doilea. Toată blândeţea celor 
optsprezece ani ai vieţii ei petrecute la oraş dispăru în faţa 
acestui imperativ imediat. Sapa izbi tare şi sigur, spărgând 
ţeasta unui câine. Un altul, pregătin-du-se să sară, urlă de 
spaimă în faţa acestui adversar neaşteptat şi fugi în lături. 
Doi din ei pierdură clipe preţioase cu panglicile din poalele 
rochiei. 

Gulerul pelerinei lui Denton se sfâşie şi se desfăcu, în timp 
ce el însuşi se clătina pe spate; câinele din spatele lui simţi 
şi el lovitura sapei şi încetă să-l mai atace. Atunci Denton îşi 
înfipse sabia în animalul care-l apucase de coapsă. 

La perete 1 strigă Elizabeth; şi în trei secunde lupta se 
sfârşi, iar tinerii noştri rămaseră unul lângă altul, în care 
timp ceilalţi clini fugiră cu coada între picioare de pe 
câmpul de luptă. 

O clipă, cei doi tineri rămaseră în picioare, gâfâind însă 
biruitori, şi apoi Elizabeth, aruncând sapa, îşi acoperi faţa şi 
se prăbuşi la pământ izbucnind în hohote de plâns. Denton 
se uită în jur, înfirpse vârful săbiei în pământ ca să-i fie la- 
ndemână, şi se aplecă spre fată s-o liniştească. 

În cele din urmă, emoţiile tumultuoase li se potoliră şi ei 
putură să stea de vorbă din nou liniştiţi. Ea se rezemase de 
zid, iar el se urcase pe parapetul zidului, ca să poată 
cerceta cu privirea dacă nu cumva clinii aveau de gând să 
se întoarcă. Doi din ei se aflau în orice caz pe coasta 
dealului şi continuau să latre supărător. 


Fata avea faţa scăldată în lacrimi, dar nu se mai simţea 
nenorocită, pentru că de jumătate de oră el îi repeta că a 
fost curajoasă şi i-a salvat viaţa. Totuşi începea s-o cuprindă 
o temere nouă. 

Sunt câinii Companiei Alimentare, zise ea. O să avem 
neplăceri. 

— Mi-e teamă că da. Aproape sigur că ne vor urmări 
pentru contravenţie. Se făcu o pauză. 

În vremurile vechi, zise el, lucruri din astea se întâmplau 
zilnic. 

Noaptea trecută! zise ea. N-aş putea să mai trec printr-o 
astfel de noapte. 

EI o privi. Faţa ei era palidă de nesomn, suptă şi răvăşită. 
Bărbatul luă deodată o hotărâre. 

Trebuie să ne întoarcem, zise el. Ea se uită la câinii morţi 
şi se înfiora. —. Nu putem rămâne aici, zise ea, 

Trebuie să ne întoarcem, repetă el aruncând o privire 
peste umăr să vadă dacă duşmanul se ţinea la distanţă. Am 
fost câtva timp... Dar lumea o prea civilizată. Epoca noastră 
este epoca oraşelor. O viaţă ca asta de aici ne-ar ucide. 

Dar ce să facem? Cum putem trăi acolo? Denton ezită. Izbi 
cu călcâiul în zidul pe care şedea. 

E im lucru de care n-am pomenit înainte, zise el şi tuşi. 
Dar... 

Dar...? 

Ai putea să capeţi bani în contul moştenirii, zise el. 

Aş putea? zise ea cu interes. 

Sigur că da. Ce copil eşti! 

Ea se ridică, cu faţa strălucitoare. 

De ce nu mi-ai spus până acum? întrebă ea. Şi noi care 
stăteam aici...! 

El o privi o clipă, apoi zâmbi. Dar numaidecât zâmbetul îi 
pieri de pe faţă. 

Am crezut că trebuie să vină de la tine, zise el. Nu-mi 
place să-ţi cer bani. Şi pe lângă asta, întâi ara crezut că are 
să fie frumos aici. 


Se făcu tăcere, 

De fapt a şi fost frumos, zise el şi mai privi o dată înapoi 
peste umăr, Până când au început toate astea..., 

Da, zise ea, primele zile. Primele trei zile. 

Se priviră câtva timp în faţă, apoi Denton sări jos de pe zid 
şi o luă de mână. 

Fiecare generaţie, zise el, cu felul ei de viaţă. Abia acum 
înţeleg limpede. La oraş... asta-i viaţa pentru care ne-am 
născut noi. Să trăieşti în orice alt mod.,. 

Venirea noastră aici a fost un vis, şi acum €... deşteptarea. 

A fost un vis plăcut, zise ea; la început! 

O lungă tăcere se aşternu între ei. 

Dacă vrem să ajungem în oraş până n-au venit păstorii, 
trebuie să pornim la drum, zise Denton. Trebuie să ne luăm 
mâncarea din casă şi să mâncăm în mers. 

Denton aruncă din nou o privire în jurul său, şi, dând un 
larg ocol crinilor morţi, cei doi străbătură teritoriul grădinii 
şi intrară împreună în casă. Găsiră raniţa cu mâncare şi 
coborâră din nou treptele pătate de sânge. îri hol, Elizabeth 
se opri. 

O clipă, zise ea. Mai este ceva aici. 

Se îndreptă spre odaia în care înflorise floricica albastră. 
Se aplecă asupra ei şi o atinse cu mâna. 

O vreau, zise ea şi adăugă: Dar n-o pot lua... 

Într-un impuls, se aplecă şi îi sărută petalele. 

Apoi în tăcere, unul lingă altul, trecură prin grădina goală, 
pe vechea şosea, şi îşi îndreptară feţele hotărâte spre 
oraşul îndepărtat - spre complexul oraş mecanizat din zilele 
acelea, oraşul care înghiţise omenirea. 

ÎN. STRĂZILE ORAŞULUI. 

Printre invențiile din istoria omenirii, care au schimbat 
faţa lumii, una proeminentă, clacă nu chiar cea mai de 
frunte, este seria aceea de născociri din domeniul 
locomoţiei care a început cu calea ferată şi a sfârşit după un 
secol şi mai bine cu drumurile mobile rulante. Faptul că 
aceste invenţii, împreună cu mecanismul societăţilor 


anonime pe acţiuni şi înlocuirea muncitorilor agricoli prin 
oameni calificaţi şi maşini ingenioase, vor concentra în mod 
obligatoriu omenirea în oraşe de o mărime nemaipomenită 
şi vor produce o întreagă revoluţie în viaţa oamenilor, a 
devenit, după aceea, un lucru atât de vădit, încât este 
uimitor cum de nu a fost prevăzut mai dinainte. Şi, totuşi, se 
pare că nimeni nu s-a gândit să ia vreo măsură pentru 
prcântâmpinarea nenorocirilor pe care o astfel de revoluţie 
le-ar putea aduce după ea; iar ideea că prohibiţiile morale 
şi sancţiunile, privilegiile şi concesiile, concepţiile asupra 
moralității şi răspunderii, asupra confortului şi frumosului, 
care făcuseră ca principalele state agricole din trecut să fie 
prospere şi fericite, se vor topi în torentul impetuos al 
noilor condiţii şi impulsuri, se pare că nu a pătruns 
niciodată în mintea secolului al nouăsprezecelea. Faptul că 
un cetăţean, blând şi cinstit în viaţa lui obişnuită; ar putea, 
ca acţionar, să devină de o lăcomie aproape criminală; că 
metodele comerciale care erau rezonabile şi vrednice de 
respect în vechile ţinuturi rurale, pe o scară lărgită ar fi 
putut să devină groaznice şi sufocante; că vechea 
filantropie însemna acum pauperizare, iar vechiul serviciu 
era acum exploatare; şi, în fine, de fapt o revizuire şi o 
lărgire a datoriilor şi drepturilor omului devenise urgent 
necesară - toate aceste lucruri secolul aceia nu le putea 
înţelege, nutrit cum era de un sistem arhaic de educaţie şi 
profund conservator şi legalist în felul său de a gândi. Se 
ştia că aglomerarea oamenilor în oraşe ivea primejdii 
nemaiîntâlnite de epidemie. Se înregistra o dezvoltare 
energică a salubrităţii, dar faptul că bolile jocurilor de 
noroc şi ale camerei, ale necumpătării şi tiraniei ar putea să 
devină endemice şi să producă consecinţe îngrozitoare, 
depăşea puterea de înţelegere a secolului al 
nouăsprezecela. Şi astfel, ca şi când ar fi fost un proces 
anorganic ncâmpiedicat practic de voinţa creatoare a 
omului, s-a realizat dezvoltarea oraşelor imense şi 


nefericite, care marchează cel de al douăzeci şi unulea 
secol. 

Noua societate era împărţită în trei clase principale, în 
vârful ei dormita proprietarul de averi, enorm de bogat, mai 
mult din accidente decât din intenţie, puternic dar fără 
voinţă şi scop, ultimul avatar al lui Hamlet în lume. 
Dedesubt se afla mulţimea enormă de muncitori angajaţi de 
Companiile gigantice care monopolizau totul; şi între aceste 
două clase se afla clasa de mijloc, care se împuţina tot mai 
mult, cuprinzând funcţionari de tot felul, supraveghetori, 
directori, medici, jurişti, artişti, profesori, şi pe cei cu averi 
mai mici, o clasă mijlocie ai cărei membri duceau o viaţă de 
lux nesigur şi speculaţii precare în mijlocul acţiunilor 
marilor diriguitori. 

Aţi văzut acum povestea de dragoste şi căsătoria dintre 
două persoane din această clasă de mijloc; aţi putut vedea 
cum şi-au înlăturat obstacolele dintre ei şi cum au încercat 
să retrăiască vechiul mod de viaţă rustică, întorcându-se 
însă destul de repede înapoi sa Londra. Denton nu avea 
mijloace materiale, aşa că Elizabeth a împrumutat bani pe 
baza valorilor pe care tatăl ei, Mwres, le ţinea în custodie 
pentru ea, până când fata avea să împbnească douăzeci şi 
unu de ani. 

Procentul de dobânză pe care-l plătea ea era, desigur, 
foarte mare, din cauza nesiguranţei ei, iar aritmetica 
îndrăgostiţilor este adesea superficială şi optimistă. Şi 
totuşi, au petrecut timpuri foarte frumoase după 
întoarcerea lor. Au hotărât să nu se ducă într-un Oraş al 
Plăcerii, nici să-şi risipească zilele zburând dintr-o parte a 
lumii în alta, căci, în ciuda dezamăgirii lor, aveau încă 
gusturi demodate. Şi-au mobilat mica lor odaie cu mobile 
victoriene, vechi şi ciudate şi au găsit un magazin la etajul 
patruzeci şi doi de pe Strada a Şaptea unde se mai puteau 
cumpăra cărţi tipărite demult. Plăcerea lor favorită era să 
citească cărţi tipărite, în loc să asculte la. fonograf. Şi când 
mai apoi a venit pe lume o fetiţă dulce, ca să-i unească şi 


mai mult, dacă mai era cu putinţă aşa ceva, Elizabeth n-a 
vrut s-o trimită la oreşă, cum era obiceiul, ci a insistat s-o 
crească acasă. Chiria apartamentului a sporit din pricina 
acestui procedeu neobişnuit, dar lor nu le păsa. Nu însemna 
pentru ei altceva decât să împrumute ceva mai mulţi bani. 

Curând Elizabeth deveni majoră, şi Denton avu o 
întrevedere de afaceri cu tatăl ei, care nu fu de loc 
agreabilă. Urmă o întrevedere extrem de neplăcută cu cel 
care le împrumuta bani, de la care el se întoarse acasă 
palid. Când veni acasă, Elizabeth îi spuse despre o nouă şi 
minunată intonaţie din gunguritul fetiţei lor, dar Denton nu- 
i dădu nici o atenţie. în mijlocul descrierii ei, el o întrerupse. 

Câţi bani crezi că ne-au mai rămas, acum când am achitat 
totul? 

Ea se uită ţintă la el, oprindu-se din imitarea gunguritului 
cu care îşi însoţise descrierea. 

Nu cumva vrei să spui...? 

Da, răspunse el, chiar atât. Am fost necugetaţi. Asta-i din 
cauza dobânzilor. Sau aşa ceva. Şi acţiunile pe care le aveai 
s-au prăbuşit. Tatălui tău nu-i pasă. Zice că nu-i treaba lui, 
după tot ce s-a întâmplat. Are de gând să se căsătorească 
din nou... Ei bine, abia dacă ne-a mai rămas o mie! 

Numai o mie? 

Numai o mie. 

Elizabeth se aşeză, O clipă, îl privi albă la faţă, apoi ochii ei 
trecură peste odaia ciudată, cu mobilă de modă veche, din 
epoca victoriană şi cu cromoli-tografiile ei autentice, şi în 
cele din urmă se opriră pe mica fiinţă omenească din 
braţele ei. 

Denton, în picioare, o privi abătut. Apoi se răsuci pe 
călcâie şi începu să se plimbe grăbit de colo până colo prin 
odaie, 

Trebuie să găsesc ceva de făcut, izbucni el deodată. Sunt 
un ticălos leneş. Ar fi trebuit să mă gân-desc la asta mai 
demult. Am fost un nebun egoist. Doream să fiu cu tine 
toată ziua... 


Se întrerupse, văzându-i faţa palidă. Brusc, se apro pie şi o 
sărută pe ea şi obrăjorul cuibărit la pieptul Ci.,; 

Nu-i nimic, draga mea, zise el aplecat spre dânsa; acum n- 
ai să mai fii singură... acum Dings începe să-ţi vorbească. Şi 
eu pot să găsesc curând ceva de făcut, ştii. Curând... Uşor... 
E un şoc numai la început. Dar se va aranja. Cu siguranţă 
că are să se aranjeze. După ce mă odihnesc puţin, am să ies 
din nou să văd ce se poate face. Deocamdată e greu să mă 
gândesc la ceva... 

Ne va fi greu să părăsim odăile astea, zise Elizabeth. Dar... 

Nu va fi nevoie de aşa ceva, crede-mă. 

Sunt prea costisitoare. 

Denton îndepărtă cu un gest această obiecţie. începu să 
vorbească despre munca pe care ar putea-o face. Nu 
spunea prea limpede despre ce era vorba; dar era convins 
că va fi ceva care să-i menţină confortabil în cadrul fericit al 
clasei mijlocii, al cărei fel de viaţă era singurul pe care îl 
cunoşteau. 

Sunt treizeci şi trei de milioane de oameni în Londra, zise 
el; unii din ei cu siguranţă că au nevoie de mine, 

Cu siguranţă. 

Partea proastă este... Ei bine, Bindon, omul acela mărunt 
şi brunet cu care tatăl tău dorea să te căsătorească! E o 
persoană importantă... Nu pot să mă întorc la slujba mea de 
pe platforma de zbor, pentru că el este acum 
reprezentantul conducerii Platformelor de Zbor. 

Nu ştiam asta, zise Elizabeth. 

A fost numit în ultimele săptămâni... căci altfel lucrurile ar 
fi fost destul de uşoare, pentru că cei de la platforma de 
zbor erau mulţumiţi de mine. Dar sunt zeci de alte lucruri 
care se pot face... zeci. Nu fii îngrijorată, draga mea. Mă 
odihnesc puţin, apoi ne ducem să luăm masa, şi după aceea 
pornesc să caut. Cunosc o mulţime de oameni... o mulţime. 

Şi după ce se odihniră, se duseră la restaurantul public şi 
mâneară, apoi el plecă să-şi caute slujbă. Dar îşi dădură 
curând seama că într-o anume privinţă lumea era tot atât 


de defectuoasă cum fusese dintotdea-una, şi această 
privinţă era posibilitatea de a găsi o slujbă bună,. sigură, 
corectă, bine plătită, care să-ţi lase destul timp liber pentru 
viaţa particulară şi oare să nu-ţi ceară nici o abilitate 
specială, nici un efort violent sau risc, şi nici un sacrificiu de 
nici un fel. El puse Ia cale o mulţime de proiecte strălucite 
şi îşi petrecu multe zile alergând dintr-o parte în alta a 
oraşului enorm în căutarea unor prieteni influenţi; şi toţi 
aceşti prieteni influenţi erau bucuroşi să-l vadă şi foarte 
bine dispuşi, până când discuţia ajungea la propuneri 
precise, şi atunci ei deveneau circumspecţi şi vagi. Se 
despărţea de ei cu răceală, se ginaea la purtarea lor, se 
înfuria pe drumul spre casă şi ie oprea la vreun oficiu 
telefonic cheltuind bani pe o ceartă însufleţită, dar care nu-i 
aducea nici un folos. Şi pe măsură ce zilele treceau, el 
deveni atât de obosit şi iritat, încât făcea eforturi mari ca să 
pară blând şi nepăsător în faţa Elizabethei, iar dânsa fiind o 
femeie iubitoare, observa foarte bine acest lucru. 

Într-o zi, după o introducere lungă şi complicată, ea îi făcu 
o propunere dureroasă. El se aşteptase ca femeia să plângă 
şi să se lase pradă disperării când vor fi nevoiţi să-şi vândă 
toate comorile victoriene cumpărate eu atâta bucurie, 
ciudatele lor obiecte de artă, husele, preşurile, perdelele de 
rips, mobila furniruită, gravurile şi desenele în rame aurii, 
florile de ceară sub sticlă, păsările împăiate., şi toate 
obiectele lor vechi; şi totuşi ea a fost aceea care a făcut 
propunerea. Sacrificiul părea că-i face multă plăcere, şi tot 
astfel ideea de a se muta într-un apartament din alt hotel, 
cu vreo zece sau douăsprezece etaje mai jos. 

Atâta timp cât Dings este cu noi, nimic nu mai contează, 
zise ea. E doar o experienţă. 

Şi atunci el o sărută, îi spuse că e mai vitează decât atunci 
când se luptase cu câinii ciobăneşti, o numi Boa-dicea, şi se 
abţinu cu grijă să-i aducă aminte că vor fi nevoiţi să 
plătească o chirie mult mai mare, din cauza glăsciorului cu 
care Dings întâmpina vacarmul ncâncetat al oraşului. 


Ideea lui fusese s-o îndepărteze pe Elizabedi când va 
trebui să vândă mobilele absurde de care se legau 
afecțiunile lor; dar când se ajunse la vânzare, Elizabeth fu 
cea care se tocmi cu negustorul, în timp ce Denton o porni 
pe străzile mişcătoare ale oraşului, palid la faţă şi copleşit 
de durere şi de teama de cele ce vor urma. Când se mutară 
în apartamentul lor din-tr-un hotel ieftin, cu mobilă 
sărăcăcioasă de culoare alb şi roz, îl apucă o criză de 
energie furioasă, după care urmă aproape o săptămână de 
letargie, în timpul căreia stătu îmbufnat acasă. în aceste 
zile, Elizabedi străluci oa o stea, iar la sfârşit suferinţa lui 
Denton se revărsă în lacrimi. Şi apoi el porni din nou pe 
străzile oraşului şi - spre marea sa uimire - obţinu ceva de 
lucru. 

Pretenţiile lui faţă de slujbă scăzuseră ncâncetat, până 
când în cele din urmă ajunseră la nivelul cel mai de jos al 
muncitorilor independenţi. Mai întâi, el aspirase la un post 
de funcţionar superior în marile Companii de Zbor, de Mori 
de Vânt sau de Apă, sau să fie numit într-una din 
Organizațiile Generale ale Inteligenţei, care înlocuiseră 
ziarele, ori în vreo asociaţie profesională, dar acestea au 
fost doar visurile începutului. De la ele, trecuse la 
speculaţii, şi trei sute de „lioni” de aur din mia Elizabethei 
dispărură într-o seară la bursa acţiunilor. Acum, era 
bucuros că înfăţişarea sa atrăgătoare îl făcu să fie ales în 
postul de vânzător la Consorţiul de Pălării Suzannah, un 
consorţiu care se. ocupa cu bonetele, podoabele capilare, şi 
pălării pentru doamne, căci, deşi oraşul era în întregime 
acoperit, doamnele continuau încă să poarte pălării extrem 
de complicate şi frumoase, la teatre, şi în adunările publice. 

Ar fi fost amuzant dacă cineva ar fi confruntat prăvălia 
unui negustor din Regent Street din secolul al 
nouăsprezecelea cu treapta de dezvoltare a acestui 
magazin la care era angajat Denton. Strada a 
Nouăsprezecea era încă numită uneori Regent Street, dar 
acum era o stradă cu platforme mişcătoare, având aproape 


opt sute de picioare lărgime. Spaţiul din mijloc era imobil şi 
dădea acces, prin scările care coborau către străzile 
subterane, spre casele de pe fiecare latură. La dreapta şi la 
stânga era o serie ascendentă de platforme continue, 
fiecare din ele mergând cam cu cinci mile pe oră mai 
repede decât cea alăturată dinspre interior, aşa că omul 
putea să păşească de pe o platformă pe alta, până când 
ajungea la cea mai rapidă din exterior, şi putea astfel să 
meargă prin tot oraşul. Localul Consorţiului de Pălării 
Suzannah îşi arăta faţada vastă din marginea drumului 
exterior, arborând pe deasupra capului, de fiecare parte, o 
serie de ecrane imense de sticlă albă care se suprapuneau, 
şi pe care erau proiectate gigantice imagini animate ale 
chipurilor unor binecunoscute femei frumoase ce purtau 
ultimele noutăţi în materie de pălării. O mulţime deasă era 
strânsă întotdeauna pe strada centrală staţionară, privind 
un vast ecran cinematografic ce prezenta ultimele modele. 
întreaga faţadă a clădirii era într-o ncâncetată schimbare 
de culori, şi de-a lungul întregii faţade - care măsura patru 
sute de picioare - ca şi de-a curmezişul străzii cu platforme 
mişcătoare, se înşirau, clipeau şi străluceau într-o mie de 
nuanţe şi caractere reclamele: 

SUZANA! PĂLĂRÂI! SUZANA! PĂLĂRÂI! 

Un panou cu difuzoare uriaşe acoperea întreaga 
conversaţie de pe platformele mişcătoare şi mugea spre 
trecători, răcnind cuvântui „pălării”, în timp ce de la un 
capăt la altul al străzii alte baterii întregi sfătuiau publicul 
„să intre la Suzannab”, şi-l întrebau: „De ce nu-i cumperi 
fetei o pălărie?” 

Pentru a veni în ajutorul surzilor, şi surzenia nu era un 
lucru prea neobişnuit în Londra pe vremea aceea —- 
inscripţii de toate mărimile erau proiectate de pe acoperiş 
pe platformele mişcătoare, şi un deget mobil îţi scria pe 
mână sau pe capul chel al omului din faţa ta, sau pe umerii 
unei doamne, sau într-o izbucnire de flăcări din faţa 
picioarelor, cu neaşteptate litere de foc: „pălării ieftine”, 


sau pur şi simplu „pălării”. Şi în ciuda tuturor acestor 
sforţări, ritmul vieţii clin oraş era atât de trepidant, ochii şi 
urechile oamenilor se obişnuiseră atât de mult să ignoreze 
tot soiul de reclame, încât mulţi dintre cetăţenii care 
trecuseră de mii de ori prin locul acela nici nu observaseră 
existenţa Consorţiului de Pălării Suzannah. 

Pentru a pătrunde în clădire coborai scara din mijlocul 
străzii şi treceai printr-un pasaj public, prin care se plimbau 
fete drăguţe, fete care doreau să poarte o pălărie pusă în 
vânzare cu un preţ mic. Camera de la intrare era o sală 
mare în care capete de ceară, împodobite cu pălării la 
modă, se roteau grațios pe piedestale, iar de-acolo treceai 
printr-un birou de plăţi spre o serie nesfârşită de încăperi 
mici, fiecare încăpere cu vânzătorul ei, cu trei sau patru 
pălării şi ace, oglinzi, cinematografe, telefoane şi benzi 
rulante în comunicaţie cu depozitul central, fotolii 
confortabile şi răcoritoare ispititoare. Un astfel de vânzător 
deveni acum Denton. Ocupaţia lui era să servească pe 
oricare doamnă din şirul ncâncetat care se oprea la el, să se 
poarte cât mai curtenitor, să-i ofere răcoritoare, să 
converseze despre orice subiect pe care ar fi vrut să-l 
aleagă clienta, şi să îndrepte conversaţia cu dibăcie, dar nu 
cu insistenţă, spre pălării. Trebuia să-i sugereze să încerce 
diferite modele de pălării şi să-i arate prin atitudinea sa şi 
prin felul său de a se purta, dar fără linguşiri grosolane, 
impresia excelentă ce o făceau pălăriile pe care dorea să le 
vândă. Avea multe oglinzi, adaptate prin diferite subtilităţi 
de curbură şi de nuanţă la diferitele tipuri de faţă şi 
înfăţişare, şi de folosirea oglinzii potrivite depindea foarte 
mult. 

Denton se dedică acestor îndatoriri curioase, şi: nu prea 
potrivite cu firea sa, cu o bunăvoință şi o energie oare cu un 
an mai înainte l-ar fi uimit, dar totul fu în zadar. 
Directoarea, care-l alesese pentru această slujbă şi-i 
dăduse câteva mici semne de. bunăvoință, îşi schimbă brusc 
atitudinea, declară fără nici un motiv precis că era un prost 


şi. îl concedie după şase săptămâni. Şi astfel Denton fu 
nevoit să-şi reia alergătura ineficace după o slujbă. 

Această a doua căutare nu dură prea mult. Banii lor erau 
pe sfârşite. Pentru a-i face să ţină mai mult, se hotărâră să 
se despartă de scumpa lor Dings şi duseră această fiinţă 
mititică într-uita din creşele publice de care era plin oraşul. 
Acesta era obiceiul timpului. Emanciparea industrială a 
femeilor, dezorganizarea căminului izolat care a urmat, 
făcuseră din creşă o necesitate pentru toţi, în afară de cei 
foarte bogaţi sau cu o minte excepţională. în ele, copiii 
găseau avantaje igienice şi educative care ar fi fost 
imposibile fără o astfel de organizare. Creşele erau de toate 
tipurile şi categoriile de lux, până la acelea ale Companiei 
Muncii, unde copiii erau luaţi pe credit, urmând să fie 
răscumpăraţi prin muncă, atunci când se făceau mari. 

Dar atât Denton cât şi Elizabeth, care erau, cum am mai 
explicat, nişte tineri ciudaţi şi de modă veche, plini de ideile 
secolului al nouăsprezecelea, urau nespus de mult aceste 
creşe comode, şi în cele din urmă îşi duseră fetiţa într-una 
din ele, călcându-şi tare pe inimă. Fură primiţi de o 
persoană maternă, în uniformă, care avea un fel de a fi 
foarte activ şi repezit, până când Elizabeth începu să 
plângă la gândul că se va despărţi de copilul ei. Persoana 
maternă, după o scurtă uimire faţă de această emoție 
neobişnuită, se schimbă brusc într-o fiinţă mângâietoare şi 
plină de îmbărbătare, fă-când-o pe Elizabeth să-şi recapete 
încrederea în viaţă. 

Fură conduşi într-o sală vastă în care prezidau câteva 
îngrijitoare şi unde se aflau câteva sute de fetiţe de doi ani, 
grupate pe podeaua acoperită cu jucării. Aceasta era sala 
copiilor de doi ani. Două îngrijitoare se apropiară, şi 
Elizabeth privi eu ocinii geloşi purtarea lor faţă de Dings. 
Erau binevoitoare - se vedea limpede că sunt binevoitoare, 
şi totuşi... 

Îndată după aceea veni timpul plecării. între timp Dings se 
aşezase fericită într-un colţ, stând pe podea cu braţele pline 


de o grămadă de jucării neobişnuite care aproape o 
îngropau. Părea că nu-i mai pasă de nimeni, când părinţii ei 
se îndepărtară. 

Li se interzise so tulbure spunându-i „la revedere”. 

La uşă, Elizabeth mai aruncă o privire pentru ultima oară, 
şi, iată, Dings lepădase noua ei avuţie şi stătea acum în 
picioare, nehotărâtă. Elizabetii deschise gura să spună 
ceva, dar îngrijitoarea cu aer matern o împinse înainte şi 
închise uşa. 

Poţi să vii curâncl din nou, draga mea, zise ea cu o 
neaşteptată duioşie în ochi. O clipă, Elizabeth se uită la ea 
fără nici o expresie. Poţi să vii din nou în curând! repetă 
îngrijitoarea. 

Apoi deodată Elizabeth izbucni în plâns la pieptul 
îngrijitoarei. Lucrul acesta turbură şi inima lui Dent6n. 

După trei săptămâni, tinerii noştri rămaseră absolut fără 
nici un ban, şi nu mai aveau decât o singură cale. Trebuiau 
să se ducă la Compania Muncii. îndată ce chiria rămase 
neplătită de o săptămână, li se luară lucrurile care le mai 
rămăseseră şi cu politeţe sumară li se arătă uşa hotelului. 
Elizabeth porni pe coridorul ce ducea spre scara pe unde se 
putea ajunge la strada fixă de mijloc, însă era prea 
nenorocită ca să poată gândi la ceva. Dent6n rămase în 
urmă să sfârşească o discuţie aprinsă şi fără rezultat cu 
portarul hotelului, apoi veni în grabă după ea, roşu la faţă şi 
înfierbântat, îşi încetini paşii când o ajunse, şi urcară 
împreună tăcuţi spre drumul de centru. Găsiră două bănci 
libere şi se aşezară. 

N-ar trebui să ne ducem încă... acolo? întrebă Elizabeth. 

Nu... nu, până ce nu ni se face foame! zise Denton. 

Nu-şi mai. spuseră nimic. 

Elizabeth căută cu privirea un loc liniştit şi nu găsi 
niciunul. în dreapta mugeau drumurile care lunecau spre 
răsărit, în stânga - cele cu direcţie opusă, toate înţesate de 
oameni. în spate şi în faţă, în lungul unui cablu atârnat 
deasupra capetelor, trecea un şir de oameni gesticulând, 


îmbrăcaţi ca nişte eiowni, fiecare având în spate şi pe piept 
câte o literă uriaşă, care alcătuiau toate laolaltă textul: 
„PILULELE DIGESTIVE PURKINJE” 

O femeie scundă şi anemică, îmbrăcată cu o rochie de 
pânză albastră, grosolană şi oribilă, îi arătă unei fetiţe unul 
din şirurile acestea de reclame mobile. 

Uite! zise femeia anemică; acolo-i taică-tu. 

Care? întrebă fetiţa. 

Ăla cu nasul vopsit în roşu, zise femeia anemică. Fetiţa 
începu să plângă şi Elizabethei îi dădură lacrimile. 

Uite-l cum dă din picioare! zise femeia anemică în 
albastru, încercând s-o înveselească. Uite... acum! 

Pe faţada din dreapta, un imens disc puternic lumina într-o 
culoare ciudată, se rotea într-una, iar pe el se aprindeau şi 
se stingeau litere de foc care spuneau: „SIMŢIŢI O 
AMEŢEALA?” 

Apoi, după o pauză: „LUAŢI O PILULĂ DIGESTIVĂ 
PURKINJE” 

Izbucni deodată un răcnet imens şi dezolant. „Dacă vă 
place Literatura frumoasă, daţi-i un telefon lui Bruggles, 
Cel mai Mare Autor din toate Timpurile. Cel mai Mare 
Gânditor din toate Timpurile. «. Vă învaţă Morala, din tălpi 
până în creştet i Este imaginea fidelă a lui Socrate, afară de 
ceafă, care seamănă cu ceafa lui Shakespeare. Are şase 
degete la picioare, se îmbracă în roşu, şi nu se spală 
niciodată pe dinţi. Ascultaţi-l!” 

Glasul lui Denton răsună dintr-o dată într-o pauză a 
vacarmului. 

N-ar fi trebuit să mă însor niciodată cu tine 1 zise el. Ţi-am 
risipit banii, te-am ruinat, te-am adus în mizerie. Sunt un 
ticălos... Of, blestemata asta de luine! 

Încercă şi ea să vorbească, dar câteva clipe nu izbuti să 
scoată o vorbă. îl apucă de mână. 

Nu, zise ea într-un târziu. 

O dorinţă pe jumătate înfiripată se transformă brusc în 
hotărâre. Se ridică în picioare. 


Vrei să vii? Se ridică şi el. 

Încă nu-i nevoie să ne ducem acolo. 

— Nu asta. Vreau să mergem pe platforma de zbor... uncie 
ne-am cunoscut. Ştii? Bâăncuţa aceea. El ezită. 

Poţi să faci tu asta? întrebă el cu îndoială. 

Trebuie, răspunse ea. 

El mai stătu o clipă în cumpănă, apoi porni ca să-i 
îndeplinească dorinţa. 

Şi astfel îşi petrecură ultima jumătate de zi de libertate 
sub cer deschis, pe băncuţa de sub platforma de zbor unde 
obişnuiau să se întâlnească cinci ani îndărăt. Acolo ea îi 
spuse ceea ce n-ar fi putut să-i spună pe gălăgioasele 
drumuri publice, ii spuse că nu se căia nici acum de 
căsătoria lor şi că oricâte neajunsuri sau nenorociri le-ar 
mai fi rezervat viaţa ea era mulţumită de tot ce se 
petrecuse între ei doi. Vremea era îngăduitoare cu ei, 
banca era însorită şi caldă, iar deasupra capetelor 
aeroplanele strălucitoare treceau ba într-o parte, ba 
întralta. 

În cele din urmă, pe la ceasul asfinţitului, vremea libertăţii 
se isprăvi şi ei îşi făcură jurăminte şi se strânseră de mâini, 
apoi se sculară să plece iarăşi pe străzile oraşului - o 
pereche de oameni cu înfăţişare sărăcăcioasă, cu inima 
grea, obosiţi şi flămânzi. Ajunseră curând la una din firmele 
scrise cu albastru, care indicau unul din birourile 
Companiei Muncii. Câtva timp rămaseră în mijlocul străzii, 
privind, şi coborând în cele din urmă intrară în sala de 
aşteptare. 

Compania Muncii fusese la început o organizaţie 
filantropică; scopul ei era să ofere hrană, adăpost şi muncă 
tuturor celor care veneau cu asemenea intenţii. Acestea le 
făcea cu condiţia ca oamenii să adere ea membri ai ei, şi 
procura hrană, adăpost şi asistenţă medicală celor 
incapabili de a munci care îi cereau ajutorul. în schimb, 
aceşti incapabili de muncă plăteau prin note de muncă, pe 
care trebuiau să le răscumpere după însănătoşire. Semnau 


aceste note de muncă prin aplicarea degetului, şi acestea 
erau apoi fotografiate şi clasate aşa încât Compania Muncii, 
care se întinsese în toată lumea, putea să identifice în mai 
puţin de o oră pe oricare din cei două sau trei sute de 
milioane de clienţi ai săi. Munca zilnică era săvârşită de 
două schimburi, într-o moară care producea energie 
electrică, sau într-un echivalent al acesteia, şi îndeplinirea 
ei corectă putea fi impusă prin lege. Practic, Compania 
Muncii găsea nimerit să adauge la obligaţiile ei statutare de 
hrană şi adăpost şi câţiva bănuţi pe zi, ca stimulent pentru 
efortul depus, şi întreprinderea ei nu numai că desfiinţase 
complet pauperizarea, dar de faptprocurase pretutindeni în 
hune tot felul de munci, afară de cele superioare şi de mare 
răspundere. Aproape o treime din populaţia lumii era 
alcătuită din sclavi şi debitori, de la leagăn până la 
mormânt. 

În acest mod practic, lipsit de sentimentalism, fusese 
rezolvată, înlăturându-se cu totul, problema şomajului. 
Nimeni nu murea de foame pe străzile publice, şi nici o 
zdreanţă, nici o haină mai puţin salubră decât pânza 
albastră, igienică şi neelegantă, a Companiei Muncii, nu 
izbea neplăcut ochiul. Tema constantă a ziarelor fonografice 
era marele progres pe care-l făcuse lumea faţă de secolul 
al nouăsprezecelea, când cadavrele celor ucişi de vehiculele 
traficului sau ale celor morţi de foame ar fi fost, cum 
pretindeau aceste ziare, un fenomen curent pe străzile mai 
aglomerate. 

Până să le vie rândul, Denton şi Elizabeth statură într-un 
colţ al sălii de aşteptare. Mulţi din cei strânşi aici păreau 
epuizați şi tăcuţi, dar trei sau patru tineri, îmbrăcaţi 
elegant, compensau liniştea tovarăşilor lor. Erau clienţi pe 
viaţă ai Companiei, născuţi în creşele Companiei şi destinaţi 
să moară în spitalele ei, şi ieşiseră să facă un chef cu cei 
câţiva şilingi câştigaţi în plus. Vorbeau tare, în dialectul 
londonez al timpului şi păreau foarte mândri de ei. 


Ochii Eâizabethei se îndreptară de la aceşti oameni spre 
figurile mai potolite. Una din ele îi făcu o impresie foarte 
jalnică. Era o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu 
părul vopsit auriu şi faţa fardată, pe care se scurseseră 
lacrimi din belşug; avea nasul ciupit, ochii fiămânzi, mâini şi 
umeri subţiri, iar hainele ei roase şi prăfuite îi istoriseau 
desluşit povestea vieţii. Alt ins dintre aceste figuri era un 
bătrân cu barba sură, în veşminte de episcop aparţinând 
uneia din înaltele secte episcopale, fiindcă religia era şi ea 
acum o afacere, cu succesele şi prăbuşirile ei. lar alături de 
el şedea un tânăr bolnăvicios, cu faţa răvăşită, de vreo 
douăzeci şi doi de ani, venit acolo să-şi întâmpine destinul. 

Puțin mai târziu, Elizabeth şi apoi şi Denton statură de 
vorbă cu directoarea - căci Compania prefera femei în 
această funcţie - şi-i observară chipul energic, ţinuta 
trufaşă şi vocea foarte neplăcută. Li se făcură diferite 
controale, inclusiv unul prin care se certifica că nu aveau 
nevoie să fie tunşi; şi după ce li se luară amprentele 
digitale, aflându-li-se numărul corespunzător, le fură date, 
în locul hainelor sărăcăcioase ale clasei de mijloc, nişte 
costume de pânză albastră numerotate, şi apoi fură 
îndreptaţi spre imensa sală de mese ca să-şi ia întâiul prânz 
în noile condiţii. După aceea urmau să se întoarcă la 
directoare ca să capete instrucţiuni asupra muncii pe care o 
aveau de făcut. 

După ce-şi schimbară hainele, Elizabeth nu fu în stare, la 
început, să se mai uite Ia Denton; dar el o privi şi văzu cu 
uimire că şi în ordinara pânză albastră ea rămânea tot atât 
de frumoasă. Apoi supa şi pâinea veniră lunecând de-a 
lungul mesei pe o şină şi se opriră în faţa lor cu o smucitură. 
Dar Denton nu luă în seamă felul cum erau serviţi, căci de 
trei zile nu mai avuseseră o masă ca lumea. 

După mâncare, se odihniră câtva timp. Nu vorbea 
niciunul: nu aveau acum să-şi spună nimic. Apoi se ridicară 
şi se întoarseră la directoare ca să afle ce aveau de făcut. 

Directoarea cercetă un tabel. 


Camerele voastre nu vor fi aicea, ci în Sectorul Highbury, 
pe strada Nouăzeci şi şapte, numărul două mii 
şaptesprezece. Mai bine v-aţi însemna pe fişa voastră. Tu, 
Zero, zero, zero, şapte, şaizeci şi patru, b.c.d., gama 
patruzeci şi unu, sex feminin - ai să te duci la Compania de 
ciocănit metal şi ai să încercife zi cu o bonificaţie de patru 
penny dacă dai rezultate satisfăcătoare; iar tu, zero, şapte, 
unu, patru, şapte sute nouă, g.f.b., pi nouăzeci şi cinci, sex 
masculin - ai să te duci la Compania Fotografică de pe 
strada Optzeci şi unu, să înveţi o meserie oarecare, nu ştiu 
care anume, şi vei primi trei penny. lată-vă fişele. Asta-i tot. 
Următorul! Ce P N-aţi înţeles tot? Ia te uită! Trebuie să vă 
repet totul din nou. De ce nu ascultați? Ce oameni 
nepăsători şi neatenţi! S-ar părea că lucrurile astea nici nu 
vă interesează. 

Drumurile lor spre locul de muncă duceau împreună până 
la un punct. Şi acum putură să stea de vorbă. Lucru curios, 
partea cea mai grea a depresiunii lor trecuse acum, după 
ce se îmbrăcaseră în albastru. Denton se trezi vorbind chiar 
cu interes despre munca ce îl aştepta. 

Orice ar fi, zise el, nu poate fi atât de îngrozitoare ca 
magazinul acela de pălării. Şi după ce o să plătim pentru 
Dings, vom mai avea chiar de pe acum câte un penny pe zi. 
Mai târziu, când vom munci mai bine, o să căpătăm mai 
mulţi bani. 

Elizabeth era mai puţin înclinată spre conversaţie. 

Mă întreb de ce munca pare atât de odioasă, zise ea. 

Ciudat, zise Denton. Cred că n-ar părea aşa dacă n-ar fi 
gândul că ţi se comandă... Sper că vom avea şefi 
cumsecade. 

Elizabeth nu-i răspunse. Nu se gândea la asta. îşi urmărea 
alt gând. 

Bincânţeles, zise ea, apoi, toată viaţa ne-am folosit de 
munca altora. Aşa că cinstit... 

Se opri. Era prea complicat. 


Dar am plătit pentru ea! zise Denton, pe care până atunci 
nu-l preocupaseră aceste lucruri complicate. 

N-am făcut nimic rău... şi totuşi am ispăşit. Uite ce nu pot 
înţelege! zise Elizabeth. Poate că trebuia să mai ispăşim şi 
acum, adăugă ea, fiindcă teologia ei era simplă şi de modă 
veche. 

Apoi veni pentru ei clipa despărțirii şi fiecare se duse la 
munca lui. Denton trebuia să se îngrijească de o presă 
hidraulică complicată ce părea aproape o fiinţă inteligentă. 
Această presă funcţiona cu apă de mare, destinată până la 
urmă să umple conductele oraşului, căci lumea părăsise 
demult nebunia de a folosi conductele pentru apă potabilă. 
Această apă era adusă până la marginea de răsărit a 
oraşului printr-un canal uriaş, iar apoi ridicată printr-o 
staţie enormă de pompare în rezervoare aşezate la un nivel 
de patru sute de picioare deasupra mării, de unde se 
răspândea prin milioane de ramificații în tot oraşul. Acolo, 
ea se scurgea în jos, curăţind oraşul, umplând ecluzele, 
punând în mişcare maşini de tot felul, de unde, printr-o 
reţea nesfârşită de canale capilare, trecea în marile 
conducte, cloacae maximae, şi apoi, prin alte conducte, era 
minată pe suprafeţele agricole care înconjurau Londra. 

Presa hidraulică era folosită într-unui din procesele 
industriei fotografice, dar natura procesului nu-l privea pe 
Denton. Lucrul de căpetenie pe care trebuia să-l ţină minte 
era obligaţia de a lucra la lumina roşie, şi drept consecinţă 
încăperea în care lucra era luminată de un glob colorat ce 
răspândea o lumină sumbră şi supărătoare pentru ochi. în 
colţul cel mai întunecat se afla presa al cărei servant 
devenise acum Denton? presa asta era un obiect uriaş, 
întunecat, lucitor, cu o capotă ieşită în afară, care semăna 
vag «Du un cap plecat şi, ghemuită oa un Budha metalic în 
această lumină lividă ce îi slujea nevoile, ea îi apărea lui 
Denton ca un idol obscur, căruia omenirea, printr-o stranie 
aberaţie, îi oferise viaţa lui Denton. îndatoririle lui aveau o 
diversitate totuşi monotonă. Cele de mai jos vor da o idee 


de felul cum funcţiona presa. Maşina funcţiona cu un 
ţăcănit rapid atâta timp cât lucrurile mergeau bine; clar 
dacă pasta, ce se revărsa printr-o conductă dintr-o altă 
încăpere şi pe care ea o comprima ncâncetat în plăci 
subţiri, îşi schimba calitatea, atunci ritmul ţăcănitului se 
modifica şi Denton se grăbea să facă anumite ajustări. Cea 
mai mică întârziere însemna o risipă de pastă şi reducerea 
salariului cu unul sau mai mulţi penny. Dacă alimentarea cu 
pastă scădea - în prepararea ei erau anumite procese 
manuale speciale, şi uneori în faţa muncitorilor se iveau 
anumite piedici oare deranjau producţia - Denton trebuia 
să întrerupă funcţionarea presei. Cu supravegherea asta, 
care cerea o mulţime de asemenea atenţii mărunte, 
penibilă din cauza efortului ncâncetat cerut de o astfel de 
îndeletnicire lipsită de interes, Denton era obligat acum să- 
şi consume o treime de viaţă. în afară de vizitele ocazionale 
ale şefului său, un om binevoitor dar deosebit de spurcat la 
gură, Denton îşi petrecea orele de muncă în singurătate. 
Munca Eiizabethei avea un caracter mai social. Exista 
atunci moda ca apartamentele particulare ale celor bogaţi 
să fie căptugşite cu plăci de metal. incrustate frumos cu 
modele repetate. Gustul vremii cerea, totuşi, ca repetiţia 
modelelor să nu fie exactă, adică nu mecanică, ci 
„naturală”, şi s-a constatat că cel mai plăcut aranjament al 
neregularităţii modelelor era obţinut dacă se foloseau femei 
cu gust rafinat care să imprime modelele cu mici matrițe. 
Eiizabethei 1 se cerea un anumit număr minimal de metri 
pătraţi rje plăci, iar pentru cantitatea pe care o făcea în 
plus primea o mică răsplata. Sala, ca şi cele mai multe săli 
pentru muncitoare, etă condusă de o şefă; Compania 
Mubhcii gasile că bărbaţii nu numii că sunt mai puţin 
exigenţi, dar sânj şi inclinaţi sa scutească pe anumite femei 
favorite de partea lor cuvenită de muncă... 
Supraveghetoarea aceasta era o persoană taciturnă, destul 
de binevoitoare, cu rămăşiţele înăsprite ale unei frumuseți 
de tip brun; iar celelalte muncitoare, care fireşte o urau, 


puneau situaţia ei pe seama unor legături scandaloase pe 
care le-ar fi avut cu unui din directorii fabricii. 

Doar două sau trei din tovarăşele de muncă ale 
Elizabethei se născuseră în mediul muncitorilor; erau fete 
simple, posomorite, dar cele mai multe din ele 
corespundeau cu ceea ce secolul al nouăsprezecelea ar fi 
numit o femeie de condiţie modestă. Noţiunea de femeie 
simplă se schimbase însă; virtutea firavă, ştearsă, negativă, 
glasul modulat şi gestul reţinut al femeii de modă veche 
dispăruse de pe pământ. Cele mai multe din tovarăşele 
Elizabethei, prin părul lor decolorat, îşi trădau ruina, iar 
conţinutul rămăşiţelor de conversații mărturiseau gloria 
dispărută a unei tinereţi cuceritoare. 'Toate aceste 
lucrătoare de combinaţii artistice erau mult mai bătrâne 
decât Eâizabeth, iar două din ele îşi. exprimară pe faţă 
surpriza că o femeie atât de tânără şi cu înfăţişare plăcută a 
putut veni să le împărtăşească soarta lor. Eâizabeth nu le 
sicii însă cu ideile ei morale învechite. 

Lucrătoarelor li se îngăduia, ba chiar erau încurajate, să 
stea de vorbă între ele, căci directorii socoteau: pe bună 
dreptate că orice lucru care stârneşte schimbări de 
dispoziţie sufletească se traduce în fluctuaţia plăcută a 
modelelor; şi Eâizabeth aproape că a fost silită să asculte 
povestea acestor vieţi cu care propria ei viaţă se îmtreţesea 
acum: erau nişte poveşti destul de lesne de înţeles, chiar 
dacă le înflorea şi le denatura vanitatea... Şi în cutând 
Eâizabeth începu să-şi dea seama de micile duşmănii şi 
olici, de micile ncânţelegeri şi alianţe care se ţeseau în jurul 
ei. O femeie era nespus de vorbăreaţă şi lăudăroasă când 
povestea despre un, fiu minunat al ei; alta îşi cultivase o 
grosolănie a limbajului pe care părea să o considere drept 
cea mai spirituală expresie a originalității; a treia visa tot 
timpul Ia rochii şi-i mărturisea Elizabethei în şoaptă cum 
siringe bani zi cu zi şi cum în cutând are şi aibă o minunată 
zi de libertate în care o să poarte... şi aşa se.scurgeau ore 
întregi de palavre; alte doua femei stăteau mereu 


împreună, spunându-şi una alteia vorbe de alintare, până 
când într-o zi s-a întâmplat un lucru mărunt, după care s-au 
despărţit brusc, rănai-nând oarbe şi surde una faţă de alta. 
Şi aşa într-un», ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, treceau zilele lor, iar 
supraveghetoarea asculta necontenit ritmul vocilor şi al 
muncii, ca să vadă dacă vreuna din lucrătoare se oprea. 
Ţaca-ţaca —:se scurgeau zilele, şi toată viaţa acestor femei 
trebuia să se scurgă la fel. Eâizabeth stătea printre ele, 
blândă şi liniştită, cu inima întunecată, minunându-se de 
soarta asta a ei; ţaca-ţaca, ţaca-ţaca... 

Şi în chipul acesta veni pentru Dent6n şi Eâizabeth un şir 
lung de zile de trudă care le înăspri mâinile, le întreţesu fire 
stranii dintr-o substanţă nouă şi mai rezistentă, peste,.» 
drăgălăşenia blândă a vieților lor, desenându-le linii şi 
umbre grave pe faţă. Viaţa lor uşoară şi comodă de mai 
înainte se retrăsese la o depărtare inaccesibilă; treptat, ei 
învăţară sumbra şi trudnica, larga şi apăsătoarea lecţie a 
lumii subterane. Se întâmplau prea puţine lucruri, iar 
acestea erau prea mizere şi monotone ca să le mai 
povestim, căci erau lucruri amare, dureroase, greu de 
îndurat, precum ofensele sau tirania, fiind dintre acelea 
care condimentează întotdeauna pâinea săracilor de la 
oraşe; iar singurul lucru care, de loc mărunt, dimpotrivă, le- 
a întunecat traiul ou totul, a fost îmbolnăvirea şi apoi 
moartea copilului căruia ei doi îi dăduseră viaţă. Dar 
povestea asta, poveste străveche şi nesfârşit repetată a fost 
istorisită de atâtea ori, a fost înfăţişată cu atâta măiestrie, 
încât nu mai e nevoie s-o repetăm şi aici. S-au succedat, ca 
de obicei, aceeaşi teamă cumplită, aceeaşi îndelungată 
nelinişte şi, apoi, lovitura amânată, însă inevitabilă, iar în 
cele din urmă tăcerea opacă. Totdeauna a fost Ia fel; 
totdeauna va fi la fel. Moartea e unul din lucrurile fireşti. 

Şi Eâizabeth fu prima care vorbi, după un răstimp de zile 
de durere şi de întuneric; şi nu vorbi de numele acela micuţ 
care nu mai era acum nume, ci ele bezna ce i se aşternuse 
pe suflet. Veniseră împreună pe străzile gălăgioase şi pline 


de tumult ale oraşului; strigătele reclamelor, ale sectelor 
religioase care se concurau, ale apelurilor politice le 
loviseră zadarnic urechile surde; lumina reflectoarelor, a 
literelor care dansau şi a anunţurilor de văpaie căzuse pe 
feţele lor supte şi amărâte fără să fie luate în seamă. 
Mâncară într-un colţişor izolat al restaurantului. 

Aş vrea, zise Elizabeth cu greutate, să mergem pe 
platforma de zbor... la băncuţa aceea. Aici nu pot spune 
NIMIC... 

Denton se uită la ea. 

— Cred că s-a făcut noapte, zise el. 

— Am întrebat... e o noapte frumoasă... zise ea şi se opri. 

EI îşi dete seama că femeia lui nu poate găsi cuvintele 
necesare. Şi deodată pricepu că ea dorea să vadă încă o 
dată stelele, stelele acelea pe care le contemplaseră 
amândoi de pe dealul ncâmpădurit, în luna lor de miere 
petrecută cu cinci ani îndărăt. Simţi un nod în gât şi o 
cuprinse cu privirea. 

O să avem destul timp să ne ducem şi acolo, zise el, vrând 
să pară indiferent. 

Dar în cele din urmă ieşiră şi se duseră la băncuţa ljor de 
sub platforma de zbor şi statură acolo mult timp în tăcere. 
Băncuţa era în umbră, dar zenitul era luminat în albastru 
palid de strălucirea platformei de deasupra capului, şi 
întreg oraşul se întindea dedesubtul lor, cu scuaruri, pieţe 
şi pete fosforescente prinse într-o reţea de lumină. Stelele 
păreau foarte mici şi parcă abia pâlpâiau: păreau acum 
mult mai depărtate decât fuseseră vreodată pentru ochii 
privitorilor din lumea veche. Şi totuşi puteau fi zărite în 
petele de umbră dintre lumini, mai ales pe cerul de 
miazănoapte, unde vechile constelații lunecau ncâncetat şi 
cu răbdare în jurai polului. 

Mult timp cei doi tineri ai noştri statură tăcuţi, şi abia într- 
un târziu Elizabeth suspină. 

Dacă aş înţelege, zise ea, dacă aş putea înţelege 1 Când 
eşti acolo jos, oraşul pare să fie totul... zgomotul, goana, 


vocile... trebuie să trăieşti, trebuie să lupţi. Pe când aici nu 
mai înseamnă nimic... nu e decât un lucru trecător ca toate 
celelalte. Poţi să stai şi să cugeţi în. pace. 

Da, zise Denton. Cit de şubrede sunt toate! De-aici ţi se 
pare că mai mult de jumătate clin oraş e înghiţit de 
noapte... Dar are să treacă totul, 

G să ne trecem noi mai întâi, zise Elizabeth. 

Ştiu, zise Denton. Dacă viaţa n-ar fi decât o clipă, toată 
istoria ar putea să pară ca şirul de întâm-plări dintr-o 
singură zi... Da, o să ne ducem şi noi. Şi oraşul o să se ducă, 
şi toate lucrurile care vor mai veni. Omul, şi Supraomul, şi 
minunile încă ncânchipuite. Şi, totuşi.,. 

Se întrerupse o clipă, apoi începu din nou: 

Ştiu ce simţi. Sau cel puţin îmi închipui... Acolo jos omul se 
gândeşte la munca lui, la micile necazuri şi plăceri, la 
mâncare şi băutură, la tihnă şi durere. Trăieşti şi trebuie să 
mori. Acolo jos, în fiecare zi, suferinţa noastră părea 
sfârşitul vieţii... Aici, altfel. De exemplu, acolo jos ar fi 
aproape imposibil să continui să trăieşti dacă ai fi desfigurat 
cumva groaznic sau schilodit cumplit sau lovit de altă 
nenorocire. Pe când aici, sub stelele astea, nimic din toate 
n-ar mai avea vreo importanţă... Toate lucrurile acelea sunt 
o parte dintr-un întreg. Parcă ai tot fi gata să pui mâna pe 
întregul acela, aici, sub stele... 

Se întrerupse iar. Gândurile vagi, impalpabile, din mintea 
lui, emoţiile turburi cuprinse doar pe jumătate în idei 
dispăruseră în faţa greutăţii de a le prinde în cuvinte. 

E greu de exprimat! zise el neputincios. Se aşternu o 
lungă tăcere. 

E bine să venim aici, zise el într-am târziu. Ne oprim... 
minţile noastre sunt foarte limitate. La urma urmei, nu 
suntem decât nişte biete animale care abia începem să 
avem o minte, un biet început de minte. Suntem atât de 
proşti. Atâtea dureri... Şi totuşi., 

Ştiu, ştiu... şi într-o zi o să înţelegem. 


Toate sforţările astea înspăimântătoare, toată discordia 
asta o să se rezolve, supuse armoniei. Şi noi avem s-o 
cunoaştem. Totul se îndreaptă spre asta. Absolut totul. 
Toate eşecurile, toate lucrurile mărunte se îndreaptă spre 
armonia asta. Ei îi este necesar totul, şi o să aflăm asta. O să 
aflăm negreşit. Nimic, nici lucrul cel mai îngrozitor, nu 
poate fi lăsat în afară. Nici lucrul cel mai mărunt. Fiecare 
bătaie a ciocanului tău pe alamă, fiecare secundă de muncă, 
cbiar şi lenevia mea.,. lubita mea! fiece mişcare a sărmanei 
noastre micuţe... 'Ioate lucrurile astea continuă la nesfârşit. 
Ca şi toate lucrurile impalpabile. Noi, care stăm aici 
împreună. Totul... Pasiunea care ne-a unit şi tot ce a venit 
după aceea. Acum nu mai e pasiune. Mai mult decât orice 
altceva e suferinţa. Vai, iubite... 

Nu putu să mai spuie nimic, nu-şi putu urmări gândurile 
mai departe. 

Elizabeth nu răspunse. Stătu foarte tăcută. însă apoi mâna 
ei o căută pe a lui şi o găsi. 

IV. DEDESUBI. 

Sub stele poţi să te înalţi şi să atingi resemnarea, oricare 
ar fi răul care te paşte, dar în dogoarea şi încordarea 
muncii zilnice, în care cădem din nou, apar dezgustul, 
mânia şi stările sufleteşti care nu se pot îndura. Cit de 
măruntă e toată mărinimia noastră! Un accident, o fază, 
atât. Până şi sfinţii din vechime au fost nevoiţi la început să 
fugă de lume. Dar Den-ton şi Elizabeth nu putură fugi din 
lumea lor, eăci nu rnai existau drumuri deschise spre 
pământuri nedisputate, unde oamenii să poată trăi liberi, fie 
oricât de greu, şi să-şi păstreze pacea sufletească. Oraşul 
înghiţise întreaga omenire. 

Câtva timp, aceşti doi Servi ai Muncii fură ţinuţi la 
îndeletnicirile lor de la început, ea la imprimeria în alamă, 
iar Denton la presa lui. Şi apoi în munca bărbatului se 
produse o schimbare care aduse cu ea experienţe de viaţă 
mai noi şi mai amare în subtera nele marelui oraş. Fu 


transferat la îngrijirea unei prese ceva mai complicate din 
fabrica centrală a Trustului de Tagâe din Londra.? 

În această nouă situaţie, el era nevoit să muncească într-o 
sală lungă şi boltită, împreună cu alţi oameni, în cea mai 
mare parte născuţi ea Servi ai Muncii. Această apropiere îi 
făcea silă. Educaţia lui fusese mai rafinată şi, până când 
nenorocul nu-l făcuse să poarte asemenea haine, el nu 
vorbise niciodată în viaţă altfel decât pe ton poruncitor sau 
pentru cine ştie ce nevoie imediată cu oamenii aceştia palizi 
la faţă şi îmbrăcaţi cu grosolana pânză albastră. Dar acum 
venise în sfârşit timpul contactului cu dânşii, trebuia să 
muncească alături de ei, să împartă cu ei uneltele, să 
mănânce împreună cu ei. Atât lui cât şi Elizabetliei lucrul 
acesta li s-a părut o degradare şi mai cumplită. 

Un om din secolul al nouăsprezecelea ar fi socotit 
exagerată asemenea atitudine. Insă în anii care trecuseră, o 
prăpastie se deschisese încet şi inevitabil între purtătorii de 
haine albastre şi clasele de sus, accentuând o diferenţă nu 
numai de împrejurări şi deprinderi de viaţă, ci şi în felul de 
a gândi ori chiar şi în limbă. Oamenii din subteran îşi 
dezvoltaseră un dialect propriu: dar şi deasupra luase 
naştere un dialect, un mod de gândire, un limbaj „cultivat” 
care, căutând stăruitor noi distincţii, ţinea să lărgească 
necontenit distanţa dintre ei şi „vulg”...în plus, omenirea nu 
mai era ţinută la un loc nici de legătura unei credinţe 
comune. Ultimii ani din secolul al nouăsprezecelea s-au 
deosebit printr-o rapidă dezvoltare în suntd claselor 
înstărite a pervertirii asoterice a religiei populare: felurite 
comentarii şi interpretări au redus învăţăturile largi ale 
fiului de dulgher din Nazaret la îngustimea meschină a 
opticii lor de viaţă. Şi, cu toată înclinația lor spre modul 
vechi de viaţă, nici ElizabeUi şi nici Denton nu fuseseră 
destul de originali pentru a scăpa de influenţa mediului 
înconjurător. în problemele de comportare obişnuită ei 
urmaseră căile clasei lor, şi atunci când deveniră în cele din 
urmă Servi ai Muncii se crezură picaţi în mijlocul unor 


animale inferioare şi primejdioase; se simțeau ca un duce şi 
o ducesă din secolul al nouăsprezecelea care ar fi fost siliţi 
să locuiască împreună cu lago. 

Impulsul lor firesc a fost de a păstra o anume distanţă faţă 
de ceilalţi. Dar întâia idee a lui Denton de a se menţine într- 
o izolare demnă faţă de acest mediu nou a fost curând 
risipită în chipul cel mai brutal. El îşi închipuise că 
decăderea sa în situaţia de Serv al Muncii era sfârşitul 
lecţiei ce i se administra şi că o dată cu moartea fetiţei lor 
ajunsese la fundul paharului, pe când de fapt toate acestea 
nu erau decât începutul. Viaţa ne cere ceva mai mult decât 
o simplă acceptare. Şi acum, într-o sală plină de oameni 
care îngrijeau de maşini, el avea să încerce o experienţă 
mai mare, să facă cunoştinţă cu încă un factor al vieţii, cu 
un factor tot atât de esenţial ca pierderea fiinţelor sau 
lucrurilor care-i erau dragi, mai esenţial chiar decât munca. 

Calma lui descurajare în faţa conversaţiei a devenit o 
pricină imediată de insultă şi a fost interpretată, mă tem că 
pe bună dreptate, drept dispreţ. Faptul că ignora dialectul 
vulgar, cu necunoaşterea căruia până atunci se mândrise, 
luă deodată o altă întorsătură. El nu reuşi să observe la 
timp că felul în care primise observaţiile acelea grosolane şi 
stupide, chiar dacă făcute cu bună intenţie, cu care-l 
întâmpinaseră oamenii a lovit pe cei care făceau aceste 
avansuri, ca nişte lovituri de bici. 

Nu înţeleg! zise el cu anume răceală, şi adaogă la 
întâmplare: Nu, mulţumesc. 

Omul care i se adresase îl privi ţintă, se încruntă şi-i 
întoarse spatele. 

Al doilea ins, care nici el nu reuşi să se facă înţeles de 
urechea nedeprinsă a lui Denton, se strădui să repete cele 
spuse şi Denton descoperi că i se oferea să se folosească de 
o cană de ulei. îi mulţumi politicos, iar omul acela începu o 
conversaţie mai de amănunt. Denton, observă acesta, 
fusese probabil un tip bine, şi el dorea să ştie cum ajunsese 
să poarte haina albastră. Se vedea că aşteaptă o poveste 


interesantă despre vicii şi extravaganţe. Fusese vreodată 
Denton într-un Oraş aâl Plăcerii? Denton avea să descopere 
în curând că existenţa minunatelor locuri ale plăcerii 
obseda şi pân-gărea gândurile şi cinstea acestor lucrători 
lipsiţi de voinţă şi de nădejdi ai lumii subterane. 

Firea lui aristocratică se indignă de aceste întrebări. 
Răspunse cu un „nu” scurt. Omul mai insistă cu alte câteva 
întrebări mai personale, însă de astă dată Denton fu cel 
care-i întoarse spatele: 

Ei, drăcie! zise interlocutorul său, foarte uinrit. Denton îşi 
dădu seama curând că această conversaţie notabilă era 
repetată pe un ton indignat unor ascultători mai binevoitori 
şi că producea uimire şi râsete ironice. Lucrătorii se uitau la 
Denton cu vădit interes. 

O ciudată senzaţie de izolare puse stăpânire pe el. încercă 
să se gândească la presa lui şi la dispozitivele ei 
neobişnuite... 

Maşinile îi ţineau pe oameni destul de ocupați în timpul 
primei ture şi apoi venea o pauză. Era doar un scurt 
interval pentru o gustare, în care nu aveau timp să se ducă 
în vreuna din sălile de mese ale Companiei Muncii. Denton 
îşi urmă tovarăşii de muncă într-o galerie scurtă, în care se 
afla un număr de lăzi şi gunoaie de la presă. 

Fiecare om scoase câte un pachet cu mâncare. Denton nu 
avea nici un pachet. Supraveghetorul, un tânăr neglijent, 
care se menținea în funcţia lui numai prin influenţă, 
omisese să-l prevină pe Denton că era dator să se 
îngrijească şi de acest lucru. Denton stătu deoparte, dar i se 
făcu foame. Ceilalţi se adunară. în grup, vorbind cu glas 
scăzut şi aruncându-i din când în când câte o privire. începu 
să se simtă stingherit. Aerul său de nepăsare îl costa un 
efort enorm. încercă să se gândească la pârghiile noii sale 
prese. 

Apoi unul din ei, un om mai scund, dar mult mai lat în 
umeri şi mai zdravăn decât Denton, se apropie de el. 
Denton se întoarse spre el cu un aer cât mai nepăsător. 


Ţine! zise delegatul, după cum socoti Denton că trebuie să 
fie, şi îi întinse o bucată de pâine într-o mână nu prea 
curată. Avea o faţă negricioasă, cu nasul turtit, iar un colţ al 
gurii îi atârna în jos. 

Înclipa aceea Denton nu-şi dete seama dacă gestul acesta 
era o politeţă sau o. insulă. Se simţi ispitit să refuze. 

Nu, mulţumesc, zise el; şi, văzând schimbarea de expresie 
a omului, adăugă: Nu mi-e foame. 

Se auzi un râs pornind de la grupul din fund. 

Ţi-am spus eu, zise omul care se oferise să-i împrumute lui 
Denton o cană de ulei. Ăsta e boier! Nu eşti destul de bun 
pentru el. 

Faţa negricioasă se întunecă şi mai mult. 

Ţine, zise el continuând să-i întindă pâinea şi vorbi cu glas 
mai scăzut: Trebuie să mănânci asta, înţelegi? 

Denton privi faţa amenințătoare a omului, şi un curent 
ciudat de energie păru că începe să-i curgă prin membre şi 
prin trap. 

Nu-mi trebuie, zise el încercând un zâmbet amabil, care se 
schimonosi şi i se şterse numaidecât de pe buze. 

Omul robust îşi apropie obrazul de el, iar pâinea deveni în 
mina lui o ameninţare fizică. Gândul lui Denton se 
concentra asupra intenţiilor din ochii adversarului. 

Mănânc-o. zise omul cel negricios. 

Se făcu o pauză şi îndată după aceea amândoi acţionară 
rapid. Bucata de pâine descrise un drum complicat, o curbă 
care ar fi trebuit să se sfârşească în obrazul lui Denton; şi 
apoi pumnul acestuia izbi încheietura mâinii care o ţinea, şi 
bucata de pâine zbură în sus, dincolo de aria conflictului, 
îflcheindu-şi rolul. 

Denton se dădu repede înapoi, cu pumnii încleştaţi şi 
braţele încordate. Faţa sumbră şi iritată a celuilalt se 
îndepărtă, deveni duşmănoasă şi atentă, pândind 
momentul. Denton se simţi pentru o clipă încrezător în sine, 
ciudat de optimist şi senin. Inima îi bătea cu putere. îşi simţi 
trupul plin de vigoare înflăcărată. 


Încăieraţi-vă, băieţi! strigă cineva, şi atunci omul cu faţa 
sumbră sări înainte, se feri înapoi şi în lături şi apăru din 
nou. Denton îl lovi, însă fu lovit şi el. | se păru că un ochi îi 
este distras şi simţi o buză moale sub pumnul său tocmai în 
clipa când era lovit iarăşi - de astă dată sub bărbie. Stele 
verzi începură să-i joace în faţa ochilor. în clipa aceea avu 
senzaţia că tot capul îi e spart în bucăţi, apoi ceva îl izbi în 
ceafă, iar lupta dintre ei ajunse ceva nemteresant, 
impersonal. 

Îşi dădea seama că trecuseră nişte secunde sau minute de 
timp abstract în oare nu se întâmplă nimic. Zăcea cu capul 
pe o grămadă de cenuşă, iar ceva umed şi cald îi curgea 
repede prin git. Primul şoc se fărâmiţa în senzaţii izolate. 
Tot capul îi zvâcnea; ochiul şi bărbia îl dureau tare, iar în 
gură avea gust de sânge. 

E în regulă! zise un glas. Uite-1 că deschide ochii. 

— Are să-i prindă bine, zise altul. 

Tovarăşii săi de muncă stăteau în juru-i. Făcu o sforţare şi 
se sculă. Îşi duse mâna la ceafă şi văzu că părul îi este umed 
şi plin de cenuşă. Gestul său fu întâmpinat cu râsete. Ţinea 
ochii pe jumătate închişi. Pricepu ce s-a petrecut. Speranţa 
lui de o clipă a unei victorii finale se risipise. 

Pare mirat, zise cineva. 

Mai vrei puţin? zise altul, mai spiritual; apoi, imitând 
accentul rafinat al lui Denton, adăugă: Nu, mulţumesc. 

Denton îl observă pe omul sumbru stând ceva mai la o 
parte, cu o batistă mânjită de sânge pe faţă. 

Unde-i bucata aia de pâine pe care trebuia s-o mănânce? 
întrebă un ins mărunţel, cu mutră de dihor şi căută cu 
piciorul prin cenuşa din lada de lângă el. 

Denton se zbătu o clipă într-o luptă interioară. Ştia că 
legile onoarei cer ca un bărbat să ducă până ia capăt lupta 
pe care a început-o, dar acum era prima dată când dădea 
de gustul amar al înfrângerii. Era hotărât să se ridice din 
nou, dar nu simţea prea multă tragere de inimă. Se gândi - 
şi gândul nud duru prea tare - că poate la urma urmei era 


un laş. Câteva clipe îşi simţi voinţa grea, ca pe o bucată de 
plumb.; 

Uite-o! zise omul cel mărunţel şi cu mutră de dihor, 
aplecându-se să ridice bucata de pâine din cenuşă. Se uită 
la Denton, apoi la ceilalţi. 

Încet, cam fără voie, Denton făcu un pas înainte. Un 
albinos cu faţa murdară întinse mâna spre omul cu mutră 
de dihor, 

Dă-mi mie pâinea aia, zise el. înainta ameninţător, cu 
pâinea în mină, spre Denton. Aşadar încă nu te-ai săturat, 
zise el. Nu? 

Acum era momentul. 

Nu, încă nu, zise Denton ţinându-şi respiraţia şi hotărât să 
lovească bruta aceasta în dosul urechii, înainte de a fi şi el 
doborât din nou. Ştia că va fi doborât. Se mira cât de greşit 
se preţuise pe sine adineauri. Câteva mişcări caraghioase, 
şi apoi va fi din nou culcat la pământ. Privi în ochii 
albinosului. Acesta rânjea, sigur pe el, ca un om care pune 
la cale o şotie.; Lui Denton îi trecu deodată prin ghid 
perspectiva primejdiei ce-l ameninţa. 

Lasă-l în pace, Jim, zise deodată omul cel sumbru, vorbind 
peste batista mânjită de sânge. Ţie nu ţi-a făcut nimic. 

Rânjetul albinosului pieri. Insul se opri. îşi muta privirea 
de la unul la celălalt. Denton avu impresia că omul cu faţa 
sumbră îşi revendică privilegiul de a-1 distruge numai el. 
Lui Denton însă i-ar fi convenit mai mult albinosul. 

Lasă-l în pace, repetă omul cel sumbru. Pricepi.f A 
încasat-o destul. 

Sunetul unui clopot îi acoperi glasul şi rezolvă situa ţia. 
Albinosul rămase derutat. 

Ai avut noroc, zise el, adăugind o înjurătura trivială, după 
care se întoarse împreună cu ceilalţi în sala preselor. 
Aşteaptă până la sfârşitul schimbului, amice! mai adăugă 
albinosul, strigându-i peste umăr. Omul cu faţa sumbră 
aşteptă ca albinosul să treacă înainte. Denton îşi dădu 
seama că obținuse o amânare. 


Oamenii se îndreptară spre uşa deschisă. Denton îşi aminti 
de datoria sa şi se grăbi să ajungă din urmă şirul de 
oameni. în pragul uşii, care dădea spre galeria boltită a 
preselor, se afla un poliţist al muncii, îmbrăcat în uniformă 
galbenă, pontând o fişă. El nu observase hemoragia omului 
cu faţa sumbră. 

Grăbeşte-te! îi spuse el lui Denton. Ei! făcu el, yăzându-i 
faţa răvăşită. Cine te-a lovit? 

Asta mă priveşte! zise Denton. 

Numai să nu te împiedice la muncă, zise omul în galben. 
Ţine minte asta. 

Denton nu-i răspunse. El nu era decât un umil muncitor, 
îmbrăcat cu grosolana pânză albastră. Legile atacului şi ale 
onoarei, îşi dădea seama, nu erau pentru cei de seama lui. 
Se îndreptă spre presă. 

Simţea cum i se umflă cucuiele pe frunte, pe bărbie şi în 
creştetul capului, simţea durerea şi palpitaţia tuturor 
loviturilor. Sistemul său nervos începea să cadă în letargie; 
la fiecare mişcare pe care o făcea ca să potrivească presa 
avea senzaţia că ridică o enormă greutate. Iar cât priveşte 
onoarea lui, şi ea palpita, cu sufletul la gură. Cum de putuse 
rezista? Ce se în-tâmplase în ultimele zece minute? Ce se va 
întâmpla după aceea? El ştia bine că avea multe lucruri la 
care să se gândească, totuşi gândurile lui nu se succedau 
decât în crâmpeie dezordonate. 

Îl cuprinse un fel de uimire molatică. Toate concepţiile sale 
erau răsturnate. Privise propria securitate, în faţa violenţei 
fizice drept ceva de la sine înţeles, ca pe una din condiţiile 
existenţei. Şi chiar aşa fusese pe vremea oând umbla 
îmbrăcat în hainele clasei de mijloc şi când avea şi el o 
avere de om al acestei clase care să-l apere. Dar cine va 
interveni între oamenii din mulţimea subterană, când se iau 
la bătaie? într-adevăr, în vremurile acelea n-ar fi făcut-o 
nimeni. în lumea subterană nu exista nici o lege care să 
cârmu-iască relaţiile dintre oameni; legea şi maşina statului 
devenise ceva care-i ţinea pe oameni jos, îi despărţea de 


iorice avuţie şi plăcere pe care şi-ar fi dorit-o, şi asta era 
tot. Violenţa, oceanul acesta în oare trăiesc veşnic animalele 
şi din care miile de stavile şi invenţii au izbutit să făurească 
precara noastră viaţă civilizată, se revărsase din nou peste 
lumea subterană, inundând-o. Domnea puterea pumnului. 
Denton coborâse în cele din urmă până la treapta primitivă 
a pumnului, violenţei, îndârijirii şi traiului în comun, 
întocmai ca la începuturi. 

Dar ritmul maşinii sale se schimbă şi, astfel, gândurile îi 
fură întrerupte. 

Îndată după aceea putu să cugete din nou. Era ciudat cât 
de repede se petrecuse totul 1 Nu simţea duşmănie 
împotriva acestor oameni care-l snopiseră în bătaie. Era 
rănit, însă cu mintea limpezită. Vedea acum în chipul cel 
mai imparţial cât de justificată fusese nepopularitatea sa. 
Se purtase ca un neghiob. Dispreţul şi izolarea alcătuiesc 
privilegiul celor puternici. Aristocratul decăzut care 
continuă să se agate de distincţia sa lipsită de sens este cu 
siguranţă cea mai jalnică şi mai prefăcută creatură din 
întreg acest zgomotos univers. Doamne! ce motiv avea el 
oare să-i dispreţuiască pe oamenii de-acolo? 

Ce păcat că nu-şi dăduse mai bine seama de toate astea cu 
cinci ore înainte! 

Ce are să se întâmple la sfârşitul lucrului? Nu putea să 
spună, nu putea să-şi imagineze. Nu putea să-şi închipuie 
gândurile acestor oameni. Nu simţea decât ostilitatea lor şi 
lipsa lor totală de simpatie. Vagi perspective de înfrângere 
şi violenţă îi treceau una după alta prin minte. Ar putea să 
născocească vreo armă? îşi aminti de atacul său asupra 
hipnotistului, dar aici nu existau lămpi care să poată fi 
demontate. Nu vedea nimic pe care ar putea să pună mână 
ca să se apere. 

Se gândi câtva timp s-o ia la goană, pierzându-se în 
mulţimea de pe străzile publice. îndată ce se va sfârşi 
lucrul. Dar pe lângă faptul că aşa n-ar face decât să-şi bată 
joc de sine însuşi, înţelese că ar însemna de fapt numai o 


amânare şi o agravare prostească a situaţiei. Observă că 
omulcu faţa de dihor şi albinosul vorbeau între ei, cu ochii 
îndreptaţi spre el. Apoi vorbiră cu omul cel sumbru care 
stătea cu spatele său lat întors anume spre Ţ)enton. 

În cele din urmă se isprăviră orele de muncă ale 
schimbului al doilea. Cel care dorise să-i împrumute cana 
de ulei îşi opri brusc presa şi se întoarse, ştergân-du-se la 
gură cu dosul mâinii. Ochii săi exprimau aşteptarea calmă a 
omului care se aşază într-o sală de teatru. 

Acum venea criza şi toţi nervii lui Denton păreau că încep 
să salte şi să danseze. Se hotărâse să se bată, dacă i se 
oferea vreo nouă insultă. îşi opri presa şi se întoarse. Cu o 
uriaşă nepăsare prefăcută trecu prin sala boltită şi intră în 
coridorul cu lăzile de cenuşă, însă tocmai atunci descoperi 
că-şi lăsase dincolo haina pe care şi-o scosese din cauza 
căldurii, punându-şi-o lingă presă. Se întoarse. Se lovi piept 
în piept cu albinosul, Auzi pe omul cu mutră de dihor zicând 
supărat: 

Trebuia s-o mănânce. Trebuia neapărat! 

Ba nu... lasăd în pace, zise omul cu chip sumbru. S-ar fi 
părut că n-o să i se întâmple nimic în ziua aceea. leşi din 
coridor şi urcă scara care ducea la platformele mişcătoare 
ale oraşului. 

Intră în îmbelşugata lumină lividă şi în agitația străzii, îşi 
dădea seama că avea faţa desfigurată şi îşi pipăi cu mâna 
moale, grijulie, vânătăile umflate. Urcă pe platforma cea 
mai rapidă şi se aşeză pe o bancă a Companiei Muncii. 

Căzu într-o stare de moleşeală meditativă. întrevăzu cu un 
fel de claritate fixă primejdiile şi încordările care-l 
aşteptau. Ce vor face ei mâine? Nu putea să spună. Ce va 
gândi Elizabedi despre felul în care fusese brutalizat? Nu 
putea să spună nici asta. Era epuizat. Fu trezit îndată după 
aceea de o mină care i se aşeză pe braţ. 

Ridică privirea şi-l văzu pe omul cel sumbru, care şedea 
lingă el. Tresări. Cu siguranţă că străzile publice îl fereau 
de violenţe! 


Faţa negriciosului sumbru nu mai trăda nici o urmă a 
luptei; avea o expresie lipsită de ostilitate, ba chiar una 
aproape respectuoasă. 

Scuză-mă, zise el cu o totală absenţă de agresivitate. 
Denton îşi dădu seama că nu intenţiona câtuşi de puţin 
să-l atace. îl privi, aşteptmd să vadă ce va urma. Era vădit 

că fraza următoare era premeditată. 

Uite... hm., ce voiam... să-ţi spun! zise omul sumbru şi 
tăcu, eăutându-şi cuvintele. Uite... vezi... asta voiam să-ţi 
spun! repetă el. 

În cele din urmă pară jocul. 

Eşti băiat de treabă, exclamă el, punându-şi mâna 
murdară pe mâneca tot aşa de murdară a lui Denton. Eşti 
băiat cumsecade. Un gentilom. îmi pare foarte... foarte rău. 
Asta voiam să-ţi spun. 

Denton îşi dădu seama că probabil existau şi alte motive, 
în afară de un simplu impuls, pentru o asemenea purtare 
neaşteptată. Se gândi puţin şi-şi înghiţi pornirea unei 
nevrednice trufii. 

N-aveam de gând să te jignesc când am refuzat bucata 
aceea de pâine! zise Denton. 

Ţi-am oferit-o cu prietenie, zise omul sumbra, amintindu-şi 
scena; dar, în faţa blestematului acela de Whitey şi a 
râsetelor lui... vezi... a trebuit să te iau la bătaie. 

Da, zise Denton cu însufleţire spontană, Am fost un 
nătărău. 

Ei, zise insul cu faţă sumbră, vădit satisfăcut. E-n regulă. 
Bate palma! 

Şi Denton îi strânse mâna. 

Platforma mişcătoare trecea pe lângă un institut de 
înfrumusețare, şi în partea de jos a fațadei se afla, un şir 
imens de oglinzi puse acolo cu scopul de a stimula pofta de 
trăsături mai simetrice. Denton prinse imaginea sa şi a 
noului său prieten, grozav de schimonosite şi lăbărţate. 
Faţa lui era umflată într-o parte: şi mânjită de sânge; un 
rânjet de amabilitate naivă şi confuză îi schilodea 


trăsăturile. Un smoc de păr îi acoperea un ochi. Aceeaşi 
oglindă îl înfăţişa pe omul cel sumbru cu buzele şi nările 
lăţite. Erau amândoi legaţi printr-o strângere de mână. 
Apoi imaginea pieri brusc, ca să revină în amintirile din 
timpul meditaţiilor sale tulburi de dimineaţă. 

În timp ce-i strângea mâna, omul sumbru făcu o remarcă 
confuză asupra faptului că ştia oricând să se poarte cu un 
gentilom, de i-ar fi ieşit vreunul în cale. Prelungi strângerea 
de mână până când Denton, sub influenţa oglinzii, şi-o 
retrase pe a sa. Omul sumbru căzu pe gânduri, scuipă cu 
sete pe platformă, şi-şi reluă tema. 

Asta a fost ce-am vrut să-ţi spun! zise el încurcat şi clătină 
din cap uitându-se în pământ. 

Denton deveni curios. 

Spune până la capăt! îl invită el, atent. Negriciosul sumbru 
prinse curaj. Strânse braţul lui Denton şi-şi luă un aer de 
intimitate. 

Scuză-mă, zise el. De fapt, nu ştii să te baţi. Nu ştii. Vezi... 
nu ştii cum să începi. Ai să fii ucis dacă nu iei seama. Nu ştii 
să-ţi ţii mâinile... Aşa! 

Îşi întări printr-o înjurătură cele spuse, observând cu ochi 
prevăzători efectul fiecărui cuvânt trivial. 

Bunăoară, uite, eşti înalt, cu braţele lungi. Ai un braţ mai 
lung ca oricare altul din sala aia blestemată. Zău, credeam 
că am să am de furcă. Şi-n loc de asta... Scuză-mă. Nu te 
loveam dacă aş fi ştiut. Parcă dădeam într-un sac. Nu-i 
drept. Mâinile parcă ţi-erau legate. Chiar aşa. Uite! 

Denton îl privi cu ochii mari, apoi izbucni în râs, lucru 
care-i stârni o durere cumplită în bărbia umflată, îi dădură 
lacrimile. 

Zi-i mai departe! spuse el. 

Sumbrul negricios reveni ia formula sa. Spuse cu 
imuabilitate că-i plăcea înfăţişarea lui Denton şi socoti că 
rezistase „cu nespus ele mult curaj”. „Numai că - adause el 
- curajul nu face doi bani, clacă nu ştii cum să-ţi ţii mâinile”. 


Uite ce-am vrut să-ţi spun 1 zise el. Lasă-mă să-ţi arăt cum 
să te baţi. Lasă-rnă să-ţi arăt. Eşti neştiutor, n-ai şcoală; dar 
ai putea să devii un bătăuş pe cinste... zău aşa! Dacă te-ar 
învăţa careva. Uite, asta am vrut eu să-ţi spun. 

Denton ezită. 

Dar, zise el, nu pot să-ţi dau nimic... 

Asta-i gentilom din cap până-n picioare, zise negriciosul. 
Ţi-a cerut cineva ceva? 

Şi timpul pe care l-ai pierde? 

Dacă nu înveţi cum să te-baţi ai să fii ucis, fii sigur de asta. 

Denton se gândi o clipă. 

Nu ştiu, zise el. 

Privi chipul de lingă el, şi toată asprimea lui nativă îi sări în 
ochi. Simţi o schimbare bruscă în prietenia trecătoare pe 
care i-o manifestase. | se părea de necrezut să fie nevoit să 
se simtă îndatorat faţă de o astfel de făptură. 

Flăcăii se bat mereu, zise omul sumbru. Într-una! Şi 
bincânţeles dacă unul se înfurie şi-ţi dă o lovitură mortală... 

Pe Dumnezeul meu! strigă Denton. Aş dori asta. 

Ei, dacă vrei aşa ceva... 

N-ai priceput! 

Poate că nu, zise omul sumbru şi căzu într-o tăcere 
meditativă. 

Când vorbi din nou, glasul îi era mai puţin prietenos, îl 
îndemnă pe Denton: 

Ascultă! Ai de gând să mă laşi să-ţi arăt cum să te baţi? 

E foarte amabil din partea dumitale, zise Denton, dar... 

Se făcu o pauză. Negriciosul se sculă şi se aplecă deasupra 
lui Denton. 

Eşti prea gentilom, zise el, nu-i aşa? Eu nu sunt de-o 
seamă cu tine... Pe legea mea! eşti... eşti un smintit! 

Îi întoarse spatele şi în clipa aceea Denton îşi dădu seama 
de adevărul celor spuse de el. 

Sumbrul negricios cobori cu demnitate la o răscruce, iar 
Denton, după un prim imbold de a-l urma, rămase pe 
platformă. Câtva timp gândurile îi fură preocupate de cele 


ce se întâmplaseră, într-o singură zi, tot sistemul său 
grațios de resemnare se făcuse ţăndări. Forţa-ultimă, 
brutală, de bază îşi arătase faţa prin toate explicaţiile şi 
consolările lui, şi rânjea enigmatic. Deşi era flămând şi 
obosit, nu se duse direct la Hotelul Muncii, unde ar fi 
întâlnit-o pe Elizabeth. Observă că începea să gândească, 
avea mare nevoie, să se gândească; şi astfel, înfăşurat într- 
un monstruos nor de meditaţie, făcu de două ori înconjurul 
oraşului pe platforma mişcătoare. Vi-1 puteţi închipui cum 
trecea prin oraşul strălucitor şi zgomotos cu o viteză de 
cincizeci de mile pe oră, prin oraşul de pe planeta care se 
învârteşte pe drumul ei orbital din spaţiu, ncânsemnat pe 
nici o hartă, cu mai multe mii de mile pe oră, şi cum simţea 
o spaimă teribilă încercând să înţeleagă de ce inima şi 
voinţa sa trebuie să sufere şi totuşi să continue să trăiască. 

Când în cele din urmă ajunse la Elizabeth, ea era albă la 
faţă şi neliniştită. De n-ar fi fost gândurile care-l 
preocupau, ar fi băgat de seamă turburarea ei. Cel mai 
mult se temea că ea va dori să afle amănunte despre 
necazurile lui, că se va arăta plină de simpatie sau de 
indignare. O văzu ridicând din sprâncene în timp ce se uita 
la el. 

Am fost tratat cu brutalitate, zise el gâfâind. E prea 
proaspăt, prea recent. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Se aşeză cu un aer sumbru pe care nu putu să şi-l 
ascundă. 

Ea îl privi cu uimire şi, pe măsură ce citi ceva din 
hieroglifele semnificative de pe faţa lui plină de cucuie, 
buzele i se făcură livide. Mai subţire acum decât în zilele lor 
de prosperitate, cu degetul mare puţin schimbat şi el de 
munca de ciocănire a metalului pe care o făcea, mina ei se 
încleşta convulsiv. 

Ah, lumea asta oribilă! zise ea, şi altceva nu mai spuse 
NIMIC. 

În ultimele zile deveniseră o pereche foarte tăcută; abia 
dacă îşi spuseră o vorbă în seara aceea, fiecare din ei 


urmărindu-şi şirul gândurilor proprii. Târziu, când 
Elizabeth stătea culcată şi încă trează, Denton, care până 
atunci stătuse nemişcat ca un mort, se ridică deodată de 
lângă ea. 

Nu mai pot să rezist! strigă el. Nu mai vreau să rezist! 

Ea îl văzu pe întuneric, cum stătea în capul oaselor; îi văzu 
braţul întinzându-se, ca şi cum ar fi dat cuiva o lovitură 
furioasă prin noaptea care-i înconjura. Apoi rămase un timp 
nemişcat. 

E prea mult,., este mai mult decât poate îndura un om! 

Ea nu găsi nimic de spus. Şi eii se jărea că nu mai poate 
merge aşa. Aşteptă într-o lungă tăcere. Putea să vadă cum 
Denton stă cu mâinile în jurul genunchilor şi cu bărbia 
aproape rezemată de ei. 

Şi deodată el începu să râdă. 

Nu, zise el în cele din urmă, trebuie să rezist 1 Ăsta e 
lucrul principal. Nu există nici un impuls de sinucigaş în 
noi... nici un grăunte. Cred că toţi oamenii au trecut prin 
asta. O s-o scoatem şi noi la capăt, până la urmă. 

Elizabeth căzu tristă pe gânduri şi-şi dete seama că şi asta 
era adevărat. 

O s-o scoatem la capăt. Când te gândeşti la toţi cei care au 
scos-o la capăt: atâtea generaţii nesfârşite... da, nesfârşite. 
Nişte fiare mărunte muşcând şi arătân-du-şi colții şi care au 
tot muşcat şi şi-au arătat colții generaţie după generaţie. 

Vorba lui monotonă se curmă brusc şi rcâncepu după un 
lung răstimp de tăcere. 

Epoca de piatră a durat nouăzeci de mii de ani. în toţi acei 
ani a existat pe undeva câte un Denton. O succesiune 
apostolică. Şi toţi au avut favoarea s-o scoată la capăt. la să 
vedem! Nouă zeci... două sute... trei ori nouă, douăzeci şi 
şapte... trei mii de generaţii de oameni!... oameni - mai 
mult sau mai puţin! Şi fiecare a luptat şi a fost lovit, a fost 
făcut de râs, şi a reuşit s-o scoată la capăt... mergând mai 
departe... Şi alte mii de inşi care vor mai veni poate,., da, 


mii! Şi care vor merge mai departe. Mă întreb dacă vom fi 
mulţumiţi de ei? 

Glasul lui căpătă un ton de argumentare. 

Dacă cineva ar putea găsi precis... Dacă cineva ar putea 
spune: „lată de ce, iată de ce lucrurile merg înainte...” 

Rămase tăcut, iar ochii Elizabethei începură de la o vreme 
să-l desluşească prin întuneric, până când în cele din urmă 
îl putură vedea cum stă cu capul rezemat în palmă. Avu 
senzaţia unei enorme depărtări între minţile lor; imaginea 
aceea vagă a unei alte fiinţe i se păru o formă a înţelegerii 
lor mutuale. La ce se gândea el oare acum? Ce va mai 
spune? încă un veac păru că trece până când el suspină şi 
şopti: 

Nu. Nu înţeleg. Nu pot! 

Apoi se făcu o pauză lungă, după care omul repetă acelaşi 
lucru. Dar a doua oară vorbi pe un ton ciudat, ca şi cum 
găsise soluţia. 

Femeia observă că el se pregăteşte să se culce din nou. îi 
urmări mişcările, văzu cu uimire cum îşi potriveşte perna, 
ca să se simtă cât mai comod. Şi el se întinse în pat cu un 
suspin aproape satisfăcut. Criza îi trecuse. Rămase 
nemişcat, apoi respiraţia îi deveni regulată şi adâncă. 

Dar Elizabeth rămase cu ochii larg deschişi în întuneric, 
până când dangătul unui clopot şi lumina bruscă a lămpilor 
electrice îi avertiză că Compania Muncii avea nevoie de ei 
pentru încă o zi. 

În ziua aceea se încaieră cu albinosul Whitey şi cu insul cu 
mutră de dihor. Blunt, omul sumbru, care era artist în ale 
bătăii, după ce 1-a lăsat mai întâi pe Denton să primească o 
lecţie, a intervenit, nu fără un oarecare aer protector. 

Nu-l mai ţine de păr, Whitey, dă-i drumul! zise el cu glasul 
său grosolan, în mijlocul indignării generale. Nu vezi că nu 
ştie să se bată? 

Şi Denton, zăcând ruşinat în praf, îşi dădu seama că 
trebuie să accepte până la urmă cursul acela de instruire. 


Îşi ceru scuze făţiş. Se ridică în picioare şi se duse Ia 
Blunt. 

Am fost un prost, şi dumneata ai dreptate, zise el. Dacă nu 
e prea târziu... 

În seara aceea, după al doilea schimb, Denton se duse cu 
Blunt în nişte hrube pustii şi pline de noroi de sub portul 
Londrei ca să înveţe noţiunile elementare ale maltei arte a 
bătăii, aşa cum fusese ea perfecționată în marea lume din 
subterane: avea să înveţe cum trebuie să izbeşti cu mâna 
sau cu piciorul pe un om, aşa ca să-l răneşti îngrozitor sau 
să-l ameţeşti cu totul, cum să izbeşti „vital” cu mâna sau cu 
piciorul, cum să te foloseşti de o sticlă ascunsă sub haină 
drept măciucă şi să-l umpli de sânge cu diferite ustensile 
domestice, cum să anticipezi şi să abaţi intenţiile 
adversarului în alte direcţii; toate procedeele plăcute, care 
de fapt se dezvoltaseră printre dezmoşteniţii marilor oraşe 
ale secolelor al douăzecilea şi al douăzeci şi umilea, îi fură 
predate lui Denton de către un exponent înzestrat al lor. 
Sfiala îl părăsi pe Blunt pe măsură ce lecţia înainta, şi insul 
dădu dovadă de o oarecare demnitate de expert, chiar de 
un fel de spirit patern. îl trată pe Denton cu cea mai mare 
consideraţie, „atin-gându-l numai puţin”, din când în când, 
pentru a-i ţine interesul treaz, şi izbucnind în râs da câte o 
lovitrwă reuşită, a lui Denton, care-i umplea gura de 
sângele lui, profesorului. 

Mereu uit să-mi feresc gura! zise Blunt, recunoscându-şi 
partea sa slabă. Totdeauna. Nu mă prea sinchisesc dacă 
sunt lovit în gură, mai ales dacă nu mă atinge la bărbie. 
Gustul sângelui îmi face bine. Totdeauna. Ar fi însă mai bine 
să nu te lovesc iar. 

Denton se duse acasă, adormind istovit şi sculându-se spre 
dimineaţă cu membrele îndurerate şi plin de vâ-nătăi. Oare 
mai merita să trăiască? Ascultă răsuflarea Elizabethei şi, 
amintindu-şi că o trezise în seara precedentă, rămase 
foarte liniştit. Era plin de un nesfârşit dezgust faţă de noile 
condiţii de viaţă. Ura totul, îl ura chiar şi pe sălbaticul 


binevoitor care-l protejase cu atâta generozitate. 
înşelătoria monstruoasă a civilizaţiei îi apăru goală în faţa 
ochilor; o văzu ca pe o uriaşă demenţă, care producea un 
torent tot mai puternic de sălbăticie dedesubt, iar deasupra 
o aristocrație tot mai şubredă şi o risipă tot mai absurdă. 
Nu putu să întrevadă nici un motiv de răscumpărare, nici o 
urmă de onoare, nici în viaţa pe care o dusese şi nici în 
această viaţă în care se prăbuşise acum. Civilizaţia se 
prezenta ca un produs catastrofal, căruia îi păsa tot atât de 
puţin de oameni - afară doar ca victime - cât unui ciclon sau 
unei ciocniri planetare. El, ca şi întreaga omenire, părea să 
trăiască cu totul în zadar. Mintea lui căută un mijloc de 
scăpare, dacă nu pentru el, cel puţin pentru Elizabeth. Dar 
se gândi şi la sine. Ce-ar fi dacă l-ar căuta pe Mwreş şi i-ar 
spune despre dezastrul lor? 1 se păru un lucru uimitor 
faptul că Mwres şi Bindon dispăruseră cu totul din 
gândurile sale. Unde erau? Ce făceau? După aceea, trecu la 
nişte gânduri cu totul dezonorante. Şi în cele din urmă, fără 
să scape din tumultul gândurilar sale, ci punându-i capăt 
aşa cum zorile pun capăt nopţii, găsi concluzia limpede şi 
firească a nopţii trecute: convingerea că trebuia să ducă 
lucrurile până la sfârşit şi că, fără să se mai gândească la 
altceva şi folosindu-şi toate gândurile şi energia, trebuia să 
reziste şi să lupte printre semenii săi, ca să se achite de 
datoria sa de om. 

Lecţia din seara a doua fu poate mai puţin îngrozitoare 
decât prima, iar a treia chiar suportabilă, căci Bhint i-a 
adus şi câteva laude. A patra zi, Denton descoperi că omul 
cu mutră de dihor era un laş. Trecură vreo două săptămâni 
de zile mocnite şi seri pline de lecţii febrile; Blunt, cu multe 
înjurături, mărturisi că nu întâlnise niciodată un elev atât 
de dibaci; şi toată noaptea Denton visa lovituri, parări şi tot 
felul de trucuri şi viclenii. În tot acest timp, nimeni n-a mai 
încercat să-l atace, de teama lui Blunt; şi apoi sosi a doua 
criză. într-o zi Blunt nu veni, «recunoscând mai târziu că o 
făcuse intenţionat, şi întreaga dimineaţă obositoare Whitey 


aşteptă intervalul dintre schimburi cu o nerăbdare 
ostentativă. El nu ştia nimic despre lecţiile de bătaie şi-şi 
petrecu timpul spunându-i lui Denton şi îndeobşte tuturor 
celor din sală toate lucrurile neplăcute pe care avea de 
gând să le facă. 

Whitey nu era popular şi oamenii priveau fără prea mult 
interes cum îl sâcâie pe muncitorul cel nou. Dar lucrurile se 
schimbară când încercarea lui Whitey de a deschide 
ostilitățile, lovindu-1 pe Denton în faţă, fu întâmpinată 
printr-o fentă executată excelent, cu o apucare şi un brânci 
care completă orbita deschisă de piciorul lui Whitey şi mută 
capul acestuia pe grămada de cenuşă unde se izbise 
altădată chiar capul lui Denton. Whitey se ridică ceva mai 
alb la faţă şi începând să înjure atacă cu lovituri vitale. 
Trecură câteva momente indecise, cu câteva atacuri 
respinse, care adânciră uluirea crescândă a lui Whitey; apoi 
lucrurile se precipitară într-o încăierare, cu un Denton 
deasupra, care-l strângea pe Whitey de gât şi-şi ţinea 
genunchiul pe pieptul acestuia, şi cu Whitey înlăcrimat şi cu 
faţa neagră, cu limba scoasă şi cu un deget scrântit, stră- 
cluindu-se să explice ncânţelegerea cu ajutorul unor sunete 
mai mult horcăite. Şi, pe lângă toate, ajunsese vădit lucru 
că pentru spectatorii de-acolo nu mai existase vreodată o 
figură mai populară decât Denton. 

Cu precauţiile cuvenite, Denton îi dete drumul 
adversarului său şi se ridică în picioare. Sângele părea căi 
se schimbase într-un fel de foc fluid, îşi simţea membrele 
uşoare şi nefiresc de puternice. Gândul că era un martir în 
maşina civilizaţiei îi dispăru din minte. Era un om într-o 
lume de oameni. 

Insul cel mărunţel, cu mutră de dihor, fu primul care se 
grăbi să-l bată pe umăr. Cel cu cana de ulei radia ca un 
soare şi îl felicită din toată inima... Lui Denton i se păru de 
necrezut că se gândise vreodată la soluţii deznădăjduite. 

Denton era acum convins nu numai că trebuia s-o scoată la 
capăt, dar şi că putea s-o facă. Şedea pe patul acoperit cu 


pânză grosolană, expunându-i Elizabediei acest nou aspect 
al lucrurilor. O parte din obrazul lui se învineţise. Dar 
Elizabeth, care nu se luptase cu nimeni, nu fusese bătută pe 
umăr prieteneşte, nu avea vânătăi dureroase pe faţă, ci 
doar o paloare şi câteva noi cute în jurul gurii, era femeie. îl 
privi ţintă pe Denton în timp ce acesta îşi exprima noua sa 
profeție. 

Simt eă există ceva, spunea el, ceva care merge înainte, o 
Fiinţă a Vieţii în care trăim şi ne mişcăm şi din care face 
parte fiinţa noastră, ceva care a început acum cincizeci sau 
poate o sută de milioane de ani, ceva care merge înainte, 
crescând, răspândindu-se, până la lucrurile care sunt mai 
presus de noi, lucrurile care ne justifică pe noi toţi... Asta 
are să explice şi să-mi justifice lupta, cu toate vânătăile 
astea şi cu durerile îndurate. E dalta... da, e dalta 
Creatorului. Dacă aş putea să te fac să simţi ce simt eu, o, 
dacă aş putea! atunci ai înţelege, draga mea, ştiu bine că ai 
înţelege. 

Nu, zise ea cu glas scăzut. Nu, n-aş înţelege. 

La fel credeam şi eu... Ea clătină din cap. 

Nu, zise ea, m-am gândit şi eu. Ceea ce îmi spui nu mă 
convinge. 

Îl privi cu hotărâre în faţă. 

Urăsc asta, zise ea cu voce sugrumată. Tu nu înţelegi, nu 
te gândeşti. A fost un timp când Spuneai anumite lucruri şi 
eu le credeam. Acum am devenit mai înţeleaptă. Tu eşti 
bărbat, poţi să lupţi, să-ţi cro-ieşti drum. Nu-ţi pasă de 
vânătăi. Poţi să fii brutal şi urât, şi totuşi să rămâi bărbat. 
Da, asta ţi se potriveşte. Ai dreptate. Numai că o femeie nu 
e la fel. Suntem croite altminteri. Ne-am civilizat prea 
curând. Lumea asta subterană nu-i pentru noi. 

Se întrerupse, apoi urmă din nou: 

— Urăsc toate astea! Urăsc pânza asta oribilă 1 O urăsc 
mai mult decât... mai mult decât orice. îmi răneşte degetele 
când o ating. Este groaznică pentru piele. Şi femeile cu 


care lucrez zi de zi! Stau trează nopţile şi mă gândesc să n- 
ajung ca ele... Se întrerupse iar. 

— încep chiar să devin ca ele, strigă ea pătimaş. 

: Văzându-i turburarea, Denton o privi cu ochi mari. 

Dar... - începu el şi se opri. 

Tu nu înţelegi. Ce am eu? Ce am eu, care să mă salveze? 
Tu poţi să lupţi. Lupta e treaba bărbaţilor. Dar femeile, 
femeile sunt diferite... M-am gândit mult. n-am făcut altceva 
decât să mă gândesc zi şi noapte. Uită-te la culoarea feţei 
mele! Nu pot să mai continui. Nu pot să îndur viaţa asta... 
Nu mai pot s-o îndur. 

Şe opri. Ezită. 

Nu ştii totul, zise ea dintr-o dată şi o clipă pe buzele ei 
flutură un zâmbet amar. Mi s-a cerut să te părăsesc. 

Să mă părăseşti! 

Ea nu răspunse, făcând doar o mişcare afirmativă cu 
capul. 

Denton se ridică brusc în picioare. Se priviră fix într-o 
lungă tăcere. 

Deodată, ea se întoarse şi se aruncă cu faţa în jos pe patul 
lor acoperit cu pânză grosolană. Nu suspină, nu scoase nici 
un sunet. Rămase nemişcată, cu faţa în jos. După un lung 
răstimp dureros, umerii începură să-i salte într-un plâns 
liniştit. 

Elizabeth! şopti el. Elizabeth! 

Se aşeză încet lângă ea, se aplecă asupra ei, o cuprinse cu 
braţul într-o mângâiere îndoielnică, căutând în zadar o 
ieşire din situaţia cu neputinţă de îndurat. 

Elizabeth, îi şopti el la ureche. Ea îl împinse cu mâna. 

Nu pot să dau naştere unui copil care să fie un sclav! zise 
ea şi izbucni într-un plâns mai puternic şi mai amar. 

Pe faţa lui Denton apăru consternarea. Apoi el se dădu jos 
din pat şi se ridică în picioare. Toată mulţumirea de sine îi 
dispăru de pe faţă, făcând loc unei mâini neputincioase. 
începu să vorbească fără şir şi să înjure forţele nemiloase 
care-l covârşeau, toate accidentele, dorinţele aprinse şi 


nepăsările eare-şi bat joc de viaţa oamenilor. Acest animal 
infim al pământului îşi înălța glasul său modest în minuscula 
încăpere ridicând pumnul împotriva trecutului şi viitorului 
şi a întregii vastităţi absurde a imensului oraş. 

V. BINDON INTERVINE. 

În tinereţe, Bindon se ocupase cu diferite speculaţii şi 
dăduse trei lovituri strălucite. Pentru tot restul vieţii, 
avusese înţelepciunea să se lase de afacerile riscante şi de 
părerea că e un om foarte deştept. Era mânat de fapt 
numai de dorinţa de a avea influenţă şi reputaţie în intrigile 
de afaceri ale uriaşului oraş în care-şi dăduse loviturile. 
Deveni în cele din urmă unul dintre cei mai influenţi 
acţionari în Compania platformelor de zbor din Londra, 
unde aeroplanele veneau din toate părţile lumii. Atât se 
poate spune despre activitatea sa publică. în viaţa lui 
particulară, era un om al plăcerii. lată acum povestea inimii 
sale. 

Dar, înainte de a porni spre atari profunzimi, trebuie să ne 
oprim puţin la exteriorul persoanei sale. Aspectul lui fizic 
era de om slab, scund şi brun; iar faţa, care avea trăsături 
fine şi era bine pigmentată, varia de la o mulţumire de sine 
cam incertă până la inteligenţa cea mai inconstantă. Faţa şi 
capul îi fuseseră depilate, conform modei igienice a 
timpului, aşa că şi culoarea şi conturul părului său variau o 
dată cu costumul, pe care-l schimba ncâncetat. 

Uneori, se umfla cu veşminte pneumatice de un gust 
rococo. Din hainele împopoţonate ale acestui stil şi de sub 
pălăria luminată şi translucidă ochii săi aşteaptă cu gelozie 
respectul celor mai puţin eleganţi decât el. Alteori îşi 
sublinia eleganța zveltă prin haine de satin negru, strânse 
pe corp. Pentru a-şi da un aer de mare demnitate, îşi făcea 
umeri largi pneumatici, de pe care atârna o robă cu 
faldurile aranjate cu grijă, din mătase chinezească, iar un 
Bindon clasic, într-un costum roz strâns pe talie, era şi elun 
fenomen trecător în eterna paradă a Destinului. în zilele 
când spera să se căsătorească cu Elizabeth a căutat s-o 


impresioneze, s-o farmece, şi în acelaşi timp să-şi mai scadă 
ceva din povara celor patruzeci de ani, îmbrăcându-se după 
ultima modă a fantelui contemporan, într-un costum din 
material elastic, cu proeminente coarne extensibile, care-şi 
schimbau culoarea, în mers, printr-un dispozitiv ingenios de 
cromatofori versatili. Şi fără îndoială, dacă afecțiunea 
Elizabethei n-ar fi fost dinainte angajată de nevrednicul 
Denton şi dacă gusturile ei n-ar fi avut înclinația ciudată 
„spre lucrurile de modă veche, stilul acesta, atât de şic, fără 
îndoială că ar fi încântat-o. Bindon îl consultase pe tatăl 
Elizabethei înainte de a se prezenta în acest costum, căci 
era unul din oamenii care ţin seama întotdeauna de critică 
în privinţa felului de a se îmbrăca, iar Mwres decretase că e 
tot ce şi-ar putea dori inima unei femei. Insă afacerea 
cuhipno-tistul a dovedit că totuşi cunoştinţele lui în privinţa 
inimii femeieşti erau incomplete. 

Planul lui Bindon de a se căsători se formase cu puţin 
înainte ea Mwres să-i arunce în cale feminitatea înmugurită 
a Elizabethei. Unul din secretele păstrate de Bindon cu cea 
mai mare râvnă în suflet era credinţa în marea sa 
capacitate de viaţă pură şi simplă, de un tip cu totul 
sentimental. Gândul acesta conferea un soi de gravitate 
patetică exceselor jignitoare şi eu totul lipsite de sens pe 
care îi plăcea să le socotească drept un păcat îndrăzneţ, şi 
pe care destui alţi oameni deopotrivă de ncânţelepţi erau în 
stare să le socotească la fel. Ca o consecinţă a acestor 
excese, sau poate şi dintr-o înclinaţie ereditară spre 
îmbolnăvirea timpurie, ficatul său a fost serios afectat şi 
omul începu să sufere de fot mai multe inconveniente în 
călătoriile cu aeroplanul, în timpul convalescenţei, de după 
un atac biliar prelungit, s-a gândit că în ciuda tuturor 
fascinaţiilor teribile ale viciului, dacă ar găsi o femeie 
frumoasă, tânără şi blajină, de un tip nu prea intelectual, 
care să-i închine viaţa, ar putea să se mai întoarcă pe calea 
Binelui, ba chiar să-şi întemeieze o familie plină de virtuţi, 
aşijderea lui, care să-i mângâie mai târziu bă-trâneţcăe. 


Dar, ca atâţia alţi oameni încercaţi în cele lumeşti, el se 
îndoia că mai există asemenea femei bune. Pe cele de care 
mai auzise le privea cu scepticism şi, în sinea lui, chiar 
înfricoşat. 

Când Mwres reuşi să-l prezinte Elizabethei, i se păru că 
dăduse norocul peste el. Se îndrăgosti de fată numaidecât. 
Desigur, se mai îndrăgostise el tot aşa, într-una, încă de la 
şaisprezece ani, potrivit tuturor variatelor formule pe care 
le descoperea, pe rând, în literatura acumulată de atâtea 
secole. Dar acum era altfel. Asta era dragostea lui 
adevărată. 1 se păru că se trezise în el tot ce are mai bun. 
Simţea că de dragul ei ar putea să renunţe la felul de viaţă 
care-i produsese leziuni cât se poate de grave la ficat şi în 
sistemul nervos. Şi se vedea în închipuirea sa ca uri 
desfrânat tămăduit, ce ducea acum o viaţă idilică. N-are să 
fie niciodată sentimental cu ea sau nerod; totdeauna va fi 
puţin cinic şi amar, cum îi stătuse bine şi în trecut. Şi totuşi 
era sigur că ea are să intuiască adevărata lui măreție şi 
bunătate. Iar la timpul potrivit îi va mărturisi totul, îi va 
istorisi versiunea lui despre ceea ce considera el că a fost 
viaţa lui păcătoasă, arătându-i ce sinteză de Goethe, 
Benvenuto Cellini şi Shelley şi tot felul de tipi din ăştia era 
el în realitate, şi-i va strecura toate acestea în auzul şocat al 
foarte frumoaselor ei urechi, care, fără îndoială, or să-l 
asculte cu simpatie. Şi pregătind toate acestea, el îi făcea 
curte cu o nesfârşită subtilitate şi cu enorm respect. lar 
rezerva cu care-l trata Elizabeth nu i se păru altceva decât 
o minunată modestie, sporită printr-o tot atât de minunată 
lipsă de idei. 

Bindon nu ştia nimic despre afecțiunea ei îndreptată în 
altă direcţie, nici despre încercarea făcută de Mwres de a 
utiliza hipnotismul ca un corectiv la această digresiune a 
inimii fetei, el îşi închipuia că este în cei mai buni termeni 
cu Elizabeth, şi îi făcuse cu mult succes câteva daruri 
semnificative, constând din bijuterii şi cosmetice 
nevinovate, când fuga ei cu Denton îl lăsă năucit. Prima sa 


reacţie a fost o furie născuta din vanitatea rănită, şi cum 
Mwres era persoana cea mai la îndemână, îşi vărsă primele 
atacuri asupra lui. 

Se duse imediat şi îl insultă grosolan pe dezolatul tată, 
apoi petrecu o zi agitată, alergând dârz prin tot oraşul şi 
punând întrebări în dreapta şi-n stânga, într-o încercare 
insistentă şi în parte reuşită de a-1 distruge pe speculantul 
acela matrimonial. Natura activă a acestor agitaţii îi dădu o 
stare de veselie temporară, şi se duse la localul pe care 
obişnuise să-l frecventeze în zilele sale păcătoase, într-o 
dispoziţie de veselie nepă-sătoare, şi luă masa, mult prea 
abundentă şi plină de voioşie, cu încă doi tineri ca el, în 
vârstă de vreo patruzeci de ani. Renunţă la această partidă; 
nici o femeie nu merita să te porţi frumos cu ea, şi chiar el 
însuşi se miră de cinismul spiritual de care dădu dovadă. 
Unul din ceilalţi doi disperaţi, înfierbântat de vin, făcu o 
aluzie glumeaţă la dezamăgirea sa, dar în clipa aceea aluzia 
nu i se păru displăcută. 

A doua zi se trezi cu ficatul inflamat şi cu o certă 
indispoziţie. Izbi cu piciorul în maşina fonografică de ştiri, 
spărgând-o ţăndări, îşi concedie valetul şi se hotări să se 
răzbune cumplit pe Elizabeth. Sau pe Denton. Sau pe 
altcineva. Dar, oricum, avea să fie o răzbunare teribilă; şi 
prietenul care glumise pe socoteala lui nu-i va mai vedea în 
chip de victimă a unei fete neghioabe. El ştia câte ceva 
despre mica avere ce i se cuvenea ei şi despre faptul că 
aceasta va constitui singurul sprijin al tinerei perechi, până 
când Mwres se va îmblânzi. Dacă Mwres nu se va îmblânzi 
şi dacă se vor întâmpla lucruri nefavorabile în afacerea în 
care erau investite speranţele Elizabethei, ei vor ajunge 
într-o situaţie grea şi vor putea fi tentaţi să facă lucruri 
îngrozitoare. Imaginaţia lui Bindon, părăsindu-şi cu totul 
idealismul ei frumos, începu să clocească ideea de a le 
pregăti o soartă sinistră. Se văzu pe sine, omul bogat şi 
puternic, implacabil şi de nepătruns, urmărind-o pe fata 
asta care-l dispreţuise. Şi deodată imaginea ei îi reveni în 


minte, vie şi dominantă, şi pentru prima oară în viaţă 
Bindon înţelese ceva din adevărata forţă a pasiunii. 

Imaginaţia lui se dădu la o parte ca un valet respectuos 
care-şi făcuse datoria, deschizând uşa în faţa emoţiei. 

Dumnezeule! strigă Bindon; o voi avea! Chiar dacă va 
trebui să mă omor ca s-o capăt! Şi tipul acela! După o 
întrevedere cu medicul său şi o penitenţă pentru excesele 
din noaptea precedentă sub forma unor medicamente 
amare, un Bindon îmblânzit, dar absolut hotărât, se duse 
să-l caute pe Mwres. Il găsi pe Mwres distrus, împovărat 
de griji şi umil, într-o dispoziţie de defensivă, gata să se 
vândă trup şi suflet, cu atât mai mult să vândă orice interes 
al unei fiice neascultătoare, pentru a-şi recâştiga poziţia 
pierdută în lume. în discuţia rezonabilă care urmă se hotări 
ca aceşti tineri, care o luaseră razna, să fie lăsaţi să se 
scufunde în mizerie sau chiar să fie ajutaţi să se îndrepte pe 
această cale plină de învăţăminte, prin influenţa financiară 
a lui Bindon. 

Şi după aceea? zise Mwres. 

Vor veni la Compania Muncii, zise Bindon. Or să se 
îmbrace cu hainele de pânză albastră. 

Şi mai târziu? întrebă Mwres. 

Ea o să divorţeze de el! zise dânsul, rămânând o clipă pe 
gânduri la această perspectivă. Căci în zilele acelea 
restricţiile de divorţ din epoca victoriană slăbiseră 
extraordinar de mult, şi perechile se puteau despărţi de 
sute de ori. 

Apoi Bindon sări brusc în picioare, spre uimirea sa şi a lui 
Mwres. 

Va trebui să divorţeze de el! strigă el. Am să fac eu în aşa 
fel... am să uneltesc! Pe legea mea că aşa are să fie. El va 
ajunge un nenorocit, aşa că ea va fi nevoită s-o facă. Am 
să-l zdrobesc şi am să-l fac praf şi pulbere. 

Gândul de a-1 zdrobi şi a-1 face praf şi pulbere pe rival îl 
înfierbântă şi mai mult. începu să se plimbe cu paşi mari 
încoace şi încolo prin mica încăpere. 


O s-o am! strigă el. O voi avea! Nici Cerul, nici Iadul n-or s- 
o poată scăpa de mine! 

După ce fu exprimată astfel, patima lui se evaporă 
lăsându-l în cele din urmă într-o atitudine teatrală. îşi luă 
această atitudine ignorând cu hotărâre eroică durerea 
ascuţită ce o simţea în jurul diafragmei. lar Mwres rămase 
cu haina sa pneumatică dezumflată, el însuşi foarte 
impresionat. 

Şi astfel, cu multă perseverenţă, Bindon se apucă de 
treabă, devenind providenţa nefastă a Elizabethei, folosind 
cu îndemânare subtilă fiece părticică de avantaje pe care 
averea o dădea în zilele acelea unui om asupra semenilor 
săi. Ajutorul pe care-l ceru la un moment dat consolărilor 
religiei nu împiedică de loc aceste operaţiuni. Se ducea să 
stea de vorbă cu un preot interesant, încercat şi simpatic, 
din secta Huysmanită a cultului Isis, despre toate micile sale 
acţiuni iraționale pe care-i plăcea să le privească drept un 
păcat al său ce îngrozea Cerul, iar preotul interesant, 
încercat şi simpatic, care reprezenta Cerul mânios, îi 
sugera, cu o plăcută afectare a groazei, penitenţe simple şi 
uşoare, şi-i recomanda o fundaţie monastică ce putea fi 
graţioasă, înviorătoare, igienică şi de loc vulgară, pentru 
păcătoşii penitenţi cu tulburări viscerale, din categoria 
oamenilor bogaţi şi plini de rafinamente. lar după aceste 
excursii, Bindon se întorcea la Londra, din nou activ şi plin 
de pasiune. Făcea maşinaţiuni cu o energie într-adevăr 
remarcabilă, şi se ducea pe o anumită galerie de deasupra 
străzii cu platforme mobile, unde putea privi intrarea în 
clădirea Companiei Muncii în care-şi avea adăpostul Denton 
şi Elizabeth. în cele din urmă, într-o zi o văzu intrând pe 
Elizabeth, şi din clipa aceea pasiunea lui se rcânnoi. 

După ce trecu timpul şi născocirile complicate ale lui 
Bindon îşi arătară roadele, el se duse la Mwres şi-i spuse că 
tânăra pereche era în pragul disperării. 

— A venit timpul, zise el, ca afecțiunea dumitale 
părintească să-şi joace rolul. Elizabeth poartă de câteva luni 


pânza aceea albastră şi amândoi s-au cuibărit în-tr-una din 
vizuinile Companiei Muncii, iar fetiţa lor a murit. Elizabeth 
ştie acum ce valoare are pentru ea bărbăţia lui, în ce 
priveşte protecţia. Biata fată! Acum are să vadă lucrurile în 
altă lumină. Ai să te duci la ea, fiindcă eu nu vreau să apar 
încă în această afacere, şi ai să-i arăţi cât de necesar este să 
divorţeze de el... 

E încăpăţânată, zise Mwres cu îndoială. 

Curaj! zise Bindon. Este o fată minunată... o fată 
minunată. 

Are să refuze. 

Desigur. Dar lasă lucrurile în suspensie. Lasă-le aşa. Şi 
într-o bună zi, în bârlogul acela sufocant, în viaţa aceea 
plictisitoare şi trudnică pe care o duc, vor avea o ceartă. Şi 
atunci... 

Mwres inedită asupra acestui lucru, şi făcu aşa cum i s-a 
spus. 

Apoi Bindon, potrivit celor aranjate cu sfetnicul său 
spiritual, se duse într-un loc de reculegere. Locul de 
reculegere al sectei Huysmanite era minunat, cu cel mai 
bun aer din Londra, luminat de lumina naturală a soarelui, 
şi cu dreptunghiuri odihnitoare de iarbă adevărată în aer 
liber, unde omul plăcerilor care face penitenţă putea să se 
bucure în acelaşi timp de toate plăcerile hoinărelii şi de 
toate satisfacţiile unei distinse austerităţi, Şi, în afară de 
participarea la dieta simplă şi sănătoasă din acel loc şi la 
anumite cântece religioase măreţe, Bindon îşi petrecea tot 
timpul gmdindu-se la Elizabeth şi la purificarea extremă pe 
care o suferise sufletul său de când o văzuse prima dată, şi 
de asemenea dacă va fi în stare să capete o dispensă din 
partea încercatului şi simpaticului preot ca să se însoare cu 
ea, în ciuda „păcatului” apropiat al divorţului ei; după 
aceea, Bindon se rezema de cât un stâlp al curţii 
interioare şi cădea în reverie meditând la superioritatea 
dragostei virtuoase faţă de orice altă formă de plăceri. lar 
durerea ciudată din şale şi piept, care încerca să-i atragă 


atenţia, dispoziţia de a simţi fierbinţeală sau fiori, o stare 
generală de boală şi o senzaţie neplăcută a pielii eare-i 
dădea târcoale, se străduia să le ignoreze. Cu siguranţă că 
făceau parte din vechea viaţă de care acum va izbuti să se 
dezbare. 

Când ieşi din locul acela retras, se duse numaidecât la 
Mwres să ceară veşti despre Elizabeth. Se văzu. limpede că 
Mwres era convins de calitatea sa de tată exemplar, cu 
inima profund atinsă de nefericirea copilului său. 

Era palidă, zise el, adine mişcat; era foarte palidă. 1 Când 
i-am cerut să plece şi să-l părăsească... şi să fie fericită... 
ea şi-a lăsat capul pe masă.” Mwres îşi suflă nasul - şi a 
început să plângă! 

Agitaţia îi era atât de mare, încât nu mai putu spune nimic. 

Vai! zise Bindon, respectând această durere bărbătească. 
Oh 1 făcu apoi Bindon brusc, diicându-ş mâna într-o parte. 

Din adâncul durerii sale, Mwres privi numaidecât spre el, 
tresărind. 

Ce s-a întâmplat? îl întrebă vădit îngrijorat. 

O durere foarte, ascuţită. lartă-mă! îmi vorbeai de 
Elizabeth! 

Şi Mwres, după solicitudinea cuvenită faţă de durerea lui 
Bindon, continuă să-i dea raportul. Era chiar neaşteptat de 
optimist, Elizabtch, în prima emoție a descoperirii că tatăl 
ei nu o părăsise cu totul, fusese sinceră cu el în ce priveşte 
necazurile şi dezgustul ei. 

Da, zise Bindon cu un aer măreț, os-o am 1 Dar apoi, 
durerea asta nouă îl schimonosi a doua oară. 

Pentru aceste dureri inferioare, preotul era relativ 
ineficace, fiind înclinat să privească trupul şi atari dureri 
mai curând ca pe nişte iluzii ale minţii ce pot fi înlăturate 
prin contemplaţie; aşa încât Bindon se duse la un om dintr- 
o clasă pe care o detesta, un medic de o extraordinară 
reputaţie şi impoliteţe. 

Trebuie să te cercetăm peste tot, zise medicul şi făcu asta 
cu cea mai dezgustătoare franeheţă. Ai adus vreodată pe 


lume vreun copil? îl întrebă acest materialist grosolan, 
printre alte chestiuni impertinente, 

Nu” după câte ştiu, zise Bindon, prea uluit ca să-şi poată 
păstra aerul demn. 

Aha! făcu medicul contlnuând să-l ciocănească şi să-l 
consulte. Ştiinţa medicală din zilele acestea abia începea să 
se apropie de precizia necesară. Al face mai bine să te duci, 
zise medicul, şi să faci euthanasia. Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

Bindon căscă gura. încercase să se prefacă a nu înţelege 
explicaţiile tehnice şi previziunile pe care le făcea doctorul. 

— la ascultă! zise el. Nu cumva vrei să spui,., Ştiinţa 
voastră... 

N« poate să facă nimic, zise medicul. Câteva narcotice. 
Lucrul ăsta într-o oarecare măsură ţi l-ai făcut singur, ştii 
prea bine. 

Am fost foarte ispitit în tinereţe. 

Nu asta contează, E ceva ereditar... Chiar dacă ai fi luat 
măsuri de precauţie, tot n-ai fi reuşit să scapi. Greşeala a 
fost că te-ai născut. Este vina părinţilor» Şi te-ai sustras de 
la exerciţii şi aşa mai departe. 

N-am avut pe nimeni să mă sfătuiască. 

Medicii sunt gata oricând s-o facă. 

Am fast un tânăr plin de viaţă! 

Ce să mai discutăm; răul e săvârşit. Ai trăit. Nu putem să 
te facem s-o porneşti din nou. N-ar fi trebuit s-o porneşti 
niciodată. îţi spun cinstit... euthanasia! 

Câtva timp Bindon îl privi în tăcere, cu ură. Fiecare vorbă 
a acestui expert brutal îl rănea în rafinamentul lui. Era atât 
de grosolan acest medic, atât de impermeabil la toate 
subtilităţile fiinţei! Dar nu are nici un rost să te cerţi cu 
doctorul. 

Credinţele mele religioase, zise el, nu mă lasă să admit 
sinuciderea. 

Dar asta ai făcut toată viaţa! 


— Poate, dar iată, acum, am de gând să privesc viaţa cu 
seriozitate. 

Eşti nevoit s-o faci, dacă vei continua să trăieşti. Are să te 
doară. Dar din punct de vedere practic, e prea târziu, în 
orice caz, dacă vrei să faci asta, poate că ar fi bine să-ţi 
prepari un medicament. Are să te doară cam tare. Aceste 
mici junghiuri... 

Junghiurile?! 

Sunt simple semne preliminare. 

Cât timp pot; s-o mai duc? Vreau să spun, înainte dea mă 
durea cu adevărat... 

Are să vină foarte curând. Poate peste vreo trei zile... 

Bindon încercă sa pledeze pentru o extindere a 
intervalului, şi în mijlocul pledoariei sale icni şi îşi duse 
mâna într-o parte. Brusc, întreg patosul extraordinar, al 
vieţii sale i se înfăţişă în toată realitatea sa. 

Mi-e greu, zise el. Infernal de greu! N-am fost duşmanul 
nimănui, decât al meu. Totdeauna i-am tratat cinstit pe toţi 
ceilalţi. 

Medicul îl privi câteva secunde fără nici uri fel de simpatie. 
Se gândi cât de bine era că nu existau prea mulţi ca Bindon 
care să se poarte, atât de patetic în atari situaţii. Lucrul. 
acesta îi inocula un val de optimism. Apoi doctorul se 
întoarse spre telefon şi comandă o reţetă la Farmacia 
Centrală. 

Fu întrerupt de un glas din spatele său. 

Pe legea mea! strigă Bindon. Am s-o am totuşi! Medicul îi. 
cercetă faţa peste umăr, apoi schimbă reţeta. 

Îndată ce această întrevedere dureroasă luă sfârşit, 
Bindon îşi dezlănţui furia. Ajunse la concluzia că medicul 
acesta nu numai că era o brută antipatică şi că nu ştia să se 
poarte cum se cuvine, dar că era şi cu totul incompetent; se 
duse pe rând la alţi patru doctori ca să-şi confirme această 
intuiţie. Dar pentru a se feri de surprize, ţinu prima reţetă 
în buzunar. Cu fiecare din ei începu prin a-şi exprima grave 
îndoieli faţă de inteligenţa, cinstea şi priceperea 


profesională a primului doctor, apoi îşi comunică 
simptomele, su-primând de fiecare dată câteva din lucruri. 
Acestea erau însă scoase la iveală de doctori. în ciuda 
faptului că ascultau, cu plăcere defăimarea altui medic, 
niciunul din aceşti specialişti eminenţi nu-i oferea lui Bindon 
vreo speranţă de a eluda chinul şi deznădejdea ce-l 
amenințau acum. Faţă de ultimul dintre ei, el îşi descarcă 
inima de disprețul acumulat împotriva ştiinţei medicale. 

După atâtea secole, exclamă el cu aprindere, nu puteţi 
face nimic, decât să vă recunoaşteţi neputinţa. Eu vă spun 
„salvaţi-mă” şi voi ce faceţi? 

Fără îndoială că e greu pentru dumneata, zise doctorul. 
Dar ar fi trebuit să iei măsuri de precauţie. 

Cum era să ştiu? 

Nu era datoria noastră să alergăm după dumneata, zise 
medicul, culegând, un fir de vată de pe mâneca sa purpurie. 
De ce să te salvăm pe dumneata în particular? Vezi, clintr- 
un punct de vedere, oamenii cu imaginaţia şi pasiunile 
dumitale trebuie.” trebuie să se ducă. 

Să se ducă? 

Adică să moară. E ca un vârtej. 

Era un tânăr eu faţa senină. îi zâmbi lui Bindon, 

Noi ne continuăm cercetările, ştii; dăm sfaturi când 
oamenii au înţelepciunea să ni le ceară. Şi aşteptăm să ne 
vină timpul. 

Să vă vină timpul? 

Abia dacă ştim destul ca s-o scoatem la capăt cu obraz 
curat, pricepi? 

La capăt? 

Nu trebuie să fii neliniştit. Ştiinţa este încă ta nara. 
Trebuie să se mai dezvolte vreme de câteva ge neraţii. Ştim 
destul acum ca să ştim că nu ştim încă destul... Dar totodată 
timpul se.apropie. Dumneata n-ai să mai apuci acest timp. 
Dar, fie vorba între noi, voi, bogaţii şi şefii de partide, cu 
jocul vostru natural de pasiuni, patriotism, religie şi aşa mai 
departe, aţi cam încurcat lucrurile, nu-i aşa? Lumea asta 


subterană! Şi altele de acelaşi soi. Unii dintre noi au un fel 
de impresie că va veni timpul să ştim destul pentru a face 
ceva mai bun decât acest sistem de ventilaţie şi canalizare. 
Cunoştinţele continuă să se adune, ştii bine. Continuă să se 
dezvolte. Şi nu e nici o grabă pentru o generaţie sau două. 
într-o bună zi... da, într-o bună zi, oamenii vor trăi altfel. Se 
uită la Bindon, dus pe gânduri. Vor mai muri mulţi înainte 
de a veni ziua aceea. , 

Bindon încercă să-i arate acestui tânăr cât de nesăbuit şi 
nepotrivit era să-i vorbească astfel unui om bolnav ca el, cât 
de impertinent şi nepoliticos era acest doctor faţă de el, un 
om mai în vârstă şi care ocupa în lumea oficială o situaţie 
extrem de puternică şi influentă. Insistă asupra faptului că 
un doctor e plătit ca să vindece oamenii, şi accentua în 
anume chip cu-vântul „plătit”, adăugind că nu e treaba 
medicului să cerceteze, fie şi fugar „celelalte chestiuni”. 

Dar pe noi ne interesează şi astea! zise tânărul insistând 
asupra faptelor, şi Bindon îşi ieşi din sărite. 

Indignarea îl făcu să se ducă de-a dreptul acasă. Aceşti 
impostori incompetenţi, care nu erau în stare să salveze 
viaţa unui om atât de influent ca el, şi care visau ca într-o 
bună zi să le răpească proprietarilor legitimi de averi 
controlul social şi să impună lumii cine ştie ce tiranie! 
Blestemată ştiinţă! Medita mânios câtva timp asupra 
acestei perspective intolerabile, apoi durerea îi reveni şi el 
îşi aduse aminte de reţeta preparată de primul doctor, care 
se afla din fericire încă în buzunar. Luă imediat o doză... 

Aceasta îl calmă, potoiindu-1 foarte mult, aşa că el putu să 
se aşeze în fotoliul său cel mai confortabil de lingă 
biblioteca de înregistrări fonograf ice, şi să se gândească la 
noul aspect al lucrurilor. Indignarea îi trecu, mânia şi 
pasiunea se prăbuşiră sub atacul subtil al acelei reţete, iar 
patosul puse în întregime stăpânire pe el. Privi în jur la 
apartamentul magnific şi aranjat pentru 

O viaţă de voluptăţi, se uită la statuile şi picturile sale 
acoperite discret cu văluri, şi la toate dovezile unui viciu, 


elegant şi cultivat; atinse un buton şi cântecul trist de flaut 
păstoresc al lui Tristan umplu văzduhul. Ochii săi rătăceau 
de la un obiect la altul. Obiectele acestea erau costisitoare, 
grosolane şi înflorate, dar erau ale lui. Prezentau în formă 
concretă idealurile sale, concepţiile sale de frumuseţe şi 
dorinţă, ideea sa de tot ce este preţios în viaţă. Şi acum 
trebuia să părăsească toate acestea, ca orice om obişnuit. 
Simţea că este o flacără mică şi plăpândă, care se stinge. 
Orice viaţă pesenme că arde aşa şi se stinge! cugetă el. 
Ochii 

1 se umplură de lacrimi. 

Apoi se gândi că e singur. Nimeni nu se îngrijea de el, 
nimeni nu avea nevoie de el! în orice clipă ar putea să-i 
rcânceapă cu violenţă durerea. Ar putea chiar să urle. 
Nimeni nu s-ar fi sinchisit. După spusele tuturor doctorilor, 
ar putea foarte bine să înceapă să urle după o zi sau două. 
îşi aminti ce îi spusese confesorul său spiritual despre 
scăderea credinţei şi a fidelității, despre degenerescenta 
epocii. Se privi pe sine ca pe o dovadă patetică a acestui 
lucru; el, subtilul, capabilul, importantul, voluptosul, cinicul, 
complexul Bindon, să înceapă să urle, fără să existe nici o 
creatură simplă şi credincioasă în toată lumea asta care să 
urle din compasiune împreună cu el. Nu exista nici un suflet 
simplu şi credincios - nici un păstor care să-i cânte din 
flaut! Oare toate aceste creaturi simple şi credincioase 
dispăruseră de pe pământul ăsta josnic şi grăbit? Se întrebă 
dacă gloata vulgară şi neplăcută, care trecea ncâncetat prin 
oraş, îşi dădea seama ce gândea el despre ea? Dacă era 
aşa, simţea ea oare că unii din ei Vor încerca să-şi facă o 
părere mai bună. Cu siguranţă că lumea mergea din rău în 
mai rău. Devenea imposibilă pentru oameni ca Bindon. 
Poate că într-o zi... Era încredinţat că unicul lucru de care 
avea el nevoie în viaţă era simpatia. Regretă un timp că nu 
lăsa în urma lui nici un sonet... nici o pictură enigmatică sau 
ceva de acest gen, care să-i poarte mai departe fiinţa, până 


când în cele din urmă va veni cineva nutrind pentru el 
simpatie... 

I se păru de necrezut că singurul fapt care-l aştepta era 
moartea. Şi, totuşi, simpatica sa călăuză spirituală era în 
această privinţă supărător de metaforică şi vagă. 
Blestemată ştiinţă! Subminase toată credinţa, toată 
speranţa. Să pleci, să dispari de la teatru şi de pe stradă, de 
la birou şi clin restaurant, din ochii dragi ai femeilor. Şi 
nimeni să nu-ţi simtă lipsa! Să părăseşti astfel o lume 
fericită! 

Se gândi că nu-şi deschisese niciodată inima nimănui. La 
urma urmei, fusese el oare chiar atât de antipatic? Puţini 
oameni bănuiau câtă profunzime se ascundea sub masca 
asta a lui de veselie cinică. Nu vor putea înţelege ei 
pierderea suferită. Elizabeth, de exemplu, nu bănuise... 

Îşi rezervase acest gând pentru la urmă. îndată ce se 
opriră asupra Elizabethei gândurile lui gravitară câtva timp 
numai în jurul ei. Cât de puţin îl înţelegea Elizabeth I” 

Acest gând deveni însă insuportabil. înainte de toate, 
trebuia să pună chestiunea asta în ordine. îşi dădu seama 
că mai avea încă ceva de făcut în viaţă, lupta sa împotriva 
Elizabethei nu se terminase încă. Nu va mai putea acum s-o 
învingă, după cum sperase şi se rugase atâta. Dar putea 
încă s-o impresioneze! 

Gândindu-se la asta, se culcă. Ar fi putut s-o impresioneze 
profund, s-o impresioneze astfel încât ea să regrete veşnic 
felul în care se purtase cu el. Lucrul de care trebuie să-şi 
dea seama dânsa mai înainte de toate era mărinima lui. 
Mărinimia lui! Da. O iubise cu o uimitoare măreție 
sufletească. Nu-şi dăduse seama până acum atât de 
limpede, dar, negreşit, avea de gând să-i lase ei întreaga lui 
avere. Văzu asta într-o singură clipă, ca pe un lucru hotărât 
şi inevitabil. Ea îşi va aduce aminte cât de bun a fost cu 
dânsa, cât de larg şi de generos; înconjurată de tot ceea ce 
face viaţa plăcută, şi totul fiind dăruit de el, ea-şi va aminti 
cu nesfârşit regret de disprețul şi.răceala ei din trecut. Şi 


când va căuta să-şi exprime acest regret, va vedea că 
prilejul s-a pierdut pentru totdeauna, va da peste p, uşă 
încuiată, peste o tăcere de gheaţă, peste o faţă albă şi 
moartă. închise ochii şi rămase câtva timp î-nchipuindu-şi 
această faţă albă şi moartă. 

De aici, trecu la alte aspecte ale problemei, dar ho-tărârea 
era luată. Medita îndelung, înainte de a porni ia acţiune, 
căci medicamentul pe care-l înghiţise îl predispunea la o 
melancolie letargică şi plină de solemnitate, în anume 
privinţe, schimbă câteva detalii. Dacă lăsa întreaga sa avere 
Elizabethei, aceasta ar include şi încăperea voluptuos 
mobilată pe care o ocupa, şi din mai multe motive nu voia să 
i-o lase tocmai ei. Pe de altă parte, trebuia totuşi s-o lase 
cuiva. în situaţia copleşitoare în care se afla, lucrul acesta. îi 
îngrijora deosebit de mult. 

Încele din urmă se hotări s-o lase simpaticului exponent al 
cultului religios la modă, a cărui conversaţie îi făcuse nu de 
mult atâta plăcere. 

—r Elo să înţeleagă! îşi zise Bindon, suspinând 
sentimental. El ştie ce înseamnă Răul şi pricepe câte ceva 
din. fascinația extraordinară a Sfinxului Păcatului. Da... elo 
să înţeleagă. 

Cu fraza asta lui Bindon îi plăcea să descrie anumite 
abateri nesănătoase şi nevrednice de Ia conduita morală 
spre care-l minaseră o vanitate greşit călăuzită şi o 
curiozitate rău controlată. Stătu câtva timp gândindu-se cât 
fusese el de hellenic, italic şi neronic şi aşa mai departe. N- 
ar putea să încerce chiar şi acum să facă un sonet? Un glas 
pătrunzător, care să străbată de-a lungul veacurilor, 
senzual, sinistru şi trist. Câtva timp uită de Elizabeth. Timp 
de o jumătate de oră strică trei bobine fonografice, se alese 
cu o durere de cap, luă o doză din medicament ca să se 
calmeze, şi reveni apoi la mărinimie şi la planul său recent. 

Încele din urmă, atacă problema neplăcută a lui Denton. 
Avu nevoie de întreaga sa mărinimie nou-născută ca să 
poată digera gândul despre Denton; dar până la urmă, 


acest om foarte ncânţeles, ajutat de calmantul luat şi de 
apropierea iminentă a morţii, reuşi să facă şi lucrul acesta. 
Dacă îl excludea pe Denton, dacă dădea dovadă de cea mai 
mică ncâncredere, dacă încerca să-l înlăture pe acest 
tânăr, ea ar putea să-l înţeleagă greşit. Da, îl va avea şi pe 
Denton al ei. Mărinimia sa va trebui să meargă chiar şi 
până acolo, încercă să se gândească numai la Elizabeth. 

Se sculă cu un oftat şi se târi până la aparatul telefonic 
care comunica cu avocatul său. în zece minute, un 
testament atestat în regulă şi cu propria sa semnătură prin 
aplicarea degetului se afla în birou! avocatului, la trei mile 
depărtare. Şi apoi Bindon rămase câtva timp foarte liniştit. 

Tresări, trezindu-se brusc dintr-o reverie vagă tocmai 
când îşi pipăia cu roiria şalele. 

Apoi sări nerăbdător în picioare şi se repezi la telefon. 
Rareori fusese chemată Compania Euthanasiei de vreun 
client atât de grăbit. 

Şi astfel se făcu în cele din urmă că Denton şi a sa 
Elizabeth, împotriva tuturor speranţelor, se întoarseră 
nedespărţiţi din servitutea în care căzuseră. Elizabeth ieşi 
din strimta văgăună subterană a muncitoarelor oare băteau 
metalul şi din toate circumstanţele sordide ale celor 
îmbrăcaţi în pânză albastră, cum ar ieşi cineva dintr-un 
coşmar. Averea lor îi aduse din nou la lumina soarelui; 
îndată ce aflară de testament, până şi gândul de a mai 
petrece încă o zi ciocănind metalul deveni de nesuportat. 
Urcară distanţe lungi cu lifturi şi pe scări spre niveluri pe 
oare nu le văzuseră din zilele când se produsese dezastrul 
lor. La început, ea era plină de senzaţia evadării; nu putea 
să îndure nici măcar gândul la subterane; abia după mai 
multe luni a putut să înceapă a-şi aminti cu o simpatie de 
femeile ofilite care se aflau încă acolo jos, murmu-rând 
lucruri scandaloase, amintiri şi nebunii, şi ciocânind metal 
până la sfârşitul vieţii lor. 

Alegerea apartamentului pe care şi-l luară numaidecât 
exprima vehemenţa senzaţiei ei de eliberare. Erau nişte 


(încăperi chiar la marginea oraşului; aveau o te-nasă pe 
acoperiş şi un balcon pe zidul oraşului, care se deschidea 
larg spre soare şi vânt, spre întinsul pă-mântiiilui şi spre 
cer. 

În acest balcon se petrece ultima scenă a acestei povestiri. 
Era un apus de soare de vară, şi dealurile din Surrey se 
vedeau albastre şi limpezi. Denton stătea rezemat de 
balcon şi se uita la ele, iar Elizabeth şedea lângă el. 
Priveliştea era vastă şi magnifică, deoarece balconul lor era 
suspendat la cinci sute de picioare desupra vechiului nivel 
al pământului. Dreptunghiurile Companiei Alimentare, 
întrerupte ici-coio de ruine, adică de nişte mici găuri şi 
barăci groteşti ale vechilor suburbii, şi intersectate de 
fâşiile strălucitoare ale canalelor, se pierdeau la orizont 
într-o țesătură regulată, către poalele dealurilor din 
depărtare. Acolo se ghemuiseră cândva copiii lui Uya. Pe 
coastele acelor dealuri pierdute, departe în zare, nişte 
maşini deşirate, al căror rost ei doi nu-l cunoşteau, se 
mişcau alene şi apoi se opreau, iar coama dealului era 
acoperită cu mori de vânt nemişcate. De-a lungul marelui 
drum de sud al Companiei Muncii muncitorii de pe câmp, în 
vehicule ou roţi uriaşe, se întorceau în grabă să cineze, 
după terminarea lucrului. Prin văzduh, o duzină de mici 
aeropile particulare zburau coborând spre oraş. Pe cât de 
familiară era această scenă pentru ochii lui Denton şi ai 
Elizabethei, ea ar fi umplut minţile strămoşilor lor cu o 
uknire de nedescris. Gândurile lui Denton porniră spre 
viitor. într-o încercare zadarnică de a-şi închipui cum ar 
putea să arate scena aceea peste alte două sute de ani; apoi 
se întoarseră spre trecut. 

E îşi însuşise o bună parte din cunoştinţele timpului; îşi 
putea imagina ciudatul oraş înnegrit de fum din epoca 
victoriană, cu drumurile lui înguste de pă-mânt bătătorit, cu 
întinsele sale izlazuri comunale, cu suburbiile prost 
organizate şi rău clădite, cu gardurile neregulate; vechiul 
ţinut rural din timpurile Stuarţi-lor, cu satele mici şi cu 


toată Londra cât un modest orăşel; Anglia mânăstirilor, 
Anglia mult mai veche a dominaţiei romanilor, şi înainte de 
ea o ţară sălbatică, pe care se vedeau ici-colo colibele 
vreunui trib războinic. Aceste colibe au apărut, au dispărut 
şi s-au ivit din nou într-o perioadă de timp care face ca satul 
şi castrul roman să pară că ar fi fost abia ieri; şi înaintea 
acestor timpuri, înainte chiar şi de colibe, existaseră oameni 
în valea aceea. Chiar şi atunci - atât de eurând fuseseră 
toate acestea când le socoteşti după normele de timp 
geologice - valea aceasta existase aici; şi dealurile acelea de 
colo, mai înalte poate şi acoperite de zăpezi, fuseseră tot 
dealuri, iar Tamisa cursese dinspre Cotswolds spre mare. 
Oamenii însă nu fuseseră decât timbre de oameni, creaturi 
ale întunericului şi ignoranței, victime ale fiarelor şi 
inundaţiilor, ale furtunilor şi bolilor şi ale foametei 
ncâncetate. Abia reuşiseră să reziste printre urşi şi lei şi în 
toată violenţa monstruoasă a trecutului. Câţiva, cel puţin, 
din aceşti inamici fuseseră de mult înlăturați... 

Câtva timp, Denton urmări gândurile acestei viziuni 
spaţiale, încercând să dea ascultare instinctului său ele a-şi 
găsi locul şi rostul în schemă. 

A fost o întâmplare, zise el, a fost un noroc. Am scos-o la 
capăt. S-a întâmplat că am scos-o la capăt. Nu prin vreun 
efort al nostru... Şi totuşi... Nu. Nu ştiu! 

Rămase tăcut mult timp, până să vorbească iarăşi. 

La urma urmei, mai este încă foarte mult timp. Oamenii 
abia dacă sunt de douăzeci de mii de ani, iar viaţa există de 
douăzeci de milioane de ani. Ce sunt generaţiile? Ce sunt 
ele în fond? E ceva enorm, iar noi suntem atât de mici! Şi 
totuşi ştim... simţim. Nu suntem nişte atomi muţi, suntem o 
parte din viaţă... o parte din ea... în limitele puterii şi 
voinţei noastre. Chiar şi moartea este o parte din ea. Fie că 
murim sau trăim, noi facem parte din creaţie... le măsură 
ce trece timpul... poate că oamenii vor fi mai înţelepţi... Mai 
înţelepţi... Vor înţelege ei asta vreodată? 


Rămase din nou tăcut. Elizabeth nu-i răspunse ni mic, dar 
îi privi cu nesfârşită dragoste faţa visătoare. Mintea ei nu 
era prea activă în seara aceea. O mare mulţumire pusese 
stăpânire pe ea. După câtva timp îşi puse cu blândeţe mâna 
pe mâna lui. El o mângâie uşor, continuând să privească 
întinderea aurie. Rămaseră aşa până când soarele asfinţi. Şi 
atunci Elizabediei i se făcu frig.... 

Denton îşi reveni brusc din aceste largi reveni şi intră să-i 
aducă un şal. 

În româneşte da V KERNBACH şi G. VONGHIZAS. 

FILMER. 

De fapt, stăpânirea zborului a fost opera a mii de oameni - 
unul dând o sugestie şi altul făcând o experienţă - până 
când în cele din urmă a fost nevoie numai de un singur efort 
intelectual viguros spre a sfârşi opera. Dar nedreptatea 
inexorabilă a opiniei publice a hotărât ca dintre toate aceste 
mii de oameni unul singur, şi acela un om care n-a zburat 
niciodată, să fie ales drept descoperitor, aşa cum pe P Watt 
ii aleseseră ca să fie cinstit drept descoperitorul aburului şi 
pe Stephenson al maşinii cu aburi. Şi fără îndoială că, 
dintre toate numele celebre, niciunul nu e celebrat în chip 
atât de grotesc şi de tragic ca al sărmanului Filmer, timida 
fiinţă intelectuală ce a rezolvat o problemă faţă de care 
omenirea a stat nedumerită şi puţin cam înfricoşată vreme 
de atâtea generaţii, omul care a apăsat pe buton ca să 
schimbe pacea şi războiul, ca şi aproape toate condiţiile de 
viaţă şi fericire omenească. Niciodată uimirea aceea 
permanentă a micimii omului de ştiinţă în faţa măreției 
ştiinţei sale nu a găsit o exemplificare atât de uluitoare. 
Mare parte din faptele privitoare la Filmer sunt şi vor 
trebui să rămână profund obscure, fiindcă oameni ca Filmer 
nu-i atrag pe oamenii de felul lui Boswell; dar faptele 
esenţiale şi scena finală sunt destul de clare, şi mai există 
scrisori, însemnări şi aluzii întâmplătoare care să poată 
închega totul laolaltă. Aceasta este povestirea pe care am 


făcut-o, punând lucrurile cap la cap, despre viaţa şi moartea 
lui Filmer. 

Prima urmă autentică a lui Filmer în filele istoriei este un 
document în care el cere să fie admis ca cercetător de 
fizică, plătit, în laboratoarele statului din South Kensington, 
şi acolo el se descrie pe sine însuşi ca fiind fiul unui „cizmar 
militar” („cârpaci”, în vorbirea vulgară) din Dover, şi-şi 
înşiră feluritele certificate din care reiese o mare iscusinţă 
în chimie şi matematici. Cu o anumită lipsă de demnitate el 
caută să sporească aceste realizări printr-o accentuare a 
sărăciei şi lipsurilor, şi numeşte laboratorul o „temniţă” a 
ambițiilor sale, de unde rezultă pretenţia sa de a se fi 
dedicat în exclusivitate ştiinţelor exacte. Documentul poartă 
un referat din care se poate deduce că Filmer a fost admis 
în această slujbă râvnită de el; dar până de curând nu s-a 
găsit nici o urmă a rezultatelor muncii sale în amintita 
instituţie de stat. 

S-a dovedit acum totuşi că, în ciuda zelului său pentru 
cercetări, înainte de a împlini un an în această slujbă, 
Filmer a fost tentat de posibilitatea de a-şi spori puţin 
veniturile imediate, abandonând slujba ca să devină unul 
din calculatorii, plătiţi cu nouă penny pe oră, angajaţi de un 
binecunoscut profesor, care era delegat să conducă 
cercetările extinse în domeniul fizicii solare, care sânt şi azi 
un motiv de nedumerire pentru astronomi. După aceea, o 
perioadă de şapte ani, în afară de listele de absolvire ale 
Universităţii din Londra, în care poate fi văzut urcând încet 
până la o dublă diplomă de licenţiat în ştiinţe, în 
matematică şi în chimie, nu există nici un fel de indiciu 
despre felul în care Filmer şi-a petrecut viaţa. Nimeni nu 
ştie cum şi unde a trăit, deşi pare foarte probabil că a 
continuat să se întreţină dând lecţii particulare în timp ce-şi 
continua studiile necesare pentru obţinerea titlului. Şi apoi, 
în chip destul de straniu, îl găsim menţionat în 
corespondenţa lui Arthur Hicks, poetul. 


„îţi aminteşti de Filmer, îi scrie Hicks prietenului său, 
Vance; ei bine, nu s-a schimbat câtuşi de puţin, are acelaşi 
mormăit duşmănos şi aceeaşi bărbie scârboasă... Cum 
poate un om să reuşească Să fie întotdeauna nebărbierit de 
trei zile?... Şi mai are un fel de aer furişat, de parcă ar vrea 
să treacă prin faţa ta nebăgat în seamă; chiar haina şi 
gulerul acela ros al lui nu dau nici un semn că ar fi trecut 
anii. Scria în bibliotecă şi eu m-am aşezat lângă el de milă, 
lucru pentru care el m-a jignit deliberat, acoperindu-şi 
însemnările. 

Se pare că face naşte cercetări strălucite, pentru care mă 
suspectează - mai ales pe mine, care tocmai scriu o broşură 
despre Bodley 1 - că vreau să i le fur. A primit onoruri 
deosebite la Universitate... mi le-a înşirat cu un fel de 
precipitare, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l întrerup 
înainte de a-ffii spune totul, şi mi-a vorbit despre felul în 
care şi-a luat doctoratul în ştiinţe, cum ar vorbi cineva că ar 
lua o trăsură. Şi m-a întrebat ce fac, cu un fel de accent 
comparativ, cu urina întinsă nervos, ca o mâna categoric 
protectoare, asupra bârtiei ce ascundea ideea sa prețioasă, 
singura lui. idee de nădejde. 

„Poezie, zise el, poezie! Şi ce pretinzi să înveţi prin ea, 
Hicks?” 

E un fel de belferaş de provincie, şi-i mulţumesc din toată 
inima lui Dumnezeu că, dacă n-aş fi avut preţiosul dar al 
indolenţei, aş fi putut să merg şi eu pe. această cale a 
doctoratului în ştiinţe şi a distrugerii...” 

Există o mică vignetă curioasă, care înclin să cred că 1-a 
prins pe Filmer poate chiar în clipa când îşi făcea 
descoperirea. 

Hicks greşea când prorocea că Filmer va deveni un 
mărunt profesor de provincie. Următoarea imagine pe care 
o avem despre el este un curs asupra „cauciucului şi 
înlocuitorilor cauciucului”, ţinut la Societatea de Litere. El 
devenise directorul unei mari fabrici de substanţe plastice 
şi pe atunci, după cum se ştie azi, era membru al Societăţii 


Aeronautice, cu toate că n-a contribuit cu nimic la 
dezbaterile acestei instituţii, preferind fără îndoială să-şi 
întregească marea, sa concepţie fără vreun ajutor din afară. 
Şi, în curs de doi ani de la comunicarea aceea făcută în faţa 
Societăţii de Litere, el a scos în grabă un număr de patente, 
proci amând în diferite chipuri, lipsite de demnitate, 
completarea cercetărilor divergente care făceau posibilă 
maşina sa zburătoare. Prima declaraţie precisă în acest 
sens a apărut într-un ziar ieftin de seară, prin mijlocirea 
unui om care locuia în aceeaşi casă cu Filmer. Graba sa de 
la urmă, după lunga şi stăruitoarea răbdare de a-şi păstra 
secretul, s-ar părea că se datoreşte unei panici inutile 
provocate de Bootle, cunoscutul învăţat şi şarlatan 
american, care anunţase un lucru interpretat greşit de 
Filmer drept o dare în vileag a ideii sale. 

Care era de fapt ideea lui Filmer? În realitate era foarte 
simplă. înainte de el, cercetările aeronautice luaseră două 
direcţii divergente, dând naştere pe de o parte babanelor - 
aparate mari şi mai uşoare decât aerul, ce se înălţau cu 
uşurinţă şi coborau cu destulă siguranţă, dar care erau 
purtate de orice curenţi de aer, fără să li se poată împotrivi; 
şi pe de altă parte, maşinile zburătoare care zburau doar în 
teorie - nişte uriaşe construcţii plate, mai grele decât aerul, 
puse în mişcare şi ţinute în aer de motoare puternice, şi 
care în cea mai mare parte se zdrobeau la prima aterizare. 
Dar, lăsând la o parte faptul că această prăbuşire finală le 
făceau imposibile, propria greutate oferea maşinilor 
zburătoare avantajul teoretic că puteau să meargă prin aer 
împotriva vântului, o condiţie necesară pentru ca navigația 
aeriană să capete valoare practică. Meritul special al lui 
Filmer este că a înţeles felul în care calităţile contrastante, 
şi până atunci incompatibile, ale balonului şi ale maşinii 
zburătoare grele pot fi combinate într-un singur aparat, 
putând fi la alegere, fie sau mai greu, sau mai uşor decât 
aerul. El s-a inspirat din băşica contractilă a peştilor şi de la 
cavitățile pneumatice ale păsărilor. A născocit un 


aranjament de baloane contractile şi etanşate care, umflate 
fiind, puteau să ridice cu uşurinţă aparatul de zbor, şi odată 
retrase printr-o „musculatură” complicată ce o aveau în 
jurul lor, intrau aproape cu totul în corpul aparatului, iar 
scheletul uriaş pe care-l susțineau aceste baloane, Filmer 
1-a construit din tuburi rigide şi goale pe dinăuntru, din 
oare aerul era pompat în mod automat afară, prin-tr-un 
dispozitiv, ingenios, când aparatul cobora, şi apoi rămâneau 
goale atât timp cât dorea aeronautul. Aparatul lui nu avea 
nici aripi, nici elice, şi singurul motor era micul dispozitiv 
compact şi puternic de care era nevoie pentru contracția 
baloanelor. El observă că un aparat ca acesta pe care-l 
inventase putea să se ridice, cu scheletul golit şi baloanele 
scoase în afară, până la o mălţima considerabilă, putea apoi 
să-şi stringa baloanele şi să lase aerul să pătrundă în 
schelet, şi printr-o ajustare a balastului putea să alunece în 
jos prin aer în orice direcţie dorită. În timp ce cădea, el 
acumula viteză şi totodată pierdea în greutate, iar iuţeala 
acumulatăla coborâre putea fi utilizată cu ajutorul unei 
modificări de greutate spre a se ridica din nou în aer, în 
timp ce baloanele ieşeau afară. Această concepţie, care este 
şi acum concepţia de structură a tuturor aparatelor de zbor 
izbutite, cerea totuşi o trudă uriaşă în ce priveşte 
amănuntele ei, până să fie complet realizată, iaro astfel de 
trudă, euni obişnuia să le spună celor ce s-au năpustit 
asupra lui să-i ia interviuri în ziua când i-a mers faima, 
Fihner „a săvârşit-o din toată inima şi fără să precupeţească 
nici un efort”. Dificultatea care mai rămăsese era țesutul 
elastic pentru baloanele contractile. El îşi dădu seama că 
avea nevoie de o nouă substanţă, iar pentru descoperirea şi 
fabricarea acestei noi substanţe, după cum le spunea totel 
celor care-i solicitau interviuri „am dus o muncă mult mai 
asiduă chiar decât pentru realizarea descoperirii mele ce 
pare de o importanţă mai mare”. 

Dar să nu-şi închipuie cineva că aceste interviuri au urmat 
imediat după ce Fihner şi-a dat invenţia în vileag. S-a scurs 


un interval de aproape cinci ani, în timpul căruia ela rămas 
tot slujbaşul modest de la fabrica aceea de cauciuc - şi se 
pare că depindea cu totul de micul venit ce i-l oferea 
această sursă - fă-când încercări slângacc de a convinge un 
public cu de-săvârşire nepăsător că inventase într-adevăr 
ceea ce inventase, în cea mai mare parte a timpului liber se 
ocupa cu compunerea de scrisori către ziare şi reviste 
ştiinţifice şi multe altele asemenea, precizând rezultatele 
categorice ale invențiilor sale şi cerând ajutor financiar. 
Asta era suficient pentru suprimarea. scrisorilor sale. Toate 
concediile pe care şi le putea aranja, le petrecea discutimi 
inutil cu portarii principalelor ziare din Londra - nu prea 
era făcut să inspire încredere portarilor - şi se ştie precis că 
a încercat să convingă Ministerul de Război să se ocupe de 
invenţia sa. Există o scrisoare confidențială a generalului- 
maior Volleyfire către contele de Frogs, „Omul este un 
excentric şi pe deasupra un exaltat”, spunea generalul- 
maior în maniera sa militărească, dură şi plină de bun simţ, 
şi în felul acesta a lăsat ca japonezii să pună mâna, cum au 
şi făcut, pe invenţie şi să aibă prioritatea în acest domeniu 
al mijloacelor de luptă, o prioritate pe care o deţin încă, 
spre marea noastră nelinişte. 

Iar apoi, printr-un noroc, membrana pe care o inventase 
Filmer pentru balonul său contracţii s-a descoperit că poate 
fi folosită la supapele unui nou motor cu petrol, şi astfel 
omul a obţinut mijloacele de a construi un model 
experimental al invenţiei sale. A renunţat la postul din 
fabrica de cauciuc, a încetat să mai scrie scrisori şi, cu o 
anumită discreţie care pare să fi fost o caracteristică 
fundamentală a tuturor acţiunilor sale, s-a pus pe muncă la 
realizarea aparatului său. Se pare că a dirijat construcţia 
unor părţi ale lui şi le-a adunat aproape pe toate într-o sală 
din Shore-ditch, dar asamblarea finală a fost făcută la 
Dymchurch, în Kent. Aparatul nu era destul de mare ca să 
poată duce un om, dar el s-a folosit în mod ingenios de aşa- 
numitele unde ale lui Marconi pentru a controla zborul. 


întâiul zbor al acestei prime maşini zburătoare a avut loc 
deasupra unei câmpii de lângă Burford Bridge, în apropiere 
de Hythe, în Kent, şi Filmer i-a urmărit şi controlat zborul 
de pe o tricicletă cu motor, anume construită. 

Zborul a fost, ţinând seama de toate condiţiile, un succes 
uluitor. Aparatul adus într-o căruţă de la Dymchurch Ia 
Burford Bridge a fost făcut să se ridice la o înălţime de 
aproape trei sute de picioare, s-a îndreptat de acolo înapoi 
aproape până la Dymchurch, a făcut un ocol, s-a ridicat din 
nou, s-a rotit, şi în cele din urmă a coborât nevătămat pe un 
câmp de lângă hanul din Burford Bridge. La coborâre s-a 
petrecut un lucru curios. Filmer s-a dat jos de pe tricicleta 
lui, s-a căţărat peste digul care îl despărţea, a înaintat 
triumfător vreo douăzeci de paşi, a ridicat braţele într-un 
gest straniu şi a căzut leşinat. Toţi cei de faţă şi-au amintit 
atunci paloarea cadaverică a înfăţişării sale şi de 
emoţiaextremă ce i-o observaseră în tot timpul experienţei, 
lucruri pe care altminteri le-ar fi putut uita. Mai târziu, în 
han, Filmer a avut un acces inexplicabil de plâns isteric. 

În total nu erau nici douăzeci de martori ai acestei 
întâmplări, şi aceştia erau în cea mai mare parte oameni 
inculţi. Doctorul din New Romney văzuse decolarea, dar nu 
şi coborârea, deoarece calul lui, speriat de aparatul electric 
de pe tricicleta lui Filmer, 1-a azvâr-lit jos din şa. Doi 
poliţişti din Kent priviră acestea, neoficial, dintr-o căruţă, 
iar un băcan care se ducea la Marsh pentru nişte comenzi şi 
două doamne mergând cu bicicleta păreau să completeze 
lista oamenilor culţi. Mai erau de faţă şi doi reporteri, unul 
reprezentând un ziar din Folkestone, celălalt fiind un ziarist 
de mâna a patra, un reporter de „fapte diverse” pe care, 
dornic ca de obicei să aibă publicitatea cuvenită şi dându-şi 
acum seama de modul în care se poate obţine această 
publicitate cuvenită, Filmer îi şi plătea. Ultimul era unul din 
acei scriitori care pot împrăştia un aer convingător de 
irealitate asupra întâmplărilor celor mai demne de 
încredere, şi relatarea pe jumătate glumeaţă a acestei 


întâmplări scrisă de el apăru în pagina de actualități a unui 
ziar popular. Dar, din fericire pentru Filmer, metodele de 
expunere ale acestei persoane erau destul de 
convingătoare. Se duse deci să-i ofere amănunte mai ample 
asupra acestui subiect lui Banghurst, proprietarul lui News 
Paper şi unul din cei mai abili şi mai lipsiţi de scrupule 
ziarişti din Londra, iar Banghurst înţelese imediat situaţia. 
Reporterul dispare din această povestire, desigur 
remunerat foarte îndoielnic, iar Banghurst însuşi, omul cu 
bărbie dublă, cu un costum cenuşiu în carouri, cu 
abdomenul său, cu glasul, gesturile şi toate celelalte ale 
sale, apare la Dymchurcb, urmându-şi flerul de ziarist fără 
rival. El pricepuse dintr-o ochire cum stau lucrurile şi ce vor 
putea deveni. 


Şi parcă doar la atingerea sa cercetările lui Filmer, rămase 
atâta vreme obscure, îşi cuceriră dintr-o dată faima. Totul 
se transformă într-o clipă, în chipul cel mai magnific, într-un 
„boom”. Dacă răsfoim colecţiile de ziare din 1907 nici nu ne 
vine a crede oât de rapid şi înflăcărat a putut să fie „boom”- 
XA în zilele acelea. Ziarele din iulie nu ştiu nimic despre 
zbor, nu văd nici o putinţă de zbor, declară printr-o tăcere 
concludentă că oamenii nu vor putea sau nu vor trebui 
niciodată să zboare. lar în august, zborul şi Filmer, zborul şi 
paraşutele, tactica aeriană şi guvernul japonez, şi Filmer, şi 
din nou zborul au izgonit de pe prima pagină războiul din 
Yunnan şi minele de aur din Groenlanda Superioară. lar 
Banghurst a dat zece mii de lire, şi după aceea, tot el, încă 
cinci mii de lire, şi tot Banghurst, ceva mai târziu, şi-a 
hărăzit binecunoscutele, măreţele (deşi până atunci 
sterilele) sale laboratoare particulare şi câţiva acri de 
pământ de lingă reşedinţa lui particulară de pe dealurile 
din Surrey, realizării cu asiduitate şi violenţă - în maniera 
lui Banghurst - a construcţiei unei maşini zburătoare de 
proporţii normale, cu care să se poată zbura. în acelaşi 
timp, sub privirile unei mulţimi privilegiate din grădina 
înconjurată de garduri a reşedinţei lui Banghurst din 
Fulham, Filmer era expus în faţa unor petreceri 
săptămânale în aer liber, prezentându-şi modelul aparatului 
în funcţiune. Cu un cost iniţial enorm, dar şi cu un profit 
final, News Paper a prezentat cititorilor săi o frumoasă 
amintire fotografică a primei încercări de acest fel. 

Aici, ne vine din nou în ajutor corespondenţa dintre Artliur 
Hicks şi prietenul său Vance. 

„L-am văzut pe Filmer în culmea gloriei! scrie Hicks, cu o 
nuanţă de invidie firească pentru situaţia lui de poet passe. 
Omul este periat şi bărbierit, îmbrăcat ca Un conferenţiar 
de cursuri serale de la Institutul Regal, purtând cel mai nou 
model de redingotă şi pantofi ascuţiţi de lac, şi oscilând 
extraordinar între un om important, cu înfăţişare de 
bufniţă, şi un trepăduş, speriat şi stingherit, expus cu 


cruzime în public. N-are pic de culoare în obraji, capul îi stă 
întins înainte şi ochii aceia mici şi ciudaţi, de culoarea 
chihlimbarului, privesc pe furiş în jur căutând faima. 
Hainele lui sunt croite perfect, şi totuşi stau pe el ca şi cum 
le-ar fi cumpărat de gata. Vorbeşte mormăind, dar spune 
(dacă poţi desluşi ce spune!) lucruri foarte îndrăzneţe, se 
retrage instinctiv la spatele celorlalţi, dacă Banghurst 
dispare pentru câteva minute, şi când trece prin curtea lui 
Banghurst poţi să-1 vezi cum umblă niţel gâfâind, cu paşi 
cam ţepeni şi pumnii albi şi osoşi îi ţine încleştaţi. E mereu 
într-o stare de încordare, încordare groaznică. Şi este Cel 
mai Mare Inventator al Tuturor VeacurilorCel mai Mare 
Inventator al Tuturor Veacurilor! Ceea ce te izbeşte mai 
mult la el este că nu pare să se fi aşteptat vreodată la asta, 
sau, în orice caz, nu în acest fel. Banghurst e pretutindeni, 
ca un energic maistru de ceremonii al acestei prăzi bogate, 
şi aş putea să jur că va invita pe toată lumea pe terenul său 
de acolo, înainte de a se sfârşi construcţia maşinii; ieri a 
reuşit să pună mâna pe primul ministru, iar el, sărăcuţul! 
nici nu se arăta prea impresionat cu această ocazie. 
Închipuie-ţi, Filmer, obscurul şi nespălatul nostru Filmer 
Gloria ştiinţei britanice! Ducesele se îngrămădesc în jurul 
lui, frumoasele şi îndrăzneţele doamne din nobilime îi spun 
cu glasul lor frumos, limpede şi puternic (ai observat cât de 
pătrunzătoare au devenit marile doamne din zilele 
noastre?): „Oh, domnule Filmer, cum ai făcut asta?” 

Oamenii obişnuiţi, cei dinafară acestor cercuri, sunt prea 
departe de răspunsul lui. îţi poţi închipui ceva de felul 
acelui interviu, „cu o trudă făcută din toată inima şi fără să 
prectrpeţesc nici un efort, doamnă, şi, poate, nu ştiu, poate 
că şi dintr-o anumită aptitudine specială”. 

Aşa îl descrie Hicks, iar suplimentul fotografic al ziarului 
News Paper se potriveşte destul de bine cu această 
descriere. într-o fotografie se vede maşina în-dreptându-şe 
spre râu, şi turnul bisericii din Fulham apare dedesubtul ei 
printr-o rarişte de ulmi, iar în alta, Filmer şade în faţa 


dispozitivului de ghidare, iar dimensiunile şi frumuseţile 
acestui pământ i se întind la picioare, în vreme ce 
Banghurst stă modest, dar hotă-rât, mai în spate. Grupul e 
foarte bine calculat. Acoperindu-l în mare parte pe 
Banguhrst şi uitându-se cu o privire îngândurată şi 
iscoditoare la Filmer, stă şi lady Mary Elkinghorn, încă 
frumoasă, în ciuda zvonurilor de scandal şi a celor treizeci 
şi opt de ani ai săi, fiind singura persoană ce parea nu 
observa aparatul fotografic gata să-i fotografieze pe toţi. 

Acestea sunt faptele exterioare ale povestirii, deşi, la urma 
uimei, sunt nişte fapte totuşi mult prea exterioare, în ce 
priveşte adevăratul sens al lucrurilor, orbecăim încă destul 
pe întuneric. Ce simţea Filmer în acel timp? în ce măsură 
exista un anume presentiment neplăcut înăuntrul 
redingotei aceleia elegante şi noi? Filmer era menţionat în 
toate ziarele de jumătate de penny, de un penny, de şase 
penny şi chiar şi în cele mai scumpe, şi toată lumea îl numsa 
„Cel mai Mare Inventator al Tuturor Veacurilor”. Inventase 
o maşină de zbor realizabilă şi, din zi în zi, pe dealurile din 
Surrey, modelul în mărime naturală se apropia de faza 
finală. lar când aparatul a fost gata, ca o consecinţă clară şi 
inevitabilă a faptului că el îl inventase şi-l construise (căci 
într-adevăr toată lumea părea să considere asta ca pe un 
lucru de la suie înţeles, asupra căruia nu mai exista nici o 
îndoială), nimeni nu se mai îndoia că el se va urca mândru şi 
voios pe bordul acestui aparat, se va ridica în văzduh şi va 
zbura. 

Dar noi ştim acum destul de bine că această mân-drie şi 
voioşie a unei atari acţiuni erau cu totul în dezacord cu 
structura intimă a lui Filmer. Nimeni nu s-a gândit atunci la 
aşa ceva, totuşi lucrurile nu stăteau altfel. Putem presupune 
azi cu oarecare certitudine că faptul acesta 1-a preocupat 
foarte mult tot timpul zilei şi, dintr-un bilet adresat 
medicului său, în care se plânge de o insomnie persistentă, 
avem cele mai temeinice motive să deducem că şi noaptea îl 
muncea gândul că va fi, la urma urmei, în ciuda securităţii 


sale teoretice, un lucru îngrozitor de neplăcut, incomod şi 
primejdios pentru el, să zboare prin aer la o înălţime de 
vreo mie de picioare. Poate că această viziune a zborului pe 
deasupra unui întins spaţiu gol îi şi trecuse prin minte chiar 
din prima perioadă, când devenise Cel mai Mare Inventator 
al Tuturor Veacurilor. Poate că în tinereţea sa privise 
vreodată în jos de la o mare înălţime sau căzuse de undeva 
într-un chip cât se poate de neplăcut; poate că obiceiul de a 
dormi cum nu trebuie îi producea acel Coşmar neplăcut al 
prăbuşirii pe care-l cunoaşte oricine şi sădise în el groaza 
aceasta; de tăria spaimei lui nu mai rămâne acum nici o 
fărâmă ele îndoială. 

Se pare că nu se gânclise niciodată, în primele zile ale 
cercetărilor sale, la datoria lui de a zbura; maşina fusese 
țelul său, dar acum țelul era depăşit de fapte, şi mai ales de 
ameţeala care îl aştepta acolo sus. El era inventator, şi 
inventase. Dar nu era Omul zburător, şi abia acum începea 
să-şi dea seama limpede că lumea aştepta de la el anume 
zborul. Şi totuşi, oricât de mult ar fi fost prezent acest lucru 
în mintea sa, el nu 1-a exprimat în nici un fel până la sfârşit, 
şi în tot acest timp se învârtea prin măreţele laboratoare ale 
lui Banghurst, dădea interviuri şi era tratat ca o celebritate, 
purta haine bune, mânca mâncare aleasă, trăia într-un 
apartament elegant, se bucura din plin de cea mai bună, 
mai directă şi mai sănătoasă Soartă, ca şi de tot Succesul la 
care putea să se aştepte un om după toţi anii aceia de 
sărăcie şi lipsuri în care trăise. 

După câtva timp, reuniunile săptămânale din Fulham 
încetară. Macheta aparatului încetă o clipă să mai răspundă 
la comenzile lui Filmer sau poate că tocmai atunci atenţia îi 
fu abătută de complimentele unui anume arhiepiscop. în 
orice caz, aparatul îşi înfipse deodată botul în aer puţin cam 
prea vertical, tocmai când arhiepiscopul naviga printr-un 
citat latinesc către lume, ca un bun arhiepiscop livresc, şi 
aparatul lui Filmer se prăbuşi pe drumul din Fulham, la trei 
metri de calul unui omnibuz. Aparatul stătu o secundă în 


aer, parcă uimit şi uimindu-i pe cei din jur, apoi se prăbuşi, 
sfărâmându-se, iar calul omnibuzului fu ucis. 

Filmer pierdu sfârşitul complimentului arhiepiscopal. 
Rămase imobil, uitându-se cum invenţia sa dispare din văzul 
şi de sub controlul său. Mâinile lui lungi şi albe continuau să 
stea încleştate pe aparatul de ghidaj devenit inutil. 
Arhiepiscopul îi urmări privirea îndreptată spre cer, cu o 
teamă care nu se potrivea unui arhiepiscop. 

Apoi se auzi zgomotul izbiturii, o dată cu strigătele şi 
vacarmul de pe drum, lucru care uşura încordarea lui 
Filmer. 

Dumnezeule! şopti el, aşezându-se. 

Aproape toţi ceilalţi căutau să vadă unde dispăruse 
aparatul, ori dădeau năvală să intre prin case. 

Construcţia aparatului propriu-zis progresă şi mai rapid, 
tocmai din această pricină. Filmer conducea lucrările, 
mereu tot mai încet şi mai prudent, mereu tot mai 
preocupat. Grija pe care o dădea tăriei şi rezistenţei 
aparatului era prodigioasă. Era de ajuns cea mai mică 
îndoială, ca el să amâne totul până când partea îndoielnică 
putea să fie înlocuită, Wilkinson, principalul său ajutor, se 
înfuria din cauza acestor animări care, insista el, erau în 
cea mai mare parte inutile. Banghurst proslăvea, în News 
Paper, răbdarea lui Filmer şi o blestema amarnic faţă de 
soţia sa, iar MacAndrew, cel de-al doilea ajutor, încuviinţă 
fără rezerve ceea ce numea el înţelepciunea lui Filmer. 

Nu avem nevoie de un fiasco, omule! spunea MacAndrew. 
El are perfectă dreptate. 

Şi ori de câte ori se ivea prilejul, Filmer explica amănunţit 
lui Wilkinson şi lui MacAndrew cum trebuie să fie controlată 
şi manevrată fiecare parte a maşinii zburătoare, aşa încât 
să fie şi ei tot atât de capabili, sau chiar şi mai capabili, s-o 
conducă prin văzduh, când va veni în cele din urmă timpul 
zborului. 

Îmi închipui că dacă Filmer ar fi găsit de cuviinţă în acest 
stadiu să precizeze ceea ce simţea în sufletul său şi să ia o 


atitudine hotărâtă în ce priveşte zborul, ar fi putut să scape 
destul de lesne de această încercare penibilă. Dacă ar fi 
ştiut limpede acest lucru, ar fi putut să ia o mulţime de 
măsuri. Ar fi găsit fără prea multă greutate un specialist 
care să demonstreze eă are inimă slabă, sau ceva de natură 
gastrică ori pulmonară, care să-i împiedice să zboare - şi 
mă mir că n-a acţionat în acest fel - ori ar fi putut, dacă ar fi 
avut destulă bărbăţie, să declare pur şi simplu că nu are de 
gând să întreprindă aşa ceva. Dar fapt este, cu toată spaima 
imensă din sufletul său, că drumul lui se trasase limpede şi 
categoric. îmi închipui că în toată această perioadă el 
continua să-şi spună că atunci când va veni momentul va 
putea să-i facă faţă. Era ca un om cuprins de o boală grea, 
care spune că se simte puţin indispus şi aşteaptă ca în 
curând să se simtă mai bine. între timp, amâna într-una 
terminarea maşinii, şi lăsa ca presupunerea că va zbura să 
prindă rădăcini şi să crească din belşug în juru-i. Accepta 
chiar şi complimente anticipate pentru curajul său. Şi, 
stăpânindu-şi această rezervă lăuntrică, nu încape îndoială 
că toate laudele, onorurile şi vâlva din jurul său constituiau 
pentru el o băutură minunată, ba chiar ameţitoare. 

Lady Mary Elkinghorn a făcut însă ca lucrurile să se 
complice şi mai mult. 

Felul cum au debutat aceste întâmplări a constituit un 
subiect de inepuizabile speculaţii pentru Hicks. Probabil că 
la început femeia a fost cam prea „drăguţă” cu el, 
manifestându-şi acea părtinire nepărtinitoare ce o 
caracteriza, şi poate că în ochii ei, Filmer, stând şi dirijmdu- 
şi în chipul cel mai remarcabil monstrul prin aer, avea o 
distincţie pe care Hicks nu era dispus s-o constate. Şi, într- 
un. fel, poate că au avut o clipă de suficientă singurătate, 
iar marele inventator a găsit o clipă de suficient curaj ca să 
mormăie sau să lase să-i scape ceva din sentimente. Oricum 
ar fi început lucrurile nu mai poate fi îndoială că au început, 
şi curând au ajuns destul de vizibile pentru o lume obişnuită 
să găsească în purtările ladyei Mary Elkinghorn un prilej de 


distracţie. Asta complica totul, pentru că starea de iubire 
dintr-un suflet virgin ca acela al lui Filmer avea să-i 
întărească hotărârea - dacă nu suficient de mult, cel puţin 
într-o măsură considerabilă - de a înfrunta o primejdie de 
care se temea, şi să-l împiedice de Ia încercarea de a 
evada, care altminteri ar fi fost legitimă şi firească. 

Rămâne discutabil în ce măsură lady Mary simţea ceva 
pentru Filmer şi ce anume gândea despre el. La treizeci şi 
opt de ani poţi să fi agonisit multă înţelepciune şi totuşi să 
nu fi cu totul înţelept, iar imaginaţia funcţionează încă 
destul de activ pentru a crea farmece şi a încerca 
imposibilul. El a apărut în ochii ei - şi asta contează 
întotdeauna - ca o figură centrală, care avea puteri, puteri 
unice după câte se pare, cel puţin în stăpânirea 
văzduhuluiDemonstraţia modelului avea ceva din însuşirea 
unei puternice incantaţii şi femeile au fost întotdeauna 
dispuse să-şi imagineze că atunci când un bărbat are puteri 
trebuie neapărat să aibă şi Putere. Ţinând seama de asta, 
chiar şi ceea ce nu era bun în purtările şi înfăţişarea lui 
Filmer devenea un merit în plus. El era un om modest, 
căruia nu-i plăcea să facă paradă, dar când se va ivi un 
prilej în care să fie nevoie de adevărate calităţi, atunci, o, 
atunci i se va vedea modestia! 

Răposata doamnă Bampton s-a gândit că e înţelept din 
partea ei să-i spună ladyei Mary părerea ei, că Filmer, 
ţinând seama de toate, era un „vierme”. 

Desigur că e cu totul altfel decât oamenii pe care i-am 
cunoscut până acum, i-a răspuns lady Mary, cu o seninătate 
neturburată. 

lar doamna Bampton, după ce a aruncat o privire rapidă, 
imperceptibilă, spre această seninătate, a hotă-rât că în ce 
priveşte exprimarea părerii sale către lady Mary făcuse tot 
ce putea face. Dar celorlalţi le-a mai spus multe alte lucruri. 

Şi în cele din urmă, fără prea mare grabă sau insistenţă, 
veni şi ziua, ziua cea mare, când Bangburst făgădui 
publicului - de fapt lumii întregi - că zborul va fi în sfârşit 


atins şi stăpânit. Filmer văzu venind ziua, o pândi chiar din 
întuneric până ce se iviră zorile, pândi stelele pălind şi 
cenuşiul trandafiriu al zorilor făcând loc în cele din urmă 
cerului albastru şi limpede al unei zile însorite, fără nori. 
Stătu la pândă de la fereastra dormitorului său din aripa de 
curând clădită a casei în stil Tudor a lui Bangburst. Şi pe 
măsură ce „stelele piereau, iar formele şi substanţa 
lucrurilor se desprindea din întunericul amorf, el probabil 
că şi începu să vadă din ce în ce mai clar pregătirile festive 
de dincolo de pilcurile de fagi de lingă pavilionul verde al 
parcului exterior, cu cele trei estrade pentru spectatorii 
privilegiați, cu gardul nou care împrejmuia terenul, cu 
hangarele, atelierele, stâlpii multicolori pe care fluturau 
steaguri, considerate de Banghurst esenţiale, negre şi 
nemişcate cum atârnau în aerul fără vânt, şi în mijlocul 
tuturor acestor lucruri o formă mare, acoperită cu o 
prelată. Forma aceasta era o prevestire stranie şi teribilă 
pentru omenire, un început care cu siguranţă că se va 
întinde şi se va lărgi, schimbând şi punând stăpânire pe 
toate acţiunile oamenilor, dar e îndoielnic clacă pentru 
Filmer lucrurile au apărut altfel decât într-o lumină îngustă, 
strict personală. Mai mulţi oameni l-au auzit plimbându-se 
prin odaie înainte de ivirea zorilor - căci casa aceea 
spațioasă era înţesată de oaspeţi chemaţi de proprietarul 
unui ziar, care înţelegea ce înseamnă înainte de toate o 
casă aglomerată în preziua unui eveniment. Şi pe la ora 
cinci, dacă nu chiar înainte, Filmer şi-a părăsit odaia şi a 
ieşit din casa adormită, în parc, însufleţit la ora aceea de 
lumina soarelui, de păsări, de veveriţe şi căprioare. 
MacAndrew, care obişnuia şi el să se scoale devreme, 1-a 
întâlnit lângă maşină şi s-au apucat împreună s-o mai 
cerceteze o dată. 

Nu se ştie dacă Filmer, în ciuda insistențelor lui 
Banghurst, mâncase ceva de dimineaţă. îndată ce oaspeţii 
au început să se stringa în număr destul de mare, pare-se 
că el s-a retras în odaia lui. De acolo, pe la ora zece, s-a dus 


în boschetul din grădină, probabil fiindcă o văzuse acolo pe 
lady Mary Elkinghorn. Ea se plimba încolo şi încoace, 
angajată într-o conversaţie cu vechea ei prietenă din şcoală, 
doamna Brewis-Craven, şi cu toate că Filmer n-o cunoscuse 
niciodată pe această din urmă doamnă, el li se alătură şi se 
plimbă câtva timp cu ele. în ciuda vervei ladyei Mary, au fost 
şi câteva răstimpuri de tăcere. Situaţia era dificilă, iar d-na 
Brewis-Craven nu putu s-o domine. 

Mi-a făcut impresia, spuse dânsa mai târziu, cu o senină 
inconsecvenţă, că e o fiinţă foarte nefericită, care are ceva 
de spus şi care doreşte mai mult ca orice să fie ajutat s-o 
spună. Dar cum era să-l ajut, când nu ştiam despre ce-i 
vorba? 

La unsprezece şi jumătate, locul rezervat publicului din 
parcul exterior era plin până la refuz, un şir ncântrerupt de 
trăsuri treceau pe aleea care înconjoară parcul, iar oaspeţii 
casei erau risipiţi prin curte, prin boschete şi la capătul 
parcului interior, într-o serie de grupuri elegant gătite, 
îndreptându-se cu toţii spre maşina zburătoare. Filmer se 
plimba într-un grup de trei inşi cu Banghurst, a cărui faţă 
trăda o fericire supremă, şi cu Sir Theodore Plickle, 
preşedintele Societăţii Aeronautice. Doamna Banghurst 
venea imediat în spate, cu lady Mary Elkinghorn, Georgina 
Hickle şi Decanul ie Ştays. Banghurst vorbea tare şi 
abundent, iar pauzele care mai rămâneau erau umplute de 
Hickle cu observaţii elogioase la adresa lui Filmer. Pe câtă 
vreme Filmer mergea între ei fără să spună o vorbă, decât 
atunci când nu putea să evite un răspuns. în spate, doamna 
Banghurst asculta locvacitatea admirabilă şi bine închegată 
a Decanului cu acea atenţie distrată faţă de marele cler, de 
care nu reuşise să se dezbare în ami ei de ascensiune 
socială; iar lady Mary privea - fără îndoială cu o totală 
încredere în faptul că lumea se înşeală - umerii căzuţi ai 
omului din soiul acela pe care nu avusese prilejul să-l 
cunoască până atunci. 


Se auziră câteva aclamații când grupul central se apropie 
de public, dar nu erau aclamații prea unanime sau 
entuziaste. Grupul lor era la vreo cincizeci de metri de 
aparat, când Filmer a aruncat o privire rapidă peste umăr 
ca să măsoare distanţa la care se aflau doamnele din 
spatele lor, şi s-a hotărât să facă prima remarcă, pe care o 
începuse încă de când părăsise casa, cu glas puţin răguşit, îl 
întrerupse pe Banghurst în mijlocul unei fraze despre 
Progres. 

Ascultă, Banghurst, zise el şi se opri. 

Da, zise Banghurst. 

Aş vrea... - îşi umezi buzele. Nu mă simt bine. Banghurst 
se opri încremenit. 

Ce? strigă el. 

Am o senzaţie ciudată. Filmer încercă să pornească mai 
departe, dar Banghurst rămase nemişcat. Nu ştiu. Poate că 
peste un minut am să mă simt mai bine. Dacă nu... poate... 
MacAndrew... 

Nu te simţi bine? întrebă Banghurst, uitându-se fix la faţa 
lui albă. Draga mea 1 urină el, adresându-i-se doamnei 
Banghurst care se apropiase de ei, Filmer zice că nu se 
simte bine. 

O senzaţie ciudată, exclamă Filmer, evitând privirea ladyei 
Mary. Poate că are să treacă... 

Se făcu tăcere. 

Filmer se gândi că e cel mai izolat om din lume. 

În orice caz, zise Banghurst, ascensiunea trebuie făcută. 
Poate că dacă ai să stai jos undeva câteva clipe... 

Cred că e din cauza mulţimii, zise Filmer... 

Se făcu o a doua pauză. Ochii lui Banghurst îl cercetau pe 
Filmer, apoi trecură peste publicul adunat în jur. 

E un ghinion, zise Sir Theodore Hickle; totuşi... cred... 
Asistenţii dumitale... Desigur, dacă nu te simţi în formă şi nu 
te trage inima... 

Nu cred că domnul Filmer va îngădui asta nici o clipă! zise 
lady Mary. 


Dar dacă domnul Filmer şi-a pierdut stăpânirea de sine... 
Ar putea fi chiar primejdios pentru el să încerce! şi Hicide 
tuşi. 

Tocmai pentru că este primejdios, începu lady Mary şi apoi 
se opri, simțind că arătase destul de clar punctul ei de 
vedere şi pe cel al lui Filmer. 

În sufletul lui Filmer se dădea o luptă. 

Cred că ar trebui să. zbor, zise el cu ochii în pământ. Apoi 
ridică privirea şi întâlni ochii ladyei Mary. Vreau să zbor, 
zise el zâmbind vag spre ea. Apoi se întoarse către 
Banghurst. Dacă aş putea să stau jos undeva câteva 
secunde, departe de lume şi de bătaia soarelui... 

Cel puţin Banghurst începea să înţeleagă situaţia. 

Vino în odăiţa mea din pavilionul verde, zise el. E foarte 
răcoare acolo! şi îl luă pe Filmer de braţ. 

Filmer se întoarse din nou spre lady. Mary Elkinghorn. 

În cinci minute am să mă simt perfect, zise el. îmi pare 
teribil de rău... 

Lady Mary Elkinghorn îi zâmbi. 

Nu puteam să mă gândesc la aşa ceva, îi spuse el lui Hickle 
şi se lăsă tras de Banghurst. 

Restul rămase în sarcina celor. doi care se îndepărtau. 

E atât de plăpând, zise lady Mary. 

E cu siguranţă un tip foarte nervos, zise Decanul, a cărui 
slăbiciune era să socotească „nevrotici” pe toţi ceilalţi 
oameni, în afară de clericii căsătoriţi şi cu familii imense. 

Desigur, zise Hickle, nu e absolut necesar ca el să zboare, 
numai fiindcă el 1-a inventat... 

Dar emu ar putea să evite aşa ceva? întrebă lady Mary cu 
o umbră de dispreţ în glas. 

Fără îndoială că e un mare nenoroc dacă are de gând să se 
îmbolnăvească tocmai acum, zise doamna Banghurst, pe un 
ton cam aspru. 

N-are de gând să se îmbolnăvească, zise lady Mary, care 
citise asta în ochii lui Filmer. 


Ai să te simţi bine, zise Banghurst, în timp ce se îndreptau 
spre pavilion. Tot ce-ţi trebuie este o cluscă de rachiu. 
Trebuie să fii dumneata acela, înţelegi, ai să strici totul, 
înţelegi, dacă laşi pe altcineva... 

Vai, eu vreau s-o fac, zise Filmer. Am să mă simt bine. De 
fapt, cred că o pot face acum... Nul Cred că ar fi mai bine să 
iau mai întâi o gură de rachiu. 

Banghurst îl duse în odăiţă şi cercetă o cană goală. Plecă 
să caute nişte rachiu. Lipsi vreo cinci minute. 

Istoria acestor cinci minute nu poate fi scrisă. Din când în 
când, faţa lui Firmer putu fi văzută de către oamenii din 
partea de răsărit a tribunelor construite pentru spectatori, 
stând la geam şi privind afară, apoi retrăgându-se şi 
pierind. Banghurst dispăru în spatele estradei principale, 
dârid diferite pertiaei, şi un valet apăru numaidecât 
mergând spre pavilion cu o tavă. 

Încăperea în. care Firmer ajunse la ultima sa soluţie era o 
odăâiţă plăcuţă, mobilată foarte simplu cu mobile verzi şi cu 
un vechi birou - căci Banghurst avea în intimitate gusturi 
simple. Pe pereţi atârnau mici gravuri reproduse după 
Morland şi mai era şi un raft de cărţi. Dar, întâmplător, 
Banghurst lăsase pe birou o puşcă de vânătoare, cu care 
vâna câteodată ciori, iar pe un colţ al poliţei se afla o cutie 
în care mai rămăseseră trei sau patru cartuşe. în timp ce 
Filmer umbla încoace şi încolo prin odaia aceea, îuptându- 
se cu dilema sa chinuitoare, se duse mai întâi spre puşca 
trântită peste tamponul de pe birou, apoi spre cutia pe care 
era o mică etichetă roşie: „Calibrul 22”. 

Ideea probabil că i-a. venit ca o străfulgerare. 

Nimeni nu pare să fi pus în legătură cu el zgomotul 
împuşcăturii, deşi puşca, fiind descărcată într-un spaţiu 
închis, pesemne că răsunase puternic, iar în sala de biliard, 
despărțită de el doar printr-un perete de şipci şi ipsos, se 
aflau câţiva oameni. Dar valetul lui Banghurst, îndată ce a 
deschis uşa şi a simţit mirosul acru al fumului, a ştiut, zice 
el, ce se întâmplase. Căci eel puţin servitorii din casa lui 


Banghurst bănuiseră ceva din ce se petrecea în mintea lui 
Filmer. 

În tot timpul acelei după-amiezi chinuitoare, Banghurst s-a 
purtat aşa cum credea el că trebuie să se poarte un om în 
faţa unui mare dezastru, şi oaspeţii săi au reuşit în cea mai 
mare parte să nu insiste asupra faptului - deşi ar fi fost cu 
totul imposibil să se prefacă a nu observa că Banghurst 
fusese pur şi simplu escrocat de cel care decedase. Publicul 
adunat acolo, mi-a spus Hicks, s-a împrăştiat „care cum 
putea mai repede”, şi se pare că nu era nici un om din 
trenul spre Londra care să nu afle că zborul era un lucru cu 
totul imposibil pentru oameni. „Dar ar fi putut să încerce, 
spuneau mulţi, după ce a dus lucrurile atât de departe”. 

Seara, când a rămas mai mult sau mai puţin singur, 
Banghurst s-a prăbuşit, zdrobit. Mi s-a spus că a plâns, ceea 
ce trebuie să fi fost o scenă impresionantă, şi cu siguranţă 
că a spus că Filmer i-a ruinat viaţa, şi i-a oferit lui 
MacAndrew întregul aparat pentru o jumătate de coroană. 

Mă gândeam!... zise MacAndrevw la încheierea târgului, 
dar apoi se opri. 

A doua zi dimineaţa, numele lui Filmer, pentru prima dată, 
a apărut mai neobservat în Neics „Paper decât în oricare alt 
ziar din lume. Restul instructorilor lumii, pe tonuri diferite, 
în funcţie de demnitatea lor şi de gradul de concurenţă 
dintre ei şi News Paper, proclamau „lotalul eşec al noii 
maşini zburătoare”, şi „Sinuciderea impostorului”. Dar în 
districtul North Surrey, primirea ştirilor a fost temperată de 
perceperea unor fenomene aeriene neobişnuite. 

De cu seară, Wilkinson şi MacAndrew porniseră o discuţie 
violentă asupra motivelor exacte ale actului nesăbuit al 
şefului lor. 

Omul a fost cu siguranţă un biet nenorocit şi un laş, dar 
cât priveşte ştiinţa lui nu cred că a fost un impostor! zise 
MacAndrew. Şi am de gând să demonstrez acest lucru, 
domnule Wilkinson, îndată ce vom fi lăsaţi în pace. Căci eu 


nu am nici un fel de încredere în toată această publicitate 
făcută în jurul experienţei. 

Şi în acest scop, în timp ce toată lumea citea articole 
despre eşecul sigur al noii maşini zburătoare, MacAndrew 
îşi lua zborul şi se rotea amplu şi solemn peste districtele 
Epsom şi Wimbledon; iar Banghurst, cu speranţa şi energia 
recâştigată, şi fără să ţină seama de securitatea publică şi 
de Ministerul Comerţului, îi urmărea rotaţiile şi încerca să-i 
atragă atenţia, stând într-un automobil şi îmbrăcat în 
pijama (căci observase înălţarea aparatului tocmai când se 
ridica oblonul de la fereastra dormitorului) şi, fireşte, 
înarmat printre altele cu un aparat fotografic, care s-a 
descoperit mai târziu că era blocat. 

Iar Filmer zăcea întins pe masa de biliard din pavilionul 
verde, acoperit cu un cearşaf. 

În româneşte de V KERNBACH şi C. VONGHIZAS. 

ADEVĂRUL DESPRE PYECRAFT. 

E aşezat la vreo zece metri de mine. Dacă privesc peste 
umăr, îl pot vedea. Iar dacă privirile noastre se 
încrucişează, şi de obicei se încrucişează, faţa lui ia o 
expresie... 

Mă priveşte rugător, totuşi cu bănuială. 

Ducă-se naibii de bănuială 1 Dacă aş fi vrut să des- 
tăinuiesc ce ştiu despre el, aş fi făcut-o de mult. Nu 
destăinuiesc, şi gata, iar el ar trebui să se simtă uşurat. 
Dacă cineva atât de voliuninos şi atât de greoi se poate 
simţi... uşurat! De altfel, cine m-ar crede, cbiar dacă i-aş 
spune? 

Bietul Pyecraft! Un morman neliniştit de materie 
gelatinoasă! Cel mai gras om de club din Londra. 

Şade la una dintre măsuţele clubului, sub arcada uriaşă, 
lângă foc, şi se îndoapă. Cu ce se îndoapă? Arunc cu grijă o 
privire spre el şi îl surprind muşcând dintr-o felie de tartă 
caldă unsă cu unt, fără să mă slăbească din ochi. Afurisitul! 
Nu mă slăbeşte din ochi! 


Asta hotărăşte totul, Pyecraft! Fiindcă eşti infam, fiindcă te 
porţi tot timpul ca şi când n-aş fi un om de onoare, aici, 
chiar sub ochii tăi înecaţi în grăsime, voi pune pe hârtie 
întregul adevăr. Voi spune adevărul despre Pyecraft, omul 
pe care l-am ajutat, omul pe care l-am protejat şi care, 
drept răsplată, îmi face clubul de nesuportat, absolut de 
nesuportat prin privirile sale în care se citeşte limpede o 
rugăminte, veşnicul său „nu spune”. 

Şi afară de asta, de ce continuă să mănânce tot timpul? 

Ei bine, iată adevărul, întregul adevăr şi nimic altceva 
decât adevărul! 

Pyecraft... Am făcut cunoştinţă cu Pyecraft chiar aici, în 
fumoar. Abia devenisem membru al clubului, şi eram 
nervos, iar el şi-a dat seama de asta. Şedeam de unul 
singur, dorind să cunosc cât mai mulţi dintre membri, şi 
deodată apăru el, o masă uriaşă de guşi şi abdomene, 
rostogolindu-se parcă spre mine şi grohăind. Se aşeză într- 
un fotoliu apropiat. Multă vreme respiră greu, şi tot atât de 
mult dură până frecă un chibrit de cutie şi îşi aprinse o 
ţigară de foi. În cele din! urmă mi se adresă. Ara uitat ce a 
spus - ceva despre chibriturile care nu se aprind cum 
trebuie, iar, pe când vorbea, oprea mereu chelnerii care 
treceau pe lingă el şi povestea fiecăruia despre chibrituri cu 
vocea sa subţire, piţigăiată. în orice caz, cam în felul acesta 
a început conversaţia noastră. 

Pălăvrăgi despre tot felul de lucruri până ajunse la sport şi 
de aici la înfăţişarea şi la culoarea tenului meu. 

Dumneavoastră trebuie să fiţi un bun jucător de cricket, 
spuse el. 

Într-adevăr, sunt zvelt, după unii chiar slab, apoi sunt şi 
destul de brunet, totuşi... deşi nu mi-e ruşine că o 
străbunică a mea a fost indiană, nu-mi place când primul 
venit îmi aminteşte de ea, de cum se uită la mine. Aşa că 
Pyecraft mi-a fost antipatic de la început. 

Dar el de fapt a adus vorba despre mine numai ca să 
ajungă mai repede la problemele lui. 


Presupun - spuse - că nu faceţi mai multă mişcare decât 
mine şi probabil că nici nu mâncaţi mai puţin. (Ca toţi 
oamenii extrem de graşi îşi închipuie că nu mănâncă nimic.) 
Şi totuşi - zâmbi pieziş - ne deosebim. 

Apoi începu să vorbească despre grăsimea sa şi numai 
despre grăsimea sa: tot ce a făcut şi tot ce avea de gând să 
facă pentru a scăpa de ea; ce 1-a sfătuit lumea să facă şi ce 
auzise că fac alţii tot atât de graşi. 

În teorie - continuă el - ai crede că o boală de nutriţie 
poate fi tratată prin regim, iar o boală de asimilare prin 
medicamente. 

Flecăreala lui mă înăbuşea. Mă simţeam şi eu umflat, 
numai auzindu-l. 

La club mai rabzi aşa ceva câteodată, dar ajunsesem la 
capătul răbdării. îmi arăta o simpatie mult prea ostentativă. 
Niciodată nu puteam să intru în fumoar, fără ca el să nu 
vină spre mine păşind greoi, ba uneori se aşeza prin 
apropiere şi se ghiftuia în timp ce-mi luam dejunul. De 
multe ori se ţinea scai de mine. Era un om plictisitor, dar nu 
chiar într-atât, încât să se mărginească numai la societatea 
mea: apoi, încă de la început mi-am dat seama că era ceva 
în purtarea sa... parcă ar fi ştiut, parcă aflase că aş avea 
posibilitatea... parcă vedea în mine o posibilitate 
îndepărtată, excepţională de salvare cum nimeni altul nu-i 
oferea. 

Aş da orice pe lume, numai să pierd din greutate, spunea. 
Orice! Şi se zgăia la mine strecurându-şi privirea pe 
deasupra obrajilor săi umflaţi, gâfâind din greu. Bietul 
Pyecraft! Acum tocmai a sunat, fără îndoială pentru a 
comanda încă o felie de tartă cu unt! 

Şi iată că într-o bună zi intră în subiect: 

Farmacopeea noastră - începu el - farmacopeea noastră 
occidentală nu e nici pe departe ultimul cuvânt în ştiinţele 
medicale. în răsărit, mi s-a spus că... 

Se opri şi se uită ţintă La mine. Parcă mă aflam în faţa unui 
acvariu. 


Deodată m-arh supărat. 

Ascultaţi - i-am spus - cine v-a vorbit despre reţetele 
străbunicii mele? 

Vedeţi... murmură el. 

Ori de câte ori m-am întâlnit, în ultima săptămână - i-am 
spus - şi ne-am întâlnit destul de des, aţi făcut câte o aluzie 
evidentă la acest mic secret familial. 

Ei bine - zise el - acum că aţi dat lucrurile pe faţă, 
recunosc, da, aşa e. Am aflat... 

— De la Pattisbn? 

Indirect, recunoscu el, cred însă că minţea. 

Pattison - îi spusei - a luat reţeta aceea pe propriul său 
Tisc. 

Îşi strânse buzele şi se înclină. 

E periculos să întrebuinţezi reţetele străbunicii mele, i-am 
atras atenţia. Iatăl meu aproape că mi-a cerut să-i 
făgăduiesc... 

Dar de fapt nu ţi-a cerut? 

Nu. Dar ni-a prevenit. El însuşi a întrebuințat una o dată. 

Ah!. Dar ce credeţi... Nu cumva... nu.cumva s-ar putea 
întâmpla să fie una... 

Reţetele acelea sunt nişte documente curioase, i-am spus. 
Chiar mirosul lor... Nu, nu se poate! 

Dar, odată ajuns aici, Pyecraft era hotărât să mă facă să 
merg mai departe. Totdeauna m-airi ferit să-i pun răbdarea 
prea mult la încercare, temându-mă oarecum să nu se 
prăbuşească peste mine şi să mă sufoce. Recunosc că am 
fost slab. Dar m-a plictisit atâta, încât ajunsesem să-mi 
spun: „Bine, n-ai decât să rişti!” Cazul lui Pattison, ia care 
făcusem aluzie, era cu totul altceva. Nu interesează 
clespre.ee era vorba, dar în orice caz, ştiusem că reţeta pe 
care ara utilizat-o atunci nu prezenta nici un pericol. Restul 
reţetelor nu ie verificasem şi, în general, înclinam să cred 
că sunt vătămătoare. 

Şi apoi, chiar dacă Pyecraft se otrăvea... 


Trebuie să mărturisesc că m-a impresionat procesul 
biologic uriaş pe care-l implica otrăvirea lui Pyecraft. 

În aceeaşi seară am scos cutia aceea bizară din lemn de 
santal cu miros ciudat şi am scotocit printre bucăţile de 
piele foşnitoare. Persoana care a scris reţetele străbunicii 
mele a avut fără îndoială o slăbiciune pentru piei de origini 
diferite şi scrisul său era tare încâlcit. Unele dintre reţete 
sunt pentru mine indescifrabile, deşi în familia mea, de mult 
legată cu administraţia civilă din India, cunoaşterea limbii 
hinduse s-a transmis din generaţie în generaţie; apoi, 
niciuna dintre ele nu-mi e în întregime clară. Dar am dat 
destul de repede peste una despre care ştiam că trebuia să 
fie acolo, şi am rămas câtva timp pe podea lângă cutie, 
privind-o. 

lat-o, i-am spus lui Pyecraft a doua zi, şi îndată a trebuit să- 
i smulg pergamentul din mână că îl şi în-hăţase. După cât 
îmi pot da seama, asta este o reţetă pentru „pierdere de 
greutate”. („Ah!” făcu Pyecraft.) Nu sunt absolut sigur, dar 
cred că asta e. Ascultă-mi sfatul, însă, şi nu te atinge de ea. 
Pentru că, ştii - îmi ponegresc neamul în interesul dumitale, 
Pyecraft - strămoşii mei din ramura aceea erau, după cât 
îmi dau seama, teribil de bizari. Pricepi? 

Aş vrea totuşi să încerc, zise Pyecrafit. 

M-am lăsat pe spate, în fotoliul meu. Făcui un efort 
puternic de imaginaţie, dar fără succes. 

Pentru Dumnezeu, Pyecraft - l-am întrebat - cum crezi că 
vei arăta dacă vei slăbi? 

Era insensibil la orice argument. L-am făcut să-mi promită 
că nu-mi va mai vorbi niciodată despre grăsimea sa 
dezgustătoare, orice s-ar întâmpla, niciodată, şi apoi i-am 
înmânat bucăţica aceea de piele. 

Este dezgustătoare, i-am spus. 

N-are importanţă, răspunse el şi luă reţeta. îşi holbă ochii 
la ea. Dar, dar... îngăimă. 

Descoperise că nu era scrisă în englezeşte. 

O să ţi-o traduc - i-am spus - cât pot de bine. 


Am făcut tot ce-am putut. După aceea n-am mai vorbit cu 
el două săptămâni. Ori de câte ori se apropia de mine, mă 
încruntam şi-i făceam semn să plece, iar el respectă învoiala 
noastră. La sfârşitul celor două săptămâni era însă tot atât 
de gras ca mai înainte. într-o bună zi n-a mai putut rezista. 

Trebuie să-ţi vorbesc, începu el. Nu e corect ce faci. Cred 
că undeva e o greşeală. Nu mi-a ajutat de loc. Umbreşti 
meritele străbunicii dumitale. 

Unde-i reţeta? 

O scoase cu mare grijă din buzunar. Mi-am aruncat 
privirea, cercetând diferitele ingrediente. 

Oul era stricat? l-am întrebat. 

— Nu. Aşa trebuia să fie? 

Asta se înţelege de la sine, îl lămurii. În toate reţetele 
bietei şi scumpei mele străbunici, când nu este precizată 
starea sau calitatea, trebuie să iei ce-i mai rău. Era foarte 
drastică... Şi mai sunt una sau două alternative posibile 
pentru celelalte lucruri. Ai obţinut venin proaspăt de şarpe 
cu clopoței? 

Am obţinut un şarpe cu clopoței de la magazinul Jamrach. 
M-a costat... m-a costat... 

Asta e treaba dumitale. Apoi, ingredientul de la sfârşit... 

Cunosc pe cineva care... 

Da. Hâm. Bine. O să-ţi scriu celelalte posibilităţi, în măsura 
în care cunosc limba, ortografia acestei reţete mi se pare 
deosebit de proastă. Fiindcă veni vorba, câine aici înseamnă 
probabil o javră vagabondă. 

Timp de o lună după aceea l-am văzut regulat pe Pyecraft 
la club, tot atât de gras şi îngrijorat ca întotdeauna. A 
respectat înţelegerea noastră, dar uneori a încălcat spiritul 
ei, dând din cap cu descurajare. Apoi, într-o zi, la vestiar mi- 
a spus: 

Străbunica dumitale... 

Nici un cuvânt împotriva ei, am protestat, şi îşi ţinu gura. 

Îmi închipuiam că renunţase, mai ales că-1 văzusem într-o 
zi discutând cu trei membri noi despre grăsimea sa, ca şi 


când căuta alte reţete. Şi apoi, cu totul pe neaşteptate, sosi 
o telegramă de la el. 

Domnul Formalyn! strigă chiar lângă mine un curier. 

Am luat telegrama şi am deschis-o imediat: „Pentru 
numele lui Dumnezeu, vino. Pyecraft”. 

„Hâm”, făcui, şi drept să spun, eram atât de bucuros că 
reputaţia străbunicii mele fusese reabilitată, după cum 
părea să reiasă din telegramă, încât am mâncat prânzul cu 
mare poftă. 

Am obţinut adresa lui Pyecraft de la portarul din hol. 
Pyecraft ocupa jumătatea de sus a unei case din Blo- 
omsbury şi m-am dus acolo îndată ce am terminat cafeaua 
şi lichiorul. Nici n-am mai aşteptat să-mi termin trabucul. 

Domnul Pyecraft? am întrebat la uşa de la intrare. 

Mi s-a spus că trebuie să fie bolnav, fiindcă nu ieşise din 
casă de două zile. 

Mă aşteaptă, am precizat, şi atunci am fost poftit sus. 

Am sunat la uşa cu zăbrele de pe palier. 

„în orice caz n-ar fi trebuit s-o încerce, mi-am spus. Un om 
care mănâncă cât un porc se cuvine să arate ca un porc.” 

O femeie cu o înfăţişare vădit respectabilă, cu o faţă 
îngrijorată şi o bonetă pusă neglijent apăru şi mă cercetă 
printre zăbrele, I-am spus numele meu şi mi-a deschis, 
şovăind, uşa. 

Ce face domnul? am întrebat când furăm amândoi în 
antreul lui Pyecrafit. 

A spus să intraţi când veniţi, îmi răspunse ea şi mă privi 
fără să facă vreo mişcare pentru a mă conduce. Apoi 
adăugă confidenţial: S-a încuiat înăuntru, domnule. 

S-a încuiat? 

Da, de ieri dimineaţă, şi de-aturici n-a mai lăsat pe nimeni 
înăuntru, şi blestemă tot timpul. Oh, vai de mine! 

M-am uitat ţintă la uşa pe care mi-o arăta din priviri. Acolo 
înăuntru? am întrebat. 

Da, domnule. 

Dar ce s-a întâmplat? Dădu cu tristeţe din cap. 


Tot timpul cere alimente, domnule. Vrea alimente grele. îi 
dau ce pot şi eu: porc, budincă dulce, cârnaţi, pâine 
proaspătă. Tot lucruri de astea. 1 le las afară, dacă vă puteţi 
închipui, şi plec. Mănâncă, domnule, ceva în-spăimârtfător. 

Se auzi de dincolo de uşă un strigăt strident: 

Formalyn, tu eşti? Da, Pyecraft! am strigat la rândul meu 
şi am început să bat puternic în uşă.; - Spune-i femeii să 
plece. 

—zl-am spus..., ,. 

Apoi am auzit un zgomot neobişnuit, de parcă cineva. 
căuta clanţa pe: întuneric, şi grohăitul obişnuit al luf 
Pyecraft... _ 

Gata, i-am strigat. A plecat. 

Dar timp îndelungat uşa nu s-a deschis, în cele din urmă s- 
a învârtit cheia şi s-a auzit vocea lui Pyecrafit: 

Intră.!,. 

Am apăsat pe clanţă şi am deschis uşa. Fireşte, mă 
aşteptam să-l văd pe domnul Pyecrafit. 

Aflaţi că nu era acolo! 

Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât de surprins. 
Camera era într-o dezordine de ncânchipuit, farfurii şi vase 
printre cărţi şi obiecte de scris, câteva scaune răsturnate, 
iar Pyecrafit... 

Hai, prietene, închide uşa, spuse el, şi atunci l-am 
descoperit. 

Era tocmai sus, lângă cornișă, în colţ, aproape de uşă, de 
parcă l-ar fi lipit cineva de plafon. Pe faţă i se citea 
îngrijorarea şi furia. Gâfâia şi gesticula. 

Închide uşa, repetă el. Dacă femeia aceea află... Am închis 
uşa, am mai făcut câţiva paşi, dar m-am oprit departe de el, 
cu privirile aţintite în sus. 

Dacă se rupe ceva şi cazi? l-am întrebat. O să-ţi frângi 
gâtul, Pyecraft! 

Tare aş dori să se întâmple una ca asta, horeai eb - Un om 
de vârsta şi greutatea dumitale să ajungă să se dedea la 
exerciţii copilăreşti de gimnastică! 


Nu vorbi aşa 1 mă mustră, aruncându-mi o privire 
chinuită. Blestemata dumitale de străbunică... 

la seama I l-am prevenit. 

Las că am să-ţi povestesc eu! exclamă el şi gesticula. 

Cum naiba te ţii agăţat acolo sus? m-am mirat. Apoi, 
deodată, mi-am dat seama că nu se ţinea de nimic, că plutea 
acolo sus, exact aşa cum ar fi plutit o băşică umplută cu gaz. 
începu să se lupte, să se smulgă de lângă plafon şi să se 
târască de-a lungul peretelui până la mine. 

lată efectul reţetei î gâfâi el. Străbunica dumi... 

Nu se poate! am strigat. 

Pe când vorbea, se prinse cam neatent de o gravură 
înrămată, care nu rezistă, şi-l văzui zburând deodată din 
nou spre plafon, în timp ce tabloul căzu pe sofa şi se sparse 
în bucăţi. Se opri cu o izbitură în plafon şi de-abia atunci 
înţelesei de ce se albise peste tot pe părţile proeminente ale 
persoanei sale. încercă din nou, mai grijuliu, să coboare, 
ţinându-se de policioara căminului. 

Era într-adevăr un spectacol dintre cele mai 
extraordinare, să-l vezi pe omul acela uriaş, gras, cu figura 
apoplectică, încercând să coboare cu capul în jos din plafon, 
pe podea. 

Reţeta aceea - spuse el - a reuşit prea bine. 

Cum? 

Am pierdut greutatea... aproape în întregime. Atunci, 
bincânţeles, am priceput. 

Pentru Dumnezeu, Pyecraft î am exclamat. Ceea ce îţi 
trebuia dumitale era un remediu împotriva grăsimii! Dar 
totdeauna o numeai greutate. Insistai s-o numeşti 
greutate... 

Într-un fel, eram deosebit de încântat. Atunci Pyecraft mi-a 
plăcut într-adevăr. 

Lasă-mă să te ajut! i-am spus şi apucându-l de mână l-am 
tras jos. Dădea din picioare încoace şi încolo, încercând să 
se prindă de ceva. Era ca şi cum aş fi ţinut un steag într-o zi 
cu vânt. 


Masa aceea - spuse el, arătând cu mâna - este de malion 
masiv şi foarte grea. Dacă mă poţi băga sub ea... 

I-am îndeplinit dorinţa. în timp ce el se bălăbănea sub 
masă ca un balon captiv, eu stăteam pe covorul din faţa 
căminului şi-i vorbeam. 

Mi-am aprins un trabuc. 

Povesteşte-mi - i-am spus - ce s-a întâmplat. 

Am luat-o! spuse el. 

Ce gust avea? 

Oh, groaznic! 

Îmi închipui că toate sunt aşa. Fie că este vorba de 
elementele lor constitutive, de amestecul probabil sau de 
rezultatele posibile, toate leacurile străbunicii mele îmi par 
cel puţin deosebit de neatrăgătoare. în ceea ce mă 
priveşte... 

La început am luat doar o sorbitură. 

Da? 

Şi pentru că după o oră m-am simţit mai uşor şi mai bine, 
m-am hotărât să iau întreaga doză. 

Dragul meu Pyecraft! 

Aflaţi că nu era acolo! 

Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât de surprins. 
Camera era într-o dezordine de ncânchipuit, farfurii şi vase 
printre cărţi şi obiecte de scris, câteva scaune răsturnate, 
iar Pyecrafit... 

Hai, prietene, închide, uşa, spuse el, şi atunci l-am 
descoperit. 

Era tocmai sus, lângă cornișă, în colţ, aproape de uşă, de 
parcă l-ar fi lipit cineva de plafon. Pe faţă i se citea 
îngrijorarea şi furia. Gâfâia şi gesticula. 

Închide uşa, repetă el. Dacă femeia aceea află... Am închis 
uşa, am mai făcut câţiva paşi, dar m-am oprit departe de el, 
cu privirile aţintite în sus. 

Dacă se rupe ceva şi cazi? l-am întrebat. O să-ţi frângi 
gâtul, Pyecraft! 

Tare aş dori să se întâmple una ca asta, horeai el. 


Un om de vârsta şi greutatea dumitale să ajungă să se 
dedea la exerciţii copilăreşti de gimnastică! 

Nu vorbi aşa! mă mustră, aruncând u-mi. o privire 
chinuită. Blestemata dumitale de străbunică... 

— la seama 1 l-am prevenit. 

Las că am să-ţi povestesc eu! exclamă el şi gesticula. 

— Cum naiba te ţii agăţat acolo sus? m-am mirat. 

Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu se ţinea de nimic, că 
plutea acolo sus, exact aşa cum ar fi plutit o băşică umplută 
cu gaz. începu să se lupte, să se smulgă de lângă plafon şi 
să se târască de-a lungul peretelui până la mine. 

lată efectul reţetei! gâfâi el. Străbunica dumi... 

Nu se poate 1 am strigat. 

Pe când vorbea, se prinse cam neatent de o gravură 
înrămată, care nu rezistă, şi-l văzui zburând deodată din 
nou spre plafon, în timp ce tabloul căzu pe sofa şi se sparse 
în bucăţi. Se opri cu o izbitură în plafon şi de-abia atunci 
înţelesei de ce se albise peste tot pe părţile proeminente ale 
persoanei sale. încercă din nou, mai grijuliu, să coboare, 
ţinându-se de policioara căminului. 

Era într-adevăr un spectacol dintre cele mai 
extraordinare, să-l vezi pe omul acela uriaş, gras, eu figura 
apoplectică, încercuiri să coboare cu capul în jos din plafon, 
pe podea. 

Reţeta aceea - spuse el - a reuşit prea bine. 

Cum? 

— Am pierdut greutatea... aproape în întregime. Atunci, 
bincânţeles, am priceput. 

Pentru Dumnezeu, Pyecraft! am exclamat. Ceea ce îţi 
trebuia dumitale era un remediu împotriva grăsimii! Dar 
totdeauna o numeai greutate. Insistai s-o numeşti 
greutate... 

Într-un fel, eram deosebit de încântat. Atunci Pyecraft mi-a 
plăcut într-adevăr. 

Lasă-mă să te ajut! i-am spus şi apucându-l de mână l-am 
tras jos. Dădea din picioare încoace şi încolo, încercând să 


se prindă de ceva. Era ca şi cum. aş fi ţinut un steag într-o 
zi cu vânt. 

Masa aceea - spuse el, arătând cu mina - este de mahon 
masiv şi foarte grea. Dacă mă poţi băga sub ea... 

I-am îndeplinit dorinţa. în timp ce el se bălăbănea sub 
masă ca un balon captiv, eu stăteam pe covorul din faţa 
căminului şi-i vorbeam. 

Mi-am aprins un trabuc.: 

— Povesteşte-mi - i-am spus - ce s-a întâmpâat. 

Am luat-o! spuse el. 

Ce gust avea? 

— Oh, groaznic! 

Îmi închipui că toate sunt aşa. Fie că este vorba de 
elementele lor constitutive, de amestecul probabil sau de 
rezultatele posibile, toate leacurile străbunicii mele îmi par 
cel puţin deosebit de neatrăgătoare. în ceea ce mă 
priveşte... 

La început am luat doar o sorbitură. 

Da? 

Şi pentru că după o oră m-am simţit mai uşor şi mai bine, 
m-am hotărât să iau întreaga doză. 

Dragul meu Pyecraft. 

Mi-am ţinut nasul, îmi explică el. Şi apoi am continuat să 
devin din ce în ce mai uşor, fără a putea pune capăt 
situaţiei, înţelegi... Izbucni brusc într-un acces de mânie. Ce 
Dumnezeu trebuie să fac acum? ţipă el deodată. 

Un lucru este evident, că nu trebuie să-l faci, i-am 
răspuns. Dacă o să ieşi afară din casă, te vei înălța din ce în 
ce mai sus. Ridicai mâna, indicând văzduhul. Va trebui să fie 
trimis Santos Dumont după dumneata să te aducă din nou 
Jos, 

Crezi c-o să-mi treacă? Am clătinat din cap. 

Nu cred că poţi conta pe asta, i-am răspuns. 

Urmă o nouă izbucnire de mânie. Izbi cu picioarele în 
scaunele din jur, bocăni în podea. Se purta exact aşa cum 
mă aşteptam să se poarte în condiţii vitrege un astfel de 


grăsun egoist, adică foarte rău. Vorbea despre mine şi 
despre străbunica mea cu o lipsă totală de măsură. 

Niciodată nu ţi-am spus să iei doctoria aia, am observat eu. 

Trecând cu vederea, din generozitate, insultele pe care mi 
le arunca, m-am aşezat în fotoliul său şi am început să-i 
vorbesc calm şi prietenos. 

I-am arătat că el singur şi-a atras această neplăcere şi că 
cele întâmplate parcă vorbeau de o justiţie superioară, 
având oarecare poezie chiar. Mâncase prea mult. El nu voia 
să recunoască şi, câtva timp, ne certarăm asupra acestui 
fapt. 

Deveni zgomotos şi violent, aşa că renunţai la acest aspect 
al lecţiei pe care o primise. 

Şi apoi - i-am spus - ai păcătuit întrebuinţând un stil 
bombastic. Spuneai, nu grăsime cum ar fi fost corect, dar 
lipsit de glorie, ci greutate. Ai... 

M-a întrerupt ca să-mi spună că recunoştea toate astea. 

Ce trebuia însă să facă? 

I-am sugerat să se adapteze noilor sale condiţii. Astfel am 
ajuns la partea cu adevărat practică a chestiunii. L-am 
asigurat că nu poate fi greu să înveţe a merge încoace şi 
încolo pe plafon în mâini., - Nu pot dormi, mi-a spus el, I-am 
arătat că problema aceasta nu-i prea dificilă. Puteam fixa de 
plafon o somieră metalică, de care să legăm apoi cu nişte 
benzi o pătură, cearşaf şi o cuvertură care să se încheie cu 
nasturi într-o parte. Pentru aceasta, va trebui însă să 
destăinuiască secretul menajerei sale, ceea ce l-am şi sfătuit 
să facă; după oarecare ciorovăială, căzu de acord. (Era o 
adevărată desfătare să o vezi pe doamna aceea 
binevoitoare efec-tuând, cu aerul cel mai senin posibil, toate 
aceste schimbări uimitoare.) I s-a adus în cameră o scară de 
bibliotecă, şi toate mesele i se serveau sus, pe bibliotecă. De 
asemenea am descoperit un mijloc ingenios, cu ajutorul 
căruia putea să coboare pe podea ori de câte ori dorea. A 
fost pur şi simplu pusă în raftul de sus Enciclopedia 
britanică (ediţia a zecea). El n-aveadecât să scoată câteva 


volume, să le ţină în mână şi începea să coboare. Am mai 
stabilit că trebuie să fixăm nişte bare de fier jos, pe pereţi, 
de-a lungul pervazurilor, ca să se poată ţine de ele ori de 
câte ori ar dori să circule mai aproape de podea. 

Pe măsură ce progresam cu lucrul, am descoperit că 
începuse să mă intereseze foarte mult. Eu am fost acela 
care am chemat-o înăuntru pe menajeră şi i-am destăinuit 
adevărul, tot eu aproape singur am fixat sus patul în poziţie, 
răsturnată. De fapt mi-am petrecut două zile întregi în 
apartamentul său. Sunt un om îndemânatic, care ştie să se 
servească de şurubelniţă, şi i-am făcut tot felul de adaptări 
ingenioase; i-am întins o sârmă, pentru ca soneria să-i vină 
la îndemână, am întors toate lămpile electrice astfel încât să 
lumineze în sus, şi aşa mai departe. întreaga chestiune era 
pentru mine extrem de ciudată şi interesantă. Mă delectam, 
gândindu-mă la Pyecraft ca la o muscă uriaşă, târândii-se 
încoace şi-ncolo pe plafon, şi căţărându-se peste pragurile 
de sus ale uşilor, dintr-o cameră în-tr-alta. Apoi, niciodată, 
niciodată nu avea să mai apară la club... 

Dav, să vedeţi, ingeniozitatea mea fatală m-a pierdut. 
Şedeam în camera lui, lângă foc, bându-i whisky-ul, iar el, 
sus, în colţul preferat, lângă cornişă, fixa de tavan cu ţinte 
un covor pluşat. Deodată îmi veni o idee. 

Dumnezeule, Pyecraft! am strigat. Dar toate astea sunt cu 
desăvârşire inutile! 

Şi, înainte de a putea calcula consecinţele ideii mele, am 
lăsat să-mi scape secretul. 

Lenjerie de plumb! i-am spus, şi răul era făcut, i Pyecraft a 
primit proiectul meu aproape în lacrimi. 

Să fiu din nou pe picioare, normal!... exclamă el. l-am 
destăinuit întreg secretul înainte de a-mi da seama unde mă 
va duce. 

Cumpără plumb în foi, l-am sfătuit. Stanţează-l în formă 
de discuri. Coase câte poţi peste tot, pe lenjerie. Procuraţi 
ghete cu talpă de plumb, poartă o servietă plină cu plumb 


masiv, şi gata! în loc să fii aici un prizonier, poţi ieşi din nou 
afară, Pyecraft, poţi călători... 

O idee şi mai fericită îmi trecu prin minte. 

Şi nu va trebui să te temi niciodată de un naufragiu. Tot ce 
ai de făcut este să-ţi dezbraci repede o parte din haine, să 
iei în mână cantitatea necesară de bagaje şi să pluteşti în 
aer... 

De emoție, scăpă ciocănelul la un pas de capul meu. 

Doamne! exclamă el. Voi putea veni din nou la club. 

Asta m-a făcut să mă trezesc brusc ila realitate. 

Doamne! am murmurat la rândul meu. Da. Desigur... vei 
putea veni. 

1 Niente - nimic (în limba italiană în original). 

Aşa a şi făcut. Aşa şi face. Chiar acum şade în spatele meu, 
înfulecând, vă jur!... a treia porţie de tartă cu unt. Şi nimeni 
pe lume nu ştie, afară de menajera sa şi de mine, că nu 
cântăreşte aproape nimic, că este numai o masă plicticoasă 
de materie asimilatorie, numai un balon de săpun îmbrăcat, 
mente j, cel mai de nimic dintre oameni. lată-l şezând şi 
pândindu-mă să termin de scris. Atunci, dacă va izbuti, îmi 
va ieşi în cale. Va veni spre mine revăr-sându-se valuri, 
valuri... 

Îmi va povesti totul din nou, ce simte, ce nu simte, cum 
speră uneori că-i trece puţin. Şi negreşit în vorbăria lui 
linguşitoare, dulceagă va strecura şi cuvintele: „Secretul e 
păstrat, nu? Dacă cineva ar şti... mi-ar fi atât de ruşine... 
Ştii, prea aş părea caraghios. Să te târăşti de jur împrejur 
pe tavan şi aşa mai departe...” 

Şi acum, evită-l dacă poţi pe Pyecraft, care ocupă o poziţie 
strategică admirabilă între mine şi uşă... 

În româneşte de B. BEREANU. 

NOUL ACCELERATOR. 

Dacă a găsit vreodată cineva aur în timp ce căuta un accu 
gămălie, acesta este fără îndoială bunul meu prieten, 
profesorul Gibberne. Unii oameni de ştiinţă au ajuns în 
cercetările lor la rezultate care, după câte am auzit, 


depăşeau uneori propriile lor aşteptări. Descoperirea lui 
însă e fără egal. într-adevăr, de data aceasta cel puţin, a 
descoperit ceva care, fără nici un fel de exagerare, 
revoluţionează viaţa omenească. Şi asta în timp ce căuta un 
stimulent general sub a cărui acţiune cei cu nervii slăbiţi să 
poată face faţă eforturilor impuse de vremurile de 
încordare pe care le trăim. Am încercat acest produs de 
câteva ori până acum şi cred că n-ar fi lipsit de interes să 
descriu efectul pe care 1-a avut asupra mea. Se va vedea 
limpede că acest preparat oferă amatorilor de senzaţii noi 
posibilitatea unei experienţe uimitoare. 

După cum multă lume ştie, profesorul Gibberne este 
vecinul meu în Folkestone. Dacă nu mă înşel, portretul său 
la diferite vârste a apărut recent în Ştrand Magazine, cred 
că chiar în 1899, dar nu pot verifica pentru că am 
împrumutat cuiva acel număr al revistei şi nu mi l-a 
înapoiat până acum. Cititorul poate îşi aminteşte fruntea 
înaltă şi sprâncenele negre, neobişnuit de lungi, care îi dau 
feţei sale o înfăţişare mefistofelică. Casa unde locuieşte e 
una dintre acele clădiri agreabile, izolate, eterogene ca stil, 
care fac atât de interesantă partea dinspre apus a străzii 
Upper Sandgate. E cea cu acoperiş flamand şi portic maur. 
Camera unde lucrează, când este acasă şi unde am fumat şi 
discutat atât de des împreună, are la fereastră o arcadă cu 
coloane. Profesorul Gibberne este un om foarte glumeţ, dar 
nu-i place numai să glumească, adesea îmi vorbeşte şi de 
munca lui; face parte din categoria oamenilor care-şi 
găsesc în discuţie sprijin şi imbold în muncă, aşa că am 
putut urmări naşterea Noului Accelerator, cum se numeşte 
preparatul lui, chiar într-o fază foarte timpurie. Fireşte, cea 
mai mare parte a experienţelor doctorul Gibberne nu le 
face la Folkestone, ci în Gower Street, în excelentul 
laborator amenajat de curând alături de spital şi utilizat 
pentru prima dată de el. 

După cum ştie toată lumea, sau cel puţin orice om instruit, 
Gibberne a ajuns pe bună dreptate celebru pentru fiziologi, 


datorită lucrărilor sale cu privire la acţiunea drogurilor 
asupra sistemului nervos. Se spune că este ncântrecut în 
domeniul somniferelor, calmantelor şi sedativelor. Totodată 
este şi un chimist renumit şi cred că în jungla misterioasă şi 
complicată a enigmelor, care se concentrează în jurul 
celulei ganglionare şi a fibrei axionului, există locşoare 
defrişate de el, iuminişuri, care vor rămâne însă inaccesibile 
oricărui alt muritor, până când nu va socoti el de cuviinţă 
să-şi publice rezultatele. în ultimii ani a fost deosebit de 
activ în domeniul stimulenţilor nervoşi şi a înregistrat 
succese foarte importante chiar înainte de descoperirea 
Noului Accelerator. Ştiinţa medicală trebuie să-i fie 
recunoscătoare pentru cel puţin trei tonice diferite şi 
absolut nevătămătoare de valoare ncântrecută pentru 
pacienţi. în cazuri de extenuare totală, preparatul cunoscut 
ca Siropul B. Gibberne a salvat, cred, mai multe vieţi 
omeneşti decât oricare barcă de salvare de pe coastă. 

Dar niciunul dintre acestea nu mă satisface nici pe 
departe, mi-a spus el acum aproape un an. Ori măresc 
energia centrală fără ca să afecteze nervii, ori pur şi simplu 
măresc energia disponibilă prin reducerea conductibilităţii 
nervoase; aceste preparate au un efect local şi neuniform. 
Unul stimulează inima şi viscerele, şi lasă amorţit creierul; 
altul acţionează asupra creierului, ca şampania, şi nu are 
nici un efect favorabil asupra plexului solar. Eu caut şi, dacă 
este omeneşte posibil, voi obţine un preparat care să 
stimuleze întreg organismul, care să-i dinamizeze pe 
oameni pentru un anumit timp, din cap până în picioare şi 
să-i facă. să acţioneze de două ori - sau chiar de trei ori - 
mai repede decât o fac în mod normal. Ei? Aşa ceva caut! 

Ar fi extenuant, am observat eu. 

Fără nici o îndoială. Dar şi de mâncat ai mânea de două 
sau de trei ori mai mult. Gândeşte-te însă ce-ar însemna 
acest lucru. Să ai o mică fiolă ca asta - întinse o sticlă verde 
- iar conţinutul ei preţios să-ţi dea putinţa de a gândi într- 


un anumit timp de două ori mai iute, de a te mişca de două 
ori mai repede, de a lucra de două ori mai mult. 

Dar e posibil aşa ceva? 

Cred că da. Dacă nu, înseamnă că un an întreg n-am făcut 
decât să-mi pierd vremea. Totuşi, diferitele preparate cu 
hipofosfaţi, de exemplu, par să ofere destule indicii că e 
realizabil... Chiar dacă ar acţiona numai o dată şi jumătate 
şi ar fi suficient. 

Desigur, recunoscui eu. 

Dacă, de exemplu, un om de stat ar fi la strâm-toare şi 
timpul ar lucra repede împotriva lui, dacă ar avea ceva 
urgent de făcut... 

I-ar putea da o doză secretarului particular, i-am 
completat eu gândul. 

Şi ar câştiga. de două ori mai mult timp. Dar, gândeşte-te: 
dacă dumneata, de exemplu, ai dori să sfârşeşti o carte. 

De obicei - i-am spus - doresc să nu le fi început. 

Sau un doctor extraordinar de hărțuit, care trebuie să 
şadă şi să reflecteze asupra unui diagnostic. Sau un avocat, 
ori cineva care toceşte pentru un examen... 

Pentru astfel de oameni, o picătură din preparatul 
dumitale şi ar valora o guinee - am spus eu - chiar mai 
mult. 

Sau într-un duel - adăugă Gibberne - unde totul depinde 
de iuţeala cu care apeşi pe trăgaci. 

Sau la scrimă, am adăugat eu. 

Vezi - spuse Gibberne - dacă cercetările mele vor da 
rezultate, dacă preparatul va avea un efect general, atunci 
într-adevăr nu va fi de loc vătămător. Poate că te va 
îmbătrâni, într-o oarecare măsură, vei fi trăit însă de două 
ori în timp ce alţi oameni au trăit doar o dată... 

Socotesc totuşi că într-un duel... ar fi oare cinstit? am 
întrebat eu, după ce m-ain mai gândit. 

Asta e o problemă care-i priveşte pe martori, spuse 
Gibberne. 

Din nou m-au cuprins îndoielile. 


Şi crezi într-adevăr că aşa ceva este posibil? 

— Toi; atât de posibil - spuse Gibberne, şi privi la ceva 
care dudui pe lângă fereastră - ca un autobuz. De fapt... 

Făcu o pauză, îmi zâmbi cu înţeles şi bătu uşor pe 
marginea biroului cu fiola aceea verde. 

Cred că ştiu compoziţia... Am şi obţinut ceva. Zâmbetul 
nervos care i se vedea pe faţă trăda seriozitatea 
destăinuirii. De obicei vorbea despre experienţele lui mimai 
când era foarte aproape de sfârşit. 

Şi poate... poate... n-aş fi surprins ca preparatul meu să 
accelereze lucrurile chiar mai mult decât de două ori. 

Va avea o mare importanţă, îndrăznii eu. 

Va avea, cred, o mare importanţă. 

Cu toate acestea, nu cred că îşi dădea seama pe deplin de 
importanţa descoperirii sale. 

Îmi amintesc că am avut ulterior mai multe discuţii despre 
produsul acela. îl numea „Noul Accelerator” şi vorbea 
despre el cu din ce în ce mai multă încredere. Uneori 
pomenea cu nervozitate despre efectele fiziologice, 
neaşteptate pe care le-ar putea da „Noul Accelerator” şi 
atunci se indispunea puţin; alteori era cuprins de o sete de 
câştig pe care nu o ascundea şi dezbătea îndelung şi cu 
nerăbdare modul în care s-ar putea transforma preparatul 
în beneficiu comercial. 

E un lucru bun - spune Gibberne - un lucru formidabil. 
Ştiu că dau lumii ceva preţios şi cred că este cu totul 
natural să mă aştept ca lumea să plătească. Prestigiul 
ştiinţei îţi dă satisfacţii foarte mari, dar cred că trebuie să- 
mi asigur într-un fel monopolul produsului, să spunem, pe 
timp de zece ani. Nu văd de ce numai diverşii prăvăliaşi ar 
avea dreptul să se bucure de toate plăcerile vieţii. 

Fireşte, interesul meu pentru medicamentul în pregătire 
nu scăzuse între timp. Totdeauna am avut înclinaţie spre 
filosofie. Mă interesau paradoxurile despre spaţiu şi timp şi 
mi se părea că Gibberne lucra într-adevăr la ceva care nu 
era decât accelerarea absolută a vieţii. Să presupunem că 


cineva ar lua în repetate rânduri un astfel de preparat: 
desigur că viaţa sa va bate recordurile în ceea ce priveşte 
activitatea; dar va fi un adult la unsprezece ani, între două 
vârste la douăzeci şi cinci, iar ia treizeci de ani nu va fi 
înaintat destul de departe pe drumul spre senilitate? Mi se 
părea că Gibberne urma să facă, pentru oricine ar fi luat 
drogul său, ceea ce natura a făcut pentru locuit torii 
Orientului, care sunt bărbaţi pe la cincisprezece, 
şaisprezece ani şi bătrâni pe la cincizeci de ani, şi în 
general mai ageri decât noi,. în gândire şi acţiune. Pe mine 
drogurile m-au uimit totdeauna; poţi înnebuni un om, îl poţi 
calma, îl poţi face necrezut de puternic şi vioi sau un 
buştean inert, aţâţi o pasiune şi potoleşti alta, totul cu 
ajutorul drogurilor. Şi iată că acest arsenal ciudat de fiole 
aflat la dispoziţia doctorilor urma să fie îmbogăţit cu o nouă 
minune! Dar Gibberne era mult prea absorbit de 
problemele tehnice pentru a se interesa în mod deosebit de 
acest aspect al chestiunii. 

În 7 sau 8 august mi-a spus că tocmai în timp ce vorbeam 
avea loc distilarea care urma să hotărască, pentru un timp, 
eşecul sau succesul, iar în 10 mi-a comunicat că se făcuse, 
că Noul Accelerator era o realitate palpabilă. L-am întâlnit 
în timp ce urcam pe Sandgate Hill spre Folkestone - mi se 
pare că mă duceam să mă tund, când l-am văzut 
apropiindu-se - cred că venea la mine să mă informeze 
despre succesul obţinut. îmi amintesc că avea ochii 
neobişnuit de strălucitori şi era aprins la fată, Iotodată am 
remarcat pasul său foarte vioi. 

S-a făcut! exclamă el şi mă apucă de mână, vorbind foarte 
repede. Chiar mai mult decât atât. Vino la mine acasă să 
vezi. 

Adevărat? 

Adevărat! strigă el. De necrezut! Vino să vezi. 

Şi e eficace... de două ori? 

Mult mai mult. Mă înspăimântă. Vino să-l vezi. Gustă-l! 
încearcă-l! Este cel mai uimitor preparat de pe pământ. 


Mă apucă de braţ şi începu să meargă atât de repede, 
încât trebuia aproape să alerg ca să nu rămân în urmă. Mă 
duse până sus pe colină, continuând să vorbească plin de 
însufleţire. 'Toţi pasagerii unui tramcar deschis, înţesat de 
lume, se întoarseră şi rse uitară la noi, ca la comandă, cum 
se întâmplă de obicei cu oamenii dintr-un tramear. Era una 
dintre acele zile călduroase şi senine cum sunt multe în 
Folkestone, când fiecare culoare are o strălucire de 
necrezut şi fiecare contur e neobişnuit de clar. Fireşte, adia 
puţin vântul, dar nu suficient pentru ca să-mi fie răcoare, şi 
să nu transpir. L-am rugat să mă ierte. 

Merg prea repede? se miră Gibberne şi îşi reduse viteza la 
un mers rapid. 

Ai luat din produsul acela? întrebai gâfâind. 

Nu, răspunse el. Cel mult o picătură de apă dintr-un 
recipient în care am spălat ultimele urme ale preparatului. 
Am luat puţin noaptea trecută, ştii. Dar asta este acum o 
chestiune veche. 

— Şi eficacitatea sa e de două ori mai mare? întrebai. 
Când ne-am apropiat de intrarea casei sale, eram leoarcă 
de transpiraţie. 

De o mie de ori, de multe mii de ori! strigă Gibberne 
deschizând cu un gest dramatic plin de vigoare poarta de 
stejar sculptat în stil englezesc primitiv. 

Phii 1 făcui, şi-l urmai spre uşă. 

Nici nu pot măcar stabili de câte ori accelerează, spuse el, 
cu cheia casei în mână. 

Sai 

Clarifică din tot felul de puncte de vedere fiziologia 
nervoasă, dă teoriei senzaţiilor vizuale o formă cu totul 
nouă!... Ceru! ştie de câte mii de ori. Vom examina toate 
acestea ulterior... Dar acum trebuie să încercăm 
preparatul. 

Să încercăm preparatul? întrebai în timp ce străbăteam 
coridorul. 


Bincânţeles, spuse Gâbbeme. care ajunsese în biroul său şi 
se întoarse către mine. Este acolo, în fiola aceea mică 
verde! Numai dacă nu cumva ţi-e frică? 

Sunt un om prudent de felul meu şi îmi plac aventurile mai 
mult în vorbe. Fără îndoială că îmi era frică. Dar pe de altă 
parte, mai există şi mândrie. 

Bine, am murmurat eu. Spui că l-ai încercat? 

— L-am încercat, mă asigură el. Şi nu pare să-mi fi dăunat, 
nu e aşa? nici măcar n-am devenit palid, şi mă simt... 

M-am aşezat jos. 

Dă-mi băutura, i-am spus. în cel mai rău caz, mă va scuti 
de un tuns, şi cred că asta este una din cele mai nesuferite 
datorii ale unui om civilizat. Cum se ia preparatul? 

Cu apă, spuse Gâbbeme, punând jos cu zgomot o carafă. 

Stătea în picioare în faţa biroului şi mă privea cu atenţie: 
în tonul său apăru o notă profesională. 

Nu e un preparat obişnuit, ştii? mă avertiză el. Făcui un 
gest cu mâna. 

Trebuie să te previn, în primul rând, că îndată ce l-ai 
înghiţit, e necesar să închizi ochii şi abia după vreun minut 
să-i deschizi cu foarte mare grijă. Vei continua să vezi. 
Simţul vederii depinde de lungimea vibraţiei, nu de 
mulţimea senzaţiilor; dar, dacă ochii sunt deschişi, retina 
suferă în momentul acela un fel de şoc, un fel de dezordine 
neplăcută care te ameţeşte. Ţine-i închişi. 

Închişi, am repetat. Bine. 

Şi în al doilea rând, trebuie să stai liniştit. Nu începe să te 
agiţi încoace şi încolo. Te poţi alege cu vreo lovitură 
neplăcută. Aminteşte-ţi că vei acţiona de câteva mii de ori 
mai repede decât ai făcut-o vreodată până acum; toate vor 
funcţiona mai repede: inima, plămânii, muşchii, creierul - şi 
te vei lovi zdravăn. N-ai să te poţi feri - înţelegi? - fiindcă 
nu-ţi vei da seama. Te vei simţi exact cum te simţi acum. 
Numai că totul în lume ţi se va părea că se desfăşoară de 
câteva mii de ori mai încet decât înainte. Tocmai asta e 
ciudăţenia naibii! 


Doamne! făcui eu. Vrei să spui că... 

Vei vedea, spuse el şi luă o mică măsură. Privi la lucrurile 
de pe birou şi continuă: Pahare, apă, toate sunt aici. Fiind la 
prima încercare, am să-ţi administrez o doză mică. 

Preţiosul conţinut din fiolă gâlgâi. 

Nu uita ce ţi-am spus, zise el, răsturnând conţinutul 
măsurii într-un pahar, ca un chelner italian care măsoară 
whisky. Rămâi aşezat, cu ochii strâns închişi şi în nemişcare 
absolută timp de două minute, îmi dădu ultimele 
instrucţiuni. Apoi mă vei auzi vorbind. 

Adăugă cam un deget de apă la doză în fiecare pahar. 

Încă ceva - spuse el - să nu pui paharul jos. Păstrează-1 în 
mână şi odihneşte-ţi mâna pe genunchi. Da, aşa. Şi acum... 

Îşi ridică paharul. 

Pentru Noul Accelerator! spusei eu. 

Pentru Noul Accelerator! răspunse el. Am ciocnit, am băut, 
şi am închis imediat ochii. 

Cunoaşteţi inconştienţa totală în care te scufunzi când ţi se 
dă kellen. în starea aceasta am fost o bucată de vreme. Apoi 
l-am auzit pe Gibberne spunându-mi să mă trezesc. M-am 
mişcat şi am deschis ochii. Stătea în picioare, ca mai 
înainte, cu paharul încă în mână. Paharul era gol, altă 
schimbare n-am remarcat. 

Ei, cum e? am spuseu. 

Nimic neobişnuit? 

Nimic. Poate o vagă senzaţie de veselie. Nimic mai mult. 

Sunete? 

E linişte, i-am răspuns. Dumnezeule! Da! E linişte. în afară 
de un fel de bătaie uşoară, un răpăit, ca ploaia când cade pe 
acoperiş. Ce să fie asta? 

Sunete descompuse în elementele lor, îmi explică el. Dar 
nu sunt sigur. Privi la fereastră. Ai văzut vreodată până 
acum la vreo fereastră o perdea înţepenită aşa? 

I-am urmat privirea. într-adevăr, capătul perdelei era cu 
colţul ridicat, ca şi când ar fi îngheţat în timp ce flutura în 
adierea vântului. 


Nu, n-am mai văzut. Ce ciudat! 

Şi iată - spuse el, descleştându-şi mâna de pe pahar. 
Fireşte, am tresărit, aşteptându-mă ca paharul să cadă şi 
să se spargă. Dar, departe de a se sfărâma, părea că nici nu 

se mişcă; plutea în aer - nemişcat. 

La această latitudine, spuse Gibberne, un obiect cade la 
început cu aproximativ 16 picioare pe secundă. Aşadar, 
paharul acesta cade acum cu 16 picioare pe secundă. 
Numai că, ştii, până acum nu a căzut încă nici cu o sutime 
de secundă măcar. Ţi-o spun, ca să-ţi dai seama mtrucâtva 
de viteza imprimată de Acceleratorul meu. 

Flutură mâna de jur împrejurul, deasupra şi dedesubtul 
paharului care cobora încet. în cele din urmă îl luă de fund, 
îl trase în jos şi îl puse cu grijă pe masă. 

Ei? mă întrebă el şi râse. 

Nu e rău, îi spusei şi începui să mă ridic cu mare prudenţă 
de pe scaun. Mă simţeam foarte bine dispus, foarte uşor, 
nestingherit, şi aveam încredere deplină în mintea mea. 
Totul în mine acţiona rapid. De exemplu, inima îmi bătea de 
o mie de ori pe secundă, dar aceasta nu mă jena de loc. Am 
privit pe fereastră. Un biciclist nemişcat, cu capul aplecat şi 
cu un nor de praf încremenit în urma roții din spate, alerga 
cu toată viteza pentru a întrece un tramcar în galop care nu 
se mişca, în faţa acestui spectacol de necrezut am rămas cu 
gura căscată de uimire. 

Gibberne - am strigat - cât de mult va dura efectul acestei 
băuturi afurisite? 

Dumnezeu ştie! răspunse el. Ultima dată când l-am luat m- 
am culcat şi s-a consumat în timpul somnului, îţi spun că am 
fost speriat. Trebuie să fi durat câteva minute. Dar părea 
ore. După puţin timp, cred însă că efectul slăbeşte destul de 
brusc. 

Observai cu mândrie că nu mă speriasem - probabil 
fiindcă eram doi în aceeaşi situaţie. 

De ce nu ne-am plimba puţin pe afară? întrebai. 

Ai dreptate. 


Or să ne vadă. 

Ce tot spui! Nicidecum! Ne vom mişca de o mie de ori mai 
repede decât cea mai rapidă scamatorie care a fost făcută 
vreodată. Haide! Pe unde plecăm? Pe fereastră, sau pe uşă? 

Am ieşit pe fereastră. 

Cu siguranţă că dintre toate experienţele ciudate prin 
care am trecut sau pe care mi le-am imaginat, sau despre 
care am citit că alţii le-au făcut sau imaginat, plimbarea 
aceea scurtă împreună cu Gibberne prin Folkestone, sub 
influenţa Noului Accelerator, a fost cea mai stranie şi mai 
bizară dintre toate. Am ieşit pe poarta casei în şosea şi de 
acolo am examinat minuţios circulaţia care parcă 
înmărmurise. Partea de sus a roţilor şi câteva dintre 
picioarele cailor tramcarului, sfârcul biciului şi falca 
vizitiului - care tocmai începuse să caşte - erau în mod 
perceptibil în mişcare, dar tot restul vehiculului acela 
aglomerat părea liniştit. Şi cu desăvârşire tăcut. Doar din 
gâtlejul unui om răsuna un răpăit slab. Şi printre 
componentele acestui bloc îngheţat era: un vizitiu, un 
taxator şi unsprezece oameni! Lia început, când trecurăm 
pe lângă ei, ni se păru extraordinar, dar sfârşi prin a fi 
neplăcut. Văzurăm oameni ca noi, şi totuşi nu în întregime 
ca noi, înlemniţi în atitudini neglijente, surprinşi în mijlocul 
gesturilor. O Lată şi un bărbat îşi zâmbeau unul altuia, un 
zâmbet senzual care ameninţa să dureze în veci; o femeie 
cu o pelerină fâlfâitoare îşi odihnea braţul pe balustradă şi 
rămăsese parcă pentru vecie cu privirea aţintită spre casa 
lui Gibberne; un bărbat care parcă era de ceară îşi mângâia 
mustaţa, altul îşi întindea mâna cu degetele ţepene spre 
pălăria ameninţată să fie luată de vânt. Ne-am uitat lung, 
am râs, şi ne-am strâmbat ia ei, apoi au început să ne 
dezguste. Ne-am abătut şi am cotit prin faţa ciclistului spre 
livezi. 

Dumnezeule! strigă deodată Gibberne. Priveşte! 
Urmărindu-i degetul, văzui o albină plutind prin aer, cu 


aripile bătând rar şi înaintând cu viteza unui melc, a unui 
melc nemaipomenit de leneş. 

Şi astfel am ajuns în parc. Aici lucrurile păreau mai 
extravagante decât toate cele de pâriă atunci. Pe estradă 
cânta orchestra, deşi, pentru noi, sunetele pe care le scotea 
se reduceau la un huruit răguşit, grav, un fel de ultim 
suspin prelung, care se transforma uneori într-un sunet ca 
dangătul rar şi înăbuşit al unui clopot monstruos. Prin parc 
se vedeau oamenii înţepeniţi, alţii ca nişte manechine 
ciudate, tăcute, afectate, aplecaţi, gata să cadă, înlemniţi în 
mijlocul unui pas în timp ce se plimbau. Am trecut pe lingă 
un căţel puddel care plutea în aer executând o săritură şi i- 
am urmărit mişcarea înceată a picioarelor în timp ce cobora 
spre pământ. 

Dumnezeule, uită-te aici! strigă Gibberne, şi ne-am oprit 
un moment în faţa unui fel de dandy, îmbrăcat într-un 
costum din flanelă albă cu dungi, pantofi albi şi cu o 
panama pe cap, care tocmai se întorsese să facă cu ochiul 
către două doamne îmbrăcate în culori vii, pe lângă care 
trecuse. Un semn cu ochiul nu este ceva atrăgător, dacă-l 
studiezi pe îndelete, cu toată atenţia, aşa cum făceam noi. 
îşi pierde orice vioiciune. Apoi ochiul în chestiune nu se 
închide complet, iar sub pleoapa care coboară apare 
marginea de jos a irisului şi o linie albă. 

De aici înainte - spusei - dacă cumva cerul nu-mi va lua 
memoria, nu voi mai face niciodată cu ochiul. 

Nici nu vei zâmbi, adăugă Gibberne, cu ochii la dinţii 
doamnei, care-i răspundea fantelui. 

Nu ştiu de ce, dar e o căldură infernală. Să mergem mai 
încet, am propus eu. 

Ei hai, vino! spuse Gibbeme. 

Ne-am strecurat printre fotoliile cu roţi de pe alee. Mulţi 
dintre cei din fotolii păreau aproape normali în ţinuta lor 
pasivă, dar feţele schimonosite, stacoji, ale celor din 
orchestră nu erau de loc o privelişte odihnitoare. Un domn 
cu faţa purpurie înţepenise în mijlocul unei lupte violente cu 


vântul, în timp ce îşi împătura ziarul; erau multe semne că 
bătea un vânt serios, dar noi nu îl simţeam. Am ieşit din 
mulţime, ne-am îndepărtat puţin, ne-am întors şi am privito. 
îţi făcea impresia unei reproduceri fidele în ceară. Era 
nemaipomenit de interesant. Poate să pară absurd, dar 
privindu-i pe oamenii aceia mă cuprinse un sentiment de 
superioritate triumfătoare. Gândiţi-vă cât era de minunat! 
Tot ceea ce spusesem, gândisem şi făcusem de când 
preparatul începuse să acţioneze în vinele mele se 
petrecuse pentru aceşti oameni, pentru întreaga omenire, 
într-o clipă. 

Noul Accelerator... începui eu, dar Gibberne mă 
întrerupse. 

Uite pe afurisita aceea de bătrână! spuse el. 

Care bătrână? 

Locuieşte alături de mine, spuse Gibberne. Are un căţeluş 
care chelălăie tot timpul. Tentaţia este prea mare! 

Uneori Gibberne era copilăros şi impulsiv. înainte de a-l 
putea opri, se repezi, înşfacă nefericitul animal, şi alergă 
impetuos cu el îndreptându-se spre stâncile din apropiere! 
Era ceva cu totul extraordinar. Căţeluşul, ştiţi, nu lătra, nu 
se zvârcolea şi nu dădea nici cel mai mic semn de viaţă. 
Zăcea ţeapăn, într-o poziţie de repaos somnolent. Era ca şi 
când Gibberne, care îl ţinea de gât, ar fi alergat cu un câine 
de lemn. 

Gibberne - am strigat - lasă-1 jos! Dacă continui să alergi 
aşa, îţi vei aprinde hainele. Pantalonii tăi de pânză au şi 
început să se pârlească! 

Se lovi cu palma peste coapsă şi se opri şovăind. 

Gibberne - i-am strigat, ajungându-l din urmă - lasă-1 jos! 
Ne-am încălzit prea mult! Asta din cauza vitezei cu care 
alergăm! Două sau trei mile pe secundă. Frecarea aerului! 

Ce? făcu el, aruncând o privire câinelui. 

Frecarea aerului, i-am strigat. Frecarea aerului. Alergăm 
prea repede. Ca meteoriţii, Gibberne! Gibberne. Simt peste 
tot nişte înţepături şi un fel de transpiraţie. Uite că oamenii 


au început să se mişte puţin. Cred că efectul încetează. 
Pune jos câinele. 

Ce? făcu el. 

Încetează! am repetat. Suntem prea înfierbântaţi, şi 
efectul încetează. Sunt ud leoarcă. 

Se uită la mine, apoi la orchestră. Răpăitul ei răguşit era 
cu siguranţă mai rapid. Apoi, cu o rotire grozavă a braţului, 
aruncă cu putere câinele, care zbură rostogolindu-se prin 
aer, ncânsufleţit încă, şi ajunse în cele din urmă deasupra 
umbrelelor de soare, îngrămădite la un loc, ale unui grup 
de oameni care stăteau la taifas. Gibberne mă strânse de 
cot. 

La naiba! strigă el. Cred că ai dreptate! Un fel de 
înţepături fierbinţi şi... da. Omul acela îşi.mişcă batista! E 
clar. Trebuie să coborâm de aici repede. 

Dar n-am putut să coborâm destul de repede. Din fericii e, 
poate! Pentru că am fi alergat şi dacă am fi alergat, cred că 
am fi izbucnit în flăcări. Mai mult ca sigur că am fi izbucnit 
în flăcări! Ştiţi, niciunul dintre noi nu se gândise la asta... 
Dar, chiar înainte de a fi început să alergăm, acţiunea 
drogului încetase. într-o fracțiune de secundă efectul 
Noului Accelerator trecuse. Parcă din faţa ochilor noştri 
fusese trasă o perdea. Am auzit vocea lui Gibberne foarte 
alarmată. 

Stai jos, strigă el şi se trânti la pământ. 

M am aşezat pe iarbă, la marginea parcului, pârlind locul 
sub mine. Şi acum se mai vede 0 pată de iarbă arsă în locul 
unde am stat. În acel moment toate lucrurile nemişcate 
părură că se trezesc, sunetele neclare ale orchestrei 
izbucniră într-o explozie melodioasă, cei ce se plimbau îşi 
puseră picioarele pe pământ şi păşiră în diferite direcţii, 
jurnalele şi steagurile începură să fâl-fâie, zâmbetele se 
transformară în cuvinte, cel care făcea cu ochiul termină de 
clipit şi îşi văzu de drum, mulţumit de sine, iar toată lumea 
de pe scaune re mişca şi vorbea. 


Toată lumea se însufleţise din nou, se mişca tot atât de 
repede ca şi noi, sau mai degrabă noi încetasem să ne 
mişcăm mai repede decât restul lumii. Era ca şi cum am fi 
fost într-un tren rapid care îşi încetineşte viteza când intră 
în staţie. O secundă sau două mi se păru că toate lucrurile 
se rotesc în jurul meu. Am avut o senzaţie de greață, foarte 
trecătoare, şi asta a fost totul. lar căţeluşul, care păruse o 
clipă că pluteşte în aer, după ce forţa braţului lui Gibberne 
se consumă, căzu cu viteză crescândă, străpungând 
umbrela de soare a unei doamne! 

Aceasta ne-a salvat. în afară de un bătrân corpolent, dintr- 
un fotoliu cu roţi, care, fără îndoială a tresărit când ne-a 
văzut şi ne-a privit apoi de câteva ori cu ochi bănuitori, şi, 
dacă nu mă înşel, i-a spus ceva despre noi şi îngrijitoarei 
sale, nu cred să fi remarcat nimeni apariţia noastră bruscă. 
Fiindcă trebuie să fi apărut brusc. Aproape imediat hainele 
au încetat să ne fumege, deşi iarba de sub mine era atât de 
fierbinte, încât mă jena. Atenţia fiecăruia - inclusiv aceea a 
orchestrei Asociaţiei pentru Distracţii, care, cu această 
ocazie, pentru în-tâia oară în istoria ei a cântat fals - era 
reţinută de un fapt uimitor şi de un schelălăit şi mai uimitor. 
Un căţeluş de rasă respectabil, supraalimentat, care 
dormea liniştit la răsărit de estrada orchestrei, a căzut 
brusc prin Umbrela unei doamne, la apus de aceeaşi 
estradă - puţin pârlit din cauza vitezei extreme cu care se 
mişease prin aer. Şi asta în zilele noastre, când atâţia sunt 
prostiţi de spiritism, de superstiţii!... Toţi s-au ridicat 
deodată în picioare, s-au călcat unii pe alţii, au răsturnat 
scaunele, iar un poliţai alerga din răsputeri. Nu ştiu cum s- 
au sfârşit toate acestea. Eram prea preocupaţi să nu fim 
implicaţi în această chestiune şi să pierim cât mai repede 
din faţa ochilor bătrânului domn din fotoliul cu roate. Nu ne 
puteam permite să facem cercetări amănunțite, îndată ce 
ne-am răcorit şi ne-am revenit suficient din ameţeală, 
greață şi zăpăceală, ne-am ridicat în picioare şi, ocolind 
mulţimea, ne-am îndreptat paşii înapoi, de-a lungul şoselei, 


spre casa lui Gibberne. Cu toată larma aceea, l-am auzit 
foarte clar pe domnul care şedea lingă doamna cu 
umbreluţa de soare ruptă, amenințând şi întrebuinţând un 
limbaj cu totul nejustificat faţă de anul dintre acei îngrijitori 
de scaune care au scris pe şapcă „Inspector”; „dacă nu 
dumneata, atunci cine a aruncat câinele? 1” spunea el. 

Capacitatea de a percepe mişcările şi zgomotele ne-a 
revenit prea brusc, pentru a putea face observaţii 
amănunțite, cum intenţionam. Ne preocupa de altminteri 
foarte mult şi starea noastră (hainele erau încă groaznic de 
fierbinţi, iar pantalonii albi ai lui Gibberne, pârliţi pe 
coapse, căpătaseră o culoare cafenie-deschisă). într-adevăr, 
nu am făcut nici o observaţie de valoare ştiinţifică în timpul 
acelei întoarceri. Albina, desigur, dispăruse. M-am uitat 
după biciclist, dar când ajunserăm în Upper Sandgate 
Road, ieşise din raza vederii noastre, sau nu-l puteam zări 
din cauza circulaţiei: tramcarul, cu pasagerii săi, însufleţiţi 
acum cu toţii şi în mişcare, uruia prin dreptul bisericii din 
apropiere, gonind cu viteză. 

Am observat totuşi că pragul ferestrei prin care am sărit 
când am ieşit din casă era uşor pârlit şi că urmele 
picioarelor noastre pe pietrişul de pe cărare erau 
neobişnuit de adânci. 

Aceasta a fost prima mea experienţă cu Noul Accelerator. 
Toate întâmplările s-au petrecut într-o secundă sau două. 
Trăisem o jumătate de oră în timp ce orchestra cântase, 
poate, două măsuri. Nouă însă ni se părea că întreaga lume 
se oprise pentru ca noi s-o putem examina în voie. Luând în 
consideraţie toate circumstanţele, şi în special ţinând 
seama de pripeala cu care ne-am aventurat afară din casă, 
experienţa s-ar fi putut cu siguranţă termina mult mai 
neplăcut. Aceasta indică, fără îndoială, că Gibberne mai are 
încă mult de studiat înainte ca preparatul său să poată fi 
întrebuințat cu uşurinţă; dar eficacitatea lui este 
demonstrată fără nici o îndoială. 


De la aventura aceasta Gibberne a făcut progrese 
continue în ceea ce priveşte controlarea acţiunii 
preparatului. Am luat de câteva ori, sub conducerea sa, 
doze măsurate, fără cel mai mic efect dăunător, deşi trebuie 
să mărturisesc că nu m-am mai aventurat afară din casă, în 
timp ce eram sub influenţa Acceleratorului. Pot menţiona, 
de exemplu, că această povestire a fost scrisă cu ajutorul 
său, într-o singură şedinţă, fără întrerupere —-doar cât am 
ciugulit nişte ciocolată. Am început la 6,25, şi ceasul meu 
arăta acum că a trecut aproape un minut după 6,30. 
Oricum, nu poţi abuza asigurându-ţi un lung interval 
ncântrerupt de muncă în mijlocul unei zile pline de obligaţii. 
Gibberne lucrează acum la aspectele cantitative ale 
preparatului său, făcând cercetări speciale asupra efectelor 
deosebite la diferite tipuri de constituţii. El speră ca apoi să 
descopere un încetinitor cu ajutorul căruia să-i corecteze 
puterea, în prezent cam prea mare. „încetinitorul”, utilizat 
singur, va avea, fireşte, un efect contrariu. EI va permite 
pacientului său să concentreze multe ore obişnuite doar în 
câteva secunde şi astfel să se menţină într-o inactivitate 
apatică, un fel de lipsă de vioiciune glacială în mediul cel 
mai însufleţit sau iritant. Cele două preparate vor produce 
cu siguranţă o adevărată revoluţie în viaţa civilizată. Este 
începutul eliberării noastre de „Jugul Timpului, despre care 
vorbeşte Car-lyle... în timp ce „Acceleratorul” ne va permite 
să ne concentrăm cu o putere grozavă în orice moment sau 
ocazie care necesită maximum de efort intelectual şi de 
vigoare, „încetinitorul” ne va asigura o linişte deplină în 
momente de amărăciune şi plictiseală oricât de mari. Poate 
că sunt puţin cam optimist în ceea ce priveşte 
„încetinitorul”, care, desigur, abia de-acum încolo urmează 
să fie descoperit, dar despre „Accelerator” nu poate fi 
vorba de nici un fel de îndoială. Apariţia sa pe piaţă într-o 
formă comodă, controlabilă şi asimilabilă este o chestiune 
de câteva luni. Se va putea obţine la toate farmaciile şi 
drogheriile în nişte sticluţe verzi, la un preţ ridicat, dar 


nicidecum exagerat, dacă se iau în consideraţie calităţile 
sale extraordinare. Se va numi „Acceleratorul Nervos 
Gibberne”, şi Gibberne spera că-l va putea furniza în trei 
concentraţii: de 200, 900 şi 2 000, deosebite respectiv prin 
etichete galbene, roz şi albe. 

Fără îndoială că întrebuinţarea sa face posibile tot felul de 
lucruri extraordinare; fireşte, unii s-ar putea deda cu 
impunitate chiar la acţiuni criminale, furişându-se printre 
interstiţiile timpului. Ca orice preparat cu acţiune puternică 
poate da loc la abuzuri. Noi am discutat, totuşi, foarte 
amănunţit acest aspect al chestiunii şi am hotărât că eo 
chestiune de medicină legală, cu total înafara sferei noastre 
de activitate. Vom produce şi vom vinde „Acceleratorul”, iar 
în ceea ce priveşte consecinţele, vom mai vedea. 

UN VIS APOCALIPTIC. 

În româneşte de B. BEREANU. 

Omul cu faţa albă intră în compartiment la Rugby. Se 
mişca încet, în ciuda insistenţei hamalului său, şi încă de 
când era pe peron am observat cât de bolnav părea. Se 
aşeză greoi cu un suspin, în colţul din faţa mea, făcu pe 
jumătate încercarea de a-şi aranja şalul de călătorie, şi 
rămase nemişcat, cu ochii aţintiţi în gol. Apoi, simțind că-l 
observ, îmi aruncă o privire şi întinse o mână lipsită de 
vlagă să-şi ia ziarul. Apoi se uită iarăşi spre mine. 

Mă prefăcui că citesc. Mi-era teamă că-l făcusem să se 
simtă stânjenit, şi după o clipă rămăsei surprins să-l aud 
vorbind. 

Poftim? întrebai eu. 

Cartea aceea, repetă el arătând cu un deget scheletic, e o 
carte despre vise. 

Evident, răspunsei eu, căci ţineam în mână Stările de vis a 
lui Fortnum-Roscoe, iar titlul era scris pe copertă. 

Rămase tăcut câteva clipe, ca şi cum şi-ar fi căutat 
cuvintele. 

Da, zise el în cele din urmă, dar ei nu-ţi spun nimic. 

În prima clipă nu înţelesei ce vrea să zică. 


Habar n-au - adăugă el. 

Îl cercetai cu ceva mai multă atenţie. 

Sunt vise şi vise! spuse el. 

Acest gen de frază nu-l contest niciodată. 

Presupun... - începu el ezitând. Dumneata visezi vreodată? 
Vreau să spun, visuri adevărate. 

Eu visez foarte puţin, răspunsei. Mă îndoiesc dacă am trei 
vise adevărate pe an. 

Aha! făcu el şi păru că stă câteva clipe să-şi adune 
gândurile. Visele dumitale nu se amestecă cu amintirile? 

Întrebă apoi brusc. Nu rămâi în cumpănă? i se întâmplă 
asta ori ba? 

Aproape niciodată. Afară doar de câte o clipă de ezitare, şi 
aceea foarte rar. Cred că nu li se întâmplă multora. 

Ce zice ăsta? mă întreabă el arătând cartea. 

Zice că se întâmplă uneori, şi dă explicaţia obişnuită cu 
intensitatea impresiilor şi alte asemenea lucruri, şi că 
tocmai din cauza asta, de obicei nu se întâmplă. Cred că 
dumneata ştii ceva despre aceste teorii... 

Foarte puţin... doar că sunt greşite. 

Mâna sa osoasă se jucă câtva timp cu chinga ferestrei. Mă 
pregăteam să-mi reiau lectura, şi asta păru să grăbească 
remarca lui următoare. Se aplecă înainte, aproape ca şi 
cum ar fivrut să mă atingă. 

— Există ceva care se numeşte vis consecutiv... care 
continuă noapte de noapte? 

Cred că da. Se dau cazuri în cele mai multe cărţi despre 
turburările mintale. 

Turburări mintale? Da. Pot spune că aşa sunt. Acesta e 
locul lor. Dar ceea ce vreau să spun... - îşi privi încheieturile 
scheletice ale degetelor. Se visează întotdeauna acelaşi 
lucru? Sau este altceva? N-ar putea fi altceva? 

Aş fi putut să curm această conversaţie agasantă de n-ar fi 
fost neliniştea crispată de pe faţa lui. îmi amintesc acum 


înfăţişarea ochilor săi şterşi, cu pleoape înroşite, poate 
cunoaşteţi această înfăţişare. 

Nu discut doar din spirit de contrazicere, zise el. Lucrul 
acesta mă ucide. 

Visele? 

Numeşte-le vise. Noapte de noapte. Vii!... atât de vii... 
asta... - şi arătă priveliştea care trecea prin faţa ferestrei - 
pare ireal în comparaţie cu ele. Abia dacă pot să-mi 
amintesc cine sunt, cu ce mă ocup... 

Tăcu. 

Chiar şi acum... 

Vrei să spui că visul este întotdeauna acelaşi? îl întrebai 
eu. 

Sa terminat. 

Adică? 

Am murit. 

— Ai murit? 

Zdrobit şi ucis, şi acum, partea din mine care era în visul 
acela e moartă. Moartă pe vecie. Visam că eram un alt om, 
ştii, trăind într-altă parte a lumii şi în alte timpuri. Visam 
asta noapte de noapte. Noapte de noapte mă trezeam în 
cealaltă viaţă. Scene noi şi întâmplări noi... până când în 
cele din urmă... 

Până când ai murit? 

Până când am murit. 

Şi de atunci... 

Nu, zise el. Mulţumesc lui Dumnezeu! Asta a fost sfârşitul 
visului... 

Evident, visul acesta mă interesa. Şi la urma urmei, aveam 
o oră înaintea mea, începea să se întunece, iar cartea lui 
Fortnura-Roscoe era destul de plictisitoare. 

Trăind alte timpuri 1 zisei eu. Vrei să spui într-o altă 
epocă? 

Da. 

Trecută? 

Nu, care va veni... în viitor. 


În anul treimii, de exemplu? 

Nu ştiu ce an era. Ştiam când eram adormit, adică atunci 
când visam, dar acum nu... nu acuma când sunt treaz. 
Există o mulţime de lucruri pe care le-am uitat de când rn- 
am trezit din aceste vise, cu toate că le ştiam când eram 
în... presupun că era numai vis. Ei numeau altfel anii, nu 
aşa cum îi numim noi... Cum le spuneau ei? îşi duse mâna la 
frunte. Nu, zise el, am uitat. 

Rămase cu un zâmbet şters. O clipă, mă temui că nu-mi va 
mai povesti visul. Nu-mi plac de obicei oamenii care-şi 
istorisesc visele, dar acesta îmi făcea cu totul altă impresie. 
încercai chiar să-i ajut, 

A început cu. - îi sugerai eu. 

Încă de la început a fost viu. Parcă mă trezeam în el 
deodată. Şi e curios că în visele astea de care vorbesc nu-mi 
aminteam niciodată de viaţa pe care o trăiesc. 

acum. Părea ca şi cum viaţa din vis era suficientă atât timp 
cât dura. Poate că... Dar am să-ţi povestesc când am să-mi 
pot aminti mai bine. Nu-mi amintesc nimic limpede, până 
când m-am pomenit stând într-un fel de loggia care da spre 
mare. Moţăiam, şi deodată m-am trezit- proaspăt şi vioi... 
de loc ca în vis... pentru că fata încetase să-mi mai facă vânt 
cu evantaiul. 

Fata? 

Da, fata. Nu trebuie să mă întrerupi, că mă încurci. Se opri 
brusc. 

N-ai să mă crezi nebun? întrebă el. 

Nu, răspunsei eu; visai 1 Povesteşte-mi visul. 

M-am trezit, cum zic, pentru că fata încetase să-mi mai 
facă vânt. Nu eram surprins că mă aflam acolo, nimic nu mi 
se părea ciudat, înţelegi. N-aveam nici senzaţia că aş fi 
căzut acolo din cer. Pur şi simplu am început de la acel 
punct. Toate amintirile pe care le aveam despre această 
viaţă, această viaţă din secolul al nouăsprezecelea, se 
şterseră când m-am trezit, dispărând ca un vis. Ştiam totul 
despre mine, ştiam că numele meu nu mai era Cooper, ci 


Hedon, şi ştiam totul despre poziţia mea în lume. Am uitat 
multe de când m-am trezit... este o lipsă de legătură... dar 
atunci totul era foarte limpede şi firesc. 

Ezită din nou, apucând chinga ferestrei şi uitându-se la 
mine cu un aer rugător. 

Ţi se par prostii toate astea? 

Nu, nu! strigai eu. Continuă. Spune-mi cum era loggia 
aceea. 

Nu era de fapt loggie... Nu ştiu cum s-o numesc. Dădea 
spre sud. Era mică. Era toată în umbră, afară de semicercul 
de deasupra balconului care lăsa să se vadă cerul, marea şi 
colţul unde stătea fata. Eu eram pe un divan... era un divan 
de metal cu perne vărgate... şi fata stătea rezemată de 
balustrada balconului, cu spatele spre mine. Lumina 
răsăritului de soare îi cădea pe o ureche şi pe unul din 
obraji. Gâtul ei alb şi frumos, şi buclele mici care se 
ghemuiau acolo, şi umărul ei alb erau în soare, iar toată 
graţia trupului ei era în umbra albastră şi răcoroasă. Era 
îmbrăcată... cum pot să-ţi descriu? Uşor şi cu falduri. Şi, 
cum stătea acolo, m-am gândit cât de frumoasă şi 
atrăgătoare era, ca şi când n-aş mai fi văzut-o niciodată 
înainte. Şi când în cele din urmă am suspinat şi m-am 
ridicat într-o rână, ea s-a întors cu faţa spre mine... Se opri. 

Am trăit cincizeci şi trei de ani în lumea aceasta. Am avut 
mamă, surori, prieteni, soţie şi fiice... Toate chipurile lor, 
întregul lor şir de chipuri îl cunosc. Dar faţa acestei fete... 
este mult mai reală pentru mine. Pot să-mi amintesc de ea, 
parcă o văd aievea... Aş putea s-o desenez ori s-o pictez. Şi 
la urma urmei... 

Se opri, dar eu nu spusei nimic. 

O faţă de vis... o faţă ca în vis. Era frumoasă. Nu 
frumuseţea aceea grozavă, rece şi demnă de adoraţie, ca 
frumuseţea unei sfinte; nici frumuseţea care dă naştere 
pasiunilor aprinse; ci un fel de radiaţie, cu buze dulci care 
se muiau în zâmbete, şi nişte ochi cenuşii şi gravi. Şi se 


mişca grațios, părea că are parte de tot ce-i plăcut şi gingaş 
pe lume... 

Tăcu, iar faţa lui rămase aplecată în jos şi ascunsă. Apoi 
ridică privirea spre mine şi continuă, nemaifăcând nici o 
încercare de a-şi ascunde marea consolare pe care o găsea 
în realitatea povestirii sale. 

Înţelegi, renunţasem la toate planurile şi ambițiile mele, 
lăsasem la o parte toate acţiunile şi dorinţele mele, numai 
de dragul ei. Fusesem un om puternic, acolo departe în 
nord, cu multă influenţă şi avere şi cu o mare reputaţie, dar 
nimic din toate astea nu părea să merite să le mai ai când o 
aveai pe ea. Venisem în acest loc, în acest oraş al plăcerilor 
însorite, cu ea, şi lăsasem toate lucrurile acelea să se năruie 
şi să se ruineze, doar pentru a-mi salva cel puţin o rămăşiţă 
din viaţă. în timp ce o iubeam, înainte de a şti şi că ea mă 
iubeşte, înainte de a-mi imagina că ea va îndrăzni... că noi 
vom îndrăzni, întreaga mea viaţă păruse pustie şi goală, 
praf şi cenuşă. Chiar că era praf şi cenuşă. Noapte de 
noapte şi zile în şir o doream şi tânjeam după ea... sufletul 
meu se izbise de acest lucra interzis! Dar e imposibil ca un 
om să-i poată descrie altuia asemenea lucruri. Este o 
emoție, este o nuanţă, o lumină care vine şi se duce. Numai 
că atunci când este acolo totul se schimbă, absolut totul. 
Lucrul important e că am plecat şi ram lăsat în situaţia 
aceea de criză, să facă ce vor. 

Pe cine ai lăsat? întrebai eu nedumerit. 

Pe oamenii aceia din nord. Vezi... în visul acesta, cel 
puţin... fusesem un om mare, genul acela de om în care 
ceilalţi ajung să se încreadă, să se strângă în jurul lui. 
Milioane de oameni care nu mă văzuseră niciodată erau 
gata să facă orice şi să rişte, pentru că aveau încredere în 
mine. Jucasem acest rol ani întregi, acest rol mare şi greu, 
acest rol politic vag şi monstruos, în mijlocul intrigilor şi 
trădărilor, discursurilor şi agitaţiei. Era o lume vastă şi 
frământată, în cele din urmă am ajuns să am un rol 
conducător împotriva Bandei... trebuie să ştii că i se zicea 


Banda... un fel de compromis de proiecte ticăloase şi 
ambiţii josnice şi enorme stupidităţi pentru a emoţiona 
publicul, şi tot soiul de fraze retorice... Banda care ţinea an 
după an lumea în agitaţie şi orbire, în tot acest timp se 
îndrepta din ce în ce mai mult spre un cumplit dezastru. 
Dar nu mă pot aştepta ca dumneata să înţelegi toate 
frământările şi complicațiile din anii aceia. Toate acestea, 
până în cele mai mici amănunte, erau în visul meu. Cred că 
visasem asta spre dimineaţă, cu puţin înainte de a mă trezi, 
şi conturul şters al unui lucru nou şi ciudat, pe care mi-l 
închipuisem, continua să plutească în jurul meu, în timp ce 
mă frecam la ochi. Era o afacere murdară, care mă făcea 
să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru lumina soarelui. M-am 
aşezat pe marginea divanului şi am rămas să mă uit la 
femeia aceea şi să mă bucur... să mă bucur că am scăpat 
din tumultul, din nebunia şi violenţa aceea, până nu era 
prea târziu. La urma urmei, mă gândeam eu, asta e viaţa: 
iubire şi frumuseţe, dorinţă şi desfătare, iar toate luptele 
acelea sumbre pentru nişte scopuri uriaşe şi vagi nu au nici 
o valoare. Şi mă condamnam că râvnisem să fiu conducător, 
când aş fi putut să-mi consacru zilele numai iubirii. Dar 
atunci, mă gândii eu, dacă nu mi-aş fi petrecut tinereţea în 
chip sobru şi auster, aş fi putut să mă irosesc cu tot soiul de 
femei vanitoase şi nedemne, şi la gândul acesta toată fiinţa 
mea s-a îndreptat cu dragoste şi tandreţe spre iubita mea, 
spre stăpâna inimii mele, care venise în cele din urmă şi mă 
silise... mă silise prin farmecul ei nebiruit... să mă lepăd de 
viaţa aceea. 

„O meriţi, i-am spus, vorbind fără intenţia ca ea să mă 
audă; o meriţi, iubita mea; meriţi mândria şi lauda şi totul. 
Iubire 1 să te am pe tine înseamnă mai mult ca orice.” Şi la 
murmurul glasului meu ea se întoarse. 

„Vino să vezi, strigă ea - parcă o aud şi acum - vino să vezi 
răsăritul soarelui pe Monte Solaro.” 

Îmi amintesc cum am sărit în picioare şi m-am dus lângă 
ea pe balcon. Şi-a pus mina albă pe umărul meu şi mi-a 


arătat o grămadă mare de calcar înroşindu-se şi prinzând 
parcă viaţă. Am privit. Dar mai întâi am observat soarele pe 
faţa ei, mângâindu-i linia obrajilor şi gâtului. Cum aş putea 
să-ţi descriu scena pe care o aveam în faţa noastră? Eram. 
la Capri... 

Am fost acolo! zisei eu. M-am urcat pe Monte Solaro şi am 
băut vero Capri... o băutură tulbure ca cidrul... când am 
ajuns în pisc. 

Ah! zise omul cu faţa albă; atunci pesemne că poţi să-mi 
spui... vei şti dacă acesta era într-adevăr Capri. Căci în viaţa 
aceasta eu n-am fost niciodată acolo. Lasă-mă să-ţi descriu. 
Ne aflam într-o odăiţă, una dintr-o mulţime imensă de 
odăiţe de acolo, foarte răcoroasă şi însorită, săpată în 
calcarul unui soi de promontoriu, la mare înălţime deasupra 
mării. întreaga insulă, ştii, era un hotel enorm, extrem de 
complex, şi de partea cealaltă erau mile întregi de hoteluri 
plutitoare şi imense platforme plutitoare pe care veneau 
maşinile de zbor. Ei îl numeau oraş al plăcerii. Desigur, în 
vremea dumitale n-a existat niciunul. adică, ar trebui să 
spun, nu există niciunul acum. Bincânţeles, acum! Da 1 Şi 
vezi, această odaie a noastră era la extremitatea 
promontoriului, aşa că puteai vedea Ia răsărit şi la apus. 
Spre răsărit se afla o mare faleză, de vreo mie de picioare 
înălţime, de un cenuşiu rece, în afară de o singură muche 
luminată în auriu, iar dincolo de ea era Insula Sirenelor şi o 
coastă lină care se pierdea în lumina fierbinte a soarelui. Şi 
când te întorceai spre apus, se vedea în apropiere un mic 
golf, o fâşie de plajă încă în umbră. Şi din această umbră se 
ridica Solaro, drept şi înalt, cu creasta roşie şi aurie, ca o 
minune aşezată pe un tron, iar luna albă plutea deasupra ei 
pe cer. Şi în faţa noastră, de la răsărit la apus, se întindea 
marea cu nenumăratele ei nuanţe, plină de bărci cu pânze. 
Spre răsărit, desigur, aceste bărcuţe erau cenugşii, 
minuscule şi se zăreau foarte desluşit, dar spre apus ele 
erau ca nişte bărcuţe de aur, de un aur strălucitor, aproape 
ca nişte flăcări mici. Şi chiar dedesubtul nostru se afla o 


stâncă cu o arcadă săpată în ea. Apa albastră a mării se 
făcea verde şi înspumată în jurul stâncii, şi din arcadă 
cobora o galerie. 

Cunosc stânca aceea, zisei eu. Eram cât pe ce să mă înec 
acolo. Se chema Faraglioni. 

j Faraglioni? Da, aşa o numea ea, răspunse omul cu faţa 
albă. Era o poveste... dar asta... 

Îşi duse din nou mâna la frunte. 

Nu, zise el, am uitat povestea aceea... în fine, acesta este 
primul lucru de care îmi amintesc, primul vis pe care l-am 
avut, odaia aceea umbroasă, aerul şi cerul minunat şi iubita 
aceea a mea, cu braţele ei albe şi rochia graţioasă, şi cum 
stăteam şi vorbeam între noi aproape în şoaptă. Vorbeam îri 
şoaptă nu pentru că ar fi fost cineva care să ne audă, dar 
pentru că era atâta prospeţime în sufletele noastre, încât 
gânduriâe ne erau, cred, puţin cam speriate să „se vadă 
transpuse în vorbe. Şi de aceea erau rostite şoptit. 

Apoi ni s-a făcut foame şi am plecat din odaia noastră, 
trecând printr-un coridor straniu cu podeaua mişcătoare, 
până când am ajuns în marea sală pentru micul dejun, în 
care era un havuz şi răsuna muzica. Era un loc plăcut şi 
vesel, plin de soare şi răcorit de picăturile de apă, şi 
încărcat de murmurul muzicii. Am stat şi am mâncat, 
zâmbindu-ne, fără să iau în seamă un om care mă privea de 
la o masă alăturată. 

Apoi ne-am dus în sala de dans. Dar nu pot să descriu 
această sală. Locul era enorm, mai mare decât orice clădire 
pe care ai văzut-o vreodată, şi într-un colţ era vechea 
poartă din Capri, prinsă în peretele unei galerii care se afla 
sus, deasupra capului. Grinzi subţiri, tulpine şi fire de aur 
ţâşneau din stâlpi ca nişte fântâni, se întindeau ca o Auroră 
de-a curmezişul acoperişului şi se împleteau ca nişte vrăji. 
De-a lungul întregului cerc pentru dansatori se aflau figuri 
frumoase, dragoni stranii şi lămpi suspendate cu tot felul de 
forme groteşti. Sala era inundată de lumină artificială care 
imita zorii zilei. Şi când am trecut prin mulţime, oamenii s- 


au întors şi ne-au privit, căci numele şi figura mea erau 
cunoscute în întreaga lume, ca şi felul cum renunţasem pe 
neaşteptate la măreție şi la luptă, ca să vin în locul acesta. 
Şi se uitau tot astfel şi la doamna de lângă mine, deşi 
jumătate din povestea apropierii dintre noi era necunoscută 
sau răstălmăcită. lar câţiva dintre oamenii care se aflau 
acolo mă socoteau un om fericit, în ciuda ruşinii şi 
dezonoare! ce se abătuse asupra numelui meu. 

Aerul era plin de muzică, plin de miresme armonioase, plin 
de ritmul mişcărilor graţioase. Mii de oameni frumoşi erau 
îngrămădiţi în sală, mişunau pe galerii, stăteau în 
nenumărate locuri retrase; erau îmbrăcaţi în culori 
splendide şi încoronați cu flori; mii dintre ei dansau în 
cercul uriaş de sub imaginile albe ale vechilor zei, şi 
procesiuni strălucite de tineri şi fete se mişcau dintr-o parte 
în alta. Am dansat şi noi doi, nu dansurile monotone din 
zilele voastre... din vremea aceasta, vreau să spun... ci 
dansuri care erau frumoase, ameţitoare. Şi acum parcă o 
văd pe iubita mea dan-sând... dansând cu vioiciune. Dansa, 
trebuie să ştii, cu o faţă serioasă; dansa cu o demnitate 
gravă, şi totuşi îmi zâmbea şi mă mângâia... zâmbea şi mă 
mângâia cu ochii ei. 

Muzica era felurită, murmură el. Era ca o... Nu, nu pot s-o 
descriu; dar era infinit mai bogată şi mai variată decât orice 
muzică pe care am auzit-o vreodată treaz. 

Şi apoi, după ce am sfârşit dansul, un om a venit să-mi 
vorbească. Era un bărbat slab, hotărât, îmbrăcat foarte 
sobru pentru locul acela, şi-i observasem faţa de când mă 
privise în sala micului dejun, căci după aceea, când 
trecuserăm de-a lungul coridorului, îi evitasem privirea. 
Dar acum, când şedeam într-un alcov zâmbind încântați de 
toţi oamenii care se perindau într-un necurmat du-te-vino 
pe podeaua lustruită, el veni, mă atinse cu mâna şi îmi 
vorbi, aşa că am fost silit să-1 ascult. M-a rugat să-i îngădui 
să-mi vorbească câteva clipe între patru ochi. 


„Nu, îi spusei eu. N-am nici un secret faţă de această 
doamnă. Ce vrei să-mi spui?” 

Mi-a spus că era vorba de o chestiune prea ordinară, sau 
în orice caz prea neinteresantă, ca să fie auzită de o 
doamnă. 

„Poate că şi pentru mine e la fel”, zisei eu. 

El aruncă o privire spre femeie, ca şi cum era gata să 
apeleze la ea. Apoi m-a întrebat brusc dacă auzisem despre 
o mare şi răzbunătoare declaraţie pe care o făcuse 
Evesham. Trebuie să ştii că Evesham fusese înainte al 
doilea om după mine în conducerea acelui mare partid din 
nord. Era un om impetuos, aspru şi lipsit de tact, şi numai 
eu fusesem în stare să-l domin şi să-l potolesc. Cred că mai 
mult din cauza lui decât dintr-a mea fuseseră ceilalţi atât de 
îngrijoraţi când m-am retras. Şi astfel, întrebarea dacă 
auzisem despre declaraţia aceluia îmi trezi din nou vechiul 
interes pentru viaţa de care mă lepădasem vremelnic. 

„De mai multe zile n-am mai ascultat nici o ştire, zisei eu. 
Ce-a spus Evesham?” 

Şi atunci omul acela îmi spuse bucuros şi trebuie să 
mărturisesc că am rămas uimit de nebunia nesăbuită a lui 
Evesham manifestată în vorbele sălbatice şi amenințătoare 
pe care le folosise. Şi mesagerul acesta, pe care îl 
trimiseseră la mine, nu numai că îmi relată discursul lui 
Evesham, dar continuă să-mi ceară sfaturi şi să-mi arate ce 
aşteptau ceilalţi de la mine. în timp ce vorbea, iubita mea 
stătea puţin aplecată înainte şi ne observa pe amândoi. 

Vechiul meu obiect de a plănui şi de a organiza re-născu. 
Aproape că mă şi vedeam întorcându-mă pe neaşteptate în 
nord, şi presimţeam tot efectul dramatic al acestei 
întoarceri. Tot ce spunea acest om dovedea dezordinea din 
sinul partidului, dar nu şi distrugerea lui. M-aş întoarce mai 
puternic decât venisem. Şi apoi m-am gândit la iubita mea. 
înţelegi... cum să-ţi spun? Erau anumite particularităţi în 
relaţiile noastre... aşa cum stau lucrurile, n-ar trebui să-ţi 
mai spun despre asta... particularităţi care ar fi făcut 


prezenţa ei alături de mine imposibilă. Ar fi trebuit s-o 
părăsesc; într-adevăr, ar fi trebuit să renunţ cu totul la ea, 
ca să pot face tot ce puteam acolo, în nord. Şi omul acela 
ştia asta, chiar în timp ce îmi vorbea, şi ştia şi dânsa că paşii 
mei spre datorie însemnau mai întâi despărţirea, apoi 
abandonarea ei. La gândul acesta, visul meu de întoarcere 
se spulberă. Mă întorsei pe neaşteptate spre omul acela, în 
timp ce el îşi închipuia că elocinţa sa câştiga teren în mine. 

„Ce am eu de-a face cu toate aceste lucruri acum? zisei eu. 
Am terminat cu ele. Crezi că eu am venit aici ca să cochetez 
cu oamenii tăi?” „Nu, zise el, dar...” „De ce nu mă laşi în 
pace? Am terminat cu lucrurile acelea. Am încetat să mai fiu 
altceva decât un simplu particular.” „Da, răspunse el. Dar 
te-ai gândit? aceste vorbe războinice, aceste provocări 
nesăbuite, aceste sălbatice agresiuni.” 

M-am ridicat în picioare. 

„Nu, strigai eu. Nu vreau să te aud. Ana ţinut seamă de 
toate aceste lucruri, le-am cântărit... şi am plecat de acolo.” 

El păru să se gândească la posibilitatea de a insista, îşi 
mută privirea de la mine la doamna care stătea alături şi se 
uita la noi. 

„Război”, zise el, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, apoi 
se întoarse încet şi plecă. 

Rămăsei prins în viitoarea de gânduri pe care o stârnise 
apelul acestui ins. 

Auzii glasul iubitei mele. 

„Dragulmeu, zise ea, dar dacă au nevoie de tine...?” 

Nu îşi sfârşi fraza şi se întrerupse. Mă întorsei spre faţa ei 
dulce, şi balanţa gândurilor mele începu să se clatine. 

„Au nevoie de mine numai ca să fac un lucru pe care ei nu 
îndrăznesc să-l facă, zisei eu! Dacă n-au încredere în 
Evesbam, pot să termine cu el şi singuri.” 

Ea mă privi cu îndoială. 

„Dar războiul...” zise ea. 

Văzui pe chipul ei aceeaşi îndoială pe care o văzusem şi 
mai înainte, o îndoială cu privire la ea şi la mine, o primă 


umbră a descoperirii care, dacă ar putea fi văzută întreagă 
şi clară, ar fi trebuit să ne despartă pentru totdeauna. 

Eu aveam mintea mai matură decât a ei şi o puteam 
influenţa într-o direcţie sau alta. 

„lubita mea, zisei eu, nu trebuie să te necăjeşti cu aceste 
lucruri. Nu va fi nici un război. Cu siguranţă că nu va fi nici 
un război. Epoca războaielor a trecut. Ai încredere în mine, 
căci ştiu cum stau lucrurile. N-au nici un drept asupra mea, 
iubito, şi nimeni nu are vreun drept asupra mea. Am fost 
liber să-mi aleg viaţa şi am ales-o pe aceasta.” „Dar 
războiul.”, zise ea. 

M-am aşezat lângă ea. Am cuprins-o cu braţul şi i-am luat 
mâna în mâna mea. M-am silit să-i gonesc această îndoială, 
m-am apucat să-i umplu din nou gândurile cu lucruri 
plăcute. Am minţit-o, şi minţind-o m-am minţit şi pe mine. Şi 
ea nu aştepta altceva decât să mă creadă, nu aştepta decât 
să uite. 

Înscurt timp umbra s-a risipit şi am pornit în grabă spre 
locul nostru unde ne scăldam în mare zilnic, la Grotta del 
Bove Marino. Am înotat şi ne-am stropit unul pe altul, şi în 
apa aceea care mă ţinea la suprafaţă mi se părea că devin 
mai uşor şi mai puternic decât un om. Şi apoi am ieşit uzi şi 
încântați şi am început să alergăm printre stânci. Şi după 
aceea ne-am pus halatele de baie şi ne-am aşezat să ne 
încălzim la soare, dar numaidecât am început să moţăim, eu 
cu capul rezemat de genunchii ei, şi am simţit-o cum îşi 
aşază mâna pe părul meu şi îl mângâie uşor. Aşa am aţipit. 
Şi, iată, un zgomot ca acela când plesneşte struna unei viori 
m-a trezit şi m-am pomenit în propriul meu pat din 
Liverpool, în viaţa de astăzi. 

Numai că o bucată de vreme nu mi-a venit să cred că toate 
aceste clipe vii nu fuseseră altceva decât substanţa unui vis. 

De fapt, nu puteam să cred că era un vis, cu toată 
realitatea sobră a lucrurilor din jurul meu. M-am îmbătat şi 
m-am îmbrăcat după cum aveam obiceiul, şi în timp ce mă 
bărbieream, mă gândeam de ce eu, dintre toţi oamenii, să 


fiu nevoit s-o părăsesc pe femeia iubită şi să mă întorc la 
politica fantastică din asprul şi frământatul nord. Chiar 
dacă Evesham ar fi împins din nou lumea la război, cemă 
privea pe mine? Eram şi eu om, cu inimă omenească şi de 
ce aş simţi în mine răspunderea unei zeități, pentru calea 
pe care apucă lumea? 

Trebuie să ştii că nu în felul acesta gândese eu la afaceri, 
la afacerile mele reale. Sunt avocat, ştii, şi am un principiu. 
Viziunea era atât de reală, trebuie să mă înţelegi, atât de 

diferită de un vis, încât îmi aminteam mereu o mulţime de 
amănunte ncânsemnate; chiar şi ornamentul de pe coperta 
unei hărţi ce se afla în sufragerie pe maşina de cusut a 
soţiei mele, mi-am amintit cu cea mai mare claritate linia 
aurită de pe scaunul din alcovul în care stătusem de vorbă 
cu trimisul partidului din care dezertasem. Ai auzit 
vreodată de un vis ca ăsta.? 

Cum adică? 

Astfel încât după aceea să-ţi aminteşti amănunte pe care le 
uitaseşi. 

Rămăsei pe gânduri. Nu observasem niciodată acest lucru, 
dar cred că avea dreptate. 

Niciodată, zisei eu. Mi se pare că aşa ceva nU se întâmplă 
niciodată când e vorba de vise, 

Nu, răspunse el. Dar mie mi s-a întâmplat. Eu sunt avocat 
la Liverpool, trebuie să înţelegi, şi nu pot să nu mă întreb ce 
vor gândi despre mine clienţii şi oamenii de afaceri cu care 
stau de vorbă în biroul meu, dacă le-aş spune pe 
neaşteptate că sunt îndrăgostit de o fată care se va naşte 
peste două sute de ani sau şi mai târziu şi că sunt îngrijorat 
de politica stră-stră stră-stră-nepoţiâor mei. în ziua aceea 
am fost ocupat mai ales cu arendarea unei clădiri pe o 
perioadă de nouăzeci şi nouă de ani. Era vorba de un 
constructor particular care era grăbit, iar noi vroiam să-i 
impunem tot felul de restricţii. Am avut o întrevedere cu el 
şi a dat dovadă de o anumită lipsă de cumpătare care m-a 
făcut să mă duc mai apoi la culcare încă iritat. în noaptea 


aceea n-am avut nici un vis. Şi nici în noaptea următoare n- 
am visat nimic, cel puţin vreun vis de care să-mi amintesc. 

O parte din convingerea aceea a unei realităţi intense 
dispăru. începui să cred că a fost: cu siguranţă un vis. Şi 
apoi a venit djn nou. 

Când visul a venit din nou, după vreo patru zile, era eu 
totul altfel. Sunt sigur că cele patru zile trecuseră şi în vis. 
Multe lucruri se întâmplaseră în nord, şi umbra lor se 
aşternuse din nou între noi, şi de astă dată nu s-a mai risipit 
atât de uşor. Am început prin a cădea într-o stare de 
meditaţie posacă. De ce, în ciuda tuturor, să fiu nevoit să mă 
întorc, să mă întorc pentru tot restul vieţii la trudă şi 
încordare, la insulte şi veşnice nemulțumiri, numai ca să 
salvez sute de milioane de oameni obişnuiţi, pe care nu-i 
iubeam, pe care de cele mai multe ori nu puteam să fac 
altceva decât să-i dispreţuiesc, de frământările şi neliniştea 
războiului şi a unei dezordini nesfârşite? Şi, la urma urmei, 
aş putea să nu reuşesc. Ei cu toţii îşi urmăreau propriile lor 
țeluri înguste, şi de ce n-aş trăi şi eu ca orice om? Şi din 
astfel de gânduri m-a trezit glasul ei, şi mi-am ridicat ochii 
spre ea. 

M-am pomenit treaz şi mergând. leşiserărn deasupra 
Oraşului Plăcerii, ne aflam pe Monte Solaro, aproape de 
pisc şi priveam, spre golf. Era o după-amiază târzie, foarte 
senină. Departe, spre stânga, Ischia atârna într-o ceaţă 
aurie între cer şi mare, iar Neapole se profila alb pe 
dealuri, şi în faţa noastră stătea Vezuviul ca o panglică 
înaltă şi subţire care se risipea în cele din urmă spre sud, şi 
în apropiere străluceau ruinele din Torre Annunziata şi 
Castellamare... îl întrerupsei brusc: 

Ai fost la Capri, desigur? 

Numai în acest vis, zise el, numai în visul acesta. De-a 
lungul întregului golf de lingă Sorrento erau palatele 
plutitoare ale Oraşului Plăcerii, legate cu odgoane de țărm. 
lar spre nord se aflau platformele plutitoare pe care 
coborau aeroplanele. în fiecare după-amiază coborau din 


cer aeroplane, fiecare aducând mii de căutători ai plăcerilor 
care veneau din cele mai îndepărtate părţi ale pământului, 
spre Capri şi voluptăţile sale. Toate aceste lucruri, fii sigur, 
se întindeau dedesubt. 

Dar noi le-am observat numai întâmplător, din cauza unei 
privelişti neobişnuite din seara aceea. Cinci aeroplane de 
război, care zăcuseră mult timp inutile în arsenalul 
îndepărtat de la gurile Rinului, manevrau acum pe cerul 
dinspre răsărit. Evesham uimise întreaga lume scoţându-le 
pe acestea şi altele şi trimiţându-le în marele bluff pe care-l 
juca, şi reuşise să mă ia chiar şi pe mine prin surprindere. 
El era unul din acei oameni energici şi stupizi care par să 
fie trimişi de cer pentru a stârni dezastre. La prima vedere 
energia lui părea să semene atât de mult cu capacitatea! 
Dar nu avea nici o imaginaţie, nici im spirit inventiv, doar o 
imensă şi stupidă putere de voinţă şi o credinţă oarbă în 
„norocul” său stupid şi idiot care să-l facă să reuşească, îmi 
amintesc cum stăteam cu femeia aceea în vârful 
promontoriului şi priveam escadrila ce se rotea în 
depărtare, şi cum am cântărit eu adevăratul înţeles al 
acestei imagini văzând limpede felul cum evolua lucrurile. 
Nici atunci nu era încă prea târziu. Aş fi putut să mă întorc, 
cred, şi să salvez lumea. Oamenii din nord aveau să mă 
urmeze, ştiam, cu condiţia ca într-o anumită privinţă să 
respect normele lor morale. Răsăritul şi sudul se vor 
încrede în mine, cum nu s-ar încrede în nici un alt om din 
nord. Şi ştiam că nu aveam decât să i-o spun ei, şi ea mă va 
lăsa să plec... Nu pentru că nu m-ar fi iubit! 

Numai că nu vroiam să plec; voinţa mea era de cealaltă 
parte. Mă scuturasem atât de curând de coşmarul 
răspunderii: eram încă un atât de proaspăt dezertor de la 
datorie, încât claritatea cu care se impunea ceea ce aveam 
datoria să fac nu avea nici o putere asupra voinţei mele. Eu 
voiam să trăiesc, să agonisesc plăceri şi s-o fac pe iubita 
mea fericită. Dar, deşi acest sentiment al marilor datorii 
neglijate nu avea nici o putere să mă atragă, reuşea totuşi 


să mă facă tăcut şi preocupat, să le răpească zilelor pe care 
le petreceam jumătate din strălucirea lor şi să mă împingă 
la meditații sumbre în liniştea nopţii. Şi, în timp ce stăteam 
şi mă uitam la.aeroplanele lui Evesham - aceste păsări de 
rău augur - trecând încoace şi încolo, ea şedea lângă mine 
şi mă privea, observându-mi de fapt turburarea, însă nu 
desluşit, ochii ei întrebându-mi faţa umbrită de nedumerire. 
Chipul ei era cenuşiu din cauza apusului care pălea pe cer. 
Nu era vina ei că mă reţinea. îmi ceruse s-o părăsesc şi 
acum din nou, în noapte şi cu lacrimi în ochi, îmi cerea să 
plec de la ea. 

În cele din urmă, prezenţa ei mă trezi din meditaţie. Mă 
întorsei pe neaşteptate spre ea şi o provocai să alergăm în 
jos.pe coasta muntelui. „Nu”, zise ea, ca şi cum ar fi fost 
vorba de un lucru incompatibil cu gravitatea ei; dar eu 
eram hotărât să pun capăt acestei gravităţi, şi am făcut-o să 
alerge, căci nimeni nu poate să fie întunecat şi trist când e 
cu răsuflarea tăiată, iar când ea s-a poticnit, am continuat 
să alerg cu mina sub braţul ei. Am trecut pe lângă o 
pereche de oameni care s-au întors şi au privit cu uimire 
purtarea mea, căci probabil mă recunoscuseră. Şi la 
jumătatea drumului, pe povârniş, se auzi un vuiet şi un 
vacarm din văzduh, aşa că ne-am oprit, şi îndată au apărut 
pe deasupra crestei dealului acele maşini de război, zbu- 
rând una în spatele celeilalte. 

Omul păru să ezite în pragul unei descrieri. 

Cum erau? îl întrebai eu. 

Nu luptaseră niciodată, zise el. Semănau foarte mult cu 
cuirasatele noastre de astăzi; niciodată nu luptaseră. 
Nimeni nu ştia de ce puteau fi în stare, cu oamenii aţâţaţi 
dinăuntru; unii nici nu se gândeau la asta. Erau nişte 
aparate mari, în formă de vârf de lance fără coadă, cu o 
elice în locul cozii. 

De oţel? 

Nu de oțel. 

Aluminiu? 


Nu, nu, cu totul altceva. Un aliaj care era foarte comun... 
tot atât de comun ca alama, de exemplu. Se numea... stai să 
văd... - îşi apăsă fruntea cu degetele - încep să uit totul! 
zise el. 

Şi aveau tunuri? 

Tunuri mici, care trăgeau cu bombe foarte explozive. 
Trăgeau spre spate, de la baza aparatului care era în formă 
de frunză, ca să spun aşa, şi înaintau cu vârful. Aceasta era 
în teorie, ştii, dar nu luptaseră niciodată. Nimeni nu putea 
spune exact ce avea să se întâmple. Şi în aceiaşi timp cred 
că era foarte plăcut să mergi rotindu-te prin aer, ca în 
zborul unor pui de rândunică, iute şi uşor. Cred că cei care 
le conduceau nici nu încercau să se gândească prea bine ce 
ar însemna adevărata luptă. Şi aceste maşini zburătoare de 
război, ştii, erau doar unul din nenumăratele dispozitive 
militare ce fuseseră inventate şi apoi lăsate în părăsire în 
lunga perioadă de pace. Erau tot felul de asemenea lucrări 
pe care oamenii le scoteau acum de la păstrare şi le 
lustruiau; erau lucruri infernale, lucruri nebuneşti, lucruri 
care nu fuseseră încercate niciodată; maşini mari, 
explozibile grozave, tunuri uriaşe. Cunoşti nebunia acelui 
soi intrepid de oameni care construiesc astfel de lucruri; ei 
le construiesc tot aşa cum castorii clădesc diguri, fără să se 
gândească la râurile pe care le vor abate din cursul lor şi Ia 
pământurile pe care le vor inunda! 

In,timp ce în amurg coborau din nou scara în spirală ce 
ducea spre locuinţa noastră, am prevăzut totul: vedeam cât 
de limpede şi inevitabil se îndreptau lucrurile spre război, 
ajunse pe mâinile neroade şi violente ale lui Evesham, şi 
începeam să-mi dau seama ce putea să însemne războiul în 
aceste noi condiţii. Chiar şi atunci, deşi ştiam că mă apropii 
de limita prilejului de a interveni, nu puteam găsi în mine 
voinţa de a mă întoarce. 

Suspină. 

Asta a fost ultima mea şansă. N-am intrat în oraş până 
când cerul nu s-a acoperit de stele, şi ne-am plimbat pe 


terasa înaltă, dintr-o parte în alta, şi ea m-a sfătuit să mă 
întorc. 

„lubitule, zise ea şi faţa ei dulce se ridică spre mine, Asta e 
Moartea. Viaţa aceasta pe care o cinci este Moarte. 
întoarce-te la ei, întoarce-te Ia datoria ta...” 

Începu să plângă, spunându-mi printre suspine şi agă- 
ţându-se de braţul meu: „întoarce-te... întoarce-te”. 

Apoi tăcu deodată şi, aruncând o privire spre faţa ei, am 
citit într-o clipă ce avea de gând să facă. Era unul din acele 
momente când poţi să vezi desluşit în oameni. 

„Nu!” zisei eu. 

„Nu?” întrebă ea surprinsă, şi cred că şi puţin înfricoşată, 
văzând că i-am citit gândul. 

„Nimic nu mă poate trimite înapoi, zisei eu. Nimici Am 
ales. Am ales iubirea, şi lumea poate să dispară. Orice s-ar 
întâmpla, eu voi trăi această viaţă... Voi trăi pentru tine! 
Nimic nu mă va abate; nimic, iubito. Chiar dacă ai muri... 
chiar dacă ai muri...! 

„Da?” murmură ea uşor. 

„Atunci... aş muri şi eu.” 

Şi până să poată vorbi ea din nou, am început să vorbesc 
eu cu multă elocvenţă, aşa cum puteam să fac în viaţa 
aceea, şi am vorbit ca să proslăvesc iubirea, să fac ca viaţa 
pe care o trăiam noi să pară eroică şi glorioasă; iar lucrul 
de la care dezertam să pară ceva aspru şi foarte nevrednic, 
pe care era bine să-l laşi deoparte. M-am străduit din 
răsputeri să arunc această vrajă asupra lucrurilor, căutând 
nu numai s-o conving pe ea, dar şi pe mine. Stăteam şi 
vorbeam, şi ea se agăța de mine, sfâşiată de oscilaţia între 
tot ce socotea că e nobil şi tot ce ştia că e dulce. Şi în cele 
din urmă am făcut ca viaţa noastră să pară eroică, am făcut 
din tot dezastrul care se aduna asupra lumii un fel de scenă 
măreaţă pentru iubirea noastră neasemuită; iar noi - două 
biete suflete caic am nimerit în cele din urmă acolo, 
îmbrăcaţi în această splendidă Iluzie, aproape îmbătaţi de 
această glorioasă iluzie, stăteam sub stelele tăcute. 


Şi astfel am lăsat să treacă momentul. 

A fost ultima mea şansă. Chiar în timp ce noi ne plimbam 
încoace şi încolo, conducătorii sudului şi răsăritului făceau 
pasul decisiv, şi răspunsul aprins care sfărâmă manevrele 
lui Evesham pentru totdeauna prinse formă şi rămase în 
aşteptare. Şi pretutindeni, în Asia, peste oceane şi în sud, 
văzduhul şi cablurile palpitau de avertizările pregătirii. 

Nimeni, înţelegi, nu ştia ce înseamnă războiul; nimeni nu- 
şi putea închipui, cu toate aceste invenţii noi, ce orori ar 
putea aduce războiul. Cred că cei mai mulţi oameni 
continuau să creadă că va fi o paradă de uniforme 
strălucite, cu strigăte de atac, triumfuri, steaguri şi 
fanfare... într-o vreme când jumătate din lume îşi aducea 
rezervele de hrană de la zeci de mii de mile distanţă... 

„, Omul cu faţa albă se opri. Aruncai o privire spre el şi îl 
văzui cu ochii aţintiţi spre podeaua vagonului. O gară mică, 
un şir de vagoane de marfă încărcate, un semafor şi spatele 
unei căsuțe trecură în goană prin faţa ferestrei vagonului, 
iar un pod alergă cu zgomot brutal, trimiţându-ne ecoul 
huruitului trenului. 

După aceea, zise el, am visat foarte des. Timp de trei 
săptămâni visul acesta a fost viaţa mea. Şi ceea ce era mai 
rău, au fost unele nopţi când nu puteam să visez, când 
stăteam zvârcolindu-mă în pat, în viaţa aceasta blestemată; 
iar acolo... departe de mine... se întâmplau nişte lucruri... 
lucruri importante şi teribile... Trăiam în timpul nopţilor... 
Zilele mele, zilele cât eram treaz din viaţa asta pe care o 
trăiesc acum, au devenit un vis şters, îndepărtat, un decor 
inutil, coperta unei cărți. 

Căzu pe gânduri. 

Aş putea să-ţi spun tot, să-ţi spun orice lucru mărunt din 
vis, clar cât priveşte ceea ce făceam în timpul zilei, nu. N-aş 
putea să spun... nu-mi amintesc. Memoria... memoria m-a 
părăsit. Treburile vieţii îmi scapă... 

Se aplecă înainte şi îşi apăsă mâinile pe ochi. O bună 
bucată de timp nu spuse nimic. 


— Şi apoi? întrebai eu. 

Războiul a izbucnit ca un uragan. 

Privi fix înaintea sa spre lucruri de nedescris. 

Şi apoi? îl îndemnai eu din nou. 

Aveau ceva; ireal, zise el cu glasul scăzut al unui om care 
vorbeşte cu sine însuşi. Şi ar fi putut să fie coşmaruri. Dar 
nu erau coşmaruri... nu erau coşmaruri. Nu! 

Rămase tăcut atât de mult timp, încât crezui că se ivise 
primejdia de a pierde restul povestirii. Dar el începu să 
vorbească din nou, pe acelaşi ton de meditaţie întrebătoare. 

Ce era să facem altceva decât să fugim? Nu mă gândisem 
că războiul va ajunge până la Capri... crezusem că la Capri 
eram în afara lucrurilor, că aici era altfel; dar două nopţi 
mai târziu, întreaga insulă era plină de strigăte şi urlete, 
aproape fiecare femeie şi fiecare bărbat purta o insignă, 
insigna lui Evesham, şi nu se mai auzea nici o muzică, decât 
numai un cântec strident de război care răsuna într-una, şi 
pretutindeni bărbaţii se înrolau, iar în sălile de dans făceau 
instrucţie. întreaga insulă era un vârtej de zvonuri; se 
spunea într-una că lupta începuse. Nu mă aşteptasem la 
asta. Văzusem atât de puţin din viaţa de plăceri, încât nu 
reuşisem să înţeleg această violenţă a amatorilor. în ce mă 
priveşte, eram în afara ei. Eram ca un om care ar fi putut să 
împiedice incendiul unui depozit de muniții. Momentul 
trecuse. Nu mai.eram nimeni; orice mucos cu o insignă 
conta mai mult decât mine. Mulțimea ne îmbrâncea şi ne 
urla în urechi; cântecul aceia blestemat ne asurzea; o 
femeie ţipă la iubita mea pentru că nu avea insignă; şi 
amân-doi ne-am întors la locuinţa noastră, turburaţi şi 
jigniţi, iubita mea albă la faţă şi tăcută, iar eu tremurând de 
furie. Eram atât de furios, încât m-aş fi certat cu ea dacă aş 
fi găsit vreo umbră de acuzaţie în ochii,ei. 

Toată măreţia mea dispăruse. Păşeam încolo şi încoace 
prin odăiţa noastră din stâncă, iar afară se vedea marea 
întunecată şi o lumină spre sud, care se aprindea, se 
stingea, şi apărea din nou. 


„Trebuie să plecăm de-aici! îi spuneam eu întruna. Mi-am 
ales calea şi nu vreau să am nici un amestec în aceste 
turburări. Nu vreau să am nimic cu războiul acesta. Ne-am 
desprins viaţa de toate aceste lucruri. Aici nu mai este nici 
un refugiu pentru noi. Să plecăm.” 

Şi a doua zi pornisem să fugim de războiul care punea 
stăpânire pe întreaga lume. Şi tot restul nu a fost decât 
Fugă... tot restul nu a fost decât Fugă. 

Rămase pe gânduri, întunecat. 

Cit a durat?; Nu-mi dete nici un răspuns. 

Câte zile? 

Avea faţa albă şi trasă, iar pumnii îi erau încleştaţi. Nu luă 
în seamă curiozitatea mea. 

Încercai prin felurite întrebări să-1 atrag din nou la 
povestirea lui. 

Unde v-aţf dus? întrebai eu. 

Când?! , 

Când aţi plecat din Capri. 

Spre sud-vest, zise el şi mă măsură scurt cu privirea. Ne- 
am dus cu o barcă. 

Credeam că într-un aeroplan. 

Au fost luate toate. 

Nu i-am mai pus nici o întrebare. Apoi, am crezut că 
începe din nou. Izbucni într-o argumentaţie monotonă. 

Dar de ce să fie? Dacă, într-adevăr, această bătălie, acest 
masacru şi această încordare este viaţa, de ce ne mai 
bântuie dorinţa de plăceri şi frumuseţe? Dacă nu există nici 
un refugiu, dacă nu există pace nicăieri şi dacă toate 
visurile noastre despre locuri liniştite nu sunt decât o 
nebunie şi o capcană, de ce avem astfel de visuri? Fără 
îndoială că nu dorinţele nedemne, nu intenţiile josnice ne 
aduseseră pe noi aici. Iubirea fusese cea care ne izolase. 
Iubirea venise la mine cu ochii ei şi îmbrăcată în frumuseţea 
ei, mai minunată decât orice altceva în viaţă, în însăşi forma 
şi culoarea vieţii, şi mă chemase la ea. Făcusem să tacă 
toate glasurile, răspunsesem tuturor întrebărilor şi venisem 


la ea. Şi, deodată, nu mai era nimic altceva decât Războiul 
şi Moartea! 

Avui o inspiraţie. 

La urma urmei, zisei eu, ar putea să nu fi fost decât un vis. 

Un vis! strigă el aprinzându-se. Un vis, când chiar şi 
acum... 

Pentru prima dată se însufleţi. O uşoară roşeaţă i se 
strecură în obraji. Ridică palma desfăcută, o încleşta şi o 
lăsă să-i cadă pe genunchi. Vorbi privind departe de mine, şi 
în tot restul timpului continuă să se uite în depărtare. 

Nu suntem decât nişte năluci! zise el. Şi năluci ale altor 
năluci, dorinţe ca umbrele norilor şi voințe ca paiele duse 
de vânt; zilele trec, se sfârşesc şi ne poartă cum poartă 
trenul umbra luminilor sale... chiar aşa! Dar un singur lucru 
este real şi sigur, un singur lucru nu este vis, ci este etern şi 
durabil. El este în centrul vieţii mele, şi toate celelalte 
lucruri din jur sunt subordonate şi cu totul zadarnice. O 
iubeam pe femeia aceea din vis. Şi ea şi cu mine am murit 
împreună!... Un vis? Cum poate să fie vis, când a copleşit o 
viaţă vie cu o suferinţă nepotolită, când face ca tot ce a avut 
însemnătate în viaţă să pară inutil şi ncânţeles?! 

Până în clipa când a fost ucisă, am crezut că mai aveam 
încă o şansă de a scăpa, zise el. Toată noaptea şi dimineaţa 
cât am mers pe mare de la Capri la Salerno i-am vorbit de 
evadare. Eram plini de o speranţă care s-a agăţat de noi 
până la sfârşit, o speranţă pentru viaţa pe care o vom duce 
împreună, în afara tuturor acestora, dincolo de bătălie şi 
luptă, de patimile crude şi zadarnice, de inrperativele 
arbitrare şi inutile ale lumii. Ne simţeam înălţaţi ca şi cum 
căutarea noastră era un lucru sfânt, ca şi cum iubirea unuia 
pentru celălalt era o misiune... 

Chiar şi atunci când, din barca noastră, am jazut faţa 
frumoasă a marii stânci care este Capri, acum brăzdată şi 
scobită de amplasamentele tunurilor şi de adăposturile care 
aveau să facă din ea o fortăreață, n-am bănuit nimic din 
masacrul iminent, deşi furia pregătirilor se zărea sub forma 


unor nori de praf în sute de puncte; dar eu am început să-i 
vorbesc despro ea. Insula, trebuie să ştii, era încă frumoasă, 
cu toate cicatricile ei, cu nenumăratele ei ferestre, arcade şi 
cărări ce se înşirau unele peste altele, pe vreo mie de 
picioare, o vastă sculptură cenuşie, întreruptă de terase cu 
viţă de vie şi crânguri de lămâi şi portocali, şi pilcuri de 
agave, şi merişori, şi migdali înfloriţi. Şi pe sub arcada 
clădită peste Marina Piocola veneau alte bărci; şi când noi 
am ajuns să ocolim capul şi să zărim coasta continentului a 
apărut încă un şir de bărci, plutind cu vântul în spate, spre 
sud-vest. După puţin timp, au apărut o mulţime, cele mai 
îndepărtate văzându-se ca nişte puncte albastre în umbra 
falezei dinspre răsărit. 

„lată iubirea şi raţiunea, zisei eu, care fuge de toată 
această nebunie a războiului.” 

Şi deşi văzurăm curând o escadrilă de aeroplane care 
zburau pe cer către sud, nu le luarăm în seamă. Erau ca o 
linie de puncte pe cer, apoi mai multe, punctând orizontul 
de sud-est, şi după aceea şi mai multe, până când un sfert 
de cer era punctat cu pete albastre. Acum erau ca nişte 
liniuţe subţiri albastre, şi apoi unul câte unul se înclina şi 
reflecta lumina soarelui, devenind câte un mic fulger de 
lumină. Veneau, înălțându-se şi coborând şi eres când tot 
mai mari, ca un stol uriaş de pescăruşi sau ciori sau alte 
păsări de acest fel, niâş-cându-se cu o uimitoare 
uniformitate şi întinzându-se tot mai mult pe cer, pe măsură 
ce se apropiau. Aripa dinspre sud se înălţă ca un nor în 
formă de săgeată, acoperind soarele. Şi apoi ele se 
întoarseră brusc spre răsărit şi porniră într-acolo devenind 
tot mai mici şi mai clare, până când dispărură de pe cer. Şi 
după aceea observarăm spre nord, la mare înălţime, 
maşinile zburătoare ale lui Evesham atârnând deasupra 
oraşului Neapole ca un roi de musculiţe. 

Părea că nu ne priveşte mai mult decât zborul unui stol de 
păsări. 


Chiar şi murmurul tunurilor, departe spre sud-est, nu 
părea să însemne nimic pentru noi... 

În fiecare zi, în fiecare vis de mai târziu, continuam să fim 
exaltaţi, continuam să căutăm refugiul accâa în care să 
putem să trăim şi să ne iubim. Ne cuprinsese oboseala, 
sufeream şi aveam tot felul de necazuri. Deşi eram prăfuiţi 
şi murdari după drumul obositor pe care-l făcuserăm şi pe 
jumătate morţi de foame şi îngroziţi de morţii pe care-i 
văzuserăm şi de fuga ţăranilor, căci în foarte scurt timp un 
val de lupte se întinse pe toată peninsula, toate aceste 
lucruri care ne bântuiau mintea nu făceau decât să ne 
întărească ho-tărârea de a scăpa. Oh, cât de vitează şi 
răbdătoare a fost ea! Ea, care nu înfruntase niciodată 
greutăţi şi riscuri, avea curaj şi pentru ea şi pentru mine. 
Am cutreierat peste tot căutând o scăpare, printr-o ţară 
stăpânită în întregime şi jefuită de hoardele războiului. Am 
mers numai pe jos. La început, au fost şi alţi fugari, dar nu 
ne-am amestecat cu ei. Unii au scăpat spre nord, alţii au 
fost prinşi o dată cu torentul ţărănimii care fugea pe 
şoselele principale, mulţi s-au dat pe mâinile soldaţilor şi au 
fost trimişi spre nord. Mulţi dintre bărbaţi au fost înrolați cu 
forţa. Dar noi neam ţinut departe de aceste lucruri; nu 
luaserăm cu noi nici un ban cu care să mituim o trecere 
spre nord, şi îmi era teamă ca iubita mea să nu cadă pe 
mâinile acestor mulţimi de recruți. Debarcaserăm spre 
Salerno, fuseserăm întorşi din drum la Cava şi 
încercaserăm să trecem spre Taranto printr-o trecătoare 
peste Monte Alburno, dar fuseserăm mânaţi înapoi de lipsa 
de hrană, şi astfel coborâserăm printre mlaştinile de lângă 
Paestum, unde se află doar templele acelea mari. Aveam o 
vagă idee că la Paestum ar fi posibil să găsesc o barcă sau 
altceva şi să pornim din nou pe mare. Şi acolo ne-au prins 
luptele. 

Un fel de orbire sufletească pusese stăpânire pe mine. 
Puteam vedea limpede că eram înconjurați; că marea plasă 
a acelui uriaş Război ne prinsese în mrejele ei. De multe ori 


văzuserăm trupele de recruți care veniseră din nord şi 
umblau dintr-o parte în alta, şi le zăriserăm de la distanţă, 
prin munţi, construind drumuri pentru transportul muniției 
şi pregătind instalarea tunurilor. La un moment dat am 
crezut că au tras spre noi, îuândit-ne drept spioni; în orice 
caz, un glonte a trecut şuierând pe deasupra noastră. De 
mai multe ori ne-am ascuns în păduri, de aeroplanele care 
pluteau pe deasupra. 

Dar toate aceste lucruri nu mai au acum nici o importanţă, 
toate aceste nopţi de fugă şi suferinţă... Ne aflam într-un 
spaţiu deschis, lingă templele acelea mari de la Paestum, 
într-un loc acoperit cu blocuri de piatră şi presărat cu 
tufişuri ţepoase, gol şi pustiu şi atât de plat încât un crâng 
de eucalipţi din depărtare se vedeau până la piciorul 
tulpinii. Parcă văd şi acum! Iubita mea şedea lângă un tufiş 
şi se odihnea, căci era foarte slăbită şi obosită, iar eu 
stăteam în picioare căutând să văd dacă aş putea să-mi dau 
seama de distanţa la care se trăgeau focuri de armă. Erau 
fără zgomot, ştii, luptând departe unii de alţii, cu acele 
teribile arme noi care nu fuseseră folosite niciodată: tunuri 
care trăgeau la mare distanţă şi aeroplane care puteau... 
Nimeni nu putea să ştie ce puteau ele să facă! 

Ştiam că ne aflăm între cele două armate şi că se apropiau 
una de alta. Ştiam că suntem în primejdie şi că nu ne 
puteam opri aici să ne odihnim! 

Deşi aveam toate acestea în minte, le aveam numai în 
subconştient. Păreau să fie lucruri care nu ne privesc pe 
noi. Mă gândeam în primul rând la iubita mea. Mă 
cuprinsese o tristeţe dureroasă. Era întâia oară când ea se 
dădea bătută şi se prăbuşise plângând. Puteam s-o aud 
suspinând la spatele meu, dar nu vroiam să mă întorc spre 
ea, pentru că ştiam că simţea nevoia să piângă şi că se 
abţinuse atât timp din cauza mea. Era bine, mă gândeam, 
să piângă şi să se odihnească, şi apoi să pornim din nou la 
drum, căci nu-mi închipuiam atunci un fapt care era totuşi 
atât de aproape de noi. Parcă o văd şi acuma cum stătea 


acolo, cu părul ei minunat căzându-i pe umeri şi cu obrajii 
supţi. 

„Dacă ne-am fi despărţit, zise ea. Dacă te-aş fi lăsat să 
pleci.” „Nu, zisei eu. Nici acum nu-mi pare rău. Nu-mi pare 
rău, fiindcă eu am ales, şi am să rezist până la capăt.” 

Şi atunci... 

Deasupra capului, pe cer, a fulgerat ceva şi a explodat, şi 
am auzit peste tot în jurul nostru gloanţele răpăind. Au 
zdrelit pietrele din jurul nostru, zvârlind bucăţi de 
cărămidă, şi s-au dus... 

Îşi duse mâna la gură, apoi îşi umezi buzele. 

La fulgerul exploziei mă întorsesem... Ştii, s-a ridicat în 
picioare... S-a ridicat în picioare, ştii, şi a făcut un pas spre 
mine... Ca şi cum ar fi vrut să ajungă până la mine... Fusese 
împuşcată în inimă, Tăcu şi mă privi fix. Am simţit neputinţa 
aceea prostească pe care o simte orice englez în astfel de 
ocazii. I-am întâlnit o clipă privirea şi apoi m-am uitat pe 
fereastră afară. Am păstrat amândoi mult timp tăcerea. 
Când, în cele din urmă, am privit spre el, l-am văzut stând 
pe spate în colţul său, cu braţele încrucişate şi rozându-şi 
încheieturile degetelor. 

Îşi muşcă deodată unghia şi tresări. 

Am dus-o în braţe spre temple, zise el, ca şi cum asta ar 
mai fi avut vreo importanţă. Nu ştiu de ce. Mi se păreau un 
fel de sanctuar, înţelegi. Presupun că dăinuiau de atâta 
timp. Ea probabil că murise 

—pe loc. Dar... am vorbit cu ea... tot drumul. Din nou 
tăcere. 

Am văzut templele acelea, zisei eu brusc şi într-adevăr el 
îmi amintise cu multă claritate de arcadele calme şi însorite, 
tăiate din gresie roasă de vreme. 

Era acela de culoare brună, cel mare, de culoare brună. 
M-am aşezat pe o coloană căzută, continuând s-o ţin în 
braţe... Acum nu-i mai vorbeam. Şi după puţin timp, 
şopârlele au ieşit şi au început să alerge din nou, ca şi cum 
nu se mtâmplase nimic neobişnuit, ca şi cum nimic nu se 


schimbase... Era acolo o linişte grozavă, soarele era sus şi 
umbrele stăteau nemişcate; chiar şi umbrele ierburilor de 
pe ziduri stăteau nemişcate, în ciuda bubuiturilor ce 
răsunau în tot cerul. 

Parcă-mi amintesc că aeroplanele au venit dinspre sud şi 
că lupta s-a îndepărtat spre vest. Un aeroplan a fost lovit, s- 
a răsturnat şi a căzut. îmi amintesc asta, deşi nu mă 
interesa câtuşi de puţin. Nu părea să aibă vreo importanţă. 
Era ca un pescăruş rănit, ştii, care întâi se zbate câtva timp 
în apă. îl puteam vedea prin naosul templului, ca un obiect 
negru în apa albastră şi strălucitoare. 

De trei sau patru ori, nişte obuze au explodat pe plajă, 
apoi au încetat. De fiecare dată când se întâmpla asta, toate 
şopârlele fugeau şi se ascundeau un răstimp. Acesta era tot 
răul pe care-l pricinuiau, în afară de un glonte rătăcit care 
a zgâriat piatra de lingă mine şi a făcut pe ea o suprafaţă 
albă şi strălucitoare. 

Pe măsură ce umbrele se lungeau, tăcerea părea şi mai 
mare. 

Lucru curios, remarcă el pe tonul unui om care ia parte la 
o conversaţie banală, nu gândeam totuşi... nu mă gândeam. 
la nimic. Stăteam cu ea în braţe printre pietre, într-un fel 
de letargie... nemişcat. 

Şi nu-mi amintesc cum m-am trezit. Nu-mi amintesc cum 
m-am îmbrăcat în ziua aceea. Ştiu că m-am pomenit în 
biroul meu, cu scrisorile desfăcute în faţa mea, şi că eram 
izbit de absurditatea faptului de a mă afla acolo, ştiind că în 
realitate şedeam, buimăcit, în templul acela din Paestum, cu 
o femeie moartă în braţe. Am citit scrisorile maşinal. Am 
uitat despre ce era vorba în ele. 

EI se opri. Urmă o lungă tăcere. 

Am observat deodată că trenul cobora panta de la Cbalk 
Farm spre Euston. Am tresărit văzând cum trecuse timpul. 
M-am întors spre el cu o întrebare brutală, pe tonul de 
„acum ori niciodată”. 

Şi ai mai visat? 


Da. 

Păru că face o sforţare ca să sfârşească. Glasul îi era 
foarte scăzut, 

Numai o dată şi parcă numai câteva clipe. Se părea că mă 
trezisem deodată dintr-o mare apatie, mă sculasem în 
picioare şi un trup zăcea acolo pe pietre lângă mine. Un 
trup slăbănog. Nu al ei, ştii. Parcă nu mai era ea... 

Probabil că auzisem glasuri. Nu ştiu. Ştiu numai că se 
apropiau nişte oameni în singurătatea aceea, şi că asta a 
fost ultima ofensă. 

M-am ridicat în picioare şi am umblat prin templu, şi 
atunci a apărut mai întâi un om cu faţa smeadă, îmbrăcat 
într-o uniformă de un alb murdar, tivită cu albastru, şi apoi 
s-au ivit alţii, mai mulţi, căţărându-se pe creasta vechiului 
zid al cetăţii dispărute şi ghe-muindu-se acolo. Erau nişte 
mici figuri iţindu-se în bătaia soarelui şi au rămas acolo, cu 
armele în mână, cercetând prevăzători terenul din faţa lor. 

Şi mai departe am văzut alţii, apoi alţii în celălalt capăt al 
zidului. Era o linie lungă de oameni în ordine de bătaie. 

Apoi insul pe care-l văzusem întâi se ridică în picioare şi 
strigă un ordin, iar oamenii săi se dădură jos de pe zid în 
ierburile înalte şi se îndreptară spre templu. Cobori şi el 
împreună cu ceilalţi, conducându-i. Venea drept spre mine 
şi când mă văzu se opri... 

La început îi priveam pe aceşti oameni din simplă 
curiozitate, dar când am văzut că au de gând să vină spre 
templu m-am hotărât să-i opresc. Strigai către ofiţer: „Nu 
trebuie să vii aici. Aici sunt cu. Sunt aici cu moarta mea.” 

Mă privi fix, apoi îmi strigă o întrebare într-o limbă 
necunoscută. 

Eu repetai ceea ce mai spusesem. 

El strigă din nou, iar eu îmi încrucişai braţele şi rămăsei 
nemişcat. Apoi el le spuse ceva oamenilor săi şi înainta spre 
mine. Ţinea în mână o sabie. 

Ii făcui semn să rărnână la distanţă, dar el continuă să 
înainteze. îi spusei din nou cu multă răbdare şi foarte 


limpede: „Nu trebuie să vii aici. Astea sunt nişte temple 
vechi şi aici sunt eu cu moarta mea”. 

Se apropie atât de mult, încât îi puteam vedea bine faţa. 
Era o faţă îngustă, cu ochi cenuşii întunecaţi şi cu o mustață 
neagră. Avea o cicatrice pe buza de sus, şi era murdar şi 
nebărbierit. Continua să strige lucruri ncânţelese, poate 
întrebări adresate mie. 

Ştiu acum că-i era teamă de mine, dar atunci nu m-arn 
gmdit la asta. În timp ce încercam să-i explic, m-a întrerupt 
pe un ton imperativ, cerându-mi, cred, să mă dau la o parte. 

Încercă să treacă pe lingă mine, dar eu îl apucai de braţ. 

Văzui că se schimbă la faţă sub strânsoarea mea. 

„Nebun ce eşti, strigai eu. Nu ştii? E moartă!” 

Se dădu înapoi. Mă privi cu ochi cruzi. Văzui în ei un fel de 
hotărâre plină de triumf. Apoi, încruntân-du-se, deodată îşi 
ridică sabia... aşa... şi lovi. 

Se întrerupse brusc. 

Observai o schimbare în ritmul trenului. Se auziră frânele, 
iar vagonul scârţâi şi se zgudui. Lumea aceasta a noastră îşi 
afirma prezenţa, devenea zgomotoasă. Văzui prin fereastra 
aburită uriaşe lămpi electrice arun-cându-şi lumina de pe 
stâlpii înalţi, văzui şiruri de vagoane goale care treceau, 
stând pe Ioc, prin faţa ferestrei şi apoi trecu după ele un 
semafor înălţându-şi constelația de lumini verzi şi roşii în 
amurgul întunecat al Londrei. îmi întorsei din nou privirea 
spre chipul supt al omului din faţa mea. 

Mă Iovi drept în inimă. Cu un fel de uimire... nu cu teamă, 
nici durere... doar cu un fel de uimire, şi am simţit cum mă 
străpunge, am simţit sabia pă-trunzându-mi în trup. Nu m-a 
durut, ştii! Nu m-a durut de loc. 

Luminile galbene ale peronului începură să se zărească, 
trecând întâi repede, apoi mai încet, şi în cele din urmă 
oprindu-se cu o smucitură. Pe-afară treceau încoace şi 
încolo siluete nelămurite de oameni, 

Euston! strigă un glas. 

Vrei să spui...? 


N-a fost nici o durere, nici o înţepătură sau usturime. O 
uimire, şi apoi bezna care a cuprins totul. Chipul aprins, 
brutal, din faţa mea, chipul omului care mă ucisese, păru că 
se depărtează, până pieri din faţa ochilor mei... 

Euston! strigau vocile de afară. Euston! 

Uşa compartimentului se deschise, lăsând să intre un val 
de zgomote, şi un hamal stătea în pragul ei şi se uita la noi. 
Zgomote de uşi trântite, tropot de copite ale cailor de la 
trăsuri, şi dincolo de toate - vacarmul inform şi îndepărtat 
al străzilor Londrei ajunse până la urechile mele. O mulţime 
de lămpi aprinse străluceau de-a lungul peronului, 

O beznă, un val de beznă care s-a întins şi a înghiţit totul. 

Aveţi vreun bagaj, domnule? zise hamalul. 

Şi asta a fost sfâxşituâ? întrebai eu. Păru că ezită. Apoi, 
aproape neauzit, răspunse: 

— Nu.-: 

Adică? 

N-am putut să ajung la ea. Ea era în cealaltă parte a 
templului... Şi apoi... 

Da, insistai eu. Şi? 

Coşmaruri, strigă el; adevărate coşmaruri! Dumnezeule! 
Păsări mari care se repezeau să sfâşie... 

Înromâneşte de V. KERNBACH şi C. VONGHIZAS 


SFÂRŞIT