Joseph Conrad — Lord Jim

Joseph Conrad 
LORD JIM 


Capitolul | 

Era înalt de şase picioare, poate cu un deget sau două mai 
scund, voinic la trup, şi pornea drept spre tine, cu umerii uşor 
încovoiaţi, cu capul înainte şi căutătura fixă, de parc-ar fi fost un 
taur gata să se năpustească. Glasul îi era adînc, puternic, şi 
întreaga lui atitudine trăda un fel de încredere trufaşă, lipsită 
însă de agresivitate, părînd mai degrabă o necesitate lăuntrică 
faţă de sine însuşi şi de oricare altul. De o curăţenie perfectă şi 
îmbrăcat întotdeauna din cap pină-n picioare în alb imaculat, era 
foarte popular în diversele porturi din Orient, unde-şi cîştiga 
existenţa ca agent maritim pe lîngă furnizorii vapoarelor. 

Unui agent maritim nu i se cere nici un fel de examen sub soare, 
dar el trebuie să aibă iscusinţă în sens abstract şi s-o 
dovedească în chip practic. Munca lui constă în a se lua la 
întrecere — prin vele, abur sau visle — cu ceilalţi agenţi maritimi 
şi de a ajunge primul la orice corabie gata să ancoreze, ca să-l 
întîmpine voios pe căpitan, să-i vîre în mînă o reclamă — 
reclama furnizorului naval — iar apoi, la prima vizită pe uscat, 
să-l îndrume singur, dar pe nesimţite, către un magazin, vast cit 
o peşteră, plin cu delicatese bune de mîncat şi de băut pe bora; 
acolo poţi cumpăra tot ce-i de trebuinţă pentru ca vaporul să fie 
bine echipat şi frumos, de la cîrligele pentru cablu, pînă la plicul 
cu foiţe de aurit pupa sculptată, iar căpitanul este primit ca un 
frate de către negustorul pe care nu l-a văzut în viaţa lui. 
Găseşte acolo şi un salon răcoros, scaune moi, sticle cu băuturi, 
ţigări, tot ce trebuie pentru scris, un manual cu regulamentele 
portuare şi o primire caldă, care topeşte sarea a trei luni de 
navigaţie din inima unui marinar. O dată închegate, relaţiile se 
menţin, atita vreme cît vasul stă în port, datorită vizitelor zilnice 
ale agentului maritim. Devotat căpitanului ca un prieten şi plin 
de solicitudine ca 

6 

un fiu, el dă dovadă de răbdarea lui lov, de un ataşament 
generos ca al unei femei şi de jovialitatea unui om de viaţă. 
Ceva mai tîrziu soseşte şi nota de plată. . . Este o meserie 


frumoasă şi plină de omenie. De aceea, agenţii maritimi destoi- 
nici sînt rari. Acela care, pe lingă iscusinţă în sens abstract, mai 
are şi o educaţie marinărească e de nepreţuit pentru patron; 
merită să-i dai şi bani mulţi şi să-i faci şi toate hatîrurile. Jim 
avea totdeauna salarii bune şi se bucura de atita bunăvoință cu 
cită ai fi. putut cumpăra şi devotamentul unui duşman; cu toate 
acestea, uneori, Jim lăsa pe neaşteptate totul baltă, dovedind o 
covîrşitoare nerecunoştinţa, şi o pornea spre alte zări. Motivele 
pe care le dădea patronilor erau vădit nepotrivite. „Nebun de 
legat", îl categoriseau ei îndată ce le întorcea spatele. Aşa îşi 
manifestau cu toţii dezaprobarea faţă de adîncu-rile sensibilităţii 
lui. 

Pentru albii din port şi pentru căpitanii de vase el era doar Jim, şi 
nimic mai mult. Avea, bineînţeles, şi alt nume, dar nu ţinea în 
mod deosebit să-l audă rostit. Acest incognito, îndeajuns de 
străveziu, nu tindea să-i ascundă persoana, ci o anume faptă. ŞI 
cînd fapta aceasta începea să iasă la iveală, Jim părăsea fără 
veste portul unde se afla în timpul acela şi se ducea în altul, de 
obicei tot mai spre Orient. Se aţinea prin porturile maritime, 
fiindcă era un marinar izgonit de pe mări şi fiindcă avea acea 
iscusinţă în abstract proprie doar muncii de agent maritim. Se 
retrăgea deci fără gălăgie înspre soare-răsare, dar, ca un făcut, 
fapta îl urmărea şi se ţinea de el ca umbra. Şi aşa, de-a lungul 
anilor, apăruse, rînd pe rînd, în Bombay, in Calcutta, în Rangoon, 
în Penang, în Batavia, şi în fiecare dintre aceste porturi fusese 
pur şi simplu: agentul maritim Jim. Mai tîrziu, cînd sensibilitatea 
lui extremă faţă de acel intolerabil l-a izgonit pentru totdeauna 
din porturi şi dintre albi, pînă în inima pădurilor virgine, malaiezii 
din satul de junglă unde s-a dus să-şi ascundă jalnica neputinţă 
adăugară un cuvînt la monosilabicul său incognito. îl numiră 
tiian Jim, aşa cum noi am spune lord Jim. 

Se născuse într-o casă de preot. Numeroşi comandanţi de vase 
comerciale însemnate au pornit din asemenea sălaşuri de 
pietate şi pace. Tatăl lui Jim poseda despre necunoscut cîteva 
cunoştinţe precise, menite să ducă pe calea cea dreaptă 
muritorii ce viețuiesc în bordeie, fără să tulbure însă tihna celor 
cărora o providenţă infailibilă le îngăduie să trăiască 

în castele. Cocoţată sus pe o colină, bisericuţa era cenuşie, s-ar 
fi zis o stîncă acoperită cu muşchi, ce se zărea printr-o perdea 
zdrenţuită de frunze. Se înălța acolo de veacuri, dar copacii din 


preajmă păreau să-şi mai amintească de punerea primei pietre 
de temelie. Mai la vale, faţada roşie a casei parohiale îşi revărsa 
coloritul cald peste pajiştile, straturile de flori şi brazii din jur; în 
spatele casei se aşternea o livadă, la stînga, curtea pavată a 
grajdurilor, de unde se zăreau geamurile înclinate ale acoperi- 
şurilor de sere, rezemîndu-se pe un perete de cărămidă. Parohia 
aparținuse, de generaţii, familiei, dar Jim era unul dintre cei cinci 
fii ai preotului, şi cînd paginile de aventuri, citite în timpul 
vacanţelor, îi deşteptară vocaţia de marinar, familia îl trimise 
îndată pe o navă-şcoală pentru ofiţerii din marina comercială. 
învăţă acolo puţină trigonometrie şi deprinse peste puţin timp 
să manevreze velele superioare ale arborelui artimon. Era iubit 
de mai toţi. S-a clasat al treilea la navigaţie şi a ramat în primul 
cuter. Graţie siguranţei şi vigorii sale fizice, se simţea nespus de 
bine sus în aer. Postul său era pe verga superioară a catargului, 
şi de acolo privea deseori, cu disprețul omului menit să se afle 
în frunte unde-i primejdia mai mare, acoperişurile tăcute ale 
caselor, printre care îşi purta apele fluviul întunecat, şi coşurile 
uzinelor presărate la marginea cîmpiei, profilîndu-se 
perpendicular pe un cer de funingine, fiecare subţire ca un 
creion şi slobozindu-şi fumul asemenea unor vulcani. Se uita la 
vasele mari pornind în larg, la bacurile în continuă mişcare, la 
bărcuţele care pluteau jos de tot, la poalele vasului. în 
splendoarea ceţoasă a zărilor mării şi-n străfundul inimii îi mijea 
speranţa unei vieţi înfrigurate, într-o lume cutremurată de 

mari aventuri. 

Pe puntea inferioară, în babilonia celor două sute de glasuri, uita 
uneori de sine, trăind, mai devreme, în vis, viaţa pe mare din 
literatura de aventuri. Se vedea salvind oameni de pe vapoare 
ce se scufundau, doborînd catargele pe furtună, înotînd cu o 
parimă prin valurile clocotitoare; sau, naufragiat singuratic, 
desculţ şi pe jumătate gol, căţărindu-se pe recife pleşuve şi 
căutînd scoici ca să-şi potolească foamea. înfrunta sălbatici pe 
coastele tropicale, înăbuşea răzvrătiri în largul mării, sau 
îmbărbăta, într-o bărcuţa pierdută pe ocean, oameni cuprinși de 
disperare — mereu pildă vie de împlinire a datoriei, la fel de 
neclintit ca un erou de roman. 

8 

— Ceva colo-n faţă! Toţi pe punte! 

Sări în picioare. Camarazii lui se îngrămădeau spre scări. Auzi 


zgomote de paşi şi strigăte deasupra capului, şi cînd trecu peste 
tambuchi, rămase nemişcat, ca năucit. 

Era amurgul unei zile de iarnă. începînd de la amiază, vintul se 
înteţise, întrerupînd traficul pe fluviu, şi sufla acum cu puterea 
unui uragan, în răbufniri ce răsunau ca nişte bubuituri de tun, 
slobozite peste ocean. Ploaia cădea în pînze piezişe, care 
biciuiau şi se spulberau, lăsîndu-l pe Jim să întrezărească 
tumultul ameninţător al apelor învrăjbite; mici ambarcaţiuni 
săltate haotic de-a lungul malului, clădiri nemişcate în ceața 
deasă, bacuri mari legănîndu-se greoi la ancoră, vaste barcaje 
zvirlite în sus, în jos şi dispărînd într-un nor de spumă. O nouă 
rafală păru să nimicească tot ce se ivea văzului. Văzduhul era o 
apă zburătoare. S-ar fi zis că furtuna avea un scop hain, că în 
urletul vîntului şi-n tumultul brutal al cerului şi al mării era o 
furie dezlănţuită împotriva lui, tăindu-i răsuflarea de spaimă. 
Stătea încremenit. | se părea că-l duce virtejul. 

Deodată fu îmbrîncit. 

— Armaţi cuterul! 

Ciţiva tineri trecură în goană pe lîngă el. Un vas de cabotaj, în 
goană după adăpost, sfărimase un scuner ancorat, şi unul dintre 
instructorii navei-şcoală văzuse accidentul. O ceată de elevi 
săreau peste balustradă şi se îmbulzeau în jurul macaralei. 

— Ciocnire. . . chiar în faţa noastră. . . A văzut-o şi domnul 
Symons. 

O lovitură puternică îl izbi pe Jim de arborele trinchet. Se agăţă 
de o frînghie. Înlănţuită de parime, vechea navă-şcoală tremura 
toată, abia ţinînd piept vîntului şi îngînînd pe ton de bas din 
velatura sărăcăcioasă cîntecul temerar al tinereţii ei pe mare. 
— Fila x! 

Jim văzu barca echipată cu oameni coborînd uşurel în josul 
balustradei şi se repezi după ea. Auzi un clipocit. 

— Mola 2 ! Degajaţi-vă din palane ! 

Jim se aplecă peste bord. Fluviul clocotea, brăzdat de spume. 
Prin întunericul ce cobora, cuterul putea fi văzut sub 

1 Termen marinăresc—a da drumul treptat la parime. 

2 Termen marinăresc—a da drumul brusc la parime. 
magia apelor şi vîntului, care, ţinîndu-l o clipă suspendat, 
îl aruncă în faţa navei. 

Un glas ascuţit dintr-acolo ajunse slab pînă la Jim. 

— Toţi o dată, puşlamalelor, toţi o dată, dacă vreți să 


salvaţi pe cineva! 

Şi, deodată, ridicîndu-şi prora şi sărind peste un val, cu toate 
vislele în aer, barca rupse vraja în care o ţineau şi apele şi 
vîntul... O mînă puternică se lăsă pe umărul lui Jim. 

— Prea tirziu, tinere... 

Comandantul navei îl opri pe băiat, care părea gata sa sară 
peste bord, iar acesta ridică spre el o privire îndurerată, 
conştient de înfrîngere. Căpitanul îi surise cu simpatie: 

— Data viitoare mai mult noroc. Asta te va învăţa să te grăbeşti! 
Aclamaţii zgomotoase salutau cuterul. Se întorcea săltînd, plin 
pe jumătate cu apă, şi cu doi oameni istoviţi plescăind la fund. 
întregul tumult, cu vuietul vîntului şi al mării, îi apărea acum lui 
Jim demn de tot disprețul; regreta tot mai mult spaima lui în faţa 
acelor ameninţări deşarte. Pe viitor va şti cum să le privească. | 
se părea că nu-i va mai păsa nicicînd de furtună. Putea să 
înfrunte primejdii şi mai grozave. Chiar aşa va face. Ba mai bine 
decit oricine. Nu-i rămăsese nici umbră de teamă. Totuşi se ţinu 
deoparte în seara aceea, în timp ce şeful de rame de pe cuter, 
un băiat cu chip de fată şi cu ochi mari, cenușii, devenise eroul 
punţii inferioare. Camarazii se îmbulzeau în jurul lui cu tot felul 
de întrebări. lar le povestea: 

— l-am văzut capul săltînd pe apă, şi atunci i-am aruncat 
cangea. Dar cangea s-a agăţat de pantaloni şi era cît pe-aci să 
mă tîrască şi pe mine peste bord, gata să cad poate în apă, dacă 
bătrînul Symons nu lăsa cîrma ca să mă înşface de picioare. Cit 
pe-aci să se răstoarne şi cuterul. Om tare de treabă bătrînul 
ăsta Symons! Eu nu-i port pică fiindcă-i aşa de morocănos cu 
noi! Mă ţinea de picioare şi mă înjura de zor, dar, pasămite, în 
felul ăsta îmi spunea să nu scap cangea din mînă. Cam arţăgos 
moş Symons, nu-i aşa? ... A,nu... nu era cel mic şi blond, era 
celălalt, voinicu ăla cu barbă. Cînd l-am tras din apă, gemea: 
„Vai, vai, piciorul meu, piciorul meu..." şi şi-a dat ochii 
peste cap. închipuiţi-vă namila aia să leşine ca o fată! Ar 
leşina vreunul dintre voi dintr-o împunsătură de cîrlig? Eu, 
unul, ştiu că nu! Cîrligul îi intrase în picior pînă aici... 
10 

Şi arătînd prăjina cu cîrlig, adusă anume în acest scop, stîrni 
senzaţie printre ceilalţi. 

— Ce prostie! Nici nu-i intrase în carne, numai în pantaloni. 
Fireşte, i-a curs o groază de sînge ! 


„Ce jalnică paradă de vanitate", gîndea Jim, ascultîndu-i. 
Furtuna le inspirase un eroism la fel de fals ca şi teroarea ei 
spectaculoasă. Era mînios pe dezlănţuirea năprasnică a cerului 
şi pămîntului fiindcă-l luase pe nepregătite şi-i oprise în chip 
neloial pornirea generoasă de a comite isprăvi vitejeşti. Pe de 
altă parte, se simţea aproape mulţumit că nu coborise în cuter, 
pentru că treaba fusese făcută destul de uşor. De fapt, privind, 
el dobîndise mai multă experienţă decit cei care se aviîntaseră în 
mare. în ziua cînd ceilalţi vor da înapoi — şi era sigur că aşa se 
va întimpla — el singur va şti cum să se ia de piept cu hachiţele 
mărilor şi ale vîntului. Ştia acum ce să creadă despre toate 
astea. Privite cu sînge rece, erau de disprețuit. Nu putea găsi 
nici urmă de emoție în el, iar rezultatul final al întîmplării crunte 
fu că, neobservat şi departe de gloata zgomotoasă a 
camarazilor, Jim se lăsă prins şi mai cu foc de setea de aventură 
şi de credinţa sa într-un curaj neţărmurit. 

Capitolul II 

După doi ani de şcoală, Jim a pornit pe mări, dar ajungînd în 
regiunile atît de familiare imaginaţiei sale, le-a găsit ciudat de 
sărace în orice aventuri. A făcut călătorii numeroase. A cunoscut 
monotonia magică a vieţuirii între cer şi apă; a trebuit să indure 
dojenile semenilor, asprimile mării şi severitatea prozaică a 
îndatoririlor zilnice care-ţi asigură pîinea şi a căror singură 
răsplată se află în dragostea desăvirşită faţă de meserie. Dar 
această răsplată l-a ocolit. Totuşi, îi era greu să dea înapoi, 
fiindcă nimic nu este mai fermecător, mai amăgitor şi mai 
înrobitor decit viaţa pe mare. De altfel, i se deschidea înainte un 
viitor strălucit. Binecrescut, serios, cuviincios, îşi cunoştea 
pertect îndatoririle; după un timp, deşi foarte tînăr, a ajuns 
secund pe un vas destul de important, fără să fi trecut măcar 
prin acele încercări ale mării care scot la iveală valoarea 
lăuntrică a unui om, tăria lui de caracter şi aluatul din care e 
plămădit, punînd totodată în lumină, nu numai pentru ceilalţi, 
dar chiar 

11 

pentru el însuşi, puterea lui de rezistenţă şi tainicele-i aspirații. 
în tot timpul acesta, Jim a mai întrezărit o singură dată străşnicia 
furiilor mării dezlănţuite. Faptul acesta nu se întîmplă atît de des 
pe cît s-ar crede. Primejdia aventurilor marinăreşti şi a furtunilor 
are multe fațete, şi numai cînd şi cînd îţi apare în chip vădit 


acea violenţă cu intenţie sinistră, acel ceva nedefinit care sileşte 
mintea şi inima omului să creadă că înlănţuirea de calamităţi 
sau furia elementelor îl atacă cu gînduri rele, cu o forţă fără frîu, 
cu o cruzime dezlănţuită, vrînd să-i smulgă din inimă orice 
speranţă sau teamă, chinul oboselilor şi setea de odihnă, vrînd 
să sfărime, să distrugă, să nimicească tot ce el a văzut, a 
cunoscut, a savurat, a iubit sau a urit, tot ce este necesar şi de 
nepreţuit — soarele, amintirile, viitorul — vrînd să spulbere din 
faţa lui toate comorile lumii prin actul simplu şi groaznic al 
uciderii. 

Lovit greu de prăbuşirea unui catarg, la începutul unei 
săptămîni, în legătură cu care căpitanul său scoţian avea să 
spună mai tîrziu: „Prrietene, marre minune c-am scos-o la 
capăt!", Jim petrecu zile întregi întins pe spate, buimăcit, 
doborit, disperat şi torturat, ca în adincul unei prăpăstii chinui- 
toare. Puțin îi păsa de tot ce avea să urmeze, ba în clipele de 
luciditate îşi preţuia exagerat indiferența. Pericolul, atunci cînd 
nu-l vezi, are impreciziunea gîndirii omeneşti. Frica se 
estompează, şi din lipsă de stimulent, imaginaţia, duşman al 
oamenilor şi mamă a tuturor spaimelor, aţipeşte în întunecimea 
simţirii istovite. Jim nu vedea decit dezordinea din cabina lui 
clătinată de valuri. Zăcea înţelenit în miezul acelui mărunt haos 
şi se simţea fericit în sinea lui că nu trebuie să se urce pe punte. 
Mai era totuşi cînd şi cînd prins de un acces neprevăzut de 
spaimă care-l făcea să tresară şi să se zvircolească sub pături; 
vitregia oarbă a unei existenţe supuse agoniei senzaţiilor 
incontrolabile îl umplea de dorinţa disperată de a scăpa cu orice 
preţ. Apoi vremea frumoasă se ivi iarăşi, şi Jim uită totul. 

Dar continua să şchioapete, şi la prima escală într-un port din 
Orient a fost nevoit să se interneze într-un spital. Cum 
însănătoşirea  întîrzia, camarazii trebuiră să-l părăsească. 
Nu mai erau decit alţi doi pacienţi în salonul albilor: casierul unei 
canoniere şi un fel de antreprenor de căi ferate dintr-o provincie 
vecină, atins de o boală tropicală misterioasă. Primul îşi rupsese 
piciorul dintr-o căzătură printr-un tambuchi, al doilea socotea că 
doctorul era un nătărău şi se îndopa pe-ascuns 

12 

cu tot felul de leacuri nepermise, strecurate pe furiş de către 
servitorul său tamill, cu un devotament neobosit. Cei trei îşi 
povesteau viaţa, jucau uneori cărţi sau căscau, lenevind, în 


pijamale, pe fotolii, fără să rostească un cuvînt. Spitalul era 
aşezat pe o colină, şi adierea uşoară ce răzbea prin ferestrele 
totdeauna larg deschise revărsa în camera goală căldura 
cerului, lîncezeala pămîntului şi suflul vrăjit al apelor orientale. 
Era o adiere plină de arome, o îmbiere la necurmat repaos, o 
dăruire de visuri fără de sfîrşit. în fiecare zi Jim contempla, peste 
desişurile grădinilor, dincolo de acoperişurile oraşului şi de 
frunzişul palmierilor înşiraţi în lungul malului, rada, poartă a 
Orientului, rada aceea presărată cu ghirlande de insulițe, în 
lumina glorioasă a soarelui, cu corăbiile ei ca nişte jucării şi 
foiala vioaie ca o paradă în zile de sărbătoare, cu seninul etern 
al cerului oriental deasupra şi pacea surizătoare a mărilor 
orientale umplind spaţiul pînă departe, la orizont. 

îndată ce a putut merge fără baston, Jim s-a dus în oraş să caute 
o ocazie de întors acasă. Nu a găsit nimic, dar pe cînd aştepta, a 
luat, fireşte, contact în port cu oameni de meseria lui. Aceştia 
erau de două feluri. Cîţiva, puţini la număr şi rari la vedere pe 
acolo, duceau o viaţă misterioasă, menţi-nîndu-şi nealterate 
energia, un temperament de pirat şi ochii de visător. Viaţa lor 
părea să se scurgă într-un vîrtej nebun de planuri şi speranţe, 
de primejdii şi fapte care sfidau civilizaţia prin enigmele 
întunecate ale mării; în existenţa lor fantastică, moartea era 
singurul eveniment ce părea să aibă certitudinea unei realizări. 
Majoritatea celorlalţi erau însă oameni care, zvirliţi acolo, ca şi 
el, prin cine ştie ce întîmplare, rămăseseră în chip de ofiţeri pe 
corăbiile localnice. Aveau acum oroare de liniile metropolei, cu 
obligaţii mai grele, cu un serviciu mult mai sever şi riscul 
oceanelor biîntuite de furtuni. Se simțeau în deplină armonie cu 
liniştea veşnică a cerului şi a mărilor din răsărit. Le p'ăceau 
călătoriile scurte, şezlongurile, comode, echipajele mari de 
indigeni, ca şi privilegiul de a fi albi. Se cutremurau la gîndul 
unei munci grele şi duceau o existenţă uşoară, deşi nesigură, 
mereu pe punctul de a fi concediaţi, mereu gata să se angajeze 
oriunde, în slujba chinezilor, arabilor sau metişilor, chiar şi în 
slujba Diavolului, dacă acesta le-ar fi asigurat o muncă uşoară. 
Vorbeau necon- 

1 Populaţie răspîndită în India de sud şi în Ceylon. 

13 

tenit despre întorsături norocoase: cum cutare luase comanda 
unui cabotor pe coastele Chinei — un lucru de nimic — cum 


cutare avea un angajament uşor undeva în Japonia; şi celălalt o 
ducea bine în marina siameză; şi din tot ce spuneau, din gesturi, 
din priviri, din înfăţişare ieşea la iveală punctul lor slab, buba: 
hotărîrea de a lincezi fără riscuri de-a lungul întregii vieţi. 

La început, mulţimea aceasta flecară de pretinşi marinari îi păru 
lui Jim mai ireală decît lumea umbrelor. Cu timpul, însă, simţi un 
fel de fascinaţie la vederea acestor oameni, a înfăţişării lor 
prospere, legată de atit de puţină muncă şi riscuri atît de mici. 
în locul dispreţului iniţial, îşi croi drum, încet-încet, un alt 
sentiment şi, părăsind deodată ideea de a se întoarce acasă, Jim 
acceptă un loc de secund pe vasul „Patna". 

„Patna" era un vapor local, bătrîn ca munţii, subţire ca un 
prepelicar şi mai mîncat de rugină decît un cazan de apă uzat. 
Aparţinea unui chinez, era închiriat de către un ar.ib şi 
comandat de un soi de renegat german din New South Wales, 
un tip foarte grijuliu să-şi blesteme în public pămîntul natal, dar 
care, influenţat poate de străşnicia politicii victorioase a lui 
Bismarck, brutaliza pe toţi cei de care nu se temea, arborînd un 
aer „foc şi pară", combinat cu un nas purpuriu şi o mustață 
roşcată. 

După ce vasul fusese vopsit pe dinafară şi curăţat pe dinăuntru, 
vreo opt sute de pelerini au fost înghesuiți pe bordul care adăsta 
sub presiune în lungul unui debarcader de lemn. 

Se scurgeau pe vas prin trei pasarele, se scurgeau minaţi de 
credinţă şi de speranţă într-un paradis oarecare, se scurgeau cu 
un lipăit neîntrerupt şi surd de picioare goale tîrite, se scurgeau 
fără un cuvint, fără un murmur sau o privire îndărăt. Şi o dată 
scăpaţi de barierele puse pe punte, se răspîn-diră peste tot, de 
la prova la pupa, se revărsară înainte şi înapoi, năpădiră jos prin 
chepengurile căscate, inundară firidele ca apa care umple o 
cisternă, ca o apă care se infiltrează prin crăpături, ca o apă 
care se ridică tăcut pînă sus, în vîrf. Opt sute de oameni, bărbaţi 
şi femei, plini de credinţă şi speranţă, de duioşie şi amintiri; se 
strinseseră acolo veniţi din nord şi din sud, din toate ungherele 
Orientului, după ce au bătut potecile junglei, după ce au coborit 
fluvii şi au aţinut maluri în lungul vadurilor, după ce au trecut 
din insulă în insulă pe bărci şubrede, au înfruntat suferinţe 
şi li s-au înfăţişat 

14 

privelişti ciudate; erau năpădiţi de temeri stranii şi îmbărbătaţi 


de o singură dorinţă. Veneau din colibele singuratice ale 
deşertului, din aşezările populate, din satele de la malul mării. 
Mînaţi de o idee, îşi părăsiseră pădurile, luminişurile, protecţia 
căpeteniilor, prosperitatea sau sărăcia, meleagurile tinereţii lor 
şi mormintele părinţilor. Veniseră plini de praf, de sudoare, de 
murdărie şi zdrenţe; oameni voinici în fruntea familiilcr lor, 
bătrîni slăbănogi mergind tot înainte, fără speranţa unei 
întoarceri, tineri cu ochi temerari, cercetînd iscoditor lumea, 
fetişcane sfioase, cu părul lung, femei stîngace, cu faţa 
acoperită, care-şi stringeau la sîn pruncii adormiţi, înfăşuraţi în 
lăbărţăturile unor basmale soioase, pelerini inconştienţi ai unei 
credinţe neîndurătoare. 

— Priveşte te vite ! zise patronul neamt către noul său secund. 
Un arab, conducătorul acelei pioase călătorii, s-a îmbarcat cel 
din urmă. Păşea încet pe bord, grav şi arătos, înfăşurat într-un 
halat alb şi cu un turban mare. îndărătul lui urma o liotă de 
servitori, care-i purtau bagajele; „Patna" ridică ancora şi se 
îndepărtă de chei. 

înaîntînd printre două insule mici, tăie de-a curmezişul bazinul 
rezervat corăbiilor cu pînze, înşirate în semicerc la umbra unei 
coline, apoi trecu pe lîngă muchii de stînci înspumate, în 
picioare, la pupa, arabul rostea cu glas tare rugăciunile 
călătorilor pe mare. Invoca ajutorul Celui-de-Sus în această 
călătorie, implorîndu-l să binecuvinteze truda oamenilor şi 
dorinţele tainice ale inimilor. Vaporul despica în umbra amur- 
gului apa liniştită a strimtorii; departe de pupa navei cu pelerini, 
un far înfipt de necredincioşi pe un banc de nisip înşelător părea 
că clipeşte din ochiul de flăcări, bătîndu-şi parcă joc de acea 
misiune de credinţă. 

„Patna" trecu strimtoarea, traversă golful şi-şi urmă drumul prin 
braţul „Primului grad". Se îndrepta spre Marea Roşie, sub un cer 
senin, sub un cer fierbinte şi fără nori, sub o arşiţă care ucidea 
orice gind, chircea inima şi ofilea orice pornire de vlagă şi 
putere. Şi sub splendoarea sinistră a acelui cer, marea albastră 
şi adîncă rămînea liniştită, fără o mişcare, fără o undă, fără o 
încreţitură, viscoasă, stătută, moartă. Cu un vijiit uşor, „Patna" 
tăia această cîmpie netedă şi luminoasă, desfăşura pe cer o 
panglică neagră de fum, lăsa în urmă-i, pe ape, o panglică albă 
de spumă, pălind însă pe dată, ca năluca unei diîre lăsate pe o 
mare moartă de năluca unei corăbii. 


16 

Ca şi cum ar fi ţinut pasul pelerinilor in drum, soarele se ridica 
din ape în fiecare dimineaţă cu o răbufnire tăcută de lumină, 
exact la aceeaşi distanţă de pupa vasului, îl întîmpina la amiază 
şi-şi vărsa dogoarea razelor peste dorurile pioase ale oamenilor, 
lucea apoi la coboriş şi se cufunda misterios în ape, seară de 
seară, la aceeaşi distanţă de plecăciunile provei. Cei cinci albi 
trăiau pe bord, în partea din mijloc, izolaţi de încărcătura 
umană. Coviltirele acopereau puntea cu un înveliş alb de la un 
capăt la altul, şi numai un zumzet uşor, un murmur surd de 
glasuri triste, trăda prezenţa mulţimii de oameni peste întinsul 
înflăcărat al oceanului. Şi aşa se scurgeau zilele, liniştite, 
fierbinţi, grele, pierind una după alta în trecut, ca şi cum s-ar fi. 
prăbuşit într-un abis despicat pe vecie de dira vasului; iar vasul, 
singuratic sub şuvoiul de fum, îşi vedea neclintit de cale, negru, 
încins în acea imensitate luminoasă, pirjolit parcă de flăcările 
pîlpfinde ale unui cer nemilos. 

Nopțile coborau asupră-i ca o binecuviîntare. 

Capitolul III 

O linişte minunată se lăsa asupra lumii, şi stelele păreau să 
trimită, cu seninătatea strălucirii lor, făgăduinţa unei păci eterne 
pe pămînt. Luna nouă îşi arăta cornul şi scînteia jos, la apus — s- 
ar fi. zis o aşchie scăpată dintr-un drug de aur. Marea Arabă, 
netedă şi rece la vedere ca o pînză de gheaţă, îşi desfăşura 
perfecta ei netezime pînă la cercul perfect al orizontului 
întunecat. Elicea se învirtea fără oprire, ca şi cum bătăile ei ar fi. 
făcut parte din planul unui univers bine rînduit; de fiecare parte 
a navei, două brazde adinei de apă, stăruitoare şi întunecate pe 
luciul nemişcat, închideau între crestele lor drepte cîteva 
vîrtejuri albe de spumă ce se spărgeau cu vuiet surd, cîteva 
valuri mărunte, cîteva încreţituri, cîteva unde rămase îndărăt, 
tulburînd faţa mării o clipă după trecerea vasului, ca apoi să se 
domolească, împroşcînd uşor, şi să dispară în imobilitatea 
circulară a cerului şi apei, al cărei centru rămînea veşnic punctul 
negru al „Patnei" în mişcare. 

Intîrziind pe punte, Jim se simţea pătruns de certitudinea unei 
securităţi şi a unei păci nemărginite, oglindită în tăcerea 
încremenită a naturii, aşa cum chipul senin şi duios al unei 
mame oglindeşte sentimentul cert al unei dragoste puternice. 
16 


Sub coviltirele lor, pelerinii religiei aspre se lăsau în voia înţe- 
lepciunii şi temerităţii albilor, cu încredere în puterea necre- 
dinţei lor şi în carapacea de fier a navei lor de foc. Dormeau pe 
rogojini, pe pături, pe scîndurile goale, pe toate punţile, în toate 
ungherele întunecoase, înfăşuraţi în toale colorate, acoperiţi de 
zdrenţe soioase, cu capul sprijinit pe o legăturică plină cu 
boarfe, cu fruntea pe braţele încrucişate, bărbaţi, femei, copii, 
bătrîni şi tineri, neputincioşi sau viguroşi, toţi egali în faţa 
somnului, acest frate al morţii. 

Un curent de aer stîrnit din faţă de viteza navei străbătea 
întunericul punţii printre parapetele înalte şi trecea peste 
trupurile culcate ale pelerinilor. Cîteva flăcărui slabe, sub globul 
lămpilor, atîrnau ici-colo de grinzi, în timp ce, sub cercurile de 
lumină confuză, pe care neîncetata trepidaţie a navei o făcea să 
tremure, se iveau ba o bărbie ascuţită, ba două pleoape închise, 
o mînă neagră cu inele de argint, un braţ descărnat de sub o 
pătură găurită, un cap dat pe spate, un picior gol, un git dezvelit 
şi întins, de parcă s-ar fi oferit tăişului unui cuţit! Cei înstăriți 
făcuseră pentru familiile lor adăposturi din lăzi mari şi rogojini 
prăfuite; cei săraci dormeau unul lîngă altul, cu tot avutul lor 
strîns într-o basma sub cap; bătrînii dormeau singuratici, cu 
picioarele chircite pe covoraşul de rugăciuni, cu mîinile la urechi 
şi coatele de o parte şi de alta a trupului; ţinîndu-şi umerii 
ridicaţi şi genunchii sub bărbie, un tată moţăia abătut lîngă 
băiatul lui, care dormea pe spate, cu părul vilvoi şi un braţ întins 
poruncitor; o femeie, înfăşurată din cap pînă în picioare, ca un 
cadavru, într-un giulgiu de pînză albă, ţinea cîte un copil gol la 
fiecare subţioară, îngrămădite la pupa navei, bagajele arabului 
păreau o movilită cu contur bizar; o lampă se bălăbăânea 
deasupra, iar îndărăt, un vălmăşag de forme nedesluşite; sclipiri 
de oale pîntecoase de aramă, picioarele rupte ale unui scaun de 
punte, lame de lance, teaca unei săbii vechi rezemată pe un 
maldăr de perne, gitul unei cafetiere de tinichea. Pe copastia de 
la pupa vasului, lochul suna regulat, cu o singură bătaie, după 
fiecare milă parcursă de convoiul pelerinilor. Peste pilcurile de 
oameni adormiţi plutea uneori un oftat lin şi uşor, mărturie a 
vreunui vis agitat, în timp ce zgomote metalice scurte, ţişnite 
din pînte-cele vasului — o lopată ricîită apăsat sau o uşă de 
cuptor trîntită violent — explodau brutal, ca şi cum o liotă de 
oameni sorociţi unei munci misterioase în adîncuri ar fi fost 


prinşi 

17 

de miînie. în timpul acesta, carena zveltă şi înaltă a navei îşi 
urma drumul lin, fără vreo legănare a catargelor goale, despi- 
cînd neîncetat calmul suprem al apelor, sub limpezimea de 
neatins a cerului. 

Jim se plimba de-a curmezişul punţii şi, în tăcerea fără margini, 
îşi auzea paşii răsunînd puternic, s-ar fi. zis un ecou al stelelor 
de veghe. Ochii lui rătăcind în zare păreau să scruteze avid 
necunoscutul, dar nu desluşeau nici umbră de întîmplare în 
preajmă. Singura urmă pe mare era aceea a fumului negru ce se 
revărsa greoi din coş într-un şuvoi imens, al cărui capăt se 
mistuia în văzduh. Doi malaiezi tăcuţi şi aproape nemişcaţi 
ţineau de o parte şi de alta timona, a cărei margine de alamă 
sclipea intermitent în ovalul de lumină proiectat de habitaclu. 
Cînd şi cînd, o mînă cu degete negre se ivea luminată, prin-zind 
şi lăsînd alternativ cavilele rotative, în timp ce verigile lanțurilor 
scîrțţiiau surd în scobiturile roții. 

Jim se uita la busolă, scruta zările de neatins şi, în starea lui de 
euforie, îşi întindea mădularele răsucindu-şi tot trupul, pînă-i 
trosneau încheieturile; exaltat parcă de acea pace supremă, 
simţea că nu-i mai pasă de tot ce i s-ar fi putut întîmpla pînă la 
sfîrşitul zilelor lui. Din cînd în cînd arunca o privire lene-voasă pe 
o hartă fixată cu patru ace pe un trepied scund, în spatele 
servomotorului cîrmei. Foaia, reprezentind fundul oceanului, 
arăta, sub lumina ştearsă a unei lanterne ce se iibea de un 
ponţii, o întindere la fel de netedă ca şi suprafaţa lucie a mării. 
Rigle paralele, cu o pereche de compasuri, adăstau pe foaie; 
poziţia navei la amiază era indicată cu o cruce neagră, şi linia 
dreaptă, trasă ferm cu creionul pînă la Perim, indica drumul 
navei, calea pelerinilor spre Locurile Sfinte, făgăduinţa miîntuirii, 
răsplata vieţii veşnice. Creionul, cu virfu-i ascuţit îndreptat spre 
coasta Somaliei, zăcea nemişcat şi rotund ca un catarg golaş 
plutind în bazinul unui golf adăpostit. „Ce bine merge!" îşi zicea 
Jim cu mirare şi un soi de recunoştinţa faţă de pacea imensă ce 
domnea pe mare şi în ceruri. în astfel de clipe nu visa decit 
fapte măreţe; răsfăţa în gînd asemenea vise şi izbînda isprăvilor 
lui imaginare. Erau partea cea mai de preţ a vieţii, tainicul său 
adevăr, realitatea ascunsă. Aveau o splendidă virilitate, 
farmecul nelămuritului, şi defilau prin faţa lui cu pas eroic; îi 


purtau sufletul departe şi-l îmbătau cu filtrul divin al 
neţărmuritei încrederi în sine. Nu exista greutate pe care să h-o 
înfrunte. Şi îi era atît de drag gîndui 

18 

acesta, încît suridea ţinîndu-şi ochii aţintiţi maşinal înainte; iar 
cînd se întîmpla să arunce o privire îndărăt, vedea dira albă a 
brazdei tăiate în apă de etrava navei, la fel de dreaptă ca şi linia 
neagră trasă pe hartă cu creionul. 

Deodată auzi zgomotul cupelor cu cenuşă, ridicate şi coborite de 
manşa ventilatorului; acest zăngănit îl vestea că sfîrşitul cartului 
său era aproape. Suspină uşurat, dar şi cu părere de rău că 
trebuia să părăsească eternitatea care-i hrănea avintul 
aventuros al gîndurilor. îi era şi cam somn, simţea în tot trupul o 
lîncezeală delicioasă, ca şi cum sîngele i s-ar fi schimbat în lapte 
cald. Comandantul se urcase tiptil pe punte, în pijama, cu 
halatul larg desfăcut. Roşu la faţă, buimac încă de somn, cu 
ochiul stîng întredeschis şi cu cel drept privind stupid şi sticlos, 
îşi apleca spre hartă capul enorm, scărpinîndu-şi somnoros 
coastele. Era ceva obscen în aspectul acelei cărni goale. Pieptul 
fleşcăit şi unsuros lucea de parcă în timpul somnului ar fi asudat 
cu grăsime. Făcu o remarcă profesională cu un glas sec şi aspru, 
ca zgomotul unei răzătoare pe muchia unei scînduri; punga guşii 
duble atîrna ca un sac bine legat de capătul fălcilor. Jim tresări 
şi îi răspunse plin de cuviinţă, dar, cum îl vedea pentru prima 
oară sub acest aspect revelator, silueta odioasă şi grasă i s-a 
fixat pentru totdeauna în memorie ca o întruchipare a uriţeniei 
şi vulgarităţii ascunse pretutindeni în lumea pe care o iubim: 
ascunsă în propriile noastre inimi de la care aşteptăm salvarea, 
în oamenii care ne înconjoară, în priveliştile care ne umplu ochii, 
în sunetele care ne umplu urechile, în aerul care ne umple 
plămiînii. 

Coborînd încetişor, aşchia de aur a lunii se pierduse pe întinsul 
întunecat al apelor, şi veşnicia de dincolo de cer părea să 
coboare mai aproape de pămînt, cu sclipirea mai vie a stelelor, 
cu penumbra mai adîncă a cupolei translucide care acoperea 
discul neted al unei mări opace. Nava înainta atit de uşor, încît 
călătorii nici nu-i simțeau mişcarea, s-ar fi zis o planetă 
suprapopulată zorind prin întunecate spaţii de eter, dincolo de 
roiul sorilor, în singurătăţile profunde şi calme care aşteaptă 
suflul unor creaţii viitoare. 


— Fierbinte e nimic spus, dedesubt e pur şi simplu iadul! rosti o 
voce. 
Jim surise fără să se întoarcă. Comandantul îşi înţepeni 
cogeamite spate; era atitudinea obişnuită a renegatului, voind 
să arate că nu avea habar de existenţa ta, afară de cazul cînd 
19 
îi convenea să se întoarcă spre tine cu o privire crincenă, înainte 
de a da drumul unui torent de sudalme jignitoare, care-i ţişneau 
din gură ca dintr-un canal de lături. La început, comandantul se 
mulţumi să scoată doar un mîrfit morocănos; mecanicul secund, 
pe ultima treaptă a scării, îşi urma netulburat şirul necazurilor, 
mototolind în miinile-i asudate o zdreanţă murdară. Sigur, 
marinarii se lăfăiau sus pe punte, şi chiar de l-ar fi omorit 
cineva, el tot n-ar n putut spune la ce erau buni ăştia pe lume. 
Bieţii mecanici, ei trebuiau să asigure mersul navei, şi tot ei ar fi 
putut foarte bine să facă şi restul. . . Ei, comedia naibii. . . 
— Ţine-ţi fleanca! bombăni neamţul, brutal. 
— Da, da, ţine-ţi fleanca! ... Şi cînd ceva merge prost, atunci 
pe noi te năpusteşti, aşa e? urmă celălalt. 
Se prăjise el dedesubt, nu glumă, dar acuma măcar n-o să-i mai 
pese de păcatele lui, că-n aste trei zile din urmă se antrenase 
frumuşel pentru locul unde ajunge păcătoşii cînd mor. , . Ei, 
comedie! ... Da,zău... Unde mai pui că asurzise aproape din 
pricina huruielii groaznice de jos ! Blestemata ceea de 
hodoroagă cu abur, grămadă putredă de fier ruginit, zăngănea 
şi pocnea ca un vinci vechi, ba mai rău; şi nici n-ar fi putut 
spune de ce-şi riscă viaţa, ziua şi noaptea, lăsate de Dumnezeu, 
pe prăpădita aia de rablă ce se-nvirtea cu cincizeci şi şapte de 
rotații! Trebuie că se născuse dat dracului! Ei, comedia naibii! . . 
El... 
— Unde ai găsit băutură? întrebă neamţul mînios, dar 
nemişcat sub lumina habitaclului, ca o efigie grosolană de om, 
săpată într-un bloc de grăsime. 
Jim suridea mai departe zărilor care păleau; inima îi era plină de 
elanuri generoase, şi spiritul se complăcea în propria-i 
superioritate. 
— Băutură! repetă mecanicul cu un dispreţ uşor. Se rezema cu 
amîndouă mîinile de balustradă, abia ţinîndu-se pe picioare. Nu 
la dumneata, căpitane! Dumneata eşti prea de tot calic, ei, 
comedia naibii! Dumneata ai lăsa mai degrabă un om de treabă 


să crape decit să-i dai un strop de şnaps! Asta-i tot ce numiţi 
dumneavoastră, nemţii, economie! Scump la tăriţe şi ieftin la 
făină... 

Devenise sentimental: şeful îi dăduse două degete de rachiu, pe 
la 10, „numai o dată, zău aşa, bietu şefuleţ!" . .. 

20 

Dar ca să-l scoţi pe pungaşu ăsta bătrîn din culcuşul lui, nici cu o 
macara de cinci tone n-ai fi putut! Geaba! Mai ales în noaptea 
asta! Dormea liniştit ca un copilaş, cu o sticlă de coniac fain sub 
pernă! PARE N 

Din gitlejul gros al comandantului „Patnei ieşi un mormăit surd, 
în care cuvintul Schuiein x se ivea cînd pe tonul de sus, cînd' pe 
cel de jos, ca un fulg capricios, purtat de o adiere de vînt... El şi 
mecanicul-şef fuseseră firtaţi cîţiva am de-a rîndul, şi amindoi 
slujiseră la un bătrîn chinez, jovial şi viclean, cu ochelari în ramă 
de os şi panglici de mătase roşie împletite în venerabila-i coadă 
căruntă. Părerea celor din portul de bază al „Patnei" era că, în 
materie de fraude neruşinate, „cei doi făcuseră împreună 
aproape tot ce se poate închipui". Ca înfăţişare nu se potriveau 
de loc: unul arţăgos, cu priviri şterse, cu rotunjimi moi şi 
cărnoase; celălalt slab ca o scoabă, cu un cap lung şi osos de cal 
bătrîn, cu obrajii scofilciţi, cu tîmplele adîncite, cu o privire 
sticloasă şi indiferentă a ochilor înfundaţi. Naufragiase undeva 
prin Orient — Canton, Şangai, sau poate Yokohama; desigur, nici 
el nu ţinea să-şi amintească locul exact şi, mai puţin încă, 
motivele naufragiului. Cu vreo douăzeci de ani* mai înainte 
fusese izgonit fără tărăboi de pe un vas, din milă pentru 
tinereţea lui, dar lucrurile ar fi putut să ia o întorsătură atit de 
proastă, încît amintirea acestui episod nu îi lăsa nici urmă de 
amărăciune. După aceea, navigația cu aburi dezvoltindu-se şi 
oameni de meserie găsmdu-se rar la început, „o scosese la 
capăt", în felul lui. Se grăbea totdeauna să-i informeze pe 
străini, prin şopoteli tainice, că el era „un vechi rutier pe acolo". 
Cînd mergea, aveai impresia că sub haine se leagănă un 
schelet; umbletul lui era de altfel un soi de hoinăreală, şi deseori 
îi plăcea să rătăcească in jurul spiraiului de la compartimentul 
maşinii, trăgînd alene, printr-o ţeava de lemn de cireş lungă de 
patru picioare, dintr-un tutun drogat, îndesat într-o cupă de 
arama. Fuma cu o gravitate stupidă, ca un giînditor care vrea să 
scoată un sistem filozofic din viziunea nebuloasă a unui adevăr. 


Era de obicei foarte puţin darnic cu proviziile lui spirtoase, dar în 
seara aceea îşi părăsise principiile, iar trataţia neaşteptată, ca şi 
tăria lichiorului îl făcuseră fericit, obraznic şi guraliv pe secundul 
lui, un tînăr din Wapping, cam sărac cu duhul. Furia neamţului 
din 

1 Porc (germ.). 

21 

New South Wales era de nedescris; sufla ca o pompă de scos 
apă, iar Jim, deşi înveselit oarecum de această scenă, aştepta 
nerăbdător momentul cînd să poată cobori în cabină; ultimele 
zece minute ale cartului său erau enervante ca focul întîrziat al 
unui tun; oamenii aceştia nu aparţineau lumii lui de aventuri 
eroice; nu erau indivizi răi, totuşi. . . Chiar comandantul. . . Lui 
Jim i se făcuse silă de mormanul de carne gifiindă din care 
ieşeau bolboroseli şi o scursoare de expresii murdare; dar prea 
îşi îndrăgea moleşeala ca să-l mai scîrbească una sau alta. 
Calitatea acestor oameni n-avea pentru el nici o importanţă ; 
lucra cot la cot cu ei, dar nu puteau să-l atingă; împărțeau aerul 
pe care-l respirau, dar nu era ca ei... Se va repezi patronul 
asupra mecanicului? .. . Viaţa era uşoară, şi el prea sigur de 
sine, prea sigur ca să... Bariera dintre reverie şi aţipeala lui pe 
picioare era mai subţire decit un fir de păianjen. 

Trecînd de la una la alta, mecanicul secund ajunse la consi- 
deraţii asupra situaţiei sale băneşti şi a curajului său. 

— Beat? Cine? Eu? Nu, nu, căpitane! Asta nu se prinde. 
Dumneata ar fi trebuit să ştii că şeful nu-i darnic nici cît să- 
mbete o vrabie1. Ei, comedia naibii! Eu nu m-am ametit în viaţa 
mea din băutură; şi n-a fost încă născocită chestia care să mă- 
mbete. Haide să beau eu foc lichid, şi dumneata whisky al 
dumitale, duşcă pentru duşcă, să vezi că tot de gheaţă rămîn. 
Dacă aş gîndi că-s beat, atunci m-aş arunca peste bord! Unde 
vrei dumneata să respir şi eu niţeluş pe o noapte ca asta ? Aud ? 
Pe punte, în viermăria de acolo de jos? Cam aşa ceva, nu? Apăi 
mie nu mi-e frică, orice ai face! 

Neamţul ridică pumnii grei spre cer, scuturîndu-i o clipă fără să 
spună o vorbă... 

— Eu nu ştiu ce-i frica, urmă mecanicul cu entuziasmul unei 
convingeri sincere. Nu mi-e frică nici să fac eu toata munca 
păcătoasă pe prăpădita asta de bărcuţă, ei, comedia naibii! Şi 
ce noroc pe capu dumitale că mai sînt pe lume oameni ca 


mine, cărora nu le pasă de viaţă, că, altfel, cete-ai face 
dumneata? ... dumneata şi şandramaua acta veche, cu pereţii 
din hîrtie de împachetat, da, de împachetat, pe dumnezeu 
meu! E foarte bine pentru dumneata. . . dumneata scoţi din ea 
bani grei într-un fel sau altul, dar la mii.e v-aţi gîndit? Eu ce 
capăt? ... Ai?... O sută cincizeci de dolari nenorociţi pe lună, şi... 
treaba dumitale ! V-aş întreba respectuos, da, respectuos, cine 
n-ar lăsa, mă rog, baltă aşa slujbă 

22 

afurisită ? Siguranţă, ioc ... pe viaţa mea... dar ioc ... numai că 
eu suit din ăia curajoşii. . . 

îşi luase mîinile de pe copastie şi făcea gesturi largi, vrînd parcă 
să arate cît de mare şi de straşnică îi era vitejia; glasu-i subţirel 
arunca strigăte prelungi deasupra mării; se plimba în vîrful 
picioarelor, înainte şi înapoi, ca să dea şi mai mare greutate 
spuselor lui cînd deodată s-a prăbuşit cu capul înainte, de parcă 
ar fi fost lovit din spate cu o măciucă. „Drace!" a ţipat, căzînd. 
După țipăt a urmat o clipă de tăcere. Jim şi comandantul 
fuseseră şi ei zvirliţi înainte, dar ridicîndu-se, rămăseseră ţepeni 
şi uimiţi, cu privirea aţintită pe întinderea calmă a mării. Şi-au 
ridicat apoi ochii în sus, spre stele. 

Ce se întîmplase? Bătăile gifiinde ale maşinilor continuau. 
Fusese cumva oprit pămîntul din drum? Nu înțelegeau nimic, dar 
deodată marea liniştită, cerul fără nori li s-au părut groaznic de 
nestabile în imobilitatea lor, ca şi cum ar fi atîrnat la gura 
căscată a unui hău de moarte. Mecanicul sărise în aer cît era de 
lung şi se prăbuşise iar grămadă. Şi grămada întreba: „Ce-i 
asta?" cu glasul gituit de o spaimă cumplită. Un zgomot de tunet 
depărtat, de tunet foarte depărtat, ca un ecou de tunet, ca o 
vibraţie numai, s-a auzit o clipă, şi nava s-a cutremurat, la rîndul 
ei, ca şi cum tunetul ar fi. bubuit foarte adînc, sub apă. Privirile 
celor doi malaiezi de la timonă s-au aţintit spre albi, dar mîinile 
lor negre au rămas lipite de cavile. Carena ascuţită, urmîndu-şi 
drumul, păru să se ridice cu cîteva degete de la un capăt la 
altul, de parcă ar fi devenit suplă, apoi se aşternu iar, rigidă, pe 
lucru, sfişiind întinderea netedă a mării. Trepidaţia s-a potolit, şi 
bubuitul slab de tunet a amuţit brusc, de parcă nava ar fi trecut 
peste un briu îngust de apă vibrantă şi aer bubuitor. 

i 

Capitolul IV 


Cam la o lună după această întîmplare, străduindu-se să 
răspundă întrebărilor precise şi să spună deschis ce ştia despre 
accident Jim declara: 

— Vaporul trecuse peste obstacol — oricare ar fi fost — la fel de 
uşor ca un şarpe alunecînd peste un băț. 

Comparaţia era nimerită; întrebările ţinteau fapte anumite, şi 
ancheta oficială se făcea la tribunalul poliţiei unui port din 

23 


Orient. De pe banca martorilor şi cu obrajii îmbujoraţi, Jim 
domina publicul înghesuit într-o sală rece şi mare; sus de tot, 
deasupra capului său, ramurile punkahs1 -urilor se mişcau 
domol de colo-colo, iar de jos, nenumărați ochi îl priveau, din 
chipuri negre, din chipuri albe, din chipuri roşii, din chipuri 
atente şi uluite, de parcă toată această lume care stătea 
cuminte, la rînd, pe bănci înguste, ar fi. fost subjugată de vraja 
vocii sale. O voce foarte puternică, ce răsuna cumplit în propriile 
lui urechi-, era singurul zgomot pe lume, căci întrebările extrem 
de precise prin care i se smulgeau răspunsurile îi stîrneau în 
toată fiinţa o nelinişte chinuitoare şi ajungeau pînă la el 
sfredelitoare şi tăcute, ca un interogatoriu al propriei sale 
conştiinţe. Afară soarele ardea, înăuntru, foşnetul răcoros al 
imenselor punkahs'UTi înfiora, ruşinea aprindea obrajii, privirile 
atente sfirtecau inima. Chipul nepăsător şi bine ras al preşe- 
dintelui îi apărea lui Jim de o paloare mortală între feţele 
purpurii ale celor doi asesori maritimi. Lumina care cădea printr- 
un luminător mare din tavan pe capetele şi umerii celor trei 
magistrați îi reliefa înfricoşător în penumbra sălii mari, unde 
asistenţa părea compusă din arătări, numai ochi şi urechi. Voiau 
fapte! Numai fapte! Cereau fapte de la el, ca şi cum faptele ar fi 
putut lămuri ceva... 

— După ce ai înţeles că v-aţi ciocnit de un obstacol dus de 
valuri, să zicem o epavă pe jumătate scufundată, 
căpitanul ţi-a dat ordin să te duci la prova şi să te asiguri dacă 
vasul are cumva vreo avarie. Socoteai acest lucru cu putinţă, 
judecînd după violenţa ciocnirii? întrebă asesorul din stînga. 
Avea o barbă rară, ca o potcoavă, în jurul bărbiei, pomeţii ieşiţi 
în afară, şi ţinîndu-şi coatele pe masă, îşi împreuna mii-nile 
noduroase în faţă, privindu-l pe Jim cu ochi albaştri şi gînditori. 
Celălalt asesor, dispreţuitor şi trupeş, stătea răsturnat în scaun 


şi, cu braţul stîng întins cît era de lung, bătea uşurel cu virful 
degetelor în mapa de hirtie sugativă. între ei, magistratul şedea 
teapăn în fotoliul lui confortabil, cu capul uşor înclinat pe umăr; 
ţinea mîinile încrucişate la piept. Erau şi cîteva flori într-un vas 
de sticlă, alături de călimară. 

— Nu, a răspuns Jim. Mi s-a spus să nu chem pe nimeni şi să nu 
fac un zgomot, ca nu cumva să se stirnească panică. 

1 Evantaie confecţionate din frunze de palmieri, 
întrebuința” în India de răsărit. 

Precauţiunea mi s-a părut cuminte. Am luat una dintre lămpile 
agăţate' sub coviltire şi ra-am dus să văd ce se întîmplase. După 
ce am deschis prima trapă care duce spre coborire, am auzit 
plescăit de apă. Am lăsat atunci lampa în jos cît era saula de 
lungă şi am văzut compartimentul de coliziune pe jumătate plin 
cu apă. Am înţeles că trebuie să fi fost o gaură mare sub linia de 
plutire. 

Jim se opri. spec 

— Da făcu asesorul cel trupeş, surizmd visător mapei 
sugative; 'degetele îi jucau mereu, pipăind uşurel hîrtia. 

— în momentul acela nu m-am gindit la o primejdie. 
Eram, cred, mai degrabă uimit. . . totul se întîmplase atit de 
liniştit şi de neaşteptat. Ştiam că pe vas nu era alt perete etanş 
între compartimentul de coliziune şi magazie. M-am întors 
să-l previn pe comandant. La picioarele scării care duce la 
comandă am dat de mecanicul secund; tocmai se ridica de jos. 
Părea ameţit şi mi-a spus că-şi rupsese, pare-se, braţul stîng; 
alunecase din virful scării cînd dăduse să coboare, în timp ce 
eu mă aflam la prova. Mi-a strigat: „Dumnezeule! Peretele ăsta 
putred o să cedeze cît ai clipi, şi atunci şandramaua asta 
blestemată o să se scufunde ca un bot de plumb!" M-a împins la 
o parte cu mîna dreaptă şi mi-a luat-o înainte, ca să se urce pe 
scară. Ţipa în timp ce urca, şi braţul stîng îi atîrna ca mort. Am 
ajuns la timp ca să-l văd pe căpitan repezindu-se la el şi 
doborîndu-l la pămînt. Pe urmă nu l-a mai lovit; stătea aplecat 
asupra lui, vorbindu-i încet, dar minios. Cred că-l întreba 
de ce naiba nu se ducea să oprească maşinile, în loc să facă 
atita larmă pe punte. L-am auzit ţipînd: „Hai, scoală! Fugi! 
Zboară!" Şi înjura. Mecanicul a coborit pe scara din tribord, a 
închis spiraiul şi a dat fuga spre sala maşinilor. Alerga şi se 
văita. 


Jim vorbea încet; amănuntele îi veneau în minte cu o iuţeală şi o 
limpezime desăvirşite; ar fi. fost în stare să repete, ca un ecou, 
gemetele mecanicului, ca să-i lămurească mai bine pe oamenii 
aceia care voiau fapte. După primul sentiment de revoltă, 
ajunsese la convingerea că numai o depoziţie precisa şi 
minuțioasă va putea scoate la lumină adevărata grozăvie 
ascunsă îndărătul acelei oribile aparente a lucrurilor. Faptele pe 
care aceşti oameni voiau numaidecit'să le cunoască fuseseră 
vizibile, pipăibile, la îndemîna simţurilor; avuseseră locul lor în 
spaţiu şi în timp, şi ca să se împlinească, le trebuise 

24 

25 


A mic patru sute de tone şi douăzeci şi şapte de de flori; 
apoi> lăsîndu-se pe braţul fotoliului, îşi sprijini timpla 

un vapor deom v alcatuiau un tot, cu anume trăsatun, 
^ paima_ Vîntul punkahs-UTilov adia deasupra capetelor, peste 
minute pe ceas°™ ' a complicat de care ochiul putea 
f le negre aie indigenilor, înfăşuraţi în veşminte largi, peste 

cu anume nuan,, to” ceva nevazut) un duh 
eu'ropenii strînşi unii lîngă alţii, asudînd în hainele de pînză sa-şi 
amintească, udr şi 

căi câ uta europenii stş g t 
p 

răuvoitor într-un trup dezgus- lipite parcă de trup ca pielea şi 
cu căştile rotunde de plută Nu era vorba de 

ame AA, Dl: > 

pereţi, 

-—-, -~ f„r;cre îsi amintea totul, uuica a<x v^».~.---------- 
— lunecina graun ici-cuiu, cu “luumuv. s^«^, ^ eşarfe 
roşii 

tate şi, ain ieri , * j-varuiui dar poate şi al său personal; 
umă cu turbane roşii pe cap, tăcuţi ca nişte năluci şi zeloşi 
deP'"'rtX!n ce dec aratTaTi era cumpănită, mintea i se înverşuna 
ca nişte prepelicari. 

iar in timp ce p^/^ de fapte care,i împresurase din toate 
Rătăcind cu privirea în intervalele dintre răspunsuri, Jim 

în jurul cercu ui ^ restul semenilor. Se zbătea cao jşi 
opri ocnii asupra unui om alb, care şedea mai la o parte, 

părţile, casa-i aespa dari înaiţi) dă mereu tîrcoale cu 


chipul obosit şi întunecat, dar cu ochi liniştiţi, privind 

fiară care, închisa intr-un te să găs'ească un loc şubred, 
deschis, atent şi limpede. Jim răspunse la altă întrebare, dar 

şi, înnebunită, ^^5 "^ unde să sară, o spărtură pe unde să | 
venea să strige: „La ce bun toate astea, la ce bun?!" Bătu 

o crăpătura, o g ^ y Acest zbucium cumplit al minții îi 
Uşor din picior, îşi muşcă buzele, aruncă o privire peste capetele 
se strecoare şi sa rug ° vQrj3a 

celorlalţi şi întîlni ochii omului alb. Privirea acestuia, îndreptată 
făcea să şovăie uneori .^ ^ zor de colo,colo pe punte, spre el, 
nu părea a fi sub vrajă, ca a celorlalţi. Era un act chib- 

— Comandantul se p se "poticnea din cînd în cînd zuit, 
de voinţă. între cele două întrebări,'jim se uitase atît 

părea destul de u^u^d ^ vmt sa.i vorbesc, s-a izbit de de mult 
pe sine, încît găsi răgaz să giîndească: „Acest om se 

Şi la un moment a, -^^ raSpUndea precis la ce-i spu- uită 
la mine ca şi cum ar descoperi pe cineva sau ceva peste 

mine parc-ar n tostor . ^^ mteles doar cîteva vorbe, ca 
umerii mei". îl mai întîlnise pe omul ăsta cîndva, poate pe 
neam. Bombănea smgu^, i""ceVa în legătură cu vaporul 
stradă. Fără îndoială însă că nu-i vorbise niciodată. De multe 
„Vapor afurisit 1 Vapor îndrăcit. , ce d 
Credeam. j Jm. O întrebare precisă îi tăie brusi 
avusese cita convorbiri cu el însuşi, tăcute, incoerente, îşi 
pierdu şirul gm£u™" _ . atunci se simţi grozav df ca un 
prizonier singur în celulă, sau ca un călător pierdut 


depoziţia, ca un jungm aur E cale să ajungă 1 în 
deşert. In momentul acela răspundea unor întrebări care 
obosit şi descurajat. acel... la acel... pundă cu un da sau 

— Da, aşa e. 


Blond, înalt de ţinea umerii drepţi, iar nevoit să răspundă la 
E inutilă; apoi 

brutal, trebuia să ras n-aveau importanţă, deşi erau puse cu un 
scop precis; dar se ^ ^ într-adevăr, concis: îndoia că va 
mai putea vreodată în viaţă vorbi deschis cu cineva. * 

Pmă ?i sunetul propriilor lui declaraţii sincere îi întărise convin- 


tineri, melancolici, î'gerea că vorbele nu-i mai puteau fi de 
nici un folos. Omul >ea în el de durere. F de acolo părea că-şi 


dă seama de starea lui deznădăjduită. 

precisă şi ăl 

se 

-,- ^a el> aP*i îşi întoarse ochii hotărît, ca pentru o 
sălci' despărțire definitivă. 

-,,W anoi saraw ,i-—-,.— A h\x- ^ ^"iu' f° orice, coli al lumii 
s'ar & ^> lui Marlow parcă ar fi mincat Pfat'f^f^robosS şi-a 
trecut limt J P^cea deseori sa-şi aducă aminte de Jim, să şi-l 
aducă aminte apă de mare. Şi-a şters truntea^oro 
ful;erîndu,i spinare bob cu bob şi cu glas tare. 

peste buzele uscate şi .* funțit^U leoapele° bătînd mereu c^ 
Asta se întîmpla poate după vreo cină, pe o verandă drapată 
£ «1^Ti, iV năreau să străl^ frunzişi împl^* -* e----- ^-t-- 


Asesorul cel trupeş îş 

degetele nepăsător 

să ”ş şi arse 

, p erandă drapată 

Ş petit şi împodobit cu flori, în întunericul adînc, de focul 
țigărilor aprinse; fotoliile lungi de trestie ^^ dtC Un 
aSCultă- «** Din cînd în cînd, 

26 

27 


o mică licărire roşie se mişca brusc, proiectînd lumină pe 
degetele unei miini leneşe pe o frintură de chip în total repaos, 
sau aprindea o sclipire purpurie într-o pereche de ochi gindi-tori, 
sub streaşină unei frunţi netede; şi de la prima vorbă, trupul lui 
Marlow, întins alene pe scaun, încremenea, ca şi cum spiritul 
său şi-ar fi luat zborul îndărăt, împotriva curgerii timpului, ca să 
rostească, prin buzele lui, din adîncul trecutului. 

Capitolul V 

Da, da! Am asistat la anchetă, spunea el, şi nici pînă astăzi 
nu-mi pot da seama de ce m-am dus acolo. Sînt gata să cred 
că fiecare dintre noi era un înger păzitor, dacă veţi admite 

şi voi, dragii mei, că fiecare avem şi un demon al nostru. Vă 
rog să recunoaşteţi, pentru că nu-mi place să mă simt cu nimic 
mai deosebit decit alţii, şi eu sînt încredinţat că posed acest 
demon. Nu l-am văzut niciodată, fireşte, dar s-a manifestat 


prin întîmplări evidente. Se ţine scai de mine şi, cum e maliţios 
din fire, mă aruncă în păţanii de tot felul. Nu mă întrebaţi 

ce fel de păţanii! Uite, de pildă, ancheta, sau dinele galben .. 

ce părere aveţi de o javră riioasă indigenă, strecurată printre 
picioarele oamenilor în veranda unui tribunal?... Nişte 
lucruri care, pe căi piezişe, neaşteptate, cu adevărat diabolice 
îmi scot în cale oameni plini de păcate mici, de păcate mari 
oameni cu o ciumă de păcate ascunse, pe dumnezeul meu 

Le dezleagă limbile la vederea mea şi-i împinge la mărturisii 
infernale, ca şi cum eu n-aş avea destule mărturisiri să-rn 

fac mie însumi, ca şi cum — Doamne iartă-mă! — n-aş cu 
noaste destule taine de ale mele care să-mi sfirtece inima pin 

oi închide ochii! Şi aş vrea să ştiu, ce am făcut ca să fiu favoriza 
astfel? Vă asigur că sînt la fel de preocupat de interesele mei 
ca oricare altul, şi am tot atîta memorie cît mai toţi pelerini 

din această vale a plingerii, aşa că, vedeţi, nu sînt cel mai 
nimeri 

ca să primesc atitea mărturisiri! Atunci, de ce mi se fac? N-a 
putea spune, afară, poate, că-mi ajută să-mi treacă 
timpi- 

după o masă. Charley, prietene, cina dumitale a fost excelent 

şi de natură să-i facă pe domnii de aici să socotească un roi" 
liniştit drept o ocupaţie obositoare. Să lăfăiesc în fotolii! 
dumitale comode şi-şi spun: „La naiba orice sforţare! Lal 

să flecărească Marlow ăsta !" 

Să flecărească! Fie! Şi e destul de uşor să flecăreşti despre 
maşter Jim după o masă bună, la două sute de picioare 
deasupra nivelului mării şi cu o cutie de ţigări bune la îndemină, 
pe o noapte binecuvintată, cu răcoare şi stele, care îndeamnă şi 
pe cei mai buni dintre noi să uite că ne găsim aici doar din 
îngăduinţă şi că trebuie să ne căutăm drumul pe bijbiite, înfrun- 
tînd orice clipă prețioasă şi orice pas iremediabil cu încrederea 
c-o să ieşim pînă la'urmă din încurcătură — dar nu prea siguri de 
asta — şi fără să aşteptăm cine ştie ce ajutor de la cei cu care 
ne ciocnim în dreapta şi-n stînga. Fireşte, sînt ici-colo şi oameni 
pentru care viaţa e ca un sfîrşit de cină cu o ţigară bună: uşoară, 
dulce, goală, înviorată poate de vreo păţanie povestită aşa încît 
o uiţi înainte de a-i auzi sfîrşitul. . . sfîr-şitul... presupunînd că 
ar avea un sfîrşit. . . 

Ochii mei s-au întîlnit cu ai lui, pentru prima dată, la acea 


anchetă. Trebuie să ştiţi că toţi care aveau, într-un fel sau altul, 
legături cu marea se găseau acolo, deoarece întîmplarea făcea 
vilvă de multă vreme, din ziua cînd cablograma aceea 
misterioasă din Aden iscase toată zarva. Zic misterioasă fiindcă 
aşa era, deşi cuprindea un fapt gol, adică atît de gol şi de urit pe 
cît poate să fie un fapt. Tot ţărmul nu vorbea decît despre asta. 
Primul lucru pe care l-am auzit dimineaţa, prin peretele subţire, 
pe cînd mă îmbrăcam în cabină, a fost vocea persanului meu 
Dubash, trăncănind cu steward-ul despre afacerea „Patna", în 
faţa unei ceşti de ceai, care i se dădea printr-o favoare specială 
de la bucătărie. Abia coborit pe chei, cum întîlneam un cu- 
noscut, cum mă oprea: „Ţi-a fost dat să auzi ceva mai cumplit 
decit chestia asta?" Şi omul, potrivit firii lui, sau surîdea cinic, 
sau arăta trist, sau trăgea cîteva înjurături. Persoane cu totul 
străine unele de altele se acostau familiar, obsedate de acelaşi 
gînd. Orice prăpădit de pierde-vară îşi făcea rost de băutură 
copioasă discutînd afacerea; auzeai vorbindu-se despre asta în 
biroul portului, îi auzeai pe toţi care închiriau vase, pe agentul 
tău maritim, pe albi, pe indigeni, metişi, pînă şi pe luntraşul 
aproape gol, ghemuit pe treptele de piatră cînd urcai malul. pe 
dumnezeul meu! Se stirnise oarecare indignare, haz berechet, 
dar, mai ales, înţelegeţi, discuţii fără de sfîrşit asupra soartei lor. 
Toate astea au ţinut vreo două săptămîni, sau chiar mai mult, şi 
părerea că ceea ce era misterios în atacerea asta putea să 
devină şi tragic începuse să predomine, cînd, mtr-o dimineaţă 
frumoasă, stînd la umbră lîngă căpiţă- 

it 

28 

29 


nia portului, am zărit patru oameni venind spre mine de-a lungul 
cheiului. M-am întrebat o clipă de unde ieşise acest grup ciudat, 
şi deodată m-am trezit strigind: „Ei sînt!" 

Şi erau ei, vezi bine, trei dintre ei, de mărime normală, 

şi al patrulea, mai mare în cingătoare decit are dreptul să fie 
vreo fiinţă omenească, debarcaţi proaspăt, cu un dejun copios 
în burtă, de pe un vapor al liniei „Dale", în drum spre Orient 
sosit la un ceas după răsăritul soarelui. Nu putea să fie nici O 
greşeală; l-am identificat numaidecit pe jovialul patron 
a! 


„Patnei": omul cel mai gras din toată blagoslovita regiurit 
tropicală, de pe tot bunul şi bătrînul nostru pămînt. îl ma. 
întîlnisem, de altfel, la Samarang, cu vreo nouă sau zece lun 

în urmă. | se încărca vaporul în radă şi suduia institutul; 
tiranice ale Imperiului German, sugînd la bere de dimineaţi 
pînă seara, zi de zi, în fundul dughenei lui De Jongh, pin; 

cînd nenorocitul ăsta, care încasa un gulden pentru fiecatt 
sticlă fără ca măcar să clipească, mi-a făcut semn şi mi-a spu 
încet, la o parte, cu faţa lui cît pumnul şi toată creată: „Afa 
cerile sînt afaceri, căpitane, dar omul asta bagila mine ir 
boala! Ptiu!" 

L-am privit din umbră. Mergea ceva mai înaintea celor lalţi, şi 
lumina soarelui îi scotea surprinzător în evidenţă criere; teaua 
uriaşă. M-a făcut să mă gindesc la un pui de efetan dresat, 
care umblă pe picioarele dinapoi. Era şi strident d bătător la ochi 
gătit într-o pijama soioasă, cu dungi vertical în verde-ţipător şi 
portocaliu-închis, cu picioarele goale într-pereche de papuci de 
paie, rupţi, cu o cască de plută aruncai de cine ştie cine, foarte 
murdară şi cu două numere prea mic pentru el, legată cu un 
şnur din sfoară de manila pe virft căpăţiniv lui enorme. 
înţelegeţi că un om de proporțiile li n-are nici cea mai mică 
şansă cînd e vorba să împrumute haini Foarte bine. Se apropia 
în grabă mare, fără să se uite în dreapt sau stînga; a trecut la o 
distanţă de trei picioare de mine ţ în candoarea inimii lui, a 
urcat alergind scările căpitir.il portului, ca să-şi facă 
depoziţia, raportul, sau cum vreţi sa 

spuneţi. .. 

Se pare că se adresase mai întîi stivatorului principi 
Archie Ruthvel, care tocmai sosise gata, pare-se, să-şi înccJf 
căpitanul "Fir ziua grea cu o săpuneală aplicată funcţionarului 
său princip3 lot- "e aici 

Poate că cineva dintre dumneavoastră l-a cunoscut pe ace mic 
metis portughez, băiat îndatoritor, cu gitul subtirel, c^ 

30 

umbla tot timpul după cîte ceva de-ale gurii pe la patronii 
vaselor — o bucată de carne de porc sărată, o cutie de biscuiţi, 
cîţiva cartofi sau orice altceva. Cu ocazia uneia dintre călătoriile 
mele, mi-aduc aminte că i-am dat în chip de bacşiş o oaie vie, 
care-mi rămăsese pe bord din proviziile mele; nu fiindcă aş fi 
dorit să-i cer ceva — ştiţi doar că nu putea face nimic — ci 


fiindcă mă impresionase credinţa lui copilărească în dreptul 
sacru de a primi daruri. Era atît de puternică această credinţă, 
încît părea aproape frumoasă. Poate rasa lui — mai degrabă 
amiîndouă rasele amestecate — şi clima. .. Dar să trecem peste 
asta! Eu ştiu unde am un prieten pe toată viaţa ! 

Aşa! Ruthvel povesteşte că tocmai îl mustra aspru pe metisul 
ăsta, poate cu privire la moralitatea oficială, cînd a auzit, în 
spatele lui, un fel de zguduitură surdă şi, întorcîndu-şi capul, a 
văzut, după propriile lui cuvinte, ceva rotund şi enorm aducînd a 
căpăţină de zahăr de o mie şase sute de funzi, înfăşurată într-o 
flanelă cu dungi şi înfiptă în mijlocul duşumelei mari din birou. 
Ruthvel mi-a istorisit c-a fost aşa de uluit, încît n-a putut să-şi 
dea seama ciîtva timp dacă arătarea era vie şi a stat să se 
întrebe în ce scop şi prin ce mijloace blestemăţia aceea 
ajunsese acolo. Culoarul anticamerei era înţesat cu purtători de 
punkahs'Uti, măturători, sergenţi de poliţie, patronii şi echipajul 
şalupelor din port, toţi cu gitul întins şi căţărîndu-se unul în 
spatele celuilalt ca să-l vadă. O adevărată manifestaţie. în 
timpul ăsta individul izbutise să-şi scoată casca de pe cap şi 
mainta cu plecăciuni uşoare spre Ruthvel, care, după cum 
afirmă, era atit de buimac, încît a ascultat citva timp fără să-şi 
poată da seama ce anume voia dihania ceea. Vorbea cu voce 
ascuţită şi lugubră, dar îndrăzneață, Şi, “încetul cu încetul, 
Archie şi-a dat seama că toate erau în legătura cu cazul „Patna". 
El zice că s-a simţit foarte prost îndată ce a înţeles cine era cel 
din faţa lui - Archie e foarte impresionabil şi-şi pierde repede 
cumpătul - dar s-a recules Şi a strigat: 

, A~ “iţi-vă! Eu nu vă pot asculta. Trebuie să vă duceţi la 
direcţie Nu nu pot să vă ascult... . Veţi povesti întîmplarea ăil 

| ici ă ? 

f 

vă rog, pe aici.? 

- f^h *us' a “conjurat masa mare în fugă, l-a tras, l-a 
împins. Celalalt n-a protestat, surprins, la început, dar docil; 

31 


şi numai la uşa direcţiei, un fel de instinct animalic l-a făcut să 
se oprească şi să fornăie ca un taur speriat: 

— la ascultă! Ce-i asta? Dă-mi drumul! Ascultă ici! 

Archie a împins uşa cu putere, fără să bată. 


Domnule director, patronul „Patnei'"! a strigat el 

Intră, căpitane 1 

L-a văzut pe bătrîn ridicindu-şi capul de pe turtii atît de brusc, 
încît ochelarii i-au căzut de pe nas şi, fără să mai aştepte, Archie 
a trîntit uşa şi s-a grăbit să se întoarcă în birou, unde avea de 
semnat nişte hirtii; dar, după spusele lui, scandalul care izbucni 
în biroul directorului era atît de cumplit, încît el nu-şi putea 
aduna minţile nici măcar pentru a iscăli. Archit este cel mai 
sensibil stivator din cele două emisfere. Zice ci a avut senzaţia 
de a fi. aruncat un om în faţa unui leu flămînd Fără îndoială că 
gălăgia era mare. Eu am auzit-o de jos şi an toate motivele să 
cred că se auzea de la un capăt la altul a esplanadei, pînă la 
chioşcul muzicii. Moş Eli iot poseda un voca bular bogat, ştia să 
strige, şi nici nu prea lua seama la cine strigă Ar fi. strigat şi la 
vicerege. Cum, dealtfel, mi-a şi mărturisit — Mai sus de atita nu 
pot ajunge; pensia mi-e asigurată am citeva lire puse deoparte, 
şi dacă ideile mele despre datori nu sînt pe placul unora, pot să 
plec acasă, aşa cum pot să ţ rămîn. Sînt om bătrîn, şi totdeauna 
am spus ce am avut p inimă. Tot ce doresc de aici înainte e să- 
mi văd fetele măritat 

înainte să mor. 

în privinţa asta era puţin cam scrîntit. Cele trei fete ale li 

erau fermecătoare, deşi îi semănau uimitor; în dimineţii 
cînd se scula îngrijorat de viitorul lor matrimonial, toţi di 

birou i-o citeau în ochi şi tremurau, căci — spuneau tinerii - 
sigur că va înfuleca pe cineva. Cu toate astea, în dimineat 
aceea nu l-a înfulecat pe renegat, ci, dacă-mi daţi voie să di 
metafora pînă la capăt, l-a ronţăit bucățele, ca să spun aş 

şi, după aceea, l-a scuipat... 

Aşa că peste cîteva momente i-am văzut silueta monstruoa 
coborînd în grabă şi rămînînd tăcută pe treptele de afai Se 
oprise lîngă, mine, părînd să cugete adînc. Obrajii umfl'« şi 
stacojii îi tremurau. îşi muşca degetul gros şi, după cîte1 clipe, 
observîndu-mă, mi-a furişat o privire cruntă. Ceila trei însoțitori 
debarcaţi o dată cu el îl aşteptau strînşi în gtl la oarecare 
distanţă. Unul — pipernicit, cu faţa gălbejita braţul legat într-un 
bandaj trecut pe după git; altul—| 

lungan, într-o flanelă albastră, uscat ca o surcea şi gros cît o 
coadă de mătură, privea în jurul lui peste o mustață căruntă, cu 
ifosele unui nătărău încrezut. Al treilea, un tînăr ce se ţinea 


drept, cu umerii laţi, cu mîinile în buzunare, întorcea spatele 
celorlalţi doi, care păreau cufundaţi într-o discuţie aprinsă. 
Privea de-a curmezişul esplanadei goale. Un cupeu hodorogit, cu 
storurile trase, prăfuit tot, a tras lîngă grup, iar vizitiul, punîndu- 
şi piciorul drept peste genunchiul stîng, s-a adîncit în cercetarea 
atentă a degetelor de la picioare. Tînărul rămăsese nemişcat, 
nu-şi întorcea nici capul, nici ochii din lumina soarelui. Aşa l-am 
văzut pentru prima dată pe Jim. Arăta a fi indiferent şi 
inabordabil, aşa cum numai un tînăr poate să arate. Stătea 
acolo, curat la chip, curat ca ţinută, sigur pe picioarele lui şi mai 
bogat în făgăduieli decît orice tînăr sub soare; iar eu, privindu-l 
şi ştiind tot ce ştia şi el, ba chiar ceva mai mult, eram miîniat, de 
parcă l-aş fi. prins încercînd să-mi smulgă ceva prin viclenie. N- 
avea de ce să fie atit de stăpiîn pe el! „Ei bine, mi-am zis, dacă 
un om ca ăsta poate s-o ia razna aşa..." şi mi-a venit să-mi 
arunc jos pălăria şi s-o calc în picioare de ciudă, aşa cum l-am 
văzut făcînd o dată pe patronul unui vas italian, fiindcă idiotul 
de secund îşi încurcase ancorele vrînd să acosteze într-o radă 
aglomerată. Văzîndu-l atit de degajat, mă întrebam: „E prost? E 
înrăit?" Părea gata să fluiere un cîntec! Şi notaţi bine că nu-mi 
păsa nici cît negru sub unghie de atitudinea celorlalţi doi. 
Aspectul lor se cam -niv ninnsese de domeniu public şi era 

sub unghie de atitudinea ceioriaiţi uui. n.ot«-._..m ^~.. — ----- 
potrivea cu povestea care ajunsese de domeniu public şi era pe 
punctul să devină obiectul unei anchete oficiale. 

— Nepunu de bodlogar pătrîn m-a făcut cîne! bombăni 
căpitanul „Patnei". 

N-aş putea spune dacă mă recunoscuse; înclin să cred că da; în 
tot cazul privirile noastre s-au întîlnit. El s-a holbat, eu am 
zimbit; „,cîine" era cel mai anodin dintre epitetele care-mi 
ajunseseră la urechi prin ferestrele deschise. 

— Aşa ţi-a spus? am exclamat eu fără să vreau, neputînd să-mi 
ţin gura. 

El a dat din cap, şi-a muşcat din nou degetul mare şi a înjurat 
încet; apoi şi-a înălţat capul şi s-a uitat la mine încruntat şi 
insolent: 

— Ei! Paţificul e mare, brietene! Voi, avurisiţi de enclezi, puteţi 
să vă faţeţi de gap. Jtiu eu unde ezte log destul ji bendru un om 
ca mine. Mă gunosc toţi in Azia, in Honolulu, in ... 

33 


32 

A făcut o pauză, dus pe gînduri, în timp ce eu, fără greutate, mi- 
am închipuit soiul de oameni care-l puteau „gunoaşte'1 în. acele 
locuri. Nu fac o taină din faptul că şi eu am „gunosgut" mulţi de 
teapa asta. Sînt împrejurări cînd omul trebuie să se poarte ca şi 
cum viaţa ar fi la fel de plăcută în orice tovărăşie, Am cunoscut 
asemenea împrejurări şi, mai mult decit atita, eu nu fac mutră 
acră în faţa unor asemenea obligaţii, fiindcă în multe din aceste 
cercuri, păcătuind prin lipsă de morală, prin — cum să spun ? — 
mai curînd prin lipsă de ţinută morală sau prin altceva la fel de 
serios, oamenii erau de două oti mai instructivi şi de douăzeci 
de ori mai amuzanţi decit respectabilii rechini comerciali pe care 
voi îi invitaţi la masa voastră, fără nici o nevoie reală — din 
obişnuinţă, din laşitate, din îngăduinţa sau din o mie de pricini 
uşuratice şi lipsite de noima. 

— Voi, enclezii, zinteţi toţi nişte botlogari, a continuat 
patriotul meu autralian din Flensburg sau din Stettin. (Nu-mi 
aduc acum aminte care port mic din Baltica s-a mînjit dînd 
adăpost acestei păsări rare.) Ge tot răgniţi aşa? Mie-mi spui?! 
Voi nu zinteţi mai puni degit alţii, şi botlogaru ăla bătrîn a făgut 
un zgandal avurisit! 

Matahala se clătina pe picioarele-i care păreau o pereche de 
stupi; tremura din creştet pînă-n tălpi. 

— Aja faţeţi voi enclezii totdeauna; faţeţi un zgandal avurisit 
pentru orige lugru mic, fiindcă eu nu m-am năzgut în ţara 
foastră avurisită! Vreţi să-mi luaţi ţertificatul ? Luaţi-l! N-am 
nevoie de ţertificatul vostru. Un om ca mine nu vrea ţertificatul 
vostru verfluchti! Eu scuip pe el! 

Şi a scuipat. 

— O ză mă vag getăţean amerigan! a strigat el mînios, pe cînd 
îşi agita, freca şi tîra tălpile picioarelor, de parcă ar fi încercat 
să-şi elibereze gleznele de o legătură nevăzută şi ciudată, care 
voia să-l ţintuiască locului. 

Se încălzise atit de tare, încît din creştetul testei rotunde ieşea 
cu siguranţă abur. Nimic deosebit nu mă oprea să plec de acolo; 
dar curiozitatea e cea mai ascuţită simţire, şi ea mă pironea pe 
loc, aşteptînd să văd efectul noilor ştiri asupra tînărului care, cu 
mîinile în buzunare şi spatele întors spre trotuar, privea peste 
pajiştile esplanadei spre porticul galben al hotelului „Malabar", 
cu aerul unui om gata să plece la 


e Blestemat (germ.). 

34 

plimbare îndată ce-i va sosi prietenul. Asta îi era înfăţişarea, şi 
era odioasă. Mă aşteptam să-l văd zdrobit, zăpăcit, nimicit, 
răsucindu-se ca o ginganie străpunsă, ba aproape că mă temu- 
sem de aşa ceva, nu ştiu dacă mă-nţelegeţi. Nimic mai cumplit 
decit să vezi un om vinovat nu de o crimă, ci de o slăbiciune mai 
mult decît criminală. Cea mai elementară tărie de caracter ne 
împiedică să devenim criminali în înţelesul legal al cuvin-tului; 
dar de o slăbiciune necunoscută, şi poate că bănuită, aşa cum 
pe unele meleaguri bănuieşti o viperă veninoasă în orice tufiş — 
de o slăbiciune care poate să zacă ascunsă, văzută sau 
nevăzută, temută sau dispreţuită bărbăteşte, înăbuşită sau 
ignorată mai mult de jumătate din viaţă — ei bine, de asemenea 
slăbiciune nimeni dintre noi nu este scutit. Ne lăsăm atraşi în 
capcană, împinşi să facem lucruri pentru care sîntem huliţi, şi 
lucruri pentru care sîntem spînzuraţi, şi totuşi esenţa noastră 
spirituală poate să supravieţuiască... să supravieţuiască şi 
condamnării şi ştreangului, pe dumnezeul meu! Şi sînt lucruri 
care par uneori atît de mici, şi totuşi ne împing pe unii dintre noi 
la pieire definitivă, iremediabil. .. Mă uitam la tînărul acela. îmi 
plăcea înfăţişarea lui; cunoşteam această înfăţişare; era un tînăr 
de soi bun; unul de-ai noştri. întrupa, acolo, toată speța lui, o 
speţă de bărbaţi şi de femei care n-au nimic deosebit sau 
plăcut, dar a căror existenţă este bazată pe o credinţă onestă şi 
pe instinctul curajului. Nu vorbesc de curajul militar, de curajul 
civil şi de nici un soi special de curaj. Vorbesc numai despre 
acea aptitudine înnăscută de a privi ispitele drept în faţă — o 
aptitudine nu prea intelectuală, vezi bine, dar fără poză — o 
putere de rezistenţă lipsită de farmec, dacă vreţi, dar de 
nepreţuit, o tărie spontană şi binecuviîntată în faţa spaimelor 
dinăuntru şi dinafară, în faţa forţelor naturii şi a corupţiei 
seducătoare exercitate de oameni, dublată de o credinţă 
neclintită în puterea faptelor, în contagiunea pildelor, în 
chemarea ideilor. La naiba cu ideile! Sînt nişte hoinare, nişte 
vagabonde; vin să bată la uşa din dos a minţii, fiecare luînd cite 
puţin din fiinţa ta, fiecare răpind o fărîma din acea credinţă în 
cîteva noţiuni simple, pe care trebuie să te sprijini daca vrei să 
trăieşti decent şi să mori frumos. 

Astea n-au nici o legătură directă cu Jim; numai că el era in 


aparenţă reprezentantul atit de tipic al acestui soi bun şi stupid 
pe care ne place să-l simţim alături, la dreapta şi la stingă 
noastră; al acelui soi care nu se lasă tulburat de fanteziile 

35 


inteligenţei sau de perversiuni, să zicem, ale nervilor. El era 
omul căruia, numai după înfăţişare, i-ai fi încredinţat comand” 
unei nave, în sensul figurat şi profesional al cuvîntului. Ey ştiu că 
i-aş fi încredinţat-o, şi cred că mă pricep. La vremea mea am 
dăscălit destui puşti pentru serviciul drapelului roţut în meseria 
de marinar, meserie al cărei întreg secret ar putea fi sintetizat 
într-o singură frază scurtă, şi care totuşi trebuie virită mereu, zi 
de zi, în capetele tinere, pînă cînd ajunge parte integrantă din 
toate gîndurile lor de trezie, pînă cînd ajunge prezentă în orice 
vis al somnului lor tineresc! Marea a fost bună cu mine, şi cînd 
îmi amintesc de toţi băieţii trecuţi prin mîinile mele, unii ajunşi 
la onoruri acuma, alţii rămaşi la fund, dar toţi unul şi unul în 
meserie, îmi spun că nici eu nu m-am descurcat rău. Dacă aş 
pleca miine acasă, pun rămăşag că-r» mai puţin de două zile un 
tînăr secund m-ar ajunge din urmă, bronzat de soare pe vreun 
chei sau altunde, şi cu un glas proaspăt şi adînc m-ar 

întreba: „Nu vă mai amintiţi de mine, domnule! Nu? . . . Sînt 
micul aşa şi aşa. Vaporul cutare şi cutare. Era prima mea 
călătorie!" Şi mi-aş aminti de vreun puşti stîngaci, nu mai înalt 
decit spătarul acestui scaun, cu o mamă şi poate o soră mai 
mare pe chei, liniştite, dar prea emoţionate ca să mai fluture 
batistele spre vaporul care aluneca uşor printre stîlpii 
debarcaderului; sau poate de vreun tată cumsecade, nici tînăr, 
nici bătrîn, care, venit în zori să-şi conducă băiatul, a stat toată 
dimineaţa pe punte, părînd că-l interesează manevra scripetelui, 
ca apoi, întîrziind prea mult, să coboare iute pe uscat, fără a mai 
avea timp să-şi ia rămas bun. Aud pilotul strigindu-mi tărăgănat 
de la pupa: „Nu molaţi încă, domnule comandant. E un domn 
care vrea să coboare la mal. .. Haideţ', domnule. Cit pe-aci s- 
ajungeţi la Talcahuano, nu? Acum puteţi pleca . . . s-a făcut... 
foarte bine . . . Ţineţi-o înainte, pe acolo!" 

Remorcherele varsă fumul ca din abisuri infernale şi bat furioase 
apa fluviului bătrîn; pe chei, domnul îşi scutura praful de pe 
genunchi, în timp ce steward-ul îi aruncă, îndatoritor, umbrela. 
Totul e în ordine. Bătrînul a dăruit mării mica sa jertfă, şi acum 


se poate întoarce acasă, cu aerul că nu-i muncit de ginduri. Mica 
victimă voluntară va suferi cumplit de rău de mare înainte să se 
crape de ziuă. Şi curînd, după ce va fi învăţat toate măruntele 
taine şi singurul mare secret al meseriei, va fi bun să trăiască 
sau să moară, după cum va 

36 

hotări marea. lar omul cu un rol bine cunoscut în acest joc 
bsurd, în care marea cîştigă oricum, va fi bucuros să simtă 
rnînă tînără bătîndu-l pe umăr şi să audă glasul voios al 

uiului de lup-de-mare: „Vă amintiţi de mine, domnule? ... 
Micul cutare sau cutare"... 

Mărturisesc, e tare plăcut; simţi că cel puţin o dată în viată ai 
făcut ceva bun. Am fost bătut în felul ăsta pe umăr =i am 
tresărit fiindcă mina era zdravănă, şi m-am simţit toată -dua 
însufleţit, şi m-am dus la culcare mai puţin singur pe lume în 
urma acestor gesturi inimoase. Dacă-mi amintesc de tînărul 
cutare şi cutare? ! Vă spun c-ar trebui să cunosc numai-decit 
oamenii după înfăţişare. Băiatului aceluia i-aş fi încredinţat 
comanda la prima vedere şi m-aş fi dus să dorm liniştit dar, pe 
dumnezeul meu, aş fi făcut o greşeală! Şi te apucă groaza la un 
asemenea gind! Părea curat ca o monedă de aur nouă, numai 
că în structura lui era un aliaj infernal. în ce proporţie? O 
cantitate minimă, a picătură minusculă din ceva rar şi 
blestemat. O picătură imperceptibilă. . . aşa cum îl vedeai acolo, 
cu aerul său de „puţin îmi pasa", te întrebai dacă nu cumva 
tînărul era doar alamă curata. 

Totuşi, n-o puteam crede. Vă mărturisesc, aş fi vrut să-l văd 
zbătîndu-se pentru onoarea meseriei. Ceilalţi doi indivizi îl 
văzuseră pe căpitan şi veneau încet spre noi. Mergeau trăncă- 
nind, dar mie nu-mi păsa de ei, parcă nici nu i-aş fi văzut. 
Rînjeau unul la altul, poate că-şi istoriseau snoave, treaba lor! 
Mi-am dat seama că unul dintre ei era cel cu braţul rupt. 
Lunganul cu mustaţa căruntă era primul mecanic; şi din multe 
puncte de vedere, o personalitate destul de notorie! Două 
nulităţi! Se apropiau. Comandantul îşi ţinea ochii coboriţi, ca 
abrutizat; părea umflat peste măsură de cine ştie ce boală 
cumplită sau de acţiunea vreunei otrăvi necunoscute. A înălţat 
capul, i-a văzut pe cei doi aşteptînd în faţa lui, a deschis gura cu 
o strimbătură ironică, nemaipomenită a feţei sale puhave, cu 
gindul să le vorbească probabil, cînd deodată a părut străful- 


ger” “e un gînd. Buzele groase, vinete, i s-au strîns fără o 
vorba; s-a îndreptat în pas legănat, dar hotărît, spre cupeu şi a 
început să zgilţiie minerul portierei atît de orbeşte şi de nerăb- 
“ator, mcit mă aşteptam să văd toată şandramaua răsturnată, 
ponei cu tot. Trezit din meditaţia lui asupra tălpii piciorului, 
izitml a părut deodată îngrozit de spaimă, s-a agăţat cu 
amîndouă m"e de capră, întorcîndu-se să vadă namila' care se 
căznea 

37 


să intre în vehicul. Fleacul de cupeu se zguduia şi se clătina din 
tîtîni, iar ceafa roşie, grumazul aplecat, grosimea coapselot 
formidabile, încordate, boltirea uriaşă a acelui spate murdar, 
tărcat în verde şi galben, toată larma pe care o făcea masa 
aceea înzorzonată şi sordidă îşi tulbura simţul realităţii şi-ţi 
producea un efect ridicol şi îngrozitor, ca o viziune grotesc] şi 
stranie, care te sperie şi te vrăjeşte cînd ai febră. Viziunea pieri. 
Aproape mă aşteptasem să se despice acoperişul în doua, iar 
cutia mică de pe roţi să crape ca o capsulă coaptă de bumbac; 
dar s-a lăsat doar în jos cu un scrişnet de arcuri turtite şi| 
deodată, unul din storuri a căzut smuls. Umerii căpitanului 
apărură din nou, stilciţi în deschizătura strimtă; capul umflat 
atirna de colo-colo ca un balon captiv, care asuda, se miînia, 
bodogănea. Făcea spre vizitiu gesturi furioase, cu pumnul gros 
şi roşu, ca o bucată de carne crudă. Răcnea la el să mine, să 
plece. Unde? Poate în Pacific. Vizitiul a dat bici poneiului, care a 
sforăit, a sărit o dată îndărăt şi a pornit apoi în galop, încotro? 
Spre Apia? Spre Honolulu? Avea la dispoziţie şase mii de mile de 
regiuni tropicale, şi n-am auzit adresa exactă într-o clipită, 
poneiul l-a luat pe sus în Ewigkeiti, şi nu l-am mai văzut 
niciodată; ba mai mult, nu cunosc pe nimeni care să-l mai fi zărit 
vreodată după ce a pierit din ochii mei în cupeul hodorogit care 
cîrmise la un colţ de stradă, într-un nor de colb alb. A plecat, a 
pierit, s-a spulberat, s-a eclipsat; şi, lucru aproape de necrezut, 
s-ar zice că a luat cupeul cu el, căci de atunci nimeni n-a mai 
întîlnit niciodată un ponei roib, cu o ureche despicată, sau un 
vizitiu tamil melancolic, chinuit de un picior dureros. Desigur, 
Pacificul este vast; dar fie că şi-a găsit vreun colţ ca să-şi 
desfăşoare talentele, fie că nu, faptul rămîne fapt: a dispărut în 
spaţiu, ca o vrăjitoare pe o coada de mătură. 


Individul pirpiriu cu braţul în bandaj a început să fugi după 
caleaşca, behăind: 

— Căpitane ! ascultă, căpitane !. .. As-cul-tă!... 

Dar după cîțiva paşi s-a oprit brusc, a plecat capul şi S'i întors 
încet înapoi. 

La hirîitul ascuţit al roţilor, tînărul s-a răsucit brusc. N« mai 
schiţat altă mişcare, nici un gest, nici un semn, şi a rama cu 
faţa încotro dispăruse cupeul. 

1 în eternitate (germ.). 

38 

Toate astea s-au petrecut în mai puţin timp decît mi-a ekuit ca 
să le povestesc, fiindcă eu încerc să vă tălmăcesc oale efectul 
instantaneu al unor impresii vizuale. în clipa următoare, 
funcţionarul metis trimis de Archie să mai vadă de bieţii 
naufragiaţi ai „Patnei'" a apărut pe scenă. Fugea agitat si cu 
capul gol, aruncînd ochii în dreapta şi-n stînga, copleşit de 
misiunea lui. Misiune sortită unui eşec în ce privea personajul 
principal. S-a apropiat de ceilalţi doi, plin de importanţă, dar s-a 
şi luat aproape îndată la harţă cu individul cu braţul legat, care 
părea grozav de pornit pe scandal. „El" n-avea de gind să se 
lase dus de nas aşa uşor, ei, comedie! N-o să-l bage pe „el" în 
sperieţi o droaie de minciuni şi un ţafandache de biet zgirie- 
hîrtie corcit! Nu se va lăsa „el" călcat în picioare de „un nimica 
toată", chiar dacă istoria ar fi adevărată, „chiar atunci" ! 
Vocifera într-una, arătîndu-şi dorinţa, pofta, hotărîrea lui de a 
pleca să se culce. 

— Dacă n-ai fi. un portughez spurcat, ar trebui să ştii că locul 
meu e la spital, l-am auzit spunînd în timp ce vira pumnul miinii 
sănătoase sub nasul celuilalt. 

începuse să se adune lume. Metisul se zăpăci, dar se silea să 
rămînă demn şi încerca să-şi explice intenţiile. M-am îndepărtat, 
fără să mai aştept sfîrşitul. 

Dar s-a întîmplat că în timpul acela unul dintre oamenii mei să 
fie internat la spital şi, ducîndu-mă să-l văd în ajunul anchetei, 
am observat în salonul albilor pe tînărul cu braţul bandajat 
zvîrcolindu-se pe un pat şi delirînd. Spre marea mea mirare, 
celălalt, lunganul, cu mustăţile sure şi blegi, se cuibărise tot 
acolo. Mi-am amintit că-l văzusem ştergînd-o în timpul certei, cu 
pasul pe jumătate ţanţoş, pe jumătate sfios, şi încercînd din 
răsputeri să nu pară speriat. Se pare că nu era străin de port, 


căci s-a priceput, în amărăciunea lui, să-şi facă vînt spre 
biliardul şi spirtoasele cafenelei „Mariani" de lingă bazar. 
Vagabondul ăsta nemaipomenit de Mariani, care-l cunoscuse Pe 
vremuri şi-i înlesnise năravurile cînd şi cînd, i s-a prosternat, ca 
să zic aşa, la picioare şi l-a închis cu o provizie de sticle intr-o 
cameră de sus a tavernei lui păcătoase. Se pare că individul 
avea unele temeri cu privire la siguranţa lui personală Şi căuta 
să se ascundă. Mult mai tîrziu după aceea, într-o zi, cînd a venit 
pe bordul vaporului ca să încaseze de la steward-ul tneu bani 
pentru nişte ţigări, Mariani mi-a declarat că ar fi acut şi mai mult 
pentru el, fără a-i pune vreo întrebare, drept 

39 

recunoştinţă pentru un bine cam deocheat pe care celălalt ;. 

[ făcuse cu mulţi ani în urmă, pe cît am înţeles eu. Se bătea tu 
pumnii în pieptul pămiîntiu, îşi rotea ochii enormi, albi-negri care 
înotau în lacrimi, şi striga: „Antonio nu uita nicioiatăl Antonio nu 
uită'." De ce natură era obligaţia imorală a lu. Mariani n-am aflat 
niciodată *, dar oricare ar fi fost, el îi înlesnisţ celuilalt să rămînă 
în dosul unei uşi ferecate, cu un scaun, o masă, o saltea într-un 
colţ şi un strat de moloz pe podele într-o state de cumplită 
panică şi susţinîndu-şi moralul cu întăritoarele pe care i le 
trimitea generoasa gazdă. Recluziunea asta a durat pînă în 
seara zilei a treia, cînd, după ce a scos cîteva ţipete deşănţate, 
individul s-a văzut silit să-şi caute scăparea luînd-o la goană din 
faţa unei avalanşe de miriapod A împins uşa, a făcut doar o 
săritură jos, pe scăriţa dărăpănată a nimerit drept în burta lui 
Mariani, s-a ridicat şi a fugit în stradă, ca un iepure. Poliţia l-a 
cules a doua zi în zori de pe un maldăr de gunoi. La început a 
crezut că-l duc la spînzurătoare şi a luptat pentru libertatea lui 
ca un erou; cînd m-am aşezat însă lîngă patul lui, era de două 
zile foarte calm. Chipul uscăţiv şi bronzat, cu mustaţa albă, 
devenise liniştit şi frumos ca al unui oştean istovit în lupte şi cu 
suflet de copil, de n-ar fi fost urma unei temeri ciudate în 
strălucirea febrilă a privirii, ca un fel de fantomă misterioasă 
pitită îndărătul unui geam. Eia atit de calm, încît m-am lăsat dus 
de nădejdea absurdă c-aj putea auzi de la el ceva privitor la 
faimoasa afacere, din punctul lui de vedere. Pentru ce doream 
să scotocesc amănuntele deplo labile ale acestei întîmplări, n-aş 
putea spune; căci, la urma urmelor, toate astea nu mă priveau 
decit ca pe un membru al unei tagme de oameni, legaţi între ei 


printr-o comunitate de trudă fără glorie şi de credinţă într-o 
anumită linie de cor. duită. Dacă vreţi, puteţi să socotiți 
nesănătoasă curiozitatea mea; dar eu am impresia limpede că 
speram să găsesc ceva Poate că, inconştient, speram să găsesc 
acel ceva, o cauză profundă, justificatoare, o explicaţie 
milostivă, o umbră de scud convingătoare. îmi dau seama acum 
că speram imposibili speram înfrîngerea fantomei celei mai 
îndîrjite a închipuiri omeneşti, înfrîngerea îndoielii, care suie ca o 
ceaţă, roade îf taină ca un vierme, te îngheaţă mai tare decit 
certitudine" morţii — îndoiala asupra puterii suverane întronate 
într” linie tip de conduită. Este cea mai groaznică piatră de 
încercare îndoiala asta stirneşte spaime zgomotoase şi 
mici  mise'1 

40 

este adevărata umbră a nenorocirii. Credeam oare tr-un 
miracol? Şi de ce doream miracolul ăsta cu atita "'doare 1 
Numai din amor propriu doream eu să găsesc o urmă ? scuza 
unui tînăr pe care nu-l văzusem niciodată înainte, dar cărui 
singură înfăţişare adăuga o nuanţă de interes personal "ndurilor 
sugerate de certitudinea slăbiciunii lui, făcînd din lăbiciunea 
asta ceva tainic şi înfricoşător, ca umbra unei stihii haine cu noi 
toţi, noi, a căror tinereţe a semănat, pe vremuri, cu tinereţea 
lui? Mi-e teamă că ăsta era motivul ascuns al iscodirii mele. 
Căutam, fără îndoială, un miracol. Acum, cînd privesc de la 
distanţă, singurul fapt care-mi pare extraordinar este marea 
mea nerozie. Desigur că speram să găsesc la acest invalid 
prăpădit şi obscur vreun descîntec împotriva stihiei îndoielii. 
Trebuia să fi fost şi tare deznădăjduit, căci, fără să mai pierd 
timp, după cîteva cuvinte amabile, la care el a răspuns cu 
oarecare bunăvoință, aşa cum ar face orice bolnav cumse-cade, 
am pronunţat cuvintul „„Patna", învăluit, într-o întrebare iscusită, 
ca într-un smoc de borangic. Eram delicat, dar egoist: nu voiam 
să-l tulbur, nu simţeam însă nici un interes pentru elţ nu eram 
furios împotriva lui şi nici nu-mi părea rău de el; păţania lui n- 
avea nici o importanţă, iar reabilitarea, şi mai puţin. Era înglodat 
în sumedenie de alte nelegiuiri mărunte, aşa încît nu mai putea 
să inspire nici aversiune, nici milă. A repetat „Patna'" cu un glas 
întrebător; apoi, părînd că se reculege, a zis: 

—- Ah, da ... Eu sînt haită bătrînă pe aici. .. Am văzut-o 
scufundîndu-se. 


Eram gata să-mi arăt indignarea faţă de o minciună atit de 

stupidă, cînd el adăugă liniştit: 

— Era plină cu reptile! 

Asta m-a făcut să tac. Ce voise să spună? Năluca spaimei, pitită 

în dosul ochilor lui sticloşi, păru că încremeneşte, Privindu-mă 

iscoditor. 

—” M-au scos din cuşetă în timpul cartului al doilea, ca s-o văd 

cum se scufundă, a urmat el gînditor. 

Glasul îi răsunase” deodată ciudat de tare. îmi părea rău 

e nesocotinţa mea. în tot salonul nu se zărea nici o bonetă 

e infirmieră care să-şi filfiie aripile de zăpadă; mai departe, 

^ mijlocul unui şir lung de paturi goale de fier, un rănit venit 

cu F6 * coArak*e ancorată în radă s-a ridicat bronzat şi supt, 

truntea înfăşurată într-un bandaj alb. Deodată, interesantul 

41 

meu invalid a scos o mînă subţire ca un tentacul şi mi-a înşfăcat 

umărul. 

— Numai ochii mei erau destul de buni ca să vadă. Eii sînt vestit 

pentru vederea mea. De aceea mi-au şi chemat., Nici unu dintre 

ei nu era destul de priceput ca să vadă că se duce la fund, dar 

şi-au dat repede seama că se şi dusese ^ cîntau cu toţii, aşa... 

Un urlet ca de lup m-a zguduit pînă-n străfundul sufletului 

— Ah, făceţi-l să-nceteze . . . scînci rănitul la cap. 

— Poate că dumneavostră nu mă credeţi, a urmat celălalt, 

dîndu-şi ifose. Dar vă spun eu: nu există ochi ca ai mei dincoace 

de Golful Persic ... la uitaţi-vă sub pat... 

Desigur, m-am şi aplecat îndată. Desfid pe oricine afirma că n-ar 

fi făcut la fel. 

— Ce vedeţi? m-a întrebat el. 

— Nimic! i-am răspuns, simţindu-mă groaznic de ruşinat faţă de 

mine însumi. 

îmi cerceta chipul cu un dispreţ sălbatic şi nimicitor. 

— Fireşte, a spus, dar dacă m-aş uita eu ... aş vedea.. nimeni n- 

are ochi ca mine, v-o spun eu! 

M-a înşfăcat iarăşi şi s-a ridicat spre mine, în dorinţa âi a se 

uşura printr-o mărturisire confidențială. 

— Milioane de broaşte-riioase roşii. Ochi ca ai mei nu ma există . 
Milioane de broaşte roşii... E mai rău decit si vezi un vapor 

scufundîndu-se. Aş putea să privesc o zi întreagă trăgînd din 

pipă, cum se scufundă vasele . .. De ce nu mist restituie pipa 1 


Aş fuma puţin, cu ochii la broaştele astea riioase Vaporul era 
plin cu broaşte. Vedeţi dumneavoastră, nu trebui pierdute din 
ochi. 

Şi a clipit glumeţ. Sudoarea de pe fruntea mea picul' pe el, 
haina de dril mi se lipise de spinarea udă; briza seri sufla din plin 
peste şirurile de paturi, faldurile grele ale perdele lor ondulau 
scîrţiind pe vergelele de aramă; cuverturile patu rilor goale se 
umflau fără zgomot, de la un capăt la altul, iai eu tremuram pînă 
în măduva oaselor. Vîntul molatic al trop celor sufla în sala goală 
de spital la fel de lugubru ca un visco> iarna, într-o şură din 
Anglia. 

— Nu-l lăsaţi, vă rog, s-o ia razna! mi-a strigat de depart rănitul 
la cap, cu un glas îngrijorat, care răsuna prelung întfl pereţi, ca 
o chemare în hăul unui tunel. 

42 

Mîna înfiptă în umărul meu nu-mi dădea drumul; omul ma privea 
cu înţeles. 

_ Nava era plină, vedeţi, şi noi am fost siliţi s-o luăm la 
ănâtoasa, mi-a şoptit el uimitor de repede. Toate roşii, roşii, Sa 
ca nişte dulăi, cu un ochi în vîrful capului şi cu colţi în botului 
scîrbos. Uf! Uf!... 

Un şir “e convulsiuni repezii, ca în şocurile galvanice, reliefau, 
sub pledul neted, conturul coapselor slabe şi agitate; mi-a dat 
drumul la umăr, ca să prindă ceva din aer; corpul îi tremura ca o 
coardă de harpă şi, pe cînd îl priveam, spaima aceea spectrală 
din el i-a năpădit ochii sticloşi. într-o clipă, chipul de oştean 
bătrîn, cu trăsături nobile şi potolite, s-a şi descompus în faţa 
mea, sub impulsul unei şiretenii ascunse, al unei laşităţi 
groaznice şi al unei temeri chinuitoare. Şi-a stă-piînit un strigăt. 
— Ssst... ce fac acum acolo jos | m-a întrebat, arătînd spre 
podea, cu grijă mare în glas şi gesturi. 

Am priceput fulgerător ce voia, dar mi-a fost tare silă de 
isteţimea mea. 

— Dorm cu toţii, i-am răspuns, privindu-l de aproape. 
Nimerisem; tocmai asta voia să audă; erau vorbele care-l 
puteau potoli. A răsuflat lung. 

— Sst! Binişor... Nu-i nimic. Eu sînt o haită bătrînă pe-aici. 
Cunosc eu bestiile astea. Pac 1 în capul primului care mişcă ... 
Sînt prea de tot multe, şi vaporul n-o să ţină mai mult de zece 
minute! . . . Gifiia din nou. Repede! A dat un chiot, apoi a 


început să răcnească: S-au trezit! . . . Sint milioane . . , Suie pe 
mine! Staţi! Staţi ... O să le zdrobesc cu grămada, ca pe nişte 
muşte . .. Ajutor ! A-a-a-jutor! 

Un urlet prelung, nesfirşit, m-a zăpăcit de tot. Vedeam departe 
pe rănitul bandajat, ridicîndu-şi disperat amîndouă nuirule la 
cap; un infirmier, înfăşurat pînă-n bărbie, în halat alb, s-a ivit în 
cadrul uşii, ca privit prin capătul mic al unui telescop. M-am 
declarat destul de dumerit şi, nici una, nici două am sărit printr- 
una din ferestrele mari în galeria exterioară. Urletul mă urmărea 
ca o răzbunare. Am cotit într-un culoar pustiu şi, deodată, în 
jurul meu s-a făcut linişte şi pace. Am coborit scara goală şi 
lucioasă într-o tăcere care mi-a mgaduit să-mi adun gîndurile 
tulburate. Jos m-am întîlnit cu unul dintre chirurgii de gardă care 
traversa curtea; m-a 

43 


— V-aţi văzut omul, domnule căpitan? Cred că miine )j putem 
da drumul. Dar aceşti imbecili n-au nici cea mai vag idee de 
cum să se îngrijească . . . Ştiţi că avem aici şi pe meca. nicui-şef 
al vasului aceluia cu pelerini? Un caz curios: deli. rium tremens, 
dintre cele mai grave. A băut zdravăn, trei zilţ în şir, în circiuma 
italianului sau grecului aceluia. La ce te poţi aştepta? Patru 
sticle de rachiu pe zi, aşa mi s-a spus. Uimitor, dacă-i adevărat. 
Aş, zice căptuşit cu fier pe dinăuntru! Capul, de! capul sigur că 
s-a dus, dar partea curioasă e că exista în aiureala lui un fel de 
metodă. Eu înccr să-i dau de rost. Foarte neobişnuit acest fir de 
logică în asemenea delir. Prin tradiţie, ar trebui să vadă şerpi, 
dar nu-i vede. Sărmanele tradiţii vechi . .. se pierd în zilele 
noastre! Mde ... el... el vede batraciene! Ha! Ha! Nu, serios, nu 
ţin minte să mă mai fi interesat atita un caz de beţivan. Ar 
trebui să fie mort, ştiţi după atita dezmăţ. De unde ! E tare ca 
piatra ! Plus douăzeci şi patru de ani la tropice. Zău că artrebui 
să-l vedeţi. Şi cu o mutră aleasă, beţivul ăsta bătrîn e omul cel 
mai extraordinar pe care l-am întîlnit vreodată, ca medic, 
bineînţeles. N-aţi vrea ?... 

Avusesem tot timpul atitudinea firească a unui om cuviincios, 
dar, la urmă, cu aerul că-mi pare rău, am murmurat că nu mai 
am timp şi i-am strîns repede mîna. 

— Să ştiţi, mi-a strigat el de departe, că nu va putea asista la 
anchetă. Credeţi că depoziţia lui are importanţă? 


— Nu, nu, de loc! i-am răspuns din poartă. 

Capitolul VI 

Autorităţile au fost desigur de aceeaşi părere. Ancheta n-a fost 
amiînată. A avut loc în ziua fixată, potrivit legii, şi a asistat multă 
lume, căci, fără îndoială, întîmplarea prezenta un viu interes 
uman. Nu exista nici un dubiu asupra faptelor. adică asupra 
singurului fapt material. Era imposibil să se descopere cum de 
„Patna" a suferit acea ciocnire-, şi nici tribii' naiul nu se aştepta 
la asemenea descoperire; de altfel, în toată sala nu era om să-i 
pese de asta. Totuşi, aşa cum v-am spus toţi marinarii din port 
se aflau de faţă, iar cercul afaceriştilor era reprezentat din plin. 
Fie că-şi dădeau seama sau nu, pe fiecare îl atrăgea acolo un 
interes pur psihologic, se aştepta1l la cine ştie ce dezvăluiri cu 
privire la tăria, la puterea, la grozăvia 

44 

(iilor umane. Fireşte, nu s-a dezvăluit nimic din toate 

i La interogatoriu, singurul om capabil şi dornic să-l “frunte 
bătea cîmpii în jurul unicului fapt bine cunoscut, W V şirul de 
întrebări privitoare la acest fapt folosea la fel ca 1 i cum ai fi 
bătut cu ciocanul într-o cutie de fier, ca să descoperi ce-i 
înăuntru. De altfel, o anchetă oficială nici nu putea duce la 
altceva. Scopul ei nu era acel fundamental pentru ce, ci doar 
superficialul cum al întîmplării. 

Tînărul ar fi putut să dea lămuriri, dar deşi acesta era singu-rul 
lucru care interesa auditoriul, întrebările ce i se puneau îl 
îndepărtau de la sine de ceea ce, de pildă, mi se părea singurul 
adevăr vrednic a fi cunoscut. Nu poţi cere autorităţilor oficiale să 
cerceteze starea sufletească a omului... şi nu cumva e totuna cu 
starea ficatului său? Treaba lor era să ajungă la consecinţe şi, 
sincer vorbind, un oarecare magistrat anchetator şi doi asesori 
maritimi nu pot să ţintească mai sus. Nu vreau să spun că aceşti 
doi inşi ar fi fost nepricepuţi. Magistratul era foarte răbdător. 
Unul dintre asesori, căpitanul unei corăbii cu pînze, avea o 
barbă roşcovană şi o înclinaţie spre pietate. Al doilea era Brierly, 
marele Brierly. Unii dintre voi aţi auzit, desigur, de marele 
Brierly, căpitanul faimosului vapor de pe linia „Blue Star". El era 
acest Brierly. 

Părea teribil de plictisit de cinstea ce i se încredinţase. Nu 
făcuse în viaţă nici o greşeală, nu avesese niciodată nici un 
accident şi nici un ghinion; niciodată vreo piedică în avansarea 


lui treptată, şi părea să fie unul dintre oamenii norocoşi, care nu 
cunosc nehotărirea, şi cu atît mai puţin neîncrederea in sine. La 
32 de ani avusese una dintre cele mai bune comenzi in marina 
comercială din răsărit şi, ceea ce este mai important, era foarte 
conştient de lucrul ăsta. Nimic nu era mai frumos Pe lume decit 
postul său şi cred că, întrebat pe negindite, ar "e mărturisit că, 
după el, asemenea comandant nu se mai afla niciunde. 
Alegerea căzuse pe omul cel mai potrivit. Restul muritorilor, 
care nu comandau vaporul de oţel „Ossa", cu o 1WJ ?aisPrezece 
noduri, erau, de fapt, nişte biete făpturi, Ily salvase vieţi pe 
mare, ajutase vapoare în primejdie, un cronometru de aur, 
dăruit de asociaţiile de asigurare, binoclu” cu o inscripţie 
corespunzătoare, oferit de un ăin în amintirea acestor isprăvi. 
Era foarte conştient lui şi de valoarea acelor recompense. Mie 
mi-era simpatic, deşi cîţiva pe care-i cunosc — oameni blajini 
45 


şi prietenoşi — nu-l puteau suferi de fel. N-am cea mai mic- 
îndoială că se socotea mult superior mie; puteai să fii împj. râtul 
Răsăritului şi Apusului, că tot ţi-ai fi recunoscut inferi0. ritatea în 
prezenţa lui; dar eu nu mă puteam simţi cu adevărat jignit din 
pricina asta. Nu mă dispreţuia pentru nimic dir ceea ce nu 
stătea în puterile mele şi nici pentru ceea ce eram înţelegeţi? 
Mă socotea drept o cantitate neglijabilă, numa fiindcă nu 
eram omul cu stea în frunte, fiindcă nu eram Montagu,. Brierly, 
comandantul vasului „Ossa", fiindcă nu eram pose. sorul unui 
cronometru de aur cu dedicație şi al unui binocli cu montură de 
argint, care să certifice perfecţia mea în alt navigaţiei şi 
cutezanţa mea vitează; fiindcă n-aveam un simţi mînt deosebit 
pentru meritele şi recompensele mele şi nic nu mă bucuram de 
dragostea şi devotamentul orb al unu brac negru — animalul cel 
mai minunat al speţei — căci nicio. dată asemenea om n-a fost 
iubit astfel de asemenea dine Fără îndoială că era destul de 
exasperant să fii copleşit d toate astea; dar cînd mă gindeam că 
îmi împărţeam lipsurile cu un miliard două sute de milioane de 
fiinţe mai mult sai mai puţin umane, găseam că-mi pot accepta 
partea ce mi st cuvenea din mila-i binevoitoare şi plină de 
dispreţ, de dragu acelui ceva nedefinit şi atractiv din persoana 
lui. Nu mi-ait lămurit niciodată acea putere de atracţie pe care o 
exercita dar în anumite momente îl invidiam. Loviturile 


vieţii a puteau să-i atingă sufletul mulţumit de sine mai mult 
deci zgirietura unui ac pe faţa netedă a unei stînci. Era de 
invidiat Şi pe cînd mă uitam aşa la el, cum sta lîngă magistratul 
mode* şi palid care prezida dezbaterile, satisfacția lui lăuntrică 
s contura în faţa mea şi a lumii, părînd tare ca granitul. H mult 
după aceea s-a sinucis. 

Nici o mirare că acel „caz Jim" îl plictisea, şi pe cînd e «W-i j~ ™- 
ra7.ă la disprețul său imens penttl abil, o anchetă tainică asupf 
lui însuşi trebuie să'e atenuante, însă a ^ că mai înţeleg 
ceva ] 

Nici o mirare mă gindeam cu un fel d 

tînărul inculpat, el ^* propriului său caz. 

fost de vinovăţie %ft ^D secretul cu el cînd a sântminare. 
natura omeneasca, procesul cu P 

e ^ g&fiavu 

care trezesc” 

aruncat în mare la numai o săptămînă după sfîrşitul hetei şi 
la mai puţin de trei zile după plecarea lui în Extremul n 'ent ca 
şi cum ar fi zărit deodată chiar acolo, în mijlocul lor' porţile lumii 
de dincolo larg deschise ca să-l primească. Totuşi, n-a fost un 
act necugetat. Secundul său, om cu arul cărunt, marinar de 
prima mînă, agreabil cu străinii, dar în relaţiile cu 
comandantul mai arţăgos decit orice alt ofiţer, mi-a povestit 
întîmplarea cu lacrimi în ochi. Se pare că urcîndu-se dimineaţa 
pe punte, îl găsise pe Brierly scriind 

în'camera hărților. 

— Era patru fără zece minute, spunea el, şi al doilea cart nu se 
terminase. Căpitanul m-a auzit vorbind pe punte cu secundul 
vasului şi m-a chemat la el. Mă plictisea, căpitane Marlow, să mă 
duc! Nu puteam să-l sufăr pe bietul căpitan Brierly, spre ruşinea 
mea; nu ştim niciodată ce zace în om. Prea fusese promovat 
înaintea multora, fără să mai vorbesc de mine, şi avea un 
blestemat de ifos, că te făcea să te simţi mic de tot numai prin 
felul cum îţi dădea „bună dimineaţa". Nu i-am adresat 
niciodată vreun cuvînt decit în chestiuni de serviciu, şi atunci 
abia îmi ţineam limba ca să-i vorbesc cuviincios. (Bătrînul se 
cam lăuda în chestia asta şi m-am mirat deseori cum de putea 
Brierly să-i suporte toanele mai mult de o jumătate de 
călătorie). Am nevastă şi copii, a urmat el, eram pe atunci de 
zece ani în serviciu, aşteptind mereu să fiu avansat la prima 


ocazie, imbecilul de mine! ... Brierly mi-a spus: „Intră, 
domnule Jones", cu tonul său protector. „Intră, domnule Jones". 
Am intrat. „Să fixăm locul unde ne” aflăm", zice el, aplecîndu- 
se pe hartă, cu un compas în mină. Potrivit ordinelor în vigoare, 
ofiţerul de serviciu era dator să facă asta la sfîrşitul cartului său. 
Totuşi, n-am zis nimic şi m-am uitat la el în timp ce a fixat 
poziţia vaporului cu o cruce mică şi a însemnat alături data şi 
ora. îl văd şi acum scriind cu scrisu-i îngrijit: şaptesprezece, opt, 
patru a.m. Anul era scris cu cerneală roşie în partea de sus a 
hărţii. Capitul Brierly nu se servea de o hartă mai mult de un an, 
aşa-i P acea lui. pe aceea o mai am încă la mine. După cea 
sfîrşit, me el aşa cu ochii la semnul pe care-l făcuse şi, surizind 
Pentru sine, mă priveşte lung: „încă treizeci şi doua dep em 
direcţia asta, zice el, şi după aceea sîntem liniştiţi; dru* 1 

mba direcţia cu douăzeci de grade spre sud". în mul nostru 
treceam pe lîngă Hector Banc. Am răspuns: 


47 

46 

„Prea bine, domnule", întrebîndu'mă de ce s-o fi. atîta, că 
tot trebuie să-l previn înainte de a schimba j 


Chiar atunci a sunat clopotul; am urcat pe punte, şi secund” ne- 
a semnalat ca totdeauna înainte să coboare: „Şaptezec şi unu la 
loch!" Căpitanul Brierly se uită la busolă, apoi j”, împrejur. Era 
întuneric şi senin, stelele scînteiau ca î noapte geroasă la 
latitudini înalte. Deodată căpitanul cu un fel de suspin uşor: „O 
să mă duc la pupa, o să chiar eu lochul la zero; ca să nu poată fi 
nici o eroare. ; treizeci şi două de mile în direcţia asta, şi sînteţi 
în siguranţă Să vedem: corectarea lochului este de şase la sută 
în plus să zicem încă treizeci la cadran, şi veţi putea veni îndată 
ci vreo douăzeci de grade la tribord. Inutil să ocolim mai mult 
nu-i aşa?" Nu l-am auzit niciodată lungind atita vorba şj după 
mine, fără nici o noimă. N-am răspuns nimic. A cobori scăriţa cu 
cîinele care se ţinea scai de călciiele lui ziua şi noapt& şi, de 
cum se mişca, îl urma lunecîndu-şi nasul înainte. An auzit paşii 
căpitanului pe puntea dindărăt: „Pac... pac, pac..." S-a oprit şi 
i-a spus cîinelui: „înapoi, Rover., pe punte, băiete! Hai, pleacă!" 
Apoi m-a chemat din umbră „Eşti aşa de bun să închizi cîinele în 
camera hărților, domnul Jones?" A fost ultima dată cînd i-am mai 
auzit glasul, căpitan. Marlow. Astea au fost ultimele cuvinte pe 
care le-a rosti în faţa unei fiinţe omeneşti... în momentul acela, 


voca bătrînului marinar a început să tremure: îi era teamă că 
bieţi animal o să sară după el, înţelegeţi? Da, căpitane Marlow. 
A aranjat lochul pentru mine. El... aţi crede oare una c asta? ... A 
pus şi o picătură de ulei înăuntru. Bidonul rămas alături, acolo 
unde-l lăsase. La cinci şi jumătate, şefi de echipaj a urcat la 
pupa cu furtunul în mînă să spele puntea dar, deodată, a lăsat 
totul bakă şi a luat-o la goană pe punB „Vreţi să veniţi jos, vă 
rog domnule Jones? mi-a spus el.; ceva ciudat acolo ... şi nu 
vreau să-l ating". Era cronometift de aur al căpitanului Brierly, 
agăţat cu grijă de lanţ, sub bară. îndată ce privirea mi-a căzut 
asupra ceasului, am râff; ca fulgerat şi am înţeles, domnule. 
Picioarele mi s-au rrtui3 Parcă l-aş fi văzut aruncîndu-se peste 
bord; ba puteam sp” şi cît de departe rămăsese în urmă. Lochul 
de la pupa r$v: măsura optsprezece mile şi trei sferturi, şi patru 
cavile " fler lipseau de pe catargul principal. Poate că le virise în 
bl nare, ca să se scufunde mai repede. Dar, Doamne! ce 

48 


cavile pentru un om voinic, aşa cum era căpitanul Pa. j.,? Poate 
că încrederea în el se clătinase în ultima clipă, c red că ăsta-i 
singurul semn de nehotărîre pe care-i dăduse -toata viaţa lui; 
dar sînt gata să mă pun chezaş că, o dată fl mare, căpitanul n-a 
încercat să mişte măcar o mînă ... aşa cum ar fi avut destul 
curaj să bată apa o zi întreagă ar fi căzut peste bord din 
întîmplare. Da, domnule, nimeni 

nA întrecea, aşa l-am auzit chiar eu spunînd o dată. Scrisese 
doua scrisori în timpul cartului al doilea, una pentru companie si 
alta pentru mine. îmi dădea o sumedenie de instrucţiuni 
privitoare la traversare. .. mie, care navigasem înainte să se fi 
născut el... şi-mi dădea fel şi chip de sfaturi privitoare la 
purtarea mea cu oamenii noştri din Şanhai, aşa ca să păstrez 
comanda vasului ,,Ossa". îmi scria, căpitane Marlow, ca un tată 
fiului favorit, deşi eram cu douăzeci şi cinci de ani mai bătrîn 
decit el şi gustasem apă sărată înainte de a fi îmbrăcat el întiii 
pantaloni. în scrisoarea adresată armatorilor — o lăsase 
deschisă, ca s-o pot citi — spunea că şi-a făcut totdeauna 
datoria faţă de ei pînă în ultima clipă şi nici acuma nu le tră- 
dează încrederea de vreme ce lasă corabia în mîna celui mai 
dibaci marinar cu putinţă! Era vorba de mine, domnule ... de 
mine! Şi dacă ultimul gest al vieţii sale nu le risipea stima 


pentru el, atunci să ţină seama de serviciul meu credincios şi de 
recomandarea-i călduroasă cînd se va face numirea în postul 
rămas vacant prin moartea lui. Apoi o groază de lucruri din 
astea, domnule. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Mă simţeam 
copleşit, a urmat bătrînul, foarte tulburat şi strivind ceva în 
colţul ochiului cu vîrful degetului mare, lat ca o lopă-ţică. S-ar fi 
zis, domnule, că se aruncase în mare numai ca să 

5a unui ghinionist ultima ocazie să avanseze! Ce să mai spun ca 
dispariţia lui năprasnică şi gîndul la viitorul meu asigurat m 
urma întîmplării m-au făcut să nu mai ştiu pe unde calc v*? 

me( de o săptămînă! Dar nu vă speriaţi! Comanda vasului 
i.Ossa" a fost dată căpitanului de pe „Pelion", care s-a urcat 

e vaPor la Şanhai. Un pirpiriu de filfizon, domnule — purta Un 
COstum gri cadrilat şi cărare la mijloc! „Eh... mda...smt... 
rada . . . noul vostru căpitan... domnule... ..mja___ 

Jones ..." Mirosea a parfum de te -, putea, căpitane Marlow ! 
îndrăznesc să spun că privirea cît C3re *'am aruncat'* l'a făcut 
să se bilbiie. A bolborosit va cuvinte asupra „explicabilei" mele 
dezamăgiri... Că 


49 

preferă să-mi spună îndată că secundul său fusese promova, 
căpitan pe „Pelion" — el n-avea nimic de-a face cu toaţţ astea, 
fireşte — birourile ştiu ele ce fac ... îi părea rău. 2ic eu: „Nu vă 
mai necăjiţi pentru bătrînul Jones, domnul lăsaţi-l naibii, că el s-a 
obişnuit cu de-alde astea . . .' Mi-a” dat seama îndată că-i 
atinsesem auzul delicat, şi la prin>; noastră masă în comun a 
început să critice, muşcător, una şi alta pe vas. N-am mai auzit 
niciodată un glas atît de supăr&tcţ la urechi. Mi-am încleştat 
dinţii, mi-am aţintit privirile jj farfurie şi mi-am păstrat calmul cît 
am putut; dar în cele dii urmă tot a trebuit să izbucnesc, şi iată-l 
pe căpitanul mei sărind în picioare, zburlindu-şi frumoasele-i 
pene ca un cocoşe gata de luptă: „O să vă daţi seama că aveţi 
de-a face cu alt fel de om decit răposatul căpitan Brierly" „Mi- 
am şi dat seama", zic eu, mofluz, dar prefăcîndu-mă foarte 
ocupat cu friptura. „Eşti o cutră bătrînă, domnule... mda... 
Jones şi ce-i mai rău e că eşti cunoscut ca atare în serviciu |" mk 
tipat el. Afurisiţii de spălători de vase ascultau gură-casd pîn' la 
urechi. „Eu sînt, poate, un acrit, răspund eu, dar m merg atit de 
departe încît să te pot vedea şezînd în locul capi' tanului 


Brierly". Zicînd acestea, mi-am pus cuțitul şi furculita pe 
masă. „„[i-ar plăcea să stai dumneata aici; asta te roade! 
rîinjeşte el la mine. Am părăsit sufrageria, mi-am strîns boarfele 
şi, înainte ca docherii să-şi fi reluat lucrul, rn-am trezit pe chei, 
cu tot calabalicul la picioarele mele. Da. în voia întîmplă' rii, pe 
țărm, după zece ani de serviciu, cu soţia şi patru copi la 
depărtare de şase mii de mile, aşteptind jumătatea de leafi ca 
să-şi aibă îmbucătura. Da, domnule! Am preferat să părăsesc 
totul decît să aud vorbindu-se rău despre căpitanul Brierl) Mi-a 
lăsat luneta de noapte — iat-o; şi a dorit să-i îngrijesc clinele — 
iată-i şi cîinele. Ce zici, Rover, băiatule? Unde ţi-£ căpitanul ? 
Cîinele ne-a privit cu ochii lui gălbui, îndureraţi, a lătrat o dată a 
jale şi s-a ascuns sub masă. 
Convorbirea asta a avut loc după doi ani şi mai bifl£ pe bordul 
vasului „Regina focului", acea ruină marină a cât£ comandă a 
primit-o Jones — tot în urma unei întîmp$r bizare — de la 
Matherson, nebunul de Matherson, cum i si spunea, cel care 
hoinărea de obicei prin Hai-phong, du?' cum ştiţi, înainte de 
ocupaţie. Bătrînul a urmat tărăgănat: 
50 
Da, domnule, căpitanul Brierly va fi. mereu amintit 
dacă nu e în nici un alt loc pe pămînt. l-am scris 

“iar p p 
al ţarg lui taică-su, dar n-am primit nici un răspuns — nici p 
ultumesc", nici „du-te dracului" ! Nimic. Poate că el prefera să 
nu ştie nimic. 
înfăţişarea bătrînului Jones, cu ochii lui umezi, ştergîndu-şi capul 
chel cu o batistă roşie de bumbac, scheunatul trist al cîinelui, 
murdăria şi puzderia de muşte din cabina care era Ngurul altar 
consacrat memoriei lui Brierly, toate astea aruncau Un văl de 
patos, nespus de meschin, asupra amintirii sale, ca o răzbunare 
postumă a soartei împotriva credinţei lui în propria-i splendoare; 
o credinţă care aproape i-a văduvit viaţa de temerile cele mai 
fireşti. Aproape? Poate cu desăvirşire. Cine ar fi în stare să 
spună ce icoană măgulitoare şi-o fi făurit el despre propria-i 
sinucidere? 
— De ce a făcut el actul ăsta necugetat, căpitane Marlow ? Ce 
ziceţi? întreba Jones, fringîndu-şi munile. De ce? ... Nu pot să 
pricep asta în ruptul capului! De ce ? Şi îşi lovea fruntea îngustă, 
brăzdată de zbircituri. Dacă ar fi fost sărac, bătrîn, înglobat în 


datorii. . . Apoi, n-a vădit niciodată nici o trăsnaie sau ceva 
nebunesc . . . Nici nu era el omul care să înnebunească, ah, 
nu! ... ascultaţi-mă pe mine! Ceea ce un secund nu ştie despre 
căpitanul lui nici nu merită ştiut! Tînăr, sănătos, bogat, fără griji. 
Stau aici, uneori, şimă gindesc, mă gindesc, pînă ce 

capul începe să-mi vijiie de-a binelea . . . Nici vorbă că la mijloc 
a fost un motiv ... 
— Poţi fi sigur că da, căpitane Jones, i-am răspuns, dar nu ceva 
care ne-ar fi tulburat prea mult nici pe dumneata, nici pe mine. 
Şi deodată, ca şi cum o lumină i-ar fi străfulgerat creierul, bietul 
bătrîn Jones a găsit un ultim cuvînt, de o profunzime uimitoare. 
Şi-a suflat nasul şi, dînd din cap cu tristeţe: 
"~ Da, da! Nici dumneata, domnule, şi nici eu n-am fi făcut 
niciodată atita caz de noi! 
Se înţelege că amintirea ultimei mele convorbiri cu Brierly 
este estompată de moartea lui, care a urmat atit de repede 
după aceea. Am vorbit cu el ultima dată în timpul anchetei. 

lat după prima şedinţă, am ieşit împreună pe stradă. Era 
tr-o stare de enervare care m-a mirat, deoarece atitudinea 
1 obişnuită, cînd consimţea să vorbească, era indiferentă 
51 
şi rece, cu o nuanţă de îngăduinţă ironică, ca şi cum 
interlocutorului ar fi. fost mai degrabă o glumă bună. 
— M-au înhăţat pentru ancheta asta, după cum vezi, a 
început el şi a insistat o clipă, plictisit, asupra neajunsurilor de a 
fi. zilnic în comisia de judecată. Şi Dumnezeu ştie cît o sj ţină! 
Probabil încă vreo trei zile. 
L-am ascultat în tăcere; după părerea mea de atunci, era un fel 
ca oricare altul de a-i da dreptate. 
— Şi la ce bun ? E o chestie cum nu se poate mai stupidă! a 
urmat el enervat. 
l-am atras atenţia că nu avea de ales. M-a întrerupt, căutînd 
parcă să se stăpinească: 
— Am impresia tot timpul că sînt un imbecil! 
Mi-am ridicat privirea spre el. Felul ăsta de a vorbi însemna 
foarte mult pentru Brierly atunci cînd vorbea despre Brierlv! S-a 
oprit brusc şi, apueîndu-mi reverul hainei, l-a tras uşor. 
— De ce-l chinuim pe băiatul ăsta? m-a întrebat el. Cuvintele 
acestea ţineau atit de bine isonul miîhnirii mele, 
îneiît, avînd dinaintea ochilor imaginea renegatului care 


o luase la sănătoasa, am răspuns numaidecit: 

— Al naibii să fiu dacă ştiu ! Afară doar fiindcă vă îngăduie! M- 
am mirat să-l văd prins în laţ, ca să zic aşa, de vorbele 

mele, care fuseseră desigur destul de învăluite. Mi-a răspuns 
mînios: 

— Chiar aşa! Nu poate să vadă că ticălosul ăla de patron a 
spălat putina? Ce mai aşteaptă? Nimic nu-l mai poate salva. S-a 
sfîrşit cu el! 

Am făcut vreo cîţiva paşi în tăcere: 

— De ce să înghiţi toată murdăria asta? a adăugat, cu o energie 
orientală în vorbă, aproape singurul fel de energie carea 
mai rămas la est de meridianul al cincizecilea. 

M-am minunat de felul cum îi lunecau gîndurile, dar acum îmi 
dau seama că asta îi era firea; în fond, sărmanul Brierly trebuia 
să se fi gîndit la el. l-am atras atenţia că patronul „Patnei" era 
cunoscut ca om cu chimirul doldora şi putea să-şi procure 
aproape oriunde mijloacele s-o ia din loc. Cu Jim era altfel. 
Guvernul îl întreținea deocamdată în căminul marinarilor, şi 
probabil că băiatul n-avea para chioară în buzu' nar. Ca să fugi, 
ai nevoie de ceva bani. 

— Aşa crezi! Nu totdeauna... a ris Brierly amar. 

52 

Apoi, la altă observaţie a mea: 

— Atunci, să se vire într-o groapă de douăzeci de picioare ; să 
rămînă acolo! Zău! Eu aşa aş face! 

Nu ştiu de ce tonul lui m-a enervat şi i-am spus: 

— E şi ăsta un fel de curaj să înfrunţi lucrurile cum le înfruntă el, 
căci ştie prea bine că dacă ar fugi, nimeni nu s-ar osteni să 
alerge după el. 

— Dă-l încolo de curaj! a mormăit Brierly. Curajul ăsta nu 
serveşte nici măcar să ţină un om la suprafaţă, şi nu dau Joi bani 
pe astfel de curaj! Poate vrei să spui că e un fel de laşitate, de 
moliciune ... Uite, eu pun la bătaie două sute de rupii dacă pui 
şi dumneata altă sută, şi te ocupi să convingi tinicheaua asta s-o 
şteargă miine în zori! Flăcăul e un gentleman .. . dacă nu-i făcut 
să îndure ... va înţelege... Trebuie! Publicitatea asta infernală 
e prea odioasă! Stă el acolo, şitoţi spurcaţii de indigeni 
serangil, lascari2, şefi de echipaj depun mărturii care ar face 
un om să crape de ruşine! Asta-i îngrozitor. Zău, Marlow, nu 
crezi, nu simţi că-i îngrozitor? Haide, spune... ca marinar... 


Dacă ar dispărea de aici, s-ar isprăvi cu toate astea! 

Brierly vorbise cu o înflăcărare neobişnuită din partea lui, şi a 
făcut un gest parcă ar fi. vrut să-şi caute portofelul în buzunar. 
L-am oprit, spunîndu-i rece că laşitatea acestor patru oameni nu 
mi se părea o chestiune atît de importantă. 

— Şi afirmi că eşti marinar, aşa e? m-a întrebat el, mînios. l-am 
răspuns că aşa afirmam, şi speram că e adevărat. 

M-a ascultat şi a făcut un gest cu braţul lui lung, de parcă mi-ar 
fi negat orice individualitate şi m-ar fi azvirlit în mulţime. 

— Nenorocirea e că voi ceilalţi n-aveţi simţul demnităţii °, nu vă 
gîndiţi destul la ceea ce ar trebui să fiţi. 

In tot timpul ăsta umblam încet şi ne-am oprit în faţa căpităniei 
portului, chiar în locul unde matahala de căpitan ^ „Patnei" se 
făcuse nevăzut, ca un fulg luat de uragan. Am zimbit. Brierly a 
urmat: 

~ E o ruşine. S-au aciuat printre noi toate soiurile — cîțiva 
ticăloşi, unşi cu mir, în grămadă! Dar ce naiba, trebuie să 

indi “,erang — ?ef'l indigenal unui echipaj de lascari 
(termen anglo-Lascari — marinari (în India de est). 

53 


păstrăm o decenţă profesională, altfel ajungem nişte căldăra* 
fără căpătii! Se pune temei pe noi, înţelegi! Temei! Siticet 
vorbind, puţin îmi pasă de toţi pelerinii porniţi din Asia dar un 
om cumsecade nu s-ar fi purtat în felul ăsta nici cu u^ pachebot 
încărcat cu zdrenţe. Noi nu alcătuim un corp orga. nizat, şi 
singurul lucru care ne uneşte e tocmai această decenţa O 
chestie ca asta îţi distruge încrederea în tine. Un om poate să-şi 
trăiască frumuşel toată viaţa lui de marinar fără a fi. pUs în 
situaţia de a-şi dovedi tăria. Dar în ziua cînd n-are încotro.. Ah !. 
„.„ Dacă eu... 

S-a oprit, apoi a urmat cu un ton schimbat: 

— O să-ţi dau chiar acum două sute de rupii, Marlow, iar 
dumneata vorbeşte cu el. Ducă-se la dracu! Mai bine n-ar fi 
ajuns niciodată pe aici. La drept vorbind, nişte rude ale mele îi 
cunosc familia. Bătrînul e preot, şi, uite, mi-aduc aminte că l-am 
întâlnit o dată, anul trecut, pe cînd eram la vărul meu, în Essex. 
Dacă nu mă înşel, părea să aibă o mare slăbiciune pentru fiu-su, 
marele marinar. .. Cumplit... Nu pot să fac asta chiar eu, dar 
dumneata . .. 


Şi astfel, în legătură cu Jim, l-am întrezărit pe adevăratul Brierly 
cu cîteva zile înainte de a-şi încredința mării fiinţa adevărată, o 
dată cu cea aparentă. Bineînţeles, am refuzat să mă amestec. 
Tonul acelui ultim „dar dumneata" (sărmanul Brierly, nu putea 
vorbi altfel), care părea să însemne că eu n-aveam mai multă 
importanţă decît o gînganie, m-a făcut să privesc propunerea cu 
indignare şi, din pricina acestei provocări, sau din alte motive, 
m-am convins, în sinea mea, că ancheta era o pedeapsă aspră, 
dar meritată, pentru Jim, iar faptul de a o înfrunta aşa, de 
bunăvoie, un fel de răscumpărare în cazul lui supărător. Nu 
fusesem atît de sigur înainte. Brierly s-a îndepărtat mofluz. Pe 
atunci, starea lui de spirit îmi părea mai de neînțeles decit 
acum. 

în ziua următoare, venind tirziu la tribunal, m-am aşezat de unul 
singur. Fireşte că nu puteam uita conversaţia cu Brierly, şi acum 
îi aveam pe amîndoi sub ochii mei. Ţinuta unuia trăda o 
neobrăzare întunecată, iar a celuilalt, o plictiseala 
dispreţuitoare; şi o atitudine, şi alta, putea să fie la fel de nesin' 
ceră, iar eu ştiam bine că una dintre ele aşa şi era. Brierly nu 
părea plictisit, ci enervat la culme, iar dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci poate că nici Jim nu era neobrăzat! Şi, potrivit teoriei 
mele, de fapt nici nu era. Mi-l închipuiam deznădăjduit- 

t momentul acela ochii ni s-au întîlnit, dar privirea pe care i a 
aruncat-o mi-a tăiat orice poftă aş fi avut ca să-i vorbesc. 
T^Aiferent de presupunerea mea — insolenţă sau deznădejde — 
e team că nu-i pot fi de nici un folos. Era a doua zi a pro-S ului 
şi. curînd după ce privirile ni s-au încrucişat, dezba-C£rile s-au 
amiînat iarăşi pentru ziua următoare. t£ Albii au început să iasă 
numaidecit în grup. Lui Jim i se eruse cu cîteva clipe mai înainte 
să părăsească boxa, aşa încit * putut ieşi din sală printre cei 
dinţii. l-am văzut umerii laţi si capul conturîndu-se în pervazul 
uşii şi, pe cînd eu ieşeam Laie, vorbind cu un străin — cineva 
care mi se adresase întînîplător — l-am urmărit cu privirea din 
sala de judecată, cum se sprijinea cu amîndouă coatele de 
balustrada verandei, întorcînd spatele şuvoiului de oameni care 
se scurgea pe cele cîteva trepte. în jur, murmur de voci şi 
zgomot de paşi tîrşiţi. 

Cazul următor era, mi se pare, o reclamaţie de atac şi lovire 
suferite de către un cămătar; acuzatul un sătean venerabil, cu 
barbă albă, lungă, şedea pe o rogojină în faţa uşii, cu băieţii lui, 


cu fetele, cu ginerii şi soțiile lor; cred că, pe lingă ei, se mai 
aflau acolo şi jumătate din oamenii satului, unii chirciţi pe vine, 
alţii stînd în picioare împrejur. O femeie zveltă şi brună, cu o 
parte din spinare goală şi un umăr arămiu tot gol, cu un inel 
subţire de aur în nas, a început să vorbească, pe neaşteptate, 
piţigăiat şi arţăgos. Instinctiv, omul de lîngă mine şi-a ridicat 
privirile spre ea. leşeam tocmai pe uşă şi treceam prin dreptul 
spinării late a lui Jim. 

Nu ştiu dacă sătenii aceia aduseseră cu ei un cîine gălbui, în tot 
cazul, era pe acolo şi un cîine care se foia în sus şi-n jos printre 
picioarele oamenilor, tăcut şi pe furiş, aşa cum fac cîinii indigeni. 
Vecinul meu s-a împiedicat de el. Cîinele a sărit cit colo, fără nici 
un zgomot, iar omul a ridicat puţin glasul şi a spus cu un ris 
înfundat: — la te uită, ce javră! 

Curînd am fost separați de către gloata care dădea buzna fo 
sală. Am rămas o clipă rezemat cu spatele de perete, în timp ce 
străinul a coborit scările şi a dispărut. L-am văzut Pe Jim 
întorcîndu-se brusc. A făcut un pas şi mi-a tăiat drumul. Eram 
singuri. M-a privit ţintă cu un aer hotărît, îndiîrjit. Mi-am dat 
seama că fusesem, ca să zic aşa, luat prin surprindere, ca intr-o 
pădure; veranda era goală, zgomotul şi mişcarea Setaseră în 
tribunal; o mare tăcere se lăsase asupra clădirii 

54 

55 

în care undeva, foarte departe, un glas oriental începuse a jelui. 
Clinele, tot încercînd să se furişeze înăuntru, s-a aşe2a deodată 
jos, ca să se purice. 

— Aţi spus ceva ? m-a întrebat Jim, foarte încet, aplecîndu-s 
înainte, nu atit spre mine, cît peste mine, înţelegeţi ce vrea” să 
spun. 

Am răspuns îndată: 

-Nu! 

în accentul lui liniştit era ceva care-mi spunea să iau seama Nu-l 
slăbeam din ochi. Era într-adevăr ca o întîlnire într-o pădure, dar 
mai nesigură în ce privea deznodămiînrul, deoarece Jim nu voia 
probabil nici banii, nici viaţa mea, adică nimjc din ceea ce aş fi 
putut să dau sau să apăr cu conştiinţa împăcată, 

— Va să zică, n-aţi spus nimic, a insistat el posomorit. V-am 
auzit totuşi cu urechile mele. 

— Pesemne o eroare, am protestat eu, foarte încurcat, 


dar cu ochii la el. A-i privi faţa în acel moment însemna a privi 
un cer întunecat înainte de căderea trăsnetului, cînd se string pe 
nesimţite umbre peste umbre şi întunericul creşte tot mai tainic 
şi mai adînc în liniştea unei dezlănţuiri apropiate După cîte ştiu, 
nu mi-am mişcat buzele casă vă vorbesc, am adăugateu, 
foarte sincer. 

Absurditatea convorbirii începuse să mă cam scoată şi pe mine 
din sărite. îmi dau acum seama că n-am fost niciodată în viaţa 
mea atit de aproape de o bătaie, în înţelesul strict al cuvîntului, 
o bătaie cu pumnii. Şi cred că în aer cam mirosea aaşa ceva... 
Nu că Jim m-ar fi ameninţat cu tot dinadinsul. Dimpotrivă, era 
ciudat de pasiv — mă-nţelegeţi ? — dar se apleca tot mai mult 
asupra mea şi, cu toate că nu era excepţional de trupeş, părea 
totuşi în stare să dărime un zid. Singurul simptom liniştitor era 
însă un fel de şovăială înţeleaptă, pe care am considerat-o drept 
un răspuns la sinceritatea atitudinii şi tonului meu. Ne înfruntam 
unul pe altul. în sala de judecată, procesul cu ciomăgeala îşi 
urma cursul. Am prins cuvintele: f întînă . . . bivol. .. ciomag ... în 
timp ce spaima îmi creştea . ° E 

— Şi pentru ce nu v-aţi luat ochii de la mine toată dimineaţa? 
m-a întrebat Jim, în cele din urmă. 

îşi ridica privirea, ca apoi s-o coboare iar. 

— Te aşteptai ca toată lumea să privească în jos, din respect 
pentru  susceptibilitatea dumitale? i-am răspuns eu tăios. 
56 

VLaveam de gînd să mă supun blajin inepţiilor lui. A ridicat uji 
din nou şi, de data asta, a continuat să mă privească 

în faţă. 

___ Nu. Aşa e, mi-a răspuns cu un aer de parcă ar fi dez-, „t cu el 
însuşi adevărul vorbelor mele. Aşa e. M-am şi deprins cu asta. 
Numai că ... şi deodată a început să vorbească a mai repede, n- 
o să îngădui nimănui să mă insulte dincolo Ae incinta 
tribunalului. Era un bărbat cu dumneavoastră . . . Vorbeaţi cu 
el... da ! da ... ştiu... Toate-s perfecte... l-ati vorbit lui, dar 
doreaţi să aud şi eu... 

L'am asigurat că se înşela în chip amarnic. Nu mă puteam 
dumeri ce se întîimplase. 

— M-aţi crezut prea înfricoşat ca să mă indignez! a spus, cu o 
uşoară nuanţă de miîhnire. 

îl priveam cu destul interes, ca să-i surprind pe chip cele mai 


subtile nuanţe, dar tot nu mă puteam dumeri; totuşi, nu-mi dau 
seama ce anume în cuvintele lui sau poate în intonaţie mă făcea 
să fiu mai îngăduitor cu el. Nu mă mai simţeam plictisit de 
situaţia mea neaşteptată; era o greşeală din partea lui; se 
înşela, şi aveam intuiţia că se înşela în chip grosolan, absurd. 
Abia aşteptam să se termine cu scena asta cît mai decent, aşa 
cum aştepţi să pui capăt unei mărturisiri penibile şi nesolicitate. 
Lucrul cel mai nostim era că, în mijlocul tuturor acestor 
consideraţii de ordin superior, eram conştient de posibilitatea — 
ba chiar probabilitatea — ca această întîlnire să se termine cu o 
încăierare fără noimă, pe care eu n-aş fi putut-o explica şi care 
m-ar fi făcut ridicol. Nu rîvneam de loc să-mi meargă trei zile 
faima că m-am ales cu un ochi vinăt sau cam aşa ceva de la 
secundul de pe „Patna". Fără îndoială că lui nu-i păsa de ceea ce 
ar fi făcut, şi, în tot cazul, s-ar fi socotit Pe” deplin îndreptăţit în 
propriii lui ochi. Nu trebuia să fiii vrăjitor ca să ghiceşti că 
clocotea de mînie sub înfăţişarea-i oomoală şi chiar apatică. Nu 
ascund că eram nespus de dornic sa") potolesc cu orice preţ, 
numai să fi ştiut cum. Dar, aşa 

111 vă închipuiţi, n-aveam habar: totul era întuneric, fără 

s roP de lumină. Ne uitam unul la altul, în tăcere. A rămas 

oc vreo cîteva clipe, apoi a făcut un pas spre mine: mă 
egateam să parez lovitura, deşi nu cred să mi se fi clintit “un 
muşchi. 

57 

11 

— Dacă aţi fi înalt cît doi şi tare cît şase, mi-a zis el foatte încet, 
v-aş spune ce gindesc eu despre dumneavoastră. N de... 

— Stai! am exclamat. El s-a oprit o clipă. înainte de spune ce 
crezi despre mine, am adăugat repede, fii bun şi lăr reşte-mă, te 
rog, ce-am spus sau ce-am făcut. 

în tăcerea ce a urmat, m-a măsurat din ochi cu indignare, pe 
cînd eu făceam supraomeneşti sforţări de memorie, înpie. dicat 
şi de glasul orientalului care, în incinta tribunalul” protesta 
volubil şi înflăcărat împotriva acuzaţiei de mărturie falsă. Apoi 
ne-am trezit vorbind aproape amindoi deodată 

— O să vă arăt eu că nu sînt... a spus el cu un ton care anunţa o 
dezlănţuire. 

— îţi declar că nu am habar I am protestat sincer, în acelaşi 
timp. 


încerca să mă zdrobească sub disprețul privirii. 

— Acum, cînd vedeţi că nu mi-e frică, aţi vrea s-o tuliţi de aici! 
rînjea el. Care dintre noi este acum o javră, ai? 

Şi, în sfîrşit, am înţeles! 

îmi cerceta chipul cu de-amănuntul, căutînd parcă un loc unde 
să'şi împlinte pumnul! 

— Nu voi îngădui nimănui! mirîia el, ameninţător. Era într- 
adevăr o eroare groaznică; se dăduse, în sfîrşit, 

în vileag. Nu pot să vă spun cit eram de impresionat. Cred că a 
citit pe faţa mea ceea ce simţeam, deoarece căutătura i s-a 
schimbat puţin. 

— Doamne-Dumnezeule, am bilbiit eu, doar n-ăi » 
crezînd că ... 

— Dar am auzit cu urechile mele, stăruia el, ridicînd glasul 
pentru prima dată de la începutul acestei discuţii nenorocite 
Apoi, cu o nuanţă de dispreţ, a adăugat: Prin urmare, n" 
dumneata 1 Foarte bine. Am să dau eu de celalalt! 

— Nu fi caraghios! am strigat, scos din fire. Nici n-a fo5' vorba 
de aşa ceva. 

— Am auzit cu urechile mele, a repetat iar, cu aceea?1 
nezdruncinată şi cruntă încăpăţinare. 

Poate că alţii ar fi ris de îndărătnicia lui. Eu, însă, nu. Eu'nu,n- 
am ris ! Niciodată un om nu fusese atit de nemilos tra»2 

58 

j către pornirile-i fireşti. Un singur cuvînt îl făcuse să-şi piardă 
ice stăpinire de sine, stăpinire mai necesară pentru decenţa 
fiinţei noastre intime decit sînt hainele pentru bună-cuviinţa 
trupului- 

_ Nu fi caraghios! am repetat şi eu. 

— Dar celălalt bărbat a rostit cuvîntul! Vrei să tăgăduieşti i asta? 
a întrebat el, limpede, privindu-mă drept în faţă. 

— Nu, nu tăgăduiesc! i-am răspuns, privindu-l la fel de îndirjit. 
în cele din urmă, ochii s-au îndreptat încotro arăta degetul meu. 
La început a părut că nu înţelege, apoi chipul lui oglindi 
descumpănire, şi la urmă mirarea şi înfricoşarea, ca şi cum 
dinele ar fi fost un monstru, ca şi cum n-ar mai fi văzut niciodată 
un cîine. 

— Nimănui nu i-a trecut prin cap să te insulte! am 
adăugat eu. 

S-a uitat lung la nenorocitul animal care stătea nemişcat ca o 


gravură. îşi ţinea urechile ciulite şi botul subţire aţintit spre uşă, 
apoi, deodată, a hăpăit după o muscă, întocmai ca un automat. 
Mă uitam la Jim. Roşeaţa chipului blond, ars de soare, se 
înviorase brusc sub pielea obrajilor, îi invadase fruntea şi se 
răspîndea pînă în rădăcina părului buclat. Urechile îi erau 
purpurii, pînă şi albastrul ochilor lui limpezi făcea ape-ape de 
goana sîngelui la cap. îşi bosumâase uşor buzele, care 
tremurau, de parcă era gata să izbucnească în lacrimi. Mi-am 
dat seama că nu era în stare să rostească o vorbă, atit se 
simţea de umilit, roate că şi dezamăgit, cine ştie? Sau poate că 
dorise cu tot dinadinsul să-mi tragă o ciomăgeală pentru a se 
reabilita sau “işti? Cine poate şti ce uşurare aştepta el de la 
asemenea waboi? Era destul de naiv să se aştepte la orice, dar 
în cazul asta îşi dăduse degeaba arama pe faţă. Fusese sincer 
cu el însuşi ~ neţinînd seama de mine — cu speranţa sălbatică 
să ajungă astfel la o împotrivire efectivă, dar, vai, stelele nu-i 
fuseseră Prielnice! A scos un geamăt nearticulat, ca un om 
buimăcit e ° lovitură în moalele capului. Era vrednic de plins. 
^u l-am mai putut prinde decît după ce trecuse bine de “oartă. 
Ba a trebuit s-o iau la picior, dar cînd l-am ajuns, gifiind, 
învinovăţit că vrea să fugă, mi-a răspuns: 

l-a 

59 

— Nu, de loc, şi s-a zburlit îndată, ca încolţit. l-am explicat că nu 
voiam să spun că fugea de mine. 

— De nimeni, de nimeni pe lume! a stăruit el, cu o încăpăţinată. 
L-am cruțat de pomenirea unui anume caz excepţionai în faţa 
căruia n-ar rezista nici cei mai bravi dintre noi; socq team că-l 
va afla el singur, şi foarte repede. M-a privit rabdă tor, pe cînd 
eu căutam să-i spun ceva, dar cum nu găseam nimjc sub 
impulsul momentului, a pornit la drum. M-am luat dup; el, şi de 
teamă să nu-l scap, i-am spus în grabă că nu voiatt să-l las sub 
impresia falsă că eu ...eu... Mă bilbiiam. Stup;. ditatea vorbelor 
mele mă înspăimiînta chiar în timp ce încercat să închei; dar 
puterea frazelor n-are nimic de-a face cu logic; sau cu sensul 
construcţiei lor. Lui Jim mormăiala mea idioatj a părut să-i facă 
plăcere. Mi-a tăiat-o însă scurt, spunînd, cu o blândeţe 
curtenitoare, ce dovedea o imensă putere a stăpl-nirii de sine, 
sau poate o admirabilă agerime de spirit: 

— La urma urmei, greşeala mea! 


M-am minunat de vorbele lui; s-ar fi zis că făcea aluzie li o 
păţanie de nimic. Nu pricepuse oare sensul lamentak al greşelii? 
— Totuşi, mă puteţi ierta, a adăugat el. Apoi, cu o uşoari 
mîhnire: Toţi oamenii care mă priveau acolo, în sală, aveai nişte 
mutre atît de neroade, încît... ar fi putut să fie şi aşf cum am 
crezut. . . 

Cuvintele astea mi-au deschis deodată, spre mirarea mea. o 
nouă perspectivă asupra lui. M-am uitat la el curios şi i-an întîlnit 
privirea semeaţă, de nepătruns. 

— Nu pot îngădui lucruri de soiul ăsta, mi-a spus simplu şi nici 
nu vreau. La tribunal e altceva: acolo trebuie să îndut orice, şi 
pot să îndur. 

N-aş putea spune că-l înţelegeam. Impresiile mele asupt* lui 
erau ca nişte străfulgerări prin ochiurile mişcătoare al( unei 
neguri groase — fărime de amănunte fugare şi vii, cat' nu-ţi dau 
o idee despre aspectul general al unui ţinut. îţi între ţin 
curiozitatea, fără s-o satisfacă, şi nu te ajută să te oriente-l într- 
un cuvînt, Jim te inducea în eroare. La părerea asta m'aB oprit 
după ce m-a părăsit noaptea, tirziu. Stăteam de cîteVi zile la 
hotelul „Malabar" şi, la invitaţia mea stăruitoare, ' venit să ia 
masa cu mine. 

60 

Capitolul VII 

Un vapor poştal cu destinaţia Extremul Orient sosise în a Jupă- 
amiază, şi marea sufragerie a hotelului era mai mult !|C 
iumătate plină cu pasageri care aveau în buzunar biletul de sută 
de lire pentru o călătorie în jurul lumii. Erau acolo erechi de 
căsătoriţi, intimi între ei şi plictisiţi unul de altul, jeşi abia la 
jumătatea călătoriei; erau grupuri mici şi grupuri mari; călători 
singuratici, care mîncau solemn sau chefuiau aălâgi'os, dar toţi 
gîndind, vorbind, glumind sau bombănind ca la ei acasă şi 
receptînd noile impresii la fel de inteligent ca şi cuferele lor din 
camerele de sus. De aici înainte aveau să poarte etichete 
adeverind trecerea prin cutare şi cutare loc, întocmai ca 
bagajele lor. Vor îndrăgi această distincţie personală şi vor 
păstra etichetele lipite pe valize, ca o dovadă evidentă şi drept 
singurele urme grăitoare ale rodnicei lor călătorii. Servitori 
tuciurii la faţă călcau uşor pe pardoseala vastă şi lustruită; 
cînd şi cînd se auzea risul unei fete, la fel de nevinovat şi gol ca 
şi căpşorul ei, sau, brusc, cînd înceta zgomotul de tacîmuri, o 


izbucnire de vorbe fandosite ale vreunui mucalit ce depana 
hazliu ultimul scandal de pe bord, în risul unei mese întregi. 
Două fete bătrine şi nomade, gătite nevoie mare, puricau acru 
lista de mincare, vorbindu-şi în şoaptă cu buze ofilite, cu chipuri 
lemnoase şi ciudate, ca două somptuoase sperietori de ciori. 
Citeva pahare cu vin i-au deschis inima lui Jim şi i-au dezlegat 
limba. Am băgat de seamă că avea şi poftă de mîncare. Părea 
să fi. îngropat în el împrejurarea în care ne cunoscusem. Era ca 
un lucru de care nu va mai fi. vorba pe lumea asta. Şi tot timpul 
am avut în faţa mea ochii lui albaştri de copil, privind drept în ai 
mei, faţa lui tînără, umerii puternici, fruntea “aită şi pîrlită de 
soare, cu o dungă albă la rădăcina buclelor Monde, şi toată 
înfăţişarea aceea care de la început mi-l făcuse Sllnpatic; avea 
o privire deschisă, un suris nefăcut, o seriozitate tinerească. Era 
de soi bun, era unul de-ai noştri. Vorbea '-urnpătat, cu un fel de 
izbucniri grave şi cu o linişte care s-ar Putut datora unei stăpiniri 
de sine bărbăteşti sau unei inso-ve> unei asprimi, unei 
inconştiente imense, unei dezamăgiri «plite. Cine să ştie? După 
tonul nostru, am fi. putut vorbi spre o a treia persoană, despre 
un meci de fotbal, sau despre ea timpului din anul trecut. Mintea 
mea plutea pe o mare 

61 

de presupuneri, pînă cînd întorsătura convorbirii mi-a duit să 
spun, fără a-l jigni, că, în general, ancheta aceea uj să fi fost 
pentru el o încercare destul de aspră. Şi-a repţilt braţul peste 
faţa de masă şi, prinzîndu-mi mina lîngă farfurie m-a privit ţintă. 
Am tresărit. 

— Trebuie să fie groaznic, m-am bilbiit repede, buimac 4 
mărturisirea aceea mută. 

— Este . . . infernal! a izbucnit Jim cu glas înăbuşit. Gestul şi 
cuvintele astea au făcut pe doi turişti eleganti 

de la o masă vecină, să-şi ridice ochii alarmaţi de pe porţi, lor de 
îngheţată. Ne-am ridicat şi am trecut amîndoi pe teras ca să 
luăm cafeaua şi ţigara. 

Pe mesele mici, octogonale, ardeau luminări în globuri ds sticlă-, 
tufe de plante cu frunze băţoase izolau, în grupui, fotoliile 
îmbietoare de răchită; şi între perechile de coloane ale căror 
trunchiuri roşietice reflectau în şir lung lumina feres trelor înalte, 
noaptea sclipitoare şi sumbră părea să atîrne a o draperie 
minunată. Luminile vapoarelor mijeau depatt ca nişte stele gata 


să apună, iar dincolo de radă, colinele 3 proiectau în mase mari, 
negre, ca un tăvălug de nori încremeniţi 

— Eu nu puteam s-o şterg, a început Jim. Patronul a tulit-o 
treaba lui! Nu puteam, şi nici nu voiam! Au scăpat cu toţi într-un 
fel sau altul, dar mie nu mi-ar fi convenit aşa ceva 

îl ascultam cu luare-aminte, neîndrăznind să mişc în foto liu. 
Voiam să aflu, dar n-am aflat rici pînă astăzi, pot ckx să 
bănuiesc. Era totodată plin de încredere şi descurajat, o şi cum 
convingerea nevinovăţiei lui depline ar fi înăbuşit adc vărul care 
se zvircolea în el în orice moment. A început să-n spună, cu 
tonul cu care un om ar recunoaşte că nu poate s& peste un 
perete de douăzeci de picioare, că de azi înainte n/j: mai putea 
să se ducă niciodată acasă; iar afirmaţia lui mi'-amintit de 
vorbele lui Brierly: „Bătrînul preot din Essex ÎS închipuie că fri- 
su, marinarul, e cineva!" 

N-aş putea să vă spun dacă Jim era conştient de aceast-aureolă, 
dar tonul cu care vorbea de „tata" te făcea să cif că bunul şi 
bătrînul „decan" al bisericii rurale era aproape ci mai de seamă 
om de la facerea lumii, hărțuit de necazurile u"' familii 
numeroase. Deşi nu spunea lucrul ăsta făţiş, avea g1'1' să-l 
strecoare aşa încît să nu încapă nici o îndoială; era cel sincer şi 
fermecător, care adăuga celorlalte elemente ale p*ve tirii o notă 
impresionantă privind vieţile unor oameni de depa*l1!' 

62 

Pînă acum tata a şi aflat totul din ziarele locale, zicea sa ma 
ma* -PO*" arata niciodată în faţa bietului bătrîn. 

T'tn N 

N-am îndrăznit să-mi ridic ochii înainte de a-l fi. auzit 
adăugind: 

— N-aş putea sa-i explic niciodată. N-ar înţelege. Atunci mi-am 
ridicat privirea. Fuma visător, dar după 

o clipă s-a smuls din gînduri şi a început din nou să vorbească, îl 
prinsese deodată dorinţa să nu fie confundat cu părtaşii lui la ..* 
ta crimă, hai să zicem. Nu făcea parte din tagma lor; el era din 
altă plămadă. N-am schiţat nici un semn de dezaprobare. N- 
aveam intenţia, de dragul adevărului, să-i răpesc nici o fărimă 
de milă mîntuitoare care i-ar fi putut ieşi în cale. Nu ştiam în ce 
măsură credea şi el în tot ce spunea. Nu ştiam către ce tinde şi 
dacă tinde către ceva .. . Bănuiesc, de altfel, că nu ştia nici el e, 
eu cred că nici un om nu e pe deplin conştient de propriile sale 


tertipuri meşteşugite, menite să-l scape de umbra groaznică a 
cunoaşterii de sine. N-am suflat nici un cuvînt tot timpul cît s-a 
întrebat ce ar putea să mai facă „după ce se va fi. terminat cu 
ancheta asta stupidă". 

S-ar fi zis că împărtăşea părerea dispreţuitoare a lui Brierly faţă 
de acea procedură legală. Nu ştia încotro să se îndrepte, 
mărturisea el, gindind cu glas tare, mai curînd pentru el decit 
pentru mine. Brevetul anulat, cariera distrusă, nici un ban ca să 
plece, nici o speranţă de lucru nicăieri, pe cît vedea el. Poate că 
în Anglia ar fi găsit un serviciu, dar asta însemna să ceară ajutor 
de la ai lui, ceea ce nu va face niciodată. Nu rîvnea decit un post 
de simplu marinar, poate şef de echipaj pe un vapor oarecare... 
. Da, ar fi fost bun ca şef de echipaj... 

— Eşti sigur ? l-am întrebat, fără cruţare. 

A sărit în sus, s-a îndreptat spre balustrada de piatră şi a scrutat 
întunericul. S-a întors peste o clipă, înălţindu-se deasupra 
scaunului meu, ca faţa lui tînără, umbrită încă de o Epurare 
învinsă. înţelesese foarte bine că nu puneam la îndoială 
priceperea lui în conducerea unei corăbii. Cu o voce care aura 
uşor m-a întrebat: „De ce mi-aţi spus asta?" Fusesem elde „o 
bunătate fără margini". Nu risesem de el nici-* .. aici a început 
să se bilbiie, „greşeala aceea, ştiţi, cînd Purtat ca un măgar". L- 
am întrerupt, ca să-i spun aproape ros că pentru mine 
asemenea greşeală nu avea nimic de la.% asezat pe scaun şi 
a băut agale din ceaşca de cafea, pînă 

63 


— Asta nu înseamnă că aş admite, măcar o clipă, asernenea 
poreclă ! a declarat el limpede. 

— Nu? l-am întrebat. 

— Nu! a răspuns el hotărît. Poţi să ştii ce ai fi făcut chiar 
dumneata în locul meu? Poţi să ştii? Şi dumneata nu te soco. 
teşti o ... înghiţea parcă ceva ... nu te socoteşti o ... ojavră; 
Spunînd asta, s-a uitat — pe cinstea mea! — s-a uitat 14 mine 
iscoditor. Era pare-se o întrebare ... o întrebare bona fide 1. 
Totuşi, n-a aşteptat răspuns. Pînă să-mi revin, s-a pornit iar pe 
vorbă, cu privirea drept înainte, ca şi cum ar fi citit ceva scris pe 
frontispiciul nopţii. 

— Totul este să fii gata. Şi eu nu eram, nu ... nu eram gata în 
clipa aceea! Nu vreau să mă scuz, dar aş dori să explic. Aş dori 


ca cineva să înţeleagă. Cineva... măcar o persoană! Uite, 
dumneata! De ce nu dumneata? ... 

Era ceva solemn şi cam ridicol totodată, aşa cum sînt tot- 
deauna sforţările unui om care încearcă să salveze din foc ideea 
lui despre propria-i moralitate, această prețioasă noţiune 
convenţională, care nu e decit o regulă de joc — nimic mai mult 
— şi totuşi atit de eficientă prin puterea-i nemărginită de 
îngrădire a instinctelor fireşti şi prin ispăşirile crunte la care 
împinge atunci cînd dă greş. Şi-a început povestirea cu glas 
domol. 

Pe bordul vaporului de pe linia „Dale" care-i salvase pe cei patru 
naufragiaţi dintr-o barcă ce plutea în amurg pe luciul stins al 
mării, aceştia fuseseră priviţi chiar de a doua zi cam chioriş. 
Matahala de patron născocise o poveste, ceilalţi tăcuseră chitic, 
şi la început i se dăduse crezare. Nu chinuieşti cu întrebări nişte 
nenorociţi de naufragiaţi pe care ai avut norocul să-i salvezi 
dacă nu de la moarte cumplită, cel puţin de la suferinţe 
cumplite. Mai tîrziu, după ce s-au gîndit mai bine, ofiţerii de pe 
„Avondale" şi-au zis că poate că era ceva „necurat la mijloc, dar, 
fireşte, şi-au păstrat îndoielile pentru ei. Pescui' seră pe căpitan, 
pe secund şi pe doi mecanici ai vasului „Patna i scufundat în 
mare, şi asta le era de ajuns... Nu l-am întreba' nimic pe Jim 
despre impresiile din cele zece zile petrecute Pe bcrd. Din felul 
cum povestea episodul acela, puteam deduce că era aproape 
ameţit de descoperirea pe care o făcuse — $ descoperise 
adîncul fiinţei — şi fără îndoială se străduia 

|4 explice singurului om în stare să-i aprecieze copleşitoarea 
ampl*are- Trebuie să înţe”gi câ nici nu se gîndea să-i minimali- 
zeze importanţa. De lucrul ăsta sînt sigur; şi tocmai asta îl 
deosebea de ceilalţi. în ce priveşte tot ce a simţit cînd a ajuns 
pe uscat şi a auzit concluziile neprevăzute ale întîmplării la care 
luase o parte atît de jalnică, n-a rostit nici un cuvînt, şi senzațiile 
lui sînt greu de imaginat. Mă întreb de n-a simţit cumva 
pămîntul fugindu-i de sub picioare! Mă întreb . . . dar, fără 
îndoială, s-a priceput să şi le aşeze iarăşi pe pămînt. A petrecut 
vreo cincisprezece zile în aşteptare, la căminul marinarilor, şi 
cum acolo mai erau găzduiţi, în acelaşi timp, vreo şase-şapte 
inşi, auzisem cite ceva despre el. Părerea lor era că pe lingă alte 
cusururi, Jim se dovedea o brută posacă. Petrecuse zilele acelea 
pe verandă, îngropat într-un şezlong, de pe care nu se ridica 


decît pentru masă sau noaptea tirziu, ca să rătăcească pe chei 
de unul singur, desprins de tot ce-l înconjura, tăcut şi mohorit ca 
o nălucă fără căpătii. 

— Nu cred să fi schimbat trei cuvinte cu vreo făptură în tot 
timpul ăsta, mi-a mărturisit, şi mi-a părut rău pentru el. Apoi a 
adăugat repede: E sigur că unu din tipii ăia ar fi dat drumu la 
ceva ce eram hotărît să nu înghit, şi nu voiam să fac scandal. 
Nu! Nu atunci! Eram prea ... prea... nu îmi ardea de aşa ceva! 
— Va să zică şandramaua aceea a rezistat totuşi ? l-am întrerupt 
eu voios. 

— Da, a murmurat el, a rezistat. Şi totuşi, vă jur c-am simţit 
cum crăpa sub mîna mea! 

— E uluitor ce rezistenţă poate avea o fierărie veche! 
am adăugat. 

E Răsturnat în fotoliu, cu picioarele întinse şi cu braţele aţimate, 
a dat uşor din cap de mai multe ori. Cu neputinţă sa yă 
închipuiţi ceva mai trist. Deodată şi-a ridicat capul, s-a sculat în 
picioare, s-a lovit peste coapse. 

j J~ Ah, ce ocazie pierdută! Dumnezeule! Ce ocazie pierite- « 
e . izbucni el, iar răsunetul ultimului „pierdută“ semăna 

cu 

„aii ramas din nou tăcut, cu privirea ațintită în zări, tînjind 
geamăt de durere. W amas din nou tăcu «afîlc ^Pă acel prilej 
pierdut, cu nările dilatate o clipă, 

1 De bună-credință (lat.). 

cj ruic*- parfumul îmbătător al aventurii irosite. Dacă credeţi 
Orj |i>;ost surprins sau scandalizat, mă nedreptăţiţi de o mie de 
Ua, da, era un tip de visător! Şi se dădea el singur de 

64 

65 


II 

gol. Se dăruia pe de-a-ntregul. Am văzut în privirea lui înfipt* în 
noapte întreaga-i fiinţă lăuntrică transportată, zvîrlită neby 
neşte în ţinutul himeric al nesăbuitelor aspirații eroice. N-aVe, 
răgaz să regrete ceea ce pierduse, atit era de copleșit de tot ce 
nu putuse dobîndi. Era foarte departe de mine, deşi îl priveau de 
la o distanţă de trei picioare ! Cu flecare clipită pătruruiea mai 
adînc în lumea de nepătruns a împlinirilor romantice. jn cele din 


urmă a ajuns în inima lor. Un văl bizar de beatitudi” 1 s-a 
aşternut pe chip, ochii îi scînteiau în lumina lumînirij care pilpiia 
între noi; suridea cu adevărat! Pătrunsese pînă fo inima inimii, 
pînă în inima inimii minunate ! Era, dragii mei un suris extatic, 
pe care nu-l vom avea pe faţă nici voi, nici eu, niciodată! L-am 
adus pe pămînt spunîndu-i: 

— Vrei să zici că dacă ai fi rămas pe vapor... 

Şi-a întors brusc spre mine ochii uluiţi şi îndureraţi, cu o privire 
năucă, îngrozită, chinuită, de parcă ar fi picat din cer. Nici voi şi 
nici eu n-o să mai vedem asemenea căutătură la un om. S-a 
cutremurat din adînc, de parcă un deget rece i-ar fi atins inima. 
în cele din urmă a oftat. 

Eu nu eram dispus să mă înduioşez. Devenea sicîitor cu pornirile 
lui contradictorii. 

— Păcat că n-ai ştiut mai din vreme, am urmat eu, cu gîndul să-l 
stirnesc. 

Dar sulița perfidă a căzut la picioarele lui, ca o săgeată rătăcită, 
ca să zic aşa, iar el nu s-a gîndit s-o ridice. Poate câ nici n-o 
zărise. S-a întins comod şi a spus aproape în aceeaş clipă: 

— Să mă ia naiba! V-am spus doar că se scufunda! Pe cînd 
plimbam felinarul de-a lungul colţarului de fier al punţi' de jos, 
am văzut o placă de rugină, mare cît palma, că s-a des prins 
singură şi a căzut. Şi-a trecut mîna peste frunte. în tiiflF ce o 
priveam, chestia aceea s-a mişcat şi a sărit de parcă arti avut 
ceva viu în ea. 

— Şi asta a făcut să-ţi vină rău? am observat eu in treacăt 

— Credeţi că mă mai gindeam la mine, cu o sută şaizeci oe 
persoane în spatele meu, dormind buştean, numai în pat*2 
aceea dintre punți, şi mai mulţi încă la pupa vasului, şi ^ mulţi 
pe punte, care dormeau fără să aibă habar de nimic, *f trei ori 
mai mulţi decit ar fi încăput în bărcile de salvare, cW dacă ar fi 
fost timp? Mă aşteptam să văd fierul despieîndu'5 

u ochii mei şi apa năvălind peste ei, aşa cum stăteau... % 
puteam să fac eu? ... Ce?... 

pot să mi-l imaginez uşor în întunecimea acelei hrube ticsite, 
lumina felinarului căzînd pe o mică porţiune a peretelui 

re avea de partea cealaltă toată apăsarea oceanului, şi în 
Vechi cu răsuflarea inconștientă a celor care dormeau. îl văd 
Jirn, cu ochii holbaţi la fier, îngrozit de rugina ce se desprindea, 
doborit de conştiinţa unei morţi iminente. Pe cît am înţeles, asta 


se întîmpla cînd fusese trimis a doua oară la prova de către acel 
căpitan care, bănuiesc, voia să-l ţină departe <je punte. Mi-a 
spus că primul lui gînd a fost să răcnească şi Sa-i zvirle pe toţi 
cei de-acolo de-a dreptul din somn în groază; dar sentimentul 
neputinței l-a năpădit atît de cumplit, îneit n-a fost în stare să 
scoată nici un sunet. Cred că asta înţelege poporul atunci cînd 
spune că „ţi-a înţepenit limba în gură". 

— Ca de piatră, mi-a spus el, pe scurt, cu privire la starea lui. 
Fără un cuvînt, s-a căţărat pe scara mică, sus, pe punte. O velă 
i-a filfiit în faţă din întîmplare, şi ţinea minte că atin-gerea-i 
domoală era cît pe ce să-l răstoarne de pe scară. 

Mărturisea că genunchii i se clătinau pe cînd stătea pe punte, cu 
ochii la alt grup care dormea. Maşinile fuseseră oprite şi ieşeau 
aburi. întreaga noapte vibra ca o coardă de bas în duduitul lor 
surd. Nava tremura şi ea. 

Zărea ici-colo un cap ridicat de pe rogojină; o formă vaga care 
se scula pe jumătate, asculta somnoros o clipă şi se cufunda iar 
în vălmăşagul de lăzi, de vinciuri şi ventilatoare. Ştia că toată 
omenirea aceea nu era destul de pricepută ca sâ-şi dea seama 
de zgomotul ciudat. Vaporul de fier, marinarii cu feţe livide, tot 
ce vedeau, tot ce auzeau, totul pe bord era la fel de straniu 
pentru mulţimea aceea neştiutoare, evlavioasă şi tot atît de 
încrezătoare pe cît de inaptă să înţeleagă. în clipa aceea toate 
astea i s-au părut un noroc. Dar gîndul în sine îi apărea horos. 
Nu uitaţi că se aştepta, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine în “cul 
lui, ca vaporul să se scufunde în orice moment; tăbliile e tier 
umflate şi roase de rugină, care se luptau cu oceanul, ouia, în 
mod fatal, să se prăvale ca un dig minat şi să dea năva*ei ^e 
valuri. Stătea nemişcat, privind la toate cu“cate' conştient 
de soarta lui, în tovărăşia tăcută a ?r' “ăci erau morţi! Nimic 
nu-i mai putea salva! Poate r n fost destule bărci de salvare 
pentru jumătate din ei, 

66 

67 

în schimb nu mai era timp. Nu era timp! Nu era timp 1 L^ bun 
să deschizi gura, să mişti un picior sau o mină? înaim de a putea 
să strige trei cuvinte sau să facă trei paşi, se va zbat, într-o 
mare frămîntată diabolic de sforţările disperate jj. făpturilor 
omeneşti, în urletul năprasnic al strigătelor de ajutOr Şi cum să 
dai ajutor ? îşi imagina perfect ce avea să se întîmple îşi imagina 


totul, încremenit lîngă tambuchi, cu lampa în mină îşi imagina 
totul, pînă la ultimul amănunt sfişietot. Cred că C timp ce-mi 
povestea a trăit din nou toate lucrurile astea, pe cate nu le 
putea spune în instanţa de judecată. 

— Vedeam limpede, aşa cum te văd acum, că nu era nimic de 
făcut. Şi parcă ar fi pierit orice vlagă din mine. îmi ziceam că pot 
să rămîn unde eram şi să aştept. Nu credeam că mai am multe 
secunde de trăit. Deodată aburii au încetat să duduie Zgomotul, 
spunea el, fusese îngrozitor, dar tăcerea a devenit subit 
nesuferit de apăsătoare. Credeam că o să mă înăbuş înainte de 
a mă îneca! 

Mi-a a&tmat că nu s-a gîndit să se salveze. Singurul gW limpede 
care-i umbla prin minte, dispărînd şi venind iarăşi era: opt sute 
de oameni şi şapte bărci; opt sute de oameni şi şapte bărci. 

— In capul meu cineva vorbea cu glas tare, mi-a repetat. 
oarecum obsedat. „Opt sute de oameni şi şapte bărci, şi nu mai 
e timp! .. . Gîndeşte-te la asta!" 

S-a aplecat spre mine peste masa mică, dar m-am ferit să-i 
întâlnesc privirea. 

— Dumneata crezi că rai-era frică de moarte ? m-a întrebai el cu 
un glas îndirjit şi grav. Şi-a trîntit palma pe masă cu o lovitură 
care a făcut să sară ceştile de cafea. Sînt gata să jur ca nu mi- 
era ... nu ... pe dumnezeul meu că nu 1 

S-a ridicat în picioare şi şi-a încrucişat braţele; bărbia i'a căzut 
pe piept. 

Zăngănitul uşor al tacîmurilor răzbea pînă la noi Ptir ferestrele 
înalte. Deodată s-au auzit glasuri, şi cîţiva bărbat! cu chef au 
ieşit pe terasă. Vorbeau adueîndu-şi aminte şi făcir»'1 haz de 
măgarii din Cairo. Un tînăr palid şi îngrijorat, caft umbla încet pe 
nişte picioare lungi, era luat în băşcălie de ^ globe-trotter, 
rotofei şi lat în spate, pe chestia cumpărăturii” făcute în bazar. 
„Nu zău, crezi că m-au tras aşa de rău pe sfoară-întreba tînărul, 
foarte serios şi grijuliu. Banda s-a dărtă lovindu-se în trecere de 
fotolii; chibriturile scăpărau, 

68 

J 

"nâ o 

tipuri fără urmă de expresie, o dată cu luciul 

te 

e) P te(l al plastroanelor albe; zumzetul convorbirilor aprinse 


în 

îbcul petrecerii mi se părea absurd şi nesfîrşit de departe. 

Z~ Ciţiva din echipaj dormeau la tambuchiul unu, la un 

de mine, a urmat Jim. Trebuie să ştiţi că pe vaporul ăsta te urcai 
pe întuneric la cart; tot echipajul dormea, se făcea pel numai la 
şeful de cart şi la oamenii de gardă. 

Jim se simţise ispitit să-l apuce şi să-l scuture de umăr pe 
lascăX'ul de lîngă el, dar n'a făcut nimic. Ceva îi înţepenea 
brațul- Nu-i era teamă — vai, nu! — dar nu putuse face gestul, 
atită tot! 

Nu-i era teama de moarte, poate, dar să vă spun eu: îi era 
teamă de ce avea să se întîmple. Imaginaţia lui blestemata îi 
evocase toată grozăvia panicii, goana nebună, urletele jalnice, 
bărcile răsturnate, toate amănuntele înspăimîntătoare despre 
care auzise că se petrec într-un prăpăd pe mare. Poate că era 
resemnat să moară, dar bănuiesc că voia să moară liniştit, fără 
spaime de prisos, într-un soi de leşin paşnic. O anumită 
resemnare în faţa morţii nu este lucru chiar atît de deosebit, dar 
rareori întilneşti oameni a căror inimă, oţelită în armura de 
nepătruns a hotăriîrii, să fie gata să ducă pînă la capăt o bătălie 
pierdută; dorinţa de pace devine tot mai puternică pe măsură ce 
speranţa scade, pînă cînd nimiceşte, în cele din urmă, însăşi 
dorinţa de viaţă. Care dintre noi n-a observat lucrul ăsta, sau n-a 
încercat măcar ceva din senzaţia asta? ... O oboseală totală a 
simţurilor, zădărnicirea oricărei sforţări, un dor nesfîrşit de 
odihnă? Cei care se bat cu forţele dezlănţuite cunosc bine starea 
asta: naufragiaţii îngrămădiţi în bărci, călătorii pierduţi în deşert, 
toţi oamenii care luptă împotriva puterilor oarbe ale naturii sau 
împotriva brutalităţii stupide a gloatelor. 

Capitolul VIII 

N-aş putea spune cit timp a stat aşa, fără să mişte, lîngă 
tembuchi, aşteptînd să simtă, dintr-o clipă într-alta, că vasul ^ 
scufundă sub el şi năvala apei îl ia pe la spate şi-l împinge Ca Pe 
un pai. Nu prea mult, poate două minute. Doi oameni * care nu-i 
putea recunoaşte au început să bolborosească în s*nin şi a mai 
auzit, nu ştia de unde, zgomot ciudat de paşi 

tîrşiţi. Dar dincolo de foşnelile astea slabe era calmul i mîntător 
dinaintea catastrofei, tăcerea cumplită dinaintea pădului; apoi i- 
a trecut prin minte că poate ar fi. avut să fugă şi să taie toţi 
curenţii de la palancuri, ca să pună bărcile pe apă cînd vasul se 


va scufunda. 

„Patna" avea o punte lungă, şi toate bărcile erau înşira tc acolo, 
patru de o parte şi trei de cealaltă, cea mai mică aşezaţi la 
babord, aproape lipită de servomotor. Jim m-a asigurat, cu 
vădită grijă de a fi crezut, că făcuse înainte tot ce trebuie, aşa 
ca bărcile să fie gata la nevoie. îşi cunoştea datoria. Sînt încre- 
dinţat că pentru asemenea îndatoriri era un secund destul de 
bun. 

— Totdeauna am vrut să fiu pregătit pentru cea mai rea 
eventualitate! explica el, privindu-mă neliniştit. 

Am aprobat cu un semn din cap soliditatea principiului, trecînd 
însă cu vederea firava slăbiciune a omului. 

A început să fugă poticnindu-se. Trebuia să sară peste picioare, 
să nu se împiedice de capete. Deodată, cineva l-a prins de 
pulpana hainei şi un glas a început a se văicări sub cotul lui. 
Lumina lămpii ce o ţinea în mîna dreaptă a căzut peste un chip 
de negru, întors spre el, cu ochi la fel de rugători ca şi glasul. 
Jim cunoştea destul limba călătorilor ca să înţeleagă cuvîntul 
„apă", repetat de mai multe ori, pe un ton stăruitor, rugător, 
aproape disperat. S-a smucit să se desprindă şi a simţit un braţ 
care-i încleşta piciorul. 

— Nenorocitul se agăța de mine ca un om care se îneacă, 
spunea el impresionat. Apă, apă! Despre ce fel de apă vorbea! 
Ce ştia el? l-am poruncit, cu calmul de care mai eram în stare, 
să-mi dea drumul. Dar el mă ţinea, timpul trecea, alţii începu- 
seră să se agite. îmi trebuia timp . . . timp ca să desprind 
bărcile. Atunci “m-a înşfăcat de mînă şi am simţit că o să 
înceapă să strige. îmi dădeam seama că ar fi fost de ajuns ca să 
se dezlăn-ţuie panica; l-am împins cu braţul liber şi l-am lovit în 
obra: cu lampa. Sticla a zăngănit, lumina s-a stins, dar lovitura 
l'a făcut să-mi dea drumul şi am luat-o la goană... voiam să 
ajung la bărci. . . voiam să ajung la bărci! Omul s-a luat după 
mine. M-am întors spre el. Nu voia să stea liniştit; a încercat să 
strige; l-am sugrumat pe jumătate pînă cînd am înţeles ce voia. 
Voia puţină apă — apă de băut; îşi aveau porţia l°r strictă, 
ştii dumneata, iar el avea un copilaş, pe care-l rernar' casem în 
mai multe rînduri. Copilul era bolnav şi-i era sete-Mă văzuse 
trecînd pe acolo şi mă ruga să-i dau puţină apa- 

70 

era totul. Ne aflam sub punte, în întuneric. îmi ţinea 


„La încleştată; nu era chip să mă descotorosesc de el. M-am 

ezit în cabină, am apucat sticla cu apă şi i-am aruncat-o. 

. „jnci a dispărut. Nu-mi dădusem seama pînă în momentul 
ace)a ce sete mi-era şi mie! 

Cînd a spus asta, s-a rezemat într-un cot, şi-a acoperit ochii cu 
mîna, adăugind: 

— Am simţit de-a lungul sirii spinării o furnicătură; era ceva 
straniu în toate astea. 

Degetele care-i umbreau fruntea tremurau uşor. A rupt iar 
tăcerea: 

— Lucruri din astea se intimplă numai o dată in viaţa unui 
om, şi... Ahl... Doamne! Cînd am ajuns, în cele din urmă, 
pe punte, nemernicii erau pe cale să dezlege o barcă de pe 
cavalet. O barcă! Am luat-o la goană sus pe scară, cînd am 
primit o lovitură zdravănă în umăr, chiar pe lîngă ceafă. Asta nu 
m-a oprit, iar mecanicul-şef— îl scoseseră atunci din 
cuşetă — a săltat din nou barca de pe cavalet. Oricum, nimic nu 
mă mai putea surprinde: toate astea păreau fireşti şi cumplite . . 
„cumplite . .. Am sărit la maniacul acela nenorocit, l-am săltat 
în sus ca pe un copil mic, el a început să scîn-cească în braţele 
mele: „„Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă 1 Ara crezut că sînteţi unul 
dintre negrii ăia!" L-am aruncat cit colo, s-a rostogolit de-a 
lungul punţii şi a nimerit în picioarele mecanicului secund, 
trîntindu-l la pămînt. Căpitanul, ocupat cu barca, s-a întors şi 
a venit spre mine, cu capul în jos, mîrîind ca o nară sălbatică. 
Am rămas neclintit, ca un bolovan; stăteam acolo la fel de 
nemişcat ca ăsta ... şi Jim a lovit uşor, cu degetul, peretele de 
lîngă scaun. Era ca şi cum aş n auzit toate, aş ii văzut toate, ca 
şi cum aş fi trecut prin toate astea de douăzeci de ori! Nu-mi era 
frică de ei. Mi-am retras pumnul, şi patronul s-a oprit brusc, 
bombănind: „„Ah, dumneata eşti! Pune iute mîna î" lată ce 
găsise să-mi spună: „lute !" Ca şi cum cineva putea fi destul de 
iute! ,„„Ai de gvnd să faci ceva?" *-am întrebat. „Da! S-o şterg!" 
a rînjit el, peste umeri. Nu cred că am înţeles atunci ce voia să 
spună. Ceilalţi doi se ridicaseră în timpul ăsta şi se repezeau 
spre barcă. Tropăiau, gifiiau, împingeau, înjurau barca şi 
vaporul, se înjurau unul pe altul, 51 Pe mine, de-a valma. Toate 
astea în şoaptă. Eu nu mişcăm, nu vorbeam, cu ochiila panta 
ncvei. Stătea nemişcată, ca rezemată pe scripeţi, într-o cală 
uscată, numai că stătea aşa... 


71 

Jim şi-a întins mîna cu palma în jos şi vîrfurile degetelor încjj 
nate tot în jos. In felul ăsta, a repetat el. Vedeam înaintea rr>ea 
linia orizontului, limpede ca un clopot, deasupra ciocul^ provei; 
vedeam în zare marea sumbră şi sclipitoare şi liril._ tită — 
liniştită ca un eleşteu, liniştită de moarte, mai linişi”ţj decit a 
fost o mare vreodată, mai liniştită decît puteam îndura s-o 
privesc. Văzut-ai oare dumneata o barcă plutind cu virful] băgat 
în apă şi împinsă să se scufunde de o foaie de fier vechi prea 
ruginită ca să mai poată fi lipită? Văzut-ai? Da, da, lipită» M-am 
gîndit la asta, m-am gîndit la orişice lucru pe lume! . Dar poţi 
oare să lipeşti un bordaj în cinci minute? Sau chiat în cincizeci? 
Unde să găseşti oamenii care să coboare în cală) Şi lemnăria... 
lemnăria! Ai fi avut oare curajul să dai prima lovitură cu maiul 
dacă ai fi văzut acel bordaj ? Nu spune că da ... dumneata nu l- 
ai văzut. Nimeni n-ar fi făcut-o. La naiba! Ca să încerci 
asemenea lucru, trebuie să crezi şi sorţi de izbi: dă măcar unu la 
mie, sau cît de cît! . . . Şi n-ai fi crezut nici dumneata. Nimeni n- 
ar fi crezut. Mă socotiți o javră fiindcă am stat acolo aşa, dar 
dumneata ce ai fi făcut? Da, ce-ai fi făcut? Ce? . ,„, Nu poţi să 
spui, nimeni nu poate spune! Ai nevoie de timp ca să faci ceva! 
Ce aţi fi vrut să fac ? La ce bun să înnebunesc de spaimă toată 
lumea aceea, pe care n-o puteam salva de unul singur, pe care 
nimic n-o putea salva ? Asta e ! Tot atît ie adevărat cum stau 
acum în faţa dumitale, pe scaunul ăsta . .. îşi tăia frazele cu 
răsuflări pripite şi-mi arunca priviri repeii, ca şi cum, în 
amărăciunea lui, ar fi vrut să vadă efectul pe care-l făcea. Nu-mi 
vorbea mie, vorbea doar în faţa mea, discuta cu o fiinţă 
invizibilă, cu un tovarăş de viaţă mereu potrivnic, dar 
nedespărţit — un alt posesor al sufletului său. Astea erau ieşiri 
ce depăşeau competenţa unui tribunal chemat să facă anchete; 
era o răfuială de moment, subtilă, asupra adevăratei esențe a 
vieţii, şi n-avea nevoie de judecători. Jim căuta un aliat, un 
ajutor, un părtaş moral. Simţeam că risc să mă las învăluit, 
orbit, amăgit, terorizat poate, ca să mă pronunt deschis dintr-o 
discuţie, fără nici o dezlegare posibilă pentru cine vrea să tie 
cinstit faţă de toate fantomele lăuntrice: faţă de acel ceva 
onorabil care-şi cere drepturile, şi de acel ceva neonorabil care- 
şi formulează pretenţiile. Nu pot să vă înşir simţămintele de tot 
soiul prin care treceam, fiindcă nu l-aţi văzut cu ochii şi nu l-aţi 


auzit decît prin mine pe tînărul acela. Mi se părea ca eram pus 
să înţeleg „Neînţelesul", şi nu cunosc nimic ni»1 
72 


nesuferit decit o asemenea senzaţie. Eram poftit să scrutez 
veDţionalul care se ascunde în orice adevăr şi adevărata m 
ceritate din orice minciună. Băiatul ăsta se adresa dintr-o ] tă 
fiinţei noastre multiple: celei întoarse perpetuu spre i mina zilei, 
şi celeilalte fiinţe a noastră, care trăieşte pitită co perpetu” 
umbră, ca cealaltă emisferă a lunii, doar cu o tă lumină cenuşie 
căzîndu-i cînd şi cînd pe margini. Jim mă atrăgea. îl ascultam, 
mă subjuga. Cazul în sine era oarecare, nesemnificativ, ce să 
mai spunem! Un anume tînăr pierdut . . . unul dintr-un milion, 
numai că el era unul de-ai noştri, un om! « e e Incidentul avea 
tot atita importanţă faţă de eternitate ca inundarea unui 
furnicar, şi totuşi taina atitudinii lui Jim mă prinsese de parcă el 
ar fi fost în fruntea semenilor lui, de parcă adevărul mărunt al 
celor petrecute ar fi. avut destulă oteutate ca să schimbe 
concepţia omenirii despre ea însăşi... 

Marlow s-a oprit să-şi aprindă ţigara stinsă; părea a fi uitat, o 
clipă, toată povestea, apoi a început iar, brusc: 

— Vina mea, desigur! N-are nici o noimă să te laşi aşa subjugat. 
Este o slăbiciune a mea. A lui era de alt soi. Slăbiciunea mea 
constă în a nu avea ochiul destul de critic faţa de latura 
incidentală, faptică, faţă de ceea ce se vede; n-am ochi pentru 
cîrpele culegătorului de zdrenţe şi nici pentru lenjeria fină a 
aproapelui. Da, a aproapelui. Am întîinit atiţia oameni, a urmat 
el cu o umbră de tristeţe, i-am întîinit de asemenea în oarecare. 
„. oarecare intimitate, să zicem — ca pe băiatul ăsta, de pildă — 
şi de fiecare dată tot ce am putut vedea a fost doar latura lor 
lăuntrică, umană. O afurisită de viziune umanistă, preferabilă, 
desigur, unei orbiri totale, dar care, vă asigur, nu mi-a adus nici 
un folos. Oamenii aşteaptă să ţii socoteală de lenjeria lor fină. Și 
eu n-am putut să mă entuziasmez niciodată pentru astfel de 
lucruri. Oh! Ăsta e un cusur, e un cusur! Şi pe urmă vine o seară 
plăcută, o mînă de oameni rrea indolenţi ca să joace whist... şi o 
poveste ... 

A tăcut din. nou, aşteptînd, poate, o vorbă de încurajare, 

nirneni n-a spus nimic; doar gazda a rostit încet, parcă "'"ar fi 
făcut, vrind-nevrind, o datorie: 


~~ Eşti atît de subtil, Marlow ! 

El 

Eu? a întrebat Marlow cu vocea scăzută. Oh, nu! era! Şi orice 
aş încerca pentru succesul povestirii 

73 

mele, tot îmi scapă nenumărate nuanţe — erau atit de ^ *de 
greu de redat în cuvinte serbede. Pentru că el comp” lucrurile, 
fiind atît de simplu . . . năstruşnic de simplu, Pe dumnezeul 
meu! Era uluitor 1 Stătea acolo, spunîndu-” că, aşa cum îl văd şi 
mă vede, lui nu i-ar fi. teamă să înfrunt nimic ... şi o mai şi 
credea | Vă spun eu că era fantastic d naiv, era colosal, colosal'. 
II urmăream cu coada ochiului, c. .şi cum l-aş fi bănuit că-şi 
pusese în gind să mă dea gata! £; era convins că în fond, gindiţi- 
vă, în fond, nu era nimic q, care să nu poată da piept. De cînd 
fusese „de o şchioapăl!' „un tînc", se pregătise pentru toate 
greutăţile care s-ar putea ivi pe uscat şi pe apă. Mărturisea 
mîndru acest soi de preve. dere. îşi făurise primejdii şi apărări, 
aşteptindu-se la tot ce era mai rău şi pregătindu-se cît mai bine. 
Trebuie să ti du” gădesigur, o viaţă exaltată. Inchipuiţi-vă şi voi: 
un şir întreg de aventuri, glorie după glorie, victorie după 
victorie! Şi con-ştiinţa isteţimii lui încoronîndu-i fiecare ;i a vieţii 
lăuntrice. Vorbind, uita de el; ochii îi seînteiau; dar cu fiecare 
cuvînt, inimi mea, răscolită de acea vădită absurditate, devenea 
din ce în ce mai grea. N-aveam nici o poftă să rid, şi de teamă 
să nu surid, făceam o mutră tîmpită. A început să dea semne de 
enervate 

— Aşa-i totdeauna, se întîmplă ce nu aştepţi! am spuseu 
cu ton împăciuitor. 

Nerozia mea l-a făcut să-mi răspundă cu un: 

— Ei, aş î dispreţuitor. 

Voia probabil să-mi spună că neprevăzutul nu-l putea atinge. 
Numai ce nu se poate concepe îl putea deruta în stare; lui de 
pregătire perfectă. Fusese luat prin surprindere. şi a scăpat, 
printre dinţi, un blestem împotriva apelor şi cei» lui, împotriva 
vaporului şi a oamenilor. Totul îl trădase Fusese minat către 
acea resemnare care-l împiedicase să riditf măcar degetul mic, 
pe cînd ceilalţi, care vedeau limpede situj' ţia iminentă, se 
înghesuiau unul pe altul, înverşunîndu-se c" disperare să dea 
bărcilor de rost. Nu mai mergea ceva acol’ în ultimul moment. 
Se pare că, în zăpăceala lor, strinsestf-anapoda, pînă la blocare, 


brăţara suportului primei bărcii > cînd şi-au dat seama de 
ispravă, şi-au pierdut şi grăuntele -* judecată care le mai 
rămăsese. Frumuşel spectacol trebuie * fi fost vînzoleala 
înfrigurată a acelor nenorociţi trudind pe vapor nemişcat, ce 
plutea liniştit în tăcerea unei lumi adorffll” luptau împotriva 
timpului ca să derlege o barcă, tîrîndu-se 

74 

labe, ridicîndu-se disperaţi, trăgînd, împingînd, suduindu-se pe 
altul, gata să se omoare, gata să plîngă, stăpînindu-se unul în 
gitul altuia numai de frica morţii pe care o simțeau în spatele 
lor, ca pe un paznic neînduplecat şi rece! Da, i i frumuşel 
spectacol! Jim îl văzuse cu ochii lui şi-l putea j.scrie cu dispreţ şi 
amărăciune. Se vede că pricepuse totul, în cele mai mici 
amănunte, datorită unui soi de al şaselea simţ, căci mi-a jurat că 
stătuse la o parte, fără nici o privire spre oameni sau barcă, fără 
nici o singură privire. Şi îl cred. Urmărea prea încordat înclinarea 
periculoasă a vasului, ameninţarea ivită în mijlocul siguranţei 
depline; îl obseda sabia care atîrna de un fir de păr deasupra 
capului său înfierbîntat. 

în. faţa ochilor lui nu se mişca nimic; putea să-şi închipuie în 
voie linia sumbră a orizontului, ridicîndu-se deodată, vastul şes 
al mării urcînd dintr-o dată, înălţarea bruscă şi tăcută, apoi 
prăbuşirea năprasnică, ghearele abisului, lupta fără speranţă, 
firmamentul înstelat, închis pe veci deasupra capului, ca bolta 
unui cavou . . . revolta vieţii lui tinere . . . sfîrşitul sfirşitului î De 
ce nu ? Pe dumnezeul meu! Cine nu şi l-ar fi imaginat ? Și 
aduceţi-vă aminte că era un artist desăvirşit în ramura asta, un 
soi de spiriduş înzestrat cu darul unei viziuni repezi şi anticipate. 
Imaginile plăsmuite îl împietriseră însă din cap pînă-n picioare; 
totuşi, în mintea lui se desfăşura un dans haotic de ginduri, un 
dans de ginduri ciunte, oarbe şi mute, ca o horă de betegi 
neputincioşi. Nu v-am spus oare ca mi-a făcut mărturisiri ca şi 
cum eu aş fi avut putere si leg şi să dezleg toate? Săpa adînc, 
adine în nădejdea unei iertări din partea mea, lucru ce nu-i 
putea fi de nici un folos. Era unul dintre nefericiţii pe care nici o 
minciună solemnă nu-l poate uşura, şi nici un om nu-l poate 
ajuta; ™ păcătos pe care însuşi Creatorul pare a-l lăsa să se 
descurce fun”l taie capul. 

Stătea în tribordul punţii, cit mai departe cu putinţă de luPta 
aprigă pentru barcă; şi lupta continua, cu o înverşunare nebună 


UA 


şi vicleşugul unei conspirații. în timpul ăsta, cei doi "“aii 
rămăseseră la cîrmă. Şi acum, închipuiţi-vi-i pe actorii drame 
unice, slavă Domnului, a mării! Patru oameni j” iţi, străduindu-se 
sălbatic şi tainic, şi alţi trei privindu-i -CTerneniţi, în faţa 
coviltirelor care acopereau inconştienţa _* a sute de fiinţe 
omeneşti, cu necazurile lor, cu visele 'Peranţele lor, ţinuţi de o 
mînă nevăzută pe marginea nean- 

tului. Că aşa erau, nu încape nici o îndoială pentru rrine, dată 
fiind starea vasului, ăsta era accidentul cel mai cumpljl ce se 
putea întîmpla. Nemernicii cu barca aveau mare dreptit. să-şi 
iasă din minţi. Sincer vorbind, dacă aş fi fost acolo, r<-a fi dat 
nici o lescaie pe sorții vaporului de-a se mai ţine dea”u. pra 
apei de la o clipă la alta. Şi totuşi vaporul plutea! Le eta hărăzit 
acelor pelerini adormiţi să-şi împlinească pelerinajul în grozăvia 
unui alt sfîrşit. Ca şi cum Atotputernicia, în a cărei îndurare 
credeau, ar fi avut nevoie să-i mai ţină încj o clipă pe pămîntul 
ăsta şi, coborîndu'Şi privirea spre oceati ar fi făcut un semn 
ameninţător: „Să nu cumva!" Salvarea lor m-ar tulbura ca un 
fenomen uimitor, inexplicabil, daci n-aş şti cît de rezistentă 
poate să fie o fierărie veche; la fe[ de rezistentă uneori ca duhul 
unor inşi întîlniţi ici-colo, cate nu mai sînt decît o umbră, dar tot 
înfruntă povara vieţii. După mine, una dintre minunile întîmplate 
în cele douăzeci de minute e şi purtarea celor doi timonieri. 
Făceau şi ei parte din tagma pestriță de indigeni aduşi de la 
Aden ca să depună mărturie la anchetă. Unul dintre ei era foarte 
tînăr şi lupta împotriva unei mari sfiiciuni; faţa spînă, gălbuie şi 
voioasă îl arăta şi mai tînăr decit era. Mi-aduc aminte că Brierly 
îl întrebase, prin interpret, ce gîndise în timpul acela, iar 
interpretul, după un scurt schimb de cuvinte, s-a întors spre 
judecători şi a răspuns cu ifos: 

— Spune că n-a gindit nimic ! 

Celălalt, cu ochi sclipitori şi docili, cu o batistă albastră de 
bumbac, decolorată de prea mult spălat şi înnodată pitoresc 
peste şuviţele de păr cărunt, cu o faţă brăzdată de cute adinei şi 
o piele tuciurie, pe care hăţişul de zbircituri o făcea şi mai 
întunecată, mărturisea că-şi dăduse seama de o năpastă că:uta 
asupra vasului, dar nu primise nici un ordin; nu-şi amintea de 
vreun ordin. Pentru ce să lase cîrma? La alte întrebări şi-a 
îndreptat umerii slabi şi a declarat că in momentele acele* nu i- 
a trecut prin minte că oamenii albi ar putea părăsi vap0' rul de 


teama morţii. Nu credea aşa ceva nici acum. Trebui să fi fost 
alte motive tainice. îşi mişca bărbia bătrină, cu îflţe' les. Da! Da! 
Motive tainice ... El era un om cu experienP mare şi voia să-l 
facă pe acel tuan să înţeleagă — şi s-a întop spre Brierly, care 
NU'Şi ridicase capul — că el învățase niu'f slujind oamenii albi pe 
mare, ani de-a rîndul. Şi deod.it11 cutremurat parcă, a 
început să toarne în urechile stl 

76 

e cordate un şir de nume ciudate, nume de căpitani duşi de 
lume, nume de corăbii uitate, nume suniînd familiar sau tîlcit, de 
parcă mîna timpului mut ar fi apăsat asupra lor de veacuri. în 
cele din urmă a fost oprit. S-a lăsat tăcere asupra tribunalului, o 
tăcere grea, care a ţinut cel puţin un minut, înainte de a se 
schimba pe încetul într-un murmur adine, gpisodul ăsta a fost 
senzaţia dezbaterilor din ziua a doua; 5j a zdruncinat întreaga 
asistenţă, în afară de Jim, care şedea posomorit la capătul 
primei bănci, fără să-şi ridice ochii asupra acestui martor 
extraordinar şi afurisit, care părea posedat de o tainică teorie de 
apărare. 

Prin urmare, cei doi lascari rămăseseră la cîrma vaporului, fără 
chip să-l cîrmuiască, şi moartea i-ar fi găsit acolo dacă asta le-ar 
fi fost ursita. Albii n-aveau habar de ei, probabil că uitaseră de 
existenţa lor. în orice caz, Jim îi uitase. Ştia doar că nu putea 
face nimic; nu putea face nimic, rămăsese singur. Nu mai era 
nimic de făcut decit să te scufunzi cu navă cu tot. La ce bun să 
mai faci atîta tărăboi ? La ce bun ? Aştepta în picioare, fără să se 
clintească, stăpiînit de ideea unui soi de discreţie eroică. Şeful 
mecanic s-a furişat în goană pe punte spre el şi l-a tras de 
miînecă: 

— Vino s-ajuţi! Pentru numele lui Dumnezeu, vino s-ajuţi! A fugit 
iar la barcă, în vîrful picioarelor, dar a venit după 

o clipă îndărăt, ca să-l tragă de mînecă, rugindu-se şi înjurînd în 
acelaşi timp. 

— Cred că mi-ar fi sărutat şi mîinile! povestea Jim furios. Dar 
curînd după aceea a început să spumege, şoptindu-mi în faţă: 
„Dacă aş avea timp, ce ţi-aş mai crăpa capul!" mi-a sPus. L-am 
împins cît colo. Deodată m-a apucat de git. Mizerabilul! L-am 
lovit! Am lovit unde am nimerit. „Va să zică nu vrei să-ţi scapi 
viaţa, laş afurisit!" a hohotit el. „Laşule!" Mă făcea laş afurisit! 
Ha! Ha! Ha! Pe mine ! Ha ! Ha! Ha!... 


Se lăsase pe spate şi se tăvălea de ris. In. viaţa mea n-am auzit 
ceva mai amar decit risul acela, iea ca o negură peste veselia 
petrecăreţilor cu măgari, piramide, bazaruri şi alte cele. De-a 
lungul galeriei întunecate, *cile s-au stins, feţele palide în 
penumbră s-au întors spre 1101 ca la poruncă, şi tăcerea a 
devenit atit de profundă, îneit c “chetul unei linguriţe de ceai 
căzută pe mozaicul verandei răsunat ca un mic țipăt argintiu. 
77 

— Nu ride aşa, cu toată lumea asta împrejur! am protes eu. 
Ştii... nu e plăcut pentru ei! 

S-ar fi zis că nu m-a auzit la început, dar după cîteva ci şi-a ţintit 
în gol o privire care, trecînd peste mine, părea iscodească 
adîncul unei amintiri cumplite, şi a murmu nepăsător: 

— Ei! ... O să creadă că-s beat! 

După aceea, ai fi crezut, ptivindu-l, că n-o să-şi mai d cleşteze 
gura. Dar de unde ! Nu se putea opri din vorbă, du cum nu s-ar ii 
putut opri să trăiască, ptintr-un simplu act voinţă. 

t> 

s rat 

pă 

Capitolul IX 

— Imi ziceam: ,.Hai, scufundă-te, şandrama blestemată! 
Scufundă-te!" 

Cu vorbele astea a înnodat iar firul povestirii. Dădea :or, s-o 
termine. Fusese lăsat absolut singur şi, pe tonul ăsta de 
blestem, se adresa în gînd vaporului, în timp ce se simţea 
bucuros să fie totodată şi spectatorul privilegiat al unor sceae 
care erau — pe cît pot să judec — de comedie bufă. Ceilalţi îşi 
vedeau mai departe de barcă. Patronul-căpitan 

poruncea: „,Băgaţi-vă dedesubt şi încercaţi s-o ridicaţi!" Fireşte 
că oamenii şovăiau. Se înţelege că nu le suridea să se lase pe 
burtă sub chila unei bărci şi să simtă că nava se scufundă 
deodată cu ei. 

— Dar de ce nu încercaţi dumneavoastră... dumnea- 
voastră, cel mai voinic? a scîncit mecanicul secund. 

— Qott'for'dam | Eu sînt prea gras, bolborosi patror.ui, 
disperat. 

Era atît de caraghios, că oricine ar fi murit de rîs. Rămăseseră o 
clipă aiuriţi, apoi, deodată, mecanicul-şef se repezi la Jim: 

— Hai şi ajută omule! Eşti nebun să dai cu piciorul norocului 


ăstuia unic 1 Hai şi ajută, omule ! Mâi omule! la uită--e colo... 
uită-te ! 

în cele din urmă Jim a privit îndărăt, încotro celălalt arăta ca 
scos din minţi. A văzut un vălătuc de nor negru, tăcut, cate 
înghiţise o treime din cer. Ştiţi cum izbucnesc acolo astfel de 
rafale la vremea asta a anului. întîi vezi că orizontul se întunecă, 
nimic mai mult; pe urmă se tidică un nor 

78 

menea unui perete. O creastă densă de neguri, tivită cu afke 
licăriri alburii, se înalţă de la sud-vest, înghițind conste-? tii 
întregi; umbra ei zboară peste ape şi îmbină marea cu '. 'TU1 
într-un hău întunecat. Şi tot cuprinsul e liniştit. Nici nici vînt, nici 
freamăt. Nici o străfulgerare. Apoi, în 

imensă apare un arc străveziu; se mişcă întunecimile ca Tşte 
ondulaţii ale beznei şi, deodată, vintul şi ploaia lovesc laolaltă cu 
o străşnicie de parcă ar avea de străpuns ceva solid. Tjn 
asemenea nor se ivise pe cînd ei nu-l văzuseră încă. L-au 
observat abia atunci şi erau încredinţaţi, pe bună dreptate, că 
dacă pe vreme absolut liniştită vaporul avea ceva sorţi de 
izbîndă ca să se mai menţină cîteva clipe la suprafaţă, în schimb 
cea mai mică frămiîntare a mării l-ar scufunda pe loc. Prima lui 
înclinare din pricina hulei care preceda astfel de furtună avea să 
fie şi ultima; avea să fie ca un plonjon ce se va prelungi, ca să 
spun aşa, cu un picaj lung, în jos, tot mai jos, pînă la fund. De 
aici, noi manifestări de spaimă şi porniri groteşti atătînd o 
groază cumplită de moarte. 

— Un nor negru, negru! insistă Jim, morocănos. Se furişase 
peste noi pe la spate. Drăceşte! Poate că-mi mai rămăsese o 
umbră de speranţă în mine ... nu știu. .. Dar acum totul se 
sfirşise! Mă înnebunea gindul să mă văd prins astfel! Eram furios 
de parcă aş fi căzut într-o capcană. într-o capcană. Mi-aduc 
aminte că noaptea era dogoritoare. Nici o adiere de vînt. 

îşi amintea atit de bine, încît îl vedeam cum gifiie pe scaun, cum 
asudă şi se înăbuşă sub privirile mele. Fără îndoială că gîndul îl 
înnebunea; ba îl şi dobora, iarăşi — ca să zic aşa — dar îl făcea 
să-şi reamintească şi scopul care-l împinsese să se repeadă pe 
punte, numai ca să şi-l scoată din minte: voise sa libereze 
bărcile de salvare. A scos cuțitul şi s-a pus pe lucru, tăind df* 
parcă n-ar fi văzut nimic, n-ar fi auzit nimic, n-ar fi Ştiut de 
nimeni pe bord. Ceilalţi credeau că şi-a ieşit din minţi, Ca e 


nebun, dar nu îndrăzneau să se opună în gura mare la Această 
zadarnică pierdere de timp. Cînd a isprăvit, s-a întors chiar la 
locul de unde plecase. Şeful mecanic, care era acolo, "a Și 
înşfăcat de umăr şi i-a suflat, furios, în ureche, de parcă ar & 
vrut să i-o muşte: 

""" Esti nebun de legat! Crezi că-ţi rămîne o umbră de papare 
cînd toată sumedenia asta de brute va fi pe apă? Din a*cile 
astea or să-ţi crape ţie capu! 


îşi fringea miinile lîngă Jim, care nici nu-l băga în Căpitanul 
dădea furios din picioare şi bodogănea: 

— Un ciocan, un ciocan! Mein Qott!1 Daţi-mi un ciocat. 
Mecanicul secund scîncea ca un copil, dar, cu tot braţul lui rupt, 
s-a arătat, pare-se, cel mai puţin laş dintre toţi; şi luat inima în 
dinţi ca să dea o fugă pînă în sala de maşini, S; să recunoaştem 
că asta nu era un fleac. Jim mi-a spus că p. cînd arunca priviri 
disperate de om încolţit, a scos un geamăt surd şi a luat-o la 
goană. S-a întors îndată, căţărindu-se, cu ciocanul în mină şi, 
într-o clipă, s-a aruncat asupra brăţăru, Ceilalţi l-au lăsat pe Jim 
în pace şi au alergat să dea ajutot El a auzit un pocnet, pocnetul 
ciocanului, apoi răsunetul brăţării care a căzut, eliberată. Barca 
era degajată. Abia atunci s-a întors să privească; abia atunci. 
Dar a rămas tot la distanţă ... a rămas la distanţă. Dorea ca eu 
să ştiu că rămăsese la distanţă; că nu era nimic comun între el 
şi oamenii aceia i cu ciocanul în mină. Absolut nimic! Este mai 
mult decît pro- | babil că se credea despărţit de ei printr-un 
spaţiu de netrecut, printr-un obstacol de neînvins, printr-o 
prăpastie fără fund. Era despărţit de ei atit cît se putea — prin 
toată lărgimea vaporului. 

Picioarele îi erau înţepenite pe locul acela retras, iar ochii pe 
grupul lor confuz: se încovoiau cu toţii de-a valma, bălă- 
bănindu-se straniu în spaima lor comună de moarte. O lampă de 
mină, legată de un ponţii, deasupra unei mese de pe punte — 
„Patna" nu avea cameră a hărților la mijloc — arunca o lumină 
peste umerii încordaţi, peste spinările coctriate şi şi agitate. 
împingeau prova bărcii; o împingeau în noapte; împingeau şi nu- 
şi mai întorceau privirile spre Jim. Renunţaseră la el, ca şi cum 
ar fi. fost într-adevăr prea departe, prea despărţit de ei ca să 
mai merite o vorbă de chemare, o privire sau un semn. N-aveau 
răgaz să se gindească la eroismu-i pasivi să simtă ghimpele 


izolării lui. Barca era grea; ei o împingeau de etambou fără să 
irosească un cuvint de încurajare. Dai iureşul spaimei care le 
risipise stăpînirea de sine, ca o pleavă luată de furtună, le 
schimba sforţările disperate într-un cara-ghioslic. bun, pe 
cuvîntul meu, pentru o farsă de măscărici' împingeau cu mîinile, 
cu capul; împingeau ca să-şi scape pielea> cu toată greutatea 
corpului, cu toată puterea sufletului, i 

„ JO(Jată ce reuşea să degajeze de gruie prova bărcii, lăsau 
Codată toate baltă şi se repezeau buluc, să se cațăre în ea. p 
urmare, fireşte că barca se întorcea brusc, împingîndu-i * r 
îndărăt şi izbindu-i unul de altul. Stăteau o clipă zăpăciţi, ' didse 
în şoaptă, cum le venea la gură, ca s-oia de la 

5 

„nceput. Asta s-a repetat de trei ori. Jim îmi descria scena, 4us 
Pe gînduri mohorite. Nu-i scăpase nici o mişcare din toată 

1 Dumnezeul meu! (Germ.). 

m 

— îi dispreţuiam! îi uram! Trebuia să văd toate astea! 

mi*a spus, fără ifose, aruncîndu-mi o privire sumbră şi cerce- 
tătoare. A fost vreodată om supus unei încercări atit de 
ruşinoase? 

Şi-a prins capul o clipă în miini, ca un om înnebunit de o ruşine 
de nespus. Erau lucruri pe care nu le putea explica nici 
tribunalului şi nici chiar mie. Dar n-aş fi fost vrednic de 
mărturisirile lui dacă n-aş fi putut înţelege cînd şi cînd tăcerile 
dintre cuvinte. în acest asalt asupra tăriei lui de caracter era o 
intenţie batjocoritoare de răzbunare crudă şi josnică-, era un 
element burlesc în chinul lui, o schimonoseală grotescă la 
apropierea morţii şi a dezonoarei. 

Mi-a povestit fapte pe care nu le-am uitat, dar după atita timp, 
n-aş putea să-mi amintesc propriile-i cuvinte; mi-aduc aminte 
numai că reuşea să transmită minunat în povestirea nudă a 
întîmplării pojarul său lăuntric. De două ori, mi-a spus el, a 
închis ochii în faţa certitudinii că-i venise sfîrşitul, şi de două ori 
i-a deschis iar. A văzut de fiecare dată cum se întuneca 
încremenirea aceea vastă. Umbra norului tăcut, căzută din :enit 
asupra vaporului, părea să-i fi stins orice urmă de viaţă. Nu mai 
izbutea să audă vocile de sub coviltire. Dar de cîte ori îşi 
închidea ochii, o străfulgerare de gînd îl făcea să vadă, dar ca 
lumina zilei, grămada trupurilor gata să moară. lar cînd 


deschidea pleoapele, vedea strădania surdă a patru oameni 
luptîndu-se ca nebunii cu o barcă potrivnică. Din cînd în cînd, 
dădeau îndărăt în faţa ei; începeau să se înjure unul pe altul, 
aPoi deodată se repezeau iar cu toţii de-a valma... 

— îţi venea să mori de ris | comenta el, coborîndu-şi ochii. 
'""MPoi, tidicîndu-i o clipă spre mine, a urmat cu un suris trist: ^r 
“trebui să-mi înveselească toată viaţa, zău aşa, căci o să 

Vad de multe ori scena asta ridicolă, cîte zile oi mai avea. *l"a 
coborit iar ochii: O s-o văd şi o s-o aud ... o s-o văd 

80 


şi o S'O aud ... a repetat de două ori, la intervale lungi, c privirea 
în gol. 

Apoi s-a îndemnat iar la vorbă: 

— Eram hotărît să ţin ochii închişi, dar n-am putut; n-aj, putut, şi 
puţin îmi pasă dacă se ştie. Să treacă alţii prin ase. menea 
momente înainte de a judeca. Să treacă... şi să facj mai bine. 
Asta-i totul. A doua oară, pleoapele mi s-au desert larg; la fel şi 
gura. Simţ/sem că nava se mişcă. îşi afunda pt0. va... apoi o 
ridica încet. . . încet... nesfirşit de încet., şi imens de puţin. De 
multe zile nu făcuse nici măcar atita Norul trecuse înaintea 
noastră, şi această primă legănare părea a porni pe o mare de 
plumb. Nu era viaţă în mişcarea aceea, Totuşi, a fost destul ca 
să-mi răstoarne ceva în cap. Ce ai fi făcut dumneata? Eşti sigur 
de dumneata. . . nu-i aşa? Ce ai | face dacă ai simţi acum, în 
clipa asta, clătinîndu-se casa aici, clătinîndu-se puţin tocmai 
sub scaunul dumitale? Ai sări! | Doamne-Dumnezeule! Ţi-ai 
face vînt de unde şezi şi ai ajunge în tufişul de colo! 

Şi-a întins braţul în noapte, peste balustrada de piatra. Am 
tăcut. S-a uitat la mine foarte stăruitor şi foarte aspru, Nu putea 
încape nici o eroare; eram insultat de data asta, şi se cuvenea 
să nu mişc, de teama unui gest sau cuvint care să mă ducă la 
vreo încuviinţare fatală despre mine însumi, de natură a face să 
încline balanţa judecății. Nu eram dispus să-mi asum asemenea 
risc. Nu uitaţi că-l aveam în faţă şi că, într-adevăr, semăna prea 
mult cu noi ca să nu fie periculos. Dar dacă vreţi să ştiţi, nu mă 
feresc să vă spun că am măsurat repede din ochi distanţa pînă 
la tufişul ca de smoală din mijlocul peluzei, în faţa verandei. 
Exagera. Aş fi căzut mai aproape cu citeva picioare, şi ăsta e 
singurul lucru de care sînt absolut sigur. 


Ultimul moment sosise, socotea el, şi n-a mai mişc* Picioarele-i 
rămăseseră lipite de podea, în vreme ce giniurue i se zbăteau în 
cap. Chiar în clipa aceea văzuse şi pe unul cuntte oamenii de 
lîngă barcă făcînd deodată un pas înapoi; a bătut aerul cu 
braţele în sus, s-a clătinat şi s-a prăbuşit. N-a căzuţi la drept 
vorbind, ci numai a alunecat uşor, ca pe şezut, cu tr* pul îndoit 
şi umerii proptiţi de spiraiul compartimentul11, maşinilor. Era 
mecanicul de la pompa de aburi. Un irjlVI cu privirea rătăcită, 
alb la faţă şi cu o mustață zburlită. Lcf în calitate de al treilea 
mecanic, explică Jim. 

___ Murise, am spus eu. Auzisem despre aşa ceva la tribunal. 

— Aşa se pare, a răspuns el nepăsător şi mohorit. Desigur, nU 
ştiam nimic. Inima slabă. Omul se plînsese de cîtva timp nu se 
simţea bine. Emoţia... excesul de oboseală...ICuştiece! 
Ha ! Ha! Ha! Era uşor de văzut că nici el nu voia 

â moară. Caraghios, nu-i aşa? Al dracului să fiu dacă n-a fost 
împins să se omoare! ... împins, nici mai mult, nici mai puţin. 
împins la asta, pe ceruri! La fel ca şi mine! Ah! Dacă ar 'fi putut 
să-şi ţină firea, dacă ar fi putut să-i dea la dracu cînd au venit 
să-l scoată din cuşetă pentru că nava se scufunda ! Dacă ar fi 
stat la o parte, cu mîinile în buzunare, şi i-ar fi înjurat! 

S-a ridicat, a arătat pumnul, m-a privit ţintă şi s-a aşezat iar pe 


scaun. — O posibilitate scăpată, ai? am murmurat eu. 
— De ce nu rizi şi dumneata ? Un renghi bun, ticluit în iad! Inima 
slabă!. . . Doresc uneori să fi fost şi a mea la fel! 


Cuvintele astea m-au enervat. 

— într-adevăr? am exclamat eu, cu ton de profundă ironie. 

— Da! Dumneata nu poţi înţelege? s-a răstit el. 

— Nu văd ce ţi-ai putea dori mai mult, i-am răspuns supărat. 
Mi-a aruncat o privire, fără să priceapă nimic. Nici săgeata asta 
nu-şi atinsese ţinta, dar Jim nu era omul să-i pese de săgeți 
rătăcite. Pe cuvîntul meu, era prea puţin bănuitor; partida nu 
era egală. M-am bucurat că lovitura se pierduse pe drum, că nici 
măcar nu auzise zgomotul arcului. 

Fireşte, nu putuse să-şi dea seama atunci că omul era mort. 
Minutul următor — ultimul pe bord — a fost un vălmăşag “e 
întîmplări şi senzaţii care s-au năpustit pe el ca valurile |e o 
stîinca. întrebuinţez înadins comparaţia, deoarece poves-lui mă 
silea să cred că păstrase tot timpul o ciudată iluzie Pasivitate, 
de parcă n-ar fi acţionat, ci s-ar fi lăsat în voia infernale care-l 


aleseseră drept victimă a farsei lor Primul lucru de care luase 
cunoştinţă era scrişnetul - grele pendulînd în cele din urmă — o 
trepidaţie ce .rea că-i intră de pe punte în trup prin tălpile 
picioarelor v .Urcă de-a lungul sirii spinării pînă în creştetul 
capului. Apoi, !ejia fiind gata acum să izbucnească, altă mişcare 
mai puter-Ca a ridicat carcasa inertă cu o smucitură cumplită, 
care i-a 

6 

82 


tăiat respiraţia, în vreme ce în creier şi inimă i se înfi ca nişte 
pumnale, strigătele de panică: 

— Daţi drumul! Pentru numele lui Dumnezeu, daţi Se scufundă! 
După aceea, scripetele s-a coborit pe curenţi, şi o mulţi-de 
oameni au început să vorbească pe tonuri înfricoşate s^ 
coviltire. 

— Cînd toţi nenorociţii s-au pornit să strige, urletele 10, ar fi 
putut să trezească şi morţii, spunea Jim. 

Apoi, după o ţişnitură uriaşă de apă din pricina bărciţ zvirlite 
literalmente în mare, s-a auzit zgomot surd de tropăit şi 
aruncături de sus, amestecat cu strigăte confuze. 

— Desprindeţi! Desprindeţi!  împingeţi!  Desprindeţi, 
pentru Dumnezeu! Uite, s-a pornit furtuna! 

A auzit sus, deasupra capului, suflarea domoală a vîntului, şi sub 
picioarele lui, un strigăt de durere. Alături de el, o voce stinsă a 
început să drăcuiască o cheie cu ţiţină. Vasul a început să se 
frămiînte înainte şi înapoi, ca un stup tulburat, şi cu liniştea, cu 
care îmi povestea toate astea, fiindcă în clipa aceea era foarte 
liniştit ca atitudine, ca voce, ca înfăţişare, Jim mi-a spus mai 
departe, aşa, fără cea mai mica pregătire: 

— M-am poticnit în picioarele lui. 

Asta a fost prima aluzie pe care am auzit-o despre o mişcare a 
sa. Nu mi-am putut reţine un mormăit de mirare. Pînă 1» urmă, 
ceva îl făcuse să se mişte, dar despre momentul exact, despre 
cauza care-l smulsese din imobilitate, nu ştia mai ram decit ştie 
un copac despre vîntul care-l smulge din rădăcini Toate astea se 
năpustiseră asupra lui: zgomote, privelişti picioarele mortului. . . 
Dumnezeule mare! Renghiul infern» îi fusese vîrît drăceşte pe 
git. Dar, vedeţi, el nu voia să adroi» că-l înghiţise voit. Este 


nemaipomenit cum izbutea să arunce asupra ta vălul iluziilor lui. 
L-am ascultat, cum aş fi ascult» o poveste de magie neagră 
dezlănţuită asupra unui cadavrll 

—  Mortul s-a rostogolit foarte încet pe o parte, şi jst e ultimul 
lucru pe care-mi amintesc să-l fi văzut pe bora> urmat Jim. Nu- 
mi păsa ce făcea. S-ar fi zis că voia să se r»1^. Fireşte, mie mi 
s-a părut că se ridică; mă aşteptam să -l v>" năpustindu-se 
peste copastie şi aruncîndu-se în barcă dw” ceilalţi. îi auzeam 
lovindu-se jos, şi un glas care ieşea ca di*1l mină chema: 
„George!" Apoi, trei voci deodată au scos 

84 

iet. Eu le-am auzit separat: una behâia, alta ţipa, alta răcnea. 
A tremurat uşor şi l-am văzut ridicîndu-se încet, de parcă 

fflînă vînjoasă l-ar fi apucat de păr şi l-ar fi ridicat de pe scaun. 
70 sus, încet, cît era de lung; şi cînd genunchii i s-au înţepenit, 
jpa i-a dat drumul, şi el s-a clătinat puţin pe picioare. | se 

citea o linişte înspăimântătoare pe chip, în mişcări, în glas, 
tpcît atunci cînd mi-a spus: „Răcneau cu toţii!", mi-am ciulit 
mvofcntar urechile, ca să prind ecoul acelui răcnet care avea 

jj Se audă în tăcerea ce coborise. 

— Erau opt sute de persoane pe navă, a urmat el, ţin-tuindu-mi 
spatele pe scaun cu o privire înfiorător de goală; opt sute de 
fiinţe vii pe bord, iar ei răcneau la singurul om mort ca să se 
arunce jos şi să se salveze! „Sari! George, sari! Hai. sari!" 
Stăteam cu o mînă pe macara. Eram foarte liniştit. Se lăsase 
beznă neagră; nu se mai vedea nici cer, nici mare. Auzeam 
barca în coasta vasului: „Bum ... bum..." şi pentru un 
moment, nici un alt zgomot acolo, jos. Dar sub mine nava era 
toată zumzet de glasuri. Deodată, căpitanul a urlat: „Mein Qott 
1 Urgia! Urgia! împingeţi!" La prima şuierătură a ploii şi prima 
rafală a vintului cei de jos strigau: „Sari, George! 0 să te 
prindem ! Sari!" Vasul a început să se scufunde încet; ploaia îl 
mătura ca o mare dezlănţuită; şapca îmi zburase de pe cap; mi 
se pusese un nod în git. Am auzit ca din virful unui turn altă 
chemare: „Geo-o-o-o-rge! Hai, sari!" Nava se lăsa în jos, tot mai 
jos, sub picioarele mele... 

Şi-a ridicat miinile voit spre faţă şi a făcut nişte mişcări 

cu degetele ca şi cum l-ar fi supărat o pînză de păianjen e, apoi 
a privit o clipă în căuşul palmei, înainte să-i scape cuvintul: 

~- Sărisem . . . S-a oprit şi a întors privirea: Pare-se ... a 


mai adăugat. 

Ochii lui albaştri, clari s-au îndreptat spre mine cu o căută-ra 
jalnică şi, văzîndu-l în faţa mea, în picioare, năucit, îndu-erat, m- 
am simţit copleşit de un simtămiînt trist de resemnare “mit 
amestecat cu mila ironică şi adincă a unui bătrîn Putere în faţa 
unui dezastru copilăresc. Da, s-ar părea, am murmurat eu. 

^ mi-am dat seama înainte de a-mi ridica ochii, m-a ^ 
grabnic. 

ase 1 aSta e cu Putmţă. Jim te silea să-l asculţi, aşa cum ai te 
un copil mic şi necăjit. Nu ştia cum se întîmplase. 

85 

Totuşi, se întîmplase. N-o să se mai întîmple niciodată. Nim 
peste un trup şi căzuse peste o bancă. | se păruse că şi-a ru 
toate coastele din stînga; s-a rostogolit şi a văzut vag nava ţ 
care o părăsise ridicîndu-se deasupra lui, cu lumina ro$e 
strălucind în ploaie, ca un foc văzut prin piclă în virful u^' coline. 
Părea mai înaltă decit un zid; se profila ceţos pest' barcă, 
asemenea unui mal. 

— AŞ fi. dorit să mor! a strigat el. Nu era chip să mai <Jau 
înapoi. Parcă aş fi sărit într-o fîntînă, într-o groapă veşnic şi fără 
fund ... 

Capitolul X 

Şi-a împreunat degetele, apoi le-a despărţit. Nimic nu putea să 
fie mai adevărat: sărise, într-adevăr, pe vecie într-o groapă 
adîncă. Se prăbuşise de la o înălţime la care niciodată nu putea 
să mai urce. în timpul ăsta, barca depăşise etrava „Patnei". Era 
atit de întuneric, încît cei din barcă nu se vedeau între ei, şi, pe 
deasupra, ploaia îi orbea şi aproape îi îneca. Jim spunea că era 
ca şi cum ar fi. fost minati de un torent într-o peşteră. Au întors 
spatele vijeliei; căpitanul a pus, pare-se, o ramă la pupa, ca să 
menţină barca cu vintul în spate, şi timp de două-trei minute 
sfîrşitul lumii se arătase sub ropotul potopului, într-o întunecime 
de smoală. Marea şuiera ca „douăzeci de mii de samovare'". 
Este comparaţia lui Jim, 

nu a mea. 

Cred că după prima rafală vintul s-a mai potolit1, Jiro însuşi a 
recunoscut la anchetă că marea nu s-a mai frămîntat mult în 
noaptea aceea. S-a ghemuit la pupa bărcii şi a aruncat o privire 
fugară în spate. A văzut sus o singură licărire gal' buie, în vîrful 
catargului principal, pălind ca o ultimă stea 


gata să se stingă. 

— M-a îngrozit s-o văd tot acolo, spunea el. Astea sînt propriile-i 
cuvinte. îl îngrozea gîndul că nu se sfirşea o dată cu înecul. Fără 
îndoială că dorea să se termi” cît mai repede cu prăpădul acela. 
Nimeni nu scotea o vorb<j în barcă. în întuneric părea că 
zboară, dar fireşte că ri'arA putut înainta prea mult. Pe urmă 
aversa s-a îndepărtat, sting111' du-se o dată cu vuietul cel mare 
şi înnebunitor. Nu se $f, auzea nimic, afară de freamătul uşor al 
undelor peste bordaj 

8G 

- Dinţii cuiva clănţăneau zgomotos. Pe Jim l-a atinsă. O 
voce slabă a îngiînat: Eşti aici ? jar altul a strigat tremurînd: 

— S-a scufundat! 

Şi s-au ridicat cu toţii să privească înapoi; nu se mai vedea 

jci o lumină. Totul era negru. O burniţă măruntă şi rece 

ţi izbea în faţă. Barca plutea uşor. Dinţii au început a clănţăni 
mai tare, s-au oprit şi au mai clănţănit iar de două ori înainte 

ca omul să-şi fi. putut stăpiîni tremurul îndeajuns ca să 
rostească: 

Chia-chia-r la ti-timp . .. ! Brrr!" Jim a recunoscut vocea 

şefului mecanic, spunînd cu glas sigur: 

— Am văzut-o scufundîndu-se. "Tocmai îmi întorceam 
capul! 

Vîntul încetase aproape complet. Scrutau toţi întunericul, cu 
capetele întoarse în direcţia vîntului, ca şi cum s-ar fi. aşteptat 
să audă strigăte. La început, Jim fusese mulţumit că bezna nopţii 
îl împiedicase să vadă prăpădul, dar curînd ideea că totul se 
petrecuse fără ca el să fi văzut sau să fi auzit ceva i s-a părut 
oarecum punctul culminant al unei nenorociri cumplite. 

— Ciudat, nu-i aşa? a murmurat el, întrerupîndu-se din 
povestirea-i dezlînată. 

Mie nu mi se părea atît de ciudat. El trebuie să fi avut 
convingerea inconştientă că realitatea nu putea fi nici pe jumă- 
tate atit de haină, nici pe jumătate atit de înspăimîntătoare, atit 
de amarnică, de strigătoare la cer ca groaza plăsmuită ie 
închipuirea lui. Cred că, la început, inima i-a fost chinuită de 
toate suferinţele, că sufletul lui a gustat otrava tuturor 
spaimelor, a tuturor grozăviilor, a întregii deznădejdi a opt sute 
de fiinţe umane încolţite peste noapte de o moarte neaşteptată 
şi nemiloasă, căci altfel de ce ar fi. spus: 


— Mi se părea că trebuie să sar din barca aceea blestemată ?' 
să înot înapoi ca să văd ... să înot o jumătate de milă. .. m”î 
mult. . . orice distanţă ... pînă la locul cu pricina... 

Pentru ce această pornite? îi prindeţi oare sensul? Pentru j* 
îndărăt, la locul cu pricina? Pentru ce să nu se înece pe ^i dacă 
voia să se înece? Pentru ce îndărăt, la locul cu pricina, a să vadă 
„„„ de parcă imaginaţia lui ar fi trebuit să se liniştea prin 
certitudinea că totul se sfirşise, înainte ca moartea Sa'i Poată 
aduce uşurare? Desfid pe oricare dintre voi să dea 

87 

altă explicaţie. Mărturisirea lui era una dintre acele strâfy] 
gerări bizare şi  emoţionante prin cenuşiul unei cete. Era 
revelaţie extraordinară. El o dezvăluia ca pe lucrul cel mai fires 
ce se putea spune. A luptat împctriva acelei porniri, şi, intr timp, 
a devenit conştient de tăcerea din jur. Mi-a împărtăşit toate 
astea. O tăcere a mării, a cerului, îngemănate întt.o 
imensitate infinită şi mută ca moartea, în jurul unor vieţi 
salvate şi paîpitînde! 

— Ai fi putut auzi un ac căzînd în barcă, spunea el, strfo. gînd 
straniu din buze, ca un om care încearcă să-şi stăpîneascl 
emoția atunci cînd povesteşte ceva extrem de mişcător. Ce 
tăcere! 

Doar firea, care-l plămădise pe Jim aşa cum era, o ti cunoscut 
răsunetul unei asemenea tăceri în inima lui. 

— N-aş fi crezut să existe pe lume un loc atit de tăcut! insistă el. 
Nu puteai deosebi marea de cer; n-aveai ce să vezi, n-aveai ce 
să auzi. Nici o licărire, nici un contur, nici un sunet. Ai fi putut 
crede că orice fărimă de uscat fusese înghițită; că orice om de 
pe pămînt, afară de mine şi de prăpădiţii din barcă, se înecase! 
S-a aplecat peste masă, cu mîinile proptite printre ceştile de 
cafea, paharele de lichior şi mucurile de ţigară: Aşa credeam 
eu. Totul se dusese... şi... totul se sfirşise... 

A suspinat adînc, pentru mine. 

Marlow s-a ridicat brusc şi a zvirlit cît colo ţigara, care a descris 
o diră roşie ca o rachetă minusculă prin perdeaua plantelor 
agăţătoare. Nu mişca nimeni. 

— Ei, ce ziceţi? a întrebat cu o însufleţire subită. Aşa-i că era 
sincer cu el însuşi? Deşi salvată, viaţa lui se sfirşise, pentru că îi 
fugise pămîntul de sub picioare, pentru că n-avea ce să vadă cu 
ochii şi n-avea ce să audă cu urechile. Anihilarea, nU'i aşa? Şi tot 


timpul, un cer noros, o mare fără valuri, un văzduh fără adiere. 
Numai noapte, numai tăcere! ... 

A ţinut aşa o vreme, apoi s-au pornit deodată cu toţii sa 
flecărească în legătură cu salvarea lor: 

— Am ştiut de la început că se scufundă! 

— lar noi, în ultimul moment! 

— Scăpaţi ca prin urechile acului, ei, comedie | 

Jim nu spunea nimic; vîntul, care încetase cîteva momente sufla 
iarăşi; o adiere uşoară răcea văzduhul, în timp ce maie 

I j contopea murmurul cu flecărelile dezlănţuite după atitea liPe 
^e sPauTl” rnută. „Patna" se scufundase! ... Se scufun ! 

dase i 

mai încăpea nici o îndoială. Nimeni n-ar fi. putut-o | 

d 

jnpiedica. Repetau aceleaşi cuvinte, mereu, mereu, de parcă ' 
se mai puteau opri. Nu s-au îndoit o clipă că se va scufunda. 
Luminile nu se mai vedeau! Nici o posibilitate de eroare. 
Luminile pieriseră! Nu te puteai aştepta la altceva; era fatal... 
Jim îşi dădea seama că toţi vorbeau de parcă n-ar fi lăsat în 
urma lor decit o corabie goală. Ştiau bine că, o dată începută, 
scufundarea se va sfirşi repede. Gîndul ăsta părea să le dea un 
fel de satisfacţie. Se încredinţau unul pe altul că nava nu putea 
ţine mult. „Pleosc la fund, ca un fier de călcat!" Şeful mecanic a 
declarat că lumina de pe catargul principal, în momentul 
scufundării, a căzut „ca un chibrit aprins aruncat în apă!" Auzind 
asta, secundul s-a pornit pe un ris isteric. „Eu sînt fe ... fe... 
ricit! ... Sîntfe...fe...ricit!" 

— Dinţii îi clănţăneau „ca un clopot electric", spunea Jim, 
apoi a dat numaidecit în plîns. Hohotea şi sughiţa ca un copil ce 
se îneca în suspine: ,,Of, Doamne! Of, Doamne! Of, Doamnei" 
S-a liniştit un timp şi a început iar: „Vai, braţu meu! Va-a-a-i 
braţu-u-u meu!" îmi venea să-l pocnesc. Ciţiva dintre ei stăteau 
în cabina bărcii. Abia puteam să le zăresc umbrele. Glasurile 
ajungeau pînă la mine; şopoteau, şopoteau şi miriiau, 
miîrîiau . . . Toate astea erau greu de suportat. Mi-era şi frig. Dar 
nu puteam să fac nimic. îmi spuneam că dacă aş mişca, ar 
trebui să sar peste bord, şi ... 

Mîna lui, care bijbiia la întîmplare, atinsese un păhărel de lichior. 
A retras-o brusc, de parcă ar fi atins un cărbune aprins. Am 
împins sticla încetişor spre el: 


— Nu mai vrei puţin? l-am întrebat. Mi-a aruncat o privire 
furioasă: 

— Dumneata crezi că eu nu pot spune ce am de spus fără să fiu 
niţel făcut? 

Grupul de călători plecase la culcare. Noi doi rămăsesem 
singuri, afară de o vagă formă albă, profilată în umbră, şi care, 
sub privirile noastre, s-a aplecat înainte, a şovăit o clipă, apoi 
s'& făcut nevăzută. Era tirziu, dar nu mi-am zorit oaspetele. 
Deodată, în toiul deznădejdii, Jim îşi auzise tovarăşii înce-Pmd a 
ocări pe cineva: „Ce te împiedica să sari, trăsnitule?" ttftrebă un 
glas arţăgos. Şeful mecanic îşi părăsise tenda de la Pupa şi se 
străduia să înainteze, mînat parcă de intenţii 

ostile împotriva „celui mai mare idiot pe care-l răbda ptni tul!" 
Căpitanul, din locul unde stătea, cu rama în mînă, suduia şi el cît 
îl ţinea gura. Stîrnit de gălăgia asta, Jim şi-a înălţat capul şi a 
auzit numele „George", pe cînd o mînă din întuneric îl lovea în 
piept. „Ce-ai de spus în sprijinul tău, imbecilule?" a întrebat 
cineva, făcînd pe furiosul. 

— Cu mine aveau ei ce aveau, îmi explica Jim. Pe mine mă 
ocărau... mă ocărau spunîndu-mi George! 

A tăcut; m-a privit fix, s-a silit să suridă, şi-a întors privi-rile şi a 
urmat: 

— Mecanicul îşi vîrise capul chiar sub nasul meu: „Ja te uită! 
E afurisitul de secund!" „Ce?" a urlat căpitanul de la celălalt 
capăt al bărcii. „Nu cred!" ţipă şeful. Şi s-a aplecat să-mi vadă şi 
el faţa. Vîntul îşi încetase brusc bătaia. Ploaia începuse iar să 
cadă, în timp ce ropotul uşor, neîntrerupt şi puţin misterios, cu 
care marea întîmpină o aversă, se răs-pindea peste tot în 
noapte. Erau prea buimăciţi ca să poată spune mai mult la 
început, iar eu ce aş fi putut să le răspund?! 

A şovăit un moment şi a făcut o sforţare ca să urmeze: 

— M-au insultat îngrozitor! 

Glasul lui, scăzut ca o şoaptă, se ridica brusc din cînd în cînd, 
înăsprit de un dispreţ pătimaş, ca şi cum ar fi vorbit despre nişte 
orori tainice. 

— Dar nu-mi păsa de insultele lor! a reluat el întăritat. Le 
simţeam ura în glasuri. Cu atît mai bine! Nu puteau să-mi ierte 
că mă aflam în barca aceea. Asta îi înfuria. îi înnebunea... A 
pufnit în rîs. Dar furia lor mă împiedica să ... Uite!... Şedeam 
aşa, pe muchie, cu braţele încrucişate ... Se cocoţase pe 


marginea mesei, încrucişindu-şi braţele: Uite-aşa... O 
simplă mişcare înapoi, şi mă duceam... după ceilalţi.e 
e O mică zguduitură ... mică de tot... cît de mică. S-a încruiv tat 
şi lovindu-şi fruntea cu virful degetului mijlociu, a spus 
emoţionat: Mi-a umblat tot timpul pe aici gindul ăsta ... tot 
timpul. .. Apoi ploaia .. . rece, deasă, rece ca zăpada topită. « 
e mai rece chiar . . .pe hainele mele subţiri de bumbac . . .Ştiu 
că n-o să mai îmi fie atit de frig niciodată în viaţă. lar cerul era şi 
el negru ... negru de tot: nici o stea, nici o lumină nicăieri. 
Nimic în afară de acea barcă blestemată şi cei doi ticăloşi care 
lătrau în faţa mea ca două javre jegoase la un hoţ căţărat într- 
un copac. „Ham! Ham! Ce faci aici? Halal de dumneata ! Un 
domn prea mişto ca să ne dea o mînă de ajutor « 

90 

Trezit din transă ... ai ? Ca să-şi vîre nasul! Nu-i aşa ? Ham! 
Ham! Nu eşti vrednic să trăieşti! Ham! Ham!" Erau doi care 
lătrau, unul mai tare deck altul. Al treilea zbiera din spate, prin 
ploaie. Nu puteam să-l văd ... nu puteam să-i înţeleg toată 
pălăvrăgeala murdară. „Ham! Ham! Mir. ..rr...rr... Ham! 
Ham!" Era plăcut să-i auzi; asta m-a ţinut în viaţă, pe cuvîntul 
meu. Asta mi-a salvat viaţa. Le mergea gura de parcă ar fi vrut 
să m-arunce peste bord cu hărmălaia lor! ... (îviă mir c-ai avut 
curajul să sari! Nu te-a poftit nimeni aici!... Daca ştiam eu cine 
era, te ghionteam peste bord ... laşule! Ce ai făcut cu celălalt? 
De unde vitejia să sari, fricosule? Ce ne împiedică pe noi trei să- 
ţi facem vînt peste bord?" ... Gifiiau din greu; ploaia se îndepărta 
în larg. Pe urmă n-a mai fost nimic; nu era nimic în jurul bărcii, 
nici măcar un freamăt. Voiau să mă arunce peste bord, nu-i 

aşa ? Pe sufletul meu! Cred că li s-ar n împlinit dorinţa dacă jşi- 
ar fi ţinut gura! Să mă arunce peste bord? Asta voiau? 
„încercaţi! le-am spus. Eu aş face-o numaidecit!" ,,Ar însemna 
să-ţi dăm prea multă atenţie!" au zbierat ei în cor. Era atit de 
întuneric, încît numai cînd unul sau altul mişca, puteam fi sigur 
că-l văd . .. Ah, Dumnezeule! Aş fi dorit să încerce ... Nu m-am 
putut reţine să exclam: 

— Ce întîmplare extraordinară! 

— Da, cam aşa... a răspuns Jim, oarecum mirat. Păreau să 
creadă că mă descotorosisem de mecanicul acela dintr-un motiv 
sau altul. De ce aş fi făcut-o? Şi cum dracu era să ştiu . .. Nu 
tot ajunsesem în barca aceea ? ... în barca aceea . .. Eu... 


Muşchii din jurul buzelor i se contractau într-un rictus 
inconştient, răzbind prin masca lui obişnuită; era ceva violent, 
fugar şi revelator, ca o străfulgerare ce dezvăluie o clipă ochiului 
faldurile tainice ale unui nor. 

— Eram, vezi bine, acolo . ... Eram cu ei laolaltă! Nu e groaznic 
oare ca un om să fie minat la asemenea lucru . .. Şi să fie făcut 
răspunzător? Ce ştiam eu despre George al lor, după care urlau? 
îmi aminteam că-l văzusem încovoiat pe Punte, „Asasin 
ordinar!" îmi striga de zor mecanicul-şef. S-ar fi zis că nu 
mai ştia alte cuvinte. Mie puţin îmi păsa, dar gălăgia lui 
începuse să mă scoată din sărite. „,Ţine-ţi gura!" i-atn strigat. 
Auzindu-mă, s-a recules o clipă, ca apoi să răcnească 
nebuneşte: „Tu l-ai omorît! Tu l-ai omorît!" „Nu 

91 

am urlat şi eu, dar o să te omor pe tine chiar în clipa asta!" Am 
sărit în picioare, iar el a căzut pe spate peste o bancă făcînd un 
zgomot asurzitor. Nu ştiu de ce. Prea întuneric? încercase, 
poate, să se dea înapoi. Eu tot mai priveam în urmă cînd 
prăpăditul celălalt a început să schiaune: „Să nu dai într-un om 
cu braţul rupt, că zici că eşti gentleman ...' Am auzit un pas 
greu... unu... doi... şi o răsuflare grea. Bestia de căpitan se 
apropia tirîndu-şi rama peste pupa. L-am văzut apropiindu-se, 
mare ...mare... aşa cum vezi o dihanie în ceaţă sau în vis... 
„Vino!" i-am strigat. L-aş fi azvirlit ca pe un balot de otrepe. S-a 
oprit însă, a bolborosit ceva şi s-a întors înapoi. Poate că auzise 
vîntul. Eu, nu. A fost ultima ciocnire pe care am avut-o. S-a dus 
îndărăt la ramă. Mi-a părut tare rău. Aş fi vrut să-l... să-l... 

îşi deschidea şi închidea degetele ca nişte gheare, iar mîinile lui 
aveau un tremur sălbatic. 

— Linişteşte-te . . .Linişteşte-te ... am murmurat eu. 

— Poftim ? Cum ? Dar nu-s nervos! a protestat el părînd foarte 
jignit şi, cu un gest convulsiv al cotului, a răsturnat sticla de 
coniac. 

M-am aplecat înainte, făcînd să-mi scîrţiie scaunul. Jim a sărit de 
la masă, de parcă ar fi explodat o mină în spatele lui; apoi s-a 
întors pe jumătate şi am văzut, înainte de a se pleca în jos, doi 
ochi uimiţi şi o faţă lividă. Avea o expresie de mare amărăciune. 
— îmi pare foarte rău. Ce stîngăcie! a bolborosit el, foarte 
umilit, în timp ce aroma pătrunzătoare a alcoolului vărsat 
începuse a ne învălui într-o atmosferă de circiumă ordinară, în 


bezna rece şi pură a nopţii. 

în sufragerie luminile fuseseră stinse; luminarea noastră licărea 
singuratică în galeria lungă, iar coloanele deveniseră negre de la 
bază pînă la capitel. Dincolo de esplanadă, unghiul înalt al 
clădirii căpităniei portului se profila distinct, pe cîmpul de stele, 
de parcă edificiul sumbru ar fi alunecat mai aproape, ca să vadă 
şi să audă. 

Jim îşi kiase un aer nepăsător: 

— Pot să spun că azi sînt mai puţin calm decit eram atunci-Eram 
gata la orice. Astea-s fleacuri.. . 

— Trebuie să te fi distrat grozav în barca aceea, l-am întrerupt 
eu. 

mmmmy 

— Eram gata la orice, a repetat Jim. După ce luminile navei au 
dispărut, în barca noastră se putea întîmpla orice — orice oe 
lume — iar omenirea n-ar fi ştiut nimic. Simţeam asta şi-mi 
făcea plăcere. Era şi grozav de întuneric. S-ar fi. zis că sîntem 
njşte oameni zidiţi la repezeală într-un mormînt spaţios. Nici o 
legătură cu nimic pe lume. Nimeni să-şi dea părerea. Nimic 
n,avea importanţă. 

Pentru a treia oară în timpul acestei conversații a izbucnit într- 
un rîs nefiresc, dar nu era ţipenie de om în preajmă care sâ-l 
mai creadă beat. 

— Nici teamă, nici lege, nici răsunet, nici ochi... nici chiar 
ai noştri, pînă . . . pînă cel puţin la răsăritul soarelui. .. 

M-a izbit adevărul sugestiv al cuvintelor lui. Se petrece ceva 
nobişnuit cu orice barcă mică, pierdută în largul mării. Deasupra 
vieților scăpate de sub umbra morţii, pluteşte, pare-se, aripa 
nebuniei. Cînd nava a pierit, ai impresia că toată lumea ta a 
pierit; lumea care te-a făcut, care te-a păstrat la sîn şi ţi-a purtat 
de grijă. E ca şi cum sufletele oamenilor plutind peste abis şi în 
contact cu imensitatea ar fi libere să fâptuiască orice exces de 
eroism, demenţă sau ticăloşie. Desigur, aşa cum se întîmpla cu 
credinţa, cu gîndirea, cu dragostea, ura, convingerile sau chiar 
cu înfăţişarea lucrurilor materiale, sînt tot atitea naufragii, cîţi 
oameni, dar în naufragiul acela era ceva abject, care făcea 
singurătatea şi mai deplină; era o vitregie de împrejuraţi care 
izola pe aceşti oameni şi mai deplin de restul omenirii, al cărei 
ideal de conduită nu fusese niciodată pus la încercare de o farsă 
atit de diabolică şi odioasă. Turbau împotriva lui Jim, fiindcă nu 


era decit pe jumătate laş, iar el îşi concentra asupra lor ura 
stiîrnită de toate astea; ar fi vrut să se răzbune aprig pe ei 
pentru prilejul infam pe care i-l aduseseră în cale. Şi fiţi fără 
grijă: o barcă în furtună scoate la iveală „iraţionalul" Pitit în 
străfundul fiecărui gînd, fiecărui sentiment, fiecărei senzaţii sau 
emoţii. Datorită turpitudinii groteşti a acelui dezastru, n-au ajuns 
la o încăierare. Totul s-a redus la ameninţări, la o farsă cumplit 
de reală, la o comicărie de la un capăt la altul, Pusă la cale de 
către copleşitorul dispreţ al Puterii întunericului, a cărei teroare 
mereu pe punctul de a triumfa e totdeauna dejucată de 
străşnicia oamenilor. După un minut de tăcere, W întrebat: 
— Şi ce s-a întâmplat? 

93 

Era o întrebare de prisos. Ştiam prea multe ca să sper în 
milostenia unui singur gest înălţător, în ivirea unui semn de 
nebunie sau a unei orori tăinuite. 

— Nimic, a zis el. Eu eram frămîntat de lucruri grave, şi lor le 
ardea numai de scandal. Nu s-a întîmplat nimic. 

lar răsăritul soarelui l-a găsit aşa cum sărise ]a început în prova 
bărcii. Ce persistenţă desăvirşită ! Ţinuse toată noaptea echea 
în mînă. Puşlamalele scăpaseră cîrma în apă, încercînd s-o 
monteze, şi poate c-or fi lovit oricum echea cu piciorul pe cînd 
se pripiseră în jurul bărcii, încercînd să facă zece lucruri 
deodată, ca s-o poată şterge. Era o bucată lungă de lemn tare şi 
greu, pe care Jim n-a slăbit-o, pare-se, vreo şase ore din mînă. 
Dacă nici asta nu înseamnă să fii gata la orice! încercaţi să vi-l 
închipuiţi: tăcut şi stînd în picioare mai toată noaptea, cu faţa în 
bătaia ploii, pîndînd forme sumbre, atent la orice mişcare, 
ciulind urechile ca să prindă cîte o vorbă şoptită sub tendă! 
Străşnicie a curajului, sau strădanie a fricii?... Ce credeţi? ... în 
tot cazul, rezistenţa lui e de netăgăduit. Şase ore mai mult sau 
mai puţin în apărare; şase ore de nemişcare încordată, pe cînd 
barca înainta încetişor sau plutea încremenită, după toanele 
vîntului; pe cînd marea potolită, în sfîrşit, adormea; pe cînd norii 
treceau pe deasupra capului său; pe cînd cerul, cu imensitatea-i 
neagră şi opacă, se stringea într-o boltă lucitoare şi sumbră 
irizind o strălucire mai mare, şi se stingea la est şi pălea la zenit; 
pe cînd umbre întunecate, pătînd stelele joase din spate, 
căpătau contururi şi relief, deveneau capete, umeri, chipuri, 
fizionomii... îl înfruntau cu priviri lugubre . .. aveau părul vilvoi, 


hainele sfişiate, pleoape roşii clipind în pragul zorilor. 

— Arătau de parcă s-ar fi tăvălit beţi prin canaluri o săptă-mînă 
întreagă, descria el plastic. 

Apoi a bolborosit ceva despre răsăritul soarelui, care prevestea 
o zi calmă. Cunoaşteţi obiceiul marinarilor de a se referi la 
vreme în legătură cu orice. Din partea mea, cele cîteva cuvinte 
mormăite erau suficiente ca să şi văd marginea de jos a discului 
solar părăsind linia orizontului, să văd vibraţiile vastului freamăt 
alergind peste tot întinsul vizibil al mării, de parcă apele s-ar fi 
înfiorat ca să dea naştere globului de lumină, în timp ce ultima 
adiere a brizei mişca văzduhul ca un suspin de uşurare. 

— Şedeau la pupa, cot la cot, cu căpitanul la mijloc, ca trei 
bufniţe scîrboase, şi se holbau la mine. 

94 

L-am auzit spunînd asta cu un accent de ură care strecura 0 
cruzime amarnică în vorbele banale, la fel ca un picur de otravă 
puternică într-un pahar cu apă. Gîndurile mele s-au oprit însă 
asupra acelui răsărit de soare. Vedeam sub goliciunea strâvezie 
a cerului pe cei patru oameni, prizonieri în pustietatea mării; 
vedeam soarele singuratic, nepăsător faţă de acel grăunte de 
viaţă, urcînd pe bolta limpede a cerului, vrînd parcă gj,şi 
contemple de la o înălţime mai mare propria-i splendoare, 
oglindită în oceanul tăcut. 

— Mă chemau de la pupa bărcii, a urmat Jim, de parcă am fi fst 
prieteni. îi auzeam; mă rugau să fiu înţelegător şi să dau încolo 
„bucata aceea afurisită de lemn". De ce să mă încăpăţinez? Ei 
nu-mi făcuseră nici un rău, nu-i aşa? Nici un rău... nici un rău! 
— Faţa îi era purpurie, de parcă n-ar mai fi putut să respire. 

— Nici un râu! a izbucnit el. Las la aprecierea dumitale. 
Dumneata poţi înţelege. Nu-i aşa? Dumneata vezi lucrurile. Nu-i 
aşa ? Nici un rău! Doamne-Dumnezeule! Ce mi-ar mai fi putut 
face ? Ah, da, ştiu foarte bine ... Am sărit. . . Desigur! Am sărit. 
. . Am spus că am sărit; dar mai spun şi că oamenii ăştia ar fi 
scos pe oricine din fire. A fost din vina lor, ca şi cum m-ar fi prins 
cu o cange şi m-ar fi tras. Nu pricepi? Dumneata trebuie să 
înţelegi! Haide . . . vorbeşte... . Răspicat... 

Ochii lui neliniştiţi îi căutau pe ai mei, mă întrebau, mă rugau, 
mă provocau, mă implorau. Cu riscul vieţii mele, nu m-am putut 
opri să nu murmur: 

— Ai fost tare încercat! 


— Mai mult decit se cuvine ! a răspuns el repede. N-aveam nici 
pic de noroc, cu asemenea şleahtă. Şi acum se arătau 
prietenoşi... a naibii prietenie ! Camarazi, prieteni la toartă !. .. 
Cu toţii în aceeaşi barcă ... Să se descurce cum pot... Ei nu 
voiseră nimic! Nu le mai păsa de George nici cît negru sub 
unghie! George se întorsese probabil la cabină în ultimul 
moment, pentru cine ştie ce, şi fusese prins! Era, vezi bine, un 
nerod! Destul de trist, fireşte ... Ochii lor mă priveau; buzele 
lor se mişcau; clătinau din cap, la celălalt capătal 
bărcii... ciîteşitrei. îmifăceau semne... mie... De ce 
nu? Adică nu sărisem? ... Eu nu spuneam nimic. Nu găseam 
cuvinte pentru lucrurile pe care aş fi vrut să le spun. Dacă aşj* 
deschis gura, chiar atunci, aş fi urlat ca un animal. Mă întrebam 
cînd o să mă trezesc. Ei mă pofteau cu glas tare să vin la 

95 

ei şi să ascult liniştit la ce va spune căpitanul. Era sigur că vOrr 
fi salvaţi înainte de căderea nopţii; eram chiar în drumul t»ţ 
ficului pe canal; se şi zărea fum spre nord-vest. Pentru mi” a 
fost o lovitură groaznică să zăresc fuiorul acela străve2iu dira 
joasă de ceaţă brună prin care puteai vedea graniţa dintre mare 
şi cer. Le-am strigat că-i pot auzi foarte bine din locul unde mă 
găseam. Căpitanul a început să înjure, croncănind ca o cioară. 
Nu era să răcnească el cît îl ţinea gura pentru comoditatea 

mea ! ,„,[i-e teamă că te aude de pe țărm?" l-am între-bat. Mi-a 
aruncat o privire parcă ar fi vrut să mă sfişie în bucăţi. Şeful 
mecanic l-a sfătuit să fie indulgent cu mine. Spunea ci nu mi-am 
venit încă în fire. Celălalt s-a ridicat la pupa, ca un stîlp gros de 
carne, şi a început să vorbească ... să vorbească .,. Jim rămase 
visător. 

— Pe urmă? am stăruit eu. 

— Ce-mi pasă mie de povestea pe care o ticluiau ei împreună? 
N-aveau decit să spună tot ce pofteau. Treaba lor. Eu ştiam ce s- 
a întîmplat. Nimic din ce-ar fi făcut ei pe alţii să creadă nu putea 
schimba o iotă pentru mine! L-am lăsat să vorbească, să 
argumenteze cît a vrut ... A vorbit... a tot vorbit... Eu am 
simţit deodată că mi se moaie picioarele. Eram frînt de 
oboseală, istovit de moarte. Am lăsat echea din mînă, le-am 
întors spatele şi m-am aşezat pe banca cea mai depărtată. Mă 
săturasem. M-au strigat să mă întrebe dacă înţelegeam... 
aşa-i că era adevărat fiece cuvinţel ? Era ade\ arat, pe 


dumnezeul meu! Adevărat în felul lor. Nu mi-am întors capul, 
dar i-am auzit pălăvrăgind: „Măgaru nu vrea să spună nimic!" 
„înţelege el foarte bine!" „Lasaţi-l în pace, o să se dumerească! 
Ce poate să facă?" Şi, de fapt, ce puteam eu să fac? Nu eram cu 
toţii în aceeaşi barcă? Mă străduiam să fac pe surdul. Fumul 
dispăruse spre nord. Era o linişte de moarte. Şi-au potolit setea 
dintr-un butoiaş cu apă; am băut şi eu. După asta, s-au chinuit 
să întindă velele peste copastie. Nu cumva primeam oare să fiu 
de cart? S-au virit sub pînză, departe de privirile mele, slavă 
Domnului! Mă simţeam obosit, obosit. sleit de puteri, de parcă 
n-aş fi dormit nici un ceas de cînd mă născusem. Nu puteam 
vedea marea din pricina străluciri' soarelui. Cînd şi cînd, unul 
dintre ticăloşi se strecura afara ca să-şi plimbe privirea pe 
orizont, apoi se vira iar dedesubt-Auzeam sforăiturile sub vele. 
Unii dintre ei puteau dormi; cei puţin unul, sigur. Eu n-aş fi. 
putut. Totul era lumină, lumină, ŞI 

96 

barca părea că se afundă în lumina asta. Din cînd în cînd mă 
ffliram eu singur că stăteam pe o bancă. 

Jim începu să se plimbe agale, în lung şi-n lat, in faţa scaunului 
raeu, cu o mînă virită în buzunarul pantalonilor, cu capul plecat 
şi gînditor; îşi ridica uneori braţul drept cu un gest care părea să 
înlăture din calea lui un intrus nevăzut. 

— Dumneata o să-ţi închipui, fireşte, că eram pe cale să 
înnebunesc, a început el cu glasul schimbat, şi ai dreptate, dacă 
îţi mai aduci aminte că-mi pierdusem şapca. Stătusem cu capul 
gol în soare tot timpul de cînd răsărise şi pînă la apus, dar în zi- 
ua aceea eu cred că nu mi s-ar fi. putut întîmpla nimic rău. 
Soarele nu putea să-mi ia minţile . .. Cu mîna dreaptă jim a 
înlăturat ideea nebuniei. Şi nici nu putea să mă ucidă !... 
Braţul i-a respins iar altă umbră. Asta mă privea pe mine! 

— Adevărat? am făcut eu, nespus de mirat în faţa acestei noi 
întorsături; l-am privit cu un soi de simţămînt uluit, ca senzaţia 
pe care aş fi. încercat-o dacă, după o piruetă pe călciie, mi-ar fi. 
apărut sub cine ştie ce înfăţişare. 

— N-am avut nici insolaţie şi nici n-am căzut mort, a urmat jim. 
Nu-mi păsa ciîtuşi de puţin că mă bătea soarele în creştet. 
Gîndeam la fel de rece ca orice om care gîndise vreodată şerind 
la umbră. Bestia aia grasă de căpitan şi-a scos ditai căpăţină de 
sub pînză şi m-a sfredelit cu ochii lui de peşte: „Donner-wetter ! 


O să mori", a grohăit el şi şi-a retras capul ca o broască- 
ţestoasă. îl văzusem. îl auzisem. Dar nu m-a clintit din ale 
mele. Tocmai atunci îmi spuneam că n-o să mor! 

El a încercat să-mi sondeze gîndul cu o privire cercetătoare, 
aruncată în treacăt asupra mea. 

— Vrei să spui că tocmai atunci chibzuiai în sinea dumitale dacă 
să te sinucizi? l-am întrebat cu tonul cel mai stăpiînit de care 
eram în stare. 

A dat din cap fără să se oprească. 

— Da, ajunsesem la ideea asta pe cînd stăteam acolo, 
singur, a mărturisit el. 

A făcut cîțiva paşi pînă unde i s-a părut că îi putea face, Sucind 
s-a întors, ca să vină spre mine, îşi ţinea amîndouă vinile virite 
adînc în buzunare. S-a oprit brusc în faţa scaunului meu şi m-a 
privit. 

~~ Nu crezi? m-a întrebat, cercetător şi încordat. 

M-am simţit mişcat şi i-am declarat solemn că eram gata sa 
cred tot ce socotea potrivit să-mi spună. 

L 

97 

Capitolul XI 

M-a ascultat cu capul plecat într-o parte, iar eu mi-a furişat din 
nou ochii printr-o spărtură în negura în care s mişca şi trăia. 
Luminarea firavă pilpiia sub globul de sticlă şi era singura 
lumină la care puteam să-l văd; în spatele 1^;' noaptea era 
întunecată, iar stelele sticloase, cu scînteierea lo îndepărtată pe 
planuri tot mai retrase, îmbinau privirea Spre adîncimile unui 
întuneric şi mai mare; şi totuşi o lumină misterioasă părea să 
reliefeze capul lui de copil, ca şi cum în acel moment tinereţea 
din el ar fi strălucit o clipă şi s-ar fi stins 

— Ai o inimă grozav de bună ca să mă asculţi aşa, mi-a spus el. 
Asta-mi face bine. Dumneata nu ştii ce înseamnă asta pentru 
mine, nu ştii! ... 

Părea că nu'şi mai găseşte cuvintele. 

Vedeam limpede de data asta. Era un tînăr dintre aceia pe care- 
ţi place să-i vezi în jurul tău; unul dintre aceia cum îţi place să 
crezi că ai fost şi tu; dintre aceia a căror înfăţişare îţi trezeşte o 
seamă de iluzii pe care le socoteai dispărute, stinse, reci şi care, 
dezmorţite parcă la apropierea altei flăcări, încep să freamăte 
adînc, adînc, undeva ... cu un tremur de lumină... de căldură! 


Da, l-am întrezărit atunci pe Jim ... şi nu pentru ultima oară în 
felul ăsta ... 

— Dumneata nu ştii ce înseamnă pentru un om în situaţia mea 
să fie crezut. . . să-şi descarce inima în faţa unui om mai în 
vîrstă. Este atît de greu .. . atît de cumplit de nedrept.. * atît de 
greu de înţeles! 

Negurile coborau iarăşi. Nu ştiu cît de bătrîn îi păream eu .. W şi 
cît de înţelept. Nici pe jumătate atit de bătrîn pe cît mă 
simţeam; nici pe jumătate atit de zadarnic de înţelept pe cît mă 
ştiam. Desigur că în nici o altă meserie ca în cea de marinar 
inima celor închinaţi mării ca să trăiască sau să moară nu se 
apleacă atîta spre tînărul începător care priveşte cu ochi stră- 
lucitori sclipirea întinderii vaste, sclipirea ce nu-i decit un reflex 
al privirilor lui înfocate. E ceva atit de nelămurit şi de minunat 
în aşteptările ce ne-au împins pe fiecare dintre noi spre mare, 
atita avint măreț, atita sete frumoasă de aven' tură, care găsesc 
în ele însele singura lor răsplată! Cu ce ne alegem ?... Să nu 
mai vorbim! Dar poate oare vreunul dintţe noi să-şi stăvilească 
visarea? în nici o altă îndeletnicire iluzia 

98 

u 

e aşa departe de realitate; în nici o alta, începutul nu e de 
identificat cu amăgirea. . . dezamăgirea nu e mai promptă... 
subjugarea, mai deplină. N-am început noi toți cll aceeaşi 
dorință, n-am sfîrşit cu aceeaşi experienţă, n-am purtat 
imaginea aceleiaşi chemări vrăjite în zilele negre de blestem? 
Ce să te mai miri că, atunci cînd o pacoste haină loveşte în plin, 
legătura cu viaţa e de neînfrînt; că, pe lîngă camaraderia în sinul 
profesiei, se simte puterea unui simţă-mînt mai profund, 
simţămîntul care leagă pe om de copil ?! Se afla acolo, în faţa 
mea, cu credinţa că virsta şi înţelepciunea pot găsi un leac 
împotriva durerii stîrnite de adevăr; mi se înfăţişa în chip de 
copil la strimtoare, la cea mai drăcească strimtoare . . . un soi 
de strîimtoare în faţa căreia cei cu bărbi cărunte dau solemn din 
cap, în timp ce-şi ascund zimbetul. Şi el se gindise să moară, 
sărmanul de el! La asta se gîndise, deoarece avea impresia că-şi 
salvase laş viaţa, fără să vadă cum, în schimb, tot farmecul ei 
pierise o dată cu vaporul în noapte. Nimic mai firesc. Şi 
socotesc, în toată conştiinţa, că faptul era destul de tragic şi 
destul de grotesc ca să atragă deschis compătimire; şi cu cît 


eram eu mai bun decit alţii ca să-i refuz mila? Dar chiar pe cînd 
mă uitam la el, negurile s-au limpezit şi i-am auzit glasul: 

— Mă simţeam atit de năucit, înţelegi ?! Era unul dintre lucrurile 
acelea la care nu te aştepţi să ţi se întîmple ţie! Nu era ca o 
luptă, de pildă... 

— Nu, într-adevăr, am aprobat. 

Părea schimbat, parcă ar fi trecut ani peste el. 

— Nu se putea să fii sigur de nimic, a murmurat. 

— Aa..a! Nu erai sigur! am exclamat eu, dar m-a potolit suflul 
unui suspin uşor trecut printre noi ca zborul unei păsări de 
noapte. 

— Nu, nu eram! a răspuns el curajos. Era ceva cam la fel cu 
povestea nenorocită pe care au ticluit-o ei... Nu era minciună, 
dar nu era nici adevăr. Era ceva... O minciună sfruntată îţi sare 
în ochi. Dar în afacerea asta, între adevăr şi minciună nu 
rămiînea nici măcar grosimea unui fir de păr! 

~- Şi ce voiai mai mult? l-am întrebat, dar cred că vorbisem atit 
de încet, încît nici nu putuse să mă audă. 

Şi-a depănat mai departe argumentele, ca şi cum viaţa ar k fost 
o reţea de cărări despărțite prin prăpăstii. Vorbele îi erau 
cumpănite. 

99 

l ii 

— Hai să presupun că nu... vreau să zic, presupun -aş fi 
încremenit pe navă... Bine! Cit ar mai fi durat asta? Poate un 
minut, poate o jumătate de minut. . . Foarte hinei în treizeci de 
secunde, aşa cum părea sigur atunci, aş fi f' în apă; şi crezi 
dumneata că nu m-aş fi. agăţat de primul lucru care mi-ar fi ieşit 
în cale, ramă, colac de salvare, panou sau orice? ... Adică 
dumneata n-ai fi făcut-o? 

— Şi iata-te salvat! am exclamat eu. 

— Aş fi încercat cu siguranţă să mă salvez ! a ripostat el Şi 
asta-i mai mult decit aveam de gînd atunci cînd — s-a înfiorat, 
parc-ar fi fost gata să-nghită o doctorie greţoasă — cînd am 
sărit... a rostit cu o cutremurare a cărei violenţă propa-gata 
parcă în aer prin unde m-a făcut să tresar uşor pe scaun. Şi-a 
aţintit asupră-mi ochii întunecaţi. Nu mă crezi? a strigat el. Jur! 
Ce naiba?! M-ai adus aici ca să vorbesc, şi... trebuie să crezi! Mi- 
ai spus c-ai să mă crezi! 

— Desigur că te cred! am protestat eu cu un ton firesc, care l-a 


liniştit. 
— Te rog să mă ierţi, mi-a spus. Fireşte că n-aş fi vorbit aşa 
despre toate astea dacă dumneata n-ai fi fost un gentle” nun. 
Sînt în măsură so ştiu ... Şi eu ... şi eu sînt un gentleman... 
— Da, desigur, am răspuns repede. 
S-a uitat drept în ochii mei înainte de a-şi întoarce încet privirea. 
— Acum înţelegi de ce, la urma urmei... de ce nu mi-am 
încheiat socotelile . . . N-aveam de gînd să-mi fie frică de ceea 
ce făcusem. Şi în tot cazul, dacă aş fi rămas pe navă, aş fi luptat 
din răsputeri să mă salvez. Sînt oameni care au plutit ore întregi 
în largul mării, care au fost salvaţi, în împrejurări şi mai grele. 
Eu aş fi putut să rezist mai bine decît mulţi alţii. N-am nimic la 
inimă! 
A scos pumnul drept din buzunar, şi lovitura ce şi-a dat în piept 
a răsunat ca o detunătură surdă în noapte. 
— Nu, nimic, am spus eu. 
A rămas gînditor, cu picioarele uşor depărtate şi cu bărbia în 
piept. 
— Un fir de păr... a biiguit el, nici măcar un fir de Pdl între una 
şi alta... Şi în timpul acela... 
100 
— E greu să vezi un fir de păr în mie; de noapte ! am inter- 
oarecum răutăcios. 
>îu ştiu dacă simţi ce înţeleg eu prin solidaritatea cu meseria. 
gram supărat pe el de parcă m-ar fi jefuit pe mine ... pe mine, je 
un minunat prilej ca să-mi păstrez iluziile începuturilor, de parcă 
ar fi răpit vieţii noastre comune ultima scînteie a frumuseţii ei. 
— Şi aşa, am adăugat eu, ai şters-o la moment! 
— Am sărit, m-a corectat el scurt. Am sărit, ia seama ! a 
repetat, şi m-am întrebat de rostul precizării lui, neclară pentru 
mine. Da, da! Poate că atunci n-am fost în stare să judec. Dar în 
barcă am avut timp destul şi destulă lumină. Şi am putut să 
gîndesc. Nimeni n-avea să ştie, fireşte, dar asta nu-mi uşura 
situaţia. Dumneata trebuie să mă crezi. Eu n-am dorit toată 
discuţia asta ... Nu ... Ba da... Nu vreau să mint... Am dorit-o: 
era singurul lucru pe care-l doream, acolo. Crezi că dumneata 
sau altcineva ar fi putut să mă hotărască pe mine să... dacă 
Oh, mie... mie nu mi-efricăsăspun!...Şinu-mi 
era frică nici să gindesc . .. Am privit lucrurile în faţă. Nu voiam 
să fug de ele. La început, peste noapte, dacă n-ar fi fost afurisiţii 


aceia, poate că aş fi ... Nu, pe ceruri, nu voiam să le dau 
satisfacția asta ! Făcuseră destule. Au ticluit o poveste şi au 
crezut-o, pasămite, şi ei! Dar eu cunoşteam adevărul şi îi 
duceam povara . . . singur, în mine. Nu voiam să mă alătur la 
ceva atit de bestial şi necinstit. Ce dovedea asta, la urma urmei? 
Eram distrus. Scîrbit de viaţă . .. ca să spun adevărul; dar la ce 
mi-ar fi folosit să fug ... în ... în... felul ăsta? Nu trebuia în felul 
ăsta. Cred . .. cred că n-ar fi ... n-ar fi folosit... la nimic. 

Se plimba în sus şi-n jos, dar cu ultimul cuvînt s-a întors truse 
spre mine. 

— Dumneata ce crezi? m-a întrebat răspicat. 

A urmat o pauză, şi deodată m-am simţit copleşit de o oboseală 
de neînvins, ca şi cura glasul lui m-ar fi deşteptat dintr-un vis în 
care rătăceam prin spaţii pustii, a căror imensitate îmi chinuia 
sufletul şi-mi sleise trupul. 

— N-ar fi soluţionat nimic, a bînguit el îndărătnic, după ° clipă. 
Nu! Lucrul cel mai potrivit era să înfrunt urmările. . . singur, cu 
mine însumi... să aştept un prilej nou ... şi să Săsesc... 

101 

Capitolul XII 

Jur împrejur totul era tăcere, atit cît putea prinde urechea Ceaţa 
stării lui sufleteşti se învolbura între noi, ca tulburaţi de 
frămîntări, şi prin luminişurile vălului imaterial, el îmj apărea în 
faţa ochilor cu forme conturate, pline de un farmec vag, 
asemeni unui personaj simbolic într-un tablou. Aerul rece al 
nopţii părea să apese greu pe mine, ca o lespede de marmură. 
— înţeleg, am murmurat eu, mai curînd ca să-mi dovedesc 
mie însumi că mă pot smulge din starea de amorţeala în care 
mă aflam decit din alte motive. 

— Chiar înainte de ap'usul soarelui, „Avondale'' ne-a salvat, a 
urmat el posomorit. Se îndrepta direct spre noi; n-aveam altceva 
de făcut decit să aşteptăm! 

Apoi, după o tăcere lungă: 

— Şi-au irosit povestea lor. 

A urmat iar o tăcere apăsătoare. 

— Numai atunci mi-am dat seama, a adăuga: el, de ceea ce mă 
hotărisem să fac. 

— Dumneata n-ai spus nimic.7 am şoptit eu. 

— Ce puteam să spun? a întrebat la fel de încet. Ciocnire 
uşoară... Nava oprită. Avarii controlate... Măsuri luate 


ca să se coboare bărcile fără să se creeze panică... îndată ce 
prima barcă a fost pusă pe apă, rafala a prins nava. S-a 
scufundat ca plumbul. . . Ce putea să fie mai clar — şi-a plecat 
capul — şi mai groaznic? ... Buzele îi tremurau, în timp ce mă 
privea drept în ochi. Sărisem ... nu-i aşa? m-a întrebat 
tulburat. A trebuit să trăiesc clipa asta. Povestea n-avea nici o 
importanţă! Şi-a împreunat miinile un moment, a privit în 
întuneric, la dreapta şi la stînga: Era ca şi cum i-aş fi. înşelat pe 
cei morţi... a murmurat. 

— Şi nu erau morţi! l-am întrerupt eu. 

Deodată a sărit cît colo! Numai în felul ăsta pot să-i descriu 
mişcarea. L-am văzut, într-o clipă, cu spatele rezemat de balu- 
stradă. A stat aşa citva timp, admirînd parcă puritatea şi pacea 
nopţii. Ciţiva arbuşti înfloriţi în grădină îşi răspîndeau Vat' fumul 
puternic prin aerul jilav. S-a întors la mine cu paşi grăbiţi- 

— Nici asta n-avea nici o importanţă! a stăruit, cu încă' păţinare. 
102 

— Poate că nu, am încuviinţat eu. 

începeam să simnt că mă exaspera. Dar, la urma urmelor, ce 
ştiam eu? 

— Morți sau nu, nu puteam să mai ies din impas, mi-a explicat. 
Trebuia să trăiesc, nu-i aşa? 

— Fireşte ... Dacă priveşti lucrurile în felul ăsta, am 
murmurat. 

— Ei, sigur că mi-a părut bine! a aruncat el nepăsător şi cu 
gîndul în altă parte. Scandalul! ... a rostit încet, ridi-cîndu-şi 
capul. Ştii dumneata care a fost prima mea reacţie cînd am 
auzit? ... O senzaţie de uşurare . . . Simţeam o uşurare să ştiu că 
strigătele . . . [i-am spus oare că auzisem strigăte? Nu? Ei bine, 
am auzit! Strigăte de ajutor. .. aduse o dată cu burniţa. Cred că 
mi se păruse ... Şi totuşi cu greu pot... Ce stupid... Ceilalţi n- 
au auzit. l-am întrebat pe urmă. Toţi au spus: „,Nu". Nu? Şi totuşi 
eu îi mai auzeam încă! Mi-aş li putut da seama... dar nu mă 
gîndeam . . . ascultam doar. Strigăte slabe de tot... zi de zi... Şi 
pe urmă metisul acela mic a venit să-mi îndruge: „« Patna»... 
canonieră franceză . . . remorcată cu bine pînă la Aden... 
Anchetă . . . Oficiul Marinei... Căminul marinarilor ... măsuri luate 
ca să-ţi dea casă şi masă!" Am plecat cu el, bucuros să fiu lăsat 
în pace. Va să zică, nu fuseseră strigăte?... 

închipuire? .., Trebuia să-l cred. Nu mai auzeam nimic. Mă 


întreb, cît aş mai fi putut să rezist? Devenea tot mai greu... 
adică erau tot mai tari... 

A căzut pe gînduri. 

— Şi nu auzisem nimic | Bine, fie şi aşa! Dar luminile ? Luminile 
dispăruseră ! Nu le-am mai văzut. Nu mai erau acolo! Dacă ar 
mai fi fost, aş fi înotat îndărăt, m-aş fi întors îndărăt la navă, aş 
fi strigat. . . i-aş fi rugat să mă ia pe bord... Poate că aş fi 
izbutit. .. Nu mă crezi? De unde ştii dumneata ce simţeam eu? 
Cu ce drept te îndoieşti? Cît pe-aci s-o fac, aşa, Pe întuneric, 
înţelegi? . . . Apoi, cu glasul scăzut: Nu mai era nici o licărire ... 
nici o licărire ... a urmat el îndurerat. Nu “ţelegi că dacă ar fi 
fost, nu m-ai fi văzut aici? ... Dar mă Vezi, şi te îndoieşti. . . 

Am dat din cap în semn de protest. Chestia asta a luminilor 
dispărute cînd barca nu putea fi la o distanţă mai mare de un 
sfert de milă de navă era ceva foarte discutabil. Jim susţinea 
Morţiş că nu s-a mai văzut nimic după ce prima aversă trecuse; 
103 

şi ceilalţi au afirmat acelaşi lucru ofiţerilor de pe „Avondale" 
Bineînţeles, lumea dădea din cap şi suridea. Un comandant 
bătrîn, care şedea lîngă mine, la tribunal, mi-a gidilat urechea cu 
barba-i albă, şoptindu-mi: „Vezi bine că mint!" 

Dar, de fapt, nimeni nu minţea; nici măcar mecanicul-şef cu 
povestea lui despre lumina de pe catarg stingindu-se ca uif 
chibrit aruncat în apă. Cel puţin nu minţea în chip conştient Unui 
om cu un ficat ca al ]ui poate foarte bine să i se năzare o 
scînteie în colţul ochiului cînd îşi furişează privirea peste umeri. 
Nu văzuseră nici un soi de lumină, deşi erau aproape de navă, şi 
explicau asta doar într-un singur fel: vasul se scufundase. Era 
evident şi liniştitor. Dezastrul prevăzut de ei împlinindu-se atit 
de repede, le îndreptăţise graba. Nici o mirare că n-au mai 
căutat să dea altă explicaţie. Dar explicaţia adevărată era foarte 
simplă; şi îndată ce Brierly o sugerase, tribunalul a încetat să se 
mai ocupe de chestiune. Dacă vă amintiţi, nava fusese oprită şi 
păstra direcţia drumului său de noapte, cu pupa înclinată în sus 
şi cu prova scufundată adînc în apă, din pricina încărcăturii din 
camera anterioară de la cală. Fiind astfel dezechilibrată, nava a 
ţinut piept vîntului cînd vijelia a lovit-o în coastă, ca şi cum ar fi 
fost ancorată. Prin această schimbare de poziţie, toate luminile 
ei au pierit cîteva clipe din raza vizuală a bărcii împinse de 
furtună. Cine ştie, poate că dacă luminile ar fi fost văzute, ar fi 


avut efectul unei implorări mute; poate că licărirea lor pierdută 
în întune-ricimea unui nor ar fi avut puterea tainică a privirii 
omeneşti care e în stare să deştepte sentimente de remuşcare 
şi milă. Ar fi spus: „Sînt aici... tot aici.. .!" Şi ce poate spune mai 
mult ochiul celei mai părăsite fiinţe umane . .. ? Dar nava le-a 
întors spatele, dispreţuindu-le parcă soarta; se răsucise cu 
povara ei, ca să privească dirz noul pericol al mării nesfirşite, 
căruia îi supravieţuise atit de straniu, ca să-şi încheie zilele într- 
un şantier de demontare, ca şi cum i-ar fi fost scris S'! moară 
obscur, sub lovituri de ciocan. în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi 
călători, nu v-aş putea spune sfîrşitul de care avea să aibă 
fiecare parte; dar a doua zi dimineaţă, pe la 9, deci foarte 
curînd, a dat peste ei o canonieră franceză, care se întorcea din 
Reunion. Raportul comandantului ajunsese de domeniu public. 
S-a îndepărtat puţin din drum ca să vadă ce se întîmpiase cu 
vasul care se înclina atît de periculos cu partea, dinainte pe o 
mare calmă şi neguroasă. Un pavilion în berna 

104 

filfiia la randa mare (serang-ul avusese prevederea să ridice 
aCest semnal alarmant în zorii zilei). în faţă, bucătarii pregăteau 
puricarea, ca de obicei. Punţile erau ticsite, ca nişte ţarcuri: 
oamenii cocoţaţi de-a lungul balustradelor, îndesaţi buluc pe 
comandă; sute de ochi priveau ţintă, dar nu s-a auzit nici o 
şoaptă cînd canoniera s-a apropiat, de parcă toată mulţimea 
aceea de buze ar fi fost pecetluite ca prin farmec. 

Căpitanul canonierei a chemat nava, n-a primit un răspuns 
inteligibil, şi după ce s-a încredinţat cu ajutorul binoclului că 
gloata de călători nu părea lovită de ciumă, s-a hotărît să trimită 
o barcă. Doi ofiţeri au urcat pe bordul vaporului, l-au ascultat pe 
serang, au încercat să se înţeleagă cu arabul, dar n-au priceput 
nimic; desigur însă că natura accidentului era destul de 
evidentă. Au fost, de asemenea, foarte miraţi să descopere un 
alb mort şi întins liniştit pe punte — fort intrigues par ce cadavre 
x — după cum mi-a povestit mult timp după aceea un 
locotenent francez mai în vîrstă, pe care l-am întîlnit din pură 
întîmplare într-o după-amiază la Sidney, într-un fel de cafenea, 
şi care-şi amintea perfect de afacerea asta. Şi, într-adevăr, în 
treacăt fie spus, povestea avea o extraordinară putere de a 
înfrunta scurtimea memoriei şi goana timpului; părea să aibă un 
fel de vitalitate sinistră în mintea oamenilor, pe virful limbilor. 


Am avut îndoielnica plăcere să aud deseori despre ea, după 
mulţi ani, la depărtare de mii de mile, amintită în convorbirile 
cele mai banale, amestecată în cele mai îndepărtate aluzii. N-a 
ieşit la iveală şi între noi în noaptea asta? Sînt singurul marinar 
aici. Sînt singurul în care ea trezeşte o amintire. Şi totuşi a ieşit 
la lumină! Dacă doi oameni care nu se cunoşteau între ei 
fuseseră în curent cu afacerea asta, la timpul respectiv, atunci 
este sigur că, întîlnindu-se îmtîimplător în oricare colţ al 
pămîntului, „amintirea" va ţişni în faţa lor ca 0 poruncă a 
destinului înainte de a se despărţi. Nu-l văzusem niciodată pe 
acel francez, şi după un ceas ne-am despărţit pentru totdeauna. 
Nu părea nici prea vorbăreţ; era un ins voinic, 'miştit, într-o 
uniformă mototolită şi moţăia în faţa unui pahar Pe jumătate 
plin cu un lichid negricios. Epoleţu îi erau cam reşteliţi, obrajii, 
bine raşi, erau mari şi palizi; arăta ca un om caruia îi place să 
prizeze . . . înţelegeţi? Eu nu afirm că priza, dar obiceiul s-ar fi 
potrivit cu înfăţişarea lui. Totul a început 

Foarte surprinşi de acest cadavru (franc). 

105 

cînd mi-a întins, peste masa de marmură, un număr din Horn 
News, după care tînjeam. l-am spus „merci". Am schimbat 
citeva cuvinte, nevinovate în aparenţă, şi deodată, înainte Ca 
să-mi dau seama cum, ne şi găseam în plină discuţie şi.”j 
povestea cît de tare au fost „surprinşi de acel cadavru". Inter- 
locutorul meu era, pare-se, unul dintre ofiţerii care urcaseră pe 
bordul „Patnei". 

în localul unde ne găseam puteam cere tot felul de băuturi 
străine, păstrate pentru ofiţerii de marină în trecere; tovarăşul 
meu lua cînd şi cînd o înghiţitură din lichidul negru, cu aspect de 
doctorie, care probabil nu era altceva decit un modest cassis ă 
Ve.au x, şi, privind cu un ochi la pahar, dădea uşurel din cap. 
„împossible de comprendre, vous concevez" 2, a urmat cu un 
ciudat amestec de nepăsare şi meditaţie. Mi-am dat îesne 
seama cit de greu fusese pentru ei să înţeleagă. Nimeni de pe 
canonieră nu ştia destulă engleză ca să descurce povestea aşa 
cum o înşira serang-ul. Era şi mare gălăgie în jurul celor doi 
orlţeri. 

— Oamenii s-au grămădit peste noi; au făcut cerc în jurul 
mortului (autour de ce mort), descria el. Trebuia să ne ocupăm 


de ce era mai urgent; şi toţi începeau să se agite, parbleu!3 O 
mulţime ca asta . . . pricepi ?! a exclamat el cu o indulgență 
filozofică. 

în ce priveşte bordajul, el şi-a sfătuit comandantul că lucrul cel 
mai sigur era să-l lase aşa cum se găsea, prea arăta dezgustător 
! Au instalat în pripă (en toute kate) două cabluri subţiri şi au 
luat „Patna" la remorcă, cu pupa înainte ... ceea ce, în 
împrejurările date, nu era atît de absurd, deoarece pana cîrmei 
ieşea prea mult afară din apă ca să poată sluji la mare lucru, 
apoi manevra asta uşura presiunea pe bordaj, a cărui stare, îmi 
explica el volubil şi pe îndelete, cerea cea mai mare grijă 
(exigeait les plus grands me'nagements). Nu mă puteam opri să 
nu gindesc că noua mea cunoştinţă avusese un cuvînt de spus 
în toate măsurile luate; părea un ofiţer de încredere, nu prea 
activ în prezent, dar oarecum arăta a marinar adevărat, deşi cu 
degetele-i groase, înnodate uşor pe pîntece, îţi amintea de acei 
preoţi liniştiţi de ţară, cu nasul mînjit de tutun, cu urechile 
împănate de păcatele, suferinţele şi remuşcările gene- 

1 Rachiu de coacăze cu apă (franc). 

2 Cu neputinţă de înţeles, vă daţi seama (franc.) 

3 Drace! (Franc.) 

3 Ot) 

aţiilor de ţărani şi pe ale căror feţe căutătura simplă şi domoală 
e ca un văl aruncat peste taina durerii şi a nenorocirii. Ar fi 
trebuit să poarte un anteriu negru, jerpelit, încheiat cu grija pînă 
sub bărbia-i mare, în loc de tunica aceea cu epoleţi şi nasturi de 
aramă. Pieptul său larg răsufla molcom, în timp ce-mi mai 
spunea că fusese o treabă a dracului de grea, cum fără îndoială 
(sans doute) puteam să-mi închipui în calitatea mea de marinar 
(en votre qualite de marin). Cînd a sfîrşit fraza, şi-a aplecat puţin 
trupul spre mine şi, încreţLndu-şi buzele arse, a dat drumul unui 
fluierat uşor. 

— Din fericire, a urmat el, marea era netedă ca masa asta şi 
vîntul nu bătea mai tare decit aici... 

încăperea îmi părea într-adevăr nesuferit de caldă şi înăbu- 
şitoare ; faţa-mi ardea de parcă aş fi fost atit de tînăr încît m-aş 
fi roşit de sfială. 

Fireşte (naturellement), a urmat el, răspunderea lor a încetat, 
Dieu merci | în cel mai apropiat port englez către cate se 
îndreptaseră ... Şi-a umflat puţin obrajii supţi... 


— Pentru că, ia seama (notez bien), în tot timpul remorcării, noi 
am pus doi timonieri cu securi care să taie cablul în cazul cînd 
vaporul... 

Şi-a coborit în pămînt pleoapele grele, dînd cuvintelor lui un 
înțeles cît mai lămurit. 

— Ce vrei? . . . Faci ce se poate (on fait ce qu'on peut), şi, 
pentru un moment, a încercat să imprime imobilităţii lui grave 
un aer de resemnare. Doi timonieri, timp de treizeci de ore... 
Toată vremea acolo. Doi! a repetat el, ridicîndu-şi puţin braţul 
drept şi arătînd două degete. 

Era primul gest pe care î-am văzut făcîndu-l; primul. Cu Prilejul 
ăsta am observat că pe dosul miinii avea o cicatrice ca o stea... 
de sigur în urma unui foc de armă; apoi ca şi cum privirea mi-ar 
fi. devenit mai ageră prin această descoperire, am mai observat, 
la cap, cicatricea unei răni vechi, începînd cwa mai jos de tîmplă 
şi pierzîndu-se sub părul scurt şi cărunt. . . Poate o zgirietură de 
sabie sau o lovitură de suliță. Şi-a încrucişat din nou miinile 
pe pîntece. 

— Am rămas pe bordul acelei. . . acelei. .. uite că memoria îmi 
slăbeşte (s'en va). Ah! Patt-nă. Cest bien ţal. Patt-nă. Merci ! 
Am stat pe bordul acelei nave treizeci de ore !... 

Slavă Domnului (franc). 

107 

— Imposibil! am exclamat eu. 

Privindu-şi mîinile, şi-a încreţit uşor buzele, dar de astă dată n-a 
mai fluierat. 

— S-a socotit cu cale, a adăugat ridicînd liniştit din sprîn. cene, 
ca unul dintre ofiţeri să rămînă pe „Patna", ca să ia seama 
(pour ouvrir Voeil) . . . aici a suspinat uşor... şi să comunice prin 
semnale, cu canoniera, înţelegi?... şi aşa mai departe. De altfel, 
asta era şi părerea mea. Ne-am pregătit toate ambar-caţiile şi 
am luat şi eu toate măsurile pe nava aceea... En/în !2 S-a 
făcut tot ce-a fost cu putinţă. Era o situaţie delicată. Treizeci de 
ore. Mi-au pregătit de mîncare. Cît despre vin... pune-ţi pofta-n 
cui... nu era strop! 

Şi într-un chip nemaipomenit, fără vreo schimbare vădiţi în 
atitudine şi-n expresia placidă a feţei, a izbutit să sugere:e ideea 
unui dezgust profund: 

— Eu, ştii . . . cînd e vorba să mănînc fără un păhărel de vin... 
mai bine nu mănînc! 


îmi era teamă că va stărui asupra acestui necaz, căci deşi nui 
se clintea vreun deget sau un muşchi al feţei, te făcea să 
înţelegi cît era de enervat cînd îşi aducea aminte. Dar a părut să 
uite totul pe neaşteptate. Canoniera a predat nava autorităţilor 
portului, a urmat el. Rămăsese surprins de calmul cu care 
fusese luată în primire. S-ar fi putut crede că în fiecare zi li se 
aducea asemenea plocon (drole de trouvaille) ! 

— Sînteţi extraordinari voi, ăştia! a comentat el, cu spatele 
rezemat de perete şi părînd la fel de incapabil să-şi exprime 
emoția ca un sac cu făină. 

Se întimplase să se găsească atunci în port o navă de război şi 
un vapor al marinei indiene, iar el nu-şi putea ascunde admiraţia 
faţă de procedeul expeditiv cu care echipajele acestor două 
vase au descotorosit „Patna" de pasageri. De altfel. atitudinea 
lui molcomă nu ascundea nimic: avea acea putere tainică, 
aproape miraculoasă, de a obţine efecte prin mijloace cu 
neputinţă de urmărit, lucru ce-mi pare ultimul cuvînt al unei arte 
înalte. 

— Douăzeci şi cinci de minute... cu ceasul în nurul. 
douăzeci şi cinci, nu mai multe ! Şi-a descleştat, apoi şi-a incleş* 
1 Chiar aşa (franc.). 

2 în sfîrşit! (franc.) 

108 

tat iar degetele, fără să-şi ridice mîinile de pe pîntece, cu un 
gest nesfirşit mai expresiv decît dacă, înmărmurit, ar fi. ridicat 
mîinile la cer. Toată lumea aceea (tout ce monde) s-o cobori pC 
țărm, cu toate boarfele lor... . nimeni n-a fost lăsat pe bord, 
afară de o gardă de marinari (marins de l'Etat) şi acel interesant 
cadavru (cet intiressant cadavre). în douăzeci şi cinci de 

minute !... 

Cu privirile lăsate în pămînt şi cu capul aplecat uşor într-o parte, 
părea să degusteze, în cunoscător, pe virful limbii, savoarea a 
ceva izbutit. Şi te convingea, fără nici o altă demonstraţie, că 
încuviințarea lui avea o valoare deosebită. Căzînd apoi din nou 
în nemişcarea pe care abia o întrerupsese, mi-a povestit că, 
avînd ordin să ajungă cît mai repede la Toulon, canoniera lor 
ridicase ancora peste două ore, „astfel că (de sorte que) sînt 
multe lucruri în această întîmplare a vieţii mele (dans cet 
episode de ma vie) care mi-au rămas nelămurite". 

Capitolul XIII 


După aceste cuvinte, şi fără a-şi schimba atitudinea, s-a lăsat 
copleşit, ca să zic aşa, de tăcere. îi ţineam tovărăşie; cînd 
deodată, dar nu brusc, de parcă sosise ceasul ca vocea.-i 
domoală şi aspră să iasă din inerție, a suspinat: „Mon Dieu ! 
Cum trece vremea!" Nimic nu putea fi. mai banal decit remarca 
astat totuşi, în clipa cînd a rostit-o, am avut o străfulgerare. Este 
extraordinar cum trecem prin viaţă cu ochii aproape închişi, cu 
urechile înfundate şi gîndurile adormite. Poate că e bine Şi aşa 
e, şi poate că tocmai nepăsarea asta face viaţa atit de puţin 
apăsătoare şi de bine venită pentru marea majoritate a 
oamenilor. Cu toate astea, puţini dintre noi n-au cunoscut 
niciodată unul dintre aceste momente rare de trezie, cînd 
vedem, auzim şi înţelegem atîtea lucruri, dar atitea, într-o 
clipită, înainte de a cădea iar în amorţeala noastră plăcută. Mi- 
am ridicat ochii pe cînd locotenentul vorbea şi l-am văzut ca şi 
cum l-aş mai fi. văzut niciodată pînă atunci, l-am văzut bărbia 
căzută pe piept, cutele mototolite ale hainei, mîinile împreunate 
şi atitudinea Nemişcată, încît ai fi. gîndit fără să vrei că fusese 
pur şi simplu uitat acolo. Timpul se scursese, într-adevăr; îl 
copleşise şi trecuse înainte. îl lăsase sleit, cu o biată avuţie: 
părul cărunt, *boseala grea pe faţa-i bronzată, două cicatrice, o 
pereche de 

109 

epoleţi feşteliţi; era unul dintre acei oameni domoli şi j nădejde 
cu care se clădesc marile reputaţii, una dintre nenuml ratele 
vieţi înmormiîntate, fără surle şi trimbiţe, la temelii] arcurilor de 
triumf. 

— Sînt acum al treilea locotenent al vaporului „Victorieuse" mi-a 
spus dezlipindu-şi puţin umerii de perete, ca să se recoman' de. 
(Era vasul-amiral al escadrei franceze pe vremea aceea) 

M-am înclinat uşor din locul unde şedeam şi i-am spus câ am 
comanda unui vas comercial, ancorat în prezent în Golful 
Rushcutter. El „observase" vasul meu, un vaporaş frumuşel. 
Avea cuvinte de laudă faţă de vas, în felul său potolit. Mi se pare 
că a mers pînă la a-şi înclina capul, în semn de felicitare pe cînd 
repeta întretăiat: „Ah, da! Un vaporaş vopsit negru. Foarte 
drăguţ. . . foarte drăguţ" (tres coquet). După un timp, şi-a 
înclinat uşor corpul ca să privească uşa de sticlă din dreapta 
noastră. „Ce oraş trist!" (Triste viile !) a mai spus, uitîndu-se în 
stradă. Era o zi luminoasă; un vînt de sud bătea dezlănţuit, 


vedeam trecătorii, bărbaţi şi femei, clătinîndu-se pe trotuare şi, 
peste drum, fațadele însorite ale caselor înceţoşate în vir-tejurile 
mari de praf. „Am coborit pe uscat, spunea, ca să-mi 
dezmorţesc puţin picioarele, dar . . ." N-a sfîrşit fraza şi a căzut 
din nou adînc pe gînduri. 

— Spune-mi, te rog, începu el înnodînd iar firul vorbei, ce se 
ascundea, de fapt (au juste), în spatele acestei afaceri! Era 
destul de stranie! Mortul acela, de pildă, şi toate celelalte ... 

— Mai erau şi oameni vii, i-am răspuns, ceea ce este şi mai 
curios. 

— Fără îndoială, fără îndoială, a aprobat el cu jumătate de glas. 
Apoi, ca după o matură chibzuinţă, a murmurat: Desigur! 

Nu m-am codit să-i povestesc ce mă interesase îndeosebi pe 
mine în afacerea asta. Mi se părea că are dreptul să cunoască 
anumite amănunte. Nu stătuse oare treizeci de ore pe puntea 
vasului „Patna"?! Nu luase el succesiunea, ca să zicem aşa, nu 
făcuse el „tot ce se putea face"? M-a ascultat, mai mult ca 
oricînd, cu aerul lui de preot şi cu un soi de concentrare 
cucernică, datorită, fără îndoială, privirii aţintite în pămînt-O 
dată sau de două ori şi-a ridicat sprincenele (fără a-şi ridica şi 
pleoapele), ca şi cum ar fi spus: ,Pe dracu!" O dată a excla-mat 
domol „AjJi, bah !" ca pentru el, şi după ce am terminat de 
vorbit, şi-a încreţit buzele, cu tot dinadinsul, şi a scos un fel de 
fluierat jalnic. 

110 

La oricare altul, asta ar fi. putut să fie o dovadă de plictiseală, ^ 
semn de indiferenţă; dar el, cu felul lui tainic, te făcea să simţi 
că imobilitatea îi era profund cumpănită şi plină de gînduri, asa 
cum oul e plin de carne. La sfîrşit n-a spus nimic mai mult frecit 
un: „Foarte interesant!" rostit politicos şi aproape pe şoptite. 
înainte de a-mi reveni din dezamăgirea mea, a adăugat, părînd 
a vorbi singur: „„Asta-i, da! Asta-i. . ." Bărbia părea sa-i fi căzut 
mai tare pe piept, iar corpul să-i atîrne mai greu pe scaun. Eram 
gata să-l întreb ce voise să spună, cînd prin toată fiinţa i-a trecut 
un soi de fior, la fel ca o unduire vagă peste o apă stătătoare 
înainte chiar să se pornească vântul. „Aşa că bietul nostru tînăr 
a tulit-o cu ceilalţi", a rostit locotenentul, liniştit şi grav. 

Nu ştiu ce m-a făcut să zimbesc: este singurul meu zâmbet 
deschis de care-mi amintesc în legătură cu afacerea Jim. 
Oricum, însă, această simplă punere la punct suna comic în 


limba franceză . . . „S'est enfui avec les autres", spusese el, şi 
deodată am fost cuprins de admiraţie pentru luciditatea acestui 
om. Lămurise dintr-o dată situaţia: pusese degetul pe singurul 
punct care mă interesa. Aveam impresia că-i cerusem o părere 
profesională asupra cazului. Avea calmul nedezminţit şi matur al 
unui expert posedind toate faptele şi pentru care nedumeririle 
noastre erau doarun joc de copii. 

— Ah, tinerii, tinerii! a murmurat el, cu indulgență. Şi, în fond, 
nu se moare din asta! 

— Nu se moare din ce? am întrebat repede. 

— Din pricina fricii! 

Şi-a dezvelit gîndul, apoi şi-a golit paharul. 

Am observat că ultimele trei degete de la mîna rănită îi erau 
ţepene şi nu le putea mişca separat, aşa că ridicase paharul cu 
oarecare greutate. 

— Frică ţi-e totdeauna . . . Poţi vorbi de ea, dar... A pus stîngaci 
paharul pe masă. Frica ... frica... vezi dumneata... e mereu 
aici. . . S-a bătut pe piept lîngă un nasture de aramă, chiar în 
locul unde se bătuse şi Jim cînd afirma că are inimă sănătoasă. 
Mi se pare că schiţasem un gest de dezaprobare, căci a insistat: 
Da !Da!... Vorbim, vorbim; asta e foarte frumos; dar la 
încheierea socotelilor nu eşti mai breaz decit altul... şi nici mai 
cutezător . . . cutezător! Asta rămîne de văzut. Eu mi-am 
plimbat mutra (roule ma bosse), a continuat el> întrebuintînd 
acest vocabular cu o seriozitate imperturbabilă, 

111 

mi-am plimbat mutra prin toate colţurile lumii. Am cunoscut 
oameni bravi... cu faimă, nu glumă! Allez, allez 'W*. A 
mai tras o duşcă. Bravi!. .. înţelegi 1... în serviciu ! Acolo n-ai 
încotro .. .. meseria cere asta (le metier veut ga) | “[u_-aşa? 
aştepta el o încuviinţare. Eh. bien | Fiecare dintre ei., spun, 
fiecare dintre ei, dacă ar fi sincer. .. bien entendii2 ar mărturisi 
că există un moment.. . există un moment şi pentru cel mai bun 
dintre noi... un moment cînd dai naibii toate... (vous lâchez 
tout). Şi trebuie să trăieşti cu această certitudine... înţelegi ? în 
faţa unui anumit complex de împrejurări, frica dă peste om. 
Un trac înspăimîntator (un trac dpouvantable)... Chiar şi pentru 
cei care nu admit acest adevăr există o frică, frica de ei înşişi! 
Uite, aşa!... Crede-mă pe mine. Da... da... La virsta mea, un om 
ştie ce spune... oue diable 3... 


Dăduse drumul la toate astea în chip firesc, de parcă ar fi fost 
tălmăcitorul unei înţelepciuni teoretice, dar în acelaşi timp a 
început să-şi răsucească degetele mari, ca să-şi arate mai bine 
indiferența. 

— Asta-i evident, parbleu ! a urmat el. Căci oricît ai Vrea să fii de 
tare, o simplă durere de cap sau cine ştie ce indigestie 

(un dirangement d'estomac) ajunge ca ... lată, eu, de pildă ... şi 
eu am dat dovezi. Eh. bien ! într-o zi, eu, care-ţi vorbesc ... Şi-a 
golit paharul şi a început să-şi răsucească iar degetele rnati: 

— Nu, nu, nu se moare de frică! a încheiat el hotărît. Cînd mi-am 
dat seama că nu-şi va povesti păţania personală, 

m-am simţit tare dezamăgit; mai ales că nu era o poveste din 
acelea... ştiţi... ca să stărui s-o povestească. Tăceam; tăcea şi el; 
ai fi zis că nimic nu putea să-i placă mai mult. Pînă şi degetele îi 
încremeniseră. Deodată buzele au început să i se mişte: 

— Aşa-i, a reluat el, placid. Omul se naşte laş (l'homrae est ne 
poltron). Asta e o dificultate, parbleu ! Astfel, ar fi fost prea 
uşor. Dar obişnuinţa... obişnuinţa... nevoia.“ 
pricepi ?... ochiul celorlalţi... voilâ! Te împaci cu asta e 

1 Haide, haide! (franc.) 

2 Bineînţeles (franc). * Ce dracu (franc). 

112 

cj pe urmă pilda altora, care nu sînt mai buni decit tine şi toWŞi 
ştiu să facă faţă! Glasul îi era stins. 

— Tînărul acela.. . ţine seama, te rog... n-a avut nici unul dintre 
aceste stimulente... cel puţin în clipa aceea, am stăruit eu. 
Locotenentul a ridicat din sprîncene cu indulgență. 

— Sigur, sigur . .. tînărul cu pricina putea să aibă cele mai bune 
intenţii. .. cele mai bune intenţii, a repetat, gifiind uşor. 

— Sînt fericit să văd că ai vederi atît de indulgente, am mai 
spus. Tînărul era şi el în meseria lui... plin de speranţe... 

M-a întrerupt hîrşiiala, pe sub masă, a picioarelor lui. 
Locotenentul şi-a ridicat pleoapele grele-, spun „ridicat“, fiindcă 
nici o altă expresie nu poate descrie hotărîrea fermă a mişcării 
care mi l-a dezvăluit, în sfîrşit, pe deplin. Mă vedeam înfruntat 
de două mici cercuri cenuşii, ca două inele subţiri de oţel în jurul 
pupilelor de smoală. Căutătura ascuţită, pornind din acel trup 
masiv, dădea o impresie de putere deplină, ca tăişul de brici al 
unei barde de luptă. 

— Vardon, a zis hotărît, ridicînd mîna dreaptă şi aplecîndu-se 


înainte. Dă-mi voie ... eu am susţinut că poţi s-o duci aşa, ştiind 
bine că în general curajul nu vine de la sine (ne vient pas tottt 
seul) ! Pentru atita lucru n-ai de ce să te tulburi. Un adevăr în 


plus nu trebuie să-ţi facă viaţa nesuferită ... Dar onoarea... 
onoarea, domnule l... Onoarea... asta-i o realitate... o 
realitate! . . . Şi ce valoare poate să aibă viaţa cînd ... A sărit în 


picioare, masiv şi impetuos, cum ar sări pe imaş un bou speriat: 
Cînd onoarea s-a dus ... AK! ca ! par exemple... eu nu pot 
să-mi dau nici o părere! Nu pot. , . pentru că... eu, domnule, în 
asta nu mă pricep ! 

M-am ridicat şi eu în picioare, amîndoi încercînd să fim cît se 
poate de cuviincioşi în ţinută; ne priveam în faţă ca doi cîini de 
porțelan pe marmura unui cămin. Blestemat individ! îşi dăduse 
arama pe faţă. Nefasta zădărnicie care pîndeşte toate discuţiile 
oamenilor a dat şi peste convorbirea noastră, reducînd-o la nişte 
cuvinte goale. 

— Foarte bine, am spus eu cu un suris tulburat. Dar nu s-ar 
putea oare ca toate astea să nu iasă la iveală? 

Locotenentul a părut gata să dea răspunsul, dar cînd să 
vorbească, şi-a schimbat părerea: 

113 

— Asta, domnule, e prea subtil pentru mine ... mă şeşte, eu nu 
mă pot gîndi la aşa ceva!... 

S-a înclinat adînc deasupra chipiului pe care-l ţinea de cozoroc 
la piept, între degetul mare şi arătătorul miinii rănite M-am 
înclinat şi eu. Ne-am înclinat deopotrivă, am bătut din călciie 
ceremonios unul în faţa celuilalt, sub privirea critică a unui soi 
de chelner jegos, care se uita la noi de parcă ar fi plătit pentru 
reprezentaţie. 

— Serviteurl! a spus francezul. Altă bătaie din călciie. 
Momieur .'... —bA.onsieurl... 

Uşa de sticlă s-a trîntit îndărătul spatelui său voinic. Am văzut 
vîntul tăbărînd asupra lui; îl împingea înainte, cu mîinile la cap, 
cu umerii strînşi, în timp ce pulpanele tunicii i se loveau de 
picioare. 

M-am aşezat din nou singur şi descurajat. . . descurajat cu 
privire la cazul Jim. Dacă vă miraţi că după trei ani îşi mai 
păstrase actualitatea, atunci trebuie să vă spun că pe Jim îl 
văzusem de foarte curînd. Venisem direct din Samarang, unde 
încărcasem vasul pentru Sidney. O treabă de nimic, fără nici o 


importanţă — Charley ar numi-o aici una dintre tranzacţiile mele 
cu tîlc. în Samarang îl văzusem puţin şi pe Jim. Lucra atunci 
pentru De Jongh, în urma recomandaţiei mele. Agent maritim. 
„Reprezentantul meu pe apă", cum îl numea De Jongh. Nu vă 
puteţi imagina un trai mai lipsit de mîngiiere, mai vitregit de 
orice pic de strălucire ... . afară poate de traiul unui agent de 
asigurare. Micul Bob Stanton — Charley l-a cunoscut bine — 
mîncase din papara asta. Acelaşi care s-a înecat mai tirziu, 
încercînd să salveze jupineasa unei doamne în naufragiul 
vaporului ,„Sephora". Poate vă amintiţi de o ciocnire într-o 
dimineaţă neguroasă, pe coasta Spaniei. Toţi pasagerii fuseseră 
îngrămădiţi în bărci şi se depărtau de vapor, cînd Bob s-a repezit 
îndărăt şi s-a căţărat pe punte ca s-o scape pe fata aceea. Nu-mi 
dau seama cum de fusese lăsată acolo; în tot cazul, înnebunise 
de-a binelea ... nu voia să plece de pe vapor... şi se ţinea din 
răsputeri de copastie. Lupta a fost urmărită din bărci; bietul Bob 
era cel mai mărunt dintre secunzii marinei comerciale, iar fata 
era lungă de cinci picioare şi zdravănă ca un cal, pe cît mi s-a 
spus. A mers aşa o vreme: trage unul, trage altul; nenorocita 
răcnind tot timpul, iar Bob sco- 

La dispoziţia dumneavoastră ! (Franc.) 

114 

tjtid cînd şi cînd un strigăt de alarmă, ca să dea de veste bărcii 
jui să se ţină departe de vapor. Unul dintre cei de acolo mi-a 
povestit, abia ţinîndu-şi surisul: 

— Ştiţi, domnule, făcea să-l vezi: un ştrengar de băieţandru 
juptîndu-se cu mamă-sa! Şi tot bătrînelul spunea: în cele din 
urmă am văzut că domul Stanton se lăsase păgubaş; stătea 
lingă femeie, cu ochii pe ea, ca la pîndă. Pe urmă, ziceam noi, el 
socotise pesemne că năvala apei o s-o smulgă de la copastie şi 
aşa o s-o scape. Nu ne încumetam să ne apropiem şi, după 
aceea, vaporul s-a scufundat dintr-o dată, canarisit x la tibord .. . 
. pleosc... Viitoarea apei a fost fantastică! N-am mai văzut nimic 
viu sau mort ieşit la suprafaţă ! 

Atracția bietului Bob pentru viaţa pe uscat cred că fusese o 
urmare a unei poveşti de dragoste. Spera c-o isprăvise cu marea 
pe vecie, şi era sigur că pusese mîna pe toate comorile 
pămîntului, dar a ajuns, în cele din urmă, agent maritim. Un văr 
din Liverpool l-a iniţiat pe calea asta. Ne povestea păţaniile lui în 
meserie şi ne făcea să ridem cu lacrimi, bucuros de hazul pe 


care-l stîirnea. Scund cum era, cu barba pînă-n brîu, ca un pitic, 
umbla printre noi în vîrful picioarelor, spunînd: „Vă convine, 
tilharilor, să rideţi aşa, dar sufletul meu nemuritor mi s-a chircit 
cît un bob de mazăre uscată după o săptămînă de asemenea 
muncă!" 

Nu ştiu cum s-a împăcat sufletul lui Jim în noile sale condiţii de 
viaţă, căci îmi dădusem osteneala să-i găsesc ceva de făcut cu 
care să-şi ţină zilele, dar sînt destul de sigur că imaginaţia-i 
năzdrăvană suferea toate chinurile foamei. Fireşte că nu-i putea 
găsi nici un fel de hrană în noua lui meserie. îţi făcea rău să-l 
vezi înhămat la asemenea treabă, pe care se încăpăţina s-o 
îndeplinească senin, trebuie s-o recunosc. îl urmăream în truda 
lui ingrată, încredinţat oarecum că era o pedeapsă pentru 
eroismele lui imaginare, o ispăşire fiindcă tînjea după mai multă 
glorie decît putea duce pe umeri. Prea îi plăcuse să se 
socotească un glorios cal de curse; acum se vedea silit la o 
muncă obscură, c& măgarul unui vînzător de mărunţişuri. O 
făcea foarte bine. Se închidea în sinea lui, îşi lăsa capul în jos şi 
nu spunea nimic niciodată. Minunat; într-adevăr minunat, afară 
de unele ieşiri fantastice şi violente în momente deplorabile, 
cînd veşnica Poveste cu „Patna" ieşea iar la lumină. Din 
nefericire, peste 

1 Termen marinăresc — aplecat într-un bord. 

115 

acest scandal al mărilor din răsărit uitarea nu voia să se 
aştearnă Şi asta e pricina pentru care am simţit că nu voi rupe 
niciodatj relaţiile cu Jim. 

Am stat şi m-am gîndit la el după ce locotenentul france” 
plecase; nu-l evocam însă în fundul dughenei reci şi întune- 
coase a lui De Jongh, unde ne despărţisem de curînd, cu 0 
stringere de mînă grăbită, ci aşa cum l-am văzut cu ani în urmă 
la ultimele pilpiliri ale luminării, singura în faţa mea, în galeriile 
lungi ale hotelului „Malabar", cu răceala şi întunericul nopţii în 
spate. Neîndurata spadă a legilor ţării îi atîrna deasupra 
capului. Miine, sau poate astăzi (trecuse de miezul nopţii cînd 
ne-am despărţit), magistratul cu chip de marmură, după ceva 
fi. împărţit amenzi şi ani de închisoare vinovaţilor în procesul cu 
atacul şi ciomăgeala cămătarului, va ridica arma cumplită şi va 
izbi grumazul lui plecat. întrevederea noastră din noaptea aceea 
semăna leit cu ultima veghe a unui osîndit. Jim era vinovat. Era 


vinovat . . . mi-o repetasem cu insistenţă; vinovat şi pedepsit pe 
drept. Şi totuşi voiam să-l scutesc de orice amănunt al unei 
execuţii formale. Nu încerc să explic motivele unei atare 

dorinţe . . . nici nu cred că aş putea, dar dacă nu le-aţi simţit 
pînă acum, înseamnă că eu trebuie să fi fost foarte neclar în 
povestea mea, sau voi prea adormiţi ca să prindeţi înţelesul 
vorbelor. Nu-mi apăr simţul meu moral. Nu era nimic moral în 
pornirea care mă îndemna să-i comunic planul de evadare al lui 
Brierly — dacă-l pot numi astfel — în toată simplitatea-i 
primitivă. Aveam rupiile . . . gata pregătite în buzunar, toate la 
dispoziţia lui ... Oh, un împrumut! Fireşte că un împrumut.. şi 
dacă o recomandare către un negustor din Rangoon, care ar fi 
putut să-i dea ceva de lucru... De ce nu ?... O făceam cu cea 
mai mare plcere! Aveam toc, cerneală şi hirtie în camera 
mea, la primul etaj. Şi chiar pe cînd vorbeam, eram nerăbdător 
să încep scrisoarea: ziua, luna, anul, orele 2 şi 30 
dimineaţa ... „Iin numele vechii noastre prietenii, te rog să 
găseşti ceva de lucru pentru domnul James cutare . . . despre 
care ...etc,etc...." Eram chiar gata să scriu în sensul acesta 
despre Jim. Dacă Jim nu-mi cîştigase pe deplin simpatia, în 
schimb făcuse altceva mai bun . . . pătrunsese pînă la izvorul şi 
originea acestui sentiment, atinsese tainica sensibilitite a 
egoismului meu ... Nu vă ascund nimic, căci dacă aş ascunde” 
gestul meu vi s-ar părea mai de neînțeles decit are dreptul sa fie 
orice gest uman, şi... în al doilea rînd, mi-aţi uita Fina 

16 

sinceritatea, o dată cu celelalte învăţăminte ale trecutului, jn 
afacerea asta eu eram, ca s-o spun în două vorbe, omul 
nepătat! Dar intenţiile subtile ale imoralităţii mele au fost 
dejucate de simplitatea morală a criminalului. Fără îndoială că şi 
el era egoist, dar egoismul său avea o origine mai înaltă, un ţel 
mai nobil. îmi dădeam seama că, orice aş spune, era hotărît să 
îndure ceremonia execuţiei. Şi n-am insistat, fiindcă am simţit 
că într-o discuţie tinereţea lui m-ar fi dezarmat; el credea cu 
fervoare în ceea ce mie încetase să-mi stirnească îndoieli. Era 
ceva frumos în speranţa lui nebună, nerostită, abia îngăimată. 
— Să fug? Nici nu m-aş putea gîndi la aşa ceva! a spus, 
clătinînd din cap. 

— Ii fac o propunere pentru care nu cer şi nu aştept nici un fel 
de recunoştinţă, i-am ripostat. îmi vei înapoia banii cînd vei 


putea, şi... 

— Dumneata eşti foarte bun, a  murmuratelfără să-şi 
ridice ochii. 

îl priveam cu luare-aminte: viitorul trebuie să-i fi. părut groaznic 
de nesigur; dar nu se clintea, ca şi cum, într-adevăr, n-ar fi avut 
nimic pe inimă. Eram supărat, şi nu pentru prima dată în 
noaptea aceea. 

— Toată afacerea asta nenorocită, i-am spus, este destul de 


amară pentru un om ca dumneata ... cred eu... 
— Este, este, a şoptit el de două ori, cu ochii încremeniţi în 
pămînt. 


Era sfişietor. S-a ridicat deasupra luminii; îi vedeam puful 
obrajilor şi îmbujorarea caldă urcînd pe sub pielea netedă a 
feței. Fie că mă credeţi sau nu, era sfişietor. îmi venea să mă 
reped la el. 

— Bine, i-am spus, dar îngăduie-mi să-ţi mărturisesc că eu 
nu sînt în stare să văd ce folos ai aştepta dacă goleşti paharul 
Pînă la fund. 

— Folos? a murmurat el, la fel de liniştit. 

— Al naibii să fiu dacă înţeleg! i-am spus furios. 

— Eu am încercat să explic adincul lucrurilor ... a urmat Vorbind 
rar, ca şi cum s-ar fi străduit să găsească un argument definitiv. 
Dar, la urma urmei. . . este durerea mea! 

Am deschis gura să răspund, dar am descoperit deodată C5 
piredusem orice încredere în mine, şi s-ar fi zis că nici el 

117 

nu mă mai lua în seamă, căci a început a bolborosi ca un om 
care gîndeşte aproape tare: 


— Am şters-o... au şters-o prin spitale... Nici unul 
dintre ei nu vrea s-o ia în piept... Nici unul... A făcut cu mîna 
un gest uşor de dispreţ. Dar eu trebuie să îndur asta pînă la 
capăt şi să nu mă dau în lături de la nimic...Nu,n-osă mă 


dau în lături! 

Rămăsese tăcut. Privea ţintă, ca un halucinat. Faţa îi reflecta 
inconştient, căutături fugare de dispreţ, deznădejde şi hotărîre- 
le reflecta rînd pe rînd, aşa cum o oglindă magică ar reflecta" 
trecerea pe furiş a unor forme nepămiînteşti. Trăia înconjurat de 
năluci înşelătoare, de umbre crunte. 

— Dar e absurd, băiete dragă ... am început eu. A făcut doar 
un gest de nerăbdare. 


— Cred că dumneata nu mă înţelegi! a rostit tăios. Apoi, uitîndu- 
se la mine fără să clipească: Am sărit, asta se poate, dar de 
fugit, nu fug. 

— N-am vrut să te supăr, i-am spus. Şi am adăugat prosteşte: 
Oamenii mai buni decît dumneata au găsit că, uneori, e nimerit 
să fugi. 

A roşit pînă-n virful urechilor, pe cînd eu, în tulburarea mea, 
eram cît pe-aci să-mi înghit limba. 

— Se poate, a spus în cele din urmă. Eu nu sînt destul de bun; 
nu pot să mi-o îngădui. . . Sînt dator să lupt împotriva acestei 
întîmplări. . . Lupt şi acum. 

M-am ridicat de pe scaun; mă simţeam ca înţepenit. Tăcerea era 
supărătoare şi, pentru a-i pune capăt, n-am găsit nimic mai bun 
decit să arunc în treacăt: 

— N-aş fi zis că e aşa de tirziu. 

— Îmi închipui că te-ai săturat de povestea asta, a zis brusc. Şi, 
ca să spun drept, a urmat, căutîndu-şi pălăria, m-am săturat şi 
eu. 

Va să zică, refuzase această propunere unică! îmi dăduse la o 
parte mîna cu care voiam să-l ajut. Era gata să se mistuie acum, 
dincolo de balustradă, iar noaptea părea să-l aştepte ca şi cum 
ar fi fost hărăzit să-i devină pradă. l-am auzit glasul: 

-Ah! lat-o! 

îşi găsise pălăria. Am rămas tăcuţi cîteva clipe. 

— Ceo să faci după... după...? l-am întrebat foarte încet. 
118 

— O să mă duc probabil la dracu! a răspuns el morocănos, îmi 
regăsisem prezenţa de spirit în oarecare măsură, şi 

am socotit nimerit să-i iau vorbele în uşor: 

— Te rog, adu-ţi aminte, i-am spus, c-aş dori mult să te văd 
înainte de-a te duce la dracu. 

— Nu ştiu ce te-ar împiedica. Chestia asta blestemată n-o să mă 
facă invizibil! a răspuns el amărit. Cam greu asemenea noroc! 
Apoi, cînd să ne despărţim, ce să văd? ... Făcea o groază de 
mişcări, de schimonoseli; se gîngăvea, prins de şovăieli 
înspăimîntătoare! Dumnezeu să ne ierte, pe el... şi pe mine ! | 
se năzărise în capu-i înfierbîntat că s-ar putea să nu-i întind 
mîna ... Era prea cumplit de spus în cuvinte. Cred că am tipat 
deodată la el, aşa cum ai răcni la un om pe care-l vezi gata să 
cadă de pe o stincă; îmi amintesc de vocile noastre ridicate, de 


un biet rînjet pe faţa lui, o strînsoare de cleşte pe mîna mea, un 
ris nervos... Luminarea era pe sfirşite, întrevederea se încheia 
cu un geamăt care urca spre mine, în noapte. Apoi s-a făcut 
nevăzut: întunericul i-a înghiţit făptura. Era îngrozitor de 
nepriceput! îngrozitor! Am auzit pietrişul scrişş'Scrişş, iute-iute, 


sub tălpile lui. Alerga! .. . Alerga fără să aibă nicăieri un căpătii! 
Şi încă nu împlinise douăzeci şi patru de ani! 
Capitolul XIV 


Am dormit puţin, am luat în pripă gustarea şi, după o scurtă 
codeală, am renunţat să mai fac vizita de dimineaţă pe navă. A 
fost, într-adevăr, foarte nesocotit din parte-mi, căci, dacă 
secundul meu era un om minunat din multe puncte de vedere, 
cădea totuşi pradă unor gînduri negre îndată ce nu primea la 
vreme scrisoare de la nevastă-sa; înnebunea de furie Şi gelozie, 
pierdea orice chef de lucru, căuta gilceavă cu toţi Şi, sau plîngea 
în cabină, sau îşi ieşea din sărite, încît aducea întregul echipaj în 
pragul răzvrătirii. Lucrul mi se păruse totdeauna de neînțeles: 
erau căsătoriţi de treisprezece ani; pe nevastă-sa o văzusem şi 
eu o dată, în treacăt, şi, la drept vorbind, nu puteam să-mi 
închipui un bărbat aşa de slab de fire încît să cadă în păcat de 
dragul unei fiinţe atît de puţin fermecătoare. N-am făcut rău că 
m-am stăpînit să-i deschid ochii bietului Selvin. Nenorocitul trăia 
într-un adevărat iad, iar eu sufeream 

119 

indirect din pricina toanelor lui. Totuşi, un fel de falsă delj. 
catete m-a împiedicat să intervin. Legăturile conjugale ale mari. 
narilor ar alcătui un subiect destul de interesant, şi v-aş putea 
cita o mulţime de exemple ... Dar aici nu e locul şi nici timpul 
iar pe noi ne priveşte Jim. .. care nu era căsătorit. Dacă mîn-dria 
şi imaginaţia lui năzdrăvană, dacă nălucile extravagante sau 
umbrele austere, aceşti demoni familiari ai tinereţii IUJ îl 
împiedicau să fugă din faţa eşafodului, eu, care, fireşte, nu pot 
fi. bănuit că făceam parte din aceste umbre, mă simţeam împins 
să mă duc să văd cum îi cade capul. M-am îndreptat spre tri- 
bunal. Nu mă aşteptam să fiu prea impresionat, sau lămurit, sau 
interesat, sau chiar înspăimiîntat. . . deşi, pentru atît cît mai ai 
de trăit, o spaimă bună e uneori o disciplină mântuitoare. Dar nu 
m-am aşteptat nici să fiu aşa de cumplit de abătut. 
Amărăciunea pedepsei dăinuia în atmosfera-i meschină şi 
glacială. Adevărata gravitate a crimei stă în actul de trădare faţă 


de comunitatea omenească, şi din acest punct de vedere, Jim nu 
era un trădător de rînd; în schimb; execuţia lui era o afacere urit 
ticluită. Nu se vedea eşafod înalt, nici postav roşu (aveau oare 
postav roşu la „Tower Hill" ? ar fi trebuit să aibă), nici o mulţime 
care să fie îngrozită de crima lui, sau mişcată pînă la lacrimi de 
soarta lui... nu mirosea a faptă şi răsplată. Strălucea, în timp ce 
umblam, o lumină frumoasă de soare, o scînteie-re prea 
pătimaşă pentru a aduce -alinare; străzi pătate de culori 
pestriţe, ca un caleidoscop stricat: galben, verde, albastru, alb 
orbitor; ici, goliciunea brună a unui umăr descoperit; colo, o 
căruţă cu boi şi coviltir roşu; o companie de infanterie indigenă 
mărşăluind ca un trup cenuşiu cu capete tuciurii şi încălțări 
prăfuite; un poliţist indigen, în uniformă întunecată, strimtă şi 
închis cu o centură de lac, mă privea cu ochi plini de milă 
orientală, de parcă spiritu-i pribeag ar fi. suferit cumplit din 
pricina acelui neprevăzut. . . cum îi ziceţi voi ?...avatar.ea 
acelei reîncarnări! In curte, sub umbra unui copac singuratic, 
ţăranii implicaţi în procesul de atac şi lovire şedeau în grupuri 
pitoreşti, ca în cromolitografia unei tabere dintr-o carte de 
călătorii în Orient. Lipsea fuiorul de fum obligatoriu în primul 
plan şi ciurda de animale păscînd. Un perete galben şi gol, care 
se înălța în spatele lor, întrecea copacul şi răsfringea lumina- 
Sala tribunalului era întunecată şi părea mai vastă. Sus, îrl 
umbră, fnmkabs-urile se legănau uşor de colo-colo, de colcv colo 
.. . Din loc în loc, cîte o siluetă în drapaj indigen, şi mal 

120 

scundă parcă intre pereţii goi, rămînea nemişcată printre rin- 
gurile băncilor goale, ca scufundată într-o meditaţie cucernică. 
Reclamantul care fusese bătut, bărbat obez, de culoarea cioco- 
latei, ras pe cap, cu pieptul gras şi gol, cu un semn de castă 
galben strălucitor pe rădăcina nasului, şedea ţeapăn şi impu- 
nător; numai ochii îi sticleau, rotindu-se în umbra sălii, pe cînd 
nările i se umflau şi se stringeau, după cum respira. Brierly s-a 
lăsat în fotoliu, părînd istovit, de parcă şi-ar fi. petrecut noaptea 
alergind pe o pistă aşternută cu cenuşă. Evlaviosul căpitan de 
vapor părea neliniştit şi avea mişcări nervoase, de parcă abia se 
stăpînea să nu se ridice în picioare ca să ne îndemne la 
rugăciune şi pocăință. Capul magistratului, străveziu sub părul 
bine aşezat, amintea de capul unui bolnav fără speranţă, după 
ce fusese spălat, pieptănat şi sprijinit pe perne. A dat la o parte 


vasul cu flori — un buchet purpuriu şi cîţiva bobocei trandafirii 
cu cozi lungi — apoi, luînd cu amîndouă mîinile o foaie mare de 
hîrtie albastră, a parcurs-o cu privirea, şi-a proptit coatele pe 
marginea biroului şi a început să citească tare. cu glas monoton, 
limpede şi indiferent. 

Pe dumnezeul meu! Aţi auzit năzbitiile mele despre eşafod şi 
capete rostogolite ... vă asigur că a fost nesfirşit mai crud decît 
o decapitare. Un simţămiînt greu de iremediabil plutea în jur, 
fără nici o speranţă de răgaz sau linişte care să urmeze după 
căderea securii. Citirea aceea avea toată răceala răzbunătoare a 
unei sentinţe de moarte şi toată cruzimea unei sentinţe de 
surghiun. Asta e impresia mea din dimineaţa de-atunci . ... dar şi 
azi mi se pare că această viziune exagerată asupra unei întîlniri 
banale cuprinde o urmă de netăgăduit adevăr. Vă puteţi închipui 
cu ce intensitate am simţit totul. Poate că de aceea nu mă 
puteam hotărî să admit iremediabilul sentinţei. Intîmplarea nu 
înceta să mă frămiînte, voiam să cunosc părerea oamenilor 
despre povestea asta, de parcă n-ar fi fost legal reglementată . . 
„opinia individuală . . . opinia internaţională . . . pe dumnezeul 
meu! De pildă, a ofițerului francez ... El rostise părerea ţării lui, 
cu frazeologia seacă şi precisă folosită de o maşină, dacă 
maşinile ar fi putut vorbi. Capul magistratului era pe jumătate 
ascuns de hirtie, fruntea lui era ca alabastrul. 

Curtea avea de stabilit mai multe puncte. Mai întîi, dacă vaporul 
era pregătit aşa cum trebuia şi în stare să navigheze. Curtea a 
găsit că nu. Punctul următor ţin minte că privea faptul dacă pînă 
în momentul accidentului vaporul fusese comandat 

121 

cu toată grija pe care trebuie s-o aibă un marinar. Judecătorii au 
răspuns: „Da". Dumnezeu ştie de ce! Apoi au recunoscut că nici 
o mărturie n-a putut da la iveală cauza sigură a accidentului. 
Poate că o epavă plutitoare. îmi amintesc şi eu că un vas 
norvegian încărcat cu molift a fost dat ca pierdut cam în aceeaşi 
vreme; era chiar soiul de vas care putea să eşueze pe furtună şi 
să plutească cu fundu-n sus luni întregi... un soi de balaur marin, 
dînd tîrcoale ca să scufunde noaptea vase. Asemenea hoituri 
rătăcitoare sînt destul de obişnuite în Atlanticul de nord, care-i 
bîntuit de toate spaimele mării: piclă, aisberguri, vapoare 
moarte căutînd victime, şi vijelii mari, îngrozitoare, alergind 
după tine ca vampirii, pînă cînd ti-au supt puterea şi cumpătul şi 


nădejdea, pînă cînd te simţi ca o scoică omenească golită. Dar 
acolo, în mările acelea, un asemenea accident era destul de rar 
ca să fi părut pus la cale de o stihie duşmănoasă; afară de cazul 
cînd o putere tainică ar fi vrut cu tot dinadinsul să omoare un 
fochist şi să arunce asupra lui Jim o năpastă mai grea decit 
moartea, totul nu părea decit o biată drăcovenie lipsită de sens. 
Gîndul ăsta, umblîndu-mi prin minte, mi-a furat atenţia. N-am 
mai aurit ckva timp vocea magistratului decît ca pe un murmur; 
dar, deodată, murmurul s-a transformat în verbe răspicate: 

— „în disprețul total al strictei lor datorii... rosti 
vocea. 

Fraza următoare mi-a scăpat oarecum, şi apoi: 

— ... părăsind, în momentul pericolului, vieţile şi bunurile 
încredințate grijii lor ... a urmat monoton glasul, apoi s-a oprit. 
Doi ochi au aruncat pe sub fruntea albă şi peste marginea hirtiei 
o privire cruntă. M-am uitat repede la Jim, de parcă m-aş fi 
aşteptat să-l văd dispărînd. Era foarte liniştit. . . dar era acolo. 
Stătea, rumen şi bălai, plin de luare-aminte. 

— Pentru aceste motive ... a început glasul sentenţios . * * Jim 
părea încordat, cu gura întredeschisă, atirnat parcă 

de vorbele omului din dosul biroului. Vorbele cădeau în liniştea 
din jur şi zburau o dată cu adierea fmnkeahs-urilor, iar eu, atent 
la răsunetul lor asupra lui Jim, prindeam numai crîmpeie din 
limbajul juridic. 

— Curtea. . . Gustav, cutare şi cutare, căpitan . .. născut în 
Germania . . . James, cutare şi cutare ... secund... brevetele 
anulate... 

122 

S-a lăsat tăcere. Magistratul pusese hirtia jos şi, aplecîn-cki'Se 
peste brațul fotoliului, a început să vorbească liniştit cu Brierly. 
Lumea se ridica să iasă din sală; alții încercau să intre; m-atn 
îndreptat şi eu spre uşă. Afară, am rămas locului, şi cînd Jim a 
trecut pe lîngă mine ca să iasă pe poartă, l-am prins de braţ şi l- 
am oprit. Privirea pe care mi-a atuncat-o m-a buimăcit, de parcă 
eu aş fi fcst răspunzător de starea lui; s-a uitat la mine parcă ar 
fi văzut pe dracu! 

— S-a terminat... m-am bilbiit eu. 

— Da, a răspuns el apăsat, şi acum nimeni să nu... 

Şi-a smucit braţul din strînsoarea mea. L-am privit înde- 
părtîndu-se; strada era lungă, aşa că l-am putut vedea cîtva 


timp. Mergea încet, cu picioarele puţin depărtate, ca şi cum i-ar 
£ venit greu să umble drept. Pînă să dispară, mi s-a părut că se 
clatină puţin. 

— Zvirlit peste bord, a zis un glas adînc în spatele meu. M-am 
întors şi am văzut un bărbat pe care-l cunoşteam 

puţin. Un australian din vest. II chema Chester. Se uitase şi el 
după Jim. Era un bărbat cu un torace imens, o faţă rasă, aspră, 
de culoarea mahonului, şi două smocuri sîrmoase de păr cărunt 
deasupra buzei de sus. Fusese negustor de perle, traficant de 
epave şi, pare-mi-se, vinător de balene; fusese, după propriile 
lui vorbe, de toate şi orice poate fi un om la mare, în afară de 
pirat. Pacificul de nord şi sud era terenul lui de vinătoare, dar 
acum rătăcise atit de departe pe uscat tot căutînd să cumpere o 
navă de ocazie. Descoperise de curînd undeva, o insulă de 
guano 1, istorisea el, dar coasta era periculoasă, iar ancorarea, 
aşa cum se prezenta situaţia, n-o puteai socoti sigură, ca să 
nu spună mai mult. 

— Adevărată mină de aur, exclama el, tocmai în mijlocul 
recifelor "Walpole, chiar dacă-i adevărat că nu poţi da nicăieri 
peste un loc de ancorare la mai puţin de patruzeci de stînjeni. . . 
Ei, şi ce-i cu asta? Mai sînt şi uragane ... în schimb, e o afacere 
pe cinste! Adevărată mină de aur... ba mai grozav!... 
Totuşi, nici unul dintre proştii ăştia nu vrea măcar s-o vadă! Nu 
pot da de un căpitan sau armator care să se apropie! Aşa că m- 
am decis să transport singur bunătatea de marfă! 

1 Quano — îngrăşămirtt format din excremente de păsări; se 
găseşte ll> insulele sudului şi pe țărmurile Americii de Sud. 

123 

lată de ce îi trebuia un vas cu aburi, şi ştiam că tocinaţ pe 
atunci negocia plin de entuziasm cu o firmă persană curnpă. 
rărea unui bric vechi, un anacronism nautic, de nouăzeci de cai 
putere. Ne întîlnisem şi vorbisem împreună de mai multe ori. Se 
uita lung după Jim. 

— A pus-o la inimă? a întrebat el dispreţuitor. 

-Şi 

cum încă! am răspuns. 

— Atunci, nu-i bun de nimic! îşi dădu omul cu părerea Ce-i tot 
tărăboiul ăsta? Un pic de nenoroc... Prea multă simţire strică 
omului! Trebuie să iei lucrurile aşa cum sînt dacă nu, mai bine 
lasă-te păgubaş. Că n-o să faci niciodată nimic pe pămînt. Uită- 


te la mine. Aşa am făcut eu: n-am pus, nimic la inimă niciodată. 
— Da, i-am răspuns, dumneata vezi lucrurile aşa cum sînt. 

— AŞ vrea să-mi văd asociatul sosind aici; asta aş dori eu să 
văd, a urmat el. îl cunoşti pe asociatul meu? Bătrînul Robinson. 
Da, Robinson, în carne şi oase! Dumneata nu-l cunoşti? 
Faimosul Robinson. Omul care a făcut mai multă contrabandă 
de opium şi a jefuit mai multe pici de focă pe vremea lui decît 
oricare alt deocheat de domnişor în viaţă. Se zice că-i ataca pe 
pescarii de foci, pe lîngă Alaska, în zilele cînd ceața era aşa de 
groasă, încît numai Domnul-Dumnezeu, singur, putea să 
deosebească un om de altul. Robinson, „Sfinta-Groază" ! Asta-i 
omul. Merge cu mine în chestia cu insula de guano. Cel mai 
mare noroc ce i-a ieşit vreodată în cale! Chester şi-a apropiat 


buzele de urechile mele: „Canibalul" !... Da, aşa i se spunea cu 
ani şi ani în urmă. lţi aminteşti întîm-plarea? . .. Un naufragiu pe 
coasta de vest a insulei Stewart; da, aşa.-i. . . şapte au ajuns la 


mal, şi pare-se că nu se înțelegeau între ei. Unii oameni sînt 
prea cîrcotaşi pentru orice fleac ... nu ştiu să ia şi binele din rău 
„„.„ să vadă lucrurile aşa cum sînt. .. aşa cum sînt, măi 

omule! .. . Şi atunci, care-i urmarea ? Limpede! Cîrcotă, 
cîrcotă; mai multca sigurun ciomag în cap; aşa Je şi 

trebuie . . . Soiul ăsta de om e ăl mai de folos atunci cînd crapă. 
Merge vorba că o barcă a vaporului englez „"VC'olverine" l-a 
găsit în genunchi pe ierburi-de-mare, gol ca-n ziua cînd s-a 
născut şi cîntînd nişte psalmi, sau aşa ceva; în timpul ăsta 
ningea uşurel. A aşteptat pînă cînd barca s-a apropiat ca la o 
vislă de mal şi, hop sus, pe-aci ţi-e drumul. L-au fugărit cam un 
ceas încoa şi-ncolo pe ţărmul pietros, pînă cînd un marinar a 
aruncat o piatră care l-a nimerit ca rTin 


124 
piinune după ureche şi l-a doborit ca mort. Singur? Vezi 
J”ine ... Dar asta-i ca povestea cu pescarii de foci; numai 


pumnezeu ştie ce-i adevărat şi ce nu în povestea asta. Cuterul 
ji-a făcut cine ştie ce cercetări. L-au acoperit cu o prelată şi l-au 
luat cît au putut mai repede, că se lăsa noapte întunecoasă şi 
vremea se burzuluia, iar vaporul trăgea salve din cinci în cinci 
minute. Trei săptămîni după aceea, Robinson era mai zdravăn 
ca oricînd. Nici gînd să se tulbure de zvonurile care umblau pe 
țărm; îşi strîngea buzele şi-i lăsa pe oameni să latre. Era destul 
de amărit că-şi pierduse corabia şi tot ce avea de seamă, aşa că 


nu-i mai ardea de ocările lor. Ăsta-i omul care-mi trebuie! 

A ridicat braţul să facă semn cuiva pe stradă. 

— Are ceva bani, şi atunci l-am vîrît în chestia asta a mea. N- 
aveam încotro! Ar fi. fost mare păcat să las să-mi scape 
asemenea pleaşcă, mai ales că şi eu eram lefter. Mă durea 
la inimă, dar luam lucrurile aşa cum sînt, şi dacă trebuie să 
împart cu cineva, atunci hai să fie Robinson, ziceu. L-am 
lăsat să prinzească la hotel, ca să vin să asist la judecată, 
fiindcă am o idee... Ah! Bună dimineaţa, căpitane Robinson . 
„„Un prieten de-al meu, căpitanul Robinson. 

Un patriarh uscăţiv, într-un costum de dril alb, cu o cască 
colonială cu vizieră dublată în verde pe un cap tremurind din 
pricina vîrstei, s-a apropiat de noi după ce traversase tiriş 
strada, cu paşi mărunți; se proptea acum cu amîndouă mîinile 
de minerul unei umbrele; barba albă, cu ape de chihlimbar, îi 
atirna greoi pe piept. Clipea din pleoapele-i zbircite, privindu-mă 
tulburat. 

— Bună ziua, bună ziua, a chiţăit amabil şi clătinîndu-se. 

— Puțin cam surd! mi-a şoptit Chester. 

— L-ai tirît de la peste şase mii de mile ca să cumpere un vapor 
chilipir? l-am întrebat. 

— Ar fi primit să facă de două ori ocolul pămîntului numai 
dacă-i spuneam o vorbă, a răspuns Chester, cu toată 
convingerea. Vaporul o să ne pricopsească, flăcăule! E vina rnea 
dacă toţi căpitanii şi toţi armatorii din toată blagoslovita de 
Australie fac pe caraghioşii ? Am vorbit într-o zi trei ceasuri cu 
unul din Auckland. „Trimite un vapor pînă acolo, ziceu, 
trimite un vapor! îţi dau jumătate din prima încărcătură de, pe 
gratis, pe nimic, uite, ca aldămaş !" .,N-aş face-o 

125 

nici dacă n-ar mai exista nici un alt loc pe pămînt unde să-l 
trimit!" Mare dobitoc, vezi bine! Stîncile, curenţii, n-ai cum 
ancora, țărm rîpos, nu glumă . . . nici o companie de asigurare 
nu şi-ar lua riscul ... el nu vedea cum ar putea face încărcătura 
în mai puţin de trei ani. Dobitocul! Aproape că i-am căzut în 
genunchi. „Priveşte chestiunea aşa cum e, zic eu. Dă-le dracului 
de stînci şi de uragane, priveşte-o aşa cum e! Acolo-i guano, şi 
plantatorii de zahăr din Queensland s-ar omori pentru el... s-ar 
omori pe chei pentru el, ţi-o spun eu"... Dar ce poţi face cu un 
neghiob? „Asta-i una din nă;-bitiile tale, Chester", zice el. 


Năzbitie! îmi venea să urlu. Uite, întreabă-l pe căpitanul 
Robinson ... Şi a mai fost alt armator, la Wellington, un tip gras, 
cu o jiletcă albă, care părea să creadă că-s pus pe pungăşie ori 
cine ştie ce! „Nu ştiu după ce fel de smintiţi alergi dumneata, 
zicea el, dar deocamdată eu sînt ocupat. Bună ziua!" Mi-ar fi 
plăcut să-l înşfac cu amîndouă mîinile şi să-l arunc chiar pe 
fereastra din biroul lui, dar n-am făcut-o. Eram blind ca un 
mieluşel. „Mai gîndeşte-te, zic eu. Gîndeşte-te bine. O să vin 
mîine." El a bolborosit ceva, că adică o să fie toată ziua în oraş. 
Pe scări îmi venea să mă dau cu capul de pereţi de ciudă. Uite, 
căpitanul Robinson poate să-ţi spună. Era groaznic să te gindeşti 
la toată minunăţia aia care se irosea sub soare... minunăţie 
care ar fi făcut trestia-de-zahăr să-mpungă, domle, cerul! 
Norocul ţării! .. . Norocul ţării! ... Şi la Brisbane, unde m-am 
dus să mai încerc încă o dată, mi-au spus că sînt un smintit! 
Timpiţii! Singurul om cu cap de care am data fost birjarul care 
m-a dus peste tot. Cred că rămăsese şi el la sapă de lemn... 
Hei, căpitane Robinson! Ţii minte că ţi-am vorbit de birjarul meu 
din Brisbane, nu-i aşa? Individul avea o isteţime . . . bravo lui! A 
înţeles totul cît ai zice peşte! Era o adevărată plăcere să 
vorbeşti cu el. într-o seară, după o păcătoasă de zi irosită cu 
nişte armatori, m-am simţit aşa de prost, că i-am zis: „Trebuie 
să mă îmbăt! Hai cu mine; trebuie să mă îmbăt, că de unde nu, 
înnebunesc!" „Sînt omul dumitale, zice el; hai şi-om merge!" Nu 
ştiu ce m-aş fi făcut fără el. Hei, căpitane Robinson! 

Şi-a ghiontit asociatul în coaste. 

— Hi, hi, hi! a rîs moşneagul, privind în gol de-a lungul strării, 
apoi a ridicat spre mine, bănuitor, pupilele întunecate şi triste. 
Hi, hi, hi!... 

120 

S-a lăsat şi mai vîrtos pe umbrelă, cu privirile în pămînt. pe 
prisos să vă spun că încercasem s-o şterg de mai multe ori, dar 
Chester mă împiedicase apucîndu-mă simplu de haină. 

— Un minut. Am o idee! 

— la să-ţi vedem ideea grozavă! am izbucnit în cele din urmă. 
Dacă crezi c-o să mă duci de nas... 

— Nu, nu, amice! E prea tirziu, oricît de multaş vrea. Am şi 
găsit vaporul. 

— Ai găsit o umbră de vapor, i-am răspuns. 

— Destul de bun pentru un început. Nu ne facem iluzii noi, 


ăştilalţi, aşa-i, căpitane Robinson? 

— Nu, nu, nu, a croncănit bătrînul, fără să ridice ochii, în timp 
ce tremurul senil al capului părea să arate o mare hotărîre. 

— Ştiu că-l cunoşti pe tînărul ăla! continuă Chester, 
făcînd un semn cu capul spre strada pe unde Jim dispăruse de 
mult. A halit cu dumneata aseară, la „Malabar", aşa mi s-a spus. 
l-am răspuns că era adevărat şi, după ce-a adăugat că şi lui îi 
place să trăiască bine şi elegant, dar deocamdată e silit să'Şi 
chibzuiască orice ban — „că nu-s prea mulţi pentru afacerea 
noastră, nu-i aşa, căpitane Robinson?" — şi-a îndreptat umerii, 
şi-a netezit mustăţile stufoase, pe cînd faimosul Robinson, 
tuşind alături, se rezema mai tare ca oricînd pe minerul 
umbrelei, parcă gata să se transforme într-un morman de oase 
descărnate. 

— înţelegi, bătriînul are toţi banii, mi-a şoptit Chester în 
taină. Eu m-am curăţat încercînd să pun la cale chestia asta 
blestemată. Dar aşteaptă puţin... numai puţin! Vin ele 
Şi zile bune !... 

A părut deodată mirat că dădeam semne de nerăbdare. 

— Nemaipomenit! a strigat el. Eu îţi vorbesc de afacerea cea 
mai grozavă care a fost vreodată, şi dumneata... 

— Am o întâlnire, m-am apărat biajin. 

— Ei şi ? a întrebat el, sincer surprins. Lasă-l să aştepte. 

— Asta şi fac, am răspuns eu, dar n-ar fi. mai bine să-mi sPui ce 
doreşti? 

— Să cumpăr douăzeci de hoteluri ca ăsta, a murmurat ca 
pentru sine, cu toţi farsorii care stau în ele ... de douăzeci “e 
ori! Şi ridicînd semet capul: îl vreau pe tînărul acela! 

— Nu înțeleg, i-am spus. 

12' 

— Nu mai e bun de nimic, aşa-i? 

— Habar n-am! am protestat eu. 

— Dar chiar dumneata mi-ai spus că pune toate la inimă! stărui 
Chester. Ei bine, după părerea mea, un om care 

în orice caz, nu face multe parale! Dar, vezi, eu sînt în căutarea 
cuiva, şi am tocmai ceva care i se potriveşte; o să-i dau un post 
pe insula mea ! A dat din cap cu înţeles. Am de gind să car acolo 
patruzeci de coolies x, chiar de-o n să-i fur | Cineva trebuie să 
mînuiască marfa . .. Oh, am de gind să fac lucru pe cinste: 
cabane de lemn, acoperiş din tablă de fier ondulată; cunosc pe 


cineva în Hobart care o să-mi acorde credit pe şase luni pentru 

materiale. Uite-aşa! Pe onoarea mea! Pe urmă maie 

aprovizionarea cu apă. Trebuie să dau o raită prin împrejurimi să 

găsesc pe cineva să-mi dea pe datorie Vreo şase rezervoare de 

fier, de ocazie. Stringem apă de ploaie, nu ?... Să ia el 

conducerea ! îl fac stăpîn suprem peste coolies. Bună idee, nu-i 

aşa? Dumneata ce zici? 

— Dar ani în şir nu cade strop de ploaie in Walpole, i-am 

răspuns, prea uimit ca să pot ride. 

Şi-a muşcat buzele şi a părut încurcat. 

— Mda ... o să dibui eu ceva pentru ei, sau aduc o provizie de 

apă. Dă-o naibii! Chestia nu-i asta! 

N-am răspuns nimic. Mi l-am închipuit o clipă pe Jim cocoţat pe o 

stîncă fără pic de umbră, vîrît în guano pînă la genunchi, asurzit 

de ţipătul păsărilor de mare şi cu arşiţa soarelui fierbinte 

deasupra capului; cerul gol şi oceanul gol, tot numai un clocot, 

fierbînd laolaltă de dogoare, pînă departe în zarea zărilor. 

— N-aş sfătui nici pe cel mai cumplit duşman . . . am început eu. 

— Ce te-a apucat, domle? a răcnit Chester. Eu gindesc să-i 

dau bani berechet. .. adică îndată ce lucrurile încep să 

meargă . . . fireşte. O să-i fie la fel de uşor cum ar mînui un loch. 

Mai nimic de făcut; şi două pistoale de cîte şase cartuşe la briu . 
N-ar cum să-i fie frică de orişice ar încerca să-i facă cei 

patruzeci de coolies . . . avînd două pistoale, şi fi'11” singurul 

om înarmat! E mult mai fain decit s-ar zice ! ^ reau să mă 

ajuţi ca să-l conving! 

1 Muncitori zilieri, indieni sau chinezi. 

128 

— Nu ! am strigat. 

Bătrînul Robinson şi-a ridicat o clipă ochii tulburi, înspăi-mîntaţi, 

pe cînd Chester mă privea cu un dispreţ fără margini. 

— Prin urmare, nu vrei să-i vorbeşti ? a rostit încet. 

— Fără îndoială că nu, i-am răspuns indignat de parcă mi'ar 

fi cerut să ajut la asasinarea cuiva; şi, mai mult, sînt sigur că nici 

n-ar primi. E prăbuşit rău, dar nu e nebun, după cîte ştiu. 

— Pe pămînt nu-i bun de nimic, a bodogănit Chester tare. 

E taman ce mi-ar fi trebuit mie! Dacă dumneata ai putea să vezi 

un lucru aşa cum e, ţi-ai da seama că-i ceva numai bun pentru 

el. Şi, pe lîngă asta ... Ei bine. .. e prilejul cel mai nimerit şi mai 

splendid... Apoi s-a mîniat deodată: îmi trebuie un om. 


Asta-i! A bătut din picior şi a suris silnic: în orice caz, pot să4 
garantez că insula n-o să se scufunde sub el, şi cred că ţine la 
asta. 

— La revedere! i-am spus tăios. 

S-a uitat la mine de parcă aş fi fost un nătărău fără pereche. 

— Trebuie s-o luăm din loc, căpitane Robinson! a răcnit deodată 
în urechea bătrînului. Nerozii ăia de Parsis ne aşteaptă să 
încheiem tocmeala. 

Şi-a înşfăcat asociatul de braţ, l-a întors şi deodată nva fulgerat 
cu privirea peste umeri. 

— Eu am încercat să-i fac un bine, a urmat Chester, cu un aer şi 
un glas de-mi simţeam sîngele clocotind. 

— Mulţumesc, în numele lui, i-am răspuns. 

— Eşti al dracului de isteţ, a rînjit el, dar la fel ca şi ceilalţi : cu 
capul în nori. O să vedem noi ce-o să faci dumneata cu tînărul 
dumitale. 

— Nu ştiam că vreau să fac ceva cuel! 

— Nu ştiai? a bolborosit, mirat. 

Mustăţile sure i se zburliseră de furie, în timp ce alături, rezemat 
de umbrelă, faimosul Robinson stătea cu spatele la mine, la fel 
de răbdător şi liniştit ca o gloabă de birjă. 

— Eu n-am găsit o insulă de guano, i-am spus. 

— Cred că n-ai găsi-o nici dacă cineva te-ar duce de mînă pînă 
acolo! a ripostat el repede. Şi în lumea asta trebuie mai întîi să 
vezi un lucru înainte să-l foloseşti. Să-l vezi pînă-n miezul 
miezului, nici mai mult, nici mai puţin! 

129 

— Şi să mai găseşti şi pe alţii care să vadă, am insinuat cu o 
privire spre spinarea adusă de lîngă el. 

Chester a rînjitla mine. 

— Are ochi destul de buni, n-avea grijă. Nu-i un gură-cască. 

— Vai, nu! am aprobat eu. 

— Să mergem, căpitane Robinson, a strigat sub viziera 
bătrînului, cu un soi de deferentă brutală. 

Sfinta-Groază a făcut un mic salt de supunere. îi aştepta o 
nălucă de corabie şi norocul pe acea insulă minunată ! Păreau 
amindoi o ciudată pereche de argonauţi. Bine făcut, Chester 
înainta în voie, viguros şi cu un aer biruitor; celălalt, lung, jigărit, 
prăbuşit, agăţat de braţul său, îşi tîra cu o grabă disperată 
picioarele uscate. 


Capitolul XV 

Nu m-am dus îndată să-l caut pe Jim, căci aveam, într-adevăr, o 
întîlnire pe care n-o puteam amina. Apoi am avut ghinionul să 
dau, în biroul agentului meu, peste un individ proaspăt sosit din 
Madagascar, cu un proiect pentru o afacere admirabilă. Era 
vorba de nişte cornute, de nişte cartuşe şi de un oarecare prinţ 
Ravonalo; dar pivotul întregii afaceri era nerozia unui amiral — 
amiralul Pierre, dacă nu mă-nşel. Totul pornea de la acest fapt, 
şi individul nu putea găsi cuvinte destul de tari să-şi exprime 
încrederea. Avea nişte ochi rotunzi, care-i ieşeau din cap, sticloşi 
ca de peşte, umflături pe frunte şi un păr lung dat pe spate, fără 
cărare. Mai avea şi o frază favorită, pe care o repeta de zor, 
victorios: „Minimum de risc şi maximum de profit, asta-i deviza 
mea !. .. Aud?" Individul mi-a stîrnit o migrenă, mi-a stricat pofta 
de mîncare, dar a scos de la mine tot ce a vrut. îndată ce am 
scăpat de el, m-am dus de-a dreptul pe malul mării. Acolo l-am 
zărit pe Jim aplecat peste parapetul cheiului. Trei barcagii 
indigeni, care se certau pentru cinci anna | făceau lîngă el un 
scandal îngrozitor. Nu m-a auzit venind, dar s-a întors brusc, de 
parcă atingerea uşoară a degetului meu ar fi declanşat un 
resort. 

1 Monedă divizionară indiană, a şaisprezecea parte dintr-o 
rupie. 

130 

—- Priveam ... a gingăvit stins. 

Nu-mi amintesc ce i-am spus, puţine vorbe, în tot cazul, $ai nu 
s-a împotrivit să mă urmeze la hotel. 

Venea după muie la fel de docil ca un copilaş, cu un aer sUpus, 
fără a părea surprins, de parcă m-ar fi aşteptat acolo sa vin şi 
să-l iau. Docilitatea lui n'ar fi trebuit să mă mire prea tare. Pe tot 
globul pămîntesc, pe care unii îl socot aşa <Je mare, iar alţii par 
să-l considere mai mic decit un bob de muştar, el n-avea nici un 
loc unde ar fi putut — cum să zic ? — să se retragă. Da, ăsta era 
adevărul! Unde să se retragă . .. să fie singur cu singurătarea 
lui. Mergea alături de mine, foarte liniştit, aruncîndu-şi privirile 
ici-colo, ba o dată şi-a întors capul după un pompier, care purta 
o tunică răsfintă şi nişte pantaloni gălbui şi avea o faţă neagră, 
cu un lucru mătăsos, ca o bucată de antracit. Mă îndoiesc, 
totuşi, că văzuse ceva sau că-şi dăduse tot timpul seama de 
prezenţa mea, căci dacă nu l-aş fi îndreptat la stînga şi nu l-aş fi 


împins la dreapta, cred că ar fi luat-o razna, pînă cînd s-ar fi izbit 
de un perete sau de alt obstacol. L-am condus în camera mea 
de dormit şi m-am aşezat îndată să-mi scriu scrisorile. Era unicul 
loc în lume (afară, poate, de stîncile Walpole, dar astea nu prea 
se aflau la îndemînă) unde putea să stea cu sine însuşi, fără să-l 
sicîie restul universului. Afurisita de întîmplare — aşa cum se 
exprimase chiar el — nu-l făcuse nevăzut, dar eu m-am 
comportat întocmai ca şi cum ar fi fost. îndată ce m-am aşezat 
pe scaun, m-am aplecat pe masa de scris ca un scrib medieval 
şi, cu excepţia miinii care ţinea tocul, am rămas îngrijorător de 
liniştit. N-aş putea spune că mi-era teamă; dar fără îndoială că 
stăteam neclintit, de parcă în cameră s-ar fi aflat un animal 
primejdios, care nu aştepta decît o simplă mişcare de-a mea ca 
să tabere asupră-mi. Nu erau multe lucruri în încăpere — Ştiţi 
cum sînt camerele astea de hotel — un soi de pat cu baldachin, 
cu reţea împotriva ţînţarilor, două-trei scaune, masa la care 
scriam, pardoseala goală. O uşă cu geamuri se deschidea spre 
veranda de la etaj, şi Jim stătea cu faţa într-acolo, îndurîndu-şi 
singur amarul, pe cît era posibil. Se lăsa amurgul. Am aprins o 
luminare, cu cea mai mare economie de gesturi Şi cu teamă, de 
parcă aş fi comis o nelegiuire. Fără îndoială că trecea prin clipe 
grele, dar era greu şi pentru mine, atît de greu încît, trebuie să 
mărturisesc, doream să se ducă dra- 

131 

cului sau, cel puţin, pe stîncile Walpole. O dată sau de dn -ori 
mi-am zis că, la urma urmei, Chester era poate omul n a trivit să 
se ocupe de asemenea epavă. Acel original ideali" îi găsise 
repede şi fără şovăire o întrebuințare practică. Er de ajuns 
pentru a te face să gindeşti că el vedea, poate, aspectul real al 
lucrurilor ce păreau de neînțeles, sau fără de ieşire oamenilor 
mai puţin imaginativi. Scriam mereu, scriam' am isprăvit cu 
toate restanţele corespondenţei; pe urmă arn mai scris unor 
persoane care n-aveau nici un motiv să aştepte de la mine o 
scrisoare de flecăreală fără rost. Uneori aruncam o ocheadă pe 
furiş. Jim părea pironit locului, dar spinarea îi era cutremurată 
de fiori; umerii i se ridicau brusc... Lupta . lupta... mai cu 
seamă ca să respire. .. pare-se. Umbrele masive, aruncate 
toate în aceeaşi parte de flacăra dreaptă a luminării, păreau 
însufleţite de o conştiinţă sumbră. Mobilele nemişcate aveau în 
faţa ochilor mei fugari un aer de atenţie încordată. Eram bîntuit 


de cele mai felurite închipuiri în timp ce mizgăleam de zor; şi cu 
toate că în cameră domnea o linişte desăvirşită, în clipa cînd 
scîrțiitul peniţei înceta, mă simţeam prins de acea adîncă 
tulburare şi confuzie mintală care e pricinuită de un iureş 
ameninţător, cum ar fi, de pildă, un uragan cumplit pe mare. 
Unii dintre voi cunosc poate starea asta: grija, frămîntarea şi 
enervarea, amestecate cu un fel de laşitate, nu prea plăcută de 
constatat, dar care dă un merit cu totul deosebit rezistenţei tale. 
Nu revendic nici un merit, fiindcă trăiam şi eu tensiunea 
suferințelor lui Jim; găseam un refugiu în corespondenţă; aş fi 
putut scrie şi unor străini, la nevoie. Dar, deodată, în clipa cînd 
luam o nouă foaie de hirtie, am auzit o suflare uşoară, cea dintii 
care-mi ajunsese la urechi de cînd ne închiseserăm împreună în 
liniştea mohorită a odăii. Am rămas cu capul în piept, cu mîna 
înţepenită. Cei care au stat de veghe la căpătiiul unui bolnav au 
auzit asemenea suflare în tăcerea adîncă a nopţii, smulsă, dintr- 
un corp torturat, dintr-un suflet trudit. Jim a împins uşa de sticlă 
cu atita putere, încît toate geamurile s-au cutremurat; a ieşit pe 
balcon, iar eu mi-am ţinut respiraţia, cu urechile ciulite, fără să 
ştiu ce anume aşteptam să aud. în adevăr, prea punea la inimă 
o formalitate goală, care, după părerea severă a lui Chester, 
părea nedemnă de atenţia unui om în stare să vadă lucrurile aşa 
cum sînt. O formalitate goală ... O bucată de pergament. + * Da, 
da ... Cît despre depozitul inaccesibil de guano, efa 

132 

p) totul altă poveste. Se înţelege că aşa ceva putea rupe inima 
cUiva! Un freamăt uşor de glasuri, amestecat cu clinchetul 
argintăriei şi al paharelor, se înălța spre noi de jos, din sufra- 
gerie. Prin uşa deschisă, muchia de lumină a luminării mele 
cădea pe spatele lui. Mai departe totul era negru. Jim stătea jn 
pragul unei întunecimi vaste, ca o făptură singuratică pe malul 
unui ocean sumbru, neîndurător. Mai erau şi stîncile Walpole — 
desigur — un punct în hăul întunecat, un fir de pai pentru un om 
care se îneacă. Mila pentru el mi-a stîrnit gîndul că n-aş fi dorit 
ca ai lui să-l vadă în acel moment. Chiar şi pentru mine prezenţa 
lui era o încercare. Spinarea nu-i mai era zguduită de suspine; 
stătea drept ca o săgeată, nemişcat şi abia vizibil; dar sensul 
acelei nemişcări îmi cădea greu pe inimă, ca plumbul pe fundul 
apei, îneit, pentru o clipă, am gîndit sincer că singura ieşire 
pentru mine era să-i plătesc înmormîntarea. Legea însăşi 


isprăvise cu el. Ce uşurare sufletească dacă l-aş fi înmormîntat! 
Şi ar fi fost atit de potrivit cu înţelepciunea vieţii, care constă în 
a alunga din faţa ochilor tot ce ne poate aminti de nebunia 
noastră, de slăbiciunea noastră, de moartea noastră; tot ce 
ştirbeşte vlaga noastră lăuntrică: amintirea înfrîngerilor, urmele 
temerilor nemuritoare, trupurile prietenilor morţi! Poate că, într- 
adevăr, prea punea toate la inimă. Dacă era aşa, atunci... 
oferta lui Chester . . în clipa aceea am luat altă coală de hirtie şi 
am început să scriu cu tot dinadinsul. între el şi oceanul sumbru 
nu eram decit eu. Aveam un sentiment de răspundere. Dacă aş 
deschide gura, s-ar arunca oare în întuneric acest tînăr copleşit 
de suferinţă? S-ar agăța de un pai? Mi-am dat seama cit de greu 
poate fi uneori să scoţi o vorbă. Dăinuie o putere fatală într-un 
cuvînt rostit... „Şi de ce naiba nu?" mă întrebam mereu în timp 
ce scriam de zor. Deodată, pe pagina albă şi chiar sub vîrful 
peniţei am văzut conturîndu-se limpede cele două siluete, a lui 
Chester şi a bătrînului său asociat, cu mersul Şi cu gesturile lor, 
ca proiectaţi pe cîmpul unui instrument *Ptic. l-am privit o clipă. 
Nu! Erau prea nebuloşi, prea extra-Vaganţi ca să pătrundă în 
destinul cuiva. Un cuvînt duce Aparte, foarte departe. . . 
seamănă distrugeri de-a lungul timpului, asemeni unui glonte 
străbătînd spaţiul. N-am spus Clinic; iar el, acolo, afară, cu 
spatele întors spre lumină, nu “cea nici un zgomot, nici un gest, 
ca ferecat şi amuţit de către “ţi duşmanii nevăzuţi ai 

omului. 

133 

Capitolul XVI 

Se apropia timpul cînd aveam să-l văd iubit, crezut, adm* rat; 
plutea în jurul numelui său o legendă a puterii şi bravurii ca şi 
cum ar fi. fost vorba de un erou. E adevărat... vă asigur! la fel de 
adevărat cum e că vorbesc acum zadarnic despre dînsul. lar el 
avea acel dar de a-şi vedea, datorită sugestiei dorinţa împlinită, 
visul întruchipat... un dar fără de care pămîntul n-ar cunoaşte 
nici amanți, nici aventurieri. în hăţişuri a dobîndit faimă şi o 
fericire arcadiană (nu mai pomenesc de inocenţă), care l-au 
bucurat aşa cum pe altul îl bucură faima şi fericirea idilică a 
străzilor citadine. Fericirea, feri-cirea . ... cum să spun? se 
ascunde sub toate latitudinile, în fundul unei cupe de aur; 
mireasma ei e în tine... numai în tine, şi te poţi lăsa îmbătat de 
ca cit îţi place. Jim era dintre aceia care sorb cupa pînă la fund, 


aşa cum vă puteţi da seama din cele spuse pînă acum. L-am 
găsit dacă nu tocmai îmbătat, cel puţin exaltat de elixirul pe 
care-l gusta. Nu găsise imediat fericirea. După cum ştiţi, 
îndurase o perioadă de încercări printre furnizorii infernali ai 
vapoarelor, în care timp el suferise, iar eu mă frămîntasem din 
pricina . . . din pricina, .. încrederii mele în el... dacă vreţi. Nici 
acum nu sînt încă pe deplin liniştit în ceea ce-l priveşte, după ce 
l-am văzut în toată strălucirea lui: este ultima mea imagine 
despre el... în plină lumină, stăpînind şi totuşi în perfect acord cu 
tot ce-l înconjura, cu viaţa pădurilor şi cu viaţa oamenilor. 
Mărturisesc că eram impresionat, dar trebuie să şi recunosc în 
sinea mea că, la urma urmei, imaginea asta nu e cea mai 
trainică. Era ocrotit de propria lui izolare, fiind singurul din 
speţa-i superioară în contact strîns cu natura, care rămîne atit 
de lesne credincioasă celor ce-o îndrăgesc. Totuşi, nu pot păstra 
în faţa ochilor imaginea mîntuirii lui. O să-mi aduc întotdeauna 
aminte de el aşa cum l-am văzut prin uşa întredeschisa a 
camerei mele, punînd poate prea mult la inimă urmările fireşti 
ale eşecului. Mă bucur, desigur, că strădaniile mele l-au dus pe 
un drum bun, chiar la un anumit grad de strălucire; dar uneori 
mi se pare că ar fi fost mult mai bine pentru liniştea mea 
sufletească dacă nu m-aş fi interpus între el şi oferta afurisit de 
generoasă a lui Chester. Mă întreb ce ar fi făcu din insuliţa 
Waiîpole fantezia lui exuberantă... din rării*1l 

134 

aceea de uscat, cea mai jalnică şi mai părăsită de pe faţa 
apelor. Nu cred că aş mai fi. auzit vreodată de el, căci trebuie să 
vă spun că Chester, după ce s-a oprit într-un port din Australia 

r ca să-şi cîrpească bricul antediluvian, a ieşit în largul 
Pacificului cu un echipaj de douăzeci şi doi de oameni, şi singura 
veste în oarecare legătură, poate, cu misterul soartei lui a fost 
aceea despre un uragan dezlănţuit cu vreo lună mai tîrziu 

r-şi care se crede că ar fi măturat bancurile Walpole. Nu s-a mai 
găsit nici urmă de argonauţi; nici un zvon n-a mai venit din 
pustietate. Finis ! Pacificul este cel mai discret şi mai pătimaş 
dintre toate oceanele vii! Antracticul îngheţat poate păstra şi el 
un secret, dar mai degrabă ca un mormînt. Şi este un sens de 
finalitate binecuvîntată în asemenea discreţie, lucru pe care 
sîntem gata să-l recunoaştem cu toţii în chip mai mult sau mai 
puţin sincer, căci ce altceva te-ar face să accepţi ideea morţii 1! 


Sfirşitul! Finis ! Cuvîntul formidabil care goneşte din locaşul 
vieţii umbrele obsedante ale destinului. lată ceea ce-mi lipseşte, 
în pofida mărturiei ochilor mei şi a afirmațiilor 

W lui stăruitoare, cînd privesc îndărăt la reuşita lui Jim. Cît 
timp este viaţă, este şi speranţă, fireşte; dar mai este, de ase- 
menea, şi teama. Nu vreau să spun că-mi regret gestul şi nici că 
mă împiedică să dorm noaptea; totuşi, nu-mi iese din 
minte că se lăsa copleşit de dezonoarea lui, atunci cînd numai 
vinovăția avea importanţă. El nu era — dacă pot spune aşa — 
destul de limpede pentru mine. Nu era limpede. Şi mă bate 
gîndul că nu era limpede nici chiar pentru sine însuşi. Inter- 
veneau sensibilităţile lui delicate, simţirile lui delicate, dorurile 
lui delicate, un fel de egoism sublimat, idealizat. Era . .. . dacă-mi 
permiteţi să spun aşa... un om foarte subţire; foarte subţire şi 
foarte nefericit. O fire ceva mai grosolană n-arfi putut 
îndura tensiunea; ar fi. trebuit s-o accepte cu un suspin, cu o 
miîrîială sau chiar cu un hohot de ris; cineva şi mai grosolan n-ar 
fi avut habar de nimic şi ar fi rămas cu totul neinteresant. Dar el 
era prea interesant sau prea nefericit ca să fie aruncat Clinilor, 
sau chiar lui Chester. Mi-am dat seama de asta pe cînd şedeam 
aplecat peste hirtie, iar el lupta şi gifiia, zbătin-du-se să respire, 
într-un chip atît de tainic, în camera mea; 

m am simţit-o cînd i-am văzut repezindu-se pe verandă, de 
parcă >. voia să se arunce de acolo, deşi nu s-a aruncat; am 
simţit-o 

din ce în ce mai tare în tot timpul cît a rămas afară, abia lu» 
135 

minat pe fundalul nopţii, ca un om stînd pe malul unei mări 
sumbre şi nesfirşite. 

Deodată un bubuit crîncen m-a făcut să-mi ridic capul: zgomotul 
părea să se stingă, cînd, pe neaşteptate, o lumină mare şi 
cercetătoare a brăzdat bezna nopţii. Străfulgerări dese şi 
orbitoare păreau a se prelungi la nesfîrşit. Bubuitul tunetului 
devenea tot mai puternic, în timp ce îl priveam pe Jim, bine 
conturat şi negru, înfipt temeinic pe ţărmul unei mări de lumină. 
în momentul celei mai orbitoare fulgerări, întunericul a sărit 
îndărăt cu o detunătură năprasnică, iar Jim a pierit atit de 
complet din faţa ochilor mei orbiţi, de parcă s-ar fi spulberat în 
atomi. S-a auzit un foşnet uriaş; mîini furioase păreau să sfişie 
desişul, să zguduie creştetul copacilor; se trinteau uşile, se 


spărgeau geamurile ferestrelor de-a lungul fațadei clădirii. Jim a 
intrat înăuntru, închizînd uşa în urma lui, şi m-a găsit aplecat 
deasupra mesei; teama mea de ceea ce-mi va spune era foarte 
mare; mi-era aproape groază. 

— Aş putea să iau o ţigară? m-a întrebat.Am împins 

cutia, fără să-mi ridic capul. 

— Simt nevoie.. . simt nevoie de tutun, a spus în şoaptă. Asta m- 
a înveselit grozav. 

— Numaidecit, am mormăit amabil. 

A făcut vreo cîțiva paşi în lung şi-n lat. 

— A trecut! l-am auzit spunînd. 

Un singur bubuit de tunet s-a mai auzit departe pe mare, ca un 
semnal de alarmă al unui tun. 

— Musonul vine devreme anul ăsta, a adăugat la spatele meu, 
de parc-ar fi. continuat o convorbire. 

Glasul lui m-a îndemnat să mă întorc, ceea ce am şi făcut îndată 
ce am terminat de scris adresa pe ultimul plic. Fuma cu lăcomie, 
în mijlocul camerei, şi, cu toate că m-a auzit miş-cînd, a mai 
rămas o clipă cu spatele spre mine. 

— Haida-de, am suportat destul de bine! a zis răsucindu-se 
brusc. O parte am ispăşit... nu mult; mă-ntreb ce-o sa mai 
vină? 

Faţa nu-i trăda nici o emoție; părea doar puţin mai închisă şi 
umflată, s-ar fi. zis că-şi ţinea răsuflarea. A suris fără voie, pare- 
se, şi a urmat, în timp ce mă uitam la el ca mut: 


— Mulţumesc, oricum .. . odaia dumitale . . . foarte primi' 
toare... pentru un om... tare copleşit... 
136 


Ropotele ploii şuierau în grădină; o streaşină — sigur că era 
găurită — juca drept în faţa ferestrei, o parodie de suferinţă 
clocotitoare, cu sughiţuri caraghioase şi jelanii gilgiite, 
întrerupte brusc prin spasme de tăcere... 

— O fărimă de adăpost... a murmurat el, apoi a tăcut. Un 
fulger îndepărtat a străbătut prin cerceveaua neagră 

a geamurilor şi s-a stins fără nici un zgomot. Mă gindeam cum 
să mă apropii mai bine de el — nu voiam să fiu respins iarăşi — 
cînd a izbucnit într-un rîs uşor: 

— Nu-s mai breaz acum decit un vagabond... (muculde 
țigară i se sfirşea între degete) fără o singură . . . singură... 
spunea el încet. Şi totuşi. .. 


Pe urmă a tăcut; ploaia cădea şi mai aprig. 

— Într-o zi norocul tot dă peste tine şi capeţi toate îndărăt. 
Neapărat! şopti el clar, cu ochii pironiţi pe ghetele mele. 
Nu ştiam ce dorea atît de mult să capete îndărăt şi nici ce-i 
lipsea atit de cumplit. Poate ceva cu mult prea important pentru 
a putea fi spus. „Un pic de noroc!" vorba lui Ches-ter... S-a 
uitat la mine iscoditor. 

— E posibil, dacă viaţa-i suficient de lungă, am murmurat printre 
dinţi, cu o ciudă neîndreptăţită. Nu te bizui prea mult pe ea. 

— Zău? Mi se pare că nimic n-o să mă mai poată atinge 
vreodată, a spus el încruntat şi convins. Dacă istoria asta nu m-a 
putut da peste cap, atunci nici o grijă că n-o să fie destul timp... 
ca să mă ridic şi... 

A privit în sus. 

M-am gîndit atunci că din oameni ca el se recrutează marea 
armată a neisprăviţilor şi a epavelor, armată care coboară jos, 
tot mai jos, în toate canalele de scurgere ale pămîntului. De 
îndată ce-mi va fi părăsit camera, „acea fărimă de adăpost", îşi 
va lua locul în rîndurile lor şi-şi va croi drum spre prăpastia fără 
fund. Eu, cel puţin, nu-mi făceam iluzii; numai că tct eu eram 
acela care, cu un minut înainte, fusesem atît de sigur de 
puterea cuvintelor şi care, acum, mă temeam să vorbesc, aşa 
cum cineva nu îndrăzneşte să mişte de teamă să nu-şi Piardă, 
alunecînd, echilibrul. Numai atunci cînd încercăm Sa ne luăm la 
trîntă cu păsurile intime ale omului ne dăm seama cft de 
neînţelese, de şovăielnice şi de nebuloase sînt fiinţele Cu care 
împărţim priveliştea stelelor şi căldura soarelui. Ca ?! cum 
singurătatea ar fi o condiţie aspră şi absolută a existenţei; 

137 


învelişul de carne şi sînge pe care se opresc ochii noştri se 
topeşte în faţa miinii întinse, şi nu rămîne decit spiritul capri 
cios, nemîngiiat şi fugar, pe care nu-l poate urmări nici un ochi 
şi nu-l poate prinde nici o mînă. Teama de a-l pierde mă făcea 
să tac, deoarece, deodată, mi-am dat seama, cu o forţă de 
negrăit, că dacă l-aş lăsa să se afunde în întuneric n-o să mi-o 
iert niciodată. 

— Da, da! Mulţumesc încă o dată! Dumneata ai fost. da... 
nemaipomenit, zău, nu sînt cuvinte să... nemaipomenit ... şi 
nu ştiu de ce, zăuaşa... Mi-e teamă că nu sînt atit de 


recunoscător cum aş fi fost dacă toată chestia asta n-ar fi dat 
aşa de nemilos peste mine. Pentru că, în fond... . chiar 
dumneata ... Gîngăvea încurcat. 

— Se poate! i-am tăiat vorba. A încruntat din sprîncene. 

— Oricum,  fiecare-i răspunzător. 

— Şi asta-i adevărat, i-am răspuns. 

— Ei bine, am îndurat pînă la capăt şi n-o să îngădui nimănui să 


mi-o arunce în faţă fără ... fără să mă revolt! 
Şi-a încleştat pumnii. 
— Poate clii ar dumneata... i-am răspuns cu un suris 


destul de puţin vesel. Cine ştie! 

M-a privit ameninţător. 

— Asta mă priveşte! mi-a răspuns. 

Un aer de hotărîre nezdruncinată s-a ivit şi a pierit de pe chipul 
lui ca o umbră zadarnică şi trecătoare. în momentul următor 
arăta ca mai înainte: un băiat drăguţ şi de treabă în marc 
încurcătură. A aruncat ţigara cît colo. 

— La revedere, a spus cu graba subită a omului care a zăbovit 
prea mult, ştiind că-l aşteaptă o treabă urgentă; apoi, o clipă 
sau două, n-a făcut nici cea mai mică mişcare. 

Ploaia torențială se năpustea cu puterea fără friu a unui puhoi 
năprasnic şi cu un zgomot de mînie dezlănţuită ce-ţi evoca 
imaginea podurilor dărîmate, a copacilor smulşi din rădăcini, a 
munţilor prăbuşiţi. Nimeni n-ar fi putut ţine piept şuvoiului uriaş 
şi necruţător ce părea să se năpustească ŞI să spargă tăcerea 
sumbră în care ne adăposteam precar, ca Pe o insulă. Streaşină 
spartă gilgiia, se îneca, scuipa şi împroşca> cu ridicolul odios al 
unui înotător luptînd să scape de moarte- 

— Plouă, am încercat să-l rețin, şi eu... 

138 

— Ploaie sau soare... începu el deodată, dara tăcut şi S"d 
îndreptat spre fereastră. Un adevărat potop, a mai şoptit după o 
clipă. Apoi, lipindu-şi fruntea de geam: Şi ce întuneric! 

— Da, grozav de întuneric, am aprobat eu. 

S-a întors pe călciie, ca să străbată camera; apucase să 
deschidă uşa care ducea spre coridor, cînd am sărit de pe 
scaun. 

— Aşteaptă, i-am strigat, vreau să-ți... 

— Nu pot să iau din nou masa cu dumneata în seara asta! a 
ripostat, cu un picior afară din odaie. 


— Nici n-am avut de gînd să te invit! i-am răspuns. Şi-a tras 
piciorul înapoi, dar a rămas neîncrezător în prag. 

N-am pierdut vremea, ci l-am rugat stăruitor să nu fie absurd; să 
intre şi să închidă uşa. 

Capitolul XVII 

A intrat în cele din urmă, însă cred că a făcut-o mai mult 
datorită ploii; cădea în şiroaie cotropitoare, dar s-a liniştit încet- 
încet, în timp ce noi stăteam de vorbă. Atitudinea lui Jim era 
foarte calmă şi hotărită; ţinuta lui era de om îndeobşte tăcut, 
dar stăpînit de un gînd. l-am vorbit de aspectul material al 
situaţiei sale; n-aveam alt ţel decît să-l salvez de degradarea, de 
ruina şi deznădejdea care în locurile acelea copleşesc atit de 
repede un om fără prieteni şi fără cămin; l-am rugat să-mi 
primească ajutorul; i-am argumentat omeneşte; dar de cîte ori 
mă uitam la faţa aceea îngîndurată şi blindă, atît de gravă şi de 
tînără, aveam sentimentul tulburător că nu-i eram un ajutor, ci 
mai degrabă un obstacol în calea unei lupte lăuntrice, 
inexplicabile şi tainice a spiritului său rănit. 

— Presupun că vrei să măniînci, să bei şi să dormi sub un 
acoperiş, ca toată lumea, mi-aduc aminte că i-am spus enervat. 
Dumneata afirmi că nu te vei atinge de banii care ţi se dato- 
rează . . . (Cit pe-aci să facă un gest de groază, ca toţi cei de 
felul lui. | se datora plata pe trei săptămîni şi cinci zile ca 
secund al vasului „Patna".) Bine! Asta-i oricum prea puţin ca să 
aibă vreo importanţă . ... Dar ce-o să faci miine ? încotro ai să 
apuci ? Trebuie să trăieşti. .. 

— Nu-i asta greutatea, a fost răspunsul care i-a scăpat 
din gură. 

139 

M-am făcut că n-aud şi am combătut mai departe ceea ce eu 
socoteam a fi şovăielile unei delicateţi exagerate. 

— Din toate punctele de vedere, am încheiat, trebuie 
să mă laşi să te ajut. 

— Nu-i posibil, a răspuns el foarte simplu şi blind, agă-ţindu-se 
vîrtos de un gînd ascuns, pe care-l întrezăream licărind ca o 
baltă în noapte, dar de care nu speram să mă mai apropii 
vreodată atit cît să-i cunosc adîncimea. 

îi urmăream din ochi făptura frumos alcătuită. 

— în orice caz, am spus, pot să vin în ajutorul celui pe care-l 
văd în dumneata; nu riîvnesc să fac mai mult! 


A clătinat din cap cu neîncredere, fără a se uita la mine. Mă 
înfierbîntasem. 

— Şi, totuşi, am insistat din nou, eu pot să fac mai mult; eu fac 
mai mult chiar în momentul ăsta... Mă încred în dumneata.. 


— Banii... . începu el. 

— Pe cuvîntul meu, ai merita să-ţi spun să te duci dracului! am 
strigat, silindu-mă să par cît mai indignat. 

Surprins, el a suris, iar eu am continuat atacul: 

— Nu e de loc o chestiune de bani. Eşti prea superficial! i-am 
spus. (Şi, în acelaşitimp, mă gindeam în sinea mea: „Uite 
că merge! ... Poate că, la urma urmei, aşa şi este.") Priveşte 
scrisoarea pe care vreau să ţi-o încredinţez. Scriu unui om 
căruia nu i-am cerut niciodată nici o favoare, şi-i scriu despre 
dumneata în termeni pe care nu te încumeţi să-i folo-seşti decit 
atunci cînd vorbeşti de un prieten intim. îmi iau răspunderea 
deplină în privinţa dumitale. lată ceea ce fac... . Şi într-adevăr, 
dacă ai cugeta puţin la ce înseamnă asta... 

Şi-a înălţat capul. Ploaia încetase; numai streaşină mai vărsa 
lacrimi cu un picur absurd: „Pic...pic...pic". e e dincolo de 
fereastră. Era linişte în odaie, cu umbrele înghesuite toate în 
colţuri, departe de flacăra liniştită a luminării ridicată în sus, ca 
un pumnal; faţa lui Jim mi-a părut deodată scăldată într-o lumină 
dulce, de parcă s-ar fi ivit zorile. 

— Dumnezeule! a exclamat el. Ce frumos din partea dumi' tale! 
Dacă şi-ar fi scos limba la mine în semn de batjocură, nu m-aş fi 
simţit mai umilit. îmi ziceam în sinea mea: „Să te înveţi minte să 
mai trăncăneşti prostii!" Ochii lui mă priveau însă drept în faţă şi 
mi-am dat seama că n-aveau o căutătură batjo- 

140 

coritoare. Deodată a început să se frămiînte dezordonat, ca o 
figurină de lemn trasă de sfori. îşi ridica braţele, apoi le lăsa în 
jos, plesnindu-şi palmele. Devenise alt om. 

— Şi eu care nu înţelegeam! a strigat Jim. Apoi, deodată, şi-a 
muşcat buzele şi s-a încruntat. Mare tîmpit am fost. . . a adăugat 
foarte încet şi cu ton îngrozit. Dumneata eşti un om straşnic! a 
urmat cu o voce surdă. 

Mi-a apucat mîna, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima 
dată, dar a lăsat-o să cadă imediat. 

— Cum ?! Asta-i ceea ce eu ... Dumneata ... Eu... se bilbilia. 


Apoi, revenind la atitudinea-i flegmatică, aş putea spune 
chiar de catîr, a început grav: Aş fi o brută acum dacă... şi 
glasul părea că i se stinge. 
— Să nu mai vorbim despre asta . . . i-am spus, aproape speriat 
de acea manifestare emotivă, sub care se întrezărea o exaltare 
ciudată. 
Trăsesem din întîmplare sfoara jucăriei, ca să zic aşa, fără să-i 
cunosc bine mecanismul. 
— Acum trebuie să plec, mi-a spus. Dumnezeule ! Dumneata 
nvai ajutat... da, da... Nu pot sta liniştit... Asta îmitrebuia!. 
Mă privea uimit şi admirativ: Chiar asta!... 
Fireşte că asta îi trebuia. Puteam să pun rămăşag zece contra ; 
unu că-l salvasem de la moartea prin foame, de acea foame 
specială care mai totdeauna îşi dă mîna cu beţia. Asta era totul. 
Nu-mi făceam nici o iluzie din punctul ăsta de vedere, dar 
privindu-l, mă întrebam ce iluzie putea fi aceea care pe el, [în 
ultimele trei minute, îl răscolise pînă în fundul inimii. îi pusesem 
cu sila în mînă mijloacele cu care putea să se descurce mai 
departe cinstit în viaţă, să-şi facă rost de mîncare, băutură şi un 
adăpost cum se cade în ceasul cînd sufletul lui rănit ar fi putut 
să dea buzna şi să se zbată în cine ştie ce văgăună, unde să 
moară de foame, ca o pasăre cu aripile frînte. lată ce-i dăru- 
isem: un lucru de nimic; totuşi — luaţi seama — felul în care-l 
primise făcea ca lucrul acela să crească, la lumina firavă a lumi- 
nării, ca o umbră enormă, vagă, şi poate periculoasă. 
— Să nu te superi că nu găsesc cuvintele potrivite, a izbucnit el. 
Nici nu ai ce spune! Şi aseară mi-ai făcut un bine enorm. 
Ascultîindu-mă . . . ştii ? îţi dau cuvîntul că nu o dată mi-am simţi 
capul gata să plesnească ... 
Sărea . .. sărea pur şi simplu de colo-colo, îşi băga mîinile "n 
buzunare, le scotea iar, îşi arunca şapca pe cap. Nu-mi 
141 
închipuiam că era din fire atît de sprinten şi de spumos. Vă 
gindeam, văzindu-l, la o frunză uscată prinsă în virtejul vîntului 
în vreme ce o teamă ascunsă şi povara unei îndoieli nelămurite 
mă lipeau de scaun. A rămas o clipă înlemnit, neputînd parcă să 
mai mişte în faţa unei descoperiri. 
— Mi-ai redat încrederea! a spus el simplu. 
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, încetează, dragul 
meu! l-am implorat, de parcă m-ar fi jignit. 


— Bine ! Uite că tac ... şi de aici înainte . . . Totuşi, nu mă poţi 
împiedica să gîndesc . . . Nu face nimic! ... Dar am să 
dovedesc! 

A fugit la uşă, a şovăit o clipă cu capul plecat, apoi s-a întors cu 
pas hotărît. 

— M-am gindit întotdeauna că dacă un individ ar putea 
reîncepe cu o pagină curată ... Şi iată că dumneata acum . . . în 
oarecare măsură ... da ... o pagină curată... 

Am făcut un semn cu mîna, şi el a ieşit fără să se mai uite 
înapoi; zgomotul paşilor s-a stins treptat dincolo de uşa închisă; 
era mersul hotărît al unui om care umblă în plină zi. 

Cît despre mine, singur în faţa acelei singure luminări, am 
rămas grozav de ... neluminat. Nu mai eram destul de tînăr ca 
să văd, la fiecare cotitură de drum, frumuseţea ce însoţeşte, în 
bine şi în rău, fiecare pas al nostru. Surideam la gîndul că dintre 
noi doi, el este acela care, la urma urmei, stăpîneşte lumina. ŞI 
m-am simţit trist. O pagină curată a spus? Ca şi cum cuvintul 
iniţial al fiecăruia dintre destinele noastre n-ar fi. săpat în slove 
nepieritoare pe faţa unei stînci. . . 

Capitolul XVIII 

Şase luni după aceea, prietenul meu (un celibatar între două 
vîrste, cinic, renumit pentru excentricitatea lui şi care avea o 
moară de orez) mi-a scris o scrisoare. Socotind, după căldura 
recomandaţiei mele, că aş fi bucuros să am ştiri despre 
protejatul meu, insista asupra calităţilor lui Jim. Ştirile păreau a 
fi liniştitoare şi reale. 

„Neninu în stare să găsesc ceva mai bun în inima mea decit o 
toleranţă resemnată pentru orice individ de felul meu, am trăit 
pînă acum singuratic într-o casă care, chiar în acest climat torid, 
poate fi considerată prea mare pentru un singur om. 

142 

IL-am adus de cîtva timp să locuiască la mine. Se pare că n-am 
făcut o greşeală." 

Citind scrisoarea, mi s-a părut că prietenul meu găsise ţjn inima 
lui mai mult decit îngăduinţă faţă de Jim, aş spune chiar 
începutul unei adevărate afecţiuni. Fireşte că-şi arăta motivele 
în felul său particular. Mai întîi, în pofida climatului, Jim îşi păstra 
frăgezimea. „Dacă ar fi fost fată — scria prietenul meu — s-ar fi 
putut spune că înfloreşte. . . înfloreşte modest, |ca vioreaua, şi 
nu ca neobrăzatele flori de la tropice." Trăia Hn casă de şase 


săptămîni şi nu încercase pînă acum nici să-l bată pe umăr, nici 
să i se adreseze cu „,bătrine" sau să-l facă să se simtă o fosilă 
din vremuri antice Nu flecărea vrute şi nevrute, ca toţi tinerii. 
Era blajin, nu vorbea mult despre el şi, „slavă Domnului — scria 
prietenul meu — nu e nici prea isteţ". Se pare însă că Jim era 
destul de isteţ ca să pretuiască discret umorul bătrînului, în 
vreme ce, pe de altă parte, îl distra prin naivitatea lui. „Are încă 
rouă pe el, şi de cînd am avut ideea fericită să-i dau o cameră în 
casă şi să-l iau la masă cu mine, mă simt şi eu mai puţin 
veştejit. Zilele trecute ce crezi că i-a dat prin cap ? A traversat 
camera numai ca să-mi deschidă uşa; şi m-am simţit în contact 
mai strîns cu omenirea decit fusesem de ani întregi. Ridicol, nu-i 
aşa? Bănuiesc, desigur, că e ceva la mijloc, un lucru nu tocmai 
curat — şi pe care dumneata îl ştii bine — dar dacă e vorba de 
ceva grozav de urit, cred că se poate face aşa ca să tragi cu 
buretele pe deasupra, în ce mă priveşte, declar că nu mi-l pot 
închipui vinovat de ceva mai rău decit să fi furat fructe dintr-o 
livadă. E vorba ţie ceva mult mai rău? Poate că dumneata ar fi 
trebuit să-mi spui; dar a trecut atita timp de cînd amîndoi am 
ajuns sfinţi încît poate ai uitat că şi noi am păcătuit pe vremuri. . 
„S-ar putea să te întreb într-o zi, şi atunci te-aş ruga să-mi spui 
totul. N-aş vrea să-l întreb pe el pînă cînd n-am o idee despre ce 
este vorba. Afară de asta, e încă prea devreme . .. Lasă-l să-mi 
mai deschidă uşa de cîteva ori..." 

Aşa cu prietenul meu! Eram de trei ori încîntat — de felul în care 
se prezenta Jim, apoi de tonul scrisorii şi de deş-teptăciunea 
mea personală. Desigur că ştiusem ce fac; mă Pricepeam la 
oameni, şi aşa mai departe. Şi ce-ar fi ca din această JWilnire să 
iasă ceva admirabil şi neaşteptat? în seara aceea, Wfttins pe un 
şezlong, la umbra cortului meu de la pupa (era 

143 

în portul Hong-Kong), puneam, în numele lui Jim, piatra de 
temelie a unui castel în Spania. 

Am făcut o nouă călătorie spre nord, şi la întoarcere am văzut 
că mă aştepta altă scrisoare de la prietenul meu. A fost cel dintii 
plic pe care l-am deschis. „,„Nu lipseşte nici o lingură pe cît ştiu 
eu — stătea scris în prima linie — şi nici n-arn avut curiozitatea 
să cercetez. A plecat, lăsînd pe masa din sufragerie citeva 
cuvinte de scuză, ceea ce înseamnă sau nerozie sau lipsă de 
suflet. Probabil amîndouă ... iar pentru mine e totuna. Dacă mai 


ai cumva şi alţi tineri misterioşi, de rezervă, permite-mi să-ţi 
spun că mi-am închis prăvălia definitiv şi pe vecie. Este ultima 
excentric'tate de care m-am făcut vinovat. Să nu-ţi închipui nici 
o clipă că-mi pasă cituşi de puţin; dar e foarte regretat la 
partidele de tenis, şi în ce mă priveşte, am spus la club o 
minciună plauzibilă" ... 

Am aruncat scrisoarea la o parte şi am început să caut în 
maldărul de pe masă pînă cînd am dat de scrisul lui Jim. Cui i-ar 
veni vreodată să creadă aşa ceva? Era o probabilitate de unu la 
sută! Dar probabilitatea asta există totdeauna! Mecanicul 
secund de pe „Patna'" sosise la prietenul meu într-o stare mai 
mult sau mai puţin de plins şi fusese angajat temporar să 
supravegheze maşinăria morii. „Nu puteam să suport fami- 
liaritatea acelei mici bestii!" îmi scria Jim dintr-un port de mare, 
la şapte sute de mile sud de locul unde ar fi putut trăi în belşug. 
„Deocamdată sînt la «Egstrom şi Blake», antre-prencri de 
vapoare, în calitate de curier, ca să spun lucrului pe nume. 
Pentru referinţe, le-am dat numele dumitale, pe care bineînţeles 
că-l cunoşteau, şi dacă le-ai scrie un cuvînt în favoarea mea, s- 
ar putea ca angajamentul să devină definitiv." 

Eram zdrobit sub ruinele castelului meu, dar fireşte că am scris 
ce dorea. înainte de sfîrșitul anului, noul meu contract m-a dus 
în direcţia aceea şi am avut prilejul să-l văd pe Jim. 

Era tot la „Egstrom şi Blake", şi ne-am întîlnit în încăperea pe 
care o numeau „salonul nostru", lîngă magazie. Tocmai se 
întorcea, după ce acostase un vapor, şi se îndreptă spre mine cu 
capul în piept, gata parcă de luptă. 

— Ce ai de spus în apărarea dumitale ? l-am întrebat îndată ce 
ne-am strîns mîna. 

— Ce-am scris . .. nimic mai mult! a răspuns el îndărătnic 

144 

— Mecanicul acela a flecărit... sau ce s-a întîmplat ? 
am insistat eu. 

S-a uitat la mine surizînd încurcat: 

— Oh, nu, n-a spus nimic. Făcea din asta un fel de chestie 
confidențială, între noi doi. Era cum nu se poate mai misterios 
de cîte ori veneam la moară; îmi făcea cu ochiul într-un fel 
foarte respectuos, ca şi cum ar fi spus: „Ştim noi ce ştim..." 
Extrem de servil şi de familiar ... îţi dai seama . . . S-a aruncat 
pe un scaun, cu ochii în jcs: într-o zi, pe cînd eram din întîm- 


plare singuri, individul a avut îndrăzneala să-mi spună: „Ei bine, 
domnule James — acolo mi se spunea „domnul James", ca şi 
cum aş fi fost feciorul firmei — iată-ne din nou împreună. E mai 
bine aici decît pe riîşniţa aia veche, nu-i aşa?" Era îngrozitor ! L- 
am privit lung, dar el făcea pe şmecherul. ,,N-avea grijă, 
domnule, zice el, eu ştiu să recunosc un gentleman cînd dau de 
unul, şi mai pricep şi ce simte un gentleman. Sper, cu toate 
astea, că voi fi menţinut în slujba asta. Am dus şi eu zile grele 
pe porcăria aia de hodoroagă «Patna»!" Dumnezeule! Era 
îngrozitor. Nu ştiu ce aş fi spus sau aş fi făcut dacă nu l-aş fi 
auzit chiar atunci pe domnul Denver chemîndu-mă pe 
culoar. Era ora dejunului, şi am plecat amindoi prin curte şi prin 
grădină spre bungalow. El a început să mă necăjească în felul 
său mucalit. . .. Cred că ţinea la mine... 

O clipă Jim rămăsese tăcut. 

— Ştiu că ţinea la mine. Şi tocmai pentru asta îmi venea atit de 
greu . .. Un om minunat! în dimineaţa aceea şi-a lunecat 
degetele sub braţul meu ... Şi era prietenos cu mine...A 
izbucnit într-un rîs scurt, apoi şi-a lăsat bărbia în piept. Ah... 
cînd îmi aduceam aminte de felul cum îmi vorbise bestia aia 
infectă — a început el deodată cu o voce tremură-rindă — mi- 
era silă de mine. .. Cred că mă înţelegi. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mai mult decit un părinte! a exclamat, apoi vocea i s-a stins. 
Ar fi trebuit să-i spun totul. Nu putea merge în felul ăsta mai 
departe, nu-i aşa? 

— Ei şi ? am murmurat eu după o clipă de aşteptare. 

— Am preferat să plec, a spus încet. E ceva care trebuie 
îngropat. 

în magazie se auzea glasul ascuţit şi răspicat al lui Blake 
cicălindu-l pe Egstrom. Erau asociaţi de cîțiva ani, şi în fiecare zi, 
de cînd se deschideau uşile şi pînă cînd se închideau, Blake, 
145 

un bărbat scund, cu părul lins, lucios ca antracitul şi cu ochii 
trişti ca nişte mărgele, putea fi auzit tărbăcindu-şi fără încetare 
asociatul, cu un fel de mînie muşcătoare şi plîngăcioasă. Gălăgia 
aceea permanentă făcea parte din local, ca tot ce se găsea 
acolo * chiar străinii ajungeau repede să nu mai ia cearta în 
seamă, afară poate cînd bombăneau: „Ce pacoste!" sau se 
ridicau pe neaşteptate ca să închidă uşa „salonului". 


în ce-l priveşte pe Egstrom, un scandinav osos şi trupeş, cu nişte 
imenşi favoriţi blonzi şi aerul mereu aferat, el dădea ordine mai 
departe, controla coletele, făcea facturi sau scria în picioare la 
pupitrul înalt, fără să-i pese de hărmălaie, ca şi cum ar fi fost 
surd buştean. Cînd şi cînd, scăpa de formă un „ssst. .." plictisit, 
dar care nu producea şi nici nu era de aşteptat să producă cel 
mai mic efect. 

— Se poartă bine aici cu mine, spunea Jim. Blake e cam 
bădăran, Egstrom e însă la locul lui. 

S-a ridicat sprinten şi, pornind cu paşi măsuraţi către un 
telescop pe trei picioare, instalat în faţa ferestrei şi îndreptat 
spre radă, a început să privească. 

— lată nava care a rămas în pană toată dimineaţa, a spus el 
încet. Acum are puţin vînt şi va intra în port, a adăugat liniştit. 
Trebuie să ajung pe bord. 

Ne-am strîns mîna în tăcere, şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Jim ! l-am strigat. S-a întors cu mîna pe clanţă. Dumneata, 
dumneata ai dat cu piciorul unei adevărate comori! 

A traversat tot „salonul" ca să se întoarcă spre mine. 

— Un bătrîn atît de admirabil! a zis el. Cum aş fi putut 1. e 
Cum aş fi. putut? ... Buzele i s-au crispat: Aici n-are 
importanţă. 

— Oh! Măi... măi... am început, spărgindu-mi capul să 
găsesc un cuvint nimerit, dar înainte să-mi dau seama că nu era 
epitet să i se potrivească, dispăruse. 

Am auzit afara vocea joasă şi plăcută a lui Egstrom, rostind 
vesel: 

— Este „Sarah W. Granger", Jimmy, trebuie să încerci să 
ajungi primul pe bord. 

Numaidecit Blake s-a şi amestecat, ţipînd ca un papagal turbat: 
— Spune-i căpitanului că are aici nişte scrisori. Asta o sa-i 
aducă-ncoa. Auzi, domnule ... cum te cheamă ? 

Apoi vocea lui Jim, care-i răspundea lui Egstrom, cu copilăresc în 
ton: 

146 

— Foarte bine, am să cîştig cursa. 

S-ar fi zis că manevrarea bărcii era o mîngiiere pentru el în 
pîrlita asta de treabă. 

După aceea nu l-am mai văzut, dar la a doua călătorie (aveam 
un contract de şase luni), m-am dus pe la depozit. De la zece 


metri de uşă am auzit gura lui Blake; cînd am intrat, mi-a 
aruncat o privire cumplit de amărită; Egstrom s-a îndreptat spre 
mine numai suris şi mi-a întins o mînă mare, osoasă. 

— Bucuros că vă văd, căpitane ... Ssst!... Mă gîndeam eu că o 
să mai treceţi pe aici. . . Ce-aţi spus, domnule ?... Ssst... 

El ? ... Ne-a părăsit. . . Poftiţi în salon... 

După ce a trîntit uşa, glasul ascuţit al lui Blake se auzea slab, ca 
al unui om care strigă disperat în pustiu... 

— Ne-a pus şi în mare încurcătură. S-a purtat rău cu noi, trebuie 
să vă spun... 

— încotro s-a dus? Dumneata ştii? m-am interesat eu. 

— Nu. Şi l-ai fi întrebat degeaba, a răspuns Egstrom îndatoritor. 
Stătea în picioare, în faţa mea, cu favoriţii lui mari, cu braţele 
care-i atirnau stinghere şi cu un lanţ subţirel de argint căzut pe 
jos de tot pe o vestă ponosită de postav albastru. 

— Astfel de om nu pleacă undeva anume. 

Eram prea surprins de ştire ca să-l mai întreb ce a vrut să 
spună, iar el a adăugat: 

— Ne-a părăsit. . . staţi să văd. . . chiar în ziua cînd vapori cu 
nişte pelerini care se întorceau de la Mecca a făcut escală 

aici, cu două pale rupte la elice. Sînt trei săptămîni de atunci... 
— Nu s-a spus oare ceva despre cazul „Patna" ? am întrebat, 
bănuind dezastrul. 

Egstrom a tresărit şi s-a uitat la mine, parcă aş fi fost un râjitor. 
— Da, vezi bine! Cum de ştiţi ? Cîţiva dintre ei au vorbit despre 
asta, aici. Era un căpitan, sau doi, directorul atelierului 
mecanic „Vanlo" din port, alţi doi sau trei şi cu mine. Jim era şi 
el de faţă; mînca un sandviş şi bea un pahar cu bere. Cînd 
avem treabă, ştiţi, căpitane, nu mai e timp pentru o 
gustare ca lumea. Stătea la masa asta şi îmbuca sandvişuri, 
iar noi, ceilalţi, ne strînsesem în jurul lunetei, privind vaporul 
acela care intra în port. Curînd după aceea, directorul de la 
»Vanlo" a început să vorbească despre patronul „Patnei"; 
făcuse o dată nişte reparaţii pentru el şi, pornind de-aici, ne-a 
147 

mai spus şi ce rablă era vasul şi cîţi bani cîştigase cu el. A 
amintit de ultima lui călătorie, şi atunci am început să vorbim cu 
toţii. Unii spuneau una, alţii alta, nu mare lucru, ce-ai putea 
spune şi dumneata sau oricare altul. Şi ce-am mai ris! Căpitanul 
O'Brien de pe „Sarah W. Granger", un bătrîn voinic şi gălăgios, 


cu baston, şedea şi ne asculta în fotoliul acela. A lovit deodată 
cu bastonul în podea, strigind tare: „Lagşii!..." Am tresărit cu toţii. 
Directorul atelierelor „Vanlo" ne-a făcut cu ochiul şi l-a întrebat: 
„Ce s-a întîmplat, căpitane O'Brien?" „Ce s-a întîmplat? Ce s-a 
întîmplat? a început bătrînul să ţipe. Şi, mă rog, de ce rideţi? Nu 
e nimic de ris. E o ruşine pentru umanitate, asta e! Mi-ar fi. 
greață să fiu văzut cu unul dintre oamenii ăştia! Da, domnule!" 
Părea că-mi iscodeşte privirea, şi atunci am răspuns politicos: 
„Laşi, zic eu, desigur, căpitane O'Brien, şi nici mie nu mi-ar 
plăcea să-i văd aici, aşa că la noi puteţi fi liniştit, căpitane 
O'Brien. Nu vreţi să beţi ceva răcoritor?" ‚Du-te naibii cu 
băutura ta, Egstrâm! zice el cu o sclipire în ochi. Cînd oi vrea 
băutură, cer eu în gura mare. O să plec. Acum, aici pute." Au 
izbucnit în rîs cu toţii, şi hai să ies şi eu după bătrîn. Şi ce văd, 
domnule, afurisitul de Jim pune şi el jos sandvişul ce-l avea în 
mînă şi porneşte în jurul mesei spre mine; avea acolo paharul 
plin cu bere. „Plec, zice el, chiar aşa ..." „Nu-i încă unu şi jumă- 
tate, zic eu; poţi să mai tragi un fum". Gîndeam c-o fi cre-zînd c- 
a venit timpul să plece la lucru. Dar cînd am înţeles ce vrea să 
facă, mi-au căzut braţele, uite-aşa . . . Nu poţi da, domnule, de 
un om ca el în fiecare zi, ştiţi dumneavoastră; un adevărat 
demon pe o corabie cu pinze; gata să iasă în larg la mile 
depărtare ca să întîmpine vasele pe orice vreme. Nu o dată cite 
un căpitan intra aici uluit, şi primul lucru care-l spunea 

era: , .Egstrom, ăsta-i un fel de nebun de legat pe care-l aveţi 
voi ca agent maritim. îmi căutam drumul în zori, cu un pic de 
vînt, cînd ce să văd? O barcă aproape scufundată ieşea din 
ceaţă chiar sub etrava mea; valurile pe deasupra catargului, doi 
negri speriaţi pe panouri şi un demon urlînd la cîrma: « Hei! Hei! 
Corabie, hola ! Căpitane ! Hei Hei! Casa „Egstrom şi Blake"!... 
Prima care vă vorbeşte! Hei Hei! „Egstrom şi Blake" ! Hello! 
Hei!» Trage un ghiont negrilor ... ei întind pînzele ... pe un timp 
ca ăsta ... o porneşte înainte ţipînd, urlînd la mine să-ntind 
pînzele, că-mi arată el drumul. - e mai mult drac decit om ! N- 
am văzut în viaţa mea o corabie mînuita 


148 
în felul ăsta. Nu putea să fie beat... nu-i aşa ? Un băiat atit de 
liniştit şi domol la vorbă . ... roşea ca o fată cînd s-a urcat pe 


bord ...' Credeţi-mă, căpitane Marlow, cînd Jim se avînta, nu era 
chip să ne înhaţe nimeni o corabie străină . . . Ceilalţi furnizori 


de vapoare rămăseseră cu vechea clientelă, şi... Egstrom părea 
copleşit de emoție: Da, domnule, ai fi zis că n-ar fi şovăit să facă 
o sută de mile în larg, într-o hodoroagă, ca să cîştige pentru 
firmă o navă în plus. De-ar fi fost afacerea lui personală şi toate 
în seama lui, n-ar fi putut face mai mult. Şi acum .. . aşa 
deodată ... în felul ăsta! Gîndesc eu în sinea mea: „Oho ! se urcă 
pretenţiile . . . ăsta-i necazul, nu-i aşa ?... Foarte bine..." Zic 
eu: „Nu e nevoie să umbli cu fofirlica, Jimmy; spune pe şleau... 
oricît, dar rezonabil..." El se uită la mine de parcă ar fi vrut să 
înghită ceva ce-i sta în git. „Nu pot să mai rămîn aici." ,„Ce 
năzdrăvănie mai e şi asta?" l-am întrebat. El dă din cap, şi am 
văzut, domnule, * în ochii lui că era ca şi plecat! Atunci m-am 
întors spre el şi l-am dăscălit în fel şi chip: „De ce fugi, mă rog, 
de aici? îl întreb. Ţi-a făcut cineva ceva ? Ce te-a băgat în 
sperieţi ? N-ai minte nici cît un şobolan; ei n-o şterg de pe un 
vapor bun. Unde crezi c-o să te cuibăreşti mai bine tu aşa, şi tu 
pe dincolo?!. . ." L-am făcut de parcă-i venea leşin, pot să v-o 
spun. „Firma asta nu se scufundă", zic eu. A sărit cît colo: 
„Rămas bun", zice el, dînd din cap ca un lord. „Dumneata nu 
eşti un om rău, Egstrom. Dar îţi dau cuvintul că dacă mi-ai 
cunoaşte motivele, n-ai încerca să mă păstrezi |" „Asta-i cea mai 
mare minciună pe care ai spus-o în viaţa ta", zic eu. „Ştiu şi eu 
ce ştiu". Aşa de rău m-a scos din sărite, că mi-a venit să rîd: „Nu 
poţi să stai nici măcar pînă-ţi bei paharul cu bere, mă 
nenorocitule 1"... Nu ştiu ce-l apucase; parcă nu mai putea să 
găsească uşa; lera ceva comic, zău, căpitane. l-am băut eu 
berea. „Ei, dacă eşti aşa grăbit, o beau eu, în sănătatea ta, zic. 
Numai ţine minte vorbele mele: dacă o s-o ţii mereu aşa, o să-ți 
dai seama curînd că pămîntul nu-i destul de mare pentru tine. 
Asta-i tot!" Mi-a aruncat o privire cruntă şi a luat-o la goană, cu 
un chip numai bun să sperie plozii. 

Egstrom a oftat amarnic, pieptănîndu-şi cu degetele-i noduroase 
unul dintre favoriţii blonzi. 

— De atunci n-am fost în stare să mai găsesc om de ispravă ca 
el. Nimic decît necazuri, necazuri şi iar necazuri în afaceri. Şi 
cum aţi dat peste el, căpitane, dacă îmi e îngăduit să întreb ? 
149 

— Era secundul „Patnei" pe timpul faimoasei călătorii i- 
am spus, simțind că datoram o explicaţie. 

Egstrom a rămas o clipă mut, cu degetele-i băgate în smocul de 


păr de pe obraz, apoi a izbucnit: 

— Şi cui dracu îi păsa de asta ? 

— Cred că nimănui, am încuviinţat. 

— Dar, oricum ... al naibii om ca să plece el aşa! . .. Şi-a băgat 
deodată favoritul stîng în gură şi a rămas mirat. 

— Aoleu, a exclamat, i-am spus că pămîntul nu-i destul de mare 
să aibă unde tot fugi! ... 

Capitolul XIX 

V-am povestit pe larg aceste două episoade ca să vă arăt cum 
reacţiona Jim în noile condiţii de viaţă. Au mai fost şi altele de 
soiul ăsta, mai multe decît aş putea să număr pe degetele 
miîinilor mele. Toate trădau aceeaşi pornire obsedantă şi 
absurdă, care împrumuta nimicnicei lor un sens profund şi 
patetic. E poate un act de eroism prozaic să-ţi arunci pîinea de 
toate zilele ca să-ţi păstrezi mîinile libere în vederea unei trînte 
cu o nălucă. Au mai făcut-o şi alţii înaintea lui (deşi noi, care am 
trăit atitea, ştim foarte bine că nu sufletul hăituit, ci trupul 
înfometat îl plămădeşte pe proscris), iar oameni care au mîncat 
şi voiau să mănînce în fiecare zi aplaudau această nebunie 
onorabilă. Dar Jim era într-adevăr nenorocit, căci întregul 
neastîmpăr nu putea să-l elibereze de obsesia lui. Plana mereu o 
îndoială asupra curajului său. Se pare însă că, într-adevăr, e 
imposibil să dobori stafia unui fapt. Poţi să o înfrunţi sau s-o 
ocoleşti, şi chiar am dat de unul sau doi inşi care puteau face cu 
ochiul unor fantome familiare. Fireşte, Jim nu era astfel de om; 
eu n-am putut însă niciodată desluşi dacă prin linia lui de 
conduită năzuia să ocolească stafia sau s-o înfrunte. 

Mi-am bătut capul doar ca să descopăr că, aşa cum se întîmplă 
cu toate acţiunile noastre, diferenţa era prea subtilă pentru a fi 
percepută. Putea să fi fost fugă, dar putea să fi fost un mod de 
luptă. în ochii oamenilor de duzină Jim apărea ca un hoinar, 
pentru că ăsta era aspectul cel mai hazliu; după un timp, a ajuns 
să-l ştie toată lumea, şi chiar să-i meargă faima în cuprinsul 
pribegiilor lui (pe o rază, să zicem, de două 

150 

mii de mile), aşa cum se întîmplă într-un ţinut întreg cu nebunul 
satului. De pildă, la Bangkok, unde îşi găsise o slujbă la fraţii 
Yucker, care arendau vapoare şi făceau negustorie cu lemn de 
teek 1, era aproape sfişietor să-l vezi umblînd în arşiţa soarelui, 
stringindu-şi la piept secretul cunoscut şi de trunchiurile 


copacilor din lungul fluviului. Schomberg, patronul hotelului 
unde locuia Jim, era un alsacian păros, voinic, şi un colportor 
neobosit al tuturor zvonurilor locale scandaloase; îşi punea 
amiîndouă coatele pe masă şi împărtăşea versiunea trandafirie a 
poveştii lui Jim oricărui oaspete dispus să soarbă ştiri împreună 
cu cele mai scumpe lichioruri. „Şi, notaţi bine, e cel mai drăguţ 
om din lume, cu totul superior", era concluzia sa generoasă. 
Dacă Jim a izbutit să rămînă şase luni împlinite la Bangkok, asta 
se datorează numai consumatorilor în trecere care frecventau 
localul lui Schomberg. Am observat că oameni cu totul străini 
erau atraşi de el, aşa cum eşti atras de un copil drăguţ. Avea o 
atitudine rezervată, dar înfăţişarea lui, părul, ochii, surisul îi 
creau prieteni pe oriunde mergea. Şi bineînţeles că nu era nici 
prost. L-am auzit pe Siegmund Yucker (elveţian de origine), 
bărbat blind, mistuit de o dispepsie cumplită şi atit de groaznic 
de şchiop, încît capul îi descria un sfert de cerc la fiecare pas, l- 
am auzit declarînd că pentru un om atit de tînăr, „jim avea o 
mare gabacitate", de parcă ar fi fost vorba de conţinutul unui 
volum. 

— De ce nu-l trimiteţi pe şantier ? i-am sugerat, îngrijorat. (Fraţii 
Yucker aveau concesiuni şi păduri de teek în interior.) Dacă este 
capabil, cum spui dumneata, atunci va lucra cu spor; şi din 
punct de vedere fizic este foarte potrivit; s-a bucurat totdeauna 
de o sănătate excelentă. 

— Ah, mare lugru în ţara ast' să n-ai dizbebzie! a oftat invidios 
sărmanul Yucker, privindu-şi pe furiş stomacul supt. 

L-am lăsat bătînd darabana cu degetele pe masă şi murmu-rînd 
visător: ‚Es ist eine Idee ! Es ist eine Idee !" 2 Din nenorocire, în 
aceeaşi seară s-a întîmplat la hotel ceva neplăcut. 

Nu ştiu dacă pot să-l condamn pe Jim foarte tare, dar a fost într- 
adevăr un incident regretabil. Unul dintre acele con- 

1 Copac din Asia şi Oceania tropicală, al cărui lemn serveşte la 
fabricarea vapoarelor. 

2 Eo idee! E o idee I (germ.) 

151 


flicte nefericite de bar, în care cealaltă parte era un danez cu 
ochi saşii, pe a cărui carte de vizită stătea scris dedesubtul unui 
nume fals: „Prim locotenent în marina regală siameză". 
Individul, bineînțeles, n-avea habar să joace biliard, dar cred că 


nu-i plăcea să fie bătut. Băuse îndeajuns ca să devină dez- 
gustător după a şasea partidă, şi făcuse nişte observaţii dispre- 
ţuitoare la adresa lui jim. Cei mai mulţi de acolo nu auziseră ce- 
a spus, iar cei care auziseră păreau să nu mai ţină bine minte 
din pricina urmărilor nenorocite care s-au arătat îndată. A fost 
un noroc pentru danez că ştia să înoate, căci camera dădea pe o 
verandă sub care curgea fluviul Menam, cu apă repede şi 
neagră. O barcă cu chinezi, porniţi probabil să facă vreo tilhărie, 
l-a pescuit pe ofiţerul regelui Siamului, şi către miezul nopţii, Jim 
a sosit fără pălărie la bordul vaporului meu. 

— Toată lumea de acolo pare să ştie, mi-a declarat gifiind încă 
de pe urma luptei, ca să spun aşa. 

Regreta în general ce se întîmplase, deşi în cazul acela, spunea 
el, „nu am avut de ales". îl amăra mai mult însă faptul că toată 
lumea cunoştea atît de amănunţit povara lui dureroasă, de 
parcă ar fi purtat-o, tot timpul, pe umeri. Fireşte că, după toate 
astea, nu putea să mai rămînă în oraş. Era condamnat de toată 
lumea pentru violenţa lui brutală, atît de nepotrivită unui om în 
situaţia-i delicată; unii susțineau că fusese ruşinos de beat în 
timpul acela; alţii îi criticau lipsa de tact. Chiar Schomberg era 
tare supărat: „E un tînăr foarte drăguţ, îmi explica el, dar şi 
locotenentul e un băiat de prima mînă. la cina în fiecare seară la 
table d'hâte, ştii dumneata ... Şi s-a mai rupt şi un tac de biliard. 
Nu pot permite asta! Cel dintii lucru, azi-dimineaţă, am 
prezentat scuzele mele locotenentului, şi cred, în ce mă 
priveşte, că totul s-a aranjat; dar gîn-deşte-te, căpitane, dacă 
fiecare şi-ar face aşa de cap !... Cum ? *' Omul ar fi putut să 
se înece! lar aici n-am unde să alerg să cumpăr un tac nou... A 
trebuit să scriu în Europa ca să-mi trimită . .. Nu, nu!... O fire ca 
asta nu merge .. .' Schom-berg”era tare mîhnit de cele 
întîmplate. 

Asta a fost cel mai grav incident în toată . .. toată fuga de 
oameni a lui Jim. Nimeni nu putea să regrete mai mult decit 
mine; căci dacă pînă atunci se spunea cînd i se rostea numele: 
„Da, da, ştiu! A colindat mult pe aici. . .", în schimb evitase, 
oricum, să fie vorbit de rău şi hulit; această ultimă întîmplare, 
însă, m-a pus pe ginduri, căci dacă nervozitatea 

152 

lui excesivă l-ar fi împins să se vire în încăierări prin cîrciumi, 
risca să-şi piardă reputaţia de nebun inofensiv, ca S'O capete pe 


aceea de vagabond ordinar. .. Cu toată încrederea pe care o 
aveam în el, nu mă puteam opri să gîndesc că, în asemenea 
cazuri, de la nume pînă la faptul în sine nu e decit un pas. 
înţelegeţi, sper, că aşa stînd lucrurile, nu mă mai puteam gîndi 
să mă spăl pe miini în ce-l privea. L-am luat din Bangkok pe 
vaporul meu şi am avut o traversare cam lungă. Era mişcător 
să-l vezi cum se închidea în el. Un marinar, chiar dacă-i simplu 
călător, se interesează de vapor şi priveşte viaţa mării din jur cu 
plăcerea critică a unui pictor, de pildă, în faţa lucrării unui 
confrate. Marinarul este „pe punte", în orice sens al cuvîntului; 
dar Jim al meu, dimpotrivă, a stat pitit jos cea mai mare parte a 
timpului, ca şi cum ar fi fost un călător clandestin. M-a 
impresionat atît de mult, încît am evitat să vorbesc despre 
chestiuni profesionale, cum e firesc între doi marinari în cursul 
unei traversări. Zile întregi n-am schimbat nici o vorbă; nu mi- 
era de loc la îndemînă să dau ordine ofiţerilor mei în prezenţa 
lui. Deseori, cînd eram singur cu el, pe punte sau în cabină, nu 
ştiam cum să ne ocolim privirile. 

Cum ştiţi, l-am plasat la De Jongh. Eram destul de bucuros să 
scap de el, în orice chip, deşi nu mă îndoiam că starea lui 
devenea de nesuferit. îşi pierduse din agerimea care-i îngăduise 
ca după fiecare înfrîngere să-şi regăsească echilibrul. într-o zi, 
pe cînd debarcam, l-am văzut stînd pe chei; apa din radă făcea 
una cu largul mării, planul lor urca pe nesimţite, iar cele mai 
depărtate nave ancorate păreau să plutească nemişcate pe cer. 
Jim îşi aştepta barca în care se încărcau, la picioarele noastre, 
provizii pentru un vas gata de plecare. După ce ne-am salutat, 
am rămas tăcuţi unul lîngă altul. 

— Dumnezeule, a zis deodată, munca asta te omoară! Mi- 
a zimbit. Trebuie să spun că, în general, ştia să fluture 

un zîmbet. N-am răspuns. îmi dădeam foarte bine seama că nu 
făcea aluzie la sarcinile lui; la De Jongh nu o ducea greu. Cu 
toate astea, îndată ce a vorbit, m-am şi convins că munca era 
ucigătoare. Nici nu m-am uitat la el. 

— Ţi-ar plăcea, i-am spus, să părăseşti de tot partea asta a 
lumii? Să încerci California, sau coasta de vest? Să văd ce pot 
face ... 

M-a întrerupt, puţin dispreţuitor: 

— Şi care ar fi deosebirea ?... 

153 


Mi-am dat seama îndată că avea dreptate. Nu era nici o 
deosebire; el nu dorea o viaţă uşoară. Bănuiam eu vag ceea ce 
căuta, ceea ce aştepta, ca să spun aşa; era ceva nu uşor de 
definit, ceva ca un fel de şansă. îi procurasem multe şanse, dar 
fuseseră simple prilejuri să-şi cîştige pîinea. Totuşi, care om ar fi 
putut face mai mult? Situaţia îmi păru disperată şi mi-am adus 
aminte de vorba bietului Brierly: „,Să-şi sape o groapă de 
douăzeci de picioare sub pămînt şi să rămînă acolo!" Mai bine 
asta, îmi ziceam, decit să aştepte imposibilul deasupra 
pămîntului. Dar nu puteai să fii sigur nici măcar de asta! Aşa că, 
înainte ca barca lui să ajungă la trei rame de chei, luasem 
hotărîrea să mă sfătuiesc în seara aceea cu Stein. 

Acest Stein era un negustor bogat şi respectat. Casa „Stein şi 
Co." (fiindcă era o casă comercială, cu un asociat care, după 
spusele lui Stein, se ocupa mai ales de insulele Moluce) făcea 
comerţ intens între insule, avînd o sumedenie de filiale stabilite 
în cele mai îndepărtate locuri, pentru a colecta produsele. 
Bogăția şi respectabilitatea lui nu erau motivele adevărate care 
mă îndemnau să-i cer sfatul. Voiam să-i mărturisesc greutatea 
prin care treceam, pentru că era unul dintre oamenii cei mai de 
încredere pe care i-am cunoscut vreodată. O lumină blîndă, de 
fiinţă bună, simplă, nefrămîntată, ca să zic aşa, şi inteligentă, se 
răsfrîngea pe faţa lui prelungă şi spînă. Obrajii căzuţi, în cute 
adînci, erau palizi ca ai unui om care a dus totdeauna o viaţă 
sedentară, ceea ce, într-adevăr, nu era cazul. Părul rar şi 
pieptănat pe spate descoperea o frunte înaltă şi lată. Aveai 
impresia că la douăzeci de ani arătase tot aşa cum arăta şi 
acum, la şaizeci. Avea o înfăţişare de student; numai 
sprincenele aproape albe, groase şi stufoase, ca şi privirea 
cercetătoare ce ţişnea de dedesubt nu erau în armonie, dacă 
pot spune astfel, cu chipul lui de cărturar. Era înalt, cam deşălat; 
girboveala-i uşoară, ca şi surisul nevinovat îl făceau să pară 
gata să-şi plece binevoitor urechea spre tine; braţele lungi, cu 
mîini mari, palide, făceau gesturi rare şi hotărite, pentru a arăta 
parcă sau a demonstra ceva. Vorbesc mai mult despre el 
fiindcă, sub această înfăţişare şi cu o fire dreaptă şi indulgentă, 
omul nostru avea o isteţime şi un curaj fizic care s-ar fi putut 
numi temeritate dacă n-ar fi fost de fapt o funcţie normală a 
trupului, un atribut inconştient, ca, de pildă, o bună digestie. Se 
spune uneori despre un om că-şi păzeşte viaţa ca pe ochii din 


cap. Asemenea zicală ar fi fost nepotrivită în cazul lui; 

154 

în tinereţe se jucase în Orient cu viaţa lui cum te joci cu o 
minge. Toate astea aparţineau însă trecutului; eu îi cunoşteam 
povestea vieţii, ca şi originea averii. Era de asemenea şi un 
naturalist de oarecare valoare, sau, poate mai potrivit, un 
colecţionar cu carte. Făcea studii mai ales în entomologie. 
Colecţia lui de buprestidae şi longicorn — o seamă de gindaci, o 
grozăvie de monştri în miniatură, ca nişte pieze-rele, deşi morţi 
şi înţepeniţi — apoi muzeul său de fluturi, neasemuiţi, filfiindu-şi 
parcă aripile neînsufleţite sub sticla casetelor, îi răspîndiseră 
faima pe tot globul. Numele acestui negustor, aventurier, într-o 
vreme consilier intim al sultanului din Malaia (pe care nu-l 
pomenea niciodată decît ca „sărmanul meu Mo-hammed 
Bonso"), devenise, datorită cîtorva baniţe de insecte moarte, 
cunoscut multor savanţi din Europa, care nu aveau idee şi, 
fireşte, nici nu se sinchiseau să afle ceva despre viaţa sau 
caracterul colecţionarului. Dar eu, care-l cunoşteam, îl socoteam 
drept omul cel mai nimerit să-mi primească mărturisirile în 
legătură cu greutăţile lui Jim... şi ale mele. 

Capitolul XX 

Seara tirziu am intrat la el în birou, după ce am traversat o 
sufragerie impunătoare, dar goală, foarte slab luminată. Casa 
era tăcută. îmi arăta drumul un servitor javanez, bătriior şi 
ursuz, îmbrăcat într-un soi de livrea alcătuită dintr-o vestă albă 
şi dintr-un sarong * galben; după ce a deschis larg uşa, a 
exclamat grav: „Stăpiîne!" şi, dindu-se la o parte, a dispărut 
misterios, de parcă ar fi fost o fantomă întrupată doar o clipă, 
special pentru acest serviciu particular. Stein s-a întors pe scaun 
şi, în mişcare, ochelarii au părut că i se ridică pe frunte. M-a 
întîmpinat glasul său liniştit şi glumeţ. Numai un ungher al 
încăperii vaste, ungherul unde se afla biroul, era puternic 
luminat de o lampă cu abajur, iar restul apartamentului spaţios 
rămînea cufundat în umbră, ca o văgăună. Rafturi înguste, pline 
de cutii negre, toate de aceeaşi mărime şi culoare, înconjurau 
pereţii, fără a-i acoperi însă din pardoseală pînă în tavan, ci 
numai ca un briu întunecat, lat de aproape patru 

1 îmbrăcăminte malaieză, compusă dintr-o bucată lungă 
de  pînză, înfăşurată în jurul taliei, purtată de ambele sexe. 

155 


picioare. Catacombele gîndacilor. Deasupra erau agăţate, ici- 
colo, tăblițe de lemn. Lumina cădea pe una dintre ele, iar 
cuvîntul Coleoptera, scris în litere de aur, strălucea misterios în 
penumbra vastă. Casetele de sticlă cuprinzind colecţia de fluturi 
erau aşezate în trei şiruri lungi, pe mese mici, cu picioare 
subţiri. Una dintre casete fusese mutată de la locul ei şi se afla 
pe biroul înţesat cu fişii lungi de hirtie înnegrite de un scris de 
mînă minuţios. 

— Uite cum mă găseşti.. . Priveşte ... mi-a spus. 

Mîna i se înălța spre o casetă în care un fluture îşi întindea în 
singuratica lui măreție aripile ca de bronz, lungi de şapte inci 
sau mai mult, cu vinişoare delicate albe şi o bordură splendidă 
din stropi galbeni. 

— în Londra dumneavoastră n-au decît un specimen ca ăsta, şi 
altceva nimic. Colecţia mea o s-o las moştenire orăşelului unde 
m-am născut. Ceva din mine... Ce-i maibun. 

S-a aplecat înainte pe scaun şi, cu bărbia sprijinită de capacul 
casetei, şi-a pironit privirile în gol. Eu stăteam în spatele lui. 

— Minunat 1 a şoptit, părînd că uitase de prezenţa mea. 
Povestea vieţii lui era ciudată. Se născuse în Bavaria şi, 

tînăr de douăzeci şi doi de ani, luase parte activă la mişcarea 
revoluţionară din 1848. Fiind încolţit, a izbutit să fugă şi a găsit 
mai întîi refugiu la un republican sărac, ceasornicar în Triest. De 
acolo a trecut la Tripoli, cu o provizie de ceasornice ieftine, ca să 
le vîndă; un debut nu prea promiţător, dar lucrurile s-au întors 
destul de bine, fiindcă aici a dat peste un călător olandez, om cu 
oarecare faimă, mi se pare, al cărui nume îmi scapă. Naturalistul 
ăsta l-a angajat ca un fel de asistent şi l-a luat cu el în Est. Timp 
de patru ani şi mai bine au colindat împreună sau separat 
Arhipelagul Indian, colectînd insecte şi păsări. Pe urmă 
naturalistul s-a întors în ţară, iar Stein, neavînd ţară unde să se 
întoarcă, a rămas pe lîngă un negustor bătrîn pe care-l 
cunoscuse în călătoriile lui din interiorul insulei Celebes, dacă se 
poate spune că Celebes are un interior. Acest scoţian bătrîn, 
singurul om alb căruia i se îngăduise să locuiască acolo pe 
vremea aceea, era un prieten privilegiat al cîrmuitorului Statelor 
Wajo, care era o femeie. L-am auzit adesea pe Stein povestind 
cum bătrînul scoţian, care avea o uşoară hemiplegie, îl 
prezentase la curtea indigenă cu puţin timp înainte ca al doilea 
atac să-l doboare. Era un om voinic, cu o barbă albă de patriarh 


şi o statură impunătoare. A intrat 

156 

în sala de consiliu, unde erau adunaţi toţi rajahii şi căpeteniile 
de sub preşedinţia reginei, o femeie grasă şi zbircită (foarte 
dezmăţată la vorbă, îmi istorisea Stein), lungită pe un divan înalt 
sub un baldachin. Scoţianul şi-a tîrît piciorul, a ciocănit cu 
bastonul în podea, apoi l-a apucat pe Stein de braţ şi l-a dus 
drept la divan. 

— Priveşte, regină, şi voi, rajahi, acesta este fiul meu, a declarat 
el cu glas de stentor. Am făcut comerţ cu părinţii voştri, şi după 
moartea mea el va face comerţ cu voi şi fiii voştri. 

Prin această simplă formalitate, Stein a moştenit situaţia 
privilegiată a scoţianului, cu toate mărfurile disponibile şi o casă 
fortificată, pe malurile singurului fluviu navigabil din ţară. La 
scurt timp după aceea, bătrina regină, cea atît de dezmăţată la 
gură, a murit, iar ţara a fost tulburată de o seamă de 
pretendenți la tron. Stein a trecut în tabăra unui fiu mai tînăr, 
adică a celui pe care, după treizeci de ani, avea să-l pome- 
nească numai sub „sărmanul meu Mohammed Bonso'". Amîn-doi 
au ajuns eroii a nenumărate fapte vitejeşti; au trăit aventuri 
neînchipuite, şi o dată au rezistat cu numai douăzeci de parti- 
zani, timp de o lună, unui asediu, în chiar casa scoţianului, 
împotriva unei armate întregi. Cred că indigenii vorbesc şi azi 
despre acel război. în tot timpul ăsta, Stein n-a pierdut, pare-se, 
nici o clipă ca să adauge la colecţie orice fluture sau cărăbuş îi 
cădea sub mînă. După vreo opt ani de război, de negocieri, de 
armistiţii false, de atacuri prin surprindere, de împăcări, de 
trădări şi aşa mai departe, în clipa cînd pacea părea, în cele din 
urmă, asigurată pe vecie, „sărmanul său Mohammed Bonso'" a 
fost asasinat la porţile reşedinţei sale regale pe cînd se întorcea 
de la o vînătoare bogată de cerbi şi tocmai descăleca, cum nu 
se poate mai bine dispus. în urma acestei întîmplări, situaţia lui 
Stein a devenit foarte nesigură, şi totuşi poate că ar mai fi 
rămas acolo dacă la scurt timp după asta n-ar fi pierdut şi pe 
sora lui Mohammed („scumpa mea soţie, Prinţesa", cum o 
numea el-solemn). Ea îi dăruise şi o fetiţă, dar mama şi fetiţa au 
murit, la trei zile una după alta, de friguri infecțioase. A părăsit 
deci ţara în care n-ar mai fi putut trăi din cauza acestor pierderi 
crunte. Astfel s-a încheiat partea întîi şi cea mai aventuroasă a 
vieţii lui. Ceea ce a urmat a fost atît de deosebit, îneît de n-ar fi 


fost greul tristeţii care nu-l părăsea, acel trecut straniu ar fi 
trebuit să fie ca un vis. Avea ceva bani. A început viaţa de la 
capăt, şi de-a lungul 

157 

anilor a adunat o avere considerabilă. La început a colindat 
insulele arhipelagului, dar mai tîrziu, cum vîrsta începuse să-şi 
arate colții, n-a mai părăsit decît arareori locuinţa spațioasă, la 
distanţă de trei mile de oraş, înconjurată de o grădină mare, de 
grajduri, de birouri şi căsuțe de bambus pentru numeroşii lui 
servitori şi funcţionari. în fiecare dimineaţă se ducea cu 
trăsurica sa în oraş, unde avea un birou cu funcţionari albi şi 
chinezi. Avea şi o mică flotă de goelete şi corăbii indigene, cu 
care desfăcea pe scară largă produsele insulei. Restul timpului 
şi-l petrecea singuratic, fără a fi mizantrop, între cărţile şi 
colecţiile lui, clasînd şi rînduind specimene, ducînd 
corespondenţă cu entomologii din Europa şi alcătuind cataloage 
privind comorile lui. lată povestea omului pe care venisem să-l 
consult asupra cazului lui Jim, fără nici o speranţă precisă. Ar fi 
fost o uşurare numai dacă i-aş fi auzit părerea. Eram tare 
nerăbdător şi totuşi i-am respectat interesul intens, aproape 
pasionat, cu care privea un fluture, de parcă în luciul de bronz al 
aripilor fragile, în urmele albe, în desenele superbe ar fi putut să 
vadă alt lucru, imaginea a ceva la fel de pieritor, dar înfruntînd 
pieirea, ca şi acele ţesuturi delicate şi fără viaţă cărora moartea 
nu le putea întuneca splendoarea. 

— Minunat!... a repetat el, ridicîndu-şi ochii la mine. 
Priveşte! Frumuseţea... dar asta nu-i nimic... admiră 
ce precizie, ce armonie ! Şi atit de fragile ... Şi atit de pline de 
vlagă! Şi atît de exacte! Asta-i natura: un echilibru al unor forţe 
uriaşe! Fiecare stea e aşa ... şi fiecare fir de iarbă este aşa ... şi 
formidabilul Cosmos în echilibru-i desăvirşit făureşte asta .. . 
minunea asta! O capodoperă a naturii — marele 

artist!. . . 

— N-am auzit niciodată un entomolog aşa de entuziast, am 
observat vesel. Capfedoperă! Şi atunci, omul? 

— Omul este uimitor, dar nu-i o capodoperă, a răspuns el 
pironindu-şi privirea pe placa de sticlă. Poate că Creatorul era 
cam nebun. Ai? Ce crezi? Uneori mi se pare că omula apărut 
acolo unde nu e dorit, unde nu este loc pentru el; căci 
altminteri, de ce ar vrea el să fie peste tot ? De ce ar alerga 


încoace şi-ncolo, făcînd atita tărăboi în jurul lui, vorbind 
despre stele, călcînd firele de iarbă ?... 

— Sau prinzind fluturi, am intervenit eu. 

A zîmbit, s-a lăsat pe spate, întinzîindu-şi picioarele. 

158 

— Stai jos, mi-a zis. Am prins specimenul ăsta rar chiar eu, într-o 
dimineaţă frumoasă. Şi am simţit o mare emoție. Dumneata nu 
ştii ce înseamnă pentru un colecţionar să prindă un asemenea 
specimen rar. Nu poţi să ştii. 

Am zimbit, întins comod într-un scaun-balansoar. Ochii lui Stein 
păreau să privească dincolo de peretele pe care erau aţintiţi. Mi- 
a povestit cum într-o seară un trimis din partea „sărmanului 
Mohammed" a venit să-l poftească la „Resi-denz", cum spunea 
el, la depărtare de vreo nouă-zece mile. Ajungeai acolo pe o 
potecă îngustă, peste un cîmp cultivat şi presărat ici-colo cu 
mici desişuri de pădure. Plecase dis-de-dimineaţă din locuinţa-i 
fortificată, după ce îmbrăţişase pe mica Emma şi împuternicise 
cu comanda pe soţia lui, Prinţesa. Stein îmi descria cum ea îl 
însoţise pînă la poartă, ţinîn-du-şi o mină pe gitul calului. Purta o 
jachetă albă, avea ace de aur în păr, şi pe umărul stîng o curea 
de piele galbenă, de care era prins revolverul. 

— Vorbea şi ea cum vorbesc femeile, zicea Stein, spunîn-du-mi 
să iau seama şi să încerc să mă întorc înainte de a se întuneca, 
şi ce mare păcătoşenie e că plecam singur. Eram în război, şi 
ţara plină de primejdii. Oamenii mai puseseră obloane căptuşite 
cu fier la ferestre şi-şi încărcaseră carabinele, şi ea mă ruga să 
nu-i port de grijă. Putea să apere casa împotriva oricui pînă mă 
întorceam. lar eu rideam de plăcere. Mi-era drag s-o văd atit de 
curajoasă, de tînără şi voinică. Eram şi eu tînăr pe atunci. La 
poartă mi-a luat mîna, a strîns-o cît a putut şi s-a dat înapoi. Am 
strunit calul în frîu pînă cînd am auzit zăvoarele porţii închizîndu- 
se în urma mea. Era acolo un mare duşman al meu, de neam 
mare ... şi pe deasupra straşnic tîlhar; dădea tircoale prin 
preajmă, cu banda lui. Eu am mers la trap patru sau cinci mile; 
plouase peste noapte, dar ceața se ridicase sus de tot, şi faţa 
pămîntului era curată. Ai fi zis că-mi suridea proaspăt şi 
nevinovat, ca un copil mic. Deodată cineva trage o lsavă — cel 
puţin douăzeci de împuşcături, aşa mi s-a părut. Aud 
gloanţele şuierindu-mi pe la urechi, iar pălăria îmi alunecă pe 
ceafă ... Era o mică ambuscadă, înţelegi. L-au pus pe sărmanul 


meu Mohammed să trimită după mine, şi apoi mi-au întins o 
cursă. Pricep totul într-o clipă şi-mi zic: „Asta cere puţintică 
dibăcie". Poneiul meu fornăie, sare, nechează, stă, iar eu mă las 
uşor pe coama lui. începe să meargă, şi văd cu un ochi peste 
grumazul lui 

159 

un nor slab de fum ridicîndu-se în faţa unui tufiş de bambus în 
stînga mea. Gîndesc: „Aha, prieteni, de ce n-aţi aşteptat puţin 
înainte să trageţi ? Asta nu este încă gelungen | Oh, nu!" Apuc 
bine revolverul cu mîna dreaptă. .. încet... încet... La urma 
urmei, nemernicii ăia nu erau decit şapte. Se ridică din iarbă şi 
încep să fugă cu sarong-ul suflecat, înviîr-tind suliţele deasupra 
capului şi strigîndu-şi unul altuia să ia seama şi să prindă calul, 
fiindcă eu eram mort. îi las să vină aproape, cît de aici pînă la 
uşă, şi apoi poc, poc, poc...ţintesc de fiecare dată. Mai trag un 
glonte în spatele unuia, dar dau greş. O tulise prea departe. Pe 
urmă rămîn în şa, privind la pămîntul curat care-mi suridea; mai 
erau şi trei trupuri întinse pe jos. Unul răsucit ca un cîine; altul, 
pe spate, avea un braţ peste ochi, parcă s-ar fi apărat de soare; 
al treilea îşi trage piciorul încetişor, apoi deodată şi-l întinde 
teapăn. Mă uit lung la el de pe cal, dar degeaba. . . ei bleibt 
ganz ruhig — n-a mai mişcat. Şi pe cînd urmăream pe faţa lui un 
semn de viaţă, am văzut ceva ca o umbră uşoară trecîndu-i pe 
deasupra frunţii. Era umbra acestui fluture. Priveşte la forma 
aripii. Speciile astea zboară tare sus, cu un avint puternic. Mi-am 
ridicat privirea şi l-am văzut zburînd departe. Gîndesc: ,E cu 
putinţă?..." Pe urmă l-am pierdut. Am descălecat şi am început 
să umblu încet de tot, cu revolverul într-o mînă şi frîul calului în 
cealaltă; ochii îmi fugeau în sus şi-n jos, în dreapta şi-n stînga, 
pretutindeni. în sfîrşit, îl văd aşezat pe o mogildeaţă de noroi, la 
zece picioare de mine. Deodată inima a început să-mi bată 
repede; îmi las calul, păstrez revolverul într-o mînă, şi cu 
cealaltă îmi smulg pălăria moale de pe cap. Un pas... încet de 
tot. . . Alt pas . .. Hop! L-am prins ! Cînd m-am ridicat, tremuram 
de emoție ca frunza, iar cînd i-am desfăcut aripile astea 
frumoase şi m-am convins ce specimen rar şi neasemuit de 
minunat prinsesem, capul a început să-mi vijiie, iar picioarele mi 
s-au muiat atit de tare, încît a trebuit să mă aşez pe pămînt. 
Dorisem mult de tot să am şi eu un exemplar din specia asta, 
încă de pe vremea cînd colectam pentru profesor. Făcusem 


călătorii lungi şi am suferit mari lipsuri; îl visasem şi în somn, şi 
iată că, deodată, îl aveam în mînă, era al meu. Cum spune 
poetul (el pronunţa „boetul"): 

1 Izbutit (germ.). 

160 

„So halt ich's endlich denn in meinen Hănden, tind nenn es in 
gewissem Sinne mein." | 

A pus accentul pe ultimul cuvînt, coborîndu-şi brusc glasul, şi şi- 
a întors încet ochii de la mine. A început să-şi umple de zor şi 
liniştit pipa cu muştiuc lung, apoi, apăsîndu-şi degetul gros de 
deschizătura lulelei, m-a privit iar cu înţeles. 

— Da, dragul meu prieten. în ziua aceea nu-mi mai puteam dori 
nimic; îi venisem de hac duşmanului meu de moarte; eram 
tînăr şi puternic; aveam prieteni; aveam dragostea unei temei, 
aveam un copil care să-mi umple inima... şi ceeace 
visasem odinioară îmi căzuse de asemenea în mînă. 

A aprins un chibrit, care a luminat intens; faţa lui placidă şi 
gînditoare s-a crispat dureros. 

— Prieten, soţie, copil... a rostit încet, uitîndu-se lung la 
flacără. Pfu...u! 

Chibritul s-a stins. A oftat şi s-a întors iar spre caseta de sticlă. 
Aripile fragile şi frumoase au tremurat uşor, de parcă respiraţia 
lui ar fi. chemat la viaţă, o clipă, acel superb obiect al visurilor 
sale. 

— Treaba merge tot mai bine, a început el deodată, cu tonul 
său blajin şi voios arătînd spre aripile întinse. Ti-am descris 
specimenul ăsta rar ?... Da!... Şi ce noutăţi bune îmi 
aduci? 

— Ca să-ţi spun adevărul, Stein, i-am răspuns cu o sforţare care 
m-a surprins şi pe mine, am venit aici să-ţi descriu şi eu un 
specimen... 

— Fluture? m-a întrebat el, cu un interes de necrezut. 
— Nu e vorba de ceva atit de perfect, i-am răspuns, 
cuprins deodată de tot felul de îndoieli. Un om... 

— Ach so |2 a murmurat, şi chipu-i surizător întors spre mine a 
devenit grav. Apoi, după ce m-a privit o vreme, a urmat încet: 
Da, da, şi eu sînt om! 

lată-l, aşadar, cum era. Ştia să încurajeze cu atita generozitate, 
încît un om scrupulos şovăia în clipa mărturisirii; şovăiala mea a 
fost însă de scurtă durată. 


M-a ascultat, picior peste picior. Uneori faţa lui dispărea complet 

îndărătul unui nor mare de fum, şi din nor ieşea 

1 îl ţin în sfîrşit în manile mele şi îl socotesc ca al meu (germ.). - 

Ah, aşa ! (germ.) 

161 

cîte un mormăit de simpatie. Cînd am sfîrşit, şi-a îndreptat 

picioarele, şi-a pus pipa jos, s-a aplecat grav spre mine, cu 

coatele rezemate pe braţele fotoliului şi degetele miinilor 

împreunate. 

— înţeleg foarte bine; e un romantic! 

Pusese diagnosticul pentru mine, şi am rămas la început uimit 

cît de simplu era; convorbirea noastră semăna mult, într-adevăr, 

cu un consult medical: Stein, cu aspectul lui de savant, stînd în 

fotoliul din faţa biroului, iar eu, îngrijorat, în celălalt fotoliu, din 

faţa lui, dar ceva mai la o parte, încît părea cu totul firesc să-l 

întreb: 

— Ce-i de făcut? 

A ridicat un deget arătător lung: 

— Nu există decit un leac! Un singur lucru poate să ne vindece 

de noi înşine. Degetul a căzut pe birou cu o lovitură seacă. 

Cazul pe care el mă făcuse să-l văd atît de simplu devenea şi 

mai simplu, ca să zic aşa, dar fără speranţă. A urmat o clipă de 

tăcere. 

— Da, am spus eu, dar strict vorbind, problema nu este cum să 

ne vindecăm, ci cum să existăm, cum să facem ca să fim. 

M-a aprobat dînd din cap, puţin trist, poate. 

— Ja, ja ! în general, ca să spunem ca marele nostru poet: 

„That is the question" 1. .. A continuat să dea din cap, încu- 

viinţind: Cum să fim! ...Ah!... Cum să fim!... S-a ridicat în 

picioare, cu degetele sprijinite pe masă: Noi vrem „să fim" în 

atitea feluri diferite, a urmat el. Fluturele ăsta magnific găseşte 

o mogildeaţă de noroi şi se aşază liniştit pe ea; dar omul, el n-o 

să rămînă niciodată liniştit pe grămada lui de noroi! El vrea să 

fie atita ... şi pe urmă atita . . . Şi-a ridicat mîna în sus, apoi a 

lăsat-o în jos. Vrea să fie un sfint, pe urmă vrea să fie drac, şi de 

cîte ori îşi închide ochii, se vede în chip de om tare cumsecade . 
mai cumsecade decit poate el să fie vreodată . . . Poate în vis 


A lăsat capacul de sticlă în jos; lacătul automat s-a închis 
rgomotos, şi luînd caseta cu amîndouă miinile, a dus-o cu 


sfinţenie la locul ei, trecînd din cercul de lumină al lămpii într-un 
rotund de penumbră, şi apoi în întunericul fără contur. 

1 Referire la celebra replică din Hamlet de Shakespeare: 
„Aceasta e întrebarea". 

162 

Trecerea stîrnea un gînd ciudat; ca şi cum cei cîţiva paşi l-ar fi 
scos din lumea asta concretă şi frămîntată. Silueta-i înaltă, ca 
lipsită de substanţă, plutea tăcut, cu mişcări vagi şi vălurite; 
glasul venind din depărtarea unde-l zăreai adîncit în preocupări 
imateriale înceta să mai fie tăios, părînd să se audă profund şi 
grav, îndulcit de distanţă. 

— Şi din faptul că nu poţi să ţii totdeauna ochii închişi, de acolo 
vine adevărata mihnire, durerea inimii, durerea lumii. Ţi-o spun 
eu, prietene, nu e bine să-ţi dai seama că nu-ţi poţi înfăptui visul 
fiindcă nu eşti destul de tare sau destul de deştept ! Şi în tot 
timpul ăsta te simţi şi un băiat atît de cumsecade ! Ja !... Wie ? 
Was ? Qott im Himmel! x Cum e posibil asta ? Ha, ha, ha! 
Umbra aplecată peste mormintele fluturilor ridea în hohote. 

— Da! Grozav de caraghios e lucrul ăsta cumplit. Omul, cînd se 
naşte, cade într-un vis, ca un om care cade în mare. Dacă 
încearcă să se caţăre în sus, la aer, cum se încumetă oamenii 
fără experienţă, atunci se îneacă... nicht uiahr 1 2 Nu!ŢIi- 
o spun eu: singura cale e să te supui stihiei distrugătoare şi, 
folosindu-ţi mîinile şi picioarele în apă, să faci ca marea adîncă, 
adîncă, să te ţină la suprafaţă. Aşa că, dacă mă întrebi, cum „să 
fim"... 

Glasul îi devenise foarte puternic, de parcă ar fi fost inspirat, 
acolo în umbră, de suflul unei înţelepciuni. 

— Să ţi-o spun eu: şi pentru asta nu-i decît o singură cale.' Cu 
papucii tiriş'tiriş pe duşumea, trecu prin rotundul 

de penumbră şi apăru deodată în cercul de lumină strălucitoare 
a lămpii. Mîna-i întinsă m-a țintuit în piept ca un pistol; ochii 
înfundaţi în orbite păreau să mă străpungă, dar buzele-i crispate 
nu scoteau nici un cuvînt. Exaltarea aceea severă în faţa 
certitudinii ce o avusese în întunecime îi dispăruse de pe faţă. A 
lăsat să-i cadă mîna întinsă şi, făcînd un pas spre mine, mi-a 
pus-o cu blîndeţe pe umăr. Erau anumite lucruri, spunea el trist, 
care n-ar fi trebuit poate rostite niciodată, dar el trăise atît de 
mult singur, încît adeseori uita . . . uita... Lumina risipise 
încrederea de care fusese animat în ungherul întunecat. S-a 


aşezat pe scaun şi, cu amîndouă coatele pe masă, şi-a frecat 
fruntea. 

1 Da... Cum? Ce? Dumnezeule din ceruri! (germ.) 

2 Nu-i aşa? (Germ.) 

16:5 

— Şi, totuşi, ăsta-i adevărul... ăsta-i adevărul... în 
voia stihiei distrugătoare... 

Vorbea cu glas stăpiînit, fără să se uite la mine, cu obrajii în 
palme. 

— Asta e calea... Să-ţi urmezi visul, să-ţi urmezi mereu 

visul. . . ewig |... usque ad finem 2... 

Suflul convingerii lui părea să deschidă înaintea mea o 
perspectivă largă şi nesigură, ca orizontul crepuscular al unui 
şes în revărsatul sorilor . .. sau poate la căderea nopţii ? De 
fapt, cine putea să ştie? Dar era o lumină plină de farmec şi 
înşelătoare, ce-şi arunca poezia suavă a întunecimii peste 
surpături . . . peste morminte. Viaţa lui începuse cu sacrificii, cu 
entuziasm pentru idei generoase; călătorise tare departe, pe tot 
soiul de drumuri, pe cărări ciudate; şi oriunde se dusese, o 
făcuse fără şovăire şi deci fără să se ruşineze sau să-i pară rău. 
Pînă aici, avea dreptate. Asta era calea, nu încăpea îndoială. 
Totuşi marea cîmpie pe care oamenii rătăcesc printre morminte 
şi surpături rumînea tare dezolantă sub suava poezie a luminii ei 
crepusculare, copleşită de umbre în centru şi încercuită de o 
geană de lumină, de parcă ar fi. fost înconjurată de un abis de 
flăcări. Cînd, în cele din urmă, am spart tăcerea, a fost ca să-i 
spun că nimeni nu putea fi mai romantic decit el însuşi. 

A dat uşor din cap, apoi m-a privit cu un ochi iscoditor, plin de 
răbdare. 

— E o ruşine, spunea el. Stăm aici şi pălăvrăgim ca doi 
băieţandri, în loc să ne spargem capul împreună, să 
găsim ceva practic ... un leac practic . . . împotriva răului... 
marelui rău . . . repeta el cu un suris glumeţ şi îngăduitor. 

Cu toate astea, convorbirea noastră nu s-a desfăşurat pe un 
făgaş mai practic. Evitam să pronunţăm numele lui Jim, ca şi 
cum am fi. încercat să înlăturăm din discuţie orice fiinţă în carne 
şi oase, ca şi cum Jim n-ar fi. fost decît un duh rătăcitor, o 
umbră îndurerată şi fără nume. 

— Aşa! a spus Stein ridicîndu-se. Deocamdată, noaptea asta 
dormi aici, iar mîine dimineaţă o să găsim noi ceva practic ... 


practic... 

1 Veşnic (germ.). 

2 Pînă la capăt (!at.). 

164 

A aprins un sfeşnic cu două braţe şi mi-a arătat pe unde S'O iau. 
Am trecut prin încăperi întunecoase şi poale, devansaţi de 
lumina răspîndită de luminări. Aluneca pe pardoseala cernită, 
trecea ici-colo pe faţa lustruită a vinei mese, sărea peste cotul 
curb al unei mobile sau bătea şi se îăsfringta în oglinzi 
îndepărtate, pe cînd conturul a doi oameni şi pilpîirea a două 
flăcări se vedeau furişîndu-se tăcut prin adîncirmle golului 
cristalin. Stein mergea încet, cu un pas înaintea mea, plin de 
cuviinţă; pe faţa lui era o linişte deplină şi, ca să zic aşa, atentă; 
şuviţele lungi, blonde, presărate cu fire albe, se răspundeau 
firave pe gitul uşor aplecat. 

— E un romantic ... un romantic, repeta el, şi asta-i foarte rău... 
. foarte rău . . . Dar şi foarte bine, a mai adăugat. 

— E un romantic ? l-am întrebat eu. 

— Qewiss 1, mi-a spus şi s-a oprit cu sfeşnicul în mînă, fără să 
mă privească. Fireşte ! Ce oare îl kce ca printr-o suferinţă 
lăuntrică să se cunoască pe sine? Ce oare îl face să existe în 
ochii dumitale şi ai mei ? 

în clipa aceea era foarte greu să crezi în exigenţa lui Jim... 
începută într-un presbiteriu la ţară, pîngărită de o gToază de 
oameni ca de nişte nori de praf, redusă la tăcere în lumea 
materială de imperativele tumultuoase ale vieţii şi ale morţii. . . 
Totuşi, realitatea lui nepieritoare mi se impunea cu o forţă 
convingătoare, de neînvins ! O vedeam clar, ca şi cum în mersul 
nostru prin camerele înalte, tăcute, printre luminile 
tremurătoare şi printre siluetele omeneşti fugare furişindu-se cu 
flăcări în adîncurile străvezii şi insondabile, ne-am fi apropiat 
mai mult de Adevărul absolut, care, asemenea Frumuseţii înseși, 
pluteşte evaziv, obscur, pe jumătate scufundat în apele tăcute şi 
nemişcate ale tainicului. 

— Poate că este un romantic, am recunoscut cu un ris 
uşor, ale cărui ecouri neaşteptate şi zgomotoase m-au făcut 
să cobor glasul numaidecit, dar sînt sigur că şi dumneata eşti 
unul. 

Cu capul lăsat în piept şi cu candelabrul ridicat sus, a pornit din 
nou. 


— Păi... existşieu... a murmurat el. 

1 Desigur (germ.). 

165 

Mergea înaintea mea. Ochii mei îi urmăreau mişcările, dar cel pe 
care-l vedeam nu era conducătorul unei case comerciale, nici 
oaspetele binevenit la recepţiile de după-amiază, nici 
corespondentul societăţilor savante şi al naturaliştilor din ţări 
îndepărtate; vedeam numai realitatea unui destin pe care ştiuse 
să-l urmeze cu paşi neşovăitori; vedeam o viaţă începută într-un 
mediu umil, dar bogată în avint generos, în prietenii, în 
dragoste, în lupte, adică în toate aspectele înflăcărate; ale 
romantismului. în faţa uşii camerei mele s-a întors spre mine. 

— Da, i-am spus, ca şi cum aş fi. continuat o discuţie, dar printre 
alte lucruri, şi dumneata ai visat nebuneşte să ai un anumit 
fluture; şi cînd, într-o dimineaţă frumoasă, visul dumi-tale ţi-a 
ieşit în cale, n-ai lăsat să-ţi scape prilejul minunat. . . Nu-i aşa ? 
Pe cînd el... 

Stein a ridicat mîna: 

— Ştii dumneata cîte ocazii am lăsat eu să-mi scape? Cite visuri 
am pierdut, dintre cele care-mi ieşiseră în cale? A dat din cap cu 
regret. Mi se pare că unele ar fi fost foarte frumoase dacă le-aş 
fi. înfăptuit... Ştii dumneata cite ?... Poate că nici eu 
singur nu ştiu! 

— Dacă ale lui au fost sau nu frumoase, cine ştie? i-am răspuns. 
Dar el ştie unul pe care sigur nu l-a înfăptuit. 

— Fiecare dintre noi cunoaştem unul sau două de felul ăsta! a 
zis Stein. Şi iată chinul, marele chin! ... 

Mi-a strîns mîna în prag şi a aruncat pe sub braţul ridicat o 
privire în cameră. 

— Somn uşor, mi-a spus. Miine va trebui să găsim o soluţie 
practică ... practică... 

Deşi camera lui era lîngă a mea, l-am văzut făcînd cale întoarsă. 
Se ducea la fluturii lui. 

Capitolul XXI 

Na cred ca vreunul dintre voi să fi. auzit vreodată de Patusan, a 
urnrut Marlow după o tăcere în care şi-a aprins tacticos o ţigară. 
N-are nici o importanţă; sînt o mulţime de corpuri cereşti, din 
puzderia îngrămădită noaptea deasupra noastră, despre care 
oamenii n-au auzit vorbindu-se niciodată, fiind în afara sferei 
activităţii lor şi fără nici o însemnătate pămîn- 


166 
tească, decît doar pentru astronomii care sînt plătiţi să vor- 
bească savant despre compoziţia, greutatea, orbita . . . ire- 
gularităţile traiectoriei şi aberaţiile luminii lor ... ca un soi de 
bîrfă ştiinţifică. Aşa şi cu Patusanul. Cercurile guvernamentale 
din Batavia aveau informaţii precise în privinţa iregularităţilor şi 
aberaţiilor sale, dar în lumea negustorească, numai cîțiva, foarte 
puţini, îl cunoşteau după nume. Nimeni însă nu fusese acolo, şi 
cred că nimeni nu dorea să se ducă acolo în csrne şi oase, tot 
aşa cum un astronom s-ar împotrivi, bănuiesc eu, să fie 
transportat pe un corp ceresc depărtat, unde, înţărcat de 
retribuţiile lui pămiînteşti, ar rămîne aiurit la vederea unui cer 
necunoscut. Oricum, însă, nici corpurile cereşti şi nici astronomii 
n-au nimic de-a face cu Patusanul. Jim a ajuns însă pînă acolo. 
Am vrut doar să vă fac să înţelegeţi că dacă Stein ar fi făcut aşa 
ca să-l trimită pe o stea de mărimea a cincea, schimbarea n-ar fi 
fost mai de temei. Şi-a părăsit slăbiciunile-i pămînteşti şi 
reputaţia pe care o avea şi a găsit condiţii cu totul noi care să-i 
hrănească imaginaţia. Cu totul noi, cu totul remarcabile. Şi s-a 
folosit de ele într-un chip remarcabil. 
Stein era omul care ştia mai multe despre Patusan decit oricare 
altul. Mai multe, cred eu, decit ştiau şi cercurile guver- 
namentale. Nu încape îndoială că fusese acolo fie în zilele cînd 
vîna fluturi, fie mai tîrziu, cînd a încercat, în felu-i nedezminţit, 
să condimenteze cu un pic de romantism mîncărurile greoaie 
ale bucătăriei lui comerciale. Erau foarte puţine locuri în 
arhipelag pe care să nu le fi. cunoscut în întunecimea lor 
originară, înainte ca lumina (şi chiar lumina electrică) să fi 
pătruns acolo în numele unei mai bune moralităţi şi... şi... şi, de 
asemenea, a unui mai mare profit. Stein mi-a vorbit de Patusan 
la gustarea de dimineaţă, a doua zi după convorbirea noastră 
despre Jim. Tocmai îi repetasem vorbele bietului Brierly: 

„Să se vire intr-o groapă de douăzeci de picioare sub pămînt 
şi să rămînă acolo !" 
Stein m-a privit cu o vădită atenţie, de parcă aş fi fost o insectă 
rară. 
— Şi asta ar fi cu putinţă, a spus el, sorbindu-şi cafeaua. 
— Da, să-l îngropi oarecum, am lămurit eu. Fireşte că nu eşti 
bucuros s-o faci, dar ar fi cel mai potrivit lucru cînd îl vezi cum e. 
161 


— Da, e tînăr, a mormăit Stein. 

— Cea mai tînără fiinţă omenească de pe lume! am 
afirmat eu. 

— Schon 1! Dar există Patusanul ... a urmat el pe acelaşi ton. 
lar acum femeia e moartă, a adăugat, lipsit de înţeles. 
Desigur, nu cunosc nimic din povestea asta; bănuiesc doar că 
Patusanul mai servise o dată drept mormiînt unei greşeli, unei 
încălcări sau unei nenorociri. Cu neputinţă să-l bănuieşti pe 
Stein. Singura femeie care existase pentru el fusese malaieza pe 
care o numea „soţia mea, Prinţesa", sau, mai rar, în momentele 
lui de exaltare, „mama Emmei mele". Nu ştiu cine era femeia pe 
care o pomenise în legătură cu Patusanul, dar din aluziile lui 
înţeleg că fusese o fată olando-malaieză, cultivată şi foarte 
frumoasă, cu o poveste tragică sau poate numai vrednică de 
milă; episodul cel mai dureros era fără îndoială căsătoria ei cu 
un portughez din Malacca, funcţionar la o firmă comercială în 
coloniile olandeze. Am înţeles de la Stein că individul acela era 
suspect din multe puncte de vedere, toate — mai mult sau mai 
puţin — vagi şi dubioase. Stein îl numise director la biroul casei 
„Stein şi Co." din Patusan numai datorită soţiei lui. Din punct de 
vedere comercial, aranjamentul nu era fericit, cel puţin pentru 
firmă. Acum, după ce femeia murise, Stein se simţea dispus să 
numească acolo un alt agent. Portughezul, pe care4 chema 
Cornelius, socotindu-se foarte merituos, dar nedreptăţit, se 
credea şi el chemat, prin însuşirile lui, să ocupe o situaţie mai 
bună. Pe omul acesta trebuia să4 înlocuiască Jim. 

— Dar nu cred că portughezul va voi să-i cedeze locul, a 
urmat Stein. De altfel, asta nu mă priveşte; numai din consi- 
deraţie pentru femeia aceea eu am... Dar cum mi se pare că a 
rămas şi o fetiţă, o să-i las casa cea veche la dispoziţie dacă o 
vrea să se stabilească acolo. 

Patusanul este un district îndepărtat al unui stat băştinaş 
independent, iar aşezarea principală poartă acelaşi nume. Pe 
malul rîului, la vreo patruzeci de mile de mare, acolo unde apar 
primele case, se văd ridicîndu-se deasupra pădurilor piscurile 
îngemănate a doi munţi rîpoşi, despărțiți printr-un fel de falie 
adîncă, parcă ar fi fost spintecaţi năprasnic. De 

Frumos! (germ.) 

168 

fapt, valea intermediară nu e decit o trecătoare îngustă. Privit 


din aşezare, muntele se prezintă sub forma unei înălţimi conice 
neregulate, despicată în două jumătăţi abia dezlipite una de 
alta. A treia zi după luna plină, astrul nocturn văzut din spaţiul 
ce se deschidea în faţa casei lui Jim (cînd l-am vizitat avea o 
casă foarte frumoasă, în stil indigen), se ridica chiar îndărătul 
acestor înălţimi; la început, lumina difuză împrumutase celor 
două mase un relief de un negru-intens; apoi, discul aproape 
perfect a apărut lucind roşiatic şi s-a urcat sus, între cei doi 
pereţi ai prăpastiei, plutind în cele din urmă deasupra piscurilor, 
ca şi cum ar fi scăpat, triumfător, din hăul unui mormiînt. 
„Minunat efect de lună ! mi-a spus Jim, lingă mine. Face să-l 
vezi. Nu-i aşa 1" 

întrebarea m-a făcut să zimbesc; era pusă cu un ton de mîndrie 
personală, de parcă el ar fi avut un rol în organizarea acestui 
spectacol unic. Organizase atitea lucruri în Patusan! Lucruri care 
ar ri părut dincolo de puterea lui de control, ca şi mişcarea lunii 
şi a stelelor. 

Era de neconceput; totuşi, asta era caracteristica de seamă a 
îndeletnicirii către care Stein şi cu mine îl împinsesem fără să 
vrem, numai cu intenţia să-l îndepărtăm de o anumită cale; de 
calea lui ... să fim bine înţeleşi. Acesta fusese scopul nostru 
principal, deşi aş fi putut avea, mărturisesc, şi un alt motiv care 
să mă influenţeze puţin. Aveam de gind să mă întorc în Anglia 
pentru un timp; şi poate că doream mai mult decit îmi dădeam 
seama să mă îngrijesc de el... să mă îngrijesc de el... mă 
înţelegeţi ? . . . înainte de plecare. Eu mă întorceam în ţară, el 
venise dintr-acolo la mine cu mihnirea-i amară şi cu dorinţele 
nelămurite, ca un om care gifiie sub o povară, în ceaţă. Nu pot 
să spun că l-am cunoscut bine de tot vreodată — nici măcar 
astăzi, după ce l-am văzut pentru ultima oară; totuşi, eu cred că, 
pe măsură ce îl înţelegeam mai puţin, cu atît mă simţeam mai 
legat de el, în numele acelei îndoieli care e parte nedespărţită a 
conştiinţei noastre. Nu ştiam cu mult mai mult nici despre mine. 
Şi apoi, repet, mă întorceam în ţară, în ţara aceea destul de 
îndepărtată pentru ca toate căminele să fie asemeni unui singur 
cămin, lîngă care şi cel mai umil dintre noi să aibă dreptul de a 
se piti. Rătăcim cu miile pe toată faţa pămîntului, iluştri sau 
obscuri, cîştigîind, peste mări, faimă, bani, sau numai o coajă de 
piine; dar eu cred că pentru fiecare dintre noi a te duce acasă 
trebuie să însemne a te duce 


169 

să dai socoteală. Ne întoarcem ca să ne înfruntăm superiorii, 
rudele, prietenii, adică cei cărora ne supunem şi cei pe care-i 
iubim; dar chiar şi cei dintre noi care nu au pe nimeni, cei mai 
dezbrăcaţi, cei mai singuratici, mai lipsiţi de răspundere şi de 
legături, chiar cei pentru care căminul n-are nici un chip drag şi 
nici o voce familiară, chiar şi ei trebuie să dea piept cu „duhul" 
ce pluteşte în cuprinsul ţării, sub cerul ei, în aerul, pe colinele, în 
văile şi pe cîmpiile ei, în apele şi în pădurile ei, ca un prieten 
mut, ca un judecător şi un inspirator. Puteţi să spuneţi ce vreţi, 
dar ca să simţi bucuria ţării, ca să-i înfrunţi adevărul şi să-i 
respiri liniştea, trebuie să te întorci cu o conştiinţă curată. Toate 
acestea pot să vă pară pur sentimentalism; şi într-adevăr, puţini 
dintre noi vrem cu tot dinadinsul sau putem să privim în chip 
conştiincios ceea ce se ascunde sub învelişul emoţiilor familiare. 
Acolo sînt fetele pe care le iubim, oamenii către care ne ridicăm 
privirea, duioşia, prieteniile, năzuinţele, plăcerile! Un fapt, însă, 
rămîne: trebuie să-ţi primeşti răsplata cu mîinile curate, ca să nu 
se schimbe în frunze moarte, în spini între degetele tale. Eu cred 
că singuraticii, făpturile fără de cămin sau fără de o afecţiune pe 
care s-o socoată a lor, cei care nu se întorc într-o locuinţă, ci 
numai în ţara lor, ca să-i regăsească duhul nepămiîntesc, etern şi 
neschimbător, cred că aceştia îi simt mai bine gravitatea, 
puterea min-tuitoare, sfinţenia dreptului ei secular la credinţa şi 
supunerea noastră. Da! Puţini dintre noi înţeleg asta, deşi o 
simţim cu toţii, şi spun cu toţii, fără excepţie, căci cei care n-o 
simt nu contează. Fiecare fir de iarbă îşi are locul lui pe pămînt, 
de unde îşi trage viaţa şi vlaga; la fel şi omul e înrădăcinat în 
pămîntul din care îşi trage credinţa o dată cu viaţa. Nu ştiu cît 
de mult înţelegea Jim toate astea; dar ştiu că simţea, simţea 
confuz, dar puternic, chemarea acestui fel de adevăr sau a 
acestui fel de iluzie . . . Puțin îmi pasă ce nume îi daţi; e o 
deosebire atit de mică, iar deosebirea asta înseamnă atit de 
puţin! Fapt este că în virtutea simţămintelor sale, Jim era dintre 
cei care contează. Nu se va mai întoarce niciodată acasă. Nu! 
Niciodată ! Dacă ar fi fost în stare de manifestări nereţinute, s-ar 
fi cutremurat la gindul ăsta şi te-ar fi făcut să te cutremuri şi tu. 
Dar el era altfel de om, deşi destul de expresiv în felul lui. La 
gîndul să plece acasă, ar fi rămas ţeapăn şi de neclintit, cu 
bărbia în piept, cu buzele îmbufnate şi cu ochii albaştri, candizi, 


străfulgerind pe sub sprîncenele încruntate, 

170 

ca în faţa unui lucru insuportabil, revoltător. Era multă imagi- 
nație în căpăţina aceea tare, pe care clădăraia de păr des şi creţ 
stătea ca o cască. în ce mă priveşte pe mine, care n-am 
imaginaţie (dacă aş avea, aş fi. azi mult mai sigur în privinţa lui 
Jim), eu nu vreau să vă spun că-mi imaginez sunetul ţării 
înâlţîndu-se deasupra falezelor albe de la Dover, ca să mă 
întrebe pe mine, care mă întorc acasă fără oase rupte, ca să zic 
aşa, să mă întrebe ce-am făcut cu preatinărul meu frate. N-aş 
putea face asemenea greşeală. Ştiam foarte bine că Jim era 
dintre cei despre care nu întreabă nimeni; văzusem oameni mai 
de seamă decit el plecînd, dispărînd, pierind pentru totdeauna, 
fără să stirnească o şoaptă de interes sau de regret pentru 
soarta lor. Duhului ţării îi stă bine, ca şi unui mare cîrmuitor, să 
rămînă impasibil faţă de nenumărate vieţi. Vai de cei răzleţiţi! 
Existăm numai în măsura în care ţinem pasul cu ceilalţi. Jim se 
răzleţise într-un fel; nu ţinuse pasul; dar era conştient de acest 
lucru cu o intensitate care-l făcea emoţionant, aşa cum viaţa 
intensă a omului îi face moartea mai patetică decît moartea 
unui copac. S-a întîmplat să-i fiu la îndemiînă şi s-a întîmplat să 
mă emoţionez. Asta-i toată povestea. Mă frămîntam cu privire la 
calea pe care va apuca. M-ar fi durut dacă, de pildă, ar fi. căzut 
în patima beţiei. Pămiîntul este atît de mic, încît mi-era teamă să 
nu mă oprească într-o bună zi un vagabond soios, cu ochii 
împăienjeniţi, cu faţa puhavă, fără pingele la pantofii de doc, cu 
zdrenţele atîrnîndu-i pe la coate, şi care, în numele unor vechi 
relaţii, să-mi ceară cinci dolari cu împrumut. Cunoaşteţi purtarea 
penibil de dubioasă a acestor sperietori care răsar dintr-un 
trecut cumsecade, cunoaşteţi glasul lor răguşit, nepăsător, 
privirea neruşinată şi piezişă; întîlnirile astea, mai dureroase 
pentru omul care crede în solidaritatea existenţelor noastre 
decit poate fi pentru un preot priveliştea unui vechi nepocăit în 
agonie. Şi ca să vă spun adevărul, asta era singura primejdie ce 
o puteam întrezări pentru el şi pentru mine; numai că eu nu 
tineam seamă de lipsa mea de imaginaţie. S-ar fi putut întîmpla 
ceva şi mai rău, ceva ce trecea dincolo de ceea ce-mi puteam 
eu închipui. Mi-era cu neputinţă să uit cît era el de fantezist şi că 
oamenii ăştia fantezişti sînt în stare s-o ia razna într-o direcţie, 
ca şi cum lor li s-ar fi dat un cablu mai lung pentru ancorarea 


anevoioasă în viaţă. Aşa fac ei. Cad şi în darul beţiei. Poate că l- 
am subapreciat, avînd o asemenea teamă. Cum puteam eu 
171 

| 

să ştiu? Nici Stein nu putea spune altceva decit că Jim era un 
romantic. Eu ştiam doar că era unul de-ai noştri. Ce-i trebuia 
atita romantism? Dacă vă vorbesc atita despre simţirea mea 
lăuntrică şi gîndurile mele înceţoşate, e că nu mai am prea 
multe să vă povestesc în legătură cu el. Jim a existat pentru 
mine şi, la urma urmelor, există pentru voi numai prin mine. L- 
am luat de mînă; l-am adus în faţa voastră. Fost-au nedrepte 
temerile mele banale? N-aş putea s-o spun... nici acum. Poate 
voi vă daţi mai bine seama, ştiţi ce se spune: chibiţii văd mai 
bine jocul. în orice ca;, temerile s-au dovedit de prisos, Jim n-a 
luat-o razna de loc; dimpotrivă, s-a avîntat minunat, sigur ca un 
zar, şi în chip frumos, arătînd astfel că putea să se fixeze şi 
locului, la fel de bine cum putea s-o şi pornească. S-ar cuveni să 
fiu mulţumit, căci la această victorie am contribuit şi eu; totuşi, 
nu sînt atît de bucuros pe cît mă aşteptam să fiu. Mă întreb dacă 
aviîntul lui l-a scos cu adevărat din ceața în care se profila 
interesant, dacă nu foarte mare, cu un contur atit de vag ... un 
răzleţit tînjind nemingiiat după locul său umil din rîndurile 
celorlalţi. De altfel, ultimul cuvînt n-a fost spus încă, şi probabil 
nu va fi spus niciodată. Vieţile noastre nu sînt oare prea scurte 
pentru acea rostire deplină care rămîne, prin bilbiielile noastre, 
numai în stare de intenţie lăuntrică? Eu am renunţat să mai 
aştept acele ultime cuvinte, al căror răsunet, dacă ar putea fi 
rostite, ar cutremura şi cerul şi părniîn-tul. Nu avem niciodată 
timp să rostim ultima noastră vorbă, să spunem ultimul nostru 
cuvînt. . . ultimul cuvînt de dragoste, de dor, de credinţă, de 
remuşcare, supunere sau revoltă. Cerul şi pămîntul nu trebuie 
să fie cutremurate. Cu atit mai puţin de către noi, care 
cunoaştem asupra lor atitea adevăruri. Ultimele cuvinte asupra 
lui Jim vor fi puţine. Afirm că atinsese o adevărată măreție; dar 
faptul poate fi micşorat de gura care povesteşte, sau, mai 
degrabă, de urechea care ascultă. Sincer vorbind, eu nu mă 
îndoiesc de cul intele mele, ci de înţelegerea voastră. Aş putea 
să fiu elocvent dacă nu mi-ar fi teamă că v-aţi flămânzit 
imaginaţia ca să vă hrăniţi trupul. Nu vreau să vă jignesc; e 
respectabil să n-ai iluzii... şi sănătos ... şi folositor ... şi plicticos! 


Totuşi, trebuie să fi cunoscut şi voi, la vremea voastră, 
intensitatea vieţii, acea lumină vrăjită ce se iveşte din ciocnirea 
unor nimicuri, la fel de uimitoare ca snopul de scîntei ţişnit dintr- 
o piatră rece ... şi, vai! pe cît de uimitoare, pe atit de efemeră! 
172 

Capitolul XXII 

Cucerirea dragostei, a cinstirii, a încrederii oamenilor, mîndria şi 
puterea generate de acestea sînt un material bun pentru o 
povestire eroică; numai că mintea noastră e impresionată de 
partea exterioară a unor asemenea succese, iar în succesele lui 
Jim nu era nimic exterior. Treizeci de mile de pădure îl 
ascundeau de ochii unei lumi indiferente, şi de-a lungul coastei 
albe de spumă, zgomotul valurilor înăbuşea vocea renumelui. La 
o sută de mile la nord de Patusan, apele civilizaţiei pornesc 
către est şi sud-est, ca despărțite în două de un promontoriu, 
lăsînd cîmpiile şi văile Patusanului, copacii bătrîni şi bătrîna-i 
suflare omenească în voia soartei şi izolate ca o fărimă de insulă 
de nimic între două ramuri ale unui fluviu puternic şi mistuitor. 
Găsiţi destul de des numele ţării în povestirile vechilor călători. 
Negustorii din secolul al şaptes-prezecelea se duceau acolo 
după piper, căci pasiunea pentru piper părea să ardă ca o 
flacără de dragoste în inima aventurierilor danezi şi englezi cam 
pe vremea lui lacob 11. Unde nu s-ar fi dus ei după piper! Pentru 
o traistă de piper îşi tăiau gitul unul altuia, fără să şovăie, şi-şi 
vindeau sufletul, de care, de altfel, erau tare grijulii; dorinţa asta 
ciudată, nestrămutată îi făcea să înfrunte moartea sub mii de 
aspecte; mările necunoscute, bolile ciudate şi scîrboase; răni, 
captivitate, foamete, molimi şi deznădejde. Deveneau oameni 
mari! Pe ceruri, deveneau eroici! Deveneau chiar patetici în 
nesaţul lor de comerţ, sub moartea necruțătoare care-şi lua 
tributul de la tineri şi de la bătrîni. Nu-ţi vine să crezi că simplul 
nesat putea să-i împingă pe oameni la atita îndirjire în scopurile 
lor, la atita cutezanţă oarbă, pînă la sacrificiu. Şi, într-adevăr, cei 
care-şi expuneau astfel propria lor fiinţă şi viaţă riscau tot ce 
aveau pentru un cîştig neînsemnat. îşi lăsau oasele să albească 
pe ţărmuri îndepărtate, pentru ca bogăţia să se reverse către 
făpturile din ţară. Nouă, urmaşilor mai puţin încercaţi, ei ne apar 
măreţi, dar nu ca agenţi ai comerţului, ci ca unelte ale unui 
destin care-i împingea spre necunoscut datorită unui glas 
lăuntric, unui impuls al sîngelui, unui vis al viitorului. Erau 


minunaţi; şi, trebuie să recunoaştem, erau gata să înfăp- 

Rege al Angliei (1566—1625). 

173 

tuiască minuni. Au dovedit-o în suferinţele lor, în lupta cu mările, 
cu năravurile naţiunilor ciudate, pentru gloria unor conducători 
admirabili. 

în Patusan găsiseră o groază de piper şi fuseseră impresionați 
de dărnicia şi înţelepciunea sultanului; dar, oricum, după un 
secol de relaţii intermitente, ţara pare a-şi fi părăsit treptat - 
treptat comerţul. Poate că nu mai era piper. Dar orice ar fi fost, 
nimănui nu-i mai păsa acum; gloria se stinsese; sultanul actual e 
un copilandru imbecil, cu doua degete groase la mîna stingă şi 
cu un venit prăpădit şi nesigur stors de la o populaţie sărăcită, 
venit pe care i-l fură o droaie de unchi. 

Fireşte că ştiu toate astea de la Stein. El mi-a dat numele 
unchilor şi mi-a schiţat pe scurt viaţa şi caracterul fiecăruia 
dintre ei. Stein era tot atît de doldora de informaţii asupra 
statelor indigene cît şi un raport oficial, dar nesfirşit mai amu- 
zant. Era de datoria lui să se ţină mereu la curent. Făcea comerţ 
cu atitea state, şi în cîteva districte — ca Patusan, de pildă — 
firma lui era singura care avea o agenţie, pe baza unui permis 
special din partea autorităţilor olandeze. Guvernul avea 
încredere în discernămîntul său, şi bineînţeles, el îşi asuma 
toate riscurile. Oamenii de care se folosea înțelegeau şi ei toate 
astea, în schimb şi Stein ştia, pare-se, să-i răsplătească. A doua 
zi, la gustarea de dimineaţă, mi-a vorbit cum nu se poate mai 
sincer. Atit cît îşi putea da seama (ultimele ştiri din Patusan erau 
vechi de mai bine de treisprezece luni, mi-a precizat el), acolo 
nesiguranța totală a vieţii, cît şi a proprietăţii constituie o 
situaţie normală. în Patusan existau forţe potrivnice, una dintre 
ele era rajahul Allang, cel mai rău dintre unchii sultanului. 
Guvernator al fluviului, el prigonea şi jefuia pînă la distrugere pe 
malaiezii indigeni lipsiţi de orice apărare, care nu aveau nici 
măcar mijlocul de a emigra. „Căci, remarca Stein, unde să 
plece, sărmanii oameni, şi cum să plece?" 

Fără îndoială, nici nu doreau să plece. Lumea (care e înconjurată 
de munţi înalţi, cu neputinţă de trecut) fusese dată pe mîinile 
unor aleşi, iar pe acest rajah ei îl cunoşteau; făcea parte din 
casa regală a ţării. Mai tîrziu am avut plăcerea să-l întîlnesc pe 
domnul acesta. Era un bătrîn pirpiriu, istovit şi murdar, cu ochi 


răi şi o gură fleşcăită; înghiţea din două în două ore o pilulă de 
opium, şi în pofida celei mai elementare bunecuviinţe, umbla cu 
părul neacoperit, căzîndu-i în laţe rare, zburlite şi încîlcite, pe 
faţa osoasă şi uscată. Cînd primea în 

174 

audienţă, se urca pe un fel de estradă îngustă, ridicată într-o 
încăpere semăniînd a şură părăginită, cu o pardoseală crăpată, 
de bambus, prin care se vedeau dedesubt, la douăsprezece sau 
cincisprezece picioare, mormane de gunoaie şi resturi de tot 
felul aruncate sub casă. lată unde şi cum ne-a primit cînd, 
însoţit de Jim, i-am făcut o vizită de rigoare. Erau vreo patruzeci 
de oameni în cameră, şi poate de trei ori mai mulţi în curtea 
mare de jos. Tot timpul, o forfotă continuă, unii veneau, alţii 
plecau, se împingeau, mormăiau în spatele nostru. Ciîţiva tineri, 
înfăşuraţi în mătăsuri viu colorate, se holbau la noi de departe; 
majoritatea, sclavi şi slujitori umili, erau pe jumătate goi, în 
sarong'Xiri zdrenţăroase, miînjite de cenuşă şi noroi. Niciodată 
nu l-am văzut pe Jim atît de grav, atit de stăpîn pe sine, atit de 
impenetrabil şi de impresionant. în mijlocul acestor oameni cu 
piele tuciurie, statura lui robustă, în costum alb, şi şuviţele 
strălucitoare ale părului blond păreau să atragă tot soarele care 
se strecura prin crăpăturile jaluzelelor în sala întunecoasă, cu 
pereţii de rogojină şi acoperişul de stuf. Jim nu părea numai o 
fiinţă de altă rasă, ci şi de altă esenţă. Dacă nu l-ar fi văzut 
sosind cu o barcă, ar fi putut crede că descinsese din nori. De 
fapt, venise într-o pocitanie de pirogă, aşezat (foarte liniştit şi cu 
genunchii strînşi, de teamă să nu se răstoarne) pe o cutie de 
tinichea — pe care i-o împrumutasem eu — şi ţinînd în poală un 
revolver, model marinăresc — dat tot de mine la plecare — şi pe 
care, mulţumită providenţei, sau unei idei absurde, vrednică de 
el, sau poate din simplă cuminţenie instinctivă, îl purta 
neîncărcat. lată cum pornise Jim în susul fluviului Patusan. Nimic 
nu putea fi mai prozaic şi mai periculos, mai extravagant şi mai 
singular. Era stranie acea fatalitate care dădea oricărui act al 
său un aspect de fugă, de dezertare negindită şi impulsivă, de 
salt în necunoscut. Şi tocmai aspectul ăsta mă izbeşte mai mult. 
Nici Stein, nici eu nu ne dădeam bine seama de ceea ce putea 
să fie de partea cealaltă a zidului cînd, vorbind metaforic, l-am 
luat şi l-am aruncat la întîmplare. în acea clipă eu doream pur şi 
simplu să dispară. Cît despre Stein, aşa cum îi era firea, el avea 


un motiv sentimental. Voia să plătească o veche datorie (în 
natură, pare-se), pe care n-o uitase niciodată. într-adevăr, el 
arătase toată viaţa un interes deosebit oricărui locuitor al 
Insulelor Britanice. Răposatul său binefăcător fusese un scoţian; 
ba atît de scoţian, încît se numea Alexander MacNeil; Jim 

175 

venea mult mai de departe, dintr-un loc la sud de Tweed; dar de 
la o distanţă de şase sau şapte mii de mile, Marea Bri-tanie, deşi 
de loc diminuată, apare destul de micşorată chiar propriilor ei 
copii pentru ca asemenea amănunte să-şi piardă importanţa. 
Stein era scuzabil, iar intenţiile lui, uşor de întrezărit, erau atit 
de generoase, încît l-am rugat, cu cea mai mare insistenţă, să 
nu le dea pe faţă cîtva timp. Simţeam că Jim nu trebuie lăsat să 
bănuiască nici un avantaj personal; că nici măcar riscul unei 
asemenea bănuieli nu trebuia să existe. Noi aveam în faţa 
noastră un alt soi de realitate: Jim căuta un refugiu, iar acest 
refugiu i-l ofeream, pe riscul său personal. . . nimic mai mult. 
Asupra tuturor celorlalte puncte eram pe deplin sincer cu el, şi 
chiar exageram pericolul proiectului nostru (aşa credeam eu 
atunci). De fapt, însă, nici nu-l socoteam aşa cum ar fi trebuit; 
prima zi a lui Jim în Patusan era să fie şi ultima, şi chiar ar fi fost 
ultima dacă nu s-ar fi dovedit atît de temerar sau atit de crunt 
cu sine încît să nu-şi încarce revolverul. Mi-aduc aminte cum, în 
timp ce-i desfăşuram planul nostru preţios de îngropăciune, 
expresia lui de resemnare, îndărătnică, dar obosită, se schimba 
încetul cu încetul în mirare, în interes, în uluire, şi apoi, în 
entuziasm copilăresc. Asta era norocul la care visase ... Nu 
putea să înţeleagă cu ce meritase ca eu ... Al naibii să fie dacă 
pricepea cărui fapt îi datora . . . Apoi mai era Stein, Stein 
neguţătorul, care ... Dar, bineînţeles, eu eram acela căruia ... 
l-am reterat-o scurt. Nu vorbea desluşit, şi recunoştinţa lui mă 
necăjea. l-am spus că dacă-şi datora norocul cuiva, apoi şi-l 
datora unui scoţian bătrîn despre care nu auzise niciodată, care 
murise cu mulţi ani în urmă şi de la care nu rămăseseră multe 
amintiri, afară de glasu-i răsunător şi un soi de cinste aprigă. 
într-adevăr, nu era nimeni să primească mulţumirile. Stein 
trecea mai departe, unui om tînăr, ajutorul pe care-l primise şi el 
în tinereţe, iar eu nu făcusem mai mult decît să'i pronunt 
numele. Auzind toate astea, s-a înroşit şi a bolborosit sfios, în 
timp ce răsucea o bucată de hirtie între degete, că eu avusesem 


totdeauna încredere în el. 

Am recunoscut că aşa era şi, după o clipă de tăcere, am 
adăugat c-aş fi dorit să-l văd urmîndu-mi exemplul. 

— Crezi că nu-l urmez? m-a întrebat surprins. 

176 

Apoi a adăugat în şoaptă că cineva trebuie mai întîi să arate 
cam ce poate. După aceea, luminîndu-se la faţă, m-a asigurat cu 
glas tare că nu-mi va da ocazia să regret încrederea care... 
care... 

— Să nu mă înţelegi greşit, l-am întrerupt eu. Nu-i în 
puterea dumitale să mă faci să regret nimic. Nu voi avea 
regrete, iar dacă voi avea, mă vor privi numai pe mine. 

Pe de altă parte, doream să priceapă limpede că acest aran- 
jament, aceasta . . . această .. . îngropăciune nu depindea decit 
de el; el era răspunzător, şi nimeni altul. 

— De ce ?... Dece ?... se bilbiia. Este tocmai ceea ce eu ... 
L-am rugat să nu facă pe prostul, dar a părut mai încurcat decit 
oricînd. Era pe calea cea fără de greş ca să-şi facă viaţa de 
nesuferit. 

— Aşa gîndeşti dumneata? m-a întrebat el tulburat. Dara 
adăugat repede, în taină: Totuşi, am scos-o la capăt, nu-i aşa ? 
Era imposibil să te superi pe el; n-am putut să-mi opresc un 
zîmbet şi i-am spus că odinioară oamenii care ,o scoteau astfel 
la capăt" ajungeau curînd sihastri în pustiu ! 

— Dă-i naibii de sihastri! a răspuns cu o spontaneitate 
fermecătoare. 

Bineînţeles că lui nu-i păsa de pustiu... 

l-am spus că-mi părea bine. Acela era locul unde avea să se 
ducă. Şi-l va găsi destul de însufleţit, l-am asigurat într-o doară. 
— Da, da, mi-a răspuns apăsat. 

îşi arătase dorinţa, am urmat eu neînduplecat, să plece trîntind 
uşa după el... 

— Adevărat? ... m-a întrebat în prada unui acces ciudat de 
melancolie, ce păru că-l învăluie din cap pînă-n picioare, ca 
umbra unui nor în trecere. 

Era, cu toate astea, minunat de expresiv. Minunat! 

— Adevărat? ... a repetat apoi cu amărăciune. Nu poţi spune 
că am făcut zarvă mare ... Şi pot să mai îndur încă... numai 
că ... dracu să mă ia | Dumneata îmi arăţi o portiţă ... 

— Foarte bine, i-am retezat vorba, deschide-o şi treci! 


Puteam să-i fac o făgăduială solemnă că portiţa va fi zăvorită 
după el, ca o răzbunare. Soarta lui, oricare ar fi, va fi ignorată, 
deoarece ţara unde se ducea, dată fiind starea ei mizerabilă, nu 
era socotită vrednică să fie luată în seamă. O dată 

177 

intrat acolo, va fi. pentru lumea dinafară ca şi cum n-ar fi existat 
niciodată. N-o să mai aibă decit tălpile picioarelor pe care să se 
ţină, şi, în primul rînd, va trebui să găsească locul unde să le 
pună. 

— Un om. care n-a existat, asta-i, pe legea mea ! a murmurat cu 
jumătate de glas. 

Ochii lui pironiţi pe buzele mele scînteiau. Dacă a înţeles bine 
condiţiile, am încheiat eu, atunci ar trebui să sară în prima birjă 
întîlnită şi să alerge la Stein pentru ultimele instrucţiuni. . . 

Dar înainte de a fi sfirşit eu bine vorba, nici nu mai era în odaie. 
Capitolul XXIII 

Nu s-a întors decît a doua zi dimineaţă. Stein îl reţinuse la masă 
şi peste noapte. Nu văzuse niciodată un om mai admirabil decit 
domnul Stein. Avea în buzunar o scrisoare pentru Cornelius 
(„individul care va primi răvaş de drum"), îmi explică el, şi 
părăsindu-şi pentru o clipă exaltarea, îmi arătă, bucuros, un inel 
de argint, aşa cum poartă indigenii, un inel uzat şi extrem de 
subţire, avînd încă uşoare urme de gravură. 

Inelul înlesnea introducerea sa la un vechi cunoscut al lui Stein, 
numit Doramin, unul dintre oamenii de seamă de acolo — un 
mare mahăr — care fusese prietenul domnului Stein în ţara 
unde avusese atitea aventuri. Domnul Stein îl numea „camarad 
de război". Camarad de război, era bine spus. Nu-i aşa ? Şi ce 
admirabil vorbea domnul Stein englezeşte. Spunea că învățase 
limba în Celebes . .. tocmai acolo! Asta era chiar caraghios ! Nu- 
i aşa ? Vorbea cu un accent... un fel de fonfăit... nu 
observasem ? ... Acest Doramin îi dăduse inelul. îşi făcuseră 
daruri unul altuia la ultima despărţire. Un fel de făgăduială de 
prietenie veşnică. Frumos din partea lor, aşa e? Fuseseră siliţi s- 
o ia repede la sănătoasa, să părăsească ţara, cînd acel Mahomet 
„.. Mahomet. . . sau cum naiba îi zicea, fusese omorît. 
Cunoşteam întîmplarea, bineînţeles. O adevărată ruşine, nu-i 
aşa.7 .. . Flecărea fără întrerupere, în faţa farfuriei, cu cuțitul şi 
furculita în mînă (mă găsise la masă), puţintel îmbujorat şi cu 
ochii tulburi, ceea ce la el era un semn de agitaţie. Inelul ţinea 


loc de scrisoare de acreditare („este ceva ca-n basme", mi- 
a declarat cu entu- 

ziasm), şi Doramin va face pentru el tot ce-i va sta în putinţă. 
Domnul Stein avusese norocul să-l salveze pe omul ăsta de la 
moarte într-o împrejurare oarecare; din pură întîmplare, spusese 
domnul Stein, dar el — Jim — îşi avea părerea lui personală 
asupra acestei chestii. Domnul Stein era omul cafe căuta 
asemenea întîmplări. N-avea nici o importanţă, de altfel, 
întîmplare sau nu, pe el îl va ajuta grozav de mult. Spera, cu 
vrerea cerului, ca unchiaşul să nu fi lepădat între timp papucii. 
Domnul Stein nu ştia nimic în privinţa asta. Nu mai avusese 
veşti din partea locului de mai bine de un an. Cei de-acolo nu 
mai încetau cu hărţuielile între ei, iar fluviul era închis. Chestie 
cam încurcată; dar nici o teamă ! Va izbuti el să găsească o 
spărtură pe unde să treacă. 

M-a impresionat şi aproape m-a înfricoşat cu vorbăria lui 
exaltată. Era volubil ca un tînăr în ajunul unei vacante lungi, cu 
perspectiva unor distracţii minunate, iar asemenea stare de 
spirit la un om în toată firea, şi în asemenea condiţii, avea ceva 
de necrezut, ceva care aducea a nebunie, a nesiguranţă şi 
pericol. Tocmai voiam să-l rog să ia lucrurile în serios, cînd a 
lăsat cuțitul şi furculita (începuse să măniînce, sau mai degrabă 
să înghită mincarea, ca să zic aşa, inconştient) şi a început să 
caute în jurul farfuriei. 

— Inelul! Inelul! Unde dracu... Ah! Aici era... 

L-a luat cu mîna-i mare şi a încercat să-l bage pe rind şi fără 
rezultat în toate buzunarele. Uf, Doamne! Atita-i trebuia, să-l 
piardă !... 

Se gîndi îndelung, privindu-şi pumnul strîns. 

Ah ! Bine că-l avea! Va agăța pleaşca la git. Şi s-a pus îndată pe 
lucru, scoţind dintr-un buzunar o sfoară (care semăna cu un 
şiret de pantofi). Aşa! Acum s-a făcut! Al dracului lucru dacă... 
Şi părînd că-mi vede pentru prima oară chipul, s-a mai liniştit 
puţin. Probabil că eu nu-mi dădeam seama, mi-a explicat )im cu 
o gravitate copilărească, ce mare importanţă dădea acestui 
talisman. Inelul ăsta însemna un prieten, şi e bine să ai un 
prieten. Ştia el ceva în privinţa asta. Mi-a făcut un semn plin de 
înţeles, dar în faţa gestului meu negativ şi-a rezemat capul într- 
o mînă şi a rămas o clipă tăcut, jucîndu-se îngîn-durat cu 
firimiturile de piine de pe masă... 


— Să triîntesc uşa... Da, foarte potrivit lucru! a spus şi, 
sărind în picioare, a început să umble prin cameră. 
179 


Umerii lui drepţi, ţinuta capului, pasul mare şi neregulat îmi 
aminteau noaptea aceea cînd umbla la fel, mărturisind, 
explicînd, sau cum vreţi să spuneţi, dar trăind totuşi. . . trăind in 
faţa ochilor mei, sub micul său noruleţ, cu toată subtili-tatea-i 
inconştientă, care ştia să stoarcă mîngiiere din chiar izvorul 
durerii lui. Era aceeaşi stare sufletească, aceeaşi, şi totuşi 
diferită, ca un însoțitor nestatornic, care, conducîndu-te astăzi 
pe drumul cel bun, te va conduce miine cu aceiaşi ochi, cu 
aceiaşi paşi, cu acelaşi avînt pe un drum cu totul rătăcit. Mersul 
îi era sigur, ochii întunecaţi şi iscoditori căutau parcă ceva prin 
cameră. Un pas răsuna oarecum mai tare decit celălalt, probabil 
din pricina pantofilor, şi-ţi făcea o impresie ciudată că-l jena 
ceva nevăzut. Ţinea o mînă virită adînc în buzunarul 
pantalonilor, iar pe cealaltă a clătinat-o brusc deasupra capului. 
— Să trîintească uşa! a repetat el. Păi asta aştept! Şi o să arăt 
eu că ... Eu . . . Sint gata de orice trăsnaie ... Este chiar ceea ce 
am visat... Zău! Să scap de toate astea, zău aşa! în definitiv, 
asta înseamnă noroc!... Aşteaptă dumneata ... O să... 

Şi-a înălţat capul trufaş şi, mărturisesc, am simţit pentru prima 
şi ultima oară în relaţiile noastre că mi-era lehamite de el. La ce 
bun atita fanfaronadă? Se plimba prin cameră vînturîndu-şi 
braţul fără rost şi pipăindu-şi din cînd în cînd pieptul, ca să simtă 
inelul sub haină. Ce sens avea asemenea exaltare la un om 
angajat ca funcţionar comercial într-un loc unde nici nu exista 
comerţ ?... De ce să arunci o sfidare Universului? Asta nu era 
starea de spirit potrivită pentru a începe o muncă; era o stare 
de spirit nepotrivită nu numai pentru el, i-am spus, dar pentru 
orice alt om. M-a ascultat liniştit. 

— Adevărat? m-a întrebat, fără să se simtă atins şi cu un zîmbet 
în care mi s-a părut că văd deodată ceva obraznic. Numai că, 
vezi, eu aveam cu douăzeci de ani mai mult decit el! Tinereţea 
este obraznică, e dreptul ei... nevoia ei! Trebuie să se afirme, şi 
orice afirmaţie, în lumea asta de îndoieli, este o sfidare şi o 
obrăznicie. 

S-a retras într-un ungher departe, apoi, întorcîndu-se, a început 
si mă repeadă furios, dacă pot spune astfel. Eu vorbeam aşa 


pentru că eu ... eu, care-i arătasem o bunătate fără margini... 


chiar eu păstram amintirea . . . amintirea a ceea ce se 
întîmplase . . . Atunci ce să mai zici de ceilalţi? ... De... 
180 


de ... toată lumea ? Mai era de mirare că dorea să plece 

acolo . .. că voia să plece acolo, că voia să rămînă acolo? ... 
Cerule mare ! ... Şi eu îi mai vorbeam de starea de spirit 
potrivită. .. 

— Nu eu sau lumea păstrăm amintirea, am ţipat, ci dumneata .. 
. dumneata singur îţi aminteşti! 

Neclintit, a urmat pătimaş: 

— Să uit totul, totul... pe toţi, pe toți! ... Apoi, cu glas coborit: 
Afară de dumneata! a adăugat el. 

— Lasă! Uită-mă şi pe mine, dacă asta îţi poate ajuta, i-am 
spus la fel de încet. 

După aceea, am rămas cîteva clipe tăcuţi şi fără vlagă, ca 
istoviţi. Apoi s-a pornit să-mi spună iar că domnul Stein îl 
sfătuise să aştepte cam o lună şi să vadă dacă va putea rămîne 
acolo înainte de a începe să-şi construiască o casă nouă, pentru 
a nu porni „o cheltuială zadarnică". Ce expresii ciudate folosea 
şi Stein! Zău aşa! „Cheltuială zadarnică", asta era bună! ... Să 
rămînă acolo ? Păi fireşte că da ! O să prindă rădăcini acolo... 
Numai să-l lase să intre . . . atita tot! Pe urmă răspunde el de 
rest. .. N-o să mai plece niciodată! Ba ce uşor o să rămînă ! 

— Nu face pe voinicosul, l-am sfătuit, stînjenit de tonu-i 
ameninţător. Dacă vei avea zile, ai să doreşti să te îrtorci. 

— Să mă întorc, la ce? a întrebat absent, cu privirea pe 
cadranul unei pendule atîrnate de perete. 

Am rămas tăcut o clipă. 

— Cum adică? ... Niciodată? l-am întrebat. 

— Niciodată ... a repetat el visător, fără să se uite la mine. Dar 
pe urmă, trezindu-se brusc: Dumnezeule, e două, şi eu trebuie 
să mă îmbarc la patru! 

Era adevărat. O brigantină de-a lui Stein pleca în după-amiaza 
aceea spre vest şi i se spusese lui Jim să-şi rezerve locul, dar nu 
se dăduse ordin ca ora plecării să fie amînată. Probab'i că Stein 
uitase. Jim a dat fuga acasă să-şi ia bagajul, pe cînd eu mă 
îndreptam către vaporul meu, unde îmi făgăduise să vină, în 
drum spre rada exterioară. A sosit, aşa cum ne înţelesesem, dar 
foarte grăbit şi cu o valiză mică de piele în mînă. Era un fleac de 


valiză, aşa că i-am oferit un cufăr vechi de-a! meu, din tablă, 
prin care să nu pătrundă, hai să zicem, apa sau cel puţin 
umezeala. Şi-a mutat lucrurile răsturnînd pur şi simplu 
conţinutul valizei în cufăr, aşa cum ai goli un sac de grîu. Pe cînd 
cădeau, am observat trei cărţi: două mici, cu 

181 

copertă de culoare închisă, şi un volum gros, în verde şi auriu — 
un Shakespeare complet, care costă doi şilingi şi jumătate. 
— Citeşti aşa ceva? l-am întrebat. 

— Da. Cel mai bun mijloc de ridicare a moralului, mi-a răspuns 
grăbit. 

Preţuirea asta m-a mişcat, dar nu mai era vreme să vorbim 
despre Shakespeare. Pe masa cabinei mele se aflau un revolver 
mare şi două cutii mici cu cartuşe. 

— Te rog, ia-le, i-am spus. Te vor ajuta poate să rămii acolo! 
Abia rostisem vorbele astea, că mi-am şi dat seama de sensul 
înspăimiîntător ce-l puteau avea. Te vor ajuta poate să intri, 
m-am corectat, plin de remuşcări. 

Dar pe el nu-l tulburau aluziile vagi. Mi-a mulţumit călduros şi a 
plecat grăbit, luîndu-şi de la distanţă rămas bun. L-am auzit 
îndemniîndu-şi barcagiii să pornească şi, privind peste copastia 
din pupa, i-am văzut barca alunecînd prin spatele vaporului. El 
stătea aplecat înainte şi-şi îmbărbăta oamenii cu vorbe şi 
gesturi; aşa cum rămăsese cu revolverul în mînă, părînd că vrea 
să tragă asupra lor, n-o să uit niciodată chipurile îngrozite ale 
celor patru javanezi şi nici ritmul frenetic al ramelor, care au şi 
smuls barca de sub ochii mei. întorcîndu-mă apoi în cabină, am 
văzut cele două cutii de cartuşe rămase pe masă. Uitase să le ia 
| 

Am dat ordin să mi se echipeze îndată barca, dar barcagiii lui 
Jim, convinşi că viaţa lor atîrnă de un fir de păr cîtă vreme îl vor 
avea pe nebun în barcă, visliseră atit de temeinic, încît înainte 
ca eu să fi făcut jumătatea distanţei dintre cele două vase, l-am 
şi văzut sărind peste balustradă, în vreme ce i se întindea lada. 
Cînd m-am urcat pe puntea brigantinei, toate erau întinse; vela 
mare era pregătită, iar cabestanul începea să huruie, patronul, 
un metis scund şi neastimpărat, cam de vreo patruzeci de ani, 
într-un costum de flanelă albastră, a înaintat spre mine hlizindu- 
se cu ochi vioi, cu faţa rotundă şi galbenă ca o coajă de iămiie şi 
cu o mustăcioară neagră, subţire, care-i cădea pe nişte buze 


groase, tuciurii. în pofida aerului său vesel şi mulţumit, părea să 
aibă o fire posacă. Drept răspuns la o remarcă a mea (în timp ce 
Jim coborise o clipă), mi-a spus: 

— Ah, da, Patusan! 

O să-î conducă pe gentleman pînă la gura fluviului, dar „n-o să 
ascendez fluviul niciodată". Engleza lui curgătoare părea 
împrumutată dintr-un dicţionar făcut de un smintit. 

182 

Dacă domnul Stein i-ar fi cerut să „ascendeze" fluviul, ar fi făcut 
obiecţii în chip „reverenţios" (cred că voia să spună 
„respectuos", dar numai dracu putea să ştie); obiecţii „în chip 
reverenţios" cu privire la siguranţa bunurilor lui. Dacă n-ar fi fost 
ascultat, el ar fi prezentat „demisia pentru a abandona". Făcuse, 
cu douăsprezece luni în urmă, ultima lui călătorie într-acolo, şi 
cu toate că domnul Cornelius „prilejuise multe oferte" atît 
domnului rajah Allang, cît şi „populațiilor mai de seamă", în 
condiţii care făceau din comerţ „o capcană şi-ţi lăsau un gust 
amar în gură", totuşi se trăseseră focuri din pădure asupra 
vasului de către „partide iresponsabile" în tot lungul fluviului; 
ceea ce „a cauzat ca echipajul să se pituleze, tăcut, prin 
ascunzişuri, de teamă să nu se dezmembreze", iar brigantina 
era gata să eşueze pe un banc de nisip, unde „ar fi fost 
pieritoare, dincolo de acţiunea omenească". 

Dezgustul miînios stîrnit de amintiri, cît şi mîndria uşurinţei lui la 
vorbă, pe care şi-o asculta foarte atent, se citeau care mai de 
care pe faţa-i lată şi naivă. S-a încruntat, apoi m-a privit radios, 
urmărind încîntat efectul de netăgăduit al frazeologiei lui. 
Unduiri întunecate goneau peste marea liniştită, iar brigantina, 
cu velele strînse şi cu ghiul principal la mijloc, părea zăpăcită, în 
ghearele brizei. Scrişnind din dinţi, metisul mi-a mai spus că 
rajahul era „o hienă caraghioasă" (nu-mi pot închipui unde 
văzuse el hiene); pe cînd alt individ era cu mult mai fals decit 
„armele unui crocodil". Urmărind din ochi şi manevrele 
echipajului, a început iar să-i turuie gura, comparind Patusanul 
cu „O cuşcă de bestii ajunse feroce din cauza unei lungi 
impenitenţe". Cred că voise să spună impunitate. N-avea nici o 
poftă, striga el, „să se expună şi să fie ataşat cu dinadinsul la 
tilhării". Gemetele prelungi ale oamenilor în sforţarea lor de a 
vira ancora încetaseră, iar el a coborit glasul: 

— Sînt sătul pînă-n git de Patusan! a încheiat energic. 


Am aflat mai tîrziu că fusese atît de nechibzuit încît se trezise 
legat de git cu o frînghie de ratan de un stilp înfipt în mijlocul 
unei gropi de gunoi, în faţa casei rajahului. în postura asta 
neplăcută a stat mai bine de o jumătate de zi şi o noapte 
întreagă; dar se pare că totul fusese un soi de glumă. Şi-a 
frămzntat citva timp mintea cu amintirea asta cumplită, apoi s-a 
adresat răstit unui om care venea către pupa corăbiei ca să 
treacă la cîrmă. După aceea s-a întors iar spre mine şi a 

183 

început să-mi vorbească potolit, nepătimaş. îl va duce pe 
gentleman pînă la Bătu Kring, adică pînă la gura fluviului, oraşul 
Patusan fiind situat „la treizeci de mile în interior". După 
părerea lui, a urmat el cu convingere, dar pe un ton obosit şi 
molîu, care luase locul uşurinţei de mai înainte, acest gentleman 
avea „similitudinea unui cadavru". 

— Cum? Ce-ai spus? l-am întrebat. 

Şi-a luat o poză cumplit de feroce, mimînd la perfecţie omul 
care înfige un pumnal pe la spate: 

— La fel ca şi un deportat, mi-a explicat, dîndu-şi nişte ifose 
nesuferite, ca toţi de teapa lui cînd cred c-au spus o mare 
deşteptăciune. 

în spatele lui l-am văzut pe Jim zîmbindu-mi liniştit şi ridicînd 
mina ca să-mi oprească exclamaţia de pe buze. 

Apoi, în timp ce metisul, plesnind de îngîmfare, a început să dea 
ordine, pe cînd ghiurile trosneau virînd, iar verigile lor grele se 
ridicau, Jim şi cu mine ne-am strîns mîinile lîngă vela principală, 
de parcă am fi fost singuri, şi am schimbat în grabă ultimele 
cuvinte. Inima mea se eliberase de acea oboseală neplăcută 
care pusese în cumpănă interesul ce-l purtam acestui om. 
Flecăreala stupidă a metisului dăduse mai multă realitate 
primejdiilor cumplite ale drumului decit toate avertismentele 
grijulii ale lui Stein. în clipele acelea, tot formalismul care fusese 
pînă atunci prezent în relaţiile dintre noi a dispărut din vorbele 
noastre. Mi se pare că i-am spus „dragă băiete", şi el a însoţit cu 
un „bătrine" cuvintele de recunoştinţă, pe jumătate rostite, ca şi 
cum atacul împotriva anilor mei ne-ar fi apropiat şi-n vîrstă, şi-n 
simţăminte. A fost o clipă de intimitate reală şi profundă, 
neaşteptată şi efemeră, ca strălucirea unui adevăr veşnic şi 
mîntuitor. Se silea să mă liniştească, de parcă între noi doi el ar 
fi fost cel mai matur. 


— Bine, bine, a zis repede şi emoţionat. îţi făgăduiesc să am 
grijă de mine. Da. N-o să-mi îngădui nici un risc .. . Nici cel mai 
păcătos risc ! Sigur că nu. Vreau să-mi urmez drumul. Nu te 
teme! Doamne! Simt că nimic nu mă poate atinge. Cum? ! 
Asta-i un noroc picat din cer! N-aş vrea să pierd asemenea 
prilej. Un prilej nemaipomenit! 

Da, era nemaipomenit, dar noroacele sînt aşa cum le fac 
oamenii, şi cum puteam eu să ghicesc viitorul ? Aşa cum spu- 
sese, chiar eu ... chiar eu îmi aminteam de ... de ... ghinioanele 
lui! Era adevărat. Şi cel mai bun lucru pentru el eTa să plece. 
184 

Barca mea rămăsese în siajul făcut de brigantină, şi l-am văzut 
pe puntea din pupa corăbiei, ridicîndu-şi şapca sus, deasupra 
capului, în lumina soarelui care apunea. L-am auzit strigînd 
nelămurit: 

— Vei... avea... veşti... despre... mine. 

„Despre mine" sau ,de la mine", nu ştiu precis. Cred că spusese 
„despre mine". 

Ochii mei erau prea orbiţi de luciul mării de la picioarele lui ca 
să-l pot vedea clar; mi-a fost sortit să nu-l văd niciodată clar; dar 
vă asigur că nimeni n-ar fi putut să aibă mai puţin decit el 
„Ssimilitudinea unui cadavru", aşa cum spusese acel piază-rea de 
metis. Vedeam, ghemotoc, sub cotul lui Jim, chipul mic şi 
prăpădit, de forma şi culoarea unui dovleac copt. îşi ridica şi el 
mîna, ca pentru o lovitură în gol. Absit cmen! 1 

Capitolul XXIV 

Coasta Patusanului (pe care am văzut-o aproape la doi ani după 
aceea) este dreaptă, întunecată, dînd piept cu un ocean ceţos. 
Se văd urme roşii, ca nişte cascade de rugină, şiroind pe sub 
frunzişul verde-închis al tufişurilor şi plantelor agăţătoare care 
îmbracă stîncile joase. La gura riurilor se întind şesuri 
mocirloase, cu perspectiva unor piscuri albastre, dantelate, 
dincolo de întinsul vastelor păduri. în largul mării, un lanţ de 
insule se ridică negre şi sfirtecate în ceața veşnic luminata de 
soare, ca rămăşiţele unui perete măcinat de valurile mării. 

La gura braţului Bătu Kring al estuarului se află un sat de 
pescari. Rîul care fusese închis vreme îndelungată era pe atunci 
deschis, şi micul scuner al lui Stein, cu care făceam călătoria, 
urca în susul apelor, ajutat de trei fluxuri, fără a fi expus împuş- 
căturilor venite de la nişte „partide iresponsabile". Starea asta 


de lucruri aparţinea trecutului îndepărtat, dacă puteam să mă 
încred în căpetenia satului de pescari, venit la bord ca să 
servească drept pilot. Mi-a vorbit cu încredere (eram al doilea 
om alb pe care-l văzuse în viaţă), şi cea mai mare parte a 
spuselor lui se referea la primul om alb pe care-l văzuse 

1 Piară presimţirile negre! (Lat.) 

185 

în viaţa. îl numea tuan Jim, şi tonul cu care-mi vorbea despre el 
trăda un ciudat amestec de familiaritate şi teamă. Ei, oamenii 
din sat, se aflau sub protecţia specială a acestui nobil, ceea ce- 
mi arăta că Jim ştia să se poarte. Era adevărat cînd îmi spusese 
că voi au;i despre el. lată, auzeam despre eî. Se mai povestea 
că, atunci cînd sosise, fluxul apăruse cu două ore mai devreme, 
ca să-l ajute să călătorească în susul rîului. Bătrînul guraliv 
fusese chiar el la cîrma bărcii şi rămăsese uluit la vederea 
minunii. Mai mult încă, toată gloria se revărsase şi asupra 
familiei lui. Fiul şi ginerele său visleau chiar ei. Dar pe atunci 
erau tineri, fără experienţă, şi nu-şi dăduseră seama de viteza 
bărcii pînă cînd bătrînul nu le atrăsese atenţia asupra acelui fapt 
uluitor. 

Sosirea lui Jim a fost o binecuvintare pentru acel sat de pescari; 
dar pentru ei, ca şi pentru mulţi dintre noi, bine-cuviîntarea 
venise însoţită de groază. Trecuseră atitea generaţii de cînd 
ultimul om alb luase în piept rîul, încît amintirea lui se şi 
stinsese. Apariţia făpturii care le căzuse pe cap, cerînd, de voie, 
de nevoie, să fie dusă la Patusan, era tulburătoare; stăruința lui 
— alarmantă; generozitatea — mai mult decit suspectă. Era o 
cerere nemaiauzită. Fără precedent. Ce va spune rajahul? Şi ce 
le va face? Cea mai mare parte a nopţii o petrecuseră ţinînd 
sfat; dar riscul ce-şi luau dacă ar fi înfruntat miînia acelui străin 
ciudat părea atit de mare, încît, în cele din urmă, pescarii i-au 
pus la dispoziţie o pirogă ca vai de lume. Femeile ţipau 
înspăimîntate cînd au văz” it-o plecînd. O vrăjitoare bătrină şi 
apucată îl blestema pe străin. 

Jim şedea în barcă, aşa cum v-am spus, pe cufărul de tablă, 
ţinîndu-şi revolverul neîncărcat pe genunchi. Stătea cu băgare 
de seamă — lucru mai obositor decit orice — şi astfel a pătruns 
în ţara pe care era sortit s-o umple cu faima virtuţilor lui, de la 
piscurile albastre din interior pînă la panglica albă de spumă de 
pe coastă. După întîia cotitură, n-a mai văzut marea cu valurile-i 


frămîntate ridicîndu-se mereu, afundîndu-se şi dispărînd ca să 
se înalțe iarăşi — adevărată imagine a unei omeniri luptătoare 
— ci a ajuns în faţa pădurilor nemişcate, adînc împlîntate în 
pămînt; se avîntau spre soare, dăinuind veşnic prin puterea 
sumbră a trecutului lor, ca însăşi viaţa. lar ursita stătea lingă el, 
învăluită ca o mireasă orientală, care aşteaptă ca stăpînul să-i 
descopere chipul. Era, şi el, moştenitorul unui trecut sumbru şi 
puternic! Cu toate astea, mi-a 

186 

mărturisit că niciodată în viaţa lui nu s-a simţit atît de dezamăgit 
şi de obosit ca atunci, în barcă. Singura mişcare pe care şi-o 
îngăduia era să întindă mîna cînd şi cînd, ca pe furiş, şi să 
arunce, încet şi grijuliu, cu o jumătate de nucă-de-cocos care-i 
plutea la picioare, apa din fundul pirogii. Atunci şi-a dat seama 
cît de tare poate fi. capacul unui cufăr de tablă cînd şezi pe el. 
Se bucura de o sănătate fără seamăn; dar în timpul călătoriei a 
avut de mai multe ori momente de ameţeală, printre care îşi 
mai dădea vag seama de usturimea băşicilor de pe spinare, ivite 
din pricina soarelui arzător. Ca să se distreze, încerca, privind 
drept înainte, să ghicească dacă ieşitura noroioasă pe care-o 
vedea la marginea apei era trunchi de copac sau un aligator. 
Numai că se lăsase repede păgubaş. Nu era de glumă. Tot 
timpul să vezi un aligator! Una dintre dihănii s-a scufundat în 
rîu, cît pe-aci să răstoarne barca. A uitat însă repede şi păţania 
asta. Apoi, pe parcursul unei întinderi lungi şi pustii, fusese 
foarte recunoscător unui cîrd de maimuțe care veniseră drept la 
mal, făcînd, la trecerea bărcii, un tărăboi de pomină. Aşa a fost 
drumul care-l ducea spre o măreție mai autentică decit oricare 
alta cucerită de un om vreodată. Dar mai presus de toate, 
aştepta nerăbdător apusul soarelui, în timpul ăsta, cei trei 
indigeni se pregăteau să-şi pună în aplicare planul de a-l preda 
rajahului. 

„Probabil că mă tîmpisem de oboseală sau poate că aţipisem 
puţin", mi-a zis el. Primul lucru de care şi-a dat seama apoi a 
fost că barca trăsese la mal. în aceeaşi clipă a mai observat că 
ieşiseră din pădure, că se vedeau apărînd, ceva mai sus, 
primele case, iar pe stingă o palanca şi, totodată, i-a văzut pe 
barcagiii lui care săriseră cu toţii jos pe mal şi fugeau cit îi 
ţineau picioarele. Instinctiv, se luă după ei. La început a crezut 
că fusese părăsit din cine ştie ce pricină, dar apoi a auzit 


strigăte speriate, o poartă s-a deschis brusc, şi un puhoi de 
oameni a năvălit spre el. în acelaşi timp, o barcă încărcată cu 
oameni înarmaţi s-a ivit pe fluviu şi a tras lîngă piroga lui goală, 
tăindu-i, astfel, retragerea. 

— Eram prea înmărmurit ca să-mi păstrez, ştii, sîngele rece, şi 
dacă revolverul acela ar fi fost încărcat, sigur că aş fi omorit 
unul... poate doi sau trei indigeni, şi asta ar fi însemnat 
sfîrşitul meu. Dar revolverul nu era... 

— De ce n-ai luptat? l-am întrebat. 

187 

— Ei, nu puteam să mă bat cu toată populaţia, şi apoi nu 
veneam la ei ca şi cum m-aş fi temut pentru viaţa mea, mi-a 
spus el, aruncîndu-mi o privire cu uşoare urme din vechea lui 
îndărătnicie. 

N-am mai vrut să-i atrag atenţia că indigenii nu puteau şti că 
arma era goală. Mai bine să gîndească el cum voia. 

— în orice caz, revolverul nu era încărcat, a repetat voios, aşa 
că am rămas liniştit şi i-am întrebat ce voiau de la mine. Asta i-a 
buimăcit. Am observat cîţiva bandiți care o ştergeau cu lada 
mea. Kassim, un bătrîn lungan şi ticălos (o să ţi-l arăt eu mîine), 
fugea spre mine, grozăvindu-se că rajahul voia să mă vadă. 
„Foarte bine, i-am răspuns. Vreau şi eu să-l văd pe rajah !" Și 
am intrat în chip firesc pe poartă ... şi... şi...iată-mă! Aris, 
apoi a urmat neaşteptat de îngîmfat: Şi ştii ce-i mai frumos ca 
toate? Să-ţi spun eu: conştiinţa faptului că dacă oamenii m-ar fi. 
curăţat, ei ar fi fost în pierdere.' 

Jim îmi istorisea toate astea în faţa casei lui, chiar în seara 
despre care v-am vorbit, după ce privisem luna plutind deasupra 
prăpastiei dintre munţi, ca un duh înălţat din mormînt; luciul ei 
cobora, rece şi palid, ca spectrul unui soare mort. Este ceva 
halucinant în lumina limpede a lunii; are toată nepăsarea unui 
suflet desprins de trup şi ceva din misterul său de neînțeles. Ea 
este faţă de strălucirea soarelui, care, spuneţi ce vreţi, ne face 
să trăim, ceea ce este ecoul faţă de sunet: haotic şi tulburător, 
fie că sunetul este batjocoritor sau trist. Dezbracă de materie 
toate formele care, în definitiv, alcătuiesc lumea noastră, le 
dezbracă de substanţă şi dă numai umbrelor o realitate sinistră. 
Dar deşi umbrele din jurul nostru erau foarte reale, Jim alături 
de mine, părea atit de puternic, încît nimic — nici chiar forţa 
ocultă a lunii — n-ar fi fost în stare să-i răpească ceva din 


realitatea lui în ochii mei. Şi, poate, într-adevăr, nimic nu putea 
să'l atingă de vreme ce supravieţuise atacului unor stihii 
întunecate. în jur totul era tăcut, totul era liniştit; chiar pe apa 
rîului razele lunii dormeau ca pe un heleşteu. Era clipa fluxului, o 
clipă de încremenire, care accentua izolarea deplină a acestui 
colţ pierdut al pămiîn-tului. Casele îngrămădite de-a lungul 
vastei întinderi lucitoare, fără unduiri şi sclipiri, coborînd în apă 
într-un şir de arătări îndesate, vagi, cenușii sau argintii, 
amestecate cu grămezi de umbre negre, erau ca o turmă 
fantomatică de fiinţe fără formă, care se înghesuiau să bea 
dintr-un izvor fantomatic, 

3 88 

lipsit de viaţă. Ici-colo, o luminiţă roşiatică tremura între pereţi 
de bambus, caldă ca o scînteie vie, simbol al afecțiunii ome- 
neşti, al adăpostului şi al odihnei. 

Jim mi-a mărturisit că urmărea, deseori, cum se sting aceste 
luminiţe, una cîte una, că-i plăcea să vadă oamenii adormind 
sub ochii lui, încrezători în siguranţa zilei de miine. 

— Ce pace, nu-i aşa? exclamă el. 

In vorbă nu era declamator, dar simţeai un înţelesa adînc în 
ceea ce spunea. 

— Priveşte casele astea; nu există nici una care să n-aibă 
încredere în mine! Zău ! Ţi-am spus c-o să fac rădăcini aici... 
întreabă pe orice bărbat, femeie sau copil. . . S-a oprit. Aşa, 
oricum, mie mi-e bine... 

l-am spus repede că găsise în sfîrşit ceea ce voia. Fusesem sigur 
de asta, am adăugat eu. Ela clătinat din cap. 

— Adevărat? ... Şi mi-a strîns uşor braţul deasupra cotului. Ei 
bine, atunci... ai avut dreptate? 

Era îngîmfare şi mîndrie, era aproape şi spaimă în acea 
exclamare, rostită încet. 

— Zău!a spus el. Gîndeşte-te numai la ce înseamnă asta 
pentru mine! Mi-a strîns iarăşi braţul: lar dumneata m-ai 
întrebat dacă nu doresc să plec de aici. Doamne sfinte !.... 

Eu ?! ... Să doresc să plec ? I Mai ales acum, după ce mi-ai spus 
despre domnul Stein... Săplec!... Dece ?... Dar ideea 
asta mă îngrozea. Ar fi fost... ar fi fost mai cumplit decit 
moartea... Nu... pe cuvintul meul Nu ride. Am nevoie 
să simt ... în fiecare zi... de cîte ori deschid ochii... că mă bucur 
de încrederea lor... că nimeni n-are dreptul . .. dumneata 


înţelegi ? Să plec! Unde ? Pentru ce ? Ce să găsesc, ce?... 

îi spusesem (şi într-adevăr, acesta era scopul principal al vizitei 
mele) că Stein avea de gînd să-i dăruiască în curînd sucursala, 
cu stocul de mărfuri, în anumite condiţii uşoare, aşa ca tran- 
zacţia să fie în regulă şi valabilă. Intîi a început să trăsnească şi 
să bufnească. 

— la mai slăbeşte-mă cu delicateţea dumitale! i-am strigat. Nu-i 
vorba de loc de Stein.!' îţi dă numai ce ţi-ai cîştigat singur. ŞI, în 
tot cazul, păstrează-ţi observaţiile să i le spui lui MacNeil, cînd l- 
ăi vedea pe lumea cealaltă; sper că nu se va întîmpla atit de 
curînd ... 

189 

A fost silit să cedeze în faţa argumentelor mele, căci toate 
cuceririle lui: încrederea, faima, prietenia, dragostea, adică tot 
ce făcuse din el un stăpîn făcuse din el şi un prizonier. Privea cu 
ochii unui proprietar liniştea nopţii, rîul, casele, viaţa veşnică a 
pădurilor, viaţa bătrînei omeniri, tainele pămiîn-tului, mîndria 
propriei lui inimi; dar de fapt toate astea îl stăpineau pe el şi-l 
făcuseră unealta lor pînă în cele mai intime gînduri ale lui, pînă 
la cea mai uşoară pulsaţie, pînă la ultima lui suflare. 

Avea de ce să fie mîndru. Eram şi eu mîndru de el, daca nu chiar 
atit de sigur ca dînsul de valoarea nemaipomenită a afacerii. Era 
admirabil! Şi nu la cutezanţa lui mă gindeam eu atita. E ciudat 
ce puţin caz făceam de asta — parcă ar fi fost lucru prea 
convenţional ca să stea la baza acestui aranjament. Nu! Eu 
eram uimit mai mult de celelalte calităţi pe care le arătase. 
Dăduse dovadă că putea stăpini o situaţie neobişnuită, că avea 
o adevărată agerime de spirit în domeniul ăsta. Mai era şi 
dibăcia lui. Uluitor! lar toate astea se iviseră, în el aşa ca mirosul 
fin la un cîine de rasă. Nu vorbea mult dar în rezerva lui era o 
demnitate firească, iar în bilbiielile lui, o mare seriozitate. Mai 
avea şi acum vechea meteahnă de a roşi într-una. Totuşi, din 
cînd în cînd îi scăpa cîte un cuvint sau o frază care arătau ce 
adînc şi ce solemn privea sarcina care-i dăruise certitudinea 
reabilitării. lată pentru ce iubea ţara şi locuitorii ei cu un fel de 
egoism pătimaş, cu o duioşie dispreţuitoare. 

Capitolul XXV 

— Aici am stat prizonier trei zile, mi-a şoptit (era cu ocazia 
vizitei ce i-o făceam rajahului) pe cînd traversam agale curtea 
locuinţei lui Tunku Allang, prin gloata slujitorilor uluiţi. Scîrnav 


loc, nu-i aşa? Şi nici n-am putut căpăta nimic de mîncare pînă 
cînd n-am făcut gălăgie, iar atunci mi-au dat numai o farfurie 
mică cu orez şi un peşte prăjit, nu mai mare caunţir... fir-ar ei 
să fie ! ... Mi-era grozav de foame, tot învîr-tindu-mă în ţarcul 
ăsta împuţit, cu cîţiva dintre derbedeii ăştia care-şi vîrau 
mutrele drept sub nasul meu. Dădusem acel faimos revolver la 
prima somaţie. Bucuros să scap de belea. Semănăm a nebun tot 
umblînd cu o armă neîncărcată în mină! 

190 

Chiar în acel moment ne-am trezit în faţa omului care-l ţinuse 
prizonier; Jim deveni cum nu se poate mai grav şi mai politicos 
cu el. Ah, straşnic ! îmi vine să rid şi ani cînd mă gîndesc. Dar 
eram şi impresionat. Neruşinatul de Tunku Allang nu'Şi putea 
ascunde teama (nu era un erou, cu toate poveştile pe care ţinea 
să le depene despre tinereţea lui năzdrăvană); şi, în acelaşi 
timp, se simţea un soi de încredere în purtarea hodorogului faţă 
de fostul prizonier. Luaţi seama! Chiar acolo unde ar fi trebuit să 
fie mai urit aveau încredere în el. Jim, pe cît am înţeles din 
conversaţia lor, profita de ocazie ca să-i facă mustrări. Ciţiva 
săteni fuseseră jefuiţi, în drum spre casa lui Doramin, de cele 
cîteva bucăţi de gumă sau de nişte ceară de albine, în schimbul 
cărora voiau să capete orez —Doramin, el e tîlharul! a izbucnit 
rajahul. 

O furie cumplită îi zgilţiia trupul pirpiriu. Se răsucea ca un turbat 
pe rogojină, dînd din miini şi din picioare, scutu-rîndu-şi şuviţele 
încîlcite ale ciufului de păr. . . era întruchiparea miîniei. în jurul 
nostru nu vedeai decît ochi holbaţi şi guri căscate. Jim începu să 
vorbească. Hotărit, calm, stăruind ciîtva timp asupra faptului că 
nimeni nu trebuie să fie împiedicat să cîştige hrana lui şi a 
copiilor lui în mod cinstit. Celălalt şedea ca un croitor la masa de 
lucru, cu mîinile pe genunchi, cu capul plecat, şi se uita la Jim 
printre şuviţele cărunte care-i cădeau în ochi. După ce Jim 
isprăvise de vorbit, a urmat o tăcere lungă; parcă nici nu mai 
răsufla nimeni; nici unul n-a cricnit pînă cînd bătrînul rajah a 
oftat uşor şi, ridicînd privirea, a rostit repede, înălţindu-şi capul: 
— Auziţi voi, oamenii mei? S-a isprăvit cu giumbuşlucurile astea. 
Acest decret a fost primit într-o tăcere adincă. Un individ voinic, 
desigur om de încredere, cu ochi inteligenţi cu faţa lată, osoasă 
şi foarte tuciurie, cu atitudine îndatoritoare şi voioasă (am aflat, 
mai tîrziu, că era călăul), ne-a oferit două ceşti de cafea pe o 


tavă de alamă, pe care a luat-o din miinile unui servitor umil. 
— Nu eşti obligat să bei! mi-a şoptit repede Jim. 

N-am înţeles pe dată ce voia să spună şi am continuat să-l 
privesc. El a sorbit o înghiţitură bună, apoi a rămas liniştit, ţinînd 
farfurioara în mîna stîngă. Cîteva clipe nu m-am prea simţit la 
largul meu. 

191 

— De ce dracu, i-am şoptit, zimbindu-i prietenos, mă expui unei 
primejdii aşa de stupide? 

Bineînţeles că am băut (căci n-aveam de ales), fără ca el să-mi 
facă vreun semn, şi aproape îndată după aceea am plecat. Pe 
cînd treceam prin curte, în drum spre barca noastră, conduşi de 
veselul şi isteţul călău, Jim mi-a spus că regreta întîmplarea. Era 
un oarecare risc, desigur. El personal nu credea să fi. fost 
otrăvită. Un risc cu totul minim! Căci el personal era — m-a 
încredinţat Jim — socotit mai curînd folositor decît periculos, aşa 
că ... 

— Păi rajahului îi este îngrozitor de frică de dumneata. Oricine 
poate vedea asta, i-am spus cu oarecare pică, mărturisesc, şi 
aşteptind tot timpul să mă apuce prima crampă prevestitoare de 
cine ştie ce colice; mă simţeam teribil de indispus. 

— Dacă-i vorba să fac aici un bine oarecare şi să-mi păstrez 
situaţia, mi-a explicat Jim aşezîndu-se lîngă mine în barcă, 
trebuie să primesc riscul; îl înfrunt cel puţin o dată pe lună. Mulţi 
oameni aşteaptă de la mine să fac asta .. . pentru ei. îi este 
frică de mine! Se pare poate ca lui să-i fie frică de mine pentru 
că mie nu mi-e frică de cafeaua lui! Apoi, arătîndu-mi un loc în 
partea de nord a palancei, unde virfurile ascuţite ale cîtorva 
pari erau rupte: Uite pe unde am sărit a treia zi după sosirea 
mea la Patusan. N-au înlocuit încă parii. Frumoasă săritură, 
ce spui? 

lar o clipă mai tîrziu, trecînd pe la gura unui mic golf mocirlos: 
— Aici am făcut al doilea salt. A trebuit să fug puţin şi să-mi iau 
avint, dar am căzut prea aproape. Credeam că-mi las pielea 
acolo. Mi-am pierdut pantofii în timp ce mă zbăteam. Şi tot 
timpul mă gindeam ce blestemăţie ar fi să mă nimerească vreo 
afurisită de suliță pe cînd eram aşa înglodat în mii. Mi-aduc 
aminte ce scîrbă mi-era tot zvircolindu-mă în mocirlă. Cu 
adevărat scîrbă: ca şi cum aş fi muşcat dintr-un hoit. 

Aşa stăteau lucrurile, şi-n tot timpul ursita gonea alături do el, 


sărea peste adincitură, se bălăcea în noroi . . . Sosirea lui 
neaşteptată fusese, înţelegeţi, singurul lucru care-l salvase de a 
fi înjunghiat la repezeală şi aruncat în fluviu. II avuseseră în 
mîinile lor, dar era ca şi cum ar fi prins o vedenie, o stafie, o 
piază-rea. Ce noimă ar fi avut? Ce să facă cu ea? Era oare prea 
tîrziu ca să-i intre în voie? Nu era mai bine să-l ucidă 

192 

fără să mai amine? Dar ce s-ar întîmpla atunci? Ticălosul de 
hodorog Allang aproape că înnebunise de teamă, tot frămiîn- 
tindu-se ce hotărire să ia. Consiliul se întrerupsese de mai multe 
ori, şi consilierii se năpusteau claie peste grămadă pe uşă şi 
afară, pe verandă. Se zice că unul dintre ei sărise de sus de la 
vreo cincisprezece picioare înălţime, cred eu, şi şi-a frînt 
piciorul. Guvernatorul regal al Patusanului avea manii ciudate: 
amesteca, de pildă, în orice discuţie înflăcărată o groază de 
lăudăroşenii eroice, pînă cînd, aprins tot mai tare, se trezea 
sărind de pe postament cu pumnalul în mînă. Dar, cu excepţia 
unor asemenea întreruperi, dezbaterile asupra soartei lui Jim 
continuau zi şi noapte. 

în timpul ăsta el se învirtea prin curte; unii îl ocoleau, alţii îl 
urmăreau cu privirea, dar nici unul nu-şi lua ochii de la el. 
Practic vorbind, era la cheremul primului golan cu un satir, care 
s-ar fi aflat pe acolo. Pusese stăpinire pe un mic şopron 
dărăpănat, ca să aibă unde dormi; duhoarea gunoaielor şi 
putreziciunile îl supăra groaznic; cu toate astea, nu-şi pierduse, 
pare-se, pofta de mîncare, căci, după cum mi-a spus, îi fusese 
foame tot timpul. Cînd şi cînd, cîte „un dobitoc plin de ifose" 
venea în goană, trimis de consiliu, şi-l supunea, cu glas mieros, 
unui interogatoriu care-l uluia. „Olandezii aveau de gînd să vină 
să ocupe ţara? Nu voia albul să plece devale, pe rîu? Ce-l făcuse 
să vină într-o ţară atît de nenorocită? Raja-hui vrea să ştie dacă 
un alb poate să repare un ceasornic ..." l-au adus într-adevăr un 
ceas deşteptător de nichel, fabricat în Australia, şi fiindcă se 
plictisea îngrozitor, a încercat să-i repare soneria. Pesemne că, 
lucrînd aşa, în şopron, şi-a dat seama de primejdia mare care-l 
pîndea. A aruncat ceasul, mi-a spus el, „,ca pe un tăciune 
aprins", şi a luat-o la picior, fără să aibă idee de ceea ce voia 
sau ce putea face. Nu ştia decit că situaţia era de nesuferit. Şi 
pe cînd se plimba fără nici o ţintă îndătărul unui soi de mic 
hambar dărăpănat, cocoţat pe nişte pari, privirea i-a căzut pe 


țăruşii rupţi din gard. Şi atunci, îmi spunea el, fără nici un fel de 
gînd, ca să zic aşa şi fără urmă de emoție, a luat-o deodată la 
fugă, de parc-ar fi. executat un plan chibzuit o lună întreagă. S-a 
îndepărtat nepăsător, ca să-şi facă vînt, şi cînd şi-a aruncat ochii 
în jur a văzut la un pas de el un oarecare dregător, însoţit de doi 
lăncieri, gata să-i pună o întrebare. A zbughit-o chiar „pe sub 
nasul lor", a sărit pe deasupra „ca o pasăre" şi a căzut pe 
cealaltă 

193 

parte, de i-au piriit toate oasele, cit pe-aci să-şi spargă şi capul. 
S-a ridicat numaidecit. Nu se mai gîndea la nimic; îşi aducea 
aminte, spunea el, numai de un răcnet grozav; primele case din 
Patusan se aflau în faţa lui, la patru sute de metri; a văzut 
golfuleţul şi, maşinal, a întețit goana. Pămiîntul părea într-adevăr 
să-i zboare de sub picioare. Şi-a făcut vint de pe ultimul petic de 
pămînt tare, a simţit că se înalţă în aer şi s-a pomenit, fără să se 
lovească, înfipt în picioare într-o mocirlă înspăimîntător de 
moale şi de cleioasă. Abia cînd a încercat să-şi mişte picioarele 
şi a simţit că nu poate, „atunci şi-a venit în fire", ca să între- 
buinţez vorbele lui. Şi a început să se gindească la „afurisitele 
de sulițe lungi". De fapt, cei dinăuntrul palancei trebuiau să 
ajungă la poartă, apoi să se ducă la debarcader, să se urce în 
barcă şi să înconjoare peticul de pămînt, aşa că el le-o luase 
înainte mai mult decit îşi închipuia. Afară de asta, fiind în timpul 
refluxului, golfuleţul era fără apă . . . s-ar putea spune secat... 
aşa că, de fapt, scăpase de orice pericol, afară, poate, de o 
împuşcătură de foarte departe. Cel mai înalt mal uscat era cam 
la şase picioare depărtare de el. 

„Gîndeam, totuşi, c-o să mor împotmolit acolo", îmi spunea el. S- 
a smucit şi a dat disperat din miini, dar n-a reuşit decit să 
stringă o grămadă infectă de nămol, rece şi viscos, pe piept, 
pînă sus la bărbie. | s-a părut că se îngropa de viu, şi atunci s-a 
zbătut nebuneşte, împroşcînd noroiul cu pumnii. Dar îi cădea pe 
cap, pe faţă, pe ochi şi-n gură. Mi-a spus că-i venise deodată în 
minte curtea din care fugise, aşa cum îţi aminteşti de un loc 
unde, cu ani în urmă, erai foarte fericit. Ar fi dorit, îmi mai 
spunea el, să fie îndărăt acolo şi să repare ceasornicul. Să 
repare ceasornicul... la asta se gindea. Făcea sforţări uriaşe, 
spasmodice, i se părea c-o să-i plesnească ochii în cap, c-o să 
orbească, sforţări care au culminat într-o caznă de iad, vrind să 


despice prin întuneric pămîntul în două şi să-l zvîrle de pe braţe 
şi picioare, cînd, deodată, a simţit că înaintează încet, sus, pe 
mal. întins cît era de lung pe ţărmul uscat, vedea acum lumina, 
cerul. Apoi, ca un fel de idee fericită, i-a venit în gînd să doarmă. 
El susţine că, de fapt, a dormit; că a dormit. . . poate un minut, 
poate douăzeci de secunde, sau numai o secundă, dar îşi 
aminteşte clar cum a tresărit de tare cînd s-a deşteptat. A 
rămas o clipă liniştit, apoi s-a ridicat, aşa plin de noroi din cap 
pînă-n picioare, şi a stat acolo gîn-dind că era singurul din 
seminţia lui la sute de mile împrejur, 

194 

părăsit, fără ajutor, fără prieteni, fără milă din partea nimănui, 
ca un animal hăituit. Primele case erau ca la vreo douăzeci de 
paşi depărtare; se auzea doar ţipătul disperat al unei femei 
încercînd să fugă cu un copil. Ţipătul îl făcu să tresară iar. S-a 
năpustit drept înainte, în ciorapi, bosmogit cu noroi, fără să 
aducă a fiinţă omenească. A traversat mai mult de jumătatea 
aşezării. Femeile fugeau de nu se vedeau în dreapta şi-n stinga; 
bărbaţii, mai greoi, scăpau tot ce aveau în mînă şi rămîneau 
încremeniţi, gură-cască. Era ca o spaimă zburătoare. Vedea 
plozii încercînd să fugă, căzînd pe burtă şi dînd din picioare. S-a 
căţărat pe o coastă între două case, a sărit, înne-bunit, o 
baricadă din copaci tăiaţi (pe atunci nu trecea o săptă-miînă fără 
lupte în Patusan), s-a năpustit printr-o spărtură într-o 
porumbişte, unde un băiat înspăimînrat a aruncat cu un băț în 
el, a luato pe o cărare şi a căzut deodată în braţele unui pilc de 
oameni îngroziţi. Abia a mai avut putere să strige: „,Doramin! 
Dor amin!" îşi aducea aminte că fusese pe jumătate dus, pe 
jumătate împins pînă în virful povîrnişului, într-un loc mare, 
plantat cu palmieri şi pomi fructiferi, şi se pomenise în faţa unui 
bărbat gros, şezînd masiv într-un fotoliu, în mijlocul unor oameni 
cumplit de agitaţi şi de emoţionaţi. El scotocea prin haine şi prin 
noroi, ca să găsească inelul, şi, căzind deodată pe spate, s-a 
întrebat cine-l trîntise la pămînt. De fapt, oamenii îi dăduseră 
drumul, înţelegeţi, dar el nu se mai ţinea pe picioare. La poalele 
povîrnişului se trăgeau citeva focuri de armă, la întîmplare, şi 
peste acoperişurile aşezării răzbea un surd iureş de uimire. Era 
însă în siguranţă. Oamenii lui Doramin au baricadat porţile şi i- 
au turnat apă pe git. Plină de solicitudine şi compătimire, 
bătrîna soţie a lui Doramin dădea porunci cu glas piţigăiat 


servitoarelor ei. 

— Bătrîna se învirtea pe lîngă mine de parcă aş fi fost copilul ei, 
mi-a spus el înduioşat. M-a virit într-un pat imens, patul ei de 
zile mari. Intra şi ieşea din cameră, ştergîndu-şi ochii şi bătîndu- 
mă pe spate. Cred că eram vrednic de milă. Nu mai ştiu cît timp 
am stat întins acolo, ca un butuc. 

Părea să-i fie foarte dragă bătrîna soţie a lui Doramin. Ea, la 
rîndul ei, arăta o slăbiciune de mamă pentru el. Avea o faţă 
castanie, rotundă şi blîndă, toată numai creţuri, cu buze groase, 
roşii ca focul (mesteca mereu betel), şi ochi obosiţi şi blînzi, 
clipind neîncetat. Era veşnic agitată, cicălea şi poruncea tot 
timpul unui cîrd de femei tinere, cu feţe oacheşe 

195 

şi ochi mari, serioşi — fiicele, servitoarele şi roabele ei; cum se 
întîmplă în asemenea gospodării în general, cu neputinţă să le 
deosebeşti între ele. Bătrina era foarte econoamă, şi chiar 
rochia ei largă, închisă în faţă cu catarame bătute în pietre 
preţioase, avea oarecum o înfăţişare ponosită. Picioarele-i negre 
şi goale erau încălţate cu papuci de paie galbeni, fabricaţi în 
China. Am văzut-o chiar eu trebăluind, cu părul ei foarte des, 
lung şi cărunt, căzîndu-i pe umeri. Rostea cuvinte simple, cu tiîlc, 
se trăgea din neam de seamă şi era excentrică şi arbitrară. 
După masă şedea într-un jilţ confortabil, în faţa soţului privind 
îndelung printr-o deschizătură mare în perete, pe unde se vedea 
o bună parte a aşezării şi a fluviului. 

îşi ţinea mereu picioarele strînse sub ea, pe cînd bătrînul 
Doramin şedea cum se cade, impunător ca un munte ce se 
înalţă pe o cîmpie. El făcea parte din nakhoda, sau clasa negus- 
torească, dar respectul care i se arăta şi atitudinea lui demnă 
erau uimitoare. Era şeful celei de a doua puteri din Patusan. 
Imigranții din Celebes (aproape şaizeci de familii, care, 
împreună cu slugile şi cu toţi ceilalţi, numărau vreo două sute 
de oameni, purtînd kris l-uri) îl aleseseră, cu ani în urmă, drept 
căpetenie. Oamenii din acest neam sînt inteligenţi, 
întreprinzători, răzbunători, dar cu un curaj mai autentic decît al 
celorlalţi malaiezi, şi nu pot îndura tirania. Ei alcătuiseră un 
partid potrivnic rajahului. Fireşte, certurile izbucneau în legătură 
cu negoţul. Asta era pricina de seamă a luptelor între fracțiuni, a 
izbucnirilor subite care umpleau cu fum, cu flăcări, cu pocnetul 
împuşcăturilor şi cu ţipete o parte sau alta a coloniei. Satele 


ardeau, oamenii tîrîţi la curtea rajahului erau omoriţi sau 
schingiuiţi pentru crima de a fi. făcut comerţ cu altcineva decit 
cu el. Numai cu o zi sau două înainte de sosirea lui Jim, şi chiar 
în satul de pescari pe care el urma să-l ia sub protecţia-i 
specială, mai mulţi şefi. de familie fuseseră izgoniți peste faleză 
de către un pilc de lăncieri ai rajahului, bănuiţi fiind că 
adunaseră cuiburi comestibile de păsări pentru un negustor din 
Celebes. Rajahul Allang voia să fie singurul neguţător în ţara lui, 
iar încălcarea acestui monopol era pedepsită cu moartea; dar 
ideea lui despre comerţ nu se deosebea de cele mai banale 
apucături de hoţie. Cruzimea şi rapacitatea lui se luau la între- 
cere cu simţămiîntul său de laşitate; se temea de puterea orga- 
1 Kris — pumnal malaiez, cu lamă latd. 


196 

nizată a celor veniţi din Celebes, numai că, pînă la sosirea lui 
Jim, nu-i fusese destul de teamă ca să se potolească. îi lovea pe 
aceştia prin propriii săi supuşi, şi credea din toată inima că avea 
dreptate. Situaţia se complicase şi mai mult după sosirea unui 
străin hoinar, un metis arab care aţiţase la revoltă, pe temeiuri 
pur religioase, triburile din interior (bushmen Mi, cum îi numea 
Jim) şi se stabilise într-un lagăr fortificat, pe creştetul uneia 
dintre înălțimile gemene. De acolo ameninţa oraşul Patusan ca 
un uliu o curte cu găini, devastînd tot ţinutul înconjurător. Sate 
întregi, cocoţate pe stilpi înnegriţi, putrezeau, părăsite pe 
malurile izvoarelor limpezi, picurîndu-şi fărime din iarba pereţilor 
şi frunzelor acoperişurilor; îţi făcea o impresie ciudată de 
descompunere firească, parc-ar fi fost un soi de vegetaţie lovită 
de o molimă chiar la rădăcină. Cele două partide din Patusan nu 
ştiau bine pe care dintre ele prefera să le jupoaie acest partizan. 
Rajahul uneltea cu el în oarecare măsură. Cîţiva dintre coloniştii 
bugis, obosiţi de nesiguranța fără sfîrşit, erau aproape dispuşi 
să-l cheme în ajutor. Cei mai tineri dintre ei îl sfătuiau, în 
deridere, să-l îndemne pe şeriful Aii s-alunge din ţară, cu 
ajutorul sălbaticilor lui, pe rajahul Allang. Doramin îi potolise cu 
multă greutate, îmbătrinea, şi cu toate că autoritatea lui era 
neştirbită, situaţia începuse să-l covirşească. Asta era starea de 
lucruri cînd Jim, scăpînd din curtea rajahului, a apărut în faţa 
şefului bugisAlov, i-a arătat inelul şi a fost, ca să zicem aşa, 
primit în mijlocul comunităţii. 


Capitolul XXVI 

Doramin era unul dintre cei mai aleşi oameni din seminţia lui pe 
care-i văzusem vreodată. Avea o statură uriaşă pentru un 
malaiez, dar nu părea numai voinic. Era impunător şi monu- 
mental. Un trup nemişcat, înveşmîntat în stofe bogate, mătăsuri 
colorate şi broderii de aur; un cap uriaş, înfăşurat cu o basma în 
roşu şi aur; faţa teşită, lată şi rotundă, zbircită, brăzdată cu 
două şanţuri semicirculare, pornind de fiecare parte a nărilor 
largi şi sălbatice, ca să înconjoare o gură cu buze groase; gitul 
ca de taur; fruntea vastă şi zbiîrcită, adumbrind 

] Literal: oamenii hăţişurilor; denumirea engleză a băştinaşilor. 
19 7 

doi ochi pătrunzători şi mîndri. . . toate alcătuiau un tot de 
neuitat pentru cine îl vedea o dată. Calmul său netulburat 
(mişca rareori o mînă sau un picior după ce se aşeza) era ca o 
răsfringere a demnităţii. Nimeni nu-l auzise vreodată ridicînd 
glasul; vorba lui era asemeni unui murmur surd şi puternic, uşor 
învăluit, venind parcă de departe. Cînd mergea, doi tineri scunzi 
şi voinici, goi pînă la brîu, în sarong-uri albe şi cu tichii negre pe 
ceafă, îl susțineau pe sub coaste; îl ajutau să se aşeze şi 
rămîneau în picioare la spatele scaunului pînă cînd voia să se 
ridice. Atunci întorcea capul la dreapta şi stînga, încet, de parcă 
ar fi. făcut-o cu greutate, iar tinerii îl apucau de subţiori şi-l 
săltau. Cu toate astea, Doramin n-avea nici un fel de beteşug; 
dimpotrivă, toate mişcările lui greoaie păreau expresia unei 
forţe puternice şi hotărite. Se credea, în general, că se sfătuia 
cu soţia lui în privinţa treburilor obşteşti; nimeni, însă, după cite 
ştiu, nu-i auzise schimbînd vreodată un singur cuvînt. Cînd 
stăteau solemni în faţa deschizăturii mari din perete, amindoi 
tăceau. Priveau cum li se aşternea la picioare, în amurgul zilei, o 
întindere vastă de meleaguri împădurite, un ocean întunecat şi 
adormit de verdeață sumbră, unduind departe, pînă în geana 
roşie şi violetă a munţilor; priveau linia sinuoasă a rîului imens şi 
lucitor, un S mare de argint, şirul castaniu al caselor urmînd 
curba celor două ţărmuri, sub munţii gemeni ce se înălţau 
deasupra virfurilor copacilor mai apropiaţi. Era un contrast 
minunat: ea — subţire, delicată, modestă, vioaie, aducînd puţin 
a vrăjitoare, cu o nuanţă de grijă maternă pînă şi-n odihnă; el — 
în faţa ei, enorm şi masiv, ca o statuie cioplită aspru în piatră, cu 
ceva măreț şi barbar în nemişcarea lui. Fiul acestor doi bătrîni 


era un tînăr de o rară distincţie. 

L-au avut tîrziu. Poate că nici nu era atit de tînăr pe cît părea. La 
douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani nu mai eşti aşa de 
tînăr cînd ai fost cap de familie la optsprezece. Cînd intra în 
încăperea mare, cu pardoseala şi pereţii acoperiţi cu rogojini 
fine şi cu tavanul înalt din pînză albă, unde bătrînii tronau în 
mijlocul unei suite respectuoase, tînărul se ducea drept la 
Doramin ca să-i sărute mîna pe care acesta i-c întindea 
majestuos, apoi trecea să stea în picioare lîngă jilţul mamei lui. 
Pot spune, cred, că-şi idolatrizau copilul, dar nu i-am surprins 
niciodată aruncîndu-i vreo privire făţişă. E adevărat că toate 
astea făceau parte dintr-un ceremonial obştesc; încă- 

198 

perea era, de obicei, înţesată. Formalismul solemn al sosirii şi al 
plecării fiecăruia, respectul profund exprimat prin gesturi, prin 
mimică şi murmure sînt pur şi simplu de nedescris. 

— Face să fie văzute, îmi spunea Jim, pe cînd treceam fluviul 
la întoarcere. S-ar spune nişte eroi de roman, nu-iaşa?a 
adăugat el semet. lar fiul lor, Dain Waris, mi-e cel mai bun 
prieten pe care l-am avut vreodată, în afară de dumneata. Este 
ceea ce domnul Stein ar numi un bun „camarad de arme". Am 
avut noroc, zău aşa! Am avut noroc cînd am picat printre ei, 
gata să mă sfirşesc. S-a afundat în gînduri, cu capul plecat, apoi, 
ridicîndu-l, a urmat: Bineînţeles că nu m-am culcat pe-o ureche, 
ci... S-a oprit iar. S-ar zice că mi-a venit aşa ... murmură el. Am 
văzut dintr-o dată ce trebuia să fac... 

Nu încape îndoială că aşa fusese... îi venise ideea cu privire la 
război, cum e şi firesc, deoarece puterea care-l îndemna era 
dorinţa de a face pace. Numai în sensul ăsta forţa este atit de 
des un lucru bun. Nu trebuie sa credeţi, însă, că-şi găsise 
drumul numaidecit. La sosirea lui, comunitatea bugis se găsea 
într-o situaţie foarte critică. 

— Le era tuturor frică, îmi spunea el, fiecăruia frică de pielea 
lui; iar eu, eu vedeam limpede ca ziua că trebuiau să facă 
numaidecit ceva dacă nu voiau să se duca la fund, unul după 
altul, fie din pricina rajahului sau a derbedeului de şerif! 

Dar nu era suficient numai să vezi. Cînd a ajuns la ideea asta, a 
trebuit s-o vîre în capete silnice, închistate în frică şi egoism. Și 
pînă la urmă, i-a convins. Şi asta nu era încă nimic. Trebuia să 
născocească mijloacele de a acţiona. Şi le-a născocit: un plan 


îndrăzneţ; dar treaba nu era făcută decit pe jumătate. Trebuia 
să insufle încredere unor oameni care aveau motive ascunse şi 
absurde să stea deoparte. Mai trebuia să potolească invidii 
stupide şi să înlăture tot felul de bănuieli lipsite de noimă. Fără 
autoritatea lui Doramin şi entuziasmul înfocat al fiului său, Jim ar 
fi dat greş. Dain Waris, tînărul deosebit, a fost primul care a 
crezut în el; prietenia lor era una dintre acele legături ciudate, 
adinci şi rare între negri şi albi, în care deosebirea de rasă pare 
să apropie mai strîns două fiinţe omeneşti prin cine ştie ce 
simpatie tainică. Despre Dain Waris chiar oamenii lui spuneau 
cu mîndrie că ştie să lupte ca un alb. Era adevărat; avea acel soi 
de curaj... curajul la lumina zilei, aş putea spune, apoi mai avea 
şi o minte europeană. Intilneşti uneori malaiezi de felul ăsta şi 
eşti surprins să descoperi, pe 

199 

neaşteptate, o întorsătură de gînd care ţi-e familiară, o vedere 
clară, o statornicie în urmărirea unui scop, o nuanţă de altruism. 
De statură mică, dar nespus de bine proporţinat, Dain Waris 
avea o ţinută mîndră, o purtare degajată şi fină, un 
temperament ca o flacără pură. Chipul său oacheş, cu ochi mari 
şi negri, era expresiv în timp ce acţiona şi gînditor în timp de 
odihnă. Avea un fel de a fi liniştit; o privire sigură, un zîmbet 
ironic, o hotărîre curtenitoare în deprinderile lui, dezvăluind mari 
rezerve de inteligenţă şi putere. Asemenea făpturi deschid ochii 
occidentalilor, obişnuiţi să se oprească doar la suprafaţă, asupra 
posibilităţilor ascunse ale raselor şi ţărilor peste care pluteşte 
taina veacurilor preistorice. Dain Waris nu numai că avea 
încredere în Jim, dar sînt convins că-l şi înţelegea. Vorbesc 
despre el fiindcă m-a cucerit. Blindeţea lui caustică — dacă pot 
spune aşa — şi, în acelaşi timp, înţelegerea-i inteligentă faţă de 
năzuinţele lui Jim m-au cîştigat. Mi se părea că pătrund raţiunile 
adînci ale prieteniei. Dacă Jim a luat conducerea, celălalt îşi 
cucerise conducătorul. De fapt, Jim, conducătorul, era un 
prizonier din toate punctele de vedere. Ţara, poporul, prietenia, 
dragostea erau ca nişte păzitori geloşi ai fiinţei lui. Fiecare zi 
adăuga o verigă la lanţul straniei sale libertăţi. Eram încredinţat 
despre asta pe măsură ce aflam, zi cu zi, tot mai multe despre 
cele petrecute. 

Cele petrecute! Le-am auzit şi răsauzit! Mi-au împuiat urechile 
pe drumuri, în tabără (Jim mă îndemna să cutreier ţara după 


vînat nevăzut); am ascultat o bună parte din poveste pe unul 
din creştetele gemene, după ce urcasem, pe miini şi în 
genunchi, ultima sută de picioare. însoțitorii noştri (voluntari 
care ne întovărăşeau bucuros din sat în sat) instalaseră tabăra 
pe un mic platou, la jumătatea urcuşului, şi în liniştea serii fără 
adiere, mirosul fumului de lemne, venind din vale, ne umplea 
nările cu aroma pătrunzătoare a unei miresme alese. Glasuri se 
înălţau, de asemenea, minunate în limpezimea lor precisă şi 
imaterială. Jim s-a aşezat pe un buştean şi, scoţîindu-şi pipa, a 
început să fumeze. O năvală nouă de ierburi şi tufe răsărea din 
pămînt; sub grămezile de ramuri spinoase se mai vedeau încă 
urmele unui şanţ. 

— Toate au început aici, mi-a spus el după ce-a tăcut lung şi 
îngîndurat. Pe cealaltă înălţime, la aproape două sute de metri 
deasupra unei prăpăstii adinci, am văzut un şir de ţăruşi 

200 

înnegriţi, arătînd, ici şi colo, ruinele taberei de nepătruns a 
şerifului Aii. 

Totuşi fusese cucerită. Şi mulţumită planului lui Jim. A ridicat pe 
vîrful unde ne aflam artileria învechită a lui Dora-min, alcătuită 
din două tunuri de fier ruginite de calibrul şapte şi o mulţime de 
tunuri mici de alamă . . . tunuri de rînd. Dar dacă tunurile de 
alamă reprezintă o avere, ele pct, de asemenea, cînd sînt 
încărcate ca lumea, să arunce o ghiulea zdravănă la bună 
distanţă. Toată chestiunea era ca să le urci pînă acolo. Jim mi-a 
arătat unde legase funiile, mi-a explicat cum improvizase un 
scripete primitiv dintr-un trunchi de copac găurit învîrtindu-se pe 
un par ascuţit, şi mi-a indicat, cu bolul pipei lui, marginile 
rambleului. Ultima sută de picioare a urcuşului fusese cea mai 
grea. Jim răspundea cu capul de reuşita planului, îi convinsese 
pe oameni să lucreze din greu toată noaptea. Focuri mari, 
aprinse din loc în loc, luminau pînă jos coasta, „,dar acolo sus", 
îmi explica el, „ceata care urca trebuia să se caţăre pe 
întuneric". Din virf, el vedea oamenii foind pe coastă, s-ar fi zis 
nişte furnici la muncă. Nici el nu contenise toată noaptea să 
coboare şi să urce, ca o veveriţă, dînd directive, încurajînd şi 
supraveghind de-a lungul liniei. Bătrînul Doramin fusese urcat şi 
el pe munte în jilţul său. L-au aşezatpe platoul de pe coastă, şi a 
rămas acolo, la lumina unuia dintre focurile mari. 

— Minunat bătrîn! mi-a spus Jim. Un adevărat şef din vremuri, 


cu ochii lui mici şi crunţi, şi pe genunchi cu o pereche de ditai 
pistoale cu cremene. Nişte arme splendide, în lemn de abanos, 
montate în argint, cu o ţeava frumoasă şi un calibru ca o sîneaţă 
veche. Un dar de la Stein, pare-mi-se, în schimbul acelui inel. . . 
ştii dumneata. Aparţinuseră bunului bătrîn MacNeil. Dumnezeu 
ştie de unde le avea. Aşa că Doramin stătea acolo, fără să 
mişte, în spate cu un foc de crengi uscate şi cu o gloată de 
oameni care se repezeau, trăgeau, strigau în jurul său... . era 
cel mai solemn şi mai impresionant bătrîn pe care ţi-l poţi 
imagina. Dacă şeriful Aii ar fi. dat drumul hoardei lui infernale 
asupra noastră şi ar fi pus oamenii mei pe fugă, bătrinul n-ar fi 
scăpat teafăr! Nu-i aşa ? Totuşi, el venise acolo sus, hotărit să 
moară dacă lucrurile ar fi ieşit prost. Asta e sigur. Dumnezeule! 
Mă înfioram văzîndu-l acolo ... ca o stîncă. Dar şeriful trebuie 
să ne fi crezut nebuni, aşa că nu s-a ostenit să vină să vadă ce 
făceam. Nimeni nu credea că 

201 

se putea face ceva. De unde ! Cred că nici oamenii care 
trăgeau, împingeau şi asudau muncind nu credeau că asemenea 
lucru era cu putinţă! Pe cuvintul meu . . . sigurcăniciei!... 

Jim stătea drept, cu pipa fumegînd în mină, cu un rîmbet pe 
buze şi o strălucire în ochii lui de copil. Eu şedeam la picioarele 
lui pe o buturugă, iar în vale se întindea ţara, cuprinsul vast al 
pădurilor negre ondulînd ca o mare sub razele soarelui, cu luciri 
de rîuri şerpuitoare, cu petele cenuşii ale satelor, ţi ici-colo, o 
poiană ca o insuliţă de lumină printre valurile întunecate ale 
creştetelor de copaci. . . copaci după copaci. .. Plutea o 
melancolie peste priveliştea asta vastă şi monotonă; lumina 
cădea ca într-o prăpastie. Pămiîntul înghiţea razele soarelui; 
numai departe de tot, de-a lungul coastei, oceanul gol, neted şi 
lucios sub ceața uşoară, părea să se înalțe pînă la cer ca un 
perete de oţel. 

Şi eu eram acolo, cu Jim, sus, în bătaia soarelui, pe virful acelui 
munte de pomină pentru el. Domina pădurile, bezna seculară, 
omenirea străveche. Era ca o statuie urcată pe un piedestal, 
spre a înfăţişa, cu tinereţea-i neclintită, puterea şi poate virtuțile 
raselor care nu îmbătrînesc niciodată, care au ştiut să se ridice 
din întuneric. N-aş putea să spun de ce Jim îmi apăruse 
totdeauna în chip de simbol. Poate din pricina asta soarta lui m- 
a interesat atit de mult. Nu ştiu dacă era tocmai frumos faţă de 


el să-mi amintesc întîmplarea care dăduse o nouă direcţie vieţii 
lui, dar chiar în clipa aceea mi-am amintit-o foarte limpede. Şi a 
fost ca o umbră în plină lumină. 

Capitolul XXVII 

Legenda îi şi atribuise puteri supranaturale. Da, se vorbea 
despre o mulţime de frînghii care fuseseră aşezate cu tilc şi de o 
maşină ciudată pe care o învirteau mai mulţi oameni deodată şi 
că fiecare tun urcase încet, prin desiş, asemenea unui mistreţ 
care-şi face drum prin hăţiş, dar. . . pînă şi cei mai înţelepţi 
clătinau din cap. Era, fără îndoială, ceva ocult în toate astea, 
căci ce înseamnă puterea frînghiilor şi a braţelor omeneşti? 
Există în lucruri un suflet răzvrătit, care trebuie stăpiînit prin 
descîntece şi vrăji temeinice. Aşa, de pildă, bătri-nul Sura — un 
gospodar foarte respectabil din Patusan, cu Wcare am stat într-o 
seară liniştit la taifas . . . Sura era un vră- 

-202 

jitor de meserie şi lua parte la toate însăminţările şi recoltele de 
orez, pe întinderi de mile, cu scopul să supună sufletele 
îndărătnice ale lucrurilor. Pentru el, meseria asta părea să fie 
una dintre cele mai grele, şi, cine ştie, poate că sufletele lucru- 
rilor sînt mai îndărătnice decit ale oamenilor. în ce priveşte 
țăranii din satele învecinate, ei credeau şi afirmau (ca pe lucrul 
cel mai firesc din lume) că Jim urcase tunurile pe spate, două 
cîte două, pînă-n virful muntelui. 

Asta îl făcea pe Jim să bată din picior de necaz şi să exclame, 
rizînd uşor şi exasperat: 

— Ce poţi să faci cu astfel de nerozi ? Sînt în stare să stea pîn' la 
miezul nopţii şi să tot îndruge la nerozii, şi cu cît e mai gogonată 
minciuna, cu atit le place parcă mai mult! 

In enervarea asta simţeai totuşi o urmă de influenţă a mediului 
înconjurător; făcea parte din captivitatea lui. Seriozitatea cu 
care se apăra era amurantă şi, în cele din urmă, i-am spus: 

— Dragul meu prieten, să nu-ţi închipui că eu cred toate astea! 
S-a uitat la mine grozav de mirat. 

— Ah,” nu, nu cred! mi-a spus, şi a izbucnit într-un rîs homeric. 
în orice caz, tunurile au fost urcate şi au tras toate deodată, la 
răsăritul soarelui. „Ah, Doamne | Să fi vărut cum săreau 
schijele!" a exclamat Jim. 

Alături de el, Dain Waris îl asculta cu un suris liniştit, lăsînd 
pleoapele în jos şi mişcînd uşor picioarele. Se pare că succesul 


cu urcatul tunurilor inspirase oamenilor lui Jim atîia încredere, 
îneit s-a încumetat să lase bateria în seama a doi bugis mai în 
vîrstă, care mai luaseră parte la lupte în tinereţea lor, iar el s-a 
dus la Dain Waris, care stătea ascuns în defileu, împreună cu 
trupa lui, pregătită de atac. în zorii zilei au început să se caţăre 
şi, ajunşi la două treimi din urcuş, s-au pitulat în iarba umedă, 
aşteptind răsăritul soarelui, care era semnalul convenit. Jim îmi 
povestea nerăbdarea şi neliniştea cu care pindea ivirea zorilor; 
cum, înfierbîntat de muncă şi urcuş, simţea că rouă rece a 
dimineţii îi îngheţa pînă şi oasele; cum îi era teamă c-o să 
înceapă să tremure ca o frunză înainte de începerea atacului. 
— A fost cea mai lungă jumătate de oră din viaţa mea ! mi-a 
spus el. 

încetul cu încetul, fortificațiile s-au profilat pe cer deasupra lui. 
Oamenii risipiţi de-a lungul poviîrnişului se ghemuiau 
203 

printre stîncile negre şi tufişurile ude. Dain Waris stătea lungit 
lîngă el. 

— Ne-am uitat unul la altul, mi-a spus Jim, punîndu-şi uşor 
mîna pe umărul prietenului. El îmi suridea cum nu se poate mai 
vesel, iar eu nu îndrăzneam să mişc buzele, de teamă să nu mă 
apuce tremurul. Pe cuvîntul meu că-i adevărat! Cînd ne-am virit 
în adăpost, sudoarea îmi curgea şiroaie, aşa că poţi să-ţi 
închipui. .. 

Mi-a declarat, şi eu îl cred, că n-avea nici o îndoială în privinţa 
rezultatului. N-avea altă grijă decit să-şi stăpiînească tremurul. 
Nici nu se gîndea la sfîrşitul luptei. Trebuia să ajungă în virful 
muntelui şi să rămînă acolo, orice s-ar fi întîmplat. Nu mai putea 
da înapoi. Oamenii aceia aveau o încredere oarba în el... Numai 
în el! în cuvîntul lui... 

îmi amintesc că în momentul acela s-a oprit, cu ochii ţintă la 
mine. 

— După cite ştiu, pînă acum n-au avut niciodată prilejul să 
regrete, a adăugat. Niciodată. Şi dea Domnul să nu regrete nici 
de azi înainte. 

Nenorocirea era însă că ei primseseră obiceiul să-l consulte 
pentru orice lucru, pentru orice nimic! Nici nu puteam să-mi 
închipui! Poftim! Acum citeva zile, un descreierat de babalic, pe 
care nu-l văzuse niciodată în viaţa lui, venise dintr-un sat de la 
cîteva mile să-l întrebe dacă să-şi lase sau nu nevasta! 


— Zău! Pe cinstea mea! Cu chestii din astea! ... De necrezut, 
nu-i aşa? Ghemuit pe balcon, mestecînd betel, oftînd şi scuipînd 
peste tot, i-a trebuit mai bine de un ceas pînă să-mi spună, 
mohorit ca un cioclu, păsu-i afurisit. Soiul ăsta de chestii nu- 
i chiar atît de distractiv pe cît pare. Ce să-i spui omului? întrebi: 
„Soţie bună?" „Da. Soţie bună... dar bă-trină"; şi a început cu o 
blestemată de poveste lungă cu nişte oale de aramă. Trăiseră 
împreună vreo cincisprezece-douăzeei de ani... nu ştia bine nici 
el. Multă, foarte multă vreme. Vrednică soţie. O bătuse 

puţin ... nu mult... numai puţin, cînd era ea tînără. Trebuia s-o 
bată, pentru onoarea lui! într-o bună zi, la bătrineţe, ea se duce 
şi împrumută trei oale de aramă soţiei nepotului ei; începe să-l 
şi batjocorească în fiecare zi, cît o ţinea gura. Duşmanii lui 
rideau de el; de supărare, el se înnegrea tot mai tare la faţă. 
Oalele, definitiv pierdute. Groaznic de copleşit din pricina asta . . 
. Dar cum să limpezeşti asemenea poveste? l-am spus să plece 
acasă şi i-am făgăduit c-o 

204 

să mă duc chiar eu să împac lucrurile. Oricît ti-ar veni să rizi> e 
totuşi mare plictiseală! O zi prin pădure, mai pierzi şi alta ca să 
scoţi de la o grămadă de săteni idioţi ce-i adevărat în toată 
afacerea. Se stirnesc cu prilejul ăsta duşmănii sîngeroase. Orice 
păcătos de tîmpit e de partea uneia din cele două familii, şi 
jumătate din sat e gata să se repeadă asupra celeilalte jumătăţi, 
cu ce le vine la îndemiînă. Chestiune de onoare! Nu-i de glumit... 
în loc să-şi vadă de afurisita lor de recoltă! Am înapoiat desigur 
bătrînului oalele lui blestemate şi i-am potolit pe toţi. 

Lui Jim nu-i era greu să împace lucrurile. Sigur că nu ! N-avea 
decit să ridice degetul cel mic ca să împiedice cea mai 
sîngeroasă gilceavă. Toată greutatea era să găsească adevărul 
în orice întîmplare. Nici pînă astăzi nu era sigur dacă procedase 
cinstit cu toată lumea. Gîndul asta îl chinuia. Şi cîtă flecărea- 

lă! ... Fără, pare-se, nici cap, nici coadă. Mai degrabă ai ii atacat 
o baricadă veche, de douăzeci de picioare | Da, da! Ar fi fost un 
joc de copil pe lîngă afacerea astălaltă. Şi nu ți-ar ii luat atita 
timp. Desigur, o comicărie, la urma urmei. . . Imbecilul părea 
destul de bătrîn ca să-i fie lui Jim bunic. Dar, din alt punct de 
vedere, afacerea nu era glumă. Cuvintul lui era lege de cînd 
şeriful Aii fusese pus pe fugă. O răspundere grozavă, repeta el. 
Fără glumă, dac-ar fi. fost vorba de trei vieţi, în loc de trei oale 


mizerabile de aramă, ar fi fost acelaşi lucru. . . 

Astfel a ilustrat Jim încununarea morală a biruinţei lui în război. 
Un rezultat cu adevărat uriaş. II dusese de la luptă la pace şi, 
prin moarte, în viaţa cea mai adînc lăuntrică a poporului. Dar 
întunecimea care învăluia ţara, sub lumina soarelui, îşi păstra 
înfăţişarea ei de nepătrunsă încremenire seculară. Timbrul 
glasului său tineresc şi proaspăt (este extraordinar ce puţine 
urme lăsa virsta asupra lui) plutea uşurel şi se pierdea peste 
faţa neschimbată a pădurilor, ca şi vuietul tunurilor mari în acea 
dimineaţă rece şi înrourată, cînd n-avusese alta grijă pe pămînt 
decit să-şi stăpiînească tremurul trupului. Cu primele raze de 
soare de-a lungul virfurilor de copaci încremeniţi, piscul uneia 
dintre înălţimi se acoperise cu nori albi de fum, pe cînd cealaltă 
izbucnise într-un iureş uluitor de urlete, răcnete de luptă, 
strigăte de uimire, de miînie şi de groază. Jim şi Dain Waris au 
fost primii care au pus mîna pe întăritura de ţăruşi. Printre 
oameni umbla legenda că Jim dărîmase poarta atingînd-o cu 
degetul. Bineînţeles că el voia să tăgăduiască 

205 

aceste zvonuri vitejeşti. întreaga întăritura — şi Jim ţinea sâ 
explice — era o fortificaţie şubredă (şeriful Aii se bizuia mai ales 
pe faptul că poziţia era inaccesibilă unui atac); de altfel, 
întăritura fusese făcută bucățele şi se mai ţinea ca prin minune. 
El împinsese, ca un nătărău, poarta cu umărul şi a intrat în ea 
căzînd de-a berbeleacul. Zău ! Dacă Dain Waris nu ar fi fost 
lîngă el, un derbedeu ciupit de vărsat şi tatuat l-ar fi pironit cu 
sulița de un trunchi de copac, ca pe. un cărăbuş de-al lui Stein. 
Al treilea care pătrunsese în fortificaţii fusese Tamb' Itam, 
servitorul lui Jim. Era un malaiez din nord, un străin care rătăcise 
într-o bună zi în Patusan şi fusese reţinut cu sila de către rajahul 
Allang ca vislaş pe una din bărcile lui de gală. Fugise cu prima 
ocazie şi, găsind un adăpost nesigur şi foarte puţină mîncare la 
coloniştii bugis, se aciuase pe lîngă Jim. Avea pielea foarte 
închisă, o faţă lată, cu ochii bulbucaţi şi injectaţi de fiere. Era 
ceva neobişnuit, aproape fanatic, în devotamentul lui faţă de 
„stăpiînul alb". Nu se despărţea de Jim, asemeni unei umbre 
posace. în timpul ceremoniilor păşea în urma stăpiînului, cu mîna 
pe minerul fcrz's-ului, ţinînd la distanţă cu privirile-i întunecate 
şi crunte pe oamenii de rînd. Jim îl făcuse intendentul casei lui, 
şi întreg Patusanul îl respecta şi-l linguşea ca pe o persoană cu 


foarte mare influenţă. Cu prilejul cuceririi fortificaţiei, se 
remarcase îndeosebi prin-tr-o cruzime metodică în luptă. 

Trupa de atac năvălise atît de neaşteptat, spunea Jim, încît cu 
toată panica garnizoanei, au fost totuşi vreo cinci minute de 
luptă înfocată corp la corp înăuntrul fortificaţiei, pînă în 
momentul cînd un neghiob oarecare a dat foc colibelor din 
crengi şi din ierburi uscate şi „a trebuit s-o luăm cu toţii la 
sănătoasa, ca să ne scăpăm pielea". 

A fost o învălmăşeală nemaipomenită. Doramin aştepta 
netulburat în jilţul lui, pe coastă, sub fumul tunurilor care i se 
răspîndea încet deasupra capului cît o baniţă, şi a primit ştirea 
cu un mormăit surd. Cînd i s-a spus că fiul lui era teafăr şi că 
gonea inamicul în fruntea celorlalţi, n-a mai suflat nici un cuvînt 
şi s-a silit din răsputeri să se ridice; slujitorii s-au repezit să-i 
vină în ajutor, l-au sprijinit respectuos, iar el s-a îndreptat, plin 
de demnitate, spre un loc umbros, unde s-a întins să doarmă, 
învelit cît era de mare cu o pînză albă. în Patusan emoția a fost 
de nedescris. Jim îmi istorisea că de pe înălţime, cu spatele la 
fortificaţii, la jăratic, la pulberea neagră 

206 

şi la cadavrele arse pe jumătate, vedea din cînd în cînd, pe 
amîndouă malurile fluviului, cum spaţiile libere dintre case se 
umpleau deodată de forfota mulţimii şi într-o clipă se goleau 
iarăşi. Urechile lui abia prindeau zgomotul asurzitor al gongurilor 
şi tobelor de jos; strigătele sălbatice ale gloatelor ajungeau la el 
în răbufniri surde. O năvală de stegulete filfiiau ca nişte păsări 
albe, roşii, galbene printre viîrfurile întunecate ale acoperişurilor. 
— Cred că te-ai bucurat mult, i-am spus încet, mişcat la rîndul 
meu. 

— Era... era măreț! Măreţ! a strigat el, desfăcîndu-şi 
larg braţele. 

Gestul lui m-a făcut să tresar; mi se părea că-l văd dezvă-luindu- 
şi inima soarelui pe cer, pădurilor tainice, mării de oţel. La 
picioarele noastre, oraşul se întindea în curbe line pe malurile 
unui rîu cu ape ce păreau că dorm. 

— Măreţ ! a repetat el a treia oară, în şoaptă, doar pentru sine. 
Măreţ! Fără îndoială că era măreț. Pecetea izbînzii pe vorbele 
lui, pămîntul cucerit pentru tălpile lui, încrederea oarbă a 
oamenilor, încrederea în el însuşi smulsă prin foc şi pară, 
unicitatea isprăvii lui. Toate astea, aşa cum v-am spus, sînt mult 


micşorate prin povestire. Eu nu pot să vă transmit doar prin 
biete vorbe impresia izolării lui depline. Ştiu bire că era acolo 
unicul din neamul său, din toate punctele de vedere; dar 
nebănuitele-i daruri fireşti îl puseseră într-un contact atît de 
strîns cu cei din jur, încît izolarea asta părea să fie numai 
răsfrîngerea puterii lui. Singurătatea îi sporea măreţia. Nu exista 
nimic cu care să-l poţi compara, de parcă ar fi fost unul dintre 
acei oameni excepţionali care nu pot ti măsuraţi decit cu 
măreţia gloriei lui; şi gloria lui, amintiţi-vă. era ce) mai de seamă 
lucru jur împrejur cale de zile întregi. Arii trebuit să lopătezi, să- 
ţi împingi barca sau să-ţi croieşti drum lung şi greu prin junglă 
pînă să piară ecoul faimei lui. Şi faima asta nu era trompeta 
păcătoasei zeițe pe^care o cunoaştem cu toţii; nu era 
gălăgioasă, nici neruşinată. îşi împrumuta tonul din liniştea şi 
întunecimea unei ţări fără trecut, unde, zi de zi, cuvîntul lui Jim 
era singurul adevăr. Faima lui avea ceva din esenţa tăcerii prin 
care te însoțea în adîncuri necercetate încă, o r.uzeai necontenit 
alături de tine, pătrunzătoare, pînă kăt-departe, cu o nuanţă de 
miracol şi mister pe buzele oamenilor care o pomeneau în 
şoaptă. 

207 

Capitolul XXVIII 

După ce-a fost învins, şeriful Aii a fugit din ţară fără să mai 
încerce vreo împotrivire, iar cînd bieţii săteni izgoniți au început 
să se întoarcă din junglă la casele lor dărimate, Jim, în înţelegere 
cu Dain Waris, i-a numit pe conducători. în felul ăsta el a devenit 
stăpînul virtual al ţării. Cît priveşte pe bătrînul Tunku Allang, 
spaima lui n-a cunoscut margini la început. Se pare că atunci 
cînd a aflat de succesul atacului de pe coastă, s-a aruncat cu 
faţa în jos pe pardoseala de bambus a sălii de audienţe şi a 
rămas aşa, nemişcat, toată ziua şi toată noaptea, scoţind 
gemete atit de jalnice, încît nimeni nu îndrăznea să se apropie 
mai mult ca la o suliță depărtare de trupul prosternat. Se şi 
vedea gonit în chip ruşinos din Patusan, părăsit de toţi, despuiat 
de toate, rătăcind fără opium, fără femeile lui, fără slujitorii lui, 
la cheremul primului venit să-l omoare. După şeriful Aii, îi va 
sosi şi lui rîndul; cine putea să reziste atacului condus de un 
asemenea demon? Şi, în adevăr, îşi datora viaţa şi bruma de 
autoritate care-i mai rămăsese pe vremea vizitei mele numai 
ideii pe care o avea Jim despre justiţie. Bugis-ii ar fi. dorit grozav 


să-i plătească nişte polite vechi, în vreme ce imposibilul 
Doramin nutrea nădejdea să-şi vadă fiul stăpîn al Patusanului. în 
timpul unei convorbiri cu mine, el m-a lăsat, dinadins, să-i 
întrevăd această ambiţie tainică. Nimic nu putea să fie mai 
delicat decit grija plină de demnitate cu care a deschis vorba. A 
început prin a-mi declara că şi el şi-a folosit forţa în tinereţe, dar 
că acum era bătrîn şi obosit. .. Cu statura lui impunătoare şi 
ochii mici, trufaşi, aruncînd priviri agere şi cercetătoare, îţi 
amintea fără să vrei de un elefant bătrîn şi viclean; pieptul lat se 
înălța şi cobora mereu, încet, în ritm regulat şi puternic, 
asemeni unei mări liniştite. Şi avea, mărturisea el, o încredere 
fără margini în înţelepciunea lui tuan Jim. Numai dacă ar putea 
căpăta o făgăduială! Un cuvînt i-ar fi. fost de ajuns . . . Tăcerile, 
răsuflarea lui şi răsunetul surd al glasului îţi aminteau de cele 
din urmă răbufniri ale unei furtuni. 

M-am silit să schimb vorba; era însă greu, fiindcă Jim avea 
desigur puterea să-i îndeplinească dorinţa. Se părea că, în noua 
lui lume, tot ce era de dat sau de păstrat atîrna de el. Dar ideea 
asta, repet, nu însemna nimic pe lîngă convingerea ce căpătăm, 
în vreme ce-l ascultam pe Doramin cu un aer foarte atent, şi 
208 

anume că Jim ajunsese, în sfîrşit, aproape stăpîn pe soarta lui. 
Doramin era îngrijorat de viitorul ţării sale şi m-a impresionat 
întorsătura pe care o dădea discuţiei. 

— Pămiîntul rămîne acolo unde l-a pus Dumnezeu, spunea el, dar 
oamenii albi vin la noi, şi peste puţină vreme pleacă. Pleacă 
departe. Cei lăsaţi în urma lor nu ştiu pe cînd să le aştepte 
întoarcerea. Pleacă în ţările lor, la poporul lor, dar oare acest om 
alb ... şi el... va ...? 

Nu ştiu ce m-a făcut să rostesc în acel moment un 

puternic: „Nu! Nu!" Mi-am dat seama de toată grozăvia 
indiscreţiei mele cînd Doramin, întorcîndu-şi spre mine chipul a 
cărui expresie, încremenită în zbircituri adînci, rămînea 
netulburată asemenea unei uriaşe măşti castanii, mi-a spus 
ginditor că i-am dat o ştire în adevăr bună; apoi a dorit să ştie 
de ce. 

Soţia lui, mica vrăjitoare maternă, stătea de cealaltă parte a 
mea, cu capul acoperit şi cu picioarele ghemuite sub ea, privind 
prin deschizătura mare a peretelui. Nu-i vedeam decit o şuviţă 
de păr cărunt, un os proeminent de obraz, o falcă ascuţită care 


mesteca încet. Fără să-şi ridice ochii de pe linia nesfir-gjită a 
codrilor ce se întindeau pînă spre munţi, m-a întrebat cu un glas 
înduioşat ce se întîmplase de prietenul meu a plecat aşa tînăr 
din ţara sa şi a venit atît de departe, trecînd prin atitea 
primejdii? N-avea un cămin, nici rude în ţara lui? N-avea o 
mamă bătrînă, care să-şi aducă mereu aminte de el? 

Eram cu totul nepregătit pentru asemenea întrebări. N-am putut 
decit să mă bilbii şi să clatin vag din cap. După aceea mi-am dat 
seama c-am fost foarte stîngaci în încercarea mea de a ieşi din 
încurcătură. Şi din clipa aceea bătrînul nakhoda a devenit tăcut. 
Mi-e teamă că lămuririle mele nu i-au fost pe plac şi că-i 
dădusem prilej de gîndire. Şi, ce ciudat, chiar în aceeaşi seară 
(ultima mea seară în Patusan) m-am găsit din nou în faţa 
aceleiaşi întrebări, a aceluiaşi tainic „pentru ce" a ursitei lui Jim. 
Asta, de altfel, mă aduce la povestea dragostei lui. 

Poate credeţi că este vorba de ceva care vi s-ar întîmpla şi vouă. 
Am auzit atitea poveşti din astea, şi cei mai mulţi dintre noi nu 
le iau de loc drept poveşti de dragoste. Cele mai multe ne apar 
ca nişte întîmplări ocazionale: episoade ale unei patimi, în cel 
mai bun caz, sau, poate, numai ale tinereţii şi ispitei, sortite la 
sfîrşit uitării depline, chiar dacă trec prin simţăminte reale de 
afecţiune şi regret. Părerea asta e dreaptă în cele mai multe 
cazuri, şi poate că şi în cazul ăsta ... Şi totuşi nu 

209 

ştiu! Să depeni povestea asta nu e atît de uşor cum ar trebui să 
fie ... dacă s-ar potrivi punctul de vedere obişnuit. în aparenţă 
seamănă foarte mult cu celelalte; dar în ce mă priveşte, eu văd 
pe un fundal silueta melancolică a unei femei, umbra unei 
înţelepciuni nemiloase, îngropată într-un mormînt singuratic, 
privind gînditoare, neputincioaă, cu buzele pecetluite. 
Mormiîntul, pe care l-am descoperit din întîmplare în timpul unei 
plimbări de dimineaţă, era mai degrabă o movilă informă de 
pămînt, la bază cu o bordură din ramuri de mărgean alb şi 
îngrădită cu un gard circular din copăcei despicaţi în lung, cu 
coaja încă pe ei. Pe virfurile ţăruşilor subţiri era împletită o 
ghirlandă de frunze şi flori. . . iar florile erau proaspete. 

Aşa că dacă umbra este sau nu rod al închipuirii mele, pot în tot 
cazul afirma cu certitudine că mormîntul nu era părăsit. Şi cînd 
o să vă mai spun că Jim făcuse gardul acela rustic cu mîinile lui, 
o să înţelegeţi deosebirea şi partea caracteristică a poveștii. în 


această participare la amintirea şi afecțiunea faţă de o fiinţă 
necunoscută, este ceva care se potrivea bine cu seriozitatea lui. 
Jim avea conştiinţă, şi încă o conştiinţă romantică. Toată viaţa 
ei, soţia nevrednicului, să-i zicem aşa, Corne-lius n-a avut altă 
tovarăşă, altă confidentă, altă prietenă decit pe fiica ei. Rămîne 
pentru mine o taină, cum de nefericita femeie ajunsese să se 
mărite cu acel portughez groaznic din Malacca, după ce se 
despărţise de tatăl fiicei ei, şi la fel de misterios rămîne felul în 
care se despărţise: prin moarte, care poate fi, uneori, milostivă, 
sau prin constrîngerea nemilostivă a convenienţelor sociale? Din 
cele cîteva aluzii ale lui Stein (care cunoştea atitea poveşti), am 
înţeles că nenorocita nu era o femeie de rînd. Tatăl ei fusese un 
alb, funcţionar superior, unul dintre acei oameni strălucit 
înzestrați care nu sînt destul de naivi ca să-şi organizeze 
succesul şi a căror carieră sfirşeşte, adeseori, în umbră. Cred că 
şi ei i-a lipsit această naivitate mîntuitoare, aşa că şi-a sfîrşit 
viaţa în Patusan. Soarta noastră comună . . . căci unde este 
omul — vreau să spun omul cu adevărat simţitor — care să nu-şi 
amintească vag că a fost părăsit, în plinătatea posesiunii, de 
către cineva sau ceva mai preţios decit viaţa?. . . Soarta noastră 
comună apasă asupra femeilor cu o cruzime deosebită. Nu le 
pedepseşte ca un stSpîn despotic, ci le aplică un chin 
îndelungat, de parcă şi-ar satisface o ură tainică, neîmpăcată. S- 
ar putea crede că, trimisă ca să domnească aici pe pămînt, ea 
caută să se răzbune asupra ființe- 

210 

lor gata să se libereze de cuminţenia omenească; şi numai 
femeile sînt acelea care pun uneori în dragostea lor un element 
în stare să-ţi inspire teamă ... o nuanţă de supraomenesc. Mă 
întreb cu mirare ... cum o fi arătînd lumea în ochii lor... dacă 
are forma şi substanţa pe care noi o cunoaştem, aerul pe care 
noi îl respirăm? îmi închipui uneori că pentru ele lumea trebuie 
să fie un tărîm de minunăţii nebuneşti, foind de emoţiile 
sufletelor lor aventuroase, luminată de slava tuturor riscurilor şi 
a tuturor renunţărilor posibile. Totuşi, îmi închipui că trebuie să 
existe foarte puţine adevărate femei, deşi îmi dau, vezi bine, 
seama de multitudinea fiinţelor omeneşti de sex feminin şi de 
egalitatea dintre sexe din punct de vedere numeric. Dar sînt 
încredinţat că mama trebuie să fi fost tot atît de mult femeie pe 
cît părea să fie şi fata ei. Nu mă pot împiedica să mi le închipui 


pe amiîndouă: întîi, tînăra căsătorită cu copilul lîngă ea, şi apoi 
femeia matură lîngă fata ei, zilele scurgindu-se uşor şi infernal 
de la fel — bariera de păduri, singurătatea şi frămîntările în jurul 
celor două vieţi izolate şi fiecare cuvint rostit între ele muiat în 
tristeţe. Trebuie să fi fost destăinuiri, nu atit de fapte, cred, cit 
de simţiri lăuntrice . . . regrete... temeri... . avertizări... fără 
îndoială, avertizări pe care fata nu le-a înţeles prea bine înainte 
ca mama să moară şi Jim să sosească. Atunci sînt sigur că a 
priceput ea multe, nu totul, ci, pare-se, mai ales teama. Jim o 
numea cu un nume care înseamnă „nestemată", în sensul 
cuvîntului „piatră nestemată" . .. „Giuvaer". Frumos, nu-i aşa 1 
Dar Jim avea toate gingăşiile. Era la înălţimea norocului său, aşa 
cum, la urma urmei, a fost şi la înălţimea nenorocului său. O 
numea deci Giuvaer, şi pronunţa acest cuvînt ca şi cum ar fi 
spus „loana", mă înţelegeţi? cu un accent conjugal blind şi 
familiar. Am auzit numele ăsta pentru prima dată la zece minute 
după ce-am intrat la el în curte. Mi-a smuls aprcape braţul de 
fericire, a dat buzna pe scări şi a început si tacă un tărăboi 
copilăresc la uşa de sub streaşină mare: 

— Giuvaer î Ah, Giuvaer! Repede! A venit un prieten . . . Apoi, 
deodată, uitîndu-se la mine în penumbra verandei, a murmurat 
serios: Vezi. . . nu-ţi închipui vreo blestemăţie ... Nu pot să-ți 
spun cit îi datorez . .. aşa că... înţelegi... eu... întocmai ca 

şi cum... 

Şoaptele lui pripite şi îngrijorate au fost întrerupte de fil-fiitul 
unei siluete albe înăuntrul casei; o uşoară exclamaţie, apoi un 
chip copilăresc şi fin, dar energic, şi-a aruncat privirea 

211 

adîncă, pătrunzătoare din încăperea întunecată, ca o pasăre din 
adăpostul unui cuib. Numele m-a impresionat, desigur; dar a 
trecut cîtva timp pînă să fac legătura cu o ciudată poveste care- 
mi ajunsese la ureche în timpul călătoriei mele, într-o mică 
localitate de pe coastă, la vreo două sute treizeci de mile la sud 
de rîul Patusan. Scunerul lui Stein, cu care călătoream, făcuse 
escală în acest tîrguşor ca să încarce mărfuri, şi coborînd la 
țărm, am văzut, spre marea mea surprindere, că localitatea 
aceea mizerabilă se putea mîndri cu un subrezident auxiliar de 
clasa a treia, un individ mare, gras şi murdar, de rasă ameste * 
cată, care clipea mereu din ochi şi avea buzele răsfrînte şi 
lucioase. L-am găsit răsturnat pe spate într-un jilţ de frunre de 


trestie, dezgustător de dezmăţat, cu o frunză mare, verde, pe 
vîrful capului asudat şi o alta în mînă, cu care-şi făcea, alene, 
vînt. Mergem la Patusan? Da... Bine.' Compania 

comercială „,Stein"? O ştia. Aveam autorizaţie? De altfel, nu era 
treaba lui... 

— Acum nu mai e chiar aşa rău pe acolo, a spus el în treacăt. Şi 
a urmat tărăgănat: A ajuns acolo un fel de alb, un vagabond, 
aşa am auzit. Ei? Ce părere ai? Prieten? Aşa.!... Va să zică, 
adevărat că era unul din acei verdammte -l?. .. Cum de a ajuns 
acolo? S-a strecurat, tilharul? Aşa-i? Nu prea eram eu sigur. 
Patusan ?. .. Păi acolo îţi taie gitu... dar nu-i treaba noastră ! 
Şi-a curmat vorba ca să bodogănească: Uf.' Doamne! Ce căldură 
| Ce căldură!. .. Hm, atunci ar putea ii ceva şi în povestea 
ceea... la urma urmei... A închis unul din ochii lui sticloşi de 
brută (pleoapa continua să-i tremure), pe cînd se uita crunt la 
mine cu celălalt. Ascultă, zice el misterios, dacă...mă 
înţelegi?. .. dacă a găsit cu adevărat ceva ca lumea ... nu cioburi 
de-ale voastre colorate... înţelegi?... Eu sînt un funcţionar 
guvernamental. .. Spune-i pungaşului... Ei! Ce ? Prietenului 
dumitale . . . Continua să se lungească liniştit în jilt. Dumneata 
ai spus aşa . . . asta-i ce trebuie ... şi eu sînt bucuros că ţi-am 
dat ideea .. . Presupun că şi dumneata ai vrea să tragi ceva din 
asta. .. Nu mă întrerupe | Spune-i doar că am auzit chestia, dar 
că n-am făcut încă raportul către guvern. Nu încă. înţelegi? De 
ce să fac raport? Aud? Spune-i să vină la mine, dacă-l lasă să 
iasă viu din ţară. Mai bine ar avea grijă de el. Aud ? Promit să 
nu-i pun întrebări. Pe tăcute . .. înţelegi? 

Blestemat (germ.). 

212 

O să ai şi dumneata ceva de la mine. Un mic comision pentru 
deranj. Nu mă întrerupe | Sînt funcţionar guvernamental şi nu 
fac raport. Astea-s afaceri. înţeles.7 Cunosc cîţiva oameni de 
treabă care o să cumpere orice chestie de valoare, iar punga- 
şului pot să-i dau mai mulţi bani decit a văzut vreodată în viaţa 
lui. Cunosc eu pramatii de astea... 

M-a privit fix, cu amîndoi ochii deschişi, în vreme ce eu 
rămăsesem uluit, întrebîndu-mă dacă era nebun sau beat. 
Asuda, pufăia, gemea uşor şi se scărpina cu un calm atit de 
insuportabil, încît nu l-am mai putut răbda destul ca să deslu- 
şesc adevărul. în ziua următoare, vorbind întîmplător cu intimi ai 


micii curţi indigene din localitate, am descoperit că pe coastă se 
stîrniseră încet-încet zvonuri despre un alb misterios, instalat în 
Patusan, care pusese mîna pe o extraordinară piatră nestemată, 
un smaragd de dimensiuni enorme, în sfîrşit, de nepreţuit. Se 
pare că smaragdul aprinde închipuirea orientalului mai mult 
decit orice altă piatră prețioasă. Se spunea că albul pusese mîna 
pe smaragd, în parte datorită puterii sale minunate, şi în parte 
prin viclenie, de la şeful unei ţări îndepărtate, de unde fugise, 
ajungînd în Patusan în cea mai mare mizerie, dar îngrozindu-i pe 
indigeni cu cruzimea lui nemaipomenită, pe care nimic n-o 
putea stăpini. Cei mai mulţi dintre informatorii mei erau de 
părere că nestemata aducea probabil nenoroc, la fel ca 
faimoasa piatră prețioasă a sultanului de Succadana, şi care în 
timpuri străvechi adusese în ţară războaie şi nespuse nenorociri. 
Poate că era aceeaşi piatră . .. cine putea şti 1. .. într-adevăr, 
legenda unui smaragd fabulos de mare este la fel de veche ca şi 
sosirea primilor albi în Arhipelagul Indian; şi credinţa în legenda 
asta e atit de înrădăcinată, încît, cu mai puţin de patruzeci de 
ani în urmă, a avut loc o anchetă olandeză oficială pentru a se 
descoperi adevărul acestei poveşti. Asemenea giuvaer, îmi 
explica unchiaşul de la care am auzit cea mai mare parte a 
acestui uimitor mit al lui Jim — un fel de scrib al bietului rajah 
din partea locului — un asemenea giuvaer, îmi spunea el 
zgiindu-şi ochii miopi în sus la mine (stătea pe pardoseala 
cabinei, unde se aşezase în semn de respect), un asemenea 
giuvaer este păstrat cel mai bine ascuns la sînul unei femei. Dar 
nu orice femeie poate s-o facă. Trebuie să fie tînără, oftă el din 
adînc, şi nesimţitoare la chemările dragostei. A dat din cap 
neîncrezător. Se pare, totuşi, că asemenea femeie există. Auzise 
ceva despre o fată înaltă, cu care omul alb se purta plin de grijă 
şi de res- 

213 

pect şi care nu ieşea din casă niciodată singură. Lumea spunea 
că albul putea fi. văzut cu ea aproape în fiecare zi; mergeau 
unul lîngă altul, în văzul lumii, că albul o ţinea de braţ, lipit de 
dînsul. .. aşa... adică într-un chip nemaipomenit! „Poate să fie 
o minciună", adăugă el, căci era lucru ciudat, într-adevăr, pentru 
orice om să facă aşa ceva. Pe de altă parte, nu încăpea îndoială 
că femeia purta giuvaerul albului ascuns la sîn. 

Capitolul XXIX 


Asta era explicaţia plimbărilor făcute pe înserat de tînăra 
pereche. De mai multe ori am fost al treilea în aceste plimbări, 
şi de fiecare dată puţin bucuros să-l simt pe Cornelius rume- 
gîndu-şi amărăciunea paternităţii lui legale, dînd tiîrcoale şi 
strimbîndu-şi gura, de parcă ar fi scrişnit mereu din dinţi. Dar aţi 
observat oare că la trei sute de mile de lirele telegrafice sau de 
liniile poştale, spurcatele minciuni utile civilizaţiei noastre se 
sting şi mor, pentru a fi înlocuite cu pure plăsmuiri ale închi- 
puirii, care au zădărnicia, adeseori farmecul, şi uneori adîncimea 
ascunsă a devărului operelor de artă? Romanţa a ales în Jim pe 
unul din eroii săi, şi asta părea singurul adevăr dintr-o poveste 
care nu era, altfel, decît minciună. Jim nu-şi ascundea Giuvaerul, 
deoarece se mîndrea peste măsură cu ea. 

Abia acum îmi dau seama că pe femeia asta o văzusem, de fapt, 
foarte puţin. Ceea ce-mi amintesc mai bine este paloarea 
măslinie şi netedă a tenului ei, reflexele intense albăstrii-negri- 
cioase ale părului, revărsîndu-se bogat de sub o tichiuţă roşie, 
ce-o purta dată înapoi pe capul bine proporţionat. Mişcările ei 
erau nestînjenite şi sigure, iar cînd se înroşea, obrajii căpătau un 
colorit purpuriu-închis. în vreme ce stăteam de vorbă cu Jim, ea 
intra şi ieşea, ne arunca priviri furişe, lăsînd în urma ei 

O boare de graţie şi farmec şi, totodată, o dîră de îngrijorare. în 
atitudinea asta era un curios amestec de timiditate şi îndrăz- 
neală. Fiecărui zîmbet îi urma repede o căutătură tăcută şi o 
grijă stăpiînită, de parcă ar fi fost gonit de obsesia unei veşnice 
primejdii. Uneori se aşeza lîngă noi şi, cu obrajii adînciţi în 
mîinile ei micuţe, asculta cum vorbeam; ochii mari şi limpezi 

1 se pironeau pe buzele noastre, ca şi cum fiecare cuvint ar fi 
avut o formă vizibilă. Mama ei o învățase să citească şi să scrie; 
de la Jim prinsese destulă engleză, pe care o vorbea foarte 
214 

amuzant, cu intonaţiile şi prescurtările lui, băieţeşti. Duioşia ei 
plutea deasupra lui ca fiîlfiitul unor aripi. Trăia atit de cufundată 
în contemplarea lui Jim, încît luase ceva din înfăţişarea lui 
exterioară, ceva care-l amintea în gesturile ei: felul cum îşi 
întindea braţele, îşi întorcea capul, sau îşi plimba privirile. 
lubirea ei aprigă avea o intensitate care o făcea aproape 
percep-tibilă simţurilor; părea să existe în ambianța spaţiului 
înconjurător şi să-l învăluie pe Jim ca o mireasmă deosebită; 
vibra la lumina soarelui ca un sunet tremurător, înăbuşit şi 


pătimaş. Poate voi credeţi că şi eu sînt romantic, dar vă înşelaţi. 
Eu vă înfăţişez doar pure impresii asupra unei frînturi de 
tinereţe, asupra unui moment romantic, straniu şi tulburător, la 
care am fost martor. Urmăream cu interes desfăşurarea ... să 
zicem ... a norocului lui Jim. Era iubit cu gelozie, dar nu ştiu să 
vă spun pentru ce şi din pricina cui fata putea să fie geloasă. 
Ţara, poporul, pădurile erau complicii ei; îl păzeau cu străşnicie, 
cu un aer de tăinuire, de mister, de patimă neostoită; şi, pare- 
se, fără drept de apel; era încarcerat chiar înăuntrul puterii sale 
libere, iar ea, care era gata să-şi transforme capul în scăunaş 
pentru picioarele lui, îşi păzea neînduplecată cucerirea, ca şi 
cum ar fi fost greu să-l păstreze. Pînă şi Tambiltam, care în 
plimbările noastre era nelipsit în urma stăpînului alb, cu capul 
dat pe spate, fioros şi înarmat ca un ienicer, cu pumnal, jungher 
şi suliță (în afară că mai ducea şi puşca lui Jim), chiar Tambi'ltam 
îşi îngăduia să-şi dea aere de păzitor inflexibil, ca un temnicer 
aspru şi credincios, gata să-şi dea viaţa pentru prizonierul său. 
în nopţile cînd stăteam mai tirziu, îi vedeam silueta tăcută 
trecînd în sus şi-n jos pe sub terasă, cu paşi înăbuşiţi ; sau, 
ridicîndu-mi capul, îl zăream pe neaşteptate, în umbră, stînd în 
picioare, drept şi ţeapăn. în general, după cîteva clipe, se făcea 
nevăzut, fără nici un zgomot; dar cînd ne ridicam, apărea lingă 
noi ca din pămînt, gata să aducă la îndeplinire poruncile pe care 
Jim ar fi dorit să i le dea. Nici fata nu se ducea la culcare pînă 
cînd nu ne despărţeam şi noi pentru noapte. Am văzut-o de mai 
multe ori prin fereastra camerei ieşind liniştită împreună cu Jim 
şi sprijinindu-se de pălimarul rudimentar; două siluete albe, una 
lîngă alta, cu braţul lui pe după talia ei şi capul ei pe umărul lui. 
Murmurul lor suav ajungea pînă la mine, pătrunzător, duios, cu o 
notă tristă în liniştea nopţii, ca o mărturisire a unei singure 
făpturi pe două tonuri diferite. Mai tîrziu, pe cînd mă răsuceam 
în pat sub 

215 

plasa de ţinţari, eram sigur c-o să aud zgomot de paşi, o răsu- 
flare surdă sau o tuse înfundată, şi ştiam că Tambi'ltam stătea 
încă la pîndă. Cu toate că avea, prin bunăvoința stăpinului alb, o 
casă în cuprinsul curţii, şi cu toate că-şi „luase nevastă", care-l 
fericise de curînd cu o odraslă, eu cred că, cel puţin în timpul 
şederii mele acolo, Tambi'ltam dormea în fiecare noapte pe 
verandă. Era greu să smulgi o vorbă de la acest servitor 


credincios şi ursuz. Chiar lui Jim îi răspundea, s-ar fi zis, în silă, 
scurt şi răstit. Flecăreala, părea să spună, nu era de el. Cea mai 
lungă frază ce i-a ieşit, spontan, din gură, am auzit-o într-o 
dimineaţă cînd, întinzînd mîna spre curte, l-a arătat pe 
Cornelius, zicînd: 

— Vine Nazarineanul! 

Nu cred că mi se adresa mie, deşi eram alături de el; scopul său 
părea, mai degrabă, să atragă atenţia indignată a Universului 
asupra portughezului. Cîteva aluzii mormăite în şoaptă, care au 
urmat cu privire la cîini şi la mirosul cărnii fripte, m-au 
impresionat ca fiind deosebit de nimerite. Curtea, un mare teren 
pătrat, era toată în bătaia soarelui, şi Cornelius, scăldat în 
lumină, o trecea de-a curmezişul sub ochii noştri, lăsînd totuşi o 
impresie ciudată că se strecoară, că se furişează în taină, îţi 
trezea în minte tot ce duhneşte. Umbla încet şi greoi ca o 
gînganie scîrboasă, care-şi mişcă labele uluitor de harnic, pe 
cînd trupul alunecă uşor. Cred că se ducea drept acolo unde 
avea de gind să se ducă, dar umbletul, cu un umăr înainte, te 
făcea să crezi că merge pieziş. Adeseori era văzut dînd tircoale 
colibelor, de parcă ar fi adulmecat un miros; trecea prin faţa 
verandei cu ochii ridicaţi pe furiş, dispărînd fără grabă pe după 
colţul vreunei colibe. Faptul că i se îngăduia să treacă nestîn- 
jenit pe acolo dovedea o neglijenţă absurdă din partea lui Jim, 
sau poate o sfidare supremă, căci portughezul jucase un rol 
foarte dubios (ca să nu spun mai mult) într-o întîmplare ce ar fi 
putut să-i fie fatală lui Jim. De fapt, întîmplarea nu făcuse decit 
să sporească gloria lui Jim. Dar totul sporea gloria lui. Şi ironia 
acestui noroc era că el, care într-un moment al vieţii fusese prea 
îngrijorat de zilele lui, părea să ducă acum o viaţă vrăjită. 
Trebuie să ştiţi că Jim părăsise locuinţa lui Doramin foarte 
repede după sosire, de fapt mult prea repede pentru a fi în 
siguranţă, şi bineînţeles cu mult înainte de război. Procedase 
astfel dintr-un simţ al datoriei; trebuia să supravegheze aface- 
216 

rile lui Stein, spunea el. Nu? ... în acest scop, şi fără să-i pese de 
siguranţa lui personală, a trecut fluviul şi s-a dus să locuiască 
împreună cu Cornelius. Cum a izbutit portughezul să treacă prin 
perioada de tulburări, n-aş putea spune. Ca agent al lui Stein, 
trebuie să se fi bucurat de o anumită protecţie din partea lui 
Doramin. în orice caz, izbutise să se strecoare într-un fel sau 


altul prin toate complicațiile mortale, în timp ce, fără îndoială, 
orice atitudine pe care fusese silit să o ia purta marca 
nemerniciei, care era ca o pecete pusă pe acest om. Asta era 
caracteristica lui: abject în fond şi în aparenţă, aşa cum alţi 
oameni se bucură de o înfăţişare generoasă, distinsa sau 
venerabilă. Era esenţa firii lui, care se vădea în toate faptele, 
toate patimile, toate emoţiile. Se înfuria în chip abject; suridea 
abject; era trist în chip abject; politeţile şi indignările lui erau 
deopotrivă abjecte. Sînt sigur că iubirea lui trebuie să fi. fost cel 
mai abject dintre sentimente . . . dar poţi oare să-ţi închipui o 
gînganie scîrboasă îndrăgostită? Chiar scîrbo-şenia lui era 
abjectă, încît o fiinţă doar dezgustătoare ar fi apărut nobilă 
alături de el. în povestirea asta el n-are loc nici în primul, nici în 
ultimul plan. Trebuie văzut furişîndu-se pe de lături, enigmatic şi 
murdar, întinînd mireasma tinereţii şi a candoarei. în orice caz, 
situaţia lui trebuie să fi fost într-adevăr mizerabilă, deşi s-ar fi, 
putut să tragă totuşi anumite foloase. Jim mi-a spus că, la 
început, Cornelius îl primise arătîndu.-i, în chip neruşinat, cele 
mai cordiale sentimente. 

— S-ar fi zis că individul nu mai putea de bucurie, îmi povestea 
Jim cu scîrbă. Dădea buzna peste mine în fiecare dimineaţă, ca 
să-mi stringă amîndouă mîinile, nemernicul! în schimb, nu eram 
niciodată sigur dacă voi găsi mîncare la prînz. Mă socoteam 
foarte fericit cînd căpătăm trei mese în două zile, dar îmi dădea 
să semnez în fiecare săptămînă o notă de zece dolari. Era sigur, 
îmi spunea el, că Stein nu voia să fiu hrănit pe degeaba. în 
realitate, nu-mi dădea aproape nimic. Punea asta pe seama 
tulburărilor din ţară şi se prefăcea că-şi smulge părul din cap, 
cerîndu-mi iertare de douăzeci de ori pe zi, încît ajunsesem să-l 
rog să nu se mai frămînte atita! Mi-era silă! Jumătate din 
acoperişul casei se prăbuşise, şi toată locuinţa avea un aspect 
răpănos, cu smocuri de iarbă uscată răzbind peste tot, şi colţuri 
de rogojini rupte spînzurînd pe toţi pereţii. Voia sa mă facă să 
cred că domnul Stein îi datora bani în contul afacerilor din ultimii 
trei ani, dar unele registre 

217 

erau sfişiate, iar altele lipseau. încerca să insinueze că era vina 
soţiei răposate. Ticălosul! Nemernicul! Pînă la sfîrșit, i-am 
interzis să mai pomenească numele ei. O făcea pe Giuvaer să 
plingă. N-am putut să aflu niciodată ce se întâmplase cu toate 


mărfurile; în magazie nu mai erau decit şobolani, care se lăfăiau 
printre maldărele de hîrtie de împachetat şi pînza veche de saci. 
Auzeam din toate părţile că are o mulţime de bani îngropaţi 
undeva, dar sigur e că de la el n'am putut afla nimic. Acolo, în 
casa aceea prăpădită, am dus o viaţă groaznică. încercam să-mi 
fac datoria faţă de Stein, dar mai aveam şi alte treburi la care 
trebuia să mă gîndesc. Cînd m-am refugiat la Doramin, 
hodorogul de Tunku Allang, cuprins de spaimă, mi-a restituit 
toate lucrurile. Le trimisese pe ascuns şi foarte misterios printr- 
un chinez care avea aici o prăvălioară. Dar cum am părăsit 
cartierul burgis-ilor, ca să locuiesc împreună cu Cornelius, a şi 
început să se vorbească pe faţă că rajahul avea de gind să mă 
omoare, iute-iute. Plăcut, nu-i aşa? lar eu nu vedeam, la drept 
vorbind, ce-ar fi putut să-l împiedice dacă, într-adevăr, îşi 
pusese asta în cap. Şi mai rău ca toate, îmi dădeam seama că 
nu eram de nici un folos lui Stein, şi nici mie. Uf! ... A fost 
cumplit... şase săptămîni întregi petrecute în felul ăsta!... 
Capitolul XXX 

Jim mi-a istorisit pe urmă că nu ştia nici el singur pentru ce 
continua să locuiască totuşi acolo. .. dar sigur că nu-i greu să 
ghicim. Simţea o mare simpatie pentru fata rămasă fără 
apărare, la cheremul acelui „ticălos mîrşav şi laş". Cornelius îi 
făcea, pare-se, o viaţă înfiorătoare, şi cred că numai lipsa de 
curaj îl oprea pe atunci s-o maltrateze. Stăruia ca ea să-i spună 
„tată" .. . „ba chiar cu respect... cu respect, auzi tu?" zbiera el, 
scuturindu-şi boţul de pumn galben sub nasul fetei. 

— Eu sînt un om respectabil, dar tu ce eşti tu? Spune-mi.. . ce 
eşti? Crezi c-o să cresc copilul fitecui şi să nu fiu respectat? 
Trebuie să te simţi fericită că te las să mă numeşti aşa lHaide!... 
Zi tată!. .. Nu vrei ? atunci, stai puţin! 

Şi începea s-o batjocorească pe moartă atit de înfiorător, încît 
fata o lua la fugă astupîndu-şi urechile. El se repezea 

218 

după ea, înăuntru, afară, în jurul casei, alerga printre colibe, o 
grămădea într-un colţ, unde nenorocita cădea în genunchi cu 
mîinile pe urechi. Apoi se oprea la cîţiva paşi de ea, şi o 
jumătate de oră nu mai contenea cu tot felul de înjurături 
murdare. 

— Mama ta era o diavoliţă, o diavoliţă împieliţată. . . şi nici 
tu nu eşti mai brează! răcnea el drept încheiere, apoi, luînd un 


bulgăre de pămînt uscat sau un pumn de noroi (era noroi destul 
în jurul casei), i-l arunca în cap. 

Uneori fata i se împotrivea, sfidindu-l şi înfruntîndu-l în tăcere, 
cu faţa tristă şi încrîncenată; cînd şi cînd, scotea o vorbă, două, 
care-l făcea pe celălalt să sară în sus şi să se cutremure. Jim îmi 
spunea că scenele astea erau cumplite. Şi, într-adevăr, ce lucru 
neaşteptat acolo, în pustietate! Apoi, faptul că situaţia aceea, de 
o cruzime perversă, n-avea nici o ieşire era răscolitor.. . dacă te 
gîndeşti bine. Respectabilul Cornelius (Inchi'Nelyus, cum îi 
ziceau malaiezii, cu o strimbâ-tură care însemna o mulţime de 
lucruri) era un om foarte dezamăgit. Nu ştiu ce foloase 
aşteptase în urma căsătoriei; dar e cert că libertatea de a fura, 
de a jefui şi de a-şi însuşi ani îndelungaţi şi pe orice cale toate 
mărfurile casei „Stein şi Co." (Stein îşi împrospătase necontenit 
stocurile atita vreme cît căpitanii lui consimtiseră să le 
transporte) nu i se părea o compensație vrednică de sacrificiul 
numelui său onorabil. Jim s-ar fi. bucurat grozav să-i tragă o 
ciomăgeală şi să-l lase lat; pe de altă parte, scenele erau atit de 
dureroase şi de dezgustătoare, încît prefera să se depărteze, ca 
să cruţe sensibilitatea fetei. Toate astea o lăsau tulburată, 
amuţită; din cînd în cînd îşi încleşta mîinile pe piept, cu faţa 
încremenită de disperare, iar Jim se ducea la ea şi-i spunea 
amărit: 

— Ei... haide... Zău...cerostare?... încearcă de mănîncă 
puţin... 

Sau îi arăta vreun alt semn de simpatie. Cornelius nu se lăsa: se 
strecura pe uşi, ieşea pe verandă, şi iarăşi îndărăt, mut ca un 
peşte, furişînd priviri haine, bănuitoare şi viclene. 

„Eu pot pune capăt maşinaţiilor lui, i-a spus Jim într-o zi fetei. 
Spune doar un singur cuvint! . .." Ştii ce mi-a răspuns? a 
adăugat el impresionat. Mi-a spus că dacă n-ar fi. fost sigură că 
şi el era tare nenorocit, ar fi. avut curajul să-l ucidă cu miinile 
ei... închipuieşte-ţi! Un fleac de fată . .. aproape un copil, să 
ajungă să vorbească în felul ăsta! exclama el îngrozit. Părea 
219 
cu neputinţă s-o salvezi nu numai de ticălosul ăla josnic» ci chiar 
de ea însăşi! 

Fata îi stirnea nu numai milă, afirma el; era mai mult decit milă. 
Se simţea ca şi cum ar fi avut ceva pe conştiinţă cît timp 
lucrurile rămîneau aşa. Să părăsească el casa lui Cornelius?. .. | 


s-ar fi părut o dezertare josnică. A înţeles însă în cele din urmă 
că nu avea nimic de aşteptat dacă mai răminea acolo; nici 
socoteli, nici bani, nici un soi de lucru ca lumea; şi totuşi 
continua să stea, exasperîindu-l pe Cornelius pînă la marginile sa 
nu spun ale nebuniei, dar aproape ale curajului. în timpul ăsta, 
Jim simţea că se strîng în jurul său tot felul de primejdii ascunse. 
De două ori Doramin îi trimisese un servitor de încredere să-i 
spună, foarte serios, că nu-i poate veni în ajutor atita vreme cît 
nu se va hotărî să treacă iarăşi riul şi să trăiască printre bugis-i, 
ca la început. Oameni de tot soiul veneau, de multe ori chiar la 
miezul nopţii, ca să-i aducă la cunoştinţă uneltiri menite să-i 
răpească viaţa. Urma să fie otrăvit; să fie înjunghiat în baie; ba 
se punea la cale să fie împuşcat dintr-o luntre de pe rîu. Fiecare 
dintre informatori mărturisea că-i este cel mai bun prieten. Asta 
era destul, îmi spunea Jim, ca să tulbure pe vecie liniştea unui 
biet om. Ceva de felul ăsta era, desigur, cu putinţă ... ba chiar 
probabil. .. avertismentele false îi dădeau senzaţia unor urzeli 
sinistre foind pretutindeni în jurul său, în umbră. Nimic nu putea 
să fie mai bine calculat ca să zguduie nervii cei mai tari. în 
sfîrşit, într-o noapte Cornelius a venit, cu o mutră înfricoşată şi 
misterioasă, să-i dezvăluie, pe tonuri solemne şi mieroase, un 
mic plan, în schimbul unei sume de o sută de dolari. . . sau chiar 
numai pentru optzeci. . . da, să zicem optzeci... El Cornelius, va 
găsi un om de încredere ca să-l ducă pe Jim teafăr pînă la gura 
rîului. Altă ieşire nu mai era acum . .. dacă Jim ţinea cît de cît la 
viaţă! Ce-nseamnă optzeci de dolari ? Un fleac! O sumă de 
nimic! Pe cînd el, Corneiius, care trebuia să rămînă acolo, se 
expunea să fie ucis pentru dovada lui de devotament faţă de 
tînărul prieten al domnului Stein. 

Şi se schimonosea atît de îngrozitor, îmi spunea Jim, că nu te 
puteai uita la el. îşi smulgea părul, se bătea în piept, se legăna 
înainte şi înapoi, cu mîinile pe burtă, ba chiar se prefăcea că 
lăcrimează. 

— Vei fi singur vinovat de moartea dumitale! a răcnit, în cele din 
urmă, şi s-a repezit afară. 

220 

Ar fi. interesant de ştiut pînă la ce punct ticălosul era sincer în 
împrejurarea asta. Jim mi-a mărturisit însă că n-a închis ochii 
după plecarea nemernicului. Lincezea întins pe spate pe o 
rogojină subţire, peste duşumeaua de bambus, încercînd să 


scruteze bîrnele goale şi să asculte foşnetele stufului desprins 
de pe acoperiş. O stea a sclipit deodată printr-o gaură a tavanu- 
lui. Capul îi vijiia şi totuşi chiar în noaptea aceea a pus la cale 
planul său de luptă împotriva şerifului Aii. Gîndul ăsta îl 
frămîntase tot timpul cînd nu era cufundat în investigaţiile, 
zadarnice cu privire la afacerile lui Stein. Dar ideea clară a 
planului i-a venit atunci, deodată. A văzut, pare-se, tunurile 
urcate pe virful muntelui. Şi stînd aşa, întins, a simţit că se-nfier- 
bîntă şi n-are linişte; de dormit nu mai putea fi. vorba. A sărit şi 
a ieşit pe verandă în picioarele goale. Cum nu i se auzeau paşii, 
a dat peste fată, lipită de perete, stînd parcă la pîndă. în starea 
de spirit în care se afla, n-a fost surprins s-o vadă trează şi nici 
s-o audă întrebîndu-l, îngrijorată, în şoaptă, unde putea să fie 
Cornelius. El i-a răspuns pur şi simplu că nu ştie. Fata a gemut 
uşor, apoi şi-a furişat privirea în campong. în jur plutea liniştea. 
Jim era stăpînit de noua lui idee, şi atît de obsedat, încît nu s-a 
putut opri să nu-i destăinuiască fetei totul, pe dată. Ea l-a ascul- 
tat, a bătut uşor din palme, i-a mărturisit duios, în şoaptă, 
admiraţia ei, dar tot timpul era cu ochii la pîndă. Se pare că Jim 
se obişnuise să-i mărturisească toate gîndurile lui, iar ea, la 
rindul ei, îi dădea, fără îndoială, o mulţime de indicaţii preţioase 
asupra situaţiei din Patusan. Jim mi-a spus de mai multe ori că 
se folosise totdeauna de sfaturile ei. în tot cazul, tocmai cînd el 
îi dezvăluia mai înfocat planurile lui, fata l-a strîns o dată de braţ 
şi, brusc, s-a făcut nevăzută. în aceeaşi clipă Cornelius s-a ivit 
ca din pămînt. Cînd l-a văzut pe Jim, a sărit într-o parte, ca 
împuşcat, apoi a rămas nemişcat în umbră. în cele din urmă a 
înaintat prudent, cu paşi bănuitori, ca de pisică. 

— Am dat acolo peste cîţiva pescari... cu peşte . .. explică el cu 
un glas nesigur. îşi vînd şi ei peştele . . . înţelegi ? 

Trebuie să fi fost pe la două dimineaţa . . . oră foarte potrivită să 
vinzi peşte! Jim l-a lăsat să trăncănească şi nu i-a dat nici o 
atenţie. Alte gînduri îi umblau lui prin cap şi, de altfel, nu văzuse 
şi n-auzise nimic. S-a mulţumit să spună un: „Aha !" distrat, a 
luat o înghiţitură de apă dintr-un ulcior care se afla acolo şi s-a 
dus iar să se întindă pe rogojină, ca să se gindească la ale lui, 
lăsîndu-l pe Cornelius pradă unei emoţii ciudate, 

221 

care-l făcuse să se apuce cu amîndouă mîinile de stinghia roasă 
a verandei, de parcă nu l-ar mai fi ţinut picioarele. Curînd, Jim a 


auzit nişte paşi discreţi, care s-au oprit, în vreme ce un glas 
tremurător şoptea prin perete: 

— Dormi? 

— Nul Dar ce s-a întîmplat? întrebă Jim repede. 

Afară s-a auzit o mişcare bruscă, apoi tăcere deplină, ca şi cum 
cel care şoptise ar fi fost brusc speriat de ceva. îngrijorat la 
culme, Jim a dat buzna afară, în vreme ce Cornelius alerga, 
scoţind un țipăt surd, de-a lungul verandei şi se agăța de balus- 
trada ruptă a scării. Neînţelegînd nimic, Jim l-a întrebat de la 
distanţă ce dracu face acolo. 

— Te-ai gîndit la ce ţi-am spus adineauri? îi răspunse Cornelius, 
vorbind anevoie, ca un om zgilţiit de friguri. 

— Nu! a răcnit Jim furios. Nu m-am gîndit, şi nici nu vreau să mă 
gîndesc. Eu o să rămîn aici, în Patusan! 

— Osăm...m...moria..,a...aici, i-a răspuns Cornelius cu o 
voce sfîrşită şi tremurînd violent. 

întreaga scenă era atît de absurdă şi de revoltătoare, încît Jim 
nu ştia dacă să ridă sau să se supere. 

— în orice caz, n-o să mor înainte să-ţi vin de hac, pun rămăşag 
1 i-a strigat mînios, deşi gata să izbucnească în ris. Şi a 
continuat, pe jumătate serios (ştiţi că-l frămîntau planurile lui): 
Nimic nu mă poate atinge, poţi face orice blestemăţie! 

Totuşi păcătosul de Cornelius i-a apărut de la distanţă ca o 
încarnare scîrboasă a tuturor greutăților şi piedicilor de care se 
izbise în calea lui. Atunci şi-a dat şi el drumul (nervii îi fuseseră 
încordaţi zile întregi) şi i-a aruncat în obraz o mulţime de epitete 
graţioase: escroc, mincinos, pungaş murdar; şi a ţinut-o aşa, de 
mama focului. .. Recunoştea şi el că întrecuse măsura, că-şi 
ieşise din fire şi că sfidase întreg Patusanul să-l ia la goană... ba 
a declarat c-o să-i facă pe toţi să joace cum le va cînta el, şi aşa 
mai departe, pe un ton ameninţător şi încrezut. „Bombastic şi 
ridicol", s-a caracterizat singur. | se urca singele la cap numai 
cînd îşi amintea. într-adevăr, îşi cam pierduse cumpătul. . . 
Fata, care şedea lîngă noi cînd îmi povestea, mi-a făcut deodată 
semn cu căpşorul; s-a încruntat uşor şi mi-a mărturisit cu o 
solemnitate copilărească: 

— L-am auzit şi eu! Jim a ris şi s-a înroşit. 

22° 

Ceea ce-l făcuse să înceteze, în cele din urmă, era tăcerea 
absolută, tăcerea de moarte a formei vagi de departe, care 


părea prăbuşită, una cu balustrada, într-o încremenire sinistră. 
Şi-a venit atunci în fire şi s-a mirat de purtarea lui. Şi-a aţintit 
ochii o clipă: nici o mişcare, nici un zgomot. „Ai fi jurat că indi- 
vidul murise, în timp ce eu făceam tot tărăboiul acela", mi-a 
spus Jim. Şi i-a fost atît de ruşine, încît s-a repezit înăuntru fără 
să scoată o vorbă şi s-a aruncat iar pe rogojină. Furia îi făcuse 
totuşi bine, căci a dormit restul nopţii ca un copil. Nu mai 
dormise aşa de săptămîni. 

— Dar eu n-am dormit! interveni fata, care-şi ţinea cotul pe 
masă şi obrazul în mînă. Eu am stat de veghe. 

Un fulger a trecut prin ochii ei mari, care s-au rotit puţin, apoi s- 
au pironit, atenţi, pe chipul meu. 

Capitolul XXXI 

Vă puteţi închipui cu cît interes ascultam. Toate amănuntele 
astea şi-au lămurit tîlcul după douăzeci şi patru de ore. 
Dimineaţa, Cornelius n-a făcut nici o aluzie la cele petrecute 
peste noapte. 

— Bănuiesc c-o să te întorci în sărăcia mea de casă, a mormăit 
mofluz în clipa cînd Jim se urca în barcă, cu gînd să se ducă la 
campong'WA lui Doramin. 

Jirn a încuviinţat din cap, fără să-l privească. 

— îţi place aici, desigur, a mormăit celălalt cu un ton acru. Jim 
şi-a petrecut ziua la bătrînul nakhoda, demonstrînd 

necesitatea unei acţiuni temeinice oamenilor mai de seamă din 
comunitatea bugis, chemaţi la o mare consfătuire. îşi amintea 
cu plăcere cît fusese de elocvent şi de convingător. 

„Am izbutit să-i înflăcărez în ziua aceea, şi n-am dat greş !" îmi 
spunea el. 

Ultimul atac al şerifului Aii pustiise periferiile aşezării; cîteva 
femei din oraş fuseseră răpite şi duse în cetăţuia lui. In ajun, 
nişte trimişi de-ai şerifului se plimbaseră prin piaţă, în văzul 
tuturor, făcînd pe grozavii în mantale albe şi lăudindu-se cu 
prietenia rajahului pentru stăpînul lor. Unul dintre ei stătea la 
umbra unui copac şi, sprijinit de ţeava lungă a flintei, îi îndemna 
pe oameni la rugăciuni şi pocăință, sfătuindu-i să căsăpească pe 
toţi străinii din oraş; cîţiva dintre ei, zicea el, erau 

necredincioşi, iar alţii, şi mai rău, erau chiar copiii Satanei, sub 
înfăţişare de musulmani. Şi se povestea că mai mulţi partizani ai 
rajahului, împrăştiaţi prin mulţime, încuviinţaseră toate astea, în 
gura mare. Se stîrnise spaimă cumplită în rîndul băştinaşilor. 


Jim, nespus de mulţumit de cum îşi petrecuse ziua, s-a întors 
trecînd iar rîul, înainte de apusul soarelui. îi convinsese pe cei 
din bugis să pornească la o acţiune de al cărei succes el răspun- 
dea cu capul, şi era atît de entuziasmat, încît şi-a dat osteneala 
să facă tot ce-i sta în putinţă ca să fie politicos cu Cornelius. lar 
Cornelius s-a arătat, în schimb, de o veselie sălbatică; Jim îi 
auzea risul fals, îl vedea rînjind, clipind şi, apoi, brusc, ţinîndu-se 
de bărbie şi ghemuindu-se peste masa, cu privirile rătăcite. Fata 
n-a apărut de loc, iar Jim s-a dus devreme la culcare. Cînd s-a 
ridicat să spună noapte bună, Cornelius a sărit, răsturnîndu-şi 
scaunul, şi a dispărut sub masă, parcă ar fi. vrut să ridice un 
obiect care-i căzuse din mină. De acolo, de sub masă, a răspuns 
aspru: „Noapte bună". Pe Jim l-a prins mirarea să-l vadă 
reapărind cu gura căscată şi cu ochii zgiiţi prosteşte. Se ţinea de 
marginea mesei. 

— Ce s-a întîmplat? Ţi-e rău? l-a întrebat Jim. 

— Da, da, da ... Am nişte crampe îngrozitoare, a răspuns 
celălalt. 

Jim credea că omul spunea adevărul. Dar dacă era adevărat 
(avînd în vedere fapta pusă la cale), trebuie să recunoaştem că 
individul nu ajunsese încă la o ticăloşie desăvirşită. 

Oricum ar fi fost, somnul lui Jim fu tulburat de un vis: un cer de 
aramă, care răsuna de chemările unui glas puternic, 
poruncindu-i: „,Trezeşte-te! Trezeşte-te! . . ." Şi atît de tare, încît 
cu toată hotărîrea de a dormi mai departe, s-a trezit cu 
adevărat. O vilvătaie roşie, orbitor de strălucitoare, înălţin-du-se 
în aer, l-a izbit în ochi. Vîrtejuri de fum negru şi gros se- 
ncolăceau în jurul capului unei arătări, unei făpturi nepă- 
mîntene, toată în alb, cu un chip aspru, încruntat, neliniştit. 
După cîteva clipe, Jim a recunoscut fata. Ea ţinea în sus, cu bra- 
tul întins, o torţă de damara 1 şi repeta stăruitor, monoton şi 
îngrijorat : 

— Trezeşte-te ! Trezeşte-te ! Trezeşte-te J 

1 R.işina unor conifere răspîndite în India şi Australia. 

224 

A sărit brusc în picioare; fata i-a şi pus un revolver în mînă, 
propriul lui revolver, pe care-l ţinea atîrnat în cui, de astă dată 
încărcat. L-a luat în tăcere, buimăcit şi clipind în lumină. Se 
întreba ce voia fata de la el. 

Ea a întrebat repede şi foarte încet: 


— Poţi să înfrunţi patru oameni cu ăsta ? 

în timp ce povestea, Jim ridea la amintirea zelului său politicos. 
Se pare că fusese grozav de reverenţios. 

— Desigur! Fireşte ... Desigur! Spune-mi ce să fac!Nu 
se deşteptase încă de-a binelea şi dorea tătuşi să se 

poarte foarte cuviincios în momentele acelea neobişnuite, ară' 
tindu-i o bunăvoință şi un devotament orb. Fata a părăsit 
camera, şi el a urmat-o; în coridor au dat peste o cotoroanţă 
bătrînă, care gătea mîncarea atunci cînd avea ce, deşi era atit 
de ramolită, încît abia înţelegea ce-i spuneai. Baba s-a ridicat şi 
s-a luat şontic după ei, bolborosind printre gingiile ştirbe. Pe 
verandă, un hamac de pînză, aparţinînd lui Cornelius, s-a 
legănat uşor cînd Jim l-a atins cu cotul. Era gol. 

Ca toate filialele companiei comerciale „Stein", întreprinderea 
din Patusan avea, la început, patru clădiri. Două dintre ele erau 
acum doar nişte dărimături, grămezi de bambuşi rupti şi de paie 
putrede, peste care cei patru stilpi de lemn tare, din colţuri, se 
înclinau trişti, care încotro. Magazia principală se menținea încă, 
în faţa casei reprezentantului. Era o colibă lunguiaţă, construită 
din noroi şi lut. La un capăt avea o uşă largă din scînduri tari, 
care nu ieşise încă din balamale, iar în unul din pereţii laterali 
era o deschizătură pătrată, un soi de fereastră cu trei drugi de 
lemn. înainte de a cobori cele cîteva trepte ale verandei, fata şi- 
a întors capul şi i-a spus repede peste umăr: 

— Voiau să te atace în somn. 

Jim zice c-a simţit un fel de dezamăgire. Era vechea poveste. Se 
săturase de presupuse atentate la viaţa lui; alarmele îl plictiseau 
pînă peste cap; îi era şi silă. M-a asigurat că simţise împotriva 
fetei un fel de ciudă că-l înşelase. O urmase la început cu 
impresia că ea avea nevoie de ajutorul lui, iar acum era cît pe- 
aci să facă stînga-mprejur şi să se întoarcă dezgustat înapoi. 

— Ştii, mi-a spus mişcat. Cred că spătămini întregi n-am mai 
fost eu însumi din pricina acestui moment! 

— Ba da. Ai fost tot tu, i-am spus, neputindu-mă opri să nu-l 
contrazic. 

225 

Dar fata înainta încet, iar el a urmat-o în curte. Toate gardurile 
erau căzute de mult; bivolii vecinilor păşeau liniştiţi dimineaţa 
pe locul deschis, fornăind molcom; jungla adevărată începuse să 
invadeze locul. Jim şi fata s-au oprit în năvala de iarbă. Torța 


care-i lumina îngroşa bezna din jur, şi numai deasupra capului 
lor se înălţau jerbe scînteietoare de stele. 

— Era, povestea Jim, o noapte frumoasă... destul de 
răcoroasă, cu o uşoară adiere ce venea dinspre rîu. 

Şi l-a impresionat, pare-se, frumuseţea molcomă din jur. Nu 
uitaţi că ceea ce vă istorisesc acum este o poveste de dragoste. 
O noapte fermecătoare, al cărei suflu părea că mîngiie uşor. 
Flacăra torţei se întindea, cînd şi cînd, cu zgomot surd, ca filfiitul 
unui drapel, şi vreme de cîteva minute nu s-a auzit nimic 
altceva. 

— Sînt în magazie, a murmurat fata. Aşteaptă semnalul. 

— Cine trebuie să-l dea? a întrebat el. 

Ea şi-a clătinat torţa, care s-a învăpăiat cu o ţişnitură de scîntei. 
— Dar ai dormit grozav de agitat, a continuat ea în şoaptă. Ţi- 
am vegheat şi somnul. 

— Tu? a exclamat el, întinzînd gitul ca să se uite împrejur. 

— Crezi că e prima dată cînd te veghez? a răspuns fata cu un 
fel de indignare deznădăjduită. 

El afirmă că încerca senzaţia unei izbituri în coşul pieptului. Se 
înăbuşea. îşi spunea că fusese o brută îngrozitoare şi avea 
remuşcări; era emoţionat, fericit, în nori! Daţi-mi voie să vă 
amintesc din nou că este o poveste de dragoste. Puteţi să vă 
convingeţi din prostia (nu o prostie dezgustătoare), dar prostia 
de neconceput a procedeului: acest popas la lumina torţei, ca şi 
cum amîndoi veniseră acolo special să stea de vorbă, pentru 
lămurirea asasinilor ascunşi. Dacă trimişii şerifului Aii ar fi avut 
curaj de doi bani, ar fi folosit clipa aceea, aşa cum spunea Jim, 
ca să tabere pe dînsul. Inima i-a zvicnit nu de frică, dar i s-a 
părut că aude un foşnet în iarbă, şi a sărit repede în întuneric. O 
formă neagră şi nelămurită se făcuse nevăzută. Jim a început să 
cheme în gura mare: 

— Cornelius ! Ei! Cornelius ! 

A urmat o tăcere adîncă. S-ar fi zis că nu i se auzea vocea mai 
departe de douăzeci de picioare. Şi din nou fata era lîngă el. 

— Fugi! i-a spus ea. 

226 

Bătrîna înainta spre ei; silueta ei cocîrjată se apropia săltînd 
şontic-şontic în marginea luminii. l-au auzit mormăitul şi un oftat 
Uşor. 

— Fugi! a repetat fata poruncitor. Deocamdată sînt înspăi- 


mîntaţi. . . lumina asta .. . vocile ... Ei ştiu că te-ai trezit. . . ştiu 
că eşti mare, puternic şi fără frică... 
— Dacă sînt chiar aşa ... a început el. Dar ea l-a întrerupt: 


— Da, în noaptea asta... Dar miine noapte ? Dar poi-miine ? 
Dar răspoimiine ? Şi toate nopţile la şir ? Pot eu să stau veşnic la 
pîndă? 


Un suspin înăbuşit al fetei l-a mişcat dincolo de orice cuvinte. 
Mi-a mărturisit că niciodată nu se simţise atit de mic, atit de 
neputincios, iar cît priveşte curajul, la ce-ar mai fi. putut sluji? 
Se simţea atît de dezarmat, încît chiar fuga îi părea fără noimă; 
şi cu toate că fata îi şoptea mereu, cu stăruinţă înfrigurată: ,„,Du- 
te la Doramin, du-te la Doramin!", îşi dădea seama că pentru el 
nu exista altă scăpare decit alături de ea, în acea singurătate 
care-i sporea pericolele. 

— Simţeam, mi-a spus, că dacă m-aş n îndepărtat de ea, ar fi 
însemnat sfîrşitul sfirşitului. 

Dar cum nu puteau să rămînă la infinit în mijlocul curţii, Jim s-a 
hotărit să arunce o privire în magazie. A lăsat-o să-l urmeze, 
fără nici un fel de împotrivire, de parcă ar fi fost uniţi pe viaţă şi 
pe moarte. 

— Eu nu ştiu ce-i teama... nu-i aşa ? a murmurat el printre 
dinţi. 

Fata îl apucase de braţ. 

— Aşteaptă piîn-ai să-mi auzi vocea, i-a spus ea şi, cu torţa în 
mînă, a luat-o la picior pe după colţul clădirii. 

Jim a rămas singur în întuneric, cu faţa spre uşă: nici un zgomot, 
nici o răsuflare nu venea dinăuntru. Undeva, în spatele lui, 
cotoroanţa scoase un geamăt lugubru. Şi atunci a auzit glasul 
ascuţit al fetei, aproape ca un țipăt: 

— Acum! împinge ! 

A împins din răsputeri; uşa s-a deschis cu o trosnitură seacă, 
descoperindu-i, spre marea lui mirare, interiorul încăperii joase 
ca o temniţă, luminat de o flacără sinistră şi tremurătoare. Un 
vîrtej de fum se rotea jos, peste o ladă goală de lemn, in mijlocul 
duşumelei; un maldăr de zdrenţe şi paie se mişcă 

227 

uşor din pricina curentului. Fata îşi trecuse torţa printre gratiile 
ferestrei. Jim îi vedea braţul întins, gol şi rotund, ţinînd sus torţa, 
ca un miner de fier. O grămadă de rogojini vechi, zdrenţuite, se 
înălța într-un colţ pînă în tavan. Asta era tot. Jim îmi spunea că 


se simţise amarnic de dezamăgit. Puterea lui de rezistenţă 
fusese atît de încercată în ultimul timp; de săptămîni întregi se 
simţea înconjurat de atitea ameninţări vagi, încît ar fi. dorit să 
se uşureze înfruntînd ceva real, ceva palpabil, cu care să dea 
piept fățiș. 

— Atmosfera ar fi fost limpezită, cel puţin pentru două ore, 
înţelegi ? îmi povestea el. Pe dumnezeul meu! Zile întregi 
trăisem cu o greutate în piept i 

Şi acum crezuse c-o să dea de ceva... Cînd colo, nimic !... Nici 
bănuială, nici urmă de cineva. Ridicase arma în faţa uşii 
deschise, dar braţul îi căzuse. 

— Trage! Apără-te | îi strigă fata cu glasul sfîrșit. 

Aşa cum era, în întuneric, cu braţul băgat pînă la umăr prin 
deschizătura mică, ea nu putea să vadă ce se petrecea şi nu 
îndrăznea să retragă torţa ca să facă ocolul magaziei. 

— Nu-i nimeni aici! răcni Jim dispreţuitor. 

Dar hohotul exasperat de rîs în care era gata să izbucnească îi 
muri pe buze — zărise, chiar în momentul cînd se pregătea să 
plece, o pereche de ochi care-l priveau din grămada de rogojini. 
Două globuri albe, mişcînd. 

— leşi de-acolo! strigă el furios, dar oarecum nehotărit. Un cap 
negru, un cap fără trup, prindea formă în maldărul 

de gunoaie, un cap retezat straniu, care-l privea crunt. în clipa 
următoare, mormanul întreg a mişcat, în timp ce un om se 
desprindea la iuţeală, cu un mormăit surd, şi se repezea la Jim. 
Rogojinile păreau că sar şi zboară în urma lui; braţul drept al 
omului era ridicat, cotul îndoit; din pumnul ridicat deasupra 
capului ieşea tăişul unui pumnal. O cîrpă strînsă în jurul mijlo- 
cului părea orbitor de albă pe pielea-i bronzată; corpul gol lucea, 
de parc-ar fi fost ud. 

Jim a observat toate astea; mi-a spus că încercase un sentiment 
de nespusă uşurare, de bucurie răzbunătoare. N-a tras imediat, 
dinadins; a aşteptat o zecime de secundă, timpul celor trei 
salturi ale omului, un timp infinit; a aşteptat pentru plăcerea de 
a-şi spune: „lată un om mort!" Era absolut sigur de asta, liniştit, 
convins; l-a lăsat pe om să se apropie, căci acum nu mai avea 
nici o importanţă. Un om mort, oricum. l-a văzut 

228 

nările dilatate, ochii holbaţi, nemişcarea încordată a chipului, 
apoi a tras. 


Detunătura, în spaţiul acela redus, a fost asurzitoare. Jim s-a dat 
un pas înapoi. A văzut cum omul îşi dă capul îndărăt, cum 
întinde braţul înainte şi scapă pumnalul. A aflat mai tîrziu că-l 
împuşcase ceva mai sus de gură, şi că glonţul ieşise pe sus, prin 
dosul craniului. Cu puterea cu care se repezise, omul s-a prăvălit 
înainte, cu faţa căscată şi sfirtecată, cu mîinile întinse, ca un orb 
care bijbiie; lovit năpraznic, căzuse pe faţă, chiar la picioarele 
goale ale lui Jim. El zicea că nu pierduse nici un amănunt al 
scenei. Se simţea calm, împăcat, fără ură, fără nelinişti, de 
parcă moartea acelui păcătos ar fi ispăşit totul, încăperea se 
umplea de fumul şi funinginea torţei care ardea cu o flacără 
sîngerie, fără nici o pilpiire. Jim a păşit hotărît înă-untru, trecînd 
peste cadavru, şi a ţintit revolverul asupra altei arătări goale ce 
se zărea la celălalt capăt. în momentul cînd se pregătea să 
apese pe trăgaci, omul a aruncat cit colo o lance scurtă şi grea 
şi s-a ghemuit umil pe vine, cu spatele la perete şi mîinile 
strînse între coapse. 

— Vrei să scapi cu viaţă? a întrebat Jim. Celălalt n-a spus o 
vorbă. 

— Cîţi mai sînteţi aici, întrebă el din nou. 

— Mai sînt doi, titan, a răspuns malaiezul încet, privind cu ochi 
mari, fascinaţi, la ţeava revolverului. 

Aşa că ceilalţi doi au ieşit şi ei de sub rogojini, ridicîndu-şi făţiş 
mîinile dezarmate. 

Capitolul XXXII 

Jim i-a împins pe bandiți, în grup, pe uşă; tot timpul torţa 
rămăsese ţeapănă acolo, în mîna mică, fără cel mai uşor tremur. 
Cei trei oameni nu cricneau, mergeau ca nişte automate. Jim i-a 
aşezat la rînd. 

— Luaţi-vă de braţ! le porunci el. Au făcut întocmai. 

— Primul care-şi trage braţul sau îşi întoarce capul e mort! le-a 
mai spus. Marş! 

Au pornit deodată, ţepeni ca nişte automate; Jim i-a urmat, iar 
lîngă el, fata, în veşmiînt alb şi lung, cu părul negru căzîndu-i 
pînă la brîu, ţinea torţa. Dreaptă şi mlădioasă, părea că lunecă 
229 

fără să atingă pămîntul; nu se auzea decit foşnetul mătăsos al 
ierbii înalte. 

— Staţi! a strigat Jim. 

Malul fluviului era abrupt; de jos urca o pală de răcoare; lumina 


cădea pe o pînză netedă de apă întunecată şi spumoasă, fără 
nici o unduire; la dreapta şi la stînga, conturul caselor se 
grămădea sub profilurile ascuţite ale acoperişurilor. 

— Transmiteţi salutul meu şerifului Aii pînă cînd îl voi vizita 
personal, le-a spus Jim. 

Nici unul dintre cei trei n-a făcut vreo mişcare. 

— Săriţi! porunci el. 

Cele trei sărituri au pleoscăit ca una singură. O ţişnitură de apă 
s-a avîntat sus, cîte un cap negru aci sălta, aci dispărea. Dar 
zgomotul de apă lovită şi împroşcată a mai ţinut cîtva timp, apoi 
s-a stins pe încetul, căci oamenii se afundau de teama unui 
glonte de adio. Jim se întoarse spre fată, care, atentă şi tăcută, 
urmărise totul. | se păru deodată că inima nu-i mai încape în 
piept şi îi suie ca un nod în git. Probabil că din pricina asta 
rămăsese atita vreme tăcut. Privirile lor s-au încrucişat, iar fata 
a aruncat cu un gest larg al braţului torţa aprinsă în rîu. Văpaia 
roşiatică şi-a luat zborul în noapte şi a căzut în apă cu un şuierat 
strident, pe cînd lumina molcomă a stelelor cobora asupra celor 
doi tineri, netulburată. 

Jim nu mi-a redat cuvintele rostite cînd, în sfîrşit, şi-a recăpătat 
graiul. Nu cred că putea fi prea vorbăreţ. Era linişte în tot 
cuprinsul, doar suflul nopţii deasupra lor; o noapte din acelea 
care par făcute pentru a ocroti dragostea; şi sînt momente cînd 
sufletele noastre, eliberate parcă de învelişul lor întunecat, ard 
cu o văpaie firavă, care face ca anumite tăceri să fie mai 
luminoase decit vorbele. Despre fată mi-a spus: 

— Era aproape istovită. Emoţia . . . înţelegi. . . reacţia... 
Trebuie să fi fost şi cumplit de obosită . . . Apoi...apoi... 
ducă-se naibii! ... Mă iubea, vezi bine... Eu, o iubeam şi 

eu ... Dar, sigur, n-aveam habar. . . Asta nu-mi trecuse prin cap 
niciodată! . .. 

în momentul ăsta s-a ridicat şi a început să se plimbe prin 
cameră de colo-colo. 

— Eu... eu o iubesc din toată inima. Mai mult decît aş putea să 
spun. Şi fireşte că nici n-aş putea spune. îţi priveşti faptele cu 
totul altfel din clipa cînd începi să înţelegi sau cineva te face să 
înţelegi cu fiecare zi că existenţa ta este necesară... 

230 

absolut necesară unei alte făpturi. lar ea m-a făcut să simt asta. 
E minunat! încearcă doar să te gindeşti la ce fusese viaţa ei! 


Prea de tot groaznic! Ce zici ?! Şi să dau eu aşa peste dinsa ... 
parcă te-ai duce să te plimbi, să dai deodată peste o fiinţă care 
se îneacă într-un loc singuratic şi sumbru. Zău! Nu! Nu era 
vreme de pierdut! Bine, e vorba şi de încredere ... Dar eu cred 
că-s vrednic de aşa ceva... (Trebuie să vă spun că fata ne 
lăsase singuri cu cîtva timp mai înainte). Jim se bătu cu pumnul 
în piept: Da! Sînt sigur de asta, dar mă cred vrednic şi de tot 
norocul meu. 

Avea darul de a găsi un tîlc special în orice i se întîmpla. îşi 
privea la fel şi povestea lui de dragoste; în chip idilic, puţin 
solemn, şi, totodată, sincer, deoarece convingerea lui avea 
seriozitatea de nezdruncinat a tinereţii. La cîtva timp după 
aceea, cu alt prilej, mi-a spus: 

— Nu sînt aici decît de doi ani, dar, pe cuvîntul meu, acum nu 
concep să mai trăiesc în altă parte. Numai cît mă gîndesc la 
lumea dinafară, şi mă apucă spaima, pentru că ... ştii...a 
urmat, cu ochii în jos, în timp ce se căznea să sfărime cu gheata 
un mic bulgăre de noroi uscat (ne plimbam pe malul fluviului), 
pentru că eu n-am uitat ce m-a adus aici... Nu încă! 

M-am abținut să-l privesc, dar mi se păruse c-am auzit un oftat 
uşor. Am făcut cîțiva paşi în tăcere. 

— Pe sufletul şi pe conştiinţa mea, a început iar, dacă asemenea 
lucru^se poate uita, atunci cred că am dreptul să-l gonesc din 
minte! întreabă orice om aici. . . Vocea i se schimbase: Nu este 
ciudat, a urmat el cu tonul blînd, aproape rugător, că toată 
lumea asta, lumea asta care ar face totul pentru mine, n-ar fi în 
stare niciodată să înţeleagă ? Niciodată ! Dacă dumneata nu m- 
ai crede, eu n-aş putea să recurg la mărturia lor. Destul de greu, 
oricum! Sînt stupid, nu-i aşa ? Ce-aş putea oare să doresc mai 
mult? Dacă-i întrebi cine este curajos . . . cine este cinstit. .. 
cine este drept. . . cui anume şi-ar încredința viaţa, toţi au să 
răspundă: „Lui tuan Jim!" Şi, totuşi, niciodată nu vor putea să 
înţeleagă adevărul adevărat! ... 

^ lată ce-mi spunea în ultima zi a şederii mele la el. Nu mi-a 
scăpat nici un murmur. Simţeam că-mi va mărturisi mai multe, 
fără să se apropie totuşi mai adînc de miezul problemei. Soa- 
rele, ale cărui raze concentrate chircesc pămîntul într-un ne- 
ostoit fir de pulbere, apusese îndărătul pădurilor; lumina difuză 
a unui cer de opal părea să arunce asupra lumii fără 

231 


umbre şi fără strălucire iluzia unei măreţii calme şi gînditoare. 
Nu ştiu de ce am urmărit atît de amănunţit, în timp ce-l ascul- 
tam pe Jim, întunecarea treptată a fluviului şi a văzduhului, 
munca înceată şi nestăvilită a nopţii luînd la şir, pe tăcute, toate 
formele vizibile, ştergînd contururile, îngropîndu-le adînc, tot 
mai adînc, asemeni unui praf negru şi imponderabil în căde-rea-i 
necontenită. 

— Zău, a început el dintr-o dată, sînt zile cînd omul nu-i bun de 
nimic ! Ştiu numai că dumitale pot să-ţi spun tot ce-mi place... 
Socot că am sfirşit-o cu ... cu blestemăţia care-mi umbla prin 
cap...gata!...Să mă spinzuri dacă ştiu!...Potsămă 
gindesc la ea liniştit. La urma urmelor, ce a dovedit asta ?... 
Nimic. Cred însă că dumneata judeci altfel. . . 

Am murmurat ceva în semn de protest. 

— N-are importanţă, zise el, eu sînt mulţumit... adică 
aproape. N-am decit să privesc în ochii primului-venit ca să-mi 
recîştig încrederea în mine. Ei nu pot înţelege ce se petrece în 
mintea mea. Ei şi? ... Recunoaşte! Nu m-am descurcat tocmai 
rău... 

— Nu tocmai rău! am încuviinţat. 

— Şi, totuşi, aşa-i că nuţi-ar plăcea să mă ai pe puntea 
vaporului dumitale? ... Ce zici? 

— Du-te la naiba! am răcnit. Isprăveşte odată! 

— Aha! lată! a exclamat el triumfînd asupra mea, dacă se poate 
spune astfel. Dar, a continuat, încearcă să spui asta cuiva de 
aici... O să ni luat drept nebun, mincinos, sau chiar mai rău. Şi 
asta mă face să pot îndura amintirea. Am făcut eu cite ceva 
pentru ei, dar şi ei au făcut asta pentru mine... 

— Dragul meu, am izbucnit, tu vei rămîne veşnic pentru ei o 
taină de nedezlegat! 

După aceea am tăcut amindoi. 

— O taină, a repetat el înainte să-şi ridice privirile. în cazul ăsta, 
o să rămîn aici pentru totdeauna. 

După asfinţitul soarelui, întunericul părea să coboare peste noi, 
mînat de adierile uşoare ale brizei. în mijlocul unei poteci 
străjuite de mărăcini am văzut silueta nemişcată, uscăţivă, ai fi 
zis cu un singur picior, a vajnicului Tambi'ltam. Şi prin întunericul 
ce se lăsa, ochiul meu distingea o formă albă mişcîndu-se de 
colo-colo pe verandă, îndărătul parilor care sprijineau aco- 
perişul, îndată ce Jim a plecat în inspecția de noapte, cu Tamb' 


ltam în urma lui, am intrat singur în casă şi, pe neaşteptate, 
232 

m-am pomenit faţă în faţă cu fata, care i tă vădit aceot 
prilej- 7 
Mi-e greu să vă spun precis ce anume voia sa smulgă ` ue i. 
mine. Era vorba, desigur, de un lucru foarte simplu . . . de cea 
mai simplă imposibilitate din lume, ca, de pildă, descrierea 
exactă a formei unui nor. Dorea o încredințare, o afirmare, o 
făgăduială, o explicaţie ... nu ştiu cum să-i spun; e ceva care n- 
are nume. Era întuneric sub acoperişul poviîrnit, şi tot ce puteam 
să văd erau liniile mlădioase ale veşmiîntului, ovalul fin şi palid al 
feţei, strălucirea albă a dinţilor şi, întoarse spre mine, orbitele 
mari şi întunecate, unde părea să fie o mişcare ca aceea pe care 
crezi c-o vezi atunci cînd îţi împlînţi privirile în fundul unei fîntîni 
adinci. „Ce mişcă oare acolo?" te întrebi. ,„,E un balaur orb, sau 
numai o licărire pierdută a Universului?" Şi mi s-a părut — să nu 
rideţi — că lucrurile fiind atît de ciudate, ea era mai de 
nepătruns în neştiinţa-i copilărească decit sfinxul care punea 
ghicitori copilăreşti călătorilor. Fusese adusă în Patusan înainte 
de a deschide ochii. Crescuse acolo; nu văzuse nimic, nu 
învățase nimic, nu avea nici o concepţie asupra nici unui lucru. 
Mă întreb dacă era sigură că mai exista şi altceva pe lume. 
Ideile pe care şi le putuse face despre lumea dinafară sînt de 
neconceput pentru mine: tot ce cunoştea despre oameni era o 
femeie înşelată şi un măscărici sinistru. lubitul ei venea şi el de 
acolo, din lumea celorlalţi, cu darul unor farmece de neînvins. 
Dar ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă el ar fi trebuit să se întoarcă 
pe acele meleaguri neînchipuite, care păreau să-şi recheme 
totdeauna pe ai lor? Mamă-sa îi vorbise despre toate astea, cu 
lacrimi în ochi, înainte de a muri... 

îmi apucase braţul cu hotărîre, dar îşi trăsese repede mina 
îndată ce m-am oprit. Era şi curajoasă, şi temătoare. Nu-i era 
frică de nimic, dar se simţea buimăcită de marea nesiguranţă şi 
de grozava noutate a situaţiei... O fiinţă cutezătoare, care-şi 
căuta drumul bijbîind prin întuneric. Eu aparţineam acelui 
„Necunoscut" care putea să-l recheme pe Jim în orice clipă. 
Cunoşteam, ca să zic aşa, taina în ea însăşi, intenţiile ei... 
eram, poate, chiar împuternicitul acelei taine! . . . Fata credea, 
pasămite, că un cuvint al meu era de ajuns ca să-l răpească pe 
Jim din braţele ei. Sînt deplin încredinţat că trecuse prin toate 


spaimele în timpul convorbirilor mele îndelungate cu Jim, prmtr- 
un chin de neîndurat, care ar fi putut-o îndemna să uneltească 
asasinarea mea, dacă cruzimea ei sufletească ar fi 

233 

fost egală cu situaţia groaznică în care se afla. Asta e impreisa 
mea, şi n-aş putea să vă spun mai mult; lucrurile mi se dezvă- 
luiau treptat-treptat şi, cu cît le vedeam mai limpede, cu atit 
eram mai copleşit de uimire; nu-mi credeam ochilor. Fata m-a 
făcut totuşi s-o cred, dar nu e cuvint pe buzele mele care ar 
putea să redea şoaptele grăbite şi înfocate, accentele dulci şi 
pasionate, tăcerile spontane, cu suflarea tăiată şi gestul rugător 
al braţelor albe întinse brusc. După aceea, le-a lăsat să cadă; 
silueta ei alburie s-a clătinat ca un copac subţire în bătaia 
vîntului; ovalul palid al feţei s-a plecat spre pămînt; era cu 
neputinţă să-i distingi trăsăturile, iar adîncul ochilor era de 
nepătruns; două mineci albe s-au ridicat în întuneric ca nişte 
aripi întinse; a rămas tăcută, cu capul în miini. 

Capitolul XXXIII 

Eram mişcat pînă în adîncuri; tinereţea, neştiinţa, frumuseţea ei 
gingaşă, care aveau farmecul simplu şi vlaga delicată a unei 
flori sălbatice, cuvintele patetice, neputinţa ei m-au pătruns 
aproape cu puterea temerii ei nechibzuite şi fireşti. îi era frică de 
necunoscut, cum ne este tuturora, şi-n ignoranţa ei îşi închipuia 
necunoscutul nesfîrşit de vast. Eu întruchipam acest 
necunoscut; eram eu însumi, eram voi, dragii mei, eram lumea 
întreagă, căreia nu-i păsa de loc de Jim şi n-avea nici o nevoie 
de el. Aş fi fost gata s-o asigur de indiferența unui pămînt supra- 
populat dacă nu m-aş fi gîndit că Jim însuşi aparţinea acestui 
necunoscut misterios de care ei îi era teamă, şi că, oricît de mult 
aş fi întruchipat eu, nu-l întruchipam totuşi pe el. Asta m-a făcut 
să şovăi. Un murmur de adincă durere mi-a dezlipit buzele. Am 
început prin a protesta că eu, unul, n-am venit cu gîndul să-l iau 
pe Jim de acolo. 

Atunci, de ce am venit? După o uşoară mişcare, a rămas 
încremenită în noapte, ca o statuie de marmură. Am încercat să- 
i explic pe scurt: prietenia, afacerile; şi dacă aş avea, în tot 
cazul, vreo dorinţă, ar fi. mai degrabă să-l văd că rămîne... 

— Ne părăsesc totdeauna ... a oftat ea. 

Suflul unei înţelepciuni triste părea să treacă din mor-mîntul pe 
care ea îl împodobise pios cu flori, în bietele ei suspine. 


— Nimic, i-am spus, nu va putea să-l îndepărteze pe Jim de aici. 
234 

Este convingerea mea nestrămutată acum; era şi atunci 
convingerea mea; era singura concluzie cu putinţă după tot ce 
se întîmplase. Şi nu era nevoie s-o mai întărească şoaptele ei, 
pe un ton de parcă-şi vorbea sieşi: 

— Mi-a jurat asta. 

— l-ai cerut-o? am întrebat. A făcut un pas spre mine. 

— Nu! Niciodată! 

Ea îl rugase să plece. Era în noaptea aceea, pe malul rîului, după 
ce Jim îl omorise pe omul şerifului. .. după ce ea zvir-lise torţa în 
apă, fiindcă Jim o privea în felul acela. . . Era prea multă lumină, 
şi primejdia trecuse . . . pentru puţin timp... pentru foarte 
puţin timp. Jim i-a spus atunci că n-o s-o lase la cheremul lui 
Cornelius. Ea stăruise; voia ca el s-o părăsească. Jim îi 
răspunsese că nu poate... că-i era cu neputinţă. Tremura 
spunîindu-i asta. îl simţise cum tremură... 

Nu e nevoie de prea multă imaginaţie ca să vezi scena, ca să 
auzi, aproape, şoaptele lor. Ea se temea şi pentru el. Cred că în 
acel moment nu vedea în el decit o victimă, pradă primejdiilor 
pe care le înţelegea mai bine decit Jim. Deşi numai prin simpla 
lui prezenţă Jim îi cucerise inima, îi năpădise toate gîndurile şi 
pusese stăpînire pe toate simţirile ei, nu credea totuşi în sorții 
lui de izbîndă. Este neîndoios că pe vremea aceea el nu părea să 
aibă sorţi de izbindă în ochii nimănui. Şi, la drept vorbind, nici nu 
putea să-i aibă. Ştiu că ăsta era punctul de vedere al lui 
Cornelius. Mi-a mărturisit-o chiar el, ca să-şi justifice rolul 
îndoielnic pe care-l jucase în complotul urzit de şeriful Aii, cu 
scop să-l nimicească pe necredincios. Chiar şeriful Aii (şi faptul 
este acum sigur) n-avea pentru omul alb decit dispreţ. Jim 
trebuia să fie omorît mai ales în numele unor principii 

religioase ... aşa cred. Un simplu act de credinţă (deci cu atît 
mai meritoriu), dar altfel fără mare importanţă. Cornelius era de 
partea lor în ce privea ultimul punct de vedere. 

~ Onorabile domn, îmi explica nemernicul, singura dată cînd a 
putut să-mi vorbească între patru ochi, onorabile domn, de unde 
să bănuiesc? Cine era băiatul ăsta? Ce era în stare să facă el ca 
să cîştige încrederea oamenilor? Ce gînduri avea domnul Stein 
trimiţînd aici un copil, ca să vorbească de sus unui servitor 
bătrîn? Eram gata să-i salvez viaţa pentru optzeci de dolari. . . 


numai optzeci de dolari... De ce n-a plecat, nerodul? Adică să 
mă las ucis eu, de dragul unui străin? 

235 

Se înjosea sufleteşte în faţa mea, cu trupul cociîrjat, slugarnic şi 
foindu-şi mîinile deasupra genunchilor mei, de parcă ar fi vrut 
să-i îmbrăţişeze. 

— Ce înseamnă optzeci de dolari ? O sumă de nimic; o dai unui 
bătrîn fără apărare, ruinat pe viaţă de către o răposată de 
drăcoaică. 

Şi a început să plîngă. Dar anticipez. N-am dat peste Cor-nelius 
în noaptea aceea, înainte să. fi terminat cu fata. 

Nu era de loc egoistă cînd insistase pe lingă Jim s-o părăsească, 
ba să părăsească şi ţara; primejdia care-l ameninţa îi muncea 
gîndul mai mult ca orice, chiar dacă, în subconştient, voia să se 
salveze şi pe ea; dar gindiţi-vă că era prevenită, gindiţi-vă la 
învăţătura pe care putea s-o tragă din toate momentele unei 
existenţe de curînd încheiate, asupra căreia se concentrau toate 
amintirile ei. A căzut la picioarele lui Jim — îmi povestea ea — 
acolo, pe malul rîului, în lumina discretă a stelelor, care nu 
proiecta nimic decit întinderi mari de umbră tăcută pe nesfirşite 
spaţii goale; în lumina care, tremurînd uşor peste pînza largă de 
apă, o făcea să apară imensă ca marea. Jim o ridicase, o 
ridicase, şi ea n-a mai luptat. Bineînţeles că nu ... El avea braţe 
viguroase, un glas duios, un umăr voinic, pe care să-şi spirijine 
sărmanul ei căpşor singuratic. Şi era nevoie... o nevoie 
neţărmurită de toate astea pentru o inimă îndurerată, pentru o 
minte năucită . .. elanul tinereţii. . . necesitatea momentului. Ce 
vreţi ? Se înţelege . . . afară cînd nu eşti în stare să înţelegi 
nimic sub soare. Aşa că era fericită să fie ridicată şi ţinută în 
braţe. 

Da, zău, ăsta era lucru serios ... nu era de loc glumă, ca să repet 
cuvintele pe care o dată mi le-a şoptit Jim în pripă, cu o faţă 
tulburată şi gravă, în pragul casei lui. 

Nu ştiu ce să spun cu privire la glumă, dar nu era nimic uşuratic 
în romanţa lor: veniseră unul către altul sub umbra unei vieţi 
distruse, ca un cavaler şi o fecioară care se întîlnesc pentru a 
schimba jurăminte în mijlocul unor ruine bîntuite de stafii. 
Lumina stelelor era prielnică poveştii lor, o lumină atit de slabă 
şi îndepărtată, încît nu putea să dea contur umbrelor şi să 
dezvăluie celălalt mal al rîului. în noaptea aceea am privit rîul 


chiar de pe locul cu pricina; şerpuia tăcut şi negru, ca Stixul 1; 
am plecat în ziua următoare, dar nu cred să uit 

Fluviul care făcea de şapte ori înconjurul infernului 
(mitologie). 

236 

vreodată de care anume pericol voise să scape cînd îl implorase 
să plece cît mai era timp. Mi-a explicat liniştită la ce se gîndise 
— era acum prea în miezul lucrurilor ca să se simtă doar agitată. 
Glasul îi era la fel de calm în noapte ca şi silueta-i albă pe 
jumătate estompată. Mi-a spus: 

— Nu voiam să mor plîngînd ! Am crezut că n-o auzisem bine. 
— Nu voiai să mori plingînd? am repetat după ea. 

— Ca mama mea-! a adăugat repede. Conturul siluetei 
albe nu s-a clintit. Mama mea a plins lacrimi amare înainte să 
moară, mi-a explicat ea. 

O linişte de neînchipuit părea să fi urcat din pămînt în jurul 
nostru, trecînd peste graniţele emoţiilor cunoscute; urcase pe 
nesimţite, ca fluxul în timpul nopţii, şi, ca şi cum n-aş mai fi 
simţit fundul în mijlocul apelor învolburate, m-a cuprins o 
spaimă subită, o spaimă de adîncuri necunoscute. Apoi ea mi-a 
povestit mai departe că în ultimele momente, fiind singură cu 
mamă-sa, a trebuit să plece de la căpătiiul ei, ca să sprijine uşa 
cu spinarea şi să nu-l lase pe Cornel ius înăuntru. El voia să intre 
cu forţa şi bătea de zor cu amîndoi pumnii în uşă, oprindu-se 
numai din cînd în cînd, ca să strige cu voce aspră: 

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! 

într-un colţ îndepărtat al camerei, pe cîteva rogojini, muribunda, 
aproape fără grai şi incapabilă să-şi mai ridice braţul, şi-a întors 
puţin capul şi cu o mişcare slabă a miinii părea să poruncească: 
„Nu! Nu!" lar fata, supusă, se proptea cu toată puterea în uşă, 
cu ochii la mamă-sa. 

^ — l-au picurat lacrimi din ochi ... şi pe urmă a murit, a încheiat 
fata cu acelaşi ton netulburat, care, mai mult decît orice, mai 
mult decît nemişcarea statuară a conturului ei alb, mai mult 
decit ar fi putut cuvintele s-o facă, m-a tulburat adînc în timpul 
evocării acelei scene sfişietoare. 

Avea puterea să mă scoată din concepţia mea asupra vieţii, din 
adăpostul pe care fiecare dintre noi şi-l făureşte ca să se 
refugieze în momente de pericol, aşa cum broasca-ţestoasă se 
retrage sub carapacea ei. Am avut o clipă viziunea unei lumi in 


care părea să domnească dezordinea cea mai deprimantă, Pe 
cînd, în realitate, mulţumită sforţărilor noastre neobosite, mmea 
se reduce la un şir fericit de mici comodităţi, aşa cum 

237 

numai mintea omenească poate să le conceapă. Dar n-a fost 
decit o străfulgerare: m-am retras repede în carapacea mea. 
Trebuia, nu-i aşa? Deşi mi se părea că-mi pierdusem graiul, în 
haosul gîndurilor negre care mă copleşiseră pentru o clipă. Dar 
graiul mi-a revenit repede, căci cuvintele fac şi ele parte din 
acea concepţie liniştitoare de ordine şi lumină în care ne 
refugiem cu toţii. Le-am găsit gata, la dispoziţia mea, înainte ca 
fata să-mi şoptească uşor: 

— Mi-a jurat că nu mă va părăsi niciodată, cînd stăteam acolo, 
singuri. .. Mi-a jurat! ... 

— Şi e oare cu putinţă ca dumneata . . . dumneata să nu-l 
crezi? am întrebat-o cu o sinceră părere de rău şi o indignare 
reală. 

De ce nu putea să creadă ? De unde această sete de îndoială, 
această cramponare de frică, de parcă îndoiala şi frica ar fi fost 
păzitorii dragostei ei? Era monstruos. Ar fi trebuit să-şi 
făurească un adăpost de tihnă neclintită din acea afecţiune 
onestă. Poate că n-avea experienţa . . . nici dibăcia necesară. 
Noaptea se lăsase încet-încet; era beznă în jurul nostru, încît, 
fără să mişte, fata pierise ca o nălucă de neatins, visătoare şi 
capricioasă. Deodată i-am auzit din nou şoapta-i domoală: 

— Şi alţi bărbaţi au mai jurat acelaşi lucru... 

Era ca un comentariu melancolic asupra unor gînduri pline de 
tristeţe şi teamă. Apoi a adăugat şi mai încet, dacă s-ar fi putut: 
— Tatăl meu a jurat... 

S-a întrerupt doar cît şi-a tras suflarea. Şi tatăl ei! ... lată ce o 
învățase viaţa! Am răspuns numaidecit: 

— Ah, dar Jim nu e ca ceilalţi! 

Asta era ceva despre care nu se îndoia; dar după cîteva clipe, 
şoapta ciudată şi domoală care rătăcea visătoare prin aer mi-a 
ajuns din nou la ureche: 

— De ce-i el altfel ? E maibun ? E... 

— Pe cuvintul meu de onoare, i-am tăiat vorba, aşa cred eu că 
e! 

Dădeam cuvintelor noastre un ton misterios. într-una din 
colibele muncitorilor lui Jim (cei mai mulţi erau sclavi liberaţi din 


reduta şerifului Aii), cineva a început un cîntec cu glas ascuţit şi 
tărăgănat. De cealaltă parte a fluviului, cred că la Doramin, un 
foc mare apărea ca un glob strălucitor, cu totul isolat în noapte. 
238 

— E mai sincer? a murmurat ea. 

— Da ! i-am răspuns. 

— Mai sincer decit oricare altul? a repetat ea. 

— Nimeni de aici, i-am spus, n-ar visa să se îndoiască de 
cuvîntul lui... nimeni n-ar îndrăzni. . . afară de dumneata! 

Cred că a făcut o mişcare uşoară auzind asta. 

— E mai brav ? a urmat ea cu glasul schimbat. 

— Nu există teamă care să-l alunge vreodată de lîngă dum- 
neata, i-am spus răspicat. 

Cîntecul s-a oprit brusc, pe o notă înaltă, apoi s-au auzit mai 
mulţi oameni vorbind în depărtare. Vorbea şi Jim. M-a izbit 
tăcerea fetei. 

— Ce ţi-a spus ? Ţi-a spus el ceva ? am întrebat-o. Nici un 
răspuns. 

— Ce anume ţi-a spus? am insistat. 

— Crezi că pot să-ţi spun ? De unde să ştiu ? Cum să înţeleg ? a 
strigat în cele din urmă. A făcut o mişcare; mi se părea că-şi 
fringe mîinile. Mi-a spus că există ceva ce n-o să poată uita 
niciodată! 

— Cu atit mai bine pentru dumneata ! i-am spus posomorit. 

— Ce este ? Ce este ? Era o putere extraordinară în tonul ei 
rugător. El pretinde că i-a fost o dată frică! Cum pot eu să cred 
una ca asta ? Doar nu sînt nebună să cred aşa ceva! Voi toţi 
păstraţi o amintire . . . Voi toţi vă întoarceţi spre amintirea asta. 
Ce este ? Spune-mi! Ce este asta ? E ceva viu ?...E ceva 

mort ? . .. Urăsc lucrul ăsta! E ceva crud ? Are oare chip şi glas 
calamitatea asta? O s-o vadă oare? ...Os-o audă? . . .în somn, 
pesemne, cînd nu mă poate vedea pe mine ?... Atunci, seva 


ridica şi va pleca !... Ah! N-o să-l iert niciodată ! Mama 
iertase ... dar eu ... niciodată! Se va arăta oare un semn... o 
chemare? 


Trecea prin momente nemaipomenite. N-avea încredere nici 
măcar în somnul lui Jim, şi-şi închipuia că-i puteam răspunde la 
întrebare. Aşa cum un biet muritor sedus de farmecul unei 
fantome ar fi încercat să smulgă de la altă fantomă înfiorătorul 
secret al puterii pe care lumea cealaltă o are asupra unui biet 


suflet, rătăcitor printe pasiunile acestui pămînt. Locul unde 
stăteam părea să-mi fugă de sub picioare. Totuşi, eraatit de 
simplu; dar dacă spiritele evocate de temerile şi neliniştil e 
noastre ar trebui vreodată să pledeze fiecare pentru statornicia 
239 

celuilalt în faţa noastră, magicieni păcătoşi ce sîntem, atunci 

eu ... eu, singurul dintre cei în carne şi oase, mă cutremuram de 
groaza unei asemenea îndatoriri. Un semn, o chemare! Cît de 
grăitoare era ignoranţa ei! Cîteva cuvinte! Cum de a reuşit să le 
cunoască, cum de a ajuns să le pronunţe, nu pot să-mi închipui. 
Femeile îşi găsesc inspiraţia în încordarea unor clipe care pentru 
noi sînt pur si simplu oribile, absurde sau zadarnice. Era de 
ajuns să-ţi dai seama că ea avea o voce, ca să-ţi simţi inima 
cuprinsă de spaimă. Dacă o piatră sfărimată sub picioare şi-ar fi 
strigat durerea, nu mi s-ar fi părut o minune mai mare şi mai 
vrednică de milă. Cele cîteva cuvinte suspinate în întuneric îmi 
dezvăluiseră latura tragică a celor două vieţi sumbre. Era cu 
neputinţă s-o fac să înţeleagă. Şi mă miîniam în tăcere împotriva 
neputinței mele. lar Jim, de asemenea . . . sărmanul Jim! Cine 
mai avea nevoie de el ? Cine-şi va mai aminti de el? Avea ceea 
ce dorise? Pînă acum, lumea uitase, probabil, de existenţa lui. 
Cei doi erau stăpîni pe soarta lor. Ce tragedie! 

Aşa cum stătea nemişcată în faţa mea, simţeai că aşteaptă, şi 
rolul meu era să vorbesc pentru fratele meu din lumea umbrelor 
uitate. Eram profund mişcat de răspunderea mea şi de 
nenorocirea ei. Aş fi dat totul pentru a-i putea alina sufletul 
gingaş ce se chinuia în ignoranţa-i de neînvins, ca o păsărică 
lovindu-se de sîrmele crude ale coliviei. Nimic mai uşor decit să 
spui: „Să nu-ţi fie teamă!" Şi nimic mai greu. Mă întreb, cum 
poţi omori o spaimă ? Cum să împuşti o nălucă în inimă, cum să- 
i tai nălucii capul, cum să-i sugrumi gitul nălucii ? Este o ispravă 
pe care o săvirşeşti doar în coşmar şi de care eşti bucuros să 
scapi cu părul jilav şi tremurînd din toate mădularele. Nu s-a 
turnat glontele, nu s-a ascuţit tăişul, nu s-a născut încă omul 
pentru aşa ceva; chiar cuvintele înaripate ale adevărului cad la 
picioarele tale ca bucăţile de plumb. îţi trebuie în asemenea 
luptă o săgeată fermecată şi otrăvită, muiată într-o minciună 
prea subtilă ca s-o poţi găsi pe pămînt. O ispravă bună de vis, 
dragii mei! 

Am dat drumul descîntecului cu o inimă grea şi cu un soi de 


ciudă .. . Deodată glasul lui Jim a luat brusc un ton aspru şi a 
răsunat peste curte; mustra neglijenţa vreunui vinovat de pe 
malul rîului. 

Nu exista nimic, am rostit eu lămurit, nimic în această lume 
necunoscută, pe care ea o credea atit de avidă să-i fure 

240 

| 

fericirea, nu era nimic viu sau mort, nu era nici un chip, nici un 
glas şi nici o putere care ar putea să-l smulgă pe Jim de 

lîngă ea. 

Şi am răsuflat uşor. Ea a murmurat blind: 

— E ceea ce mi-a spus şi el. 

— Ţi-a spus adevărul, i-am răspuns. 

— Nimic ... a suspinat ea. Şi, întorcîndu-se brusc spre 
mine, cu o emoție abia stăpinită: Pentru ce-ai venit la noi de- 
acoio ? El vorbeşte prea des de dumneata; mă înspăimînţi! 
Doreşti. . . doreşti să-l iei cu dumneata ? 

Un fel de violenţă tainică se înteţise acum în murmurul nostru. 
— N-o să mă mai întorc niciodată ! i am spus cu amărăciune. Şi 
n-am nevoie de el! Nimeni n-are nevoie de el. 

— Nimeni ? a repetat ea cu un ton îndoielnic. 

— Nimeni! am afirmat eu, sub îndemnul unei emoţii 
ciudate. Dumneata îl crezi puternic, înţelept, curajos, mare... 
de ce nu-l crezi şi sincer? Am să plec miine ... şi atunci se va 
sfîrşi. N-o să mai fii tulburată de nici un glas dintr-acolo. Lumea 
asta, pe care dumneata n-o cunoşti, e prea mare ca să-i ducă 
lipsa... înţelegi? Prea mare. Ai inima lui în mîinile 
dumitale. Trebuie să simţi asta. Trebuie să ştii asta ... 

— Vai, eu o ştiu... murmură ea fără să mişte, neclintită ca o 
statuie. 

Am simţit că nu realizasem nimic. Şi de fapt, ce-aş fi dorit să 
realizez? Nu ştiu precis nici astăzi. în clipele acelea mă simţeam 
însufleţit de o ardoare inexplicabilă, ca şi cum m-aş fi găsit în 
faţa unei misiuni înalte şi necesare . . . era influenţa momentului 
asupra stării mele de spirit. Există în viaţa fiecăruia dintre noi 
asemenea momente, asemenea influenţe, venind dinafară, ca 
să spun aşa, irezistibile şi de neînțeles, câ şi cum ar fi iscate de 
întîlnirea misterioasă a plantelor. Era stăpînă, aşa cum i-o 
spusesem, pe inima lui Jim. Pe inima şi pe toată viaţa lui, numai 
dacă ar fi putut să aibă încredere. Voiam s-o fac să înţeleagă că 


nu era nimeni pe lume care să aibă vreodată nevoie de inima, 
de mintea, de mîna lui Jim. Era un destin ca oricare altul, şi 
totuşi părea dureros să spui asta despre un om. Ea m-a ascultat 
fără nici un cuvint, şi tăcerea ei îmi părea protestul unei 
neîncrederi de neînvins. Ce-i păsa ei de lumea de dincolo de 
păduri? am întrebat-o. Din toate mulțimile care populau 

241 

| 

imensitatea acelui necunoscut, n-o să-i vină, am asigurat-o, atît 
cît va trăi el, nici o chemare, nici un semn. Niciodată. Mă 
înflăcărasem. Niciodată! Niciodată! Mi-aduc aminte cu mirare de 
violenţa mea îndirjită. Aveam iluzia că luasem, în. cele din urmă, 
năluca de git. Şi, de fapt, toată scena asta trăită îmi lăsase 
impresia amănunţită şi uimitoare a unui vis. De ce să'i ne ei 
frică? îl ştia puternic, sincer, înţelept, brav. Aşa şi era. Desigur. 
Era chiar mai mult: era mare, de neînvins . . . dar lumea n-avea 
nevoie de el; îl uitase; acum nici nu l-ar mai cunoaşte ! 

Am tăcut*, o tăcere adîncă se lăsase peste Patusan, şi zgomotul 
slab şi sec al unei visle lovind marginea unei bărci, undeva în 
mijlocul fluviului, părea s-o facă nesfirşită. 

— Pentru ce ? murmură ea. 

Am simţit că mă cuprinde o miînie ca în timpul unei lupte 
crîncene. Năluca încerca să-mi scape din miini. 

— Pentru ce? a repetat ea mai tare. Spune-mi, te rog! Şi, 
văzîndu-mă nedumerit a început să bată din picior ca un copil 
arţăgos. Pentru ce? Vorbeşte! 

— Vrei să ştii? am întrebat-o furios. 

— Da! a tipat ea. 

— Pentru că nu-i vrednic de atenţia lumii! i-am răspuns brutal. 
în timpul tăcerii care a urmat, am văzut pe malul celălalt focul 
urcînd pe neaşteptate, mărindu-şi cercul luminos, ca o stea 
mirată, apoi stringîndu-se brusc numai cît o gămălie de ac, 
roşiatică. Mi-am dat seama ce aproape fusese fata de mine cînd 
şi-a încleştat degetele pe braţul meu. Fără să-şi ridice tonul, a 
îngrămădit în vocea ei un amestec de dispreţ cumplite de 
amărăciune şi disperare: 

— Aşa mi-a spus şi el... Minţiţi! Ultimul cuvînt l-a strigat în graiul 
indigen. 

— Ascultă-mă! am implorat-o. 

Răsufla greu, pieptul îi tresărea, mi-a împins braţul. 


— Nimeni, nimeni dintre noi nu este destul de vrednic! am 
început eu cu cea mai deplină sinceritate. 

îi auzeam spasmul convulsiv al respirației, înfricoşător de 
accelerată. Mi-am coborit capul. La ce bun? Se apropiau nişte 
paşi. M-am îndepărtat fără vreun alt cuvînt. 

242 

Capitolul XXXIV 

Marlow şi-a întins picioarele, s-a ridicat repede şi s-a clătinat 
puţin, de parcă ar fi ajuns jos după o săritură în spaţiu S-a 
rezemat cu spatele de balustradă, avind in faţa şirul răzleţ al 
fotoliilor de trestie. La această mişcare, trupurile întinse in fotolii 
au părut să iasă din toropeala lor. Vreo doi s-au sculat în 
picioare, ca speriaţi; ici-colo mai licărea cîte o ţigara; Marlow se 
uită la ei cu ochii unui om care se întoarce din depărtarea unui 
vis. Cineva îşi drese vocea-, un glas calm îl îndemna tacticos: 

— Şi apoi? 

— Nimic, spuse Marlow cu o tresar're uşoară. Jim îi povestise 
păţania; asta-i totul; ea nu-l credea. . . Nimic mai mult. Cit 
despre mine, nu ştiu dacă era bine, potrivit, dacă se cuvenea să 
mă bucur sau să-mi pară rău. Eu, unul, nu pot să spun ce 
credeam ... nu o ştiu nici pînă astăzi şi, probabil, n-o s-o ştiu 
niciodată. Dar ce-o fi gîndit el însuşi, bietul om? Adevărul trebuie 
să triumfe, nu este aşa ? Magrux est veritas etl. . . Da, cînd are 
sorţi de izbîndă. Există o lege, fără îndoială ... şi, pasămite, 
legea îţi reglementează norocul aruncînd zarurile. Nu legea e 
în slujba oamenilor, ci înrîmplarea, hazardul, norocul, aliaţii 
timpului răbdător. .. care păstrează un echilibru just şi 
scrupulos. Amîndoi spusesem acelaşi lucru. Spus-am oare 
amîndoi adevărul... sau numai unul... sau nici unul ?... 

Marlow făcu o pauză, îşi încrucişa braţele pe piept, apoi a urmat 
cu glas schimbat. 

Ea pretindea că noi minţeam. Sărmana fată! Ei bine, să lăsăm 
lucrurile pe seama norocului, aliat cu timpul, care nu poate fi 
zorit, şi duşman cu moartea, care nu aşteaptă. Bătusem în 
retragere, cam descurajat, mărturisesc. încercasem să mă iau la 
trîntă cu însăşi frica şi fusesem înfrînt, bineînţeles. Nu reuşisem 
decit să adaug la neliniştea fetei bănuiala unui soi de 
complicitate misterioasă, a unei conspirații fără nici o noimă, 
pentru a o ţine în întuneric. Şi asta venise uşor, firesc şi 
inevitabil, din pricina lui şi din pricina ei! Era ca şi cum mi s-ar fi 


arătat 

va”trlu” fe* 

pmevalehit <dicton latin): Adevărul este mare 
243 


mecanismul destinului implacabil, ale cărui victime şi instru- 
mente sîntem. Mă îngrozeam gîndind la fata pe care o lăsasem 
acolo, nemişcată; paşii lui Jim aveau un răsunet de ursită, aşa 
cum călca apăsat, cu ghetele lui greoaie; nu mă văzuse. 

— Cum? Nici o lumină? rosti el cu glas tare şi mirat. Ce faceţi pe 
întuneric . . . voi doi? Ochii i-au căzut, cred, imediat asupra fetei. 
Bună, fetiţo! i-a strigat el vesel. 

— Bună, băiatule! îi răspunse ea pe dată, cu un curaj 
uimitor. 

Asta era salutul lor obişnuit, şi picul de îndrăzneală pe care-l 
punea în vocea ei cam ascuţită, dar dulce, avea ceva foarte 
nostim, fermecător şi copilăresc. îl încînta nespus pe Jim. A fost 
ultima dată cînd i-am auzit schimbînd acest salut familiar, şi 
inima mi-a îngheţat. Răsunau încă în vocea clară şi drăgăstoasă, 
sforţarea delicată, picul de îndrăzneală; dar toate aveau ceva 
ofilit de timpuriu, şi chemarea glumeaţă suna ca un geamăt. Era 
cumplit de dureros. 

— Ce s-a întîmplat cu Marlow ? întrebă Jim. Apoi adaugă: A 

ieşit ... da? Ciudat că nu l-am întîlnit... Eşti acolo, Marlow ? 
N-am răspuns; nu voiam să intru; în tot cazul, nu încă. Nu, nu 
puteam. Pe cînd mă striga, eu mă strecuram pe o portiţă care 
dădea afară spre o bucată de pămînt proaspăt desţelenit. Nu, nu 
voiam să dau încă ochii cu ei. Am plecat grăbit, cu capul în jos, 
pe o cărare bătătorită. Terenul urca în pantă uşoară, cei cîţiva 
copaci mari fuseseră doboriţi, tufişurile tăiate şi iarba arsă. Jim 
gîndea să încerce acolo o plantație de cafea. Muntele mare, 
care-şi desprindea piscurile gemene, ca smoala de negre, în 
strălucirea gălbuie a lunii ce răsărea, părea să-şi arunce umbra 
pe terenul pregătit pentru acea încercare. Jim avea de gînd sa 
mai facă o seamă de încercări. li admirasem energia, spiritul de 
iniţiativă, iscusinţa. Nimic nu-mi părea acum mai puţm real decit 
planurile lui, energia lui, entuziasmul lui! Şi, ridicîn-du-mi ochii, 
am văzut printre desişuri faţa lunii lucind în fundul prăpastiei. Ai 
fi crezut o clipă că globul luminos căzuse de pe cer pe pămînt şi 
se rostogolise în fundul genunii, ca să urce iar, săltind, încetul cu 


încetul; se desprindea din încîlceala ramurilor; craca desfrunzită 
a unui copac crescut pe pantă îi proiecta de-a curmezişul o 
crestătură neagră. Razele se răspîndeau sus, departe, ca dintr-o 
cavernă, pe cînd, în lumina posomorită ca de eclipsă, cioturile 
copacilor doboriţi se profilau sinistru 

244 

de negre- umbre mari cădeau din toate părţile la picioarele mele 
laolaltă cu propria-mi umbră mişcătoare şi tămdu-mi drumul cu 
umbra mormiîntului singuratic, împodobit cu ghirlande de flori în 
clarul obscur al lunii, florile împletite luau forme de neînchipuit 
şi culori necunoscute ochiului, de parcă ar fi fost flori anume, 
culese nu de mina omului crescute nu pe pămîntul nostru, ci 
hărăzite doar morţilor. Parfumul lor puternic plutea în aerul cald 
şi-l făcea greu şi dens, ca fumul de tămiie. Bulgării de coral alb 
luceau în jurul movilei ca un şirag de cranii albe, şi totul era atit 
de liniştit împrejur, încît cînd m-am oprit locului, toate mişcările 
şi zgomotele lumii păreau a fi încetat de-a pururi. 

Era o pace adincă, de parcă întreg pămîntul ar fi fost un 
mormînt; am stat acolo cîtva timp, cu gîndul mai ales la cei vii, 
care, îngropaţi în locuri depărtate şi necunoscute oamenilor, 
rămîn totuşi sortiţi să împărtăşească mizeriile lor tragice sau 
groteşti. Poate că şi strădaniile lor nobile . . . cine ştie | Inima 
omenească e de ajuns de vastă ca să cuprindă lumea întreagă. 
E de ajuns de vitează ca să-i îndure greutatea; dar unde este 
curajul care să zvirle lumea în lături? 

Pesemne că mă lăsasem în voia unor toane sentimentale. Ştiu 
doar că am stat acolo destul de multă vreme, cu impresia unei 
singurătăţi depline care mă copleşea atît de tare, încît tot ceea 
ce văzusem sau auzisem în ultima vreme, însăşi vorbirea 
omenească, părea să nu mai aibă nici o realitate şi să nu 
trezească decit un ecou fugar în memoria mea, ca şi cum aş fi 
fost ultima fiinţă pe lume. Era o iluzie ciudată şi melancolică, 
semiconştientă, ca toate iluziile noastre, care, bănuiesc eu, sînt 
doar imagini ale unui adevăr îndepărtat şi inaccesibil, abia 
întrezărit. Acesta era într-adevăr unul din colţurile pierdute, 
uitate, necunoscute ale pămintului-, pătrunsesem cu privirea 
sub suprafaţa-i obscură; şi simţeam că a doua zi, cînd îl voi 
părăsi pentru totdeauna, va înceta să mai aibă o existenţă reală, 
şi va trăi doar în memoria mea, pînă în clipa cînd eu însumi voi 
pieri în uitare. Impresia asta mă urmăreşte şi acum; poate că 


asta m-a îndemnat să vă depăn povestea, să încerc să vă aduc 
dinainte, ca să zic aşa, esenţa şi realitatea ei, adevărul revelat 
într-un moment de iluzie. 

Cornelius a spulberat iluzia. S-a ivit ca o dihanie din iarba malta 
care creştea într-o depresiune a terenului. Cred că locu-mţa lui 
putrezea undeva pe aproape, dar n-o văzusem niciodată, 

245 

căci nu înaintasem prea departe în locurile acelea. A dat fuga 
spre mine pe cărare; picioarele lui, încălţate în pantofi albi, 
murdari, luceau pe pămîntul negru; s-a oprit şi a început a se 
scînci şi ploconi sub o pălărie înaltă ca un burlan de sobă. Trupu- 
i pipernicit era înalt, pierdut într-un costum larg de postav 
negru. îşi pusese hainele de sărbătoare şi de zile mari, şi mi'am 
adus aminte că era a patra duminică pe care o petreceam în 
Patusan. Tot timpul şederii mele îmi cam dădusem seama că 
portughezul ar fi dorit să mi se destăinuiască dacă aş fi rămas 
vreodată singur cu el. îmi dădea tircoale cu o căutătură 
arzătoare pe chipul smochinit, acru şi gălbejit; dar sfiala îl 
reţinuse, aşa ca pe mine scîrba de a comunica cu o creatură atit 
de dezgustătoare Ar fi izbutit, totuşi, dacă n-ar fi fost mereu 
gata să dispară îndată ce te uitai la el. O tulea pe nesimţite din 
faţa ochilor severi ai lui Jim, sau din ai mei — deşi mă sileam să-l 
privesc deplin indiferent — ba chiar de sub privirea mofluză, 
dispreţuitoare a lui Tambi'ltam. O zbughea tot mereu; cum îl 
zăreai, şi o lua din loc pieziş, întorcîndu-şi capul, fie cu un rictus 
de neîncredere, fie cu o mutră jalnică, oţărită; dar nici o 
expresie a feţei, oricît de prefăcută, nu-i putea ascunde abjecţia 
iremediabilă a firii lui, după cum nici o îmbrăcăminte nu poate 
ascunde diformitatea monstruoasă a unui trup. 

Nu ştiu dacă era o urmare a demoralizării mele din pricina 
înfrîngerii suferite cu aproape o oră mai înainte în ciocnirea mea 
cu fantoma fricii, dar m-am lăsat acaparat, fără să schiţe? nici o 
împotrivite. Eram ursit să fiu primitor de confidenţe şi să dau 
piept cu întrebări la care nu se poate răspunde. Era o încercare 
grea; dar disprețul, disprețul instinctiv pe care-l stîrnea aspectul 
acestui om, făcea încercarea mai uşor de îndurat. El nu putea să 
aibă nici o importanţă. Nimic nu mai avea importanţă devreme 
ce eram sigur că Jim, singurul de care aveam grijă, era în cele 
din urmă stăpiîn pe soarta lui. El îmi declarase că era mulţumit. .. 
sau aproape. Asta înseamnă să-ţi îngădui mai mult decit ar 


îndrăzni cei mai mulţi dintre noi. Eu ... care am dreptul să mă 
cred destul de vrednic . . . nu îndrăznesc. Şi nici unul dintre voi, 
cei de aici, nu-i aşa 1 

Marlow tăcu, aşteptînd parcă răspuns. Dar nimeni n-a scos un 
cuvînt. 

Foarte bine! urmă el. Nici să n-o ştie nimeni, de vreme ce 
adevărul ne poate fi smuls numai prin cine ştie ce catastrofă 
246 

crudă, groaznică. Dar Jim e unul de-ai noştri, şi el se putea 
declara mulţumit. . . sau aproape. Giîndiţi-vă o clipă: aproape 
mulţumit! Mai-mai că i s-ar putea invidia catastrofa! Aproape 
mulţumit! După asemenea afirmaţie, nimic nu mai putea să aibă 
importanţă. Ce importanţă mai avea cine îl suspecta, cine avea 
încredere în el, cine îl iubea, cine îl ura... . mai ales cînd îl Ura 
unul de teapa lui Cornelius! 

Şi, la urma urmelor, asta era încă un fel de omagiu. Judeci un 
om şi după duşmanii lui, nu numai după prieteni, iar acest 
inamic al lui Jim era dintre aceia pe care nici un om de treabă nu 
s-ar ruşina să-l aibă ca duşman, fără să facă totuşi prea mare 
caz de el. Ăsta era punctul de vedere al lui Jim, ca şi al meu, de 
altfel, dar Jim îl dispreţuia în numele principiilor generale. 

— Dragul meu Marlow, îmi spunea el, eu ştiu că atita vreme cit 
merg pe drum drept, nimic nu mă poate atinge. Şi aşa fac. Ai 
stat aici destul de mult ca să vezi clar lucrurile, şi, sincer 
vorbind, nu crezi că sînt oricum în siguranţă? Totul depinde de 
mine şi, zău, am o doză bunicică de încredere în mine! Cel mai 
rău lucru pe care Cornelius ar putea să-l facă ar fi să mă 
omoare, poate. Dar, deocamdată, nu cred c-ar face-o. N-ar 
îndrăzni, ştii... nici dacă i-aş întinde o puşcă încărcată şi aş 
întoarce apoi spatele ca să tragă în mine. Aşa e felul lui... Dar să 
zicem c-ar îndrăzni... să zicem c-ar putea ... Ei şi ?... Ce-ar fi?... 
Eu n-am venit aici să-mi apăr pielea, nu-i aşa? Am venit aici să 
lupt de unul singur, şi am de gînd să rămîn... 

— Pînă cînd vei fi pe deplin mulţumit, am adăugat eu. în timpul 
ăsta stăteam sub tenda de la pupa bărcii lui; 

douăzeci de visle străluceau ca una singură, cîte zece de fiecare 
parte, izbind apa dintr-o dată, pe cînd, la spatele nostru, Tamb' 
Itam mişca liniştit cîrma la dreapta şi la stînga, cu ochii drept 
înainte, atent să menţină barca în viitoarea curentului. Jim şi-a 
plecat capul, şi ultima noastră discuţie păru să se stingă cu tot 


dinadinsul. Mă conducea pînă la gura rîului. Scunerul plecase în 
ajun, şi plutea în jos, în voia refluxului, eu însă îmi prelungisem 
şederea cu încă o noapte. Şi acum Jim mă conducea. Se cam 
supărase pe mine fiindcă pomenisem de Cornelius. in realitate, 
nu spusesem mare lucru. Individul era prea neînsemnat ca să fie 
primejdios, deşi clocotea de ură, gata să plesnească, îmi 
spusese după fiecare două vorbe „onorabile domn" Şi scincise 
lîngă mine tot drumul de la mormîntul „răposatei" Pînă la poarta 
locuinţei lui Jim. Se socotea cel mai nefericit 

247 

| 

| 

dintre oameni, o victimă, strivit ca un vierme; mă implora să mă 
uit la el. Nu mi-am întors capul ca să-l privesc, dar cu coada 
ochiului îi vedeam umbra slugarnică lunecînd după a mea, pe 
cînd în dreapta noastră luna părea să contemple senin scena. 
Cum v-am spus, încerca să-mi explice rolul său în acea noapte 
memorabilă. Era o chestiune de oportunism. Cum putea el să 
ştie cine avea să iasă biruitor? 

— L-aş fi salvat, onorabile domn! L-aş fi salvat pentru optzeci de 
dolari ! zise el cu un glas mieros, umblînd în urma mea. 

— S-a salvat el singur, i-am răspuns, şi te-a iertat. 

Am auzit un fel de chicot şi m-am întors spre el; părea gata să-şi 
ia tălpăşiţa. 

— Ce te face să rizi? l-am întrebat, oprindu-mă brusc. 

— Nu vă lăsaţi înşelat, onorabile domn, ţipă el, părînd că-şi 
pierde cumpătul cu totul. S-a salvat, el .' Dar el nu ştie nimic, 
onorabile domn, absolut nimic. Cine-i el 1 Ce caută aici... 
tilharul? Ce caută aici? Aruncă praf în ochii tuturor; aruncă praf 
în ochii dumitale, onorabile domn; dar într-ai mei nu poate să 
arunce! Este un mare gogoman, onorabile domn! 

Am început a ride sfidător şi, întorcîndu-mă, voiam să-mi văd de 
drum. Cornelius a alergat după mine, şoptind răspicat: 

— El aici nu-i decit un biet puşti... un puşti, numai un puşti! ... 
Se înţelege că nu-i dădeam nici o atenţie; văzînd că timpul trece 
şi că ne apropiem de gardul de bambus care lucea peste 
întinderea pămintie a rariştii, s-a gîndit să vină la subiect, începu 
prin a fi neruşinat de plîngăreţ. Marile lui nenorociri îi 
tulburaseră mintea. Spera să fiu bun şi să iert ceea ce numai 
necazurile lui îl făceau să spună. Nu voia nici un rău; numai că 


onorabilul domn nu ştia ce înseamnă să fii ruinat, zdrobit, călcat 
în picioare. După această introducere, a abordat subiectul care-i 
stătea la inimă, dar în chip atit de întortocheat, dezlînat şi ocolit, 
încă multă vreme n-am putut înţelege unde voia să ajungă. Mă 
ruga să intervin pe lingă Jim în favoarea lui. Părea să fie vorba şi 
de o chestie de bani; auzeam mereu cuvintele „o sumă modestă 
„„„ O donaţie potrivită. . ." Părea că cere o răsplată pentru ceva, 
şi a mers pînă acolo încît mi-a spus cu oarecare căldură că viaţa 
nu face să fie trăită dacă un om e jefuit de toate. Nu suflam un 
cuvînt, bineînţeles, dar nici nu-mi astupam urechile. Tilcul 
afacerii, care mi se lămurea pe încetul, 

248 

că el se socotea îndreptăţit la ceva bani în schimbul fetei. 

O crescuse. Copilul altcuiva ... O groază de suferinţe şi neca-ri 
„era bătrîn acum ... o răsplată convenabilă; dacă onorabilul 
domn ar spune un cuvint... M-am oprit locului şi l-am privit cu 
oarecare curiozitate, iarel, de teamă să nu-l cred prea 
pretenţios, s-a grăbit să facă o concesie. în schimbul unei 
„răsplăţi convenabile", dată imediat, se declara dispus să aibă 
grijă de întreţinerea fetei, „fără să mai ceară nimic altceva" 
cînd va veni timpul ca gentlemari'Ul să plece acasă. Chipul 
său chircit, galben şi scofilcit, de parc-ar fi fost stors, reflecta 
avariţia cea mai nesătulă, cea mai hrăpăreaţă, lar glasul 

1 se tinguia linguşitor: 

— Nici o altă plictiseală . . . tutore natural... o sumă de 

bani... 

Am rămas uluit. Omul avea, fără doar şi poate, vocaţia lucrului 
ăstuia. Şi mi-am dat deodată seama că în atitudinea lui 
slugarnica era un fel de încredere, ca şi cum toată viaţa ar fi 
cunoscut numai certitudini. îşi închipuise, desigur, că-i cîntă- 
ream cu sînge rece propunerea, căci a devenit dulce ca miere: 
— Toţi domnii ofereau o donaţie cînd venea timpul să plece 
acasă, începu el insinuant. 

l-am trîntit portiţa în faţă. 

— în cazul ăsta, domnule Cornelius, i-am spus eu, nu va veni 
timpul niciodată! 

l-au trebuit cîteva secunde ca să se dezmeticească. 

— Cum? a tipat în gura mare. 

— Cum, i-am răspuns de dincolo de poartă, nu l-ai auzit chiar pe 
el spunînd asta ? N-o să plece niciodată acasă! 


— Oh! Asta-i prea mult! a izbucnit Cornelius. Nu mai era vorba 
acum de „onorabile domn". 

Stătu nemişcat o clipă, apoi, fără urmă de umilinţă, a început cu 
glas foarte încet: 

— N-o să plece niciodată ?. .. Ah! El... el... el, care vine dracu 
ştie de unde... . vine aici... dracu ştie pentru ce ... Şi mă calcă 
în picioare, ca să mor... mă calcă... (bătea pămîntul încet cu 
amiîndouă picioarele) mă calcă aşa ... nimeni nu ştie Pentru 
ce ... pmă oi muri,,, 

Vocea i se stingea; îl zguduia o tuse seacă; s-a apropiat de a 
ustradă ca să-mi spună pe un ton jalnic şi confidenţial că nu 

"m 'm fa se lase călcat în picioare. 

Răbdare ... răbdare... mormăia, bătîndu-se în piept. 

nu 

249 

Eu nu mai rideam, dar el, pe neaşteptate, a izbucnit într-un 
hohot de ris: 

— Ha ! Ha! Ha ! O să vedem i O să vedem | Adică cum? [| Să mă 
fure ? Să-mi fure totul ? Totul! Torul! 

Capul i se lăsase pe un umăr, iar miinile i se bălăbăneau 
împreunate. S-ar fi. zis că nutrise pentru fată o dragoste nease- 
muită, că sufletul îi fusese zdrobit şi inima sfişiată de cea mai 
crudă dintre spoliaţiuni. Apoi, ridicîndu-şi capul, a izbucnit 
deodată: 

— Ca şi mă-sa ! Seamănă cu mincinoasa de mă-sa. Aidoma! ŞI 
la faţă. Dracu gol! 

Apoi şi-a sprijinit fruntea de balustradă şi, stînd aşa, a început să 
împroaşte, în limba portugheză, cu ameninţări şi blesteme 
spurcate; scotea exclamaţii surde, întretăiate de văicăreli şi 
gemete, cu o mişcare convulsivă a umerilor, parcă ar fi. fost 
pradă unor vomismente. Ţi-era scîrbă să te uiţi la el, şi m-am 
îndepărtat grăbit. Dar tot a încercat să mai strige ceva în urma 
mea. Nişte cuvinte insultătoare la adresa lui Jim, pare-mi-se, 
totuşi, nu prea tare, căci eram foarte aproape de casă. Am auzit 
clar numai atît: „Nu-i decît un puşti... un biet puşti..." 

Capitolul XXXV 

Dar a doua ii dimineaţă, o dată cu prima cotitură a rîului, n-am 
mai văzut casele din Patusan, şi atunci toate au pierit din faţa 
ochilor mei, cu nuanțele, conturul şi semnificaţia lor, ca un 
tablou pe care imaginaţia l-a aşternut pe o pînză şi căruia îi 


întorci spatele pentru totdeauna după ce l-ai contemplat înde 
lung. Rămiîne întipărit în memorie, fixat nealterat, cu viaţa lui 
înţepenită sub aceeaşi lumină. Erau ambițiile, temerile, ura, 
speranţele, şi toate rămineau în mintea mea aşa cum le 
văzusem.. * intense şi cu expresia lor fixată pe veci. întorsesem 
spatele tabloului şi mă înapoiam iar în lumea unde întâmplările 
foiesc, oamenii se schimbă, lumina palpită, viaţa curge ca un 
şuvoi limpede peste mil savi peste pietre, nu importă. N-aveam 
de gind să mă cufund într-însul «, aş fi avut destule de făcut ca 
să-mi-ţin capul afară din apă. Cît despre ceea ce lăsasem în 
urma mea, nu pot să-mi închipui nici o schimbare. Trupeşul şi 
impozantul Doramin, lîngă mica-i vrăjitoriţă de soţie, 
contemplînd împreună 

250 

şi nutrind în taină visurile lor de ambiţie paternă; Tunku Allang, 
sfrijit şi dus parcă pe altă lume; Dain Waris, inteligent si brav' cu 
încrederea lui în Jim, cu privirea lui fermă şi cordiali-tatea-i' 
ironică; fata, absorbită în adoraţia-i înspăimintată şi bănuitoare; 
Tambi'ltam, ursuz şi credincios; Cornelius, reze-mîndu-şi fruntea 
de balustradă, în lumina lunii... îi văd desluşit. Trăiesc parcă 
vrăjiţi sub o baghetă magică. Dar omul în jurul căruia sînt strînşi 
toţi aceştia, el este în viaţă, şi eu nu-l văd desluşit. Nici o 
baghetă magică nu-l poate imobiliza sub ochii mei. El e unul 
de-ai noştri. 

Jim, aşa cum v-am spus, mă însoțea în prima etapă a întoarcerii 
mele către o lume la care el renunţase, şi drumul părea uneori 
să ducă prin inima unei naturi de o sălbăticie fără seamăn, 
întinsul gol al apei scînteia sub razele soarelui; între pereţii înalţi 
ai vegetației, arşiţa se lăsa peste ape, iar barca, vislită 
voiniceşte, îşi tăia drum prin aerul care părea aciuat, dens şi 
cald, sub adăpostul unor copaci înalţi. 

Umbra despărțirii apropiate pusese între noi un spaţiu imens, şi 
cînd vorbeam, făceam o sforţare ca şi cum am fi silit glasurile 
noastre stinse să străbată cine ştie ce distanţă, tot mai mare. 
Barca zbura pe apă; noi ne înăbuşeam unul lingă altul, în aerul 
stătut şi dogoritor; mirosul milului, al mlaştinii, mirosul reavăn al 
pămîntului roditor părea că ne pişcă nările; cînd, deodată, la o 
cotitură, s-a făcut ca şi cum o mînă mare ar fi ridicat departe o 
perdea grea şi ar fi deschis un portic uriaş. Lumina însăşi părea 
că luase foc, cerul s-a lărgit deasupra capetelor noastre, un 


murmur îndepărtat ne-a izbit urechile, *» racoare ne'a învăluit, 
ne-a umplut plămînii, ne-a înviorat gîndurile, sîngele, regretele, 
şi, drept înaintea noastră, pădurile s-au scufundat deodată sub 
malul siniliu al mării. 

Respiram adînc; mă bucuram cu toată fiinţa mea de imensitatea 
zărilor deschise, de văzduhul proaspăt ce părea să palpite de 
strădaniile vieţii, de energia unei lumi fără cusur. Acest cer şi 
această mare se deschideau pentru mine. Fata avea drep-tate. . 
„era la mijloc un semnal, o chemare, ceva la care răspundeam 
cu toate fibrele fiinţei mele. Mi-am lăsat ochii să rătăcească prin 
spaţiu, ca un om care, eliberat din cătuşe, îşi întinde mădularele 
îndurerate, fuge, sare, pradă marelui entuziasm îmbătător al 
libertăţii. 


j «r~ minunati am strigat, apoi m-am uitat la nenorocitul de 
Ungă mine. 
251 


| 

Stătea cu capul în piept şi a spus „,„da" fără să-şi ridice ochii, de 
parcă s-ar fi temut să nu vadă, scrisă cu slove mari pe cerul 
largului, mustrarea conştiinţei lui romantice. 

îmi vin în minte cele mai mici amănunte ale acelei după-amieze. 
Am acostat pe un colţişor de țărm alb. îndărăt se înălța o stîncă 
joasă, împădurită pe creştet şi acoperită, pînă în poale, cu 
plante agăţătoare. Mai jos de noi, întinsul mării, de un albastru 
senin şi intens, se ridica pe nesimţite pînă la linia orizontului, 
subţire ca un fir, la nivelul ochilor noştri. Valuri mari de sclipiri 
luminoase lunecau uşor pe suprafaţa sumbră, repezi ca nişte 
pene în bătaia vîntului. Un lanţ de insule se întindea frînt şi 
masiv la gura mare a rîului, într-o pînză de apă sticloasă şi 
palidă, care oglindea fidel conturul malurilor. Sus, în înaltul 
cerului spălăcit, o pasăre, toată neagră, abia bătea din aripi, 
coborînd şi urcînd singuratică peste acelaşi loc. Un biet pilc de 
colibe din stuf se cocoţau şubrede şi afumate peste propria lor 
imagine răsturnată, pe o grămadă strimbă de stilpi înalţi, ca de 
abanos. O barcă micuță, neagră, a apărut dintre stilpi, cu doi 
oameni mărunţei şi negri-catran, care se căzneau din răsputeri 
să lovească în apa stătută, iar bărcuţa părea să alunece anevoie 
pe o oglindă. Grupul ăsta de colibe prăpădite era un sat de 
pescari care se fălea cu protecţia specială a stăpînului alb, şi cei 
doi oameni din barcă erau bătrînul şef şi ginerele lui. Au acostat 


şi au venit spre noi pe nisipul alb, sfrijiţi şi tuciurii de parcă ar fi 
fost afumati, cu pete ca de cenuşă pe pielea pieptului şi a 
umerilor goi. Capul le era înfăşurat în basmale murdare, drapate 
însă cu multă grijă, şi, nici una, nici două, bătrînul a început să-şi 
spună părul, la repezeală, întin-zîndu-şi un braţ slăbănog şi 
pironindu-şi încrezător asupra lui Jim ochii lui obosiţi, urduroşi. 
Oamenii rajahului nu voiau să-i lase în pace; se luaseră la harţă 
pentru nişte ouă de broască' ţestoasă pe care pescarii le 
adunaseră pe insuliţele de acolo . • e şi sprijinindu-se, cu braţul 
întins, pe vislă, a arătat cu mîna neagră şi osoasă înspre mare. 
Jim l-a ascultat cîtva timp fără să-şi ridice ochii, apoi l-a rugat 
blînd să aştepte. îl va asculta îndată. Cei doi s-au retras 
ascultători la o mică distanţă şi s-au chircit jos, pe călcîie, cu 
vislele în faţa lor; ochii lor, lucind ca argintul, ne urmăreau cu 
răbdare-, imensitatea mării» imobilitatea coastei, întinsă la nord 
şi la sud, dincolo de cît vedeam cu ochii, întruchipau o prezenţă 
uriaşă care privea la noi, cei patru pigmei, pierduţi pe un banc 
de nisip scînteietor. 

252 

— Nenorocirea e, a spus mohorit Jim, că, de generaţii, 
tregi) bieţii pescari din satul ăsta au fost socotiți sclavii per- 
onali'ai r'ajahului, iar hodorogului nu-i intră în capcă... S-a 
oprit. 

— Că tu ai schimbat toate astea, am îndrăznit să-i spun. 

— Da. Am schimbat toate astea ! a murmurat cu glas sumbru. 
— Ai nimerit într-un ceas bun, am urmat eu. 

— Aşa crezi? Ei bine, da ! Şi eu cred la fel. Mi-am recăpătat 
încrederea în mine ... un nume ... şi totuşi aş dori, uneori... Nu! 
O să mă ţin de ce am aici. Nu mă pot aştepta la mai mult. Si-a 
întins mîna spre mare: Nu acolo, în orice cai ... Şi bătînd cu 
piciorul în nisip: Asta e graniţa mea, îmi trebuie tot ce-i aici 
fiindcă n-am ce face cu mai puţin... 

Am continuat să măsurăm cu paşi mari nisipul. 

— Da, am schimbat toate astea, a reluat el cu o privire furişă 
spre cei doi pescari răbdători, care stăteau chirciţi. Dar 
gîindeşte-te o clipă, ce ar fi dacă aş pleca? Zău! Iţi poţi închipui? 
ladul dezlănţuit. Nu! Miine o să mă duc şi o să înfrunt iar riscul 
cafelei bătrînului imbecil de Tunku Allang şi o să-i fac un tărăboi 
de pomină pentru ouăle stricate de broască-ţestoasâ. Nu... 
Nu pot să spun: „Ajunge" ! Niciodată ! Trebuie s-o duc aşa... 


s-o duc mai departe pînă la capăt, ca să fiu sigur că nimic nu 
mă poate atinge; trebuie să mă sprijin pe încrederea lor în mine 
ca să mă simt în siguranţă deplină şi ca să ... ca să... Umbla 
după un cuvînt, părea să-l caute pe apa mării: Ca să rămîn în 
contact cu ... Glasul coborit deodată era doar un murmur: Cu 
aceia pe care n-am să-i mai văd poate niciodată. Cu... cu... 
dumneata ... de pildă! 

Cuvintele lui m-au mişcat profund. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, i-am spus, nu face prea mare 
caz de mine, dragul meu prieten; gîndeşte-te mai bine la 
dumneata! 

oimţeam gratitudine şi afecţiune faţă de acest pribeag 5J cărui 
ochi mă aleseseră din rîndurile unei mulţimi amorfe. 1 otuşi, n- 
aveam de ce să fiu atît de mîndru! Mi-am întors 

a*a care-mi ardea; în asfinţitul soarelui lucind purpuriu şi 
umbru, ca un tăciune scos din foc, întinsul mării întîmpina cji 
j”iştea-i imensă apropierea globului în flăcări. în două 
înduri Jim a fost gata să vorbească, dar s-a reţinut; în cele 

m urmă> ca şi cum ar fi. găsit o formulă: 

253 

— Voi rămîne fidel, a spus domol. Da, voi rămîne fidel, a repetat 
fără să mă privească, dar lăsîndu-şi ochii pentru prima oară să 
rătăcească peste ape, al căror albastru se schimbase într-un 
purpuriu-întunecat sub focurile amurgului. 

Ah, era un romantic, un romantic! Mi-am amintit cîteva cuvinte 
ale lui Stein . .. „Să te scufunzi în elementul nimicitor ! . . . Să-ţi 
urmezi visul şi iar să-ţi urmezi visul... şi aşa. .. mereu, 

mereu ... usque ad finem |" 

Era romantic, dar nu mai puţin sincer. Cine ar putea spune ce 
forme, ce viziuni, ce chipuri, ce iertare vedea el în văpaia 
asfinţitului? ... O bărcuţă detaşată de la scuner înainta încet spre 
prundiş, în ritmul regulat al celor două rame, ca să mă ia. 

— Apoi mai e şi Giuvaerul, a zis el în tăcerea adincă a 
pămîntului, a cerului şi a mării care pusese atita stăpinire pe 
toate gîndurile mele, încît glasul lui m-a făcut să tresar. Mai e şi 
Giuvaerul. 

— Da, am murmurat eu. 

— Nu e nevoie să-ţi mai spun ce este Giuvaerul pentru mine, 
urmă el. Ai văzut. . . într-o bună zi, ea o să înţeleagă... 

— Sper şi eu, l-am întrerupt. 


— Şi ea are încredere în mine, a murmurat. Apoi, cu alt ton: Şi 
pe cînd viitoarea noastră întîlnire ? 

— Niciodată . . . afară doar dacă te vei întoarce, i-am răspuns, 
evitîndu-i privirea. 

N-a părut surprins; a rămas o vreme nemişcat. 

— Adio, atunci, a spus după o pauză. Poate că e mai bine aşa! 
Ne-am strîns mîinile şi m-am îndreptat spre barca ce mă aştepta 
cu prova pe nisip. Cu vela principală întinsă şi cu focul în vînt, 
scunerul sălta pe marea de purpură; velele aveau o nuanţă 
trandafirie. 

— Crezi că te vei întoarce curînd acasă? m-a întrebat Jiro în clipa 
cînd îmi săltăm piciorul peste copastia bărcii. 

— Cam peste un an, dacă oi mai trăi, i-am răspuns. Chila scîrţii 
pe prundiş, barca plutea; ramele umede sticliră 

şi căzură în apă, o dată ... de două ori... Jim, de pe mal) a 
ridicat glasul. 

— Spune-le ... începuel. 

Am făcut semn oamenilor să-şi oprească vislitul şi am aşteptat 
întrebător: 

— Să spun cui? 

254 

Soarele, pe jumătate scăpătat, îl lumina în plin; îi vedeam 
"sfrîngerile roşii în ochii lui, care priveau muţi spre mine. — 
Nu.. e Nimic ... a spus, şi cu un gest uşor din mînă a făcut semn 
spre barcă să pornească. 

N-am mai privit malul înainte de a fi urcat pe bordul scunerului. 
în timpul ăsta soarele scapatase. Amurgul se iasă asupra 
Orientului, şi coasta, neagră acum, întindea în zare peretele ei 
sumbru ca un meterez al nopţii; spre apus, orizontul era o 
vilvătaie de aur şi purpură, în care un nor desprins plutea 
întunecat şi liniştit, aruncînd asupra mării o umbră plum-burie; 
pe țărm, jim privea s^unerul depărtîndu-se şi luîndu-şi 

viteză. 

Cei doi pescari, pe jumătate goi, se sculaseră în picioare îndată 
ce plecasem; îi vărsau, fără îndoială, în urechi stăpînului alb 
păsurile bietei lor vieţi nenorocite, asuprite, şi fără îndoială că şi 
el îi asculta de parc-ar fi fost ale lui, căci nu erau păsurile astea 
o parte a norocului său, a norocului cuprins în cuvîntul „înainte", 
a norocului de care el mă asigurase că avea să se arate demn? 
Aveau, cred eu, şi ei noroc, şi eram sigur că statornicia lor va fi. 


vrednică de acest noroc. Trupurile tuciurii dispăruseră pe fondul 
sumbru cu mult înainte ca protectorul lor să-mi fi. pierit din ochi. 
Era alb din cap pînă-n picioare, şi l-am văzut multă vreme, cu 
meterezul nopţii în spate, cu marea la picioare, şi alături, 
norocul cu faţa învăluită încă. Ce spuneţi? Era învăluită încă? Nu 
ştiu. Pentru mine, acea siluetă albă, în tăcerea coastei şi a mării, 
era în miezul unei mari enigme. Zările amurgului coborau pripite 
sub orizont deasupra capului sau; fişia de nisip se afunda sub 
picioarele lui; nici el nu se profila mai mare decit un copil... 
apoi numai un punct... un mic punct alb, ce părea să 
concentreze asupră-i toată lumina rămasă într-o lume obscură... 
Şi, deodată, nu l-am mai văzut... 

Capitolul XXXVI 

Vi ac5ste cuvinte Marlow şi-a terminat povestirea, iar 
J>cultatoni săi s-au împrăştiat sub privirea lui gînditoare şi 
ePrtat”! ^->asPeĵii părăseau veranda singuri, sau doi cîte a 
pierde timp, fără nici un comentariu, ca şi cum 

255 

| 

ultima imagine a acestei poveşti trunchiate, ba chiar trunchierea 
ei, cît şi tonul povestitorului ar fi făcut orice discuţie zadarnică şi 
orice observaţie, lipsită de noimă. Fiecare dintre ei părea să-şi 
ducă impresiile proprii, să le poarte cu el ca pe o taină; dar unul 
singur dintre toţi aceşti ascultători avea să cunoască într-o zi 
ultimul cuvînt al poveştii. l-a sosit acasă, peste doi ani şi mai 
bine; i-a sosit sub forma unui pachet gros; adresa era scrisă de 
Marlow, cu slovele lui drepte şi colţuroase. 

Privilegiatul a deschis pachetul, s-a uitat la conţinut, apoi l-a pus 
pe masă şi s-a îndreptat spre fereastră. Apartamentul său era 
situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte, încît ochiul putea 
străbate departe prin geamurile clare, ca din lanterna unui far. 
Clinele acoperişurilor străluceau, crestele negre şi sfirtecate se 
înşiruiau una după alta la nesfirşit, ca nişte valuri sumbre, fără 
spumă, iar sub picioarele lui se ridica, din adîncimile oraşului, un 
murmur confuz şi neîntrerupt. Clopotniţele bisericilor se înălţau 
presărate la întîmplare, ca nişte semnalizatoare pe un labirint de 
bancuri fără canal de trecere; bătaia ploii însoțea căderea 
amurgului în acea zi de iarnă, şi dintr-un turn, gongul unui 
clopot mare vestea orele, rostogolind în văzduh bătăile sonore şi 
austere cu vibrația unui geamăt în adînc. Omul a tras perdelele 


grele. 

Lumina adumbrită a lămpii de citit dormea ca o balta 
adăpostită; paşii nu făceau zgomot pe covor; zilele de pribegie 
se sfirşiseră. Adio, zări nesfirşite ca speranţa! Adio, crepuscul 
peste păduri solemne ca nişte temple, în căutarea febrilă a ţării 
de-a pururi nedescoperită, dincolo de dealuri, dincolo de riuri, 
dincolo de mări. Ceasul bătea! Adio! Adio! . .. Dar sub lampă, 
pachetul deschis aducea îndărăt sunetele, viziunile, pînă şi 
mireasma trecutului; o seatnă de chipuri în ceaţă, un vuiet de 
glasuri surde stingîndu-se pe țărmurile mărilor îndepar' tate, sub 
un soare pătimaş şi nemilostiv. 

El a oftat şi s-a aşezat sa citească. 

La început a văzut trei ser. „ori diferite: o mulţime de pagini 
înnegrite îndesat şi prinse toate laolaltă; o foaie volantă de hirtie 
cenuşie, cu cîteva rînduri scrise de mină; era o scriere pe care n- 
o mai văzuse pînă atunci; şi o scrisoare lămuritoare de la 
Marlow. Din aceasta din urmă a căzut altă scrisoare, îngălbenită 
de vreme şi subţiată la margini. A ridicat-o ŞI> punînd-o la o 
parte, a luat scrisoarea lui Marlow şi a parcurs repede primele 
rînduri; s-a oprit apoi ca să citească cu atenţii 

256 

om care se apropie, cu paşi înceţi şi ochii mari deschişi de un 
ţinut necunoscut încă. 

Nu cred că aţi uitat, spunea mai departe scrisoarea. Numai' 
dumneavoastră aţi mai arătat interes pentru el, după înşiruirea 
păţaniilor lui +, deşi nu admiteaţi, mi-aduc bine aminte, izbutise 
sâ-şi stăpînească destinul. Preziceaţi că-l va aştepta dezastrul 
oboselii şi al dezgustului în faţa onoarei cucerite, . faţa ţelului 
atins, în faţa iubirii izvorite din milă şi tinereţe. Spuneaţi că 
cunoaşteţi prea bine «acest soi de lucruri», cu satisfacţiile lor 
iluzorii şi decepţiile de neînlăturat. Susţineaţi că « acest soi de 
lucruri» era suportabil şi de durată numai pe temeiul unei 
credinţe trainice în adevărul ideilor propriei noastre rase, în 
numele căreia se instaurează ordinea şi moralitatea unui 
progres etic. 

« Avem nevoie să ne susţină tăria acestei convingeri, spuneaţi 
dumneavoastră. Avem nevoie să credem în necesitatea şi 
dreptatea ei, ca să ne sacrificăm viaţa în chip folositor şi 
conştient. Fără aceasta, sacrificiul nu este decit uitare, şi drumul 
spre dăruire e totuna cu drumul spre pieire.» 


Cu alte cuvinte, susţineaţi că trebuie să luptăm strîngind 
rîndurile; altfel, vieţile noastre nu contează. Se poate! Dumnea- 
voastră trebuie să ştiţi — fie spus fără ironie — dumneavoastră, 
care v-aţi avintat singur în două-trei locuri şi aţi ieşit cu faţă 
curată, fără să vă fi pirlit aripile. Să ţinem seama, însă, că din 
toată omenirea, Jim n-avea legături decit cu el însuşi, şi între- 
barea este dacă, în definitiv, nu se dăruise unei credinţe mai 
puternice decit legile ordinii şi progresului. 

Eu nu afirm nimic. Poate că o să vă pronunţaţi după ce veţi fi 
citit. La urma urmei, este mult adevăr în expresia banală «un 
om blestemat». E cu neputinţă să-l vedem limpede pe Jirn. ., 
mai ales că ultima noastră viziune asupra lui are loc prin ochii 
altora. Nu şovăi să vă comunic tot ce ştiu despre cea din urmă 
întîmplare, care, după cum spunea el, «îi căzuse Pe.caP>>- Te 
întrebi: nu era oare acest prilej suprem, acea ultimă şi decisivă 
încercare, pe care bănuisem totdeauna că o aştepta, înainte să 
poată trimite un mesaj lumii fără de pată? a amintiţi că în 
momentul cînd îl părăseam ultima dată e m-a întrebat dacă 
aveam de gînd « să mă întorc curînd acasă», ŞI mi-a strigat 
deodată: « Spune-le ...» Eu aşteptasem, mărtu-SC Pon “e 
cur” ozitate Si- de speranţă, dar el a adăugat: + Nimic!» Asta a 
fost totul atunci... şi nici nu va 

267 


| 

mai fi nimic; nu va mai fi nici un mesaj, afară de ceea ce fiecare 
dintre noi poate găsi pentru sine în limbajul faptelor care sînt 
adesea mai enigmatice decît cele mai meşteşugite combinati de 
cuvinte. E adevărat că a mai făcut încă o încercare să se 
explice; dar şi acesta a dat greş, aşa cum vă puteţi da seama 
dacă priviţi paginile cenușii aici alăturate. încercase sa scrie; 
observați scrierea sa banală? începe cu: «Din Fort'Patusan». 
Cred că-şi împlinise dorinţa de a transforma locuinţa lui într-un 
loc de apărare. Era un plan excelent: un şanţ adînc, un perete 
de pămînt, deasupra cu o întăritură, iar la colţuri, tunuri urcate 
pe platforme, pentru a străjui cele patru laturi ale terenului, 
Doramin consimţise să-i furnizeze tunurile; în felul acesta, toţi 
oamenii lui ştiau că se găsea un loc sigur unde orice partizan 
putea să găsească refugiu în cazul unui pericol neaşteptat. 
Toate acestea dovedeau prevederile lui judicioase, încrederea 


lui în viitor. Cei pe care îi numea « oamenii mei» — captivii 
eliberaţi ai şerifului — urmau să se grupeze într-un cartier 
separat, cu colibele şi fişiile lor de pămînt, sub pereţii redutei 
centrale. înăuntru el ar fi întruchipat, de unul singur, o oaste 
invincibilă. «Din Fort-Patusan.» Fără dată, precum vedeţi. Ce 
înseamnă un număr şi un nume pentru o zi din atîtea zile? Este 
imposibil de spus la cine s-a gîndit cînd luase tocul în mînă: la 
Stein, la mine, la lumea largă, sau era doar strigătul în gol al 
unui singuratic faţă în faţă cu destinul său ? « S-a întîmplat un 
lucru groaznic!» . . . scria el, înainte să pună îos tocul prima 
oară; priviţi pata de cerneală care seamănă cu un vîrf de 
săgeată sub aceste cuvinte. După o clipă, a încercat iar, 
mizgălind greoi, cu o mînă ca de plumb, un alt rînd. « Trebuie 
acum, îndată, să...» Condeiul a stropit, şi de data asta a 
renunţat. Nu e nimic mai mult. Văzuse un hău imens, peste care 
nici ochiul, nici glasul nu puteau trece. Eu pot înţelege asta. Era 
copleşit de ceva de neînțeles; era copleşit de pro-pria-i 
personalitate, de harul acelui destin pe care încercase din 
răsputeri să-l stăpînească. 

Vă mai trimit o scrisoare veche, o scrisoare foarte veche. A fost 
găsită împăturită cu grijă în pupitrul său. E de la taică-său, şi 
după dată, puteţi vedea că trebuie s-o fi primit cu cîteva zile 
înainte de îmbarcarea pe «Patna». Era desigur ultima scrisoare 
de la ai lui. O păstrase cu sfinţenie în toţi aceşti ani-Bătrînul 
pastor avea o slăbiciune pentru fiul său marinar. Am citit cîte o 
frază ici-colo. Nu veţi găsi în scrisoare decit afec- 

258 

e îi spune « dragului său James» că ultima lui scrisoare V a'a 
fost «foarte bună şi interesantă». El n-ar vrea să-l "dă «judecind 
oamenii în chip sever şi pripit». Patru pagini ,. acestea, de 
morală curentă şi de veşti despre ai săi. Tom < intrase în 
rîndurile monahale». Soţul lui Carrie «suferise Woierderi 
băneşti». Şi bătrînul o ţine tot aşa, încrezător în providenţă 
şi în ordinea statornicită a Universului, dar totodată treaz la 
micile sale primejdii şi micile sale milostivenii. îl poţi aproape 
vedea, cărunt şi senin, în adăpostul inviolabil al unui cabinet de 
lucru căptuşit cu cărţi, confortabil şi ponosit, unde se înviîrtea 
conştiincios, mereu-mereu, de patruzeci de ani, în jurul 
gîndurilor sale umile despre credinţă şi virtute, despre purtarea 
în viaţă şi despre singurul fel corect de a muri; unde compusese 


atitea predici, unde sta de vorbă cu fiu-său de-acolo, departe, în 
celălalt capăt al pămîntului. Dar ce are a face distanţa ? Virtutea 
este una pe tot globul, şi nu există decit o singură credinţă, un 
singur fel onorabil de a-ţi duce viaţa, un singur mod de a muri. 
El speră că « dragul său James» nu va uita nicicînd că « acela 
care cedează o singură dată ispitei se expune în acelaşi timp la 
degradarea totală şi la pierzanie veşnică. Aşadar, dragul meu, 
ia hotărîrea fermă ca niciodată, sub nici un motiv, să nu faci 
nimic din ce socoteşti a fi greşit.» Mai sînt în scrisoare veşti 
despre un cîine favorit «, şi un « ponei pe care voi, băieţii, îl 
călăreaţi în copilărie-, a orbit din pricina bătrîneţii şi a trebuit să 
fie împuşcat». Bătrînul invoca bine-cuvîntarea cerească; mama 
şi toate fetele de acasă îl îmbrăţişau cu dor... 

Nu, nu e mare lucru în această scrisoare gălbuie şi mototolită, 
scăpată după atiţia ani din mîna care o strinsese atit de 
drăgăstos. Scrisoarea n-a căpătat niciodată un răspuns, dar cine 
poate spune cît de mult o fi vorbit Jim cu toate umbrele Placide 
şi informe de bărbaţi şi femei care populau acel colţ paşnic de 
lume, ferit de lupte şi de primejdii ca un mormînt, intr-o 
atmosferă de corectitudine nedezminţită? E uimitoT ca tăcea şi 
el parte din lumea aceea, el, care întimpinase atitea Şi aţitea! 
Lor nu li se întîmpla niciodată nimic: ei nu vor fi “uaţi niciodată 
pe nepregătite şi nu vor avea de luptat niciodată tu .destmul. 
lată-i pe toţi, evocaţi de vorbăria blajină a tatălui, 

lui'1 aCei “ta” Şi aCe*e SUTOri> os din oasele lui şi carne din 
carnea 

pa' Prj” ncl cnA oc^li limpezi şi inconştienţi, pe cînd mie îmi 

re ca " văd, în sfîrşit, întors, printre ai lui, dar nu sub forma 


259 

unui punct minuscul alb, în miezul unui mister imens, ci înalt cît 
îi era statura, stînd desconsiderat printre făpturile lor impasibile, 
cu înfăţişarea lui severă şi romantică, dar mereu mut, 

sumbru... «un blestemat». 

Veţi găsi povestea ultimelor întâmplări în cele cîteva pagini aici 
alăturate. Veţi recunoaşte că acest final este mai romantic decit 
cele mai îndrăzneţe visuri ale copilăriei lui, şi totuşi mi se pare 
că văd în toate un fel de logică adîncă şi înspăimin-tătoare, de 
parcă numai imaginaţia noastră ar fi singură în stare să 
dezlănţuie asupră-ne urgia unui destin. Nesăbuinţa gîndurilor 


noastre se întoarce asupra capului nostru; cine scoate sabia, de 
sabie va muri! Această uluitoare păţanie, cu atît mai uluitoare 
cu cît este adevărată, se desfăşoară ca o consecinţă de 
neînlăturat. Trebuia să se întîmple aşa ceva. Şi-ţi spui asta 
mereu, în timp ce te minunezi că asemenea fapte s-au putut 
întîmpla în penultimul din anii noştri de graţie. Totuşi, aşa s-a 
întâmplat, şi nu stăm să discutăm logica lor. 

Eu vă înşir aici faptele ca şi cum aş fi fost un martor ocular. 
Informaţiile căpătate au fost cam dezlinate, dar le-am strîns pe 
toate laolaltă şi sînt destule ca să înfăţişeze un tablou inteligibil. 
Mă întreb, oare cum ar fi povestit faptele chiar el? Mi-a arătat 
atita încredere, încît uneori mi se pare că-l văd gata să intre la 
mine şi să-mi istorisească întîmplarea cu vorbele lui, cu glasul 
indiferent şi totuşi vibrant, cu felul său simplu, puţin cam 
încurcat, cam îndurerat, cam obosit, dar scăpînd cînd şi cînd un 
cuvînt, o frază, ca o străfulgerare asupra eului sau, fără să-ţi 
poată totuşi sluji la vreo orientare. îmi vine greu să cred că nu 
va mai veni niciodată; că n-o să-i mai aud niciodată glasul; că n- 
o să-i mai văd faţa netedă, trandafirie şi pîrlită de soare, cu o 
linie albă pe frunte şi ochii de copil întune-cîndu-şi culoarea pînă 
la un albastru adînc, fără fund, în momente de mare emoție." 
Capitolul XXXVII 

„Toate încep cu isprava năstruşnică a unui oarecare Brown, care 
furase, cu un succes desăvirşit, un scuner spaniol dintr-un golf 
mic aproape de Zamboanga. Informaţiile mele rămăseseră 
stinghere pînă în ziua cînd l-am întîlnit pe acest individ; am dat 
din întîmplare peste el tocmai cu cîteva ore înainte să-şi 

260 

1 nede duhul neruşinat. Din fericire, a consimţit şi a putut - 
vorbească, printre crize de astmă sufocantă, în timp ce rrupu-i 
torturat fremăta de o bucurie infernală numai cînd se îndea la 
Jim. Jubila la ideea că « reuşise totuşi să i-o plătească 
derbedeului înfumurat>». Amintirea faptei lui îl desfăta. Şi trebuia 
să îndur căutătura ochilor lui sălbatici şi boţiţi dacă voiam să 
aflu; aşa că am îndurat-o, gîndind cît de înrudite sînt anumite 
forme ale răutăţii cu nebunia, pornite dintr-un egoism 
înverşunat, exasperate de rezistenţă, sfişiind sunetul în bucățele 
şi dînd corpului o vlagă artificială. întîmplarea dezvăluie 
deopotrivă profunzimile nebănuite ale vicleniei tică' losului de 
Cornelius, a cărui ură abjectă şi intensă acţionase ca o inspiraţie 


subtilă, arătând calea sigură spre răzbunare. 

— Am văzut îndată ce m-am uitat la el că era un idiot, gifiia 
Brown pe moarte. El, şi om! La dracu! Era un muţu-nache! Ca şi 
cum n-ar fi putut să spună răspicat: « jos laba de pe prada 
mea!» Aiuritul! Atunci ar fi semănat a om | Ducă-se naibii, cu tot 
sufletu lui superior! Mă avea în mină, dar n-avea destui draci în 
el ca să mă curețe! De unde ? ! Un ăla ca el mă lasă s-o 
zbughesc, ca şi cum n-aş fi meritat nici măcar un picior în spate! 
. . . Brown încerca disperat să-şi tragă suflarea: Un muţunache! . 
„„Să mă lase s-o şterg!... Dar tot eu i-am mîncat pînă ia urmă 
capul. . , Se sufoca iat: Sînt convins că am să crap, dar mor 
fericit acum . . . Dumneata ... dumneata ascultă ici ... eu nu ştiu 
cum te cheamă... ţi-aş da bucuros o hirtie de cinci lire... 
dacă aş avea-o... pentru ştirile aduse... Sau să nu-mi mai zici 
mie Brown ... şi a rînjit îngrozitor. Qentleman Brown!.... 
Spunea toate astea cu gifiieli din adînc şi pironindu-şi 
a?"pra mea ochii galbeni, înfundaţi într-o faţă lungă şi răvă- 
Şită; braţul stîng îi tresărea; barba lungă şi căruntă îi cădea 
aproape în poale; o pătură murdară şi zdrenţuită îi acoperea 
Picioarele. L-am descoperit în Bangkok, prin intermediul 
acelui atotştiutor de Schomberg, hotelierul, care-mi indicase, 
confidenţial, în ce direcţie să-mi îndrept cercetările. Se pare că 
un tel de derbedeu hoinar, mereu beat, un alb care trăia printre 
indigeni cu o siameză, se socotise foarte onorat să dea adăpost 
faimosului « gentleman Brown» în ultimele lui zile. Pe cînd 

1 i7or'Dea, în cocioaba păcătoasă unde muribundul lupta, 

a sa spun aşa, pentru fiecare minut de viaţă, siameza şedea, 

u Picioarele ei mari, goale, şi cu o faţă grosolană şi stupidă, 

261 

| 


într-un colţ întunecat, mestecînd flegmatic betel. Se ridica din 
cînd în cînd ca să alunge un pui de găină din uşă, şi toată 
cocioaba tremura sub paşii ei. Un copil galben, urit şi gol, cu 
pîntecele umflat ca al unui mic zeu păgin, stătea la piciorul 
patului, cu degetul în gură, pierdut în contemplarea stăruitoare 
şi calmă a muribundului. 

Omul vorbea, prins de friguri; dar uneori, în mijlocul unui cuvînt, 
o mînă nevăzută părea că-l apucă de git, şi atunci îmi arunca o 
privire mută, de groază şi îndoială. S-ar fi zis că-i era teamă că 


voi obosi şi voi pleca fără să-şi poată termina povestea şi să-şi 
mărturisească bucuria. Cred că a murit în timpul nopţii, dar în 
acel moment nu mai aveam nimic de aflat. 

Atita ajunge despre Brown, deocamdată. 

Cu opt luni înainte, ajungînd la Samarang, m-am dus, ca de 
obicei, să-l văd pe Stein. M-a salutat sfios un malaiez, postat pe 
veranda dinspre grădină, şi mi-am amintit că-l mai văzusem pe 
omul acesta la Patusan, în casa lui Jim, printre ceilalţi bugis care 
veneau seara să-şi depene nesfirşitele lor amintiri de război şi 
să discute treburi obşteşti. Jim îmi vorbise o dată de el ca de un 
negustor respectabil şi modest, avind o mică corabie cu echipaj 
indigen, şi care se distinsese ca « unul dintre cei mai de seamă 
la cucerirea redutei». N-am fost prea surprins văzindu-l acolo, 
ştiind că orice negustor din Patusan care se aventura pînă la 
Samarang, se oprea, fireşte, pe la casa lui Stein. l-am răspuns la 
salut şi am trecut înainte. La uşa cabinetului lui Stein am dat 
peste un alt malaiez, în care l-am recunoscut pe Tambi'ltam. 
L-am întrebat numaidecit ce făcea acolo; îmi trecea prin minte 
că Jim o fi venit poate în vizită şi, mărturisesc, mă simţeam 
bucuros, emoţionat la gindul ăsta. Părea însă că Tambi'ltam nu 
ştia ce să răspundă. 

— Tuan Jim e înăuntru? am întrebat nerăbdător. 

— Nu, a mormăit el, coborîndu-şi o clipă capul. Apoi, încruntat 
deodată, a repetat de două ori: N-a vrut să lupte. N-a vrut să 
lupte 1 

Cum nu părea în stare să spună altceva, l-am dat la o parte şi 
am intrat. 

înalt şi încovoiat, Stein stătea singur în mijlocul camerei» între 
şirurile casetelor cu fluturi. 

262 

— Ach *' Dumneata eşti, prietene ... a zis el trist, pri-Vindu- 
mă prin ochelari. 

Un surtuc cafeniu ca un sac de alpaca u cădea descheiat *na la 
genunchi. Avea o pălărie de panama pe cap, şi cute adinci îi 
brăzdau obrajii palizi. 


— Ce s-a întîmplat? . . . l-am întrebat nervos. Tambi'ltam 
ăsta. * e Pg R zi „= 
— Vino să vezi fata ... Vino sa vezi tata ...e aici, m-a 


îndemnat el, cu oarecare insistenţă. 
Am încercat să-l rețin, dar, uşor îndărătnic, nu a luat în seamă 


întrebările mele stăruitoare. 

— E aici, e aici! a repetat, foarte tulburat. Au sosit acum două 
zile; un bătrîn ca mine, un străin, sehen Sie x... nu poate face 
mare lucru ... Pe aici... inimile tinere sînt neiertătoare ... 
Simţeam ca era grozav de mîhnit. 

— Vlaga vieţii din ei, vlaga crudă a vieţii. . . 

Bombănea şi mă conducea prin casă; îl urmam, pradă unor 
bănuieli triste, amarnice. La uşa salonului mi-a închis calea: 

— O iubea mult? m-a întrebat iscoditor, şi am încuviinţat doar 
din cap, neîndrăznind să vorbesc, atît mă simţeam de 
impresionat. 

— E îngrozitor! a murmurat el. Nu poate să înţeleagă. Eu nu- 
s decît un bătrîn necunoscut. Pe dumneata poate. . . te cunoaşte 
„... Vorbeşte cu ea. Nu se poate să lăsăm lucrurile aşa! Spune-i 
să-l ierte. A fost într-adevăr cumplit! 

— Fără îndoială! am strigat eu, exasperat că nu aflam 
nimic. Dar dumneata l-ai iertat? 

Stein s-a uitat la mine ciudat. 

~ O să aflaţi, a zis şi, deschizind uşa, m-a împins, propriu 
vorbind, înăuntru. 

Cunoaşteţi casa mare a lui Stein, cu cele două saloane 
imense de recepţie, nelocuite şi de nelocuit, curate, pline de 
singurătate şi lucruri lucitoare, care par să nu fi fost atinse 
iciodată de vreo privire omenească? Sînt răcoroase în timpul 
^e *r..nyai tQride zile şi pătrunzi în ele ca într-o subterană bine 
^ grijita. Am străbătut unul dintre saloane, şi în celălalt am 
zut-o pe fată şezînd în capul unei mese mari de mahon, 

vezi dumneata (germ.). 

263 

pe care-şi plecase capul, cu faţa ascunsă în mîmi. Parchetul 
lustruit îi reflecta vag, silueta, ca un strat de apă îngheţată, 
Storurile din fibre de palmier erau lăsate, şi prin penumbra 
bizară., verzuie, pricinuită de frunzişul copacilor de afară, 
treceau răbufniri puternice de vînt, care ridicau draperiile lungi 
la ferestre şi uşi. Făptura ei plăpîndă părea turnată în zăpadă; 
deasupra capului, ciucurii de cristal ai unui candelabtu mare 
zăngăneau ca nişte ţurţuri sclipitori de gheaţă. Şi-a ridicat ochii 
la apropierea mea. M-am simţit înfrigurat, de parcă aceste 
apartamente vaste ar fi. fost locaşul rece al disperării. 

M-a recunoscut numaidecit şi îndată ce m-am oprit, cu ochii 


coboriîţi asupra ei, mi-a spus liniştit: 

— M-a părăsit. Voi ne părăsiţi întotdeauna ... ca să vă vedeţi de- 
ale voastre. 

Faţa îi era îndirjită. Toată căldura vieţii ei părea strinsă într-un 
colţ inaccesibil al pieptului. .. 

— Mi-ar fi fost uşor să mor cu el, a urmat ea, schiţind un gest de 
oboseală, ca şi cum ar fi renunţat să mai înţeleagă ceva. Dar n-a 
vrut. S-ar fi zis că orbise ... şi totuşi eu eram cea care-i vorbeam; 
eu stăteam în faţa lui; la mine se uita tot timpul! Ah, sînteţi 
aspri, mişei, perfizi, fără milă! De unde vă vine atita răutate 1 
Sau sînteţi poate nebuni cu toţii ? 

l-am luat mîna; n-a răspuns striîngerii mele, şi cînd i-am dat 
drumul, braţul i-a căzut în jos. Această indiferenţă, mai 
groaznică decit lacrimile, tipetele şi reproşurile, părea ca desfide 
timpul şi mîngiierea. Simţeam că nimic din ceea ce puteam să 
spun nu ar atinge miezul acestei dureri mute şi paralizante. 
Stein îmi spusese: «Ai să afli», şi aflam. Am aflat totul plecîndu- 
mi urechea cu uimire şi spaimă la accentele ei de totală 
descurajare. Nu putea să prindă sensul reeal al faptelor ce 
povestea, şi resentimentul ei mă umplea de milă pentru ea ... şi 
pentru el. Rămăsesem țintuit locului şi după ce ispră' vise de 
povestit. Sprijinită în coate, privea înainte cu ochi aspri, şi vîntul 
trecea în răbufniri, şi cristalele zăngăneau în penumbra verzuie. 
A murmurat pentru ea: 

— Şi totuşi se uita la mine, îmi vedea faţa, îmi auzea vocea. îmi 
auzea durerea. Cînd mă aşezam la picioarele lui, cu bărbi? pe 
genunchii lui şi mîna lui pe capul meu, blestemul cruzimi-şi al 
nebuniei era în el şi-şi aştepta ziua. Ziua a sosit. e e S1 înainte 
ca soarele să fi apus, el nu m-a mai putut vedea; ajunsei orb, 
surd şi nemilos, cum sînteţi voi, cu toţii. N-o să mai vărs 

264 

ai 

e į pentru el. Niciodată! Niciodată! Nici o lacrimă. N-o 1 ii plîng! 
M-a părăsit, de parcă aş fi fost mai rea deciti A pierit ca minat 
de o nălucă blestemată, pe care o sau o auzise în somn... 

' Ochii ei păreau să se pironească pe umbra unui om smuls de-a 
sila din braţele ei de un vis. N-a răspuns la salutul meu tăcut. 
Eram bucuros să scap. 

Am mai văzut-o o dată în aceeaşi după-amiază. Cînd am părăsit- 
o, m-am dus să-l caut pe Stein, pe care nu l-am putut "si acasă; 


şi am hoinărit pe afară, urmărit de gînduri triste, L grădinile 
acelea faimoase ale lui Stein, unde cresc toate plantele şi toţi 
arborii regiunilor tropicale joase. Am luat-o în lungul unui pîrîu 
canalizat şi am stat multă vreme pe o bancă umbrită, lîngă un 
heleşteu artificial, unde păsări acvatice cu aripi retezate se 
bălăceau şi se afundau gălăgios. Ramurile de stejar australian 
din spatele meu se legănau uşor, necontenit, amintindu-mi 
foşnetul cetinilor de la noi de acasă. 

Zgomotul ăsta trist şi neîntrerupt era un acompaniament potrivit 
gîndurilor mele. Fata îmi spusese că Jim îi fuse răpit de un vis ... 
şi n-aveai ce să-i răspunzi. . . Asemenea vină părea de neiertat. 
Şi, totuşi, nu-şi deschidea oare umanitatea drum orbeşte, 
minată de visuri de mărire şi putere, pe cărările întunecate ale 
exceselor de cruzime şi de credinţă ? Şi ce este căutarea 
adevărului, la urma urmei? 

Cînd m-am ridicat să mă întorc spre casă, am observat printt-o 
spărtură a frunzişului surtucul cafeniu al lui Stein, şi peste cîteva 
clipe, l-am întîlnit la o cotitură a potecii, plim-bîndu-se cu fata. 
îşi ţinea mîna mică pe braţul bătrînului, iar el apleca spre ea 
capul său cărunt şi părintesc, sub borurile largi ale pălăriei de 
panama, cu o cuviinţă duioasă şi cavalerească. M-am dat în 
lături, dar ei s-au oprit în faţa mea. El iŞi ţinea privirea în 
pămiînf, fata, dreaptă şi zveltă la braţul său, Privea dincolo de 
mine cu ochi negri, limpezi, nemişcaţi. 

— Schrecklich ! x suspună bătrînul. E cumplit! Cumplit! *~e 
Putem face? 

rărea că mă imploră, dar tinereţea, lungimea zilelor sus-“late 
deasupra capului ei mă implorau mai puternic; şi, lata, deşi îmi 
dădeam seama că nu se putea spune nimic, prins a pleda cauza 
lui, pentru uşurarea ei. 

1 îngrozitori (Germ.) 

265 


— Trebuie să-l ierţi, am încheiat, şi glasul meu îmi înăbuşit, 
pierdut într-o imensitate indiferentă şi surdă. r^ nevoie cu 
toţii de iertare, am adăugat, după o clipă. 

— Dar eu ce-am făcut? a întrebat ea din vîrful buzelor 

— N-ai avut niciodată încredere în el, i-am răspuns. 

— Era ca toţi ceilalţi, rosti ea încet. 

— Nu era ca toţi ceilalţi! am protestat. Dar ea a urmat la fel, fără 


nici o emotie: 

— Era un prefăcut. 

Şi deodată Stein a izbucnit: 

— Nu ! Nu! Nu ! Sărmană copilă ... îi mîngiia mîna care se 
odihnea nemişcată pe mîneca lui. Nu ! Nu ! Nu era prefăcut! 
Sincer ! Sincer ! Sincer ! încerca să-i pătrundă chipul împietrit. 
Dumneata nu înţelegi! Acji .' De ce nu înţelegi? .. . Cumplit! a 
adăugat, întorcîndu-se spre mine. Dar, într-o bună zi, va trebui, 
desigur, să înţeleagă | 

— Vrei să-i explici? l-am întrebat, privindu-l fix. S-au 
îndepărtat amîndoi. M-am uitat lung după ei. Rochia fetei se tira 
pe cărare, pârul negru îi cădea despletit. 

Mergea dreaptă şi zveltă, alături de bătrînul înalt, al cărui surtuc 
lung atîrna otova în falduri drepte de pe umerii încovoiaţi şi ale 
cărui picioare se mişcau cu încetineală. Au dispărut îndărătul 
acelui boschet (vă mai amintiţi poate de el) unde creşteau 
laolaltă şaisprezece specii diferite de babmus, toate lesne de 
recunoscut pentru un ochi priceput. în ce mă priveşte, mi 
simţeam fascinat de graţia aleasă şi de frumuseţea acelei dum- 
brăvi prelungi, încununată de frunze ascuţite şi penaje crestate, 
ca şi de limpezimea, vigoarea, farmecul la fel de grăitor ca un 
glas al acestei vieţi tihnite şi luxuriante, Tin minte că am stat şi 
am privit îndelung, aşa cum ai zăbovi în preajma unui murmur 
consolator. Cerul părea de mărgăritar. Era una din acele zile 
înnourate, atit de rare la tropice, în care te năpădesc amintiri! 
amintiri ale altor tărîmuri, ale altor chipuri. 

Am plecat îndărăt în oraş în aceeaşi după-amiază, luîndu-l cu 
mine pe Tambiltam şi pe celălalt malaiez, cu al cărui vas se 
salvaseră, în zăpăceala, spaima şi urgia dezastrului. Lovitura 
părea să le fi schimbat firea. Fata, în pasiunea ei, era ca fal' 
pietrită, iar pe taciturnul şi posomoritul Tambi'ltam îl tacus*- 
aproape guraliv. Posomoreala i se schimbase într-o umil'11?'1 
uluită, ca şi cum ar fi. văzut o vrajă atotputernică dînd gre" într- 
un moment suprem. Negustorul bugis, om şovăitor 5 

266 

mi-a redat foarte clar puţinul ce-l avea de povestit. Amîn-^ « 
erau copleșiți, fireşte, de sensul adînc al unui miracol răs-litor, 
de suflul unui mister de nepătruns." 

Aici sfirşeşte, cu semnătura lui Marlovv, scrisoarea pro- 

n Cititorul privilegiat ridică fitilul lămpii şi, singur, 


deasupra ,perişurilor vălurite ale oraşului, ca un paznic de far 
dea- 

aco] 

supra mării 

începu să întoarcă paginile povestitoare. 

Capitolul XXXVIII 

„Totul a început, după cum v-am spus, cu un aşa-numit Brown, 
erau primele vorbe din povestirea lui Marlow. Dumneavoastră, 
care aţi călătorit în Pacificul occidental, desigur că veţi fi auzit 
vorbindu-se de el. Era banditul bandiţilor de pe coasta 
australiană ... nu fiindcă fusese văzut adesea pe acolo, ci pentru 
că era amestecat în toate istoriile nelegiuite care se servesc 
vizitatorilor sosiți din Anglia; cea mai neînsemnată dintre aceste 
istorii puse pe seama lui, de la Capul York pînă la Golful Eden, 
era mai mult decit de ajuns ca să ducă un om la spînzurătoare, 
dacă ar fi fost spusă ia locul cuvenit. Nu uitau niciodată să-ţi 
adauge că era şi, pare-se, fiul unui baronet. în tot cazul, e lucru 
sigur că, pe vremea descoperirii primelor mine de aur, 
dezertase de pe un vas al metropolei şi că, în cîţiva ani, se 
vorbea de el ca despre teroarea cutărui s”ucutărui grup de 
insule polineziene. Răpea indigeni, jefuia pînă la piele pe cîte un 
comerciant alb stabilit mai singuratic pe acolo şi, după ce-l 
jecmănea bine, îl provoca mai totdeauna J1 i e -Cu PuŞca, pe 
faleză. . . propunere care ar fi fost destul 

e loială, în felul ei, dacă, pînă să ajungă acolo, nenorocitul n-ar 
rost aproape mort de frică. Brown era un pirat al timpurilor 
noastre, „la fel de păcătos ca şi înaintaşii lui mai iluştri; dar 
eea,c:f deosebea de firtaţii briganzi — ca Bully Hayes, sau jun f 
^ *>ease' sau ace” bandit parfumat, cu favoriţi de msol ^ »' 
cunoscut sub numele de Dick-cel-Scîrnav — era tate "^ 
miîrSaviilor hri şi un dispreţ vehement pentru umani-ni tem, 
general şi pentru victimele lui în special. Ceilalţi erau de d™.,- 
l"îe J*snice Si nesăţioase, dar Brown părea însufleţit complexe. 
Putea jefui pe cineva numai ca să-i arate 

26? 

că îl disprețuiește, şi punea o sîrguinţă sălbatică şi u^ toare la 
asasinarea şi mutilarea unui străin liniştit şi inofensiv aşa ca să 
bage groaza în cei mai îndîrjiţi aventurieri. în zile]' lui de mare 
glorie, Brown poseda şi o corabie cu trei catarge condusă de un 
echipaj amestecat de canacil şi vinători <Je balene dezertori, 


lăudîndu-se — nu ştiu cît de adevărat — ^ era finanţat, pe sub 
mînă, de către o foarte respectabilă firul de negustori de copra 
2. Mai tîrziu se spunea că fugise cu soţja unui misionar; era 
vorba de o fată foarte tînără din Claphain care, într-un moment 
de entuziasm, se măritase cu un ins moliu şi beteag şi care, 
transplantată deodată în Melanezia, îşi can ieşise din minţi. A 
fost o poveste jalnică. Femeia era bolnavă în momentul cînd 
Brown o răpise, şi a murit pe bordul corabia lui. Se mai spune — 
şi asta e mai frumos ca orice — că Browr. izbucnise în urlete de 
crîncenă durere peste trupul ei. Puțin după aceea, l-a părăsit şi 
norocul. | s-a lovit corabia de nişte stînci în largul Malaitei şi a 
dispărut pentru un timp, ca §, cum s-ar fi. scufundat şi el. Ceva 
mai tîrziu se aude iar despte Brown la Nuka-Hiva, unde 
cumpărase un scuner vechi, reformat de către flota franceză. Nu 
pot spune ce scopuri onorabile avea în vedere cînd a făcut 
achiziţia, dar nu încape îndoială d din pricina înalţilor comisari, a 
consulilor, a navelor de război şi a controlului internaţional, 
mările din sud deveneau prea neprielnice unor gentilomi de 
teapa lui. Aşa îneit se văzu» probabil nevoit să-şi mute mai 
încolo, către vest, cîmpul operaţiunilor sale, căci peste un an dă 
iar dovadă de o îndrăzneai! de necrezut, dar fără mare folos, 
într-o afacere tragicomici din Golful Manilla, în care un 
guvernator corupt şi un casier evadat sînt principalii eroi; după 
aceea, pare să se fi aciuat cu prăpăditul său de scuner, în jurul 
Filipinelor, luptînd o un noroc potrivnic, pînă cînd, la sfîrşit, 
urmîndu-şi ursita a acostat în viaţa lui Jim, ca un complice orb al 
puterilor îflIW nericului. 

După spusele lui, atunci cînd un vas-patrulă spaniol 1" capturat, 
el încerca doar să transporte cîteva arme pentru insul; genţi. 
Dacă e adevărat, nu prea înţeleg ce căuta el în h^ coastei, la 
sud de Mindanao. Oricum, credinţa mea e că jupul* tilhăreşte 
satele indigene de pe coastă. Fapt important e că vasul 

1 Locuitori indigeni din Noua Caledonie. 

2 Miezul nucii-de-cocos. 

268 

punînd o gardă pe bord, l-a silit şi pe Brown s-o apuce 
mboanga. Pe drum, pentru un motiv sau altul, cele două sP”,.. 
au trebuit să facă escală într-una din noile aşezări spa-C°X] 
unde au găsit nu numai un funcţionar civil însărcinat nl” “îza 
coastei, ci şi un scuner de cabotaj, mare şi solid, ancorat fu -ca 


ra<Jă; şi Brown s-a hotărit să fure vasul, superior din mate 
punctele de vedere scunerului său. 

După cum mi-a mărturisit, trecea printr-o perioadă de 

hinion. Lumea pe care o jupuise vreme de douăzeci de ani “un. 
dispreţ feroce şi agresiv nu-i adusese alt folos material decit un 
săculeţ cu dolari de argint, atît de bine ascuns în cabină, încît « 
nici dracul n-ar fi putut să-l adulmece». Asta era totul, absolut 
totul. Se simţea obosit de viaţă şi nu se temea de moarte. Dar 
omul acesta, care şi-ar fi jertfit viaţa de dragul unui capriciu cu o 
dezinvoltură inconştientă, se temea groaznic de închisoare. La 
gîndul, doar, de a fi închis, îl trecea o sudoare rece, o tre- 
murătură nervoasă, îi îngheţa sîngele în vine de groază, la fel ca 
unui om superstiţios la gindul să-l stringă în braţe o stafie. lată 
de ce funcţionarul civil, venit la bord pentru a face o anchetă 
preliminară asupra capturii, a continuat apoi toată ziua 
investigaţiile şi a coborit pe uscat abia cînd se înnoptase, înfă- 
şurat într-o manta şi avind mare grijă să nu lase bruma de avere 
a lui Brown să zornăie în sac. După aceea, fiind om de cuvint, el 
a aranjat (chiar în seara următoare, mi se pare) să trimită 
cuterul pentru paza țărmului într-o mică misiune de extremă 
urgenţă. Dar cum comandantul nu putea cruța un echipaj 
capturat, s-a mulţumit să ia, înainte de plecare, toate pînzele 
corăbiei lui Brown, pînă la ultima zdreanţă, avînd grijă să-i 
remorcheze şi cele două bărci pe o distanţă de două mile de-a 
lungul coastei. 

Brown avea însă în echipaj un insular din Salomon, răpit din 
tinereţe şi credincios lui; era cel mai de ispravă din toată 

anda. Individul a ajuns înot la corabia de cabotaj — cam la 

fcfi* SUte de metri ~ cu un crimPei de Parimă făcut din 
kulendrele disponibile, înnădite în acest scop. Marea era iŞ ita, 
şi golful sumbru, «ca piîntecele unei vaci», după 5151 
“rown. Insularul din Salomon s-a căţărat peste *? Capătul 
Pernei în dinţi; echipajul cabotorului — s din tagalil — se găsea 
pe uscat; trăgeau un chefuleţ 

1 p*Por din insulele Filipine. 

269 

Il 


în satul indigen. Cei doi păzitori de pe bord s-au trezit cu 
Diavolul în fața lor. Avea ochi de foc şi luneca pe iute ca 


fulgerul. Paralizaţi de frică, au căzut în genunchi, făc” du-şi 
semnul crucii şi mormăind rugăciuni. Insularul din Salo' mon i-a 
înjunghiat, cu un cuţit lung găsit în cambuză, fără s" le întrerupă 
rugăciunile; întîi unul, pe urmă celălalt; cu acela5 cuţit a început 
să taie răbdător cablul din fibre de cocos, cat» a cedat deodată, 
zgomotos, sub ascuţişul lamei. Pe urmă a daţ drumul unui soi de 
strigăt în liniştea golfului, şi banda lui Brown care tot timpul 
fusese numai ochi şi urechi în întuneric, a pri” a trage uşor de 
celălalt capăt al cablului. în mai puţin de cine, minute cele două 
scunere acostau, unul lîngă altul, cu un şoc uşor şi o scîrţiitură a 
catargelor. 

Fără să piardă o clipă, oamenii lui Brown au trecut pe bor-dul 
cabotorului, luîndu-şi cu ei armele de foc şi o provizie bună de 
muniții. Erau şaisprezece cu toţii: doi dezertori din flota engleză, 
un lungan, fugar de pe o navă de război yankee o pereche de 
scandinavi blonzi, săraci cu duhul, un mulatru cam ieşit din 
minţi, un chinez blajin, care făcea mîncarea şi restul, lepădături 
din mările Sudului. Nici unul dintre ei n-a protestat; Brown îi 
supunea voinţei lui, el, care, sfidînd eşafodul, fugea de spectrul 
unei închisori spaniole. Nu le-a mai dat răgaz să ia şi destule 
provizii; noaptea era calmă, văzduhul încărcat de rouă, şi cînd 
au desfăcut parimele, întinzînd pin-zele la o briză slabă dinspre 
uscat, nici un freamăt nu agita vela umedă; bătrînul lor scuner 
părea să se desprindă uşor de basfr mentul furat şi să se 
depărteze, tăcut, în noapte, una cu masa neagră a coastei. 

Şi s-au tot dus. Brown mi-a povestit amănunţit trecerea prin 
strimtorile Macassar. Este o întreagă poveste jalnică disperată. 
Nu mai aveau nici mîncare, nici apă; au aborda' mai multe nave 
indigene şi au luat de la fiecare cîte puţin. &° un vas furat, 
Brown nu îndrăznea, fireşte, să poposească » vreun port. N-avea 
bani cu ce să poată cumpăra, nici hîrtii & prezentat şi nici o 
minciună destul de plauzibilă ca să iasă & încurcătură. O corabie 
arabă cu trei catarge, sub pavilion olaf' dez, surprinsă într-o 
noapte la ancoră în larg la Paulo Lau' le-a dat puţin orez murdar, 
un mănunchi de banane şi o bakrC" cu apă; trei zile de vreme 
vîntoasă cu piclă din nord-est & împins scunerul în Marea Java. 
Valurile galbene şi noroioaS împroşcau adunătura asta de 
bandiți flămînzi. Au zărit vapoaf 

270 

urm: 


|I ruta neschimbată, s-au încrucişat cu vase » aprovizionate; 
stăteau ancorate cu coastele lor engleze ^ ^ locuri mai puţin 
adînci, aşteptînd o schimbare ^C e sau de flux; o canonieră 
britanică, albă şi cochetă sub Be]VI. - catarge zvelte, le tăie 
într-o bună zi drumul în larg; cf. - dată o corvetă olandeză, 
neagră toată sub greementul ei f, ata trecut încet pe lingă ei, 
abia fumegind în ceaţă. Ei “lunecat mai departe, nevăzuţi, 
sfidaţi, o bandă de lepădă-au ' livide jigărite, turbînd de foame şi 
hăituite de frică. Ideea „tU5grown'era să ajungă la Madagascar, 
unde spera, pe temeiuri ea de tot iluzorii, să-şi vîndă scunerul la 
Tamatave, fără n- i se pună întrebări; sau poate să facă rost de 
hîrtii, mai mult sau mai puţin falsificate, pentru vas. Totuşi, 
înainte să înfrunte traversarea lungă a Oceanului Indian, îi 
trebuiau alimente.. . 


şi apă. 
Poate că auzise vorbindu-se de Patusan . . . sau poate că citise 
din întîmplare pe o hartă numele scris în litere mici. . . probabil 


numele unui sat indigen mai mărişor, în susul unui rîu, într-un 
stat indigen fără nici o apărare, departe de căile umblate ale 
mării şi de posturile extreme ale cablurilor submarine. Mai 
făcuse el înainte lucruri de soiul ăsta . . . căci asta-i era meseria; 
dar acum era vorba de o nevoie absolută, era o chestiune de 
viaţă sau de moarte sau, mai curînd, de libertate. Libertate! Era 
sigur că va găsi acolo provizii. . . boi... orez... gulii dulci. 
Sărmanul echipaj îşi lingea buzele. Poate că şi o încărcătură de 
mărfuri şi, cine ştie .. . ceva monede cu adevărat sunătoare! îi 
poţi face pe alde şefi şi căpetenii ale satului să dea de 

bunăvoie ... . Brown îmi afirma că le-ar fi ars mai degrabă tălpile 
decit să se lase păgubaş. Eu îl cred. Şi oamenii mi îl credeau. Nu 
se veseleau în gura mare, fiind o haită mută, dar se pregăteau 
cu poftă de lup. 

A avut noroc în privinţa vremii. Cîteva zile de calm ar 

n dezlănţuit grozăvii de nedescris pe bordul acestui scuner, 

ar datorită brizelor dinspre uscat şi de pe mare, în mai puţin 

e o săptămînă, după ce trecuseră prin strimtorile Sunda, 

îava a aruncat ancora în largul estuarului Bătu Kring, la o bătaie 
Pistol de satul pescarilor. 

(o  alFusPrezece dintre ei s-au îngrămădit în barca scunerului 
Şi a | arcat*e mai mare, ce servise la descărcarea corăbiilor) 
pe uat-o pe rîu în sus, pe cînd ceilalţi doi au rămas de pază 


' cu destule merinde ca să nu moară de foame timp de 
271 


zece zile. Vîntul şi fluxul le-au fost prielnice şi, într-o dyps 
amiază, devreme, barca mare, albă, împinsă de briza mâţii' se 
îndrepta cu velele-i zdrenţuite în direcţia Patusanului, ec”j pată 
cu paisprezece matahale, tot una şi una, holbîindu-se înf0 metaţi 
înainte şi cu degetul pe trăgaciul unor prăpădite d flinte. Brown 
se bizuia pe groaza ce va stîrni sosirea lui. /^ ajuns o dată cu 
fluxul; reduta rajahului nu dădea semn. <je viaţă; primele case 
de pe ambele maluri ale rîului păreau pjrj. site. Se vedeau cîteva 
luntre îndepărtîndu-se în sus cu grabă mare. Brown fu surprins 
de mărimea oraşului. Domnea o tăcete adîncă. Printre case nu 
bătea vintul. Cu ajutorul a două visle au menţinut barca 
împotriva curentului, căci gîndul lui Brown era să se instaleze în 
inima oraşului, înainte ca locuitorii să poată încerca o 
împotrivire. 

Se pare însă că şeful satului de pescari din Bătu Kring avusese 
grijă să trimită de ştire la timp. în momentul cînd barca ajungea 
în faţa moscheii (edificiu construit de Doramin, cu ornamente de 
mărgean gravat pe coama zidurilor şi a acoperişurilor), spaţiul 
deschis în faţa briganzilor era plin de indigeni. S-a auzit un țipăt 
prelung, urmat de un răsunet de gonguri, în tot lungul rîului. 
Dintr-un punct de sus, două tunuri mici de aramă, de calibru 6, 
îşi scuipau ghiulele jos în gol, împroş-cînd în lumina soarelui 
ţişnituri de apă scînteietoare. în faţa moscheii, o ceată de 
oameni urla, începînd să tragă salve ce biciuiau de-a curmezişul 
riul-, pe amîndouă malurile piriiau împuşcături răzlețe asupra 
bărcii; oamenii lui Brown au răspuns printr-un foc rapid, sălbatic. 
Vislele fuseseră ridicate. 

Fluxul îşi schimbă foarte repede direcţia pe rîul acesta Barca, în 
toiul torentului, a început să se îndepărteze de-a-nda-ratelea, pe 
jumătate ascunsă în fum. Pe amîndouă maluri» fumul se îndesa, 
strîns sub acoperişuri într-un soi de dungă, & norii prelungi care 
se văd tăind coasta unui munte. Zar ţipetelor războinice, 
răsunetul vibrant al gongurilor, uruit1" surd al tobelor, urletele 
de furie, bubuitul salvelor făceau $W iureş îngrozitor, care-l 
zăpăcea pe Brown; rămînea totuşi oe' mişcat la cîrmă, tot mai 


răscolit de ură şi furie împotriva ace)01 indivizi care îndrăzneau 
să se apere. Doi dintre oamenii W fuseseră răniţi, iar el îşi vedea 
retragerea tăiată, mai jos de ot* de cîteva luntre care ieşiseră 
dintre întăriturile lui Tunku A lang. Erau şase la număr, înţesate 
cu indigeni. Pe cînd se veţi urmărit astfel, a zărit intrarea 
cotului de rîu (peste care J1 

272 

„timpul refluxului). Era acum plin cu apă. Şi-a îndrep- mtr,acolo, 
a dat poruncă oamenilor să debarce şi, tat î curtăm toată 
povestea, s-a instalat cu ei pe o înălţime Ca- ^ la vreo două sute 
de metri de micul fort, pe care, de ?IICa> îi domina de pe acea 
poziţie. Clinele deluşorului erau *fP ' “ate Jar cîţiva copaci îi 
încununau creştetul. Bandiţii *orins să'i doboare la pămînt ca să- 
şi facă o baricadă, aşa af ţna,;nte să se înnopteze, erau la 
adăpost. în timpul acesta, C ' ăbiile rajahuiui au rămas pe rîu, 
într-o ciudată neutrali-l a asfinţitul soarelui, focuri mari de 
mărăcini, aprinse pe maluri şi între cele doua şiruri de case, 
conturau m negru aco-nprisurile boschetele zvelte de palmieri şi 
cele «rele de arbori fructiferi. Brown porunci sa se dea roc ierbii 
din jurul poziţiei sale + un cerc scund de flăcări firave alerga 
pripit pe coasta colinei, sub volbura leneşă de fum; ici-colo, cîte 
un tufiş uscat lua foc, trosnind cu vilvătăi înalte. Incendiul 
degaja o fişie întreagă de teren pentru atacul micii trupe şi se 
stingea mocnind la liziera pădurii şi pe malul noroios al cotului 
de rîu. Un petic de jungla luxuriantă, într-o vale umedă dintre 
deluşor şi meterezele rajahuiui, opri flăcările în acea parte, cu o 
groază de piriituri şi pocnete din tulpinile aprinse de bambus. 
Cerul era sumbru, catifelat şi mişuna de stele. Peste pămîntul 
înnegrit se tîrau smocuri de fum, pînă ce s-a pornit un vînt 
uşurel, care a măturat întinsul. Brown se aştepta la un atac de 
îndată ce fluxul se va revărsa iar şi va da putinţă pirogilor care-i 
tăia-seră retragerea să intre în cotul rîului. în tot cazul, era s;gur 
că se va face o încercare să i se ia barca ce zăcea la poalele 
colinei, ca o matahală înaltă şi întunecată pe luciul slab al 
stratului de nămol. Dar la luntrele de pe rîu, nici o mişcare, ele 
nici un fel. Pe deasupra îngrăditurii şi a locuinţei rajahuiui, 
brown vedea luminile lor pe apă. Păreau să fie ancorate de-a 
curmezişul rîului. Alte lumini se mişcau de colo-colo pe apă, 

su lUfk—al la altul' Erau însă şi lumini sticl'ncl nemişcate în 
susul albiei, pe pereţii înalţi ai caselor, pînă la primul cot al 


f U1>, ŞI a<ele, mai departe încă, izolate în interior. Lumina 
casuUri,or mari desluşea, pînă unde ajungea ochiul, mulţime de 
Apl' C acoperWur', de clădiri negre. Era o aşezare imensă. Patru 
a' PC p^ trunchiurile copacilor doboriţi la pămînt, cei 

veasc lezece năvălitori îşi scoteau capul în afară ca să pri-^n 
sus l'1 .arj'maţi'a oraşului ce părea să se intindă mile întregi 
nului şi să foiască de mii de oameni mînioşi. Nu vor- 

273 

beau între ei. Cînd şi cînd auzeau un strigăt puternic, sau to foc 
de puşcă tras undeva, foarte departe. Dar în jurul pozitk lor era 
linişte, întunecime, tăcere. S-ar fi zis că erau daţi uitârj! ca şi 
cum agitația ce ţinea toată populaţia trează n-ar fi av” nici o 
legătură cu ei, ca şi cum ar fi. fost morţi mai demultI' 

Capitolul XXXIX 

„Tot ce s-a întîmplat în noaptea aceea are o mare ii tanţă, 
fiindcă a înlesnit o situaţie ce a rămas neschimbată _ la 
întoarcerea lui Jim. Jim plecase în interiorul țarii de mj, bine de o 
săptămînă, şi Dain Waris luase primele măsuri de apărare. Acest 
tînăr temerar şi inteligent (care ştia să se bată în felul albilor) ar 
fi vrut să sfirşească îndată cu agresorii, dai a trebuit să se 
supună părerii celorlalţi. El n-avea, ca Jim, pres” tigiul rasei şi 
faima unei puteri de neînvins, supraomeneşti Nu era încarnarea 
vizibilă, pipăibilă a unui adevăr absolut şi a unei victorii care nu 
dă greş. Oricît de iubit, de stimat şi de admirat ar fi fost, era 
totuşi unul de-ai lor, pe cînd Jim era unul de-ai noştri. Mai mult, 
omul alb, un meterez prin el însuşi era invulnerabil, pe cînd Dain 
Waris putea fi omorît. Aceste gînduri nerostite stăpîneau opinia 
principalelor căpetenii ale oraşului, care au ales fortul lui Jim ca 
să judece acolo situaţii neprevăzută, aşteptînd parcă să 
găsească înţelepciune şi cura] în locuinţa albului absent. Focul 
bandiţilor fusese atit de bine îndreptat sau atît de norocos, încît 
o jumătate de duzină de băştinaşi erau scoşi din luptă. Răniţii 
fuseseră culcaţi pe veranda unde femeile lor veneau să-i 
îngrijească. Femeile şi copiii os oraşul de jos fuseseră trimişi în 
fort după prima alarmă; acolo Giuvaer comanda pricepută, 
curajoasă, ascultată şi de «oa menii lui Jim», ce părăsiseră in 
corpore micile lor case dtf preajma fortului, ca să formeze 
garnizoana. Refugiații se striij' geau în jurul fetei, care, în tot 
timpul incursiunii şi pînă " sfîrşitU'i dezastruos, a dat dovadă de 
un extraordinar zel cofl»>f tiv. La ea alergase Dain Waris îndată 


ce-şi dăduse seama* pericol, căci, trebuie să ştiţi, Jim era 
singurul deţinător * oraş al unei provizii de praf de puşcă. Stein, 
cu care el întreţ”ţ relaţii epistolare intime, obținuse o 
autorizaţie specială de , guvernul olandez ca să exporte cinci 
sute de butoaie de P de puşcă la Patusan. Pulberăria era o colibă 
mică, făcută " 

274 

hiuri necioplite, acoperită în întregime cu pămînt, şi a llunf heie 
în lipsa lui Jim, o păstra fata. La consfătuirea ţinută li' noaptea, 
în sufrageria lui Jim, ea a sprijinit părerea 

i” jiris, în sensul unei acţiuni imediate şi viguroase. A' -a spus 
că stătea în picioare, la capătul mesei lungi, lîngă 

„1 ani al lui Jim, şi că a ţinut un discurs războinic şi pasio-scaunul 
gOi dliul] >¥ > E „n ¥ n 

care a stîrnit murmure de aprobare din partea căpeteniilor. 
R'trînul Doramin, care nu mai trecuse de poarta casei de mai,. 
je un an, fusese adus cu mare greutate. Era, fireşte, şeful 
adunării. Cumpăna înclina spre agresiune imediată, şi părerea 
bătrînului ar fi dezlănţuit o acţiune decisivă; dar eu cred că, 
dîndu-şi seama de zelul înfocat al fiului său, Doramin n-a rostit 
cuvîntul necesar; părerile mai potolite au triumfat. Un anume 
Hagi Şaman a arătat pe larg că « aceşti oameni cruzi şi tiranici» 
erau, în orice caz, sortiţi pieirii. Căci, neputindu-se dezlipi de 
colina lor, sau vor muri de foame, sau, încercînd să se întoarcă 
la barcă, vor fi omoriţi de păzitorii postați la pîndă de partea 
cealaltă a rîului; sau, în sfîrşit, deschizindu-şi drum pentru a fugi 
în pădure, se vor stinge acolo unul după altul. Adăuga că prin 
stratageme ingenioase, aceşti străini răufăcători pot fi nimiciţi 
fără riscul unei bătălii, şi cuvintele lui se dovediră de mare 
importanţă, mai ales pentru localnicii din Patusan. Ceea ce îi 
tulbura era faptul că luntrele rajahului nu acţionaseră în 
momentul hotăritor. Diplomatul de Kassim îl reprezenta pe 
Tunku Allang în consfătuire. Vorbea foarte puţin şi asculta cu un 
surîs curtenitor şi enigmatic. în timpul şedinţei veneau mereu 
mesageri, aproape la cîteva minute, cu rapoarte privind 
mişcările invadatorilor. Zburau zvonurile barbare şi exagerate. 
Aşa, la gurile rîului ar fi fost o corabie uriaşă, cu tunuri mari Şi o 
droaie de oameni: unii albi, alţii negri, şi toţi avînd înfăţişare 
sîngeroasă. Veneau cu o sumedenie de corăbii, să nimicească 
ot ce era în viaţă. Un simţămiînt de primejdie apropiată, ne- 


mţeleasă, copleşea toată populaţia. La un moment dat a 
izbucnit m curte panică între femei — ţipete, învălmăşeală, 
copii care 

rau ... Hagi Şaman a ieşit să-i liniştească. Apoi o santinelă s" 
v?» a tTas ^nsPre ceva ce se mişca pe rîu şi era cît pe ce 
CUUCI. a Un sătean care-şi aducea, într-o barcă, femeile, 
laolaltă Ast 6 n»a* Preţioase unelte domestice şi o duzină de 
păsări. ja ti a stlrnit şi mai mare zăpăceală. Totuşi, discuţia a 
urmat \&ZT'm acasa> în prezenţa fetei. Greoi, Doramin stătea 
cu chipul cenat şi privea rînd pe rînd la oratori, răsuflînd 
molcom, 

275 


ca un taur. N-a luat cuvîntul decit la sfîrşit, după ce declarase că 
vasele rajahului vor fi rechemate, deoarece ni 

lui Tunku Allang trebuiau să apere domeniul stăpînului său, Deşi 
fata U implora, în numele lui Jim, pe Dain Waris să vor. bească, 
el n-a vrut să-şi dea nici o părere în prezenţa tatălui său în 
dorinţa de a-i vedea alungaţi pe bandiți cît mai repede, fatj îi 
oferea pe oamenii lui Jim. Dar după ce şi-a aruncat ochii lj 
Doramin, Dain "Waris a clătinat doar din cap. La sfîrşit, înainte 
de încheierea consfătuirii, s-a hotărît ca toate casele din vecină- 
tatea cotului de rîu să fie ocupate cu străşnicie, pentru a se 
urmări îmbarcarea inamicului. Nu se vor atinge făţiş de vas, 
pentru a-i ispiti pe tilharii de pe colină să se îmbarce; după 
aceea, un foc bine îndreptat îi va omori, desigur, aproape pe 
toţi. Pentru a tăia retragerea celor care ar supravieţui şi pentru 
a împiedica pe alţi atacanţi să le vină în ajutor, Dain Waris primi 
de la Doramin ordinul să plece cu o trupă de bugis înarmaţi în 
josul rîului, la vreo zece mile de Patusan, ca să facă acolo o 
tabără pe mal şi să blocheze cursul apei cu luntrele. Nu pot să 
cred că lui Doramin îi era teamă de sosirea unor forţe noi. 
Părerea mea e ca luase hotărîrea asta numai din dorinţa de a-şi 
pune fiul la adăpost de primejdie. Pentru a preveni o incursiune 
în oraş, urma să se ridice, în zorii zilei, o baricadă pe malul stîng, 
la capătul străzii. Bătrînul nakhodd îşi mărturisi dorinţa de a lua 
comanda acelui punct. Cantităţile de pulbere, cartuşe şi capse 
aveau să fie împărţite îndată, sub supravegherea tinerei femei. 
Mai mulţi soli urmau să fie trimişi în direcţii diferite, în căutarea 
lui Jim, pe care nu ştiau precis unde să-l găsească. Aceştia au 


plecat în zorii zilei, dar înainte de plecarea lor, Kas-sim izbutise 
să intre în legătură cu Brown, care era împresurat. Cînd a 
părăsit fortul ca să se întoarcă la stăpînul său, Kassim, acest 
diplomat desăvirşit, om de încredere al rajahului, l-a luat în 
barcă pe Cornelius, pe care-l găsise umblînd tăcut în curte, prin 
mulţime. Kassim îşi avea micul său plan, şi-l lua pe Cornelius 
drept interpret. lată cum s-a făcut că, spre dinii' neaţă, pe cînd 
cugeta asupra jalnicei sale situaţii, Brown au:i din tufărişul văii 
mocirloase o voce blajină, tremurîndă, cerîn' du-i tînguitor, în 
englezeşte, îngăduinţa să înainteze, sub făgâ' duiala siguranţei 
personale şi cu scopul unei solii de cea mai mate importanţă. 
Brown se simţi copleşit de bucurie; dacă i se vof bea, însemna 
că nu mai era o fiară sălbatică hăituită. Ace»e accente 
prietenoase i-au alungat dintr-o dată tensiunea dut£' 

276 

| a unei veghi îndiîrjite, asemănătoare cu suferinţa orbilor r°a u 
Ş(-ju din ce parte le-ar putea veni o lovitură mortală. “are a 
simulat totuşi o mare împotrivire. Vocea mărturisi - *" a fi «a 
unui a'^> a unui biet bătrîn ruinat, care locuia acolo d^mai 
mulţi ani». 

O ceaţă umedă şi rece acoperea coasta colinei, şi după citeva 
trigăte de la unul la altul, Brown i-a strigat: 

— Hai, urcă atunci! Dar singur, ia seama ! 

La drept vorbind, îmi spunea, ;vîrcolindu-se de furie la amintirea 
neputinței lui, asta n-avea nici o importanţă. Ei nu puteau vedea 
decit la cîţiva paşi, şi nici o trădare n-avea cum să le agraveze 
situaţia. Curînd de tot Cornelius s-a şi arătat în ceată, cu 
picioarele goale şi straiele lui de fiecare zi: cămaşa şi pantalonii 
murdari, zdrenţăroşi şi o cască de plută cu viziera rupta; se 
căţăra spre baricadă, şovăind şi oprindu-se ca să tragă cu 
urechea. 

— Hai, vino ! Nu-ţi fie teamă ! i-a mai strigat Brown, pe cînd 
oamenii lui se holbau. 

Toate speranţele lor de salvare se concentraseră deodată în 
noul-venit, plăpînd şi gîrbov, care sărea stîngaci şi fără un cuvint 
peste un trunchi de copac doborit la pămînt şi care, tremurînd 
din cap pînă-n picioare, îşi îndrepta privirea acră şi 
neîncrezătoare spre ceata de bandiți bărboşi, îngrijoraţi şi 
nedormiţi. 

O jumătate de ceas de convorbire confidențială cu Cornelius i-a 


deschis ochii lui Brown asupra treburilor obşteşti în Patusan. 
Părea că se trezise. Existau posibilităţi, imense posibilităţi; dar 
înainte de a lua în discuţie propunerile lui Cornelius, a cerut sa i 
se trimită sus ceva merinde, ca o chezăşie de bună-credinţă. J- 
ornelius a plecat, coborînd greoi coasta către locuinţa rajahu-'ui; 
după cîtva timp, cîţiva oameni de-ai lui Tunku Allang pTcau cu o 
provizie păcătoasă de orez, de piper şi peşte uscat, era insă cu 
mult mai bine decît nimic. Mai tîrziu, Cornelius 

a "s„pe Kassim, care înainta jovial, în sandale, înfăşurat de Sus 
Pina jos într-un soi de giulgiu albastru-închis, şi pe chip cu un 
aer de încredere deplină. l-a strîns discret mîna lui Brown. 

Poi citeşitrei s-au retras ca să discute. Plini de noi speranţe, enn 
lui Brown se plesneau unul pe altul peste spinare şi cau 
căpitanului priviri cu înţeles; erau ocupați cu gătitul 

“iicarurilor. 


277 

Kassim îl ura pe Doramin, cu toţi bugisiii lui, dar ura şt mai tate 
noua stare de lucruri. îşi spunea în sinea sa că albii aceia, 
împreună cu partizanii rajahului, ar putea ataca şi învinge pe 
bugis-i înainte de sosirea lui Jim. Apoi, socotea el, va urma 
desigur, dezertarea în masă a locuitorilor oraşului şi se va sfirşj 
odată şi cu domnia acelui om alb care-i ocrotea pe săraci. După 
aceea va fi uşor să-i lichideze şi pe noii aliaţi. Nu puteau să aibă 
prieteni. Individul se pricepea să deosebească diferitele soiuri de 
oameni şi văzuse pînă atunci destui albi ca să-şi dea seama că 
noii-veniţi erau nişte lepădături, oameni fără patrie. Brown 
păstra o atitudine aspră şi ermetică. în primul moment cirul îl 
auzise pe Cornelius cerînd să-i vorbească, sperase să găsească 
o portiţă de scăpare. în mai puţin de o oră, alte gînduri noi îi 
veniseră în minte. Fiind la mare nevoie, venise acolo ca să fure 
merinde, cîteva tone de gumă sau cauciuc, poate chiar o mină 
de dolari; dar se văzuse ameninţat de pericole mortale. Şi acum, 
după propunerile lui Kassim, începea să se gindească în ce chip 
să pună mîna pe tot ţinutul. Un blestemat de individ mai 
făcusem, pare-se, la fel, şi încă de unul singur. Dar nu îi mersese 
chiar în plin. Poate că ar putea lucra împreună ... să stoarcă tot 
ce era de stors şi pe urmă să plece liniştiţi. în timpul negocierilor 
cu Kassim, şi-a dat seama că-n ţară se credea că el are în largo 
corabie mare, cu o mulţime de oameni. Kassim îl rugase 


stăruitor să cheme, fără întîrziere, corabia asta, cu tunurile şi 
oamenii ei, în ajutorul rajahului. Brown se prefăcu a consimţi, şi 
negocierile au continuat astfel, cu o neîncredere reciprocă. De 
trei ori în cursul dimineţii, jovialul şi activul Kassim a coborit ca 
să-l consulte pe rajah, şi s-a înapoiat cu paşi grăbiţi şi mari. în 
timpul tocmelilor, Brown rînjea de bucurie la gîndul că 
prăpăditul său de scuner, cu alt nimic decit un morman de 
murdării, trecea drept un vas de război, iar pe bord, un chinez şi 
un ex-tilhar şchiop din Levuka reprezentau acel «echipaj 
numeros». După-amiază a căpătat iar merinde de pomană, o 
promisiune de ceva bani şi o cantitate de rogojini ca să-şi facă 
oamenii adăposturi. lar oamenii s-au întins şi aU început să 
sforăie, feriţi de arşiţa dogoritoare; numai Brown* aşezat în 
văzul lumii, pe un trunchi de copac doborit la pămirt' Brown 
mînca din ochi priveliştea oraşului şi a rîului. Era rost de mare 
jaf acolo! Cornelius, care se simţea în tabără ca acasă. flecărea 
lîngă Brown, îi împărtăşea părerea lui asupra caracter” 1! lui lui 
Jim, comentînd în felul său evenimentele din li11 

278 

J 

e ani. Brown, cu aerul indiferent şi cu privirea aiurea, îi tr£ bea 
fiecare vorbă; nu izbutea să-şi explice însă ce fel de om Stea să 
fie Jim. 

___ Mai întîi, cum îl cheamă ? Jim! Jim ! Asta n-ajunge pentru uo 
nume de om! 

— Aici i se zice tuan Jim, i-a răspuns Cornelius dispreţuitor. Lord 
Jim, dacă vreţi. 

— Dar ce e ? De unde vine ? întrebă Brown. Ce soi de neam 
este? Englez? 

— Da, da; este englez. Dar şi eu sînt englez. Din Malacca. E un 
caraghios. Tot ce aveţi de făcut e să-l omoriţi; pe urmă, o să fiți 
re8e aici- Totul îi aparţine lui, a explicat Cornelius. 
— Eu cred c-o să-mpartă el curînd cu cineva, de voie, de nevoie, 
comentă Brown cu jumătate de glas. 

— Nu, nu! Singura cale e să-l ucideţi la prima ocazie, şi apoi 
puteţi face tot ce vreţi, a insistat Cornelius energic. Eu trăiesc 
de ani de zile aici, şi vă dau un sfat prietenesc. 

După-amiaza trecu în astfel de discuţii şi în contemplarea 
oraşului, în care Brown vedea o pradă sigură. în timpul ăsta 
oamenii lui se odihneau. lar bărcile lui Dain Waris părăseau, una 


cîte una, malul opus al cotului de rîu şi coborau în jos, ca să taie 
retragerea invadatorilor. Brown nu ştia ce se petrece, şi Kassim, 
care urcase colina cu un ceas înainte de apusul soarelui, avu 
grijă să nu-i spună nimic. El dorea ca vasul din larg al albilor să 
urce în sus pe rîu, şi-i era teamă că o asemenea Ştire ar putea 
să-l facă să-şi schimbe hotărîrea. Stăruia pe lîngă Brown să 
trimită « porunca», indicîndu-i un sol de încredere, care, pentru 
mai multă siguranţă (explica el), va merge pe uscat pînă la 
gurile rîului şi va preda porunca pe bord. După un timp de 
gîndire, Brown a socotit nimerit să rupă o foaie um carnetul lui şi 
să scrie aceste simple cuvinte: « Merge bine. Afacere grasă. 
Puneţi mîna pe individul care aduce scrisoarea. .. » 

Neghiobul de sol ales de Kassim şi-a împlinit conştiincios 
fisiunea şi a fost răsplătit pe dată, adică aruncat cu capul în 

J*s in cala goală a scunerului de către ex-tilharul şi de chinezul 
1 renS'au & grăbit să aşeze uşile la loc. Ce s-a mai întîmplat cu 

' Brown nu mi-a mai spus." 

279 

Capitolul XL 

„Scopul lui Brown era să cîştige timp, in vreme ce-şi bătţa joc de 
diplomaţia lui Kassim. Pentru o lovitură serioasă, nu-$) putea lua 
gîndul de la albul ce părea a fi omul cu care să lucreze Cum să- 
şi închipuie că un astfel de individ (care trebuia sj fi fost tare 
deştept, de vreme ce pusese în felul ăsta mina pe băştinaşi) ar 
putea refuza un ajutor menit să pună capăt pentru totdeauna 
tertipurilor mărunte, prudente şi periculoase ce se impuneau ca 
singura cale cu putinţă pentru un om stingher ? .. El, Brown, i-ar 
oferi puterea; cine ar şovăi? Totul era să poată ajunge la o 
înţelegere. Ar împărţi între ei, bineînţeles. Gîndul de a găsi la 
îndemiînă un fort... un adevărat fort, cu artilerie (ştia asta de la 
Cornelius), îl înfierbînta. Numai să intre el acolo, şi... Va pune 
condiţii modeste. Dar nici prea modeste; omul acela nu părea a 
fi un imbecil. Vor lucra frăţeşte, pînă .,, pînă cînd va sosi 
momentul unei certe şi al unui glonte, care va încheia toate 
socotelile. în nerăbdarea lui feroce de jaf, ar fi vrut să se şi 
găsească în faţa omului. | se părea că ţinutul e în mîinile lui, ca 
să-l sfişie bucăţi, să-l stoarcă şi să4 arunce cît colo, Pînă atunci 
Kassim trebuia corcolit, mai întîi pentru merinde... apoi drept 
manta de vreme rea. Dar lucrul principal era să aibă de mîncare 
de la o zi la alta. Pe lîngă asta, nu era nici împotrivă să înceapă 


lupta alături de rajah şi să dea o lecţie indivizilor care îl 
primiseră cu focuri de atmă. îl frămînta pofta de sînge. 

Regret că nu vă pot repeta chiar vorbele lui Brown cîri descria 
această parte a întimplării, pe care o ştiu, fireşte, mai ales de la 
el. în graiul pătimaş şi gifiit al acestui om, care, cu gheara morţii 
în git, îmi dezvăluia gindurile lui, era o cruzime atotstăpinitoare, 
o atitudine stranie şi răzbunătoare fală de propriul său trecut şi 
o credinţă oarbă în dreptatea vrerii lui. împotriva întregii 
umanităţi; era ceva din sentimentul care putea împinge pe şeful 
unei hoarde de tilhari rătăcitori să se intituleze, mîndru: Biciul- 
lui-Dumnezeu. Desigur că ferocitatea instinctivă şi fără sens 
care stă la baza caracterului unui asemeni om era aţiţată de 
insuccesul, ghinionul şi privaţiunile recenta ca şi de situaţia 
disperată în care se vedea. Era însă ceva cO mult mai 
important: pe cînd negocia alianţe mincinoase ? hotăra în sinea 
lui soarta albului, pe cînd uneltea la repe;eala şi de sus cu 
Kassim, se poate vedea că ceea ce dorea, aproape 

280 

a \u[y era să pustiască acest oraş de junglă care-l înfrun-să-l 
va”ă presărat cu cadavre şi surprins de flăcări. Ascul-taSj i 
olasul aspru şi gifiind, mi-l închipuiam privind de pe 

T ă aşezarea pe care-o popula cu imagini de asasinate şi Cf ^ 
Cartierul din vecinătatea cotului de rîu părea ca părăsit, '? ' • fo 
realitate flecare casă ascundea o ceată de oameni înar- 

ti şi 8ata ^e atac- Deodată, dincolo de întinderea vastă a 1X1 
nurilor presărate cu smocuri de tufăriş scund, cu săpături ° 
maldăre de dărimături despărțite prin cărări bătute, un bărbat 
“"'neuratic şi părînd mic de statură s-a avintat în deschizătura 
tmstie a străzii, între clădirile ferecate, întunecate şi moarte. 
Poate ca era unul dintre refugiaţi care se evacuase pe malul 
celălalt al rîului şi se întorcea după vreun obiect casnic. Desigur, 
<-e credea în siguranţă la depărtarea aceea de colină şi de cea- 
laltă parte a rîului. O baricadă uşoară, făcută în grabă, ticsită de 
prieteni de-ai lui, se ridica chiar la cotitura străzii. Omul mergea 
alene. Brown l-a văzut şi a chemat numaidecit pe dezertorul 
yankeu, care era un soi de secund. Lungan, cu mădularele 
deşălate şi un chip de piatră, yancheul a înaintat, trăgîndu-şi 
alene puşca după el. Cînd a priceput ce voia şeful, un rînjet 
asasin şi îngimfat i-a descoperit dinţii, săpîndu-i două cute adinci 
în obrajii scofilciţi şi arşi de soare. Se fălea cu dibăcia lui la tir. 


Cu un genunchi la pămînt şi ţintind de pe un ciot printre crengile 
unui copac doborit, a apăsat pe trăgaci şi s-a ridicat îndată, ca 
să privească. în depărtare, omul întorsese capul la auzul 
detunăturii; a mai făcut un pas înainte, părînd că şovăie, şi a 
căzut deodată în miini şi-n genunchi. în tăcerea ce a urmat 
detunăturii seci, puşcaşul asasin, cu ochii pironiţi pe victimă, 
bănuia că « sănătatea şmecherului de colo n-o să mai dea de 
grijă prietenilor lui». Omul îşi agita braţele şi picioarele sub el, 
într-o încercare zadarnică să înainteze tiriş. în spaţiul gol s-a 
ridicat un strigăt multiplu de groază şi uimire. Nefericitul s-a 
întins cu faţa la pămînt şi n-a mai mişcat. — Asta le-a arătat ce 
puteam noi face, mi-a explicat Brown. 

m băgat în ei frica de moarte. Asta căutam şi noi. Proporția era 
doua sute contra unu, şi asta avea să le dea de gîndit peste 
aoapte. Nici unul dintre ei nu bănuia că un foc de armă bate 
asemenea distanţă. Golanul acela al rajahului s-a prăvălit coliă 
h L] 

colină” cu ochii ieşiţi din orbite. ca _In. îrni spunea asta, 
Brown îşi ridica mîna tremurîndă, sa-şi şteargă balele de pe 
buzele-i învineţite. 

1 

281 


— Două sute contra unu... contra unu... A groază... 
groază, crede-mă ! 

Şi lui îi ieşeau ochii din orbite. A căzut pe spate, hiîrşiin<j aerul 
cu degetele-i uscate, apoi s-a ridicat iar, cocîrjat şi păros. s-a 
uitat la mine chiondoriş, ca omul-fiară din legendele populare cu 
gura deschisă, pradă unei crize jalnice, cumplite, pînă $i poa.ă 
vorbi din nou. Sînt privelişti pe care nu le uiţi niciodată 

Mai mult încă: pentru a atrage focul inamicului şi a des-coperi 
grupurile care puteau să fie ascunse în tufişuri, de-a lungul 
golfului, Brown a poruncit insularului din Salomon să coboare la 
barcă şi să aducă o vislă, aşa cum ai trimite Im prepelicar după 
un băț în apă. Planul a dat însă greş, şi omul s-a întors fără să se 
fi tras vreun foc de armă asupra lui de nicăieri. 

— Nu este nimeni, şi-au dat cu părerea unii dintre ei. 

— Nu-i lucru curat! a adăugat yankeul. 

între timp, Kassim plecase, foarte impresionat, mulţumit, dar şi 
neliniştit. Urmîndu-şi politica întortocheată, el trimisese un 


mesager la Dain "Waris, sfătuindu-l să pmdească vasul albilot, 
despre care avusese veste că se pregătea să pornească în susul 
rîului, curînd. Micşora importanţa vasului şi-l îndemna pe tînăr 
să-i oprească trecerea. Această dublă manevră slujea scopurilor 
sale, care tindeau să păstreze împărţite forţele bugis-ilor şi să-i 
slăbească prin luptă. Pe de altă parte, trimisese în acea zi vorbă 
şefilor bugis adunaţi în oraş, asigurîndu-i că el încerca să-i 
convingă pe invadatori să se retragă; mesajele lui adresate 
fortului cereau de urgenţă praf de puşcă pentru oamenii 
rajahului. 

De multă vreme Tunku Allang nu mai avusese muniții pentru 
cele douăzeci de flinte vechi ce rugineau în rastelul sălii de 
audienţă. Comunicaţiile la lumina zilei între palat şi colină 
descumpăniră toate spiritele. începu să se spună că era timpul 
ca oamenii să ia o hotărîre. Se va vărsa mult sînge în curînd şi 
vor urma nenorociri mari pentru multă lume. înjghebarea socială 
de viaţă paşnică, ordonată, în care tot omul îşi avea asigurată 
ziua de miine, edificiul acesta ridicat de mîinile lţ* Jim părea în 
acea seară menit ruinei, gata să se prăbuşească in sînge. 
Populaţia mai săracă se şi refugia prin tufişuri sau o W" în susul 
rîului. Mulţi din clasa înstărită găseau cu cale să sf ducă să-i facă 
curte rajahului", partizanii tineri ai acestuia " 

282 

eau cît colo. leşit aproape din minţi de groază şi descum- 
bătrînul Tunku Allang sau tăcea încruntat, sau îi făcea cu oţet 
fiindcă îndrăzneau să se prezinte cu miinile iar ei plecau 
înfricoşaţi. Numai bătrînul Doramin îşi stra' oamenii strînşi 
laolaltă, urmărindu-şi nestrămutat pla-rile. înfundat într-un jilt 
mare, în dosul baricadei impro-^izzte, el îşi dădea ordinele cu 
un mormăit răspicat şi părea eclin'tit şi surd în mijlocul navalei 
de zvonuri. 

Noaptea a coborit tăinuind mai întîi cadavrul lăsat cu braţele 
răşchirate, ca pironit pe pămînt, apoi s-a rostogolit uşor peste 
Patusan şi a prins a se odihni, scăldînd pămîntul în lumina 
sclipitoare a lumilor sale fără număr. în partea expusă a 
oraşului, vîlvătaia focurilor mari se ridica iarăşi de-a lungul 
singurei străzi, luminînd din distanţă în distanţă clinele 
acoperişurilor, crimpeie de pereţi din salcie împletită, şi, ici-colo, 
cîte o colibă întreagă, proiectată în lumină, pe siluetele verticale 
şi negre ale unui grup de stilpi înalţi; şi tot rindul acesta de 


locuinţe, cu petele lor luminoase şi jucăuşe, părea să pilpiie 
şerpuitor în întuneric de-a lungul rîului, pînă în inima ținutului. O 
linişte adincă, în care şirul de văpăi juca pe tăcute, se întindea 
pînă la poalele colinei; dar celălalt țărm al rîului, cufundat pe de- 
a-ntregul în umbră în afara unui foc stingher, aprins în faţa 
fortului, pe mal, umplea văzduhul de un vuiet tot mai mare, care 
părea să ne sau tropăit de picioare nenumărate, sau zumzet de 
voci nenumărate, sau o cădere de apă tare îndepărtată. Şi 
atunci, mi-a mărturisit Brown, pe cînd stătea întors cu spatele la 
oamenii lui şi cu ochii aţintiţi spre toate acestea, s-a simţit, în 
pofida dispreţului pentru adversarii săi şi a credinţei turbate în 
el însuşi, năpădit de simţămiîntul că de astă dată i se înfundase. 
Dacă barca i-ar £ fost în momentul acela pe apă, ar fi încercat, 
probabil, să fugă, cu riscul unei lungi urmăriri pe rîu şi a foamei 
pe mare. Cam îndoielnic, de altfel, că ar fi reuşit să scape. în 
orice caz, n-a încercat. în clipa următoare îl ispitise gîndul să se 
năpustească asupra oraşului, dar şi-a dat seama că ar fi trebuit 
s-o ia şi pe strada luminată, unde s-ar fi tras în ei, din case, ca în 
nişte cîini. Ceilalţi erau ouă sute contra unu, îşi zicea el, în timp 
ce, strînşi în jurul aouă grămăjoare de cărbuni fumeginzi, 
oamenii lui mestecau tirnele banane şi prăjeau cele cîteva 
dioscoree r pe care le 

Plantă tropicală. 

283 


J 


datorau diplomației lui Kassim. Cornelius stătea între ei 
moţăia cu o mutiă posacă. 

Puțin mai tîrziu unul dintre albi şi-a adus aminte că ră şese tutun 
în barcă şi, încurajat de îndrăzneala insularului <jj Salomon, a 
spus că se duce să-l aducă. Auzind aceasta, celor lalţi le-a mai 
venit inima la loc. Brown, căruia i s-a cerut învoirea a răspuns 
dispreţuitor: 

— Duceţi-vă şi la dracul! 

Nu credea că era vreun pericol să coboare pe întuneric pînă la 
rîu. Omul a sărit peste un trunchi de copac şi a dispărut Ceva 
mai tîrziu, ceilalţi l-au auzit intrînd în barcă şi apoi ieşind 

— L-am găsit | a strigat el. 


Au urmat un fulger şi o detunătură la poalele colinei. 

— M-au lovit! urlă omul. Săriţi! Săriţi! ... M-au lovit! Şi 
deodată toate puştile bandiţilor au luat foc. Dialul 

vărsa flăcări şi pocnete în noapte, asemeni unui mic vulcan; şi 
cînd, în sfîrşit, Brown şi yancheul au izbutit, cu înjurături şi 
ghionti, să oprească împuşcăturile dezlănţuite, un geamăt adînc 
de durere s-a ridicat din vale, urmat de un vaiet al cărui tînguit 
sfişietor îţi îngheţa sîngele în vine. Apoi, de dincolo de rîu, un 
glas puternic a rostit vorbe clare, dar neînţelese. 

— Nimeni să nu tragă ! a urlat Brown. Ce însemnează asta? 

— Auziţi, voi, de pe colină ? Auziţi ? a repetat glasul de trei 
ori. 

Cornelius traducea şi sufla lui Brown răspunsul. 

— Vorbiţi, a ţipat el, auzim! 

lar glasul, cu ton plin, sonor, ca al unui soî, şi înaintînd mereu pe 
marginea terenurilor necultivate, a dat de ştire că nu mai putea 
fi vorba de încredere, milă, înţelegere sau pace între membrii 
naţiunii bugis vieţuind în Patusan şi oamenii albi de pe colină 
sau cei care erau cu ei. Un tufişa foşnit; o salvă s-a slobozit. 
— Curată nebunie! a bombănit yankeul, punîndu-şi supa' rat 
patul puştii jos. 

Cornelius traducea. Rănitul de la poalele colinei a stngat de 
două ori: 

— Luaţi-mă sus! Luaţi-mă sus ! Pe urmă a continuat să 
geamă. 

Cît timp stătuse în partea întunecată a colinei şi pe chircit pe 
vine, în barcă, fusese oarecum la adăpost. Dar 

284 

ia lui de a fi găsit tutunul, omul s-a zăpăcit, pare-se, kUC ârit în 
Partea exPusa> ca să sic aşa. Barca, detaşindu-se f1 \ i si albă, 
i-a proiectat făptura; rîul nu era mai larg de «arii în locul acela, 
şi un pîndar se găsea tocmai atunci într-un tufiş de pe malul 
celălalt. 

Era un bugis din Tondano, sosit de curînd la Patusan şi bedenie 
a omului ucis peste zi. Tirul lung al acelei faimoase "mpuşcături 
îi îngrozise cu adevărat pe cei din Patusan. Părînd '.- se afle în 
plină siguranţă, nenorocitul fusese lovit în văzul nrietenilor şi 
căzuse cu o glumă pe buze; fapta părea a fi o atrocitate 
cumplită şi stîrnise neîmpăcată miînie. Această rubedenie a lui, 
pe nume Si-Lapa, se afla în momentul acela cu Doramin, în 


dosul baricadei, la numai cîțiva paşi. Voi, care-i cunoaşteţi pe 
indivizii ăştia, vă daţi seama că Si-Lapa a dat dovadă de mare 
curaj cînd s-a oferit să transmită mesajul, de unul singur, în 
puterea nopţii. Tirîndu-se pe teren deschis, a luat-o spre stînga 
şi a ajuns în faţa bărcii. A rămas surprins de gălăgia omului dus 
după tutun. S-a aşezat la pămînt, cu puşca la umăr, şi cînd 
celălalt a sărit din barcă, înfruntînd pericolul, el a apăsat pe 
trăgaci şi i-a trimis pe neaşteptate trei alice mari, zgrunţuroase, 
în burta-i spurcată. Apoi, lungit cu faţa la pămînt, a făcut pe 
mortul, în timp ce o ploaie de gloanţe toca şi sfirteca tufişurile 
din dreapta lui; pe urmă, încovoiat în două, pitulat tot timpul pe 
sub frunziş, transmisese în gura mare mesajul. La ultimul cuvînt, 
a sărit într-o parte, a stat o clipă liniştit şi s-a întors teafăr la ai 
lui, acoperit de o faimă pe care copiii lui n-aveau s-o lase 
vreodată să piară. lar pe colină, hoarda mofluză lăsa să se 
stingă cele două grămăjoare de jăratic sub capetele lor plecate. 
Stăteau descura-]]]j Jos, pe pămînt, ascultînd, cu dinţii strînşi şi 
pleoapele coborite, vaietele camaradului din vale. Era un 
vlăjgan voinic Şi se sfirşea greu, gemînd aci tare, aci înăbuşit, cu 
un accent ciudat, parcă şi-ar fi spus durerea. Uneori răcnea, 
apoi, după 

n timp de tăcere, începea să se tînguie, bolborosind ca într-un 
eur- Şi nu înceta nici un moment. 

l'ce bun? spusese Brown tacticos yankeului care, m 
barbă, se pregătea să coboare. “îndi -a e' “ncuviinţase 
dezertorul, renunţind de nevoie la jst U,„, s^u> Aici nu poate fi 
vorba de milă. Numai că văicăreala cg - l*ace Şi pe ceilalţi să 
se cam gindească la ce-i paşte, 

1 

285 

— Apă! striga rănitul, cu o voce neînchipuit de clară puternică; 
apoi a început iar să geamă înăbuşit. 

— Mda... apă! O să tot fie apă, mormăi careva, cu &l 
resemnat. Berechet, şi curînd! Uite că vine fluxul. 

în cele din urmă, fluxul a înecat vaietele şi strigătele ţj durere. 
Zorile erau pe aproape cînd, şezind cu bărbia în mînj şi privind 
Patusanul aşa cum te uiţi la un poviîrniş de neurcat Brown auzi 
bubuitul scurt şi sonor al unui tun de 6, tras 4 undeva, din 
fundul aşezării. 

— Ce-i asta? l-a întrebat pe Cornelius, care se învittea pe 


lîngă el. 

Cornelius îşi ciuli urechea. Un vuiet surd de aclamații se 
rostogolea peste oraş în josul fluviului; o tobă mare prinse să 
bată, şi altele îi răspunseră, uruind ritmic. Flăcări mici, răzlețe, 
începură să pilpiie în cartierele întunecate ale oraşului, în timp 
ce partea luminată de vilvătaia focurilor răsuna de un murmur 
surd şi prelungit. 

— A sosit, zise Cornelius. 

— Cum? Deja? Eşti sigur? întrebă Brown. 

— Da, da! Sigur! Ascultaţi zgomotul ăsta. 

— De ce fac atîta larmă? a urmat celălalt. 

— De bucurie! scrişni din dinţi Cornelius. Este un om foarte 
mare, şi totuşi nu ştie mai multe decît un copil. Fac tărăboiul 
ăsta ca să-i fie lui pe plac, pentru că nici ei nu-s ma: breji decit 
el. 

— Ascultă ici, întrebă Brown, cum s-ar putea oare săiei 
contact cu el? 

— O să vină el să vă vorbească, îl asigură Cornelius. 

— Ce tot spui ? Să vină adică aici, în plimbare, ca să zic aşa: 
Cornelius clătina de zor din cap, în întuneric. 

— Da; o să vină glonţ aici, să vă vorbească! Un caraghios sadea! 
Ba o să vedeţi ce mai caraghios! 

Lui Brown nu-i venea să creadă. 

— O să vedeţi, o să vedeţi! ... stărui Cornelius. Nu 4 teme de 
nimic ... de nimic! O să vină să vă porunceastf să-i lăsaţi 
oamenii în pace. Toată lumea trebuie să-i lase oa menii în pace. 
E ca un puşti! Vine el glonţ aici! 

Vai, îl cunoştea bine pe Jim . . . „„scîrba aia de netrebnic aşa cum 
îi zicea Brown. 

— Da, desigur, urmă el înfocat, şi atunci, căpitane, spuneț1'.' 
namilei cu puşcă să tragă în el. Numai să-l omoriţi, şi'0 " 

286 

- ri eroaza în toţi, c-o să faceţi pe urmă cu ei tot ce vreţi... - 
luaţi ce vreţi... să plecaţi cînd vreţi... Ha ! Ha ! Ha !... 

*"al Aproape sălta de nerăbdare şi înfrigurare; şi întorcîndu-şi ui 
să'l privească, Brown îşi văzu în lumina zorilor nemiloase 
“amenii lui, leoarcă de rouă, şezînd în cenuşa rece şi în gu- 
“oaiele cîmpului, descumpăniţi, înfricoşaţi, în zdrenţe." 
Capitolul XLI 

„Pînă în ultimul moment, cînd lumina zilei s-a revărsat deodată 


peste ei, focurile de pe malul apusean au ars cu flăcări mari, 
strălucitoare. Şi atunci Brown a văzut, în preajma pri' melor 
case, într-un grup de siluete negricioase şi nemişcate, un om 
îmbrăcat în alb, în haine europene, cu o cască colonială pe cap. 
— Ele !Uite-l! Uite-l! strigă Cornelius agitat. Toţi oamenii lui 
Brown au sărit şi s-au bulucit în spatele lui. Grupul de siluete 
pestriţe şi de feţe negricioase, cu omul alb în mijlocul lor, 
priveau spre colină. Brown vedea braţe goale ridicate streaşină 
la ochi şi alte braţe arămii arătînd spre el. Ce trebuia să facă ? S- 
a uitat în jur; pădurile, care-l înconjurau din toate părţile, 
îngrădeau arena unei lupte inegale. Se uită iarăşi la oamenii lui. 
Dispreţul, oboseala, setea de viaţă, dorinţa să-şi mai încerce o 
dată norocul... — chiar dacă însemna moartea — luptau în 
pieptul său. După cît putea să vadă, i se părea că omul alb, 
susţinut de toate forţele ţării, îi examina poziţia cu binoclul. 
Brown a sărit pe trunchiul de copac, ridi-andu-şi braţele, cu 
palmele înainte. Gloata băştinaşilor s-a închis în jurul albului şi a 
dat înapoi de două ori, lăsîndu-l sa se desprindă de ei şi să 
înainteze încet, singur. Brown a ră-m^s locului, cocoţat pe 
trunchiul de copac, pînă cînd Jim, opărind şi dispărînd printre 
desişurile spinoase, a ajuns aproape 

de 

riu; atunci, sărind de pe baricadă, Brown i-a ieşit înainte, la mal. 
întîlnit, cred eu, nu departe de locul, sau poate chiarj. ocul 
unde Jim făcuse a doua săritură disperată în viaţa c" j'". 
s”ritura care-l avîntase în mijlocul Patusanului, adu-£ v 
UA"X “crederea, dragostea şi admiraţia băştinaşilor. Stăteau m 
faţă, cu milul între ei, cu ochii ţintă, cîntărindu-se 

287 

unul pe altul înainte de a deschide gura. în priviri se răsfr£ris 
antagonismul dintre ei; ştiu că Brovvn l-a urit pe Jim de cm» l-a 
zărit. Orice speranţe ar fi putut avea, se prăbuşiseră dintr dată. 
Nu era omul pe care se aşteptase să-l vadă. Pentru ast îl ura; în 
cămaşa-i de flanelă tărcată, cu mînecile tăiate pj” la cot, cu 
barba căruntă şi faţa scofilcită, arsă de soare, ei blestema în 
fundul inimii lui tinereţea şi siguranţa celuilalt privirea-i limpede 
şi ţinuta liniştită. Peste omul acela dăduse berechetul! Nu prea 
părea a fi gata să dea ceva în schimbul unui ajutor. Avea toate 
de partea lui: autoritate, siguranţă putere; susţinut de forţe 
covîrşiroare; nu era flămînd, nkj disperat, şi nu părea să ştie ce 


înseamnă teama. Şi era ceva în curăţenia desăvirşită de la 
casca albă pînă la jambierele de pînză şi pantofii înălbiţi, ceva 
care făcea parte, în ochii sumbri şi mîniaţi ai lui Brown, din 
lucrurile urîte de el şi dispreţuite în toată viaţa lui. 

— Cine sînteţi? a întrebat în cele din urmă Jim, cu gias cumpănit. 
— Mă numesc Brown, a răspuns celălalt, foarte tare. 
Căpitanul Brown. Şi dumneata? 

După o clipă de tăcere, Jim a urmat liniştit, de parcă n-at fi auiit: 
— Ce v-a îndemnat să veniţi aici? 

— Vrei să ştii? răspunse Brown acru. E foarte uşor de spus. 
Foamea! Dar pe dumneata? 

— întrebarea mea l-a făcut să tresară, mi-a explicat Brown, 
povestindu-rni începutul întrevederii ciudate dintre cei 

doi oameni, despărțiți numai de albia miloasă a unui cot de rîu, 
dar stind la antipozii unei concepţii de viaţă care îngloba 
toată omenirea... întrebarea mea l-a făcut să tresară şi sa se 
înroşească pînă-n virful urechilor. Prea mare, mă rog, ca săi 
se pună întrebări! l-am spus că dacă mă socotea un om mort, cu 
care-ţi poţi îngădui orice, nici el nu se afla într-o situaţie mai 
bună. Aveam un vlăjgan care-i ţinea la ochi de' acolo de sus şi n- 
aştepta decît un semn de la mine ca să tragă. De altfel, asta nu 
putea să-l sperie: venise doar de bunăvoie-«Hai să spunem, zic 
eu, că amîndoi sîntem morţi şi să vorbire dacă-i aşa, de la egal 
la egal. Sîntem toţi egali în faţa morţii. e ** Recunoşteam că 
eram acolo ca un şobolan prins în capcafia; dar noi am fost 


împinşi în capcană şi apoi... chiar «utl şobolan poate să 
muşte». M-a întrerupt la moment: «Ba nu> 
288 


tii departe de capcană, atita timp cît şobolanul încă ^. (^ j,arn 
spus că şmecheria asta era bună pentru amicii " 

b 

f ^(^jarnsp Ş p 

n^'l- "dieeni, eu 11 socoteam însă prea alb ca să trateze chiar 
lul 1 gObolan în felul ăsta. Da, dorisem să vorbesc cu el. Dar ^ 
"^a să-mi cerşesc viaţa. Tovarăşii mei erau ... ce erau... W^ 
rice caz, oameni ca şi el. Tot ce-i ceream noi era s-ajungem fl 
va drăcia dracului 1 ... s-o sfîrşim odată! «Dă-o dracului, 

e eu în timp ce stătea acolo proţap, că n-o să vii pîn-aici în z}c' 
e dimineaţă cu binoclul, ca să numeri cîţi dintre noi au 

ai rămas pe picioare. Haide! Sau dă drumul hoardelor dumitale 


asupra noastră, sau lasă-ne s-o ştergem şi să crăpăm de foame 
pe mare, pentru numele lui Dumnezeu! Ai fost odată alb, cu 
toate ifosele care ţi le dai că indivizii ăştia sînt oamenii dumitale 
şi că eşti una cu ei! Adevărat ? Şi ce naiba îti aduce chestia 
asta? Ce ai găsit aici aşa de ... de-al dracului de preţios? ... Ai? 
Nu cumva vrei să coborîm cu toţii aici? . . . Vrei? Sînteţi două 
sute contra unu! Sau poate vrei să ieşim la lumină? Ai?... 
Făgăduiesc să vă dăm destul de furcă pînă ce aţi isprăvi cu noi! 
Spui că mă dau ca un laş la oameni inofensivi. Ce-mi pasă mie 
că sînt inofensivi dacă eu, pentru un fleac, sînt ca şi muritor de 
foame? Dar nu sînt un laş. Nu fi nici dumneata. Adu-ţi oamenii 
încoa, sau, pe toţi dracii, mai sîntem în stare să facem praf şi 
pulbere, cu noi de-a valma, jumătate din oraşul vostru 
inofensiv!» 

Era cumplit de cînd îmi istorisea toate astea: un schelet torturat, 
încovrigat, cu genunchii la bărbie, pe un pat mizer, în cocioaba 
aceea infamă; ridica ochii ca să se uite la mine, triumfător şi 
rău. 

— Astea i le-am spus; ştiam eu ce să-i spun! reluă el, cu glas 
slab la început. Dar, înfierbîntîndu-se uimitor de repede, a 
încheiat cu un dispreţ feroce: «Noi n-o să fugim în pădure şi să 
rătăcim ca un şir de schelete vii ţ n-o să cădem unul după altul 
ca să îngrăşăm furnicile înainte să crăpăm de-a binelea. “sta 
nu!. ..» «N-aţi merita o soartă mai bună!» mi-a răs-Puns el, «Şi 
dumneata ce meriţi? am ţipat la el. Dumneata, care-ţi bagi nasul 
aici peste tot, cu gura plină de responsabili- 

atea dumitale, de toate vieţile neprihănite, de datoria dumitale 
“sternată? Ce ştii dumneata mai mult despre mine decit 

tlu 

ştii p 

eu despre dumneata? Eu am venit aici după mîncare. ei? M 

tp p 

velegi? Mîncare, ca să ne umplem burţile! Şi dumneata utat °^ci 
? Ce-ai cerut cînd ai venit aici? Noi nu preti 

ce-ai 

pretindem 

289 

| 

altceva decît sau luptă dreaptă, sau cale liberă, ca să ne L», de 
unde am venit. « O să mă bat chiar acum cu dumneat^' mi-a 


spus el, proţăpindu-se. « Şi eu o să te las să mă împu* n-ai 
decit, i-am răspuns. Dacă oi crăpa aici sau aiurea, ce pasă? Mi-e 
lehamite de aşa noroc afurisit! Ar fi însă uşor. Apoi oamenii mei 
se scaldă în aceleaşi ape, şi, pem,? Dumnezeu! nu-s omul să-mi 
scap eu pielea şi să-i las pe în încurcătura dracului!» A stat şi s-a 
gîndit puţin, apoi ij" întrebat (arătînd cu capul spre mare) ce 
făcusem «acolo ca s-ajung în halul ăsta. «Ne-am întîlnit oare aici 
ca să n povestim viaţa? i-am strigat. Haide, începe dumneata! 
Nu? Te asigur că nici nu ţin să ţi-o ascult. Păstreaz-o pentru 
dutn. neata. .. Ştiu că nu e mai brează decit a mea. Eu am trăit. 
şi dumneata la fel, deşi te sclifoseşti de parcă ai fi un fandosit 
din ăia care aşteaptă să le crească aripi ca s-o ia din loc fără să 
atingă pămîntul jegos. Şi, slavă Domnului ... e jeg destul! Eu, 
unul, n-am aripi. Sînt aici fiindcă mi-a fost frică o dată în viaţă. 
Vrei să ştii de ce? De închisoare. Asta mă înspăi-mîntă, şi n-ai 
decit s-o afii. .. dacă poate să-ţi fie de vreun folos. Eu n-o să te 
întreb ce groază te-a virit în groapa asta spurcată, unde ai găsit, 
pare-se, de sfeterisit frumuşel. Aşa ţi-a fost norocul şi... iată-l pe 
al meu: privilegiul să-ţi cei favoarea de a fi împuşcat sau alungat 
cu un picior în spate, liber să mor de foame după capul meu!» 
Trupu-i slăbit tremura de o bucurie atît de aprigă şi de sălbatică, 
încît parcă pusese pe fugă moartea, care-l pîndea în cocioaba 
aceea. Hoitul egoismului său monstruos ieşea din zdrenţe şi 
putreziciuni ca din întunericul groaznic al unui mormiînt. E cu 
neputinţă să spui cît de mult l-a minţit pe Jim atunci, cît de mult 
mă minţea pe mine acum ... şi Clt de mult se minţise singur 
totdeauna. Vanitatea joacă memoriei noastre farse sinistre, şi 
orice pasiune sinceră are nevoie de pretexte ca să trăiască. 
Stînd la poarta lumii celeilalte ca un cerşetor, el pălmuise lumea 
noastră, o scuipase în faţă, o fe1' proşcase cu un noian de 
sfidare şi revoltă, temeiul nelegiuitl! lor sale. îi doborise pe toţi: 
bărbaţi, femei, sălbatici, negustori-bandiţi, misionari. . . pînă şi 
pe jim . . . cine? Vita asta <ţ cerşetor! Eu nu-i invidiam acest 
triumf, in articiilo morţiş această iluzie aproape postumă de a fi 
strivit tot 

1 în pragul morţii (lat.). 

e rele lui. Pe cînd îi ascultam fanfaronadele, în pragul sub Picl* . 
sCîrboase şi respingătoare, nu mă puteam opri unei ta ^^ ^ 
hazul ce se făcuse pe timpul cînd era în să nu ^ boarea lui. 
Vreme de un an sau mai bine, cine nu toata spcorakia lui 


gentleman Brown, dînd tîrcoale zi de zi văzuse ^ ciucuri 
verzi pe fondul de azur şi cu un punct 

laja a”ă-!' + ' “asa misionaru”“ui * Qentleman Brown 

“unca vraja asupra tinerei romanţioase (care se săturase !f \ 
lelanezia), dînd misionarului speranţa unei convertiri 
bisnuite. Bietul om fusese auzit într-o zi exprimîndu-şi ne°tia «de 
a îndruma pe căpitanul Brown către o viaţă mai demnă...» îl 
îmbarca pe gentleman Brown, «pentru gloria eternă»,'spunea un 
vagabond şmecher, «ca să vadă şi cei de sus cum arată un 
căpitan de cursă lungă din Pacificul de vest». Şi tot el răpise o 
femeie pe moarte şi vărsase lacrimi peste cadavrul ei! 

— S-a purtat ca un băieţandru! povestea mereu, fără să se 
plictisească, secundul lui Brown din acea vreme. Şi al naibii să 
fiu dacă înţeleg ce-a găsit el de haz în asta! Domilor, cînd a 
adus-o pe bord, era ca şi plecată de pe lume; stătea lungită pe 
pătucu căpitanului, holbîndu-se în tavan cu ochii sticloşi. . . şi pe 
urmă a murit... un soi de friguri afurisite, bănuiesc. 

îmi aminteam de toate poveştile astea pe cînd muribundul, 
ştergîndu-şi cu o mînă lividă barba înciîlcită, îmi povestea, din 
patu-i care duhnea, cum izbutise să mi ţi-l ia pe ocolite, cu 
încetişorul sau pe nerăsuflate pe acel neprihănit, de nu-i 
ajungeai cu prăjina la nas. Adevărat că nu-l putuse speria, dar 
găsise o poartă larg deschisă ca să intre şi să-i zguduie sufletul 
lui de doi bani, să i-l întoarcă pe faţă şi pe dos, în fel Şi chip, „pe 
dumnezeul meu!" 

Capitolul XLII 

„La drept vorbind, eu nu cred că făcuse altceva decit să 
Privească prin poarta aceea larg deschisă. Părea să fi fost uluit e 
ceea ce văzuse, căci nu o dată şi-a întrerupt istorisirea ca să 
clame: 

~* Era cît pe-aci să-mi lunece printre degete! Nu izbuteam ma 
dumeresc: cine era omul ăsta? ... 

290 

291 

După ce şi-a pironit sălbatic ochii asupra mea, Bro” şi-a 
urmat povestirea cu un rînjet de mare bucurie. 

Mie, unul, convorbirea dintre cei doi, de la un mal 1 altul, îmi 
apare acum ca cel mai sîngeros soi de duel pe cai destinul l-a 
contemplat vreodată cu un ochi rece, cunoscîndu dinainte 
sfîrşitul. Nu, Brown n-a întors pe toate feţele suflet” lui Jim, dar 


sînt sigur că adîncul fiinţei acestuia, la care banditul nu putea 
ajunge, a fost silit să guste, din plin, amărăciune acelor 
momente. Aceştia erau emisarii cu care îl urmarea în refugiul 
său, lumea la care el renunţase. Oameni albi, veniţi de «acolo» 
unde el nu se mai credea vrednic să trăiascj Asta era tot ceea ce 
răzbea pînă la el: o ameninţare, o cutremu-rare, un pericol 
pentru strădaniile lui. Acest sentiment de tristeţe, pe jumătate 
îndiîriit, pe jumătate resemnat, care străbătea prin puţinele 
vorbe rostite cînd şi cînd de Jim, îl împie. dica pe Brown să 
descifreze caracterul celuilalt. Anumiți oameni iluştri îşi datoresc 
măreţia mai ales dibăciei de a detecta în cei pe care şi-i aleg 
drept unelte tocmai soiul de calităţi necesare activităţii lor; 
Brown, ca şi cum ar fi. fost cu adevărat mare, poseda darul 
satanic de a descoperi partea tare şi partea slabă la victimele 
lui. îşi dăduse seama, mi-a spus, că Jim nu era d.ntre oamenii pe 
care-i subjugi înjosindu-te în faţa lor, şi atunci a avut grijă să se 
înfăţişeze ca unul care înfruntă nenorocul, mustrarea şi ruina. 
Nu era mare crimă, sublinia el, să fi transportat cîteva arme prin 
contrabandă. în ce priveşte incursiunea lui în Patusan, cine avea 
dreptul să spună că nu se dusese acolo să cerşească mîncare? 
Afurisiţii de băştinaşi tăbăriseră asupra lui de pe amiîndouă 
malurile, fără să stea măcar de vorbă. Brown afirma aceasta cu 
mare neruşinare. căci, de fapt, energia lui Dain Waris înlăturase 
nenorociri cumplite; tilharul mi-a mărturisit chiar mie că, dindu- 
şi seatn' de importanţa oraşului, era hotărît în sinea lui să-i dea 
fot din toate părţile îndată ce ar fi pus piciorul pe mal şi si 
înceapă să împuşte, la rînd, tot ce ar fi văzut că mişcă, pentru a 
înnebuni şi îngrozi populaţia. Disproporţia forţelor era a(lt de 
mare, încît ăsta era singurul mijloc prin care şi-ar fi Putu! atinge 
scopul... îmi argumenta el, prins de un acces de tuse-Dar nu-i 
spusese asta lui Jim. Cît despre necazurile şi lipsutue îndurate, 
ele erau pe deplin reale; n-aveai decit să-i prive? hoarda. La un 
şuierat al său, toată banda se ridicase ia şi* P trunchiurile 
copacilor, pentru ca Jim să-i poată vedea bi^' 


292 
rivinţa indigenului ucis . . . era într-adevăr ucis... dar *n e 
r.îndea oare războiul, un război sîngeros? . . . lar omul “U'la 


fusese omorit în chip deschis, cu un glonte în plin piept, aC£ ca 
acel nenorocit, culcat acum sub apă. îi auziseră chi-nu ile 
agoniei vreme de şase ore, cu maţele găurite de alice! ? ice caz, 


nu era decit o viaţă pentru o viaţă. Şi toate acestea r wn le 
rostea cu oboseala şi nesăbuinţa unui om hăituit 

MI răshăituit de nenorociri, încît nu mai ştia încotro s-o apuce. 
Cînd l-a întrebat pe Jim, cu un fel de sinceritate brutală 

. ^sperată, dacă nu admitea şi el, chiar acum, «că atunci cînd e 
vorba să-ţi salvezi viaţa, în bezna nopţii, nu te mai gîndeşti să 
ştii cîţi pier. . . trei, treizeci sau trei sute .. .», a fost ca şi cînd un 
demon i-ar â suflat la ureche întrebarea. — L-am făcut să 
tresară, mi se lăuda Brown. N-a mai încercat să facă pe virtuosul 
cu mine. Stătea acolo fără să cricrtească, întunecat ca un cer 
sub furtună. . . privea în pămînt, nu la mine. ... 

Brown l-a mai întrebat pe Jim dacă n-avea nimic tulbure în viaţa 
lui, ca să se poarte aşa de neîndurător cu un om care încerca să 
iasă din nevoi omoritoare cu primele mijloace la îndemiînă. Şi 
aşa mai departe, aşa mai departe. .. Răzbea totodată în vorba-i 
grosolană o aluzie subtilă la sîngele lor comun, la experienţa lor 
comună; o insinuare odioasă de vinovăţie comună, de amintiri 
tainice care legau mintea şi inima lor... 

La sfîrşit Brown s-a aruncat cu burta la pămînt, urmărin-du-l pe 
Jim cu coada ochiului. lar Jim stătea pe mal, cugetînd Şi lovindu- 
şi piciorul cu o nuia. în preajmă, casele erau tăcute, de parcă o 
molimă ar fi stins orice suflare de viaţă; dar o mul-”.mede ochi 
se întorceau dinăuntru spre cei doi bărbaţi, cu nul yntre ei, cuo 
barcă albă eşuată şi trupul omului pe jumătate îngropat în 
nămol. Pe rîu, pirogile se mişcau iar încoace ?| “colo, căci 
Patusanul îşi recăpăta credinţa în stabilitatea stvtuţiilor 
pămiîntene o dată cu întoarcerea stăpînului alb. alul drept, 
terasele caselor, plutele legate de țărm, pînă şi operişurile 
colibelor de paie erau ticsite de oameni, care, mai eParte decit 
putea auzi urechea sau vedea ochiul, îşi îndreptau . virea spre 
movila ridicată dincolo de palatul rajahului. cuprinsul vastului 
cerc de păduri, tăiat în două locuri de Ira rîului, domnea liniştea. 
293 

— Făgăduieşti să părăsiţi coasta? a întrebat Jim. Brown şi-a 
ridicat mîna, apoi a lăsat-o în jos, ca şi 

fi spus că părăsea lupta, că accepta inevitabilul. 

— Şi că predaţi armele? urmă Jim. Brown s-a ridicat privindu-l 
crunt: 

— Să predăm armele? Numai cînd ăţi veni să le luaţi di mîinile 
noastre ţepene! Crezi că am înnebunit de frică ? Nu nul... 


Armele astea sînt tot ce am aici pe pămînt, cu zdrenl ţele din 
spinare şi cîteva puşti pe bord. Vreau să le vind pe toate la 
Madagascar, dacă oi mai ajunge vreodată pînă acolo cerşind, 
aşa, din navă-n navă. 

Jim nu i-a răspuns nimic. în cele din urmă a aruncat beţi-şorul pe 
care-l ţinea în mînă şi a murmurar, de parcă ar fi vorbit singur: 
— Nu ştiu dacă-mi stă în putere... 

— Nu ştii? ... Şi dumneata voiai adineauri să-ţi predau armele! 
Asta-i din cale-afară! ţipă Brown. la presupune că ţi s-ar făgădui 
dumitale un lucru şi că mi s-ar face mie altceva! Apoi a căutat 
să se stăpinească: Eu cred că-ţi stă în putere, şi dacă nu, la ce 
bun toată vorbăria asta? Pentru ce ai venit aici? Ca să-ţi mai 
treacă de urit? 

— Foarte bine! a zis brusc Jim, ridicîndu-şi capul după o tăcere 
lungă. Vi se va da trecerea liberă, sau o luptă dreaptă! şi 
învîrtindu-se pe călciie, s-a depărtat. 

Brown s-a ridicat numaidecit, dar n-a suit colina pînă ce nu l-a 
văzut pe Jim dispărînd printre primele case. Nu l-a mai văzut 
niciodată. La întoarcere, l-a întîlnit pe Cornelius, cobo-rînd 
încovoiat, cu capul între umeri. S-a oprit în faţa lui Brown. 

— Pentru ce nu l-ai omorît ? l-a întrebat cu glas acru, oţărit 

— Fiindcă aveam ceva mai bun de făcut! i-a răspuns Brown, 
rînjind ironic. 

— Nu se poate! Nu se poate ! a protestat Cornelius. Nu se 
poate! Am trăit atiţia ani aici. 

Brown l-a privit curios. Erau o mulţime de aspecte contra” 
dictorii în viaţa acestui ţinut; lucruri pe care n-o să le înţeleaga 
niciodată. Cornelius se furişa posomorit spre rîu. îşi parase3 noii 
lui prieteni; accepta şirul de întîmplări care-l dezamăgi1l cu o 
încăpăţinare cruntă, ce părea să-i smochinească şi mai m1" 
faţa-i gălbuie, cît pumnul. Cobora în vale aruncînd privi piezişe 
ici-colo şi fără să renunţe o clipă la ideea lui fixa. 

294 


D aici înainte întîmplările se precipită, fără oprire, părînd eă din 
inimile oamenilor ca dintr-un izvor sumbru, şi-l 

5LffIPe Jim *n mi”ocu” “or mai mu” Prin *chii lui Tamb' vede 
Qcfeţ fetei stătuseră deopotrivă pironiţi pe el, dar viaţa 

a prea îÎmP^^ă cu a ^u^» era m J°c pasiunea ei, uimirea 

£1 “niînia ei şi, mai presus de toate, groaza şi dragostea ei 


neier- 

e!' e La servitorul fidel, la fel de neînţelegător ca şi ceilalţi, 
W mai fidelitatea singură intră în joc; o fidelitate şi o încredere 
n jt je aprigă faţă de stăpînul alb, încît uimirea lui Tamb' Itam 
reduce la acceptarea tristă a unei înfrîngeri misterioase. El 

-are ochi decit pentru o singură fiinţă, şi-n toată zăpăceala fără 
de ieşire îşi respectă îndatoririle cu privire la pază, la ascultare, 
la grifă. 

Stăpînul său s-a întors de la întrevederea cu albul, mergînd în 
pas molcom, pe stradă, spre baricadă. Toată lumea se bucura 
să-l vadă înapoi, căci în timpul cît a lipsit, tuturora le fusese 
teamă nu numai că ar putea fi omorit, dar şi de ceea ce s-arti 
întîmplat pe urmă. Jim a intrat într-o casă unde se afla bătrînul 
Doramin şi a rămas acolo între patru ochi cu şeful bugis-ilor. Au 
discutat, fără îndoială, despre ceea ce trebuia făcut, dar nimeni 
n-a fost de faţă la întrevederea lor. Numai Tamb' Itam, care se 
ţinea cît putea mai aproape de uşă, l-a auzit pe stăpiînul alb 
spunînd: 

— Da. O să le fac tuturor cunoscut că asta e dorinţa mea; dar 
am vrut să vorbesc cu dumneata, Doramin, înainte să-i văd pe 
ceilalţi; cu dumneata singur, căci cunoşti inima mea la fel de 
bine cum o cunosc eu pe a dumitale şi cum îi cunosc dorinţa cea 
mai mare. Mai ştii că n-am alt gînd decit binele tuturor! 

Apoi, ridicînd perdeaua de la intrare, Jim a ieşit din casă, iar 
Tambi'ltam l-a zărit înăuntru pe bătrînul Doramin, şezînd 
nemişcat pe scaun, cu manile pe genunchi şi privirile lăsate j& 
pămînt. După aceasta şi-a urmat stăpiînul la fort, unde şefii uSis- 
ilor şi căpeteniile din Patusan fuseseră chemaţi pentru 
consfătuire. Tamb' ltam spera să se dea o luptă. « N-ar fi fost 
ceva, mi-a spus el cu părere de rău, decit cucerirea altei , ne!» 
Totuşi, în oraş se spera că, văzînd atiţia viteji gata lo Jf*' străinii 
hapsiîni se vor hotărî să se retragă. Plecarea - rar ^ f°st o mare 
fericire. Cînd lovitura de tun trasă din fort, Ce 203r" z^e*> ?i 
bătaia tobei mari vestiseră sosirea lui Jim, spaima 

Putea peste Patusan se şi risipise ca un val peste o stincă 

295 


lăsînd doar o spumă clocotitoare de neastimpăr, de curi0 tate şi 
de discuţii fără sfîrşit. Jumătate din oameni fuseseră sco' din 
locuinţele lor, în vederea apărării, şi stăteau acuma 0 stradă, pe 


malul stîng al rîului, îngrămădindu-se în jurul fortulif şi aşteptind 
dintr-un moment în altul să vadă pe ţărmul arnenij ţat casele lor 
în flăcări. Dorinţa tuturor era să se ajungă repe(j la o încheiere a 
situaţiei. Giuvaer avusese grijă să se împart merinde 
refugiaților. Nimeni nu ştia ce avea de gind să fac-stăpiînul alb. 
Unii ziceau că situaţia era mai îngrijorătoare decit în timpul 
războiului cu şeriful Aii; pe atunci mulţi nici nu se sinchiseau 
măcar; acum fiecare avea ceva de pierdut. Se urmărea cu 
interes mişcarea bărcilor de colo-colo între cele două părţi ale 
oraşului. Două vase de război bugis, ancorate în mijlocul rîului, 
stăteau de veghe; un fuior de fum urca din prova fiecăruia; 
oamenii îşi pregăteau miîncarea de orez, la prînz, cînd Jim 
trecuse rîul după întrevederile lui cu Brown şi Doramin şi intrase 
în fort prin poarta dinspre apă. Lumea se grămădea în jurul lui, 
în curte, încît abia îşi putuse croi drum spre casă. Nu-l văzuseră 
încă, deoarece sosise în timpul nopţii şi schimbase doar cîteva 
vorbe cu fata care-i ieşise în întimpinare la debarcader; plecase 
apoi îndată să se întilnească, pe malul celălalt, cu şefii şi 
purtătorii de arme. Mulțimea îl aclama. O bătrînă stîrni rîsul aşa 
cum se repezi înainte, ca o nebună, punîndu-i în vedere, cu glas 
dojenitor, ca nu cumva bandiții să pună mîna pe cei doi fii ai ei 
care erau pe lîngă Doramin. Mai mulţi dintre cei de faţă încercau 
s-o împingă îndărăt, dar ea se zbătea şi striga: 

— Daţi-mi drumul,  ce-nseamnă asta, mahomedanilor? 
Rideţi ca nişte nătărăi. .. Adică nu-s tilharii cruzi, şi sîngeroşi, şi 
lacomi de măcel? 

— Lăsaţi-o în pace! a poruncit Jim. Şi în tăcerea care a coborit 
deodată, el a vorbit încet: Toată lumea va fi în siguranță- 

A intrat în casă înainte ca suspinul de uşurare şi murmurele de 
satisfacţie să se fi stins. 

Nu încape îndoială că Jim se hotărise să-i lase lui Brown drum 
liber spre mare. Destinul său, răzvrătit, îi silea rnîi>a-Dar pentru 
prima dată trebuise să-şi afirme voinţa faţă de * împotrivire 
declarată. 

— Au fost discuţii mari, şi la început, stăpinul meu r>'a spus 
nimic, mi-a povestit Tamb' Itam. Pe urmă s-a înseraţi 

296 

ins iumînările pe masa lungă. Şefii stăteau de cele două a71 «+ 

şi doamna a rămas la dreapta stăpînului. P Qjnd a început să 
vorbească, împotrivirea neobişnuită a 1 rlalţi nâru s**'* 


întărească hotărîrea lui nestrămutată. Albii 

1 rlalţi p ce taU acum răspunsul său pe colină. Şeful lor 
vorbise pe 

Tmba naţiei lui, dezvelindu-i lucruri anevoie de explicat într-o Ită 
limbă. Erau nişte rătăcitori pe care suferinţa îi orbise: a jjjgi 
vedeau binele şi răul. Este adevărat că se pierduseră B 

| 

Bjeţi dar de ce să se piardă mai multe? Jim a declarat ascultă- 
torilor lui, căpeteniile reunite ale poporului, că avutul lor este 
avutul său, pierderile lor — pierderile sale, doliul lor — doliul 
său. A privit pe rînd la feţele lor grave şi atente şi le-a spus să-şi 
aducă aminte că luptaseră şi munciseră cot la cot. îi cunoşteau 
curajul... La aceste cuvinte, un murmur îl întrerupse. Şi se ştia 
că nu-i înşelase niciodată. Trăiau de atiţia ani împreună. lubea, 
cu dragoste adîncă, ţinutul şi pe cei care-l locuiau. Era gata să 
răspundă cu capul său pentru orice rău ar fi putut să se întîmple 
dacă li se va îngădui albilor bărboşi să se retragă. Erau desigur 
răufăcători, dar şi soarta fusese crudă cu ei. îi sfătuise el oare 
vreodată de rău ? Vorbele lui pricinuiseră vreodată durere 
poporului? El credea că era mai bine să-i lase pe albi şi pe cei 
care-i însoțeau să plece, dăruindu-le viaţa. Li s-ar face un dar de 
nimic. 

— Eu, unul, căruia i-aţi pus la încercare sinceritatea şi pe care l- 
aţi găsit totdeauna cinstit, vă cer să-i lăsaţi să plece. 

S-a întors apoi spre Doramin. Bătrînul nakhoda nu făcu nici o 
mişcare. 

— Dacă nu eşti de acord, reluă Jim, cheamă-l pe fiul dumi-tale şi 
prietenul meu, DainWaris, deoarece, în hotărîrea aceasta, eu nu 
voi merge în fruntea voastră." 

Capitolul XLIII 

ijTamb' Itam rămase ca lovit de trăsnet îndărătul scaunului Pe 
care şedea stăpiînul. 

declaraţia stîrnise o uimire de neînchipuit. 

~ “saţi-i să plece, căci ăsta e lucrul cel mai înţelept, şi, 

cite” ştiu, nu v-am înşelat niciodată, stărui Jim. rul «-u” *ară?i 
tăcere. în întunericul curţii se auzeau murmu- 

tfrabuşit şi tropăitul surd al unei gloate. Doramin şi-a ridicat 
297 

Į'l 

capul greoi şi a spus că nu se poate citi în inimi, cum nu Se 


poate atinge cerul cu mîna, dar ... el consimţea. Ceilalţi şj.a dat 
părerea rînd pe rînd: 

— E mai bine aşa. Lăsaţi-i să plece ... şi aşa mai departe 

Dar cei mai mulţi se mulţumeau să spună că « ei aveau 
încredere în tuan Jim». 

în această formulă simplă de încuviinţare a dorinţei ]Ul stătea 
toată greutatea situaţiei: credeau în lealitatea sa-, şi mărturia 
acestei credinţe îl făcea să se socotească drept egalul oamenilor 
fără pată, care nu ieşiseră niciodată din rinduri Vorba lui Stein: 
«Romantic! Romantic!» părea să râsune peste depărtările care 
nu-l vor mai reda niciodată acelei lunii nepăsătoare faţă de 
scăderile sau de meritele lui şi nici acelei afecţiuni calde şi 
devotate care-i refuză pomana lacrimilor acum, in clipa de 
durere copleşitoare şi despărţire pe veci. Din momentul în care 
adinca lealitate a ultimilor săi trei ani de viaţă a cîştigat victoria 
asupra ignoranței, fricii şi mîniei oamenilor, el nu-mi mai apare 
aşa cum l-am văzut ultima oară — un punct alb absorbind 
amurgul căzut asupra unui țărm negru şi a unei mări întunecate 
— ci mai mare, mai vrednic de milă în singurătatea sufletului 
său, rămas chiar pentru «ea», care-l iubea atit de mult, o taină 
cruntă, de nedezlegat. 

Desigur că Jim nu se îndoia de spusele lui Brown; nu «ivea 
motive să nesocotească o mărturisire a cărei veracitate părea 
întărită de o francheţe aspră, de un fel de sinceritate bărbă- 
tească: Brown acepta moralitatea şi consecinţele actelor sale. 
Dar Jim nu cunoştea egoismul aproape de neconceput al unui 
om care, văzindu-şi hotărîrile zădărnicite şi înfrînte, turbea:a de 
indignare şi mînie răzbunătoare, ca orice autocrat contra:is. Dar 
dacă nu se îndoia de vorbele lui Brown, lui Jim îi era totuşi 
teamă de cine ştie ce neînțelegere ivită pe neaşteptate şi care 
se putea sfirşi printr-o ciocnire sîingeroasă. De aceea, îndati ce 
şefii malaiezi plecară, el a rugat-o pe Giuvaer să-i dea ceva <ie 
mîncare, căci voia să iasă din fort ca să ia comanda în otaş” 
Cum fata încerca să protesteze, gîndind cît era de obosit, e' i-a 
răspuns că de s-ar întîmpla ceva, nu şi-ar ierta-o niciodată' — Eu 
răspund de viaţa fiecăruia de aici, i-a spus Jim. 

Era cam posomorit la început; fata l-a servit cu proprii, ei miini, 
luînd tacîmurile şi farfuriile din mîinile lui Tai»" Itam. (Serviciul 
de masă era un dar de la Stein.) Jim s-a ia 

298 


de la faţă şi i-a spus fetei că-i preda pentru încă o noapte 
Randamentul fortului 

c __j”is-adus somnul, rata mea, cita vreme oamenii noştri 
iot în pericol! i-a spus el. 

După aceea i-a mai declarat, glumind, că ea era bărbatul -el mai 
straşnic dintre toţi. 

—- Dacă Dain Waris şi cu tine aţi fi făcut ce aveati de gînd i 
faceţi, nici unul dintre aceşti bieţi oameni n-ar mai fi fost astăzi 
în viaţă. : 

— Sînt aşa de rai? a întrebat ea, aplecmdu-se peste 
scaunul lui. 

— Oamenii pot să facă uneori fapte rele fără să fie mult mai răi 
decit alţii, a răspuns el, după oarecare şovăială. 

Tamb' Itam şi-a urmat stăpînul pînă la debarcader, dincolo de 
fort. Noaptea era senină, dar fără lună; mijlocul rîului rămînea 
întunecat, în timp ce pe lîngă maluri apa răsfrîngea focuri după 
focuri, «ca într-o noapte de Ramadan», spunea Tamb' Itam. 
Pirogi înarmate lunecau în tăcere prin fişia de umbră sau 
pluteau ancorate, în jur cu plescăitul sonor al apei. în noaptea 
aceea, Tamb' Itam a avut mult de vislit în canoe şi apoi mult de 
mers în urma stăpînului: în sus şi-n jos, cu paşi mari pe stradă, 
pe unde ardeau focurile, înăuntru şi la marginile oraşului, unde 
cete de oameni stăteau de pază pe cîmp. Tuan Jim dădea 
ordine, şi oamenii îl ascultau. La urmă de tot s-au dus pe la 
reduta rajahului, ocupată în acea noapte de către un 
detaşament de oameni de-ai lui Jim. Bătrînul rajah fugise dis-de- 
dimineaţă cu cele mai multe dintre femeile lui într-o căsuţă lîngă 
un sat din junglă, pe malul unui afluent al rîului. Rămas în urmă, 
Kassim asistase la consfătuire, ca să explice, cu ifosele lui de 
hărnicie neobosită, pentru ce renunţase la diplomaţia din ajun. 
Fusese primit cu mare răceală, dar el 1?1 Păstra totuşi 
înfăţişarea domoală şi surizătoare, şi s-a arătat nespus de 
bucuros cînd Jim i-a spus răspicat că va ocupa, în noaptea 
aceea, reduta rajahului, cu oamenii lui. După încheierea 
consfătuirii, Kassim s-a dus ca să vorbească ba cu un şef, a cu 
altul, mărturisindu-le cu glas tare recunoştinţa pentru aPtul că 
avutul rajahului va fi ocrotit în absenţa stăpînului său. 

Către orele 10, oamenii lui Jim au pătruns înăuntru. Reduta 
rruna gura cotului de rîu, şi Jim socotea să rămînă acoloj , a 
plecarea lui Brown. Au aprins un foc mic dincoace 


“tăritura cu pari, pe limba de pămînt netedă şi acoperită 
299 


cu iarbă verde, unde Tamb' Itam a aşezat un scaun pentru 
stăpînul alb. Jim l-a sfătuit să încerce să doarmă put Tamb' Itam 
a luat o rogojină şi s-a lungit mai la o parte, 'a n-a putut închide 
ochii, deşi ştia că avea de făcut un dtu [ lung înainte de sfîrșitul 
nopţii. Stăpînul său se plimba în SII" şi-n jos în faţa focului, cu 
capul plecat şi mîinile la spate. pat. îi era tristă. De fiecare dată 
cînd se apropia, Tamb' Itam L prefăcea că doarme, ca să nu 
observe stăpînul că el îl privea în cele din urmă, Jim s-a oprit şi, 
aplecîndu-şi ochii spre celalalt a spus încet: 

— E timpul! 

Tamb' Itam s-a ridicat numaidecit şi s-a pregătit de drum 
Misiunea lui consta în a cobori rîul cu o oră sau mai mult 
înaintea bărcii lui Brown şi a transmite lui Dain "Waris ordinul 
formal şi definitiv de a-i lăsa pe albi să plece fără să-i hărţuiască 
Jim nu voia să încredinţeze altuia această misiune. înainte dt a 
pleca, Tamb' Itam i-a cerut, mai mult de formă (căci situaţia lui 
pe lîngă Jim era cunoscută de toţi), un semn de recunoaştere 
pentru solia ce avea de îndeplinit. 

— Pentru că sarcina e însemnată, lămuri el, şi pentru ci trebuie 
să duc chiar cuvintele tale, tuan. 

Stăpînul a scococit într-un buzunar, apoi în celălalt, şi în cele din 
urmă a scos de pe deget inelul de argint al lui Stein pe care-l 
purta aproape totdeauna, şi i l-a dat lui Tamb' ltam Cînd acesta 
a plecat să-şi împlinească misiunea, tabăra lui Browr de pe 
colină era încă în întuneric, afară de o licărire slabă strălucind 
între crengile unuia dintre copacii tăiaţi de albi. 

în faptul serii, Brown primise de la Jim o foaie de hirtit 
împăturită, pe care scria: «Veţi avea drumul liber. Pleca! de 
îndată ce barca va pluti pe fluxul de dimineaţă. Oameni voştri să 
ia seama. Desişurile de pe marurile rîului şi reduta d< la gura lui 
sînt ticsite de oameni înarmaţi. N-aţi avea sorţi o< kbîndă, dar 
nu-mi închipui că umblaţi după măcel.» 

Brown a citit aceste rînduri, a rupt foaia în tmc* tele şi, 
întorcîndu-se spre Cornelius, care o adusese, '' spus batjocoritor: 
— Adio, bunul meu prieten! 

Cornelius fusese în fort şi dăduse tircoale casei lui Y toată după- 
amiaza. Jim îl alesese să ducă biletul fiindcă f englezeşte, era 


cunoscut de Brown, aşa că nu risca prime)l" 

300 

e foc slobozit din hachiţele vreunui bandit, cum ar fi putut 

1 n malaiez, apropiindu-se pe întuneric. 

r rnelius a predat biletul şi a rămas acolo. Brown stătea 

faţa unui focşor; toţi ceilalţi se culcaseră. 

-- Aş putea să-ţi spun ceva care te-ar interesa, a mormăit 
rnelius, posac. ^ Brown nu-l lua in seama. 

— Nu l-ai omorît, a urmat celălalt, şi cu ce te-ai ales? Ai d putut 
căpăta bani de la rajah, başca jaful prin toate casele wjs-ilor! 
Cînd colo, ramaseşi lefter. 

— Mai bine tuleşte-o de-aici! a bombănit Brown, fără 
măcar să-l privească. E S 

Dar Cornelius s-a lăsat pe brinci imga el şi a început sa 
bodogănească la repezeală, atingîndu-i cînd şi cînd cotul. Cele 
auzite l-au făcut întîi pe Brown să se ridice şi să tragă o 
înjurătură. Cornelius îl informase doar despre oamenii înarmaţi 
ai lui Dain Waris, în josul rîului. în primul moment Brown se 
crezu vindut şi trădat, dar după o clipă de gîndire şi-a dat seama 
că nu putea fi vorba de trădare. N-a spus nimic, dar puţin după 
aceea Cornelius a observat pe un ton cu totul indiferent că mai 
era, în afară de braţul principal, un alt canal, bine cunoscut de 
el. 

— Lucru bun de ştiut, a încuviinţat Brown, ciulindu-şi urechile. 
lar Cornelius începu să-i înşire toate cîte se petreceau în oraş şi 
cîte fuseseră spuse în consiliu; trăncănea monoton, cu jumătate 
de gură, la urechea lui Brown, parcă s-ar ii ferit să trezească 
nişte oameni adormiţi. 

— El crede c-a făcut din mine un mieluşel, asta-i bună...a 
mormăit Brown încet. 

— Da. E un caraghios. Un puşti. A venit aici şi m-a jefuit! 
trăncănea mai departe Cornelius. Şi i-a făcut pe toţi să creadă m 
el. Dar dacă s-ar întîmpla ceva care i-ar face să nu-i mai dea 
crezare, atunci. .. unde ar ajunge, mă rog?... lar acest Dain 
aris, care v-aşteaptă acolo, jos, căpitane, el e omul care v-a S 
atRa*ci îmPotrivă de la sosirea voastră, ia pOWn mcePu a spune 
în treacăt că ar fi. mai bine să-l evite, r Cornelius stărui, la fel de 
indiferent şi visător, că el cunoştea mj» v* “inuit, destul de larg, 
aşa ca barca albilor să treacă “ătul taberei lui Waris. 

<)at ~~ “a trebui să nu s-audă şoaptă, a urmat el, parcă ar fi 


ascultare unui gînd ascuns, căci într-un loc trecem foarte 

301 

aproape de tabăra lui. . . foarte aproape. Ei sînt aşezaţi mal, cu 
vasele trase la țărm. 

— Las', că ştim noi să fim tăcuţi ca nişte umbre ! >jjc; grijă! l-a 
asigurat Brown. 

Cornelius ceru ca barca lui să fie pusă la remorcă, în ca- c-ar 
sluji de pilot. 

— Va trebui să mă întorc repede, a explicat el. 

Cu vreo două ceasuri înainte să se crape de ziuă, păzitorii 
dinafară trimiseră vorbă celor din redută că tilharii albi coborau 
spre barca lor. Cît ai clipi, toţi oamenii înarmaţi erau în start de 
alarmă, dintr-un capăt la celălalt al Patusanului, deşi malu. rile 
rîului rămîneau atît de liniştite, încît, fără focurile din cart se 
înălţau cînd şi cînd vilvătăi, oraşul ar fi părut că doarme ca în 
timp de pace. O ceața grea se lăsase jos, pe apă, răspîndind un 
fel de luminozitate prin care abia se zărea. Cînd barca lui Brown 
lunecă din cotul apei pentru a intra pe tiu, Jim stătea în picioare 
pe limba joasă de pămînt în faţa redutei rajahului, chiar în 
acelaşi punct iunde-şi pusese pentru întîia oară piciorul pe 
ţărmul Patusanului. 

Deodată, în zarea cenuşie s-a proiectat o umbră singuratică, 
masivă, şi totuşi scăpînd mereu ochiului. Un murmur surd de 
glasuri omeneşti venea dintr-acolo. De la cîrmă, Brown. auzi 
glasul calm al lui Jim: 

— Aveţi calea liberă. Aţi face bine să vă îndepărtați de maluri 
cît ţine ceața; de altfel, se va ridica curînd. 

— Da, o să vedem noi curînd limpede, a răspuns Brown. Cei 
treizeci sau patruzeci de oameni care stăteau cu arma îfl 

mină, dincolo de palisadă, îşi ţineau suflarea. Bugis-ul, pi°' 
prietarul bacului, pe cate l-am văzut pe veranda lui Stein şi care 
se afla printre ei, mi-a povestit că barca, trecînd foarte aproape 
de limba joasă de pămînt, păruse o clipă a creşte uriaş şt a se 
înălța pe deasupra cît un munte. 

— Dacă socotiți c-aveţi răgaz să aşteptaţi o zi pe coasta a strigat 
Jim, voi căuta să vă trimit ceva, un bou, dioscoree. * W ce voi 
putea. 

Umbra înainta mereu. 

— Da. Bine, a zis în ceaţă o voce surdă şi fără timbru. Nici unul 
din sumedenia de ascultători atenţi nu pricep” 


sensul acestor vorbe; şi Brown se făcu nevăzut, cu lui în barcă, 
asemeni unor spectre, fără cel mai mic 

302 

T tă cum, învăluit în ceaţă, Brown a părăsit Patusanul, cot 

cu Cornelius, în camera din spate a bărcii. 

la c”_ poate c-o să-ţi dea un bouleţ, a rînjit portughezul. Da, 
Un bou. Dioscoree. Le vei căpăta dacă el spune aşa! Căci 

e totdeauna adevărul! Mi-a furat tot ce aveam. Mi se 

SPUe mie că preferi un bou jigărit decît să prazi atitea casei 
Par __ fute sfătuiesc să-ţi ţii gura dacă nu vrei să te trezeşti 
ncat peste bord în afurisita asta de ceaţă! l-a ameninţat 
Brown. ae ce 70 A «, 

Barca părea nemişcata; nu se vedea nimic, nici măcar nul 
care pluteau, dar se simțeau stropii de apă împroşcînd şi 
stringindu-se şiroaie pe bărbi şi pe obraji. Era lugubru, îmi 
spunea Brown. Fiecare dintre ei s-ar fi. putut crede singur, într-o 
barcă în voia valurilor, obsedat de o oarecare vagă bănuială că 
în jur suspină şi murmură fantome. 

— Aruncat peste bord ? Nu mai spune ! a bombănit Cornelius 
arţăgos. Dar eu aş şti unde mă aflu. Am trăit atiţia ani pe-aici ! 
— Nu destui ca să vezi prin ceața asta, a răspuns Brown, 
lăsîndu-se pe spate şi cumpănindu-şi braţul deasupra cîrmei, 
fără de nici un folos. 

— Ba prea destul! a mormăit Cornelius. 

— Asta-i foarte folositor, a zis Brown. Pot adică fi. sigur c-o să 
găseşti pe bijbiite braţul dosnic de care mi-ai vorbit? 

Cornelius prinse a mormăi. 

— Eşti prea obosit ca să visleşti ? a întrebat el după o clipă de 
tăcere. 

— Nu, pentru Dumnezeu ! a ţipat deodată căpitanul. Haide, 
ramaţi, toată lumea! 

t Se auzi în ceaţă un zgomot mare, care se prefăcu peste puţin 
uitr-o sciîrţiitură regulată de visle invizibile în furcheţi şi-n 

)Un7. ŞtraPazanului invizibil. Altfel, nu se schimbase nimic, 
A^' “mPreŞcatura uşoară a cîrmei afundate, te-ai fi putut 
recle, îmi spunea Brown, într-o nacelă de balon, sus în nori. 
urma, Cornelius n-a mai deschis gura decit ca să ceară răs- 

—  sa'* g*lească cineva apa din piroga de la remorcă. încetul kj 
mcetul ceața se albise, devenind aproape luminoasă în faţa 5p 
I" “a stingă, Brown văzu o întunecime ca şi cum ar fi privit tr 


“noPţii, pusă pe fugă. Deodată, o creangă mare înfrunzită lini—- 
easuPta capului său, în timp ce o revărsare de ramuri 
lte se mlădiau uşor pe de lături, aproape de tot. 


308 
Fără să scoată o vorbă, Cornelius îi luă lui Brown din mînă..." 
Capitolul XLIV 


„Cred că n-au mai schimbat nici o vorbă. Barca nttas într-un 
canal îngust, lăturalnic, unde o împingeau lopeţile visle lor 
împlîntate în ţărmul sfărimicios. Şi era acolo o întunecime ca şi 
cum deasupra negurei care umplea cuprinsul pînă sus în virful 
copacilor, s-ar fi întins aripi mari, negre. Deasupra capului 
cădeau, din crengile aplecate, puhoi de picături man prin picla 
fumurie. La un miriit al lui Cornelius, Brown dădu poruncă să 
se încarce armele. 

— Vă dau prilej să le-o plătiţi înainte de spălăm putina, haită de 
schilozi ce sînteţi! a zis el bandei sale. Luaţi seama, nu cumva s- 
o scrîntiţi, cîinilor! .. . 

Vorbele fură primite cu mirîituri scurte. Cornelius se văicărea,” 
îngrijorat de soarta bărcii lui. 

între timp, Tambi'ltam străbătuse drumul ce-l avea de făcut. 
Ceaţa îl întîrziase puţin, dar el vislise vîrtos, rămînînd pe lîngă 
coasta de sud. Curînd, zorile se iviră ca o lumină palida într-un 
glob de sticlă pisată. De fiecare parte a rîului, pe țărmurile ca 
nişte pete uriaşe, se zăreau vag columnele trunchiurilot şi 
umbre de crengi răsucite. Ceaţa atirna încă deasă deasupra 
apei, dar veghea se păstra neclintită, căci îndată ce Tambi'ltam 
s-a apropiat de tabără, siluetele a doi oameni s-au şi desprins 
din abureala albă, o dată cu glasuri ce l-au întîmpinat gălăgios El 
a răspuns; o barcă s-a apropiat de pirogă, şi Tamb' Itam a 
schimbat veşti cu vislaşii, totul mergea bine; primejdia trecuse. 
Apoi oamenii din barcă au părăsit bordul pirogii, pierind încet- 
încet în ceaţă. Tamb' Itam şi-a urmat drumul, pînă cin* a auzit 
voci venind spre el peste ape şi a zărit, prin ceața can se ridica 
acum în vîrtejuri, scînteierile unei sumedenii de in'cl focuri 
aprinse pe o întindere nisipoasă, înconjurată de lăstari? şi 
trunchiuri înalte, subţiri. Era şi acolo un post de pază, căci s fost 
somat să oprească. El şi-a strigat numele, şi din două l°v1' turi 
de ramă, piroga îşi făcu vînt pînă la mal. Era o tabără rnare 
Oamenii se strîngeau grupuri-grupuri, vorbind pe şop”. abia 
treziţi din somn. în jur, firişoare subţiri de fum una1112. domol 


sub ceața albă. Pe pămînt, mici adăposturi f^' 

304 

pentru şefi. Puştile erau aşezate în piramide mici, pe |, înfipte 
una cîte una în nisip, se proţăpeau pe 

un aer important, Tamb' ltam ceru să fie dus î 


Dain Waris g p p 

înalt de bambus şi adăpostit sub un umbrar de bețe acoperi* 

cu rogojini. Dain Waris era treaz, şi un foc mare pilpiia li ă 

ă | iii Sil 

fuînduşi p, 

Dain Waris. îl găsi pe prietenul stăpînului alb culcat pe un I d 
bambus şi adăpostit sub un umbrar de bețe acope ri* cu rogj 

pp Wfl faţa adăpostului său, care părea un altar primitiv. 
Singurul ? al lui nakhoda Doramin răspunse cordial salutului lui 
Tamb' , rn jar Tamb' Itam începu prin a-i întinde inelul, chezăşie 
sincerității soliei sale. Sprijinit într-un cot, Dain Waris îl pofti -a 
vorbească şi să'i spună veştile. începînd cu formula hărăzită: 
«Veşti bune. ..», Tamb' Itam i-a transmis apoi vorbele 
luijim Ei _ 

Aşa cum plecau, cu mvoirea tuturor căpeteniilor, albii 
trebuiau să găsească trecere liberă pe rîu. Apoi, ca răspuns la 
cîteva întrebări, Tamb' Itam i-a raportat discuţiile ultimei 
consfătuiri. 

Dain Waris îl ascultă cu luare-aminte pînă la capăt, jucîndu-se cu 
inelul pe care l-a alunecat în cele din urmă pe arătătorul miinii 
drepte. După ce a aflat tot ce Tamb' Itam avea să-i spună, l-a 
concediat, poruncind să i se dea de mîncare şi adăpost. Ordinul 
de retragere pentru după-amiază a fost dat îndată. După 
aceasta, Dain Waris s-a lungit din nou, cu ochii deschişi, pe cînd 
servitorii lui personali îi pregăteau miîncarea pe foc, sporovăind 
cu Tamb' Itam, ca să afle de la el ultimele veşti din oraş. Soarele 
mistuia ceața. Dintr-un post de pază se veghea necontenit 
asupra braţului principal al rîului, unde se aştepta, dintr-un 
moment în altul, să se ivească ambarcaţia albilor. 

Atunci i-a venit timpul lui Brown să se răzbune pe o lume care, 
după douăzeci de ani de prigoană disperată şi dispreţuitoare, Ji 
refuza tributul unui oarecare succes tiîlhăresc. Era un act de 
cruzime rece, a cărui amintire îl mîngiia pe patul de moarte ca o 
sfidare supremă. 


K -^"a debarcat Pe furiş oamenii pe coasta insulei opusă 
ljberei bugis-ilor şi i-a condus spre ţărmul celălalt. După o 

lerare scurtă, dar tăcută, Cornelius, care încercase s-o şteargă 
j- ^pnientul debarcării, s-a resemnat să arate drumul prin 

Ja ^Şul rărit al pădurii. Aşa cum îşi ţinea mîinile ciolănoase 

cînd a^e>» own* “e înşfăcase în pumnu-i uriaş, îmboldindu-l 
?i cînd cu cîte un ghiont zdravăn. Cornelius rămînea însă 

305 

T 

mut ca un peşte, abject, dar credincios planului său, a cât, 
împlinire apropiată o întrezărea ca-n vis. La marginea petiCui ! 
de pădure, oamenii lui Brown s-au împrăştiat, pitiţi în desiş:,' şi 
au aşteptat. Tabăra se deschidea de la un capăt la altul | faţa 
lor, şi nimeni nu privea înspre ei. Nimănui nu i-ar fi j, prin gînd 
că albii ar fi putut cunoaşte canalul îngust care trece pe la 
spatele insulei. Cînd socoti că momentul sosise, Bro”» a răcnit: 
« Foc!», şi patrusprezece împuşcături s-au slobcw ca una 
singură. 

Totul a fost atît de neaşteptat, îmi povestea Tamb' ItaiB încît, în 
afară de cei căzuţi morţi sau răniţi, nici un bugis ^ făcut nici o 
mişcare o bună bucată de vreme după prima des-cârcătură. 
Apoi unul dintre ei a strigat, şi strigătul a părut să dezlănţuie din 
toate gitlejurile un urlet de uimire şi de groază. O panică nebună 
împingea gloata care gonea şi vălurea de colo-colo de-a lungul 
malului ca o ciurdă de vite înfricoşată de apă Cîţiva au sărit în 
rîu, dar cei mai mulţi s-au aruncat în apă numai după ultima 
descărcătură. De trei ori bandiții au tras în grămadă, pe cînd 
singur, în frunte, Brown înjura şi urla: 

— Jos ! Ochiţi jos! 

Tamb 'ltam mi-a spus că el înţelesese de la prima salvă tot ce se 
întîmplase. Deşi nu fusese atins, s-a lungit jos ca mort, ţinin-du- 
şi totuşi ochii deschişi. La primele focuri de armă, Dain Waţii a 
sărit din culcuş şi a alergat pe malul descoperit, la timp pentru a 
primi în frunte un glonte la a doua descărcătură. Tambi'ltam l-a 
văzut întinzîndu-şi larg braţele înainte să cadă. Atunci mi-a spus 
el, numai atunci s-a simţit cuprins de o spaimă nebună 

lar albii s-au retras aşa cum veniseră ... la fel de nevăzuţi 

lată cum se răfuise Brown cu soarta potrivnică. Notaţi că în chiar 
acest atentat groaznic există o superioritate, ca cea a omului 
care-şi impune dreptul (în înţelesul abstract al cuvînt» lui), sub 


învelişul dorințelor obişnuite. Nu e vorba de un ntf' sacru banal 
şi perfid; era o lecţie, o plată, izbucnirea unei trăsături ascunse 
şi cumplite a firii noastre omeneşti, care, mă tem nu e chiar atit 
de ascunsă pe cît ne-ar plăcea să credem. 

Pe urmă albii au plecat, fără ca Tamb' Itam să-i ii Putut vedea, 
pierind, pare-se, pentru totdeauna din ochii oamenil*f chiar 
scunerul a dispărut, la fel ca atitea lucruri furate. D*f se spune 
că, după o lună, o barcă albă fusese pescuită în Indian de către 
un vapor de comerţ. înăuntru, doi i scheletici, descărnaţi, 
galbeni, cu ochi sticloşi, recunoşti 

306 

a unui al treilea, care declara că se numeşte Brown. autrrl i 
ce se îndrepta, după spusele lui, spre sud, cu o încărcu-“Cl”de 
zahăr de Java, se scufundase sub picioarele lor din pri- ej 
spărturi păcătoase. El şi cei doi tovarăşi ai lui erau rii 
supraviețuitori dintr-un echipaj de şase oameni. Cei S -u murit 
pe bordul vasului care-i salvase. Brown a trăit 34 pot vedea cu 
ochii şi să aduc mărturie că-şi jucase rolul 

pînă la capăt. P 

Se pare însă ca, in fuga lor, tiiharn uitaseră sa taie remorca b" ii 
lui Cornelius. Cît despre Cornelius personal, Brown îl 1'sase s-o 
tulească, la începutul salvelor, cu o lovitură de picior drept 
binecuviîntare de adio. Ridicîndu-se dintre morţi, Tamb' Itam l-a 
văzut, printre cadavre şi focurile care se stingeau, pe 
Nazarinean fugind în sus şi-n jos, de-a lungul malului. Deodată s- 
a năpustit spre țărm, încercînd din răsputeri să împingă în apă 
una din bărcile bugis-ilor. 

— Apoi, cînd m-a văzut, a urmat Tamb' ltam, a rămas în 
picioare, scărpinîndu-se în cap. 

— Ce s-a întîmplat cu el? am întrebat. 

Tamb' ltam m-a privit în faţă şi a făcut un gest elocvent cu 
braţul drept. 

— De două ori l-am lovit, titan, a zis el. Cînd m-a văzut că mă 
apropii, s-a aruncat năprasnic la pămînt şi a dat din picioare, 
ţipînd cît îl ţinea gura. Cloncănea ca o găină speriată, pînă a 
simţit vîrful suliţei. Pe urmă a tăcut milc, holbîndu-se la mine, în 
timp ce viaţa i se scurgea din ochi. 

O dată treaba făcută, Tambiltam n-a mai zăbovit. Simţea nevoia 
să ajungă cel dintii la fort cu veştile cumplite. Erau, fireşte, 
numeroşi supraviețuitori ai trupei lui Dain Waris; dar m panica 


lor nebună, unii trecuseră rîul înot, alţii se înfundaseră în 
desişuri. De fapt, ei nu ştiau cine le dăduse lovitura, daca n- 
aveau să vină şi alţi bandiți albi sau dacă nu puseseră stapiînire 
pe tot ţinutul. Se credeau victimele unei uriaşe trădări S1 sortiţi 
pieirii. Se spune că unele grupări restrînse nu s-au ratat decit 
după trei zile încheiate. Totuşi, unii au încercat !a nurnaidecit 
drumul Patusanului, între alţii, vislaşii uneia în rC ^e care, 
patrulînd în dimineaţa aceea rîul, se găseau j aProPierea 
taberei în momentul atacului. E adevărat că ei ţja Puseră a sări 
peste bord, ca să ajungă înot pe malul opus, î^ ?'auA întors 
după aceea la pirogă şi au urcat rîul cu sufletul mmtat. Tamb' 
ltam le-o luase înainte cu un ceas." 

307 

f 


Capitolul XLV 

„Cînd Tamb' Itam, vislind nebunește, a ajuns in oraşului, 
femeile, bulucite pe terasa din faţa caselor, ş întoarcerea micii 
flotile a lui Dain Waris. Oraşul era în toare; ici-colo, bărbaţi, mai 
avînd încă sulițe sau puşti în ^y se mişcau sau stăteau în 
grupuri pe mal. Prăvăliile chinejilOr ^ deschiseseră devreme; 
dar piaţa era goală, şi o santine]-£ de veghe încă la colţul 
fortului, văzîndu-l pe Tamb' Itaitl ' vestit celor dinăuntrul 
meterezei sosirea lui. Poarta era deschis-larg. Tamb' Itam sări 
pe mal şi se repezi înăuntru. întîia pet soană pe care a întiîlnit-o 
a fost tînăra femeie, care ieşea din casă 

Cu părul vilvoi, gifiind, cu buzele tremurînde şi ochii rătăciţi, 
Tambi'ltam a rămas o clipă mut în faţa ei, ca şi cum o vrajă i-ar fi 
pecetluit gura. Apoi a izbucnit năvalnic: 

— L-au omorît pe Dain Waris şi au mai căzut o mulime! Ea şi-a 
fnt mîinile, şi primele ei vorbe au fost: 

— închideţi porţile! 

Cei mai mulţi din garnizoană se întorseseră de la casele lor, dar 
Tamb' Itam s-a repezit spre cei cărora le venea rîndul sa facă de 
gardă. Fata stătea în mijlocul curţii, pe cînd ceilalţi plecau care 
încotro. 

— Doramin! a strigat ea disperată în momentul cînd Tamb' Itam 
trecea prin faţa ei. 

Cînd s-a întors iar, Tamb' Itam a răspuns prompt gindului ei: 


— Dai Dar noi avem tot praful de puşcă din Patusan! Fata l-a 
apucat de braţ şi arătîndu-i casa: 

— Du'te şi cheamă!!! a murmurat tremurînd. 

Tamb' Itam a urcat scările în fuga mare. Stăpînul alb dormea- 
— Eu sînt, Tambi'ltam, a strigat el din pragul uşii, cu veşti care 
nu pot să aştepte! 

L-a văzut pe Jim întorcîndu-se pe pernă şi deschizindiH1 ochii; 
atunci a izbucnit deodată: 

— Zi nenorocită, tuan | Zi blestemată! 

Stăpînul s-a ridicat într-un cot ca să-l asculte, aşa cum tJ£U5i şi 
Dain Waris. lar Tamb' Itam îşi începu povestirea, silinaui'f ca 
vorbele lui să aibă o noimă. îi spunea panglima lui DalD Waris şi 
povestea: 

— Panglima a poruncit şefului luntraşilor săi: « Daţi c&° de 
mîncare lui Tambiltam...» 

308 

tgpîxiul alb a coborit din pat şi l-a privit cu chipul atît ! ;tj încît lui 
i s-au oprit cuvintele în gît. ^ r Vorbeşte limpede! a strigat Jim. 
A murit? 

"~ Domnul să-ţi dea viaţă lungă! a răspuns Tamb' Itam. 

f t trădare groaznică. Panglima a fugit afară la primele Muşcături 
şi a căzut...1 ^tăpînul s-a dus la fereastră şi a deschis oblonul 
cu o lovi- 

t de pumn. în odaie s-a făcut lumină. Apoi a început să-i 
^uraorjme cu glas liniştit, dar răspicat, să adune o flotilă de ft 
E pentru urmărirea fugarilor; să dea de ştire şefului cutare 
utare şi să trimită mesageri. Şi în timp ce vorbea, stătea 'olecat 
pe marginea patului, legindu-şi în grabă şireturile ghetelor. 
Deodată şi-a ridicat privirea: 

— De ce stai aici ? a strigat el roşu la faţă. Nu pierde vremea ! 
Tamb'ltam nu se clintea. 

— lartă-mă, tuan, dar. . . dar... a prins el a se bilbii. 

— Ce este ? a strigat stăpiînul tare de tot, privind crunt şi 
aplecîndu-se înainte, cu amîndouă mîinile crispate pe marginea 
patului. 

— Nu e sănătos pentru servitorul tău să dea ochii cu oamenii, a 
răspuns Tamb'ltam după un moment de şovăială. 

Şi atunci Jim a înţeles. El părăsise o lume dintr-o pricină de 
nimic, pentru un gest nestăpinit, iar acum, cealaltă lume, opera 
propriilor sale miini, cădea prăbuşită peste el. Nu era sănătos 


pentru servitorul lui să iasă în mijlocul propriilor săi oameni! îmi 
vine a crede că în clipa asta s-a şi hotărit să înfrunte dezastrul în 
singurul fel în care i se părea cu putinţă a-l înfrunta; tot ce ştiu 
este că a ieşit din cameră fără să spună o vorbă şi s-a aşezat la 
masa lungă unde obişnuia să rînduiască gurile lumii sale, 
proclamînd în flecare zi adevărul, care sălaşluia neîndoios în 
inima lui. Puterile întunecate n-o să-i ture a doua oară tihna ! 
Şedea ca o statuie de piatră. Tambi'ltam ii sugeră cu tot 
respectul ideea unei pregătiri pentru apărare. at care J'm ° 
iubea s-a apropiat de el şi i-a vorbit, dar el 

| 

su 

e r^ re J'm ° iubea sa apropiat de el şi ia vorbit, dar el "a 
“Cut un semn cu mîna, iar ea s-a îngrozit de acel gest mut £ e 
implora tăcere. A ieşit pe verandă şi s-a aşezat pe prag, P^nt 
£ 

| P^ntru a-ş lOr dinafară. 

a-şi apăra prietenul, cu trupul ei, împotriva pericole- ă 


?^ *'au trecut prin cap ... Ce amintiri? Cine poate - Totul se 
prăbuşise, iar el, care o singură dată fusese 


309 
necredincios faţă de lealitatea lui, pierduse din nou încrede 
tuturor. Atunci bănuiesc eu că încercase să scrie ... cuiva ^ Dar 


a renunţat. Singurătatea se închidea asupra lui. Oarne W îi 
încredinţaseră vieţile lor. .. numai pentru asta; şi, totu îl aşa 
cum spusese, ei nu vor putea niciodată . . . dar niciodjS să-l 
înţeleagă! 

Cei de afară nu-l auzeau făcînd nici cel mai mic zgomot Tirziu, 
spre seară, s-a arătat în uşă şi l-a chemat pe Tamb' ltatn' 

— Ei? a întrebat el. 

— E jale mare. Şi mînie mare, a răspuns malaiezul. Jim şi-a 
ridicat ochii spre el: 

— Aşa ştii tu? a murmurat el. 

— Da, tuan, a spus Tamb' Itam. Servitorul tău ştie, şi 
porţile sînt închise. Trebuie să luptăm. 

— Să luptăm? Pentru ce? a întrebat Jim. 

— Pentru vieţile noastre! 

— Eu nu mai am viaţă ! 

Tamb' ltam a auzit la uşă un strigăt al fetei. 


— Cine ştie ? a urmat el. Cu îndrăzneală şi viclenie s-at putea să 
scăpăm. S-a aciuat şi mare spaimă în inimile oamenilor. 

Apoi, Tambi'ltam a ieşit şi, cu gîndul la corăbii şi la marea 
deschisă, l-a lăsat pejJim, împreună cu fata. 

N-am inimă să depăn aici tot ce mi-a dat ea să înţeleg din lupta 
dusă vreme de o oră şi mai bine împotriva lui, ca să-şi salveze 
fericirea. Dacă el avea sau nu vreo speranţă ... la ce se aştepta, 
ce îşi imagina, este cu neputinţă de spus; era de neclintit şi, în 
singurătatea şi încăpăţinarea-i tot mai mare, sufletul părea că i 
se ridică deasupra ruinelor existenţei lui. Ea îi striga la ureche: 
— Luptă! 

Nu-l putea înţelege. 

Dar el nu mai avea pentru ce să lupte.' îşi pusese în gin" să-şi 
arate puterea pe altă cale şi să-şi învingă destinul hai*l-S-a dus 
în curte, iar ea, în spatele lui, cu părul despletit, înnebu' nită, 
fără suflare, a ieşit poticnindu-se şi încercînd să-i taie cal* 

— Deschideţi porţile ! a poruncit el. 

După aceea, întorcîndu-se spre oamenii care mai rini<ise' seră 
în curte, le-a dat învoire să se întoarcă la casele lor. 

— Pentru cît timp, tuan ? a întrebat sfios unul dintre e1' 

— Pentru toată viaţa, a răspuns el posomorit. 

310 

n mare tăcere căzuse asupra oraşului după iureşul de vaiete œ | 
nii care trecuse peste rîu, ca o vijelie stîrnită dintr-un hău şi 
'ejurere. Zvonuri cutreierau în şoaptă, umplînd inimile de ^6 
'mă şi îndoieli cumplite. Bandiţii aveau să se întoarcă pe un sPa 
fflare, cu încă mulţi de-ai lor, şi n-o să mai scape nimeni în S aS 
ţinutul! O impresie de nesiguranţă totală cuprinsese toate 
tO'ritele, ca în timpul unui cutremur de pămînt; oamenii îşi ^ 
temerile privindu-se unul pe altul, parcă i-ar fi urmărit 

O piază-rea. 

Soarele apunea deasupra pădurilor cînd a fost adus trupul lui 
Dain Waris la cdmf>ong-ul lui Doramin. Patru oameni duceau 
cadavrul, pios acoperit cu un linţoliu alb, pe care bătrîina mamă 
îl trimisese pentru întoarcerea fiului său. L-au depus la picioa- 
rele lui Doramin, şi bătrînul a rămas neclintit timp îndelungat, cu 
ochii plecaţi în jos, cu cîte o mînă pe flecare genunchi. Cren-aile 
palmierilor se legănau molcom, şi frunzişul pomilor fructiferi 
foşnea deasupra capului său. înarmaţi din cap pînă-n picioare, 
toţi oamenii din trib erau acolo pînă la unul, cînd bătrînul 


nakhoda şi-a ridicat, în cele din urmă, ochii. l-a plimbat apoi 
încet asupra mulţimii, ca şi cum ar fi căutat pe unul care lipsea. 
Bărbia i-a căzut iar în piept. Şoaptele celor de faţă se amestecau 
în freamătul uşor al frunzelor. 

Malaiezul care adusese fata şi pe Tamb'ltam la Samarang era şi 
el acolo. Nu atît de miînios precum, alţii, mi-a mărturisit, dar 
pătruns de groază şi uimire mare faţă de nesiguranța năpras- 
nică a destinului omenesc, plutind deasupra capetelor ca un nor 
purtător de trăsnet. Cînd, la un semn al lui Doramin, corpul lui 
Dain Waris a fost descoperit, acela pe care ei îl numeau adesea 
« prietenul stăpînului alb» apăru neschimbat, cu pleoapele 
întredeschise, gata, parcă, să se deştepte. Doramin s-a mai 
aplecat puţin, ca un om care caută un lucru căzut la pămînt. 
Ochii lui cercetau cadavrul din cap pînă la picioare, ca să gă- 
sească rana, poate. Era mică de tot, în mijlocul frunţii; şi nimeni 
*j-a scos o vorbă cînd unul din cei de faţă s-a aplecat şi a scos 
j*e_ Pe mîna rece şi înţepenită inelul de argint; i l-a întins, tăcut, 
Ul ““ramin. Dar un murmur de spaimă şi de groară trecu prin 
ultime la vederea acelui talisman. Bătrînul nakhoda îl privi ung- 
apo” scoase deodată un răcnet sălbatic, din adîncul piep-Ul> 
un geamăt cumplit de durere şi miînie, ca răgetul unui taur 

lt;j umplînd de teamă inimile oamenilor, atît de năprasnică 
TOinia şi durerea ce se desprindeau, fără să se audă cuvinte. 
311 

Pe urmă s-a aşternut adîncă tăcere, în timp ce patru oai” au 
ridicat corpul neînsufleţit. L-au depus sub un copac, şi, Cu vaiet 
prelung toate femeile casei au şi început să jelească de ' dată 
într-un glas; boceau cu vaiete ascuţite; soarele scăpat.." printre 
tînguirile asurzitoare răzbea cînd şi cînd cîntarea mon0' tonă a 
doi bătrîni recitind din Coran. 

în timpul acesta, Jim, rezemat de afetul unui tun, con.terrm]a 
riul, cu spatele întors spre locuinţa lui; iar fata, în pragul uşij 
gifiind de parcă ar fi alergat pînă atunci, îl privea din celălalt 
capăt al curţii. Tambi'ltam stătea la cîţiva paşi de stăpiîn, aştep! 
tind răbdător să vadă ce se va întîmpla. Deodată, Jim, care 
părea dus pe gînduri, s-a întors spre el zicînd: 

— S-a isprăvit cu toate astea! 

— Tuan ? a spus Tambiltam înaintînd sprinten. 

Nu ştia ce voia să spună stăpînul alb, dar de îndată ce Jim făcu o 
mişcare, fata s-a tîrît şi ea de-a curmezişul curţii. Nici unul dintre 


ai casei nu era atunci de faţă. Fata se cam clătina, şi la 
jumătatea drumului l-a strigat pe Jim, care părea să contemple 
din nou rîul. El s-a întors, rezemîndu-şi spinarea de tun, 

— Vrei să lupţi ? a întrebat ea. 

— N-am de ce să lupt, a răspuns el, nu e nimic pierdut, Rostind 
aceasta, a făcut un pas spre fată. 

— Vrei să fugi? a întrebat ea din nou. 

— Nu există nici o scăpare, a răspuns el, oprindu-se brusc. Fata 
stătea şi ea nemişcată şi tăcută, cu ochii pironiţi pe el. 

— Vrei să pleci? a rostit ea încet. El şi-a plecat capul. 

— Ah, a ţipat ea, scrutîndu-l cu privirea, eşti sau nebun, sau 
prefăcut! Ţii minte noaptea cînd te imploram să mă părăseşti şi- 
mi spuneai că nu poţi ? Că e cu neputinţă ?... Cu neputinţă .'... 
Ţii minte că mi-ai spus că n-ai să mă părăseşti niciodată? Pentru 
ce? Pentru ce? Nu ţi-am cerut făgăduieli! Mi-ai făgăduit, fără 
să'ţi cer eu ... Adu-ţi aminte! 

— Ajunge, biată fetiţă, i-a spus el. N-aş merita să mă păstrezi ! 
Tamb' ltam mi-a povestit că, în timp ce vorbeau, ea s-a pornit 
pe un ris fără noimă, parcă n-ar mai fi fost în minţile ei-Stăpînul 
şi-a luat capul în miini. Era îmbrăcat în hainele lui obişnuite, dar 
fără pălărie pe cap. Ea s-a oprit brusc din ris. 

— Pentru ultima oră, a urmat amenințătoare, vrei sau nil vrei să 
te aperi? 

312 

nu mă poate atinge! a stăruit el într-o ultimă e'd-e superb 
egoism. T mb'ltam a văzut-o cînd s-a aplecat înainte şi, 
deschizîn-braţele, s-a repezit spre Jim. Stătea atîrnată de gitul 
lui. am să te ţin! striga ea. Aşa!...Eştialmeu!... 

a] meul!..... a 

A izbucnit apoi in hohote de piins pe umărul lui. 

peste Patusan cerul se întindea imens şi sîngeriu, cu dire Ħ°j ce 
curgeau ca dintr-o vină deschisă. Un soare uriaş, pur-iu se 
cuibărea între creştetele* copacilor, pe cînd pădurea fu" 
dedesubt, o înfăţişare cernită, sinistră. 

Tamb ' Itam zice că şi bolta cerurilor era în seara aceea 
crîncenă, furioasă. Eu, unul, îl cred, ştiind că în chiar ziua aceea 
un ciclon trecuse la mai puţin de şaizeci de mile de coastă, deşi 
nu se simţise acolo decît o uşoară mişcare în atmosferă. 
Deodată Tamb' Itam l-a văzut pe Jim apucînd braţele fetei şi 
încercînd să-i descleşteze mîinile. Era atîrnată de gitul lui, cu 


capul răsturnat pe spate; părul îi atingea pămîntul. 

— Vino încoace! i-a strigat Jim, iar Tambi'ltam a sărit să ajute 
stăpînului. 

ha desfăcut cu greu degetele. Jim s-a aplecat asupra ei, i-a privit 
lung faţa, apoi s-a repezit în goană spre debarcader. Tambi'ltam 
l-a urmat, dar, întorcîndu-şi capul, a văzut că fata se ridicase. 
încercase să fugă cîţiva paşi după el, apoi a căzut greoi în 
genunchi. 

— Tuan! Tuan! a strigat Tambiltam. Uită-te înapoi!” 
Dar Jim sărise într-o barcă; era în picioare, cu o vislă în 

mînă. Nu s-a uitat îndărăt. Tambi'ltam abia avusese vreme să se 
caţăre în urma lui, pe cînd piroga o şi pornea la vale. Fata mai 
era încă în genunchi, cu mîinile împreunate, la poarta redutei. A 
rămas aşa cîtva timp, în atitudinea aceea rugătoare, mainte de 
a se ridica. 

~ Eşti un prefăcut! i-a strigat lui Jim. ~" lartă-mă, i-a răspuns el. 
~ Niciodată ! Niciodată ! . . . Niciodată ! .. . oocotind 
necuviincios să stea jos în vreme ce stăpînul alb ce]"pi 

rnk'Jtam i-a luat visla din miini. Cînd au atins malul i-a interzis 
să-l însoţească mai departe; dar Tamb' urmat totuşi de la 
distantă, urcînd panta ce ducea la | lui Doramin. 

jt j> 

313 


începea să se înnopteze. Torţe scînteiau ici-colo. Cei Ca îe 
ieşeau în cale păreau cuprinși de groază şi se dădeau repe” lao 
parte ca să-l lase pe Jim să treacă. Gemetele femeilor cob e rau 
de sus, de pe povirniş. Curtea era plină de bugis înarmat" 
împreună cu servitorii lor, şi de locuitori ai oraşului. 

Nu ştiu ce rost avea asemenea adunare. Erau oare pregătvt de 
război, de răzbunare, sau cu scop să respingă vreo invazle 
amenințătoare? Au trecut multe zile pînă cînd băştinaşii au 
încetat să mai vegheze, cutremuraţi la gîndul întoarcerii albilor 
bărboşi, cu haine în zdrenţe, şi ale căror adevărate relaţii cu 
stăpînul alb au rămas totdeauna o taină pentru ei. Chiar pentru 
aceste făpturi simple, sărmanul Jim rămîne un semn de 
întrebate, 

Singur, imens şi deznădăjduit, Doramin şedea în jilţ, cu cele 
două pistoale pe genunchi, în faţa mulţimii înarmate. Cînd Jim a 
apărut, s-a auzit o exclamaţie, şi toate capetele s-au întots dintr- 


o dată; toţi s-au dat la o parte, în dreapta şi-n stingă, iarela 
înaintat prin hăţişul unor priviri piezişe. în urma lui, şoapte, 
murmure . .. 

— El e capul relelor . . . Făcea farmece ... Şi... poate că Jim îi 
auzea! 

îndată ce s-a arătat în cercul de lumină al torţelor, tînguirile 
femeilor au şi încetat. Doramin nu şi-a ridicat capul, iar Jim a 
rămas o clipă tăcut în faţa lui. Apoi, privind spre stingă, s-a 
îndreptat într-acolo cu paşi măsuraţi. Mama lui Dain Waris era 
prosternată la capul cadavrului; părul cărunt, despletit, îi 
acoperea faţa. Jim a înaintat încet, şi-a privit prietenul mort, a 
ridicat giulgiul, apoi l-a lăsat iar să cadă, fără nici un cuvint. S-a 
întors iarăşi încet spre Doramin. 

— A venit! A venit! ... se auzea pe buzele tuturor, ca un murmur 
care-i însoțea paşii. 

— A luat toată răspunderea asupra lui! a strigat un gi'as în gura 
mare. 

Jim l-a auzit şi s-a întors spre mulţime: 

— Da, asupra mea! 

Cîţiva s-au dat înapoi. Jim aşteptă cîteva clipe în faţa 1*' 
Doramin, apoi spuse blajin: 

— Am venit îndurerat. Şi a aşteptat iar. Am venit; pregăt' şi fără 
arme, repetă el. 

Greoi în mişcări, bătrînul îşi aplecă fruntea mare, ca un v* sub 
jug, şi făcu o sforţare să se ridice, apucîndu-şi pistoa'e de pe 
genunchi. Din git îi ieşeau sunete surde, sugrurfla 

314 

 

ti, în timp ce doi slujitori îl sprijineau din spate. ne°|IUf pe^care-l 
lăsase să cadă în poale se rostogoli la picioarele lhului, Pe cmc” 
e^'s^manul Jim, îşi apleca ochii asupra talis- 

nului care-i deschisese calea gloriei, a dragostei, a victoriei W° 
cuprinsul cetăţii de păduri cu ciucuri de spumă albă, în orinsul 
coastei ce apare, la asfinţitul soarelui, drept însăşi fortăreaţa 
nopţii. Și 

Străduindu-se sa se ţină pe picioare, Uoramin alcătuia, 

cei doi slujitori ai lui, un grup tremurător şi şovăielnic; ochii lui 
mici aveau o căutătură sălbatică, de durere nebună, cu sclipiri 
de fiară turbată, care nu scăpa privirii celor de faţă; şi atunci, în 
timp ce Jim stătea în faţa lui, ţeapăn şi cu capul gol, sub lumina 


torţelor, privindu-l drept în ochi, Doramin se sprijini greoi cu 
braţul stîng de grumazul încovoiat al unui tînăr şi, ridicîndu-şi 
hotărît mîna dreaptă, ţinti în coşul pieptului pe prietenul fiului 
său. 

Oamenii care se dăduseră în lături cînd l-au văzut pe bătrîn 
ridicînd mîna au năvălit în faţă după împuşcătură. Ei spun că 
albul a aruncat în dreapta şi stinga, pe deasupra tuturor de 
acolo, o privire sigură şi semeaţă, apoi, cu mîinile pe buze, a 
căzut pe piept, mort. 

Şi acesta este sfîrşitul. 

Jim dispare sub umbra unui nor, cu inima-i de nepătruns, uitat, 
neiertat şi uimitor de romantic. Nici în cele mai nebuneşti clipe 
ale viziunilor lui copilăreşti n-ar fi putut să întrevadă 
întruchiparea unei victorii atît de nemaipomenite! Căci se prea 
poate ca în clipita ultimei priviri semeţe şi sigure să fi zărit ţaţa 
«norocului», ca pe o mireasă orientală, voalată, stînd lingă el. 
lar ochii noştri îl văd: cuceritor obscur de glorie, smul-gindu-se 
din braţele unei iubiri pătimaşe, ca să răspundă primului semn, 
primei chemări a egoismului său exaltat. Se des-de o femeie vie 
ca să-şi serbeze nunta nemiloasă cu un înceţoşat. Este oare 
mulţumit... pe deplin mulţumit e +. mă întreb? S-ar cuveni s-o 
ştim. E unul de-ai noştri, PO1 + • . nu m-am ridicat eu o dată ca 
un spirit evocat, ca să sPund pentru veşnica lui statornicie 1 
Greşit-am oare ?... Astăzi nu mai este; sînt zile cînd realitatea 
existenţei lui aPasă cu o greutate groaznică, chinuitoare; şi 
totuşi, pe stea mea, sînt clipe cînd dispare din ochii mei, ca o 
suflare 

315 


fără trup, rătăcind printre pasiunile acestui pămînt şi gat:a 
rămînă credincioas numai chemării propriei sale lumi rT 
umbre. e 
Cine ştie? A plecat, cu inima-i de nepătruns, iar biata fat> lăsată 
în urma lui, duce, în casa lui Stein, un fel de viaţă intn-şi mută. 
Stein a îmbătrînit mult în ultima vreme. O simte chiar e' şi 
deseori spune că se pregăteşte « să se despartă de toate astea. 
Se pregăteşte să se despartă ... pe cînd îşi ridică trist mîna ca 
un rămas bun fluturilor săi..." 

Septembrie 1899 —iulie 1900