Jack London — Ciuma stacojie

JACK LONDON 
CIUMA STACOJIE 


JACK LONDON 


CIUMA STACOJIE 


PREFAŢĂ 


Celor ce au citit doar operele emblematice ale lui Jack 
London - Chemarea sălbăticiei, Lup de mare, Colț Alb, 
înainte de Adam, Martin Eden, Călcâiul de fier - povestirile 
înmănuncheate în al şaptelea volum al colecţiei noastre le 
vor oferi, sper, o foarte plăcută surpriză. Scriitorul renumit 
pentru tablourile de un realism deseori crud ale vieţii în 
regiunile sub-polare sau pe mările sudului, se dovedeşte a fi 
şi un veritabil maestru al anticipaţiei. Ciudat este că aceste 
povestiri, reprezentând un segment important al creaţiei 
sale, sunt trecute sub tăcere în două dintre cele mai 
cuprinzătoare şi pertinente lucrări consacrate genului: 
Istoria SF-ului modern (1984) de Jacques Sadoul şi Trillion 
Year Spree. The History of Science Fiction (1986) de Brian 
W. Aldiss, cu colaborarea lui David Wingrove. Or antologia 
The Science Fiction of Jack London, care le conţine, 
apăruse în 1975... 

Nu împărtăşesc opinia celor care susţin că în biografia 
unui artist se află cheia tuturor înţelesurilor operei sale. 
Cred însă că nu putem ignora sau subestima rolul 
împrejurărilor care  înrâuresc destine şi modelează 
caractere. London n-ar fi acumulat o zestre existenţială atât 
de amplă şi de diversă, dacă sărăcia cronică în care se 
zbătea familia sa nu l-ar fi obligat să muncească din greu, 
de la o vârstă la care alţi copii şi adolescenţi au doar grija 
şcolii. La treisprezece ani, a fost nevoit să renunţe temporar 
la învăţătură, pentru a lucra într-o fabrică de conserve 
pentru zece cenți pe oră, zece ore pe zi. La cincisprezece 
ani, a cumpărat cu bani împrumutaţi un vas minuscul şi a 
devenit jefuitor de stridii, în crescătoriile din golful San 
Francisco. În 1893, vâna foci pe coastele Japoniei. A 
participat apoi la marşul şomerilor spre Washington, 
părăsindu-l înainte de a ajunge la ţintă, a fost închis pentru 
vagabondaj şi a participat, fără succes, la goana după aurul 
din Klondike. 


Între timp, devora cărţile găsite mai ales în biblioteca 
publică din Oakland, unde locuia familia sa. Acolo a fost 
sedus de utopia socialistă a lui Edward Bellamy, Privind 
înapoi, citind şi lucrări semnate de Charles Darwin, James 
Frazer, Adam Smith, John Locke, Herbert Spencer şi 
Friedrich Nietzsche, pentru a pomeni doar aceste nume. 
Ceea ce căuta el era o filosofie a vieţii, care să încorporeze 
tot ceea ce îi revelase gândirea contemporană despre 
natură, om şi societate. O filosofie menită să-i înlesnească 
dobândirea succesului literar, văzut în primul rând ca un 
mijloc de a evada din mizeria şi mediocritatea care-i 
fuseseră hărăzite prin naştere. Exploatând multiplele sale 
experienţe cu o remarcabilă înzestrare artistică, el şi-a 
atins ţinta, devenind în scurt timp unul dintre cei mai citiţi 
şi mai bine remuneraţi autori ai epocii sale. 

Printre teoriile care l-au influenţat puternic pe London se 
numără şi aceea a darwinismului socială, foarte răspândită 
în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, care susţinea că în 
societate, ca şi în natură, cel puternic supravieţuieşte, iar 
cel slab dispare. Argumente falacioase în acest sens i-au 
oferit lucrările lui Benjamin Kidd, Evoluția socială (1894), şi 
William Z. Ripley, Rasele Europei (1899), care încercau să 
demonstreze superioritatea rasei albe, cu precădere a 
ramurii ei anglo-saxone, chemată să devină stăpâna lumii. O 
viziune regăsită în lucrările de ficţiune, ca şi în declaraţiile 
publice ale lui London. Este cunoscut răspunsul lui iritat la 
reproşurile care aveau ca obiect neconcordanţa dintre 
atitudinea lui militant-socialistă şi receptivitatea la astfel de 
idei considerate reacționare: „Ce naiba! Simt în primul 
rând om alb şi abia apoi un socialist!” Aşa se explică şi 
prezenţa temei „pericolului galben”, la modă pe ambele 
țărmuri ale Atlanticului, în romanele sale Valea Lunii (1913) 
şi Revolta de pe „Flsinore” (1914), ca şi în mai vechea 
povestire de anticipație Nemaipomenita invazie (1910), 
asupra căreia mă voi opri acum. Naţiunile „albe” sunt 
confruntate cu înaintarea lentă şi irezistibilă a zeci de 


milioane de chinezi, care pun stăpânire pe coloniile 
europene din Asia. Diplomaţia şi războiul de tip clasic nu 
sunt în stare să le oprească. Este acceptată atunci 
propunerea  modestului profesor Jacobus Laningdale: 
„nemaipomenita invazie” a germenilor letali lansați din 
aeronave, întreaga populaţie a Chinei fiind exterminată. 
Textul pare a fi o replică la romanul lui Matthew Phipps 
Shiel, Pericolul galben (1898), în care o sută de milioane de 
soldaţi chinezi invadează Rusia şi apoi Europa; aceasta din 
urmă încearcă să-i oprească răspândind printre ei bacili de 
holeră... 

London a fost fascinat şi de mitul supraomului, plăsmuit 
de Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra. L-a întrupat în Wolf 
Larsen, căpitanul goeletei „Năluca” din Lup de mare 
(1904), înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu o 
excepţională forţă fizică, dar şi în misteriosul Goliat din 
povestirea cu acest titlu, apărută în 1908. „Era un supraom, 
un supraom ştiinţific” spune autorul şi Goliat îşi impune 
voinţa întregii lumi, graţie descoperirii energonului, care 
este „nici mai mult şi nici mai puţin decât energia cosmică 
aflată în razele solare”. O energie capabilă să-i ucidă de la 
distanţă pe cei care nu dau curs somaţiei lui Goliat de a 
renunţa la privilegii şi a desfiinţa proprietatea privată, ca şi 
să distrugă flotele de război trimise să apere vechile stări 
de lucruri. De astă dată, London nu mai cade în păcatul 
exacerbării tuturor calităţilor eroului său. Pe adevăratul lui 
nume Percival Stoltz, stăpânul necontestat al globului este 
un omuleţ chel cu ochelari, amator de dulciuri şi inamic 
declarat al pisicilor. 

Un fel de supraom este şi Emil Gluck, „vrăjitorul ştiinţific” 
din Duşmanul întregii lumi (1908). El nu urmăreşte însă 
decât să se răzbune pentru tot ceea ce a îndurat, începând 
din copilăria de orfan lipsit de dragostea celor din jur şi 
culminând cu condamnarea la închisoare pe viaţă, în 
temeiul unor dovezi false, pentru o crimă pe care nu a 
făptuit-o. Descoperind mijlocul de a controla intensitatea şi 


direcţia unei descărcări electrice, Gluck provoacă de la 
distanţă aprinderea pulberii înmagazinate într-un fort, într- 
o navă de război sau în cartuşele unei arme de foc. 
Distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti pe care le 
pricinuieşte astfel sunt imense. Descoperit în cele din urmă 
şi executat pe scaunul electric, el are dreptul, din partea 
autorului, la acest epitaf sui-generis: „... aşa a murit, la 
vârsta de patruzeci şi şase de ani, unul dintre cele mai 
nefericite genii, un om cu un nemaipomenit intelect, dar ale 
cărui extraordinare capacităţi, în loc să slujească Binelui, 
erau atât de deformate şi contorsionate, încât a devenit cel 
mai uimitor dintre criminali.” 

Înainte de a-i executa, prin intermediul energonului, pe 
cei care nu se supun injocţiunii de a-l întâlni, pentru a-i 
recunoaşte dreptul de a stăpâni Pământul, Goliat îi 
avertizează că îi este străin „sentimentalismul neştiinţific 
privind valoarea vieţii omeneşti”. Este şi trăsătura 
caracteristică a eroului primei povestiri de anticipație a lui 
Jack London, Să mori într-o mie de feluri (1899). Acest om, 
care a pătruns „dublul mister al fiziologiei şi psihologiei”, 
specializându-se în chimia organică, patologie şi toxicologie, 
îşi supune fiul unor teribile experienţe, fără să încerce nicio 
emoție, ca şi cum ar avea de-a face cu un animal de 
laborator. Fiul se dovedeşte a fi la fel de ingenios şi la fel de 
incapabil de afecţiune, născocind un plan diabolic de a pune 
capăt feluritelor sale morţi şi resuscitări, cu preţul execuţiei 
„Ştiinţifice” a călăului său. 

Pentru a da un aer de verosimilitate procedeului prin 
care cobaiul uman îşi recapătă libertatea, London recurge 
la o seamă de noţiuni ştiinţifice reale şi fictive: „Mi-am 
construit teoria pornind de la următoarele două premise: 
prima, electroliza sau descompunerea apei în elementele ei 
componente gazoase cu ajutorul electricităţii; a doua, 
existenţa ipotetică a unei forţe, reversul gravitaţiei, pe care 
Astor a numit-o „apergie”. Atracția terestră, de pildă, doar 
apropie obiectele între ele, dar nu le combină; aşadar, 


apergia înseamnă pur şi simplu respingere. Or, atracţia 
atomică sau moleculară nu numai că apropie obiectele între 
ele, ci le şi integrează; reversul acestui lucru, sau forţa 
dezintegrantă, era ceea ce doream eu nu numai să 
descopăr şi să produc, ci să şi direcţionez după voinţă.” 
Cititorul neavizat ar fi putut crede că numele pomenit în 
acest pasaj este cel al unui savant de recunoscută 
autoritate. Ori, John Jacob Astor era autorul american al 
romanului O călătorie în alte lumi (1894) şi apelase la 
apergia „inventată” de confratele său britanic Percy Greg, 
în De-a curmezişul zodiacului (1880), pentru a-şi trimite 
personajele să exploreze planetele Jupiter şi Saturn. 

Onorariul plătit de mensualul „lhe Black Cat” pentru Să 
mori într-o mie de feluri, patruzeci de dolari, reprezintă 
„Primii bani pe care i-am primit pentru o povestire”, cum 
scria autorul în Jurnalul său. În acelaşi an 1899, apăruse 
Întinerirea maiorului Rathbone. Tema îşi are îndepărtatele 
origini în antichitate: 'Teopomp îşi imagina „locul fără 
întoarcere”, unde cel care mănâncă fructele pomilor de pe 
malul râului Plăcerii întinereşte, până ce încetează să mai 
existe. London încearcă să-i dea o glazură ştiinţifică: Dover 
Wallingford extrage din limfă o substanţă având ca efect 
întinerirea celor în vârstă. Beneficiari sunt unchiul său, 
maiorul din titlu şi iubita de odinioară a acestuia. 

În Umbra şi licărirea (1903), amuzamentul lasă locul 
meditaţiei privind urmările pierderii controlului asupra 
reacţiilor temperamentale. Invizibilitatea este şi ea o temă 
întâlnită în vechile mituri şi legende, începând poate cu 
Gyges şi inelul său magic. Cât despre obţinerea ei prin 
mijloace ştiinţifice, ideea îi aparţine, foarte probabil, lui 
Edward Page Mitchell, a cărui povestire, Omul de cristal, 
apăruse în ziarul „The Sun” la 30 ianuarie 1881. Natura 
cercetărilor profesorului Frohliker este asemănătoare celei 
a cercetărilor lui Griffin. Eroul celebrului roman din 1897 al 
lui H. G. Wells, Omul invizibil. London îl cunoştea, fără 


îndoială, şi s-a străduit să găsească ale procedee de 
atingere a scopului dorit. 

Stephen Flack, din povestirea lui Mitchell, se sinucide, 
fiind respins de fata de care se îndrăgostise, în răstimpul 
dintre experienţele la care era supus. Griffin devine un 
pericol public şi este linşat de mulţimea dezlănţuită. London 
a ales un altfel de sfârşit pentru tinerii săi geniali, care-şi 
pierd viaţa în  încleştarea dintre ei, asemenea 
„neisprăviţilor” Cuthfert şi Weatherbee din povestirea Într- 
un ţinut îndepărtat, apărută în prolificul an 1899. 

În Introducerea la amintita antologie din 1975. Richard 
Gid Powers afirmă că Umbra şi licărirea ne propune o 
„concluzie sentimental anti-ştiinţifică” neconvingătoare. El 
se referă la declaraţia naratorului, martor al competiţiei tot 
mai neînfrânate dintre „fraţii inamici” şi al tragicului ei 
deznodământ: „Cât despre mine, nu-mi mai pasă de 
cercetările din domeniul chimiei, iar ştiinţa este un cuvânt 
tabu la mine în casă. M-am întors la trandafirii mei. Culorile 
naturii îmi sunt de-ajuns.” Consider, dimpotrivă, că acest 
final este pe deplin justificat din punct de vedere artistic, 
consemnând atitudinea omului obişnuit, cu care se 
confundă cititorul, faţă de miracolele unei ştiinţe 
inaccesibile, percepută mai curând, cum spunea Arthur C. 
Clarke, ca magie. Este, într-un alt registru narativ, 
atitudinea vagabondului din romanul lui Wells, care se uită, 
fără să priceapă nimic, la însemnările din caietele rămase 
de la Griffin. 

Subiectul povestirii a fost cumpărat de London, împreună 
cu altele, de la Sinclair Lewis. Din lot făcea parte şi ceea ce 
avea să devină Când lumea era tânără (1910), titlu desprins 
din ultimele rânduri ale povestirii Chemarea sălbăticiei 
(1903). Preluarea nu este incidentală, ambele texte fiind 
tributare credinţei autorului în atavism. După o perioadă 
petrecută în compania oamenilor, câinele Buck răspunde 
chemării ancestrale şi se întoarce la sălbăticie. Iar James G. 
Ward, prosper om de afaceri californian, se transformă, la 


căderea nopţii, într-un barbar teutonic stăpânit de instincte 
şi înzestrat cu forţa şi agerimea necesare supravieţuirii în 
acel timp revolut. „În el trăiau doi oameni - spune autorul - 
şi, cronologic vorbind, aceşti oameni erau despărțiți prin 
câteva mii de ani. Studiase chestiunea dublei personalităţi 
probabil mai în profunzime decât oricare dintre cei mai 
buni şase specialişti din acest domeniu psihologic, încâlcit şi 
plin de mistere. În sine, era un caz deosebit faţă de orice alt 
caz înregistrat vreodată. Nici cele mai avântate fantezii ale 
scriitorilor de ficţiune nu şi l-au putut imagina. El nu era ca 
doctorul Jekyll şi domnul Hyde şi nu semăna nici cu tânărul 
nefericit din Cea mai grozavă poveste din lume a lui Kipling. 
Cele două personalităţi ale sale erau atât de amestecate, 
încât practic erau conştiente de sine şi fiecare de cealaltă 
tot timpul.” 

„Prădătorul nocturn” ucide iepuri, devorează prepeliţe şi 
urmăreşte în goană coioţii pe dealurile din împrejurimile 
bungalow-ului său din Mill Valley. Şocul unei ultime ciocniri 
victorioase cu un urs grizzly scăpat de la un circ, ciocnire 
desfăşurată sub ochii oaspeţilor şi mai ales ai logodnicei 
sale, determină dispariţia bruscă a trăsăturilor fizice şi 
psihice atavice, James G. Ward devenind un individ care se 
teme şi de propria lui umbră. Tâlcul ar putea fi acela că, 
potrivit zicalei, iubirea transformă o fiară într-un mieluşel. 

Sursa de inspiraţie a Ciumei stacojii (1912) ar fi fost, 
potrivit unor comentatori, Ultimul om, romanul din 1826 al 
autoarei celebrului Frankenstein sau Prometeul modern, 
Mary Shelley. E adevărat că în ambele texte o pandemie 
nimiceşte omenirea, chiar dacă la London rămân mai mulţi 
supraviețuitori. Titlul nuvelei şi simptomele bolii fatale 
mărturisesc o înrudire şi mai directă cu povestirea lui 
Edgar Allan Poe, Masca morții roşii (1842). 

Monologul fostului profesor de literatură engleză de la 
Universitatea din Berkeley, întrerupt de apostrofările 
nepoților săi, născuţi în epoca de semi-barbarie de după 
cataclismul biologic, schiţează o istorie a evenimentelor 


care au dus la extincţia aproape totală. Descrierea de un 
patetism implicit a efectelor pandemiei şi a încercărilor 
disperate de a evada din metropola transformată într-un 
vast cimitir se conjugă cu viziunea reînceperii ciclului 
evolutiv, „eterna reîntoarcere” împrumutată şi ea de la 
Nietzsche. Şi profesorul îşi exprimă convingerea amară că 
lumea care se va naşte din ruinele trecutului nu va fi mai 
înţeleaptă decât aceea dinaintea ciumei stacojii: „Praful de 
puşcă va apărea. Nimic nu-l poate opri - aceeaşi veche 
poveste iarăşi şi iarăşi. Neamul omenesc se va înmulţi şi 
semenii se vor lupta între ei. Praful de puşcă îi va da omului 
posibilitatea să ucidă milioane de oameni şi numai în felul 
acesta, prin foc şi sânge, cândva, într-o zi îndepărtată, se va 
dezvolta o nouă civilizaţie. Şi la ce va folosi asta? Exact aşa 
cum a dispărut vechea civilizaţie, va dispărea şi cea nouă. 
Va fi poate nevoie de patruzeci de mii de ani ca să fie 
clădită, dar va trece şi ea.” 

Nuvela care încheie selecţia noastră, Cel Roşu, a fost 
scrisă în 1916 şi a apărut postum, în 1918. Ea reprezintă nu 
doar summum-ul atins de Jack London pe tărâmul 
anticipaţiei, ci şi una dintre cele mai mari izbânzi artistice 
ale întregii sale opere. Poate pentru că eroul ei este un fel 
de autoportret al autorului în acel ultim an al vieţii sale, 
când sănătatea, relaţiile familiale şi situaţia lui financiară 
mergeau din rău în mai rău. 

Bolnav şi hăituit în jungla din Guadalcanal, Bassett 
ajunge în cele din urmă într-o aşezare a boşimanilor 
vânători de capete, cu care stabileşte o relaţie de toleranţă 
reciprocă. Intrigat de un sunet venind de departe, care nu 
seamănă cu niciunul dintre cele cunoscute, află că el este 
emis de Cel Roşu, numit de bătrânii uitaţi şi Cel Născut din 
Stele. Un zeu însetat de sângele oamenilor sacrificați la 
porunca lui. Nedându-se în lături de la nimic pentru a 
descifra această taină, Bassett o convinge pe femeia cu care 
convieţuieşte - în pofida urâţeniei ei respingătoare, să-l 
conducă la locul interzis unde sălăşluieşte zeul. Şi acolo 


constată că este vorba despre o uriaşă sferă dintr-un metal 
roşu necunoscut, purtând semnele coroziunii datorate unei 
călduri intense şi fiind înconjurată de rămăşiţele celor 
jertfiți cu ferocitatea amorală a populațiilor primitive. O 
sferă care prinde viaţă sub atingerea uşoară a degetelor lui 
Bassett, înfiorându-se „în vibrații ritmice care deveneau 
şoapte şi foşnete şi murmure ale unui sunet - dar ale unui 
sunet atât de diferit, atât de slab, încât era un şuier abia 
pâlpâind; atât de suav, încât era înnebunitor de dulce, 
sunând precum un corn vrăjit al zânelor, în cele din urmă 
neputând fi asemuit de Bassett decât cu zvonul vreunui 
clopot al zeilor, ajuns pe pământ din spaţiul cosmic.” 

Putem presupune că superba imagine a sferei născătoare 
de sunet se datorează unei reminiscenţe livreşti. În epoca 
lecturilor sale febrile la biblioteca publică din Oakland, 
London ar fi putut afla de la filosofii greci că Universul 
vibrează şi cântă ca un nemăsurat instrument de origine 
divină, dăruind celor care ştiu să audă „muzica sferelor”, 
idee întâlnită şi la astronomii Evului Mediu şi ai Renaşterii. 

Ajuns la deplina maturitate artistică, autorul a evitat 
capcana soluţiilor facile. Sfera nu se întredeschide, din ea 
nu coboară trimisul angelic sau demonic al unei alte 
civilizaţii, aşa cum avea să se întâmple în operele-spaţiale 
de mai târziu. Misterul rămâne întreg. Şi poate că Arthur C. 
Clarke citise Cel Roşu când a scris Santinela, povestirea 
despre artefactul extraterestru găsit pe Lună, punct de 
plecare al celebrului film 2001 - Odiseea spațială. 

Luptând cu boala care-l macină, vrând să trăiască pentru 
a face cunoscută lumii civilizate existenţa sferei căzute într- 
un loc atât de neprielnic, Bassett se întreabă: „Cine erau 
ele, ce erau ele, acele fiinţe depărtate şi superioare, care au 
aruncat o punte peste cer prin mesajul lor gigantic, irizând 
în roşu şi scoțând sunete cereşti? Cu siguranţă, şi cu mult 
timp în urmă, au bătut şi ele cărarea pe care omul de-abia a 
pus piciorul, după calendarul cosmic. lar pentru a fi în stare 
să trimită un asemenea mesaj peste prăpastia cosmică, 


desigur că vor fi atins acele înălţimi de care omul, cu lacrimi 
şi osteneală şi asudând sânge, în întuneric şi buimăcit de 
atâtea îndemnuri, se apropie aşa de încet. Şi ce erau ele, pe 
culmile lor? Ajunseseră la Fraternitate? Sau învăţaseră că 
legea iubirii impunea pedeapsa slăbiciunii şi a decăderii? 
Viaţa era oare o luptă? Legea întregului univers era cumva 
legea nemiloasă a selecţiei naturale? Şi, lucru imperativ şi 
dureros, concluziile lor, îndelung cântăritele lor judecăţi, 
erau închise chiar atunci în uriaşa inimă metalică a Celui 
Roşu, aşteptând doar ca primul pământean să le citească?! 

London se opreşte aici, dar textul ne îngăduie să 
fabulăm: limbajul constructorilor sferei putea fi tocmai cel 
al „sunetelor cereşti”, iar truda şi sclipirea de geniu ale 
unui cercetător terestru ar fi adus la lumină „cuvintele şi 
înţelepciunea stelelor”. Dar Bassett moare, ascultând 
pentru ultima oară sunetul „învestit cu inteligenţa 
supraoamenilor de pe planetele altor sori”. Şi mesajul pe 
care-l poartă Cel Roşu rămâne pierdut în pustietăţile insulei 
Guadalcanal. Un final reflectând starea de spirit a 
autorului, care avea să se confrunte curând cu ultimul 
mister, acela al trecerii hotarului spre Marele Dincolo. 

Ion Hobana 


SĂ MORI ÎNTR-O MIE DE FELURI 


Mă aflam în apă de vreo oră şi, îngheţat, istovit, cu o 
crampă îngrozitoare în pulpa piciorului drept, se părea că- 
mi sosise ceasul. Luptând zadarnic împotriva puternicului 
curent al refluxului, privisem cum îmi alunecă prin faţa 
ochilor procesiunea înnebunitoare a luminilor de pe țărm; 
după un timp, însă, am renunţat la încercarea de a mai ţine 
piept curentului şi m-am limitat la gândurile amare despre 
cariera mea irosită, care îşi afla acum sfârşitul. 

Avusesem norocul să provin dintr-o familie engleză bună, 
însă din părinţi ale căror conturi în bănci depăşeau cu mult 
cunoştinţele lor despre natura copilului şi despre creşterea 
copiilor. Deşi născut într-un mediu de oameni cu dare de 
mână, atmosfera binecuvântată a unui cămin părintesc îmi 
era străină. Tatăl meu, un om foarte învăţat şi faimos 
amator de antichităţi, nu acorda nicio atenţie familiei, fiind 
veşnic adâncit în abstracţiunile studiului său; în timp ce 
mama, care se făcea remarcată mult mai mult prin aspectul 
ei atrăgător decât prin înţelepciune, se simţea pe deplin 
satisfăcută de adulaţia societăţii în care se cufunda 
necontenit. Am urmat şcoala generală şi colegiul ca orice 
băiat din burghezia engleză şi, deoarece anii îmi adăugau 
tot mai multă forţă şi pasiuni puternice, părinţii mei au 
devenit brusc conştienţi că posedam şi eu un suflet 
nemuritor şi s-au străduit să mă ţină-n frâu. Era însă prea 
târziu; am comis nebuniile cele mai nestăpânite şi mai 
impertinente şi am fost renegat de familia mea, ostracizat 
de societatea pe care o ultragiasem atâta vreme şi, cu cele 
o mie de lire pe care tata mi le dăduse odată cu declaraţia 
fermă că nu dorea nici să mă mai vadă vreodată şi nici să-mi 
mai dea vreun bănuţ în plus, am cumpărat un bilet la clasa 
întâi pentru vaporul spre Australia. 

De atunci viaţa mea a fost o lungă peregrinare - din 
Orient în Occident, din Arctica până-n Antarctica - şi iată- 
mă în cele din urmă, marinar experimentat, la treizeci de 


ani, în plină putere a bărbăţiei, înecându-mă în Golful San 
Francisco, în urma unei dezastruos de reuşite tentative de a 
fugi de pe vas. 

Piciorul drept mi-era înţepenit de durere şi înduram cea 
mai chinuitoare agonie. O briză uşoară agita marea 
cuprinsă de hulă, apa îmi intra în gură şi-n gâtlej şi nu mai 
aveam putere s-o opresc. Deşi izbuteam încă să mă menţin 
la suprafaţă, era un gest pur mecanic, fiindcă îmi pierdeam 
rapid cunoştinţa, îmi amintesc vag că am fost purtat dincolo 
de un dig şi că am zărit fugitiv lumina de tribord a unui 
vapor răzbătând împotriva curentului prin valuri; apoi n-am 


mai văzut nimic. 
x xXx 


* 


Auzeam zumzetul slab al vieţii gâzelor şi simţeam pe 
obraji adierea îmbălsămată a unei dimineţi de primăvară. 
Treptat adierea căpătă o curgere ritmică, la ale cărei 
pulsaţii trupul meu părea să răspundă. Pluteam pe sânul 
blând al unei mări văratice, înălţându-mă şi coborând într-o 
desfătare de vis pe fiece val ce îngâna o melodie. Pulsaţia 
deveni însă mai puternică; zumzetul se auzi mai tare; 
valurile, mai uriaşe, mai fioroase - eram azvârlit dintr-o 
parte în alta pe o mare zbuciumată. O suferinţă imensă 
puse stăpânire pe mine. Scăpărări de lumină intermitente şi 
strălucitoare îmi străbăteau haotic conştiinţa; am perceput 
în zgomotul mai multor valuri, apoi trosnetul a ceva 
impalpabil şi m-am trezit. 

Eram protagonistul unei scene ciudate. O privire a fost 
de ajuns pentru a mă lămuri că zăceam pe podeaua unei 
cabine de pe iahtul cuiva din lumea bună, într-o postură 
extrem de inconfortabilă. De ambele părţi, ţinându-mă 
strâns de braţe şi mişcându-le în sus şi-n jos ca pe levierele 
unei pompe, se aflau două creaturi cu pielea întunecată la 
culoare şi purtând o îmbrăcăminte aparte. Deşi eram 
familiarizat cu cele mai multe din tipurile aborigene, nu-mi 
puteam da seama de ce naţionalitate erau. În jurul capului 


purtam un fel de legătură, prin care organele mele 
respiratorii fuseseră conectate la maşina pe care o voi 
descrie mai jos. Nările îmi fuseseră strânse, fiind obligat să 
respir pe gură. Mai scurte decât în realitate, datorită 
poziţiei oblice a punctului din care le vedeam, am remarcat 
două tuburi, asemănătoare cu nişte furtunuri subţiri, dar 
având o altă structură, care-mi ieşeau din gură formând un 
unghi ascuţit între ele. Primul se termina brusc şi zăcea pe 
podea alături de mine; al doilea se întindea peste duşumea 
făcând numeroase bucle şi era conectat la aparatul pe care 
am promis să-l descriu. 

Înainte ca viaţa mea s-o fi apucat pe căi lăturalnice, nu 
eram deloc străin de ştiinţă şi, fiind familiarizat cu 
aparatura şi cu instalaţiile specifice unui laborator, puteam 
să apreciez maşinăria pe care o observam. Aceasta era 
alcătuită în general din sticlă, instalaţia fiind din categoria 
celor nefinisate la exterior, care se utilizează de obicei în 
vederea unor experimente. Un vas cu apă era înconjurat de 
o cameră de aer, de care fusese fixat un tub vertical, 
surmontat de un glob. În centrul acestuia se afla o jojă 
pentru vacuum. Apa din tub se mişca în sus şi în jos, creând 
inhalări şi exhalări alternative, care mi se transmiteau prin 
tubul flexibil. Datorită acestui aparat şi cu ajutorul 
bărbaţilor care-mi mişcau braţele cu multă vigoare, 
procesul respirației fusese realizat în mod artificial, pieptul 
meu ridicându-se şi coborând şi plămânii mei dilatându-se 
şi contractându-se, până când natura a putut fi convinsă să- 
şi reia truda obişnuită. 

De cum am deschis ochii, dispozitivul din jurul capului, de 
la nas şi gură, a fost îndepărtat. Dând pe gât o duşcă 
zdravănă de coniac, m-am ridicat clătinându-mă pe picioare 
spre a-i mulţumi celui ce-mi redase viaţa şi m-am trezit faţă 
în faţă cu... tatăl meu. Dar anii îndelungaţi de vieţuire în 
tovărăşia primejdiei mă învăţaseră să mă stăpânesc şi am 
aşteptat să văd dacă şi el avea să mă recunoască. Nu a fost 


aşa; el nu a văzut în mine decât un marinar evadat şi s-a 
purtat ca atare. 

Lăsându-mă în grija negrilor, s-a cufundat în revizuirea 
însemnărilor pe care le făcuse privitoare la resuscitarea 
mea. Pe când luam masa copioasă ce mi se servise, s-a 
pornit forfota la bord şi, după strigătele ritmice ale 
marinarilor, după zgomotul macaralelor şi al scripeţilor, am 
presupus că vasul se pregătea să iasă în larg. Ce renghi mi 
se juca! Să mă aflu în croazieră împreună cu tatăl meu cel 
necomunicativ pe nesfârşitul Pacific! Pe când râdeam în 
sinea mea, prea puţin realizam de care parte avea să fie 
gluma. Ah, de-aş fi ştiut, aş fi sărit peste bord şi aş fi 
blagoslovit teuga murdară de pe care evadasem. 

Nu mi s-a permis să ies pe punte până nu au dispărut din 
vedere Farallones şi ultimul vas pilot. Am apreciat această 
măsură de prevedere din partea tatălui meu şi mi-am 
propus să-i mulţumesc din inimă, în felul meu marinăresc, 
necioplit. Nu aveam cum să bănuiesc că avusese în vedere 
propriile sale țeluri şi că de aceea tăinuise prezenţa mea 
faţă de toţi, cu excepţia echipajului. Mi-a vorbit pe scurt 
despre salvarea mea de către marinarii săi, asigurându-mă 
că el era cel ce-mi rămânea îndatorat, deoarece apariţia 
mea fusese mai mult decât oportună. El construise aparatul 
pentru a demonstra o teorie privind anumite fenomene 
biologice şi aşteptase un prilej pentru a-l folosi. 

— Ai demonstrat-o dincolo de orice îndoială, a spus, apoi 
a adăugat oftând: Dar numai în domeniul restrâns al 
înecului. 

Să nu mai lungesc povestea - mi-a oferit două lire în plus 
faţă de fostul meu salariu ca să rămân pe vasul lui, lucru 
frumos, am socotit eu, fiindcă nu avea cu adevărat nevoie 
de mine. Contrar aşteptărilor mele, nu am fost trimis la sala 
de mese a marinarilor, din momentul acela fiindu-mi 
repartizată o cabină confortabilă şi luând masa împreună 
cu căpitanul. Tata pricepuse că eu nu eram un marinar de 
rând şi m-am hotărât să profit de această şansă pentru a 


reintra în grațiile lui. Am ticluit un trecut imaginar pentru a 
explica educaţia mea, precum şi situaţia mea actuală şi 
făceam tot ce-mi stătea în putinţă ca să fiu mereu în contact 
cu el. Nu mi-a trebuit mult timp pentru a-mi manifesta 
interesul faţă de cercetările ştiinţifice şi nici lui ca să-mi 
aprecieze această înclinaţie. Am devenit asistentul său, cu 
un spor de salariu corespunzător şi în scurtă vreme, pe 
măsură ce devenea mai încrezător şi-mi expunea teoriile 
sale, am ajuns să fiu la fel de entuziast ca şi el. 

Zilele treceau în zbor, deoarece eram profund interesat 
de noile mele studii, petrecându-mi ceasurile de veghe în 
biblioteca lui bine garnisită, ori ascultându-l când îşi 
expunea planurile şi ajutându-l în munca sa de laborator. 
Eram însă obligaţi să trecem peste multe experimente 
ispititoare, o navă aflată în balans nefiind chiar locul cel mai 
potrivit pentru lucrări delicate şi complexe. Mi-a făgăduit, 
totuşi, multe ceasuri pline de satisfacţii în laboratorul 
fabulos către care ne îndreptam. După cum spunea, intrase 
în posesia unei insule, nemenţionată pe hărţi, din Mările 
Sudului, şi făcuse din ea un paradis al ştiinţei. 

Nu ne aflam de multă vreme pe insulă, când am 
descoperit în ce capcană picasem. Dar, înainte de a descrie 
lucrurile stranii ce aveau să se petreacă, trebuie să explic 
pe scurt cauzele care au culminat cu o experienţă atât de 
înfiorătoare cum nu i-a mai fost dat omului să trăiască. 

În ultima parte a vieţii, tata abandonase farmecele 
mucegăite ale antichităţii şi cedase în faţa unora mai 
fascinante, cuprinse sub denumirea generală de biologie. 
După ce în cursul tinereţii îşi însuşise cunoştinţe temeinice 
în materiile fundamentale, a explorat rapid toate ramurile 
de vârf la care ajunsese lumea ştiinţifică şi s-a trezit în 
teritoriul nimănui al necunoscutului. Intenţia lui a fost 
aceea de a lua înaintea altora în stăpânire o parte din acest 
teritoriu nerevendicat de nimeni şi în acest stadiu al 
investigaţiilor s-a întâmplat să ne întâlnim. Având o minte 
ascuţită, chiar dacă par a mă lăuda singur, am ajuns curând 


să stăpânesc speculaţiile şi metodele sale de deducție, 
ajungând aproape la fel de nebun ca şi el. Dar n-ar trebui să 
spun asta. Rezultatele minunate pe care le-am obţinut 
împreună ulterior pot constitui o dovadă certă în favoarea 
sănătăţii lui mintale. Nu pot să spun decât că era cel mai 
anormal exemplu de cruzime şi sânge rece pe care l-am 
întâlnit vreodată. 

După ce pătrunsese dublul mister al fiziologiei şi 
psihologiei, ideile sale l-au condus la hotarele unui mare 
domeniu, drept pentru care, pentru a-l explora mai bine, s-a 
apucat de nişte studii în chimia organică superioară, în 
patologie, în toxicologie şi în alte ştiinţe şi sub-ştiinţe 
înrudite, folosite ca accesorii pentru ipotezele sale 
speculative. Pornind de la presupunerea că o cauză directă 
a opririi temporare şi permanente a vitalităţii se datora 
coagulării anumitor elemente şi compuşi din protoplasmă, 
el izolase aceste diferite substanţe şi le supusese la 
numeroase experienţe. De vreme ce oprirea temporară a 
vitalităţii într-un organism antrena coma, iar oprirea 
permanentă - moartea, el susţinea că, prin mijloace 
artificiale, această coagulare a protoplasmei putea fi 
întârziată, prevenită şi chiar împiedicată cu totul, în stările 
extreme de solidificare. Adică, renunțând la vocabularul 
tehnic, el argumenta că moartea, atunci când ea nu fusese 
violentă şi când niciunul dintre organe nu suferise leziuni, 
însemna doar o suspendare a vitalităţii şi că, în astfel de 
cazuri, viaţa putea fi determinată să-şi reia funcţiile, prin 
folosirea unor metode potrivite. Aşadar, ideea sa era 
aceasta: Să descopere metoda - şi prin experimentarea 
practică să demonstreze această posibilitate - de a restaura 
vitalitatea într-o structură din care viaţa, aparent, 
dispăruse. Desigur, el recunoştea inutilitatea unei astfel de 
strădanii după instalarea descompunerii; trebuia să 
dispună de organisme care doar cu o clipă, cu o oră sau cu 
o zi înainte fuseseră pline de viaţă. Cu mine, şi-a 
demonstrat teoria prin practică. Mă înecasem cu adevărat, 


eram într-adevăr mort atunci când am fost scos din apă în 
Golful San Francisco - dar scânteia vitală fusese reaprinsă 
cu ajutorul aparatului său aeroterapeutic, cum îl numea el. 

Acum, despre intenţiile sale întunecate în privinţa mea. 
Mai întâi mi-a arătat cât de total mă aflam în puterea sa. Îşi 
trimisese iahtul de acolo pentru un an de zile, reţinându-i 
doar pe cei doi negri, care-i erau devotați trup şi suflet. 
Apoi a operat o trecere în revistă exhaustivă a teoriei sale şi 
a schiţat metodele de testare pe care le adoptase, încheind 
cu declaraţia înspăimântătoare că eu aveam să fiu subiectul 
său. 

Înfruntasem moartea şi îmi riscasem pielea în nu puţine 
aventuri disperate, dar niciodată în una de felul acesta. Pot 
jura că nu sunt un laş, totuşi propunerea de a trece înainte 
şi înapoi peste zona de graniţă a morţii m-a aruncat în 
ghearele unei spaime laşe. Am cerut timp de gândire, lucru 
cu care a fost de acord, asigurându-mă totodată că aveam o 
singură cale - trebuia să mă supun. Să fug de pe insulă nici 
nu putea fi vorba; să scap prin sinucidere nu era o idee 
salutară, deşi era într-adevăr preferabilă experienţelor prin 
care se părea că va trebui să trec; singura mea speranţă 
era să-i distrug pe cei ce mă ţineau în captivitate. Această 
speranţă era spulberată, însă, de precauţiile pe care le 
luase tata. Eram supus unei permanente supravegheri, 
chiar şi în somn fiind păzit de unul sau altul dintre negri. 

Văzând că pledez în zadar, i-am adus la cunoştinţă şi i-am 
oferit dovezi că eram fiul lui. Era ultima mea carte şi îmi 
pusesem toate speranţele în ea. Dar el a rămas 
neînduplecat; nu era un tată, ci o maşină ştiinţifică. Încă mă 
întreb cum de s-a putut întâmpla să se însoare cu mama şi 
să mă procreeze, fiindcă nu exista niciun dram de emoție în 
tot ce punea la cale. Rațiunea însemna totul pentru el şi nici 
nu înţelegea astfel de lucruri cum ar fi iubirea ori simpatia 
faţă de ceilalţi, decât ca pe nişte slăbiciuni mărunte peste 
care se putea trece. Aşadar, m-a informat că el îmi dăduse 
viaţă şi cine oare era mai îndreptăţit să mi-o ia dacă nu el? 


Mi-a spus că, totuşi, nu asta era dorinţa lui; el voia doar s-o 
împrumute din când în când, promițând s-o înapoieze cu 
punctualitate la termenul convenit. Desigur, exista 
posibilitatea unor accidente, dar eu nu puteam decât să-mi 
asum riscurile, de vreme ce treburile bărbăteşti erau 
oricum pline de pericole de tot felul. 

Ca garanţie a succesului, dorea ca eu să fiu în bună 
condiţie fizică, aşa că eram supus unui regim alimentar şi 
unui antrenament, ca un mare atlet înaintea unei întreceri 
decisive. Ce puteam face? Dacă tot trebuia să trec printr-un 
pericol, era bine să fiu în formă. În pauzele mele de 
relaxare, mi-a permis să-l ajut la pregătirea aparatului 
pentru diferite experienţe subsidiare. Oricine îşi poate 
imagina interesul pe care-l arătam faţă de asemenea 
operaţiuni. Stăpâneam lucrarea în toate amănuntele, 
întocmai ca şi el, şi deseori aveam plăcerea de a vedea 
unele din sugestiile sau modificările mele puse în practică. 
După astfel de momente, zâmbeam cu amărăciune, 
conştient că oficiam la propria mea înmormântare. 

Tata a început prin iniţierea unei serii de experienţe în 
domeniul toxicologiei. Când totul a fost pregătit, am fost 
ucis cu o doză zdravână de stricnină şi am fost lăsat să zac 
mort timp de circa douăzeci de ore. În tot acest răstimp, 
trupul meu era mort, mort cu desăvârşire. Respirația şi 
circulaţia încetaseră; însă partea înspăimântătoare era că 
în timp ce coagularea protoplasmei începea să se producă, 
eu rămăsesem conştient şi eram capabil s-o studiez în toate 
detaliile sale oribile. 

Aparatul destinat să mă readucă la viaţă era o cameră de 
presiune, construită pe măsura trupului meu. Mecanismul 
era simplu - câteva valve, un suport turnant, un levier şi un 
motor electric. În timpul funcţionării, atmosfera interioară 
era în mod alternativ comprimată şi rarefiată, producând în 
felul acesta respiraţia artificială a plămânilor mei, fără 
intermediul tubulaturii folosite mai înainte. Cu toate că 
trupul meu era inert şi, după câte ştiam, se afla în primele 


stadii de descompunere, eram conştient de tot ce se 
întâmpla. Am ştiut când m-au plasat în camera etanşă şi, 
deşi toate simţurile mele se aflau în repaus, am realizat că 
mi se făceau injecții hipodermice cu o compoziţie destinată 
să acţioneze asupra procesului de coagulare. Apoi camera a 
fost închisă şi maşina a intrat în funcţiune. Anxietatea mea 
era îngrozitoare, dar circulaţia a început treptat să fie 
reluată, diversele organe au început să-şi îndeplinească 
funcţiile respective şi după un ceas mă aflam la masă, în 
faţa unui prânz bogat. 

Nu se poate spune că am participat cu mult entuziasm la 
această serie şi nici la următoarele, dar după două încercări 
zadarnice de a scăpa, am început să fiu interesat de-a 
binelea. Pe lângă asta, începeam să mă obişnuiesc. Tata 
prinsese aripi în urma succesului său şi, pe măsură ce lunile 
treceau, speculaţiile sale căpătau un avânt din ce în ce mai 
nesăbuit. Ne mişcam printre cele trei mari clase de 
otrăvuri, cele neurotice, cele gazoase şi cele iritante, dar 
ocoleam cu grijă unele dintre iritantele minerale şi lăsam 
deoparte întregul grup al celor corozive. Pe durata 
experimentelor cu otrăvuri, mă obişnuisem binişor cu 
moartea şi nu am avut parte decât de un singur incident de 
natură să-mi zdruncine încrederea crescândă. Scarificând 
un număr de vase sanguine neînsemnate din braţul meu, 
tata a introdus o cantitate infimă din una din cele mai 
înspăimântătoare otrăvuri, otrava săgeţii sau curara. Mi-am 
pierdut cunoştinţa de la bun început, fapt urmat rapid de 
oprirea respirației şi a circulaţiei, iar solidificarea 
protoplasmei avansase atât de mult, încât a renunţat la 
orice speranţă. Dar, în ultima clipă, el a aplicat o 
descoperire la care încă lucra, reacţia încurajându-l în 
asemenea măsură, încât şi-a dublat eforturile. 

Într-un tub de sticlă cu vid, asemănător dar nu identic cu 
tubul lui Crookes, era plasat un câmp magnetic. Atunci când 
era străbătut de lumină polarizată, el nu prezenta 
fenomenul de fosforescenţă şi nici de proiecţie rectilinie a 


unor atomi, ci emitea nişte raze  non-luminoase, 
asemănătoare razelor X. În timp ce razele X puteau să 
dezvăluie obiecte opace ascunse în medii dense, acestea 
posedau o putere de penetraţie cu mult mai subtilă. Cu 
ajutorul lor, el mi-a fotografiat trapul şi a descoperit pe 
clişeu un număr infinit de umbre neclare, datorate 
mişcărilor chimice şi electrice care încă se produceau. 
Aceasta era o dovadă infailibilă că rigor mortis în care 
zăceam nu era absolută; cu alte cuvinte, acele forţe 
misterioase, acele fire delicate care-mi ţineau sufletul legat 
de trap, se aflau încă în acţiune. Urmările tuturor celorlalte 
otrăvuri nu erau aparente, cu excepţia celor ale compuşilor 
mercurului, care de obicei mă lăsau stors de orice vlagă 
timp de mai multe zile. 

O altă serie de experienţe încântătoare erau cele cu 
electricitatea. Noi verificam afirmaţia lui lesla potrivit 
căreia curenţii de înaltă tensiune erau cu totul inofensivi 
pentru om, trecându-mi un curent de 100.000 de volţi prin 
trup. Întrucât acesta nu m-a afectat, curentul a fost redus la 
2.500 volţi şi am fost pe loc electrocutat. De data asta a 
mers atât de departe, încât m-a lăsat să rămân mort, sau 
într-o stare de vitalitate suspendată, timp de trei zile. Au 
fost necesare patra ore pentru a mă readuce la viaţă. 

Odată mi-a supra-indus o formă de tetanos, care-mi 
încleşta fălcile, dar agonia morţii a fost atât de îngrozitoare, 
încât am refuzat să mai fiu supus unor astfel de experienţe. 
Cele mai uşoare morţi erau cele prin asfixie, cum ar fi 
înecul, strangularea şi sufocarea cu gaze; nici cele prin 
morfină, opium, cocaină şi cloroform nu erau deloc grele. 

Altădată, după ce am fost sufocat, m-a ţinut la păstrare la 
rece timp de trei luni, nepermiţând să îngheţ ori să 
putrezesc. Asta s-a întâmplat fără ştirea mea şi am fost 
îngrozit când am descoperit răstimpul scurs. A început să- 
mi fie teamă de ce-ar fi putut face cu mine în timp ce aş fi 
zăcut mort, neliniştea mea crescând din cauza interesului 
pe care începea să-l manifeste faţă de vivisecţie. La ultima 


reînviere, am descoperit că îmi deschisese pieptul. Deşi îmi 
curăţase şi-mi suturase cu grijă inciziile, acestea erau atât 
de grave, încât am fost nevoit să rămân la pat o vreme. În 
timpul convalescenţei, am pus la punct planul datorită 
căruia am reuşit în cele din urmă să evadez. 

În timp ce simulam un entuziasm nelimitat faţă de 
lucrare, am cerut şi am primit o pauză de refacere în 
profesia mea de muribund. În această perioadă m-am 
dedicat muncii de laborator, pe când el era prea adâncit în 
vivisecţia multelor animale capturate de negri pentru a 
acorda vreo atenţie activităţii mele. 

Mi-am construit teoria pornind de la următoarele două 
premise: prima, electroliza sau descompunerea apei în 
elementele ei componente gazoase cu ajutorul electricităţii; 
a doua, existenţa ipotetică a unei forţe, reversul gravitaţiei, 
pe care Astor a numit-o „apergie”. Atracția terestră, de 
pildă, doar apropie obiectele între ele, dar nu le combină; 
aşadar, apergia înseamnă pur şi simplu respingere. Or, 
atracţia atomică sau moleculară nu numai că apropie 
obiectele între ele, ci le şi integrează; reversul acestui 
lucru, sau forţa dezintegrantă, era ceea ce doream eu nu 
numai să descopăr şi să produc, ci să şi direcţionez după 
voinţă. Astfel moleculele de hidrogen şi de oxigen 
reacţionând între ele, se separă şi se combină în noi 
molecule, conţinând ambele elemente şi formând apă. 
Electroliza provoacă scindarea acestor molecule şi 
readucerea lor la starea iniţială, producând cele două gaze 
în mod separat. Forţa pe care doream s-o găsesc trebuia să 
facă acest lucru nu numai cu două, ci cu toate elementele, 
indiferent în ce compuşi ar exista ele. Aşadar, dacă l-aş 
putea ademeni pe tatăl meu în interiorul razei ei de acţiune, 
el ar fi instantaneu dezintegrat şi spulberat în toate 
direcţiile, o masă de elemente izolate. 

Nu trebuie să înţelegeţi că această forţă, pe care în cele 
din urmă am ajuns s-o controlez, anihila materia; ea anihila 
doar forma. Şi, după cum aveam să descopăr curând, nici 


nu avea vreun efect asupra structurilor anorganice, dar era 
absolut fatală pentru orice formă organică. Acest lucru m-a 
nedumerit oarecum la început, deşi, dacă aş fi stat să 
gândesc mai profund, mi-aş fi dat seama despre ce era 
vorba. Deoarece numărul atomilor din moleculele organice 
este cu mult mai mare decât în cele mai complexe molecule 
minerale,  compuşii organici se caracterizează prin 
instabilitatea lor şi prin uşurinţa cu care se descompun prin 
intermediul unor forţe fizice şi al unor reactivi chimici. 

Cu ajutorul a două baterii puternice, conectate la nişte 
magneţi construiți special în acest scop, erau lansate două 
forţe înspăimântătoare. Luate separat una faţă de cealaltă, 
erau absolut inofensive; îşi atingeau însă scopul prin 
concentrarea într-un punct invizibil din aer. După ce am 
demonstrat în mod practic faptul că funcţiona - şi după ce 
abia am scăpat să nu fiu eu însumi spulberat în neant mi-am 
pregătit capcana. Dispunând magneţii, astfel încât forţa lor 
să preschimbe întregul spaţiu al intrării în camera mea într- 
un câmp al morţii, şi plasând lângă culcuşul meu un 
întrerupător prin intermediul căruia să dau drumul la 
curentul din baterii, m-am urcat în pat. 

Negrii încă păzeau odaia în care dormeam, schimbându- 
se între ei la miezul nopţii. Am dat drumul la curent imediat 
ce a sosit primul dintre ei. De-abia aţipisem, când am fost 
deşteptat de un clinchet subţire, metalic. Acolo, chiar în 
prag, se afla zgarda lui Dan, Saint Bernard-ul tatălui meu. 
Supraveghetorul meu s-a repezit s-o ridice de jos. A 
dispărut ca un vârtej de vânt, hainele lui căzând grămadă 
pe podea. S-a simţit un uşor iz de ozon în aer, dar, întrucât 
principalii componenți gazoşi ai trupului său erau 
hidrogenul, oxigenul şi azotul, care sunt toate lipsite de 
culoare şi de miros, nu a mai fost nicio altă manifestare a 
dispariţiei lui. Totuşi, atunci când am oprit curentul şi am 
ridicat de-acolo veşmintele, am găsit o depunere de carbon 
sub formă de cărbune animal şi alte pulberi, elementele 
solide, izolate, ale organismului său, ca sulful, potasiul şi 


fierul. Aranjând din nou capcana, m-am întors înapoi în pat. 
La miezul nopţii m-am sculat şi am ridicat resturile celui de- 
al doilea negru şi apoi am dormit liniştit până dimineaţa. 

Am fost trezit de glasul strident al tatălui meu, care mă 
striga din laborator. Am râs în sinea mea. Nu venise nimeni 
să-l trezească şi dormise peste program, îl auzeam cum se 
apropia de camera mea, cu intenţia dea mă trezi, aşa că m- 
am aşezat în capul oaselor pe pat, ca să-i urmăresc 
înălţarea - poate că apoteoza ar fi un termen mai potrivit. 
El s-a oprit o clipă în prag, apoi a făcut pasul fatal. Puf! A 
fost ca vântul suspinând printre pini. A dispărut. Hainele lui 
au căzut într-o grămadă fantastică pe podea. În afară de 
ozon, am simţit mirosul slab, ca de usturoi, al fosforului. O 
grămăjoară de materie elementară solidă se găsea printre 
veşmintele lui. Asta a fost tot. Lumea largă se aşternea în 
faţa mea. lemnicerii mei nu mai existau. 


UMBRA ŞI LICĂRIREA 


Când privesc înapoi, îmi dau seama cât de ciudată era 
prietenia aceea. Mai întâi, era vorba de Lloyd Inwood, înalt, 
suplu şi perfect legat, musculos şi brunet. Şi apoi de Paul 
Tichlorne, înalt, suplu şi perfect legat, musculos şi blond. 
Fiecare era replica celuilalt în toate cele, cu excepţia 
culorii. Lloyd avea ochii negri; Paul - albaştri. În momente 
de stres şi de emoție, sângele colora obrajii lui Lloyd în 
măsliniu, obrajii lui Paul - în purpuriu. În afară de problema 
culorii, semănau ca două picături. Ambii erau extrem de 
irascibili, peste măsură de tensionaţi, înzestrați cu o mare 
rezistenţă şi trăiau la unison. 

Dar această prietenie neobişnuită era un trio, iar al 
treilea personaj era scund de statură, gras şi îndesat şi 
leneş şi, o spun fără tragere de inimă, acela eram eu. Paul şi 
Lloyd păreau născuţi să fie rivali, iar eu să-i împac. Am 
crescut împreună şi cel mai adesea eu încasam loviturile pe 
care la furie şi le destinau unul altuia. Se aflau într-o 
permanentă întrecere, căutând să se depăşească unul pe 
celălalt şi, când se ambalau într-o astfel de luptă, nici 
eforturile depuse, nici patima lor nu mai cunoşteau vreo 
limită. 

Acest puternic spirit de rivalitate era valabil în studiile ca 
şi în jocurile lor. Dacă Paul învăţa pe dinafară un cânt din 
Marmioni1+, Lloyd memora două cânturi, Paul venea cu trei, 
iar Lloyd iarăşi cu patru, până când fiecare ştia întregul 
poem pe de rost. Îmi amintesc de un incident care s-a 
petrecut la iazul unde ne scăldam - un incident tragic de 
semnificativ în privinţa luptei de-o viaţă dintre ei. Băieţii îşi 
făcuseră o joacă din a se scufunda până la fundul iazului, 
aflat la vreo trei metri, apucându-se de nişte rădăcini de 
sub apă spre a vedea cine putea să rămână mai mult timp 
acolo. Paul şi Lloyd au permis să se facă haz pe seama lor, 
scufundându-se împreună. Când le-am văzut feţele, ferme şi 
hotărâte, dispărând sub apă în timp ce se scufundau rapid, 


am presimţit că avea să se întâmple ceva îngrozitor. Clipele 
treceau în goană, undele stârnite se potoliră, suprafaţa 
iazului deveni placidă şi netulburată şi nici capul brun nici 
cel bălai nu agită oglinda apei pentru a lua o gură de aer. 
Noi, cei de deasupra, începeam să fim neliniştiţi. Recordul 
băiatului ce-şi ţinuse cel mai mult timp respiraţia fusese 
depăşit şi nu se vedea încă niciun semn. Bule de aer se 
ridicau încet prin apă, arătând că aerul fusese expulzat din 
plămânii lor, apoi bulele încetară să se mai ridice. Fiecare 
secundă deveni interminabilă şi, nemaiputând suporta 
suspansul, m-am aruncat în apă. 

L-am găsit pe fundul iazului, cu mâinile încleştate de 
rădăcini, cu capetele la o şchioapă depărtare unul de 
celălalt, cu ochii larg deschişi, fiecare privind fix la celălalt. 
Îndurau o suferinţă înfiorătoare, chircindu-se şi răsucindu- 
se în chinurile sufocării voluntare, fiindcă niciunul nu voia 
să cedeze şi să se recunoască învins. Am încercat să-i 
descleştez lui Paul mâinile de pe rădăcină, dar el s-a opus 
cu înverşunare. Apoi, nemaiavând aer, am urcat la 
suprafaţă, speriat rău de tot. Am explicat rapid situaţia şi 
şase dintre noi am coborât şi, unindu-ne forţele, i-am smuls 
de acolo. În momentul când i-am scos din apă, amândoi 
erau în stare de inconştienţă şi numai după ce i-am 
rostogolit şi i-am frecat şi le-am făcut respiraţie artificială 
multă vreme şi-au revenit în simţiri. S-ar fi înecat acolo, 
dacă nimeni n-ar fi sărit să-i salveze. 

Când Paul Tichlorne a intrat la colegiu, a lăsat să se 
înţeleagă că avea să urmeze ştiinţele sociale. Lloyd Inwood, 
intrând în acelaşi timp, a ales să urmeze aceleaşi cursuri. 
Însă Paul avusese tot timpul de gând, în taină, să studieze 
ştiinţele naturii, specializându-se în chimie şi în ultimul 
moment a schimbat macazul. Deşi Lloyd îşi alesese deja 
lucrarea de an şi frecventa primele cursuri, s-a luat imediat 
după Paul şi a intrat la ştiinţele naturii, cu specialitatea 
chimie. Rivalitatea lor deveni curând notorie în toată 
universitatea. Fiecare era un stimulent pentru celălalt şi ei 


au studiat chimia mai în profunzime decât au făcut-o 
vreodată alţi studenţi - atât de în profunzime, de fapt, încât, 
înainte de a-şi lua patalamalele, puteau pune în încurcătură 
orice profesor de chimie sau „de colegiu rural” din 
instituţie, în afară de „bătrânul” Moss, şeful catedrei, şi 
chiar şi pe el l-au încuiat şi l-au pus în încurcătură nu o 
dată. Descoperirea de către Lloyd a „bacilului morţii” la 
peştele broască şi experienţele lui pe acesta cu cianură de 
potasiu au făcut ca numele lui şi al universităţii să facă 
înconjurul lumii; Paul nu a rămas nici el mai prejos atunci 
când a reuşit să producă în laborator coloizi ce manifestau 
activităţi asemănătoare cu ale amoebei şi când a aruncat o 
nouă lumină asupra proceselor de fertilizare, graţie 
experimentelor sale senzaţionale cu cloruri de sodiu şi cu 
soluţii de magneziu pe forme inferioare de viaţă marină. 

Oricum, pe când erau încă studenţi, în toiul profundelor 
lor incursiuni în misterele chimiei organice, Doris Van 
Benschoten a intrat în vieţile lor. Lloyd a cunoscut-o primul, 
dar în douăzeci şi patru de ore Paul s-a zbătut s-o cunoască 
şi el. Bineînţeles, s-au îndrăgostit amândoi de ea şi ea a 
ajuns să fie singura fiinţă de pe pământ pentru care merita 
să trăieşti. I-au făcut curte cu aceeaşi ardoare şi patimă, iar 
lupta lor pentru cucerirea ei a devenit atât de aprigă, încât 
jumătate din corpul studenţesc s-a apucat să parieze cu 
frenezie în legătură cu rezultatul. Până şi „bătrânul” Moss, 
într-o zi, după o demonstraţie uluitoare făcută de Paul în 
laboratorul său privat, a mărturisit că a pus la bătaie 
salariul său pe o lună ca să-l sprijine să ajungă mirele lui 
Doris Van Benschoten. 

În cele din urmă, ea a rezolvat problema în felul ei, spre 
satisfacția tuturor, cu excepţia lui Paul şi a lui Lloyd. 
Chemându-i pe amândoi, le-a spus că de fapt nu putea să 
aleagă între ei, din cauză că îi iubea pe amândoi la fel de 
mult; din păcate, poliandria fiind interzisă în Statele Unite, 
era obligată să renunţe la onoarea şi la fericirea de a se 
mărita cu vreunul dintre ei. Fiecare a dat vina pe celălalt 


pentru acest rezultat lamentabil şi animozitatea dintre ei a 
devenit şi mai aprigă. 

Dar lucrurile ajunseră la capăt destul de curând. Chiar la 
mine acasă, după ce îşi luaseră licenţele şi se strecuraseră 
nevăzuţi din mulţimea celorlalţi, s-a întâmplat să aibă loc 
începutul sfârşitului. Amândoi erau oameni cu stare, prea 
puţin atraşi şi neavând nevoie de o carieră profesională. 
Prietenia mea şi animozitatea lor reciprocă erau cele două 
lucruri care îi legau cumva între ei. În perioada când 
veneau destul de des la mine acasă, aveau pretenţia greu 
de satisfăcut de a nu se întâlni unul cu celălalt în astfel de 
vizite, deşi era inevitabil, având în vedere împrejurările, să 
dea unul peste celălalt din când în când. 

În ziua de care-mi amintesc, Paul Tichlorne îşi petrecuse 
toată dimineaţa în biroul meu citind o revistă ştiinţifică. 
Asta mi-a permis să-mi văd de treburile mele şi mă aflam 
afară printre trandafirii mei când a apărut Lloyd Inwood. 
Tunzând tufele, îndepărtând uscăturile şi fixând pe terasă 
suporţi pentru plantele căţărătoare, cu gura plină de cuie şi 
cu Lloyd după mine, dând o mână de ajutor din când în 
când, am ajuns să discutăm despre neamul mitic al 
oamenilor invizibili, acei oameni stranii şi rătăcitori, a căror 
tradiţie a ajuns până la noi. Lloyd se aprinse în timpul 
discuţiei în felul său smucit şi nervos şi curând ajunse să-şi 
pună întrebări legate de proprietăţile fizice şi de 
posibilitatea existenţei  invizibilităţii. Un obiect cu 
desăvârşire negru, susţinea el, ar eluda şi ar desfide 
vederea cea mai ageră. 

— Culoarea este senzaţie, spuse el. Ea nu are o realitate 
obiectivă. Fără lumină, noi nu putem vedea nici culorile, nici 
obiectele. Toate obiectele sunt negre în întuneric şi în 
întuneric ne este imposibil să le vedem. Dacă nicio rază de 
lumină nu cade asupra lor, nicio rază de lumină nu e 
aruncată înapoi de la ele către ochi şi astfel nu avem nicio 
dovadă vizibilă a existenţei lor. 


— Dar noi vedem obiectele negre în lumina zilei, am 
obiectat eu. 

— Foarte adevărat, continuă el cu aprindere. Dar asta se 
întâmplă din cauză că ele nu sunt perfect negre. Dacă ar fi 
perfect negre, absolut negre, atunci nu le-am putea vedea - 
ah, nici măcar în lumina orbitoare a o mie de sori nu le-am 
putea vedea! Prin urmare afirm că, utilizând pigmenţii 
potriviţi, combinaţi cum se cuvine, s-ar putea produce o 
vopsea absolut neagră, care ar face invizibil orice corp pe 
care ar fi aplicată. 

— Ar fi o descoperire remarcabilă, am spus eu pe un ton 
neutru, căci întreaga chestiune părea prea fantastică 
pentru a fi dezbătută în alte scopuri decât în unele pur 
speculative. 

— Remarcabilă! Lloyd mă bătu pe umăr. le cred şi eu. Păi 
cum, bătrâne, să am o astfel de vopsea cu care să mă 
acopăr, ar însemna să am întreaga lume la picioare. Aş afla 
imediat secretele regilor şi ale curților, ca şi jocul agenţilor 
de bursă, planurile trusturilor şi corporațiilor. Aş cunoaşte 
în permanenţă pulsul interior al lucrurilor şi aş deveni cea 
mai mare putere din lume. lar eu... Se întrerupse brusc, 
apoi adăugă: Ei bine, mi-am început experienţele şi pot să-ţi 
spun că sunt pe calea cea bună. 

Un hohot de râs venind dinspre intrarea casei ne-a făcut 
să tresărim. Paul Tichlorne stătea acolo în prag, cu un 
zâmbet batjocoritor pe buze. 

— Uiţi ceva, dragul meu Lloyd, zise el. 

— Uit ce anume? 

— Uiţi, continuă Paul, ah, uiţi umbra. 

Am văzut cum trăsăturile feţei lui Lloyd se lăsară în jos, 
dar el răspunse rânjind batjocoritor: 

— Ştii, pot să duc o umbră lăsată de soare. Apoi se 
întoarse brusc şi plin de furie către el. Ascultă, Paul, nu te 
amesteca în chestia asta dacă vrei să-ţi fie bine. 

O ceartă părea iminentă, dar Paul râse împăciuitor. 


— Nu mi-aş vâri degetele în pigmenţii tăi murdari. Chiar 
de-ai reuşi dincolo de cele mai nesăbuite aşteptări, tot ai să 
te loveşti de umbră. Nu poţi să scapi de ea. Eu însă am s-o 
iau în direcţia opusă. Prin însăşi natura ipotezei mele, 
umbra va fi eliminată... 

— Transparenţa! exclamă Lloyd pe loc. Dar ea nu poate fi 
obţinută. 

— O, nu; bineînţeles că nu. 

Şi Paul ridică uşor din umeri şi se îndepărtă pe poteca 
mărginită de trandafiri sălbatici. 

Acesta a fost începutul. Amândoi bărbaţii atacară 
problema cu toată energia lor impresionantă pentru care 
erau cunoscuţi şi cu o ranchiună şi o înverşunare care mă 
făceau să tremur pentru fiecare succes al unuia sau al 
celuilalt. Fiecare avea o încredere deplină în mine şi, în 
lungile săptămâni de experimente care au urmat, eu am 
fost prezent în ambele tabere, ascultându-le teoriile şi fiind 
martor la demonstrarea lor. Niciodată, printr-un cuvânt sau 
printr-un gest, nu am făcut nici cea mai slabă aluzie la 
progresele celuilalt, iar ei mă respectau pentru că aveam 
buzele pecetluite. 

Lloyd Inwood, după un efort prelungit şi neîntrerupt, 
când tensiunea asupra minţii şi trupului său devenea prea 
puternică pentru a mai fi suportată, avea un mod straniu de 
a obţine o destindere. Asista la meciurile de box cu premii. 
La una din acele manifestări brutale, unde mă târâse ca să- 
mi vorbească despre ultimele sale rezultate, teoria lui a 
primit o confirmare uluitoare. 

— Îl vezi pe bărbatul acela cu favoriţi roşcaţi? întrebă el, 
arătând dincolo de ring către al cincilea rând de scaune din 
partea opusă. Şi îl vezi pe bărbatul de după el, pe cel cu 
pălăria albă? Ei bine, pare să existe un spaţiu gol între ei, 
nu-i aşa? 

— Categoric, am răspuns eu. E o distanţă de un scaun 
între ei. Spaţiul gol este scaunul neocupat. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a spus pe un ton serios: 


— Între bărbatul cu favoriţi roşcaţi şi bărbatul cu pălăria 
albă şade Ben Wasson. M-ai auzit vorbind despre el. E cel 
mai inteligent pugilist din ţară din categoria sa. El este de 
asemenea un negru din Caraibe, pur-sânge şi cel mai negru 
din Statele Unite. Poartă un trenci negru încheiat până sus. 
L-am văzut când a intrat şi a ocupat locul acela. De îndată 
ce s-a aşezat pe scaun, a dispărut. Priveşte cu atenţie; e 
posibil să zâmbească. 

Mă pregăteam să mă duc până acolo ca să verific 
afirmaţia lui Lloyd, dar el m-a oprit. 

— Aşteaptă, mi-a zis. 

Am aşteptat şi am privit atent, până când bărbatul cu 
favoriţi roşcaţi îşi întoarse capul ca şi cum s-ar fi adresat 
locului neocupat; şi atunci, în acel loc gol, am văzut 
decupajele albului rostogolit al ochilor, precum şi dubla 
semilună albă a celor două şiruri de dinţi; pentru o clipă am 
putut să recunosc faţa unui negru. Dar, odată cu zâmbetul, 
pieri şi vizibilitatea lui şi scaunul păru a fi gol ca mai 
înainte. 

— Dacă ar fi cu desăvârşire negru, ai putea să şezi alături 
de el şi să nu-l vezi, spuse Lloyd şi mărturisesc că ilustrarea 
era destul de convingătoare. 

L-am vizitat pe Lloyd în laboratorul lui de mai multe ori 
după aceea şi l-am găsit mereu adâncit în căutarea negrului 
absolut. Experiențele sale cuprindeau tot felul de pigmenţi, 
cum ar fi negrul de fum, gudroanele, materiile vegetale 
carbonizate, funinginile de uleiuri şi grăsimi şi diferitele 
substanţe animale carbonizate. 

— Lumina albă este compusă din cele şapte culori de 
bază, mi-a argumentat el. Dar ea însăşi este, prin sine, 
invizibilă. Numai fiind reflectată de obiecte, ea şi obiectele 
devin vizibile. Dar numai acea porţiune din ea care e 
reflectată devine vizibilă. De pildă, iată o tabacheră 
albastră. Lumina albă se loveşte de ea şi, cu o singură 
excepţie, toate culorile ei componente - violet, indigo, 
verde, galben, oranj şi roşu - sunt absorbite. Singura 


excepţie este albastrul. Nu este absorbit, ci reflectat. De 
aceea, tabachera ne dă impresia de albăstreală. Nu vedem 
celelalte culori pentru că sunt absorbite. Noi vedem doar 
albastrul. Din acelaşi motiv iarba este verde. Undele verzi 
din lumina albă sunt retrimise către ochii noştri. 

— Atunci când ne zugrăvim casele, nu le aplicăm o 
culoare, a spus el altădată. Ceea ce facem este să aplicăm 
anumite substanţe care au proprietatea de a absorbi din 
lumina albă toate culorile, cu excepţia acelora în care am 
dori să apară casele noastre. Când o substanţă reflectă 
toate culorile către ochi, ea ne apare ca fiind albă. Când 
absoarbe toate culorile, ea este neagră. Dar, aşa cum am 
mai spus, noi nu avem încă un negru perfect. Nu toate 
culorile sunt absorbite. Negrul perfect, dacă nu îl privim 
într-o lumină foarte puternică, va fi total şi absolut invizibil. 
Priveşte, de pildă, la asta. 

El arătă către o paletă aflată pe masa lui de lucru. Pe ea 
erau aplicate cu pensula diferite nuanţe de pigmenţi negri. 
Una, în special, abia de o puteam vedea. Producea vederii o 
senzaţie de înceţoşare, aşa că m-am frecat la ochi şi am 
privit din nou. 

— Acesta, zise el cu emoție, este negrul cel mai negru pe 
care tu sau orice alt muritor l-aţi văzut vreodată. Dar mai 
aşteaptă puţin şi voi dispune de un negru atât de negru, 
încât niciun muritor nu va putea să-l privească - şi să-l şi 
vadă! 

Pe de altă parte, pe Paul Tichlorne îl găseam de obicei 
cufundat la fel de adânc în studierea polarizării luminii, a 
difracției şi interferenţei, a simplei sau dublei refracţii, 
precum şi a tot felul de compuşi organici stranii. 

— Transparenţa: o stare sau o calitate a unui corp, care 
permite tuturor razelor de lumină să treacă prin el, a 
definit el pentru mine. Asta caut eu. Lloyd, căutând 
opacitatea desăvârşită, are de furcă cu umbra. Eu însă am 
scăpat de ea. Un corp transparent nu are umbră şi nici nu 
reflectă undele luminoase - cel perfect transparent nu o 


face. Aşadar, evitând lumina foarte puternică, un astfel de 
corp nu numai că nu va avea niciun fel de umbră, dar, de 
vreme ce nu reflectă deloc lumina, va fi şi invizibil. 

Altădată, ne aflam în picioare lângă fereastră. Paul era 
ocupat cu şlefuirea mai multor lentile, aranjate pe pervaz. 
Deodată, după o pauză în conversaţie, îmi zise: 

— O! Am scăpat o lentilă. Apleacă-te pe fereastră, 
bătrâne, şi vezi unde o fi căzut. 

Am dat să scot capul, dar o lovitură puternică în frunte 
m-a făcut să mă retrag brusc. Mi-am frecat arcada 
învineţită şi am privit cu nedumerire şi reproş la Paul, care 
râdea ca un puştan pus pe şotii. 

— Ei bine? a zis el. 

— Ei bine? am repetat eu ca un ecou. 

— De ce nu cercetezi? a întrebat el. 

Şi am cercetat. Înainte de a scoate capul, simţurile mele, 
în mod automat active, îmi spuseseră că acolo nu era nimic, 
că nimic nu se interpunea între mine şi spaţiul din afară, că 
în cadrul ferestrei deschise nu se afla absolut nimic. Am 
întins mâna în faţă şi am simţit un obiect dur, neted, rece şi 
plan, despre care pipăitul meu, din experienţă, mi-a spus că 
era sticlă. Am privit din nou, dar nu am văzut absolut nimic. 

— Nisip alb de cuarţ, a turuit Paul, carbonat de sodiu, var 
stins, cioburi de sticlă, peroxid de mangan - şi iată 
rezultatul, cea mai fină sticlă trasă în foi marii Companii St. 
Gobain, care produce cea mai bună sticlă trasă în foi din 
lume, iar aceasta este cea mai fină bucată pe care au 
fabricat-o vreodată. Costă o avere. Dar uită-te la ea! Nici nu 
o poţi vedea. Nu-ţi dai seama că e acolo până nu dai cu 
capul de ea. 

— Ei, bătrâne! Este pur şi simplu o lecţie demonstrativă - 
anumite elemente, în ele însele opace, totuşi în aşa fel 
combinate încât să rezulte un corp transparent. Dar asta e 
de domeniul chimiei anorganice, îmi vei spune. Foarte 
adevărat. Însă îndrăznesc să afirm, stând aici bine înfipt pe 


picioare, că în domeniul organic eu pot copia orice se 
petrece în cel anorganic. 

— Priveşte aici! ţinea o eprubetă între mine şi lumină şi 
am remarcat lichidul tulbure sau noroios pe care îl 
conţinea. Goli conţinutul altei eprubete în el şi aproape 
instantaneu acesta deveni limpede şi strălucitor. 

— Sau aici! Cu mişcări iuți, nervoase, printre stativele 
sale cu eprubete, el preschimbă o soluţie albă în una de 
culoarea vinului roşu şi o soluţie galben deschis în una 
cafeniu închis. Introduse o bucăţică de hârtie de turnesol 
într-un acid, unde aceasta se coloră instantaneu în roşu şi, 
aruncând-o într-o soluţie alcalină, hârtia deveni la fel de 
rapid albastră. 

— Hârtia de turnesol e tot hârtie de turnesol, enunţă el în 
maniera formală a unui conferenţiar. Nu am transformat-o 
în altceva. Atunci ce am făcut? Pur şi simplu am schimbat 
aranjamentul moleculelor ei. De unde, la început, ea 
absorbea toate culorile din lumină cu excepţia roşului, 
structura sa moleculară a fost schimbată astfel încât să 
absoarbă roşul şi toate culorile în afară de albastru. Şi aşa 
mai departe ad infinitum. Acum, ceea ce intenţionez eu să 
fac este următorul lucru. Făcu o mică pauză. Intenţionez să 
caut - ah, şi să găsesc - reactivii adecvaţi, care, acţionând 
asupra organismului viu, vor determina schimbări 
moleculare analoge cu cele la care tocmai ai asistat. Dar 
aceşti reactivi, pe care am să-i găsesc şi cărora, de altfel, le- 
am şi dat deja de cap, nu vor colora trupul viu în albastru 
sau roşu sau negru, ci îl vor face transparent. Toată lumina 
va trece prin el. Va fi invizibil. Nu va avea deloc umbră. 

La câteva săptămâni după aceea, m-am dus cu Paul la 
vânătoare. Îmi promisese de câtva timp că voi avea 
plăcerea să vânez cu un câine minunat - de fapt, cel mai 
minunat câine cu care omul a vânat vreodată, aşa susţinea 
el şi a continuat să susţină asta până ce mi-a stârnit 
curiozitatea. Însă în dimineaţa respectivă am fost 
dezamăgit, fiindcă nu vedeam nici ţipenie de câine. 


— Nu îl prea vezi prin preajmă, a remarcat el în treacăt şi 
am pornit-o peste câmpuri. 

Nu-mi dădeam seama, în momentele acelea, ce anume 
mă indispunea, dar aveam senzaţia unui rău iminent şi 
mortal. Eram cu nervii la pământ şi, după farsele 
nemaipomenite pe care mi le jucau, simţurile mele păreau 
că o luaseră razna. Mi se părea că aud tot felul de sunete 
ciudate. Uneori auzeam foşnetul ierbii dată la o parte şi o 
dată zgomot de paşi mărunți peste o porţiune de teren 
pietros. 

— Ai auzit şi tu ceva, Paul? am întrebat o dată. 

El însă a scuturat din cap şi a continuat să meargă 
înainte, cu paşi fermi. 

Trecând peste un pârleaz, am auzit scâncetul uşor şi plin 
de nerăbdare al unui câine, aparent aflat la circa un metru 
de mine, dar privind în jur nu am văzut nimic. 

M-am lăsat pe pământ, stors de vlagă şi tremurând. 

— Paul, i-am spus, mai bine ne-am întoarce acasă. Mi-e 
teamă că mi se face rău. 

— Prostii, bătrâne, a răspuns el. Te-a ameţit soarele, ca 
vinul. Ai să te simţi foarte bine. E o vreme grozavă. 

Însă, trecând pe o cărare îngustă printr-un crâng de 
plopi canadieni, un obiect mi-a atins în trecere picioarele şi 
m-am împiedicat, fiind cât pe ce să cad. M-am uitat brusc 
neliniştit la Paul. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. Te împiedici singur? 

Mi-am înghiţit limba şi am păşit greoi mai departe, deşi 
eram total nedumerit şi pe deplin convins că vreo boală 
gravă şi misterioasă îmi atinsese nervii. Până în momentul 
acela, ochii mei scăpaseră, dar, când am ajuns din nou în 
câmp deschis, până şi vederea m-a lăsat. Licăriri stranii de 
lumină multicoloră, ca de curcubeu, au început să apară şi 
să dispară pe cărarea din faţa mea. Totuşi, am reuşit să mă 
stăpânesc, până când luminile multicolore au început să 
persiste timp de douăzeci de secunde bune, dansând şi 


licărind în permanentă mişcare. Atunci m-am aşezat, sleit 
de puteri şi tremurând. 

— S-a terminat cu mine, am gâfâit eu, acoperindu-mi 
ochii cu mâinile. Mi-a afectat vederea. Paul, du-mă acasă. 

Paul însă a hohotit îndelung. 

— Ce ţi-am spus eu? - cel mai minunat câine, nu? Ei bine, 
ce părere ai? 

S-a răsucit puţin şi a început să fluiere. Am auzit 
zgomotul uşor de paşi, gâfâitul unui animal înfierbântat şi 
scheunatul inconfundabil al unui câine. Apoi Paul s-a 
aplecat şi aparent a mângâiat aerul. 

— Aici! Dă-mi încheietura mâinii. 

Şi mi-a frecat mâna de trufa rece şi de fălcile unui câine. 
Era în mod cert un câine, având forma şi blana netedă, 
scurtă, a unui pointer. 

E suficient să spunem că foarte repede mi-am revenit în 
fire şi mi-am redobândit cumpătul. Paul a pus o zgardă la 
gâtul animalului şi şi-a legat batista de coada acestuia. Şi 
atunci ni s-a oferit spectacolul remarcabil al unei zgărzi 
goale şi al unei batiste fluturânde, zburdând peste câmpuri. 
Era ceva să vezi acea zgardă şi acea batistă iţindu-se în 
mijlocul unui cârd de prepeliţe dintr-un crâng de salcâmi şi 
rămânând încremenite şi nemişcate până când speriam noi 
păsările. 

Din când în când, câinele emitea licăririle de lumină 
multicoloră pe care le-am amintit. Singurul lucru, mi-a 
explicat Paul, pe care nu-l anticipase şi căruia se îndoia că 
avea să-i dea de cap. 

— Alcătuiesc o familie numeroasă, spuse el, aceşti câini ai 
soarelui, aceşti câini ai vântului, ai curcubeului, ai haloului 
şi ai parheliilor. Ei sunt produşi de refracția luminii care 
întâlneşte cristale minerale sau de gheaţă, ceaţă, ploaie, 
lichide pulverizate şi nenumărate alte lucruri; teamă mi-e 
că ei sunt preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru 
transparenţă. Am scăpat de umbra lui Lloyd doar ca să dau 
peste pâlpâirea curcubeului. 


Peste vreo două zile, înainte de a intra în laboratorul lui 
Paul, m-a izbit o duhoare cumplită. Atât de puternică era, 
încât a fost uşor să-i descopăr sursa -o masă de materie în 
putrefacție, zăcând în prag, care prin conturul ei semăna 
vag cu un câine. 

Paul se înfioră când cercetă ceea ce descoperisem. Era 
câinele său invizibil, sau mai degrabă ceea ce fusese câinele 
său invizibil, fiindcă acum era pe deplin vizibil. El se jucase 
nu mai departe decât cu câteva minute mai înainte, teafăr şi 
sănătos. La o examinare mai atentă, ieşi la iveală faptul că 
ţeasta îi fusese zdrobită cu o lovitură puternică. Era oricum 
straniu că animalul părea să fi fost ucis, dar totodată 
inexplicabil era că putrezea atât de rapid. 

— Reactivii pe care i-am injectat în vine erau inofensivi, 
explică Paul. Totuşi erau puternici şi se pare că, atunci când 
survine moartea, provoacă practic dezintegrarea 
instantanee. Interesant! Extrem de interesant! Bun, 
singura condiţie este să nu mori. Ei nu sunt nocivi atât timp 
cât eşti în viaţă. Mă întreb însă cine a zdrobit capul câinelui. 

Lucrurile s-au lămurit, atunci când o  slujnică 
înspăimântată aduse vestea că Gaffer Bedshaw, chiar în 
dimineaţa aceea, doar cu o oră în urmă, înnebunise 
devenind violent şi zăcea legat cu curele acasă, în căsuţa 
vânătorului, unde bătea câmpii despre o luptă cu o fiară 
uriaşă şi fioroasă pe care o întâlnise pe păşunea lui 
Tichlorne. Pretindea că fiinţa, ori ce va fi fost ea, era 
invizibilă, că doar văzuse cu ochii lui că era invizibilă; 
nevasta înlăcrimată şi fiicele clătinau cu jale din cap şi 
atunci el nu făcea decât să se zbată cu şi mai multă furie, 
iar grădinarul şi vizitiul mai strângeau curelele cu încă o 
gaură. 

În timp ce Paul Tichlorne rezolva astfel cu succes 
problema invizibilităţii, nici Lloyd Inwood nu rămânea mai 
prejos. M-am dus la el în urma unui mesaj prin care mă 
invita să vin să văd cum îi mai mergea. Laboratorul său 
ocupa o poziţie izolată în mijlocul vastelor sale terenuri. Era 


clădit într-o poieniţă încântătoare, înconjurată din toate 
părţile de un crâng des, şi se ajungea la el urmând o cărare 
ce şerpuia neregulat. Bătusem acea cărare atât de des, 
încât o cunoşteam pe de rost pas cu pas şi oricine îşi poate 
închipui surpriza mea când am ajuns în poieniţă şi nu am 
văzut nici urmă de laborator. Structura lui învechită, ca de 
magazie, cu coşul de fum din gresie roşie, nu mai exista. 
Nici măcar nu lăsa să se vadă că ar fi existat vreodată. Nu 
exista nicio urmă de ruine, de moloz, nimic. 

Tocmai voiam să traversez locul în care se aflase. „Aici”, 
mi-am zis, „ar trebui să fie treapta din faţa intrării”. De-abia 
rostisem acele cuvinte, când m-am lovit cu piciorul de un 
obstacol, aflat înaintea mea şi am dat cu capul în ceva care, 
la pipăit, dădea foarte mult senzaţia că ar fi o uşă. Am întins 
mâna. Era o uşă. Am găsit clanţa şi am apăsat-o. Şi, în timp 
ce uşa se rotea spre înăuntru pe balamalele ei, întregul 
interior al laboratorului mi-a izbit vederea. Salutându-l pe 
Lloyd, m-am întors, am închis uşa şi am făcut câţiva paşi de- 
a-ndăratelea pe cărare. Nu vedeam nimic din clădire. 
Revenind şi deschizând uşa, pe dată tot mobilierul şi fiecare 
detaliu al interiorului au devenit iar vizibile. Într-adevăr, era 
şocantă trecerea bruscă de la gol la lumină şi formă şi 
culoare. 

— Ei, ce părere ai? întrebă Lloyd, strângându-mi mâna. 
leri după-amiază am dat două straturi de negru absolut pe 
zidurile exterioare, ca să văd efectul. Ce-ţi mai face capul? 
Te-ai lovit destul de zdravăn, îmi închipui. 

— Să nu mai vorbim despre asta, mă întrerupse el pe 
când îl felicitam. Am să-ţi dau ceva mai bun de făcut. 

În timp ce vorbea, începu să se dezbrace şi, când rămase 
gol puşcă în faţa mea, îmi puse un vas şi o pensulă în mână 
Şi zise: 

— Uite, pune pe mine un strat din asta. 

Era o substanţă uleioasă, ca un şerlac, care se întindea 
rapid şi uşor pe piele şi se usca imediat. 


— Doar ca pregătire şi ca măsură de precauţie, explică el 
după ce am terminat; abia acum vine chestia adevărată. 

Am ridicat un alt recipient pe care mi l-a arătat, m-am 
uitat înăuntru, dar nu am văzut nimic. 

— E gol, am spus. 

— Vâră-ţi degetul în el. 

I-am dat ascultare şi am avut o senzaţie de umezeală 
răcoroasă. Retrăgându-mi mâna, m-am uitat la degetul 
arătător, cel pe care-l introdusesem în vas, dar dispăruse. 
Mi-am dat seama după tensionarea şi relaxarea alternative 
ale muşchilor că îl mişcam, dar îmi era sfidat simţul văzului. 
S-ar fi zis că mi se retezase un deget; nu am putut avea 
nicio impresie vizuală despre el, până nu lam întins în 
lumina soarelui şi nu i-am văzut umbra clară pătând 
podeaua. 

Lloyd râdea pe înfundate. 

— Acum întinde substanţa cu pensula şi deschide bine 
ochii. 

Am vârât pensula în vasul aparent gol şi i-am tras o dâră 
peste piept. Odată cu trecerea pensulei, carnea dispărea de 
dedesubt. l-am acoperit piciorul drept şi acum era un om 
ciung de un picior, sfidând toate legile gravitaţiei. Şi tot aşa, 
dâră lângă dâră, membru cu membru, l-am vopsit pe Lloyd 
Inwood în culoarea neantului. Era o experienţă care îţi 
dădea fiori şi am fost bucuros când n-au mai rămas vizibili 
decât ochii lui negri aprinşi, plutind aparent fără niciun 
sprijin prin aer. 

— Am o soluţie purificată şi nevătămătoare pentru «ei, 
spuse. O pulverizare fină cu un aerograf şi hocus-pocus! Nu 
mai sunt. 

Odată făcut şi acest lucru cu îndemânare, spuse: 

— Acum am să mă mişc prin încăpere, iar tu ai să-mi spui 
ce senzaţii încerci. 

— În primul rând, nu te văd, am zis şi l-am auzit râzând 
voios din mijlocul vidului. Desigur, am continuat eu, nu poţi 
scăpa de umbră, dar era de aşteptat. Atunci când treci între 


ochiul meu şi un obiect, acel obiect dispare, dar dispariţia 
lui e atât de neobişnuită şi de neînțeles, încât îmi apare ca şi 
cum mi s-ar fi înceţoşat ochii. Când te mişti rapid, simt o 
zăpăcitoare succesiune de înceţoşări. Senzaţia de ceaţă îmi 
dă dureri de ochi şi oboseală în creier. 

— Ai şi alte indicii ale prezenţei mele? întrebă el. 

— Şi nu şi da, am răspuns. Când te afli lângă mine, încerc 
nişte senzaţii asemănătoare cu cele produse de depozitele 
igrasioase, de criptele întunecoase şi de minele adânci. Şi 
întocmai cum marinarii simt apropierea uscatului în nopţile 
întunecate, tot aşa simt şi eu apropierea trupului tău. Însă 
totul e foarte vag şi insesizabil. 

Am stat mult de vorbă în acea ultimă dimineaţă în 
laboratorul său, iar când m-am ridicat să plec, mi-a apucat 
mâna cu mâna lui nevăzută, strângând-o nervos şi a spus: 

— Acum voi cuceri lumea! 

Şi nu am îndrăznit să-i spun că Paul Tichlorne reuşise şi 
el. 

Acasă am găsit un bilet de la Paul, rugându-mă să vin 
imediat, şi se făcuse ora prânzului când am ajuns pe 
bicicletă, cotind pe serpentine. Paul m-a strigat de pe 
terenul de tenis, aşa că am descălecat şi m-am îndreptat 
într-acolo. Terenul era însă gol. În timp ce stăteam acolo 
căscând gura, o minge de tenis m-a lovit în braţ şi, pe când 
mă răsuceam să văd de unde venea, un alt vâjâit îmi trecu 
pe lângă ureche. Din câte-mi puteam vedea atacatorul, 
mingile veneau vâjâind spre mine din spaţiu şi eram de-a 
dreptul împroşcat cu ele. Dar când mingile deja azvârlite 
către mine începură să se întoarcă pentru o nouă lovitură, 
am realizat situaţia. Apucând o rachetă şi ţinându-mi ochii 
deschişi, am văzut o licărire ca de curcubeu apărând şi 
dispărând şi mişcându-se încoace şi încolo deasupra solului. 
M-am luat după ea şi tocmai îi administram cu racheta 
câteva lovituri zdravene, când a răsunat glasul lui Paul: 

— Gata! Ajunge! O! Au! Încetează! Mă loveşti peste 
pielea goală, ştii doar! Au! Auu! Nu mai fac! Am să fiu 


cuminte! Am vrut doar să-mi vezi metamorfoza, se tângui 
el, iar eu mi-l imaginam cum îşi freacă vânătăile. 

După câteva minute, jucam împreună tenis - un handicap 
din partea mea, fiindcă eu nu-mi dădeam seama de poziţia 
lui decât atunci când unghiurile dintre el, soare şi mine se 
aflau într-o conjuncţie potrivită. Atunci şi doar atunci 
licărea. Dar licăririle erau mult mai strălucitoare decât 
curcubeul - cel mai pur albastru, violetul cel mai delicat, 
galbenul ccl mai strălucitor şi toate nuanțele intermediare, 
având strălucirea sclipitoare a diamantului, uluitoare, 
orbitoare, irizate. 

Dar în toiul partidei noastre am simţit brusc un frig jilav, 
care-mi amintea de minele adânci şi de  criptele 
întunecoase, un frig asemănător cu cel simţit chiar în 
dimineaţa aceea. În secunda următoare, aproape de fileu, 
am văzut o minge ricoşând în aer într-un spaţiu gol şi, în 
aceeaşi clipă, la câţiva paşi distanţă, Paul Tichlorne emise o 
licărire de curcubeu. Nu putea fi el cel din care ricoşase 
mingea şi, cu o groază care-mi provocă greață, am realizat 
faptul că Lloyd Inwood intrase în scenă. Ca să fiu sigur, m- 
am uitat să-i văd umbra şi ea era acolo, o pată informă 
având circumferința trupului său (soarele se afla deasupra 
capului), mişcându-se pe teren. Mi-am amintit de 
ameninţarea lui şi am fost sigur că toţi acei ani îndelungaţi 
de rivalitate erau pe punctul de a culmina într-o luptă 
supraomenească. 

Am strigat pentru a-l avertiza pe Paul şi am auzit un 
mârâit ca de fiară sălbatică şi un alt mârâit drept răspuns. 
Am văzut pata întunecată traversând cu iuţeală terenul şi o 
izbucnire de lumină multicoloră venind cu iuţeală în 
întâmpinarea ei; apoi umbra şi licărirea s-au făcut una şi s- 
au auzit bufniturile unor lovituri nevăzute. Fileul a căzut la 
pământ în faţa ochilor mei înspăimântați. Am ţâşnit către 
combatanți strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 


Dar trupurile lor încleştate se izbiră de genunchii mei şi 
am fost răsturnat. 

— Nu te băga, bătrâne! am auzit glasul lui Lloyd Inwood 
venind din spaţiul gol. 

Şi apoi glasul lui Paul strigând: 

— Da, ne-am săturat de împăcări! 

După sunetul glasurilor lor, mi-am dat seama că se 
despărţiseră. Nu reuşeam să-l localizez pe Paul, aşa că m- 
am apropiat de umbra care-l reprezenta pe Lloyd. Dar din 
partea cealaltă am primit o lovitură năucitoare în bărbie şi 
l-am auzit pe Paul răcnind furios: 

— Acum 0 să stai deoparte? 

Apoi s-au încleştat din nou unul de altul, impactul 
loviturilor lor, gemetele şi gâfâielile, precum şi licăririle iuți 
şi mişcările umbrei vorbind limpede despre înverşunarea 
luptei lor. 

Am strigat după ajutor şi Gaffer Bedshaw intră în goană 
pe teren. Puteam vedea, în timp ce se apropia, că mă privea 
într-un fel ciudat, dar se ciocni de combatanți şi fu azvârlit 
de îndată la pământ. Răcnind ca un disperat şi ţipând „O, 
Doamne, i-am prins!”, el sări în picioare şi o luă la 
sănătoasa ca un nebun, părăsind terenul. 

Nu puteam face nimic, aşa că m-am ridicat, fascinat şi 
stors de puteri, şi am asistat la luptă. Soarele aflat la 
amiază strălucea orbitor pe terenul de tenis gol. Şi chiar 
era gol. Tot ce puteam să văd erau pata de umbră şi 
licăririle de curcubeu, praful ridicându-se de sub picioarele 
nevăzute, ţărâna smulgându-se de sub tălpile proptite cu 
încordare şi fileul bombându-se o dată sau de două ori când 
trupurile lor se izbeau de el. Asta era tot, iar după un timp 
până şi asta a încetat. Nu mai apăreau licăriri, iar umbra se 
lungise şi devenise staţionară; atunci mi-am amintit de 
feţele băieţeşti încordate în timp ce se ţineau încleştaţi de 
rădăcini, în răcoarea din adâncul iazului. 

M-au găsit după un ceas. Vreo aluzie despre ceea ce se 
întâmplase ajunsese, se pare, la urechile servitorilor şi 


aceştia părăsiseră serviciul de pe proprietatea Tichlorne in 
corpore. Gaffer Bedshaw nu şi-a mai revenit niciodată din al 
doilea şoc pe care l-a primit şi se află internat într-un 
ospiciu, fără speranţă de vindecare. Secretele 
descoperirilor lor miraculoase au murit odată cu Paul şi 
Lloyd, ambele laboratoare fiind distruse de rudele 
îndurerate. Cât despre mine, nu-mi mai pasă de cercetările 
din domeniul chimiei, iar ştiinţa este un cuvânt tabu la mine 
în casă. M-am întors la trandafirii mei. Culorile naturii îmi 
sunt prea de-ajuns. 


CÂND LUMEA ERA TÂNĂRĂ 


I 


Un bărbat din soiul celor foarte liniştiţi şi stăpâni pe sine 
se aşezase pentru o clipă pe culmea zidului, pentru a 
detecta în întunericul jilav semnele primejdiilor pe care 
acesta le putea ascunde. Dar sonda auzului său nu îi 
semnală nimic, în afară de tânguirea vântului printre 
arborii nevăzuţi şi de freamătul frunzelor de pe crengile ce 
se clătinau. O ceaţă grea se risipea alungată de vânt şi, deşi 
el nu vedea ceața, umezeala ei îl plesnea peste faţă, iar 
zidul pe care şedea era umed. 

Se căţărase fără zgomot pe culmea zidului venind din 
afară şi fără zgomot îşi dădu drumul pe pământ înăuntru. 
Scoase din buzunar o mică lanternă electrică, dar nu se 
folosi de ea. Deşi drumul era întunecat, nu dorea lumină. Cu 
lanterna în mână, cu degetul pe buton, înainta în beznă. 
Pământul era moale şi elastic sub paşii săi, fiind acoperit de 
un covor din ace de pin, din frunze uscate şi din humus, 
care în mod evident nu mai fusese tulburat de ani de zile. 
Frunzele şi crengile se loveau în tăcere de trupul său, dar 
era atât de întuneric încât nu avea cum să se ferească de 
ele. Curând înainta pe dibuite, cu mâna întinsă în faţă, şi nu 
o dată mâna dădea de trunchiurile puternice ale arborilor 
uriaşi. Ştia că tot ce-l înconjura erau aceşti arbori; simţea 
prezenţa lor pretutindeni şi încerca o senzaţie stranie de 
micime microscopică în mijlocul acelor trupuri imense, ce 
se aplecau spre el pentru a-l strivi. Dincolo, ştia asta, se afla 
casa şi se aştepta să găsească vreo potecă sau vreo cărare 
şerpuită, care l-ar fi condus lesne până la ea. 

La un moment dat, se simţi prins în capcană. În toate 
părţile dădea numai de copaci şi de crengi sau bâjbâia prin 
lăstărişuri dese, fiind convins că nu va mai ieşi de acolo. 
Atunci aprinse lanterna cu precauţie, îndreptând fasciculul 
către pământul de sub picioarele sale. Încet şi cu grijă o 
plimbă în jurul său, raza strălucitoare arătându-i în 


amănunte precise toate obstacolele din cale. Văzu o 
deschidere între nişte copaci cu trunchiuri uriaşe şi înaintă 
prin ea, stingând lanterna şi călcând pe teren uscat, apărat 
de picăturile ceţii graţie frunzişului des de deasupra. Avea 
un simţ al orientării bun şi ştia că mergea către casă. 

Şi atunci se petrecu lucrul acela - lucrul inimaginabil şi 
neaşteptat. Piciorul său în coborâre călcă pe ceva care era 
moale şi viu şi care se ridică respirând zgomotos sub 
greutatea trupului său. Sări într-o parte şi se ghemui gata 
să sară din nou, în orice direcţie, într-o aşteptare încordată, 
pregătit să facă faţă asaltului fioros al necunoscutului. 
Aşteptă un moment, întrebându-se ce soi de animal era 
acela care se ridicase de sub picioarele lui şi care acum nu 
făcea niciun zgomot şi nicio mişcare şi care probabil stătea 
ghemuit şi aştepta la fel de încordat şi pregătit pentru 
orice, ca şi el. Tensiunea deveni de nesuportat. Ținând 
lanterna în faţă, apăsă pe buton, văzu şi scoase un urlet de 
groază. Era pregătit pentru orice, de la un vițel sau un 
căprior înspăimântat până la un leu gata de atac, dar nu şi 
pentru ceea ce văzuse. În clipa aceea, mica rază de lumină 
a lanternei, tăioasă şi albă, îi arătase ceea ce n-ar mai fi 
putut uita nici într-o mie de ani - un bărbat, uriaş şi blond, 
cu părul şi barba bălaie, în pielea goală, purtând doar nişte 
mocasini uşor argăsiţi şi ceea ce părea o blană de capră 
peste mijloc. Braţele şi gambele îi erau goale, ca şi umerii şi 
cea mai mare parte a pieptului. Pielea lui era netedă şi 
lipsită de păr, dar bronzată de soare şi vânt, în timp ce sub 
ea muşchii voluminoşi ieşeau în relief ca nişte şerpi groşi. 

Totuşi, doar acest lucru, oricât era de neaşteptat, nu ar fi 
fost de-ajuns pentru a-l face pe bărbat să urle. Ceea ce îi 
provocase groaza era ferocitatea de nedescris a feţei, 
privirea de animal sălbatic a ochilor albaştri aparent 
neafectaţi de lumină, acele de pin încâlcite şi agăţate în 
barbă şi în păr şi întreg acel trup formidabil, ghemuit şi 
gata să sară asupra lui. Chiar în clipa când văzuse toate 
acestea şi, în timp ce urletul lui încă răsuna, fiinţa făcu un 


salt, el azvârli cu toată forţa lanterna drept în ea şi se 
aruncă la pământ. Simţi cum labele şi fluierele picioarelor 
ei îl loveau în coaste şi sări în picioare şi într-o parte, în 
timp ce fiinţa se năpustea drept înainte şi se prăbuşea greoi 
în lăstăriş. 

Când zgomotul căderii încetă, omul se opri şi, de-a 
buşilea, aşteptă. Auzea cum fiinţa se mişca de colo-colo, 
căutându-l, şi îi era teamă să nu-şi trădeze poziţia printr-o 
nouă încercare de a scăpa cu fuga. Ştia că în mod inevitabil 
ar fi făcut să trosnească lăstărişul şi ar fi fost urmărit. La un 
moment dat îşi scoase revolverul, apoi se răzgândi. Îşi 
recăpătase stăpânirea de sine şi spera că va putea pleca 
fără zgomot. De mai multe ori auzi cum fiinţa scotocea prin 
desiş după el şi erau momente când şi ea rămânea 
nemişcată şi asculta. Asta îi dădu bărbatului o idee. O mână 
i se odihnea pe o bucată de lemn uscat. Cu grijă, mai întâi 
pipăind în jurul său prin întuneric spre a vedea dacă 
întreaga mişcare a braţului nu se împiedica de ceva, el 
ridică bucata de lemn şi o azvârli. Nu era o bucată mare şi 
zbură departe, aterizând cu zgomot într-un tufiş, şi în 
acelaşi timp el însuşi se târi fără ezitare de acolo. Şi, de-a 
buşilea, încet şi cu precauţie, se târi mai departe, până 
când genunchii i se udară pe humusul îmbibat cu apă. Când 
ascultă, el nu auzi decât tânguirea vântului şi umezeala 
ceţii picurând de pe ramuri. Fără să-şi slăbească atenţia, se 
ridică în picioare şi se îndreptă spre zidul de piatră, pe care 
îl escaladă şi sări în drum. 

Croindu-şi drum pe bâjbăite într-un pâlc de boscheţi, 
scoase de acolo o bicicletă şi se pregăti s-o încalece. Tocmai 
rotea pinionul cu piciorul pentru a aduce pedala din partea 
opusă în poziţia potrivită, când auzi bufnitura unui trup 
greu, care ateriza uşor şi evident în picioare. Nu mai 
aşteptă următoarea mişcare, ci o luă la fugă cu mâinile pe 
ghidonul bicicletei, până când fu în stare să sară călare pe 
şa, să nimerească pedalele şi să ia viteză. În spate auzea 


zdupăitul rapid al paşilor în pulberea drumului, dar el se 
depărtă şi îl pierdu în urmă. 

Din nenorocire, o pornise în direcţia opusă oraşului şi 
înainta în sus printre dealuri. Ştia că pe drumul respectiv 
nu existau încrucişări cu alte drumuri. Singura cale înapoi 
era cea care ar fi trecut prin teroarea aceea şi nu-şi putea 
face curaj s-o înfrunte. După o jumătate de ceas, văzând că 
drumul era tot mai înclinat, descălecă. Pentru a se pune mai 
la adăpost, lăsându-şi bicicleta pe marginea drumului, trecu 
peste un gard în ceea ce el socoti a fi o păşune pe o coastă 
de deal, întinse un ziar pe pământ şi se aşeză. 

„Doamne!”, zise cu glas tare, ştergându-şi faţa de 
sudoare şi de umezeala ceţii. 

Şi „Doamne!”, zise încă o dată, în timp ce-şi răsucea o 
ţigară şi chibzuia dacă să se întoarcă. 

Dar nu făcu nicio încercare de a se întoarce. Era hotărât 
să nu rişte acel drum pe întuneric şi, cu capul rezemat pe 
genunchi, aţipi, aşteptând să se lumineze de ziuă. 

La cât timp după aceea nu a ştiut, a fost trezit de lătratul 
scurt al unui pui de coiot. Pe când îl căuta cu privirea şi îl 
localiza pe coama dealului din spatele său, observă 
schimbarea la chip a nopţii. Ceaţa dispăruse, stelele şi luna 
păliseră, până şi vântul încetase cu totul. Se preschimbase 
într-o îmbălsămată noapte de vară californiană. Încercă să 
aţipească la loc, dar chefnitul coiotului îl deranja. Pe 
jumătate adormit, auzi un cântec sălbatic şi sinistru. Privind 
în jur, îşi dădu seama că acel coiot încetase să mai latre şi 
fugea pe creasta dealului, iar în urma lui, în plină goană, 
fără a mai cânta, alerga creatura dezbrăcată pe care o 
întâlnise în grădină. Era un coiot tânăr şi era ajuns din 
urmă când urmărirea dispăru din vedere. Bărbatul tremura 
de parcă îl luase cu frig în timp ce sărea în picioare, 
escalada gardul şi încăleca pe bicicletă. Dar era şansa lui şi 
el ştia asta. Teroarea nu se mai afla între el şi Mill Valley. 

Gonea la vale riscând să-şi frângă gâtul, dar, la curba de 
la poalele dealului, în bezna adâncă, dădu într-o groapă şi 


fu azvârlit cât era de lung peste bara ghidonului. 

„Sigur nu e noaptea mea norocoasă”, mormăi el în timp 
ce examina furca ruptă a vehiculului. 

Ridicând pe umăr bicicleta nefolositoare, o porni greoi 
din loc. După o vreme ajunse la zidul de piatră şi, aproape 
nevenindu-i să creadă prin ce trecuse, căută în praful 
drumului urme şi le găsi - urme de mocasini, urme uriaşe, 
adânc imprimate în pulbere la degete. Tocmai când stătea 
aplecat peste ele, examinându-le, auzi din nou cântecul cel 
sinistru. Văzuse fiinţa urmărind coiotul şi ştia că nu avea 
nicio şansă într-o fugă cinstită. Nici nu încercă acest lucru, 
mulţumindu-se să se ascundă în umbra deasă din afara 
drumului. 

Şi din nou văzu fiinţa, ce părea un bărbat despuiat, 
alergând cu iuţeală şi cu paşi uşori şi cântând în timp ce 
alerga. În dreptul lui se opri şi bărbatului îi stătu inima în 
loc. Dar, în loc să se îndrepte spre ascunzătoarea lui, ea 
făcu un salt, se prinse de o creangă a copacului de pe 
marginea drumului şi se căţără rapid către vârf, sărind din 
creangă în creangă ca o maimuţă. Se avântă peste zid şi la 
vreo patru metri mai sus de coama acestuia, în crengile 
altui copac şi, nevăzut de-acum, îşi dădu drumul pe pământ. 
Omul aşteptă câteva minute ca vrăjit, apoi o porni din loc. 


II 

Pus pe harţă, Dave Slotter stătea rezemat de masa de 
lucru ce bara calea către cabinetul particular al lui James 
Ward, asociat principal al firmei Ward, Knowles & Co. Dave 
era furios. Toţi cei din primul birou îl priviseră cu multă 
suspiciune, iar bărbatul care-l înfrunta era cum nu se poate 
mai suspicios. 

— Spune-i domnului Ward că e vorba de ceva important, 
insistă el. 

— Eu îţi spun că tocmai dictează ceva şi nu poate fi 
deranjat, fu răspunsul. Vino mâine. 


— Mâine va fi prea târziu. Dă fuga şi spune-i domnului 
Ward că e o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Secretarul şovăia şi Dave exploată avantajul. 

— Îi spui doar că mă aflam dincolo de golf în Mill Valley 
noaptea trecută şi că doresc să-l informez în legătură cu 
ceva. 

— Numele? veni întrebarea. 

— Nu contează numele. Nu mă cunoaşte. 

Când Dave fu introdus în cabinetul particular, era încă 
într-o dispoziţie sufletească arţăgoasă, dar, când se trezi în 
faţa unui uriaş bărbat blond, care se răsuci într-un fotoliu 
turnant de la dactilografa căreia îi dicta, întorcându-se cu 
faţa spre el, atitudinea lui se schimbă brusc. Nu ştia motivul 
acestei schimbări şi în taină era furios pe sine însuşi. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Ward? întrebă Dave cu 
o stupiditate care îl irită şi mai mult. Nu intenţionase deloc 
să se poarte astfel. 

— Da, veni răspunsul. Dar dumneata cine eşti? 

— Harry Bankroft, minţi Dave. Nu mă cunoaşteţi, iar 
numele meu nu are importanţă. 

— Ai trimis vorbă că te aflai în Mill Valley noaptea 
trecută? 

—  Locuiţi acolo, nu-i aşa? replică Dave, privind cu 
suspiciune la stenografă. 

— Da. În legătură cu ce anume aveai de gând să stăm de 
vorbă? Sunt foarte ocupat. 

— Aş dori să stăm de vorbă singuri, domnule. 

Domnul Ward îi aruncă o privire rapidă, pătrunzătoare, 
ezită o clipă, apoi se decise. 

— Ne va lua doar câteva minute, domnişoară Potter. 

Fata se ridică, îşi strânse notițele şi ieşi din birou. 

Dave privi la domnul James Ward cu surprindere, până ce 
gentlemanul îi întrerupse şirul de idei care încă nu se legau 
între ele. 

— Ei bine? 


— Am fost în Mill Valley noaptea trecută, începu Dave 
confuz. 

— Am mai auzit asta. Ce doreşti? 

Şi Dave îşi începu relatarea având tot mai mult 
convingerea că totul era incredibil. 

— Am fost la casa dumneavoastră, vreau să zic pe 
proprietate. 

— Ce căutai dumneata acolo? 

— Mă dusesem să dau o spargere, răspunse Dave cu 
toată francheţea. Am auzit că locuiţi singur, cu un chinez pe 
post de bucătar, şi mi s-a părut tentant. Numai că n-am dat 
spargerea. S-a întâmplat ceva care m-a împiedicat. De 
aceea mă aflu aici. Am venit ca să vă pun în gardă. Am dat 
peste un om sălbatic, umblând liber pe domeniul 
dumneavoastră - un adevărat diavol. Ar fi putut să facă 
bucăţi un tip ca mine. M-a făcut să alerg cum n-am mai 
alergat în viaţa mea. Nu poartă niciun fel de haine care ar 
putea fi menţionate, se caţără în copaci ca o maimuţă şi 
aleargă ca o căprioară. L-am văzut urmărind un coiot şi, 
după ultimele secvenţe pe care le-am văzut, pe Dumnezeul 
meu, îl ajungea din urmă. 

Dave făcu o pauză aşteptând efectul care trebuia să 
urmeze vorbelor sale. Dar nu urmă niciun efect. James 
Ward îl urmărea curios în tăcere şi atâta tot. 

— Foarte interesant, foarte interesant, murmură el. Un 
om sălbatic, spui. De ce ai venit să-mi spui? 

— Ca să vă previn că sunteţi în pericol. Nici cu mine nu e 
bine să se aibă de-a face, dar eu nu sunt pentru uciderea 
oamenilor... adică, dacă nu e necesar. Mi-am dat seama că 
sunteţi în primejdie şi m-am gândit că trebuia să vă 
avertizez. Pe cinstite, asta e treaba. Bineînţeles, dacă aţi 
dori să-mi daţi ceva pentru osteneala mea, n-aş refuza. Mi-a 
trecut şi asta prin minte. Dar mi-e perfect egal fie că-mi 
daţi, fie că nu-mi daţi nimic. Oricum, eu mi-am făcut datoria 
şi v-am pus în gardă. 


Domnul Ward medita şi bătea darabana pe birou. Dave 
observă că avea mâini uriaşe, puternice, pe deasupra 
îngrijite, chiar dacă erau arse de soare. Remarcă, de 
asemenea, ceva ce îi sărise deja în ochi - o mică fâşie de 
plasture de culoarea pielii, aplicată pe frunte, deasupra 
unui ochi. Şi totuşi, gândul care îşi croia drum prin mintea 
lui era de necrezut. 

Domnul Ward scoase un portofel din buzunarul interior al 
hainei, extrase o bancnotă şi i-o întinse lui Dave, care 
observă, în timp ce o vâra în buzunar, că era de douăzeci de 
dolari. 

— Îţi mulţumesc, spuse domnul Ward, arătând că 
întrevederea se terminase. Voi avea grijă ca această 
chestiune să fie investigată. Un om sălbatic alergând în 
libertate este primejdios. 

Dar domnul Ward era un om atât de liniştit, încât Dave 
prinse din nou curaj. În afară de asta, o nouă teorie se ivise 
de la sine. Omul sălbatic era în mod evident fratele 
domnului Ward, un nebun ţinut în secret. Dave auzise 
vorbindu-se despre astfel de lucruri. Poate că domnul Ward 
dorea să se păstreze tăcerea asupra faptului. De aceea îi 
dăduse cei douăzeci de dolari. 

— Auziţi, începu Dave, dacă stau să mă gândesc, omul 
sălbatic semăna foarte mult cu dumneavoastră... 

Atâta reuşi Dave să rostească, fiindcă în clipa aceea fu 
martorul unei transformări şi se trezi privind uluit în aceiaşi 
ochi albaştri nespus de feroci din noaptea precedentă, la 
aceleaşi mâini ca nişte gheare apucătoare şi la acelaşi trup 
formidabil, gata să sară asupra lui. Dar de data asta Dave 
nu avea nicio lanternă ca s-o azvârle şi era prins de bicepşii 
ambelor braţe într-o strânsoare atât de cumplită, încât 
scoase un geamăt de durere. Văzu dinţii uriaşi şi albi 
dezveliţi, întru totul asemănători cu ai unui câine gata să 
muşte. Barba domnului Ward i se frecă de faţă, în timp ce 
dinţii se apropiau ca să i se înfigă în gâtlej. Dar muşcătura 
nu veni. În schimb, Dave simţi cum trupul celuilalt 


încremeneşte, reţinut parcă de o strânsoare de fier, apoi fu 
azvârlit la o parte, fără efort, dar cu o asemenea forţă, încât 
numai zidul îi opri traiectoria, făcându-l să cadă icnind pe 
podea. 

— Ce îţi închipuiai, că poţi veni aici să mă şantajezi? 
mârâi Domnul Ward la el. la dă-mi banii aceia înapoi. 

Dave îi întinse bancnota fără un cuvânt. 

— Am crezut că ai venit aici cu intenţii bune. Acum am 
aflat ce-ţi poate pielea. Să nu te mai văd şi să nu mai aud de 
tine, că, de nu, te bag la puşcărie, unde ţi-e locul. Ai înţeles? 

— Da, domnule, gâfâi Dave. 

— Atunci pleacă. 

Şi Dave plecă, fără vreun cuvânt, simțind în bicepşi o 
durere insuportabilă de la vânătăile lăsate de strânsoarea 
aceea îngrozitoare. În timp ce mâna i se odihnea pe clanţa 
uşii, el fu oprit. 

— Ai avut noroc, îi spuse domnul Ward şi Dave observă că 
chipul şi ochii lui erau plini de cruzime şi de desfătare şi de 
trufie. Ai avut noroc. Dacă voiam, îţi puteam smulge muşchii 
de pe braţe ca să-i arunc în coşul de gunoi de colo. 

— Da, domnule, zise Dave şi o convingere absolută îi 
vibră în glas. Deschise uşa şi ieşi. Secretarul îi aruncă o 
privire întrebătoare. 

— Dumnezeule! se învrednici Dave să spună şi, rostind 
acest cuvânt, ieşi din birouri şi din povestire. 


III 


James G. Ward, în vârstă de patruzeci de ani, era un om 
de afaceri prosper şi foarte nefericit. De patruzeci de ani 
încercase zadarnic să rezolve o problemă care era de fapt 
el însuşi şi care cu trecerea anilor devenea din ce în ce mai 
mult o nenorocire vrednică de plâns. În el trăiau doi oameni 
şi, cronologic vorbind, aceşti oameni erau despărțiți prin 
câteva mii de ani. Studiase chestiunea dublei personalităţi 


probabil mai în profunzime decât oricare dintre cei mai 
buni şase specialişti din acest domeniu psihologic, încâlcit şi 
plin de mistere. În sine, era un caz deosebit faţă de oricare 
alt caz înregistrat vreodată. Nici cele mai avântate fantezii 
ale scriitorilor de ficţiune nu şi l-au putut imagina. El nu era 
ca doctorul Jekyll şi domnul Hyde şi nu semăna nici cu 
tânărul nefericit din Cea mai grozavă poveste din lume!2: a 
lui Kipling. Cele două personalităţi ale sale erau atât de 
amestecate, încât practic erau conştiente de sine şi fiecare 
de cealaltă tot timpul. 

Un sine al său era acela al unui bărbat ale cărui educaţie 
şi instruire erau moderne şi care trăise în ultimii ani ai 
secolului al XIX-lea, precum şi în prima decadă a secolului al 
XX-lea. Celălalt sine fusese reperat ca fiind sălbatic şi 
barbar, trăind în condiţiile primitive de acum câteva mii de 
ani. Dar care sine era el şi care era celălalt, habar nu avea. 
Întrucât el era ambele fiinţe şi ambele fiinţe tot timpul. Într- 
adevăr, foarte rar s-a întâmplat ca un sine să nu ştie ce 
făcea celălalt. Un alt aspect al problemei era că el nu avea 
niciun fel de viziuni sau de amintiri din trecutul în care 
trăise acel sine din altă epocă. Acel sine din altă epocă trăia 
în prezent, dar, deşi trăia în prezent, era silit să ducă modul 
de viaţă care trebuie să fi existat în trecutul îndepărtat. 

În copilărie, fusese o problemă pentru tatăl şi mama lui, 
ca şi pentru doctorii familiei, deşi aceştia erau la o mie de 
kilometri depărtare de a le trece prin minte cheia 
comportamentului său straniu. Astfel, ei nu puteau înţelege 
somnolenţa lui excesivă din cursul dimineţilor, nici excesiva 
lui activitate din timpul nopţii. Când l-au găsit bântuind pe 
coridoare în timpul nopţii sau căţărându-se pe acoperişuri 
ameţitoare sau alergând peste dealuri, au hotărât că era 
somnambul, în realitate, era treaz şi cu ochii deschişi şi se 
afla sub impulsul hoinărelii nocturne al sinelui său din alte 
vremuri. Chestionat de un doctoraş obtuz, el a spus odată 
adevărul şi a suportat infamia de a vedea cum dezvăluirea 


sa era etichetată cu dispreţ şi scoasă din discuţie ca fiind 
„Vise”. 

Problema era că de îndată ce veneau amurgul şi 
înserarea, el se trezea la viaţă. Cei patru pereţi ai camerei 
deveneau o plictiseală şi o constrângere. Auzea o mie de 
voci şoptindu-i prin întuneric. Noaptea îl chema, deoarece, 
în acest interval din cele douăzeci şi patru de ore, el era în 
esenţă un prădător nocturn. Dar nimeni dintre cei din jur 
nu a înţeles, iar el nu a mai încercat niciodată să dea vreo 
explicaţie. L-au clasificat drept somnambul şi au luat măsuri 
de precauţie în consecinţă - măsuri de precauţie care 
foarte adesea erau inutile. Cu cât treceau anii copilăriei, el 
devenea din ce în ce mai ciudat, astfel încât cea mai mare 
parte a nopţilor o petrecea pe afară dând frâu liber celuilalt 
sine al său. Ca urmare, dormea până la ora prânzului. 
Studiul şi şcoala în cursul dimineţii erau imposibile şi s-a 
descoperit că numai în cursul după-amiezilor, cu profesori 
particulari, putea să înveţe câte ceva. În felul acesta a fost 
educat şi format sinele său modem. 

Dar, copil fiind, a constituit tot timpul o problemă. Era 
cunoscut ca fiind un mic demon, de o cruzime şi o răutate 
neînchipuite. Doctoraşii familiei îl considerau în sinea lor o 
monstruozitate mentală şi un degenerat. 

Puţinii tovarăşi de joacă pe care îi avea îl aclamau ca pe o 
minune, dar tuturor le era frică de el. Îi întrecea pe oricare 
dintre ei la căţărat, la înot, la alergat, la torturat; de aceea 
nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte. Era prea teribil de 
puternic, prea nestăpânit la furie. 

La vârsta de nouă ani a fugit pe dealuri, unde s-a 
descurcat de minune ca prădător nocturn timp de şapte 
săptămâni, înainte de a fi descoperit şi adus acasă. Cu toţii 
s-au mirat cum de a reuşit să supravieţuiască şi să se 
menţină în formă pe toată durata aceea. Nu au aflat, iar el 
nu le-a spus niciodată despre iepurii pe care i-a ucis, despre 
prepeliţele, tinere sau bătrâne, pe care le-a prins şi le-a 
devorat, despre coteţele de găini de la fermele prin care a 


dat iama, nici despre bârlogul de sub pământ, pe care şi l-a 
făcut şi pe care l-a căptuşit cu frunze uscate şi cu buruieni 
şi în care a dormit la căldură şi confortabil în cursul 
dimineţilor, multe zile la rând. 

La colegiu era faimos pentru somnolenţa şi pentru 
stupiditatea lui din cursul dimineţii şi pentru rezultatele 
sale strălucite după-amiaza. Graţie lecturilor suplimentare 
şi faptului că lua cu împrumut caietele de notițe de la 
colegii de clasă, el a reuşit să se târâie cu chiu cu vai prin 
cursurile de dimineaţă, în timp ce cursurile lui de după- 
amiază erau adevărate triumfuri. La fotbal s-a dovedit a fi 
un gigant şi o teroare şi, la aproape toate formele de 
atletism de câmp, cu excepţia straniilor sale crize de furie 
pe care le manifesta uneori, ceilalţi se puteau bizui pe el 
pentru a învinge. Dar colegilor săi le era frică să boxeze cu 
el, întrucât se făcuse remarcat la ultimul său meci - îşi 
înfipsese dinţii în umărul adversarului. 

După colegiu, tatăl său, în disperare de cauză, îl trimise 
printre văcarii de la un ranch din Wyoming. După trei luni, 
vajnicii văcari declarară că se săturaseră de el şi îi 
telegrafiară tatălui său să vină şi să-l ia pe sălbatic. De 
asemenea, atunci când tatăl veni să-l ia, văcarii mărturisiră 
că ar fi preferat de o mie de ori să locuiască laolaltă cu nişte 
canibali  urlând, cu nişte nebuni scoțând sunete 
nearticulate, cu nişte gorile ţopăitoare, cu nişte urşi grizzly 
sau cu nişte tigri mâncători de oameni, decât cu acel tânăr 
produs al colegiului, cu părul aranjat cu cărare pe mijloc. 

Exista o excepţie la lipsa de amintiri din viaţa sinelui său 
din alte vremuri, şi anume limbajul. Dintr-o ciudăţenie 
atavică, o anumită parte din acel limbaj al sinelui de demult 
ajunsese până la el ca o memorie a rasei. În momentele de 
fericire, de exaltare sau de luptă, era predispus să intoneze 
cântece sau cântări barbare. Graţie acestui lucru, a fost în 
stare să localizeze în timp şi spaţiu acea jumătate răzleţită a 
sa, care ar fi trebuit să fie oale şi ulcele de mii de ani. A 
cântat odată, în mod deliberat, câteva din străvechile 


cântări în prezenţa profesorului Wertz, care preda cursuri 
de saxonă veche şi care era un filolog reputat şi plin de 
pasiune. La prima, profesorul ciuli urechile şi dori să afle ce 
corcitură de limbă sau ce stâlceală de germană era. Când 
interpretă a doua cântare, profesorul fu extrem de tulburat. 
James Ward îşi încheie apoi reprezentaţia cu un cânt care îi 
ajungea în mod irezistibil pe buze de fiecare dată când era 
angajat într-o confruntare sau încăierare înverşunată. Acela 
fu momentul în care profesorul Wertz declară că limba nu 
era o germană stâlcită, ci germana străveche sau teutona 
primitivă, datând dintr-o perioadă care trebuie că preceda 
de departe orice se descoperise vreodată şi se transmisese 
posterităţii de către vechii învăţaţi. Atât de străveche era, 
încât îl depăşea; totuşi era plină de reminiscenţe des 
întâlnite ale unor forme lexicale pe care el le cunoştea şi 
despre care intuiţia lui îndelung exersată îi spunea că erau 
autentice şi reale. El se interesă în legătură cu sursa 
cântecelor şi ceru să i se împrumute preţioasa carte care le 
conţinea. De asemenea, dori să ştie de ce tânărul Ward 
fusese întotdeauna considerat ca fiind deosebit de ignorant 
în materie de limbă germană. lar Ward nu putu nici să-şi 
explice ignoranţa, nici să dea cu împrumut cartea. Mai 
târziu, după rugăminţi şi implorări fierbinţi care au durat 
câteva săptămâni, profesorul Wertz prinse pică pe tânăr, 
convins fiind că era un mincinos, şi îl catalogă drept un 
egoist monstruos, deoarece nu-i îngăduise nici măcar să 
arunce o privire asupra minunatului manuscris care era 
mai vechi decât cel mai vechi text pe care-l cunoscuse sau îl 
visase vreodată un filolog. 

Dar acestui tânăr atât de amestecat prea puţin îi folosi să 
afle că pe jumătate era american de dată recentă, iar pe 
cealaltă jumătate - teuton primitiv. Cu toate acestea, 
americanul recent din el nu era deloc o făptură plăpândă şi 
el (dacă ar fi fost un el şi ar fi avut o fărâmă de existenţă în 
afara acestor doi) impuse o înţelegere sau un compromis 
între sinele lui sălbatic -prădătorul nocturn care-l ţinea pe 


celălalt sine al lui adormit dimineţile - şi celălalt sine, 
cultivat şi rafinat, care voia să fie normal şi să trăiască şi să 
iubească şi să-şi conducă afacerile ca toţi oamenii. După- 
amiezile şi serile devreme le dăruia unuia, nopţile celuilalt; 
orele dinaintea prânzului şi parţial nopţile erau dedicate 
somnului pentru amândoi. Doar dimineţile dormea în pat ca 
un om civilizat. În timpul nopţii, dormea ca un animal 
sălbatic, aşa cum dormise în noaptea când Dave Slotter 
călcase pe el în pădure. 

Convingându-şi tatăl să-i avanseze capital, intră în afaceri 
şi făcu unele grozave şi profitabile, dedicându-şi lor după- 
amiezile şi punând tot sufletul în ele, în timp ce partenerul 
său le consacra dimineţile. Serile devreme şi le petrecea în 
societate, dar, când se făcea ora nouă sau zece, o agitaţie 
irezistibilă punea stăpânire pe el şi atunci dispărea din 
locurile frecventate de oameni până în după-amiaza 
următoare. Prietenii şi cunoştinţele credeau că el îşi 
petrece mare parte din timp făcând sport. Şi aveau 
dreptate, cu toate că nici în visele lor n-ar fi bănuit natura 
acelui sport, chiar dacă l-ar fi văzut nopţile urmărind în 
goană coioţi pe dealurile din Mill Valley. Nici căpitanii de 
schoonere nu ar fi crezut, atunci când relatau că văzuseră, 
în dimineţi reci de iarnă, un bărbat înotând prin valurile 
înspumate din Strâmtoarea Raccoon sau în curenţii iuți 
dintre Goat Island şi Angel Island, la kilometri depărtare de 
țărm. 

Locuia singur în bungalow-ul din Mill Valley, dacă nu-l 
punem la socoteală pe Lee Sing, chinezul bucătar şi om la 
toate, care ştia multe despre comportamentul straniu al 
stăpânului său, care era plătit bine ca să nu spună nimic şi 
care nu a spus niciodată nimic. După compensarea din 
timpul nopţilor, după un somn de dimineaţă şi după un mic 
dejun servit de Lee Sing, James Ward traversa golful până 
la San Francisco pe feribotul de prânz şi se ducea la club şi 
apoi la biroul său, ca orice om de afaceri cât se poate de 
normal şi de convenţional din acest oraş. Dar cu cât avansa 


seara, noaptea îl chema. Survenea o înviorare a tuturor 
simţurilor sale şi o agitaţie. Auzul său se ascuţea deodată; o 
puzderie de sunete îi spuneau o poveste ademenitoare şi 
familiară şi, dacă era singur, începea să măsoare în lung şi- 
n lat camera îngustă, ca orice animal sălbatic închis în 
cuşcă. 

Odată, îşi permisese să se îndrăgostească. Nu şi-a mai 
îngăduit niciodată această abatere. Îi era frică. Şi, timp de 
mai multe zile, tânăra domnişoară, speriată cel puţin într-o 
parte a fiinţei ei de tânără domnişoară, a purtat pe braţe, 
pe umeri şi pe încheieturile mâinilor urme negre-vineţii - 
dovezi ale mângâierilor pe care el le-a dat cu toată 
blândeţea şi dragostea, dar la o oră prea târzie din noapte. 
Aici era greşeala. Dacă ar fi încercat să facă dragoste în 
timpul după-amiezii, totul ar fi fost bine, întrucât 
gentlemanul cel liniştit ar fi fost cel care ar fi făcut dragoste 
- dar noaptea era barbarul grosolan, care fură neveste, din 
codrii întunecaţi ai Germaniei. În înţelepciunea sa, el decise 
că dragostea în timpul după-amiezilor putea fi practicată cu 
succes; dar, tot în înţelepciunea sa, era convins că o 
căsătorie s-ar fi dovedit a fi un eşec îngrozitor. Era oribil să- 
şi imagineze că era căsătorit şi că se întâlnea cu soţia după 
căderea întunericului. 

Aşadar, a evitat cu totul să mai facă dragoste, şi-a 
reglementat viaţa dublă, a strâns un milion de dolari din 
afaceri, s-a ferit cu grijă de peţitoare şi de tinere 
domnişoare de diferite vârste cu ochi strălucitori şi avizi, a 
întâlnit-o pe Lilian Gersdale şi a stabilit regula strictă de a 
nu se vedea cu ea mai târziu de ora opt seara, de a alerga 
nopţile după coioţi şi de a dormi prin vizuini în pădure - şi, 
astfel, a reuşit să-şi păstreze taina faţă de toată lumea, cu 
excepţia lui Lee Sing... şi acum, a lui Dave Slotter. 
Descoperirea de către acesta din urmă a celor două fiinţe 
din el era ceea ce-l înspăimânta. În ciuda faptului că îl 
băgase în sperieţi pe spărgător, acesta putea să vorbească. 


Şi chiar dacă nu o făcea, mai devreme sau mai târziu taina 
avea să fie descoperită de altcineva. 

Astfel că James Ward făcu un nou efort eroic de a-l 
controla pe barbarul teuton care era jumătate din el. Atât 
de mult se strădui s-o vadă pe Lilian în cursul după- 
amiezilor şi seara devreme, încât veni şi timpul când ea îl 
acceptă la bine şi la rău şi când el se rugă pe furiş şi cu 
ardoare să nu fie la rău. În perioada aceasta, niciun boxer 
profesionist nu s-a antrenat mai dur şi mai conştiincios 
pentru o competiţie decât s-a antrenat el pentru a-l supune 
pe sălbaticul primejdios din interior. Printre alte lucruri, se 
străduia să se istovească în timpul zilei, astfel încât somnul 
să-l facă surd la chemarea nopţii. Îşi lua zile libere de la 
birou şi pleca în lungi excursii de vânătoare, urmărind 
căprioarele prin zonele cele mai accidentate şi mai 
inaccesibile pe care le putea găsi - şi mereu în timpul zilei. 
Noaptea îl găsea strâns de pe drumuri şi obosit. Acasă îşi 
instalase câteva aparate de exerciţii fizice şi, acolo unde alţi 
bărbaţi puteau să execute o anumită mişcare de zece ori, el 
o făcea de sute de ori. De asemeni, ca un compromis, a 
construit la etajul al doilea o verandă pentru dormit. Aici cel 
puţin respira aerul binecuvântat al nopţii. Două rânduri de 
zăbrele îl împiedicau să fugă în pădure şi în fiecare noapte 
Lee Sing îl încuia, ca apoi să-i dea drumul în fiecare 
dimineaţă. 

Veni şi timpul, în luna august, când îşi angajă servitori 
suplimentari pentru a-l ajuta pe Lee Sing şi îndrăzni să dea 
o petrecere acasă, în bungalow-ul său din Mill Valley. 
Invitaţii erau Lilian, mama şi fratele ei, împreună cu şase 
prieteni comuni. Timp de două zile şi două nopţi totul merse 
bine. În a treia noapte, jucând bridge până la orele 
unsprezece, avu de ce să fie mândru de sine. Reuşise să-şi 
ascundă agitația, dar, ca un făcut, Lilian Gersdale era 
adversara lui din partea dreaptă. Era o femeie delicată şi 
gingaşă ca o floare şi, în starea lui sufletească nocturnă, 
tocmai gingăşia ei îl înfuria. Nu fiindcă ar fi iubit-o mai 


puţin, ci fiindcă simţea în mod irezistibil imboldul de a 
întinde mâna ca s-o pipăie şi s-o maltrateze. Acest lucru era 
valabil îndeosebi atunci când ea tocmai juca o mână 
câştigătoare împotriva lui. 

Avea unul dintre ogarii scoțieni în casă şi, atunci când se 
părea că era gata să explodeze de atâta tensiune, o mână 
mângâietoare pusă pe animal îi readucea calmul. Aceste 
contacte cu blana îi produceau o uşurare bruscă şi îi 
dădeau tăria de a-şi juca rolul de gazdă până la capăt. Şi 
nimeni nu bănuia ce luptă teribilă ducea gazda lor, de 
vreme ce aceasta râdea cu atâta dezinvoltură şi era atât de 
atentă şi de implicată în joc. 

Când îşi spuseră noapte bună ca să meargă la culcare, el 
avu grijă să se separe de Lilian în prezenţa celorlalţi. Odată 
ajuns pe veranda unde urma să doarmă şi fiind încuiat acolo 
pentru siguranţă, îşi dublă, îşi triplă şi chiar îşi cuadruplă 
exerciţiile, până ce, extenuat, se întinse pe canapea 
aşteptând să-l ia somnul şi meditând la două probleme care 
îl frământau cu osebire. Una era legată de exerciţiile sale 
fizice. Era paradoxal. Cu cât exersa mai mult în maniera 
aceea excesivă, cu atât devenea mai puternic. Cu toate că 
era adevărat că aşa îşi istovea sinele teutonic noctambul, se 
părea că doar amâna ziua fatală în care puterea lui avea să 
fie prea mare pentru el şi avea să-l copleşească, iar atunci 
avea să fie o forţă mai teribilă decât cunoscuse el până 
atunci. Cealaltă problemă era cea a căsătoriei sale şi a 
stratagemei de care urma să se folosească pentru a-şi evita 
soţia după lăsarea întunericului. Şi meditând astfel, fără să 
ajungă la vreo concluzie, adormi. 

Acum, de unde o fi apărut uriaşul urs grizzly în noaptea 
aceea a rămas multă vreme un mister, timp în care oamenii 
de la Circul Springs Brothers, care dădeau spectacole la 
Sausalito, l-au căutat îndelung şi zadarnic pe „Big Ben, cel 
mai Mare Grizzly aflat în Captivitate”. Dar Big Ben a reuşit 
să scape şi, din labirinturile a cinci sute de bungalow-uri şi 
proprietăţi de la ţară, a ales să viziteze tocmai pământurile 


lui James ]. Ward. Prima dată când domnul Ward şi-a dat 
seama de asta a fost atunci când s-a trezit stând în picioare, 
fremătând şi plin de încordare, cu o pornire războinică în 
piept, iar pe buze cu străvechea cântare de luptă. De afară 
se auzeau lătrăturile şi chelălăielile înverşunate ale 
ogarilor. Şi, pătrunzătoare ca o împunsătură de cuţit, prin 
tot acel vacarm îngrozitor ajungea până la el agonia unui 
câine rănit - al său, îl recunoştea. 

Fără să mai piardă timpul căutându-şi papucii, doar în 
pijama, ţâşni prin uşa pe care Lee Sing o încuiase atât de 
grijuliu şi se năpusti în jos pe scări şi afară în noapte. În 
clipa când picioarele lui goale călcară pe aleea acoperită cu 
pietriş, se opri brusc, se îndreptă spre o ascunzătoare de 
sub scară, pe care o cunoştea bine, şi scoase de acolo o 
măciucă uriaşă şi noduroasă - vechiul său tovarăş din 
nebuneştile aventuri nocturne pe dealuri. Vacarmul infernal 
al câinilor se auzea tot mai aproape şi, agitând măciuca, el 
sări direct în hăţişuri ca să-i iasă în întâmpinare. 

Oamenii din casă, treziţi de hărmălaie, se adunau pe 
veranda largă. Cineva aprinse luminile electrice, dar nu-şi 
puteau vedea decât chipurile înspăimântate. Dincolo de 
aleea scăldată într-o lumină strălucitoare, copacii formau 
un zid de întuneric de nepătruns. Dar undeva în bezna 
aceea se desfăşura o luptă teribilă. Era o larmă infernală de 
animale, urlete şi mârâieli fioroase, zgomotele unor lovituri, 
trosnetul lăstărişului şi bufniturile produse de nişte trupuri 
grele. 

Centrul luptei se deplasă dintre copaci, luând-o pe alee şi 
ajungând chiar sub ochii privitorilor. Şi atunci văzură. 
Doamna Gersdale scoase un țipăt şi se agăţă, leşinată, de 
fiul ei. Lilian, încleştându-se de balustradă atât de 
spasmodic, încât vânătăi dureroase îi rămaseră la buricele 
degetelor timp de zile întregi, privea paralizată de groază 
la un uriaş cu părul blond ca paiul şi cu priviri sălbatice, în 
care îl recunoscuse pe bărbatul care urma să-i fie soţ. El 
agita o măciucă fioroasă, luptându-se furios şi metodic cu 


un monstru păros, mai mare decât oricare alt urs pe care îl 
văzuse ea vreodată. O rană produsă de ghearele fiarei îi 
smulsese bluza pijamalei şi îi lăsase în carne dâre de sânge. 

În timp ce marea spaimă a lui Lilian Gersdale era ca nu 
cumva să i se întâmple ceva bărbatului iubit, o parte din 
această spaimă se datora bărbatului însuşi. Nici prin vis nu- 
i trecuse vreodată că sub cămaşa scrobită şi sub costumul 
convenţional ale logodnicului ei se ascundea un sălbatic 
atât de formidabil şi de magnific. Şi nu avusese niciodată 
idee despre felul cum se lupta un bărbat. Desigur, o astfel 
de luptă nu era modernă, iar ea nu contempla un bărbat 
modern, chiar dacă nu ştia asta. Fiindcă acela nu era 
domnul James ]. Ward, omul de afaceri din San Francisco, ci 
un altul, fără nume şi necunoscut, o făptură sălbatică, 
rudimentară şi plină de cruzime care, printr-o anomalie a 
întâmplării, trăia din nou după trei mii de ani. 

Ogarii, făcând în continuare o hărmălaie de nedescris, 
încercuiau lupta, de unde ţâşneau înainte şi înapoi, 
hărţuindu-l pe urs. Când fiara se întorcea pentru a se apăra 
de atacurile din flancuri, bărbatul se năpustea şi izbea cu 
măciuca. "Tot mai înfuriat după fiecare lovitură, ursul se 
repezea, dar bărbatul, sărind şi ţopăind, evitând câinii, se 
retrăgea sau se ferea într-o parte sau alta a cercului. La 
care câinii, profitând de deschidere, se repezeau din nou şi 
atrăgeau furia animalului asupra lor. 

Sfârşitul veni pe neaşteptate. Răsucindu-se pe loc, ursul 
surprinse un câine cu o lovitură de labă care trimise 
animalul, cu coastele rupte şi cu spinarea frântă, prin aer la 
vreo şapte metri. Atunci bruta umană parcă turbă. 
Spumegând de furie, gura i se deschise într-un urlet 
nearticulat, în timp ce el se năpusti, ridică bâta cu toată 
forţa ambelor mâini şi izbi cu ea drept în capul ursului 
grizzly ridicat în două labe. Nici măcar ţeasta unui grizzly 
nu putea să reziste la forţa zdrobitoare a unei asemenea 
lovituri şi fiara se prăbuşi ajungând sub colții ogarilor. Şi 
prin năvala de câini, omul făcu un salt, aterizând chiar pe 


trupul bestiei, unde, în lumina electrică strălucitoare, 
rezemat în bâta sa, intonă un cânt de biruinţă într-o limbă 
necunoscută - un cântec atât de străvechi, încât profesorul 
Wertz şi-ar fi dat zece ani din viaţă ca să-l aibă. 

Oaspeţii săi dădură năvală pentru a-l lua pe sus şi a-l 
aclama, dar James Ward, privind brusc cu ochii teutonului 
din vechime, o văzu pe gingaşa fată blondă din secolul 
douăzeci pe care o iubea şi simţi cum ceva i se frânge în 
creier. Se îndreptă clătinându-se spre ea, dădu drumul 
bâtei şi aproape că se prăbugşi. Ceva nu era în ordine cu el. 
În mintea lui avea loc o agonie de nesuportat. Era ca şi cum 
sufletul lui şi-ar fi luat zborul, despărţindu-se de el. 
Urmărind privirile emoţionate ale celorlalţi, se uită înapoi şi 
văzu leşul ursului. Priveliştea îl umplu de spaimă. Scoase un 
țipăt şi ar fi luat-o la fugă, dacă oamenii nu l-ar fi reţinut şi 


nu l-ar fi condus în bungalow. 
X* X* 


* 


James ]. Ward se află încă la conducerea firmei Ward, 
Knowles & Co. Dar nu mai locuieşte la ţară şi nu mai 
aleargă noaptea după coioţi la lumina lunii. Străvechiul 
teuton din el a murit în noaptea luptei cu ursul din Mill 
Valley. James ]. Ward este acum în întregime James ]. Ward 
şi nu-şi mai împarte nimic din fiinţa sa cu vreun anacronism 
vagabond dintr-o lume mai tânără. Şi atât de pe de-a 
întregul modern este James ]. Ward, încât el cunoaşte în 
toată dureroasa lui dimensiune blestemul fricii omului 
civilizat. Îi este frică acum de întuneric, iar a petrece 
noaptea în pădure constituie pentru el o teroare abisală. 
Casa lui din oraş este dichisită şi pusă la punct, iar el 
manifestă un mare interes pentru dispozitivele anti-furt. 
Apartamentul său este o încâlceală de fire electrice şi, după 
ora de culcare, un musafir abia de poate respira fără să 
stârnească o alarmă. El a şi inventat o încuietoare de uşă cu 
cifru, fără cheie, pe care cei aflaţi în călătorie o pot purta în 
buzunarul hainei şi o pot aplica imediat şi cu succes în toate 


împrejurările. Soţia sa însă nu îl consideră un laş. Ea ştie 
mai bine. Şi, ca orice erou, el se mulţumeşte să doarmă pe 
lauri. Bărbăţia lui nu este niciodată pusă la îndoială de 
aceia dintre prietenii săi care cunosc episodul din Mill 
Valley. 


CIUMA STACOJIE 
| 


Drumul mergea pe ceea ce cândva fusese taluzul unei căi 
ferate. Dar niciun tren nu mai circulase pe aici de mulţi ani. 
Pădurea se înălța pe ambele pante ale taluzului şi, 
asemenea unui val, se spărgea peste el într-o creastă verde 
de arbori şi tufişuri. Cărarea era îngustă cât trupul unui 
bărbat şi nu era mai mult decât o potecă folosită de 
animalele sălbatice. Din loc în loc, câte o bucată de fier 
ruginită, ieşind la vedere din hăţişul pădurii, stătea 
mărturie că şina şi traversele încă existau. Într-un loc, un 
copăcel de o şchioapă, răsărit prin fanta unei îmbinări, 
ridicase în mod vădit capătul unei şine. Traversa urmase în 
mod evident şina, legată de aceasta cu un crampon destul 
de lung pentru a permite ca locaşul ei să fie umplut cu 
pietriş şi cu frunze, astfel că acum bârna putrezită şi 
sfărâmicioasă ieşise în afară, căpătând o înclinaţie ciudată. 
Oricât de veche era calea ferată, era vădit că fusese de tip 
monorail. 

Un moşneag şi un băieţandru călătoreau pe această 
pistă. Se mişcau încet, deoarece moşneagul era foarte 
bătrân, un început de paralizie făcea ca mişcările lui să fie 
tremurătoare, şi se sprijinea greoi într-un toiag. O bonetă 
grosolană din blană de capră îi apăra capul de soare. De 
sub ea atârnau nişte şuviţe rare de păr plin de pete, de un 
alb murdar. Un cozoroc, confecţionat cu ingeniozitate dintr- 
o frunză mare, îi proteja ochii şi de sub acesta el cerceta cu 
atenţie locul unde-i călcau picioarele pe cărare. Barba, care 
ar fi trebuit să fie albă ca zăpada, dar care purta aceleaşi 
urme ale intemperiilor şi ale nopţilor petrecute în bivuacuri 
ca şi părul, îi ajungea până aproape de brâu, într-o masă 
încâlcită şi impunătoare. Peste umeri şi piept purta un 
simplu acoperământ jerpelit din blană de capră. Braţele şi 
picioarele, ofilite şi slabe, trădau o vârstă foarte înaintată, 
tot aşa după cum arsurile de soare şi cicatricile şi 


zgârieturile de pe ele trădau ani îndelungaţi de confruntare 
cu vitregiile naturii. 

Băiatul, care mergea în faţă, înfrânându-şi nerăbdarea 
muşchilor pentru a se potrivi cu mersul încet al bătrânului, 
purta şi el un singur veşmânt - o blană de urs cu marginile 
zdrenţuite, cu o gaură în mijloc, prin care îşi vârâse capul. 
Nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani. Purta prinsă 
în păr, înclinată cochet pe-o ureche, o coadă de porc 
proaspăt retezată, într-o mână ţinea un arc de mărime 
mijlocie şi o săgeată. În spate avea o tolbă plină cu săgeți. 
Dintr-o teacă atârnată de gât cu o chingă, ieşea mânerul 
tocit al unui cuţit de vânătoare. Băiatul avea pielea închisă 
la culoare ca o boabă de cafea şi călca uşurel, aproape ca o 
felină. Ochii lui contrastau puternic cu pielea arsă de soare 
- albaştri, de un albastru profund, dar ageri şi pătrunzători 
ca două sfredele. Ei păreau să străpungă toate cele aflate 
împrejur într-un fel ce devenise obişnuinţă. În timp ce 
înainta, el adulmeca lucrurile, nările lui dilatate trimițând 
spre creier o serie nesfârşită de mesaje din lumea din afară. 
Tot astfel, auzul său era foarte ascuţit şi atât de exersat, 
încât funcţiona în mod automat. Fără vreun efort conştient, 
el auzea cel mai mic sunet în liniştea aparentă - auzea şi 
diferenţia şi clasifica aceste sunete - fie că era vorba de 
vântul care făcea să foşnească frunzele, de zumzetul 
albinelor şi ţânţarilor, de murmurul depărtat al mării ce 
ajungea până la el doar în unele clipe de linişte, fie de 
popândăul aflat chiar la picioarele lui, împingând o 
grămăjoară de pământ peste intrarea micii lui vizuine. 

Brusc, atenţia i se încordă. Auzul, văzul şi mirosul îl 
alertaseră în acelaşi timp, braţul i se întinse înapoi spre 
moşneag, atingându-l, şi perechea se opri nemişcată. În 
faţă, dintr-o latură a coamei taluzului, se auzi un trosnet şi 
privirea atentă a băiatului era fixată pe vârfurile tufişurilor 
agitate. Imediat, un urs imens, un grizzly, îşi făcu brusc 
apariţia şi la fel de brusc se opri, la vederea oamenilor. 
Aceştia nu fură pe placul lui şi de aceea mormiăi 


nemulţumit. Cu mişcări încete, băiatul potrivi o săgeată în 
arc şi întinse încet coarda arcului. Dar nu-şi dezlipi nici 
măcar o clipă ochii de la urs. Moşneagul privea de sub 
frunza lui verde, atent la primejdie, şi stătea la fel de tăcut 
ca şi băiatul. Preţ de câteva secunde se priviră astfel ochi în 
ochi; apoi, deoarece ursul trăda o nervozitate crescândă, 
băiatul, printr-o mişcare a capului, îi făcu semn bătrânului 
să se dea la o parte din cărare şi să coboare pe panta 
taluzului. Băiatul îl urmă, mergând de-a-ndăratelea, ţinând 
în tot acest timp arcul încordat şi pregătit. Ei aşteptară 
până când trosnetele din tufişurile din partea cealaltă a 
taluzului le dădură de înţeles că ursul plecase. Băiatul 
zâmbea în timp ce reveneau pe potecă. 

— Da' mare mai era, Bunule, chicoti el. 

Moşneagul scutură din cap. 

— Se înmulţesc pe zi ce trece, se plânse el cu o voce în 
falsetto, subţire şi nesigură. Cine-ar fi crezut că voi trăi să 
apuc vremea când omul se va teme pentru viaţa sa pe 
drumul către Cliff House? Pe vremea când eram un 
băieţandru, Edwin, bărbaţi şi femei însoţiţi de copii mici 
obişnuiau să iasă aici la iarbă verde din San Francisco, cu 
zecile de mii în zilele frumoase. Şi nu era nici urmă de urşi 
pe atunci. Nu, domnule. Oamenii plăteau bani ca să se uite 
la ei în cuşti, atât erau de rari. 

— Ce-s ăia bani, Bunule? 

Înainte ca moşneagul să fi putut răspunde, băiatul îşi 
aminti de ceva, îşi vâri mâna într-o pungă aflată sub blana 
de urs şi scoase de acolo triumfător un dolar de argint uzat 
şi lipsit de strălucire. Bătrânului îi luceau ochii în timp ce 
privea moneda de foarte aproape. 

— Nu o pot vedea, mormăi el. Vezi dacă poţi desluşi data, 
Edwin. 

Băiatul râse. 

— Eşti un bunic grozav, exclamă el încântat, mereu vrei 
să mă faci să cred că semnele alea mititele înseamnă ceva. 


Moşneagul avea pe chip obişnuita lui amărăciune când îşi 
apropie din nou moneda de ochi. 

— 2012, ţipă el cu glas ascuţit şi se apucă să 
pălăvrăgească în mod grotesc. Asta a fost în anul când 
Morgan Al Cincilea a fost desemnat Preşedinte al Statelor 
Unite de către Colegiul Magnaţilor. Trebuie să fi fost una 
din ultimele monede bătute, fiindcă Moartea Stacojie a 
apărut în 2013. Doamne! Doamne! la gândeşte-te! Sunt 
şaizeci de ani de atunci, iar eu sunt singura persoană încă 
în viaţă care a trăit pe vremea aceea. Unde-ai găsit-o, 
Edwin? 

Băiatul, care îl privise în tot acel timp cu acea curiozitate 
plină de îngăduinţă pe care o arătăm faţă de vorbele fără 
şir ale celor slabi de minte, răspunse imediat. 

— O am de la Hoo-Hoo. A găsit-o în primăvara trecută, pe 
când mâna caprele la păşune înspre San Jose. Hoo-Hoo a 
zis că sunt bani. Nu ţi-e foame, Bunule? 

Bunicul îşi apucă mai strâns toiagul şi grăbi pasul pe 
potecă, în timp ce ochii bătrâni îi străluceau. 

— Sper că Buză-de-lepure a găsit un crab... sau doi, 
mormăi el. Sunt o mâncare bună crabii, straşnic de bună 
mâncare atunci când nu mai ai dinţi şi când ai nepoți care-l 
iubesc pe bunicul lor bătrân şi care se îngrijesc să prindă 
crabi pentru el. Pe vremea când eram eu un băieţandru... 

Dar Edwin, oprindu-se brusc fiindcă văzuse ceva, îşi 
încorda deja arcul cu săgeata gata pregătită. Şovăise preţ 
de-o clipă pe buza unei crevase din taluz. Un vechi tub de 
drenaj fusese cândva luat de apă, iar torentul, nemaifiind 
ţinut în frâu, îşi tăiase o trecere prin rambleu. Din partea 
opusă, se avânta şi atârna ameninţător capătul unei şine. Se 
ivea plină de rugină din hăţişul de viţă căţărătoare care o 
năpădea. Aflat ceva mai departe, ghemuit lângă o tufă, un 
iepure îl privea şovăitor şi tremurând. Distanţa era de cel 
puţin cincisprezece metri, dar săgeata ţâşni fără greş şi 
iepurele străpuns, scoțând brusc un țipăt de groază şi de 
durere, se târi cu greu spre tufişuri. Băiatul însuşi era o 


ţâşnire de piele măslinie şi de blană fâlfâitoare în timp ce 
cobora dintr-un salt peretele abrupt al şanţului şi apoi 
ajungea sus pe partea cealaltă. Muşchii lui subţiri erau 
adevărate arcuri de oţel care se destindeau într-o mişcare 
graţioasă şi eficientă. La treizeci de metri mai departe, el 
ridică animalul rănit din încâlceala de tufişuri, îl izbi cu 
capul de trunchiul unui copac aflat la îndemână, apoi se 
întoarse şi i-l dădu Bunicului să-l care. 

— Carnea de iepure e bună, foarte bună, zise moşneagul 
cu voce tremurătoare, dar dacă e să vorbim de savoare 
fragedă, eu prefer carnea de crab. Când eram eu un 
băieţandru... 

— De ce spui atâtea lucruri care n-au nicio noimă? 
întrerupse Edwin nerăbdător limbuţia gata să se reverse a 
celuilalt. 

Băiatul nu rostise exact aceste cuvinte, ci ceva ce aducea 
de departe cu ele şi care suna mai gutural şi mai exploziv şi 
mai economic în chip de propoziţii calificative. Felul lui de a 
vorbi arăta o înrudire de departe cu acela al bătrânului, iar 
spusele ce aveau să urmeze erau aproximativ într-o engleză 
folosită multă vreme în forme corupte. 

— Ceea ce vreau eu să ştiu, continuă Edwin, este de ce 
numeşti tu crabul „savoare fragedă”? Crabul e crab, nu-i 
aşa? N-am auzit niciodată pe nimeni numindu-l cu vorbe 
atât de caraghioase. 

Moşneagul oftă, dar nu răspunse şi continuară să meargă 
în tăcere. Zgomotul valurilor ce se spărgeau la țărm deveni 
deodată mai puternic, atunci când ieşiră din pădure şi se 
treziră în faţa unei întinderi presărate cu dune de nisip de 
la marginea mării. Câteva capre păşteau printre dâmburile 
nisipoase, păzite de un băietan îmbrăcat în piei de animale, 
ajutat de un câine cu înfăţişare de lup, având doar slabe 
reminiscenţe dintr-un collie!=:. Amestecate cu zgomotul 
valurilor din apropierea țărmului se auzeau nişte lătrături 
sau mugete groase, venind dinspre un mănunchi de stânci 
crestate aflate la vreo sută de metri de țărm. Aici leii de 


mare uriaşi se căţărau din valuri ca să zacă la soare sau ca 
să se lupte între ei. Chiar în dreptul acestora se ridica fumul 
unui foc, vegheat de un al treilea băietan cu aspect sălbatic. 
Ghemuiţi lângă el, se aflau câţiva câini cu înfăţişare de lupi, 
asemănători cu cel care păzea caprele. 

Bătrânul grăbi pasul, adulmecând nerăbdător aerul în 
timp ce se apropia de foc. 

— Midii! mormăi el în extaz. Midii! Şi nu e niciun crab, 
Hoo-Hoo? Niciun crab? Doamne, Doamne, ce buni sunteţi, 
măi băieţi, cu bătrânul vostru bunic. 

Hoo-Hoo, care după toate aparențele era de aceeaşi 
vârstă cu Edwin, zâmbi. 

— Sunt câţi vrei, Bunule. Am prins patru. 

Tremurul nerăbdător al bătrânului îţi făcea milă. 
Aşezându-se pe nisip cât de repede îi îngăduiau membrele 
înţepenite, el apucă o midie uriaşă de stâncă de lângă 
cărbunii încinşi. Din cauza căldurii, cele două cochilii se 
deschiseseră şi carnea, de culoarea somonului, era 
rumenită pe toate părţile. Cu o grabă tremurătoare, el 
apucă între degetul arătător şi cel mare îmbucătura şi o 
duse la gură. Dar aceasta era prea fierbinte şi în clipa 
următoare fu expulzată cu violenţă. Bătrânul bolborosi de 
durere şi lacrimile îi ţâşniră din ochi prelingându-i-se pe 
obraji. 

Băieţandrii erau nişte sălbatici adevăraţi, posedând doar 
umorul crud al sălbaticilor. Pentru ei incidentul era 
extraordinar de amuzant şi începură să râdă în gura mare. 
Hoo-Hoo ţopăia în toate părţile, în timp ce Edwin se tăvălea 
pe jos de-atâta haz. Băiatul cu caprele veni în goană să ia şi 
el parte la veselie. 

— Pune-le deoparte la răcit, Edwin, pune-le la răcit, 
implora stăruitor bătrânul, din adâncul durerii lui, 
neîncercând nici măcar să-şi şteargă lacrimile care 
continuau să-i curgă din ochi. Şi pune să se răcească şi un 
crab, Edwin. Ştii că bunicului tău îi plac crabii. 


Dinspre cărbuni se auzi un şuierat puternic, care venea 
de la mulţimea de midii care-şi deschideau brusc cochiliile 
eliminând lichidul. Erau scoici mari, având între şapte şi 
cincisprezece centimetri lungime. Băieţii le apucau şi le 
scoteau din foc cu ajutorul unor bețe şi le aşezau pe un 
buştean mare să se răcească. 

— Pe vremea când eram eu un băietan, noi nu râdeam de 
cei vârstnici; îi respectam. 

Băieţii nici nu-l luară în seamă şi Bunicul continuă să 
emită o năvală incoerentă de lamentări şi de critici. Dar de 
data aceasta fu mai atent şi nu-şi mai fripse gura. Începură 
cu toţii să mănânce, fără a se folosi de altceva decât de 
mâini, clefăind şi plescăind zgomotos din buze. Al treilea 
băiat, care se numea Buză-de-lepure, presără pe ascuns un 
pic de nisip pe o midie pe care moşneagul tocmai o ducea la 
gură; atunci când nisipul începu să zgârie membrana 
mucoasă şi gingiile bătrânului, se iscă din nou un vacarm de 
râsete. El nu-şi dădu seama că se făcuse o glumă pe 
socoteala lui şi împroşcă scuipând până când Edwin, 
înduioşându-se, îi întinse o tigvă cu apă proaspătă cu care 
să-şi clătească gura. 

— Unde-s crabii ăia, Hoo-Hoo? întrebă Edwin. Bunul are 
chef de-o gustărică mai de soi. 

Din nou ochii Bunului se aprinseră de lăcomie când i se 
oferi un crab uriaş. Era o carapace cu picioare şi cu toate 
cele, dar carnea fusese scoasă cu mult înainte. Cu degete 
tremurânde şi bolborosind dinainte de plăcere, bătrânul 
detaşă un cleşte şi descoperi că era gol pe dinăuntru. 

— Crabii, Hoo-Hoo? se tângui el. Crabii? 

— A fost o glumă, Bunule. Nu avem crabi. Nu am mai 
găsit niciunul. 

Băieţii erau înnebuniţi de plăcere văzând lacrimile de 
dezamăgire senilă care se prelingeau pe obrajii bătrânului. 
Apoi, pe neobservate, Hoo-Hoo înlocui carapacea golită cu 
un crab proaspăt scos de la foc. Gata dezmembrat, din 
cleştii plezniţi carnea albă scotea un nouraş de abur plin de 


savoare. Aburul atrase nările bătrânului şi acesta privi în 
jos plin de uluire. Schimbarea stării lui sufleteşti în una de 
bucurie fu imediată. Fornăia şi mormăia şi bolborosea, 
aproape îngânând o arie a desfătării, în timp ce începea să 
mănânce. Băieţii nu prea dădură atenţie acestui lucru, fiind 
obişnuiţi cu un astfel de spectacol. După cum nu dădură 
atenţie nici exclamaţiilor ocazionale sau frazelor rostite, 
care nu aveau niciun înţeles pentru ei, ca, de pildă, atunci 
când plescăia din buze şi molfăia cu zgomot din gingii în 
timp ce mormăia: „Maioneză! Ia închipuie-ţi - maioneză! Şi 
sunt şaizeci de ani de când a fost preparată pentru ultima 
oară! Două generaţii şi nici măcar de mirosul ei nu s-a 
pomenit! Păi cum, în vremurile acelea era servită la crab în 
orice restaurant”. 

Când nu mai putu să mănânce, bătrânul oftă, îşi şterse 
mâinile de genunchii goi şi-şi aruncă privirea spre mare. Cu 
sentimentul de mulţumire dat de stomacul plin, se lăsă în 
voia aducerilor-aminte. 

— Când stai să te gândeşti! Eu am văzut plaja asta 
însufleţită de bărbaţi, de femei şi de copii într-o zi plăcută 
de duminică. Şi nu exista nici urmă de urşi care să-i 
mănânce. Şi chiar acolo sus, pe stâncă, era un restaurant 
mare unde puteai comanda tot ce-ţi poftea inima să 
mănânci. Patru milioane de oameni trăiau în San Francisco 
pe atunci. lar acum, în oraş şi în întregul comitat se spune 
că nu sunt nici patruzeci cu totul. lar acolo, pe mare, vedeai 
necontenit nave şi iarăşi nave, îndreptându-se către Golden 
Gate sau ieşind în larg. Şi nave aeriene în văzduh - 
dirijabile şi maşini zburătoare. Puteau să zboare cu peste 
trei sute de kilometri pe oră. Contractele pentru poştă cu 
New York and San Francisco Limited pretindeau această 
viteză ca minimă. A existat un tip, un francez, i-am uitat 
numele, care a reuşit să zboare cu peste patru sute 
cincizeci; dar era ceva riscant, prea riscant pentru 
persoanele conservatoare. El se afla însă pe calea cea bună 
şi ar fi reuşit dacă n-ar fi survenit Marea Ciumă. Pe vremea 


când eram eu un băietan, existau oameni în viaţă care-şi 
aminteau de apariţia primelor aeroplane, iar eu am trăit 
apoi să le văd pe ultimele şi asta cu şaizeci de ani în urmă. 

Bătrânul sporovăia înainte, neluat în seamă de băieţi, 
care se obişnuiseră de multă vreme cu flecăreala lui şi 
vocabularul lor, pe deasupra, era lipsit de cea mai mare 
parte din cuvintele pe care le folosea el. Era de remarcat că 
în aceste monologuri dezlânate engleza lui părea să revină 
la o construcţie şi la o frazare mai îngrijite. Însă atunci când 
discuta direct cu băieţii, ea cobora, în general, la formele 
grosolane şi simplificate folosite de aceştia. 

— Dar nu erau foarte mulţi crabi pe vremea aceea, 
divaga mai departe bătrânul. Ei erau pescuiţi şi constituiau 
o mare delicatesă. Sezonul permis ţinea şi el doar o lună. 
lar acum crabii sunt accesibili tot anul. Închipuie-ţi, să 
prinzi câţi crabi doreşti, oricând doreşti, în valurile din faţa 
plajei de la Cliff House! 

O agitaţie bruscă printre capre îi făcu pe băieţi să sară în 
picioare. Câinii de lângă foc se repeziră să se alăture 
semenului lor care păzea caprele şi care acum mârâia, în 
timp ce caprele se buluceau în direcţia protectorilor lor 
umani. Vreo cinci-şase forme, slăbănoage şi cenuşii, se 
mişcau prin apropiere pe dâmburile de nisip ori stăteau să 
se încaiere cu câinii întărâtaţi. Edwin lansă o săgeată care 
căzu prea aproape. Însă Buză-de-lepure, cu o praştie 
asemănătoare cu cea purtată de David în lupta sa cu Goliat, 
azvârli o piatră prin aer, care vâjâi datorită vitezei cu care 
zbura. Ea căzu exact în mijlocul lupilor şi îi sili să se facă 
nevăzuţi spre adâncurile întunecate ale pădurii de eucalipţi. 

Băieţii făcură haz şi se tolăniră din nou pe nisip, în timp 
ce Bunul scotea un oftat de plictiseală. Mâncase prea mult 
şi, cu mâinile pe pântece, cu degetele împletite, îşi relua 
vorbăria fără şir. 

— Sistemele vremelnice dispar precum o spumă!“, 
mormăi el ceea ce în mod evident era un citat. Asta e - 
spumă şi vremelnicie. Toată truda omului pe planetă nu a 


fost decât o spumă imensă. El a domesticit animalele 
folositoare, le-a nimicit pe cele dăunătoare şi a curăţat 
pământul de vegetaţia sălbatică. Apoi el s-a dus, iar fluxul 
vieţii primordiale a năvălit la loc, măturând în cale tot ce 
fusese creat de mâna lui -buruienile şi pădurile i-au năpădit 
ogoarele, animalele de pradă i-au risipit turmele şi acum 
sunt lupi pe plaja de la Clifif House. Se îngrozi la gândul 
acesta. Acolo unde se distrau patru milioane de oameni, 
astăzi bântuie lupii fioroşi, iar propriile noastre progenituri 
sălbatice se apără, cu arme preistorice, de prădătorii cu 
colţi. Închipuie-ţi! Şi toate astea din cauza Morţii Stacoijii... 

Adjectivul rămase în urechea lui Buză-de-lepure. 

— Mereu spune asta, zise el către Edwin. Ce-i aia 
stacojiu? 

— Tresar la stacojiul din arţari ca la chemarea cornului 
ce trecei=!, câtă bătrânul. 

— Înseamnă roşu, răspunse Edwin la întrebare. lar tu nu 
ştii pentru că vii din Tribul şoferilor. Ei n-au ştiut niciodată 
nimic, niciunul din ei. Stacojiu este roşu - eu ştiu asta. 

— Roşu înseamnă roşu, nu? bombăni Buză-de-lepure. Şi 
atunci la ce bun să te fandoseşti şi să-i zici stacojiu? 

— Bunule, pentru ce zici mereu o grămadă de lucruri pe 
care nu le ştie nimeni? întrebă el. Stacojiu nu înseamnă 
nimic, dar roşu înseamnă roşu. Atunci de ce nu spui roşu? 

— Roşu nu este cuvântul potrivit, veni răspunsul. Ciuma 
era stacojie. Toată faţa şi întregul trup deveneau stacojii în 
răstimp de-o oră. Adică nu ştiu eu? Nu am văzut eu destule 
cazuri? Şi vă spun că era stacojie pentru că - păi, pentru că 
era stacojie. Nu există niciun alt cuvânt pentru asta. 

— Roşie mi se pare un cuvânt de-ajuns de bun, bodogăni 
Buză-de-lepure cu încăpățânare. Tata numeşte roşul roşu şi 
el ar trebui să ştie. El zice că toţi au murit de Moartea 
Roşie. 

— Tatăl tău este un om de rând, descinde dintr-un om de 
rând, răspunse Bunul aprinzându-se. Nu ştiu eu 
începuturile şoferilor? Bunicul tău a fost un şofer, un 


servitor, şi era lipsit de educaţie. El muncea pentru alte 
persoane. Bunica ta însă era de neam bun, numai că 
odraslele nu au tras în partea ei. Ce, nu-mi amintesc eu 
când i-am întâlnit prima oară, pescuind din Lacul Temescal? 

— Ce-i aia educaţie? întrebă Edwin. 

— Să-i zici roşului stacojiu, râse în bătaie de joc Buză-de- 
Iepure, apoi îşi reluă atacul la adresa Bunului. Tata mi-a 
spus şi ştia asta de la taică-su înainte să crape, că nevastă- 
ta a fost o Santa-Rosană şi că sigur nu avea cu ce se lăuda. 
El zicea că ea era chelneriţă înainte de Moartea Roşie, deşi 
eu nu ştiu ce înseamnă chelneriţă. Poate îmi spui tu, Edwin. 

Dar Edwin scutură din cap în semn de ignoranță. 

— E adevărat, era chelneriţă, recunoscu Bunicul. Dar a 
fost o femeie bună, iar mama ta a fost fiica ei. Femeile erau 
foarte rare în anii de după Ciumă. Ea a fost singura nevastă 
pe care am putut-o găsi, chiar dacă era chelneriţă, cum zice 
tatăl tău. Dar nu e frumos să vorbim în felul ăsta despre cei 
care ne-au dat viaţă. 

— Tata zice că nevasta primului şofer era o doamnă... 

— Ce-i aia o doamnă? întrebă Hoo-Hoo. 

— O doamnă este indianca unui şofer, veni răspunsul 
prompt al lui Buză-de-lepure. 

— Primul şofer a fost Bill, un om de rând, aşa cum am 
spus mai înainte, explică bătrânul, dar nevasta lui a fost o 
doamnă, o mare doamnă. Înainte de Moartea Stacojie, ea a 
fost soţia lui Van Warden. El era Preşedintele Colegiului 
Magnaţilor din Industrie şi era unul dintre cei doisprezece 
oameni care conduceau America. Averea lui era evaluată la 
un miliard şi opt sute de milioane de dolari - monede ca 
aceea aflată în punguţa ta, Edwin. Şi atunci a survenit 
Moartea Stacojie, iar soţia sa a ajuns soţia lui Bill, primul 
din tribul şoferilor. El obişnuia s-o şi bată. Am văzut asta cu 
ochii mei. 

Hoo-Hoo, stând întins pe burtă şi înfigându-şi leneş 
degetele picioarelor în nisip, scoase un țipăt şi-şi examină, 
mai întâi, unghia de la picior şi apoi gropiţa pe care o 


făcuse. Ceilalţi doi băieţi i se alăturară, săpând rapid în 
nisip cu mâinile, până ce scoaseră la iveală trei schelete 
culcate. Două erau de adulţi, al treilea fiind al unui copil în 
creştere. Bătrânul se aşeză alături de-a buşilea şi cercetă 
cu privirea cele descoperite. 

— Victime ale Ciumei, anunţă el. În felul ăsta au murit 
pretutindeni în ultimele zile. Trebuie să fi fost o familie, 
care fugea de contagiune şi a pierit aici, pe plaja de la Cliff 
House. Hei... ce faci, Edwin? 

Această întrebare fu pusă pe un ton brusc îngrozit, 
deoarece Edwin, folosindu-se de muchia cuţitului de 
vânătoare, începu să izbească dislocând dinţii din falca 
unuia dintre cranii. 

— Vreau să-i înşir pe-o aţă, veni răspunsul. 

Cei trei băieţi se puseră serios pe treabă şi nu se mai 
auzea decât zgomotul loviturilor şi ciocăniturilor, în timp ce 
Bunul mormăia ceva nebăgat în seamă. 

— Sunteţi nişte adevăraţi sălbatici. Deja s-a răspândit 
obiceiul de a purta la gât dinţi omeneşti. Peste o generaţie o 
să vă găuriţi nasurile şi urechile şi o să purtaţi podoabe din 
oase şi scoici. Eu ştiu. Neamul omenesc e condamnat să se 
cufunde tot mai mult şi mai mult în noaptea primitivă, 
înainte de a-şi începe din nou urcuşul sângeros către 
civilizaţie. Atunci când ne vom înmulţi şi vom simţi că nu 
mai avem spaţiu, vom începe să ne ucidem unii pe alţii. Şi 
atunci presupun că veţi purta legături de scalpuri la 
cingătoare, aşa cum tu, Edwin, care eşti cel mai blând 
dintre nepoţii mei, ai şi început cu coada aceea de porc 
abjectă. Arunc-o, Edwin, băiatule; arunc-o. 

— Ce mai gâgâie şi moşul ăsta, zise Buză-de-lepure, 
atunci când, după ce toţi dinţii fură extraşi, se apucară să-i 
împartă în mod egal. 

Erau foarte iuți şi abrupți în acţiunile lor, iar ţipetele lor, 
în momentele de discuţie aprinsă privind repartizarea 
dintelui celui mai râvnit, semănau într-adevăr cu larma 
făcută de un cârd de gâşte. Vorbeau în monosilabe şi în 


propoziţii scurte, sacadate, care aduceau mai degrabă cu o 
păsărească decât cu un limbaj omenesc. Şi totuşi, în ea erau 
sesizabile rudimente de construcţie gramaticală şi apăreau 
vestigii ale înrudirii cu o cultură superioară. Chiar şi 
vorbirea Bunului era atât de coruptă încât, dacă ar fi 
reprodusă ad litteram, ar constitui aproape un non-sens 
pentru cititor. Oricum, asta se întâmpla numai când discuta 
cu băieţii. Atunci când îşi dădea frâu liber şi vorbea de unul 
singur, discursul se purifica de la sine, ajungând la o 
engleză curată. Frazele deveneau mai lungi şi erau 
enunțate cu un ritm şi o uşurinţă care duceau cu gândul la 
o bază serioasă, formată prin lecturi. 

— Vorbeşte-ne despre Moartea Roşie, Bunule, îl rugă 
Buză-de-lepure atunci când povestea cu dinţii se încheie cu 
bine. 

— Moartea Stacojie, îl corectă Edwin. 

— Şi mai slăbeşte-ne cu păsăreasca aia caraghioasă, 
continuă Buză-de-lepure. Vorbeşte ca un om cu judecată, 
Bunule, aşa cum trebuie să vorbească un Santa-Rosan. Alţi 
Santa-Rosani nu vorbesc ca tine. 


II 

Bătrânul se arătă bucuros de a fi astfel poftit. Îşi drese 
glasul şi începu. 

— Cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă, povestea mea 
avea mare căutare. Dar în zilele noastre nimeni nu mai pare 
interesat... 

— Iar începi cu ale tale? strigă Buză-de-lepure pornit. 
Încetează cu vorbele ciudate şi vorbeşte cu judecată. Ce-i 
aia interesat? Eşti ca un copilaş care nici nu ştie să 
vorbească. 

— Lasă-l în pace, sări Edwin, că odată se supără şi nu mai 
vorbeşte deloc. Sari peste locurile ciudate. Tot o să 
pricepem câte ceva din ce ne spune. 


— Dă-i drumul, Bunule, îl încurajă Hoo-Hoo, căci bătrânul 
începuse deja să bombăne despre lipsa de respect faţă de 
cei vârstnici şi despre întoarcerea la cruzime a tuturor 
fiinţelor omeneşti, care au decăzut de la o cultură 
superioară la starea primitivă. 

Povestirea începu. 

— Erau foarte mulţi oameni pe lume în vremea aceea. 
Numai San Francisco număra patru milioane... 

— Ce-s alea milioane? îl întrerupse Edwin. 

Bunicul îl privi cu bunătate. 

— Eu ştiu că voi nu ştiţi să numărați mai departe de zece, 
aşa că am să vă arăt. Ridicaţi amândouă mâinile. La 
amândouă aveţi cu totul zece degete. Foarte bine. lau acum 
acest grăunte de nisip - ţine-l tu, Hoo-Hoo. Dădu drumul 
grăuntelui de nisip în palma băiatului şi continuă. Acum 
acest grăunte de nisip înseamnă cele zece degete ale lui 
Edwin. Mai adaug un grăunte. Asta înseamnă încă zece 
degete. Şi mai adaug unul şi încă unul şi încă unul, până ce 
am adăugat atâtea grăunţe câte degete are Edwin. Asta 
face ceea ce eu numesc o sută. Ţineţi minte cuvântul ăsta - 
o sută. Acum pun pietricica asta în mâna lui Buză-de- 
Iepure. Ea înseamnă zece grăunţe de nisip sau zece zeci de 
degete, adică o sută de degete. Pun acum zece pietricele. 
Ele înseamnă o mie de degete. Iau o cochilie de midie şi ea 
înseamnă zece pietricele, sau o sută de grăunţe de nisip, 
sau o mie de degete... 

Şi tot aşa, cu migală şi cu multe repetiţii, el se strădui să 
construiască în minţile lor o reprezentare grosolană a 
numerelor. Pe măsură ce cantităţile creşteau, îi punea pe 
băieţi să ţină diferite mărimi în fiecare din mâinile lor. 
Pentru numere şi mai mari, aşeza simbolurile pe buşteanul 
de plută; cât despre simbolurile care-i dădeau bătaie de 
cap, era silit să se folosească de dinţii scoşi din cranii 
pentru milioane şi de carapacele crabilor pentru miliarde. 
Aici se opri, fiindcă băieţii dădeau semne de oboseală. 


— Existau patru milioane de oameni în San Francisco - 
patru dinţi. 

Privirile băieţilor se perindară de la dinţi, apoi de la o 
mână la alta şi printre pietricele şi grăunţe de nisip, până la 
degetele lui Edwin. Şi apoi parcurseră îndărăt seria 
crescătoare în sforţarea de a cuprinde cu mintea nişte 
numere aproape imposibil de imaginat. 

— Asta însemna o mulţime de lume, Bunule, se hazardă 
în cele din urmă Edwin. 

— Cât nisip e pe plaja asta, cât nisipul de pe plajă, fiece 
grăunte de nisip fiind un bărbat, o femeie sau un copil. Da, 
băiete, toţi oamenii aceia trăiau chiar aici, în San Francisco. 
Şi din când în când toată omenirea aceea ieşea la aer chiar 
pe plaja asta - oameni mai mulţi decât firele de nisip. Mai 
mulţi... mai mulţi... mai mulţi. lar San Francisco era un oraş 
falnic. Şi dincolo de golf, unde ne-am aşezat noi tabăra anul 
trecut, trăiau şi mai mulţi oameni, pornind chiar de la Point 
Richmond, pe şesuri ori pe dealuri, cât vedeai cu ochii până 
la San Leandro - un oraş imens cu şapte milioane de 
oameni. Şapte dinţi... acolo, aşa, şapte milioane. 

Din nou privirile băieţilor se perindară în sus şi în jos de 
la degetele lui Edwin până la dinţii de pe buştean. 

— Pământul era plin de oameni. Recensământul din 2010 
a stabilit cifra de opt miliarde pentru întregul glob - opt 
cochilii de crab, da, opt miliarde. Nu era nici pe departe ca 
în ziua de astăzi. Omenirea ştia să facă mult mai multe 
lucruri decât să-şi procure hrana. Şi cu cât exista mai multă 
hrană, cu atât exista mai multă lume. În anul 1800, existau 
o sută şi şaptezeci de milioane doar în Europa. O sută de 
ani mai târziu - o pietricică, Hoo-Hoo - o sută de ani mai 
târziu, la 1900, existau cinci sute de milioane în Europa - 
cinci pietricele, Hoo-Hoo, şi acest dinte unic. Asta arată cât 
de uşor se procura hrana şi cât s-au înmulţit oamenii. Iar în 
anul 2000 existau un miliard şi cinci sute de milioane în 
Europa. Şi acelaşi lucru se întâmpla pretutindeni în lume. 


Opt carapace de crab acolo, da, opt miliarde de oameni 
vieţuiau pe pământ atunci când a început Moartea Stacojie. 

— Eram tânăr când a survenit Ciuma - aveam douăzeci şi 
şapte de ani şi locuiam de partea cealaltă a Golfului San 
Francisco, în Berkeley. Ţii minte casele acelea mari de 
piatră, Edwin, atunci când am coborât de pe dealurile din 
Contra Costa? Acolo locuiam eu, în casele acelea de piatră. 
Eram profesor de literatură engleză. 

Multe din toate acestea îi depăşeau pe băieţi, dar ei se 
străduiau să înţeleagă chiar şi într-un fel nedesluşit această 
poveste a trecutului. 

— La ce foloseau casele alea din piatră? întrebă Buză-de- 
Iepure. 

— Îţi aduci aminte când te-a învăţat tatăl tău să înoţi? 
Băiatul dădu din cap că da. Ei bine, la Universitatea 
California - ăsta era numele pe care-l foloseam pentru acele 
case - noi îi învăţam pe tineri, bărbaţi şi femei, cum să 
gândească, exact aşa cum v-am învăţat eu pe voi acum, cu 
ajutorul firelor de nisip, al pietricelelor şi al cochiliilor, 
pentru a vă da seama cât de multă lume trăia pe vremea 
aceea. Erau foarte multe de învăţat. Tinerii, femei şi bărbaţi 
pe care-i învăţam, se numeau studenţi. Aveam nişte săli 
mari în care le predam. Eu vorbeam unor grupuri de 
patruzeci sau cincizeci, exact aşa cum vă vorbesc vouă 
acum. Le spuneam despre cărţi pe care le scriseseră alţi 
oameni ce trăiseră înaintea lor şi, în unele cazuri, chiar în 
vremea lor... 

— Asta era tot ce făceai? - doar vorbeai şi vorbeai şi 
iarăşi vorbeai? întrebă Hoo-Hoo. Cine vâna hrana pentru 
tine? Şi cine mulgea caprele? Şi cine prindea peştele? 

— O întrebare de bun simţ, Hoo-Hoo, o întrebare de bun 
simţ. Aşa cum vă spuneam, în vremea aceea era uşor de 
procurat hrana. Noi eram foarte înţelepţi. Un mic număr de 
oameni procurau hrana pentru o mulţime de oameni. 
Ceilalţi oameni făceau altceva. Aşa cum spui, eu vorbeam. 
Vorbeam tot timpul şi pentru asta mi se dădea hrană - 


multă hrană, mâncare fină, mâncare aspectuoasă, mâncare 
pe care nu am mai gustat-o de şaizeci de ani şi pe care nu o 
voi mai gusta niciodată. Mă gândesc uneori că realizarea 
cea mai minunată a formidabilei noastre civilizaţii a fost 
hrana - abundența ei de neînchipuit, infinita ei varietate, 
uimitorul ei rafinament. O, nepoţeilor, viaţa era viaţă pe 
vremea aceea, când aveam lucruri atât de minunate la 
masă. 

Asta depăşea puterea de înţelegere a băieţilor şi ei lăsară 
un moment să alunece totul pe alături, cuvinte şi idei, ca pe 
o simplă divagaţie senilă în cadrul naraţiunii. 

— Cei ce ne procurau hrana erau numiţi oameni liberi. 
Asta era o glumă. Noi, cei din clasele conducătoare, aveam 
în proprietate toate terenurile, toate maşinile, totul. Aceşti 
producători de hrană erau sclavii noştri. Noi le luam 
aproape toată hrana pe care o procurau ei şi le lăsam doar 
un pic, atât cât să se hrănească pentru a munci ca să ne 
procure şi mai multă hrană... 

— Eu m-aş fi dus în pădure şi mi-aş fi procurat hrana 
pentru mine însumi, declară Buză-de-lepure, iar dacă 
cineva ar fi încercat să mi-o ia, l-aş fi omorât. 

Bătrânul râse. 

— Păi nu v-am spus că noi, cei din clasele conducătoare, 
aveam în stăpânire toate terenurile, toate pădurile, totul? 
Pe oricare producător de hrană care n-ar fi produs hrană 
pentru noi, îl pedepseam sau îl lăsam să moară de foame. Şi 
numai foarte puţini îndrăzneau să facă asta. Ei preferau să 
producă hrană pentru noi, să facă haine pentru noi şi să ne 
pregătească şi să ne servească o mie - dă-mi o midie, Hoo- 
Hoo - o mie de răsfăţuri şi delicii. lar eu eram Profesorul 
Smith pe vremea aceea - Domnul Profesor James Howard 
Smith. Şi cursurile mele sub formă de conferinţe se 
bucurau de mare trecere -adică foarte multor tineri şi 
tinere le plăcea să mă asculte vorbind despre cărţile pe 
care le scriseseră alţi oameni. 


lar eu eram foarte fericit şi aveam mâncăruri delicioase 
la masă. lar mâinile mele erau catifelate, deoarece nu 
munceam cu ele şi trupul meu era curat peste tot şi era 
îmbrăcat în cele mai fine veşminte. Îşi examină din ochi cu 
scârbă blana de capră jerpelită. Noi nu purtam asemenea 
lucruri pe vremea aceea. Până şi sclavii aveau veşminte mai 
bune. Şi eram mai curaţi. Noi ne spălam pe feţe şi pe mâini 
de mai multe ori pe zi. Voi, băieţi, nu vă spălaţi decât atunci 
când cădeţi în apă sau dacă trebuie să înotaţi. 

— Dar nici tu nu te speli, Bunule, îi replică Hoo-Hoo. 

— Ştiu, ştiu. Sunt un bătrân jegos. Dar vremurile s-au 
schimbat. Nimeni nu se mai spală în ziua de astăzi şi nu mai 
există comodităţi. Sunt şaizeci de ani de când n-am mai 
văzut o bucată de săpun. Voi nici nu ştiţi ce-i aia săpun, iar 
eu n-am să vă spun, pentru că eu spun acum povestea 
Morţii Stacojii. Voi ştiţi ce este boala. Noi îi ziceam pe atunci 
maladie. Foarte multe maladii erau provocate de ceea ce 
noi numeam microbi. Reţineţi acest cuvânt - microbi. Un 
microb este o fiinţă foarte mică. E ca o căpuşă, din cele pe 
care le găsiţi pe câini primăvara, când ei aleargă prin 
pădure. Doar că microbul este foarte mic. Este atât de mic 
încât nici nu-l poţi vedea... 

Hoo-Hoo se porni să râdă. 

— Eşti un ciudat, Bunule, de vorbeşti despre lucruri pe 
care nu le poţi vedea. Dacă nu le poţi vedea, de unde ştii că 
ele sunt? Aş vrea să ştiu şi eu. Cum de cunoşti ceva ce nu 
poţi vedea? 

— Bună întrebare, foarte bună întrebare, Hoo-Hoo. Dar 
noi le-am văzut - pe unele dintre ele. Noi aveam ceea ce 
numeam microscoape şi ultramicroscoape şi le puneam la 
ochi şi ne uitam prin ele, aşa încât vedeam lucrurile mai 
mari decât erau ele în realitate şi multe lucruri nu le 
puteam vedea deloc fără microscop. Cele mai bune 
ultramicroscoape ale noastre puteau face ca un microb să 
arate de patruzeci de mii de ori mai mare. O cochilie de 
midie înseamnă o mie de degete ca ale lui Edwin. Luaţi 


patruzeci de cochilii de midie, de atâtea ori mai mare era 
microbul atunci când îl priveam prin microscop. Şi apoi mai 
aveam şi alte mijloace, prin utilizarea a ceea ce noi numeam 
imagini în mişcare, de a face ca microbul de patruzeci de 
mii de ori mai mare să fie de multe, multe mii de ori şi mai 
mare. Şi în felul acesta vedeam toate acele fiinţe pe care 
ochii noştri de unii singuri nu le puteau vedea. Luaţi un 
grăunte de nisip. Fărâmaţi-l în zece bucățele. Luaţi o 
bucăţică şi spargeţi-o în zece. Spargeţi una din aceste 
bucățele în zece şi una din acestea iarăşi în zece şi una din 
acestea iarăşi în zece şi una din acestea iarăşi în zece şi 
faceţi treaba asta cât e ziua de lungă şi poate că, la apusul 
soarelui, veţi avea o bucăţică de micimea unuia dintre 
microbi. 

Băieţii se arătau pe faţă neîncrezători. Buză-de-lepure 
pufnea pe nas şi râdea batjocoritor iar Hoo-Hoo chicotea, 
până ce Edwin le dădu un ghiont ca să facă linişte. 

— Căpuşa suge sângele câinelui, dar microbul, fiind 
nespus de mititel, intră de-a dreptul în sânge şi acolo face 
mulţi pui. Pe vremea aceea existau cam un miliard - o 
carapace de crab, te rog - câţi înseamnă această carapace 
de crab, în trupul unui om. Noi numeam microbii micro- 
organisme. Atunci când câteva milioane sau un miliard din 
aceste fiinţe se aflau într-un om, în tot sângele omului, 
acesta era bolnav. Aceşti microbi erau o maladie. Existau 
multe feluri diferite de maladii - mai multe feluri diferite 
decât firele de nisip de pe plaja asta. Noi cunoşteam doar 
câteva dintre acele feluri. Lumea micro-organică era 
invizibilă, o lume pe care nu o puteam vedea şi ştiam foarte 
puţin despre ea. Totuşi, ştiam ceva. Exista bacillus 
anthracis; exista micrococcus; existau Bacterium termo şi 
Bacterium lactis - aceasta e cea care acreşte laptele de 
capră până şi în zilele noastre, Buză-de-lepure; şi mai 
existau Schizomycetes fără număr. Şi mai existau multe 
altele... 


Aici bătrânul se lansă într-o disertaţie despre microbi şi 
despre genurile lor, folosindu-se de cuvinte şi de fraze atât 
de extraordinar de lungi şi de lipsite de orice înţeles, încât 
băieţii îşi aruncau ochiade batjocoritoare şi-şi mutau 
privirea peste oceanul pustiu, ca să uite de bătrânul care 
trăncănea înainte. 

— Dar Moartea Stacojie, Bunule, îi sugeră în cele din 
urmă Edwin. 

Bunicul îşi veni în fire şi, cu o tresărire, se smulse de pe 
estrada sălii de conferinţe, unde, în faţa unui auditoriu din 
altă lume, tocmai expunea cea mai recentă teorie, după 
trecerea a şaizeci de ani, despre microbi şi despre maladiile 
provocate de microbi. 

— Da, da, Edwin; uitasem. Uneori amintirea trecutului 
mă copleşeşte şi uit că sunt doar un bătrân murdar, 
îmbrăcat într-o blană de capră, rătăcind împreună cu 
nepoţii mei sălbatici, care sunt păstori de capre, în 
pustietatea primitivă. Sistemele vremelnice dispar precum 
o spumă, şi chiar aşa a dispărut glorioasa şi colosala 
noastră civilizaţie. Eu sunt Bunicul, un bătrân obosit. 
Aparţin tribului Santa-Rosanilor. M-am însurat în acest trib. 
Fiii şi fiicele mele s-au căsătorit în triburile şoferilor, 
Sacramentos şi Palo-Altos. Tu, Buză-de-lepure, eşti din 
şoferi. Tu, Edwin, eşti din Sacramentos. lar tu, Hoo-Hovo, 
eşti din Palo-Altos. Tribul tău şi-a luat numele de la un oraş 
aflat în apropierea sediului unei alte mari instituţii de 
învăţământ. Ea se numea Universitatea Stanford. Da, acum 
îmi amintesc. Mi-e foarte limpede. Începusem să vă vorbesc 
despre Moartea Stacojie. Unde ajunsesem cu povestirea? 

— Tocmai vorbeai despre microbi, fiinţele acelea pe care 
nu le poţi vedea dar care-i îmbolnăvesc pe oameni, îi aminti 
Edwin. 

— Da, acolo ajunsesem. Omul nu-şi dădea seama la 
început, când doar puţini din aceşti microbi îi intrau în trup. 
Însă fiecare microb se rupea în jumătate şi se ajungea la doi 
microbi şi ei continuau să facă asta foarte rapid astfel că în 


scurt timp existau milioane în trup. Atunci omul era bolnav. 
Avea o maladie, iar maladia era numită după felul 
microbului care se afla în el. Ea putea să fie rujeolă, putea 
să fie gripă, putea să fie friguri galbene; putea să fie oricare 
dintre miile şi miile de feluri de maladii. 

Dar e ceva ciudat cu aceşti microbi. Apăreau mereu unii 
noi, care veneau să se cuibărească în trupurile oamenilor. 
Cu multă, cu foarte multă vreme în urmă, când existau 
foarte puţini oameni pe lume, existau puţine maladii. Dar pe 
măsură ce oamenii se înmulţeau şi trăiau îngrămădiţi 
laolaltă în mari oraşe şi civilizaţii, au apărut noi maladii, noi 
soiuri de microbi au intrat în trupurile lor. Astfel au fost 
ucişi nenumărați oameni, milioane şi miliarde. Şi cu cât 
oamenii se înghesuiau mai mulţi laolaltă, cu atât mai teribile 
erau noile maladii care apăreau. Cu mult înainte de epoca 
în care am trăit eu, în evul mediu, a existat Ciuma Neagră, 
care a făcut ravagii prin Europa. Ea a devastat Europa de 
mai multe ori. A existat tuberculoza, care intra în oameni 
ori de câte ori aceştia trăiau în mari aglomeraţii. Cu o sută 
de ani înainte de epoca mea, a bântuit ciuma bubonică. Iar 
în Africa exista boala somnului. Bacteriologii combăteau 
toate aceste boli şi le distrugeau, întocmai aşa cum voi, 
băieţi, vă luptaţi să-i alungaţi pe lupi de lângă caprele 
voastre sau aşa cum îi striviţi pe ţânţarii care tăbărăsc 
asupra voastră. Bacteriologii... 

— Dar, Bunule, ce-i aia cum îi zici? îl întrerupse Edwin. 

— Tu, Edwin, eşti păstor de capre. Sarcina ta e să păzeşti 
caprele. Tu ştii multe lucruri despre capre. Bacteriologul 
păzeşte microbii. Asta e sarcina lui şi el ştie multe lucruri 
despre ci. Aşadar, după cum spuneam, bacteriologii se 
luptau cu microbii şi îi distrugeau - uneori. Exista lepra, o 
maladie oribilă. Cu o sută de ani înainte să mă nasc eu, 
bacteriologii au descoperit microbul leprei. Ei ştiau totul 
despre acesta. L-au fotografiat. Eu am văzut fotografiile 
acelea. Ei însă nu au găsit niciodată o metodă de a-l ucide. 
Dar în 1984, a venit Ciuma Atotnimicitoare, o maladie care 


a izbucnit într-o ţară numită Brazilia şi care a ucis milioane 
de oameni. Dar bacteriologii i-au dat de capăt şi au găsit 
modalitatea de a o ucide, astfel încât Ciuma Atotnimicitoare 
nu s-a extins. Ei au realizat ceea ce se numea un ser, pe 
care-l introduceau în corpul omului şi care ucidea microbii 
atotnimicitori fără a-l ucide pe om. Iar în 1910 a fost 
Pelagra şi de asemenea anchilostomiaza. Acestea au fost 
ucise cu uşurinţă de bacteriologi. Dar în 1947 a apărut o 
nouă maladie care nu mai fusese văzută înainte. Ea intra în 
corpul bebeluşilor în vârstă de numai zece luni sau mai 
puţin şi îi aducea în starea de a nu-şi mai putea mişca 
mâinile şi picioarele, de a nu mai putea mânca şi de a nu 
mai putea face nimic; unsprezece ani le-au trebuit 
bacteriologilor pentru a găsi metoda de a ucide acest 
microb specific şi de a-i salva pe bebeluşi. 

În ciuda tuturor acestor maladii, precum şi a celor noi 
care continuau să apară mereu, existau tot mai mulţi şi mai 
mulţi oameni în lume. Asta deoarece hrana era uşor de 
procurat. Cu cât era mai uşor de procurat hrana, cu atât 
existau mai mulţi oameni; cu cât existau mai mulţi oameni, 
cu atât trăiau mai îngrămădiţi laolaltă pe pământ; şi cu cât 
trăiau mai îngrămădiţi, cu atât mai mult noi tipuri de 
microbi deveneau maladii. Au existat şi avertizări. 
Soldervetzsky, încă din 1929, le-a spus bacteriologilor că ei 
nu aveau niciun mijloc de luptă garantat împotriva vreunei 
noi maladii, de o mie de ori mai mortală decât oricare 
dintre cele cunoscute, care ar putea să apară ucigând vieţi 
omeneşti cu sutele de milioane şi chiar cu miliardele. Vedeţi 
voi, universul micro-organic rămânea un mister la urma 
urmei. Ei ştiau că exista un asemenea univers şi că din când 
în când armate întregi de noi microbi ieşeau la iveală din el 
ca să ucidă oameni. Şi asta era tot ce ştiau despre el. După 
ştiinţa lor, în această lume micro-organică invizibilă ar 
putea exista tot atâtea soiuri de microbi câte fire de nisip 
sunt pe plaja asta. Şi de asemenea, în aceeaşi lume 
invizibilă, e foarte posibil ca noi feluri de microbi să apară 


pe viitor. E posibil ca viaţa acolo să-şi aibă originea - 
fecunditatea fără margini o numea Soldervetzsky, folosind 
cuvintele altui bărbati*, care scrisese înaintea lui... 

Exact în acest moment, Buză-de-lepure sări în picioare, 
cu o expresie de dispreţ nemărginit pe chip. 

— Bunule, declară el, mă scârbeşti cu trăncăneala ta fără 
noimă. De ce nu povesteşti despre Moartea Roşie? Dacă nu 
ai de gând, spune şi ne pregătim să ne întoarcem la tabără. 

Bătrânul se uită la el şi, în tăcere, începu să plângă. 
Lacrimi venind din slăbiciunea vârstei i se rostogoleau pe 
obraji şi toată neputinţa celor optzeci şi şapte de ani ai săii 
se citea pe chipul îndurerat. 

— Stai jos, îl îndemnă împăciuitor Edwin. Bunul are 
dreptate. Tocmai ajungea la Moartea Stacojie, nu-i aşa, 
Bunule? 'locmai începea să ne povestească despre ea, uite 
acum. Stai jos, Buză-de-lepure. Zi mai departe, Bunule. 


III 

Bătrânul îşi şterse lacrimile cu dosul mâinilor murdare şi 
îşi reluă povestirea cu un glas tremurător şi piţigăiat care 
curând se întări, pe măsură ce el îşi regăsea ritmul 
naraţiunii. 

— Ciuma a venit în vara lui 2013. Aveam vârsta de 
douăzeci şi şapte de ani şi-mi aduc bine aminte. 
Comunicatele de la radio... 

Buză-de-lepure îşi exprimă zgomotos scârba, iar Bunicul 
se grăbi să dea explicaţiile necesare. 

— Noi vorbeam prin aer în vremea aceea, la distanţe de 
mii şi mii de mile. Şi lumea a fost pusă la curent cu strania 
maladie care izbucnise la New York. $Şaptesprezece 
milioane de oameni trăiau atunci în acel oraş, cel mai falnic 
din America. Nimeni nu a intrat la idei în legătură cu ştirea. 
Era vorba doar de un lucru fără însemnătate. Au fost numai 
câteva decese. Se părea, totuşi, că oamenii muriseră foarte 
rapid şi că unul din primele semne ale maladiei era 


înroşirea feţei şi a întregului corp. La nici douăzeci şi patru 
de ore, s-a raportat primul caz în Chicago. Şi, în aceeaşi zi, 
a fost făcut public faptul că Londra, cel mai mare oraş din 
lume, după Chicago, se luptase în taină cu ciuma timp de 
două săptămâni, cenzurând transmiterea ştirilor - adică nu 
permisese să se întindă vorba în restul lumii că la Londra 
era ciumă. 

Părea să fie ceva grav, dar noi, cei din California, ca şi cei 
din alte părţi, nu eram alarmaţi. Eram siguri că 
bacteriologii aveau să găsească un mijloc de a învinge acest 
nou microb, exact aşa cum învinseseră şi alţi germeni în 
trecut. Problema era însă rapiditatea uluitoare cu care 
acest microb distrugea fiinţele omeneşti, precum şi faptul 
că el ucidea în mod inevitabil orice trup omenesc în care 
intra. Nimeni nu s-a vindecat niciodată. Exista vechea 
holeră asiatică, când puteai să cinezi seara cu un om 
sănătos, iar dimineaţa, dacă te trezeai destul de devreme, îl 
puteai vedea târât prin faţa ferestrei tale în carul morţii. 
Dar această nouă ciumă era mai rapidă decât aceea - mult 
mai rapidă. Din momentul primului semn al bolii, un om era 
mort într-o oră. La unii dura câteva ore. Mulţi mureau la 
zece sau cincisprezece minute de la apariţia primelor 
semne. 

Inima începea să bată mai repede şi temperatura 
corpului creştea. Apoi apărea erupția stacojie, întinzându- 
se ca un incendiu pe faţă şi pe corp. Cei mai mulţi oameni 
nu remarcau creşterea temperaturii sau a pulsului şi aflau 
că sunt condamnaţi doar atunci când se declanşa erupția 
stacojie. De obicei, ei aveau convulsii în momentul apariţiei 
erupției. Dar acele convulsii nu durau mult şi nu erau foarte 
puternice. Odată ce le depăşea, omul se liniştea cu totul şi 
nu mai simţea decât o amorţeală care-i urca rapid în trup 
pornind de la picioare. Mai întâi îi amorţeau călcâiele, apoi 
gambele şi şoldurile şi atunci când amorţeala ajungea la 
nivelul inimii, omul murea. Cei atinşi nu delirau şi nici nu 
adormeau. Minţile lor rămâneau tot timpul liniştite şi calme, 


până în clipa când inima le amorţea şi se oprea. Altă 
ciudăţenie era rapiditatea descompunerii. Nici nu murea 
bine persoana respectivă, că trupul părea deja să se facă 
bucățele, să se risipească, să se dizolve văzând cu ochii. 
Aceasta a şi fost una din cauzele pentru care ciuma s-a 
întins atât de rapid. Toate miliardele de microbi dintr-un 
cadavru erau în felul acesta eliberate imediat. 

Şi din cauza tuturor acestor lucruri, bacteriologii aveau 
atât de puţine şanse în combaterea germenilor. Ei mureau 
în laboratoarele lor chiar în timp ce studiau microbul Morţii 
Stacojii. Au fost nişte eroi. Imediat ce unii piereau, alţii 
veneau să le ia locul. La Londra au reuşit să-l izoleze pentru 
prima dată. Ştirea a fost transmisă prin telegraf 
pretutindeni. Trask era numele omului care a reuşit asta, 
dar după treizeci de ore era mort. Apoi a început în toate 
laboratoarele cursa pentru a găsi ceva care să distrugă 
germenii ciumei. loate medicamentele au dat greş. Vedeţi 
voi, problema era de a găsi un medicament sau un ser care 
să ucidă germenii în trup şi care să nu ucidă trupul. Au 
încercat să-l combată cu ajutorul altor germeni, să 
introducă în corpul unui om bolnav nişte germeni care să 
fie duşmanii germenilor ciumei... 

— Păi nici nu poţi vedea fiinţele alea de microbi, obiectă 
Buză-de-lepure şi uite că trăncăneşti şi iar trăncăneşti 
despre ele de parcă ar fi ceva, când colo nu sunt chiar 
nimic. Tot ce nu poţi vedea, nu este, asta e. Să lupţi 
împotriva unor fiinţe care nu sunt cu ajutorul unor fiinţe 
care nu sunt! Trebuie să fi fost toţi nişte ţicniţi în vremea 
aia. De-aia au şi crăpat. N-am să cred eu în prostiile astea, 
îţi spun eu. 

Bunicul începu pe loc să se smiorcăie, în timp ce Edwin îi 
luă înfocat apărarea. 

— Ia ascultă, Buză-de-lepure, tu crezi într-o groază de 
lucruri pe care nu le poţi vedea. 

Buză-dc-lepure scutură din cap. 


— “Tu crezi în morţii care ne dau târcoale. Dar tu n-ai 
văzut niciodată un mort dând târcoale. 

— Îţi spun eu că i-am văzut, iarna trecută, când am fost la 
vânătoare de lupi cu tata. 

— Păi da, tu scuipi întotdeauna când treci peste o apă 
curgătoare, îl zgândări Edwin. 

— Asta e ca să alung ghinionul, se apără Buză-de-lepure. 

— Tu crezi în ghinion? 

— Sigur. 

— Şi n-ai văzut niciodată un ghinion, încheie Edwin 
triumfător. Eşti la fel de breaz ca şi Bunul cu microbii lui. Şi 
tu crezi în ceea ce nu vezi. Continuă, Bunule. 

Buză-de-lepure, strivit de această înfrângere metafizică, 
rămase tăcut, iar bătrânul îşi reluă povestirea. Iarăşi şi 
iarăşi, deşi naraţiunea aceasta nu trebuie să se împiedice în 
amănunte, povestirea Bunicului se întrerupea atunci când 
băieţii se ciondăneau între ei. De asemenea, băieţii păstrau 
între ei tot timpul un ton coborât atunci când se hazardau 
în explicaţii şi presupuneri, pe când se străduiau să-l 
urmeze pe bătrân în lumea lui necunoscută şi dispărută. 

— Moartea Stacojie a izbucnit în San Francisco. Prima 
moarte a survenit într-o zi de luni dimineaţa. Joi mureau 
deja ca muştele în Oakland şi în San Francisco. Mureau 
pretutindeni - în paturile lor, la locul de muncă, mergând pe 
stradă. Marţi am văzut şi eu primul caz - domnişoara 
Collbran, o studentă de-a mea, care şedea chiar în faţa 
ochilor mei, în sala de conferinţe. I-am observat figura în 
timp ce vorbeam. A devenit brusc stacojie. Mi-am întrerupt 
expunerea şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ea, căci frica 
de ciumă pusese deja stăpânire pe noi şi iată că aflam acum 
că ea venise. Tânăra a scos un țipăt şi a ieşit în fugă din 
sală. Tinerii au luat-o şi ei la fugă, toţi, în afară de doi dintre 
ei. Convulsiile domnişoarei Collbran au fost foarte uşoare şi 
au durat mai puţin de un minut. Unul dintre tineri i-a adus 
un pahar cu apă. Ea a băut doar un pic şia strigat: 

„Picioarele mele! Nu mi le mai simt.” 


După un minut, a spus: „Nu mai am picioare. Nu-mi mai 
dau seama dacă mai am picioare. lar genunchii mi s-au 
răcit. Abia dacă mai simt că am genunchi.” 

Stătea întinsă pe podea, cu o legătură de caiete sub cap. 
lar noi nu puteam face nimic. Răceala şi amorţeala îi 
ajunseseră mai sus de şolduri apropiindu-se de inimă şi 
când i-au ajuns la inimă a murit. În cincisprezece minute, 
după ceas - am cronometrat - era moartă, acolo, în clasa 
mea, moartă. Şi era o tânără frumoasă, puternică, 
sănătoasă. lar de la primul semn al ciumei şi până la 
moartea ei se scurseseră numai cincisprezece minute. Asta 
demonstrează cât de rapidă era Moartea Stacojie. 

Totuşi, în acele câteva minute cât am rămas cu 
muribunda în clasa mea, alarma se întinsese în toată 
universitatea iar studenţii, cu miile, cu toţii, au părăsit în 
goană sălile de conferinţe şi laboratoarele. leşind din clasă, 
pe când mergeam să raportez cazul preşedintelui facultăţii, 
am găsit universitatea golită. Prin campus se mai vedeau 
câţiva răzleţi ce se grăbeau spre casele lor. Doi dintre ei 
alergau. 

Pe Preşedintele Hoag l-am găsit în biroul său, singur- 
singurel, arătând foarte bătrân şi foarte cărunt, cu o 
mulţime de riduri pe faţă, pe care nu i le văzusem niciodată 
înainte. La vederea mea, s-a ridicat şi a pornit clătinându-se 
către biroul său privat, trântind uşa după el şi încuind-o. 
Vedeţi, el ştia că fusesem expus şi îi era frică. Mi-a strigat 
prin uşă să plec. N-am să uit niciodată ce sentimente mă 
încercau în timp ce treceam prin coridoarele tăcute şi 
afară, prin campusul părăsit. Nu-mi era frică. Fusesem 
expus şi mă consideram deja mort. Nu era vorba despre 
asta, ci despre un sentiment de depresie îngrozitoare care 
mă cuprinsese. Totul se oprise în loc. Era ca sfârşitul lumii 
pentru mine - al lumii mele. Mă născusem şi îmi 
petrecusem întreaga viaţă în universitate. Aceasta fusese 
cariera mea predestinată. Tatăl meu fusese profesor acolo 
înaintea mea şi tatăl său înaintea lui. De un secol şi 


jumătate, ca o maşinărie desăvârşită, această universitate 
funcţionase fără întrerupere. Şi acum, într-o clipă, se 
oprise. Era ca şi cum ai fi văzut flacăra sacră stingându-se 
pe un altar de trei ori sacru. Eram şocat, nespus de şocat. 

Când am ajuns acasă, menajera mea a scos un țipăt 
văzându-mă şi a fugit. Şi când am sunat-o pe servitoare, am 
aflat că şi aceasta probabil fugise. Am vrut să văd ce se 
întâmplă. În bucătărie am găsit-o pe bucătăreasă pe 
punctul de a pleca. Dar şi ea a ţipat, în graba ei scăpând din 
mână o valiză cu lucrurile ei şi a luat-o la goană din casă şi 
apoi prin parc, ţipând fără încetare. Îi aud ţipetele până-n 
ziua de astăzi. Vedeţi, noi nu ne comportam în felul acesta 
atunci când ne loveau nişte maladii obişnuite. Ne păstram 
întotdeauna calmul când surveneau astfel de lucruri şi 
trimiteam după doctori şi asistente, care ştiau ce anume să 
facă. Acum însă era vorba de altceva. A lovit atât de fără 
veste şi a ucis atât de rapid, fără să rateze o lovitură. Atunci 
când erupția stacojie apărea pe faţa cuiva, acea persoană 
purta clar semnul morţii. Nu a existat niciodată vreun caz 
de vindecare. 

Mă aflam singur în casa mea mare. După cum v-am mai 
spus deseori mai înainte, în zilele acelea noi puteam vorbi 
unul cu celălalt prin fire sau prin aer. A sunat telefonul: era 
fratele meu care voia să-mi vorbească. Mi-a spus că nu 
venea acasă de frică să nu se molipsească de ciumă de la 
mine şi că le luase pe cele două surori ale noastre ca să le 
ducă în casa profesorului Bacon. M-a sfătuit să rămân pe 
loc şi să aştept să văd dacă mă îmbolnăvisem sau nu de 
ciumă. 

Am fost de acord cu toate astea, rămânând în casa mea 
şi, pentru prima oară în viaţă, încercând să gătesc, iar 
ciuma nu s-a atins de mine. Prin intermediul telefonului 
puteam să vorbesc cu oricine pofteam şi să aflu ce mai e 
nou. De asemenea, mai existau şi ziarele şi am cerut ca 
toate să-mi fie aruncate la uşă, astfel că puteam afla ce se 
întâmpla în restul lumii. 


Oraşele New York şi Chicago erau cuprinse de haos. Şi 
ceea ce se petrecea în ele se petrecea în toate marile oraşe. 
O treime din efectivele poliţiei din New York murise. Şeful 
ei murise şi el, ca şi primarul, după cât se părea. Orice lege 
şi ordine încetaseră să mai existe. Trupurile zăceau pe 
străzi neîngropate. Toate căile ferate precum şi vasele care 
transportau alimente şi alte provizii către marele oraş 
încetaseră să mai circule şi bande de săraci înfometați 
jefuiau magazinele şi depozitele. Omorurile, furturile şi 
beţiile erau prezente la tot pasul. Populaţia fugise deja din 
oraş cu milioanele - în primul rând bogătaşii, în 
automobilele şi în dirijabilele lor private, şi apoi marea 
masă a populaţiei, pe jos, ducând ciuma cu ei, ei înşişi 
murind de foame şi jefuind fermele şi toate orăşelele şi 
satele întâlnite în cale. 

Omul care trimitea aceste ştiri, operatorul radio, se afla 
singur cu aparatul său în vârful unei clădiri înalte. Oamenii 
rămaşi în oraş - el estima numărul lor la câteva sute de mii 
- înnebuniseră din cauza spaimei şi a băuturii şi de jur- 
împrejurul lui izbucniseră mari incendii. Era un erou acel 
om care rămânea lângă postul său - un ziarist obscur, după 
toate probabilitățile. 

De douăzeci şi patru de ore, spunea el, nu a mai sosit 
nicio navă aeriană transatlantică şi niciun mesaj nu a mai 
venit din Anglia. El a afirmat, totuşi, că un mesaj provenind 
din Berlin - asta e în Germania - anunţa că Hoffmeyer, un 
bacteriolog din şcoala lui Metchnikoff, descoperise serul 
pentru tratarea ciumei. Acestea au fost ultimele cuvinte, 
până în ziua de azi, pe care noi cei din America le-am primit 
din Europa. Dacă Hoffmeyer a descoperit serul, a fost prea 
târziu, altminteri exploratori din Europa ar fi venit cu ani în 
urmă să ne caute. Putem doar să tragem concluzia că ceea 
ce s-a întâmplat în America s-a întâmplat şi în Europa şi că, 
în cel mai fericit caz, câteva zeci de oameni e posibil să fi 
supravieţuit Morţii Stacojii pe tot acel continent. 


Încă o zi comunicatele au continuat să vină din New York. 
Apoi au încetat şi ele. Omul care le transmisese, cocoţat în 
blocul său înalt, fie murise de ciumă, fie pierise în marile 
incendii despre care relatase că făceau ravagii în jurul său. 
lar ceea ce se întâmplase în New York se repetase în toate 
celelalte mari oraşe. Acelaşi lucru se petrecuse în San 
Francisco şi în Oakland şi în Berkeley. Joi deja oamenii 
mureau atât de rapid, încât cadavrele lor nu mai puteau fi 
adunate şi trupurile fără viaţă zăceau pretutindeni. Joi 
seara a început exodul provocat de panică spre zonele 
rurale. Închipuiţi-vă, nepoţrilor, acea omenire, mai deasă 
decât năvala somonului pe care aţi văzut-o pe râul 
Sacramento, scurgându-se din oraş cu milioanele, purtată 
de nebunie pe drumurile ţării, încercând în zadar să fugă 
de moartea aflată pretutindeni. Vedeţi, ei duceau cu ei 
germenii oriunde mergeau. Chiar şi navele aeriene ale 
celor bogaţi, fugind către bastioanele munţilor şi ale 
deşertului, duceau cu ele germenii bolii. 

Sute dintre aceste nave aeriene fugeau spre Hawaii şi nu 
numai că duceau ciuma cu ei, dar găseau ciuma deja ajunsă 
acolo, înaintea lor. Aceste lucruri le-am aflat din 
comunicatele radio, până când orice ordine a dispărut în 
San Francisco şi nu mai rămăsese niciun operator la post 
pentru a recepționa sau a transmite. Era ceva uimitor, era 
uluitoare această lipsă de comunicare cu lumea. Era exact 
ca şi cum lumea încetase să mai existe, de parcă fusese 
ştearsă din evidențe. Timp de şaizeci de ani, lumea aceea 
nu a mai existat pentru mine. Ştiu că trebuie să existe locuri 
ca New York, Europa, Asia şi Africa, dar nu s-a mai auzit 
niciun cuvânt despre ele - în toţi aceşti şaizeci de ani. Odată 
cu venirea Morţii Stacojii, lumea s-a spulberat, în mod 
absolut şi iremediabil. Zece mii de ani de cultură şi de 
civilizaţie s-au dus cât ai clipi din ochi, au dispărut ca o 
spumă. 

Spuneam despre navele aeriene ale celor bogaţi. Ei 
purtau ciuma cu ei şi oriunde fugeau, tot mureau. Eu nu am 


întâlnit decât un singur supravieţuitor dintre ei - 
Mungerson. Mai târziu a ajuns un Santa-Rosan şi s-a 
căsătorit cu fiica mea cea mare. A intrat în trib la opt ani 
după ciumă. Avea atunci nouăsprezece ani şi a fost obligat 
să aştepte încă doisprezece ani înainte de a se putea 
căsători. Vedeţi, nu exista nicio femeie fără bărbat şi unele 
dintre fiicele mai mari ale Santa-Rosanilor erau deja 
promise. Aşa că a fost silit să aştepte până când Mary a 
împlinit şaisprezece ani. Fiul său, Picior-şchiop, a fost cel 
ucis anul trecut de o pumă. 

Mungerson avea unsprezece ani în vremea ciumei. Tatăl 
lui era unul dintre Magnaţii Industriei, un om foarte bogat 
şi puternic. locmai se refugiau cu nava lor aeriană, 
Condorul, împreună cu întreaga familie, spre locurile pustii 
din Columbia Britanică, care este departe spre nord de aici. 
Dar a survenit o defecţiune şi au aterizat forţat în apropiere 
de Muntele Shasta. Aţi auzit de muntele ăsta. Se află 
departe în nord. A izbucnit ciuma între ei, iar acest băiat de 
unsprezece ani a fost singurul supravieţuitor. Timp de opt 
ani de zile a trăit singur, rătăcind printr-un ţinut pustiu şi 
căutând zadarnic să întâlnească un semen de-al său. Şi în 
cele din urmă, călătorind spre sud, a dat peste noi, Santa- 
Rosanii. 

Dar am luat-o înaintea povestirii mele. Atunci când a 
început marele exod din oraşele din jurul golfului San 
Francisco şi în perioada când telefonul funcţiona încă, am 
vorbit cu fratele meu. l-am spus că această fugă din marile 
oraşe era o nebunie, că eu nu prezentam niciunul din 
simptomele ciumei şi că ar fi trebuit să ne izolăm pe noi 
înşine şi pe rudele noastre într-un loc sigur. Ne-am decis 
asupra Pavilionului Chimiei, de la universitate, şi am plănuit 
să punem deoparte o rezervă de provizii şi prin forţa 
armelor să împiedicăm orice alte persoane de a ni se 
alătura cu forţa, după ce ne vom fi izolat în refugiul nostru. 

Toate acestea fiind puse la punct, fratele meu m-a 
implorat să mai rămân în propria-mi casă timp de cel puţin 


încă douăzeci şi patru de ore, pentru siguranţă, în caz că 
totuşi aş fi fost contaminat. Am fost de acord cu asta, iar el 
mi-a promis să mă caute a doua zi. Am discutat în 
continuare despre amănuntele aprovizionării şi ale apărării 
Pavilionului Chimiei, până ce telefonul a murit. S-a întrerupt 
în mijlocul conversaţiei noastre. În noaptea aceea nu a mai 
funcţionat iluminatul electric şi mă aflam singur în casă, pe 
întuneric. Ziarele nu se mai tipăreau, aşa că habar nu 
aveam ce se petrecea afară. Am auzit zgomotele unei 
mulţimi agitate şi focuri de pistol şi de la ferestrele mele 
puteam să văd cerul iluminat de incendii înspre Oakland. A 
fost o noapte de groază. Nu am dormit o clipă. Un bărbat - 
de ce şi cum, nu ştiu - fusese ucis pe aleea din faţa casei. 
Am auzit focurile rapide ale unui pistol automat şi, câteva 
minute mai târziu, nenorocitul rănit s-a târât până la uşa 
mea, gemând şi strigând după ajutor. Înarmându-mă cu 
două pistoale automate, m-am dus la el. La lumina unui 
chibrit, am constatat că în timp ce murea din cauza rănilor 
de glonţ, în acelaşi timp ciuma îl lua în stăpânire. Am fugit 
în casă, de unde l-am auzit gemând şi strigând încă o 
jumătate de oră. 

Dimineaţa, fratele meu a venit la mine. Adunasem într-o 
geantă de mână lucrurile de valoare pe care îmi 
propusesem să le iau, dar când i-am văzut faţa mi-am dat 
seama că nu avea să mă însoţească niciodată la Pavilionul 
Chimiei. Ciuma îl luase în stăpânire. Intenţiona să-mi 
strângă mâna, dar am făcut grăbit un pas înapoi din faţa lui. 

„Priveşte-te în oglindă”, i-am strigat. 

S-a conformat şi la vederea feţei sale stacojii, culoare ce 
devenea văzând cu ochii tot mai intensă, s-a prăbuşit inert 
într-un fotoliu. 

„Dumnezeule!” a spus. „Am luat-o. Nu te apropia de 
mine. Sunt un om mort.” 

Apoi a fost cuprins de convulsii. A durat două ore până să 
moară şi a fost conştient până în ultima clipă, plângându-se 
de senzaţia de răceală şi de pierderea sensibilităţii la 


LLA 


picioare, la gambe, la şale, până când în cele din urmă a 
venit rândul inimii şi a murit. 

Acesta era modul în care ucidea Moartea Stacojie. Mi-am 
înşfăcat bagajul de mână şi am fugit. Ceea ce se vedea pe 
străzi era îngrozitor. Te împiedicai de trupuri la tot pasul. 
Unii nu erau încă morţi. Şi chiar în timp ce priveai, vedeai 
oameni căzând la pământ cu moartea încleştată de ei. Se 
vedeau numeroase focuri arzând în Berkeley, în timp ce 
Oakland şi San Francisco erau devastate de incendii uriaşe. 
Fumul incendiilor acoperea tot cerul, astfel că miezul zilei 
părea un amurg întunecat şi, după capriciile vântului, 
uneori soarele se arăta ca prin ceaţă, o sferă roşie 
posomorâtă. Într-adevăr, nepoţeilor, părea că erau zilele din 
urmă de la sfârşitul lumii. 

Se vedeau nenumărate automobile oprite, dovadă că 
benzina şi cele necesare motoarelor, asigurate de garaje, se 
terminaseră. Îmi amintesc de un astfel de automobil. Un 
bărbat şi o femeie zăceau pe spate, morţi în scaunele lor, iar 
alături, pe pavaj, se aflau încă două femei şi un copil. 
Privelişti stranii şi teribile se întâlneau la tot pasul. Oamenii 
se strecurau în tăcere, pe furiş, ca nişte stafii - femei cu feţe 
livide, purtând copii în braţe; taţi ţinând copii de mână; 
solitari, cupluri sau familii - cu toţii fugind din oraşul morţii. 

Unii cărau provizii de hrană, alţii pături şi obiecte de preţ 
şi erau mulţi care nu cărau nimic. 

Era o băcănie - un loc unde se vindeau alimente. Omul 
căruia îi aparţinea - îl cunoşteam bine - un tip liniştit, 
serios, dar stupid şi încăpățânat, îşi apăra prăvălia. Vitrinele 
şi uşile fuseseră sparte, dar el, aflat înăuntru, ascuns pe 
după o casă de bani, trăgea cu pistolul într-un grup de 
bărbaţi de pe trotuar, care îl asaltau. La intrare se aflau mai 
multe trupuri - de bărbaţi, am socotit eu, pe care îi ucisese 
mai devreme în cursul zilei. Chiar în timp ce priveam de la 
distanţă, l-am văzut pe unul din hoţi spărgând vitrinele 
magazinului de alături, de încălţăminte, şi dându-i foc în 
mod intenţionat. Nu am sărit în ajutorul băcanului. Trecuse 


vremea unor asemenea gesturi. Civilizaţia se prăbuşea şi 
fiecare lupta pentru sine. 


IV 

Am plecat de acolo în grabă, trecând de o intersecţie şi la 
primul colţ am văzut o altă tragedie. Doi bărbaţi din 
categoria lucrătorilor prinseseră un bărbat şi o femeie cu 
doi copii şi îi tâlhăreau. Îl cunoşteam pe bărbat din vedere, 
deşi nu-i fusesem niciodată prezentat. Era un poet ale cărui 
versuri le admiram de multă vreme. Totuşi nu am sărit în 
ajutorul lui, deoarece, în momentul în care am dat peste 
scena respectivă, am auzit un foc de pistol şi l-am văzut 
prăbuşindu-se la pământ. Femeia a scos un țipăt şi a fost 
doborâtă de una din brute cu o lovitură de pumn. Am 
strigat şi i-am ameninţat, la care ei şi-au descărcat 
pistoalele în direcţia mea şi am fost nevoit să mă refugiez 
după colţul străzii. Aici am fost blocat de un incendiu care 
înainta. Clădirile de pe ambele părţi ardeau, iar strada era 
plină de fum şi de vâlvătăi. De undeva din întunecimea 
aceea se auzea glasul unei femei ţipând ascuţit şi cerând 
ajutor. Dar nu m-am dus să văd ce era cu ea. Inima omului 
se împietrea în mijlocul unor astfel de scene şi prea multe 
erau strigătele de ajutor. 

Întorcându-mă la colţul străzii, am văzut că tâlharii 
plecaseră. Poetul şi soţia sa zăceau morţi pe caldarâm. Era 
o privelişte şocantă. Cei doi copii dispăruseră - unde, nu aş 
putea să spun. Şi am aflat, acum, de ce fugarii pe care-i 
întâlneam se strecurau pe străzi parcă furişându-se şi cu 
chipuri atât de palide. În mijlocul civilizaţiei noastre, acolo, 
în cartierele sărace şi în ghetourile muncitoreşti, noi am 
prăsit o rasă de barbari, de sălbatici şi acum, în vremea 
calamităţii, ei se întorceau împotriva noastră, ca nişte fiare 
sălbatice ce erau, şi ne distrugeau. Şi se distrugeau şi pe ei. 
Se întărâtau cu băuturi tari şi comiteau o mie de atrocități, 
încăierându-se şi ucigându-se între ei în nebunia generală. 


Un grup de lucrători pe care i-am văzut, de un soi mai bun, 
se organizaseră şi, cu femeile şi copiii la mijloc, cu bolnavii 
şi bătrânii pe care-i cărau pe tărgi şi cu câţiva cai trăgând 
un car încărcat cu provizii, îşi croiau prin luptă drumul spre 
ieşirea din oraş. Era o privelişte impresionantă să-i văd cum 
înaintau pe stradă prin fumul care se înălța, deşi puţin a 
lipsit să nu fiu împuşcat de ei atunci când le-am apărut în 
cale. Pe când treceau pe alături, unul dintre conducătorii 
lor s-a scuzat şi mi-a dat o explicaţie strigând. Mi-a spus că 
îi ucideau pe hoţi şi pe prădători fără avertisment şi că se 
adunaseră şi se organizaseră astfel fiindcă era singurul 
mijloc de a scăpa de jefuitori. 

Aici am văzut pentru prima oară ceea ce curând aveam 
să văd atât de des. Unul dintre bărbaţii aflaţi în marş a 
arătat brusc pe chip semnul neîndoios al ciumei. Imediat, 
cei din jurul lui s-au îndepărtat, iar el, fără un cuvânt de 
împotrivire, s-a dat deoparte pentru a-i lăsa să treacă. O 
femeie, foarte probabil nevasta lui, a încercat să-l urmeze. 
Ducea de mână un băieţel. Bărbatul, însă, i-a poruncit cu 
asprime să-şi continue drumul, în timp ce alţii îşi întindeau 
mâinile şi o reţineau să nu se ducă după el. Am văzut asta şi 
am văzut de asemenea cum bărbatul, cu pecetea stacojie pe 
faţă, a intrat sub un portic de pe partea opusă a străzii. Am 
auzit focul de pistol şi l-am văzut prăbuşindu-se fără viaţă la 
pământ. 

După ce am mai fost de două ori întors din drum de 
incendii care se întindeau, am reuşit în cele din urmă să 
răzbat până la universitate. La marginea campusului am 
dat peste un grup de oameni din universitate care se 
îndreptau spre Pavilionul Chimiei. Erau cu toţii familişti şi 
familiile lor erau împreună cu ei, inclusiv bonele şi 
servitoarele. Profesorul Badminton m-a salutat şi abia de l- 
am recunoscut. Undeva trecuse prin flăcări şi avea barba 
pârlită. Capul îi era înfăşurat într-un bandaj însângerat şi 
avea hainele murdare. Mi-a spus că fusese crunt bătut de 


jefuitori şi că fratele lui fusese ucis cu o noapte înainte, în 
timp ce apăra locuinţa comună. 

Pe la jumătatea drumului prin campus, el a arătat cu 
degetul către faţa doamnei Swinton. Culoarea stacojie clară 
era prezentă. Pe dată toate celelalte femei au scos un țipăt 
şi au luat-o la fugă de lângă ea. Cei doi copii ai ei erau cu o 
bonă şi au fugit şi aceştia odată cu femeile. Soţul ei, însă, 
Doctorul Swinton, a rămas lângă ea. 

„Mergi înainte, Smith”, mi-a spus. „Fii cu ochii pe copii. 
Cât despre mine, eu am să rămân cu soţia mea. Ştiu că e 
deja ca şi moartă, dar nu o pot părăsi. Mai târziu, dacă am 
să scap, am să vin la Pavilionul Chimiei, iar dumneata vei 
avea grijă să fiu lăsat să intru.” 

L-am lăsat aplecat deasupra soţiei sale, alinându-i clipele 
de pe urmă, în timp ce eu alergam să preiau şefia grupului. 
Eram ultimii care trebuiau lăsaţi să intre în Pavilionul 
Chimiei. După aceea, aveam să ne păstrăm izolarea cu 
ajutorul puştilor automate. Potrivit planurilor noastre, ne 
înţeleseserăm asupra unui număr de şaizeci de persoane 
care urma să coabiteze în acel refugiu. În realitate, fiecare 
din grupul planificat iniţial adusese în plus rubedenii şi 
prieteni şi familii întregi, până ce numărul celor aflaţi acolo 
depăşise patru sute. Dar Pavilionul Chimiei era vast şi, fiind 
o clădire izolată, nu exista pericolul de a arde într-unul din 
marile incendii care mistuiau oraşul. 

Fusese adunată o mare cantitate de provizii şi un comitet 
al alimentelor s-a însărcinat cu administrarea lor, 
distribuind raţii zilnice diferitelor familii şi grupuri, 
deoarece conveniseră să ia masa în comun. Au fost 
desemnate mai multe comitete şi am pus la punct o 
organizare foarte eficientă. Eu răspundeam de comitetul 
apărării, deşi în prima zi nu şi-a făcut apariţia niciun 
prădător. Îi puteam vedea de la distanţă totuşi şi, după 
fumul de la focurile lor, ştiam că mai multe tabere de-ale lor 
ocupau marginea îndepărtată a campusului. Beţia era 
foarte răspândită şi deseori îi auzeam cântând cântece 


deşănţate sau răcnind ca demenţii. În timp ce lumea se 
prăbuşea în ruine în jurul lor şi tot văzduhul era plin de 
fumul incendiilor, făpturile acelea josnice dădeau frâu liber 
bestialităţii din ei şi se încăierau şi beau şi mureau. Dar, la 
urma urmei, ce importanţă mai avea? Cu toţii mureau 
oricum, cei buni ca şi cei răi, cei hotărâți ca şi cei lipsiţi de 
voinţă, cei ce iubeau viaţa ca şi cei ce o dispreţuiau. Toţi 
piereau. Totul pierea. 

Atunci când au trecut douăzeci şi patru de ore şi nu se 
ivise niciun semn de ciumă, ne-am felicitat şi am hotărât să 
săpăm o fântână. Aţi văzut acele ţevi mari de fier, care pe 
vremea aceea duceau apa către toţi locuitorii oraşelor. Ne 
temeam că incendiile din oraş ar fi putut face să crape 
conductele şi să golească rezervoarele. Aşa că am spart 
placa de ciment din curtea interioară a Pavilionului Chimiei 
şi am săpat un puț. Erau mulţi bărbaţi tineri, studenţi, 
printre noi şi am lucrat zi şi noapte la săparea puţului. Şi 
temerile noastre s-au adeverit. Cu trei ore înainte să dăm 
de apă, conductele nu mai aveau strop de apă. 

Au trecut alte douăzeci şi patru de ore şi ciuma încă nu 
apăruse printre noi. Am crezut că eram salvaţi. Dar noi nu 
ştiam ceea ce mai târziu ne-am convins că era adevărat, şi 
anume că perioada de incubație a germenilor ciumei în 
corpul omului era de ordinul zilelor. Ea ucidea atât de rapid 
odată ce se manifesta, încât eram îndemnați să credem că 
perioada de incubație era la fel de rapidă. Aşadar, atunci 
când după două zile am văzut că eram nevătămaţi, am 
jubilat la gândul că scăpasem de contagiune. 

Ziua a treia, însă, ne-a răpit orice iluzie. N-am să uit 
niciodată noaptea care a precedat-o. Răspundeam de 
paznicii de noapte între orele opt şi douăsprezece şi, de pe 
acoperişul clădirii, am urmărit cum piereau toate lucrările 
măreţe ale omului. Atât de îngrozitoare erau incendiile 
locale, încât tot cerul era iluminat. Puteai să citeşti textele 
tipărite cu literele cele mai mărunte în lumina aceea 
roşiatică. Lumea întreagă părea învăluită în flăcări. San 


Francisco împroşca fum şi foc din vreo douăzeci de incendii 
uriaşe, care păreau tot atâţia vulcani activi. Oakland, San 
Leandro, Haywards -toate ardeau; şi înspre nord, până la 
Point Richmond, alte incendii se puseseră pe treabă. Era o 
privelişte ce inspira spaimă şi venerație. Civilizaţia, nepoţii 
mei, civilizaţia pierea într-un giulgiu de foc şi sub răsuflarea 
morţii. La orele zece în acea noapte, marile pulberării de la 
Point Pinole au sărit în aer într-o succesiune rapidă. 
Exploziile au fost atât de cumplite, încât clădirea noastră 
solidă s-a balansat ca la cutremur, în timp ce toate 
geamurile s-au spart. Atunci am părăsit acoperişul şi am 
pornit-o de-a lungul coridoarelor, din încăpere în încăpere, 
liniştindu-le pe femeile speriate şi spunându-le ce se 
întâmplase. 

Un ceas mai târziu, de la o fereastră de la parter, am 
auzit o zarvă infernală izbucnind în tabăra prădătorilor. Se 
auzeau strigăte şi ţipete şi multe focuri de pistol. Aşa cum 
aveam să presupunem mai târziu, conflictul se stârnise din 
cauza încercării din partea celor sănătoşi de a-i alunga pe 
cei bolnavi. În orice caz, mai mulţi prădători loviți de ciumă 
au scăpat fugind prin campus şi au ajuns la uşile noastre. I- 
am avertizat să se retragă, dar ei ne-au înjurat şi au început 
să tragă cu pistoalele. Profesorul Merryweather, aflat la o 
fereastră, a fost ucis pe loc, glonţul nimerindu-l exact între 
ochi. Am deschis şi noi focul drept răspuns şi toţi prădătorii 
au fugit, cu excepţia a trei dintre ei. Printre ei se afla o 
femeie. Ciuma îi luase în stăpânire, dar puţin le păsa. Ca 
nişte diavoli mârşavi, acolo, în lumina roşie a cerului, cu 
feţele aprinse, ei au continuat să ne înjure şi să tragă în noi. 
Pe unul dintre bărbaţi l-am împuşcat cu mâna mea. După 
care, celălalt bărbat şi femeia, înjurându-ne în continuare, 
s-au întins sub ferestrele noastre, unde am fost siliţi să-i 
privim cum mureau de ciumă. 

Situaţia era critică. Explozia pulberăriilor spărsese toate 
geamurile de la Pavilionul Chimiei, astfel încât acum eram 
expuşi germenilor din cadavre. Comitetul sanitar a fost 


însărcinat să acţioneze şi a răspuns cu nobleţe. Doi oameni 
au fost desemnaţi să iasă din clădire şi să ducă de acolo 
cadavrele, ceea ce însemna probabil sacrificarea propriilor 
lor vieţi, deoarece, îndeplinindu-şi sarcina, nu li se mai 
permitea să revină în clădire. Unul dintre profesori, care 
era celibatar, precum şi unul dintre studenţi s-au oferit 
voluntari. Şi-au luat rămas bun de la noi şi au ieşit. Erau 
nişte eroi. Şi-au sacrificat vieţile pentru ca ceilalţi patru 
sute să poată trăi. După ce şi-au făcut treaba, s-au oprit un 
moment şi, de la distanţă, ne-au privit cu tristeţe. Apoi ne- 
au făcut semn cu mâna în chip de rămas bun şi au pornit 
încet prin campus către oraşul mistuit de incendii. 

Totul a fost, însă, zadarnic. În dimineaţa următoare 
primul dintre noi a fost lovit de ciumă - o fetiţă luată de 
suflet, din familia profesorului Stout. Nu era timp de 
slăbiciuni şi sentimentalisme. În ideea că ea ar fi putut fi 
singurul caz, am scos-o afară din clădire şi i-am poruncit să 
plece. A pornit-o încet prin campus, frângându-şi mâinile şi 
plângând sfâşietor. Ne-am simţit ca nişte monştri, dar ce 
puteam face? Era vorba de viaţa a patru sute de oameni, iar 
indivizii trebuiau să fie sacrificați. 

În unul din laboratoare se instalaseră trei familii şi în 
după-amiaza aceea am găsit în rândul lor nu mai puţin de 
patru cadavre şi şapte cazuri de ciumă în diferite stadii de 
manifestare. 

Atunci a început grozăvia. Lăsându-i pe morţi pe loc, i-am 
obligat pe cei vii să se izoleze în altă încăpere. Ciuma a 
început să se manifeste în rândul celorlalţi dintre noi şi, 
imediat ce apăreau simptomele, îi trimiteam pe cei loviţi în 
camerele acelea izolate. Îi sileam să se deplaseze acolo 
singuri, pentru a nu fi nevoiţi să-i atingem. Era insuportabil. 
Şi totuşi ciuma făcea ravagii printre noi şi cameră după 
cameră se umplea cu morţi şi cu muribunzi. Şi astfel noi, cei 
încă neatinşi, ne retrăgeam la următorul etaj şi apoi la 
următorul, din faţa acestei mări de morţi, care, încăpere cu 
încăpere şi etaj cu etaj, ne inunda clădirea. 


Locul devenise o casă mortuară şi, în toiul nopţii, noi, 
supraviețuitorii, am fugit, fără să luăm nimic cu noi decât 
arme şi muniții şi o provizie serioasă de alimente 
conservate. Am făcut bivuac în partea opusă faţă de tabăra 
prădătorilor şi, în timp ce unii făceau de pază, alţii dintre 
noi s-au oferit voluntari pentru a scotoci prin oraş în 
căutare de cai, automobile, căruţe şi camioane, sau orice 
ne-ar fi putut ajuta la transportul proviziilor şi ne-ar fi dat 
posibilitatea de a urma pilda lucrătorilor organizaţi pe care- 
i văzusem croindu-şi drum spre a ieşi din oraş. 

Am fost unul dintre acei cercetaşi, iar doctorul Hoyle, 
amintindu-şi că automobilul său fusese abandonat în garajul 
casei, mi-a spus să-l iau dacă mai era acolo. Căutam 
umblând câte doi, eu fiind însoţit de Dombey, un tânăr 
student. Trebuia să străbatem aproape un kilometru prin 
zona rezidenţială a oraşului ca să ajungem la locuinţa 
doctorului Hoyle. În unele porţiuni, clădirile erau izolate 
între ele, în mijlocul pâlcurilor de arbori şi al pajiştilor verzi, 
iar în altele incendiile urmaseră parcă un capriciu, mistuind 
pe alocuri cvartale întregi, sărind alte cvartale ori sărind o 
singură casă. Şi aici, de asemeni, prădătorii erau încă la 
lucru. Noi purtam pistoalele automate la vedere în mână şi 
păream destul de disperaţi, ce mai, ca să-i ţinem la respect 
să nu ne atace. Dar lângă casa doctorului Hoyle lucrul s-a 
întâmplat. Neatinsă de foc, exact când ne apropiam de ea, a 
râbufnit fumul incendiului. 

Nemernicul care-i dăduse foc se clătina coborând 
treptele de la intrare şi luând-o apoi pe alee. Din 
buzunarele hainei îi ieşeau în afară nişte sticle de whiskey şi 
era foarte beat. Primul meu impuls a fost acela de a-l 
împuşca şi am regretat toată viaţa că n-am făcut-o. 
Clătinându-se şi mormăind în barbă, cu ochii injectaţi, cu o 
tăietură proaspătă şi sângerândă pe o parte a feţei sale 
încadrate de favoriţi, era una peste alta cel mai scârbos 
specimen de degradare şi murdărie pe care l-am întâlnit 
vreodată. Nu l-am împuşcat, iar el s-a lipit de un copac de 


pe pajişte ca să ne facă loc să trecem. A fost actul cel mai 
lipsit de sens. Exact când treceam prin dreptul lui, a scos 
brusc un pistol şi l-a împuşcat pe Dombey în cap. În clipa 
următoare l-am împuşcat. Dar era prea târziu. Dombey şi-a 
dat duhul fără un geamăt, într-o clipă. Mă îndoiesc chiar că 
şi-a dat seama ce i se întâmplase. 

Lăsând în urmă cele două cadavre, am trecut grăbit pe 
lângă casă şi am ajuns la garaj, iar acolo am găsit 
automobilul doctorului Hoyle. Rezervoarele erau pline cu 
benzină şi maşina era gata de drum. În maşina aceea mi-am 
croit cu greu drum pe străzile oraşului în ruine şi m-am 
întors la supraviețuitorii din campus. Ceilalţi cercetaşi se 
întorseseră şi ei, dar niciunul nu fusese atât de norocos. 
Profesorul Fairmead găsise un ponei de Shetland, dar bietul 
dobitoc, legat într-un grajd şi abandonat de zile întregi, era 
atât de slăbit din cauza lipsei de hrană şi de apă, încât nu 
putea să care nicio povară. Unii dintre oamenii noştri voiau 
să-i dea drumul în libertate, dar eu am insistat să-l luăm cu 
noi, astfel încât, dacă ni s-ar fi terminat alimentele, să avem 
ce mânca. 

Eram patruzeci şi şapte cu totul când am pornit, mulţi 
fiind femei şi copii. Preşedintele facultăţii, un bătrân, ca să 
încep cu el, acum zdrobit şi deznădăjduit de întâmplările 
îngrozitoare din săptămâna anterioară, călătorea în 
automobil împreună cu câţiva copii mici şi cu mama 
vârstnică a profesorului Fairmead. Wathope, un tânăr 
profesor de engleză, care avea o rană de glonţ urâtă la 
picior, conducea maşina. Restul mergeam pe jos, profesorul 
Fairmead mânând poneiul. Era ceea ce ar fi trebuit să fie o 
frumoasă zi de vară însorită, dar fumul urcând din lumea 
incendiată umplea cerul şi prin el soarele strălucea 
întunecat, o sferă mohorâtă şi lipsită de viaţă, sângerie şi 
rău prevestitoare. Dar noi ne obişnuiserăm cu acel soare de 
culoarea sângelui. Nu şi cu fumul, însă. Ne usturau nările şi 
ochii şi nu exista niciunul printre noi care să nu aibă ochii 
injectaţi. Ne-am direcționat marşul spre sud-est, străbătând 


kilometri nesfârşiţi de cartiere rezidenţiale, continuându-ne 
călătoria prin zona unde se înălţau primele coline joase 
după locul şes din partea centrală a oraşului. Numai în felul 
acesta puteam spera să ajungem la ţară. 

Înaintarea noastră era chinuitor de înceată. Femeile şi 
copiii nu puteau să meargă repede. Ei nici nu visau să 
meargă, nepoţeilor, în felul cum merge toată lumea astăzi. 
În realitate, nimeni dintre noi nu ştia să meargă. Numai 
după ciumă am învăţat eu cu adevărat să umblu. Aşa că 
ritmul celor mai înceţi era ritmul tuturor, fiindcă nu 
îndrăzneam să ne despărţim din cauza prădătorilor. Acum 
nu mai erau atât de multe acele animale umane de pradă. 
Ciuma le diminuase deja binişor numărul, dar încă trăiau 
destui pentru a constitui o ameninţare constantă pentru 
noi. Multe dintre frumoasele reşedinţe erau neatinse de foc, 
deşi ruine fumegânde se vedeau la tot pasul. Prădătorii 
păreau şi ei să-şi fi depăşit dorinţa nebunească de a da foc 
şi acum vedeam mai rar case proaspăt incendiate. 

Câţiva dintre noi scotoceam prin garajele private în 
căutare de automobile şi de benzină. Dar nu aveam succes 
în această privinţă. Primele mari valuri de refugiaţi din 
oraşe nu mai lăsase în urmă nimic din acele utilităţi. Calgan, 
un tânăr destoinic, a pierit într-o astfel de acţiune. A fost 
împuşcat de prădători în timp ce traversa o pajişte. Totuşi a 
fost singura noastră pierdere, deşi, o dată, o brută beată a 
deschis în mod intenţionat focul asupra noastră. Din 
fericire, a tras la întâmplare şi noi l-am împuşcat înainte ca 
el să facă vreo victimă. 

La Fruitvale, aflaţi încă în mijlocul superbei zone 
rezidenţiale a oraşului, ciuma ne-a lovit din nou. Victima a 
fost profesorul Fairmead. Făcându-ne semne cum că mama 
sa nu trebuia să afle, a cotit-o intrând pe proprietatea unui 
conac minunat. S-a aşezat deznădăjduit pe treptele 
verandei din faţă, iar eu, rămânând puţin în urmă, i-am 
făcut semne cu mâna în chip de ultim rămas bun. În 
noaptea aceea, la câţiva kilometri dincolo de Fraitvale şi 


încă aflaţi în oraş, am făcut tabără. În noaptea aceea ne-am 
mutat tabăra de două ori ca să nu rămânem în preajma 
morţilor noştri. Dimineaţa mai rămăsesem treizeci la 
număr. N-am să-l uit niciodată pe preşedintele facultăţii. În 
timpul marşului din acea dimineaţă, soţiei sale, care 
mergea pe jos, i-au apărut pe faţă simptomele fatale şi, 
când ea s-a tras deoparte pentru a ne face loc să trecem, el 
a insistat să coboare din automobil ca să rămână cu ea. S-a 
iscat chiar o discuţie în legătură cu asta, dar în cele din 
urmă ne-am lăsat păgubaşi. Era totuna, fiindcă nu ştiam 
care dintre noi ar fi putut scăpa, dacă până la urmă avea să 
scape vreunul. 

În noaptea aceea, a doua a marşului nostru, ne-am oprit 
pentru tabără dincolo de Haywards, când am ieşit în 
câmpurile deschise de la ţară. lar dimineaţa mai erau în 
viaţă unsprezece dintre noi. De asemenea, Wathope, 
profesorul cu piciorul rănit, fugise cu maşină cu tot. Le-a 
luat cu el pe sora şi pe mama lui, precum şi cea mai mare 
parte a proviziilor noastre de conserve. În ziua aceea, după- 
amiază, în timp ce mă odihneam pe marginea drumului, am 
văzut eu ultima navă aeriană din viaţa mea. Fumul era mult 
mai subţire aici, la ţară şi am zărit în primul rând nava 
plutind în derivă şi schimbându-şi neajutorată direcţia, la o 
înălţime de circa şapte sute de metri. Ce se întâmplase n-aş 
putea să spun. Dar chiar în timp ce ne uitam la ea, am văzut 
cum se înclina din ce în ce mai mult. Apoi pereţii etanşi 
dintre diferitele compartimente cu gaze trebuie să fi cedat, 
fiindcă, în poziţie aproape perpendiculară, a căzut ca un 
bolovan pe pământ. Şi din ziua aceea până astăzi, nu am 
mai văzut nicio altă navă aeriană. Din când în când, în 
cursul primilor ani, cercetam cerul căutându-le, cu slaba 
speranţă că undeva în lume civilizaţia supravieţuise. Dar nu 
a fost să fie. Ceea ce s-a întâmplat cu noi în California 
trebuie să se fi întâmplat cu toată lumea pretutindeni. A mai 
trecut o zi şi, la Niles, am mai rămas trei inşi. Dincolo de 
Niles, în mijlocul şoselei, l-am găsit pe  Wathope. 


Automobilul se defectase şi acolo, pe pledurile pe care le 
întinseseră pe pământ, zăceau trupurile surorii, al mamei şi 
al lui însuşi. 

Istovit de mersul continuu, cu care nu eram obişnuit, în 
noaptea aceea am dormit adânc. Dimineaţa eram singur pe 
lume. Canfield şi Parsons, ultimii mei companioni, muriseră 
de ciumă. Din cei patru sute care şi-au căutat adăpost în 
Pavilionul Chimiei şi din cci patruzeci şi şapte care 
porniseră în marş, rămăsesem eu singur - eu şi cu poneiul 
de Shetland. De ce a trebuit să se întâmple aşa, nu există 
nicio explicaţie. Nu am luat ciuma şi atâta tot. Eram imun. 

Am fost pur şi simplu un om dintr-un milion care a avut 
noroc - aşa cum orice supravieţuitor a fost unul la un 
milion, sau, mai degrabă, la câteva milioane, fiindcă cel 
puţin asta a fost proporţia. 


V 

Timp de două zile m-am adăpostit într-o dumbravă 
încântătoare, unde nu murise nimeni. În acele două zile, 
deşi eram îngrozitor de deprimat şi eram convins că avea 
să-mi vină şi mie rândul curând, m-am odihnit şi mi-am 
revenit, totuşi. Ceea ce s-a întâmplat şi cu poneiul. Şi în a 
treia zi, încărcând în spinarea poneiului micul meu stoc de 
provizii sub formă de conserve pe care-l posedam, am 
pornit-o la drum printr-o ţară într-adevăr părăsită. Nu am 
întâlnit niciun bărbat, nicio femeie, niciun copil în viaţă, deşi 
morţii erau prezenţi pretutindeni. Hrană, totuşi, se găsea 
din abundență. [inutul, pe atunci, nu arăta aşa cum e 
astăzi. Era curăţat în întregime de copaci şi tufişuri şi era 
cultivat. Hrana pentru milioane de guri creştea, se pârguia 
şi urma să se irosească. De pe câmpuri şi de prin livezi 
adunam legume şi fructe de tot felul. În preajma fermelor 
părăsite găseam ouă şi prindeam găini. Şi deseori găseam 
rezerve de provizii sub formă de conserve prin cămări. 


Un lucru straniu se întâmpla cu toate animalele 
domestice. Pretutindeni ele se sălbăticeau şi se aruncau 
unele asupra altora. Găinile şi rațele erau cele dintâi 
nimicite, în timp ce porcii erau primii care se sălbăticeau, 
urmaţi de pisici. Nici câinilor nu le-a trebuit mult timp 
pentru a se adapta la condiţiile schimbate. A fost o 
adevărată ciumă a câinilor. Ei devorau cadavrele, lătrau şi 
urlau toată noaptea, iar ziua se făceau nevăzuţi în 
depărtare. În decursul timpului, am observat o schimbare 
în comportamentul lor. La început trăiau separați, foarte 
suspicioşi şi gata mereu să se încaiere. Dar într-un răstimp 
nu prea lung au început să se adune şi să formeze haite. 
Câinele, vedeţi voi, a fost întotdeauna un animal social, iar 
acest lucru a fost adevărat chiar cu mult înainte ca el să fie 
domesticit de către om. În ultimele zile ale lumii dinainte de 
ciumă, existau extrem de multe rase diferite de câini - câini 
fără blană şi câini cu blană călduroasă, câini atât de mici 
încât abia dacă ar fi constituit o îmbucătură pentru alţi câini 
care erau de talia leilor de munte. Ei bine, toţi câinii mici, 
precum şi cei din categoriile slabe, au fost ucişi de semenii 
lor. De asemenea, cei de talie foarte mare nu erau adaptaţi 
pentru viaţa sălbatică şi nu s-au mai prăsit. Drept urmare, 
multe rase de câini au dispărut şi au rămas, organizaţi în 
haite, câinii de talie mijlocie, asemănători cu lupii, pe care îi 
cunoaşteţi astăzi. 

— Dar pisicile nu trăiesc în haite, Bunule, obiectă Hoo- 
Hoo. 

— Pisica nu a fost niciodată un animal social. După cum 
spunea un scriitor din secolul al nouăsprezecelea, pisica 
umblă de una singură!*+. Ea a umblat dintotdeauna singură, 
încă de pe vremea când nu fusese îmblânzită de om şi apoi 
în decursul lungilor perioade de domesticire, până în ziua 
de azi, când s-a sălbăticit din nou. 

Caii s-au sălbăticit şi ei, împreună cu toate rasele 
minunate pe care noi le aveam, au degenerat în micul cal 
mustang pe care îl cunoaşteţi astăzi. După cât se pare şi 


vacile s-au sălbăticit, ca şi porumbeii şi oile. Şi faptul că 
doar puţine găini au supravieţuit îl ştiţi şi singuri. Dar găina 
sălbatică din ziua de astăzi este ceva cu totul diferit faţă de 
găinile pe care le aveam în vremea aceea. 

Dar trebuie să merg mai departe cu povestirea. Am 
călătorit printr-un ţinut pustiu. Pe măsură ce trecea timpul, 
am început să tânjesc tot mai mult după oameni. Dar nu am 
întâlnit niciodată vreunul şi am ajuns să mă simt tot mai 
singur şi mai singur. Am traversat Valea Livermore şi munţii 
dintre ea şi marea vale San Joaquin. Voi nu aţi văzut 
niciodată valea aceea, dar e foarte întinsă şi este patria 
calului sălbatic. Sunt herghelii uriaşe acolo, de mii şi zeci de 
mii de cai. Am fost din nou acolo după treizeci de ani, aşa că 
ştiu. Voi vă gândiţi că există o mulţime de cai sălbatici şi 
aici, în văile dinspre coastă, dar ei sunt nimic în comparaţie 
cu cei din San Joaquin. Fiindcă veni vorba, e ciudat că 
vacile, când s-au sălbăticit, s-au întors în munţii mai puţin 
înalţi. Evident, puteau să se protejeze mai bine acolo. 

În districtele din comitat, oamenii însetaţi de sânge şi 
puşi pe jaf îşi făcuseră mai puţin simțită prezenţa, fiindcă 
am găsit multe sate şi oraşe neatinse de foc. Ele erau însă 
înţesate de morţi pestilenţiali şi am trecut pe alături fără să 
le explorez. Mă aflam lângă Lathrop atunci când, rupând-o 
cu singurătatea, am cules o pereche de câini collie care 
erau liberi de atât de puţină vreme, încât doreau cu 
îndărătnicie să se întoarcă la condiţia lor de supunere faţă 
de om. Acei collie m-au însoţit timp de mulţi ani şi însuşiri 
de-ale lor se văd chiar la câinii ăştia pe care-i aveţi voi 
astăzi, băieţi. Dar în şaizeci de ani caracteristicile rasei 
collie s-au eliminat. Fiarele astea par mai degrabă nişte lupi 
domesticiţi decât orice altceva. 

Buză-de-lepure sări în picioare, aruncă o privire către 
capre, ca să se asigure că totul era în ordine şi verifică 
poziţia soarelui pe cerul după-amiezii, trădându-şi astfel 
nerăbdarea faţă de prolixitatea povestirii bătrânului. 
Îndemnat de Edwin să se grăbească, Bunicul continuă. 


— Nu mai sunt multe de povestit. Împreună cu cei doi 
câini şi cu poneiul, şi călare pe un cal pe care reuşisem să-l 
prind, am străbătut San Joaquin şi am mers mai departe 
spre o vale minunată din munţii Sierras numită Yosemite. În 
marele hotel de acolo am găsit o cantitate uimitoare de 
provizii de conserve. larbă de păscut era din belşug, la fel şi 
vânatul, iar râul care străbătea valea era plin de păstrăvi. 
Am rămas acolo timp de trei ani într-o singurătate absolută, 
pe care numai un om care a fost cândva extrem de civilizat 
o poate înţelege. Apoi n-am mai putut suporta. Simţeam că 
înnebunesc. Ca şi câinele, eram un animal social şi aveam 
nevoie de prezenţa unor semeni de-ai mei. Şi apoi, mi-am 
făcut socoteala că, după trei ani, germenii ciumei trebuie să 
fi dispărut cu totul şi că ţara se curâăţise. 

Cu calul, cu câinii şi cu poneiul, am pornit-o la drum. Am 
traversat din nou Valea San Joaquin, munţii de după ea şi 
am coborât în Valea Livermore. Schimbarea din acei trei ani 
era uluitoare. 'Tot ţinutul fusese splendid lucrat mai înainte, 
iar acum abia de-l mai recunoşteam, atât de întinsă era 
marea de vegetaţie viguroasă care acoperise lucrările 
agricole ale omului. Vedeţi voi, grâul, legumele şi pomii din 
livezi fuseseră întotdeauna lucrate şi îngrijite de om, aşa 
încât erau delicate şi plăpânde. Buruienile şi tufele 
sălbatice şi alte asemenea, dimpotrivă, fuseseră 
întotdeauna combătute de om, aşa încât erau vânjoase şi 
rezistente. Prin urmare, atunci când mâna omului s-a 
retras, vegetaţia sălbatică a sufocat şi a nimicit practic orice 
vegetaţie domesticită. Coioţii se înmulţiseră peste măsură şi 
în perioada aceea am întâlnit eu pentru prima oară lupi, 
rătăcind câte doi sau câte trei şi în haite mici, departe de 
regiunile unde trăiseră întotdeauna. 

Primele fiinţe omeneşti vii le-am întâlnit întâmplător la 
Lacul 'lemescal, nu departe de ceea ce cândva fusese oraşul 
Oakland. O, nepoţeilor, cum aş putea să vă descriu emoția 
mea, când, călare pe cal şi coborând panta dealului spre 
lac, am zărit fumul unui foc de tabără înălțându-se printre 


copaci. Inima aproape că a încetat să-mi mai bată. Simţeam 
că înnebunesc. Apoi am auzit plânsul unui bebeluş, al unui 
pui de om. Şi au lătrat nişte câini şi ai mei au răspuns. Eu 
ştiam doar atât: că eram singurul om în viaţă din întreaga 
lume. Nu putea fi adevărat că mai existau şi alţii - fumul, 
plânsul bebeluşului. 

Ivit pe lac, acolo, în faţa ochilor mei, la nicio sută de metri 
distanţă, am văzut un bărbat, un bărbat uriaş. Stătea în 
picioare pe o stâncă ce ieşea în afară şi pescuia. Eram 
copleşit. Mi-am oprit calul. Am încercat să strig, dar n-am 
putut. Am făcut semne cu mâna. Mi s-a părut că omul acela 
mă privea, dar nu părea să răspundă la semnele mele. 
Atunci mi-am aşezat capul pe braţe acolo, stând în şa. Mi- 
era teamă să privesc din nou, fiindcă ştiam că era o 
halucinație şi ştiam că, dacă aş fi privit, bărbatul ar fi 
dispărut. Şi atât de prețioasă era halucinaţia, încât doream 
ca ea să mai dureze niţel. Şi mai ştiam că, atât timp cât nu- 
mi ridicam ochii să privesc, ea avea să persiste. 

Am rămas aşa până când am auzit mârâitul câinilor şi un 
glas de bărbat. Ce credeţi că zicea glasul? Am să vă spun 
eu. Zicea: „De unde dracu' ai mai apărat şi tu?” 

Astea au fost cuvintele, cuvintele exacte. Asta mi-a spus 
mie celălalt bunic al tău, Buză-de-lepure, atunci când m-a 
întâmpinat acolo, pe malul Lacului Temescal, acum cincizeci 
şi şapte de ani. lar acelea au fost cele mai inefabile cuvinte 
pe care le-am auzit vreodată. Am deschis ochii, iar el stătea 
în faţa mea, un bărbat uriaş, oacheş, păros, fălcos, cu 
fruntea teşită, cu o căutătură fioroasă. Nici nu mai ştiu cum 
am descălecat. Dar următorul lucru de care-mi amintesc 
este că îi strângeam mâna cu amândouă mâinile şi că 
plângeam. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, dar el a fost 
întotdeauna un om bănuitor şi cu mintea îngustă şi m-a 
ţinut la distanţă. Totuşi mă agăţam de mâna lui şi plângeam. 

Glasul Bunicului tremură şi se frânse la amintirea acelui 
moment şi lacrimi de slăbiciune îi şiroiră pe obraji în timp 
ce băieţii priveau la el şi se hlizeau. 


— Totuşi plângeam, continuă el şi doream să-l îmbrăţişez, 
deşi şoferul era o brută, o brută desăvârşită - omul cel mai 
respingător pe care l-am cunoscut vreodată. Îl chema... 
ciudat, cum de i-am uitat numele. 'Toţi îi ziceau şoferul - era 
numele ocupaţiei lui şi a prins, iată de ce, până în ziua de 
azi, tribul pe care l-a întemeiat el se numeşte Tribul 
Şoferului. 

Era un bărbat violent şi nedrept. De ce germenii ciumei - 
au cruțat nu pot înţelege în ruptul capului. Se părea, în 
ciuda vechilor noastre noţiuni metafizice despre justiţia 
absolută, că nu există justiţie în univers. De ce a trăit? - un 
monstru infam, imoral, un stigmat pe faţa naturii, dar şi o 
înşelătorie nemiloasă, necurmată, bestială. Nu ştia să 
poarte discuţii decât despre automobile, mecanisme, 
benzină şi garaje - şi cu deosebire şi cu mare încântare, 
despre măruntele lui furtişaguri şi despre găinăriile lui 
sordide pe seama persoanelor care îl angajaseră în vremea 
dinainte de ciumă. Şi totuşi el fusese cruțat, în timp ce sute 
de milioane, ba chiar miliarde, de oameni mai buni au fost 
nimiciţi. 

L-am însoţit până la tabăra sa şi acolo am văzut-o pe ea, 
pe Vesta, întruchiparea femeii. Era ceva superb şi... jalnic. 
Era ea, Vesta Van Warden, tânăra soţie a lui John Van 
Warden, îmbrăcată în zdrenţe, cu mâinile deformate, pline 
de cicatrice şi asprite de truda zilnică, aplecată peste focul 
de tabără şi făcând munci de servitoare - ea, Vesta, născută 
să ducă o viaţă princiară în cel mai restrâns cerc al bogăției 
pe care l-a cunoscut lumea vreodată. John Van Warden, 
soţul ei, cu o avere estimată la un miliard şi opt sute de mii 
şi Preşedinte al Colegiului Magnaţilor din Industrie, fusese 
conducătorul Americii. De asemenea, prezidând Comisia 
Internaţională de Control, el fusese unul din cei şapte 
bărbaţi care conduceau lumea. Ea însăşi provenea dintr-o 
familie la fel de nobilă. Iatăl ei, Philip Saxon, fusese 
Preşedinte al Colegiului Magnaţilor din Industrie până în 
ceasul morţii. Această demnitate era pe cale de a deveni 


ereditară şi dacă Philip Saxon ar fi avut un fiu, acest fiu i-ar 
fi succedat în funcţie. Unicul său copil, însă, a fost Vesta, 
floarea desăvârşită a generaţiilor celei mai înalte culturi pe 
care a produs-o vreodată această planetă. Numai după cea 
avut loc logodna dintre Vesta şi Van Warden, Saxon l-a 
desemnat pe acesta din urmă drept succesor al său. A fost, 
sunt sigur, o căsătorie politică. Am motive să cred că Vesta 
nu şi-a iubit niciodată cu adevărat soţul, în felul nebunesc şi 
plin de pasiune pe care îl cântau poeţii. Aducea mai mult cu 
căsătoriile contractate între capetele  încoronate din 
vremurile când acestea încă nu fuseseră înlocuite de 
Magnaţi. 

Şi acum iat-o acolo, fierbând o budincă de peşte într-o 
oală plină de funingine, cu superbii ei ochi înroşiţi de fumul 
înţepător al focului. Povestea ei era tristă. Era singura 
supraviețuitoare dintr-un milion, aşa cum fusesem şi eu şi 
cum fusese şi şoferul. Pe un promontoriu impunător din 
Alameda Hills, care dădea spre Golful San Francisco, Van 
Warden construise un vast palat de vară. Era înconjurat de 
un parc de mii de acri. Când a izbucnit ciuma, Van Warden 
a trimis-o acolo. Paznici înarmaţi patrulau pe graniţa 
parcului şi nimic nu intra acolo, fie că era vorba de 
aprovizionare sau chiar de poştă, fără să fie supus unui 
tratament de dezinfectare. Şi totuşi ciuma a intrat, ucigând 
paznicii la posturile lor, pe servitori la treburile lor, nimicind 
întreaga armată de slujitori - sau, cel puţin, pe toţi cei care 
nu fugiseră ca să moară în altă parte. Şi aşa se face că Vesta 
s-a trezit că era singura persoană în viaţă în palatul care 
devenise o casă a morţii. 

Or, şoferul fusese unul dintre slujitorii care fugiseră. 
Întorcându-se, două luni mai târziu, el a descoperit-o pe 
Vesta într-un mic pavilion de vară, unde nu murise nimeni şi 
unde ea se stabilise. El era o brută. Ei i-a fost frică şi a fugit 
ascunzându-se printre copaci. În noaptea aceea, pe jos, a 
fugit în munţi - ea, cu picioarele ei gingaşe şi cu trupul ei 
delicat, ce nu cunoscuseră rănile provocate de pietre, nici 


zgârieturile făcute de mărăcini. El i-a luat urma şi în 
noaptea aceea a prins-o. A lovit-o peste faţă. Înţelegeţi? A 
bătut-o cu pumnii aceia teribili ai lui şi a făcut-o sclava sa. 
Ea trebuia să adune lemnele pentru foc, să aprindă focul, să 
gătească şi să facă toate muncile degradante dintr-o tabără 
- ea, care nu se ocupase în viaţa ei cu vreo activitate 
înjositoare. Lucruri din acestea o silea el să facă, în timp ce 
el, un adevărat sălbatic, prefera să trândăvească prin 
tabără şi să privească. El nu făcea nimic, absolut nimic, 
doar din când în când mergea să vâneze sau să prindă 
peşte. 

— Bravo şoferului, comentă Buză-de-lepure cu voce joasă 
pentru ceilalţi băieţi. Eu mi-l amintesc înainte să moară. Era 
un tip ocnă. Dar făcea treabă şi făcea să meargă treaba. 
Ştiţi, 'Taica s-a însurat cu fata lui şi să-l fi văzut cum scotea 
untul din Iaica. Nu era de glumit cu şoferul. Ne făcea pe 
noi, copiii, să stăm smirnă. Chiar şi când zăcea în pat 
înainte să crape, s-a întins odată după mine şi mi-a spart 
capul cu ciomagul acela lung pe care-l ţinea mereu la 
îndemână. 

Buză-de-lepure îşi frecă ţeasta rotundă pierdut în 
amintiri şi băieţii se întoarseră către bătrân, care trăncănea 
în extaz ceva în legătură cu Vesta, indianca întemeietorului 
Tribului Şoferului. 

— Aşadar, vă spun vouă, care nu puteţi înţelege grozăvia 
acelei situaţii. Şoferul era un servitor, înţelegeţi, un servitor. 
Şi făcea sluj, cu capul plecat, în faţa celor de seama ei. Ea 
făcea parte dintre stăpânii vieţii, atât prin naştere cât şi 
prin căsătorie. Destinele a milioane de oameni, de soiul lui, 
ea le purta în căuşul palmei ei albe precum un trandafir. În 
vremea dinainte de ciumă, cel mai neînsemnat contact cu 
unul de teapa lui ar fi însemnat o pângărire. O, eu am văzut 
asta. Odată, îmi amintesc, am asistat la o scenă cu doamna 
Goldwin, soţia unuia dintre marii Magnaţi. Era pe un teren 
de aterizare şi, tocmai când se pregătea să se îmbarce în 
dirijabilul ei particular, i-a scăpat pe jos umbreluţa de 


soare. Un servitor a ridicat-o şi a făcut greşeala de a i-o 
întinde ei - ei, una dintre cele mai mari doamne regale din 
ţară! Ea s-a dat înapoi, de parcă acela ar fi fost un lepros, şi 
a făcut semn secretarului ei s-o preia. Totodată, a poruncit 
secretarului să afle numele creaturii şi să aibă grijă ca 
aceasta să fie imediat dată afară din serviciu. O astfel de 
femeie era şi Vesta Van Warden. Şi când te gândeşti că pe 
ea a putut s-o bată şoferul şi s-o facă sclava lui. 

„„.„Bill... asta era; Bill, şoferul. Aşa se numea. Era un 
mizerabil, un primitiv, lipsit cu desăvârşire de însuşirile 
alese şi de imboldurile cavalereşti ale unui suflet cultivat. 
Nu, nu există justiţie absolută, fiindcă lui a fost să-i pice 
acea minune de feminitate, Vesta Van Warden. Grozăvia 
acestui lucru nu o veţi putea înţelege niciodată, nepoților, 
fiindcă voi înşivă sunteţi nişte mici sălbatici primitivi, care 
nu aţi apucat altceva decât sălbăticie. De ce Vesta nu a fost 
a mea? Eu eram un om cult şi rafinat, profesor la o mare 
universitate. Chiar şi aşa, înainte de ciumă, poziţia ei era 
atât de înaltă, că nici n-ar fi catadicsit să afle că existam. 
Remarcaţi, prin urmare, degradarea abisală în care a căzut 
odată ajunsă în mâinile şoferului. Numai distrugerea 
întregii omeniri a făcut posibil ca eu s-o cunosc, să privesc 
în ochii ei, să conversez cu ea, să-i ating mâna - da şi s-o 
iubesc şi să aflu că sentimentele ei faţă de mine erau foarte 
binevoitoare. Am motive să cred că ea, chiar ea, m-ar fi 
iubit, dacă n-ar fi existat niciun alt bărbat pe lume în afară 
de şofer. Şi atunci, când a distrus opt miliarde de suflete, de 
ce ciuma nu a distrus un singur om în plus şi acel om să fi 
fost şoferul? 

Odată, când şoferul era plecat la pescuit, ea m-a implorat 
să-l ucid. Cu lacrimi în ochi, m-a implorat să-l ucid. Dar el 
era un bărbat puternic şi violent şi mi-a fost frică. Mai 
târziu, am stat de vorbă cu el. l-am oferit calul meu, 
poneiul, câinii, tot ce posedam, dacă mi-ar fi dat-o pe Vesta 
mie. lar el mi-a rânjit în faţă şi a scuturat din cap că nu. A 
fost foarte insultător. A spus că pe timpuri fusese un 


servitor, fusese un gunoi sub tălpile unor bărbaţi ca mine şi 
ale unor femei ca Vesta şi că acum o avea pe cea mai mare 
doamnă din ţară, care îl slujea şi-i gătea mâncarea şi-i 
îngrijea odraslele. „Ai avut şi tu vremea ta înainte de 
ciumă”, mi-a spus; „dar acum a venit şi vremea mea şi e o 
vreme a naibii de bună. Nu m-aş întoarce la vremurile vechi 
pentru nimic în lume.” Astfel de vorbe mi-a spus, dar nu 
astea sunt cuvintele lui. Era un om vulgar, cu gânduri 
murdare şi nu avea pe buze decât vorbe urâte, de ocară. 

Mi-a mai spus că dacă mă prindea că-i fac ochi dulci 
nevesti-si, avea să-mi sucească gâtul iar pe ea avea s-o 
snopească din bătaie. Ce era să fac? Mi-era frică. Era o 
brută. În acea primă noapte, când am descoperit tabăra, 
Vesta şi cu mine am avut o discuţie minunată despre 
lucrurile din lumea noastră dispărută. Am vorbit despre 
artă, despre cărţi şi despre poezie; iar şoferul asculta, 
rânjea şi râdea batjocoritor. Era plictisit şi înfuriat de modul 
nostru de a vorbi, pe care nu-l înţelegea, şi în cele din urmă 
ne-a întrerupt şi a spus: „Şi asta e Vesta Van Warden, 
cândva nevasta lui Van Warden Magnatul - o frumuseţe din 
lumea bună şi cu nasul pe sus, care acum e indianca mea. 
Ehei, Profesore Smith, vremurile s-au schimbat, s-au 
schimbat vremurile. la ascultă, femeie, scoate-mi mocasinii 
şi mai repejor. Vreau ca profesorul Smith să vadă ce bine 
te-am dresat.” 

Am văzut-o cum a strâns din dinţi şi cum flacăra revoltei i 
s-a aprins pe faţă. El şi-a ridicat pumnul noduros gata s-o 
lovească, iar eu m-am speriat, mi s-a făcut rău de la inimă. 
Nu puteam face nimic ca să-l opresc. Aşadar, m-am ridicat 
să plec, pentru a nu fi martor la o asemenea mârşăvie. Dar 
şoferul a râs şi m-a ameninţat că mă bate dacă nu 
rămâneam să privesc. Aşa că am rămas acolo, împotriva 
voinţei mele, lângă focul de tabără de pe malul Lacului 
Temescal şi am văzut-o pe Vesta, pe Vesta Van Warden, 
îngenunchind şi scoţându-i mocasinii acelei brute omeneşti 
păroase ce rânjea cu înfăţişarea ei de maimuţă. 


O, voi nu puteţi înţelege, nepoţii mei. Voi nu aţi cunoscut 
niciodată nimic altceva şi nu puteţi înţelege. 

„Învăţată cu căpăstrul şi ascultând de frâu,” se desfăta 
şoferul în timp ce ea îndeplinea această sarcină 
îngrozitoare, umilitoare. „Niţel nărăvaşă uneori, Profesore, 
niţel nărăvaşă; dar de-i tragi o scatoalcă devine blândă şi 
blajină ca un miel.” 

Iar altădată spunea: „Irebuie să începem pretutindeni să 
umplem din nou pământul şi să ne înmulţim. Tu ai un 
handicap, Profesore. Nu ai nevastă şi contravenim planului 
comun al Grădinii Edenului. Dar eu nu sunt trufaş. Îţi spun 
eu cum facem, Profesore.” A arătat către micul lor copilaş, 
care abia dacă împlinise un an. „Asta e nevasta ta, deşi va 
trebui să aştepţi până va creşte. E bogată, nu-i aşa? Aici 
suntem cu toţii egali, iar eu sunt cel mai mare broscoi din 
baltă. Dar eu nu umblu cu nasul pe sus, eu nu îţi fac cinstea, 
Profesore Smith, foarte marea cinste de a te logodi cu fiica 
mea şi a Vestei Van Warden. Nu-i aşa că-i al naibii de păcat 
că Van Warden nu e şi el de faţă să vadă?” 


VI 

Am trăit trei săptămâni de chinuri nesfârşite în tabăra 
şoferului. Şi apoi, într-o bună zi, săturându-se de mine, sau 
de ceea ce în mintea lui era influenţa mea negativă asupra 
Vestei, mi-a spus că, înainte cu un an, hoinărind printre 
Colinele Contra Costa către Strâmtoarea Carquinez, de 
partea cealaltă a Strâmtorii văzuse un foc. Asta însemna că 
mai trăiau şi acolo nişte fiinţe omeneşti şi că timp de trei 
săptămâni el nu-mi adusese la cunoştinţă această 
inestimabilă informaţie. Am pornit imediat la drum, cu câinii 
şi caii mei şi am călătorit printre Colinele Contra Costa 
până la Strâmtoare. Nu am văzut niciun fum pe partea 
cealaltă, dar la Port Costa am descoperit o mică barjă din 
oţel pe care am putut să-mi îmbarc animalele. Nişte pânze 
vechi, pe care le-am găsit, mi-au servit la improvizarea unei 


vele, iar o briză dinspre sud m-a împins peste Strâmtoare şi 
apoi în sus până la ruinele oraşului Vallejo. Aici, la marginea 
oraşului, am găsit dovezile unei tabere părăsite recent. 
Mulțimea de cochilii de scoici de râu mi-au arătat motivul 
pentru care acei oameni veniseră până la ţărmul Golfului. 
Era vorba de Tribul Santa Rosa, iar eu i-am luat urma de-a 
lungul vechii căi ferate tocmai unde aceasta străbate 
mlaştinile sărate înspre Valea Sonoma. Aici, la vechea 
cărămidărie de la Glen Ellen, am dat de tabără. Erau 
optsprezece suflete cu totul. Doi erau bărbaţi bătrâni, 
dintre care unul era Jones, un bancher. Celălalt era 
Harrison, un proprietar de casă de amanet pensionar, care 
o luase de soţie pe infirmiera şefă a Spitalului de Stat 
pentru Alienaţi din Napa. Dintre toţi locuitorii din oraşul 
Napa şi din toate celelalte orăşele şi sate din această vale 
bogată şi dens populată, ea fusese unica supraviețuitoare. 
Apoi erau cei trei bărbaţi tineri - Cardiff şi Hale, care 
fuseseră fermieri, şi Wainwright, un simplu zilier. Toţi trei îşi 
găsiseră soţii. Lui Hale, un fermier analfabet şi necioplit, îi 
picase Isadore, cel mai mare premiu, după Vesta, dintre 
femeile care supravieţuiseră ciumei. Ea era una dintre cele 
mai celebre cântărețe din lume, iar ciuma o prinsese la San 
Francisco. A discutat cu mine timp de patru ore, vorbindu- 
mi despre peripeţiile prin care trecuse, până când, în cele 
din urmă, fiind salvată de Hale în Rezervaţia Naturală 
Mendocino Forest, nu i-a mai rămas altceva de făcut decât 
să-i devină soţie. Dar Hale era un tip de treabă, deşi era 
analfabet. El avea un simţ înnăscut al dreptăţii şi al 
raporturilor cinstite, iar ea era cu mult mai fericită cu el 
decât era Vesta cu şoferul. 

Soţia lui Cardiff şi cea a lui Wainwright erau femei de 
rând, obişnuite să trudească din greu, cu o constituţie 
solidă - exact tipul potrivit pentru noua viaţa sălbatică pe 
care erau silite s-o ducă. Pe lângă aceştia mai erau doi idioţi 
adulţi de la căminul pentru debili mintali de la Eldredge şi 
cinci sau şase copii mici şi bebeluşi născuţi după formarea 


Tribului Santa Rosa. Şi mai era Berta. Era o femeie de 
treabă, Buză-de-lepure, în ciuda vorbelor zeflemitoare ale 
tatălui tău. Pe ea am luat-o eu de soţie. Ea a fost mama 
tatălui tău, Edwin şi a tatălui tău, Hoo-Hoo. Iar fiica noastră, 
Vera, a fost cea care s-a măritat cu tatăl tău, Buză-de- 
lepure - tatăl tău, Sandow, care era fiul cel mare al Vestei 
Van Warden şi al şoferului. 

Şi aşa s-a făcut că am devenit al nouăsprezecelea 
membru al tribului Santa Rosa. Au mai fost doar doi veniţi 
din afară după mine. Unul a fost Mungerson, descinzând 
din Magnaţi, care de opt ani de zile rătăcea singur prin 
pustietăţile din California de Nord, înainte de a se îndrepta 
spre sud şi a ni se alătura. El a fost cel care a aşteptat 
doisprezece ani până s-o ia de nevastă pe fiica mea, Mary. 
Celălalt a fost Johnson, bărbatul care a întemeiat Tribul 
Utah. De acolo venea el, din Utah, un ţinut aflat foarte 
departe de aici, dincolo de marile deşerturi, către est. Abia 
după douăzeci şi şapte de ani de la ciumă a ajuns Johnson în 
California. În toată acea regiune Utah, el a raportat doar 
trei supraviețuitori, cu el cu tot, şi toţi bărbaţi. Timp de 
mulţi ani, acei trei bărbaţi au trăit şi au vânat împreună, 
până când, în cele din urmă, disperaţi, temându-se că odată 
cu ei neamul omenesc avea să se stingă cu totul pe planetă, 
s-au îndreptat spre vest, în nădejdea de a găsi femei 
supraviețuitoare în California. Johnson singur a reuşit să 
străbată marele deşert, unde cei doi însoțitori ai săi au 
murit. Avea vârsta de patruzeci şi şase de ani atunci când ni 
s-a alăturat şi a luat-o de nevastă pe a patra fiică a Isadorei 
şi a lui Hale, iar fiul său mai mare a luat-o de nevastă pe 
mătuşa ta, Buză-de-ie-pure, care era a treia fiică a Vestei şi 
a şoferului. Johnson era un bărbat puternic, care făcea 
numai ce voia el. Acesta e motivul pentru care s-a şi 
despărţit de Santa-Rosani şi a format Tribul Utah la San 
Jose. E un trib mic - sunt doar nouă oameni în el, dar, cu 
toate că Johnson a murit, influenţa lui şi vigoarea neamului 
său au fost atât de mari, încât acela va deveni un trib 


puternic şi va juca un rol conducător în recivilizarea 
planetei. 

Mai sunt doar alte două triburi despre care avem 
cunoştinţă - Los Angelitos şi Carmelitos. Acesta din urmă a 
pornit de la un bărbat şi o femeie. El se numea Lopez, 
descindea din vechii mexicani şi era foarte negru. Fusese 
crescător de vite în lanţul muntos de dincolo de Carmel, iar 
soţia lui fusese cameristă în marele Hotel Del Monte. Asta 
se întâmpla cu şapte ani înainte ca noi să intrăm în contact 
cu Los Angelitos. Aveau un ţinut frumos acolo, dar era prea 
cald. Eu estimez în prezent populaţia lumii între trei sute 
cincizeci şi patru sute de oameni - desigur, dacă nu cumva 
mai există şi alte mici triburi, răspândite prin alte părţi ale 
lumii. Lumea măreaţă pe care o ştiam în copilărie şi în 
primii ani ca bărbat adult s-a dus. A încetat să mai existe. 
Eu sunt ultimul om care a trăit în zilele ciumei şi care 
cunoaşte minunile din vremurile demult dispărute. Noi, 
care stăpâneam planeta - pământul, marea şi cerul ei - şi 
care eram asemenea zeilor, trăim acum într-o sălbăticie 
primitivă de-a lungul cursurilor de apă din acest ţinut al 
Californiei. 

Dar noi ne înmulţim rapid - sora ta, Buză-de-lepure, are 
deja patru copii. Ne înmulţim rapid şi ne pregătim să urcăm 
din nou spre civilizaţie. Cu timpul, presiunea populaţiei ne 
va sili să ne răspândim şi, peste o sută de generaţii de acum 
înainte, putem spera ca descendenţii noştri să treacă munţii 
Sierras, scurgându-se încet, generaţie cu generaţie, peste 
marele continent pentru a coloniza Estul - o nouă deplasare 
ariană în lume. 

Ea va fi însă înceată, foarte înceată, avem de urcat atât 
de mult. Ne-am prăbuşit deznădăjduitor de jos. Să fi 
supravieţuit măcar vreun fizician ori vreun chimist! Dar nu 
a fost să fie, iar noi am uitat totul. Şoferul a început să 
prelucreze fierul. El a construit forja de care ne folosim 
până în ziua de azi. Dar era un om leneş şi când a murit a 
luat cu sine tot ce ştia despre metale şi despre mecanisme. 


Ce să ştiu eu despre astfel de lucruri? Eu eram un cărturar 
cufundat în studii clasice, nu un chimist. Ceilalţi bărbaţi 
care au supravieţuit erau lipsiţi de carte. Doar două lucruri 
a realizat şoferul - fabricarea băuturilor tari şi cultivarea 
tutunului. Chiar în timpul unei beţii, a ucis-o într-o bună zi 
pe Vesta. Cred cu tărie că a ucis-o pe Vesta într-un acces de 
cruzime la beţie, deşi el a susţinut mereu că ea a căzut în 
lac şi s-a înecat. 

Şi, daţi-mi voie, nepoţii mei, să vă avertizez în legătură cu 
vracii. Ei îşi spun doctori, imitând jalnic ceea ce cândva era 
o profesie nobilă, dar în realitate sunt nişte vraci, oameni 
care ne sperie cu lucruri diavoleşti şi ne cufundă în 
superstiție şi întuneric. Ei umblă cu înşelătorii şi minciuni. 
Dar atât de alteraţi şi degradaţi suntem, încât le luăm de 
bune minciunile. Vor spori şi ei ca număr, pe măsură ce ne 
înmulţim şi vor năzui să ne conducă. Iotuşi sunt nişte 
mincinoşi şi nişte şarlatani. Uitaţi-vă la tânărul Ochi-Crucişi, 
care pozează în doctor, vânzând farmece împotriva bolilor, 
împărțind noroc la vânătoare, făcând schimb de promisiuni 
de vreme prielnică pe carne bună şi pe blănuri, trimițând 
ramura morţii, făcând o mie de grozăvii. Cu toate astea, vă 
spun că minte atunci când afirmă că poate să facă aceste 
lucruri. Eu, profesorul Smith, profesorul James Howard 
Smith, spun că el minte. I-am spus asta în faţă. De ce nu-mi 
trimite şi mie ramura morţii? Pentru că el ştie că profesorul 
James Howard Smith odinioară a trăit şi a adunat pentru ei 
cunoaşterea celor vechi. 

Mai există ceva ce oamenii vor redescoperi în mod 
inevitabil. Se numeşte praf de puşcă. Este ceea ce ne-a 
permis să ucidem în mod sigur şi de la mare distanţă. 
Anumite lucruri care se găsesc în pământ, dacă sunt 
combinate în proporţiile potrivite, vor da acest praf de 
puşcă. Care sunt acele lucruri, am uitat sau poate că nu le- 
am ştiut niciodată. Dar aş dori să le fi ştiut. Atunci aş fi făcut 
praf de puşcă şi cu siguranţă l-aş fi ucis pe Ochi-Crucişi şi aş 
fi scăpat ţara de superstiții... 


— Când am să fiu bărbat în toată firea, am să-i dau lui 
Ochi-Crucişi toate caprele, toată carnea şi toate pieile pe 
care le voi avea, ca să mă înveţe şi pe mine să fiu doctor, 
declară Hoo-Hoo. Şi când am să ştiu, am să-i fac pe toţi să 
asculte şi să ia aminte. Vor sta cu toţii cu fruntea în ţărână 
în faţa mea, fiţi siguri. 

Bătrânul dădu din cap solemn şi murmură: 

— Ce straniu să auzi vestigii şi urme din complicatul 
discurs arian ieşind de pe buzele unui mic sălbatic murdar 
şi acoperit cu o piele de animal. Lumea întreagă e întoarsă 
cu fundul în sus. Şi a fost cu fundul în sus încă de la ciumă. 

— N-ai să mă faci tu pe mine să-ţi dau ascultare, se 
îmbăţoşă Buză-de-lepure în faţa vraciului închipuit. Dacă ţi- 
am plătit ca să trimiţi cuiva ramura de moarte şi nu a avut 
efect, îţi fac zob capul cu ciomagul, înţelegi tu, Hoo-Hoo? 

— Eu am să-l fac pe Bunul să-şi amintească pe loc din ce 
e făcut praful ăla de puşcă, zise calm Edwin şi veţi fi cu toţii 
la cheremul meu. Tu, Buză-de-lepure, ai să lupţi pentru 
mine şi ai să-mi procuri carnea, iar tu, Hoo-Hoo, ai să trimiţi 
din partea mea ramura morţii şi vei băga spaima în toţi. lar 
dacă-l prind pe Buză-de-lepure că încearcă să-ţi spargă 
capul, Hoo-Hoo, îl aranjez eu cu acel praf de puşcă. Bunul 
nu e atât de nebun pe cât credeţi voi şi am să-l ascult şi într- 
o bună zi am să fiu şef peste toată şleahta voastră. 

Bătrânul clătină din cap cu tristeţe şi zise: 

— Praful de puşcă va apărea. Nimic nu-l poate opri - 
aceeaşi veche poveste iarăşi şi iarăşi. Neamul omenesc se 
va înmulţi şi oamenii se vor lupta între ei. Praful de puşcă îi 
va da omului posibilitatea să ucidă milioane de semeni şi 
numai în felul acesta, prin foc şi sânge, cândva, într-o zi 
îndepărtată, se va dezvolta o nouă civilizaţie. Şi la ce va 
folosi asta? Exact aşa cum a dispărut vechea civilizaţie, va 
dispărea şi cea nouă. Va fi poate nevoie de patruzeci de mii 
de ani ca să fie clădită, dar va trece şi ea. Toate lucrurile 
trec. Rămân doar forţa şi materia cosmice, veşnic în flux, 
veşnic acţionând şi reacţionând şi realizând tipurile eterne 


- preotul, soldatul şi regele. Din gurile copilaşilor iese 
înţelepciunea tuturor veacurilor. Unii se vor lupta, unii vor 
conduce, unii se vor ruga, iar toţi ceilalţi vor trudi din greu 
şi se vor chinui, în timp ce pe cadavrele lor însângerate se 
va înălța iar şi iarăşi, la nesfârşit, uimitoarea frumuseţe şi 
minunea fără pereche a stării de civilizaţie. Ar fi totuna 
dacă aş distruge acele cărţi puse la păstrare în peşteră - fie 
că ele rămân sau pier, toate vechile lor adevăruri vor fi 
descoperite, vechile lor minciuni vor trăi şi vor fi transmise 
mai departe. Care e folosul... 

Buză-de-lepure sări în picioare, aruncând o privire 
rapidă la caprele ce păşteau şi la soarele ce stătea să 
apună. 

— Ei drăcie! şopti el către Edwin. Bătrânelul se întinde şi 
o ia tot mai mult razna pe zi ce trece. Hai să ne retragem 
spre tabără. 

Pe când ceilalţi doi, ajutaţi de câini, adunau caprele şi le 
mânau spre poteca din pădure, Edwin rămase lângă bătrân 
şi-l conduse în aceeaşi direcţie. Când ajunseră la vechea 
cale, Edwin se opri brusc şi privi înapoi. Buză-de-lepure şi 
Hoo-Hoo, împreună cu câinii şi caprele, trecură mai 
departe. Edwin privea la o mică herghelie de cai sălbatici, 
care coborâse pe nisipul întărit. Erau cel puţin douăzeci, 
mânji tineri, noateni şi iepe, conduşi de un armăsar 
mândru, care stătea înspumat la marginea apei ce se 
spărgea în valuri, cu grumazul arcuit şi cu ochii strălucind 
aprigi, adulmecând aerul sărat venit dinspre mare. 

— Ce-i asta? întrebă Bunicul. 

— Cai, veni răspunsul. E prima oară că-i văd pe plajă. 
Fiindcă pumele s-au înmulţit tot mai mult şi îi alungă 
încoace. 

Soarele apunând arunca dâre roşietice de lumină, în 
evantai, dinspre orizontul peste care pluteau câţiva 
norişori. Şi în apropiere, la o aruncătură de băț, în 
pustietatea albă a valurilor izbindu-se de țărm, leii de mare, 


mugindu-şi vechea lor cântare primitivă, se săltau din apă 
pe stâncile negre şi se încăierau şi se jucau. 

— Vino, Bunule, îl îndemnă Edwin. 

Iar bătrânul şi băiatul, îmbrăcaţi în piei de animale şi cu 
înfăţişare barbară, se întoarseră şi o luară pe taluz intrând 
în pădure în urma caprelor. 


CEL ROŞU 


Asta era! Brusca eliberare a sunetului, în timp ce o 
cronometra după ceas, Basset o asemui cu trâmbiţa unui 
arhanghel. Zidurile cetăților, medită el, s-ar putea foarte 
bine nărui în faţa unui ultimatum atât de colosal şi 
irezistibil. Pentru a mia oară, el încercă zadarnic să 
analizeze calitatea sunetului acelui impresionant acord care 
domina ţinutul până departe în bastioanele triburilor din 
jur. Trecătoarea din munţi, de unde izvora el, vui într-un 
crescendo asemenea unui talaz care se umflă pentru a se 
revărsa apoi inundând pământul şi cerul şi văzduhul. Cu 
lipsa de măsură a închipuirii unui om bolnav, îl asemui cu 
urletul vreunui titan pradă nefericirii sau mâniei. Se înălţă 
tot mai mult şi mai mult, cerând socoteală şi pretinzând să 
fie ascultat, până atinse un volum cu asemenea profunzimi 
încât părea destinat unor urechi aflate dincolo de limitele 
înguste ale sistemului solar. În el exista de asemenea 
strigătul de nemulţumire pentru faptul că nu existau urechi 
care să-i audă şi să-i înţeleagă mesajul. 

— Ce închipuire bolnavă. 'Tot se mai străduia să analizeze 
sunetul. Bubuitor ca tunetul era, molatec precum un clopot 
de aur, subţire şi dulce ca o strună de argint - nu, nu era 
nimic din toate astea şi nicio combinaţie între ele. Nu 
existau cuvinte şi nici analogii în vocabularul şi în 
experienţa lui, cu ajutorul cărora să descrie totalitatea 
acelui sunet. 

Timpul trecea. Minutele deveneau sferturi de oră şi 
sferturile de oră deveneau jumătăţi de oră, şi sunetul încă 
persista, mereu în schimbare faţă de impulsul lui vocal 
iniţial, totuşi fără a primi vreodată un nou impuls - 
estompându-se, micşorându-se, murind la o scară la fel de 
enormă ca şi atunci când luase fiinţă. El devenea un talmeş- 
balmeş de murmure şi bolboroseli confuze şi de şoapte 
colosale. Se retrăgea încet, suspin cu suspin, în marele 
piept nevăzut care-i dăduse naştere, până ce ajunse să 


scoată abia auzit şoapte pline de o mânie ucigătoare, 
precum şi seducătoare şoapte de voluptate, străduindu-se 
totuşi să se facă auzit, spre a transmite mai departe vreo 
mare taină cosmică, vreun înţeles de o incomensurabilă 
însemnătate şi valoare. Se stinse ajungând doar fantoma 
unui sunet care şi-a pierdut puterea de a ameninţa şi de a 
făgădui, şi deveni ceva pulsând în conştiinţa unui om bolnav 
minute în şir după ce pierise. Când nu-l mai auzi deloc, 
Basset se uită la ceas. Trecuse o oră înainte ca trâmbiţa 
arhanghelului să se piardă în acea neființă sonoră. 

Aşadar, acesta era oare turnul său întunecat? — medită 
Basset, amintindu-şi de browning-ul său şi privindu-şi fix 
mâinile scheletice şi ofilite de febră. Şi închipuirea îl făcu să 
zâmbească - scena cu Childe Roland ducând la buze un 
păhărel de alcool cu o mână la fel de slabă ca a lui. 
Trecuseră cumva luni sau ani de zile, se întrebă el, de când 
auzise pentru prima oară misterioasa chemare pe plaja de 
la Ringmanu? Nu putea să-şi amintească în ruptul capului. 
Boala îndelungată fusese extrem de îndelungată. Într-un 
calcul conştient al timpului, avea în minte unele luni, multe 
dintre ele; dar nu putea nicidecum să estimeze lungile 
intervale de delir şi stupoare. Şi cum o mai fi ducând-o 
căpitanul Bateman de pe vasul Nari, care transporta sclavi? 
se întrebă el. Şi oare secundul beţiv al căpitanului Bateman 
o fi murit deja de delirium tremens? 

De la aceste speculaţii vane, Basset se întoarse fără 
grabă în urmă spre a revedea tot ce se întâmplase din ziua 
aceea de pe plaja de la Ringmanu, când auzise pentru 
prima oară sunetul şi se afundase după aceea în junglă. 
Sagawa se împotrivise. Parcă-l avea încă în faţa ochilor, cu 
feţişoara lui ciudată, ca de maimuţă, exprimând spaimă, cu 
spinarea împovărată de cutii cu specimene, având în mâini 
plasa de prins fluturi a lui Basset şi puşca de vânătoare a 
naturalistului, în timp ce spunea cu glasul tremurând în 
engleza lui stâlcită: „Ins la mine prea mult spaimă în lung la 
tufiş. Rău ins băiat prea mult oprit în lung la tufiş.” 


Basset zâmbi cu tristeţe la această aducere-aminte. Micul 
newhanovrez fusese înspăimântat, dar se dovedise a fi loial, 
urmându-l fără şovăială prin tufişuri în căutarea sursei 
minunatului sunet. Nici urmă de trunchiuri de copaci 
scobite cu ajutorul focului, care, prin bătăi puternice, ar fi 
anunţat războiul prin adâncurile junglei, fusese concluzia 
lui Basset. Cât de eronată fusese următoarea concluzie a 
lui, şi anume că sursa ori cauza nu putea să se afle lao 
distanţă mai mare decât o oră de mers cu piciorul şi că el s- 
ar fi putut întoarce cu uşurinţă pe la jumătatea după- 
amiezii pentru a fi luat de baleniera de pe Nari. 

„Ins acela mare zgomot nu deloc bun, tot aia duhuri”, 
opinase Sagawa. Şi Sagawa avusese dreptate. Poate că nu 
ar mai fi fost decapitat înainte de sfârşitul aceleiaşi zile? 
Basset se înfioră. Fără îndoială Sagawa fusese mâncat tot 
de inşii băieţi răi prea mult care oprit în lung la tufiş. Parcă- 
| vedea în faţa ochilor, aşa cum îl văzuse ultima oară, 
despovărat de puşca de vânătoare şi de toate ustensilele de 
naturalist ale stăpânului său, zăcând pe cărarea îngustă 
unde fusese decapitat chiar cu o clipă înainte. Da, faptul se 
petrecuse în răstimp de un minut. Cu mai puţin de un minut 
înainte, privind înapoi, Basset îl văzuse înaintând cu trudă 
sub povara lui. Apoi nenorocirea îl lovise pe Basset însuşi. 
Privi la cioturile grosolan cicatrizate ale degetului mare şi 
arătătorului de la mâna lui stângă, apoi şi le frecă uşor în 
scobitura din spatele craniului. Oricât de fulgerătoare a fost 
mişcarea tomahawk-ului cu coadă lungă, el fusese destul de 
rapid pentru a-şi feri lateral capul şi a devia întrucâtva 
lovitura ridicându-şi mâna în sus. Două degete şi o rană 
păcătoasă a scalpului fuseseră preţul pe care-l plătise 
pentru viaţa sa. Cu o ţeavă a puştii sale cu încărcătură de 
zece îl culcase pe boşimanul care fusese cât pe ce să-i facă 
de petrecanie; cu cealaltă ţeavă îi ciuruise pe boşimanii 
aplecaţi peste trupul lui Sagawa, şi avu plăcerea să observe 
că încărcătura mai mare intrase în cel care o zbughise 
luând capul lui Sagawa. Totul se petrecuse într-o clipită. 


Doar el şi boşimanul ciuruit şi ceea ce mai rămăsese din 
Sagawa se aflau pe poteca îngustă folosită de porcii 
sălbatici. Din jungla întunecată, din ambele părţi, nu se 
auzea niciun freamăt de mişcare, niciun sunet de viaţă. lar 
el suferise neîndoielnic un şoc cumplit. Pentru prima oară în 
viaţă, ucisese o fiinţă omenească şi i se făcu greață în timp 
ce contempla nenorocirea pe care-o făcuse cu mâna lui. 

Apoi începuse vânătoarea. El se retrăgea, pe poteca 
folosită de porcii sălbatici, din faţa celor ce-l vânau, care se 
aflau între el şi plajă. Câţi anume erau, habar nu avea. 
Putea fi unul singur sau puteau fi o sută, după câţi vedea el. 
Era sigur că unii dintre ei o luaseră prin copaci şi se 
deplasau prin acoperişul junglei, dar nu a zărit niciodată 
decât cel mult mişcarea vreunei umbre din când în când. 
Nu auzea zbârnâitul nici unei corzi de arc, dar foarte des, 
lansate de undeva, nu ştia de unde, mici săgeți şuierau pe 
lângă el ori loveau tulpinile copacilor şi cădeau alături de el 
pe pământ. Aveau vârful din os şi coada înzestrată cu o 
pană, iar penele, jumulite de pe pieptul unor păsări colibri, 
se irizau ca nişte nestemate. 

Odată - iar acum, după lungul răstimp ce trecuse, râse 
pe înfundate înveselit de acea amintire - detectase 
deasupra lui o umbră care încremenise pe loc atunci când 
el îşi ridicase privirea. Nu prea avea cum să reuşească, dar, 
hotărându-se să-şi încerce norocul, trăsese înspre ea un foc 
cu încărcătură grea numărul cinci. Răcnind ca o felină 
înfuriată, umbra se prăvălise printre ferigile uriaşe şi tufele 
de orhidee bufnind de pământ la picioarele lui şi, încă 
răcnindu-şi furia şi durerea, îşi înfipsese dinţii omeneşti în 
carâmbul tare al bocancului aflat în mişcare. Pe de altă 
parte, nici el nu stătea degeaba şi cu piciorul liber făcuse ce 
se cuvenea pentru a reduce răcnetul la tăcere. Atât de mult 
se obişnuise de atunci Basset cu sălbăticia, încât chicoti din 
nou înveselit de acea aducere-aminte. 

Şi ce noapte a urmat! Nu e de mirare că acumulase boli 
febrile de o asemenea virulență şi diversitate, se gândi el, 


amintindu-şi de acea noapte de nesomn şi de chin, când 
pulsaţia rănilor nu era nimic pe lângă miliardele de 
înţepături ale ţânţarilor. Nu avea cum să scape de ei şi nu 
îndrăznise să aprindă un foc. Literalmente îi pompaseră 
până la refuz otravă în trup, astfel încât, la ivirea zorilor, cu 
ochii pe care aproape că nu şi-i putea deschide de umflaţi 
ce erau, se împleticea mergând orbeşte, fără a se sinchisi 
prea mult că în orice clipă putea să i se taie capul, iar trupul 
său putea să ia calea lui Sagawa, către focul la care avea să 
fie gătit. În douăzeci şi patru de ore devenise o epavă - atât 
din punct de vedere mental, cât şi fizic. Abia de-şi putuse 
menţine cât de cât puterea de judecată, atât de răvăşită îi 
era mintea de îngrozitoarea inoculare de otravă pe care o 
suferise. De mai multe ori îşi descărcase arma cu succes în 
umbrele care-l urmăreau. Insectele şi ţânţarii care-l înţepau 
şi în timpul zilei îi sporeau suferinţa, în timp ce rănile sale 
sângerânde atrăgeau hoarde de muşte scârboase, care i se 
încuibau fără teamă în carne şi trebuiau să fie măturate cu 
mâna şi strivite. 

Odată, în ziua aceea, a auzit din nou sunetul cel minunat, 
după toate aparențele aflat la o mai mare depărtare, dar 
înălțându-se imperios deasupra tobelor războiului aflate 
mai aproape prin tufişuri. Exact acolo a făcut el eroarea de 
apreciere. Crezând că trecuse dincolo de el şi că, prin 
urmare, sunetul se afla între el şi plaja de la Ringmanu, îşi 
croise drum înapoi către el, când în realitate pătrundea mai 
adânc şi tot mai adânc în inima misterioasă a insulei 
neexplorate. În noaptea aceea, târându-se printre 
rădăcinile răsucite ale unui smochin indian, adormise din 
cauza epuizării, timp în care ţânţarii au făcut ce-au vrut cu 
el. 

Au urmat zile şi nopţi care au rămas vagi ca nişte 
coşmaruri în memoria lui. O viziune clară pe care şi-o 
amintea a fost cea în care se trezise deodată în mijlocul 
unui sat de boşimani privind cum fugeau în junglă bătrânii 
şi copiii. Fugiseră cu toţii, cu excepţia unuia. Din imediata 


lui apropiere, de deasupra lui. Un scâncet ca de animal 
cuprins de durere şi groază îl făcuse să se înfioare. Şi 
privind în sus, o văzuse - o fată, o tânără femeie mai 
degrabă, spânzurată de un braţ în soarele arzător. Poate că 
atârna acolo de zile întregi. Limba ei umflată, atârnându-i 
din gură, era o dovadă în acest sens. Încă în viaţă, fata îşi 
holba la el ochii plini de groază. Ajutorul nu i-ar mai fi fost 
de niciun folos, decise el, observându-i umflăturile de la 
picioare, care trădau faptul că încheieturile îi fuseseră 
zdrobite şi oasele mari rupte. Se hotărâse s-o împuşte, şi 
aici viziunea se termina. Nu-şi putea aminti dacă făcuse sau 
nu acest lucru, după cum nu-şi putea aminti nici prin ce 
întâmplare ajunsese în acel sat şi cum reuşise să iasă de 
acolo. 

Multe imagini, fără legătură între ele, se perindau prin 
mintea lui Basset în timp ce revedea acea perioadă a 
groaznicelor sale rătăciri. Îşi aminti cum ocupase un alt sat 
de vreo douăsprezece case şi cum îi alungase cu puşca pe 
toţi, în afară de un bătrân, prea slab ca să fugă, care scuipa 
către el şi scâncea şi mârâia, în timp ce el dezgropa din 
pământ un cuptor şi scotea dintre pietrele fierbinţi un 
purcel fript, care scotea un abur plin de arome îmbietoare 
printre frunzele verzi în care era înfăşurat. Acela a fost 
locul unde un dezmăţ al sălbăticiei a pus stăpânire pe el. 
După ce s-a ospătat pe cinste, gata de plecare cu o pulpă a 
porcului în mână, el a dat foc în mod intenţionat 
acoperişului de paie al unei case cu lupa lui convergentă. 

Dar amprenta cea mai profundă în mintea lui Basset era 
cea lăsată de jungla jilavă şi puturoasă. Duhnea realmente a 
rău şi era învăluită tot timpul într-o lumină crepusculară. 
Rareori răzbătea vreo rază de soare prin acoperişul ei des 
şi încâlcit, aflat la treizeci de metri deasupra. lar 
dedesubtul acestui acoperiş se afla o mocirlă aeriană de 
vegetaţie, o picurare monstruoasă, parazitară, de forme de 
viaţă decadente, ce-şi aveau rădăcinile în moarte şi trăiau 
din moarte. Iar el se mişca printre toate acestea, fără răgaz 


urmărit de umbrele zburătăcinde ale antropofagilor, ei 
înşişi duhuri ale răului care nu îndrăzneau să-l înfrunte pe 
faţă în luptă, dar care ştiau că, mai devreme sau mai târziu, 
aveau să se hrănească din el. Basset îşi amintea că în 
perioada aceea, în clipele de luciditate, se asemuia el însuşi 
cu un taur rănit, urmărit de coioţii din preerie, prea laşi ca 
să se lupte cu el pentru carnea lui, totuşi fiind siguri de 
sfârşitul lui inevitabil, când aveau să se ghiftuiască pe 
rupte. Întocmai cum coamele şi copitele tropotind ale 
taurului îi ţineau pe coioţi la distanţă, şi arma lui îi ţinea la 
distanţă pe aceşti locuitori din Insulele Solomon, aceste 
umbre  crepusculare ale unor boşimani din insula 
Guadalcanal. 

A venit şi ziua când au apărut întinderile acoperite de 
ierburi. Brusc, parcă tăiată de sabia lui Dumnezeu, mânuită 
de Dumnezeu, jungla s-a terminat. Marginea «i, 
perpendiculară şi neagră ca şi infamia ei, avea vreo treizeci 
de metri de sus şi până jos. Şi, începând de la marginea ei, 
creştea iarba - mătăsoasă, blândă, gingaşă, iarbă de păscut 
care ar fi încântat ochii şi vitele oricărui om gospodar şi 
care se întindea cât vedeai cu ochii, kilometri şi kilometri de 
verdeață, până la şira spinării marii insule, lanţul de munţi 
impunători apăruţi în urma vreunui străvechi cataclism al 
pământului, crestaţi şi săpaţi de ape, dar încă nu roşi cu 
totul de ploile tropicale erozive. Dar iarba! S-a tăvălit prin 
ea vreo zece metri, şi-a îngropat faţa în ea, a mirosit-o şi s-a 
prăbuşit într-o criză de plâns nestăpânit. 

Şi, în timp ce el plângea, sunetul cel minunat s-a pornit să 
răsune - dacă a răsuna, s-a gândit el deseori de atunci 
încoace, era cuvântul potrivit prin care se putea descrie 
articularea unui sunet atât de vast şi atât de emoţionant de 
blând. Era blând ca niciun alt sunet auzit vreodată. Era 
vast, cu o rezonanţă atât de puternică, încât ar fi putut fi 
scos doar de vreun monstru cu gâtlejul de bronz. Şi iată că 
încă îl chema peste întinderea nesfârşită a savanei, şi era ca 


o binecuvântare pentru spiritul lui îndelung chinuit şi 
pustiit de durere. 

Îşi aminti cum zăcuse acolo în iarbă, cu obrajii uzi dar 
fără să mai suspine de plâns, ascultând sunetul şi mirându- 
se că fusese cu putinţă să-l audă de pe plaja de la 
Ringmanu. Vreo anomalie a curenților de aer, reflectă el, 
făcuse posibil ca sunetul să fie purtat la o asemenea 
depărtare. Astfel de condiţii era posibil să nu mai apară în 
decursul a o mie de zile sau a zece mii de zile, dar unica zi 
în care se întâmplase fusese ziua când debarcase de pe 
vasul Nari pentru o cercetare de câteva ceasuri. Fusese 
interesat îndeosebi să găsească faimosul fluture de junglă, 
cu o deschidere de treizeci de centimetri între vârfurile 
aripilor, ca o catifea mohorâtă din cauza lipsei de culoare, 
aşa cum era şi întunecimea acoperişului, cu obiceiuri 
arboreale atât de semeţe, încât hălăduia numai prin 
acoperişul junglei şi nu putea fi făcut să coboare de acolo 
decât cu un puternic foc de armă. Acesta era motivul 
pentru care Sagawa cărase arma de vânătoare de calibrul 
douăzeci. 

Două zile şi nopţi îşi petrecuse târându-se peste acea 
fâşie de pământ cu iarbă. Îndurase multe suferinţe, dar 
urmărirea încetase la marginea junglei. Şi ar fi murit de 
sete, dacă nu l-ar fi readus la viaţă o puternică furtună cu 
tunete în ziua a doua. 

Apoi apăruse Balatta. La umbra primului copac, acolo 
unde savana ceda locul desei junglei montane, se prăbuşise 
aproape mort. La început, ea scosese un țipăt de plăcere la 
vederea neputinței lui şi fusese pe punctul de a-i zdrobi 
ţeasta cu o creangă solidă din pădure, ca să ajungă la 
creier. Poate că totala lui neputinţă a fost cea care a atras-o 
şi poate curiozitatea ei omenească a fost cea care a făcut-o 
să se abţină. În orice caz, ea s-a abținut, fiindcă el şi-a 
deschis din nou ochii sub iminenţa loviturii şi a văzut-o cum 
îl cerceta cu atenţie. Ceea ce o izbea la el erau ochii albaştri 
şi pielea albă. Calmă, s-a aşezat pe vine, a scuipat pe braţul 


lui şi cu vârful degetelor i-a curăţat murdăria adunată în 
decursul zilelor şi nopţilor de noroi şi de junglă, care-i 
întinau albeaţa iniţială a pielii. 

Totul îl izbise la ea în mod deosebit, deşi nu era nimic 
convenţional în tot ce tăcea. Râse uşor aducându-şi aminte, 
fiindcă ea fusese la fel de candidă în privinţa îmbrăcămintei 
ca şi Eva înainte de apariţia frunzei de viţă. Pe vine şi 
aplecată în acelaşi timp, cu membre asimetric dezvoltate, 
cu muşchi ca nişte funii având parcă lungimea cordajului 
unei corăbii, cu cruste de murdărie nespălate din copilărie, 
cu excepţia unor averse întâmplătoare, ea era prototipul de 
femeie cel mai lipsit de frumuseţe pe care el, cu ochii unui 
om de ştiinţă, îl cercetase vreodată. Sânii îi trădau în acelaşi 
timp maturitatea şi tinereţea şi, dacă nu prin altceva, sexul 
său era precizat prin unica podoabă cu care era gătită, şi 
anume o coadă de porc vârâtă printr-o gaură din lobul 
urechii ei stângi. Atât de recent fusese tăiată coada 
porcului, încât sângele din ea, neînchegat şi încă 
prelingându-se, i se usca pe umăr asemenea picăturilor de 
ceară dintr-o lumânare. Dar faţa ei! Un complex de 
trăsături ca de maimuţă, răsucite şi zbârcite, întrerupte de 
nişte nări mongoloide îndreptate în sus, spre cer, de o gură 
care se curba pornind de la o buză superioară uriaşă şi 
dispărea precipitat într-o bărbie retrasă, precum şi de nişte 
ochi iscoditori şi plângăcioşi, care clipeau aşa cum clipesc 
ochii locatarilor unor cuşti de maimuțe. 

Nici măcar apa pe care i-a adus-o într-o frunză din 
pădure, nici ciozvârta de friptură de porc, străveche şi pe 
jumătate putrezită, nu au putut compensa în vreun chip 
hidoşenia ei grotescă. Atunci când ciugulise din mâncare 
timp de câteva minute, îşi ţinuse ochii închişi ca să nu o 
vadă, deşi ea îl silea tot timpul să şi-i deschidă ca să se 
zgâiască la albastrul lor. Apoi survenise sunetul. Mai 
aproape, mult mai aproape decât ştia el că este, şi mai ştia 
la fel de bine că, în ciuda drumului istovitor pe care-l 
făcuse, sunetul se afla totuşi la o depărtare de multe 


ceasuri. Efectul sunetului asupra ei fusese surprinzător. Se 
făcuse mică sub el, cu faţa întoarsă într-o parte, gemând şi 
clănţănind din dinţi de spaimă. Dar, după ce sunetul îşi 
trăise viaţa lui deplină de un ceas, el închise ochii şi adormi 
cu Balatta veghindu-l şi înlăturând muştele. 

Când s-a trezit, era noapte şi ea plecase. Dar conştient că 
îşi recăpăta vigoarea, şi, de asemenea că, inoculat cum era 
cu otrava ţânţarilor, avea să mai sufere şi mai departe de 
inflamare, închisese ochii şi dormise neîntors până la 
răsăritul soarelui. Puţin mai târziu, Balatta se întorsese, 
aducând cu ea vreo cinci-şase femei care, oricât de urâte ar 
fi fost, nu erau în mod evident atât de urâte ca ea. Prin felul 
cum se purta, a lăsat să se înţeleagă că îl considera achiziţia 
ei, proprietatea ei, şi mândria cu care îl arăta ar fi fost 
ridicolă, dacă situaţia n-ar fi fost atât de disperată. 

Mai târziu, după ceea ce pentru el fusese o călătorie 
îngrozitoare de câţiva kilometri, când s-a prăbuşit în faţa 
casei duhurilor la umbra arborelui de pâine, ea îşi 
dezvăluise cu mare însufleţire gândurile privind dreptul ei 
de posesie asupra lui. Ngurn, pe care Basset avea să-l 
cunoască mai târziu în calitate de şaman, de preot sau de 
vraci al satului, ceruse capul său. Câţiva dintre oamenii- 
maimuţă ce rânjeau şi hămăiau, cu toţii la fel de despuiaţi şi 
cu înfăţişare la fel de bestială ca şi Balatta, îi voiau trupul 
pentru a-l frige la cuptor. În momentul acela, el nu le 
înţelegea limbajul, dacă prin denumirea de limbaj s-ar 
putea înnobila sunetele grosolane pe care le scoteau pentru 
a reprezenta idei. Basset însă înţelesese pe deplin subiectul 
dezbaterii, îndeosebi atunci când bărbaţii îi apăsau, îi 
împungeau cu degetul şi îi pipăiau carnea ca şi cum el ar fi 
fost o simplă marfă în prăvălia unui măcelar. 

Balatta pierduse rapid dezbaterea, când s-a întâmplat 
accidentul. Unul dintre bărbaţi, examinând din curiozitate 
puşca de vânătoare a lui Basset, a ajuns să tragă cocoşul şi 
să apese pe trăgaci. Reculul patului puştii în stomacul 
acelui om nu fusese cea mai cumplită urmare, fiindcă forţa 


împuşcăturii, la distanţa de un metru, spulberase complet 
capul unuia dintre participanţii la dezbateri. 

Până şi Balatta se alătură celor care o luaseră la fugă, şi, 
înainte ca ei să se întoarcă, Basset, cu simţurile deja 
ameţite din pricina febrei ce punea stăpânire pe el, 
reintrase în posesia armei. După care, cu toate că îi 
clănţăneau dinţii în gură din cauza frigurilor, iar ochii săi 
abia mai vedeau din cauza vertijului, s-a înverşunat să nu-şi 
piardă cu totul cunoştinţa atâta vreme cât îi putea intimida 
pe boşimani prin simpla vrajă a busolei, a ceasului, a lupei 
convergente şi a chibriturilor. În cele din urmă, printr-un 
gest solemn, subliniat într-un moment de cumpănă şi de 
groază, ucisese un purcel cu un foc de armă şi imediat 
leşinase. 

Basset îşi arcui muşchii braţului, căutând parcă să 
stoarcă ce dram de putere se mai putea afla într-o 
asemenea slăbiciune şi se ridică încet, clătinându-se. Era 
înspăimântător de emaciat; totuşi, în timpul diferitelor 
convalescenţe din multele luni ale îndelungatei sale boli, nu- 
şi refăcuse niciodată forţele în aceeaşi măsură ca de data 
aceea. Lucrul de care se temea era o altă recidivă, aşa cum 
i se mai întâmplase deseori. Fără medicamente, neavând 
nici măcar chinină, reuşise până atunci să scape cu viaţă 
dintr-o combinaţie alcătuită din cele mai pernicioase şi mai 
maligne febre paludice şi din boala urinei negre. Dar cât 
mai putea oare să reziste? Asta era veşnica întrebare pe 
care şi-o punea. Întrucât, ca om de ştiinţă autentic ce era, 
îşi pusese în gând să nu moară până ce nu va dezlega taina 
sunetului. 

Sprijinindu-se într-un toiag, clătinându-se, făcu cei câţiva 
paşi până la casa duhurilor, unde moartea şi Ngurn 
domneau în întuneric. Casa duhurilor era aproape la fel de 
infam de întunecată şi duhnea a rău ca şi jungla - după 
părerea lui Basset. Totuşi acolo îl putea găsi de obicei pe 
vechiul său amic şi flecar, Ngurn, mereu dornic să stea la 
poveşti sau la o tacla, în timpul cât şedea în cenuşa morţii 


şi, la fum încet rotea cu dibăcie capetele omeneşti atârnate 
de căpriori pentru conservare. Fiindcă, în intervalul de mai 
multe luni cât fusese conştient în timpul lungii sale boli, 
Basset îşi însuşise simplitatea psihologică şi dificultăţile 
lingvistice ale limbajului folosit de tribul lui Ngurn, al 
Balattei şi al lui Gngngn - acesta din urmă tânărul şef netot 
care era condus de Ngurn şi care, şopteau gurile rele, era 
fiul lui Ngurn. 

— Va vorbi Cel Roşu astăzi? întrebă Basset, de-acum atât 
de obişnuit cu ocupaţia înfiorătoare a bătrânului, încât 
devenise chiar interesat de felul cum mergea conservarea 
prin afumare. 

Cu ochiul unui expert, Ngurn examina capul la care 
lucra. 

— Vor mai trece zece zile până să pot spune „terminat”, 
zise el. Niciun om nu a mai aranjat vreodată capete ca 
astea. 

Basset zâmbi în sinea sa, văzând că pe bătrân nu-l prea 
trăgea inima să discute cu el despre Cel Roşu. Aşa se 
întâmplase mereu. Niciodată, cu niciun chip, nici Ngurn nici 
vreun alt membru al ciudatului trib nu a scăpat cea mai 
vagă aluzie la vreo însuşire fizică a Celui Roşu. Cel Roşu 
trebuia să fi fost o entitate fizică, pentru a putea să emită 
sunetul cel minunat, şi cu toate că era numit Cel Roşu, 
Basset nu era sigur că roşul reprezenta culoarea lui. Destul 
de roşii erau faptele şi puterile lui, oricât de abstracte ar fi 
fost firele pe care le-a prins el. Cel Roşu, îl informase 
Ngurn, nu numai era mai bestial decât zeii triburilor vecine, 
mereu însetat de sângele roşu al sacrificiilor de vieţi 
omeneşti, dar înşişi zeii vecini erau sacrificați şi torturați în 
faţa lui. El era zeul a douăsprezece sate aliate la fel ca 
acesta, care era satul central şi dominant al federaţiei. 
Datorită Celui Roşu, multe sate aliate fuseseră devastate şi 
chiar în întregime nimicite, prizonierii fiind sacrificați cu 
toţii. Acest lucru era adevărat astăzi şi el se întindea înapoi 


în istoria veche transmisă din gură în gură de-a lungul 
generaţiilor. 

Atunci când el, Ngurn, fusese un bărbat tânăr, triburile 
de dincolo de ţinuturile cu iarbă făcuseră o incursiune 
războinică. În timpul contra-atacului, Ngurn şi luptătorii săi 
luaseră mulţi prizonieri. Numai dintre copii, peste o sută au 
fost goliţi de vii de sânge în faţa Celui Roşu şi mulţi, cu mult 
mai mulţi bărbaţi şi femei. 

Tunătorul era un alt nume folosit de Ngurn pentru 
misterioasa zeitate. El mai era numit şi Strigătul Răsunător, 
Glăsuitorul Zeiesc, Gâtlej de Pasăre, Cel cu Gâtlejul Dulce 
ca Gâtlejul Păsării de Miere, Cântărețul Soarelui şi Cel 
Născut din Stele. 

De ce Cel Născut din Stele? Zadarnic l-a tot iscodit 
Basset pe Ngurn. Potrivit spuselor acestui vraci, Cel Roşu 
existase dintotdeauna, exact acolo unde era şi în prezent, 
veşnic cântând şi tunându-şi voinţa asupra oamenilor. Însă 
tatăl lui Ngurn, înfăşurat într-o rogojină de iarbă putrezită 
şi atârnând încă deasupra capetelor lor, printre căpriorii 
afumaţi ai casei duhurilor, susţinuse altceva. Acel înţelept 
răposat era convins că Cel Roşu venea din noaptea plină de 
stele, altminteri de ce - aşa argumenta el - cei bătrâni şi 
uitaţi i-ar fi dat numele de Cel Născut din Stele? Basset nu 
putea să nu recunoască soliditatea acestei argumentări. 
Însă Ngurn susţinea că de-a lungul multor ani din lunga sa 
viaţă, în care cercetase cu atenţie multe nopţi înstelate, 
încă nu găsise vreo stea pe pământul cu ierburi sau în 
adâncul junglei - deşi le căutase. E adevărat, văzuse stele 
căzătoare (asta ca răspuns la contra-argumentele lui 
Basset); dar văzuse de asemenea şi fosforescenţa produsă 
de lăstarii unor fungoizi, de carnea putrezită şi de licurici în 
nopţile întunecate, precum şi flăcările unor incendii de 
pădure şi ale unor nuci-lumânare aprinse; totuşi ce 
deveneau flacăra, dogoarea şi strălucirea odată ce ele 
arseseră, se încinseseră şi străluciseră? Răspuns: nişte 
amintiri, simple amintiri şi atât, ale unor lucruri care au 


încetat să mai existe, asemenea amintirilor unor acuplări 
petrecute cândva, ale unor petreceri uitate, ale unor 
dorinţe care au fost duhurile unor dorinţe, luând foc, 
izbucnind în vâlvătăi, arzând, totuşi fără a reuşi să se 
împlinească într-o uşurare şi o satisfacţie. Unde era pofta 
de ieri? Dar carnea friptă a porcului sălbatic pe care 
săgeata vânătorului nu a reuşit să-l ucidă? Dar fecioara, 
nemăritată şi moartă, înainte ca tânărul bărbat s-o 
cunoască? 

O amintire nu era o stea, a fost contra-argumentul lui 
Ngurn. Cum ar putea o amintire să fie o stea? În plus, după 
o viaţă îndelungată, el încă observa cerul nopţii cu stele 
care rămânea neschimbat. Nu remarcase niciodată absenţa 
fie şi a unei singure stele de la locul ei obişnuit. În afară de 
asta, stelele erau foc, iar Cel Roşu nu era foc - această 
ultimă dezvăluire involuntară nu-i spunea lui Basset nimic. 

— Va vorbi oare Cel Roşu mâine? întrebă el. 

Ngurn ridică din umeri drept răspuns. 

— Dar poimâine? - Dar răspoimâine? insistă Basset. 

— Mi-ar plăcea să-ţi conserv capul, schimbă Ngurn 
subiectul. E diferit faţă de orice alt cap. Niciun duh nu are 
un astfel de cap. Şi apoi, l-aş conserva ca lumea. M-aş ocupa 
de el luni şi luni de zile. Lunile pe cer ar veni şi ar pleca, iar 
fumul ar fi foarte domol şi aş aduna eu însumi materialele 
pentru afumare. Pielea nu ar avea o zbârcitură. Ar fi la fel 
de netedă ca pielea ta de astăzi. 

Se ridică în picioare şi, de pe căpriorii plini de funinginea 
de la afumarea nenumăratelor capete, unde ziua era doar 
beznă, luă un pachet învelit în rogojină şi începu să-l 
desfacă. 

— E un cap asemănător cu al tău, zise el, dar e prost 
conservat. 

Basset îşi ciulise urechile la aluzia că era vorba de capul 
unui alb; fiindcă trecuse vreme îndelungată de când 
ajunsese la concluzia că aceşti locuitori ai junglei, din 
partea cea mai centrală a marii insule, nu avuseseră 


niciodată de-a face cu oamenii albi. Bineînţeles că îi găsise 
neştiutori de engleza din insule, aproape universală în sud- 
vestul Pacificului. 

Nu auziseră nici de tutun, nici de praful de puşcă. Cele 
câteva preţioase cuțite, făcute din fier balot, şi cele câteva 
şi mai preţioase tomahawk-uri, făcute din nişte toporişti 
ieftine din comerţ, presupusese că le capturaseră în război 
de la boşimanii din jungla de dincolo de ţinuturile cu iarbă, 
şi că aceştia, la rândul lor, le dobândiseră de la oamenii apei 
sărate, care trăiau în apropierea plajelor de coral ale 
țărmului şi care ocazional intrau în contact cu oamenii albi. 

— Oamenii din alte părţi nu ştiu să pună capete la 
păstrare, explică bătrânul Ngurn, în timp ce scotea din 
rogojina murdară şi punea în mâinile lui Basset un cap fără 
nicio îndoială de om alb. 

Că era vechi nu exista niciun dubiu; că era alb o dovedea 
părul blond. Ar fi putut jura că aparținuse cândva unui 
englez, şi încă unui englez din alte vremuri, ţinând seama 
de cerculeţele grele din aur care îi atârnau încă de lobii 
uscați ai urechilor. 

— Deci capul tău... se întoarse vraciul la tema sa favorită. 

— Îţi spun eu cum facem, îl întrerupse Basset, căruia îi 
venise o nouă idee. Când am să mor, am să te las să te 
îngrijeşti de capul meu, dacă mă laşi mai întâi să-l văd pe 
Cel Roşu. 

— Voi avea oricum capul tău când vei muri, îi respinse 
Ngura propunerea. Adăugă apoi, cu francheţea brutală a 
sălbaticului: în afară de asta, tu nu mai ai mult de trăit. Eşti 
aproape mort acum. le vor lăsa tot mai mult puterile. Nu 
peste multe luni te voi avea aici învârtindu-te şi tot 
învârtindu-te în fum. E plăcut, în după-amiezile lungi, să 
învârţi capul cuiva pe care l-ai cunoscut bine, aşa cum te 
cunosc eu pe tine. Şi am să-ţi vorbesc şi am să-ţi spun 
multele taine pe care vrei să le cunoşti. Lucru care nu va 
mai avea importanţă, fiindcă tu vei fi mort. 


— Ngurn, îl ameninţă Basset brusc înfuriat. Îl ştii pe 
Trăsnetul Prunc de Fier care este al meu. (Apelativul se 
referea la puşca sa atotputernică şi atotingrozitoare.) Te 
pot ucide oricând şi atunci nu-mi vei avea capul. 

— Tot aia e, Gngngn sau altcineva dintre oamenii mei îl va 
avea, îl asigură Ngurn cu blândeţe. Şi tot aşa se va învârti şi 
se va tot învârti aici, în casa duhurilor, în fum. 

lar Basset recunoscu în sinea lui că era învins în discuţie. 

Ce anume era Cel Roşu? - s-a întrebat Basset de o mie de 
ori în cursul săptămânii următoare, în timp ce părea să-şi 
recapete forţele. Care era sursa sunetului celui minunat? 
Ce anume era Cântărețul Soarelui, Cel Născut din Stele, 
acea misterioasă zeitate, cu o purtare la fel de bestială ca şi 
a celor cu capete negre şi ciudate şi ca a acelor bestii 
omeneşti cu chipuri de maimuțe care îl venerau, şi ale cărei 
cântări şi porunci dulci precum argintul şi mugitoare ca 
taurul el le auzise de atâta vreme de la o depărtare 
interzisă? Pe Ngurn nu reuşise să-l corupă cu inevitabila 
conservare a capului său atunci când va fi murit. Gngngn, 
imbecil şi şef cum era, era prea nerod şi prea aflat sub 
influenţa lui Ngurn, pentru a fi luat în considerare. Mai 
rămânea Balatta, care, din ziua când l-a găsit şi îi ţinea cu 
de-a sila ochii deschişi asupra hidoşeniei ei feminine, 
groteşti, nu încetase să-l adore. Era femeie, iar el aflase de 
multă vreme că singura cale de a învinge, slujindu-se de 
trădarea ei faţă de trib, era cea care trecea prin inima ei de 
femeie. 

Basset se respecta. Nu-şi revenise niciodată din oroarea 
iniţială produsă de sluţenia Balattei ca femeie. Până şi 
acasă, în Anglia, chiar şi în perioadele cele mai bune, 
farmecul femeii nu fusese niciodată la mare preţ în ochii lui. 
Totuşi acum, în mod hotărât, aşa cum poate să facă doar un 
bărbat în stare să se sacrifice pentru cauza ştiinţei, decise 
să nu mai ţină seama de fineţea şi de delicateţea propriei 
sale firi, făcând dragoste cu boşimana aceea neînchipuit de 
respingătoare. 


Se cutremură de silă, dar cu faţa întoarsă într-o parte îşi 
ascunse grimasele şi abia îşi stăpâni sila când îi cuprinse cu 
braţele umerii având cruste de murdărie şi când simţi pe 
ceafa şi pe obraz contactul cu părul ei creţ, cu damf de ulei 
rânced. Dar el aproape că scoase un țipăt când ea se 
abandonă cu totul acestei mângâieri chiar din prima clipă, 
strâmbându-se, strigând vorbe nearticulate şi scoțând mici 
sunete de plăcere, ciudate, gâlgâite, ca de porc. Era prea 
mult. lar următorul lucru pe care l-a făcut în ciudata lui 
relaţie amoroasă a fost s-o ducă la râu şi s-o spele ca lumea. 

Începând de atunci, s-a dedicat ei ca un adevărat băiat de 
la ţară, atât de des şi atât de mult timp cât îi permitea 
voinţa lui trecând peste repulsie. Dar în privinţa căsătoriei, 
despre care ea aducea cu ardoare vorba, cu stricta 
respectare a cutumei tribale, el ezita. Din fericire, regula 
tabuului era puternică în cadrul tribului. Astfel, de pildă, 
Ngurn nu putea să atingă os, carne sau piele de crocodil. 
Acest lucru fusese stabilit la naşterea sa. Lui Gngngn i se 
interzisese să fie vreodată atins de vreo femeie. O astfel de 
pângărire, dacă se întâmpla să aibă loc, putea fi ispăşită 
doar prin moartea femeii ofensatoare. Acest lucru se 
întâmplase o dată, de la venirea lui Basset, când o fetiţă de 
nouă ani, alergând în joaca ei, s-a împiedicat şi a căzut 
lovindu-se de şeful sacru. Iar fetiţa nu a mai fost văzută. În 
şoaptă, Balatta i-a spus lui Basset că fetiţa se aflase trei zile 
şi trei nopţi supusă morţii în faţa Celui Roşu. Cât despre 
Balatta, fructul de pâine era tabu pentru ea. Drept pentru 
care Basset era recunoscător: tabuul ar fi putut să fie apa. 

Pentru sine, el a inventat un tabu special. Se putea 
căsători, explică el, doar atunci când Crucea Sudului se 
înălța cel mai mult în drumul ei pe cer. Pricepându-se la 
astronomie, câştiga astfel o păsuire de nouă luni şi era 
convins că în acest răstimp avea fie să moară, fie să evadeze 
spre coastă, cunoscând totul despre Cel Roşu şi despre 
sursa glăsuirii minunate a Celui Roşu. La început, el şi l-a 
închipuit pe Cel Roşu ca fiind vreo statuie colosală, 


asemenea celei a lui Memnon, ajungând să glăsuiască în 
anumite condiţii de temperatură la lumina soarelui. Dar 
atunci când, după un raid al războinicilor, un grup de 
prizonieri a fost adus şi sacrificiul a avut loc noaptea, pe 
timp de ploaie, când soarele nu putea să joace niciun rol, iar 
Cel Roşu a fost mai în voce ca de obicei, Basset a renunţat 
la această ipoteză. 

În compania Balattei, uneori însoţiţi de bărbaţi şi de 
grupuri de femei, avea libertatea de a hoinări prin junglă în 
trei cvadrante din compas. Dar al patrulea cvadrant, care 
cuprindea sălaşul ascuns al Celui Roşu, era tabu. Ela arătat 
o dragoste mai aprinsă faţă de Balatta - de asemeni s-a 
îngrijit ca ea să se spele singură mai des. Cum ea 
reprezenta eternul feminin, era în stare de orice trădare de 
dragul iubirii. Şi, cu toate că vederea ei îi provoca greață, 
iar contactul cu ea îl ducea la disperare, deşi nu putea 
scăpa de sluţenia ei nici în coşmarurile lui datorate obsesiei, 
totuşi el era conştient de adevărul cosmic al sexului care o 
însufleţea şi care făcea ca propria ei viaţă să însemne mai 
puţin decât fericirea iubitului ei, cu care spera să se 
căsătorească. Julieta sau Balatta? Unde era deosebirea de 
esenţă? Blândul şi gingaşul produs al ultra-civilizaţiei, sau 
prototipul animalic apărut cu o sută de mii de ani înaintea 
ei? - Nu exista nicio deosebire. 

Basset era în primul rând un om de ştiinţă, în al doilea 
rând un umanist. În inima insulei Guadalcanal, el supuse 
povestea de dragoste unui test, aşa cum ar fi testat vreo 
reacţie chimică în laborator. Îşi spori ardoarea prefăcută 
faţă de boşimană, sporind în acelaşi timp caracterul 
imperios al voinţei de a o face să dorească să-l privească pe 
Cel Roşu faţă-n faţă. Era vechea poveste, recunoscu el, care 
spune că femeia trebuie să plătească, şi totul s-a petrecut 
într-o zi când s-a întâmplat să prindă împreună un peştişor 
negru, neclasificat şi fără nume, lung de vreo doi-trei 
centimetri, jumătate ţipar şi jumătate cu solzi, plin de icre 
aurii ca de somon, care trăia în apă dulce şi care era 


considerat, crud şi necurăţat, proaspăt sau putrezit, o 
delicatesă nemaipomenită. Întinsă pe burtă în noroiul ce 
acoperea solul putrid al junglei, Balatta se aruncă, 
apucându-l cu mâna de glezne, sărutându-i picioarele şi 
scoțând nişte sunete ca nişte plescăieli care-l făcură să se 
înfioare din cap până-n picioare. Ea îl imploră s-o ucidă mai 
degrabă decât să-i pretindă această dovadă extremă a 
iubirii. l-a vorbit despre pedeapsa încălcării tabuului 
privitor la Cel Roşu - o săptămână de tortură, pe viu, ale 
cărei detalii ea le urlă cu faţa vârâtă în noroi, până ce el 
realiză că era încă un novice în cunoaşterea grozăviilor pe 
care omul era în stare să le aplice omului. 

Totuşi Basset insistă să i se satisfacă voinţa de bărbat, pe 
riscul femeii, pentru a putea să dezlege misterul cântării 
Celui Roşu, cu toate că ea ar fi urmat să fie ucisă lent, în 
chinuri înfiorătoare şi urlând. Balatta, femeie fiind, cedă. Îl 
conduse în cvadrantul interzis. Un munte abrupt, înălţându- 
se dinspre nord pentru a se întâlni cu o apariţie similară 
dinspre sud, gâtuiau pârâul în care pescuiseră ei într-un 
defileu adânc şi întunecat. După aproape doi kilometri de-a 
lungul defileului, drumul începu să urce abrupt până ce 
trecură peste o şa din calcar brut, care-i atrase privirea de 
geolog. Tot urcând, deşi el făcea opriri dese din cauza 
slăbiciunii fizice evidente, escaladară înălţimi acoperite de 
păduri, până când ajunseră pe un platou înalt. Basset 
recunoscu în alcătuirea compoziţiei lui nisip vulcanic şi era 
convins că un magnet portabil ar fi putut capta o 
încărcătură bună din granulele ascuţite pe care călca. 

lar apoi, ţinând-o pe Balatta de mână şi ducând-o mai 
departe, ajunse la acel lucru - o groapă enormă, în mod 
evident artificială, în mijlocul platoului. Istoria veche, 
Instrucţiunile pentru Navigaţia pe Mările Sudului, zeci de 
date şi de semnificaţii reţinute de memorie, iuți şi furioase, 
ţâşniră prin creierul lui. Mendana fusese cel care 
descoperise insulele şi le numise ale lui Solomon, fiind 
convins că găsise minele fabuloase ale acelui rege. S-a râs 


de credulitatea copilărească a bătrânului navigator şi iată 
că acum el însuşi, Basset, stătea pe marginea unei excavații 
întru totul asemănătoare cu exploatările de diamante din 
Africa de Sud. 

Dar lucrul acela pe care îl cerceta de sus cu privirea nu 
avea nicio legătură cu diamantul. Mai degrabă era o perlă, 
cu profunzimile irizării unei perle dar având o dimensiune 
pe care toate perlele de pe pământ topite de timp în una 
singură nu ar fi putut-o atinge şi având o culoare nevisată 
de nicio perlă sau de orice altceva pentru acea materie, 
fiindcă era culoarea Celui Roşu. Şi Basset ştiu pe loc că era 
vorba de însuşi Cel Roşu. O sferă desăvârşită, cu un 
diametru de două sute bune de metri, al cărei vârf se afla la 
o sută de metri sub nivelul marginii. El asemui calitatea 
culorii acelui lucru cu un smalţ. Într-adevăr, socoti că era un 
fel de lac, aplicat de om, dar un lac prea miraculos de 
măâiestrit ca să fi fost fabricat de populaţia de boşimani. Mai 
strălucitor decât roşul cireşii, abundența culorii lui dădea 
impresia de roşu clădit peste roşu. Scânteia şi se iriza în 
lumina soarelui parcă licărind de sub straturi şi straturi de 
TOŞu. 

Balatta se strădui zadarnic să-l facă să nu coboare. Se 
aruncă în noroi dar, când el continuă să coboare pe cărarea 
ce mergea în spirală pe peretele gropii, ea îl urmă, făcându- 
se mică şi scâncind de teroare. Faptul că acea sferă roşie 
fusese cizelată ca un lucru de mare precizie, era evident. 
Luând în considerare numărul mic al membrilor celor 
douăsprezece sate federate, precum şi uneltele şi metodele 
lor primitive, Basset era convins că truda unor generaţii 
fără număr cu greu ar fi putut realiza acea excavaţie 
enormă. 

Descoperi că fundul gropii era tapetat cu oseminte 
omeneşti, printre care, dezmembraţi şi desfiguraţi, zăceau 
zei ai satelor, din lemn şi din piatră. Unii, acoperiţi cu figuri 
şi desene totemice obscene, erau ciopliţi din trunchiuri de 
copac viguroase, cu lungimi între paisprezece şi 


şaptesprezece metri. El remarcă absenţa zeului rechin şi a 
zeului ţestoasă, atât de răspândiţi prin satele de pe coastă, 
şi fu uimit de recurenţa constantă a motivului câştii. Ce 
ştiau aceşti sălbatici din junglă, din inima întunecată a 
insulei Guadalcanal, despre căşti? Oare luptătorii greu 
înarmaţi ai lui Mendana purtaseră căşti şi pătrunseseră 
până aici cu secole în urmă? Şi dacă nu, atunci de unde 
preluaseră boşimanii motivul? 

Înaintând peste talmeş-balmeşul de zei şi de oseminte, cu 
Balatta scâncind la picioarele lui, Basset intră în umbra 
Celui Roşu şi înaintă sub ieşindul lui gigantic până ce îl 
atinse cu vârful degetelor. Nici vorbă de vreun smalţ. Nici 
suprafaţa nu era netedă aşa cum ar fi fost dacă era lăcuită. 
Dimpotrivă, era striată şi plină de ciupituri, având ici-colo 
pete ca nişte urme de încălzire puternică şi de topire. De 
asemenea, substanţa din care era alcătuit era metalică, deşi 
nu semăna cu niciun metal sau cu vreo combinaţie de 
metale pe care le cunoscuse el vreodată. Cât despre 
culoare, el se convinse că nu fusese aplicată. Era culoarea 
intrinsecă a metalului însuşi. 

Îşi trecu vârful degetelor, care până în acel moment 
stătuseră nemişcate, peste suprafaţă şi simţi cum întreaga 
sferă gigantică se însufleţea, prindea viaţă şi îi răspundea. 
Era ceva de necrezut! O atingere atât de uşoară pe o masă 
atât de imensă! Totuşi se înfiora sub mângâierea uşoară a 
degetelor în vibrații ritmice care deveneau şoapte şi foşnete 
şi murmure ale unui sunet - dar ale unui sunet atât de 
diferit atât de slab, încât era un şuier abia pâlpâind; atât de 
suav încât era înnebunitor de dulce, sunând precum un 
corn vrăjit al zânelor, în cele din urmă neputând fi asemuit 
de Basset decât cu zvonul vreunui clopot al zeilor, ajuns pe 
pământ din spaţiul cosmic. 

Îi aruncă Balattei o privire rapidă şi întrebătoare, dar 
vocea Celui Roşu, pe care el îl evocase, o azvârlise cu faţa la 
pământ, tânguindu-se printre oseminte. El se întoarse să 
contemple lucrul cel miraculos. Era gol pe dinăuntru şi nu 


era făcut din niciun metal cunoscut pe pământ, fu concluzia 
sa. Purta pe drept numele de Cel Nascut din Stele, dat de 
cei din vremurile vechi. Numai din stele ar fi putut să vină şi 
nu era un lucru întâmplător. Era o creaţie a strădaniei şi 
inteligenţei. O asemenea perfecţiune a formei, faptul că era 
în mod cert gol pe dinăuntru, nu puteau fi rodul unei simple 
întâmplări. Era indubitabil creaţia unor inteligenţe, 
depărtate şi de neînchipuit, care prelucrau la modul fizic 
metalele. Privea la el cu uluire, cu mintea străbătută de 
fulgerările unor ipoteze ce încercau să explice motivele 
pentru care acel călător de departe se aventurase prin 
noaptea spaţiului cosmic, îşi croise drum printre stele şi 
acum se înălța în faţa lui şi deasupra lui, dezgropat cu 
răbdare de nişte antropofagi, ciupit şi smălţuit de baia lui 
de flăcări din două atmosfere. 

Dar culoarea era oare un smalţ rezultat din acţiunea 
temperaturii înalte asupra vreunui metal obişnuit? Sau era 
o calitate intrinsecă a metalului însuşi? Împunse cu vârful 
briceagului pentru a testa compoziţia materialului. 
Instantaneu, întreaga sferă izbucni într-o şoaptă puternică, 
într-un protest tăios, aproape vibrând minunat, dacă s-ar 
putea imagina o şoaptă care să vibreze, acum înălțându-se, 
acum coborând, cele două extreme ale registrului sonor 
amenințând să închidă cercul şi să se contopească în 
tunetul mugitor pe care el îl auzise atât de des de lao 
depărtare imposibilă. 

Uitând de orice prudenţă, de însăşi viaţa lui care era în 
joc, vrăjit de minunea obiectului inimaginabil şi inexplicabil, 
ridică briceagul pentru a lovi mai cu forţă printr-o mişcare 
mai largă, dar fu oprit de Balatta. Ea se ridicase în 
genunchi într-o agonie a groazei, strângându-şi genunchii 
cu mâinile şi implorându-l să înceteze. În dorinţa ei aprigă 
de a-l impresiona, îşi vâri antebraţul între dinţi şi se muşcă 
până la os. 

El abia de-i observă gestul, cu toate că dădu automat 
ascultare instinctelor sale mai blânde şi renunţă la lovitura 


de cuţit. În ochii lui, viaţa se micşorase la dimensiuni 
microscopice în faţa acestui colosal mesager al unei vieţi 
superioare, venit din depărtările universului sideral. O 
îmboldi ca pe un câine cu călcâiul pe mica boşimană slută 
ca să se ridice în picioare şi o sili să-l urmeze într-un 
înconjur al bazei. După o scurtă bucată de drum, dădu 
peste nişte orori. Printre altele, recunoscu chiar, uscate de 
soare, rămăşiţele fetiţei de nouă ani, care încălcase 
întâmplător tabuul şefului Gngngn. Şi, printre rămăşiţele 
celor răposaţi, întâlni şi rămăşiţele unuia care nu decedase 
încă. Adevărul este că boşimanii se definiseră pe ei înşişi 
prin numele de Cel Roşu, văzând în el propria lor imagine 
pe care se străduiau s-o împace şi s-o îmbuneze prin 
asemenea ofrande roşii. 

Continuându-şi turul, călcând tot timpul peste oseminte şi 
peste imagini de oameni şi zei care constituiau pardoseala 
acestui străvechi osuar de sacrificiu, el dădu peste 
dispozitivul cu ajutorul căruia Cel Roşu era capabil să-şi 
trimită chemarea, cântând-o cu glas de tunet peste fâşiile 
de junglă şi de savană până la plaja depărtată de la 
Ringmanu. Era simplu şi primitiv, aşa cum era şi artificiul 
desăvârşit al Celui Roşu. Un stâlp mare, lung de vreo 
cincisprezece metri, împodobit cu semnele unor superstiții 
vechi de secole, purtând încrustate pe el dinastiile unor zei, 
fiecare suprapus, fiecare purtând cască, fiecare şezând în 
gura deschisă a unui crocodil, stâlp atârnat cu ajutorul unor 
funii, pe care se răsuceau plante parazite căţărătoare, de 
vârful unui tripod alcătuit din trei trunchiuri mari de copaci, 
purtând şi ei încrustate schiţele rânjinde şi groteşti ale 
concepţiilor moderne ale omului despre artă şi zeitate. De 
impresionantul stâlp atârnau funii cu noduri asupra cărora 
oamenii puteau să exercite o forţă direcţionată. Asemenea 
unui berbece, acest stâlp putea fi lansat perpendicular spre 
puternica sferă irizată în roşu. 

Acesta era locul unde Ngurn oficia şi funcţiona din punct 
de vedere religios, în folosul său şi al celor douăsprezece 


triburi de sub conducerea sa. Basset râse în hohote, 
aproape ca un nebun, la gândul că acest mesager 
miraculos, după ce a străbătut graţie inteligenţei spaţiul 
cosmic, a putut să cadă într-un bastion al boşimanilor, fiind 
venerat de nişte sălbatici asemănători cu maimuţele, 
mâncători de oameni şi vânători de capete. Era ca şi cum 
Cuvântul lui Dumnezeu ar fi căzut în smârcul împuţit ce 
umple prăpastia din fundul iadului; ca şi cum Poruncile lui 
Iehova săpate în piatră ar fi fost prezentate maimuţelor din 
cuşca maimuţelor de la grădina zoologică; ca şi cum 
Predica de pe Munte ar fi fost rostită în vacarmul dintr-o 
casă de nebuni. 

Săptămânile se scurgeau cu încetineală. După alegerea 
sa, Basset îşi petrecea nopţile pe podeaua plină de cenuşă a 
casei duhurilor, sub capetele veşnic rotitoare care se 
conservau lent. Motivul era că aici era tabu sexul femeiesc, 
inferior şi, prin urmare, se putea ascunde de Balatta, care 
ca amantă devenea tot mai insistentă şi mai periculoasă, pe 
măsură ce Steaua Sudului se înălța tot mai sus pe cer, 
marcând astfel apropierea nunţii ei. Zilele, Basset şi le 
petrecea într-un hamac întins la umbra marelui arbore de 
pâine din faţa casei duhurilor. Mai interveneau unele pauze 
în acest program, când, cufundat în somnul letargic din 
timpul crizelor de febră devastatoare, zăcea zile şi nopţi la 
rând în casa capetelor. Se străduia mereu să lupte cu febra, 
să trăiască, să continue să trăiască, să prindă tot mai multă 
putere până în ziua când avea să fie destul de puternic 
pentru a înfrunta fâşia de savană şi centura de junglă de 
dincolo de ea, şi pentru a învinge ajungând la plajă şi la 
vreun vas venit după mână de lucru, la vreun keci sau 
schooner specializate în transportul clandestin de sclavi, şi 
mai departe la civilizaţie, până la cei cărora le putea duce 
vestea despre mesajul din alte lumi care zăcea, având parte 
de veneraţia întunecată a unor oameni-animale, în inima 
neagră din centrul centrului insulei Guadalcanal. 


În alte nopţi, zăcând până târziu sub arborele de pâine, 
Basset petrecea lungi ceasuri urmărind cum dispăreau lent 
stelele înspre apus, în spatele zidului negru al junglei, unde 
aceasta fusese împinsă înapoi de luminişul din jurul satului. 
Posedând mai mult decât nişte simple cunoştinţe 
superficiale de astronomie, el se deda plăcerii unui om 
bolnav, făcând speculaţii în privinţa locuitorilor de pe 
planetele nevăzute ale acelor sori incredibil de depărtaţi; 
spre a vizita casele de lumină ale acelora, viaţa a ieşit în 
afară, vizitator timid, din criptele întunecate ale materiei. 
Nu putea concepe o limită a timpului, după cum nu-şi putea 
imagina nici mărginirea spaţiului. Niciun fel de speculaţii 
subversive legate de radiu nu-i zdruncinaseră credinţa 
ştiinţifică solidă în conservarea energiei şi în 
indestructibilitatea materiei. Dintotdeauna şi pentru 
totdeauna trebuie să fi existat stelele. Şi, cu siguranţă, în 
acea  frământare cosmică, toate trebuiau să fie 
asemănătoare prin comparaţie, din aceeaşi substanţă ori 
substanţe, abstracţie făcând de capriciile plămădirii. 'Toate 
trebuie să se supună ori să dea naştere aceloraşi legi care 
au guvernat neabătut întreaga experienţă a omului. Prin 
urmare, argumenta şi conchidea el, planetele şi viaţa 
trebuie să constituie apanaje ale tuturor sorilor, aşa după 
cum ele constituiau apanaje ale unui anumit soare din 
propriul lui sistem solar. 

Chiar în timp ce el zăcea aici, sub arborele de pâine, o 
inteligenţă cercetând cu privirea abisurile înstelate, desigur 
că întregul univers era scrutat fără răgaz de nenumărați 
ochi ca şi ai lui, deşi cu certitudine diferiţi, având în spatele 
lor, cu atât mai mult, inteligenţe care şi-au pus întrebări şi 
au căutat sensul şi construcţia întregului. Raţionând astfel, 
el simţea cum sufletul său îşi descoperea înrudirea cu acea 
augustă companie, cu acea mulţime a cărei privire 
cercetătoare era pentru totdeauna fixată pe cortina 
infinitului. 


Cine erau ele, ce erau ele, acele fiinţe depărtate şi 
superioare, care au aruncat o punte peste cer prin mesajul 
lor gigantic, irizând în roşu şi scoțând sunete cereşti? Cu 
siguranţă, şi cu mult timp în urmă, au bătut şi ele cărarea 
pe care omul de-abia a pus piciorul, după calendarul 
cosmic. lar pentru a fi în stare să trimită un asemenea 
mesaj peste prăpastia cosmică, desigur că ei vor fi atins 
acele înălţimi de care omul, cu lacrimi şi osteneală şi 
asudând sânge, în întuneric şi buimăcit de atâtea 
îndemnuri, se apropie aşa de încet. Şi ce erau ele pe culmile 
lor? Ajunseseră la Fraternitate? Sau învăţaseră şi ei că 
legea iubirii impunea pedeapsa slăbiciunii şi a decăderii? 
Viaţa era oare o luptă? Legea întregului univers era cumva 
legea nemiloasă a selecţiei naturale? Şi, lucru imperativ şi 
dureros, concluziile lor, îndelung cântăritele lor judecăţi, 
erau închise chiar atunci în uriaşa inimă metalică a Celui 
Roşu, aşteptând doar ca primul pământean să le citească? 
De un lucru era sigur: sfera sonoră nu era în niciun caz un 
strop de rouă roşie, scuturat din coama leonină a vreunui 
soare chinuit. Era rodul unei intenţii, nu al unui hazard, şi 
conţinea cuvintele şi înţelepciunea stelelor. 

Ce instrumente şi elemente şi forţe stăpânite, ce 
înţelepciune şi ce taine şi ce mijloace de a controla destinul 
ar putea exista acolo! Fără nicio îndoială, de vreme ce se 
puteau încorpora atât de multe într-un lucru atât de mic, 
cum era piatra de fundaţie a unei clădiri publice, acea sferă 
enormă ar putea să conţină istorii vaste, profunzimile unor 
cercetări duse până la capăt, depăşind cele mai îndrăzneţe 
aşteptări ale omului, legi şi formule care, uşor de stăpânit, 
ar transforma viaţa omului pe pământ, cea a individului şi 
cea a colectivităţilor, astfel încât să salte din mocirla 
prezentă până la inimaginabile înălţimi de puritate şi 
putere. Era cel mai sublim dar al Timpului, oferit omului 
legat la ochi şi aspirând la cer, nesăţios. Şi tocmai lui, lui 
Basset, i se acordase şansa măreaţă de a fi primul care 
primea acest mesaj de la rudele interstelare ale omului! 


Niciun alb, şi cu atât mai mult niciun străin din celelalte 
triburi de boşimani, nu privise la Cel Roşu rămânând în 
viaţă după aceea. Aşa era legea lămurită de Ngurn lui 
Basset. Exista un lucru cum ar fi frăţia de sânge, 
argumentase Basset, drept răspuns, în trecut. Însă Ngurn 
rostise un nu solemn. Până şi frăţia de sânge se afla în afara 
favorurilor Celui Roşu. Numai un bărbat născut în sânul 
tribului putea să privească la Cel Roşu şi să rămână în viaţă. 
Dar acum, odată cu taina vinovată cunoscută doar de 
Balatta, a cărei spaimă de a fi nimicită în faţa Celui Roşu îi 
pecetluise buzele, situaţia era diferită. Ceea ce avea el de 
făcut era să se refacă după îngrozitoarele friguri care îl 
slăbiseră şi să ajungă la civilizaţie. Apoi avea să întreprindă 
o expediţie aici şi, chiar de-ar fi să nimicească întreaga 
populaţie a Guadalcanalului, să extragă din inima Celui 
Roşu mesajul către lume trimis din celelalte lumi. 

Însă recidivele lui Basset erau din ce în ce mai frecvente, 
scurtele sale convalescenţe tot mai puţin întremătoare, 
perioadele de comă tot mai lungi, până ajunse să înţeleagă, 
dincolo de ultimele imbolduri ale optimismului inerent unei 
constituţii atât de puternice ca a lui, că nu va apuca 
niciodată să traverseze teritoriile acoperite de ierburi, să 
străbată periculoasa junglă de coastă şi să iasă la mare. Se 
stingea în timp ce Crucea Sudului se ridica tot mai sus pe 
cer, până când şi Balatta pricepu că el avea să fie mort la 
data nunţii hotărâtă de tabuul lui. Ngurn se duse personal 
în pelerinaj şi adună materiale de produs fum pentru 
conservarea capului lui Basset şi îşi exhibă cu fală 
desăvârşirea artistică înştiinţându-l în legătură cu intenţia 
sa când Basset va fi murit. Cât despre sine, Basset nu fu 
şocat. De prea multă vreme şi prea profund scăzuse viaţa în 
el ca să-l mai chinuie cu spaima extincţiei iminente. A 
continuat să existe cu îndârjire, perioadele de inconştienţă 
alternând cu perioade de semi-conştienţă, onirice şi ireale, 
în care se întreba zadarnic dacă l-a contemplat vreodată cu 


adevărat pe Cel Roşu sau dacă totul era doar o închipuire 
coşmarească produsă de delir. 

Veni şi ziua când toate ceţurile şi pânzele de păianjen se 
destrămară, când se trezi cu mintea limpede ca un cristal şi 
când putu să facă o apreciere justă a slăbiciunii sale 
trupeşti. Nu-şi mai putea ridica nicio mână sau un picior. 
Atât de puţin îşi mai putea controla trupul, încât abia dacă 
mai era conştient că avea aşa ceva. Într-adevăr, carnea sa 
putea lesne să-i şadă pe suflet, iar sufletul său, în clipa lui 
de limpezime, ştiu graţie tocmai acelei limpezimi că bezna 
dispariţiei era aproape. Ştia că sfârşitul era aproape; ştia că 
îl privise cu adevărat cu proprii ochi pe Cel Roşu, pe 
mesagerul dintre lumi; ştia că nu va apuca să ducă acel 
mesaj lumii - acel mesaj care, după câte ştia el, e posibil să 
fi aşteptat ca omul să-l audă, din inima insulei Guadalcanal, 
timp de zece mii de ani. Şi Basset se agită să pună lucrurile 
în ordine, chemându-l pe Ngurn la el, afară, la umbra 
arborelui de pâine, şi împreună cu bătrânul vraci discută 
termenii şi aranjamentele ultimului său efort în viaţă, 
aventura sa finală în carne vie. 

— Cunosc legea, O Ngurn, închise el subiectul. Acela care 
nu face parte dintre ai noştri nu poate să privească la Cel 
Roşu şi să rămână în viaţă. Eu, oricum, nu voi mai rămâne 
în viaţă. Tineri tăi mă vor duce în faţa Celui Roşu şi am să-l 
privesc, şi am să-i aud glasul, şi apoi am să mor de mâna ta, 
O Ngurn. În felul acesta vor fi respectate cele trei lucruri: 
legea, dorinţa mea şi intrarea mai rapidă în posesia capului 
meu, pe care toate preparativele tale îl aşteaptă. 

Lucru cu care Ngurn fu de acord, adăugând: 

— E mai bine aşa. Un om bolnav, care nu se mai poate 
face bine, e nebun să mai trăiască pentru un răstimp atât 
de scurt. De asemenea, e mai bine, pentru cei în viaţă, ca el 
să plece. De prea multă vreme eşti pe ducă. Nu că nu mi-ar 
fi fost de folos să discut cu un om atât de înţelept. Dar de 
luni de zile prea puţin am stat de vorbă. În loc de asta, ai 
pus stăpânire pe locul din casa capetelor, făcând o larmă ca 


un porc aflat pe moarte sau vorbind mult şi cu glas tare în 
propria ta limbă, pe care eu nu o înţeleg. Asta m-a zăpăcit 
de tot, fiindcă mie îmi place să gândesc la lucrurile măreţe 
ale luminii şi ale întunericului, în timp ce rotesc capetele în 
fum. Marea gălăgie pe care o făceai era deci o perturbare a 
învăţăturii neîntrerupte şi a acumulării lente a înţelepciunii 
finale la care voi ajunge înainte de a muri. Cât despre tine, 
asupra ta întunericul s-a şi aşternut şi e bine să mori acum. 
Şi îţi făgăduiesc că, în zilele lungi ce urmează, când îţi voi 
roti capul în fum, niciun om din trib nu ne va deranja, iar eu 
am să-ţi spun o mulţime de taine, fiindcă sunt un om bătrân 
şi foarte înţelept şi voi adăuga înţelepciune la înţelepciune 
în timp ce îţi voi roti capul în fum. 

Aşadar făcură o targă şi, purtat pe umerii a şase bărbaţi, 
Basset porni în ultima lui aventură neînsemnată, care 
trebuia să încununeze aventura absolută, pentru el, a vieţii. 
Cu un trup de care abia de mai era conştient, căci până şi 
durerea fusese stoarsă din el, şi cu o minte ascuţită şi 
limpede care îl obişnuia cu un extaz liniştit al gândirii cu 
desăvârşire lucidă, el zăcea pe spate pe targa ce se legăna 
şi privea cum se estompa lumea trecătoare, contemplând 
pentru ultima oară arborele de pâine din faţa casei 
duhurilor, lumina împuţinată de sub acoperişul încâlcit al 
junglei, trecătoarea întunecoasă dintre munţii înghesuiți 
unul într-altul, şaua de calcar brut şi platoul de nisip negru, 
vulcanic. 

Îl purtară în jos pe poteca în spirală din jurul gropii, dând 
înconjur Celui Roşu, care strălucea şi scânteia, părând a fi 
mereu pe punctul de a iriza din culoare şi lumină în cântare 
dulce şi în tunet. Şi îl purtau peste oseminte şi trunchiuri 
ale unor oameni şi zei hăcuiţi, peste ororile altor oameni 
hăcuiţi, care încă trăiau, până la tripodul clădit din trei 
trunchiuri solide, de care atârna uriaşul trunchi de copac în 
chip de berbece. 

Aici Basset, ajutat de Ngurn şi de Balatta, se ridică lipsit 
de vlagă în picioare, clătinându-se din şale de slăbiciune, şi, 


cu ochi limpezi, neşovăitori, atoatevăzători, privi la Cel 
Roşu. 

— O dată, O Ngurn, zise el, fără să-şi ia ochii de la 
suprafaţa strălucitoare şi vibrândă pe care şi în care toate 
nuanțele roşului de cireaşă jucau neîncetat, tot timpul 
tremurând de nerăbdare să se preschimbe în sunet, să 
devină foşnet mătăsos, şoaptă argintie, atingere aurie a 
unor strune, flaut catifelat din ţara zânelor, depărtare suavă 
a tunetelor. 

— Aştept, răspunse Ngurn după o pauză lungă, cu 
tomahawk-ul în mână, gata pregătit, fără ostentaţie. 

— O dată, O Ngurn, repetă Basset, lasă-l pe Cel Roşu să 
vorbească, astfel încât să-l pot vedea şi totodată să-l aud 
vorbind. Apoi loveşte, când am să ridic mâna, fiindcă, atunci 
când am să ridic mâna, am să-mi las capul să se aplece în 
faţă şi am să fac loc pentru lovitură la baza cefei. Dar, O 
Ngurn, eu, care sunt pe cale de a ieşi din lumina zilei 
pentru totdeauna, mi-aş dori să ies având în auz cântarea 
sublimă a glasului Celui Roşu. 

— Iar eu îţi făgăduiesc că nu va exista niciodată un cap 
mai bine conservat ca al tău, îl asigură Ngurn, făcând în 
acelaşi timp semn bărbaţilor din trib să apuce funiile de 
manevră suspendate de trunchiul de copac în chip de 
berbece. Capul tău va fi cea mai măiastră lucrare a mea de 
conservare a capetelor. 

Basset zâmbi liniştit la lăudăroşenia bătrânului, în timp 
ce buşteanul cioplit, tras înapoi pe o distanţă de doi-trei 
metri, era eliberat. În clipa următoare, era pierdut în extaz 
la brusca şi tunătoarea eliberare a sunetului. Dar ce tunet! 
Era dulce, purtând în el calitatea de nepreţuit a tuturor 
metalelor sonore. În el glăsuiau arhanghelii; era sublim de 
frumos înaintea tuturor sunetelor; era învestit cu 
inteligenţa supraoamenilor de pe planetele altor sori; era 
glasul lui Dumnezeu, care te vrăjea şi-ţi poruncea să-l 
asculţi. Şi - miracol nepieritor al acelui metal interstelar! 
Basset, cu propriii săi ochi, văzu culoarea şi culorile 


preschimbându-se în sunet, până ce întreaga suprafaţă 
vizibilă a vastei sfere începu să pâlpâie, să se înfioare 
devenind vaporoasă, străbătută de ceva ce el n-ar fi putut 
spune dacă era culoare ori sunet. În acel moment, simţi că 
interstiţiile materiei îi aparţineau, ca şi contopirile şi 
transfuziile reciproce de materie şi forţă. 

Timpul se scurgea. În cele din urmă, Basset fu readus pe 
pământ din extazul lui printr-un gest plin de nerăbdare din 
partea lui Ngurn. Aproape că uitase de vrăjitorul cel 
bătrân. O străfulgerare a fanteziei îi aduse în gâtlej un 
chicotit plin de satisfacţie. Puşca lui de vânătoare zăcea 
alături de el pe targă. Tot ce avea de făcut era ca, lipindu-şi 
gura ţevii de cap, să apese pe trăgaci şi să-şi zboare capul 
cu totul. 

Dar de ce să-l tragă pe sfoară? fu următorul gând al lui 
Basset. Vânător de capete, fiară canibală şi fiinţă 
omenească, jumătate maimuţă şi jumătate om, bătrânul 
Ngurn jucase totuşi, potrivit normelor sale, cum nu se poate 
mai cinstit. Ngurn era în sine un premergător al eticii şi 
contractului, al cinstirii şi al amabilităţii în rândul 
oamenilor. Nu, hotări Basset, ar fi un mare păcat şi un gest 
dezonorant să-l înşele pe bătrân, la urma urmei. Capul său 
îi aparţinea lui Ngurn şi avea să fie capul de care se va 
îngriji Ngurn. 

Şi  Basset, ridicându-şi mâna în chip de semnal, 
aplecându-şi în faţă capul, aşa cum se înţeleseseră, pentru 
a-şi expune limpede porţiunea unde se lega de coarda 
întinsă a şirei-spinării, uită de Balatta, care nu era decât o 
simplă femeie, o femeie şi atât, singură şi nedorită. El ştiu, 
fără să vadă, când toporişca ascuţită ca un brici se ridică în 
aer în spatele lui. Şi în clipa aceea, dinaintea sfârşitului, 
peste Basset se lăsă umbra Necunoscutului, senzaţia 
miracolului iminent al  năruirii zidurilor în faţa 
imaginabilului. Atunci când ştiu că lovitura pornise şi exact 
înainte ca tăişul de oţel să muşte în carne şi în nervi, 
aproape i se păru că privea chipul senin al Meduzei, 


Adevărul... şi, în acelaşi timp cu muşcătura oţelului, prin 
năvala beznei, în străfulgerarea de-o clipă a imaginaţiei, 
avu viziunea capului său rotindu-se încet, rotindu-se veşnic, 
în casa duhurilor de lângă arborele de pâine. 


Waikiki, Honolulu 
22 mai 1916 





4 Sir Walter Scott (1771-1832) 

12: Rudyard Kipling (1865-1936) - Greatest Story in the 
World. 

ti Collie -rasă de câine de talie mare, cu părul lung şi 
roşcat, botul ascuţit, foarte inteligent şi blând (ciobănesc 
scoţian). 

14 George Sterling (1869-1926) - The Testimony of the 
Suns 

15: Bliss Carman (1861-1929) - A Vagabond Song 

5% William Ernest Henley (1849-1903) - The Sword Singing 
12 Rudyard Kipling - The Cat That Walked by Himself