George R.R. Martin — [Antologie] Razboinicii 01

Cecalia Holland 


na A. Lanaciala 
Joe Haideman 


Fete S. Eno a 


Ficiin Horn Ciara Gabakiari 
Lrarerea El DK Maim Pi Crai 
Taci Williams 


Antologia coordonată 
de George A.R. Martin şi Gardner Dozois 


George R.R. Martin și Gardner Dozois 


RĂZBOINICII 


Vol | 


George R.R. Martin 
Cecelia Holland 
Joe R. Lansdale 
Joe Haldeman 
Peter S. Beagle 

Robin Hobb 
Diana Gabaldon 
Lawrence Block 

Naomi Novik 

Tad Williams 


George R.R. Martin s-a născut în 1948 la New Jersey și a absolvit jurnalismul cu 

summa cum laude la Northwestern University, Illinois. În anii '70 a scris o serie de 
nuvele, printre care și Regii nisipurilor (1979, Editura Nemira 2010), pentru care i-au 
fost decernate premiile Hugo și Nebula, apoi a continuat cu romane SF, fantasy și 
horror. În anii '80 a fost producător și scenarist de televiziune, editor al seriei Twilight 
Zone la CBS Television și producător al filmului Frumoasa și Bestia. Una dintre 
nuvelele sale a fost ecranizată cu titlul Zburătorii nopții. În 1996, Martin a început să 
scrie seria fantasy CÂNTEC DE GHEAŢĂ ȘI FOC, alcătuită din șapte romane, dintre 
care cinci au și fost publicate (Urzea/a tronurilor, 1996 - Editura Nemira, 2007, 2011; 
încleștarea regilor, 1999 - Editura Nemira, 2008, 2011; /ureșul săbiilor, 2000 - Editura 
Nemira, 2009, 2011; Festinul ciorilor, 2005 - Editura Nemira, 2009, 2011; Dansul 
dragonilor, 2011), iar două se află încă în stadiul de proiect (The Winds of Winter, A 
Dream of Spring). Saga CÂNTEC DE GHEAȚĂ ȘI FOC este considerată o capodoperă a 
genului, alături de trilogia Stăpânu/ inelelor de J.R.R. Tolkien, fiind până în prezent 
tradusă în optsprezece limbi, cu peste 2 200 000 de exemplare vândute numai în 
Statele Unite. Drepturile cinematografice au fost achiziţionate de HBO. Primul sezon, 
Urzeala tronurilor, a fost deja difuzat de HBO, urmând ca al doilea sezon, înc/eștarea 
regilor, să aibă premiera în aprilie 2012. Primul volum al seriei, Urzeala tronurilor, a 
obținut Premiul Locus în 1997, a fost finalist al premiilor Nebula și World Fantasy, iar 
nuvela Sângele dragonului, care face parte din roman, a obţinut Premiul Hugo în 
1997. Romanul /nclestarea regilor a câștigat, de asemenea, Premiul Locus în 1999 și 
a fost finalist al Premiului Nebula, în timp ce /ureșul săbiilor a fost recompensat cu 
premiile Locus și Geffen în 2001, respectiv 2002, fiind finalist al premiilor Hugo și 
Nebula. Al patrulea volum al seriei, Festinul ciorilor, a fost finalist al premiilor Hugo și 
Locus. 
_ Editorul și scriitorul Gardner Dozois s-a născut în 1947 în Salem, Massachusetts. 
Intre 1984 și 2004 a editat revista Asimov's Science Fiction și a fost răsplătit cu 
cincisprezece premii Hugo (record absolut) pentru cel mai bun editor profesionist. 
După retragerea de la Asimov's, a devenit editorul seriei de antologii The Year's Best 
Science Fiction, publicate anual din 1984, pentru care a primit cincisprezece premii 
Locus. Ca scriitor a fost distins cu două premii Nebula pentru povestirile The 
Peacemaker (1983) și Copilul diminetii (1984 - apărută în almanahul Anticipația, 
1986). 

The Year's Best Science Fiction este considerată o „venerabilă instituție” a SF-ului. 


CUPRINS 


INTRODUCERE - POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV 4 
REGELE NORVEGIEI 8 

LEGAT PE VECIE 32 

TRIUMFUL 56 

TABULA RASA 79 5 

„+ ȘI VOI, ARHANGHELI Al IERTARII 97 

AM PLECAT MILITAR 119 

DIRAE 136 

OBICEIURI CAZONE 152 

LA ȘAPTE ANI DE CASĂ 196 


Pentru Lauren și Jeff, pentru Tyler și Isabella, pentru Sean și 
Dean 


Fie ca războiul să vă fie străin! 


INTRODUCERE POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV 


George R.R. Martin 
Traducere din limba engleză: Marian Trută 


Pe vremea când eram puști, în Bayonne, New Jersey, nu 
existau librării. 

Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi 
cumpăra cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să 
iei o carte dacă-ţi doreai doar o ediţie broșată. (În caz că 
preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New 
York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe 
atunci „bombonerii”, dar batoanele Hershey și Milky Ways ori 
bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai 
puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau 
produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, 
altele nu. Intr-unele găseai dimineaţa produse proaspete de 
brutărie și sandvișuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când 
în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn și bile din 
cauciuc... Dar toate vindeau ziare, reviste, benzi desenate și 
cărți broșate. 

Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria 
din cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street și Kelly 
Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul 
pentru cărți” consta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, 
făcut din sârmă, amplasat chiar lângă rafturile cu benzi 
desenate... o așezare perfectă pentru mine din clipa în care 
lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărților amuzante. 
Aveam o alocaţie de un dolar pe săptămână, iar încercările de a 
împărţi acel dolar între o bandă desenată de zece cenți (s-a ales 
praful de bugetul meu, când preţul lor a crescut la doisprezece 
cenți), o carte de treizeci și cinci de cenți, o acadea sau două, 
uneori un sfert de malt sau îngheţată cu sifon și, rar, un joc de 
Skee-Ball la Uncle Milty's mă puneau mereu în fața celor mai 
chinuitoare decizii. Dar mi-au șlefuit la maxim abilităţile 


matematice... 

Rafturile cu benzi desenate și suportul rotativ pentru cărți 
aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici 
rafturile și nici suportul nu recunoșteau existenţa genurilor. Pe- 
atunci, supereroii încă nu erau așa răspândiţi ca în zilele 
noastre. Firește, îi aveam pe Superman, Batman și JLA, cărora li 
s-au adăugat mai târziu Spider-Man și Fantastic Four. Existau, în 
schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, polițiste, 
western, de dragoste, dar și hibrizi ciudaţi de genul Turok, Fiul 
Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri și-i numesc honkers. 
Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica şi pe 
Cosmo, marțianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma 
prietenoasă și pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat 
pentru așa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald 
Duck și Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi 
desenate despre manechine complet dezbrăcate și, desigur, 
seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat 
primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis 
Stevenson la Herman Melville. Ș; toate aceste benzi desenate se 
găseau într-o deplină devălmășie. 

La fel stăteau lucrurile și în cazul cărţilor de pe suportul 
rotativ. Era un singur suport de acest fel și avea atâtea 
„Duzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai 
mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science- 
fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de 
Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have 
Space Suit - Will Travel (și care, pentru aproape un deceniu, a 
fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), așa 
că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF- 
uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să 
găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin 
toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă așezam în 
genunchi ca să pot să verific și titlurile aflate la nivelul podelei. 
Pe atunci cărțile broșate erau mai subţiri, așa că fiecare buzunar 
putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un 
titlu SF în format Ace Double, împreunat cu o ediție de masă a 
Fraților Karamazov, făcute la rândul lor sendviș de un roman 
lacrimogen și de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy 
Parker și Dorothy Sayers împărțeau același raft cu Ralph Ellison 
și Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele 


Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi știut). A. E. Van 
Vogt, P. G. Wodehouse și H. P. Lovecraft se înghesuiau 
împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, povești 
cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană și, 
firește, SF, fantasy și horror - le puteai găsi pe toate în acel 
suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor 
First Street și Kelly Parkway. 

Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, 
observ că suportul acela rotativ a avut un impact profund 
asupra devenirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi 
cititori și toți scriem genul de cărţi pe care am vrea să le citim. 
Am început iubind SF-ul și încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, 
scormonind printre toate cărțile acelea m-am trezit interesat și 
de alte genuri. Am început să citesc literatură horror atunci când 
mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert 
E. Howard și L. Sprague de Camp m-au nărăvit la literatura 
fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stăpânul inelelor. 
Epopeile istorice ale lui Dumas și Thomas B. Costain înfățișau, 
tot lupte cu săbiile, așa că am început curând să citesc și acest 
gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice și la alţi autori. 
Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, 
Mark Twain și Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele 
originale ale unora dintre povestirile mele favorite și să văd cât 
sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele 
dintre cărţile de suspans descoperite pe rafturi aveau coperte 
atât de lascive, încât a trebuit să le strecor pe furiș în casă și să 
le citesc doar când nu mă vedea mama. lan Fleming și James 
Bond m-au introdus în lumea thrillerului și a romanelor de 
spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. 
(Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la 
romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Firește, știam 
care era diferenţa dintre space opera și un roman poliţist dur 
sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste 
diferenţe. Imi părea, atunci, ca și acum, că există povești bune 
și povești proaste și era singura deosebire care conta cu 
adevărat. 

Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima 
jumătate de secol, dar în lumea editorilor și a vânzătorilor de 
carte cu siguranţă s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă 
mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu 


toate volumele în devălmășie, dar în zilele noastre majoritatea 
oamenilor își cumpără cărţile prin lanţurile de supermagazine, 
acolo unde genul este rege. Literatura SF și fantasy acolo, 
suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, 
bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la 
locul vostru! Acum, pentru că așa numitul „roman epic” a 
devenit el însuși un gen, există o secţiune numită „Literatură”. 
Cărţile pentru copii și cele pentru adolescenți au fost separate. 

Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu 
să descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să 
se lase în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum 
intitulat Cum să câștigi prietenii și cum să influențezi oamenii, 
va descoperi Big Planeta lui Jack Vance. 

Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Și, categoric, 
nu-i bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uși, să 
ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne 
lărgească orizonturile și felul în care vedem lumea. Limitarea 
lecturilor la un singur gen zădărnicește totul. Ne limitează, ne 
face mai mici. 

Totuși, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În 
decursul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy și horror 
și, câteodată, am creat niște hibrizi care aveau câte ceva din 
fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu 
elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la 
început de carieră, sunt descurajaţi în mod programatic de 
editori și edituri să procedeze la fel. Noilor fanteziști li se spune 
că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman 
science-fiction... și Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să 
încerce unul de suspans. 

Totul, pentru a optimiza vânzările și presupun că și ajută... 

Eu sunt de părere că așa ceva e un spanac și-l dau dracului. 

N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o 
mulțime de pizzerii și cea mai bună pizza din lume mi se pare și 
acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare 
că e una dintre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu 
înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi și să dau 
deoparte orice alt fel de mâncare. 

Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în 
mâini. 

Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar 


Războinicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deși, are o doză 
bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei 
antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar 
despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o 
antologie de science-fiction, deși are câteva povestiri SF la fel 
de bune precum cele din Analog sau Asimov's. Războinicii 
conţine și un western, câteva povestiri de suspans, o mulțime 
de ficțiuni istorice, ceva mainstream și vreo două povestioare pe 
care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este 
suportul nostru rotativ. 

Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să 
spună povești. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile 
și când sumerienii au scris Epopeea lui Ghilgameș, ne-au 
fascinat războinicii, soldaţii și luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate 
culturile, în tradiţiile literare și în fiecare gen. Pe frontul de vest 
nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roșu al curajului - toate 
acestea fac parte din canoanele noastre literare, sunt învăţate 
la școală în întreaga ţară sau în lume. Fantasy-ul a oferit 
războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de 
Melnibone și Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale 
războaielor și războinicilor din viitor în cărți precum /nfanteria 
stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. 
Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber, Lois 
McMaster Bujold și Walter Jon Williams. Pistolarul din 
westernurile clasice este un războinic. Genul poliţist a creat un 
arhetip al războinicului urban, fie acesta polițistul, asasinul 
plătit, șmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe 
străzile sordide din prozele lui Chandler sau Hammett. Femeile 
războinice, copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, 
hoplitul grec și legionarul roman, vikingii, mușchetarii, cruciații, 
soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toți 
aceștia sunt războinici și pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între 
paginile cărții de față. 

Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau 
bestselleruri la activ, reprezentând o mulţime de edituri și 
genuri diferite. Fiecăruia i s-a cerut același lucru - o poveste 
despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care ţin de genul 
în care sunt consacraţi. Alţii au hotărât să încerce să scrie altfel. 
In aceste pagini veţi descoperi războinici de toate formele, 
mărimile și culorile, din toate perioadele istorice, de ieri, de azi 


sau de mâine și din lumi care nu au fost nicicând. Unele povești 
vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ţine 
cu sufletul la gură. 

Dar nu veţi ști care, ce și cum, pentru că Gardner și eu le-am 
amestecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de 
cărţi. Aici nu există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate 
poveștilor istorice sau de dragoste, nu există pereţi despărțitori 
sau etichete de vreun fel. Există doar povești. Unele scrise de 
autorii voștri preferaţi (sperăm), altele scrise de autori despre 
care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăjduim ca, atunci când veți 
termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie 
trecuţi la prima categorie. 

Așadar, rotiţi suportul de cărţi și daţi pagina. Avem câteva 
povești să vă spunem... 


REGELE NORVEGIEI 
Cecelia Holland 


Traducere din limba engleză: Marian Trută 


Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate și 
respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu 
titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În 
decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris 
aproape treizeci de romane istorice, printre care: The Firedrake, 
Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, 
The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific 
Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings in Winter, The Belt 
of Gold. Cecelia Holland a scris și binecunoscutul roman science- 
fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la premiul Locus 
în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca 
The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer și 
Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. 
In 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune 
se petrece în Imperiul Bizantin. 

In povestea violentă și sângeroasă care urmează, autoarea ne 
poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare 
incursiune de pradă (nădăjduim că știți să vâsliți), a cărei miză 
este mult peste așteptările celor care iau parte la ea... 


Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe 
vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise 
împotriva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi 
promisese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge 
rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a 
lăsat pe regele Angliei să-și cumpere pacea cu o corabie plină 
cu argint. Conn primise foarte prost acest lucru. 

— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. 

Sweyn se trase furios de mustata lui cea lungă. Ochii îi 
scăpărau. 

— N-am uitat. Va veni vremea și pentru asta. Deocamdată îl 
avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. 

— Așa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, 
spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în 
femeie și în iubitor de pungă. 

Se răsuci pe călcâie și, înainte ca Sweyn să spună ceva, 
părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoțea 
pretutindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l 
băgă în seamă. 

— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. 

— Și pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. 

— Nu știu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu. 


În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat 
o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi 
formau Curtea, inclusiv Conn și Raef, dar și două căpetenii ale 
Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson și Bui Malacul. Raef se așeză 
la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra 
lor iritarea regelui. 

Conn îi era alături. Părul său negru și cârlionţat, împreună cu 
barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la 
Jomsvikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi știa 
curiozitatea. Auziseră multe despre tovărășia Jomsvikingilor, 
despre cetățile lor din est, despre priceperea lor la război, pe 
care erau dispuși s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se 
presupunea că nici nu aveau conducători și că toate lucrurile le 
țineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi 
și burduhănosul Bui nu erau mai degrabă niște soli decât 
căpetenii. Nu purtau veșminte scumpe, precum mătăsurile și 


blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit 
și lung. 

— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri și 
mândri. 

Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De partea 
cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn și 
ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o 
bere tare, groasă ca pișatul de urs, iar sclavi cu urcioare umblau 
pe la mese și umpleau pocalele, chiar și pe cele pe jumătate 
goale. Raef se întinse și își întoarse cupa goală cu gura în jos. 

După ce terminară de mâncat și se puseră temeinic pe băut, 
Sweyn se ridică în picioare și înălță pocalul, invocându-i și 
onorându-i pe Thor și pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură 
isonul și băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. 

— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă 
jurăminte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. 

Ținu cupa ridicată să-i fie umplută. 

— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am 
să mă proclam regele Angliei! 

Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau 
în aer și mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se 
spre Conn. 

— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din 
sală se potoli pentru câteva clipe și Sigvaldi se ridică în picioare, 
clătinându-se. 

— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem 
aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sperjur 
și un trădător. 

Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa 
Ducelui Hakon: trădător, hoţ și mincinos. În acest timp, sclavii 
alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură și roșu 
la faţă, Sigvaldi își ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l 
vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: 

— De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împotriva 
lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Și nu voi renunţa până nu am 
să-l văd înfrânt. 

Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de 
cei care ședeau la mese, mulți dintre ei Jomsvikingi, dar și de 
mulți alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui 
Sweyn. 


— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe 
care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? 

Aruncă o căutătură piezișă la Conn, la masa de jos. 

— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? auzind 
aceasta, danezi și Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă 
jurăminte și făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pridideau cu 
ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. g 

Raef își ţinu, îngrijorat, respirația. In sală se auzeau doar 
șoapte. Conn își ridică pocalul. 

— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în 
față și să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. 

Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. 

Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurământul 
lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăși 
într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte 
revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în 
afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau și-l 
fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. 
Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât 
și-ar fi dorit în acea seară la Helsingor. 


În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe 
care dormise în sala cea mare și ieși în curte să se ușureze. 
Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-și aducea 
amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse 
de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se 
apropia de el cu o faţă radioasă. 

— Ei bine, tună el, parcă am promis niște lucruri grozave, 
noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt 
bucuros că ești cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un 
Jomsviking adevărat. 

Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sigvaldi 
se urni din loc. 

— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, și pornim 
spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom 
vedea cât de bine te lupti. 

Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care 
ieșiseră la soare. Raef stătea în pragul ușii de la sală. 

Conn se apropie de el. 

— Ce am jurat aseară? 


Chipul prelung și familiar al vărului său era lipsit de expresie. 

— Ai spus că vei merge cu ei și ai să-l provoci pe Ducele 
Hakon față în faţă și n-o să te întorci în Danemarca până nu vei 
ajunge regele Norvegiei. 

Uluit, Conn scoase un scâncet. 

— Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i așa? 

— Așa aș zice și eu, răspunse Raef. 

— Dacă-i pe-așa, atunci, să mergem. 


Și astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în 
Norvegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau 
bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se 
răspândeau în lungul vreunui fiord, lăsându-și oamenii să atace 
și să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat și care era 
din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea 
ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie 
trimiteau către Jomsberg. Câteva corăbii burdușite luaseră deja 
calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. 

Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule și 
coastă, jefuind țărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, 
soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar 
nopţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna 
oamenilor. In jurul lor, dincolo de pajiștile de pe ţărmuri, ţinutul 
se ridica în șiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au 
ieșit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori și bătut 
de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, 
atacând tot ce găseau prin fiorduri. Văsliseră deja câteva zile 
bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon 
să li se împotrivească în vreun fel. 


Pe Conn îl dureau mușchii. Vâslise toată ziua împotriva 
puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându- 
și membrele dureroase. Soarele arăta ca o bășică mare și 
portocalie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui și 
abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată 
se vălurea pe țărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă 


care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma 
unor monștri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. 

În lumina arămie a asfinţitului leneș, focurile de tabără care 
acopereau plaja erau aproape invizibile. In vetrele improvizate 
se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori pești la proţap 
sau în frigări își lăsau grăsimea să picure și să explodeze pe 
cărbunii încinși și câte un om ședea pe lângă văpaie, cu o cană 
în mână, domolind prăjeala cu un șuvoi de bere. Conn îl zări pe 
Sigvaldi Haraldsson în susul plajei și se îndreptă spre el. 

Căpetenia Jomsvikingilor ședea pe o buturugă mare, cu 
picioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi 
cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la 
picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a 
apropiat, și-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul 
la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi și lui 
Conn. 

Acesta o luă și bău. Berea avea un gust noroios. 

— Hakon trebuie să apară curând. 

Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-și 
palmele de genunchi. 

— Ti-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să 
trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag și să-l 
scoatem din gaura în care se ascunde. 

Bui râse. 

— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în 
cufărul de lângă el. 

— Așa-i, răspunse Sigvaldi și întinse mâna bătându-l pe Conn 
camaraderește peste braţ. Ne-am luat o pradă babană și o să 
tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de 
viaţă al Jomsvikingilor, băiete. 

— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să 
înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. 

Auzind asta, Bui își lăsă capul pe spate. 

— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. 

Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. 

— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci 
sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Inainte să avem 
parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca 
pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele 
astea. 


Bui încă îl privea pe Conn rece. 

— Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse 
împingând cufărul. Poate că ar trebui să cumpănești ceva mai 
mult la asta. 

— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse 
și plecă. 

Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. 

Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la 
capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. 
Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valurile 
să se spargă în linii luminoase și întunecate. Vântul cânta 
printre corăbii, ca și cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor 
secret. Spre răsărit, pe cerul roșiatic purpuriu, munţii costelivi 
care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, 
acoperite cu strălucirea trandafirie a ghețarilor. 

Se vâri printre oamenii săi, adunați în jurul focului deasupra 
căruia frigeau ciosvârte de vită și beau bere. Raef se retrăsese 
la adăpostul unei pante nisipoase și ședea alături de un om 
rănit, întins pe pământ. 

Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din 
mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era și cel mai 
tânăr dintre ei. 

— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. 

Finn se ridică și se îndepărtă la trap... un băiat subțirel, care 
în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. 
Conn dădu de dușcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai 
bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid 
tot argintul și aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să 
jefuiască tot ce era mai bun de haleală și de băut. 

Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucați, peste o bucată de 
carne pe jumătate arsă. 

— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. 

— Nimic, răspunse Conn. 

Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la 
marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar 
tocmai atunci sosi Aslak. 

Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie 
și, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înțelegeau foarte 
bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Își strânseră mâinile 
și se așezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva 


înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. 

— Asta-i cea mai bună împărtășanie pe care am gustat-o de 
când am făcut jurămintele la Helsingor. 

Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-și aducă aminte de 
noaptea aceea. 

— Ești de pe aici, nu-i așa? întrebă el. Cum sunt țărmurile mai 
departe? 

— Cum au fost și până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu 
insule și golfuri. Vânt din belșug. Piatră din belșug. Și oameni 
sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea fericit pe- 
aici. 

— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse 
Conn. 

Aslak îl salută cu cornul plin de bere: 

— Jefuiești un aur nepotrivit. 

Conn ridică și el cornul în semn de salut și bău. 

— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină 
calea, oricât i-am jefui poporul. 

Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi și urechi. 

— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greșeală dacă își închipuie 
una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. 

Aslak își șterse cu o mână spuma de bere din barbă. 

— Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s niște zei mai 
vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci 
când am prădat Tonsbergul și nici când am trecut de Stad. 
Puterea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că 
vom mai avea mult de așteptat. 

— Așa să fie, spuse Conn și scuipă printre degete. Mai bea un 
corn, Aslak. Gorm, să-mi lași și mie o bucată de carne. 

Se ridică și se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, 
era unul dintre vâslași, cam de aceeași vârstă cu Conn. Întreg 
echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci 
când și-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut 
Sigvaldi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn și de 
Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. 

In ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii 
săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe 
Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârșitul 
atacului, așa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în 
liniște și în siguranţă. Raef ședea ghemuit lângă rănit, cu 


spatele la duna de nisip și cu picioarele-i lungi strânse la piept. 
Conn se ghemui și el pe vine. 

— Este...? 

Raef dădu din cap. Părul lins și spălăcit i se revărsă pe umeri. 

— Nu mai are mult. 

Conn se gândi la lupta din sat și spuse: 

— Oamenii ăștia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Ducele 
de noi? 

Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. 

— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din 
umeri. 

— Și ce va face până la urmă? 

— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! 

Jomsvikingul, rotund ca un butoiaș de heringi, se apropiase 
agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi 
imediat spre ei. 

— Trăiască regele Norvegiei, necheză el. 

— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te 
aduce aici? 

— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. 

Conn aruncă o privire spre Raef. 

— Vii cu mine? 

— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. 

— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el. 


IV 


Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se așteptase 
ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă și dispute din 
partea tuturor, dar acum știa cum merg lucrurile. Erau destulă 
mâncare și băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, 
Sigvaldi se așeză în faţa lor și le spuse cum vor decurge 
evenimentele. Ceilalți dădeau din cap afirmativ. Se presupunea 
că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. 
Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate. 

— Avem știrea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e 
insula aia mare. 

Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii. 

— Câte corăbii? întrebă Bui. 

— Puţine. Șase sau opt. E limpede că așteaptă să i se adune 


flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. 
Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, 
împreună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape și Havard o 
să ţineţi partea dreaptă. 

Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se 
întoarse spre el și-l fixă cu privirea: 

— Și, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, 
Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc. 


L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nordice. 
Oamenii de pe Seabird l-au așezat cu faţa în sus, la piciorul 
dunei de nisip, i-au pus sabia alături și i-au lăsat un pic de carne 
și de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus 
câte o piatră de pe țărm. 

— Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, 
spuse Finn, după care așeză piatra la picioarele lui Ketil. 

— Dar și mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm așezând 
piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui 
bulbucaţi. Câte corăbii are Hakon? 

— Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, 
răspunse Conn. 

— O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse 
Grom. 

Cineva râse, iar Rugr adăugă: 

— Dacă o să-l prindem... 

— O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi. 

Conn se aplecă și așeză piatra la umărul lui Ketil. 

— Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună. 

— ÎI luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef așezând piatra sa la 
șoldul mortului. 

— Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până 
la sfârșitul lumii, adăugă Odd, așezându-și piatra la unul dintre 
genunchii lui Ketil. 

— Până la sfârșitul lumii! 

Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o 
corabie menită să-l ducă departe. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre 
Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alții cu 
ochii sticlind și, strângându-și mâinile unii altora, izbucniră într- 
un râs chinuit și ascuțit. 


— Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei. 

S-au dus apoi să se pregătească, să-și vadă de arme și să 
doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de 
venirea zorilor. Conn și Raef încărcară provizii suplimentare de 
apă și hrană pe corabia care se odihnea pe plajă. 

Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, 
lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să 
doarmă. Se gândea la toate luptele și bătăliile la care 
participase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i 
se părură înceţoșate. 

Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel. 

— Ești pregătit? îl întrebă pe Raef. 

— Cred că da, răspunse acesta. 

Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă. 

— Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, 
înaintea tuturor? 

— Da. Avem șansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri. 

— Sau să fim noi prinși. Sigvaldi încearcă să ne piardă, 
comentă Raef. 

Conn îi dădu un ghiont cu cotul. 

— Te gândești prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme 
să-ți macini gândurile. 

Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corabiei, 
simțindu-se dintr-odată ostenit. 

— Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii și 
alunecând în somn. 

Conn visă. 

Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se 
loveau de scuturi și de sunete de corn. Corabia se clătina sub 
tălpile lui, iar în jur vedea numai braţe, plete și mutre 
schimonosite. Nu putea deosebi dușmanii de prieteni. lureșul 
care îl înconjura, urletele și luptele păreau că vor să-l devoreze. 
Cuprins de frenezie, izbi cu sabia în stânga și-n dreapta, să-și 
facă loc. Sângele îl împroșcă peste tot, îl simţi și pe buze. 

Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă 
într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. 
După ce-și recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul 
singur, un omuleț înfruntând o cumplită furtună și nici măcar pe 
corabie nu se mai afla. Norii cenușii, întunecaţi, clocoteau la 
sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeți spre el. 


Ploaia o simţea ca pe un șuvoi de pietre, iar trăsnete și tunete îl 
loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat. 

Vântul răvășea fuioarele de nori și în volbura lor văzu o 
pereche de ochi, o gură cu dinţii ca niște bolovani, o formă 
monstruoasă de femeie, alcătuită din ceaţă și negură. Sus, 
deasupra lui, ea întinsese un braț spre el și fulgere se vânzoleau 
în vârful fiecărui deget. Era legat și nu se putea mișca, iar 
fulgerele îl loviră și-l risipiră în bucăţi. Unde fusese el, nu mai 
era nimic. 

Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu 
surprindere că era întreg. Se ridică și făcu câţiva pași pe plajă, 
spre răsărit. 

La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roșie și 
aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi continua 
în minte, mai puternic decât ziua care creștea lângă el. 

O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul și, în 
ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că pălește. 

— Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn. 

— Toate visele sunt oarecum adevărate. 

Echipajul se aduna în jurul corabiei. Soarele era pe cale să 
răsară. 

— Suntem la voia sorții, spuse Conn. N-avem altceva de făcut 
decât să ne împlinim destinul cât mai bine. E simplu... Hai să 
mergem! 


V 


Au vâslit, în lumina soarelui care creștea, ocolind capătul 
insulei, către sud-est, spre intrarea în golf. Marea era agitată, cu 
suprafaţa cuprinsă de hulă. Seabird zbura peste valuri ca un 
șoim de vânătoare. Pe locul lui Ketil ședea Conn, la prima vâslă 
de pe bordul cârmei. Putea să vadă, de fiecare dată când se 
apleca în faţă peste ramă, restul flotei, înșirată după ei, corabie 
după corabie, urmărindu-i bătând din vâsle. Vedea catargele 
goale și provele înalte și arcuite cum se profilau întunecat pe 
cerul palid, vedea marea spărgându-se în spumă albă, de 
coastele corăbiilor. 

Ceva crescu în el, o bucurie căreia nu i se putea împotrivi. Se 
uită peste umăr. Treceau de celălalt capăt al insulei, cu golful 
deschizându-se înaintea lor între două șiruri de dealuri costelive 


și parcă cioplite cu dalta. În spatele lor, se zărea cortina albă a 
munţilor. Soarele răsărea, vărsând peste ape o pânză de 
lumină. Cerul era alb. Era bucuros că se îndreptau spre sud, 
avea să lupte cu strălucirea soarelui într-o parte, nu direct în 
ochi. Simţi cum marea se linişteşte, odată ajunși la adăpost, 
între dealuri. Dădu un ordin și echipajul răspunse cu un singur 
strigăt. Pe dată, vâslele au fost întoarse cu lamele orizontal, 
abia atingând suprafața apei. Seabird părea că se înalţă prin 
aer. Simţi o mândrie ameţitoare: echipajul lui, cei mai buni 
vâslași din flotă. 

Golful își deschise braţele. Pe mijlocul canalului, o insulă 
colțuroasă își itea cocoașa întunecată, sub o mantie de copaci. 
Raef, la cârmă, îi îndreptă spre vestul insulei. Corabia pluti către 
o îngrămădeală de stânci joase, care abia răsăreau din valuri. 
Privind peste cele șapte rânduri de vâslași din fața sa, Conn ÎI 
văzu pe Raef cu păru-i alb și revărsat, cercetând cu privirea-i 
ageră întinderea golfului. 

Un banc de nisip se întindea ca o limbă în apă, dincolo de 
capătul sudic al insulei. Mai departe golful se lărgea, strălucind 
în lumina vie. Pe partea cealaltă, lângă țărm, valurile se 
spărgeau albe de stâncile golașe. Atunci Raef strigă: 

— Corabie! Corabie! și arătă undeva înainte. 

Conn puse vâsla de-a curmezișul, sări în picioare și se cățără 
pe copastie. La început, n-a văzut decât întinderea strălucitoare 
de apă și o altă insulă împădurită, departe, spre sud. Apoi, la 
jumătatea distanţei până la acea insulă, soarele abia răsărit se 
reflectă în ceva ca din aur. 

Conn își aduse aminte de drakkarul cu cap de aur, pe care îl 
mai văzuse odată, în Danemarca. Dădu un chiot. 

— El este! Aia e corabia lui Hakon! 

Din spate, Raef îi ţinu isonul. Pe una dintre corăbiile care îi 
urmau răsună semnalul grav și răgușit al unui corn. Seabird 
trecu de insulă, spre zona în care golful se lărgea, cu vâslașii 
trăgând cu forţă la rame. 

Conn se răsuci și se uită rapid în urmă. 

In spatele lor, fâșia îngustă de apă dintre insulă și ţărmul 
vestic al golfului era înțesată cu corăbiile Jomsvikingilor, iar 
catargele păreau o pădure mișcătoare. Alte sunete de corn se 
auziră dintr-odată și un vuiet de glasuri se ridică în aer. Cu toţii 
văzuseră corabia de aur. 


Se întoarse brusc. Cam la jumătate de milă în interiorul 
golfului, strălucirea aurie a drakkarului făcuse cale întoarsă spre 
sud. Echipajul urlă, iar Seabird ţâșni înainte. Sunetele de corn 
răsunau în urma lui. Conn se lăsă iute jos și-și reluă locul la 
vâslă. Sigvaldi, în stânga lui Seabird, aproape că zbura cu 
drakkarul său, iar pe dreapta, corabia lui Aslak, cu al ei cap de 
dragon cu colţi și coarne, se afla la numai câteva lungimi în 
urmă. 

— Haide! Haide! strigă Conn aplecându-se pe vâslă. 

Ceilalţi intrară numaidecât în ritmul lui. Flota care venea din 
spate se răspândea pe măsură ce apele se lărgeau, dincolo de 
prima insulă, și fiecare corabie părea că se ia la întrecere să 
ajungă prima. Glasuri răstite și grăbite urcau în aer. Conn îl zări 
pe Sigvaldi la prova drakkarului său, zbierând ordine. Pe 
cealaltă parte, Aslak își îndemna oamenii agitându-și braţele ca 
o morișcă. 

Deși era cea mai mică dintre corăbii, Seabird se menținea în 
faţă. O urmau mulţimea de corăbii ale Jomsvikingilor, iar în fața 
ei se afla doar drakkarul cu capul de dragon auriu. 

Brusc, Raef strigă: 

— Corăbii! Corăbii! 

Conn își lăsă iarăși vâsla și se cățără pe copastia provei. 
Mătură cu privirea capătul golfului, scrută atent țărmurile 
accidentate și îngrămădeala de stânci de lângă ele. Departe, 
drakkarul auriu își încetase fuga și se întorcea spre ei. Se căţără 
și mai sus, pe provă, ţinându-se de copastie și văzu mai întâi 
siluetele joase ale corăbiilor din spatele lui Hakon, iar apoi alte 
corăbii apărând de după ieșindurile de stânci în spatele cărora 
se pitiseră până atunci. 

— Câte sunt? zbieră Raef. 

— Habar n-am! încetiniţi la jumătate! 

Conn sări de pe provă și, în vreme ce corabia își micșora 
viteza, trecu pe la fiecare în parte. 

— Pregătiţi-vă. Puneţi-vă coifurile și luaţi-vă săbiile! 

Ochii lor luceau deja sălbatic, iar faţa lui Finn era albă, 
precum coaja unui ou. Gorm blestema în barbă, Skeggi înghiţea 
în gol de parcă ar fi stat să verse. Conn ajunse la pupa, unde 
Raef se cățărase pe copastie, cercetând golful. 

— Sunt o mulţime de corăbii. Mai multe decât ale noastre. 
Hakon ne-a pregătit o cursă și noi am căzut în ea. 


— Sigvaldi ne-a băgat în cursă, răspunse Conn. 

Apoi, cotrobăi pe sub tejgheaua arcuită de la pupa, își luă 
casca și o trase pe cap. 

— Tu doar du-ne spre Hakon, adăugă el și strigă: Trageţi tare! 
Unu! Doi! 

Dădu ritmul și alergă spre vâsla sa de la prova. 

Seabird se aruncă înainte. Cât încetiniseră, restul flotei îi 
ajunsese din urmă și de pe fiecare corabie se auzeau chiote și 
sunete prelungi de corn. Conn îl zări pe Aslak, în picioare lângă 
al treilea vâslaș, masiv, chelios și fără cască, răcnind la oamenii 
săi. Conn se aplecă iară pe vâslă, cu inima bubuindu-i în piept 
precum un ciocan. Corabia sa prinse să zboare peste apa 
liniștită. De departe putea auzi acum ordinele, semnalele de 
corn sau urletele celorlalți. 

— Păzea! Trag în noi! 

Conn se îndoi în faţă, strângându-și umerii. Prova îi oferea 
destulă protecţie. Mulţime de sulițe, majoritatea simple bețe 
ascuţite, se împrăștiară zornăind pe lângă Seabird și fără să 
atingă pe cineva. 

— Fiţi gata! îi avertiză Raef. 

Conn lăsă din nou vâsla. 

— Gorm! Am! Sigurd! 

Sări în picioare. Fusese cât pe ce să-l strige și pe Ketil. Își 
scoase sabia cu o mână, iar cu cealaltă culese de pe punte unul 
din beţele ascuţite aruncate spre ei. Privind apoi în jur, văzu 
botul arcuit al unui drakkar apropiindu-se rapid. Și nu era auriu. 
Un monstru mare și negru, cu o provă rotunjită și bătută de 
intemperii. 

— Vâslele sus! porunci Raef. 

Conn se sprijini de copastie cu mâna în care ţinea băţul 
ascuţit. Seabird se năpusti razant asupra drakkarului negru, 
rupându-i câteva vâsle înainte ca echipajul de pe corabia 
inamică să apuce să îi evite. Conn se ridică peste marginea 
provei și sări peste spaţiul îngust care despărţea cele două 
corăbii. 

ÎI întâmpinară trei luptători, agitându-și topoarele. Preţ de o 
clipă, clătinându-se pe copastia celeilalte corăbii, cu spatele la 
mare, tot ce a putut să facă a fost să se ferească, să împungă 
cu băţul și să-și agite sabia. Apoi, altcineva de pe Seabird sări 
lângă el și unul dintre oamenii cu topoare avu o ezitare. Conn îl 


străpunse și fandă în lateral. Pe urmă își deschise drum hăcuind 
încă un mânuitor de topor. 

Gorm, cel cu ochii bulbucaţi, era lângă el. Toţi oamenii de pe 
Seabird de la prova se buluceau în urma lui. Corabia inamică se 
înclinase zdravăn, ca și cum ar fi vrut să scape de intruși. Se 
lăsă în jos, pe sub lama unui topor care îi căuta gâtul, și se 
repezi spre cel care îl mânuia. Incerca să-și facă loc pe puntea 
nesigură și să-l împungă cu sabia pe cel din faţa sa. Luptătorul 
din Tronder se clătină, cu o tăietură adâncă de-a lungul 
pieptului. Pe când fanda ca să-i dea lovitura de graţie, Conn își 
izbi genunchiul de o bancă și fu cât pe ce să cadă. 

Brusc, inamicii făcură stânga-mprejur și săriră de pe corabie 
atunci când scăfârlia cheală a lui Aslak se ivi peste bordul de la 
pupa drakkarului negru. 

Se întoarse către Seabird. Micuța corabie se îndepărta ușor. 
Peste celălalt bord al ei năvăliseră o mulţime de luptători din 
Tronder, iar restul echipajului său se străduia să le ţină piept. 
Raef! Sări, răcnind, pe Seabird. 


Când se apropiaseră de corabia neagră, jumătate din echipaj 
sărise la abordaj, iar ceilalţi, cu vâslele lăsate vraiște, se 
aplecaseră peste bord pregătiţi să intervină. Seabird se 
înclinase puternic, iar Raef se străduia să ţină corabia, cu 
ajutorul cârmei, cât mai aproape de drakkarul negru. Apoi, o 
altă corabie din Tronder virase spre ei. Raef strigase la echipajul 
de la pupa, avertizându-i și răsucind cârma. Luptătorii rămași pe 
Seabird se întoarseră să-i înfrunte pe cei din Tronder. Cealaltă 
corabie se frecă de prova lui Seabird și revărsă asupra ei 
puzderie de luptători, urlând și agitându-și topoarele. Raef se 
aplecă să-și ia sabia aruncată la picioarele sale și, înainte să se 
ridice, un adversar cu o barbă sălbatică sări lângă el, urlând din 
toți rărunchii. Lama toporului se roti prin aer și Raef, încă 
aplecat, se trase într-o parte. Tăișul lamei de topor lovi copastia 
la un deget de capul său și câteva așchii săriră în aer. 
Incomodat de poziţia sa, Raef flutură orbește sabia către 
bărbosul fioros, lovindu-l cu latul peste încheietură, cu zgomot 
de piatră sfărâmându-se. Atacatorul ezită o clipă. Raef se repezi 
la el, lovindu-l cu umărul în vintre și aruncându-l peste bord. 

Corabia din Tronder se retrăsese, atacată la rându-i de altă 
corabie. Raef văzu, de jur-împrejur, mulţime de corăbii 


înţepenite unele în altele și oameni luptându-se pe punți. Drept 
în faţa lui, un drakkar mare abia de mai plutea, plin de apă până 
la nivelul băncilor și câţiva oameni care înotau în valurile 
agitate, printre cadavre. 

Pe Seabird, cei din Tronder aproape că preluaseră controlul 
punţii, dar echipajul corabiei i-a respins în cele din urmă până la 
catarg. Raef sări să-i ajute. Chiar în faţa lui, Finn se prăbuși 
greoi. Un uriaș cu o tunică din piele se înălţă peste Finn, cu 
toporul ridicat, fără să-l observe pe Raef. Din alergare, acesta 
împlântă sabia în pieptul uriașului. 

Atacatorul căzu pe spate, în vreme ce Finn încerca să se 
târască din drum, blocat de trupul celui care tocmai se 
prăbușise, dar și de o vâslă abandonată. Raef trecu peste ei, 
spre catarg, acolo unde Skeggi și Odd ţineau piept cu ghioagele 
la doi bărbaţi înarmaţi cu topoare, prea înghesuiți că să poată 
lovi cu măciucile. 

Brusc, Seabird se înclină. Conn, cu părul în ochi, tocmai se 
căţăra pe la provă, din apa golfului, în spatele năvălitorilor. 
Când l-au văzut pe el, dar și pe cei care urcau pe corabie în 
urma lui, atacatorii au sărit peste bord. 

Raef se întoarse spre Finn, care se agățase de copastie 
încercând să se ridice. Părea să aibă un picior rupt, dacă nu 
cumva și pe-al doilea... Raef îl târî până la pupă și-l așeză pe o 
bancă. 

— Poţi să ai grijă de cârmă? 

— Eu... Da, pot, răspunse Raef, dându-și din ochi părul 
castaniu. 

Se sprijini cu o mână de bord și cu cealaltă căută echea. 

— Du-ne spre drakkarul auriu și ţine-te departe de stânci, zise 
Raef, după care alergă spre Conn, la prova. 


Soarele abia ajunsese la jumătatea dimineţii și ziua deja se 
anunţa călduroasă. Raef își lepădase cămașa, lăsându-și părul 
să-i cadă liber pe umeri. Corabia aurie a lui Hakon părea de 
neatins. Un drakkar împodobit cu un cap uriaș de șarpe se 
oprise bord în bord cu Seabird. De două ori oamenii lui Conn 
încercaseră s-o abordeze și de tot atâtea ori fuseseră respinși. 
Apoi, fără veste, corabia din Tronder își schimbă direcţia și se 
îndepărtă de ei lovind apa cu toate vâslele. 

Pentru moment, Seabird se trezi într-o zonă de acalmie, 


înconjurată de alte corăbii, dar niciuna care s-o atace. Raef se 
sprijini de catarg, gâfâind și privind în jur. Rămăseseră și mai 
puţini. Gorm zăcea întins pe spate, cu ochii deschiși. Dar îi 
lipsea un braț și era mort. Lângă el, Egil alunecase între două 
bănci, în genunchi și sprijinit cu spatele de copastie. Skeggi și 
Grim dispăruseră pur și simplu. Ceilalţi arătau destul de 
hărtăniţi, dar măcar erau întregi. Ședeau pe punte, oferindu-și 
unii altora apă sau mâncare și discutând. Auzi chiar și râsul 
feciorelnic al lui Am. Raef își mută privirea spre bătălia din jurul 
lor. 

Linia frontului se întinsese de-a curmezișul întregului golf, sub 
forma unei semilune, cu Sigvaldi pe partea stângă. Raef îi putea 
vedea luptând din greu, cu toate corăbiile angajate. Seabird era 
undeva spre centru. Pe celălalt flanc, Jomsvikingii îi împinseseră 
pe oamenii lui Hakon spre plajă. Pe mijloc, câteva corăbii se 
învârteau fără rost - flota lui Hakon părea să fi dat bir cu fugiţii - 
în schimb, drakkarul auriu nu se zărea defel. Când, deodată, în 
zona în care lupta Sigvaldi, se ivi un șir de alte corăbii, vâslind 
pe lângă insula cea mare. 

— Ha! Ce-i asta? îl întrebă Raef pe Conn, care tocmai se 
apropiase de el. 

Raef îi arătă corabia din fruntea noului val care îi dădea de 
furcă lui Sigvaldi. Era mai mare decât celelalte ambarcaţiuni, cu 
o provă înaltă și arcuită, cu etrava de sub gâtul dragonului care 
o împodobea întărită cu benzi de fier pline de gheare metalice. 

— Habar n-am ce poate fi, dar dacă trece de capătul liniei lui 
Sigvaldi, vom fi încercuiți. 

Dădu un ordin și oamenii săriră la vâsle. Gorm zăcea mai 
departe pe punte, iar Egil rămăsese, mort, lângă banca sa. Finn, 
agăţat de echea cârmei, îi făcu semn lui Raef. Acesta trecu în 
faţă și preluă vâsla de lângă Conn. 


Seabird zbura peste apa agitată, trecând pe lângă corăbii încă 
prinse în vâltoarea luptei. Depășiră un drakkar care se scufunda, 
înconjurat de o mulţime de trupuri și de vâsle abandonate, care 
pluteau în derivă. 

— Bui e acolo, pe partea cealaltă, spuse Raef. 

Conn își ridică privirea. Îl văzu pe Bui Malacul, undeva în 
dreapta, cocoţat pe prova corabiei sale, șarjând spre drakkarul 
de fier și strigând la oamenii săi: 


— Înainte! Înainte! 

Imperceptibil, umerii lor arși de soare și lucind de sudoare, 
accelerară ritmul. Trăgând de vâslă până la capăt, se întoarse 
să privească înainte. 

Corăbiile nou apărute se așezaseră într-o formaţie care imita 
laturile unui unghi ascuţit și înaintau cu drakkarul din fier în 
fruntea lor. Cuirasa care îi acoperea prova în formă de gât de 
lebădă era plină de cârlige masive. Cu siguranţă că asemenea 
piroane sunt și sub linia de plutire, își spuse Conn. Şi probabil că 
și cârmește greu, își continuă gândul. Işi lăsă vâsla liberă și se 
ridică în picioare. 

Seabird se năpusti dintr-o parte spre drakkarul din fier, 
însoţită de corabia lui Bui din cealaltă parte. Corabia cea mare 
își văzu de drum. 

— Viteza la jumătate, răcni Conn încercând să estimeze 
mișcările, astfel încât Seabird să ajungă simultan cu Bui în 
bordul drakkarului inamic. Își scoase sabia. Fu salutat cu o 
grindină de pietre și de sulițe, dar corabia de fier nu își schimbă 
cursul. Seabird cârmi brusc spre prova drakkarului, în același 
timp cu Bui, pe partea cealaltă. 

Prinși la mijloc, cei din Tronder se ridicară și săriră la luptă. 
Conn schimbă câteva lovituri cu văslașul drakkarului de fier de 
pe partea sa, apoi făcu o eschivă rapidă înapoi. Adversarul 
fandă spre el. Conn îl împunse cu sabia în umăr, după care, în 
vreme ce vâslașul se prăbușea, îi dădu lovitura de graţie în 
spate. Sări pe cealaltă corabie, în locul rămas liber și se trezi 
nas în nas cu un alt luptător înarmat cu un topor. Raef îl urma 
îndeaproape. Conn îi dădu un brânci - era atât de aproape, că 
putea simţi respiraţia celuilalt pe faţă. Coada toporului îl lovi 
pieziș în cot și sabia îi scăpă, zăngănind, pe punte. Se aplecă 
rapid și ridică sabia cu mâna stângă și lovi în sus. Unghiul 
neașteptat al loviturii tăie avântul adversarului. Sabia lui Conn îl 
străpunse din lateral și acesta căzu secerat. 

Bui se căţăra pe bordul celălalt. II văzu pe Conn și strigă: 

— Hei, rege al Norvegiei! Dă-mi o mână de ajutor! 

Raef trecu pe partea stângă a lui Conn. Işi croiră drum peste 
primul rând de bănci, dar echipajul corabiei de fier prefera să 
moară decât să cedeze. Braţul drept al lui Conn începu să-și 
revină. Trecu sabia în cealaltă mână. Reluară atacul și reușiră să 
ajungă la catarg cu un pas înaintea lui Bui. Masivul Jomsviking 


era roșu la faţă, iar pieptu-i dezgolit era plin de sângele care-i 
curgea dintr-o rană de la gât. 

— Eirik! strigă el cu glas aspru. Al nostru ești! 

La pupa ședea un om care, deși era cald, purta o cămașă 
închisă la culoare și o mantie lungă. Casca de pe cap avea 
marginile tivite cu aur. Fără să se piardă cu firea, acesta dădu 
câteva ordine. 

— Cine pe cine a prins, Bui? Înapoi, înapoi! 

Conn se răsuci. Vor să ne captureze! Vâslașii începuseră deja 
să lovească apa invers, iar corabia de fier porni cu pupa spre 
celelalte vase din Tronder. Seabird, cu șase vâslași, se ţinea cât 
putea de aproape, dar nu ar fi îndrăznit să între în mijlocul 
celorlalte corăbii. Conn îl strigă pe Raef și-l împinse înapoi. La 
rându-i, Raef îi îmbrânci pe ceilalți către prova drakkarului de 
fier. Patru dintre oamenii lor săriră cu ușurință înapoi pe 
Seabird, urmaţi de Raef, dar Conn fu nevoit să-și lepede coiful și 
să sară direct în apă. 

Corabia de fier vâslea puternic spre celelalte drakkare. O 
porțiune liniştită de apă se deschise între corăbiile 
Jomsvikingilor și cele din Tronder. Conn înotă voinicește spre 
Seabird, care aștepta cu vâslele în aer, gata să pornească. O 
suliță îi trecu pe lângă cap. Ajunse lângă corabie și Raef se 
aplecă peste copastie, trăgându-l la bord. Căzu cu faţa în apa 
strânsă între două bănci. Se rostogoli și se așeză în genunchi, 
privind spre corabia de fier. 

— Suntem plini de apă, îl avertiză Raef. 

— Goliţi-o! strigă și-și strânse sub el picioarele acoperite cu 
apă până la glezne. 

Seabird se deplasa lent, cu spatele. Corabia mergea oricum 
greu cu pupa înainte, dar de data aceasta deplasarea era și mai 
anevoioasă. Echipajul începu să arunce apa peste bord. 

Pretutindeni, luptele încetaseră. Între ei și cei din Tronder se 
întindea acum o fâșie largă de mare. Hakon își retrăgea 
corăbiile spre țărm. Apa dintre cele două flote era pătată cu 
dâre de sânge, plină cu fragmente de corabie și cu vâsle rupte. 
Trupuri, ca niște insule instabile, răsăreau printre valurile 
mărunte. Putea vedea, în dreptul etravei, un braţ care plutea la 
câţiva metri în adâncuri. 

Apa de pe Seabird nu părea să scadă. Cotrobăi sub puntea 
teugii și găsi o găleată cu care începu să arunce apa peste bord. 


Raef sări peste copastie și, palmă cu palmă, porni să inspecteze 
coca navei. 

— Rege al Norvegiei! 

Conn se îndreptă de spate, privind în jur. Drakkarul mare al lui 
Aslak plutea în faţa lor. Jomsvikingul, mare și chelios, stătea 
lângă catarg. 

— Nu arăţi prea bine, strigă acesta. Te-au spart ţepușele lui 
Eirik. 

— Ce fac? Renunţă? întrebă Conn arătând spre corăbiile lui 
Hakon. 

Se aplecă și mai umplu o găleată pe care o goli peste bord. 
Apa se infiltra la fel de repede pe cât reușeau ei să o golească. 

— Nu renunță. S-a dus după ajutor, răspunse Aslak. 

Capul lui Raef se îţi peste bord, în dreptul genunchiului lui 
Conn. Se trase încet în sus și sări pe punte. Era julit pe toată 
partea stângă, iar brațul îi sângera de la o tăietură, dar în rest 
părea teafăr. 

— Corabia se scufundă, îi spuse lui Conn. Cred că unul din 
colții de fier a spart scândurile bordajului. 

— Veniţi aici, îi invită Aslak. Și așa mi-am pierdut jumătate din 
echipaj. 

Se întoarse spre oamenii lui și dădu un ordin. Pe dată, cele 
două corăbii se aliniară una lângă alta. 

— Seabird! Toată lumea trece dincolo, spuse el agitându-și 
braţele. 

Se îngrămădiră să treacă pe cealaltă corabie, atât de repede, 
că Seabird se clătină, chiar așa plină pe jumătate cu apă. Conn 
se duse la pupa și-l luă în braţe pe Finn. 

Băiatul era pe jumătate conștient. Piciorul i se umflase atât de 
tare, încât jambierul îi plesnise, lăsând la vedere carnea 
înnegrită de dedesubt. Conn îl ridică și el gemu. Se apropie de 
Raef și-l ajută să-l care și să-l treacă pe corabia lui Aslak. ÎI 
așezară sub puntea de la pupa, în spatele băncii de la cârmă. 
Raef plecă imediat. Conn găsi niște bere, dar Finn se înecă 
încercând să bea. Avea ochii deschişi, mari și întunecaţi de 
durere. Conn lăsă berea lângă el și se ridică. 

Il văzu pe Raef, la mijlocul vasului, cu braţele atârnându-i pe 
lângă corp, privind la Seabird cum se scufundă. Conn se apropie 
de el. O vreme, corabia păru să plutească, chiar acoperită de 
apă. Apoi, brusc, se afundă în adâncul de un verde întunecat. 


Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost capul de dragon. Raef doar 
privea, fără să spună nimic. Conn simţi că i se frânge inima, că 
plesnește ca o piatră aruncată în foc. 

Privi în jur și-l zări pe Aslak cocoţat la prova. Se duse lângă el, 
căutând din priviri flota lui Hakon, undeva spre ţărmul depărtat. 
Jomsvikingii, cu corăbiile strânse în mijlocul golfului, fie mâncau 
sau beau, fie goleau corăbiile de apă. Conn zări atunci, dintr-o 
privire, încă alte trei corăbii care se scufundau. 

— Ce fel de ajutor caută Hakon? întrebă el. 

Aslak trase o înghiţitură de bere dintr-un burduf mic, apoi 
arătă cu capul către insula din golf. 

— Vezi insula aia? Se numește Locul Binecuvântat. Acolo sunt 
niște altare pe jumătate vechi faţă de Yggdrasil. Hakon ar putea 
avea o problemă. A schimbat taberele cam des. Am auzit că 
zeitățile cărora li se închină sunt încă furioase de când a trecut 
la creștinism. 

Își petrecu un braţ pe după umerii lui Conn. 

— Sunt bucuros să te am la bord, băiete. Ești un luptător al 
naibii de bun. 

Conn se îmbujoră. Se întoarse cu faţa către echipajul său, ca 
să-și ascundă plăcerea stârnită de cuvintele lui Aslak. Care 
plăcere se risipi imediat: nu realizase până atunci cât de mulţi 
pieriseră. Pierduse tot - corabia și echipajul care o făcea să 
zboare. Era musai să învingă. 

Se întoarse iar spre Aslak. 

— Chestiile astea creștine par destul de răspândite. Chiar și 
Sweyn... El a fost primul care s-a creștinat. 

Luă burduful cu bere de la Aslak și bău din el, apoi îl dădu lui 
Raef. 

— Hakon nu a rămas creștin multă vreme, spuse Aslak, 
șezând pe banca din faţa lui, cu genunchii crăcănaţi și cu 
braţele încrucișate peste. A rămas doar cât i-a trebuit ca să 
scape de Dintealbastru. 

— Așadar, i-a trădat pe toţi. 

— De bună seamă. Cel puţin o dată. Și i-a înfrânt pe toți: 
germani, suedezi, danezi și norvegieni. Cel puţin o dată. 

Strâmbându-se, Aslak își întinse un picior și începu să-și 
maseze gamba. Un fir de sânge îi țâșni din vârful ghetei. 

— De data asta, noi câştigăm bătălia, spuse Conn. 

— Da, cred că da... Până acum... 


VI 


Sub strălucirea soarelui de la amiază, corăbiile lui Hakon s-au 
adunat din nou, cu drakkarul auriu în centru. Înaintară în lungul 
golfului, iar Jomsvikingii se aranjară în linii de luptă, gata să le 
întâmpine. 

Pe când vâsleau, un vânt rece începu să sufle. Trăgând la 
prima vâslă de pe corabia lui Aslak, Conn simţi pe obraji 
atingerea tăioasă a aerului și privi spre apus. Un nor fierbea pe 
orizont, negru și umflat ca o vânătaie pe cer. I se făcu pielea de 
găină. Corăbiile Jomsvikingilor se năpustiră spre Hakon, iar norul 
de furtună crescu și mai mult, acoperind jumătate de cer, greu 
și întunecat și cu șuviţe învolburate de vânt, precum firele de 
păr. Sub nor, aerul licărea, gros și verde. 

Conn se aplecă pe vâslă. De la mijlocul corabiei lui Aslak, 
patru oameni aruncară cu sulițe, dar vântul le risipi ca pe niște 
așchii. Un tunet se rostogoli pe cer. Inlăuntrul norului ţâșneau 
fulgere. Căzură primele picături apoi, fără veste, pale de ploaie 
începură să-i lovească. 

Bărbatul se lupta cu toată puterea la fiecare strop. Ploaia îl 
lovea în creștet și pe umerii goi și se prelingea rece pe piept. 
Corăbiile lui Hakon zburară spre ei. Conn lăsă vâsla, își scoase 
sabia și se repezi spre prova. Imediat cum s-a ridicat în picioare, 
vântul îl lovi atât de tare, încât trebui să se ţină zdravăn. Brusc, 
de parcă cerul se spărsese în mii de fărâme, începu să cadă 
grindina. 

Se aplecă înainte, pe jumătate orbit de revărsarea albă. Simţi 
cum corabia în care era se freacă de altă corabie și văzu în fața 
sa, prin vârtejurile de gheaţă, silueta unui om cu un topor. Lovi 
cu sabia. Raef era alături, umăr lângă umăr. Văzu cum toporul 
vine spre el și tăie orbește cu sabia prin aerul alb și învolburat al 
furtunii. Cineva urlă, undeva. Avea bucățele de gheaţă prin 
barbă, prin păr și în ochi. Dintr-odată, iureșul încetă. Răpăiala 
ploii se îndepărtă și soarele ieși strălucind, dintre nori. 

Făcu un pas împleticit înapoi. Corabia era plină de bucăţi de 
gheaţă și de apă. Alături, Raef, era prăbușit pe o bancă, cu 
respiraţia întretăiată. Dâre de sânge i se prelingeau pe faţă și pe 
umeri. Conn se răsuci spre prova, căutând din priviri corăbiile lui 
Hakon. 


Flota din Tronder se retrăgea din nou, dar nu dezordonat. Îi 
făceau loc lui Sigvaldi să fugă. Conn lăsă să-i scape un urlet. 
Spre apus, la capătul liniei corăbiilor jJomsvikingilor, corabia cea 
mare a lui Sigvaldi făcea cale întoarsă, vâslind din greu în susul 
golfului, urmată de restul corăbiilor care își părăseau, una câte 
una, poziţiile. 

Conn sări pe copastie, ţinându-se cu o mână de gâtul 
dragonului de la prova. 

— Fugi! Fugi, Sigvaldi, lașule! i-ai uitat legământul? 
Jomsvikingii nu dau bir cu fugiţii nici dacă rămân ultimii în luptă 
și cu toţi zeii împotrivă! 

Urlete se ridicară în spatele lui, de pe corabia lui Aslak și de 
pe cele aflate îndărătul lor. Conn își întoarse privirea în urmă și îi 
văzu pe ceilalți cum își agitau pumnii în aer către corăbiile lui 
Sigvaldi și săbiile, către flota lui Hakon. În mijlocul lor, Bui 
răcnea ca un taur, roșu la faţă. Mai sunt zece corăbii, se gândi 
Conn. Au mai rămas zece din șaizeci. 

Aslak își așeză mâna pe umărul lui Conn. 

— Dacă aici e să-mi fie sfârșitul, am să-l întâmpin ca un 
bărbat. Haide să le arătăm cum luptă adevărații Jomsvikingi. 

— Până la ultimul om, răspunse Conn strângându-i mâna. 

— Așa va fi, adăugă Raef din spatele lor. 

— Aslak! Rege al Norvegiei! Să legăm corăbiile una de alta, 
strigă Bui din drakkarul său. 

Privirea lui Aslak se roti peste golf, căutându-l pe Hakon. 

— Se apropie. 

— Grăbește-te, spuse Conn. 

Traseră toate corăbiile una lângă alta, bord în bord și le 
legară cu parâme prin orificiile văslelor. Toţi oamenii puteau 
astfel să lupte pe corăbiile care alcătuiau acum o adevărată 
punte plutitoare. Flota din Tronder se răspândi în jurul lor, 
încercuindu-i. Conn se întoarse la pupa drakkarului lui Aslak, 
acolo unde zăcea Finn, cu ochii închiși, încă respirând. Așeză un 
scut deasupra lui, apoi reveni lângă Raef. 


VII 
Sunete de corn se făcură auzite dinspre flota din Tronder și se 
rostogoliră pe tot cuprinsul golfului. Apoi, toate corăbiile, ca 
una, dădură năvală spre insula formată din corăbiile 


Jomsvikingilor. Aerul se întunecă și un vânt rece porni să sufle, 
începu să plouă și grindina se porni din nou cu așchii de gheaţă. 
Conn abia se putea ţine pe picioare, împotrivindu-se vântului și 
rafalelor de grindină. Prin stihia albă văzu un om cu un topor 
sărind peste copastie și un altul chiar în urma sa. Conn lovi 
orbește, dar alunecă pe puntea plină de gheaţă și căzu pe 
spate. Raef păși peste el, lovind sălbatic cu sabia, într-o parte și 
în alta, luptându-se cu doi oameni în același timp, oferindu-i lui 
Conn răgaz să se ridice și să-l răpună pe primul dintre atacatori 
cu o tăietură peste genunchi. 

Grindina încetă. Bordurile corăbiilor legate erau acum asaltate 
de un zid de topoare care, prin ploaia care continua, căutau să- 
și croiască drum spre insula plutitoare. Se auziră sunete de 
corn. Încă o dată, cei din Tronder se retrăgeau. Conn se trase un 
pas înapoi, respirând greu, cu părul căzându-i în ochi. Unul 
dintre genunchi i se umflase și-l durea de parcă cineva îi 
răsucea acolo un cuţit. Soarele ieși din nou dintre nori, 
strălucind orbitor. 

Pe puntea corabiei vecine, Bui, acoperit cu sânge, se clătina 
înainte și înapoi. Îi lipseau ambele mâini. Faţa îi fusese crestată 
până la os. Se aplecă și-și îndoi cioatele braţelor prin mânerele 
cufărului cu aur. 

— Toţi oamenii lui Bui, peste bord! răcni acesta și se aruncă în 
apa golfului, ţinând cufărul în braţe. 

Se scufundă într-o clipită. 

Lumina soarelui cădea pieziș pe sub acoperișul norilor. 
Începuse lungul asfintit. Pe sub nori, atmosfera prinsese deja să 
se întunece. Cornul cu sunete prelungi și grave al lui Hakon își 
chemă flota. 

Aslak se prăbușise pe o bancă. Jumătate din faţă îi era atât de 
zdrobită, încât unul din ochi aproape că nu i se mai vedea. Raef 
se lăsase moale lângă el, doborât de oboseală. Conn cobori de 
pe copastie pe puntea corabiei care primise din plin atacul celor 
din Tronder. Îi era teamă că, dacă s-ar fi așezat, genunchiul i-ar 
fi înţepenit de tot. Ceea ce văzu îl făcu să simtă un nod în 
pântece. 

Am zăcea pe punte, cu ţeasta despicată până la creier. Lângă 
el, doi Jomsvikingi, sângerau, dar erau în viaţă. Apoi, îl văzu pe 
Rugr, prăbușit ceva mai departe. Conn se aplecă deasupra lui și 
încercă să-l ridice, dar acesta căzu la loc, fără viaţă. Alţi doi 


oameni zăceau morţi pe punte. Conn fu nevoit să urce pe o 
bancă ca să-i ocolească. Ajunse la pupa, unde ședea Finn, încă 
respirând. 

Conn își lăsă o mână pe umărul lui, ca și cum atingându-l ar fi 
putut să-i păstreze viaţa în trup. Se uită înapoi, în lungul 
corabiei, îi privi pe cei răniţi și pe cei morți și nu văzu niciun chip 
cunoscut, care să fi vâslit alături de el pe Seabird. Întâlni 
privirea lui Raef și știu că vărul său avea același gând. 

Fortăreața plutitoare se scufunda. Pretutindeni, oamenii 
aruncau peste bord apa amestecată cu gheaţă. Câţiva luptători 
se adunară lângă Aslak. Mergând înţepenit, printr-un iad de 
gheaţă și apă de ploaie care creștea neîncetat, Conn reveni 
lângă Aslak. Se așeză alături de Raef și de oamenii lui Aslak, 
întinși pe jos și obosiţi. 

Havard avea un burduf de piele plin de bere și i-l întinse lui 
Conn după ce acesta se așeză. Alături, o altă căpetenie căuta cu 
privirea împrejur. 

— Câţi am mai rămas? 

— Poate cincizeci, dădu din umeri Aslak. Din care jumătate 
sunt răniţi. lar unii răniţi zdravăn. 

Vocea îi suna înfundat. 

Conn trase o înghiţitură mare din burduful cu bere. Băutura îl 
lovi în stomac precum un pumn. Dar o clipă mai târziu simţi cum 
o căldură i se risipește prin corp. Trecu burduful cu bere lui 
Raef. 

— Hakon își va petrece noaptea pe țărm, în tihnă. O să revină 
dimineaţa să ne termine, spuse Jomsvikingul care ședea în fața 
lui Conn. Asta, dacă nu ne înecăm cu toţii peste noapte. 

— Trebuie să înotăm, răspunse Conn. 

In minte îi încolţise o idee vagă, să înoate spre țărm, să 
ocolească tabăra inamicilor și să-l surprindă pe Hakon din spate. 

Havard se aplecă înainte, cu mâinile pline de sânge. 

— Asta-i o idee bună. Am putea lovi din partea aia, spuse el 
arătând în direcţia opusă în care plecase Hakon. 

— E prea departe, îi răspunse Raef. O parte din oamenii noștri 
nu-s în stare să înoate nici doi stânjeni. 

— Am putea lega câteva vergi, să facem o plută, interveni 
Aslak. 

Havard se apropie și mai mult de Conn și-i spuse încet: 

— Uite ce zic eu! Ar trebui să vină doar cei care pot. Pe ceilalți 


îi lăsăm aici - oricum sunt pe moarte. 

Conn se gândi la Finn și o furie roșie îl făcu să sară în picioare. 
Îl lovi pe Havard în faţă, cât de tare a fost în stare. Jomsvikingul 
căzu în apa care inunda puntea. Conn se îndreptă spre ceilalți. 

— O să luăm pe toată lumea. Pe toţi sau pe niciunul. 

Aslak rânji spre el. Ceilalţi se foiră, privind către Havard, care 
tocmai se ridicase. 

— Ascultă, eu nu voiam decât... 

— Gura! îl opri Aslak. Hai să facem ceva, corabia se scufundă. 

În întunericul care creștea încet, au legat câteva vergi într-un 
pătrat peste care au prins apoi câteva vele. Ploaia se oprise. Au 
întins pe plută zece răniţi care nu se puteau deplasa. Ceilalţi au 
sărit în apă și au început să înoate și să împingă pluta. 

Apa îngheţată le dădea fiori. Lăsară în urmă corăbiile care se 
scufundau. La început s-au mișcat cu vigoare, dar după o vreme 
au început să nu mai facă față. Nu mai puteau să înoate și să 
împingă pluta. 

— Tine ritmul! strigă Havard. 

De partea cealaltă, cineva încercă să se caţere pe vergi, dar 
cel de lângă el îl trase înapoi în apă. 

— N-o să reușim, spuse Aslak, care înota alături de Conn. 

Gâfâia din greu. Işi lăsă capul, pentru o clipă, pe una din 
vergi. 

Conn știa că Aslak spune adevărul. Era epuizat, abia își mai 
putea mișca picioarele. Aslak alunecă de pe vergă, dar Conn se 
întinse și-l trase până ce Jomsvikingul reuși să se agaţe cu 
mâinile de plută. 

— E o insuliță, acolo, spuse Raef cu respiraţia tăiată. 

— Haide, îi îndemnă Conn. 

Insula era doar un bolovan care abia de ieșea din apa golfului. 
Au agăţat pluta și au continuat s-o tragă, prin valurile care o 
încălecau neîncetat. Stânca era lunecoasă, iar Conn trebui să-și 
folosească toată energia ca să-l tragă pe Finn de pe plută. Raef 
îl apucă pe Aslak. Se întinseră pe stâncă și Conn adormi imediat. 


Peste noapte căzu din nou grindină. Conn se trezi și se târî 
peste Finn, căutând să-l protejeze cu propriul trup. După ce 
grindina încetă, observă că Finn era la fel de rece precum piatra 
pe care ședeau. 

Se gândi la ceilalţi morţi - la Gorm cel cu ochii bulbucaţi și la 


Odd, pe a cărui soră o iubise cândva. Se gândi la Skeggi și la 
Orm, la Sigurd și la Rugr - doar cu o noapte înainte încă erau în 
viață, vorbind despre bătălia pe care urmau s-o poarte, despre 
cum faima lui și a lor avea să dea înconjur lumii întregi, până la 
capătul timpului -, iar acum nici nu mai avea cine să le ţină 
minte numele, căci toți cei care îi cunoșteau erau morți. Bătălia 
putea fi povestită mult timp de acum înainte, dar eroii ei erau 
deja morţi. 

El își va aduce aminte. Dar, la fel de bine, putea să moară și 
el cât de curând. Hakon îl înfrânsese. Își așeză faţa pe piatra 
rece și închise ochii. 


Raef se trezi dimineaţă, rupt și înţepenit, înfometat și însetat. 
În jurul lui, ceilalți oameni zăceau prăbuşiţi, unii dormeau, alţii 
erau morţi. Între el și Conn, Finn, mort. Raef să târî mai sus, pe 
insuliță și descoperi o scobitură în piatră, plină cu gheaţă 
aproape topită. Își cufundă chipul în apa plină cu așchii reci și 
bău. După ce își potoli setea, ridică privirea peste golf. Drakkare 
se apropiau de ei. Se lăsă să alunece lângă Conn, strigând. Cei 
rămași în viaţă se treziră agitaţi. În clipa următoare, drakkarele 
ajunseră la insulă, iar oamenii lui Hakon îi copleșiră. 


VIII 


Raef nu auzise exact și în ce fel l-au insultat Jomsvikingii pe 
Thorkel Leira, dar era limpede că răsplata urma să fie pe 
măsură. Uriașul din Tronder deja ucisese trei oameni, din cei 
care oricum trăgeau să moară, și îi aliniase pe ceilalţi prizonieri 
cu gândul să le aplice aceeași pedeapsă. Un alt rănit se poticni 
epuizat între doi sclavi care îl făcură să îngenuncheze și îi 
răsuciră părul pe un băț. 

Raef numărase. Erau nouă bărbaţi înșirați până la el și la 
Conn. Cei din Tronder le legaseră mâinile la spate și îi înșiraseră 
pe plajă, după care îi legaseră cu picioarele de pripoane, 
întocmai ca pe miei. Pe țărm, pe pietrișul dintre ei și corăbiile 
trase pe mal, ședeau câţiva oameni care își treceau unul altuia 
un corn plin cu băutură în vreme ce priveau la ceea ce făcea 
Thorkel Leira. Unul dintre ei era omul cu coiful cu marginea de 
aur, căpitanul corabiei de fier, Eirik Ducele. lar altul era tatăl 
acestuia, nimeni altul decât Ducele Hakon. 


Thorkel Leira luă o înghiţitură zdravănă din cornul cu băutură, 
după care i-l dădu unuia dintre sclavi. În vreme ce-și lua din nou 
sabia, Hakon spuse: 

— Tu, ăla de acolo, ce zici despre faptul că ai să mori? 

Jomsvikingul, îngenuncheat, cu mâinile legate, cu gâtul întins 
pentru lovitura finală, îi răspunse: 

— Nu-mi pasă. Și tatăl meu a murit. La noapte voi bea o cupă 
din berea lui Odin, în vreme ce tu, Thorkel vei fi disprețuit 
pentru totdeauna pentru ce faci acum. Haide, lovește! 

Thorkel ridică sabia și îi tăie capul. Sclavii apucară căpăţâna 
de păr și o duseră pe țărm, la grămada formată din celelalte 
capete. 

— Ştii, nu-mi place cum merg lucrurile, spuse Conn. 

Raef se gândi că Jomsvikingii parcă prea erau dispuși să 
moară. 

EI, unul, nu era. Îşi freca cu disperare încheieturile legate, ca 
să obţină un cât de mic joc al funiei. Simţea soarele fierbinte pe 
umeri. Un alt bărbat fu adus în faţa lui Thorkel Leira. 

— Nu-mi pasă că mor, dar vreau să înfrunt moartea așa cum 
am înfruntat și viața. O să te rog să lovești din faţă. 

— Așa să fie, spuse Thorkel și păși înaintea lui. 

Își ridică sabia deasupra umărului și-l lovi pe Jomsviking în 
plină faţă, despicându-i creștetul capului. Jomsvikingul nici nu 
clipi, ochii săi rămaseră deschiși până când trupul îi căzu 
secerat. 

Thorkel începe să obosească, se gândi Raef. Uriașul din 
Tronder se chinuia să scoată sabia din trupul victimei. Ceru din 
nou cornul cu băutură și-l goli imediat. Un alt prizonier fu așezat 
în genunchi în faţa lui Hakon și a lui Eirik, iar Hakon repetă 
întrebarea pusă celorlalţi, dacă îi e teamă de moarte. 

— Sunt un Jomsviking, răspunse bărbatul îngenuncheat. Nu- 
mi pasă cum va fi. Adesea discutam între noi dacă un om 
rămâne conștient și după ce i se taie capul. Acum vom vedea 
cum stau lucrurile. Taie-mi capul și, dacă voi fi conștient, am să 
ridic mâna. 

Lângă Raef, Conn izbucni într-un hohot de râs. Thorkel păși în 
faţa prizonierului și lovi cu sabia. A fost nevoie de două lovituri 
ca să-i desprindă capul de trunchi. Cei doi duci împreună cu 
oamenii lor se îngrămădiră în jurul trupului prăbușit. Apoi, după 
ce se îndepărtară, Eirik anunţă cu gravitate: 


— Mâna nu i s-a mișcat. 

— Asta-i o prostie, spuse Conn. În câteva minute vom ști cu 
toţii ce și cum. 

Jomsvikingii începură să râdă, de parcă ar fi fost la o masă la 
care se spuneau glume. 

Thorkel se întoarse și îl fixă cu privirea. În clipa următoare, un 
alt prizonier fu adus în genunchi în faţa sa. Rată prima lovitură, 
izbindu-l în umeri și doborându-l la pământ. Abia la a treia 
lovitură reuși să-și decapiteze victima. 

— Sper că ţintești mai bine cu sula decât cu sabia, strigă 
Conn. 

Jomsvikingii izbucniră în hohote ironice. Până și Eirik Ducele 
schiţă un zâmbet. 

— Cred că de-aia e nevastă-sa așa de fericită când mă duc pe 
la ea, strigă un altul. 

— Zici de Ingebjorg? Crezi că de-aia e așa fericită? 

Privirea lui Thorkel se răsuci spre ei. Îl arătă pe Conn. 

— Pe el să-l aduceţi. El este următorul. 

Se apropie un om și-i dezlegă lui Conn picioarele. Dintr-odată, 
lui Raef îi veni o idee. Își umezi buzele de teamă să nu scoată 
doar un biet scâncet și strigă: 

— Așteaptă! 

Jomsvikingii zbierau măscări la adresa lui Thorkel. Uriașul 
stătea în picioare, cu gura schimonosită într-un rictus și cu sabia 
înclinată. Cu toată hărmălaia, Eirik îl auzi pe Raef. 

— Ce dorești? îl întrebă. 

— Omoară-mă pe mine mai întâi. Îmi iubesc prea mult fratele 
ca să văd cum este ucis. Dacă mă omori pe mine primul, nu voi 
fi nevoit să văd așa ceva. 

Eirik se încruntă la el, iar Hakon icni. 

— Și de ce am face așa cum ceri? 

Dar Thorkel sări în faţa lor: 

— Adu-l și pe el. Am să-i omor pe amândoi, dintr-o lovitură. 

Sclavii îl dezlegară pe Raef și-l traseră în sus. Conn era deja în 
picioare, fără legături. Raef îl privi iute și trecu înainte, spre cei 
doi duci de pe țărm. 

Îl dureau coastele de la loviturile primite în bătălie, mergea un 
pic adus de spate, era obosit și înfometat, dar reuși să se adune. 
Sclavii lui Thorkel veniră lângă el și-l apăsară pe umeri, să-l facă 
să îngenuncheze. Unul dintre ei ţinea băţul cu care urma să-i fie 


prins părul. 

Se scutură la atingerea sclavilor. 

— Sunt un om liber, niciun sclav nu-mi va atinge părul cu 
mâinile-i murdare. 

Norvegienii izbucniră în râs, cu excepţia lui Eirik Ducele. 

— Trage de timp. Îi e teamă de moarte. Să-l ţină cineva de 
păr și vom vedea cum se comportă. 

Un om din suita lor păși în faţă. 

— E dreptul meu, spuse, oprindu-se în dreptul lui Raef. 
Îngenunchează singur, dacă ești un om liber. 

Raef se lăsă în genunchi, iar omul din Tronder îl apucă de păr 
și făcu un pas înapoi, întinzând gâtul prizonierului ca pe al unui 
pui pe butuc. Inima-i bătea ca un ciocan și simţea că-i vine rău 
de la stomac. Își simţea gâtul lung de zece picioare și subţire ca 
un fir de păr. Îl urmări cu coada ochiului pe Thorkel, cum se 
apropie. 

— Încearcă s-o faci cum trebuie, îi spuse. 

Un cor de râsete veninoase se ridică de pe plajă. Thorkel 
scoase un sunet ca un mârâit. Ridică sabia și soarele scânteie 
pe toată lungimea lamei, apoi lovi cu putere. 

Cu toată forța, Raef se trase înapoi, evitând lovitura și 
trăgându-l după el pe cel care îl ţinea de păr. Sabia lovi și reteză 
mâinile acestuia din încheieturi. Omul răcni, cu braţele 
împroșcând sânge. Încă în genunchi, Raef își îndreptă torsul. Își 
scutură capul cu putere, ca să scape de mâinile care îi 
rămăseseră încleștate în păr. 

Thorkel se răsuci, rotindu-și sabia pentru o nouă lovitură. Cu 
mâinile încă legate la spate, Raef se rostogoli spre Thorkel, 
evitând lovitura și izbindu-și trupul de gleznele acestuia și 
trântindu-l la pământ. Sabia zbură cât colo din mâinile lui. 

Raef se zvârcoli, încercând să se ridice în picioare. Thorkel 
zăcea întins cât era de lung. Până și cei doi duci râdeau de el. 
Conn făcu un salt înainte, înainte ca sabia să atingă pământul. 
Apoi îngenunche deasupra ei, trecându-și legăturile pe tăiș. Sări 
în picioare, cu braţele libere și strângând mânerul sabiei în 
pumni. 

Thorkel încerca să se ridice, împleticindu-se. Dintr-un pas, 
Conn ajunse lângă el și, cu o singură rotire a sabiei, îi tăie capul. 

Un muget izbucni în rândurile Jomsvikingilor. Conn se răsuci 
spre Hakon. 


— Hakon, te provoc la luptă faţă în faţă! 

Eirik Ducele, cu sabia scoasă, zbiera și își agita braţele, 
chemându-și gărzile în jur. Raef, lângă Conn, clătinându-se, 
stătea în picioare pândind. Mâinile lui Conn sângerau. In grabă, 
căutând să scape de legături, se tăiase în mai multe locuri. Cu o 
mișcare rapidă, eliberă din strânsoarea funiilor mâinile lui Raef. 
Eirik și oamenii săi se apropiau ameninţător. 

— Stai, porunci Hakon. Opriţi-vă! Cine ești tu? V-am mai văzut 
pe voi doi. 

Oamenii din Tronder încremeniseră. Conn lăsă sabia în jos. 

— Nu sunt Jomsviking. Eu sunt Conn Corbansson. 

— Am bănuit, spuse Hakon. Aștia sunt fiii acelui vrăjitor 
irlandez care l-a ajutat pe Sweyn Tjugas să-l înfrângă pe Harald 
Dintealbastru. Ti-am spus că Sweyn a pus la cale totul. 

— Așa... zise Eirik, coborând la rându-i sabia cea lungă. 
Totuși, am învins. Foarte bine. Am făcut-o cu pricepere. Să 
continuăm tot așa ar fi o risipă de bărbaţi. Thorkel e mort, nu 
mai are nevoie de răzbunare. Lasă-mi-i mie pe ăștia doi. 

— Mda, spuse Hakon. Mi-l amintesc pe acel vrăjitor, cândva 
mi-a dat un sfat bun. N-am să-i spun numele. Fă ce vrei cu toţi 
ceilalţi. 

— Corbansson, strigă Eirik, dacă te las în viaţă, vei intra în 
slujba mea? 

— Ești un om generos, Duce Eirik. Dar ar trebui să știi că am 
jurat la Helsingor să nu mă întorc în Danemarca până nu voi 
ajunge Rege al Norvegiei, ceea ce nu cred că mi-ar sta bine 
între voi, cei din Tronder, și Sweyn. Dar oamenii de aici - își 
întinse braţul către cei douăzeci de oameni care încă ședeau 
legaţi pe iarbă - te vor sluji mai bine decât oricine altcineva. Ei 
sunt adevărații Jomsvikingi! 

Spunând acestea, urale izbucniră și ţinură o vreme. Raef îl 
văzu pe Eirik cum începe să zâmbească, cu mâinile în șolduri, 
iar Hakon ridică din umeri și se îndreptă spre corăbii. Eirik dădu 
o poruncă și Jomsvikingii fură eliberaţi. 

Apoi, Hakon Ducele se apropie de Conn. Era exact cum și-l 
amintea Raef - deloc înalt, cu o barbă neagră și creaţă și cu cei 
mai reci ochi pe care îi văzuse vreodată. 

— Regele Norvegiei, așa ziceai? întrebă Hakon. Cred că toţi 
aceia pe care îi veţi mai sluji vor avea parte mai degrabă de 
belele decât de ajutor din partea voastră. Spune-mi, deci, acum 


că ești liber, ce vei face? 

Conn aruncă o căutătură spre Raef. 

— Nu ne mai întoarcem la Sweyn, asta e sigur. Promitem să 
mergem în altă parte și să nu-ţi mai dăm bătăi de cap. 

Aslak se apropie de ei și le strânse mâinile, apoi îi bătu pe 
spate. Chiar și Havard le rânjea, peste umărul lui Hakon. 

— Duceţi-vă, atunci, spuse Hakon. Dar, dacă vă mai prind pe 
aici, prin Norvegia, sunteţi morți. 

— De acord, acceptă Conn și cobori spre plajă cu Raef alături. 
După o vreme spuse: 

— Cred că noi doi am făcut praf jurământul ăla. 

— Noi doi, așa-i, îi răspunse Raef. Nu te mai îmbăta data 
viitoare. Puteam să fim amândoi morţi acum, ca toţi ceilalţi. 

— Dar nu suntem, zise Conn. 

Îşi pierduse sabia, corabia, echipajul, dar se simţea ușor și vioi 
de parcă tocmai se născuse din nou. 

— Nu știu cum am să profit de șansa asta, dar mă gândesc eu 
la ceva. Îţi jur... Să mergem. 


LEGAT PE VECIE 


Joe Haldeman 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


lată o privire fascinantă asupra războiului supertehnologizat 
din viitor - care și în esenţă, și în particular, în costuri, se 
dovedește a nu fi deloc diferit de războaiele dintotdeauna. 

Născut în Oklahoma City, Joe Haldeman și-a luat licenţa în 
fizică și astronomie la Universitatea Maryland și a desfășurat o 
activitate  postuniversitară în matematică și informatică. 
Planurile pentru o carieră științifică au fost retezate de Armata 
SUA, care l-a trimis pe tânărul Haldeman în Vietnam în 1968, pe 
post de inginer. Rănit foarte grav într-o misiune, Haldeman s-a 
întors în SUA în 1969 și a început să scrie. Prima lui povestire a 
fost publicată în Ga/axy, în 1969, iar în 1976 a câștigat ambele 
premii, Nebula și Hugo, cu celebrul său roman Războiu/ etern 
(Ed. Pygmalion, 1998), care a devenit unul dintre reperele 
literare ale anilor 1970. În 1977 a primit din nou premiul Hugo 
pentru povestirea „Tricentennia!”, iar în 1983 a obţinut premiul 
Rhysling pentru cel mai bun poem science-fiction (deși cunoscut 
mai ales ca scriitor de hard SF, Haldeman este, de asemenea, și 


un desăvârșit poet și a vândut poezie science-fiction pe 
majoritatea pieţelor profesioniste ale genului). În 1991, a 
câștigat din nou ambele premii, Hugo și Nebula, pentru 
povestirea „The Hemingway Hoax”, iar în 1995, premiul Hugo 
pentru povestirea „None so Blind”. Printre volumele publicate se 
regăsesc: War Year, un roman mainstream, apoi romanele 
science-fiction Conexiunea psi (Ed. Teora, 1995), AIl My Sins 
Remembered, There is no Darkness (scris împreună cu fratele 
său, Jack C. Haldeman Il), worlds, Worlds Apart, Worlds Enough 
and Time, Buying Time, The Hemingway Hoax, Tools of the 
Trade, The Coming, un alt roman mainstream intitulat 1968, 
Camuflaj (Ed. Nemira, 2007), care a câștigat prestigioasele 
premii Nebula și James Tiptree Jr. Şi Old Twentieth. Povestirile i- 
au fost adunate în antologiile /nfinite Dreams, Dealing în 
Futures, Vietnam and Other Alien Worlds, None So Blind, A 
Separate War and Other Stories, dar și într-un volum omnibus 
de ficţiune și non-ficțiune, intitulat War Stories. Ca editor, a 
realizat antologiile Study War No More, Cosmic Laughter, Nebula 
Award Stories 17 și, împreună cu Martin H. Greenberg, Future 
Weapons of War. Cele mai recente volume ale sale sunt 
romanele: Starbound și Earthbound. Haldeman locuiește o parte 
a anului în Boston, unde predă la MIT, iar în restul anului în 
Florida, împreună cu soția sa, Gay. 


Am crezut că, fiind un tânăr abia licenţiat în fizică, nu voi fi 
recrutat. Stăteam în sala de lectură a bibliotecii și mă simţeam 
oarecum în siguranță. Citeam un articol dintr-un ziar, când 
ecranul s-a înnegrit, după care un mesaj a prins să clipească pe 
el: 

SOSEȘTE UN DOCUMENT PE HÂRTIE. 

Asta nu se mai întâmplase până atunci - cine s-ar fi obosit să 
ia urma cuiva la bibliotecă? — și am avut o presimţire care s-a 
confirmat imediat. 

Dintr-o fantă a apărut o foaie de hârtie, purtând sigiliul 
Comisiei Serviciului Naţional. Am întors-o cu antetul în sus, mi- 
am pus un deget pe cercul de identificare și cuvintele au apărut 
pe foaia albă: Ați; fost ales să vă reprezentați țara ca membru al 
Diviziei 9 de Infanterie din cadrul Brigăzii 12 Infanterie de Luptă 
la Distanţă. Adică, soldaţi mecanizaţi. Pe data de 3 septembrie 
2054, ora 1200, vă veti prezenta la Fort Leonard Wood pentru a 


începe instrucţia ILD. 

Câtă grijă din partea lor, era chiar înainte de înscrierea în noul 
an. Astfel, nu eram scos din timpul școlii. Ba chiar aveam două 
săptămâni la dispoziţie, să-mi fac bagajele și să-mi iau rămas- 
bun. 

Mi-au trecut prin minte câteva variante, în vreme ce mă 
holbam la foaia aia. Puteam să fug în Suedia sau în Finlanda, 
unde aș fi avut parte tot de un serviciu naţional, dar nu de 
natură militară. Puteam să chem Comisia în instanţă, unde aș fi 
pledat pentru pacifism și aș fi cerut o repartizare către Serviciul 
de Drumuri sau către Silvicultură. Dar nu aparțineam niciunei 
grupări pacifiste și nici nu eram în postura să invoc motive 
religioase. 

Aș fi putut proceda ca Bruce Cramer, anul trecut. S-a îndopat 
cu analgezice și vodcă și pe urmă și-a retezat un deget cu un 
foc de armă. Numai că notificarea lui fusese pentru infanteria 
obișnuită, ceea ce presupunea sumedenie de pericole. 

Cei care operau soldaţii mecanizaţi nu erau niciodată 
împușcați - stăteau într-un buncăr, la sute de kilometri distanță 
de câmpul de luptă, și manevrau roboţi invincibili și înarmaţi 
până în dinţi. Ca un fel de simulare. Numai că oamenii pe care îi 
omorai cu aceste simulacre erau oameni adevăraţi, care 
mureau pe bune. 

Ştiam, totuși, că majoritatea soldaţilor mecanizaţi nu aveau 
astfel de misiuni. Existau cam douăzeci de mii de astfel de 
roboţi, risipiţi pe tot cuprinsul teritoriului Ngumi, și cei mai mulţi 
erau folosiți în misiuni de pază și descurajare, uriași și de 
neînvins, imposibil de ucis, simboluri ale puterii Alianţei. Adică - 
un fel de a spune - un simbol al puterii Americii, deși cam 12 la 
sută dintre roboţi proveneau din alte părți. 

Indrumătoarea mea de la școală, Blaze Harding, avea biroul 
câteva clădiri mai încolo. Mi-a spus să-i aduc documentul. 

A cercetat scrisoarea ceva mai mult decât i-ar fi trebuit ca s-o 
citească. 

— Hai să-ţi explic... în cât de multe sensuri ești distrus. Ai 
putea fugi. Finlanda, Suedia, Formosa. Canada nu intră în 
discuţie. Este parte combatantă și vei fi extrădat imediat. 
Oricum, îţi vei pierde bursa și asta va însemna sfârșitul carierei 
tale academice. Destul de probabil că vei ajunge și la 
închisoare. Dacă respecţi legea și te bagi în chestia asta, vei fi 


ca Sira Tolliver, cea din biroul lui Mac Roman. Trebuie să fii 
prezent la datorie doar zece zile pe lună. Dar se pare că ea își 
petrece mai mult de jumătate din timp recuperându-se de pe 
urma acelor zece zile. 

— Doar stând într-o cămăruţă? 

— Ea o numește cușcă. Și, evident, este vorba de ceva mai 
mult decât de a sta pur și simplu într-o cameră. Partea bună 
este că departamentul nu va îndrăzni să renunţe la tine. Dacă 
vii la lucru, poziţia ta în cadrul Proiectului Jupiter e cât se poate 
de sigură... atâta vreme cât bursa este menţinută. Ceea ce ar 
trebui să fie cam pentru totdeauna. 

Proiectul Jupiter urmărea construirea unui gigantic accelerator 
de particule pe o orbită în jurul lui Jupiter, accelerator format din 
milioane de camere toroidale încercuind planeta pe orbita lui lo. 

— Oricum, acceleratorul odată pornit, grijile noastre vor 
dispărea, i-am spus. Atrase instantaneu într-o uriașă gaură 
neagră. 

— Nu, prefer teoria care spune că va exploda și ne va 
împrăștia la marginea universului. Mi-a plăcut mereu să 
călătoresc. 

Am râs amândoi. Proiectul urma să reconstituie condiţiile de 
la 10-33 secunde de la Big Bang, iar tabloidele adorau un astfel 
de subiect. 

— Măcar am să pierd câteva kilograme la instrucţie. 

Pusesem pe mine ceva în anul care urmase după absolvire și 
după ce ieșisem din echipa de fotbal. 

— Unora le plac dolofanii, îmi zise, ciupindu-mă de mână. 

Era o situaţie oarecum ciudată. Ne-am simţit atrași unul de 
altul încă din ziua în care ne-am cunoscut, în urmă cu trei ani, 
dar niciodată nu împinseserăm lucrurile mai departe de mici 
tachinări. Era cu cincisprezece ani mai mare ca mine și mai era 
și albă. Ceea ce nu era o problemă în campus, dar în afară... 
Texasul era Texas. 

— Am găsit ceva ce ar trebui să vezi. Să comanzi un soldat 
mecanizat nu înseamnă doar să stai. 

Întoarse tableta spre mine, astfel încât să pot citi de pe ecran. 

INVALIDITATE ȘI DECES DUPA SPECIALITATEA MILITARA 
RAPORTAT ANUAL LA 100.000 


COMBATANȚI RĂNIŢI/MORŢI INFANTERIE 949,2/207,4 


ILD 248,9/201,7 


NECOMBATANŢI RĂNIŢI/MORŢI INFANTERIE 630,8/123,4 
ILD 223,9/125,6 


— Nu e deloc sigur. 

— Rănile în cadrul ILD, combatant sau nu, se referă la răni 
cerebrale. Adică ai să rămâi fără serviciu aici. 

— Spui asta ca să mă înveselești. 

— Nu. Dar mă gândesc că ar trebui să încerci cumva să treci 
la infanteria adevărată, oricât de nebunesc ar suna. Cu educația 
ta și la vârsta pe care o ai, cu siguranţă te vor pune undeva, la 
un birou. 

— Mada... Am două săptămâni să văd ce și cum. Să aflu câtă 
libertate voi avea și cum rămâne cu slujba mea de aici. 

Tăie aerul cu mâna. 

— Îţi poţi face serviciul douăzeci de zile pe lună. De fapt, 
oricum aveam de gând să nu te mai las să faci pe dădaca la 
laboratorul de fizică. O să te ocupi de hârţogăraie și o să mă 
ajuţi la 299 de proiecte speciale. 

Își privi agenda. 

— Cred că instrucţia îţi va ocupa tot timpul. 

— Habar n-am. Așa se pare, din câte am auzit. 

— Află asta pentru mine, te rog. Dacă va trebui să răpesc pe 
cineva pentru octombrie și noiembrie, ar fi cazul să încep să 
caut de pe acum. 

Se întinse peste birou și mă bătu ușor pe mână. 

— E o neplăcere, Julian, dar nu e un dezastru. Ai să ajungi din 
nou în vârf când te vei întoarce. 


Blaze nu mă avertizase care era cel mai mare pericol - dar și 
chestia cea mai atrăgătoare - când deveneai „mecanic”, așa 
cum erau numiţi operatorii soldaţilor mecanizațţi. Toţi operatorii 
trebuia să fie mufaţi, un orificiu în partea din spate a craniului, 
prin care se introducea o interfaţă electronică. Puteai astfel să 
împărtășești gânduri, observaţii, simţuri cu restul plutonului. 
Erau câte cinci bărbaţi și cinci femei într-un pluton, astfel că 
deveneai un monstru mitologic cu zece creiere, cu douăzeci de 
braţe, cu cinci scule și cinci păsărici. O mulţime de oameni 
încercaseră să se înroleze numai pentru a trăi o astfel de 


experienţă. Ceea ce nu era tocmai lucrul pe care și-l dorea 
armata. 

Aproape toţi mecanicii fuseseră aleși anume, deoarece 
armata avea nevoie de un amestec specific de atitudini și 
aptitudini. 

Empatia este, evident, cea care îţi permite să rămâi întreg la 
minte, în vreme ce împărtășești cu alţi nouă oameni cele mai 
intime sentimente și amintiri. Pe lângă asta, armata mai avea 
nevoie și de oameni care să nu se simtă stânjeniţi atunci când 
venea vorba despre a ucide pe alţii și care să facă parte din așa- 
zisele plutoane de ucigași-vânători. Aceștia din urmă aveau 
parte de toată atenţia, de bonusuri, până și de fan-cluburi. 
Puteam să presupun că nu aveam să ajung unul dintre ei. Nu 
aveam nici măcar sângele rece și tăria de a merge la pescuit... 

Instalarea mufei era, de asemenea, destul de riscantă. Rata 
eșecurilor era secretă, dar diferite surse o plasau între 5 și 15 la 
sută. Dintre cei cărora li se rata mufarea cei mai mulţi nu 
mureau, dar mă întrebam câţi dintre ei își păstrau mai apoi 
aceleași preocupări intelectuale. 

Am descoperit că instrucţia de bază chiar urma să-mi ocupe 
tot timpul, vreme de opt săptămâni. În primele patru săptămâni 
accentul se punea pe pregătirea fizică, într-o tabără de 
instrucţie de modă veche și care nu părea utilă în mod evident 
celor care aveau să-și petreacă stagiul militar într-o cușcă. După 
patru săptămâni, ţi se instala mufa și începeai instrucţia propriu- 
zisă, împreună cu ceilalți nouă. 

Am depus o cerere prin care să fiu mutat la infanterie, fie la 
sanitari, fie la intendenţă. Cererea mi s-a respins în aceeași zi: 
nu te poţi transfera la o armă necombatantă în vreme de război. 

Așa că, timp de câteva zile, mi-am îmbunătăţit rezistenţa la 
alergare și am trecut, alte câteva zile, pe la sala de forță. 
Instrucţia de bază avea un renume destul de prost și voiam să 
fiu pregătit din punct de vedere fizic. 

Am petrecut cu Blaze ceva mai multă vreme decât până 
atunci. Ea nu avea cursuri pe perioada verii, iar eu aveam 
motive justificate să trec pe la Proiectul Jupiter, deși puteam să 
fac cea mai mare parte a muncii mele din faţa unui calculator, 
oriunde s-ar fi aflat acesta. De obicei, mă duceam acolo în jurul 
prânzului sau pe la cinci după-amiaza, atunci când activitatea 
din birouri înceta oficial. 


Nu se putea zice că erau întâlniri, având în vedere diferenţa 
de vârstă dintre noi, dar nici prânzuri de rutină între colegi nu 
erau. Poate că, dacă aș fi avut mai mult de două săptămâni la 
dispoziţie, m-aș fi implicat mai abitir. 

Dar, pe 2 septembrie, m-a condus la aeroport și, la despărţire, 
m-a strâns puternic în braţe și m-a sărutat mult mai interesant 
decât ar face-o o colegă care doar își ia rămas-bun. 


După ce am coborât din avion, la St. Louis, am zărit o femeie 
în uniformă, care avea un carton pe care erau trecute numele 
meu și încă alte două nume. Era mai solidă decât mine, albă și 
părea suficient de afurisită. Mi-am înăbușit impulsul de a trece 
pe lângă ea și de a-mi lua un bilet de avion direct spre Finlanda. 

După ce au apărut și ceilalţi doi, o femeie și un bărbat, ne-a 
condus către o ieșire de urgență aparent dezafectată. Am 
coborât direct pe asfalt, într-o căldură de peste 40 de grade. Am 
străbătut în pas săltat câteva sute de metri, spre locul în care 
vreo douăzeci și ceva de oameni transpirau de zor lângă un 
autobuz al armatei. 

— Fără discuţii. Mișcaţi-vă cururile jalnice în rând, ne-a 
întâmpinat un malac negru, care nu avea deloc nevoie de 
megafon. Puneţi-vă bagajele pe cărucior. O să le primiţi înapoi 
peste opt săptămâni. 

— Medicamentele mele, începu să vorbească o femeie. 

— Nu cumva am spus fără discuții? 

Uriașul se holbă la ea. 

— Dacă ţi-ai completat corect fișa medicală, pilulele de care 
ai nevoie te vor aștepta în tabără. Dacă nu, o să mori. 

Vreo doi oameni chicotiră. 

— Gura! Nu glumesc. 

Negrul se proţăpi în faţa celui mai înalt dintre noi și îi vorbi în 
șoaptă, de la câţiva centimetri distanţă: 

— Nu glumesc deloc. In următoarele opt săptămâni, s-ar 
putea ca unii dintre voi să crape. De obicei, din pricina 
nerespectării ordinelor. 

După ce grupul recruţilor a ajuns la cincizeci de persoane, ne- 
a vârât în autobuzul care se transformase într-un cuptor pe roţi. 
Dumnezeule, m-am gândit, Fort Leonard Wood este la mai bine 
de o sută de kilometri. lar ferestrele erau înțepenite. 

M-am așezat lângă o femeie albă și drăguță. Mi-a aruncat o 


uitătură, după care privirile ei s-au îndreptat fix înainte. 

— Mergi la școala de mecanici? 

— Merg acolo unde sunt trimisă, mi-a răspuns fără să mă 
privească și cu un accent tărăgănat, din sudul Texasului. 

Aveam să învăţ ceva mai târziu, în acea zi, că instrucţia 
mecanicilor se făcea, în prima lună, cot la cot cu infanteria 
obișnuită, alături de pifani. Şi că nu era deloc înţelept să 
destăinui faptul că urma, după aceea, să-ţi petreci restul 
stagiului militar într-o cameră cu aer condiţionat. 

Am mers cu autobuzul doar vreo două mile, până la 
aeroportul militar învecinat, și ne-am îngrămădit într-o aripă 
destinată transportului de trupe. Ne-am înghesuit pe niște bănci 
care nu aveau centuri de siguranţă. A urmat un zbor rapid și 
agitat de douăzeci de minute, cu sergentul acela mare stând în 
faţa noastră și holbându-se la noi agăţat de o chingă. 

— Cine borăște trebuie să curețe, în vreme ce ăilalţi așteaptă, 
ne-a avertizat. 

Nimeni nu a îndrăznit să vomite. 

Am aterizat pe o pistă plină de hârtoape și am fost împărțiți, 
după sex, în două direcţii diferite. Bărbaţii sau putele au fost 
conduși într-o clădire încinsă, din metal. Acolo ne-am despuiat 
de haine și le-am băgat în saci de plastic, marcați cu numele 
fiecăruia. Dacă aveau să dospească timp de opt săptămâni în 
sacii ăia, armata putea să le păstreze. 

Ne-au spus că vom primi haine atunci când fi necesar, după 
care ne-am amestecat la coadă să ni se recolteze sânge și 
urină. Am primit și niște injecții, câte una în fiecare braț, plus 
una dureroasă, clasică, în cur. Apoi am intrat la duș, iar după 
aceea într-o cameră plină cu maldăre de prosoape și ţoale, niște 
uniforme sortate mai mult sau mai puţin după mărime. În cele 
din urmă ne-am așezat pe niște scaune, în vreme ce trei tipi cu 
mutre dure, ajutați de câţiva roboţi, ne-au luat măsurile la 
picioare și ne-au adus bocancii. O hologramă care se rotea și 
care înfățișa un individ chipeș, ne exemplifica felul cum ar fi 
trebuit să arătăm la rândul nostru - cracii pantalonilor băgaţi în 
bocanci, cămașa perfect aliniată cu catarama centurii, mânecile 
îngrijit suflecate până la mijlocul antebraţelor. Totuși, uniforma 
lui era nouă și ajustată, în vreme ce ale noastre erau vechi și cu 
mărimi aproximative. În plus, el nici nu transpira. 

Crezusem că o să pot să-i sugerez armatei cum vreau să port 


părul: mă tunsesem periuţă, cam un centimetru. Drept 
pedeapsă, m-au ras în cap. 


Soarele era jos, iar temperatura coborâse la vreo treizeci de 
grade, așa că ne-au pus să alergăm. Lucru care nu mă deranja, 
câta vreme nu eram înfofolit. Am alergat în formaţie, pe o pistă 
de zgură de vreo câteva sute de metri. După patru ture au 
apărut și femeile și, împreună cu ele, am mai alergat încă opt 
ture. 

Apoi ne-au îngrămădit pe toţi, așa cum eram, transpiraţi și 
încinși, într-o cantină îngheţată. Am așteptat la o coadă lungă să 
primim o porţie sleită de pui prăjit în aluat, un piure de cartofi 
rece și o salată veștejită. 

Femeia care se așezase în fața mea la masă m-a privit cum 
dau deoparte aluatul necopt de pe carnea de pui. 

— Ţii regim? m-a întrebat ea. 

— Mda, am o dietă care îmi interzice hrana dezgustătoare. 

— Cred că o să dai jos o grămadă, m-a asigurat. 

Ne-am strâns mâinile peste masă și ne-am prezentat. O 
chema Carolyn și era din Georgia, o negresă un pic mai tânără 
decât mine. 

— Care-i faza cu tine? Abia ţi-ai luat licenţa și te-au înhăţat? 

— Da, sunt doctor în fizică. 

— Ştiu un'e o s-ajungi, a râs ea. 

— Dar cu tine cum a fost? La fel? 

— Pai da, dar habar n-am de ce. Sunt licenţiată în arte 
plastice, Creative Viewing. 

— Şi care-i emisiunea ta preferată? 

— Le urăsc pe toate. Dar, spre deosebire de majoritatea 
tipilor, eu știu de ce le urăsc. Acuma zi-mi că mori, dacă nu te 
uiţi în fiecare săptămână la Kill Squad. 

— N-am nici cub și nici vreme să mă uit. Când eram copil, ai 
mei mă lăsau să mă uit doar zece ore pe săptămână. 

— Oh... Ce zici? Te măriţi cu mine? Sau deja ești combinat? 

— Sunt homo, doar oile fac excepţie... 

— Bleah... 

Am început să râdem amândoi, un picuţ cam tare. 


Instrucția de pifani consta jumătate de timp în rezolvarea 
unor teste practice, iar în cealaltă, învățam să folosim niște 


arme pe care nu aveam să le mai vedem după aceea, ca 
mecanici. Chiar dacă pifanii nu vor folosi probabil niciodată o 
baionetă sau un cuțit ori mâinile goale pentru a ucide - cât de 
des se poate întâmpla, oare, să fii dezarmat și să întâlnești un 
inamic care să fie în aceeași situaţie? 

(Ştiam că lucrurile sunt cumva mai subtile, ne învățau să fim 
agresivi. Ceea ce nu cred că era, totuși, o idee prea bună pentru 
mecanici - soldatul mecanizat ar fi putut să radă un sat întreg 
de pe faţa pământului, dacă mecanicul își pierdea cumpătul). 

Celălalt nume al Carolynei era Collins, așa că eram vecini de 
alfabet. Am petrecut o groază de timp vorbind, uneori în sotto 
voce, atunci când stăteam în formaţie. Lucru care ne-a și băgat 
în bucluc de vreo două ori. 

Eram căzut în limbă după ea - mă refer la acea alchimie a 
creierului pe care se presupune că deja o controlezi atunci când 
ai trecut de optsprezece ani. Mă gândeam la ea tot timpul și tot 
ce-mi doream era să-i văd chipul în fiecare dimineaţă, la apel. 
Reacţiile și gesturile ei mă făceau să cred că și ea simţea la fel 
pentru mine, dar amândoi ne feream de cuvântul „dragoste” ca 
dracu’ de tămâie. 

După două săptămâni de instrucție continuă, în mod cu totul 
neaşteptat, armata ne-a oferit o după-amiază de duminică 
liberă. Ne-au dus cu un autobuz la St. Robert, un orășel inventat 
anume pentru a-i uşura de bani pe soldați. Trebuia să ne 
întoarcem cel târziu până la şase dimineața, altminteri, am fi 
fost declarați absenți nemotivat de la program. 

În vreme ce autobuzul se îndrepta spre stația din St. Robert, 
am zărit câteva hoteluri care anunțau /nchiriem cu 
ora/Asternuturi curate. Mă tot gândeam, după ce am coborât din 
autobuz, cum să formulez o invitație sau o propunere, când ea 
m-a luat de mână și m-a târât spre ușa primului hotel ieșit în 
cale. 

Nici măcar nu ne sărutaserăm până atunci. Așa că am făcut 
ceva în sensul ăsta în vreme ce ne chinuiam să ne dăm jos unul 
altuia uniformele fără să ne împușcăm din grabă cu nasturi. 

Vorbind de descărcat arma din grabă, nu am fost tocmai 
amantul-de-cursă-lungă, așa cum mi-ar fi plăcut... Dar aveam 
acumulată în mine o oarecare presiune hidrostatică și psihică, 
iar cazarma nu oferea suficientă intimitate pentru masturbare. 

Ea a trecut râzând peste asta, așa că ne-am mai jucat o 


vreme, până ce am fost gata pentru o nouă rundă, mai lentă și 
de mai lungă durată. A fost mai bine decât în visele mele. 

Mai aveam o oră până să plece autobuzul. Era un bar alături 
de hotel, dar Carolyn n-avea chef să se holbeze la ea ceilalți 
recruți. Așa că am rămas în așternuturile umede și mototolite, 
împărțind o sticlă de apă cu gust metalic. 

— Ai încercat să scapi de recrutare? mă întrebă ea. 

— Ei bine, da. Consilierul meu de la facultate mi-a arătat că, 
dacă optez pentru infanterie, voi ajunge, din pricina vârstei și 
educaţiei, să stau vreme de câţiva ani în spatele vreunui birou. 

— Da, vezi să nu! mai crezi așa ceva, acum? 

— M-au repartizat într-un pluton care e înarmat doar cu 
baionete, am râs eu. Treci și înjunghie pentru patrie! 

— Pentru Dumnezeu și patrie. Nu-l uita pe Dumnezeu! 

— Dacă nu ar fi fost și pentru Dumnezeu, nu am fi avut 
jumătate de duminică liberă. 

— Lăudat fie Domnul! 

Mi-a luat penisul între două degete și s-a jucat puţin cu el. 

— Nu cred că micuțul ăsta mai are ceva în el. 

— Pentru o vreme nu, i-am răspuns. O putem face din nou în 
autobuz. 

— In ordine. S-o văd și pe asta. 

A căscat și s-a întins de i-au trosnit încheieturile. 

— Poate că ar trebui să mergem să bem o bere. Să le arăt 
fufelor care au rămas singure cine le-a suflat bărbatul. 

— Haide! Totuși, n-aș crede să fie prea multă singurătate în 
oraș. 

M-a îmbrăcat cu grijă, netezindu-mi uniforma cu atingeri lungi 
și lente. Apoi mi-a atins faţa și mâinile, cu ochii închiși, ca și cum 
ar fi vrut să mă înveţe pe de rost. Apoi m-a strâns în braţe șia 
respirat adânc. 

— Mulţumesc, Julian, a murmurat. A trecut ceva vreme de 
când... 

Apoi am încercat eu s-o îmbrac, dar am încurcat nasturii. 
Foarte romantic. E mai ușor să dai jos chiloţii cuiva decât să-i 
pui la loc. 

Zona din bar destinată nefumătorilor avea un iz de tutun și de 
iarbă ușoară. Aveau bere rece, dar niciun loc liber la mese. Așa 
că am rămas la tejghea, într-un vacarm de muzică și râsete. Am 
dat din cap în semn de salut către câţiva dintre camarazii noștri. 


— N-ai crescut în Sud, mi-a spus ea tărăgănat. Vorbești haios 
și nu bagi de seamă cum vorbesc eu. 

— M-am născut în Georgia, de fapt. Părinţii mei s-au mutat în 
nord, în Delaware, înainte ca eu să merg la școală. lar patru ani 
la Harvard îţi pot face praf accentul pentru totdeauna. 

— Te-ai specializat în știință. 

— În fizică. Apoi un masterat în astrofizică. lar pentru doctorat 
am trecut la fizica particulelor elementare. Plus un postdoctorat. 

— N-am habar de toate astea. 

Mi-am pus mâinile peste ale ei. 

— Nici nu mă aştept să aibă habar cineva. Ce? Eu știu ceva 
despre cum se fac filmele? 

— Juuuulian, spuse ea prelung, retrăgându-și mâinile. Nu te 
uita de sus la cineva care te-ar putea ucide dintr-o mișcare. Și 
încă în șase moduri diferite. 

— Scuze. Îți ia patru ani să obţii o diplomă la Harvard și 
patruzeci ca să te obișnuiești cu asta. 

— lo n-o s-aștept patruj’ de ani. Mai bine îţ' ţii rahaturile astea 
pentru tine, a zâmbit ea așezându-și mâinile la loc, într-ale 
mele. 

Un soldat scund, cu un megafon în mână, a intrat în bar. 

— Aaatenţiuneee! Autobuzul pentru recruţii din Compania 
Charlie e aicea. Cine nu-i în autobuz în cinci minute va fi 
declarat absent nemotivat de la program. Apoi ne întoarcem 
acia și vă punem curu’ în cătușe. 

După momentul de tăcere care a urmat ieșirii soldatului, s-a 
iscat un murmur ușor. 

— Cum poate să-ţi pună doar curul în cătușe, și restul corpului 
nu? am întrebat. 

— Gândeşte în perspectivă,  blegule, mi-a răspuns 
terminându-și berea. Ne așteaptă căruţa. 


În următoarele două săptămâni n-am mai avut parte de altă 
duminică liberă. Armata, fiind destul de sigură că nimeni nu 
avea de gând să facă un atac de cord din pricina salturilor de la 
instrucţie, a început să strângă şurubul. In dimineaţa care a 
urmat după permisia de duminică, ne-au trezit la 2:30 dând 
buzna în barăci și făcând hărmălaie, lovind tot felul de tingiri. 
Cinci minute pentru echipare, apoi o cursă de zece mile cu tot 
echipamentul în spinare. Când cineva se oprea să verse, trebuia 


să-l certăm strigând la el: găoază, găoază! 

Au continuat cu acest tratament la fiecare trei zile, de fiecare 
dată crescând cursa cu câte o milă. Sergenţii de instrucţie se 
purtau ca și cum le făcea plăcere să ne tortureze, dar era 
evident că totul era bine planificat. Trebuia să ne întărâte și să 
ne facă viața un calvar, dar, dacă s-ar fi întâmplat asta la 
amiază, la temperaturi de peste 38 de grade, unii dintre noi ar fi 
putut muri. 

Pe de altă parte, instructorii se asigurau ca noi să pricepem 
că vina pentru intensitatea antrenamentelor ne aparţinea în 
exclusivitate. Refrenul folosit era că aveau la dispoziţie doar 
patru săptămâni ca să transforme niște civili găozari în soldați 
adevărați. 

Carolyn și cu mine am mai avut o ocazie, în timpul unei pauze 
de prânz de jumătate de oră, undeva într-un codru. Mi-am iritat 
curul de la o iederă otrăvitoare, iar ea s-a urzicat pe picioare. 
Medicul care ne-a consultat pe amândoi ne-a sfătuit ca data 
viitoare să luăm cu noi o pânză de cort sau măcar un ziar. Nu a 
mai existat o dată viitoare... 


În prima zi de instrucţie CGI ne-a luat pe toţi cei cincizeci de 
recruți și ne-a urcat într-un autobuz cu ferestrele acoperite cu 
vopsea de camuflaj, după care ne-a dus cale de jumătate de 
oră, pe o rută întortocheată, la destinaţie. Undeva într-un 
subteran, într-o pădure. 

O ușă camuflată s-a dat deoparte și am văzut o scară slab 
luminată care cobora. Intrarea era păzită de doi soldați 
mecanizaţi uriași, al căror camuflaj imita perfect arborii din 
spatele lor. Dacă stăteai nemișcat, nu puteai să-i observi. Dar, 
când te apropiai, se zărea o formă vag umanoidă, de aproape 
trei metri și care împrăștia o licărire caldă. 

Complexul subteran era mare. Am stat aliniaţi în formaţie, 
într-un hol, până când un soldat ne-a chemat pe fiecare, citindu- 
ne numele de pe un clipboard, și ne-a repartizat pe plutoane, 
indicând apoi camerele fiecărui pluton. Carolyn și cu mine am 
nimerit în plutonul Alfa și ne-am dus către camera A. 

Era o încăpere unde se aflau zece scaune grele, nepotrivite cu 
ambientul, o masă plină cu gustări și sendvișuri, precum și o 
cadă cu băuturi la gheaţă. Un tip în vârstă, îmbrăcat într-un 
combinezon fără însemne de grad, ne privea cum intram. 


Nu a scos niciun cuvânt până când nu ne-am așezat cu toţii 
pe scaune. 

— Am să vă las singuri o oră și jumătate, ne-a spus el. 
Încercaţi în timpul ăsta să vă cunoaşteţi. În câteva zile o să fiți 
cu toții mufaţi și niciunul dintre voi nu va mai avea secrete față 
de ceilalți. Asta-i tot ce am să vă spun. După ce voi ieși din 
cameră, vă rog să vă dezbrăcațţi. Beţi ceva, mâncaţi și... 
împărtășiţi-vă secretele și problemele. Așa o să vă descurcaţi 
mai ușor unii cu alţii. Atunci când va suna clopoţelul, vă 
îmbrăcaţi la loc, iar eu o să mă întorc să stăm de vorbă... Da, 
soldat, vrei să întrebi ceva? 

— Domnule, a spus una dintre fete. Eu... nu m-am dezbrăcat 
niciodată în faţa unui bărbat. Eu... 

— Tocmai ești pe cale să faci asta. Nu ai fraţi? 

— Nu, domnule. 

— În câteva zile vei avea cinci fraţi. lar expresia „goală 
pușcă” nu descrie nici pe departe cât de expusă vei fi. Dar voi, 
bărbaţii, veţi fi cu toţii niște domni, așa-i? 

— Da, domnule! am răspuns în cor noi, cei cinci bărbaţi. 

Era o blondă micuță, iar eu o priveam cu coada ochiului, 
cumva înțelegându-i anxietatea. Avea pe chip un zâmbet cam 
boțit. 

— Priviţi-vă fiecare în ochi și totul va fi în ordine, ne-a mai 
spus omul și a părăsit camera. 

În vreme ce ne dezbrăcăm am vorbit cu Lou Mangiani, 
amândoi străduindu-ne să nu privim înspre femei (totuși, 
urmărindu-le cu o anumită încordare). Am aflat că Lou avea 
douăzeci de ani și că, în ultima perioadă, lucrase ca brutar în 
New York, la restaurantul italienesc al tatălui său. Ceea ce era 
cam la fel de mult cât știam despre ceilalți, cu excepţia lui 
Carolyn. În ultimele patru săptămâni avusesem parte de 
instrucţie până cădeam laţi și ne trezeam cu ore înainte ca 
trupurile noastre să dorească asta. Așa că nu prea rămăsese loc 
de sporovăială. 

Carolyn și Candi ni s-au alăturat. Ne întrebam, în perioada de 
pregătire fizică, ce căuta Candi aici. Era o femeie cumsecade - 
mai bine spus, delicată - care, fusese în civilie un psihoterapeut 
specializat în a aduce alinare celor loviți de necazuri. De fapt, 
cred că trebuie să fii destul de dur pentru o astfel de slujbă. 

Apoi, părea un lider înnăscut. A pocnit din palme și ne-a spus: 


— Să punem scaunele în cerc și să ne așezăm câte un băiat 
lângă o fată. 

Richard Lasalle, roșu ca sfecla, avea o erecţie zdravănă. Eu 
însumi căutam să mă gândesc la orice altceva, sărind de la 
numere prime la tabele de integrale. 

Nici-o femeie nu părea nerăbdătoare să se așeze lângă el. 
Carolyn mi-a dat un ghiont și s-a dus cu pași hotărâți lângă el, 
întinzându-i mâna: 

— Tu ești Richard, așa-i? 

l-a răspuns afirmativ, dând din cap, iar ea s-a așezat lângă el. 
Eu m-am dus pe celălalt loc de lângă Carolyn, iar alături a venit 
blonda cea micuță, Arlie pe numele ei. Probabil se gândise că, 
având deja o legătură, nu prezentam niciun risc. Și-a încrucișat 
picioarele perfecte, iar sânii și i-a acoperit cu braţele. Candi, 
dimpotrivă, s-a purtat cât se poate de natural, așezându-se pe 
scaun într-o poziție relaxată, cu picioarele desfăcute și mâinile 
pe lângă șolduri. Sara și Samantha, care se ghemuiseră pe 
scaune într-o postură mai decentă, văzând-o pe Candi, s-au 
relaxat și ele, adoptând poziţia ei. 

— Bun. Haide să povestim fiecare, pe rând, ceea ce în mod 
normal am considera un secret. Poimâine nu vom mai avea 
nimic de ascuns unii față de alţii. 

Câţiva încuviinţară timid din cap. 

— Ar trebui să încep eu, a continuat ea. 

A tăcut câteva momente, frecându-și obrajii. 

— De ce am devenit psihoterapeut, a reluat Candi. Cândva 
am fost atât de doborâtă, încât... M-am sinucis. Am sărit de pe 
un pod din Cape Cod, prin ianuarie. Am fost moartă zece, poate 
douăsprezece minute, dar apa fusese atât de rece, încât medicii 
au reușit să mă readucă la viaţă. 

— Și cum a fost? a vrut Akeem să știe. Cum a fost să fii 
moartă? 

— Nicicum. Am fost inconștientă. Cred că impactul cu apa m-a 
făcut să leșin imediat. M-am trezit în ambulanţă, după ce m-au 
pus la defibrilator. 

— Ai avut un motiv pentru care ai făcut asta, am spus eu. 

— Mi-am văzut tatăl murind, a încuviinţat ea. Eram pe 
autostradă când direcţia și sistemele de siguranţă au picat 
simultan. Ne-am rostogolit și ne-am izbit de altă mașină. 
Airbagurile au acţionat imediat, dar accidentul era în plină 


desfășurare: un camion s-a izbit de noi și ne-a proiectat într-un 
pod. Când, în cele din urmă, totul s-a terminat... mama avea 
capul zdrobit, iar tata se îneca în propriul sânge. Eu nu eram 
lovită prea rău, dar rămăsesem înţepenită acolo. Pur și simplu a 
trebuit să atârn cu capul în jos în mașina zdrobită și să-mi 
privesc tatăl cu moare. La mai puţin de un metru de el... Nu am 
fost în stare să-mi scot din minte imaginea asta. Așa că am sărit 
de pe pod și, cumva, povestea se termină aici, în acest loc. Lou, 
e rândul tău. 

— Dumnezeule! ridică el din umeri. Nu am avut niciodată 
parte de așa ceva. 

Își clătină capul de câteva ori, privind în jos și continuă: 

— Cred că aveam treisprezece ani. Era o gașcă prin cartier cu 
care părinţii îmi interziseseră să am de-a face. Dar eu, firește, 
m-am înhăitat cu ei. Ai mei credeau că atunci când plecam de 
acasă mă duceam la biserică sau că mă ocupam cu chestii din 
astea. Cum niciodată nu mă verificau, credeam că reușisem să-i 
trag pe sfoară. În gașcă erau câţiva mici interlopi, ucenici ai 
mafiei. Eu ţineam de șase în vreme ce ei se ocupau cu mici 
găinării. Jefuiam mașini, șterpeleam din magazine, mai șuteam 
și câte o mașină uitată descuiată ca să ne dăm cu ea prin oraș. 
Umbla vorba că un evreu bătrân, care ţinea o tutungerie prin 
Bronx, vindea și arme pe sub mână. Ușa din spate a tutungeriei 
nu părea să fie cine știe ce. Așa că, într-o noapte pe la ora unu, 
m-am furișat din camera mea pe scara de incendiu și am alergat 
câteva străduțe mai încolo, să-mi întâlnesc gaşca. Erau siguri că 
bătrânul închisese tutungeria și plecase acasă pe la zece seara. 
Ușa din spate a fost spartă ușor, cu o rangă de fier. Asta a fost 
prima lovitură în care eu nu mai eram „ăla micu'”. Un alt puști 
ţinea de șase, iar eu fusesem băgat în faţă pentru că încă eram 
minor. Ideea era că, dacă ar fi mers ceva rău, n-aș fi păţit mare 
lucru. Am intrat primul, cu o lanternă într-o mână și am început 
să deschid sertare în căutare de arme. Am și găsit una, dar era 
în mâna bătrânului evreu. Nu plecase acasă în noaptea aceea. 
Am auzit cum trage cocoșul revolverului. M-am răsucit brusc și 
cred că așa l-am descumpănit cu lumina lanternei. „Stinge 
chestia aia, băiete!” mi-a spus. Dar tipul cu ranga de fier se 
strecurase în spatele lui și l-a izbit în cap. A căzut ca un buștean, 
dar individul a continuat să-l lovească. Apoi a ridicat arma de pe 
podea și mi-a mulţumit că am fost atât de iute. Am scotocit locul 


purtând mănuși de cauciuc, dar nu am găsit alte arme și nici 
altceva de valoare. Nici măcar nu am reușit să deschidem casa 
de bani. Am luat cu noi o grămadă de bomboane și de ţigări. 
Ziarele de a doua zi au anunţat că avusese loc o crimă urmată 
de jaf. N-am spus nimic, nimănui. Aș fi putut să dau un telefon 
anonim și să-l dau în gât pe ucigaș, dar n-am făcut-o de frică. 

— Criminalul a fost prins, până la urmă? a întrebat Mei. 

— Din câte știu, nu. A fost arestat mai târziu pentru trafic de 
droguri, iar eu am mers la facultate. Și acum sunt aici. 

Privirile noastre s-au întors spre Arlie. 

— M-a surprins când făceam sex. Cu altcineva decât trebuia. 
Am fost prinsă de soţul meu. În dormitorul nostru. Am promis să 
nu o mai văd pe acea persoană niciodată. Să n-o mai văd 
niciodată pe ea... 

Se uită la noi cu un zâmbet tremurat. 

— Restul, detaliile mâine. 

A venit rândul meu. 

— M-au prins când mă masturbam... 

Se auziră câteva râsete crispate. 

— Cred că lucrul cel mai rău... ar putea să pară banal unora. 
Dar pe mine m-a împovărat de vină la vremea aceea și mă face 
să mă simt stânjenit chiar și acum, la mai bine de zece ani de 
atunci. Aveam, cât oare... cincisprezece ani. Mergeam pe o alee 
și am văzut o ţestoasă dintr-o specie rară. O ţestoasă cu o 
carapace destul de mare, care se târa ajutându-se de membre 
și de cap. Am lovit-o cu un băț și, firește, s-a oprit. Am luat o 
piatră și i-am izbit carapacea cu toată puterea. A crăpat, iar 
testoasa a început să se agite, plină de sânge. Am fugit de 
acolo, cât am putut de repede. 

— Mda, îmi imaginez, a spus Cindi după o pauză. Chiar dacă 
ai mei obișnuiau să pescuiască țestoase, să le taie și să facă 
supă din ele. De când mă știu nu le-am considerat altceva decât 
hrană. 

Se uită la Carolyn și ridică din sprâncene. 

— Cred că am avut o viaţă liniștită. Nimic sexual sau violent. 
Am fost prinsă când mă masturbam, dar mama a râs și m-a 
povăţuit s-o fac în camera mea... Am avut parte, pe vremea 
când eram elevă la liceu, de un test final la chimie. O fată care 
lucra în biroul profesorului a găsit o copie a testului rezolvat și 
mi-a vândut-o pe zece dolari. Era destul de grav. Vreau să spun 


că nu mai făcusem ceva asemănător înainte, dar cel mai rău a 
fost că, oricum, știam majoritatea răspunsurilor. Fata respectivă 
avea dovada că eu trișasem și putea spune oricând și oricui. Așa 
că am ucis-o. 

Ne aruncă o privire și rânji: 

— De fapt, am ucis-o în visele mele. 

Richard a înviorat o petrecere de adulţi turnând laxativ în 
vasul cu punci. Doar că a folosit un pic mai mult și, din pricina 
asta, câţiva oameni au ajuns la spital, inclusiv el, ca să nu 
atragă atenţia. 

Samantha a furat ani de-a rândul bani din poșeta mamei ei, 
ori de câte ori aceasta venea beată acasă. 

Mei îi jucase renghiuri urâte fratelui retardat. 

Sara și-a ajutat tatăl să moară. 

Akeem a mărturisit că niciodată nu a crezut în Allah, nici când 
era copil, dar nu a avut niciodată curajul să recunoască și să 
renunţe la credinţă. 

Au fost două ore epuizante și incomode, dar, în mod evident, 
necesare. După ce a sunat clopoţelul care ne anunţa că e 
vremea să ne îmbrăcăm, am constatat că nu mai priveam 
femeile din cameră dintr-o perspectivă sexuală. Dar, printre ele, 
erau vreo două pe care le-aș fi putut iubi. 


Nu ne-am mai întors la cazarma Leonard Wood. Autobuzul cu 
ferestrele camuflate ne-a dus la aeroportul din St. Louis, unde 
am primit înapoi efectele personale, spălate și aranjate, după 
care am fost îmbarcaţi într-o cursă spre Portobello. 

Avionul a zburat peste întinderi de apă, ţinându-se la distanţă 
de spaţiul aerian al Nicaraguei și Costa Ricăi. Popoarele Ngumi 
nu aveau aviaţie, forțele noastre aeriene le-ar fi distrus imediat 
aeronavele, dar încă puteau să azvârle cu rachete în noi. 

Era noapte când am aterizat, iar aerul era gros ca mierea. 
Baza era o colecţie anostă de clădiri joase, împreună cu 
prezența  scânteietoare și viguroasă a câte unui soldat 
mecanizat. Aceștia erau risipiţi și făceau de gardă pe întreg 
perimetrul bazei asupra căreia niciodată nu se reușise un atac. 

Ceea ce era de bine. Urma să ne petrecem o treime din timp 
acolo, undeva în subteran, la doar câteva zeci de kilometri de 
teritoriul inamic. Era plăcut să fii în siguranţă, în spatele unei 
falange de roboţi telepatici și invulnerabili. 


De fapt, nu erau cu adevărat roboţi și nici complet 
invulnerabili. Un soldat mecanizat era o armură 
supradimensionată și înarmată la greu, care se constituia în 
avatarul teleghidat al unui om, bărbat sau femeie. Acest avatar 
opera în perfectă armonie cu alţi nouă. Fiecare pluton, format 
din zece persoane, era ca o familie telepatică ce, prin 
antrenament, ajungea să lucreze ca o unică și puternică 
entitate. 

Inamicul putea distruge un soldat mecanizat, dar operatorul, 
mecanicul său, putea fi imediat comutat pe o mașină de rezervă 
care să ajungă pe câmpul de luptă în interval de câteva minte 
sau chiar secunde. Asta, dacă rezervele erau pe aproape. Şi 
oricine ar fi distrus primul avatar știa prea bine că urma să se 
bucure de întreaga atenţie a avatarului de rezervă. 

Bănuisem că asta era doar un soi de propagandă, o parte din 
miturile care întrupau mașinile ca să le transforme în arme 
psihologice mult mai eficiente. Aveau toate calităţile care 
făceau ca o persoană să fie considerată periculoasă. Dar nu 
puteau fi ucise și nici măcar rănite. 

(Partea cu rănitul nu era complet adevărată. Umbla un zvon 
cum că ar fi un secret bine păzit. Se spunea că, dacă un soldat 
mecanizat era scos din luptă și capturat, inamicii, înainte de a o 
distruge, treceau la torturi minuţioase ale mașinii, în faţa 
camerelor de luat imagini.) 

Americanii râdeau, spunând că acţiunile lor ar putea să 
funcţioneze cu păpuși voodoo, dar nu cu mașini. Dacă oprești o 
mașină, aceasta se preface într-o grămadă de șuruburi. 

Ideea era că trebuie s-o oprești la timp. 


Camerele noastre subterane din Portobello erau îngrijite, dar 
făcute cam de mântuială și de-abia aveai loc să te învârtești 
prin ele. Dar nu aveam să ne petrecem prea mult timp acolo. 
Mecanicii munceau, dormeau, mâncau, beau și se ușurau fără 
să se deconecteze, ceea ce presupunea o anumită stânjeneală. 
Dar armata nu te-ar fi mufat până nu s-ar fi asigurat că puteai 
suporta asta. 

In prima zi petrecută în Portobello am fost conduși, pe rând, 
către cea mai dramatică operaţie chirugicală de „rutină” 
cunoscută în medicină - instalarea intracraniană a implanturilor 
cibernetice sau a mufelor, cum erau cunoscute de toată lumea. 


Părea mai periculos decât era. O mai făcuseră de o sută de mii 
de ori până atunci și funcţionase la nouăzeci de mii. Acel unu 
din zece la care nu funcţiona se întorcea la viaţa civilă fără să fi 
primit vreodată darul de a-și împărţi cu alții mintea și trupul. 
Unii dintre aceștia ajungeau handicapaţi mintal sau emoţional. 
Foarte puţini mureau. 

Cifrele nu se dădeau publicității. 

Fiind fizician, mi-am putut face o imagine destul de clară 
asupra statisticilor. Dacă „mufarea cu succes” avea o rată de 
nouăzeci la sută, atunci probabilitatea ca unul din zece să 
eșueze era de unu minus 0,9 la puterea a zecea, ceea ce 
însemna cam 0,65. Așadar, în șaizeci și cinci la sută din cazuri, 
adică mai mult de jumătate, la cel puţin unul din zece operaţia 
nu reușea. Deci logica ar spune să faci grupe de câte 
unsprezece. Dar dacă operaţia ar fi reușit la toţi cei unsprezece? 
Ar fi trebuit să scoţi unul din grup, iar asta ar fi părut o pierdere. 
E mai ușor să adaugi decât să extragi un membru dintr-o 
familie. 

Operația a reușit la toţi cei zece și ne-am petrecut 
următoarele două zile în pat. În a treia zi am început să ne 
explorăm darul. 

Cel care ne-a asistat prima dată a fost un tip pe nume Kerry. 
Arăta ca un civil, ca un terapeut de prin anii șaptezeci. 

— Nu trebuie să fiți conectaţi de prima dată cu un începător, 
ne-a spus el. 

Ne aflam într-un loc asemănător cu Camera A, cu pereţii de o 
culoare verde, cu scaune masive și cu băuturi răcoritoare, dar și 
cu ceva în plus: două canapele despărțite de o cutie neagră, din 
care ieșeau două cabluri. 

— Mai întâi o să vă mufaţi cu mine câteva minute. Asta 
înseamnă cam o oră pentru toţi zece. Nu văd să fie vreo 
problemă, dar, dacă ar apărea una, e cel mai bine să aveţi pe 
cineva ca mine conectat. 

— Cineva ca dumneavoastră, domnule? a întrebat Candi. 

— Ai să vezi de ce. 

Își coborî privirile pe un clipboard. 

— Azuzi e primul. 

Akeem se ridică și îl urmă spre canapele. 

— Închide ochii și întinde-te. 

Luă unul dintre cabluri și-l conectă, cu un clic ușor, în mufa de 


la baza craniului lui Akeem. Apoi se așeză pe marginea celeilalte 
canapele și se conectă la rândul său. Închise ochii și se legănă 
ușor, preţ de câteva minute. Apoi se deconectă și-l deconectă și 
pe Akeem. Acesta își scutură capul și se ridică tresărind. 

— Oh, asta a fost... într-un mare fel, murmură el. 

Kerry dădu din cap. Niciunul dintre ei nu ne-a oferit vreun 
detaliu. 

— Julian Class? 

M-am dus spre el și m-am așezat pe canapea. Am auzit un clic 
ușor atunci când a cuplat mufa și după aceea am avut senzaţia 
că văd dublu, cu întreg corpul. 

E greu să descriu exact. Incă vedeam zidul din fața mea, la 
doi pași distanță, dar aproape la fel de clar vedeam și ceea ce 
vedea Kerry, grupul celorlalţi mecanici care căscau ochii la el și 
la mine. 

Pe neașteptate l-am cunoscut aproape la fel de bine cum mă 
cunoșteam pe mine. Puteam să-i simt propriile haine pe trup la 
fel cum le simțeam pe ale mele. Simţțeam schimbările somatice 
ale organelor interne, complexitatea sistemelor muscular și osos 
- lucruri pe care le trăim în permanenţă, dar de care nu suntem 
mereu conștienți, pentru că ne-am obișnuit cu ele - micile 
junghiuri și mâncărimi sau o durere profundă în umăr, dacă le- 
aș fi avut, ar fi fost și ale lui. 

Aveam toate amintirile lui despre el, rele, plăcute sau neutre. 
Copilăria tihnită, spulberată de divorţul părinţilor, facultatea - o 
evadare magnifică, un doctorat în psihologie. Sex cu două femei 
și cu o duzină de bărbaţi. Lucru care, dintr-odată, nu mi s-a 
părut nici măcar ciudat. Patru ani ca mecanic în Africa, șofer pe 
camioane care erau aruncate în aer în mod frecvent. 

Ca o amintire a amintirii, am putut simţi uniunea dintre el și 
ceilalți mecanici din plutonul de transport, dar și dorul lui după 
acel sentiment. 

S-a terminat cu un clic. 

— De-asta ești acum, aici... i-am zis. 

— Nu e chiar același lucru, mi-a zâmbit. E ca atunci când te 
apuci să cânţi sub duș, după ce ai cântat cândva într-un cor. 

Carolyn era la rând și când s-a așezat alături de mine m-a 
atins ușor cu coapsa. Nu trebuia să fii telepat ca să știi că ne 
gândeam la același lucru. 

Unul câte unul, fiecare am avut parte de această experienţă. 


— E-n ordine, a spus Kerry. Asta a fost prima etapă a încălzirii 
voastre. Acum trecem la nivelul următor. 

L-am urmat într-o încăpere vecină. Zece așa-zise cuști erau 
aliniate pe peretele opus. Erau ca niște fotolii rabatabile, 
prevăzute cu o sumedenie ţevi și de circuite electronice. 

Nu a fost nevoie să fim intubaţi până la sfârșitul instrucției de 
bază, având în vedere că nu ne mufăm mai mult de câteva oreo 
dată. Când aveam să stăm câte zece zile, norma noastră lunară, 
o să fim hrăniţi și „goliţi” automat. Ni se spunea că, odată ce te 
obișnuiești, nu este chiar atât de greu. 

Soldaţii mecanizațţi la care urma să ne conectăm se aflau pe 
un teren viran, undeva afară. În primele două zile am făcut 
exerciţii de ridicare a piciorului drept, apoi a piciorului stâng, 
după care am învăţat să mergem și să urcăm scările. Din a treia 
zi am început să alergăm în formaţie, având de trecut un prag 
important: să nu ne mai gândim cum să facem o acţiune, ci s-o 
facem pur și simplu. Să avem încredere în mașină. Mașina ești 
tu. În tot acest timp începusem să ne conectăm între noi, fără 
avataruri, întâi doi câte doi, apoi în grupuri mai mari. 
Conectarea cu Carolyn a fost palpitantă și un pic 
înspăimântătoare - fie și pentru faptul că sentimentele ei pentru 
mine erau mai puternice decât ale mele pentru ea. In plus, eram 
complet diferiți - inteligenţa ei intuitivă, pe lângă firea mea 
analitică, tinereţea ei trepidantă și adaptată vieţii de cartier se 
contrapunea la dragostea și atenţia pe care le primisem de la ai 
mei. Trupurile noastre erau diferite și nu doar în detalii 
anatomice care deosebesc femeia de bărbat. Era mică și iute, 
eu eram exact invers. Ne plăcea să experimentăm prin corpurile 
celorlalți. Carolyn era de părere că fiecare fată ar trebui să 
beneficieze de un penis propriu, măcar o vreme. Mi-au plăcut 
ciudăţenia și familiaritatea de a fi ea. Totuși, primul ciclu pe 
care l-am avut a fost ca șocul provocat de o rană, deși eram 
pregătit pentru așa ceva. Ea a fost înţelegătoare și amuzată - ce 
fătălău ești - şi, în cele din urmă, am trecut peste asta, deși nu 
am ajuns niciodată în situaţia de a aștepta ciclul cu nerăbdare, 
ca pe un fel de confirmare a feminităţii mele, așa cum făcea ea. 

(Am aflat mai apoi că atitudinea asta nu era valabilă pentru 
toate femeile. Sara și Arlie aveau ovulaţia blocată pe durată 
nedeterminată, iar celelalte două nu agreau ciclul în mod 
special, dar nici medicamentele împotriva fertilităţii.) 


Conectarea cu ceilalţi, bărbaţi sau femei, era măi puţin 
intensă decât conectarea cu Carolyn, dar exista o oarecare 
încărcătură sexuală și atunci când mă conectam cu Sara, cu 
Candi sau cu Mei. Ceea ce era destul de ciudat - Mei nu semăna 
cu Kerry, nu făcuse niciodată sex cu un bărbat și nici nu își 
dorise vreodată. Atunci când s-a conectat cu mine sau cu 
vreunul dintre ceilalți bărbaţi, a fost evident că a încercat să-și 
reprime atracţia naturală faţă de propriul sex, lucru care nu 
putea fi ascuns, totuși, față de un alt mecanic. 

Când ne conectam doi câte doi, amintirile vieţii celorlalţi opt 
păreau destul de îndepărtate, precum un roman pe care îl 
studiasem cândva, la școală. Când am început să ne conectăm 
câte trei, lucrurile au devenit mult mai complicate. În primul 
rând pierdeai sensul - cine sau unde îți era egoul. În doi se 
putea ajunge într-o stare în care amândouă vieţile se contopeau 
într-un fel de fuziune fără de sine. Puteam să fac asta cu 
jumătate dintre camarazii mei. 

Lucru care nu se mai întâmpla atunci când eram câte trei pe 
linie. Era ca un fel de luptă existenţială pentru posesie, pentru a 
câștiga teren. Odată cu experienţa, a devenit evident că fiecare 
trebuia să-și strunească propriul simţ al sinelui, dar legăturile 
asimetrice avea darul de a înnebuni pe toată lumea. Ne era 
greu, mie și lui Carolyn, dar și altor cupluri, cum erau Samantha 
și Arlie, să renunţțăm unul la altul și să lăsăm o a treia persoană 
să se amestece cu noi. Dar, dacă nu am fi reușit să trecem 
peste asta, triada nu ar fi funcţionat deloc. Am fi avut un privitor 
de pe tușă, căscând ochii la un zaiafet amoros. 

Am petrecut ceva timp, cam patru zile, comutând între noi 
diferite triade. Acest lucru a simplificat conectarea grupurilor 
mai mari, aplicând șmecheria de bază: atunci când nu era 
mufat, fiecare dintre noi era un ego identificat de povestea 
propriei vieţi. Dar fiecare avea un număr de parteneri, între doi 
și nouă, cu aceeași autonomie și care își puseseră la comun 
trecutul și prezentul. 

Puteam sta conectaţi maxim două ore, după care urmau cel 
puţin treizeci de minute de pauză... ceea ce era frustrant. Am 
înţeles de ce doar două ore: dacă am fi rămas mai mult 
conectaţi, empatia cu ceilalţi ar fi fost din ce în ce mai mare și 
ar fi devenit atât de puternică, încât fiecare fiinţă umană ar fi 
fost resimţită ca o parte din noi. Să ucizi pe cineva ar fi fost la 


fel de imposibil precum sinuciderea. Ceea ce putea să fie un 
handicap destul de serios pentru un soldat. 

Am învăţat să reacționăm în situaţii reale într-un mod visceral 
și indirect, mufându-ne la cristale înregistrate de alţi oameni în 
timpul luptelor. La început a fost derutant pentru că ne legam 
intim cu alți zece străini și nici nu aveam un control asupra 
soldatului mecanizat. Dar lupta în sine era suficient de reală, 
mai reală decât ar putea să fie vreodată o luptă la mâna a doua. 

Candi a fost foarte deprimată în urma acestei experienţe și 
cred că doar Mei era nerăbdător să o repete. Dar cu toţii ne-am 
dat seama cât de necesar fusese exerciţiul: o repetiție cu 
costume pentru lad. 


Am fost surprins când am fost numit comandant de pluton. 
Eram cel mai în vârstă, dar nu cu mult faţă de ceilalţi. 

Aveam și cele mai multe studii, dar fizica particulelor nu era 
tocmai relevantă pentru un conducător. Adevărul, deloc 
onorant, a ieșit la iveală rapid. Nu doreau să pună un lider 
autentic, precum Lou sau Candi, pentru că un astfel de 
conducător ar fi dominat complet întregul pluton - în loc de zece 
oameni acţionând în deplină armonie ar fi fost un singur om, 
impunându-și deciziile tuturor, și nouă oameni, criticându-le 
după executarea lor. Ceea ce semăna cu demodată ierarhie 
militară clasică, cu masculul alfa ordonând acţiunile, iar ceilalţi 
stând în linie. Acest lucru ar fi dus la risipă de bani și de timp, 
plus zece creiere riscate într-o operaţie chirurgicală delicată, 
fără niciun avantaj. Un pluton de soldați mecanizaţi era ca un 
angrenaj uriaș, care putea să acopere hectare întregi pe câmpul 
de luptă, luând deciziile pe loc cu ajutorul unui tip de inteligenţă 
globală. Era straniu când era privit din afară, dar ni se părea din 
ce în ce mai puţin ciudat să facem parte din așa ceva. 

Ne-au supus unei intervenţii chirurgicale minore pentru 
rezolvarea problemelor legate de hrană, hidratare și excreţie, 
operaţie a cărei convalescenţă a durat doar două zile, iar după 
aceea am avut parte de primul exerciţiu pe teren - în mijlocul 
teritoriului controlat de inamic. 

Firește, toţi cei zece eram în siguranţă, în subteran, într-un 
buncăr din Portobello, rezistent la bombe. Avatarurile noastre 
mecanice au mărșăluit șaisprezece kilometri dincolo de 
perimetrul bazei, acolo unde orice pedro își putea risca viaţa, 


atacându-ne. Dar aveam parte și de protecţia oferită de un 
pluton de ucigași-vânători cu experienţă, dispuși circular în jurul 
mașinilor noastre. Era mai sigur decât dacă am fi stat acasă și 
am fi privit operaţiunea pe un ecran. Acasă puteam fi loviți de 
fulger... 


Am participat la încă două astfel de patrulări fără să ne 
confruntăm cu inamicul și cu asta antrenamentul de bază a luat 
sfârșit. Așa că am primit o permisie de douăzeci de zile, să 
mergem acasă. Totuși, niciunul dintre noi nu a plecat direct 
acasă. Trebuia mai întâi să încercăm cârciumile cu mufe care 
înconjurau baza noastră din Portobello. 

Într-o speluncă de acest gen te puteai mufa la experienţele 
altora. Majoritatea acestora erau înregistrări ale luptelor cu 
soldaţi mecanizaţi, dar nu aveam niciun chef să plătim pentru 
așa ceva. Cristalele celor din aviaţie păreau atrăgătoare, adică 
să fii o aeronavă capabilă să se răsucească în aer, să plonjeze și 
să accelereze așa cum niciun pilot uman nu ar fi reușit să facă. 

Dar, în afară de cele militare, mai erau și cristale care 
conţineau aventuri ale unor oameni care făceau tot felul de 
lucruri periculoase în tot soiul de locuri ciudate. Sau cele care îţi 
permiteau să încerci mâncăruri sau băuturi pe care nu ţi le-ai fi 
permis vreodată. Erau chiar și cristale care ofereau sinucideri, 
experienţă extremă pentru care trebuia să semnezi o declaraţie 
cum că-ţi asumai răspunderea. In cazul în care empatizai prea 
mult, puteai s-o sfârșești și tu. Era ceva asemănător cu acel 
sushi japonez făcut dintr-un pește otrăvitor, care te ucide, dacă 
bucătarul face vreo greșeală. 

Și, bineînţeles, era și sex. Sex cu oameni frumoși care, în 
realitate, nici măcar nu te-ar fi salutat, sex în locuri în care ai fi 
fost arestat, dacă ai fi fost prins, sex bizar, dulce, amar și sărat. 

Sex cu Carolyn. 

În timpul instrucției te mufau doar prin intermediul cuștilor, 
așa că nu puteai să-l atingi pe cel cu care erai conectat. 
Majoritatea cluburilor cu mufe de pe lângă bază ofereau doar 
experienţe solitare, dar erau și câteva, ceva mai scumpe, în 
care oamenii se putea mufa împreună, într-un separeu. Cam în 
genul motelurilor din Rock City, doar că aici se bătea toba 
pentru un environmentos sanitos, în loc de așternuturi curate, și 
taxau la minut, în loc să taxeze cu ora. 


A 


Ne-am interesat prin zonă și am mers la Cielito Lindo, un local 
care părea curat. Femeile care se fâțâiau în faţa intrării, aşa- 
zisele fetiţe, nu ne-au luat la bătaie, dar s-au holbat la noi într- 
un fel... unele la mine, altele la Carolyn. 

— Dacă ai impresia că e bine s-o faci cu un amator, să vii 
înapoi și s-o faci cu o profesionistă, spuneau ele. 

Mamacita de serviciu, dolofană și veselă, ne-a înșirat regulile: 

— Cronometrul pornește din secunda în care închideţi ușa și 
se oprește în clipa în care veniţi la recepţie și vă ridicaţi 
cardurile. Că staţi acolo și șușotiți dulcegării sau v-o trageţi, 
costă la fel. 

Am întrebat-o dacă s-a întâmplat vreodată ca oamenii să iasă 
goi pușcă din cameră și să dea năvală să-și ia cardul de la 
recepție. 

— l-am arestat pentru indecenţă, mi-a răspuns, exceptând 
cazurile care m-au bine dispus foarte tare. 

Am decis să nu-mi forțez norocul. 

Camera era mică și curată și mirosea din greu a iasomie. 
Înăuntru nu se găsea decât un pat uriaş, pe care se afla un 
morman de perne. Cearșaful era din bumbac și se simţea 
proaspăt scrobit, dar provenea de pe un rulou practic și deloc 
romantic. 

Făcuserăm sex cu vreo două ore înainte, dar eram mai mult 
decât încinși atunci când ne-am scos hainele și ne-am mufat, 
prăbușindu-ne pe pat. Am sărutat-o și am gustat-o peste tot, 
simțind limba noastră comună pe pielea pe care o împărțeam 
amândoi. Atunci când am simţit gustul meu în interiorul ei, i-am 
trăit orgasmul, dar am păstrat destul din sinele meu ca să nu 
ejaculez. 

M-a încălecat și s-a frecat de mine, înainte și înapoi, și m-am 
înfipt în ea cu vigoarea unui adolescent în călduri. Mi-a ţinut 
șoldurile nemișcate, dându-mi de înţeles să nu mă împing și, 
câteva momente am fuzionat pe deplin, în vreme ce ne 
prelingeam unul în celălalt, până când niciunul dintre noi nu a 
mai putut rezista și ne-am răsucit atât de tare, încât am căzut 
din pat și am rămas pe podea, gâfâind. 

— Frumos covor! spuse ea în vreme ce simțeam țesătura 
aspră pe pielea goală. 

Unul dintre noi își julise șoldul în cădere. După ce ne-am 
deconectat mi-am dat seama că ea se julise. 


— Îmi pare rău, am răspuns. Am fost neîndemânatic. 

M-a lovit ușor peste sculă. 

— Trebe că a ţinut pe puţin zece secunde, spuse ea cu glas 
răgușit. Eu zic să-ţi pui ceva pe tine și să mergi să-ţi iei cardul. 

Am mai fost la Cielito Lindo de trei ori și o dată am încercat la 
Falling in Love, unde făceai dragoste sau sex în timpul saltului 
nesfârșit dintr-un avion, iar după aceea pluteai ușor spre 
pământ. Pe urmă, chiar a trebuit să revenim cu picioarele pe 
pământ. Carolyn s-a întors la studiile ei, iar eu, la ecuaţiile și la 
măsurătorile mele. 

Resimţeam despărţirea ca și cum aș fi pierdut un mădular sau 
o parte din propria minte, dar știam că urma să ne reîntregim 
peste trei săptămâni. 

În prima zi după ce m-am întors acasă, am încercat să-i explic 
lui Blaze despre ce este vorba. Eram la o cafea, într-un colţișor 
retras din Centrul Studenţesc. 

— Îți dai seama cum sună povestea ta, mi-a spus ea. Poate că 
par o cloșcă bătrână... dar e ca și cum ai fi avut o intensă idilă 
de o vară, care a devenit și mai intensă datorită presiunii 
mediului cazon, apoi a fost ridicată la pătrat după ce v-aţi 
mufat, iar faptul că aţi făcut dragoste conectaţi a ridicat totul la 
cub. Tu poţi să ridici la pătrat și la cub pe x, dar să știi cătot x 
rămâne. 

— O pasiune trecătoare. 

A dat din cap. 

— Totuși, tu chiar crezi că va dura veșnic. 

— Va dura atât cât de veșnic vom avea parte. 

A sorbit din cafea și a clătinat din cap. 

— Atitudinea gemenilor siamezi. E un pic înfiorător. 

— Așa e, am râs. E chiar imposibil de explicat în cuvinte. 

M-a fixat cu privirea într-un fel ciudat. 

— Mi-aș dori să încerc. Sunt chiar geloasă. 

Cred că am roșit. 

— Nu pe Carolyn, prostuţule. Pe voi amândoi, pe trăirea 
voastră. 

Blaze și-ar fi pierdut bursa și serviciul, dacă s-ar fi mufat. Cele 
mai multe contracte pentru muncă intelectuală conţineau clauze 
de interdicţie a mufării, din motive evidente pentru oricine. Eu 
nu semnasem așa ceva, pentru că mufarea mea fusese făcută în 
scop militar, și nu la cerere. Oricum, pe teritoriul Statelor Unite, 


operaţia de mufare nu era legală pentru civili, dar sute de 
oameni treceau graniţa zilnic pentru a o face. 

O respectam pe Blaze și îmi doream mult să mă înţeleagă. 
Dar îmi închipui că era ca și cum o persoană profund religioasă 
ar încerca să explice credinţa sa unuia ca mine, cel de dinainte. 
Samantha era o astfel de persoană și am înţeles-o imediat, în 
momentul în care ne-am conectat, fără să fie nevoie de cuvinte. 
După cum și ea m-a înţeles și mi-a iertat necredinţa. 

Blaze însă avea îndoieli profesionale legate de mine, 
deoarece eram departe de a fi colegul de muncă ideal. Nu mă 
mai puteam concentra. Mă gândeam tot timpul la Carolyn, iar la 
un moment dat asta devenise vizibil și pentru ceilalţi. Dacă mă 
uitam la un calendar, imediat începeam să număr zilele până 
când urma să fiu liber din nou. 

Într-o joi dimineaţa Blaze m-a întrebat: 

— De ce nu-ţi iei tu liber în weekend, să te duci în Georgia? 
Parcă voi, soldaţii mecanizaţi, aveţi liber pe avion. 

Eu eram mecanic, iar mașina era soldatul mecanizat, dar 
mulţi făceau confuzia asta. 

— Plănuisem să muncesc în weekend, să mai recuperez din 
întârzieri. 

— De ce nu recuperezi tu cu Carolyn, mai bine? râse ea. 
Proiectul Jupiter va merge înainte, într-un fel sau altul, și fără 
tine. 

Nu-mi convenea că eram așa de transparent, dar îmi oferise o 
ocazie pe care nu o puteam rata. Am sunat-o pe Carolyn și a 
fost în culmea fericirii. Colega ei de cameră a fost drăguță să se 
facă pierdută vreo câteva zile, iar eu mi-am rezervat un loc în 
zborul de vineri spre Macon. 

A fost o întâlnire ciudată. În Macon, desigur, nu aveam 
posibilitatea să ne conectăm, așa că a fost o întâlnire pur 
naturală. Amândoi am presupus că va fi OK, dar până la urmă 
nu a fost așa. Nu că aș fi fost eu impotent sau ea nereceptivă. 
Pur și simplu, sâmbătă dimineaţa ne-am făcut bagajele și am 
luat autobuzul spre Atlanta, unde ne-am cazat într-o cămăruţă 
ieftină în apropierea cârciumilor cu mufe de pe lângă fortul 
McPherson. 

The Stars and Stripes Forever era cel mai ieftin, fără fiţe și ne- 
a convenit amândurora. Și totuși, duminică dimineaţa ne-am 
numărat mărunţișul și ne-am dat în bărci pe Private Space, care 


îti dădea iluzia gravităţii zero, într-un spaţiu înconjurat de galaxii 
care se roteau, și a fost o experienţă grozavă. 

Apoi am vorbit un pic despre asta. Era neplăcut, dar am 
convenit că se datora faptului că mufarea era încă nouă pentru 
noi. Ne-am despărţit mai îndrăgostiţi ca niciodată, dar un pic 
deranjaţi de contrastul dintre starea normală și starea mufată. 

În timp ce făceam dragoste în apartamentul ei, amândoi ne 
închipuiam la greu că suntem mufaţi, ca în săptămânile 
precedente. 


Peste două săptămâni, amândoi am fost trimiși în primele 
noastre misiuni independente de luptă. 

Plutonul Bravo era o unitate HI, Hărţuire și Interdicţie. Tot ce 
avea de făcut o unitate HI era să deranjeze cât mai mult 
inamicul și mai degrabă să-l zăpăcească decât să-l ucidă. 

În cazul cu pricina, misiunea noastră fusese să creăm haos 
într-o zonă anume. Ngumi își stabiliseră un centru de comandă 
într-o vale pierdută din Costa Rica și își cărau echipamentul și 
muniţia în timpul nopţii, folosind cărăuși. Deasupra coroanelor 
copacilor nu era vizibilă nici-o amprentă termică. Dar ei nu știau 
că noi împânziserăm toată zona nelocuită cu senzori olfactivi 
microscopici, a căror singură treabă era să-și transmită locaţia 
ori de câte ori prin apropiere trecea un om transpirat. Așa că 
știam exact pe unde se afla inamicul și pe ce cărări se deplasa. 

Ne-am ţinut departe de acele drumuri. Dacă ești atent și te 
miști încet, poţi să manevrezi soldatul mecanizat prin cele mai 
dese tufișuri, fără un sunet. Am condus înainte plutonul nostru 
de zece, de ambele părţi ale cărării principale, deplasându-ne în 
medie cu un kilometru și jumătate pe oră. De două ori s-a 
întâmplat ca patrulele lor să treacă la câţiva centimetri de noi, 
fără să ne vadă, pentru că aveam puse costumele de camuflaj 
de întuneric. 

Prima în zonă a ajuns Arlie. A rămas nemișcată la câţiva metri 
de o santinelă pe jumătate adormită, în timp ce noi am 
înconjurat tabăra. Eram pregătit să dau semnalul unui atac 
rapid, dacă vreunul dintre noi era reperat, dar am intrat cu toţii 
în perimetru fără să ne simtă nimeni. 

Teoretic, eram la conducere, dar, de fapt, toţi zece eram 
mufaţi în paralel. La un gând de-al meu, am atacat în același 
timp, cu toţii. 


La început n-au fost arme, doar lumină și sunete, zece lumini 
mai puternice decât soarele, zece difuzoare care urlau disonant, 
asurzitor. Apoi câte un val de gaze, din zece direcţii diferite. 

Au ieșit din corturi, trăgând la întâmplare și aproape toţi au 
inspirat o gură de gaz KO, căzând apoi inconștienţi. Numai doi 
își puseseră măștile antigaz. Mei l-a luat pe unul, eu, pe celălalt. 
l-am azvârlit arma și l-am împins în piept, gest care l-a trântit la 
pământ. l-am scos masca de gaze și am aruncat-o la distanţă, 
după care m-am îndreptat, împreună cu ceilalţi, către obiectivul 
central, un minifort de formă tetraedrică, făcut dintr-un fel de 
plastic rezistent la gloanţe. Era clar că-l aduseseră pe bucăţi pe 
care le asamblaseră la faţa locului. 

Forțele noastre văzuseră chestii de-astea în deșertul din 
Africa (erau invizibile pentru radare și erau o ţintă dificilă pentru 
soldaţii mecanizaţi), dar era pentru prima dată când găseam 
una în Costa Rica. Trăgeau cu muniţie de 155 mm, care putea 
străpunge armurile și care ar fi putut dezafecta un avatar, iar 
ţeava tunului era externă. Structura aceea se rotea repede, dar 
îi puteam anticipa mișcările și aveam timp să ne punem la 
adăpost. Din fericire, trăgea cu proiectile lente. 

Am fi putut să ne ascundem și să ne ferim până ce rămânea 
fără muniţie, dar trăgea la întâmplare și era posibil să doboare 
și soldaţii proprii sau catârii de povară. Așa că, împreună cu 
Carolyn, am prăjit cu laserele două colțuri ale acelei chestii, 
ţintind și trăgând, în vreme ce ne feream de tirul ei. In cele din 
urmă s-a supraîncălzit și locul s-a umplut de fum de la plasticul 
ars. Atunci s-a deschis o ușă și prin ea au ţâșnit doi tipi, tușind 
îngrozitor. l-am tratat și pe ei cu KO, apoi am adunat laolaltă 
trupurile tuturor celor inconștienţi. Am pârjolit o parte din 
pădure, pentru a putea fi folosită drept teren de aterizare, și am 
chemat un elicopter să preia captivii. 

Din momentul aprinderii luminilor și până la îmbarcarea 
prizonierilor în elicopter, trecuseră vreo douăsprezece minute. 
Niciun rănit de partea noastră. 

Mei nu reușea să-și ascundă nemulţumirea. La naiba, eram 
încă virgini... Și-a cerut scuze apoi, dar resentimentele lui 
pluteau încă în aer. 

Aș fi considerat-o o operaţiune ca la carte, numai că, în vreme 
ce așteptam elicopterul care să ne preia, am primit o veste de la 
comisia de supraveghere, care ne fusese atribuită pentru 


evaluare. Trei dintre cei șapte ofițeri din comisie considerau că 
trebuia să fi distrus minifortul și pe ocupanţii lui imediat, înainte 
ca ei să poată răni vreun avatar sau pe altcineva. 

Bine - mi-am zis - veniţi voi aici și trageţi. În vreme ce soldaţii 
mecanizaţi erau pe drumul spre casă, noi ne aflam nemufaţi în 
relativa intimitate a camerei de evaluare și întorceam problema 
pe toate feţele. Șapte oameni din pluton erau de părere că am 
procedat corect, ceea ce era previzibil. Mei și Sara însă nu erau 
de aceeași părere. Dezacordul lor era, totuși, destul de potolit. 
Spuneau că ei ar fi procedat altfel, dar fusese decizia mea și o 
respectau. Imi recunoșteau poziţia de mijlocaș care dă tonul 
atacului. 

Bineînţeles, nu ofițerii fuseseră în toiul acţiunii, ci noi. 

Ne-au dat liber duminică după-amiază și am reușit să obţin un 
avans din soldă (de fapt, l-am împrumutat, plătind guvernului o 
dobândă de 10), așa încât am putut să ne ducem în oraș să ne 
mufăm. 

Se numea Hotelul De Vis. Am ales decorul unei insule 
nelocuite și am plătit în avans pentru treizeci de minute, așa că, 
după ce am făcut dragoste în lumina timidă a soarelui de 
dimineaţă, am înotat câteva minute în apa călduţă, apoi am stat 
pe mal și ne-am ţinut în braţe, sub valurile molcome, care ne 
acopereau din când în când. Vremea a trecut repede, iar când 
ne-a expirat timpul ne-am trezit în patul tare, de-abia 
atingându-ne. 

Nu mai aveam bani pentru o cameră de hotel, am luato cină 
sărăcăcioasă, cu hot dog și niște bere, apoi ne-am întors la bază 
și la paturile noastre separate. 


Blaze își clătină capul amuzată. 

— Eşti în chestia asta patru ani, câte zece zile o dată? m-a 
întrebat ea. 

— Mda, înţeleg unde baţi. 

Eram singuri, într-o dimineaţă, la o cafea. 

— Până când vei ieși, vei datora armatei un milion de dolari. 
Cu o dobândă de zece la sută. 

Am putut doar să dau din umeri și să zâmbesc prostește. 

— Ştii că este vorba despre o dependenţă comportamentală. 
Dacă armata ar pune labele pe tine doar prin Ministerul Apărării, 
am da năvală acolo cu o grămadă de avocaţi și te-am smulge 


din ghearele lor, după care te-am băga la dezintoxicare. Dar ei 
te-au agăţat prin intermediul /ubirii! 

— Fii serioasă... 

— Încearcă să te detașezi. Știu, Carolyn este o fată simpatică 
și așa și pe dincolo... 

— Blaze, ai grijă. 

— Ascultă-mă doar un minut. 

Își luă notebook-ul și tastă ceva. 

— Ai idee cum arată chimia creierului tău atunci când mergi 
la acel Motel de Vis? 

— E un hotel. Presupun că arată destul de straniu. 

— Ba deloc. E doar o tocană care dă în clocot, plină de 
oxitocină, serotonină și endorfine. Receptorii vasopresori sunt 
larg deschişi. Ai fi stors în totalitate chiar și în cazul în care 
Carolyn ar fi o jerboa. 

Aproape că simțeam cum îmi înflorește pe chip un rictus. 

— Ai obiectivat bine. Dar, dacă nu ai fost acolo, pur și simplu 
nu ai cum să știi. Chiar este iubire. 

— Bine. Atunci, fă-mi o favoare. Fă-o și cu altă femeie. Și 
privește-te în vreme ce te vei îndrăgosti de cealaltă. 


— Nu. 
Numai gândul de a o face cu altcineva mi se părea 
dezgustător. 


— Așa ceva este îngrozitor, Blaze. E ca și cum aș fi un 
adolescent obsedat, iar taică-meu îmi dă un purcoi de bani să 
mă duc la bordel ca să-mi scot din cap obsesiile. 

— Nicidecum. Vreau doar să-ţi activezi spiritul critic și propria 
obiectivitate. 

— Mda, astea merg mereu bine împreună cu iubirea. 


În luna aceea nu am mai deschis discuţia despre asta. M-am 
dus la aeroport singur. 

Carolyn și cu mine am avut o singură îmbrăţișare când ne-am 
văzut, pe urmă, liber la cuști. 

Aveam un spectacol de rutină prin care să ne arătăm mușchii. 
Guvernatorul general din Panama, mult iubita noastră 
marionetă, urma să ţină un discurs în capitala Panama City. Noi 
eram acolo cu misiunea de a căsca ochii și de a arăta ca niște 
pieze rele. Ceea ce am și reușit. Nouă soldaţi mecanizaţi, cu 
camuflajul activat, în plin soare. Nu erau invizibili. Camuflajul 


scânteia și îi făcea să arate ca niște statui mișcătoare, pe care 
nu-ţi puteai focaliza privirea. Înfricoșător. Avatarul acţionat de 
mine, în calitate de comandant de pluton, era de un negru 
strălucitor. 

Prezența noastră nu era neapărat necesară, eram acolo mai 
mult pentru ochii presei. Indivizii care alcătuiau mulţimea 
fuseseră atent selecționați, aplaudau și ovaţionau atunci când li 
se indica. Fără îndoială că lumea abia aștepta ca totul să se 
termine, ca să se poată retrage la adăpost de arșiţă. 

Simti căldura? m-a întrebat Carolyn fără cuvinte. l-am 
transmis în gând că era o reacţie psihosomatică generată de 
empatia faţă de profii amărâţi care stăteau afară, în căldură, și 
ea a fost de acord. 

Discursul s-a terminat, iar noi ne-am adunat în șir, pentru o 
ieșire teatrală. Era o manevră de rutină, dar numai bună de a ne 
demonstra forța neomenească. Stăteam umăr la umăr, cu mâna 
stângă ridicată. Un elicopter de transport, cu o bară 
recuperatoare sub burtă, a coborât în picaj și s-a aliniat la 
nivelul copacilor, îndreptându-se spre noi cu mai bine de o sută 
de mile pe oră, după care ne-a preluat din mers. Această 
manevră ar fi smuls braţul unei ființe umane, dar noi abia dacă 
am simțit șocul. 

Brusc, semnalul de la Carolyn a dispărut, ca și cum s-ar fi 
deconectat din pricina șocului mecanic. 

— Carolyn? am chemat-o pe circuitul vocal de urgenţă. 

Cum nu mi-a răspuns, am cerut permisiunea să mă 
deconectez. În afară de faptul că ar fi fost mai simplu să-i 
depozităm după aterizare, nu mai aveam niciun motiv să 
rămânem la controlul soldaţilor mecanizaţi. Comandamentul nu 
mi-a răspuns la cerere. Mi-am imaginat că erau, probabil, 
ocupați cu vreo luptă cine știe pe unde. 

Am aterizat lângă docurile de serviciu și ne-am deplasat 
mașinile înăuntru. Evident, avatarul lui Carolyn nu mai era dirijat 
de ea, îi lipsea graţia ei naturală, pe care i-o împrumuta atunci 
când îl controla. De data asta arăta ca un robot din acela din 
filmele de animaţie. Am ieșit din cuști, brusc, în lumea reală, goi 
și asudaţi, întinzându-ne și pocnindu-ne încheieturile. 

Cușca lui Carolyn era deschisă, dar ea nu era înăuntru. 

În încăpere, o singură persoană purta haine, o femeie. Era 
medic militar. S-a apropiat de noi. 


— Soldatul Collins a avut un accident cerebrovascular chiar 
înainte de extracţie. Acum se află la chirurgie. 

Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. 

— Se va face bine? 

— Nu, sergent. Medicii se străduiesc, dar mi-e teamă că... Ei 
bine, este în moarte clinică. 

M-am așezat pe marginea de beton a cuștii, cu o senzaţie de 
ameţeală. 

— E vreo diferenţă faţă de moartea obișnuită? 

— Nu mai prezintă funcţii cerebrale superioare. O să-i 
anunţăm rudele cele mai apropiate. Îmi pare rău. 

— Dar... Eu... Am fost în mintea ei acum câteva minute. 

Femeia își privi notițele de pe clipboard. 

— Ora decesului a fost 13:47, au trecut deja douăzeci și cinci 
de minute. 

— Nu a trecut destul. Mai poate fi resuscitată. 

— Asta se încearcă, sergent. Mecanicii sunt prea preţioși ca 
să fie aruncaţi. Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

Se întoarse și dădu să iasă. 

— Așteptaţi! Pot s-o văd? 

— Nu știu unde se află, sergent. Regret. 

Ceilalţi s-au strâns în jurul meu. Am fost surprins că nu 
plângeam și nici nu-mi venea să plâng. Mă simţeam neajutorat, 
ca și cum aș fi primit o lovitură în moalele capului. 

— Trebuie să fie la spitalul bazei, spuse Mei. Să mergem s-o 
căutăm. 

— Şi să facem ce? întrebă Gândi. Am încurca locul. 

S-a așezat lângă mine și m-a luat pe după umeri. 

— Ar trebui să mergem la vestiar și să așteptăm, continuă ea. 

Așa am făcut, am ieșit cu toţii, dar eu mă târâm ca un 
zombie. Ca un avatar fără mecanic. Lou și-a luat cardul de credit 
din dulap și ne-a adus tuturor bere de la automat. Am băut și 
ne-am îmbrăcat într-o tăcere apăsătoare. 

Akeem n-a băut berea. 

— Uneori îmi doresc să mă pot ruga, spuse el. 

Samantha s-a întrerupt din meditaţie, s-a uitat la el și a 
încuviințat din cap. Noi ceilalți am băut berea în liniște, privind 
spre ușă. 

M-am dus la automat să mai iau un rând, când femeia medic 
s-a întors. l-am văzut privirea și am leșinat. 


M-am trezit brusc, într-un pat de spital. O asistentă se 
îndepărtă de mine, cu o seringă hipodermică în mână, iar din 
spatele ei apăru Blaze. 

— Cât e ceasul? 

— Cinci dimineaţa, mi-a răspuns. Miercuri. Am venit imediat 
ce am aflat. Mi-au spus că oricum voiau să te trezească. 

A luat un pahar de plastic și a apropiat paiul de gura mea. 

— Vrei apă? 

Am dat din cap că nu. 

— Cum? Am leșinat acum douăsprezece ore? 

— Da, și ţi-au dat ceva care să te ajute să dormi. Așa 
procedează atunci când cineva suferă o pierdere. 

Mi-am reamintit totul și gândurile m-au izbit ca o mașină în 
plină viteză. 

— Carolyn! 

Mi-a luat mâna între palmele ei, dar eu am îndepărtat-o. Apoi 
m-am ridicat pe jumătate și i-am luat mâna înapoi. 

Am închis ochii și am simţit că plutesc sau cad. Poate din 
cauza medicamentelor. Am înghiţit în gol, nu puteam să 
vorbesc. 

— i-au dat o permisie pe motive personale până la sfârșitul 
lunii. Vino cu mine acasă. 

— Și oamenii mei? Plutonul meu? 

— Cei mai mulţi așteaptă pe coridor. M-au lăsat pe mine să 
intru prima. 

M-am ridicat și am îmbrăţișat-o. Mi-a răspuns la îmbrăţișare și 
am stat așa până când m-am simţit în stare să-mi văd 
camarazii. Au intrat toți odată, iar Blaze a așteptat pe hol, în 
vreme ce noi ne-am așezat în cerc, cu mâna dreaptă în centrul 
cercului, ca spiţele unei roţi. Mei, Candi, Samantha au rostit în 
șoaptă câteva cuvinte, dar simţământul de comuniune tăcută, 
mai mult decât orice alt sentiment, mi-a oferit un refugiu. Un loc 
în care să pot respira o vreme. 


Blaze m-a luat cu ea acasă și după ceva timp am încetat să 
fiu prietenul care avea nevoie de un sprijin și am devenit iubitul 
ei. Mai târziu ne-am amuzat de faptul că niciunul dintre noi nu a 
fost în stare să-și aducă aminte acea noapte sau după-amiază 
sau dimineaţă când relaţia noastră a devenit și sexuală. Dar 


cred că știu când a devenit dragoste. 

Consilierul armatei care mă consulta a spus că ar trebui să 
văd pierderea ca pe o rană și, așa cum o rană trebuie protejată 
prin cusături, și eu trebuia să am un set de reacţii care să mă 
protejeze până o să mă vindec. lar firele urmau să cadă după ce 
rana se va fi închis. 

Dar Blaze, care era doctor în fizică și nu în medicină, era de 
altă părere. Unele răni sunt prea mari pentru a fi cusute. 
Trebuie să le lași deschise și să le protejezi până ce peste ele 
crește altă piele. Dar noua piele nu are terminaţii nervoase 
normale, te ţine în viaţă, dar amortit. 

lată-mă acum, după ani întregi. În fiecare lună, mă încui zece 
zile în colivia care îmi conferă puteri supraomenești. In restul 
timpului am parte de calmul ei și de acceptarea dulce a pierderii 
în jurul căreia voi orbita mereu. 

Ea este colivia blândă, cu braţe și picioare, care mă 
protejează și îmi oferă uitarea într-o oarecare măsură. 


TRIUMFUL 


Robin Hobb 
Traducere din limba engleză: Marian Trută 


Potrivit New York Times, Robin Hobb este una din cele mai 
populare și apreciate scriitoare de fantasy din lume, cărţile ei 
vânzându-se în peste un milion de exemplare. Robin Hobb este 
cunoscută, cel mai bine, pentru seria Farseer (Ucenicul 
asasinului, Asasinul regal și Răzbunarea asasinului, Ed. Nemira, 
2009, 2010, respectiv 2011), dar și pentru cele două serii legate 
de Farseer - Liveship Traders (Ship of Magic, The Mad Ship şi 
Ship of Destiny) și Tawny Man (Fool's Errand, Golden Fool şi 
Fool's Fate). De curând, autoarea a început o nouă serie 
fantasy: The Rain Wilds Chronicles, compusă până acum din 
Dragon Keeper și Dragon Haven. 

Printre primele ei romane, publicate sub pseudonimul Megan 
Lindholm, s-au numărat romanele fantasy Wizard of the 
Pigeons, Harpy's Flight, The Wind singers, The Limbreth Gate, 
Luck of the Wheels, The Reindeer People, Wolfs Brother și 
Cloven Hooves, precum și romanele science-fiction A/ien Earth și 
The Gypsy (ultimul, în colaborare cu Steven Burst). 

În povestirea de faţă, autoarea ne duce dincolo de limitele 


rezistenţei umane, printr-un studiu dureros al sensului extrem al 
loialității, atunci când orice altceva s-a pierdut. 


Vântul de seară sufla dinspre câmpii spre oraș și clătina cușca 
din gratii de fier, atârnată de arcul porţii. Omul din cușcă se 
sprijini de ţepușele orientate spre interior ale gratiilor și privi 
spre soarele care cobora spre apus. Avea puţine opţiuni. Inainte 
să ridice cușca, îi tăiaseră pleoapele și îi legaseră încheieturile 
de gratii, așa că nu se putea răsuci sub privirea arzătoare a 
soarelui cartaginez. 

Vântul, încărcat de praf, îi usca ochii dezgoliţi, iar vederea i se 
încețoșa. Lacrimi, mai degrabă lacrimile trupului său decât ale 
inimii, îi curgeau slobode pe obraji. Mușchii care-i acţionaseră 
pleoapele, acum retezate, se zbăteau într-un reflex inutil, 
incapabili să-i umezească ochii și să-i împrospăteze privirea. Cu 
atât mai bine, erau prea puţine lucruri acolo pe care să fi dorit 
să le vadă. 

Ceva mai devreme, în aceeași zi, o mulţime de oameni se 
înșiraseră pe străzi să vadă soldaţii care râdeau și-l batjocoreau 
și-l rostogoleau în cușca aia cu gratii pline de ţepușe. Deși 
suferise torturi cumplite, încă se împotrivea. Se agăţase de 
gratii și se ţinuse strâns, împotrivindu-se șocurilor și balansului 
cuștii, în vreme ce soldaţii o rostogoleau. Nu reușise pe deplin 
să se ferească, ţepușele erau prea lungi. Avea vreo zece 
înţepături. Totuși, strădaniile nu fuseseră în zadar: nu era rănit 
de moarte. Acum se îndoia că făcuse un lucru înţelept. 

La poalele dealului, pe sub arcada porţilor orașului, mulţimea 
zbierase aprobator atunci când gărzile îl scoseseră din cușcă să- 
i taie pleoapele. 

— Priveşte asfinţitul, Regulus! E ultimul pe care îl mai vezi, 
câine roman! Ai să mori odată cu soarele care apune! 

Apoi l-au aruncat la loc, în cușcă, și i-au legat încheieturile de 
gratii, înainte să-l ridice ca să poată să vadă toată lumea 
moartea înceată a consulului roman. 

Chinurile lui atrăseseră o mulţime de oameni. Cartaginezii îl 
urau și pe bună dreptate. Aveau motive foarte bine întemeiate. 
Cum să uite vreodată înfrângerile pe care le suferiseră din cauza 
lui sau termenii inacceptabili ai tratatului de pace pe care el îl 
oferise în urma bătăliei de la Adis? își dezgoli, într-un rânjet, 
cioturile de dinţi care-i mai rămăseseră. Trebuia să fie mândru. 


Asistenţa arunca spre cușcă pietre, legume stricate și 
măruntaie. Unele proiectile ricoșau de gratiile din fier care îl 
ţineau captiv, un zid de apărare care trimitea înapoi mizeriile 
spre feţele lor ridicate. Altele își găseau ţinta. Era și de așteptat. 
Nici-o apărare nu era complet impenetrabilă. Uneori, chiar și 
cartaginezii pot nimeri o ţintă. Și-a îngropat faţa în piept, 
căutând să ofere protecţie ochilor săi împotriva orbitorului soare 
african. Privea spre gloata adunată dedesubt. Mulțimea era și 
veselă, și furioasă. Il aveau captiv pe Marcus Atillius Regulus, iar 
torturile la care era supus, deși îl chinuiau cumplit, așa cum își 
doreau cu toţii, nu reușeau nicicum să-l înfricoșeze. Sfidarea lui 
finală stârnea mulţimea să-și dea toată silința. lar acum gloata 
urma să-l vadă murind, într-o cușcă spânzurată de porţile 
Cartaginei. 

Buzele lui crăpate se deschiseră într-un zâmbet larg în vreme 
ce privea la adunătura de jos. O ceaţă îi întuneca vederea, dari 
se păru că erau mai puţini decât fuseseră. Spectacolul unui om 
care moare în chinuri putea oferi un ceas sau două de distracție 
vieților lor fade. Numai că Regulus prelungise spectacolul prea 
mult, așa că mulţimea dădea semne de oboseală. Mulţi se 
întorseseră la treburile lor mărunte, din vieţile lor obișnuite. 
Strânse gratiile cu putere și porunci, cu toată voinţa, degetelor 
sale să se agaţe strâns și, cu picioarele tremurânde, se împinse 
în sus. Asta urma să fie ultima lui victorie, să le refuze 
spectacolul morţii sale. Işi porunci să respire. 

Flavius privi în sus, la omul din cușcă. Înghiţi în gol. Marcus 
părea că se uită fix la el. Rezistă ispitei de a-și întoarce faţa și 
căută să întâlnească privirea vechiului său prieten. Fie Marcus 
nu-l putea vedea, fie știa că, dacă ar fi dat vreun semn că-l 
recunoaște, Flavius ar fi putut plăti cu viaţa. Sau poate că patru 
ani de sclavie în Cartagina îl schimbaseră într-atât, încât 
prietenul său din copilărie nu-l mai putea recunoaște. Nu fusese 
niciodată un tip solid și greutăţile sclaviei îi topiseră de pe trup 
chiar și mușchii de soldat. Acum era un bărbat osos, scheletic și 
ars de soarele aspru al Africii. Era plin de zdrenţe și puţea, nu 
numai de la corpul nespălat, ci și din pricina unui bandaj 
murdar, înfășurat în jurul unei răni supurânde de pe coapsa 
stângă. 

Fugise de la stăpân cu mai puţin de o lună în urmă și nu 
fusese deloc complicat. Vătaful era un beţivan mai degrabă 


preocupat să bea în fiecare zi decât să-i pună la muncă pe 
sclavii vlăguiţi. Într-o noapte, în vreme ce sclavii se întorceau 
osteniţi de la câmp, Flavius a rămas în urmă. $chiopătase din ce 
în ce mai tare și, în cele din urmă, în vreme ce vătaful îl 
beștelea de zor pe un alt sclav, se lăsă să cadă și încremeni 
printre tulpinile foșnitoare ale lanului. Grâul era suficient de înalt 
să-l ascundă, așa cum zăcea pe spate. Nu ar fi dat de el decât 
dacă l-ar fi căutat, dar chiar și așa ar fi fost greu să-l descopere 
în lumina slabă a crepusculului. Dar bătrânul drojdier nu părea 
să fi băgat de seamă că îi lipsește un om. Când noaptea fără 
lună s-a adâncit, Flavius s-a târât până la capătul celălalt al 
ogorului și, clătinându-se și șchiopătând, a prins să se 
îndepărteze. Vechea rană de la picior începuse deja să 
supureze. A știut atunci că dintele de dragon rupt, din rană, 
începuse să se miște din nou. Durerea i-a adus în minte 
împrejurările în care o căpătase și l-a făcut să se gândească la 
Marcus și să se întrebe de soarta prietenului său. 

Câtă vreme trecuse de când îl văzuse ultima oară? Timpul 
trece încet pentru un sclav. Zilele par mai lungi decât sunt 
pentru cineva care dispune de fiecare minut din viaţa sa. O vară 
de muncă forţată în Cartagina poate părea lungă cât o viaţă, cu 
soarele bătându-te în cap și pe spate. Numără recoltele pe care 
și le putea aminti și trase concluzia că trecuseră mai bine de 
patru ani de când îl văzuse ultima dată pe Marcus. Patru ani de 
la dezastruoasa bătălie în care totul mersese anapoda. Pe 
câmpiile din Bragadas, nu departe de râul blestemat care purta 
același nume, consulul Marcus Atillius Regulus a fost biruit. 
Flavius fusese unul din cei cinci sute de soldați luaţi prizonieri. 
Unii dintre supraviețuitori remarcaseră că prizonieratul însemna 
doar un pas distanţă de cei douăsprezece mii de soldaţi care 
zăceau pe sângerosul câmp de luptă. In lungile zile de sclavie, 
Flavius fusese de altă părere. 

ÎI privi din nou pe comandantul și prietenul său. Țepușele 
gratiilor îl răniseră în zeci de locuri, dar sângele nu se mai 
prelingea din înţepături. Vântul de vară, încărcat cu praf, 
așezase o crustă peste răni. Pieptul și pântecele arătau ca o 
hartă plină de râuri, acolo unde dărele de sânge se uscaseră. 
Despuiat de armură și de haine, gol ca un sclav, corpul 
prizonierului încă trăda musculatura și alura unui soldat roman. 
ÎI torturaseră şi-l atârnaseră acolo ca să moară, dar nu 


izbutiseră să-l doboare. Cartaginezii nu ar fi reușit asta 
niciodată. 


La urma urmei, nu cartaginezii înfrânseseră armata romană, 
ci un mercenar, un general pe nume Xanthippus, din Sparta, 
care își condusese trupele nu din dragoste pentru ţară, ci din 
iubire pentru banii din aur. Cartaginezii îl angajaseră după ce 
Hamilcar al lor nu reușise să le ofere victoriile de care aveau 
nevoie. Dacă Marcus ar fi fost informat pe deplin despre ce 
însemna schimbarea aceea de comandă, poate că nu și-ar fi 
împins oamenii cu atâta osârdie către ultima lor luptă. În acea zi 
funestă, soarele îi lovise cu atâta înverșunare, de parcă ar fi fost 
aliat al cartaginezilor. Praful și arșiţa chinuiseră trupele, în 
vreme ce acestea au dat ocol unui lac. Spre seară, soldaţii 
osteniţi s-au apropiat de râul Bagradas. Inamicii îi așteptau pe 
malul celălalt. Toată lumea crezuse că Marcus le va ordona să 
ridice o tabără fortificată cu un zid și cu șanțuri. Cu toţii se 
așteptau să aibă parte de mâncare și de o noapte de odihnă, 
înainte de a porni la luptă. Dar Marcus a ordonat traversarea 
râului fără întârziere și confruntarea cu inamicul, gândindu-se 
astfel că, prin bravada sa, va prinde pe picior greșit forțele 
cartagineze. 

să fi fost Hamilcar la comandă, tactica asta ar fi putut avea 
succes. Știau cu toţii că trupele cartagineze evitau lupta făţișă, 
pentru că nu îndrăzneau să se opună puterii organizate a unei 
armate romane. Dar Xanthippus era spartan și nu s-a lăsat 
păcălit de manevră. În plus, nici nu le permitea oamenilor săi să 
lupte în stil cartaginez. Marcus și-a așezat încrezător armata în 
formaţia standard: infanteria în centru și cavaleria pe flancuri și 
a pornit curajos la atac. Xanthippus nu a dat înapoi. Și-a trimis 
elefanții drept în mijlocul infanteriei. Chiar și așa, cohortele 
atacate au rezistat. Flavius se aflase printre infanteriști. Au 
luptat după modelul roman și, astfel, liniile au rezistat. Apoi 
Xanthippus şi-a împărțit cavaleria, o mișcare tactică 
nemaiîntâlnită de Flavius în situații similare. Atunci când 
călăreții au năvălit peste ei din ambele părți, propria lor 
cavalerie a fost copleșită. Flancurile infanteriei au cedat. S-a 
declanșat un haos și un măcel cum nu mai văzuse vreodată. 
Unii soldaţi, după cum a auzit mai târziu, au reușit să scape cu 
fuga și au ajuns la Aspis, de unde au fost salvaţi de flota 


romană. Soldaţii aceia s-au întors acasă. Flavius, împreună cu 
aproape alţi cinci sute de soldaţi, nu au mai reușit. 

Consulul Marcus Atillius Regulus a fost considerat un prizonier 
preţios și a fost tratat ca atare. Pe când Flavius era doar un biet 
soldat, care nici măcar nu provenea din vreo familie bogată. 
Trupul său și munca pe care o putea presta au fost singurele 
valori în ochii învingătorilor. Ca pradă de război, a fost vândut ca 
sclav. Primise o lovitură la cap, în timpul bătăliei. N-a știut 
niciodată dacă fusese lovit de o piatră aruncată de o praștie sau 
de copita unui cal. O vreme a văzut inele luminoase în jurul 
făcliilor, noaptea, și se înclina spre stânga atunci când încerca 
să meargă. A fost vândut pe bani puţini, iar noul său stăpân l-a 
pus să muncească la câmp. Acolo trudise în ultimii patru ani. 
Uneori ara, alteori însămânţa grâu, iar în arșiţa verii, în vreme 
ce grâul creștea, umbla pe câmp și gonea păsările lacome. 
Roma și zilele petrecute în armată, soţia sa, copiii și chiar 
Marcus, prietenul din copilărie care îl vârâse în acea situaţie, 
toate acestea începuseră să pălească. Uneori avea impresia că 
fusese sclav dintotdeauna. 

Apoi, într-o noapte, s-a trezit cu o durere familiară și a știut că 
dintele de dragon i se mișcă iarăși prin carne. După câteva zile, 
a fugit, șchiopătând, de la vătaful său. 

Să fi fost dintele, mișcându-se prin rană, o prevestire, un 
avertisment trimis de zei pentru cele ce urmau să vină? In anii 
din urmă, Flavius a dat puţină atenţie unor astfel de lucruri. Zeii 
din tinereţe îl părăsiseră. De ce să-și bată capul și să-i onoreze 
sau să li se închine? Totuși, i s-a părut că dintele care se agita 
prin carnea lui se apropia de capătul călătoriei prin picior cam 
odată cu ultima apariţie a lui Marcus în faţa înalţilor Magistraţi ai 
Romei. În zilele care au urmat, vechea rană s-a umflat și s-a 
făcut purpurie, după care a prins să supureze și să prindă coajă. 
Și tot atunci a auzit zvonul acela pe care până și sclavii îl 
răspândeau: 

— Războiul se va sfârși curând. L-au eliberat pe consul sub 
cuvânt de onoare că se va duce la Roma, ca să prezinte 
termenii tratatului propus de cartaginezi. Consulul Regulus se 
va întâlni cu magistraţii romani și va căuta să-i convingă de 
inutilitatea înfruntării cu noi. Şi-a dat cuvântul că, dacă Roma nu 
va accepta propunerea, se va întoarce în Cartagina. 

Flavius și-a scuturat capul și nu a spus nimic. Plecase Marcus 


la Roma fără el? Plecase lăsând în urmă cinci sute de bărbați 
care îl slujiseră cândva? Va prezenta Marcus condiţiile 
Cartaginei și va implora acceptarea lor? Așa ceva nu-i stătea în 
fire consulului. Timp de trei zile a cugetat la asta, în vreme ce 
șontăâcăia prin lanul de grâu, agitându-și braţele și alungând 
păsările. A decis că dintele care se mișca prin carnea piciorului 
reprezenta un mesaj. Chiar în acea zi a evadat și și-a început 
lenta călătorie spre Cartagina. 

A fost un drum lung și obositor, pentru un om pe jumătate 
olog și fără o leţcaie în pungă. A călătorit noaptea, furând ce 
putea de pe ogoare sau de prin gospodăriile izolate. A evitat să 
între în vorbă cu alţii. Deși învățase limba punică în cei patru ani 
de sclavie, accentul lui roman l-ar fi dat de gol. Dar, pe măsură 
ce distanţa dintre el și fostul lui stăpân creștea, a devenit un pic 
mai îndrăzneţ. A furat niște haine vechi din căruţa unui telal, 
care erau mult mai practice decât zdrenţele pe care i le dăduse 
stăpânul său. A și cerșit, arătându-și rana supurândă și trupul 
scheletic la porţile unui sat și câtorva nătărăi li s-a făcut milă de 
el. Și astfel, încet, și-a croit drum, pas cu pas, spre Cartagina. 

In urmă cu două nopţi, la vederea zidurilor orașului, s-a oprit. 
Cum seara coborâse, a găsit un loc să doarmă, la adăpostul 
îndoielnic oferit de un crâng desfrunzit. Peste noapte l-a trezit 
fierbinţeala rănii. În lumina slabă a lunii și-a adunat tot curajul și 
a mușcat pielea umflată a rănii. Cu ambele mâni, s-a apucat să 
stoarcă zona fierbinte, împingând în lungul osului. Dintele 
dragonului se îţi cu ușurință, croindu-și drum afară și făcându-l 
pe Flavius să sângereze la fel de abundent ca atunci când 
intrase. Il extrase din mușchi cu greutate, degetele ude de 
sânge îi alunecau pe suprafaţa netedă a dintelui. Când reuși, în 
cele din urmă, să-l tragă din locul în care se ascunsese, un jet 
de lichid tulbure, amestecat cu puroi, ţâșni din rana deschisă. 
Pentru prima dată în mai bine de șase ani, simţi că trupul îi 
aparţine în totalitate, eliberat de dintele dragonului și de 
prezenţa acestuia. Tinu trofeul în palme, preţ de câteva clipe, 
mirat și dezgustat deopotrivă de cât de mult timp îl purtase în 
trup. Era mai ascuţit decât orice săgeată și mai lung decât 
arătătorul său. Rădăcina dintelui încă avea muchii tăioase în 
locul în care se rupsese din falca monstrului. A adormit cu el în 
pumn și, în acea noapte, a dormit bine, deși era mort de foame 
și patul îi era făcut doar din colb și din rădăcini de copac. 


S-a trezit, în dimineaţa următoare, și-a refăcut bandajul și a 
pornit, șchiopătând, să-l caute pe Marcus. Pe la jumătatea 
drumului a găsit un băț numai bun de folosit pe post de toiag. 
Spre asfinţit, a ajuns la o apă, care curgea leneșă prin albia 
adâncă. A urmat râul în sus, pe pământul unei ferme, unde a 
găsit un loc ferit, să-și spele rana și trupul, apoi hainele și 
bandajele. Furase câţiva pumni de grâu de pe câmp şi își umplu 
burta cu boabele lăptoase și greu de mestecat. In noaptea 
aceea, după ce a adormit, și-a visat casa, dar nu soţia și pe cei 
doi fii. Nicidecum. Visul îi venea dintr-o vreme de dinaintea 
copiilor și a soţiei. 

Mica fermă a tatălui său se învecina cu pământurile familiei 
lui Marcus. Niciunul dintre părinţi, ai lui Flavius sau ai lui Marcus 
nu era înstărit. Dar, în vreme ce tatăl lui Flavius era un simplu 
fermier care luptase prin războaie, tatăl lui Marcus se ridicase la 
rangul de consul. Ferma părinţilor lui Flavius avea cam 
douăsprezece pogoane, pe când tatăl lui Marcus abia dacă avea 
vreo șapte. Totuși, atunci când Marcus povestea despre faptele 
de eroism ale tatălui său, Flavius simţea că el este săracul 
dintre ei doi. Zâmbi cu amărăciune. Când tatăl lui Marcus a 
murit, prietenul lui s-a simţit pustiit. Nu doar pentru pierderea 
părintelui, dar mai ales la gândul că viitorul său, ca războinic, se 
risipise. Marcus s-a înfățișat Senatului Roman și a cerut, fără 
tragere de inimă, să fie eliberat din serviciul militar ca să se 
întoarcă la mica lui fermă din care avea să-și întrețină soţia, 
copiii și mama. Odată ce tatăl său murise, nu mai avea cine să 
se ocupe de familie. Totuși, chiar dacă era abia la începutul 
carierei militare, Senatul îi apreciase valoarea ca soldat. Au 
angajat pe banii statului un om care să se ocupe de ferma lui 
Marcus Atillius Regulus, iar pe el l-au trimis din nou să slujească 
Roma așa cum știa el cel mai bine, pe câmpul de luptă. 

Marcus a fost pe deplin mulţumit. Flavius a fost cu totul de 
partea lui. Atunci, ca și acum, Marcus nu-și dorise decât să 
participe la războaie în care să se acopere de glorie. Pe când 
erau copii, visaseră amândoi să se facă soldaţi și să scape de 
corvezi. Numărau cu nerăbdare anii până când urmau să aibă 
vârsta potrivită pentru a se prezenta, alături de alți bărbaţi, la 
recrutările care aveau loc periodic în piaţa orașului și să spere 
că vor fi chemaţi sub arme. Când au participat la prima 
conscriere, aveau amândoi șaptesprezece ani și erau de înălțimi 


apropiate. Marcus a fost cel care și-a dat seama că trebuia să 
găsească o cale să nu stea unul lângă altul, ci să lase patru 
oameni între ei. 

— Tribunii cheamă câte patru oameni în faţă. Dacă ieşim 
amândoi o dată, un tribun te va alege pe tine și altul pe mine și 
așa o să fim despărțiți. Ai grijă să vii imediat după mine, pentru 
că am să încerc să-i șoptesc tribunului care m-a ales că, deși nu 
ești așa de bine legat ca mine, ești neîntrecut în trasul cu arcul 
și la aruncarea suliței. O să am grijă, dacă e să mergem la 
război, să mărșăluim împreună. Îţi promit! 

— Şi dacă e să mărșăluim spre casă? Promiţi să ne întoarcem 
împreună? 

Marcus s-a încruntat la el jignit. 

— Bineînţeles! Vom mărșălui împreună spre casă. În triumf! 

Pentru Marcus puţin conta că, dacă ar fi fost după el, Flavius 
s-ar fi lăsat la vatră după primul ciclu de instrucţie, ca să stea 
acasă, departe de grozăviile și plictiseala unei vieţi de soldat. 
Dar, desigur, nu avea de ales, niciun fiu de cetățean roman nu 
se putea eschiva de la această îndatorire. Și așa, la acea primă 
recrutare a stat aliniat, cu genunchii ușor îndoiţi, alături de alţi 
trei tineri, și a privit cum a fost ales Marcus. A văzut cum 
gesticula și șoptea înfrigurat și cum tribunul i-a făcut un semn 
mânios cu mâna, cerându-i să înceteze. lar când a sosit 
momentul ca tribunul să aleagă din următorul lot de patru 
oameni, l-a luat pe Flavius. Și, astfel, cei doi prieteni au 
mărșăluit împreună în prima incursiune militară din viaţa lor de 
soldați. 

Lui Marcus îi pria viaţa de soldat. Talentul lui de strateg a ieșit 
la iveală și a înaintat repede în grad. Deși, pe câmpul de bătălie, 
Marcus îi era comandant, atunci când se întorceau acasă 
reveneau la relaţia de prieteni și vecini. Anii au trecut, iar după 
întâmplarea cu dragonul, care aproape îi smulsese piciorul, 
Flavius se prezenta la recrutări cu din ce în ce mai puţină 
tragere de inimă. Incepuse să spere că tribunii vor observa că 
rana de la picior îl îmbătrânise înainte de vreme. Dar în fiecare 
an, când se prezenţa la conscriere, Marcus făcea în așa fel încât 
Flavius să fie ales să servească în legiunea sa. lar la sfârșitul 
fiecărei campanii, când se întorceau împreună acasă, alunecau 
bucuroși în vechea lor relaţie de prietenie. 

Să-și fi dorit vreodată Marcus o altă carieră decât cea de 


soldat? Chiar și acum, privindu-l cum sfârșește în cușcă, Flavius 
se îndoia. Când erau copii, după ce-și terminau treburile de pe 
lângă casă, Marcus voia întotdeauna să se lupte cu beţele sau 
să organizeze ambuscade pentru caprele vecinilor. Flavius 
preferase de când se știa vânătoarea unei lupte, iar în serile în 
care îl convingea pe Marcus să îl urmeze, băiatul nu mai 
contenea cu laudele la adresa iscusinţei sale de vânător. Cel 
mai bine se pricepea să se furișeze și să ţintească. Flavius își 
amintea cu plăcere dulceaţa lungilor seri de vară târzie, în care 
cei doi băieţi leneveau lângă un foc mic, savurând mirosul 
merelor furate care se coceau în spuză și sfârâitul cărnii 
păsărilor vânate, care se perpeleau în flăcările muribunde. 
Flavius se întreba dacă și-ar putea convinge tatăl să-l lase să se 
îndepărteze de casă în căutarea unui vânat mai mare, dar 
Marcus visa mereu la același lucru. 

— Imi cunosc destinul, i-a mărturisit de mai multe ori lui 
Flavius. L-am văzut în vise. Voi trece prin toate gradele militare 
și voi ajunge pretor sau consul, precum tatăl meu. Apoi îmi voi 
conduce trupele mai departe, în război. 

— De ce? Ca să omori o mie de inamici? întreba de fiecare 
dată Flavius, zâmbind șugubăţ. 

— O mie? Da' de unde! Cinci mii, zece mii vor cădea victime 
strategiilor mele. Şi voi fi chemat înapoi la Roma și voi fi 
răsplătit cu un Triumf. Voi defila pe străzi în fruntea carelor pline 
de prăzi, iar prizonierii vor mărșălui pe jos în urma mea. Firește, 
armata mă va urma, iar tu, Flavius, te vei afla în primul rând. 
Soţia și copiii mei vor fi mândri de mine. lar eu, eu voi sta cu 
chipul pictat, la fel de roșu ca mărul ăsta, înfășurat în toga albă 
ca zăpada. Voi sacrifica pentru Jupiter, în templul său, șase tauri 
albi. Toată Roma va ieși pe străzi și mă va ovaţiona. Știu că așa 
va fi, Flavius, am văzut. 

El se amuza de cum se împăuna prietenul său. 

— Nu uita de partea cea mai importantă, Marcus. În car, un 
sclav va sta chiar în spatele tău și se va apleca să-ţi șoptească 
în ureche cuvintele care îţi vor aminti că orice erou este muritor. 
Și astfel te vei păstra smerit. Poate că, în loc de un sclav, mă 
vor lăsa pe mine să fac asta, rânjea Flavius. 

— Muritor? Poate trupul să fie muritor, Flavius. Dar, dacă un 
bărbat a avut un Triumf și a ajuns imperator, atunci legenda lui 
este nemuritoare și va fi cunoscută de toate generaţiile de 


soldaţi care își vor vărsa sângele pe pământul acesta. 

Unul dintre merele furate pocni în spuză, împroșcând tăciunii 
cu zeama dulce. Flavius îl împunse cu un băț și îl trase la 
marginea jarului. Tinu ţepușa cu un aer solemn. 

— Memento mori! rosti el grav, apoi suflă peste mărul 
fierbinte și mușcă din el. 


Regulus încerca să-și dea seama dacă seara era atât de rece 
pe cât părea. Ziua fusese suficient de fierbinte cât să-l coacă. 
Dar acum, când lumina soarelui, pătrunzând prin privirile-i 
încețoșate, îmbrăca lumea într-o nuanţă sângerie, simţea că-i e 
frig. 

Globii ochilor îi erau prea uscați ca să vadă clar, dar își dădea 
seama că lumina scădea în intensitate. În sfârșit, seara cea rece 
se apropia. Sau poate moartea. Orbirea poate face lumina să 
pălească, iar pierderea de sânge poate induce o stare de frig. 
Ştia prea bine. Se gândi dintr-odată la Flavius. Îngenunchease 
lângă el, îl văzuse cum tremura și îl înfășurase în mantaua lui. 
Flavius nu murise, nu-i așa? Nu-i așa că nu murise? Nu! Nu 
atunci! Dar acum? Mai trăia, oare, Flavius? Sau îl lăsase mort, 
pe câmpul ultimei bătălii? 

Când trăgeau să moară, dacă mai aveau putere să vorbească, 
oamenii întotdeauna se plângeau că le e frig. Își amintea cum 
îngenunchea lângă ei și unii spuneau că-i sperie frigul și 
întunericul din jur, alţii bolboroseau păreri de rău sau doar oftau. 
De parcă frigul și întunericul ar fi fost motive de îngrijorare 
pentru cineva care stătea cu măruntaiele risipite prin praf sau 
cu jumătate din sânge adunat într-o băltoacă, alături... Totuși, 
încerca să le ofere un pic de alinare, acoperindu-i cu mantaua 
lui, în puţinele clipe care-i despărțeau de moarte, în timp ce 
sângele li se scurgea din răni. O alinare care, acum, ar fi fost 
bine-venită și pentru el. O mână prietenoase, o vorbă bună de la 
un prieten... Dar era singur. 

Nimeni nu venea să-l învelească într-o mantie, să-l ţină de 
mână sau, măcar, să-i rostească numele. Nu era nimeni care să 
se așeze lângă el și să-i spună: „Regulus, mori în pace! Ai fost 
un consul bun, un centurion loial și un cetăţean de ispravă. 
Roma nu te va uita. Ai murit ca un erou.” Nu. Încercă să-și 
umezească buzele cu limba uscată. Un alt reflex stupid al 
corpului. Limbă, buze, dinţi. Cuvinte inutile acum. La fel de 


inutile ca și cugetul său care încă gândea, gândea, gândea, în 
vreme ce trupul îi cobora în moarte. 

Ceva ateriză pe cușca suspendată. Trebuie să fie vreo pasăre. 
Nu un șarpe, niciun dragon. Nu era ceva masiv, dar fusese 
suficient de greu, încât cușca să se legene un pic. 

Și destul de greu ca ţepușele gratiilor să îi pătrundă și mai 
adânc în carne. Așteptă, ţinându-și respiraţia. In curând, 
țepușele aveau să atingă un organ vital și el va muri. Dar nu 
acum. Nu chiar acum. Încercă să strângă mai tare gratiile. Îi 
legaseră mâinile ceva mai sus de nivelul pieptului, iar acum 
erau amorţite. Nu avea niciun rost să se agaţe de viață odată ce 
trupul îi era deja terminat. li rupseseră atâtea oase, că nici nu le 
mai putea ţine socoteala. Și-a adus aminte momentul când, 
brusc, înţelesese că nu aveau de gând să se oprească. Desigur, 
se așteptase la asta chiar înainte să înceapă. l-o promiseseră. 
Cartaginezii l-au trimis la Roma, legat de ei prin cuvântul lui că 
se va întoarce, dar și prin jurămintele lor. Îl făcuseră să promită 
că va reveni. În schimb, tot ei l-au ameninţat că îl vor ucide, la 
întoarcere, în cazul în care magistraţii nu ar fi acceptat termenii 
tratatului propus de ei. 

Și-a adus aminte cum stătea printre sclavi, în vreme ce solii 
cartaginezi își expuneau condiţiile. Nu le-a strigat că este 
cetățean roman, nici nu i-a anunţat că este consulul Marcus 
Atillius Regulus. Nu! Era rușinat să se întoarcă la Roma astfel și 
nici nu voia să fie o unealtă în mâna cartaginezilor. Aceștia au 
fost nevoiţi ca ei înșiși să-l prezinte magistraţilor. Apoi a făcut 
singurul lucru pe care îl putea face. A denunţat tratatul și 
termenii săi împovărători și i-a sfătuit pe magistrați să-l 
respingă. 

Ceea ce au și făcut. 

Apoi el și-a onorat cuvântul dat punilor și s-a întors împreună 
cu solii în Cartagina. 

Așadar, cu mintea știuse tot timpul că urma să fie ucis de 
cartaginezi. Cu mintea. Dar trupul lui nu acceptase. Trupul lui 
crezuse că, într-un fel sau altul, va reuși să rămână în viaţă. 
Dacă nu ar fi crezut asta, torturile la care fusese supus nu ar fi 
reușit să-i smulgă urletele de durere, unul după altul. 

Se străduise, firește, să nu strige. Oricine încearcă, la început, 
să nu urle când este torturat. Dar, mai devreme sau mai târziu, 
cu toţii zbiară. Și, mai devreme sau mai târziu, nici măcar nu 


mai încearcă să se abţină. Pe vremea când fusese centurion, 
comandase o sută de oameni și toţi îl ascultaseră. Comandase 
mii de oameni când ajunsese general, iar apoi consul. Când le-a 
spus magistraţilor să refuze tratatul, l-au ascultat cu toţii. Dar 
când i-a comandat propriului corp să nu strige, acesta nu l-a mai 
ascultat. A urlat din răsputeri, ca și cum asta ar fi putut să 
înăbușe durerea. Degeaba. Apoi, într-un moment anume, după 
ce îl frânseseră cu totul, când nici-o bucăţică din el nu mai 
rămăsese întreagă, până și trupul său a recunoscut că avea să 
moară. De-abia atunci țipetele au încetat. 

După un timp îndelungat sau, poate, după o bucată de timp 
care lui i se păruse lungă, au încetat să-l tortureze. Oare 
trecuseră ore sau zile de când îl rostogoliseră în cușcă, spre 
porțile cetăţii? Avea vreo însemnătate? 

Trase cu urechea la zgomotele orașului de sub el. Ceva mai 
devreme se auziseră zgomotele gloatei. Injurături, exclamaţii, 
strigăte care exprimau dezgustul, râsete batjocoritoare şi 
zbieretele prostești de triumf, venite de la cei care nu luptaseră 
niciodată, nici măcar nu chinuiseră vreodată pe cineva, dar 
care, cumva, căutau să-și asume moartea lui ca pe o victorie a 
lor. Pe ce temei? ar fi vrut să-i întrebe. Pe acela că ati fost fătaţi 
pe un petic de ţărână în apropierea locului meu de supliciu? Că 
mă vedeţi bălăbănindu-mă, atârnat într-o cușcă de poarta 
cetății voastre, asta vă face să vă simtiti victorioși? Nu aveți 
niciun merit în asta. Le-am spus magistraţilor să respingă 
tratatul. Roma nu va îngenunchea în fata voastră. M-am îngrijit 
să nu se întâmple astfel. Dacă n-am fost în stare să ofer patriei 
mele victoria pe care o merita, cel puţin am ferit-o să accepte 
înfrângerea. 

Firește, nu a rostit, către publicul său, niciunul din cuvintele 
acelea. Gura, limba și dinţii nu-l mai puteau ajuta să vorbească. 
A fost pe punctul să creadă că, la un moment dat, călăii săi 
doreau să stoarcă de la el niscaiva informaţii. Dar, dacă ar fi 
avut de gând așa ceva, i-ar fi lăsat gura întreagă, să poată 
bălmăji ceva în vreme ce îl schingiuiau. l-au risipit repede 
această idee, nu voiau decât să-l chinuie cât mai mult, fără să-l 
omoare. Așa că au făcut tot ce puteau mai rău sau, din punctul 
lor de vedere, tot ce puteau mai bine... Schinguitorii nu erau 
interesați de mărturisiri sau de confesiuni. Nu erau interesați să 
îndrepte pe cel care a făcut rău sau să-l facă să-și regrete fapta. 


Ei voiau doar să provoace suferință. Atât. Îi văzuse cum îi excita 
tortura, cum le luceau ochii și cum li se umezeau gurile. Văzuse 
cu câtă dragoste își manevrau uneltele, cu ce grijă le foloseau. 
Tortura, se gândise, era ca sexul pentru cei care nu aveau parte 
de sex. Niciunul dintre ei nu era interesat de altceva decât de 
propria bucurie generată de suferinţă. Nu erau luptători, nu erau 
sodaţi, probabil că nu erau bărbaţi, câtuși de puţin. Erau 
schingiuitori. Devoratori ai durerii, se hrăneau cu urletele lui, 
așa cum hoitarii urma să se ghiftuie cu trupul său. Schingiuitorii 
erau unelte, slugi ale celor care dădeau ordinele. lar în acest 
caz, cei care porunceau acolo nu făceau altceva decât să se ţină 
de cuvânt. 

Gândurile îi ţopăiau precum puricii care sar de pe stârvul unui 
animal. Metafora îl încântă o clipă, apoi îi dispăru din minte. Îşi 
întinse gândurile larg, încercând să descopere o imagine sau o 
idee de care se se agaţe, orice i-ar fi abătut mintea de la 
durerea lentă a morţii. Se putea gândi la lulia, soţia lui. L-ar fi 
jelit și l-ar fi regretat. Oare câţi soldaţi ar fi putut spune la fel 
despre femeile lor lăsate singure acasă? Fiii săi, Marcus și Gaius, 
vor afla de moartea tatălui lor. Asta le va întări dârzenia de a 
apăra Roma. Vor vedea și mai limpede ce câini pot fi 
cartaginezii. Nu vor fi rușinaţi că fusese înfrânt și luat prizonier. 
Vor fi mândri că tatăl lor nu ezitase și nu-și trădase patria. Tatăl 
lor sfidase Cartagina. Dacă nu fusese în stare să le ofere un 
triumf care să le aducă aminte de el, cel puţin îi părăsea printr-o 
moarte onorabilă, demnă de un cetăţean loial Romei. 

Fără îndoială că vor afla cum a murit. Se va isca vâlvă în 
Senatul Romei. Se vor înfiora atunci când se vor gândi la el, la 
Marcus Atillius Regulus, cândva consul al legiunilor romane, 
acum torturat și atârnat precum o halcă de carne proaspătă, 
lăsată să sângereze în prăvălia unui măcelar. Senatul se va 
asigura că toată lumea o să afle cum a murit. 

Ar fi ultimul mod în care se vor putea folosi de el. Ştia asta și 
nu-i părea rău. Dar zeilor, cât va mai dura până când va muri? 


Flavius își dădu seama că stătea de prea multă vreme locului, 
holbându-se la Marcus. $uvoiul de oameni care intrau în cetate 
trebuia să-l ocolească. Era convins că, mai devreme, acolo 
fusese o mulţime care căscase gura la Marcus, așteptându-i 
sfârșitul. Numai că soldatul cel încăpățânat îi sfidase pe toţi 


mocârţanii. Refuzase să moară. 

Flavius traversă ulița și se îndreptă către un negustor care 
vindea lipii. Miroseau grozav. Avea câteva monede dintr-o 
teșcherea pe care o șterpelise cu o săptămână în urmă. Pe 
vremuri i-ar fi fost rușine să recurgă la astfel de găinării, dar 
între timp învățase să-și găsească scuze. Chiar dacă nu mai 
purta armura de soldat roman, rămăsese soldat și fiecare 
cartaginez îi era inamic. Să fure de la ei, ba chiar să-i și ucidă, 
dacă împrejurările ar fi fost prielnice, era cam totuna cu 
alergatul după pradă. Punga pe care o tăiase fusese una bună, 
din piele. Găsise înăuntru șase monede, un cuţit mic, un inel și o 
bucată de ceară. Alese cea mai măruntă monedă și o arătă 
vânzătorului de lipii, aruncând tot timpul priviri întunecate și 
încruntate. Negustorul dădu din cap cu dispreţ. Flavius se 
încruntă și mai mult în vreme ce scoase la iveală încă o monedă 
pe care i-o oferi vânzătorului. 

— Ai să mă aduci la sapă de lemn, mormăi acesta. 

Totuși, alese cea mai mică dintre lipii și i-o oferi. Flavius lăsă 
monedele și, fără să mulţumească, luă pâinea. In ziua aia nu 
avea de gând să riște să se dea de gol cu accentul. 

Rupse lipia în bucățele mici, pe care le mâncă încet, aruncând 
priviri furișe spre locul unde stătea atârnat Marcus. Se simţea ca 
un trădător, să mănânce în vreme ce prietenul lui trăgea să 
moară. 

Marcus încă se ţinea drept. Se agăţase de gratii, privind în jos, 
la oamenii care se perindau pe acolo. Unii ridicau privirile către 
el, dar cei mai mulţi abia dacă îl băgau în seamă pe omul care 
murea în cușcă. Poate și pentru că nu arăta că era pe moarte. 
Cu toate astea, Flavius știa. Prietenul lui din copilărie nu mai 
putea fi salvat. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi apărut acolo o 
legiune romană care să-l salveze, Marcus ar fi murit. Mâinile și 
picioarele aveau o culoare întunecată, care dădea de înţeles că 
sângele nu-i mai circula așa cum trebuie. Prin grija 
schingiuitorilor săi, dâre maronii de sânge uscat se înșirau pe 
chipul lui, pe piept și pe coapse. Totuși, Marcus nu se lăsa și 
aștepta. Nici Flavius nu ceda, ci privea și aștepta la rându-i, 
chiar dacă nu era în stare să spună de ce. 

Se pare că așa trebuia. La urma urmei, și Marcus îl veghease 
pe el când fusese pe moarte. 

Se întâmplase cu câţiva ani în urmă. Poate șase? Sau, poate, 


șapte ani? Şi nu fusese departe de acest oraș prăfuit și plin de 
spirite rele. Încercau să traverseze râul Bagradas printr-un loc 
plin de trestii verzi și dese ca peria și care treceau de creștetul 
unui om. Valea Bagradasului era o regiune fertilă, plină de 
șanțuri de irigaţii pe ambele maluri are râului. În lungul lor 
creșteau păduri de stejari, plopi și pini. Malurile râului erau pline 
de vegetaţie și de insecte care înțepau. Pe atunci Marcus era 
general, încă nu ajunsese consul. Titlul acela urma să-l 
primească după ce ar fi obţinut o victorie în ţinutul Cartaginei. 
Pentru el, vara aceea fusese una a cuceririlor. În ziua cu pricina, 
Marcus obligase infanteria, cavaleria și arcașii să se miște rapid, 
după ce a găsit un vad potrivit prin care să treacă apa. Ochise 
un loc pentru tabăra de seară, pe o ridicătură care domina râul. 
Oamenii s-au apucat să ridice o fortificaţie standard, un șanț și 
un zid construit din pământul excavat. Marcus trimisese iscoade 
care să cerceteze vadul prin care urmau să treacă a doua zi. 
Soldaţii s-au întors repede, mult prea devreme, raportând o 
mișcare neobișnuită la marginea apei. 

— Am văzut un șarpe, domnule. Un șarpe uriaș. La râu. 

Uneori, seara, după ce tabăra era pregătită pentru noapte, 
obișnuia să treacă pe la cortul lui Marcus. Dacă generalul nu era 
prea ocupat, stătea de vorbă cu vechiul său prieten. În acea 
seară, văzu apropiindu-se de cort o mulţime de bărbaţi care 
roiau în jur. Marcus asculta încruntat raportul celor doi velites, 
care se uitau în jos și se lăsau temători de pe un picior pe altul. 
Flavius văzu nedumerirea de pe chipul lui Marcus, iscată de 
îndrăzneala iscoadelor de a se întoarce cu un asemenea raport. 

— Uluitor! răspunse el cu un ton plin de sarcasm. Asta ne mai 
lipsea, să descoperim un șarpe pe malul unui râu din Africa. 
Asta-i motivul pentru care aţi luat-o la goană înainte de a afla 
dacă putem trece mâine vadul? 

Cei doi velites schimbară câteva priviri. Erau dintre cei mai 
amărâţi recruți, din aceia care adesea nu aveau bani cu care să- 
și asigure echipamentul așa cum se cuvenea și care nici nu erau 
prea bine văzuţi de ceilalţi. În lupte, erau folosiţi la hărţuială sau 
ca aruncători de sulițe și nu făceau parte din niciun grup. 
Fuseseră trimiși ca iscoade tocmai pentru că nu erau importanţi 
și de neînlocuit. lar ei știau asta și postura nu le plăcea deloc. 
Cu greu Flavius le putea găsi vreo vină că dăduseră bir cu fugiţii 
când au văzut ce-au văzut. Doar își păzeau pielea. Unul dintre ei 


era ud până la brâu. 

— Nu l-am văzut pe de-a-ntregul, domnule, spuse celălalt 
soldat. Dar ceea ce ni s-a arătat ochilor a fost, hmm... ceva 
uriaș. Am zărit o parte din el trecând pe lângă noi, prin iarba 
înaltă. Era gros cât o bute, domnule, și ce am văzut era doar 
partea din spate. Nu suntem lași. Ne-am dus spre el ca să ne 
uităm mai bine. Apoi, cam la o sută de picioare mai încolo, și-a 
ridicat capul dintre ierburi. 

— Avea ochi strălucitori, interveni celălalt cercetaș. Pe cinstea 
mea, domnule, avea ochi mari și strălucitori. Și a sâsâit la noi, 
dar sâsâitul a fost mai degrabă ca un șuierat. A trebuit să-mi 
acopăr urechile. Corpul se continua spre apă și trestiile îl 
ascundeau în mare parte, dar ce am putut vedea a fost ceva 
uriaș. judecând după mărimea ochilor și a capului, ar trebui să 
fie cam de... 

— Ea doua oară când îmi spuneţi că v-aţi întors cu un raport 
incomplet, zise Marcus cu răceală. Nu-i așa că datoria unei 
iscoade este să observe și să raporteze ce a văzut, iară nu ce nu 
a văzut? 

Primul cercetaș se încruntă și se uită în jos, spre picioare. 
Celălalt se împurpură la faţă. Nu-l privi pe Marcus în ochi, dar 
glasul nu-i tremură deloc când vorbi: 

— Unele lucruri sunt atât de ciudate, că și numai o mică 
părticică din ele trebuie raportată. Ce am văzut nu era un șarpe 
obișnuit, domnule. Și nu vorbesc numai de mărimea lui, pe 
lângă care orice șarpe ar fi nimica toată. Dar ochii îi luceau când 
se uita la noi. Șuiera, nu sâsâia. Și nu a luat-o din loc, așa cum 
ar fi făcut orice șarpe, la vederea noastră. Dimpotrivă. Ne-a 
înfruntat. De-asta am venit să vă raportăm. 

— Un balaur de râu, se auzi un glas în liniștea care se lăsase. 

Din ochii lui Marcus ţâșniră fulgere înspre oamenii adunaţi 
roată sub lumina făcliilor. Probabil că știa cine vorbise. Flavius 
habar nu avea. Oricum, nu s-a adresat cuiva anume. 

— Ridicol! spuse pe un ton usturător. 

— Nu l-aţi văzut... interveni primul cercetaș, dar Marcus îi 
reteză elanul. 

— Nici voi! Aţi văzut probabil un hipopotam, apoi o parte 
dintr-un șarpe, apoi, printre trestii și în lumina înserării aţi crezut 
că e una și aceeași făptură. 

Își îndreptă degetul spre unul dintre soldaţii iscoadă: 


— Cum te-ai udat? 

— Dacă mi s-ar permite să termin raportul, domnule... Acel 
cap s-a ițit dintre trestii. S-a ridicat mai sus decât înălțimea mea 
și ne-a privit. Apoi a șuierat. Amândoi, uimiţi, am strigat la el. 
Așa mare cum era, tot mai credeam că va face cale întoarsă. 
Dimpotrivă, el a venit spre noi. Şi-a repezit capul spre mine, cu 
gura deschisă și am putut vedea șiruri după șiruri de dinţi într- 
un bot mare cât o căruţă. Carus a strigat și a azvârlit sulița, care 
s-a și înţepenit în el, și asta l-a înfuriat. A mugit din nou și s-a 
luat după mine. Am sărit într-o parte și am luat-o la fugă. Am 
crezut că malul râului e solid, dar s-a dovedit că nu era, așa că 
am căzut în apă. Norocul meu! Așa m-a pierdut din vedere. 

— Atunci s-a întors spre mine, preluă relatarea celălalt 
cercetaș. Dar eu deja o luasem din loc. S-a oprit și s-a frecat de 
pământ, pregătindu-se de atac. Am auzit cum lancea se rupe ca 
și cum ar fi fost o surcea. Am fugit în susul malului, gândindu- 
mă că nu îl încânta gândul să iasă dintre trestii. Credeam că 
Tullus era deja mort. Dar, după ce a ieșit din păpuriș și ne-am 
reîntâlnit, am hotărât că cel mai bine era să ne întoarcem și să 
raportăm. 

Marcus își încrucișase braţele peste piept. 

— Este aproape beznă. Și nu e nici-o îndoială că mâine, când 
vom ajunge la râu, șarpele vostru uriaș nu va fi de găsit. Vedeți- 
vă de treburi amândoi. Auzi, ochi strălucitori! 

Cu ultima replică, rostită pe un ton tăios, îi expedie pe 
amândoi, dimpreună cu toţi ceilalți. Chiar înainte să se întoarcă 
și să între în cort, dădu cu ochii de Flavius și îi făcu un semn 
discret cu capul. Ştia că Marcus îl chemase și că voia să 
vorbească între patru ochi cu el. Așa că, după o vreme, prin 
întuneric și în liniște, se duse la cortul acestuia. 

— Vreau să știu ce au văzut. Poţi să dai o raită în zori și după 
aceea să vii să-mi spui ce ai găsit? Dacă e cineva în stare să 
citească urmele pe pământ și să-mi spună ce și cum, tu ești 
acela. Flavius, trebuie să-mi trec armata dincolo de râu. Vreau 
să traversăm prin acest vad, la prima geană de lumină. Dar am 
nevoie să știu, înainte de a intra în apă, dacă sunt hipopotami 
sau crocodili. Nu să aflu asta la mijlocul râului. 

— Sau dacă sunt șerpi gigantici? îl întrebă Flavius. 

Marcus râse cu nepăsare. 

— Sunt tineri și erau prost înarmaţi. Nu îi condamn acum că 


au fugit către tabără. Dar trebuie să înveţe că am nevoie de 
informaţii, și nu de simple presupuneri. Am să-i chem mâine, la 
prima oră, să-ți asculte raportul. Abia apoi își vor primi 
pedeapsa. 

Flavius încuviință și se retrase, încercând să mai prindă 
câteva ore de somn. 

O tabără romană face ochi devreme, dar el trebuia să fie 
primul care se trezește, înaintea tuturor. Nu și-a luat armele, ci 
doar cele trebuincioase unui vânător. Nu i-a luat mult să 
meșterească, dintr-o suliță, o praștie mare. Avea o acoperire 
mai mare și putea să arunce proiectile mai grele decât o praștie 
obișnuită. În cazul în care pe acolo era vreun hipopotam nervos 
sau vreun crocodil care se prăjea la soare, ar fi vrut să îi alunge 
de la distanţă, înainte ca jivinele să se apropie de el. Gladiusul, 
sabia scurtă de la șold, era pentru lupta de aproape. Lama era 
bună atât să taie, cât și să împungă, dar Flavius ar fi preferat să 
nu ajungă să acţioneze astfel. 

Malurile râului Bagradas colcăiau de viață. Erau mărginite de 
tufe și dincolo de ele creșteau trestii. Căutând urmele de 
sălbăticiuni, parcurse același traseu pe care îl făcuseră, cu o 
seară în urmă, cercetașii. Animalele știau care sunt cele mai 
bune adăpători și cele mai sigure vaduri. Poteca aceea era atât 
de bine bătătorită, încât crezu că aflase un loc sigur prin care se 
putea trece râul. În apropierea apei, tufișurile de pe ambele 
maluri creșteau dese, iar trestiile și papura din faţa lui păreau și 
mai înalte. Păsările care săgetau văzduhul, mulţimea de păsări 
cântătoare îi dădură un plus de siguranţă. Auzi, într-o parte, o 
creatură mare fugind speriată printre tufișuri din locul în care se 
bălăcea. Era sigur că fusese un patruped. Deveni mai atent și 
prinse să se miște mai încet. Pământul începea să fie mlăștinos. 
Ajunse la marginea hotarului de trestii și văzu la picioarele sale 
o cărare printre ele, ca un tunel vegetal care ducea la apa 
râului. Dincolo, o cărare noroioasă urca pe malul celălalt. 
Așadar, un loc nimerit pentru traversare. Hotăriî să se 
aventureze în râu și să verifice tăria curentului. Era până la 
genunchi în apă, când, brusc, trilurile păsărilor încetară. 

Flavius încremeni ascultând. Nu văzu nici-o formă, nici-o 
culoare, numai mișcarea trestiilor. Auzea doar clipocitul râului și 
vedea trestiile cum se leagănă, împinse de curentul apei. 

Apoi, cam la o aruncătură de praștie de el, păpurișul se mișcă 


invers față de sensul de curgere a râului. Rămase nemișcat, 
respirând încet. Un snop de trestii se aplecă la unison, într-o 
direcție, și la oarece distanţă, alt snop de trestii se îndoi în 
partea cealaltă. Mișcarea aceasta continuă spre el. Işi dădu 
seama că se auzea și un sunet. La început, acesta se 
amestecase cu vuietul râului, dar acum se apropia. Ceva foșnea 
printre trestii. larba înaltă trăda, prin mișcarea ei, apropierea 
unei creaturi lungi. Flavius deschise gura și respiră adânc, fără 
zgomot. Avea de gând să afle despre ce era vorba acum, înainte 
de a se apropia mai mult. Praștia era încărcată. Cu o mișcare 
atât de îndelung exersată, încât nici nu o mai conștientiza, 
Flavius balansă tija praștiei și lansă proiectilul înainte. 

Piatra fusese prelucrată de el, era mai grea decât ar fi putut 
arunca o praștie de mână și avea un vârf ascuţit. Uneori 
proiectilul se nimerea să lovească cu vârful, alteori se 
rostogolea prin aer și lovea cu capătul teșit. De data asta prea 
puţin i-a păsat cu ce capăt lovise. Intenţia lui fusese să sperie 
orice făptură ar fi fost pe acolo, fără ca el să-și trădeze 
prezenţa. Proiectilul zbură tăcut peste trestii, dar, când își atinse 
ţinta, liniștea încetă pe dată. 

Șuierul creaturii era precum urletul vântului. Un cap se ridică 
peste trestii, mult mai aproape decât se așteptase. Işi întoarse 
privirea furioasă spre el, căutând să vadă cine avusese 
îndrăzneala să-l atace. Flavius deja se retrăsese, înainte ca ochii 
acelui cap pătrățos să se aţintească asupra lui. Chiar și în 
lumina limpede a dimineţii, ochii îi ardeau într-o văpaie 
portocalie. 

Arătarea respira cu nările dilatate, scoțând un zgomot ca de 
apă rece aruncată pe o piatră încinsă. Apoi își căscă larg botul și 
Flavius văzu, exact așa cum povestise cercetașul, o pereche de 
fălci cât o cotigă, împodobite cu șiruri de dinţi arcuiţi spre 
interior. Se dădu câţiva pași înapoi, apoi se întoarse și o luă la 
sănătoasa. Capul masiv al arătării lovi pământul, la o lungime 
de suliță în spatele lui. Șocul loviturii se propagă prin pământul 
umed. Simţi greutatea capului prin tălpile picioarelor și iuți 
pasul, fugind așa cum nu mai fugise vreodată. Când ajunse pe 
creasta malului, riscă și se uită o clipă înapoi, pe furiș. 

Abia ce îndrăzni să-și tragă sufletul, și capul imens se ridică 
din nou dintre trestii. Reptila îl fixă cu privirea și o limbă lungă și 
despicată ţâșni din botul teșit, fluturând și gustând aerul. Il 


privea pe Flavius cu răutate și fără pic de teamă în ochii fără 
pleoape. Îşi deschise din nou botul și un șuierat cumplit făcu 
aerul să vibreze în jurul său. Porni spre el, mișcându-se mult mai 
repede decât orice altă târâtoare. Flavius se întoarse și o luă din 
nou la goană. Alerga și auzea sunetul înfiorător scos de uriașa 
fiinţă venind în urma sa. Groaza îl făcea să alerge cu avântul 
unui tânăr, iar inima îi bubuia în urechi. Când, în cele din urmă, 
își adună curajul să privească înapoi, șarpele dispăruse. Dar el 
alergă în continuare, incapabil să se oprească, până la marginea 
taberei. 

Trecu grăbit printre soldaţii care tocmai începeau să se 
trezească, fără să vorbească cu cineva. Nu dorea să stârnească 
neliniște până ce Marcus nu avea să afle despre ce este vorba și 
până ce el nu lua vreo decizie. Avea gura uscată și inima încă îi 
bubuia în piept atunci când ajunse în faţa lui Regulus și îi dădu 
raportul. 

Se adresa acum comandantului, și nu vechiului său prieten. 

— Au spus adevărul, domnule. Este un șarpe imens, cum nu 
s-a mai văzut vreodată. Cred că are cam treizeci de metri 
lungime. Şi este agresiv. L-am lovit cu o piatră de praștie și s-a 
luat după mine. 

Își privi prietenul cum îi soarbe cuvintele. Regulus se uită la el 
și, cu un zâmbet ameninţător, îl luă în râs. 

— Lung de treizeci de metri, Flavius? Un șarpe de treizeci de 
metri, zici? 

Bărbatul înghiţi în sec. 

— Estimarea mea, domnule. Judecând după mărimea capului, 
după cât de sus s-a înălțat și după lungimea trestiilor răsucite 
de coada lui. 

Flavius își drese vocea și continuă. 

— Vorbesc serios. 

ÎI privi pe Marcus cum îi cumpăneşte cuvintele, expresia 
împietrită de pe chip dispărând încet și lăsând loc furiei. 

— Totuși, dincolo de dimensiuni, e doar un șarpe. Și un lup 
sau un urs poate înfrunta un om, poate chiar zece, dar niciun fel 
de creatură nu poate înfrunta o legiune întreagă. Ne vom așeza 
în formaţie de marș și vom porni către râu. Fără îndoială că 
zgomotul făcut de trupe îl va speria. Spune-mi ce părere ai 
despre râu. Vor avea probleme la traversare căruțele noastre? 

Înainte ca Flavius să-i poată răspunde, se auziră ţipete 


sălbatice și un sunet care îi zbârli părul de pe ceafă. Un șuierat 
strident spintecă aerul, urmat de zbierete și strigăte. 

— Un balaur, un balaur! 

Urletul șuierat al creaturii se auzi și mai puternic și fu urmat 
de câteva ţipete omenești retezate brusc. Apoi vacarmul spori 
cu și mai multe urlete, răcnete panicate și ţipete nearticulate. 

Când venise Flavius, Marcus era echipat pe jumătate. Își 
închise la repezeală cataramele platoșei și înșfăcă într-o mână 
casca. 

— Să mergem, spuse Marcus, și, deși câţiva oameni se 
adunaseră în formaţie în urma lui, Flavius simţi că lui îi fuseseră 
adresate cuvintele. 

Străbătură tabăra în goană și apoi o porniră spre râu. Flavius 
își trase din mers sabia scurtă din teacă, sperând să nu fie pus 
în situaţia s-o folosească. Peste tot în jur, soldaţi echipați pe 
jumătate li se alăturau în grabă. 

— Arcașii la mine! strigă Marcus și aceștia îl flancară pe o rază 
de douăzeci de pași. 

Flavius rămase în spatele prietenului său. 

Nu ajunseseră încă la malul râului când s-au întâlnit cu un 
grup de soldaţi care strigau în devălmășie. Aceștia cărau un 
camarad de-al lor și, deși urla de durere, Flavius și-a dat seama 
că omul era deja pe moarte. Piciorul stâng îi fusese smuls din 
șold. 

— E un balaur! 

— Șarpele a luat doi oameni. Se duseseră să ia apă. 

— Avea ochii cât roţile de la căruţă! 

— A lovit șase oameni și i-a făcut terci. Pur și simplu i-a 
terciuit! 

— l-a mâncat. Zeii să ne aibă în pază, i-a mâncat! 

— E un demon, un demon cartaginez! 

— Au asmuţit un balaur împotriva noastră! 

— Vine, vine! 

In spatele soldaţilor cuprinși de panică, Flavius văzu uriașul 
cap al șarpelui ridicându-se. Din ce în ce mai sus. Bestia privi 
roată, cu ochii strălucind, mulţimea de soldaţi. Limba-i bifurcată 
șfichiuia aerul precum un bici. Flavius simţi că îi îngheaţă 
sângele. Era ca și cum l-ar fi privit un diavol. Creatura, balaur 
sau șarpe, șuieră cu forţa unei rafale de vânt. Câţiva soldaţi 
prinseră să ţipe, iar alţii își acoperiră urechile cu palmele. 


— Arcași! strigă Regulus și un stol de săgeți prinseră aripi, 
șuierul lor prin aer contopindu-se cu cel prelung al șarpelui. 

Câteva ratară ţinta, altele trecură peste. Unele dintre ele 
loviră razant, înfigându-se superficial și căzând apoi pe măsură 
ce șarpele se mișca. Vreo șase izbiră în plin. Dacă i-au provocat 
vreo durere, nu a arătat defel. Işi lăsă capul în jos, cu botul larg 
deschis, ţintind și înșfăcând doi dintre soldaţi. li înghiţi dându-și 
capul pe spate. Urletele lor amuţiră și ceilalţi văzură două 
umflături în lungul gâtului șarpelui, cum alunecă în jos. Flavius 
simţi un fior rece. Atât de repede se petrecuse totul, încât 
oamenii nici nu apucaseră să moară. Fuseseră înghiţiţi de vii. 

Flavius nu auzise comanda pentru o nouă salvă, dar o altă 
ploaie de săgeți își luă zborul către bestie. Se apropiase de ei, 
așa că reușiră să ţintească mai bine. Dintre cele care 
nimeriseră, majoritatea se înfipseseră zdravăn. De data asta 
șarpele scoase un șuierat plin de furie. Să lăsă complet la 
pământ și se rostogoli, încercând să scape de săgeți. Coada 
care biciuia aerul, dobori tufișurile de pe mal. 

— Retragerea! ordonă Regulus și, în câteva secunde, întreaga 
armată se puse în mișcare, depărtându-se de șarpe. Nu era cea 
mai ordonată retragere la care luase parte Flavius, dar s-a 
dovedit a fi eficace. Își refăcură liniile defensive, pe măsură ce 
distanța dintre soldaţi și șarpe creștea. Flavius își simţea 
genunchii moi. Lungimea  șarpelui, atât cât văzuse, îi 
transformase creierul într-un vârtej. Era sigur că avea pe puţin 
treizeci de metri. Dar nu simţea nici-o dorinţă să afle cu precizie 
cât de lung era... 

— Nu ne urmărește! strigă cineva. 

— Continuaţi retragerea! porunci Regulus. Ne întoarcem în 
tabără și toată lumea trece pe metereze. 

Apoi îi aruncă o privire lui Flavius. 

— Mergi și vezi, îi spuse în șoaptă. 

Cu inima cât un purice, bărbatul a făcut cale întoarsă printre 
oamenii care se retrăgeau. După ce a trecut de ultimii soldaţi, a 
iuțit pasul, cu urechile ciulite și cu praștia pregătită. Ştia că nu 
ar fi făcut mare brânză cu praștia, dar era arma pe care o 
mânuia cel mai bine. În plus, își zise, are o rază de acţiune mai 
mare decât gladiusul. Se strâmbă și merse mai departe. Se opri 
atunci când zări trupurile celor uciși. Scrută tufișurile din jur și 
nu zări niciun semn care să trădeze prezenţa șarpelui uriaș. Pe 


alocuri, tufișurile erau supte și iarba culcată la pământ, în 
locurile în care creatura se rostogolise pe când încerca să scape 
de săgețile care se înfipseseră în ea. Zăbovi o vreme, observând 
atent întregul decor. După ce zări primii hoitari așezându-se 
lângă trupurile soldaţilor morţi, hotărî că șarpele dispăruse cu 
adevărat. Totuși, continuă să înainteze cu grijă. 

Toţi cei care zăceau la pământ erau morţi. Unul singur respira 
încet, aerul susura slab în vreme ce-i intra și ieșea din gură. Dar 
pieptul îi era zdrobit, iar în ochi nu mai avea niciun licăr de 
viaţă. Uneori, unui trup poate să îi ia ceva vreme până când să- 
și dea seama că a murit. Încetă să cerceteze trupul prăbușit şi 
se urni mai departe. Şarpele, în cursul retragerii lui, tăiase o 
cărare largă printre tufe. Nu a găsit nici-o urmă de sânge sau 
ceva care să indice faptul că i-ar fi provocat vreo rană serioasă. 
Merse pe drumul deschis de șarpe până când zări râul și zona 
plină de trestii zdrobite pe unde acesta se întorsese în apă. 
Acolo s-ar fi putut ascunde. Flavius nu voia să meargă mai 
departe. Nu avea niciun rost. 

În vreme ce îi raporta lui Marcus ce văzuse, și-a dat seama 
cât de îngrijorat era prietenul lui. L-a ascultat cu seriozitate, 
după care a dat din cap. 

— Suntem aici să ne luptăm cu cartaginezii, nu cu un șarpe 
uriaș. Oamenii sunt tulburaţi de ideea că bestia este un soi de 
balaur sau demon trimis de cartaginezi. N-am de gând să mai 
înfrunt arătarea aia încă o dată. O să trimit pe cineva să se 
ocupe de morţi. Am hotărât să ne deplasăm în josul râului. Deja 
am trimis iscoade care să caute alt vad. Nu mai putem sta aici, 
mergem mai departe. 

Flavius se simţi ușurat, dar și surprins că Marcus alesese o 
soluție așa cumpătată. Se așteptase ca prietenul lui să 
poruncească să se sape șanțuri care să încercuiască șarpele și 
să se lupte cu el. Dar ceea ce adăugă îi risipi nedumerirea. 

— E mare, dar e doar un șarpe. Nu merită să ne pierdem 
vremea cu el. 

Flavius clătină din cap și se retrase. Marcus fusese 
întotdeauna un soldat. Vânătoarea și nevoia de a gândi ca prada 
sa nu-l atrăseseră nicicând. El vedea războiul ca pe o provocare 
între bărbaţi, ca pe ceva care presupunea o anume gândire 
strategică. Nu văzuse niciodată animalele atât de complexe și 
imprevizibile cum le credea Flavius. Și nu considerase nicicând 


că animalele pot fi adversari pe măsură. De-aia nici nu 
pricepuse fascinația pentru vânătoare a prietenului său. 

Acum, privindu-l pe Marcus în cușcă, Flavius văzu limpede 
animalul care sălășluise mereu în el. Mintea omului făcea loc 
încet fiarei închise în ființa lui. Durerea îl măcinase și îi 
acaparase întreaga atenţie. Văzu cum trupul lui Marcus este 
cuprins de tremur. Genunchii îi tresăriră și un fir de urină 
amestecată cu sânge i se prelinse pe picior și picură peste 
trecătorii de pe stradă. Strigăte de indignare se auziră și 
mulţimea din piață, care aproape că uitase de muribundul 
atârnat deasupra lor, își îndreptă din nou privirile către el. 

Femeia care fusese stropită își smulse eșarfa de pe umeri și o 
aruncă în ţărână. Privi la Marcus, agitându-și pumnul și strigând 
obscenități. Un val de râsete batjocoritoare însoţiră cuvintele 
femeii urmate de alte gesturi și strigăte insultătoare. Câţiva 
privitori se aplecară culegând pietre de pe jos. 

O vreme, durerea venise în valuri care amenințau să-l lase 
fără simţire. La fiecare val se încleșta și mai tare de gratiile 
cuștii, precum un marinar naufragiat care se agaţă de resturile 
plutitoare ale epavei. Ştia că nu-i oferea nici-o siguranţă, dar nu 
avea de gând să le dea drumul. Voia să moară în picioare, nu 
doar pentru că o cădere ar fi însemnat să fie străpuns de 
țepușele grosolane care se ridicau din partea de jos a cuștii. 
Avea de gând să moară în picioare, ca un cetăţean roman, ca un 
consul, ca un soldat, și nu încovrigat precum un câine împuns 
de sulițe. 

Durerea nu scădea, ci se transforma în altceva. Așa cum 
legănatul valurilor unei furtuni poate induce starea de somn, la 
fel se întâmpla și cu durerea. Era atât de prezentă și constantă, 
încât gândurile-i pluteau pe ea, detașându-se doar atunci când o 
amintire vie răzbătea la suprafaţă. Durerea părea să-i 
stârnească amintirile, trezindu-le pe cele mai puternice și 
pătrunzătoare. Triumful de la Aspis, atunci când cucerise 
întregul oraș aproape fără luptă. Aia da vară! Hamilcar îl 
evitase, iar armata sa avea, practic, drum deschis spre 
Cartagina. Prada fusese bogată și pierduse socoteala 
prizonierilor romani eliberaţi. Daaa... Atunci senatul îl răsfăţase. 
Perspectiva de a fi primit în triumf și cu o defilare prin Roma se 
conturase cu claritate, la fel de limpede cum își imagina pe când 
era copil. Triumful avea să fie al lui. Ar fi fost recunoscut ca erou 


de mulțimile care îl ovaţionau și îl adorau. 

Dar Manlius, colegul lui de consulat, hotărâse să se întoarcă la 
Roma, luând caimacul prăzilor. Hamilcar, generalul cartaginez, 
se gândise să folosească asta în avantajul său. Işi stabilise 
tabăra pe o înălţime împădurită de pe malul celălalt al râului 
Bagradas. Regulus nu s-a descurajat. S-a pregătit să-l întâmpine 
și să-l înfrunte pe cartaginez preluând comanda infanteriei, a 
cavaleriei, precum și pe-a unui detașament puternic de baliste. 

Și astfel au ajuns la râu și la nenorocitul ăla de șarpe african. 
Unii dintre oameni erau convinși că au de a face cu un demon 
cartaginez, trimis de Hamilcar să-i atace. Când l-a văzut cu 
propriii ochi, nu a fost în stare să cuprindă creatura cu mintea. 

Flavius a încercat să-i explice. Atunci a fost pentru prima și 
ultima dată când s-a îndoit de judecata prietenului său. Pierduse 
treisprezece oameni în prima confruntare cu monstrul, o 
pierdere prea mare pentru un asemenea adversar. Era cu 
gândurile îndreptate spre Hamilcar și se temea să nu rateze 
elementul surpriză. Așa că și-a retras soldaţii, lăsând malul 
râului în stăpânirea șarpelui, lucru pe care nu l-ar fi făcut, dacă 
ar fi avut un adversar uman. Și-a condus oamenii în josul râului, 
căutând un vad bun, în vreme ce căruțele cu bagaje și artileria 
grea îi urmau la oarecare distanţă de râu, pe un teren mai sigur. 

După câteva ore de marș au descoperit un loc potrivit pentru 
traversare. Marcus s-a felicitat pentru că pierduse atât de puţin 
timp. Călare pe cal, și-a dirijat trupele spre apă și a rămas pe 
mal să supravegheze traversarea. A desfășurat arcașii în zonele 
mai înalte care străjuiau malul, era o precauţie pe care o lua ori 
de câte ori traversa un curs de apă. Râul era lat, cu malurile 
nisipoase, acoperite cu trestii și papură care depășeau în 
înălţime un om călare. Soldaţii din faţă și-au croit drum printre 
trestii. l-a privit cum înaintează și cum se pierd prin vegetaţia 
râului, deschizând o cărare îngustă, care urma să fie apoi lărgită 
de restul trupei. 

Spera ca, spre mijlocul albiei, fundul râului să fie acoperit cu 
pietriș, și nu cu clisa de la mal. Voia să treacă repede pe malul 
celălalt și să se regrupeze pe teren sigur. Pentru orice armată, 
forțarea unui râu aducea cu sine o oarecare vulnerabilitate. Un 
soldat cufundat în apă până la piept e o ţintă ideală, o ființă 
lipsită de apărare. Neliniștit, exploră cu privirea printre trestii 
malul opus. Nu observă niciun semn al inamicului. Nu ar fi fost 


împăcat decât atunci când primii soldaţi ar fi ajuns dincolo, iar 
arcașii ar fi luat poziţie defensivă pe celălalt mal. 

Numai că nu se afla în locul potrivit pentru traversare și nici 
adversarul nu era cel nimerit. 

Flavius stătea lângă calul lui Marcus. Își auzi prietenul icnind 
și întoarse capul. Pe moment, ceea ce văzu nu avea niciun sens. 
Işi dădu seama, apoi, că privea un zid din piele de șarpe care se 
târa printre trestiile dese direct spre trupele lipsite de apărare. 

Cine și-ar fi putut imagina că un asemenea șarpe s-a fi putut 
deplasa atât de rapid și încă atât de tăcut? Cine și-ar fi putut 
imagina că un animal ar fi fost în stare să anticipeze că vor 
căuta un alt loc de trecere pe râu în jos? Poate că era o 
coincidenţă. Poate că șarpelui îi era foame și urmărise trupele 
după zgomotul din timpul marșului. 

Sau poate chiar era un demon cartaginez, vreun diavol 
străvechi invocat de aceștia să pună capăt stăpânirii străine a 
pământurilor lor. Creatura se strecura aproape neauzită prin 
apă și printre trestii. O clipă rămase încremenit, impresionat de 
mărimea reptilei. Părea imposibil ca o singură ființă să miște 
iarba pe o distanţă atât de mare. Văzu cum își înalţă capul teșit, 
văzu fălcile cum i se deschid larg. 

— Atenţie la șarpe! strigă el și imediat sute de glasuri îi 
preluară cuvintele. 

— Șarpele, șarpele! 

Desigur, era un cuvânt nepotrivit pentru a descrie ființa de 
coșmar care îi atacase! Un șarpe este o creatură pe care un om 
o poate călca în picioare. In cel mai rău caz, aici, în Africa, ai fi 
putut întâlni un boa în stare să zdrobească o capră în 
strânsoarea sa. „Șarpe” nu era tocmai cuvântul cel mai bun ca 
să denumească o namilă lungă și înaltă cât un zid de cetate. 

Se deplasa lin ca gândul, ca un suspin, ca o seceră 
strălucitoare, abia ascuţită, secerând în zori recolta. Arăta ca un 
zid mișcător, ce se strecura printre tulpinile verticale ale 
trestiilor. Se mișca implacabil și necruţător, ca un val uriaș sau 
ca o alunecare de teren. Câţiva oameni fură prinși în fălcile 
monstrului. li înghiţi întregi, uriașii mușchi din părţile laterale 
zdrobindu-i și împingându-i în jos pe gât. Alţi soldaţi fură împinși 
sub apă, dacă nu de trupul creaturii, atunci de valurile stârnite 
de deplasarea ei. Se mișcă agil prin mijlocul oamenilor și apoi, 
cu o șfichiuire din coada uriașă, reveni printre soldaţii care 


înotau sau se străduiau să-și recapete echilibrul în mijlocul 
curentului. 

— Arcașii! strigă Regulus, dar săgețile lor deja ricoșau pe 
pielea netedă a șarpelui sau se înfigeau superficial, abia putând 
să-i străpungă armura. 

Proiectilele nu i-au provocat vreun rău șarpelui, nu într-atât 
încât să-l facă să plece. O duhoare grea a umplut aerul, în 
vreme ce creatura se răsucea ca un bici imens printre oamenii 
care se zvârcoleau în apă. A prins câţiva soldaţi între fălci, i-a 
zdrobit și le-a scuipat trupurile cu furie. Un soldat, viteaz sau 
doar nesăbuit, cel mai probabil amândouă, a încercat să 
străpungă bestia cu lancea. Vârful ascuţit alunecă peste solzii 
șarpelui. O clipă mai târziu, fiara și-a răsucit capul și l-a cuprins 
în inelele sale pe nefericitul soldat, descotorosindu-se de lance 
printr-o mișcare. O înghiţitură spasmodică și omul dispăru. 

Regulus abia își mai strunea calul. Deși dresat pentru luptă, 
acesta dădea înapoi, nechezând îngrozit, iar când Marcus spori 
strânsoarea frâielor, calul a dat din cap violent, căutând să se 
elibereze. Să fi fost efortul călăreţului de a stăpâni calul cel ce a 
atras atenţia șarpelui? Sau poate faptul că un om călare era o 
făptură mai mare decât cei înnebuniţi care se înecau în râu. 
Oricare ar fi fost motivul, șarpele și-a aţintit privirea 
strălucitoare asupra lui Marcus și a pornit spre el. Matahala și-a 
întors într-o parte capul uriaș, cu fălcile larg deschise, cu 
intenţia limpede de a înghiţi cu totul cal și călăreț. 

Ar fi fost inutil să fugă. Şarpele i-ar fi ajuns din urmă. Mai bine 
să înfrunte monstrul și să piară ca un erou decât să fugă și să 
moară ca un laș. Ciudat. Chiar și acum își amintea cu limpezime 
că nu-i fusese frică. Era doar mirat că urma să moară într-o 
luptă cu un șarpe, și nu împotriva cartaginezilor. Işi amintea că 
se gândea, atunci, că lumea își va aminti de moartea sa. Tinea 
deja sabia în mână, fără să-și dea seama când o scosese. O 
armă ridicolă pentru o astfel de încleștare. Cu toate acestea, 
avea de gând să rănească animalul, să-l facă să sângereze. Pe 
măsură ce se apropia, șarpele scotea un șuierat de parcă se 
crăpa cerul, un zgomot care acoperea orice gând. Era uimit de 
efectul sunetului respectiv asupra urechilor sale. 

Nu-i luă în seamă pe oamenii care fugeau de lângă el. Calul a 
dat înapoi, dar el a strâns și mai tare hăţurile. Gura căscată larg 
se apropie și mai mult, iar duhoarea deveni copleșitoare. Și, în 


clipa în care fălcile imense îl înconjurară, simţi brusc o prezenţă 
lângă el. 

— Marcus! strigase omul, dar vocea i-a fost acoperită de 
vacarmul stârnit de șarpe. 

Nu l-a recunoscut pe Flavius când acesta a făcut un salt și l-a 
împins de pe cal. L-a recunoscut doar atunci când, lovind în 
cădere malul noroios și privind în sus, a văzut cum șarpele îi 
ridică pe amândoi, pe Flavius și calul. Fălcile creaturii se 
încinseseră peste pieptul calului, dar îl prinseseră și pe Flavius 
de picior. Bărbatul atârna cu capul în jos, răcnind de groază și 
durere, în vreme ce calul se zbătea sălbatic în botul șarpelui. 

Cum atinse pământul, Marcus se răsuci și sări instinctiv în 
picioare. Într-o fracțiune de secundă se agăţă de prietenul lui, 
reușind să-l smulgă dintre fălcile cumplite. Șarpele îi ignoră pe 
cei doi, preocupat să înghită calul care se zbătea. Bărbaţii 
căzură la pământ. Marcus se trase de sub prietenul său și-l luă 
în braţe, târându-l cât mai departe, la adăpostul tufelor. 
Amândoi duhneau cumplit și, în plus, Flavius sângera abundent. 
Coapsa îi fusese sfâșiată în profunzime de colții șarpelui. Marcus 
încercă să-i lege rana, să oprească sângerarea, în vreme ce 
Flavius părea să se opună din răsputeri. Abia după ce făcu 
ultimul nod, își dădu seama că, de fapt, prietenul lui nu 
încercase să se împotrivească, ci avea convulsii. Mușcătura 
șarpelui era otrăvitoare. Flavius avea să moară. Luase moartea 
lui Marcus asupra sa. 

Un fior străbătu trupul consulului și acesta își reveni un pic în 
simţiri. Încă strângea gratiile cuştii. Vântul și soarele îi uscaseră 
ochii complet. Simţea că încă mai era lumină. Atât și nimic mai 
mult. Câte zile oare stătuse agăţat acolo, se întrebă el. Şi câte 
zile va mai trebui să îndure până ce moartea îl va lua cu ea? 
Buzele-i crăpate se întredeschiseră, într-un rânjet sau într-un 
surâs, nici el nu știa. Mintea lui dădea formă unor cuvinte pe 
care gura nu mai putea să le rostească. Flavius, m-ai lipsit de o 
moarte eroică. Și m-ai lăsat să-mi găsesc sfârșitul aici. N-a fost 
niciun favor, prietene. Niciun favor pentru mine. 


Flavius l-a văzut că se cutremură. Și restul gloatei a observat. 
L-au fixat cu privirile, precum niște șacali care pândesc o fiară 
rănită. Flavius le privea feţele. Nări dilatate, buze deschise, ochi 
strălucitori. Se priveau unii pe alții, dând din cap aprobator și își 


pregăteau proiectilele mici și murdare. Vor avea ei grijă ca 
ultimele clipe ale lui Marcus să fie momente de chin și de bătaie 
de joc. Își vor adjudeca moartea acestui câine turbat cu pietre și 
prin cuvinte insultătoare și vor crede, în mod bizar, că au 
repurtat o victorie. 

Mânia îl cuprinse. Îi trebuia o sabie. Nu avea nici-o armă, cu 
excepţia micii catapulte pe care o croise din geanta furată și din 
bucăţi din încălțările sale. În seara trecută omorâse cu ea o 
pasăre ascunsă într-un copac. Nu fusese cine știe ce masă, dar 
se bucurase să descopere că nu-și pierduse îndemânarea. 
Numai că arma asta era bună, poate, la vânătoare, dar 
nicidecum ca să înfrunţi o gloată. 

Ar fi putut să arunce în ei cu încălțările, dar se îndoia că asta 
le-ar fi fost o lecţie. Chiar și dacă ar fi avut un gladius, n-ar fi 
putut să-i ucidă pe toţi. Dar măcar i-ar fi învăţat diferenţa dintre 
a chinui un om aflat într-o cușcă și moartea într-o luptă cu un 
tăiș ascuţit. Numai că nici asta nu l-ar fi salvat pe Marcus. Ar fi 
continuat să audă pocnetul pietrelor lovindu-se de barele cuștii 
și zgomotul moale al celor care ar fi trecut printre bare, lovindu-i 
corpul. Ar fi continuat să-i răsune în urechi insultele și bătaia de 
joc aruncate odată cu pietrele. Prietenul său se ţinuse tare toată 
ziua, dar acum urma să se prăbușească lipsit de demnitate. 
Flavius privi în jur, îndurerat, înțelegând că nu-l putea salva pe 
Marcus. 

Nu-l putea salva pe Marcus de la moarte. Dar poate că îl 
putea salva de la această moarte. Căută o piatră, găsi una carei 
se păru potrivită și se retrase spre capătul străzii. Va trebui să 
fie rapid. Mulțimea arunca deja cu pietre în Marcus. Cele mai 
multe aveau traiectoria prea scurtă, iar cele care loveau cușca 
n-aveau destulă forță. Era încântat să vadă cum cădeau înapoi 
în mulțimea adunată și spărgeau faţa câte unui gură-cască. 

În adăpostul unei intrări, cântări mai bine piatra aleasă. Apoi 
băgă mâna în traista de la brâu și scoase bucata de ceară din 
geanta furată. Se înţepă în dintele de șarpe, când îl scotea. 
Blestematul! Era încă foarte ascuţit, chiar după lunga vreme 
petrecută în corpul lui. 

Își amintea prea bine ziua în care îl căpătase. Sărise să-l 
împingă pe Marcus din drum. Putea rememora, până în cele mai 
îngrozitoare detalii, cum i se închisese gura șarpelui peste 
picior. Se bălăngănise cu capul jos, simțind o durere ascuţită 


provocată de dintele care îi străpunsese carnea și de otrava din 
gura creaturii. Simţise instantaneu sărutul acidului puternic și 
știuse că era otrăvit. Nu-l salvase decât şaua calului. Dinţii 
șarpelui îi străbătuseră tot piciorul și se opriseră în ceva, într-o 
cataramă sau într-o plăcuţă de bronz. Simţise furia șarpelui, 
care îl făcea să strângă și mai tare dinţii. Apoi, deodată, când 
dinţii întâlniseră metalul, auzise unul dintre ei pârâind. 

Șarpele își slăbise puţin strânsoarea, iar Marcus sărise să-l 
tragă afară. Prietenul lui îl smulsese efectiv din ghearele morţii. 

— Lasă-mă, șoptise, simțind că moartea se apropie, apoi își 
pierduse cunoștința. 

Când văzuse din nou lumina soarelui, totul se schimbase. 
Rana îi era bandajată strâns, carnea umflată a piciorului se 
revărsa peste marginea bandajului, iar trupul îi era scuturat de 
febră. Marcus stătea ghemuit lângă el. Privi în sus spre coroana 
stejarului care se profila pe cerul în amurg și simţi miros de pin. 
Așadar, Marcus îl scosese din strânsoarea șarpelui. Asta 
însemna oare că renunţase să treacă râul? Clipi încet, 
înțelegând că pentru el bătăliile luaseră sfârșit. Viaţa lui viitoare 
era de-acum în mâinile prietenului său, comandantul. Marcus 
rânji la el, ca un lup. 

— Te-ai trezit, deci? Bine. Vreau să vezi ce urmează, prietene. 
Dacă e să mori la noapte, vreau să știi că n-am suportat ca 
bestia să-ţi supravieţuiască. Ridicaţi-l în șezut! a ordonat 
Marcus. 

Doi oameni au îndeplinit ordinul, cu toată împotrivirea lui 
Flavius. Incă ameţit, și-a dat seama că stă pe o mică ridicătură 
de pământ, de unde putea privi în jos, la valea râului. Așadar, nu 
erau prea departe de teritoriul șarpelui. Se simţi îngreţoșat și nu 
de la otravă. Frica poate stârni greaţa la fel de bine. 

— Ce? reuși să îngaime și își simţi nu doar piciorul, ci întregul 
trup cuprins de otravă. 

— Daţi-i apă, îi porunci Marcus unuia dintre oameni, fără să se 
întoarcă spre Flavius. 

Privea cu atenţie râul. Privea și aștepta. 

— Acolo, murmură el. Așadar, acolo ești. Te vedem. 

Se întoarse și strigă la cineva din spatele lor. 

— L-aţi ţintit? Nu-l puteţi rata. E mare cât un zid de oraș și îl 
vom trata ca atare. Ţintiţi cu atenţie și trageţi. 

Unul dintre oameni îi adusese apă în căușul palmelor. Flavius 


încercă să bea, dar buzele, limba, toată gura îi erau amorţite și 
umflate. Își udă limba, se înecă, înghiţi aer, apoi puţină apă, iar 
în cele din urmă reuși să-și întoarcă fața. Undeva, cineva bătea 
ritmic o tobă. Nu avea niciun sens. Când refuza apa oferită, auzi 
bufnitura familiară, apoi simţi vibrația surdă a loviturii trase de 
balistă. Urmară alte patru. Recunoștea acum zgomotele, toc- 
toc-toc-ul înăbușit al cremalierei când întindeau coarda în spate, 
apoi atacul, urmat de vibrația joasă a coardei de piele. Trăgeau 
cu proiectile, nu cu bolţuri, iar oamenii strigau și săreau de 
bucurie ori de câte ori lansau un bolovan. 

— Asta și-a atins ţinta! strigă unul. 

— Uite-l cum se zvârcolește, zise altul, uite cum se zbate. 

Flavius căscă ochii și reuși să vadă scena bătăliei. Marcus 
decisese să atace șarpele cu balistele. Oamenii de la arme 
lucrau cu repeziciune, încărcând, armând și ajustând traiectoria, 
așa încât să lovească în plin șarpele care se răsucea sub lovituri. 
Acolo jos, loviturile fie împroșcau apă murdară dacă ratau, fie 
bufneau surd în spinarea solzoasă, după care cădeau în râu 
pleoscăind. Şarpele era ascuns printre trestii, dar, din locul în 
care se afla, Flavius îl putea privi de sus. Îi vedea când spatele 
acoperit de solzi mari, când coada nervoasă. lar atunci când 
nici-o parte a din corpul lui nu era vizibilă, îl detectau după cum 
își făcea drum prin trestii, împroșcând cu noroi care lăsa dâre 
murdare în apa râului. 

— Nu-l puteţi ucide, spuse Flavius, dar din gât nu-i ieși decât 
o mormăială surdă și nimeni nu-i dădu atenţie. 

Nu vedea decât o parte a bătăliei, pentru că oamenii din faţa 
lui strigau, săreau și-și dădeau brânci ori de câte ori un proiectil 
își nimerea ţinta. Dar Flavius cunoștea șerpii. Îi ţinuse în palme 
când era copil și știa cât sunt de supli și cât de flexibil le este 
corpul. 

— Capul, a șoptit el. Ţintiţi-i craniul, a strigat el spre Marcus 
cu buzele umflate. Capul! Craniul! 

Îl auzise sau se gândise singur la asta? 

— Țintiţi la cap, cu toţii, concentrați toate proiectilele spre 
cap. Repede, până nu se ascunde sau se cufundă mai adânc. 

Oamenii îl ascultară, iar roata dințată a balistei se învârtea 
rapid, pietrele se încărcau una după alta și o ploaie de proiectile 
cădea șuvoi peste șarpele de dedesubt. Zăpăcită și confuză, 
creatura se întoarse întâi într-o parte, apoi în alta, încercând să 


descopere inamicul nevăzut. Flavius observă cum coada nu mai 
lovea atât de puternic ca înainte, probabil că un proiectil îl 
lovise zdravăn în spinare. O altă lovitură, de data aceasta mai 
aproape de capul triunghiular al șarpelui, și mișcările sale 
deveniră brusc mai încete și mai sacadate. Acum, mai degrabă 
se răsucea decât se zvârcolea. Flavius zări pântecele albicios al 
creaturii care se întorcea de pe o parte pe alta în agonie. 

Apoi, a venit lovitura de graţie. Flavius a recunoscut izbitura 
finală imediat. Piatra a lovit craniul animalului și s-a înfipt acolo, 
ca o pană într-un copac. Zbaterile au devenit și mai lente. 
Neobosiţi, oamenii de la baliste continuau să lanseze o ploaie de 
proiectile peste șarpele ameţit. Chiar și după ce a rămas 
nemișcat au continuat să îl lovească, tăbăcindu-i trupul cu pietre 
iar și iar. 

— Destul! a strigat Marcus într-un final, la multă vreme după 
ce Flavius înţelesese că șarpele e mort. 

S-a întors către un soldat și a poruncit peste capul lui Flavius. 

— Trimiteţi doi oameni să se asigure. lar când sunt siguri că e 
mort, vreau să îl măsoare. 

— Eu zic că are treizeci de metri, a spus un om. 

— Ba mai degrabă vreo treizeci și cinci, și-a dat cu părerea un 
altul. 

— Oricum n-o să ne creadă nimeni, a râs un al treilea. 

Flavius a observat că Marcus se încordează. Otrava încă lucra 
în el și vederea îi juca feste. Dar a văzut cum Marcus își 
încordează maxilarul și mijește ochii. Apoi, când s-a relaxat și a 
închis ochii, l-a auzit spunând: 

— Ba o să ne creadă. Asta nu e o poveste vânătorească din 
Africa, nu e vreo lăudăroșenie aiurită. Ne vor crede pentru că le 
vom trimite pielea șarpelui. Și capul. II vom jupui și le vom 
trimite la Roma. Vor crede! 

Și așa au făcut. Flavius a călătorit într-o căruţă trasă de boi, 
lângă pielea sărată care mirosea îngrozitor. Capul, din care 
lipseau câţiva dinţi, smulși de oameni ca amintire, zăcea în 
spatele căruţei. Priveliștea lui și mirosul pielii care se cocea sub 
soarele arzător al Africii îi făceau tot atâta rău cât otrava și 
infecția care încă îi chinuiau trupul. Stătea întins pe o latură a 
căruţei, cu piciorul bandajat întins și sprijinit, și se holba la capul 
creaturii. Vedea dintele rupt în gura ei și știa unde se află 
cealaltă parte. Oprită în osul din coapsa lui, prinsă strâns acolo. 


Felcerul hotărâse că cel mai bine era să-l lase înăuntru. 

— Rana se va închide în jurul lui, nici n-ai să știi că e acolo, îl 
minţise acesta pe Flavius. lar el, prea bolnav și ameţit pentru a-i 
cere să curețe rana și să scoată dintele, îl crezuse și acceptase 
minciuna. 

Marcus venise să-și ia rămas-bun. 

— Ştii că te-aș ţine lângă mine, dacă aș putea, dar e mai bine 
pentru tine să te întorci acasă. Tu îmi poţi spune povestea mai 
bine ca oricine altcineva. Și te vor crede toţi când le vei arăta 
capul și pielea creaturii, drept dovadă. Imi pare rău că te trimit 
acasă așa. Dar îţi promit că la următoarea recrutare vei fi iar 
lângă mine. Sper să nu ţi se pară că nu mi-am respectat 
promisiunea. 

Amândoi știau la ce se referă Marcus. Flavius oftă. Chiar dacă 
i-ar fi spus prietenului său că nu-și mai dorește viața de soldat 
vreodată, nu l-ar fi crezut. Așa că s-a străduit să surâdă. 

— Dacă ţin bine minte, ai promis doar că nu vei merge 
niciodată la război fără mine. Și nu-mi aduc aminte ca eu să fi 
spus că n-am să mă întorc fără tine. 

— Așa este, prieten drag. Promisiunea a fosta mea, nu ata. 
Ei bine, să ai drum bun. Şi să-mi trimiţi vești despre familia mea. 
Şi să le povestești băieţilor mei faptele noastre de arme. Voi 
veni și eu curând acasă. lar data viitoare când ne încolonăm, să 
fii sigur că vei fi lângă mine. 

Și a fost acasă curând. Atunci... Flavius și-a strâns ochii cu 
putere, dorindu-și să poată reduce la tăcere zgomotele mulţimii. 
Fluierăturile se auzeau din ce în ce mai tare. Marcus nu 
înțelesese niciodată că pentru Flavius războiul era o îndatorire, 
nu o chemare spre glorie. Așa că la următoarea recrutare, când 
Flavius a ieșit în faţă, târându-și piciorul care nu se vindecase 
niciodată pe deplin, Marcus și-a ţinut cuvântul. L-a ales încă o 
dată să mărșăluiască lângă el. 

Și iată-l aici. Un sclav fugit, ascunzându-se în Cartagina. 

Privi la ceea ce încropise din dintele șarpelui. Îl cântărea în 
mână, cumpănind în ce fel să-l folosească. Pentru o praștie ar fi 
fost cel mai bine de folosit o piatră rotundă. Un astfel de 
proiectil s-ar fi răsucit haotic în aer și s-ar fi putut lovi de gratiile 
cuștii. Era un plan prostesc, un gest disperat. Privi în sus către 
prietenul lui și ce văzu îl făcu să se hotărască. 

Unul dintre obiectele azvârlite spre Marcus îl loviseră într-o 


sprânceană. Un fir strălucitor de sânge se scurgea din rană. Mai 
mult, soarele care apunea îl scălda într-o lumină roșiatică. Pielea 
expusă căpătase o nuanţă purpurie în lumina muribundă. 

Era pictat în roșu, ca și cum ar fi condus un car prin Roma, 
spre recunoaşterea  Triumfului său. Stătea în picioare, 
tremurând din pricina efortului. Cu ochii distruși căuta spre 
apus. 

Flavius păși hotărât în mijlocul străzii, căutând cel mai potrivit 
loc. Avea la dispoziţie o singură încercare și îi trebuia spaţiu ca 
să manevreze praștia cea mare. Marcus abia se mai ţinea, 
potopit de droaia de pietre și insulte. Flavius cumpăni bine. Apoi 
trase aer adânc în piept. 

— Atenţie la șarpe! strigă el. 

Marcus nu s-a întors. Dar parcă a strâns mai tare barele cuștii. 
Sau poate că nu... S-ar putea să nu fi știut că prietenul lui îi era 
martor la moarte, s-ar putea să nu fi știut ce risca Flavius cu 
avertismentul său. Câţiva oameni se întoarseră spre el la auzul 
cuvintelor rostite într-un grai străin. Flavius își văzu de treabă și 
potrivi proiectilul în praștie, încercându-i balansul. Işi fixă 
prietenul cu privirea și cu sufletul. Apoi a dat din cap într-un 
gest de rămas-bun pe care Marcus nu-l putea vedea. Și azvârli 
dintele. Acesta zbură drept. Văzu cum îl lovește pe Marcus în 
piept și cum i se înfige în inimă. Marcus avu un ultim spasm. 

— Memento mori! strigă Flavius, iar la aceste cuvinte 
prietenul său se întoarse spre el pentru ultima dată. Apoi capul 
îi căzu în piept. Era mort, dar nu dăduse drumul gratiilor și nu se 
prăbușise în ţepușele care îl așteptau zadarnic. Mulțimea scoase 
urlete de victorie, dar el nu le mai auzea. Consulul Marcus 
Atillius Regulus era mort, ucis de un șarpe. Nu mai conta că 
prostimea continua să azvârle în el cu pietre și cu tot felul de 
mizerii. Se săvârșise. 

Flavius mai zăbovi câteva momente. Unii băgaseră de seamă 
ce făcuse, dar observaseră și că își strângea toiagul cu putere și 
că le întorcea privirea. Îl lăsară în pace și continuară să arunce 
cu pietre în trupul lui Marcus. Cum azvârliseră soldaţii cu pietre 
în șarpele mort, cu mult timp în urmă. Mai bine să chinuiești un 
leu mort decât un șacal viu, își spuse Flavius. Apoi se întoarse și 
se îndepărtă. Avea cale lungă până acasă, dar era încredinţat că 
va răzbate. Nu îi promisese niciodată lui Marcus că nu se va 
întoarce acasă fără el. Așa că avea de gând să ajungă. Și 


murmură o promisiune nouă în seara care se lăsa peste el. 
— N-am să mai merg niciodată la război, Marcus. Nu fără tine. 


TABULA RASA 


Lawrence Block 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


Lawrence Block este considerat de New York Times unul 
dintre cei mai buni autori de literatură de suspans, distins cu 
premiul Grand Master decernat de societatea Mystery Writers of 
America, câștigător a patru premii Edgar și șase premii Shamus. 
A fost laureat al premiilor Nero Wolfe și Philip Marlowe, acesta 
din urmă fiindu-i atribuit pentru întreaga activitate de către 
Private Eye Writers of America, și a primit, de asemenea, 
distincţia Cartier Diamond Dagger acordată de Crime Writers 
Association tot pentru întreaga activitate. A scris mai mult de 
cincizeci de romane, dar și numeroase povestiri. Lawrence Block 
este cunoscut mai ales pentru seriile care îl au ca protagonist pe 
detectivul particular Matthew Scudder, un fost poliţist alcoolic, 
pe care îl întâlnim în romane ca The Sins of the Fathers, In the 
Midst of Death, A Stab in the Dark. Este cunoscut și ca autor al 
celebrei serii de patru romane care îl au ca personaj principal pe 
asasinul John Paul Keller (Flit Man, Hit List, Hit Parade, Hit And 
Run), dar și al altor apreciate cicluri de romane de gen, cum ar fi 
cele opt care îl au în prim-plan pe Evan Tanner, un insomniac 
glob-trotter (dintre care amintim The Thief Who Coulan't Sleep 
și The Canceled Czech) sau seria de unsprezece cărţi despre 
hoțul anticar Bernie Rhodenbarr (Burglars Can't Be Choosers, 
The Burglar in the Closet și The Burglar Who Liked to Quote 
Kipling). A scris și romane de sine-stătătoare, precum Small 
Town, Death Pulls a Double Cross și altele. 

A folosit multe pseudonime: Chip Harrison, Jill Emerson sau 
Paul Kavanagh. Numeroasele lui povestiri au fost publicate în 
diverse antologii: Sometimes They Bite, Like a Lamb to 
Slaughter, Some Days You Get the Bear, By the Dawn's Early 
Light, One Night Stands, The CollectedMystery Stories, Death 
Wish and Other Stories și Enough Rope: Collected Stories. A 
editat douăsprezece antologii de gen, printre care se numără 
Murder on the Rim, Blood on Their Hands, iar împreună cu Otto 


Penzler a editat The Best American Mystery Stories 2001. A scris 
șapte volume de sfaturi pentru scriitori sau care au un conţinut 
non-ficțional, ca Telling Lies for Fun Profit. Cele mai recente cărți 
ale sale sunt Hit and Run, o nouă aventură cu John Keller, One 
Night Stands and Lost Weekends, o culegere de povestiri, iar, ca 
editor, antologia Speaking of Wrath. În prezent, locuiește la New 
York. 

În povestirea care urmează, un text concis și tăios, autorul ne 
arată cum obsesiile ne pot cobori pe căi ciudate... și ne pot 
conduce către unele destinaţii sumbre. 


Peste drum de clădirea în care își avea el biroul se afla o 
cafenea Starbucks. Cu puţin înainte de ora cinci, tipa se așeză la 
o masă de acolo, lângă fereastră. Se gândea că ar putea să aibă 
parte de o lungă așteptare. În New York, asociaţii tineri de la 
firmele de avocatură obișnuiau să lucreze până pe la miezul 
nopţii, iar prânzul și cina le luau la birou. Oare și în Toledo era la 
fel? 

Oricum, cappuccino era la fel ca peste tot. Sorbea cafeaua din 
ceașcă, încercând să tragă de ea cât mai mult. Când tocmai se 
pregătea să se ducă să mai ia una, îl văzu. 

Dar să fi fost el oare? Era înalt și subţire, purta un costum 
închis la culoare și cravată. Tinea o servietă în braţe și avea 
mersul hotărât al unui om care știe unde trebuie să ajungă. 

Când îl cunoscuse avea un păr lung și neîngrijit, care se 
asorta de minune cu jeanșii și cu tricoul care îi erau ţinuta 
obișnuită. Acum părul îi era tuns și aranjat, potrivit cu costumul 
și servieta. Purta și ochelari, care îi dădeau un aer de om studios 
și serios. 

Dar era Douglas, nu încăpea nici-o îndoială. 

Se ridică de pe scaun și ţâșni afară, iuțind pasul să-l ajungă 
din urmă. 

— Doug? Douglas Pratter? spuse ea. 

Bărbatul se întoarse și zări nedumerirea din ochii lui. 

— Sunt eu, Kit, îl ajută ea. Katherine Tolliver. 

Îi zâmbi blând. 

— O voce din trecut. De fapt, o persoană din trecut. 

— Dumnezeule, chiar tu ești! îi răspunse el. 

— Eram la o cafea și mă uitam pe fereastră, rugându-mă să 
dau de cineva cunoscut în orașul ăsta. Când te-am zărit am 


crezut că mi se năzare. Sau că e doar cineva care seamănă cu 
Douglas Pratter, așa cum ai fi putut arăta după opt ani. 

— Chiar atât de mult a trecut? 

— Cam atât. Aveam cincisprezece ani atunci, acum am 
douăzeci și trei. Tu aveai cu doi ani mai mult. 

— Încă mai am. Asta nu s-a schimbat. 

— Familia ta s-a mutat când erai în ultimul an de liceu. 

— Taică-meu a primit o slujbă pe care nu putea să o refuze. 
Avea de gând să ne cheme la el după ce se încheia trimestrul, 
dar maică-mea nici n-a vrut să audă. Zicea că am fi fost prea 
singuri fără el. După câţiva ani mi-am dat seama că pur și 
simplu nu avusese încredere să-l lase de capul lui. 

— Nu era om de încredere? 

— Habar n-am. Oricum, căsnicia lor s-a terminat la doi ani 
după asta. Se cam ţăcănise un pic și visa numai la California. li 
intrase în cap să fie surfer. 

— Pe bune? Bravo lui! 

— Bravo pe naiba! S-a înecat. 

— Îmi pare rău. 

— Cine știe? Poate că asta și-a dorit de fapt, conștient sau nu. 
Maică-mea trăiește în continuare și e sănătoasă. 

— Aici, în Toledo? 

— Nu, în Bowling Green. 

— Așa-i! Ştiam că v-aţi mutat în Ohio, dar nu-mi aduceam 
aminte orașul. Ştiam că nu este Toledo... Bowling Green. 

— Mereu m-am gândit la orașul ăsta ca la o culoare. Verde 
crud, verde întunecat, verde aprins. 

— Ai rămas neschimbat, Doug. 

— Zici tu? Acum am un costum și lucrez într-un birou. 
Hristoase, port și ochelari. 

— Și o verighetă, remarcă ea. 

Și, înainte să-i povestească despre familie, despre soţie, 
despre copilași și despre casa minunată din suburbii, adăugă: 

— Cred că te grăbești s-ajungi acasă. Și eu am niște treburi 
de rezolvat... Dar aș vrea să rămânem în legătură. Ai ceva timp 
liber mâine? 


Sunt eu, Kit. Katherine Tolliver. 
Când și-a rostit numele, a fost de-ajuns ca să se întoarcă în 
timp. De ani buni nu mai fusese Kit sau Katherine sau Tolliver. 


Numele erau precum hainele. Le purta o vreme, după care le 
arunca. Dar analogia cu hainele se oprea aici. Imbrăcămintea, 
odată murdărită, se putea spăla, pe când numele nu. Nu exista 
o curăţătorie pentru numele care își pierduseră utilitatea. 

Katherine „Kit” Tolliver. Acest nume nu era trecut pe cardul 
de identitate și nu apărea nici în registrul în care semnase la 
motel. Odată ce s-a prezentat lui Douglas Pratter cu numele de 
Kit, a devenit persoana respectivă. Era, din nou, Kit - și, în 
același timp, nu era. 

Toată povestea era interesantă. 

Intoarsă în camera de la motel, s-a jucat o vreme cu 
telecomanda, comutând de pe un canal pe altul. Apoi a închis 
televizorul și s-a băgat sub duș. După aceea, preţ de câteva 
minute, și-a studiat trupul gol, întrebându-se cum i s-ar părea 
lui. Sânii i se mai împliniseră un pic faţă de acum opt ani, fundul 
căpătase ceva rotunjimi, una peste alta, trupul i se maturizase. 
Intotdeauna avusese încredere în puterea ei de seducţie, dar 
acum nu se putea abţine să se întrebe cum ar fi arătat în ochii 
lui, care nu o mai văzuseră de ani întregi. 

Desigur, pe-atunci el nu avea nevoie de ochelari. 

Citise undeva că un bărbat care a avut odată o anumită 
femeie cumva presupune că o poate avea din nou. Nu știa cât 
de adevărat era, dar i se părea că lucrurile stau oarecum invers 
în cazul femeilor. O femeie care a avut odată un bărbat este 
predestinată să se îndoiască de abilitatea ei de a-l atrage a 
doua oară. Așa că a simţit un pic de nesiguranţă, dar a hotărât 
s-o ignore. 

Era căsătorit și era posibil să fie îndrăgostit de soţie. Era 
preocupat să-și întemeieze o carieră și bine așezat într-o 
existență ordonată. Atunci, de ce ar fi intrat într-un flirt lipsit de 
sens, cu o veche prietenă care fusese nevoită să-și spună 
numele înainte ca el să știe de unde s-o ia? 

Zâmbi. Mâine vom lua prânzul împreună, așa a zis el. 


Era nostim cum începuse. 

Stătea la o masă, împreună cu alţi șase sau opt prieteni, 
bărbaţi și femei, toţi având în jur de douăzeci și ceva de ani. 
Unul dintre tipi pomenise numele unei femei pe care ea nu o 
cunoștea, dar pe care ceilalţi păreau s-o știe. 

— Târfa aia! spusese una dintre tipe. 


Își amintea că, apoi, presupusa curvă fusese dată uitării, iar 
discuţia de la masă se învârtise în jurul unei întrebări: în ce 
anume constă curvăsăreala? Era ceva legat de atitudine? Era 
ceva legat de un anumit comportament? Curvele se nășteau cu 
această  predispoziţie sau era vorba despre o condiţie 
dobândită? 

Era un domeniu exclusiv rezervat femeilor? Pot exista curve 
masculine? 

— Un bărbat poate face sex la întâmplare, spuse unul dintre 
bărbaţi. Prin urmare, poate fi un nemernic care să merite o 
anumită doză de dispreţ. Dar, în ceea ce mă privește, sunt de 
părere că noţiunea de târfă este legată de gen. Niciun purtător 
de cromozomi Y nu se poate califica la statutul de târfă 
veritabilă. 

Şi, în cele din urmă, exista o limită numerică? Se putea stabili 
o relaţie numerică prin care o persoană să fie categorisită drept 
târfă? Un anumit număr de parteneri într-un anumit interval de 
timp era determinant pentru a numi pe cineva târfă? 

— Hai să presupunem - spuse una dintre femei - că, o dată 
pe lună, după serviciu, merg într-un bar și trag vreo două... 

— Două futaiuri? 

— Două pahare, tâmpitule! Şi încep să flirtez și, din una în 
alta, iau cu mine acasă pe cineva. 

— O dată pe lună? 

— Este posibil. 

— Asta înseamnă doisprezece bărbaţi pe an. 

— Socotit așa, pare mult, spuse ea. 

— Şi mai înseamnă o sută douăzeci de parteneri în zece ani. 

— Numai că n-ai putea să ţii ritmul, mai devreme sau mai 
târziu, dintr-o lipeală de-asta o să te măriţi. 

— Şi o să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi? 

— Sau măcar o să trăiţi împreună vreun an-doi, o relaţie mai 
mult sau mai puţin monogamă, care ar reduce frecvenţa cu care 
agăţi, nu-i așa? 

Ea de-abia a scos un cuvânt sau două. La ce bun? Conversaţia 
curgea destul de bine și fără ea. Putea să asculte și să-și lase 
gândurile în voie. Putea să se întrebe ce coordonate ocupa ea, 
oare, în acel „continuum sfânto-curvesc”, cum deja îl numise 
cineva. 

— În cazul relaţiilor cu pisicile, lucrurile sunt frumoase și 


limpezi, spuse un tip. 

— Adică? Pot pisicile să fie curve? 

Omul dădu din cap. 

— Nu, mă refer la femeile care au pisici. O femeie cu o mâţă 
sau chiar două sau trei este o iubitoare de animale. O femeie 
care are mai mult de patru pisici este o dilie obsedată. 

— Așa merg lucrurile? 

— Exact așa. Doar că relaţia târfelor cu bărbaţii, pare ceva 
mai complicată. 

Apoi, cineva spuse că este și mai complicat, dacă femeia în 
cauză are o relaţie de durată, cu un soţ sau cu un iubit. Dacă nu 
este, faptul că are vreo șase relaţii întâmplătoare într-un an nu 
o face târfă. Dar, dacă ar fi căsătorită și ar avea același număr 
de relaţii, asta ar schimba lucrurile. 

— Hai să vedem concret, spuse unul dintre bărbaţii de la 
masă, adresându-se unei femei. Tu câţi parteneri ai avut? 

— Cine? Eu?! 

— Da, tu. Câţi? 

— Adică vrei să spun câţi parteneri am avut în ultimul an? 

— Sau în decursul vieţii, tu hotărâăști. 

— Ca să răspund la o întrebare ca asta, e musai să mai luăm 
un rând. 

Sosiră băuturile și conversaţia alunecă într-un soi de joc al 
adevărului. Totuși, lui Jenifer - oamenii de la masă o cunoșteau 
sub acest nume, care i-a și devenit mai apoi numele de zi cu zi - 
i se părea că gradul de sinceritate a răspunsurilor este 
discutabil. 

Veni și rândul ei. 

— la spune, Jen. Tu câţi ai avut? 

Oare îi va mai revedea vreodată pe acești oameni, se întrebă 
ea. Probabil că nu. Așa că nici nu conta ce urma să spună. 

Şi zise următoarele: 

— Ei bine, depinde. Cum stabilim ce se pune și ce nu se 
pune? 

— Ce vrei să zici? Dacă sexul oral se pune sau nu? 

— Așa a zis și Clinton, ţi-aduci aminte? Că nu se pune. 

— Din punctul meu de vedere, sexul oral intră în discuţie. 

— Și masturbarea făcută de partener? 

— Asta nu se pune, interveni un bărbat și, cu toţii, căzură de 
acord că nu. 


— Sigur, nu că ar fi ceva rău, continuă el. 

— Atunci, care să fie criteriul exact? E musai să fie dânsa- 
ntrânsa? 

— In ce privește natura actului sexual, eu cred că lucrurile 
sunt subiective. Să zicem că se pune ceea ce fiecare crede că 
merită considerat. Așadar, Jen... 

— Chiar dacă, să zicem, ai leșinat și știi că, totuși, ceva s-a 
întâmplat? 

— Indiferent. Se pune doar dacă tu crezi asta. 

Și conversaţia continuă, dar ea se detașase deja, era cu 
gândurile aiurea și își aducea aminte... Oare câţi bărbaţi, dacă 
s-ar aduna în jurul unui foc de tabără, ar putea povesti despre 
ea, făcând schimb de impresii? Asta ar trebui să fie criteriul real, 
se gândi. Nu de câte ori o anumită parte anatomică a ei a intrat 
în contact cu o anumită parte anatomică a unui bărbat. Cine ar 
putea povesti? Cine ar putea mărturisi? 

Și, când se făcu liniște, răspunse: 

— Cinci. 

— Cinci? Numai atât? Doar cinci? 

— Cinci. 

Aranjase cu Douglas Pratter să se întâlnească în holul unui 
hotel din centru, nu departe de biroul lui. Ea sosi ceva mai 
devreme și se așeză într-un loc din care putea să vadă intrarea 
în hotel. Douglas ajunse și el, cu cinci minute mai devreme de 
ora fixată, și ea îl văzu cum se oprește, își scoate ochelarii și le 
șterge lentilele cu o batistă pe care o avea în buzunarul de la 
piept. Apoi, după ce își puse ochelarii, dădu roată cu privirea 
prin hol. 

Tipa se ridică în picioare și el o zări. Îi observă zâmbetul. El 
avea întotdeauna un surâs de învingător, optimist și încrezător. 
Era unul dintre lucrurile care îi plăcuseră în mod deosebit la 
Douglas. Se îndreptă spre el. Cu o zi înainte, ea purtase un 
costum, sacou și pantaloni gri închis. Acum era îmbrăcată cu 
același sacou, dar asortat cu o fustă. Tinuta ei încă era una de 
afaceri, dar cumva părea ceva mai blândă, mai feminină. Mai 
accesibilă. 

— Sper că nu te deranjează dacă facem o mică plimbare, îi 
spuse el. Sunt câteva locuri prin apropiere unde am putea 
merge, dar sunt aglomerate acum și destul de zgomotoase, nu-s 
potrivite pentru o discuţie. Și nici nu am putea sta prea mult 


acolo, iar eu n-am chef să mă zorească cineva. Asta, dacă n-ai 
tu vreo altă întâlnire aranjată după-amiază. 

Ea dădu din cap. 

— Am avut o dimineaţă aglomerată, iar diseară ar trebui să 
merg la o petrecere. Până atunci, sunt liberă ca vântul. 

— Atunci, nu ne grăbim. Avem destule să ne povestim. 

Numele individului era Lucas. Îl cunoscuse mai devreme, de 
dimineaţă, iar privirile lui arătaseră un oarecare interes pentru 
persoana ei, interes care a crescut în momentul în care ea a 
mărturisit în faţa grupului câţi parteneri de sex avusese până 
atunci. El fusese cel care exclamase „Cinci? Numai atât? Doar 
cinci?”, iar după ce ea confirmase, ochii lui rămăseseră aţintiți 
asupra ei. 

O duse într-un bar, într-un loc liniștit și plăcut, cât se poate de 
nimerit ca să se cunoască mai bine. Doar ei doi. 

Lumina era odihnitoare, în ton cu decorul liniștitor. Un pianist 
își făcea numărul în surdină. O chelneriţă cu un accent vag luă 
comanda și le aduse băuturile. Ciocniră paharele și sorbiră din 
ele. Apoi el spuse: 

— Cinci. 

— Chiar te-a marcat, observă ea. Care-i faza? E numărul tău 
norocos? 

— Şase este, de fapt, numărul meu norocos, îi răspunse el. 

— Inţeleg. 

— Nu ai fost niciodată căsătorită. 

— Niciodată. 

— Nici nu ai locuit cu vreun prieten. 

— Doar cu părinţii. 

— Nu mai stai cu ei? 

— Nu. 

— Stai singură? 

— Am pe cineva cu care împart apartamentul. 

— Adică o prietenă? 

— Corect. 

— A... dar voi două nu sunteţi... 

— Avem paturi separate, în dormitoare separate și la fel ne 
sunt și vieţile: separate. 

— Înţeleg. Ai stat vreodată la vreo... ăăă... mănăstire sau la 
ceva asemănător? 

Ea îi aruncă o privire. 


— Spun asta pentru că ești foarte atrăgătoare, continuă el. Se 
face lumină când intri într-o cameră. Îmi imaginez că au fost 
destui bărbaţi care ţi-au făcut avansuri zi de zi. Câţi ani ai? 
Douăzeci și unu, douăzeci și doi? 

— Douăzeci și trei. 

— Şi ai fost doar cu cinci tipi. Ce să înţeleg, că ai avut o 
dezvoltare întârziată? 

— N-aș spune asta... 

— lartă-mă, te cam bat la cap și n-ar trebui. Doar că nu mă 
pot abţine să nu fiu uimit. Dar să te fac să te simţi aiurea e 
ultimul lucru pe care îl doresc. 

Conversaţia nu o făcea să se simtă prost. Pur și simplu 
discuţia o  plictisea. Avea, așadar, vreun motiv s-o 
prelungească? Exista vreun motiv să mai piardă vremea? 

Își scosese deja un picior din pantof. Își ridică piciorul pe sub 
masă și i-l așeză în poală, masându-l ușor cu călcâiul. Expresia 
feţei lui merita toţi banii. 

— E rândul meu să pun întrebări, spuse ea. Locuiești cu 
părinţii? 

— Glumești? Sigur că nu. 

— Ai vreun coleg de cameră? 

— Nu mai am așa ceva încă din liceu. 

— Atunci... ce mai aşteptăm? 


Restaurantul ales de Doug era undeva pe Detroit Avenue, 
imediat la nord de 1-75. În vreme ce traversau parcarea, ea 
remarcă un motel în vecinătate și un altul peste drum. 

Interiorul era întunecat și liniștit, amintindu-i de barul în care 
o dusese Lucas. Își aduse aminte cum își pusese piciorul între 
picioarele lui și expresia de pe chipul lui. Amintirile prinseră a 
veni una după alta, dar le lăsă să curgă pe lângă ea. Momentul 
actual era unul plăcut și dorea să-l trăiască din plin. 

Comandă un vermut Rob Roy, sec, iar Doug, după o ezitare, 
se decise tot pentru un Rob Roy. Bucătăria era italiană. Doug 
ceru inițial scampi, dar reveni și se hotărî să comande un cotlet 
mic. Scampi se prepară cu mult usturoi, se gândi ea. Doug nu 
dorea ca respiraţia să-i fie plină de usturoi. 

Incepură să vorbească despre prezent, dar ea mută iute 
conversaţia spre timpurile trecute. 

— Ai vrut dintotdeauna să te faci avocat, și-a amintit ea. 


— Așa este. Aveam de gând să devin un avocat pledant, un 
maestru al sălilor de judecată. Apărătorul celor nevinovați. Și 
iată-mă un corporatist. Dacă ajung să văd o sală de judecată, 
asta înseamnă că am făcut ceva greșit. 

— Presupun că e destul de greu să trăiești ca avocat pledant 
în procese penale. 

— Te poţi descurca binișor, răspunse el, dar ai de-a face 
numai cu drojdia societăţii. Şi jobul tău e să faci tot posibilul ca 
să nu ajungă în locul unde, de fapt, merită cu vârf și îndesat să 
fie. Sigur, nu știam toate astea când aveam șaptesprezece ani și 
căscam ochii la filme gen Să ucizi o pasăre cântătoare. 

— Ai fost primul meu prieten. 

— lar tu ai fost prima mea prietenă adevărată. 

Așa, se gândi ea, și care câte prietene neadevărate avusese? 
Şi ce anume o făcea „adevărată”? Faptul că se culcase cu el? 

Fusese virgin când făcuseră prima dată sex? Nu dăduse 
importanţă acestui detaliu și nici nu-și bătuse capul cu asta 
atunci, fusese prea concentrată asupra a ce făcea ca să-i pese 
de ce ar fi putut el să creadă. Nu contase atunci și nu vedea de 
ce să conteze acum. Fusese, așa cum îi spusese, primul ei 
prieten. Nu era necesar să despice firul în patru. Primul ei 
prieten, adevărat sau nu! 

Dar ea nu fusese virgină. Trecuse de hop cu doi ani înainte, la 
o lună sau două după ce împlinise treisprezece ani și făcuse sex 
în diferite feluri mai mult de o sută de ori până să-l cunoască pe 
Doug. 

Oricum, nu făcuse sex cu un prieten. Adică propriul tată nu 
poate fi considerat prieten, nu-i așa? 

Lucas locuia într-un apartament spaţios, în formă de L, situat 
la ultimul etaj al unui bloc nou. 

— Sunt primul chiriaș pe care l-a avut vreodată locul ăsta, 
precizase el. Nu am mai locuit într-o asemenea locuinţă nou- 
nouţă. E ca și cum aș fi dezvirginat acest apartament. 

— lar acum mă dezvirginezi pe mine. 

— Nu e chiar la fel. Dar e mult mai bine. Ti-am spus care e 
numărul meu norocos, îți amintești? 

— Şase. 

— Exact. 

Și de când devenise numărul șase, numărul lui norocos, se 
întrebă ea. De când ea recunoscuse în faţa tuturor că avusese 


doar cinci parteneri? Posibil, dar nu avea nici-o importanţă. 
Fusese o replică destul de bună, de care acum trebuie că se 
simţea tare mândru pentru că, nu-i așa, funcţionase. 

De parcă ar fi avut vreo șansă să dea greș... 

Lucas prepară un cocktail, apoi se sărutară și ea remarcă 
încântată, dar nu surprinsă, că atracţia reciprocă, necesară în 
astfel de momente, era prezentă, alături de valul delicios al 
anticipării excitaţiei, și el întotdeauna prezent în astfel de ocazii. 
Era ceva deopotrivă sexual și nonsexual și îl simţea și atunci 
când atracţia nu era prezentă, chiar și atunci când actul sexual 
era, în cel mai bun caz, de mântuială, sau chiar neplăcut, în 
cazul cel mai rău. Chiar și atunci ea simţea acel freamăt, acea 
excitare arzătoare, care era sporită când știa că partida de sex 
se anunţa a fi de bună calitate. 

Lucas se scuză și dispăru în baie. Ea își deschise poșeta și 
găsi micul flacon fără etichetă, pe care îl ţinea ascuns în 
buzunarul pentru mărunțţiș. Se uită la flacon și la paharul lui cu 
băutură pe care îl lăsase pe masă. In cele din urmă, lăsă paharul 
neatins și strecură flaconul la loc în poșetă. 

După cum au decurs lucrurile mai apoi, nu ar fi avut nici-o 
importanţă. Imediat ce a ieșit din baie, în loc să-și termine 
paharul, și-a îndreptat întreaga atenţie asupra ei. Și totul a fost 
exact așa cum se așteptase. Lucas s-a dovedit plin de 
imaginaţie, de dorinţă și de pasiune. In final, s-au prăbușit unul 
lângă celălalt, epuizați și satisfăcuţi. 

— A fost grozav, spuse el. 

— „Grozav” e cuvântul cel mai potrivit. 

— Zici? E tot ce-mi vine în cap în momentul ăsta. Totuși, mi se 
pare cumva nepotrivit. Ești... 

— Cum sunt? 

— Uluitoare. Trebuie să-ţi spun asta, nu mă pot abţine. Îmi 
este aproape imposibil să cred că ai avut atât de puţine 
experienţe. 

— De ce? Pentru că am fost atât de nesătulă? 

— Nu de asta, pur și simplu ai fost foarte bună. Ceea ce este 
cumva opusul nesațului. lţi jur că e ultima dată când te mai 
întreb, dar oare mi-ai spus adevărul? Ai fost doar cu cinci 
bărbaţi? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Atunci... cu mine sunt șase, nu-i așa? 


— Numărul tău norocos. 

— Mai norocos ca niciodată. 

— A fost cu noroc și pentru mine. 

Îi părea bine că nu pusese nimic în paharul lui, pentru că după 
o scurtă pauză făcură dragoste din nou, lucru care, altfel, nu s- 
ar fi întâmplat. 

— Tot șase, îi spuse el după aceea. Doar dacă nu crezi că e 
cazul să capăt ceva mai mult credit. 

Ea îi răspunse ceva, cu o voce moale și somnoroasă, el îi vorbi 
la fel și continuară tot așa până când el încetă să mai răspundă. 
Ea ședea întinsă lângă el, savurând acel familiar, dar mereu 
nou, amestec de postludiu și așteptare. In cele din urmă se 
strecură afară din pat și, un pic mai târziu, părăsi apartamentul. 

Singură în lift, zise cu voce tare: 

— Cinci. 


Înainte de antreuri mai băură un Rob Roy. Apoi, chelnerul le 
aduse felurile comandate. Pentru ea pește, iar pentru el cotlet, 
și câte un pahar de vin. Roșu pentru el și alb pentru ea. Băuse 
doar jumătate din al doilea cocktail, iar de vin abia dacă se 
atinsese. 

— Așadar, ești la New York, spuse el. Te-ai dus acolo imediat 
după facultate? 

Îi povesti ce făcuse după facultate, dar dădea răspunsurile în 
termeni vagi, de teamă să nu se contrazică. Povestea era 
inventată în totalitate, nu fusese la facultate, iar CV-ul ei era un 
amestec pestrit de slujbe temporare pe la diferite birouri sau 
prin diverse restaurante, pe post de chelneriţă. Nu avea de 
urmat nici-o carieră, muncea doar atunci când nu avea încotro. 

Dacă avea nevoie de bani - și nu-i trebuiau sume importante, 
nu trăia pe picior mare - avea și alte mijloace prin care îi putea 
procura, în afară de a-și lua o slujbă. 

Dar acum ea era Doamna Corporatistă, cu un serviciu care să 
se asorteze cu hainele și, da, fusese la Universitatea Penn State, 
apoi își luase un MBA Wharton și de atunci stătuse în New York 
și nu prea putea să vorbească despre motivele care o aduseseră 
în Toledo. Nu putea spune nici măcar în numele cui venise 
acolo, pentru că era o chestiune confidențială și ea jurase să 
respecte acest lucru. 

— Nu că ar fi mari secrete de ascuns, dar, știi cum este, 


încerc să mă comport așa cum mi se cere, îi explică ea. 

— Ca un bun soldăţel. 

— Exact, îi spuse privindu-l cu ochi strălucitori. 

— Tu ești micul meu soldat, îi zisese tatăl ei. Un soldat, un 
mic luptător. 

În relatările de prin ziare, pe care le citea uneori, tatăl (sau 
tatăl vitreg, unchiul, prietenul mamei sau chiar vecinul de 
alături) era un beţiv și o brută, un sălbatic plin de gânduri 
murdare, impunându-se copilului ca unui partener lipsit de 
apărare și de voinţă. 

Ar fi cuprins-o furia citind așa ceva. L-ar fi urât pe bărbatul 
care ar fi iniţiat incestul și ar fi empatizat cu tânăra victimă, iar 
sângele i-ar fi clocotit în vene, dorindu-și o crudă, dar dreaptă 
răzbunare. În minte i se perindau tot felul de scenarii: castrare, 
mutilare, eviscerare - toate pedepsele brutale și inumane, dar 
pe deplin meritate. 

Numai că propria ei experienţă era una cumva diferită faţă de 
ceea ce citea. 

În amintirile ei cele mai vechi se vedea șezând în poala tatălui 
ei, mâinile lui atingând-o, mângâind-o și pipăind-o. Uneori o 
însoțea atunci când făcea baie, asigurându-se că se săpunea 
peste tot. Alteori o învelea seara și stătea pe marginea patului, 
mângâindu-i părul până ce adormea. 

Erau aceste atingeri nepotrivite? Privind înapoi, răspunsul 
probabil ar fi da, dar atunci nu era conștientă de asta. Ştia doar 
că îl iubește pe tati și că el o iubește la rându-i și că între ei 
exista o legătură, o relaţie din care mama ei era exclusă. 
Niciodată nu se gândise că era ceva în neregulă cu asta. 

Apoi, pe la vârsta de treisprezece ani, când trupul ei începuse 
să se împlinească, tatăl a venit la ea într-o noapte și s-a 
strecurat sub pătură. A cuprins-o în braţe, a mângâiat-o și a 
sărutat-o. 

Îmbrăţișarea, atingerile, săruturile erau altfel și ea a știut asta 
imediat și a mai știut, într-un fel, că tot ceea ce se întâmpla 
acolo urma să fie un secret pe care nu-l va putea împărtăși 
nicicând cuiva. Totuși, în acea noapte nu fusese trecut niciun 
hotar monstruos. El fusese foarte blând, așa cum era mereu, iar 
procesul de seducţie fusese infinit de lent. Mai târziu, citise cum 
indienii din prerie obișnuiau să prindă caii sălbatici și să-i 
îmblânzească. Nu prin supunerea voinţei lor, ci cu răbdare, 


încet, încet, câștigându-le încrederea. Istoria aceasta ilustra 
perfect experiența ei. Exact așa procedase și tatăl ei, 
transformând-o dintr-un copil inocent într-un partener avid de 
sex. 

Niciodată nu i-a spus sinele. Ci doar i l-a trezit. 

Noapte de noapte, luni întregi, a venit la ea, iar atunci când i- 
a luat virginitatea, ea își pierduse de mult inocenţa, pentru că, 
între timp, el o inițiase destul de bine în arta sexului. Nu a durut- 
o deloc în noaptea în care au trecut ultima barieră. Fusese bine 
pregătită pentru acest moment. 

În afara patului se purtau ca și cum nimic nu s-a întâmplat. 

— Nu dezvăluim nimic celorlalți, i-a explicat el. Nimeni nu ar 
putea să înţeleagă dragostea pe care ne-o purtăm unul celuilalt. 
Așa că nu trebuie să spunem nimic, nimănui. Dacă ar afla mama 
ta... 

Nu a fost nevoie să termine propoziţia. 

— Într-o zi, i-ar fi spus el, o să ne urcăm în mașină și o să 
mergem într-un oraș unde nu ne cunoaște nimeni. Amândoi vom 
fi ceva mai în vârstă, iar diferenţa dintre noi nu va sări în ochi, 
mai ales că o să tăiem câţiva ani de la mine, pe care îi vom 
adăuga la vârsta ta. Vom trăi împreună și ne vom căsători și 
vom fi amândoi la fel de chibzuiţi. 

A încercat să-și imagineze cum va fi. Uneori i se părea că 
lucrurile puteau chiar atunci să se întâmple astfel. Alteori se 
părea că, într-adevăr, e nevoie de timp pentru a îndeplini un 
astfel de plan. lar alteori totul părea o poveste pe care un adult 
ar putea s-o spună unui copil, ceva cam ca basmele despre Moș 
Crăciun sau despre Zâna Măseluţă. 

— Pentru moment, îi zicea el în repetate rânduri, trebuie să 
ne purtăm ca niște luptători. Tu ești micul meu soldăţel, nu-i 
așa? 

— Din când în când, trec prin New York, îi spuse Doug Pratter. 

— Presupun că vii împreună cu soţia. Vă cazaţi la un hotel 
decent, mergeţi la câteva spectacole. 

— Nu-i place să zboare cu avionul. 

— Ei, cui îi place? În zilele astea te obligă, invocând siguranţa 
zborului, să treci printr-o mulţime de chestii. lar lucrurile se 
înrăutăţesc din ce în ce, nu-i așa? Au început cu tacâmurile de 
plastic, pentru că nimic nu e mai periculos decât un terorist cu o 
furculiță metalică, și au ajuns să nu-ţi mai ofere nimic de 


mâncare, ca să nu te mai plângi de tacâmurile din plastic. 

— E destul de neplăcut, nu? Dar e vorba de un zbor scurt, așa 
că nu mă deranjează atât de mult. Abia apuc să deschid o carte 
și mă trezesc că am ajuns la New York. 

— Așa, de capul tău? 

— Misiunea de serviciu. Din când în când. De fapt, aș putea să 
ajung chiar mai des, dacă aș avea motiv. 

— Adică? 

— În ultima vreme am refuzat, în câteva ocazii, deplasările, 
spuse el evitându-i privirea. Pentru că, vezi tu... După orele de 
program, n-aș ști ce să fac singur acolo. Altfel ar sta lucrurile, 
dacă aș cunoaște pe cineva în New York. Numai că nu cunosc pe 
nimeni. 

— Mă cunoști pe mine, zise ea. 

— E drept, fu el de acord, de data asta căutându-i privirea. 
Așa este. Te știu pe tine, nu-i așa? 


În decursul anilor a citit mult despre incest. Nu era de părere 
că interesul pentru subiect ar fi unul de natură vicioasă sau 
obsesivă. Ba chiar i se părea patologică mai degrabă lipsa de 
interes. 

Un caz despre care citise a marcat-o puternic. Era vorba 
despre un bărbat care avea trei fiice și care întreținea relaţii 
sexuale cu două dintre ele. Nu era un tip priceput, de genul 
Domnul Care Susură Cuvinte Dulci Fiicei, așa cum fusese tatăl 
ei, ci mai degrabă genul Domnului Brutal și Beţiv. Văduv fiind, le 
explicase celor două fete că era de datoria lor să ia locul mamei 
dispărute. Ele simţiseră că era anapoda, dar simţiseră, de 
asemenea, că era un lucru pe care trebuiau să-l facă. Ceea ce s- 
a și întâmplat. 

Și, destul de previzibil, au fost traumatizate psihic de această 
experienţă. Toate victimele incestului ajung, într-un fel sau altul, 
traumatizate. Dar cea mai traumatizată dintre toate a fost cea 
de-a treia soră, cea mai mică. Pentru că Tati nu o atinsese 
niciodată, și-a imaginat că este ceva în neregulă cu ea. Era 
urâtă? Nu era suficient de feminină? Era ceva dezgustător la ea? 

Dumnezeule, care era problema cu ea? De ce nu o dorea tatăl 
ei? 


După ce terminară de mâncat, Doug sugeră să ia un coniac. 


— Nu cred că vreau, răspunse ea. Nu beau atât de mult peste 
zi. 

— Nici eu, de fapt. Dar cred că este o ocazie potrivită să 
sărbătorim. 

— Ai dreptate. 

— Vrei o cafea? Eu unul nu mă grăbesc deloc. 

Ea acceptă, o idee excelentă. Au luat o cafea destul de bună, 
ca o încheiere potrivită pentru o masă bună. Mai bună decât se 
putea aștepta cineva să găsească prin împrejurimile orașului. 

Cum se făcea că știa locul? Venea aici cu soția? Se cam 
îndoia. Adusese alte femei aici? Se îndoia și de asta. Mai 
degrabă auzise despre restaurant într-o conversaţie, la 
distribuitorul de apă: Așa că am dus-o la restaurantul ăla de 
broscari de pe Detroit Avenue, după care am sărit în motelul de 
pe colt și vreau să-ţi spun că fata era pe felie. 

Ceva de genul ăsta. 

— N-am chef să mă întorc la birou, spuse el. Ai apărut în viaţa 
mea, după toţi anii ăștia, iar eu nu mă simt pregătit să mă 
părăsești din nou. 

Tu ai fost cel care a plecat, gândi ea. Tocmai la Bowling 
Green. 

Dar a răspuns: 

— Am putea merge în cameră la mine, la hotel. Dar un hotel 
din centru... 

— Este un loc drăguţ peste drum, zise el. 

— Adică? 

— Un motel Holiday Inn, mai precis. 

— Crezi că au vreo cameră liberă la ora asta? 

Reuși să pară și stânjenit, și mulțumit de el însuși. 

— De fapt, am făcut o rezervare, îi spuse. 


De aniversarea ei de la optsprezece ani, când totul s-a 
schimbat, i-a fost rușine patru luni. Și-a dat seama, fără să fie 
pe deplin conștientă de asta, că lucrurile începuseră, de la o 
vreme, să se schimbe. Tatăl ei o vizita în pat ceva mai rar, 
pretextând că este obosit după o zi la serviciu, uneori 
spunându-i că are de lucru până târziu în noapte sau alteori, pur 
și simplu, fără să se obosească să-i ofere vreo explicaţie 
oarecare. 

Apoi, într-o zi, a invitat-o la o plimbare. Adesea, plimbările cu 


mașina sfârșeau la vreun motel și ea a crezut că asta avea de 
gând tatăl ei să facă. Anticipând ce avea să urmeze, imediat ce 
el a dat mașina cu spatele de pe alee, i-a pus mâna între 
picioare, masându-l ușor, așteptând să reacționeze la fel. 

l-a dat mâna la o parte. 

S-a întrebat de ce, dar nu a spus nimic. Nici el nu a scos un 
cuvânt, preţ de zece minute cât au mers cu mașina pe străzile 
din cartier. Apoi, brusc, a cotit pe o alee care ducea la mall, a 
parcat mașina alături de o sală de bowling și i-a zis: 

— Tu ești micul meu soldat, nu-i așa? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Şi asta vei fi mereu pentru mine. Dar acum trebuie să ne 
oprim. Eşti o femeie în devenire, va trebui să fii în stare să-ţi ţii 
viaţa în propriile mâini... Eu nu mai pot continua așa... 

Abia dacă îl auzea. Cuvintele lui treceau pe lângă ea precum 
apa clipocind a unui râu și ceea ce ajungea la ea nu erau 
cuvintele rostite de el, ci înţelesul lor, ceea ce se ascundea sub 
ele: nu te mai doresc. 

După ce ela tăcut și după ce ea a așteptat suficient cât să-și 
dea seama că nu va mai adăuga nimic, știind că tatăl ei aștepta 
un răspuns, a rostit simplu: 

— OK. 

— Ştii că te iubesc. 

— Știu. 

— Nu ai spus nimic, nimănui, nu-i? 

— Așa-i. 

— Firește că nu ai spus nimic. Eşti o războinică, doar. Ştiam 
că pot conta pe tine. 

La întoarcere a întrebat-o dacă vrea o îngheţată. Ea a dat din 
cap că nu și el a condus în tăcere tot drumul spre casă. 

Odată ajunși, ea a coborât din mașină și s-a dus în camera ei. 
S-a întins pe pat, a luat o carte și a început să o răsfoiască, fără 
să fie atentă la ce citea. După câteva minute a renunţat să 
citească și și-a fixat privirea într-un punct de pe perete în care 
tapetul era prost aliniat. S-a surprins gândindu-se la Doug, 
primul ei prieten adevărat. Nu-i povestise tatălui ei nimic despre 
Doug. Sigur, el știa că-și petrec timpul împreună, dar își 
păstrase secretele intime pentru ea. De asemenea, ea nu-i 
spusese lui Doug nimic din ce făcea cu tatăl ei. Nici lui Doug și 
nici altcuiva. Cele două relaţii erau, în mintea ei, ca niște lumi 


complet separate. Numai că acum, aceste două lumi aveau ceva 
în comun. Amândouă se sfârșiseră. Familia lui Doug se mutase 
în Ohio și corespondenţa pe care o avea cu el era din ce în ce 
mai rară. lar tatăl ei nu mai voia să facă niciodată sex cu ea. 
Urma să se petreacă ceva cu adevărat rău. Pur și simplu știa. 


Câteva zile mai târziu, după ce a ieșit de la școală s-a dus 
acasă la Rosemary, prietena ei. Rosemary, care locuia câteva 
străzi mai încolo, pe Covington, avea trei fraţi și două surori. De 
câte ori se nimerea cineva pe la ei la ora cinei, era invitat să 
rămână la masă. 

Așa s-a întâmplat și cu ea. A acceptat, recunoscătoare. Ar fi 
putut pleca acasă, dar nu a vrut. Nici după câteva ore nu avea 
niciun chef să se întoarcă. 

— Aș vrea să rămân aici peste noapte, i-a spus ea lui 
Rosemary. Părinţii mei se poartă ciudat. Stai oleacă, s-o întreb 
pe maică-mea. 

Trebuia să sune acasă și să ceară voie. 

— Nu răspunde nimeni, i-a zis lui Rosemary. Poate că au ieșit 
în oraș. Dacă vrei, plec. 

— Nu pleci nicăieri, a intervenit mama lui Rosemary. Ai să 
suni înainte de ora de culcare și, dacă nici atunci nu va 
răspunde nimeni, în cazul în care nimeni nu este acasă, 
înseamnă că nu-ţi vor simţi lipsa, nu-i așa? 

În dormitor erau două paturi identice. Rosemary a adormit 
imediat ce s-a băgat sub pătură. La câţiva metri distanţă, în 
celălalt pat, Kit se gândea cum tatăl lui Rosemary intră în 
cameră și cum se strecoară lângă ea. Bineînţeles, nu s-a 
întâmplat nimic din toate astea. Apoi a adormit. 

Dimineaţa următoare a plecat spre casă. Primul lucru pe care 
l-a făcut, imediat ce a ajuns, a fost să sune la Rosemary. Vocea 
îi era isterică. Mama prietenei ei a liniștit-o și abia apoi a fost în 
stare să sune la 911 și să anunţe moartea părinţilor săi. La 
scurtă vreme a apărut și mama lui Rosemary și imediat după 
aceea a venit și poliţia. Era destul de evident ce se petrecuse. 
Taică-său ei o ucisese pe maică-sa, după care se sinucisese. 

— Tu ai simţit că era ceva în neregulă, i-a spus mama lui 
Rosemary. De-asta a fost atât de ușor să te conving să stai la 
cină și de-asta voiai să rămâi peste noapte la noi. 

— S-au mai certat ei, dar de data asta a fost altfel. Nu a fost o 


ceartă obișnuită. Dumnezeule, e vina mea, nu-i așa? Ar fi trebuit 
să fiu în stare să preîntâmpin asta. Or, eu nu am făcut decât să 
tac. 

Toată lumea i-a explicat că gândurile ei sunt absurde. 


După ce a părăsit noul apartament al lui Lucas, s-a întors în 
apartamentul ei vechi și mult mai puţin impunător. Şi-a pregătit 
o cafea și s-a așezat la masa din bucătărie, pe care se aflau un 
laptop și câteva foi de hârtie. Pe una din coli înșiră în sens invers 
numerele de la unu la cinci. In dreptul fiecărei cifre trecu câte 
un nume, complet sau atât cât știa din el. Sau o propoziţie 
relevantă. Lista începea cu numărul 5 și prima însemnare suna 
cam așa: 

Zicea că-l cheamă Sid. Ten bolnăvicios, cu strungăreaţă. L-am 
cunoscut în Philadelphia, într-un bar de pe Race Street (?), am 
mers la el la hotel, nu mai știu cum se numea. Când m-am 
trezit, dispăruse. 

Hmm. Sid ar putea să fie greu de găsit. Nu știa nici măcar de 
unde să înceapă căutarea. 

In coada listei, notițele erau concise și precise: Douglas 
Pratter. Ultima adresă cunoscută: Bowling Green. Avocat? 
Căutare pe Google? 

Işi deschise laptopul. 


Camera închiriată la motelul Holiday Inn, de pe Detroit 
Avenue, se afla la etajul trei, pe latura din spate. Cu draperiile 
trase și cu ușa încuiată, cu hainele aruncate în grabă pe jos și cu 
așternuturile date de-o parte, i se păru, vreme de câteva 
minute, că este din nou la cincisprezece ani, în pat cu primul ei 
prieten. Descoperi dulceaţa familiară a sărutărilor sale, precum 
și o grabă nerafinată și la fel de familiară în patima lui. 

Numai că iluzia nu a durat. S-a transformat într-un futai la 
care amândoi au dat dovadă de o pricepere demnă de toată 
lauda. De data asta, el îi făcu un sex oral, lucru pe care nu-l 
făcuse niciodată pe vremea când erau adolescenţi. Primul gând 
care îi trecu prin minte a fost că Douglas se transformase în 
propriul ei tată, pentru că tatăl ei obișnuia să-i facă așa ceva 
mai mereu. 

Mai târziu, după o lungă tăcere, el îi spuse: 

— N-ai idee de câte ori m-am tot întrebat... 


— Cum ar fi să fim împreună din nou? 

— Da, sigur, dar mai mult de atât. În primul rând m-am 
întrebat cum mi-ar fi fost viața, dacă nu m-aș fi mutat. Ce s-ar fi 
întâmplat cu noi, dacă am fi avut ocazia să lăsăm lucrurile să-și 
urmeze făgașul firesc. 

— Probabil am fi păţit ce păţesc majoritatea celor care se 
iubesc încă din școală. Am fi rămas, pentru o vreme, împreună, 
după care ne-am fi despărțit, fiecare pe drumul său. 

— Poate. 

— Poate că aș fi rămas însărcinată, iar tu te-ai fi căsătorit cu 
mine, iar până acum am fi fost divorţaţi. 

— Poate. 

— Sau am fi rămas împreună, plictisiti de moarte unul de 
celălalt, iar tu, în clipa asta ai fi în vreun motel trăgându-i-o 
alteia. 

— Dumnezeule, cum ai ajuns atât de cinică? 

— Ai dreptate, mi-a scăpat. Ce zici de scenariul următor? 
Dacă taică-tău nu ar fi plecat cu voi cu tot în Bowling Green, noi 
doi am fi rămas împreună, iar sentimentele noastre ar fi evoluat 
de la pasiunea hormonală adolescentină la acea dragoste 
profundă și matură care ne era predestinată. Tu ai fi mers la 
facultate și, imediat ce aș fi terminat liceul, aș fi mers și eu. 
După ce ai fi absolvit Dreptul, eu aș fi obţinut propria mea 
diplomă și aș fi ajuns secretara ta, iar după aceea şefa de 
cabinet a casei tale de avocatură. Până atunci ne-am fi 
căsătorit, am fi avut un copil și încă unul pe drum. Dragostea 
fiecăruia pentru celălalt ar fi fost nezdruncinată și am fi rămas la 
fel de pasionaţi pentru totdeauna. 

Se holbă la el: 

— E mai bine așa? 

Expresia de pe faţa lui era greu de descifrat. Păru că vrea să 
spună ceva, dar ea se întoarse spre el și își lăsă mâna între 
picioarele lui. Perspectiva unei noi partide de sex îi tăie elanul 
de a mai adăuga ceva. Indiferent ce ar fi vrut să zică, se gândi 
ea, nu va ști niciodată. 


— Cred că e mai bine să plec, spuse el coborând din pat și 
răscolind apoi prin maldărul de haine de pe scaun. 

— Doug, îl atenţionă ea, n-ar trebui să faci mai întâi un duș? 

— lisuse, da, cred că e mai bine, nu? 


Știuse în ce loc s-o invite pentru masa de prânz, îl dusese 
mintea să rezerve din vreme o cameră, dar, în mod clar, nu se 
pricepea îndeajuns, încât să înlăture urmele ei înainte de a se 
întoarce acasă, în mijlocul căminului său. Așa că, probabil, astfel 
de aventuri nu erau lucruri obișnuite pentru el. A, de bună 
seamă că își mai încercase norocul prin deplasările impuse de 
serviciu - de exemplu, în acele călătorii atât-de-solitare la New 
York - numai că, în urma unei asemenea escapade, nu era 
obligatoriu să meargă la duș, doar urma să se întoarcă în 
camera de la hotel, și nu alături de soţia care nu bănuia nimic. 

La rândul ei, începu să se îmbrace. Nu era nimeni care s-o 
aștepte, prin urmare dușul putea fi amânat până ce ajungea la 
propriul hotel. Se răzgândi cu îmbrăcatul, așa că el o găsi tot 
goală după ce ieși de la duș cu un prosop înfășurat în jurul taliei. 

— Poftim, îi oferi ea un pahar cu apă. Bea. 

— Ce e în pahar? 


— Apă. 
— Nu mi-e sete. 
— Bea, da? 


El dădu din umeri și goli paharul. Apoi își luă chiloţii din 
maldărul de haine și se dezechilibră când încercă să-i tragă pe 
el. ÎI luă de braţ și-l conduse spre pat. El se așeză și îi spuse că 
nu se simte prea bine. Îi luă chiloţii și îl obligă să se întindă pe 
pat, privindu-l cum se luptă să rămână conștient. 

Îi puse o pernă pe faţă și se apăsă pe ea. Îl simţi cum încearcă 
să se miște sub ea și îi urmări mâna cum se încleștează de 
așternuturi și cum i se încordează mușchii picioarelor. 

Apoi el nu a mai mișcat, dar ea a rămas peste el câteva 
minute. Un tremur ușor, abia insinuat, îi străbătu fesele. 

Şi ce a fost asta, mă rog? Să fi fost orgasmul? Să fi fost 
spasmul lui final? Greu de spus și chiar ar avea vreo 
însemnătate? 

Când s-a ridicat de pe el, ei bine, da, era mort. Nimic 
surprinzător în asta. S-a îmbrăcat, a îndepărtat toate urmele 
prezenţei ei și a transferat toţi banii din portofelul lui în poșeta 
sa. Câteva sute de dolari în hârtii de zece, plus o hârtie de o 
sută, pentru urgente, pitită sub permisul auto. Ar fi putut s-o 
rateze, dar învățase cu ani în urmă că portofelul unui bărbat 
trebuie să beneficieze de o cercetare temeinică. Nu banii erau 
scopul. Dar cum tipii respectivi nu mai puteau să ia cu ei banii și 


cum acești bani ar fi ajuns oricum undeva, de ce să nu ajungă în 
poșeta ei? Corect? 


Cum s-au petrecut lucrurile: în acea ultimă dimineaţă, la 
scurtă vreme după ce a plecat spre școală, maică-sa s-a certat 
cu taică-său. El a luat arma pe care o ţinea încuiată într-un 
sertar al biroului și a împușcat-o pe maică-sa. Apoi s-a dus la 
birou, fără să spună nimic nimănui, deși un coleg a declarat mai 
târziu că i s-a părut că tatăl ei părea tulburat. În jurul prânzului 
s-a întors acasă, unde trupul soţiei zăcea nedescoperit. Arma 
era încă acolo (doar dacă nu o luase cu el în orele dimineţii). Şi- 
a pus ţeava armei în gură și și-a zburat creierii. 

Doar că nu așa s-a întâmplat. Asta și-a imaginat poliţia că s-a 
petrecut. În realitate, s-a întâmplat că, desigur, ea și-a împușcat 
mama, iar apoi a plecat la școală. Imediat ce s-a întors, și-a 
sunat tatăl pe telefonul mobil, chemându-l acasă pentru o 
urgenţă nespecificată. El a pornit spre casă. Între timp ea ar fi 
vrut să renunţe la ce avea de gând, dar cum ar fi putut să facă 
asta cu maică-sa moartă în camera de alături? Așa că l-a 
împușcat și pe el și a aranjat probele corespunzător. După 
aceea s-a dus la Rosemary. 

Ti-ta ti-ta ti-ta. 


Mașina lui Doug putea fi zărită de la fereastra camerei. 
Parcase în spate și urcaseră pe scările dosnice, fără să treacă pe 
la recepţie. Așa că nimeni nu o văzuse atunci și nimeni n-a 
văzut-o nici apoi, în vreme ce se îndrepta spre mașina lui. A 
descuiat portiera, s-a urcat la volan și a pornit spre centru. 

Ar fi preferat să lase mașina acolo, dar mașina ei închiriată 
fusese lăsată la Crowne Plaza, așa că trebuia să revină în 
centru. Nu putea să stea la colţ și să agaţe un taxi. Nu în Toledo. 
Și nici nu dorea să cheme prin telefon. Așa că a condus cale de 
câteva intersecţii spre parcarea unde își lăsase Honda închiriată. 
A tras Volvoul lui lângă un parcometru și a folosit la ștergerea 
amprentelor aceeași batistă pe care el o folosise să-și curețe 
ochelarii. 

Și-a recuperat mașina și s-a îndreptat spre motelul la care 
trăsese când sosise în Toledo. La jumătatea drumului și-a dat 
seama că nu are niciun motiv să se ducă la motel. Își făcuse 
bagajele încă de dimineaţă și nu lăsase nici-o urmă a trecerii pe 


acolo. Nu anunţase la recepţie că pleacă, fiindcă voia să-și 
păstreze opţiunile deschise, așa că se putea duce acolo fără 
probleme. Dar la ce bun? Doar pentru un duș? 

Se adulmecă. Fără îndoială, un duș i-ar fi prins bine, dar nu 
era atât de împuţită, încât lumea să fugă din calea ei. Și, pe 
undeva, îi plăcea să simtă urmele slabe ale mirosului lui 
ridicându-se de pe pielea ei. 

În plus, cu cât ajungea mai repede la aeroport, cu atât mai 
repede părăsea Toledo. 


A reușit să prindă zborul de la 4:18, spre Denver, cu escală la 
Cincinnati. Mai stătuse în Denver o perioadă, până când se 
hotărâse care va fi următoarea destinaţie. 

Nu avea rezervare, nici măcar o destinaţie stabilită, a luat 
avionul pentru că era acolo ca să fie luat. Bordul din avion 
rezervat celor care mergeau la Cincinnati era pe jumătate gol, 
așa că a beneficiat de un întreg rând de scaune numai pentru 
ea. De la Cincinnati la Denver a fost înghesuită în locul din 
mijloc, între o doamnă grasă, care părea înţepenită de spaimă, 
probabil de zborul în sine, și un domn care a tot bătut ceva la 
laptop, invadându-i spaţiul cu coatele. 

Nu a fost una dintre cele mai plăcute călătorii, dar nu a fost 
niciuna insuportabilă. Şi-a închis ochii, lăsându-și gândurile să 
zboare libere. 


După înmormântarea părinților și după rezolvarea 
documentelor legate de proprietate, după ce a terminat clasa și 
după ce și-a luat diploma, după ce o agenţie imobiliară i-a 
vândut casa și după ce toate taxele, comisioanele și ipotecile au 
fost achitate și a rămas cu câteva mii de dolari în mână, a 
înghesuit într-o valiză a tatălui său tot ce i-a căzut la îndemână 
și și-a luat bilete la un autobuz. 

Nu s-a mai întors acolo niciodată. Și, până la scurta, dar 
plăcuta întâlnire cu Douglas Pratter, niciodată nu a mai fost 
Katherine Tolliver. 

În tramvaiul care o ducea spre zona bagajelor, un om de 
afaceri din Wichita i-a zis cât de simplu era, înainte de ridicarea 
Aeroportului Internaţional, să pleci sau să ajungi la Denver. 

— Nu vreau să spun că Stapleton era mai grozav decât noul 
aeroport, dar pe atunci erau curse ieftine și rapide cu taxiul, de 


la Brown Palace până la Stapleton. Nu ca aeroportul ăsta, în 
mijlocul preriei. 

Amuzant că menţionase Brown Palace. Fata i-a spus că era 
chiar locul unde stătea. Firește, el s-a oferit să împartă taxiul cu 
ea, iar când au ajuns la hotel și ea a vrut să plătească jumătate 
de cursă, el nici nu a vrut să audă. 

— Firma plătește, i-a explicat el. Dar, dacă chiar vrei să-mi 
mulțumești, ce-ar fi să lași firma să te invite la cină? 

Era ispititor, dar s-a scuzat, pretextând că mâncase zdravăn 
la prânz și că tot ce dorea era să doarmă. 

— Dacă te răzgândești, sună-mă pe telefonul din cameră. 
Dacă nu răspund, mă poţi găsi la bar. 

Nu avea rezervare, dar a găsit o cameră liberă. S-a scufundat 
într-un fotoliu, ţinând în mână un pahar cu apă de la robinet. 
Hotelul Brown Palace avea o fântână care constituia un motiv de 
mândrie prin calitatea apei, prin urmare, ar fi putut ea să nu bea 
din apa aceea? 

— Bea, da? îi spusese lui Doug și el se conformă. Era 
amuzant, în mod obișnuit oamenii se execută întocmai cum li se 
cere. 

— Cinci, îi spusese lui Lucas, cel care fusese atât de 
nerăbdător să fie numărul șase. Numai că el reușise să fie al 
șaselea doar câteva minute, deoarece lista era compusă din 
bărbaţi care ar putea sta în jurul unei mese, povestindu-și unul 
altuia despre cum au avut-o, iar ca să spună cineva povești 
despre ea, ar trebui să fie în viaţă. Așa că Lucas a ieșit din listă 
atunci când ea a ales un cuţit din bucătărie pe care i l-a înfipt, 
printre coaste, direct în inimă. L-a tăiat de pe listă fără ca măcar 
să-și deschidă ochii. 

După moartea părinţilor, până când nu a absolvit școala și nu 
a plecat de acasă pentru totdeauna, nu s-a mai culcat cu 
nimeni. După aceea s-a angajat chelneriță. Într-o seară, după 
orele de program, patronul localului a invitat-o să bea ceva. A 
îmbătat-o și i-a făcut ceva ce se putea considera un viol. Nu și-a 
amintit cu exactitate ce s-a petrecut atunci, de aceea era dificil 
să spună cum decurseseră lucrurile. 

A doua zi, la serviciu, el i-a făcut cu ochiul și a mângâiat-o pe 
fund. Atunci, ceva s-a aprins în mintea ei. Târziu în noapte, după 
orele de program, l-a făcut s-o ia la o plimbare. Au oprit mașina 
pe terenul de golf și acolo ea l-a luat prin surprindere și i-a 


împrăștiat creierii cu un levier. 

lată, s-a gândit ea. Acum este ca și cum violul - dacă viol a 
fost sau orice altceva, nu mai conta -, acum era ca și cum 
niciodată nu se întâmplase. 

Cam după o săptămână, în alt oraș, a agăţat într-un bar, în 
mod deliberat, un bărbat. A mers acasă la el, a făcut sex cu el, l- 
a omorât, l-a jefuit și a plecat. Așa a prins formă tiparul 
acţiunilor ei viitoare. 

In patru cazuri, acest tipar nu a fost respectat, iar acei patru 
bărbaţi s-au alăturat lui Doug Pratter, pe listă. Doi dintre ei, Sid 
din Philadelphia și Peter de pe Wall Street, au scăpat pentru că 
băuse ea prea mult. Sid era deja plecat atunci când ea s-a trezit. 
Peter, în schimb, era acolo, cu chef de sex matinal. După aceea, 
cristalele de otravă menite să ajungă cu o seară înainte în 
băutura lui le-a pus direct în sticla de vodcă. A plecat de acolo, 
întrebându-se cine va bea din sticlă. Peter? Viitoarea lui 
cucerire? Amândoi? 

S-a gândit că va citi ceva în presă, mai devreme sau mai 
târziu, dar dacă a apărut cumva vreun articol pe această temă, 
i-a scăpat atenţiei, așa că nu avea deloc idee dacă Peter merită 
un loc pe listă sau nu. 

N-ar fi fost greu de aflat, iar dacă Peter ar fi ajuns din nou pe 
listă, ei bine, s-ar fi putut descurca cumva cu el. Mult mai greu 
ar fi să dea de urma lui Sid, fiindcă tot ce știa despre el era 
numele mic, care putea foarte bine să fie unul fals, o 
improvizație pentru ocazie. Îl întâlnise în Philadelphia, era deja 
cazat într-un hotel, ceea ce însemna că, probabil, nu era 
localnic, adică singurul loc în care putea să-l caute era tocmai 
acolo unde el nu locuia. 

Cunoștea numele și prenumele celorlalţi bărbaţi din listă. 
Graham Weider era din Chicago și îl cunoscuse la New York. O 
scosese la restaurant, apoi o dusese în patul lui. Apoi o 
expediase grăbit, pretextând o întâlnire urgentă, dar stabiliseră 
să se vadă ceva mai târziu. Doar că nu a mai apărut la întâlnire, 
iar cei de la hotel i-au spus că deja plecase. 

Așa că bărbatul acela avusese noroc. După cum noroc a avut 
și Alan Reckson, dar într-un alt fel. Era caporal de infanterie și 
beneficia de o permisie înainte de a fi expediat în Irak. Nu era 
sigură de motivele care au împiedicat-o să-i facă și lui ce le 
făcuse celorlalți bărbaţi. Milă? Patriotism? Puțin probabil. Ceva 


mai târziu a decis: pur și simplu, pentru că era soldat! Ceea ce 
însemna că aveau ceva în comun. Nu erau amândoi niște 
luptători? Nu era ea micul soldat al lui tăticu'? 

Poate că a fost ucis în luptă. Presupunea că ar putea să afle. 
lar apoi se putea hotărî ce anume dorea să facă. 

Totuși, Graham Weider nu putea pretinde statutul de 
combatant decât dacă l-ar fi considerat un războinic corporatist. 
Atâta vreme cât numele lui nu putea să fie unic, nu putea fi 
niciunul de rând. De asemenea, era aproape sigur că numele 
acesta era real, pentru că îl știau și cei de la recepţie. Graham 
Weider, din Chicago. Va fi destul de ușor să dea de urma lui, 
atunci când se va ocupa de el. 

Dintre toţi, Sid avea să fie adevărata provocare. Recapitula 
puţinul pe care îl știa despre el, gândindu-se că s-ar putea să se 
joace un pic de-a detectivul. După care își oferi încă jumătate de 
pahar cu apă de la Brown Palace, pe care o drese cu o sticluţă 
de Johnnie Walker de la minibar. Se așeză mai bine în fotoliu, cu 
paharul în mână, dând din cap amuzată de comportamentul ei. 
Trăgea de timp, amânând dușul, ca și cum nu se îndura să 
arunce din ea urmele lăsate de Doug atunci când făcuseră 
dragoste. 

Era, totuși, obosită și, cu siguranţă, nu ar fi avut chef să se 
trezească a doua zi încă purtându-i mirosul pe trup. Se dezbrăcă 
și zăbovi îndelung sub duș. La sfârșit, se așeză pe marginea 
căzii și privi la apa care scurgea spre canalizare. 

Patru, gândi ea. Vezi bine, cât ai zice pește, va fi din nou 
fecioară. 


„.. ȘI VOI, ARHANGHELI Al IERTĂRII 


Tad Williams 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


Tad Williams a devenit o celebritate internaţională încă de la 
primul roman, Tai/chaser's Song, iar calitatea deosebită a 
realizărilor sale, precum și devotamentul cititorilor l-au ţinut în 
fruntea topurilor realizate de New York Times și London Sunday 
Times. Dintre cărţile lui amintim The Dragonbone Chair, Stone 
of Farewell, To Green Angel Tower, City of Golden Sbadow, River 
of Blue Fire, Mountain of Black Glass, Sea of Silver Light, 


Calibans Hour, Child of an Ancient City (împreună cu Nina Kiriki 
Hoffman), Tad Williams’ Mirrorworld: An Illustrated Novel, The 
War of the Flowers, Shadowmarch, plus o culegere de două 
nuvele, una scrisă de Williams și cealaltă de Raymond E. Feist, 
The Wood Boy/The Burning Alan. Ca editor, a realizat o 
antologie retrospectivă intitulată A Treasury of Fantasy. Ultimul 
său volum este Shadowheart. Pe lângă romane, Williams scrie și 
scenarii de benzi desenate, dar și scenarii pentru film și 
televiziune. Este  cofondatorul unei televiziuni interactive. 
Locuiește, împreună cu familia, în Woodsie, California. 


Sămânţa șoptește, cântă, dăruiește, învaţă. Cândva, un 
înțelept din lumea de baștină, a spus: „Ființele umane îşi pot 
modifica viețile prin modificarea atitudinilor mentale”. Pentru un 
om devotat, totul e posibil. Întregul univers ne este la 
îndemână. 

Vizitaţi Orgasmium - deschis acum 24 de ore din 24. 
Acceptăm cardurile Senior Credits. Orgasmium - Acolo unde TU 
îți dai drumul prima dată! 

Temperatura corpului tău este normală. Nivelurile de stres 
sunt normale, cu o tendință de creștere. Dacă tendința de 
creștere continuă, se recomandă să vezi un medic. 

Sunt aproape vie! Si sunt însoțitoarea ta perfectă - sunt 
portabilă în întregime. Vreau să te iubesc. Încearcă-mă. Poţi să 
dai, la schimb, personalitatea mea prietenilor tăi. Alătură-te 
distractiei! 

De acum sunt disponibile proprietăți în formă de fagure. 
Consultă-ți nodul ambiental local. Case nou-nouțe, mulți sau 
mono familiale, rate mici prin credite guvernamentale!... 

Conform indicatorilor Sackler, în acest moment preţurile la 
bunurile de larg consum sunt în ușoară creștere, în ciuda unei 
piețe cu o evoluție lentă. Primul-ministru va detalia planurile de 
revigorare a economiei într-un discurs pe care Domnia Sa îl va 
susține în fața Parlamentului. 

Cândva, o femeie înțeleaptă de pe lumea de baștină, a spus: 
„Stai cu faţa spre razele soarelui și nu vei vedea umbra”. 


Numele lui este Lamentation Kane și este Gardian al 
Legământului - un asasin sfânt. Stăpânii i-au plantat în cap o 
sămânță a blasfemiei. Acum, aceasta îl chinuie precum un păcat 


nerăscumpărat și îi umple craniul cu murmure murdare și 
păgâne. 

Chipurile tovarășilor săi de călătorie din naveta de aterizare 
sunt plictisite și stupide. Oare cum reușesc necredincioșii ăștia 
să trăiască purtând în cap tot acest zumzet permanent? Cum 
pot ei supravieţui și cum pot rămâne întregi la minte având 
mereu, la marginea câmpului vizual, necurmate anunţuri și 
semnale de tot felul, reprezentând pulsul brut și grăbit al unei 
lumi revărsând și gâlgâind informaţii? 

E ca și cum ai fi prins într-un roi de insecte, gândește Kane - 
insecte făcând tot posibilul să imite existenţa umană, dar fără s- 
o înțeleagă. Tânjește după unicul și dulcele glas al Duhului, 
liniștitor precum apa rece prelingându-se pe pielea arsă. Inainte, 
indiferent de spaimele și temerile misiunilor sale, glasul a fost 
mereu cu el, alinându-l și amintindu-i țelul sfânt. Toată viaţa, 
Duhul fusese cu el. Toată viaţa, până acum. 

Smeriţi-vă, dar, sub mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru 
ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. 

Cuvinte încântătoare și blânde, ca ploaia de primăvară. 
Fiecare cuvânt spus vreodată de Duh fusese preţios și 
strălucitor ca argintul, spre deosebire de această nesfârșită 
burniţă plină de mizerii care, acum, îl inundă constant. 

Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși 
îngrijește de voi. Fiţi treji și vegheați! Pentru că potrivnicul 
vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe 
cine să înghită. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Duhul i le-a spus, 
înainte ca oamenii de știință ai armatei să reducă la tăcere 
Cuvântul Domnului și să-l înlocuiască cu flecăreala nesfârșită și 
păgână a necredincioasei lumi Arhimede. 

L-au asigurat că, pentru binele întregii omeniri, Lamentation 
Kane trebuie să păcătuiască din nou și astfel, într-o bună zi, toți 
oamenii vor fi liberi să-L adore pe Dumnezeu. De altfel, după 
cum au subliniat cei bătrâni, ce motiv avea să-i fie teamă? Dacă 
va reuși și va scăpa de pe Arhimede, sămânţa păgână îi va fi 
scoasă din cap și Duhul îi va vorbi din nou prin gândurile sale. 
Dacă nu va scăpa cu viaţă - ei bine, atunci Kane va auzi, la 
picioarele puternicului Său tron, adevăratul glas al Domnului. 
Foarte bine, bunul și credinciosul meu slujitor... 

Începem coborârea. Vă rugăm să vă întoarceţi în cușete, îl 


anunţă glasurile păgâne, direct în gând, arzându-l precum o 
urzică. Vă mulțumim că ați călătorit cu noi. Puneti alimentele și 
bagajele în recipientele aferente și asigurați-le. Acum este 
ultima ocazie de a achiziţiona în regim duty-free, droguri și 
alcool. Temperatura în cabină este de douăzeci de grade 
Celsius. Ajustaţi-vă centurile de siguranţă. Incepem coborârea. 
Presiunea în cabină este stabilă. Modulul de aterizare se va 
detașa în douăzeci de secunde. Zece secunde. Nouă secunde. 
Opt secunde... 

Cuvintele vin fără încetare și fiecare cuvânt păgân arde, 
ustură, zgârie. 

Cine are nevoie să știe atât de multe despre nimic? 


Era copil la una dintre cooperativele agricole creștine de pe 
întinsele câmpii ale Legământului, atunci când fost adus la Noul 
lerusalim, pe post de candidat pentru unităţile de elită ale 
Gardienilor. Când a văzut pentru prima dată turnurile albe și 
turlele aurite ale celui mai mare oraș de pe planetă, Kane a fost 
încredinţat că Paradisul ar trebui să arate exact la fel. Acum, 
Hellas City, capitala măreţului Arhimede și fortăreața 
dușmanilor, crește sub privirile sale în vreme ce modulul 
coboară. Orașul îi pare cu mult mai mare decât orice își aduce el 
aminte despre Noul lerusalim - o întindere imensă, fără limite 
vizibile, un mozaic zimţat de structuri complexe, albe, cenușii 
sau verzi și de parcuri ordonate, o dantelărie de zgârie-nori din 
policeramică, cu siluetele grațios ondulate spre cer, întocmai ca 
o pădure de alge marine. 

Ordinul de mărime este uluitor. Pentru prima dată în viaţă, 
Kane are un moment de îndoială - nu în ceea ce privea justeţea 
cauzei, ci în siguranţa că va izbândi. 

Dar își aduce aminte cuvintele Domnului către losua: /ată, dau 
în mâinile tale lerihonul și pe împăratul lui, vitejii lui ostași... 

Ai luat astăzi Fulgi de Frişcă? îi urlă printre gânduri o voce ca 
o trâmbiţă. fi dorești! Ai nevoie de ei! Se găsesc la oricare 
magazin alimentar. Fulgii de Frișcă fac frisca moale ca fulgul! Nu 
fi afurisită, mami! Fă-mi rost și mie de un FF - sau chiar de trei! 

Diavolul stăpânește Regatul Pământului. Dar chiar și de pe 
tronul lui înalt, nu poate zări Cetatea Cerurilor. Era proverbul 
favorit al profesorului său preferat. 

Acum, cu tatuaje fosforescente subdermale în fiecare pachet! 


Apasă-l pe piele și vei începe să strălucești! 

Doamne lisuse, apără-mă în acest loc întunecat și ajută-mă să 
împlinesc lucrarea ta incă o dată. Te slujesc pe Tine. Slujesc 
Legământul, se roagă Kane. 


Vocile nu încetează deloc, ci devin și mai stridente după ce 
modulul aterizează, iar călătorii sunt conduși prin ecluze spre 
incinta portului. fine minte, astăzi, calitatea aerului a scăzut la 
nivelul de treizeci pe scara Teng Fuo, cei care vizitează pentru 
prima dată Arhimede să meargă într-acolo, cei care pleacă să 
meargă dincolo. Unde să stai, ce să spui, ce să pregătești. 
Restaurante, fluxuri de știri, informaţii legate de serviciile de 
transport, cazări peste noapte, legea imigrației, servicii de 
urgenţă, voci din ce în ce mai puternice și mai puternice și mai 
puternice până ce lui Kane îi vine să urle. Cască ochii la 
cetăţenii eleganţi de pe Arhimede, care se perindă prin preajma 
sa și îi urăște pe toţi. Cum pot umbla, cum pot zâmbi, cum pot 
vorbi unii cu alţii cu întreaga babilonie din capetele lor și fără 
Dumnezeu în inimi? 

La stânga. Urmati săgețile verzi. La stânga. Urmati săgețile 
verzi. Nici măcar nu sunt oameni, nu sunt decât imitații 
grosolane. Şi varietatea de voci prin care sămânţa îl torturează! 
Ascuţite, grave, rapide și convingătoare, mai lente și 
convingătoare, voci adulte, voci de copii, cu accente de zeci de 
feluri, pe multe dintre ele nici măcar nu le poate identifica și 
abia de le înţelege. Binecuvântatul Duh era o singură voce și 
numai una, după care tânjește acum cu disperare. Intotdeauna 
se gândise la Duh ca la o „ea”, deși putea, la fel de bine, să fie 
glasul calm și blând al unui băiat. Nu are nici-o importanţă. Nu 
este o problemă mai lipsită de delicateţe decât aceea care 
încearcă să stabilească sexul îngerilor. Duhul fusese 
companionul, prietenul și sfătuitorul lui permanent și inseparabil 
încă din copilărie. Dar, acum, Kane are o sămânță păgână în cap 
și s-ar putea să nu mai audă glasul ei niciodată. 

Nicicând nu voi pleca de lângă tine și niciodată nu te voi 
părăsi. Asta i-a spus Duhul în noaptea când a fost botezat, 
noaptea în care i-a vorbit prima dată. Avea șase ani pe atunci. 
Nicicând nu voi pleca de lângă tine și niciodată nu te voi părăsi. 

Nu se poate gândi acum la asta. Firește, nu se va gândi la 
nimic care ar putea să-i submineze curajul. In plus, exista o 


primejdie cu mult mai mare: unele tipuri de gânduri, dacă erau 
suficient de puternice, puteau declanșa E-gramele securităţii 
portuare, care puteau decela anumite tipare care să-l dea de 
gol, mai ales dacă gândurile acelea erau repetate constant. 

Cândva, un înţelept de pe lumea de baștină a spus: „Omul 
este măsura tuturor lucrurilor...” Oricum, sămânţa străină din 
capul lui are grijă ca el să nu se gândească la nimic. 

Te-ai gândit cumva să locuiesti în Holyoake Harborf întreabă o 
altă voce, suprapunându-se peste cea de dinainte. La doar 
douăzeci de minute de zona de afaceri, dar o oază de liniște și 
confort. 

„... a celor ce sunt, pentru că sunt și a celor care nu sunt, 
pentru că nu sunt”, sfârșește prima voce. Un alt tip înțelept a 
spus-o mai direct: „Lumea are două categorii de oameni - 
oameni inteligenți și fără religie și oameni religioși fără 
inteligență”. 

În ciuda climei controlate, Kane aproape că tremură. 
Ascunde-ţi gândurile, își reamintește. Își dă toată silinţa să se 
lase ameţit și prostit de pălăvrăgeala vocilor și de puhoiul de 
chipuri care se perindă pe lângă el. 


Trece ușor prin mai multe puncte automate de control, apoi 
trece la fel de ușor și de primii gardieni umani, așa cum a sperat 
și cum și-a dorit - frăţia militară i-a pregătit temeinic camuflajul. 
Stă la coadă la ultimul punct de control, când prinde o privire 
fugară din partea ei. Cel puţin așa crede „că ea artrebui să fie - 
o femeie scundă, cu pielea măslinie, purtată de doi gardieni 
înarmaţi până în dinţi, care o ţin de coate într-un simulacru de 
ajutor. Privirile li se intersectează pentru o clipă. Cuvintele pe 
care l-au condiţionat să le uite îi revin în minte, printre 
bolboroselile vocilor de pe Arhimede - Sora Martiră -, iar el face 
tot posibilul să le estompeze cât poate de repede. Martir este 
cuvântul care pornește cel mai rapid E-gramele. 

Ultimul post de control este menit să fie și cel mai dificil de 
trecut. Gardianul, cu chipul ascuns în spatele sofisticatelor 
scanere optice, pare să nu agreeze ultima escală a lui Kane. 
Inainte de a sosi pe Arhimede, a fost pe Arjuna. Nu există 
convenţii de vreun fel între Arjuna și cele două lumi: Arhimede și 
Legământ, dar amândouă speră să ajungă la un acord cu 
aceasta. Și nici nu este controlată în vreun fel de niciuna dintre 


părţi. Funcţionarul scanează din nou itinerarul lui Kane. „Îmi 
puteţi spune, cetăţene McNally, de ce v-aţi oprit pe Arjuna?” 

Kane îi recită o poveste din care rezultă că și-a vizitat un văr 
care lucrează în minele de acolo. Planeta este bogată în platină 
și alte minereuri. În acest moment, nici raţionaliștii de pe 
Arhimede și nici avramiţii de pe Legământ nu au vreun cap de 
pod pe Arjuna: cei mai mulţi dintre locuitorii planetei sunt 
originari din subcontinentul indian și se simt confortabil tratând 
ambele părţi în mod egal, lucru care provoacă un real disconfort 
atât pe Arhimede, cât și pe Legământ. 

Funcţionarul nu pare satisfăcut pe deplin de explicaţia oferită 
de Lamentation Kane și începe să cerceteze mai atent 
personalitatea falsă a acestuia. Kane se întreabă cât va mai 
dura până va începe diversiunea. Mimează indiferența, privind 
în stânga și în dreapta, către celulele din sticlă încasabilă, 
înșirate în lungul peretelui opus, până când găsește celula în 
care femeia aceea oacheșă este interogată. Să fie o 
musulmană? Să fie coptă? Sau poate ceva cu totul diferit - pe 
Legământ se aflau inclusiv evrei aborigeni din Australia, o 
rămășiță a Tribului Pierdut de pe lumea de baștină. Oricine și 
orice ar fi, nu are nici-o însemnătate. Era o soră întru 
Dumnezeu, care alesese în mod voluntar să se sacrifice pentru 
siguranţa misiunii. A misiunii /ui. 

Pentru o clipă, femeia se întoarce către el și privirile li se 
întâlnesc din nou prin pereţii din sticlă. Are urme de coșuri pe 
obraji, și totuși este drăguță. Dar, pentru o asemenea îndatorire, 
surprinzător de tânără. Oare cum o cheamă? Când se va 
întoarce - dacă se va întoarce - va merge la Marele Tabernacol 
din Noul lerusalim și va aprinde o lumânare pentru ea. 

Ochi căprui. Pare tristă așa cum se uită la el, înainte de a se 
întoarce cu fața spre anchetatorii ei. E posibil să fie tristă? 
Martirii sunt cei mai privilegiați dintre toţi. Ea trebuie să știe că, 
în curând, va vedea chipul lui Dumnezeu. Cum să nu se bucure? 
Să-i fie oare teamă de durerea pe care o va simţi atunci când va 
renunţa la trupul ei pământesc? 

In vreme ce gardianul din faţa sa pare a se holba în gol, citind 
informaţiile care îi defilează în câmpul vizual, Lamentation Kane 
deschide gura să spună ceva - să îndruge câteva cuvinte, așa 
cum ar face un cetăţean real, care se întoarce pe Arhimede 
după o lungă perioadă petrecută în altă lume, așa cum ar face 


un cetățean cu nimic vinovat, în afară de faptul că, poate, a 
vizionat câteva emisiuni religioase pe Arjuna - când observă 
ceva cu coada ochiului. În interiorul celulei din sticlă, tânăra 
femeie își înalță braţele. Unul dintre gardieni se ridică de la 
masă și se împleticește înapoi, aproape prăbușindu-se. Celălalt 
gardian, cu mâinile-i înmănușate, încearcă s-o împiedice, dar 
chipul său are expresia unui om care își vede propria moarte. O 
clipă mai târziu, flăcări albăstrii pornesc din braţele femeii, 
carbonizând mânecile rochiei largi, după care femeia dispare 
într-o strălucire albă, de magneziu aprins. 

Oamenii din jur zbiară și se retrag din preajma cuștii de sticlă 
ai cărei pereţi sunt acum acoperiţi cu o reţea fină de crăpături. 
Flacăra arde și pâlpâie, iar pereţii din sticlă se acoperă pe 
interior cu o crustă întunecată, formată, după cum crede Kane, 
din grăsime umană arsă. 

O explozie umană - nanobioţi termici - care a eșuat parţial. 
Asta va fi concluzia lor. Firește, arhitecții misiunii nu doriseră o 
explozie reală. Urmăriseră crearea unei diversiuni. 

Funcţionarul din faţa lui Kane polarizează fereastra în spatele 
căreia se află și-și blochează cabina. Înainte de a da o mână de 
ajutor la stingerea flăcărilor care degajau, în spaţiul sălii, un fum 
negru, împinge documentele în mâna lui Kane și îi face semn să 
treacă, după care blochează accesul în punctul de control. 

Și, dacă ar fi doar călătorul inocent care se pretinde, 
Lamentation Kane ar fi mai mult decât fericit să plece de acolo. 
Fumul este cumplit și poartă cu el mirosul dulceag al cărnii arse. 

Care a fost expresia ultimă de pe chipul ei? îi e greu să-și 
amintească altceva decât ochii aceia adânci și întunecaţi. A 
văzut oare și urma unui mic surâs? Sau doar încearcă să se 
convingă singur de asta? Şi, dacă expresia ei a fost una de 
teamă, ar fi ceva surprinzător? Până și sfinţii trebuie să fi simţit 
teamă atunci când au fost arși pe rug. 

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem 
de niciun râu... 

Bine ai revenit pe Hellas, cetățene mcnally! vestește o voce în 
capul său, după care toate celelalte glasuri dau năvală ca o 
hoardă, ca un zumzet, ca o mâncărime insuportabilă. 


Încearcă din răsputeri să nu se zgâiască prea insistent pe 
fereastră în vreme ce taxiul se repede ca fulgerul prin peisajul 


urban. În ciuda dorinţei lui, este impresionat de dimensiunea 
verticală a celui mai important oraș de pe Arhimede. Una este 
să i se spună câte milioane de oameni locuiesc în acel oraș și să 
deducă faptul că Hellas este de câteva ori mai mare decât Noul 
lerusalim și alta este să vadă puhoaiele umane îngrămădindu-se 
pe trotuare și prin aer. Populaţia Legământului este, în 
majoritate, dispersată în mici așezări rurale, cum era aceea din 
care provenea Kane. Cooperative agricole care, după cum i se 
explicase, îi țin pe copiii Domnului aproape de pământul care îi 
hrănește. li venea greu, uneori, să accepte că solul roșcat pe 
care își petrecuse copilăria, lucrându-l și cultivându-l, nu era 
același pământ precum cel descris în Biblie. Odată chiar a 
întrebat-o pe una dintre profesoare de ce Poporul Cărţii părăsise 
Pământul, atâta vreme cât acesta fusese creat de Dumnezeu? 

— Dumnezeu a făcut toate lumile să fie pământuri pentru 
copiii Lui, i-a explicat femeia. La fel cum a creat toate întinderile 
de uscat de pe vechiul Pământ, pe care le-a dat apoi diferitelor 
popoare să le fie cămin. Dar El a păstrat cele mai bune ţinuturi, 
acolo unde curg râuri de lapte și de miere, pentru copiii lui 
Avraam. De aceea, atunci când am părăsit Pământul, El ne-a 
dăruit nouă Legământul. 

Gândindu-se la cuvintele acestea, simte cum îl inundă un 
amestec de singurătate și de pasiune. E adevărat că lucrul cel 
mai greu care se poate face în dragoste este renunţarea la ființa 
iubită. li este atât de dor de Legământ, încât nu se poate abţine 
să nu plângă. Ceea ce este de mirare pentru un om așa de 
experimentat ca el. Ostașii Domnului nu suspină, își spune cu 
asprime. Ci îi fac pe alții să suspine. Ei provoacă bocete 
dușmanilor Domnului. Bocete și plânset. 

Coboară din taxi la o oarecare depărtare de locuinţa 
conspirativă și străbate pe jos restul drumului. Face câteva 
ocoluri prin împrejurimi, asigurându-se că nu este urmărit, după 
care intră într-un bloc de apartamente, ia un lift, lent și silențios, 
și urcă până la etajul optsprezece, unde intră într-un 
apartament, folosind un cod de acces. Interiorul arată ca oricare 
alt apartament conspirativ de pe celelalte colonii. Dulapuri 
burdușite cu alimente și cu provizii de medicamente, sărac în 
mobilier, doar cu un pat, o măsuţă și un scaun. Fără alte 
mijloace de relaxare, simple halte pe drumul spre lerihon. 

E timpul să se schimbe. 


Kane umple cada cu apă. Găsește pachetele cu gheaţă 
chimică, activează câteva și le aruncă în cadă. Se duce apoi la 
bucătărie, unde descoperă suplimentele de minerale și 
substanţe chimice esenţiale. Toarnă apă și își pregătește o 
mixtură groasă și amăruie, pe care o bea în timp ce așteaptă să 
se răcească apa din cadă. După ce temperatura lichidului 
coboară suficient de mult, se dezbracă și se strecoară în cadă. 

— Vezi bine, Kane, am atins punctul în care nu mai putem să 
introducem pe furiș pe Arhimede nici măcar o mică armă de 
mână, ca să nu mai vorbim de o armă adevărată. In plus, ei 
controlează complet regimul armelor propriilor cetăţeni, astfel 
încât nu avem nici-o șansă să obţinem una la faţa locului. Așa că 
ne-am îndreptat în altă direcţie. Am creat Gardienii - oamenii 
arme. Exact ceea ce ești tu, slăvit fie Domnul. Devenirea ta a 
început încă din copilărie. De aceea, tu erai diferit de colegii tăi 
- mai iute, mai puternic și mai deștept. Numai că am ajuns la 
limita a ceea ce putem face cu ingineria genetică și cu 
antrenamentul. Trebuie să-ţi dăm tot ce ai nevoie pentru a te 
transforma într-un adevărat instrument al justiţiei divine. Fie ca 
El să binecuvânteze aceasta și toate strădaniile noastre în 
numele Lui. Amin. 

— Amin, i-a spus Duhul în gând. Acum vei adormi. 

— Amin, a zis Lamentation Kane. 

Apoi i-au făcut prima injecție. 

Când s-a trezit era tot o inflamație dureroasă. Dar nici pe 
departe atât de dureroasă ca atunci când și-a activat pentru 
prima dată nanobioţii sau „stigmatele”, cum le plăcea oamenilor 
de știință să le spună. Când stigmatele începeau să lucreze, era 
ca și cum ar avea arsuri de soare și pe piele, și sub piele, ca și 
cum ar fi fost lovit cu o matracă pentru cel puţin o oră, era ca și 
cum ar fi zăcut pe pământ în vreme ce peste el ar fi mărșăluit 
un pluton de Războinici Divini, bine făcuţi și complet echipați. 

Altfel spus, durea. 

Acum, în casa conspirativă, închide ochii, oprește cât poate 
de mult bolboroseala sămânţei de pe Arhimede și dă drumul la 
stigmate să lucreze. 

li e mai ușor ca de obicei, cu siguranţă mult mai ușor decât 
fusese prima dată, atunci când, din lipsă de experienţă, aproape 
că și-a rupt mușchii din tendoane și aproape că și-a smuls 
carnea de pe oase. Nu își contractă mușchii pur și simplu, ci se 


gândește unde și care sunt mușchii care se vor contracta, apoi 
se gândește cum ar începe să-și miște musculatura, dacă ar 
avea de gând s-o facă. Odată cu acest prim gând apare micul 
zvâcnet al celulelor, descâlcindu-se din ghemele lor de carne, 
împletindu-se în configurații noi, mult mai folositoare, încet, 
precum o plantă care se întinde către soare. Chiar și cu toată 
această fineţe, temperatura corpului îi crește, iar în mușchi are 
crampe și spasme. Dar nu ca prima dată. Atunci fusese ca și 
cum se născuse - ba nu, ca și cum fusese judecat și găsit 
vinovat, ca și când însăși carnea trupului său pământesc încerca 
să se elibereze sfâșiindu-se, ca și cum diavolul îi ţintuia 
încheieturile cu furci de fier înroșit în foc. Agonie. 

Simţise oare ceva similar sora martiră atunci când se 
săvârșise? Era oare vreo cale prin care să se poată deschide o 
ușă în casa lui Dumnezeu fără acea cumplită, dar sfântă durere? 
Avea ochii căprui. Se gândește că ochii îi erau triști. Fusese 
înspăimântată? De ce ar fi vrut lisus ca ea să fie speriată, atâta 
vreme cât și el strigase de pe cruce? 

Te laud, Doamne, spune Kane durerii. Acesta este felul Tău 
prin care îmi aduci aminte să te iau în seamă. Sunt robul Tău și 
sunt mândru să-ţi port armura sfântă. 


În cel mai bun caz, are nevoie de cel puţin două ore să ducă 
la capăt schimbarea. In seara aceasta, cu oboseala drumului și a 
aterizării, dublată de ciudata tulburare pe care martiriul femeii o 
provocase gândurilor sale, îi ia mai mult de trei ore. 

Kane iese din cadă tremurând și cu pielea alb-albăstrie de 
frig, căldura generată de schimbare fiind în cea mai mare parte 
disipată. Înainte de a se înfășură într-un prosop, studiază în 
oglindă rezultatele efortului său. Diferenţele sunt greu de 
observat, exceptând o lărgire vizibilă a cuștii toracice. Işi trece 
mulțumit degetele peste abdomenul dur ca o carapace și peste 
membrana cartilaginoasă care îi protejează traheea. Ingroșarea 
pe care o simte pe sub piele nu va opri gloanţele de mare viteză 
trase din apropiere, dar ar trebui să preia o parte din energia 
proiectilelor azvârlite de la o oarecare distanţă. Ar putea, 
așadar, să încaseze un glonţ sau două și, cu toate astea, să fie 
în stare să-și ducă misiunea la bun sfârșit. O țesătură de 
cartilaje elastice îi întăreşte gleznele și încheieturile. 
Musculatura îi este mai dezvoltată, plămânii funcţionează mult 


mai bine, la fel și circulația sângelui. Este un Gardian și, cu 
fiecare mișcare pe care o face, poate simţi modificările divine 
care i-au fost dăruite. Sub aparenţa normală este puternic 
precum Goliat și suplu ca un șarpe. 

De bună seamă, este și flămând. Dulapurile sunt pline cu 
doze de suplimente nutritive energizante. Umple un vas cu apă 
și cu gheaţă, adaugă prafurile dintr-o doză, le amesteca și dă pe 
gât întregul conţinut. Repetă operaţiunea de încă cinci ori până 
să se simtă sătul. 

Kane se așază pe pat, sprijinindu-se de tăblie - lucrurile încă 
nu s-au liniștit în interiorul trupului său -, apoi aprinde 
televizorul care acoperă în întregime peretele din faţa lui. 
Imagini prind viaţă și sămânţa din capul său prinde glas. Işi 
croiește drum printre canalele de sport, de modă sau de filme, 
prin toată păsăreasca aceea lipsită de orice însemnătate cu care 
aceste creaturi își umplu orele pustii. Descoperă un canal de 
știri. Pentru că se află pe Arhimede, inima raționalismului 
păgân, până și știrile sunt alterate cu tot felul de mizerii, bârfe și 
desfrânări. În cele din urmă, în tot acel conţinut insultător, 
reușește să descopere o știre despre evenimentul din port, 
eveniment descris de autorităţile din New Hellas ca fiind un 
atentat terorist eșuat. Pe ecran apare o fotografie cu sora 
martiră - luată din documentele ei de călătorie, firește - și 
revederea acelui chip îi provoacă un șoc, ca și cum stigmatele 
care i-au ajustat trupul au pornit brusc o ultimă transformare. 

Nefise Erim era numele ei. Aproape sigur, nu era numele real, 
după cum nici Keenan mcnally nu era numele lui real. 

Paria este numele ei adevărat. D/sprețuita - și acesta putea fi 
numele ei, ca și al lui, de altfel. Dispreţuită de necredincioși, 
dispreţuită de arogantele și perfidele făpturi care, asemenea 
torţionarilor antici ai lui Hristos, se tem într-atât de Cuvântul 
Domnului, încât încearcă să-L alunge din viaţa lor și de pe 
întreaga planetă! Kane știe că atâta vreme cât sistemul 
Legământului va supravieţui, Dumnezeu își va folosi puternica 
sabie, iar necredincioșii vor cunoaște adevărata frică. 

Te rog, Doamne, îngăduie să te slujesc cu temeinicie. Dă-ne 
nouă victoria asupra dușmanilor. Ajută-ne să-i pedepsim pe cei 
care se vor lepăda de Tine. 

Și chiar în vreme ce își înalţă tăcuta rugă, vede chipul e; pe 
ecran. Nu chipul surorii lui în martiriu, nu ochii aceia mari și 


adânci, nu pielea aceea întunecată. Nu, este ea - amanta 
satanei, Keeta Januari, prim-ministru al planetei Arhimede. 

Ţinta lui. 

Nu poate să nu bage de seamă că și Januari are, la rându-i, 
pielea mai degrabă smeadă. Firește că o mai văzuse și înainte, 
de zeci și zeci de ori. Dar acum este pentru prima dată când 
remarcă tenul ei întunecat, mai întunecat decât ar fi putut fi din 
pricina bronzării. Un indiciu care îi spune că dincolo de 
ascendenţa scandinavă, evidentă în structura oaselor ei, se mai 
găsește și altceva. Este ca și cum Nefise, sora lui întru martiriu, 
inundase cumva totul, chiar și pe Januari. Sau, cumva, femeia 
moartă se strecurase în gândurile lui atât de adânc, încât el o 
vedea acum pretutindeni? 

Poţi să mănânci tot ce vezi! Aproape că se obișnuise să ignore 
trăncăneala dezgustătoare din capul său, dar, uneori, aceasta 
ajungea până la el, risipindu-i gândurile. 

Barnstorm Buffet! Nu ne pasă dacă va trebui să fi dat de-a 
dura pe ușă când pleci - ai să vezi că merită toţi banii! 

Nu contează ce vede sau ce crede că vede în prim-ministru. O 
nuanţă mai deschisă sau mai închisă nu înseamnă nimic. Dacă 
lucrarea diavolului printre toate stelele ar avea un chip, acesta 
ar fi chipul plăcut și rasat al lui Keeta Januari, conducătoarea 
raționaliștilor. Și, dacă Dumnezeu ar dori să moară cineva, ea ar 
fi acea persoană. 


Nu va fi prima. Kane trimisese deja la judecată optsprezece 
suflete. Unsprezece dintre cei uciși fuseseră spioni păgâni sau 
agitatori de pe Legământ. Unul dintre aceștia fusese liderul 
cultului criptoraţționaliștilor semilunii - asasinarea lui fusese, 
după cum a aflat Kane mai târziu, o favoare făcută partenerilor 
islamici din coaliția de guvernare de pe Legământ. Politică. Nu 
avusese nici-o implicare emoţională în chestiunea respectivă, 
deși dr. Hamoud fusese un sceptic și un mincinos care 
corupsese musulmani. Era vorba doar de... politică. 

Cinci fuseseră agenţi infiltraţi printre Războinicii Divini, 
armata populară de pe Legământ. Cei mai mulţi dintre ei se 
așteptaseră să fie descoperiţi și câţiva dintre ei au depus o 
rezistenţă disperată. 

Ultimii doi au fost un politician de pe Arjuna împreună cu soţia 
sa, care erau simpatizanți de marcă ai raţionaliștilor. La ordinul 


stăpânilor săi, Kane a făcut ca totul să arate ca un jaf care a 
degenerat în crimă, în loc de un asasinat la comandă, încă nu 
era vremea ca mâna lui Dumnezeu să apară în mod vădit pe 
Arjuna. Cu toate acestea, pe reţelele de informaţii de pe Arjuna 
a circulat o serie de zvonuri și de acuzaţii. Dăduseră și un nume 
asasinului necunoscut: îngerul Morţii. 

Dr. Prishrahan și soţia sa opuseseră rezistenţă. Niciunul dintre 
ei nu dorea să moară. Kane i-a lăsat să-i reziste, cu toate că îi 
putea termina într-o clipă. Urmele luptei au dat mai multă 
greutate înscenării de jaf. Lui nu i-a plăcut joaca aceasta. Şi, de 
bună seamă, nici celor doi. 

Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El Se răzbună 
împotriva potrivnicilor Săi, i-a reamintit Duhul după ce a 
terminat cu Prishrahan și cu soţia acestuia. A înţeles, datoria lui 
nu era să judece. El nu este unul din turmă, ci este mai aproape 
de lupii pe care îi distruge. Lamentation Kane este călăul 
Domnului. 

lese pe balcon, deasupra canionului de blocuri presărate cu 
ferestre luminate, mii și mii de pătrate de lumină. Imensitatea 
locului are darul de a-l descuraja un pic. E ciudat gândul că în 
spatele uneia dintre ferestrele luminate, pierdute într-o 
revărsare de scânteieri nocturne, se pune la cale un plan care 
va zgudui din temelii această lume enormă. 

li vine greu să-și amintească, așa cum ar fi vrut, rugăciunile. 
În mod obișnuit, Duhul este mereu prezent cu vorbele potrivite, 
chiar înainte ca el să se simtă singur. Nu te voi lăsa nemângâiat: 
voi fi cu tine. 

El nu se simte mângâliat. Este singur. 

Cauti dragostea? îi murmură vocea din gând, răgușită și 
senzuală. O serie de coordonate strălucitoare pâlpâie la limita 
câmpului său vizual. Eu te caut pe tine... și mă poți avea 
aproape pe nimic. 

Strânge puternic din pleoape,  ascunzându-și vederii 
imensitatea oraşului păgân. 

Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci 
Eu sunt Dumnezeul tău. 


Merge în recunoaștere la locul în care prim-ministrul își va 
ţine discursul. Nu se apropie prea mult. Se întrezărește dincolo 
de o reţea de linii luminoase un dreptunghi vast în mijlocul 


pieţei centrale din Hellas City. Nu zăbovește. 

In vreme ce alunecă prin mulţime, îi vine greu să nu se uite la 
oamenii din jur ca și cum deja și-ar fi îndeplinit misiunea. Ce ar 
gândi, dacă ar ști cine este? S-ar da oare înapoi din faţa mâniei 
lui Dumnezeu? Sau un act de putere divină și de pietate le-ar 
putea vorbi dincolo de spaime? 

Strălucesc cu lumina lui Dumnezeu, dorește el să le spună. L- 
am lăsat pe Dumnezeu să mă facă unealta Lui - sunt plin de 
slavă! Dar, firește, nu spune nimic, doar merge tăcut prin 
mulţime, cu inima-i tăcută și bătând înăbușit. 

Kane ia masa într-un restaurant. Mâncarea este atât de 
condimentată, încât aproape că nu mai are niciun gust. Tânjește 
după mâncarea simplă, de la ferma unde crescuse. Chiar și 
mana militară este mai bună decât ce mănâncă el acum. Clienţii 
restaurantului sporovăiesc și râd exact la fel ca seminţele din 
capetele lor, de parcă acestea i-au programat pe oameni să 
turuie ca niște mori stricate toate obscenităţile, și nu invers. 
Cum își ascund acești oameni întreaga goliciune a sufletului cu 
distracţii, cu strălucire și cu zgomot! 

Merge într-un loc unde femeile dansează. E straniu să le 
privească, pentru că ele zâmbesc tot timpul și toate sunt 
frumoase și goale, ca într-un vis întunecat. Femeile îi par lui 
Kane niște suflete blestemate, condamnate pentru eternitate să 
mimeze comedia goală a farmecului și a dragostei. Nu și-o 
poate scoate din minte pe martira Nefise Erim. În cele din urmă 
alege una dintre femei - nu prea seamănă cu sora martiră, dar e 
mai oacheșă decât celelalte - și o lasă să-l conducă în camera 
ei, în spatele locului în care dansase. Ea simte țesuturile întărite 
de sub pielea lui și îi spune că e foarte musculos. El se golește în 
trupul femeii și, în cele din urmă, ea îl întreabă de ce plânge. Îi 
răspunde că se înșală. Când îl întreabă a doua oară, o plesnește. 
Deși își diminuase forța, lovitura o azvârle jos din pat. Undeva, 
un contor adaugă o suprataxă la nota de plată. 

li dă drumul să se întoarcă la munca ei. E o inocentă care 
toată viaţa a ascultat glasurile din capul ei, fără să cunoască 
nimic altceva. Nu era deloc de mirare că dansează ca un obiect 
blestemat. 

larăși pe stradă, Kane se simte murdar și pângărit, dar fapta 
sa măreaţă va șterge pata aceasta, așa cum se întâmpla mereu. 
Este un Gardian al Legământului și în curând se va căli în focul 


sfânt. 


Stăpânii lui doreau ca atentatul să aibă loc în timp ce 
mulțimea se aduna să asiste la discursul prim-ministrului. 
Intrebarea care se punea era extrem de simplă: înainte de 
discurs sau imediat după? Iniţial s-a gândit să acţioneze imediat 
după sosirea oficialului, după ce aceasta coboară din mașină și 
se îndreaptă spre coridorul care dă în sala mare. Așa părea cel 
mai sigur. După discurs, putea fi mai complicat din pricina 
gărzilor de corp deja desfășurate, plus personalul de securitate 
al sălii. Totuși, din ce se gândea mai mult, era tot mai convins 
că atentatul trebuia făcut în interiorul sălii. Pe lângă cele câteva 
mii de oameni adunaţi să asiste la discurs, alte milioane de 
oameni vor vedea atentatul pe ecranele uriașe care înconjurau 
clădirea. Dacă va lovi rapid, fapta sa va face înconjurul acestei 
lumi - și nu numai. 

Cu siguranţă că Dumnezeu dorește să procedeze așa. Cu 
siguranţă că El dorește ca necredincioasa să fie anihilată în 
văzul tuturor. 

Kane nu are nici timp, nici resurse pentru a falsifica un permis 
de acces în clădire - participanţii vor fi verificaţi și răsverificaţi și 
își vor ocupa locurile cu mult înainte de sosirea prim-ministrului. 
Ceea ce înseamnă că singurii cărora li se va permite accesul 
fără a fi supuși scanării atente vor fi chiar prim-ministrul și suita 
sa. Ar fi o posibilitate, dar va avea nevoie de ajutor. 

Contactarea agenţilor Legământului rezidenţi pe Arhimede 
este, de regulă, de rău augur - asta înseamnă că lucrurile nu 
decurg conform planului iniţial -, dar Kane știe că într-o misiune 
de asemenea importanţă nu-și poate permite să fie superstiţios. 

Lasă un semn în locul stabilit. După asfinţit, este vizitat la 
casa conspirativă de doi agenţi. Deschide ușa și vede doi 
bărbaţi, un tip tânăr, însoţit de un bărbat ceva mai în vârstă, 
amândoi dezarmant de obișnuiți ca aspect. Genul de oameni 
care vin să-ți remorcheze mașina în pană sau să-ţi tămâieze 
casa. Bărbatul de vârstă mijlocie se prezintă ca fiind Heinrich 
Sartorius, iar pe colegul său îl numește, simplu, Cari. Sartorius îi 
face semn lui Kane să nu scoată niciun cuvânt, în vreme ce Cari 
mătură camera cu un mic obiect de mărimea unei periuţe de 
dinţi. 

— Curat, anunţă tânărul. 


Este ciolănos și urât, dar are o anumită graţie în mișcări, mai 
ales atunci când își folosește mâinile. 

— Slavă Domnului! spune Sartorius. Și tu, frate, fii 
binecuvântat. Cum putem să te ajutăm să împlinești lucrarea lui 
Hristos? 

— Tu ești cel de pe Arjuna? întreabă Cari. 

— Taci, băiete, intervine Sartorius. Asta-i o chestiune gravă, 
adaugă și se întoarce spre Kane. E un flăcău de ispravă. Doar 
că... pentru comunitatea noastră a însemnat foarte mult ce s-a 
întâmplat pe Arjuna. 

Kane ignoră întrebarea tânărului. 

— Vreau să știu cum sunt îmbrăcaţi membrii echipei care 
asigură securitatea prim-ministrului. În amănunt. Și mai am 
nevoie de un plan al sălii. Mă interesează, mai ales, amplasarea 
conductelor de apă și a tuburilor de aer condiționat. 

Bărbatul mai în vârstă se încruntă. 

— Vor verifica pe toată lumea, nu-i așa? 

— Desigur. Poţi să faci rost, fără să atragi atenţia, de 
informaţiile cerute? 

— Firește, confirmă Sartorius. Cari se va ocupa de asta 
imediat. E un meseriaș. Nu-i așa, băiete? Să știi că nu suntem 
retardaţi, continuă acesta întorcându-se spre Kane. 
Necredincioșii spun tot timpul că am fi reduși mintal, dar Cari, 
aici de faţă, a fost printre cei mai buni din clasa lui la 
matematică. Diferenţa este că noi l-am păstrat pe lisus în 
inimile noastre, în vreme ce restul lumii L-a abandonat. 

— Slăvit fie lisus! completează Cari, lucrând deja la terminalul 
de pe unul din pereţii casei conspirative. 

Imaginile aleargă atât de iute pe ecran, încât până și vederea 
îmbunătăţită a lui Kane abia de le poate urmări. 

— Da, slavă Lui, aprobă Kane dând din cap, ca și cum 
conversaţia lor de până atunci fusese o lungă și pe alocuri 
aprinsă dezbatere despre cum e cel mai bine să i te adresezi lui 
lisus. 

Începe să simtă iarăși dureri în încheieturi, lucru care 
înseamnă, de obicei, că are din nou nevoie de proteine. Se 
îndreaptă spre bucătărie să-și pregătească încă o mixtură 
nutritivă. 

— Vă pot trata cu ceva? îi întreabă el pe cei doi. 

— Nu, mulţumim, i se răspunde. Suntem fericiţi să putem 


împlini lucrarea Domnului. 


Fac prea mult zgomot, consideră Kane. Nu că majoritatea 
oamenilor i-ar auzi, dar Kane nu face parte din „majoritatea 
oamenilor”. 

Eu sunt sabia Domnului, își spune tăcut. Abia își aude 
gândurile printre murmurele izvorâte din sămânţa de pe 
Arhimede, care, deși este dată pe încet, revarsă în continuare 
informaţii meteo, știri, citate din filosofie și multe alte fleacuri, 
ca un nebun la un colţ de stradă. Sub locul în care Kane stă 
ascuns, trei membri ai echipei de securitate comunică între ei 
prin semne din mână, în vreme ce investighează locul pe unde a 
pătruns el în clădire. Urmele lăsate deliberat sugerează 
încercarea eșuată a cuiva care a dorit să pătrundă în sală prin 
conducta de aer. 

Gărzile par să ajungă la concluzia dorită: după o sarabandă de 
semnale din mână și după ce primesc confirmarea de la 
celelalte echipe că totul este în ordine, cei trei pornesc înapoi, 
călare pe conducta înclinată. Curgerea aerului face ca mișcările 
lor să fie nesigure. Lanternele fixate pe cap proiectează spoturi 
luminoase aleatorii pe pereţi. Kane așteaptă tăcut, agăţat ca un 
păianjen, în umbra tavanului înalt, acolo unde conducta masivă 
de aer face un cot în jurul unuia dintre stâlpii de susţinere ai 
clădirii. Așteaptă până când cei trei trec pe sub el apoi, neauzit, 
sare pe conductă, în spatele lor. Cu o lovitură sfărâmă laringele 
ultimului dintre ei și, cu corpul inert pe umeri, se cațără înapoi 
pe ziduri, până la un hamac din pânză, pregătit din vreme. In 
câteva secunde despoaie cadavrul de haine, rugându-se ca lipsa 
gardianului să nu fi fost remarcată de ceilalţi doi. Se îmbracă 
rapid în costumul celui ucis și își dă drumul spre sol chiar în 
momentul în care al doilea gardian își dă seama că în spatele lui 
nu mai este nimeni. Kane observă prin apărătoarea 
transparentă a căștii cum buzele acestuia se mișcă. Ştie că 
gardianul încearcă să comunice cu el prin intermediul sămânţei. 
Impostura sa va fi dată în vileag. Oare se poate preface că 
sistemul propriu de comunicaţii nu îi funcţionează? Ar ţine, dacă 
gărzile ar fi lipsite de experienţă. Dar, cum ei lucrează pentru 
prim-ministru, lucrurile stau altminteri. Kane are doar o secundă 
până când toţi ceilalţi din clădire vor fi avertizaţi. 

Pășește înainte, făcând tot felul de semne fără sens cu mâna. 


Gardianul îl privește cu ochii larg deschiși: nu recunoaște nici 
semnele lui Kane și nici chipul străin din spatele apărătorii de la 
cască. Kane izbește gâtul bărbatului cu ambele mâini exact în 
momentul în care acesta încearcă să-și scoată arma. Apoi face 
un salt spre ultimul gardian, chiar în clipa în care se întoarce 
spre el. 

Ultimul gardian se dovedește a fi o femeie. Și încă foarte 
rapidă. În momentul în care Kane o ucide, ea scosese deja arma 
din teaca de la șold. 


Ştie că are la dispoziţie doar câteva clipe: gărzile sunt 
verificate periodic prin radio de către liderul lor. 'Ţâșnește spre 
puţul lateral care ar trebui să-l ducă în zona de deasupra 
tavanului holului principal. 

Femei lider. Femei soldat. Femei dansând goale în public. 
Există vreun lucru pe care nu l-ar face cei de pe Arhimede ca să 
le pervertească pe fiicele Evei sau ca să le împingă pe toate la 
desfrâu, precum au făcut babilonienii cu femeile lor? 

Zona de deasupra tavanului este înțesată de tehnicieni și de 
gărzi înarmate până în dinţi. Sunt pe puţin zece oameni 
înarmaţi. Cei mai mulţi sunt lunetiști, supraveghind mulţimea de 
dedesubt prin lunetele instalate pe armele lor. Ceea ce 
reprezintă un noroc pentru Kane. Unii dintre pușcași ar putea 
nici să nu-l vadă în vreme ce el coboară. 

Doi dintre oamenii înarmaţi se întorc spre el, cerându-i să se 
identifice. Kane își ridică braţele și se apropie de ei, clătinând 
din cap și arătând spre cască. Apoi face un salt înainte, 
rugându-se ca gardienii să nu priceapă cât de repede se poate 
mișca. Străbate cei douăzeci de metri care îl despart de gărzi 
într-o secundă. Pentru a-i zăpăci și mai mult, nu îi atacă, ci pur 
și simplu plonjează printre ei. Ajunge la margine și se aruncă în 
gol, răsucindu-se în aer, astfel încât să reducă riscul de a fi lovit 
de vreun glonţ. Cu toate astea, simte cum un proiectil de mare 
viteză îl lovește într-un picior. Din fericire, glonţul este mult 
încetinit de costumul de gardian pe care îl poartă și, mai ales, 
de carnea sa întărită. 

Aterizează atât de tare, încât casca îi sare de pe cap. Din 
mulţime se ridică primele strigăte de surpriză, dar Kane abia 
dacă le aude. Șocul căderii este preluat de cartilajele modificate 
ale gleznelor, genunchilor și mâinilor. E dureros, dar suportabil. 


Inima îi bate atât de rapid, încât pare că zumzăie. Trăiește atât 
de accelerat, încât sunetele scoase de mulţime par complet 
inumane: geamătul profund al unui ghețar care se dislocă sau 
frecarea a două plăci tectonice în adâncul unui munte. Alte două 
gloanțe mușcă din podea lângă el, așchii de beton și fragmente 
de mochetă se rotesc încet în aer și plutesc precum cenușa. 
Femeia de la tribună se întoarce lent spre el, ca și cum s-ar 
mișca prin melasă. Este ea, Keeta Januari, Târfa Babilonului. În 
vreme ce se îndreaptă spre ea, poate vedea cum i se mișcă 
fiecare mușchi de pe faţă - sprâncenele arcuite în sus, fruntea 
încrețindu-se, surpriză... dar deloc teamă. 

Cum este posibil? 

Kane sare spre ea, curbându-și degetele de la mâini ca într-un 
clește menit s-o ucidă. Mai are o fracțiune de secundă până să 
ajungă la ea, în vreme ce gloanţe lovesc de sus și din lateral. 
Timpul este suspendat, desprins de istoria evenimentelor. Mâna 
lui Dumnezeu. El este mâna lui Dumnezeu și așa trebuie să fie 
în prezenţa lui Dumnezeu. Un nesfârșit și strălucitor ACUM... 

Apoi, durerea explodează în el, îi aprinde nervii și totul devine 
brusc și irevocabil negru. 


Lamentation Kane se trezește într-o cameră albă, cu lumina 
izvorând de pretutindeni. Bineînţeles, este supravegheat. În 
curând va fi supus torturii. 

Preaiubiţilor, nu vă mirati de încercarea de foc din mijlocul 
vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat 
care a dat peste voi... Acestea au fost sfintele cuvinte pe care 
Duhul i le-a murmurat când zăcea grav rănit într-un spital, după 
ce îl capturase pe ultimul infiltrat printre Soldaţii Divini. Inamicul 
lui fusese aidoma lui, un om îmbunătăţit, un soldat mai mare și 
mai puternic decât el și care aproape îl omorâse înainte să 
reușească să-i străpungă cu degetul un ochi și apoi creierul. 

În timpul recuperării, Duhul îi repetase aceste cuvinte: 
Dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui 
Hristos, ca să vă bucurati și să vă înveseliți și la arătarea slavei 
Lui... la arătarea slavei Lui... 

Spre groaza sa, nu-și mai aducea aminte versetul următor din 
cartea lui Petru. 

Nu-și putea alunga gândul de la tânăra femeie martiră, care 
își dăduse viaţa pentru ca el să eșueze într-un mod absolut. O 


va revedea, în curând. Va fi în stare s-o privească în ochi? Există 
rușine în Rai? 

Voi fi tare, îi promite Kane imaginii ei. Indiferent ce îmi vor 
face. 

Unul dintre pereţii celulei devine transparent. Încăperea de 
dincolo de perete este plină de oameni, mulţi dintre ei în 
uniforme militare sau în halate medicale. Doar două persoane 
sunt în civil: un bărbat palid și... ea. Keeta Januari. 

— Dacă vrei să te izbești de sticla peretelui, trebuie să știi că 
este foarte groasă și foarte rezistentă. 

Vocea femeii pare a veni de peste tot. 

Nu-i răspunde, doar o privește fix. Nu se va comporta ca un 
animal, chinuindu-se să scape în vreme ce ei vor râde de el. 
Acești oameni sunt aceia care cred că sunt înrudiţi cu animalele. 
Cu animalele! Kane știe că Domnul Dumnezeu a dăruit 
poporului său stăpânirea. 

— Asupra tuturor animalelor și zburătoarelor Pământului, zice 
cu glas tare. 

— Așadar, acesta este îngerul Morţii, spune Januari. 

— Nu este numele meu. 

— Știm cum te numești, Kane. Te urmărim încă de când ai 
sosit pe Arhimede. 

Cu siguranţă este o minciună. Nu l-ar fi lăsat să se apropie 
atât de mult de prim-ministru. 

— Mă așteptam ca un înger să arate mai... angelic, spune ea 
îngustându-și ochii. 

— După cum ai aflat, nu sunt un înger. 

— A, dacă nu ești înger, trebuie să fii unul dintre arhanghelii 
iertării. Ce trist! vorbește mai departe, observându-i expresia 
nedumerită. Am uitat că Shakespeare a fost interzis de mulahii 
voştri. „Ingeri și arhangheli ai iertării, apăraţi-ne”... Din 
„Macbeth”. Un vers care precedă o crimă. 

— Creștinii nu au mulahi, replică el nepăsător. 

Nu îi pasă de restul cuvintelor fără noimă rostite de femeie. 

— Mulahii sunt ai fraţilor noștri după Carte. 

— Am crezut că ai putea fi mai deștept decât cei de teapa ta, 
Kane, dar tu repeţi ca papagalul aceleași prostii fără noimă. Ai 
habar că doar cu câteva generaţii în urmă, cei cărora le spui 
„fraţii” tăi au detonat o bombă termonucleară, încercând să-ţi 
ucidă bunicii și pe restul creștinilor și ai „fraţilor” sioniști? 


— În zilele de demult, înainte de Legământ, era multă 
confuzie. 

Toată lumea știa povestea. Credea ea că îl poate face de 
rușine cu istorii vechi și cu citate antice și cu dramaturgi din 
vremurile păcătoase ale Pământului? Dacă era pe-așa, amândoi 
își subestimaseră adversarii. 

Desigur, pe moment ea avea un oarecare avantaj. 

— Așadar, nu ești un înger, ci un arhanghel. Numai că tu nu te 
rogi pentru a fi apărat de moarte, ci pentru a fi în stare să aduci 
moartea. 

— Împlinesc voia Domnului. 

— Rahat, ca să folosesc un respectabil termen de demult. Eşti 
un multiplu ucigaș, Kane. Ai încercat să mă omori și pe mine. 

Januari nu-l privea, însă, ca pe un inamic. Dar nici amabilitate 
nu avea în privire. Il privea ca pe o insectă otrăvitoare, închisă 
într-un borcan - un lucru care trebuie tratat cu grijă, dar care 
merită studiat. 

— Ce să facem cu tine? 

— Omoară-mă. Dacă ai un pic din omenia pe care pretinzi că 
o ai, ai să mă eliberezi și ai să mă trimiţi la Ceruri. Știu însă că ai 
să mă torturezi. 

— De ce să facem așa ceva? întreabă ea ridicând o 
sprânceană. 

— Ca să afli informaţii. Naţiunile noastre sunt în război, chiar 
dacă politicienii nu recunosc deschis. Ştii asta, femeie. La fel de 
bine o știu și eu. Toţi din camera în care te afli știu. 

Keeta Januari surâde: 

— Nu vei primi niciun argument, din partea mea sau a oricui 
din această cameră, cu privire la relaţiile dintre sistemele 
Arhimede și Legământ. De ce te-am tortura pentru informaţii pe 
care deja le avem? Nu suntem barbari. Nu suntem primitivi - 
așa cum sunt alţii. Nu ne forțăm cetăţenii să adore străvechi 
mituri sălbatice... 

— li forţaţi să tacă! îi oprimaţi pe cei care ar dori să-și adore 
Dumnezeul părinţilor lor. Persecutaţi Popoarele Cărţii pe oriunde 
le găsiţi. 

— Ne-am ţinut planeta departe de mania războaielor 
religioase și departe de extremism. Nu am intervenit niciodată 
în alegerile făcute de Legământ. 

— Aţi încercat să ne împiedicaţi să convertim pe alţii. 


Prim-ministrul își scutură capul. 

— Să convertiți pe alţii? Adică să deturnaţi întreaga cultură. 
Să răpiți dreptul coloniilor să se elibereze de străvechile stafii 
tribale de pe Pământ. Noi suntem cei care i-au lăsat pe 
predecesorii voștri să se închine în orice fel și-au dorit - am 
luptat să le apărăm libertatea religioasă și am fost răsplătiți de 
aceștia prin impunerea credințelor lor sub ameninţarea armelor. 

Râsul ei este șfichiuitor. 

—” Toleranţa creștină” - două cuvinte care, indiferent de câte 
ori au fost alăturate, nu s-au potrivit unul cu altul. Cunoaștem 
cum sunt și frații voştri islamiști sau sioniști. Dacă ați reuși să 
distrugeţi alianţa Arhimedană și pe toţi cei care nu cred, vă veţi 
trezi apoi luptând unii împotriva altora. Nebunia nu se va sfârși 
decât atunci când ultimul psihopat se va cățăra de unul singur 
pe un deal de cenușă, zbierând rugi către dumnezeul lui. 

Kane tace. Simte mânia cum clocotește în el. Işi inundă 
sângele cu substanţe calmante. Disputa îl dezorientează. Keena 
este o femeie care ar trebui să ofere alinare, în schimb, gura ei 
scoate doar minciuni - crude și periculoase minciuni. Asta se 
întâmplă atunci când ordinea firească a lumii este întoarsă pe 
dos. 

— Eşti diavolul. Cu tine n-am să mai vorbesc. Fă ce ai de gând 
să faci. 

— Uite încă un fragment din Shakespeare, îi răspunde ea. 
Dacă stăpânii tăi nu l-ar fi interzis, mi l-ai fi putut cita. /ar omul 
nostru, în oarba lui mândrie, înveșmântat cu o searbădă putere, 
- frumos spus, nu-i așa? — se lasă pradă în josnica-i trufie 
imboldului ce seamănă durere, ca o maimuţă plină de mânie, el 
joacă o sinistră comedie, pe ingeri chiar făcându-i să bocească, 
dac-ar avea ființă omenească. 

Keena își împreunează mâinile într-un gest care sugerează 
într-un mod stânjenitor o rugăciune. Nu-și poate întoarce fața de 
la privirea ei. 

— Așadar - ce avem de gând să facem cu tine? Desigur, te- 
am putea executa liniștiți. Inventăm ceva - a murit din cauza 
rănilor căpătate în timpul arestării - și nimeni nu s-ar agita pe 
tema asta. 

Bărbatul din spatele ei își drege glasul. 

— Doamnă prim-ministru, respectuos vă sugerez să purtăm 
această discuţie în altă parte. Medicii așteaptă să-l consulte pe 


prizonier... 

— Taci, Healy. 

Keena se întoarce din nou spre Kane, privindu-l cu ochii ei 
tăioși ca un scalpel. E mai mare decât sora martiră cu mai bine 
de douăzeci de ani. In ciuda tentei întunecate a pielii, este însă 
mai palidă decât ea. Dar, cumva, preţ de o clipă năucitoare, 
Keena și Nefisa se contopesc într-o singură imagine. 

Doamne, de ce îmi îngădui să devin confuz, să nu deosebesc 
ucigașul de martir? 

— Kane virgulă Lamentation, rostește ea. Ce mai nume! îl 
porți pentru că inamicii tăi se tânguie sau pentru că tu plângi, 
lipsit de ajutor, în fața puterii Dumnezeului tău? Nu te obosi să- 
mi răspunzi, adaugă ea ridicându-și mâna. Prin unele locuri de 
pe Legământ ești un erou, știi tu - un soi de supererou. Erai 
conștient de asta? Sau ai călătorit prea mult? 

incearcă din răsputeri s-o ignore. Ştie că va fi minţit, 
manipulat, știe că tortura psihologică la care va fi supus va fi 
mult mai subtilă și mult mai importantă decât tortura fizică. 
Singurul lucru pe care nu îl pricepe este: de ce ea - de ce prim- 
ministrul în persoană? Cu siguranţă că el nu este un personaj 
atât de important. Faptul că ea stă acum în faţa lui, în loc să 
stea în faţa lui Dumnezeu este, la urma urmei, demonstrația cea 
mai limpede că el este un eșec. 

Ca un răspuns la gândurile lui, o voce îi murmură în cap: 
îngerul Morţii de pe Arjuna, capturat în timpul unei tentative de 
atentat la adresa prim-ministrului. O altă voce întreabă: Te-ai 
mirosit de curând? Chiar și un membru al Parlamentului își 
poate pierde prospetimea - e suficient să întrebi pe unul din ei. 
Nici aici, în inima fiarei, vocile din capul său nu tac. 

— Trebuie să te studiem, spune, în cele din urmă, Keena. Nu 
am mai capturat până acum un agent din categoria gardienilor - 
niciun agent dintre cei noi, așa cum ești tu. Nu am știut dacă 
este posibil să capturăm așa ceva -, modificatorul de câmp este 
o descoperire recentă. 

Surâde din nou, un surâs scurt și îngheţat, precum zăpezile 
de pe vârful munţilor. 

— N-ar fi însemnat nimic, dacă reușeai să mă omori. Sunt cel 
puţin zece oameni în partidul meu capabili să-mi ia locul și să 
apere sistemul împotriva unora ca tine și ca stăpânii tăi. Am fost 
o momeală bună - ai căzut în cursă. Acum intenţionăm să aflăm 


ce anume te face o unealtă atât de amenințătoare, îngeraș al 
morții. 


Trăsese nădejde ca acum, după ce toată șarada s-a sfârșit, 
să-i oprească sămânţa din cap. Dar ei au lăsat-o la locul ei. Doar 
că i-au blocat controlul, astfel încât el nu mai are nici-o putere 
asupra ei. Glasuri de copii îi cântă în cap despre cât de bine este 
să începi o nouă zi cu un mic dejun sănătos. El rânjește. Coruri 
nebune urlă și cântă permanent. Sămânţa păgână îi oferă 
imagini pe care nu dorește să le vadă, îi oferă informaţii care 
nu-l interesează și tot timpul, tot timpul, neagă existenţa lui 
Dumnezeu. 

Cei de pe Arhimede pretind că nu au pedeapsa cu moartea. 
Oare asta să fie în loc? Să împingă deţinutul la sinucidere? 

Dacă e pe așa, nu le va face jocul. Are destul resurse interne 
pe care ei nu le pot anihila fără să-l ucidă. Fusese pregătit să 
reziste torturilor de tot felul - de ce nu ar rezista și la această 
tortură? Topește valurile de disperare care l-au inundat în clipa 
în care lumina din celulă s-a stins și el a rămas singur cu 
bolboroseala cretină a acestei planete idioate. 

Nu, Kane nu le va face jocul, nu se va sinucide. Şi asta îi dă o 
idee... 


Dacă ar fi făcut-o în celula lui, ar fi putut deveni suspicioși. 
Inima i se oprește în timpul unei investigaţii prin care se dorea 
descifrarea modului în care acționează nanobioţii din sistemul 
său nervos. Lucru acesta i-a luat prin surprindere. 

— Trebuie să fie o autoprotecţie, strigă unul dintre medici. 

Kane îl aude, cumva de la mare distanţă - deja sistemele sale 
vitale se opresc rând pe rând. 

— Un fel de autodistrugere. 

— Poate e doar o criză cardiacă, spune un alt medic, dar 
vocea lui e doar o șoaptă. 

Kane cade printr-un tunel întunecat. Crede că aude glasul 
Duhului chemându-l... 

El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai 
fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că 
lucrurile dintâi au trecut. 

Inima îi pornește după douăzeci de minute. Medicii, fără să 
aibă știință de sofisticatul său control autonom, se străduiesc 


să-l aducă la viaţă cu defibrilatorul. Kane se așteptase să zacă 
ceva mai mult, iar ei să-l declare mort. Însă ceea ce se petrece 
acum este mai mult decât sperase: tot ce are de făcut este să 
se rostogolească de pe masă, gol și plin de tuburi și de cabluri și 
să ucidă gărzile surprinse înainte ca ele să pună mâna pe arme. 
Trebuie, de asemenea, să frângă gâtul medicului care încercase 
să-l reanimeze și care acum făcuse greșeala să-l atace. Chiar și 
după ce iese din cameră, lăsând în urmă personalul medical 
înspăimântat, și părăsește aripa de chirurgie, tot în închisoare 
se află. 

Te-ai plictisit de același aer stătut? Holyoake Harbor, micul 
sat de sub cupolă - ne preparăm singuri aerul și este garantat 
proaspăt! 

Corpul se străduiește să vindece cât se poate de repede 
stricăciunile pricinuite de intervenţiile chirurgicale, dar este 
ameţit și înfometat, iar consumul de energie este uriaș. 
Dumnezeu i-a oferit o nouă șansă, așadar, nu trebuie să dea 
greș. Dar, dacă nu-și va potoli foamea, chiar va da greș. 

Sare de pe o conductă de aer într-un coridor și ucide două 
gărzi înarmate. Smulge uniforma de pe unul dintre soldaţi. 
Începe să-i smulgă carnea de pe oase și o duce la gură. Sângele 
victimei este sărat și fierbinte. Stomacul său are un spasm - 
vechiul și cumplitul păcat - dar se forțează să mestece și să 
înghită. Nu are de ales. 

Dependenţa este o problemă? Nu mai este cazul cu transfuzia 
de NeoSânge! Vă prezentăm, de asemenea, și cele mai bune 
organe artificiale... 

Își dă seama, din mesajele pe care le aude din căștile celor 
doi soldaţi, că gardienii sunt în alertă și încep să se 
răspândească în căutarea lui. Par să aibă idee unde se află. 
După ce-și termină îngrozitoarea masă, îngrămădește resturile 
într-un dulap și, lăsând dâre roșii în urma sa, își croiește drum 
spre centrul de comandă al securităţii. E convins că arată ca un 
demon ieșit din străfundurile iadului. 

Gărzile fac greșeala să-și imagineze că armele și numărul lor 
le sunt aliaţi. Kane încasează câteva gloanţe. Soldaţii nu dispun 
de acel modificator de câmp care reușise să-l scoată din luptă. 
Se mișcă printre inamicii săi precum un vârtej, împărțind lovituri 
nimicitoare. Capul unuia dintre soldaţi se rupe pur și simplu de 
gât și se prăbușește pe podea. 


Odată ajuns în sala de comunicaţii, deschide cât mai multe 
celule și pornește alarmele de incendiu. Sunetul lor seamănă cu 
vaierele celor damnaţi în infern. Așteaptă ca haosul să atingă 
paroxismul. Se îmbracă într-o uniformă de gardian și se 
îndreaptă spre zona de instrucţie. Traversează în grabă curtea, 
plină de confuzie și de urlete, apoi escaladează un gard de 
sârmă ghimpată, încă unul și încă unul. Câteva gloanţe pătrund 
prin carnea dură, arzându-l ca niște nituri încinse. Raza unui 
laser mușcă din ultimul gard cu un șuier, dar Kane a ajuns deja 
pe partea cealaltă. 

De obicei, poate alerga cu optzeci de kilometri pe oră, dar 
acum, plin de adrenalină, poate sprinta cu peste o sută douăzeci 
de kilometri pe oră. Singura problemă este că se află în spațiu 
deschis, neamenajat și trebuie să fie atent la obstacole - la o 
asemenea viteză, chiar și el poate suferi răni serioase. In plus, 
este atât de epuizat, în ciuda cărnii pe care o mâncase, încât 
puncte întunecate îi joacă în faţa ochilor. Nu va putea păstra 
acest ritm multă vreme. 

lată câteva cuvinte ale unui om de stat din vechime, demne 
de luat în seamă: Poti să faci ce ai de făcut și, uneori, poți s-o 
faci mai bine decât crezi. 

Copii, toți părinții pot comite greșeli. Ce ne puteţi spune 
despre părinţii vostri? Raportaţi accesoriile religioase sau 
comportamentul excesiv de superstițios la Consiliul Libertăţii 
local... Temperatura corpului tău este mult peste normal. 
Nivelurile tale de stres sunt mult peste normal. Se recomandă 
să consulti de îndată un medic. 

Da, se gândește Kane. Cred că am să consult unul... 

Cam la opt kilometri de închisoare, descoperă o casă ai cărei 
stăpâni sunt plecaţi și îi forţează intrarea. Mănâncă tot ce 
găsește, inclusiv câteva kilograme de carne congelată, ceea ce 
îl ajută să compenseze un pic căldura intensă pe care o degajă. 
Începe să cotrobăie prin dormitoarele de la etaj, găsește niște 
haine curate, se curăță de urmele de sânge, se îmbracă și 
pleacă mai departe. 

La câţiva kilometri distanţă, descoperă o altă casă în care să 
se ascundă peste noapte. Locatarii sunt acasă - aceștia chiar 
ascultă știrile care anunţă evadarea lui, relatări grosiere și 
inexacte, ce redau dintr-o suflare detalii despre canibalismul său 
și îi precizează îngrozitorul supranume. Zace ghemuit, ca o 


mumie egipteană, ascuns într-un cufăr la mansardă, aproape în 
comă. Dimineața, după plecarea locatarilor, Kane își 
remodelează fizionomia și își schimbă culoarea părului. Apoi, 
părăsește casa. Sămânţa păgână continuă să-i ciripească în cap. 
La fiecare cinci minute îl avertizează să fie vigilent și să se 
ferească de sine, să nu se apropie de el însuși pentru că este, 
fără îndoială, extrem de periculos. 


— N-am știut nimic despre asta, zice Sartorius, privind 
îngrijorat în lungul străzii, căutând să se asigure că nu sunt 
urmăriţi. Ca și cum Kane nu s-ar fi asigurat deja, cu mult mai 
bine și cu mult înainte ca ei doi să vină la întâlnire. 

— Ce pot să spun? N-am avut nici-o idee despre modificatorul 
de câmp. Doar ţi-am fi zis despre el, dacă am fi știut. 

— Am nevoie de un medic - dar să fie cineva pentru care aţi 
garanta cu viața. 

— Acum ești denumit Creștinul Canibal, intervine Cari cu un 
glas plin de teamă. 

— Asta-i o porcărie. 

Nu se simte rușinat de ce făcuse, pentru că împlinise voia 
Domnului. Dar nici nu dorește să-și amintească. 

— Ţi se mai zice și îngerul Morţii, încă le mai place porecla. 
Oricum, tare te bagă în seamă. 

Medicul este o femeie în vârstă. Locuiește într-o cabană, la 
marginea unui parc părăginit. Respirația îi duhnește a alcool și 
mâinile îi tremură. Ochii, deși injectaţi, îi sunt vioi și inteligenți. 

— Nu mă plictisiţi cu poveștile voastre și nici eu nu am să vă 
plictisesc cu ale mele, spune femeia atunci când Cari încearcă 
să-i explice de ce au trezit-o. 

O clipă mai târziu face ochii mari: 

— Stai așa! Deja știu cine sunteţi. Tu ești îngerul ăla de care 
vorbește toată lumea. 

— Unii îi spun Creștinul Canibal, completează Cari. 

— Ești credincioasă? întreabă Kane. 

— Sunt prea plină de păcate ca să mai fiu altceva. Cine altul 
m-ar mai ierta, în afară de lisus? 

ÎI întinde pe Kane pe un cearșaf, pe masa din bucătărie. 
Acesta dă deoparte inhalatorul de anestezic. Și sticla cu 
băutură. 

— Nu vor avea efect asupra mea nici anestezicul și nici 


alcoolul decât dacă permit asta. Numai că nu-mi permit, trebuie 
să stau treaz. Acum te rog să scoţi chestia aia păgână din capul 
meu. Ai cumva un Duh pe care să-l pui în loc? 

— Imi cer scuze, ce să am? 

Femeia se îndreaptă de spate, cu bisturiul sângerând de la 
incizia pe care tocmai o făcuse. 

— Nu știu cum se numește aici... sămânţa mea, o sămânță de 
pe Legământ. Ca să aud din nou vocea Duhului... 

În semn de protest că urma să fie extrasă, sămânţa de pe 
Arhimede îi umple craniul cu o ploaie de interferenţe. 

E semn rău, se gândește Kane. Trebuie să-și suprasolicite 
sistemele interne. După ce totul se va termina, va avea nevoie 
de câteva zile de odihnă înainte de a întreprinde ceva. 

— Scuză-mă, se adresează femeii. Nu te-am auzit. Ce ai zis? 

— Am spus că trebuie să văd ce am. Unul din oamenii voştri a 
murit chiar pe această masă acum niște ani, în ciuda eforturilor 
mele. Cred că i-am păstrat sămânţa. 

Dă din mână ca și cum asemenea lucruri i se întâmplă zilnic. 

— Cine să mai știe... Am s-o caut. 

Nu are mari speranţe. Chiar dacă femeia ar avea așa ceva, 
care ar fi șansele ca sămânţa să fie în bună stare? Și, chiar dacă 
ar fi în bună stare, ar putea funcţiona aici, pe Arhimede? Pe 
celelalte colonii există staţii de amplificare, așa cum este, spre 
exemplu, pe Arjuna, unde Cuvântului îi este permis să 
concureze neîngrădit cu minciunile celor fără Dumnezeu. 

Interferenţele din capul lui se transformă într-un glas plăcut și 
calm, care îl anunţă că....Nimeni altul decât Aristotel a spus că 
„Oamenii işi creează zeii după chipul și asemănarea lor, nu 
numai în ceea ce privește forma, dar și în ceea ce privește 
modul lor de viață”. 

Kane se străduiește să deschidă ochii. Camera pare 
înceţoșată, femeia arată ca o umbră vagă, aplecându-se peste 
el. Ceva ascuţit îi sondează gâtul. 

— Uite-o aici, spune femeia. Va durea un pic când am s-o 
scot. Cum te cheamă? Care este numele tău adevărat? 

— Lamentation. 

— Aha. 

Nu zâmbește, cel puțin el nu crede că ea zâmbește - îi este 
greu să-i descifreze trăsăturile, dar îi pare amuzată. 

— Plânge amarnic noaptea și-i curg lacrimi pe obraji. Niciunul 


din toți cei ce o iubeau n-o mângâie; toți prietenii ei au părăsit-o 
și i s-au făcut vrăjmași, spune ea. E vorba de cetatea 
lerusalimului. Cea originală, adaugă. 

— Cartea Plângerilor, șoptește el. 

Durerea este atât de intensă, încât abia se abţine să nu se 
agaţe de mâinile care ţin insuportabilul instrument. Într-un 
moment cum este acesta, când trebuie să se stăpânească, 
poate să-și simtă cel mai bine tăria. Simte că, dacă ar fi să-și 
piardă controlul și și-ar elibera nestingherit puterea, ar putea 
străluci precum focul stelelor de pe bolta cerească. Simte că ar 
putea distruge o lume întreagă. 

— Hei, aude un glas de dincolo de lumina care îl înconjoară, 
așa cum zace întins pe masa din bucătărie. 

E vocea lui Cari. 

— Se întâmplă ceva. 

— Ce tot spui acolo? întreabă Sartorius. 

O clipă mai târziu, fereastra explodează într-o cascadă de 
cioburi și camera se umple de fum. 

Nu este fum, ci gaz. Kane sare de pe masă, izbind-o pe 
femeie, fără intenţie, de zidul opus. Își umple plămânii cu aer și 
își blochează laringele. Astfel, poate sta fără să respire aproape 
un sfert de oră. Totuși, dacă este vorba de un gaz paralizant cu 
acţiune cutanată, nu prea are cum să se opună - o suprafaţă 
prea mare de piele îi este expusă. 

O vede pe doctoriţă, printre vălătucii de gaz, cum se chinuie 
să se ridice în picioare, cu gura larg deschisă. Cari și Sartorius își 
țin respiraţia și încearcă să baricadeze ușa cu câteva piese de 
mobilier. In mâna lui Sartorius apare un pistol. De ce este atât 
de liniște afară? Ce pun la cale atacatorii? 

Răspunsul vine odată cu un urlet gâlgâit. Se aud focurile unor 
arme de calibru mic și imediat pereţii bucătăriei se umplu de 
găuri. Femeia își zvârle braţele în lături, scuturându-se într-un 
dans teribil, ca și cum o mașină invizibilă de cusut i-ar broda 
carnea. Când, în cele din urmă, se prăbușește la podea, trupul ei 
este deja rupt în bucăţi. 

Tânărul Cari zace și el nemișcat, cu creierii risipiţi într-o baltă 
de sânge. Sartorius încă este în picioare, dar pe hainele sale 
apar o mulţime de pete roșii, care cresc cu repeziciune. 

Kane este întins pe podea. Posibilitatea ca totul să se termine 
cu un eșec este aproape sigură. Cu toate acestea, face un salt 


spre tavan și își înfige degetele în el suficient de adânc cât să-și 
poată croi drum cu mâna cealaltă, în spatele panourilor 
tavanului. Reușește să se ascundă dincolo de tavan, până când 
primii soldaţi dau năvală în bucătărie. Cum de l-au localizat atât 
de repede? Și, mai ales, ce anume aduseseră cu ei să 
folosească împotriva lui? 

Cea mai bună armă a sa este viteza. Se caţără prin interiorul 
hornului. Ca să poată avansa, este necesar să-l lărgească. 
Sfărâmăturile care cad atrag după ele o rafală de împușcături. 
Ajunge pe acoperiș, însoţit de pocnetele armelor celor de jos. 
Este atins în braţ și în spate de gloanţele care vin dinspre 
parcare, acolo unde o mulţime de soldați așteaptă un semnal de 
la cei din interior pentru a lua cu asalt cabana. Undele de șoc 
generate de cele două gloanţe se răspândesc prin trupul lui, 
pielea le tremură, la fel ca pielea unui câine ud care se scutură 
de apă. Așa cum bănuia, aduseseră cu ei dispozitivul de 
distorsiune. Numai că, de data asta era pregătit. Își saturează 
neuronii cu calciu pentru a atenua unda de șoc 
electromagnetică. Deși activitatea creierului său este blocată 
pentru o clipă și se prăbușește pe acoperiș ca un sac, nu este 
rănit deloc. În câteva secunde este în picioare, iar arma lor cea 
mai bună este descărcată. Soldaţii au doar câteva momente la 
dispoziție ca să tragă într-o siluetă întunecată, care aleargă cu o 
viteză incredibilă pe acoperiș. Apoi, Lamentation Kane sare de 
pe casă, iar traiectoria saltului îi este desenată de gloanţele 
trasoare. Sprintează spre soldaţii din faţa lui, sare peste ei și 
peste capota unei dube de intervenţie, înainte ca ei să-și poată 
schimba poziţia de tragere. 

Nu se poate deplasa cu viteză maximă - nu s-a odihnit destul 
și nici nu s-a hrănit suficient -, dar este suficient de rapid ca, 
până să apuce soldaţii să se mobilizeze, el să se refugieze în 
sistemul de canalizare al orașului. 

Sămânţa de pe Arhimede, cea care le dezvăluise inamicilor 
poziţia sa, rămăsese undeva printre ruinele cabanei. 
Raţionaliștii lui Keeta Januari vor afla destul de multe lucruri cu 
privire la abilitatea savanților de pe Legământ de a imita 
tehnologia de pe Arhimede. Dar nu vor afla nimic despre Kane. 
Pentru că, de acum, el este liber. 


După aproape o zi, iese din galeriile canalelor într-o staţie de 


pompare, undeva la marginea unei suburbii a orașului Hellas. 
Acum el este un Kane cu totul diferit de cel care a sosit aici. 
Este un Kane așa cum nu a mai fost văzut niciodată. Deși 
femeia îi eliminase sămânţa de pe Arhimede, nu avusese vreme 
să-i planteze cealaltă sămânță. Pentru prima dată, din cât își 
aducea aminte, gândurile îi aparţin în totalitate, iar mintea îi 
este eliberată de celelalte voci. 

Singurătatea e înfiorătoare. 

Se îndreaptă spre dealurile de la vest de oraș, ascunzându-se 
în timpul zilei, mișcându-se cu grijă noaptea, deoarece multe 
dintre casele de la ţară au sisteme de securitate sofisticate sau 
animale care îl pot simţi cu mult înainte să le simtă el. Găsește, 
în cele din urmă, o proprietate nelocuită. Ar putea să forţeze 
intrarea fără nici-o problemă, numai că preferă să lase cât mai 
puţine urme ale trecerii sale - are nevoie de timp pentru a se 
gândi, pentru a-și face planuri. Așa că, ajutându-se de o unghie 
de la un deget, reușește să descuie o ușă. 

Pentru mai multă siguranţă, explorează două nopţi noul 
adăpost, protejat de întuneric, cu luminile stinse și cu pupilele 
atât de dilatate, încât o simplă foaie de hârtie albă pusă în faţa 
sa i-ar răni ochii. Din câte își dă seama, casa aparține unui om 
care, pentru o lună, se află într-un voiaj pe coasta răsăriteană a 
continentului. Proprietarul plecase de o săptămână, ceea ce îi 
oferă lui Kane un răgaz suficient pentru a se odihni și pentru a 
se gândi la ce are de făcut mai departe. 

Primul lucru cu care trebuie să se obișnuiască este tăcerea. 
Toată viaţa, de pe vremea când era un copil mic și neînsemnat, 
îi vorbise Duhul. Acum nu-i mai poate auzi vocea calmă, care îl 
inspira. De asemenea, murmurul de pe Arhimede dispăruse. 
Nimeni și nimic nu-i mai poate împărtăși gânduri. 

A plâns, în prima noapte, așa cum, în camera târfei, plânsese 
ca un copil pierdut. Este o fantomă. Nu mai este uman. Și-a 
pierdut călăuza interioară. Şi-a ratat misiunea, și-a dezamăgit 
Dumnezeul și propriul popor. A mâncat din carnea semenilor săi 
degeaba. 

Lamentation Kane este singur cu marele său păcat. 


După întoarcerea proprietarului, o ia din loc. Ştie că ar putea 
să-l ucidă și să mai stea acolo încă multe luni, dar se pare că e 
vremea ca lucrurile să meargă altfel. De ce altfel, Kane nu poate 


spune. Nu poate spune cu siguranţă ce intenționează să facă. 
Incă îi datorează lui Dumnezeu moartea prim-ministrului Januari, 
dar ceva pare să se fi schimbat în el și nu simte nici-o grabă în a 
se achita de datorie. Tăcerea din capul lui, atât de 
înspăimântătoare prima dată, a început să pară ceva mai mult. 
Ceva divin, poate, dar cu siguranţă diferit de tot ceea ce trăise 
până atunci. Ca și cum fiecare clipă este dintr-un vis intens. 

Nu, este mai mult ca trezirea dintr-un vis. Dar din ce vis a 
evadat el, oare? Unul bun sau unul rău? Și ce îl va înlocui? 

Chiar și fără ajutorul Duhului, își amintește cuvintele lui 
Hristos: Vei cunoaște adevărul și adevărul te va elibera. În noua 
sa tăcere interioară, străvechea promisiune pare a avea multe 
înţelesuri. Vrea cu adevărat să știe adevărul? îl poate îndura, 
pentru a fi cu adevărat liber? 

Inainte de a pleca, fură un echipament de camping al 
proprietarului. Kane va trăi în sălbăticie, pe crestele dealurilor, 
atât cât va fi necesar. Se va gândi. Este posibil ca Lamentation 
Kane să nu mai existe atunci când se va întoarce. Și nici îngerul 
Morţii. 

Ce va rămâne? Și pe cine va sluji o astfel de nouă creatură? 
Pe îngeri, pe diavol... sau doar pe sine? 

Kane va trebui să afle. 


AM PLECAT MILITAR 


Joe R. Lansdale 
Traducere din limba engleză: Marian Trută 


Prolific scriitor texan, Joe R. Lansdale a câștigat distincţiile 
literare Edgar Award, British Fantasy Award, American Horror 
Award, American Mystery Award, Internaţional Crime Writer's 
Award și șapte premii Bram Stoker. Deși este, probabil, mai 
cunoscut pentru cărţile horror și suspans, ca The Nightrunners, 
Bubba Ho-Tep, The Bottoms, The God of the Razor și The Drive- 
In, Joe R. Lansdale a scris și popularele serii cu Hap Collins și 
Leonard Pine - Savage Season, Mucho Mojo, The Two-Bear 
Mambo, Bad Chili, Rumble Tumble, Captains Outrageous -, dar 
și romane western, precum A Fine Dark Line și Blood Dance, sau 
romane greu de clasificat în vreun gen anume: Zeppelins West, 
Magic Wagon şi Flaming London. Dintre celelalte romane ale lui 


amintim: Dead in the West, The Big Blow, Sunset and Sawdust, 
Act of Love, Freezer Burn, Waltz of Shadows, și The Drive-In 2: 
Not Just One of Them Sequels. De asemenea, a contribuit cu 
romane la serii celebre, ca Batman și Tarzan. Numeroasele lui 
nuvele și povestiri au fost publicate în mai multe culegeri, dintre 
care amintim: By Bizarre Hands, Tight Little Stitches in a Dead 
Man's Back, The Shadows, Kith and Kin, The Long Ones, Stories 
by Mama Lansaale's Youngest Boy, Bestsellers Guaranteed, On 
the Far Side of the Cadillac Desert with Dead Folks, Electric 
Gumbo, Writer of the Purple Rage, A Fist Full of Stories (and 
Articles), Steppin' Out, Summer A68, Bumper Crop, The Good, 
the Bad, and the Indifferent, For a Few Stories More, Mad Dog 
Summer and Other Stories, The King and Other Stories şi High 
Cotton: Selected Stories of Joe R. Lansdale. Ca editor, a 
coordonat antologiile: The Best of the West, Retro-Pulp Tales, 
Razored Saddles (împreună cu Pat LoBrutto), Darkat Heart 
(împreună cu soţia sa, Karen Lansdale) și antologia realizată în 
memoria lui Robert E. Howard, Cross Plains Universe (împreună 
cu Scott A. Cupp). O antologie dedicată operei lui Lansdale este 
Lords of the Razor. Cele mai recente volume ale lui sunt Devil 
Red și All the Earth, Thrown to the Sky, iar cea mai nouă 
antologie pe care a editat-o este The Urban Fantasy Anthology, 
cu Peter S. Beagle. Locuiește împreună cu familia, în 
Nacogdoches, Texas. 

Textul de față este povestea amuzantă și trepidantă a doi 
bărbaţi care fac lucruri la care Huck și Tom de-abia dacă visau și 
care chiar „pornesc spre Teritoriul Indian” - iar acolo au parte 
de mai multe buclucuri decât pot duce. 


Se zice că, dacă te duci în Vest și te alături armatei de 
negrotei, ești plătit cu dolari adevăraţi, americani, câte treizeci 
de bucăţi pe lună și ești și hrănit și îmbrăcat de Armată. Părea 
să fie un plan grozav de bun, având în vedere că eram căutat 
pentru un linșaj. Nu vă imaginaţi că mă chemaseră să ţin funia 
sau să îndrug vreo rugăciune. La linșaju' ăla fusesem invitatul 
de onoare. Aveau de gând să-mi întindă beregata cum sucești 
gâtlejul unui pui pentru cina de duminică. 

Ce făcusem nu fusese cu intenţie. Mergând io la pădure să tai 
niște lemne de foc să câștig ceva parale și un borcan cu 
dulceaţă, pe când căscam ochii în lungul drumului, văz o 


fetișcană albă, care întindea niște rufe. Și, cum se apleacă ea, Îi 
zăresc ditamai fundu’ cum îi iese dintre ţoalele înșirate pe funie. 
Dar un flăcău alb, frate-său, mă văzu că trag cu ochiu’ și asta a 
făcut să crape fierea în el și să-și dea ochii peste cap. 

Următorul lucru de care îmi aduc aminte e că eram urmărit că 
am vrut să mă dau la fetișcana aia albă, de parcă aș fi sărit 
pârleazu' în curte și mi-aş fi pus mâna pe poponeaţa ei. Dar n- 
am făcut nimic din toate astea, în afar' de ce era normal, adică 
am aruncat câteva ocheade spre un fund simpatic care mi-a 
ieșit în cale. 

Acuma, la viaţa mea am omorât oameni și animale și m-am 
iubit cu trei chinezoaice într-o singură noapte și în același pat și 
una dintre ele avea doar un picior și ăla era jumate din lemn. lar 
odată, cândva, chiar am și mâncat dintr-un mort, pe când 
traversam munţii, totuși, mă grăbesc să adaug și să spun 
răspicat că nu-l știam prea bine și sunt al naibii de sigur că nu 
eram neamuri. Altă dată, pe drumul spre Colorado, am câștigat 
un concurs de tir împotriva unor pistolari daţi în mă-sa de 
celebri ce erau, toţi niște tipi albi, dar ăștia-s din altă poveste, 
care n-are nici în clin, nici în mânecă de-a face cu povestea de 
față. Şi vreau să mai adaug că tot ce v-am spus și vă spun acum 
este la fel de adevărat precum e asfinţitul. 

Să mă iertaţi, dar acuma, că am mai îmbătrânit, încep să 
spun o poveste și mă trezesc vorbind despre altceva. Dar să 
revenim la ce vă istoriseam... Fiind eu invitat la un linșaj, am 
luat calul tatei și vechiul revolver cu șase gloanţe, pe care taica 
îl ţinea dosit, înfășurat în niște cârpe unsuroase, sub dușumelele 
colibei și am spălat putina de parcă cineva îmi turnase jar în cur. 

Am călărit mârţoaga aia bătrână până am istovit-o. A trebuit 
să fac un popas la un conac micuţ de lângă Nacogdoches și să 
șterpelesc un alt cal, nu pentru că eram hoţ de cai, ci pentru că 
nu aveam chef să fiu prins de poteră și atârnat de vreo creangă, 
cu ștremeleagu' tăiat și vârât în gură. Am mai luat și un pui. Nu-l 
mai am, desigur, l-am mâncat undeva pe drum. 

În fine, i-am lăsat omului calul meu în schimbul calului odihnit 
și al puiului și i-am mai dat și-un ceas paradit, atârnat de un 
stâlp de la balustradă, după care am pornit spre Texasul de 
Vest. Mi-a luat ceva vreme să ajung acolo, a trebuit să mă 
opresc de câteva ori și să fur haleală, am băut apă din pâraie și 
am hrănit animalul cu porumb de furat. După câteva zile am 


socotit că am scăpat de urmăritori și, în vreme ce călăream așa, 
mi-am schimbat numele. Vechiul nume era Wiliford P. Thomas, 
iar litera P nu venea de la nimic altceva decât de la P. Am ales 
să mă cheme Nat Wiliford. Mi-am exersat numele tot drumul, îl 
tot rosteam pentru că nu voiam să sune ca o minciună în gura 
mea. 

Înainte să ajung unde mă duceam, am dat peste un negrotei 
care tocmai se deșertase într-un tufiș și era preocupat să-și 
șteargă curu' cu niște frunze. Dacă aș fi fost vreun desperado, 
aș fi putut să-l împușc peste grămada aia de rahat și să-i iau 
calul, într-atât de implicat era în ce făcea - de fapt, era atât de 
absorbit, încât, de pe dealul de pe care veneam, i-am putut zări 
ochii sașii, și era ceva distanţă până acolo. 

Îmi părea bine că aveam vântul din spate. N-am vrut să-l 
întrerup, așa că am stat pe spinarea calului de furat până ce a 
terminat ștersul cu frunze, după care i-am spus: 

— Salutare, băi căcâcea. 

S-a uitat în sus, spre deal și mi-a rânjit, atingând carabina 
care zăcea lângă el, după care a zis: 

— N-ai de gând să mă împusști, nu-i așa? 

— Nu. Mă gândeam să-ţi fur calul, dar e deșelat de spate și 
are o mutră atât de urâtă, că-mi rănește sentimentele. 

— Mda, și mai e și chior și mai are și o gâlmă pe spinare care 
se simte și prin șa. L-am luat când am fugit de pe plantație. Nu 
făcea multe parale atunci, acuma face mult mai puţine. 

S-a ridicat în picioare și și-a tras nădragii. Am băgat de seamă 
că era un tip destul de mare, înţolit într-o salopetă care arăta 
destul de nouă. Pe cap purta o mare pălărie neagră, cu o pană 
înfiptă în ea. A pornit pe jos spre mine, pe coasta dealului și mi- 
a întins mâna cu care se ștersese la cur, dar am refuzat politicos 
s-o strâng fiindcă mi se păruse că deștele-i erau un pic maro. 

În fine, până s-a înserat am găsit un pârâu în care și-a spălat 
mâinile cu o bucată de săpun din coburii de la șa, ceea ce m-a 
făcut să mă simt oleacă mai bine. Am stat acolo și am băut niște 
cafea și am mâncat niște biscuiţi de la el. Tot ce am putut eu să 
ofer a fost ceva conversaţie, dar și el avea destulă de oferit 
înapoi. Îl chema Cullen, dar a continuat să se refere la el ca la 
Fostul Negrotei de Casă, de parcă asta îi era ca un fel de grad 
de general. Mi-a îndrugat o poveste lungă despre cum obținuse 
el pana aia de la pălărie, deși, cel mai probabil, fie pana căzuse 


din cer, fie se târâse până la un cuib, de unde smulsese pana 
din coada unui șoim. 

— Când stăpânu' meu a mers la război împotriva yankeilor, 
am mers cu el. Am luptat alături de el și mi-a dat să porto 
manta castanie și o pereche de nădragi și am împușcat o 
grămadă din yankeii ăia, mi-a povestit apoi. 

— Ti se scurseseră cumva creierii din tărtăcuță? Sudiștii ca 
stăpânu-tău ne ţineau în mizerie. 

— Am fost un negrotei de casă și am crescut cu domnul 
Gerald și nu am avut nimic împotrivă să merg la război cu el. lo 
și cu el eram prieteni. Și mulţi dintre ai noștri erau ca mine. 

— Cred că v-au scăpat în cap când eraţi mici. 

— Stăpânu' ăsta și stăpânu' cel bătrân erau ca lumea. 

— Doar că vă ţineau ca pe sclavi. 

— Poate că m-am născut să fiu al cuiva. Ei tot dădeau citate 
din astea din Biblie. 

— Asta trebuia să fi fost părerea ta, flăcău, i-am răspuns. 
Taica zicea mereu că din cărţulia aia a ieșit mai multă 
nenorocire decât au adus lanţurile, o femeie cu febră și un câine 
turbat, toate la un loc. 

— L-am iubit pe Tânărul Stăpân ca pe un frate, adevărat este. 
A fost împușcat chiar între ochi de o muschetă și a căzut mort, 
mai nemișcat decât un afurisit de buștean. Am îmbibat în 
sângele lui o bucată de pânză, pe care i-am tăiat-o din cămașă, 
și am trimis cârpa aia pachet acasă, cu o scrisoare în care am 
povestit ce și cum. După război am mai stat o vreme pe 
plantație, dar totul se schimbase. Stăpânu' ăl bătrân și doamna 
lui au murit și i-am îngropat în spatele casei, ceva mai sus și la o 
bună distanță de căcăstoare, aș putea să adaug. Așa că am 
rămas doar eu și câinele bătrânului domn. Câinele era și el 
bătrân ca moartea și nu mai putea să mănânce, așa că l-am 
împușcat și am pornit în ceea ce Tânărul Stăpân numea Lumea 
cea Largă și Mare. Apoi am auzit, la fel ca tine, că governu' 
înrolează negrotei în armata lor. lo nu-s bun de nimica de capul 
meu. Mi-am zis că armata e numai potrivită pentru mine. 

— Mie nu-mi place să-mi dea ordine nimeni, dar poţi să fii 
sigur că-mi place să fiu plătit, i-am răspuns. 

N-am mai precizat că nu-mi plăcea să fiu omorât de o gloată 
furioasă de sărăntoci și că armata părea un loc nimerit de 
ascunziș. 


Cam la trei zile după aceea am ajuns în locul pe care îl 
căutam. Fortul McKavett, între Colorado și Pecos. Era o 
priveliște, fortu’ ăla. Era mare și nu semăna cu nimic din ce mai 
văzusem până atunci. In faţa fortului erau niște flăcăi negri, 
îmbrăcaţi în uniformele albastre ale armatei și care făceau 
instrucţie călare. Arătau brici în lumina soarelui, care strălucea 
din belșug acolo. Era cald în ţinutul de unde veneam, chiar 
înăbușitor, dar măcar puteai găsi un copac sub care să te 
ascunzi. Aici, singurul loc unde puteai să te adăpostești era 
pălăria. Mai apăreau și câţiva nori care treceau prin faţa 
soarelui, dar se risipeau la fel de repede cum zbura o pasăre 
grăbită. 

Dar eram deja acolo. La Fort McKavett. Plini de vise și de 
mâncărimi între craci de la călărit, eu și cu noul meu prieten ne 
holbam de pe spinările cailor la instrucţia călare a soldaţilor și 
era o mândrie să-i vedem. Am pornit spre fort. 


Eu și Fostul Negrotei de Casă stăteam în faţa unui birou, în 
camera Ofiţerului Comandant, iar în spatele biroului era un alb, 
pe numele lui Colonel Hatch. Avea o pereche de mustăţi ca niște 
omizi și două pete mari de transpiraţie, ca niște luni umede, la 
subsuoară. Ochii îi erau aţintiți asupra unei muște care ședea pe 
niște hârtii de pe birou. După felul în care se uita la ea, te 
gândeai că ţintuiește cu privirea vreun inamic. 

— Așadar, băieţi, vreţi să vă înrolați în armata coloraţilor. Mi- 
am dat seama după faptul că sunteţi amândoi niște negrotei. 

Era un isteţ, Hatch ăsta. 

— Am venit ca să mă înrolez și să fiu călăreț în Regimentul 
Nouă de Cavalerie, i-am zis. 

Hatch mă studie o clipă, spunând apoi: 

— Păi, avem o grămadă de negri călăreţi. Noi avem nevoie de 
niște negri pedestrași pentru afurisita de infanterie. Așa că vă 
pot îndruma în direcţia potrivită să vă încurcaţi cu ei. 

M-am gândit că tot ceea ce era desemnat cu afurisit înainte 
nu era de nasul meu. 

— Presupun că nu e niciun alt călăreț mai bun ca mine, i-am 
răspuns. Și asta e valabil și pentru tine, Colonele, deși sunt sigur 
că ești un călăreț dat în mă-ta, și spun asta în cel mai bun sens 
al cuvântului. 

Hatch ridică o sprânceană. 


— Chiar așa? 

— Da, domnule. Nu e laudă, e doar adevărul. Pot să călăresc 
pe spinarea unui cal, pe sub burta lui, pot să-l fac să se lase la 
pământ sau să sară și până la sfârșitul zilei mă atașez de el, 
apoi îl gâdil în cur până o să-i placă suficient de mult ca să-mi 
prepare cafeaua și să-mi aducă papucii, presupunând că aș 
avea așa ceva. Bine, partea cu gâdilatul e de sanchi, dar prima 
parte e pe bune. 

— Așa m-am gândit și eu. 

— lo n-am gâdilat cai, a intervenit Fostul Negrotei de Casă. 
Dar pot să gătesc și să pregătesc argintăria pentru masă. Ca 
Fost Negrotei de Casă, mai mult călăream trăsurica. 

În acel moment, Hatch a pocnit musca aia cu palma. Și-a 
ridicat mâna și a expediat-o pe podea cu un bobârnac. In 
cameră mai era un soldat negru, foarte ţeapăn și alert, care 
stătea lângă birou. Soldatul ăsta s-a îndoit de șale, a prins 
musca de o aripă și apoi a aruncat-o pe ușă afară, după care a 
revenit la locul lui. Hatch își șterse mâna pe nădragi. 

— Bine, zise el. Hai să vedem cât din ce aţi spus e adevărat și 
cât e vorbă goală. 


În apropiere aveau un ocol, iar în ocol, părând că-l umple 
complet, era un cal mare și negru, care arăta de parcă halea 
oameni și pe urmă se bălega coburi făcuţi din pielea lor. Când 
am ajuns la ocol, calul a și pus ochii pe mine, iar când m-am dus 
pe partea ailaltă, animalul s-a învârtit ca să mă ginească în 
continuare. Oh, știa el ce am de gând să-i fac. 

Hatch începu să se joace cu un colţ de mustață și se întoarse 
spre mine. 

— Călărește calul ăla așa cum ai zis că poţi și vă iau pe 
amândoi la cavalerie, iar Fostul Negrotei de Casă poate să fie 
bucătarul nostru. 

— Am zis că pot să gătesc, spuse Fostul Negrotei de Casă. 
Dar n-am zis că aș fi bun. 

— Pai, ce avem acum nici măcar nu-s bucătari, îi răspunse 
Hatch. Sunt doi inși care pun apa la fiert și aruncă niște chestii 
în ea. În special napi. 

M-am căţărat pe balustradă. Patru negri de la cavalerie au 
ţinut calul. Bestia aia neagră dădea cu ei de-azvârlita-n stânga 
și în dreapta. Douăzeci de minute le-a luat să-i pună șaua și 


căpăstrul și, după ce au isprăvit, ca să zic așa, doi dintre ei 
șchiopătau de parcă mergeau cu un picior printr-un șanț. Unul 
se ţinea de cap, iar altul se minuna că a rămas în viaţă. Au legat 
calul înșeuat lângă balustradă și el ţopăia în sus și-n jos ca o 
fetiță care sare coarda, numai că oleacă mai viguros. 

— Du-te de-l încalecă, m-a îndemnat Hatch. 

Pentru că mă mâncase în cur, n-am avut de ales. 


Nu minţisem când îi zisesem că sunt un bun călăreț. Chiar 
eram. Puteam să-i călăresc, să-i fac să se lase pe burtă și să se 
rostogolească pe o parte, să meargă la trap și multe alte lucruri. 
Dar calul ăla negru era atât de rău, de parcă îl avea pe dracu' în 
el și pot să spun că îl avea cu dedicație pentru mine. 

Îndată ce m-am urcat pe el, şi-a smucit capul, a rupt hăţurile 
care îl legau de gard, iar eu m-am trezit că strâng în mână un 
rest din cureaua lor. Când sărea ziceam că dau cu capul de cer. 
Niciun cal nu putea sări în așa hal. Dar ăsta sărea și, curând, 
amândoi încercam să escaladăm norii. Nu mai reușeam să 
deosebesc cerul de pământ pentru că m-a tot zgâlţâit prin 
afurisitul ăla de ocol și, de fiecare dată când sărea, mi se 
hurducau toate oasele, de la cur până la ţeastă. De câteva ori 
era să mă arunce din șa, dar m-am ţinut strâns, cum se ţine o 
căpușă agăţată de coaiele unui câine. În cele din urmă a început 
să se învârtească. S-a trântit pe o parte, zdrobindu-mi piciorul 
sub el, apoi s-a rostogolit peste mine și s-a ridicat. De n-ar fi fost 
pământul afânat și moale, din mine ar mai fi rămas doar un sac 
însângerat, plin cu oase frânte. 

În fine, calul a mai făcut vreo două salturi amărâte și s-a oprit, 
tropăind și sforăind. M-am aplecat spre urechea lui și i-am zis: 
„Asta numești tu nărăveală?”. 

Ofuscat de cuvintele alea, a pornit să alerge direct spre gard, 
unde s-a lovit cu pieptul de grinzile balustradei. Am zburat de pe 
spinarea armăsarului și am aterizat în capul câtorva soldaţi, 
împrăștiindu-i ca pe prepelițe. 

Hatch a venit lângă mine, s-a uitat în jos la mine și a spus: 

— Nu ești mai deștept decât calul ăla, dar măcar știi să 
călărești destul de bine. Tu și cu Fostul Negrotei de Casă sunteţi 
trecuţi la cavalerie, alături de ceilalți negri. Instrucţia începe dis- 
de-dimineaţă. 


Ne-am instruit în sus și în jos, alături de ceilalți recruți, pe 
terenul din interior, iar apoi în afara fortului, până când am 
început să arătăm destul de meseriași. Calul de mi-l dăduseră 
era chiar diavolul ăla negru pe care îl călărisem în prima zi. l-am 
dat numele de Satan. În realitate, nu era atât de rău pe cât am 
crezut la început. Era încă și mai rău și trebuia să fiu cel mai 
tare ori de câte ori mă urcam pe el, pentru că, în străfundul 
sufletului, plănuia să mă omoare. Dacă nu eram atent, acum se 
purta într-un fel firesc, ca și cum s-ar fi uitat la vreun nor sau 
ceva de genul ăsta, după care, brusc, își întorcea capul și 
încerca să mă muște de picior. 

In fine, lunile au trecut, eu mă instruiam, iar tovarășul meu 
gătea. Deși ce gătea nu era bun, tot era mai bine decât nimic. 
Era mai bine decât să atârn în ștreang, plus că aveam parte și 
de o oarecare libertate și de ceva respect. Îmi purtam uniforma 
cu mândrie și îmi mânam armăsarul imaginându-mi că sunt un 
mare zmeu, așa de băţos eram. 

De cele mai multe ori mergeam în misiuni scurte de patrulare. 
Nu era mare brânză, în afar' de atunci când călăream prin zonă 
căutând indieni sălbatici, pe care nu i-am văzut niciodată sau de 
când ne încasam cei treișpe dolari la sfârșitul lunii, dolari care, 
de altfel, erau doar o grămadă de hârtii, pentru că nu aveam 
unde să-i cheltuim. Apoi, într-o dimineaţă, lucrurile s-au 
schimbat, dar nu în bine, exceptând faptul că Fostul Negrotei de 
Casă a reușit să gătească un mic dejun acceptabil, cu biscuiţi, 
cu ouă ochiuri fără gălbenușuri sparte și cu slănina nearsă și de 
la care nimeni nu s-a îmbolnăvit. 

In acea zi, Hatch călărea alături de noi, pentru că guvernul și- 
a dat seama, până la urmă, că eram doar o adunătură de negri 
proști, capabili în orice moment să redevenim niște negrotei 
fără disciplină, să ne apucăm de beţii și să ne împușcăm între 
noi sau poate să încercăm să cântăm psalmi în vreme că ne 
gâdilăm caii în cur. Ne mânca pielea să arătăm că suntem 
destul de buni să nu avem nevoie de niciun alb să ne conducă. 
Totuși, o zic tare și răspicat, Hatch era un bun soldat, care 
conducea, nu se lăsa condus. In plus, era și bine crescut. L-am 
văzut, într-o seară, plecând de lângă foc să se ducă mai pe la 
întuneric și să se bășească. Despre puţini poţi să spui așa ceva. 
Bunele maniere erau o raritate la frontieră. 


Armata va zice că eram o trupă de meseriași, dar nu era așa, 
cel puţin nu atunci când au spus-o prima dată. În orice moment, 
majoritatea armatei, fie călare sau pe jos, nu e așa de 
meseriașă. Unii dintre răcani nu știau a deosebi curu' unui cal 
de cap și asta era destul de sigur când îi vedeai cum încalecă 
invers, răsucindu-se în scări și trezindu-se că se holbează la 
curul calului, și nu la urechile lui. Dar cu timpul toţi au devenit 
mai buni și, oricât aș fi de modest, tre' să spun că eu eram cel 
mai bun călăreț din toată trupa. După ce a căpătat un pic de 
experienţă, Fostul Negru de Casă a devenit al doilea după mine. 
Al dracu’, el mai fusese la război, așa că avea mai multă 
experienţă ca oricare dintre noi și făcea și figură frumoasă pe 
cal, cum era el înalt și se ţinea băţos, de parcă servea pe careva 
cu un platou de delicateţuri sau aducea haina domnului. 

Singura dată când am avut parte de ceva acţiune a fost când 
unul, pe nume Rutherford, s-a încăierat cu Pară Creaţă - nu eu i- 
am dat numele, ci mă-sa - și și-au scos ochii pentru un biscuit. 
În vreme ce ei se luptau, colonelul Hatch a venit și l-a mâncat, 
așa că bătaia a fost, pân'la urmă, fără rost. 

Dar io vă povestesc despre atunci când călăream căutând 
indieni pe care să-i băgăm în sperieţi și, cum n-am găsit 
niciunul, am renunţat să mai vânăm ce nu găseam și ne-am tras 
lângă un pârâu unde era umbră de la niște copaci, despre care 
în locurile alea credeau că-s uriași, dar prin locurile de unde vin 
le-am fi zis tufișuri. M-am bucurat că ne-am oprit să adăpăm caii 
și să ne tragem sufletul. Colonelul Hatch, tre' să zic adevărul, 
era la fel de bucuros ca noi să stea la fereală de soarele arzând. 
Nu știu cum s-o fi simţit, ca alb având sub comanda lui o gașcă 
de colorați, dar nu părea să-l deranjeze prea tare, ba chiar 
părea mândru de noi și de el însuși, ceea ce, bineînţeles, ne 
făcea și pe noi să ne simţim bine. 

Și am așteptat pe malul pârâului, iar Hatch a venit acolo unde 
eu, Fostul Negrotei de Casă și cu alţii ședeam lângă apă și noi 
am sărit în poziţie de drepţi, iar el a zis: 

— E un pâlc de stejari pitici mai sus pe râu, risipiţi dincolo de 
pășune și care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Aia vor fi 
preocuparea voastră. Am de gând să iau restul trupei, să vedem 
dacă putem să dăm de niscaiva urme de căprioare. Imi imaginez 
că nu se va supăra nimeni dacă împușcăm câteva și le aducem 
în tabără. În plus, sunt plictisit. Ne-ar folosi ceva lemne de foc și 


mă aştept de la voi să doborâţi stejarii ăia și să-i tăiaţi și să 
pregătiți lemnele să le ducem la fort. Stivuiţi buștenii aici, 
printre copaci și, după ce ne întoarcem, trimit câţiva băieţi cu o 
căruță să tragă lemnele alea înainte să cadă noaptea. Mă 
gândesc că putem să folosim stejarii să afumăm carnea pe care 
am de gând să pun mâna. De aia sunt un afurisit de colonel. 
Pen'că gândesc mereu. 

— Şi dacă nu faceţi rost de carne? a întrebat unul din oameni. 

— inseamnă că aţi muncit de pomană, iar eu am mers la 
vânătoare degeaba. La naiba, am văzut căprioarele alea cu 
binoclul acu' cinci minute. Erau vreo șase căprioare mari și 
grase care au luat-o din loc peste deal. lau restul trupei cu mine, 
asta în caz că dau peste inamici și nici nu-mi place să belesc de 
unul singur o căprioară. 

— Mie îmi place să vânez, i-am spus. 

— O să rămâi cu buza umflată, mi-a zis colonelul Hatch. Am 
nevoie de tine aici. De fapt, te numesc la comandă. Dacă te 
mușcă un șarpe și mori, atunci Fostul Negrotei de Casă preia 
comanda. Ţi-i dau în subordine pe Rutherford, pe Bill și pe 
Rice... pe ceilalți îi iau cu mine. Tăiaţi copacii ăia, vă întoarceţi 
la fort și eu trimit o căruţă să ia lemnele. 

— Şi cu indienii cum rămâne, a vrut Rutherford să știe. 

— Ai văzut vreun indian de când ești aici? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, nu-s indieni pe aici. 

— Dar dumneavoastră aţi văzut vreunul? a insistat 
Rutherford. 

— La naiba, am văzut. Am fost și atacat de ei, i-am și atacat. 
Din când în când apar toate felurile imaginabile de indieni. 
Kiowa, apași, comanși. Și nimic nu le place mai mult decât să 
atârne de centuri scalpurile voastre negre și sârmoase. Și asta 
pentru că găsesc amuzante frezele pe care le aveţi. Li se pare 
că sunt scalpuri de bizon. Ştiţi că ei vă zic vouă soldaţii-bizon? 

— Credeam că ne zic așa pentru că suntem viteji ca bizonii, i- 
am spus. 

— Da’ de unde! a răspuns Hatch. N-aţi avut parte de nici-o 
acțiune ca să aveţi vreo părere. Oricum, n-am mai văzut indieni 
de secole și nici astăzi nu am zărit vreo urmă de-a lor. Incep să 
cred că și-au luat tălpășiţa din ţinutul ăsta. Dar am mai crezut 
asta și înainte. Cu un indian, mai ales cu un comanș sau cu un 


apaș, e greu s-o scoţi la capăt. O să se ţină scai după ceva sau 
după cineva ca și cum asta e de cea mai mare însemnătate 
pentru ei, dacă li se pare lor că trebuie. Și, dacă zboară o pasăre 
peste ei și văd vreun semn în asta, or să meargă până-n pânzele 
albe. 

Lăsându-ne cu gândurile alea amestecate despre indieni și 
bizoni, Hatch a plecat împreună cu restul trupei, iar noi am 
rămas la umbra copacilor, ceea ce nu era rău deloc. Primul lucru 
pe care l-am făcut după ce au dispărut a fost să ne scoatem 
cizmele și să intrăm în apă. Eu m-am despuiat de ţoale și m-am 
spălat cu un baton de săpun din leșie, după care m-am 
îmbrăcat. Apoi, lăsând caii legaţi de copaci, am luat catârul, 
după ce am pus echipamentul și puștile pe spinarea lui și ne-am 
dus unde erau stejarii ăia. Pe drum am rupt vreo doi arbuști și 
după ce i-am curăţat de frunze am întocmit din ei un fel de 
mânere pe care să le putem fixa pe catâr. Ne gândeam să 
agăţăm lemnele de catâr, ca să le târască până la pârâu, apoi 
să le stivuim să fie gata pentru când o veni căruţa. 

Ne-am înhămat la treabă, doi trăgând la joagăr, alţi doi tăind 
crăcile și unul despicând lemnele cu toporul, să fie numa’ bune 
de încărcat. Sporovăiam în vreme ce munceam și Rutherford a 
spus: 

— Indienii ăia, unii dintre ei îs la fel de mârșavi ca șerpii. Fac 
la oameni tot felul de chestii. Le taie pleoapele, îi prăjesc pe foc, 
le taie punguţa cu doi bani și câte și mai câte. Ce mai, îs 
îngrozitori. 

— Seamănă cu ce fac unii sudiști de-i știu eu, i-am răspuns. 

— Stăpânu' meu și cu familia au fost al naibii de buni cu mine, 
s-a băgat în seamă și Fostul Negrotei de Casă. 

— Or' fost buni cu tine, spuse Rice, oprindu-se din dat la 
joagăr. Dar asta nu a făcut să nu fii cal, să nu fii proprietate. Tu 
ai fost om tratat ca un cal și la fel de prostălău ca să știi asta. 

Fostul Negrotei de Casă s-a aplecat înainte de parcă ar fi vrut 
să sară la bătaie. Le-am zis: 

— Acu' las-o baltă. Vorbește gura fără el. Eu mi-s la comandă 
și voi doi sub comanda mea, așa cum a lăsat Hatch, și n-am 
chef de scandal și nici n-o permit. 

Rice își dădu pălăria pe spate. Chipul îi era negru cum e 
cafeaua. 

— Am să-ţi spun adevăru'. Pe când eram de șaișpe ani, am 


luat gâtu' la stăpânu' meu, i-am violat nevasta și am șters-o 
spre nord. 

— Doamne, asta-i mizerabil! spuse Fostul Negrotei de Casă. 

— Şi i-am pus câinele să mi-o sugă, a completat Rice. 

— Ce? 

— Își râde de tine, am intervenit. 

— Chestia cu gâtu' și fugitu' spre nord e pe bune. l-aș fi violat 
nevasta, da' nu mai era vreme. Câinele lui nu mă stârnea. 

— Ești dezgustător, a spus Fostul Negrotei de Casă, lăsând 
barda jos. 

— De acord, am convenit eu. 

Rice a chicotit și s-a întors la joagăru' la care trăgea cu 
Rutherford. Își dăduse cămașa jos și mușchii de pe spinare se 
umflau cum se umflă tunelurile câinilor de prerie și peste 
ghemele alea de mușchi se întindeau niște cicatrici lungi și 
groase. Cunoșteam cicatricile alea. Aveam și io. Fuseseră făcute 
de bici. 

— Indienii ăia, n-are rost să-i urăști. Să-i urăști pentru ce este 
ei e ca și cum să urăști tufele că e cu ţepi pe ele. Sau șarpele că 
te mușcă. Indienii e ce e așa cum noi este ce este, spuse Bill, 
care aranja lemnele. 

— Şi ce este noi? l-a întrebat Fostul Negrotei de Casă. 

— Niciunu' dintre noi nu contează ca ființă omenească. 
Lumea-i o mare belea plină de nu contează, așa că n-are rost să 
alegi pe unii de alţii. Niciunu' nu valorează nici cât o bășină 
fâsâită. 

— Nici că puteai zice mai bine, așa-i, Bill? l-am întrebat. 

— Am fost sclav. 

— Cu toţii am fost, i-am răspuns. 

— Da, da' eu n-am suportat așa de ușor. Am suportat-o mai 
bine ca Rutherford, dar nu foarte bine. Am fost în armata 
nordistă, la sfârșit, când au dat drumu' la negrotei în ea ș-am 
omorât și văzut oameni omorâţi. Și nici-o experienţă trăită nu 
mi-a dat mare lucru de înţeles despre oameni de orice fel. Am 
omorât bizoni doar pentru limba lor pe care o voia bogătanii. 
Lăsam pieile și carnea să putrezească pe câmp. Asta ca să-i 
pedepsim pe indieni. Afurisiţii ăia de bizoni. Nu-i nimic mai 
tâmpit ca asta și eu am împușcat bizoni pentru dolari și pentru 
limbile lor. Ce fel de fiinţă omenească face așa ceva? 


Am lucrat așa cam încă un ceas, după care Vizuină de Câine - 
din nou, nu eu i-am dat numele -, unul dintre oamenii lăsaţi de 
Hatch cu noi, ne-a zis: 

— Cred că avem o problemă. 

Pe partea ailaltă a pârâului era o despărțitură între copaci prin 
care se putea vedea până departe în prerie și se vedea și dealul 
peste care dispăruse Hatch cu câteva ceasuri mai înainte și pe 
deal se zărea coborând în goana mare un alb. Era la oarece 
depărtare, da' nu trebuia să ai ochi de vultur ca să vezi că omul 
ăla era gol pușcă, precum un iepure belit și că alerga de-i 
sfârâiau călcâiele și în urma lui veneau chiuind și distrându-se 
niște indieni. Apași, ca s-o spunem pe-a dreaptă, care erau 
aproape la fel de goi ca omul ăla de alerga. Patru erau călare și 
am mai văzut șase care alergau pe jos. Părerea mea era că îl 
prinseseră și îi dăduseră drumul să-l hăituiască ca pe căprioare 
doar așa, de distracţie. Cred că traiul prin preriile pustii, dar 
pline de țânțari și unde halești doar ce vânezi, nu oferea mari 
plăceri, așa că fiecare se distra cum îi venea la mână, de câte 
ori avea ocazia. 

— Se distrează pe seama lui, spuse Rutherford. 

l-am privit câteva clipe, apoi mi-am amintit că suntem soldați. 
Mi-am luat carabina și mă pregăteam s-o duc la ochi când, tot 
Rutherford, a zis: 

— La naiba, nu poţi să-i nimerești de aici și nici ei nu pot trage 
în noi. Suntem în afara bătăii puștii, iar indienii îs ţintași proști. 

Unul din apașii care alergau pe jos ne-a zărit și s-a așezat 
imediat într-un genunchi, ducându-și arma la umăr și luându-ne 
la ochi. Rutherford și-a întins larg braţele și le-a strigat: 

— Haide, trage, sălbaticule. 

Şi apașul a tras. 

Rutherfod se înșelase. L-a lovit chiar în vârful nasului și a 
căzut cu braţele rășchirate larg. Când a atins pământul, Fostul 
Negrotei de Casă a spus: 

— Tre’ să admit că au mai exersat. 


Noi eram pe o colină, așa că am lăsat catârul și am dat fuga 
către pârâu, acolo unde erau caii, am trecut prin apa mică și ne- 
am trântit printre copaci în poziţie de tragere. Am deschis focul 
și puștile noastre au răsunat ca niște bice de catârgii. Aerul s-a 
umplut de fum, iar la împușcături ni s-a răspuns cu alte focuri de 


armă. Am aruncat o privire în față și l-am văzut pe omul 
despuiat cum alerga de mama focului, cu pletele în vânt și cu 
ștremeleagul fluturând. Apoi, unul dintre apașii călare s-a 
îndreptat spre el și l-a lovit drept în moalele capului cu o bâtă 
noduroasă. Am văzut cum îi sare sânge din ţeastă și am auzit 
atât de bine zgomotul loviturii, că am tresărit fără voie. Apașul a 
dat un chiot și a continuat să călărească drept spre noi. S-a oprit 
la ceva distanţă și a început să se lovească în piept cu mâna 
liberă și, pe când făcea asta, am dus pușca la ochi. L-am ochit în 
piept, dar când am tras am nimerit calul drept în cap. Cel puţin 
îl lăsasem pedestru pe sălbatic. 

Acuma, poţi să zici ce vrei despre un apaș, dar nicidecum că e 
la fel de viteaz ca un viezure. Apașu' ăsta a continuat să alerge 
spre noi, iar noi am continuat să tragem în el și cred că își 
imagina că e protejat de vreo magie pentru că niciunul dintre 
noi nu l-a nimerit. Când s-a apropiat mai mult, am putut să văd 
că avea pieptul și fața pictate cu ceva noroi. Și chiuia într-un fel 
înfiorător. Apoi a călcat într-o groapă și s-a prăvălit la pământ. 
Deși era la o bună distanţă de noi, am auzit cum îi trosnește 
glezna, ca pocnetul unei bretele. Fără să vrem, am scos cu toţii 
un „00000” prelung. Sunase atât de rău, că ne-a durut. 
Pesemne că după căzătura aia toată magia s-a risipit, pentru că 
am tras în el și a încasat toate gloaneţele noastre și, înainte să 
se risipească fumul pușcoacelor, era mort... mai ceva ca o 
promisiune guvernamentală. 

Lucrul ăsta a tăiat elanul celorlalți apași și sunt convins că, 
viteji au ba, câtorva dintre ei li s-a strâns curul de frică. 

Apașii călare și-au întors caii și s-au urcat pe creasta dealului, 
în vreme ce ăia care nu aveau cai s-au trântit la pământ. Am 
mai tras o salvă, dar nu am nimerit pe nimeni, după care mi-am 
adus aminte că sunt la comandă. 

— Încetaţi focul, nu mai risipiţi gloanţele. 

Fostul Negrotei de Casă s-a apropiat târâș și mi-a zis: 

— l-am făcut praf. 

— Încă nu, i-am răspuns. Ăia-s războinici apași și nu-s 
cunoscuţi ca niște panarame. 

— Poate că Hatch a auzit împușcăturile, a continuat el. 

— Colonelul și cu oamenii lui au avut timp să ajungă departe. 
Hatch și-a închipuit că după ce tăiem lemnele ne întoarcem la 
fort. Așa că, mai degrabă, nimeni nu a auzit împușcăturile și 


nimeni încă nu ne-a simţit lipsa. 
— La naiba! a mai adăugat Fostul Negrotei de Casă. 


Mă gândeam că am fi putut sări în șei, să încercăm să fugim 
de acolo. Aveam mai mulţi cai decât ei, dar dacă fugeam cu trei 
apași pe urmele noastre se putea sfârși prost. Aveam un loc 
destul de bine adăpostit printre copaci, aveam și apă să bem, 
așa că am decis să ne păstrăm poziţia. Apoi, albul ăla care 
fusese pocnit în cap a început să geamă. Ca și cum asta nu era 
destul, doi dintre vitejii ăia au sărit din iarbă și au prins să 
alerge către locul în care omul căzuse. Am tras o salvă înspre ei, 
dar carabinele alea de le aveam erau Spencer cu repetiţie și nu 
le puteam încărca atât de repede pe cum alergau indienii. S-au 
trântit în iarba înaltă, acolo unde bietul om căzuse, și am văzut 
un picior cum îi sare în sus precum un șarpe și cum cade la loc 
și în următoarele clipe am auzit niște ţipete. 

Țipete care nu se mai terminau. Rice s-a târât spre mine. 

— Nu mai suport. Mă duc până acolo să-l salvez. 

— Ba nu te duci nicăieri, i-am spus. Eu mă duc. 

— Şi de ce tu? 

— Pen'că-s la comandă. 

— Vin și eu cu tine, s-a oferit Fostul Negrotei de Casă. 

— Nţţţ! Nu vii. Dacă o mierlesc, tu treci la comandă. Așa a zis 
colonelul Hatch. Îmi croiesc drum spre omul ăla, iar tu tragi spre 
indienii ceilalţi, îi ţii ocupați mai ceva decât un urs care a găsit 
un fagure cu miere. 

— La naiba, nici măcar nu-i putem vedea, iar călăreţii s-au 
dus pe partea ailaltă a dealului. 

— Trageţi acolo unde credeţi că ar putea să fie, doar să aveţi 
grijă să nu-mi băgaţi mie vreo sfârlează-n cur. 

Mi-am lăsat carabina în iarbă și m-am asigurat că pistolul e 
încărcat și l-am vârât în toc, mi-am pus cuțitul între dinţi și m- 
am târât spre stânga, pe malul pârâului, spre un loc cu iarbă 
mai înaltă, după care am început să mă mișc spre locul cu 
pricina. Încercam să mă mişc încet, să pară că iarba se foiește 
din pricina vântului. 

După ce m-am apropiat, zbieretele deveniseră cumplite. Eram 
în iarba înaltă la un metru sau doi de locul în care omul căzuse. 
Am dat ușor ierburile la o parte și am aruncat o privire. Albul 
acela zăcea pe o parte, cu gâtlejul tăiat și era mort de-a binelea. 


Un pic mai încolo de el, cei doi apași ședeau trântiţi în iarbă și 
unul dintre ei urla și zbiera de parcă ar fi fost omul torturat și 
mi-am zis: „Zău dacă asta nu le întrece pe toate”. Am cam fost 
impresionat de chestia asta. 

Apoi apașii m-au zărit. Au sărit spre mine. M-am ridicat iute, 
cu cuțitul în mână, dar unul dintre ei m-a lovit ca o ghiulea de 
tun și ne-am dat amândoi de-a dura. S-a auzit plesnetul unei 
împușcături și celălalt apaș a făcut câţiva pași dintr-un dans 
ciudat și s-a prăvălit la pământ, ţinându-se de gât. li ţâșnea 
sângele din beregată ca dintr-un izvor proaspăt forat. lo, 
împreună cu celălalt indian ne-am rostogolit prin iarbă și el a 
încercat să mă împuște cu un pistol, dar n-a reușit decât să-mi 
pârlească părul și să-mi provoace, astfel, o durere de cap și 
ţiuituri în ureche. 

Ne-am răsucit ca o pereche de râme, până când am ajuns 
deasupra lui, l-am încălecat și am încercat să-l înjunghii, dar mi- 
a prins mâna. Eu îi ţineam mâna în care avea pistolul, el îmi 
ţinea mâna în care aveam cuțitul. 

— Dobitocule! i-am șuierat de parcă aș fi crezut că insulta o 
să-l atingă atât de tare, încât o să-mi dea drumu’. Nu mi-a dat. 

Ne-am mai rostogolit prin iarba aia încă o dată și a reușit să-și 
elibereze mâna cu pistolul pe care mi l-a proptit în cap, dar 
cartușul a dat rateu, așa că m-am ales doar cu ceva arsuri. Mi- 
am răsucit picioarele peste gâtul lui, l-am răsturnat pe spate și l- 
am înjunghiat în burtă, dar n-am reușit să-l termin. Așa că i-am 
înfipt cuțitul în gât. Mi-a aruncat o privire plină de dezamăgire, 
de parcă uitase o oală pe foc și trebuia să se ducă să 
învârtească în ea. Apoi a căzut. 

M-am târât până la albul ucis. Îl lăsaseră fără biluţe, îi 
spintecaseră burta și îi tăiaseră gâtul. Acum n-o să se mai fâţâie 
de colo-colo, mi-am spus. 

Am reușit să ajung înapoi pe malul pârâului, urmărit de 
gloanţele apașilor. Întoarcerea a fost oleacă mai iute, având în 
vedere că am mai căpătat o arsură de la un glonte care mi-a 
ciupit turul nădragilor. 

Când am ajuns la oamenii mei, am întrebat: 

— Cine a tras în apașu' ăla? 

— lo am fost ăla de-a tras, a răspuns Fostul Negrotei de Casă. 

— Ascultă, nu vreau să-ţi mai zici Fostul Negrotei de Casă. Și 
nimeni altcineva să nu-ţi mai zică așa. Eşti soldat și încă unu’ 


bun. Voi, ăilalţi, m-aţi auzit? 

Deși erau răspândiţi pe mal, auziseră și au mormăit afirmativ. 

— P'ăsta de aci îl cheamă Cullen. O să-i ziceţi Cullen sau 
soldatul Cullen sau pe numele ăl'lalt, oricare ar fi el. Așa o să-i 
zicem cu toţii. Ai băgat la cap, Cullen? Eşti un soldat și încă unul 
bun. 

— Asta-i bine, a răspuns Cullen, nu atât de mișcat de 
eveniment pe cât eram eu. Da' pe mine mă îngrijorează că 
soarele scapătă. 

— Şi mai e ceva, a intervenit Bill, târându-se spre noi. Se 
ridică niște fum de dincolo de deal. Părerea mea e că nu-i de la 
gătit. 

Mi-am imaginat că fumul putea să vină din locul de unde 
apăruse flăcăul ăla alb și putea să provină de la cei cu care 
fusese împreună ori de la resturile căruţei sale. Călăreţii apași 
se întorseseră acolo, fie să-i termine pe ăia de rămăseseră în 
urmă și să-i tortureze niţel la foc, fie să dea foc la căruţe. Apașii 
erau obișnuiți să umble numaidecât cu foc și, cum nu putuseră 
să pună mâna pe noi, plecaseră acolo unde știau că pot face 
ceva rău. 

Cum soarele cobora, începusem să fiu agitat. Am hotărât să 
nu-mi risipesc oamenii prea mult, dar nici să-i îngrămădesc prea 
tare. l-am pus să stea cam la doi metri unii de alţii și pe doi 
dintre ei i-am pus să ţină de șase. Având în vedere că eram 
puţini, linia noastră era destul de scurtă, iar cu ăia doi din spate, 
linia era și mai scurtă. La naiba, nici nu era linie, erau doar 
câteva puncte de tragere. 

A coborât noaptea. O broască mare a prins să orăcăie lângă 
mine. Greieri țârâiau mai încolo. Sus de tot, cerul, negru ca 
păcatul, se umplea de stele și cu jumătate de lună, mult prea 
strălucitoare. 

După vreo două ore m-am târât până la Cullen și i-am zis să 
caște bine ochii pen'că voiam să verific oamenii și ariergarda, să 
mă asigur că nu trag la aghioase sau nu se trag de ștremeleag. 
Mi-am lăsat carabina jos și mi-am deschis clapa de la tocul 
pistolului, după care m-am dus să verific. 

Bill era în ordine, dar când am ajuns la Rice, l-am găsit zăcând 
cu fața-n ţărână. L-am luat de guler să-l ridic și capul i-a căzut 
într-o parte. Îi tăiaseră beregata. M-am întors brusc, cu 
revolverul în mână, dar în spatele meu nu mai era nimic. 


Am avut un presentiment oribil. Am mers mai departe. Toţi 
băieții erau morți. Apașii îi luaseră unu’ câte unu’ și o făcuseră 
cu atâta băgare de seamă, încât nici măcar caii nu simţiseră. 
Am ajuns și la cei doi, din spate și i-am găsit întregi. 

— Voi doi aţi face bine să veniţi cu mine. 

Ne-am furișat înapoi și mai aveam câţiva pași până la Cullen, 
când un foc de pistol a spintecat noaptea. Am zărit silueta unui 
apaș cum se prinde de piept și cade pe spate. L-am găsit pe 
Cullen cu revolverul în mână, iar pe Bill fluturându-și pușca. 

— Unde-s? Unde naiba sunt? 

— Sunt pretutindeni, i-am răspuns. l-au omorât pe toţi ăilalţi. 

— Sunt stafii, a murmurat Bill. 

— Sunt doar niște netrebnici, ăsta le e felul. 

Am avut, la viaţa mea, câteva presimţiri rele, crezând că știu 
să-mi dau seama corect de cum merg lucrurile. Am crezut că 
eram în mai mare siguranţă acolo, dar apașii s-au furișat și au 
luat gâtul la trei oameni la fel de ușor ca și cum s-ar fi bășit în 
vânt. 

— Cred că mai bine ne luăm caii și o ștergem de aici, le-am 
spus. 

Dar, când ne-am dus la cai și l-am dezlegat pe Satan, 
netrebnicul a luat-o la fugă și a dispărut. 

— Asta mai lipsea, mi-am zis. 

— O să călărim doi, mi-a spus Cullen. 

Băieţii abia ce dezlegau armăsarii, când un apaș a sărit ca o 
broască peste spinarea unuia din caii ăia și a aterizat în 
picioare, cu una din bardele noastre în mână. A înfipt lama de 
fier în capul unui soldat, un flăcău al cărui nume nu mi-l mai 
amintesc, fiind eu acuma cam în etate și, în primul rând, nici 
atunci nu-l știam prea bine pe omul ăla. A început o cafteală 
care nu semăna cu exerciţiile de la instrucţie. Era fiecare pentru 
el. Eu, urmat de Cullen și de Bill, am tulit-o spre dealul din 
spate. leșisem din zona împădurită. Jumătate de Lună strălucea 
pe cer și, la lumina ei, când m-am uitat în spate, am văzut un 
apaș venind după noi, cu un cuţit în dinţi. Afurisitul urca atât de 
repede dealu' ăla, aproape că mergea în patru labe. 

M-am lăsat într-un genunchi, am ochit și am tras un glonţ care 
l-a trimis, rostogolindu-se, îndărăt. Lucrul cel mai tâmpit era că 
puteam auzi cum ceilalţi oameni rămași printre copaci sunt 
măcelăriți și împușcați, zbierând și implorând. Ştiam că nu are 


niciun sens să încercăm să ne întoarcem. Fuseserăm depășiți în 
isteţime, în număr și în luptă. 

Partea bună a lucrurilor a fost că amărâtul ăla de catâr încă 
era printre stejarii pitici, cu hamurile improvizate pe el și cu 
lemnele stivuite pe spinare. 

Bill a tăiat priponul și a dat jos lemnele de pe catâr, apoi a 
sărit pe spinarea animalului și l-a tras pe Cullen în spatele lui. 
Chestie care a arătat o anumită lipsă de respect față de 
persoana mea în calitate de comandant. 

M-am apucat strâns de coada catârului și duși am fost. Cei doi 
călare, iar eu în spate, cu pușca într-o mână și cu cealaltă înfiptă 
în coada animalului, trăgând nădejde să nu-mi dea în faţă vreo 
bășină sau o balegă sau să nu dea din copite. Asta cu agăţatul 
de coadă era un vechi truc indian, pe care îl învăţasem la 
instrucţia de cavalerie. Se poate alerga, de asemenea, și 
alăturea, dacă există ceva de care să te agăţi. Acuma, dacă 
animalul, fie el cal sau catâr, se hotărăște să alerge cât poate 
de repede, te trezești numaidecât cu gura plină de iarbă, dar un 
tip agăţat de un armăsar călărit de-un călăreț și tras cu o viteză 
zdravănă, făcând pașii mari de tot, dacă are picioare zdravene și 
nu obosește, poate recupera ceva din timpul pe care l-ar pierde 
mergând pe jos. 

În cele din urmă am riscat o privire înapoi și am văzut că 
apașii veneau după noi și nu aveau aerul că sunt în căutarea 
unui loc de picnic. Cu toţii erau călare. Aveau după ei toţi caii 
noștri. Mai puţin pe Satan. Afurisitul ăla nu mă lăsase pe mine 
să-l încalec, dar nici pe altcineva, așa că am căpătat un soi de 
respect pentru el. 

O împușcătură a tăiat aerul nopţii, dar nu s-a întâmplat nimic 
pe moment. Doar că, apoi, Bill s-a lăsat moale ca o lumânare 
topită și a ușurat catârul. Împușcătura trecuse peste umărul lui 
Cullen și îl lovise pe Bill taman în ceafă. Nu ne-am oprit să 
vedem cât de rănit este. Cullen s-a tras în faţă, luând hăţurile și 
încetinind catârul un pic, a întins o mână în spate. M-am agăţat 
de mâna lui și am sărit în spate. Multă lume crede că un catâr 
nu poate să alerge iute. Ba poate. Au un pas care îţi cam 
Zgâlțâie maţele, dar sunt destul de buni la alergat. Și sunt de 
trei ori mai isteți decât caii. 

Ce le lipsește sunt picioarele de rezervă pentru atunci când 
calcă în vreo groapă. Lucru care s-a și întâmplat. A urmat o 


căzătură pe cinste și atunci am avut habar ce trebuie să fi simţit 
indianul ăla căruia i-am împușcat calul. Căzătura ne-a zvârlit 
binișor, pe mine și pe Cullen, departe în ţărână și sunt al naibii 
de sigur că nici catârului nu i-a fost prea bine. 


Bietul animal se chinuia să se ridice, dar nu reușea. Căzuse cu 
spinarea spre apași, iar noi ne tăvăleam prin noroi pe partea 
cealaltă. Ne-am târât spre burta catârului, până am ajuns între 
picioarele lui și l-am împușcat în cap și așa am făcut din el o 
mică fortificaţie. Apașii se apropiau. Mi-am luat carabina și m- 
am sprijinit de catâr, ochind cu grijă. Am tras și am doborât unul 
dintre indieni. Am tras din nou și încă unul a mușcat ţărâna. 
Cullen s-a repezit să-și ia pușca de unde căzuse, după care s-a 
târât la loc. Cele câteva focuri pe care le-a tras nu au fost atât 
de norocoase precum ale mele. In cele din urmă, indienii au dat 
înapoi și s-au ghemuit în spatele cailor, la oarece distanţă, de 
unde trăgeau la întâmplare spre noi. 

Catârul încă era cald și puţea. Gloanţele indienilor împroșcau 
hoitul. Niciunul nu trecea dincolo, spre noi, dar aveam parte de 
o grămadă de gaz. Mi-am dat seama că, în cele din urmă, 
indienii urmau să ne încercuiască și, până dimineaţă, chicile 
noastre ar fi atârnat de corturile lor. Gândindu-mă la asta, i-am 
făcut o ofertă lui Cullen, în cazul în care am fi fost copleșiți, să-l 
împușc. 

— Păi, mai bine te împușc eu pe tine și după aia mă împușc 
pe mine, mi-a răspuns. 

— Atunci, cred că ne-am înţeles. 

Era o noapte luminoasă și indienii ne vedeau foarte bine. Și 
noi pe ei. Pământul era plat și nu le oferea multe posibilități să 
se târască fără să băgăm de seamă, dar ne puteau lua din 
flancuri, pentru că erau mai mulţi decât noi. Erau mult mai mulţi 
decât văzuserăm noi peste zi. Primiseră întăriri. Parcă era un 
congres al furnicilor. 

Apașii își alergaseră caii o grămadă și nu aveau apă pentru ei, 
așa că le-au tăiat gâtul și au aprins un foc. După o vreme am 
adulmecat un iz de carne friptă. Omorâseră caii ca să facă un fel 
de cerc din carne, în spatele căruia să se adăpostească, și din 
măruntaie pregătiseră o cină târzie. 

— N-au niciun respect pentru proprietatea guvernului, a 
comentat Cullen. 


Mi-am luat cuțitul și am crestat grumazul catărului, din care a 
curs destul de mult sânge încă proaspăt. Ne-am pus fiecare 
gura la tăietură și am băut cât am putut. Avea un gust mai bun 
decât aș fi crezut și ne-a făcut să ne simţim oleacă mai bine. 
Cum eram doar noi doi, nu ne-am obosit să facem un foc și să 
ne gătim fortul. 

li auzeam pe indieni cum vorbesc și râd și cred că aveau și 
ceva mescalină, pentru că, după o vreme, i-am auzit cântând un 
cântec de albi, „Văslește, văslește, vâslește barca” și a trebuit 
să ascultăm asta ore în șir. 

— Lua-i-ar dracu’ pe misionari! am murmurat. 

La un moment dat, unul dintre ei s-a cățărat pe un stârv de 
cal și, după ce și-a dat jos bucata de pânză care îi acoperea 
șezutul, și-a întors spre noi curu' care îi licărea alburiu în lumina 
lunii, la fel de alb precum dosul unui irlandez. Am îndreptat 
carabina spre el, dar n-am fost în stare să apăs trăgaciul. Nu mi 
se părea corect să trag în cineva care e beat și-și arată curu”. 
După care s-a întors cu faţa și s-a pișat, râzând și dând din șale 
de parcă-și regula muierea. Asta a pus capac. Am tras un foc 
spre ticălos. 'Ţintisem spre cocoșelul lui, dar cred că l-am nimerit 
în burtă. A căzut grămadă și câţiva apași au sărit și l-au târât la 
adăpost. Cullen a mai nimerit pe unul dintre ei, care a căzut în 
spatele cailor. 

— E destul c-o să ne omoare, a spus Cullen. Mai trebuie să se 
și poarte obraznic? 

Am stat așa o vreme. 

— Poate c-ar trebui să ne rugăm pentru salvare, mi-a sugerat 
el. 

— Roagă-te într-o mână și cacă-te în cealaltă și vezi care se 
umple prima. 

— Cred că n-am să mă rog, mi-a răspuns. Şi nici n-o să mă 
cac. Cel puţin, nu acum. Ţi-aduci aminte cum ne-am întâlnit? 
Tocmai mă... 

— Mi-aduc aminte, i-am zis. 


Ei bine, îi așteptam să ne încercuiască, dar, cum recunoscuse 
și colonelul Hatch, cu un apaș niciodată nu poţi ști ce urmează. 
Am stat acolo toată noaptea, fără să se întâmple nimic. Mi-e 
rușine s-o spun, dar la un moment dat am aţipit, iar când m-am 
trezit era ziuă și nimeni nu ne tăiase gâtul și nici nu le luase 


scalpul. 

Cullen ședea cu picioarele încrucișate, privind în direcţia 
indienilor. 

— La naiba, Cullen, îmi pare rău. M-am prăbușit. 

— Te-am lăsat să dormi. Indienii au plecat. 

M-am ridicat în picioare și m-am uitat spre locul în care se 
opriseră. Erau acolo stârvurile de cai, cu hoitarii călare pe ei. 
Câţiva vulturi trăgeau cu ochiul spre catârul nostru și spre noi 
deopotrivă. l-am ușuit, zicând: 

— Să fiu al naibii! Şi-au strâns calabalăcul de parcă ar fi fost 
un circ și au plecat. 

— Mda. Fără pic de poezie. Ne-au avut unde au vrut. Cred că 
și-au dat seama că au pierdut prea mulţi oameni pentru doi 
soldați bizoni. Sau or fi văzut vreo păsărică, așa cum zicea 
colonelul Hatch, care le-a spus să se care acasă. 

— Eu cred că erau prea beţi ca să mai continue, iar spre 
dimineață s-au trezit cu o mahmureală, așa că s-au tras la 
umbră ca să doarmă. 

— Așa zic și eu, a răspuns Cullen, apoi a adăugat: Tu chiar ai 
zis pe bune că-s un soldat pe cinste și toate alea? 

— Ştii bine că da. 

— Nu ești colonel sau altceva, dar apreciez asta. Sigur, acum 
nu mă mai simt chiar așa de soldat pe cinste. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putere. Hatch a fost cel care a 
încurcat borcanele. N-ar fi trebuit să ne separe de restul trupei. 

— Să nu-ţi imaginezi că va fi de aceeași părere. 

— Deloc. 


Am tăiat câteva bucăţi din carnea catârului și am aprins un 
foc. După ce ne-am umplut burţile, am pornit spre fort. Era o 
căldură năucitoare și noi tot mergeam. La căderea nopţii am 
devenit agitat, gândindu-mă că apașii ar putea să se întoarcă. 
Dar nu și-au făcut apariţia și am dormit cu rândul. 

În dimineața următoare am pornit la drum. Mă durea 
spinarea, curu-mi atârna, iar picioarele le simţeam de parcă mi 
le tăiase cineva. Îmi doream să fi luat ceva carne de catâr cu 
noi, mi-era atât de foame, că vedeam turte de mălai mergând 
pe jos. Tocmai când începusem să văd un bazin plin cu apă și 
soldaţi dansând unii cu alţii, am zărit ceva mai concret. 

Satan. 


— Vezi un cal mare și negru? 

— Vrei să zici Satan? 

— Da. 

— Îl văd. 

— Vezi și niște soldaţi care dansează? 

— Nttt. 

— Şi încă vezi calul? 

— Da. Și pare în putere și odihnit. Cred că afurisitul a găsit un 
ochi de apă și ceva iarbă. 

Satan mergea la trap și nu arăta deloc rău. Când ne-a zărit, s- 
a oprit. Am încercat să-l fluier, dar aveam gura atât de uscată, 
că mai degrabă aș fi reușit să-l fluier cu gaura curului. 

Mi-am lăsat carabina pe, pământ și m-am îndreptat spre el cu 
mâna întinsă, ca și cum aș fi avut ceva bunătăţi în ea. Nu cred 
că s-a lăsat păcălit, dar și-a plecat capul și mi-a dat voie să mă 
apropii. Nu era înșeuat, pentru că așa lăsaserăm toţi caii atunci 
când plecaserăm după lemne, dar încă mai avea frâul pe el. L- 
am apucat de hăţuri și m-am săltat pe spinarea lui. S-a cabrat și 
m-a azvârlit pe jos. Mi se învârtea capul, stând așa, la pământ, 
iar afurisitul venise și-și freca nările de mine. 

M-am ridicat și l-am apucat de hăţuri și l-am condus spre locul 
în care Cullen ședea rezemat de carabina lui. 

— Cred că te place, mi-a spus. 

Am călărit amândoi pe Satan, până la fort, și când am ajuns 
am fost întâmpinați cu ovaţii. Colonelul Hatch a ieșit și ne-a 
strâns mâinile, ba chiar ne-a și îmbrățișat. 

— Azi-dimineaţă am găsit ce-a mai rămas din voi și nu era un 
tablou prea drăguţ. Le-au scos ochii și fuduliile și alte chestii. 
Ne-am imaginat că voi doi aţi fost capturați și că sunteţi undeva 
prin prerie, legaţi de vreun ţăruș și cu ochii plini de furnici. Am 
pornit să-i urmărim și am dat nas în nas cu ei. Ne-am luptat cu 
ei, urmărindu-i și ne-am îndreptat spre Pecos. Am omorât un 
indian, dar ceilalţi au scăpat. Am călărit la câteva minute în faţa 
voastră. 

— Dacă aţi fi venit de-a dreptul, ne-aţi fi văzut, a spus Cullen. 
Noi am omorât mai mulţi, nu doar unul. 

— Bravo vouă, a zis Hatch. Abia așteptăm să vă auzim 
povestea, după ce mâncaţi sau beţi ceva. Vă dau voie să luaţi și 
o dușcă de whiskey. Sigur, Fostul Negrotei de Casă va trebui să 
pregătească ceva de mâncare, noi nu ne-am priceput să facem 


nimic. 

— În ordine, am intervenit eu. Dar camaradul meu nu mai e 
Fostul Negrotei de Casă. Este soldatul Cullen. 

Hatch s-a holbat la mine: 

— Nu mai spune! 

— Ba da, domnule, spun, chiar dac-ar fi să înfulec toate 
chipiile din armata Statelor Unite. 

— La naiba, atunci merită s-o spui. 


N-a mai rămas mult de zis. Am povestit cum a fost și s-a făcut 
și o investigaţie și să fiu al dracului dacă nu ne-au propus lao 
medalie. N-am primit nici-o medalie, până la urmă, pentru că 
lucrurile se mișcau încet când trebuia să decoreze vreun 
negrotei. Sincer să fiu, nici nu cred că meritam medalia aia, 
după cum fugiserăm din mijlocul încăierării ca niște fetiţe care 
se ascund de ploaie. În fine, fusesem atât de viteji cum pot fi 
niște oameni care nu vor să se lase omorâţi prostește. 

Totuși, ne propuseseră pentru decorație și asta însemna ceva. 
Cu timpul, Cullen a ajuns soldat de frunte. Și nu pentru că îi 
ziceam eu că e un soldat pe cinste. Chiar așa s-a întâmplat. A 
ajuns sergent și ar fi fost încă unul bun, dacă nu s-ar fi îmbătat 
și n-ar fi împușcat un porc mort. l-au luat înapoi tresele și o 
vreme a stat după gratii. Dar asta e altă poveste. 

Mi-a plăcut la cavalerie foarte mult și am stat acolo până mi- 
am făcut termenul. Se presupunea că urma să semnez un nou 
contract și chiar așa s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi fost 
chinezoiacele alea de care v-am zis mai înainte. Dar și asta e 
altă poveste. Toate pe care vi le-am zis mi s-au întâmplat la 
1870, în preriile din Texasul de Vest. Mai e de adăugat doar că 
armata m-a lăsat să-l păstrez pe Satan când am rămas la vatră 
și am ajuns să-l plac. A fost cel mai bun cal de l-am avut 
vreodată și am ajuns cumva prieteni până în 1872, când a 
trebuit să-l împușc și să hrănesc cu el un câine și o femeie pe 
care îi îndrăgeam mai mult. 


DIRAE 


Peter S. Beagle 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


Peter S. Beagle s-a născut la New York, în anul 1939. Deși nu 
este un scriitor prolific după standardele genului, a publicat o 
serie de romane fantasy bine primite de cititori. Dintre acestea, 
cel puţin două, Un /oc plăcut și numai al lor (Ed. Polirom, 2004) 
și Ultima licornă (mai multe ediţii în limba română), au 
influenţat mulţi autori și sunt considerate exemple clasice ale 
genului. Peter S. Beagle ar putea fi considerat unul dintre cei 
mai de succes autori de fantasy modern, poetic și expresiv 
deopotrivă, de la Bradbury încoace. Beagle este laureatul a 
două premii Mythopoetic Fantasy, precum și al unui premiu 
Locus. De asemenea, a fost nominalizat de câteva ori pentru 
World Fantasy Award. Dintre celelalte romane ale lui, 
menţionăm: The Folk of the Air, The Innkeeper's Song și Tamsin. 
Prozele scurte i-au apărut în numeroase publicaţii, ca: The 
Magazine of Fantasy Science Fiction, The Atlantic Monthly, 
Seventeen, dar și în Ladies’ Home Journal, sau în antologii ca 
The Rhinoceros Who Quoted Nietzsche and Other Odd 
Acquaintances, Giant Bones, The Line Between și We Never Talk 
About My Brother. A câștigat premiul Hugo în 2006 și premiul 
Nebula în 2007 pentru povestirea „Two Hearts”. A scris scenarii 
pentru câteva filme, inclusiv pentru adaptări de animaţie la 
Stăpânul inelelor şi Ultima licornă. A semnat libretul pentru 
opera The Midnight Angel. A realizat scenariul pentru episodul 
„Sarek”, unul dintre cele mai apreciate de fani din serialul Star 
Trek: Generaţia următoare. A mai scris și o populară carte de 
călătorii, cu accente autobiografice: / See By My Outfit. Ultimul 
său volum este culegerea S/eight of Hand, alături de antologia 
The Urban Fantasy Anthology, realizată împreună cu Joe R. 
Lansdale. 

S-ar putea ca primele pagini din această povestire să vi se 
pară neclare sau confuze. Nu renunţaţi la lectură și vă promitem 
că veţi fi răsplătiți cu o captivantă analiză a preţului pe care-l 
are compasiunea - plus că veţi face cunoștință cu unul dintre 
cei mai ciudaţi și neverosimili războinici din întreaga antologie. 


Roșu. 

Roșu umed. 

Picioarele mele, în ceva roșu. 

Uite. Ingenunchează în roșu. Strălucire în mâna sa - cealaltă 
mână zvâcnește, tremură spre ceva din acel roșu. Mișcă. 


În roşu, se mișcă. 

Nu vrea să se miște. Se zbate, se ridică din nou plin de 
strălucire. 

Nu mă vede. 

Din roșu iese un sunet. 

Sunetul mă doare. 

Sunetul, nici nu-l dorește. Un sunet, și strălucirea se stinge. 
Oprește-l. De ce? Nu știu. ? 

Mâna lui, în mâna mea. Ochii larg deschişi. Işi eliberează 
mâna, întoarce strălucirea spre mine. Dă-o deoparte. 

Agită strălucirea în dreptul feței. Ca o floare, se deschide. 
Dinţi roșii. Agită din nou strălucirea, în altă parte. 

Roşu. Roşu. 

Un alt sunet - înalt, care mă doare. De departe, dar se 
apropie. Ochi albi pe un chip roşu. Se întoarce, picioarele-i 
alunecă prin roşu. Pot să-l prind. 

Sunetul e aproape. La picioarele mele, se mișcă în roșu. Mă 
doare. Mă doare. 

Sunetul e prea aproape. 

Pleacă. 

Întuneric. 

Întuneric. 


Eu... 

Cine? Care? Ce?... 

Eu, cine? Gândesc. 

Ce este gândesc? 

Tare. Dureros. Tare. 

Un gard. Băieți. Tare. Mă doare. 

Unul dintre băieţi, încovrigat la pământ. 

Alţi băieţi. 

Picioare. Atât de multe picioare. Doare. 

Merg spre ei. Eu. 

Un băiat în fiecare mână. Îi arunc. Eu. Mai mulţi băieţi, mai 
multe picioare. Strânge-i, lovește-i unii de alţii. Aruncă.-i. Place. 
Îmi place așa. Băieţii au plecat. 

Răsucește-te, băiete. Haine spintecate, chip vârstat în roșu. E 
sânge. Știu. Cum știu? 

Băiatul se ridică. Apoi cade. 

Chip ud, nu de sânge. Apă din ochii lui. Ce? 


Se ridică iară. Îmi vorbește, cuvinte. Se îndepărtează. E 
aproape să cadă, dar îşi revine. Îşi șterge chipul, merge. 

Chipuri îndreptate spre mine. Eu privesc înapoi, ei se întorc. 
Singură, aici. 

Aici? Unde? 

Uși. Ferestre. Zgomot. Oameni. Un chip, la una dintre 
ferestrele întunecate. 

Eu mă mișc, se mișcă. Eu mă apropii să văd - se apropie. 

Eu? 

Întuneric. Întuneric. Întu... 


cel cu cuțitul, imposibil de atins. Se retrage, se apropie, 
ţâșnește din nou înapoi. Așteptând, așteptând, la marginea 
privirii. Bătrâna ţipă și tot ţipă. Cel care îmi stă în cârcă, cu 
antebraţele încrucișate pe gâtul meu, râde, mormăie. Lovesc cu 
capul în spate, îi simt nasul cum îi cedează, în timp ce cade îl 
lovesc între picioare. Cel cu cuțitul intervine, îl prind de 
încheietură și i-o rup, daaaa. Cel de-al treilea, cel cu arma, trage 
înspăimântat, baaang, tomberoane de gunoi cad și se 
rostogolesc. Scapă arma, fuge și se pierde pe alee. 

Mă întorc și-l văd pe cel pe care l-am lovit, se răsucește pe o 
parte, spre armă. La vederea mea, se oprește. Bătrâna, în cele 
din urmă, dispare. Cel cu cuțitul se lipește de zidul depozitului. 

— Mi-ai rupt încheietura asta afurisită, javră! 

Javră, iar și iar. Alte cuvinte. lau cuțitul și arma și mă 
îndepărtez, găsesc un loc să le arunc. Cerul strălucește spre râu, 
atrăgător. 

Întuneric... și mă rostogolesc la pământ, încercând să iau 
pușca automată din mâinile unui bărbat care plânge. Lovește, 
mușcă, dă din picioare, încearcă să mă lovească cu arma. Lume 
se bulucește peste tot - picioare, pantofi, prea aproape, sacoșe, 
prea aproape, cineva mă calcă pe mână. Trupuri la pământ, 
unele mișcând, cele mai multe încremenite. Se zbate și plânge 
în braţele mele, soţia care l-a părăsit, serviciul de la care a fost 
dat afară, copiii care i-au fost luaţi, glasuri glasuri. Renunţă 
dintr-odată - ochii peste cap, dispar, inofensivi. Lupt împotriva 
unui bărbat furios, fetița neputincioasă din braţele sale vrea 
arma, dă-mi arma! Sunt în picioare, lângă omul cu arma, de 
data asta protejându-l pe e/. Poliţia. 

Lumini care se rotesc, roșii, albastre și albe, ne încercuiesc pe 


toţi, polițiștii îl înșfacă pe bărbat, îl ridică în picioare și-l duc de 
acolo aproape pe sus. Încă plângând, cu capul lăsat pe spate de 
parcă gâtul i-ar fi fost rupt. Trupuri zac risipite peste tot. 
Majoritatea sunt morţi. Ştiu ce este moartea. 

Un polițist vine la mine şi-mi mulțumește că am reușit să 
previn să fie mai multe victime. Îi predau arma și el scoate un 
carneţel. Vrea să știe versiunea mea - ce s-a petrecut, ce am 
văzut, ce am făcut. Are un chip amabil, ochi luminoși. Încep să-i 
povestesc. 

... apoi, întunericul. 

Unde mă duc? 

Când întunericul mă ia - imediat după ce sunt smulsă dintr-un 
conflict și azvârlită în altul - unde mă aflu? Fără timp între două 
evenimente, fără amintiri, exceptând lupte înceţoșate, fără 
nume, fără trebuinţe, fără dorinţe, fără legătură cu nimic 
altceva decât cu reflexia mea într-o vitrină sau într-o băltoacă... 
Unde trăiesc? Cine sunt atunci când sunt acolo? 

Trăiesc? 

Nu, nu sunt cineva, nu am cum să fiu. Sunt ceva. O armă care 
umblă, o unealtă, o forţă, la dispoziţia cuiva necunoscut mie, 
pentru motive pe care nu le înţeleg. 

Dar... 

Dacă am fost concepută să fiu o armă, fabricată în mod 
conștient pentru un singur scop, atunci de ce îmi pun întrebări? 
Acea sărmană armă a nebunului cu carabină nu are asemenea 
preocupări cu privire la propria identitate sau cu privire la 
stăpânii săi sau cu privire la timpul în care stă nefolosită. Nu, 
sunt ceva mai mult decât o carabină, cu siguranţă, sunt ceva 
care... se întreabă. Se întreabă chiar și atunci când iau un bidon 
cu benzină de lângă un cuplu tânăr, aplecat, la marginea 
drumului, peste o femeie zdrenţăroasă care clipește 
somnoroasă. Bărbatul își ţine bricheta cu benzină deschisă, cu 
degetul pe rotiţă. Îi lovesc pe amândoi cu bidonul până când se 
prăbușesc la pământ și rămân căzuţi. Vărs benzina peste ei și 
arunc bricheta la canal. Femeia în zdrenţe pufnește, vădit 
deranjată de mirosul de benzină, se ridică și se îndepărtează 
mormăind. Îmi face un semn discret din cap, atunci când trece 
pe lângă mine. 

Doar pentru o clipă, înainte ca întunericul să mă ia, stând pe 
strada pustie și uitându-mă după femeia aceea, mă gândesc: o 


armă care, pentru moment, nu mai este în mâinile nimănui, nu 
mai este aţintită asupra nimănui, o armă care caută să se 
imagineze. Doar o singură clipă. 


Apoi, din nou, întunericul, mă gândesc la întuneric... iar de 
data aceasta este zi, o după-amiază târzie. O pot vedea, undeva 
în fața mea, prea departe, pe femeia calmă și bine îmbrăcată, 
care aruncă liniștită al doilea copil în râul care străbate orașul. 
Pot vedea capul primului copil, deja purtat de ape, departe. Al 
treilea copil, o fetiță, se zbate, plânge în braţele ei, în vreme ce 
femeia o ridică și o trece peste balustradă. Alţi oameni se 
apropie, alergând. Trec printre ei, sunt dincolo de ei, sunt acolo, 
lovind-o cu toată forţa, atât de tare, încât femeia face un salt, 
izbindu-se de un panou de semnalizare pe care nu-l pot citi. 
Fetița deja este aer, căzând... 

... la fel și eu, plesnind apa la câteva clipe în urma ei. Cu ea 
mă descurc ușor - o prind aproape imediat pe micuța care 
respiră  gâfâit, pe jumătate înecată, dar nevătămată. O 
abandonez pe cheiul cel mai apropiat - sunt niște scări acolo, 
cineva o să coboare și o să aibă grijă de ea - și mă îndrept spre 
ceilalţi doi copii, lepădându-mi pantofii în vreme ce înot. fn 
vreme ce înot... 

Cum de știu să înot? Face parte acest lucru din existenţa mea 
ca armă? Despic apa fără efort, deplasându-mă mai repede 
decât aleargă oamenii de pe mal - cum de-am învăţat să-mi 
folosesc astfel mâinile și picioarele? Curentul apei mă ajută, dar 
îi și poartă pe copii în aceeași direcţie. Undeva în faţă văd un 
chip micuţ cum se întoarce spre cer, plutind încă, dar nu pentru 
multă vreme. Înot și mai repede. 

Copilul este un băiat, mai mare decât fetița pe care o 
salvasem deja. Calc apa și-l prind, îl urc pe umărul meu, în 
vreme ce el vomită ceea ce pare a fi jumătate de râu pe umărul 
meu. Chiar în vreme ce varsă, încearcă să arate înainte, spre cel 
de-al treilea copil, cel pe care nu-l văd nicăieri. Lumea mă 
cheamă de pe margine, dar nu este timp, nu mai este timp. Il 
strâng la îndoitura braţului stâng, încercând să înot doar cu 
mâna dreaptă, folosindu-mi picioarele și spatele sincron, 
ținându-mi capul deasupra apei, privind înainte. Nimic. Nici-o 
urmă. 

Băiatul, isteţ, se răsucește și trece în spatele meu, ţinându- 


mă de umeri, astfel încât să-mi pot folosi ambele braţe. Din 
păcate, nu pot să dau de celălalt copil - nu pot... 

apoi, îl văd. Plutind cu faţa în jos, aparent fără viaţă, 
învârtindu-se în curentul apei. O altă fetiţă. În clipa următoare o 
prind, dar râul se înverșunează să-și recapete victimele, să înot 
cu doi copii spre mal se dovedește a fi un lucru dificil. Dar 
reușim. Reușim. 

Mâini și chipuri care preiau copiii. Băiatul și fetiţa vor fi în 
ordine - dar despre fata mai mare, ultima salvată... nu pot 
spune nimic. Poliţia este aici, doi dintre polițiști îngenunchează 
lângă trupul inert. Ceilalţi doi micuţi sunt înfășuraţi în pături. Și 
eu am, acum, o pătură peste umeri, nici nu am observat când 
mi-a fost pusă. Lumea se bulucește în jur, lăudându-mă, 
glasurile lor se aud ca de la mare distanţă. Trebuie să știu ce se 
petrece cu cel de-al treilea copil. 

Poliția a reţinut-o pe mamă, așezați câte unul în stânga și în 
dreapta ei, ei o ţin strâns de braţe, deși nu opune nici-o 
împotrivire. Chipul ei este absolut liniștit, fără nici-o expresie. Se 
uită la copii fără a da vreun semn că îi recunoaște. Băiatul îi 
întoarce privirea... Nu mă voi gândi la expresia din privirea lui. 
Dacă sunt o armă, nu trebuie să mă gândesc. Mă îndrept către 
fata care zace nemișcată. 

Unul dintre polițiștii care încearcă s-o resusciteze privește în 
sus - mă recunoaște, după cum și eu îl recunosc. Este cel care 
îmi adresase câteva întrebări după ce îi predasem carabina pe 
care o recuperasem de la acel nebun... El este cel care m-a 
văzut dispărând în întuneric. Mă retrag, lăsând pătura să-mi 
alunece de pe umeri, gata să sar în râu. Face un semn spre 
mine, începe să se ridice... 

întunericul mă cuprinde și, de data aceasta, sunt 
recunoscătoare. Exceptând... exceptând... 

Exceptând faptul că nu voi mai ști nimic despre fata aceea, 
dacă a supravieţuit sau a murit. Exceptând faptul că nu voi ști 
niciodată ce s-a întâmplat mai departe cu mama copiilor. 

Inainte nu aș fi avut astfel de gânduri - nu aș fi avut cum să 
am astfel de gânduri. Nu aș fi avut nici cuvintele și nici suportul 
pe care cuvintele să se lege în gânduri. Nu aș fi știut să mă 
separ de întuneric - să rămân ev, chiar și în întuneric, 
așteptând. Este o armă în stare de așa ceva? Poate o armă să-și 
aducă aminte chipul acelui băieţel și felul în care el a încercat să 


mă ajute să-i salvez sora? 

Înseamnă că nu sunt doar o armă, chiar dacă mi-aş dori asta. 
Cine sunt? 

Dacă sunt cineva, o persoană, trebuie să am un nume. 
Persoanele au nume. Care este numele meu? 

Care este numele meu? 

Unde locuiesc? 

Oare sunt nebună? Precum sărmanul acela cu carabina? 

Mă trezesc din întuneric. Înseamnă că dorm, nu-i așa? Așadar, 
unde... Un lucru este sigur: mă trezesc brusc - pe stradă, de 
fiecare dată undeva în oraș. Perfect lucidă, instantaneu... 
îmbrăcată - haine îngrijite și obișnuite - de fiecare dată în 
mijlocul unui bucluc sau în preajma unuia. De fiecare dată știu, 
voi ști, ceea ce am de făcut pentru că... pentru că, pur și simplu, 
știu. Întotdeauna știu. 

Așadar, fără nume... fără casă... fără niciun loc în care să 
exist, exceptând locurile către care mă îndrept în grabă. Și, 
chiar și în mijlocul zilei, întunericul este în preajmă... tăcut, gol, 
întotdeauna pierdut, dar în acest loc din întuneric în care pot 
simţi, există un acum, iar acest acum este diferit de acel acum 
ulterior. În cazul ăsta, ar trebui să fiu în stare să stau liniștită în 
acest acum ulterior și să privesc în urmă, în întuneric... 

stând sub lumina pâlpâitoare a străzii, privind două negrese 
adolescente, mergând împreună, ţinându-se de mână. Nu par să 
aibă mai mult de cincisprezece ani - mai degrabă treisprezece - 
și tocmai se întorc de la un film. Cum de știu ce este acela un 
film? Trebuie să fi fost un film amuzant, pentru că le aud cum 
chicotesc, rostesc replici din el, interpretează scene întregi una 
în faţa celeilalte. Se deplasează repede, aproape grăbite, iar în 
râsul lor se ghicește o tensiune care mă determină să cred că 
sunt conștiente de faptul că este periculos să se afle în acea 
zonă. Le urmăresc și merg paralel cu ele, pe partea cealaltă a 
străzii. 

Cinci băieţi albi se materializează în liniște dintre umbre - trei 
în faţa fetelor, doi în spate, tăindu-le retragerea. Lucrurile se 
petrec într-o liniște deplină: fiecare știe ce are de făcut și pentru 
ce se află acolo. Fetele privesc disperate în jur și se retrag încet 
cu spatele la un zid, ţinându-se de mână ca doi copii. Ceea ce și 
sunt. Unul dintre băieţi se desface, deja, la centură. 

Traversez încet strada pustie și vorbesc înainte ca altcineva 


să spună ceva: 

— Nu, asta nu se va întâmpla. 

Cuvintele mele sunt ciudate, știu, cu toate că nu pot spune ce 
este în neregulă cu ele. Băieţii se întorc spre mine, oferindu-le 
fetelor un scurt răgaz în care ele ar putea sprinta din loc, pentru 
siguranţa lor. Dar sunt prea înspăimântate, niciuna dintre ele n- 
ar fi în stare să miște un deget. Continuu să mă apropii și spun: 

— Cred că toată lumea ar trebui să plece acasă. 

Cel mai mare dintre ei începe să zâmbească. El este șeful. 
Bine. Spune cu glas tare, să fie auzit de ceilalţi: 

— Perfect, eu o iau pe asta. Carnea neagră nu-mi face bine la 
dietă. 

Ceilalți izbucnesc în râs, întorcându-se spre cele două 
adolescente. 

Mă îndrept direct spre el, fără nici-o ezitare. Zâmbetul încă i 
se vede pe chipul larg și alb, dar în ochi are o nedumerire 
pentru că se presupune că eu nu ar trebui să procedez astfel. 

— Ar fi trebuit să mă asculti, îi spun și îl lovesc între picioare. 

A intuit ce urma să se întâmple și parează lovitura cu coapsa. 

Masiv, rânjind - are dinţi mici, gălbui, ca boabele de porumb 
-, sare pe mine și ne încăierăm, câteva momente în picioare, 
apoi cădem amândoi la pământ. Imi acoperă faţa cu o mână, în 
acest fel mă poate înăbuși cu ușurință, dar știu foarte bine ce 
am de făcut, în loc să aștept deznodământul. li prind mâna 
liberă și îi frâng degetele. Răcnește și își retrage mâna cealaltă 
de pe fața mea, strângându-și degetele într-un pumn care mi-ar 
frânge gâtul, dacă m-ar nimeri. Nu mă nimerește. Mă răsucesc. 
Apoi, cu o mână îl lovesc o dată sub inimă - și încă o dată, îl 
lovesc în rinichi, o dată, de două ori - își pierde răsuflarea și se 
încovoaie. Îl rostogolesc de pe mine și sar în picioare. 

Ceilalţi nici nu băgaseră de seamă ce soartă avusese șeful lor. 
Sunt ocupați în întregime cu cele două fete, care încep să strige, 
cerându-mi să le ajut. Prind doi dintre ei de grumaz și îi lovesc 
pe amândoi cap în cap. Lovitura este puternică, cei doi 
sângerează. Le dau drumul și îl prind pe altul de tricou. Il 
proiectez într-o mașină parcată alături, îl lovesc până cade pe 
caldarâm. După ce mă întorc, ultimul dintre ei este deja la 
câteva intersecţii depărtare, aruncând din goană priviri peste 
umăr. Este gras și încet, ar fi ușor de prins, dar mai bine mă 
ocup de cele două fete. 


— Nu e o zonă bună aici. Haide, vă duc eu acasă. 

La început sunt paralizate, aproape că nu le vine să creadă că 
nu au fost violate și bătute, poate chiar ucise. Apoi, nu mai 
prididesc cu întrebările. Întrebări adresate pe un ton isteric, 
cărora nu le pot răspunde. Cine sunt? Cum mă numesc? De 
unde vin - locuiesc prin zonă? Cum de s-a nimerit să fiu acolo, 
exact când aveau nevoie de ajutor? 

Doar am trecut și am văzut, le răspund. A fost un noroc. 

— Unde ai învăţat toate chestiile alea de arte marţiale? 

N-am învăţat nici-o artă marţială, le spun. Am fost doar 
enervată - ceea ce le face să râdă tremurat, risipind astfel 
tensiunea acumulată. Vorbesc cu ele cât de încet pot, vocea 
mea pare neexersată, ciudată. Oricum, ele vorbesc mai mult 
decât mine, bucuroase că pur și simplu au scăpat cu viaţă. 

Le conduc spre casa lor - sunt verișoare și locuiesc cu bunica, 
într-un bloc de apartamente - și amândouă mă îmbrățișează la 
despărţire. 

— Am să mă rog pentru tine în fiecare seară, spune una 
dintre fete pe un ton serios și îi mulțumesc. 

Amândouă îmi fac semn cu mâna, apoi intră în clădire. 

Îmi pare bine că întunericul nu m-a răpit în vreme ce eram cu 
ele. Dacă aș fi dispărut sub ochii lor, cu siguranţă că ar fi fost 
îngrozite. Pătimiseră destul în acea seară. Și îmi pare bine că 
am avut cel puţin un moment în care să fiu cineva, poate 
neîndemânatic și confuz, înainte de a deveni ceva, ceva 
invincibil, luată de pe perete și îndreptată spre o nouă ţintă. 

De data asta, când întunericul mă ia... de data asta memoria 
îmi rămâne intactă, limpede și neînceţoșată. Totul este acolo, în 
mintea mea: nici-o amintire sfâșiată sau neclară. Cele două 
adolescente sunt prezente. Mi le amintesc, îmi amintesc chiar și 
lucrurile pe care și le-au povestit despre filmul pe care îl 
văzuseră, îmi amintesc și ce îmi spuseseră despre bunica lor, că 
lucrează într-o cofetărie. Apoi îmi amintesc din ce în ce mai mult 
și mai multe, totuși nu pot preciza deloc momentele când s-au 
petrecut toate astea. Bătrânul betiv care se împiedică și cade în 
fața unui autobuz... cei doi țânci care, într-o noapte călduroasă, 
se joacă pe o scară de incendiu ruginită... Puștii care conduc 
încet o mașină pe o stradă largă și presărată cu gunoaie și care 
trag cu un pistol asupra unui alt copil care abia ieșise dintr-un 
magazin de băuturi... femeia privind peste umăr spre un 


amestec de umbre și apoi iuțind pasul... 

Şi de fiecare dată - eu. Salvatoarea, izbăvitoarea. Pedeapsa 
lui Dumnezeu... ajunsă cumva, din fericire, la momentul potrivit 
acolo unde sunt de folos. Dar unde este acolo? 

Incep să știu. Este un oraș - nu pot să-mi dau seama cât de 
mare - cu un râu în care îmi amintesc că am înotat... da, copiii 
aceia. (Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea, cu fetița aceea?) Am 
ajuns să recunosc o stradă sau două. Câteva clădiri care îmi dau 
un fel de reper atunci când mă grăbesc într-o misiune sau alta. 
Un șir de case îngrămădite și ruinate îmi este aproape familiar, 
la fel și câteva magazine, câteva intersecţii, câteva pieţe - din 
când în când, chiar și un chip... 

Atunci, orașul este locul în care trăiesc. 

Nu. Orașul este locul în care sunt. 

Ei trăiesc, eu sunt doar ceva real. E o diferenţă pe care nu o 
pot preciza... 


În faţa unei uși de apartament care are pe ea cifre 
strălucitoare de alamă - un patru, un doi și un nouă. Pentru 
prima, dată aceste cifre nu mai sunt doar simple forme - izbesc 
cu călcâiul ușa, chiar sub clanţă, spărgând lemnul ieftin din jurul 
zăvorului ca să pot intra în apartament. lată-i, o pereche, stând 
amândoi pe canapea, ochii lui au pupilele dilatate, pielea de pe 
braţele ei este acoperită cu cicatrici adânci. Am mai văzut așa 
ceva. 

Nu-mi pasă mai puţin de data aceasta. Sunt aici pentru copil. 

Un hol, ușa din dreapta. Este închisă, dar pot să aud 
scâncetele, chiar dacă bărbatul protestează zgomotos și femeia 
- cândva frumoasă - îi spune să sune la numărul de urgenţă. Nu 
le dau nici-o atenţie. Incă nu. Nu este vreme, nu este vreme. 

Simt mirosul de urină încă înainte de a deschide ușa. Copilul 
este ud, la fel sunt salteaua și pătura, dar nu acest lucru îmi taie 
răsuflarea. Ci firavul plânset pe care îl scoate când îl iau în 
braţe: un plânset care ar fi trebuit să fie un urlet, judecând după 
vânătăi. Plânsetul și felul în care îi atârnă braţul stâng - copilul 
nu mai are nici puterea să strige. Nici nu-mi pot da seama dacă 
atingerea mea îl doare. Îl iau în braţe și-l privesc în ochi. Văd în 
ochii lui ceva ce nu am mai văzut niciodată. 

Şi simt că-mi pierd minţile. 

Undeva, departe, femeia trage de mine, zbierându-mi ceva. 


Bărbatul zace pe podea, nemișcat și cu chipul scăldat în sânge, 
dar nu îndeajuns de mult sânge. Pot îndrepta asta. Pornesc spre 
el, dar ea îmi taie calea, continuând să zbiere. Ce motiv are să 
facă atâta gălăgie? Nu are braţele frânte, trupul ei nu este o 
uriașă vânătaie - nu are acele semne care ar fi mai bine să nu 
fie arsuri de ţigară. Trăgând de braţul în care ţin copilul, mă va 
face să-l scap. Dar nu, s-a oprit. Acum zace pe jos, liniștită, la fel 
ca bărbatul. Amândoi în roșu. Roșu umed. E bine. 

Încă se aude un zgomot, atât de mult zgomot. Oameni care 
urlă - apartamentul e plin de oameni, oare când au apărut? 
Poliţiști, o mulţime de polițiști - și unul dintre ei este acela. Mă 
fixează cu privirea. În tot vacarmul, îmi adresează o întrebare: 

— Ce cauţi aici? Cine ești? 

— Nimeni, îi răspund. 

Îi dau copilul. Îl privește și chipul său capătă o paloare teribilă. 
Înainte ca să ridice privirea, întunericul... 

dar nu. Acum e altfel. Aproape imediat mă întorc, e o 
noapte obișnuită, sunt undeva pe stradă, lângă o casă pe care 
nu am mai văzut-o. Lângă bordură, două mașini de poliţie, cu 
luminile de avertizare clipind roșiatic. Este o noapte fierbinte, 
dar eu tremur fără să mă pot opri. Am ceva pe faţă, îmi trec 
iritată degetele peste chip. Plânsesem... 

Aici nu am niciun scop: știu asta. Merg în josul străzii. Mă 
plimb în continuare, poate că mersul mă va ajuta. Niciun apel 
disperat în apropiere, niciun strigăt de ajutor, niciun loc în care 
trebuie să fiu prezentă. Nimeni de salvat, este doar o evadare. 
Un răgaz de timp pentru gânduri... pentru întrebări - i-am 
omorât pe cei doi? Am încercat, chiar am vrut să-i ucid. 

Sânge închegat la încheieturile ambelor mâini - sângele meu 
și al lor, deopotrivă. Spatele mă doare în locul în care bărbatul 
m-a lovit cu o ustensilă de bucătărie, înainte să-l arunc prin ușă. 
Niciodată nu am avut timp să bag de seamă sau să simt 
durerea. Nimic, până în această seară, nu m-a durut la fel de 
mult ca privirea din ochii acelui copil ud de urină, cu braţul lui 
mic atârnând așa... Atunci am început să plâng și am încercat să 
ucid, nu doar să protejez. Așadar, pot să plâng. Incă un lucru pe 
care l-am aflat despre mine. 

Poate că nu a fost o idee prea bună să învăţ să gândesc. 
Mintea îmi este ticsită, saturată cu chipuri, glasuri, momente... 
bătrânul care lovește cu un bidon de vopsea pe cineva care e și 


mai în vârstă... omul acela fără căpătâi, vagabondul cu ochi 
sălbatici, încercuit de niște băieţi care îl batjocoresc, în cele din 
urmă reușește să-l prindă pe unul dintre ei, pe cel care tot 
încerca să-i fure din agoniseala strânsă într-un cărucior de 
magazin, îl prinde și îl doboară, cu mâinile în beregata băiatului, 
în vreme ce restul găștii tăbară pe el... femeia pe jumătate 
dezbrăcată și plină de sânge și bărbatul cu levier care m-a 
atacat violent atunci când i-am luat unealta de fier... 

Dar chiar și așa, chiar și așa, simt apropiindu-se un spaţiu 
efemer între acei necunoscuţi, între salvări, ca atunci când ceva 
devine aproape limpede, precum în momentele dinaintea 
răsăritului: cerul care pălește, primele raze de soare pe ferestre, 
primele triluri de păsări pe acoperiș. Câtă vreme sunt în acel 
spaţiu, simt că există o sursă a eului meu, o origine din care 
pornesc. Un loc și amintiri - și un nume - și chiar propriul meu 
început, locul căruia îi aparţin... 

„„„Mă trezesc, dar nu în stradă, ci într-o cameră ciudată, de 
unde pot vedea cerul - estompat de lumina dimineţii, incomplet 
- prin ferestre înalte și înguste. 

În cameră sunt opt paturi și în trei dintre ele se află trupuri 
care dau forme păturilor. Niciun sunet în afara murmurului lin al 
unor aparate. Un spital. Femeia din cel mai apropiat pat zace pe 
spate, ușor răsucită pe o parte. Dacă nu ar împiedica-o tubul 
care îi întră în gât printr-un orificiu, ar sta complet întoarsă pe 
partea dreaptă. Respirația îi este scurtă și neauzită. Și prea 
rapidă. Miroase a mucegai. Este o femeie grasă, dar felul în care 
zace o face să pară mai mică și mai bătrână decât este. Foaia 
de observaţie de la capătul patului are o etichetă: JANE DOE. Mă 
așez lângă ea, pe un scaun. 

Este foarte urâtă. Are braţele groase, masive, cu mâini micuţe 
și cu toate degetele aproape de aceeași lungime. Greu se poate 
deosebi degetul mare de celelalte. Părul negru îi este drept, dar 
încâlcit, iar chipul îi este atât de palid, încât petele și cicatricile 
decolorate ies în evidenţă ca niște urme de bici. Cândva, ceva i- 
a spart destul de grav nasul și oasele feței. Dar chipul femeii 
pare pe deplin pașnic, senin și gol. 

O cunosc. 

Roșul. În roșu, se mișcă. Nu vrea să se miște. Sunete mă 
rănesc. 

Spun cu voce tare: 


— Te cunosc. 

Te mișcai în roșu. El te-a lovit. Strălucire. Am dat-o deoparte. 

De ce mă aflu aici? 

Jane Doe nu-mi răspunde. Nici nu m-am așteptat. Dar o 
asistentă tânără, năvălind o clipă mai târziu în salon, îmi cere 
să-i spun cine sunt. Aș putea să-i zic că întrebarea asta mi-o 
adresez eu mereu. În schimb, îi spun că sunt o prietenă a lui 
Jane Doe. Se întinde prompt după telefonul de pe perete, 
explicându-mi că Jane Doe este numele care se dă într-un spital 
pacienţilor al căror nume nu este cunoscut nimănui - evident că 
nici mie. Aș putea să smulg telefonul din mâna ei și apoi de pe 
perete, dar în loc de asta stau și aștept. Se întoarce cu spatele 
pentru câteva clipe, vorbind la telefon, arătând din ce în ce mai 
derutată și enervată. Închide telefonul și se întoarce spre mine, 
aruncându-mi o privire furioasă. 

— Cum dracului ai intrat aici? Cei de la pază spun că nimeni 
cu semnalmentele tale nu a trecut pe la poartă. 

Este înaltă și zveltă, cu pielea neagră și cu un cap delicat, cu 
chip melancolic. Destul de drăguță, dar nedumerirea în care se 
află o face să arate furioasă. 

— Nu era nimeni la poartă, îi zic. Așa am intrat. 

— Cineva o să o păţească pentru asta, bodogăne ea. 

Se uită la ceas, notează ceva pe o hârtie. 

— Jur că vor cădea niște capete, mai spune, apoi, calmându- 
se, adaugă: Te rog să pleci sau va trebui să chem paza. Nu ai ce 
căuta aici. 

Mă uit din nou către Jane Doe. 

— Ce a păţit? 

— Nu cred că te privește, scutură ea din cap. 

— Spune-mi, îi cer și mă ridic în picioare. 

Se uită la mine lung, preţ de câteva clipe. Mă întreb ce anume 
vede. 

— Dacă îţi spun, pleci fără să-mi faci necazuri? 

— Da. 

— A fost jefuită. Acum zece sau unsprezece luni. A fost 
atacată pe stradă și bătută zdravăn - era să moară. Individul 
care a atacat-o nu a fost prins niciodată. Probabil că atunci când 
a căzut s-a izbit cu capul de ceva, de un zid. A suferit un 
traumatism cerebral și a avut o hemoragie craniană. De atunci 
este în stare vegetativă. Ca toţi cei de aici, mai adaugă ea, 


făcând un gest cu mâna către celelalte paturi. 

— Și nu știți cine este? 

— Nu știe nimeni. Tu știi? Îmi ascunzi ceva? 

O, da. Da. 

— Va rămâne așa pentru totdeauna? 

Asistenta - pe ecusonul alb-albastru scrie FELICIA - se 
încruntă și se îndreaptă încet către ușa salonului. 

— Dacă mă gândesc mai atent, poate că ar fi mai bine să 
rămâi aici. Mă duc să aduc pe cineva care ar putea să-ți 
răspundă la întrebări. 

Se va întoarce cu personalul de securitate. 

Mă așez. Privesc la chipul mare, urât și orb pe care îl am în 
cea mai veche amintire, încercând să înţeleg de ce întunericul 
m-a adus aici. Mă uit la monitoarele care clipesc și mă minunez 
de cât de multe lucruri sunt despre care nu am avut niciun 
gând, iar cuvinte care să le numească nici atât. Este mai mult 
decât pot cuprinde și nu mai înţeleg nimic atunci când, din nou, 
pierd contactul cu lumea. 


Numele ei! Numele ei este... 

„„.0 altă stradă, necunoscută și întunecată. Car în braţe, afară 
dintr-o dugheană, o fată oropsită, care se zbate și plânge. MAS J 
ASIATIC, scrie pe vitrina murdară. Fata pare să aibă cam 
treisprezece sau paisprezece ani. Nu înţeleg ce-mi spune. 

Privește dincolo de mine, peste umărul meu. Când mă întorc, 
văd un grup de oameni cum se adună în spatele meu. Un cuplu 
de vârstă mijlocie, amândoi cu mutre dure, doi bărbaţi mai tineri 
- îndesaţi și voinici - și un băiat nu cu mult mai în vârstă decât 
fata pe care o duc în braţe. Ea ţine în mână o sticlă spartă. 

Așez fata pe picioarele ei, continuând s-o sprijin de umeri. Are 
un chip rotund și drăgălaș, dar ochii îi sunt plini de groază. Arăt 
spre trotuar și spun tare, de câteva ori, până își vine în fire: 

— Stai aici! 

Incuviințează supusă. Nu-mi pot imagina de câte ori trebuie 
să fi făcut același gest derutat de supunere în faţa forţei, încerc 
s-o bat ușor pe umăr, dar se retrage. O las în pace și mă întorc 
să-mi înfrunt noii inamici. 

Cu toţii îmi zbiară tot felul de ameninţări. Dintre ei, numai 
băiatul pare a vorbi engleza. Înaintează spre mine, agitând 
ameninţător sticla spartă. 


— Dai drumu’ la ea, pleacă? Sora mea. 

— E sora ta cum îţi sunt eu soră, îi răspund. E doar un copil și 
am s-o iau de aici. 

Vecini și trecători curioși se adună deja în jurul nostru, tăcuţi 
și deloc prietenoși. 

— Spune-le celorlalţi că, dacă îmi vor sta în drum, sticla aia o 
să-ţi zboare direct în nas, asta pentru început. Apoi am să-i bat 
pe grăsanii ăia doi până o să-și dea duhul. Zi-le că sunt într-o 
pasă foarte proastă. 

Adevărul este că îmi doresc să apară poliţia înainte ca 
lucrurile să degenereze. Starea mea este mai degrabă de mânie 
detașată, diferită de furia care pusese stăpânire pe mine atunci 
când am văzut braţul rupt al bebelușului. Categoric, ceva se 
schimbase de atunci. Chiar dacă sunt ceea ce sunt - tot ceea ce 
sunt - în acest moment nu am niciun chef să mă încaier cu 
cineva. Vreau să mă retrag undeva, singură, și să mă gândesc. 
Vreau să mă întorc la spital, să stau lângă Jane Doe, să mă uit la 
ea și să mă gândesc. 

Dar cei doi zdrahoni se îndreaptă încet, unul spre stânga și 
celălalt spre dreapta mea, încercând să mă flancheze, iar 
tâmpitul ăla de băiat continuă să se apropie cu pași mici și 
săltaţi. Fata stă acolo unde am lăsat-o, cu ochii larg deschiși, cu 
un deget în gură. În spatele ei se află o femeie între două 
vârste, cu un chip împlinit și ochii blânzi. Îi fac semn din priviri 
să aibă grijă de fată în vreme ce mă voi ocupa de foștii ei 
angajatori și ea îmi face, discret, un semn din cap. 

Băiatul, băgând de seamă că nu mai sunt atentă, se hotărăște 
să mă atace, fandând înainte cu braţul întins, scoțând un urlet 
care se izbește de fațadele învecinate. Mă răsucesc și-l prind pe 
picior greșit - jumătatea de sticlă se sparge pe rigolă -, îl trag de 
tricou și îl azvârl spre secătura din stânga mea. Se rostogolesc 
amândoi, iar eu mă întorc spre celălalt. Îl lovesc sub nas cu 
podul palmei drepte, iar cu pumnul stâng îi aplic o lovitură sub 
diafragmă. Se agaţă cu putere de mine în timp ce cade. In cele 
din urmă, se lasă la pământ. 

Din salonul de masaj dau năvală afară câteva femei, toate 
foarte tinere, purtând șorturi și tricouri scurte, sub care se pot 
vedea abdomenele plate. Majoritatea doar cască ochii la noi, 
câteva se refugiază înapoi, în salon. Două sau trei se strecoară 
pe o alee pe jumătate ascunsă. Băiatul sare în picioare și se 


apropie din nou, împungând aerul cu un ciob zimţat de sticlă, 
tăindu-se singur la mână. Încerc să nu-l rănesc mai mult decât 
este nevoie, dar el nu-mi face misiunea ușoară. li zbor ciobul din 
strânsoarea mâinii, astfel încât să nu cadă pe el după ce ÎI 
lovesc din lateral în picior, apoi mă îndrept spre cuplul mai în 
vârstă. Aceștia se retrag rapid - poate din pricina mea, dar mai 
probabil din cauza sirenelor și luminilor poliției care își face 
apariţia pe stradă. Mă retrag și eu și răsuflu ușurată. 

Fata este tot acolo unde am lăsat-o, alături de femeia care 
avusese grijă de ea. Îi mulţumesc femeii din priviri, îi fac semn 
spre patrula de poliţie și încep să mă îndepărtez încet, cu 
privirile în pământ. 

Unul dintre polițiști, cu trăsături asiatice, îi interoghează pe 
limba lor pe proprietarii stabilimentului. Celălalt poliţist, ceva 
mai tânăr decât primul, mă vede... trece cu privirea peste 
mine... apoi mă privește din nou și începe să se apropie. li aud 
glasul prin zgomotul străzii. 

— Tu! Rămâi pe loc! 

Aș putea să le urmez pe fetele care au fugit, pe aleea 
ascunsă, dar rămân locului. Se oprește în fața mea, cu un deget 
îndreptat spre mine. În mod surprinzător, zâmbește, dar 
zâmbetul îi este cumva tensionat și forțat și deloc plăcut. 

— Întâlnirile vor înceta începând chiar din clipa asta. Cine 
dracului ești? 

— Nu știu. 

— Mda, firește. Pun pariu că nu ai nici cartea de identitate. 

E prea agitat ca să aștepte vreun răspuns și își continuă 
tirada. 

— La naiba, prima dată te-am văzut după schimbul de focuri 
din mall, dar, nu știu cum, ai dispărut din faţa mea. Apoi, când 
cu femeia aia nebună care și-a aruncat copii în râu -, ai plonjat 
în apă și ai înotat după ei ca un supererou din serialele TV... 

ÎI întrerup și-l întreb: 

— Fata cea mare. Este... o să fie bine? 

Expresia chipului i se schimbă. Câteva momente nu spune 
nimic, apoi, cu voce joasă, îmi răspunde: 

— Am încercat totul. Dacă ai fi rămas prin preajmă, ai fi aflat. 
Dar tu nu - încă o dispariţie aidoma unui efect special. Apoi 
cuplul cu copilul, drogaţii ăia. 

Acum zâmbetul îi este diferit. 


— În ordine, ai să vii cu noi la secţie pentru isprava aia. 
Norocul tău că nu există o acuzaţie de omor. Ştii că amândoi 
sunt încă la spital? 

Mă întreb dacă sunt în același spital cu Jane Doe. Mă întreb 
unde este copilul și sunt gata să-l întreb și pe el, dar polițistul 
continuă să vorbească: 

— lar acum, asta. Te crezi Batman sau Călărețul Singuratic, să 
faci razie prin saloane de masaj și să trosnești niște violatori 
ratati? Eşti pe cale să ai un proces, doamnă, și din acest motiv 
va trebui să avem o conversaţie. Nu poţi să faci porcării din 
astea. 

Işi caută cătușele la centură. Mâinile mi se ridică automat, iar 
el face un pas înapoi, punând mâna pe tocul pistolului. Încep să- 
i explic de ce nu pot să-l las să mă aresteze... 


În clipa următoare este o după-amiază strălucitoare, iar eu 
mă aflu pe stradă, peste drum de curtea unei școli, la timp ca să 
văd un băiat împingând și trântind în stradă pe un altul mai mic, 
fugind apoi râzând. Copilul căzut scâncește ușor ameţit, din 
pricina jeanșilor rupţi sau din cauza genunchiului zgâriat și nu 
vede mașina care se apropie. Ceilalţi copii și trecătorii o văd, 
dar sunt prea departe și ţipetele lor de avertizare sunt acoperite 
de scrâșnetul frânelor. Nimeni nu poate ajunge la copil în timp 
util. 

Firește, sunt eu acolo. Asta este ce fac, sunt acolo... 

Nu am timp să-l ridic de jos - intru în el dintr-o parte și ne 
rostogolim pe o rigolă, în vreme ce mașina se răsucește și 
ajunge pe partea cealaltă a străzii, cu botul spre noi. Băiatul 
este în braţele mele, cu ochii larg deschiși și speriaţi, dar nu mai 
plânge pentru că nu-și poate recăpăta respiraţia. Copiii aleargă 
spre noi, adulţii ies din școală. Şoferul deja a îngenuncheat 
lângă noi, la fel de speriat ca băiatul. Dar totul e în ordine. S-a 
terminat. Am fost acolo. 

Mă doare umărul stâng, cu care m-am lovit de asfalt. Mi-am 
izbit capul de ceva, probabil de bordură. La fel ca Jane Doe. Mă 
ridic cu precauţie și, ca de obicei, mă îndepărtez de corul 
bucuriei și al mulțumirilor. Băiatul a început să plângă din toți 
rărunchii, ceea ce, pentru mine, este o ușurare. 

Jane Doe nu plânge. Nu a mai plâns de foarte multă vreme. 

Mă derutează faptul că mă gândesc, dintr-odată, la ea. Este 


cumva alături de mine, ca o intruziune, ca un surplus al 
întunericului care se face simţit acum pentru că nu mai am pe 
cine salva. De ce? Sunt o fantomă care dispare. Cum aș putea 
eu să fiu bântuită de altcineva? 

Numele ei este... 

Ah. Eu - îi știu numele. 

Merg până dau de un pod peste râul lăptos care împarte 
orașul în două. Mă așez pe parapetul de piatră, așteptând 
întunericul. Simt o oboseală în mine, o oboseală mai 
înspăimântătoare decât un individ înarmat cu o sticlă spartă. 
Sunt suficient de reală ca să rup cuiva fălcile sau coastele, în 
apărarea unei copile care se prostituează. Dar nu sunt destul de 
reală ca să înţeleg viața acelei copile, frica și durerea ei. Mă pot 
lăsa cuprinsă de nebunie și de mânie, ca orice altă ființă 
omenească în faţa unui copil bătut, pe jumătate mort, și pot să- 
mi dau toată silinţa să-i ucid pe cei care l-au abuzat - și să mă 
simt cumplit de mulţumită că am procedat astfel - dar acum mă 
gândesc... mă gândesc că mânia și mila teribilă pe care le 
satisfac nu sunt ale mele. Totul, toate astea se petrec în salonul 
de spital, în spatele pleoapelor care acoperă niște ochi a căror 
culoare nu o știu. 

Privesc de sus, de pe pod, urmăresc două barje care plutesc 
în liniște chiar pe sub mine. Dacă ar fi să mă arunc pe ele, chiar 
în clipa asta, aş muri? Poate un vis să se sinucidă? 

Întuneric... 

„polițistul mă caută. Nu ne-am mai întâlnit, dar l-am mai 
văzut de vreo două ori, de la distanţă, în timpul unor intervenţii, 
întunericul meu credincios m-a ferit de el, m-a dus să mă bat cu 
alți exploatatori, cu alți abuzatori, cu alţi jefuitori, violatori, cu 
alte găști de mardeiași sau ucigași. lată-mă: suplă, iute, 
neînfricată, mereu cu mâinile goale, mereu singură, mereu 
învingătoare... dar niciodată deţinând controlul, fără nici cea 
mai mică posibilitate de a face o alegere. Ea este cea care 
conduce. Sunt sigură. 

Misiunile mele - misiunile e; - au urmărit cu precădere 
salvarea copiilor, dar în ultima vreme aceștia au devenit 
aproape o exclusivitate. Din ce în ce mai des mă trezesc în fața 
unui alt salon de masaj - și sunt nenumărate - sau lângă un 
camion plin cu imigranţi de zece ani, înghesuiți în containere de 
marfă. Ateliere de îmbrăcăminte prin subsolurile fabricilor. 


Bucătării de restaurante. Câmpuri cultivate cu salată, în afara 
orașului. La aeroport am interceptat două fete care fuseseră 
livrate, direct din satul lor natal, unui bătrân. Într-un subsol, i- 
am rupt unui bărbat un braţ și un picior, după care le-am 
eliberat pe fiica și nepoata acestuia, gravide amândouă și ţinute 
ani întregi încuiate în două camere. Am devenit mai versată, 
categoric mai violentă. Acum vorbesc foarte rar. Nu am timp de 
așa ceva. Avem treabă de făcut, eu și cu Jane Doe, și e din ce în 
ce mai multă. 

Forţa oarbă din întuneric crește aprigă, furioasă, din ce în ce 
mai grăbită. Uneori nici nu apuc să isprăvesc, când mă trezesc 
smulsă din nou - apucată de ceafă, precum un pisoiaș - și 
azvârlită în mijlocul unei alte crize sau al unei alte misiuni de 
salvare. Fac ceea ce fac, sunt ceea ce sunt, ceea ce Jane Doe 
mi-a menit să fiu: paznic, apărător, luptător invincibil de partea 
celor slabi și răniţi. Dar totul pare o urzeală roasă, subţire. Atât 
de subţire, încât adesea, prin urzeala unei misiuni, pot s-o văd 
pe următoarea. Pot să văd zorii printr-un întuneric din ce în ce 
mai transparent. O urzeală roasă... 

„„se întâmplă în vreme ce sunt ocupată cu salvarea unui 
proprietar de mic magazin, împreună cu soţia lui, din mâinile a 
trei bărbaţi voinici, care poartă măști de schi. Agresorii sunt 
beţi, toţi trei sunt înarmaţi. Proprietarul făcuse greșeala să 
scoată o pușcă de sub tejghea. Cei trei bărbaţi sunt foarte 
zgomotoși și rapizi. Nimeni nu a fost ucis și am reușit să îi pun la 
adăpost pe proprietar și pe soţia lui. Numai că se aud sirenele 
poliţiei. 

Tâlharii aud și ei sirenele și doi dintre ei, care mai erau în 
stare să meargă după intervenţia mea, mă împing, pur și 
simplu, să-și facă drum spre ieșirea magazinului. Abia îi bag în 
seamă, pentru că încep să simt o vagă nesiguranţă - o greață 
psihică ce mă năpădește, mă lovește cu un val de 
descompunere și renunțare. les afară, mă aplec lângă un zid, 
gâfâind și luptându-mă să-mi recapăt respiraţia, incapabilă să 
mă îndrept. Sirenele patrulelor de poliţie se aud tot mai 
aproape. Cumva, împleticindu-mă, caut să mă pun în siguranţă 
și în afara vederii, după un camion de gunoi. Mă întind la 
pământ, așteptând ca spasmele să treacă. Nu - mai bine spus, 
să se mai ușureze. Pentru că, orice ar fi, nu trece. 

Soarele se vede limpede, pe linia orizontului. Pot simţi 


întunericul strângându-se orb și slab lângă mine, dar, de data 
asta, nu are puterea să mă ia de acolo. Sunt pe cont propriu. 
Privesc în jur, căutând o cale de scăpare, apoi mă urnesc din 
loc, clătinându-mă. 

O mașină claxonează lângă mine, aproape în urechile mele. 
Simt cine este înainte să-mi întorc privirea: o mașină alb- 
albastră de poliţie. Este singur, îmi aruncă o uitătură și trage 
mașina lângă bordură. 

— Urcă, supereroule, mă invită polițistul. Nu mă face să te 
urmăresc. 

Sunt prea slăbită, prea obosită ca să fug. Deschid portiera și 
mă așez lângă el. Sprâncenele i se ridică a mirare. 

— De obicei avem rezervate locurile din spate pentru artiștii 
care evadează. La naiba! 

Nu pornește motorul, mă iscodește cu privirea, curios. Bate 
ușor cu degetele în volan. 

— Arăţi groaznic. 

Nu-i răspund. 

— Ai de gând să vomiţi în mașină? 

— Nu. Nu știu. Nu cred, murmur eu. 

— Pentru că toată săptămâna trecută nu am avut în mașină 
decât indivizi care au dat la boboci. Așa că aș aprecia dacă, știi 
tu... 

Nu-și termină propoziţia, dar continuă să mă privească cu 
îngrijorare. 

— Arăţi rău de tot. Ai mâncat scoici stricate sau ceva de genul 
ăsta? 

Brusc, se hotărăşte. 

— Uite, înainte de toate, te duc la spital. Pune-ți centura. 

Trag centura peste mine, dar nu o fixez. Numai că, imediat ce 
mașina se urnește, o mică alarmă începe să sune. Se întinde 
spre mine și fixează centura în catarama de siguranţă. Sunt 
prea obosită ca să-l împiedic. Alarma se oprește. 

— Nu arăţi a nebună, îmi spune el. Arăţi ca o fată drăguță și 
normală. Cum de ai intrat în afacerea asta cu supereroi? 

Sunt ameţită și transpir, ca și cum aș fi gata să vărs. 

— Nu știu, îi răspund. Încerc doar să dau o mână de ajutor, 
atâta tot. 

— Aha! Demn de toată lauda! Vreau să zic, dacă e să scoţi 
familii întregi din râu și toate celelalte, primarul îţi dă niște 


medalii pentru chestiile astea. Dar salvarea copiilor abuzaţi, 
doborârea trăgătorilor de prin magazine - asta e slujba noastră. 
Tu nu faci decât să ne pui într-o lumină proastă. 

Lovește volanul cu palma, căutând să arate mai sever decât îi 
este firea. 

— Dar să-i baţi pe tipii răi, asta nu e voie. Nu contează cât de 
răi sunt, dacă îi baţi, intri într-un rahat foarte mare. Ei te pot da 
în judecată. Și unul ca mine va trebui să te aresteze... ca să nu 
mai pun la socoteală cele șai'șpe milioane de explicaţii pe care 
le-am dat deja șefului meu și șefului șefului meu, de ce nu te-am 
arestat încă. Pentru că ai fost la locul faptei, de fiecare dată 
afurisită. 

Capul mi se învârte în așa hal, că abia de pot da un înţeles 
cuvintelor lui. Ceva grav se întâmplă, fie lui Jane Doe, fie mie, 
nu pot să-mi dau seama. E posibil ca spitalul de care vorbește 
să fie spitalul ei? 

Polițistul vorbește din nou, chipul și vocea îi sunt grave, ba 
chiar pare enervat. Glasul i se aude de la mare distanţă: 

— Dispariţiile astea ale tale îmi dau de gândit. Pentru că, dacă 
nu ești nebună, atunci, fie chiar ești un soi de supererou, fie eu 
sunt nebun. Numai că, știi... nu am niciun chef să fiu nebun. 

Deși aproape leșinată, simt o stranie părere de rău pentru el. 
Reușesc să-i răspund: 

— Poate că există și o altă posibilitate... 

Chiar dacă este spitalul lui Jane Doe, dacă întunericul nu 
apare din nou, nu voi mai ajunge în camera tăcută în care ea 
zace - cu siguranţă că nu voi reuși în cătușe, așa cum se 
prefigurează, și cu mâna lui strângându-mi umărul. Ce trebuie 
să fac? 

— O altă posibilitate? spune el ridicând iar din sprâncene. Mă 
faci să mă întreb care ar putea să fie. 

Nu-i răspund. 

Parchează mașina în faţa unei clădiri joase, cenușii. Pot vedea 
alte mașini, venind sau plecând: oameni în cârje, oameni împinși 
în cărucioare - o ambulanţă în faţă, încă una în parcare. Oprește 
motorul și se întoarce spre mine: 

— Uite, nu contează că vreau sau nu să te fac praf cu un 
dulap plin cu dosare și acuzaţii la adresa ta. Trebuie să fac asta. 
Dar mai întâi aș prefera să vorbesc cu tine, pentru că 
posibilitatea aceea... altă posibilitate este că am prins realitatea 


complet greșit. Şi nu cred că sunt pregătit să știu asta, înţelegi? 

Este spitalul în care se află Jane Doe. Îi simt prezenţa acolo. 
Atracția întunericului încă este sporadică, dar mai puternică. 
Știu că ea încearcă să mă atingă. 

Foarte încet, întind o mână spre clapeta ușii, iar cu cealaltă 
desfac centura. 

— Nu... 

Încep să-i spun „nu m-am gândit niciodată la alternativa ta”... 
Nu apuc să termin, după cum nu apuc nici să deschid portiera și 
să o iau la fugă spre spital, așa cum voiam. Intre două cuvinte, 
întunericul mă ia cu el, mă apucă de gât și de călcâie și dispar... 

„„din nou, în salonul în care se află Jane Doe, stând lângă 
patul ei. 

lar Felicia mă vede cum apar. 

Tăcerea ei face parte din tăcerea camerei. Respirația îi este la 
fel de abruptă ca respiraţia prin tuburi a pacienţilor. Frica mută 
din ochii ei negri mă face să rămân la fel de tăcută. Tot ce pot 
face pentru ea este să mă dau la o parte și să-i las drum liber 
spre ușă. Îi rostesc numele, cu o voce dogită, dar singurul 
răspuns pe care îl primesc este declicul moale al cheii în 
broasca de la ușa pe care o încuie în urma ei. Mi se pare că o 
aud plângând, dar se poate să mă înșel. 

Lângă ușă se află o mică baie, cu o chiuvetă și o toaletă 
pentru vizitatori. Intru și, pentru prima dată, mă spăl pe faţă - 
încă sunt murdară și am vânătăi de la încăierarea din magazin. 
Câteva momente studiez masca pe care Jane Doe a creat-o 
pentru mine. Femeia din oglindă are părul negru, la fel ca alei, 
dar mai lung - aproape până la umeri - și mai bogat. Ochii sunt 
de un cenușiu întunecat. Tenul este neted, măsliniu deschis. 
Chipul este calm, inexpresiv, trăsăturile sunt regulate, dar 
cumva neinteresante: ușor de ignorat, ușor de trecut cu 
vederea, ușor de pierdut în mulţime. De ce nu, câtă vreme se 
potrivea atât de bine scopului? Indiferent ce instinct provocat de 
spaimă m-a croit din carne, făcuse o alegere bună. 

Este un chip bun. Un chip folositor. Mă întreb dacă îl voi mai 
vedea vreodată. 

Mă întorc la patul lui Jane Doe. Starea ciudată de greață nu 
m-a părăsit - pare a crește și a scădea în funcţie de respiraţia 
ei, care acum este îngreunată. Se mișcă spasmodic sub pătură, 
cu ochii închiși, cu faţa transpirată și albă. Unele dintre sunetele 


scoase de aparate sunt puternice și regulate, dar altele țârâie 
alarmate: indiferent dacă este conștientă sau nu, aparatele 
anunţă că Jane Doe suferă. In același fel în care am știut și știu 
atâtea lucruri, acum știu și din ce pricină suferă. Darul eliberat 
de rănile căpătate - darul de a-mi da viaţă din nimic, de a simți 
pericolul, teama și cruzimea de la distanţă și care a trimis în 
zbor propriul ei înger incredibil să o ajute - a devenit prea mare 
pentru forma care îl conţine. 

Mă așez lângă ea, luându-i mâinile grele și lipsite de vlagă în 
mâinile mele și întunericul mă atinge. 

Sunt prea mulţi. 

Imi simt buzele prea reci pentru a le putea mișca, nici măcar 
nu încerc să vorbesc. Tot ce pot să fac este să privesc. 

Sunt prea mulţi, iar ea nu poate face îndeajuns. 

Imagini vin spre mine și cad prin mintea mea precum 
frunzele. 

Roșu. 

Roșu umed. 

Picioarele în roșu. 

M-a făcut pentru a o salva, dar am ajuns prea târziu. Așa că 
am salvat pe alţii. Ea împreună cu mine. Am salvat atâţia alţii. 

Privesc spre ușă. La fiecare mic sunet pe care îl aud, mă 
aştept să pornească hărmălaia - focuri de armă, lătrături de 
câine. Mă întreb dacă Felicia se va întoarce cu tânărul poliţist. 
Mi-aș dori să-i fi explicat. 

În întuneric este fierbinţeală. O simt în cap, o simt pe piele. 
Este durere... dar și ceva dincolo de durere. 

Lângă telefonul de serviciu de pe perete se află o tablă cu un 
marker. Scrisul este ceva nou pentru mine - nu am mai făcut 
așa ceva niciodată -, așa că nu merge așa de repede sau atât 
de bine pe cât îmi doresc, dar reușesc să mă descurc. Cu litere 
copilărești, mari, de tipar, scriu numele pe care l-am aflat în 
întuneric și încă două cuvinte: ÎTI MULŢUMIM. 

Apoi mă întorc la pat. 

Se aud voci pe coridor - Felicia și o altă femeie, împreună cu 
doi sau trei bărbaţi. Incă nu se auzea cheia în broască. Să le fie 
teamă de o femeie care apare și dispare ca prin magie? 

Mă gândesc că mi-ar fi plăcut să am și eu un nume, dar nu 
contează. Mă aplec și încep să deconectez cablurile de la 
aparate, apoi tuburile. Sunt atât de multe. Unele aparate devin 


tăcute, în vreme ce altele prind să scoată sunete de avertizare. 

Cineva bâjbâie la ușă... sunetul cheii în broască. Este atât de 
ușor să-mi închid mâinile peste beregata ei. Îi simt respiraţia 
printre degetele mele. 


OBICEIURI CAZONE 


Diana Gabaldon 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


Autoare de bestselleruri internaţionale, Diana Gabaldon este 
câștigătoarea premiului Quill Award (pentru 
science-fiction/fantasy/horror), a premiului RITA (pentru cartea 
anului, la categoria „gen nespecificat”) oferit de Romance 
Writers of America, și a premiului Corine Internaţional pentru 
ficţiune - toate pentru aceeași serie. Seria ei cea mai cunoscută 
este Outlander și include Ecouri din trecut (Ed. Litera, 2010), 
Dragonfly in Amber, Voyager, Drums of Autumn, The Fiery 
Cross, A Breath of Snow and Ashes și An Echo in the Bone. 
Povestirile cu Lord John fac parte din seria Outlander, enigme 
istorice al căror erou, lordul John Grey, este unul dintre 
personajele secundare importante din romanele principale. 
Aventurile lordului John includ Lord John and the Private Matter, 
Lord John and the Brotherhood of the Blade și Lord John and the 
Hand of Devils (o antologie de povestiri scurte, incluzând și Lord 
John and the Hell-fire Club, Lord John and the Succubus și Lord 
John and the Haunted Soldier). Un roman grafic, The Exile (bazat 
pe Outlander, cu desene de Hoang Nguyen), a fost lansat în 
septembrie 2010. A scris, de asemenea, The Outlandish 
Companion, o referință  nonficţiune/ghid/addendum care 
prefaţțează primele patru volume ale seriei (al doilea volum al 
seriei Companion va fi lansat în 2011), iar acum lucrează la 
Written în My Own Heart's Blood. 

În povestirea de faţă, lordul John Grey, aventurosul și 
înflăcăratul ei erou, merge într-o expediție în Lumea Nouă, unde 
ia parte la asediul orașului Quebec și se confruntă cu pericole 
mult mai subtile decât gloanţele, grenadele sau tăișul sabiei. 


Luând în considerare toate amănuntele, ţiparul electric era 
potenţialul vinovat. John Grey putea - și un timp a și făcut-o - să 


o culpabilizeze la fel de bine chiar și pe distinsa Caroline 
Woodford. Apoi pe chirurg și, cu siguranţă, pe acel poet 
blestemat. Totuși, nu... doar ţiparul era de vină. 

Petrecerea a avut loc în casa Lucindei Joffrey. Sir Richard a 
lipsit; un diplomat valoros ca el nu ar fi putut să-și facă apariţia 
la un eveniment atât de frivol. Petrecerile cu ţipari electrici erau 
principala atracţie în Londra, dar din cauza lipsei acute a acestor 
creaturi, o astfel de manifestare privată era o ocazie rară. Cele 
mai multe petreceri de genul acesta aveau loc în teatre, cu 
norocoși selecționați cu grijă pentru întâlnirea cu ţiparii pe 
scenă, unde urmau să fie curentaţi și, spre încântarea audienței, 
să se zgâlțâie ca niște popice. 

— Recordul este de patruzeci și doi dintr-o lovitură! îi spuse 
Caroline, cu ochi miraţi și strălucitori, ridicând privirea de la 
creaturile din bazin. 

— Serios? 

Era unul din cele mai ciudate lucruri pe care le văzuse, dar, cu 
toate acestea, nu foarte surprinzător. Aproape un metru 
lungime, avea un corp greoi și pătrăţos, cu un cap turtit care 
părea proaspăt ieșit din mâinile lutoase ale unui sculptor 
neexperimentat, și ochi mici ca niște mărgele din sticlă incoloră. 
Avea foarte puţine în comun cu ţiparii din piaţa de pește, 
proaspeţi, supli și, cu siguranţă, nu părea capabil să doboare 
patruzeci și doi de oameni dintr-o lovitură. 

Chestia aia nu avea niciun pic de graţie, în afara unei 
încreţituri subţiri a aripioarei, care se întindea pe întreaga 
lungimea a trunchiului, ondulându-se ca o perdea din voal în 
bătaia vântului. Lordul John și-a exprimat părerea de faţă cu 
distinsa Caroline și, ca urmare, a fost acuzat că ar fi poetic. 

— Poetic? se auzi o voce amuzată din spatele lui. Nu există 
nici-o limită a talentelor galantului nostru maior? 

Lordul John se întoarse, cu o strâmbătură în sine și cu un 
zâmbet pe chip, înclinându-se în faţa lui Edwin Nicholls. 

— Nu cred că ar trebui să încalc zona rezervată ţie, domnule 
Nicholls, spuse el politicos. Nicholls scrisese versuri execrabile, 
cele mai multe pe tema iubirii, și era foarte admirat de tinerele 
femei de o anumită factură. Distinsa Caroline nu era una dintre 
ele. Ba chiar scrisese o parodie la adresa lui, foarte inteligent 
construită, totuși, Grey credea că Nicholls nu auzise de ea. 
Spera să nu fi auzit. 


— Ha, n-ar trebui? Nicholls ridică o sprânceană aurie, iar către 
Miss Woodford aruncă o privire scurtă, dar plină de înţeles. 

Tonul lui era glumeţ, dar privirea nu, și Grey se întrebă cât de 
mult băuse domnul Nicholls. Avea obrajii trași și ochii 
strălucitori, dar se putea să fie doar de la căldura din încăpere, 
care era destul de ridicată, sau din cauza petrecerii incitante. 

— Te gândești să-i compui o odă amicului nostru din bazin? 
întrebă Grey, ignorând aluzia și gestul lui Nicholls care se 
refereau, ambele, la bazinul în care se afla ţiparul. 

Nicholls râse, mult prea zgomotos - da, un pic prea multă 
băutură - și dădu din mână a lehamite. 

— Nu, nu, maiorule. Cum aș putea gândi să îmi irosesc 
energia pe o creatură atât de grosolană și derizorie, când există 
îngeri încântători care să mă inspire? spuse el privind pasional - 
Grey nu voia să-l acuze, dar fără îndoială o privise pasional - pe 
Miss Woodford, care zâmbea cu buzele strânse și își lovea 
dezaprobator evantaiul. 

Unde era oare unchiul lui Caroline? se întrebă Grey. Simon 
Woodford împărtășea pasiunea nepoatei lui pentru științele 
naturii și, cu siguranţă, ar fi însoţit-o... Oh, iată-l acolo! Simon 
Woodford era prins într-o discuţie aprinsă cu domnul Hunter, 
renumitul chirurg - ce-o fi apucat-o pe Lucinda să îl invite? apoi 
a zărit-o și pe Lucinda, privindu-l cu ochii mijiţi pe domnul 
Hunter pe deasupra evantaiului și înţelese că, de fapt, nu ea ÎI 
invitase. 

John Hunter era un chirurg celebru - și un anatomist cu o 
reputaţie proastă. Bârfele spuneau că nu s-ar fi oprit de la nimic 
să bage în sac orice corp pe care îl dorea - fie el uman sau nu. 
Socializa, dar nu în cercurile pe care le frecventa familia Joffrey. 

Lucinda Joffrey avea cei mai expresivi ochi. Migdalaţi, de 
culoarea ambrei și capabili să trimită mesaje remarcabil de dure 
de-a lungul unei încăperi aglomerate, erau singurul ei atu. 

Vino aici! îl îndemnaseră ochii ei. Grey zâmbi și ridică paharul 
să o salute, dar fără a se supune. Ochii ei se îngustară și mai 
mult, scăpărând periculos, apoi aruncară o săgeată către 
chirurgul care se îndrepta spre bazin, cu fața îmbujorată de 
curiozitate și poftă de cunoaștere. 

Îl săgetă din nou cu privirea pe Grey. 

Scapă de el! spuneau, fără cuvinte, ochii ei. 

Grey o privi pe Miss Woodford. Domnul Nicholls o prinsese 


posesiv de mână și părea că îi ţine o prelegere, dar ea dădea 
impresia că ar fi vrut să-și retragă mâna. Grey privi înapoi la 
Lucinda și ridică din umeri, cu un gest discret înspre spatele 
îmbrăcat în catifea de culoare ocru al domnului Nicholls, 
exprimându-și regretul că eticheta îl împiedică să pună în 
practică cererea ei. 

— Nu doar fața unui înger, dar și pielea, spunea Nicholls, 
strângând degetele lui Caroline atât de tare, încât o făcuse să 
scâncească. 

Îi strânse mâna, rânjetul de pe chipul lui lărgindu-se. 

— Mă întreb oare cum miros îngerii în zorii zilei. 

Grey l-a măsurat gânditor. Încă o remarcă de genul acela și ar 
fi fost obligat să-l invite pe domnul Nicholls afară. Nicholls era 
înalt și bine legat, depășindu-l în greutate pe Grey cu vreo 
treisprezece kilograme și avea o reputaţie de bătăuș. Cel ma; 
bine ar fi să încerc, mai întâi, să-i sparg nasul, gândi Grey, 
schimbându-și greutatea pe celălalt picior, apoi să-i vâr capul 
într-un gard viu. Nu se va mai întoarce aici dacă o să-l fac să se 
simtă mizerabil. 

— La ce te uiţi? se răsti Nicholls, zărind privirea lui Grey. 

Grey nu mai apucă să răspundă, fiind întrerupt de o mare de 
aplauze zgomotoase - proprietarul ţiparului tocmai cerea să se 
facă liniște. Miss Woodford profită de acest moment pentru a-și 
retrage mâna, cu obrajii în flăcări de rușine. Grey se mișcă 
repede în direcția ei și îi așeză o mână pe braţ, iar pe Nicholls îl 
fixă cu o privire de gheaţă. 

— Vino cu mine, Miss Woodford, îi spuse. Să găsim un loc bun 
de unde să putem privi spectacolul. 

— Să privești? se auzi o voce lângă el. De ce? Sunt sigur că nu 
vrei doar să privești, nu-i așa, domnule? Nu ești curios să încerci 
fenomenul pe propria-ţi piele? 

Era chiar Hunter, rânjind spre Grey, cu părul stufos lăsat 
neîngrijit pe spate, deși îmbrăcat decent într-un costum de 
culoarea prunei. Chirurgul avea umeri largi și era musculos, dar 
destul de scund - abia de un metru cincizeci și opt, pe lângă un 
metru șaptezeci și unu ai lui Grey. Era evident că Hunter văzuse 
schimbul de priviri dintre Grey și Lucinda. 

— Ăă, cred că... începu Grey, dar Hunter îl apucă de braţ, 
trăgându-l deja spre mulţimea care se adunase în jurul 
bazinului. 


Caroline îl urmă în grabă, aruncându-i lui Nicholls, care stătea 
încruntat, o privire îngrijorată. 

— Voi fi foarte interesat să aud ce senzaţii te vor încerca, 
spuse Hunter de dragul de a face conversaţie. Unii oameni 
trăiesc o adevărată euforie, o debusolare de moment... o 
respiraţie întretăiată, ori o ameţeală - uneori durere în piept. 
Sper că nu ai probleme cu inima, maiorule? Și nici dumneata, 
Miss Woodford? 

— Eu? Caroline părea surprinsă. 

Hunter făcu o plecăciune înspre ea. 

— Aș fi foarte interesat să văd și reacţia dumitale, doamnă, 
spuse el respectuos. Atât de puţine femei au curajul să 
experimenteze o asemenea aventură. 

— Nu vrea, șuieră Grey. 

— Ei, bine, poate că vreau, răspunse ea și se încruntă la el 
înainte de a privi lung la bazin și la forma lungă, de culoare gri 
din interior. 

Ea tremură ușor - dar Grey știa, cunoscând-o de mult timp, că 
este mai mult un fior de nerăbdare decât unul de repulsie. 

Domnul Hunter intui, și el, același lucru. Rânjetul îi deveni mai 
larg și făcu o nouă plecăciune, întinzând braţul către Miss 
Woodford. 

— Dă-mi voie să îţi aleg un loc, doamnă. 

Grey și Nicholls se mișcară la unison, cu scopul de a-l opri pe 
Hunter, dar se ciocniră unul de celălalt, privindu-se chiorâș, în 
timp ce domnul Hunter o însoțea pe Caroline pe drumul spre 
bazin și, mai apoi, făcându-i cunoștință cu proprietarul ţiparului, 
o creatură mică și întunecată pe nume Horace Suddfield. 

Grey îl înghionti pe Nicholls, dându-l la o parte și plonjă în 
mulţime, făcându-și grosolan loc cu coatele în faţă. Hunter îl 
văzu și faţa i se lumină. 

— Mai ai vreo bucată de metal în piept, maiorule? 

— Să am ce? 

— Metal, repetă Hunter. Arthur Longstreet mi-a descris 
operaţia impresionantă prin care ţi-a scos din piept treizeci și 
șapte de bucăţi de metal. Dacă a rămas vreo schijă, trebuie să 
te previn în legătură cu ţiparul. Vezi tu, metalul este un bun 
conductor și există posibilitatea să te arzi. 

Nicholls își făcu loc prin mulţime și, auzind cele spuse de 
Hunter, hohoti. 


— Ar fi o scuză bună, maiorule, spuse batjocoritor. 

Era, într-adevăr, beat criţă, gândi Grey. Totuși, se trezi rostind 
cu un ton tăios: 

— Nu, nu mai am nimic. 

— Excelent, îi răspunse politicos Sudafield. Înţeleg că ești 
soldat, domnule? Un gentleman curajos, din câte îmi dau 
seama, care preferă să treacă în faţă. 

Și, înainte ca Grey să poată protesta, se trezi lângă bazin, cu 
Caroline Woodford prinzându-i palma, iar de cealaltă mână cu 
Nicholls, care îl privea cu răutate. 

— Suntem cu toţii pe poziţii, doamnelor și domnilor? strigă 
Suddfield. Câţi sunt, Dobbs? 

— Patruzeci și cinci! se auzi răspunsul asistentului din 
încăperea de alături, pe unde șerpuia linia formată din 
participanţi, ţinându-se de mână și tremurând de nerăbdare. 

Restul petrecăreţilor se dăduseră mai în spate, dar și ei 
păreau foarte interesați. 

— Ne ţinem de mână cu toţii, da, cu toţii? strigă Suddfield. 
Țineţi-vă foarte strâns de mână unul cu celălalt, vă rog, foarte 
strâns! 

Se întoarse către Grey, cu faţa-i mică luminată. 

— Daţi-i drumul, domnule! Apucaţi-l zdravăn, vă rog - chiar 
de-acolo, înainte de coadă! 

Neluând în considerare ceea ce raţiunea îi dicta și nici ce s-ar 
fi putut întâmpla cu manșetele sale dantelate, Grey strânse din 
maxilar și băgă repede mâna în apă. 

Într-o fracțiune de secundă, când apucă cu mâna chestia aia 
subțire, simţi ceva ca o plesnitură, ca atunci când atinsese o 
butelie de Leyda și săriseră scântei. Apoi simţi cum este aruncat 
în spate, fiecare mușchi din corp contorsionându-se, și se trezi 
pe podea, zbătându-se ca un pește pe uscat, icnind și încercând 
în van să își regăsească suflul. 

Domnul Hunter, chirurgul, se și ghemuise lângă el, privindu-l 
cu foarte mult interes. 

— Cum te simţi? întrebă. Ameţit tare? 

Grey scutură din cap, cu gura deschizându-se și închizându-se 
precum a unui peștișor dintr-un acvariu și, cu ceva osteneală, se 
izbi în piept. 

Astfel invitat, domnul Hunter se aplecă pe dată, deschizându-i 
haina lui Grey și își lipi urechea de pieptul cămășii. Orice auzise 


- sau nu - păru să îl îngrijoreze foarte tare, pentru că tresări, își 
prinse mâinile cu degetele încleștate și lovi cu atâta putere în 
pieptul lui Grey, încât simţi reculul până în șira spinării. 

Lovitura a avut un efect salvator, făcându-l pe Grey să 
icnească, apoi, din reflex, plămânii i se umplură iar cu aer și, 
brusc, își aduse aminte să respire. Și inima părea să fi fost 
rechemată la datorie și începu să bată normal. Se ridică, 
ferindu-se de o altă lovitură a domnului Hunter, clipind des și 
privind carnagiul din jurul său. 

Podeaua era înţesată de trupuri. Unele încă zvârcolindu-se, 
altele zăcând nemișcate, cu membrele rășchirate a renunțare, 
alți oameni deja revenindu-și, ajutaţi de prieteni să se ridice. 
Exclamaţii aprinse se auzeau în aer, iar Suddfield stătea lângă 
tiparul său, strălucind de mândrie și primind felicitări. Chiar și 
tiparul părea enervat, înota în cercuri, mișcându-și nervos trupul 
greoi. 

Grey îl văzu pe Edwin Nicholls stând în patru labe și apoi 
ridicându-se încet în picioare. Se întinse să o apuce pe Caroline 
Woodford de braţe, să o ajute să se ridice. Ea reveni în picioare, 
dar fără prea multă îndemânare, așa că își pierdu din nou 
echilibrul și căzu peste Nicholls. Se dezechilibră și el și căzu pe 
spate, cu distinsa Caroline deasupra lui. Fie din cauza șocului, a 
tensiunii create, a băuturii, ori pur și simplu din cauza lipsei de 
maniere, el profită de moment - și de Caroline - și depuse un 
sărut zdravăn pe buzele ei uimite. 

Ceea ce a urmat după aceea a fost oarecum confuz. Avea o 
vagă impresie că îi spărsese nasul lui Nicholls - avea o serie de 
leziuni și articulaţii umflate pe mâna dreaptă, care îi întăreau 
presupunerea. Fusese foarte mult zgomot, totuși, și avea un 
sentiment tulbure că nu era adunat pe deplin în propriul corp. 
Părţi din el păreau că alunecă mereu, trecând dincolo de piele. 

Ce mai rămăsese din el zdrăngănea. Auzul său - încă 
nerestabilit după o explozie de tun din urmă cu câteva luni - 
cedase cu totul după violența șocului electric. Putea încă să 
audă, dar ceea ce auzea nu avea niciun sens. La urechea lui 
ajungeau crâmpeie de cuvinte, estompate de o perdea de 
băzâieli și ţiuieli și nu putea corela sunetele cu buzele celor care 
se mișcau în jur. Nu era deloc sigur că propria-i voce exprima 
ceea ce el dorea de fapt să spună. 

Era înconjurat de glasuri și de chipuri - o mare de sunete și de 


mișcări febrile. Oamenii îl atingeau, îl trăgeau, îl împingeau. 

Flutură un braț, încercând să descopere unde se afla și să 
atingă pe cineva, să simtă atingerea cărnii. Și mai mult zgomot. 
Ici și colo câte un chip pe care îl recunoștea. Lucinda, șocată și 
furioasă, Caroline, înnebunită, cu părul ei roșu, despletit 
curgându-i pe umeri, cu pudra ștearsă. 

Rezultatul tuturor întâmplărilor era că nu putea fi sigur dacă 
el îl provocase la duel pe Nicholls sau invers. Cu siguranţă că 
Nicholls l-ar fi putut stârni. Își aducea clar aminte de el, cu 
batista mustind de sânge la nas și cu o sclipire ucigașă în ochii 
mijiţi. Apoi s-a trezit afară, doar în cămașă, stând în părculeţul 
din faţa casei lui Joffrey, cu un pistol în mână. Doar n-ar fi ales 
să se dueleze cu un pistol străin, nu-i așa? 

Poate că Nicholls îl insultase, iar el îl provocase pe acesta fără 
să-și dea seama? 

Plouase mai devreme și era frig, iar vântul îi biciuia cămașa 
lipită de trup. Mirosul îi era uimitor de acut. Părea să fie singurul 
simţ care funcţiona. Simţea mirosul de fum de la coșuri, 
umezeala verde a plantelor, propria transpiraţie, ciudat de 
metalică. Și un miros slab, dar urât - ceva ce îi amintea de noroi 
și de pește stricat. Din reflex, își șterse pe pantaloni mâna cu 
care atinsese țiparul. 

Cineva îi spunea ceva. Se concentră, cu dificultate, asupra 
doctorului Hunter, care stătea în picioare, lângă el și care îl 
privea pătrunzător cu același interes. Eí bine, da. Este nevoie de 
un chirurg, gândi el ca prin ceaţă. E necesar să ai un chirurg la 
un duel. 

— Da, zise el, văzându-l pe Hunter ridicând sprâncenele într- 
un fel de întrebare. Apoi, cuprins de o teamă tardivă că tocmai îi 
oferea chirurgului corpul său, în cazul în care va fi omorât, se 
agăţă cu o mână de haina lui Hunter. 

— Să... nu cumva... să mă atingi, spuse. Fără... cuțite. 
Vampirule, adăugă, precaut, cuvântul pe care îl căuta. 

Hunter aprobă din cap, fără să pară ofensat. 

Cerul era întunecat, singura lumină venea de la torţele 
îndepărtate, așezate la intrarea în casă. Nicholls se apropia și 
silueta sa părea că se estompează treptat. 

Brusc, cineva îl zmuci pe Grey, întorcându-l cu forţa și se trezi 
spate în spate cu Nicholls. Simţea căldura acestuia parcă 
frigându-l, atât de aproape se afla. 


Rahat, gândi. /naividul ăsta e un tintas bun? 

Se auzi o voce și Grey începu să meargă - credea că merge - 
până când braţul cuiva îl opri și se întoarse la indicaţia altcuiva 
care arăta grăbit în spatele său. 

Oh, la dracu, își spuse extenuat, văzând braţul lui Nicholls 
coborând de deasupra capului și luând linia de ochire. Nu-mi 
pasă. 

Apoi clipi la lumina focului de armă - zgomotul se estompă în 
icnetul scos de mulţimea adunată - și a încremenit preţ de o 
clipă, întrebându-se unde a fost lovit. Totuși, nu părea să 
lipsească ceva, iar cineva din apropiere îl îndemnă să tragă. 

Al dracului poet, își spuse. Voi trage în aer și gata. Vreau să 
merg acasă. Își ridică braţul, ţinti drept în văzduh, dar mâna 
pierdu contactul cu creierul o secundă și încheietura îi slăbi. 
Tresări, corectându-și mișcarea și degetul se încordă pe trăgaci. 
Apăsând trăgaciul, abia avu timp să smucească ţeava într-o 
parte. 

Spre surprinderea sa, Nicholls ezită un pic, apoi se așeză pe 
iarbă. Stătea sprijinindu-se într-o mână, iar cu cealaltă se ţinea 
teatral de umăr, cu capul dat pe spate. 

De-acum ploua destul de tare. Grey clipi să scape de 
picăturile de apă din gene și-și scutură capul. Aerul avea un iz 
iute, ca metalul pilit, și pentru o clipă avu senzaţia că miroase 
a... purpură. 

— Asta nu poate fi de bun augur, rosti cu voce tare și 
descoperi că abilitatea de a vorbi îi revenise. 

Se întoarse să-i vorbească lui Hunter, dar chirurgul se 
învârtea în jurul lui Nicholls, cercetând gulerul cămășii poetului. 
Grey văzu că era pătat de sânge, iar Nicholls refuza să se 
întindă, gesticulând rapid cu mâna liberă. Sângele îi țâșnea din 
nas, probabil că de acolo era problema. 

— Să mergem, domnule, se auzi o voce lângă el. Altfel, va fi 
de rău pentru Lady Joffrey. 

— Ce? 

Se uită, mirat, și-l recunoscu pe Richard Tarleton, care fusese 
sub comanda sa în Germania, acum în uniformă de locotenent al 
jandarmeriei. 

— Oh. Da, va fi de rău. 

Duelul era ilegal în Londra. Ar fi ieșit un adevărat scandal, 
dacă poliţia îi aresta pe musafirii Lucindei în faţa casei - așa 


ceva nu i-ar fi făcut deloc plăcere soţului ei, Sir Richard. 
Mulțimea se evaporase deja, ca și cum ploaia dizolvase 
oamenii. Torţele de lângă intrare se stinseseră. Hunter, 
împreună cu cineva din mulţime, îl ajuta pe Nicholls să se ridice. 
Acesta se clătina prin ploaia din ce în ce mai deasă. Grey 
tremura. Numai Dumnezeu știa unde-i erau haina și pelerina. 
— Să mergem, deci, spuse el. 


Grey deschise ochii. 

— Ai zis ceva, Tom? 

Tom Byrd, valetul lui, tuși cu putere, ca un zgomot scos de 
șemineu, la o distanţă de aproximativ treizeci de centimetri de 
urechea lui Grey. Văzând că e băgat în seamă, luă imediat 
poziția de drepți. 

— lnălţimea Sa este jos, domnul meu. Cu doamna sa. 

Grey miji ochii spre fereastra din spatele lui Tom, unde 
draperiile date la o parte lăsau să între lumina vagă a unei zile 
ploioase. 

— Doamna sa? Cine, ducesa? 

Ce să se fi întâmplat? Era deja trecut de ora nouă. Cumnata 
sa nu făcea niciodată vizite înainte de amiază și nu-și aducea 
aminte ca ea să fi mers undeva însoţită de fratele său, pe 
parcursul zilei. 

— Nu, domnul meu. E cu a’ mică. 

— Cea mică - aaaa. Nepoata? 

Se ridică, se simţea bine, totuși, ciudat și luă lucrurile oferite 
de Tom. _ 

— Da, domnul meu. lnălțimea Sa a spus că dorește să-ţi 
vorbească despre „evenimentele ce au avut loc noaptea 
trecută”. 

Tom se întoarse spre fereastră și cercetă bănuitor ce mai 
rămăsese din cămașa și din pantalonii lui Grey, pătate de iarbă, 
noroi, sânge și praf de pușcă, apoi le așeză grijuliu pe spătarul 
scaunului. li aruncă lui Grey o privire plină de reproș, iar acesta, 
la rândul lui, închise ochii, încercând să-și amintească 
evenimentele prin care trecuse astă-noapte. 

Se simţea oarecum bizar. Nu mahmur, pentru că nu băuse; 
capul nu îl durea, nu avea probleme cu stomacul... 

— Noaptea trecută, repetă el, nesigur. 

Noaptea trecută fusese tulbure, dar își amintea ce se 


întâmplase. Petrecerea cu ţipar, Lucinda Joffrey, Caroline... de 
ce naiba l-ar fi interesat pe Hal... ce, duelul? De ce măcar să-i 
pese fratelui său de o așa tâmpenie - și chiar dacă i-ar fi păsat, 
de ce să vină la ușa lui Grey cu noaptea-n cap, însoţit de fiica sa 
de numai șase luni? 

Ciudată era ora la care venise, nu faptul că era însoţit de fiica 
sa. Fratele lui își scotea fiica la plimbare destul de des, cu scuza 
că fetiţa avea nevoie de aer. Soţia îi imputase că voia să se dea 
mare ieșind cu copilul - era într-adevăr frumușică -, dar Grey 
credea că motivul era unul cu mult mai simplu. Crudul, 
autocratul și dictatorialul său frate - colonel care conducea un 
regiment, teroare atât pentru propriii subalterni, cât și pentru 
dușmani - se îndrăgostise de fiica sa. Peste o lună, regimentul 
urma să fie dislocat într-un loc nou. Hal pur și simplu nu putea 
îndura despărţirea de ea. 

De aceea, îl găsi pe Ducele de Pardloe stând pe scaun, în 
camera de zi, legănând-o pe Lady Dorothea Jacqueline 
Benedicta Grey în braţele sale, iar aceasta ronţăia dintr-un 
biscuite pe care îl ţinea tatăl ei. Boneta umedă, din mătase, 
micuța capă din blană de iepure, mai multe scrisori, unele deja 
deschise, toate zăceau pe masă, lângă cotul ducelui. 

Hal își ridică privirea spre el. 

— Ti-am comandat micul dejun. Salută-l pe unchiul John, 
Dottie. Intoarse cu grijă copilul. Micuța nu se opri din ronţăit și 
scoase un sunet ca un ciripit. 

— Bună, iubito. John se aplecă și o sărută pe creștetul 
acoperit de un puf fin, de culoare blond-închis, ușor umed. Ai 
ieșit la o plimbărică prin ploaie alături de tati? 

— Ti-am adus ceva. 

Hal ridică scrisoarea deschisă și, înălțând o sprânceană către 
fratele său, i-o întinse. 

Grey îi răspunse ridicând și el din sprâncene și începu să 
citească. 

— Ce?! spuse el și-și ridică privirea de pe hârtie, rămânând cu 
gura deschisă. 

— Da, aprobă amabil Hal. Asta am spus și eu când mi-a fost 
lăsată la ușă, chiar înainte de a se lumina de ziuă. Se întinse 
după scrisoarea sigilată, legănând cu grijă copilul. Poftim, asta 
este pentru tine. A venit dis-de-dimineaţă. 

Grey scăpă primul plic, ca și cum l-ar fi ars, îl apucă pe cel de- 


al doilea și îl deschise rupându-l. 

— Vai, John, citi el fără nici-o introducere. /artă-mă, nu l-am 
putut opri, cu adevărat nu am putut, îmi pare ATÂT de rău, i-am 
spus, dar el nu m-a ascultat, am fugit, dar nu am știut unde să 
mă duc. Te rog, te rog, fă ceva! 

Nu era semnată, dar nu era necesar. Recunoscuse scrisul 
distinsei Caroline Woodford, chiar și așa, cum scrisese în grabă, 
aproape o mâăzgăleală. Hârtia era pătată și încreţită... de 
lacrimi? 

Dădu violent din cap, ca și cum așa și-ar fi putut limpezi 
gândurile, apoi ridică de jos prima scrisoare. Erau scrise aceleași 
lucruri ca și prima dată când o citise - o cerere formală din 
partea lui Alfred, Lord de Enderby, către înălţimea Sa Ducele de 
Pardloe, pentru a se face dreptate în ceea ce privește prejudiciul 
adus onoarei surorii sale, distinsa Caroline Woodford, de către 
fratele înălțimii sale, Lordul John Grey. 

Grey își mută privirea de la o hârtie la alta, de mai multe ori, 
apoi îl privi pe fratele său. 

— Ce mama dracului? 

— Inţeleg că ai avut o seară plină de evenimente, zise Hal 
gemând ușor, în vreme ce se apleca să recupereze biscuitul 
căzut pe covor. Nu, draga mea, nu-l mai vrei. 

Dottie nu fu deloc de acord cu cele spuse, atenţia fiindu-i 
distrasă doar atunci când unchiul John o luă în braţe și îi suflă 
ușor în ureche. 

— Plină de evenimente, repetă Grey. Da, așa a fost. Dar nu i- 
am făcut nimic lui Caroline Woodford, cu excepţia faptului că 
am ţinut-o de mână în timp ce am atins ţiparul ăla. Jur. 
Gleegigleegigleegl-pppppssssshhhhh, adăugă către Dottie, care 
îi răspunse ţipând și chicotind. Ridică apoi privirea și constată că 
Hal se uita mirat la el. 

— Petrecerea Lucindei Joffrey, adăugă. Cu siguranţă că și tu 
cu Minnie aţi fost invitaţi! 

Hal mormăi. 

— Oh, da, am fost, dar am avut altceva important de făcut. 
Minnie nu a pomenit nimic de ţipar. 

lar chestia asta cu duelul pentru o fată, despre ce-i vorba? 

— Ce? Nu-i adevărat - se opri, încercând să gândească. Ei 
bine, poate că a fost. Nicholls - îl știi, e porcul care a scris o odă 
dedicată picioarelor lui Minnie. A sărutat-o pe Miss Woodford, iar 


ea nu dorea, așa că i-am dat un pumn. Cine ţi-a zis despre duel? 

— Richard Tarleton. El a venit la White, în camera unde jucăm 
cărţi și a spus că te-a văzut în casă. 

— Bine, atunci, știi și tu la fel de puţin ca mine. Oh, vrei înapoi 
la tati, nu-i așa? 

l-o dădu pe Dottie fratelui său și șterse o pată umedă de 
salivă de pe umărul hainei. 

— Presupun că la asta dorea să ajungă Enderby. 

Hal arătă cu capul scrisoarea de la Earl și continuă. 

— Că ai compromis-o pe biata fată în mod evident și public, 
luptându-te pentru ea într-un duel scandalos. Cred că avea 
dreptate. 

Dottie frământa acum încheieturile degetelor tatălui ei, 
mormăind ușor. Hal băgă mâna în buzunar și scoase un inel de 
argint, care ajuta la creșterea dinţilor, pe care i-l oferi în locul 
degetului său, în același timp privindu-l lung pe Grey. 

— Nu vrei să te însori cu Caroline Woodford, nu-i așa? La asta 
se rezumă cererea lui Enderby. 

— Dumnezeule, nu! 

Caroline îi era o bună prietenă - strălucitoare, drăguță și care 
se deda la adevărate escapade, dar căsătorie? El? 

Hal dădu din cap. 

— Drăguţă fată, dar într-o lună tu vei sfârși într-o închisoare, 
la Newgate ori Bedlam. 

— Sau voi muri, spuse Grey, umblând prudent la bandajul pe 
care Tom insistase să i-l înfășoare la degetele de la mână. Ştii 
cum se simte în dimineaţa asta Nicholls? 

— A, da. Hal se trase puţin în spate, inspirând adânc. De fapt, 
e mort de-a binelea. Am primit o scrisoare nenorocită de la tatăl 
lui, în care te acuză de omor. Asta a sosit pe când luam micul 
dejun. Chiar ai vrut să-l omori? 

Grey se trânti deodată pe scaun și tot sângele îi fugi din 
obraji. _ 

— Nu, șopti el. Își simţea buzele amorţite și mâinile moi. Oh, 
lisuse! Nu! 

Hal trase rapid cutia cu tutun de prizat din buzunar și cu o 
mână scoase flaconașul cu săruri pe care îl ţinea înăuntru și pe 
care i-l dădu fratelui său. Grey a fost recunoscător. Nu era gata 
să leșine, dar mirosul înţepător de amoniac îi oferi pe tavă o 
scuză pentru ochii înlăcrimaţi și pentru respiraţia întretăiată. 


— lisuse! repetă și strănută puternic, de mai multe ori la rând. 
Nu mi-am propus să îl omor, jur, Hal. Am tras un foc în aer. Ori 
am încercat să trag în aer, adăugă el sincer. 

Deodată scrisoarea trimisă de Lord Enderby căpăta cu 
adevărat sens, la fel și vizita lui Hal. Ceea ce-a fost o aventură 
tâmpită, care trebuia să dispară odată cu roua dimineţii, a 
devenit - ori va deveni, pe cât de rapid se vor împrăștia bârfele 
- nu doar un scandal, ci poate chiar ceva mai rău. Nu era de 
negândit ca el să poată fi arestat pentru crimă. Işi imagină cum 
covorul se cască la picioarele sale pe nesimţite și îl înghite într- 
un abis în care viaţa lui ar fi putut să dispară fără urmă. 

Hal dădu afirmativ din cap și îi întinse propria batistă. 

— Știu, șopti. Lucrurile... care se întâmplă, uneori. Că nu ai 
avut intenţia asta, că ai face orice să dai timpul înapoi. 

Grey își șterse faţa, privindu-și fratele. Hal arăta dintr-odată 
mult mai bătrân decât era, cu chipul palid de prea multă grijă 
pentru Grey. 

— Te referi la Nathaniel Twelvetrees? 

Normal, nu ar fi menţionat chestia asta, dar amândoi erau cu 
garda jos. 

Hal îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită în altă parte, 
spunând: 

— Nu, nu la Twelvetrees. Nu aveam de ales. Și-am vrut să-l 
omor. Adică... ceea ce a condus la acel duel. 

Făcu o grimasă. 

— În grabă ne căsătorim, iar în timpul liber ne căim, murmură 
Hal. : 

Privi la hârtia de pe masă și scutură capul. Işi trecu ușor mâna 
peste creștetul lui Dottie. 

— Nu te voi lăsa să repeţi greșelile mele, John, adăugă apoi în 
șoaptă. 

Grey dădu din cap, fără să răspundă nimic. Prima soţie a lui 
Hal fusese sedusă de Nathaniel Twelvetrees. Grey nu 
intenţionase să se căsătorească vreodată cu cineva, iar acum 
nici atât. Și în niciun caz nu din pricina greșelilor fratelui său. 

Hal se încruntă, bătând cu scrisoarea împăturită în masă. Il 
împunse cu privirea pe John și suspină, apoi așeză scrisoarea 
jos, se căută prin haină și scoase dintr-un buzunar alte două 
documente, unul din ele oficial, judecând după ștampilă. 

— Noul tău brevet, zise, întinzându-i plicul. Pentru Krefeld, 


adăugă, înălţând o sprânceană, văzând nedumerirea de pe 
chipul fratelui său. Ai fost avansat locotenent-colonel. Nu îţi 
amintești? 

— Eu... ei bine... nu chiar. 

Avea un sentiment vag cum că cineva - probabil Hal - îi 
spusese despre asta, puţin după bătălia de la Krefeld, dar atunci 
el fusese grav rănit și în niciun caz nu îi stătea gândul la armată 
și nici nu i-a mai păsat de promovarea care a urmat bătăliei. 

— Nu e vreo confuzie la mijloc? Grey luă plicul, deschizându-l 
încruntat. Credeam că s-au răzgândit. 

— Oh, îţi amintești, așadar, spuse Hal, cu sprâncenele încă 
ridicate a mirare. Generalul Wiedman ţi l-a dat după bătălie. Cu 
toate astea, confirmarea a fost amânată din cauza anchetei 
făcute în legătură cu explozia tunului, apoi... ei... din pricina 
tărăboiului cu Adams. 

Grey era încă sub impactul veștii despre moartea lui Nicholls, 
dar faptul că a fost menţionat Adams îi puse din nou creierul în 
mișcare. 

— Adams... Vrei să spui că Twelvetrees a reţinut brevetul? 

Colonelul Reginald Twelvetrees din cadrul Artileriei Regale - 
fratele lui Nathaniel și văr cu Bernard Adams, trădătorul care își 
aștepta procesul întemnițat în Turn, ca urmare a eforturilor 
depuse de Grey în toamna trecută. 

— Da. Ticălosul, adăugă Hal moale. O să-l mănânc la micul 
dejun în zilele care vor veni. 

— Sper că nu în contul meu, spuse Grey sec. 

— O, nu, îl asigură Hal, legănând-o ușor pe fiica sa ca să o 
liniștească. Va fi o plăcere pur personală. 

Deși neliniștit, Grey zâmbi și puse jos înștiinţarea. 

— Bine, spuse, cu ochii la cea de-a patra hârtie, care stătea 
încă împăturită pe masă. 

Părea a fi un act oficial și fusese deschis, sigiliul era rupt. 

— Asta ce mai e? O cerere în căsătorie, un denunţ de crimă 
ori o nouă însărcinare? Sau ce naiba mai e de data asta? O 
factură de la croitorul meu? 

— A, asta. Nu aveam de gând să ţi-o arăt, recunoscu Hal, 
aplecându-se cu grijă să nu o scape pe Dottie. Dar având în 
vedere împrejurările... 

Așteptă, fără să mai dea alte explicaţii, ca Grey să deschidă 
plicul și să-l citească. Era o invitaţie - sau un ordin, depinde de 


interpretare - adresată maiorului Lord John Grey, de a se 
prezenta în faţa curţii marţiale, în calitate de martor al unui 
căpitan pe nume Charles Carruthers. Tocmai în... 

— In Canada? 

Tonul lui John o făcu pe Dottie să tresară. Femeia se încruntă 
și aproape că începu să plângă. 

— Şşt, draga mea. Hal începu să o legene mai repede, 
mângâind-o pe spate. Totul e în ordine. Exceptând faptul că 
unchiul John e un tâmpit. 

Grey ignoră spusele lui Hal, fluturându-i în faţă scrisoarea. 

— Pentru ce naiba este chemat Charlie Carruthers la curtea 
marţială? Şi de ce mama dracului sunt eu convocat ca martor? 

— Pentru că nu a reușit să înăbușe o revoltă. De ce ești 
chemat? Se pare că el te-a ales. Unui ofiţer în funcţiune îi este 
permis să convoace propriii martori, indiferent de motiv. Nu 
știai? 

Grey presupuse că știa, la modul academic. Dar niciodată nu 
fusese prezent în fața unei curţi marţiale. Nu era o procedură 
obișnuită și nu avea nici cea mai vagă idee despre cum decurg 
asemenea lucruri. 

Își mută privirea către Hal. 

— Zici că nu aveai de gând să-mi arăţi asta? 

Hal ridică din umeri și suflă ușor peste creștetul fiicei sale, iar 
firișoarele scurte de păr se înclinară ca grâul în adierea vântului. 

— Nu avea nici rost. Voiam să îi răspund că sunt superiorul 
tău și că am mare nevoie de tine aici. De ce să fii târât prin 
sălbăticiile Canadei? Dar având în vedere talentul tău de a intra 
în situaţii incomode... Ce ai simţit? îl întrebă curios. 

— Ce-am ce?... A, te referi la țipar. 

Grey era obișnuit cu trecerile bruște de la un subiect la altul 
în conversațiile cu fratele său și se adaptă cu ușurință. 

— Mda, a fost mai degrabă șocant. 

Râse mânzește la privirea tulbure a lui Hal, iar Dottie se 
răsuci în braţele lui, întinzându-și braţele grăsuţe către unchiul 
său. 

— Flirtezi, îi spuse acesta, luând-o din braţele lui Hal. Nu, zău, 
a fost remarcabil. Ştii cum te simţi când îţi fracturezi un os? Ştii 
cum simţi ruptura aia chiar înainte să te doară, care te inundă și 
vezi negru în fața ochilor, senzaţie similară cu a unei unghii care 
îți zgârie stomacul pe interior? Așa a fost, doar că mult mai 


puternică și a durat mai mult. Nu mai puteam respira. Pur și 
simplu. lar inima a încetat să-mi mai bată. Așa cred. Doctorul 
Hunter - anatomistul, îl știi - era acolo, mi-a tras câţiva pumni în 
piept ca să-mi poată porni inima din nou. 

Hal îl asculta foarte atent și-i puse mai multe întrebări la care 
Grey răspunse în mod automat, având mintea ocupată cu 
ultimele noutăţi oficiale. 

Charlie Carruthers. În tinereţe, fuseseră numiţi ofiţeri 
împreună, dar în regimente diferite. Au luptat umăr lângă umăr 
în Scoţia și, în prima permisie, au mers împreună la Londra. 
Avuseseră o relaţie - aventură e mult spus. Trei sau patru 
întâlniri scurte - câte cincisprezece minute, asudând, cu 
răsuflarea întretăiată, în colţuri întunecate - minute care puteau 
fi ușor uitate la lumina zilei - sau dezbrăcându-se unul pe altul, 
afumaţi rău de tot și, apoi, niciunul din ei pomenind de asta. 

Se întâmpla în Vremurile Grele, așa cum și le amintea el; anii 
care urmaseră morţii lui Hector, când căuta uitarea în orice ar fi 
putut-o găsi - și o găsea, deseori - până când, încet, s-a pus pe 
picioare. 

Probabil că nu s-ar mai fi gândit vreodată la Carruthers, deși 
mai exista un motiv... 

Carruthers se născuse cu o malformaţie interesantă - avea o 
mână dublă. Când își folosea mâna dreaptă, care părea perfect 
normală, apărea o alta, pitică, iţindu-se din încheietură și 
așezată în faţa suratei sale mai mari. Cu siguranţă că doctorul 
Hunter ar fi dat sume fabuloase pentru mână, gândi Grey cu o 
strângere de stomac. 

Mâna cea mică avea doar două degete scurte și un policar 
gros, pe care Carruthers îl putea folosi ușor, însă nu fără a mișca 
simultan și celelalte degete. Senzaţia pe care o simţea Grey 
când Carruthers îi lua mădularul între degete era aproape la fel 
de copleșitoare ca cea generată de ţipar. 

— Nicholls nu a fost încă îngropat, nu-i așa? întrebă deodată, 
cu gândul la petrecere și la doctorul Hunter, făcându-l pe Grey 
să întrerupă ceea ce tocmai spunea Hal. 

Bărbatul păru surprins. 

— Desigur că nu. De ce? își îngustă ochii spre Grey. Doar nu 
vrei să participi la funerarii? 

— Nu, nu, răspunse Grey fără să pregete. Mă gândeam doar 
la doctorul Hunter. El, hm, are o anume reputaţie... și Nicholls a 


plecat odată cu el. După duel. 

— Ce fel de reputaţie, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă 
Hal nerăbdător. 

— De jefuitor de trupuri, izbucni Grey. 

Se făcu o liniște de mormânt, realitatea izbindu-l pe Hal din 
plin. Se albi la faţă. 

— Doar nu crezi că... Nu! Cum ar putea? 

— A... hm... înlocuiește trupul cu mai multe pietroaie, chiar 
înainte să se fixeze în cuie capacul sicriului - cel puţin așa am 
auzit, spuse Grey, încercând să articuleze cuvintele cât de bine 
putea, cu pumnul lui Dottie înfipt în nas. 

Hal înghiţi în sec. Grey putea să vadă cum i se zburlește părul 
pe încheietura mâinii. 

— Îl voi întreba pe Harry, zise Hal, după o scurtă pauză. 
Funeraliile nu au fost încă discutate și dacă... 

Amândoi se cutremurară din reflex, imaginându-și toată 
scena în care membrii familiei se agită, insistând să se ridice 
capacul sicriului, pentru a descoperi... 

— Sau mai bine nu, spuse Grey, încercând să înghită, dar 
avea gura prea uscată. 

Dottie renunţase la încercările de a-i muta nasul din loc și 
începu să-i mângâie stângace buzele în timp ce vorbea. 
Senzaţia pe care Grey o încercă la atingerea ei era... 

O îndepărtă ușor pe Dottie și i-o înapoie lui Hal. 

— Nu am idee cu ce l-aș putea ajuta pe Charles Carruthers, 
dar e în ordine, voi merge. 

Își aruncă privirea pe hârtia trimisă de Lordul Enderby, apoi 
pe misiva mototolită de la Caroline. 

La urma urmei, presupun că există și lucruri mai rele decât să 
fii scalpat de pieile roșii. 

Hal aprobă, calm. 

— Ti-am aranjat drumul pe mare. Vei pleca mâine. 

Se ridică în picioare, cu Dottie în braţe. 

— Poftim, draga mea. Sărută-l pe unchiul tău de rămas-bun. 


O lună mai târziu, Grey se pomeni coborând, alături de Tom 
Byrd, de pe Harwood. Cu ajutorul unei bărci mici ajunseră, în 
sfârșit, la țărm. Odată cu el venise și batalionul de grenadieri din 
Louisbourg. Ancorară pe o insulă mare, lângă gura fluviului St. 
Lawrence. 


Nu văzuse niciodată ceva asemănător. 

Albia era mai lată decât oricare alta pe care-o văzuse, avea 
aproape opt sute de metri, iar apa curgea tumultuoasă și părea 
adâncă, cu reflexii de un albastru închis, aproape negru. Stânci 
mari și dealuri, care se ondulau unul în spatele altuia, de-o parte 
și de alta a fluviului, cu păduri atât de dese, încât cu greu mai 
zăreai câte o bucată de stâncă. Era foarte cald și cerul se arcuia 
azuriu deasupra creștetului, mult mai strălucitor și mult mai larg 
decât orice petic de cer văzut vreodată. Un zumzet puternic, ca 
un ecou, se auzea dinspre vegetaţia luxuriantă - insectele, făcu 
el o presupunere, păsările, goana cu care apele se învolburau, 
deși totul părea mai degrabă un cântec al sălbăticiei care îi era 
cumva dedicat, o singură voce pe care o auzea curgându-i prin 
vene. Lângă el, Tom vibra de încântare, cu ochii larg deschiși, să 
nu piardă nici măcar o mișcare. 

— Dumnezeule mare, ăla este un indian? îi șopti lui Grey, 
aplecându-se. 

— Nu cred că poate fi altceva, răspunse Grey, după cum arăta 
domnul care aștepta pe țărm, gol-goluţ, cu excepţia unui fel de 
șorţ cât palma, o pătură dungată care îi atârna pe unul din 
umeri, pe piele cu un strat care părea a fi unsoare și din cauza 
căruia membrele îi străluceau. 

— Credeam că sunt mai roșii, spuse Tom, ca și cum ar fi ghicit 
gândul lui Grey. 

Pielea indianului era cu mult mai închisă decât a lui Grey, dar 
mai degrabă de o culoare brună, plăcută vederii, ceva 
asemănător frunzelor uscate de stejar. Indianul părea să îi 
găsească la fel de interesanţi pe cei doi, pe cât de interesant le 
părea lor. li privea cu vădită consideraţie... mai ales pe Grey. 

— Părul dumneavoastră e de vină, domnul meu, îi șuieră Tom 
în ureche. V-am spus că trebuia să purtaţi o perucă. 

— Prostii, Tom. 

In același timp pe Grey îl trecu un fior ciudat pe la ceafă, 
contractându-i scalpul. În mod normal, nu purta perucă, era 
mândru de părul lui, care era blond și des, alegea însă varianta 
de a-l lega și de a și-l pudra la ocaziile speciale. Acum nu era 
una din acele ocazii. Având apă proaspătă în dimineaţa aceea, 
își spălase părul la îndemnul lui Tom, iar acum îl purta liber pe 
umeri, gândindu-se că se va usca mai repede. 

Barca făcu nisipul să scrâșnească. Indianul își dădu pătura la 


o parte și veni să ajute bărbaţii să coboare pe țărm. Grey se 
pomeni chiar lângă el, destul de aproape ca să-i simtă mirosul. 
Indianul mirosea altfel decât oricine. Un miros animalic, desigur 
- se întrebă, ușor înfiorat, dacă grăsimea cu care era uns 
bărbatul era de urs dar cu o aromă de ierburi și de transpiraţie, 
un iz care amintea de pilitura proaspătă de cupru. 

Îndreptându-se la marginea bărcii, indianul îi căută privirea lui 
Grey și zâmbi. 

— Să fii cu băgare de seamă, englezule, spuse cu un puternic 
accent franțuzesc și, întinzându-se, își plimbă degetele, ca din 
întâmplare, prin părul liber al lui Grey. Scalpul tău ar arăta bine 
la centura unui Huron. 

Asta îi făcu pe soldaţii din barcă să râdă, iar indianul, încă 
zâmbind, se întoarse spre ei. 

— Abenaki, care lucrează pentru francezi, nu sunt deloc 
pretenţioși. Un scalp e un scalp - și francezii plătesc bine pentru 
unul, indiferent de culoare. 

Pentru a întări cele spuse, dădu din cap spre grenadieri, care 
se opriră din râs. 

— Tu vii cu mine, îi zise indianul lui Grey. 


Pe insulă era deja instalată o mică tabără. Un detașament de 
infanterie, sub comanda Căpitanului Woodford - al cărui nume îl 
îngrijoră un pic pe Grey, dar care se dovedi, slavă Domnului, a 
nu fi rudă cu nimeni din familia Lordului Enderby. 

— Suntem în perfectă siguranţă pe partea aceasta a insulei, îi 
spuse el lui Grey, oferindu-i o carafă cu brandy după cină, lângă 
cortul său. Dar indienii jefuiesc cu regularitate partea cealaltă a 
insulei. Am pierdut patru oameni săptămâna trecută, trei din ei 
uciși, iar unul luat ostatic. 

— Ai iscoade personale, să înţeleg? întrebă Grey, pleznind 
ţânţarii care începuseră să mișune în amurg. 

Nu-l mai văzuse pe indianul care îi adusese în tabără, în 
schimb erau alţii adunaţi în jurul propriilor focuri, doar unul sau 
doi ghemuiţi lângă grenadierii din Louisbourg, cu ochi sticloși și 
foarte atenţi în jur. 

— Da, și cei mai mulţi sunt de încredere, spuse Woodford, 
răspunzând întrebărilor nerostite de Grey. 

Râse, dar fără umor. 

— Cel puţin așa sperăm, să fie de încredere. 


Au cinat și apoi au jucat cărţi, schimbând noutăţile de-acasă 
cu bârfele campaniei curente. 

Generalul Wolfe nu pierduse timpul în Montmorency, așezare 
situată mai jos de Quebec, dar nu se alesese decât cu 
dezamăgirea unor încercări eșuate, astfel că a abandonat zona, 
regrupându-și corpul principal al trupelor la câţiva kilometri în 
amonte de citadela Quebecului. Cocoţată pe stâncile ascuţite 
care  străjuiau apele, părea de departe o fortăreață 
impenetrabilă, de unde erau supravegheate și fluviul, și 
câmpiile de la vest de canion, obligând vasele de război 
englezești să se furișeze pe timpul nopţii - și nu întotdeauna cu 
succes. 

— Wolfe va veni în scurt timp, grenadierii lui sunt pe drum, 
prezise Woodford. Și-a pus mari speranţe în flăcăii ăia, a luptat 
alături de ei la Louisbourg. Poftim, colonele, aici vei fi mâncat de 
viu. Încearcă asta pentru faţă și mâini. 

Umblă în cufărul de campanie și scoase o cutie cu o unsoare 
puternic mirositoare, pe care i-o întinse lui Grey peste masă. 

— Seu de urs și mentă, explică el. Indienii folosesc chestia 
asta ori se acoperă cu noroi. 

Grey se servi din belșug; aroma nu era tocmai cea pe care o 
simţise mai devreme la indian, dar era foarte asemănătoare. Il 
încercă un ciudat sentiment de disconfort, dar se gândi că 
măcar va descuraja insectele să-l mai muște. 

Nu ţinuse secret motivul sosirii sale aici, așa că îl întrebă 
deschis despre Carruthers. 

— Ai idee unde este reţinut? 

Woodford se încruntă și-și turnă mai mult coniac. 

— Nu e arestat. E eliberat condiţionat. E cantonat în Gareon, 
unde Wolfe are cartierul general. 

— Da?! 

Grey era ușor surprins - Carruthers nu era acuzat de revoltă, 
ci, mai degrabă, de faptul că nu reușise să o suprime - o 
acuzaţie rară. 

— Cunoști detaliile acestui caz? 

Woodford deschise gura, dar, în loc să vorbească, trase adânc 
aer în piept, dădu din cap și își bău coniacul. Din asta Grey 
înţelese că, probabil, toată lumea cunoștea tărășenia, dar și că 
era ceva putred în toată treaba. Oricum, avea timp din belșug. 
Va auzi povestea direct din gura lui Carruthers. 


Conversaţia deveni generală și, după un timp, Grey spuse 
„noapte bună”. Grenadierii trebăluiseră din greu. Un nou orășel 
de corturi de pânză se întindea la marginea taberei deja 
existente, iar în aer se ridicau mirosuri îmbietoare de carne 
proaspăt friptă și de ceai. 

Cu siguranţă că Tom reușise să-și ridice cortul, pe undeva prin 
mulţimea celorlalte corturi. Nu se grăbea să-l găsească; se 
bucura, după săptămânile de trai aglomerat la bordul navei, de 
noua senzaţie oferită de plimbarea pe jos și de singurătate. 
Trecu de șirurile de corturi, plimbându-se la marginea luminii 
aruncată de focuri și simțindu-se invizibil. Nu se îndepărtă prea 
mult, pentru a rămâne în siguranţă, sau cel puţin așa spera. 
Pădurea era la câţiva metri distanţă, nu se lăsase încă 
întunericul deplin și se mai zăreau primul rând de copaci și 
tufișurile. 

O luminiță ce scânteia i-a atras atenţia și l-a cuprins 
încântarea. Văzu încă una... și încă una... zece, o duzină... și 
aerul se umplu deodată de licurici, lumini palide, verzui, care 
clipeau ici și colo, strălucind ca niște lumânări micuţe și 
îndepărtate prin frunzișul întunecat. Mai văzuse licurici o dată 
sau de două ori până acum, în Germania, dar niciodată atât de 
mulţi. Era pur și simplu magie, pură ca lumina lunii. 

N-ar fi putut spune cât timp i-a privit, hoinărind încet de-a 
lungul marginii taberei, dar în cele din urmă oftă și se întoarse, 
satisfăcut și cuprins de-o oboseală plăcută, fără nici-o obligaţie 
de a face ceva anume. Nu avea trupe sub comandă, nu avea 
rapoarte de scris... chiar nimic de făcut până nu va ajunge la 
Gareon și unde se va întâlni cu Charlie Carruthers. 

Cu un oftat de plăcere, închise clapa cortului și își scoase 
hainele. 

De-abia ațipise, când fu trezit de urlete și strigăte și sări în 
picioare. Tom, pe care îl furase somnul în sacul de dormit de la 
picioarele lui Grey, sări și el ca o broască, în mâini și genunchi, 
căutând disperat în cufăr pistolul și cartușele. 

Fără să piardă timpul, Grey smulse pumnalul pe care îl 
atârnase de ţărușul cortului înainte să se întindă în pat și, dând 
pânza de la intrare de-o parte, privi afară. Bărbaţi alergau încolo 
și încoace, izbindu-se de corturi, dând ordine, strigând după 
ajutor. Cerul era strălucitor, norii erau înroșiţi. 

— Nave în flăcări! urlă cineva. Grey își vâri picioarele în 


pantofi și se alătură mulţimii care acum se precipita către apă. 

În centrul fluviului întunecat stătea impunătoare Harwood, la 
ancoră. Către ea veneau încet una, două și, mai apoi, trei vase 
arzând - plute pline cu deșeuri inflamabile, îmbibate cu ulei și 
aprinse. O bărcuță cu pânza și catargul în flăcări lumina 
noaptea. Și mai era ceva - o canoe cu un morman de frunze și 
iarbă care ardeau? Prea departe să se poată vedea clar, dar se 
apropia. 

Privi corabia și văzu mișcare pe punte - destul de departe să 
zărească pe cineva anume, dar lucrurile se precipitau. Nava nu 
putea ridica ancora, nu avea timp suficient, însă bărcile erau 
lansate la apă, iar marinarii încercau să abată din drum plutele 
în flăcări, pentru a le ţine la distanţă de Harwood. 

Absorbit de ce vedea, nu auzi strigătele care nu mai 
conteneau în partea opusă a taberei. Oamenii tăcuţi de pe mal, 
care priveau bărcile în flăcări, începuseră să se agite, realizând 
în cele din urmă că li se pregătea altceva. 

— Indieni, spuse deodată omul de lângă Grey, cu o voce 
ascuțită, parcă despicând aerul. Indieni! 

Strigătul deveni unanim și toţi o luară la goană în direcţia 
opusă. 

— Oprește-te! Stai! Grey întinse un braţ, prinzând un bărbat 
de gât și culcându-l. Ridică vocea crezând că va reuși să 
oprească goana aceea. 

— Tu și tu! Voi doi, veniţi cu mine! 

Omul pe care îl trântise, sări în picioare din nou, cu ochii 
strălucind în lumina lunii. 

— Poate fi o cursă, continuă Grey. Rămâneţi pe loc. Cu 
mâinile pe arme. 

— Rămâneţi pe loc! 

Un domn scund, în cămașă de noapte, preluă ordinul cu o 
voce de stentor, întărindu-și cuvintele cu o creangă uscată pe 
care o ţinea în faţă, oprindu-i cu ea pe cei care doreau să treacă 
de el. 

Un snop de scântei se înălţă în aer, urmat de altul: două noi 
vase incendiate se apropiau. Bărcile corabiei erau deja la apă, 
simple puncte în întuneric. Dacă reușeau să devieze vasele 
torță, Harwood putea fi salvată de la distrugere. Grey se temea 
că atacul din spatele lor era doar o diversiune menită de 
îndepărteze oamenii de țărm și, astfel, corabia să rămână 


apărată doar de echipajul aflat la bord. În acest fel francezii ar fi 
putut trimite o barjă plină de explozibil sau chiar bărci cu care 
să abordeze corabia, în nădejdea că manevrele lor nu ar fi fost 
observate de ceilalţi, ocupați fiind cu respingerea atacului. 

Primul vas torță fusese împins către ţărmul opus, unde se 
împotmolise pe plajă și ardea feeric în noapte. Domnul acela 
scund și cu glasul pătrunzător - cu siguranţă că era un sergent, 
chibzui Grey - reușise să adune câţiva soldaţi și se prezentă în 
faţa lui Grey, cu un salut viguros. 

— Să trimit oamenii să-și ia muschetele, domnule? 

— Întocmai. Și repede. Du-te cu ei, sergent - ești sergent, da? 

— Sergent Aloysius Cutter, domnule, raportă omuleţul. Sunt 
încântat să cunosc un ofiţer care judecă limpede. 

— Mulţumesc, sergent. Şi adună cât de mulţi poţi, te rog. 
Înarmaţi. Adu şi un pușcaș sau doi, dacă găsești. 

Sarcinile fiind împărţite, se întoarse încă o dată să privească 
fluviul, unde două din bărcile de pe Harwood mânau o barcă 
incendiată, încercuind-o și despicând apa cu vâslele. Auzea 
limpede zgomotul produs în efortul pe care îl făceau și strigătele 
marinarilor. 

— Domnule? 

Vocea, venită de undeva de lângă cortul său, aproape îl făcu 
să-și muște limba. Se întoarse calm, gata să-i reproșeze lui Tom 
că s-a aventurat în haosul iscat, dar înainte să-și adune vorbele 
tânărul său valet se ghemui la picioarele lui, ţinând ceva în 
braţe. 

— Ti-am adus pantalonii, domnule, spuse Tom cu o voce 
tremurătoare. M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de ei, 
dacă va fi o luptă. 

— Foarte înţelept din partea ta, Tom, îl asigură Grey, 
străduindu-se să nu izbucnească în râs. 

Sări în nădragi și îi trase în sus, vârându-și cămașa în ei. 

— Ai idee ce se petrece în tabără? 

Îl auzi pe Tom cum înghite în gol. 

— Indienii, domnul meu. Au năvălit zbierând printre corturi și 
au dat foc. Am văzut că au omorât un om... și l-au scalpat. 

Vocea îi era răgușită, de parcă ar fi stat să vomite. 

— A fost ceva scârbos. 

— Presupun că da... 

Era o noapte caldă, dar Grey simţi cum i se ridică părul de pe 


braţe. Urletele înfiorătoare se opriseră și putea auzi zarva din 
tabără, acum diferită. Nu mai erau strigăte la întâmplare, se 
auzeau doar apelurile ofițerilor, ale sergenţilor și ale caporalilor 
care dădeau ordine oamenilor, inițiind adunarea, făcând 
prezenţa și socotind pagubele. 

Tom, fie binecuvântat, adusese pistolul lui Grey, sacul cu 
cartușe, praful de pușcă, haina și ciorapii. Conștient de pădurea 
întunecată și de poteca îngustă și lungă dintre țărm și tabără, 
Grey nu-l mai trimise pe Tom înapoi, poruncindu-i, totuși, să nu 
îi stea în drum, deoarece sergentul Cutter - care era un bun 
soldat și care își pusese pantalonii la timp - venea însoţit de 
soldaţii înarmaţi pe care îi găsise. 

— Prezent la datorie, domnule, salută Cutter. Cui am onoarea 
să mă adresez, domnule? 

— Sunt locotenent-colonel Grey. Pune-ţi oamenii să stea cu 
ochii pe corabie, te rog. Sergent, cu deosebită atenţie la 
ambarcaţiunea întunecată care vine în aval, apoi vino să-mi 
raportezi tot ce știi că se petrece în tabără. 

Cutter salută și dispăru imediat strigând: „Mișcaţi-vă, 
adunătură de balegi. Mai vioi, mai vioi!” 

Tom scoase un țipăt gutural, iar Grey se învârti, scoțându-și 
pumnalul din reflex și văzu o siluetă venind direct spre el. 

— Nu mă ucide, englezule, spuse indianul care îi însoţise în 
ajun spre tabără. 

Glasul îi suna ușor amuzat. 

— Le capitaine m-a trimis să te caut. 

— De ce? întrebă Grey brusc. i 

Inima încă îi bătea să-i spargă pieptul. li displăcea să fie prins 
nepregătit şi, mai mult, ura gândul că omul ar fi putut să-l 
omoare cu ușurință, mai înainte chiar ca Grey să-i simtă 
prezența. 

— Abenaki a dat foc cortului tău, credeau că te vor ademeni 
în pădure pe tine și pe servitorul tău. 

Tom dădu drumul la o înjurătură zemoasă și se pregăti să se 
arunce înainte, dar Grey îl opri, punându-i o mână pe braţ. 

— Stai, Tom. Nu contează. 

— Pe dracu' nu contează! răspunse Tom cu patimă, enervarea 
făcându-l să uite de bunele maniere. Cred că ţi-aș putea găsi 
niște lenjerie, nu că ar fi ușor, dar ce zici de tabloul verișoarei 
tale împreună cu ăl mic, trimis Căpitanului Stubbs? Ce zici de 


pălăria cea bună, cu dantelă brodată cu aur? 

Grey avu un moment de neliniște - mai tânăra sa verișoară 
Olivia trimise o miniatură cu băiatul său nou-născut și-i dăduse 
lui sarcina de a i-o livra soţului ei, căpitanul Malcolm Stubbs, 
care se afla acum cu trupele lui Wolfe. Se lovi cu mâna lateral și 
simţi în buzunar, ușurat, forma ovală a portretului micuț, 
împachetat și în siguranţă. 

— E în ordine, Tom. Îl am la mine. Cât despre pălărie... ne 
vom îngrijora mai târziu, cred. Acum, care este numele tău, 
domnule? îl întrebă pe indian. 

— Manoke, spuse acesta, încă amuzat. 

— În ordine! Vrei să-l duci pe valetul meu înapoi în tabără? 

Îl văzuse pe micul și temerarul sergent Cutter ițindu-se pe 
potecă. Trecând peste proteste, îl expedie pe Tom în grija 
indianului. 


Se întâmplase ca toate cele cinci ambarcaţiuni incendiate să 
fie direcționate departe de Harwood. Ceva ce putea fi - sau nu - 
o navă cargo, apăruse în amonte, dar, temându-se de trupele 
adunate în grabă de Grey, slobozi câteva salve în direcţia lor. Cu 
toate că distanța era mică, nu aveau nici-o posibilitate să 
nimerească ceva de pe mal. 

Acum Harwood era în siguranţă, iar în tabără se instituise o 
stare de veghe, plină de neliniște. Grey îl văzu pe Woodford în 
zori, la scurt timp după ce acesta revenise, și primi veste că 
atacul se soldase cu doi morţi și cu alţi trei soldaţi capturați în 
pădure. Trei dintre indienii care atacaseră au fost omorâţi, un 
altul rănit. Woodford avusese de gând să îl supună pe acesta din 
urmă unui interogatoriu înainte să moară, dar nu crezuse că ar fi 
putut obţine vreo informaţie folositoare. 

— Indienii niciodată nu vorbesc, îi spuse bărbatul, frecându-și 
ochii înroșiţi de fum. 

Avea faţa umflată și părea foarte istovit. 

— Închid ochii și încep să-și cânte blestematele lor cântece de 
moarte. Orice le-ai face, ei continuă să cânte. 

Grey auzise așa ceva, ori crezuse că aude, atunci când se 
târâse în adăpostul împrumutat. Era aproape ziuă. Un cântec 
șoptit se auzea, de parcă nu era decât goana vântului prin 
copacii înalţi. A ţinut puţin, apoi s-a oprit brusc și din nou a 
început, slab și sacadat, pe când era legănat de braţele 


molcome ale somnului. 

Ce spusese omul acela? se întreba el. Avea vreo importanţă 
faptul că nimeni dintre cei care auziseră cântecul nu știau ce 
înseamnă? Poate indianul - Manoke era numele lui - era acolo, 
poate că el știa. 

Tom găsise pentru Grey un cort mic la capătul unei alei. 
Pesemne că dăduse afară niște subalterni, dar Grey nu a 
obiectat. Cortul abia cuprindea sacul de dormit întins pe jos și o 
cutie care servea drept masă, pe care cineva așezase un suport 
de lumânare. Dar era un adăpost. Pe când venea pe potecă spre 
tabără, începuse să plouă ușor, dar acum ploua tare, cu zgomot 
pe pânza de sac a cortului, de unde venea un iz ușor de 
mucegai. Dacă acel bocet ar fi continuat, nu s-ar fi putut auzi 
din cauza sunetului ploii. 

Grey se întoarse pe-o parte, făcând iarba de sub sac să 
foșnească sub greutatea lui, și adormi imediat. 


Se trezi brusc, cu un indian în față. Se încurcă în așternuturi, 
încercând să se scoale, ceea ce îl făcu pe indian să se amuze și 
să se dea înapoi, nicidecum să-i ia gâtul, așa cum crezuse Grey. 
Reuși să alunge aburii somnului înainte să-l atace la rându-i pe 
Manoke. 

— Ce? îngăimă el, frecându-și ochii cu podul palmei. Ce-i 
asta? Și de ce dracu’ stai pe patul meu? 

In replică, indianul îl apucă de după ceafă, îl trase aproape și-l 
sărută. Limba omului îl atinse ușor pe buza inferioară, i se 
insinuă ca o șopârlă în gură și dispăru. 

La fel și indianul. 

Se lăsă pe spate, clipind. Fusese un vis. Ploaia se înteţise. 
Respiră adânc. Putea simţi pe piele mirosul de grăsime de urs și 
de mentă - să fi fost și un iz metalic? Lumina era mai puternică 
- trebuia să fie ziuă de acum. Auzea toboșarul trecând printre 
corturi pentru a trezi oamenii, răpăitul tobei amestecându-se cu 
răpăitul ploii, auzea strigătele caporalilor și ale sergenţilor - dar 
estompate. Se gândi că nu dormise mai mult de o jumătate de 
oră. 

— Hristoase! murmură el și se întoarse pe o parte, apoi își 
trase pătura peste cap, încercând să adoarmă la loc. 


Harwood făcea volte domoale în susul râului, căutând urmele 


atacatorilor francezi. Fuseseră câteva alarme, plus un alt raid al 
indienilor pe când se mai aflau încă în tabără, pe țărm. Ultimul 
atac se sfârșise în avantajul englezilor. Omorâseră patru 
inamici, iar ei nu avuseseră decât un bucătar rănit. Fuseseră 
obligaţi să zăbovească o vreme, așteptând o noapte întunecată 
pentru a se strecura dincolo de fortăreața Quebecului, care se 
profila amenințătoare pe stânci. Au fost observați și unul sau 
două tunuri traseră în direcţia lor, dar fără niciun rezultat. În 
cele din urmă, au ajuns la Gareon, la cartierul general al 
generalului Wolfe. 

Orașul era aproape înghiţit de taberele militare care îl 
înconjurau, mulţimi de corturi răspândite în lungul râului, peste 
care trona mica misiune catolică franceză, a cărei cruce se iţea 
pe dealul din spatele orașului. Locuitorii francezi, cu indiferența 
negustorilor de pretutindeni, dăduseră din umeri și-i primiseră 
cu bucurie pe noii ocupanțţi. 

Grey fu informat că generalul Wolfe se afla prins în operaţiuni 
militare în interiorul continentului, dar că se va întoarce negreșit 
în mai puţin de o lună. Un locotenent-colonel fără ocupaţie și 
regiment propriu era o bătaie de cap în plus. | se oferise un 
apartament convenabil, pe care îl refuzase politicos. Neavând 
sarcini imediate de îndeplinit, s-a separat de corpul ofiţerilor, 
străduindu-se să afle unde ar putea fi găsit căpitanul Caruthers. 

Nu i-a fost greu să dea de urma lui. Le patron din prima 
tavernă în care a intrat l-a îndrumat imediat spre /e Capitaine, 
care se afla cazat într-o cameră din casa unei văduve pe nume 
Lambert, aflată lângă biserica misiunii catolice. Grey se întrebă 
dacă ar fi obţinut această informaţie la fel de repede de la 
oricine deţinea un han în oraș. Grey știa că lui Charlie îi plăcea 
să bea și era evident, judecând după atitudinea amabilă a 
patronului la auzul numelui de Carruthers, că avea acest obicei 
în continuare. Nu că Grey l-ar fi putut învinui, având în vedere 
circumstanţele. 

Văduva - tânără, cu păr castaniu și destul de drăguță - păru 
destul de suspicioasă la început, dar după ce el întrebă de 
căpitanul Carruthers, menţionând că îi este vechi prieten, ea se 
relaxă. 

— Bon, spuse ea, deschizând imediat ușa. Are nevoie de 
prieteni. 

Urcă două etaje, pe niște scări înguste, spre mansarda lui 


Caruthers, simțind că aerul devenea din ce în ce mai încins. 
Pentru ora aceea era plăcut, dar după-amiaza probabil că 
devenea înăbușitor. Bătu la ușă și fu plăcut surprins când 
recunoscu vocea lui Carruthers invitându-l înăuntru. 

Bărbatul era așezat la o masă micuță, îmbrăcat în cămașă și 
pantaloni, scriind ceva, având lângă un cot o călimară meșterită 
dintr-un dovleac și lângă celălalt o halbă de bere. Preţ de o clipă 
se uită fără cuvinte la Grey. Apoi dintr-odată se însufleţi și se 
ridică, răsturnând aproape toate cele de pe masă. 

— John! 

Înainte ca Grey să-i întindă mâna, se trezi îmbrățișat - și 
răspunse din tot sufletul la îmbrăţișare, inundându-l un șuvoi de 
amintiri în vreme ce adulmecă părul lui Carruthers și-i simți 
obrazul ţepos zgâriindu-l. Îi simţi, deopotrivă, subţirimea 
trupului și oasele cum îl împung prin haine. 

— Nu credeam că ai să vii, repetă Carruthers de câteva ori. 

Se dădu un pas înapoi, zâmbind în vreme ce își ștergea jenat 
ochii cu dosul palmei. 

— Păi, trebuie să-i mulţumești unui ţipar electric pentru 
prezența mea, îi răspunse Grey, zâmbind la rându-i. 

— Unui ce? 

— E o poveste lungă - ţi-o spun altă dată. Acum aș vrea să 
știu ce dracului ai făcut, Charlie? 

Bucuria revederii se estompă de pe chipul slab al lui 
Carruthers, fără să se șteargă de tot. 

— Ei bine, și povestea mea e cam lungă... Dă-mi voie s-o 
trimit pe Martine să aducă niște bere. 

Îi făcu semn cu mâna spre unicul scaun din încăpere și ieși 
înainte ca Grey să se poată opune. Se așeză prudent, ca nu 
cumva scaunul să se frângă. Mansarda era mobilată simplu. În 
afară de scaun și de masă, un pat îngust, o oală de noapte și un 
spălător străvechi, cu un lighean din ceramică și cu un ulcior 
pentru apă, completau inventarul. Camera era foarte curată, dar 
în aer se simţea un miros vag - un iz dulceag și greţos, a cărui 
sursă o identifică imediat: o sticlă cu dop din spatele 
spălătorului. 

Nici nu ar fi trebuit să adulmece urmele de laudanum. Chipul 
sfrijit al lui Carruthers era grăitor. Se întoarse pe scaun și aruncă 
o privire pe foile scrise de pe masă. Păreau notițe pregătitoare 
pentru curtea marţială. Pe prima foaie, așternuse un raport cu 


privire la o expediţie întreprinsă de un detașament aflat sub 
comanda sa, pornită la ordinul maiorului Gerald Siverly. 


Ordinele primite prevedeau să mărșăluim până într-un sat 
denumit Beaulieu, cam la șaisprezece kilometri est de 
Montmorency, iar acolo să jefuim și să incendiem casele și să 
luăm animalele domestice. Am executat întocmai. Unii săteni 
ne-au opus rezistenţă, înarmaţi cu seceri și alte unelte. Doi 
dintre aceștia au fost împușcați, restul au dat bir cu fugiţii. Ne- 
am întors cu două căruțe pline cu făină, brânzeturi și alte 
mărunțișuri de prin case, cu trei vaci și doi catâri zdraveni. 


Înainte ca ușa să se deschidă, Grey se opri din lectură. 

Carruthers intră și se așeză pe pat, dând din cap spre hârtii. 

— M-am gândit că e cel mai bine să aștern totul pe hârtie, în 
cazul în care nu voi trăi destul pentru a ajunge în faţa Curţii. 

Vorbi serios și, văzând privirea lui Grey, îi apăru un zâmbet în 
colţul gurii. 

— Stai liniștit, John. Am știut întotdeauna că nu voi trăi prea 
mult. Şi asta nu este tot, spuse ridicându-și mâna dreaptă și 
lăsând manșeta să-i cadă. 

Lovi ritmic în piept cu mâna stângă. 

— Mai mulţi doctori mi-au spus că am probleme cu inima. Nu 
știu dacă nu cumva am două inimi... sau, poate, am doar 
jumătate de inimă. 

Carruthers își arătă dinţii într-un zâmbet șarmant, pe care 
Grey și-l amintea bine. 

— Din când în când mă simt slăbit și e din ce în ce mai rău. 
Uneori nici nu o mai simt că bate, ci parcă îmi flutură în piept și 
totul începe să se întunece, iar eu rămân fără suflare. Până 
acum, inima și-a revenit de fiecare dată și a început să lucreze, 
dar într-una din zilele astea se va opri definitiv. 

Ochii lui Grey fixau mâna lui Charlie, mâna pitică îndoită în 
faţa celei mari, arătând de parcă ţinea în palmă cupa unei flori 
ciudate. Pe când privea, ambele mâini se deschiseră ușor, 
degetele mișcându-se într-o frumoasă sincronie. 

— Bine, spuse Grey cu voce joasă. Povestește-mi. 

Nereușita suprimării unei revolte era o acuzaţie rară, dificil de 
dovedit și tocmai de aceea de evitat, mai ales dacă nu existau și 
alţi factori implicaţi. Care, în exemplul de faţă, lipseau cu 


desăvârșire. 

— ÎI știi pe Siverly, nu-i aşa? întrebă Carruthers, luând hârtiile 
pe genunchi. 

— Deloc. Am înţeles că e un mizerabil, spuse Grey arătând 
spre hârtii și continuă: Totuși, mizerabil în ce fel? 

— Unul corupt. 

Carruthers aranjă paginile, atent să îndrepte colţurile, 
fixându-le cu privirea. 

— Tot ce-ai citit acolo nu s-a petrecut din ordinul lui Siverly. A 
fost directiva generalului Wolfe. Nu sunt sigur dacă scopul este 
să lipsească fortăreaţa de provizii, pentru a-i înfometa în cele 
din urmă pe oameni sau urmărește să-l forțeze pe Montcalm să 
trimită trupe care să apere provincia, trupe pe care Wolfe să le 
înfrunte - sau pot fi ambele. Dar în mod deliberat a terorizat 
așezările de pe cele două maluri ale fluviului. Am făcut asta la 
ordinele generalului. 

Faţa i se strâmbă imperceptibil și, brusc, îl privi pe Grey în 
ochi. 

— Ți-amintești Highlands, John? 

— Ştii că da. 

Nimeni din cei implicaţi în curăţarea zonelor muntoase din 
Cumberland nu ar fi putut uita vreodată. Văzuse multe sate 
scoțiene puse în aceeași situaţie ca Beaulieu. 

Carruthers trase adânc aer în piept. 

— In ordine. Problema era că Siverly și-a însușit ceea ce am 
jefuit din provincii - sub pretextul că le va vinde și va împărți 
trupei venitul în mod corect. 

— Cum? 

Lucrul acesta era contrar obiceiurilor armatei, prin care orice 
soldat își însușea prada. 

— Ce se crede el? Amiral? 

Marina împărțea premii în bani echipajului, conform unei 
scheme de calcul, dar marina era marină. Echipajele acționau 
mai mult ca entităţi unice, faţă de cum acționau companiile din 
Armată. Existau instanţe ale amiralităţii care aranjau afacerile în 
care se vindeau navele capturate. 

Carruthers râse la întrebarea lui Grey. 

— Fratele lui e comandor. Poate că de-acolo știa de 
mecanismul ăsta. In orice caz, nu a distribuit niciodată fondurile. 
Mai rău - a început să reţină leafa soldaţilor. Îi plătește din ce în 


ce mai târziu, oprind sume diverse pentru infracțiuni minore, 
susţinând că nu a fost trimis cufărul cu bani, când, de fapt, mai 
mulţi oameni au văzut cu ochii lor când a fost descărcat din 
căruţă. Destul de grav, dar soldaţii au fost în continuare hrăniţi 
și îmbrăcaţi cum trebuie. Dar a mers mult prea departe. Siverly 
a început să fure din proviziile intendenţei și să le vândă 
personal. Am avut bănuielile mele, dar nici-o dovadă. Am 
început să îl urmăresc, iar el și-a dat seama de asta și, pentru 
un timp, a acţionat precaut. Dar nu a putut rezista când a venit 
transportul de arme. O încărcătură cu o duzină de puști noi, net 
superioare obișnuitei muschete Brown Bess și care sunt foarte 
rare în armată. Acel transport cred că trebuie să fi fost o eroare 
a funcţionarilor. Noi nu aveam niciun pușcaș și nici nu era 
necesar să avem. Se pare că asta l-a făcut pe Siverly să se 
simtă în siguranţă. Dar nu era. Doi soldaţi au descărcat cutia și, 
intrigaţi de greutatea ei, au deschis-o. Zvonurile cu privire la 
noile arme au prins să circule, dar, când oamenii au primit niște 
muschete vechi, în loc de arme noi, așteptarea s-a transformat 
în nemulțumire. Discuţiile - purtate deja pe un ton nervos - s-au 
transformat în scandal. 

Oamenii prinseseră curaj, bând dintr-un butoi cu rom pe care- 
| confiscasem dintr-o cârciumă în Levi, continuă Carruthers, 
oftând. Au băut toată noaptea - era ianuarie, iar nopţile sunt al 
dracului de lungi în ianuarie - și s-au hotărât să meargă să caute 
puștile. Pe care le-au și găsit sub podeaua casei unde locuia 
Siverly. 

— Și Siverly unde era? 

— Era acolo. Și părea destul de dărâmat. 

Un mușchi se contorsionă pe faţa lui Carruthers. 

— A reușit, totuși, să fugă pe fereastră și să facă pe jos tot 
drumul până la următoarea garnizoană. Era vorba de vreo 
treizeci și doi de kilometri. Şi-a pierdut două degete de la 
picioare din cauza îngheţului, dar a supravieţuit. 

— Păcat! 

— Da, păcat. 

Faţa i se crispă din nou. 

— Şi cu cei răsculați ce s-a întâmplat? 

Carruthers pufni, scuturându-și capul. 

— Cei mai mulţi din ei au dezertat. Doi au fost prinși și 
spânzurați destul de repede. Trei dintre ei au fost găsiţi un pic 


mai târziu. Sunt aici, în închisoare. 

— Şi tu? 

— Și eu. Eram la comandă, imediat după Siverly. Nu am știut 
de revoltă. Unul din sublocotenenţi a fugit să mă cheme atunci 
când oamenii au început să plece către casa lui Siverly, dar am 
ajuns prea târziu. 

— Nu că ai fi putut face mare lucru, având în vedere 
circumstanţele, nu-i așa? 

— Nici măcar nu am încercat, spuse Carruthers plat. 

— Inţeleg, zise Grey. 

— Chiar? Carruthers zâmbi neîncrezător. 

— Cu siguranţă. Bănuiesc că Siverly e încă în armată, tot la 
comandă, nu? 

— Da, sigur. 

— Ar putea să fie destul de speriat, încât să te condamne 
primul, dar, tu știi la fel de bine ca și mine, că în împrejurările 
date, acuzaţiile aduse ţie ar putea fi mult diminuate, când se va 
afla adevărul despre toată tărășenia. Ai insistat să compari în 
faţa curţii marţiale, nu-i așa? Deci poţi face public tot ce știi... 

Având în vedere starea sănătăţii lui, Carruthers nu părea prea 
deranjat de faptul că risca ani mulţi în închisoare în 
eventualitatea unei condamnări. 

Zâmbetul i se limpezi. 

— Ştiam că am ales omul potrivit, spuse Carruthers. 

— Sunt flatat peste poate, zise Grey sec. Totuși, de ce tocmai 
pe mine? 

Carruthers dădu hârtiile la o parte și se lăsă puţin pe spate, 
apucându-și genunchiul cu mâinile. 

De ce tu, John? 

Zâmbetul îi dispăru; ochii săi gri erau la același nivel cu ai lui. 

— Ştii ce facem. Ne ocupăm cu haosul, cu moartea, cu 
distrugerea. Dar tu știi și motivul pentru care facem asta. 

Serios? Poate ai amabilitatea să-mi zici și mie. Tot timpul m- 
am întrebat. 

Ochii lui Charlie sclipiră amuzaţi, dar spuse cu seriozitate. 

— Cineva trebuie să păstreze ordinea, John. Soldaţii luptă 
pentru raţiuni de toate felurile, multe dintre ele chiar josnice. 
Totuși, tu și cu fratele tău... 

Tăcu brusc, mișcând capul ușor. 

Grey îi văzu părul înspicat de fire albe, deși Carruthers nu era 


mai bătrân decât el. 

— Lumea este compusă din haos, moarte și distrugere. Dar 
oamenii ca tine nu acceptă așa ceva. Dacă există vreun pic de 
ordine în lume, puţină pace - atunci există datorită ţie, John, și 
altora câţiva ca tine. 

Grey simţi că ar fi trebuit să spună ceva, dar, orice ar fi zis, 
era inutil. Carruthers se ridică și veni lângă Grey, punându-și 
mâna stângă pe umărul lui, iar pe cealaltă, ușor, pe faţă. 

— Ce spune Biblia? întrebă blând Carruthers. „Fericiţi cei 
flămânzi și însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura”, nu-i așa? 
Sunt flămând, John, șopti el. Și tu ești însetat. Nu o să mă 
dezamăgești. Degetele ascunse ale lui Charlie se plimbară pe 
pielea lui, plăcut, mângâietor. 


Stă în tradiția Armatei ca o curte marţială să fie prezidată de 
un ofițer senior și de atâția alti ofițeri cât consideră el că va fi 
necesar să slujească acelui consiliu. În general, ofițerii sunt 
patru la număr, însă pot fi si mai mulți, dar niciodată mai puțini 
de trei. Acuzatul are dreptul să cheme martori în ajutorul său, 
iar consiliul îi poate chestiona, cape oricare altă persoană. Apoi, 
determină circumstanțele, iar, în cazul în care urmează să se 
declare vinovăția acuzatului, sentința se aplică imediat. 


Acea declaraţie ambiguă era, evident, tot ce exista în 
termenii definitorii ai operaţiunii Curţii Marţiale - or, mai bine 
zis, era tot ce reușise Hal să găsească pe perioada scurtă în 
care fusese plecat. Nu erau legi oficiale care să guverneze acele 
Curți, iar legea locală nu se aplica în cazul acesta. Pe scurt, 
armata era chiar legea, își spuse Grey. 

Așa stând lucrurile, avea o marjă de mișcare însemnată 
pentru a realiza ce dorea Charlie Carruthers - sau nu. O pondere 
însemnată o aveau personalităţile și legăturile profesionale ale 
ofițerilor care alcătuiau Curtea. Era de datoria lui să-i descopere 
pe acești oameni cât de repede putea. 

Între timp, trebuia să se elibereze de o altă sarcină. 

— Tom, strigă el, scotocind prin cufăr, ai găsit adresa 
căpitanului Stubb? 

— Da, domnul meu. Şi, dacă nu vă veţi mai mototoli cămășile, 
o să vă și spun. 

Cu o privire cercetătoare către stăpânul său, Tom îl înghionti 


abil într-o parte. 

— În orice caz, ce tot căutaţi acolo? 

— Miniatura cu portretul verișoarei mele și al copilului ei. 

Grey se dădu din faţa cufărului, permițându-i lui Tom să se 
aplece peste capacul deschis, împăturind calm toate cămășile 
deranjate. Cufărul era destul de ars, dar soldaţii reușiseră să-l 
salveze, spre ușurarea lui Tom, cu tot cu garderoba lui Grey. 

— lată-l, domnul meu! 

Tom extrase pacheţelul din ladă și i-l întinse delicat lui Grey. 

— Transmiteţi toate cele bune căpitanului Stubbs. Cred că va 
fi fericit să primească miniatura. Micuţul seamănă foarte bine cu 
el, nu-i așa? 

Chiar și cu ajutorul lui Tom, îi luă ceva timp să găsească 
adresa unde era cazat Malcolm Stubbs. Era - impropriu numită 
adresă - în cea mai săracă parte a orașului, undeva unde 
cărarea noroioasă se termina abrupt în râu. Grey era surprins de 
acest detaliu. Stubbs era tipul de om foarte sociabil și un ofiţer 
pașnic. De ce nu era cazat într-un han ori într-o casă particulară, 
aproape de trupe? 

Când găsi ulița, se neliniști puţin. Sentimentul crescu 
semnificativ când începu să își facă loc din ce în ce mai greu 
printre barăcile șubrede și prin adunătura de copii, fiecare 
vorbind pe altă limbă, copii care își întrerupseseră joaca, 
devenind interesați de noua apariţie. Il urmaseră, șuierând unul 
către altul presupuneri de neînțeles, privind tâmp către el, cu 
gurile deschise când îi întrebase de Căpitanul Stubbs, dând din 
braţe întrebător și arătându-și uniforma pentru a ilustra ce 
dorea să afle. 

Reuși să-și facă loc spre mal și, înainte să dea peste cineva 
dornic să îi răspundă, își murdări ghetele cu noroi lipicios, 
bălegar și frunze căzute din copacii mari, lipite între ele de 
ploaia care nu se oprea. Persoana dispusă să-l lămurească era 
un indian foarte bătrân, care stătea liniștit pe o stâncă, la 
marginea apei, înfășurat într-o pătură  cadrilată, tipic 
englezească. Pescuia. Bărbatul vorbea într-un amestec de vreo 
trei sau patru dialecte, lui Grey fiindu-i cunoscute doar două din 
ele, dar reușiră să se înțeleagă. 

— Un, deux, trois, în spate, îi spuse bătrânul, arătând cu 
degetul în sus, spre fundătură. 

Urmă ceva în aborigenă, din care Grey prinse ceva în legătură 


cu o femeie - fără îndoială, stăpâna casei în care era Stubbs 
cazat. Indianul încheie cu o referire despre /e bon capitaine. 
Grey se retrase, mulţumindu-i domnului atât în franceză, cât și 
în engleză și se îndreptă către a treia casă de pe cărare, cu un 
șir de copii după el, nespălaţi și curioși. 

Nu răspunse nimeni la bătaia sa în ușă, dar ocoli casa și 
ajunse în spatele ei, urmat de copii, unde găsi o cocioabă mică, 
din al cărei coș ieșea fum. 

Ziua era frumoasă, cu un cer de culoarea safirelor, aerul era 
saturat cu  miresmele toamnei târzii. Ușa colibei era 
întredeschisă pentru a lăsa să între aerul tare, proaspăt, dar el 
nu o împinse. În loc de asta, își scoase pumnalul din teacă și 
bătu cu mânerul, special pentru a le provoca spectatorilor 
exclamaţii de admiraţie la vederea cuţitului. Își înfrână dorinţa 
de a se întoarce către ei și de a-i pune pe fugă. 

Nu auzi pași înăuntru, dar ușa se deschise brusc și se îţi o 
tânără indiancă. La vederea lui Grey, ea tresări de vizibilă 
încântare. 

Bărbatul clipi și tresări la rândul lui, dar, în mai puţin de o 
secundă, bucuria de pe chipul femeii se stinse. Tânăra își 
încleștă o mână pe ușă, cu cealaltă începând să se lovească în 
piept. 

— Batinse! șuieră ea, de-a dreptul îngrozită. Qu'est-ce qui 
s"passe? strigă în franceză. 

— Rien, îi răspunse speriat, la rându-i. Ne t'inguietepas, 
madame. Est-ce que capitaine Stubbs habite ici? Nu vă faceţi 
griji, madame. Aici locuiește căpitanul Stubbs? 

Ochii ei, deja măriţi, se mișcau neliniștiţi. El o apucă de mână, 
temându-se că va leșina. 

Cel mai mare dintre copiii care îl urmaseră pe Grey se năpusti 
și se împinse în ușă, puse un braţ în jurul taliei femeii și aproape 
o târi în casă. 

Luând asta ca pe o invitaţie, restul copiilor se îngrămădiră în 
spatele lui, zumzăind bucuroși, în vreme ce acesta, icnind, 
întinse femeia pe pat și o lăsă acolo, fără să-și ia ochii de la ea. 
O fetiţă, având pe ea mai multe perechi de pantaloni, legaţi cu 
sfoară în jurul taliei plăpânde, se ghemui lângă el și îi spuse 
ceva tinerei indience. Neprimind niciun răspuns, fetiţa se 
comportă ca și cum ar fi obţinut unul, se întoarse și țâșni pe ușă 
afară. 


Grey ezită. Nu știa sigur ce să facă. Femeia respira, palidă, și 
îi zărea genele mișcându-se. 

— Voulez-vous un peu de l'eau? Doriţi un pic de apă? întrebă 
el, căutând cu privirea o sursă de apă. 

Ochi o găleată de lângă vatră, dar atenţia îi fu distrasă de un 
obiect sprijinit de ea. O scândură care ţinea loc de leagăn, cu un 
copil înfășat, așezat pe ea, care clipea des, curios, privind în 
direcţia lui. i 

Ştia deja despre ce era vorba, desigur. Ingenunche lângă 
prunc și mișcă degetul arătător înspre el. Ochii copilului erau 
mari și negri, ca ai mamei lui, iar pielea, mai deschisă la culoare 
decât a ei. Părul, totuși, nu-i era drept, des și negru. Era de 
culoarea scorţișoarei și învăluia craniul copilului ca un nimb 
ondulat, asemănător cu buclele pe care Malcolm Stubbs le ţinea 
prinse strâns și ascunse sub perucă. 

— Ce-i cu /e capitaine? îl iscodi o voce sigură din spatele său. 

Grey se întoarse pe călcâie și se pomeni cu o femeie voinică 
privindu-l de sus. Se ridică și făcu o plecăciune în faţa ei. 

— Mai nimic, madam, o linişti. ÎI căutam pe Căpitanul Stubbs, 
ca să-i transmit un mesaj. 

— Oh! 

Femeia - franţuzoaică, sigur mama sau mătușa celei tinere - 
lăsă privirea în jos, îmbujorată, părând cumva că se dezumflă și 
revine la o formă mai puţin amenințătoare. 

— Ei, bine, atunci. D'un urgence, mesajul? 

ÎI ţintui cu privirea. Era evident că ofiţerii englezi nu prea 
obișnuiau să-l viziteze pe Stubbs acasă. Probabil că Stubbs era, 
oficial, încartiruit în cu totul altă parte, de unde își vedea de 
treburile militare. Nu era de mirare că femeile acelea se temeau 
că Stubbs murise sau era rănit. Nu încă, adăugă rânjind în sinea 
sa. 

— Nu, spuse el, simțind greutatea miniaturii în buzunar. Este 
important, dar nu urgent. 

Plecă. Niciun copil nu îl urmă. 


De obicei, nu era dificil să se descopere pe unde hoinărea un 
anumit soldat, dar Malcolm Stubbs părea să fi dispărut în neant. 
Pe parcursul săptămânii următoare, Grey a străbătut cartierele, 
taberele militare, orașul întreg, dar nici urmă de nerușinatul lui 
văr prin alianţă. Mai ciudat era că nimeni nu părea să ducă lipsa 


căpitanului. Oamenii lui Stubbs ridicau din umeri, iar ofiţerul lui 
superior plecase în amonte, evident, să inspecteze în ce stare se 
aflau trupele dislocate în diferite locuri. Frustrat, Grey se 
întoarse la el acasă să-și pună ordine în gânduri. 

Două posibilităţi logice se conturaseră - de fapt, trei. Una, 
aceea că Stubbs auzise de sosirea lui Grey, presupusese că el 
va descoperi exact ce descoperise și că, prin urmare, se 
panicase și se hotărâse să dezerteze. A doua, l-a prostit cineva 
în vreo tavernă și a fost ucis pe vreo uliţă dosnică, iar acum se 
descompunea încet sub o pătură de frunze. Sau a treia variantă: 
a fost trimis undeva, să facă ceva, în mare taină. 

Prima variantă era cea mai îndoielnică. Stubbs nu se panica 
ușor și, dacă ar fi auzit că Grey a sosit, ar fi venit primul să-l 
caute, preventiv, ca să nu-l lase să vină în sat și să găsească ce 
a găsit. Așa că a renunţat la această variantă. 

La fel de repede renunţă și la a doua. Dacă Stubbs ar fi fost 
ucis, deliberat ori într-un accident, alarma s-ar fi instituit. 
Armata știa în general unde-i sunt soldaţii și, dacă aceștia nu se 
aflau acolo unde trebuia, erau luate imediat măsuri. Același 
lucru pentru dezertori. 

Bun. Dacă Stubbs plecase și nu îl căuta nimeni, era de la sine 
înțeles că armata îl trimisese undeva. De vreme ce nimeni nu 
părea să știe unde se afla, misiunea lui era, pesemne, secretă. 
Și, având în vedere poziția și obsesia actuală a lui Wolfe, asta 
însemna, cu siguranţă, că Malcolm Stubbs plecase în aval, 
căutând un mod de a afla cum să atace Quebecul. Grey suspină, 
satisfăcut de deducţiile sale. Care mai aveau o semnificaţie, 
anume că Stubbs - dacă nu ar fi fost ucis de francezi, scalpat de 
indieni sau mâncat de un urs - ar fi venit, în cele din urmă, 
înapoi. Nu era nimic altceva de făcut decât să aștepte. 

Se sprijini de un copac, urmărind două canoe ieșite la pescuit, 
aproape de mal. Cerul era întunecat și simţea aerul blând pe 
piele, o senzaţie plăcută față de căldura verii. Norii erau buni 
pentru pescuit; știa de la călăuza tatălui său. Se întreba de ce - 
peștii erau ameţiţi de soarele puternic și căutau locuri 
întunecoase în adâncuri, dar se ridicau la suprafaţă atunci când 
lumina scădea în intensitate. 

Brusc își aminti de tipar, despre care Suddfield îi spusese că 
trăia în apele mizerabile de pe malul Amazonului. Creatura 
aceea avea ochii extrem de mici, iar proprietarul credea că 


tiparul își folosea calităţile electrice tocmai pentru a discerne și 
a-și electrocuta prada. 

Nu ar putea spune ce l-a făcut să ridice privirea tocmai în acel 
moment, dar văzu o canoe care ajunsese la țărm, în apele joase, 
la aproape un metru de el. Vâslașul - un indian - îi zâmbi larg. 

— Englezule! îl strigă. Vrei să pescuiești cu mine? 

Un mic impuls electric îl străbătu și se ridică imediat. Ochii lui 
Manoke îl fixau, iar Grey rememoră atingerea buzelor și a limbii, 
precum și mirosul proaspăt de pilitură de cupru. Inima îi bătea 
nebunește - să plece cu un indian pe care abia îl cunoscuse? 
Putea fi o capcană. Putea sfârși scalpat sau chiar mai rău. Dar 
nu numai ţiparii care puteau intui ceva cu ajutorul celui de-al 
șaselea simţ, gândi el. 

— Da! răspunse. Ne întâlnim la debarcader! 


Două săptămâni mai târziu, sări pe mal din barca lui Manoke, 
subţire, ars de soare, vesel și în posesia podoabei sale capilare. 
Tom Byrd ar trebui să fie tare neliniștit, reflectă el. li trimisese 
vorbă unde se va duce și ce va face, dar nu putuse anticipa ziua 
când va reveni. Fără îndoială că săracul Tom s-o fi gândit că a 
fost capturat și târât în sclavie, ori scalpat, iar părul său, vândut 
francezilor. 

De fapt, ei navigaseră încet în josul râului, oprindu-se să 
prindă pește atunci când aveau chef, acostând pe dune de nisip, 
ori pe mici insule, frigându-și prada și cinând în mirosul pașnic 
de fum, sub frunze de stejar sau anin. Vedeau ici-colo câte o 
ambarcaţiune plutind. Nu erau numai canoe, ci și multe 
pacheboturi franţuzești, militare, apoi au văzut și două vase 
englezești de război, trase lin în amonte, cu marinarii aplecaţi în 
afară, curioși, iar strigătele lor prea îndepărtate rămâneau 
neînţelese și sunau precum irocheza. 

În amurgul cald din prima zi, Manoke își curățase mâinile 
după ce terminase de mâncat, se ridică și, ca din întâmplare, își 
lăsă așa-zișii pantaloni să cadă. Apoi așteptă, rânjind, în timp ce 
Grey se lupta să-și scoată cămașa și pantalonii. 

Înotaseră în fluviu să se învioreze, chiar înainte de a mânca. 
Indianul era curat, nu mai avea pielea unsă. Și totuși, simţea 
combinaţia de arome nebunești, izul greu de vânat. Grey se 
întrebase dacă era mirosul tipic al rasei sau era din pricina 
dietei indianului? 


— Ce gust am? întrebă el, ros de curiozitate. 

Manoke, absorbit de ceea ce făcea, spusese ceva ce ar fi 
putut să însemne penis, dar ar fi putut la fel de bine să fie o 
expresie de ușor dezgust, așa că Grey se gândise să nu mai 
aștepte un răspuns. Apoi, dacă avea un gust asemănător cu cel 
de oaie, ori de biscuit, ori poate de budincă Yorkshire, ar fi 
recunoscut indianul asemenea arome? Având acest aspect în 
vedere, chiar dorea să știe cu adevărat ce gust avea? Hotări că 
nu și se bucurară împreună de restul serii, fără beneficiul 
conversaţiei. 

Se scărpină pe spate acolo unde pantalonii îl jenau, deranjat 
de înțepăturile ţânţarilor și de pielea care se cojea de la atâta 
soare. Incercă stilul indianului de a se îmbrăca, văzând că este 
mult mai confortabil, dar își înroși prea tare fundul în soarele 
după-amiezii și se întoarse la pantalonii lui, sătul de remarcile 
hazlii referitoare la albeaţa părţii sale dorsale. 

Amintindu-și cu plăcere crâmpeie din ultimele două 
săptămâni, ajunse la jumătatea drumului către oraș, când 
observă că erau mai mulţi soldaţi decât până acum. Bătaia 
tobelor se auzea pretutindeni pe străzile murdare, în pantă, 
chemând bărbaţii din cazărmi. Ritmul unei zile în armată se 
făcea deja simţit. Pașii lui se mișcau natural în ritmul în care 
băteau tobele, se îndreptă și simţi spiritul armatei aproape, 
smulgându-l, scuturându-l din beatitudinea arămie în care se 
cufundase. 

Privi fără voie spre deal și văzu câteva steaguri fluturând 
deasupra hanului care servea drept cartier general. Wolfe se 
întorsese. 

Grey se întoarse acasă, îl asigură - din nou - pe Tom că este 
bine, acceptă să i se descurce părul, să fie pieptănat, parfumat 
și legat strâns în coadă, și îmbrăcat în uniforma curățată, care i 
se freca de pielea bronzată, se prezentă la general, așa cum 
protocolul o cerea. Il știa pe James Wolfe din vedere. Generalul 
era de-o vârstă cu el, luptase la Culloden, fusese ofițer junior 
sub Cumberland în timpul campaniei din Scoţia dar tot nu îl 
cunoscuse personal. Totuși, auzise lucruri grozave despre el. 

— Grey, nu-i așa? Ești fratele lui Pardloe? 

Wolfe își ridică nasul lung înspre Grey, ca și cum l-ar fi 
adulmecat, așa cum un câine îi miroase altuia dosul. 

Grey speră că nu i se va pretinde reciproca și făcu politicos o 


plecăciune. 

— Complimente din partea fratelui meu, domnule. 

De fapt, cuvintele fratelui său erau departe de a fi catalogate 
drept complimente. 

„O jigodie melodramatică”, îi zisese Hal, chiar înainte de a 
pleca. Îi place să se dea mare, judecă prost, iar la strategie e 
îngrozitor. Totuși, trebuie să admit, este foarte norocos. Vezi să 
nu te atragă în vreo acţiune prostească. 

Wolfe dădu din cap destul de politicos. 

— Şi ești aici ca martor pentru căpitanul Carruthers? 

— Da, domnule. A fost fixată o dată pentru Curtea Marţială? 

— Nu știu. A fost? 

Wolfe își întrebă adjutantul, o creatură înaltă, fusiformă, cu 
ochi răutăcioși. 

— Nu, domnule. Acum, că înălțimea Sa este aici, putem 
începe. Îi voi spune generalului de brigadă Lethbridge-Stewart. 
El va prezida dezbaterile. 

Wolfe ridică mâna. 

— Nu, stai un pic. Generalul de brigadă va avea alte lucruri la 
care să se gândească. Până după... 

Adjutantul își notă. 

Da, domnule. 

Wolfe îl privea în ochi pe Grey, ca și cum un băieţel ardea de 
nerăbdare să divulge un secret. 

— Îi înţelegi pe scoțieni, colonele? 

Grey clipi, surprins. 

— În măsura în care acest lucru este posibil, domnule, 
răspunse politicos și Wolfe izbucni în hohote de râs. 

— Bun băiat! 

Generalul întoarse capul într-o parte, fixându-l și cântărindu-l 
în continuare pe Grey. Am în jur de-o sută de creaturi din astea. 
Mă întrebam la ce ar putea fi bune. Cred că am găsit un 
răspuns: la o mică aventură. 

Adjutantul zâmbi răutăcios, apoi deveni serios. 

— Într-adevăr, domnule? răspunse Grey precaut. 

— Sunt oarecum periculoși, continuă Wolfe nepăsător. Dar 
așa sunt ei... nu au cum să facă rele prea mari. Te-ar interesa să 
ni te alături? 

„Nu i te alătura în vreo stupizenie.” Bine, Hal, gândi el. O 
sugestie la cum să refuzi o astfel de propunere de la un omul 


aflat la comandă? 

— Aș fi încântat, domnule, spuse, simțind un scurt fior pe șira 
spinării. Când? 

— În două săptămâni, când va fi lună nouă. 

Wolfe dădea din coadă ca un câine, plin de entuziasm. 

— Îmi este permis să aflu natura acestei... hm... expediţii? 

Wolfe schimbă o privire plină de subînţeles cu adjutantul său, 
apoi își întoarse ochii strălucitori spre Grey. 

— Vom merge să cucerim Quebecul, colonele. 

Așa că Wolfe credea că-și găsise un punct de sprijin. Sau, mai 
degrabă, omul lui de încredere, Malcolm Stubbs, îl găsise pentru 
el. Grey se întoarse acasă, puse miniatura cu Olivia și micul 
Cromwell în buzunar și plecă în căutarea lui Stubbs. 

Nu-și bătea capul cu ceea urma să-i spună lui Malcolm. Era pe 
undeva bine că nu îl găsise pe Stubbs imediat după ce aflase de 
amanta indiancă și de copilul ei. Ar fi putu să-l lase lat pe 
Stubbs, fără să se deranjeze să explice de ce. Dar timpul 
trecuse și acum se mai liniștise. Se detașase de idee. 

Or, așa credea, până când intrase într-o tavernă prosperă - 
Malcolm avea gusturi elevate în materie de vinuri - și îl găsi pe 
vărul său prin alianţă la o masă, relaxat și vesel, înconjurat de 
prieteni. Stubbs, i se potrivea numele, avea un metru șaizeci 
atât în înălțime, cât și în lățime, era un tip cu părul lins, cu 
tendinţa de a se înroși la față când se simţea bine sau când bea 
prea mult. 

Acum, părea să experimenteze ambele senzaţii, râzând cu 
poftă la ce îi spusese unul din camarazi, înălțând paharul gol 
spre femeia de la tejghea. Se întoarse, îl zări pe Grey 
apropiindu-se și se ridică drept ca un far. 

Petrecuse mult timp în aer liber, își spuse Grey, deoarece 
Stubbs era la fel de ars de soare ca el. 

— Grey! Ești o adevărată priveliște! Ce mama dracului te 
aduce în sălbăticie? 

Apoi văzu expresia de pe chipul lui și jovialitatea îi dispăru 
într-o secundă. Se încruntă și sprâncenele groase aproape că 
deveniră una. 

Nu apucă să se încrunte mai tare. Grey se întinse peste masă, 
măturând paharele cu braţul și îl prinse pe Stubbs de cămașă. 

— Tu vii cu mine, porc nenorocit, sau îţi jur că te omor chiar 
aici! îi șopti, lipindu-și faţa de a lui. 


Pe urmă, îi dădu drumul și așteptă, cu sângele bubuindu-i în 
tâmple. 

Speriat, Stubbs își frecă pieptul tremurând. Grey îi putea citi 
teama în ochii albaștri, miraţi. Încet, Stubbs se ridică, făcându-le 
semn camarazilor săi să nu intervină. 

— Nu vă deranjaţi, băieţi, spuse, străduindu-se să rămână 
calm. Zi, vere, e vreo urgenţă de familie sau ce? 

Grey îi văzu pe doi dintre bărbaţi schimbând priviri cu 
subiînţeles, apoi privind atenţi la ei. De bună seamă că știau. 

Fără nici-o expresie pe chip, îi făcu semn lui Stubbs să îl 
urmeze, apoi ieșiră pe ușă cu o pretinsă demnitate. 

Odată ajunși afară, Grey îl apucă pe Stubbs de braţ și-l trase 
pe o alee îngustă. Apoi îl împinse cu putere, iar bărbatul se 
dezechilibră și se lipi de un perete. Grey îngenunche și-și înfipse 
un genunchi în coapsa lui Stubbs, care icni răgușit de durere. 

Colonelul băgă mâna în buzunar, tremurând de furie și scoase 
portretul miniatural pe care i-l arătă o secundă, pentru ca mai 
apoi să-l înfigă în obrazul lui Stubbs. Omul gemu, îi smulse 
miniatura din mână, Grey îl lăsă să o privească și se ridică 
nesigur, eliberându-l. 

— Cum îndrăznești? spuse el, cu voce firavă, plină de ură. 
Cum îndrăznești să-ți dezonorezi soţia și fiul? 

Malcolm respira greu. Cu o mână se ţinea de coapsa 
îndurerată, dar, încet, își redobândea calmul. 

— Nu e nimic, zise el. Nu are nici-o legătură cu Olivia. 

Înghiţi, își șterse gura cu mâna și privi atent portretul de la 
soția sa. 

— Asta e micuțul, nu-i așa? E un flăcău arătos. Seamănă cu 
mine, nu? 

Grey îl lovi brutal în stomac. 

— Da, așa cum seamănă și celălalt, șuieră el printre dinţi. 
Cum ai putut face așa ceva? 

Malcolm deschise gura, dar nu reuși să scoată un cuvânt. Se 
lupta să respire ca un pește aruncat pe uscat. Grey îl privea fără 
milă. L-ar fi tranșat și l-ar fi pârlit pe cărbuni înainte ca el să-și 
dea seama de ce i se întâmplă. Se aplecă și luă tabloul micuţ 
din mâna flască a lui Malcolm, îndesându-l înapoi în buzunar. 

După un timp, Stubbs își recăpătă suflul și, din vineţie, 
culoarea din obraji îi reveni la normal. Saliva i se adunase la 
colţurile gurii, își linse buzele, scuipă, apoi se rezemă pe spate, 


gâfâind și privindu-l pe Grey. 

— Ai să mă lovești din nou? 

— Nu chiar acum. 

— Bine. 

Întinse mâna, Grey îl apucă de ea, mormăind, în timp ce îl 
ajută pe Stubbs să se pună pe picioare. Bărbatul se sprijini de 
perete, inspirând adânc și înfruntându-i privirea. 

— Ești cumva Dumnezeu, Grey? Cine ești tu, să mă judeci pe 
mine? 

Grey aproape că se încordă ca să-l lovească din nou, dar 
renunţă. 

— Cine sunt eu? îl îngână el. La dracu’! Sunt vărul Oliviei, asta 
sunt! Cea mai apropiată rudă de pe continent! Şi tu, e nevoie 
să-ţi amintesc - se pare că este! — tu ești dobitocul ei de soţ. Să 
te judec? Ce vrei să spui, afemeiat împuţit? 

Malcolm tusși și scuipă din nou. 

— Da. Bine. Spuneam că nu are de-a face cu Olivia și nu are 
de-a face nimic nici cu tine. Vorbea cu un calm aparent, dar 
Grey îi putea vedea pulsul bătând nebunește la gât și privirea 
nervoasă. 

— Nu este nimic ieșit din comun. Este doar un afurisit de 
obicei, pentru numele lui Dumnezeu. Toată lumea... 

Grey îi trase un genunchi între picioare. 

— Mai încearcă, îl sfătui pe Stubbs, care căzu pe jos și se 
chirci în poziţie fetală, gemând. Nu te grăbi, am destul timp. 

Simţindu-se privit, Grey se întoarse și văzu mai mulţi soldaţi 
la capătul aleii, nehotărâţi. Avea încă uniforma pe el și - cu 
toate că nu era bine că o afișa în astfel de momente - Îi 
dezvăluia gradul, iar la privirea lui iritată, aceștia se împrăștiară 
care încotro. 

— Ar trebui să te omor acum și aici, știi? îi zise el lui Stubbs 
după câteva momente. 

Totuși, furia iniţială începu să i se domolească, în timp ce-l 
privea pe Stubbs icnind și încercând să se ridice în picioare. Îi 
spuse obosit: 

— Mai bine pentru Olivia să aibă un soţ mort - indiferent ce 
lași pe lumea asta - decât un ticălos în viață, care o înșală, mai 
ales cu fata în casă... 

Stubbs mormăi ceva neinteligibil, iar Grey se aplecă, îl apucă 
de păr și îl trase în sus. 


— Ce ai zis? 

— Nu a fost... chiar așa. 

Gemând și adunându-se puţin, Malcolm se așeză prudent în 
poziția șezut, cu genunchii la piept. Ameţit, își sprijini capul pe 
picioare, înainte de a fi capabil să continue. 

— Nu știi, nu-i așa? spuse el mai încet, fără să-și ridice capul. 
Nu ai văzut lucrurile pe care eu le-am văzut. Nu ai făcut lucrurile 
pe care... eu am fost nevoit să le fac. 

— Adică? 

— Să ucizi... Nu... în bătălie. Nu a fost un lucru onorabil. 
Ţărani. Femei... 

Stubbs se opri, înghițind în gol, apoi reluă: 

— Luni întregi. Jefuind satele, incendiind gospodării, orașe 
întregi. 

Oftă, umerii largi parcă micșorându-i-se. 

— Pe soldaţi nu-i deranjează. Jumătate din ei sunt brute, ca să 
mă exprim cu blândeţe. 

Respiră adânc. 

— Dar... să omori un om în fața casei lui și să-i violezi femeia 
chiar lângă trupul neînsufleţit. Înghiţi din nou. 

— Nu numai Montcalm plătește pentru scalpuri, adăugă el 
șoptit. 

Grey simţi fără să vrea durerea din vocea lui, iar suferința, de 
data asta, nu avea o cauză fizică. 

— Toţi soldaţii au văzut astfel de lucruri, Malcolm, zise Grey 
aproape amabil, după o scurtă tăcere. Ești ofițer. Este sarcina ta 
să îi supraveghezi. Şi știi al naibii de bine că sunt situaţii când 
nu mai poţi face faţă. 

— Ştiu, recunoscu Malcolm și începu să plângă. Nu am putut. 

Grey aștepta în timp ce el suspina, simțindu-se din ce în ce 
mai prostește și nelalocul lui. Umerii laţi ai lui Stubbs se ridicau 
și coborau printre suspine. 

După un moment, bărbatul adăugă pe o voce ușor 
tremurândă. 

— Toţi găsesc o cale, nu-i așa? Dar nu există prea multe 
posibilităţi. Băutura, jocul de cărţi ori femeile. Işi ridică puţin 
capul și se strâmbă până găsi o poziție mai confortabilă. Dar tu 
nu ești prea interesat de femei, nu? adăugă el, ridicându-și 
privirea. 

Grey simţi o lovitură în stomac, dar înţelese imediat că 


Malcolm făcuse o pură constatare, nicidecum o acuzaţie. 

— Nu, spuse și inspiră adânc. Mai mult de băutură. 

Malcolm dădu din cap afirmativ, ștergându-și nasul cu 
mâneca. 

— Pe mine băutura nu mă ajută. Adorm, dar nu uit. Visez 
doar... diverse lucruri. lar curvele - nu am vrut să mă aleg cu un 
sifilis pe care... știi tu, Olivia, silabisea el, cu privirea în jos. Nu 
sunt bun la cărți, adăugă, dregându-și vocea. Dar să dorm în 
braţele unei femei... atunci pot să dorm. 

Grey se aplecă spre zid, simțindu-se la fel de mizerabil ca 
Malcolm Stubbs. Frunze lucioase pluteau prin aer, rotindu-se pe 
lângă ei, apoi așezându-se în noroi. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. Ce ai de gând să faci? 

— Nu știu, îi răspunse Stubbs, pe un ton de resemnare. Mă voi 
gândi la ceva, presupun. 

Grey se aplecă și îi întinse mâna. Stubbs se ridică cu grijă, 
dând din cap, apoi porni spre capătul aleii, îndoindu-se de spate 
și ţinându-se de burtă ca și cum intestinele i s-ar fi putut 
împrăștia pe jos. La mijlocul drumului, se opri și privi înapoi 
peste umăr. 

Avea o privire neliniștită și părea pe jumătate stânjenit. 

— Pot să păstrez miniatura? Sunt încă ai mei, Olivia și... fiul 
meu. 

Grey oftă din adâncul sufletului. Se simţea de parcă avea o 
sută de ani. 

— Da, sunt ai tăi, spuse, și scoțând portretul din buzunar, îl 
îndesă, atent, în haina lui Stubbs. Nu îi uita, da? 


Două zile mai târziu, un convoi de corăbii cu trupe sosi pe 
mare, sub comanda Amiralului Holmes. Orașul se umplu cu 
bărbaţi înfometați, dornici să mănânce carne nesărată, pâine 
proaspăt coaptă, dornici de băutură și de femei. Un mesager 
sosi la reședința lui Grey, aducându-i un pachet din partea 
fratelui său, însoţit de complimentele Amiralului. 

Era mic, dar împachetat cu grijă, înfășurat în hârtie cerată și 
legat cu sfoară, iar nodul era sigilat cu însemnul fratelui său. Nu 
era obiceiul lui Hal, care de regulă comunica la distanţă prin 
misive scurte, folosind mult mai puţine cuvinte decât minimul 
necesar pentru a putea expedia mesajul. Rareori erau semnate, 
cu atât mai puţin sigilate. 


Şi Tom Byrd fusese de părere că pachetul era oarecum 
prevestitor de rele. Îl așezase separat, departe de restul 
corespondenţei, cu o sticlă mare de coniac deasupra, de parcă 
se temuse că pachetul o va lua la fugă. Fie asta, fie Tom 
bănuise că Grey va avea nevoie de coniac pentru a citi o 
scrisoare mai mare de o singură pagină. 

— Foarte bine gândit, Tom, murmură el, zâmbind și 
întinzându-se după briceag. 

De fapt, scrisoarea se întindea pe mai puţin de-o pagină, 
lipsea salutul, nu avea semnătură și era în întregime stilul lui 
Hal. 


Minnie dorește să știe de ești infometat, deși nu-mi dau 
seama ce ar putea să facă dacă așa ar sta lucrurile. Băieții 
doresc să afle dacă ai scalpat pe cineva - sunt convinși că niciun 
indian nu va reuși să ţi ia ţie scalpul. lar eu le împărtășesc 
punctul de vedere. Ar fi bine să aduci acasă trei topoare de-ale 
indienilor. Ti-am trimis prespapierul, bijutierul a fost foarte 
impresionat de calitatea pietrei. Cealaltă scrisoare este o copie 
a mărturiei lui Adams. L-au spânzurat ieri. 


Pachetul mai conţinea o pungă mică, din piele de antilopă, și 
un document care părea oficial; scrisoarea cuprindea mai multe 
pagini, era un pergament de bună calitate, împăturit și sigilat - 
de data asta, cu sigiliul lui George al II-lea. Grey lăsă pachetul 
pe masă și-și aduse una dintre cupele cositorite, pe care le avea 
în cufărul său militar. Turnă coniac până la buză, minunându-se 
încă o dată de perspicacitatea valetului său. 

Întărit astfel, se așeză pe scaun și ridică de pe masă săculeţul 
din piele de căprioară, din care extrase un prespapier greu, din 
aur, în formă de semilună așezată între valurile oceanului. Avea 
feţele frumos finisate și pe una din ele era montat un safir foarte 
mare, care strălucea precum luceafărul de noapte. Grey se 
întrebă de unde o fi luat James Fraser o asemenea piatră. 

ÎI învârtea pe toate părţile, admirând măiestria celui care îl 
realizase, apoi îl puse la loc, pe masă. Sorbi un pic de coniac, 
privind documentul oficial ca și cum ar fi putut să explodeze în 
orice moment. Avea toate motivele să creadă că așa se va 
întâmpla. 

Cântări plicul în palmă și simţi briza care intra pe fereastră 


ridicându-l ușor, ca pe o velă care se umflă în bătaia vântului. 

Așteptarea nu l-a ajutat. lar Hal știa ce face, oricum; i-ar fi 
spus în cele din urmă lui Grey, chiar dacă acesta dorea să afle 
sau nu. Oftând, puse coniacul deoparte și rupse sigiliul. 


Eu, Bernard Donald Adams, fac această mărturisire de 
bunăvoie... 


Chiar așa? se întrebă el. Nu cunoștea scrisul lui Adams, nu ar 
fi putut spune dacă documentul fusese scris de el sau îi fusese 
dictat. Nu, stai! Se uită pe plic și cercetă semnătura. Același 
scris. În regulă, fusese scris de el. 

Se uită lung la litere. Păreau așternute pe hârtie de o 
persoană sigură pe ea. Nu erau ale cuiva care fusese torturat. 
Poate că ăsta era adevărul. 

— Tâmpitule, își spuse în barbă. Citește blestematul ăla de 
document și termină odată cu el! 

Bău restul de coniac dintr-o înghiţitură, îndreptă paginile de 
marginea pietrei și citi, în sfârșit, povestea morții tatălui său. 


De ceva vreme, ducele bănuise existența unei organizaţii 
iacobine și identificase trei oameni despre care presupunea că 
erau implicaţi. Totuși, nu făcuse nimic pentru a-i deconspira, 
până când nu se emisese un mandat de arestare pe numele lui, 
sub acuzaţia de trădare. Aflând că mandatul fusese deja emis, a 
trimis de îndată după Adams, chemându-l la reședința de la ţară 
a ducelui de la Earlingden. 

Adams nu-și dădea seama cât de multe știa ducele despre 
participarea sa, dar nu îndrăzni să stea deoparte, ca nu cumva 
acesta, sub arest, să-l denunțe. Așa că s-a înarmat cu un pistol 
și a călătorit toată noaptea către Earlingden, ajungând acolo 
înainte de a se lumina de ziuă. 

A venit la ușile serei și a fost primit de duce. După care au 
avut loc „niște discuţii”. 


Am aflat, în acea zi în care s-a emis un mandat de arestare 
sub acuzaţia de trădare, ce înseamnă să-l slujești pe Ducele de 
Pardloe. A fost neplăcut, pentru că el ne chestionase, pe mine și 
pe câțiva colegi de-ai mei, într-un mod care-i demonstra 
suspiciunea în legătură cu existența unei mișcări secrete, ce 


avea drept scop aducerea la tron a lui Stuart. 

Nu am susținut arestarea ducelui, neștiind cât de multe 
lucruri îi erau cunoscute sau ce bănuieli avea și mă temeam, că, 
dacă era pus într-o situaţie periculoasă, ar fi fost capabil să ne 
învinuiască pe mine ori pe colegii mei, aceștia fiind Joseph 
Arbuthnot, Lordul Creemore și Sir Edwin Bellman. Totuși, Sir 
Edwin era la curent cu subiectul, afirmând că o eventuală 
arestare nu ar avea niciun efect. Orice alte acuzații făcute 
ulterior de Pardloe ar fi putut trece drept simple încercări de a 
se salva pe sine, fără niciun temei în fapt - în vreme ce 
arestarea lui ar fi provocat tocmai presupunerea că există o 
vinovăție și ar fi abătut atenţia de la noi. Ducele, auzind de 
emiterea mandatului, a trimis în acea noapte după mine și m-a 
somat să compar în faţa lui, la reședința sa. Nu am cutezat să-i 
nesocotesc citația, neștiind sigur ce dovezi ar putea ascunde și, 
prin urmare, am călătorit noaptea către locuința lui, ajungând 
acolo chiar înainte de a se lumina. 


Adams l-a întâlnit pe duce în seră. Conversaţia, indiferent sub 
ce formă s-ar fi desfășurat, a avut consecinţe drastice. 


Am adus cu mine un pistol, pe care l-am încărcat în faţa casei. 
L-am luat doar ca să mă protejez, pentru că nu știam cum se 
va comporta ducele. 


Periculos, evident. Gerard Grey, Duce de Pardloe, venise și el 
înarmat la întâlnire. Conform spuselor lui Adams, ducele a scos 
pistolul din haină - nefiind clar dacă dorea să atace sau doar să 
amenințe -, după care și Adams, panicându-se, a scos la rându-i 
pistolul. Au tras amândoi. Adams a crezut că ducele intenţionat 
descărcase arma aiurea, pentru că era imposibil să rateze de la 
o distanţă așa de mică. 

Glonţul tras de Adams, în schimb, își nimerise ţinta. Văzând 
sângele țâșnind din pieptul ducelui, Adams s-a speriat și a fugit. 
Privind în urmă, l-a văzut cum stătea, lovit mortal, dar încă în 
picioare, apucându-se cu mâinile de-o ramură din piersicul din 
apropiere. Pe urmă, ducele și-a folosit ultimele puteri ca să 
arunce pistolul descărcat înspre Adams și s-a prăbușit. 

John Grey stătea nemișcat, frecând ușor pergamentul între 
degete. Nu vedea imaginile limpezi din relatarea indiferentă a 


lui Adams. El vedea doar sângele. De un roșu închis, frumos ca o 
bijuterie, ca atunci când soarele trimite brusc pe sticla 
acoperișului o rază... Apoi, părul tatălui său, ciufulit ca după o 
hăituire. Și piersicul, prăbușit pe aceleași dale. Totul distrus, 
ruinat... 

Grey așeză hârtiile pe masă; vântul le învolbură și, din reflex, 
se întinse după noul prespapier să le fixeze. 

Cum îi zisese Carruthers? Cel care menține ordinea. Tu și cu 
fratele tău, spusese el. Dacă pe lume mai există pace și ordine, 
acestea sunt datorită oamenilor ca tine. 

Tot ce se poate. Se întrebă dacă și Charlie știa cât preţuiesc 
pacea și ordinea, însă își aminti faţa lui istovită, de pe care 
pierise orice urmă de tinereţe și frumuseţe. Nimic nu mai 
rămăsese de el, doar piele și oase și încăpăţânarea care îl 
îndârjea încă să respire. 

Da, știa. 


S-au îmbarcat după ce s-a înnoptat. Convoiul includea nava 
amiralului Holmes, Lowestoff, trei nave de război Squirrel, Sea 
Horse și Hunter, câteva veliere armate, alte nave având la bord 
artileria grea, praf de pușcă și muniţie și câteva vase care 
transportau trupele, o mie opt sute de oameni cu totul. 

Sutherland fusese lăsată în urmă, ancorată în afara zonei de 
tragere dinspre fortăreață, pentru a urmări mișcările inamicului. 
Râul era înţesat cu baterii de tunuri plutitoare și de mici 
ambarcaţiuni franceze. 

Grey era alături de Wolfe și de scoțieni la bordul lui Sea Horse 
și întreaga călătorie o petrecuse afară, prea surescitat să 
rămână sub punte. 

Avertismentul fratelui său îi tot revenea în minte - nu i te 
alătura în nimic stupid -, dar era prea târziu să mai poată face 
ceva. Pentru a scăpa de obsesie, l-a provocat pe unul din ofiţeri 
la un concurs de fluierat - fiecare concurent trebuia să cânte 
The Roast Beef of Old England, primul care izbucnea în râs 
urmând să piardă. Grey pierduse, dar reușise să uite de fratele 
său. 

Chiar după miezul nopţii, vasele mari și-au strâns în liniște 
pânzele, au aruncat ancora și s-au așezat ca pescărușii adormiţi 
pe apele întunecate. L'Anse au Foulon, locul de debarcare pe 
care Malcolm Stubbs și cercetașii săi îl recomandaseră 


generalului Wolfe, se afla unsprezece kilometri în aval, la 
piciorul unor stânci abrupte, din roci argiloase, care duceau 
înspre Heights of Abraham. 

— Crezi că sunt numite după Abraham din Biblie? a întrebat 
Grey curios. 

A fost informat că, de fapt, în vârful stâncii se afla gospodăria 
unui fost pilot, Abraham Martin. 

În final, a crezut și el această explicaţie prozaică. Era posibil 
să fi existat o dramă care alimentase istoria zonei respective, 
fără să aibă legătură cu profeţi antici, conversații cu Dumnezeu 
ori cu vreo socoteală a numărului de bărbaţi care trăiau în 
fortăreaţa din Quebec. 

Incercând să păstreze liniștea, scoţienii, împreună cu ofiţerii 
lor, și Wolfe, împreună cu trupele selectate - Grey se afla printre 
ei -, au coborât în mici bateaux care urmau să-i transporte în 
liniște la punctul de întâlnire de pe mal. 

Sunetele vâslelor erau estompate de tumultul fluviului, iar în 
bărci abia se auzeau crâmpeie de cuvinte. Wolfe stătea la prora 
ambarcaţiunii din frunte, cu faţa spre trupele sale, privind din 
când în când peste umăr, către țărm. Începu să vorbească pe 
neașteptate. Nu ridicase vocea, dar noaptea era atât de liniștită, 
încât cei din barcă îl auzeau cu greu. Spre mirarea lui Grey, el 
recita „Elegia scrisă într-un cimitir de ţară”. 

Nenorocit melodramatic, gândi Grey, dar nu putea să nege că 
versurile erau impresionante, într-un mod bizar. Wolfe nu recita 
deloc ostentativ. Se comporta de parcă ar fi vorbit pur și simplu 
cu sine, iar pe Grey ultimul vers îl făcu să se-nfioare. 


„Blazon trufaș, putere-naurită 

Si tot ce-i mândru și-n averi strâluce, 
La fel așteaptă ora hărăzită: 

Poteca slavei doar la groapă duce” 


Poteca slavei doar la groapă duce, încheie Wolfe, cu voce atât 
de firavă, încât îl auziră doar trei sau patru bărbaţi din preajma 


1 „Elegie scrisă într-un cimitir de la ţară” de Thomas Gray, în 
traducerea lui Teodor Boșca, în Poezia preromantică în Anglia, 
Franța, Germania, Italia și Spania, antologie poliglotă, traduceri, 
cuvînt înainte, prezentări și note de Teodor Boșca, Cluj, Ed. 
Tribuna, 2007 (n. tr.). 


lui. Grey era suficient de aproape să-l audă cum își drege glasul 
și să-i vadă umerii înălțându-se. 

— Domnilor, spuse Wolfe, cu vocea mai ridicată, mai bine aș fi 
scris aceste versuri decât să cuceresc Quebecul. 

Printre bărbaţi se iscară o ușoară agitaţie și câteva râsete 
înfundate. 

Si eu aș fi preferat la fel, își zise Grey. Poetul care scrisese 
versurile stătea, probabil, lângă focul său confortabil din 
Cambridge, mâncând prăjituri de casă cu unt, nici într-un caz 
pregătindu-se să se prăvălească de pe stânci ori să fie împușcat 
în cur. 

Nu știa dacă scena aceea fusese doar un teatru caracteristic 
lui Wolfe. Poate da - poate nu, gândi el. Dimineaţă îl întâlnise 
lângă latrine pe colonelul Walsing și acesta pomenise de faptul 
că în noaptea dinainte Wolfe îi dăruise un pandantiv, cu 
instrucţiuni de a-l livra lui Miss Landringham, cu care bărbatul 
era logodit. 

Dar nu era nimic extraordinar în a da anumite lucruri de preţ 
unui prieten, spre păstrare, mai ales înaintea unei bătălii care 
nu se anunţa prea ușoară. Dacă erai omorât sau rănit grav, 
trupul tău putea fi jefuit înainte ca tovarășii loviți mai ușor să fie 
capabili să te salveze. Nu oricine avea un servitor de încredere 
căruia să-i lase obiecte de genul ăsta. El însuși purtase în lupte, 
pentru prieteni, cutiuţe cu tutun de prizat, ceasuri de buzunar 
sau inele - avea reputaţia de om norocos. In acea seară, însă, 
nimeni nu-l rugase să poarte ceva. 

Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul din instinct, 
conștientizând schimbarea stării de spirit, iar Simon Fraser se 
legănă lângă el în direcţie opusă, ciocnindu-l. 

— Pardon, murmură Fraser. 

Noaptea trecută, Wolfe îi pusese pe toți să recite poezie în 
limba franceză, pe când se aflau în jurul mesei, la cină, și 
căzuseră cu toţii de acord că Fraser are accentul cel mai bun, el 
luptându-se cu francezii în Olanda, cu câţiva ani în urmă. Dacă 
le-ar ieși în cale vreo santinelă, era treaba lui să poarte un 
eventual dialog. 

Fără îndoială, presupuse Grey, Fraser gândea în franceză tot 
timpul, încercând să-și umple mintea cu vorbe din această 
limbă, să nu care cumva, speriat, să strecoare vreun cuvânt în 
engleză. 


— De rien, nu-i nimic, îi răspunse Grey, iar Fraser râse 
înfundat. 

Fusese mohorât afară. Acum cerul era brăzdat cu resturile 
disparate ale norilor de ploaie care se retrăgeau. Era bine. 
Suprafaţa apei părea discontinuă, cu petice de lumină slabă, 
caroiată de stânci și de crengi rupte. Cu toate astea, o santinelă 
dibace putea lesne să observe șirul de ambarcaţiuni. 

Frigul îi amorţea fața, dar palmele îi erau transpirate. Pipăi din 
nou pumnalul de la brâu; era conștient că îl atinsese la fiecare 
câteva minute, ca și cum ar fi avut nevoie să verifice dacă mai 
este acolo, dar nu se putea abţine. Își încordă privirea, căutând 
ceva, orice - strălucirea unui foc, mișcarea unei roci care nu era 
de fapt rocă... nu zărea nimic. 

Cât e de departe? se întrebă el. Patru kilometri, cinci? Nu 
vedea coasta încă, nu știa cât mai aveau de mers până la 
Gareon. 

Apa care curgea cu viteză și mișcarea ușoară a vasului îi 
făcuseră să aţipească în ciuda tensiunii și scutură puternic din 
cap, căscând de-i trosniră fălcile. 

— Quel est c'est bateau? Ce vas e acela? 

Strigătul care se auzise de pe țărm părea calm, mai puţin 
strident decât ţipătul unei păsări de noapte. Dar în secunda 
următoare, Simon Fraser îi apucă mâna atât de tare, încât 
aproape că îi fărâmă oasele, trase aer în piept și urlă din 
rărunchi: 

— Celui de la Reine! Este al reginei! 

Grey își încleștă dinţii să nu lase să-i scape vreo înjurătură. 
Dacă santinela cerea o parolă, era posibil să rămână schilodit pe 
viaţă, își spuse. Însă imediat santinela strigă: 

— Passez! Treci! 

Şi maxilarul lui Fraser se relaxă. Simon sufla precum nişte 
foale, îl înghionti iarăși pe Grey și își ceru din nou, șoptit, iertare. 

— De futu-i rien, mormăi, frecându-și mâna și flexându-și 
degetele. 

Se apropiau. Bărbaţii se foiau nervos, în așteptare, mai abitir 
decât Grey, verificându-și armele, aranjându-și uniformele, 
tușind, scuipând peste bord, pregătindu-se. Totuși, mai era un 
sfert de ceas în care puteau ceda nervos, până să înceapă să se 
legene spre mal - și tocmai se auzi o altă santinelă strigând din 
beznă. 


Inima lui Grey se făcuse cât un purice și aproape că se sufocă 
de la junghiul de durere din vechile răni. 

— Qui etes-vous? Que sont ces bateaux? întrebă în franceză o 
voce suspicioasă. Cine sunteţi? Ce vase sunt astea? 

De data asta, era pregătit și îl prinse el de mână pe Fraser. 
Simon se aplecă spre țărm și strigă răgușit: 

— Des bateaux deprovisions! Tasiez-vous - les anglais sont 
proches! Vase cu provizii! Liniște - englezii sunt aproape! 

Grey simţi o poftă nebună să râdă în hohote, dar nu o făcu. 
De fapt, Sutherland era aproape, în aval, așteptând în tăcere să 
folosească tunurile, iar broaștele cu siguranţă știau. În orice caz, 
garda strigă, dar mai încet, Passez! Treceţi! Și coloana de 
ambarcaţiuni alunecă încet, trecând de ultimul cot. 

Fundul bărcii scrâșni peste nisip și jumătate din oameni săriră 
peste bord în același timp, trăgând-o mai departe pe mal. Wolfe, 
nerăbdător, sări peste copastie și aproape căzu, orice urmă de 
tristeţe dispărându-i cu desăvârșire. Acostaseră pe o mică limbă 
de nisip, în vecinătatea coastei, pe când celelalte bărci atingeau 
acum ţărmul, o mulţime de siluete negre forfotind ca furnicile. 

Douăzeci și patru de scoțieni urmau să înceapă primii urcușul 
și să descopere o cărare - și, pe cât posibil s-o și curețe, coasta 
fiind apărată nu numai de panta abruptă, dar și de barajul din 
copacii culcaţi cu vârful spre apă, cuiburi de bușteni ascuţiţi. 
Silueta mare a lui Simon dispăru în întuneric, accentul său 
perfect franțuzesc devenind pe dată unul șuierător, galic pe 
când le șoptea oamenilor să ocupe poziţiile. Grey aproape că îi 
simţea lipsa. 

Nu era sigur dacă Wolfe îi alesese pe scoțieni pentru 
abilitatea lor de a se căţăra ori pentru că prefera să pună în 
pericol vieţile lor, nu pe cele ale soldaţilor lui. Tardiv, gândi el. 
Ca majoritatea ofiţerilor englezi, Wolfe îi privea pe scoțieni cu 
neîncredere și dispreţ. Cel puţin, la fel ca acei ofiţeri care nu 
luptaseră niciodată cu ei - ori împotriva lor. 

Din locul în care se afla, la piciorul stâncii, nu-i putea zări, dar 
îi putea auzi; picioarele încâlcindu-se în ramurile de pe jos, ici și 
colo câte un hârâit, ori un ropot provocat de pietrișul în cădere, 
icnete de efort. Ceea ce recunoștea sigur erau invocările galice 
ale lui Dumnezeu, ale mamei Sale și ale unui alai de sfinți. Un 
bărbat de lângă el scoase un șirag de mătănii de sub cămașă, 
sărută crucea așezată între mărgele, apoi o așeză la loc. 


Apucând un copăcel firav care ieșise printre stânci, sări în sus, 
făcând kiltul să se îndepărteze de trup, și, înainte de a fi înghiţit 
de întuneric, mai apucă doar să vadă lama cuțţitului de la brâu 
legănându-se. Grey atinse iar mânerul pumnalului, talismanul 
său protector. E 

A fost o așteptare lungă într-un întuneric deplin. Intr-o 
oarecare măsură, îi invidia pe scoțieni, care nu aveau cum să se 
plictisească - zgomotele acelea care păreau făcute cu unghiile 
în piatră, icnetele înăbușite atunci când piciorul aluneca pe o 
stâncă, un tovarăș apucat de-o mână sau de braţ, gestul 
sugerând urcușul aproape imposibil. 

Brusc, se auziră de sus un huruit și o trosnitură, iar cei de pe 
mal se împrăștiară speriaţi chiar în clipa în care mai multe 
trunchiuri ascuţite au început să alunece din bezna din faţă, 
dislocate din bariera de copaci. Unul din ei se înfipse tremurând 
în nisip, nu mai departe de un metru și jumătate de Grey. Fără 
un cuvânt, oamenii de pe mal se retraseră pe fâșia de nisip pe 
care acostaseră. 

Zgomotele și gâfâielile se diminuară, apoi încetară brusc. 
Wolfe, care stătea pe un bolovan, se ridică și privi în sus. 

— Au reușit, șopti, iar pumnii lui se strânseră trădând emoția 
pe care o împărtășea și Grey. Dumnezeule, au reușit! 

Oamenii de la baza coastei amuţiră; o santinelă era de pază 
în vârful stâncii. Liniște, abia se auzeau zgomotele permanente 
generate de copaci și de apa fluviului. Apoi răsună o 
împușcătură. _ 

Doar una. Bărbaţii de jos se mișcară. Işi așezaseră mâinile pe 
arme, pregătiţi. Nu se știa însă pentru ce. 

Se auziseră zgomote sus? Nu putea spune cu certitudine și, 
din pură nervozitate, se întoarse și urină pe o stâncă. Tocmai se 
încheia la pantaloni, când auzi deasupra lui vocea lui Simon 
Fraser. 

— La naiba, ce Dumnezeu! spuse el. Veniţi, flăcăi! Noaptea 
nu-i destul de lungă! 

Următoarele câteva ore trecură ca prin ceaţă, dar au fost cele 
mai intense încercări prin care Grey a trecut de când traversase 
ținuturile Scoției alături de regimentul fratelui său, ca să aducă 
tunuri pentru generalul Cope. Nu, de fapt, era mult mai rău, își 
spuse, în timp ce stătea în beznă, cu un picior prins între un 
copac și o rocă, plutind la peste nouă metri de hău sub el; 


frânghia îi ardea palmele, susținând o greutate de peste 
nouăzeci de kilograme. 

Scoţienii surprinseseră garda, îi împușcaseră în călcâi 
căpitanul - care o luase la fugă - și îi făcuseră pe toţi prizonieri. 
Asta a fost partea cea mai ușoară. Următorul pas, pentru restul 
oamenilor rămași pe mal, era să escaladeze stânca. Acum, că 
poteca - dacă exista așa ceva - fusese deschisă, nu numai 
restul trupelor trebuia să urce, dar și șaptesprezece tunuri, 
douăsprezece obuziere, trei mortiere și toate celelalte 
componente utile, cum ar fi obuze, praf de pușcă, scânduri și 
afeturi, necesare pentru o artilerie eficientă. Cel puţin, reflectă 
Grey, până când terminau, cărarea verticală de pe stâncă va fi, 
probabil, călcată în picioare și va arăta ca o cărăruie făcută de o 
cireadă de vaci. 

Pe când cerul se lumina, Grey ridică, pentru un moment, 
privirea din locul său de pe partea de sus a stâncii, unde se 
putea vedea ultimul transport al artileriei, tras peste marginea 
peretelui de coastă. Văzu bărcile coborând din nou pe râu, ca un 
stol de rândunele, pregătindu-se să traverseze fluviul pentru a 
transporta cei o mie două sute de soldaţi pe care Wolfe îi 
pusese să mărșăluiască pe malul opus, către Levi. Acolo soldaţii 
urmau să se ascundă în păduri până când scoţienii își vor fi 
făcut treaba. 

Un cap se îţi peste marginea stâncii, înjurând. Corpul său, cu 
pieptul la vedere, se împiedică și căzu lat la picioarele lui Grey. 

— Sergent Cutter! spuse Grey, rânjind în timp ce se apleca să- 
| ajute pe acesta să se ridice. Vino alături de noi la petrecere, nu 
vrei? 

— Dumnezeule mare! replică sergentul, scuturând nervos 
noroiul de pe haină. Mai bine am învinge, e tot ce pot să spun. 

Și fără să mai aștepte răspuns, se întoarse și privi spre baza 
stâncii. Veniţi încoace, canalii nenorocite! Aţi mâncat ceva 
astăzi? Chiar nu vreţi să luptaţi! Urcaţi, fie-v-ar ochii ai dracului! 

Rezultatul clar al acestui efort monstruos a fost acela că, 
odată ce zorile au început să-și împrăștie strălucirea aurie peste 
Câmpiile lui Abraham, santinelelor franceze de pe zidurile 
citadelei Quebecului nu le-a venit să-și creadă ochilor când i-au 
văzut aliniaţi și gata de luptă pe cei peste patru mii de soldați 
britanici. 

Prin lunetă, Grey zărea gărzile. Distanţa era prea mare ca să 


le poată surprinde expresia de pe chip, dar atitudinea trăda 
agitație și consternare. Bărbatul zâmbi larg când văzu că un 
ofițer francez se apucase cu mâinile de cap, apoi începuse să-și 
miște braţele ca și când ar fi jumulit o găină, trimițându-și 
subordonații să alerge în toate direcţiile. 

Wolfe stătea pe o movilă mică și adulmeca aerul dimineţii cu 
nasul lui lung. Grey gândi că, pesemne, se considera nobil și 
impunător pozând astfel; dar pe el îl făcea să se gândească la 
un teckel care ia urma unui viezure. Atitudinea lui trăda același 
neastâmpăr. 

Wolfe nu era singurul. După înflăcărarea din timpul nopţii și 
cu toate că aveau mâinile jupuite, picioarele obosite, genunchii 
și gleznele sucite, nu mâncaseră și nu dormiseră, soldaţii păreau 
îmbătaţi de o exaltare veselă. Grey își spuse că erau cu toţii 
ameţiţi de oboseală. 

Sunetul tobelor veni vag spre el, adus de adierea vântului: 
francezii băteau în grabă din sfert în sfert de ceas. În câteva 
minute văzu mai mulţi călăreţi ieșind din fortăreață și zâmbi 
amar. Ei urmau să adune toţi soldaţii pe care Montcalm îi avea 
risipiţi prin împrejurimi. Simţi cum i se strânge stomacul la 
gândul ăsta. 

Nici urmă de îndoială. Era septembrie și iarna se apropia. 
Orașul și fortăreaţa nu se puteau aproviziona în anotimpul rece, 
în eventualitatea unui asediu îndelungat, din cauza politicilor lui 
Wolfe. Invadatorii incendiau și distrugeau tot ce le-ar fi putut fi 
util ulterior ca hrană și adăpost. Francezii erau acolo, englezii au 
venit după ei - pur și simplu, ambele tabere vor face foamea, 
francezii însă pe o perioadă mai mare decât englezii. Montcalm 
va lupta, nu avea de ales. 

Mulţi dintre bărbaţi aduseseră cu ei canistre cu apă, iar câţiva 
chiar puțină mâncare. Li se permitea să se relaxeze suficient cât 
să mănânce, să-și odihnească mușchii - deși niciunul nu-și luase 
ochii de la mulţimea de francezi din faţa fortăreței. Folosind 
luneta în continuare, Grey vedea crescând numărul oamenilor, 
erau, fără discuţie, trupe antrenate. Montcalm își chemase 
armatele de rezervă de la ţară - fermieri, pescari, cioplitori în 
lemn, după cum arătau, și, de asemenea, pe indieni. Grey le 
privea feţele pictate și părul uns, înnodat în creștetul capului, 
dar faptul că îl cunoscuse pe Manoke făcea să le piară aspectul 
terifiant - și oricum nu îi va înfrunta în câmp deschis, cu 


tunurile. Indienii se vor furișa din pădure. 

Lui Montcalm îi trebui surprinzător de puţin timp să-și 
pregătească trupele, așa improvizate cum erau. Soarele era la 
jumătate pe cer când liniile soldaţilor francezi începură să 
avanseze. 

— Opriţi dracului focul, ticăloșilor! Trageţi înainte de ordin și 
am să vă folosesc ţestele în loc de proiectile pentru tunuri! auzi 
Grey vocea inconfundabilă a sergentului Aloysius Cutter, aflat la 
ceva distanţă în spatele lui, dar distingându-se clar. Urmară alte 
ordine asemănătoare, mai puţin pitorești, printre liniile 
britanicilor și, dacă fiecare ofiţer de pe câmpul de luptă stătea 
cu un ochi lipit de francezi, cu celălalt îl fixau pe generalul 
Wolfe, stând pe movila sa, înflăcărat și nerăbdător. 

Grey își simţi sângele clocotind și începu să-și miște când un 
picior, când pe celălalt, încercând să-și domolească un cârcel. 
Linia franceză care înainta se opri, îngenunche și lansă o salvă. 
O alta fu trasă de pe linia celor în picioare, din spatele lor. 
Departe, prea departe pentru a avea vreun efect. Un duduit 
puternic se auzi dinspre trupele englezilor - ceva visceral și 
înfometat. 

Mâna lui Grey strânse pumnalul atât de tare, încât striurile 
mânerului îi rămaseră imprimate pe degete. Cealaltă mână era 
încleștată pe sabie. Nu avea autoritate aici, dar dorinţa lui de a- 
și înălța sabia, de a fi privit de oamenii săi, de a-i stăpâni, de a 
le atrage atenţia, erau copleșitoare. Işi scutură umerii ca să se 
relaxeze și privi către Wolfe. 

O altă salvă, destul de aproape de data aceasta. Câţiva 
soldați britanici din linia întâi căzură, doborâţi de focul 
muschetelor. 

— Așteptaţi, așteptați! 

Ordinul zgudui rândurile întocmai ca focul tras de arme. 
Mirosul de pucioasă aprinsă era greu, mult mai înțepător decât 
cel al prafului de pușcă; artileria aștepta și ea ordinul de foc. 

Tunurile francezilor traseră și proiectilele săriră ucigătoare pe 
tot câmpul de luptă, dar păreau niște biluţe inofensive, în ciuda 
dezastrului produs. Câţi francezi sunt? se întrebă Grey. Poate de 
două ori mai mulţi, dar nu conta. Nu mai conta... 

Transpiraţia îi curgea pe faţă și folosi mâneca să-și șteargă 
ochii. 

— Aşteptaţi! 


Mai aproape, mai aproape! Mulţi indieni erau călare, îi vedea 
într-un grup, în stânga. 

Aceia pe care putea să-i vadă... 

— Aşteptaţi! 

Braţul lui Wolfe se ridică încet, cu sabia în mână, iar armata 
inspiră adânc, la unison. Dragii lui grenadieri erau lângă el, ca 
un bloc compact, înfășuraţi în fum de sulf din tuburile de 
aprindere de la brâu. 

— Veniţi, poponarilor, mormăi omul de lângă Grey. Veniţi, 
veniţi! 

Fumul se vălătucea pe câmp, nori albi și joși, dar uscați. 
Patruzeci de pași. Distanţă de tragere perfectă. 

— Nu trageţi, nu trageţi, nu trageţi... 

Cineva murmura un descântec, luptându-se cu panica. 

Printre șirurile britanice, soarele lucea în săbiile ridicate 
pentru luptă, ofiţerii repetau comanda lui Wolfe. 

— Așteptaţi... așteptați... 

Săbiile coborâră ca una. 

— Foc! 

Şi pământul se cutremură. 

Un strigăt îi ţâșni din gât, parte din cauza zgomotului produs 
de armată, parte din pricina celui de lângă el, care îl stârnea, 
legănându-și sabia cu toată setea, căutând carne proaspătă. 

Salva fusese devastatoare. Pământul era presărat cu trupuri. 
A sărit peste un francez căzut, care nu apucase să-și scoată 
sabia decât pe jumătate, îi înfipse lama în adâncitura dintre gât 
și umăr, o eliberă imediat și plecă mai departe. 

Artileria britanică trăgea cât de repede puteau servanţii 
reîncărca tunurile. Fiecare bubuit îi făcea carnea să tremure. 
Scrâșni din dinţi, agitând lateral vârful baionetei, cu ochii 
înlăcrimaţi de la fum. Se pomeni singur. 

Cu pieptul scos în afară, se roti, dezorientat. Era atât de mult 
fum în jurul lui, încât, pentru un moment, nu-și dădu seama 
unde se află. Nici nu mai avea importanţă. 

O umbră uriașă se ivi huruind, iar el, din instinct, se feri și 
căzu pe spate, în timp ce picioarele calului, care apăruse brusc, 
loviră aerul. Grey auzi ecoul urletului scos de indian, zborul 
toporului făcând aerul să-i vâjâie la ureche. Tocmai îi ratase 
capul. 

— Rahat! mormăi și sări în picioare. 


Grenadierii munceau din greu în apropiere. Auzea ordinele 
date de ofițeri, urmate de loviturile și pocnetele asurzitoare ale 
exploziilor, care înfloreau încet, dar sigur, semănând moarte 
printre soldaţi. 

O grenadă lovi pământul la nici măcar un metru distanţă, iar 
Grey simţi o durere acută în coapsă; un fragment de metal 
alunecă prin aer, îi tăie pantalonii și apoi carnea, făcând sângele 
să ţâșnească. 

— Hristoase! spuse el, conștientizând în cele din urmă că se 
afla în vecinătatea unei companii de grenadieri, iar ăsta nu era 
tocmai locul ideal. Scutură din cap, își reveni și se îndepărtă de 
ei. 

Auzi un sunet familiar, care îl făcu să dea înapoi o secundă - 
strigătele sălbatice ale scoţienilor, pline de furie, violente, dar în 
același timp fericite. Scoţienii erau ocupați să mânuie paloșele - 
Grey îi văzu pe doi dintre ei apărând din fum, cu gambele goale 
ițindu-se din kilturi, alergând după un grup de francezi care 
fugeau mâncând pământul și simţi că nu-și mai putea stăpâni 
hohotele de râs care parcă-i spărgeau pieptul. 

Nu-l văzu pe bărbat din cauza fumului. Piciorul i se agăţă de 
ceva dur și căzu cât era de lung. Omul ţipă și Grey se precipită 
spre el. 

— Scuze. lisuse! Ești Malcolm... 

Era în genunchi și se apleca până la pământ ca să evite 
fumul. Stubbs icnea, strângându-și haina cu disperare. 

— lisuse! Piciorul drept al lui Malcolm dispăruse de la 
genunchi în jos, carnea era tocată și osul alb crăpat, ciopârțit, 
plin de pete purpurii de sânge. Restul piciorului - pe jos, mai 
încolo, încălţat încă și cu ciorapul zdrenţuit. 

Grey întoarse capul și vărsă. 

Voma îi irită nasul, se înecă și scuipă, se îndreptă spre Stubbs 
și se luptă să-i scoată centura, să-l elibereze. 

— Nu... bolborosi Stubbs, apucându-l pe Grey de mână, în 
timp ce acesta îi lega coapsa cu centura. Faţa îi era mai albă 
decât osul care-i ieșea prin carne. Nu. Mai bine... E mai bine 
dacă mor. 

— Ai să mori pe dracu'! răspunse scurt Grey. 

Mâinile îi tremurau și îi alunecau, murdare de sânge. De trei 
ori încercă să prindă cureaua în cataramă, reuși într-un final, 
apoi strânse foarte tare, gest care îl făcu pe Stubbs să urle. 


— Gata, îi șopti la ureche o voce necunoscută. Să-l luăm... 

— Rahat! 

Privi în sus, tresărind, și văzu un ofițer britanic înalt, care 
tocmai sărea, parând patul muschetei care se îndrepta spre 
creierii lui Grey. Fără să gândească, își smulse pumnalul din 
teacă și-l înfipse în piciorul francezului. Omul ţipă de durere, iar 
ofițerul îl împinse la o parte, dându-i un șut în faţă, apoi îi zdrobi 
gâtul cu talpa cizmei. 

— Te-ajut, spuse el calm, aplecându-se pentru a-l apuca pe 
Malcolm de braţ, ca să-l poată ridica. la-l de partea cealaltă! Să-l 
ducem în spate. 

Împreună, îl luară pe Stubbs de-acolo, fiecare de câte un braț, 
ignorându-l total pe francezul care horcăia și trăgea să moară. 


Malcolm a mai trăit cât să ajungă în spatele liniilor, unde 
medicii militari erau pregătiţi să intervină. Dar până când Grey 
și celălalt ofițer să apuce să-l așeze pe pat, pentru operaţie, 
Stubbs și-a dat duhul. 

Grey se întoarse pe câmp și-i văzu pe francezii demoralizaţi 
împrăștiindu-se înspre fortăreață. Soldaţii britanici se revărsau 
realmente peste câmp, tropotind, urlând de fericire, trecând de 
limita tunurilor franceze. 

Întreaga bătălie durase mai puţin de un sfert de ceas. 

Se pomeni stând singur, pe pământ, absent, pierduse deja 
noţiunea timpului. Cu toate astea, își spuse că nu era posibil să 
fi trecut prea mult. Observă un ofițer stând lângă el și i se păru 
o figură familiară. Cine era... Oh, da. Adjutantul lui Wolfe. Nu 
reținuse numele bărbatului. 

Se ridică încet în picioare, țţeapăn ca o budincă veche de nouă 
zile. Adjutantul stătea acolo privind în gol. Işi întoarse privirea în 
direcția fortăreței și a francezilor care fugeau într-acolo, dar 
Grey putea jura că mintea îi era aiurea. Colonelul privi peste 
umăr, către movila unde Wolfe stătuse mai devreme, dar 
generalul nu se vedea nicăieri. 

— Generalul Wolfe? întrebă. 

— Generalul... bâigui adjutantul înghițind un nod. A fost lovit. 

Bineînţeles că a fost lovit, cretinule, gândi Grey nemilos. 

Stând acolo ca o ţintă nenorocită, la ce se putea aștepta? 
Apoi, văzând lacrimile care-i licăreau în ochii, înţelese. 

— E mort? întrebă stupid, iar adjutantul - de ce naiba nu-l 


întrebase niciodată cum îl cheamă - dădu aprobator din cap, 
frecându-și mâneca plină de funingine de faţa plină și ea de 
funingine. 

— A fost lovit... mai întâi la încheietură. Apoi în piept. A căzut, 
s-a târât, după care a căzut din nou. L-am întors eu cu faţa în 
sus... i-am spus că am învins, francezii fugeau ca apucațţii. 


— A înţeles? 
Adjutantul dădu din nou din cap și oftă din toţi rărunchii. 
— A spus că... — bărbatul se opri, începu să tușească, apoi 


continuă, mai sigur pe el. A zis că tocmai pentru că știe că am 
învins moare împăcat. 

— Așa a zis? murmură Grey cu privirea goală. Văzuse oameni 
murind, de multe ori, dar nu-și închipuise ca James Wolfe să fie 
capabil să scoată mai mult decât un grohăit, înainte să dea ortu' 
popii. Își imaginase că vorba lui de rămas-bun ar fi fost rahat! 
ori Dumnezeule! în funcţie de preferinţele religioase, de care 
Grey oricum nu avea habar. 

— Bine, spuse fără niciun sens și porni către fortăreață. 

Bărbaţii, înșiruiţi precum furnicile, se îndreptau către cetate 
și, chiar în mijlocul unei astfel de coloane, zări culorile lui 
Montcalm, fluturând în bătaia vântului. lar sub drapel, care se 
vedea mic de la distanţa aia, un om călare, în uniformă de 
general, fără pălărie, cocoșat, legănându-se în șa, cu ofiţerii 
buluc de-o parte și de alta, îngrijoraţi să nu cadă. 

Britanicii se reorganizau, deși era evident că nu va mai avea 
loc vreo luptă. Nu astăzi. Grey îl observă pe ofiţerul înalt, care-i 
salvase viaţa și-l ajutase să-l care pe Malcolm Stubbs la loc 
sigur, șchiopătând către trupele lui. 

— Maiorul de colo, spuse el, înghiontindu-l pe adjutant și 
făcându-i semn cu bărbia spre ofițer. li știi numele? 

Adjutantul clipi des, apoi își îndreptă umerii. 

— Da, sigur. Este maiorul Siverly. 

— O, da. El e, nu-i așa? 


Amiralul Holmes, al treilea la comandă după Wolfe, acceptă 
predarea Quebecului trei zile mai târziu, Wolfe și secundul său, 
brigadierul general Monckton, pierind amândoi în luptă. 
Montcalm era și el mort. Se stinsese în dimineaţa care a urmat 
bătăliei. Francezii nu puteau evita capitularea. larna era 
aproape, iar oamenii din fortăreață și din oraș ar fi murit 


înfometați, cu mult înaintea asediatorilor. 

Două săptămâni după bătălie, John Grey se întoarse la 
Gareon, unde află că o epidemie de variolă măturase satul ca un 
vânt de toamnă. Femeia cu care Malcolm Stubbs avusese un fiu 
era moartă. Mama ei se oferise să-i vândă lui băiatul. Grey o 
rugă politicos să aștepte. 

Charlie Carruthers pierise și el, variola fusese mai puternică... 
Grey îi incineră trupul, lucru care li s-a părut suspect și 
indienilor, și localnicilor. Explicaţia?! Nu și-ar fi dorit ca mâna lui 
Carruthers să fie furată... Apoi luă o canoe și, pe o insulă 
părăsită de pe St. Lawrence, împrăștie în vânt cenușa 
prietenului său. 

Se întoarse din expediţie și găsi o scrisoare trimisă de Hal, din 
partea chirurgului John Hunter. Verifică nivelul coniacului din 
carafă și, oftând, deschise plicul. 


Dragul meu lord John, 

Am auzit recent niște discuții legate de moartea nefericită a 
domnului Nicholls, primăvara trecută, inclusiv comentarii care 
indicau anumite bănuieli cum că tu ai fi fost vinovat de moartea 
sa. In caz că ai dat crezare acestor suspiciuni, mă gândeam că 
ar trebui să știi că nu este vina dumitale. 


Grey se lăsă moale pe scaun, cu ochii lipiţi pe foaia de hârtie. 


Este adevărat că glontul tău l-a lovit pe domnul Nicholls, dar 
accidentul acesta a contribuit prea puțin - dacă nu deloc - la 
deces. Te-am văzut țintind în aer - le-am repetat de atâtea ori 
despre asta celor prezenţi în momentul respectiv, mulţi din ei, 
însă, nu au părut să reţină detaliul. Cartușul a plecat într-un 
unghi ușor și l-a nimerit pe domnul Nicholls de sus. În acel 
punct, nu mai avea prea multă putere și proiectilul, devenind 
neglijabil, abia a penetrat pielea de lângă claviculă. Acolo a 
ricoșat în os, rănile fiind minore. Adevăratul motiv al morții sale 
a fost un anevrism aortic, o slăbiciune în peretele uneia dintre 
arterele care pleacă din inimă. Asemenea atacuri sunt deseori 
congenitale. Stresul șocului electric și emoția duelului care a 
urmat au cauzat anevrismul. Astfel de cazuri nu se pot trata și, 
din păcate, sunt invariabil fatale. Nu l-ar fi putut salva nimic. 

La dispoziția ta, John Hunter, chirurg. 


Grey era conștient de modul cu totul extraordinar în care se 
desfășuraseră lucrurile. Eliberat - da, era un sentiment de 
profundă ușurare - ca atunci când te trezești dintr-un coșmar. 
Mai exista un sentiment de nedreptate, pe care i-l stârneau 
începuturile revoltei. Pentru numele lui Dumnezeu, fusese cât 
pe ce să se însoare! Ar fi putut să fie ucis sau mutilat dintr-o 
încurcătură... Dar nu asta îl deranja cel mai tare. Era soldat, la 
urma urmei astfel de lucruri se întâmplă. 

Mâna îi tremura ușor când așeză hârtia pe masă. După 
sentimentul de eliberare, gratitudinea și indignarea făceau loc 
altei senzații: oroarea! 

Mă gândeam că ar putea să te liniștească... parcă și vedea 
faţa lui Hunter când îi spunea asta; cu simpatie, inteligent și 
vesel. Era o remarcă directă, dar plină de ironie conștientă. 

Da, era încântat să știe că nu el a cauzat moartea lui Edwin 
Nicholls. Dar sensul acelei vești... părul de pe braţe i se ridică 
ușor și tremură involuntar, imaginându-și... 

— Oh, Doamne! spuse. 

Fusese o singură dată la Hunter acasă - la un cerc de poezie, 
ținut sub auspiciile doamnei Hunter, ale cărei saloane erau 
celebre. Doctorul Hunter nu participa la așa ceva, dar câteodată 
cobora din colţul său pentru a saluta oaspeţii. Cu acea ocazie 
făcuse la fel și începuse o discuţie cu Grey și cu alți doi domni 
cu minţi savante, ba chiar îi invitase sus să le arate cele mai 
interesante obiecte ale colecţiei sale: cocoșul cu un transplant 
de dinte uman, care creștea în creastă, copilul cu două capete, 
un fetus cu piciorul dezvoltat din stomac. 

Hunter nu făcuse nici-o referire la borcanele cu care erau 
tapetaţi pereţii, borcane pline cu ochi, degete, bucăţi de ficat... 
Nici la cele două sau trei schelete umane întregi, care atârnau 
din tavan, articulate și fixate cu un șurub prins în craniu. Grey 
nu se întrebase, la vremea aceea, de unde - ori cum - 
achiziționase Hunter toate astea. 

Lui Nicholls îi lipsea un canin, iar dintele din faţă, de lângă 
spaţiul rămas liber, era ciobit rău. Oare, dacă-l va mai vizita 
vreodată pe Hunter, se va întâlni cu un craniu căruia îi lipsea un 
dinte? 

Luă repede carafa cu coniac, o destupă și bău direct din ea, 
până când imaginea începu să se estompeze. 


Măsuţa era plină cu hârtii. Printre ele, sub prespapierul cu 
safir, era pachetul îngrijit pe care văduva Lambert, cu faţa roșie 
de atâta plâns, i-l dăduse. Puse o mână pe el, simțind parcă 
atingerea dublă a lui Charlie, pe care și-o reamintea tandră pe 
obraz, dulce în inimă. 

Nu mă vei dezamăgi. 

— Nu, spuse el încet. Nu, Charlie, nu te voi dezamăgi. 


Cu ajutorul lui Manoke, pe post de traducător, Grey cumpără 
copilul, după o negociere îndelungată, pe două guinee de aur, o 
pătură viu colorată, cinci sute de grame de zahăr și un butoiaș 
cu rom. Chipul bunicii era inundat de lacrimi, dar nu erau lacrimi 
de durere, își zise el, ci de sfârșeală și dezamăgire. Cum fiica ei 
murise în epidemia de variolă, viaţa avea să-i fie mai grea. 
Englezii, îi spuse prin intermediul lui Manoke, erau bastarzi 
ieftini; francezii erau mult mai generoși. El rezistase imboldului 
de a-i mai da o guinee. _ 

Era deja toamnă târzie, iar frunzele căzuseră toate. In vreme 
ce se apropia de misiunea franceză, vedea ramurile desfrunzite 
ale copacilor cum se profilau negre, ca fierul forjat, pe cerul de 
un albastru pal. Misiunea era alcătuită din câteva clădiri joase, 
care înconjurau mica biserică. Câţiva copii se jucau pe aleile 
dintre clădiri. Unii dintre ei se opriră, privindu-l, dar cei mai 
mulți îl ignorară - soldaţii britanici nu mai reprezentau o 
noutate. 

Părintele LeCarre luă cu grijă copilul înfășurat în scutece, apoi 
se întoarse și privi chipul micuţului. Băieţelul era treaz. Bătea cu 
mânuţele în gol, iar preotul îndreptă un deget spre el, în joacă. 

— Înţeleg... spuse, văzând clar semnele amestecului de 
sânge, iar Grey știu că preotul își imagina că este fiul lui. 

Începu să-i explice, dar, de fapt, ce rost mai avea? 

— Îl botezăm în rit catolic, bineînţeles, spuse părintele 
LeCarre, privindu-l de sus. 

Era un bărbat tânăr, mai degrabă dolofan, brunet și proaspăt 
bărbierit, cu o faţă blândă. Nu te deranjează? 

— Nu. 

Grey scoase o pungă. 

— Poftim - pentru întreținere. Voi trimite încă cinci lire 
sterline, dacă mă vei informa anual despre starea lui. lată - ai 
aici adresa la care vei scrie. 


Îi veni, brusc, o idee - nu că n-ar fi avut încredere în bunul 
părinte, își spuse - doar că... 

— Trimite-mi o buclă din părul lui, îl rugă Grey. În fiecare an. 

Voia să plece, când preotul îl chemă înapoi, zâmbind. 

— Domnule, care este numele pruncului? 

— Ăă... 

Încremeni. 

Mama lui precis îl striga în vreun fel, dar Malcolm Stubbs nu 
se gândise să-i spună cum îl cheamă. Cum să-l numească pe cel 
mic? Malcolm, ca pe tatăl său care îl abandonase? Mai bine nu. 

Charles, poate, în memoria lui Carruthers... 

— Numele lui este John, spuse brusc și își drese glasul. John 
Cinnamon. 

— Mais oui, zise preotul, dând din cap. Bon voyage, monsieur 
- et voyez avec le Bon Dieu. Bine. Drum bun - mergi cu bunul 
Dumnezeu. 

— Mulţumesc, răspunse politicos și, fără să privească înapoi, 
se îndepărtă, apoi cobori spre malul fluviului, unde Manoke îl 
aștepta să-și ia rămas-bun. 


LA ȘAPTE ANI DE CASĂ 


Naomi Novik 
Traducere din limba engleză: Marian Truţă 


Născută la New York, unde și locuiește, împreună cu soţul său 
- editor de cărţi de suspans - și cu cele șase calculatoare, 
Naomi Novik a crescut cu basme poloneze, cu Baba Yaga și 
Tolkien. După ce și-a luat diploma în informatică la Universitatea 
Columbia, a contribuit la dezvoltarea jocului Neverwinter Nights: 
Shadows of Undrentide, apoi s-a hotărât să-și încerce mâna 
scriind romane. Ceea ce a fost o decizie bună! Seria Temeraire - 
alcătuită din Dragonul Maiestăţii Sale (Ed. Nemira, 2010), Tronul 
de jad (Ed. Nemira, 2011), Black Powder War, Victory of Eagles 
și Tongues of Serpents - descrie o versiune contrafactuală a 
războaielor napoleoniene, războaie în care dragonii sunt folosiţi 
ca arme vii. Succesul acestor romane a fost remarcabil, iar 
cărţile autoarei au ajuns extrem de populare. Cel mai recent 
roman din serie se va intitula Crucible of Gold. 

In povestirea de faţă, autoarea ne duce într-o vizită pe o 


planetă îndepărtată, plină de mistere biologice complicate și 
ascunse. Povestirea se constituie într-o expresivă, dar dificilă 
demonstraţie a faptului că nu-i înţelept să te pui cu un inamic 
înainte să te asiguri că el nu mai poate riposta. 


Prolog 

Şapte zile le-am petrecut pe o plută, după ce am fugit din 
Melida. Pentru restul universului, cel neaccelerat, au trecut 
șapte ani. Am sperat să mi se piardă urma, să devin o notă 
prăfuită de subsol. În loc de asta, s-a întâmplat să am parte de 
surle și trâmbiţe, de medalii, dar și de acuze, de ovaţii și de 
răutate deopotrivă. Am trecut, uluită, prin toată zarva 
nerușinată, purtată de colo-colo de gânduri care se băteau cap 
în cap, în vreme ce ultima mea șansă de a mă împotrivi 
tumultului s-a risipit. 

Acum, tot ce-mi doresc este să corectez inexactităţile grave 
despre faptele petrecute, inexactități care s-au răspândit peste 
tot. Sigur, atât cât îmi va permite memoria mea imperfectă. Îmi 
doresc să-i prezint propria mea versiune unui public restrâns, 
dar rafinat, care preferă să formeze opinii, în loc să se lase 
modelat de acestea. 

Mă angajez să nu vă obosesc cu înșiruiri de date, de 
evenimente și de citate. Nici eu nu mi le amintesc prea bine. 
Dar trebuie să vă avertizez că nici nu voi ceda impulsului 
îndoielnic și jalnic de a cosmetiza evenimentele din război sau 
de a-mi justifica păcatele mele sau pe ale altora. Dacă aș face 
așa ceva, ar fi o minciună, iar s-o minţi, pe Melida, o vină mult 
mai mare decât crima. 

Nu-mi voi mai vedea niciodată surorile pe care le-am iubit. O 
vorbă de aici spune că, dacă cineva pornește în lunga călătorie 
de la miezul nopţii, face un salt înainte în timp, dar mie mi se 
pare că, dimpotrivă, ceilalți călătoresc în timp. Nu mai pot să le 
aud glasurile când sunt trează. Sper ca spusele mele să le facă 
să tacă și când va fi noapte. 


Ruth Patrona 
Reivalat, lanuarie 32, 4765 


Prima ajustare 


Am debarcat în portul Landfall în a cincea lună din anul 4753. 
Un astfel de port există pe fiecare planetă pe care Confederaţia 
a pus piciorul, dar încă nu și-a înfipt steagul: aglomerat, murdar 
și lipsit de farmec. Așezarea se afla pe continentul esperiganilor, 
pentru că melidanii nu acceptau construcţia unui spaţioport pe 
propriul teritoriu. 

Superiorul meu, ambasadorul Kostas, era un bărbat cu ţinută 
și cu o mare autoritate, avea doi metri înălţime și o constituție 
solidă. Când îţi strângea mâna îi simţeai forța, era foarte 
inteligent și nu avea răbdare cu proștii. Încă de la prima noastră 
întâlnire a devenit evident că eram foarte aproape de această 
categorie. De la bun început îi displăcuse numirea mea în post. 
li cunoștea foarte bine pe esperigani, se mișca la fel de bine în 
societatea lor precum se mișca într-a noastră, iar pe vreo doi 
sau trei funcţionari de rang înalt de-ai lor i-ar fi numit prieteni 
apropiaţi, dacă asemenea lucru nu ar fi dovedit o crasă lipsă de 
profesionalism. Işi cunoștea foarte bine îndatoririle și, dintr-un 
punct de vedere abstract, recunoștea valoarea potenţială a 
melidanilor, dar aceștia îi stârneau indignarea și ar fi fost 
bucuros să constate că aveam aceeași concepţie. Eu eram gata 
să trag linie peste numele lor și să-i consider o cauză pierdută. 

Primele momente din discuţia noastră au fost suficiente ca să- 
i spulbere această speranţă. Vreau să confirm că nu a lăsat în 
niciun chip ca dezamăgirea să-i îngreuneze îndeplinirea 
îndatoririlor și că a încercat cu îndârjire să se opună intenţiei 
mele - considerată de el sinucigașă - de a porni neîntârziat spre 
continentul melidanilor. 

În cele din urmă a ales să nu se mai împotrivească. Îmi pare 
rău dacă, după cum se pare, a regretat mai apoi. Am profitat din 
plin de importanţa sosirii mele acolo. De când mă îmbarcasem, 
trecuseră cinci ani pe Terce, lumea mea de baștină, iar 
sacrificarea a cinci ani din viaţă pentru un drum în necunoscut 
îmi dădea un ascendent moral. Observasem adesea același 
lucru la nou-veniţii pe Terce: rareori le erau refuzate primele 
dorinţe, chiar și cele mai prostești, așa cum se întâmpla în cele 
mai multe cazuri. Eram destul de sigură că propriile mele 
pretenţii erau cât se poate de raționale. 

— lţi vom găsi un ghid, mi-a spus, cedând într-un final și, 
astfel, întregul mecanism al Confederaţiei a fost pus să-mi 


satisfacă dorinţele. 

Ceea ce mi-a dat un sentiment îmbătător. 

Badea a sosit la ambasadă aproape două ore mai târziu. Purta 
în jurul umerilor o mantie netedă, cenușie, care îi ajungea până 
la pământ, iar pe cap avea un șal. Diferenţele erau minore: o 
brumă de pistrui pe obraji și pe nas, o tentă verzuie a buzelor și 
a unghiilor. Avea aripile pliate și ascunse sub mantie și din 
pricina asta semăna cu un excursionist care poartă un rucsac în 
spate. Mirosea un pic precum aluatul pentru turte de pe Terce, 
un miros distinct, dar deloc neplăcut. Ar fi putut să treacă printr- 
un spaţioport fără să stârnească interesul. 

Au adus-o în talmeș-balmeșul noului meu birou în care de- 
abia aveam loc să-mi înșir lucrurile. Purtam un costum negru și 
larg, cel mai bun pe care îl aveam, croit de mână pentru că pe 
Terce nu se pot cumpăra pantaloni de damă de-a gata. Din 
fericire, aveam în picioare o pereche de pantofi confortabili 
fiindcă, acolo, pantofii eleganţi sunt improprii mersului. Îmi 
amintesc detaliile astea pentru că am purtat aceleași haine, fără 
posibilitatea de a mă schimba, timp de o săptămână. 

— Ești gata să mergem? m-a întrebat ea, imediat ce mi-a fost 
prezentată. 

In mod clar, nu eram gata, dar întrebarea ei nu venea dintr-o 
neînțelegere: pur și simplu nu voia să mă ia cu ea. | se păruse 
stupidă dorinţa mea de a porni spre continentul melidanilor și se 
temea că siguranţa mea îi va da bătaie de cap. Nu avea de unde 
să știe dacă ambasadorul ar fi fost supărat, în cazul în care eu 
nu m-aș mai fi întors, dar oricum, date fiind îndatoririle sale, e 
clar că ar fi reacţionat neplăcut în cazul dispariţiei mele. Atunci 
când melidanilor li se cere o favoare pe care nu vor s-o facă, ei 
acceptă adesea, dar într-un mod evident stingheritor. Un alt 
melidan ar fi recunoscut că acest accept forţat este de fapt un 
refuz și ar fi renunţat la cererea sa. Badea nu se aștepta lao 
asemenea subtilitate din partea mea, se aștepta ca eu să spun 
că nu pot pleca imediat. Ar fi interpretat asta ca pe o renunțare 
din partea mea și, prin urmare, ar fi plecat fără să se mai 
întoarcă. 

Oricum, fusesem informată suficient, ca să recunosc obiceiul. 

— Este incomod pentru mine, dar sunt pregătită să plecăm 
imediat. 

S-a întors îndată și a ieșit din birou, cu mine pe urmele ei. E 


de la sine înţeles că o favoare acceptată, în ciuda 
constrângerilor impuse, devine obligatorie pentru cel care și-a 
asumat-o. Dar, într-un astfel de caz, condiţiile impuse de 
ofertant trebuie suportate, chiar dacă sunt nefirești. 

Nu am riscat deloc s-o opresc, nici măcar pentru a spune 
cuiva că plec. Am trecut pe lângă secretariatul ambasadei și pe 
lângă paznicii care abia ne-au învrednicit cu o privire fugară. 
Kostas nu avea să afle că plecasem până când absenţa mea nu 
avea să fie remarcată și până când înregistrările de securitate 
nu vor fi analizate. 


A doua ajustare 


Nu eram tocmai nefericită în vreme ce traversam orașul 
alături de Badea. Micul disconfort pe care îl resimţțeam era 
nimic, pe lângă imensa satisfacţie pe care o aveam pentru că 
trecusem de prima încercare: depășisem toate piedicile ridicate 
de Kostas și de Badea și urma ca, în curând, să mă aflu în 
mijlocul unui popor pe care deja îmi imaginam că-l cunosc. Deși 
eram o străină printre ei, toată viața mi-o petrecusem în același 
mod, străină printre străini, fără să-mi fie teamă. 

Badea se deplasa repede, cu pași mari, mai mari decât eram 
eu obișnuită să merg. Eram mai înaltă decât ea, dar trebuia să 
mă străduiesc serios ca să ţin pasul. Esperiganii o priveau, în 
vreme ce trecea printre ei, apoi se uitau la mine și simţeam 
apăsarea ostilă a privirilor lor. 

— Am putea lua un taxi, i-am sugerat. Plătesc eu. 

— Nu, a spus ea cu o expresie de dezgust la adresa taxiurilor, 
așa că am continuat să mergem pe jos. 

După Melida, în timpul călătoriei pe marea cea neagră, fusese 
publicată teza mea de doctorat despre mișcarea canaanită. Se 
făcuse în ciuda voinţei mele, dar în virtutea unei clauze care 
permitea acest lucru. Nu m-am atins niciodată de drepturile de 
autor care continuă să crească și să se acumuleze. Nu-mi place 
să împovărez cu acești bani niciuna din cauzele pe care le admir 
suficient de mult încât să le sprijin, așa că toate fondurile vor 
ajunge la familia mea, după ce eu nu voi mai fi. Nepoţii mei se 
vor bucura de bani, nu vor mai avea greutăţi financiare și ăsta 
era cel mai bun lucru la care se puteau aștepta din partea mea. 

O mulţime de lucruri din carte sunt greșite și, mai mult, ideile 


principale sunt greșite. În special comentariile și analizele 
intercalate de mine printre puţinele lucruri clare și limpezi pe 
care am fost în stare să le adun în cei șase ani de muncă plină 
de entuziasm pentru susţinerea licenţei. Atâta doar este 
adevărat: mișcarea canaanită este un curent desprins din 
filosofia conservaţionistă. Acolo unde tradiționaliștii mișcării 
căutau să îngrădească accesul omenirii în lumile moarte și 
crearea de enclave închise pe alte lumi, canaaniţii, desprinși din 
trunchiul principal al filosofiei conservaţioniste, doreau, în 
schimb, să se modifice pe ei înșiși și în același timp să modifice 
și lumile respective, astfel încât aceste două lucruri să se 
întâlnească într-un punct comun, undeva, la jumătatea 
drumului. Oameni modificaţi, în lumi modificate. 

Filosofia avea avantajul că era pragmatică, dacă ţinem cont 
că ingineria genetică și modificarea corpului omenesc erau mai 
ieftine decât terraformarea. Dar cum suntem o specie violentă și 
sclifosită, nimic nu invită mai mult la pogrom decât vecinul care 
este diferit de noi și prea aproape. Prin urmare, melidanii 
rămăseseră, până în zilele noastre, ultima societate canaanită 
care supravieţuise. 

Au venit pe Melida acum opt sute de ani și s-au stabilit pe cel 
mai mare continent dintre cele două pe care le avea planeta. 
Două sute de ani mai târziu au sosit esperiganii, fugind din 
calea molimei de pe New Victoire. Aceștia s-au stabilit pe 
continentul celălalt. In primii cinci sute de ani, contactele dintre 
cele două societăți au fost sporadice. Noi, cei din Confederație, 
suntem obișnuiți să operăm cu noţiuni de planete și sisteme 
solare și ne imaginăm că doar o călătorie spaţială este lungă. 
Totuși, un continent ostil e suficient de mare pentru a da de 
furcă unui grup mic de oameni. Amândouă societăţile s-au 
dezvoltat, fiecare în legea lui. La vremea când am sosit eu 
acolo, jumătate de planetă se vedea din spaţiu strălucind în 
noapte, în vreme ce jumătatea cealaltă părea neatinsă. 

In lucrarea mea de doctorat am descris conflictul care a 
urmat ca fiind unul natural, ceea ce este corect, dacă acceptăm 
că măcelul și jaful sunt naturale la specia noastră. Esperiganii 
au epuizat resursele de pe continentul lor. La o distanţă care 
putea fi acoperită de un zbor scurt, se aflau întinderile neatinse 
ale celuilalt continent și care nu avea nici-o zecime din populaţia 
lor. Melidanii recurgeau la controlul nașterilor, foloseau doar 


strictul necesar și nu construiau nimic ce nu putea fi înghiţit în 
mai puţin de un an de sălbăticie, în cazul în care abandonau 
așezarea. Mulţi filosofi și politicieni esperigani își trâmbiţau 
admiraţia lor pentru societatea melidană, dar acest lucru era 
mai degrabă un fel de aperitiv spiritual plăcut, ca atunci când 
cineva admiră un sfânt sau un martir fără a-și dori să fie unul 
dintre ei. 

Invazia a demarat într-un mod neoficial, cu aventurieri și 
întreprinzători, cu disperare, cu sărăcie, cu violenţă. Au început 
să debarce pe țărmurile teritoriului melidan, să studieze, să 
culeagă mostre, să-și implanteze propriile rădăcini. Curând, au 
întemeiat un sat. Apoi altul. Melidanii le-au spus să plece, ceea 
ce a funcţionat la fel ca întotdeauna, după cum știm din analele 
colonialismului. Melidanii i-au atacat. Cei mai mulţi coloniști au 
fost uciși, iar cei care au supravieţuit au reușit să traverseze 
oceanul. Ajunși pe continentul lor, au relatat în termeni 
dramatici istorii despre crimele și cruzimile la care au fost 
martori. 

În raportul preliminar trimis ministrului de stat, mi-am 
exprimat convingerea că detaliile acelea erau mult exagerate și 
că majoritatea atacurilor fuseseră provocate. Desigur, mă 
înșelam. Dar la acea vreme nu știam. 

Badea m-a dus în cartierul de jos din Landfall, denumit astfel 
pentru că înfrunta, pe malul oceanului, curenţii descendenţi de 
la spaţioport. Pete irizate de petrol și deșeuri mate smălţuiau 
valurile. Casele arătau jalnic și erau înghesuite unele în altele, 
despărțite din loc în loc de magazine de băuturi și de baruri. 
Câteva docuri se întindeau în ocean, suficient de mult ca să 
depășească zona poluată de la țărm. La capătul unui doc plutea 
o barcă micuță, mai mică decât o luntre pescărească: o cocă din 
coaja întunecată a unui copac, un catarg subţire pe care flutura 
sub vânt o pânză gri-verzuie. 

Ne-am îndreptat spre barcă, iar cei care ne priveau - erau 
câţiva bărbaţi care trândăveau pe doc, pescuind sau meșterind 
năvoadele - și-au dat seama că intenţionam să merg cu ea. 

Esperiganii învăţaseră deja lecţia pe care ne plăcea s-o 
predăm de câte ori aveam ocazia: Confederaţia este un inamic 
redutabil, dar și un prieten bun, iar atâta vreme cât nimeni nu 
este obligat să ni se alăture cu forța, nimeni nu ni se opune 
fățiș. Le construisem deja spaţioportul, o poartă deschisă spre 


alte lumi colonizate, iar ei voiau mai mult. Aveam încredere că 
mă va proteja și nu luam în seamă faptul că, pe cât de multe ar 
fi vrut de la mâna noastră întinsă, tot atât de mult ar fi dorit ca 
darurile noastre să nu ajungă la inamicii lor. 

Patru bărbaţi se ridicară în picioare și se așezară de-a 
curmezișul. 

— Coniţă, nu vrei să mergi cu aia, spuse unul dintre ei 
mimând respectul. 

Badea rămăsese tăcută. S-a dat un pic deoparte, să vadă ce 
aveam de gând să le răspund. 

— Sunt într-o misiune din partea guvernului meu, am răspuns, 
iar vorbele mele au avut efectul unei năframe roșii fluturate în 
faţa unui taur. 

Am înaintat spre ei. Nu era o tentativă de blufare: pe Terce, 
chiar dacă aș fi fost dezgolită indecent, bărbaţii s-ar da imediat 
la o parte din calea mea ca să evite orice posibilitate dea mă 
insulta printr-o atingere fizică. Fusese un act pe cât de automat, 
pe atât de invizibil: exact ce fuseserăm învăţaţi să așteptăm de 
la noi înșine. Dar lucrul acesta s-a dovedit a fi infinit mai ușor în 
teorie decât în practică. Nu m-am gândit că se vor da la o parte. 
Ştiam că o vor face. 

Această certitudine poate că se propagase până la ei, bărbaţii 
s-au mișcat un pic, destul cât să-mi satisfacă subconștientul și 
să-mi dea impresia că se pliază pe așteptările mele. De aceea 
am fost atât de surprinsă și copleșită de oroare atunci când unul 
dintre ei m-a apucat de mână, încercând să mă oprească. 

Am ţipat din toate puterile și l-am pocnit. Nu-i mai ţin minte 
chipul, dar încă văd limpede imaginea celui din spatele lui, 
expresia lui de consternare la fel de puternică precum a mea. 
Cei patru au tresărit la auzul strigătului și m-au tras în mijlocul 
lor, vociferând și bulucindu-se în jurul meu. 

Am reacţionat și mai violent. Mă consideram, plină de 
încredere, un cetăţean al tuturor lumilor și nu doar al uneia, 
bine pregătită pentru orice situaţie și neafectată de atitudinea 
patriarhală a celor din lumea în care avusesem norocul să mă 
nasc. Dar în acele momente i-aș fi omorât pe toți cu mare 
plăcere. Dorinţă greu de îndeplinit. Eram mai înaltă decât ei, iar 
forța gravitaţională de pe Terce era ceva mai mare decât cea de 
pe Melida, așa că eram mai puternică decât se așteptaseră. 
Doar că ei erau muncitori și marinari, bine clădiţi și duri ca 


piatra. Avantajul masei musculare masculine era evident în 
cazul unei lupte corp la corp. 

Au încercat să mă imobilizeze, ceea ce m-a panicat și mai 
tare. În astfel de momente mintea ţi se răsucește în interior. Îmi 
reamintesc cu claritate doar că transpiram abundent și că 
țesătura bluzei mi se freca neplăcut de gât în vreme ce mă 
luptam. 

Mai târziu, Badea mi-a spus că, iniţial, intenţionase să mă lase 
în mâinile lor. Astfel, ar fi putut să plece, cu satisfacția că 
pescarii esperigani fuseseră cei care provocaseră un incident cu 
Confederaţia, și nu ea. Cu siguranţă că nu simpatia ei pentru 
mine a determinat-o să acţioneze. Suferinta mea extremă le era 
străină, atât ei, cât și pescarilor. Dar, în vreme ce ei mă credeau 
nebună, ea crezuse că-i acceptasem condiţiile neobișnuite, 
pentru că vreau cu adevărat să merg cu ea, chiar dacă nu 
înţelegea de ce și nu vedea niciun rost în asta. 

Nu pot să vă spun cu precizie cum s-au desfășurat momentele 
ulterioare. Îmi amintesc vălul verde al aripilor ei deasupra 
capului și cum lumina soarelui trecea prin ele ca printr-o pânză 
de in. Îmi amintesc sângele care îmi împroșca faţa după ce ea a 
retezat mâinile celor care mă atingeau. Folosise o lamă pe care, 
mai apoi, am văzut-o utilizată în diverse scopuri, cum ar fi 
culesul fructelor de pe plantele cu coaja sau cu frunzele 
otrăvitoare. Avea forma unei seceri legate de o coardă groasă și 
elastică, pe care un mânuitor dibaci o putea face rigidă sau o 
putea strânge. 

M-am ridicat în picioare, gâfâind, iar ea a revenit pe pământ. 
Bărbaţii căzuseră în genunchi, urlând de durere. Alţi oameni se 
îndreptau spre noi, alergând. Badea a împins cu piciorul mâinile 
retezate în apă și mi-a spus calmă: 

— Trebuie să plecăm. 

Între timp, barca se apropiase de noi, chemată de un semnal 
al ei care îmi scăpase. Am sărit în barcă după ea. Luntrea s-a 
avântat înainte ca o pasăre, lăsând în urmă mulţimea agitată și 
sângele. 

Nu am discutat nimic în timpul ciudatei călătorii. Vela nu era 
destinată să capteze vântul, așa cum crezusem. S-a deschis larg 
și s-a întins deasupra capetelor noastre ca o tendă, apoi s-a 
orientat spre soare. O mulţime de filamente, prinse de coca 
ambarcaţiunii, se agitau atât la suprafaţa apei, cât și sub apă. 


Badea se întinsese pe fundul bărcii, sub puntea joasă. M-am 
alăturat ei, în spaţiul îngust. Nu era inconfortabil sau rigid și 
avea moliciunea aparte și instabilă a unei saltele cu apă. 

Traversarea oceanului a durat doar o zi. Nu știu ce anume 
genera viteza cu care ne deplasam. Barca nu avea un pescaj 
mare și nu stârnea stropi de apă. O dată i-am cerut lui Badea 
apă de băut. Și-a pus mâna pe fundul bărcii și a apăsat. In locul 
respectiv s-a strâns o mică băltoacă, cu apă care avea gust de 
castravete de seră. 

Așa am ajuns la Melida. 


A treia ajustare 


Cu o vagă stânjeneală, Badea m-a lăsat baltă, printre ai ei, în 
centrul satului. Prin saltul pe care l-a făcut în coroana copacilor 
din jur, acolo unde eu nu o puteam urma, îmi sugera limpede 
că, în ceea ce o privește, relaţia ei cu mine luase sfârșit, așadar, 
orice aș fi făcut mai departe nu mai puteam conta pe sprijinul ei. 

Îmi era deja foame și aproape că mi se făcuse rău de 
oboseală. Aceia care nu au zburat între lumi diferite își 
imaginează aceste călătorii ca fiind încântătoare. Pentru 
funcționarii mărunți, însă, ele nu sunt deloc mai plăcute decât 
cele făcute cu orice alt mijloc de transport, ci doar mai lungi. Imi 
petrecusem ultima săptămână prizonieră în cabina mea îngustă, 
cu un pat pliant, care, odată ridicat, abia de-mi permitea să fac 
patru pași înainte și înapoi sau să-mi așez o măsuţă pentru 
scris. Toaleta, cât un dulap de mare, era comună și se afla la 
capătul unui coridor. Nu mă oprisem să mă odihnesc în Landfall, 
portul nefiind destinaţia mea. Cumva, ajunsesem la capătul 
drumului, iar ultimele rezerve de adrenalină mi se epuizaseră. 

Mai fuseseră și alţii, înaintea mea, prin satele melidane și le 
descriseseră pentru publicul interesat - majoritatea esperigani, 
antropologi, studenţi la biologie sau o categorie de turiști 
aventurieri și proști în egală măsură. Descrierile nativilor sunt, în 
general, poetice, oscilând între relatări despre vițele sau 
ramurile arborilor din care sunt făcute adăposturile lor 
suspendate, particularizate în funcţie de latitudinea satului și 
nelipsitele planuri de construcţie a colibelor, așezate ca spiţele 
unei roţi față de piaţa din centrul satului. 

Dacă aș fi fost mai puţin obosită, poate că și eu, de 


asemenea, aș fi privit lucrurile astea cu un aer mai analitic și 
acum mi-aș fi delectat cititorii cu un raport similar. Pentru mine, 
satul oferea doar confuzia stârnită de un loc cu totul străin și nu 
am văzut ceva care să-mi pară făcut de mâna omului. Noţiunea 
de sat conferea acelei așezări o falsă atmosferă de tihnă 
provincială. Melidanii, cel puţin cei cu aripi, se mișcau liberi între 
o puzderie de mici așezări și toată agitația amintea de 
activitatea febrilă a unui oraș. Rămăsesem singură, iar străinii 
aceia treceau în siguranță pe deasupra mea, încrederea din 
mișcările lor spunându-mi: „Nu-mi pasă deloc de tine sau de ce- 
ţi rezervă soarta, persoana ta nu mă preocupă deloc. Cum te-ai 
putea aștepta să fie altminteri?”. În cele din urmă, m-am întins 
la marginea acelei pieţe și am adormit. 

În dimineaţa următoare, am cunoscut-o pe Kitia. M-a trezit 
împungându-mă cu un băț, ca să vadă ce fac... Fusese 
desemnată pentru această sarcină dintr-un grup de colegi de 
școală, printr-o interacțiune complicată între sorții și 
personalitățile lor. Aceştia chicotiră, de la câțiva paşi distanță, în 
momentul în care am deschis ochii și m-am ridicat. 

— De ce dormi în piață? m-a întrebat Kitia, însoţită de 
chicotelile colegilor. 

— Unde ar trebui să dorm? am întrebat-o la rândul meu. 

— Intr-o casă! mi-a răspuns. 

Când le-am explicat, nu fără o oarecare măiestrie, că nu am 
nici-o casă acolo, mi-au sugerat necruţători că, în cazul ăsta, ar 
trebui să mă întorc în locul în care aveam o casă. Am făcut o 
impresie puternică atunci când, privind analitic spre cerul de 
deasupra, i-am întrebat la ce latitudine suntem și când mi-am 
aţintit degetul către un punct de pe cer, spunându-le: 

— Casa mea este la o distanţă de cinci ani într-acolo. 

De la dispreţ au trecut la o stare de confuzie și, în cele din 
urmă, la încântare. Veneam din stele! Nimeni dintre prietenii lor 
nu cunoscuse pe cineva de atât de departe. O fată din grup, 
care avusese până atunci un ascendent și un motiv de mândrie 
că vizitase continentul esperiganilor - având o păpușă 
esperigană drept mărturie - a fost detronată instantaneu din 
poziția ei. Kitia m-a apucat posesivă de mână și m-a informat 
că, în condiţiile în care casa mea era prea departe, mă va 
conduce la alta. 

Copiii tuturor societăţilor umane reprezintă o resursă 


excelentă pentru diplomaţi sau antropologi, câtă vreme 
contactul cu ei se poate face fără a ofensa pe nimeni. Aceștia 
degustă din plin experienţa puţin familiară de a răspunde la 
întrebările adevărate, mai ales la cele vădit prostești, care le 
oferă un aer de superioritate faţă de adultul care îi întreabă. În 
plus, sunt ușor de impresionat cu lucrurile neobișnuite. Kitia era 
o comoară. M-a condus, în fruntea unei procesiuni 
nerăbdătoare, către o locuinţă goală de pe o uliţă accesibilă. 
Fusese abandonată de curând și deja era revendicată: pereţii și 
podeaua mișunau de insecte mici, cu carapace lucioase, de un 
albastru întunecat și care clefăiau harnice, scoțând un zumzet 
continuu. 

Abia m-am abținut să fac un pas înapoi. Fără să ezite, Kitia a 
pășit peste viermuiala de pe podea, strivind gângăniile sub tălpi, 
și s-a îndreptat spre un mic cep, aflat pe peretele depărtat. L-a 
rotit și din el a curs un lichid vâscos și limpede, care avea darul 
de a goni insectele. 

— Uite, așa, mi-a spus ea, arătându-mi cum să-mi fac palmele 
căuș sub cep și cum să împrăștii lichidul peste pereţi și pe 
podea. Gângăniile s-au retras, iar suprafeţele maronii ale 
pereţilor au început să astupe golurile și să capete o culoare 
verde pal. 

Kitia m-a și hrănit, în cursul săptămânii următoare, corijându- 
mi manierele și gramatica și, în cele din urmă, mi-a adus și o 
pelerină și o pereche de jambiere, făcute de ea la școală, după 
cum mi-a spus cu mândrie. l-am mulțumit sincer pentru gest și 
am întrebat-o unde aș fi putut să-mi spăl celelalte haine. M-a 
privit încurcată, dar când s-a uitat mai atent la hainele mele și 
le-a pipăit, mi-a spus: 

— Sunt moarte! Crezusem că sunt doar urâte. 

Darul ei nu era confecţionat dintr-o țesătură, ci dintr-o 
împletitură groasă și rezistentă din filamente cu un aspect 
pufos, precum aripile de molie. Imediat ce am pus-o pe mine mi- 
a strâns lacomă pielea. Am crezut iniţial că sunt alergică pentru 
că am simţit o mâncărime. Dar era de la bacteriile care trăiau în 
țesătură și care se hrăneau cu transpiraţia mea și cu celulele 
moarte produse de piele. Mi-a luat câteva zile să-mi stăpânesc 
instinctele și să mă obișnuiesc să am încredere că țesătura vie 
era capabilă să se descurce și cu alte lucruri eliminate voluntar 
de trupul meu. (înainte de asta mersesem în pădure pentru 


necesităţile fiziologice, pentru că n-am reușit să descopăr ceva 
care să semene a toaletă și fiindcă am văzut cât de nedumeriţi 
s-au uitat la mine când am încercasem să abordez acest 
subiect, pe care l-am abandonat pe urmă, de teamă să nu încalc 
vreun tabu.) 

Haina vie era lucrată manual de un copil de nici treisprezece 
ani. Nu a fost în stare să-mi explice inteligibil cum o realizase. 
Imaginaţi-vă că trebuie să-i explicați cum se face o căutare de 
referinţe bibliografice unei persoane care nu numai că nu a 
văzut vreodată o bibliotecă, dar nici măcar nu înţelege ce este 
electricitatea și care, deși știe, probabil, că există texte scrise, 
nu a citit niciodată ceva. M-a dus o dată în casa ei, după orele 
de școală, și mi-a arătat bancul de lucru, o copaie mare din 
lemn, plină cu un mușchi cenușiu și cu un șir dublu de mici 
recipiente care conţineau diferite lichide și prafuri de culori 
diverse. Singurele ei unelte erau un set de seringi, câteva 
pipete, câteva lopăţele și perii. 

M-am întors acasă și, în raportul pe care nu aveam nici-o 
șansă să-l trimit cuiva mai devreme de o lună, am scris: Acești 
oameni sunt neprețuiţi. Trebuie să îi avem. 


A patra ajustare 


În primele săptămâni nu am venit în contact cu niciun adult. Îi 
vedeam ocazional trecând prin preajmă. Casele din jur erau 
ocupate, dar vecinii mei nu mi-au vorbit niciodată, nici măcar nu 
mi-au aruncat o privire. Niciunul nu a obiectat la faptul că mă 
stabilisem acolo, dar nu era o acceptare tacită a prezenţei mele 
ci, mai degrabă, refuzul de a lua act de existența mea. Am 
vorbit doar cu Kitia și cu ceilalţi copii și am căutat să dau 
dovadă de răbdare. Speram ca șansa de a mă face remarcată 
prin ceva folositor să apară, cumva, de la sine. 

In cele din urmă, lipsa mea de preocupări a dus la dărâmarea 
zidurilor. Într-o dimineaţă, devreme, o agitaţie s-a stârnit în 
preajmă. Kitia tocmai îmi prezenta planurile aripilor ei, întrucât 
ajunsese la vârsta la care putea începe să le proiecteze. Urma 
ca în anul următor să crească un parazit, iar în prezent exersa 
cu o versiune miniaturală de aripi, care crescuseră pe bancul ei 
de lucru și care se mișcau involuntar. In vremea aceasta eu 
căutam să-mi înăbuș repulsia. 


Auzind zgomotul, Kitia și-a ridicat privirea. Şi-a aruncat 
modelul de aripi pe fereastră și un stol de păsări s-a năpustit 
asupra lui, apoi s-a îndreptat spre ușă. Am urmat-o în piaţă: 
copii se adunaseră pe laturi, privind tăcuți. Pe pământ zăceau 
cinci femei, toate pline de sânge, iar una era deja moartă. Două 
dintre ele păreau să fie rănite mortal. Toate erau înaripate. 

Câţiva oameni se agitau deja pe lângă femeile rănite, oblojind 
rănile cu bucăţi dintr-o substanţă buretoasă, de culoare alb- 
maronie. Mi-ar fi plăcut să le fiu de ajutor, mai puţin dintr-un 
instinct natural, cât dintr-o judecată rece: orice criză poate 
dobori barierele sociale. Îmi pare rău să spun că nu mi-am 
impus o nobilă autocenzură, dar aveam convingerea că 
sumarele mele cunoștințe de medicină nu aveau nici-o 
aplicabilitate în situaţia respectivă. M-am retras ca să nu încurc 
locul și pentru că nu puteam să folosesc acea întâmplare în 
avantajul meu. M-am ciocnit de Badea, care stătea pe margine, 
privind. 

Era singură, niciun adult în preajmă, iar pe mâini avea sânge. 

— Eşti rănită? am întrebat-o. 

Mi-a răspuns scurt: 

— Nu. 

Am îndrăznit să-mi exprim preocuparea pentru soarta 
femeilor și am întrebat-o dacă fuseseră rănite în luptă. 

— Am auzit zvonuri cum că esperiganii s-au infiltrat în 
teritoriul vostru, i-am spus. 

Era prima ocazie care mi se oferise să mă agăţ de ceva, atâta 
vreme cât copiii doar dădeau din umeri atunci când îi întrebam 
dacă fuseseră lupte. 

A dat la rându-i din umeri, de fapt dintr-un singur umăr, iar 
aripa s-a ridicat și s-a lăsat în jos. 

— Şi-au pus capcanele în pădure, pentru noi. Chiar și în locuri 
în care nu aveau cum să ajungă. 

Esperiganii aveau câteva tipuri de mine terestre, printre care 
și un model inteligent de mână mobilă, care putea fi programată 
în varii moduri: pentru ţinte determinate de o amprentă 
genetică sau pentru o ţintă definită de forma trupului - umanoid 
și înaripat, spre exemplu. Sau putea fi lăsată liberă să-și caute 
singură ţinta și să provoace cât mai multe pagube. Astfel de 
mine aveau încărcătura pe o parte, în vreme ce partea cealaltă 
conţinea circuitele electronice. 


— Schijele au venit dintr-o singură direcţie? am întrebat-o pe 
Badea, arătându-i cu mâna cum se răspândesc. 

M-a privit atentă și a încuviințat din cap. 

l-am explicat cum funcţionează o astfel de mână și cum este 
construită. 

— Asemenea mine pot fi detectate de anumite dispozitive, i- 
am zis intenționând să dezvolt subiectul, dar n-am apucat să 
termin înșiruirea materialelor necesare, că ea a plecat fără să 
spună niciun cuvânt. 

Nu eram dezamăgită de reacţia ei. Intuisem corect că dorea 
să pună imediat în practică ceea ce îi explicasem. Răbdarea mi- 
a fost răsplătită două zile mai târziu. Dimineaţa a venit la mine 
acasă și mi-a spus: 

— Am descoperit o astfel de mână. Ne poţi arăta cum se 
dezamorsează? 

— Nu sunt sigură, i-am răspuns cu sinceritate. Cea mai sigură 
soluţie este să fie declanșată deliberat, de la distanţă. 

— Plasticul folosit la construcţia ei otrăvește pământul. 

— Poţi să mă duci la locul respectiv? am rugat-o. 

S-a gândit serios la cererea mea. Mi-am dat seama că fie 
avea în vedere pericolul pe care-l implica acţiunea, fie era ceva 
tabu. 

— Da, a acceptat ea în cele din urmă. 

M-a condus la ea acasă, undeva în vecinătatea centrului 
satului. Sus pe acoperiș se găseau niște trepte pe care am urcat 
mai departe, la casa vecină. Şi tot așa până când am ajuns lao 
nacelă mare, ţesută dintr-un soi de viță, care atârna de un 
cârlig. Ne-am urcat în ea și Badea a desprins nacela de copac. 

Mișcarea nu era lină. Senzaţia cea mai asemănătoare prin 
care aș putea descrie felul în care ne deplasam era aceea dată 
de un leagăn pentru copii, cu suișuri și coborâșuri rapide și 
însoţită de un miros puternic de ananas putrezit, care provenea 
de la frunzele strivite ale arborilor prin care ne mișcăm. Cam 
după cinci minute mi s-a făcut teribil de rău. Spre alinarea 
mândriei mele, dacă nu și a stomacului, lui Badea i s-a făcut la 
fel de rău, exprimat eficient peste bord înainte de sosire... 

Două femei ne așteptau acolo, amândouă înaripate: Renata și 
Paudi. 

— A dispărut cam la trei sute de metri spre Ighlan, ne-a spus 
Renata - către un al sat melidan, după cum mi s-a explicat. 


— Dacă ajunge suficient de aproape să ia urmele unei zone 
populate, nu se va declanșa până când nu va ajunge în interiorul 
așezării, printre cât mai mulţi oameni, le-am spus. Și, dacă este 
un model mai scump, poate avea și un mod de camuflare. 

M-au dus cu grijă prin bolta vegetală până am atins solul și s- 
au așezat înaintea și înapoia mea, în vreme ce mergeam. Işi 
ţineau aripile deschise suficient de larg ca să atingă lianele care 
atârnau în ambele părţi. Din vreme în vreme făceau câte un salt 
în înalt, pentru recunoaștere. De câteva ori m-au îndrumat prin 
atingeri prietenoase în altă direcţie, cu toate că ochii mei 
neantrenaţi nu făceau nici-o diferenţiere în ceea ce privește 
direcţiile în care ne deplasam. Un șir îngust de furnici mari - 
cititorul mă va ierta că le numesc așa, dar creaturile aproape că 
nu se deosebeau de eficientele noastre furnici - mergeau alături 
de noi pe solul pădurii. Nu am înţeles semnificaţia acelor găze 
până când n-am ajuns în vecinătatea minei, s-o văd acoperită cu 
furnici care nu îi împiedicau mișcarea, ci doar îi dădeau roată, 
cuprinse de un imens interes. 

— Le-am ajustat ca să adulmece plasticul, mi-a spus Badea. 
Le putem face să mănânce mina, dar ne temem că în felul ăsta 
ar putea s-o declanșeze. 

În vreme ce scriu toate acestea, cuvântul ajustare îmi zgârie 
din nou cugetul şi-mi oferă senzaţia vagă și neplăcută a unui 
termen care, nepermiţând o traducere corectă, a fost înlocuit 
necorespunzător. Oricum, nu pot să îmbunătăţesc calitatea 
muncii traducătorilor oficiali ai Confederaţiei. Pentru a cuprinde 
pe de-a-ntregul adevăratul sens al termenului ar fi necesare trei 
capitole seci și uscate, care s-ar aranja mai bine într-o carte pe 
tema ingineriei biologice și pe care sunt prea puţin calificată să 
le scriu. Trag nădejde că am reușit să redau cu succes sensul 
comun al acţiunii. Propriii noștri savanţi ar putea reproduce 
această acțiune de sculptură genetică în câteva din 
laboratoarele bine dotate ale Confederaţiei - în condiţiile în care 
ar avea la dispoziție câţiva ani și fonduri generoase. Melidanii o 
făcuseră în doar două zile. 

Nu am căzut, în acele momente, în admiraţie pentru ceea ce 
reușiseră. Mina ignora indiscretele furnici și-și vedea de drum 
într-un ritm susținut, rotindu-și ocazional capul dotat cu un ochi 
sticlos, fără expresie, pe deasupra picioroangelor de păianjen. 
Aveam la dispoziţie o jumătate de zi ca să deviem mina de la 


drumul ei spre satul Ighlan. 

Renata a continuat să urmărească mina, în vreme ce eu am 
schiţat în praf, pentru Badea și Paudi, structura ei internă. Un 
proiectant de mine cât de cât isteţ ar fi făcut dispozitivul să se 
autodeclanșeze la orice interferenţă exterioară, exceptând codul 
de dezamorsare. Așadar, variantele pe care le aveam la 
îndemână nu erau deloc satisfăcătoare. 

— Cea mai bună șansă ar fi transmiţătorul, le-am spus. Dacă 
este incapabil să mai recepţioneze codul de dezamorsare, ar 
putea exista ceva ca o piedică de siguranţă, care ar dezactiva 
mina pentru a împiedica o avarie ulterioară. 

Paudi purta pe spate o geantă, care, desfăcută, s-a dovedit a 
fi un model mai elegant și mai compact al bancului de lucru al 
Kitiei. S-a așezat cu picioarele încrucișate pe sol și cu bancul în 
poală. A lucrat în acea poziţie cam două ore, întinzându-se, din 
când în când, să culeagă de pe jos o mână de furnici pe care le 
arunca în matricea verde a bancului. Cele mai multe se 
răsuceau și mureau, cele care supravieţuiau erau strânse cu 
grijă într-un recipient. Și tot așa. 

În acest timp fie am stat lângă ea, fie mă dezmorţeam alături 
de Badea, care se plimba în jurul nostru grijulie. Azvârlea cu 
lama în formă de seceră, o recupera și o arunca din nou. O dată 
a doborât un maimuţoi, o făptură mică, asemănătoare cu un 
lemur. Spun lemur pentru că e cel mai apropiat lucru cu care îl 
pot compara, altminteri, nu avea deloc farmecul acelei făpturi 
terestre. Fiinţa doborâtă îmi stârnea un sentiment de dezgust și 
asta înainte ca Badea să-mi arate ventuzele care îi ţineau loc de 
gură, pline de dinţi ca niște cârlige, cu ajutorul cărora se lipea 
de victimele sale. 

Badea devenise mai vorbăreaţă, a început să mă descoasă 
despre planeta mea natală. l-am povestit despre Terce, despre 
izolarea femeilor de acolo, lucru care i s-a părut extrem de 
amuzant. Melidanii mențineau un raport de cinci femei la un 
bărbat, pentru a păstra un bazin genetic sănătos, minimizând în 
același timp consumul de resurse. 

— Bărbaţii nu pot folosi aripile, așa că este mai greu pentru ei 
să călătorească, a adăugat ea, împrăștiind cu o propoziţie 
misterul care îi nedumerise pe vizitatorii din trecut: relativa 
raritate a bărbaţilor melidani. 

Avea doi copii despre care a vorbit cu mândrie și care locuiau 


împreună cu tatăl lor și cu fraţii vitregi într-un sat aflat la o 
jumătate de zi depărtare și se gândea să mai facă unul. Se 
pregătise ca pădurar, dar și acesta este un alt termen nepotrivit 
tradus și care, la vremea aceea, începuse să aibă, sub presiunea 
raidurilor esperiganilor, o dimensiune militară. 

— Eu sunt gata, ne-a anunţat Paudi. 

Am pornit s-o ajungem din urmă pe Renata și să găsim un 
cuib de furnici cât mai apropiat de mină. Arăta ca un mușuroi 
din bumbac, înalt de câţiva centimetri. Paudi a introdus în cuib 
furnicile modificate și, după câteva momente de confuzie, 
acestea au pătruns înăuntru. Fluxul de furnici care ieșeau din 
cuib s-a diminuat. În câteva clipe, un șir de furnici s-a desprins 
din fluxul principal de lucrătoare și a pornit în direcţia minei. 
Acestea s-au alăturat celor care mișunau pe corpul minei, dar 
nu s-au limitat doar la o cerceta, ci au început imediat să 
încerce să se strecoare sub carcasa dispozitivului. Ne-am retras 
la o distanţă sigură. Mina a continuat să se deplaseze, fără să-și 
slăbească ritmul, încă zece minute. Apoi, pe măsură ce tot mai 
multe furnici au continuat să-i pătrundă în carcasă, a început să 
dea semne de ezitare. Un picior a rămas nehotărât în aer. A mai 
făcut câţiva pași împleticiți după care, brusc, toate picioarele i s- 
au retras, iar mâna a rămas pe sol ca o protuberanţă rotundă și 
netedă. 


A cincea ajustare 


Îmi arătaseră cum să folosesc sistemele lor de comunicație și 
îmi creaseră o interfață pentru micul meu calculator de mână, 
astfel încât să-mi pot trimite rapoartele. Kostas începuse să se 
înfurie, desigur, fiind obligat să apere modul în care plecasem 
de pe continentul esperigan, dar fără a cunoaște circumstanţele 
în care se petrecuse plecarea mea. Am trimis raportul cu o oră 
înainte să mă contacteze și, după ce am discutat, a aflat 
suficient de multe detalii pentru a fi oarecum de acord măcar cu 
concluziile mele, dacă nu și cu metodele folosite. 

Firește, eram încântată. Eliberată, în sfârșit, de academie și 
de grădinile păzite de ziduri de pe Terce, înarmată cu o falsă 
încredere în cercetările mele și în pregătirea mea, realizasem, 
până atunci, tot ceea ce cuprindea proiectul. Mă spălasem ușor 
de sângele esperiganilor. Deși răspundeam supusă mustrărilor 


lui Kostas, în sinea mea simțeam doar nerăbdarea de a 
continua. Nici el nu a zăbovit prea mult pe tema asta: eram pe 
val și avea noutăţi importante. 

Cu două zile înainte, esperiganii trimiseseră o mică armată 
sub titulatura, ceva mai plăcută auzului, de „forţă expediționară 
defensivă”. Scopul misiunii era de a stabili o așezare 
permanentă pe țărmurile Melidei și să înceapă un proces 
standard de terraformare, undeva la nouă sute de mile distanţă 
de locul în care mă aflam. Formele de viaţă autohtone urmau să 
fie imediat eradicate pe o rază de o sută de mile: mai întâi, prin 
defrișări masive și prin reţele electrificate, apoi, prin iradierea 
solului și a aerului și, în cele din urmă, prin însămânţarea de 
plante terestre și prin răspândirea microoganismelor terestre. 
Așa cum o mie de lumi fuseseră modificate. Deși esperiganii își 
supuseseră pe deplin continentul lor cu mai bine de cinci secole 
în urmă, nu uitaseră calea prin care se puteau realiza aceste 
lucruri. 

M-a întrebat, plin de îndoială, dacă mă gândisem să ofer un 
ajutor imediat rezistenţei. Anihilarea câtorva mine risipite prin 
junglă i se părea o sarcină prea mică. Confruntarea cu o forță 
militară organizată și numeroasă avea un alt ordin de mărime. 

— Cred că putem face ceva, i-am răspuns, păstrând o 
pojghiţă de prudenţă. 

Imediat ce am închis comunicarea, am luat lista cu 
echipamentul și m-am dus la Badea. 

Era ocupată cu organizarea strângerii minelor dezactivate, pe 
care furnicile le lăsaseră împrăștiate prin păduri. Un soi de 
„pasăre a paradisului” fusese ajustată să se hrănească din 
furnicile modificate și să care minele lucioase în cuiburile din 
copaci, acolo unde un observator le putea lesne vedea de jos. In 
acest fel, ea, împreună cu alţi colectori, găsise până atunci 
aproape o mie de mine. Acestea alcătuiau acum o piramidă care 
părea formată din căpăţânile unor mici creaturi ciclopice. 

Esperiganii au avut nevoie de o săptămână să traverseze 
oceanul, săptămână pe care mi-am petrecut-o printre melidani, 
încercând să pun la punct un răspuns la invazie. Colaborarea 
mea cu melidanii a fost o încântare. Munca, plăcută și ușoară, 
se desfășura în laboratoarele lor largi, pline de plante, acoperite 
doar de velele care transformau lumina soarelui în energie, iar 
acolo veneau cei mai buni dintre ei, de la mari distanţe, pentru 


a lua parte la efortul nostru. Sateliţii-spion ai Confederaţiei 
fuseseră instalaţi pe orbite în jurul planetei cam la un an după 
primul contact: știam, probabil, mai multe despre forţa lor 
efectivă decât despre conducătorii melidani. Eram foarte 
solicitată și consultată nu numai pentru informaţiile pe care le 
aveam, dar și pentru părerea mea. 

In efervescența muncii noastre, nu am ascuns nimic. Nu era 
un gest deliberat, dar nici inocent. Ajunsesem să încurajez un 
război și dacă, în calculul politic care venise odată cu această 
soluţie, vieţile soldaţilor erau singurele variabile, încă mai exista 
un echilibru pe care mă așteptam să-l păstrez. Nu era de datoria 
mea să le ofer melidanilor o victorie facilă, după cum nu era nici 
datoria lui Kostas să ofere același lucru esperiganilor. 

Un război scurt și victorios, deschiderea unor noi frontiere 
ispititoare pentru spiritele neliniștite ar fi stârnit imediat un 
naționalism inoportun, cel mai rău obstacol pentru Confederație 
și care ar fi făcut ca tentaţiile cu care i-am fi ispitit și pe unii, și 
pe alţii să adere la societatea galactică, să pară mai puţin 
convingătoare. Pe de altă parte, un război civil cu șanse egale 
de ambele părţi s-a dovedit adesea de mare folos. Cu cât mai 
îndelungat și mai dureros, cu atât mai bine. Fusesem trimisă la 
melidani în speranţa că, oferindu-le consiliere și un ajutor 
material discret, fără a lua o poziţie oficială, aceștia puteau fi un 
oponent potrivit pentru esperigani pentru a ajunge în situaţia 
unui război civil îndelungat. 

Au fost unele critici din partea funcţionarilor care m-au 
selectat pentru misiune, dar trebuie spus, în apărarea lor, că, de 
fapt, scopul meu nu era acela de a le oferi ajutor militar. Nimeni, 
nici chiar eu, nu și-ar fi imaginat că aș fi putut să-mi dovedesc 
utilitatea într-un astfel de rol. Fusesem menită să fiu doar un 
prim cercetaș. Sarcina mea era să culeg suficiente informaţii 
culturale pentru a deschide o poartă pentru un grup de experţi 
militari de pe Voca Libre și care ar fi trebuit să ajungă pe Melida 
abia peste doi ani. Ambiţia și ocazia ivite m-au încurajat, și nu o 
mână oficială. 


Cred că experţii au ajuns undeva în timpul celei de-a treia 
ofensive esperigane. Nu pot să indic cu precizie data - 
încetasem să mai ţin socoteala zilelor și nici nu i-am întâlnit 
vreodată. Sper că mă vor ierta pentru că le-am furat războiul. 


Am plătit pentru lăcomia mea. 


Esperiganii foloseau, la majoritatea echipamentelor lor, un tip 
de oţel carbonic din care se construiau tot felul de componente: 
buloane, piuliţe hexagonale și şuruburi cu cap, în cruce, precum 
și în ţesăturile utilizate la armuri. Acel material era ţinta 
eforturilor noastre. Era un câmp nou pentru melidani, care 
foloseau metalele precum carnea: sporadic și cu un acut simţ al 
justeţii în a evita să o facă. Metalele erau fie utilizate în cantități 
minime ca elemente de marcaj, fie apăreau doar ca produse 
reziduale ale unor complicate procese biologice la care 
recurgeau uneori. 

Oricum, au dezvoltat o serie de tulpini de bacterii care aveau 
darul de a elimina reziduurile, iar viteza cu care au reușit să 
manipuleze acele organisme a fost impresionantă. Un număr de 
furnici - acestea erau, după cum am aflat, un vector purtător 
convenabil și de rutină - au fost ajustate să aibă un deficit de 
fier în organism și să poarte în pântece colonii de bacterii, 
transformându-le astfel în motoare ale distrugerii teribil de 
eficiente. 

Asmuţite de probă asupra câtorva mine, acestea au devorat 
carapacele metalice, lăsând în urmă doar un praf de carbon, 
strâns cu grijă mai apoi și folosit ca fertilizator, precum și 
încărcăturile explozive cuibărite printre circuitele de cupru și de 
siliciu. 

Esperiganii au debarcat, au decupat imediat în junglă o zonă 
în formă de semilună și au curăţat-o de orice vegetaţie care ar fi 
putut servi ca platformă pentru contraatacuri. Au ridicat un gard 
electrificat în jurul perimetrului, înzestrat cu mitraliere și 
patrulat. Toate aceste lucruri le-am observat împreună cu 
Badea, de pe o mică terasă cocoţată într-un copac înecat de 
viţă. Purtam pelerine verzi-cenușii, iar chipurile ne erau mânjite 
cu seva stoarsă din frunze. 

Nu aveam nici-o justificare temeinică pentru faptul că mă 
băgasem într-un astfel de rol, ci doar o scuză firavă atunci când, 
după ce ne-am furișat acolo, i-am atras atenţia asupra celei mai 
importante secţiuni a taberei. Nu pot să precizez de ce mi-am 
dorit să particip la o asemenea expediţie periculoasă. Nu sunt 
de fel o fire curajoasă. Câţiva dintre nemiloșii mei biografi m-au 
acuzat că sunt însetată de sânge și au indicat acest aspect ca 


fiind o continuare a dezastrului primei mele plecări. Nu pot 
respinge cu dovezi acuzaţiile. Doar atrag atenţia că am ales 
acea parte a expediției în care speram că nu vom avea parte de 
violenţe. 

Dar este adevărat că mă învăţasem deja să dau în clocot la 
orbirea mitocănească și violentă a esperiganilor, care doreau să 
năruie toate acele minuni din jurul meu doar ca să propage o 
copie fadă a Pământului și să sugă până la epuizare cadavrul 
propriei lumi. Îmi erau inamici și prin acţiuni și prin 
temperament și mi-am permis comoditatea de a-i urî. In acel 
moment, ura mea făcea ca lucrurile să fie mai ușoare. 

Vântul bătea dinspre est și câțiva melidani au atacat tabăra 
pe latura răsăriteană. Minele furnizaseră o cantitate suficient de 
mare de exploziv, cu care să se străpungă gardul esperiganilor. 
Explozia a zgâlţâăit chiar și copacii pe care se afla platforma 
noastră. Vântul a purtat spre noi fumul și praful, ascunzând 
terenul din faţa noastră și topind siluetele soldaţilor din tabără 
în forme vagi, fantomatice. Lupta se ducea corp la corp, iar 
pocnetele armelor se auzeau rar prin haosul creat de fum. 

Badea ţinea în mână o coardă subţire, care avea atârnat de 
un capăt o păstaie mare și grea. Dintr-un bidon a turnat pe 
păstaie o măsură de apă, după care a aruncat-o peste gard, în 
spatele corturilor de depozitare. Păstaia s-a izbit de sol și a 
plesnit imediat, ca un fruct copt, și din ea a ţâșnit un ghem de 
rădăcini care s-au întins pe pământ, ancorând coarda pe care 
Badea o legase la capătul celălalt de o creangă solidă. 

Ne-am lăsat să alunecăm pe coardă, cu mâinile goale. Nu am 
avut parte de acea frecare la care m-aș fi așteptat. Mâinile îmi 
erau la fel de reci când am ajuns la sol. Ne-am ascuns în spațiul 
îngust dintre corturi. Trăiam acel sentiment ciudat de dilatare a 
timpului pe care, uneori, îl creează momentele de criză. 

Mulţi soldaţi prudenţi se aflau la intrările corturilor, cel mai 
probabil la corturile care adăposteau fie muniţia, fie personalul 
important. Disciplina lor nu avusese de suferit, chiar dacă 
majoritatea forţelor erau angajate în luptă cu melidanii, pe 
latura opusă a taberei. Dar noi nu aveam nevoie să pătrundem 
în corturi. Santinelele erau mai degrabă niște marcaje 
folositoare pentru a stabili care corturi sunt mai importante. |- 
am arătat un grup de patru corturi, păzite pe ambele laturi de 
câte doi soldaţi, aproape de capătul cel mai depărtat al taberei. 


leșisem de sub adăpostul fumului și Badea se uita în stânga și 
în dreapta, în vreme ce intram pe o alee sau alta. Pământul 
avea tenta aceea gălbuie a solului melidan - esperiganii încă nu- 
| iradiaseră -, dar era sfărâmicios și uscat, cu delicatul mușchi 
nativ strivit și destrămat de bocanci și de echipamentele 
esperiganilor. Vântul ne ridica mici fuioare de praf în jurul 
gleznelor. 

— Pământul ăsta va avea nevoie de ani pentru a-și reveni 
complet, mi-a șoptit cu amărăciune și a îngenuncheat lângă un 
cort gol, nu departe de ţinta noastră. 

Mi-a dat un mic obiect din ceramică, asemănător cu 
podoabele de păr pe care le purtau, uneori, femeile de pe Terce, 
care nu se tunseseră niciodată: un pieptene cu trei dinţi mari și 
ascuțiți. Am găurit cu putere solul, săpând adânc pentru a afâna 
locul rănit, în vreme ce Badea turna în urma mea un amestec de 
apă și de extracte organice, peste care împrăștia seminţe. 

Poate părea o operaţiune prea complicată pentru a fi 
desfășurată într-o tabără inamică, în mijlocul unei lupte, dar 
exersasem suficient această manevră și, chiar dacă am fi fost 
zărite de cineva, ar fi fost greu să se ghicească o ameninţare din 
partea celor două mogâldeţe gri-verzui, care scurmau în ţărână. 

De două ori, dincolo de capătul aleii, au trecut câțiva soldaţi 
cărând niște răniţi. Nu ne-au observat. 

Semințele pe care Badea le plantase, deși mici, pocneau 
numaidecât și începeau să scoată rădăcini fine ca pânza de 
păianjen. Semănau cu niște larve care se zvârcolesc. Liniștită, 
Badea le atingea în părți cu mâinile, ajutându-le să crească. În 
cele din urmă mi-a făcut semn să mă opresc și a scos furnicile 
modificate: erau multe, însoţite de o duzină de regine dolofane, 
de mărimea unei viespi. Odată deșertate pe pământul pregătit, 
au început imediat să-și croiască drum pe sub sol, nerăbdătoare 
să-și distrugă ţintele și să se înmulțească. 

Badea le-a privit o vreme, ghemuită, chiar și după ce aproape 
toate dispăruseră sub suprafaţa solului. Satisfăcută, s-a 
îndreptat spunându-mi: 

— Acum... 

Tânărul soldat aș spune că mai degrabă căuta un loc unde să 
se ușureze decât să cerceteze zona. A apărut de după colţ, 
desfăcându-și centura. Nu a strigat când ne-a văzut, surprins 
fiind, dar a apucat-o pe Badea de umăr. Era proaspăt bărbierit, 


iar pe plăcuţa de la rever avea trecut un nume: RIDANG. l-am 
înfipt mica unealtă într-unul dintre ochi. Eram mai înaltă decât 
el, așa că lovitura a venit de sus în jos. A căzut în genunchi, 
ţinându-se de faţă. 

Nu a murit imediat. Puţini se stâng într-o clipă, totuși ne place 
să ne alinăm cu amăgirea că o rană sau alta trebuie să reteze 
instantaneu conștienţa, viaţa și durerea. In cazul acela, soldatul 
a mai fost conștient câteva momente care mi s-au părut 
interminabile: cu celălalt ochi m-a fixat, în vreme ce mâinile i se 
încleștau pe mica unealtă. Când simţurile i-au dispărut și după 
ce a căzut pe spate, a mai avut un spasm în membre și dâre de 
sânge i-au ţâșnit pe nas și pe gură înainte ca trupul să-i 
încremenească, neînsufleţit și fără viaţă. 

L-am urmărit cum moare cu o stranie parodie de seninătate, 
cu toate sentimentele amputate. Apoi m-am dat de-o parte și 
am vărsat. În spatele meu, Badea i-a despicat pântecele și l-a 
întors cu faţa în jos, astfel încât sângele să i se scurgă în ţărână. 

— Măcar atât să facă bine pământului, mi-a spus ea. Haide! 

M-a atins ușor pe umăr și am tresărit sub atingerea ei, ca la 
auzul unei explozii. 

Badea și ai ei nu erau indiferenți în faţa morţii sau obișnuiți să 
ucidă. Dar trebuia plătit un preţ pentru a supravieţui într-o lume 
în care ostilitățile nu numai că nu se ostoiseră, ci chiar 
înfloriseră. Speranţa de viaţă la melidani era cam cu zece ani 
mai mică decât la cetăţenii Confederaţiei, cu toate acestea erau 
mai sănătoși și mai bine adaptaţi genetic și fizic. În filosofia lor, 
viața unui om nu era inerent superioară oricărei alte forme de 
existență. Accidentele și prădătorii secerau destule vieţi, iar 
traiul printre cruzimile zilnice ale naturii amorţea sentimentele. 
Badea nu se bucura de acea distanţare liniștitoare care ne 
permite nouă să ne credem la adăpost de orice pe toată durata 
vieţii și de aceea nu avea nici-o durere atunci când se confrunta 
cu lucruri contrarii. M-am uitat la victima mea și mi-am văzut 
propriul chip. La fel și Badea, numai că ea fusese toată viaţa 
pregătită pentru așa ceva și de aceea umerii nu i-au fost 
îngreunaţi de vreo povară. 


Au trecut cinci zile până când echipamentul esperiganilor a 
început să între în starea de dezagregare. In ziua următoare s- 
au oprit din lucru și, tulburaţi, s-au retras în tabără. Nu m-am 


dus cu detașamentul melidan care i-a exterminat până la 
ultimul. 

Contrar multor acuzaţii, nu l-am minţit pe Kostas în raportul 
meu și nu m-am prefăcut surprinsă. l-am mărturisit limpede că 
mă așteptasem la rezultat și am spus sincer că nu doream să 
fac afirmaţii fără acoperire. Nu am încercat să-mi înșel superiorii 
și nici să ascund informaţii. La început, nu eram destul de 
melidană ca să-mi doresc să procedez astfel, iar mai târziu am 
fost prea melidană ca să simt altceva decât repulsie pentru o 
asemenea atitudine. 

Am discutat împreună următorii pași din acest dans de tigri. l- 
am descris cât de bine am putut tehnologia melidanilor și, după 
consultări cu diferiți experţi ai Confederaţiei, am căzut de acord 
ca el, în timpul întâlnirii săptămânale de prânz, să-i pomenească 
discret ministrului Apărării esperigan despre o anumită 
tehnologie a Confederaţiei: textilele ceramice, care puteau fi 
comandate, la costuri mari, și aduse cam peste doi ani de pe Bel 
Rios. Sau, urma să-i sugereze, dacă esperiganii acceptau să 
cesioneze unele teritorii Confederaţiei, un concern privat ar 
putea să finanţeze construcţia unei fabrici locale, care să 
producă, în decurs de șase luni și mult mai ieftin, astfel de 
materiale. 

Esperiganii au mușcat momeala și au văzut în această 
aparentă fisură a neutralității doar lăcomie personală: crezându- 
| pe Kostas un investitor privat în acest concern, au făcut cu 
ochiul venalităţii lui. Plini de nerăbdare, s-au băgat singuri cu 
gâtul în laţul exploatării de către Confederație. Intre timp au 
continuat cu ocazionale incursiuni pe continentul melidan, 
sondând coastele, dar distrugerea pe care au făcut-o le-a înșelat 
așteptările. Oricare așezare melidană era prin apropiere le livra 
imediat la locul debarcării un cadou format din furnici harnice, 
așa că toate încercările următoare nu au avut deloc un succes 
mai mare decât prima tentativă. 

În aceste luni de destinderi scurte și nedorite, am călătorit pe 
întreg continentul. Jurnalele mele de călătorie sunt disponibile, 
fiind proprietatea guvernului, dar sunt în mod rușinos scrise cam 
împrăștiat, fapt pentru care le cer scuze colegilor mei. Aș fi fost 
mai grijulie cu munca mea, dacă aș fi știut că urma să fiu ultimul 
cronicar, și nu primul de acest fel. In acele momente, ameţită de 
succes, am avut mai mult o atitudine de turistă decât una de 


cercetătoare și am trimis doar imaginile și notele pe care mi-a 
făcut plăcere să le înregistrez, cu scuza că aveam o posibilitate 
limitată de a trimite rapoartele. 

Trebuie să spun, ca o măruntă consolare, că fotografiile și 
descrierile sunt nepotrivite pentru a transmite experienţa de a 
sta în mijlocul, în inima unei lumi străine, dar care nu este ostilă. 
Când am mers, ţinându-mă de mână cu Badea, pe marginea 
unui canion uriaș și am privit în vale, dincolo de marginile 
cenușii, tivite cu purpură și ocru, la lujerele unei păduri de 
elacca, mlădiindu-se blând sub adierea vântului, imagine care 
se poate vedea într-o înregistrare celebră de-a mea și care 
provoacă ameţeală aproape tuturor celor care o privesc. Ei bine, 
atunci am simţit pentru prima dată fiorul real al sentimentului, 
deloc familiar, generat de o frumuseţe stranie. Am râs, 
încântată și uimită, în vreme ce Badea mă privea surâzând. 

Trei zile mai târziu ne-am întors în satul ei și, cum am ajuns în 
apropiere, am fost martore la bombardamentul esperiganilor. 
Avioane de luptă cu rază mare de acţiune, ca niște lame 
înguste, argintii, treceau razant, lansau bombele, iar fumul se 
ridica, întunecat și uleios, spre cer. Nacela noastră nu putea fi 
accelerată, tot ce am putut face a fost să ne ţinem strâns de 
marginile ei și să așteptăm, în timp ce ea ne purta înainte. 
Avioanele și fumul dispăruseră până să ajungem. Ruinele nu. 

Mai târziu, pe nedrept, am fost furioasă pe Kostas. Nu mai era 
omul de încredere al esperiganilor, așa că nu a reușit să mă 
prevină, dar în acel moment nu știam și consideram că e de 
datoria lui să aibă habar de ce aveau de gând. L-am acuzat că 
mi-a ascuns lucrurile astea în mod deliberat. Mi-a spus pe un ton 
acuzator că știam ce riscuri mi-am asumat atunci când am 
plecat pe continent și că nu era în regulă să fie făcut responsabil 
de siguranţa mea, atâta vreme cât mă băgasem în vâltoarea 
luptelor. Răspunsul lui m-a redus la tăcere, pentru că mi-am dat 
seama cât de aproape fusesem să mă dau de gol. Desigur, ar fi 
dorit ca eu să nu-i avertizez pe melidani. Incă nu-i trecuse prin 
minte că eu aș fi vrut să-i previn. Se presupunea că nu ar fi 
trebuit să fac așa ceva. 

In acel atac au pierit patruzeci și trei de oameni. Kitia trăgea 
să moară când am ajuns la marginea patului ei. Nu avea dureri, 
privirea ei, înceţoșată și rece, deja se stingea. Familia ei ne 
lăsase singure. 


— Ştiam că ai să te întorci, așa că i-am rugat să mă lase să 
stau un pic mai mult, mi-a zis. Voiam să-mi iau rămas-bun. 

A făcut o pauză și a adăugat, nesigură: 

— Și mi-a fost un pic frică. Să nu le spui. 

l-am promis că nu voi spune. A oftat și a continuat: 

— N-ar trebui să mai aştept. Vrei să-i chemi? 

Am ridicat mâna și un asistent s-a apropiat de noi. 

— Ești pregătită? a întrebat-o el. 

— Da, a răspuns ea șovăielnică. N-o să doară? 

— Nu, deloc, i-a răspuns scoțând dintr-o punguţă, cu o mână 
acoperită de o mănușă, o ostie verzuie, membranoasă și cu 
mireasmă de zmeură. Kitia a deschis gura și asistentul i-a lăsat- 
o pe limbă. S-a dizolvat aproape imediat. Fata a mai clipit puţin 
și a adormit. Câteva minute mai târziu, i-am simţit mâna cum se 
răcește. 

Am stat alături de familia ei când, în dimineaţa următoare, am 
așezat-o pentru odihnă pe un loc defrișat. Asistentul a 
împroșcat-o, de la distanţă, cu ceva care mirosea a trandafiri ce 
încep să putrezească și s-a dat înapoi. Părinţii ei plângeau 
zgomotos. Am rămas nemișcată, cu ochii uscați, fără lacrimi, 
precum o cuviincioasă matroană de pe Terce, afișând pe chip 
încrederea în înălţarea celor morţi. Mai întâi au venit păsările și 
lemurii să-i smulgă ochii și buzele, apoi insectele care, zumzăind 
din fălcile lor pofticioase, au sfâșiat-o în bucăţi. Festinul avea să 
le fie scurt. Pădurea însăși o devora pe dedesubt, într-o maree 
verde, care creștea pe trupul fetei. 

Când a fost acoperită în întregime, cei prezenţi s-au alăturat 
priveghiului din piaţa satului. Mi-au aruncat priviri nesigure și 
confuze, în vreme ce ei plecau și eu rămâneam pe loc, cu obrajii 
uscați. 

Kitia încă nu ne părăsise: în faţa mea zăbovea impresia unei 
fetiţe, un schelet învelit într-un covor de făpturi vii. Nu am 
plecat, deși, undeva în spatele meu, creștea rumoarea iscată de 
cei care povesteau amintiri despre fiinţele dispărute. 

Înainte de ivirea zorilor, covorul verde a alunecat brusc, în 
lumina apoasă am întrezărit pentru o clipă o cavitate plină de 
insecte. Atunci am plâns. 


A șasea ajustare 


Nu voi nega, în cele din urmă, faptul că am luat aripile doar 
din obligaţie, dar resping acuzaţia conform căreia le-am luat ca 
să trădez. Nu aveam de ales. Bărbaţii și copiii, la fel ca cei mai 
vârstnici sau cei bolnavi, toți cei fără aripi, fugeau de atacurile 
necontenite ale Esperiganilor. Se retrăgeau adânc, în inima 
continentului, dincolo de zona pe care ei o puteau acoperi, în 
adăposturi ascunse adânc în peșteri și desișuri, unde nu le 
puteau da de urmă nici măcar sateliții mei de recunoaștere. 
Dacă legătura mea cu Kostas ar fi fost întreruptă, iar eu nu aș 
mai fi putut furniza nici informaţii, nici ajutor direct, aș fi putut, 
la rândul meu, să mă strecor înapoi, la ambasadă, și să evit 
neplăcerea de a fi refugiat. Nu exista alternativă satisfăcătoare. 

M-au așezat pe altar ca pe o ofrandă, cel puţin așa m-am 
simţit, cu toate că îmi dăduseră o băutură care să-mi calmeze 
trupul, spasmele involuntare ale membrelor și ale pielii. Badea 
stătea la capul meu și îmi ţinea părul greu și lung într-o parte, în 
timp ce alţii îmi epilau spatele și-l ștergeau cu alcool. Apoi m-au 
așezat jos și mi-au despicat pielea în două tăieturi paralele cu 
șira spinării. După care, Paudi, cu blândeţe, mi-a atașat aripile. 

N-am avut, în timpul rămas, îndemânarea de a-mi crește 
singură aripile. Ca să pot rămâne cu ei, Badea și cu Paudi m-au 
ajutat să-mi atașez unele. Dar chiar și cu puţinul ajutor pe care 
l-am dat, tot am văzut mai mulţi paraziți decât mi-aş fi dorit. În 
ciuda faptului că ţineam ochii închiși și aveam faţa întoarsă în 
jos știam, spre groaza mea, că senzaţia bizară, abia încercată, 
ca o atingere cu o perie din pene, era dată de introducerea 
filamentelor subţiri ca firul pânzei de păianjen, fiecare lung de 
peste cincisprezece picioare și care acum se strecurau în mediul 
primitor al cărnii mele expuse și începeau să se întreţeasă în 
mine. 

Durerea venea și slăbea în timp ce firișoarele acelea își croiau 
drum prin mușchi și prin oase, găsind, pe rând, fiecare ganglion 
nervos. După prima jumătate de ceas, Badea mi-a spus cu 
blândeţe că va ajunge imediat în coloană, apoi mi-a dat din nou 
să beau. Drogul mi-a imobilizat corpul, dar nu mi-a putut amorţi 
chinul. Nu pot descrie întocmai ce am simţit. Dacă ai suferit 
vreodată de intoxicație alimentară, în ciuda tuturor măsurilor de 
protecţie luate de Confederație, îţi poţi imagina felul sau gradul 
suferinţei, o experienţă care implică întregul trup, fiecare 


mușchi și articulaţie. Îţi dă peste cap nu numai fizicul, dar și 
psihicul: totul dispare, mai puţin durerea și întrebarea dacă ce 
este mai rău a trecut, iar singurul răspuns este nu și nu, iar și 
iar. 

La un moment dat însă, durerea a început să scadă cu 
adevărat. Filamentele au ajuns în creier și ce mă speriase mai 
devreme acum devenise o binecuvântată ușurare. Zăceam 
nemișcată, cu ochii închiși, recunoscătoare, senzaţii noi se 
răspândeau din spatele meu în tot corpul, iar membrele nou- 
împrumutate deveneau treptat ale mele, începând să se zbată 
ușor la adierea curenților de aer și la atingerea palmelor 
prietenilor mei. În cele din urmă am adormit. 


A șaptea ajustare 


Nu e nevoie să repovestesc detaliile despre război, care au 
fost deja dezvăluite. Kostas a păstrat înregistrări excelente, de 
departe mult mai reușite decât ale mele, iar studenţii au 
memorat suficiente date și coordonate geografice, reducând 
moartea și ruina la înșiruiri de numere. 

În loc de asta, vă voi spune că terenurile otrăvite și pârjolite 
ale taberelor esperigane se întindeau în protuberanţe maronii și 
galbene, ca niște tentacule, spre pământurile sănătoase din jur. 
Vasele lor cu provizii, ancorate în larg, au umplut apa cu pete de 
ulei și cu gunoaie, în timp ce soldaţii făceau tir pe bancurile 
uriașe de caracatiţe tinere, care înotau încet și ale căror burți 
albe și umflate pluteau la suprafaţă, pentru ca mai apoi să fie 
plimbate haotic de-a lungul coastei, atât de multe, încât sfidau 
chiar și apetitul rechinilor. 

Vă voi spune că atunci când am împodobit carenele cu alge și 
cu mici crustacee spiralate, munca noastră a fost camuflată de 
boboci imenși de crini de mare, care au înconjurat navele. Florile 
acopereau culoarea roșie a metalului, pentru a ascunde rugina 
înfiorătoare până în prima iarnă, când urmau să lovească 
furtunile și caracatiţele mature ieșeau la suprafaţă să-și caute 
hrană. Vă voi spune cum priveam de pe țărm la vasele care se 
sfărâmau și eșuau, iar dinţii krakenilor luceau opalin, precum 
limbile de foc ale exploziilor. Dacă am plâns, am făcut-o doar 
pentru oceanul pângărit. 

Cu toate astea, mai multe nave soseau, și mai multe avioane 


aterizau. Veniseră și mantalele ceramice și mai mulţi soldaţi cu 
arme și bombe protejate și cu pulverizatoare de otrăvuri, ca să 
se apere de lemurii modificaţi și de păsările hibrid, 
asemănătoare vrăbiilor. Ochii lor ageri fuseseră modificaţi 
chimic ca să vadă în culorile uniformelor esperiganilor propriii 
inamici. 

Noi plantaserăm specii de plante acide și mult mai agresive în 
lungul liniilor lor de aprovizionare, astfel încât comunicațiile 
erau mai degrabă pline de speranţă decât sigure, iar noaptea le 
organizam ambuscade. Pătrunseseră în pădure cu topoare, cu 
ferăstraie puternice și cu bande numeroase de mineri; toate au 
funcţionat până la un punct, apoi s-au făcut praf, împotmolindu- 
se în viţele bătrâne și la fel de dure ca metalul. 

Contrar afirmațiilor formulate in absentia la procesul meu și 
contrazise de înregistrările comunicaţiilor, am vorbit cu Kostas 
în mod constant. Cred că l-am năucit; i-am dat toate informaţiile 
de care avea nevoie pentru a le transmite esperiganilor, astfel 
încât ei să poată înfrunta următorul atac melidan, dar nu mi-am 
putut ascunde sentimentele sau complicațiile ivite din 
devotamentul meu pentru  melidani,  revoltându-mă cu 
amărăciune și cu mânie la auzul atacurilor esperigane. 

L-am indus în eroare cu bună știință: credea, presupun, că îmi 
vărs nervii pe el din vreo frustrare personală, iar prin acea 
refulare îmi clarific niște dubii. Dar mi-am pierdut arta de a 
minţi. 

Există o creștere generală a percepţiei care vine odată cu 
adăugarea aripilor, activitatea nervoasă tinde câtre un nivel 
superior al conștiinței. Toate frământările și  tresăririle 
neînsemnate stârnite de o minciună, îi trădează imediat pe 
melidani și doar formele mai complexe ale minciunii pot trece 
neobservate - acolo unde vorbitorul se înșală în primul rând pe 
sine sau în cazul înșelăciunii obișnuite a sociopatului care nu 
simte niciun regret atunci când minte. Asta a fost cauza 
repulsiei melidanilor în ceea ce privește actul în sine, iar eu mi l- 
am însușit. 

Dacă ar fi știut, Kostas m-ar fi înlăturat pe dată: un diplomat 
nu mai este de niciun folos dacă nu poate minţi la nevoie, cu 
atât mai mult un agent. Dar eu nu am împărtășit informaţia și, 
bineînţeles, nu am realizat la început cât de mult absorbisem 
această limitare. Nu mi-am dat seama, până când Badea a venit 


la mine, la trei ani de la declanșarea războiului. Stăteam 
singură, pe întuneric, lângă consola de comunicații, imaginea 
remanentă a feţei lui Kostas pălind pe suprafaţa ei. 

S-a așezat jos, lângă mine, și mi-a spus: 

— Esperiganii ne răspund prea repede. Tehnologia lor 
avansează cu salturi mari și de fiecare dată când îi respingem, 
ei se întorc în mai puţin de o lună, aproape pe aceleași poziţii. 

Credeam, la început, că acesta e momentul: că ea dorise, de 
fapt, să mă întrebe despre apartenenţa la Confederație. Nu am 
simţit nici-o satisfacţie, doar o vagă resemnare. Războiul se va 
sfârși, esperiganii vor intra și ei în Confederație și, în câteva 
generaţii, amândouă rasele vor fi îngropate de birocraţie, de 
standarde și de imigrare. 

In loc de asta, Badea m-a privit și mi-a spus: 

— Ai tăi îi ajută și pe ei? 

Negaţia trebuia să-mi vină fără să mă gândesc, să-mi sară pur 
și simplu de pe limbă, cu toată convingerea pe care datoria o 
poate da, și apoi să urmeze invitaţia de a adera la Confederație. 
In loc de asta, nu am zis nimic, gâtul mi s-a blocat involuntar. 
Stăteam liniștite în întuneric. Într-un târziu, a rostit: 

— Imi vei spune de ce? 

In acel moment am simţit că nu pot face mai mult rău decât 
făcusem deja, ci, prin sinceritate, puteam reuși un lucru bun. l- 
am prezentat toate motivele și mi-am exprimat tot entuziasmul 
de a-i primi în uniunea noastră, ca pe egalii noștri. Am mers atât 
de departe, încât i-am expus banalităţile cu care ne convingem 
pentru a scuza imperialismul nostru lent și plăcut: unificarea 
este necesară și, astfel, vom progresa cu toţii, în pace. 

Doar a dat din cap și m-a privit în continuare. După un 
moment, a spus: 

— Oamenii tăi nu se vor opri niciodată. Orice am născoci noi, 
ei îi vor ajuta pe esperigani la o contramăsură, iar dacă 
esperiganii vor concepe niște arme în faţa cărora noi nu ne vom 
putea apăra, ai tăi ne vor ajuta și ne vom bate unul cu celălalt 
până la epuizare, iar în final ne vom prăbuși cu toții. 

— Da, am spus, pentru că era purul adevăr. 

Nu mi s-a mai dat voie să comunic cu Kostas până ce nu 
aveau să fie pregătiți. Treizeci și șase din cei mai mari 
proiectanți și savanţi melidani au murit în încercare. Am aflat 
despre ei puţin câte puţin, din informaţii disparate. Au lucrat în 


locuri izolate și puse în carantină, fiecare activitate a lor fiind 
înregistrată, chiar și virusurile sau bacteriile pe care le creșteau 
și care, în cele din urmă, i-au ucis. Era cu aproape trei luni 
înainte ca Badea să vină din nou la mine. 

Nu mai vorbisem din noaptea în care ea aflase despre 
duplicitatea mea și a Confederaţiei. Nu puteam să-i cer iertare, 
nu mă putea ierta. Nu venise pentru împăcare, ci doar să trimită 
prin mine un mesaj esperiganilor și Confederaţiei. 

La început nu am înţeles. Dar când am aflat despre ce era 
vorba, știam suficient, cât să fiu sigură că nici nu minţea, nici nu 
greșea și că ameninţarea era cât se poate de reală. Dar Kostas 
nu a crezut nimic, iar esperiganii cu atât mai puţin. Încercările 
mele disperate de a-i convinge au avut un efect contrar. 
Intervalul mare de timp de la ultimul meu comunicat îl făcuse pe 
Kostas suspicios: credea că m-am convertit, sau, în cel mai bun 
caz, că sunt o unealtă manipulată. 

— Dacă ei ar fi avut această capacitate, ar fi folosit-o deja, mi- 
a răspuns, și dacă nu l-am putut convinge pe el, esperiganii nu 
m-ar fi crezut niciodată. 

Am rugat-o pe Badea să facă o demonstraţie. Exista o insulă 
mare, care separa coasta sudică de continentul esperigan, 
complet populat și industrializat, cu două orașe-port importante. 
Aproape șaizeci de mile o separau de continent. Le-am propus 
melidanilor să înceapă acolo, unde atacul putea fi controlat. 

— Nu, s-a împotrivit Badea. Ca să dezvolte savanții voştri o 
contramăsură? Nu. Am terminat cu schimburile. 

Se știe ce s-a întâmplat în continuare. O mie de bărci au 
părăsit țărmurile melidane în zorii zilei următoare și, până la 
apusul celei de a treia zile, orașele esperigane se prăbușeau. 
Refugiații au părăsit zgârie-norii care scârțâiau, arcuindu-se 
încet sub propria lor greutate. Copacii au murit, la fel recoltele, 
cirezile, întreaga viaţă și vegetaţie care fusese importată de pe 
Pământ, iar străinii au fost siliți să între despuiaţi în lumea nouă. 
Intre timp, în adăposturile aglomerate, virusurile săreau cu 
ușurință de la o victimă la alta, rescriindu-le liniile genetice. 
Acolo unde schimbările au prins rădăcini, au supravieţuit. Alţii 
au fost doborâţi de aceleași molime fatale care au terminat 
viața pe Pământul originar. Lichenii melidani s-au strecurat 
repede într-o pătură verde, care a cuprins cadavrele și cohorte 
de gândaci li s-au alăturat. 


Nu vă pot da nici-o relatare la prima mână a ceea ce s-a 
petrecut în zilele acelea. Şi eu am zăcut, febrilă și bolnavă, în 
timp ce transformarea își urma cursul în corpul meu, deși am 
fost vegheată și îngrijită mai bine decât alţii de suratele mele. 
Când am fost suficient de puternică pentru a mă ridica, valurile 
morţii încetaseră. Aripile îmi atârnau lipsite de vlagă deasupra 
umerilor pe când cutreieram străzile goale din Landfall. Pietrele 
pavajului erau găurite și sparte de plantele agăţătoare atât de 
înfometate, arătând ca niște oase crăpate de cineva avid de 
măduvă. Mușchiul acoperise moartea care umpluse străzile 
distruse. 

Clădirea ruinată a ambasadei avea un colţ aproape prăbușit, 
cu geamurile sparte, cu ochiurile rămase goale și întunecate. Un 
cort mare, din pânză de bumbac, fusese ridicat în curte, spre a 
servi ca spital și cartier general. Un tânăr subsecretar de stat 
era diplomatul cu cel mai mare grad care mai rămăsese. 

Kostas a murit mai devreme, mi-a spus el. Alţii își dădeau 
duhul, în trupurile lor purtându-se adevărate războaie, care le 
contorsionau și deformau oribil. 

Mai puţin de unu la treizeci era rata de supravieţuire. 
Imaginaţi-vă într-un accident al unui tren suspendat, apoi 
imaginaţi-vă că, brusc, sunteţi singuri, cu excepţia unui alt 
pasager aflat la capătul opus al vagonului, un străin care 
privește fix spre voi. Badea numea asta populaţie sustenabilă. 

Melidanii curăţaseră spaţioportul de vegetaţie, dar mai 
rămăsese puţină, pârjolită, pe pista de aterizare, care era 
construită de Confederație, toată din aliaj de carbon și titan. 

— Acei care doresc să plece, să o facă acum, le-a spus Badea. 
Pe restul îi vom ajuta noi. _ 

Majoritatea supravieţuitorilor au ales să rămână. Işi priveau 
feţele în oglindă, pătate cu verde, temându-se mai puţin de 
melidani decât de primirea lor într-o altă lume. 

Am plecat cu prima navă care a cutezat să coboare și să ia 
din refugiaţi, fără să mă intereseze destinaţia sau durata 
călătoriei. Nu doream decât să plec. Aripile mi-au fost 
îndepărtate cu ușurință. O amputare rapidă și dureroasă a 
filamentului și a ţesăturii care ieșeau din carne, restul rămânând 
să fie absorbit încet de corp. Senzaţia de amorţeală a trecut, în 
cele din urmă. Cele două cicatrici de pe spate, linii paralele, le 
voi păstra până la sfârșitul zilelor. 


Epilog 

Am mai vorbit o dată cu Badea, înainte de plecare. A venit să 
mă întrebe de ce plecam, către ce capăt de linie credeam că mă 
îndrept. Ar fi uimită, cred, să mă vadă în căsuţa mea de pe 
Reinvaldt, la câteva sute de kilometri de cel mai apropiat oraș, 
deși cred că i-ar plăcea micuţii licheni asemănători unor flori 
care trăiesc pe pietrele gardului grădinii mele, una dintre 
rămășițele faunei native, care a supravieţuit terraformării din 
afara rezervației facultăţii. 

Am plecat pentru că nu mai puteam rămâne. Cu fiecare pas 
pe Melida, simţeam oase lipsite de viaţă trosnindu-mi sub tălpi. 
Melidanii nu au ucis cu ușurință un individ sau un ecosistem și 
nici mai eficace decât am fi făcut-o noi. Dacă esperiganii n-ar fi 
fost decimaţi de molima trimisă de melidani, urma să-i 
distrugem noi în scurtă vreme și am fi distrus și melidanii 
totodată. Dar noi, confederaţii, lăsăm mai ușor la spate crimele 
pe care le-am făcut, prin urmare nu suntem pregătiţi să le 
înfruntăm consecinţele. Pe când treceam pe lângă melidani, pe 
străzile devenite cimitire și năpădite de mușchi verde, aripile îmi 
șopteau blând că nu erau nefericiţi și că nu se simțeau 
mizerabil. Exista durere și exista regret, dar nu dezgust de sine 
și nici remușcări, precum simţeam eu. Eram singura care avea 
acest sentiment. 

Când am debarcat aici, de pe micul meu vas, venisem 
pregătită să-mi primesc pedeapsa, chiar tânjind după ea, o 
hotărâre care ar fi putut fi un capăt de drum. Vina mea hoinărea 
prin sălile de tribunal precum un copil nedorit, dar când m-am 
arătat dispusă să accept orice avea cineva de împărţit cu mine, 
să mărturisesc orice delict și să nu prezint nici-o apărare, s-a 
întors din drum, s-a depărtat și apoi a dispărut. 

A trecut destul timp și acum pot fi recunoscătoare 
politicienilor care mi-au cruțat viaţa și mi-au dat așa-zisa 
libertate. Dar atunci eram atât de amorţită, încât nu mai 
simţeam nimic, nici măcar bucurie că raportul meu a contribuit 
întrucâtva la renunţarea la orice fel de represalii asupra Melidei. 
Represalii programate iniţial ca și cum ei ar fi fost de vină că noi 
am prevăzut dorinţa lor de a se omori între ei, dar nu și faptul că 
vor reuși să o facă cu atâta eficacitate. 


Dar timpul nu vindecă toate rănile. Deseori sunt întrebată de 
vizitatori dacă m-aș mai întoarce vreodată pe Melida. Nu m-aș 
întoarce. Am terminat cu intrigile politice și cu preocupările 
majore legate de așezările umane din univers. Sunt mulţumită 
să stau în grădiniţa mea și să privesc furnicile la muncă. 


Ruth Patrona