Joe Abercrombie — 03 Puterea armelor

JOE ABERCROMBIE 


PUTEREA ARMELOR 


JOE ABERCROMBIE 


PUIEREA ARMELOR 


Partea ] 


Viaţa fiind aşa cum e, visăm la răzbunare. 
Paul Gauguin 


Negoţul cu otravă 


Superiorul Glokta stătea în sală şi aştepta. Îşi întinse 
gâtul slăbănog într-o parte, apoi în cealaltă, auzind 
trosnetele familiare, simțind obişnuitele corzi de durere 
cum se încordau prin muşchii încâlciţi dintre omoplaţi. De 
ce fac asta, dacă tot mă doare de fiecare dată? De ce 
trebuie să punem durerea la încercare? Să lingem 
ulceraţia, să frecăm băşica, să zgândărim rana? 

- Ei? se răsti el. 

Bustul de marmură de la baza scării nu-i răspunse decât 
cu o tăcere dispreţuitoare. Şi deja mi-a ajuns până peste 
cap. Cu pas târşăit, Glokta plecă, trăgându-şi piciorul 
schilodit după el, pe dalele de piatră. Bocănitul bastonului 
reverbera printre stucaturile tavanului aflat departe, sus. 

Când venea vorba de marii nobili din Consiliul Deschis, 
Lordul Ingelstad, proprietarul acelei săli peste măsură de 
mari, era într-adevăr un om de proporţii reduse. Cap al 
unei familii al cărei noroc se împuţinase cu trecerea anilor, 
dintr-a cărei bogăţie şi influenţă nu mai rămăsese aproape 
nimic. Și cu cât se micşorează mai mult omul, cu atât mai 
tare trebuie să i se umile prefăcătoria. Cum de nu-şi dau 
seama niciodată? În spaţiile largi, lucrurile mici nu fac 
decât să pară şi mai mici. 

Undeva, în umbră, un ceas scoase câteva dangăte 
greoaie. S-a şi făcut târziu. Cu cât e mai mic omul, cu atât e 
mai lungă aşteptarea ca să-l mulțumeşti. Dar eu ştiu să am 
răbdare atunci când trebuie. La urma urmei nu dau 
banchete opulente, nu adun mulțimi în extaz, nu sunt 
aşteptat de femei frumoase cu răsuflarea tăiată. Nu mai e 
cazul. Gurkienii s-au ocupat de asta în tenebrele de sub 
închisorile Împăratului. Îşi apăsă limba pe gingiile ştirbe şi 
gemu când îşi mută piciorul, din care o puzderie de ace îi 
fulgerară prin spinare, făcându-i pleoapele să tresalte. Știu 


să am răbdare. Singurul lucru bun, când fiecare pas e un 
calvar. Înveţi destul de repede să păşeşti cu grijă. 

Uşa de lângă el se deschise pe neaşteptate, iar Glokta 
întoarse brusc capul, străduindu-se să-şi ascundă o 
strâmbătură, când oasele gâtului îi trosniră. În prag stătea 
Lordul Ingelstad: un bărbat înalt, cu chip rumen şi aer 
patern. Zâmbind prietenos, îi făcu semn lui Glokta să intre. 
De parcă ar fi o vizită de curtoazie, ba mai mult, una bine- 
venită. 

- Trebuie să-mi prezint scuze pentru că te-am lăsat să 
aştepţi, Superior Glokta. Am avut atâţia vizitatori, de când 
am sosit în Adua, încât mi se învârteşte capul. 

Să sperăm că nu i se deşurbează de pe umeri! 

- Atât de mulţi vizitatori!... 

Vizitatori cu ofrande, fără îndoială. Ofrande pentru votul 
tău. Ofrande ca să-i ajuţi să-l aleagă pe următorul nostru 
rege. Cred însă că oferta mea iţi va fi cam dureros s-o 
refuzi. 

- Bei un strop de vin, Superior Glokta? 

- Nu, Lord Ingelstad, mulţumesc. 

Şontâcăind cu mare greutate, Glokta trecu pragul. 

- N-am să stau mult. Şi eu am multe treburi de rezolvat. 

Alegerile nu se aranjează de la sine, să ştii... 

- Desigur, desigur. Te rog să iei loc. 

Încântat, Ingelstad se trânti pe un scaun, indicând altul 
cu un gest. Glokta avu nevoie de câteva momente ca să se 
aşeze, instalându-se cu grijă şi potrivindu-şi şoldurile până 
găsi o poziţie în care să nu-l doară încontinuu spatele. 

- Şi ce-ai dori să discuţi cu mine? 

- Am venit din partea Arhilectorului Sult. Sper că n-ai să 
te superi dacă vorbesc direct, dar Eminenţa Sa îţi doreşte 
votul. 

Pe trăsăturile masive ale nobilului se întipări o 
nedumerire simulată. Ba chiar foarte prost simulată. 

- Nu sunt sigur că înţeleg. Votul meu în ce problemă? 


Glokta îşi şterse un strop de umezeală de sub ochiul 
care-i lăcrima. Chiar trebuie să ne pretăm la nişte dansuri 
atât de nedemne? Nu avem constituția potrivită, iar eu nici 
picioare bune nu mai am. 

- În problema celui care va ocupa tronul pe viitor, Lord 
Ingelstad. 

- A, aia... 

Da, aia. Idiotule. 

- Superior Glokta, sper că nu te voi dezamăgi, şi nici pe 
Eminenţa Sa, un om pentru care nu am decât cel mai mare 
respect, spuse  Ingelstad, înclinând din cap cu o 
demonstraţie exagerată de umilinţă, când spun că nu m-aş 
putea lăsa influenţat, cu conştiinţa împăcată, în nicio 
direcţie. Consider că, la fel ca tuturor membrilor Consiliului 
Deschis, mi s-a acordat o încredere sacră. Datoria mă 
obligă să votez pentru omul care mi se pare cel mai bun 
candidat, dintre toţi concurenţii excelenți cu care avem de- 
a face, încheie el, cu un zâmbet plin de cea mai mare 
mulţumire de sine. 

Frumos discurs. Un nătărâu de la ţară ar putea chiar să-l 
şi creadă. Cât de des l-am auzit, sau pe altele asemenea, în 
ultimele câteva săptămâni? Conform tradiţiei, acum ar 
urma târguiala. Discuţia despre preţul exact al unei 
încrederi sacre. Cât argint contrabalansează o conştiinţă 
curată. Cât aur răzbeşte prin obligațiile datoriei. Numai că 
azi n-am chef de negocieri. 

Glokta îşi înălţă foarte sus sprâncenele. 

- Trebuie să te felicit pentru atitudinea dumitale nobilă, 
Lord Ingelstad. Dacă toţi oamenii ar avea un asemenea 
caracter, am trăi într-o lume mai bună. O atitudine nobilă, 
într-adevăr... mai ales când ai atât de mult de pierdut. 
Poate chiar totul, cred. 

Se strâmbă, când îşi luă bastonul într-o mână şi se 
aplecă dureros înainte, pe marginea scaunului. 

- Îmi dau seama că nu te vei lăsa influenţat, aşa că acum 
îmi iau rămas-bun... 


- La ce te-ai putea referi, Superior Glokta? 

Neliniştea se citea vizibil pe chipul cărnos al nobilului. 

- Păi, Lord Ingelstad, la afacerile dumitale necurate. 

Obrajii rumeni îşi pierduseră în mare parte culoarea. 

- Trebuie să fie o greşeală la mijloc. 

- A, te asigur că nu e, replică Glokta, scoțând hârtiile cu 
mărturisirea din buzunarul interior al hainei. Eşti 
menţionat adesea în declaraţiile Pânzarilor şefi, înţelegi? 
Foarte adesea. 

Şi ridică în faţă hârtiile foşnitoare, ca să le poată vedea 
amândoi. 

- Aici eşti numit - iar termenul nu-mi aparţine, înţelegi - 
„complice”. Aici „principal beneficiar” al unei operaţiuni de 
contrabandă cum nu se poate mai neplăcute. lar aici, după 
cum vei observa - şi aproape că roşesc menţionând-o - 
numele dumitale şi cuvântul „trădare” apar într-o 
vecinătate foarte strânsă. 

Ingelstad se înmuie în scaun, lăsându-şi cu zgomot, pe 
masa de alături, paharul din care se revărsară câţiva stropi 
de vin. Vai, dar ar trebui neapărat să ştergem acolo. Poate 
rămâne o pată îngrozitoare, iar unele pete sunt imposibil 
de înlăturat mai târziu. 

- Eminenţa Sa, continuă Glokta, contând pe dumneata ca 
prieten, ţi-a putut ţine numele la adăpost de investigaţiile 
iniţiale, spre binele tuturor. A înţeles că nu încercai decât să 
ţii piept ghinioanelor familiei, şi nu e un om lipsit de 
compasiune. Dar, dacă ar fi să-l dezamăgeşti în problema 
voturilor, simpatia i se va epuiza rapid. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

Că eu, unul, consider că am vorbit cât se poate de clar. 

- Da... horcăi Ingelstad. 

- Şi obligaţiile datoriei? Par mai permisive, de-acum? 

Nobilul înghiţi în sec; din obraji îi dispăruse complet 
roşeaţa. 

- Sunt nerăbdător s-o ajut pe Eminenţa Sa în orice fel 
posibil, desigur, dar... problema e... 


Acum ce urmează? O ofertă disperată? O mită 
deznădăjduită? Un apel la propria mea conştiinţă, Chiar? 

- Ieri a venit la mine un reprezentant al Înaltului 
Judecător Marovia. Un om pe nume Harlen Morrow. A făcut 
unele descrieri foarte asemănătoare... şi a formulat 
ameninţări deloc diferite. 

Glokta se încruntă. Nu mai spune...?/ Marovia şi 
viermişorul lui. Mereu cu un pas înainte sau cu un pas în 
urmă, dar niciodată prea departe. 

În glasul lui Ingelstad se strecurase o notă stridentă. 

- Acum eu ce să fac? Nu vă pot sprijini pe amândoi! Am 
să plec din Adua, Superior Glokta, şi nu mă mai întorc 
niciodată! Am să... am să mă abţin de la vot... 

- Blestemăţia asta n-ai s-o faci! şuieră Glokta. Vei vota 
aşa cum îţi spun eu, iar pe Marovia să-l ia dracu”! 

Să-l mai îmboldesc? E dezgustător dar fie... Nu mi-am 
mânjit deja mâinile până la coate? Ce contează dacă mai 
scormonesc prin încă vreo hazna, două...? Îşi lăsă glasul să 
se înmoaie, ca un tors mătăsos: 

- Ieri ţi-am observat fiicele în parc. 

Din obrajii nobilului se şterseră şi ultimele vestigii de 
culoare. 

- Trei tinere inocente, în pragul feminităţii, îmbrăcate la 
ultima modă, una mai frumoasă decât alta. Cea mai tânără 
să tot aiba... cincisprezece ani? 

- 'Treisprezece... cârâi Ingelstad. 

- Aha... făcu Glokta şi-şi răsfrânse buzele într-un zâmbet 
ştirb. Înfloreşte de timpuriu. N-au mai vizitat niciodată 
Adua, dacă nu mă-nşel...? 

- Nu... răspunse celălalt, într-o şoaptă abia auzită. 

- Mă gândeam eu. Emoţiile şi încântarea lor, când se 
plimbau prin grădinile  Agriontului, erau absolut 
fermecătoare. Jur că trebuie să fi atras privirile tuturor 
peţitorilor corespunzători din capitală. 

Apoi, zâmbetul i se şterse treptat de pe chip. 


- Mi s-ar frânge inima, Lord Ingelstad, să văd trei făpturi 
atât de delicate azvârlite dintr-odată într-una dintre cele 
mai aspre instituţii penale din Englia. Locuri unde 
frumuseţea, buna creştere şi firea blândă atrag o atenţie de 
un cu totul alt soi, mult mai puţin plăcută. 

Şi-şi compuse cu grijă un fior de oroare, în timp ce se 
apleca înainte ca să şoptească: 

- Nici măcar unui câine nu i-aş dori o asemenea viaţă. Şi 
totul numai din cauza indiscreţiilor unui tată care avea la 
îndemână mijloacele de-a îndrepta greşeala. 

- Dar fiicele mele n-au fost implicate... 

- Alegem un rege nou! Toată lumea e implicată! 

Cam dur poate... Dar vremurile dure cer acţiuni la fel de 
dure. Glokta se săltă cu greu în picioare, cu mâna 
tremurându-i pe baston, de efort. 

- Îi voi spune Eminenţei Sale că pe votul dumitale poate 
conta. 

Ingelstad se prăbuşi în sine, brusc şi deplin. Ca un 
burduf de vin înjunghiat. Umerii i se înmuiară, chipul i se 
fleşcăi de groază şi neputinţă. 

- Dar Înaltul Judecător... şopti el. N-ai pic de milă? 

Glokta nu putu decât să ridice din umeri. 

- Am avut, cândva. În copilărie, eram milostiv până 
dincolo de graniţa nesocotinţei. Jur că plângeam la vederea 
unei muşte prinse într-o pânză de păianjen. 

Când se întoarse spre uşă, un spasm brutal îi străbătu 
piciorul şi îl făcu să se strâmbe. 

- Durerea neîncetată m-a vindecat. 


Era o mică întrunire intimă. Dar compania nu prea 
inspiră căldură. Superiorul Goyle îl privea încruntat pe 
Glokta peste masa uriaşă şi rotundă din biroul uriaş şi 
rotund, cu ochii săi ca două mărgele lucind pe chipul osos. 
Și nu cu sentimente afectuoase, aş crede. 

Atenţia Eminenţei Sale Arhilectorul, şeful Inchiziției 
Maiestăţii Sale, era îndreptată în altă parte. Pe peretele 


curb, acoperind poate jumătate din toată camera, stăteau 
prinse trei sute douăzeci de foi de hârtie. Câte una pentru 
fiecare inimă mare din nobilul nostru Consiliu Deschis. 
Foşneau încet în boarea care adia prin ferestrele mari. 
Hârtiuţe fluturânde pentru voturi fâlfâinde... Fiecare era 
însemnată cu câte un nume. Lordul cutare, Lordul cutărică, 
ba de ici, ba de colo... Oameni mari şi oameni mici. Oameni 
de ale căror opinii, pe de-a-ntregul, nu-i păsa nimănui, până 
când Prinţul Raynault a căzut din pat direct în mormânt. 

Multe dintre file aveau în colţ un cocoloş de ceară 
colorată. Unele aveau câte două sau chiar trei. 
Angajamente. Cu cine vor vota? Albastru pentru Lordul 
Brock, roşu pentru Lordul Isher, negru pentru Marovia, alb 
pentru Sult şi aşa mai departe. Toate, supuse schimbării, 
desigur, după cum suflă vântul peste ele. Dedesubt erau 
scrisese rânduri-rânduri, cu litere mici şi înghesuite. Prea 
mici pentru ca Glokta să le poată citi din locul unde stătea, 
dar ştia ce spuneau. Nevastă-sa a fost curvă... Îi plac 
tinereii... Bea prea mult ca să-i fie bine... A omorât o slugă, 
la furie... Are datorii la joc pe care nu le poate acoperi... 
Secrete... Zvonuri... Minciuni... Uneltele acestei nobile 
îndeletniciri. Trei sute douăzeci de nume, şi tot atâtea 
povestioare sordide, fiecare bună de zgândărit şi scormonit 
şi de împins spre noi. Politicale. Cu adevărat, opera 
preacinstiţilor. 

Și atunci, de ce fac eu asta? De ce? 

Arhilectorul avea probleme mai presante. 

- Brock e încă în frunte, murmură el cu un glas monoton 
şi acru, privind foile bătute de vânt, cu mâinile la spate. Are 
vreo cincizeci de voturi, mai mult sau mai puţin sigure. 

Pe cât de sigure pot fi în vremuri nesigure. 

- Isher nu e prea departe în urmă-i, cu patruzeci, 
patruzeci şi ceva pe numele lui. Skald a câştigat recent 
câteva, din câte ne putem da seama. Un om neaşteptat de 
necruţător. Aproape că ţine în mână delegaţia din 
Starikland, ceea ce-i aduce cam treizeci de voturi, poate, iar 


Barezin stă tot cam pe-acolo. După cum se prezintă 
lucrurile, ei sunt cei patru concurenţi principali. 

Dar cine ştie? Poate că Regele va mai trăi un an şi, când 
va veni vremea votului, cu toţii ne vom fi omorât unii pe 
alţii. La acest gând, Glokta fu nevoit să-şi stăpânească un 
zâmbet. Rotonda Lorzilor, doldora de cadavre îmbrăcate 
scump, fiecare mare nobil din Uniune şi toţi cei doisprezece 
membri ai Consiliului Închis. Fiecare, înjunghiat în spate de 
omul de lângă el. Hidosul adevăr al guvernării... 

- Ai vorbit cu Heugen? întrebă răstit Sult. 

Goyle îşi smuci capul cu început de chelie, strâmbându- 
se spre Glokta cu o enervare abia stăpânită. 

- Lordul Heugen încă se mai zbate amăgindu-se că ar 
putea fi viitorul nostru rege, deşi nu poate controla în 
niciun caz mai mult de o duzină de scaune. Abia dacă a avut 
timp să ne asculte oferta, atât de ocupat era să mai culeagă 
voturi. Poate într-o săptămână, două, o să-i vină mintea la 
cap. Atunci, ar putea fi încurajat să ni se alăture, dar n-aş 
băga mâna-n foc. Cel mai probabil, se va alia cu Isher. Din 
câte înţeleg, ăştia doi au fost dintotdeauna apropiaţi. 

- Bravo lor, şuieră Sult. Şi cu Ingelstad cum e? 

Glokta se foi pe scaun. 

- l-am prezentat ultimatumul dumneavoastră în termeni 
foarte direcţi, Eminenţă. 

- Atunci, putem conta pe votul lui? 

Cum să-i Zic...? 

- N-aş putea-o spune cu deplină certitudine. Înaltul 
Judecător Marovia a putut veni cu ameninţări aproape 
identice cu ale noastre, prin intermediul omului său, Harlen 
Morrow. 

- Morrow? Ăsta nu-i un lingău al lui Hoff? 

- S-ar părea că a mai urcat pe scara socială. 

Sau a coborât - depinde de punctul de vedere. 

- Am putea avea grijă de el, remarcă Goyle, cu o 
expresie teribil de neplăcută. Foarte uşor... 


- Nu! se răsti Sult. Ce tot ai, Goyle? Oricând apare o 
problemă, tu imediat vrei să faci moarte de om? 
Deocamdată, trebuie să procedăm cu grijă, să apărem ca 
nişte oameni rezonabili, deschişi negocierilor. 

Se duse la fereastră, unde piatra cea mare de la inelul 
funcţiei îi scânteie violet în razele soarelui. 

- Între timp, nimeni nu se mai gândeşte la treburile 
guvernării. Impozitele rămân neîncasate. Crimele trec 
nepedepsite. Nemernicul ăsta căruia i se spune Tăbăcarul, 
demagogul şi trădătorul ăsta, vorbeşte în public prin 
bâlciuri, chemând la rebeliune pe faţă! Zi de zi, ţăranii îşi 
părăsesc fermele ca s-o ia pe calea banditismului, săvârşind 
tâlhării şi stricăciuni neştiute. Haosul se răspândeşte, iar 
noi nu avem puterea de a-l înăbuşi. În Adua au mai rămas 
doar două regimente din Garda Regală, care abia ajung ca 
să păstreze ordinea în oraş. Cine ştie dacă unul dintre 
nobilii noştri lorzi nu se va plictisi să tot aştepte şi va hotări 
să încerce o înhăţare prematură a coroanei? l-aş crede în 
stare! 

- Armata se va întoarce curând din Nord? se interesă 
Goyle. 

- Improbabil. Nerodul ăla de Mareşal Burr a pierdut trei 
luni bătând pasul pe loc lângă Dunbrec, aşa că Bethod a 
avut timp destul să-şi regrupeze forţele dincolo de Şuvoiul 
Alb. Cine ştie când o să termine treaba - dacă o va termina 
vreodată! 

Luni petrecute ca să distrugă propria noastră fortăreață. 
Aproape c-aş vrea să nu mai fi făcut atâtea eforturi 
construind-o. 

- Douăzeci şi cinci de voturi, se încruntă Arhilectorul 
spre hârtiile foşnitoare. Douăzeci şi cinci, iar Marovia are 
optsprezece? Abia dacă facem vreun progres! Pentru 
fiecare vot câştigat, pierdem câte unul în altă parte! 

Goyle se aplecă înainte în scaun. 

- Poate că, Eminenţă, a venit vremea să apelăm din nou 
la prietenul nostru de la Universitate... 


Arhilectorul scoase un şuierat furios, iar Goyle închise 
brusc gura. Glokta privi afară, pe fereastră, prefăcându-se 
că nu auzise nimic ieşit din comun. Cele şase turle 
dărăpănate ale Universităţii dominau peisajul. Dar ce ajutor 
ar putea cineva să găsească acolo? Printre dărâmături şi 
praf, de la Adepții ăia idioţi şi bătrâni? 

Sult nu-i lăsă mult timp de gândire. 

- Am să vorbesc personal cu Heugen, spuse el şi împunse 
o hârtie cu degetul. Goyle, scrie-i Lordului Guvernator 
Meed şi încearcă să-i obţii sprijinul. Glokta, aranjează o 
întrevedere cu Lordul Wetterlant. Încă n-a declarat de 
partea cui este. Şi-acum, plecaţi de-aici, amândoi. 

Se întoarse dinspre hârtiile pline de secrete, fixându-l pe 
Glokta cu ochii lui albaştri şi duri. 

- leşi afară de-aici şi... adu-mi... voturi! 


Să fii şef 


- Ce noapte rece! strigă Copoiul. Parcă trebuia să fie 
vară! 

Tustrei ridicară privirile. Cel mai aproape stătea un 
bătrân cărunt, cu un chip care văzuse ceva capricii ale 
vremii la viaţa lui. Alături era un tânăr cu braţul stâng lipsă 
de deasupra cotului. Al treilea nu era mai mult decât un 
băietan, care stătea mai spre capătul cheiului, privind 
încruntat spre marea neguroasă. 

Copoiul se prefăcea şchiop, târându-şi un picior în urmă, 
cu strâmbături ca de durere. Se înghesui sub felinarul ce se 
bălăbănea la capătul prăjinii, cu clopotul de alarmă alături, 
ridicând butelcuţa ca s-o vadă şi ceilalţi. 

Bătrânul rânji, rezemându-şi lancea de perete. 

- Aicea, lângă apă, tot mereu e frig. 

Veni şi el, frecându-şi palmele. 

- Bine că te-avem pe tine, să ne ţii de cald, hmm? 

- Mda. Noroc la toată lumea. 

Copoiul scoase dopul, lăsându-l să atârne la capătul 
sforii, ridică o cană şi turnă. 

- N-ai de ce să te codeşti, nu, puştiule? 

- Cred că nici nu poate fi vorba, răspunse Copoiul, 
turnând mai departe. 

Cel cu un singur braţ fu nevoit să-şi lase lancea jos când 
primi cana. Băiatul veni ultimul, măsurându-l pe Copoi cu o 
privire temătoare. Bătrânul îl înghionti cu cotul. 

- Eşti sigur că maică-ta te lasă să bei, puştiule? 

- Cui îi pasă ce zice ea? mormăi băiatul, încercând să-şi 
strecoare o notă bărbătească în glasul subţire. 

Copoiul îi dădu şi lui o cană. 

- Dacă poţi să ţii o lance, eşti destul de mare ca să ţii şi-o 
stacană, socot. 

- Mi-s destul de mare! se răsti băiatul, înhăţând cana din 
mâna Copoiului - dar, când luă prima sorbitură, se 


cutremură. Copoiul îşi aminti ce rău i se făcuse şi lui când 
băuse pentru prima oară, întrebându-se de ce atâta 
tevatură, şi zâmbi pentru sine. 

Băiatul, însă, crezu că de el râdea: 

- Şi tu cine eşti, la urma urmei? 

Bătrânul ţistui din limbă. 

- Nu-l băga-n seamă. E-ncă destul de tânăr ca să creadă 
că bădărănia atrage respectu'. 

- N-are n'ica, replică Copoiul, turnându-şi şi el o cană, 
după care puse butelca jos pe pietre, în timp ce se gândea 
la ceea ce avea de spus în continuare, ca să fie sigur că nu 
făcea greşeli. Pe mine mă cheamă Cregg... 

Cunoscuse cândva un om numit Cregg, omorât într-o 
încăierare pe dealuri. Nu-i fusese prea simpatic şi habar n- 
avea de ce acum îi venise-n minte tocmai acel nume, dar 
oricare mergea la fel de bine, la o adică. Se plesni peste 
coapsă, continuând: 

- M-a-mpuns unu-n picior la Dunbrec şi încă nu mi s-a 
vindecat ca lumea. Nu mai po' să merg. Socot că s-a zis cu 
zilele mele de luptă, aşa că şefu' m-a trimis aicea, să mă uit 
cu voi la apă. 

Privi peste mare, care se unduia scânteietor sub lună, ca 
o fiinţă vie. 

- Da”, oricum, nu po' să zic că-mi pare prea rău. La drept 
vorbind, mi s-a tăbăcit pielea de-atâtea lupte. 

Ultima, măcar, nu era o minciună. 

- Ştiu cum e, răspunse Un-Singur-Braţ, plimbându-i prin 
faţă ciotul. Şi pe-acolo cum mai e? 

- Merge. Ăia ai Uniunii stau tot pe-afară, încercând tot 
felu' ca să treacă de ziduri, iar noi i-aşteptăm de ailaltă 
parte a râului. De săptămâni întregi o ţine tot aşa. 

- Am auzit că unii băieţi au trecut de partea Uniunii. Şi 
că era acolo şi Treicopaci, a murit în lupta aia. 

- Mare om, Rudd Treicopaci, replică bătrânul, mare 
om... 

- Mhm, dădu din cap şi Copoiul. Aşa era. 


- Da' am mai auzit şi că acum Copoiul i-a luat locu”, 
continuă Un-Singur-Braţ. 

- Ştii sigur? 

- Aşa se zice. Mare nemernic, ăla. Unu' mare cât toate 
zilele. Cică i-a retezat unei muieri sfârcurile cu dinţii, odată, 
de-acolo i se trage porecla. 

Copoiul clipi din ochi. 

- I-auzi...! Mă rog, nu l-am văzut niciodată. 

- Şi-am mai auzit că şi Sângerosul-Nouă era acolo, şopti 
băiatul, cu ochii mari, ca şi cum ar fi vorbit despre o stafie. 

Ceilalţi doi pufniră. 

- Sângerosul-Nouă-i mort, băiete, şi-i doresc călătorie 
sprâncenată, că al dracu' mai era, mormăi Copoiul, 
cutremurându-se. La naiba, da! ce prostii ţi-au mai intrat în 
cap! 

- Aşa am auzit, atâta tot. 

Bătrânul mai trase o duşcă de grog şi plescăi din buze. 

- Nu prea mai contează care unde-i. M-aştept ca 
Uniunea să se sature, după ce-şi iau fortul înapoi. O să se 
plictisească şi-o să plece-acasă, şi toate au să fie iar ca- 
nainte. Nici unu' dintre ei n-o să vină aici la Uffrith, oricum. 

- Nu, confirmă încântat Copoiul, aici n-au să vină. 

- Atunci, noi de ce stăm de strajă? scânci băiatul. 

Bătrânul îşi dădu ochii peste cap, de parcă ar fi auzit 
întrebarea de zece ori înainte, dând mereu acelaşi răspuns. 

- Fin'că aşa am primit ordin, băiete. 

- Şi când primeşti un ordin, fă bine şi-l îndeplineşte ca 
lumea. 

Copoiul îşi amintea că Logen îi spusese acelaşi lucru, la 
fel şi Treicopaci. Acum, amândoi se întorseseră în ţărână, 
da' vorba lor era la fel de adevărată. 

- Chiar dacă-i o treabă măruntă, sau primejdioasă, sau 
murdară. Chiar dacă-i una pe care ţi-ar veni mai bine să n-o 
faci. 

Fir-ar să fie, îl tăia pişarea. Mereu îi venea în asemenea 
momente. 


- Destul de-adevărat, încuviinţă bătrânul, zâmbind cu 
nasul în cană. Treburile tre' să se facă. 

- Ba bine că nu. Păcat, totuşi... Păreţi nişte băieţi destul 
de buni. 

Şi Copoiul îşi duse mâna la spate, ca şi cum s-ar fi 
scărpinat în fund. 

- Păcat? îl privi nedumerit băiatul. De ce zici că-i pă... 

În clipa aceea, Dow veni pe la spate şi-i tăie beregata. 

Aproape în acelaşi timp, mâna murdară a Ursuzului 
acoperi gura lui Un-Singur-Braţ, iar din deschizătura 
mantalei ieşi vârful însângerat al unui pumnal. Copoiul se 
repezi înainte şi-l înjunghie scurt pe bătrân în coaste, de 
trei ori. Bătrânul scoase un gâfâit şi se împletici, cu ochii 
mari şi cana încă în mână, pe când din gura căscată îi 
curgeau balele. În sfârşit, căzu la pământ. 

Băiatul se târî puţin mai încolo. Îşi dusese o mână la gât, 
încercând să împiedice sângerarea, iar pe cealaltă o 
întindea spre prăjina unde era agăţat clopotul de alarmă. 
Avea ceva bărbăţie, socoti Copoiul, dacă se mai gândea la 
clopot, când era cu gâtul tăiat. Totuşi, nu se târâse mai mult 
de un pas, când Dow îl călcă pe ceafă, strivindu-i grumazul. 

Copoiul se strâmbă când îi auzi oasele gâtului trosnind. 
Nu meritase probabil o asemenea moarte, dar aşa e la 
război... Mulţi oameni sunt ucişi pe nedrept. Avuseseră de 
făcut o treaba, o făcuseră, şi toţi trei erau încă vii. Nici nu 
se prea aşteptase la altceva, dar tot îi lăsa un gust amar în 
gură. Niciodată nu-i fusese uşor, dar acum, ca şef, îi era mai 
greu ca oricând. Ciudat, cât de uşor e să omori oameni când 
ai pe cineva care să-ţi spună s-o faci... Grea treabă, 
uciderea. Mai grea decât ai crede. 

Doar dacă nu cumva te numeşti Dow cel Negru, desigur. 
Ticălosul ăla omora un om la fel de uşor cum se pişa. Asta-l 
făcea aşa de al naibii de bun. Copoiul îl privi cum se apleca 
să ia de pe trupul inert al lui Un-Singur-Braţ mantaua, 
pentru a şi-o pune pe umeri, după care rostogoli cadavrul în 
mare, la fel de nepăsător ca şi cum ar fi aruncat gunoiul. 


- Tu ai două braţe, comentă Ursuzul, care avea deja pe 
el mantaua bătrânului. 

- Ce vrei să spui? întrebă Dow, privindu-se. Doar n-o să- 
mi tai braţu' ca să mă deghizez mai bine, bă idiotule! 

- Vrea să zică să ţi-l ţii ascuns. 

Copoiul îl privi pe Dow cum ştergea cu un deget murdar 
buza unei căni, după care îşi turnă grog şi-l dădu pe gât. 

- Cum poţi să bei într-un moment ca ăsta? întrebă el, în 
timp ce lua mantaua însângerată de pe trupul băiatului. 

Dow ridică din umeri, în timp ce-şi mai turna o porţie. 

- Ar fi păcat să se piardă. Şi, cum ziceai: e frig. 

Pe chip i se ivi un rânjet răutăcios. 

- La naiba, da' bine le mai zici, Copoiule. Cică, „mă 
cheamă Creg”, îl imită el, făcând doi paşi şontăcăiţi. „M-au 
împuns în cur la Dunbrec!” De unde le scoţi? 

Îl plesni pe Ursuz cu dosul palmei pe umăr: 

- Mişto al dracu', mm? E o vorbă pentru asta... cum îi 
zice, dom'le...? 

- Plauzibil, spuse Ursuzul. 

Ochii lui Dow se luminară. 

- Plauzibil. Aşa eşti tu, Copoiule. Eşti un nemernic 
plauzibil al dracu'. Jur c-ai fi putut să le zici şi că erai 
Skarling Fărăglugă-n carne şi oase, şi tot te-ar fi crezut. Nu 
ştiu cum de nu te pufneşte râsu'. 

Copoiului nu-i prea venea să râdă. Nu-i plăcea să se uite 
la cele două cadavre căzute pe pietre. Îl tot muncea grija că 
băiatul avea să răcească fără manta. O prostie, dacă stătea 
să se gândească, de vreme ce zăcea într-o baltă de sânge, la 
un pas distanţă. 

- Lasă asta, mormăi el. Aruncaţi-i pe ăştia doi şi treceţi 
lângă poartă. Nu ştim când au s-apară alţii. 

- Că chiar aşa, şefu', că chiar aşa, cum zici matale. 

Dow îi împinse pe cei doi în apă, apoi desprinse limba 
clopotului de alarmă şi o aruncă şi pe aceea în mare, pentru 
siguranţă. 

- Păcat, zise Ursuzul. 


- De ce? 

- De clopot. 

Dow clipi din ochi. 

- Păcat de clopot, auzi la el! Te-a apucat vorbăria, aşa 
deodată, şi ştii ceva? Cred că-nainte-mi plăcea mai mult de 
tine. Păcat de clopot? Ţi-ai pierdut minţile, băiete? 

Ursuzul ridică din umeri. 

- Aia din sud ar avea nevoie de unu”, când ajung aici. 

- Atunci n-au decât să se-arunce dracu-n apă după el, ce, 
nu pot? 

Şi Dow înhăţă lancea lui Un-Singur-Braţ, pornind spre 
poarta deschisă, cu paşi mari şi cu mâna vârâtă în mantaua 
furată, bombănind pentru sine: 

- Păcat de clopot... băga-mi-aş picioarele... 

Copoiul se înălţă pe vârfuri şi desprinse felinarul, îl 
ridică, întorcându-se cu faţa spre mare, apoi ridică o latură 
a mantalei ca să-l acopere, coborându-l din nou. Îl ridică, îl 
cobori iar - şi încă o dată, după care îl agăţă la loc pe 
prăjină. Flăcăruia care pâlpâia înăuntru în acele momente 
părea prea mică pentru a le încălzi speranţele. O lucire 
care abia se putea vedea peste apă, dar alta nu aveau. 

Se aştepta ca mereu să meargă ceva prost, să 
izbucnească hărmălaia în oraş, cinci duzini de carli să 
năvălească pe poarta deschisă şi să-i omoare pe toţi trei, 
aşa cum meritau. Numai la acest gând, şi îi plesnea băşica. 
Totuşi, nu venea nimeni. Niciun sunet nu se auzea, numai 
scârţâitul clopotului gol pe prăjină şi plescăitul valurilor reci 
pe lemn şi pietre. Totul mergea întocmai cum plănuiseră. 

Din întuneric apăru lunecând prima barcă. La provă 
stătea Fior, rânjind. Zece carli, înghesuiți în spatele lui, 
vâsleau cu mare grijă. Chipurile lor albe erau încordate, 
scrâşnind din dinţi în efortul de a păstra tăcerea. Cu toate 
acestea, fiecare zgomot metalic sau lemnos făcea nervii 
Copoiului să tresară. 

Când barca se apropie, Fior şi băieţii lui agăţară câţiva 
săculeţi cu paie peste bord, pentru ca lemnul să nu se frece 


de pietre. Stabiliseră totul în urmă cu o săptămână. 
Azvârliră frânghii, iar Copoiul şi Ursuzul le prinseră, pentru 
a trage barca la chei, ca s-o lege. Copoiul îl privi pe Dow, 
care stătea nemişcat, sprijinit de zid lângă poartă, şi clătină 
încet din cap, semn că din oraş nu se auzea nicio mişcare. 
Apoi, Fior urcă treptele, lin şi fără zgomot, după care se 
ghemui în întuneric. 

- Bine lucrat, şefule, şopti el, cu un zâmbet larg. Bine şi 
frumos. 

- O s-avem timp să ne batem pe umeri mai târziu. Legaţi 
şi celelalte bărci. 

- Că bine zici. 

Se apropiau şi altele, tot cu carli şi saci de paie. Băieţii 
lui Fior le traseră la mal, iar oamenii începură să urce pe 
chei. Tot felul de indivizi care veniseră în ultimele câteva 
săptămâni. Oameni cărora nu le plăcea felul nou de a lucra 
al lui Bethod. Curând, lângă apă se adunase o mulţime 
destul de numeroasă. Erau atât de mulţi, încât Copoiului 
nu-i venea să creadă că nu-i vedea nimeni. 

Se adunară în grupuri, aşa cum stabiliseră, fiecare cu 
câte un şef şi o misiune dinainte hotărâtă. Doi băieţi 
cunoşteau oraşul Uffrith şi-i desenaseră planul pe pământ, 
aşa cum obişnuia să facă Treicopaci. Copoiul îi pusese pe 
toţi să-l memoreze. Zâmbi, gândindu-se câte mofturi făcuse 
Dow cel Negru, dar acum vedeau că meritase. Se ascunse 
lângă poartă, iar oamenii începură să treacă prin faţa lui, 
grupuri-grupuri tăcute, în întuneric. 

Tul veni primul, cu o duzină de carli în urma lui. 

- În regulă, Capdetunet, spuse Copoiul, voi luaţi poarta 
principală. 

- 'nţeles, făcu Tul. 

- Cea mai importantă treabă din toate, aşa că-ncercaţi s- 
o faceţi fără zgomot. 

- Fără, s-a consemnat. 

- Atunci, noroc, Tul. 

- N-o s-avem nevoie. 


Şi uriaşul porni grăbit pe străzile întunecoase, cu 
detaşamentul după el. 

- Tichie Roşie, tu iei turnul de lângă puţ şi zidurile din 
spate. 

- P-alea le iau. 

- Fior, tu şi băieţii tăi staţi de veghe în piaţa oraşului. 

- Cum veghează bufnița, şefule. 

Şi tot aşa, treceau pe rând, intrând pe poartă spre 
străzile cufundate în beznă, fără să facă mai mult zgomot 
decât vântul pe mare şi valurile la chei. Copoiul îi dădea 
fiecărui grup câte o misiune şi-i trimitea pe toţi mai 
departe, cu o bătaie pe umăr. Dow veni ultimul, însoţit de 
câţiva oameni cu priviri hotărâte. 

- Dow, tu iei sala căpeteniei. Stivuieşti nişte lemne, cum 
am spus, dar nu le dai foc, m-auzi? Nu omori pe nimeni 
dacă nu e nevoie. Nu încă. 

- Nu încă, merge şi aşa. 

- Şi, Dow... se întoarse iar Copoiul spre el. Nici să nu te- 
apuci să superi vreo femeie. 

- Da' ce crezi c-oi fi? replică Dow, cu dinţii lucindu-i în 
întuneric. Vreun soi de animal? 

Şi cu asta, terminară. Mai erau doar el şi Ursuzul şi alţi 
câţiva care să stea de strajă lângă apă. 

- Hm, făcu Ursuzul, dând încet din cap. 

De la unul ca el, asta era într-adevăr o laudă însemnată. 

Copoiul arătă spre prăjină. 

- Ia clopotul ăla de-acolo! Poate să ne fie de folos, la 
urma urmei. 


Pe sufletele morţilor, dar tot făcea zgomot! Copoiul fu 
nevoit să închidă pe jumătate ochii, cu tot braţul 
tremurându-i, în timp ce lovea clopotul cu mânerul 
pumnalului. Nu se simţea deloc comod printre toate acele 
clădiri, înghesuit între ziduri şi garduri. Nu petrecuse prea 
mult timp în oraşe, la viaţa lui, iar atâta cât stătuse, nu 
fusese prea plăcut. Fie dădea foc şi distrugea, după câte un 


asediu, fie zăcea în temniţele lui Bethod, aşteptându-şi 
moartea. 

Clipind din ochi, se uită în jur la învălmăşeala de 
acoperişuri din ardezie, ziduri vechi de piatră cenuşie, lemn 
înnegrit, tencuială murdară, toate umezite de ploaia 
măruntă. Părea un mod de viaţă ciudat, să dormi într-o 
cutie, să te trezeşti zi de zi numai în acelaşi loc. Simplul 
gând îl neliniştea, ca şi cum clopotul ăla nu l-ar fi făcut deja 
să fie destul de nervos. Îşi drese glasul şi puse clopotul pe 
caldarâm, lângă el. Apoi, rămase pe loc, în aşteptare, cu o 
mână pe garda sabiei, într-o atitudine pe care o spera 
serioasă. 

De pe o stradă se auzi un lipăit de paşi, şi o fetiţă alergă 
în piaţă. Rămase cu gura căscată când îi văzu stând acolo, 
un grup de oameni, toţi bărboşi şi înarmaţi, cu Tul Duru în 
mijloc. Probabil că niciodată nu mai văzuse un om atât de 
înalt. Se răsuci brusc să fugă înapoi, aproape alunecând pe 
caldarâmul ud. Apoi, îl văzu pe Ursuz aşezat pe o stivă de 
lemne, chiar în spatele ei, cu spatele sprijinit de zid şi sabia 
pe genunchi, şi împietri. 

- Nu face nimic, fato, mârâi Dow. Po' să stai aicea unde 
eşti. 

Veneau şi alţii, intrând grăbiţi în piaţă de peste tot, şi toţi 
făceau aceleaşi mutre şocate la vederea Copoiului şi a 
flăcăilor lui care stăteau în aşteptare. Femei şi băieţi, mai 
ales, şi vreo doi bătrâni. Treziţi din somn de clopot, încă pe 
jumătate adormiţi, cu feţele umflate şi ochii roşii, cu hainele 
în neorânduială, înarmaţi cu ce găsiseră la îndemână. Un 
băiat ţinea un satâr de carne. Un bătrân adus de spate avea 
o sabie ce părea şi mai bătrână decât el. O fată din fruntea 
celorlalţi, cu o furcă şi o claie de păr negru, avea pe faţă o 
expresie care Copoiului îi amintea de Shari: dură şi 
gânditoare, aşa cum obişnuia să se uite la el înainte de a 
începe să se culce împreună. Copoiul îi privi încruntat 
picioarele desculţe şi murdare, sperând să nu fie nevoit s-o 
ucidă. 


O spaimă zdravănă ar fi fost cea mai bună cale de a 
rezolva totul repede şi uşor. Prin urmare, Copoiul încercă să 
li se adreseze ca un om de temut, nu ca unul care făcea pe 
el. Aşa cum ar fi vorbit Logen. Sau, poate, i-ar fi speriat mai 
rău decât era nevoie. Ca Treicopaci, atunci. Aspru, dar 
deschis, dorind ceea ce era mai bine pentru toată lumea. 

- Căpetenia-i printre voi? mârâi el. 

- Io-s ăla, croncăni bătrânul cu sabia, al cărui chip se 
fleşcăise de uimire să găsească atâţia străini înarmaţi în 
mijlocul oraşului său. Mă cheamă Brass. Tu cine naiba oi fi? 

- Sunt Copoiul, el e Harding Ursuzul, iar ăsta mare e Iul 
Duru Capdetunet. 

Câteva perechi de ochi se măriră, dinspre oameni se 
auziră şuşoteli. Se părea că mai auziseră numele acelea. 

- Suntem aici cu cinci sute de carli, iar în noaptea asta v- 
am cucerit oraşul. 

Câteva exclamaţii şi scâncete, la auzul acestor cuvinte. 
De fapt, erau mai degrabă vreo două sute, dar n-avea 
niciun rost să le spună. Le-ar fi putut veni ideea că merita 
să lupte, iar Copoiul n-avea chef să înjunghie femei sau să 
fie înjunghiat de vreuna. 

- Mai sunt destui de-ai noştri, prin jur, iar străjerii voştri 
sunt toţi legaţi fedeleş - adică, ăia pe care n-a fost nevoie 
să-i omorâm. Unii din flăcăii mei, şi-ar trebui să ştiţi că 
vorbesc despre Dow cel Negru... 

- Ăsta-s io! preciză Dow cu rânjetul lui răutăcios, iar 
câţiva oameni se retraseră cu teamă din preajma lui, de 
parcă li s-ar fi spus că era dracul în persoană. 

- ... Ei bine, ar fi vrut să vă dăm foc la case imediat şi să 
omorâm vreo câţiva. Să facem aşa cum obişnuiam când |- 
aveam în frunte pe Sângerosul-Nouă, pricepeţi ce vreau să 
ZIC? 

Un copil din mulţime începu să plângă încet, cu 
smiorcăieli mucoase. Băiatul cu satârul de carne se uita în 
jur, tremurând, iar fata brunetă strângea şi mai tare coada 
furcii, clipind din ochi. Da, prinseseră ideea. 


- Da' m-am gândit să vă dau cinstit o şansă să vă predaţi, 
de vreme ce oraşu-i plin de femei şi copii şi cine mai e pe- 
aici. Eu cu Bethod am treabă, nu cu voi. Uniunea vrea să 
folosească oraşul ăsta ca port, s-aducă oameni şi provizii şi 
ce-o mai fi. Vor ajunge aici într-o oră, cu corăbiile. O 
mulţime. Aşa o să meargă treaba, orice-aţi zice voi. Cred c- 
aţi înţeles c-o putem face şi cu vărsare de sânge, dacă aşa 
vreţi. Morţii ştiu c-am avut cu cine să ne facem încălzirea. 
Sau puteţi să predaţi armele, dacă le-aveţi, şi-o să ne- 
nţelegem ca oamenii, frumos şi... cum era cuvântul ăla? 

- Civilizat, îi aminti Ursuzul. 

- Aşa. Civilizat. Ei, ce ziceţi? 

Bătrânul îşi atinse sabia, mai degrabă pentru a se 
rezema în ea decât ca s-o ridice. Privi în sus spre ziduri, de 
unde se uitau la ei câţiva carli, şi umerii i se înmuiară. 

- Ne-aţi luat ca din oală, pare-se. Copoiul, 'ai? Mereu am 
auzit că eşti un nemernic mintos. Oricum, n-au mai rămas 
prea mulţi care să-ţi ţină piept. Bethod i-a luat pe toţi care 
puteau să mânuiască sabia şi scutu-n acelaşi timp. 

Întoarse capul spre mulţimea amărâtă din spatele lui. 

- Pe femei o să le lăsaţi în pace? 

- O să le lăsăm în pace. 

- Adică p-alea care vor să fie lăsate-n pace, preciză Dow, 
hlizindu-se spre fata cu furca. 

- Le lăsăm în pace, repetă Copoiul, privindu-l aspru. O să 
am eu grijă. 

- Bine, atunci, oftă bătrânul, foindu-se în loc şi 
strâmbându-se, când îngenunche să-şi arunce arma 
ruginită la picioarele Copoiului. Eşti un om mai de treabă 
decât Bethod, din parte-mi. Cred că s-ar cădea să-ţi 
mulţumim pentru milostivire, dacă te-oi ţine de cuvânt. 

- Hm. 

Copoiul nu se simţea prea milostiv. Se îndoia că omul pe 
care-l omorâse pe chei i-ar fi mulţumit, sau cel cu un singur 
braţ, înjunghiat pe la spate, sau băiatul cu beregata tăiată, 
căruia-i fusese răpită întreaga viaţă. 


Unul câte unul, ceilalţi oameni din mulţime veniră în 
faţă, iar armele, dacă se puteau numi aşa, căzură pe rând 
grămadă. Un morman de unelte ruginite şi alte vechituri. 
Băiatul sosi ultimul şi-şi lăsă satârul să cadă zăngănind 
peste celelalte, îl privi speriat pe Dow cel Negru, apoi 
reveni grăbit la ceilalţi şi apucă strâns mâna fetei brunete. 

Rămaseră acolo, o adunătură cu ochii holbaţi, iar Copoiul 
aproape că le putea simţi mirosul fricii. Se aşteptau ca Dow 
şi carlii să se-apuce să-i măcelărească pe loc. Aşteptau să fie 
mânaţi într-o casă, închişi înăuntru şi arşi de vii. Copoiul 
mai văzuse asemenea lucruri, aşa că nu le găsea nicio vină 
acelor amărâţi, în timp ce stăteau buluciţi ca oile pe câmp, 
iarna. Şi el ar fi făcut la fel. 

- În regulă! lătră el. Asta a fost! Înapoi la casele voastre 
sau unde-o fi. Uniunea va fi aici înainte de amiază, şi n-ar 
strica să găsească străzile goale. 

Clipiră din ochi spre el, şi spre Iul, şi spre Dow cel 
Negru, şi unii la alţii. Înghiţeau în sec, tremurau şi 
murmurau mulţumiri către sufletele morţilor. Încet, se 
despărţiră şi se împrăştiară, fiecare văzându-şi de drum. În 
viaţă - spre marea uşurare a tuturor. 

- Bună treabă, şefu', îi spuse Iul la ureche Copoiului. 
Nici lui Treicopaci nu i-ar fi ieşit mai bine. 

Dow li se alătură şi el, în partea cealaltă. 

- Da'-n chestia femeilor, totuşi, dacă e să-mi ceri 
părerea... 

- Nu ţi-o cer, i-o reteză Copoiul. 

- Pe fiul meu l-aţi văzut? 

În piaţă rămăsese o femeie care încă nu se îndura să 
plece acasă. Mergea de la un om la altul, cu lacrimi în ochi 
şi faţa descompusă de îngrijorare. Copoiul lăsă capul în 
piept, uitându-se în altă parte. 

- Fiul meu, era de gardă, jos lângă apă! L-aţi văzut? 

Îl trase de haină, întrebând cu o voce frântă şi 
bolborosită. 

- Vă rog, unde-i fiul meu? 


- Crezi că ştiu pe unde umblă fiecare? se răsti Copoiul 
spre faţa ei înlăcrimată. 

Şi se îndepărtă cu pas întins, ca şi cum l-ar fi aşteptat o 
mulţime de treburi importante. În tot acel timp, îşi spunea: 
„Eşti un laş, Copoiule. Un laş nenorocit. Halal erou, să le 
faci figura unei ciurde de femei, bătrâni şi copii.” 

Să fii şef... Nu-i deloc uşor. 


Această treaba nobila 


Şanţul cel mare fusese golit de apă la începutul 
asediului, lăsând în urmă doar o groapă prelungă, plină de 
nămol negru. La capătul opus al podului mobil, patru soldaţi 
lucrau lângă o căruţă, târând leşuri pe mal şi aruncându-le 
de-a rostogolul până la fund. Erau cadavrele ultimilor 
apărători, spintecate şi arse, mânjite de sânge şi noroi. 
Oameni sălbatici, de dincolo de râul Crinna, departe înspre 
răsărit, cu bărbi şi plete încâlcite. Trupurile lor inerte 
păreau să se fi scofâlcit jalnic după trei luni petrecute 
dincolo de zidurile cetăţii Dunbrec, suferind de foame. Nici 
nu mai arătau a oameni. Lui West îi era greu să savureze 
victoria, la vederea unor făpturi atât de chinuite. 

- Mai mare ruşinea, mormăâi Jalenhorm, după ce au 
luptat atât de vitejeşte. Să sfârşească aşa... 

West se uită la un alt hoit în zdrenţe care aluneca în josul 
malului, până la maldărul de membre din noroi. 

- Aşa se termină cele mai multe asedii. Mai ales pentru 
cei bravi. Vor fi îngropaţi acolo, în clisă, după care şanţul se 
va umple din nou. Apele Şuvoiului Alb au să se reverse 
peste ele, şi tot curajul lor, sau lipsa lui, n-o să mai însemne 
NIMIC. 

Fortăreaţa Dunbrec se înălța în spatele celor doi ofiţeri 
care treceau podul, contururile negre ale zidurilor şi 
turnurilor arătând ca nişte spărturi imense şi golaşe în 
cerul de un alburiu apăsător. Câteva păsări cu penaj 
zdrenţuit dădeau târcoale pe deasupra. Altele croncăneau 
de pe meterezele brăzdate de zgârieturi. 

Oamenii generalului Kroy avuseseră nevoie de o lună ca 
să parcurgă acelaşi drum, fiind respinşi sângeros de mai 
multe ori, pentru ca în cele din urmă să răzbească prin 
porţile acelea masive, sub o ploaie de săgeți, pietre şi apă 
clocotită. Încă o săptămână de măcel în strânsoarea 
zidurilor, pentru a forţa trecerea prin tunel până la a doua 


poartă, doborâtă cu securi şi flăcări, până ocupaseră în 
sfârşit zidul împrejmuitor. Apărătorii avuseseră de partea 
lor toate avantajele. Cetatea era construită cu grijă, anume 
în acest scop. 

lar după trecerea dincolo de poartă, problemele lor abia 
acum începuseră. Zidul interior era de două ori mai înalt şi 
mai gros decât cel din afară, dominând toate pasarelele. 
Nimic nu-i adăpostise de proiectilele din cele şase turnuri 
monstruoase. 

Pentru a cuceri acel al doilea zid, oamenii lui Kroy 
încercaseră toate strategiile din manualul de asediu. 
Lucraseră cu târnăcopul şi ranga, dar zidăria avea cinci 
paşi grosime la bază. Se chinuiseră să sape pe dedesubt, 
însă pământul din jurul fortăreței era îmbibat de apă, iar 
dedesubt se afla stânca solidă a Engliei. Bombardaseră 
fortificațiile cu  catapulte, care abia dacă zgâriaseră 
bastioanele solide. Veniseră cu scări de asalt, iar şi iar, în 
grupuri şi valuri, noaptea prin surprindere sau cu 
îndrăzneală pe timp de zi, şi după fiecare încercare eşuată 
forţele răzleţite ale Uniunii dăduseră îndărăt, rănite, fie pe 
întuneric, fie pe lumină, trăgându-şi solemn morţii înapoi. 
Apoi, în cele din urmă, încercaseră să se înţeleagă cu 
neîmblânziţii apărători, prin mijlocirea unui tălmaci nordic, 
iar peste nefericit se abătuse o ploaie de pământ. 

Până la urmă, numai norocul îi ajutase. După ce 
observaseră mişcările gărzilor, un sergent cutezător îşi 
încercase norocul cu o ancoră, la adăpostul întunericului. 
Se căţărase pe frânghie, urmat de încă o duzină de oameni 
curajoşi. Îi luaseră pe apărători prin surprindere, ucigând 
câţiva şi ocupând turnul porţii. Totul durase zece minute, 
costând Uniunea doar o viaţă. După părerea lui West, era o 
ironie pe măsură aceea că, după ce încercase pe toate căile 
ocolitoare, fiind respinsă sângeros, armata Uniunii intrase 
în fortăreaţa interioară pe poarta din faţă deschisă. 

Acum, lângă arcada aceea stătea îndoit de mijloc un 
soldat, vărsând zgomotos pe pietrele pătate de sânge. West 


trecu pe lângă el, cam nemulţumit, cu ecoul cizmelor 
răsunând prin tunelul prelung, şi ieşi în curtea largă din 
mijlocul cetăţii. Avea formă de hexagon regulat, 
reproducând conturul zidurilor interioare şi exterioare, în 
cadrul aceluiaşi model perfect simetric. West se îndoia, 
totuşi, că arhitecţilor le-ar fi plăcut să vadă în ce halo 
lăsaseră nordicii. 

Într-o latură a curţii se afla o clădire lungă de lemn, 
probabil un grajd, care luase foc în timpul atacului, astfel că 
acum nu mai era decât o grămadă de bârne calcinate, cu 
jarul încă scânteind. Cei care făceau curăţenie aveau prea 
multă treabă dincolo de ziduri, iar pământul era încă 
acoperit cu arme risipite şi cadavre învălmăşite. Morţii 
Uniunii fuseseră rânduiţi lângă un colţ şi acoperiţi cu 
pături. Nordicii zăceau în toate poziţiile, pe spate sau pe 
burtă, ghemuiţi sau întinşi pe locul unde căzuseră. Sub 
trupuri, dalele de piatră păstrau crestături adânci, şi nu 
numai de pe urma stricăciunilor celor trei luni de asediu. În 
piatră fusese dăltuit un cerc mare, cu alte cercuri mai mici 
înăuntru, printre care se vedea o alcătuire complicată de 
semne şi simboluri stranii. Lui West nu-i plăcea deloc cum 
arătau. Mai rău, simţea din ce în ce mai tare duhoarea 
scârboasă ce domnea peste tot, mai sufocantă chiar şi decât 
mirosul de lemn ars. 

- Ce-o fi cu mirosul ăsta? mormăi Jalenhorm, 
acoperindu-şi gura cu o mână. 

Un sergent din apropiere îl auzi. 

- Se pare că amicilor noştri nordici le-a venit cheful să 
decoreze cetatea, spuse el, arătând undeva sus, iar West 
urmări cu privirea direcţia degetului înmănuşat. 

Erau atât de descompuse, încât avu nevoie de câteva 
clipe ca să-şi dea seama că se uita la rămăşiţe umane. 
Fuseseră răstigniţi cu membrele desfăcute pe zidurile 
dinspre interior ale turnurilor, la mare înălţime deasupra 
clădirilor din jurul curţii. Din burţi le atârnau măruntaiele 
descompuse, roind de muşte. Tăiaţi cu Crucea Însângerată, 


cum ar fi spus nordicii. Fâşii-fâşii din uniformele viu colorate 
ale Uniunii încă se mai zăreau pe ici, pe colo, fluturând în 
vânt printre grămezile de carne putredă. 

Era clar că stăteau de ceva timp ţintuiţi acolo. Cu 
siguranţă, de dinainte să se fi pornit asediul. Poate chiar de 
când fortăreaţa căzuse prima oară în mâinile nordicilor. 
Leşurile apărătorilor de la început, crucificate acolo, în 
descompunere, atâtea şi atâtea luni... Trei păreau să nu mai 
aibă capete. Probabil însoţiseră cele trei daruri trimise 
Mareşalului Burr, cu atâta timp în urmă. West se pomeni 
întrebându-se, fără niciun rost, dacă vreunul dintre ei mai 
fusese viu în momentul răstignirii. În gură i se aduna 
scuipatul, iar bâzâitul muştelor părea, dintr-odată, greţos 
de puternic. 

Jalenhorm se făcuse palid ca un mort. Nu scotea o vorbă. 
Nu era nimic de zis. 

- Ce s-a întâmplat aici? murmură West, printre dinţi, 
vorbind mai mult de unul singur. 

- Păi, domnule, credem că sperau să le vină ajutoare, 
rânji sergentul, care era clar că avea un stomac foarte tare. 
De la niscaiva zei neprietenoşi, am zice. Da' se pare c-acolo 
jos nimeni nu-i asculta, hmm? 

West se încruntă spre însemnele scrijelite pe pietre. 

- Faceţi curat! se răsti el. Smulgeţi steagurile şi puneţi 
altele în locul lor, dacă trebuie. 

Ochii i se abătură spre cadavrele descompuse de 
deasupra şi simţi un nod dureros în stomac. 

- Şi oferiţi o răsplată de zece mărci omului pe care-l ţin 
foalele să se urce-acolo şi să dea jos morţii. 

- Zece mărci, domnule? la adă-ncoa' scara aia! 

West se întoarse şi porni spre porţile deschise ale 
fortăreței Dunbrec, ţinându-şi respiraţia, cu nădejdea ca 
niciodată să nu mai aibă ocazia de a vizita acel loc. Ştia, 
însă, că avea să se întoarcă. Fie şi numai în vise. 


Discuţiile cu Poulder şi Kroy fuseseră mai mult decât 
suficiente pentru a-i îmbolnăvi chiar şi pe cei mai sănătoşi 
dintre oameni, iar Lordul Mareşal Burr nu făcea parte în 
niciun caz din această categorie. Comandantul armatelor 
din Englia ale Maiestăţii Sale era la fel de prăpădit cum 
fuseseră apărătorii de la Dunbrec, cu uniforma sa simplă 
atârnând larg pe trup, în timp ce pielea palidă, întinsă peste 
oase, îi părea prea subţiată. În doar douăsprezece 
săptămâni, îmbătrânise cu tot atâţia ani. Mâinile şi buzele îi 
tremurau, nu putea sta în picioare mult timp, iar de călărit 
nu mai era deloc în stare. Din când în când, se strâmba şi se 
înfiora ca şi cum l-ar fi străbătut junghiuri nevăzute. West 
nici nu ştia cum mai putea să se ţină pe picioare, dar reuşea 
cumva, câte paisprezece ore pe zi şi chiar mai mult. Îşi 
făcea datoria cu toată sârguinţa lui din trecut. Atâta numai 
că, acum, datoria părea să-l devoreze bucată cu bucată. 

Burr privea încruntat harta cea mare a regiunii de 
frontieră, cu mâinile pe burtă. Şuvoiul Alb apărea ca o linie 
albastră, şerpuind pe mijloc, iar cetatea Dunbrec era 
reprezentată printr-un hexagon negru, însoţit de o 
inscripţie cu înflorituri. La stânga sa, Uniunea. La dreapta, 
Nordul. 

- Aşadar, croncăni el, apoi tuşi şi-şi drese glasul. 
Fortăreaţa e din nou în mâinile noastre. 

Generalul Kroy dădu din cap, ţeapăn. 

- În sfârşit, adăugă şi Poulder, printre dinţi. 

Cei doi generali păreau să-i considere pe Bethod şi pe 
nordici ca pe o diversiune minoră, pe lângă adevăratul 
duşman: fiecare faţă de celălalt. 

Kroy se zbârli în mijlocul statului său major care 
boscorodea în jur ca un stol de ciori furioase. 

- Fortăreaţa Dunbrec a fost planificată de cei mai buni 
arhitecţi militari ai Uniunii, iar pentru construcţia ei nu s-a 
cruțat nicio cheltuială! N-a fost deloc uşor să fie capturată! 

- Desigur, desigur, mârâi Burr, străduindu-se să abată 
discuţia de la subiect. Greu al dracului... Avem idee cum or 


fi reuşit nordicii? 

- Nici unul n-a scăpat cu viaţă ca să ne spună ce 
vicleşuguri au folosit, domnule. Au luptat până la moarte, 
toţi ca unul. Ultimii rămaşi s-au baricadat în grajd şi i-au dat 
foc. 

Burr aruncă o privire spre West şi clătină încet din cap. 

- Cum să poţi înţelege un inamic ca ăsta? În ce stare e 
acum cetatea? 

- Șanțul a fost golit de apă, turnul porţii exterioare e 
parţial distrus, zidul interior a suferit stricăciuni 
considerabile. Apărătorii au dărâmat câteva clădiri ca să 
aibă lemne de foc şi pietre pe care să le arunce de pe 
ziduri, iar pe celelalte le-au lăsat în... 

Kroy îşi mişcă buzele în gol, căutându-şi cuvintele 
potrivite. 

- ... Într-o stare foarte proastă. Reparaţiile vor dura 
câteva săptămâni. 

- Hmm... se frecă Burr pe burtă, nemulţumit. Consiliul 
Închis insistă să traversăm Şuvoiul Alb, spre Nord, cât se 
poate de repede, şi să ne luăm la luptă cu duşmanul. 
Populaţia agitată să primească veşti bune şi aşa mai 
departe... 

- Capturarea Uffrithului ne-a întărit mult poziţia, 
interveni Poulder, cu un zâmbet peste poate de fudul. Am 
câştigat dintr-o lovitură unul dintre cele mai bune porturi 
ale Nordului, situat într-o poziţie ideală ca să ne 
aprovizionăm forţele în timp ce înaintează pe teritoriul 
inamic. Înainte, totul trebuia să străbată Englia cât e de 
lungă, cu căruțele, pe drumuri proaste şi pe vreme urâtă. 
Acum, putem transporta proviziile şi întăririle cu corăbiile, 
aproape direct pe front! Şi am rezolvat totul fără să 
pierdem un singur om! 

West n-avea de gând să-l lase să-şi aroge meritul acestei 
fapte. 

- Categoric, murmură el cu un glas monoton, lipsit de 
orice emoție. Aliaţii noştri nordici s-au dovedit din nou 


nepreţuiţi. 

Oamenii în vestoane roşii ai lui Poulder se încruntară, 
bombănind. 

- Au jucat şi ei un rol, fu generalul nevoit să recunoască. 

- Şeful lor, Copoiul, ne-a fost alături cu planul iniţial, 
punându-l în aplicare el însuşi, cu oamenii lui, şi v-a dat 
oraşul pe mână, cu porţile deschise şi locuitorii supuşi. Aşa 
am înţeles c-a fost. 

Poulder se încruntă furios spre Kroy, care acum îşi 
îngădui cel mai subţire zâmbet. 

- Oamenii mei au pus stăpânire pe oraş şi deja adună 
provizii pe termen lung! Am luat inamicul prin învăluire şi l- 
am silit să se retragă spre Carleon! Cu siguranţă, colonele 
West, despre asta e vorba aici, şi nu despre cine ce anume a 
făcut. 

- Într-adevăr! interveni Burr, gesticulând cu mâna sa 
mare. Amândoi aţi adus servicii importante ţării. Acum, 
însă, trebuie să ne pregătim pentru succesele viitoare. 
Generale Kroy, aranjează să rămână în urmă grupuri de 
lucru, ca să termine reparaţiile de la Dunbrec, şi un 
regiment de soldaţi pentru apărare. Cu un comandant care 
ştie meserie, te rog. Ar fi jenant, ca să nu spun altfel, dacă 
pierdem fortăreaţa şi a doua oară. 

- N-o să se facă nicio greşeală, scrâşni Kroy spre 
Poulder, de-asta poţi fi sigur. 

- Restul armatei poate traversa Şuvoiul Alb, ca să se 
regrupeze pe malul celălalt. Apoi, putem începe înaintarea 
la est şi nord, spre Carleon, folosind portul Uffrith ca să ne 
aducem proviziile. Am alungat inamicul din Englia. Acum 
trebuie să forţăm înaintarea şi să-l îngenunchem pe Bethod. 

Şi mareşalul îşi răsuci demonstrativ pumnul greu în 
palma celeilalte mâini. 

- Divizia mea va fi dincolo de râu până mâine-seară, 
şuieră Poulder spre Kroy, şi în cea mai deplină ordine! 

Burr se strâmbă. 


- Trebuie să ne mişcăm cu grijă, orice-ar zice Consiliul 
Închis. Ultima oară când o armată a Uniunii a traversat 
Şuvoiul Alb a fost pe vremea invaziei Regelui Casamir în 
Nord. Nu e nevoie să vă mai reamintesc că a fost nevoit să 
se retragă, cam în dezordine. Bethod ne-a mai luat pe 
nepregătite, iar când revine pe teritoriul lui e cu atât mai 
puternic. Trebuie să cooperăm. Asta nu-i o întrecere, 
domnilor. 

Cei doi generali se luară imediat la întrecere, care să-i 
dea dreptate mai abitir. West oftă prelung, frecându-şi 
rădăcina nasului. 


Omul cel nou 


- Şi, astfel, ne întoarcem... 

Bayaz privea încruntat spre oraş: o semilună albă 
strălucitoare se arcuia în jurul golfului scânteietor. Încet, 
dar sigur, se apropia tot mai mult, întinzându-şi laturile 
pentru a-l învălui pe Jezal în îmbrăţişarea lor primitoare. 
Detaliile deveneau tot mai clare, printre case răsăreau 
parcuri verzi, turle albe se înălţau din mulţimea clădirilor. 
Putea să vadă zidurile înalte ale Agriontului, cu cupolele 
reflectând lumina soarelui. Casa Creatorului le domina pe 
toate celelalte, însă nici chiar acea construcţie 
impresionantă nu părea să inspire, cumva, căldură şi 
siguranţă. 

Era acasă. Supravieţuise. Părea să fi trecut o sută de ani 
de când stătuse la pupa unei corăbii asemănătoare, singur 
şi nefericit, privind Adua cum se pierdea cu tristeţe în 
depărtare. Peste valurile tumultuoase, plesnetele pânzelor 
şi ţipetele păsărilor, începea să distingă vuietul îndepărtat 
al oraşului. Suna ca o muzică, cea mai minunată muzică pe 
care o auzise de când se ştia. Închise ochii şi trase aerul 
adânc pe nări. Izul sărat de putreziciune al golfului era 
dulce ca mierea pe limba lui. 

- Să înţeleg că ţi-a plăcut călătoria, aşadar, căpitane? 
întrebă Bayaz, cu o ironie apăsată. 

Jezal nu putu decât să zâmbească. 

- Îmi place sfârşitul ei. 

- N-ai de ce să fii amărât, interveni şi Fratele Picior- 
Lung. Uneori, o călătorie grea nu-şi arată pe deplin roadele 
decât la mult timp după întoarcere. Încercările sunt scurte, 
dar înţelepciunea dobândită din ele durează o viaţă de om! 

- Hmm... îşi răsfrânse buza Întâiul dintre Magi. 
Călătoriile le aduc înţelepciune numai celor înţelepţi. Pe 
neînvăţaţi îi fac mai neştiutori decât oricând. Meştere 
Nouădegete! Eşti hotărât să te întorci în Nord? 


Logen îşi luă un moment ochii dinspre apă. 

- N-am niciun motiv să rămân aici. 

Aruncă o privire piezişă spre Ferro, care i-o întoarse 
sfidător. 

- De ce te uiţi la mine? 

Logen clătină din cap. 

- Ştii ceva? Habar n-am, naibii. 

Dacă între ei fusese vreodată ceva măcar vag 
asemănător cu o relaţie amoroasă, acum părea să se fi 
prăbuşit ireparabil într-o antipatie posomorâtă. 

- Ei, spuse Bayaz, înălţând din sprâncene, dacă eşti 
hotărât... 

Îi întinse nordicului mâna, iar Jezal îi privi cum şi le 
strângeau. 

- Să-i dai lui Bethod un şut şi din partea mea, când l-oi 
avea sub cizmă. 

- Aşa voi face - doar dacă n-ajung eu sub a lui. 

- Niciodată nu-i uşor să dai picioare-n sus. Îţi mulţumesc 
pentru ajutor şi pentru bunele maniere. Poate-ai să-mi mai 
fi oaspete, într-o zi, la bibliotecă. O să privim lacul şi vom 
râde de măreţele noastre aventuri în Lumea de la Apus. 

- Aşa sper şi eu. 

Logen, însă, nu părea să aibă chef de râs, şi nici prea 
mari speranţe. Arăta ca un om căruia nu i-a mai rămas 
nimic de ales. 

În tăcere, Jezal privi cum parâmele erau aruncate pe 
chei şi legate strâns, după care schela prelungă fu întinsă 
scârţâind şi se rezemă pe pietre. Bayaz îi strigă ucenicului: 

- Meştere Quai! E timpul să debarcăm! 

Tânărul cel palid îşi urmă stăpânul pe schelă, fără o 
singură privire înapoi, pe urme cu Fratele Picior-Lung. 

- Atunci, noroc, îi ură Jezal lui Logen, întinzându-i mâna. 

- Şi ţie, zâmbi nordicul, fără să-i ia în seamă mâna 
întinsă, pentru a-l cuprinde în schimb într-o îmbrăţişare cu 
miros neplăcut. 


Rămaseră astfel pentru câteva momente, pe cât de 
emoţionante pe atât de  stânjenitoare, după care 
Nouădegete îl bătu pe spate şi-i dădu drumul. 

- Poate-am să te văd acolo, în Nord, spuse Jezal, cu un 
glas puţin cam întretăiat, în ciuda oricăror eforturi. Dacă 
mă trimit şi pe mine... 

- Poate, dar... cred că mai bine nu. Cum spuneam, eu în 
locul tău mi-aş găsi o femeie de treabă şi aş lăsa uciderile în 
seama celor cu mai puţină minte. 

- Aşa, ca tine? 

- Mda. Ca mine. 

Întoarse capul spre Ferro. 

- Deci, asta e, nu-i aşa, Ferro? 

- Hm... ridică femeia din umerii ei ciolănoşi şi porni cu 
paşi mari pe pasarelă. 

Privind-o cum pleca, pe chipul lui Logen se văzu o 
tresărire. 

- Aşa... mormăi el în urma ei. Mi-a părut bine să te 
cunosc. 

Apoi, îl ameninţă pe Jezal cu ciotul degetului lipsă: 

- Un lucru-i sigur despre Logen Nouădegete: se pricepe 
la femei. 

- Mhm... 

- Aşa, vezi. 

- Întocmai. 

Momentul despărțirii era neaşteptat de greu pentru 
Jezal. În ultimele şase luni, fuseseră aproape inseparabili. 
La început, nu simţise decât dispreţ la adresa celuilalt, dar 
acum, dacă stătea să se gândească, era ca şi cum ar fi 
părăsit un frate mai mare şi foarte respectat. Ba chiar, mult 
mai rău, căci Jezal nu avusese niciodată o părere prea bună 
despre fraţii lui adevăraţi. Aşa că stătea pe punte, trăgând 
de timp, iar Logen îi zâmbi, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. 

- Nu-ţi face griji. Voi încerca să mă descurc şi fără tine. 

Cu jumătate de gură, Jezal izbuti să surâdă. 


- Încearcă doar să ţii minte ce ţi-am spus, dacă mai iei 
parte la vreo luptă. 

- Aş zice că, din păcate, asta-i aproape sigur. 

Jezal chiar nu mai avea ce să facă, aşa că se întoarse şi 
bocăni cu cizmele pe schelă, spre mal, prefăcându-se din 
mers că-i intrase ceva în ochi. Drumul părea foarte lung, 
până ajunse pe cheiul plin de oameni, lângă Bayaz şi Quai, 
Picior-Lung şi Ferro. 

- Meşterul Nouădegete îşi poate purta şi singur de grijă, 
îndrăznesc să spun, zise Întâiul dintre Magi. 

- O, ba bine că nu! chicoti Picior-Lung. Mai rar unul ca 
el! 

Jezal aruncă o ultimă privire peste umăr, în timp ce 
porneau spre oraş. Logen ridică o mână în semn de salut, 
lângă parapetul navei, apoi între ei se intercală colţul unei 
magazii, şi nu se mai văzură. 

Ferro zăbovi un moment, încruntându-se înapoi spre 
mare, cu pumnii încleştaţi şi un muşchi palpitându-i la 
tâmplă. Apoi se întoarse şi văzu că Jezal o privea. 

- La ce te uiţi? 

Şi trecu pe lângă el, în urma celorlalţi, pe străzile 
forfotitoare din Adua. 

Oraşul era întocmai aşa cum şi-l amintea Jezal - şi totuşi, 
toate se schimbaseră. Clădirile păreau mai mici, înghesuite 
meschin unele într-altele. Chiar şi Calea-de-Mijloc, artera 
centrală a oraşului, lată de felul ei, dădea o senzaţie de 
aglomeraţie sufocantă, după enormele spaţii deschise din 
Vechiul Imperiu, priveliştile impresionante ale Aulcusului în 
ruine. Înaltul cerului fusese mai sus, acolo, pe câmpia 
întinsă. Aici, totul era micşorat, şi ca să înrăutăţească şi mai 
mult lucrurile, domnea un miros neplăcut pe care înainte 
nici nu-l observase. Umbla cu nasul încreţit, ferindu-se 
prost-dispus printre talazurile învălmăşite ale mulţimii. 

Dar cei mai ciudaţi erau oamenii. Trecuseră luni bune de 
când Jezal văzuse mai mult de zece la un loc. Acum, se 
adunaseră dintr-odată mii şi mii, fiecare înverşunat să-şi 


vadă numai de ale lui. Molatici, ferchezuiţi şi împopoţonaţi 
în culori ţipătoare, arătau în ochii lui la fel de monstruoşi ca 
nişte saltimbanci de la circ. Moda mersese înainte, cât timp 
fusese el plecat, înfruntând moartea, prin apusul sterp al 
Lumii. Pălăriile erau purtate într-o altă poziţie, mânecile 
deveniseră mai bufante, gulerele se strânseseră la o 
scurtime care cu doar un an în urmă ar fi fost considerată 
ridicolă. Jezal pufni pentru sine. Părea bizar că l-ar fi putut 
interesa vreodată asemenea prostii, îşi spuse, privind cu cel 
mai mare dispreţ un grup de papiţoi parfumaţi care trecea 
țanţoş pe-alături. 

Pe măsură ce parcurgeau oraşul, grupul lor se micşora. 
Primul îşi luă rămas-bun Picior-Lung, cu efuziune, printre 
multe strângeri de mână, referiri la onoruri, privilegii şi 
promisiuni de a se revedea - pe care Jezal le bănuia, ba 
chiar le spera, nesincere. Lângă piaţa mare a celor Patru 
Colţuri, Quai fu expediat cu o treabă, cufundat în tăcerea lui 
obişnuită. Astfel, Jezal mai era însoţit doar de Întâiul dintre 
Magi, cu Ferro urmându-i prost-dispusă. 

La drept vorbind, pe Jezal nu l-ar fi deranjat ca grupul să 
se reducă şi mai mult. S-o fi dovedit Nouădegete un tovarăş 
de nădejde, dar restul familiei lor disfuncţionale nu prea s- 
ar fi numărat printre oaspeţii la cină aleşi ai lui Jezal. 
Renunţase de mult la orice speranţă ca armura de 
încruntături a lui Ferro să se crape, pentru a dezvălui un 
suflet tandru ascuns înăuntru. Cel puţin temperamentul ei 
abisal era previzibil. Bayaz, dacă se putea, era un 
companion şi mai antipatic: jumătate ca un bunic plin de 
haz, şi jumătate... cine putea şti ce? Ori de câte ori bătrânul 
deschidea gura, Jezal se strâmba, pregătindu-se pentru 
vreo surpriză neplăcută. 

Deocamdată, însă, Bayaz conversa destul de agreabil. 

- Pot să te întreb ce planuri ai acum, căpitane Luthar? 

- Păi, mă aştept să fiu trimis în Englia, să lupt împotriva 
nordicilor. 


- Şi eu cred. Deşi, nu se ştie niciodată ce întorsături ia 
soarta. 

Lui Jezal nu-i prea plăcea cum sunau aceste cuvinte. 

- Şi dumneata? Ai de gând să te întorci la...? 

Îşi dădu seama că nu avea nici cea mai vagă idee de 
unde apăruse Magul, din capul locului. 

- Încă nu. Pe moment, voi mai rămâne un timp în Adua. 
Se pregătesc lucruri mari, băiatul meu, lucruri de seamă. 
Poate-am să stau mai mult aici, să văd cum merge. 

- Mişcă, javră! se auzi un răcnet de pe marginea 
drumului. 

Trei membri din garda oraşului se adunaseră în jurul 
unei fete în rochie zdrenţuită, murdară pe faţă. Unul stătea 
aplecat asupra ei, ţinând în pumnul strâns un băț şi 
strigându-i în faţă, pe când fata se chircea de frică. În jur se 
strânseseră câţiva gură-cască, părând cam nemulţumiţi - 
muncitori şi lucrători mai ales, nu cu mult mai curaţi decât 
cerşetoarea. 

- De ce n-o lăsaţi, mă, în pace? mormăi unul. 

Altul dintre gardişti făcu un pas spre ei, ameninţător, 
ridicând bastonul, în timp ce primul o apuca pe cerşetoare 
de umăr, dând cu piciorul într-o ceaşcă de pe jos, din care 
se rostogoliră câteva monede, zornăind. 

- Cam întrec măsura, comentă Jezal, printre dinţi. 

- Ei... răspunse Bayaz, privindu-l cu condescendenţă. 
Asemenea lucruri se întâmplă tot timpul. Vrei să spui că n-ai 
mai văzut niciodată un cerşetor luat pe sus? 

Jezal văzuse adesea, desigur, şi niciodată nu clipise 
măcar. La urma urmei, cerşetorii nu puteau fi lăsaţi să 
ocupe străzile. Şi totuşi, din cine ştie ce motiv, de data asta 
incidentul îi provoca o senzaţie neplăcută. Nefericita 
fetişcană dădea din picioare ţipând, iar gardistul o târi 
câţiva paşi, pe spate, cu o violenţă care chiar n-avea niciun 
rost, distrându-se vizibil. Nu atât gestul în sine îl 
nemulţumea pe Jezal, cât faptul că o făceau de faţă cu el, 


fără să le pese câtuşi de puţin de părerea lui. Asta-l făcea să 
se simtă oarecum complice. 

- Mai mare ruşinea... şuieră el, cu dinţii strânşi. 

Bayaz ridică din umeri: 

- Dacă te deranjează aşa de tare, de ce nu faci nimic? 

Gardistul alese tocmai acel moment ca să apuce fata de 
părul lăţos şi să-i dea o lovitură scurtă cu bastonul, făcând-o 
să cadă, ţipând, cu braţele peste cap. Jezal simţi că i se 
schimonosea chipul. Cât ai clipi, se îmbulzi prin mulţime şi-i 
aplică individului un picior răsunător în dos, trântindu-l de- 
a berbeleacul în drum. Un altul se apropie cu bastonul 
pregătit, dar peste o clipă se împletici îndărăt. Jezal îşi dădu 
seama că-şi scosese armele, cu lamele lustruite lucind în 
umbra de lângă clădire. 

Privitorii se traseră înapoi, cu exclamaţii surprinse. Jezal 
clipi din ochi. Dracu' să-l ia pe Bayaz, cu sfaturile lui 
idioate! Acum, însă, nu mai avea ce face decât să meargă 
până la capăt. Afişă cea mai arogantă şi neiînfricată 
expresie. 

- Încă un pas, şi-am să vă-njunghii ca pe nişte porci ce 
sunteţi, îi ameninţă el, uitându-se de la unul la altul. Ei? 
Binevoieşte careva din voi să mă pună la-ncercare? 

Spera sincer ca nici unul dintre ei să nu îndrăznească, 
dar n-avea de ce să-şi facă griji. Aşa cum era de aşteptat, 
gardiştii erau laşi în faţa unei împotriviri hotărâte, şi se 
ţineau la distanţă de armele lui. 

- Nimeni nu se poartă aşa cu garda... O să te găsim noi, 
poţi să fii sigur... 

- Să mă găsiţi nu va fi deloc greu. Mă numesc Luthar şi 
sunt Căpitan în Garda Regelui. Locuiesc în Agriont. N-aveţi 
cum să daţi greş: e fortăreaţa aia care domină oraşul! 

Şi arătă cu sabia în lungul străzii, făcându-l pe unul 
dintre gardişti să se poticnească înapoi, speriat. 

- Vă voi primi când vă vine la socoteală, şi-o să-i puteţi 
explica totul superiorului meu, Lordul Mareşal Varuz: felul 


dizgraţios cum v-aţi purtat cu femeia asta, o cetăţeancă a 
Uniunii fără nici o altă vină decât aceea că e săracă! 

Era o cuvântare ridicol de exagerată, desigur. Pe 
ultimele cuvinte, Jezal aproape  simţise că  roşea. 
Întotdeauna îi dispreţuise pe săraci, şi era departe de-a fi 
sigur că părerile i se schimbaseră cu ceva, dar se lăsase dus 
de val şi nu avea altă soluţie decât să încheie cu o 
înfloritură. 

Totuşi, cuvintele lui îşi făcuseră efectul asupra 
gardiştilor. Cei trei bătură în retragere, rânjind cine ştie de 
ce, de parcă totul ar fi mers întocmai cum plănuiseră ei, iar 
Jezal rămase cu aprobarea mulţimii, de care nu avea niciun 
chef. 

- Bravo, băiete! 

- Bine că mai au unii curaj. 

- Cum a zis că-l cheamă...? 

- Căpitanul Luthar! răcni Bayaz pe neaşteptate, făcându- 
| pe Jezal să se întoarcă smucit, în timp ce-şi vâra armele în 
teacă. Căpitanul Jezal dan Luthar, învingătorul Turnirului 
de anul trecut, care acum tocmai s-a întors din aventurile 
sale în vest! Luthar îi este numele! 

- Luthar, a zis? 

- Cel care-a câştigat Turnirul? 

- Ele! Am văzut când l-a învins pe Gorst! 

Toţi se holbau la el, cu ochi mari şi plini de respect. Unul 
dintre ei întinse mâna, ca pentru a-i atinge tivul hainei, iar 
Jezal făcu un pas nesigur înapoi, aproape împiedicându-se 
de cerşetoarea de la care pornise toată tărăşenia. 

- Mulţumesc, bolborosi ea, cu un accent urât, de om 
simplu, pe care sângele din gură îl făcea să sune şi mai 
neplăcut. O, vă mulţumesc, domnule... 

- O nimica toată... 

Se îndepărtă de ea, foarte stânjenit. Privită de aproape, 
era îngrozitor de murdară, şi numai să ia de la ea vreo 
boală nu-i ardea. Mai mult, toată atenţia pe care i-o acorda 
grupul nu era deloc plăcută. Continuă să se retragă cu pas 


târşâit, urmărit de ceilalţi, numai zâmbete şi şuşoteli 
admirative. 

În timp ce plecau din Patru Colţuri, Ferro se uită la el 
încruntată. 

- S-a-ntâmplat ceva? se răsti Jezal. 

Femeia ridică din umeri. 

- Nu mai eşti la fel de laş ca altădată. 

- Mulţumirile mele pentru lauda măreaţă, replică el. 
Întorcându-se spre Bayaz: Asta ce naiba a fost? 

- O faptă milostivă săvârşită de dumneata, băiatul meu, 
şi am fost mândru s-o văd. S-ar părea că lecţiile pe care ţi 
le-am dat n-au fost tocmai zadarnice. 

- Voiam să zic, mârâi Jezal, care simţea că se alesese cu 
mai puţin decât nimic din predicile necontenite ale lui 
Bayaz, ce te-a apucat, să-mi proclami numele în auzul 
tuturor? Acum 0 să se ducă vestea prin tot oraşul! 

- La asta nu m-am gândit, zâmbi vag Magul. Am 
considerat doar că meritai să fii elogiat pentru acţiunile tale 
nobile. A ajuta oamenii mai puţin norocoşi, a apăra o 
cucoană la ananghie, a-i apăra pe cei slabi şi aşa mai 
departe. Admirabil, cu adevărat admirabil. 

- Bine, dar... mormăi Jezal, nesigur dacă nu cumva îşi 
râdea de el. 

- Aici, drumurile noastre se despart, tinere prieten. 

- Aha... Se despart? 

- Unde te duci? întrebă răstit Ferro, cu un aer bănuitor. 

- Am de rezolvat câteva treburi, răspunse Magul, iar tu 
vii cu mine. 

- De ce să vin cu tine? se burzului femeia, care de când 
plecaseră din port părea mai prost dispusă decât de obicei, 
ceea ce nu era o nimica toată. 

Ochii lui Bayaz se ridicară spre cer. 

- Fiindcă îţi lipseşte buna creştere necesară pentru a 
rezista mai mult de cinci minute singură într-un loc ca ăsta. 
Altfel, de ce? Dumneata te vei întoarce la Agriont, cred? îl 
întrebă el pe Jezal. 


- Da. Da, desigur. 

- Bine, atunci. Aş dori să-ţi mulţumesc, Căpitane Luthar, 
pentru rolul pe care l-ai jucat în mica noastră aventură. 

„Cum îţi permiţi, căcănar magic ce eşti? Toată treaba 
asta a fost pentru mine o pierdere de timp colosală, 
dureroasă şi dezgustătoare, şi un eşec desăvârşit.” 

Cu glas tare, însă, Jezal spuse: 

- Desigur, da... 

Luă mâna bătrânului într-a sa, pentru a o strânge 
moleşit. 

- A fost o mare onoare. 

Strânsoarea lui Bayaz, însă, era surprinzător de fermă. 

- Îmi pare bine să aud. 

lar Jezal se pomeni tras foarte aproape de chipul 
bătrânului, pentru a-i privi ochii verzi şi scânteietori de la o 
distanţă neliniştitor de mică. 

- S-ar putea să fie nevoie să mai colaborăm. 

Jezal clipi din ochi. Îi displăcea profund cuvântul 
„colaborăm”. 

- Mă rog... ăă... poate c-o să... ne vedem mai târziu? 

Decât mai târziu, mai bine niciodată, îşi spuse el. 

Bayaz, însă, se mulţumi să-i zâmbească, în timp ce-i 
elibera degetele amorţite de strânsoare. 

- A, eu am convingerea că ne vom mai întâlni. 


Soarele strălucea plăcut printre ramurile cedrului 
aromat, aşternând o umbră pestriță pe pământul de 
dedesubt, ca întotdeauna. O briză blândă sufla prin curte, 
iar păsările ciripeau pe ramurile copacilor - tot ca 
întotdeauna. Clădirile vechi ale cazărmii nu se schimbaseră, 
înconjurând curtea din toate părţile, învelite în iederă 
ruginie. Dar asemănarea cu amintirile fericite ale lui Jezal 
se oprea aici. O spuză de muşchi se urcase pe picioarele 
scaunelor, suprafaţa mesei dobândise un strat gros de 
găinaţi ai păsărilor, iarba era netunsă de săptămâni întregi, 
iar scaieţii îi zgâriau pulpele în timp ce mergea. 


Jucătorii nu mai erau de mult. Privea umbrele care se 
mişcau pe lemnul cenuşiu, amintindu-şi râsetele lor, gustul 
de fum şi spirtoase tari, senzaţia cărţilor în mână. Aici 
stătuse Jalenhorm, prefăcându-se dur şi curajos. Aici, Kaspa 
râsese de glumele făcute pe seama lui. Aici, West stătea 
rezemat de spătar, clătinând din cap cu nemulţumire 
resemnată. Iar aici, Brint îşi plimba nervos cărţile prin 
mână, cu nădejdea la marile câştiguri care n-aveau să vină 
niciodată. 

Şi aici fusese locul lui Jezal. Trase scaunul din iarba care- 
i îmbrăţişa picioarele, se aşeză, cu o cizmă pe masă şi se 
balansă înapoi. Îi venea greu să creadă, acum, că stătuse 
acolo, privind şi făcând planuri, cu gândul la cele mai 
potrivite moduri de a-şi face prietenii să pară mărunți. Îşi 
spunea că acum nu s-ar mai fi pretat niciodată la asemenea 
neghiobii. Decât pentru două, trei levate, cel puţin. 

Dacă se gândise că o baie bună, un bărbierit atent, un 
smuls al ţepilor şi o aranjare pe îndelete a părului îl puteau 
face să se simtă ca acasă, era dezamăgit. Obiceiurile 
familiare îl făceau să se simtă ca un străin în propriile lui 
odăi pline de praf. Îi era greu să se emoţioneze la vederea 
cizmelor şi a nasturilor lucitori sau a modelului fireturilor 
aurii. 

Când veni în sfârşit în faţa oglinzii, unde cu mult timp în 
urmă îşi petrecuse atâtea ceasuri încântătoare, îşi găsi 
imaginea din apele ei cu totul enervantă. Un aventurier slab 
şi tocit de vremuri îl privea cu ochi sclipitori din oglinda 
visserină, cu o barbă nisipie care nu prea reuşea să-i 
ascundă cicatricea hidoasă de pe falcă. Toate uniformele lui 
vechi deveniseră incomod de strâmte, apretul lor îi zgâria 
pielea, iar gulerele îl sugrumau. Nu se mai simţea deloc în 
largul său în ele. Nu se mai simţea militar. 

Abia dacă ştia cui să-i dea raportul, măcar, după atât 
timp petrecut departe. Aproape toţi ofiţerii pe care-i 
cunoştea erau plecaţi cu armata, în Englia. Probabil l-ar fi 
putut căuta pe Lordul Mareşal Varuz, dac-ar fi vrut, dar 


adevărul era că între timp învățase destule despre pericole 
pentru a nu le căuta cu lumânarea. Avea să-şi facă datoria, 
dacă i se cerea. Dar, mai întâi, trebuia să fie găsit. 

Între timp, avea de rezolvat alte probleme. Simplul gând 
îl înfricoşa şi-l fascina în acelaşi timp, şi-şi vâri un deget sub 
guler, trăgând de el într-o încercare de a slăbi strânsoarea 
din jurul gâtului. Nu prea reuşi. Totuşi, aşa cum îi plăcea 
atât de mult lui Logen Nouădegete să spună: mai bine s-o 
faci, decât să trăieşti cu frica. Îşi luă sabia de paradă, dar 
după ce privi câteva momente încrustaţiile absurde ale 
gărzii de alamă, o aruncă pe podea şi-o împinse cu piciorul 
sub pat. Arăţi mai prejos decât eşti, ar fi spus Logen. Îşi luă 
sabia lungă de oţel, tocită de-atâtea călătorii, şi şi-o petrecu 
prin inelul de la cingătoare, după care trase adânc aer în 
piept şi porni spre uşă. 


Pe stradă nu exista nimic care să-l intimideze. Era o 
parte destul de liniştită a oraşului, departe de zonele 
comerciale zgomotoase şi cele industriale, cu hărmălaia lor. 
Pe strada următoare, un tocilar îşi făcea reclamă cu glas 
gutural. Sub streşinile caselor modeste, porumbeii uguiau 
fără tragere de inimă. Undeva, în apropiere, crescu şi se 
stinse un bocănit de copite, însoţit de scârţâitul unor roţi de 
trăsură. În rest, domnea tăcerea. 

Trecuse deja prin faţa casei în ambele direcţii, şi nu 
îndrăznea s-o mai facă, de teamă că Ardee ar fi putut să-l 
vadă pe fereastră, să-l recunoască şi să se întrebe ce naiba 
punea la cale. Aşa că dădea târcoale prin capătul străzii, 
repetând în sinea lui ce să spună când ea avea să apară la 
uşă. 

„M-am întors...” Nu, nu, prea patetic. „Bună, ce faci?” 
Nu, prea indiferent. „Sunt eu, Luthar.” Prea sec. „Ardee... 
Mi-a fost dor de tine.” Prea vulnerabil. Văzu un bărbat care- 
| privea încruntat din cadrul ferestrei de la etaj, tuşi şi porni 
cu pas grăbit spre casă, murmurând iar şi iar: 

- Hai s-o fac, hai s-o fac, hai s-o fac... 


Lovi cu pumnul în lemnul uşii. Apoi aşteptă, cu inima 
bubuindu-i între dinţi. Se auzi zăvorul, iar Jezal afişă cel mai 
dulceag zâmbet. Uşa se deschise şi din prag îl privi o fată 
mică de statură, cu faţa rotundă, deloc atrăgătoare. Nu 
încăpea nicio îndoială că, oricât de mult s-ar fi schimbat 
lucrurile, nu putea fi Ardee. 

- Da? 

- Ăăă... 

O servitoare. Cum putuse fi atât de naiv încât să creadă 
că Ardee ar fi deschis ea însăşi uşa? Era o femeie simplă, 
dar nu o cerşetoare. Îşi drese glasul. 

- M-am întors... Vreau să zic... Ardee West mai locuieşte 
aici? 

- Da, răspunse slujnica, deschizându-i uşa atât cât să 
poată păşi în antreul întunecos. Cine să-i spun c-o caută? 

- Căpitanul Luthar. 

Capul fetei se întoarse brusc, ca smucit de o sfoară 
nevăzută. 

- Căpitanul... Jezal dan Luthar? 

- Da, mormăi Luthar, nedumerit. 

Oare se putea ca Ardee să fi vorbit despre el cu 
ajutoarele din casă? 

- A... aha, dacă aşteptaţi puţin... 

Servitoarea arătă spre o uşă şi plecă grăbită, cu ochii 
mari, de parcă ar fi venit în vizită nimeni altul decât 
Împăratul din Gurkhul. 

Camera de zi, slab luminată, dădea impresia că fusese 
decorată de cineva fără prea mulţi bani, fără prea mult bun- 
gust şi în orice caz fără suficient spaţiu pentru ambițiile pe 
care le avea. Conţinea câteva scaune cu tapiseria în culori 
stridente, un dulap peste măsură de mare şi ornamentat şi, 
pe un perete, un tablou monumental care, dacă ar fi fost 
doar cu puţin mai mare, ar fi necesitat ca încăperea să fie 
extinsă până în casa de-alături. Două fascicule de lumină, 
prin care pluteau firişoare de praf, intrau printre perdele, 
făcând să lucească suprafaţa foarte lustruită a unei mese 


antice şi cam strâmbe. Fiecare piesă, luată în parte, ar mai 
fi mers, dar toate laolaltă dădeau un efect sufocant. Totuşi, 
îşi spuse Jezal, privind încruntat în jur, venise s-o vadă pe 
Ardee, nu să admire mobila. 

Era ridicol. I se înmuiaseră genunchii, avea gura uscată, 
capul i se învârtea şi cu fiecare mişcare se simţea tot mai 
rău. Nici în Aulcus, cu o hoardă de shanka repezindu-se 
spre el cu urlete, nu-i fusese atât de frică. Nervos, dădu 
ocol camerei, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. 
Aruncă o privire afară, în strada liniştită. Se aplecă peste un 
scaun, ca să privească mai îndeaproape pictura enormă. Un 
rege musculos stătea tolănit pe un tron uriaş, în timp ce 
nişte lorzi cu pulpane îmblănite făceau plecăciuni şi se 
gudurau pe la picioarele lui. Harod cel Mare, bănui Jezal, 
deşi nu prea avea de ce să se bucure. Subiectul favorit de 
conversaţie al lui Bayaz, şi cel mai obositor, fusese acel om, 
cu izbânzile lui. Din partea lui Jezal, Harod cel Mare putea 
fi foarte bine pus la murat în oţet. Harod cel Mare putea să 
se ducă... 

- Măi, măi, măi... 

Stătea în uşă, cu lumina din hol aureolându-i părul 
brunet şi contururile rochiei albe. Îşi ţinea capul înclinat 
într-o parte, iar pe faţa umbrită i se zărea un zâmbet vag. 
Nu părea să se fi schimbat deloc. Atât de des în viaţă, 
momente îndelung anticipate se transformă în dezamăgiri 
profunde. Faptul de a o revedea pe Ardee, după o 
despărţire atât de îndelungată, era fără îndoială o excepţie. 
Toate replicile lui pregătite cu atâta grijă se mistuiră într-o 
clipă, lăsându-l cu capul la fel de gol ca prima oară când o 
văzuse înaintea ochilor. 

- Aşadar, eşti viu, murmură ea. 

- Da... ăă... aproape, replică Jezal, cu un surâs încurcat. 
Credeai c-am murit? 

- Speram. 

Acest răspuns îi şterse zâmbetul de pe chip, ca o lovitură 
neaşteptată. 


- Când am văzut că nu primeam nici măcar o scrisoare. 
Dar, de fapt, m-am gândit că doar mă uitaseşi. 

Jezal tresări. 

- Îmi pare rău că nu ţi-am scris. Foarte rău îmi pare. 
Voiam să... 

Ardee închise uşa şi se rezemă de ea, cu mâinile la spate 
şi o expresie încruntată. 

- N-a trecut o zi să nu vreau să-ţi scriu. Dar fusesem 
chemat departe şi n-am apucat să spun nimănui, nici chiar 
familiei mele. Eram... eram tocmai în vest. 

- Ştiu. Tot oraşul vorbeşte şi, dacă până şi eu am auzit, 
înseamnă că ştie într-adevăr toată lumea. 

- Ai auzit? 

Ardee arătă cu capul spre hol: 

- Servitoarea mi-a spus. 

- Servitoarea? 

Cum naiba putuse afla cineva din Adua despre peripeţiile 
lui, şi mai ales slujnica lui Ardee West? Dintr-odată, 
începură să-l asalteze tot felul de imagini neplăcute. 
Mulţimi de slugi chicotind în timp ce şi-l imaginau zăcând şi 
văicărindu-se, cu mutra făcută praf. Ioată lumea trăncănind 
cum arăta ca un nătărău, primind de mâncare cu lingura de 
la un malac nordic plin de cicatrice. Simţi că roşea până-n 
vârful urechilor. 

- Şi ce-a spus? 

- Păi, ştii... răspunse Ardee, absentă, pornind prin 
cameră. Că te-ai urcat pe ziduri, la asediul din Darmium, 
aşa e? Că le-ai deschis porţile oamenilor Împăratului şi aşa 
mai departe... 

- Cum...? făcu el, mai mirat ca oricând. Darmium? Vreau 
să zic... cine i-a spus...? 

Ardee se apropia tot mai mult, şi mai mult, făcându-l să 
se bâlbâie şi, în cele din urmă, să se întrerupă, încurcat. 
Ajunsă la un pas, ridică privirea spre chipul lui, cu buzele 
întredeschise. Atât de aproape era, încât Jezal se aplecă 
puţin înainte, anticipând, cu ochii pe jumătate închişi şi 


simțind furnicături pe buze... Apoi, Ardee trecu mai 
departe, cu părul aproape plesnindu-l peste faţă, şi se duse 
la dulap, pe care-l deschise să scoată o carafă. Jezal rămase 
pe loc, ca un naufragiat în mijlocul covorului. 

Tăcând prosteşte, o privi cum umplea două pahare, după 
care îi oferi unul, vărsând puţin vin care se prelinse pe o 
parte. 

- Te-ai schimbat. 

Pe neaşteptate, Jezal simţi un val de ruşine, iar mâna i se 
ridică smucit, pentru a-şi acoperi instinctiv cicatricea de pe 
falcă. 

- Nu la asta m-am referit. Sau, mă rog, nu numai la asta. 
La toate. Într-un fel, arăţi complet diferit. 

- Păi, eu... 

Efectul ei asupra lui, dacă asta era cu putinţă, se 
dovedea şi mai puternic decât în trecut. Pe-atunci, nu 
existase toată povara aşteptării, toată visarea cu ochii 
deschişi, toată anticiparea, cât era ziua de lungă, în 
sălbăticie. 

- Mi-a fost dor de tine. 

O spusese pe negândite, după care simţi că roşea şi 
încercă să schimbe subiectul. 

- Ai mai primit veşti de la fratele tău? 

- Îmi scrie în fiecare săptămână. 

Ardee îşi bău paharul, dând capul pe spate, apoi începu 
să-l umple din nou. 

- Cel puţin, de când am aflat că mai e în viaţă. 

- Poftim...? 

- Credeam că murise, vreme de o lună sau chiar mai 
mult. A scăpat din luptă ca prin urechile acului. 

- A avut loc o luptă? scânci Jezal, cu o clipă înainte de a- 
şi aminti că era un război în curs de desfăşurare: sigur că 
se purtau lupte; făcu un efort să vorbească normal. Ce 
luptă? 

- Cea în care a fost ucis Prinţul Ladisla. 


- Ladisla a murit? se miră el, cu glasul subţiindu-i-se din 
nou, ca al unei fetiţe. 

Cu cele câteva ocazii când îl văzuse pe moştenitorul 
tronului, acesta arătase atât de plin de sine, încât părea de 
neînvins. Îi venea greu să creadă că putuse fi pur şi simplu 
înjunghiat cu o sabie sau străpuns de o săgeată, murind ca 
un om oarecare - dar asta se întâmplase. 

- Apoi, a fost ucis şi fratele lui... 

- Raynault? Omorât? 

- Asasinat în patul său, la palat. Când o să moară regele, 
vor alege unul nou, prin vot în Consiliul Deschis. 

- Prin vot...? 

Acum vorbea atât de ascuţit, încât aproape că-l ustura 
gâtul. 

Ardee îşi umplea deja paharul pentru a treia oară. 

- Solul lui Uthman a fost spânzurat pentru crimă, deşi se 
prea poate să fi fost nevinovat, aşa că războiul cu gurkienii 
se lungeşte... 

- Acum suntem în război şi cu gurkienii? 

- Dagoska a căzut la începutul anului. 

- Dagoska... a căzut? 

Jezal îşi goli paharul dintr-o sorbitură prelungă şi 
rămase cu privirea spre covor, încercând să-şi pună 
gândurile în ordine. N-ar fi trebuit să fie surprins, desigur, 
că lucrurile îşi urmaseră cursul în lipsa lui, dar nu prea se 
aşteptase ca lumea să se-ntoarcă total cu susu-n jos. Război 
cu gurkienii, bătălii în Nord, voturi pentru a alege un rege 
n0u...? 

- Mai vrei unul? îl întrebă Ardee, înclinând carafa pe 
care o ţinea în mână. 

- Cred că n-ar strica. 

Mari evenimente, desigur, întocmai aşa cum spusese 
Bayaz. O privi cum turna, încruntându-se concentrată, 
aproape cu furie, în timp ce vinul gâlgâia în pahar. Observă 
pe buza ei de sus o mică cicatrice pe care înainte n-o 
băgase de seamă şi simţi brusc imboldul de a o atinge, de a- 


şi trece degetele prin părul ei, de a o strânge la piept. 
Evenimente importante, dar totul părea atât de neînsemnat 
în comparaţie cu ceea ce se întâmpla acum, în camera 
aceea. Cine putea şti? Cursul vieţii lui putea să se schimbe 
în următoarele câteva momente, dacă-şi găsea cuvintele 
potrivite şi se îndura să le rostească. 

- Chiar mi-a fost dor de tine, îngăimă el - un efort 
mizerabil, pe care şi-l acoperi cu un pufnet înverşunat. 

- Nu fi prost. 

O prinse de mână, făcând-o să-l privească în ochi. 

- Prost am fost toată viaţa. Acum, nu mai sunt. Au fost 
timpuri, acolo pe câmpie, când singurul lucru care mă mai 
ţinea în viaţă era gândul că... că s-ar putea să fiu din nou cu 
tine. În fiecare zi voiam să te văd... 

Ardee nu făcea decât să se încrunte, complet neclintită. 
Faptul că nu se topea în braţele lui era enorm de frustrant, 
după toate cele prin care trecuse. 

- Ardee, te rog, n-am venit aici să ne certăm. 

În timp ce turna încă un pahar, Ardee cobori privirea 
spre podea. 

- Nu ştiu de ce-ai venit. 

„Fiindcă te iubesc şi vreau să nu ne mai despărţim 
niciodată! Te rog, spune-mi c-ai să fii soţia mea!” 

Fusese cât pe ce s-o rostească, dar în ultimul moment îi 
văzu expresia dispreţuitoare şi se stăpâni. Uitase complet 
cât putea fi de dificilă. 

- Am venit ca să-ţi spun că-mi pare rău. le-am 
dezamăgit. M-am grăbit cât am putut, dar îmi dau seama că 
eşti indispusă. Voi reveni altă dată. 

Trecu pe lângă ea, spre uşă, dar Ardee ajunse acolo 
prima, răsuci cheia şi o smulse din broască. 

- Mă laşi singură aici, fără să-mi trimiţi nicio scrisoare, şi 
pe urmă, când te-ntorci în sfârşit, vrei să pleci fără un sărut 
măcar? 

Făcu un pas nesigur spre el, iar Jezal se pomeni bătând 
în retragere. 


- Ardee, te-ai îmbătat. 

- Sunt beată tot timpul, replică ea, cu o smucitură 
nervoasă a capului. Nu ziceai că ţi-a fost dor de mine? 

- Ba da, mormăi el, cu un început de spaimă pe care n-o 
prea înţelegea, dar mă gândeam... 

- Vezi, asta-i problema ta. Că gândeşti. Şi nu te pricepi 
deloc. 

Îl împinse înapoi, spre marginea mesei, iar sabia lui Jezal 
se încurcă aşa de rău printre picioare, încât fu nevoit să se 
rezeme cu o mână ca să nu cadă. 

- Nu te-am aşteptat? şopti Ardee, scăldându-i chipul în 
răsuflarea ei fierbinte, cu iz dulce-acrişor de vin. Aşa cum 
mi-ai cerut? 

Gura sa o atinse uşor pe a lui, iar vârful limbii i se 
strecură afară şi-i trecu peste buze, în timp ce scotea un 
sunet slab din gât, ca un bolborosit, îndesându-se în el. 
Jezal îi simţi mâna strecurându-se între picioarele lui, 
pentru a-l freca încet prin pantaloni. 

Era o senzaţie plăcută, desigur, şi-l făcu să se întărească 
imediat. Extrem de plăcută, dar şi destul de îngrijorătoare. 
Privi nervos spre uşă. 

- Şi servitorii...? bâigui el. 

- Dacă nu le convine, n-au decât să-şi găsească naibii de 
lucru altundeva, ce, nu pot? Nu eu am fost cu ideea să-i 
tocmim. 

- Atunci, cine... ahhh! 

Ardee îşi strânsese degetele în părul lui, dureros, 
răsucindu-i capul ca să-i vorbească drept în faţă: 

- Lasă-i încolo! Pentru mine ai venit aici, nu? 

- Da... da, desigur! 

- Atunci, zi odată! insistă ea, apăsându-i cu putere mâna 
pe pantaloni, aproape dureros. 

- Ăă... am venit pentru tine. 

- Aşa, şi? lată-mă. 

Degetele ei moşmondeau la cingătoare, până i-o 
desfăcură. 


- Acum nu mai ai de ce să te sfieşti. 

Jezal încercă s-o apuce de încheietura mâinii. 

- Ardee, aşteaptă... 

Cealaltă mână îl plesni usturător peste obraz, smucindu-i 
capul într-o parte, destul de tare pentru a face să-i ţiuie 
urechile. 

- De şase luni stau aici fără să fac nimic! îi şuieră în faţă, 
cu vorbele cam împleticite. Ai idee cât m-am plictisit? Şi- 
acuma-mi zici s-aștept? Mai du-te-n mă-ta! 

Îşi înfipse brutal mâna în pantalonii lui şi-i scoase scula, 
frecându-i-o, în timp ce cu cealaltă mână îi strângea obrajii. 
Jezal închise ochii, gâfâind sacadat spre gura ei, fără să mai 
aibă în minte altceva decât degetele acelea... 

Dinţii ei îi muşcară mărunt buza, aproape dureros, apoi 
mai tare. 

- Au, gemu Jezal. Ah...! 

Categoric, îl muşca. Înverşunat, ca şi cum buza lui ar fi 
fost o bucată de zgârci pe care s-o roadă. Încercă să se 
ferească, dar masa era în spatele lui, iar Ardee îl ţinea 
strâns. Durerea era aproape la fel de intensă ca şocul, după 
care, cum muşcăturile continuau, se înteţi şi mai mult. 

- Aaau! 

O înhăţă de încheietura mâinii şi i-o răsuci la spate, 
smucindu-i braţul în sus, pentru ca s-o împingă peste masă. 
O auzi icnind, când se lovi cu faţa de lemnul lustruit. 

Jezal rămase deasupra ei, încremenit, cu gustul sărat al 
sângelui în gură. Văzu, prin părul încâlcit al lui Ardee, un 
ochi întunecat, lipsit de expresie, privindu-l peste umărul 
răsucit. Părul îi fremăta în dreptul gurii, în timp ce respira 
sacadat. Brusc, îi dădu drumul şi-i văzu braţul mişcându-se, 
cu urmele roşii lăsate de degetele lui pe piele. Mâna ei 
alunecă în jos, apucă rochia şi o ridică, apoi încă o dată, 
până când poalele i se adunară în talie, iar fundul ei gol, 
palid, îl atrase ca un magnet. 

Mda... O fi fost el un om nou, dar tot om era. 


La fiecare impuls, capul ei se lovea de ipsosul peretelui, 
iar pielea lui îi plesnea partea dinapoi a coapselor; 
pantalonii se lăsau tot mai jos, până când garda sabiei 
ajunse să se frece de covor. La fiecare mişcare, masa 
trosnea tot mai sonor, ritmic, parcă indignată, ca şi cum 
Jezal şi Ardee s-ar fi regulat pe spinarea unui bătrân 
morocănos. La fiecare împingere, Ardee scotea un geamăt, 
Jezal câte un icnet, nu neapărat de plăcere sau de durere, 
ci mai degrabă o manevră respiratorie necesară, ca 
răspuns la exerciţiul fizic viguros. lotul se termină cu o 
repeziciune bine-venită. 

Atât de des în viaţă, unele momente îndelung anticipate 
se dovedesc a fi profund dezamăgitoare. Fără îndoială, era 
una dintre acele ocazii. Când petrecea atâtea ore nesfârşite 
pe câmpie, amorţit în şa şi temându-se pentru viaţa lui, 
visând s-o revadă pe Ardee, nu avusese în minte tocmai o 
împerechere grăbită şi violentă pe masa din camera aia de 
zi lipsită de gust. După ce terminară, Jezal îşi îndesă cariciul 
ofilit înapoi în pantaloni, vinovat şi ruşinat, şi extrem de 
nefericit. Auzind ţăcănitul cataramei de la centură îi veni să 
se dea cu capul de pereţi. 

Ardee se ridică, îşi lăsă poalele să cadă la loc, netezindu- 
şi-le, cu faţa spre podea. Jezal o luă de umăr. 

- Ardee... 

Îl respinse furioasă şi se îndepărtă. Aruncă în spate un 
obiect care căzu cu zgomot pe covor. Cheia de la uşă. 

- Poţi să pleci. 

- Pot să... ce? 

- Să pleci! Ai primit ce voiai, nu? 

Nevenindu-i să creadă, Jezal îşi linse buza înroşită de 
sânge. 

- Crezi că asta voiam? 

Nimic decât tăcere. 

- Te iubesc. 

Ardee reacţionă cu un soi de tuse, ca şi cum i-ar fi venit 
să verse, şi clătină încet din cap. 


- De ce? 

Nu era sigur că ştia. Nu era sigur ce voia, ce mai 
simţea... Ar fi dorit s-o ia de la început, dar nu ştia cum. 
Totul era un coşmar inexplicabil, din care sperase să se 
deştepte cât mai curând. 

- Cum adică, de ce? 

Aplecându-se spre el, cu pumnii strânşi, Ardee ţipă: 

- Sunt o nenorocită de două parale! Toată lumea care mă 
cunoaşte mă urăşte! Şi propriul meu tată mă ura! Şi fratele 
meu! 

Vocea i se frânse, faţa i se schimonosi, în timp ce gura 
continua să împroaşte cu furie şi deznădejde: 

- Tot ce ating, distrug! Nu-s decât o baligă! Cum de nu-ţi 
dai seama? 

Şi-şi acoperi cu mâinile faţa, întorcându-se cu spatele. 
Umerii i se zguduiau. 

Jezal clipi din ochi, cu buza tremurându-i. Vechiul Jezal 
dan Luthar s-ar fi repezit, cel mai probabil, să ia cheia, s-o 
tulească din cameră şi-n lungul străzii, pentru a nu se mai 
întoarce niciodată, socotindu-se norocos că scăpase atât de 
uşor. Cel nou se gândea şi el s-o facă. Se gândea, nu glumă. 
Dar avea mai mult caracter. Sau, cel puţin, aşa-şi spunea. 

- Te iubesc. 

În gura lui plină de sânge, cuvintele aveau gust de 
minciuni, dar acum mersese prea departe ca să se mai 
întoarcă din drum. 

- Încă te mai iubesc. 

Traversă camera şi, cu toate că Ardee încercă să-l 
respingă, o cuprinse cu braţele. 

- Nu s-a schimbat nimic. 

Îşi strecură degetele în părul ei şi-i cuprinse capul la 
piept, în timp ce ea plângea încet, suspinând şi cu nasul 
curgându-i pe pieptarul uniformei lui pestriţe. 

- Nimic nu s-a schimbat, şopti din nou Jezal. 

Dar, desigur, se schimbaseră multe. 


Ora mesei 


Nu stăteau aşezaţi atât de aproape încât să se vadă că 
erau împreună. „Doi oameni care, într-o zi oarecare, şi-au 
pus întâmplător fundurile pe aceeaşi scândură.” Era 
dimineaţa devreme şi, cu toate razele soarelui care făceau 
ca pe Glokta să-l doară ochii şi poleiau cu auriu iarba 
înrourată, copacii ce foşneau şi apa vălurită din parc, în aer 
se simţea o muşcătură friguroasă. Lordul Wetterlant 
obişnuia în mod vădit să se trezească devreme. „Dar şi eu 
sunt la fel, în fond. Nimic nu încurajează omul să se dea jos 
din pat mai mult ca o noapte-ntreagă în care l-au ţinut treaz 
nişte crampe arzătoare.” 

Înălţimea Sa vâri mâna într-o pungă de hârtie, scoase 
câteva firimituri de pâine, cu degetul mare şi cel arătător, şi 
le aruncă la picioare. Câteva rațe pline de importanţă se 
adunaseră deja, iar acum se agitau cu îndârjire, făcând 
eforturi să ajungă la firimituri, sub privirea bătrânului nobil 
a cărui faţă ridată arăta ca o mască moale şi lipsită de orice 
emoție. 

- Nu-mi fac niciun fel de iluzii, Superior Glokta, spuse el 
tărăgănat, aproape fără să-şi mişte buzele şi neridicând 
deloc privirea. Nu sunt un om destul de mare ca să iau 
parte la întrecerea asta, chiar dacă aş dori. Dar sunt 
îndeajuns de mare ca să mă aleg şi eu cu ceva. Am de gând 
să iau cât pot. 

Aşadar drept la subiect, măcar acum. Nu e nevoie să 
vorbim despre vreme, despre ce ne mai fac copiii, sau 
despre calităţile comparative ale rațelor de culori diferite. 

- Nu e nimic rău în asta. 

- Nici eu nu cred. Am o familie de hrănit, şi se înmulţeşte 
de la un an la altul. Sfătuiesc insistent pe oricine să nu facă 
prea mulţi copii. 

Ha! Asta n-ar trebui să fie o problemă. 


- Şi apoi, ţin şi câini, care trebuie să fie hrăniţi şi ei şi au 
o mare poftă de mâncare. 

Wetterlant lăsă să-i scape un oftat prelung, ţiuitor, şi le 
mai aruncă păsărilor un pumn de firimituri. 

- Cu cât urci mai sus în rang, Superior Glokta, cu atât cei 
care depind de tine cer mai zgomotos firimituri; e o 
realitate tristă. 

- Porţi pe umeri o grea răspundere, domnul meu, replică 
Glokta, strâmbându-se din cauza unui spasm al piciorului, 
pe care şi-l întinse prudent până-şi simţi genunchiul 
trosnind uşor. Cât de grea, dacă pot să întreb? 

- Am propriul meu vot, fireşte, şi controlez voturile altor 
trei scaune din Consiliul Deschis. Familii unite cu a mea prin 
legături de pământ, de prietenie, de căsătorie şi printr-o 
veche tradiţie. 

Legături care, în momente ca astea, se pot dovedi lipsite 
de orice substanţă. 

- Eşti sigur de aceia trei? 

Wetterlant îşi întoarse privirea rece spre Glokta. 

- Nu sunt un neghiob, Superior Glokta. Îmi ţin câinii 
legaţi bine în lanţ. Sunt sigur de ei. Pe cât de siguri putem fi 
de orice, în asemenea vremuri nesigure. 

Mai aruncă nişte firimituri în iarbă, iar rațele măcăniră, 
ciugulind şi dând una-n alta cu aripile. 

- Aşadar, patru voturi în total. 

O porţie deloc neînsemnată din marea plăcintă. 

- Patru voturi în total. 

Glokta îşi drese glasul, uitându-se scurt în jur ca să se 
asigure că nu-i auzea nimeni. O fată cu o expresie tragică 
privea neliniştită spre apă, la câţiva paşi, pe cărare. Doi 
ofiţeri din Garda Regelui, cu uniformele răvăşite, stăteau pe 
altă bancă, tocmai pe malul opus, comentând zgomotos 
care se îmbătase mai rău în noaptea trecută. Oare fata aia 
tristă trage cu urechea pentru Lordul Brock? Vor raporta 
cei doi ofițeri Înaltului Judecător Marovia? Peste tot văd 


agenţi, ceea ce e cu atât mai bine. Peste tot sunt agenți. 
Continuă într-o şoaptă abia auzită: 

- Eminenţa Sa ar fi dispus să ofere câte cincisprezece 
mii de mărci pentru fiecare vot. 

- Înţeleg, răspunse Wetterlant, fără ca ochii săi cu 
pleoape grele să tresară măcar. Atât de puţină carne nu 
prea i-ar mulţumi pe câinii mei. lar pentru masa mea n-ar 
mai rămâne nimic. Se cuvine să-ţi spun că Lordul Barezin, 
vorbind foarte pe ocolite, mi-a oferit deja optsprezece mii 
pe vot, precum şi o suprafaţă de teren excelentă, învecinată 
cu propriile mele moşii. Pădure de vânătoare, cu cerbi. Eşti 
vânător, Superior Glokta? 

- Am fost, replică Glokta, bătându-şi cu palma piciorul 
vătămat. Dar a trecut ceva timp de-atunci... 

- Aha... Toată compasiunea mea. Dintotdeauna mi-a 
plăcut sportul. Pe urmă, însă, a venit să mă viziteze Lordul 
Brock. 

Ce fermecător pentru voi amândoi... 

- A fost atât de bun să-mi facă o ofertă de douăzeci de 
mii, plus o combinaţie foarte potrivită între fiica lui cea mai 
mică şi fiul meu cel mare. 

- Şi ai primit? 

- l-am spus că e prea devreme ca să accept ceva. 

- Nu mă îndoiesc că Eminenţa Sa ar putea ajunge la 
douăzeci şi unu, dar asta ar trebui să fie... 

- Omul Înaltului Judecător Marovia mi-a oferit deja 
douăzeci şi cinci. 

- Harlen Morrow? şuieră Glokta, printre dinţii care-i mai 
rămăseseră. 

Lordul Wetterlant înălţă o sprânceană. 

- Cred că aşa se numea. 

- Regret că în prezent nu pot decât să egalez această 
ofertă. Îl voi informa pe Eminenţa Sa despre poziţia 
dumitale. 

Plăcerea lui, sunt convins, nu va cunoaşte limite. 


- Aştept cu nerăbdare o veste de la dumneata, Superior 
Glokta. 

Wetterlant se întoarse spre rațe şi le mai învrednici cu 
câteva firimituri, privind cu un zâmbet vag în jurul buzelor 
cum se ciorovăiau între ele. 


Glokta şontâcăia chinuitor spre casa oarecare din strada 
deloc ieşită din comun, cu un fel de surâs pe chip. Măcar 
câteva momente în care scap de compania sufocantă a 
celor mari şi a celor buni. Momente în care nu e nevoie să 
mint, să înşel, sau să fiu atent la cuțite infipte-n spate. 
Poate că voi găsi Chiar şi o cameră care să nu pută a Harlen 
Morrow. Ar fi înviorător... 

Tocmai când ridica pumnul să ciocănească, uşa se 
deschise brusc, iar Glokta se pomeni privind chipul 
zâmbăreţ al unui om în uniformă de ofiţer al Gărzii Regelui. 
Era o întâlnire atât de neaşteptată, încât în primul moment 
nici nu-l recunoscu. Apoi, simţi un val de deznădejde. 

- Ei, Căpitane Luthar... Ce surpriză! 

Și încă una foarte neplăcută. 

Se schimbase considerabil. Unde pe vremuri avusese 
trăsături netede, băieţeşti, de-atunci dobândise o înfăţişare 
oarecum unghiulară, chiar brăzdată de vremi. Dacă 
odinioară îşi ţinuse bărbia în sus, cu aroganță, acum avea 
pe chip o expresie aproape de scuză. Îşi lăsase şi barbă, 
poate într-o încercare nereuşită de a-şi ascunde o cicatrice 
păcătoasă la înfăţişare, care-i străbătea gura şi bărbia. Deşi 
nu-l face nici pe departe să arate mai puţin urât, din 
păcate... 

- Inchizitor Glokta... aă... 

- Superior. 

- Serios? clipi din ochi Luthar. Păi... în cazul ăsta... 

Zâmbetul destins reapăru, iar Glokta avu surpriza unei 
strânsori cordiale de mână. 

- Felicitări, mi-ar plăcea mult să stăm de vorbă, dar mă 
cheamă datoria. Nu stau mult în oraş, înţelegi... Plec în 


Nord... 

- Desigur. 

Glokta se uită încruntat după el, în timp ce se îndepărta 
pe stradă cu pas săltat, aruncând doar o privire peste umăr, 
pe furiş, când dădu colţul. Ceea ce mă lasă doar cu 
întrebarea: ce-a căutat aici? Intră şchiopătând pe uşa 
deschisă şi o închise încet în urma lui. Deși, la drept 
vorbind, un tânăr care părăseşte casa unei tinere 
dimineaţa, devreme?... Nu prea e nevoie de Inchiziția 
Maiestăţii Sale ca să rezolve un asemenea mister. La urma 
urmei, n-am avut şi eu parte de plecări ca asta în primele 
ceasuri ale zilei? Prefăcându-mă că speram să nu fiu 
observat, dar de fapt nădăjduind să îi fost?... Intră pe uşa 
camerei de zi. Sau, poate, acela era alt om? 

Ardee West stătea cu spatele spre el, iar Glokta auzi 
sunetul vinului turnat în pahar. 

- Ai uitat ceva? întrebă ea peste umăr, cu o voce înceată 
şi jucăuşă. 

Nu e tocmai tonul pe care să-l aud prea des din partea 
unei femei. Oroarea, dezgustul şi o undă de milă abia 
simțită sunt mult mai comune. Se auzi sunetul sticlei puse 
pe masă. 

- Sau ai ajuns la concluzia că nu poţi trăi fără încă un... 

Când se întoarse, avea pe faţă un zâmbet strâmb, dar 
acesta se şterse brusc, la vederea celui care intrase în 
odaie. 

Glokta pufni: 

- Nu-ţi face griji, văd la toată lumea asemenea reacţii. 
Chiar şi la mine, dimineaţa, când mă uit în oglindă. 

Dacă sunt în stare să mă ţin pe picioare în faţa 
blestemăției... 

- Nu despre asta e vorba, şi-o ştii foarte bine. Pur şi 
simplu, nu mă aşteptam să intri aşa în casă. 

- Atunci, în dimineaţa asta toţi am trecut prin momente 
şocante. N-ai să ghiceşti cu cine m-am întâlnit la tine în 
antreu. 


Ardee îngheţă o clipă, apoi aruncă din cap cu nepăsare şi 
sorbi vin din pahar. 

- Nu-mi dai niciun indiciu? 

- Bine, o să-ţi dau. 

Strâmbându-se, Glokta se potrivi pe un scaun, cu 
piciorul care-l durea întins în faţa lui. 

- Un tânăr ofiţer din Garda Regelui, pe care-l aşteaptă 
un viitor strălucit, fără îndoială. 

Deşi toți mai putem spera şi altceva... 

Ardee îl privi încruntată, peste buza paharului. 

- În Garda Regelui sunt atât de mulţi ofiţeri, încât abia 
dacă-i pot deosebi. 

- Zău? Ăsta a câştigat Turnirul de anul trecut, cred. 

- Nici nu mai ţin minte cine ajunsese în finală. În fiecare 
an e la fel, nu găseşti? 

- Adevărat. De pe vremea când concuram şi eu, a tot 
luat-o în jos. Dar mă gândeam că pe băiatul ăsta l-ai fi putut 
reţine. Arată de parcă l-ar fi lovit cineva în faţă, de când ne- 
am văzut ultima oară. Destul de rău, aş zice. 

Deşi nici pe departe atât de rău pe cât mi-ar fi plăcut. 

- Eşti supărat pe mine, replică Ardee, deşi fără să pară 
câtuşi de puţin preocupată. 

- Mai degrabă dezamăgit. Dar la ce te-ai fi aşteptat? Ie 
crezusem mai deşteaptă. 

- Deşteptăciunea nu e o garanţie a comportamentului 
raţional. Aşa zicea tatăl meu tot timpul. 

Îşi termină vinul, cu o smucitură îndelung exersată a 
capului. 

- Nu-ţi face probleme. Îmi port şi singură de grijă. 

- Ba nu poţi. M-am lămurit cu prisosinţă. Îţi dai seama 
ce-o să se-ntâmple dacă află lumea? Vei fi proscrisă. 

- Şi ce contează? se strâmbă Ardee. 'le vei mira, poate, 
să afli că am început să fiu din când în când invitată la palat. 
Nu mi se pare deloc o situaţie jenantă. Nimeni nu vorbeşte 
cu mine. 


În afară de mine, desigur, dar eu nu sunt tocmai genul 
de companie pe care s-o spere tinerele femei. 

- Pe toţi îi doare-n cur de ce fac eu. Dacă află, nu va fi cu 
nimic mai rău decât ce aşteaptă de la o stricată ca mine. Ai 
naibii oameni de rând, nu se stăpânesc cu nimic mai mult 
decât animalele, ce, nu ştii? Oricum, nu mi-ai spus chiar tu 
că pot să mi-o trag cu cine am chef? 

- Ţi-am mai spus şi altceva: cu cât mai puţin, cu atât mai 
bine. 

- Şi cred că la fel le-ai zis tuturor cuceririlor tale, nu? 

Glokta se strâmbă. Nu tocmai. Le rugam, le îmbiam, le 
ameninţțam şi le bruscam. Frumuseţea ta m-a rănit, m-a 
rănit drept în inimă! Sunt distrus, am să mor fără tine! N-ai 
pic de milă? Nu mă iubeşti? Am făcut totul, numai 
instrumentele nu le-am arătat, şi pe urmă, când am primit 
ce doream, am dat cu piciorul şi m-am dus vesel la 
următoarea, fără o singură privire în urmă. 

- Ha! pufni Ardee, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. Sand 
dan Glokta, ţinând predici despre beneficiile castităţii? "Ie 
rog! Câte femei ai distrus, înainte de a te distruge şi pe tine 
gurkienii? Erai notoriu! 

Pe gâtul lui Glokta începu să tremure un muşchi, şi-şi 
învârti umărul până-l simţi relaxându-se din nou. Are şi ea 
dreptatea ei. Poate că o vorbă bună cu domnul respectiv va 
rezolva totul. O vorbă bună sau o noapte rea cu 
practicianul Frost. 

- Patul tău e treaba ta, cred, cum zic styrienii. În orice 
caz, cum se face că marele Căpitan Luthar a ajuns să se 
învârtească printre civili? N-are nordici de căsăpit? Cine-o 
să salveze Englia cât timp e el aici? 

- N-a fost în Englia. 

- Nu? 

I-a găsit tăticul un loc călduţț, unde să nu stea în drum 
nimănui, aşa-i? 

- A fost în Vechiul Imperiu sau cam pe-acolo. Dincolo de 
mare, la apus, foarte departe, spuse Ardee - şi oftă, ca şi 


cum ar fi auzit o droaie despre acel subiect, şi ajunsese în 
culmea plictiselii. 

- Vechiul Imperiu? Ce naiba a căutat acolo? 

- De ce nu-l întrebi pe el? O călătorie nemaipomenită. 
Vorbea mult despre un nordic. Unul, Nouădegete, sau aşa 
ceva. 

Capul lui Glokta se ridică smucit. 

- Nouădegete? 

- Mhm... EL, şi un bătrân chel. 

Un val de tresăriri străbătu chipul superiorului. 

- Bayaz... 

Ardee ridică din umeri şi mai trase o duşcă din pahar, cu 
gesturi de beţivancă. Bayaz. Asta ne mai lipsea, acum când 
vin alegerile, ca bătrânul mincinos să scoată iar la lumină 
capul ăla pleşuv. 

- Şi acum e aici, în oraş? 

- De unde să ştiu eu? bombăni Ardee. Mie nu-mi spune 
nimeni Nimic. 


Atat de multe în comun 


Ferro dădea târcoale prin cameră, încruntată. Îşi vărsa 
disprețul în aerul cu miros dulceag, peste tapiseriile 
foşnitoare, prin ferestrele mari şi balconul înalt din spatele 
lor. Se strâmba la vederea tablourilor întunecate cu regi 
palizi şi graşi, a mobilei lucitoare răspândite peste podeaua 
spațioasă. Detesta acel loc, cu paturile sale moi şi oameni la 
fel de moi. Prefera incomparabil mai mult praful şi setea 
Ţinuturilor Rele din Kanta. Acolo, viaţa era grea, fierbinte şi 
scurtă. 

Dar, cel puţin, era cinstită. 

Uniunea asta şi acel oraş Adua, cu fortăreaţa Agriontului 
mai ales, erau doldora de minciuni, mai-mai să dea pe 
dinafară. Pe toate le simţea pe piele, ca nişte pete 
unsuroase pe care nu putea să şi le mai şteargă. lar Bayaz 
era afundat drept în mijlocul lor. O ademenise să-l urmeze 
prin întreaga lume, pentru nimic. Nu găsiseră nicio armă 
străveche pe care s-o folosească împotriva gurkienilor. Iar 
acum zâmbea, râdea şi şuşotea tot felul de secrete cu 
bătrânii. Oameni care intrau pe uşă asudaţi după arşiţa de- 
afară şi plecau şi mai transpiraţi. 

N-ar fi recunoscut-o în faţa nimănui. Dispreţuia nevoia 
de a o mărturisi faţă de sine însăşi. Îi era dor de 
Nouădegete. Deşi nu putuse niciodată s-o arate, se simţise 
mai în siguranţă alături de cineva în care putea avea 
încredere măcar pe jumătate. 

lar acum trebuia să se uite peste umăr la tot pasul. 

Singura ei companie era ucenicul, adică mai rău decât 
nimic. Stătea şi se uita la ea în tăcere, fără să ia în seamă 
cartea de pe masa de-alături. O privea şi zâmbea fără chef, 
ca şi cum ar fi ştiut un lucru pe care ea nu l-ar fi ghicit 
niciodată. Ca şi cum ar fi fost o proastă că nu-şi dădea 
seama. Asta nu făcea decât s-o înfurie mai rău decât orice. 


Aşa că se învârtea prin cameră, încruntându-se în toate 
direcţiile, cu pumnii strânşi şi fălcile încleştate. 

- Ar trebui să te întorci în Sud, Ferro. 

Se opri în loc, uitându-se urât la Quai. Avea dreptate, 
desigur. Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să-i lase-n 
urmă pentru totdeauna pe rozaliii ăia fără niciun 
Dumnezeu, să se ducă şi să-i înfrunte pe gurkieni cu arme 
pe care le cunoştea. Să le smulgă răzbunarea cu dinţii, la 
nevoie. Quai avea dreptate, dar asta nu schimba cu nimic 
lucrurile. Ferro nu prea obişnuise niciodată să primească 
sfaturi. 

- De unde ştii tu ce-ar trebui să fac şi ce nu, nătărău roz 
şi slăbănog ce eşti? 

- Ştiu mai multe decât crezi, replică el, fără să-şi ia o 
clipă ochii de la ea. Semănăm mult, tu şi cu mine. Poate nu- 
ţi dai seama, dar totuşi aşa e. Avem atât de multe în 
comun... 

Ferro se încruntă iar. Nu ştia ce voia să spună cu asta 
idiotul ăla bolnăvicios, dar nu-i plăcea deloc cum suna. 

- Bayaz nu-ţi va aduce niciun lucru de care să ai nevoie. 
Nu e demn de încredere. Am descoperit prea târziu, dar tu 
încă mai ai timp. Ar trebui să-ţi găseşti un alt stăpân. 

- N-am niciun stăpân, se răsti ea. Sunt liberă. 

Un colţ al buzelor palide ale lui Quai tresări în sus. 

- Nici unul dintre noi nu va fi vreodată liber. Pleacă. Aici 
nu e de tine. 

- Atunci, tu de ce stai? 

- Ca să mă răzbun. 

Ferro se încruntă şi mai mult. 

- Pentru ce să te răzbuni? 

Ucenicul se aplecă înainte, cu ochii lui strălucitori aţintiţi 
spre ai ei. Uşa se deschise scârţâind, iar Quai închise brusc 
gura, se rezemă de spătar şi-şi mută privirea către 
fereastră. Ca şi cum nici n-ar fi avut de gând să scoată vreo 
vorbă. 


Dracu' să-l ia de ucenic, cu şaradele lui afurisite. Ferro 
îşi întoarse spre uşă privirea furioasă. 

Bayaz intră încet în cameră, ţinând cu grijă o ceaşcă de 
ceai în mână. Nici nu se uită în direcţia lui Ferro, în timp ce 
trecea pe lângă ea, ieşind pe uşa deschisă a balconului. 
Lua-l-ar dracu' şi pe Mag. Porni după el, îngustându-şi ochii 
din cauza luminii. Se aflau la un etaj superior, iar Agriontul 
se întindea în faţa lor, la fel ca atunci când ea şi Nouădegete 
se căţăraseră pe acoperişuri, cu mult timp în urmă. Grupuri 
de rozalii moleşiţi leneveau pe iarba sclipitoare de jos, aşa 
cum se întâmpla înainte ca Ferro să fi plecat spre Vechiul 
Imperiu. Şi totuşi, nu toate erau la fel. 

Acum, peste tot prin oraş domnea un soi de teamă. Putea 
s-o observe pe fiecare faţă trandafirie şi fleşcăită. În fiecare 
cuvânt şi gest. O aşteptare cu sufletul la gură, aşa cum e 
aerul încremenit dinainte să înceapă furtuna. Ca un câmp 
cu iarbă uscată, gata să izbucnească în flăcări la cea mai 
mică scânteie. Nu ştia ce aşteptau, şi nici nu-i păsa. 

Dar auzea vorbindu-se mult despre voturi. 

Întâiul dintre Magi o privi cum ieşea pe uşă, în soarele 
puternic care făcea să-i lucească latura capului pleşuv. 

- Un ceai, Ferro? 

Ferro nu putea suferi ceaiul, iar Bayaz o ştia. Gurkienii îl 
beau când puneau la cale câte-o trădare. Îşi amintea cum îl 
beau soldaţii, în timp ce ea se zbătea prin praf. Îşi amintea 
de negustorii de sclavi, care-l beau când negociau preţurile. 
Şi-l amintea pe Uthman, bându-l în vreme ce râdea de furia 
şi neputinţa ei. lar acum îl bea şi Bayaz, ţinând delicat 
ceşcuţa între degetul mare şi cel arătător, şi zâmbea. 

Ferro scrâşni din dinţi. 

- Aici am terminat, rozaliule. Mi-ai făgăduit răzbunare, şi 
nu mi-ai dat nimic. Mă duc înapoi în Sud. 

- Chiar aşa? Ne-ar părea rău să te pierdem. Dar 
Gurkhulul şi Uniunea sunt în război. În momentul de faţă, 
nu pleacă nicio corabie spre Kanta. Şi s-ar putea nici să nu 
plece, o vreme. 


- Şi-atunci, eu cum o s-ajung acolo? 

- Ai dat de înţeles cât se poate de clar că nu eşti 
responsabilitatea mea. [i-am pus un acoperiş deasupra 
capului, iar tu n-ai arătat pic de recunoştinţă. Dacă vrei să 
pleci, n-ai decât să te descurci singură. Fratele meu, Yulwei, 
ar trebui să se întoarcă la noi curând. Poate va fi pregătit să 
te ia sub aripa lui. 

- Nu-mi convine. 

Bayaz se încruntă. O privire înfricoşătoare, poate, dar 
Ferro nu era Picior-Lung, nici Luthar şi nici Quai. Nu avea 
stăpân, şi nici nu urma să aibă vreodată. 

- Am zis că nu-mi convine! 

- De ce insişti să-mi pui răbdarea la încercare? Nu e fără 
margini, să ştii. 

- Nici a mea. 

Magul pufni. 

- A ta nici măcar început n-are, cum ar putea confirma 
Meşterul Nouădegete, fără îndoială. Declar categoric, 
Ferro, că ai tot atâta farmec cât o capră, ba încă una 
năzuroasă. 

Îşi boţi buzele şi sorbi delicat din ceai, înclinând ceaşca. 
Numai cu preţul unui mare efort reuşi Ferro să nu i-o 
zboare din mână şi să-i ardă nemernicului chelios şi una 
peste faţă. 

- Dar dacă încă mai ai în minte lupta cu gurkienii... 

- Tot timpul. 

- Atunci, sunt sigur că pot găsi totuşi o întrebuințare 
talentelor tale. Ceva unde să nu fie necesar simţul 
umorului. Scopurile mele cu privire la gurkieni au rămas 
neschimbate. Lupta trebuie să continue, deşi cu alte arme. 

Privirea îi lunecă într-o parte, spre marele turn care se 
înălța deasupra fortăreței. 

Ferro nu se prea pricepea la frumuseţe şi-i păsa de ea cu 
atât mai puţin - dar, după părerea ei, clădirea era 
frumoasă. Acel munte de piatră golaşă nu arăta nici blând, 
nici îngăduitor. Forma sa exprima o onestitate brutală. O 


precizie nemiloasă se regăsea în unghiurile negre, ascuţite. 
Avea ceva care o fascina. 

- Ce-i aia de-acolo? întrebă ea. 

Ochii lui Bayaz se îngustară. 

- Casa Creatorului. 

- Şi ce-are înăuntru? 

- Nu te priveşte. 

Ferro fu cât pe ce să scuipe de enervare. 

- Ai locuit acolo. L-ai slujit pe Kanedias. L-ai ajutat pe 
Creator în lucrările lui. Tu însuţi ne-ai zis toate astea, acolo, 
pe câmpie. Aşa că, spune-mi, ce-i înăuntru? 

- Ai memorie bună, Ferro, dar uiţi un lucru. N-am găsit 
Sămânţa. Nu am nevoie de tine. Şi, mai ales, n-am niciun 
motiv să-ţi mai răspund la toate întrebările astea 
interminabile. Imaginează-ţi că m-am plictisit. 

Sorbi iar din ceai, înţepat, ridicând sprâncenele, cu 
privirea spre rozaliii tolăniţi prin parc. 

Ferro afişă un zâmbet forţat - sau ceva ce ar fi putut 
trece „zâmbet”. Cel puţin, îşi dezveli dinţii. [inea minte 
destul de bine ce spusese bătrâna aceea înverşunată, 
Cawneil, şi cât de mult îl iritase. Avea să facă şi ea acelaşi 
lucru. 

- Creatorul. Încerci să-i furi secretele. Ai încercat să-i 
răpeşti şi fiica. Iolomei se numea. Tatăl său a aruncat-o de 
pe acoperiş. În schimbul trădării ei, de a-ţi fi deschis porţile. 
Greşesc, cumva? 

Furios, Bayaz aruncă ultimii stropi de ceai peste 
balustrada balconului. Ferro îi privi cum sclipeau în soare, 
căzând spre pământ. 

- Da, Ferro, Creatorul şi-a aruncat fiica de pe acoperiş. 
S-ar părea că nici unul dintre noi n-are noroc în dragoste, 
nu? Ghinionul nostru. Un ghinion cu atât mai mare pentru 
cei pe care-i iubim. Cine şi-ar fi închipuit că avem atât de 
multe în comun? 

Ferro se întrebă dacă n-ar fi fost cazul să-i dea un brânci 
nemernicului rozaliu de pe balcon, să se ducă după stropii 


lui de ceai. Totuşi, încă-i mai era dator, şi avea de gând să ia 
ce i se cuvenea. Aşa că se încruntă doar, retrăgându-se în 
odaie. 

În cameră apăruse un nou-venit. Un bărbat cu păr 
cârlionţat şi zâmbet larg. Ţinea în mână un toiag lung, iar 
pe umăr, o taşcă de piele roasă. Era ceva straniu în ochii lui 
- unul deschis la culoare, altul mai închis. Şi privirea lor 
atentă avea ceva ciudat, care-o făcea pe Ferro bănuitoare. 
Chiar mai mult decât de obicei. 

- A, faimoasa Ferro Maljinn. lartă-mi curiozitatea, dar nu 
în fiecare zi întâlnesc o persoană cu... remarcabila dumitale 
obârşie. 

Lui Ferro nu-i convenea că-i ştia numele, nici strămoşii, 
nici orice altceva în privinţa ei. 

- Dumneata cine eşti? 

- Unde mi-s manierele? Eu sunt Yoru Sulfur, din Ordinul 
Magilor, se prezentă el, întinzându-i mâna; Ferro nu i-o 
strânse, iar Sulfur se mulţumi să zâmbească. Nu fac parte 
dintre cei doisprezece de la început, desigur - nu eu. Sunt 
doar un gând apărut mai târziu. Un adaos. Cândva, i-am 
fost ucenic marelui Bayaz. 

Ferro pufni. Aşa ceva nu-l făcea demn de încredere, în 
accepţia ei. 

- Şi ce s-a întâmplat? 

- Am absolvit. 

Bayaz îşi aruncă ceaşca pe o masă de lângă fereastră, cu 
zgomot. 

- Yoru, spuse el, iar noul sosit îşi plecă umil capul. 
Mulţumirile mele pentru ce-ai făcut până acum. Precis şi la 
obiect, ca de obicei. 

Zâmbetul lui Sulfur se lăţi şi mai mult. 

- O rotiţă mică într-o maşinărie mare, Maestre Bayaz, 
dar încerc să fiu o rotiţă rezistentă. 

- Încă nu m-ai dezamăgit. Nu uit asta. Cum mai merge 
joculeţul tău următor? 

- E gata să înceapă, la porunca dumitale. 


- Hai să începem acum. Nu câştigăm nimic amânând. 

- Voi face pregătirile. Am mai adus şi asta, aşa cum mi-ai 
cerut. 

Îşi luă traista de pe umăr şi vâri cu grijă mâna înăuntru. 
Încet, scoase o carte. Mare şi neagră, cu coperte groase şi 
zgâriate, ciopârţite, arse pe margini. 

- Cartea lui Glustrod, murmură el în şoaptă, de parcă s- 
ar fi temut să pronunţe cuvintele. 

Bayaz se încruntă. 

- 'Ţine-o la tine, pentru moment. A apărut o complicaţie 
neaşteptată. 

- O complicaţie? întrebă Sulfur, introducând cartea la loc 
în taşcă, destul de uşurat. 

- Ceea ce căutam noi... nu era acolo. 

- Atunci... 

- În privinţa celorlalte planuri, nu s-a schimbat nimic. 

- Desigur, înclină iar Sulfur din cap. Lordul Isher va 
porni deja la drum. 

- Foarte bine. 

Bayaz aruncă o privire spre Ferro, ca şi cum abia atunci 
şi-ar fi amintit că mai era şi ea acolo. 

- Deocamdată, poate eşti atât de bună să ne laşi singuri? 
Am un oaspete de care trebuie să mă ocup. 

Ferro era bucuroasă să plece, dar nu se grăbi, fie şi 
numai pentru că Bayaz voia să scape de ea cât mai repede. 
Îşi cobori braţele de pe piept şi se întinse, stând pe loc. 
Apoi, porni spre uşă pe un drum ocolit, lăsându-şi picioarele 
să se târască pe podele, cu scrâşnete neplăcute care 
umpleau toată camera. Pe drum, se opri să se uite la un 
tablou, să împungă cu degetul un scaun, să atingă o vază 
lucioasă, fără ca nimic din toate astea s-o intereseze câtuşi 
de puţin. Tot timpul, Quai o urmărea cu privirea, Bayaz 
stătea încruntat, iar Sulfur îşi păstra pe buze micul său 
zâmbet complice. În uşă, Ferro se opri din nou. 

- Acum? 

- Da, acum! se răsti Bayaz. 


Ferro se mai uită o dată prin cameră. 

- Magi împuţiţi, pufni ea şi se strecură pe uşă afară. 

Fu cât pe ce să dea peste un rozaliu înalt şi bătrân, aflat 
în camera alăturată. Acesta purta o robă groasă, în ciuda 
căldurii, iar pe umeri avea un lanţ sclipitor. În spatele lui 
stătea un bărbat masiv, posac şi atent. Un paznic. Lui Ferro 
nu-i plăcea înfăţişarea bătrânului roz. O privea de sus, cu 
bărbia ridicată, ca şi cum ar fi fost o căâţea. 

Ca şi cum ar fi fost o sclavă. 

- Ssssss, îi sâsâi ea în faţă, când trecu pe-alături. 

Omul scoase un pufnet indignat, iar paznicul său îi 
aruncă lui Ferro o privire severă. Nu-l luă în seamă. 
Privirile aspre nu înseamnă nimic. Dacă avea chef să-i 
încaseze un genunchi în mutră, putea încerca s-o atingă. 
Totuşi, paznicul n-o făcu. Intrară amândoi pe uşă. 

- A, Lord Isher! îl auzi ea pe Bayaz spunând, chiar 
înainte ca uşa să se închidă. Sunt încântat că ai reuşit să ne 
vizitezi într-un timp atât de scurt. 

- Am venit imediat. Bunicul meu spunea mereu că... 

- Bunicul dumitale a fost un om înţelept şi un bun 
prieten. Aş dori să discut cu dumneata, dacă se poate, 
situaţia din Consiliul Deschis. Vrei să bei un ceai?... 


Cinste 


Jezal zăcea pe spate, cu mâinile sub cap şi cearşaful în 
jurul mijlocului. O privea pe Ardee care se uita pe fereastră, 
cu coatele pe pervaz şi bărbia în mâini. O privea şi 
mulțumea sorții că un croitor de uniforme militare, de mult 
uitat, găsise de cuviinţă să-i înzestreze pe ofiţerii din Garda 
Regelui cu vestoane cu poalele scurte. Le mulțumea cu o 
recunoştinţă profundă şi cinstită, fiindcă Ardee nu avea pe 
ea altceva decât vestonul lui. 

Era uluitor cum se schimbase situaţia dintre ei, de la 
acea revedere violentă şi neaşteptată. Vreme de o 
săptămână, nu petrecuseră nici măcar o noapte separați, şi 
tot de-o săptămână nu i se mai ştergea zâmbetul de pe 
buze. Din când în când, amintirile ieşeau iar la iveală, 
desigur, neînfrânate şi oribil de surprinzătoare, ca nişte 
hoituri umflate săltând pe suprafaţa apei în timp ce oamenii 
se bucură de un picnic pe mal, cu Ardee muşcându-l şi 
lovindu-l, plângând şi urlându-i în faţă. Atunci, însă, el îşi 
dregea zâmbetul şi o vedea surâzându-i, şi nu peste mult 
putea îngropa acele gânduri neplăcute, cel puţin pe 
moment. După care se felicita că era destul de bărbat ca s-o 
facă şi că o considera nevinovată. 

- Ardee, o chemă el, pe un ton linguşitor. 

- Mmm? 

- Hai înapoi în pat. 

- De ce? 

- Fiindcă te iubesc. 

Ciudat, cu cât o spunea mai mult, cu atât îi venea mai 
uşor. 

Femeia scoase un oftat plictisit. 

- Mereu zici aşa... 

- E adevărat. 

Se întoarse spre el, sprijinindu-şi mâinile de pervaz, cu 
trupul conturat în lumina ferestrei. 


- Şi asta ce anume ar vrea să-nsemne? Mă călăreşti de-o 
săptămână şi tot nu te-ai săturat? 

- Nu cred c-am să mă satur vreodată. 

- Mă rog... 

Desprinzându-se de fereastră, Ardee lipăi desculţă pe 
podele. 

- Nu cred c-ar strica să aflăm, ce zici? Cel puţin, n-ar 
strica mai mult ca până acum. 

Se opri la picioarele patului. 

- Promite-mi doar un lucru. 

Jezal înghiţi în sec, îngrijorat de ceea ce-ar fi putut să-i 
ceară şi de ce i-ar fi răspuns el. 

- Orice, murmură, făcând un efort să zâmbească. 

- Să nu mă laşi de izbelişte. 

Zâmbetul îi deveni mai destins. La asta nu-i era greu să 
spună da. În fond, era un om schimbat. 

- Sigur, îţi promit. 

- Bine. 

Ardee se urcă pe pat, în patru labe, cu ochii aţintiţi spre 
chipul lui, în timp ce Jezal mişca din degetele de la picioare, 
sub cearşaf, trepidând de nerăbdare. Încălecându-l, femeia 
îşi descheie vestonul, cu pieptul la vedere. 

- Deci, ia zi, căpitane, trec proba? 

- Aş zice... 

Şi apucă vestonul, trăgând-o peste el, apoi îşi strecură 
mâinile înăuntru. 

- „că eşti, fără nicio îndoială... 

Mâna lui îi ajunse pe sân, frecându-i sfârcul cu degetul 
mare. 

- .„.. cel mai arătos soldat din compania mea. 

Ardee îşi lipi pubisul de al lui, prin cearşaf, pornind să-şi 
mişte şoldurile înainte şi-napoi. 

- Ahaaa, căpitanul este deja în poziţia drepţi... 

- Pentru tine? Tot timpul... 

Gura ei începu s-o lingă şi s-o sugă pe a lui, mânjindu-i 
faţa cu salivă, iar Jezal îşi vâri mâna între picioarele ei. 


Ardee se frecă de ea o vreme, cu degetele lui încleiate 
intrând şi ieşind din ea. Gemea şi ofta din gâtlej, iar Jezal îi 
ţinea isonul. Apucând cearşaful, Ardee îl dădu la o parte. îi 
apucă scula şi-şi aranjă şoldurile până găsi locul potrivit, 
după care se înfipse în el, gâdilându-i faţa cu părul. 
Respirația ei sacadată îi scălda urechea. 

Se auziră două bătăi puternice în uşă, şi amândoi 
încremeniră. Încă două lovituri. Ardee înălţă capul, dându-şi 
părul la o parte de pe faţa congestionată. 

- Ce e? strigă ea, cu o voce îngroşată şi guturală. 

- Îl caută cineva pe căpitan! răspunse vocea slujnicei. 
Mai €... mai e aici? 

Ochii lui Ardee coborâră spre Jezal. 

- Îndrăznesc să spun că i-aş putea transmite un mesaj! 

Jezal îşi muşcă buza, pentru a-şi stăpâni râsul, ridică 
mâna şi o ciupi de sfârc, dar Ardee i-o plesni, dându-i-o la o 
parte. 

- Cine e? 

- Un vestitor al regelui! 

Zâmbetul se şterse de pe chipul lui Jezal. Ticăloşii ăia 
parcă n-ar fi fost în stare niciodată s-aducă veşti bune şi 
întotdeauna nimereau în cele mai proaste momente cu 
putinţă. 

- Lordul Mareşal Varuz trebuie să vorbească urgent cu 
căpitanul. Îl caută oamenii prin tot oraşul. 

Jezal blestemă printre dinţi. Se părea că armata îşi 
dăduse seama în sfârşit că se întorsese. 

- Spune-i c-am să-l anunţ imediat ce-l văd! strigă Ardee, 
iar paşii servitoarei se îndepărtară pe coridor. 

- Futu-i! şuieră Jezal de îndată ce fu sigur că slujnica 
plecase - nu că s-ar fi îndoit prea mult în legătură cu cele ce 
se petreceau de câteva zile şi nopţi. Trebuie să plec. 

- Acum? 

- Acum, lua-i-ar dracu”. Altfel, vor căuta în continuare şi, 
cu cât mă duc mai repede, cu atât am să mă pot întoarce 
mai curând. 


Oftând, Ardee se dădu jos de pe el, lungindu-se pe spate, 
în timp ce Jezal cobora din pat şi începea să-şi caute hainele 
împrăştiate prin cameră. Cămaşa era pătată de vin pe 
piept, pantalonii se boţiseră, dar n-avea ce face. Afişarea 
unei ţinute perfecte nu mai era singurul lui ţel în viaţă. Se 
aşeză pe pat ca să-şi tragă cizmele şi o simţi pe Ardee 
îngenunchind în spatele lui, cu mâinile lunecându-i peste 
piept şi buzele frecându-i urechea, în timp ce-i şoptea: 

- Deci, iar mă laşi singură, da? Ai să pleci spre Englia, să- 
i măcelăreşti pe nordici împreună cu fratele meu? 

Aplecându-se cu greutate, Jezal îşi trase o cizmă. 

- Poate. Sau poate nu. 

Ideea unei vieţi militare nu-l mai inspira. Văzuse destule 
violenţe de aproape, ca să ştie că era extrem de 
înspăimântătoare şi durea ca toţi dracii. Gloria şi faima 
păreau nişte recompense mărunte pe lângă toate riscurile 
implicate. 

- Mă gândesc serios să-mi dau demisia. 

- Zău? Şi să faci ce? 

- Nu-s sigur, întoarse el capul, înălţând o sprânceană. 
Poate-mi găsesc o femeie de treabă şi mă aşez şi eu la casa 
mea. 

- O femeie de treabă? Cunogşti vreuna? 

- Speram să ai tu unele propuneri. 

Buzele lui Ardee se strânseră. 

- Să mă gândesc... Trebuie să fie frumoasă? 

- Nu, nu, femeile frumoase sunt mereu al naibii de 
pretenţioase. Simplă ca apa din băltoace, te rog. 

- Deşteaptă? 

Jezal pufni. 

- Numai deşteaptă nu! Sunt vestit pentru scăfârlia mea 
goală. O femeie deşteaptă n-ar reuşi decât să mă facă tot 
timpul s-apar ca un nătărău. 

Îşi puse şi cealaltă cizmă, dădu la o parte mâinile lui 
Ardee şi se ridică. 


- O viţeluşă cu ochii mari şi fără nimic în cap ar fi ideală. 
Una care să-mi dea dreptate la nesfârşit. 

Ardee bătu din palme. 

- A, da, o şi văd cu tine, agăţată de braţul tău ca o rochie 
goală pe dinăuntru, un soi de ecou mai ascuţit. Totuşi, de 
viţă nobilă, cred...? 

- Bineînţeles, doar tot ce-i mai bun. Asta-i un lucru în 
privinţa căruia n-accept niciun compromis. Şi blondă. Am o 
slăbiciune pentru părul bălai. 

- O, sunt întru totul de acord. Brunetele sunt aşa de 
comune, au culoarea noroiului, a mâlului, a mizeriei, 
remarcă Ardee, cutremurându-se. Mă simt mânjită numai 
când mă gândesc. 

- Şi, mai presus de orice, continuă el, în timp ce-şi vâra 
sabia prin inelul de la cingătoare, o fire calmă şi senină. Am 
avut parte la viaţa mea de surprize destule. 

- Normal. Viaţa e destul de grea şi fără o femeie care să- 
ţi dea de furcă. E îngrozitor de nedemn... 

Apoi, Ardee ridică din sprâncene. 

- Am să mă gândesc pe cine cunosc... 

- Excelent! Şi până te gândeşti tu am nevoie şi de veston, 
cu toate că n-ar putea niciodată să-mi stea la fel de elegant 
ca ţie. 

- O, da, domnule. 

Scoţându-şi vestonul, Ardee îl aruncă spre el, apoi se 
lungi pe pat, goală-goluţă, cu spatele arcuit şi mâinile 
deasupra capului, unduindu-şi încet şoldurile, cu un 
genunchi în sus şi celălalt picior întins, ţintindu-l pe Jezal cu 
degetul mare. 

- Totuşi, n-ai să mă laşi prea mult singură, da? 

Jezal o privi un moment. 

- Un pas să nu-ndrăzneşti să faci de-aici, mârâi el, apoi 
îşi îmbrăcă vestonul, îşi îndesă scula între coapse şi ieşi pe 
uşă, îndoit de mijloc. 

Spera să i se culce la loc înainte de întâlnirea cu Lordul 
Mareşal, deşi nu era tocmai singur c-avea să se poată. 


Încă odată, Jezal se afla într-una din camerele ca nişte 
grote ale Înaltului Judecător Marovia, stând de unul singur 
pe podeaua goală, cu faţa spre enorma masă lustruită din 
spatele căreia îl priveau posomorâţi trei bătrâni. 

După ce aprodul închise uşile înalte, cu un bubuit 
reverberat, Jezal avu senzaţia foarte îngrijorătoare că mai 
trăise o dată aceeaşi experienţă. În ziua când fusese chemat 
ca să se îmbarce pentru Englia, smuls de lângă prietenii şi 
ambițiile lui, spre a fi trimis într-o călătorie descreierată, 
osândită, în plină pustietate. O călătorie care-l costase câte 
ceva din aspectul lui chipeş şi fusese cât pe ce să-l coste 
Chiar şi viaţa. Era mai prudent să spună că nu se prea 
bucura să fie din nou acolo şi spera din toată inima un 
deznodământ mai fericit. 

Din acest punct de vedere, absenţa Întâiului dintre Magi 
era destul de tonică, deşi altminteri comisia nu arăta deloc 
liniştitor. În faţa lui se aflau trei chipuri bătrâne şi dure: 
Lordul Mareşal Varuz, Înaltul Judecător Marovia şi Lordul 
Sambelan Hoff. 

Varuz era preocupat să treacă în revistă frumoasele 
izbânzi ale lui Jezal în Vechiul Imperiu. Se vedea clar că 
auzise o versiune a evenimentelor foarte diferită de cea pe 
care şi-o amintea Jezal însuşi. 

- ... mari aventuri în apus, din câte înţeleg, aducând 
cinste Uniunii pe câmpurile străine. M-a impresionat în mod 
deosebit povestea atacului dumitale de pe podul de la 
Darmium. Chiar s-a întâmplat aşa cum mi s-a spus? 

- Pe pod, domnule, ei bine, la drept vorbind, âă... 

Probabil ar fi trebuit să-l întrebe pe bătrânul prostănac 
despre ce naiba vorbea, dar era mult prea ocupat să se 
gândească la Ardee, goală în pat. Dracu' s-o ia de datorie. 
Putea să demisioneze pe loc şi să se întoarcă în patul ei în 
mai puţin de-o oră. 

- Problema e... 


- A fost misiunea dumitale favorită, nu-i aşa? întrebă 
Hoff, coborându-şi pocalul pe masă. Cea care m-a cucerit pe 
mine cel mai mult a fost aceea cu fiica Împăratului. 

Şi îl privi pe Jezal cu o lucire în ochi care insinua o 
istorisire suculentă. 

- Cinstit vorbind, Înălţimea Voastră, n-am nici cea mai 
vagă idee de unde a pornit acest zvon. Nici vorbă să se fi 
întâmplat aşa ceva, vă asigur. Întreaga situaţie pare să fi 
fost cumva foarte exagerată... 

- Mă rog, un zvon glorios preţuieşte cât zece adevăruri 
dezamăgitoare, nu eşti de acord? 

Jezal clipi din ochi. 

- Păi, âă, cred... 

- În orice caz, i-o reteză Varuz, Consiliul Închis a primit 
rapoarte excelente despre conduita dumitale peste hotare. 

- Da?... 

- Rapoarte numeroase şi variate, şi toate îmbucurătoare. 

Deşi era nevoit să se întrebe de unde-or fi provenit 
asemenea rapoarte, Jezal nu-şi putu ascunde zâmbetul. Pe 
Ferro Maljinn nu prea şi-o putea imagina turuind despre 
calităţile lui alese. 

- Desigur, domniile voastre sunt foarte binevoitoare, dar 
trebuie să... 

- Ca rezultat al devotamentului şi curajului dumitale în 
această sarcină dificilă şi vitală, am plăcerea să te anunţ că 
ai fost avansat la gradul de colonel, cu efect imediat. 

Ochii lui Jezal se dilatară. 

- Colonel...? 

- Într-adevăr, băiete, şi nimeni n-ar fi meritat-o mai mult 
decât dumneata. 

Avansarea cu două grade într-o singură după-amiază era 
o cinste fără precedent, mai ales când el nu luptase în nicio 
bătălie, nu săvârşise recent nicio faptă de onoare şi nu 
făcuse niciun sacrificiu suprem - dacă nu punea la socoteală 
că părăsise la jumătatea trebii aşternutul surorii celui mai 


bun prieten. Un sacrificiu, fără îndoială, dar nu tocmai de 
soiul care de obicei atrăgea favorurile regelui. 

- Ei, ăă, ştiţi... 

Nu-şi putea stăpâni un fior de satisfacţie. Uniformă nouă, 
mai multe fireturi şi mai mulţi oameni cărora să le spună ce 
să facă. Or fi fost gloria şi faima nişte răsplăţi neînsemnate, 
dar îşi asumase deja riscul, iar acum nu mai era nevoie 
decât să zică da. Nu suferise? Nu merita o compensație? 

Nici nu trebuia să se gândească prea mult. Abia dacă 
avea de ce să se gândească. Ideea de a se retrage din 
armată, pentru a se aşeza la casa lui, se pierdea cu 
repeziciune în nemărginirea zării. 

- Aş fi pe deplin onorat să accept această 
nemaipomenită... ăă... cinste. 

- Şi noi suntem la fel de încântați, replică Hoff acru. Şi 
acum, la treabă. De bună seamă, colonele Luthar, ştii că în 
ultima vreme s-au ivit unele probleme cu ţăranii...? 

Ciudat lucru, nicio veste nu ajunsese în dormitorul lui 
Ardee. 

- Nimic serios, cu siguranţă, Înălţimea Voastră? 

- Numai dacă nu găseşti serioasă o răscoală în toată 
regula. 

- Răscoală? repetă Jezal, înghițind în sec. 

- Omul acela, Tăbăcarul, scuipă Lordul Şambelan, a 
cutreierat regiunile de la ţară luni bune, instigând la 
nemulţumire, semănând nesupunerea, incitând țărănimea 
la crime contra stăpânilor, contra lorzilor, contra regelui 
lor! 

- Nimeni n-a bănuit vreodată că se va ajunge la o 
rebeliune pe faţă, completă furios Varuz. Dar, în urma unei 
demonstraţii de lângă Keln, un grup de ţărani încurajați de 
acest 'Tăbăcar s-a înarmat şi a refuzat să se împrăştie. Ei au 
înregistrat o victorie asupra moşierului local, iar insurecția 
s-a întins. Acum, auzim că ieri au zdrobit o forţă 
semnificativă aflată sub comanda Lordului Finster, i-au dat 


foc conacului şi i-au spânzurat pe perceptori. Acum, tocmai 
străbat regiunea, prădând şi pustiind, spre Adua. 

- Prădând? murmură Jezal, cu o privire spre uşă. 

Era într-adevăr un cuvânt foarte urât. 

- Este o situaţie cum nu se poate mai regretabilă, se 
tângui Marovia. Jumătate dintre ei sunt oameni cinstiţi, 
credincioşi regelui, care au fost împinşi aici prin lăcomia 
moşierilor. 

Varuz pufni dezgustat. 

- Trădarea n-are nicio scuză! Cealaltă jumătate sunt 
hoţi, escroci şi gâlcevitori. Ar trebui să fie duşi pe eşafod cu 
biciurile! 

- Consiliul Închis a hotărât, îl întrerupse Hoff. Acest 
Tăbăcar şi-a declarat intenţia de a-i prezenta regelui o listă 
de revendicări. Regelui! Noi libertăţi. Noi drepturi. Fiecare 
om să fie egal cu fratele său şi alte asemenea libertăţi 
periculoase. Curând, lumea va afla că sunt pe drum încoace 
şi o să izbucnească panica. Revolte în sprijinul ţăranilor, 
revolte împotriva lor. Lucrurile sunt deja pe muchie de 
cuţit. Două războaie în curs de desfăşurare, regele într-o 
stare de sănătate precară, şi niciun moştenitor... 

Bătu cu pumnul în masă, făcându-l pe Jezal să tresară. 

- Nu trebuie să li se îngăduie să ajungă în oraş! 

Maregşalul Varuz îşi înlănţui degetele în faţă. 

- Cele două regimente din Garda Regelui care au rămas 
în Midderland vor fi trimise să ţină piept amenințării. A fost 
pregătită o listă de concesiuni... se încruntă el rostind 
cuvântul. Dacă ţăranii vor accepta negocieri şi se vor 
întoarce la casele lor, le putem cruța vieţile. Dar dacă acest 
Tăbăcar nu ascultă de glasul raţiunii, atunci aşa-zisa lui 
armată trebuie să fie distrusă. Împrăştiată. Nimicită. 

- Omorâtă, adăugă Hoff, frecând cu degetul mare o pată 
de pe masă. lar conducătorii să fie daţi pe mâna Inchiziției 
Maiestăţii Sale. 

- Regretabil, murmură pe negândite Jezal, simțind un 
fior rece numai la auzul acelei instituţii. 


- Necesar, preciză Marovia, clătinând din cap cu tristeţe. 

- Dar deloc uşor, se încruntă Varuz spre Jezal, peste 
masă. În fiecare sat, în fiecare oraş, pe fiecare câmpie şi de 
la fiecare fermă pe unde au trecut, au adunat noi şi noi 
recruți. [ara fierbe de nemulţumiţi. Indisciplinaţi, fireşte, şi 
prost echipați, dar la ultima noastră estimare numărau cam 
patruzeci de mii. 

- Patruzeci... de mii? 

Nervos, Jezal îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. 
Crezuse că discutau despre câteva sute, poate, nici măcar 
cu încălţăminte normală. Acolo, la adăpostul Agriontului, 
între zidurile oraşului, nu era niciun pericol, desigur. Dar 
patruzeci de mii de oameni furioşi însemna îngrozitor de 
mult. Chiar dacă erau simpli ţărani. 

- Garda Regelui se pregăteşte: un regiment de călăreţi şi 
unul de pedestraşi. Acum nu mai lipseşte decât un 
comandant al expediției. 

- Hm... făcu Jezal. 

Nu-i purta pică nefericitului pentru acea poziţie, la 
comanda unei forţe depăşite numeric în proporţie de cinci 
la unu, contra unei hoarde de sălbatici însufleţiţi de revoltă 
şi de victorii mărunte, îmbătaţi de ura împotriva nobililor şi 
a monarhiei, deci şi însetaţi de sânge şi pradă... 

Făcu ochii şi mai mari. 

- Eu? 

- Dumneata. 

Jezal îşi căută cuvintele. 

- N-aş dori să par... nerecunoscător, înţelegeţi, dar, cu 
siguranţă, vreau să zic, trebuie să existe oameni mai 
potriviţi pentru o asemenea sarcină. Domnule Lord 
Mareşal, chiar dumneavoastră aţi... 

- Trăim un moment complicat, îl întrerupse Hoff, 
privindu-l sever pe sub sprâncenele sale stufoase. Un 
moment foarte complicat. Avem nevoie de cineva fără... 
afilieri. De cineva lipsit de orice obligaţii. lar dumneata 
corespunzi admirabil cerinţelor. 


- Dar... să negociez cu ţăranii, Înălţimea Voastră, 
Adoraţia Voastră, Domnule Lord Mareşal... eu nu mă pricep 
deloc la asemenea lucruri! Nu cunosc legile! 

- Nu suntem orbi faţă de deficienţele dumitale, replică 
Hoff. De aceea te va însoţi şi un reprezentant al Consiliului 
Închis. Cineva care deţine o competenţă incontestabilă în 
toate acele domenii. 

O mână grea se trânti pe umărul lui Jezal. 

- Ţi-am zis eu că va fi mai devreme, nu mai târziu, 
băiete! 

Încet, Jezal întoarse capul, cu o senzaţie de deznădejde 
cumplită clocotindu-i în stomac, pentru a-l vedea pe Întâiul 
dintre Magi rânjindu-i în faţă, de la doar un pas distanţă, 
cât se putea de prezent, la urma urmei. De fapt, nici nu era 
surprinzător că bătrânul băgăcios era amestecat în toată 
povestea. Evenimentele ciudate şi dureroase păreau să se 
ţină lanţ precum câinii vagabonzi care latră la căruţa 
măcelarului. 

- Oastea ţărănească, dacă o putem numi astfel, şi-a făcut 
tabăra în apropierea oraşului, la nici patru zile de mers la 
pas, iar de-acolo s-a răspândit peste tot prin jur, în căutare 
de pradă. 

Varuz îşi lungi gâtul înainte, bătând cu degetul în masă. 

- Vei porni imediat să le ieşi în întâmpinare. În dumneata 
ne punem toate speranţele, colonele Luthar. Înţelegi 
ordinele pe care le-ai primit? 

- Da, domnule, şopti Jezal, încercând să pară 
entuziasmat - cu un succes lamentabil. 

- Noi doi, din nou împreună? chicoti Bayaz. Ar face bine 
să-şi ia tălpăşiţa, mm, băiete? 

- Desigur, murmură Jezal, nefericit. 

Avusese o şansă de scăpare, de a începe o viaţă nouă, şi 
renunţase în schimbul unei stele sau două-n plus pe veston. 
Îşi dădea seama prea târziu ce cumplit călcase în străchini. 
Mâna lui Bayaz i se încleştă şi mai tare pe umăr, 
apropiindu-l ca pe un fiu năzuros, fără nici cea mai mică 


intenţie de a-i da drumul. Într-adevăr, nu mai avea nicio 
scăpare. 


Jezal ieşi pe uşa camerei în mare grabă, înjurând, în timp 
ce-şi trăgea lada după el. Era cu adevărat o umilinţă 
îngrozitoare că fusese obligat să-şi care singur bagajul, dar 
timpul îl gonea din urmă, dacă voia să salveze Uniunea de 
nebunia propriului său popor. Doar o clipă se gândise la 
ideea de a o lua la fugă spre port, ca să se îmbarce pe 
prima corabie spre îndepărtatul Suljuk, înainte de a şi-o 
alunga cu furie. Primise avansarea cu ochii deschişi, iar 
acum nu mai avea încotro decât să meargă până la capăt. 
Mai bine aşa, decât să trăiască tot cu frica-n suflet că-l va 
ajunge din urmă. Răsuci cheia în broască, se întoarse şi 
tresări, cu un țipăt şocat, subţire ca al unei fetiţe. În umbra 
din faţa uşii stătea cineva, iar senzaţia de groază nu făcu 
decât să i se agraveze când îşi dădu seama cine era. 

Ologul Glokta stătea rezemat de perete, sprijinindu-se în 
baston, cu respingătorul său rânjet ştirb pe faţă. 

- O vorbă doar, colonele Luthar. 

- Dacă te referi la treaba asta cu ţăranii, e sub control, 
replică Jezal, fără să-şi poată ascunde complet strâmbătura 
de silă de pe faţă. N-ai de ce să-ţi faci probleme... 

- Nu la aia mă refer. 

- Atunci, la ce? 

- La Ardee West. 

Dintr-odată, coridorul păru foarte pustiu, foarte tăcut. 
Soldaţii, ofiţerii, servitorii, toţi erau plecaţi în Englia. În 
toată cazarma nu erau decât ei doi, din câte ştia Jezal. 

- Nu văd cu ce te priveşte... 

- Fratele ei, prietenul nostru comun Collem West, îl mai 
ţii minte? Un băiat cu expresie îngrijorată, cu început de 
chelie. Cam temperamental... 

Jezal simţi roşeaţa vinovăţiei în obraji. Şi-l amintea destul 
de bine, desigur, şi mai cu seamă temperamentul lui. 


- A venit la mine cu puţin timp înainte de a pleca la 
război, în Englia. Mi-a cerut să am grijă de sora lui, câtă 
vreme va fi el plecat, riscându-şi viaţa. Şi i-am promis că aşa 
voi face. 

Se apropie încet, iar lui Jezal i se încreţi carnea pe trup. 

- O răspundere pe care, te asigur, o iau în serios la fel ca 
pe orice altă sarcină ar putea hotări să-mi atribuie 
Arhilectorul. 

- Înţeleg... bâigui Jezal. 

Desigur, aşa se explica prezenţa şchiopului la ea acasă, 
deunăzi, care până acum îl cam nedumerise. Oricum, nu se 
simţea cu nimic mai liniştit - ba chiar, mult mai puţin. 

- Nu prea cred că West ar fi foarte încântat de cele 
întâmplate în ultimele câteva zile, ce zici? 

Vinovat, Jezal se foi de pe un picior pe altul. 

- Recunosc că am vizitat-o... 

- Vizitele dumitale, şopti schilodul, nu sunt utile pentru 
reputaţia fetei. Avem trei posibilităţi. Prima, care e varianta 
mea favorită, pleci şi te porţi ca şi cum n-ai cunoaşte-o, şi 
nici n-ai s-o mai revezi vreodată. 

- Inacceptabil, se pomeni Jezal răspunzând, pe un ton 
surprinzător de îndrăzneţ. 

- Atunci, a doua: o iei de nevastă, şi vom uita totul. 

O cale pe care Jezal o avea în vedere, dar al dracului să fi 
fost dacă se lăsa forţat de epava aia schimonosită. 

- Şi a treia? se interesă el, cu un aer de dispreţ pe care-l 
considera pe deplin justificat. 

- A treia...? 

Pe obrazul fleşcăit al lui Glokta se târi un val de spasme 
deosebit de dezgustător. 

- Nu cred c-ai vrea să ştii prea multe despre numărul 
trei. Să zicem doar că ar include o lungă noapte pasională 
cu un cuptor şi un set de brice, urmată de o dimineaţă şi 
mai lungă implicând un sac, o nicovală şi fundul canalului. 
S-ar putea să constaţi că una dintre celelalte două soluţii e 
mult mai convenabilă. 


Înainte de a-şi da seama ce făcea, Jezal înaintase un pas, 
silindu-l pe Glokta să se retragă clătinat, cu o tresărire, 
până la perete. 

- Nu-s obligat să-ţi dau dumitale explicaţii! Vizitele mele 
ne privesc pe mine şi pe domnişoara respectivă, dar pentru 
informarea dumitale, m-am hotărât de mult să mă însor cu 
ea, şi nu fac decât să aştept momentul potrivit! 

Şi rămase pe loc, în întuneric, aproape nevenindu-i să 
creadă ce spusese. Lua-o-ar naiba de gură, că încă-l mai 
băga în tot felul de belele. 

Ochiul stâng al lui Glokta clipi. 

- O, ce noroc pe ea. 

Jezal se pomeni făcând iar un pas înainte, aproape 
strivindu-l pe inchizitor la perete. 

- Întocmai! Aşa că poţi să-ţi bagi amenințările în curul 
ăla schilod! 

Chiar şi lipit de zid, surprinderea lui Glokta dură doar o 
clipă. Imediat, îşi arătă iar rânjetul fără dinţi, cu pleoapa 
tresăltându-i şi o lacrimă prelungă curgând pe obrazul 
supt. 

- Ei, colonele Luthar, mi-e greu să mă concentrez când 
stai aşa de aproape. 

Mângâie cu dosul mâinii pieptarul uniformei lui Jezal. 

- Mai ales dat fiind interesul dumitale neaşteptat faţă de 
fundul meu. 

Jezal se smuci înapoi, cu un gust acru în gură. 

- Se pare că Bayaz a reuşit acolo unde Varuz a dat greş, 
mm? Te-a învăţat unde ţi-e şira spinării! Felicitările mele 
pentru apropiata nuntă. Dar cred c-am să-mi ţin bricele la 
îndemână, în caz că nu mergi până la capăt. Mă bucur atât 
de mult că am avut ocazia asta să stăm de vorbă... 

Şi plecă şontâc-şontâc spre scară, cu bastonul bocănind 
pe podele şi piciorul stâng târându-i-se în urmă. 

- Aşijderea! strigă Jezal după el. 

Dar nimic n-ar fi putut să fie mai departe de adevăr. 


Fantome 


Oraşul Uffrith nu mai prea arăta ca pe vremuri. Desigur, 
Logen văzuse ultima oară acele locuri cu ani în urmă, 
noaptea, după asediu. Grupuri-grupuri de carli de-ai lui 
Bethod cutreierau străzile - strigând, cântând şi bând. 
Căutând oameni pe care să-i jefuiască şi să-i violeze, dând 
foc la tot ce putea să ardă. Logen îşi amintea că zăcuse în 
camera aceea, după ce-l învinsese pe Treicopaci, plângând 
şi lăsându-se străbătut de durere. Îşi amintea cum privise 
încruntat pe fereastră, văzând văpaia flăcărilor, ascultând 
urletele din tot oraşul, dorindu-şi să fi fost şi el afară, să 
facă blestemăţii, şi întrebându-se dacă avea să se mai ţină 
vreodată pe picioare. 

Acum totul era altfel, sub stăpânirea Uniunii, dar nu 
părea mult mai organizat. Portul cenuşiu era înţesat de 
corăbii prea mari pentru cheiuri. Pe străzile înguste roiau 
soldaţi, aruncându-şi peste tot echipamentele. Căruţe, cai şi 
catâri, doldora de bagaje, încercau să-şi croiască drum prin 
îmbulzeală. Răniţii în cârje şchiopătau spre docuri, iar 
băieţii fără tuleie care veneau din sens opus se holbau cu 
ochi mari la bandajele lor însângerate. Ici şi colo, foarte 
nedumerit de acest uriaş torent de străini care potopeau 
oraşul, câte un nordic stătea în uşa casei. Femei, mai ales, 
copii şi bătrâni. 

Logen mergea grăbit pe străzile în pantă, împingându-se 
prin mulţime, cu privirea în jos şi gluga pe cap. Îşi ţinea 
pumnii strânşi pe lângă trup, pentru ca nimeni să nu-i vadă 
ciotul degetului lipsă. Sabia primită de la Bayaz o avea la 
spate, înfăşurată într-o pătură, sub raniţă, unde n-ar fi 
neliniştit pe nimeni. Aştepta să audă pe cineva strigând: 
„Uite-l pe Sângerosul-Nouă!” Aştepta ca oamenii s-o ia la 
fugă, urlând cu groaza întipărită pe feţe, bombardându-l cu 
gunoaie. 


Nimeni, însă, n-o făcea. O persoană în plus care n-avea 
ce căuta acolo nu atrăgea privirile în tot acel haos umed, iar 
dacă-l putea cunoaşte cineva, nu după el se uitau. Cel mai 
probabil, cu toţii auziseră că se întorsese în ţărână, 
departe, şi le părea bine. Totuşi, n-avea niciun rost să stea 
acolo mai mult decât era nevoie. Se îndreptă spre un ofiţer 
al Uniunii care părea să aibă o anume autoritate, îşi dădu 
gluga pe spate şi încercă să afişeze un zâmbet. 

Drept răspuns, se alese cu o privire dispreţuitoare. 

- N-avem nimic de lucru pentru tine, dacă asta cauţi. 

- Nici n-aveţi cum, replică Logen, întinzându-i scrisoarea 
pe care i-o dăduse Bayaz. 

Omul o despături şi aruncă o privire. Apoi se încruntă şi 
o mai citi o dată. În sfârşit, se uită la Logen cu îndoială, 
mişcându-şi gura în gol înainte de a spune: 

- Aha, da, înţeleg... 

Arătă spre mai mulţi tineri care stăteau nervoşi şi 
nesiguri la câţiva paşi distanţă, adunaţi laolaltă sub ploaia 
ce începea să se înteţească. 

- În după-amiaza asta pleacă un convoi de întăriri spre 
front. Poţi să vii cu noi. 

- Merge. 

Acei băieţi speriaţi nu arătau ca nişte întăriri prea 
grozave, dar pentru Logen asta n-avea nici cea mai mică 
importanţă. Puțin îi păsa cu cine călătorea, atâta vreme cât 
se îndreptau spre Bethod. 


Coroanele copacilor trosneau pe ambele părţi ale 
drumului - verzi cu negru, tulburi şi pline de umbre. Şi de 
surprize, poate. Era un mod greu de a călători. Greu pentru 
mâini, care erau nevoite să se ţină de margine tot timpul, 
dar şi mai greu pentru fund, care tot sălta şi se zdruncina 
pe scândura tare. Se apropiau însă de destinaţie, încet, iar 
Logen socotea că acesta era principalul. 

În urma lor veneau alte căruţe, înşirate de-a lungul 
drumului într-o coloană greoaie, pline cu oameni, alimente, 


haine, arme şi toate cele de trebuinţă pentru a purta un 
război. Fiecare avea un felinar aprins, agăţat spre partea 
din faţă, aşa că prin întunericul înserării se vedea o dâră de 
luminiţe săltăreţe, în josul văii şi-n susul pantei, însemnând 
drumul pe care-l urmau prin pădure. 

Logen se întoarse să-i privească pe băieţii din Uniune, 
adunaţi pâlc în partea din faţă a căruţei. Nouă la număr, toţi 
zgâlţâindu-se şi clătinându-se laolaltă, la fiecare săritură a 
osiilor, şi ţinându-se cât mai departe de el. 

- Ai mai văzut la cineva cicatrice ca astea? mormăi unul, 
neştiind că Logen vorbea limba lor. 

- Da' cine-i, la urma urmei? 

- Nu-ş'... Un nordic, cred. 

- Văd şi eu că-i nordic, idiotule. Vreau să zic, ce caută 
aici, cu noi? 

- O fi vreun cercetaş. 

- Cam voinic, nemernicul, pentru un cercetaş, nu? 

Logen zâmbi în sinea lui, privind copacii care treceau pe- 
alături. Simţea adierea răcoroasă pe faţă, mirosul ceţii, al 
pământului, frigul, umezeala, aerul. În veci nu s-ar fi 
aşteptat să se bucure că revenea în Nord, dar îi părea bine. 
Era plăcut, după ce fusese străin atâta vreme, să se afle 
într-un loc în care cunoştea regulile. 

Îşi făcură tabăra pe marginea drumului, toţi zece. Un 
grup printre multe altele, înşirate prin pădure, fiecare 
adunat lângă căruţa sa. Nouă flăcăi într-o parte a unui foc 
mare, cu o oală pusă la fiert deasupra, răspândind un miros 
îmbietor. Logen îi privea cum amestecau mâncarea, vorbind 
între ei despre casă, despre ce avea să urmeze şi despre 
timpul petrecut acolo. 

După o vreme, unul dintre ei începu să pună fiertura în 
castroane, împărțindu-le celorlalţi. După ce termină cu ei, 
se uită la Logen şi mai pregăti o porţie. Se apropie cu 
teamă, ca şi cum nordicul ar fi fost un lup în cuşcă. 

- Ăăă... începu, întinzându-i vasul la o lungime de braţ. 
Tocăniţă...? 


Deschise larg gura şi arătă spre ea cu mâna liberă. 

- Mulţumesc, prietene, răspunse Logen, luând castronul, 
dar ştiu cum se mănâncă. 

Toţi se holbară la el, un semicerc de chipuri îngrijorate, 
dincolo de foc, luminate într-un galben pâlpâitor şi mai 
bănuitoare ca oricând, auzind că le vorbea limba. 

- Ştii graiul nostru? Şi n-ai zis nimic... 

- E bine să pari mai puţin decât eşti, o ştiu din 
experienţă. 

- Dacă zici tu... replică tânărul care-i dăduse mâncarea. 
Cum te cheamă, dar? 

Logen se întrebă o clipă dacă să scornească o minciună. 
Un nume oarecare, de care nimeni n-ar fi avut cum să audă. 
Dar era cel care era, şi mai devreme sau mai târziu cineva 
avea să-l recunoască. Şi-n plus, niciodată nu se prea 
pricepuse să mintă. 

- Mi se zice Logen Nouădegete. 

Băieţii nu avură nicio reacţie. Nu auziseră despre el - şi 
de ce-ar fi auzit? Câţiva fii de fermieri de departe, din 
însorita Uniune. Arătau de parcă abia ştiau cum îi cheamă 
pe ei înşişi. 

- De ce eşti aici? îl întrebă unul. 

- La fel ca voi. Ca să ucid. 

La asta, tinerii părură să se cam neliniştească. 

- Nu pe voi, nicio grijă. Am de încheiat nişte socoteli. 

Arătă cu capul în susul drumului: 

- Cu Bethod. 

Ceilalţi schimbară priviri între ei, apoi unul ridică din 
umeri. 

- Bine... Atâta vreme cât eşti de partea noastră, aş zice... 

Se ridică şi scoase din raniţă o sticlă. 

- Vrei să bei ceva? 

- Păi, ce să zic...? zâmbi Logen, întinzând ceaşca. La asta 
n-am răspuns niciodată cu nu. 

Goli căniţa dintr-o sorbitură, plescăind din buze când 
simţi cum îi încălzea burta. Băiatul îi mai turnă una. 


- Mulţumesc. Totuşi, ar fi mai bine să nu-mi dai prea 
mult. 

- De ce? Ai să ne omori? 

- Să vă omor? Dacă aveţi noroc. 

- Şi dacă n-avem? 

Logen rânji peste ceaşcă. 

- Atunci, am să cânt. 

La asta, băiatul zâmbi uşor, iar unul dintre tovarășii lui 
izbucni în râs. În clipa următoare, o săgeată şuieră prin aer, 
înfigându-i-se în coaste. Tuşi, împroşcându-şi cămaşa cu 
sânge, scăpă sticla pe iarbă, iar vinul se scurse gâlgâind. Un 
alt tânăr se alese cu o săgeată în coapsă. Rămase 
încremenit, privind-o. 

- De unde-au... 

În clipa următoare, toţi ţipau, bâjbâind după arme sau 
trântindu-se pe burtă. Încă două săgeți sosiră, una 
nimerind în foc, de unde aruncă în jur o ploaie de scântei. 

Logen îşi aruncă mâncarea deoparte, înhăţă sabia şi o 
luă la fugă. Din mers, se ciocni de unul dintre băieţi, 
doborându-l la pământ, alunecă, derapă, se îndreptă la loc 
şi alergă mai departe spre copacii dintre care venise 
săgeata. Fie gonea drept într-acolo, fie spăla putina, şi 
alesese pe negândite. Uneori, nu prea contează pe ce cale o 
iei, atâta vreme cât te grăbeşti şi nu te abaţi din drum. 
Apropiindu-se, Logen îl văzu pe unul dintre arcaşi, ca o 
lucire de piele albicioasă în întuneric, pregătindu-şi încă o 
săgeată. Scoase sabia Creatorului din teaca zdrenţuită şi 
slobozi un răcnet de luptă. 

Arcaşul ar fi putut trage înainte ca Logen să ajungă la el, 
cel mai probabil, dar era foarte aproape şi, până la urmă, 
nu avu curaj să stea pe loc, aşteptându-l. Nu sunt mulţi 
aceia care-şi pot cântări chibzuit variantele, când moartea 
se repede spre ei. Îşi aruncă prea târziu arcul şi se răsuci 
să fugă, iar Logen îl nimeri în spate înainte de a fi făcut mai 
mult de un pas, doi, doborându-l în tufişuri, cu un urlet. 
Încâlcit printre crengi, omul începu să se târască, ţipând şi 


dibuind după un pumnal. Logen ridică sabia, pentru a sfârşi 
ceea ce începuse. În clipa următoare, o jerbă de sânge ţâşni 
din gura arcaşului, pe care-l străbătu un tremur, după care 
căzu pe spate şi nu se mai mişcă. 

- Încă viu, murmură Logen, lăsându-se pe vine lângă el, 
cu privirea în întuneric. 

Probabil ar fi fost mai bine dacă alerga în cealaltă 
direcţie, dar acum era cam târziu pentru aşa ceva. Şi mai 
bine ar fi fost dacă rămânea în Adua, însă pentru asta era 
târziu de-a binelea. 

- Nord afurisit, blestemă el printre dinţi. 

Dacă-i lăsa pe ticăloşii ăia să scape, aveau să le facă 
necazuri pe tot drumul până-n linia întâi, iar el nu mai 
putea pune geană pe geană de-atătea griji, pe lângă riscul 
serios de a primi o săgeată în faţă. Avea şanse mai mari 
dacă-i ataca, decât aşteptându-i pe ei să atace. O lecţie pe 
care o învățase pe pielea lui. 

Îi auzea pe restul inamicilor îndepărtându-se prin 
desişuri şi porni după ei, cu sabia strânsă în pumn. Înainta 
pe dibuite printre copaci, păstrând distanţa. Lumina focului 
şi zarva făcută de oamenii Uniunii se pierdură în urma lui, 
pe măsură ce se adâncea în pădure, în mirosul de brazi şi 
pământ  reavăn, călăuzindu-se numai după tropăitul 
fugarilor. Devenise şi el o parte a pădurii, aşa cum făcea pe 
vremuri. Nu-i era deloc greu. Totul îi revenea în minte de 
parcă s-ar fi furişat printre copaci în fiecare noapte, ani în 
şir. Din faţă se auzeau ecouri de voci, iar Logen se lipi de un 
copac, nemişcat şi tăcut, ascultând. 

- Unde-i Nas-Murdar? 

O clipă de tăcere. 

- A murit, socot. 

- A murit? Cum? 

- Aveau pe careva cu ei, Cioară. Un bulangiu cât toate 
zilele. 

Cioară. Logen cunoştea numele. Şi glasul i-l ştia, acum, 
că vorbise. Un Om Numit care luptase pentru Oscior. N-ar fi 


putut spune că erau prieteni, el şi Logen, dar se cunoşteau. 
Fuseseră împreună pe front, la Carleon, luptând umăr la 
umăr. lar acum se aflau din nou alături, la doar câţiva paşi 
distanţă, mai mult decât dispuşi să se omoare. Ciudat, ce 
întorsături poate lua soarta. Între a lupta împreună cu un 
om şi a lupta împotriva lui poate fi doar un deget distanţă. O 
distanţă mult mai mică decât între a lupta şi a nu lupta. 

- Nordic, era? se auzi glasul lui Cioară. 

- Se poate. Da' oricine-ar fi fost, ştia meserie. Cât ai clipi 
a venit. Nici n-am avut timp să mai trag o săgeată. 

- Nemernicul! Asta n-o să rămână aşa. Înnoptăm aici şi 
mâine ne luăm după ei. Poate atunci punem mâna şi pe el, 
pe ăsta marele. 

- A, da, îi venim noi dracu' de hac. Să nu-ţi faci nicio 
grijă. Gâtu' am să i-l tai, nenorocitu”! 

- Bravo ţie. Pân-atunci, poţi să stai cu ochii-n patru cât 
dormim noi, ăştilalţi. Poate de data asta te-o ţine treaz furia, 
mm? 

- Da, şefu'. Că bine zici. 

Logen se aşeză şi rămase în aşteptare, întrezărindu-i 
printre copaci pe cei patru cum îşi întindeau păturile şi se 
culcau. Al cincilea se postă de strajă, cu spatele la ceilalţi, 
privind în direcţia de unde veniseră. Logen aştepta, şi-l auzi 
pe unul începând să sforăie. Începu o ploaie slabă, care 
susura şi se prelingea pe crengile brazilor. După un timp, 
apa îi ajunse în păr, în haine, scurgându-i-se pe faţă, până 
pe pământul umed - pic, pic, pic. Logen stătea la locul lui, 
neclintit şi tăcut ca o stâncă. 

Răbdarea poate fi o armă înfricoşătoare. Una pe care 
puţini oameni învaţă cum s-o folosească. Grea treabă, să 
rămâi cu gândul la omor, când pericolul a trecut şi te-ai mai 
calmat. Dar Logen stăpânise dintotdeauna acest meşteşug. 
Aşa că stătea pe loc şi lăsa timpul să treacă încet, cu gândul 
la vremurile de demult, până când luna se înălţă pe cer, cu 
lumina ei palidă strecurându-se printre copaci, împreună cu 
ploaia. Destulă lumină ca să vadă pentru ce avea de făcut. 


Îşi dezdoi picioarele şi se puse în mişcare, croindu-şi 
drum printre trunchiurile brazilor, cu paşi fermi, dar uşori. 
Ploaia era de partea lui, clipocitul şi foşnetele acoperind 
sunetele slabe ale cizmelor, în timp ce-l ocolea pe străjer. 

Scoase un cuţit, cu tăişul umed lucind scurt în lumina 
pătată a lunii, şi ieşi tiptil dintre copaci, străbătând tabăra. 
Printre oamenii adormiţi, destul de aproape ca să-i atingă. 
Ca un frate de aproape. Străjerul îşi trase nasul şi se foi în 
loc, nemulţumit, strângându-şi pe umeri pătura umedă, 
îmbrobonată cu stropi de ploaie. Logen se opri şi aşteptă, 
privind chipul palid al unuia dintre cei ce dormeau, întors 
pe-o parte, cu ochii închişi şi gura căscată, răspândind în 
noaptea ploioasă şi rece aburii slabi ai respirației. 

Acum, omul de veghe stătea nemişcat, iar Logen se 
strecură până în spatele lui, ţinându-şi respiraţia. Întinse 
mâna stângă, mişcându-şi degetele prin aerul ceţos, în 
aşteptarea momentului. Apoi o ridică pe dreapta, cu 
plăselele tari ale cuţitului strânse în pumn. Îşi simţi buzele 
răsfrângându-se de pe dinţii strânşi. Acum era momentul, 
iar când soseşte momentul, loveşti fără să te mai uiţi în 
urmă. 

Mâna lui Logen se furişă înainte, pentru a apuca strâns 
gura paznicului, iar dreapta îi tăie scurt beregata, destul de 
adânc ca să simtă lama zgâriind oasele gâtului. Omul zvâcni 
şi se zbătu un moment, dar Logen îl ţinea strâns, strâns ca 
într-o îmbrăţişare drăgăstoasă, şi nu se auzi decât un 
bolborosit slab. Simţi sângele pe mâini, cald şi cleios. Încă 
nu-şi făcea griji în legătură cu ceilalţi. Dacă se trezea 
vreunul, n-avea să vadă decât silueta unui om în întuneric, 
ceea ce era foarte firesc. 

Nu peste mult, străjerul rămase inert, iar Logen îl culcă 
uşor pe o parte, cu capul bălăbănindu-i-se. În apropiere, 
patru trupuri zăceau sub păturile ude. Patru trupuri 
neajutorate. Fusese o vreme, poate, când Logen trebuia să- 
şi adune bărbăţia pentru o treabă ca asta. Când ar fi simţit 
nevoia să se întrebe dacă era bine ce făcea. De-atunci, însă, 


trecuse mult timp. Sus, în Nord, timpul pe care-l petreci 
gândind e tocmai acela când eşti ucis. Acum, nu mai erau 
decât patru treburi pe care le avea de făcut. 

Se strecură spre primul, ridică pumnalul însângerat şi-l 
înjunghie drept în inimă, prin haină, acoperindu-i gura cu 
mâna. Omul muri mai tăcut decât dormise. Logen se duse la 
al doilea, gata să facă acelaşi lucru. Cizma i se lovi de un 
obiect metalic. O ploscă de apă, poate. Orice-ar fi fost, 
scoase un zgomot puternic. Ochii omului adormit se 
deschiseră, începu să se ridice... Logen îi înfipse cuțitul în 
burtă şi trase de el, spintecându-l. Rănitul scoase un soi de 
scâncet, cu gura şi ochii larg deschişi, agăţându-se de 
braţul lui Logen. 

- Hmm? făcu al treilea, ridicându-se în capul oaselor, 
holbat. 

Logen îşi eliberă mâna şi scoase sabia. 

- Ce nai...? 

Omul ridică braţul, instinctiv, iar lama îi reteză mâna de 
la încheietură, după care se înfipse adânc în ţeastă, 
împroşcând cu stropi de sânge prin aerul umed şi 
doborându-l pe spate. 

Acest lucru, însă, îi dădu celui din urmă timp destul ca să 
iasă de sub pătură şi să înhaţe o secure. Acum stătea adus 
de spate, cu braţele desfăcute, pregătit pentru luptă ca un 
om care se antrenase cu prisosinţă. Cioară. Logen îi auzea 
respiraţia şuierătoare, îi vedea aburii prin ploaie. 

- Trebuia să-ncepi cu mine! scrâşni Cioară. 

Logen nu-l putea contrazice. Se concentrase să-i ucidă 
pe toţi, fără să ia prea mult în seamă ordinea. Oricum, era 
cam târziu ca să-şi facă griji. Ridică din umeri: 

- Că-ncep sau că termin, tot aia e. 

- Vedem noi. 

Cioară îşi cumpăni securea în aerul pâclos, mutându-şi 
greutatea de pe un picior pe altul, în aşteptarea unei ocazii 
de a ataca. Logen stătea nemişcat, ţinându-şi respiraţia, cu 
sabia lângă trup, rece şi umedă în pumnul lui strâns. 


Niciodată nu fusese omul care să se mişte înainte de a veni 
timpul. 

- Mai bine spune-mi cum te cheamă, cât mai ai suflare-n 
tine. Îmi place să ştiu pe cine-am omorât. 

- Mă cunoşti deja, Cioară. 

Logen îşi ridică mâna cealaltă, cu degetele desfăcute, iar 
lumina lunii făcu să lucească sângele din palmă şi de pe 
ciotul degetului tăiat. 

- Am luptat cot la cot, la Carleon. Nu m-aş fi aşteptat să 
mă uiţi aşa de repede. Dar lucrurile nu merg prea des aşa 
cum ne aşteptăm, hmm? 

Cioară nu se mai mişca. În întuneric, Logen nu putea să 
vadă mai mult decât lucirea ochilor, dar îi recunoştea 
îndoiala şi teama, după poziţia în care stătea. 

- Nu, şopti celălalt, clătinând din cap. Nu se poate! 
Nouădegete a murit! 

- Serios? 

Logen trase adânc aer în piept, apoi îl suflă încet, în 
umezeala nopții. 

- Atunci, cred c-oi fi stafia lui. 


Săpaseră un soi de groapă în care să stea ghemuiţi, 
flăcăii Uniunii, cu raniţele şi lăzile pe margini, închipuind un 
soi de metereze. Logen vedea câte un chip mişcându-se pe 
deasupra, privind spre copaci. Lumina slabă a focului se 
reflecta în câte-un vârf de săgeată sau de lance. Stăteau 
pitiţi, aşteptând o nouă ambuscadă. Dacă înainte fuseseră 
nervoşi, acum cel mai probabil făceau pe ei. Se prea putea 
ca vreunul să se sperie şi să tragă-n el de îndată ce se făcea 
cunoscut. Afurisitele de arcuri ale Uniunii aveau o coardă 
care reacţiona la cea mai mică atingere, odată ce erau 
încordate. Ar fi fost norocul lui, să fie omorât degeaba în 
plină pustietate, ba încă de ai lui, dar nu prea avea încotro. 
Dacă voia să ajungă pe front... 

Aşa că-şi drese glasul şi strigă: 

- Acuma, nu trage nimeni, nu faceţi nimic! 


O coardă vibră şi săgeata se înfipse într-un copac, la doi 
paşi în stânga lui. Logen se cocoşă pe pământul umed. 

- Nu trage nimeni, am zis! 

- Cine-i acolo? 

- Sunt eu, Nouădegete! Nordicul care era cu voi în 
căruţă! 

O pauză prelungită, nişte şoapte... 

- În regulă! Dar vino încet, şi să-ţi ţii mâinile la vedere! 

- De acord! 

Se îndreptă şi ieşi dintre copaci, ţinând mâinile ridicate. 

- Numai nu trageţi în mine, da? De asta voi trebuie să 
aveţi grijă! 

Străbăâtu spaţiul care-l despărţea de foc, cu braţele 
desfăcute, încordat la gândul că din clipă-n clipă se putea 
trezi cu o săgeată-n piept. Recunoscu feţele băieţilor 
dinainte, precum şi pe ofiţerul însărcinat cu convoiul de 
aprovizionare. Doi dintre ei îl urmară cu arcurile, în timp ce 
păşea încet peste parapetul improvizat, coborând în şanţ. 
Acesta fusese săpat în faţa focului, dar nu prea bine, şi pe 
fund avea ditamai băltoaca. 

- Unde naiba ai fost? întrebă furios ofiţerul. 

- Să-i urmăresc pe ăia care ne-au atacat aseară. 

- Şi i-ai prins? vru să ştie unul dintre băieţi. 

- Ba bine că nu. 

ie i Rt 

- Morți. 

Logen arătă cu capul spre băltoaca din fundul gropii. 

- Deci, în noaptea asta nu e nevoie să dormiţi în apă. A 
mai rămas din tocana aia? 

- Câţi erau? se interesă răstit ofiţerul. 

- Cinci, răspunse Logen, căutând prin jurul focului, dar 
oala era goală. 

Norocul lui, din nou. 

- Tu, singur, contra cinci? 

- La început, au fost şase, dar pe unul l-am omorât 
imediat. Zace pe-acolo, pe undeva, printre copacii ăia. 


Scoase un codru de pâine din raniţă şi-l frecă de pereţii 
oalei, încercând să adune măcar puţin din sosul rămas 
acolo. 

- Am aşteptat să adoarmă, şi numai cu unul a trebuit să 
lupt faţă-n faţă. Aşa am eu mereu norocul ăsta, cred... 

Nu se simţea defel norocos. Privindu-şi mâna în lumina 
focului, văzu că încă mai era roşie de sânge. Sub unghii 
avea sânge maroniu, şi prin cutele palmei. 

- Tot timpul am fost norocos. 

Ofiţerul nu părea deloc convins. 

- De unde putem şti că nu eşti unul de-ai lor? Că n-ai 
venit să ne spionezi? Că ăia nu aşteaptă acum decât să le 
dai un semnal, când suntem nepregătiţi? 

- Tot drumul aţi fost nepregătiţi, pufni Logen. Dar 
întrebarea e corectă. Mă aşteptam să mi-o puneţi. 

Scoase traista de pânză groasă de la cingătoare. 

- De aceea vi le-am adus pe astea. 

Ofiţerul luă desaga, încruntat, o deschise şi se uită 
bănuitor înăuntru. Înghiţi în sec. 

- Cum am spus, erau cinci. Deci, aveţi aici zece degete 
mari. Acum eşti mulţumit? 

Ofiţerul arăta mai degrabă îngreţoşat decât mulţumit, 
dar dădu din cap, cu buzele strânse, şi-i întinse traista 
înapoi, la o lungime de braţ. 

Logen clătină din cap. 

- Păstreaz-o. Mie-mi lipseşte un deget mijlociu. De astea 
mari n-am nevoie. 


Căruţa se opri cu o hurducătură. Cale de-o milă, două, 
merseseră ca melcul. Acum, drumul - dacă se putea numi 
„drum” o mare de glod - forfotea de oameni cu pas greoi. 
Îşi târau picioarele prin mocirlă, dintr-un loc cât de cât solid 
în altul, căznindu-se sub ploaia rară, printre căruţe 
împotmolite şi cai nefericiţi, stive de lăzi şi butoaie şi corturi 
strâmbe. Logen se uita la un grup de băieţi înglodaţi în 
clisă, care împingeau un car înfundat în noroi până la osii, 


fără prea mult succes. Parcă ar fi văzut o armată 
scufundându-se încet într-o mlaştină. Un naufragiu vast, pe 
uscat. 

Tovarăşii de călătorie ai lui Logen rămăseseră numai 
şapte, aduşi de spate şi cu chipuri supte, arătând frânţi de 
oboseală după nopţile nedormite şi vremea urâtă de pe 
drum. Nu era cel mai fericit început al răstimpului lor în 
Nord, iar Logen se îndoia că de-acum încolo avea să se mai 
îmbunătăţească. Se dădu jos din căruţă, cu cizmele 
afundându-i-se în noroiul răscolit, îşi arcui spinarea şi-şi 
întinse picioarele îndurerate, după care-şi dădu jos raniţa. 

- Atunci, noroc! le ură el băieţilor. 

Nici unul dintre ei nu răspunse. Abia dacă-i adresaseră o 
vorbă, din noaptea ambuscadei. Cel mai probabil, toată 
treaba cu degetele din traistă îi îngrijorase. Dar dacă ăsta 
ar fi fost cel mai rău lucru pe care-l vedeau cât timp se aflau 
acolo, nu era nicio problemă, socotea Logen. Ridică din 
umeri şi se întoarse, pornind cu greu prin mocirlă. 

Puțin mai în faţă, un ofiţer din coloana de aprovizionare 
era muştruluit de un bărbat în uniformă roşie, înalt şi 
supărat, care părea să indice cât de cât că toată 
învălmăşeala aia avea şi un comandant. Logen avu nevoie 
de câteva momente ca să-l recunoască. Stătuseră împreună 
la un ospăț, în împrejurări cu totul diferite, şi discutaseră 
despre război. Acum arăta mai bătrân, mai slab, mai dur. 
Avea o expresie aspră, încruntată, dar zâmbi când îl văzu pe 
Logen şi veni spre el cu mâna întinsă. 

- Pe toţi morţii, spuse el într-o nordică acceptabilă, dar 
soarta ştie să ne facă farse! Ie cunosc. 

- Asemenea. 

- Nouădegete, nu-i aşa? 

- Întocmai. Iar tu eşti West, din Englia. 

- El, şi nimeni altul. Îmi pare rău că nu te pot întâmpina 
mai plăcut, dar armata a ajuns aici abia acum o zi, două, şi 
după cum vezi, situaţia încă nu e în deplină ordine. Nu aici, 
idiotule! mugi el la un vizitiu care încerca să-şi bage căruţa 


între altele două, unde n-ar fi încăput nici de frică. În ţara 
asta nenorocită aveţi şi ceva ce s-ar putea numi vară? 

- O ai în faţa ochilor. Iarna n-ai văzut-o? 

- Hm... Aici ai dreptate. Dar, la urma urmei, ce te-a 
mânat încoace? 

Logen îi întinse scrisoarea. Aplecându-se deasupra ei, ca 
s-o apere de ploaie, West o citi încruntat. 

- Semnată de Lordul Şambelan Hoff, ai? 

- Asta-i bine? 

Îşi boţi buzele, înapoindu-i-o. 

- Depinde. Înseamnă că ai prieteni influenţi. Sau nişte 
duşmani la fel de influenţi. 

- Şi de unii, şi de alţii, pare-se. 

West zâmbi: 

- Constat că au ajuns la o înţelegere. Ai venit să lupţi? 

- Nu pentru altceva. 

- Bun. Un om cu experienţă ne prinde bine oricând. 

Îi privi pe recruţii care se dădeau jos din căruţe şi oftă 
prelung. 

- Încă suntem mult prea puţini aici. Mai bine te-ai duce 
să te alături celorlalţi nordici. 

- Aveţi şi nordici cu voi? 

- Avem, şi-n fiecare zi tot vin alţii şi alţii. Se pare că mulţi 
dintre ei nu-s prea încântați de felul în care îi conduce 
regele lor. Mai cu seamă, în ceea ce priveşte înţelegerea aia 
cu shanka... 

- Înţelegere? Cu shanka? se încruntă Logen; niciodată 
nu se aşteptase ca Bethod să se coboare atât de jos, dar nu 
era nici pe departe prima dezamăgire. A convins capetele- 
turtite să lupte alături de el? 

- Fără doar şi poate. El are capetele-turtite, iar noi îi 
avem pe nordici. Ciudată lume, nici pomeneală. 

- Ba bine că nu, confirmă Logen, clătinând din cap. Câţi 
ai? 

- Cam trei sute, aş zice, după ultima numărătoare, deşi 
nu prea le place să fie numărați. 


- Atunci, se pare că ai trei sute unu, dacă mă pui la 
socoteală şi pe mine. 

- Şi-au făcut tabăra acolo, pe aripa stângă, preciză West, 
arătând spre conturul negru al copacilor profilaţi pe cerul 
înserării. 

- Destul de bine. Cine-i şeful? 

- Un flăcău pe nume Copoiul. 

Câteva clipe, Logen îl privi lung. 

- Cum ai zis că-l cheamă? 

- Copoiul. Îl cunoşti? 

- Se poate spune şi aşa, şopti Logen, cu un zâmbet 
întinzându-i-se încet pe faţă. Se poate spune şi aşa... 


Seara se lăsa cu repeziciune, urmată îndeaproape de 
noapte, şi tocmai aprinseseră focul cel lung, când apăru 
Logen. Distingea siluetele carlilor care-şi ocupau locurile 
de-o parte şi de alta, pe fundalul flăcărilor. Le auzea 
glasurile şi râsetele zgomotoase în tăcerea serii, acum când 
ploaia se oprise. 

De mult nu mai auzise o asemenea mulţime vorbind în 
graiul nordic, şi-i suna ciudat în urechi, chiar dacă era 
propria lui limbă. Îi reînvia unele amintiri urâte. Turme de 
oameni strigând la el, urlând după el. Hoarde întregi 
năvălind în luptă, scoțând ţipete victorioase, jelindu-şi 
morţii. Simţea de undeva miros de carne friptă. O aromă 
bogată, savuroasă, care-i gâdila nările şi făcea să-i chiorăie 
maţele. 

Lângă cărare, o torţă ardea în vârful unei prăjini, sub 
care stătea un tânăr plictisit, cu o lance, privindu-l încruntat 
pe Logen când se apropie. Probabil pierduse tragerea la 
sorţi, să stea de gardă în timp ce mâncau ceilalţi, şi nu 
părea deloc încântat. 

- Ce vrei? mârâi el. 

- L-aveţi pe Copoi aici? 

- Mda, şi ce? 

- Trebuie să vorbesc cu el. 


Un altul se apropie, trecut binişor de prima tinereţe, cu 
o claie de păr cărunt şi un chip tăbăcit. 

- Ce-avem aici? 

- Un recrut nou, mormăi străjerul. Vrea să-l vadă pe 
şefu'. 

Vârstnicul miji ochii spre Logen, încruntat. 

- Te cunosc, prietene? 

Logen înălţă capul, astfel încât lumina făcliei să-i 
lumineze faţa. Mai bine să priveşti omul în ochi şi să-l laşi să 
te vadă, arătându-i că nu ţi-e teamă. Aşa-l învățase tatăl lui. 

- Nu ştiu. Ce zici? 

- De unde-ai venit? Din partea albicioşilor, aşa-i? 

- Nu. Lucrez singur. 

- Singur? l-auzi. Parcă te recunosc... 

Făcu ochii mari şi rămase cu gura căscată, albindu-se la 
faţă precum creta. 

- Pe toţi morţii blestemaţi, şopti el, făcând un pas 
împleticit înapoi. Asta-i Sângerosul-Nouă! 

Poate că Logen sperase să nu-l recunoască nimeni. Să-l fi 
uitat cu toţii. Să aibă alte griji pe cap, iar el să fie doar un 
om ca oricare altul. Acum, însă, vedea expresia de pe faţa 
bătrânului - expresia aceea de om care face pe el de frică - 
şi-i era destul de clar ce avea să urmeze. La fel ca 
întotdeauna. lar cel mai rău era că acum, când fusese 
recunoscut şi vedea spaima aceea, groaza aceea şi 
respectul acela, nici nu era sigur că nu-i plăcea să le vadă. | 
se cuveneau, doar, nu? La urma urmei, faptele sunt fapte. 

Era Sângerosul-Nouă. 

Băiatul încă nu prea pricepuse. 

- Îţi râzi de mine? Mai rămâne doar să-mi spui c-a venit 
Bethod în persoană, hmm? 

Nimeni însă nu râse, iar Logen ridică mâna, privindu-l 
prin locul unde avusese degetul mijlociu. Băiatul se uită de 
la ciot la vârstnicul care tremura, apoi din nou la Logen. 

- Rahat... bâigui el. 

- Unde-i şeful tău, băiete? 


Pe Logen îl speria propriul său glas: sec, mort, rece ca 
gerul iernii. 

- Este... este... 

Tânărul ridică un deget tremurător, pentru a arăta spre 
focuri. 

- Bine. Cred c-am să-l adulmec singur. 

Cei doi se dădură la o parte din drum. Logen trecu pe 
lângă ei, cu un fel de zâmbet - sau, mai degrabă, o 
răsfrângere a buzelor, dezvelind dinţii. În fond, avea şi el o 
anumită reputaţie. 

- Nu vă temeţi, le şuieră el în faţă. La urma urmei, sunt 
în tabăra voastră, nu? 

Nimeni nu-i suflă o vorbă în timp ce mergea prin spatele 
carlilor, spre capătul focului. Vreo doi aruncară câte-o 
privire peste umăr, dar nimic mai mult decât ca pentru 
orice nou-venit într-o tabără. N-aveau idee cine era, încă, 
dar urmau să afle curând. Băiatul şi bătrânul aveau să 
şuşotească, iar şoaptele să se răspândească prin jurul 
focului, aşa cum au ele obiceiul, după care toţi urmau să se 
uite la el. 

Tresări, când alături se mişcă o umbră uriaşă - atât de 
mare, încât în primul moment o luase drept un copac. Un 
om înalt şi robust, care-şi scărpina barba, zâmbind spre foc. 
Tul Duru. Nimeni nu l-ar fi putut confunda pe Capdetunet, 
nici în lumina aceea slabă. Nu pe un asemenea gigant. Îl 
făcea pe Logen să se întrebe din nou cum naiba îl învinsese, 
din capul locului. 

Chiar în clipa aceea simţi imboldul straniu de a lăsa 
capul în piept, văzându-şi de drum în noapte, fără o singură 
privire în urmă. Atunci, n-ar mai fi trebuit să fie din nou 
Sângerosul-Nouă şi n-ar mai fi rămas în urma lui decât 
povestirea unui recrut şi a unui bătrân care jurau că într-o 
noapte văzuseră un strigoi. Ar fi putut să se ducă departe şi 
s-o ia de la-nceput, devenind oricine dorea. Dar mai 
încercase deja asta, cândva, şi nu-i folosise la nimic. 


Trecutul îl urmărea mereu îndeaproape, suflându-i în ceafă. 
Era timpul să se întoarcă şi să-l confrunte. 

- În regulă, malacule, spuse Tul, cătând spre el prin 
întuneric, cu reflexele portocalii ale focului jucându-i pe 
chipul ca un bolovan, cu barba ca o blană uriaşă. 

- Cine... stai aşa... 

Logen înghiţi în sec. N-avea idee, acum că stătea să se 
gândească, ce-ar fi zis oricare dintre ei revăzându-l. În 
fond, fuseseră duşmani mult timp, înainte de a se 
împrieteni. Luptase cu fiecare dintre ei. Fiecare dorise să-l 
ucidă, şi pe bună dreptate. Apoi, fugise spre sud, lăsându-i 
cu shanka. Dacă, după un an şi ceva de absenţă, se alegea 
cu o întâmpinare ostilă? 

În clipa următoare, Tul îl înşfăcă într-o îmbrăţişare 
năprasnică. 

- Eşti viu! 

Îi dădu drumul doar atât cât să se asigure că nu-l 
confundase, apoi îl cuprinse din nou. 

- Mda, sunt viu, gâfâi Logen, căruia abia-i mai rămăsese 
aer în piept. 

Se părea că era primit cu bucurie, totuşi. 

Tul zâmbea cu toată faţa. 

- Haide, îl chemă el pe Logen să-l urmeze. Băieţii au să 
se scape pe ei când te-or vedea! 

Logen porni după Tul, cu inima bubuindu-i în piept, spre 
capătul focului, unde şeful stătea împreună cu cei mai 
apropiaţi Oameni Numiţi ai lui. Îi găsiră acolo, aşezaţi pe 
pământ. Copoiul era în mijloc, mormăind încet ceva spre 
Dow. Ursuzul stătea de cealaltă parte, rezemat într-un cot, 
jucându-se cu penele săgeţilor. Parcă nimic nu s-ar fi 
schimbat. 

- 'Ţi-am adus un oaspete, Copoiule, anunţă ul, cu glasul 
gâtuit, într-un efort de a nu dezvălui surpriza. 

- Nu mai spune...? înălţă Copoiul privirea spre Logen, 
care însă era ascuns în umbră, după umărul uriaş al lui Tul. 
Şi nu poate să mai aştepte, să mâncăm şi noi? 


- Ştii, nu prea cred... 

- De ce? Cine e? 

- Cine e? repetă Tul, apucându-l pe Logen de umăr, 
pentru a-l împinge în lumina focului. Nu-i decât Logen 
Nouădegete, naibii! 

Cizma lui Logen alunecă pe noroi şi fu cât pe ce să cadă- 
n fund, fâlfâind din braţe ca să-şi ţină echilibrul. Toate 
sporovăielile din jurul focului se stinseră cât ai clipi, în 
vreme ce oamenii se întorceau spre el. Două şiruri lungi de 
chipuri încremenite de uimire, în lumina unduitoare. Nu se 
mai auzea niciun sunet, doar foşnetul vântului şi trosnetele 
focului. Copoiul se holbă la el de parcă ar fi văzut un mort 
pe picioare, cu gura căscată tot mai larg de la o clipă la alta. 

- Credeam c-aţi murit toţi, spuse Logen, în timp ce-şi 
regăsea echilibrul. Uneori, putem fi prea realişti, se pare. 

Încet, Copoiul se ridică. Întinse mâna, iar Logen i-o 
prinse într-a lui. 

Nu era nimic de spus. Mai ales între doi oameni care 
trecuseră împreună prin atâtea - lupte cu shanka, trecerea 
munţilor, războaie şi urmări ale lor. Ani la rând. Copoiul îi 
strânse mâna cu putere, iar Logen şi-o trânti pe cealaltă 
deasupra. Îşi zâmbiră, dând din cap, ca şi cum nimic nu s-ar 
fi schimbat între ei. Nu aveau ce să-şi spună. 

- Ursuzule. Mă bucur să te văd. 

- Hm, făcu Ursuzul, dându-i o stacană, după care reveni 
cu privirea la săgețile lui, ca şi cum Logen s-ar fi dus doar 
să se uşureze, cu un moment în urmă, iar acum revenea în 
chipul cel mai firesc. 

Logen fu nevoit să zâmbească. Nici nu se aşteptase la 
altceva. 

- Ăla care se-ascunde acolo-i Dow cel Negru? 

- M-aş fi ascuns mai bine, dacă ştiam că vii, replică Dow, 
măsurându-l pe Logen din cap până-n picioare, cu un 
zâmbet nu tocmai primitor. Dacă ăsta nu-i Nouădegete 
însuşi... Parcă ziceai că a căzut într-o prăpastie? lătră el 
spre Copoi. 


- Aşa am văzut eu. 

- A, de căzut, am căzut... confirmă Logen, în timp ce-şi 
amintea vântul suflându-i în gură, stâncile şi zăpada 
învârtindu-se în jurul lui, căderea în apă, care-i tăiase 
respiraţia. Cum am căzut, aşa am şi scăpat, mai mult sau 
mai puţin. 

Copoiul îi făcu loc pe pieile aşternute lângă foc şi toţi se 
aşezară din nou. 

Dow clătina din cap. 

- Când era vorba de scăpat cu viaţă, mereu ai fost un 
norocos afurisit. Trebuia să m-aştept s-apari din nou. 

- Credeam că v-au venit de hac capetele-turtite, spuse 
Logen. Cum aţi scăpat de-acolo? 

- Ne-a scos Treicopaci, răspunse Copoiul. 

Tul dădu din cap şi el. 

- Ne-a condus peste munţi, am străbătut Nordul, 
vânând, şi am ajuns tocmai până-n Englia. 

- Şi tot timpul v-aţi ciorovăit ca o adunătură de babe, nu 
mă îndoiesc... 

Copoiul rânji spre Dow. 

- S-au cam văicărit unii, pe drum. 

- Şi-atunci, Treicopaci unde-i acum? se interesă Logen, 
care abia aştepta să stea la taclale cu vechiul său prieten. 

- A murit, răspunse Ursuzul. 

Logen tresări. Se aşteptase la una ca asta, de vreme ce 
acum Copoiul era la comandă. Tul dădu din capul său uriaş. 

- A căzut în luptă. Conducea un atac contra capetelor- 
turtite. A murit luptând cu chestia aia, cu Temutul. 

- Ticălosu' dracu”, scuipă Dow în noroi. 

- Şi Forley? 

- Mort şi el, lătră Dow. S-a dus în Carleon, să-l prevină pe 
Bethod că shanka veneau peste munţi. L-a omorât Calder, 
doar ca să se distreze. Alt nemernic! 

Şi scuipă din nou. Întotdeauna amicul Dow fusese un 
scuipător grozav. 

- Mort... clătină din cap Logen. 


Forley mort, Treicopaci mort şi el, ce păcat... Dar nu 
demult îi crezuse pe toţi întorşi în ţărână, deci faptul că 
patru mai trăiau era un câştig, într-un fel. 

- Mă rog. Destoinici oameni, amândoi. Cei mai buni, şi au 
murit onorabil, după câte aud. Cât de onorabil se poate 
muri, oricum. 

- Mda, încuviinţă Tul, ridicând o bărdacă. Cât se poate. 
Să bem pentru cei căzuţi. 

Băură cu toţii în tăcere, iar gustul berii îl făcu pe Logen 
să plesnească din buze. De mult nu-l mai simţise. 

- Aşadar, a trecut un an, mormăi Dow. Am mai luat şi noi 
nişte vieţi, am făcut cale lungă şi am luptat într-o bătălie 
nenorocită rău de tot. Am pierdut doi oameni şi ne-am ales 
c-un şef nou. Tu de ce naiba te-ai mai ţinut, Nouădegete? 

- Păi... e o poveste destul de interesantă, răspunse 
Logen, întrebându-se în ce sens era interesantă, pentru a 
descoperi că nici el nu era prea sigur. Credeam că shanka 
v-au doborât pe toţi, de vreme ce viaţa m-a învăţat să mă 
aştept la tot ce poate fi mai rău, aşa c-am luat-o spre sud şi 
m-am înhăitat c-un vrăjitor. Am călătorit cu el, peste mare, 
până departe, ca să găsim nu ştiu ce chestie, şi când am 
ajuns... nu era acolo. Părea o treabă cam nebunească, după 
cum spunea el. 

- Ce fel de treabă? se interesă Tul, cu chipul schimonosit 
de nedumerire. 

- Ştii ceva? murmură Logen, sugându-şi dinţii care 
păstrau gustul băuturii. Nu pot spune c-am înţeles. 

Ceilalţi se uitau unii la alţii ca şi cum în viaţa lor n-ar mai 
fi auzit o poveste atât de prostească, iar Logen fu nevoit să 
recunoască: probabil nici nu auziseră. 

- Totuşi, acum nu prea mai contează. Deci viaţa noastră 
nu-i chiar aşa de nenorocită cum credeam, comentă el, 
plesnindu-l pe Tul prieteneşte pe spate. 

Copoiul îşi umflă obrajii. 

- Ei, ne pare bine că te-ai întors, oricum. Cred că de- 
acum o să-ţi reiei locul, mm? 


- Locul? 

- La conducere, nu? Vreau să zic, erai şef. 

- Oi fi fost, da' n-am de gând să fiu din nou. Se pare că 
flăcăii ăştia sunt destul de mulţumiţi cu felul cum stau acum 
lucrurile. 

- Da, dar tu te pricepi mult mai bine ca mine să conduci 
oamenii... 

- Nu ştiu dac-o fi cum zici. Cu mine-n frunte, lucrurile n- 
au mers niciodată prea grozav, pentru nimeni, nu-i aşa? 
Nici pentru noi, nici pentru cei care luptau alături de noi şi 
nici pentru ăia contra cărora luptam. 

Logen îşi cocoşă umerii, sub apăsarea amintirilor, 
continuând: 

- O să zic şi eu ce am de spus, dacă vrei, dar mai 
degrabă te-aş urma pe tine. Am fost şi eu căpetenie la viaţa 
mea, şi n-a prea mers. 

Copoiul părea să fi aşteptat altceva. 

- Păi... dacă eşti sigur... 

- Sunt sigur, îl bătu Logen pe umăr. Nu-i uşor să fii şef, 
aşa-i? 

- Nu e, bombăni celălalt. Greu al dracu.... 

- Şi-n plus, cred că mulţi dintre flăcăii ăştia s-au mai şi 
certat cu mine, în trecut, şi nu se bucură prea mult să mă 
vadă. 

Se uită în lungul focului, la chipurile aspre, auzindu-şi 
numele mormăit pe ici, pe colo, prea încet ca să fie clar ce- 
şi spuneau, dar putea bănui că nu erau complimente. 

- Sunt destul de bucuroşi să te aibă alături când o să- 
nceapă luptele, cu asta să nu-ţi faci nicio grijă. 

- Poate. 

Părea mare păcat că trebuia să se-apuce de ucis înainte 
ca oamenii măcar să dea din cap spre el. Din întuneric îl 
fulgerau priviri tăioase, mutându-se când se uita şi el într- 
acolo. Un singur om îi înfrunta privirea, mai mult sau mai 
puţin. Un pletos înalt, cam pe la jumătatea focului. 

- Ăla cine-i? întrebă Logen. 


- Care? 

- Ala care se uită la mine. 

- A, e Fior, răspunse Copoiul, sugându-şi dinţii ascuţiţi. 
Are curaj cât încape, Fior al nostru. A luptat de câteva ori 
alături de noi, şi se pricepe al naibii de bine. Întâi de toate, 
am să-ţi spun că-i un om de treabă şi-i suntem datori. Pe 
urmă, mai trebuie să adaug şi că e fiul lui Gât-Horcăitor. 

Logen simţi că-i venea greață. 

- Cine-ai zis că e? 

- Celălalt fiu al lui. 

- Ăla mic? 

- Asta a fost demult. Şi băieţii mici cresc, cu timpul. 

O fi fost demult, dar Logen nu uitase nimic. Se vedea 
limpede. Nimic nu era dat uitării, acolo în Nord, iar el o ştia 
cel mai bine. 

- Ar trebui să-i spun ceva. Dacă va trebui să luptăm 
alături... Trebuie să-i spun ceva. 

Copoiul se strâmbă. 

- Mai bine nu. E mai bine să nu zgândăreşti anumite 
răni. Mănâncă acum şi vorbeşte cu el mâine-dimineaţă. La 
lumina zilei, toate sună mai bine. Sau... cum vrei. 

- Hm, mârâi Ursuzul. 

Logen se ridică în picioare. 

- Ai dreptate, cred, dar mai bine s-o fac acum... 

- „.. decât să trăieşti cu frica-n suflet, completă Copoiul, 
dând din cap, cu privirea spre foc. Ţi s-a simţit lipsa, Logen, 
atâta lucru-i limpede. 

- Şi ţie, Copoiule. Şi ţie. 

Porni prin întunericul cu miros de fum, carne şi oameni, 
prin spatele carlilor care stăteau aşezaţi lângă foc, 
adunându-şi umerii şi murmurând la vederea lui. Ştia la ce 
se gândeau. „Sângerosul-Nouă, chiar în spatele meu, şi-n 
toată lumea nu există un om spre care să fie mai rău să stai 
întors cu spatele.” Îi vedea ochii reci ai lui Fior scăpărând 
îndărătul părului său lung ce-i cădea în şuviţe pe faţă, cu 
buzele strânse dur. Avea un cuţit cu care mânca, dar era la 


fel de potrivit şi ca să înjunghie un om. Când se ghemui 
lângă el, Logen privi lucirea focului pe tăiş. 

- Deci, tu eşti Sângerosul-Nouă. 

- Mda, se strâmbă Logen, aşa cred. 

Fior dădu din cap, fără să-şi ia privirea de la el. 

- Deci aşa arată Sângerosul-Nouă. 

- Sper că nu eşti dezamăgit. 

- Cine, eu? În niciun caz. Mă bucur că am şi o faţă 
pentru tine, după atât timp. 

Logen se uită în jos, căutând o reacţie potrivită. Un mod 
de a-şi mişca mâinile, o expresie, câteva cuvinte care ar fi 
putut începe cât de cât să îndrepte lucrurile. 

- Erau vremuri grele, atunci, demult... spuse el până la 
urmă. 

- Mai grele ca acum? 

- Păi, răspunse Logen, muşcându-şi buza, poate că nu. 

- Vremurile sunt mereu grele, aş zice, scrâşni Fior 
printre dinţi. Asta nu-i o scuză ca să faci ditamai porcăria. 

- Ai dreptate. Pentru ce-am făcut eu nu există nicio 
scuză. Nu mă mândresc cu asta. Altceva, nu ştiu ce-aş putea 
să spun, decât că sper că poţi să treci peste, ca să luptăm 
umăr la umăr. 

- Voi fi cinstit cu tine, replică Fior, cu un glas gâtuit, ca şi 
cum ar fi încercat să nu strige, sau să nu plângă, sau şi una, 
şi alta, poate. E un lucru greu de lăsat în urmă. Mi-ai ucis 
fratele, când îi făgăduiseşi îndurare, i-ai tăiat braţele şi 
picioarele şi i-ai țintuit capul pe stindardul lui Bethod. 

Degetele albite îi tremurau pe plăselele cuţitului, iar 
Logen văzu că făcea mari eforturi ca să nu-l înjunghie în 
faţă - şi nu putea să-l condamne. Deloc nu-l învinuia. 

- După aia, tatăl meu n-a mai fost niciodată acelaşi om. 
Nu mai avea nimic în el. De ani întregi visez să te omor, 
Sângerosule-Nouă. 

Logen dădu încet din cap. 

- Mda... Nu vei fi niciodată singurul care are visul ăsta. 


Acum vedea şi alte priviri ostile îndreptate spre el, peste 
flăcări. Chipuri încruntate în umbră, feţe îndârjite în lumina 
pâlpâitoare. Oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea, 
speriaţi până-n măduva oaselor, sau dornici să-şi încheie 
socotelile cu el. Multă spaimă şi multe socoteli. Îi putea 
număra pe degetele de la o mână pe oamenii care se 
bucurau să-l vadă în viaţă. Chiar şi de la mâna cu mijlociul 
lipsă. lar asta ar fi trebuit să fie tabăra în care lupta. 

Copoiul avusese dreptate. Anumite răni e mai bine să nu 
fie zgândărite. Logen se ridică în picioare, cu furnicături pe 
şira spinării, şi se întoarse spre capătul focului, unde era 
mai uşor să se stea de vorbă. Nu se îndoia că Fior dorea la 
fel de mult ca oricând să-l ucidă, dar asta nu era de mirare. 

Trebuia să fie realist. Nu existau cuvinte care să 
îndrepte lucrurile pe care le făcuse. 


Datorii nemiloase 


Superior Glokta, 

Deşi cred că n-am fost niciodată prezentaţi formal, am 
auzit numele dumneavoastră menţionat adesea în ultimele 
câteva săptămâni. Fără a intenţiona să vă jignesc, se pare 
că în orice încăpere intru, aflu că dumneavoastră sau 
tocmai aţi ieşit, sau urmează să sosiți curând, şi toate 
negocierile pe care le întreprind se complică prin 
implicarea dumneavoastră. 

În situaţia de faţă, şefii noştri sunt foarte des în opoziţie, 
dar acesta nu este un motiv de a nu ne comporta ca nişte 
oameni civilizaţi. S-ar putea ca dumneavoastră şi cu mine 
să ajungem la o înțelegere în urma căreia amândoi vom 
avea mai puţin de lucru şi posibilitatea de a progresa mai 
rapid. 

Vă voi aştepta la abatorul de lângă Patru Colţuri, mâine- 
dimineaţă, începând de la ora şase. Îmi prezint scuze 
pentru că am ales un loc atât de zgomotos, dar consider că 
ar fi mai bine ca discuţia noastră să rămână privată. 

Îndrăznesc să spun că pe niciunul dintre noi nu-l va 
descuraja câteva gunoaie împrăştiate pe jos. 

Harlen Morrow, 
Secretar al Înaltului Judecător Marovia 


Cu bunăvoință spus, locul puţea. S-ar părea că vreo 
câteva sute de porci vii nu miros la fel de plăcut pe cât te-ai 
aştepta. Pardoseala magaziei întunecoase era îngălată de 
zoaiele lor împuţite, iar prin aerul înecăcios răsunau glasuri 
disperate. Grohăiau şi guiţau, mormăiau şi se împingeau 
prin ţarcurile lor, simțind, poate, că satârul măcelarului nu 
era prea departe. Dar, după cum remarcase Morrow, Glokta 
nu era omul care să se lase descumpănit de zgomote, de 
cuțite sau, la o adică, de mirosurile neplăcute. Mi-am trăit 
viaţa bălăcărindu-mă prin mocirle metaforice, la urma 


urmei. Ce cusur au cele adevărate? Mai grea era problema 
pardoselii alunecoase. Şontâcăia cu paşi mărunți, simțind 
că-i ardea piciorul. Imaginează-țţi că te-ai prezenta la o 
întâlnire mânjit cu rahat de porci. N-ai inspira tocmai 
imaginea unei severităţi necruțătoare, aşa-i? 

Îl văzu pe Morrow, rezemat de unul dintre ţarcuri. 
Întocmai ca un fermier care-şi admiră turma premiată. 
Glokta se apropie de el şchiopătând, cu ghetele clefăindu-i, 
gâfâind zgomotos şi strâmbându-se, lac de sudoare. 

- Ei, Morrow, zău că ştii cum să faci o femeie să se simtă 
admirată, trebuie să recunosc. 

Secretarul lui Marovia, un om scund, cu faţă rotundă şi 
ochelari, zâmbi. 

- Superior Glokta, permiteţi-mi să încep prin a spune că 
nu am decât cel mai mare respect pentru faptele 
dumneavoastră din Gurkhul, metodele de negociere şi... 

- N-am venit aici ca să facem schimb de amabilităţi, 
Morrow. Dacă numai despre asta era vorba, puteam să mă 
gândesc la un loc mai plăcut mirositor. 

- Şi la o companie mai agreabilă, nu mă îndoiesc. Atunci, 
să trecem la treabă. Trăim vremuri dificile. 

- Nu te contrazic. 

- Schimbări... Incertitudini... Neplăceri printre ţărani... 

- Mai mult decât simple neplăceri, aş zice - nu-i aşa? 

- Atunci, revolte. Să sperăm că încrederea pe care 
Consiliul Închis i-a acordat-o colonelului Luthar se va vădi 
justificată, iar el îi va opri pe rebeli în afara oraşului. 

- N-aş avea încredere în cadavrul lui nici ca să oprească 
o săgeată, dar presupun că membrii Consiliului Închis au 
avut motivele lor. 

- Ca întotdeauna. Deşi, fireşte, nu sunt mereu de acord 
între ei. 

Nu sunt de acord în legătură cu nimic. Asta-i de-a 
dreptul o regulă în instituţia aia afurisită. 

- Cei care-i servesc, însă, preciză Morrow, privindu-l 
semnificativ peste ramele ochelarilor, sunt aceia care 


poartă povara dezacordurilor dintre ei. Consider că noi, în 
special, ne-am călcat pe bătături unii pe alţii cam prea mult 
ca să fim mulţumiţi. 

- Hmm, mârâi Glokta, vârându-şi un deget în gheată. 
Sper că n-ai picioarele pline de vânătăi. N-aş mai putea 
dormi noaptea, dacă aş şti că din vina mea şchiopătezi. 
Poate ai în minte vreo soluţie? 

- S-ar putea spune că da. 

Morrow zâmbi spre porci, privindu-i cum se foiau şi se 
urcau unii peste alţii, grohăind. 

- Am avut vieri la ferma unde am crescut. 

Îndurare! Orice, numai să nu-mi spună povestea vieții 
lui!... 

- Răspunderea mea era să-i hrănesc. Mă sculam în zorii 
zilei, încă înainte de a se lumina, scoțând aburi pe gură în 
frigul de-afară... 

Vai, dar ce imagini vii zugrăveşte! Jupânaşul Morrow, 
pân-la genunchi în zoaie, privind cum se îmbuibă porcii şi 
visând să scape de-acolo. O viaţă nouă şi glorioasă, în 
oraşul cel sclipitor! 

Secretarul îi rânji, cu lentilele ochelarilor lucindu-i în 
lumina slabă. 

- Ştiţi, ăştia sunt în stare să mănânce orice. Chiar şi 
ologi. 

Aha. Deci, despre asta era vorba. 

În acel moment, Glokta observă un om care se apropia 
de ei pe furiş, dinspre capătul opus al hambarului. Era o 
matahală cu haină jerpelită, umblând numai prin părţile 
cele mai întunecoase. Îşi ţinea braţul strâns lângă trup, cu 
mâna ascunsă în mânecă. Exact ca şi cum ar avea un 
pumnal, chestie la care nu se prea pricepe. Mult mai bine 
era să meargă cu zâmbetul pe buze şi cuțitul la vedere. 
Într-un abator există sute de motive ca să ai la tine un 
obiect tăios. Pentru a încerca să-l ascunzi, însă, nu poți 
avea decât unul singur. 


Aruncă o privire peste umăr, strâmbându-se când îi 
trosni grumazul. Alt om, foarte asemănător cu primul, 
venea tiptil din sens opus. Glokta înălţă sprâncenele. 

- Haidamaci? Nu prea original... 

- N-o fi original, dar cred că puteţi descoperi ce eficienţi 
sunt. 

- Aşadar, urmează să fiu măcelărit la abator, ei, Morrow? 
Căsăpit de casapi! Sand dan Glokta, cel ce zdrobeşte inimi, 
câştigător al Turnirului, erou al războiului cu gurkienii, 
căcat prin cururile unei turme de porci! 

Pufni în râs şi fu nevoit să-şi şteargă mucii de pe buza de 
sus. 

- Mă bucur atât de mult că vă place ironia, mormăi 
Morrow, părând cam descumpănit. 

- A, cum să nu...?! Hrană pentru porci. E atât de evident, 
încât pot spune cinstit că nu la aşa ceva mă aşteptam. 

Apoi, oftă prelung. 

- Dar a nu mă aştepta şi a nu mă pregăti sunt două 
lucruri complet diferite. 

Sunetul coardei nu se auzi peste hărmălaia porcilor. 
Haidamacul păru la început să alunece, scăpându-şi cuțitul 
lucitor şi căzând pe-o parte, fără niciun motiv. Apoi, Glokta 
văzu săgeata care-i ieşea din coaste. Nu-i o surpriză prea 
mare, desigur şi totuşi, de fiecare dată pare o vrajă. 

Ucigaşul plătit din celălalt capăt al hambarului făcu un 
pas înapoi, şocat, fără s-o vadă pe practiciana Vitari care 
trecea fără zgomot peste balustrada ţarcului gol din spatele 
lui. Prin întuneric fulgeră o lucire metalică, în momentul 
când femeia îi reteză tendoanele dinapoia genunchiului, 
doborându-l, cu un țipăt retezat pe loc de lanţul strâns în 
jurul gâtului. 

Severard sări agil de pe grinzile din stânga lui Glokta, 
căzând în mocirlă cu un plescăit. Se apropie repede, cu 
arcul pe umăr, azvârli în întuneric, dintr-o lovitură de picior, 
cuțitul căzut, şi se uită la omul în care trăsese. 


- Îţi datorez cinci mărci! îi strigă el lui Frost. Nu i-am 
nimerit inima, fir-ar să fie. Poate-n ficat...? 

- În hicat... mormăi albinosul, ieşind din umbră, în 
capătul îndepărtat al magaziei. 

Omul se ridică chinuit în genunchi, ţinându-se de locul 
străpuns, cu un obraz schimonosit plin de noroi. Din mers, 
Frost ridică bastonul şi-i aplică o lovitură zdrobitoare în 
ceafă, oprindu-i brusc ţipetele şi trântindu-l cu faţa în jos. 
Între timp, Vitari îl doborâse pe al ei la pământ şi stătea 
îngenuncheată pe spatele lui, strângându-l de gât cu lanţul. 
Zvârcolelile deveneau din ce în ce mai slabe, până încetară. 
Încă un hartan de carne pe pardoseala abatorului. 

Glokta reveni cu privirea la Morrow. 

- Ce repede se pot schimba lucrurile, ei, Harlen? Cică 
toată lumea vrea să te cunoască - şi, peste o clipă... 

Se bătu trist cu capătul murdar al bastonului peste 
piciorul olog. 

- Ai belit-o. Grea lecţie. 

Ar fi trebuit să m-aştept. 

Secretarul lui Marovia făcu un pas înapoi, cu limba 
săgetându-i printre buze şi o mână ridicată în faţă. 

- Staţi puţin... 

- De ce? i-o întoarse Glokta, răsfrângându-şi buza de jos. 
Chiar crezi că ne putem îndrăgi din nou, după toate astea? 

- Poate ajungem la o... 

- Nu-s supărat că ai vrut să mă omori. Dar... atât de 
jalnic? Doar suntem profesionişti, Morrow. E o insultă, să fi 
crezut c-o să-ţi meargă. 

- Mă simt lezat, mormăi Severard. 

- Adânc rănit, îi ţinu isonul Vitari, cu lanţul zornăind în 
întuneric. 

- Ofenşat phofund, fonfăi Frost, mânându-l pe Morrow 
înapoi spre ţarc. 

- Trebuia să continui cu linsul lui Hoff în fundul ăla mare 
de beţiv. Sau, poate, mai bine rămâneai la fermă, cu porcii 


tăi. O muncă destul de grea, cred, în zorii zilei... Dar tot 
aveai din ce trăi. 

- Staţi, staţi! Staaahh... 

Severard, care-l înhăţase de umăr din spate, îl înjunghie 
într-o parte a gâtului şi-i reteză beregata la fel de calm ca şi 
cum ar fi spintecat un peşte. 

Sângele ţâşni peste ghetele lui Glokta, care se împletici 
înapoi, cu o strâmbătură, când durerea îi străbătu piciorul 
infirm. 

- Rahat! şuieră el printre gingii, gata să cadă-n fund, 
reuşind să rămână în picioare doar pentru că se agăţă 
disperat de gărduleţul de-alături. Nu era mai simplu să-l 
sugrumi? 

Severard ridică din umeri. 

- Tot aia e, nu? 

Morrow căzu în genunchi, cu ochii sticloşi privind cruciş 
şi o mână la gâtul tăiat, în timp ce sângele-i curgea peste 
gulerul cămăşii. 

Glokta îl privi cum se răsturna pe spate, lovind cu un 
picior în pardoseală, unde călcâiul lui lăsa dâre lungi în 
mâlul puturos. Păcat de porcii de la fermă. De-acum, în veci 
n-au să-l mai vadă pe jupânaşul Morrow întorcându-se 
peste deal, după viața lui vitejească în oraşul scânteietor 
scoțând aburi pe gură in aerul rece, rece de tot, al 
dimineții... 

Convulsiile secretarului slăbeau tot mai mult, şi mai 
mult, până rămase nemişcat. Glokta se mai ţinu un moment 
de ţarc, privind cadavrul. Când anume am devenit... aşa? 
Pas cu pas, cred. O faptă duce la alta, şi n-avem încotro 
decât să urmăm cărarea, şi de fiecare dată există motive. 
Facem ce trebuie, facem ce ni se spune, facem ce ne e mai 
uşor. Ce altceva putem face, decât să rezolvăm pe rând 
problemele sordide? Şi pe urmă, într-o zi, deschidem ochii 
şi vedem c-am ajuns... aşa. 

Se uită la sângele care-i lucea pe gheată, strâmbă din 
nas şi se şterse de pantalonul lui Morrow. Mda, mă rog. Mi- 


ar plăcea să mai filosofez o vreme, dar am înalţi funcţionari 
de cumpărat, nobili de şantajat, voturi de măsluit, secretari 
de omorât şi amante de ameninţat. Atâtea cuțite cu care să 
jonglez... Și, când unul cade zăngănind pe pardoseala 
murdară, altul trebuie să se înalțe, cu lama ascuţită ca un 
brici învârtindu-se deasupra capetelor noastre. Niciodată 
nu devine mai uşor. 

- Prietenii noştri magici s-au întors în oraş. 

Severard îşi ridică masca, pentru a se scărpina pe obraz. 

- Magii? 

- Întâiul dintre ticăloşi, şi nimeni altul, cu îndrăzneață lui 
companie de eroi. El, şi ucenicul lui unsuros, şi femeia aia. 
Şi Navigatorul. Staţi cu ochii pe ei şi vedeţi dacă e vreun 
purcel pe care să-l putem despărţi de turmă. E timpul să 
aflăm ce pun la cale. Mai ai casa aia fermecătoare pe malul 
apei? 

- Sigur că da. 

- Bine. Poate reuşim în sfârşit să le-o luăm înainte, iar 
când Eminenţa Sa va pretinde răspunsuri, să le avem 
pregătite. 

Și voi putea primi şi eu în fine o mângâiere pe cap de la 
stăpânul meu. 

- Cu ăştia ce facem? întrebă Vitari, arătând spre cadavre 
cu o smucitură a capului ei zbârlit. 

Glokta oftă. 

- Porcii mănâncă orice, pare-se. 


În oraş se lăsa întunericul, la vremea când Glokta începu 
să-şi târască piciorul invalid pe străzile tot mai goale, spre 
Agriont. Prăvălierii închideau uşile, locatarii îşi aprindeau 
lămpile, lumina lumânărilor se revărsa pe uliţe prin 
crăpăturile obloanelor. Familii fericite așezându-se la cine 
fericite, fără îndoială. Taţi iubitori cu nevestele lor 
iubitoare, copiii lor adorabili, vieţile lor pline de sens. 
Felicitări din toată inima. 


Îşi înfipse dinţii rămaşi în gingiile îndurerate, într-un 
efort de a-şi păstra liniştea sufletească. Transpiraţia 
începea să-i îmbibe cămaşa, piciorul îl durea tot mai rău cu 
fiecare pas. Dar n-am să mă opresc pentru ciozvârta asta de 
carne moartă, bună de nimic. Durerea urca de la gleznă la 
genunchi, de la genunchi spre şold, iar din şold în sus prin 
şira răsucită a spinării, până-n ţeastă. Atâtea eforturi, doar 
pentru a ucide un administrator de nivel mediu, care lucra 
la numai câteva clădiri distanță de Casa Întrebărilor în 
orice caz. Amarnică pierdere de timp, asta e, o afurisită 
de... 

- Superior Glokta? 

Un bărbat se apropiase, respectuos, cu chipul cufundat 
în umbră. Glokta miji ochii spre el. 

- Te cu...? 

Treaba era bine făcută, fără discuţie. Nici măcar nu 
fusese conştient de prezenţa celuilalt, până se pomeni cu 
sacul tras peste cap şi un braţ răsucit la spate, pentru a fi 
împins înainte, neputincios. Se poticni, bâjbâi după baston 
şi-l auzi căzând pe caldarâm. 

- Aaah! 

Un spasm arzător prin spinare, în timp ce încerca 
zadarnic să-şi elibereze braţul, şi fu nevoit să cedeze, icnind 
de durere. În câteva clipe, îi legară încheieturile şi simţi 
două mâini puternice vârâte la subsuori. Fu condus cu mare 
viteză, între doi oameni, cu picioarele abia atingând 
pietrele. Oricum, de mult n-am mai mers aşa de repede. 
Nu-l ţineau cu brutalitate, dar îi era imposibil să se 
împotrivească. Profesioniști. Cu câteva clase peste ai lui 
Morrow. Cine-a ordonat treaba asta nu-i un neghiob. Deci, 
cine a ordonat-o? 

Sult însuşi sau unul dintre dușmanii lui Sult? Unul dintre 
rivalii săi la tron? Înaltul Judecător Marovia? Lordul Brock? 
Oricine din tot Consiliul Deschis? Sau, poate, gurkienii? N- 
au fost niciodată prietenii mei cei mai apropiaţi. Casa 
bancară Valint şi Balk, poate, hotărându-se în sfârşit să-şi 


ceară datoria? Poate că l-am judecat nepermis de greşit pe 
tânărul Căpitan Luthar? Sau să fie pur şi simplu Superiorul 
Goyle, care s-a săturat să-şi împartă slujba cu schilodul? O 
listă în toată regula, acum că era nevoit să se gândească. 

Auzea paşi tropăind în jur. Uliţe strâmte. N-avea idee cât 
de mult merseseră. Respirația îi gâfâia în sac, aspră, 
guturală. Inima-mi bubuie, mă trec sudori reci. Surescitat. 
Speriat, chiar. Ce-or fi vrând de la mine? Oamenii nu-s 
răpiți de pe străzi ca să li se dea avansări, cadouri sau 
sărutări tandre - ce păcat... Ştiu eu bine de ce-s săltaţi 
oamenii din stradă. Mult mai bine. 

În josul unei scări scurte, cu vârfurile ghetelor târâte 
neputincios pe trepte. Zgomotul unei uşi masive 
închizându-se. Paşi răsunând pe un coridor cu dale. Altă uşă 
ce se închidea. Se simţi trântit fără ceremonie pe un scaun. 
Iar acum, fără îndoială, de bine, de rău, vom afla... 

Sacul îi fu smuls brusc de pe cap, iar Glokta clipi din ochi 
în lumina care-l orbea. O cameră albă, prea luminoasă 
pentru liniştea lui. Genul de cameră care mi-e trist de 
familiară. Şi totuşi, cât de urâtă pare, văzută din partea 
asta a mesei... Cineva stătea aşezat în faţa lui. Sau, conturul 
ceţos al cuiva... Închise un ochi, privind spre cel din faţa lui 
printre pleoapele mijite ale celuilalt, în timp ce vederea i se 
limpezea din nou. 

- Ei, murmură el. Ce surpriză... 

- Plăcută, sper. 

- Cred că asta rămâne de văzut... 

Carlot dan Eider era schimbată. „Şi se pare că 
surghiunul nu i-a picat tocmai rău.” Părul îi crescuse la loc, 
nu tot atât de lung, poate, dar mai mult decât destul ca să 
arate atrăgător. Vânătăile din jurul gâtului dispăruseră, şi 
mai avea doar nişte urme abia vizibile în locul unde obrazul 
îi fusese acoperit de cicatrice. Schimbase pânza de sac a 
trădătorilor pentru veşmintele de călătorie ale unei 
cucoane cu dare de mână, care-i stăteau nespus de bine. Pe 
degete şi la gât îi scânteiau nestemate. Părea întru totul la 


fel de bogată şi dichisită ca atunci când se văzuseră prima 
oară. În plus, mai şi zâmbea. Zâmbetul jucătorului care ţine 
toate atuurile în mână. Oare de ce nu mă-nvăţ minte? 
Niciodată să nu faci o favoare. Mai ales unei femei. 

Pe masa din faţa ei se afla o pereche mică de foarfece, la 
îndemână. Soiul pe care-l folosesc femeile bogate ca să-şi 
taie unghiile. Dar la fel de bune şi ca să taie pielea de pe 
tălpile cuiva, să-i lărgească nările ori să-i danteleze 
urechile... 

Hotărât lucru, lui Glokta îi era greu să-şi ia ochii de la 
forfecuţa lustruită care lucea în lumina lămpii. 

- Parcă-ţi spusesem să nu te mai întorci niciodată, rosti 
el, deşi din glas îi lipsea autoritatea obişnuită. 

- Aşa e. Dar apoi m-am gândit... de ce nu? Am în oraş 
bunuri la care nu vreau să renunţ şi unele ocazii de afaceri 
pe care doresc să le valorific. 

Luă foarfeca, îşi ciupi colţişorul unghiei deja perfect 
îngrijite de la degetul mare, şi examină încruntată 
rezultatul. 

- Şi nu prea cred c-ai să spui cuiva că sunt aici, aşa-i? 

- Nu-mi fac nicio grijă în legătură cu siguranţa ta, 
mormăi Glokta. 

Numai a mea mă îngrijorează, din păcate, şi tot mai 
tare, din clipă-n clipă. Nimeni nu e vreodată atât de 
schilod, în fond, încât să nu poată fi schilodit şi mai rău. 

- Chiar era nevoie să faci atâtea eforturi doar ca să-mi 
dai detalii despre călătoria ta? 

Zâmbetul ei deveni şi mai larg - dacă era posibil. 

- Sper că oamenii mei nu te-au vătămat. Le-am cerut să 
procedeze cu blândeţe. Deocamdată, cel puţin. 

- Chiar şi o răpire blândă, tot răpire se cheamă, nu 
găseşti? 

- Răpire - ce cuvânt urât! Ce-ar fi s-o considerăm o 
invitaţie căreia ţi-e greu să-i rezişti? Măcar te las să rămâi 
cu hainele pe tine, nu? 


- Favoarea asta în special e o binecuvântare pentru 
amândoi, crede-mă. Şi... invitaţie la ce, dacă pot să-ntreb, 
pe lângă o bruscare dureroasă şi o scurtă conversaţie? 

- Mă simt ofensată că ai dori mai mult. Dar mai e şi 
altceva, dacă tot ai adus vorba. 

Îşi mai desprinse o frântură de unghie cu foarfeca, apoi 
ridică ochii spre el. 

- O mică datorie rămasă, de la Dagoska. Mă tem că n-am 
să pot închide ochii noaptea până nu e achitată. 

Câteva săptămâni în bezna unei celule şi o sufocare 
până la moarte? Ce formă de achitare mi-ar putea aduce 
asta? 

- Atunci, te rog, şuieră Glokta printre gingii, cu pleoapa 
palpitându-i la vederea acelei mici foarfeci făcând ţac, ţac, 
ţac. Mă omoară aşteptarea asta. 

- Vin gurkienii. 

Rămase tăcut un moment, prins pe picior greşit. 

- Vin aici? 

- Da. În Midderland. La Adua. La tine. Au construit o 
flotă, în secret. După ultimul război au început-o, iar acum e 
gata. Corăbii care să rivalizeze cu tot ce are Uniunea. 

Aruncă foarfeca pe masă şi oftă prelung. 

- Sau, cel puţin, aşa am auzit. 

Flota gurkiană, întocmai cum mi-a spus vizitatorul meu 
la miez de noapte, Yulwei. Zvonuri şi stafii, poate. Dar 
zvonurile nu sunt întotdeauna minciuni. 

- Când vor sosi? 

- N-aş putea spune. Pregătirea unei asemenea expediţii 
presupune o muncă de organizare colosală. Dar, în fond, 
gurkienii au fost întotdeauna mult mai bine organizaţi decât 
noi. De-asta-i atât de plăcut să faci afaceri cu ei. 

Propriile mele relații cu ei n-au fost tocmai încântătoare, 
totuşi... 

- Cât de mulţi vor veni? 

- În număr foarte mare, îmi imaginez. 

Glokta pufhni. 


- lartă-mă dacă privesc cu un oarecare scepticism 
vorbele unei trădătoare dovedite, mai ales de vreme ce stai 
cam prost cu detaliile. 

- Cum preferi. Te afli aici ca să fii avertizat, nu convins. 
Măcar atâta lucru îţi datorez, cred, pentru că mi-ai dăruit 
viaţa. 

Ce minunat de demodată eşti... 

- Asta-i tot? 

Carlot dan Eider îşi desfăcu mâinile. 

- Nu mai poate o doamnă să-şi facă manichiura fără să 
jignească pe cineva? 

- Nu era mai simplu să-mi scrii? întrebă răstit Glokta. 
Măcar m-ai fi cruțat de rosăturile de la subsuori. 

- Ei, haide. Niciodată nu mi-ai făcut impresia unui om 
care se oţărăşte pentru o mică iritaţie. În plus, am avut 
şansa de a reînnoi o prietenie cât se poate de plăcută. Şi 
trebuie să-mi acorzi şi mie micul meu moment de triumf, 
după câte m-ai făcut să îndur. 

Cred că asta se poate. Am avut parte şi de ameninţări 
mai puțin fermecătoare, şi cel puţin are gusturi mai alese 
decăt întâlnirile intr-o cocină de porci. 

- Deci, pot să plec, şi gata? 

- A luat cineva un baston? 

Nimeni nu răspunse. Eider zâmbi încântată, arătându-şi 
dantura albă, perfectă. 

- Atunci, poţi să te târăşti, şi gata. Cum ţi se pare? 

Mai bine decăt să plutesc pe apa canalului, după câteva 
zile la fund, umflat ca o lipitoare uriaşă şi palidă şi mirosind 
ca toate mormintele din oraş. 

- Cât se poate de bine, cred. Totuşi, mă întreb... Ce m-ar 
putea opri să-mi pun practicienii să urmărească mirosul de 
parfum scump, după ce-am terminat aici, pentru a încheia 
ce-au început? 

- Tipic pentru tine, să spui aşa ceva, oftă Eider. E cazul 
să te informez că o cunoştinţă de afaceri a mea, veche şi 
demnă de încredere, are în posesia sa o scrisoare sigilată. 


În eventualitatea morţii mele, va fi trimisă Arhilectorului, 
expunându-i natura precisă a sentinţei mele din Dagoska. 

Glokta îşi supse gingiile, acru. Exact asta-mi mai lipsea - 
încă un pumnal cu care să jonglez. 

- Şi ce-o să se întâmple dacă, absolut independent de 
acţiunile mele, cazi victimă putregaiului? Sau ţi se dărâmă o 
casă-n cap? Sau te-neci cu o felie de pâine? 

Eider deschise foarte larg ochii, ca şi cum până atunci 
nici nu s-ar fi gândit la aşa ceva. 

- În oricare dintre acele cazuri... cred că... scrisoarea va 
fi trimisă oricum, în pofida nevinovăţiei tale. 

Râse, cu un aer neputincios. 

- Lumea asta nu-i nici pe departe atât de dreaptă pe cât 
ar trebui să fie, după părerea mea, şi îndrăznesc să spun că 
locuitorii din Dagoska, mercenarii luaţi în robie şi soldaţii 
măcelăriți ai Uniunii care te-au făcut să lupţi pentru cauza 
ta pierdută ar contribui şi ei. 

Zâmbi dulce, de parcă ar fi discutat despre grădinărit. 

- Probabil că lucrurile ar fi stat mult mai simplu pentru 
tine, dacă mă strangulai, la urma urmei. 

- Îmi citeşti gândurile. 

Acum, însă, e mult prea târziu. Am făcut o faptă bună, 
aşa că, desigur, trebuie să plătesc prețul. 

- Atunci, spune-mi, înainte ca drumurile noastre să se 
despartă din nou, pentru ultima oară, după cum putem 
amândoi doar să sperăm... eşti amestecat în toată afacerea 
asta cu voturile? 

Glokta îşi simţi ochiul tresărind. 

- Se pare că îndatoririle mele au anumite tangenţe cu 
ea. 

Sau, mai bine zis, îmi ocupă fiecare oră din zi şi din 
noapte. 

Carlot dan Eider se aplecă înainte, la o distanţă 
conspirativă, cu coatele pe masă şi bărbia în mâini. 

- Cine crezi că va fi următorul rege al Uniunii? O să fie 
Brock? Isher? Altcineva? 


- E cam devreme ca să spunem. Mă ocup de asta. 

- Atunci, şontâc-şontâc cu tine, îşi împinse ea înainte 
buza de jos. Şi cred c-ar fi mai indicat să nu-i pomeneşti de 
întâlnirea noastră Eminenţei Sale. 

Dădu din cap, iar Glokta simţi cum sacul îi era tras iar 
peste faţă. 


O mulţime zdrenţuită 


Postul de comandă al lui Jezal, dacă se putea folosi o 
asemenea denumire în raport cu un om atât de nedumerit 
şi derutat cum se simţea el, se afla pe culmea unei pante 
prelungi. Avea o vedere splendidă peste valea puţin adâncă 
de jos. Sau, cel puţin, ar fi fost o vedere splendidă în 
vremuri mai fericite. Aşa cum stăteau lucrurile, trebuia să 
recunoască, spectacolul nu era nici pe departe plăcut. 

Oastea principală a rebelilor acoperea în întregime 
câteva câmpii întinse, mai în josul văii, arătând ca o plagă 
negricioasă, sordidă şi amenințătoare, cu luciri de oţel pe 
alocuri. Unelte agricole şi negustoreşti, probabil, dar 
tăioase. 

Chiar şi de la distanţa aceea, se zăreau semne 
tulburătoare că erau organizaţi. Printre oameni existau 
spaţii libere, drepte, pentru deplasarea rapidă a 
mesagerilor şi a proviziilor. Se vedea limpede, chiar şi 
pentru ochiul neexersat al lui Jezal, că era în aceeaşi 
măsură o gloată ca şi o armată, iar cineva de-acolo, de jos, 
ştia meserie. Mult mai bine decât el, cel mai probabil. 

Grupuri de rebeli mai mici şi mai neorganizate se vedeau 
risipite în lung şi-n lat, fiecare constituind un considerabil 
corp de armată cu drepturi depline. Oameni trimişi după 
mâncare şi apă cutreierau regiunea. Masa aceea neagră, 
târâtoare, de pe câmpiile verzi îi amintea lui Jezal de o 
hoardă de furnici târându-se peste o grămadă de coji de 
mere aruncate. Nu avea nici cea mai vagă idee cât de mulţi 
erau, dar de la acea distanţă cifra de patruzeci de mii părea 
o subestimare considerabilă. 

Jos, în satul din fundul văii, dincolo de masa principală a 
rebelilor, ardeau focuri. Focuri de tabără sau case aprinse, 
era greu de spus, dar Jezal mai degrabă se temea de cele 
din urmă. Trei coloane înalte de fum cafeniu închis se 


împrăştiau pe cer, răspândind în aer un miros slab, dar 
îngrijorător, de ars. 

Datoria unui comandant era aceea de a-şi impune un ton 
curajos, pe care oamenii săi ar fi fost nevoiţi să-l urmeze, 
Jezal ştia acest lucru, desigur. Şi totuşi, privind câmpia 
aceea prelungă, în pantă, nu putea să nu reflecteze la 
numărul uriaş de oameni din celălalt capăt, atât de hotărâți. 
Nu-şi putea împiedica ochii să tot săgeteze spre propriile 
lor forţe, atât de reduse, slabe şi nesigure. Nu-şi putea 
stăpâni nervozitatea, şi se tot trăgea de guler. Afurisitul îl 
strângea prea tare. 

- Cum doriţi să fie desfăşurat regimentul, domnule? 
întrebă adjutantul lui, maiorul Opker, cu o expresie care 
reuşea cumva să fie în acelaşi timp condescendentă şi 
slugarnică. 

- Desfăşurate? AĂă... păi... 

Jezal îşi scormoni creierii după un răspuns cât de cât 
potrivit, dacă nu tocmai corect. Descoperise încă de la 
începuturile carierei sale militare că, dacă eşti în 
subordinea unui ofiţer eficient şi cu experienţă, şi ai sub 
comandă soldaţi cu aceleaşi calităţi, nu e nevoie să ştii şi să 
faci nimic. Această strategie îl servise de minune, câţiva ani 
de pace comozi, dar singurul ei neajuns se dezvăluia acum 
în ochii tuturor. Dacă, prin vreun miracol, devii comandant 
suprem, praful se-alege de tot sistemul. 

- Desfăşurate... repetă el, cu fruntea încreţită, încercând 
să dea impresia că studia terenul, deşi nu avea decât o idee 
vagă despre ceea ce însemna o desfăşurare. Infanteria pe 
două rânduri... îndrăzni să propună, amintindu-şi un 
fragment dintr-o povestire pe care i-o spusese cândva 
Collem West. În spatele gardului viu de-acolo. 

Şi-şi plimbă bastonul peste privelişte, cu un gest plin de 
importanţă. În folosirea bastonului, cel puţin, era expert, 
după ce o practicase îndelung la oglindă. 

- Domnul colonel vrea să spună în faţa gardului viu, 
desigur, interveni lin Bayaz. Infanteria desfăşurată pe două 


rânduri de-o parte şi de alta a acelei pietre de hotar. 
Cavaleria uşoară între copacii de-acolo, cavaleria grea în 
formaţie pană, pe flancul îndepărtat, unde să poată folosi 
avantajos terenul, continuă el, denotând o familiaritate 
neobişnuită cu vocabularul militar. Arbaletierii pe un singur 
rând, în spatele gardului viu, unde la început vor fi ascunşi 
de privirea inamicului şi pot trage de sus în jos. 

Îi făcu lui Jezal cu ochiul: 

- Excelentă strategie, domnule colonel, dacă-mi dai voie 
să spun. 

- Desigur, replică dispreţuitor Opker, întorcându-se să 
transmită ordinele. 

Jezal strânse în mână bastonul pe care-l ţinea la spate, 
frecându-şi nervos bărbia cu mâna cealaltă. Vedea clar că 
funcţia de comandant însemna mult mai mult decât să-ţi 
spună toată lumea „domnule”. Trebuia neapărat să citească 
nişte cărţi, la întoarcerea în Adua. Dacă se mai întorcea. 

Trei puncte mici se desprinseseră din masa târâtoare de 
oameni din josul văii şi urcau povârnişul spre ei. Punându-şi 
mâna streaşină la ochi, Jezal desluşi o fâşiuţă albă 
mişcându-se prin aer, deasupra lor. Un steag de pace. Simţi 
pe umăr mâna lui Bayaz, într-un gest cât se poate de 
neîncurajator. 

- Nu-ţi face griji, băiatul meu, toţi suntem pregătiţi 
pentru violenţă. Am însă încredere că nu se va ajunge acolo, 
adăugă el, zâmbind spre mulţimea întinsă de jos. Multă 
încredere. 

Jezal îşi dorea din toată inima să fi putut spune acelaşi 
lucru. 


Pentru un faimos demagog, trădător şi instigator la 
revoltă, omul cunoscut ca Tăbăcarul nu avea nimic ieşit din 
comun. Stătea calm pe scaunul pliant, la masa din cortul lui 
Jezal, un individ de statură medie, cu trăsături banale sub o 
claie de păr cârlionţat, într-o haină cu croială şi culoare 


obişnuite, având pe chip un zâmbet care sugera cât de bine 
ştia că avantajul era de partea lui. 

- Mi se spune Tăbăcarul, zise el, şi am fost trimis să 
vorbesc din partea alianţei celor asupriţi, exploataţi şi 
oprimaţi, de jos din vale. Ei sunt doi parteneri de-ai mei 
care mă însoțesc în această acţiune îndreptăţită şi întru 
totul patriotică. Cei doi generali ai mei, s-ar putea spune. 
Glugă Ombun, arătă el într-o parte, spre un om masiv, cu 
barbă lătăreaţă, chip rumen şi sprâncene încruntate, şi 
Piron Holst, continuă, indicând cu capul, în partea cealaltă, 
un individ ca o nevăstuică, cu o cicatrice prelungă pe obraz 
şi privire leneşă. 

- Onorat, răspunse prudent Jezal, deşi din partea lui 
arătau mai degrabă a tâlhari decât ca nişte generali. Eu 
sunt colonelul Luthar. 

- Ştiu. Te-am văzut când ai câştigat Turnirul. Un joc de 
sabie îndemânatic, prietene, foarte îndemânatic. 

- A, păi, ăăă... se bâlbâi Jezal, luat pe nepregătite. 
Mulţumesc. El este adjutantul meu, maiorul Opker, iar 
dumnealui... Bayaz, Întâiul dintre Magi. 

Glugă Ombun pufni neîncrezător, dar Tăbăcarul nu făcu 
decât să-şi mângâie buza, îngândurat. 

- Bine. Şi aţi venit să luptaţi sau să negociaţi? 

- Suntem pregătiţi pentru amândouă, îşi începu Jezal 
expunerea. Consiliul Închis, deşi condamnă metodele 
demonstraţiei voastre, consimte că s-ar putea să aveţi şi 
unele revendicări legitime... 

Glugă scoase un mormăit: 

- Au de ales, netrebnicii? 

- Păi, ăă... continuă Jezal, m-au instruit să vă ofer 
următoarele concesii. 

Ridică o hârtie pe care i-o pregătise Hoff, un sul enorm 
cu mânere încrustate complicat şi un sigiliu cât o farfurie. 

- Dar trebuie să vă previn, adăugă el, străduindu-se să 
pară cât mai sigur pe sine, dacă refuzaţi, suntem gata să 
luptăm, iar oamenii mei sunt cei mai bine instruiți, cei mai 


bine înarmaţi şi cei mai bine pregătiţi din serviciul regelui. 
Fiecare dintre ei face cât douăzeci din adunătura voastră. 

Fermierul cel mătăhălos lăsă să-i scape un chicotit 
ameninţător. 

- Şi Lordul Finster credea la fel, iar adunătura noastră i- 
a dat un şut în cur de l-a zburat dintr-un capăt al moşiilor 
lui până-n ălălalt. Ce-ar fi să ne-arătaţi ce-aveţi acolo, 
colonele, şi-o să vedem noi dacă e nevoie de ameninţări. 

Jezal ridică documentul greu, iar Glugă i-l smulse din 
mână furios, îl desfăcu şi începu să citească, desfăşurând 
treptat hârtia groasă, cu foşnete uscate. Cu cât citea mai 
mult, cu atât se încrunta mai tare. 

- E o insultă! declară el răstit, când termină, privindu-l 
arţăgos pe Jezal. Impozite mai mici şi nu-ş' ce căcaturi 
despre folosirea pământurilor comune? Şi nici măcar p- 
astea nu m-aştept să le onoreze! 

Îi dădu sulul Tăbăcarului, cu un gest repezit, iar Jezal 
înghiţi un nod. Nu pricepea nimic din concesiile respective, 
nici în legătură cu posibilele lor neajunsuri, desigur, dar 
reacţia lui Glugă nu prea promitea o învoială rapidă. 

Ochii Tăbăcarului parcurseră alene documentul. Ochi de 
culori diferite, observă Jezal: unul albastru, celălalt verde. 
Când ajunse la capăt, îl puse pe masă, cu un oftat teatral. 

- Ne convin termenii ăştia. 

- Serios? făcu Jezal ochii mari, surprins, dar nici pe 
departe la fel de mirat ca Glugă Ombun. 

- Da' ăştia-s mai răi decât ăia oferiţi ultima oară! strigă 
agricultorul. Înainte de-a-i pune pe fugă pe oamenii lui 
Finster! Atunci ai spus că nu putem accepta nimic altceva 
decât pământ pentru fiecare! 

Chipul Tăbăcarului se schimonosi nemulţumit. 

- Asta era atunci. 

- Asta era atunci? repetă Glugă, nevenindu-i să creadă. 
Şi cu lefurile cinstite pentru munca cinstită ce s-a-ntâmplat? 
Ce s-a-ntâmplat cu părţile din profit? Cu egalitatea-n 
drepturi cu orice preţ? Erai de faţă, şi mi-ai promis! 


Arătă cu un gest furios întreaga vale: 

- Tuturor le-ai promis! Ce s-a schimbat, decât că avem 
Adua-n mână? Putem lua tot ce vrem! Putem să... 

- Am spus că termenii ăştia ne convin! îl întrerupse 
Tăbăcarul, cu o furie neaşteptată. Doar dacă nu cumva 
preferi să lupţi de unul singur cu oamenii regelui! Pe mine 
mă urmează, Glugă, nu pe tine, în caz că n-ai observat. 

- Dar ne-ai promis libertatea pentru fiecare om! Am avut 
încredere-n tine! nu se lăsă fermierul, cu chipul descompus 
de oroare. Toţi am avut încredere în tine! 

Jezal nu mai văzuse niciodată un om atât de indiferent 
cum arăta în acel moment Tăbăcarul. 

- Cred că am genul ăla de faţă care inspiră încredere, 
murmură tărăgănat acesta, iar prietenul său Holst ridică 
din umeri, privindu-şi unghiile. 

- Atunci, să te ia dracu”! Dracu' să vă ia pe toţi! 

Şi Glugă se răsuci pe călcâie, ieşind furios prin 
deschizătura cortului. 

Jezal îl observă pe Bayaz aplecându-se într-o parte, 
pentru a-i şopti maiorului Opker: 

- Pune ca omul ăla să fie arestat până nu iese din tabără. 

- Arestat, stăpâne... sub un steag de pace? 

- Arestat, pus în lanţuri şi condus la Casa Întrebărilor. 
Nu te poţi ascunde de dreptatea regelui după un petic de 
pânză albă. Cred că Superiorul Goyle se ocupă de 
investigaţii. 

- Ăă... desigur. 

Opker se ridică să-l urmeze pe Ombun afară din cort, în 
timp ce Jezal zâmbea nervos. Nu încăpea nicio îndoială că 
Tăbăcarul auzise schimbul de replici, dar stătea nepăsător, 
ca şi cum viitorul tovarăşului său de până atunci nu l-ar mai 
fi privit cu nimic. 

- Trebuie să prezint scuze pentru asociatul meu. Într-o 
situaţie ca asta, nu poţi mulţumi pe toată lumea, declară el, 
cu un gest teatral. Dar nu vă faceţi griji. Le voi ţine 
oamenilor un discurs convingător, spunându-le pentru ce 


am luptat cu toţii, şi curând vor porni înapoi spre casele lor, 
fără să se mai întâmple nimic rău. Poate câţiva vor rămâne 
hotărâți să facă necazuri, dar sunt sigur că-i puteţi aduce la 
ordine fără greutate, nu, colonele Luthar? 

- Ăă... da... îngăimă Jezal, care nu mai avea nici cea mai 
vagă idee ce se întâmpla. Cred că... 

- Excelent, îl întrerupse Tăbăcarul, sărind în picioare. 
Mă tem că acum trebuie să-mi iau rămas-bun. Am de 
rezolvat tot felul de treburi. O clipă de linişte nu găsim, 
hmm, colonele Luthar? O clipă de linişte. 

Schimbă o privire lungă cu Bayaz, apoi ieşi în lumina 
soarelui şi dispăru. 

- Dacă întreabă cineva, îi murmură Întâiul dintre Magi 
lui Jezal la ureche, le-aş spune că a fost o negociere dificilă 
împotriva unor oponenți fermi şi hotărâți, dar nu te-ai 
descurajat, le-ai reamintit ce îndatoriri au faţă de ţară şi 
rege, i-ai implorat să se întoarcă pe plantațiile lor şi aşa mai 
departe. 

- Dar... 

Lui Jezal îi venea să plângă, atât de aiurit era. Enorm de 
nedumerit şi peste măsură de ușurat, în acelaşi timp. 

- Dar eu... 

- Dacă întreabă cineva, repetă Bayaz, pe un ton uşor 
tăios care sugera că episodul se terminase. 


Iubit de luna 


Copoiul se ridică, privind cu ochii mijiţi, în lumina 
soarelui, spre flăcăii Uniunii care mergeau greoi în sens 
invers. Există o anumită înfăţişare a învinşilor, după luptă. 
Se mişcă încet, aduşi de umeri, stropiţi cu noroi, privind cu 
mult interes pământul. Copoiul văzuse destul de des 
asemenea oameni. Necăjiţi că pierduseră. Ruşinaţi că 
fuseseră înfrânți. Vinovaţi că se dăduseră bătuţi fără a se 
alege cu nicio rană. Cunoştea senzaţia, ştia ce adânc putea 
să roadă, dar vinovăția arăta mai puţin dureros decât o 
tăietură de sabie şi se vindeca mult mai repede. 

Unii dintre răniţi n-o duceau chiar aşa de rău. Bandajaţi 
sau cu atele, şchiopătând sprijiniți în câte-un băţ sau cu 
braţul pe după umărul vreunui camarad. Alţii nu avuseseră 
acelaşi noroc. Copoiului i se părea că-l cunoştea pe unul. Un 
ofiţer, prea tânăr ca să-i crească deja barba, cu chipul 
băieţesc alb, schimonosit de durere şi şoc. Avea piciorul 
retezat deasupra genunchiului, iar hainele, targa şi cei doi 
oameni care-l duceau erau plini de sânge roşu închis. Era 
cel care stătuse aşezat pe poartă, când Copoiul şi 
Treicopaci veniseră prima oară la Ostenhorm, să se alăture 
Uniunii. Cel care se uitase la ei ca la doi rahaţi. Acum nu 
mai părea la fel de deştept, scâncind la fiecare scuturătură 
a tărgii, dar Copoiului nu-i venea să zâmbească. Pierderea 
unui picior părea o pedeapsă cam aspră pentru un simplu 
rânjet dispreţuitor. 

West stătea pe marginea cărării, vorbind cu un ofiţer 
care avea un bandaj murdar în jurul capului. Copoiul nu 
auzea ce spuneau, dar putea ghici, în linii mari. Din când în 
când, câte unul dintre ei arăta spre colinele dincotro 
veniseră. Două dealuri abrupte şi ostile, aproape complet 
împădurite, cu câteva stânci golaşe pe ici, pe colo. 
Întorcându-se, West surprinse privirea Copoiului. Chipul 


său era posomorât ca al unui gropar. Nu era nevoie să ai 0 
minte prea ageră ca să-ţi dai seama că încă nu învinseseră. 

- Rahat, mormăi printre dinţi Copoiul. 

Avea senzaţia aceea de gol în stomac, senzaţia care-i 
venea ori de câte ori trebuia să cerceteze o nouă porţiune 
de teren, ori de câte ori Treicopaci cerea arme, ori de câte 
ori nu aveau la micul dejun nimic altceva decât apă rece. 
Totuşi, de când era şef, se părea că aşa stăteau lucrurile 
mai tot timpul. Acum, toate problemele îi reveneau lui. 

- N-a mers? 

West se apropie, clătinând din cap. 

- Bethod ne aştepta, şi erau mulţi. Stau înfipţi pe 
dealurile alea. Bine înfipţi şi bine pregătiţi, între noi şi 
Carleon. Cel mai probabil, erau gata de luptă încă dinainte 
ca noi să fi trecut măcar frontiera. 

- Dintotdeauna i-a plăcut să fie pregătit, aşa-i el. N-aţi 
avut cum să-l ocoliţi? 

- Kroy a încercat pe ambele drumuri şi a mâncat bătaie. 
Acum, Poulder a vrut să atace colinele frontal, şi a încasat-o 
şi mai rău. 

Copoiul oftă. 

- Altă cale nu avem. 

- Niciuna care să nu-i permită lui Bethod să bage cuţitu- 
n noi. 

- lar Bethod n-ar lăsa să-i scape o ocazie ca asta. Nici nu 
speră altceva. 

- Şi Lordul Maregşal e de aceeaşi părere. Vrea să-ţi duci 
oamenii în nord, răspunse West, privind duşmănos spre 
contururile cenuşii ale altor dealuri, aflate mai departe. Să 
căutaţi un punct slab. Bethod n-are cum să acopere toată 
regiunea. 

- N-are cum? repetă Copoiul. Cred c-o să vedem. 

Şi porni spre copaci. Băieţilor avea să le placă la 
nebunie. 

Nu peste mult, ajunse în locul unde-şi avea tabăra 
grupul lui. Se înmulţeau încontinu. Să tot fi ajuns pe la 


patru sute, cel puţin, şi erau duri. Mai ales dintre aceia 
cărora niciodată nu le prea plăcuse Bethod, care luptaseră 
contra lui în războaie. Luptaseră şi împotriva Copoiului, la o 
adică. Pădurile erau pline de ei, aşezaţi în jurul focurilor, 
frigând carne, lustruindu-şi armele, cârpind echipamente, 
antrenându-se  perechi-perechi cu săbiile. La auzul 
zăngănelilor metalice, Copoiul se încordă. Aveau să le mai 
audă, şi cu rezultate mult mai sângeroase, fără îndoială. 

- Şefu”! strigară oamenii. Copoiul! A venit şefu'! Hei, hei! 

Băteau din palme şi loveau cu armele bolovanii pe care 
stăteau aşezaţi. Copoiul ridică pumnul, zâmbind în stilul lui 
obişnuit, cu jumătate de gură, şi le răspunse cu „da, da, 
bine, bine...” şi altele. Nu avea nici cea mai vagă idee cum 
să se poarte ca un şef, aşa că nu făcea decât să rămână el, 
cel dintotdeauna. Totuşi, oamenii păreau destul de 
mulţumiţi. Probabil aşa erau mereu - până începeau să 
piardă lupte şi ajungeau la concluzia că aveau nevoie de un 
şef nou. 

Veni spre focul unde-şi petreceau ziua cei câţiva Oameni 
Numiţi ai lui. Nici urmă de Logen, dar ceilalţi stăteau 
aşezaţi în jur, cu nişte mutre plictisite. Sau, cel puţin, aceia 
care mai erau în viaţă. Tul îl văzu venind. 

- S-a-ntors Copoiul. 

- Mhm, făcu Ursuzul, care potrivea marginile unor pene 
cu un brici. 

Dow era ocupat să şteargă de grăsime o tigaie cu o 
bucată de pâine. 

- Şi cum s-a descurcat Uniunea pe ăle dealuri? întrebă 
el, pe un ton care dădea de înţeles că ştia deja răspunsul. S- 
au căcat pe ei, aşa-i? 

- Păi, au ieşit pe locul doi, dacă asta vrei să ştii. 

- Pentru mine, să ieşi pe locul doi din două înseamnă să 
te caci împrăştiat. 

Copoiul trecu peste asta, trăgând aer în piept. 

- Bethod se ţine tare pe poziţie, păzind drumurile spre 
Carleon. Nimeni nu vede vreun mod simplu de a-l învinge 


sau de a-l ocoli măcar. Ne aştepta, şi şi-a luat toate 
măsurile, cred. 

- Pe-asta puteam să ţi-o spun naibii şi eu! se răsti Dow, 
împroşcând cu firimituri de pâine unsuroase. Îl are pe 
Oscior pe unu' din ăle dealuri, şi pe Coaste-albe pe ăl'lalt, şi 
mai încolo-i are pe Palid-ca-Zăpada şi Goring. Ăia patru n-o 
să-i dea nimănui nicio şansă, da' dacă zic totuşi că da, 
atunci mai în spate o s-aştepte Bethod, cu ăilalţii, şi cu 
shanka ai lui, şi căcatul ăla de Tlemutul, gata să-i frigă-n doi 
timpi şi trei mişcări. 

- Cel mai probabil, confirmă 'Tul, ridicându-şi sabia în 
lumină; se uită la ea, apoi reîncepu să-i lustruiască lama. 
Lui Bethod ăsta întotdeauna i-a plăcut să aibă câte un plan. 

- Şi ăi de ne ţin de zgardă ce-au de zis? mârâi Dow. Ce 
soi de treabă a pus la cale Furiosu' pentru animalele lui? 

- Burr vrea să mergem spre nord o bucată, prin pădure, 
şi să vedem dacă Bethod n-a lăsat pe-acolo vreun punct 
slab. 

- Hm, pufni Dow. Lu' Bethod nu-i stă-n fire să lase găuri. 
Dac-a lăsat vreo groapă, înseamnă că vrea să cădem noi în 
ea. Să cădem şi să ne rupem gâtu'. 

- Ei, atunci cred c-ar fi bine să fim atenţi pe unde 
călcăm, nu? 

- Bătaie de cap în plus. 

Copoiul începea să se sature de văicărelile lui Dow, la fel 
cum se săturase şi Treicopaci. 

- Şi altceva ce-ai vrea, hmm? Asta-i viaţa. O grămadă de 
bătaie de cap. Ile străduieşti să le-nduri, dacă faci măcar 
două parale. Şi, la urma urmei, acuma ce te doare? 

- Asta! arătă smucit Dow cu capul, spre copaci. Uite, 
asta! Nu s-a schimbat nimic, este? Am putea să fim dincolo 
de Şuvoiul Alb, înapoi în Nord, da' Bethod s-a-nfipt bine pe 
picioare acolo, şi Uniunea n-are cum să-l ocolească fără să- 
şi pună curu' la bătaie. Şi dacă-l zboară de pe ăle dealuri, 
atunci ce-o să fie? Dac-ajung la Carleon şi intră, şi-l 
pârjolesc la fel cum a făcut Nouădegete ultima oară, ce 


mare scofală? Nu-nseamnă nimica. Bethod o s-o ţină pe-a 
lui, ca-ntotdeauna, ba luptă, ba se retrage, ba luptă, ba se 
retrage, şi-o să găsească mereu dealuri pe care să se-aşeze 
şi şmecherii pe care să le facă. O să vină vremea când 
Uniunea o să se sature şi-o să se care-napoi în sud, şi pe noi 
o să ne lase-aici. Şi-atunci, Bethod o să se-ntoarcă, şi ce să 
vezi? El o să fie ăl de-o să ne fugărească pe noi, câtu-i 
Nordu' de lat naibii şi-napoi. larnă, vară, iarnă, vară, şi tot 
aşa. Şi-acuma uită-te la noi, mai puţini decât eram cândva, 
şi stăm şi-o frecăm aicea-n pădure. Îţi sună cunoscut? 

Suna destul de cunoscut, acum că i-o spunea, dar 
Copoiul nu vedea ce-ar fi putut să facă. 

- Acuma s-a-ntors Logen, nu? Asta o să ne prindă bine. 

Dow pufni din nou. 

- Ha! Şi când a adus Nouădegete cu el al'ceva decât 
moarte? 

- Uşurel, mormăi Tul. Îi eşti dator, mai ştii? Toţi îi 
suntem. 

- Toate au o limită, zic eu, când e vorba de datorii, îşi 
aruncă Dow tigaia în foc şi se ridică, ştergându-şi mâinile de 
haină. Unde-a fost, mm? Ne-a lăsat sus în văi, fără o vorbă, 
nu? Ne-a lăsat cu capetele-turtite şi s-a cărat în ailaltă 
parte-a lumii! Cine ştie dacă n-o s-o şteargă şi-acuma, dacă- 
i convine, sau să treacă de partea lui Bethod, sau să se pună 
pe omor aşa, din senin, sau mortu' mai ştie ce? 

Copoiul se uită la Tul, care-i susţinu privirea, cu un aer 
vinovat. Toţi îl văzuseră pe Logen făcând multe porcării 
când i se năzărea. 

- Astea au fost demult, spuse Tul. Lucrurile se mai şi 
schimbă. 

Dow se mulţumi să rânjească. 

- Ba nu se schimbă deloc. Ziceţi-vă singuri povestea asta, 
dacă aşa adormiţi mai uşor, da' io o să stau c-un ochi 
deschis, vă zic clar! De-afurisitu' de Nouădegete e vorba 
aicea! Cine ştie ce-o să facă de-acu-ncolo? 

- Am o idee. 


Întorcându-se, Copoiul îl văzu pe Logen rezemat de un 
copac, iar expresia din ochii lui îl făcu să zâmbească. Era o 
expresie pe care o cunoştea de mult şi trăgea după ea tot 
felul de amintiri urâte. Expresia aceea de pe chipul 
morţilor, când li s-a stins şi ultima scânteie de viaţă şi nu le 
mai pasă de nimic. 

- Dacă ai ceva de zis, poţi să mi-o zici în faţă, cred, 
continuă Logen, venind lângă Dow, cu capul într-o parte şi 
cicatricele palide pe faţă. 

Copoiul simţi că i se zbârlea părul de pe braţe şi-l 
treceau fiori reci, deşi la soare era destul de cald. 

- Haide, Logen, încercă Tul să-l ia cu binişorul, vorbind 
de parcă totul ar fi fost o glumă, când se vedea cu ochiul 
liber că nici vorbă de aşa ceva. Dow n-a vorbit serios. Doar 
că... 

Logen vorbi peste el, privindu-l pe Dow drept în faţă, tot 
timpul, cu ochii lui de mort: 

- Când ţi-am dat ultima lecţie, credeam că n-o să mai ai 
nevoie de alta. Da' cred că unii au memoria cam scurtă. 

Veni şi mai aproape - atât de aproape, încât feţele mai- 
mai că li se atingeau. 

- Ei? Ai nevoie să mai înveţi, băiete? 

Copoiul se strâmbă, absolut sigur că erau gata să se 
omoare unul pe altul, şi fără să aibă habar cum naiba să-i 
oprească dacă începeau. Era un moment tensionat, care 
părea să nu se mai sfârşească. Dow cel Negru n-ar fi 
înghiţit aşa ceva de la nimeni, viu sau mort, nici chiar de la 
Treicopaci - dar, în cele din urmă, îşi dezveli dinţii galbeni 
într-un rânjet. 

- Nnţ. O lecţie mi-a fost de-ajuns. 

Şi, întorcând capul într-o parte, îşi adună flegma şi 
scuipă pe jos. Apoi se retrase, fără grabă, cu acelaşi zâmbet 
pe faţă, de parcă ar fi spus că acum o înghiţea, poate, dar 
data viitoare, nu prea. 

După plecarea lui, fără nicio vărsare de sânge, Tul 
răsuflă sonor, ca şi cum toţi ar fi scăpat de moarte ca prin 


urechile acului. 

- Atunci, Englia. Nord, aţi zis? Să facă bine cineva să-i 
pregătească pe flăcăi de plecare. 

- Mhm, făcu Ursuzul, punându-şi ultima săgeată în tolbă 
şi urmându-l printre copaci. 

Logen mai stătu un moment pe loc, privindu-i cum se 
îndepărtau. Când dispărură, se întoarse şi se ghemui lângă 
foc, cu spatele cocoşat, coatele pe genunchi şi mâinile 
atârnându-i. 

- Slavă morţilor pentru asta. Era să mă cac pe mine. 

Copoiul îşi dădu seama că-şi ţinuse respiraţia tot timpul 
şi lăsă aerul să i se reverse din piept, cu un şuierat. 

- Cred că şi eu am fost pe-aproape. Chiar a trebuit să 
faci asta? 

- Ştii bine că da. Lasă un om ca Dow să-şi permită o 
obrăznicie, şi nu se mai opreşte. Şi-atunci, toţi flăcăii 
ăştilalţi o să creadă că Sângerosul-Nouă nu-i nici pe 
departe aşa de înfricoşător pe cât au auzit, şi nici una, nici 
două, cineva care-mi poartă pică se va hotări să mă treacă 
prin sabie. 

Copoiul clătină din cap. 

- Prea le vezi pe toate numai în negru. 

- Le văd aşa cum sunt. Nu s-au schimbat cu nimic. 
Niciodată nu se schimbă. 

Poate că aşa era, dar nici n-aveau să se schimbe 
vreodată, dacă nimeni nu le dădea măcar o mică şansă. 

- Totuşi... chiar eşti sigur că era nevoie? 

- Pentru tine nu, poate. Tu ai farmecul tău, de te plac 
oamenii. 

Logen îşi scărpină bărbia, privind cu tristeţe în pădure. 

- Cred că eu am pierdut ocazia asta acu' vreo cinşpe ani. 
Şi alta n-o să mai am. 


Pădurea era călduroasă şi familiară. Păsările ciripeau pe 
ramuri, fără să le pese nici de Bethod, nici de Uniune, nici 
de oricare dintre faptele oamenilor. Nici un alt loc nu 


păruse vreodată atât de paşnic, iar Copoiului nu-i plăcea 
deloc asta. Adulmeca aerul, trăgându-l pe nas, plimbându- 
şi-l pe limbă. În ultima vreme, era de două ori mai prudent, 
de când venise săgeata aceea, ucigând-o pe Cathil în luptă. 
Poate ar fi reuşit s-o salveze, dacă avea mai multă încredere 
în propriul lui nas. Dow se lăsă pe vine în tufişuri, cu 
privirea spre pădurea încremenită. 

- Ce e, Copoiule? Ce miroşi acolo? 

- Oameni, cred, da' cam acri, oarecum, răspunse 
Copoiul, inhalând din nou. Miroase a... 

O săgeată ţâşni dintre copaci şi se înfipse în trunchiul de 
lângă Copoi, vibrând. 

- Căcat! ţipă el, căzând în fund şi dibuind să-şi ia arcul 
de pe umăr, mult prea târziu, ca de obicei. 

Dow alunecă lângă el, înjurând, şi ajunseră grămadă 
unul peste altul. Copoiul fu cât pe ce să se-aleagă cu ochiul 
scos de securea lui Dow, înainte de a reuşi să-l împingă într- 
o parte. Ridică palma spre oamenii din spate, pentru a le 
face semn să se oprească, dar aceştia se împrăştiau deja, 
târându-se pe burtă spre copaci şi stânci, scoţându-şi 
armele şi privind în jur. 

De undeva, din faţă, se auzi un glas: 

- Sunteţi cu Bethod? 

Omul vorbea limba nordică, dar cu un accent ciudat. 

Dow şi Copoiul se priviră un moment, apoi ridicară din 
umeri. 

- Nu! mugi Dow. lar dacă voi sunteţi, pregătiţi-vă să vă- 
ntâlniţi cu morţii! 

O clipă de tăcere. 

- Nu suntem cu nemernicul ăla şi nici nu vom fi 
vreodată! 

- Bine-aşa! strigă Copoiul, scoțând puţin capul, cu arcul 
încordat în mâini. Atunci, arătaţi-vă! 

Un om ieşi de după un copac, la vreo şase paşi distanţă. 
Copoiul fu atât de şocat, încât aproape că scăpă coarda 
dintre degete, dând drumul săgeţii. Peste tot, în jur, 


apăreau alţi şi alţi oameni. Zeci şi zeci. Aveau părul încâlcit, 
feţele mânjite cu dâre de noroi şi vopsea albastră, hainele 
zdrenţuite, de blană şi piei pe jumătate argăsite, dar 
vârfurile lăncilor şi ale săgeţilor, precum şi tăişurile săbiilor 
făurite rudimentar luceau viu şi curat. 

- Oameni ai dealurilor, mormăi Copoiul. 

- Deleni suntem, şi ne mândrim! răsună cu ecou un glas 
puternic, de undeva din pădure. 

Câţiva începură să se dea la o parte, ca şi cum ar fi făcut 
loc pentru cineva. Copoiul clipi din ochi. Printre ei venea un 
copil. O fată, de vreo zece ani, cu picioarele goale şi 
murdare. Ducea pe umăr un ciocan enorm - o bâtă groasă 
şi lungă, cu un cap de fier zgâriat, mare cât o cărămidă. 
Prea mare şi prea greu ca să-l mânuiască. Îi era greu şi să 
şi-l ţină pe umăr. 

Apoi apăru un băiat. Avea pe spate un scut rotund, mult 
prea mare pentru el, iar în mâini ţinea o secure uriaşă. Îl 
însoțea alt băiat, cu o suliță de două ori cât el, al cărei vârf 
se legăna deasupra, lucind auriu în razele soarelui. Trebuia 
să se uite întruna în sus, ca să nu i se agaţe de vreo 
creangă. 

- Visez... murmură Copoiul. Nu...? 

Dow se încruntă. 

- Dacă da, i-un vis tare ciudat. 

Cei trei copii nu erau singuri. După ei venea o namilă 
imensă. Avea o blană zdrenţuită pe umerii laţi, iar un colier 
cât toate zilele îi atârna până pe burta umflată. O salbă de 
oase. Falange, observă Copoiul, când omul se apropie. 
Degete omeneşti, printre bucățele plate de lemn, incrustate 
cu semne stranii. Din barba cafenie i se ivi un zâmbet lat şi 
gălbui, dar asta nu-l liniştea cu nimic pe Copoi. 

- Of, căca-m-aş, gemu Dow, hai s-o luăm înapoi, înapoi în 
sud, destul cu toate astea. 

- De ce? Îl cunoşti? 

Dow întoarse capul şi scuipă. 

- Crummock-i-Phail, şi nu altu”. 


Copoiul aproape că-şi dorea să fi fost o ambuscadă, mai 
degrabă decât o şuetă. Până şi copiii ştiau: Crummock-i- 
Phail, căpetenia oamenilor de pe dealuri, era cel mai 
dement nemernic din tot Nordul ăla afurisit. 

În timp ce se apropia, uriaşul dădu uşor la o parte din 
drum lăncile şi săgețile. 

- Acuma nu mai e nevoie de astea, aşa-i, frumoşii mei? 
Toţi suntem prieteni, sau avem aceiaşi duşmani, cel puţin, 
ceea ce-i mult mai bine, pricepeţi? Avem o mulţime de 
vrăjmaşi pe ăle dealuri, nu? Luna ştie cât îmi place o bătălie 
grozavă, da' să fie la stâncile ăle mari, cu Bethod şi lingăii 
lui cocoţaţi în vârf! Asta-i o luptă niţel cam prea grea pentru 
oricine, 'ai? Chiar şi pentru noii noştri prieteni din Sud. 

Se opri chiar în faţa lor, cu oscioarele şi lemnişoarele 
colierului legănându-se zgomotos. Cei trei copii stăteau în 
spatele lui, foindu-se cu armele lor mari şi uitându-se 
încruntaţi la Dow şi Copoi. 

- Io-s Crummock-i-Phail, se prezentă el. Căpetenia 
tuturor delenilor. Sau a ălora care fac o para chioară. 

Zâmbi, ca şi cum tocmai ar fi apărut la o nuntă. 

- Şi cine-o fi şefu' la plimbărica asta veselă? 

Copoiul simţi iar golul în stomac, dar n-avea ce face. 

- Eu sunt. 

Crummock înălţă din sprâncene: 

- Auzi acolo...! Eşti un prichindel care le zice la toţi ăştia 
marii ce şi cum, aşa-i? Irebe că ai un nume zdravân pe 
umeri, gândesc. 

- Mă numesc Copoiul. Iar el e Dow cel Negru. 

- Ciudată gaşcă aţi adunat aici, comentă Dow, privind 
încruntat spre copii. 

- A, aşa e! Aşa e! Şi vitează, pe deasupra! Băiatu care-mi 
duce lancea, ăla-i fi-miu Scofen. Ăla cu securea-i fi-miu 
Rond. 

Apoi, se uită încruntat la fata cu ciocanul. 

- P-ăsta nu mai ştiu cum îl cheamă... 

- Sunt fiică-ta! strigă fata. 


- Da” ce, mi s-au terminat fiii? 

- Scenn a crescut prea mare şi i-ai dat propria-i sabie, şi 
Sceft e prea mic ca să ducă şi el ceva. 

Crummock clătină din cap. 

- Nu mi se pare deloc ca lumea, o afurisită de femeie să 
ţie ciocanu.'... 

Fata aruncă ciocanul la pământ şi-i dădu lui Crummock 
un şut în ţurloi. 

- Atunci, cară-ţi-l singur, dobitoc bătrân! 

- Au! chirăi taică-său, râzând şi frecându-şi piciorul lovit. 
Acu' mi-ai venit în minte, Isern. Şutu' tău mi-a deşteptat 
amintirile. Poţi să iei ciocanu', da, poţi. Aia mai mică-l duce 
p-ăl mai greu, mm? 

- Vrei securea, tati? o ridică cel mai mic, clătinându-se. 

- Vrei ciocanu'? îl luă fata de jos, dându-şi fratele la o 
parte cu umărul. 

- Nu, iubirile mele, acu' n-am nevoie decât de vorbe, şi d- 
astea am destule şi fără ajutoru' vostru. O să-l puteţi vedea 
pe tatăl vostru cum omoară pe careva, curând, dacă merge 
bine treaba, da' azi n-o să fie nevoie de topoare şi ciocane. 
N-am venit aici ca să ucidem. 

- Atunci, de ce-aţi venit? întrebă Copoiul, deşi nu era 
sigur că voia să audă răspunsul. 

- Treci aşa direct la treabă, fără să ne-mprietenim şi noi? 

Crummock îşi întinse gâtul într-o parte, cu braţele 
deasupra capului, apoi ridică un picior, scuturându-şi-l. 

- Am venit fiin'că m-am trezit az-noapte şi m-am plimbat 
prin beznă şi luna mi-a şoptit la ureche. În pădure, pricepi? 
Între copaci şi-n vocile bufniţelor din copaci, şi ştii ce mi-a 
zis luna? 

- Că eşti nebun de legat? mârâi Dow. 

Crummock se plesni pe coapsa uriaşă. 

- Frumos vorbeşti, la cât de urât arăţi, Dow cel Negru - 
da' nu. Luna a zis... 

Şi-l chemă pe Copoi cu degetul, ca pentru a-i destăinui 
un secret. 


- Că-l aveţi aici pe Sângerosul-Nouă. 

- Şi dacă-l avem...? interveni Logen, venind calm din 
spate, cu mâna pe sabie. 

Tul şi Ursuzul îl însoțeau, aruncând priviri crunte în jur, 
spre toţi delenii vopsiți pe feţe şi spre cei trei copii murdari, 
dar mai cu seamă spre giganticul lor tată. 

-  Uite-l! mugi  Crummock,  întinzând un deget 
tremurător, ca un cârnat. la-ţi pumnu' de pe sabia aia, 
Sângerosule-Nouă, până nu mă scap pe mine! 

Căzu în genunchi. 

- Ele! Asta-i ăla! 

Şi se târi înainte prin iarbă, pentru a se agăța de piciorul 
lui Logen, lipindu-se de el ca un câine lângă stăpânul său. 

Logen îl privea lung. 

- Lasă-mi picioru-n pace. 

- Aşa fac! se smuci Crummock înapoi, trântindu-se pe 
pământ cu fundul său gras. 

Copoiul nu mai văzuse niciodată o asemenea 
reprezentaţie. Se părea că zvonurile despre sminteala lui 
Crummock-i-Phail erau destul de adevărate. 

- Ştii o chestie frumoasă? Sângerosule-Nouă? 

- Ştiu mai multe, dacă-i pe-aşa. 

- Uite încă una, atunci. le-am văzut luptând cu Shama 
Fărdeinimă. Am văzut cum l-ai spintecat ca pe-un porumbel 
de pus în oală, şi nici eu n-aş fi făcut o treabă mai bună, 
binecuvântat să fiu. 

Copoiul se încruntă. Fusese şi el acolo, şi nu păstra o 
amintire prea plăcută. 

- Am zis atuncea, continuă Crummock, ridicându-se în 
genunchi, şi de-atuncea o tot zic, urmă el, acum în picioare, 
şi am zis-o şi când am venit jos de pe dealuri să te caut - şi 
ridică braţul ca să arate spre Logen - că eşti un om mai 
iubit de lună ca oricare altu”! 

Copoiul se uită la Logen, care ridică din umeri. 

- Cine poate şti ce-i place lunii şi ce nu? Ce-i cu asta? 


- Ce-i cu asta, zice! Ha! Puteam să mă uit la el cum 
omora întreaga lume, şi ce frumuseţe ar mai fi fost şi aia! 
Cât despre ce-i cu asta, am un plan. Am curs cu izvoarele 
reci de sub munţi, am fost dus de râuri pe sub pietre şi am 
ieşit pe malul lacului sfânt, chiar lângă mine, în timp ce-mi 
înmuiam picioarele-n apă. 

Logen îşi scărpină cicatricea de pe falcă. 

- Avem o droaie de treburi, Crummock. Dac-ai de zis 
ceva vrednic de-a fi zis, poţi să-ncepi. 

- Atunci, zic. Bethod mă urăşte, şi-i împărtăşesc 
simţământu', da' pe tine te urăşte şi mai mult. Fiin'că i-ai 
ţinut piept, şi eşti dovada vie că un om din Nord poate fi 
stăpân pe sine, fără să-ndoaie genunchiu' şi să lingă-n cur 
pe mişelul ăla cu tichie de aur, cu grăsanii ăia doi de fii ai lui 
şi vrăjitoarea de nevastă-sa. 

Se încruntă. 

- Deşi ăleia m-aş putea lăsa convins să-i dau o limbă. Mă 
urmăreşti pân-aicea? 

- Ţin pasul, replică Logen, deşi Copoiul nu era prea 
convins. 

- Dacă rămâi în urmă, doar să fluieri, şi viu eu să te iau. 
Vreau să zic aşa: dacă Bethod ar fi să aibă şansa să te 
prindă singur, departe de prietenii tăi din Uniune, iubitorii 
ăştia de vreme-nsorită de colo, care se târăsc ca furnicile, 
atuncea, ei bine, ar putea să dea mult ca să profite. Ar 
putea fi ademenit jos de pe dealurile lui drăgălaşe, să 
prindă o ocazie ca asta, gândesc - hmmm? 

- Poţi să pui prinsoare că mă urăşte de moarte. 

- Da” ce, te mai îndoieşti c-ar putea un om să te urască 
aşa de mult? 

Crummock se întoarse spre Iul şi Ursuz, desfăcându-şi 
larg braţele vânjoase. 

- Da' nu numa” pe tine, Sângerosule-Nouă! Pe toţi vă 
urăşte, şi pe mine, şi pe cei trei fii ai mei aci de faţă! 

Fata aruncă iar ciocanul la pământ şi-şi propti mâinile-n 
şolduri, dar Crummock continuă să flecărească, fără s-o ia-n 


seamă. 

- Gândesc ca flăcăii tăi să se unească cu flăcăii mei şi s- 
ar putea s-avem ca la opt sute de sulițe. O s-o luăm spre 
nord, cum am merge pe Locurile-Nalte, ca să ocolim până-n 
spatele lui Bethod şi să-i facem pozne la capătu' ăl din dos. 
Gândesc c-asta o să-i urce sângele la capu' ăl de sus. 
Gândesc că n-o să lase el să piardă ocazia de-a ne tăvăli pe 
toţi în mâl. 

Copoiul căzu pe gânduri. Era foarte posibil ca mulţi 
dintre oamenii lui Bethod să fie agitaţi. Îngrijoraţi că luptau 
pe partea nepotrivită a Şuvoiului Alb. Poate auziseră că 
Sângerosul-Nouă se întorsese şi se gândeau că-şi aleseseră 
greşit tabăra. Lui Bethod tare i-ar mai fi plăcut să-nfigă-n 
pari câteva capete la care să se uite toată lumea. Ale lui 
Nouădegete şi Crummock-i-Phail, Tul Duru şi Dow cel 
Negru, poate chiar şi pe-al Copoiului. I-ar fi plăcut nespus 
lui Bethod să arate Nordului că alt viitor nu avea, numai pe 
el. La nebunie i-ar fi plăcut. 

- Să zicem c-o luăm spre nord, începu el. Cum o să afle 
Bethod? 

Crummock rânji mai larg ca oricând. 

- A, o să afle, fiin'c-o să ştie vrăjitoarea lui! 

- Blestemata de vrăjitoare! ciripi băiatul cu lancea, pe 
care se chinuia aşa de rău s-o ţină, că-i tremurau braţele. 

- Aia care tot coace vrăji, boarfa aia boită pe care-o ţine 
cu el. Sau ea o fi aia care-l ţine pe el cu ea? Totuşi, se pune 
o-ntrebare. Oricum ar fi, aia se uită. Nu, Sângerosule- 
Nouă? 

- Ştiu de cine vorbeşti, răspunse Logen, deloc încântat. 
Caurib. Mi-a zis odată un prieten că este lungă de ochi. 

Copoiul n-avea nici cea mai vagă idee despre asta, dar 
dacă Logen o punea la suflet, însemna că ar fi fost bine să 
facă şi el tot aşa. 

- Lungă de ochi, zici? zâmbi Crummock. Drăguţ nume 
are prietenu' tău pentru-o şmecherie aşa urâtă. Vede fel de 
fel, cu ochiu” ăla lung al ei. Tot soiu' de lucruri pe care-ar fi 


mai bine pentru noi să nu le vadă. Bethod are mai multă- 
ncredere-n ochii ei decât într-ai lui, de-o vreme-ncoace, şi-o 
s-o puie să se uite după noi, şi după tine mai ales. Amândoi 
ochii ăia lungi o să-i caşte, ba bine că nu. N-oi fi eu vraci, 
încheie el, învârtind una dintre plăcuţele de lemn ale 
colierului, da' luna ştie că treaba asta nu mi-i nici complet 
străină. 

- Şi dacă totul merge aşa cum spui tu, ce-o să se 
întâmple? întrebă Tul cu glas tunător. Pe lângă c-o să-i dăm 
plocon lui Bethod căpăţânile noastre? 

- A, mie-mi place să-mi stea capu' aicea unde e, 
băieţoiule! Îl atragem, tot mai spre nord, aşa mi-a zis 
pădurea. E un loc acolo-n munţi, un loc pe care luna tare-l 
mai iubeşte. O vale forţoasă, vegheată de morţii din neamu' 
meu şi de morţii alor mei şi de morţii munţilor, încă de pe 
vremea când s-a făcut lumea. 

Copoiul se scărpină în cap. 

- O fortăreață în munţi? 

- Una solidă, sus de tot. Destul de sus şi destul de solidă 
ca doar câţiva să ţie piept la mulţi, până le vin ajutoare. Îl 
momim acolo-n vale, iar prietenii voştri din Uniune o să-l 
urmeze la o distanţă sigură. Destul de departe ca 
vrăjitoarea lui să nu-i vadă că vin, aşa de-ocupată o să fie să 
se uite la noi. Şi pe urmă, în timp ce el e ocupat şi tot 
încearcă să ne facă de petrecanie de tot şi de-a binelea, 
sudicii se furişează pe la spate şi... 

Bătu din palme, cu un plesnet răsunător. 

- ÎL prindem la mijloc şi-l strivim pe mişelu' corditor de 
oi! 

- Corditor de oi! repetă fata, dând cu piciorul în ciocanul 
căzut la pământ. 

Câteva clipe, toţi se uitară unii la alţii. Copoiului nu-i 
prea plăcea cum suna planul. Nu-i plăcea deloc ideea de a- 
şi primejdui vieţile numai după vorbele acelui nebun de pe 
dealuri. Părea, totuşi, să fie o posibilă şansă. Îndeajuns ca 
să nu spună un simplu nu, oricât de mult ar fi vrut. 


- Trebuie să ne sfătuim. 

- Sigur că da, noii mei cei mai buni prieteni, sigur c-o să 
vă sfătuiţi. Da' să n-o lungiţi prea mult, totuşi, 'ai? zâmbi 
larg Crummock. Prea mult am stat pe-aici, departe de 
Locurile-Nalte, şi restu' copiilor mei frumoşi, şi nevestele 
mele frumoase, chiar şi munţii frumoşi, la toţi li-i dor de 
mine. la vedeţi voi partea însorită de la toate astea: dacă 
Bethod nu vine după noi, tot v-alegeţi cu câteva nopţi sus în 
Locurile-Nalte, când s-o duce vara, să vă-ncălziţi la focu' 
meu şi s-ascultaţi cânturile mele şi să vă uitaţi cum apune 
soarele peste munţi. Sună chiar aşa de rău? Aşa sună? 


- Te gândeşti să-l ascultăm pe nemernicul ăsta ţicnit? 
mormăi Tul, după ce se îndepărtară puţin. Vrăjitori şi vraci 
şi toate palavrele alea prosteşti? Le scorneşte din mers! 

Logen îşi scărpină faţa. 

- Nu e nici pe departe atât de nebun pe cât pare. De ani 
buni îi ţine piept lui Bethod. E singurul care-a reuşit. 
Douăsprezece ierni au trecut de când se tot ascunde, şi 
atacă, şi e mereu cu un pas înainte. Sus în munţi, poate, 
dar... Trebuie să fie alunecos ca un peşte şi tare ca fierul, ca 
să-i meargă. 

- Ai încredere-n el, deci? întrebă Copoiul. 

- Încredere? pufni Logen. Rahat, nu. Dar râca lui cu 
Bethod e şi mai adâncă decât ale noastre. Are dreptate în 
legătură cu vrăjitoarea aia, am văzut-o, şi-am mai văzut şi 
altele, în ultimul an... dacă el zice că ne vede, tind să-i dau 
crezare. Dacă nu ne vede, şi Bethod n-o să vină, măcar n- 
am pierdut nimic, nu? 

Golul din stomacul Copoiului era mai neplăcut ca 
oricând. Se uită spre Crummock, care stătea aşezat pe un 
bolovan, cu copiii în jur, iar nebunul îi zâmbi, arătându-şi 
toţi dinţii galbeni din gură. Nu prea era genul de om în care 
să-ţi pui toate speranţele, dar Copoiul simţea vântul 
schimbării. 


- Ne asumăm un risc al dracu' de mare, bombăni el. 
Dacă Bethod ne-ajunge din urmă şi-şi face de cap? 

- Atunci, o să ne mişcăm mai repede, nu? mârâi Dow. 
Doar e război. Dacă socoţi să învingi, îţi mai asumi şi 
riscuri! 

- Mhm! îi dădu dreptate Ursuzul. 

Tul dădu şi el din capul său mare. 

- Trebuie să facem ceva. N-am venit aici ca să mă uit la 
Bethod cum stă cocoţat în vârf de deal. Trebuie să-l dăm jos 
de-acolo. 

- Jos, unde să ne punem la treabă cu el! şuieră Dow. 

- Oricum, tu decizi, îi puse Logen o mână pe umăr 
Copoiului. Iu eşti şeful. 

El era şeful. Îşi amintea cum hotărâseră, adunaţi în jurul 
mormântului lui Treicopaci. Trebuia să recunoască, tare l-ar 
mai fi trimis pe Crummock la toţi dracii, pentru ca apoi să 
se-napoieze şi să-i spună lui West că nu găsiseră nimic 
altceva decât pomi. Dar, când primeşti o misiune, o duci 
până la capăt. Aşa ar fi spus Treicopaci. 

Copoiul oftă prelung, cu golul din stomac atât de mare, 
încât îi venea să borască. 

- În regulă. Dar planul ăsta n-o să ne-aducă altceva 
decăt moartea, dacă Uniunea nu-i gata să-şi joace rolul la 
momentul potrivit. Vorbim cu Furiosul, şi-l anunţăm şi pe 
comandantul lor, Burr, ce-avem de gând. 

- Furiosul? întrebă Logen. 

Tul zâmbi. 

- E o poveste lungă. 


Flori şi aplauze 


Jezal încă nu avea nici cea mai vagă idee de ce era 
necesar să poarte cea mai bună uniformă. Blestemăţia era 
ţeapănă ca o scândură şi trosnea de fireturi. Fusese 
concepută mai degrabă pentru a sta în poziţie de drepţi 
decât ca să călăreşti cu ea, şi ca atare i se înfigea dureros în 
burtă la fiecare mişcare a calului. Dar Bayaz insistase, iar 
bătrânului nătărău era surprinzător de greu să-i spui nu, 
indiferent dacă Jezal era, zice-se, comandantul expediției 
sau nu. Până la urmă, păruse mai uşor să facă ce i se 
spunea. Prin urmare, călărea în fruntea coloanei lungi, 
foarte  incomodat, trăgându-se mereu de tunică şi 
transpirând din plin în arşiţa soarelui. Singura consolare 
era aceea că respira aer curat. Toţi ceilalţi erau nevoiţi să 
înghită praful stârnit de copitele calului său. 

Ca să-l chinuiască şi mai rău, Bayaz părea hotărât să 
continue cu subiectele care-l scoseseră pe Jezal din minţi de 
plictiseală, pe tot drumul până la capătul lumii şi înapoi. 

- ...„ este vital ca un rege să-şi păstreze bunăvoința 
supuşilor săi. Şi nu e chiar atât de greu. Cei de jos au 
ambiţii mărunte şi se mulţumesc cu  indulgenţe 
neînsemnate. Nu e nevoie să fie trataţi drept. Trebuie doar 
să-şi închipuie că e aşa... 

Jezal constată că, de la o vreme, putea să ignore 
vorbăria tărăgănată a bătrânului, la fel cum nu mai iei în 
seamă un câine care latră tot timpul. Stătea moleşit în şa, 
lăsându-şi gândurile s-o ia razna. Şi încotro să hoinărească, 
dacă nu spre Ardee? 

Ajunsese la mare ananghie, nici vorbă. Pe câmpie, 
lucrurile păruseră atât de simple... Să se-ntoarcă acasă, s-o 
ia de soţie, să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. 
Acum, din nou în Adua, înapoi printre cei puternici, reîntors 
la vechile lui obiceiuri, situaţia se complica de la o zi la alta. 
Posibilitatea de a-şi vătăma reputaţia şi perspectivele erau 


chestiuni peste care nu putea trece cu una, cu două. Era 
colonel în Garda Regelui, iar asta-l obliga să respecte 
anumite standarde. 

- „.. Harod cel Mare a respectat întotdeauna omul de 
rând. Nu o dată, acesta a fost secretul victoriilor asupra 
egalilor lui... 

Şi pe urmă, Ardee însăşi era mult mai complicată, în 
persoană, decât fusese ca amintire mută. Nouă zecimi, 
isteaţă, spirituală, neînfricată, atractivă. O zecime, beţivă 
rea şi distrugătoare. Fiecare clipă cu ea era o loterie, dar 
poate că tocmai această senzaţie de pericol făcea să sară 
scântei când se atingeau, îi dădea furnicături prin piele şi-i 
usca gura... Până şi acum, doar gândindu-se, îl treceau fiori 
plăcuţi. Niciodată nu mai simţise aşa ceva pentru o femeie, 
niciodată. Cu siguranţă, era dragoste. Trebuia să fie. Dar o 
fi fost dragostea de ajuns? Cât timp avea să dureze? La 
urma urmei, o căsnicie se lega pe viaţă, iar viaţa unui om 
era foarte lungă. 

Ar fi preferat o prelungire nedefinită a actualei lor relaţii 
care nu mai era chiar atât de secretă, dar ticălosul de 
Glokta îşi băgase piciorul ăla schilod şi-n posibilitatea asta. 
Nicovale, saci şi canale. Jezal îşi amintea cum trăsese 
monstrul alb un sac peste capul unui prizonier, la o 
răspântie publică, iar gândul îl făcea să se cutremure. 
Trebuia să recunoască, însă, că ologul avea dreptate. 
Vizitele sale îi stricau reputaţia fetei. Se cuvenea să-i tratezi 
pe alţii aşa cum vrei şi tu să fii tratat, pare-se, cum spusese 
cândva Nouădegete. Dar, fără îndoială, era al naibii de 
incomod. 

- „.„. asculţi măcar, băiatul meu? 

- Hmm? Ăă... da, sigur. Harod cel Mare şi aşa mai 
departe. Marele lui respect pentru omul de rând. 

- Aparentul mare respect, mormăi Bayaz. Şi ştia şi cum 
să primească o lecţie. 

Se apropiau de Adua, printre plantaţii şi adunături de 
cocioabe, locuinţe improvizate, hanuri ieftine şi hogeacuri şi 


mai ieftine, care răsăriseră prin jurul fiecăreia dintre 
porţile oraşului, îngrămădindu-se în lungul drumului 
aproape ca nişte orăşele în sine. Se înşirau până la umbra 
prelungă a Zidului lui Casamir, linia exterioară de apărare a 
oraşului. De-o parte şi de alta a porţii deschise, boltită şi 
însemnată cu Soarele de Aur al Uniunii, stăteau doi străjeri 
mohorâţi. Trecură prin umbra arcadei şi ieşiră iar la 
lumină. Jezal clipi din ochi. 

Pe caldarâmul dinăuntru se adunase o mulţime măricică 
de oameni, înghesuiți pe laturile drumului, unde-i ţineau în 
loc soldaţii din garda oraşului. Izbucniră într-un cor de 
urale vesele, când îl văzură intrând călare. Un moment, 
Jezal se întrebă dacă nu cumva îl lua drept altcineva, dacă 
nu aşteptau de fapt o persoană cu adevărat importantă. Pe 
Harod cel Mare, poate - ce ştia el?... Curând, însă, începu 
să distingă numele „Luthar” repetat prin toată hărmălaia. O 
fată din rândul întâi îi aruncă o floare, care se pierdu sub 
copitele calului. Striga ceva neînțeles, dar purtarea ei nu-i 
mai lăsa lui Jezal nicio îndoială: toţi acei oameni se 
strânseseră acolo pentru el. 

- Ce se întâmplă? îl întrebă, în şoaptă, pe Întâiul dintre 
Magi. 

Bayaz zâmbi, ca şi cum el, cel puţin, s-ar fi aşteptat. 

- Cred că oamenii din Adua doresc să sărbătorească 
victoria ta asupra rebelilor. 

- Serios? 

Cu o mică strâmbătură, Jezal făcu un gest de salut 
moleşit, iar uralele deveniră şi mai puternice. Mulțimea se 
îndesea tot mai mult, pe măsură ce înaintau prin oraş, iar 
spaţiul devenea mai strâmt. Pe străzile înguste erau risipiţi 
oameni, alţii stăteau în pragul uşilor, iar alţii şi mai sus, la 
ferestre, ovaţionând şi chiuind. Alte şi alte flori erau 
aruncate de la balcoane. Una căzu chiar pe şaua lui, iar 
Jezal o luă, începând s-o învârtească în mână. 

- Toate astea... pentru mine? 


- N-ai salvat oraşul? Nu i-ai oprit pe rebeli, fără să se 
verse un strop de sânge, din nicio tabără? 

- Dar au cedat fără niciun motiv. Eu n-am făcut nimic! 

Bayaz ridică din umeri, înhăţă floarea din mâna lui Jezal 
şi o mirosi, apoi o aruncă şi arătă cu capul spre un pâlc de 
meşteşugari care aplaudau la colţul străzii. 

- Ăştia par să fie de altă părere. Ţine-ţi gura şi zâmbeşte, 
atât. Întotdeauna, ăsta e un sfat bun. 

Jezal se strădui să urmeze sfatul cel bun, dar nu-i venea 
deloc uşor să zâmbească. Logen Nouădegete - era destul 
de sigur - n-ar fi aprobat aşa ceva. Dacă exista un opus al 
încercării de a părea mai mic decât eşti, atunci cu siguranţă 
despre asta era vorba. Arunca priviri nervoase în jur, 
convins că mulțimile aveau să-şi dea seama dintr-odată că 
se simţea ca un escroc, înlocuind florile şi strigătele de 
admiraţie cu huiduieli şi conţinutul oalelor de noapte. 

Dar nici vorbă de aşa ceva. Uralele continuau, în timp ce 
Jezal şi coloana sa lungă de soldaţi îşi croiau încet drum 
prin cartierul Trei Ferme. Cu fiecare stradă pe care o 
străbătea, Jezal se liniştea tot mai mult. Începea să simtă 
treptat că trebuia să fi realizat totuşi ceva vrednic de laudă. 
Să se întrebe dacă, de fapt, nu se putea să fi fost într- 
adevăr un comandant neînfricat, un negociator iscusit. 
Dacă locuitorii oraşului voiau să-l aduleze ca pe un erou, 
începea să presupună că ar fi fost o bădărănie să-i refuze. 

Intrară pe o poartă din Zidul lui Arnault, ajungând în 
zona centrală a oraşului. Jezal se îndreptă în şa, umflându-şi 
pieptul. Bayaz preferă să rămână mai în spate, la o distanţă 
respectuoasă, lăsându-l singur în fruntea coloanei. Ovaţiile 
se înteţeau, în timp ce mergeau pe Calea-de-Mijloc şi 
traversau piaţa Patru Colţuri, spre Agriont. Era o senzaţie 
asemănătoare cu aceea a victoriilor de la Turniruri, numai 
că implicase eforturi mult mai mici - şi era oare chiar atât 
de îngrozitor? Ce rău putea să facă? Dracu' să-l ia pe 
Nouădegete, cu umilinţa lui cu tot. Jezal câştigase pe merit 
atenţia oamenilor. Îşi lipi pe faţă un zâmbet radios. Ridică 


braţul, cu o siguranţă mulţumită de sine, şi începu să facă 
semne cu mâna. 

Zidurile înalte ale Agriontului se ridicau în faţa lor, iar 
Jezal trecu peste şanţul de apărare, spre uriaşul turn al 
porţii din sud, străbătu tunelul prelung care ducea în 
fortăreață, cu copitele cailor şi cizmele soldaţilor din Garda 
Regelui răsunând în urma lui, prin întuneric. Înainta încet 
pe Calea Regală, privit aprobator de marii monarhi din 
vechime şi sfetnicii lor, sculptați în piatră, între clădirile 
înalte, ticsite de gură-cască, până în Piaţa Mareşalilor. 

Pe ambele laturi ale scuarului întins fuseseră aranjate cu 
grijă mulţimi de oameni, lăsând în mijloc un spaţiu liber, 
pietruit. În capăt fusese construită o tribună lată, cu bănci, 
având în mijloc un baldachin de culoare carmin indicând 
prezenţa regalității. Zarva şi spectacolul tăiau respiraţia. 

Jezal îşi amintea de triumful ce-l învăluise pe Mareşalul 
Varuz, la întoarcere, după victoria asupra gurkienilor. Îşi 
amintea cum se uitase cu ochi mari, fiind pe-atunci doar un 
băietan mai răsărit. Îl întrezărise pe fugă chiar pe mareşal 
însuşi, aşezat pe un cal sur de atac, dar niciodată nu-şi 
închipuise că într-o zi ar fi putut ajunge şi el pe locul de 
onoare. La drept vorbind, încă i se mai părea ciudat. În 
fond, învinsese doar o hoardă de ţărani, nu cea mai 
puternică naţiune din Cercul Lumii. Şi totuşi, nu prea avea 
el căderea să judece cui i se cuveneau laude triumfale şi cui 
TU 

Şi astfel, Jezal îşi îndemnă calul înainte, trecând printre 
şirurile de feţe zâmbitoare şi braţe unduitoare, prin toată 
atmosfera aceea plină de sprijin şi admiraţie. Văzu că marii 
oameni din Consiliul Închis stăteau rânduiţi în primul şir de 
bănci. Îl recunoscu pe Arhilectorul Sult, în alb strălucitor, şi 
pe Înaltul Judecător Marovia, în negru solemn. Fostul lui 
instructor de scrimă, Lordul Mareşal Varuz, era şi el acolo, 
cu Lordul Şambelan Hoff alături. Ioţi aplaudau, dar cu o 
undă de dispreţ pe care Jezal o găsea cam neelegantă. În 
mijloc, bine proptit pe un tron aurit, stătea regele însuşi. 


Jezal, de-acum deprins pe deplin cu rolul său de erou 
cuceritor, trase cu putere de căpăstru, făcându-şi calul să 
se ridice pe picioarele dinapoi, cu copitele din faţă 
agitându-se teatral în aer. Sări din şa, merse către estrada 
regală şi se lăsă într-un genunchi, respectuos, cu capul 
plecat, în aplauzele mulţimii care răsunau în jurul lui, 
pentru a aştepta mulţumirile regelui. Oare ar fi fost prea 
mult să spere o nouă avansare? Poate chiar un titlu 
nobiliar...? Dintr-odată, îi venea greu să creadă că fusese 
nevoit să se aştepte la o viaţă liniştită, în umbră, cu doar 
scurt timp în urmă. 

- Maiestatea Voastră... îl auzi el pe Hoff spunând, şi 
ridică o privire furişă, pe sub sprâncene. 

Regele dormea, cu ochii strâns închişi şi gura căscată. 
Nu prea era de mirare, în fond, omul era trecut binişor de 
prima tinereţe, însă Jezal nu putu să nu se simtă jignit. Era 
a doua oară, la urma urmei, când moţăia într-unul din 
momentele lui de glorie. Hoff îi dădu un ghiont cât de subtil 
se putea, cu cotul, dar cum regele nu se trezi, fu nevoit să 
se aplece şi mai mult, pentru a-i şopti la ureche: 

- Maiestatea Voastră... 

Nu apucă să continue. Regele se înclină într-o parte, cu 
capul căzându-i pe un umăr, şi deodată se prăbuşi de pe 
tronul aurit, pentru a rămâne pe spate, ca o balenă eşuată, 
în faţa membrilor şocaţi ai Consiliului Închis. Mantia 
stacojie i se desfăcu, dezvăluind o pată mare şi umedă pe 
pantaloni, iar coroana i se rostogoli din cap, săltând cu 
zgomot pe trepte. 

Se auzi o exclamaţie colectivă, punctată de ţipătul unei 
doamne de undeva din spate. Jezal nu putea decât să se 
holbeze, cu gura căscată, în timp ce Lordul Şambelan se 
aruncă în genunchi, aplecându-se peste regele căzut. 
Trecură câteva momente de tăcere, timp în care toţi cei din 
Piaţa Mareşalilor îşi ţinură respiraţia, până când Hoff se 
ridică încet în picioare. De pe chip îi dispăruse orice urmă 
de roşeaţă. 


- Regele a murit! se tângui el. 

Ecouri chinuite răsunară dinspre toate turnurile şi 
clădirile din jurul pieţei. Jezal nu putu decât să se strâmbe. 
Ăsta era norocul lui. Acum, nimeni n-avea să-l mai aplaude. 


Prea multe cuțite 


Logen stătea aşezat pe o piatră, la douăzeci de paşi 
distanţă de cărarea pe care-i conducea Crummock. 
Cunoştea toate drumurile, Crummock-i-Phail, toate căile din 
Nord. Aşa se zvonea, iar Logen spera că era adevărat. Nu i- 
ar fi convenit să fie duşi direct într-o ambuscadă. Se 
îndreptau spre nord, în direcţia munţilor, cu speranţa de a-l 
atrage pe Bethod de pe dealurile lui spre Locurile-Nalte. Cu 
speranţa ca Uniunea să-l ia din spate, prinzându-l într-o 
capcană. Cam multe speranţe la mijloc. 

Era o zi însorită şi fierbinte, iar sub copaci pământul era 
învăluit în umbră şi brăzdat de raze luminoase care se 
strecurau prin frunziş, atingând din când în când chipul lui 
Logen. Păsările ciripeau şi triluiau, copacii foşneau şi 
trosneau, prin aerul încremenit pluteau gâze, iar pământul 
din pădure era presărat cu mănunchiuri de flori albe şi 
albastre. Era vară în Nord, dar nimic din toate astea nu-l 
făcea pe Logen să se simtă cât de cât mai bine. Vara era cel 
mai potrivit anotimp pentru a ucide, şi văzuse mult mai 
mulţi oameni murind pe vreme frumoasă, decât pe timp 
urât. Aşa că stătea cu ochii deschişi şi privea spre copaci, 
uitându-se atent şi ascultând şi mai atent. 

Aceasta era sarcina pe care i-o dăduse Copoiul. Să stea 
în flancul drept, asigurându-se că niciunul dintre flăcăii lui 
Bethod nu se apropia pe furiş, în timp ce mergeau cu toţii 
răzleţiţi pe poteca aceea îngustă. Lui Logen îi convenea 
destul de bine. Îl ţinea în alertă, pe margine, unde nici unul 
dintre ai lui n-ar fi fost ispitit să încerce să-l omoare. 

Imaginea oamenilor care mergeau în linişte printre 
copaci, vorbind încet, cu armele pregătite, îi redeştepta un 
val de amintiri - unele plăcute, altele mai puţin plăcute. 
Cele mai multe, la drept vorbind, erau neplăcute. Sub ochii 
lui Logen, un om se desprinse dintre ceilalţi, pornind spre el 
printre copaci. Avea pe faţă un rânjet larg, cât se poate de 


prietenos, dar asta nu însemna nimic. Logen cunoscuse 
destui oameni care se pregăteau să te omoare zâmbind. O 
făcuse şi el, şi nu o dată. 

Se întoarse puţin cu trupul într-o parte, apucând strâns 
plăselele unui cuţit, cu mâna ascunsă vederii. Niciodată nu 
poţi spune că ai prea multe cuțite, aşa-i spusese tatăl lui, şi 
era un sfat serios. Privi în jur, încet, cu falsă nepăsare, doar 
ca să se asigure că nu era nimeni în spatele lui, dar nu văzu 
decât copaci. Atunci, îşi potrivi picioarele, ca să aibă un 
echilibru mai stabil, şi rămase aşezat, încercând să arate ca 
şi cum n-ar fi avut nicio grijă, deşi stătea cu toţi muşchii 
încordaţi, gata să reacționeze. 

- Mă cheamă Tichie Roşie. 

Omul se opri la un pas distanţă, zâmbind în continuare, 
cu mâna stângă relaxată pe garda sabiei şi cealaltă 
atârnând pe lângă trup. 

Mintea lui Logen se puse în mişcare, gândindu-se la toţi 
oamenii cărora le făcuse rău, îi îndreptăţise ori intrase în 
vreun conflict cu ei - sau, cel puţin, la aceia care mai 
rămăseseră în viaţă. Tichie Roşie. Nu-i găsea locul nicăieri, 
dar asta nu-l liniştea cu nimic. Nici zece oameni cu zece 
cărţoaie n-ar fi putut ţine şirul tuturor duşmanilor pe care 
şi-i făcuse, plus prietenii, rudele şi aliaţii acelor duşmani. 
lar asta, fără a mai pune la socoteală vreun om care voia să- 
Il omoare fără niciun motiv, doar ca să devină faimos. 

- Nu pot spune că recunosc numele. 

Tichie Roşie ridică din umeri. 

- Nici n-ai avea de unde. Am luptat pentru Bătrânul 
Yawl, demult. A fost un om de treabă, Yawl, un om pe care 
puteai să-l respecţi. 

- Mda, făcu Logen, continuând să fie atent la vreo 
mişcare neaşteptată. 

- Dar când s-a-ntors în ţărână, mi-am găsit un loc pe 
lângă Oscior. 

- Cu Oscior nu m-am văzut niciodată la faţă, nici chiar 
când eram de-aceeaşi parte. 


- Nici eu, la drept vorbind. Un ticălos în toată regula. Se 
tot fălea cu victorii care de fapt erau ale lui Bethod. Mie 
treaba asta nu-mi plăcea. De-asta am şi trecut la voi, 
înţelegi? Când am auzit că Treicopaci era aici. 

Îşi trase nasul, cu privirea în pământ. 

- Trebuie să facă cineva ceva cu împuţitul ăla de Temut. 

- Am auzit. 

Logen auzise multe despre acel Temut, şi nimic de bine, 
dar era nevoie de mai mult decât câteva vorbe în direcţia 
potrivită, ca să-şi ia mâna de pe cuţit. 

- Totuşi, Copoiul e un şef bun, aş zice. Unul din cei mai 
buni pe care i-am avut. Ştie meserie. Şi-i prudent, cum ar 
veni. Se gândeşte la toate. 

- Mda. Mereu m-am aşteptat să fie aşa. 

- Crezi că Bethod vine după noi? 

Logen nu-l slăbea din ochi pe Tichie Roşie. 

- Poate că da, poate că nu. Nu cred c-o să ştim, până 
ajungem sus în munţi şi-l auzim că bate la uşă. 

- Crezi că Uniunea o să se ţină de cuvânt? 

- Nu văd de ce n-ar face-o. Acel Burr pare să ştie ce 
vrea, din câte-mi pot da eu seama, şi băiatul lui, Furiosul, la 
fel. Au zis c-o să vină, deci cred c-o să vină. Oricum, mare 
lucru nu mai avem ce face, aşa-i? 

Tichie Roşie îşi şterse sudoarea de pe frunte, mijind ochii 
spre copaci. 

- Cred că ai dreptate. Oricum, tot ce voiam să zic e c-am 
luptat în bătălia de la Ineward. Eram în partea cealaltă, dar 
te-am văzut cum luptai şi m-am ţinut la distanţă, pot să-ţi 
spun. 

Clătină din cap, cu un zâmbet. 

- În viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva, nici înainte şi 
nici după. Ce voiam să-ţi zic era că mă bucur să te avem 
aici, cu noi. lare mă bucur. 

- Nu zău? clipi din ochi Logen. Atunci e bine. E foarte 
bine. 

Celălalt dădu din cap. 


- Păi, asta-i tot. O să te văd în luptă, cred. 

- Mda. În luptă. 

Logen îl privi cum se îndepărta printre copaci, însă nici 
chiar când Tichie Roşie dispăru nu-şi putu desprinde mâna 
de pe plăselele cuţitului; nu putea scăpa de senzaţia că 
trebuia să-şi păzească spatele. 

După câte se părea, îşi permisese să uite cum era 
Nordul. Sau îşi închipuise că ar fi fost altfel. Acum îşi dădea 
seama de greşeală. Cu ani în urmă, îşi meşterise o capcană. 
Făurise cu mâna lui un lanţ lung şi greu, verigă cu verigă, şi 
se legase cu el. Cumva, i se oferise şansa să se elibereze, o 
şansă pe care n-o merita nici pe departe, dar când colo el se 
întorsese înapoi, ca un nătărău, iar acum se putea lăsa cu 
vărsare de sânge. 

O simţea apropiindu-se. O mare povară a morţii, ca 
umbra unui munte prăvălindu-se asupra lui. De fiecare dată 
când scotea o vorbă, sau făcea un pas, sau avea un gând, 
măcar, părea s-o atragă cumva şi mai aproape. O absorbea 
cu fiecare înghiţitură, o inhala cu fiecare respiraţie. Îşi 
adună umerii şi-şi privi cizmele, cu vârfurile vârstate de 
razele soarelui. N-ar fi trebuit să se despartă niciodată de 
Ferro. Trebuia să se ţină de ea ca un copil de mama lui. Cât 
de multe lucruri măcar pe jumătate bune îi fuseseră oferite 
în viaţă? lar acum, îl respinsese pe unul preferând să se 
întoarcă şi să-şi regleze nişte conturi. Îşi linse dinţii şi 
scuipă saliva acră pe pământ. Ar fi trebuit să aibă mai multă 
minte. Răzbunarea nu e niciodată pe departe atât de 
simplă, sau atât de dulce, cum îţi închipui că va fi. 

- Fac rămăşag că-ţi doreşti să nu te fi întors, hmm? 

Logen ridică smucit capul, gata să scoată cuțitul şi să-i 
dea de lucru. În clipa următoare, văzu că nu era decât Tul, 
care venise lângă el. Dădu arma la o parte şi-şi lăsă mâinile 
să cadă pe lângă trup. 

- Ştii ceva? Mă gândisem şi eu la asta. 

Capdetunet se chirci alături. 


- Uneori, propriul meu nume e o povară prea grea pe 
umerii mei. Mi-e groază să mă gândesc cum poate un nume 
ca al tău să-l strivească pe un om. 

- Poate părea destul de apăsător. 

- Nici nu mă mir, răspunse Tul, uitându-se spre oamenii 
care mergeau, unul câte unul, pe poteca prăfuită. Nu-i lua-n 
seamă. Se vor obişnui cu tine. lar dacă iese urât, ei bine, ai 
oricând zâmbetul lui Dow cel Negru după care să te 
ascunzi, nu? 

Logen zâmbi. 

- Adevărat. Grozav zâmbet mai are omul ăla. Pare să 
lumineze întreaga lume, nu-i aşa? 

- Ca soarele într-o zi noroasă. 

Tul se aşeză pe bolovanul de alături, scoase dopul ploştii 
şi o întinse. 

- Îmi pare rău. 

- De ce? 

- Că n-am pornit să te căutăm după ce-ai căzut în 
prăpastia aia. Credeam că ai murit. 

- Nu pot să spun că vă port prea multă pică pentru asta. 
Şi eu eram aproape sigur că murisem. Cred c-ar fi trebuit 
să vă caut eu pe voi. 

- Mă rog... Atunci, să ne fi căutat unii pe alţii. Dar cred 
că, după un timp, te obişnuieşti să nu mai speri. Viaţa te 
învaţă să te-aştepţi la tot ce poate fi mai rău, hmm? 

- Trebuie să fii realist, aş zice. 

- Aşa şi eşti. Totuşi, a ieşit bine. Acum eşti din nou cu noi, 
nu? 

- Mda, oftă Logen. Înapoi la război, la mâncarea proastă 
şi furişatul prin păduri. 

- Pădurile, mormăi Tul, după care zâmbi larg. Oare-o să 
mă satur vreodată de ele? 

Logen trase o duşcă din gamelă, apoi i-o înapoie, iar Tul 
bău şi el. Rămaseră câteva clipe tăcuţi. 

- N-am vrut asta, să ştii, Iul. 


- Sigur că nu. Nici unul din noi n-a vrut-o. lotuşi, asta 
nu-nseamnă să n-o merităm, hmm? întrebă el, trântind o 
mână grea pe umărul lui Logen. Dacă simţi nevoia să 
vorbeşti, sunt pe-aproape. 

Logen îl privi cum se îndepărta. Era un om cumsecade, 
Capdetunet. Un om vrednic de încredere. lot mai 
rămăseseră câţiva. Tul, şi Ursuzul, şi Copoiul. Şi Dow cel 
Negru, în felul lui. Aproape că-i dădeau lui Logen speranţe. 
Aproape-l făceau să se bucure că alesese să se întoarcă în 
Nord. Apoi, reveni cu ochii spre şirul de oameni şi-l văzu 
acolo pe Fior, privindu-l. Ar fi preferat să se uite în altă 
parte, dar aşa ceva nu-i stătea în fire lui Nouădegete. Aşa 
că rămase aşezat pe piatră, şi continuară să se privească, 
iar Logen simţi cum îl rodea ura, până când Fior se pierdu 
printre copaci. Clătină iar din cap, îşi supse din nou dinţii şi 
scuipă. 

Nu poţi avea niciodată prea multe cuțite, cum îi spusese 
tatăl lui. Doar dacă nu cumva sunt îndreptate spre tine de 
către oameni cărora nu prea le placi. 


Cel mai bun dintre duşmani 


- Cioc, cioc. 

- Nu acum! se răsti colonelul Glokta. Trebuie să le 
termin pe toate astea! 

Avea de semnat vreo zece mii de confesiuni aşternute pe 
hârtie. Biroul gemea sub teancurile uriaşe, iar peniţa se 
înmuiase ca untul. Cerneala roşie făcea semnele să arate ca 
nişte pete de sânge împroşcând hârtiile gălbui. 

- Fir-ar să fie! răcni el, când răsturnă călimara cu cotul, 
vărsând cerneala peste birou, unde îmbibă vrafurile de 
hârtii, pentru a începe apoi să se scurgă pe podea, cu un 
pic-pic-pic regulat. 

- Vei avea timp să mărturiseşti mai târziu. Timp cât 
încape. 

Colonelul se încruntă. Categoric, aerul devenise mult 
mai rece. 

- Iarăşi tu! Mereu în cele mai nepotrivite momente! 

- Deci, mă mai ţii minte? 

- Pare-mi-se că... 

La drept vorbind, colonelului îi era greu să-şi amintească 
de unde. Persoana din colţ părea o femeie, dar nu-i putea 
distinge faţa. 

- Creatorul a căzut arzând... s-a zdrobit jos, pe pod... 

Cuvintele sunau familiar, dar Glokta n-ar fi putut spune 
de ce. Poveşti vechi şi alte prostii. Se strâmbă. La naiba, că 
rău îl mai durea piciorul... 

- Mi se pare că... 

Obişnuita lui încredere în sine se risipea. Acum în 
cameră era frig de-a binelea, îşi vedea aburii respirației. Se 
ridică de pe scaun, împleticit, cu piciorul sfâşiat de durere, 
în timp ce vizitatorul inoportun se apropia. 

- Ce vrei? abia reuşi el să horcăie. 

Chipul apăru în lumină. Era nimeni altul decât Mauthis, 
de la casa bancară Valint şi Balk. 


- Sămânţa, colonele, spuse el, cu zâmbetul său lipsit de 
voioşie. Vreau Sămânţa. 

- Păi... păi... 

Spinarea lui Glokta găsi peretele. Mai departe nu putea 
merge. 

- Sămânţa! 

Era când chipul lui Goyle, când al lui Sult, când al lui 
Severard, dar toţi cereau acelaşi lucru. 

- Sămânţa! Mi-am pierdut răbdarea! 

- Bayaz, şopti Glokta, închizând strâns ochii, cu lacrimile 
curgându-i printre pleoape. Bayaz ştie... 

- Cioc, cioc, torţionarule, se auzi din nou vocea 
şuierătoare a femeii; vârful unui deget îi împinse capul 
dintr-o parte, dureros de tare. Dacă mincinosul ăla bătrân 
ar şti, acum ar fi fost deja a mea. Nu. Ai s-o găseşti. 

Glokta tăcea. Frica îi răpise graiul. 

- Ai s-o găseşti, că de nu, am să-ţi smulg preţul din 
carnea ta infectată. Aşa că, cioc, cioc, ora deşteptării. 

Degetul îi ciocăni din nou ţeasta, înfigându-se ca un vârf 
de pumnal. 

- Cioc, cioc, şontorogule! îi şuieră în ureche hidoasa 
voce, cu o suflare atât de îngheţată încât părea să-i ardă 
obrazul. Cioc, cioc! 


Cioc, Cioc. 

Un moment, Glokta nici nu ştiu unde era. Se ridică 
spasmodic, zbătându-se în cearşafuri, şi se holbă în jur, 
încolţit din toate părţile de umbre amenințătoare, cu 
propria-i respiraţie ţiuitoare şuierându-i prin cap. Apoi, 
toate îşi găsiră dintr-odată locul. Noua mea locuinţă. O 
adiere plăcută făcea să fâlfâie perdelele în noaptea caldă, 
suflând prin singura fereastră deschisă. Glokta îi vedea 
umbra mişcându-se pe perete proaspăt tencuit. Se 
închidea, se deschidea, se închidea la loc... 

Cioc, Cioc. 


Închise ochii şi oftă prelung. Când se lăsă la loc în pat, se 
strâmbă, întinzându-şi picioarele şi mişcând din degete ca 
să-şi alunge cârceii. Măcar degetele astea mi le-au lăsat, 
gurkienii... N-a fost decât un vis. Totul e... 

Apoi îşi aminti, iar ochii i se deschiseră larg. 

Regele a murit. Mâine alegem unul nou. 


Cele trei sute douăzeci de hârtii stăteau agăţate în cuiele 
lor, fără viaţă. În ultimele câteva săptămâni, deveniseră tot 
mai boţite, rupte, unsuroase şi murdare. De parcă toată 
treaba asta s-a afundat ea însăşi în mocirlă. Multe erau 
mânjite cu cerneală, pline de însemnări mâăzgălite cu furie, 
adăugiri şi tăieturi. După cum oamenii erau cumpăraţi şi 
vânduți, bruscați şi şantajaţi, mituiţi şi ademeniţi. Multe 
aveau rupturi în locurile unde ceara fusese înlăturată, 
adăugată, înlocuită cu alte culori. După cum se schimbau 
loialităţile, după cum erau încălcate promisiunile, după 
cum înclina balanţa într-o parte sau alta. 

Arhilectorul Sult stătea în picioare, privindu-le încruntat, 
ca un cioban care se uită la turma sa neascultătoare, cu 
mantia albă şifonată şi părul argintiu nepieptănat. Glokta 
nu-l văzuse niciodată arătând altfel decât impecabil. 
Trebuie că, în sfârşit, simte gustul sângelui. Al sângelui său 
propriu. Aproape că mi-ar veni să râd, dacă n-aş avea şi eu 
un gust atât de sărat în gură. 

- Brock are şaptezeci şi cinci, şuieră pentru sine Sult, 
foindu-şi la spate mâinile cu mănuşi albe. Brock are 
şaptezeci şi cinci, Isher are cincizeci şi cinci. Skald şi 
Barezin, câte patruzeci fiecare. Brock are şaptezeci şi 
Cinci... 

Mormăia numerele iar şi iar, ca pe nişte descântece 
menite să-l apere de rele. „Sau de bune, poate...” 

- Isher are cincizeci şi cinci... 

Glokta fu nevoit să-şi stăpânească un zâmbet. Brock, pe 
urmă Isher apoi Skald şi Barezin, în vreme ce Inchiziția şi 
Judiciarul se bat pe firimituri. Cu toate eforturile noastre, 


lucrurile se prezintă cam la fel ca la începutul dansului 
ăstuia grotesc. Puteam foarte bine să fugim încă de pe- 
atunci din țară, ca să scăpăm de toată bătaia de cap. Și 
poate că nici acum nu-i târziu... 

Îşi drese glasul, zgomotos, iar Sult întoarse brusc capul. 

- Ai ceva cu care să contribui? 

- Într-un fel, Eminenţa Voastră, răspunse Glokta, pe cel 
mai servil ton cu putinţă. Am primit recent nişte informaţii 
destul de... tulburătoare. 

Încruntându-se, Sult arătă cu capul spre hârtii. 

- Mai tulburătoare decât astea? 

La fel, în orice caz. În fond, cine câştigă la vot nu va 
avea decât o sărbătorire scurtă, dacă peste o săptămână 
vin gQurkienii şi ne măcelăresc pe toți. 

- Mi s-a sugerat... că gurkienii se pregătesc să invadeze 
Midderlandul. 

Urmă o tăcere scurtă, dar încordată. Deloc o reacție 
promițătoare, însă măcar am ridicat pânzele. Ce altceva să 
facem, decât să cârmim drept spre furtună? 

- Să ne invadeze? mârâi Goyle. Cu ce? 

- Nu e prima oară când mi s-a spus că au o flotă... 

Încerc cu disperare să-mi cârpesc corabia care se 
scufundă... 

- ... O flotă considerabilă, construită în secret, după 
ultimul război. Am putea face uşor unele pregătiri, după 
care, dacă gurkienii vin într-adevăr... 

- Şi dacă te înşeli? îl fulgeră Arhilectorul cu o privire 
feroce. De unde-a venit informaţia asta? 

Vai de mine, nu, aşa ceva n-ar merge niciodată! Carlot 
dan Fider? Vie? Dar cum...? Trupul ei a fost găsit plutind 
lângă docuri... 

- Dintr-o sursă anonimă, Arhilector Sult. 

- Anonimă? se îngustară ochii Eminenţei Sale. Şi vrei să 
mă duc la Consiliul Închis, într-un moment ca ăsta, şi să le 
pun în faţă bârfele nedovedite ale sursei tale anonime? 

Valurile acoperă puntea... 


- N-am dorit decât să-l anunţ pe Eminenţa Voastră 
despre posibilitatea... 

- Când vin? 

Vela ruptă fâlfăâie în vânt... 

- Informatorul meu n-a... 

- Unde vor debarca? 

Marinarii cad de pe catarge, urlând... 

- Din nou, nu-i pot spune Eminenţei Voastre... 

- Câţi au să fie? 

Timona se rupe în mâinile mele tremurânde... 

Glokta se strâmbă şi preferă să nu mai spună nimic. 

- Atunci, fii bun şi nu ne mai distrage atenţia cu zvonuri, 
mârâi Sult, cu buza răsfrântă dispreţuitor. 

Corabia dispare sub valurile nemiloase, cu încărcătura 
sa de avertismente preţioase condamnată să zacă în 
adâncuri, iar căpitanului nu i se va simţi lipsa... 

- Avem probleme mai presante decât o legiune de 
fantome gurkiene! 

- Desigur, Eminenţa Voastră. 

Iar dacă gurkienii vin totuşi, pe cine-o să spânzurăm? A, 
pe Superiorul Glokta, bineînţeles. De ce n-a zis nimic ologul 
ăla păcătos? 

Gândurile lui Sult reveniseră deja în cercurile lor bine 
tocite. 

- Avem treizeci şi unu de voturi, iar Marovia avea 
douăzeci şi ceva. Treizeci şi unu. Insuficient ca să conteze. 

Clătină din cap nemulţumit, plimbându-şi ochii albaştri 
peste hârtii. De parcă ar exista vreun mod nou de a le privi, 
care să schimbe cumplitele calcule matematice. 

- Nici pe departe suficient. 

- Doar dacă nu cumva ajungem la o înţelegere cu Înaltul 
Judecător Marovia. 

O nouă pauză, şi mai incomodă decât cea dinainte. 

Vai de mine, se vede că am spus-o cu voce tare. 

- O înţelegere? şuieră Sult. 

- Cu Marovia? chiţăi Goyle, cu ochii bulbucaţi de triumf. 


Când se epuizează toate variantele sigure, trebuie să ne 
asumăm riscuri. Nu asta mi-am spus şi când mergeam 
călare spre pod, în timp ce gurkienii stăteau adunaţi în 
partea cealaltă? Asta e, hai încă o dată în furtună... Glokta 
trase adânc aer în piept. 

- Scaunul lui Marovia din Consiliul Închis nu e cu nimic 
mai sigur decât al altcuiva. Om fi acţionând noi unul 
împotriva celuilalt, dar numai din obişnuinţă. În privinţa 
acestui vot, urmărim acelaşi scop. Să asigurăm un candidat 
slab şi să menţinem echilibrul. Împreună, aveţi peste 
cincizeci de voturi. Ar putea fi de ajuns pentru a înclina 
balanţa în partea noastră. 

Goyle pufni dispreţuitor: 

- Să ne unim forţele cu ipocritul ăla care iubeşte ţăranii? 
Ţi-ai pierdut minţile? 

- Gura, Goyle. 

Sult îl privi încruntat pe Glokta, mult timp, cu buzele 
strânse a  îngândurare. Se gândeşte cum să mă 
pedepsească, poate? O nouă biciuire verbală? Sau una 
adevărată? Sau trupul meu găsit plutind... 

- Ai dreptate. Du-te şi vorbeşte cu Marovia. 

Sand dan Glokta, din nou erou! Goyle rămase cu gura 
căscată. 

- Dar... Eminenţa Voastră!... 

- Am lăsat de mult în urmă vremea orgoliilor! mârâi Sult. 
Trebuie să profităm de orice ocazie pentru a-i împiedica pe 
Brock şi ceilalţi să ajungă pe tron. Trebuie să găsim 
compromisuri, oricât de dureroase şi să ne aliem cu cine 
putem. Du-te! aruncă el peste umăr, după care îşi încrucişă 
braţele pe piept, revenind cu privirea la hârtiile foşnitoare. 
Să ajungi la o învoială cu Marovia. 

Glokta se ridică ţeapăn de pe scaun. Ce păcat, să mă 
despart de o companie atât de fermecătoare - dar când eşti 
chemat la datorie... Îl învrednici pe Goyle cu cel mai fugar 
zâmbet ştirb, apoi îşi luă bastonul şi porni şontâc-şontâc 
spre uşă. 


- Şi, Glokta! 

Tresări şi se întoarse iar. 

- S-ar putea ca scopurile noastre şi ale lui Marovia să 
coincidă, acum. Dar nu putem avea încredere în el. Păşeşte 
cu băgare de seamă. 

- Desigur, Eminenţa Voastră! 

Întotdeauna fac aşa. Cum altfel, când fiecare pas e un 
Chin? 


Cabinetul privat al Înaltului Judecător era mare cât un 
hambar, având tavanul acoperit cu arabescuri vechi de 
ipsos, străbătute de umbre. Deşi încă nu se înserase, iedera 
deasă din faţa ferestrelor şi stratul gros de murdărie de pe 
geamuri cufundau încăperea într-o penumbră continuă. Pe 
toate suprafeţele erau stivuite teancuri înalte de hârtii, gata 
să se răstoarne. Vrafuri de documente legate cu panglici 
negre. Grămezi de registre în scoarţe de piele. Maldăre de 
pergamente vechi, scrise într-o caligrafie întortocheată şi 
ostentativă, pecetluite cu sigilii uriaşe de ceară roşie şi 
poleite cu auriu. O întreagă împărăție a legii, aşa arăta. Și, 
într-adevăr poate că asta şi este. 

- Superior Glokta, bună seara. 

Marovia stătea aşezat la o masă lungă, pregătită pentru 
cină, cu tacâmurile lucind în lumina pâlpâitoare a unor 
policandre, lângă şemineul gol. 

- Sper că nu te superi dacă în timp ce stăm de vorbă voi 
mânca? Aş prefera să cinez în liniştea odăilor mele, dar mă 
văd nevoit tot mai des să iau masa aici. Am atâtea de făcut, 
înţelegi? Iar unul dintre secretarii mei pare să-şi fi luat o 
vacanţă neanunţată. 

O vacanţă pe pardoseala abatorului, de fapt, pe calea 
intestinelor unei turme de porci. 

- Binevoieşti să mi te alături? îl pofti Marovia, arătând 
spre o ciozvârtă mare de carne, aproape crudă în centru, 
înotând în sos sângeriu. 


Glokta îşi linse gingiile goale, în timp ce se potrivea pe 
un scaun din faţa judecătorului. 

- Aş fi încântat, Înălţimea Voastră, dar legile 
stomatologiei mă împiedică. 

- Aha, fireşte. Acele legi nu pot fi ocolite, nici chiar de un 
Înalt Judecător. Te asigur de compasiunea mea, Superior 
Glokta. Una dintre cele mai mari plăceri ale mele este o 
fleică bună de carne, cu cât mai în sânge, cu atât mai bine. 
Arată-le doar flacăra, îi spun mereu bucătarului meu. Arată- 
le-o doar. 

Curios. Şi eu le spun practicienilor mei să înceapă la fel. 

- Şi cărui fapt îi datorez această vizită neaşteptată? Vii 
din proprie iniţiativă, ori la îndemnul şefului dumitale, 
stimatul meu coleg din Consiliul Închis, Arhilectorul Sult? 

„Înverşunatul tău duşman de moarte din Consiliul Închis, 
vrei să zici?” 

- Eminenţa Sa ştie că mă aflu aici. 

- Aşa?... se prefăcu mirat Marovia, tăind încă o bucată 
suculentă, pentru a o aduce pe farfurie. Şi cu ce mesaj te-a 
trimis? Ceva în legătură cu activităţile de mâine din 
Consiliul Deschis, poate? 

- Îmi stricaţi surpriza, Înălţimea Voastră. Pot vorbi 
deschis? 

- Dacă ştii cum. 

Glokta îi arătă Înaltului Judecător rânjetul său fără dinţi. 

- Toată situaţia asta cu votul e cumplită pentru afaceri. 
Îndoielile, incertitudinile, grijile... Dăunează afacerilor 
tuturor. 

- Unora, mai mult decât altora, preciză Marovia, în timp 
ce cuțitul său scârţâia pe farfurie, desprinzând o fâşie de 
grăsime de la marginea bucății de carne. 

- Desigur. Riscă în mod deosebit cei care fac parte din 
Consiliul Închis, precum şi cei ce luptă în sprijinul lor. E 
improbabil să li se dea mână liberă, dacă nişte oameni 
puternici ca Brock sau Isher sunt votaţi pe tron. 


Ba chiar e improbabil ca unii dintre noi să mai fie în 
viață la sfârşitul săptămânii. 

Marovia înfipse furculiţa într-o felie de morcov, privind-o 
cu o mutră acră. 

- Lamentabilă stare de fapt. Ar fi fost preferabil pentru 
toată lumea dacă Raynault sau Ladisla mai trăiau. 

Stătu un moment pe gânduri. 

- Dacă măcar Raynault mai era viu. Dar votarea va avea 
loc mâine, oricât de mult ne-am smulge noi părul din cap. E 
cam greu, de-acum, să mai găsim vreun remediu. 

Ridică privirea de la morcov spre Glokta. 

- Sau ai propune dumneata unul? 

- Înălţimea Voastră, dumneavoastră controlaţi între 
douăzeci şi treizeci de voturi în Consiliul Deschis. 

Marovia ridică din umeri. 

- Am o oarecare influenţă, nu pot să neg. 

- Arhilectorul poate aduna şi el treizeci de voturi. 

- Foarte bine pentru Eminenţa Sa. 

- Nu neapărat. Dacă vă opuneţi unul altuia, aşa cum aţi 
făcut întotdeauna, voturile dumneavoastră nu vor mai 
însemna nimic. Unul pentru Isher, altul pentru Brock, şi 
nicio schimbare. 

Înaltul Judecător oftă. 

- Un sfârşit trist pentru două cariere sclipitoare. 

- Numai dacă nu vă reuniți resursele. Atunci, aţi putea 
avea şaizeci de voturi împreună. Aproape la fel de multe 
câte controlează Brock. Destul pentru a-l face rege pe 
Skald, sau Bayaz, sau Heugen, ori chiar pe vreun 
necunoscut, în funcţie de felul cum vor evolua lucrurile. 
Cineva care să poată fi uşor de influenţat, în viitor. Cineva 
care să poată păstra Consiliul Închis pe care-l are, în loc de 
a alege unul nou. 

- Un rege care să ne mulţumească pe toţi, aşadar? 

- Dacă ar fi să vă exprimaţi preferința pentru un om sau 
altul, i-aş putea transmite această informaţie Eminenţei 
Sale. 


Alți paşi, alte ademeniri, alte dezamăgiri. O să am şi eu 
un cabinet mare numai al meu şi să stau toată ziua în 
confort, în timp ce un şir întreg de nemernici speriați 
aşteaptă la coadă pe scară ca să zâmbească atunci când îi 
insult, să-mi sugă minciunile, să-mi cerşească sprijinul 
otrăvit... 

- Vrei să-ţi spun ce m-ar bucura cu adevărat, Superior 
Glokta? 

Stai, că urmează meditaţiile altui băşinos bătrân ahtiat 
după putere... 

- Neapărat, Înălţimea Voastră. 

Marovia îşi puse tacâmurile pe farfurie, se rezemă de 
spătar şi scoase un oftat prelung, obosit. 

- Mi-ar plăcea să nu mai avem niciun rege. Mi-ar plăcea 
ca toţi oamenii să fie egali în faţa legii, să aibă un cuvânt de 
spus în conducerea ţării şi alegerea conducătorilor. Mi-ar 
plăcea să nu mai existe nici rege, nici nobili, să avem un 
Consiliu Închis ales de cetăţeni şi răspunzător în faţa lor. Un 
Consiliu Închis deschis tuturor, s-ar putea spune. Ce zici de 
asta? 

Zic că unii ar spune că sună foarte asemănător cu 0 
trădare. Ceilalţi ar numi-o doar nebunie. 

- Consider, Înălţimea Voastră, că ideea dumneavoastră 
este o fantezie. 

- Şi de ce, mă rog? 

- Fiindcă imensa majoritate a oamenilor preferă să li se 
spună ce au de făcut, decât să hotărască singuri. 
Supunerea e cea mai uşoară. 

Înaltul Judecător râse. 

- S-ar putea să ai dreptate. Dar lucrurile se vor schimba. 
Rebeliunea asta m-a convins. Cu paşi mărunți, lucrurile se 
vor schimba. 

- Sunt sigur că prezenţa Lordului Brock pe tron ar fi un 
pas mărunt pe care nici unul dintre noi n-ar dori să-l vadă. 

- Lordul Brock are într-adevăr nişte opinii foarte ferme, 
în majoritate privitoare la sine însuşi. Ştii să pledezi 


convingător, Superior Glokta, recunoscu Marovia, rezemat 
de spetează, cu mâinile pe burtă, privindu-l pe Glokta cu 
ochii îngustaţi. Foarte bine. Îi poţi spune Arhilectorului Sult 
că, de data asta, avem o cauză comună. Dacă se prezintă un 
candidat neutru cu sprijin suficient, îl voi vota alături de el. 
Cine s-ar fi gândit la aşa ceva? Consiliul Închis unit. 

Clătină încet din cap. 

- Ciudate vremuri, într-adevăr... 

- Cu siguranţă că sunt aşa, Înălţimea Voastră. 

Glokta se chinui să se ridice, strâîmbându-se când îşi lăsă 
greutatea pe piciorul îndurerat, şi porni cu paşi târşâiţi prin 
spaţiul întunecos şi cu ecouri care-l despărţea de uşă. 
Curios, totuşi, că Înaltul nostru Judecător tratează atât de 
filosofic subiectul pierderii propriei lui poziţii mâine. 
Rareori am văzut un om care să arate mai calm. Când 
atinse clanţa uşii, se opri. Aproape ai crede că ştie ceva ce 
nouă ne scapă. Aproape ai bănui că are deja un plan în 
minte. 

Se întoarse. 

- Pot avea încredere în dumneavoastră, Înalt Judecător 
Marovia? 

Celălalt ridică brusc privirea, cu cuțitul de tăiat carne în 
mână. 

- Ce întrebare sclipitor de distinsă din partea unui om 
din domeniul dumitale de activitate. Cred că poţi avea 
încredere că acţionez în propriile mele interese. În măsura 
în care pot avea încredere că şi dumneata faci acelaşi lucru. 
Înțelegerea noastră se opreşte aici. Nici n-ar fi cazul să se 
extindă mai departe. Eşti un om inteligent, Superior Glokta, 
mă faci să zâmbesc. 

Şi reveni la bucata lui de carne, împungând-o cu 
furculiţa şi făcând să curgă sânge. 

- Ar trebui să-ţi găseşti un alt stăpân. 

Glokta ieşi cu mişcări încete. fermecătoare sugestie. Dar 
am deja cu doi mai mult decât mi-ar conveni. 


Prizonierul era un specimen slăbănog şi vânos, gol şi cu 
sacul tras pe cap ca de obicei, având mâinile încătuşate 
strâns la spate. Glokta îl privi pe Frost cum îl trăgea dinspre 
celule în camera cu boltă, târându-i picioarele goale pe 
pardoseala rece. 

- N-a fost aşa de greu să punem mâna pe el, tocmai 
spunea Severard. Se despărţise de ceilalţi acum câtva timp, 
dar de-atunci s-a tot învârtit prin oraş ca un coi în căldare. 
leri-noapte l-am săltat. 

Frost trânti prizonierul pe scaun. Unde sunt? Cine m-a 
prins? Ce vor de la mine? Un moment înfiorător, chiar 
înainte ca treaba să înceapă. Groaza şi neputinţa, 
furnicăturile bolnăvicioase ale anticipării. Mai deunăzi mi S- 
a reîmprospătat amintirea lor în mâinile fermecătoarei 
Magistre  Eider. Totuşi, mi s-a dat drumul să plec 
nemolestat. Prizonierul stătea aşezat, cu capul înclinat într- 
o parte şi pânza groasă mişcându-se înainte şi-napoi în 
dreptul gurii, după ritmul respirației grăbite. Tare mă mai 
îndoiesc că şi ăsta va avea acelaşi noroc. 

Ochii lui Glokta se îndreptară, fără tragere de inimă, 
spre tabloul de deasupra prizonierului. Vechiul nostru 
prieten Kanedias. Chipul pictat privea tenebros dinspre 
tavanul boltit, cu braţele larg desfăcute şi un foc multicolor 
în spate. Creatorul a căzut arzând... Cântări în mână 
ciocanul greu, cam fără chef. 

- Atunci, să începem. 

Cu un gest teatral, Severard smulse sacul de pânză 
groasă. 

Navigatorul miji ochii în lumina puternică a lămpii; avea 
un Chip brăzdat de vremuri, bronzat şi adânc ridat, cu 
ţeasta rasă, ca un preot. Sau ca un trădător mărturisit, 
desigur. 

- Te numeşti Fratele Picior-Lung? 

- Aşa mă cheamă! Din nobilul Ordin al Navigatorilor! Vă 
asigur că nu sunt vinovat de nicio crimă! începu el, cu 
vorbele  rostogolindu-i-se  năvalnic. N-am făcut nimic 


nelegiuit, nu. Nu-s eu soiul. Sunt un om cu respect pentru 
lege, dintotdeauna am fost. Nu mă pot gândi la niciun motiv 
de a fi maltratat în felul ăsta! La niciunul! 

Privirea i se abătu în jos şi văzu nicovala, care lucea pe 
pardoseală între el şi Glokta, unde de obicei stătea masa 
rotundă. Glasul i se înălţă cu o octavă. 

- Ordinul Navigatorilor se bucură de un înalt respect, iar 
eu sunt un membru cu reputaţie! O reputaţie excepţională! 
Navigaţia este cea dintâi dintre numeroasele mele talente 
remarcabile, aşa este, cea dintâi dintre... 

Glokta lovi cu ciocanul în nicovală, scoțând un dangăt 
care-ar fi deşteptat şi morţii. 

- Gata... cu... vorba! 

Omuleţul clipi din ochi, rămânând cu gura căscată, dar 
tăcu. Glokta se lăsă la loc în scaun, frământându-şi cu mâna 
coapsa veştejită, în timp ce durerea îi străbătea spatele. 

- Ai idee cât sunt de obosit? Câte am de făcut? Chinul de 
a mă da jos din pat în fiecare dimineaţă mă doboară încă 
dinainte de a începe ziua, iar momentul actual e deosebit de 
tensionat. Prin urmare, pentru mine e o chestiune de 
supremă indiferenţă dacă vei mai putea să umbli pe 
picioare în restul vieţii, dacă vei mai putea să vezi tot restul 
vieţii, dacă vei mai putea să te ţii să nu te caci pe tine tot 
restul vieţii tale intens de scurte, intens de dureroase. 
Înţelegi? 

Navigatorul îl privi cu ochi mari pe Frost, care-l domina 
ca o umbră imensă. 

- Înţeleg, şopti el. 

- Bun, replică Severard. 

- Foahte bhine, zise şi Frost. 

- Foarte bine, într-adevăr, confirmă Glokta. Spune-mi, 
Frate Picior-Lung, printre remarcabilele dumitale talente se 
numără şi o rezistenţă supraomenească la durere? 

Prizonierul înghiţi în sec. 

- Nu. 


- Atunci, regulile jocului sunt simple. Eu pun o întrebare, 
iar dumneata îmi răspunzi precis, corect şi, mai presus de 
orice, scurt. M-am făcut clar înţeles? 

- Înţeleg întru totul. Nu vorbesc decât ca să... 

Pumnul lui Frost i se afundă în burtă, făcându-l să se 
îndoaie, cu ochii ieşiţi din orbite. 

- Înţelegi, şuieră Glokta, că răspunsul tău ar fi trebuit să 
fie „da”? 

Albinosul apucă piciorul Navigatorului care gâfâia şi-l 
puse pe nicovală. O, metal rece pe talpa cea sensibilă. 
Foarte neplăcut, dar poate fi mult mai rău. Și ceva îmi 
spune că sunt toate şansele să fie. Frost aplică o câtuşă pe 
glezna lui Picior-Lung. 

- Îmi prezint scuze pentru lipsa de imaginaţie, oftă 
Glokta. În apărarea noastră, e dificil să ne gândim mereu la 
câte ceva nou. Vreau să spun, să zdrobeşti cu barosul 
picioarele omului, e atât de... 

- Plohaic? îndrăzni Frost. 

Glokta auzi un hohot de râs ascuţit de după masca lui 
Severard şi simţi că şi pe buzele lui se aşternea un zâmbet. 
Zău c-ar fi trebuit să se facă artist de comedie, mai degrabă 
decât torţionar. 

- Prozaic! Chiar aşa. Dar, nicio grijă. Dacă nu obţinem tot 
ce ne este necesar la vremea când ţi-am făcut terci tot ce ai 
mai jos de genunchi, vom vedea dacă nu ne poate veni o 
idee mai inventivă pentru restul picioarelor. Cum ţi se pare? 

- Dar n-am făcut nimic! ţipă Picior-Lung, căruia tocmai îi 
revenise respiraţia. Nu ştiu nimic! N-am... 

- Lasă... toate astea. Acum nu mai au niciun sens. 

Încet, dureros, Glokta se aplecă înainte, bătând uşor cu 
capul ciocanului în fierul nicovalei, lângă piciorul gol al 
Navigatorului. 

- Vreau să te concentrezi asupra... întrebărilor mele... şi 
degetelor tale... şi asupra acestui ciocan. Dar nu te 
îngrijora dacă acum ţi se pare cam dificil. Crede-mă ce-ţi 


spun: odată ce barosul începe să cadă, îţi va fi foarte uşor 
să ignori orice altceva. 

Picior-Lung privi nicovala, cu nările dilatate, în timp de 
pufnea zgomotos, inspirând şi expirând. lar seriozitatea 
situației începe în sfârşit să-şi facă efect asupra lui. 

- Aşadar, întrebările, continuă Glokta. Îl cunoşti pe omul 
care se intitulează Bayaz, Întâiul dintre Magi? 

- Da! Vă rog! Da! Până nu demult, am fost angajatul lui. 

- Bun, se foi Glokta pe scaun, căutând o variantă mai 
comodă a poziţiei aplecat înainte. Foarte bun răspuns. L-ai 
însoţit într-o călătorie? 

- I-am fost călăuză! 

- Ce destinaţie aveaţi? 

- Insula Shabulyan, la marginea Lumii. 

Glokta ţăcăni din nou cu capul ciocanului pe nicovală. 

- Ei, haide, haide. La marginea Lumii? O fantezie, cu 
siguranţă, nu? 

- E adevărat! Adevărat! Am văzut-o! Cu picioarele mele 
am stat pe insula aia! 

- Cine s-a mai dus cu voi? 

- A fost... Logen Nouădegete, din îndepărtatul Nord. 

A, da, cel cu cicatricele şi buzele strânse. 

- Ferro Maljinn, o femeie kantică. 

Aia care i-a dat atâta de furcă prietenului nostru, 
Superiorul Goyle. 

- Jezal dan Luthar, un... un ofiţer al Uniunii. 

Un neghiob îngâmfat. 

- Malacus Quai, ucenicul lui Bayaz. 

Mincinosul costeliv cu mutră de troglodit. 

- Şi pe urmă, Bayaz însuşi! 

- Şase aţi fost? 

- Numai şase! 

- O călătorie lungă şi greu de întreprins. Ce anume era 
la marginea Lumii, ca să justifice un asemenea efort, în 
afară de apă? 

Buza lui Picior-Lung tremura. 


- Nimic! 

Glokta se încruntă şi-i împinse degetul mare de la picior 
cu capul ciocanului. 

- Nu era acolo! Lucrul pe care-l căuta Bayaz! Nu era 
acolo! A spus că fusese păcălit! 

- Ce credea el că va găsi acolo? 

- A zis că era o piatră! 

- O piatră? 

- Femeia l-a întrebat. Şi el a zis că era o piatră... o piatră 
din Cealaltă Parte, continuă Navigatorul, clătinând din 
capul asudat. O concepţie păgână! Mă bucur că n-am găsit 
aşa ceva. Bayaz o numea Sămânţa! 

Glokta simţi că zâmbetul îi pierea de pe chip. Sămânța. 
Mi se pare numai mie sau în cameră s-a făcut mai frig? 

- Şi ce-a mai spus despre ea? 

- Doar mituri şi prostii! 

- Încearcă-mă. 

- Poveşti, despre Glustrod şi ruinatul Aulcus, că ia forme 
diferite şi fură feţele! Despre vorbitul cu diavolii şi despre 
chemarea lor. Despre Cealaltă Parte. 

- Şi altceva? aplică Glokta o lovitură puţin mai puternică 
în degetul mare de la piciorul Navigatorului cu ciocanul. 

- ALA! A zis că Sămânţa era materia lumii de jos! Că a 
rămas dinainte de Vechiul Timp, când demonii umblau pe 
pământ! A zis că era o armă măreaţă şi puternică! Şi că 
voia s-o folosească împotriva  gurkienilor! Împotriva 
Profetului! 

O armă de dinaintea Vechiului limp. Chemarea 
diavolilor, schimbarea formelor... Kanedias părea să se 
încrunte mai sever ca oricând, pe perete, iar Glokta tresări. 
Îşi amintea călătoria de coşmar în Casa Creatorului, 
formele luminoase de pe podea, sunetele schimbătoare din 
întuneric. Îşi amintea cum ieşise pe acoperiş, stând sus 
deasupra oraşului, fără să fi urcat o singură treaptă. 

- Şi n-aţi găsit-o? întrebă el şoptit, cu gura uscată. 

- Nu! Nu era acolo! 


- Şi pe urmă? 

- Asta a fost tot! Am venit înapoi, peste munţi. Ne-am 
făcut o plută şi am coborât pe marele Aos, până la mare. De 
la Calcis, am luat o corabie, iar acum stau aici, în faţa 
voastră! 

Glokta îşi îngustă ochii, studiind atent chipul 
prizonierului. E mai mult de-atât. Îmi dau seama. 

- Ce anume nu-mi spui? 

- V-am spus totul! Nu am talent la prefăcătorii! 

Măcar atâta lucru e adevărat. Se vede cu ochiul liber că 
minte. 

- Dacă ţi s-a terminat contractul, de ce mai eşti în oraş? 

- Fiindcă... fiindcă... 

Ochii Navigatorului săgetară prin cameră. 

- O, vai, nu... 

Ciocanul greu căzu, mânuit de Glokta cu toată puterea 
lui schiloadă, şi strivi degetul mare de la piciorul 
Navigatorului, cu un zgomot înfundat. Picior-Lung se holbă 
într-acolo, cu gura căscată şi ochii ieşiţi din orbite. Ab, 
momentul acela frumos şi oribil dintre terciuirea degetului 
şi începutul durerii. Uite-o că vine. Uite-o că vine. Uite-o 
că... Navigatorul slobozi un zbieret năprasnic şi se foi în 
scaun, cu chipul descompus în chinuri. 

- Cunosc senzaţia, spuse Glokta, strâmbându-se în timp 
ce-şi mişca degetele rămase în gheata transpirată. Foarte 
bine o cunosc, da, şi te înţeleg. Fulgerul ăla orbitor de 
durere, apoi gheaţa şi ameţeala osului sfărâmat şi pulsaţia 
înceată în susul piciorului care pare să-ţi stoarcă apă din 
ochi şi te face să tremuri din tot trupul... 

Picior-Lung icni, apoi scânci, cu lacrimile lucindu-i pe 
obraji. 

- Şi apoi ce urmează? Săptămâni întregi de şchiopătat? 
Luni de şontâcăit, ca un olog? Şi dacă următoarea lovitură e 
dată în gleznă? continuă Glokta, îmboldindu-i cu ciocanul 
fluierul piciorului. Sau drept în rotulă - atunci cum e? Ai să 


mai mergi vreodată? Cunosc bine de tot senzațiile, crede- 
mă! 

Și-atunci, cum de acum i le pot cauza altcuiva? Ridică 
din umerii săi osoşi. Unul dintre misterele vieții. 

- Încă una? 

Şi ridică iar ciocanul. 

- Nu! Nu! Stai! se tângui Picior-Lung. Preotul! Doamne, 
ajută-mă, a venit la Ordin un preot! Un preot gurkian! A 
spus că într-o zi Întâiul dintre Magi ar putea cere un 
Navigator şi că dorea ca atunci să i se spună! Că voia să i se 
spună ce s-a întâmplat după aceea! A ameninţat, nişte 
ameninţări cumplite, n-am avut încotro, a trebuit să-l 
ascultăm! Eu aşteptam în oraş un alt Navigator, care să-i 
ducă vestea! Abia azi-dimineaţă i-am spus tot ce v-am spus 
şi vouă. Eram gata să plec din Adua, jur! 

- Cum se numea preotul acela? 

Picior-Lung nu spuse nimic, cu ochii umezi larg deschişi 
şi respiraţia şuierându-i pe nas. Of, de ce trebuie toţi să mă 
pună la încercare? Glokta se uită în jos, la piciorul 
Navigatorului. Degetul strivit începea să se umfle, apăreau 
pete roşii, pe fiecare parte avea dâre de băşici pline cu 
sânge negru, unghia se învineţea, mărginită cu roşu închis. 
Glokta apăsă cu furie capul ciocanului pe deget. 

- Numele preotului! Numele! Numele! Nume... 

- Aah! Mamun! Doamne, ajută-mă! Mamun îl chema! 

Mamun. Yulwei a vorbit de el în Dagoska. Primul ucenic 
al Profetului însuşi. Împreună au încălcat A Doua Lege, 
împreună au mâncat carne de om. 

- Mamun. Înţeleg. Şi-acuma. 

Glokta se aplecă şi mai mult, fără să ia în seamă 
înţepăturile neplăcute din şira spinării. 

- Bayaz ce face aici? 

Picior-Lung căscă gura, cu un ciucure lung de salivă 
atârnându-i de pe buza de jos. 

- Nu ştiu! 

- Ce vrea de la noi? Ce vrea să facă în Uniune? 


- Nu ştiu! V-am spus totul! 

- Să mă aplec înainte aşa e un calvar nemăsurat pentru 
mine. Un calvar de care încep să mă satur, spuse Glokta 
încruntându-se şi ridică ciocanul, al cărui cap lucios sclipi în 
lumină. 

- Eu doar găsesc drumurile dintr-un loc în altul! Vă rog! 
Nu! 

Picior-Lung închise strâns ochii, cu limba între dinţi. 
Uite-o că vine. Uite-o că vine. Uite-o că vine... 

Glokta aruncă ciocanul pe jos, cu zgomot, şi se rezemă 
de spătar, legănându-şi şoldurile chinuite la stânga şi la 
dreapta, într-o încercare de a-şi uşura durerea. 

- Foarte bine, oftă el. Sunt satisfăcut. 

Prizonierul deschise mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. 
Se uită la el, cu faţa plină de speranţă. 

- Pot să mă duc? 

În spatele măştii, Severard chicoti încet. Până şi Frost 
scoase un fel de şuierat. 

- Sigur că poţi să te duci, răspunse Glokta, cu zâmbetul 
său gol. Poţi să te duci înapoi în sac. 

Chipul Navigatorului se moleşi de groază. 

- Dumnezeule, ai milă de mine. 

Dacă există un Dumnezeu, n-are pic de milă în el. 


Capriciile razboiului 


Lordul Mareşal Burr tocmai scria o scrisoare, dar ridică 
privirea, zâmbind, când West lăsă pânza cortului să cadă la 
loc în urma lui. 

- Ce faci, colonele? 

- Destul de bine, domnule, vă mulţumesc. Pregătirile 
merg din plin. Ar trebui să fim gata de plecare când se 
luminează de ziuă. 

- Eficient ca întotdeauna. Ce m-aş face fără tine? Puțin 
vin? îl pofti el, arătând spre carafă. 

- Vă mulţumesc, domnule, răspunse West, turnându-şi 
un pahar. Doriţi şi dumneavoastră unul? 

Burr indică o ploscă turtită, pusă lângă cotul lui: 

- Cred c-ar fi mai prudent să mă mulţumesc cu apă. 

West luă un aer vinovat. Nu prea considera că avea 
dreptul să întrebe, dar acum nu mai avea scăpare. 

- Cum vă mai simţiţi, domnule? 

- Mult mai bine, mulţumesc de întrebare. Mult, mult mai 
bine. 

Se strâmbă, îşi duse pumnul la gură şi râgâi. 

- Nu mi-am revenit pe deplin, dar sunt pe drum. 

Ca pentru a-şi dovedi spusele, se ridică de pe scaun şi 
merse cu uşurinţă spre hartă, cu mâinile la spate. Într- 
adevăr, pe chip îi revenise în mare măsură culoarea. Nu mai 
stătea cocârjat, nu se mai clătina ca şi cum ar fi fost gata să 
cadă din picioare. 

- Domnule Lord Mareşal... voiam să vă vorbesc... despre 
bătălia de la Dunbrec. 

Burr întoarse capul. 

- Despre care parte a ei? 

- Când eraţi bolnav... ezită West, apoi lăsă cuvintele să 
izbucnească: n-am trimis după un medic! Aş fi putut, dar... 

- Sunt mândru că n-ai făcut-o. 


West clipi din ochi. Nici nu îndrăznise să spere un 
asemenea răspuns. 

- Ai făcut ceea ce-aş fi vrut şi eu să faci. Este important 
ca unui ofiţer să-i pese, dar e vital să nu-i pese prea mult. 
Trebuie să fie capabil de a-şi pune oamenii în calea 
pericolului. Trebuie să aibă puterea de a-i trimite la moarte, 
dacă găseşte de cuviinţă. Irebuie să poată face sacrificii şi 
să decidă care e binele cel mai mare, fără ca emoţiile să-i 
influenţeze hotărârea. De-asta îmi placi tu mie, West. Ai în 
tine compasiune, dar ai şi fler. Nu poţi fi un mare 
conducător fără o anumită... lipsă de scrupule. 

West descoperi că nu ştia ce să spună. Lordul Mareşal 
chicoti şi lovi cu palma în masă. 

- Dar, după cum se vede, nu s-a întâmplat niciun rău, 
aşa-i? Linia a rezistat, nordicii au fost alungaţi din Engilia, 
iar eu am scos-o la capăt viu, după cum vezi! 

- Mă bucur cu adevărat să văd că vă simţiţi mai bine, 
domnule. 

Burr zâmbi. 

- Situaţia se ameliorează. Suntem liberi să ne deplasăm 
din nou, cu căile de aprovizionare asigurate şi o vreme în 
sfârşit uscată. Dacă planurile Copoiului tău reuşesc, avem o 
şansă de a termina cu Bethod în cel mult două săptămâni! A 
fost un grup de aliaţi ai naibii de curajoşi şi folositori! 

- Într-adevăr, domnule. 

- Dar capcana asta trebuie pusă cu mare grijă şi să se 
închidă tocmai la momentul potrivit. 

Privi harta, legănându-se energic pe călcâie, înainte şi- 
napoi. 

- Dacă ajungem prea devreme, Bethod ar putea să fugă. 
Dacă întârziem, prietenii noştri nordici pot fi striviţi înainte 
ca noi să sosim la ei. Trebuie să ne asigurăm că afurisitul de 
Poulder şi blestematul de Kroy n-au să piardă vremea pe 
drum. 

Se strâmbă, punându-şi o mână pe stomac, după care 
luă plosca şi bău o gură de apă. 


- Aş spune că i-aţi astâmpărat în sfârşit, domnule Lord 
Mareşal. 

- Nu te lăsa amăgit. Abia aşteaptă ocazia să bage cuţitu- 
n mine, amândoi! lar acum, regele a murit. Cine ştie cine-l 
va înlocui? Să se voteze un monarh! Ai mai auzit de una ca 
asta? 

West simţi o uscăciune neplăcută în gură. Îi era aproape 
imposibil să creadă că toată treaba fusese, în parte, şi opera 
lui. Totuşi, nu prea şi-ar fi asumat vreun merit, dat fiind că 
rolul lui fusese acela de a-l ucide cu sânge rece pe 
moştenitorul tronului. 

- Pe cine credeţi că vor alege, domnule? întrebă el, cu 
glas scrâşnit. 

- Nu sunt curtean, West, deşi am un scaun în Consiliul 
Închis. Brock, poate, sau Isher? Un lucru îţi pot spune sigur 
- dacă zici că aici au loc violenţe, acasă, în Midderland, vor 
fi de două ori mai brutale şi mai nemiloase. 

Maregşalul râgâi din nou, înghiţi în sec şi-şi puse iar mâna 
pe burtă. 

- Gâhhh... Niciun nordic nu-i la fel de necruţător ca 
hienele alea din Consiliul Închis, când le-apucă. Şi ce-o să se 
schimbe, când omul lor cel nou va lua pe el mantia statului? 
Nu prea multe, aş crede. Nu prea multe. 

- Foarte probabil, domnule. 

- Îndrăznesc să spun că nu putem face nimic, în niciun 
sens. Doi soldaţi tociţi, hmm, West? 

Se apropie iar de hartă şi urmări traseul spre nord, prin 
munţi, cu degetul său gros foşnind pe hârtie. 

- Trebuie să ne asigurăm că suntem gata să pornim la 
răsăritul soarelui. Fiecare oră poate fi vitală. Poulder şi 
Kroy şi-au primit ordinele? 

- Semnate şi predate, domnule, şi au înţeles cât de 
urgente sunt. Nu vă faceţi griji, domnule Lord Mareşal, la 
crăpatul zorilor vom fi gata de plecare. 

- Să nu-mi fac griji? pufni Burr. Sunt comandantul 
armatei Maiestăţii Sale. Grijile sunt sarcina mea. Dar ar fi 


cazul să te odihneşti şi tu, încheie el, făcându-i semn să iasă 
din cort, cu o mână cărnoasă. Ne vedem mâine-n zori. 


Jucau cărţi la lumina făcliei, pe coasta dealului, în 
noaptea înstelată şi calmă, iar mai jos, la lumina altor torţe, 
armata Uniunii îşi făcea în grabă pregătirile pentru a 
înainta. Felinare mergeau de colo-colo, săltând, soldaţii 
înjurau prin întuneric. Dangăte, zăngăneli şi strigătele 
nervoase ale oamenilor şi ale animalelor pluteau prin 
văzduhul încremenit. 

- În noaptea asta nimeni n-o să doarmă, comentă Brint, 
terminând de servit cărţile şi râcâindu-le pe ale lui cu 
unghiile. 

- Aş vrea să-mi amintesc când am avut ultima oară trei 
ore de linişte la rând, replică West. 

În Adua, cel mai probabil, înainte ca sora lui să sosească 
în oraş. Înainte ca mareşalul să-l ia în statul său major. 
Înainte de a se întoarce în Englia, înainte de a-l întâlni pe 
Prinţul Ladisla, înainte de călătoria îngheţată spre nord şi 
tot ceea ce făcuse cu acel prilej. Îşi strânse umerii şi privi 
încruntat cărţile cu colţuri îndoite. 

- Ce mai face Lordul Maregşal? se interesă Jalenhorm. 

- Mult mai bine, am plăcerea să spun. 

- Slavă sorţilor pentru asta, înălţă Kaspa din sprâncene. 
Nu-mi prea place ideea să-l avem la comandă pe cusurgiul 
ăla de Kroy. 

- Şi nici pe Poulder, adăugă Brint. E nemilos ca un şarpe. 

West nu putea decât să le dea dreptate. Poulder şi Kroy îl 
urau aproape la fel de mult cât se urau unul pe altul. Dacă 
unul dintre ei prelua comanda, ar fi avut noroc dacă a doua 
zi se pomenea spălând latrinele. Probabil că, în mai puţin 
de-o săptămână, ar fi ajuns pe-o corabie, în drum spre 
Adua. Ca să curețe latrinele acolo. 

- Aţi auzit de Luthar? întrebă Jalenhorm. 

- Ce-i cu el? 

- S-a întors în Adua. 


West ridică privirea, atent. În Adua era şi Ardee, iar 
gândul la ei din nou împreună nu-i prea încălzea inima. 

- Am primit o scrisoare de la verişoara mea, Ariss, spuse 
Kaspa, în timp ce-şi mijea ochii spre cărţi, desfăcându-le în 
evantai. Zice că Jezal a fost plecat undeva departe, în nu 
ştiu ce misiune pentru rege. 

- O misiune? repetă West, care se îndoia că cineva i-ar fi 
încredinţat lui Jezal o treabă destul de importantă ca să se 
poată numi „misiune”. 

- Toată Adua numai despre asta vorbeşte, pare-se. 

- Se zice că a condus un atac, sau aşa ceva, spuse 
Jalenhorm, peste un pod. 

West înălţă din sprâncene. 

- Auzi acolo...! 

- Şi cică a omorât vreo zece oameni pe câmpul de luptă. 

- Numai zece? 

- Şi s-a culcat cu fiica Împăratului, murmură Brint. 

- Nu ştiu de ce, da' asta mi se pare cea mai lesne de 
crezut din toate trei, pufni West. 

Kaspa râse bolborosit: 

- Ei, oricare-o fi adevărul, a fost avansat colonel. 

- Bravo lui, murmură West, băiatul ăsta mereu pare să 
cadă în picioare. 

- De revoltă aţi auzit? 

- A pomenit ceva sora mea, în ultima scrisoare. De ce? 

- A avut loc o răscoală pe scară mare, zicea Ariss. Mii de 
ţărani,  cutreierând regiunea, prădând şi dând foc, 
spânzurând pe oricine avea un „dan” în nume. Ghiciţi cine a 
primit comanda armatei trimise să-i oprească? 

West oftă. 

- Nu cumva vechiul nostru prieten Jezal dan Luthar, 
întâmplător...? 

- Unul şi acelaşi, şi i-a convins să se întoarcă la casele lor 
- de-asta ce mai zici? 

- Jezal dan Luthar, murmură Brint, să se înţeleagă cu 
oamenii de rând... Cine s-ar fi gândit? 


- Eu, unul, nu, îşi goli Jalenhorm paharul şi-şi mai turnă 
unul. Acum, însă, se pare că e numit erou. 

- 'Toasturi pentru el, în taverne, completă Brint. 

- Felicitări în Consiliul Deschis, adăugă şi Kaspa. 

West trase cu latul mâinii spre el grămada de monede 
zornăitoare. 

- Aş vrea să pot spune că mă mir, dar m-am aşteptat 
mereu să vină vremea când voi primi ordine de la Lordul 
Maregşal Luthar. 

Se putea şi mai rău, probabil. Ar fi putut să fie Poulder 
sau Kroy. 


Prima lucire trandafirie a zorilor se furişa peste culmile 
colinelor, în timp ce West urca panta spre cortul Lordului 
Mareşal. Trecuse ora când ar fi trebuit să dea ordinul de 
plecare. Salută posomorât gărzile de lângă cort şi intră. În 
colţ mai ardea o lampă, răspândindu-şi lumina roşiatică 
peste hărţi, peste scaunele şi mesele pliante, făcând cutele 
păturilor de pe patul lui Burr să arate ca nişte umbre 
negre. West se îndreptă într-acolo, cu gândul la toate 
treburile pe care le avea de făcut în acea dimineaţă, ca să 
se asigure că nu uitase nimic. 

- Domnule Lord Mareşal, Poulder şi Kroy aşteaptă 
ordinul de pornire. 

Burr zăcea pe patul de campanie, cu ochii închişi şi gura 
deschisă, dormind liniştit. Lui West i-ar fi convenit să-l lase 
acolo, dar intraseră deja în criză de timp. 

- Domnule Lord Maregşal! repetă el mai tare, apropiindu- 
se de pat. 

Niciun răspuns. 

Abia acum observă West că pieptul Lordului Mareşal nu 
se mişca. 

Întinse ezitant mâna, cu degetele deasupra gurii 
deschise a lui Burr. Nicio adiere. Nici urmă de căldură. 
West simţi încet cum groaza i se răspândea prin trup, din 


piept până-n vârfurile degetelor. Nu mai încăpea nicio 
îndoială. Lordul Mareşal Burr era mort. 


Dimineaţa devenise cenuşie, când sicriul fu scos din cort, 
pe umerii a şase gardişti solemni, urmaţi de medic, cu 
pălăria în mână. Poulder, Kroy, West şi câţiva dintre ofiţerii 
superiori ai armatei stăteau aliniaţi pe marginea cărării. 
Fără îndoială, Burr însuşi ar fi fost de acord cu lada simplă 
în care trupul său neînsufleţit avea să fie trimis înapoi la 
Adua. Aceleaşi scânduri nelăcuite în care erau îngropaţi cei 
mai de jos cetăţeni ai Uniunii. 

West se uita amorţit. 

Omul dinăuntru îi fusese ca un tată, sau cel mai 
asemănător unui tată pe care-l avusese în viaţa lui. Mentor 
şi protector, patron şi dascăl. Un adevărat tată, nu viermele 
beţiv şi bătăuş cu care-l blestemase natura. Şi totuşi, în 
timp ce privea coşciugul rudimentar de lemn, nu simţea 
nicio undă de durere. Simţea numai teamă. Pentru armată 
şi pentru el însuşi. Prima pornire instinctivă nu era aceea 
de a plânge, ci de a o lua la fugă. Nu avea, însă, unde. 
Fiecare om trebuia să-şi facă datoria, acum mai mult ca 
oricând. 

Kroy îşi ridică bărbia ascuţită, ţinându-se ţeapăn ca un 
par, când umbra sicriului trecu peste ei. 

- Mareşalului Burr i se va simţi lipsa. A fost un militar 
vrednic şi un conducător viteaz. 

- Un patriot, îi ţinu isonul Poulder, cu buza tremurându-i 
şi o mână pe piept, ca şi cum i-ar fi putut plesni de emoție. 
Un patriot care şi-a dat viaţa pentru ţara lui! A fost o 
onoare să servesc sub ordinele sale. 

Lui West îi venea să vomite la auzul unor asemenea 
ipocrizii, dar adevărul era că avea o nevoie disperată de aşa 
ceva. Copoiul şi ai lui erau pe coline, mergând spre nord, în 
încercarea de a-l atrage pe Bethod într-o cursă. Dacă 
armata Uniunii nu-i urma, şi cât mai curând, aveau să 
rămână fără niciun ajutor, când regele nordicilor îi ajungea 


în sfârşit din urmă. Ar fi reuşit doar să se asemenească 
singuri în mormânt. 

- Cumplită pierdere, spuse West, privind cum coşciugul 
era dus încet în josul pantei, dar cel mai bine îl vom onora 
luptând mai departe. 

Kroy dădu din cap, ca la carte. 

- Bine zis, colonele. Îi vom face pe nordicii ăştia să 
plătească! 

- Neapărat. În acest scop, ar trebui să ne pregătim de 
plecare. Deja suntem în întârziere, iar planul se bazează pe 
precizia... 

- Ce? se holbă Poulder la el, ca şi cum ar fi bănuit că-şi 
pierduse dintr-odată minţile. S-o luăm din loc? Fără ordine? 
Fără un lanţ de comandă clar? 

Kroy dădu frâu liber unui pufnet exploziv. 

- Imposibil! 

- Nu se discută, scutură Poulder violent din cap. Nici nu 
intră în discuţie. 

- Dar ordinele Mareşalului Burr au fost foarte clare... 

- E cât se poate de limpede că împrejurările s-au 
schimbat, declară Kroy, cu faţa ca o lespede lipsită de orice 
expresie. Până nu primesc instrucţiuni explicite de la 
Consiliul Închis, nimeni nu-mi va mişca divizia din loc nici c- 
un pas. 

- Generale Poulder, cu siguranţă, dumneata... 

- În aceste circumstanţe, nu pot decât să fiu de acord cu 
generalul Kroy. Armata nu poate face nicio mişcare până 
când Consiliul Deschis nu alege un rege nou, iar regele va 
numi un nou Lord Maregşal. 

La care, Poulder şi Kroy se priviră cu cel mai adânc 
amestec de ură şi neîncredere. 

West rămase stană de piatră, cu gura întredeschisă, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Aveau să treacă zile 
întregi până când vestea morţii lui Burr ajungea la Agriont, 
şi chiar dacă noul rege alegea imediat un înlocuitor, ordinul 
urma să sosească la ei în tot atâtea zile. West îşi imagina 


drumul împădurit spre Uffrith, lung de zeci de mile, şi toate 
leghele pe mare, până la Adua. O săptămână, poate, dacă 
decizia se lua imediat, ceea ce, cu guvernul în haos, părea 
foarte improbabil. 

Între timp, armata urma să stea pe loc, nefăcând nimic, 
cu colinele din faţa lor lăsate fără apărare, în timp ce 
Bethod avea timp destul ca să mărşăluiască spre nord, să-i 
masacreze pe Copoi şi prietenii lui şi să revină pe poziţii. 
Poziţii pe care, fără îndoială, nenumărați oameni de-ai lor 
aveau să piară asaltându-le, după ce armata primea în 
sfârşit un nou comandant. O risipă complet inutilă şi fără 
sens. Sicriul lui Burr tocmai dispăruse în vale, dar se părea 
că deja lucrurile stăteau ca şi cum omul acela nici n-ar fi 
existat vreodată. West simţi oroarea urcându-i în gât, 
amenințând să-l sugrume, într-un amestec de furie şi 
frustrare. 

- Dar Copoiul şi Nouădegete, care ne sunt aliaţi... 
contează pe ajutorul nostru! 

- Din păcate, comentă Kroy. 

- Regretabil, murmură şi Poulder, trăgând scurt aer în 
piept, dar trebuie să înţelegi, colonele West, că nu avem ce 
face, în situaţia creată. 

Kroy dădu din cap, ţeapăn. 

- Nu avem ce face. Şi cu asta, am terminat. 

West îi privi lung pe amândoi, în timp ce-l cuprindea un 
val cumplit de neputinţă. Aceeaşi senzaţie pe care o 
avusese când Prinţul Ladisla se hotărâse să treacă râul, 
când Prinţul Ladisla hotărâse să ordone atacul. Aceeaşi 
senzaţie de pe vremea când rătăcea prin ceaţă, cu sângele 
în ochi, ştiind că totul era pierdut. Senzaţia că nu era decât 
un simplu observator. Senzaţia pe care-şi dăduse cuvântul 
că n-avea s-o mai trăiască niciodată. Şi numai el era de vină 
- poate... 

Un om trebuie să facă numai promisiuni pe care e sigur 
că şi le poate onora. 


Făuritorul de regi 


Afară era caniculă, iar lumina soarelui năvălea prin 
vitraliile uriaşe, aşternând modele colorate pe pardoseala 
de dale a Rotondei Lorzilor. De obicei, imensa încăpere 
dădea o senzaţie răcoroasă şi aerisită, chiar şi vara. Acum 
era sufocantă, îmbâcsită de o zăpuşeală insuportabilă. Jezal 
îşi trăgea încoace şi-ncolo gulerul asudat, încercând să lase 
puţin aer să-i intre sub uniformă, fără a-şi schimba 
atitudinea de atenţie ţeapănă. 

Ultima oară când stătuse în acel loc, cu spatele la 
peretele curb, fusese în ziua dizolvării Ghildei Pânzarilor. Îi 
era greu să-şi imagineze că nu trecuse decât un an şi ceva, 
atât de multe păreau să se fi întâmplat între timp. Pe-atunci, 
crezuse că Rotonda Lorzilor n-ar fi putut să fie mai 
aglomerată, mai încordată, mai surescitată. Cât de amarnic 
se înşelase!... 

Şirurile de bănci arcuite care ocupau cea mai mare 
parte a încăperii erau pline până la refuz cu cei mai 
puternici nobili ai Uniunii, iar aerul dospea de şuşotelile lor 
neliniştite, temătoare, nerâbdătoare. Era de faţă tot 
Consiliul Deschis, cu sufletul la gură, înghesuit umăr- 
îmblănit-la-umăr, fiecare om având la gât lanţul scânteietor 
care-l însemna cu auriu sau argintiu ca şef al familiei. S-o fi 
priceput Jezal la politică doar cu puţin mai mult decât o 
ciupercă, însă nici chiar el nu putea să nu fie pătruns de 
importanţa ocaziei. Alegerea unui nou Înalt Rege al Uniunii, 
prin vot deschis. Numai la acest gând, simţea cum îi 
fluturau nervii gâtlejului. În materie de ocazii solemne, greu 
ar fi fost de imaginat una mai măreaţă. 

Cu siguranţă, oamenii din Adua o ştiau. Dincolo de 
ziduri, pe străzi şi în pieţele oraşului, locuitorii aşteptau 
curioşi ştiri despre hotărârea Consiliului Deschis. Aşteptau 
să-şi ovaţioneze noul monarh, sau poate să-l huiduiască, în 
funcţie de cine era alesul. În afara uşilor înalte de la 


Rotonda Lorzilor, Piaţa Maregşalilor era plină de o mulţime 
compactă, fremătătoare, fiecare bărbat şi femeie din 
Agriont dorind cu disperare să fie cel sau cea dintâi care 
auzea o ştire dinăuntru. Viitorul multora avea să fie hotărât, 
mari datorii urmau să fie reglementate, ducând la 
câştigarea şi pierderea unor averi fabuloase. Numai o 
câtime norocoasă fusese lăsată să intre în galeria publică, 
dar erau destui spectatori pentru a sta înghesuiți 
împrejurul balconului, în pericol iminent de a fi împinşi 
peste balustradă, prăbuşindu-se pe pardoseala de jos. 

Uşile cu intarsii din capătul sălii se deschiseră cu un 
zgomot răsunător, ecourile reverberând din tavanul aflat 
departe, sus, cu bubuituri repetate prin spaţiul enorm. Se 
stârni un foşnet de haine, urmat de un ropot de picioare, 
toţi consilierii răsucindu-se pe locurile lor, pentru a privi 
spre intrare, când Consiliul Deschis se apropie cu paşi 
măsuraţi pe culoarul dintre bănci. Îl urma o adunătură de 
secretari, funcţionari şi băgători de seamă, strângând în 
mâini tot felul de registre şi hârţoage. În frunte mergea 
Lordul Şambelan Hoff, încruntat amarnic. După el veneau 
Sult, îmbrăcat complet în alb, şi Marovia, complet în negru, 
cu chipuri la fel de solemne. Urmau Varuz, Halleck şi... Lui 
Jezal îi căzu faţa. Cine altul, dacă nu Întâiul dintre Magi, 
gătit iar în scandaloasa lui mantie de vrăjitor, cu ucenicul 
furişându-se pe-alături. Bayaz zâmbea de parcă ar fi făcut 
mult mai mult decât să asiste la tot circul. Privirile li se 
întâlniră, iar Magul avu tupeul de a-i face cu ochiul. Jezal 
era departe de-a fi amuzat. 

Într-un cor crescând de murmure, bătrânii îşi ocupară 
jilţurile înalte, în spatele unei mese lungi, curbate, cu faţa 
spre nobilii aşezaţi pe bănci. Ajutoarele lor se aranjară pe 
scaune mai mici, îşi aşternură în faţă hârtiile şi-şi 
deschiseră registrele, vorbindu-le în şoaptă stăpânilor. 
Tensiunea din sală făcu încă un pas spre isteria curată. 

Jezal simţi un fior străbătându-i spinarea năduşită. 
Glokta se afla acolo, lângă Arhilector, iar chipul său familiar 


numai liniştitor nu arăta. Chiar în aceeaşi dimineaţă, Jezal 
fusese acasă la Ardee - unde-şi petrecuse, de fapt, toată 
noaptea. Inutil de spus, nici n-o ceruse de nevastă, nici n-o 
refuzase de-a dreptul. I se învârtea capul de-atâtea 
gânduri. Cu cât stătea mai mult timp cu ea, cu atât îi părea 
cu neputinţă să ia vreo hotărâre. 

Ochii aprinşi de febră ai lui Glokta se îndreptară spre ai 
lui, le susţinură privirea, apoi se abătură în altă parte. Jezal 
înghiţi în sec, cu oarecare greutate. Grozav se mai băgase 
la strâmtoare, nici vorbă. Acuma ce-avea să facă? 


Glokta îi aruncă lui Luthar o privire scurtă. Doar ca să-i 
reamintesc cum stăm. Apoi, se răsuci în scaun, strâmbându- 
se când îşi întinse piciorul îndurerat, cu limba apăsată peste 
gingiile golaşe când simţi genunchiul trosnind. Avem 
treburi mai importante decât Jezal dan Luthar. Treburi mult 
mai importante. 

Măcar pe ziua de azi, puterea aparţine Consiliului 
Deschis, nu celui Închis. Nobililor nu birocraţilor. Celor 
mulţi, nu celor puţini. Glokta privi în lungul mesei, spre 
chipurile personalităţilor care îndrumaseră Uniunea în 
ultimii doisprezece ani şi mai bine: Sult, Hoff, Marovia, 
Varuz şi toţi ceilalţi. Numai un membru al Consiliului Închis 
zâmbea. Cel mai recent şi mai puţin bine-venit. 

Bayaz stătea în jilţul său înalt, fără altă companie decât 
ucenicul cel palid, Malacus Quai. Halal companie! Întâiul 
dintre Magi părea să se desfete cu tensiunea sfâşietoare la 
fel de mult pe cât de îngroziţi erau tovarăşii lui, având pe 
chip un zâmbet absurd de deplasat între atâtea căutături 
încruntate. Chipuri temătoare. Frunţi transpirate. Şoapte 
nervoase către cei de-alături. Stau cocoțaţi pe muchie de 
cuţit, cu toții. Ca şi mine, desigur. Să nu-l uităm pe bietul 
Sand dan Glokta, credincios slujbaş public! Ne agățâm de 
putere cu unghiile - şi tot alunecâm, alunecăm... Stâm ca 
nişte acuzaţi, la propriile noastre procese. Ştim că verdictul 
e doar la un pas. Va fi o amânare nemeritată? Glokta simţi 


cum un zâmbet îi arcuieşte colţul gurii. Sau o sentință mult 
mai sângeroasă? Domnii din juriu ce spun? 

Ochii îi săgetară spre chipurile celor din Consiliul 
Deschis, aşezaţi pe băncile lor. Trei sute douăzeci de feţe. 
Glokta îşi imagină hârtiile prinse pe peretele Arhilectorului, 
şi începu să le asocieze cu oamenii dinaintea lui. Secretele, 
minciunile, loialităţile... Mai ales loialităţile. Cum vor vota? 

Îi văzu pe câţiva al căror sprijin şi-l asigurase. Sau mi 1- 
am asigurat atât cât se poate în timpurile astea nesigure. 
Zări în îmbulzeală chipul trandafiriu al lui Ingelstad, undeva 
mai în spate, iar omul înghiţi în sec şi-şi mută privirea. Atâta 
vreme cât votezi cu noi, poţi să te uiţi unde vrei. Cu câteva 
rânduri înapoia acestuia, văzu trăsăturile fleşcăite ale lui 
Wetterlant, care-i adresă o înclinare din cap aproape 
neobservată. Deci, ultima noastră ofertă a fost acceptabilă. 
Încă patru pentru Arhilector? Destul ca să conteze şi să 
rămânem în funcţii? Să rămânem în viaţă? Glokta îşi simţi 
zâmbetul gol lăţindu-se. Vom vedea în curând... 

În mijlocul rândului din faţă, printre cele mai vechi şi mai 
bune familii ale nobilimii din Midderland, stătea Lordul 
Brock, cu braţele încrucişate pe piept şi o expresie de 
speranţă hămesită. Alergătorul favorit, nerăbdător să 
înceapă cursa. Nu departe de el se afla Lordul Isher, bătrân 
şi maiestuos. AJ doilea favorit, care încă mai are toate 
şansele de victorie. Barezin şi Heugen erau în apropiere, 
strânşi incomod unul în altul şi privindu-se din când în când 
cu un oarecare dezgust. Cine ştie? O răsturnare de ultim 
moment, şi tronul ar putea fi al lor. Lordul Guvernator 
Skald se găsea lângă capătul din stânga, în faţa delegaţiilor 
din Englia şi Starikland. Oameni noi, din provincii. Dar un 
vot rămâne un vot, oricât am umbla noi cu nasul pe sus. În 
extrema dreaptă stăteau doisprezece aldermeni din Portul 
de Vest, uşor de recunoscut ca străini după croiala hainelor 
şi nuanţa pielii. Încă o duzină de voturi nedeclarate. 

Din Dagoska nu veniseră reprezentanţi. N-a mai rămas 
nici unul, din păcate. Lordul Guvernator Vurms a fost 


eliberat din post. Fiul lui şi-a pierdut capul şi n-a putut 
participa. Cât despre restul oraşului... a fost cucerit de 
gurkieni. Mă rog... Unele pierderi sunt inevitabile. Vom 
lupta mai departe şi fără ei. labla de joc e pregătită, cu 
piesele gata să fie mutate. Cine va câştiga partida asta 
mică şi sordidă... putem presupune? O să vedem curând... 

Crainicul veni în centrul pardoselii circulare, îşi ridică 
toiagul deasupra capului şi dădu câteva lovituri puternice în 
duşumea, care reverberară din pereţii de marmură 
lucioasă. Conversaţiile încetară, magnații se întoarseră cu 
feţele înainte şi privirile în jos, încordaţi. O tăcere încărcată 
se lăsă peste sala ticsită, iar Glokta simţi un iureş de 
spasme străbătându-i partea stângă a feţei, făcându-i 
pleoapa să clipească mărunt. 

- Chem la ordine această întrunire a Consiliului Deschis! 
tună glasul crainicului. 

Încet, încruntat peste poate, Lordul Hoff se ridică în faţa 
consilierilor. 

- Prieteni şi colegi! Lorzi din Midderland, Englia şi 
Starikland, aldermeni din Portul de Vest! Guslav al Cincilea, 
Regele nostru... a murit. Cei doi moştenitori ai lui... au 
murit. Unul, de mâna duşmanilor din nord, iar celălalt, de a 
duşmanilor din sud. Este cu adevărat o perioadă tulbure, 
iar noi am rămas fără conducător. 

Ridică braţele spre consilieri, într-un gest de implorare. 

- Vă confruntaţi cu o gravă responsabilitate. Alegerea, 
dintre domniile voastre, a unui nou Înalt Rege al Uniunii. 
Orice om care deţine un scaun în acest Consiliu Deschis 
este un potenţial candidat! Oricare dintre dumneavoastră... 
ar putea fi următorul nostru rege. 

Un val de şuşoteli aproape isterice cobori din galeria 
publică, iar Hoff fu nevoit să ridice glasul, strigând pentru a 
se face auzit: 

- O singură dată a mai avut loc un asemenea vot, în 
îndelungata istorie a măreţei noastre naţiuni! După 
războiul civil şi căderea lui Morlic cel Nebun, când Arnault 


a fost pus pe tron printr-un acord aproape unanim. Ela 
zămislit marea dinastie care a durat până acum câteva zile. 

Îşi lăsă braţele să cadă pe lângă trup, privind cu tristeţe 
în jos. 

- Înţeleaptă a fost alegerea făcută în acea zi de înaintaşii 
dumneavoastră. Nu putem decât să sperăm că omul ales 
aici, în dimineaţa acestei zile, de către egalii lui şi în văzul 
tuturor va întemeia o dinastie întocmai la fel de nobilă, la fel 
de puternică, la fel de dreaptă şi la fel de îndelungată! 

Nu putem decât să sperăm că va fi ales cineva care va 
face naibii ce i se spune. 


Ferro împinse la o parte din drum o femeie cu rochie 
lungă. Se îmbulzi pe lângă un grăsan, ale cărui fălci 
tremurară de indignare. Îşi croi drum cu forţa până la 
balcon şi se uită încruntată în jos. Încăperea spațioasă era 
doldora de bătrâni cu gulere de blană, înghesuiți pe băncile 
înalte, fiecare cu câte un lanţ strălucitor împrejurul 
umerilor şi broboane de sudoare sclipind pe chipul palid. În 
faţa lor, la o masă arcuită, stăteau alţii, mai puţini la număr. 
Se încruntă şi mai tare când îl văzu pe Bayaz aşezat într-un 
capăt, zâmbind de parcă ar fi ştiut un secret pe care nu 
putea să-l ghicească nimeni. 

Ca întotdeauna. 

Lângă el stătea în picioare un rozaliu gras, cu faţa plină 
de vinişoare sparte, care striga ceva cum că fiecare om să 
voteze după cum îi dictează conştiinţa. Ferro pufni. Tare s- 
ar mai fi mirat dacă cele câteva sute de oameni de jos aveau 
la un loc vreo cinci conştiinţe întregi. 'Tloţi păreau să asculte 
cu atenţie cuvântarea grasului, dar Ferro ştia ea ce ştia. 

Sala era plină de semnale. 

Oamenii se uitau pieziş unul la altul şi dădeau discret din 
capete. Îşi atingeau cu degetul nasurile şi urechile. Se 
scărpinau în feluri ciudate. O reţea de secrete, 
răspândindu-se în toate părţile sălii, cu Bayaz zâmbind în 
mijloc. La o oarecare distanţă în spatele lui, rezemat de 


perete, Jezal dan Luthar stătea într-o uniformă decorată cu 
fireturi strălucitoare. Ferro îşi răsfrânse buza. După poziţie, 
se observa limpede. 

Nu aflase nimic. 

Crainicul bătu iar cu bastonul în pardoseală. 

- Acum va începe votarea! 

Se auzi un geamăt întretăiat, iar Ferro văzu că femeia pe 
care o împinsese într-o parte tocmai cădea la podea, 
leşinată. Cineva o trase de-acolo, făcându-i vânt cu o hârtie, 
iar mulţimea agitată se înghesui la loc. 

- În prima rundă, variantele se vor restrânge la trei! 
Fiecare candidat, în ordinea pământurilor şi a averilor pe 
care le are, va fi votat prin ridicarea mâinii! 

Jos, pe bănci, oamenii îmbrăcaţi somptuos năduşeau şi 
tremurau ca înaintea unei bătălii. 

- Mai întâi! ţipă un funcţionar, cu glasul frânt, în timp ce 
consulta un registru enorm. Lord Brock! 

Sus, la galerie, oamenii se ştergeau pe faţă, mormăind şi 
gâfâind ca şi cum ar fi văzut moartea cu ochii. Poate că 
pentru unii aşa şi era. Peste tot trăsnea a îndoială, a emoție 
şi teroare - atât de puternice, încât erau contagioase. Atât 
de puternice, încât până şi Ferro, pe care o durea-n cot de 
rozalii şi de votul lor afurisit, îşi simţi gura uscată, degetele 
furnicate de mâncărimi şi inima bătându-i cu repeziciune. 

Crainicul se întoarse cu faţa spre sală. 

- Primul candidat va fi Lordul Brock! Toţi acei membri ai 
Consiliului Deschis care doresc să-l voteze pe Lordul Brock 
ca următorul Înalt Rege al Uniunii sunt rugaţi să ridice... 

- Un moment, domnii mei! 


Glokta întoarse brusc capul, dar oasele gâtului i se 
înţepeniră la jumătate şi fu nevoit să privească doar cu 
coada unui ochi înrourat. Nici n-ar fi avut de ce să se 
ostenească. Pot ghici şi fără să mă uit cine vorbeşte. Bayaz 
se ridicase de pe scaun, iar acum zâmbea indulgent spre 
Consiliul Deschis. A ales perfect momentul. Drept răspuns, 


dinspre membrii consiliului izbucni un cor de strigăte 
indignate: 

- N-avem timp de întreruperi! 

- Lord Brock! Votez cu Brock! 

- O nouă dinastie! 

Zâmbetul lui Bayaz nici nu se clinti. 

- Dar dacă vechea dinastie ar putea să continue? Dacă 
am putea clădi un nou început, continuă el, uitându-se 
semnificativ peste chipurile colegilor săi din Consiliul Închis, 
păstrând tot ceea ce are bun guvernul nostru actual? Dacă 
există o cale de a vindeca vechile răni, în loc de a cauza 
altele noi? 

- Cum? se auziră câteva strigăte batjocoritoare. 

- În ce fel? 

Bayaz zâmbi şi mai larg. 

- Ei bine, printr-un bastard de neam regal. 

Se auzi o exclamaţie colectivă. Lordul Brock sări de pe 
scaun. De parc-ar fi avut un arc sub fund. 

- Asta-i o insultă la adresa casei în care ne aflăm! Un 
scandal! O pată pe amintirea Regelui Guslav! 

Într-adevăr acum nu mai arată doar ca o legumă 
băloasă, ci ca una care-i şi libidinoasă. Alţi consilieri se 
ridicau la rândul lor, cu chipurile înroşite de indignare sau 
albe de furie, agitându-şi pumnii şi scoțând strigăte 
furioase. Gradenele păreau să se clatine, scârţâind şi 
trosnind. La fel ca porcii din țarcurile de la abator, lacomi 
după orice zoaie li se aruncă. 

- Staţi! ţipă Arhilectorul, ridicându-şi mâinile cu mănuşi 
albe, într-un gest ce se voia liniştitor. O fi simțind o licărire 
de speranţă în beznă, poate? Aşteptaţi, domnii mei! Nu 
pierdeţi nimic dacă ascultați! Vom scoate adevărul la 
lumină, chiar dacă este dureros! Nu trebuie să ne preocupe 
altceva decât adevărul! 

Glokta fu nevoit să-şi muşte gingiile, ca să nu 
izbucnească în râs. Da, desigur Eminenţa  Voastră! 
Adevărul a fost intotdeauna singura dumneavoastră grijă! 


Rumoarea, însă, scădea treptat. Consilierii care se 
ridicaseră în picioare se aşezau la loc, jenaţi. Obiceiul de a 
se supune Consiliului Închis nu dispare prea uşor. Dar în 
fond, aşa e cu toate obiceiurile. Mai ales cel al obedienţei. 
Întrebaţi-i doar pe câinii maică-mii. Oamenii stăteau jos din 
nou, bombănind, lăsându-l pe Bayaz să continue. 

- Poate că domniile voastre au auzit de Carmee dan 
Roth? 

Un val sonor din galeria de sus confirmă că numele nu 
era necunoscut. 

- A fost o mare favorită a regelui, când era mai tânăr. O 
foarte mare favorită. Atât de mare, încât a rămas grea cu 
copil. 

Alt torent de murmure, mai puternic. 

- Întotdeauna am avut o consideraţie sentimentală 
pentru Uniune. Întotdeauna am avut în vedere binele ei, în 
pofida mulţumirilor cam zgârcite care mi-au fost aduse. 

Şi Bayaz îşi răsfrânse un moment buza spre membrii 
Consiliului Închis. 

- Aşadar, când femeia a murit la naştere, l-am luat pe fiul 
nelegitim al regelui în grija mea. L-am plasat într-o familie 
nobilă, ca să fie crescut şi educat bine, în caz că națiunea se 
va găsi, la un moment dat, fără moştenitor. Acum, faptele 
mele par într-adevăr prudente. 

- Minciuni! ţipă ascuţit cineva. Minciuni! 

Puţine voci, însă, i se alăturară - şi numai pe un ton de 
curiozitate. 

- Un fiu natural? 

- Un bastard? 

- Carmee dan Roth, a spus? 

Au mai auzit povestea asta. Zvonuri, poate, dar 
familiare. Destul de familiare pentru a-i face să asculte. 
Pentru a-i face să judece dacă ar fi în interesul lor să-i dea 
crezare. 

Lordul Brock, însă, nu se lăsa convins. 


- O născocire sfruntată! Va fi nevoie de mai mult decât 
zvonuri şi deducţii ca să conduci această Casă! Adu-ni-l pe 
acel bastard, dacă poţi, aşa-zis Întâiule dintre Magi! Hai, fă 
o vrajă! 

- Nu e nevoie de nicio vrajă, rânji sarcastic Bayaz. Fiul 
regelui este deja cu noi, în încăpere. 

Exclamaţii consternate de la galerie, oftaturi de uimire 
din rândurile consilierilor, o tăcere năucită dinspre Consiliul 
Închis şi ajutoarele membrilor, toţi urmărind cu privirile 
degetul lui Bayaz, care întinse mâna spre perete: 

- Nimeni altul decât colonelul Jezal dan Luthar! 

Spasmul începu în piciorul fără degete al lui Glokta, se 
repezi în sus prin coapsa distrusă, îi străbătu şira spinării, 
trepidând, din fese şi până-n creştet, îi cutremură mutra ca 
pe o piftie furioasă, îi făcu cei câţiva dinţi să clănţăne între 
gingiile ştirbe, iar pleoapa să se zbată ca aripa unei muşte. 

Ecourile ultimei declaraţii a lui Bayaz şuşoteau prin sala 
în care se lăsase dintr-odată liniştea: 

- Luthar, Luthar, Luthar... 

Îţi arde naibii de glumă. 


Chipurile palide ale consilierilor erau încremenite, cu 
ochii holbaţi de stupoare sau îngustaţi de mânie. Oamenii 
palizi din spatele mesei stăteau cu gurile căscate. Jezal dan 
Luthar, care-şi plânsese singur de milă în timp ce Ferro îi 
cosea faţa. Jezal dan Luthar, acel ţucal de egoism, aroganță 
şi vanitate plin de găuri. Jezal dan Luthar, pe care ea îl 
numise prinţesa Uniunii, avea şanse ca până la sfârşitul zilei 
să fie rege. 

Ferro nu se mai putea abţine. 

Îşi dădu capul pe spate şi tuşi, şi scrâşni, şi bolborosi 
amuzată. Ochii i se umplură de lacrimi, pieptul i se zguduia, 
iar genunchii-i tremurau. Se ţinea de balustrada balconului, 
icnea, gâfâia, îi curgeau balele. Ferro nu râdea prea des. 
Abia dacă-şi mai amintea când o făcuse ultima oară. Dar... 
Jezal dan Luthar, rege? 


De râsul lumii. 


Sus, în galeria publică, cineva începuse să râdă. Un 
cloncănit colţuros, complet nepotrivit cu solemnitatea 
momentului. Dar primul impuls al lui Jezal, când îşi dădu 
seama că al lui era numele anunţat de Bayaz, când înţelese 
că pe el îl arăta degetul întins, fu acela de a i se alătura. Al 
doilea, cum toate feţele din spaţiul acela vast se întorseseră 
cât ai clipi spre el, fu imboldul de a vomita. Rezultatul fu o 
tuse dizgraţioasă, un zâmbet ruşinat, o arsură neplăcută în 
fundul gurii şi o paloare bruscă a feţei. 

- Eu... se pomeni el horcăind, dar fără a avea nici cea 
mai vagă idee cum să-şi continue fraza. 

Ce cuvinte ar fi putut să-i fie de folos în asemenea 
momente? Nu putea decât să stea pe loc, lac de sudoare, 
tremurând în uniforma lui ţeapănă, pe când Bayaz continua 
cu glas răsunător, peste hohotele de sus: 

- Am aici declaraţia juruită a tatălui său adoptiv, atestând 
că tot ce spun e adevărat - dar are vreo importanţă? 
Adevărul se vede cu ochiul liber! 

Braţul i se repezi iar spre Jezal. 

- A câştigat un Turnir în faţa tuturor. M-a însoţit într-o 
călătorie plină de primejdii, fără să se plângă o clipă! A 
atacat podul de la Darmium, fără a se gândi un moment la 
propria lui siguranţă! A salvat Adua de răscoală, fără să 
verse un strop de sânge! Virtutea şi vitejia sa, înţelepciunea 
şi altruismul său sunt bine cunoscute de toată lumea! Poate 
fi pus la îndoială faptul că în venele lui curge sângele 
regilor? 

Jezal clipi din ochi. Fapte disparate începeau să iasă la 
suprafaţa minţii lui mocirloase. Nu prea semăna cu fraţii 
săi. Tatăl lui îl tratase întotdeauna altfel. Toţi membrii 
familiei se uitau ciudat la el. Acum stătea cu gura căscată şi 
constată că nu putea s-o închidă. Când îl văzuse pe Bayaz la 
Turnir, tatăl său se făcuse alb ca laptele, de parcă l-ar fi 
recunoscut. 


Aşa făcuse - şi nici măcar nu era tatăl lui Jezal. 

Când regele îl felicitase pentru victorie, îl confundase cu 
propriul său fiu. Acum se vedea limpede că nu fusese o 
greşeală atât de gogonată cum poate crezuse toată lumea. 
Bătrânul neghiob fusese mai aproape de adevăr decât 
oricine. Dintr-odată, totul avea sens, în chip îngrozitor. 

Era un bastard. Literalmente. 

Era fiul natural al unui rege. Mai mult, după cum 
începea să-şi dea seama, încet şi cu o spaimă crescândă, 
acum era considerat tot mai serios un posibil înlocuitor. 

- Domnii mei! strigă Bayaz peste rumoarea încrezătoare 
care se înteţea statornic de la o clipă la alta. Sunteţi uimiţi! 
E o realitate dificil de acceptat, înţeleg bine. Mai ales în 
zăpuşeala sufocantă de-aici. 

Le făcu semn gărzilor de la ambele capete ale sălii. 

- Deschideţi porţile, vă rog, să respirăm şi noi puţin aer! 

Uşile grele fură deschise, şi o boare uşoară adie în 
Rotonda Lorzilor. O adiere răcoritoare... şi încă ceva. Greu 
de recunoscut în primul moment, apoi devenind tot mai 
clar. Ceva asemănător cu zarva mulţimii de la Ilurnir. Se 
auzea încet, repetitiv şi destul de înfricoşător. 

- Luthar!... Luthar!... Luthar!... 

Propriul lui nume, scandat iar şi iar din nenumărate 
piepturi, de dincolo de zidurile Agriontului. Era 
inconfundabil. 

Bayaz zâmbi. 

- S-ar părea că oamenii din oraş şi-au ales deja 
candidatul favorit. 

- Nu ei hotărăsc! mugi Brock, încă în picioare, dar 
începând abia acum să-şi vină-n fire. Cum nici dumneata nu 
hotărăşti! 

- Dar ar fi o nesocotinţă să nu ţinem seama de părerea 
lor. Sprijinul oamenilor de rând nu poate fi trecut cu 
vederea uşor, în asemenea vremuri agitate. Dacă sunt 
dezamăgiţi, în actuala lor stare de spirit, cine ştie ce-ar 
putea să se întâmple? Răzmeriţă pe străzi, sau chiar mai 


rău? Cu siguranţă, niciunul dintre noi nu doreşte aşa ceva - 
ce zici, Lord Brock? 

Câţiva dintre consilieri se foiră nervoşi pe bănci, 
aruncând priviri spre uşile deschise, şuşotind cu vecinii. 
Dacă înainte atmosfera din Rotondă fusese confuză, acum 
domnea o aiureală totală. Dar îngrijorarea şi surprinderea 
Consiliului Deschis erau o nimica toată pe lângă ale lui Jezal 
însuşi. 


Fascinantă poveste, dar dacă-şi imaginează că oamenii 
cei mai lacomi din Uniune îl vor crede pur şi simplu pe 
cuvânt, lăsând să le scape coroana, a făcut o gafă 
năucitoare, indiferent dacă plebeii fac pe ei la auzul 
numelui lui Luthar sau nu. În rândul întâi, Lordul Isher se 
ridică pentru prima oară, maiestuos şi magnific, cu 
nestematele lanţului ceremonial scânteind. Iar acum încep 
obiecțiile furioase, negările  scandalizate, cererile de 
pedeapsă. 

- Cred din toată inima, strigă Isher cu glas răsunător, că 
omul cunoscut ca fiind colonelul Jezal dan Luthar este 
nimeni altul decât fiul natural al recent decedatului Rege 
Guslav al Cincilea! 

Glokta se înecă. La fel, pare-se, şi toţi ceilalţi din sală. 

- Şi că e cu atât mai potrivit pentru domnie, pe baza 
caracterului său exemplar şi a numeroaselor lui izbânzi, 
atât în Uniune, cât şi dincolo de hotarele ei! 

Încă un şuvoi de hohote hidoase se scurse de sus, dar 
Isher nu-l luă în seamă. 

- Votul meu, şi voturile susținătorilor mei, sunt din toată 
inima pentru Luthar! 

Dacă se mai holbau mult, ochii lui Jezal riscau să alunece 
din orbite. Şi cine-ar putea să-l învinuiască? Acum se 
ridicase în picioare şi un membru al delegaţiei din Portul de 
Vest. 

- Aldermenii din Portul de Vest votează ca unul pentru 
Luthar! intonă el, cu accentul lui styrian. Fiu natural şi 


moştenitor al Regelui Guslav al Cincilea! 

Cu câteva rânduri mai în spate, un om sări în picioare. 
Se uită scurt şi cam nervos spre Glokta. Nimeni altul decât 
Lordul Ingelstad. Căcăţelu' mincinos, acum ce mai vrea? 

- Sunt pentru Luthar! zbieră el strident. 

- Şi eu, pentru Luthar! 

Wetterlant, de sub ale cărui pleoape grele nu se vedea 
mai multă emoție decât în momentele când dăduse de 
mâncare la rațe. Oferte mai bune, mmm, domnilor? Sau 
ameninţări mai bune? Glokta aruncă o privire spre Bayaz. 
Acesta avea pe buze un zâmbet discret, în timp ce-i vedea 
pe alţii sărind de pe bănci ca să-şi declare sprijinul pentru 
aşa-zisul fiu natural al lui Guslav al Cincilea. Între timp, 
scandările mulțimilor din oraş continuau să se facă auzite: 

- Luthar...! Luthar...! Luthar...! 

Pe măsură ce efectul şocului se risipea, rotiţele minţii lui 
Glokta începură să se învârtească. Deci, de-asta a trişat la 
turnir Întâiul dintre Magi în favoarea lui Luthar. De-asta l-a 
ținut aproape, atâta timp. De-asta i-a procurat o comandă 
atât de notabilă. Dacă-l prezenta pe vreun neica-nimeni ca 
fiu al regelui, ar fi fost alungat din cameră în hohote de râs. 
Dar Luthar că-l iubeşti, că-l urăâşti, e unul de-ai noştri. E 
cunoscut, e familiar, e... acceptabil. Îl privi pe Bayaz 
aproape cu admiraţie. Piese dintr-un joc de puzzle, 
pregătite cu răbdare ani la rând, puse calm la locurile lor 
sub ochii noştri, cărora nu ne vine să credem. Și nu putem 
face absolut nimic - poate doar să dansăm după cum ne 
cântă el? 

Sult se aplecă într-o parte, şuierând insistent în urechea 
lui Glokta: 

- Băiatul ăsta, Luthar, ce fel de om e? 

Glokta îl privi încruntat pe tânărul care stătea năucit 
lângă perete. În acel moment, arăta de parcă n-ai fi putut 
avea încredere în el nici măcar să-şi controleze intestinele, 
necum o ţară întreagă. Totuşi, cam la fel s-ar fi putut spune 
şi despre regele nostru dinainte, şi s-a achitat de îndatoriri 


admirabil. Îndatoririle lui de a şedea şi a saliva, pe când noi 
conduceam ţara în locul lui. 

- Înaintea călătoriei peste hotare, Eminenţa Voastră, era 
doar un tinerel nătâng, încrezut şi fără şira spinării, cum 
greu ai mai găsi în toată ţara asta. Totuşi, ultima oară când 
am vorbit cu el... 

- Perfect! 

- Dar, Eminenţa Voastră, nu se poate să nu vă daţi seama 
că toate acestea merg conform planurilor lui Bayaz... 

- De prostul ăla bătrân ne vom ocupa mai târziu. Am 
reţinut sfatul. 

Şi, fără a mai aştepta vreun răspuns, Sult se întoarse să-i 
şoptească ceva lui Marovia. Apoi, cei doi bătrâni se uitară 
spre Consiliul Deschis, dând din capete şi făcând semne 
spre oamenii pe care-i controlau. Şi, în tot acel timp, Bayaz 
zâmbea. Așa cum ar zâmbi un inginer când maşinăria lui 
cea nouă merge pentru prima oară, întocmai cum a plănuit- 
0. Magul surprinse privirea lui Glokta şi dădu uşor din cap. 
Glokta nu putu decât să ridice din umeri, zâmbind la rândul 
lui. Mă întreb dacă s-ar putea să vină vremea când toţi ne 
vom dori să fi votat cu Brock. 

Acum, Marovia vorbea grăbit cu Hoff. Lordul Şambelan 
se încruntă, dădu din cap, se întoarse spre sală şi-i făcu un 
semn  crainicului, care bătu furios cu bastonul în 
pardoseală, ca să se facă linişte. 

- Domnii mei din Consiliul Deschis! mugi Hoff, după ce se 
lăsă o oarecare tăcere. Descoperirea unui fiu natural 
schimbă în mod clar caracterul acestei dezbateri! Se pare 
că soarta ne-a dăruit ocazia de a duce mai departe dinastia 
lui Arnault, fără alte îndoieli sau conflicte! 

Soarta ne-a dăruit? Mai degrabă aş crede că avem un 
binefăcător mai puţin dezinteresat... 

- Având în vedere aceste circumstanţe excepţionale, şi 
puternicul sprijin exprimat deja de membrii acestei case, 
Consiliul Închis consideră că acum ar trebui să aibă loc un 
vot excepţional. Un singur vot, şi anume, dacă omul 


cunoscut până azi ca Jezal dan Luthar să fie declarat Înalt 
Rege al Uniunii! 

- Nu! răcni Brock, cu venele gâtului umflându-i-se. 
Protestez vehement! 

La fel de bine ar fi putut protesta şi faţă de fluxul în 
creştere. Mâinile se repezeau deja în sus, într-un număr 
nemaivăzut. Aldermenii din Portul de Vest, susţinătorii 
Lordului Isher, votanţii pe care Sult şi Marovia îi 
cumpăraseră şi-i forţaseră în favoarea lor. Glokta vedea 
acum mult mai mulţi, oameni pe care-i crezuse nehotărâţi, 
sau situaţi ferm de partea unuia ori a altuia. Toţi îi acordă 
sprijinul lui Luthar, cu o iuţeală care sugerează clar un 
aranjament anterior. Bayaz stătea rezemat de spătar, cu 
braţele încrucişate pe piept, privind mâinile care se ridicau 
spre tavan. Deja devenea teribil de limpede că peste 
jumătate din sală era în favoarea lui. 

- Da! şuieră Arhilectorul, cu un zâmbet de triumf pe faţă. 
Da! 

Cei care nu ridicaseră mâinile, oameni devotați lui 
Brock, lui Barezin sau lui Heugen, se uitau în jur, buimăciţi 
şi nu puţin îngroziţi de graba cu care lumea părea să le fi 
trecut pe-alături. Ce repede le-a scăpat printre degete 
şansa de a acapara puterea... Și cine-ar putea să-i 
condamne? A fost o zi surprinzătoare pentru noi, toți. 

Lordul Brock făcu un ultim efort, împungând aerul cu un 
deget, spre Luthar, care continua să caşte ochii lângă 
perete. 

- Ce dovadă aveţi că ăsta-i fiul cuiva anume, pe lângă 
cuvântul unui mincinos bătrân? întrebă el, arătându-l pe 
Bayaz. Ce dovadă, domnii mei? Cer dovada! 

Mormăieli furioase alergau în lungul băncilor, dar nimeni 
nu voia să iasă în evidenţă. A doua oară când Lordul Brock 
a stat în faţa acestui Consiliu şi a cerut dovezi, şi a doua 
oară când nimănui nu i-a păsat. Ce dovezi ar putea să 
existe, la urma urmei? Un semn din naştere pe fundul lui 
Luthar în formă de coroană? Dovezile sunt plictisitoare. 


Sunt irelevante. Oamenii preferă să li se ofere o minciună 
uşoară, decât un adevăr dificil, mai ales dacă minciuna le 
convine pentru scopurile lor. Şi cei mai mulţi dintre noi am 
prefera pe departe un rege fără prieteni şi fără duşmani, 
decât unul care să aibă destui, şi din unii, şi din ceilalţi. Cei 
mai mulţi am prefera ca lucrurile să rămână aşa cum sunt, 
decât să rişte un viitor nesigur. 

Alte mâini se ridicau. Sprijinul lui Luthar se rostogolise 
prea departe ca să-l mai oprească vreun om. E ca un 
bolovan mare care se duce de-a dura pe o pantă. Nu 
îndrăznesc să-i stea-n cale, de teamă să nu-i facă terci. Aşa 
că se adună-n urmă-i şi-l împing şi ei, sperând ca după ce 
trece să adune firimiturile. 

Brock se întoarse, cu o încruntătură de moarte, şi porni 
valvârtej de-a lungul culoarului, ieşind din sală. Probabil 
sperase ca o mare parte din Consiliul Deschis să iasă odată 
cu el. Dar în privinţa asta, la fel ca-n multe altele pe ziua de 
azi, trebuie că-i amarnic de dezamăgit. Nu mai mult de o 
duzină dintre cei mai loiali partizani ai lui îl însoțeau în 
marşul singuratic, afară din Rotonda Lorzilor. Ceilalţi au 
mai multă minte. Lordul Isher schimbă o privire lungă cu 
Bayaz, apoi îşi ridică mâna palidă. Lorzii Barezin şi Heugen 
îşi priveau cea mai mare parte a susținătorilor bulucindu-se 
spre cauza tânărului impostor; se uitară unul la altul şi se 
făcură mici pe locurile lor, păstrând o tăcere prudentă. 
Skald deschise gura să strige ceva, privi în jur, se gândi mai 
bine şi, vizibil fără tragere de inimă, ridică mâna. 

Alte proteste n-au mai urmat. 

Regele Jezal Întâiul a fost urcat pe tron printr-un acord 
aproape unanim. 


Capcana 


Se aflau din nou pe Locurile-Nalte, iar Logen simţea în 
gâtlej aerul curat şi rece, tăios şi familiar. Marşul lor 
începuse uşurel, în timp ce străbăteau pădurea, urcând 
abia observat. Apoi, copacii se răriseră, iar cărarea îi 
dusese în susul unei văi, printre pajişti în pantă, presărate 
cu rogoz, grozamă şi clipocitul multor pâraie şopotitoare. 
Acum, valea tot mai abruptă se îngustase ca un defileu 
strâns din ambele laturi de pereţi stâncoşi şi grohotişuri. 
Deasupra, pe cele două coaste ale strâmtorii, se înălţau 
două piscuri colţuroase. Dincolo de ele, contururile ceţoase 
ale munţilor - de un cenuşiu tot mai deschis şi mai deschis, 
se topeau în depărtare pe cerul noros şi apăsător. 

Soarele se ridicase pe firmament şi avea gânduri 
serioase, înfierbântând aerul şi strălucind orbitor drept în 
ochi. Toţi erau obosiţi de-atâta urcat, şi îngrijoraţi, uitându- 
se mereu în urmă, după Bethod. Patru sute de carli, poate, 
şi tot atâţia oameni ai dealurilor, cu chipurile vopsite, toţi 
răspândiţi într-o coloană lungă, suduind şi scuipând, cu 
cizmele scrâşnind şi alunecând pe noroiul uscat şi pietrele 
desprinse. Fiica lui Crummock se canonea în faţa lui Logen, 
îndoită de mijloc sub greutatea ciocanului uriaş al tatălui 
său, cu chipul încadrat de părul năclăit de sudoare. Propria 
fiică a lui Logen ar fi fost mai mare decât ea, de-acum. Dacă 
nu era ucisă de shanka, împreună cu mama şi fraţii ei. Acest 
gând îi dădea lui Logen o senzaţie de gol, de vinovăţie. O 
senzaţie neplăcută. 

- Vrei să te ajut cu barosul ăla, fato? 

- Nu vreau naibii nimic! ţipă fata la el, după care lasă 
ciocanul jos de pe umăr, pentru a începe să-l târască de 
coadă în susul pantei, cu fierul săltând şi lăsând o dâră pe 
pământul pietros. 

Îl privea încruntată tot timpul, iar Logen clipi din ochi. 
Se părea că fabulosul său succes la femei era valabil şi 


pentru cele de zece ani. 

Crummock se apropie din spate, cu salba de falange 
legănându-i-se la gât. 

- Sălbăticuţă, hai? Tre' să fii nemilos, ca să faci parte din 
familia mea! 

Se aplecă spre el, făcându-i cu ochiul. 

- lar ea-i cea mai nemiloasă din toţi, jăvruţa asta. Cinstit 
îţi spui, e favorita mea, clătină el din cap, privind-o cum 
trăgea după ea ciocanul. Într-o zi, o să fie o nevastă ca toţi 
dracii pentru cine ştie ce nenorocit amărât. Am ajuns, în caz 
că te-ntrebai. 

- Hm? privi Logen de jur-împrejur, încruntat, ştergându- 
şi sudoarea de pe faţă. Unde-i... 

În clipa următoare, înţelese. Fortăreaţa lui Crummock, 
dacă se putea numi astfel, era chiar în faţa lor. 

Valea nu avea mai mult de o sută de paşi între un perete 
şi celălalt, iar de-a latul fusese construit un zid. Un zid vechi 
şi neregulat, din pietre colţuroase, atât de plin de crăpături, 
acoperit cu plante agăţătoare, rugi spinoşi şi smocuri de 
iarbă, încât părea a se confunda cu munţii. Nu era mult mai 
abrupt decât pereţii văii şi avea o înălţime cam cât trei 
oameni urcați unul pe umerii altuia, iar pe ici, pe colo, 
părea gata să se dărâme de la sine. În mijloc avea o poartă 
de scânduri scorojite şi cenuşii, pline de licheni, reuşind să 
arate în acelaşi timp şi uscate, şi putrede. 

Într-o latură a zidului se înălța un turn, clădit lângă 
versant. Sau, mai bine zis, era o coloană naturală uriaşă ce 
ieşea din stâncă, având în jur nişte pietre zidite cu mortar 
pentru a forma o platformă lată ce domina zidul. Logen se 
uită la Copoi, care urca greoi, iar acesta miji ochii spre zid, 
de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce vedea. 

- Asta e? mârâi Dow, venind lângă ei, cu buza răsfrântă. 

Într-o parte, chiar sub turn, câţiva copaci prinseseră 
rădăcini, cu cel puţin cincizeci de ani în urmă. Acum erau 
mai înalţi decât zidul. Oricine s-ar fi putut căţăra în ei cu 
uşurinţă, pentru a trece înăuntru fără niciun efort. 


Tul se uita lung la aşa-zisa fortăreață. 

- O fortificaţie în munţi, aşa ai zis. 

- Un fel de... fortificaţie, completă Crummock cu un gest 
larg. Noi, delenii, nu ne-am priceput niciodată prea mult la 
construit şi alte alea. La ce vă aşteptaţi? La zece turle de 
marmură şi o sală mai mare decât aia a lui Skarling? 

- Mă aşteptam la un zid măcar pe jumătate cumsecade, 
cel puţin, mormăi Dow. 

- Ei! Ziduri? Am auzit că eşti rece ca zăpada şi fierbinte 
ca pişatu', Dow cel Negru, şi acum vrei ziduri după care să 
stai pitit? 

- Suntem de zece ori mai puţini, dacă apare Bethod, băi, 
căcânar nebun! Al dracu' de-adevărat că vreau un zid, şi 
ne-ai zis c-o să fie unu! 

- Da' ai zis-o chiar tu, prietene, răspunse Crummock, 
vorbind încet şi rar, ca şi cum i-ar fi explicat ceva unui copil 
şi bătându-se cu un deget la tâmplă. Sunt nebun! Nebun ca 
un sac cu bufniţe, şi toată lumea o zice! Nu ţiu minte nici 
cum îi cheamă pe copiii mei. Cine să ştie cum cred eu c- 
arată un zid? Nici nu ştiu ce zic când vorbesc de mine, cel 
mai ades, şi tu eşti aşa de prost să m-asculţi? Atunci, 
înseamnă că şi voi sunteţi ţicniţi! 

Logen se frecă la rădăcina nasului, scoțând un geamăt. 
Carlii Copoiului se adunau şi ei în apropiere, uitându-se la 
grămada de pietre pline de muşchi şi bombănind între ei, 
departe de a fi încântați. Logen nu prea putea să-i 
condamne. Făcuseră atâta drum, prin arşiţă, numai ca să 
găsească la capăt şandramaua aia. Dar nu mai aveau ce 
face, din câte-şi putea da el seama. 

- E cam târziu ca să construim unul mai bun, mormăi. Va 
trebui să ne descurcăm cu ce-avem. 

- Aşa-aşa, Sângerosule-Nouă, n-ai nevoie de niciun zid şi- 
o ştii foarte bine! îl bătu Crummock pe braţ cu mâna sa 
cărnoasă. Tu n-ai cum să mori! Eşti iubit de lună, noul meu 
prieten de soi ales, mai presus de toţi âilalţi! Nu poţi să 
mori, când luna te veghează! N-ai cum... 


- Mai taci, i-o reteză Logen. 

Abătuţi, porniră iar în sus, spre poartă. Crummock 
scoase un strigăt, şi vechile uşi se deschiseră scârţâind. 
Îndărătul lor stăteau doi deleni bănuitori, privindu-i când 
intrară. Urcară pe o rampă abruptă, tăiată în piatră, 
bodogănind obosiţi, pentru a ajunge pe un loc neted aflat 
mai sus. O şa între două steiuri, să tot fi avut vreo sută de 
paşi lăţime şi două sute lungime, înconjurată de pereţi 
stâncoşi verticali. Pe margini erau risipite câteva barăci şi 
hambare de lemn, toate înverzite de muşchi bătrân, şi o 
clădire de piatră cam dărăpănată, lipită de stânci, cu fum 
ieşind printr-un horn pătrat. Alături, o scară îngustă era 
tăiată în peretele strâmtorii, urcând spre platforma din 
vârful turnului. 

- N-avem unde să fugim, murmură Logen, dacă se- 
mpute treaba. 

Crummock nu făcu decât să rânjească şi mai larg. 

- Sigur că nu. Ăsta-i tot rostu', nu? Bethod o să creadă că 
ne-a luat ca din oală. 

- Aşa o să ne şi ia, mârâi Copoiul. 

- Mda, da' atunci prietenii voştri au să-l ia pe la spate, şi- 
o să aibă parte de mama şi de tata tuturor şocurilor, este? 
Aproape c-o să merite să-i vedem mutra la nemernicu' ăla 
mâncător de căcat! 

Logen îşi adună saliva şi scuipă pe pământul pietros. 

- Mă-ntreb ce mutre o să avem noi atunci... Leşinate şi 
ca nişte hoituri, aş zice. 

O turmă de oi lăţoase se înghesuiau într-un ocol, privind 
în jur cu ochi mari şi behăind. Îngrădite şi neajutorate, iar 
Logen ştia prea bine cum se simțeau. Din fort, unde terenul 
era mult mai înalt, zidul nici nu mai arăta ca un zid. Dacă 
aveai picioare lungi, puteai să păşeşti direct pe pasarelă, 
lângă acel aşa-zis parapet şubred şi năpădit de muşchi. 

- Nu-ţi frământa degeaba frumoasa minte, Sângerosule- 
Nouă, râse Crummock. Fortăreaţa mea putea fi clădită mai 
bine, de acord, da' terenu-i cu noi, şi munţii, şi luna, toate 


zâmbind când ne văd cutezanţa. Asta-i un loc tare, cu o 
istorie la fel de tare. Nu ştii povestea lui Laffa cel Viteaz? 

- N-aş putea spune că da. 

Logen nu era complet sigur că dorea s-o audă tocmai 
atunci, dar se obişnuise de mult să nu capete ce voia. 

- Laffa a fost un mare bandit, căpetenie a delenilor, cu 
mult timp în urmă. Ani întregi au hărțuit toate clanurile din 
jur, el şi fraţii lui. Într-o vară fierbinte, clanurile s-au 
săturat, aşa că s-au unit şi au pornit să-l caute prin munţi. 
Şi s-a baricadat aici. Chiar aici, în fortăreaţa asta, a fost 
ultimul popas. Laffa cu fraţii lui şi toţi ai lor. 

- Şi ce s-a-ntâmplat? întrebă Copoiul. 

- l-au omorât pe toţi, le-au tăiat capetele, le-au pus într- 
un sac şi-au vârât sacul în groapa unde se căcau, zâmbi 
radios Crummock. Cred că de-aia i-au şi zis ultima redută, 
hmm? 

- Şi asta-i tot? Toată povestea? 

- E tot ce ştiu eu, da' nu-s sigur ce altceva ar mai putea 
să fie. Cam ăsta a fost sfârşitul lui Laffa, aş zice. 

- Mulţumim pentru încurajare. 

- Cu placere, cu plăcere! Mai am şi alte poveşti, dacă mai 
vreţi! 

- Nu, nu, mie mi-a fost de-ajuns, refuză Logen, 
întorcându-se ca să se îndepărteze, împreună cu Copoiul. O 
să-mi poţi spune mai multe, după ce învingem! 

- Ha, ha, Sângerosule-Nouă! strigă Crummock după el. 
Asta o să fie o poveste în toată regula, nu? Pe mine nu mă 
duci! Eşti la fel ca mine, iubit de lună! Cel mai tare luptăm 
când avem muntele-n spate şi nicio ieşire! Zi că nu-i aşa! Ce 
ne mai place, când n-avem încotro! 

- A, da... murmură Logen pentru sine, în timp ce mergea 
spre poartă. Nimic nu-i mai grozav decât să n-ai încotro s-o 
iei. 


Copoiul stătea la baza zidului, privind în sus spre el şi 
întrebându-se ce să facă pentru a avea o şansă de a încheia 


săptămâna în viaţă, el şi ceilalţi. 

- Ar fi bine să dăm jos toată iarba şi plantele astea, spuse 
el. Va fi mult mai greu de urcat. 

Tul ridică o sprânceană. 

- Eşti sigur că nu astea-l ţin la un loc? 

Ursuzul trase de o viţă, care fu urmată de o ploaie de 
mortar uscat. 

- S-ar putea să ai dreptate, oftă Copoiul. Atunci, tăiem 
cât putem, mm? N-ar strica să lucrăm puţin şi în vârf. Să 
avem nişte grămezi de pietre după care să ne-ascundem, 
când va-ncepe Bethod să tragă cu săgeți în noi. 

- Aşa facem, încuviinţă 'Tul. Şi am mai putea să săpăm un 
şanţ aici, în faţă, ca să le fie mai greu să se-apropie. 

- Şi pe urmă, închidem poarta, o batem în cuie şi 
îngrămădim lângă ea un morman de pietre, pe dinăuntru. 

- Ne va fi greu să ieşim, replică Tul. 

Logen pufni. 

- Nu ieşitul o să fie problema cea mai importantă, aş 
zice. 

- Aici ai dreptate, râse Crummock, apropiindu-se agale, 
cu pipa aprinsă în pumnul său gras. De flăcăii lui Bethod ar 
trebui să avem grijă să nu intre. 

- Peticirea zidurilor ăstora ar fi un bun început, ca să fiu 
şi eu mai liniştit, spuse Copoiul, arătând apoi spre copacii 
crescuţi până mai sus de zid. Pe ăştia trebuie să-i tăiem, îi 
facem surcele, luăm nişte pietre, facem mortar şi tot ce-o 
mai fi nevoie. Crummock, oamenii tăi sunt în stare de-aşa 
ceva? Aveţi unelte? 

Crummock pufăi din pipă, privindu-l pe Copoi lung, 
încruntat, apoi suflă fumul maroniu. 

- S-ar putea, da' n-am de gând să primesc ordine de la 
unu' ca tine, Copoiule. Luna-mi cunoaşte talentele, şi mă 
pricep la omorât, nu la zidărit. 

Ursuzul îşi dădu ochii peste cap. 

- Şi ordinele de la cine le primeşti? vru să ştie Logen. 


- De la tine, Sângerosule-Nouă, nu de la altu”! Luna te 
iubeşte, eu iubesc luna, iar tu eşti omul potrivit pentru... 

- Atunci, adună-ţi oamenii şi treceţi naibii la tăiat lemne 
şi piatră. M-am săturat de toate palavrele tale. 

Cu o mutră acră, Crummock îşi scutură scrumul, lovind 
pipa de zid. 

- N-aveţi niciun haz, măi, băieţi, numai griji vă faceţi şi 
alta nu. Trebuie să vedeţi şi partea bună. lot ce se poate 
întâmpla mai rău e ca Bethod să nu se-arate! 

- Asta-i cel mai rău? se holbă la el Copoiul. Eşti sigur? Şi 
dacă Bethod vine şi carlii lui îţi dărâmă zidul ca pe-o 
grămadă de bălegar şi ne omoară pân-la unu'? 

Fruntea lui Crummock se încreţi. Privi încruntat în 
pământ. Miji ochii spre nori. 

- Adevărat, consimţi el, zâmbind. Aia-i cel mai rău. Ai o 
minte ageră, băiete. 

Copoiul oftă prelung, cu privirea spre vale. N-o fi fost 
zidul aşa cum speraseră, dar poziţia avea avantajele ei. Să 
urci panta aia abruptă împotriva unui grup de oameni duri, 
aflaţi mai sus şi care nu mai aveau nimic de pierdut, gata să 
te omoare şi mai mult decât capabili s-o facă. Aşa ceva n-ar 
fi fost o joacă pentru nimeni. 

- Acolo, jos, e greu să te organizezi, remarcă Logen, 
parcă citindu-i gândurile Copoiului. Mai ales când plouă cu 
săgeți peste tine şi n-ai unde să te ascunzi. Cam greu ca să 
mai conteze numerele. Nu mi-ar prea plăcea să-ncerc o 
figură ca asta. Dacă vin, cum o să facem? 

- Socot c-o să ne-mpărţim în trei grupuri, arătă Copoiul 
cu capul spre turn. Eu merg acolo, sus, cu cincizeci din ăi 
mai buni arcaşi. E un loc bun ca să tragă. Sus şi ferit, cu 
vedere în faţa zidului. 

- Mhm, făcu Ursuzul. 

- Poate nişte băieţi mai voinici o s-arunce şi câteva 
pietroaie. 

- Un pietroi pot s-arunc şi eu, spuse Iul. 


- Merge. Pe urmă, flăcăii noştri de pe zid vor fi gata să-i 
ia în luptă corp la corp, dacă se ajunge acolo. Ăsta cred c-o 
să fie grupu' tău, Logen. Dow, Fior şi Tichie Roşie pot să-ţi 
fie ajutoare. 

Logen dădu din cap, fără să se arate deloc încântat. 

- Mda, în regulă. 

- Apoi, Crummock sus, în spate, cu delenii lui, vor fi gata 
să atace, dacă răzbesc prin poartă. Şi dacă rezistăm mai 
mult de-o zi, poate scăpăm cu bine. Delenii pe zid, Logen şi 
ceilalţi în spate. 

- Grozav plan, pentr-un omuleţ ca tine! îl bătu 
Crummock pe umăr cu mâna lui uriaşă, gata-gata să-l 
trântească pe burtă. De parcă luna ţi l-ar fi spus, când 
dormeai! O vorbuliţă n-aş schimba din el! adăugă, 
trântindu-şi pumnul cărnos în palmă. Tare-mi mai place un 
atac ca lumea! Nădăjduiesc că sudicii n-o să vină, ca să lase 
mai mulţi pentru noi, ăştilalţi. Uite-acum aş vrea să m-arunc 
în luptă! 

- Bravo ţie, mormăi Copoiul. Poate-ţi găsim vreo râpă, să 
te-arunci în ea. 

Miji ochii spre soare, uitându-se din nou la zidul în care 
le stăteau toate speranţele. N-ar fi încercat să-l escaladeze, 
pe partea din afară, dar nu era nici pe departe atât de înalt, 
gros şi rezistent pe cât i-ar fi convenit. Oricum, lucrurile nu- 
s întotdeauna aşa cum ai vrea, vorba lui Treicopaci. Măcar o 
dată, însă, n-ar fi stricat. 

- Capcana-i gata, declară Crummock, rânjind cu privirea 
spre vale. 

Copoiul dădu din cap. 

- Singura întrebare e: cine-o să cadă-n capcană. Bethod 
sau noi? 


În întunericul nopţii, Logen mergea printre focuri. În 
jurul unora stăteau grupaţi carli, bând berea lui Crummock, 
fumându-i chagga şi spunându-şi istorioare amuzante. 
Lângă altele se aşezaseră oameni ai dealurilor, arătând ca 


nişte lupi în lumina schimbătoare, cu blănurile lor aspre, 
părul încâlcit şi feţele vopsite. Undeva, unul cânta. Cântece 
ciudate, într-o limbă ciudată, cu ţipete şi triluri ca ale 
animalelor şi păsărilor din pădure, înălțându-se şi coborând 
ca piscurile şi văile. Logen trebuia să recunoască: fumase şi 
el, şi băuse, pentru prima oară după mult timp. Simţea că 
toate erau mai calde. Focurile, şi oamenii, până şi vântul 
rece. Îşi croia drum prin beznă, căutând focul unde stăteau 
Copoiul şi ceilalţi, fără să aibă habar încotro era. Se 
rătăcise, şi nu doar într-un singur sens. 

- Câţi oameni ai ucis, tati? 

Asta trebuia să fie fiica lui Crummock. Prin tabăra aceea 
nu erau prea multe voci ascuţite, din păcate. Logen 
distingea în întuneric silueta uriaşă a căpeteniei, cu cei trei 
copii ai săi aşezaţi alături şi armele imense rezemate la 
îndemână. 

- A, am omorât o legiune-ntreagă, Isern, răsună glasul 
gros al lui Crummock, în timp ce Logen se apropia. Nici nu 
mai ţiu minte câţi. N-o fi tatăl vostru mereu cu minţile 
acasă, da-i un duşman de moarte pentru mulţi. Unu' din ăi 
mai răi. O să vedeţi voi cu ochii voştri, de-aproape, când o 
să vie Bethod şi ăi de-l ling în cur. 

Ridică privirea şi-l văzu pe Logen apropiindu-se prin 
noapte. 

- Îs gata să jur, şi nu mă-ndoiesc că şi Bethod ar jura cu 
mine, că-n tot Nordu-i doar un singur ticălos mai al dracu”, 
şi mai sângeros, şi mai greu de-nvins ca tatăl vostru. 

- Şi cine-i ăla? se interesă băiatul cu scutul. 

Logen simţi un gol în suflet, când Crummock ridică 
degetul spre el. 

- Păi, uite ăsta de colo. Sângerosul-Nouă. 

Fata se uită încruntată la Logen. 

- Un fleac. Poţi să-l baţi, tati! 

- Pe toţi morţii, nu eu! Nici să n-o zici, fată, că fac o baltă 
de pişat mare cât să te-neci tu-n ea! 

- Nu pare cine ştie ce. 


- Şi asta-i o lecţie pentru voi, toţi trei. Să nu pari cine 
ştie ce, să nu arăţi prea grozav, să nu zici prea multe, ăsta-i 
primu' pas ca să fii periculos, nu, Nouădegete? Şi pe urmă, 
când îl laşi pe nenorocit să plece, i-un şoc de două ori mai 
mare pentru diavolu' care s-o nimeri. Şocu' şi uimirea, 
frumuseţile mele mici, şi iuţeala de mână, şi lipsa de 
îndurare. Astea-s treburile care fac din tine un ucigaş. 
Mărimea, puterea şi glasu' de tunet îs şi ele-n regulă, da' 
nimica nu se compară cu iuţeala aia ucigaşă, monstruoasă 
şi nemiloasă - mm, Sângerosule-Nouă? 

Era o lecţie dură pentru copii, dar şi Logen o învățase de 
Mic, de la tatăl lui, şi-n atâţia ani n-o uitase o clipă. 

- E un adevăr trist. Cel ce loveşte primul adesea loveşte 
şi ultimul. 

- Ba bine că nu! strigă Crummock, plesnindu-se pe 
coapsă. Bine zis! Da'-i un adevăr vesel, nu trist. Îl mai ţineţi 
minte pe bătrânu' Wilum, nu, copiii mei? 

- Tunetu' i-a venit de hac! strigă băiatul cu scutul. Într-o 
furtună, sus pe Locurile-Nalte! 

- Aşa e! Stătea şi el acolo, şi-odată un zgomot de parcă 
se năruia lumea şi-un fulger orbitor ca soarele, şi Wilum 
mort ca cizmele mele. 

- I-au luat foc cracii! râse fata. 

- Chiar aşa, Isern. Ai văzut ce repede-a murit, ce şocat a 
fost, ce nemilos s-a arătat trăsnetu'?... 

Ochii lui Crummock se abătură spre Logen. 

- Aşa s-ar întâmpla şi dacă v-aţi pune de-a curmezişu' 
omului de colo. O vorbă urâtă să-i zici, şi-ntr-o clipă... 

Bătu din palme, cu un pocnet sonor, făcându-i pe cei trei 
copii să tresară. 

- „.. te-a trimis 'napoi în ţărână. Mai iute decât l-a ucis 
ceru' pe Wilum, şi nu cu mai multă părere de rău. Viaţa 
voastră atârnă de un fir în fiece clipă cât staţi la doi paşi de 
afurisitul ăsta care-arată de parcă n-ar fi nimica de capu' 
lui, nu-i aşa, Sângerosule-Nouă? 


- Păi... murmură evaziv Logen, căruia nu-i prea plăcea 
discuţia. 

- Şi-atuncea, câţi oameni ai omorât? strigă la el fata, 
ridicând sfidător bărbia. 

Crummock râse, ciufulindu-i părul. 

- Numerele nu-s făcute ca să conteze prea mult, Isern! E 
regele ucigaşilor! Nu se află om mai ucigător, nicăieri sub 
lună. 

- Şi cu Temutu' cum e? vru să ştie băiatul cu sabia. 

- Oooo, gânguri Crummock, cu un zâmbet lat cât toată 
faţa. Ăla nu-i om, Scofen. E altceva. Da' mă-ntreb... Fenris 
Temutul şi Sângerosul-Nouă, porniţi să se omoare între ei? 
continuă el, frecându-şi palmele. Uite, asta-i o tărăşenie pe 
care mi-ar plăcea s-o văd. Asta-i lucrul peste care i-ar 
plăcea lunii să strălucească. 

Ochii i se ridicară spre cer, iar Logen îi urmări direcţia 
privirii. Luna stătea pe boltă, mare şi albă, strălucitoare ca 
un foc nou. 


Bătrâni nesuferiţi 


Ferestrele înalte stăteau deschise, lăsând o briză 
milostivă să sufle prin salonul spaţios, pentru a aplica din 
când în când sărutări înviorătoare pe chipul transpirat al lui 
Jezal, făcând şi tapiseriile vechi şi vaste să fâlfâie şi să 
foşnească. În salonul acela, toate erau peste măsură de 
mari - uşile ca nişte guri de peşteră depăşeau de trei ori 
înălţimea unui om, iar tavanul, zugrăvit cu imagini ale 
popoarelor lumii plecându-se în faţa unui soare enorm, se 
afla la o înălţime de două ori cât a uşilor. Pânzele imense de 
pe pereţi reprezentau personaje în mărime naturală, în 
diverse posturi maiestuoase, ale căror expresii războinice îi 
provocau lui Jezal şocuri incomode ori de câte ori întorcea 
capul. 

Părea un spaţiu pentru oameni mari, pentru oameni 
înţelepţi, pentru eroi de epopee sau ticăloşi puternici. Un 
loc al giganţilor. Jezal se simţea ca un nătărău mărunt, 
neînsemnat şi fără minte. 

- Braţul domniei voastre, dacă binevoiţi, Maiestate, 
murmură unul dintre croitori, reuşind să-i dea lui Jezal 
ordine în timp ce rămânea zdrobitor de slugarnic. 

- Da, desigur... scuze... 

Jezal ridică braţul puţin mai sus, înjurând în sinea lui că 
iar îşi prezentase scuze. Acum era rege, după cum îi spunea 
încontinuu Bayaz. Dacă-l îmbrâncea pe vreunul dintre 
croitori pe fereastră, n-ar fi fost necesară nicio scuză. 
Probabil omul i-ar fi mulţumit cu efuziune pentru atenţia 
acordată, în timp ce se prăvălea spre pământ. Aşa, însă, 
croitorul afişă doar un zâmbet înlemnit, desfăşurându-şi 
calm panglica de măsurat. Colegul lui stătea ghemuit, 
făcând ceva asemănător prin jurul picioarelor lui Jezal. Al 
treilea nota meticulos toate observaţiile într-un registru cu 
coperte marmorate. 


Jezal trase prelung aer în piept, uitându-se încruntat în 
oglindă. De acolo îl privea un tânăr idiot şi nesigur pe sine, 
cu o cicatrice pe bărbie, drapat în fâşii de material sclipitor, 
de parcă ar fi fost o momâie de croitorie. Arăta şi se simţea, 
cu siguranţă, mai degrabă ca un bufon decât ca un rege. 
Arăta ca o glumă şi, fără îndoială, ar fi râs, dacă poanta cea 
ridicolă n-ar fi fost el însuşi. 

- Poate ceva după moda ospriană, atunci? 

Bijutierul Regal puse încă o aiureală de lemn pe capul lui 
Jezal şi examină rezultatele. Era departe de-a fi un progres. 
Drăcovenia arăta cam ca un candelabru întors cu susu-n 
jos. 

- Nu, nu! se răsti Bayaz, cam iritat. Mult prea 
împodobită, mult prea iscusită, mult prea mare. Abia dac-o 
să se poată ţine pe picioare, cu blestemâăţia asta! Trebuie să 
fie respectabilă, uşoară. Ceva cu care un om să poată lupta! 

Bijutierul Regal clipi din ochi. 

- O să lupte cu coroana pe cap? 

- Nu, dobitocule! Dar trebuie să arate ca şi cum ar putea 
s-o facă! 

Bayaz veni în spatele lui Jezal, îi smulse de pe cap 
parascovenia de lemn şi o azvârli cu zgomot pe pardoseala 
lustruită. Apoi, îl apucă pe Jezal de braţe şi privi, peste 
umărul lui, imaginea din oglindă. 

- Ăsta-i un rege războinic în cea mai aleasă tradiţie! 
Moştenitorul natural al Regatului lui Harod cel Mare! Un 
luptător fără pereche, care a rănit şi a fost rănit, care a 
condus oştiri la victorie, care a ucis oameni cu zecile! 

- Cu zecile...? murmură Jezal, nesigur. 

Bayaz nu-l luă în seamă. 

- Un om care se simte la fel de bine în şa şi cu sabia-n 
mână, ca şi pe tron, cu sceptrul! Coroana lui trebuie să fie 
potrivită cu armura. Trebuie să meargă cu armele. Cu 
oţelul. Acum înţelegi? 

Bijutierul dădu din cap, încet. 

- Cred că da, stăpâne. 


- Bun. Şi încă un lucru. 

- Domnul nu trebuie decât să-l numească. 

- Să-i pui un diamant cu curu' mare. 

Umil, bijutierul înclină capul. 

- E de la sine înţeles. 

- Şi acum, afară. Afară, toată lumea! Maiestatea Sa 
trebuie să rezolve probleme de stat. 

Registrul se închise, panglicile se strânseră într-o clipă, 
fâşiile de material fură date la o parte. Croitorii şi Bijutierul 
Regal se retraseră de-a-ndăratelea spre uşă, ieşind cu 
plecăciuni şi murmure servile, după care uşile enorme, cu 
incrustaţii aurii, se închiseră fără zgomot. Jezal se abţinu cu 
greu să-i însoţească. Tot uita că de-acum el era Maiestatea 
Sa. 

- Am treburi de făcut? întrebă, întorcându-se de la 
oglindă şi dându-şi toată silinţa să vorbească firesc, cu un 
aer de stăpân. 

Bayaz îl conduse pe holul mare de-afară, care avea 
pereţii acoperiţi cu hărţi ale Uniunii desenate cu multă 
măiestrie. 

- Ai treabă cu Consiliul tău Închis. 

Jezal înghiţi în sec. Simpla denumire a instituţiei îl 
intimida. Să stai în camere de marmură, să ţi se ia măsurile 
pentru haine noi, să ţi se spună Maiestatea Voastră, toate 
acestea îl zăpăceau de cap, dar nu necesitau eforturi prea 
mari din partea lui. Acum, i se cerea să ia loc chiar în inima 
guvernului. Jezal dan Luthar, cândva vestit în lung şi-n lat 
pentru neştiinţa lui monumentală, avea să împartă aceeaşi 
încăpere cu cei mai puternici doisprezece oameni din 
Uniune. Aveau să aştepte din partea sa decizii care afectau 
mii de vieţi. I se cerea să fie de capul lui în arena politicii, a 
legii şi a diplomaţiei, când singurele lui domenii adevărate 
de competenţă erau scrima, băutura şi femeile - şi era 
nevoit să consimtă că, în ultima privinţă cel puţin, nu părea 
chiar atât de expert pe cât se socotise odinioară. 


- Consiliul Închis? întrebă el, cu un glas mai degrabă 
feminin decât regesc, şi fu nevoit să şi-l dreagă. Este vreo 
problemă importantă anume? continuă, într-un mormăit 
gros şi neconvingător. 

- Azi a sosit o veste năucitoare din Nord. 

- Aşa...? 

- Mă tem că Lordul Mareşal Burr a murit. Armata are 
nevoie de un comandant nou. Discuţia o să dureze, 
probabil, câteva ore bune. Pe-aici, Maiestate. 

- Ore? murmură Jezal, bocănind cu ghetele în josul unei 
scări late de marmură. 

Câteva ore în compania Consiliului Închis. Îşi frecă 
palmele una de alta, nervos. 

Bayaz părea să-i ghicească gândurile. 

- Nu aveţi de ce vă teme de lupii ăia bătrâni. Sunteţi 
stăpânul lor, orice-ar vrea ei să creadă. Îi puteţi înlocui 
oricând, sau îi puteţi pune-n fiare, la o adică, dacă aşa 
doriţi. S-ar putea să fi uitat. N-ar strica să li se aducă 
aminte, la momentul potrivit. 

leşiră printr-o poartă înaltă, flancată de Cavaleri ai 
Corpului, cu coifurile la subsuoară, dar păstrându-şi 
chipurile atât de inexpresive, încât parcă ar fi avut vizierele 
coborâte. Afară se întindea o grădină mare, mărginită pe 
toate cele patru laturi de o colonadă umbroasă, ai cărei 
stâlpi de marmură albă erau sculptați în formă de copaci 
înfrunziţi. Din fântânile arteziene susura apă, scânteind în 
lumina soarelui. Două păsări portocalii enorme, cu 
picioarele subţiri ca nişte rămurele lungi, se plimbau pline 
de importanţă pe un gazon tuns impecabil. Îl priviră cu 
trufie pe Jezal, în lungul ciocurilor arcuite, pe când trecea 
prin apropiere, la fel de convinse ca el, fără îndoială, că nu 
era decât un impostor neruşinat. 

Jezal se uita la florile viu colorate, la verdeaţa sclipitoare 
şi la frumoasele statui. Se uita la zidurile străvechi, 
năpădite de plante agăţătoare roşii, albe şi verzi. Chiar era 
cu putinţă ca toate acestea să-i aparţină lui? Toate acestea, 


şi întregul Agriont, pe deasupra? Păşea acum pe urmele 
marilor regi din vechime? Ale lui Harod, Casamir şi 
Arnault? 1 se împotmolea mintea. Fu nevoit să clipească, 
scuturând din cap, aşa cum mai făcuse deja de-o sută de ori 
în ziua aceea, numai ca să nu cadă de pe picioare. Nu era 
acelaşi om din urmă cu o săptămână? Îşi frecă barba, ca 
pentru a se convinge, şi simţi cicatricea de dedesubt. 
Acelaşi om care fusese udat de ploaie pe câmpia întinsă, 
care fusese rănit printre pietre, care mâncase carne de cal 
friptă doar pe jumătate, ba chiar cu bucurie? 

Îşi drese glasul. 

- Aş dori foarte mult... nu ştiu dacă ar fi posibil... să 
vorbesc cu tatăl meu? 

- Tatăl domniei voastre a murit. 

Jezal se ocări în sinea lui. 

- Sigur că da, voiam să zic... cu omul pe care l-am crezut 
tatăl meu. 

- Şi ce credeţi că v-ar spune? Că a luat o hotărâre 
greşită? Că avea datorii? Că a primit bani de la mine în 
schimbul creşterii domniei voastre? 

- A primit bani...? murmură Jezal, simțindu-se mai singur 
ca oricând. 

- Familiile rareori adoptă orfani din mărinimie, chiar şi 
acelea cu maniere elegante. Datoriile au fost achitate, şi 
chiar mai mult decât atât. Am lăsat instrucţiuni să luaţi 
lecţii de scrimă imediat ce puteaţi ţine în mână o lamă de 
oţel. Să primiţi un post în Garda Regelui şi să fiţi încurajat 
să participaţi la Turnirul de vară. Să fiţi cât mai bine 
pregătit, pentru eventualitatea că va sosi şi ziua asta. lar 
instrucţiunile mi s-au îndeplinit întocmai. Dar vă puteţi da 
seama că o întâlnire între domniile voastre poate fi o scenă 
extrem de stânjenitoare pentru amândoi. Una pe care ar fi 
mai bine s-o evităm. 

Jezal oftă întretăiat. 

- Desigur. Mai bine s-o evităm. 

Apoi, prin minte i se strecură un gând neplăcut. 


- Este... este Jezal numele meu adevărat? 

- Acum, că aţi fost încoronat, da, răspunse Bayaz, după 
care înălţă o sprânceană. De ce, aţi prefera altul? 

- Nu... Nu, în niciun caz. 

Întoarse capul, înghiţindu-şi lacrimile. Vechea lui viaţă 
fusese o minciună, iar cea nouă părea o minciună şi mai 
mare. Până şi propriul său nume era o invenţie. 

Mai merseră câteva momente prin grădină, păşind pe 
pietrişul care scrâşnea sub picioare, atât de perfect şi 
curat, încât Jezal se întrebă dacă nu cumva fiecare 
pietricică era spălată zilnic cu mâna. 

- Lordul Isher vă va înfăţişa multe plângeri, în 
săptămânile şi lunile care vor urma. 

- Da? întrebă Jezal, apoi tuşi, îşi trase nasul şi luă o 
expresie cât mai curajoasă. De ce? 

- l-am promis că cei doi fraţi ai lui vor fi făcuţi lorzi 
şambelan şi cancelar ai Consiliului Închis. Că familia lui va fi 
preferată înaintea tuturor celorlalte. Acesta a fost preţul 
sprijinului său la vot. 

- Înţeleg. Deci, trebuie să onorez înţelegerea? 

- Categoric, nu. 

Jezal se încruntă. 

- Nu sunt sigur că... 

- După dobândirea puterii, trebuie să vă distanţaţi 
imediat de toţi aliaţii. Vor considera că victoria domniei 
voastre le aparţine, şi nicio recompensă nu-i va satisface 
vreodată. În schimb, trebuie să vă favorizați duşmanii. Se 
vor repezi la orice dar mărunt, ştiind că nu-l merită. 
Heugen, Barezin, Skald, Meed - aceştia sunt oamenii pe 
care trebuie să-i aduceţi în cercul Maiestăţii Voastre. 

- Şi pe Brock, nu? 

- Pe Brock, niciodată. A ajuns prea aproape de 
câştigarea coroanei ca să se simtă vreodată mai prejos de 
ea. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie pus la 
punct. Dar nu înainte de a vă simţi sigur pe poziţie şi de a 
avea un sprijin cât mai larg. 


- Înţeleg... 

Jezal îşi umflă obrajii. Se vedea limpede că regalitatea 
însemna mai mult decât veşminte scumpe, aere trufaşe şi 
întotdeauna jilţul cel mai înalt. 

- Pe aici. 

Părăsiră grădina, intrând într-un coridor umbrit, cu 
lambriuri de lemn negru şi nişte panoplii pline cu arme 
vechi de să-ţi stea mintea-n loc. Tot felul de armuri 
complete luceau în poziţia drepţi: platoşe şi zale, spaliere şi 
cuirase, toate pecetluite şi înnobilate cu soarele de aur al 
blazonului Uniunii. Săbii ceremoniale, mari cât un stat de 
om, şi halebarde încă mai lungi, erau prinse pe perete, într- 
o procesiune complicată. Sub ele era montată o armată 
întreagă de securi, ghioage, buzdugane, lame drepte şi 
arcuite, lungi şi scurte, mai subţiri sau mai groase. Arme 
făurite în Uniune, arme capturate de la gurkieni, arme 
furate de la styrienii morţi pe câmpurile de bătălie 
însângerate. Victorii şi înfrângeri, comemorate în oţel. 
Departe, sus, stindardele regimentelor uitate, măcelărite 
glorios până la ultimul, în războaiele de demult, atârnau 
zdrenţuite şi lipsite de viaţă pe prăjinile calcinate. 

În capătul îndepărtat al acestei colecţii se înălța o uşă 
dublă masivă, neagră şi neornamentată, la fel de îmbietoare 
ca un eşafod. Era încadrată de doi Cavaleri Vestitori, 
solemni ca nişte călăi, cu coifurile înaripate sclipind. 
Oameni însărcinaţi nu numai cu paza centrului de 
guvernare, ci şi să ducă Ordinele Regelui în orice colţ al 
Uniunii unde era necesar. Ordinele lui, îşi dădu seama Jezal, 
cu încă o tresărire bruscă a nervilor. 

- Maiestatea Sa solicită o audienţă la Consiliul Închis, 
intonă Bayaz. 

Cei doi întinseră câte o mână şi deschiseră uşile grele. 
Dinăuntru se făcu auzit un glas furios: 

- Trebuie să mai facem concesiuni, altfel vor urma şi alte 
tulburări! Nu putem, pur şi simplu, să... 

- Domnule Înalt Judecător, avem un oaspete. 


Camera Albă era cam dezamăgitoare, după strălucirea 
din restul palatului. Nu foarte spațioasă, avea pereţii albi 
lipsiţi de orice podoabe. Ferestrele erau înguste, aproape 
ca ale unei celule, făcând încăperea să rămână întunecoasă 
chiar şi în zilele cele mai însorite. De nicăieri nu trăgea 
curentul, astfel că aerul era incomod de închis şi stătut. 
Singura piesă de mobilier era o masă lungă de lemn închis 
la culoare, plină de hârtii, şi şase scaune simple şi tari, 
rânduite de-o parte şi de alta, pe când un altul, vizibil mai 
înalt decât celelalte, stătea în capul mesei. Propriul lui 
scaun, bănui Jezal. 

Membrii Consiliului Închis se ridicară în picioare când 
Jezal intră, fără tragere de inimă, în cameră. Era cel mai 
înfricoşător grup de bătrâni care-ar fi putut să fie adunaţi la 
un loc, şi toţi se uitau ţintă la el, aşteptând în tăcere. Tresări 
când uşa fu închisă zgomotos în spatele lui, cu zăvorul tras 
neliniştitor de categoric. 

- Maiestatea Voastră, începu Lordul Şambelan, cu o 
adâncă plecăciune, fie-ne îngăduit, colegilor mei şi mie, să 
vă felicităm cei dintâi pentru binemeritata urcare pe tron. 
Cu toţii considerăm că sunteţi un demn înlocuitor al Regelui 
Guslav şi aşteptăm cu nerăbdare să vă ajutăm cu sfatul 
nostru, precum şi să vă îndeplinim ordinele, în lunile şi anii 
ce vin. 

Se înclină din nou, iar adunarea redutabililor moşnegi 
bătu din palme, într-o salvă de aplauze politicoase. 

- Ei, vă mulţumesc tuturor, răspunse Jezal, plăcut 
surprins, oricât de puţin s-ar fi simţit un demn înlocuitor al 
oricui. 

Poate că întâlnirea n-avea să fie atât de dureroasă pe cât 
se temuse. Bătrânii lupi păreau destul de bine îmblânziţi. 

- Vă rog, permiteţi-mi să fac prezentările, murmură Hoff. 
Arhilectorul  Sult, conducătorul Inchiziției  Maiestăţii 
Voastre. 

- E o cinste să vă slujesc, Maiestate. 

- Înalt Judecător Marovia, principalul Lord al Legii. 


- Asemenea, Maiestate, o nespusă onoare. 

- Pe Lordul Maregşal Varuz cred că deja îl cunoaşteţi bine. 

Bătrânul militar zâmbi radios: 

- A fost un privilegiu să vă instruiesc în trecut, 
Maiestatea Voastră, iar de-acum încolo va fi un privilegiu să 
vă ofer sfatul. 

Şi continuară tot aşa, Jezal zâmbind şi dând din cap spre 
fiecare pe rând: Halleck, Lordul Cancelar... 'Torlichorm, 
Înaltul Consul... Reutzer, Lordul Amiral al Flotei - şi aşa mai 
departe, şi aşa mai departe... În sfârşit, Hoff îl pofti pe jilţul 
înalt din capul mesei, iar Jezal se întronă, sub zâmbetele 
Consiliului Închis. Le rânji prosteşte câteva clipe, apoi se 
reculese. 

- Da, vă rog să luaţi loc. 

Bătrânii se aşezară, vreo doi dintre ei strâimbându-se 
vizibil de durere, când genunchii ţepeni scârţâiau şi 
spinările anchilozate trosneau. Bayaz se trânti nepăsător pe 
scaunul din celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu Jezal, de 
parcă acolo şi-ar fi petrecut toată viaţa. Robele foşneau, în 
timp ce fundurile bătrâne se potriveau pe lemnul lustruit, şi 
treptat în cameră se lăsă o linişte mormântală. Locul de 
lângă Varuz rămăsese liber. Era cel unde ar fi stat Lordul 
Mareşal Burr, dacă nu era trimis la datorie în Nord. O 
duzină de bătrâni antipatici, despre care până nu demult 
crezuse că ocupau vârful puterii, răspundeau acum cu toţii 
în faţa lui. Era o situaţie pe care nu şi-ar fi putut-o imagina 
nici în cele mai dezlănţuite vise cu ochii deschişi. Îşi drese 
glasul. 

- Rogu-vă, continuaţi, domnii mei. Voi încerca să prind 
totul din mers. 

Hoff zâmbi umil. 

- Fireşte, Maiestatea Voastră. Dacă aveţi nevoie de 
explicaţii, în orice moment, nu e nevoie decât să le cereţi. 

- Vă mulţumesc, răspunse Jezal, vă mul... 

Glasul scrâşnit al lui Halleck îl întrerupse: 


- Prin urmare, să revenim la chestiunea disciplinei din 
rândurile ţărănimii. 

- Am pregătit deja concesii! se răsti Sult. Concesii pe 
care ţăranii s-au bucurat să le accepte. 

- Un bandaj peticit pe o rană purulentă! replică Marovia. 
Nu e decât o problemă de timp până când rebeliunea va 
reîncepe. Singura cale de a o evita este aceea de a-i da 
omului de rând ce anume doreşte. Nu mai mult decât e 
cinstit! Trebuie să-l implicăm în procesul de guvernare. 

- Să-l implicăm! se strâmbă Sult. 

- Trebuie să le transferăm moşierilor povara impozitelor! 

Ochii lui Halleck se ridicară spre tavan. 

- Nu-ncepeţi iar cu prostiile astea. 

- Actualul nostru sistem rezistă de secole! lătră Sult. 

- De secole scârţâie! ripostă Marovia. 

Jezal îşi drese glasul, iar capetele bătrânilor se 
întoarseră brusc spre el. 

- Nu s-ar putea ca fiecare om să plătească un impozit 
proporţional cu câştigul, indiferent dacă e ţăran sau 
nobil...? Şi atunci, poate că... 

Nu mai continuă. | se păruse o idee destul de simplă, dar 
acum toţi cei unsprezece birocraţi se holbau la el şocaţi, 
cam ca şi cum în cameră ar fi fost lăsat să intre un animal 
de casă, care se hotărâse dintr-odată să-şi spună părerea în 
problema fiscală. La capătul opus al mesei, Bayaz îşi 
examina tăcut unghiile. Nicio şansă de ajutor din partea lui. 

- Ăă, Maiestatea Voastră, se aventură Torlichorm, pe un 
ton liniştitor, un asemenea sistem ar fi aproape imposibil de 
administrat. 

Şi clipi, de parcă ar fi spus: „Oare cum reuşiţi să vă 
îmbrăcaţi, când nici nu ştiţi pe ce lume trăiţi?” 

Jezal roşi până-n vârful urechilor. 

- Înţeleg. 

- Subiectul impozitării este incredibil de complex, spuse 
tărăgănat Halleck - şi-i aruncă lui Jezal o privire care părea 


să spună: „E mult prea complex ca să intre în fărâmiţa aia 
de minte a ta.” 

- Poate ar fi mai bine, Maiestatea Voastră, dacă aţi lăsa 
detaliile acestea obositoare în seama umililor slujitori ai 
domniei voastre. 

Marovia avea un zâmbet înţelegător, care spunea: „Poate 
ar fi mai bine să vă ţineţi gura şi să nu-i mai faceţi pe 
oamenii mari să se simtă prost.” 

- Desigur, se adânci Jezal în scaun, cu o expresie 
ruşinată. Desigur. 

Şi continuară tot aşa, în timp ce orele dimineţii treceau, 
în timp ce fasciculele de lumină de la ferestre lunecau încet 
peste maldărele de hârtii întinse pe masa lată. Treptat, 
Jezal începea să descifreze regulile jocului. Îngrozitor de 
complex, şi în acelaşi timp îngrozitor de simplu. Jucătorii 
vârstnici erau împărţiţi cam în două echipe. Arhilectorul 
Sult şi Înaltul Judecător Marovia erau căpitanii, luptând 
feroce pentru fiecare subiect, indiferent cât de mărunt, 
fiecare cu câte trei susţinători care le dădeau dreptate 
orice-ar fi spus. Între timp, Lordul Hoff, asistat nevolnic de 
Lordul Mareşal Varuz, juca rolul de arbitru, chinuindu-se să 
clădească punți peste prăpastia de netrecut dintre cele 
două tabere înverşunate. 

Greşeala lui Jezal nu fusese aceea de a crede că n-avea 
să ştie ce să spună - deşi, desigur, nici nu ştia. Greşise 
crezând că ar fi vrut cineva ca el să vorbească. Nu-i 
interesa decât să-şi continue luptele lor zadarnice. Se 
obişnuiseră, poate, să rezolve problemele de stat cu un 
nătărău bălos în capul mesei. Jezal îşi dădea acum seama că 
şi în el vedeau un suveran asemănător. Şi începea să se 
întrebe dacă nu cumva aveau dreptate. 

- Dacă Maiestatea Voastră ar putea să semneze aici... şi 
aici... şi aici... şi acolo... 

Tocul scârţâia pe hârtii, hârtii şi alte hârtii, glasurile 
bătrâneşti turuiau monoton şi se înfierbântau şi se 
ciorovăiau. Bărbaţii cărunţi zâmbeau, oftau şi clătinau 


îngăduitor din capete ori de câte ori Jezal scotea câte un 
cuvânt, aşa că vorbea din ce în ce mai puţin. Îl asaltau cu 
laude şi-l orbeau cu explicaţii. Îl legau fedeleş cu ore întregi 
de vorbărie despre legi, formalităţi, tradiţii, toate fără 
niciun sens. Încet, Jezal se făcea tot mai mic pe jilţul său 
incomod. Un servitor aduse vin, iar el bău, şi se îmbătă, şi 
se plictisi şi mai mult, şi cu timpul deveni tot mai beat şi mai 
plictisit. Minut după minut, la nesfârşit, Jezal începea să 
înţeleagă: nimic nu era atât de indescriptibil de plicticos, 
odată ce-i  descopereai mecanismele, decât puterea 
supremă. 

- Şi acum, o chestiune tristă, remarcă Hoff, după ce 
discuţia cea mai recentă se pleoştise într-un compromis 
lipsit de convingere. Colegul nostru, Lordul Mareşal Burr, a 
murit. Trupul lui este în drum spre noi, din Nord, şi va fi 
înhumat cu toate onorurile. Până atunci, însă, avem datoria 
de a recomanda un înlocuitor. Primul scaun care urmează a 
fi ocupat în această cameră, de la moartea stimatului 
Cancelar Feekt. Lord Mareşal Varuz? 

Bătrânul militar îşi drese glasul, strâmbându-se ca şi 
cum tocmai şi-ar fi dat seama că urma să deschidă un 
stăvilar ce putea foarte bine să-i înece pe toţi. 

- Există doi concurenţi clari pentru postul lui. Amândoi 
sunt oameni de o bravură şi experienţă neîndoielnice, ale 
căror merite sunt bine cunoscute acestui consiliu. Nu mă 
îndoiesc că fie generalul Poulder, fie generalul Kroy ar... 

- Nu poate încăpea nici cel mai mic dubiu că Poulder 
este omul cel mai potrivit! mârâi Sult, iar Halleck îşi 
exprimă imediat consimţământul. 

- Dimpotrivă! şuieră Marovia, în murmurele furioase ale 
taberei lui. Kroy e pe departe cea mai bună alegere! 

Era un domeniu în care, ca ofiţer cu o anume experienţă, 
Jezal simţea că şi-ar fi putut aduce măcar o minusculă 
contribuţie, dar nimeni din Consiliul Închis nu se gândea, 
măcar, să-i ceară părerea. Se bosumflă în scaun şi mai luă o 


sorbitură de vin din cupă, în timp ce lupii cei bătrâni 
continuau să se muşte cu furie unii pe alţii. 

- Poate ar fi bine să discutăm mai târziu problema, pe 
larg! interveni Lordul Hoff, peste dezbaterea tot mai 
aprinsă. Detaliile subiectului încep să-l obosească pe 
Maiestatea Sa, iar chestiunea nu e deosebit de urgentă! 

Sult şi Marovia se uitară urât unul la altul, dar nu 
spuseră nimic. Hoff scoase un oftat de uşurare. 

- Foarte bine. Următorul punct de pe ordinea de zi se 
referă la aprovizionarea armatei noastre din Englia. 
Colonelul West ne scrie, în depeşele sale... 

- West? îl întrerupse Jezal, cu glasul îngroşat de vin, 
îndreptându-se brusc de spate. 

Numele avusese efectul sărurilor de mirosit asupra unei 
fete în pragul leşinului; era ca o stâncă solidă şi sigură de 
care să se agaţe în mijlocul acelui haos. Numai de-ar fi fost 
şi West de faţă, ca să-l ajute, lucrurile ar fi avut cu mult mai 
mult sens... Clipi din ochi spre scaunul gol de lângă Varuz, 
pe care Burr îl lăsase în urma lui. O fi fost Jezal beat, dar 
era rege. Îşi drese glasul. 

- Colonelul West va fi noul meu Lord Maregşal! 

Se lăsă o linişte năucită. Cei doisprezece bătrâni se 
holbau la el. Apoi, Torlichorm chicoti indulgent, ca şi cum ar 
fi întrebat: „Cum îi închidem gura?” 

- Maiestatea Voastră, îl cunoaşteţi personal pe colonelul 
West, şi ştiţi că e un om viteaz, fireşte... 

Întregul consiliu, după câte se părea, ajunsese în sfârşit 
la un subiect asupra căruia toţi puteau fi de acord. 

- Mai întâi prin breşa de la Ulrioch şi aşa mai departe, 
mormăi Varuz, clătinând din cap, dar, zău, aş... 

- ... e tânăr şi lipsit de experienţă şi... 

- Este un om de rând! completă Hoff, cu sprâncenele 
ridicate. 

- Poulder îi este absolut superior! mârâi Sult spre 
Marovia. 

- Kroy e omul! lătră Marovia la rândul lui. 


Torlichorm afişă un zâmbet siropos, ca o doică încercând 
să calmeze un copil recalcitrant. 

- Vedeţi aşadar, Maiestate, că nici nu ne putem gândi la 
colonelul West ca la un... 

Cupa goală a lui Jezal ricoşă din fruntea pleşuvă a lui 
Torlichorm cu un pocnet sonor şi se rostogoli zăngănind în 
colţul încăperii. Bătrânul scoase un vaiet de durere şi 
uimire, şi alunecă de pe scaun, cu sângele curgându-i din 
zgârietura prelungă. 

- Nu putem? răcni Jezal, în picioare, cu ochii ieşiţi din 
orbite. Îndrăzneşti să mă iei pe mine cu „nu putem”, ticălos 
bătrân de căcat ce eşti? Eşti al meu, toţi sunteţi ai mei! 

Şi împungând furios aerul cu un deget: 

- Existaţi ca să mă consiliaţi, nu să-mi dictaţi! Aici eu 
domnesc! Eu! 

Înhăţă călimara şi o azvârli de perete, unde se făcu 
ţăndări, întinzând pe ipsos o uriaşă pată neagră şi stropind 
totodată şi mâneca albă imaculată a Arhilectorului Sult. 

- Eu! Eu! Tradiţia de care-avem nevoie aici e aia a 
supunerii, naibii! 

Apoi apucă un teanc de documente şi le aruncă spre 
Marovia, umplând aerul cu hârtii fluturânde. 

- Niciodată să nu mai aud că „nu se poate”! Niciodată! 

Unsprezece perechi de ochi tâmpi se uitau fix la Jezal. O 
altă pereche, în capătul opus al mesei, zâmbea. Asta-l 
înfurie şi mai tare. 

- Collem West va fi noul meu Lord Mareşal! zbieră el, 
răsturnându-şi scaunul, în culmea mâniei. La următoarea 
noastră întâlnire voi fi tratat cu respectul cuvenit, că de nu, 
pe toţi vă pun în lanţuri! În lanţuri, dracului, şi... şi... 

Acum îl durea şi capul, destul de rău. Aruncase tot ce-i 
era la îndemână şi devenea din ce în ce mai nesigur cum să 
continue. 

Bayaz se ridică în picioare, sever. 

- Domnii mei, asta a fost tot pe ziua de azi. 


Consiliul Închis nu mai avea nevoie şi de altă încurajare. 
Hârtiile fâlfâiră, mantiile foşniră, scaunele scârţâiră, în timp 
ce se buluceau fiecare să iasă primul din încăpere. Hoff 
ajunse pe coridor. Marovia îl urmă îndeaproape, iar după el 
veni Sult. Varuz îl ajută pe Torlichorm să se ridice de pe jos 
şi-l conduse, ţinându-l de cot. 

- Iertare, scheuna acesta, în timp ce era scos pe uşă, cu 
faţa plină de sânge, Maiestatea Voastră, îmi cer iertare de 
mii de ori... 

Bayaz stătea sever în capătul mesei, privindu-i pe 
consilieri cum se grăbeau să iasă. Faţă-n faţă cu el, Jezal se 
clătina, oprit undeva între înteţirea furiei şi o stânjeneală de 
moarte, dar tinzând tot mai mult spre cea de-a doua. Păru 
să treacă o veşnicie până când ultimul membru al 
Consiliului Închis scăpă în fine din cameră, iar marile uşi 
negre se închiseră în urma lui. 

Întâiul dintre Magi se întoarse spre Jezal, iar pe chip i se 
aşternu dintr-odată un zâmbet larg. 

- Bine jucat, Maiestatea Voastră, bine jucat. 

- Ce...? 

Jezal era sigur că se făcuse de râs, atât de rău încât n- 
avea să-şi mai poată reveni niciodată. 

- Consilierii domniei voastre se vor gândi de două ori 
înainte de a vă mai trata cu nepăsare, cred. Nu eo 
strategie nouă, dar asta n-o face să fie mai puţin eficientă. 
Şi Harod cel Mare avea un temperament înfiorător, pe care 
şi-l folosea excelent. După vreuna dintre crizele sale, nimeni 
nu mai îndrăznea să-i pună în discuţie hotărârile, săptămâni 
de-a rândul, chicoti Bayaz. Deşi bănuiesc că până şi Harod 
s-ar fi codit să-i provoace o rană deschisă propriului său 
Înalt Consul. 

- N-a fost nicio criză! mârâi Jezal, enervându-se din nou; 
dacă-l asediau nişte bătrâni nesuferiţi, atunci Bayaz era el 
însuşi principalul vinovat, pe departe. Dacă sunt rege, 
atunci voi fi tratat ca un rege! Refuz să mi se dicteze în 


propriul meu palat! De oricine... şi-n niciun caz de... vreau 
să zic... 

Bayaz îl privi încruntat, cu o expresie înfricoşător de 
dură în ochii săi verzi, şi vorbi cu un calm îngheţat. 

- Dacă aveţi intenţia să vă pierdeţi cumpătul cu mine, 
Maiestate, v-aş recomanda insistent să n-o faceţi. 

Mânia lui Jezal fusese pe punctul să se stingă deja, iar 
acum, sub privirea de gheaţă a lui Bayaz, se topi complet. 

- Desigur... îmi pare rău... îmi pare foarte rău... 

Închise o clipă ochii, amorţit, după care cobori privirea 
spre tăblia lustruită a mesei. Niciodată nu-şi prezentase 
scuze pentru nimic. Acum, că era rege, şi nu mai trebuia să 
se scuze în faţa nimănui, constată că nu se putea opri. 

- N-am cerut eu asta, murmură el cu voce slabă, 
lăsându-se moleşit pe scaun. Nu ştiu cum s-a întâmplat. N- 
am făcut nimic ca s-o merit. 

- Sigur că nu, confirmă Bayaz, ocolind încet masa. 
Niciun om nu poate merita vreodată tronul. De-asta trebuie 
ca acum să vă străduiţi să fiţi vrednic de el. În fiecare zi. La 
fel cum au făcut marii predecesori ai domniei voastre. 
Casamir. Arnault. Harod însuşi. 

Jezal trase adânc aer în piept, apoi îl expiră. 

- Ai dreptate, desigur. Cum poţi să ai întotdeauna 
dreptate? 

Cu un gest umil, Bayaz ridică mâna. 

- Întotdeauna am dreptate? Nu prea. Dar am avantajul 
unei îndelungate experienţe, şi mă aflu aici pentru a vă 
călăuzi cât pot de bine. Aţi pornit cu dreptul pe un drum 
greu, şi ar trebui să fiţi mândru, la fel cum sunt şi eu. Totuşi, 
există anumiţi paşi pe care nu-i putem amâna. lar 
principalul este nunta domniei voastre. 

Jezal căscă gura. 

- Nuntă...? 

- Un rege necăsătorit este ca un scaun cu trei picioare, 
Maiestate. Riscă să se răstoarne. Dosul Maiestăţii Voastre 
abia a atins tronul, şi este departe de a se fi instalat ferm 


acolo. Aveţi nevoie de o soţie care să vă aducă sprijin, şi mai 
aveţi nevoie şi de moştenitori, astfel încât supuşii domniei 
voastre să se simtă în siguranţă. Orice amânare va aduce 
numai ocazii pentru ca duşmanii să acţioneze împotriva 
Maiestăţii Voastre. 

Loviturile cădeau atât de rapid, încât Jezal fu nevoit să se 
apuce de cap, ca să nu-i explodeze. 

- Duşmani...? 

Nu încercase întotdeauna să se înţeleagă bine cu toată 
lumea? 

- Puteţi fi atât de naiv? Fără îndoială, Lordul Brock 
complotează deja împotriva domniei voastre. Lordul Isher 
nu va sta descurajat la nesfârşit. Alţii din Consiliul Deschis 
v-au susţinut de teamă, sau au fost plătiţi ca s-o facă. 

- Plătiţi? gâfâi Jezal. 

- Un asemenea sprijin nu durează o veşnicie. Trebuie să 
vă căsătoriţi, iar soţia dumneavoastră să vă aducă aliaţi 
puternici. 

- Dar am... 

Îşi linse buzele, nesigur cum să abordeze subiectul. 

- Unele angajamente... în sensul ăsta. 

- Ardee West? 

Jezal deschise pe jumătate gura, ca să-l întrebe pe Bayaz 
cum de cunoştea atâtea despre încurcăturile lui romantice, 
dar imediat se gândi mai bine. Bătrânul părea să ştie mult 
mai multe despre el decât ştia el însuşi, la urma urmei. 

- Ştiu cum e, Jezal. Am avut o viaţă lungă. Sigur că o 
iubeşti. Sigur că ai da orice pentru ea, acum. Dar, crede- 
mă, aceste sentimente n-au să dureze. 

Potrivindu-se incomod pe scaun, Jezal încercă să-şi 
imagineze zâmbetul asimetric al lui Ardee, părul ei 
mătăsos, sunetul râsului ei. Felul cum îl consolase atât de 
mult pe câmpie. Dar îi era greu să se gândească la ea fără 
a-şi aminti dinţii înfipţi în buza lui, usturimea palmei trase 
peste faţă, sunetul mesei care scârţâia ritmic sub ei. 
Ruşinea şi vinovăția şi complexitatea situaţiei. Glasul lui 


Bayaz continua să se audă: nemilos de calm, brutal de 
realist, necruţător de rezonabil. 

- Este foarte firesc să-ţi iei angajamente, dar viaţa ta 
trecută a luat sfârşit, şi odată cu ea s-au dus şi 
angajamentele. Acum eşti rege, iar poporul tău îţi cere să te 
porţi ca un rege. Oamenii au nevoie de cineva pe care să-l 
privească respectuos. O persoană care, fără niciun efort, e 
mai presus decât ei. Vorbim despre Înalta Regină a Uniunii. 
O mamă de regi... Fiica unui fermier, cu tendinţe de 
comportament imprevizibil şi aplecare spre băutură? N-aş 
crede. 

La auzul acestei descrieri, Jezal tresări, dar nu-l prea 
putea contrazice. 

- Tu eşti un fiu natural. O soţie cu o ascendență 
impecabilă ar da mult mai mare greutate dinastiei tale. 
Mult mai mult respect. Lumea e plină de femei eligibile, 
Maiestate, toate născute în familii sus-puse. Fiice de duci şi 
surori de regi, frumoase şi cultivate. O lume de prințese 
dintre care să alegeţi. 

Jezal îşi simţi sprâncenele înălțându-se. O iubea pe 
Ardee, desigur, dar Bayaz avea nişte argumente 
nimicitoare. Acum avea mult mai multe la care să se 
gândească, pe lângă propriile lui nevoi. Dacă gândul la el 
însuşi ca rege era absurd, ideea de a o vedea pe Ardee 
regină era de trei ori pe-atât. Sigur că o iubea. Într-un fel. 
Dar... o lume de prințese din care să aleagă? Categoric, 
unei asemenea fraze era greu să-i găsească vreun cusur. 

- Aţi înţeles! pocni triumfător din degete Întâiul dintre 
Magi. Voi trimite vorbă Ducelui Orso al Talinilor, ca fiica lui, 
Terez, să vă fie prezentată. 

Ridică mâna, într-o atitudine liniştitoare: 

- Doar pentru început, înţelegeţi? Talinii ar fi nişte aliaţi 
puternici. 

Şi, zâmbind, se aplecă să-i murmure la ureche: 

- Dar nu e nevoie să laşi nimic în urmă, dacă eşti într- 
adevăr ataşat de fata acea. Ştii, regii au adesea ţiitoare. 


Şi cu asta, desigur, chestiunea fu hotărâtă. 


Pregaâtiţi pentru tot ce poate fi 
mai râu 


Glokta stătea în sufragerie, cu privirea spre masă, 
frecându-şi cu o mână coapsa îndurerată. Cu cealaltă mână 
răscolea absent averea în nestemate împrăştiată pe punga 
de piele neagră. 

De ce fac asta? De ce stau aici şi pun întrebări? Aş putea 
să plec la fluxul următor şi nimeni nu mi-ar Simţi lipsa. 
Poate să fac un tur al celor mai frumoase oraşe din Styria? 
O croazieră printre Cele O Mie De Insule? Şi, în cele din 
urmă, spre îndepărtatul Thond, sau şi mai îndepărtatul 
Suljuk, ca să-mi trăiesc zilele nenorocite în linişte, printre 
oameni care nu înțeleg o vorbă din ce spun? Fără să fac rău 
nimănui? Fără să ţin niciun secret? Fără să-mi mai pese 
cine-i vinovat şi cine nevinovat, ce-i adevăr şi ce-i minciună, 
decât le pasă acestor pietricele colorate. 

Nestematele scânteiau în lumina lumânărilor, ţăcănind 
laolaltă, gâdilându-i degetele cu care le împingea când 
încolo, când încoace. Dar Eminenţa Sa ar plânge şi-ar tot 
plânge din cauza dispariţiei mele neaşteptate. La fel ar 
face, îmi imaginez, şi casa bancară Valint şi Balk. Unde 
anume, în tot Cercul larg al Lumii, aş fi la adăpost de 
lacrimile unor stăpâni atât de puternici? Şi de ce? Ca să pot 
şedea pe fundul meu schilod cât e ziua de lungă, aşteptând 
să vină ucigaşii? Ca să zac în pat, sfâşiat de dureri, cu 
gândul la tot ce-am pierdut? 

Privi încruntat pietrele preţioase: curate, frumoase şi 
dure. Hotărârea am luat-o de mult. Când am primit banii de 
la Valint şi Balk. Când am sărutat inelul învestirii în funcție. 
Înaintea închisorilor Împăratului, chiar când am trecut 
călare podul, convins că numai magnificul Sand dan Glokta 
ar putea să salveze lumea... 


Un ciocănit tunător răsună în cameră, iar Glokta ridică 
smucit capul, cu gura fără dinţi căscată. Numai să nu fie 
Arhilectorul... 

- Deschideţi, în numele Eminenţei Sale! 

Se strâmbă, cu spatele străbătut de un spasm, şi se 
ridică greoi de pe scaun, adunând pietrele grămadă. Cu 
pumnul, strălucitoare, nepreţuite. Fruntea i se îmbrobonase 
de sudoare. 

Dacă Arhilectorul mi-ar descoperi micul tezaur? Chicoti 
pentru sine, în timp ce înhăţa punga de piele. Voiam să-i 
spun despre toate astea, chiar voiam, dar niciodată nu 
părea să fie momentul potrivit. Un fleac, la urma urmei - 
nimic mai mult decât răscumpărarea unui rege. Degetele 
sale bâjbâiau printre pietre şi, de-atâta grabă, împinse una 
de pe masă, iar nestemata căzu sclipind pe podea, cu un 
sunet ascuţit. 

Încă o bătaie în uşă, şi mai puternică, făcând 
încuietoarea masivă să se zgâlţăie. 

- Deschideţi! 

- Acum vin! 

Se chinui să se lase în patru labe, cu un geamăt, pornind 
pe podea, în timp ce gâtul îi ardea de durere. O văzu -o 
piatră verde plată, pe podele, lucind viu în lumina focului. 

Te-am prins, nefericito! O înhăţă, se ridică în picioare, 
ţinându-se de marginea mesei, şi închise punga, îndoind-o o 
dată şi încă o dată. N-am timp s-o ascund. O vâri în cămaşă, 
împingând-o în jos până sub cingătoare, şi porni 
şchiopătând spre uşa din faţă, ştergându-şi chipul asudat, 
aranjându-şi hainele, străduindu-se să arate cât mai 
netulburat. 

- Vin! Nu e nevoie să... 

Patru practicieni uriaşi năvăliră în apartament, pe lângă 
el, aproape răsturnându-l. În urma lor, pe culoarul de-afară, 
stătea Eminenţa Sa Arhilectorul, încruntat cu ură, având în 
spate încă doi practicieni. Surprinzătoare oră pentru o 
vizită atât de încântătoare. Glokta îi auzea pe cei patru 


tropăind prin camere, dând uşile de perete, deschizând 
dulapurile. Nu mă luaţi în seamă, domnilor simţiţi-vă ca la 
voi acasă. După câteva momente, reveniră. 

- Nimic, mormăi unul, în mască. 

- Hmm... scrâşni Sult, trecând calm pragul, cu o privire 
dispreţuitoare în jur. Noua mea locuinţă, se pare, nu e mult 
mai impresionantă decât cele vechi. Cei şase practicieni 
ocupară poziţii pe lângă pereţii sufrageriei, cu braţele 
încrucişate pe piept, atenţi. Groaznic de mulţi oameni înalţi 
şi voinici, ca să ţină sub ochi un 0log pirpiriu. 

Pantofii lui Sult loveau podeaua în timp ce se învârtea cu 
paşi mari prin cameră, încruntat, schimonosit de furie, cu 
ochii ieşiţi din orbite. Nu-i nevoie să fii un excelent 
observator ca să-ţi dai seama că nu e deloc încântat. Se 
poate ca unul dintre secretele mele hidoase să îi ajuns la 
urechile lui? Una dintre micile mele nesupuneri? Glokta 
simţi un fior de transpiraţie străbătându-i spinarea 
cocârjată. Faptul că Magistra Eider n-a fost executată, 
poate? Înțelegerea mea cu practiciana Vitari de a spune 
mai puţin decât tot adevărul? Colţul pungii de piele îl 
împunse uşor în coaste, când îşi schimbă poziţia şoldurilor. 
Sau n-o fi decât mica problemă a marii averi cu care am 
fost cumpărat de o casă bancară foarte suspectă? 

În mintea lui Glokta se ivi o imagine, neînfrânată, a 
pungii cu nestemate plesnind deodată sub centura lui, 
pentru ca pietrele scumpe să se reverse prin pantaloni într- 
o cascadă nepreţuită, sub privirile uimite ale Arhilectorului 
şi practicienilor lui. Mă întreb cum aş fi-n stare să dau vreo 
explicaţie? Gândul îl făcu să-şi înăbuşe un chicotit. 

- Ticălosul de Bayaz! mârâi Sult, strângându-şi pumnii în 
mâănuşile albe. 

Glokta simţi un început de relaxare. Aşadar nu eu sunt 
problema. Nu încă, cel puţin. 

- Bayaz? 

- Mincinosul ăla chel, impostorul ăla hlizit, şarlatanul 
bătrân! A furat Consiliul Închis!... 


Termină, hoțule! 

. L-a făcut pe viermele ăla de Luthar să ne dicteze! 
Mi-ai spus că e un nimeni fără şira spinării! 

Ți-am spus că a fost un nimeni fără şira spinării, şi nu m- 
ai luat în seamă. 

- Căţelandru' ăsta blestemat arată c-are dinţi, şi nu se 
teme să-i folosească, şi Întâiul nemernic dintre Magi îl ţine 
de lesă! Râde de noi! Râde de mine! De mine! urlă Sult, 
împungându-se în piept cu un deget încovoiat ca o gheară. 

- Eu... 

- Dracu” să-ţi ia scuzele, Glokta! Mă-nec într-o mare de 
scuze nenorocite, când eu de răspunsuri am nevoie! De 
soluţii am nevoie! Am nevoie să aflu mai multe despre 
mincinosul ăsta! 

Atunci, am 0 veste care s-ar putea să te impresioneze... 

- De fapt, mi-am şi permis libertatea de a face câţiva paşi 
în direcţia respectivă. 

- Ce paşi? 

- Am reuşit să-l iau în custodie pe Navigatorul lui, spuse 
Glokta, îngăduindu-şi un zâmbet foarte discret. 

- Pe Navigator? repetă Sult, fără a da niciun semn că ar 
fi fost impresionat. Şi imbecilul ăla cu ochii-n stele ce ţi-a 
Zis? 

Glokta făcu o scurtă pauză. 

- Că a călătorit prin Vechiul Imperiu până la marginea 
lumii, cu Bayaz şi noul nostru rege, înainte de întronare. 

Tăcu iar, căutându-şi cuvintele care să se potrivească 
uşor în lumea logică, raţională şi plină de explicaţii simple a 
lui Sult. 

- Căutau o... relicvă, din Vechiul Timp... 

- Relicvă? repetă Sult, încruntându-se şi mai tare. Din 
Vechiul Timp? 

Glokta înghiţi în sec. 

- Într-adevăr, dar n-au găsit-o... 

- Deci acum ştim unul dintr-o mie de lucruri pe care 
Bayaz nu le-a făcut? Pfui! expedie dispreţuitor Arhilectorul 


ideea, cu un gest furios. E un nimeni, şi ţi-a spus mai puţin 
decât nimic! Doar mituri şi palavre de-ale voastre! 

- Desigur, Eminenţa Voastră, mormăi Glokta. 

Unii oameni sunt greu de mulțumit. 

Sult privi încruntat tabla de joc aflată sub fereastră, cu 
mănuşa albă ezitând deasupra pieselor ca pentru a face o 
mutare. 

- Nici nu mai ştiu de câte ori m-ai dezamăgit, dar îţi voi 
da o ultimă şansă de a te reabilita. Mai cercetează-l o dată 
pe Întâiul dintre Magi. Descoperă vreo slăbiciune, vreo 
armă pe care s-o putem folosi împotriva lui. Individul e o 
boală pe care trebuie să o stârpim. 

Împinse furios cu degetul una dintre piesele albe. 

- Vreau să fie distrus! Vreau să fie terminat! Îl vreau în 
lanţuri, în Casa Întrebărilor! 

Glokta înghiţi iar în sec. 

- Eminenţa Voastră, Bayaz stă ascuns în palat, unde nu 
am acces la el... protejatul lui este acum regele nostru... 

Graţie, în parte, propriilor noastre eforturi disperate. 
Aproape că se strâmbă, dar nu putu să nu întrebe: 

- Cum să procedez? 

- Cum? ţipă Sult. Mai întrebi cum, vierme schilod ce eşti? 

Dădu cu mâna peste tablă, furios, măturând piesele pe 
jos. Și mă-ntreb cine va trebui să se aplece ca să le 
culeagă... Cei şase practicieni, ca şi cum ar fi fost 
coordonaţi de timbrul ascuţit al Arhilectorului, se 
desprinseră de lângă pereţi, cu un aer ameninţător. 

- Dacă voiam să mă ocup eu însumi de toate detaliile, nu 
mai aveam nevoie de serviciile tale bune de nimic! leşi afară 
de-aici şi fă-ţi treaba, scârnăvie împuţită! 

- Eminenţa Voastră este prea bun, murmură Glokta, 
înclinând din nou capul. Dar până şi cel mai umil câine are 
nevoie să fie scărpinat între urechi, din când în când, altfel 
poate sări la beregata stăpânului... 

- Şi cu ocazia asta, ocupă-te şi de povestea lui. 

- Poveste, Arhilector Sult? 


- Basmul ăla al lui Carmee dan Roth! îşi îngustă Sult 
ochii şi mai tare, brăzdând cu riduri rădăcina nasului. Dacă 
nu putem lua lesa în mâna noastră, măcar să culcăm câinele 
la pământ, înţelegi? 

Glokta îşi simţi ochiul tresărind, în ciuda eforturilor sale 
de a-şi păstra calmul. Găsim o cale de a pune brusc capăt 
domniei Regelui Jezal. Cam periculos... Dacă Uniunea ar fi 
o corabie, putem spune că-n ultima vreme a trecut printr-o 
furtună năprasnică, şi se apleacă rău într-o parte. Am 
pierdut un căpitan. Acum înlocuim altul, şi s-ar putea ca 
nava să se desfacă în bucăţi. Război Civil - se bagă cineva? 
Privi încruntat piesele împrăştiate pe jos. Dar Eminenţa Sa 
a vorbit. Cum zicea Shickel? Când stăpânul tău iţi trasează 
o sarcină, iţi dai toată silința s-o îndeplineşti. Chiar dacă e 
o sarcină întunecată. lar unii dintre noi ne pricepem cel 
mai bine tocmai la sarcinile întunecate... 

- Carmee dan Roth şi bastardul ei. Voi afla adevărul, 
Eminenţa Voastră, vă puteţi baza pe mine. 

Strâmbătura lui Sult atinse o culme şi mai înaltă a 
dispreţului. 

- S-o văd şi pe asta! 


Casa Întrebărilor era foarte ocupată pentru o seară ca 
aceea. Glokta nu vedea pe nimeni, în timp ce şontâcăia pe 
coridor, cu epavele dinţilor înfipte în buză şi mâna năclăită 
de sudoare, încleştată pe capătul bastonului. Nu vedea pe 
nimeni, dar îi auzea. 

Din spatele uşilor ferecate în fier izbucneau glasuri. 
Joase şi stăruitoare. Punând întrebările. Ascuţite şi 
disperate. Scuipând răspunsurile. Din când în când, un 
țipăt, un răget sau un urlet de durere sfâşia tăcerea 
apăsătoare. Astea nici nu mai au nevoie de explicații. 
Severard stătea rezemat de peretele murdar, cu un picior 
proptit pe tencuială, fluierând atonal pe sub mască, în timp 
ce Glokta venea şchiopătând spre el. 

- Ce-s toate astea? îl întrebă. 


- Unii dintre supuşii Lordului Brock s-au îmbătat şi au 
făcut gălăgie. Cincizeci la număr, ditamai scandalul lângă 
Patru Colţuri. Se plâng că li s-au încălcat drepturile, se 
smiorcăie că oamenii au fost înşelaţi, zbiară că Brock 
trebuia să fie rege. Zic că era o demonstraţie. Noi zicem că 
e trădare. 

- Trădare, hmm? 

O definiţie de o flexibilitate notorie. 

- Alegeţi câţiva şefi de grup şi puneţi-i să semneze nişte 
hârtii. Englia e din nou în mâinile Uniunii. A venit vremea 
să-ncepem să umplem locul cu trădători. 

- S-au şi apucat de treabă. Altceva? 

- A, da, sigur. 

Jongleria cu cuțite. Unul cade, două se ridică. Mereu tot 
mai multe lame învârtindu-se prin aer şi fiecare cu tăiş 
ucigător. 

- Azi m-a vizitat Eminenţa Sa. O vizită scurtă, dar prea 
lungă pentru gusturile mele. 

- De lucru pentru noi? 

- Nimic care să te îmbogăţească, dacă asta sperai. 

- Eu sper tot timpul. Sunt un optimist, cum se zice. 

- Norocul tău. 

Fu tind în partea cealaltă. Glokta trase adânc aer în 
piept şi-l eliberă cu un oftat prelung. 

- Întâiul dintre Magi şi tovarăşii lui cei îndrăzneți. 

- lar? 

- Eminenţa Sa vrea informaţii. 

- Totuşi, Bayaz ăsta... N-are relaţii strânse cu noul rege? 

Glokta îşi arcui o sprânceană, în timp ce pe culoar 
reverbera un urlet de durere înăbuşit. Strânse? Putea 
foarte bine să-l fi plămădit din lut. 

- De-asta trebuie să stăm cu ochii pe el, practician 
Severard. Pentru propria lui protecţie. Oamenii puternici au 
inamici puternici, precum şi prieteni puternici. 

- Crezi că Navigatorul mai ştie şi altceva? 

- Nimic care să ne fie de real folos. 


- Păcat. Mă obişnuisem să lucrez cu prăpăditul ăla. Tot 
spune o poveste nemaipomenită cu un peşte uriaş. 

Glokta îşi supse gingiile goale. 

-  Ţine-l acolo unde e, deocamdată. Poate că 
practicianului Frost o să-i placă basmele lui. 

Are un simţ al umorului foarte dezvoltat. 

- Dacă Navigatorul nu ne foloseşte la nimic, pe cine mai 
strângem cu uşa? 

Într-adevăr pe cine? Nouădegete s-a dus. Bayaz însuşi 
stă pitit în palat, iar ucenicul lui o dată nu pleacă de lângă 
el. Jezal dan Luthar cel de odinioară, trebuie să 
recunoaştem, e acum prea departe ca să-l mai putem 
ajunge... 

- Ce-ai zice de femeia aia? 

Severard ridică privirea. 

- Cine, curva aia cafenie? 

- E tot în oraş, nu? 

- Ultima oară, aşa am auzit. 

- Atunci, urmăreşte-o şi vezi ce-nvârteşte. 

Practicianul tăcu o clipă. 

- Chiar trebuie? 

- Ce, ţi-e frică? 

Ridicându-şi masca, Severard se scărpină la nas. 

- Pot să mă gândesc la alţi oameni pe care aş prefera să-i 
urmăresc. 

- Viaţa constă într-o serie de lucruri pe care am prefera 
să nu le facem, replică Glokta, uitându-se în lungul 
coridorului, ca să se asigure că nu-i auzea nimeni. Mai 
trebuie şi să punem nişte întrebări despre Carmee dan 
Roth, presupusa mamă a actualului nostru rege. 

- Ce fel de întrebări? 

Glokta se aplecă spre Severard, pentru a-i şopti la 
ureche: 

- Întrebări cum ar fi... chiar a născut un copil înainte să 
moară? Copilul ăla era într-adevăr rodul şalelor harnice ale 


Regelui Guslav? Este unul şi acelaşi cu omul pe care-l avem 
acum pe tron? Ştii tu ce fel de întrebări... 

Întrebări care ne-ar putea aduce mari necazuri. 
Întrebări pe care unii oameni le-ar putea numi trădare. În 
fond, definiţia e de o flexibilitate notorie. 

Masca lui Severard arăta la fel ca întotdeauna, dar pe 
restul feţei sale se citea limpede îngrijorarea. 

- Eşti sigur că vrei să scormonim pe-acolo? 

- Ce-ar fi să-l întrebi pe Arhilector dacă e sigur? Mie mi 
s-a părut destul de convins. Dacă ai probleme, cere-i lui 
Frost să te ajute. 

- Dar... ce anume căutăm? Cum o să... 

- Cum? şuieră Glokta. Dacă voiam să mă ocup eu de 
toate detaliile, n-aş fi avut nevoie de serviciile tale. Du-te- 
acolo şi fă-ţi treaba! 


Când fusese tânăr şi frumos, ager şi promiţător, admirat 
şi invidiat, Glokta îşi petrecuse mult timp în tavernele din 
Adua. Deşi nu-mi amintesc să fi decăzut vreodată atât de 
jos, nici Chiar când eram cel mai prost dispus. 

Acum, abia dacă se simţea nelalocul lui, în timp ce 
şontâcăia printre meseni. Acolo, a fi schilod era o normă, iar 
el avea mai mulţi dinţi decât majoritatea celorlalţi. Aproape 
toţi aveau cicatrice nearătoase sau infirmităţi, ulceraţii şi 
negi care-ar fi făcut să roşească până şi o broască râioasă. 
Erau acolo oameni cu chipurile aspre precum crustele de 
pe o oală veche de gătit. Oameni care tremurau mai rău 
decât frunzele pe timp de furtună şi puţeau a pişat stătut o 
săptămână. Oameni părând în stare să taie beregata unui 
copil doar ca să-şi verifice tăişul cuţitului. O târfă beată 
stătea rezemată de un stâlp, într-o poziţie care nu l-ar fi 
putut excita nici pe cel mai disperat marinar. Aceeaşi 
duhoare de bere acră şi deznădejde, transpiraţie îmbăcsită 
şi moarte timpurie, pe care mi-o amintesc din locurile celor 
mai destrăbălate excese ale mele. Doar că mai puternică. 


Într-un capăt al sălii cu miros viciat erau câteva 
separeuri, intrânduri boltite pline de umbre mizerabile şi 
beţivi şi mai mizerabili. Și pe cine te-ai putea aştepta să 
găseşti într-un asemenea decor? Glokta îşi târşâi picioarele 
până în dreptul ultimului dintre ei. 

- Ei, ei, ei... Nu m-aşteptam să te mai revăd în viaţă. 

Nicomo Cosca arăta şi mai rău decât prima oară când îl 
întâlnise, dacă aşa ceva era posibil. Stătea tolănit lângă 
peretele clisos, cu mâinile atârnând şi capul căzut într-o 
parte, privindu-l printre pleoapele întredeschise pe Glokta 
cum se chinuia să se aşeze pe un scaun din faţa lui. Pielea-i 
arăta de o paloare leşioasă în lumina slabă a singurei 
lumânări nevolnice, avea pungi vinete sub ochi, iar peste 
faţa ascuţită şi ciupită de vărsat îi treceau umbre 
negricioase. Urticaria de pe gât i se agravase, urcând pe 
obraz ca iedera pe o ruină. Cu un mic efort doar, ar putea 
să arate aproape la fel de bolnav ca mine. 

- Superior Glokta... scârţâi glasul aspru ca o scoarță de 
copac al lui Cosca. Mă bucur că mi-ai primit mesajul. Ce 
onoare, să ne reîntâlnim, în ciuda oricăror aşteptări. 
Stăpânii dumitale nu ţi-au răsplătit eforturile din Sud 
luându-ţi gâtu', 'ai? 

- Şi eu am fost la fel de surprins ca tine, dar nu, replică 
Glokta, adăugând în sinea sa: Deşi încă mai e timp 
berechet. Ce-a mai fost prin Dagoska după plecarea mea? 

Styrianul îşi umflă obrajii supţi. 

- Mare halima, dacă tot mă-ntrebi. O mulţime de morţi. 
O droaie de oameni înrobiţi. Aşa se-ntâmplă când vin 
gurkienii la cină, 'ai? Oameni buni care sfârşesc rău, şi nici 
ăia răi nu s-au descurcat mult mai bine. Toţi au ajuns rău. 
N-a scăpat nici prietenul dumitale, generalul Vissbruck. 

- Înţeleg că şi-a tăiat beregata. 

Spre incântarea lacomă a publicului... 

- Şi tu cum ai scăpat? 

Colţul gurii lui Cosca se arcui, ca şi cum ar fi vrut să 
zâmbească, dar nu-l ţineau puterile. 


- M-am travestit în slujnică şi am scăpat cu futaiu'. 

- Ingenios... 

Dar e mult mai probabil ca tu să fi fost ăla care le-a 
deschis gurkienilor porţile, în schimbul libertăţii. Mă întreb 
dacă nu cumva şi eu aş fi făcut la fel în locul tău. Probabil. 

- Şi un mare noroc pentru amândoi. 

- Se zice că norocul e femeie. Se simte atrasă de ăia 
care-o merită cel mai puţin. 

- Aşa o fi... 

Deşi se pare că eu nici nu merit, nici nu-s norocos. 

- Cu siguranţă, e un mare noroc c-ai apărut în Adua 
tocmai acum. Situaţia e... tensionată. 

Glokta auzi un fojgăit, şi un şobolan cât toate zilele se 
repezi afară de sub scaunul lui, oprindu-se o clipă în văzul 
tuturor. Cosca îşi înfipse o mână stângace sub haina plină 
de pete şi, când o scoase, prin aer fulgeră un cuţit. Se 
înfipse în podele, vibrând, la vreun pas, doi, de ţintă. 
Şobolanul mai stătu acolo un moment, ca pentru a-şi 
exprima disprețul, apoi o tuli printre picioarele meselor şi 
ale scaunelor şi încălţările scâlciate ale muşteriilor. 

Cosca îşi supse dinţii pătaţi, în timp ce ieşea împleticit 
din separeu ca să-şi ia înapoi arma. 

- Ştii, cândva eram campion la aruncatul cuţitului. 

- Toate femeile frumoase îmi sorbeau fiecare cuvânt, 
adăugă Glokta, sugându-şi şi el gingiile dezgolite. Vremurile 
se schimbă... 

- Am auzit. Tot felu' de schimbări. Conducători noi 
înseamnă griji noi. Iar grijile-nseamnă afaceri, pentru noi 
ăştia din meseria mea. 

- S-ar putea să am nevoie de talentele tale speciale, nu 
peste multă vreme. 

- Nu pot să zic că te-aş refuza, răspunse Cosca, ridicând 
sticla şi vârându-şi limba prin gâtul ei, ca să lingă şi ultima 
picătură. Am punga goală ca un puț secat. Aşa de goală, 
chiar, că nici nu mai am pungă. 


În privinţa asta, cel puţin, te pot ajuta. Glokta se asigură 
că nu erau observați, apoi aruncă un obiect pe tăblia aspră 
a mesei, privindu-l cum se rostogolea cu zgomot până în 
faţa lui Cosca. Mercenarul îl luă între degete şi-l apropie de 
flacăra lumânării, examinându-l cu un ochi injectat. 

- Pare să fie un diamant. 

- Poţi să te consideri angajat. Îndrăznesc să spun că ai 
putea găsi alţi câţiva inşi care gândesc la fel, ca să te ajute. 
Oameni de nădejde, care nu vorbesc aiurea şi nici nu pun 
întrebări. Nişte oameni de ispravă. 

- Oameni de tot rahatu', adică? 

Glokta zâmbi, arătându-şi golurile dintre dinţi. 

- Mă rog. Cred că depinde de pe ce poziţie priveşti: a 
celui care angajează, sau a celui care îndeplineşte treaba. 

- Că cam aşa... confirmă Cosca, lăsându-şi sticla goală să 
cadă pe podelele denivelate. Şi care-i treaba, Superior 
Glokta? 

- Pentru moment, aşteptaţi doar, şi staţi la fereală. 

Se aplecă în afara separeului, cu o strâmbătură, şi pocni 
din degete spre o chelneriţă posacă. 

- Încă o sticlă din ce bea prietenul meu! 

- Şi pe urmă? 

- Sunt sigur c-o să vă găsim ceva de făcut, dădu din cap 
Glokta, după care se aplecă dureros înainte, peste masă, 
pentru a continua în şoaptă. Între noi fie vorba, am auzit un 
zvon cum că ar veni gurkienii. 

Cosca tresări. 

- Iar ăia? Trebuie musai să fim implicaţi? Nemernicii nu 
joacă după reguli. Dumnezeu, şi cinste, şi credinţă, adăugă 
el, cutremurat. Şi iar îmi vin dracii... 

- Ei bine, oricine-ar bate la uşă, sunt sigur că putem 
organiza o ultimă redută eroică, împotriva tuturor sorţilor, 
fără speranţă de salvare. 

Nici eu nu duc lipsă de duşmani, la urma urmei. 

Ochii mercenarului luciră, când ospătăriţa trânti o sticlă 
plină pe masa vălurită, în faţa lui. 


- Aha, cauze pierdute... Favoritele mele. 


Veşmântul autorităţii 


West stătea aşezat în cortul Lordului Mareşal şi privea în 
gol, fără speranţă. În ultimul an, abia dacă mai avusese vreo 
clipă de răgaz. lar acum, dintr-odată, nu mai avea nimic 
altceva de făcut decât să aştepte. Îşi tot imagina că-l va 
vedea pe Burr intrând în cort şi mergând spre hărţi, cu 
pumnii strânşi la spate. Se tot aştepta să-i simtă prezenţa 
încurajatoare prin tabără, să-i audă glasul bubuitor 
chemând la ordine ofiţerii care o mai luau razna. Dar, 
desigur, aşa ceva n-avea să se mai întâmple. Nici acum, şi 
nici altă dată. Niciodată. 

La stânga se aflau ofiţerii din statul major al generalului 
Kroy, toţi solemni şi siniştri în uniformele lor negre şi 
scrobite ca întotdeauna. În dreapta stăteau tolăniţi oamenii 
lui Poulder, cu nasturii de sus descheiaţi neglijent, într-un 
afront făţiş adus celorlalţi, umflându-se în pene ca nişte 
păuni care-şi desfac coada. Cei doi mari generali se priveau 
cu toată suspiciunea unor armate rivale pe câmpul de luptă, 
aşteptând edictul care avea să-l ridice pe unul în Consiliul 
Închis, pe culmile puterii, celuilalt spulberându-i speranţele 
pentru vecie. Edictul care urma să-l numească pe noul Rege 
al Uniunii şi pe noul său Lord Mareşal. 

Acesta din urmă avea să fie Poulder sau Kroy, desigur, şi 
fiecare îşi anticipa glorioasa victorie finală asupra celuilalt. 
Între timp, armata, şi West mai cu seamă, stăteau paralizaţi. 
Neputincioşi. Departe spre nord, Copoiul şi ai lui, care 
salvaseră viaţa lui West în sălbăticie de-atâtea ori încât nici 
nu le mai ştia numărul, luptau fără îndoială pentru 
supravieţuire, aşteptând cu disperare un ajutor care n-avea 
să mai vină niciodată. 

Pentru West, totul era ca şi cum ar fi asistat la propria lui 
înmormântare, iar majoritatea participanţilor erau duşmani 
care se strâmbau, rânjeau şi-şi dădeau aere. Urma să 
câştige Poulder sau Kroy, şi oricare ar fi fost, el era 


condamnat. Poulder îl ura cu patimă înflăcărată, iar Kroy, cu 
dispreţ îngheţat. Singura prăbuşire mai rapidă şi mai 
deplină decât a lui avea să fie cea a lui Poulder, sau a lui 
Kroy - a oricăruia dintre ei era în cele din urmă trecut cu 
vederea de către Consiliul Închis. 

De afară se auzi vag zarvă, şi toate capetele se 
întoarseră imediat spre intrare. Nişte paşi se apropiară de 
cort, făcându-i pe câţiva ofiţeri să se ridice de pe scaune, 
neliniştiţi. Latura intrării fu împinsă deoparte şi Cavalerul 
Vestitor dădu buzna înăuntru, cu decoraţiile zornăind. Era 
peste măsură de înalt, cu aripile coifului aproape găurind 
tavanul cortului, când se îndreptă de spate. Pe umărul 
împlătoşat avea agăţată o taşcă de piele, marcată cu 
soarele auriu al Uniunii. West îşi aţinti ochii asupra ei, 
ţinându-şi respiraţia. 

- Prezintă-ţi mesajul, îi ceru Kroy, întinzând mâna. 

- Mie să mi-l prezinţi! se răsti Poulder. 

Cei doi se dondăneau fără pic de demnitate, în timp ce 
Cavalerul Vestitor îi privea încruntat, nepăsător. 

- Colonelul West este prezent? întrebă el cu voce gravă, 
răsunătoare. 

Toate capetele, şi mai ales cele ale lui Poulder şi Kroy, se 
întoarseră. 

West se pomeni ridicându-se de pe scaun, ezitant. 

- Ăă... eu sunt West. 

Cavalerul Vestitor trecu indiferent pe lângă generalul 
Kroy, înaintând spre West, într-un clănţănit de pinteni. Îşi 
deschise tolba cu depeşe, scoase un sul de pergament şi îl 
ridică. 

- Din porunca regelui. 

Ironia finală din imprevizibila carieră a lui West, după 
câte se părea, era aceea că el avea să fie cel ce anunţa 
numele omului care peste câteva momente avea să-l 
dezonoreze, concediindu-l. Dar, dacă tot îi era sortit să cadă 
cu pieptu-n sabie, orice amânare n-ar fi făcut decât să 
sporească durerea. Luă pergamentul din mâna înmănuşată 


a Cavalerului Vestitor şi rupse sigiliul masiv. Îl desfăşură pe 
jumătate, dând la iveală un paragraf scris caligrafic. Toţi cei 
din cort îşi ţinură respiraţia când începu să citească. 

Deodată, lui West îi scăpă un chicotit neîncrezător. Chiar 
dacă atmosfera era încordată ca într-o judecătorie înaintea 
sentinţei, nu se putea stăpâni. Fu nevoit să mai citească de 
două ori prima parte, ca s-o priceapă cât de cât. 

- Ce-i aşa de amuzant? întrebă sever Kroy. 

- Consiliul Deschis l-a ales pe Jezal dan Luthar ca nou 
Rege al Uniunii, cunoscut de-acum încolo ca Jezal Întâiul. 

Fu nevoit să-şi înăbuşe din nou râsul, deşi gluma - dacă 
era o glumă - n-avea pic de haz. 

- Luthar? repetă cineva. Cine naiba-i Luthar? 

- Băiatul ăla care a câştigat Turnirul? 

Într-un fel, totul era îngrozitor de potrivit. Jezal se 
purtase dintotdeauna ca şi cum s-ar fi crezut mai bun decât 
toţi ceilalţi. Acum, după câte se părea, chiar devenise. Dar 
toată această situaţie, oricât ar fi fost de surprinzătoare, nu 
avea decât o importanţă secundară. 

- Cine-i noul Lord Mareşal? mârâi Kroy, şi ofiţerii din 
ambele grupuri, de-acum cu toţii în picioare, se apropiară, 
formând un semicerc încordat. 

West trase adânc aer în piept, adunându-şi curajul ca un 
copil care se pregăteşte să sară într-un heleşteu rece ca 
gheaţa. Desfăcu sulul, parcurgând repede cu privirea şi 
partea a doua a textului. Se încruntă. Nicăieri nu apăreau 
numele lui Poulder şi Kroy. Citi din nou, mai atent. Şi 
deodată, simţi că i se înmuiau genunchii. 

- Pe cine-l numeşte? aproape că zbieră Kroy. 

Deşi deschise gura, West nu-şi putu găsi cuvintele. 
Întinse scrisoarea, iar Poulder i-o smulse din mână, în timp 
ce Kroy se chinuia zadarnic să privească peste umărul lui. 

- Nu... şopti Poulder, când citi până la capăt. 

Kroy îi smulse depeşa şi o parcurse rapid cu privirea. 

- Trebuie să fie o greşeală! 

Cavalerul Vestitor, însă, nu era de aceeaşi părere. 


- Consiliul Închis nu are obiceiul să facă greşeli. Aţi 
primit ordinele regelui! 

După care se întoarse spre West, cu o plecăciune. 

- Domnule Lord Maregşal, îngăduiţi-mi să-mi iau rămas- 
bun. 

Cei mai buni şi mai strălucitori ofiţeri ai armatei se 
holbau la el, cu gurile căscate. West abia dacă reuşi să se 
bâlbâie: 

- Ăă... da... Da, desigur. 


O oră mai târziu, cortul era gol. West stătea singur la 
pupitrul de scris al lui Burr, aranjând la nesfârşit, cu 
nervozitate, călimara, tocul, hârtiile şi, mai ales, scrisoarea 
cea mare pe care o pecetluise cu un cocoloş de ceară roşie. 
Se uita la ea încruntat, ridica ochii spre hărţile prinse pe 
scânduri, revenea cu privirea la propriile-i mâini depuse pe 
blatul de piele zgâriată, încercând să înţeleagă ce naiba se 
întâmplase. 

Din câte putea să-şi dea seama, fusese promovat dintr- 
odată într-una dintre cele mai înalte funcţii ale Uniunii. 
Lord Mareşal West. Cu posibila excepţie a lui Bethod însuşi, 
era cel mai puternic om din acea parte a Mării Circulare. 
Poulder şi Kroy erau de-acum încolo obligaţi să i se 
adreseze cu „domnule”. Avea un scaun în Consiliul Închis. 
El! Collem West! Un om de rând, care toată viaţa fusese 
disprețuit, bruscat, privit de sus. Cum se putuse întâmpla 
una ca asta? Nu pe merit, cu siguranţă. Nu în urma vreunei 
acţiuni sau non-acţiuni din partea lui. Din pură întâmplare. 
O prietenie întâmplătoare cu un om care, în multe privinţe, 
nu-i plăcea prea mult, şi din partea căruia în niciun caz nu 
se aşteptase vreodată să-i facă favoruri. Un om care, printr- 
o lovitură norocoasă care nu putea fi descrisă decât ca un 
miracol, urcase acum pe tronul Uniunii. 

Râsul său neîncrezător nu dură mult. În minte i se forma 
o imagine cum nu se poate mai neplăcută. Prinţul Ladisla, 
zăcând undeva în sălbăticie, cu capul zdrobit, pe jumătate 


gol şi neîngropat de nimeni. West înghiţi un nod. Dacă nu 
era el, acum Ladisla ar fi fost rege, iar el ar fi spălat latrine 
în loc de a se pregăti să preia comanda armatei. Începea să- 
| doară capul şi-şi masă nervos tâmplele. Poate că totuşi 
jucase şi el un rol crucial în propria lui avansare, la urma 
urmei. 

Pânza cortului foşni, când Pike intră cu ruina lui de 
zâmbet stins. 

- E aici generalul Kroy. 

- Lasă-l să asude un moment. 

Dar cel pe care-l treceau sudorile era West însuşi. Îşi 
frecă palmele umede şi-şi netezi vestonul uniformei, cu 
însemnele de colonel abia tăiate de pe umeri. Trebuia să 
pară absolut stăpân pe sine, fără niciun efort, la fel cum 
arătase întotdeauna Mareşalul Burr. La fel cum arătase şi 
Mareşalul Varuz, în pustiurile uscate din Gurkhul. Trebuia 
să-i strivească pe Poulder şi Kroy cât avea ocazia. Dacă n-o 
făcea acum, avea să rămână pentru totdeauna la discreţia 
lor. O ciozvârtă de carne sfâşiată între doi câini furioşi. Fără 
tragere de inimă, luă scrisoarea şi i-o întinse lui Pike. 

- N-am putea să-i spânzurăm pe amândoi şi gata, 
domnule? întrebă fostul condamnat, în timp ce o lua. 

- Numai de-am putea... Dar fără ei nu ne descurcăm, 
oricâte necazuri ne-ar pricinui. Un nou Rege, un nou Lord 
Mareşal, amândoi fiind nişte oameni de care n-a auzit 
aproape nimeni, niciodată. Soldaţii au nevoie de 
conducători pe care-i cunosc. 

Inspiră prelung pe nas, umflându-şi pieptul. Fiecare om 
trebuia să-şi joace rolul, atâta tot. Slobozi aerul, şuierător. 

- Introdu-l pe generalul Kroy, te rog. 

- Am înţeles. 

Pike deschise intrarea cortului şi mugi: 

- General Kroy! 

Uniforma neagră a lui Kroy, cu frunzuliţe aurii brodate 
pe guler, fusese atât de ţeapăn scrobită, încât era de mirare 
că mai putea să se mişte în ea. Se îndreptă de spate şi 


rămase nemişcat, cu ochii fixaţi undeva în apropiere. Poziţia 
de salut era impecabilă, cu fiecare parte a trupului la locul 
ei, şi totuşi reuşea cumva să-şi manifeste vizibil disprețul şi 
dezamăgirea. 

- Permiteţi-mi ca mai întâi să vă prezint felicitările mele, 
scrâşni el, Domnule Lord Maregşal. 

- Mulţumesc, generale. Frumos spus. 

- O avansare considerabilă, pentru un om atât de tânăr, 
atât de lipsit de experienţă... 

- Sunt militar profesionist de vreo doisprezece ani şi am 
luptat în două războaie şi mai multe bătălii. Se pare că 
Maiestatea Sa Regele mă consideră îndeajuns de călit. 

Kroy îşi drese glasul. 

- Fireşte, Domnule Lord Mareşal. Dar sunteţi proaspăt la 
comanda supremă. După părerea mea, ar fi înţelept să 
cereţi asistenţa unui om cu mai multă experienţă. 

- Sunt întru totul de acord cu dumneata. 

Sprânceana lui Kroy se înălţă cu o câtime. 

- Mă bucur să aud. 

- Omul acela ar trebui să fie, fără nici cea mai mică 
îndoială, generalul Poulder. 

Spre lauda lui, Kroy nici nu se clinti. Numai din nas îi 
răsună un smârcâit uşor. Era singurul semn, West nu se 
îndoia, al deznădejdii lui fără margini. Când intrase, era 
deja rănit. Acum agoniza. Cel mai potrivit moment ca să 
înfigă cuțitul până la plăsele. 

- Întotdeauna am admirat enorm atitudinea generalului 
Poulder faţă de militărie. Îndrăzneala lui. Vigoarea. După 
părerea mea, reprezintă însăşi definiţia a ceea ce ar trebui 
să fie un ofiţer. 

- Întocmai, şuieră Kroy, printre dinţi. 

- Îi urmez sfaturile în multe privinţe. Nu există decât un 
singur subiect important asupra căruia avem opinii diferite. 

- Aşa...? 

- Dumneata, generale Kroy. 


Chipul lui Kroy dobândise culoarea unei găini jumulite, 
orice urmă de dispreţ fiind înlocuită pe loc de o undă 
vizibilă de groază. 

- Poulder era de părere că ar trebui să fii concediat pe 
loc. Eu am propus să-ţi mai dăm o şansă. Sergent Pike? 

- Ordonaţi, zise fostul deţinut, făcând un pas vioi înainte 
cu scrisoarea în mână. 

West o luă şi i-o arătă generalului. 

- Aceasta este o scrisoare către rege. Încep prin a-i 
reaminti de frumoşii ani când am servit împreună în Adua. 
În continuare, expun în detaliu motivele concedierii 
dumitale imediate şi dezonorante. Încăpăţânarea dumitale 
incorijibilă, generale Kroy. Tendinţa de a-ţi însuşi merite ale 
altora. Inflexibilitatea cinică. Refuzul de a colabora cu alţi 
ofiţeri, împins până la insubordonare. 

Dacă păruse imposibil ca faţa lui Kroy să devină şi mai 
palidă şi abătută, acum reuşea s-o facă, statornic, cu 
privirea spre hârtia împăturită. 

- Sper din toată inima că nu va trebui s-o trimit. Dar o 
voi face la cea mai mică provocare faţă de mine sau de 
generalul Poulder. Ai înţeles? 

Kroy părea să bâjbâie după cuvinte. 

- Am înţeles perfect... horcăi el într-un târziu, Domnule 
Lord Mareşal. 

- Excelent. Am amânat extrem de mult să pornim spre 
joncţiunea cu aliaţii noştri nordici şi nu suport să ajung cu 
întârziere la o întâlnire. Îţi vei transfera cavaleria sub 
comanda mea, pentru moment. O voi conduce spre nord, 
împreună cu generalul Poulder, pe urmele lui Bethod. 

- Şi eu, domnule? 

- Pe coline, mai sus de noi, au mai rămas câţiva nordici. 
Sarcina dumitale va fi să-i înlături şi să eliberezi drumul 
spre Carleon, dându-le inamicilor impresia că efectivele 
noastre principale s-au deplasat câtre nord. Dacă misiunea 
asta îţi reuşeşte, poate voi fi dispus să-ţi mai încredinţez şi 


altele. Vei face aranjamentele până mâine, înainte de 
crăpatul zorilor. 

Kroy deschise gura, ca pentru a se plânge de misiunea 
imposibilă. 

- Mai ai ceva de adăugat? 

Într-o clipă, generalul se răzgândi. 

- Nu, domnule. Înainte de crăpatul zorilor, fireşte. 

Şi reuşi chiar să afişeze o expresie vag asemănătoare cu 
un zâmbet forţat. 

West nu trebuia să facă un efort prea mare ca să 
zâmbească la rândul lui. 

- Mă bucur că îmbrăţişezi această şansă de a te reabilita, 
generale. Eşti liber. 

Kroy luă din nou poziţia drepţi, se răsuci pe călcâie, se 
împiedică de sabie şi ieşi împleticit din cort. 

Lui West îi bubuia capul. Respiră adânc. Nimic nu-şi 
dorea mai mult decât să se întindă pentru câteva momente, 
dar nu avea timp. Îşi netezi iar vestonul uniformei. Dacă 
supravieţuise acelei călătorii de coşmar spre nord, prin 
zăpadă, putea să scape cu bine şi acum. 

- Cheamă-l pe generalul Poulder. 

Poulder intră în cort cu pas ţanţoş, de parcă ar fi fost la 
el acasă, şi luă imediat o teatrală poziţie de drepţi, salutând 
la fel de flamboaiant pe cât de rigid fusese Kroy. 

- Domnule Lord Mareşal West, aş dori să vă comunic cele 
mai sincere felicitări pentru neaşteptata dumneavoastră 
avansare. 

Zâmbea neconvingător, dar West nu-i întoarse surâsul. Îl 
privea încruntat, ca şi cum Poulder ar fi reprezentat o 
problemă căreia îi căuta cu dificultate soluţia. Stătu astfel 
un timp, fără să spună nimic. Ochii generalului începură să 
săgeteze nervos prin toate cotloanele cortului. Tuşi, cu un 
aer de scuză. 

- Îmi permiteţi să vă întreb, Domnule Lord Mareşal, ce 
aţi avut de discutat cu generalul Kroy? 


- Păi, tot felul de lucruri, răspunse West, păstrându-şi 
expresia împietrită. Respectul meu pentru generalul Kroy, 
în toate privinţele de natură militară, este nemărginit. 
Semănăm foarte mult. Precizia lui. Atenţia lui faţă de detalii. 
După părerea mea, este definiţia vie a tot ceea ce ar trebui 
să fie un soldat. 

- E un ofiţer cum nu se poate mai competent, reuşi 
Poulder să şuiere. 

- Aşa este. Eu am fost promovat cu mare repeziciune în 
funcţia de acum şi consider că am nevoie de un veteran, un 
om cu cât mai multă experienţă, care să... să-mi fie mentor, 
dacă vrei, acum când Mareşalul Burr nu mai e. Generalul 
Kroy a fost atât de bun să-mi accepte sugestia în acest sens. 

- Serios? murmură Poulder, pe a cărui frunte se forma o 
peliculă de sudoare. 

- A făcut mai multe propuneri excelente pe care le pun 
deja în practică. Numai asupra unui singur lucru n-am 
putut cădea de acord. 

Îşi împreună vârfurile degetelor pe birou, în faţa lui, 
privindu-l sever pe Poulder pe deasupra lor. 

- Lucrul acela erai dumneata, generale Poulder. 

- Eu, Domnule Lord Maregşal? 

- Kroy a insistat pentru concedierea dumitale imediată. 

Chipul cărnos al lui Poulder se făcea tot mai trandafiriu, 
văzând cu ochii. 

- Am decis, totuşi, să-ţi acord o ultimă şansă. 

Şi luă aceeaşi hârtie pe care i-o arătase şi lui Kroy. 

- Aceasta este o scrisoare către rege. Încep prin a-i 
mulţumi pentru avansare, apoi mă interesez cum stă cu 
sănătatea, şi-i amintesc de strânsa noastră prietenie 
personală. În continuare, expun amănunţit motivele căderii 
dumitale în dizgrație. Aroganţa asta neelegantă, generale 
Poulder. Tendinţa de a-ţi aroga meritele altora. Refuzul de a 
îndeplini ordinele. Incapacitatea încăpăţânată de a colabora 
cu alţi ofiţeri. Sper din tot sufletul că nu va trebui s-o trimit 
niciodată. Dar o voi face la cea mai mică provocare. Cea mai 


mică provocare la adresa mea sau a generalului Kroy, m-ai 
înţeles? 

Poulder înghiţi în sec, cu toată faţa sa rumenă sclipind de 
transpiraţie. 

- Da, Domnule Lord Mareşal. 

- Bun. Îi încredinţez generalului Kroy misiunea de a 
obţine controlul asupra colinelor dintre noi şi Carleon. 
Dumneata, până te vei dovedi demn de o comandă 
separată, ai să rămâi cu mine. Vreau să ai divizia gata de 
plecare spre nord înainte de crăpatul zorilor, cu cele mai 
rapide unităţi în avangardă. Aliaţii noştri nordici se bizuie 
pe noi şi n-am de gând să-i dezamăgesc. Cum se luminează 
de ziuă, generale, şi cu cea mai mare viteză. 

- Cu cea mai mare viteză, desigur. Vă puteţi baza pe 
mine... domnule. 

- Sper, în ciuda rezervelor mele. Fiecare om trebuie să-şi 
joace rolul, generale Poulder. Fiecare om. 

Poulder clipi, îşi mişcă gura, se întoarse pe jumătate să 
plece, îşi aminti cu întârziere să salute, apoi ieşi din cort. 
West privi pânza care se mişca uşor în adierea de-afară, 
apoi oftă, mototoli scrisoarea în pumn şi o aruncă într-un 
colţ. De fapt, nu era decât o coală albă de hârtie. 

Pike îşi înălţă o sprânceană rozalie, aproape spână. 

- Frumos lucrat, domnule, dacă-mi daţi voie să spun. Nici 
chiar în lagăre n-am văzut minciuni mai iscusite. 

- Mulţumesc, sergent. Acum, că am preluat comanda, 
descopăr că începe să-mi placă. Tatăl meu m-a prevenit 
întotdeauna împotriva neadevărurilor, dar, între noi fie 
vorba, era un om de tot rahatul, un laş şi un ratat. Dac-ar fi 
acum aici, l-aş scuipa în faţă. 

Se ridică şi trecu în faţa hărţii lucrate la cea mai largă 
scară, cu mâinile la spate. Exact la fel cum ar fi făcut 
Mareşalul Burr, îşi dădu el seama. Începu să examineze 
pata ca o mânjitură făcută cu degetul murdar, în locul unde, 
în munţi, Crummock-i-Phail indicase că se afla fortăreaţa. 
Trasă ruta până în actuala poziţie a armatei uniunii, 


departe în sud, şi se încruntă. Îi venea greu să creadă că un 
cartograf al Uniunii venise vreodată pe teren ca să studieze 
cu ochii lui detaliile, iar formele ostentative ale colinelor şi 
râurilor aveau un aer neîndoielnic de prefăcătorie. 

- Cât credeţi că ne va lua ca să ajungem până acolo, 
domnule? întrebă Pike. 

- Imposibil de spus... 

Chiar dacă ar fi pornit imediat, ceea ce era improbabil. 
Chiar şi dacă Poulder făcea ce-i spusese, lucru de două ori 
mai improbabil. Chiar şi dacă harta era măcar pe jumătate 
corectă - şi ştia că nici vorbă de aşa ceva. Clătină din cap, 
posomorât. 

- Imposibil de spus. 


Prima zi 


La răsărit, cerul părea cuprins de flăcări. Fâşii prelungi 
de nori trandafirii şi fâşii la fel de lungi de nori negri se 
întindeau peste albastrul pal, deasupra formelor noduroase 
şi zimţate ca un cuţit de măcelărie ale munţilor cenuşii, 
ceţoşi. Cerul de la apus încă mai arăta ca o masă de fier 
închis la culoare - rece şi ostil. 

- Frumoasă zi se-anunţă, comentă Crummock. 

- Mda, făcu Logen, deşi nu era sigur că avea să fie aşa. 

- Ei, dacă Bethod nu se-arată, şi nu omorâm nimica, 
măcar ai tăi au făcut minuni pentru zidul meu, mm? 

Era uimitor cât de bine şi cât de repede putea un om 
cârpi un zid, când se prea putea ca acea grămadă de pietre 
să-i salveze viaţa. În doar câteva zile, peticiseră şi 
tencuiseră toată zidăria, tăind şi cea mai mare parte din 
iederă. Din fort, unde terenul era mult mai înalt, nu arăta 
prea înfricoşător. De afară, era înaltă cât trei oameni, între 
sol şi pasarelă. Ridicaseră parapetul până la nivelul gâtului, 
lăsând multe spaţii libere pe unde să tragă cu arcurile şi să 
arunce pietre. În faţă săpaseră un şanţ acceptabil, înfigând 
în el ţepe ascuţite. 

Încă mai săpau, la stânga, unde zidul întâlnea peretele 
stâncos şi era mai uşor de escaladat. Aceea era porţiunea 
lui Dow, iar Logen îl auzea strigând la băieţii lui, peste 
zgomotul hârleţelor: 

- Săpaţi, săpaţi, putorile dracu'! N-o să mă las io omorât 
pentru lenea voastră! Puneţi osu' la treabă, amărâţilor! 

Şi tot aşa, cât era ziua de lungă. Era şi ăsta un mod dea 
face omul să muncească, reflecta Logen. 

Săpaseră şanţul deosebit de adânc chiar în faţa vechii 
porţi. Aşa, li se amintea tuturor că nu exista niciun plan de 
plecare. Dar tot era locul cel mai expus, şi se vedea cu 
ochiul liber. Acolo avea să stea Logen, dacă Bethod îşi făcea 
apariţia. Chiar în mijloc, pe porţiunea de perete a lui Fior. 


Acesta stătea deasupra arcadei, nu departe de Logen şi 
Crummock, cu pletele fluturate de vânt, arătând nişte 
crăpături care trebuiau să fie astupate. 

- Arată bine zidul! strigă la el Logen. 

Fior întoarse capul, îşi mişcă gura, apoi scuipă peste 
umăr. 

- Mhm, mârâi el, şi nu-l mai băgă în seamă. 

Crummock se aplecă să-i spună, mai încet: 

- Dacă se lasă cu bătaie, va trebui să-ţi păzeşti spatele, 
Sângerosule-Nouă. 

- Şi eu cred. 

În toiul luptei, apăreau prilejurile cele mai potrivite 
pentru a-ţi încheia socotelile cu un om din tabăra ta. La 
sfârşit, nimeni nu se uita prea atent să vadă dacă morţii 
fuseseră loviți din faţă sau din spate. Toţi erau prea ocupați 
să se tânguiască din cauza rănilor, să sape gropi sau să 
fugă. Logen îl privi lung pe deleanul cel înalt. 

- Va trebui să fiu atent la mulţi, dacă ajungem să luptăm. 
Şi nu suntem aşa de prieteni încât să nu fii şi tu unul dintre 
ei. 

- Asemenea, răspunse Crummock, rânjind cu toată faţa 
sa bărboasă. Amândoi avem reputaţia că nu ne prea pasă 
cine-o încasează, odată ce ne luăm la omor. Da' asta nu-i 
rău. Prea multă încredere face oamenii să se lase pe 
tânjală. 

- Prea multă încredere? 

Trecuse ceva vreme de când Logen avusese în jur şi 
altceva decât duşmani. Arătă cu degetul mare spre turn. 

- Mă duc sus, să-ntreb dacă au văzut ceva. 

- Sper c-au văzut! afirmă Crummock, frecându-şi 
palmele grase. Nădăjduiesc ca nemernicul ăla să vină azi! 

Logen sări jos de pe zid şi traversă fortul, dacă se putea 
numi aşa, printre carli şi deleni care stăteau în grupuri, 
mâncând, vorbind sau curăţindu-şi armele. Câţiva, care 
fuseseră de gardă în timpul nopţii, dormeau înveliţi în 
pături. Ocoli ţarcul unde erau adunate oile, mult mai puţine 


decât la început. Trecu şi pe lângă fierăria improvizată de 
lângă hambarul de piatră, unde doi oameni mânjiţi de 
funingine mânuiau foalele, iar altul turna metal topit în 
forme pentru vârfuri de săgeți. Aveau nevoie de-al naibii de 
multe, dacă Bethod voia să le facă o vizită. Ajunse la 
treptele înguste tăiate în stâncă şi le urcă două câte două, 
până în vârful turnului. 

Acolo, pe acea poliţă lipită de munte, se aflau grămezi 
mari de bolovani pentru aruncat şi şase butoaie pline până 
sus cu săgeți. Cei mai buni arcaşi stăteau lângă parapetele 
proaspăt tencuite, oamenii cu cei mai ageri ochi şi cele mai 
sensibile urechi, uitându-se după Bethod. Logen îl văzu pe 
Copoi printre ceilalţi, cu Ursuzul de-o parte şi Iul de 
cealaltă. 

- Sefule! 

Încă era nevoit să zâmbească atunci când îi spunea 
astfel. Pe vremuri, lucrurile stătuseră invers, dar aşa 
mergea mult mai bine, după părerea lui. Cel puţin, nimeni 
nu tremura de frică tot timpul. Cel puţin, nu de frica 
propriului lor şef. 

- Vezi ceva? 

Copoiul întoarse capul, zâmbind, şi-i oferi o ploscă. 

- Multe, s-ar zice. 

- Mhm, făcu şi Ursuzul. 

Între timp, soarele ajunsese deasupra munţilor, 
străpungând norii cu dâre luminoase care devorau umbrele 
de pe pământul pietros şi risipeau ceţurile dimineţii. Cele 
două piscuri se înălţau de-o parte şi de alta, măreţe şi 
nepăsătoare, mânjite cu verdele gălbui al ierbii şi ferigilor, 
printre care răzbeau fâşii de stâncă golaşă. Jos, valea era 
pustie şi tăcută, presărată cu tufe ghimpoase şi pâlcuri de 
copaci pitici, străbătută de albiile pâraielor secate. Era la 
fel de goală ca în ajun sau ca în urmă cu două zile. Ca în tot 
timpul de când veniseră acolo. 

Îi amintea lui Logen de tinereţile lui, când urca în 
Locurile-Nalte singur. Umbla pe-acolo câteva zile la rând, 


încercându-şi puterile contra munţilor. Înainte ca toată 
lumea să fi auzit de numele lui. Înainte de a se căsători, de 
a avea copii, şi înainte ca soţia şi copiii lui să se-ntoarcă în 
ţărână. Văile fericite ale trecutului. Trase prelung în piept o 
gură lacomă de aer rece şi tare, apoi îl suflă. 

- E un loc cu vedere minunată, de acord, dar întrebam 
dacă aţi văzut vreun semn al vechiului nostru prieten. 

- Adică Bethod, Regele de drept al nordicilor? Nu, nici 
urmă de el. Nici fir de păr. 

Tul clătină din capul său mare. 

- Dacă era să vină, m-aş fi aşteptat ca de-acum să se 
zărească ceva. 

Logen îşi clăti gura cu apă şi o scuipă peste marginea 
turnului, privind-o cum cădea pe pietre, departe jos. 

- Poate n-a pus botu”. 

Îşi dădea seama şi de partea bună a absenței lui Bethod. 
Răzbunarea e o idee destul de atrăgătoare, de la distanţă, 
dar de-aproape nu mai arată atât de plăcut. Mai ales când 
eşti în inferioritate de unu la zece şi n-ai unde să fugi. 

- Nu l-o fi pus... spuse şi Copoiul, pe un ton nostalgic. 
Cum e zidul? 

- În regulă, atâta vreme cât n-au să aducă şi ceva ca o 
scară cu ei. Cât crezi că mai avem de aşteptat, înainte să... 

- Hmm... mârâi Ursuzul, arătând cu degetul său lung în 
josul văii. 

Logen văzu o mişcare, departe, jos. Şi încă una. Înghiţi în 
sec. Vreo doi oameni, poate, furişându-se printre bolovani 
ca gândacii prin pietriş. Îi simţi pe toţi cei din jur 
încordându-se, le auzi murmurele. 

- Căcat, şuieră el. 

Se uită într-o parte, la Copoi, iar acesta îl privi la rândul 
lui. 

- Se pare că planul lui Crummock a mers. 

- Aşa s-ar zice. Măcar pân-acolo că l-a făcut pe Bethod să 
ne urmeze. 

- Mda. Ce urmează e partea şmecheroasă. 


Partea care, mai mult decât probabil, avea să-i coste pe 
toţi viaţa, dar Logen ştia că toţi se gândeau la acelaşi lucru 
şi fără ca el să scoată o vorbă. 

- Acum, să sperăm doar că Uniunea se ţine de cuvânt, 
spuse Copoiul. 

- Să sperăm. 

Logen încercă să zâmbească, dar nu-i reuşi prea bine. 
Speranţele lui rareori aveau sorţi de împlinire. 


Odată ce începuseră să vină, valea se umpluse repede, 
Chiar sub ochii Copoiului. Ordonat şi frumos, aşa cum 
proceda Bethod întotdeauna. Drapelele au fost instalate 
între cei doi pereţi stâncoşi, la o distanţă cât trei zboruri de 
săgeată, iar carlii şi thrallii stăteau înghesuiți în jurul lor, 
toţi cu privirile spre zid. Soarele ajunsese în înaltul cerului 
albastru, doar cu câteva zdrenţe de nori care să mai facă 
umbră, şi toată acea masă de oţel scânteia şi fulgera ca 
marea în lumina lunii. 

Se găseau acolo toate blazoanele, cei mai buni luptători 
ai lui Bethod, de pe vremuri - Coastealbe, Goring, Palid-ca- 
Zăpada, Oscior. Mai erau şi altele - flamuri ascuţite şi 
zdrenţuite, de dincolo de Crinna. Oameni sălbatici, care 
încheiaseră târguri necurate şi sângeroase cu Bethod. 
Copoiul îi auzea chiuind şi strigându-se între ei, cu nişte 
sunete ciudate, ca ale fiarelor sălbatice. 

O adunătură grozavă, una peste alta, iar mirosul fricii şi 
al îndoielii se simţea gros ca supa, sus pe zid. Multe arme 
erau atinse de degete încordate, perechi-perechi de buze 
erau roase nervos. Copoiul se străduia să-şi păstreze chipul 
dur şi nepăsător, aşa cum ar fi făcut ITreicopaci. Aşa cum se 
cade să facă un şef. Oricât de neascultători i-ar fi genunchii. 

- Acuma câţi socoţi c-or fi? vru să ştie Logen. 

Copoiul îşi plimbă privirea peste ei, gânditor. 

- Opt mii, aş zice - sau zece, poate...? 

O scurtă pauză. 

- Cam aşa mă gândeam şi eu. 


- Mult mai mulţi decât noi, oricum, continuă Copoiul, 
vorbind în şoaptă. 

- Mda. Dar în luptă nu înving întotdeauna taberele cele 
mai numeroase. 

- Sigur că nu, confirmă Copoiul, după care îşi mişcă 
buzele în gol, privindu-i pe toţi cei din jur. Doar de cele mai 
multe ori. 

Departe, jos, se întâmplau multe: cazmale luceau, un 
şanţ şi un val de pământ prindeau contur, de-a curmezişul 
văii, în faţa forţelor inamice. 

- S-au apucat şi ei de săpat, mormăi Dow. 

- Bethod a fost dintotdeauna om serios, confirmă 
Copoiul. Nu se grăbeşte. Face totul cum trebuie. 

Logen dădu din cap. 

- Vrea să se asigure că nici unul dintre noi nu scapă. 

Din spate se auzi râsul lui Crummock. 

- Şi când colo, noi numai să scăpăm de-aici nu ne 
gândim, mm? 

Acum se ridica şi steagul lui Bethod, spre liniile din 
spate, dar dominându-le totuşi pe celelalte. Mare şi uriaş, 
un cerc roşu pe fond negru. Copoiul se încruntă, privindu-l 
cum flutura în vânt. Îşi amintea că-l văzuse în Englia, cu 
câteva luni în urmă. Pe vremea când Treicopaci încă mai 
trăia, şi Cathil de asemenea. Îşi plimbă limba prin gura 
podidită de acreală. 

- Regele nordicilor de căcat, mormăi el. 

Din prima linie, unde săpau, se desprinseră câţiva 
oameni, pornind spre zid. Cinci la număr, toţi în armură 
completă, cel din frunte cu braţele desfăcute larg. 

- E timpul să dăm din gură, murmură Dow şi scuipă în 
şanţ. 

Cei cinci veniră până aproape, în faţa porţii cârpite, cu 
cămăşile de zale lucind mat în soarele puternic. Primul 
dintre ei avea plete albe şi albeaţă pe un ochi, aşa că era 
lesne de ţinut minte. Hansul Ochi-Alb. Arăta mai bătrân 
decât ultima oară, dar asta nu era valabil pentru toţi? El îi 


ceruse lui 'Treicopaci să se predea, la Uffrith, şi i se 
răspunsese să se care. La Heonan, se alesese cu rahat 
turnat peste el. Îi provocase la duel pe Dow cel Negru, pe 
Tul Duru şi pe Harding Ursuzul. Se duelase cu campionul 
lui Bethod. Se duelase şi cu Sângerosul-Nouă. De multe ori 
vorbise în numele lui Bethod şi turnase o droaie de 
minciuni. 

- Ăla de-acolo nu-i Hansul Ochi-de-Căcat? se hlizi Dow 
cel Negru. Ia zi, i-o mai sugi lui Bethod, sau te-ai săturat? 

Bătrânul războinic rânji în sus spre ei. 

- Omu” tre' să-şi hrănească familia cumva, nu, şi orice 
sculă are cam acelaşi gust ca ălelante, dacă vreţi să ştiţi. Şi 
să nu vă prefaceţi că pân-acu' n-aţi gustat şi voi sărat! 

Avea oarecum dreptate, Copoiul trebuia să recunoască. 
În fond, cu toţii luptaseră pentru Bethod. 

- De ce-ai venit, Hansul? strigă el. Bethod vrea să ni se 
predea, este? 

- Aşa aţi fi crezut, la ce puţini oameni are, da' nu de-asta- 
s aici. E gata de luptă, ca-ntotdeauna, da' io le am mai mult 
cu vorba decât cu lupta şi l-am convins să vă dea la toţio 
şansă. Am doi fii acolo, jos, cu ceilalţii, şi ziceţi c-oi fi egoist, 
da' prefer să nu păţească nimic. Sper că poate-o rezolvăm 
cu vorba. 

- N-aş prea crede, strigă Copoiul, da' poţi să faci o- 
ncercare, dacă ţii morţiş, că azi tot n-am alte treburi mai 
importante! 

- Atunci, uite care-i treaba! Bethod nu prea vrea să-şi 
piardă vremea şi să asude, şi să verse sânge, căţărându-se 
pe căcăţişul vostru de zid. E ocupat să rezolve treaba cu 
sudicii. Nici nu merită să mă obosesc explicându-vă în ce 
ananghie aţi intrat. Suntem de zece ori mai mulţi, aş socoti. 
Cu mult mai mulţi, şi voi n-aveţi nicio ieşire. Bethod zice că 
oricine vrea să se predea acum va fi lăsat să plece. Nu 
trebuie decât să depună armele. 

- Şi după aia capu”, nu? lătră Dow. 


Hansul trase adânc aer în piept, ca şi cum nici nu s-ar fi 
aşteptat să fie crezut. 

- Bethod zice că oricare vrea poate să plece. Şi-a dat 
cuvântul. 

- Mă piş pe cuvântu' lui! se răsti Dow, iar cei de pe ziduri 
huiduiră şi scuipară a încuviinţare. Crezi că nu l-am mai 
văzut cum şi-l calcă, de zece ori pân-acu'? Eu, la viaţa mea, 
m-am căcat de mult mai multe ori! 

- Minciuni, bine'nţeles, chicoti Crummock, da' aşa-i 
tradiţia, nu? Să turnăm niscaiva gogoşi, până ne-apucăm de 
treaba a grea. Ne-am simţi şi jigniţi, dacă n-ar încerca 
măcar. Oricine, a zis? strigă el spre cei de jos. Şi cum ar fi 
Crummock-i-Phail, el poa” să plece liber? Da' cu Sângerosul- 
Nouă cum ar fi? 

La auzul acestui nume, lui Hansul îi căzu faţa. 

- Vasăzică e adevărat? Nouădegete e acolo, da? 

Copoiul îl simţi pe Logen venind lângă el, ca să se arate 
pe perete. Ochi-Alb se făcu palid, iar umerii i se înmuiară. 

- Ei, îl auzi Copoiul spunând mai încet, trebuie să curgă 
sânge, deci. 

Logen se rezemă alene de parapet, aruncând o privire 
spre Hansul şi carlii lui. Privirea aceea flămândă şi goală, ca 
şi cum ar fi ales prima oaie din turmă pe care s-o taie. 

- Poţi să-i spui lui Bethod că vom ieşi. 

Făcu o pauză. 

- După ce v-am omorât dracu” pe toţi. 

Un val de hohote străbătu zidul, în timp ce oamenii 
strigau şi-şi agitau armele prin aer. Nu prea rosteau cuvinte 
comice, ci mai degrabă crude, adică tot ceea ce era nevoie 
să se audă, după părerea Copoiului. O cale potrivită de a-şi 
alunga teama, pentru moment. Până şi el reuşi să 
zâmbească, deşi doar cu jumătate de gură. 

Ochi-Alb stătea jos, în faţa porţii şubrede, aşteptând ca 
flăcăii să se liniştească. 

- Am auzit că acum tu eşti şefu' adunăturii ăsteia, 
Copoiule. Deci, nu mai trebuie să-ţi primeşti ordinele de la 


măcelarul ăla setos de sânge. Asta-i şi răspunsul tău? Aşa 
rămâne? 

Copoiul ridică din umeri. 

- Şi altfel cum ai fi crezut? N-am venit aici să stăm de 
vorbă, Hansul. Şi-acuma, poţi să te cărăbăneşti înapoi. 

Alte râsete, alte huiduieli, iar un om din partea de zid a 
lui Fior îşi dădu jos pantalonii şi-şi arătă peste parapet 
fundul gol. Atâta despre negocieri. 

Ochi-Alb clătină din cap. 

- În regulă, atunci. O să-i spun. Înapoi în ţărână cu voi, 
se pare, şi aşa vă trebuie. Puteţi să le ziceţi morţilor c-am 
încercat, când i-oţi întâlni! 

Şi porni înapoi în josul văii, cu cei patru carli după el. 

Dintr-odată, Logen se aplecă înainte. 

- O să-i caut pe fiii tăi, Hansul! răcni el, împroşcând cu 
salivă din gura rânjită. Când o-ncepe treaba! Poţi să-i spui 
lui Bethod c-aştept! Spune-le tuturor c-abia aştept! 


O nemişcare stranie se lăsase peste zid şi oamenii de pe 
el, ca şi asupra văii şi oamenilor din ea. Acel gen de 
încremenire care apare uneori înaintea unei bătălii, când 
ambele tabere ştiu la ce să se aştepte. Aceeaşi împietrire pe 
care Logen o simţise la Carleon, înainte de a-şi scoate sabia 
şi a răcni semnalul de atac. Înainte de a-şi pierde degetul. 
Înainte de a fi Sângerosul-Nouă. Demult, când viaţa era mai 
simplă. 

Şanţul lui Bethod era destul de adânc pentru el, iar 
thrallii îşi luaseră hârleţele şi trecuseră în spatele lui. 
Copoiul se urcase din nou în vârful turnului, luându-şi 
neîndoielnic arcul, lângă Ursuzul şi Tul, şi aşteptau cu toţii. 
Crummock se afla în spatele zidului, cu delenii aliniaţi, 
fioroşi şi gata de luptă. Dow era cu flăcăii lui în stânga, 
Tichie Roşie stătea la dreapta, cu ai lui. Fior nu era departe 
de Logen, amândoi aşteptând deasupra porţii. 

Drapelele din vale fluturau în vânt, cu foşnete uşoare. În 
fortăreaţa din spatele lor răsună o lovitură de ciocan, două, 


trei. O pasăre cântă, sus, în zbor. O şoaptă undeva, apoi 
tăcere. Logen închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate, simțind 
pe piele arşiţa soarelui şi briza răcoroasă din Locurile- 
Nalte. Atâta linişte era, că parcă ar fi fost singur, nu în 
mijlocul a zece mii de oameni porniţi să se ucidă între ei. 
Atâta linişte, un asemenea calm, încât aproape zâmbi. Cum 
ar fi fost viaţa lui, dacă nu punea niciodată mâna pe armă? 

Preţ de vreo trei respiraţii, Logen Nouădegete fu un om 
împăcat. 

Apoi auzi mişcare şi deschise ochii. 

Carlii lui Bethod înaintau pe marginile văii, rânduri- 
rânduri, cu scrâşnete de paşi şi zgomot de echipamente. 
Lăsaseră în mijloc un spaţiu liber, ca o cărare pietroasă. Pe- 
acolo veneau forme negre, roind peste şanţ ca furnicile 
furioase dintr-un muşuroi răscolit. Urcau clocotitor panta 
spre zid, într-o masă diformă de membre răsucite, guri 
căscate şi gheare gata să se înfigă. 

Shanka, şi nici chiar Logen nu văzuse vreodată adunaţi 
la un loc măcar pe jumătate din câţi erau acum. Forfoteau 
prin toată valea - o infecţie care bolborosea, clănţăânea, 
scrâşnea. 

- Pe toţi morţii de căcat... şopti cineva. 

Logen se întrebă dacă să le strige ceva oamenilor de pe 
zid. Dacă să le comande: „Fiţi gata!” sau „Aşteptaţi!” Ceva 
care să le insufle curaj, aşa cum obişnuieşte să facă un 
conducător. Ce rost ar fi avut, însă? Fiecare dintre ei mai 
luptase înainte şi ştia ce avea de făcut. Fiecare ştia că era o 
luptă pe viaţă şi pe moarte - şi nimic nu dădea mai mult 
curaj decât asta. 

Aşa că Logen scrâşni din dinţi, îşi strânse degetele pe 
mânerul rece al sabiei Creatorului şi scoase lama cu luciu 
mat din teaca ei zgăriată, privind cum veneau capetele- 
turtite. Alergătorii din faţă ajunseseră la vreo sută de paşi, 
poate, şi se apropiau cu repeziciune. 

- Pregătiţi-vă arcurile! mugi el. 

- Arcurile! repetă Fior. 


LLA 


- Săgeţile! se auzi şi urletul răguşit al lui Dow, dintr-o 
parte, şi răgetul lui Tichie Roşie, din cealaltă. 

În jurul lui Logen arcurile trosniră, în timp ce le 
încordau, oamenii ochind, cu fălcile încleştate, cu chipurile 
aspre şi murdare. Capetele-turtite veneau neabătute, cu 
dinţii lucind, limbile atârnând, ochii cruzi sticlind de ură. 
Mai aveau puţin de-acum, foarte puţin. Logen învârti în 
mână sabia. 

- Imediat... şopti el. 


- Da'-ncepeţi naibii să trageţi odată! 

Şi Copoiul îşi lansă prima săgeată în mulţimea de 
shanka. Corzile zbârnâiră în jurul lui, şi primul val îşi luă 
zborul, şuierând. Unele săgeți nu nimereau ţinta, ricoşau 
din stânci şi se învârteau prin aer, altele se înfigeau în 
capetele-turtite şi le doborau zbierând, într-o învălmăşeală 
de membre negre. Oamenii îşi luau altele, calmi şi siguri pe 
ei, cei mai buni arcaşi din tot grupul, cum ştiau foarte bine. 

Arcurile bâzâiau, săgețile vibrau, luptătorii shanka 
mureau jos în vale, iar arcaşii ţinteau, simplu şi uşor, 
trăgând salvă după salvă. Copoiul auzi ordinul strigat de jos 
şi văzu fulgerările săgeţilor trase de pe ziduri. Alte capete- 
turtite căzură, zvârcolindu-se la pământ. 

- Uşor ca furnicile strivite-n castron! strigă cineva. 

- Mda, mârâi Copoiul, atâta doar că furnicile nu ies din 
castron să-ţi taie naibii capu”! Lăsaţi vorba şi trageţi! 

Îi văzu pe primii shanka ajungând la şanţul lor recent 
săpat; coborâră în el, pentru a încerca să doboare ţepele, 
agitându-se pe la baza zidului. 

Tul ridică un bolovan uriaş deasupra capului, se aplecă 
şi-l aruncă învârtindu-se în jos, cu un răcnet. Copoiul îl văzu 
nimerind capul unui shanka din şanţ şi împrăştiindu-i 
creierii într-o stropitură roşie pe stânci, după care ricoşă în 
ceilalţi, doborând încă vreo doi. Cădeau şi alţii, guiţând, sub 
ploaia de săgeți, dar din urmă mai veneau destui, 
alunecând în şanţ, răspândindu-se pe toată lungimea, câţiva 


aruncând sulițe spre oamenii de sus sau trăgând stângaci 
cu arcurile. 

Acum începeau să se caţere, înfigându-şi ghearele în 
scobiturile stâncilor, săltându-se tot mai sus şi mai sus. 
Străbăteau încet zidul aproape pe toată lăţimea, şi erau 
smulşi de pietrele şi săgețile venite din vârf. În capătul din 
stânga, departe de Copoiul şi ai lui, unde lupta Dow cel 
Negru, se mişcau mai repede. Şi mai iuți erau cei din jurul 
porţii, unde mai rămăseseră câteva viţe prinse de pietre. 

- La dracu”, da' nemernicii ăştia ştiu să se caţere! şuieră 
Copoiul, dibuind după următoarea săgeată. 

- Mhm, făcu Ursuzul. 

Mâna unui shanka apăru pe parapet - gheare încovoiate 
zgâriind pietrele. Logen privi cum urma după ea braţul, 
îndoit şi hidos, peticit cu păr des pe sub care viermuiau 
tendoane groase. Apăru şi creştetul teşit al capului pleşuv, 
cu fruntea lui masivă şi butucănoasă, fălcile căscate şi dinţii 
ascuţiţi, lucind de salivă. Ochii adânciţi în orbite îi întâlniră 
pe ai lui. Sabia lui Logen îi despică ţeasta până la ciotul 
turtit al nasului, făcând să-i sară un ochi din cap. 

Oamenii trăgeau cu arcurile şi se fereau când săgețile 
ricoşau din pietre. O suliță zbură vâjâind pe lângă capul lui 
Logen. De jos, atacatorii se auzeau zgâriind scândurile 
porţii şi trăgând de ele, lovindu-le cu bâte şi ciocane, 
chirăind de furie. Capetele-turtite şuierau şi cârâiau, în 
timp ce încercau să treacă peste parapet, iar oamenii 
dădeau în ele cu săbiile şi securile şi le împingeau de pe zid 
cu lăncile. 

Logen îl auzea pe Fior mugind: 

- Aia de la poartă! Daţi-i de la poartă, pe ăia! 

Oamenii urlau blesteme. Un carl care stătuse aplecat 
peste parapet se împletici înapoi, tuşind. Îl străpunsese o 
suliță shanka, chiar sub umăr. Clipi din ochi spre lancea 
diformă, deschizând gura să spună ceva. Gemu, făcu doi 
paşi clătinaţi, iar în spatele lui un cap-turtit începu să se 
tragă peste parapet, cu braţul întins pe piatră. 


Sabia Creatorului se înfipse adânc în el, sub cot, stropind 
chipul lui Logen cu pete cleioase. Tăişul atinse piatra şi-i 
trimise o vibraţie prin mână, făcându-l să ezite îndeajuns 
pentru ca luptătorul shanka să se salte peste margine, cu 
sângele ţâşnindu-i în jeturi lungi din braţul care se mai 
ţinea doar într-o fâşie de piele şi tendon. 

Îl atacă pe Logen cu mâna cealaltă, dar acesta îi prinse 
încheietura, îi dădu un picior în genunchi şi-l trânti. Fără a-i 
acorda timp să se ridice, îi lăsă o tăietură prelungă pe 
spate, din care ieşeau aşchii albe de os. Capul-turtit începu 
să se zbată, împroşcând în jur cu sânge, iar Logen îl apucă 
strâns de beregată, îl împinse înapoi peste parapet şi-l 
aruncă. În cădere, luptătorul shanka nimeri peste altul care 
tocmai începea escaladarea. Amândoi se rostogoliră în şanţ, 
unde unul începu să se învârtească în loc, cu gâtul străpuns 
de o ţeapă ruptă. 

Alături, un flăcău tânăr se uita aiurit, cu arcul 
atârnându-i în mână. 

- Ţi-am zis eu naibii să nu mai tragi? urlă la el Logen, iar 
băiatul clipi şi puse o săgeată în arc, cu mâini tremurătoare, 
grăbindu-se iar spre parapet. 

Peste tot, oamenii se luptau, strigau, loveau cu săbiile şi 
trăgeau cu arcurile. Văzu trei carli înfigându-şi suliţele într- 
un cap-turtit. Îl văzu pe Fior aplicând o lovitură în şalele 
altuia, de unde sângele zbură în dâre de culoare închisă. 
Văzu un om izbind un shanka în faţă cu scutul, tocmai când 
ajungea pe zid, azvârlindu-l înapoi prin aer. Logen reteză 
mâna altui shanka, alunecă pe o băltoacă de sânge şi căzu 
într-o parte, mai-mai să se înjunghie singur. Se târi câţiva 
paşi, ridicându-se greoi. Mai ampută braţul unui cap-turtit 
care deja se zvârcolea, fiind înfipt în sulița unui carl, tăie pe 
jumătate gâtul altuia care se sălta peste parapet. Se aplecă 
peste acesta, privind în jos. 

Un shanka era încă pe zid, iar Logen tocmai îl lua la ochi, 
când o săgeată trasă din turn îl nimeri în spate. Capul-turtit 
se prăbuşi în şanţ, înfigându-se într-o ţeapă. Cei din jurul 


porţii erau toţi lichidaţi, zdrobiţi de pietre şi plini de săgeți 
rupte. Aşa stăteau lucrurile în centru, iar partea lui Tichie 
Roşie era complet degajată şi ea. În capătul din stânga mai 
erau câţiva pe zid, dar flăcăii lui Dow tocmai le venau de 
hac. Sub privirea lui Logen, vreo doi fură aruncaţi în şanţ, 
plini de sânge. 

Cei din vale începeau să şovăie, să se retragă, ţipând şi 
chiţăind, sub ploaia de săgeți a arcaşilor Copoiului. Se 
părea că până şi pentru shanka fusese de-ajuns. O luară la 
fugă, înapoi spre şanţul lui Bethod. 

- I-am terminat! răcni cineva, şi toţi începură să urle şi 
să chiuie. 

Băiatul cu arcul şi-l agita pe deasupra capului, hlizindu- 
se de parcă l-ar fi bătut pe Bethod de unul singur. 

Logen nu se bucura. Privea încruntat mulţimea 
numeroasă de carli de dincolo de şanţ, cu stindardele lui 
Bethod fâlfâind deasupra. O fi fost prima ciocnire scurtă şi 
sângeroasă, dar următoarea avea toate şansele să fie mai 
puţin scurtă şi mult mai sângeroasă. Îşi desfăcu pumnul 
îndurerat de pe sabia Creatorului, pe care o rezemă de 
parapet, şi-şi apăsă palmele una de alta, ca să le oprească 
tremurul. Apoi, trase adânc aer în piept. 

- Sunt încă viu, şopti el. 


Logen îşi ascuţea cuţitele, aşezat lângă focul care se 
reflecta în lame, după cum le întorcea într-o parte şi-n alta, 
frecându-le cu gresia, lingându-şi vârful degetului ca să 
şteargă câte o pată, hotărât să le curețe impecabil. 
Niciodată nu puteai zice că ai prea multe, atâta era sigur. 
Zâmbi, amintindu-şi care fusese răspunsul lui Ferro. Numai 
să nu cazi într-un râu şi să te-neci sub greutatea fiarelor. 
Un moment, se întrebă alene dacă avea s-o mai revadă 
vreodată, deşi părea improbabil. Trebuie să fii realist, la 
urma urmei, iar speranţa de a o scoate la capăt a doua zi 
părea destul de ambițioasă. 


Ursuzul stătea vizavi de el, şlefuind nişte bețe drepte 
pentru a-şi face din ele săgeți. Când se aşezaseră amândoi, 
pe cer încă mai luceau ultimele raze de lumină ale 
asfinţitului. Acum era întuneric beznă, doar stelele licăreau, 
şi de-atunci unul nu scosese o vorbă. Ăsta era Harding 
Ursuzul, iar lui Logen îi convenea. O tăcere comodă era de 
preferat în locul unor conversații îngrijorătoare, dar nimic 
nu durează o veşnicie. 

Din întuneric se auziră paşi furioşi, şi apăru Dow cel 
Negru, venind spre foc, cu ul şi Crummock după el. Era 
destul de negru la chip, de unde i se trăgea porecla, şi avea 
pe antebraţ un bandaj murdar, cu o dâră lungă de sânge 
uscat. 

- Te-ai tăiat, dar? întrebă Logen. 

- Pff! făcu Dow, aşezându-se lângă foc. O zgârietură 
amărâtă. Să le-o trag de capete-turtite! Pe toţi o să-i frig! 

- Şi voi, ăştilalţi? 

Tul zâmbi. 

- Mi s-au bătătorit palmele de la câţi bolovani am 
aruncat, da' nu mă-ndoi eu cu una, cu două. O să-mi treacă. 

- Şi eu tot mai zic că lenevesc de mai mare ruşinea, se 
plânse Crummock, cu copiii ţinându-mi armele şi tăind 
săgeți de la morţi. Bună treabă pentru copii, asta-i învaţă să 
nu se teamă de hoituri. Luna-i dornică să mă vadă-n luptă, 
totuşi, aşa e, şi io la fel. 

Logen îşi supse dinţii. 

- O să ai ocazia, Crummock, eu în locul tău nu mi-aş face 
griji. Bethod are destui pentru toată lumea, aş zice. 

- În viaţa mea n-am văzut capetele-turtite să năvălească 
aşa, comentă Dow, gânditor. Drept spre un zid plin de 
oameni, fără scări, fără unelte. N-or fi ei prea deştepţi, da' 
nici proşti nu-s. Le plac ambuscadele. Le place sub 
acoperire, şi pe-ascuns, şi pe furiş. Pot fi de-o neînfricare 
smintită, când n-au încotro, da' să se repeadă aşa, de 
bunăvoie? Nu-i normal. 

Crummock chicoti, cu un sunet răguşit şi sonor. 


- Nu-i normal nici ca shanka să lupte într-o gâlceavă 
dintre oameni. Astea nu-s vremuri normale. Le-o fi făcut 
farmece vrăjitoarea lui Bethod, ca să-i aţâţe. A pus la cale 
un descântec şi-un ritual să-i umple cu ură contra noastră. 

- Dansând goală-n juru' unui foc verde şi toate alea, nu 
mă-ndoiesc, completă Tul. 

- Ne-ajută luna să răzbim, prieteni, nu vă faceţi griji! îi 
asigură Crummock, zornăindu-şi oscioarele şi lemnişoarele 
din jurul gâtului. Luna ne iubeşte pe toţi, şi nu putem muri 
câtă vreme... 

- Pe-asta spune-le-o ălora care s-au dus în ţărână azi, îl 
întrerupse Logen, arătând cu capul spre mormintele noi din 
spatele fortăreței. În întuneric nu se vedeau, dar toată 
lumea ştia că erau acolo. Vreo zece moviliţe de pământ 
răscolit şi apoi bătătorit iar. 

Mătăhălosul om al dealurilor, însă, nu făcu decât să 
zâmbească. 

- lo aş zice c-ăştia-s ăia fericiţii, totuşi, nu? Măcar acuma 
dorm în paturile lor. O s-avem noroc dacă nu ajungem în 
gropi câte doişpe la grămadă, după ce s-o-ncinge treaba. 
Altfel, âi vii n-o să aibă un-să doarmă. Gropi de-o duzină! Şi 
să nu-mi ziceţi că n-aţi mai văzut sau nu le-aţi săpat cu 
mânuşiţele voastre! 

- Oi fi săpat, murmură Logen, ridicându-se, da' nu mi-a 
plăcut deloc. 

- Ba cum să nu! mugi Crummock după el. Nu-mi veni cu 
d-astea, Sângerosule-Nouă! 

Logen nu se uită în urmă. Pe zid erau prinse făclii, la 
distanţe cam de zece paşi, strălucind în întuneric, printre 
roiuri de gâze care zburau în jurul lor. Oamenii stăteau în 
lumina flăcărilor, rezemaţi în sulițe, strângând arcurile în 
mâini, cu săbiile scoase, atenţi la orice surprize nocturne. 
Lui Bethod îi plăcuseră dintotdeauna surprizele, iar Logen 
se aştepta să aibă parte de câteva până la sfârşit, într-un fel 
sau altul. 


Se urcă pe zid şi-şi rezemă mâinile pe piatra rece a 
parapetului, privind încruntat spre focurile care ardeau în 
întunericul văii. Focurile lui Bethod, departe în beznă, şi ale 
lor, aprinse sub zid, în speranţa de a zări orice nemernic 
viclean care ar fi-ncercat să se-apropie pe furiş. Aşterneau 
cercuri de lumină peste stâncile umbrite, printre leşuri de 
shanka, hăcuite şi aruncate de pe zid sau străpunse de 
săgeți. 

Logen simţi o mişcare în spatele lui şi se încordă, privind 
cu coada ochiului. Fior, poate, venind să se răfuiască şi să-l 
împingă de pe zid. Fior, sau vreunul dintr-o sută de oameni 
care-i purtau pică pentru o faptă pe care Logen o uitase, 
dar ei, niciodată. Se asigură că avea mâna aproape de 
sabie, îşi dezveli dinţii şi se pregăti să se întoarcă şi să 
lovească. 

- Am făcut treabă bună azi, totuşi, nu? întrebă Copoiul. 
Nici douăzeci n-am pierdut. 

Respirația lui Logen redeveni mai uşoară şi-şi îndepărtă 
mâna de armă. 

- A mers bine. Dar Bethod abia începe. Ne încearcă să 
vadă unde avem puncte slabe, să vadă dacă ne poate obosi. 
Ştie că timpul e totul. E cel mai de preţ lucru în război. 
Pentru el, o zi sau două preţuiesc mai mult decât o grămadă 
de capete-turtite. Dacă ne poate strivi repede, acceptă 
pierderile, zic eu. 

- Atunci, cel mai bine-ar fi să rezistăm cât mai mult? 

Departe, în întuneric, se auzeau dangăte şi scârţâieli de 
fierărie şi tâmplărie, cu ecouri. 

- Ăia acolo construiesc ceva. Lucruri de care au nevoie 
ca să se urce pe zid, să ne astupe şanţul. O mulţime de 
scări, şi toate celelalte. Bethod o să ne cucerească repede, 
dacă poate, dar dacă n-are încotro, o s-o ia şi cu binişorul. 

Copoiul dădu din cap. 

- Păi, cum ziceam. Cel mai bine-ar fi să rezistăm. Dacă 
toate merg conform planului, Uniunea va fi aici curând. 


- N-ar strica. Planurile au obiceiul să se dea peste cap 
tocmai când te bazezi mai mult pe ele. 


O atât de dulce tristeţe 


- Luminăţia Sa, Marele Duce de Ospria, doreşte numai 
cele mai bune relaţii... 

Jezal nu putea face mai mult decât să stea aşezat şi să 
zâmbească, aşa cum stătuse şi zâmbise pe tot parcursul 
acelei zile interminabile. Îl dureau şi mutra, şi dosul. 
Turuiala ambasdorului continua neabătută, însoţită de 
gesticulări ample. Din când în când, îşi mai stăvilea vorbăria 
pentru o clipă, astfel ca tălmaciul să-i poată reda 
platitudinile în limba comună. Nici n-ar fi avut de ce să se 
deranjeze. 

- ... marele oraş Ospria a fost întotdeauna onorat să se 
numere printre cei mai apropiaţi prieteni ai ilustrului tată al 
Maiestăţii Voastre, Regele Guslav, iar acum nu caută nimic 
altceva decât continuarea prieteniei cu guvernul şi poporul 
Uniunii... 

Jezal zâmbise toată dimineaţa, aşezat pe tronul lui bătut 
în nestemate, la înălţimea piedestalului de marmură, în 
timp ce ambasadorii lumii veneau să-şi aducă omagiile lor 
linguşitoare. Stătuse acolo pe când soarele se ridica pe cer, 
inundând nemilos sala tronului prin ferestrele înalte, 
strălucind pe  mulajele aurite care decorau toate 
suprafeţele  tavanului şi pereţilor, reflectându-se din 
oglinzile mari, scânteind pe sfeşnicele de argint şi vazele 
somptuoase, stârnind focuri multicolore printre cristalurile 
celor trei candelabre monstruoase. 

- ... Marele Duce doreşte încă o dată să-şi exprime 
regretul fratern faţă de incidentul minor din primăvara 
trecută şi vă asigură că niciodată nu se va mai întâmpla 
ceva de felul acela, cu condiţia ca soldaţii din Portul de Vest 
să rămână în partea dinspre ei a frontierei... 

Ascultase întruna, de-a lungul nesfârşitei după-amiezi, în 
vreme ce sala se încingea tot mai mult şi mai mult, foindu-se 
pe măsură ce reprezentanţii marilor conducători ai lumii 


făceau plecăciuni şi-l periau cu felicitări la fel de nesărate, 
într-o multitudine de limbi diferite. Stătuse acolo în timp ce 
soarele cobora spre apus, şi sute de lumânări erau aprinse 
şi ridicate, licărind spre el din oglinzi, din geamurile 
întunecate şi din lustrul pardoselii. Zâmbise, primind laude 
de la oameni despre ale căror ţări abia dacă auzise, înainte 
de a începe ziua aceea fără sfârşit. 

- ... Luminăţia Sa mai speră şi are încredere că 
ostilitățile dintre măreaţa naţiune a Maiestăţii Voastre şi 
Imperiul Gurkhul se vor sfârşi curând şi că negoţul va putea 
din nou să se desfăşoare nestânjenit pe tot cuprinsul Mării 
Circulare. 

Atât ambasadorul cât şi traducătorul tăcură politicos o 
clipă - mare minune! -, iar Jezal reuşi să încropească un 
răspuns leşinat: 

- Şi noi avem asemenea speranţe. Vă rog să-i transmiteţi 
Marelui Duce mulţumirile noastre pentru minunatul dar. 

Între timp, doi lachei traseră cufărul greu într-o parte, 
alături de restul fleacurilor înzorzonate pe care Jezal le 
acumulase în acea zi. 

Un nou val de trăncăneli în styriană începu să se reverse 
în sală. 

- Luminăţia Sa doreşte să vă comunice din toată inima 
felicitările sale pentru apropiata căsătorie a Augustei 
Voastre Maiestăţi cu Prinţesa lerez, Giuvaierul Ialinilor, 
fără doar şi poate cea mai mare frumuseţe în viaţă din tot 
Cercul întins al Lumii. 

Jezal abia reuşi să-şi păstreze zâmbetul pe buze. Auzise 
de-atâtea ori în ziua acea vorbindu-se despre combinaţia 
respectivă ca şi cum totul ar fi fost stabilit, încât îi pierise 
tot cheful de a corecta părerea greşită, ba chiar aproape 
începuse să se considere el însuşi logodit. Nu-şi dorea decât 
ca audienţele să se încheie cât mai curând, pentru a fura şi 
el câteva momente în care să savureze liniştea. 

- Luminăţia Sa m-a mai instruit să-i urez Augustei 
Voastre Maiestăţi o domnie lungă şi fericită, traduse 


interpretul, şi mulţi moştenitori, pentru ca dinastia 
Maiestăţii Voastre să poată merge mai departe la fel de 
glorioasă. 

Jezal îşi forţă zâmbetul să se mai întindă cu un dinte, 
înclinând capul: 

- Seară bună vă doresc! 

Ambasadorul  osprian făcu o plecăciune teatrală, 
scoţându-şi enorma pălărie ale cărei pene multicolore 
măturară cu entuziasm pardoseala. Apoi se retrase de-a- 
ndăratelea, tot aplecat, peste duşumeaua lucioasă. Cumva, 
reuşi să ajungă pe coridor fără să cadă-n fund, iar uşile 
mari, festonate cu frunze aurii, se închiseră lin în urma lui. 

Jezal şi smulse coroana şi o trânti pe perna de lângă 
tron, frecându-şi rosăturile de pe pielea asudată a capului, 
în timp ce cu mâna cealaltă îşi lărgea gulerul brodat. 
Degeaba. Tot ameţit, slăbit şi insuportabil de încins se 
simţea. 

Hoff se strecură în stânga lui. 

- Acesta a fost ultimul dintre ambasadori, Maiestate. 
Mâine vom fi ocupați cu nobilimea din Midderland. Oamenii 
sunt dornici să-şi aducă omagiul... 

- Multe omagii şi prea puţin ajutor, nu mă îndoiesc! 

Hoff izbuti un chicotit de o falsitate sufocantă. 

- Ha, ha, ha, Maiestate. Încă din zori tot solicită 
audienţe, şi n-am dori să-i ofensăm... 

- La dracu”! şuieră Jezal, sărind de pe tron şi 
scuturându-şi picioarele, într-un efort zadarnic de a-şi 
dezlipi pantalonii de fundul năduşit. 

Îşi trase peste cap panglica diagonală stacojie şi o 
aruncă, îşi descheie violent mantia aurită şi încercă să şi-o 
scoată, dar până la urmă mâna i se agăţă într-o manşetă şi 
fu nevoit să întoarcă pe dos blestemăţia, înainte de a scăpa 
în sfârşit de ea. 

- Fir-ar să fie! 

O azvârli pe estrada de marmură, gata s-o calce în 
picioare. Apoi, îşi aminti. Hoff făcuse un pas înapoi, prudent, 


şi se încrunta ca şi cum ar fi descoperit că elegantul său 
conac nou era afectat de o putreziciune cumplită. Diverşii 
lachei, paji şi cavaleri, atât Vestitori cât şi din Gardă, 
priveau cu sârguinţă drept înainte, străduindu-se din 
răsputeri să imite statuile. Într-un colţ întunecos al sălii 
stătea Bayaz. Ochii-i erau adânciţi în umbră, iar chipul, 
împietrit amarnic. 

Jezal roşi ca un şcolar poznaş chemat să dea socoteală şi- 
şi acoperi ochii cu o mână. 

- Groaznic de obositoare zi... 

Cobori grăbit treptele tronului şi ieşi din sala de 
audienţe, cu capul în piept. Larma unei fanfare care cânta 
cu întârziere şi cam fals îl urmări pe culoar. Acelaşi lucru îl 
făcu, din păcate, şi Întâiul dintre Magi. 

- N-a fost frumos, îl mustră Bayaz. Raritatea acceselor 
de furie face ca omul să fie înspăimântător. Cele prea dese îl 
fac doar ridicol. 

- Scuze, scrâşni Jezal printre dinţi. Da' grea povară mai 
e coroana... 

- O mare povară şi o mare onoare. Am avut o discuţie, 
din câte-mi amintesc, despre strădaniile tale de a fi vrednic 
de ea. 

Făcu o pauză semnificativă. 

- Poate-ar fi bine să te străduieşti mai mult. 

Jezal îşi frecă tâmplele îndurerate. 

- Am nevoie doar să fiu singur un moment, atâta tot. 
Doar un moment. 

- Stai cât ai nevoie. Dar mâine-dimineaţă avem treburi, 
Maiestate, treburi pe care nu le putem evita. Nobilimea din 
Midderland nu va aştepta prea mult ca să vă felicite. Ne 
vedem în zori, plini de energie şi entuziasm, nu mă îndoiesc. 

- Da, da! se răsti Jezal, peste umăr. Plini-ochi! 

leşi într-o curticică înconjurată pe trei laturi de o 
colonadă umbroasă şi rămase nemişcat în răcoarea serii. Se 
scutură, închise strâns ochii, îşi lăsă capul pe spate şi 
respiră prelung, încet. Un minut de singurătate. Se întrebă 


dacă, pe lângă momentele când urina sau dormea, i se mai 
permisese vreunul, din ziua aceea de nebunie în Rotonda 
Lorzilor. 

Era victima sau, poate, beneficiarul celei mai măreţe 
gafe. Cumva, toţi îl luaseră drept rege, când el era vizibil 
doar un idiot egoist şi buimac care în toată viaţa lui abia 
dacă gândise mai departe de ziua de mâine. De fiecare dată 
când cineva îi spunea „Maiestatea Voastră”, se simţea tot 
mai mult ca un escroc, şi cu fiecare clipă ce trecea era tot 
mai mirat, cu vinovăţie, că nu fusese descoperit. 

Porni peste iarba impecabilă, lăsând să-i scape un oftat 
lung, de autocompătimire. I se opri în gât. Lângă o uşă din 
faţa lui, un Cavaler din Gardă, în poziţie de drepţi, stătea 
atât de ţeapăn încât Jezal fusese cât pe ce să nu-l observe. 
Înjură încet. Nici cinci minute încheiate nu putea fi lăsat în 
pace? Încruntându-se, se apropie. Omul i se părea vag 
cunoscut. Un tânăr înalt şi voinic, cu capul ras şi un gât ce 
se remarca prin absenţă... 

- Bremer dan Gorst! 

- Maiestate, răspunse Gorst, cu armura zăngănind, în 
timp ce-şi încleşta pumnii cărnoşi pe pieptarul lustruit. 

- Ce plăcere să te revăd! 

Jezal îl antipatizase din prima clipă când îl văzuse 
înaintea ochilor şi, fiind hărțuit de el prin jurul unui ring de 
scrimă, indiferent dacă în final învinsese sau nu, rămăsese 
cu aceeaşi părere proastă faţă de bruta aia fără gât. Acum, 
însă, orice chip cât de cât familiar era ca un pahar cu apă în 
deşert. Jezal chiar se pomeni strângând mâna grea a 
cavalerului, ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, şi fu nevoit să 
facă un efort pentru a se elibera. 

- Maiestatea Voastră îmi face o cinste prea mare. 

- Te rog, nu e nevoie să-mi spui aşa. Cum ai ajuns aici? 
Credeam că făceai parte din garda Lordului Brock... 

- Postul acela nu mi se potrivea, răspunse Gorst, cu 
glasul său piţigăiat, de o subţirime stranie. Am avut noroc 


să găsesc un loc printre Cavalerii Gărzii acum câteva luni, 
Maies... 

Se întrerupse. 

În capul lui Jezal începea să se contureze o idee. Se uită 
peste umăr, dar în apropiere nu mai era nimeni. În grădină 
domnea o linişte mormântală, arcadele umbrite fiind tăcute 
ca nişte cripte. 

- Bremer... Pot să-ţi spun Bremer, da? 

- Cred că regele meu mă poate numi oricum doreşte. 

- Mă întreb... dacă ţi-aş putea cere o favoare...? 

Gorst clipi din ochi. 

- Maiestatea Voastră nu trebuie decât să poruncească. 


Când auzi uşa deschizându-se, Jezal se răsuci în loc. 
Gorst ieşi sub colonadă, în zăngănitul slab al armurii. Îl 
urma o siluetă în mantie cu glugă, tăcută. Vechea emoție nu 
se pierduse, când îşi dădu gluga pe spate şi o rază de 
lumină de la etaj îi căzu pe partea de jos a feţei. Jezal îi 
vedea curba obrazului, o parte a gurii, conturul unei nări, 
lucirea ochilor în umbră - şi atâta tot. 

- Mulţumesc, Gorst, spuse el. Acum poţi să ne laşi. 

Uriaşul se bătu cu pumnul în piept şi se retrase prin 
arcadă, închizând uşa în urma lui. Nu era tocmai prima 
dată că se întâlneau în secret, desigur, dar acum lucrurile 
stăteau cu totul altfel. Se întrebă dacă totul avea să se 
încheie cu sărutări şi vorbe tandre, sau pur şi simplu să se 
încheie. Începutul era departe de-a fi promiţător. 

- Augusta Voastră Maiestate, spuse Ardee, cu cea mai 
acidă ironie. Ce onoare monumentală. Să mă trântesc pe 
burtă? Sau să fac doar o reverență? 

Oricât de dure erau vorbele ei, sunetul vocii încă mai 
făcea să i se oprească respiraţia. 

- Reverenţă? izbuti el să repete. Măcar ştii cum se face? 

- Drept să spun, nu prea. N-am fost instruită pentru 
societatea politicoasă, iar acum lipsa cunoştinţelor mă 
zdrobeşte de-a binelea. 


Ardee păşi înainte, privind încruntată prin grădina 
întunecoasă. 

- Când eram mică, în cele mai îndrăzneţe reverii, visam 
să fiu invitată la palat de către rege însuşi. Mâncam 
prăjituri alese, beam vinuri scumpe şi vorbeam frumos 
despre lucruri importante, până noaptea târziu. 

Îşi apăsă mâinile pe piept, fluturând din gene. 

- Vă mulţumesc că aţi făcut să se împlinească visele 
jalnice ale unei biete nefericite, fie şi numai preţ de-o clipă. 
Ceilalţi cerşetori nu mă vor crede nici în ruptul capului 
când am să le spun! 

- Toţi suntem şocaţi, şi nu puţin, de întorsătura pe care 
au luat-o evenimentele. 

- O, dar sigur că suntem, Maiestate! 

Jezal tresări. 

- Nu-mi spune aşa. Nu şitu. 

- Şi cum să vă spun? 

- Pe nume. Jezal, aşa mă cheamă. Cum îmi spuneai 
înainte... te rog. 

- Dacă trebuie... Mi-ai promis, Jezal. Mi-ai promis că n-ai 
să mă mai laşi baltă. 

- Ştiu că ţi-am promis, şi voiam să mă ţin de cuvânt... dar 
adevărul este că... 

Rege sau nu, îşi căuta cuvintele bâjbâind, la fel ca 
întotdeauna, după care le lăsă să izbucnească într-o 
bolboroseală idioată. 

- Nu mă pot însura cu tine! Sigur aş fi făcut-o, dacă nu... 

Îşi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă iar, deznădăjduit. 

- Dacă nu se întâmplau toate astea. Dar s-au întâmplat, 
iar eu nu mai pot face nimic. Nu te pot lua de soţie. 

- Sigur că nu poţi, se arcui amar gura ei. Promisiunile 
sunt pentru copii. Nici înainte nu mi se părea de crezut - 
chiar şi în cele mai puţin realiste momente ale mele. Acum, 
ideea pare de-a dreptul ridicolă. Regele şi ţărăâncuţa. 
Absurd. Nici cea mai răsuflată carte de poveşti n-ar 
îndrăzni să sugereze una ca asta. 


- Asta nu înseamnă că n-o să ne mai vedem, continuă 
Jezal, făcând un pas şovăitor spre ea. Lucrurile vor sta 
altfel, desigur, totuşi mai putem găsi momente... 

Întinse mâna, încet, stângaci. 

- Momente când putem fi împreună. 

Îi atinse faţa, uşor, şi simţi acelaşi fior vinovat 
dintotdeauna. 

- Putem să fim unul cu altul la fel cum am fost mereu. N- 
ai avea de ce să-ţi faci griji. Au să se rezolve toate... 

Ardee îl privi drept în ochi: 

- Deci... ai vrea să fiu târfa ta? 

Mâna lui se retrase, smucit. 

- Nu! În niciun caz! Vreau să zic... aş vrea să fii... 

Ce voia să spună? Căută cu disperare un cuvânt mai 
potrivit. 

- „.. Amanta mea? 

- Aha, înţeleg... Şi când îţi vei lua o soţie, atunci ce-am să 
fiu? Ce cuvânt crezi că ar putea folosi regina ta ca să mă 
descrie? 

Jezal înghiţi în sec, privindu-şi pantofii. 

- O târfă tot o târfă e, oricum ai numi-o. Te saturi uşor de 
ea, dar o înlocuieşti şi mai uşor. Şi când te vei plictisi de 
mine şi-ai să-ţi găseşti alte amante? Atunci cum o să mi se 
spună? 

Pufni cu scârbă. 

- Sunt un gunoi, şi o ştiu, dar se pare că ai despre mine o 
părere chiar mai proastă decât a mea. 

- Nu sunt eu de vină, insistă Jezal, cu ochii în lacrimi - de 
durere sau de uşurare, îi era greu să spună; un amestec 
amar din amândouă, probabil. Nu e vina mea... 

- Sigur că nu e vina ta. Nu te acuz de nimic. Pe mine mă 
condamn. Îmi spuneam că am ghinion, că fratele meu a avut 
dreptate. Alegeam prost. 

Îl privi cu aceeaşi expresie necruțătoare în ochii ei negri 
ca prima oară când se cunoscuseră. 


- Mi-aş fi putut găsi un bărbat de treabă, dar te-am ales 
pe tine. Trebuia să m-aştept. 

Ridică mâna şi-l atinse pe faţă, ştergându-i cu degetul 
mare o lacrimă de pe obraz. La fel ca data trecută când se 
despărţiseră, în parc, pe ploaie. Atunci, însă, mai aveau o 
speranţă că se vor reîntâlni. Acum nu mai era nici una. Oftă 
şi-şi lăsă braţul să cadă, privind posomorâtă în grădină. 

Jezal clipi din ochi. Chiar se putea ca ăsta să fie sfârşitul? 
Jinduia să rostească un ultim cuvânt tandru, cel puţin, o 
frază de rămas-bun dulce-amăruie, dar mintea îi era goală 
de orice gânduri. Ce formule ar fi putut să conteze cu ceva? 
Terminaseră, şi orice vorbă n-ar fi fost decât sare pusă pe 
rană. Pierdere de vreme. Îşi încleştă fălcile şi-şi şterse 
ultimele dâre umede de pe faţă. Ardee avea dreptate. 
Regele şi ţăranca. Ce-ar fi putut să fie mai ridicol? 

- Gorst! lătră el. 

Uşa scârţâi şi paznicul musculos ieşi din umbră, cu capul 
plecat umil. 

- Poţi s-o escortezi pe doamna înapoi acasă. 

Gorst încuviinţă şi se adăposti sub arcada întunecoasă. 
Întorcându-se, Ardee porni într-acolo, ridicându-şi gluga, 
iar Jezal o privi cum pleca. Se întrebă dacă avea să se 
întoarcă în prag ca să se uite în urmă, ca ochii lor să se 
întâlnească şi să existe un ultim moment între ei. O ultimă 
întretăiere a respirației. Un ultim junghi în inimă. 

Ardee, însă, nu privi înapoi. Fără nici cea mai mică 
şovăială, ieşi pe uşă şi dispăru, cu Gorst după ea, iar Jezal 
rămase în grădina luminată de lună. Singur. 


Câpătând o umbră 


Ferro stătea pe acoperişul magaziei, cu ochii îngustaţi în 
soarele puternic şi picioarele încrucişate sub trup. Privea 
corăbiile şi oamenii care debarcau. Se uita după Yulwei. De- 
asta venea acolo în fiecare zi. 

Era război între Uniune şi Gurkhul, un război fără sens, 
cu multe vorbe şi nicio luptă, aşa că nicio navă nu pleca 
spre Kanta. Yulwei, însă, umbla pe oriunde avea chef. Putea 
s-o ducă înapoi în Sud, unde s-ar fi putut răzbuna pe 
gurkieni. Până la sosirea lui, era captivă printre rozalii. 
Scrâşni din dinţi şi-şi încleştă pumnii, strâmbându-se la 
gândul propriei neputinţe. Al plictiselii. Al timpului pierdut. 
S-ar fi rugat la Dumnezeu ca Yulwei să vină. 

Dar Dumnezeu n-o asculta niciodată. 

Jezal dan Luthar, prost cum era, din motive pe care n- 
avea să le înţeleagă niciodată, primise o coroană şi fusese 
făcut rege. Bayaz, despre care Ferro era sigură că aranjase 
totul, îşi petrecea acum fiecare oră cu el. Încercând în 
continuare să facă din Jezal un conducător de oameni, fără 
îndoială. La fel ca pe tot parcursul acelui drum lung peste 
câmpie şi înapoi, cu rezultate dintre cele mai slabe. 

Jezal dan Luthar, Regele Uniunii. Nouădegete s-ar fi 
prăpădit de râs, dac-ar fi putut să afle. Imaginându-şi cum 
râdea, Ferro zâmbi. Apoi, îşi dădu seama că zâmbea şi se 
opri. Bayaz îi făgăduise răzbunarea şi nu-i dăduse nimic, 
lăsând-o acolo împotmolită, neputincioasă. Nu avea niciun 
motiv să zâmbească. 

Stătea şi se uita la corăbii, după Yulwei. 

După Nouădegete nu se uita. Nu spera să-l vadă 
coborând pe chei. Ar fi fost o speranţă neghioabă, 
copilărească, aparţinând fetişcanei proaste de pe vremea 
când gurkienii o luaseră în robie. Logen n-avea să se 
răzgândească şi să se întoarcă. Se asigurase ea de asta. 
Ciudat, totuşi, cum i se tot părea că-l vedea prin mulţime. 


Docherii ajunseseră s-o recunoască. O vreme, strigaseră 
la ea... 

- Vino aici, frumoaso, să-mi dai o sărutare! o chemase 
unul, iar prietenii lui râseseră. 

Atunci, Ferro îi aruncase-n cap o jumătate de cărămidă, 
doborându-l în mare. După ce-l pescuiseră de-acolo, nu mai 
avusese nimic să-i spună. Nici unul nu mai suflase o vorbă, 
ceea ce-i convenea de minune. 

Stătea şi privea corăbiile. 

Şezu acolo până când soarele cobori pe cer, răspândind 
o lumină vie peste partea de jos a norilor şi făcând valurile 
să scânteieze. Până când mulțimile se răriră, căruțele 
încetară să mai circule, iar forfota şi strigătele din port se 
stinseră într-o tăcere prăfuită. Până când briza începu să-i 
răcorească pielea. 

Yulwei nu avea să vină în acea zi. 

Cobori de pe acoperişul magaziei şi-şi croi drum pe 
străzile dosnice, spre Calea-de-Mijloc. În timp ce mergea pe 
drumul acela larg, încruntându-se la oamenii pe lângă care 
trecea, îşi dădu seama: era urmărită. 

Omul proceda bine şi cu grijă. Uneori se apropia, alteori 
rămânea mai departe în urmă. Nu se arăta la vedere, dar 
nici nu se ascundea complet. Ferro se abătu din drum de 
câteva ori, ca să se asigure, şi văzu că omul se ţinea tot 
după ea. Era îmbrăcat complet în negru, avea un păr lung 
şi lăţos, şi o mască acoperindu-i parţial faţa. Complet în 
negru, ca o umbră. Ca oamenii aceia care se ţinuseră după 
ea şi Nouădegete, înainte de a pleca spre Vechiul Imperiu. 
Îl privea cu coada ochiului, fără să se uite niciodată direct la 
el, fără să-i dea de înţeles că-l descoperise. 

Avea să afle destul de curând. 

Coti pe o uliţă răpănoasă, se opri şi aşteptă la colţ. Lipită 
de zidul murdar, ţinându-şi respiraţia. Or fi fost departe 
arcul şi sabia ei, dar şocul era singura armă de care avea 
nevoie. Şi mâinile, şi picioarele, şi dinţii. 


Auzi paşi care se apropiau. Paşi grijulii, lipăind pe uliţă, 
atât de încet încât abia dacă se auzeau. Descoperi că 
zâmbea. Era o senzaţie plăcută să aibă un duşman, un scop. 
Foarte bine, după atâta vreme fără nici unul. Umplea golul 
din ea, fie şi doar pentru o clipă. Scrâşni din dinţi, simțind 
cum i se aduna furia în piept. Fierbinte şi aţâţătoare. Sigură 
şi familiară. Ca sărutarea unui iubit de demult, căruia-i 
ducea amarnic dorul. 

Când omul dădu colţul, pumnul ei o luase deja din loc. Îl 
izbi în mască, trimiţându-l de-a berbeleacul. Ferro îl urmă 
imediat, pentru a-l plesni peste faţă cu ambele mâini pe 
rând, zburându-i capul la stânga şi la dreapta. Omul bâjbâia 
după un cuţit, dar se mişca încet şi ameţit, iar lama abia 
ieşise din teacă în clipa când mâna lui Ferro îl apucă strâns 
de încheietură. Cotul ei îi împinse capul pe spate, apăsându- 
i beregata şi făcându-l să horcăie. Apoi, îi smulse cuțitul din 
mâna inertă, se răsuci şi-i dădu un picior în burtă. Omul se 
îndoi de mijloc, iar genunchiul ei îl nimeri în mască, 
trântindu-l pe spate în noroi. Ferro sări deasupra, 
încălecându-l strâns, cu braţul pe pieptul lui şi ţinându-i la 
gât cuțitul pe care i-l luase. 

- Ia te uită, îi şopti ea în faţă. M-am ales cu-o umbră. 

- Glugh, se auzi din masca deasupra căreia ochii se 
rostogoleau în orbite. 

- Ţi-e cam greu să vorbeşti cu aia pe faţă, hai? 

Şi-i sfâşie masca dintr-o smucitură de cuţit, lăsându-i şi o 
zgărietură lungă pe obraz. Fără mască, omul nu mai arăta 
atât de periculos. Mult mai tânăr decât crezuse, cu o iritaţie 
de pete în jurul bărbiei şi tuleiele unei mustăţi ca puful 
deasupra buzei de sus. Îşi scutură capul, iar ochii i se 
limpeziră din nou. Mărâi, încercă să se elibereze, dar Ferro 
îl ţinea strâns între coapse, iar o atingere a cuţitului pe gât 
îl calmă imediat. 

- De ce mă urmăreşti? 

- Te urmăresc pe dra... 


Ferro nu fusese niciodată o femeie prea răbdătoare. Aşa 
cum stătea, călare pe umbra ei, îi era foarte uşor să-şi ia 
avânt şi să-i trântească un cot în faţă. Omul încercă să se 
ferească, dar trupul ei îl apăsa cu toată greutatea pe 
şolduri, aşa că era neputincios. Braţul lui Ferro îi înlătură 
mâinile şi-l pocni peste gură, nas, obraz, dându-l cu capul 
de pietrele slinoase ale străzii. Patru asemenea lovituri, şi-i 
sleiră puterile. Capul îi căzu pe spate, iar Ferro îi puse 
cuțitul din nou la gât. Din nas şi gură îi curgea sânge, 
lăsând dâre roşii pe obraz. 

- Acum mă urmăreşti? 

- Veghez doar... bolborosi gura însângerată. Doar 
veghez. Nu eu dau ordinele. 

Nici soldaţii gurkieni nu dăduseră ordinele de a fi ucişi ai 
lui Ferro, iar ea să fie luată în robie. Asta nu-i absolvea de 
vină. Nu-i scăpa de răzbunarea ei. 

- Da” cine le da? 

Omul tuşi, cu faţa zvâcnindu-i şi împroşcând cu sânge 
din nările umflate. Însă doar atât. Ferro se încruntă. 

- Ce? îşi cobori ea mâna cu cuțitul, înţepându-l cu vârful 
în coapsă. Crezi că n-am mai tăiat o sculă la viaţa mea? 

- Glokta, îngăimă omul, închizând ochii. Lucrez... pentru 
Glokta. 

- Glokta. 

Numele nu-i spunea nimic, dar îi deschidea o cale de 
urmat. 

Îi puse din nou cuțitul la gât. Beregata tânărului palpita 
spasmodic, frecându-se de tăiş. Cu fălcile strânse, Ferro îşi 
potrivi mai bine degetele pe plăsele, încruntată. În ochii 
omului începuseră să lucească lacrimi. Mai bine să termine 
şi să plece. Era mai sigur. Îi era greu, însă, să-şi mişte 
mâna. 

- Dă-mi un motiv să n-o fac. 

Lacrimile începură să curgă pe obrajii plini de sânge. 

- Păsările mele... şopti el. 

- Păsările? 


- Nu va mai avea cine să le dea de mâncare. O merit, 
sigur, da' păsările... ele n-au făcut nimica... 

Ferro îşi îngustă ochii. 

Păsări. Ciudat, pentru ce trăiesc unii. 

Şi tatăl ei avusese o pasăre. Şi-o amintea, într-o colivie, 
prinsă de un par. Nu folosea la nimic, nici măcar să zboare 
nu putea, stătea doar pe-o crenguţă. O învățase vorbe. Îşi 
amintea cum îl privise dându-i de mâncare, când ea era 
mică. Demult, înainte de a veni gurkienii. 

- Ssssss, îi suflă ea în faţă, în timp ce-i apăsa pielea 
gâtului cu cuțitul, făcându-l să se crispeze; apoi retrase 
lama, se ridică şi rămase în picioare deasupra lui. 

- Clipa când am să te mai văd va fi şi ultima din viaţa ta. 
Înapoi la păsările tale, umbră. 

Omul dădu din cap, cu ochii umezi holbaţi, iar Ferro se 
întoarse şi porni pe aleea umbrită, în întunecimea înserării. 
Când trecu peste un pod, aruncă în apă cuțitul. Acesta 
dispăru cu un plescăit, răspândind cercuri tot mai mari pe 
valurile noroioase. O greşeală, cel mai probabil, să-l fi lăsat 
în viaţă pe omul ăla. Mila era întotdeauna o greşeală, ştia 
din experienţă. 

Dar se părea că în ziua aceea avea o dispoziţie milostivă. 


Întrebări 


Colonelul Glokta era un dansator magnific, desigur, dar 
când îşi simţea piciorul aşa de ţeapăn îi era greu să 
strălucească. Îl mai distrăgea şi bâzâitul continuu al 
muştelor, iar partenera sa nu-l ajuta deloc. Ardee West 
arăta destul de bine, dar chicotelile ei continue deveneau 
foarte enervante. 

- Termină! se răsti colonelul, învârtind-o prin laboratorul 
Adeptului Fizic, unde specimenele din borcane pulsau şi se 
unduiau în ritmul muzicii. 

- Parţial mâncat, rânji Kandelau, cu un ochi mărit enorm 
prin monoclu; arătă în jos cu penseta. Asta-i un picior. 

Glokta dădu tufişurile în lături, apăsându-şi faţa cu o 
mână. Cadavrul măcelărit zăcea acolo, cu luciri roşii, abia 
putând fi recunoscut ca omenesc. La vederea lui, Ardee se 
puse pe râs. 

- Parţial mâncat! ciripi ea. 

Colonelul Glokta nu găsea situaţia deloc amuzantă. 
Sunetul muştelor se auzea tot mai tare, amenințând să 
acopere complet muzica. Mai rău, în parc se făcea 
îngrozitor de frig. 

- Ce neglijenţă din partea mea, spuse un glas din spate. 

- Cum adică? 

- Să-l las aşa aici. Dar, uneori, e mai bine să ne mişcăm 
repede, decât să ne mişcăm cu grijă, nu, schilodule? 

- Pe-asta mi-o amintesc, murmură Glokta; acum era şi 
mai frig, şi tremura ca o frunză. Mi-o amintesc! 

- Sigur că da, şopti vocea. 

Era o voce de femeie, dar nu a lui Ardee. O voce scăzută 
şi şuierătoare, care-i făcea ochiul să tresalte. 

- Ce pot să fac? 

Colonelul simţi cum i se întorceau maţele pe dos. Rănile 
din carnea roşie stăteau căscate. Muştele zumzăiau atât de 
tare, încât abia mai putu auzi răspunsul. 


- Poate ar fi bine să te duci la Universitate şi să ceri 
sfatul. 

O răsuflare rece ca gheaţa îi atinse ceafa şi-l străbătu un 
fior pe spinare. 

- Poate, cât timp eşti acolo... ai putea să-i întrebi şi 
despre Sămânţă. 


Glokta se căzni să ajungă la baza scării şi se clătină într- 
o parte, rezemându-se de perete, cu respiraţia şuierându-i 
peste limba umedă. Piciorul stâng îi tremura, ochiul stâng i 
se zbătea, ca şi cum ar fi fost unite printr-un cordon al 
durerii care-l tăia prin fund, măruntaie, spate, umăr, gât, 
faţă, tot mai încordat cu fiecare mişcare, oricât de slabă. 

Făcu un efort să stea nemişcat. Să respire prelung şi rar. 
Îşi forţă mintea să ignore durerea, gândindu-se la alte 
lucruri. Cum ar fi Bayaz şi câutarea lui eşuată după 
Sămânţă. La urma urmei, Eminenţa Sa aşteaptă, şi nu e 
renumit pentru răbdarea lui. Îşi întinse gâtul într-o parte şi- 
n alta, şi-şi simţi oasele scârţâind între omoplaţii răsuciţi. 
Apăsându-şi limba pe gingii, se îndepărtă de trepte cu pas 
târşâit, în întunericul răcoros al stivelor. 

Nu se schimbaseră mult în ultimul an. Sau, poate, în 
ultimele câteva secole. Spațiile boltite miroseau a mucegai 
şi a vechi, luminate doar de vreo două felinare murdare şi 
pâlpâitoare, iar rafturile îngreunate se întindeau prin 
umbrele schimbătoare. FE timpul să scormonesc iar prin 
reziduurile prăfuite ale istoriei. Adeptul Istoric nu părea 
nici el să se fi schimbat prea mult. Stătea la biroul pătat, 
parcurgând cu privirea un teanc de hârtii cu aspect 
mucegăit, în lumina unei lumânări capricioase. Miji ochii, 
când Glokta şontâcăi mai aproape. 

- Cine-i acolo? 

- Glokta, răspunse acesta, ridicând o privire bănuitoare 
spre tavanul cufundat în umbră. Unde ţi-e cioara? 

- A murit, mormăi trist bătrânul bibliotecar. 

- Deci, e istorie, cum s-ar zice! 


Bătrânul nu râse. 

- Mă rog, ni se întâmplă tuturor, încercă Glokta să-l 
consoleze, reflectând în acelaşi timp: Unora, mai curând 
decât altora. Am câteva întrebări pentru tine. 

Adeptul Istoric îşi lungi gâtul peste birou, privindu-l 
tulbure pe Glokta de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui o 
fiinţă omenească. 

- Îmi amintesc de dumneata. 

Deci, se mai întâmplă şi miracole? 

- M-ai întrebat despre Bayaz. Primul ucenic al marelui 
Juvens, prima literă din alfabetul... 

- Da, da, am mai vorbit despre astea. 

Bătrânul se încruntă ursuz. 

- Mi-ai adus înapoi sulul ăla? 

- „Creatorul a căzut arzând” şi aşa mai departe? Mă tem 
că nu. E la Arhilector. 

- În... Aud prea multe despre omul ăsta, de-o vreme- 
ncoace. Aia de sus se gudură mereu pe lângă el. Eminenţa 
Sa în sus, Eminenţa Sa în jos... M-am săturat! 

Știu foarte bine ce simți. 

- Toţi sunt în fierbere zilele-astea. Se agită care-ncotro. 

- S-au produs multe schimbări. Avem un rege nou. 

- Ştiu! Guslav, nu? 

Glokta oftă prelung, în timp ce se aşeza pe scaunul din 
cealaltă parte a biroului. 

- Da, da, ăla e. 

A rămas în urmă doar cu treizeci de ani. Mă mir că nu 
crede că mai e pe tron Harod cel Mare însuşi. 

- Ce vrei de data asta? 

A, mai nimic - doar să bâjbâi prin beznă după nişte 
răspunsuri care mereu sunt de negăsilt. 

- Vreau să ştiu despre Sămânţă. 

Chipul zbârcit nu se clinti. 

- Despre ce? 

- Era pomenită în nepreţuitul tău sul. Chestia ai pe care 
Bayaz şi amicii lui magici au căutat-o în Casa Creatorului, 


după moartea lui Kanedias. Şi după moartea lui Juvens. 

- Câh! îşi fâlfâi Adeptul mâna, cu pielea fleşcăită de sub 
încheietură bălăbănindu-i-se. Secrete, putere... Totu-i o 
metaforă. 

- Bayaz nu pare să fie de aceeaşi părere. 

Glokta îşi trase scaunul spre birou, continuând mai 
încet... Deşi nu e nimeni care să audă sau să-i pese, dac-ar 
auzi: 

- Am aflat că există un fragment din Cealaltă Parte, 
rămas din Vechile Vremuri, când diavolii umblau pe 
pământul nostru. Substanţa magiei, solidificată. 

Bătrânul râse subţire, ca un foşnet de hârtie uscată, 
arătându-şi caverna putredă a gurii în care avea mai puţini 
dinţi chiar şi decât Glokta. 

- Nu te ştiam superstiţios, Superior Glokta. 

Și nici nu eram, ultima oară când am venit aici să-ţi pun 
întrebări. Înainte de vizita la Casa Creatorului, înainte de 
întâlnirea cu Yulwei, înainte de a o vedea pe Shickel 
zâmbind în timp ce o ardeau pe rug. Ce vremuri fericite, 
înainte să fi auzit de Bayaz, când lucrurile încă mai aveau 
sens... 

Adeptul se şterse la ochii care-i curgeau, cu o mână 
tremurătoare şi plină de pete. 

- De unde-ai auzit? 

A, de la un Navigator cu piciorul pus pe nicovală. 

- Nu contează de unde. 

- Mă rog, ştii mai mult despre asta decât mine. Am citit 
odată că uneori cad pietre din cer. Unii spun că sunt bucăţi 
din stele. Alţii, c-ar fi aşchii aruncate din haosul iadului. 
Primejdioase la atingere. Şi îngrozitor de reci. 

Reci? Glokta aproape că simţi suflarea aceea de gheaţă 
în ceafă, şi-şi încordă umerii, făcând un efort să nu se uite în 
spate. 

- Vorbeşte-mi despre iad. 

Deşi ştiu deja mai multe decât oricine, aproape, în 
privința asta. 


- Hmm? 

- Despre iad, bătrâne. Despre Cealaltă Parte. 

- Se zice că de-acolo vine magia, dac-ar fi să crezi în 
lucrurile astea. 

- Am învăţat să-mi deschid mintea în privinţa subiectului. 

- O minte deschisă e ca o rană deschisă, poate să... 

- Am auzit, dar acum vorbeam despre iad. 

Bibliotecarul îşi linse buzele molatice. 

- Legenda spune că a fost un timp când lumea noastră şi 
lumea de jos erau una şi aceeaşi, iar diavolii cutreierau 
pământul. Euz cel Mare i-a alungat şi a rostit Prima Lege - 
interzicând tuturor să se atingă de Cealaltă Parte, sau să le 
vorbească dracilor, sau să umble pe la porţile dintre lumi. 

- Prima Lege, zici? 

- Fiul său, Glustrod, lacom de putere, a nesocotit 
avertismentele tatălui şi a pornit să caute secrete, a chemat 
diavoli şi i-a trimis împotriva duşmanilor lui. Se zice că 
nechibzuinţa asta ar fi dus la distrugerea Aulcusului şi 
căderea Vechiului Imperiu şi că atunci când a pierit şi el, 
Glustrod a lăsat porţile întredeschise... dar eu nu-s 
specialist în toate astea. 

- Şi cine e? 

Bătrânul se strâmbă. 

- Erau pe-aici nişte cărţi. Foarte vechi. Cărţi frumoase, 
de pe vremea Maestrului Creator. Cărţi despre Cealaltă 
Parte. Despre despărţirea lumilor, despre porţi şi încuietori. 
Cărţi pe tema Şoptitorilor de Secrete şi despre chemările şi 
trimiterile lor. O mulţime de scorneli, dacă vrei să ştii 
părerea mea. Mituri şi fantezii. 

- Erau nişte cărţi...? 

- Lipsesc din rafturile mele de câţiva ani. 

- Lipsesc? Dar unde sunt? 

Bătrânul se încruntă. 

- Ciudat, că tocmai dumneata mă întrebi asta... 

- Destul! 


Glokta se răsuci pe scaun cât putu de repede, pentru a 
se uita în spate. Silber, Administratorul Universităţii, stătea 
la baza scării, cu cea mai mare uimire şi oroare pe chip. Ca 
şi cum ar fi văzut o stafie. Sau chiar un demon. 

- De-ajuns, Superior Glokta! Îţi mulţumim pentru vizită. 

- De-ajuns? se încruntă şi Glokta. Eminenţa Sa n-o să 
fie... 

- Stiu cum o să fie sau n-o să fie Eminenţa Sa... 

Un glas neplăcut de familiar... 

Superiorul Goyle cobora încet treptele. Trecu agale pe 
lângă Silber, străbătând podeaua cufundată în umbră 
dintre rafturi. 

- Şi spun că e destul. Din toată inima îţi mulţumim 
pentru vizită. 

Se aplecă spre el, cu ochii ieşiţi din orbite. 

- Să fie ultima! 

În timp ce Glokta se afla la subsol, în sala de mese 
avuseseră loc unele schimbări surprinzătoare. Dincolo de 
ferestrele murdare se lăsase înserarea, iar lumânările 
fuseseră aprinse în sfeşnicele lor de metal brunat. Și, 
desigur, mai e vorba şi de două duzini de practicieni ai 
Inchiziției, foarte diversificați. 

Doi oameni din Suljuk, cu ochi îngustaţi, îl priveau pe 
Glokta peste măşti, stând ca şi cum ar fi fost fraţi gemeni, 
cu cizmele negre pe vechea masă unde erau puse patru 
săbii curbate. Trei oameni cu pielea negricioasă stăteau în 
picioare lângă o fereastră întunecată, cu câte o secure la 
centură şi un scut pe spate. Lângă foc se afla un practician 
înalt şi slab ca un mesteacăn, cu părul blond atârnându-i 
peste chipul mascat. Lângă el stătea unul scund, aproape 
pitic, cu cingătoarea plină de cuțite. 

Glokta îl recunoscu pe nordicul uriaş numit Despicătorul- 
de-Pietre, de când vizitase ultima oară Universitatea. Dar se 
pare că a încercat să despice niște pietre şi cu mutra, de 
când nu ne-am mai văzut, şi încă foarte stăruitor. Obrajii-i 
erau marcați de urme, arcadele denivelate şi nasul 


strâmbat vizibil spre stânga. Chipul său deformat arăta 
aproape la fel de tulburător ca enormul ciocan pe care-l 
strângea în pumnii masivi. Aproape, dar nu întocmai... 

Şi tot aşa, cea mai ciudată şi îngrijorătoare adunătură de 
ucigaşi care s-ar fi putut strânge la un loc - toţi înarmaţi 
până-n dinţi. Se pare că Superiorul Goyle şi-a împrospătat 
colecţia de monştri. În mijlocul lor, părând să se simtă ca la 
ea acasă, stătea practiciana Vitari, dând ordine, cu gesturi 
repezite încoace şi-ncolo. În veci n-ai fi crezut că e genul 
mămos, dar cred că toți avem talentele noastre ascunse. 

Glokta îşi aruncă în sus braţul drept. 

- Pe cine omorâm? 

Toţi ochii se întoarseră spre el. Vitari se apropie, cu 
sprâncenele îmbinate deasupra rădăcinii pistruiate a 
nasului. 

- Ce naiba cauţi aici? 

- Şi eu ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. 

- Dacă ştii ce-ţi prinde bine, nu pui niciun fel de 
întrebări. 

Glokta se hlizi la ea, cu rânjetul lui ştirb. 

- Dacă ştiam ce-mi prinde bine, n-aş fi rămas fără dinţi, 
iar acum nu mi-au mai rămas decât întrebările. De ce te 
interesează toată grămada asta de terfeloage prăfuite? 

- Nu e treaba mea, şi cu atât mai puţin a ta. Dacă umbli 
după trădători, poate-ar trebui să-i cauţi la tine acasă mai 
întâi, ce zici? 

- Şi asta ce-ar vrea să însemne? 

Vitari se aplecă spre el, şoptindu-i prin mască: 

- Mi-ai salvat viaţa, aşa că-ţi fac şi eu o favoare. Pleacă 
de-aici. Pleacă şi să nu te mai întorci. 


Glokta îşi târşâi picioarele pe culoar, până la uşa sa 
masivă. În ce-l priveşte pe Bayaz, n-am făcut nimic. Nimic 
care să aducă un zâmbet pe chipul Eminenţei Sale. 
Chemări şi trimiteri. Zei şi draci. Și mereu, alte şi alte 
întrebări. Răsuci nervos cheia în broască, înnebunit să se 


aşeze şi să-şi odihnească piciorul tremurător. Ce căuta 
Goryle la Universitate? Goryle, Vitari şi două duzini de 
practicieni, toţi înarmaţi de parcă s-ar fi dus la război? Făcu 
un pas şovăitor peste prag. Trebuie să fie vreo... 

- Ah! 

Îşi simţi bastonul smuls din mână şi se împletici într-o 
parte, dând să se agaţe de ceva. Primi o lovitură în faţă, 
care-i umplu capul cu o durere orbitoare. În momentul 
următor, se lovi cu spatele de podea, de-i ieşi tot aerul din 
plămâni, într-un gâfâit prelung. Clipi din ochi, simțind în 
gură gustul sărat al sângelui, pe când camera se clătina 
nebuneşte în jurul lui. Vai de mine şi de mine. Un pumn în 
faţă, dacă nu mă-nşel. Niciodată nu-i scade efectul. 

O mână îl înşfăcă de gulerul mantiei şi îl săltă în sus. 
Materialul îi intră în beregată, făcându-l să cârâie ca o 
găină sugrumată. O altă mână îl apucă de cingătoare, 
luându-l pe sus, cu genunchii şi vârfurile ghetelor târându- 
se de podele. Glokta se zbătea fără vlagă, instinctiv, dar nu 
reuşi decât să-şi trimită sieşi un junghi dureros prin spate. 

Uşa băii trosni în contact cu capul lui şi se dădu de 
perete, iar Glokta fu cărat spre copaie, care încă mai era 
plină cu apă murdară, de dimineaţă. 

- Stai...! horcăi el, în timp ce era împins peste margine. 
Cine eş... blurghhhh! 

Apa rece îi acoperi capul, iar prin jurul feţei îi 
bolborosiră clăbuci. Fu ţinut astfel, în timp ce se zvârcolea, 
cu ochii holbaţi de şoc şi panică, până simţi că-i explodau 
plămânii. Apoi, fu smucit de păr, şiroind de apă care 
plescăia în cadă. O tehnică simplă, dar de o eficacitate 
incontestabilă. Sunt foarte descumpănit. Trase aer în piept, 
cu un gâfâit. 

- Ce vrei de... blarghhh! 

Din nou în beznă, suflând în apă puţinul aer pe care 
reuşise să-l inspire. Dar oricine-ar fi, mă lasă să respir. Nu 
mă omoară. Mă frăgezeşte doar. Frăgezire pentru întrebări. 
O ironie care m-ar face să râd... dacă mi-ar mai fi rămas... 


aer în piept... Împinse cu mâinile fundul vanei, zbătându-se 
în apă. Dădea din picioare fără rost, dar mâna de pe ceafa 
lui părea făcută din oţel. Stomacul i se crispa, coastele i se 
zbuciumau, avea nevoie disperată de aer. Nu respira... nu 
respira... nu respira...! Tocmai trăgea în piept o gură mare 
de apă murdară, când fu smuls din baie şi aruncat pe 
podea, tuşind, icnind şi vomând în acelaşi timp. 

- Tu eşti Glokta? 

O voce de femeie, dură şi repezită, cu accent kantic 
aspru. 

Stătea ghemuită în faţa lui, pe vârfurile picioarelor, cu 
coatele rezemate pe genunchi şi mâinile cafenii, prelungi, 
atârnând. Purta o cămaşă bărbătească largă, pe sub care i 
se distingeau umerii ascuţiţi, având mânecile suflecate în 
jurul antebraţelor osoase. Părul negru îi era tăiat scurt, ales 
în smocuri slinoase. Pe faţa dură avea o cicatrice îngustă, 
palidă, buzele subţiri îi stăteau strânse cu cruzime, dar cel 
mai mult îl descumpăneau ochii ei, lucind galbeni în lumina 
slabă care intra de pe coridor. Nici nu-i de mirare că 
Severard s-a codit s-o urmărească. lrebuia să-l ascult. 

- Eşti Glokta? 

N-avea niciun rost să nege. Îşi şterse balele amare de pe 
bărbie, cu o mână tremurândă. 

- Sunt Glokta. 

- De ce-ai pus să mă urmărească? 

Se ridică în şezut, cu mare chin. 

- Ce te face să crezi că voi avea ceva de spus... 

Pumnul ei îl lovi în vârful bărbiei, aruncându-i capul 
înapoi, cu un gâfâit. Fălcile i se ciocniră şi un dinte îi găuri 
dosul limbii. Căzu cu spatele la perete şi ochii umplându-i- 
se de lacrimi, în timp ce încăperea întunecoasă se clătina în 
jur. Când vederea i se limpezi din nou, femeia îl privea cu 
ochii ei galbeni îngustaţi. 

- O să te pocnesc până-mi dai răspunsurile, sau mori. 

- Mulţumirile mele. 

- Mulţumiri? 


- Cred că mi-ai dezmorţit puţin gâtul, zâmbi Glokta, 
arătându-i cei câţiva dinţi rămaşi, plini de sânge. Doi ani am 
stat prizonier la gurkieni. Doi ani în bezna din închisorile 
Împăratului. Doi ani de lovituri, tăieturi şi arsuri. Crezi că 
mă sperie o palmă, două? 

Îi chicoti în faţă, scuipând sânge. 

- Mai rău mă doare când mă piş! Crezi că mi-e frică de 
moarte? 

Junghiul din şira spinării îl făcu să se strâmbe, când se 
aplecă spre ea. 

- În fiecare dimineaţă... când mă trezesc viu... sunt 
dezamăgit! Dacă vrei răspunsuri, va trebui să-mi dai şi tu 
mie tot nişte răspunsuri. Un târg cinstit. 

Femeia îl privi lung, fără să clipească. 

- Ai fost prizonierul gurkienilor? 

Glokta îşi trecu o mână peste trupul diform. 

- De la ei am toate astea. 

- Hm. Atunci, amândoi am pierdut câteva ceva din vina 
gurkienilor, comentă femeia, aşezându-se cu picioarele 
încrucişate. Întrebări. Ce-mi dai, îţi dau. Dar dacă-ncerci să 
mă minţi... 

- Atunci, întrebări să fie. Mi-aş încălca îndatoririle de 
gazdă, dacă nu ţi-aş permite să începi tu prima. 

Femeia nu zâmbi. Dar în fond, nici nu pare genul 
glumeț. 

- De ce mă urmăreşti? 

Aş putea s-o mint, dar la ce bun? La fel de bine pot şi să- 
i spun adevărul. 

- Pe Bayaz îl urmăresc. Voi doi păreţi să fiţi prieteni, iar 
Bayaz e greu de prins zilele-astea. Aşa că mă ţin după tine. 

- Nu suntem prieteni, se încruntă ea. Mi-a promis o 
răzbunare, atâta tot. Şi încă nu s-a ţinut de cuvânt. 

- Viaţa e plină de dezamăgiri. 

- Viaţa e făcută din dezamăgiri. Pune întrebarea, 
ologule. 


Oare după ce va primi toate răspunsurile, o să-mi facă 
iar baie, şi de data asta va fi ultima. În ochii ei galben-mat 
nu se citea nimic. Erau goi ca ai unui animal. Dar am de 
ales? Îşi linse sângele de pe buze şi se rezemă de perete. 
Măcar aş putea să mor ştiind puţin mai multe. 

- Ce e Sămânţa? 

Sprâncenele femeii se încruntară şi mai mult. 

- Bayaz zicea că-i o armă. O armă cu foarte mare putere. 
Destul de mare ca să facă Shaffa pulbere. Credea că era 
ascunsă la marginea lumii, dar se înşela. Ceea ce nu l-a 
bucurat deloc. 

O clipă, îl privi în tăcere. 

- De ce-l urmăreşti pe Bayaz? 

- Fiindcă a furat coroana şi a pus-o pe capul unui vierme 
fără şira spinării. 

Femeia pufni. 

- Aici, cel puţin, putem fi de acord. 

- În guvernul meu sunt unii pe care-i îngrijorează 
direcţia în care ne-ar putea duce. Îi îngrijorează profund. 

Îşi linse un dinte însângerat, înainte de a o întreba: 

- Unde ne duce? 

- Mie nu-mi spune nimic. N-am încredere-n el, şi nici el 
în mine. 

- Şi aici putem fi de acord. 

- Plănuia să folosească Sămânţa ca pe o armă. N-a găsit- 
o, aşa că trebuie să găsească alte arme. Cred că vă duce 
spre război. Un război contra lui Khalul şi a Mâncătorilor 
lui. 

Glokta simţi un val de spasme care-i străbăteau o parte a 
feţei, făcând să i se zbată pleoapa. Lua-l-ar dracu” de 
scârnăvie trădătoare! Capul i se smuci într-o parte. 

- Ştii despre ei? 

- O cunoştinţă trecătoare, răspunse Glokta. 

Și ce-i rău în asta? 

- Am prins unul, în Dagoska. L-am luat la întrebări. 

- Şi ce ţi-a spus? 


- A vorbit despre dreptate şi justiţie. 

Două lucruri pe care eu nu le-am văzut niciodată. 

- Despre război şi sacrificiu. 

Două lucruri pe care nu le-am văzut prea des. 

- Zicea că prietenul tău Bayaz şi-a omorât stăpânul. 

Femeia nici nu clipi. 

- Zicea că tatăl lui, Profetul Khalul, încă mai caută să se 
răzbune. 

- Răzbunare, şuieră ea, strângând pumnii. O să le-arăt 
eu lor răzbunare! 

- Ce ţi-au făcut? 

- l-au omorât pe ai mei, răspunse femeia, dând să se 
ridice. M-au dus în robie. 

Ajunse în picioare, dominându-l cu înălţimea ei. 

- Mi-au furat viaţa. 

Glokta îşi simţi colţul gurii arcuindu-se în sus. 

- Încă un lucru pe care-l avem în comun. 

Și se pare că timpul meu de împrumut s-a terminat. 

Femeia se aplecă şi-i apucă în mâini haina udă. Îl trase în 
sus cu o putere înfricoşătoare, frecându-l cu spatele de 
perete. Cadavrul i-a fost găsit plutind în baie...? Glokta îşi 
simţi nările dilatându-se. Aerul îi şuiera repede prin nările 
pline de sânge, iar inima-i bătea cu putere, în aşteptarea 
momentului. Fără îndoială, trupul meu distrus o să se lupte, 
atât cât poate. O reacţie irezistibilă în faţa lipsei de aer. 
Instinctul neînvins de a respira. Fără îndoială, am să mă 
zbat şi-am să mă zvârcolesc, la fel cum a făcut Tulkis, 
ambasadorul gurkian, când l-au spânzurat şi i-au scos 
maţele degeaba. 

Se strădui să se ţină pe picioare prin forţe proprii, să 
stea cât de drept putea. La urma urmei, cândva am fost un 
om mândru, Chiar dacă a trecut atât de mult de-atunci. Nu 
e tocmai sfârşitul pe care l-ar fi sperat colonelul Glokta. 
Înecat în baie de o femeie cu cămaşă murdară. Mă vor găsi 
căzut peste marginea vanei, cu fundu-n sus? Dar ce 
importanţă are? Nu contează cum mori, ci cum ai trăit. 


Femeia îi dădu drumul, netezindu-i pieptarul hainei cu 
palma. Și ce-a fost viața mea, în ultimii ani? De ce-am avut 
parte, ca să-mi lipsească acum? De scări? De supă? De 
durere? De zăcut în întuneric, chinuit de amintirile 
lucrurilor pe care le-am făcut? De trezit dimineaţa în 
putoare, că făcusem pe mine-n somn? O să-mi lipsească 
Ardee West? Puțin, poate. Dar ceaiul cu Arhilectorul o să- 
mi lipsească? Aproape că mă face să mă-ntreb de ce n-am 
făcut-o eu insumi, cu ani în urmă. Se uită în ochii celei care 
avea să-l audă, duri şi strălucitori ca două bile de sticlă 
galbenă, şi zâmbi. Un zâmbet de uşurare - uşurarea cea 
mai pură. 

- Sunt gata. 

- Pentru ce? 

Femeia îi puse ceva în mâna moale. Mânerul bastonului. 

- Dacă mai ai treabă cu Bayaz, pe mine să nu m- 
amesteci. Data viitoare, n-am să mai fiu la fel de blândă. 

Se retrase încet spre dreptunghiul luminos al uşii. Acolo 
se întoarse, iar zgomotul cizmelor i se îndepărtă pe coridor. 
Pe lângă clipocitul slab al apei care-i picura din haina udă, 
se lăsă liniştea. 

Și astfel, se pare, scap cu viaţă. Din nou. Glokta înălţă 
sprâncenele. Poate că soluția supravieţuirii e să nu ţi-o 
doreşti. 


A patra zi 


Era un nemernic hâd esticul acela. Uriaş cât toate zilele, 
îmbrăcat tot în blănuri puturoase, doar pe jumătate 
tăbăcite, şi o fâşie mică de zale ruginite, mai mult ca 
podoabă decât protecţie. Părul negru şi slinos, legat pe ici, 
pe colo, cu inele argintii făurite grosolan, şiroia de apă, în 
ploaia torențială. Avea o cicatrice mare pe obraz şi încă una 
pe frunte, precum şi nenumărate zgârieturi şi ciupituri de 
la răni mai mici, coşuri ca ale unui puştan şi un nas turtit şi 
strâmb, ca o lingură îndoită. Ochii-i erau strânşi de efort, 
iar dinţii galbeni dezgoliţi, cu cei doi din faţă lipsă. Un chip 
care avusese de-a face cu războiul în toate zilele vieţii lui. 
Un chip care trăia prin sabie, secure şi suliță, şi socotea 
fiecare zi în plus ca pe o favoare. 

Pentru Logen, era aproape ca şi cum s-ar fi uitat în 
oglindă. 

Se ţineau în braţe ca doi îndrăgostiţi feroce, orbi faţă de 
tot ce se petrecea în jur. Se împingeau înainte şi-napoi, 
clătinându-se ca nişte beţivi care s-au încăierat. Apucau şi 
trăgeau, muşcau şi zgâriau, smuceau şi sfâşiau, încordaţi 
într-o furie încremenită, suflându-şi în faţă gâfâielile acre. 
Un dans urât, obositor şi fatal, şi-n tot timpul acela ploua 
necontenit. 

Logen primi un ghiont dureros în burtă şi fu nevoit să se 
răsucească pentru a evita un al doilea. Dădu o lovitură cu 
capul, fără convingere, reuşind doar să împingă mutra 
Urâtului cu fruntea. Fu cât pe ce să se împiedice, se clătină, 
îl simţi pe estic mutându-şi greutatea, căutând o poziţie din 
care să-l poată trânti. Înainte de a o găsi, Logen reuşi să-l 
izbească în boaşe cu coapsa, destul de tare pentru a-i face 
braţele să slăbească o clipă, destul ca să-şi poată strecura 
mâna spre beregata Urâtului. 

Mâna lui urca încet, chinuit, treptat, până când degetul 
arătător întins ajunse peste chipul ciuruit al esticului, care-l 


privea cruciş, în jos, încercând să-şi dea capul într-o parte. 
Îl apucă pe Logen de încheietură, strâns, dureros, 
încercând să i-o tragă înapoi, dar Logen îşi ţinea umărul 
aplecat şi stătea bine proptit pe picioare. Degetul îi trecu pe 
lângă gura schimonosită, peste buza de sus, până în nasul 
strâmb al Urâtului, şi-şi simţi unghia ruptă înfigându-se în 
carne. Îşi arcui degetul şi-şi dezgoli dinţii, răsucindu-l cât 
putea de bine. 

Esticul începu să se zbată, şuierând, dar era agăţat 
strâns. Nu avu încotro decât să înhaţe încheietura lui Logen 
şi cu cealaltă mână, încercând să-şi smulgă din nas degetul 
care-i sfâşia faţa. Asta, însă, îl lăsa pe Logen cu o mână 
liberă. 

Scoase un cuţit şi începu să-l lovească, mârâind, cu 
mişcări smucite. Lovituri scurte, dar cu vârf de oţel. Tăişul 
clefăia prin burta esticului, prin coapsă, prin braţ, prin 
piept, făcând sângele să curgă în dâre lungi care-i stropeau 
pe amândoi şi înroşeau băltoacele de sub cizme. După ce-l 
străpunse de mai multe ori, Logen îl apucă de blănuri, îl 
ridică în aer, cu fălcile strânse de efort, şi-l aruncă peste 
metereze, răcnind. Urâtul se rostogoli prin aer, moale ca 
leşul care avea să devină numaidecât, şi se prăbuşi la 
pământ, printre ai lui. 

Logen se aplecă peste parapet, cu gâfâieli care suflau 
stropii de ploaie din faţa lui, prin aerul umed. Erau sute şi 
sute, i se părea, forfotind prin marea de noroi de la baza 
zidului. Oameni sălbatici, de dincolo de Crinna, unde abia 
dacă ştiau să articuleze cuvinte, cărora puţin le păsa de 
morţi. "Toţi erau leoarcă de ploaie şi stropiţi cu mâl, ascunşi 
sub scuturi rudimentare şi agitând arme lucrate primitiv, 
ţepoase şi brutale. În spatele lor fâlfâiau prin aer flamuri de 
piele zdrenţuită agăţată pe oase, ca nişte umbre 
fantomatice în ploaie. 

Unii aduceau scări şubrede sau le luau de jos pe cele 
care fuseseră răsturnate, încercând să le proptească lângă 
zid şi să le ridice, în timp ce împrejurul lor cădeau bolovani, 


sulițe şi săgeți, împroşcând cu noroi. Alţii se urcau deja, 
ţinându-şi pavezele deasupra capului - două scări în partea 
lui Dow, una într-a lui Tichie Roşie şi una chiar la stânga lui 
Logen. Doi sălbatici uriaşi dădeau cu securile în poarta 
plină de zgărieturi, împrăştiind la fiecare lovitură ţăndări 
ude. Logen arătă spre ei, cu un strigăt zadarnic. Nimeni nu- 
| auzi, nici n-ar fi putut să-l audă în zgomotul puternic al 
ploii, în hărmălaia trosniturilor, bufniturilor, scrâşnetelor, a 
zăngănitului de arme şi scuturi, a zgomotelor de carne 
străpunsă, a strigătelor de luptă şi a ţipetelor de durere. 

Îşi luă din băltoacele de pe pasarelă sabia, pe al cărei 
metal cu luciu mat sclipeau broboane de apă. Lângă el, unul 
dintre carlii lui Fior înfrunta un estic care sărise din vârful 
scării. Schimbară câteva lovituri, mai întâi cu toporul în 
scut, apoi cu sabia prin aer. Securea esticului se ridică din 
nou, iar Logen îi reteză braţul de la cot, trecu în spatele lui 
şi-l trânti pe burtă, cu un urlet. Carlul îl ucise cu o lovitură 
de sabie înapoia capului, apoi arătă peste umărul lui Logen 
cu lama însângerată: 

- Acolo! 

Alt estic, cu un nas mare şi coroiat, tocmai ajungea în 
capul scării, unde se apleca peste metereze, luându-şi avânt 
să arunce o suliță. Logen se repezi spre el, mugind. 

Esticul făcu ochii mari, iar braţul cu lancea îi şovăi, prea 
târziu ca s-o mai arunce. Încercă să se dea la o parte, 
ţinându-se de lemnul ud cu mâna liberă, dar nu reuşi decât 
să tragă scara într-o parte. Sabia lui Logen îl străpunse sub 
braţ, iar atacatorul se clătină înapoi, cu un mormăit, 
scăpând lancea. Logen îl lovi din nou, alunecă şi se aplecă 
prea în faţă, aproape căzându-i în braţe. Nas-Coroiat dădu 
cu ghearele spre el, încercând să-l arunce peste parapet. 
Logen îl izbi în faţă cu garda sabiei, iar o a doua lovitură îi 
rupse şi câţiva dinţi. A treia îl ameţi de tot, iar esticul căzu 
de pe scară, trăgându-l pe un altul după el, la pământ. 

- Adu prăjina aia! răcni Logen la carlul cu sabia. 

- Ce? 


- Prâjina, boule! 

Carlul înhăţă bucata lungă de lemn şi o aruncă prin 
ploaie. Logen lăsă sabia din mână, prinse prăjina din zbor 
şi-i propti capătul bifurcat în ultima treaptă a unei scări, 
după care se apucă să împingă din răsputeri. 

Carlul veni să-l ajute, iar scara scârţâi, se clătină şi 
începu să se îndepărteze. Peste mereteze apăru capul unui 
estic, mirat. Văzu prăjina. Îi văzu pe Logen şi pe carl cum o 
împingeau. Căzu, în timp ce scara se răsturna peste 
capetele nemernicilor de jos. 

Mai încolo, o altă scară tocmai fusese ridicată, iar esticii 
începeau s-o escaladeze, cu scuturile deasupra capetelor, în 
timp ce Tichie Roşie şi ai lui îi bombardau cu pietre. Câţiva 
ajunseseră în vârf şi pe partea de zid a lui Dow, de unde se 
auzeau strigăte şi zgomote aducătoare de moarte. Logen îşi 
roase buza plină de sânge, întrebându-se dacă să le dea o 
mână de ajutor sau să rămână pe loc. Şi aici avea să fie din 
nou nevoie de el, nu peste multă vreme. 

Aşa că luă sabia Creatorului şi îi făcu semn carlului care-l 
ajutase, în timp ce stătea să-şi tragă respiraţia. Îi aştepta pe 
estici să urce din nou, în timp ce de jur împrejurul lui 
oamenii luptau, ucideau şi mureau. 

Diavoli într-un infern rece, friguros, însângerat. De patru 
zile, de-acum, şi avea senzaţia că se afla acolo de-o veşnicie. 
Ca şi cum nici n-ar fi plecat vreodată. Şi poate că nici nu 
plecase. 


De parcă viaţa Copoiului n-ar fi fost deja destul de 
complicată, acum mai trebuia să şi plouă. 

Umezeala era cea mai mare spaimă a unui arcaş, nici 
pomeneală. Cu excepţia aceleia de a-l dobori călăreţii, 
poate, dar în vârful unui turn aşa ceva nu era prea probabil. 
Arcurile deveniseră  alunecoase, corzile îşi pierdeau 
elasticitatea, penele erau îngreunate de apă, ceea ce-i făcea 
să tragă foarte prost. Ploaia era în dezavantajul lor, ceea ce- 
i îngrijora oricum, însă ar fi putut să-i coste şi mai mult, 


până la căderea serii. Trei namile sălbatice se opinteau la 
poartă, lovind cu două securi grele lemnul înmuiat de ploaie 
şi încercând să înfigă o pârghie în spărturile deja făcute, 
pentru a smulge scândurile din loc. 

- Dacă nu ne-ocupăm de ei, ăia au să spargă poarta! 
strigă răguşit Copoiul, în aerul umed. 

- Mhm, dădu din cap Ursuzul, aruncând cu stropi din 
claia sa de păr lăţos. 

Fu nevoie de ceva răcnete şi semne făcute cu degetul 
arătător, din partea sa şi a lui Iul, dar Copoiul reuşi să-şi 
adune câţiva băieţi lângă parapetul alunecos. Treizeci de 
arcuri ude, toate coborâte în acelaşi timp, toate încordate 
scârţâind, toate ţintind spre poartă. Treizeci de oameni, 
ochind încruntaţi, toţi şiroind de apă şi din ce în ce mai uzi 
cu fiecare clipă. 

- Gata, acum! 

Arcurile traseră mai mult sau mai puţin la unison, cu 
sunete înfundate. Săgeţile zburară în jos, ricoşând din zidul 
umed, înfigându-se în lemnul aspru al porţii, perforând 
pământul din locul unde fusese şanţul, înainte de a deveni 
doar încă un maldăr de noroi. Nu era o salvă prea precisă, 
dar conţinea multe săgeți şi, când calitatea nu e de partea 
ta, numărul îţi poate rezolva totuşi problema. Esticul din 
dreapta îşi scăpă securea, cu trei săgeți înfipte în piept şi 
una în picior. Cel din stânga alunecă şi se răsturnă pe-o 
parte, apoi se târi la adăpost, cu o săgeată în umăr. Cel cu 
pârghia căzu în genunchi, zbătându-se şi ducându-şi 
mâinile la spate, într-o încercare de a ajunge la săgeata din 
şale. 

- În regulă! Bine! strigă Copoiul. 

Nici unul dintre ceilalţi nu părea dornic să mai încerce 
poarta, pentru moment, ceea ce era destul de mulţumitor. 
Încă mai erau destui la scări, dar pe aceştia era mai greu 
să-i respingă de sus. Pe o asemenea vreme, puteau la fel de 
uşor să-i nimerească pe propriii lor oameni de pe zid. 
Copoiul scrâşni din dinţi şi trase cu boltă o săgeată în 


mulţimea de jos, fără să nimerească pe nimeni. N-aveau ce 
face. Aia era treaba lui Fior, a lui Dow şi a lui Tichie Roşie. 
De ziduri răspundea Logen. 


Se auzi o trosnitură, puternică de parcă ar fi căzut cerul. 
Lumea deveni orbitoare şi încetini ca prin mâzgă, plină de 
ecouri. L.ogen se poticni prin locul acela de coşmar, scăpând 
sabia din degetele amorţite, ajunse la zid şi se agăţă de el în 
timp ce se balansa, încercând zadarnic să înţeleagă ce se 
întâmplase. 

Doi oameni se luptau pentru o lance, smucindu-se şi 
învârtindu-se, iar Logen nu-şi amintea de ce. Un om cu păr 
lung primi o lovitură puternică şi înceată, cu o măciucă în 
scut, din care săriră câteva ţăndări, apoi dădu cu o secure, 
dezgolindu-şi dinţii lucitori, spre a nimeri sub genunchi un 
inamic cu înfăţişare sălbatică, pe care-l dobori de pe 
picioare. Peste tot erau oameni uzi şi furioşi, mânjiţi de glod 
şi sânge. O bătălie, poate? El de partea cui era? 

Simţi ceva cald gâdilându-i ochiul şi-şi duse mâna acolo. 
Se încruntă la vederea vârfurilor înroşite ale degetelor, 
care deveneau trandafirii sub stropii de ploaie. Sânge. 
Cineva îl lovise în cap, aşadar? Sau visa? O amintire, de 
demult. 

Se răsuci în loc chiar înainte ca bâta să cadă şi să-i 
sfărâme ţeasta ca pe-un ou, apucând cu ambele mâini 
încheieturile unui nemernic păros. Lumea începu dintr- 
odată să se mişte repede, zgomotos, iar prin cap îi pulsa 
durerea. Se rezemă de parapet, privind un chip murdar, 
bărbos şi schimonosit de furie, aproape lipit de al lui. 

Dând drumul ciomagului cu o mână, Logen îşi pipăi 
cingătoarea după un cuţit. Nu găsi nici unul. Atât timp 
ascuţise toate acele lame, iar acum, când avea nevoie, ia-le 
de unde nu-s! Apoi, îşi dădu seama. Jungherul pe care-l 
căuta era înfipt în mişelul ăla urât, căzut undeva jos, la baza 
zidului. Îşi duse mâna în cealaltă parte a centurii, încă 
respingând măciuca, dar fără sorţi de izbândă, de vreme ce 


avea doar o mână cu care să lupte. Se îndoia de spate tot 
mai mult, încet, peste meterze - până când degetele sale 
găsiră plăselele altui cuţit. Esticul cel păros îşi eliberă bâta 
şi o ridică, deschizând larg gura, cu un zbieret asurzitor. 

Logen îl înjunghie drept prin faţă, străpungându-i cu 
lama un obraz şi ieşind prin celălalt, cu câţiva dinţi după ea. 
Răgetul părosului deveni un urlet ascuţit. Îşi scăpă 
ciomagul şi se îndepărtă împleticit, cu ochii ieşiţi din orbite. 
Logen se aplecă şi-şi înhăţă sabia de sub picioarele celor doi 
care se luptau pentru aceeaşi suliță, aşteptă o clipă ca 
esticul să se întoarcă spre el cu spatele, apoi îl lovi în 
coapsă, doborându-l cu un zbieret pe pietre, unde carlul se 
putea ocupa de el uşor. 

Părosului încă-i mai curgea sânge din gură, pe când 
încerca să-şi smulgă cuțitul din obraji. Sabia lui Logen îi 
lăsă o tăietură roşie prin blana udă de pe coaste, făcându-l 
să cadă în genunchi. Următoarea lovitură îi despică ţeasta 
în două. 

La nici zece paşi distanţă, Fior avea rău de furcă, încolţit 
de trei estici, în vreme ce un altul tocmai ajungea în vârful 
unei scări, şi toţi flăcăii lui erau ocupați mai încolo. Se 
strâmbă când primi o lovitură puternică de ciocan în 
pavăză, se clătină îndărăt şi scăpă din mână toporul, care 
căzu pe pietre. Lui Logen îi trecu prin minte că ar fi dus-o 
mult mai bine dacă Fior se alegea cu capul terciuit. Era 
foarte probabil, însă, ca apoi să-i vină lui rândul. 

Aşa că trase adânc aer în piept şi atacă, răcnind. 

Primul estic se întoarse tocmai la timp ca să aibă 
spintecată faţa, nu partea dinapoi a capului. Al doilea îşi 
ridică scutul, însă Logen se lăsă în jos şi-n schimb îi reteză 
scurt gamba, de căzu pe spate ţipând, cu sânge ţâşnind în 
băltoacele de pe pasarelă. Al treilea era o namilă enormă, 
cu păr roşcat zburlit în toate părţile. Îl ameţise pe Fior, care 
stătea în genunchi lângă parapet, cu scutul coborât şi 
sângele şiroindu-i dintr-o tăietură de pe frunte. Roşcovanul 
ridică un ciocan imens, ca să termine treaba. Înainte de a 


apuca s-o facă, Logen îl lovi în spate, înfigându-i în trup 
până la plăsele sabia lungă. Nu ataca niciodată un om din 
faţă, dacă-l poţi ucide pe la spate, cum tot spunea tatăl lui, 
un sfat bun pe care se străduise să-l urmeze întotdeauna. 
Roşcatul începu să se agite şi să ţipe, răsucindu-se 
nebuneşte, cu ultimele puteri, şi trăgându-l după el şi pe 
Logen, care nu dădea drumul sabiei. Nu peste mult, căzu. 

Logen îl apucă pe Fior de sub braţ şi-l săltă pe picioare. 
Când ochii i se limpeziră din nou, şi văzu cine-l ajuta, Fior 
se încruntă teribil. Se aplecă şi-şi smulse de pe pietre 
securea căzută. Un moment, Logen se întrebă dacă voia să 
i-o înfigă-n cap, dar Fior nu făcu decât să stea pe loc, cu 
sângele curgându-i din tăietura de pe frunte peste chipul 
ud. 

- În spate, spuse Logen, arătând cu capul peste umărul 
lui. 

Fior se întoarse, în acelaşi timp cu Logen, şi rămaseră 
spate-n spate. Acum erau ridicate vreo trei sau patru scări, 
în jurul porţii, iar bătălia de pe zid se împărţise în câteva 
lupte separate şi sângeroase. Esticii săreau peste parapet, 
urlând în limba lor neînţeleasă, cu chipurile dure şi armele 
la fel de dure lucind umede, repezindu-se spre Logen de-a 
lungul pasarelei, în timp ce alţii şi alţii ajungeau în vârf. 
Auzea din spate zăngănelile şi scrâşnetele lui Fior, care 
lupta, dar nu le luă în seamă. Nu putea să se ocupe decât 
de cei din faţa lui. Cu lucrurile de soiul ăsta trebuie să fii 
realist. 

Se trase îndărăt, arătând o oboseală doar pe jumătate 
prefăcută, iar când primul ajunse la el strânse din dinţi şi 
sări înainte, tăindu-l de-a curmezişul feţei şi făcându-l să 
cadă zbierând, cu o mână peste ochi. Apoi nimeri peste un 
altul şi primi în piept o lovitură de scut a cărui margine îl 
izbi sub bărbie, de-şi muşcă limba. 

Logen aproape că se împiedică de trupul răşchirat al 
unui carl mort, se îndreptă la loc în ultima clipă, dădu cu 
sabia fără să nimerească ceva, inerția îl purtă înainte şi 


simţi ceva tăindu-l la picior. Icni, sări în celălalt picior, 
învârtindu-şi sabia, complet dezechilibrat. Se năpusti spre o 
blană în mişcare, piciorul cedă sub el şi căzu peste cineva. 
Se prăbuşiră împreună, Logen lovindu-se cu capul de 
pietre, se rostogoliră, până când Logen ajunse deasupra, 
strigând şi împroşcând cu salivă, îşi înfipse degetele în 
părul slinos al unui estic şi-l izbi cu mutra de pietre, iar şi 
iar, până când îi simţi craniul înmuindu-se. Apoi se târi de- 
acolo, auzi o lamă clănţănind pe pasarelă, în locul unde 
stătuse înainte, şi se săltă în genunchi, cu sabia în mâna 
vlăguită, încleiată de sânge. 

Rămase astfel, cu apa şiroindu-i pe faţă, trăgând aer în 
piept. Alţii se apropiau, iar el nu avea unde să se ducă. 
Piciorul îl durea, iar în braţe nu mai avea nicio putere. Îşi 
simţea capul uşor, parcă gata să-şi ia zborul. Abia dacă-i 
mai rămăsese ceva forţă să lupte mai departe. Se apropiau 
tot mai mulţi, în frunte venea unul cu mănuşi groase din 
piele şi un buzdugan mare în mâini, având măciulia ţepoasă 
înroşită de sânge. Părea să fi sfărâmat deja o ţeastă cu ea, 
iar a lui Logen avea să fie următoarea. Şi atunci, Bethod 
urma să învingă, în sfârşit. 

Logen simţi un junghi rece în burtă. O senzaţie acută de 
gol. Degetele îi trosniră, când mâna-i deveni ţeapănă, 
strângând dureros sabia. 

- Nu! şuieră el. Nu, nu, nu... 

La fel de bine ar fi putut spune nu ploii. Senzaţia aceea 
îngheţată se răspândea, ajungându-i până la faţă, lăţindu-i 
gura într-un zâmbet însângerat. Esticul cu mănuşi se 
apropia, târând buzduganul pe pietrele ude. Aruncă o 
privire peste umăr. 

Capul îi fu spulberat, împroşcând cu sânge. Crummock-i- 
Phail răgea ca un urs furios, cu oscioarele săltându-i în jurul 
gâtului, în timp ce-şi învârtea ciocanul în cercuri largi. 
Următorul estic încercă să se retragă, ridicând pavăza. 
Ciocanul lui Crummock îi zbură picioarele de sub trup, 
trimiţându-l de-a dura, până rămase culcat pe burtă. Apoi, 


deleanul cel uriaş sări pe pasarelă, agil ca un dansator, în 
pofida făpturii sale masive, îl nimeri pe următorul în 
stomac, azvârlindu-l prin aer până lângă metereze, unde 
rămase căzut grămadă. 

Logen se uita cum o bandă de sălbatici măcelărea o alta, 
respirând greu, în timp ce flăcăii lui Crummock chiuiau şi 
zbierau, cu vopseaua de pe faţă dizolvată de ploaie. 
Năvăleau pe zid, ciopârţind esticii cu săbiile şi securile lor 
lucitoare, respingându-i şi  împingându-le scările, 
aruncându-i peste parapet în mocirla de jos. 

Îngenuncheat într-o băltoacă, Logen se rezema de 
mânerul rece al sabiei lui Kanedias care stătea înfiptă între 
pietrele pasarelei. Se aplecă, respirând greu, cu burta 
umflându-i-se şi dezumflându-se, cu un gust sărat în gură şi 
nasul plin de mirosul sângelui. Nici nu îndrăznea să ridice 
privirea. Strângând din dinţi, închise ochii şi scuipă acreala 
pe pietre. Se forţă să-şi alunge senzaţia rece din stomac, şi 
simţi că se risipea, pentru moment cel puţin, lăsându-l doar 
cu grija durerii şi a oboselii. 

- Se pare că ticăloşii ăştia s-au săturat, se auzi din ploaie 
râsul lui Crummock, care-şi dădu capul pe spate, cu gura 
căscată şi limba scoasă, după care se linse pe buze. Bună 
treabă ai făcut azi, Sângerosule-Nouă. Nu că nu mi-ar face 
o plăcere deosebită să mă uit la tine, dar mă bucur c-am 
avut şi eu partea mea. 

Îşi săltă într-o mână ciocanul cu coadă lungă şi-l întoarse 
uşor ca pe-o nuia de salcie, pentru a-i privi pata mare de 
sânge de pe fierul acestuia, cu un smoc de păr lipit în 
mijloc, după care rânji larg. 

Pe Logen abia-l mai ţineau puterile ca să ridice capul, 
pentru a se uita la el. 

- A, da...! Bună treabă. Da' mâine-o luăm iar de la- 
nceput, mm, dacă tot îţi place-aşa de mult? Poţi să iei tu-n 
primire nenorocitul ăsta de zid. 


Ploaia slăbea, devenind o burniţă rară. O rază de soare 
palidă pătrundea prin norii joşi, dezvăluind tabăra lui 
Bethod, cu şanţul său noroios, stindardele şi corturile 
risipite prin vale. Copoiul miji ochii şi i se păru că zărea, 
printre cei câţiva oameni care stăteau în faţă, privind spre 
esticii care fugeau înapoi, o lucire. Probabil lentila unui 
ochean, ca acelea pe care le folosea Uniunea, ca să se uite 
încotro nu era nimic de văzut. Se întrebă dacă acolo se afla 
Bethod însuşi, urmărind desfăşurarea luptei. Ar fi fost tipic 
pentru el să-şi facă rost de un ochean. 

Simţi o mână mare căzându-i pe umăr. 

- Da” ştiu că le-am tras o plesnitură, şefule, hurui glasul 
lui Tul, una grozavă de tot! 

Nu încăpea nicio îndoială. La baza zidului zăceau o 
grămadă de estici morţi, împrăştiaţi prin mocirlă, mulţi 
erau duşi de ai lor, răniţi, sau se târau încet, cu chiu, cu vai, 
înapoi spre tabără. Dar şi dincoace de zid căzuseră destui. 
Copoiul putea să vadă un morman de trupuri pline de noroi 
undeva spre fundul fortăreței, unde erau îngropaţi morţii. 
Auzea pe cineva zbierând. Ţipete groase şi sfâşietoare, ca 
ale unui om căruia trebuie să i se taie un membru, dacă nui 
s-a şi tăiat deja. 

- Mda, i-am plesnit bine, mormăi el, da! şi ei pe noi. Nu-s 
sigur la câte plesnituri o să mai rezistăm. 

Butoaiele cu săgeți mai erau pline doar până la jumătate, 
iar bolovanii, pe sfârşite. 

- Ar fi bine să trimitem nişte flăcăi să adune săgețile de 
la morţi! le strigă el celorlalţi, peste umăr. Să luăm ce 
putem, cât putem! 

- Într-o vreme ca asta, nu poţi să zici niciodată c-ai prea 
multe săgeți, replică Tul. Dacă-i număr pe nemernicii ăia 
din Crinna pe care i-am omorât azi, socot că diseară o s- 
avem mai multe sulițe decât am avut azi-dimineaţă. 

Copoiul reuşi să afişeze un zâmbet. 

- Frumos din partea lor că ne-au adus ceva de folos în 
luptă! 


- Mda. Cred că dacă ni se terminau săgețile, s-ar fi 
plictisit destul de repede. 

Tul râse, bătându-l pe spate mai tare ca oricând, cu 
destulă putere pentru a face să-i clănţănească dinţii. 

- Am făcut treabă bună! Şi voi aţi făcut! Suntem tot vii, 
nu? 

- Unii dintre noi, da, răspunse Copoiul, coborând 
privirea spre cadavrul unui om care murise în vârful 
turnului. 

Un luptător vârstnic, cu părul aproape cărunt, având o 
săgeată primitivă înfiptă în gât. Mare ghinion, să-l 
nimerească într-o zi atât de ploioasă, dar în luptă ai parte şi 
de noroc, şi de ghinion. Se uită încruntat spre valea care se 
întuneca. 

- Unde naiba-i armata Uniunii? 


Cel puţin, ploaia încetase. Trebuie să fii recunoscător 
pentru mărunţişurile vieţii, cum ar fi un foc care face mult 
fum, după ce te-ai udat leoarcă. Trebuie să fii recunoscător 
pentru orice, când fiecare moment poate fi ultimul din viaţa 
ta. 

Logen stătea aşezat lângă micul lui foc, singur, frecându- 
şi uşor palma dreaptă. Îl durea, înroşită şi ţeapănă, după ce 
toată ziua strânsese mânerul aspru al sabiei Creatorului. 
Avea capul plin de vânătăi. Tăietura de pe picior îl cam 
ardea, dar putea totuşi să meargă destul de bine. Ar fi putut 
sfârşi mult mai rău. Acum aveau de îngropat mai mult de 
treizeci de oameni, şi-i puneau în gropi de câte-o duzină, 
aşa cum spusese Crummock. "Treizeci şi ceva înapoi în 
ţărână, şi de două ori pe-atâţia răniţi, dintre care mulţi 
grav. 

Lângă focul cel mare, îl auzea pe Dow lăudându-se cum 
îl înjunghiase pe un estic în fudulii. De alături răsuna râsul 
bubuitor al lui Tul. Logen avea senzaţia că nu mai făcea 
parte dintre ei. Poate că nici nu făcuse parte vreodată. Un 
grup de oameni contra cărora luptase şi pe care îi 


învinsese. Vieţi pe care le cruţase, din niciun motiv care să 
aibă sens. Oameni care-l urâseră mai rău ca moartea, dar 
pe care fusese nevoit să-i urmeze. Nu-i erau prieteni mult 
mai apropiaţi decât Fior. Poate că singurul lui prieten 
adevărat din tot Cercul Lumii era Copoiul, şi chiar şi în ochii 
lui, din când în când, lui Logen i se părea că zărea acea 
veche urmă de îndoială, unda aceea veche de teamă. Se 
întrebă dacă ar fi putut-o vedea şi acum, în timp ce Copoiul 
ieşea din întuneric. 

- Crezi c-au să atace la noapte? îl întrebă el. 

- O să-ncerce el şi pe-ntuneric, mai devreme sau mai 
târziu, răspunse Logen, dar cred că va aştepta pân-o să fim 
destul de obosiţi. 

- Se poate şi mai obosit decât acum? 

- Cred c-o să aflăm, se strâmbă Logen, în timp ce-şi 
întindea picioarele îndurerate. Chiar am impresia că pe 
vremuri căcaturile astea mergeau mai uşor. 

Copoiul pufni. Nu era tocmai râs - mai mult un semn că 
auzise. 

- Amintirea poate face adevărate vrăji. Îţi mai aminteşti 
de Carleon? 

- Sigur că da, îşi privi Logen degetul lipsă, după care 
strânse pumnul, ca să arate la fel ca întotdeauna. Ciudat, că 
pe-atunci totul părea aşa de simplu... Ştiai pentru cine 
luptai şi de ce. Nu pot să spun că m-a deranjat vreodată. 

- Pe mine, da, răspunse Copoiul. 

- Zău? Trebuia să spui. 

- M-ai fi ascultat? 

- Nu. N-aş crede. 

Câteva momente, tăcură amândoi. 

- Crezi c-o să scăpăm vii de-aici? întrebă Copoiul. 

- Poate. Dacă Uniunea apare mâine sau poimâine. 

- Şi crezi c-o s-apară? 

- Poate. Nu putem decât să sperăm. 

- Dacă speri un lucru, nu-l faci să se şi-ntâmple. 


- Ba din contră, de obicei. Dar fiecare zi în care mai 
suntem vii e o şansă. Poate de data asta o să ne reuşească. 

Copoiul se încruntă spre flăcările care pâlpâiau. 

- Cam mulţi „poate”. 

- Aşa-i la război. 

- Cine-ar fi crezut că ne vom baza pe-o adunătură de 
sudici ca să ne rezolve problemele? 

- Cred că le rezolvi cum poţi. Trebuie să fii realist. 

- Atunci, hai să fim realişti. Crezi c-o să scăpăm cu viaţă? 

Logen se gândi câteva clipe. 

- Poate. 

Nişte cizme clefăiră pe pământul înmuiat, şi Fior îşi făcu 
apariţia înaintând tăcut spre foc. Avea un bandaj mare, 
cenuşiu, în jurul capului, unde suferise tăietura, iar de sub 
el părul îi atârna umed şi încâlcit. 

- Setfule. 

Zâmbind, Copoiul se ridică şi-l bătu pe umăr. 

- În regulă, Fior. Ai luptat bine azi. Mă bucur c-ai venit, 
băiete. Cu toţii ne bucurăm. 

Privi lung spre Logen. 

- Cu toţii, repetă el. Cred că poate încerc să mă odihnesc 
şi eu puţin. Ne vedem când mai vin ăia. Destul de curând, 
cel mai probabil. 

Şi se pierdu în noapte, lăsându-i pe Fior şi Logen să se 
măsoare unul pe celălalt. 

Probabil că n-ar fi stricat ca Logen să-şi apropie mâna de 
un cuţit, să fie atent la mişcări bruşte, şi toate celelalte. Dar 
era prea obosit şi avea dureri prea mari pentru aşa ceva. 
Astfel că rămase doar aşezat, privindu-l pe Fior. Acesta 
strânse din buze, lăsându-se pe vine de cealaltă parte a 
focului, încet şi fără tragere de inimă, ca şi cum ar fi fost pe 
cale să mănânce un lucru despre care ştia că era stricat, 
dar n-avea încotro. 

- Dacă eram în locul tău, spuse el după un timp, azi i-aş fi 
lăsat pe ăia să mă omoare. 

- Acum câţiva ani, sunt sigur că şi eu aş fi făcut la fel. 


- Şi ce s-a schimbat? 

Logen se încruntă, rămas pe gânduri. Apoi, ridică din 
umerii îndureraţi. 

- Încerc să fiu mai bun decât am fost. 

- Crezi că atâta e de-ajuns? 

- Altceva, ce pot să fac? 

Fior rămase cu privirea spre foc. 

- Voiam să zic... 

Îşi plimbă cuvintele prin gură, apoi le scuipă: 

- Că-ţi sunt recunoscător, cred. Azi mi-ai salvat viaţa. 
Ştiu că aşa a fost. 

Nu-i plăcea s-o spună, iar Logen ştia de ce. [i-e greu ca 
un om pe care-l urăşti să-ţi facă o favoare. După aia, nu mai 
poţi să-l urăşti la fel de mult. Pierderea unui vrăjmaş poate 
fi mai neplăcută decât a unui prieten, dacă ţi-a fost duşman 
destul de mult timp. 

Ridică iar din umeri. 

- O nimica toată. E ceva ce omul trebuie să facă pentru 
ai lui, şi atât. Îţi datorez mult mai mult. Ştiu asta. Şi n-am 
să-ţi pot plăti niciodată ce-ţi datorez. 

- Aşa e. Dar tot e un fel de început, din partea mea. 

Fior se ridică şi făcu un pas, gata să plece, apoi se opri şi 
se întoarse, cu lumina focului unduindu-se pe o parte a 
chipului său dur şi furios. 

- Nu-i niciodată aşa de simplu, să zici că un om e doar 
bun sau doar rău, nu? Nici chiar când e vorba de tine. Nici 
de Bethod. Şi nici de altcineva. 

- Într-adevăr, murmură Logen, cu ochii spre mişcarea 
flăcărilor. Niciodată nu-i simplu. Toţi avem motivele noastre. 
Oameni buni şi oameni răi. Depinde doar unde te afli. 


Perechea perfectă 


Unul dintre nenumăraţii lachei ai lui Jezal se urcă pe 
scăriţă şi, încruntat de concentrare, îi puse cu mare 
precizie pe cap coroana, al cărei diamant enorm răspândea 
o strălucire nepreţuită. O răsuci uşor la stânga şi la 
dreapta, pentru ca marginea îmblănită să se prindă bine de 
capul regelui. Apoi cobori, luă scara şi studie rezultatul. O 
duzină de colegi de-ai lui făceau acelaşi lucru. Unul dintre 
ei păşi înainte pentru a potrivi cât mai exact mâneca 
brodată cu aur a lui Jezal. Altul, cu o strâmbătură, culese o 
scamă invizibilă de pe gulerul alb imaculat. 

- Foarte bine, declară Bayaz, dând gânditor din cap. 
Cred că sunteţi gata de nuntă. 

Ciudăţenia, acum că Jezal avea timp să se gândească, 
era aceea că el nu acceptase, în niciun fel de care să-şi dea 
seama, să se însoare. Nici nu acceptase vreo cerere în 
căsătorie, nici nu făcuse el însuşi vreuna. Nu răspunsese 
„da” niciunei propuneri. Şi totuşi, era acolo, pregătindu-se 
să se unească prin cununie, peste doar câteva ore, cu o 
femeie pe care abia dacă o cunoştea. Nu-i scăpase atenţiei 
faptul că, în scopul ca totul să se rezolve atât de repede, 
trebuia ca aranjamentele să fi început cu mult timp înainte 
de a veni Bayaz cu ideea. Poate chiar înainte de 
încoronare... dar nu i se părea chiar atât de surprinzător. 
De când urcase pe tron, trecea neputincios prin fel de fel de 
evenimente, unul mai de neînțeles decât altul, ca un 
naufragiat care se chinuieşte să-şi ţină capul deasupra apei, 
fără să vadă uscatul, purtat care-ncotro de curenţi nevăzuţi 
şi irezistibili. Atâta doar că era mult mai bine îmbrăcat. 

Începea treptat să-şi dea seama că, cu cât un om 
devenea mai puternic, cu atât mai puţin avea de ales. 
Căpitanul Jezal dan Luthar putuse să mănânce orice voia, 
să doarmă când dorea, să se vadă cu cine-i convenea. 
Augusta Sa Maiestate Regele Jezal Întâiul, din partea lui, 


era legat cu lanţurile invizibile ale tradiţiei, responsabilităţii 
şi formalismului, care-i orânduiau toate aspectele 
existenţei, oricât de mărunte. 

Bayaz făcu un pas înainte, cu un aer preocupat: 

- Poate că nasturele ăsta de sus, descheiat... 

Jezal se smuci înapoi, cam nemulţumit. Atenţia acordată 
de Mag tuturor detaliilor, oricât de mărunte, devenea mai 
mult decât obositoare. Avea impresia că nici latrina nu mai 
putea s-o folosească fără ca bătrânul ăla băgăreţ să 
scormonească prin rezultate. 

- Ştiu şi eu cum să închei o haină! se răsti el. Să m-aştept 
cumva să te găsesc aici şi la noapte, când îmi voi conduce 
noua soţie în odaia de culcare, gata să mă instruieşti cum 
să-mi folosesc cariciu'? 

Lacheii tuşiră politicos, ferindu-şi ochii şi retrăgându-se 
spre colţurile încăperii. Cât despre Bayaz, el nici nu zâmbi, 
nici nu se încruntă. 

- Stau tot timpul la dispoziţia Maiestăţii Voastre cu 
sfaturi, dar sperasem ca aceea să fie o problemă cu care să 
vă descurcaţi şi singur. 


- Sper că eşti pregătit pentru mica noastră ieşire. Toată 
dimineaţa m-am... 

Ardee încremeni, când ridică privirea şi văzu cum arăta 
Glokta. 

- Ce-ai păţit? 

- Ce, asta? îşi duse el mâna la mulţimea de vânătăi. O 
femeie kantică a dat buzna în apartamentul meu, noaptea, 
m-a luat la pumni şi a fost cât pe ce să mă înece în baie. 

O experienţă pe care n-aş recomanda-o nimănui. 

- Ce s-a întâmplat, de fapt? 

- Am căzut pe scară. 

- Aha. Pe scară. Aia poate fi foarte păcătoasă, când nu te 
ţii bine pe picioare, comentă ea, privindu-şi cu ochi uşor 
împăienjeniţi paharul pe jumătate plin. 

- Eşti beată? 


- E după-amiază, nu? Întotdeauna încerc să mă îmbăt pe 
la ora asta. Când începi o treabă, trebuie să-ţi dai toată 
silinţa - sau, cel puţin, aşa-i plăcea lui taică-meu să-mi 
spună. 

Glokta îşi îngustă ochii spre ea, iar Ardee îi susţinu 
privirea peste marginea paharului. Nu-i tremură buza, nu 
face o mutră tragică, pe obraz nici urmă de lacrimi amare. 
Părea la fel de mulţumită ca de obicei. Sau, nu mult mai 
nemulțumită. Ziua nunții lui Jezal dan Luthar nu poate fi O 
ocazie fericită pentru ea. Nimăânui nu-i place să fie pus pe 
liber indiferent de împrejurări. Nu-i deloc plăcut să te 
abandoneze cineva. 

- Ştii, nu trebuie neapărat să mergem, se strâmbă 
Glokta, încercând zadarnic să-şi mişte piciorul mutilat 
pentru a şi-l destinde, iar strâmbătura îi trimise un fior de 
durere prin buzele crăpate şi faţa plină de vânătăi. În niciun 
caz n-am să mă plâng dacă azi nu mai am de făcut niciun 
pas. Putem să stăm aici şi să discutăm politicale şi alte 
fleacuri. 

- Şi să pierdem nunta regală? se holbă Ardee la el, 
apăsându-şi pieptul, cu un gest de falsă oroare. Dar trebuie 
să văd neapărat cu ce se îmbracă Prinţesa Ierez! Se zice 
că-i cea mai frumoasă femeie din lume, şi până şi o fleoarţă 
ca mine trebuie să aibă pe cineva la care să se uite cu 
respect. 

Îşi dădu capul pe spate, înghițind restul de vin. 

- Faptul că m-am regulat cu mirele nu prea-i o scuză ca 
să lipsesc de la nuntă, să ştii. 


Nava contraamiral a Marelui Duce Orso al Ialinilor 
înainta încet, calculat, maiestuos, cu doar un sfert din vele 
ridicate, sub un stol de păsări marine care dădeau târcoale 
ţipând pe cerul albastru. Era de departe cea mai mare 
corabie pe care o văzuse vreodată Jezal, sau oricine din 
mulţimea numeroasă care se înşira pe chei sau stătea 


îngrămădită pe acoperişurile şi la ferestrele caselor din 
port. 

Corabia era împodobită de sărbătoare: fanioane colorate 
fluturau pe greement, iar cele trei catarge înalte arborau 
drapele viu colorate, crucea cernită a talinilor şi soarele 
auriu al Uniunii, unul lângă altul, în cinstea fericitului 
eveniment. Cu toate acestea, nu arăta deloc mai puţin 
amenințătoare. Parc-ar fi fost Logen Nouădegete în ţinută 
de papiţoi. S-ar fi văzut de la o poştă că tot războinic era, 
iar fineţurile ţipătoare, în care era limpede că se simţea 
incomod, îl făceau să arate cu atât mai sălbatic. lar ca 
mijloc de a aduce o femeie necăsătorită în Adua, aceea fiind 
viitoarea mireasă a lui Jezal, uriaşa navă numai liniştitoare 
nu era. Sugera că Marele Duce Orso putea fi un personaj 
impresionant ca socru. 

Acum Jezal vedea şi marinari, forfotind printre zecile de 
funii ca furnicile printr-un tufiş, trăgând jos pogoanele de 
pânză groasă cu o iuţeală îndelung exersată. Lăsară uriaşa 
navă să plutească înainte din inerție, cu umbra ei întinsă 
aşternându-se pe chei şi cufundând în întuneric jumătate 
din mulţimea adunată s-o întâmpine. Încetinea treptat, în 
simfonia scârţâielilor de lemnărie şi odgoane, până se opri, 
dominând celelalte corăbii din port, care acum păreau 
simple bărcuţe, ca nişte pisoi în jurul unui tigru. Statuia 
aurie de la prova, o femeie în mărime de două ori cât cea 
naturală, cu o suliță ridicată spre cer, sclipea ameninţător 
deasupra capului lui Jezal. 

La mijlocul cheiului, unde era apa mai adâncă, fusese 
construit anume un debarcader special. Pe rampa lui în 
pantă uşoară, grupul talinilor de neam regal cobori în Adua, 
ca nişte vizitatori de pe o stea îndepărtată unde toţi erau 
bogaţi, frumoşi şi fericiţi ca-n vis. 

De-o parte şi de alta mergeau două şiruri de gărzi cu 
barbă, în uniforme negre identice, cu căştile lustruite ca 
nişte oglinzi orbitoare. Între ei, pe două rânduri de câte 
şase, veneau douăsprezece domnişoare de onoare, fiecare 


gătită cu mătăsuri în culori vii, roşii, albastre şi violet, 
fiecare la fel de splendidă ca o adevărată regină. 

Dar nimeni din mulţimea uluită de pe chei nu s-ar fi 
putut îndoi cine se afla în centrul atenţiei. Prinţesa Terez 
înainta în frunte, înaltă, zveltă, negrăit de regală, graţioasă 
ca o balerină de la circ şi maiestuoasă ca o împărăteasă de 
legendă. Rochia ei albă ca neaua era cusută cu fir de aur 
sclipitor, părul avea culoarea bronzului lustruit, iar un 
colier de diamante scânteietoare arunca fulgere de pe 
pieptul ei palid, în lumina vie a soarelui. În acel moment, 
numele de Giuvaierul Talinilor părea într-adevăr cum nu se 
poate mai potrivit. Terez arăta la fel de pură şi năucitoare, 
la fel de falnică şi luminoasă, la fel de dură şi minunată ca o 
piatră scumpă desăvârşită. 

Când picioarele ei atinseră piatra cheiului, mulţimea 
izbucni în urale tumultuoase. Petale de flori, roşii şi 
trandafirii, începură să se reverse în cascade bine 
orchestrate de la etajele de sus ale clădirilor. Sub această 
ploaie multicoloră plină de miresme delicate, păşind pe un 
covor moale, prinţesa veni spre Jezal cu magnifică 
demnitate, ţinându-şi capul sus, autoritar, şi mâinile 
împreunate mândru în faţă. 

Descrierea „o apariţie care-ţi taie respiraţia” ar fi fost de 
o nevolnicie epocală. 

- Augusta Voastră Maiestate, murmură ea, reuşind 
cumva să-l facă să se simtă ca şi cum el ar fi fost cel umil, în 
timp ce făcea o reverență; în spatele ei, domnişoarele de 
onoare îi urmară exemplul, iar membrii gărzii se plecară 
adânc, cu o coordonare impecabilă. Tatăl meu, Marele Duce 
Orso al Talinilor, vă trimite scuzele sale profunde, dar o 
problemă urgentă din Styria îl împiedică să ia parte la 
nunta noastră. 

Şi se îndreptă iar de spate, ca trasă de sfori nevăzute, 
într-o ireproşabilă poziţie dreaptă. 

- Numai de dumneavoastră avem nevoie, îngăimă Jezal, 
blestemându-se în sinea lui peste o clipă, când îşi dădu 


seama că ignorase complet forma cuvenită de adresare. 

În acele împrejurări, îi era cam dificil să gândească 
limpede. Terez arăta şi mai răpitor acum, decât atunci când 
o văzuse ultima oară, cu un an şi ceva în urmă, certându-se 
feroce cu Prinţul Ladisla la banchetul dat în onoarea lui. 
Amintirea ţipetelor ei furioase nu-l prea încuraja, dar în 
fond Jezal nici n-ar fi fost încântat la gândul ca ea să se 
mărite cu Ladisla. La urma urmei, individul fusese un 
dobitoc total. Jezal era cu totul alt gen de om şi, fără 
îndoială, putea să se aştepte la alte reacţii. Sau, cel puţin, 
aşa spera. 

- Vă rog, Înălţimea Voastră, spuse el, şi-i întinse mâna. 

Prinţesa întinse la rândul ei mâna, uşoară ca un fulg. 

- Maiestatea Voastră îmi face o cinste prea mare. 

Copitele cailor suri bocăneau pe caldarâm, iar roţile 
trăsurii susurau lin. Porniră pe Calea Regală, cu o companie 
de Cavaleri ai Gărzii Regelui călărind în formaţie strânsă 
împrejurul lor. Armurile şi armele luceau, marea stradă era 
înţesată de cetăţeni ce priveau admirativ, în toate uşile şi 
ferestrele se aflau supuşi zâmbitori. Toţi veniseră acolo ca 
să-şi ovaţioneze noul rege şi pe femeia care în curând avea 
să le fie regină. 

Jezal ştia că, lângă ea, nu putea să arate altfel decât ca 
un idiot fără pereche. Un mârlan stângaci, prost-crescut, de 
origine joasă, care n-avea niciun drept de a sta în aceeaşi 
trăsură - decât, poate, ca scăunel pentru picioare. 
Niciodată în viaţa lui nu se mai simţise atât de umil. Abia 
dacă-i venea să creadă că se însura cu femeia aceea. În 
aceeaşi zi. Mâinile-i tremurau. Tremurau de-a binelea. 
Poate că nişte cuvinte sincere i-ar fi ajutat pe amândoi să se 
mai relaxeze. 

- Terez... 

Prinţesa continua să le facă mulțimilor cu mâna. 

- Îmi dau seama... că nu ne cunoaştem câtuşi de puţin... 
Aş dori să te cunosc... 

O uşoară tresărire a gurii ei fu singurul semn că-l auzise. 


- Ştiu că pentru tine trebuie să fi fost un şoc cumplit, la 
fel cum a fost şi pentru mine. Sper că, dacă pot face ceva... 
ca să-ţi fie mai uşor, adică... 

- Tatăl meu consideră că interesele ţării noastre sunt 
slujite cel mai bine prin această căsătorie, iar datoria unei 
fiice este aceea de a asculta. Noi, cei care ne naştem în 
familii sus-puse, suntem îndelung pregătiţi pentru a face 
sacrificii. 

Capul ei perfect se întoarse lin pe gâtul la fel de perfect, 
cu un zâmbet şi mai perfect. Sau, puţin cam forţat, poate, 
dar nu mai puţin radios. Era greu de crezut că o faţă atât 
de netedă şi fără cusur putea fi făcută din carne, ca a oricui 
altcuiva. Părea de porțelan sau de piatră şlefuită. Era o 
plăcere continuă, magică, s-o vezi mişcându-se. Jezal se 
întrebă dacă buzele ei erau calde sau reci. Tare i-ar mai fi 
plăcut să afle. lerez se aplecă spre el, punându-şi uşor 
mâna pe dosul mâinii lui. Caldă, neîndoielnic, şi moale, şi în 
foarte mare parte făurită din carne. 

- Serios, ar trebui să le faci cu mâna, murmură ea, cu 
vocea plină de melodicitate styriană. 

- Ăă, daaa... îngăimă Jezal, cu gura foarte uscată. Da, 
desigur. 


Glokta stătea în picioare, cu Ardee lângă el, privind 
încruntat spre uşile Rotondei Lorzilor. Dincolo de acele 
porţi enorme, în marea sală circulară, avea loc ceremonia. 
O, ce zi, ce zi voioasă! Predicile Înaltului Judecător Marovia 
reverberau din cupola poleită, fericita pereche îşi depunea 
jurămintele solemne, cu inimile uşoare. Numai câţiva 
norocoşi fuseseră primiţi înăuntru, ca martori. Noi, ceilalţi, 
trebuie să adorăm de la distanţă. Şi ce mai mulţime se 
adunase să facă acest lucru...! Toată Piaţa Mareşalilor era 
ticsită de oameni, ale căror voci surescitate năpădeau 
urechile lui Glokta. O gloată de sicofanți, aşteptând 
nerăbdători să apară Maiestatea Sa. 


Se legăna nervos înainte şi-napoi, la stânga şi la dreapta, 
strâmbându-se şi şuierând, încercând să-şi pună sângele-n 
mişcare prin picioarele îndurerate, să-şi astâmpere cârceii. 
Să stai atâta timp în acelaşi loc este, spus pe şleau, tortură 
curată. 

- Cât timp poate dura o nuntă? 

Ardee îşi arcui o sprânceană neagră. 

- Poate n-au reuşit să-şi ţină mâinile-acasă şi sunt 
ocupați să-şi ducă până la capăt cununia, acolo, pe 
pardoseala Rotondei Lorzilor. 

- Şi-asta cât dracu' poate să le ia? 

- Sprijină-te de mine, dacă nu mai poţi, spuse ea, 
oferindu-i cotul. 

- Ologul rezemat de beţivancă? se încruntă Glokta. Ce 
mai pereche facem... 

- Poţi şi să cazi peste mine, dacă vrei, ca să rămâi şi fără 
dinţii ăia pe care-i mai ai. N-o să-mi piară somnul din cauza 
asta. 

Poate-ar fi bine să-i primesc oferta, fie şi numai pentru 
un moment. În fond, ce-ar fi rău în asta? Imediat, însă, 
începură să se audă primele ovaţii ascuţite, cărora li se 
alăturară curând altele şi altele, până când tot văzduhul 
ajunse să vuiască de o hărmălaie plină de entuziasm. Uşile 
Rotondei Lorzilor fură în sfârşit deschise, iar Înaltul Rege şi 
Regina Uniunii ieşiră în lumina soarelui, ţinându-se de 
mână. 

Până şi Glokta fu nevoit să recunoască: formau o pereche 
care-ţi lua ochii. La fel ca monarhii din legende, erau 
înveşmântaţi în mantii albe strălucitoare, tivite cu broderii 
ce scânteiau, având pe spate soarele auriu, vizibil când se 
întoarseră spre mulţime. Erau înalţi, zvelţi, graţioşi, cu 
coroane de aur lucitor şi câte un singur diamant. Amândoi, 
atât de tineri şi atât de frumoşi, având în faţă toată viaţa - 
fericită, bogată şi puternică. Ura! Ura pentru ei! Răhăţelul 
meu uscat de inimă plesneşte de atâta bucurie! 


Glokta îşi rezemă mâna pe cotul lui Ardee şi se înclină 
spre ea, cu cel mai grotesc, strâmb şi ştirb rânjet. 

- Chiar e adevărat că regele nostru e mai chipeş decât 
mine? 

- Ce prostii jignitoare! îşi umflă Ardee pieptul, cu o 
mişcare smucită a capului, privindu-l de sus cu dispreţ. Şi 
eu strălucesc mai puternic decât Giuvaierul Talinilor! 

- A, sigur că da, draga mea, categoric că da. Pe lângă 
noi, ăştia arată ca nişte cerşetori! 

- Nişte scârnăvii. 

- Nişte ologi. 

Chicotiră împreună, în timp ce cuplul regal străbătea 
maiestuos piaţa, escortat de zece Cavaleri din Gardă. 
Consiliul Închis îi urma la o distanţă respectuoasă, 
unsprezece bătrâni demni, cu Bayaz printre ei, în hainele 
lui oculte, zâmbind aproape la fel de radios ca tinerii 
însurăţei înşişi. 

- Nici măcar nu-mi plăcea, mormăi Ardee printre dinţi, 
din capul locului. Nu-mi plăcea cu adevărat. 

Facem pereche, cu siguranţă. 

- N-ai motive să plângi. Eşti mult prea mintoasă ca să te 
fi mulţumit cu un nătâng ca el. 

Ardee trase scurt aer în piept. 

- Sunt sigură că ai dreptate. Dar eram aşa de plictisită, 
şi singură, şi obosită... 

Și beată, fără îndoială. 

Ridică din umeri, deznădăjduită. 

- Mă făcea să simt că eram mai mult decât o povară. Mă 
făcea să mă simt... dorită. 

Și ce te face să crezi că mă interesează să aud toate 
astea? 

- Dorită, zici? Ce minunat. Şi acum? 

Ardee cobori privirea în pământ, nefericită, iar Glokta 
simţi o undă de vinovăţie. Dar vinovăția nu doare cu 
adevărat decât atunci când nu mai ai nici o altă grijă pe 
cap. 


- Mi-e greu să spun că ar fi fost iubire adevărată, spuse 
ea - iar Glokta îi văzu beregata mişcându-se, când înghiţi 
un nod. Dar, cumva, mă gândeam mereu că aveam să-l fac 
de râs. 

- Hm... 

Cât de rar primeşte fiecare dintre noi ceea ce aşteaptă... 

Procesiunea regală dispăru treptat, urmată de ultimii 
curteni eleganţi şi paznici strălucitori, în sunetul aplauzelor 
extaziate care se îndepărtau spre palat. Spre viitorul lor 
glorios, unde noi, secretele vinovate, nu suntem invitaţi sub 
nicio formă. 

- Uită-te la noi, murmură Ardee. Proscrişii. 

- Resturile stricate. 

- Fructele putrede. 

- Nu mi-aş face griji prea mari, oftă Glokta. Tu eşti tot 
tânără, deşteaptă şi acceptabil de drăguță. 

- Un compliment istoric, într-adevăr. 

- Ai toţi dinţii-n gură şi ambele picioare. Un avantaj 
însemnat, pe lângă unii dintre noi. Nu mă îndoiesc că în 
curând îţi vei găsi alt idiot de viţă nobilă pe care să-l prinzi 
în mrejele tale - nimic rău în asta. 

Ardee se întoarse în altă direcţie, cu umerii aduşi, iar 
Glokta ghici că-şi muşca buza. Ridică mâna, punându-i-o pe 
umăr... Aceeaşi mână care a tăiat felii degetele lui Sepp 
dan Teufel, care a ciupit sfârcurile de pe pieptul 
Inchizitorului Harker care a ciopăârţit în bucăţi un sol 
gurkian şi a ars de viu altul, care a trimis oameni 
nevinovaţi să putrezească în Englia şi aşa mai departe, şi 
aşa mai departe... Îşi retrase mâna, lăsând-o să cadă pe 
lângă trup. Mai bine să verşi toate lacrimile din lume, decât 
să fii atinsă de mâna asta. Mângâierea vine din alte surse şi 
curge spre alte destinaţii. Se uită încruntat prin piaţă, 
lăsând-o pe Ardee cu amarul ei. 

Mulțimea continua să ovaţioneze. 


Era un eveniment magnific, desigur. Nu se cruţase 
niciun efort, nicio cheltuială. Jezal nu s-ar fi mirat deloc 
dacă avea cinci sute de invitaţi, dintre care cunoştea doar 
câţiva. Lorzii şi Doamnele Uniunii. Marii oameni din 
Consiliile Închis şi Deschis. Cei mai bogaţi şi mai puternici, 
îmbrăcaţi în hainele cele mai bune şi purtându-se în 
modurile cele mai alese. 

Camera Oglinzilor era peste poate de potrivită. Cea mai 
spectaculoasă încăpere din tot palatul, mare cât un câmp 
de luptă şi părând şi mai mare, datorită oglinzilor uriaşe 
care acopereau toţi pereţii, dând impresia deconcertantă a 
zeci de alte nunţi magnifice, în zeci de alte săli învecinate. O 
mulţime de lumânări ardeau pe mese, în sfeşnicele de pe 
pereţi şi printre cristalurile candelabrelor de deasupra, cu 
flăcări mici şi unduitoare. Lumina lor blândă făcea să 
strălucească argintăria şi bijuteriile oaspeţilor, şi se reflecta 
din pereţii închişi la culoare, lucind până departe: un milion 
de puncte luminoase, ca stelele pe cerul negru al nopţii. O 
duzină dintre cei mai pricepuţi muzicanți ai Uniunii cântau 
melodii subtile şi pline de vrajă, care se amestecau cu 
valurile conversaţiilor mulţumite, cu clinchetele tacâmurilor 
noi şi cu zornăiturile banilor vechi. 

Era o sărbătoare veselă. Un eveniment de-o viaţă. Pentru 
musafiri. 

Pentru Jezal era cu totul altceva, dar nici el nu ştia sigur 
ce anume. Stătea la o masă aurită, cu regina alături, 
copleşiţi de zecile de servitori slugarnici, vizibili în ochii 
întregii adunări ca o pereche de exponate rare la grădina 
zoologică. Jezal stătea buimac şi stângaci, într-o tăcere de 
vis, tresărind din când în când ca un iepure bolnav, când 
câte un lacheu pudrat îi lua ochii cu legume. La dreapta lui, 
Terez înfigea ocazional furculiţa în câte-o bucăţică măruntă, 
cu gesturi pretenţioase, o ducea la gură, mesteca, înghiţea 
cu o precizie elegantă. Jezal nu crezuse niciodată că era cu 
putinţă să mănânci frumos. Acum îşi înţelegea greşeala. 


Abia dacă-şi mai amintea cuvintele răsunătoare ale 
Înaltului Judecător care, presupunea, îi uniseră irevocabil. 
Ceva în legătură cu iubirea şi securitatea naţiunii, mai 
reţinea vag. Dar putea să vadă inelul pe care i-l înmânase 
cu un gest amorţit lui Terez, în Rotonda Lorzilor, cu enorma 
piatră sângerie sclipind pe degetul ei mijlociu, prelung. 
Mesteca o bucată din cea mai fină carne, iar în gura lui 
avea un gust ca de noroi. Erau soţ şi soţie. 

Acum vedea că Bayaz avusese dreptate, ca întotdeauna. 
Oamenii tânjeau după ceva care, fără efort, să se afle mai 
presus de ei. Poate că nu toţi aveau regele pe care şi-l 
doriseră, dar nimeni nu putea să nege că lerez era regina 
potrivită, şi chiar mai mult decât atât. Simplul gând la 
Ardee West aşezată în jilţul acela aurit era absurd. Şi totuşi 
Jezal simţi un junghi de vinovăţie când îi veni această idee, 
urmat îndeaproape de unul şi mai puternic, de tristeţe. Ar fi 
fost o mângâiere să aibă pe cineva cu care să vorbească în 
acele momente. Oftă dureros. Dacă era vorba să-şi petreacă 
viaţa cu această femeie, trebuia să-i vorbească. Şi, probabil, 
cu cât începeau mai repede, cu atât mai bine. 

- Am auzit că 'Ialins... e un oraş foarte frumos. 

- Într-adevăr, răspunse ea pe un ton formal, dar şi Adua 
are frumuseţile ei. 

Tăcu, uitându-se fără speranţă în farfurie. 

Jezal îşi drese glasul. 

- E ceva cu care... poate fi cam greu să te obişnuieşti, 
spuse el, îndrăznind un început de zâmbet. 

Terez clipi din ochi, apoi se uită prin sală. 

- Aşa este. 

- Dansezi? 

Întoarse capul spre el, cu o mişcare lină, fără cea mai 
mică tresărire a umerilor. 

- Puțin. 

Jezal îşi împinse scaunul şi se ridică. 

- Atunci, să dansăm, Maiestate? 

- Cum doreşte Maiestatea Voastră. 


În timp ce mergeau spre mijlocul sălii spaţioase, 
conversațiile scăzură treptat. În Camera Oglinzilor se lăsă o 
tăcere de moarte, lăsând la o parte zgomotul cizmelor lui 
lustruite şi al pantofilor ei de lac, pe dalele lucioase. Jezal 
înghiţi în sec când îşi ocupară locurile, înconjurați pe trei 
laturi de mesele lungi şi toate legiunile de oaspeţi eleganţi, 
toţi privindu-i. Avea cam aceeaşi senzaţie de anticipare 
sufocantă, de teamă şi emoție, ca pe vremuri, când intra în 
cercul de scrimă pentru a lupta cu un adversar necunoscut, 
în urletele mulţimii. 

Rămaseră nemişcaţi ca două statui, privindu-se în ochi. 
Jezal întinse mâna, cu palma în sus. Terez o întinse şi ea pe 
a ei, dar în loc de a i-o lua, îi apăsă ferm dosul palmei cu al 
său şi o împinse în sus, până când degetele le ajunseră la 
acelaşi nivel. Ridică abia vizibil o sprânceană. Era o 
provocare tăcută, pe care nimeni altcineva dintre cei 
prezenţi n-avea cum s-o fi observat. 

Prima notă prelungă suspină din coarde, reverberând 
prin sală. Porniră, învârtindu-se unul în jurul altuia cu o 
încetineală exagerată, tivul auriu al rochiei lui Terez foşnind 
pe pardoseală, fără ca picioarele să i se vadă, astfel că 
părea mai degrabă să lunece decât să păşească, ţinându-şi 
bărbia extrem de sus. Se mişcară mai întâi într-o parte, apoi 
şi în cealaltă, iar în oglinzile din jur o mie de alte perechi se 
mişcau în acelaşi ritm, înşirându-se până în depărtările 
tulburi - încoronate şi îmbrăcate în alb şi auriu fără pată. 

Când începu a doua frază muzicală şi se alăturară şi 
celelalte instrumente, Jezal începu să-şi dea seama că era 
complet depăşit, mai rău chiar decât fusese de către 
reîntâlnirea cu Bremen dan Gorst. Ilerez dansa cu o 
precizie atât de desăvârşită, încât era sigur că ar fi putut 
ţine un pahar cu vin în echilibru pe cap, fără să verse o 
picătură. Muzica răsuna tot mai tare, mai repede, mai 
cutezător, iar mişcările lui lerez deveneau şi ele mai iuți şi 
mai îndrăzneţe. Parcă i-ar fi controlat cumva pe 
instrumentişti, cu mâinile ei întinse, atât de perfect se 


coordonau. Jezal încercă s-o conducă, iar ea păşi prin jurul 
lui, fără niciun efort. Fentă într-o parte, se răsuci în 
cealaltă, iar Jezal fu cât pe ce să cadă-n fund. Terez se feri şi 
se învârti cu o discreţie absolută, lăsându-l să se întindă 
după nimic. 

Muzica devenea tot mai rapidă, muzicanţii îşi mânuiau 
instrumentele cu o concentrare îndârjită. Jezal făcu o 
încercare zadarnică de a o prinde, dar Ierez îi scăpă iar, 
zăpăcindu-l cu foiala rochiei, şi abia dacă putea s-o urmeze. 
Aproape că-i puse piedică, cu un picior care se retrase 
înainte ca el să se fi dumirit, mişcă brusc capul şi fu cât pe 
ce să-l împungă în ochi cu coroana. Ioţi oamenii mari şi 
buni ai Uniunii priveau într-o tăcere fermecată. Până şi 
Jezal se pomeni doar un spectator uluit. Era tot ce putea 
face ca să rămână cam în aceeaşi poziţie, pentru a nu se 
face complet de râs. 

Nu fu sigur dacă se simţea uşurat sau dezamăgit, când 
muzica încetini din nou, iar Terez îi oferi mâna, ca şi cum ar 
fi fost o comoară rară. O apăsă cu dosul mâinii lui şi porniră 
în cerc unul în jurul celuilalt, apropiindu-se tot mai mult. În 
timp ce ultimul refren se prelingea din instrumente, lerez 
se lipi de el, cu spatele pe pieptul lui. Se întoarseră încet, şi 
mai încet, Jezal având nasul plin de mirosul părului ei. Pe 
ultima notă prelungă, ea se aplecă înapoi, iar el o cobori 
uşor. Gâtul ei se întindea, capul i se lăsa în jos, cu coroana 
delicată aproape atingând podeaua. Şi se făcu linişte. 

Sala izbucni în aplauze furtunoase, dar Jezal abia dacă le 
auzea. Era prea ocupat să se uite la soţia lui. În obrajii ei 
apăruse acum o umbră de culoare, buzele uşor 
întredeschise îi dezvăluiau dantura perfectă, iar conturul 
bărbiei, gâtul întins şi claviculele suple erau conturate cu 
umbre şi încercuite cu diamante scânteietoare. Mai jos, 
pieptul i se ridica şi cobora în corsaj, respirând repede, cu 
luciul fascinant al unei abia vizibile pelicule de sudoare 
cuibărită în şanţul dintre sâni. Lui Jezal tare i-ar mai fi 


plăcut să se cuibărească şi el acolo. Clipi din ochi, cu 
respiraţia şuierându-i ascuţit în gât. 

- Dacă Maiestatea Voastră binevoieşte... murmură ea. 

- Ăă...? A... sigur. 

O ridică la loc în picioare, în timp ce aplauzele continuau. 

- Dansaţi... magnific. 

- Maiestatea Voastră este prea bun, replică ea, cu un 
uşor crâmpei de zâmbet - dar totuşi un zâmbet. 

Jezal îi zâmbi nătâng. Pe parcursul unui singur dans, 
frica şi deruta i se transformaseră lin în emoția cea mai 
plăcută. Fusese învrednicit cu o imagine fugară a ceea ce se 
găsea sub învelişul de gheaţă, şi se vedea limpede că noua 
lui regină era o femeie de o pasiune rară şi focoasă. O 
latură ascunsă a ei, pe care acum abia aştepta s-o cerceteze 
mai îndeaproape. Aştepta cu atâta nerăbdare, de fapt, încât 
fu nevoit să-şi ferească ochii, mutându-şi privirea într-un 
colţ, încruntat şi încercând cu disperare să se gândească la 
alte lucruri, pentru ca încordarea din pantaloni să nu-l 
compromită în faţa musafirilor adunaţi. 

Măcar o dată, chipul lui Bayaz, într-un colţ, fu tocmai 
lucrul pe care avea nevoie să-l vadă: un zâmbet îngheţat, 
potolindu-i ardoarea la fel de sigur ca o găleată cu apă rece. 


Glokta o lăsase pe Ardee în camera ei de zi mobilată 
peste măsură, făcând toate eforturile să se îmbete şi mai 
rău, iar de-atunci era prost-dispus întruna. Chiar şi pentru 
mine. Nimic nu se compară cu compania unei persoane şi 
mai nefericite decât tine, ca să te facă să te simţi mai 
plăcut. Problema e că, după ce nefericirea ei dispare, a ta 
te apasă de două ori mai rece şi cumplită. 

Sorbi încă o gură de supă groasă, strâmbându-se când 
se forţă să înghită lichidul prea sărat. Mă întreb cât de 
minunat se distrează acum hegele Jezal. Lăudat şi admirat 
de toți, ghiftuindu-se cu cele mai alese mâncăruri, în cea 
mai aleasă companie. Lăsă lingura în castron, simțind că 
ochiul stâng i se zbătea iar, şi tresări când o undă de durere 


îi cobori prin spate, până în picior. Opt ani de când mi-au 
dat drumul gurkienii, şi tot prizonierul lor sunt, cum voi fi 
întotdeauna. Prins într-o celulă nu mai mare decât propriul 
meu trup schilodit. 

Uşa se deschise scârţâind şi Barnam îşi târşâi picioarele 
înăuntru, ca să ia castronul. Glokta ridică privirea de la 
supa pe jumătate moartă la bătrânul pe jumătate mort. Cele 
mai alese mâncăruri, în cea mai aleasă companie. Ar fi râs, 
dacă buzele crăpate i-o îngăduiau. 

- Gata, domnule? întrebă servitorul. 

- Mai mult decât probabil. 

N-am putut să-mi scot din fund mijloacele de a-l distruge 
pe Bayaz, aşa că, fireşte, Eminenţa Sa n-o să fie deloc 
mulţumită. Şi cât de nemulțumită credem că poate fi, 
înainte de a-şi pierde complet răbdarea? Dar ce s-ar putea 
face? 

Barnam scoase castronul din cameră, închizând uşa 
după el, şi-l lăsă pe Glokta singur cu durerea lui. Ce-am 
făcut, ca să merit una ca asta? Și acel Luthar ce-a făcut? 
Nu e şi el la fel cum eram eu? Arogant, vanitos şi egoist ca 
toți dracii? E un om mai bun decât mine? Atunci, de ce pe 
mine viața m-a pedepsit atât de aspru, iar pe el l-a răsplătit 
aşa de generos? 

Dar Glokta ştia deja răspunsul. Din acelaşi motiv pentru 
care Sepp dan Teufel zace nevinovat în Englia, cu degetele 
scurtate. Acelaşi motiv pentru care acel general Vissbruck, 
atât de loial, a murit în Dagoska, în timp ce trădătoarea 
Magistră Fider a fost lăsată în viaţă. Acelaşi motiv pentru 
care Tulkis, ambasadorul gurkian, a fost sfârtecat în faţa 
unei mulțimi Care urla, pentru o crimă pe care n-o 
comisese. 

Îşi apăsă limba îndurerată peste unul dintre dinţii 
rămaşi. Viaţa nu e dreaptă. 


Jezal mergea ţanţoş pe culoar, ca prin vis, cu coşmarul 
de dimineaţă rămas departe în urmă. Capul i se învârtea 


de-atâtea omagii, aplauze şi felicitări. Trupul îi era încălzit 
de dans, de vin şi, tot mai mult, de poftă. Cu Terez lângă el, 
pentru prima oară în scurta lui domnie, se simţea cu 
adevărat ca un rege. Nestematele şi metalele preţioase, 
mătasea şi broderiile, pielea netedă şi palidă, toate 
străluceau fascinant în lumina dulce a lumânărilor. Seara 
fusese un deliciu, iar noaptea făgăduia să fie şi mai 
delicioasă. O fi părut lerez dură ca o piatră scumpă, de la 
distanţă, dar Jezal o ţinuse în braţe şi ştia el ce ştia. 

Uşile mari ale dormitorului regal erau ţinute deschise de 
doi lachei încordaţi, apoi se închiseră fără zgomot după ce 
Regele şi Regina Uniunii intrară. Uriaşul pat domina 
capătul opus al încăperii, iar mănunchiurile de pene înalte 
din colţurile baldachinului aruncau umbre lungi pe tavanul 
aurit. Perdelele verzi, fastuoase, stăteau desfăcute îmbietor, 
iar spaţiul mătăsos din spatele lor era plin de umbre suave 
şi aţâţătoare. 

Terez făcu încet câţiva paşi înaintea lui, cu capul plecat, 
în timp ce Jezal răsucea cheia în încuietoare, cu un şir lung 
de clănţăneli ritmice. Respirația i se acceleră, când se opri 
în spatele soţiei lui, ridică mâna şi i-o puse uşor pe umărul 
gol. Simţi muşchii încordându-se sub pielea netedă, iar 
surescitarea ei, atât de apropiată de a lui, îl făcu să 
zâmbească. Se întrebă dacă ar fi trebuit să spună ceva, 
încercând s-o calmeze, dar ce rost avea? Amândoi ştiau ce 
urma să se întâmple, iar el, unul, era nerăbdător să 
înceapă. 

Veni şi mai aproape, cuprinzându-i talia cu mâna liberă, 
şi-şi simţi palma foşnind peste mătasea aspră. Îi atinse ceafa 
cu buzele, o dată, de două ori, de trei. Îşi frecă nasul de 
părul ei, inspirându-i parfumul şi suflând uşor pe lângă 
obraz. O simţi tremurând sub respiraţia lui, ceea ce-l 
încurajă şi mai mult. Degetele îi trecură peste umărul ei, 
până pe piept, pe sub şiragul de diamante, strecurându-se 
în corsaj. Se îndesă mai tare în ea, strâns, cu un mârâit 


satisfăcut din gâtlej, apăsându-şi plăcut bărbăţia în dosul ei, 
prin haine... 

Într-o clipă, Terez se smulse de lângă el cu o exclamaţie, 
se răsuci şi-l plesni peste faţă cu palma, de-i ţiuiră urechile. 

- Nemernic murdar! ţipă ea, stropind cu salivă din gura 
schimonosită. Pui de târfă-mpuţită! Cum îndrăzneşti să mă 
atingi? Ladisla era un cretin, dar măcar avea sânge curat! 

Jezal rămase cu gura căscată, apăsându-şi cu o mână 
obrazul care-i ardea, ţeapăn din cap până-n picioare. 
Întinse cealaltă mână, fără vlagă. 

- Dar eu... auu! 

Genunchiul ei îl nimeri între picioare cu o precizie 
nemiloasă, golindu-i pieptul de aer şi făcându-l să se clatine 
sufocat, după care căzu ca un castel din cărţi de joc lovit cu 
barosul. În timp ce se prăbuşea pe covor, străpuns de acea 
tortură pe care numai o lovitură în bijuteriile de familie o 
poate cauza, găsi o slabă consolare în faptul că avusese 
dreptate. 

Noua lui regină era o femeie de o pasiune rară şi 
focoasă. 

Lacrimile care-i şiroiau din belşug nu erau numai de 
durere, de uimire groaznică şi dezamăgire temporară, ci şi 
de oroare - o oroare crescândă. Se părea că judecase 
teribil de greşit sentimentele lui Terez. Le zâmbise 
mulțimilor, dar acum, în particular, arăta limpede că-l 
dispreţuia, pe el şi tot ceea ce reprezenta. Faptul că se 
născuse din flori nu prea putea să se mai schimbe vreodată. 
După toate semnele, avea să-şi petreacă noaptea nunţii pe 
podeaua dormitorului regal. Regina străbătuse deja grăbită 
odaia, iar perdelele patului erau închise în calea lui. 


Cea de-a şaptea zi 


În noaptea trecută, esticii veniseră din nou. Se 
strecuraseră prin întuneric, găsiseră un loc pe unde să se 
caţere şi uciseseră o santinelă. Apoi, ridicaseră o scară şi, 
până să fie descoperiţi, se strecuraseră destui înăuntru. 
Strigătele îl treziseră pe Copoi, care oricum abia dacă 
dormea, şi se adunase pe picioare învelit cu pătura. Inamici 
în fortăreață, oameni alergând şi strigând, umbre prin 
întuneric, peste tot domnind panica şi haosul. Oameni 
luptând la lumina stelelor, la lumina torţelor, sau fără nicio 
lumină, săbii lovind fără să aibă habar unde nimereau, 
cizme împiedicându-se şi aruncând jerbe de scântei din 
focurile de tabără aproape stinse. 

Până la urmă, îi respinseseră. Îi înghesuiseră lângă zid 
şi-i doborâseră cu toptanul, doar trei apucând să arunce 
armele şi să se predea. Amarnică greşeală pentru ei, după 
cum avea să reiasă. Muriseră mulţi oameni în acele şapte 
zile. La fiecare apus de soare se vedeau tot mai multe 
morminte. Nimeni nu avea o dispoziţie prea milostivă, dacă 
la început unii se simţiseră astfel, ceea ce nu prea era cazul. 
Astfel, când îi capturaseră pe cei trei, Dow cel Negru îi 
urcase pe zid, unde Bethod şi toţi ceilalţi puteau să-i vadă. 
Tocmai se crăpa de ziuă şi primele raze de lumină 
albăstruie străpungeau cerul negru. Îi stropise cu ulei şi 
scăpărase o cremene. Unul câte unul, îi arsese de vii. Astfel, 
fiecare putea să vadă ce-l aştepta, începând să urle încă 
înainte de a-i veni rândul. 

Copoiului nu-i prea plăcea să vadă oameni în flăcări. Nu-i 
plăcea să le audă zbieretele şi sfârâitul grăsimii aprinse. Nu 
zâmbea simțind mirosul dulceag şi greţos al cărnii arse. Dar 
nici nu se gândise să oprească execuţia. Existau momente 
pentru atitudini binevoitoare, iar acesta nu era unul dintre 
ele. În război, mila şi slăbiciunea sunt totuna, iar pentru 
purtările frumoase nu există răsplată. O învățase de la 


Bethod, demult. Poate că acum aceşti estici aveau să se 
gândească mai bine înainte de a veni din nou noaptea, să le 
strice tuturor micul dejun. 

Apoi, putea ajuta şi să-i mai oţelească pe ceilalţi flăcăi ai 
Copoiului, pentru că nu puţini începeau să devină nervoşi. 
Câţiva încercaseră să fugă, cu două nopţi în urmă. Îşi 
părăsiseră posturile şi se strecuraseră peste zid, în 
întuneric, încercând să coboare în vale. Bethod le luase 
capetele, care acum stăteau înfipte în sulițe, de-a lungul 
şanţului său. O duzină de scăfârlii desfigurate, cu părul 
fluturat de vânt. De pe zid, nu prea li se distingeau feţele, 
dar păreau cumva să aibă o expresie supărată, furioasă. Ca 
şi cum l-ar fi acuzat pe Copoi că-i adusese acolo. Ca şi cum 
n-ar fi avut el destule griji cu reproşurile celor vii. 

Se uita încruntat spre tabăra lui Bethod, unde formele 
corturilor şi ale însemnelor tocmai începeau să se 
desluşească din ceaţă şi întuneric, întrebându-se ce-ar fi 
putut să facă, decât să stea acolo şi să aştepte. Toţi oamenii 
lui îl priveau, sperând să facă vreo vrajă ca să-i scape cu 
viaţă. Copoiul, însă, nu se pricepea la magie. O vale, un zid 
şi nicio ieşire. Lipsa oricărei ieşiri fusese tot rostul planului. 
Se întreba dacă mai puteau să reziste încă o zi. Dar, în fond, 
aceeaşi întrebare şi-o pusese şi în dimineaţa trecută. 

- Oare ce planuri are Bethod pentru ziua de azi? 
murmură el, vorbind mai mult pentru sine. Ce-o fi punând 
la cale? 

- Un masacru? mârâi Ursuzul. 

Copoiul îl privi cu asprime. 

- Aş fi preferat cuvântul „atac”, dar nu m-aş mira s-o 
păţim cum ai zis tu, până la apusul soarelui. 

Îşi îngustă ochii spre valea umbrită, sperând să vadă 
ceva ce sperase de-a lungul tuturor acelor şapte zile. Vreun 
semn că sosea Uniunea. Nu se zărea nimic, însă. Dincolo de 
tabăra întinsă a lui Bethod, cu corturile, steagurile şi 
grupurile ei de oameni, nu se afla decât pământul gol şi 


pustiu, cu fuioare de ceaţă adunate în adânciturile 
întunecoase. 

Tul îl înghionti în coaste cu cotul lui mare, izbutind să 
zâmbească. 

- Nu ştiu ce să zic de planul ăsta. Să aşteptăm Uniunea... 
Sună cam riscant, dacă vrei să-mi ştii părerea. Oi avea vreo 
şansă să mi-o schimb, acum? 

Copoiul nu râse. Nu mai avea putere. 

- Nu prea. 

- Mda, oftă din râărunchi uriaşul. Nici eu nu credeam. 


Şapte zile, de la primul atac al luptătorilor shanka 
asupra zidurilor. Şapte zile, şi păreau să fi fost şapte luni. 
Logen nu mai avea niciun muşchi care să nu-l doară de- 
atâtea eforturi. Era acoperit de o mulţime de vânătăi, o 
armată de zgârieturi, o legiune de tăieturi, umflături şi 
arsuri. O tăietură prelungă pe picior, bandajată, coastele 
legate strâns după ce fusese lovit în ele, două cruste 
măricele sub păr, umărul ţeapăn ca lemnul de la o izbitură 
de scut, degetele julite şi umflate de când dăduse cu pumnii 
spre estici, nimerind în schimb vreo piatră. Era tot numai o 
rană mare şi dureroasă. 

Nici ceilalţi n-o duceau mult mai bine. În toată fortăreaţa 
nu mai era om nevătămat, într-un fel sau altul. Până şi fiica 
lui Crummock se alesese cu-o zgârietură de undeva. Unul 
dintre flăcăii lui Fior pierduse un deget, cu două zile în 
urmă. Cel mic, de la mâna stângă. Acum îşi privea ciotul 
învelit într-o cârpă murdară şi plină de sânge, strâmbându- 
se. 

- Frige, nu? întrebă el, ridicând privirea spre Logen, în 
timp ce-şi strângea celelalte degete şi le desfăcea din nou. 

Probabil ar fi fost firesc ca lui Logen să-i pară rău pentru 
el. Îşi amintea durerea, precum şi dezamăgirea, şi mai 
amarnică. Era greu de crezut că nu mai avea acel deget, 
pentru tot restul vieţii. Dar nu-i mai rămăsese milă pentru 
nimeni, în afară de el însuşi. 


- Ba bine că nu, mormăi el. 

- Îl simt de parcă l-aş mai avea. 

- Mda. 

- O să-mi treacă senzaţia asta? 

- Cu timpul. 

- În cât timp? 

- Mai mult decât avem, s-ar părea. 

Omul dădu din cap, încet, posomorât. 

- Mhm... 

Şapte zile, şi până şi pietrele reci şi lemnele umede ale 
fortăreței păreau să se fi săturat. Parapetele noi erau 
sparte şi parţial dărâmate, peticite la loc, atât cât se putea, 
şi sfărâmate din nou. Porţile aveau o mulţime de spărturi 
prin care se vedea lumina de dincolo. O lovitură mai 
puternică ar fi putut să le spulbere peste grămada de 
bolovani din spatele lor. O lovitură mai puternică ar fi putut 
să-l doboare şi pe Logen, la o adică, aşa se simţea. 

Luă o gură de apă acră din ploscă. Începuseră să ajungă 
la lichidul rânced de pe fundul butoaielor. Şi mâncarea era 
pe terminate, la fel ca toate celelalte. De speranţă, în 
special, duceau lipsă - tot mai amarnic. 

- Încă viu, şopti el, pentru sine, dar fără un triumf prea 
mare în glas. Ba chiar, mai mic decât de obicei. 

N-o fi fost civilizaţia pe gustul lui, dar în acele momente 
nu i-ar fi displăcut un pat moale, un loc ciudat în care să se 
pişe şi puţin dispreţ din partea unor idioţi slăbănogi. Tocmai 
se întreba pentru a mia oară de ce venise înapoi, când auzi 
în spatele lui glasul lui Crummock-i-Phail: 

- Ei, ei, Sângerosule-Nouă. Pari obosit, omule. 

Logen îl privi încruntat. Palavrele smintite ale deleanului 
începeau să-l calce pe nervi. 

- Am muncit din greu în ultimele câteva zile, în caz că n- 
ai observat. 

- Ba am văzut, şi am luat şi eu parte, nu, frumuseţile 
mele? 

Cei trei copiii ai lui se uitară unulla altul. 


- Da?... murmură fata, cu voce mică. 

Crummock cobori privirea spre ei. 

- Nu vă mai place jocul, hm? Tu ce zici, Sângerosule- 
Nouă? Luna nu-ţi mai zâmbeşte? Ţi-e frică, aşa?... 

Logen îl privi lung, mohorât. 

- Sunt sătul, Crummock, asta sunt. Sătul de fortăreaţa ta 
şi mai ales de vorbăria ta blestemată. Nu tuturor le place la 
fel de mult ca ţie cum sună plescăitul din buzele astea 
grase. Ce-ar fi să te cari şi să vezi dacă nu poţi să-ţi bagi 
luna-n cur? 

Crummock rânji larg, arătându-şi şirul curb de dinţi 
galbeni prin barba castanie. 

- Asta-i omu” care mi-i drag, uite-aicea. 

Unul dintre fiii lui, cel care-i ţinea sabia, îl trăgea de 
cămaşă. 

- Acuma ce naiba mai e, băiete? 

- Ce-o să se-ntâmple dacă pierdem, tati? 

- Dacă ce? mârâi Crummock, altoindu-şi fiul peste cap cu 
o palmă cât toate zilele, de căzu cu nasu-n ţărână. Sus, în 
picioare! Aicea n-o să fie rost de pierdut bătălii, băiete! 

- Atâta vreme cât luna ne iubeşte, mormăi sora lui, dar 
nu prea tare. 

Logen îl privi pe băiat cum se ridica, ţinându-şi o mână 
peste gura din care-i curgea sânge, gata să izbucnească în 
plâns. Cunoştea simţământul. Poate c-ar fi trebuit să spună 
ceva despre acest mod de a se purta cu un copil. Poate-ar fi 
trebuit s-o spună încă din prima zi, sau măcar dintr-a doua. 
Acum, însă, nu mai putea. Era prea obosit, prea plin de 
dureri şi prea înspăimântat ca să-i mai pese. 

Dow cel Negru se apropie, cu un fel de zâmbet pe buze. 
Singurul om din toată tabăra despre care s-ar fi putut 
spune că era mai bine-dispus ca de obicei, iar când Dow cel 
Negru începe să zâmbească, poţi fi sigur c-ai nimerit în 
hârdăul cu rahat. 

- Nouădegete, mârâi el. 

- Dow. [i s-au terminat oamenii pe care să-i arzi de vii? 


- Cred că Bethod o să-mi mai dăruiască, nu peste mult, 
arătă el cu capul spre zid. Azi ce crezi c-o să ne trimită? 

- După ce le-am făcut azi-noapte, cred că nemernicii ăia 
din Crinna s-au cam potolit. 

- Şi eu cred. Nişte sălbatici împuţiţi. 

- Şi de câteva zile n-a mai apărut niciun shanka. 

- Patru zile, de când ne-a trimis capetele-turtite. 

Logen miji ochii spre cerul care se lumina treptat. 

- Se pare că azi va fi vreme bună. Bună pentru armuri, 
pentru săbii şi pentru mersul umăr la umăr. Vreme bună 
pentru a încerca să ne termine. Nu m-aş mira ca azi să 
trimită carlii. 

- Nici eu. 

- Sunt cei mai buni, şi-i are de demult. M-aştept să-l vad 
pe Coastealbe, şi pe Goring, şi pe Palid-ca-Zăpada, pe 
nenorocitul de Oscior şi pe toţi ceilalţi, venind agale spre 
poartă după micul dejun. 

Dow pufni. 

- Cei mai buni? O şleahtă de muieri, ăia. 

Şi, întorcând capul, scuipă în noroi. 

- N-am să te contrazic. 

- Zău? N-ai luptat alături de ei, ani la rând, aşa de greu 
şi sângeros? 

- Ba da. Dar nu pot spune că mi-au plăcut prea mult. 

- Păi, dacă te mângâie cu ceva, mă-ndoiesc că au o 
părere prea bună despre tine, în ultima vreme, remarcă 
Dow, privindu-l lung. De când nu-ţi mai convine Bethod, 
Nouădegete, îmi zici şi mie? 

Logen îi susţinu privirea. 

- Mi-e greu să spun. A fost treptat, cred. Poate că s-a 
făcut tot mai ticălos, cu timpul. Sau poate am devenit eu tot 
mai puţin ticălos. 

- Sau poate că pe lumea asta nu-i loc pentru doi ticăloşi 
la fel de mari ca voi. 

- Ei, nu ştiu... se ridică Logen. Tu şi cu mine lucrăm 
foarte frumos împreună. 


Se îndepărtă de Dow, gândindu-se cât de uşor fusese să 
lucreze cu Malacus Quai, cu Ferro Maljinn, ba chiar şi cu 
Jezal dan Luthar. 

Şapte zile, şi toţi îşi săreau la beregată. Toţi furioşi, toţi 
obosiţi. Şapte zile. Singura consolare era că nu mai puteau 
urma prea multe. 


- Uite-i că vin. 

Ochii Copoiului se abătură într-o parte. La fel ca 
majoritatea puţinelor lucruri pe care le zicea Ursuzul, nici 
nu era nevoie să fie spus. Toţi vedeau limpede, la fel de clar 
ca răsăritul soarelui. Carlii lui Bethod se puseseră în 
mişcare. 

Nu se grăbeau. Veneau cu pas ţeapăn şi regulat, 
ţinându-şi în faţă scuturile pictate, cu ochii spre poartă. 
Deasupra lor fluturau steagurile. Semne pe care Copoiul le 
recunoştea de demult. Se întrebă alături de câţi dintre acei 
oameni luptase. Câtor chipuri le putea alătura şi un nume? 
Cu câţi băuse, mâncase, râsese, iar acum trebuia să se 
străduiască să-i trimită înapoi în pământ? Trase adânc aer 
în piept. Câmpul de luptă nu e cel mai potrivit loc pentru 
sentimentalisme, cum îi spusese cândva Treicopaci, iar el 
băgase la cap. 

- În regulă! Ridică mâna, în timp ce oamenii din vârful 
turnului îşi pregăteau arcurile, în jurul lui. Mai aşteptaţi un 
moment! 

Carlii tropăiau prin mocirla răscolită şi frânturile de 
piatră din locul unde valea se îngusta, pe lângă leşurile 
esticilor şi ale luptătorilor shanka, lăsate să putrezească 
acolo unde căzuseră, ciopârţite, strivite sau străpunse de 
săgeți rupte. Nu şovăiau, nu încetineau, iar peretele de 
scuturi se unduia din mers, dar nu se spărgea. Nu apărea 
nici cea mai mică deschizătură. 

- Merg în formaţie strânsă, mormăi Tul. 

- Mda. Prea strânsă, nemernicii. 


Se apropiau, de-acum. Ajunseseră destul de aproape, iar 
Copoiul putea încerca o primă salvă. 

- Gata, băieţi! Ochiţi în sus şi trageţi cu boltă! 

Primele săgeți îşi luară zborul din turn, şuierând, 
zburară arcuit şi începură să cadă peste coloana compactă. 
Oamenii ridicară scuturile în calea lor, iar săgețile se 
înfipseră în lemnul vopsit, se izbiră de coifuri şi ricoşară din 
zale, învârtindu-se prin aer. Câteva îşi găsiră ţinta, se auzi 
un țipăt. Ici, colo, apăreau goluri, dar restul călcau peste cei 
căzuţi, continuându-şi drumul spre zid. 

Copoiul se încruntă spre butoaiele cu săgeți. Acum nu 
mai erau pline nici măcar pe sfert, iar cele mai multe săgeți 
fuseseră smulse din trupurile morţilor. 

- Atenţie mare! Ochiţi cu grijă, băieţi! 

- Hm, făcu Ursuzul, arătând în jos. 

Din şanţ ieşea în grabă un grup mare de oameni, în 
haine de piele groasă placată cu oţel. Se aliniară pe câteva 
rânduri, în genunchi, pregătindu-şi armele. Arbalete, aşa 
cum folosea şi Uniunea. 

- Jos! strigă Copoiul. 

Micile arcuri păcătoase trosniră şi scuipară. Între timp, 
cei mai mulţi flăcăi din turn se adăpostiseră după parapet, 
dar un optimist care rămăsese aplecat peste margine primi 
o săgeată în gură, se clătină şi căzu, fără zgomot. Altul fu 
nimerit în piept şi gâfâi subţire, ca vântul prin cetina de 
brad. 

- În regulă! Daţi-le şi voi! 

Toţi se ridicară în acelaşi timp şi trimiseră o salvă, cu 
corzile vibrând, pentru a-i bombarda pe nemernici cu săgeți 
în picaj. N-or fi avut arcurile lor aceeaşi forţă, dar înălţimea 
făcea săgețile să cadă cu putere, iar arcaşii lui Bethod nu 
aveau după ce să se ascundă. Nu puţini căzură pe spate sau 
porniră târâş, zbierând şi tânguindu-se, însă cei din 
următorul rând le luară locul, încet şi sigur, îngenuncheară 
şi ţintiră cu arcurile. 


Alt stol de săgeți ţâşni şuierând. Oamenii se feriră şi se 
trântiră pe jos. Una şuieră chiar pe lângă capul Copoiului, 
izbindu-se de stânca din spate. Numai întâmplarea făcuse 
să nu-l străpungă. Alţi doi nu avură acelaşi noroc. Un băiat 
zăcea pe spate, cu două săgeți înfipte-n piept, privindu-le şi 
şoptind: „căcat... căcat... căcat...” la nesfârşit. 

- Afurisiţii! 

- Să şi-o ia şi ei! 

Săgeţile porniră din ambele direcţii, în timp ce oamenii 
ocheau şi trăgeau strigând, toţi furioşi şi cu dinţii strânşi. 

- Fiţi gata! striga Copoiul. Fiţi gata! 

Dar nimeni nu-l auzea. Cu avantajul înălţimii şi al 
parapetului care-i adăpostea, nu trecu mult pentru ca 
oamenii lui să domine situaţia. Arbaletierii lui Bethod 
începură să se retragă, după care vreo doi îşi aruncară 
arcurile şi o luară la fugă, unul primind o săgeată în spate. 
Ceilalţi se repeziră spre şanţ, lăsându-şi răniții să se târască 
pe jos. 

- Hm, făcu iar Ursuzul. 

În timp ce arcaşii şi arbaletierii erau ocupați să facă 
schimb de săgeți, carlii ajunseseră la poartă, cu scuturile 
deasupra capetelor, feriţi de pietrele şi săgețile celor de pe 
ziduri. Şanţul era astupat de vreo două zile, iar acum 
coloana se despărţi în două, oamenii în zale părând să facă 
loc pentru ceva ce trebuia să ajungă în faţă. Copoiul îl zări: 
un trunchi de copac lung şi subţire, tăiat pentru a fi folosit 
ca berbece de asalt, cu crengile tăiate scurt, astfel ca 
oamenii să-l poată ţine de ele. Se auzi prima trosnitură 
zdrobitoare, când izbi jalnica poartă. 

- Căca-m-aş... mormăi el. 

Grupuri de thralli porniseră la atac, cu arme şi armuri 
uşoare, aducând scări, mizând pe viteză ca să ajungă sus pe 
zid. Mulţi cădeau, străpunşi de sulițe sau săgeți ori doborâţi 
de pietre. Unele dintre scări erau împinse înapoi, dar 
oamenii se mişcau repede şi cu hotărâre, şi-şi vedeau de 
treabă. Curând, două grupuri ajunseră pe ziduri, în timp ce 


alţii se înghesuiau pe scări, luptând cu ai lui Crummock, 
avantajaţi de faptul că erau mai mulţi şi mai odihniţi. 

Se auzi o bubuitură asurzitoare, şi poarta căzu la 
pământ. Copoiul văzu trunchiul de copac repezindu-se 
pentru ultima oară, sfărâmând un batant al porţii. Carlii îl 
deschiseră şi pe celălalt, în timp ce câteva pietre ricoşau din 
scuturi. Cei câţiva din faţă porniră înainte, pe sub boltă. 

- Rahat... spuse Ursuzul. 

- Au trecut, gâfâi Copoiul, privind cum carlii lui Bethod 
se îmbulzeau prin deschizătură ca un val de zale, călcând în 
picioare porţile sfărâmate, dând la o parte bolovanii 
îngrămădiţi, cu scuturile în culori vii ridicate şi armele 
lucitoare gata de luptă. De-o parte şi de alta, thrallii roiau 
pe scări şi pe zid, împingându-i pe delenii lui Crummock 
înapoi pe pasarele. Ca un fluviu spărgând un stăvilar, oastea 
lui Bethod se revărsa în fortăreaţa spartă, pârâul devenind 
în scurt timp un adevărat torent. 

- Eu mă duc jos! mârâi Iul, scoţându-şi din teacă sabia 
uriaşă. 

Copoiul se gândi să-ncerce să-l oprească, dar nu făcu 
decât să dea din cap, obosit, privindu-l cum se repezea în 
jos pe trepte, urmat de alţi câţiva. N-avea niciun rost să le 
stea în cale. Momentul părea să se apropie cu repeziciune. 

Momentul când fiecare om îşi alege locul în care să 
moară. 


Logen îi văzu intrând pe poartă, urcând rampa şi 
năvălind în fortăreață. Timpul părea să curgă mai încet. 
Distingea desenele de pe fiecare scut, luminate puternic de 
soarele dimineţii - copac negru, pod roşu, doi lupi pe fond 
verde, trei cai pe fond galben. Metalele luceau şi scânteiau 
- margini de scuturi, inele de zale, vârfuri de sulițe, tăişuri 
de sabie. Şi tot veneau, scoțând strigăte de luptă, ascuţite şi 
pătrunzătoare, aşa cum făceau de ani şi ani. Logen inspira 
şi expira cu greutate pe nas. Thrallii şi oamenii dealurilor se 
luptau pe ziduri ca şi cum ar fi fost sub apă, cu sunete 


surde, înfundate. Palmele lui Logen erau năclăite de 
sudoare, îl furnicau şi-l mâncau, în timp ce-i privea pe carli 
invadând fortăreaţa. Aproape nu-i venea să creadă că 
trebuia să se repeadă între ei şi să ucidă cât de mulţi putea. 
Ce idee prostească! 

Simţea nevoia aceea puternică, la fel ca întotdeauna în 
asemenea momente, de a se întoarce şi a o lua la fugă. 
Peste tot în jur se simţea teama celorlalţi, foielile lor 
nesigure, paşii înapoi. Un instinct destul de raţional, atâta 
doar că nu aveau unde să fugă. Nicăieri, decât înainte, în 
ghearele duşmanilor, sperând să-i poată da la o parte până 
nu apucau să se proptească bine pe picioare. Nu aveau la 
ce altceva să se gândească. Era singura lor şansă. 

Aşa că Logen ridică sabia Creatorului, scoase un urlet 
fără sens şi o luă la goană. Auzi strigătele din jurul lui, simţi 
oamenii pornind odată cu el, înghesuiala şi zăngănitul 
armelor. Pământul, zidul, carlii spre care fugea, toate se 
cutremurau şi trepidau. Cizmele lui tropăiau cu zgomot, 
respiraţia-i şuiera odată cu vântul. 

Îi văzu pe carli grăbindu-se să-şi ridice scuturile, să 
formeze un zid, să-şi pregătească lăncile şi săbiile, dar erau 
complet învălmăşiţi după năvala pe poarta aceea îngustă, 
zăpăciţi de mulţimea care se repezea la ei urlând. 
Strigătele de război li se uscară în gâtlejuri, iar chipurile 
victorioase li se înmuiară, şocate. Vreo doi, la margini, 
începură să aibă îndoieli, şovăiră, se retraseră, şi în clipa 
următoare Logen şi ceilalţi ajunseră la ei. 

Reuşi să ocolească o lance care se clătina şi dădu o 
lovitură puternică într-un scut, cu toată forţa atacului, 
doborând omul în noroi. În timp ce încerca să se ridice, 
sabia lui Logen nimeri piciorul, tăind prin zale şi lăsând o 
rană prelungă în carne, astfel că se prăvăli la loc, zbierând. 
Logen se întoarse spre un alt carl, simţi sabia Creatorului 
scârţâind pe muchia de metal a pavezei şi lunecând în trup. 
Un om bolborosi şi vărsă sânge pe pieptarul cămăşii de 
zale. 


Logen văzu o secure izbind un coif, unde lăsă o 
adâncitură cât pumnul. Se dădu la o parte din calea unei 
sulițe aruncate, care se înfipse în coastele unui om de lângă 
el. O sabie lovi un scut, trimițând fărâme de oase în ochii lui 
Logen. Clipi, se feri, alunecă în mâl, sfârtecă un braţ care-l 
trăgea de haine şi simţi osul rupându-se în mâneca de zale. 
Doi ochi se rostogoleau pe un chip însângerat. Ceva îl 
împinse din spate, gata să-l doboare cu pieptul într-o sabie. 

Nu prea avea spaţiu ca să-şi ia avânt, iar nu peste mult 
nu mai avea loc pentru nimic. Oamenii se îmbulzeau din 
spate, năvăleau pe poartă, sporind şi mai mult, pe 
negândite, înghesuiala din mijloc. Logen era strâns între ei, 
umăr la umăr. Cei din jur icneau şi mormăiau, se-mpingeau 
şi se-nghionteau, se împungeau cu cuţitele şi se zgâriau pe 
feţe cu unghiile. I se păru că-l zări în grămadă pe Oscior, cu 
dinţii dezgoliţi într-o grimasă şi părul lung şi cărunt 
revărsându-i-se de sub coiful împodobit cu spirale aurii şi 
stropit cu roşu, strigând şi el cu glas răguşit. Logen încercă 
să se îndese într-acolo, dar curenţii orbi ai bătăliei îl traseră 
în altă direcţie, îndepărtându-i din nou. 

Înjunghie pe cineva pe sub un scut, se strâmbă când 
simţi o lovitură în şold. O arsură prelungă, înceată, tot mai 
dureroasă. Mârâi în timp ce lama îl sfredelea, fără să se 
mişte, fără să-l apese, doar stând pe loc în timp ce el era 
împins într-acolo. Dădu din coate, din cap, reuşi să se 
smulgă din locul dureros, simţi umezeala sângelui pe picior. 
Acum avea puţin loc, aşa că-şi degajă mâna înarmată, lovi 
cu sabia un scut, sfărâmă o ţeastă şi se pomeni împins 
înainte, cu faţa în creierii calzi. 

Cu coada ochiului, văzu o pavăză smucită în sus. 
Marginea îl nimeri în gât, sub bărbie, dându-i capul pe 
spate şi umplându-i craniul cu lumină orbitoare. Până să 
bage de seamă, începu să se rostogolească, tuşind, prin 
noroiul de sub cizmele celorlalţi. 

Se târi orbeşte, agăţându-se de pământ, scuipând sânge, 
printre picioarele care tropăiau în jur. O groaznică pădure 


de picioare, întunecoasă şi mişcându-se încontinuu, cu 
urlete de durere şi furie venind de sus, odată cu razele 
frânte de lumină. Primea lovituri, era călcat, nicio parte din 
trupul lui nu scăpa. Încercă să se ridice, şi o cizmă în gură îl 
trânti la loc. Se rostogoli, gâfâind, văzu un carl bărbos în 
aceeaşi stare, îi era cu neputinţă să spună de-a cui parte 
lupta, încercând să se salte din noroi. Ochii li se întâlniră o 
clipă, apoi o suliță lucitoare căzu de sus şi i se înfipse 
omului în spate, o dată, de două ori, de trei. Carlul rămase 
inert, cu sângele gâlgâindu-i prin barbă. Peste tot în jur 
zăceau trupuri, pe burtă şi pe-o parte, printre 
echipamentele scăpate şi rupte, lovite şi împinse care- 
ncotro ca nişte păpuşi, unele încă zvâcnind, zbătându-se, 
gemând. 

Logen icni, când o cizmă îl călcă apăsat pe mână, 
strivindu-i degetele în nămol. Bâjbâi după un cuţit de la 
cingătoare şi începu să dea fără vlagă în piciorul de 
deasupra, scrâşnind din dinţii însângeraţi. Ceva îl pocni în 
creştet, făcându-l să cadă iar cu faţa-n mocirlă. 

Lumea era o hărmălaie tulbure, o mizerie dureroasă, o 
masă de picioare şi mânie. Nu ştia încotro stătea cu faţa, 
unde era susul şi unde josul. În gură simţea gust metalic, şi 
sete. Avea sânge în ochi, noroi în urechi, capul îi bubuia, îi 
venea să verse. 

Înapoi în Nord, cu poftă de răzbunare. Ce mama dracu' 
o fi avut în cap...? 


Cineva urlă, lovit de săgeată, dar Copoiul nu avea timp 
de pierdut cu el. 

Thrallii lui Coastealbe erau pe zidul de sub turn, iar 
câţiva ajunseseră pe scară. Acum se repezeau în sus, 
apropiindu-se atâta cât puteau pe treptele acelea înguste. 
Copoiul îşi cobori arcul şi scoase sabia din teacă, în cealaltă 
mână pregătindu-şi un cuţit. Alţi câţiva se înarmară cu 
sulițe şi se adunară în jurul scării. Copoiul înghiţi în sec. 
Niciodată nu-i prea plăcuseră luptele faţă-n faţă, doar la o 


lungime de secure depărtare de duşman. Prefera să 
păstreze o distanţă politicoasă, dar ticăloşii ăştia păreau să 
aibă alte planuri. 

În capul scării izbucni o încăierare îngrămădită, 
apărătorii împungând cu lăncile şi încercând să-i respingă 
pe thrallii care împungeau şi ei şi împingeau cu scuturile, în 
timp ce căutau să pună piciorul pe platforma de sus - toţi, 
foarte atenţi ca nu care cumva să se prăvălească de la 
înălţime în noroi. 

Unul se repezi cu o suliță, urlând din toţi bojocii, iar 
Ursuzul îi trase o săgeată în faţă, calm peste poate, de la 
doar un pas, doi, depărtare. Omul se împletici, se îndoi de 
mijloc, cu penele săgeţii ieşindu-i din gură şi vârful prin 
ceafă, apoi Copoiul îi zbură creştetul cu sabia, făcând 
cadavrul să cadă pe burtă. 

Un thrall uriaş, cu păr roşu zburlit, sări pe trepte, 
luându-şi avânt cu o secure mare şi mugind nebuneşte. 
Ocoli o lance şi dobori un arcaş, cu o lovitură care împroşcă 
peretele stâncos cu sânge, apoi se repezi mai departe, în 
timp ce oamenii se împrăştiau din calea lui. 

Copoiul se feri, încercând să arate ca un idiot, iar când 
securea se prăvăli, sări la stânga, scăpând ca prin urechile 
acului. 'Thrallul roşcovan se împiedică, probabil obosit după 
escaladarea zidului şi urcuşul pe trepte. Fusese un drum 
lung, mai ales când la capăt nu te aştepta altceva decât 
moartea. Copoiul îi dădu un şut puternic în partea laterală a 
genunchiului, făcându-i-l să se îndoaie, pe când omul se 
clătina spre marginea scării, zbierând. Sabia Copoiului îi 
aplică o tăietură pe spate, destul de puternic ca să-l trimită 
peste margine. Scăpând securea, thrallul se rostogoli în gol, 
cu un urlet. 

Simţind o mişcare, Copoiul se întoarse tocmai la timp ca 
să vadă un alt thrall atacându-l din lateral. Se răsuci şi-i 
respinse uşor prima lovitură de sabie, icni când o simţi pe a 
doua în braţ, îşi auzi arma căzând cu zgomot din mâna 
înmuiată. Se smuci înapoi din calea altei lovituri, se 


împiedică şi căzu pe spate. Thrallul se repezi la el, 
ridicându-şi sabia pentru a-i da lovitura de graţie, dar până 
să mai facă un pas, Ursuzul apăru dintr-o parte, îl apucă de 
braţul înarmat şi i-l ţintui locului. Copoiul se adună pe 
picioare, strângând în mâna teafără pumnalul, şi-l înjunghie 
pe thrall drept în piept. Rămaseră acolo, toţi trei, 
îngrămădiţi laolaltă, în toiul nebuniei, atâta vreme cât îi luă 
thrallului să moară. Apoi, Copoiul îşi trase cuțitul înapoi, iar 
Ursuzul lăsă trupul neînsufleţit să cadă. 

Lupta din vârful turnului era aproape câştigată, cel puţin 
pe moment. Un singur thrall mai rămăsese pe picioare şi, 
sub privirea Copoiului, doi băieţi îl încolţiră lângă parapet, 
unde-l străpunseră cu lăncile. Peste tot zăceau morţi. Vreo 
două duzini de thralli şi poate una de luptători de-ai 
Copoiului. Unul dintre aceştia stătea rezemat de peretele 
stâncii, cu respiraţia grea şi chipul palid, ţinându-şi 
măruntaiele în mâinile însângerate. 

Mâna Copoiului nu mai funcţiona cum trebuie, cu 
degetele atârnându-i inerte. Îşi ridică mâneca şi văzu o 
tăietură lungă, de la cot până aproape de încheietură. Un 
spasm în stomac îi umplu gura de borâtură amară, pe care 
o scuipă. Cu rănile altora te mai obişnuieşti, dar cele în 
propria carne trezesc întotdeauna o oroare aparte. 

Jos, dincoace de zid, lupta era atât de strânsă, încât nu 
se mai vedea decât o masă de oameni înghesuiți unii-ntr- 
alţii, în clocot. Copoiul abia dacă putea distinge cine de 
partea cui era. Stătea încremenit, cu cuțitul însângerat în 
mâna însângerată. Acum nu mai exista niciun răspuns, 
niciun plan. Fiecare lupta pentru sine însuşi. Numai norocul 
i-ar mai fi putut scăpa cu viaţă după acea zi, şi începea să 
aibă îndoieli că le mai rămăsese atâta noroc. Simţi cum 
cineva îl trage de mânecă. Ursuzul. Îi urmări cu privirea 
direcţia indicată de arătătorul lui. 

Dincolo de tabăra lui Bethod, în josul văii, se ridica un 
nor mare de praf, ca o pâclă cafenie. Jos, lucind în soarele 
dimineţii, armuri de călăreţi. Mâna i se strânse pe 


încheietura Ursuzului, cu speranţa redeşteptându-i-se 
brusc. 

- Uniunea dracu'!... şopti el, aproape neîndrăznind să 
creadă. 


West se uită prin ochean, îl cobori şi privi cu ochiul liber 
în vale, apoi ridică iar ocheanul. 

- Eşti sigur? 

- Da, domnule, îl încredinţă Jalenhorm, al cărui chip 
mare şi onest era brăzdat de praful celor opt zile în care 
călăriseră din răsputeri. Şi se pare că încă mai rezistă, cu 
ultimele puteri. 

- Generale Poulder! se răsti West. 

- Ordonaţi, Domnule Lord Mareşal, murmură Poulder, cu 
noua sa pojghiţă de servilism. 

- Cavaleria e gata de atac? 

Generalul clipi din ochi. 

- Oamenii nu sunt desfăşuraţi corect, au călărit din greu 
în ultimele zile şi ar trebui să atace în sus, pe teren 
accidentat şi contra unui inamic puternic şi hotărât. Vor 
face cum le ordonaţi, desigur, Domnule Lord Mareşal, dar 
poate ar fi mai prudent să aşteptăm până când infanteria... 

- Prudenţa e un lux, i-o reteză West, încruntându-se spre 
spaţiul inofensiv dintre cele două forţe. 

Oare să atace imediat, în timp ce Copoiul şi nordicii lui 
încă mai rezistau? Puteau să se bucure de avantajul 
surprizei, strivindu-l pe Bethod la mijloc, dar cavaleria avea 
să atace în pantă, oamenii şi caii fiind dezorganizaţi şi 
osteniţi după marşul greu. Sau puteau să aştepte sosirea 
infanteriei, care se afla în urma lor, la o distanţă de câteva 
ore, şi să lanseze un asalt bine planificat. Până atunci, însă, 
Copoiul şi ai lui aveau să fie măcelăriți cu toţii, fortăreaţa 
cucerită, iar Bethod, pregătit să înfrunte un atac numai 
dintr-o parte. 

West îşi roase buza, încercând să nu ia în seamă faptul 
că de hotărârea lui puteau atârna mii de vieţi. A ataca 


atunci era cel mai riscant, dar exista şi şansa unor câştiguri 
mai mari. Puteau chiar să-l prindă pe regele nordicilor pe 
nepregătite. Cum îi spusese Burr, în seara dinainte de a 
muri? Nu poţi fi un mare conducător, fără o anume... 
neînduplecare. 

- Pregătiţi atacul şi desfăşuraţi infanteria de-a latul văii, 
imediat ce soseşte. Trebuie să-l împiedice pe Bethod şi 
forţele lui să scape. Dacă e vorba să se facă sacrificii, vreau 
să fie cu rost. 

Poulder arăta oricum, numai convins nu. 

- Mă vei obliga să fiu de acord cu părerea generalului 
Kroy despre calităţile dumitale pe câmpul de luptă, 
generale Poulder? Sau preferi să dovedeşti că amândoi ne- 
am înşelat? 

Generalul se îndreptă de spate, cu mustăţile vibrându-i 
de-atâta energie. 

- Cu respect, domnule, prefer să dovedesc că v-aţi 
înşelat! Voi ordona imediat atacul! 

Dădu pinteni armăsarului său negru şi se repezi în susul 
văii, spre locul unde se aduna cavaleria plină de praf, urmat 
de câţiva membri ai statului său major. West se potrivi mai 
bine în şa, muşcându-şi îngrijorat buza. Iar începea să-l 
doară capul. Atacul cavaleriei în susul pantei, contra unui 
inamic hotărât. 

Colonelul Glokta ar fi zâmbit, fără îndoială, auzind de un 
asemenea pariu mortal. Prinţul Ladisla ar fi fost de acord cu 
o astfel de nepăsare cavalerească faţă de vieţile altor 
oameni. Lordul Smund l-ar fi bătut pe umăr, vorbind despre 
bărbăţie şi vigoare, şi ar fi cerut vin. 

Şi uite, numai, ce se alesese de aceşti trei eroi. 


Logen auzi un vuiet slab, din depărtare. Ochii săi pe 
jumătate închişi se luminară, ca şi cum lupta s-ar fi răzleţit. 
Umbre treceau încoace şi-ncolo. O cizmă mare clefăi în 
glod, lângă faţa lui. Nişte glasuri mugiră, undeva sus. Se 
simţi apucat de cămaşă, tras prin noroi, printre picioare 


care se agitau. Văzu cerul, dureros de strălucitor, clipi din 
ochi şi rămase nemişcat, moale ca o cârpă. 

- Logen! Eşti bine? Unde eşti rănit? 

- Am... horcăi el şi începu să tuşească. 

- Mă cunoşti? 

Ceva îl plesni peste faţă, trezindu-i un gând tulbure. O 
formă ceţoasă se contura deasupra lui, pe fondul luminos al 
cerului. Logen miji ochii. Tul Duru Capdetunet, dacă nu se 
înşela. Ce naiba căuta acolo? Gânditul era dureros. Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât îl durea mai tare. Falca parcă-i 
luase foc, şi şi-o simţea de două ori mai mare decât de 
obicei. Fiecare respiraţie era un gâfâit tremurător, chinuit. 

Deasupra lui, gura uriaşului se mişca, vorbele sale 
bubuiau şi reverberau în urechile lui Logen, dar nu aveau 
mai mult sens decât nişte simple zgomote. Piciorul îl mânca 
neplăcut. Undeva departe, inima-i bubuia şi se smucea şi-i 
bătea în cap. Auzea şi alte sunete, dangăte şi clănţăneli, 
răsunând din toate părţile, şi-l dureau până şi sunetele în 
sine, îi făceau falca să ardă şi mai rău, insuportabil. 

- Ia... 

Aerul scrâşnea şi pocnea, dar nu ieşea nicio vorbă. Nu 
mai era vocea lui. Cu ultimele puteri, ridică mâna şi o puse 
cu palma pe pieptul lui Tul, încercând să-l împingă la o 
parte, dar uriaşul nu făcu decât să-l apuce de mână şi să i-o 
apese cu a lui. 

- În regulă, mârâi el. Te-am luat eu. 

- Da... şopti Logen, şi pe buzele însângerate i se ivi un 
zâmbet. 

Apucă mâneca aceea mare cu o forţă neaşteptată, 
cumplită, iar cu celălalt pumn găsi mânerul unui cuţit, cald 
lângă piele. Lama se repezi, iute ca un şarpe, la fel de 
ucigătoare, şi se înfipse până la plăsele în gâtul gros al 
uriaşului. Acesta păru surprins, în timp ce sângele fierbinte 
îi ţâşnea din rană, se prelingea din gura căscată, curgea din 
nas, îi îmbiba barba deasă şi-i înroşea pieptul, deşi n-ar fi 
avut niciun motiv să se mire. 


Cine-l atingea pe Sângerosul-Nouă atingea moartea, iar 
moartea nu face favoruri, şi nici excepţii. 

Sângerosul-Nouă se ridică, împingând în lături cadavrul 
uriaş, iar pumnul său roşu se strânse pe sabia gigantului, o 
lamă metalică grea, strălucitoare ca stelele, întunecată şi 
frumoasă, unealta cea mai potrivită pentru treaba care-l 
aştepta. Atât de multă treabă... 

Dar o treabă bine făcută e cea mai fericită dintre 
binecuvântări. Sângerosul-Nouă deschise gura şi scoase un 
vaiet prelung în care se adunau toată iubirea lui fără fund şi 
nemărginita ură. Pământul gonea dedesubtul lui, iar bătălia 
grea, zvârcolitoare şi minunată întindea braţele şi-l 
cuprindea cu drag. Şi se afla acasă. 

Chipurile morţilor pluteau prin jurul lui, se înceţoşau, îşi 
mugeau blestemele şi-şi răcneau mânia. Dar ura lor contra 
lui nu reuşea decât să-l facă şi mai puternic. Sabia cea 
lungă azvârlea oamenii în lături din calea sa, lăsându-i 
răsuciţi şi frânţi, hăcuiţi şi plini de sânge, şi urla de fericire. 
Nu-l interesa cine lupta. Cei vii erau de-o parte, iar el era 
de partea cealaltă, şi-şi croia drum roşu şi drept prin 
rândurile lor. 

O secure străfulgeră în soare, curba ei lucitoare arătând 
ca luna în ultimul pătrar, iar Sângerosul-Nouă lunecă pe 
dedesubt, împingând un om la o parte cu o cizmă grea. 
Omul ridică un scut, dar sabia cea mare despică pomul 
pictat şi lemnul de sub el, şi braţul care-l ţinea, şi sfâşie 
cămaşa de zale aflată dedesubt ca pe-o pânză de păianjen, 
şi spintecă burta ca şi cum ar fi fost un sac cu şerpi furioşi. 

Un copil se chirci, şi se târi de-a-ndăratelea, agăţându-se 
de o pavăză mare şi de-un topor prea mare ca să le ridice. 
Sângerosul-Nouă râse de spaima lui, cu dinţii dezgoliţi 
sclipind. Un glas slab păru să-i şoptească să-l cruţe, dar 
Sângerosul-Nouă abia dacă-l auzi. Din aceeaşi mişcare 
sabia abătută în forţă despică scutul şi micul trup, 
împroşcând cu sânge peste pământ, piatră şi chipurile 
şocate ale celor ce priveau. 


- Bine, spuse el, şi-şi arătă zâmbetul sângeros. 

Era Marele Nivelator. Bărbat sau femeie, tânăr sau 
bătrân, pe toţi îi trata întocmai la fel. Asta era toată 
frumuseţea brutală, groaznica simetrie, dreptatea 
desăvârşită. Nu exista nicio scăpare şi nicio scuză. Mergea 
tot înainte, mai înalt decât munţii, iar oamenii se fereau, 
bâiguiau şi se împrăştiau din calea lui. Un cerc de scuturi, 
de modele pictate, de copaci înfloriţi şi ape unduitoare şi 
chipuri cu dinţii dezgoliţi. 

Cuvintele lor îi gâdilau urechile. 

- Ele... 

- Nouădegete. 

- Sângerosul-Nouă! 

Un cerc al fricii, cu el în mijloc, şi era înţelept să se 
teamă. 

Morţile lor erau scrise în formele de sânge dulce de pe 
pământul amar. Morţile lor erau şoptite de zumzetul 
muştelor, peste leşurile de dincoace de zid. Morţile lor le 
erau  întipărite pe feţe, purtate de vânt, ţinute în 
strâmtoarea şuie dintre munţi şi cer. Morți, cu toţii. 

- Cine-i următoru-n ţărână? şopti el. 

Un carl îndrăzneţ ieşi la iveală, ţinând pe braţ un scut cu 
un şarpe încolăcit. Înainte de a apuca măcar să-şi ridice 
lancea, sabia Sângerosului-Nouă descrise un cerc larg, pe 
deasupra pavezei şi pe dedesubtul coifului. Vârful sabiei îi 
smulse mandibula din cap, trecu prin umărul omului de 
alături, se adânci în pieptul lui şi-l dobori la pământ, cu 
sângele ţâşnindu-i din gura mută. Alt om apăru, iar sabia se 
prăvăli asupra lui ca o stea căzătoare, zdrobindu-i coiful şi 
craniul până în dreptul gurii. Trupul căzu pe spate, făcând 
câţiva paşi veseli de dans în ţărână. 

- Joacă! râse Sângerosul-Nouă, iar sabia se roti în jurul 
lui. 

Umplea văzduhul cu sânge, cu arme rupte, cu fragmente 
umane, iar acele lucruri bune scriau litere tainice, şi 
descriau tipare sacre pe care numai el putea să le vadă şi să 


le înţeleagă. Tăişurile îl ciupeau, îl muşcau şi-l împungeau, 
dar nu însemnau nimic. Răsplătea însutit fiecare semn lăsat 
pe pielea lui arzătoare. Sângerosul-Nouă râdea, iar vântul 
şi focul şi feţele de pe scuturi râdeau cu el, şi nu se mai 
puteau opri. 

Era furtuna din Locurile-Nalte, cu glasul la fel de cumplit 
ca tunetul, cu braţul tot atât de iute, de ucigător, de nemilos 
ca fulgerul. Îşi împlântă sabia în măruntaiele unui om, o 
smulse înapoi şi-i strivi altuia gura cu garda, smulse lancea 
cu mâna liberă şi o aruncă prin grumazul unui al treilea, din 
aceeaşi mişcare căscând şi coastele unui carl. Se răsucea, 
se rotea, se învârtea, ameţit ca un om beat, scuipând flăcări 
şi hohote de râs. Făurea în jur un cerc nou. Un cerc larg ca 
sabia unui uriaş. Un cerc în care lumea-i aparţinea numai 
lui. 

Vrăjmaşii săi pândeau acum în afara cercului, se 
retrăgeau, cuprinşi de spaimă. Îl cunoşteau, li se citea pe 
chipuri. Auziseră şoapte despre faptele lui, iar acum le 
dădea o lecţie sângeroasă, şi înțelegeau adevărul ei, iar el 
zâmbea văzându-i dumiriţi. Cel mai din faţă întinse palma 
deschisă, se aplecă şi-şi depuse securea pe pământ. 

- Eşti iertat, şopti Sângerosul-Nouă, şi-şi lăsă sabia să 
cadă pe jos. 

Apoi, se repezi înainte şi-l apucă pe om de beregată, 
ridicându-l în aer cu ambele mâini. Nefericitul se zbătea, se 
zvârcolea, dădea din picioare, dar strânsoarea roşie a 
Sângerosului-Nouă era gheaţa care se umflă şi sfarmă 
înseşi oasele pământului. 

- Eşti iertat! 

Mâinile-i erau din fier, iar degetele mari i se afundau tot 
mai adânc în gâtul omului, până când ţâşni sângele de sub 
ele, iar Logen ridică la o lungime de braţ trupul care încă se 
mai zbuciuma şi-l ţinu în aer până rămase nemişcat. Atunci 
îl azvârli, iar leşul căzu în noroi, dându-se de-a dura într-un 
fel care-i plăcu nespus. 

- lertat... 


Porni spre marea arcadă, printr-o gloată care se chircea 
de spaimă, ca oile din calea lupului, lăsând o cărare 
mocirloasă prin mijlocul lor, presărată cu scuturile şi armele 
căzute. Afară, sub soare, călăreţi în armuri lucitoare 
alergau prin valea plină de praf, cu săbiile scânteind în timp 
ce se ridicau şi cădeau, mânând fugarii încoace şi-ncolo, 
trecând printre stindardele înalte care se unduiau uşor în 
vânt. Se opri în poarta aceea sfărâmată, cu uşile frânte sub 
cizme şi cadavrele prietenilor şi ale vrăjmaşilor împrăştiate 
în jur, şi auzi strigătele de victorie ale oamenilor. 

Atunci, Logen închise ochii şi respiră adânc. 


Prea mulţi stăpâni 


În pofida zilei caniculare, sala băncii era răcoroasă şi 
cufundată în penumbră. Un loc plin de şoapte şi de ecouri 
scăzute, clădit din marmură închisă la culoare, ca un 
mormânt nou. Razele înguste de soare care răzbăteau prin 
ferestrele strâmte erau pline cu firişoare de praf. Mirosuri 
nu se simțeau. Doar duhoarea necinstei, pe care până şi eu 
o simt aproape copleşitoare. Or fi imprejurimile mai curate 
decât Casa Întrebărilor dar bănuiesc că printre criminali se 
rostesc mai multe adevăruri. 

Nu se vedea nicio grămadă de lingouri lucitoare. Nici 
măcar o monedă nu se zărea prin jur. Numai tocuri, 
călimări şi teancuri de hârtie. Angajaţii de la Valint şi Balk 
nu erau înveşmântaţi în robe fabuloase, cum purtase 
Magistrul Kault de la Pânzari. Nu purtau bijuterii 
scânteietoare, ca Magistra Eider de la Mirodenii. Erau nişte 
oameni scunzi, îmbrăcaţi în cenuşiu, cu expresii serioase. 
Singurele care luceau erau lentilele ochelarilor studioşi. 

Deci, aşa arată adevărata bogăţie. Asta e înfăţişarea 
puterii adevărate. Templul auster al zeiţei de aur. Îi privea 
pe funcţionari cum lucrau la vrafurile lor de documente 
ordonate, pe birourile dispuse în şiruri drepte. Jată acoliții, 
iniţiaţi în cele mai de jos taine ale Bisericii. Ochii i se 
abătură spre cei ce aşteptau. Negustori şi cămătari, 
prăvălieri şi chiţibuşari fără scrupule, negustori şi escroci, 
toţi stând la coadă sau aşteptând nervoşi pe scaunele tari 
de lângă pereţii golaşi. Hainele erau elegante, poate, dar 
atitudinile, neliniştite. Înfricoşata congregaţie, gata s-o 
tulească, dacă zeitatea comerțului îşi arată latura 
răzbunătoare. 

Dar eu nu sunt de-ai lor. Glokta îşi croi drum cu umărul 
pe lângă coada cea mai lungă, cu vârful bastonului 
scârţâind zgomotos pe dale, în timp ce mârâia dacă vreun 
negustor îndrăznea să se uite spre el: 


- Sunt infirm! 

Când ajunse în faţă, funcţionarul îl privi clipind din ochi: 

- Cu ce vă pot... 

- Mauthis, lătră Glokta. 

- Şi cine să-i spun că... 

- Schilodul. 

Trimite-mă la marele preot, ca să-mi pot ispăşi crimele 
cu bilete de bancă. 

- Nu pot, aşa, să... 

- Sunteţi aşteptat! 

Un alt funcţionar, cu câteva rânduri mai în spate, se 
ridicase de la birou. 

- Vă rog să veniţi cu mine. 

Glokta rânji ştirb spre coada nefericită, în timp ce 
şchiopăta printre birouri spre o uşă de pe peretele 
îndepărtat, dar zâmbetul nu ţinu mult. Dincolo de uşă 
începea o scară cu trepte înalte, luminată printr-o fereastră 
îngustă din capăt. 

Ce-o fi având puterea, de trebuie mereu să stea mai sus 
decât toţi ceilalți? Nu poate omul să fie puternic şi la 
parter? Blestemând, se chinui să urce după ghidul cel 
nerăbdător, apoi îşi târî piciorul olog pe un coridor lung, cu 
multe uşi de-o parte şi de alta. Funcţionarul se aplecă spre 
una şi ciocăni umil, aşteptă un „Da!” înfundat, apoi o 
deschise. 

Aşezat în spatele unui birou monumental, Mauthis îl privi 
pe Glokta cum trecea şontâc-şontăc pragul. Chipul lui arăta 
tot atâta căldură primitoare, ca şi cum ar fi fost cioplit în 
lemn. Pe suprafaţa de piele sângerie din faţa lui, tocuri, 
călimări şi teancuri de hârtii ordonate stăteau rânduite cu 
precizia nemiloasă a recruţilor la paradă. 

- Vizitatorul pe care-l aşteptaţi, domnule, anunţă 
funcţionarul, înaintând grăbit cu un vraf de documente. Şi 
acestea sunt tot pentru atenţia dumneavoastră. 

Mauthis le privi cu ochii săi lipsiţi de orice emoție. 

- Da... da... da... da... toate astea, pentru talini... 


Glokta nu aşteptă să fie invitat. Am suportat durerea 
prea mult ca să mă prefac că n-am nimic. Făcu un pas 
nesigur şi se aşeză pe cel mai apropiat scaun, pielea 
ţeapănă trosnind incomod sub fundul lui chinuit. Da” va Îî 
de folos. 

Hârtiile foşneau, răsfoite de Mauthis, care se iscălea cu 
tocul în partea de jos a fiecăreia. La ultima, se opri. 

- Şi, nu. Ăsta trebuie să fie chemat de îndată. 

Luă o ştampilă, cu mânerul de lemn lustruit de-atâta 
folosinţă, şi o apăsă cu grijă pe tăviţa cu cerneală roşie. O 
aplică pe hârtie cu o finalitate tulburătoare. Oare sub 
pecetea asta e strivită viaţa vreunui negustor, să zicem? Va 
aduce ruină şi disperare, atât de nepăsător administrate? 
Neveste şi copii vor ajunge în stradă? Niciun strop de 
sânge, niciun zbieret, şi totuşi oamenii sunt nimiciţi şi aici 
la fel de total ca în Casa Întrebărilor, cu doar o câtime din 
eforturile de-acolo. 

Ochii lui Glokta îl urmăriră pe funcţionar în timp ce pleca 
grăbit cu documentele. Sau o fi doar o cerere de plată 
pentru zece gologani refuzată? Cine poate şti? Uşa se 
închise încet şi cu precizie, cu cel mai delicat ţăcănit. 

Mauthis mai întârzie doar cât să-şi alinieze tocul paralel 
cu marginea biroului, apoi ridică privirea spre Glokta. 

- Vă sunt foarte recunoscător că aţi răspuns atât de 
prompt. 

Glokta pufhni. 

- Tonul răvaşului dumneavoastră nu părea să lase loc 
pentru vreo amânare. 

Se strâmbă, când îşi ridică piciorul îndurerat cu ambele 
mâini, pentru a-şi rezema gheata murdară pe scaunul de 
alături. 

- Sper că-mi veţi returna favoarea, trecând prompt la 
subiect. Sunt extrem de ocupat. 

Am Magi de distrus, Regi de doborât, şi dacă nu pot face 
nici una, nici alta, sunt aşteptat la o întâlnire presantă ca să 
mi se taie gâtul şi să fiu aruncat în mare. 


Chipul lui Mauthis nici nu tresări. 

- Încă o dată, constat că superiorii mei nu sunt foarte 
mulţumiţi de direcţia investigaţiilor dumneavoastră. 

Ei, nu zâău? 

- Superiorii dumneavoastră sunt oameni cu buzunare 
adânci şi o răbdare nu tot atât de adâncă. Ce anume 
ofensează sensibilităţile lor delicate? 

- Cercetările dumneavoastră privind genealogia noului 
nostru rege, Augusta Sa Maiestate Jezal Întâiul. 

Glokta îşi simţi ochiul tresărind şi-şi apăsă mâna peste el, 
sugându-şi gingiile acre. 

- În special întrebările despre persoana lui Carmee dan 
Roth, împrejurările dispariţiei sale premature şi prietenia 
strânsă cu fostul nostru rege, Guslav al V-lea. Am ajuns 
destul de aproape de subiect ca să fiu pe gustul 
dumneavoastră? 

Puțin chiar mai aproape decât mi-ar fi convenit, la drept 
vorbind. 

- Aceste investigaţii abia au început. Găsesc surprinzător 
faptul că superiorii dumneavoastră sunt atât de bine 
informaţi. Îşi primesc informaţiile de la un glob de cristal 
sau dintr-o oglindă magică? 

Sau de la cineva din Casa Întrebărilor căruia îi place să 
ciripească? Ori de la cineva aflat Chiar şi mai aproape de 
mine, poate? 

Mauthis oftă - sau, cel puţin, lăsă să-i iasă pe gură puţin 
aer. 

- V-am spus să presupuneţi că ei ştiu totul. Veţi descoperi 
că nu este o exagerare, mai ales când preferaţi să încercaţi 
a-i induce în eroare. V-aş recomanda foarte insistent să nu 
continuaţi pe aceeaşi direcţie. 

- Credeţi-mă când spun, mormăi Glokta cu buzele 
strânse, că genealogia regelui nu prezintă pentru mine nici 
cel mai mic interes, dar Eminenţa Sa mi-a cerut-o şi 
aşteaptă cu nerăbdare un raport despre progresele pe care 
le-am făcut. Ce să-i spun? 


Mauthis îl privi cu o expresie plină de compasiune. 7ot 
atâta compasiune cât ar putea simţi o piatră pentru alta. 

- Pe şefii mei nu-i interesează ce-i spuneţi, atâta vreme 
cât ascultați de ei. Îmi dau seama că vă aflaţi într-o situaţie 
dificilă, dar sincer vă spun, Superior Glokta, nu văd cum aţi 
avea de ales. Presupun că aţi putea merge la Arhilector, ca 
să-i expuneţi toată povestea implicării noastre. Darul pe 
care l-aţi primit de la şefii mei, condiţiile în care vi l-au dat, 
consideraţia pe care ne-aţi arătat-o până acum. Poate că 
Eminenţa Sa e mai iertător cu loialităţile divizate decât 
pare să fie. 

- Hm, pufni Glokta. 

Dacă n-aş şti tot ce ştiu, aproape c-aş fi putut-o lua ca pe 
o glumă. Eminenţa Sa e doar o idee mai puţin iertător 
decât un scorpion, şi o ştim amândoi. 

- Sau v-aţi putea onora angajamentul faţă de şefii mei, 
făcând ceea ce vă cer. 

- Au cerut favoruri când am semnat chitanţa aia 
afurisită. Acum vin cu pretenţii? Unde-au să ajungă toate 
astea? 

- Eu nu am căderea să spun, Superior Glokta. Nici 
dumneavoastră, pe aceea de a întreba. 

Ochii lui Mauthis săgetară spre uşă. Rezemându-se de 
birou, continuă încet şi rar: 

- Dar, dacă e să mă bazez pe propria experienţă... nu se 
vor sfârşi. Şefii mei au plătit. lar ei primesc întotdeauna 
lucrurile pentru care plătesc. Întotdeauna. 

Glokta înghiţi în sec. În cazul ăsta, s-ar părea că au plătit 
pentru supunerea mea abjectă. În mod normal, n-ar fi 
dificil, desigur, sunt întru totul la fel de abject ca oricine, 
dacă nu chiar mai mult. Dar şi Arhilectorul îmi cere acelaşi 
lucru. Doi stăpâni bine informaţi şi nemiloşi, aflaţi în 
opoziție directă, încep să pară, prea târziu, că sunt cu unul 
în plus. Ba chiar ar putea spune unii, cu doi în plus. Dar 
cum cu atâta bunăvoință îmi explică Mauthis, n-am de ales. 
Îşi cobori gheata de pe scaun, lăsând o dâră lungă de noroi 


pe piele, şi-şi mută cu mare caznă greutatea, când începu 
lungul proces al ridicării în picioare. 

- Mai e şi altceva, sau şefii dumneavoastră nu vor decât 
să-l sfidez pe cel mai puternic om din Uniune? 

- Mai vor şi să-l supravegheați. 

Glokta îngheţă. 

- Ce vor să fac? 

- În ultima vreme au avut loc multe schimbări, Superior 
Glokta. Schimbările înseamnă noi posibilităţi, dar prea 
multe schimbări sunt dezavantajoase pentru afaceri. Şefii 
mei sunt mulţumiţi cu situaţia de-acum, spuse Mauthis, 
înlănţuindu-şi mâinile palide pe pielea roşie. Sunt îngrijoraţi 
că unele personaje de la guvernare ar putea să nu fie 
satisfăcute. Că ar putea dori şi alte schimbări. Că acţiunile 
lor pripite ar putea duce la haos. Îi preocupă în mod special 
Eminenţa Sa. Vor să ştie ce face. Ce plănuieşte. Îndeosebi, 
ar dori să ştie ce face la Universitate. 

Glokta scoase un râs neîncrezător, ca un bolborosit. 

- Asta-i tot? 

Lui Mauthis îi scăpă ironia. 

- Pentru moment. Ar putea fi mai bine să ieşiţi pe poarta 
din spate. Şefii mei vor aştepta veşti până la sfârşitul 
săptămânii. 

Strâmbându-se, Glokta se căzni să coboare scara îngustă 
din spatele clădirii, mergând într-o parte, ca un crab, cu 
fruntea îmbrobonată de sudoare, şi nu doar din cauza 
efortului. Cum or fi putut să afle? Mai întâi, că cercetam 
moartea Prințului Raynaullt, împotriva ordinelor 
Arhilectorului, iar acum, că o anchetez pe mama Maiestăţii 
Sale, la cererea Arhilectorului? Presupunând că ştiu totul, 
desigur, dar nimeni nu ştie nimic fără să i se spună. 

Cine... le-a spus? 

Cine a pus întrebările despre prinţ şi despre rege? Cine 
e loial în primul rând banilor? Cine m-a dat deja de gol o 
dată, ca să-şi scape pielea? Se opri un moment, la 
jumătatea scării, încruntându-se. Vai de mine şi de mine. 


De-acuma, suntem fiecare pentru el? Sau aşa am fost 
dintotdeauna? 

Durerea care-i fulgeră piciorul schilodit fu singurul 
răspuns. 


Dulce victorie 


West stătea cu braţele încrucişate peste oblâncul şeii, 
privind în gol spre valea plină de praf. 

- Am învins, spuse Pike, pe un ton lipsit de orice emoție - 
la fel cum ar fi zis: Am pierdut. 

Vreo două drapele zdrenţuite încă mai stăteau în 
picioare, atârnând fără viaţă. Marele stindard al lui Bethod 
fusese smuls şi călcat sub copitele cailor, iar acum prâjina 
sa goală se înălța strâmbă, ca o cruce de oase descărnate, 
peste norii de colb care se aşezau la loc. Un simbol potrivit 
pentru căderea bruscă a Regelui Nordicilor. 

Poulder îşi struni calul lângă West, privind cu un zâmbet 
încântat carnajul, ca un profesor care are în faţa lui o clasă 
disciplinată. 

- Cum ne-am descurcat, generale? 

- Numărul de victime pare să fie foarte ridicat, domnule, 
mai ales din primele rânduri, dar inamicul a fost luat în 
mare parte prin surprindere. Majoritatea celor mai bune 
trupe ale sale erau deja angajate în atacul fortăreței. Odată 
ce cavaleria noastră i-a pus pe fugă, i-am împins până la 
ziduri! Am făcut curăţenie în toată tabăra. 

Strâmbă din nas, cu buzele tremurându-i de silă. 

- Câteva sute din dracii ăia de shanka au fost trecuţi prin 
tăişul sabiei, şi pe mult mai mulţi i-am alungat spre colinele 
din sud, de unde, sunt convins, nu vor fi deloc dornici să se 
întoarcă. l-am măcelărit pe nordici într-un fel care l-ar fi 
satisfăcut chiar şi pe Regele Kasamir însuşi, iar ceilalţi au 
depus armele. Să tot avem vreo cinci mii de prizonieri, 
domnule. Armata lui Bethod a fost zdrobită de-a binelea. 
Spulberată! 

Chicoti, ca o fetişcană. 

- Nimeni n-ar putea să nege că azi aţi răzbunat cu 
prisosinţă moartea Prințului de Coroană Ladisla, Domnule 
Lord Mareşal! 


West înghiţi în sec. 

- Sigur că da. Am răzbunat-o cu vârf şi-ndesat. 

- O lovitură de maestru, să-i folosim pe nordicii noştri ca 
momeală. O manevră îndrăzneață şi decisivă. Sunt şi voi fi 
întotdeauna onorat să-mi fi jucat rolul, oricât de mic! O zi 
faimoasă pentru armata Uniunii! Mareşalul Burr ar fi fost 
mândru s-o vadă! 

West nu se aşteptase în viaţa lui să primească laude de la 
generalul Poulder, dar acum, că sosise marele moment, 
constata că nu-i făcea nicio plăcere. Nu săvârşise nicio faptă 
de vitejie. Nu-şi riscase viaţa cu nimic. Nu făcuse decât să 
dea comanda de atac. Se simţea amorţit de-atâta stat în şa 
şi obosit până-n măduva oaselor, şi-l dureau fălcile de cât 
strânsese din ele de îngrijorare. Până şi vorbitul părea să-i 
ceară un mare efort. 

- Bethod e printre morţi sau a fost capturat? 

- În ceea ce priveşte prizonierii, domnule, n-aş putea 
spune precis. S-ar putea să-l fi prins aliaţii noştri nordici, 
explică Poulder, cu un chicotit cam colţuros. În care caz, mă 
îndoiesc că va mai sta mult timp printre noi, nu, Domnule 
Mareşal? Ce zici, sergent Pike? zâmbi el, trăgându-şi brusc 
degetul peste burtă şi plescâind din limbă. Crucea de 
sânge-l aşteaptă, nu m-aş mira deloc! Nu aşa fac sălbaticii 
ăştia? Crucea de sânge, nu? 

West nu găsea nimic de râs. 

- Ai grijă ca prizonierii noştri să primească mâncare şi 
apă şi îngrijiri pentru răniţi, atâta cât se poate. Ca 
învingători, ne vom purta civilizat. 

Părea genul de lucru pe care să-l spună un conducător 
după o bătălie. 

- Am înţeles, Domnule Lord Mareşal, răspunse Poulder, 
cu un salut milităresc, adevărat model al subordonatului 
ascultător, după care îşi trase calul într-o parte şi porni în 
galop. 

West descălecă, stătu un moment să se adune, apoi porni 
pe jos în susul văii. Pike îl urmă, cu sabia scoasă. 


- Trebuie să avem grijă, domnule, spuse el. 

- Da, murmură West, aşa cred şi eu. 

Panta prelungă era plină de oameni, vii şi morţi. 
Cadavrele călăreţilor Uniunii zăceau în locurile unde 
căzuseră. Medicii îngrijeau răniții, cu chipuri mohorâte şi 
mâinile pline de sânge. Unii oameni stăteau şi plângeau, 
probabil după camarazii lor căzuţi. Alţii îşi priveau rănile, 
cu ochi goi. Mulţi urlau şi bolboroseau, ţipau după ajutor 
sau după apă, iar alţii se grăbeau să le aducă. Ultimele 
fapte bune pentru cei ajunşi în pragul morţii. O procesiune 
lungă de prizonieri posomorâţi şerpuia prin vale, pe lângă 
zidul de piatră, sub supravegherea atentă a călăreţilor 
Uniunii. În apropiere se aflau grămezi învălmăşite de arme 
predate, mormane de zale, stive de scuturi pictate. 

West îşi croia încet drum prin fosta tabără a lui Bethod, 
din care într-o jumătate furioasă de oră nu mai rămăsese 
decât o întindere de resturi risipite peste pământul 
bătătorit şi stâncile golaşe. Trupurile mutilate ale oamenilor 
şi ale cailor erau amestecate cu bucăţi de corturi călcate în 
picioare, pânze rupte, butoaie sparte, lăzi sfărâmate, unelte 
pentru gătit, pentru reparaţii şi pentru luptă. Toate, tăvălite 
prin mocirlă, întipărite cu urme de copite şi cizme. 

În mijlocul acestui haos se aflau insulițe ciudate de 
linişte, unde totul părea netulburat, aşa cum trebuie să fi 
fost şi înainte ca West să ordone atacul. O oală încă agăţată 
deasupra unui foc mocnit, cu fiertura clocotind înăuntru. 
Câteva sulițe rezemate cu grijă unele de altele, alături cu 
un scăunel şi o gresie, gata să fie ascuţite. Trei saltele 
făcute sul formau un triunghi perfect, cu păturile strânse la 
capul fiecăreia, în deplină ordine, mai puţin faptul că peste 
ele zăcea un om cu conţinutul craniului revărsat peste lâna 
de culoare deschisă. 

Nu departe, un ofiţer al Uniunii stătea îngenuncheat în 
noroi, ţinându-l pe altul în braţe. West simţi un junghi amar 
de recunoaştere. Primul era vechiul lui prieten, 
Locotenentul Brint. Omul căzut era alt vechi prieten, 


Locotenentul Kaspa. Din cine ştie ce motiv, West simţi 
nevoia aproape de neînfrânat să se îndepărteze, urcând 
panta mai departe, ca şi cum nu i-ar fi văzut. Fu nevoit să 
facă un efort pentru a păşi spre ei, cu gura plină de salivă 
acră. 

Brint ridică privirea, cu chipul brăzdat de lacrimi. 

- O săgeată, şopti el. Una rătăcită. Nici n-a apucat să 
scoată sabia. 

- Ghinion, mormăi Pike. Ghinionu' dracu... 

West privea în jos. Ghinion, într-adevăr. Putea să vadă, 
ieşind pe lângă barba lui Kaspa, de sub falcă, o săgeată 
ruptă, dar cursese surprinzător de puţin sânge. Nu prea 
avea urme de luptă. O pată de noroi pe mâneca uniformei, 
şi atâta tot. În ciuda faptului că, în esenţă, ochii lui Kaspa se 
uitau cruciş la nimic anume, West nu-şi putea alunga 
senzaţia că priveau drept într-ai lui. Avea pe faţă o 
strâmbătură arţăgoasă a buzei, o încrețire acuzatoare din 
sprâncene. West aproape că voia să-i ceară socoteală, să-l 
întrebe ce însemna acea expresie, apoi fu nevoit să-şi aducă 
aminte că omul era mort. 

- Atunci, murmură el, foindu-şi degetele, o scrisoare... 
pentru familia lui. 

Amărât, Brint îşi trase nasul, ceea ce pe West, din cine 
ştie ce motiv, îl înfurie teribil. 

- Da, o scrisoare. 

- Aşa. Sergent Pike, cu mine. 

Nu mai putea sta acolo nicio clipă. Le întoarse spatele 
prietenilor săi, unul viu şi altul mort, şi porni mai departe 
prin vale. Îşi dădea toată silinţa să nu stăruie asupra 
faptului că, dacă nu ordona atacul, unul dintre cei mai 
plăcuţi şi inofensivi oameni pe care-i cunoscuse ar mai fi 
fost în viaţă. Nu poţi fi lider fără o anume lipsă de scrupule, 
probabil. Dar nu întotdeauna e uşor să n-ai scrupule. 

El şi Pike trecură peste un taluz de pământ tasat şi un 
şanţ răscolit, în zona unde valea devenea tot mai îngustă, 
strânsă între pereţii înalţi de stâncă. Pe-acolo zăceau alte 


cadavre. Nordici şi sălbatici, aşa cum găsiseră în Dunbrec, 
şi shanka, toţi risipiţi din plin pe pământul denivelat. Acum 
West putea să vadă zidul fortăreței, puţin mai mare decât 
un dâmb acoperit de muşchi în mijlocul peisajului, cu alţi 
morţi împrăştiaţi la bază. 

- Au rezistat aici şapte zile...? mormăi Pike. 

- Aşa se pare. 

Singura intrare era o arcadă grosolană la mijlocul 
zidului, cu porţile smulse şi făcute bucăţi. Înăuntru parcă se 
distingeau trei forme ciudate. Apropiindu-se, West îşi dădu 
seama, cu o senzaţie neplăcută, ce anume erau. Trei 
oameni, spânzurați de creasta zidului, cu  cizmele 
legănându-se uşor cam pe la nivelul pieptului său. În jurul 
porţii stăteau adunaţi mulţi nordici cu figuri înverşunate, 
privind satisfăcuţi cele trei cadavre. Unul, îndeosebi, îi privi 
pe West şi pe Pike cu un zâmbet crud, când ajunseră în 
apropiere. 

- Ei, ei, ei, dacă ăsta nu-i vechiul meu prieten Furiosul, 
remarcă Dow cel Negru. A întârziat la petrecere, hmm? 
Mereu te-ai mişcat încet, băiete. 

- Au survenit unele dificultăţi. Mareşalul Burr a murit. 

- Înapoi în ţărână, mm? Ei bine, are o companie aleasă, 
cel puţin. Mulţi oameni de soi au pierit zilele-astea. Acum 
cine-i şeful vostru? 

West trase prelung aer în piept. 

- Eu sunt. 

Celălalt râse, iar West îl privi, simțind o undă de greață. 

- Marele şef Furiosul, auzi acolo! comentă Dow şi se 
îndreptă de spate, imitând ironic salutul Uniunii, în timp ce 
cadavrele se răsuceau încet încoace şi-ncolo în spatele lui. 
Hai să-i cunoşti pe prietenii mei. Şi ei sunt oameni 
importanţi. Ăsta de-aici e Crendel Goring, care lupta de 
mult pentru Bethod. 

Şi, ridicând mâna, împinse unul dintre trupuri, privindu-l 
cum se legăna. 


- Ăsta-i Coastealbe, şi nicăieri n-ai fi găsit unul mai 
priceput să omoare oamenii şi să le fure pământurile. 

Înghionti şi al doilea cadavru, care se învârti mai întâi 
într-o parte, apoi din nou în cealaltă, cu membrele 
bălăbănindu-i-se. 

- lar ăsta de-aici e Oscior. Cel mai al dracu' ticălos pe 
care l-am spânzurat vreodată. 

Ultimul mort avea trupul ciopârţit tot, cu armura aurită 
plină de îndoituri şi spărturi, o rană mare pe piept şi pletele 
cărunte năclăite de sânge. Un picior îi lipsea de sub 
genunchi, iar dedesubtul lui o băltoacă de sânge uscat 
înnegrea pământul. 

- Ce i s-a întâmplat? întrebă West. 

- Lui Oscior? replică deleanul cel înalt şi gras, 
Crummock-i-Phail, aflat şi el în grup. A căzut în bătălie, 
luptând pân-la ultimu” om, uite colo. 

- Aşa, aşa, confirmă Dow, zâmbindu-i lui West mai larg 
decât de obicei. Da' ăsta nu-i un motiv ca pe urmă să nu-l 
spânzurăm, socot. 

Crummock râse. 

- Niciun soi de motiv! 

Şi, zâmbind spre cele trei leşuri care se tot balansau, în 
scârţâitul funiilor, continuă: 

- Fac un tablou drăguţ, cum atârnă acolo, nu? Se zice că- 
n felul cum se bălăngăne un spânzurat poţi să vezi toată 
frumuseţea lumii. 

- Cine zice? întrebă West. 

Crummock ridică din umerii săi laţi. 

- Unii... 

- Unii, zici? 

West îşi înghiţi greaţa şi porni printre cei trei spânzurați, 
intrând în fortăreață. 

- E clar că-s o adunătură însetată de sânge. 


Copoiul trase încă un gât din ploscă. Începuse să se 
îmbete de-a binelea. 


- În regulă. Hai să terminăm treaba, atunci. 

Se strâmbă când Ursuzul înfipse acul, îşi răsfrânse buza 
şi sâsâi printre dinţi. O cusătură drăguță, pe lângă durerile 
surde care-i pulsau în tot trupul. Acul trecu prin piele, 
trăgând firul după el, astfel că pe Copoi braţul îl ardea tot 
mai rău. Mai luă o duşcă, legănându-se înainte şi-napoi, dar 
nu-i folosi la nimic. 

- Căcat, şuieră el... Căcat, căcat... 

Ursuzul îl privi: 

- Atunci, nu te uita. 

Copoiul întoarse capul. Uniforma Uniunii îi sări în ochi 
imediat. Material roşu în mijlocul acelei mări de maroniu 
gloduros. 

- Furiosul! strigă el, simțind că pe chip i se lăţea un 
zâmbet, în ciuda durerii. Mă bucur c-aţi reuşit să ajungeţi! 
Tare mă bucur! 

- Mai bine mai târziu decât niciodată. 

- N-am să te contrazic tocmai eu. Fii sigur de asta. 

West îl privi încruntat pe Ursuz, care era ocupat să coasă 
rana. 

- Sunteţi bine? 

- Păi, ştii... Tula murit. 

- A murit? făcu West ochii mari. Cum? 

- Păi, a fost ditamai bătălia, nu? Morţii-s tot rostul jocului 
ăstuia nenorocit, spuse Copoiul, arătând în jur cu plosca. 
Tot stau aici, cu gândul la ce-aş fi putut să fac altfel. Puteam 
să-l opresc să coboare ăle trepte, sau să merg şi eu cu el ca 
să-i păzesc spatele, sau să fac să ne cadă ceru-n cap, sau to' 
felu' de prostii, din care nici măcar una nu mai e de niciun 
folos, nici pentru vii, nici pentru morţi. Totuşi, se pare că nu 
pot să nu mă tot gândesc. 

West cobori privirea spre pământul răscolit. 

- Ar putea fi un joc fără niciun câştigător. 

- Aaau, căca-m-aş! mârâi Copoiul, când acul i se înfipse 
iar în braţ, şi-şi azvârli cât colo plosca goală. În toată 


căcănăria asta nu câştigă nimeni, oricum, nu? Mă cac pe 
toate, aşa să ştiţi! 

Ursuzul îşi scoase cuțitul şi tăie firul. 

- Mişcă-ţi degetele. 

Gestul de a-şi încleşta degetele îl ardea pe Copoi prin tot 
braţul, dar se forţă să strângă pumnul, gemând de durere. 

- Pare în regulă, remarcă Ursuzul. Ai avut noroc. 

Nefericit, Copoiul îşi plimbă privirea peste carnajul din 
jur. 

- Adică, aşa arată norocu', zici? De multe ori m-am 
întrebat... 

Ursuzul ridică din umeri şi rupse o fâşie de pânză pentru 
un bandaj. 

- L-aţi prins pe Bethod? 

Copoiul se uită la West, cu gura căscată. 

- Păi, nu l-aţi prins voi? 

- Am luat mulţi prizonieri, dar nu e printre ei. 

Întorcând capul, Copoiul scuipă scârbit în noroi. 

- Nici pe vrăjitoarea lui, nici pe Temutu' lui, nici pe 
oricare din fiii lui ăia umflaţi, pun prinsoare. 

- Cred că toţi călăresc spre Carleon, cât pot de repede. 

- Cel mai probabil. 

- Va încerca să-şi adune iar forţele, să găsească noi aliaţi, 
să se pregătească pentru un asediu. 

- Nu m-aş mira. 

- Ar trebui să pornim după el imediat ce prizonierii vor fi 
în siguranţă. 

Dintr-odată, Copoiul simţi un val de neputinţă, destul de 
puternic pentru ca aproape să-l doboare. 

- Pe toţi morţii, a scăpat Bethod...! 

Apoi râse, şi-n clipa următoare simţi cum i se umpleau 
ochii de lacrimi. 

- O să se termine vreodată toate astea? 

După ce termină de înfăşurat bandajul, Ursuzul îi făcu 
un nod strâns. 

- Eşti gata. 


Copoiul îl privi lung: 

- Sunt gata? Încep să cred că n-o să fiu gata niciodată. 
Apoi, întinse mâna cealaltă: 

- Ajută-mă, vrei, Furiosule? Am de îngropat un prieten. 


Când îl coborâră pe Tul în pământ, soarele era aproape 
de asfinţit, cătând peste culmile munţilor şi spuzind cu aur 
marginile norilor. O vreme bună pentru a înmormânta un 
om bun. Stăteau adunaţi strâns în jurul mormântului. Mai 
erau îngropaţi mulţi alţii, de peste tot se auzeau suspine şi 
şoapte triste, dar Tul fusese atât de îndrăgit, mai mult ca 
oricine, încât pentru el se adunase grupul cel mai mare. 
Chiar şi aşa, nimeni nu stătea lângă Logen. În jurul lui 
rămăsese un spaţiu gol. Acelaşi spaţiu ca pe vremuri, când 
niciun om nu îndrăznea să se apropie. Nu prea putea să-i 
condamne. Şi el ar fi fugit, să poată. 

- Cine vrea să vorbească? întrebă Copoiul, uitându-se la 
ceilalţi, pe rând. 

Logen îşi privea picioarele, neputând nici măcar să-i 
vadă ochii, necum să mai rostească vreun cuvânt. Nu era 
sigur ce se întâmplase, în focul bătăliei, dar putea ghici. 
Putea ghici destul de bine, din crâmpeiele pe care şi le 
amintea. Aruncă o privire în jur, lingându-şi buzele sparte, 
dar dacă şi alţii aveau bănuieli, şi le ţineau pentru ei înşişi. 

- Nimeni nu zice nimic? întrebă din nou Copoiul, cu 
glasul frânt. 

- Atunci, cred că mai bine să vorbesc naibii eu, nu? 

Dow cel Negru păşi înainte. Se uită lung la toţi cei din 
jur. Lui Logen i se păru că-l privea mai cu seamă pe el, dar 
se prea putea să fi fost doar propriile lui griji care-i jucau 
feste. 

- Tul Duru Capdetunet, începu Dow. Înapoi în ţărână. Cei 
morţi ştiu că noi doi nu am văzut întotdeauna la fel 
lucrurile. Adesea nu ne-am înţeles în legătură cu una, alta, 
da' poate să fi fost şi vina mea, de vreme ce mă tot pun 


contra, chiar şi când totu-i bine. Acum îmi pare rău, socot. 
Da'-i prea târziu. 

Trase aer în piept, întretăiat. 

- Tul Duru. Fiecare om din Nord i-a ştiut numele, şi 
fiecare i-l rostea cu respect, până şi duşmanii lui. Era soiu' 
de om... care-ţi dădea speranţă, socot. Care-ţi dădea 
speranţă. Vrei putere, dar? Vrei curaj? Vrei ca toate să se 
facă bine şi cum trebuie, ca pe vremuri? 

Arătă cu capul spre pământul afânat. 

- Poftim. Tul Duru Capdetunet. Aici, naibii, şi nu-n altă 
parte. Acum, că el nu mai e, io-s mai puţin decât eram, şi voi 
toţi la fel. 

Şi, întorcându-se, se îndepărtă de mormânt prin lumina 
înserării, cu capul în piept. 

- “Toţi suntem mai puţin decât eram, repetă Copoiul, 
privind mormântul cu luciul unei lacrimi în ochi. Bine zis. 

Cu toţii arătau zdrobiţi, aşa cum stăteau în jurul 
mormântului, până la unul. Şi West, şi omul său Pike, şi Fior, 
până şi Ursuzul. 'Toţi, cu sufletul zdrobit. 

Logen ar fi vrut să simtă şi el acelaşi lucru. Ar fi vrut să 
plângă. Să plângă moartea unui om bun. Să plângă pentru 
că se prea putea ca el s-o fi cauzat. Lacrimile, însă, îl 
ocoleau. Privea încruntat moviliţa de ţărână umedă, în timp 
ce soarele se ascundea după munţi şi fortăreaţa din 
Locurile-Nalte se întuneca, iar el nu simţea nimic. Simţea 
chiar mai puţin decât nimic. 

Dacă vrei să fii un om nou, trebuie să rămâi în locuri noi, 
şi să faci lucruri noi, cu oameni care înainte nu te-au 
cunoscut niciodată. Dacă te-ntorci la vechile năravuri, ce 
altceva poţi fi decât acelaşi om vechi? Trebuie să fii realist. 
Jucase rolul unui om nou, dar toate fuseseră numai 
minciuni. Minciunile cel mai greu de descoperit. Cele pe 
care ţi le spui ţie însuţi. Era Sângerosul-Nouă. Aşa stăteau 
lucrurile, şi oricât s-ar fi sucit şi s-ar fi învârtit, şi-ar fi vrut 
să fie altcineva, n-avea cum să scape. Logen ar fi vrut să-i 
pese. 


Dar Sângerosului-Nouă nu-i păsa de nimic. 


Deşteptari brutale 


Când începu să se trezească, Jezal zâmbea. 'Tlerminaseră 
cu misiunea aceea nebunească, şi curând avea să se afle 
înapoi la Adua. Înapoi în braţele lui Ardee. La căldură şi în 
siguranţă. Gândul îl făcu să se cuibărească mai bine sub 
pătură. 

Apoi, se încruntă. De undeva se auzea un ciocănit. 
Întredeschise ochii. Cineva şuiera spre el prin cameră, şi 
întoarse capul. 

Văzu faţa lui 'erez, palidă în întuneric, privind 
încruntată dintre perdelele patului, iar ultimele câteva 
săptămâni îi reveniră în minte, ca un torent îngrozitor. 
Arăta la fel ca în ziua nunţii, desigur, şi totuşi faţa perfectă a 
reginei lui părea acum schimonosită şi-i inspira numai ură. 

Dormitorul regal devenise un câmp de luptă. Frontiera, 
păzită cu o îndârjire de fier, urma o linie nevăzută dintre 
uşă şi şemineu, pe care Jezal o traversa doar cu mare risc. 
Cealaltă parte a camerei era teritoriu styrian, iar marele 
pat în sine constituia cea mai fortificată citadelă a lui Terez, 
cu ziduri ce păreau de netrecut. Într-a doua noapte de 
căsnicie, sperând că în cea dintâi poate avusese loc vreo 
neînțelegere, încercase un asalt lipsit de convingere, care-l 
lăsase cu nasul plin de sânge. De-atunci, se mulţumise, fără 
speranţă, cu un asediu prelungit şi infructuos. 

Terez era stăpâna întruchipată a amăgirii. Jezal dormea 
pe jos sau pe câte-o piesă de mobilier niciodată suficient de 
lungă, sau oriunde poftea, numai să nu fie cu ea. Apoi, la 
micul dejun, Terez îi zâmbea, fără să scoată o vorbă, uneori 
îşi punea chiar mâna cu drag pe a lui, când erau priviţi. Din 
când în când, îl făcea până şi pe elsă creadă că acum totul 
era bine, dar de îndată ce rămâneau singuri, îi întorcea 
spatele şi-l cufunda în tăcere, străpungându-l doar cu nişte 
priviri atât de dispreţuitoare şi dezgustate, încât lui Jezal îi 
venea rău. 


Doamnele de onoare îl tratau doar cu o idee mai puţin 
dispreţ, ori de câte ori avea nenorocul să se afle în prezenţa 
lor presărată cu şuşoteli. Una mai ales, Contesa Shalere, 
care părea să fie cea mai apropiată prietenă a soţiei sale 
încă de la o vârstă foarte fragedă, îl privea mereu cu o ură 
ucigătoare. La un moment dat, nimerise în salonul unde 
toate douăsprezece stăteau aşezate în jurul lui Terez, 
murmurând în styriană. Se simţise ca un ţărănuş care dă 
peste adunarea unor vrăjitoare foarte dichisite în timp ce 
intonează cine ştie ce blestem întunecat. Probabil unul 
îndreptat contra lui. Îl făceau să se simtă ca şi cum ar fi fost 
cel mai scârbos, cel mai repulsiv animal în viaţă. lar el era 
rege, în propriul lui palat. 

Din cine ştie ce motiv, trăia cu groaza inexplicabilă că 
avea să descopere cineva adevărul, dar dacă vreunul dintre 
servitori observa ceva, ţineau totul pentru ei înşişi. Se 
întreba dacă ar fi trebuit să spună cuiva - dar cui? Şi ce să 
zică? Domnule Lord Şambelan, bună ziua. Nevastă-mea 
refuză să se reguleze cu mine. Eminenţa Voastră, bine v-am 
găsit. Nevastă-mea nici nu se uită la mine. Domnule Înalt 
Judecător, ce mai faceţi? Apropo, regina mă dispreţuieşte. 
Cel mai mult se temea să-i spună lui Bayaz. Îl prevenise pe 
Mag, în termeni fără echivoc, să nu se amestece în 
problemele lui personale, iar acum nu prea putea să se 
târască la el după ajutor. 

Aşa că mergea mai departe cu prefăcătoria, nefericit şi 
derutat, şi cu fiecare zi în care simula extazul conjugal îi 
devenea tot mai imposibil să întrezărească vreo ieşire clară. 
Toată viaţa se întindea înaintea lui - fără dragoste, fără 
prieteni, şi cu nopţile petrecute pe podea. 

- Ei? şuieră Terez. 

- Ei, ce? mârâi şi el. 

- Uşa! 

Ca la un semnal, dinspre uşă se auzi o bătaie brutală, 
zgâlţâind-o. 


- De la talini nu poţi avea parte de nimic bun, şopti 
printre dinţi Jezal, în timp ce-şi dădea păturile la o parte şi 
se ridica greoi de pe covor, pornind furios spre uşă, pentru 
a răsuci cheia în broască. 

Afară se afla Gorst, îmbrăcat în armură completă, cu 
sabia scoasă şi un felinar în cealaltă mână, luminându-i o 
parte a chipului masiv şi îngrijorat. De undeva de pe culoar 
se auzeau ecouri de paşi, de strigăte confuze, şi se zăreau 
pâlpâirile îndepărtate ale altor felinare. Jezal se încruntă, 
dintr-odată complet treaz. Nu-i plăcea deloc situaţia. 

- Maiestatea Voastră, spuse Gorst. 

- Ce naiba se-ntâmplă? 

- Gurkienii au invadat Midderlandul. 


Ochii lui Ferro se deschiseră brusc. Sări de pe canapea, 
cu picioarele depărtate, în poziţie de luptă, strângând în 
pumn piciorul de masă rupt. Înjură printre dinţi. Adormise, 
şi când făcea asta nu se întâmpla nimic bun. În cameră, 
însă, nu era nimeni. 

Numai întunecime şi linişte. 

Nici urmă de olog sau de slugile lui cu măşti negre. Nici 
urmă de paznici în armuri care să se uite la ea cu ochi 
îngustaţi ori de câte ori făcea câte un pas pe coridoarele cu 
dale din clădirea aceea blestemată. Doar cea mai slabă rază 
de lumină, pe sub uşa camerei lui Bayaz. Asta, şi un 
murmur slab de voci. Se încruntă şi lipăi desculţă într-acolo, 
îngenunchind fără zgomot lângă gaura cheii. 

- Unde-au debarcat? se auzi glasul lui Bayaz, înfundat. 

- Primele corăbii au ajuns la mal când abia se lumina de 
ziuă, pe plajele pustii din capătul de sud-vest al 
Midderlandului, aproape de Keln. 

Yulwei. Ferro simţi cum o furnica un fior, în timp ce 
respira pe nări, repede şi înfrigurat. 

- Sunteţi pregătiţi? 

Bayaz pufni: 


- Ar fi greu să fim mai nepregătiţi decât acum. Nu mă 
aşteptam din partea lui Khalul să se mişte atât de curând, 
nici atât de brusc. Au debarcat noaptea, zici? Pe 
neanunţate? Lordul Brock nu i-a văzut venind? 

- Cred că i-a văzut prea bine, şi i-a întâmpinat conform 
unei înţelegeri anterioare. Fără îndoială, i s-a promis tronul 
Uniunii, după ce gurkienii vor fi zdrobit orice rezistenţă, 
spânzurându-l pe bastardul vostru de porţile Agriontului. Va 
fi rege - supus al puterii lui Uthman-ul-Dosht, desigur. 

- Trădare. 

- De cel mai josnic soi. Nici n-ar fi cazul să ne şocheze, 
nu, frate? Am văzut noi altele şi mai rele, cred, şi am făcut 
unele chiar mai rele, poate. 

- Unele lucruri trebuie să fie făcute. 

Ferro îl auzi pe Yulwei oftând. 

- N-am negat-o niciodată. 

- Câţi gurkieni sunt? 

- Niciodată nu vin câte unul, câte doi. Cinci legiuni, 
poate, până acum, dar asta nu-i decât avangarda. Vor veni 
mult mai mulţi. Mii şi mii. lot Sudul porneşte la război. 

- Khalul e cu ei? 

- Ce să caute aici? Stă în Sarkant, în grădinile lui însorite 
de pe terasele munţilor, şi aşteaptă vestea distrugerii 
voastre. Mamun e la comandă. Rodul deşertului, de trei ori 
binecuvântat şi de trei ori... 

- Ştiu în ce feluri îşi zice, viermele arogant! 

- Oricum şi-ar zice, a devenit mai puternic, iar Cele O 
Sută De Cuvinte sunt cu el. După tine au venit, frate. Sunt 
aici. Eu, în locul tău, aş pleca undeva departe. Departe în 
Nordul cel rece, cât mai e timp. 

- Şi pe urmă? N-au să vină după mine? Să fug până la 
marginea Lumii? Am mai fost acolo, nu demult, şi nu mă 
prea atrage. Mi-au mai rămas câteva cărţi pe care să le joc. 

O tăcere prelungită. 

- Ai găsit Sămânţa? 

- Nu. 


Încă o pauză. 

- Nu-mi pare rău. Să mă amestec în forţele alea... să 
îndoi Prima Lege, dacă nu chiar s-o frâng... Ultima oară 
când s-a folosit, a dus la ruinarea Aulcusului şi a fost cât pe 
ce să distrugă întreaga lume. E mai bine să rămână 
îngropată. 

- Chiar şi dacă odată cu ea rămân îngropate şi 
speranţele noastre? 

- Sunt în pericol lucruri mult mai importante decât 
speranţele mele sau ale tale. 

Pe Ferro o durea-n cur de speranţele lui Bayaz, ba încă 
şi de ale lui Yulwei, la o adică. Amândoi o înşelaseră. Le 
înghiţise minciunile cu  toptanul, şi secretele, şi 
promisiunile. Nu făcuse nimic decât să vorbească, să 
aştepte şi să vorbească din nou, pentru mult prea mult 
timp. Se săltă de la podea, ridică piciorul şi scoase un 
răcnet de luptă. Călcâiul ei lovi broasca şi o smulse din uşă, 
iar aceasta se dădu de perete. 

Cei doi bătrâni stăteau aşezaţi la o masă din apropiere, 
cu o singură lampă răspândindu-şi lumina peste chipul 
negricios şi peste cel palid. O a treia siluetă se afla în 
întunericul colţului opus. Quai, tăcut, cufundat în umbră. 

- Nu puteai să baţi la uşă? întrebă Bayaz. 

Surâsul lui Yulwei arăta ca o curbă luminoasă pe pielea 
oacheşă. 

- Ferro! Îmi pare bine să văd că mai eşti... 

- Când vin gurkienii? 

Yulwei oftă prelung, cu zâmbetul pierindu-i de pe buze. 

- Văd că încă n-ai învăţat ce înseamnă să ai răbdare. 

- Ba am învăţat, da' am ajuns la capătul ei. Când vin? 

- Curând. Cercetaşii lor străbat deja regiunile rurale din 
Midderland, ocupând satele şi punând fortărețele sub 
asediu, ca să pregătească zona pentru ceilalţi care vor 
urma. 

- Trebuie să-i oprească cineva, mormăi Ferro, înfigându- 
şi unghiile în palme. 


Bayaz se rezemă de spătar, cu umbrele adunându-i-se pe 
chipul colţuros. 

- Dai glas propriilor mele gânduri. i s-a schimbat 
norocul, nu-i aşa, Ferro? Ţi-am promis răzbunare, iar acum 
îţi pică drept în poală, coaptă şi mustind de sânge. Armata 
lui Uthman a debarcat. Mii de gurkieni, gata de război. S-ar 
putea ca în două săptămâni să fie la porţile oraşului. 

- Două săptămâni... repetă Ferro, în şoaptă. 

- Dar, nu mă îndoiesc, unii soldaţi ai Uniunii le vor ieşi în 
întâmpinare mai devreme. Ţi-aş putea găsi un loc printre ei, 
dacă nu mai poţi să aştepţi. 

Aşteptase destul. Mii de gurkieni, gata de război. 
Zâmbetul trase de un colţ al gurii lui Ferro, apoi se întinse, 
şi se tot întinse, până ajunseră s-o doară obrajii. 


Partea a Il-a 


Ultimul argument al regilor 
Inscripţie de pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea 


Numarul morţilor 


Era linişte în sat. Cele câteva case din piatră veche, cu 
acoperişuri de ardezie năpădite de muşchi, păreau 
părăsite. Singurele forme de viaţă de pe câmpiile din jur, 
majoritatea recoltate proaspăt şi arate, erau câteva ciori. 
Lângă Ferro, clopotul din turlă scârţâia încet. Nişte obloane 
de la ferestre se legănau în vânt, trosnind. Câteva frunze 
veştede, purtate de vânt, foşneau slab în piaţa pustie a 
satului. La orizont, trei coloane de fum negru se ridicau la 
fel de încet pe cerul plumburiu. 


Gurkienii veneau - şi întotdeauna le plăcea să 
pârjolească totul în cale. 
- Maljinn! 


Maiorul Vallimir era dedesubt, chiar sub trapă, iar Ferro 
se încruntă spre el. Îi amintea de Jezal dan Luthar, când îl 
văzuse prima oară. Un chip palid şi dolofan, plin de acel 
amestec enervant de aroganță şi panică. Se vedea destul de 
limpede că nu mai pregătise o ambuscadă nici măcar 
pentru o capră, darămite în calea cercetaşilor gurkieni. Cu 
toate astea, se purta ca şi cum le-ar fi ştiut pe toate. 

- Vezi ceva? şuieră el pentru a cincea oară într-o oră. 

- Îi văd cum vin, mârâi Ferro. 

- Câţi sunt? 

- Vreo duzină. 

- Cât de departe? 

- Poate la un sfert de oră călare, de-acum, şi dacă mă tot 
întrebi nu-i faci să vină mai repede. 

- Când ajung în piaţă, voi da semnalul: două palme. 

- Ai grijă să nu încurci o mână cu ailaltă, rozaliule. 

- i-am spus să nu-mi mai zici aşa! 

O scurtă pauză. 

- Trebuie să prindem unul viu, să-l interogăm. 

Ferro strâmbă din nas. Cruţarea vieților gurkiene nu era 
pe gustul ei. 


- Mai vedem. 

Se întoarse iar spre zare, şi nu peste mult îl auzi pe 
Vallimir dându-le ordine şoptite unora dintre oamenii lui. 
Ceilalţi erau împrăştiaţi prin alte clădiri, ascunzându-se. O 
adunătură pestriță de soldaţi rămaşi din alte lupte. Câţiva 
erau veterani, dar cei mai mulţi, foarte tineri, păreau mai 
nervoşi decât Vallimir însuşi. Ferro îşi dorea, şi nu pentru 
prima oară, să-l fi avut cu ei şi pe Nouădegete. Că-i plăcea, 
că nu-i plăcea, nimeni n-ar fi putut să nege că omul ştia 
meserie. Cu el, Ferro ştiuse întotdeauna la ce să se aştepte. 
La o experienţă solidă sau, ocazional, la furie ucigaşă. 
Oricare dintre ele ar fi fost la fel de folositoare. 

Dar Nouădegete nu era acolo. 

Aşa că Ferro stătea în fereastra largă a clopotniţei, 
singură, uitându-se încruntată peste câmpiile unduitoare 
ale  Midderlandului şi privindu-i pe călăreţi cum se 
apropiau. O duzină de cercetaşi gurkieni, venind la trap 
într-un grup răzleţ, pe drum. Nişte pete mici săltând pe o 
dâră palidă, între parcelele de pământ brun. 

La trecerea prin faţa primului hambar de lemn, 
încetiniră pasul, răsfirându-se. O oaste gurkiană mare ar fi 
numărat soldaţi de pe tot întinsul Imperiului, luptători din 
vreo zece provincii cucerite. Aceşti doisprezece cercetaşi 
erau kadiri, după chipurile lungi şi ochii înguşti, cu desagile 
din pânză decorată, înarmaţi uşor, cu arcuri şi sulițe. 
Uciderea lor n-ar fi fost o răzbunare prea grozavă, dar tot 
era mai mult decât nimic. Umplea un gol, deocamdată. Un 
gol care aştepta de prea multă vreme să fie astupat. 

Unul dintre ei tresări, când dintr-un copac scheletic îşi 
luă zborul o cioară. Ferro îşi ţinu respiraţia, convinsă că 
Vallimir sau unul dintre rozaliii lui împiedicaţi avea să 
aleagă tocmai acel moment ca să dea cu stângu-n dreptu”. 
Dar nu se auzi decât tăcerea, în timp ce călăreţii intrau cu 
grijă în piaţa satului, cu comandantul ţinând o mână 
ridicată, semn să fie prudenţi. Se uita drept spre ea, dar nu 
vedea nimic. Nătărăi înfumuraţi. Vedeau numai ce voiau ei 


să vadă. Un sat din care toată lumea fugise, mânată de 
teama armatei fără pereche a Împăratului. Pumnul i se 
strânse pe arc. Aveau să se înveţe minte. 

Avea să-i înveţe ea minte. 

Conducătorul ţinea în mâini o hârtie pătrată care fâlfâia, 
uitându-se la ea ca şi cum ar fi conţinut un mesaj într-o 
limbă neînţeleasă. O hartă, poate. Unul dintre oamenii lui îşi 
struni calul şi se dădu jos din şa, îl luă de căpăstru şi-l duse 
spre o troacă acoperită de muşchi. Alţi doi stăteau călare 
relaxaţi, vorbind şi zâmbind, gesticulând cu mâinile, 
spunându-şi glume. Un al patrulea îşi curăța unghiile cu un 
cuţit. Altul călărea încet pe marginea pieţei, aplecându-se în 
şa şi privind prin ferestrele caselor. Se uita după ceva bun 
de furat. Unul dintre glumeţi izbucni într-un hohot gros de 
râs. 

Şi atunci, dinspre clădiri răsunară două bătăi din palme. 

Cercetaşul de lângă troacă tocmai îşi umplea plosca, în 
clipa când săgeata lui Ferro i se înfipse în piept. Bidonul îi 
căzu din mână, împrăştiind o jerbă de stropi sclipitori. Lia 
ferestre, arcurile începură să ţăcăne. Cercetaşii ţipau, cu 
ochii holbaţi. Un cal se aplecă într-o parte şi căzu, stârnind 
nori de praf de sub copite, iar călăreţul fu strivit sub el, 
zbierând. 

Soldaţii Uniunii atacau din case, strigând, cu lăncile 
pregătite. Unul dintre călăreţi îşi scosese pe jumătate sabia, 
când îl nimeri o săgeată, doborându-l din şa. A doua 
săgeată a lui Ferro îl străpunse pe altul în spate. Cel care se 
scobea sub unghii fu azvârlit de pe cal, dar se ridică tocmai 
la timp pentru a vedea un soldat unionist repezindu-se la el 
cu o suliță. Îşi aruncă pumnalul şi ridică mâinile - prea 
târziu, fu străpuns oricum, vârful însângerat al lăncii 
ieşindu-i din spate când se prăbuşi. 

Doi dintre ei se repeziră înapoi pe unde veniseră. Ferro 
îl ochi pe unul - dar, când ajunseră pe uliţa îngustă, de-a 
latul acesteia se întinse o frânghie. Amândoi fură smulşi din 
şei, funia trăgând după ea şi un soldat unionist dintr-o 


clădire, care se rostogoli ţipând, cu frânghia înfăşurată 
strâns pe braţ. Una dintre săgețile lui Ferro nimeri un 
cercetaş între omoplaţi, în timp ce încerca să se salte din 
praf. Celălalt se mai târi câţiva paşi, ameţit, până când un 
soldat al Uniunii îl lovi în cap cu o sabie, lăsându-i partea 
dinapoi a craniului să atârne. 

Din toţi doisprezece, doar căpetenia reuşi să scape din 
sat. Îşi mână calul spre un gard scund dintre două case şi 
sări peste el, cu copitele atingând din zbor stinghia de sus. 
O luă la galop peste o mirişte, aplecat în şa, cu călcâiele 
înfipte în coastele calului. 

Ferro ţinti încet, pe îndelete, simțind cum colţurile gurii i 
se lăţeau într-un zâmbet. Într-o clipă doar, judecă felul cum 
stătea omul călare, viteza calului, înălţimea turlei, simţi 
vântul în obraz, greutatea săgeţii, tensiunea lemnului, 
coarda care-i apăsa buza. Privi cum săgeata îşi lua zborul, 
ca o aşchie neagră fulgerând pe cerul cenuşiu, iar calul i se 
repezea în cale. 

Uneori, Dumnezeu e generos. 

Conducătorul îşi arcui spatele şi căzu din şa, 
rostogolindu-se de mai multe ori pe pământul prăfuit, într- 
un vălmăşag de ţărână şi tulpini tăiate. [ipătul său de 
durere ajunse la urechile lui Ferro o clipă mai târziu. 
Buzele i se răsfrânseră şi mai mult de pe dinţi. 

- Ha! 

Îşi agăţă arcul pe umăr, cobori scara, sări pe fereastra 
din dos şi se repezi peste câmpie. Cizmele îi tropăiau pe 
pământul moale dintre smocurile miriştii, iar în mână ţinea 
strâns sabia. 

Omul miorlăia în praf, încercând să se târască spre cal. 
La auzul paşilor grăbiţi ai lui Ferro din spate, îşi agăţă 
disperat un deget de scara şeii, dar când încercă să se 
ridice căzu pe spate, cu un scâncet. Rămase pe-o parte, în 
timp ce Ferro se apropia, scoțând sabia din teaca de lemn, 
cu un scrâşnet furios. Ochii rănitului se îndreptară spre ea, 
holbaţi de durere şi spaimă. 


Un chip negricios, la fel ca alei. 

Un chip deloc ieşit din comun, de vreo patruzeci de ani, 
cu o barbă rară şi pe obraz un semn din naştere uşor 
colorat. Celălalt obraz îi era plin de praf, iar fruntea, 
îmbrobonată de sudoare. Ferro se opri lângă el, iar lumina 
soarelui luci pe tăişul sabiei curbate. 

- Dă-mi un motiv să n-o fac, se pomeni ea zicând. 

Ciudat, că o spusese, şi încă unui soldat din armata 
Împăratului, nu altcuiva. În arşiţa şi praful Meleagurilor 
Ostile din Kanta, nu avusese obiceiul de a oferi şanse. Poate 
că se schimbase ceva în ea, aici, în vestul umed şi ruinat al 
lumii. 

Omul o privi un moment, cu buza tremurându-i. 

- Eu... horcăi el, fetele mele! Am două fete. Mă rog să le 
văd măritate... 

Ferro se încruntă. N-ar fi trebuit să-l lase să vorbească. 
Un tată, cu fiice. La fel cum şi ea avusese cândva un tată, şi 
ea fusese fata cuiva. Omul acela nu-i făcuse niciun rău. Nu 
era mai gurkian decât ea. Nu pornise de bunăvoie la luptă, 
cel mai probabil, neavând încotro decât să respecte 
ordinele lui Uthman-ul-Dosht. 

- Am să mă duc... jur pe Dumnezeu... mă duc înapoi la 
nevasta şi la fiicele mel... 

Săgeata îl nimerise chiar sub umăr, străbătându-l, şi se 
rupsese în cădere. La subsuoară i se vedea frântura. Nu-i 
atinsese plămânul, după cum vorbea. N-avea să moară. Nu 
imediat, cel puţin. Ferro putea să-l ajute să încalece, şi ar fi 
plecat, având şanse de a scăpa cu viaţă. 

Cercetaşul ridică o mână tremurândă, cu o dâră de 
sânge pe degetul mare. 

- 'Te rog... ăsta nu-i războiul meu... 

Sabia îi scobi o rană adâncă în faţă, prin gură, zburându- 
i mandibula. Omul scoase un geamăt şuierător. Următoarea 
lovitură îi reteză pe jumătate capul. Nefericitul se rostogoli, 
cu sângele şiroindu-i pe pământ, agăţându-se de cioturile 


miriştii. În sfârşit, sabia îi despică partea dinapoi a ţestei, 
lăsându-l nemişcat. 

Se părea că în ziua aceea Ferro nu avea o dispoziţie 
milostivă. 

Calul cercetaşului măcelărit o privea prosteşte. 

- Ce? se răsti ea. 

Poate că se schimbase, aici în apus, dar nimeni nu se 
schimbă chiar atât de mult. Un soldat al armatei lui Uthman 
în minus era un lucru bun, indiferent de unde venea. Nu 
avea nevoie să-şi găsească scuze. Şi, mai ales, în faţa unui 
cal. Îl luă de căpăstru şi smuci. 

O fi fost Vallimir un rozaliu neghiob, dar Ferro trebuia să 
recunoască: ambuscada îi reuşise de minune. Zece 
cercetaşi zăceau morţi în piaţa satului, cu hainele sfâşiate 
fluturând în vânt şi sângele vărsat pe jos. Singura victimă a 
Uniunii era idiotul care se lăsase tras de propria lui funie, 
acum plin de praf şi zgârieturi. 

O zi de muncă rodnică, până acum. 

Un soldat împinse unul dintre cadavre cu cizma. 

- Deci, aşa arată gurkienii, da? Acum nu mai sunt aşa de- 
nfricoşători. 

- Ăştia nu-s gurkieni, replică Ferro. Cercetaşi kadiri, luaţi 
la oaste cu arcanul. Nu voiau să fie aici mai mult decât îi 
voiaţi şi voi. 

Omul o privi lung, nedumerit şi iritat. 

- Kanta e plină de oameni. Nu oricine e negricios la faţă 
este gurkian, nici nu se roagă la Dumnezeul lor, şi nici nu se 
pleacă în faţa Împăratului. 

- Cei mai mulţi, da. 

- Cei mai mulţi n-au încotro. 

- Tot duşmani sunt, se strâmbă soldatul. 

- N-am zis să-i cruţăm. 

Trecu pe lângă el, intrând iar în clopotniţă. Se părea că 
Vallimir reuşise totuşi să ia un prizonier. El şi alţi câţiva 
stăteau agitaţi în jurul unui cercetaş, îngenuncheat, cu 
mâinile legate strâns la spate. Avea pe obraz o zgârietură 


însângerată şi se uita la ei cu obişnuita expresie a tuturor 
prizonierilor. 

Speriat. 

- Unde... este... oastea... voastră... principală? îl întreba 
Vallimir. 

- Nu vorbeşte limba ta, rozaliule, se răsti Ferro, şi dacă 
strigi la el nu-ţi foloseşte la nimic. 

Vallimir întoarse capul spre ea, furios. 

- Poate-ar fi trebuit s-aducem cu noi pe cineva care ştie 
kantica, spuse el, ironic. 

- Poate. 

Se lăsă tăcerea, în timp ce Vallimir o aştepta să continue, 
dar Ferro nu mai spuse nimic. În cele din urmă, maiorul 
oftă prelung. 

- Vorbeşti kantica? 

- Sigur. 

- Atunci, eşti aşa de bună să-i pui câteva întrebări din 
partea noastră? 

Ferro îşi supse dinţii. O pierdere de timp, dar dacă 
trebuia s-o facă, cel mai bine era să termine repede. 

- Ce să-l întreb? 

- Păi... cât de departe e armata gurkiană, câţi oameni 
are, pe ce drum o iau, ştii... 

- Hm. 

Ferro se lăsă pe vine în faţa prizonierului, privindu-l 
drept în ochi. Omul îi susţinu privirea, neputincios şi 
speriat, întrebându-se fără îndoială ce căuta ea printre toţi 
rozaliii aceia. Şi Ferro se întreba acelaşi lucru. 

- Cine eşti? şopti el. 

Scoţând cuțitul, Ferro i-l arătă. 

- Ai să-mi răspunzi la întrebări, sau te omor cu jungherul 
ăsta. Asta sunt. Unde-i armata gurkiană? 

Prizonierul îşi linse buzele. 

- La vreo... două zile de mers, spre sud. 

- Câţi sunt? 


- Mai mulţi decât pot eu să număr. Mii şi mii. Oameni ai 
deşertului şi ai câmpiei, şi... 

- Pe ce drum merg? 

- Nu ştiu. Ni s-a spus doar să facem un raid prin satul 
ăsta, să vedem dacă e gol. 

Înghiţi în sec, cu beregata săltându-i în sus şi-n jos. 

- Poate ştie mai mult căpitanul meu... 

- Sssst, îl opri Ferro; căpitanul lui n-avea să mai spună 
nimănui nimic, acum că-i despicase capul. Sunt mulţi, se 
răsti ea spre Vallimir, în limba comună, şi vor veni şi mai 
mulţi, la două zile de mers în urmă. Pe ce drum, nu ştie. 
Altceva? 

Vallimir îşi frecă ţepii mărunți ai bărbii. 

- Cred... că ar trebui să-l ducem la Agriont. Să-l dăm pe 
mâna Inchiziției. 

- Nu ştie nimic. N-ar face decât să ne încetinească. Mai 
bine-l omorâm. 

- S-a predat! A-l ucide ar fi o crimă, că-i război sau nu, 
protestă Vallimir, făcându-i semn unui soldat să se apropie. 
N-o să am aşa ceva pe conştiinţă. 

- Eu, da. 

Cuţitul lui Ferro lunecă lin în inima cercetaşului, apoi 
ieşi. Gura şi ochii rănitului se deschiseră larg. Prin pieptarul 
găurit al hainei ţâşni sângele, formând repede un cerc roşu. 
Omul cobori privirea, cu un bolborosit prelung. 

Capul îi căzu pe spate, apoi se prăvăli moale. Întorcându- 
se spre soldaţi, Ferro văzu că se uitau la ea cu expresii 
şocate pe feţele lor palide. O zi cam plină pentru ei, poate. 
Aveau multe de învăţat, dar urmau să se obişnuiască în 
scurt timp. 

Sau, de nu, îi omorau gurkienii. 

- Vor să vă ardă fermele, satele şi oraşele. Vor să vă ia 
copiii în robie. Vor ca toată lumea să se roage lui Dumnezeu 
la fel ca ei, cu aceleaşi cuvinte pe care ei le folosesc, şi ca 
ţara voastră să fie o provincie a Imperiului lor. Ştiu toate 
astea, spuse Ferro, ştergându-şi lama cuţitului de mâneca 


mortului. Singura diferenţă dintre un război şi o crimă e 
numărul de morţi. 

Vallimir mai privi un moment cadavrul, cu buzele strânse 
îngândurat. Ferro se întrebă dacă nu cumva avea o şiră a 
spinării mai solidă decât crezuse. Într-un târziu, se întoarse 
spre ea. 

- Şi ce propui? 

- Putem să mai aşteptăm aici alţii. Poate că a doua oară 
vom prinde chiar şi câţiva gurkieni adevăraţi. Dar asta ar 
putea să însemne prea mulţi, pentru câţi suntem. 

- Şi-atunci? 

- La est, sau la nord, ca să întindem altă capcană ca asta. 

- Şi să învingem armata Împăratului din doişpe-n 
doişpe? Ar dura cam mult... 

Ferro ridică din umeri. 

- Paşi mărunți în direcţia dorită. Doar dacă nu cumva ai 
văzut destul şi vrei să te întorci între zidurile tale. 

Vallimir o privi lung, încruntat, apoi se întoarse spre unul 
dintre oamenii lui, un veteran voinic, cu o cicatrice pe 
obraz. 

- La est de-aici mai e un sat, nu, sergent Forest? 

- Da, domnule. Până la Marihof sunt doar zece mile. 

- Îţi convine? o întrebă Vallimir pe Ferro, arcuind o 
sprânceană. 

- Îmi convin gurkienii morţi. Atâta tot. 


Frunze pe apa 


- Carleon, spuse Logen. 

- Mda, răspunse Copoiul. 

Stătea pe vine, la bifurcația râului, sub norii mohorâţi. 
Forme dure de ziduri şi turnuri înalte se profilau pe faleza 
abruptă de deasupra apei repezi, sus unde fusese sala lui 
Skarling. Acoperişuri de ardezie şi clădiri de piatră 
înghesuite în josul pantei prelungi, aglomerate la poale şi 
cu încă un zid înconjurător, toate lucind rece şi tăios, după 
ploaia care tocmai încetase. Copoiul nu putea spune că se 
bucura să revadă acele locuri. Până acum, fiecare vizită se 
terminase prost. 

- S-a mai schimbat, de la bătălia aia, cu ani în urmă, 
remarcă Logen, care-şi privea mâna desfăcută, mişcându-şi 
ciotul degetului lipsă. 

- Pe-atunci, nu avea în jur ziduri din-astea. 

- Nu. Dar nici nu era înconjurat de armata Uniunii. 

Copoiul nu putea să nege că acest lucru era liniştitor. 
Pichetele unioniste îşi croiseră drum pe câmpiile pustii din 
jurul oraşului, o împrejmuire neregulată de săpături, ţepuşe 
şi garduri, cu oameni mişcându-se dincolo de ele, sub 
lumina palidă a soarelui care se reflecta ici şi colo cu un 
luciu metalic. Mii de oameni, înarmaţi până-n dinţi şi 
răzbunători, ţinându-l pe Bethod încolţit. 

- Eşti sigur că-i acolo? 

- Nu văd unde-ar mai fi putut să se ducă. Şi-a pierdut 
majoritatea celor mai buni oameni sus, în munţi. Nu i-a mai 
rămas niciun prieten, cred. 

- Toţi avem mai puţini decât altădată, mormăi Copoiul. 
Cred c-o să stăm doar. Avem tot timpul, la urma urmei. 
Timp cât încape. Şedem aici şi ne uităm cum creşte iarba, 
aşteptând ca Bethod să se predea. 

- Mda, răspunse Logen, deşi nu părea deloc să-i vină a 
crede. 


- Mda, repetă şi Copoiul; nici lui nu i se părea că o 
capitulare i-ar fi stat în fire acelui Bethod pe care-l ştia. 

Întoarse capul la auzul unui ropot grăbit de copite pe 
drum şi-l văzu pe unul dintre acei mesageri cu coiful ca o 
găină furioasă gonind dinspre copaci, către cortul lui West, 
cu calul făcând spume de efort. Şi-l înfrână cu gesturi 
stângace din cauza grabei, aproape căzând din şa, trecu pe 
lângă câţiva ofiţeri care se uitau miraţi la el şi intră în cort. 
Copoiul simţi familiarul gol în stomac cauzat de îngrijorare. 

- Miroase a veşti proaste. 

- Există şi altfel de veşti? 

Între timp, izbucnise o anume agitaţie: soldaţii strigau şi 
făceau gesturi largi cu braţele. 

- Hai mai bine să vedem ce s-a-ntâmplat, murmură 
Copoiul, deşi tare ar mai fi preferat s-o ia-n partea cealaltă. 

Lângă cort stătea Crummock, privind încruntat toată 
învălmăşeala. 

- Ceva se petrece, zise deleanul. Da' nu-nţeleg o boabă 
din ce zic sau fac sudicii ăştia. Jur că-s smintiţi cu toţii. 

Şi din cort se auzeau vorbe îndârjite, când Copoiul 
ajunse la intrare. Peste tot se aflau ofiţeri ai Uniunii, 
forfotind ca mânaţi de draci. West era în mijloc, palid ca 
laptele proaspăt muls, cu pumnii încleştaţi în gol. 

- Puriosule! îl apucă Copoiul de braţ. Ce naiba se- 
ntâmplă aici? 

-  Gurkienii au invadat Midderlandul! strigă West, 
smucindu-şi braţul. 

- Acuma cine ce-a mai făcut? bombăni Crummock. 

- Gurkienii, repetă Logen, încruntat. Oameni negricioşi, 
din sud. Şi duri, oricum i-ai lua. 

Venise şi Pike, cu o expresie mohorâtă pe chipul său ars. 

- Au adus o armată, pe mare. S-ar putea să fi şi ajuns în 
Adua, de-acum. 

- Staţi aşa... interveni Copoiul, care habar n-avea de 
gurkieni, de Adua sau de Midderland, dar presentimentul 
rău i se agrava cu fiecare moment. Ce tot ziceţi acolo? 


- Ni s-a ordonat să ne întoarcem acasă. Acum. 

Copoiul făcu ochii mari. Ar fi trebuit să ştie tot timpul că 
n-avea să meargă atât de simplu. Îl prinse iar pe West de 
braţ, arătând spre Carleon cu un deget murdar. 

- Fără tine, nu suntem nici pe departe oamenii de care-i 
nevoie ca să-i ţină pe-ăştia sub asediu! 

- Ştiu, răspunse West, şi-mi pare rău. Dar nu pot face 
nimic. Du-te la generalul Poulder! se răsti el la un tânăr cu 
ochii mijiţi. Spune-i să-şi pregătească divizia pentru 
plecarea pe coastă, imediat! 

Copoiul clipi din ochi, simțind că i se făcea rău de la 
stomac. 

- Deci, am luptat degeaba şapte zile-n Locurile-Nalte? 
Tula murit, şi numai morţii ştiu câţi alţii, pentru nimic? 

Mereu îl lua prin surprindere repeziciunea cu care se 
putea destrăma un lucru, odată ce te bazaipe el. 

- Deci, asta e. Înapoi în pădure, în frig, la alergături şi 
omoruri. Nu se mai termină. 

- Ar putea fi şi altă cale, spuse Crummock. 

- Ce cale? 

Şeful delenilor avea pe chip un rânjet viclean. 

- Ştii tu care, nu, Sângerosule-Nouă? 

- Mda, ştiu, răspunse Logen, care arăta ca un om care 
ştie că va fi spânzurat şi se uită la copacul ales pentru asta. 
Când trebuie să plecaţi, Furiosule? 

West se încruntă. 

- Avem o mulţime de oameni, iar drumul nu-i prea 
încăpător. Divizia lui Poulder mâine, presupun, şi a lui Kroy, 
poimâine. 

Zâmbetul lui Crummock se lăţi şi mai mult. 

- Deci, mâine toată ziua o să mai şadă aici oameni cu 
grămada, proptiţi în juru' lu' Bethod, arătând de parcă n-au 
să plece niciunde, mm? 

- Aşa cred. 

- Daţi-mi ziua de mâine, ceru Logen. Atâta să-mi daţi, şi 
poate reuşesc să rezolv totul. Pe urmă, dacă mai sunt viu, 


vin şi eu cu voi în sud şi mai aduc pe cine pot. Vă dau 
cuvântul meu. O să vă ajutăm împotriva gurkienilor. 

- Ce contează o zi-n plus sau în minus? vru să ştie West. 

- Mda, mormăi şi Copoiul, ce-nseamnă o zi? 

Problema era că deja putea ghici răspunsul. 


Apa şipotea pe sub vechiul pod, pe lângă copaci şi în 
josul pantei înverzite. În jos, spre Carleon. Logen se uita la 
câteva frunze îngălbenite duse de valuri, învârtindu-se 
mereu, pe lângă pietrele năpădite de muşchi. Îşi dorea să fi 
putut pluti şi el la fel, unde vedea cu ochii, dar părea cam 
improbabil. 

- Am luptat aici, spuse Copoiul. Împreună cu Treicopaci 
şi Tul, Dow şi Ursuzul. Forley e îngropat pe undeva prin 
pădurea asta. 

- Vrei să te duci până acolo? întrebă Logen. Să-i faci o 
vizită, să vezi dacă... 

- La ce bun? Mă îndoiesc că o vizită mi-ar folosi la ceva, 
şi-s sigur că nici lui nu i-ar folosi. Acum, nimic nu-i mai 
foloseşte. Aşa-i când eşti mort. Logen, în legătură cu treaba 
asta... eşti sigur? 

- Vezi tu vreo altă cale? Uniunea n-o să se ţină de treabă. 
Ar putea fi ultima noastră şansă de a termina cu Bethod. Nu 
prea am ce pierde, este? 

- Viaţa, de pildă. 

Logen trase adânc aer în piept. 

- Nu-mi vin în minte prea mulţi oameni care să pună cine 
ştie ce preţ pe ea. Vii jos? 

Copoiul clătină din cap. 

- Socot c-o să stau aici. M-am săturat până peste cap de 
Bethod. 

- Bine, atunci. În regulă... 

Era ca şi cum toate momentele din viaţa lui Logen, toate 
lucrurile pe care le spusese şi le făcuse, hotărâri pe care 
abia dacă-şi mai aducea aminte că le luase, l-ar fi adus aici. 
Acum nu mai avea de ales. Poate că nici nu avusese 


vreodată. Era ca oricare dintre frunzele de pe apă - purtat 
de valuri, în jos spre Carleon, şi nu putea face nimic. Dădu 
pinteni calului şi cobori panta de unul singur, în lungul 
drumului desfundat, pe lângă pârâul care clipocea. 

Toate păreau să se distingă mai limpede decât de obicei, 
pe măsură ce trecea ziua. Călărea pe lângă copaci cu 
frunzele umezite gata să cadă - galben-aurii, portocalii- 
arzătoare, purpuriu-aprinse, în toate culorile focului. Tot în 
jos, spre fundul văii, prin aerul greu, cu doar o urmă de 
ceaţă a toamnei, care-i răcorea gâtlejul. Trosnetele şeii, 
scârţâitul frâului, ropotul de copite pe pământul moale, 
toate sunau înfundat. Străbătea la trap câmpiile pustii, cu 
pământul răscolit şi străpuns de buruieni, pe lângă pichete 
ale Uniunii, un şanţ şi un şir de ţepuşe ascuţite, la trei 
zboruri de săgeată distanţă de ziduri. Soldaţii, cu vestoane 
bătute în ţinte şi coifuri de oţel, îl priveau încruntaţi cum 
trecea. 

Trase de căpăstru şi-şi încetini calul la pas. Trecu 
bocăânind peste un pod de lemn, unul dintre cele noi ale lui 
Bethod, peste râul umflat de ploile toamnei. Urcă panta 
blândă, cu zidul înălțându-se deasupra. Înalt, drept, 
întunecat şi solid. Cel mai ameninţător zid care se clădise 
vreodată. Nu vedea oameni în ambrazurile de pe metereze, 
dar bănuia că trebuia să fie acolo. Îşi înghiţi saliva, simțind 
cum i se prelingea groasă pe gât, şi se strădui să stea cât 
mai drept în şa, ca şi cum n-ar fi fost plin de tăieturi şi 
dureri după cele şapte zile de luptă în munţi. Se întrebă 
dacă avea să audă un arc încordându-se, să simtă junghiul 
dureros şi să cadă la pământ, mort. Ce mai cântec 
stânjenitor ar fi fost şi ăsta... 

- Ei, ei, ei! se auzi un glas gros, iar Logen îl recunoscu pe 
dată. 

Al cui putea să fie, dacă nu al lui Bethod? 

Ciudăţenia era că se bucura să-l audă, măcar pentru o 
clipă. Până-şi aminti de tot sângele vărsat între ei. Până-şi 
aduse aminte că se urau. Poţi avea duşmani pe care nui-ai 


întâlnit niciodată, Logen avea destui. Poţi ucide oameni pe 
care nu-i cunoşti, o făcuse adesea. Dar nu poţi uri cu 
adevărat un om fără ca mai întâi să-l fi iubit, iar din acea 
iubire mai rămâne mereu o urmă... 

- Arunc şi eu o privire în jos, de deasupra porţii, şi pe 
cine văd că vine din trecut? strigă Bethod. Pe Sângerosul- 
Nouă! Îţi vine să crezi? Aş organiza un ospăț, dar aici nu 
prea mai avem mâncare de prisos! 

Stătea pe parapet, sus deasupra uşilor, cu pumnii 
rezemaţi pe piatră. Nu zâmbea. Nici nu se încrunta. Chipul 
lui era lipsit de orice expresie. 

- Dacă ăsta nu-i Regele Nordicilor...! strigă şi Logen. 
Deci tot mai ai boneţica aia aurie? 

Bethod îşi atinse cercul de pe cap, cu marea piatră 
scumpă din frunte sclipind în soarele coborât spre apus. 

- De ce să n-o am? 

- Păi, să vedem... răspunse Logen, uitându-se la stânga 
şi la dreapta, în lungul zidului gol. Poate pentru că numai 
rahatul ăla ţi-a mai rămas ca să te simţi ca un rege, din câte 
văd. 

- Hm. Cred că amândoi ne simţim cam singuri. Unde ţi-s 
prietenii, Sângerosule-Nouă? Ucigaşii ăia pe care-ţi plăcea 
să-i ai prin jur. Unde-s Capdetunet şi Ursuzul, şi Copoiul, şi 
nemernicul ăla de Dow cel Negru? 

- S-a zis cu ei, Bethod. Morți, sus în munţi. La fel de 
morţi ca Skarling. Ei, şi Oscior, şi Goring, şi Coastealbe, şi 
încă mulţi alţii. 

La asta, chipul lui Bethod se posomori. 

- Nu prea e un motiv de veselie, dacă vrei să ştii părerea 
mea. S-au întors în ţărână nişte oameni de folos, într-un fel 
sau altul. Unii prieteni de-ai mei, şi unii de-ai tăi. Cu noi doi, 
niciodată nu-i rost de-un deznodământ fericit, aşa-i? Răi ca 
prieteni, şi mai răi ca vrăjmaşi. De ce-ai venit aici, 
Nouădegete? 

Logen rămase un moment tăcut, cu gândul la toate 
celelalte ocazii când făcuse ceea ce avea de făcut acum. 


Provocările pe care le lansase, şi rezultatele lor, care-i 
trezeau amintiri deloc plăcute. Un lucru se putea spune 
despre Logen Nouădegete - că era ezitant. Dar altă cale nu 
avea. 

- Am venit aici să-ţi lansez o provocare! mugi el, iar 
ecoul reveni dinspre zidurile întunecate şi umede, 
stingându-se lent în aerul ceţos. 

Bethod îşi dădu capul pe spate, râzând. Un râs fără prea 
multă bucurie, după părerea lui Logen. 

- Pe toţi morţii, Nouădegete, da' chiar nu te schimbi 
niciodată. Eşti ca un dulău bătrân care nu se mai poate opri 
din lătrat. Provocare? Pentru ce ne-a mai rămas să luptăm? 

- Dacă înving, deschizi porţile şi vei fi al meu. Prizonier. 
Dacă pierd, Uniunea îşi face bagajele şi porneşte spre casă, 
iar tu rămâi liber. 

Lui Bethod i se şterse încet zâmbetul de pe buze, în timp 
ce ochii i se îngustau, bănuitori. Logen cunoştea de mult 
expresia aceea. Cântărea şansele, punea în ordine motivele. 

- Pare o ofertă de aur, dacă mă gândesc la ce strâmtoare 
am ajuns. Mi-e greu să te cred. Ce au de câştigat prietenii 
tăi sudici de-acolo? 

Logen pufni. 

- Vor aştepta, dacă n-au încotro, dar nu prea le pasă de 
tine, Bethod. Nu însemni nimic pentru ei, cu toate palavrele 
tale. 'Te-au zburat deja c-un şut în fund peste tot Nordul, şi 
socotesc că n-ai să-i mai deranjezi niciodată, în niciun fel. 
Dacă înving, îţi vor lua capul. Dacă pierd, pot să se întoarcă 
acasă mai devreme. 

- Nu însemn nimic pentru ei, zici? repetă Bethod, cu un 
zâmbet trist. Aici am ajuns, după atâta muncă, sudoare şi 
chin? Eşti mulţumit, Nouădegete? Să vezi că de toate cele 
pentru care am luptat s-a ales praful? 

- Şi de ce n-aş fi? Numai tu eşti de vină. Tu ne-ai adus 
aici. Primeşte-mi provocarea, Bethod, şi pe urmă, poate că 
unul dintre noi îşi va găsi pacea! 

Regele Nordicilor îl privi cu ochi mari. 


- Numai eu sunt de vină? Eu? Ce repede uităm totul! 
continuă el, zornăindu-şi lanţul de la gât. Crezi că eu am 
vrut toate astea? Crezi c-am cerut ceva din ele? N-am vrut 
decât încă o fâşie de pământ, ca să aibă ai mei ce mânca, să 
nu mă mai tot stoarcă marile clanuri. Am vrut doar câteva 
victorii cu care să mă mândresc, să le las fiilor mei ceva mai 
bun decât mi-a rămas de la tatăl meu. 

Se aplecă înainte, cu mâinile strânse pe creneluri. 

- Cine-a trebuit mereu să forţeze cu încă un pas? Cine 
nu m-a lăsat niciodată să mă opresc? Cine trebuia neapărat 
să guste sânge şi, după ce-i simţea gustul şi se îmbăta cu el, 
îşi pierdea minţile şi nu se mai sătura? Cine altul dacă nu 
Sângerosul-Nouă? încheie el, arătând în jos cu degetul. 

- Nu aşa a fost, mormăi Logen. 

Râsul lui Bethod răsună aspru în vânt. 

- N-a fost aşa? Voiam să vorbesc cu Shama Inimă-de- 
Piatră, dar a trebuit să-l omori tu! Am încercat să fac o 
învoială, la Heonan, dar tu a trebuit să te salţi şi să-ţi închei 
socotelile, şi să dai drumul la încă nu ştiu câte răfuieli! Pace, 
zici? Te-am rugat să mă laşi să închei pacea la Uffrith, dar 
tu trebuia să te lupţi cu Treicopaci! În genunchi te-am 
rugat, numai că tu ţineai morţiş să ai cel mai faimos nume 
din tot Nordul! Şi pe urmă, după ce l-ai învins, ţi-ai călcat 
cuvântul dat mie şi l-ai lăsat în viaţă, de parcă nimic n-ar fi 
fost mai important decât mândria ta blestemată! 

- Nu aşa s-a întâmplat, insistă Logen. 

- Nu există niciun om, în întregul Nord, care să nu ştie 
adevărul! Pace? Ha! Şi cu Gât-Horcăitor cum rămâne? l-aş 
fi înapoiat fiul, pentru o răscumpărare, şi toţi am fi fost 
mulţumiţi - da' nu! Ce mi-ai spus? Mai uşor opreşti Şuvoiul- 
Alb în matcă, decât pe Sângerosul-Nouă! Şi pe urmă, a 
trebuit să-i ţintuieşti capul pe stindardul meu, în văzul 
tuturor, pentru ca dorinţa de răzbunare să nu se mai 
sfârşească niciodată! Oricând încercam să-i pun capăt, tu 
mă trăgeai tot înainte, în mlaştină, tot mai adânc şi mai 
adânc! Până când nu m-am mai putut opri! Până n-am mai 


avut de ales decât între a ucide şi a fi ucis! Până a trebuit 
să-mi culc la picioare întregul Nord! Tu m-ai făcut rege, 
Nouădegete. Ce alte căi mi-ai lăsat? 

- N-a fost aşa... şopti Logen, deşi ştia că aşa fusese. 

- N-ai decât să-ţi zici că eu sunt cauza tuturor 
necazurilor tale, dacă asta te face fericit! Spune-ţi că eu 
sunt cel nemilos, cel ucigaş, cel însetat de sânge, dar 
întreabă-te de la cine am învăţat! Am avut cel mai bun 
dascăl! Joacă-te de-a omul bun dacă vrei, de-a omul care n- 
are de ales, dar ştim amândoi cine eşti cu adevărat. Pace? 
N-ai să-ţi găseşti niciodată pacea, Sângerosule-Nouă. Tu 
eşti făcut din moarte! 

Lui Logen i-ar fi plăcut să nege, însă n-ar fi fost decât 
încă o minciună. Bethod îl cunoştea cu adevărat. Bethod îl 
înţelegea ca nimeni altul. Cel mai înverşunat duşman al lui, 
şi totuşi, cel mai bun prieten. 

- Atunci, de ce nu m-ai omorât când ai avut ocazia? 

Regele Nordicilor se încruntă, ca şi cum n-ar fi înţeles 
ceva. Apoi, începu să râdă din nou. Râdea în hohote. 

- Nu ştii de ce? Ai stat chiar lângă el, şi nu ştii? N-ai 
învăţat nimic de la mine, Nouădegete! După atâţia ani, încă 
mai laşi vântul să te ducă încotro i se năzare! 

- Ce vrei să spui? mârâi Logen. 

- Bayaz! 

- Bayaz? Ce-i cu el? 

- Eram gata să înfig în tine crucea însângerată, să-ţi 
scufund hoitul într-o mlaştină, cu toţi sălbaticii tăi idioţi cu 
tot, şi aş fi făcut-o cu plăcere, până a venit la mine 
mincinosul ăla bătrân! 

- Şi? 

- Îi eram dator, iar el mi-a cerut să-ţi dau drumul. 
Băgăciosul ăla împuţit ţi-a salvat pielea de două parale, şi 
nimeni altul! 

- De ce? mârâi Logen, neştiind ce să creadă, dar fără să-i 
placă faptul că o afla atât de târziu după toţi ceilalţi. 

Bethod, însă, chicoti doar. 


- Poate că nu m-am târât destul de jos ca să fiu pe gustul 
lui. Tu eşti cel pe care l-a salvat, întreabă-l tu motivele, dacă 
mai trăieşti pân-atunci. Da” nu cred c-ai s-apuci. Îţi primesc 
provocarea! Aici. Mâine. La răsăritul soarelui, adăugă el, 
frecându-şi palmele. Om la om, cu viitorul Nordului 
atârnând însângerat de rezultatul luptei! La fel ca pe 
vremuri, nu, Logen? În vremurile cele bune? În văile 
însorite ale trecutului? Mai dăm o dată cu zarurile, da? 

Şi Regele Nordicilor se retrase încet de lângă metereze. 

- Unele lucruri s-au schimbat, totuşi. Acum am un 
campion nou! În locul tău, mi-aş lua rămas-bun de la toată 
lumea în seara asta şi m-aş pregăti pentru ţărână! La urma 
urmei... cum îmi tot spuneai tu...? 

Râsul i se pierdu încet în umbrele înserării. 

- Trebuie să fii realist! 


- Bună fleică, remarcă Ursuzul. 

Un foc cald şi o friptură gustoasă erau două motive de 
recunoştinţă, şi se întâmplase de multe ori să fi avut parte 
de mult mai puţin, dar când Copoiul vedea ciozvârta aceea 
de oaie mustind de sânge, i se făcea rău. Îi amintea de 
sângele care ţâşnise din Shama Inimă-de-Piatră, când îl 
spintecase Logen. Trecuseră ani de-atunci, poate, însă 
Copoiul revedea totul în minte de parc-ar fi fost ieri. Auzea 
răgetele oamenilor, scuturile ciocnindu-se. Simţea mirosul 
de sudoare acră şi sânge proaspăt pe zăpadă. 

- Pe toţi morţii, mormăi el, cu o senzaţie de vărsătură în 
gură. Cum îţi poate sta mintea la mâncare tocmai acum? 

Dow afişă un rânjet dinţos. 

- Dacă flămânzim, n-o să-l ajutăm pe Nouădegete cu 
nimica. Chiar cu nimica. Ăsta-i rostu' unui duel, nu? Totul 
apasă pe un singur om. 

Împunse carnea cu cuțitul şi făcu sângele să se scurgă în 
foc, sfârâind. Apoi se trase mai înapoi, gânditor. 

- Crezi c-o să fie-n stare? Serios? Mai ţii minte chestia 
aia? 


Copoiul simţi o urmă a spaimei bolnăvicioase care-l 
cuprinsese în ceaţă, şi se cutremură până-n vârfurile 
cizmelor. N-avea nicio şansă să uite imaginea acelui uriaş 
care venea prin negură, cu pumnul vopsit ridicându-se, 
trosnetul loviturii în coaste, care-i spulberase lui Treicopaci 
viaţa din trup. 

- Dacă e cineva-n stare, mârâi el printre dinţi, cred că 
Logen e ăla. 

- Mhm, mormăi Ursuzul. 

- Mda, da' crezi c-o s-o facă? Asta-i întrebarea. Asta, şi 
ce-o să se-ntâmple dacă n-o face. 

Era o întrebare căreia Copoiul nici nu suporta să-i caute 
răspunsul. În primul rând, Logen ar fi murit. Şi atunci, s-ar 
fi zis cu asediul Carleonului. După bătălia din munţi, 
Copoiului îi mai rămăseseră prea puţini oameni ca să mai 
înconjoare un ţucal de noapte, necum cel mai fortificat oraş 
din Nord. Bethod putea face orice - să caute ajutoare, să-şi 
găsească noi prieteni şi să reînceapă lupta. Nu exista om 
mai dur ca el, când era încolţit. 

- Logen poate s-o facă, şopti el, strângând pumnii şi 
simțind cum îl ardea tăietura din lungul braţului. Trebuie s- 
o facă. 

Fu cât pe ce să cadă-n foc, când o mână mare şi grasă îl 
bătu pe spate. 

- Pe toţi morţii, da-n viaţa mea n-am mai văzut un foc cu- 
atâtea mutre acre-n jur! 

Copoiul se strâmbă. Numai de deleanul cel smintit n- 
avea nevoie ca să-i ridice moralul, rânjind în noapte, cu 
copiii în spatele lui, ducându-i pe umeri armele uriaşe. 

Acum Crummock mai avea doar doi, de vreme ce unul 
dintre fiii lui murise în munţi, dar nu părea supărat din 
cauza asta. Îşi pierduse şi sabia, ruptă-n două de careva 
estic, cum îi plăcea să spună, aşa că nu mai avea nevoie de 
nimeni care să i-o care. De la bătălie încoace, niciunul 
dintre copii nu vorbise prea mult, sau cel puţin nu atât de 
aproape încât Copoiul să audă. Nu mai spuneau cât de 


mulţi oameni ar fi putut ucide. Lupta văzută de aproape îţi 
poate seca jalnic entuziasmul faţă de îndeletnicirea 
războiului. Copoiul ştia destul de bine cum mergeau 
lucrurile. 

Lui Crummock, însă, nu-i era deloc greu să rămână 
vesel. 

- Nouădegete un' s-a dus? 

- A plecat prin preajmă, de unul singur. Întotdeauna-i 
place să facă aşa, înainte de un duel. 

- Hmmm... îşi mângâie Crummock oscioarele din jurul 
gâtului. Stă de vorbă cu luna, pun prinsoare. 

- Se cacă mai aproape de ea, aş zice eu. 

- Ei, atâta vreme cât termini cu căcarea înainte de luptă, 
nu văz de ce-ar trebui careva să se plângă, se hlizi 
Crummock cu toată faţa. Nimenea nu-i mai iubit de lună ca 
Sângerosul-Nouă, vă zic io! Nimenea din tot Cercu' larg al 
Lumii! Are el un soi de noroc să câştige o luptă dreaptă, şi 
asta-i tot ce poţi spera când ai de-a face cu drăcovenia aia. 
Mai e doar o problemă. 

- Numai una? 

- N-o să fie rost de luptă dreaptă, câtă vreme-i în viaţă 
vrăjitoarea aia afurisită. 

Copoiul îşi simţi umerii înmuindu-se şi mai rău. 

- Ce vrei să zici? 

Învârtind între degete una dintre falangele salbei, 
Crummock răspunse: 

- N-o văd io p-aia lăsându-l pe Bethod să piardă, şi să 
piardă şi ea odată cu el, este? O vrăjitoare isteaţă ca aia? Ar 
putea să pună la cale tot felul de farmece. Tot soiu' de 
descântece şi blesteme. Orice, numai să înrâurească 
sfârşitu', de parcă sorții n-ar fi deja ca şi aranjaţi. 

- Hm? 

- Ideea-i asta: cineva trebuie s-o oprească. 

Copoiul nu crezuse că s-ar fi putut simţi şi mai abătut. 
Acum era de altă părere. 

- Noroc la treaba asta, mormăi el. 


- Ha, ha, băiete, ha-ha. Tare mi-ar mai plăcea, da' au 
nişte ziduri groaznice-acolo, şi nu mă prea pricep să mă 
caţăr peste ele, spuse Crummock, plesnindu-şi burdihanul 
cu o palmă lată. De două ori prea multă osânză pentru aşa 
ceva. Nu, la treaba asta avem nevoie de-un om mărunţel, 
da' cu boaşe barosane. Nu-ncape-ndoială, şi luna o ştie. Un 
om dibaci la furişat, cu ochi ager şi picior sigur. Avem 
nevoie de careva iute de mână şi de minte. 

Îl privi pe Copoi, rânjind. 

- Ei, unde-o să găsim noi un om ca ăsta, îmi zici şi mie? 

- Ştii ceva? i-o întoarse Copoiul, luându-şi faţa în mâini. 
N-am naibii nici cea mai vagă idee. 


Logen ridică la buze plosca turtită şi trase o duşcă. Simţi 
băutura tare arzându-i limba, gâdilându-i beregata, cu acea 
veche nevoie de a înghiţi. Se aplecă înainte, îşi strânse 
buzele şi o suflă sub formă de vapori. O flacără se înălţă în 
noaptea rece. Cătând prin întunecime, Logen nu văzu nimic 
altceva decât contururile negre ale trunchiurilor de copaci 
şi umbrele mişcătoare pe care focul le aşternea între ele. 

Îşi scutură plosca, auzind cum plescăia înăuntru băutura 
rămasă. Ridicând din umeri, o duse la gură şi o sorbi pe 
toată, pentru a o simţi cum îl ardea până-n stomac. O putea 
împărţi cu spiritele, în noaptea aceea. Era foarte posibil ca, 
de a doua zi, să nu mai aibă parte de aşa ceva. 

- Nouădegete. 

Glasul foşnise spre el ca frunzele care cad. 

Un spirit se desprinse din umbră, venind în lumina 
focului. Logen nu-l recunoştea de nicăieri, şi constată că se 
simţea uşurat. Nici acuzaţii nu existau, nici teamă şi nici 
neîncredere. Nu-i păsa cine era sau ce făcuse. 

Aruncă lângă el plosca goală. 

- Singur? 

- Da. 

- Ei bine, n-ai să mai fii niciodată singur dacă aduci şi 
râsul cu tine. 


Spiritul nu spuse nimic. 

- Cred că râsul e pentru oameni, nu pentru spirite. 

- Da. 

- Nu prea vorbeşti, aşa-i? 

- Nu eu te-am chemat. 

- Într-adevăr, răspunse Logen, cu privirea spre foc. 
Mâine trebuie să mă lupt cu un om. Cu un om numit Fenris 
Temutul. 

- Nu e om. 

- ÎL ştii, deci? 

- E bătrân. 

- Aşa socoţi tu? 

- Nimic nu e bătrân, după socotelile mele, dar e pe-aici 
din Vechiul Timp, şi chiar dinainte. Pe-atunci, avea un alt 
stăpân. 

- Ce stăpân? 

- Glustrod. 

Numele îi împunse urechea ca un cuţit. Niciun nume n- 
ar fi putut să fie mai neaşteptat, nici mai nebine venit. 
Vântul sufla rece printre copaci, iar amintirile ruinelor 
înalte din Aulcus îl asaltau pe Logen, făcând să-l treacă fiori 
pe şira spinării. 

- Nu-i nicio şansă de a fi vreun alt Glustrod decât cel 
care a fost cât pe ce să distrugă jumătate din lume? 

- Nu există nici un altul. El e cel ce-a scris semnele pe 
pielea Temutului. Semne în Vechea Limbă, limba diavolilor, 
pe partea lui stângă. Carnea aceea e a lumii de jos. Unde e 
scris cuvântul lui Glustrod, 'lemutul nu poate fi vătămat. 

- Nu poate fi vătămat? Câtuşi de puţin? 

Logen stătu un moment pe gânduri. 

- De ce nu i-a scris pe ambele părţi? 

- Întreabă-l pe Glustrod. 

- Nu prea cred c-aş putea. 

- Nu. 

O lungă pauză. 

- Ce vei face, Nouădegete? 


Logen se uită pieziş spre copaci. Ideea de a o lua la fugă, 
fără să mai privească în urmă, părea destul de bună în acel 
moment. Uneori poate fi mai bine să trăieşti cu frica de un 
lucru, decât să mori făcându-l, orice i-ar fi spus tatăl lui. 

- Am mai fugit şi înainte, mormăi el, şi n-am făcut decât 
să alerg în cerc. Pentru mine, la capătul fiecărei cărări se 
află Bethod. 

- Atunci, asta-i tot ce-am avut de vorbit, răspunse 
spiritul, ridicându-se de lângă foc. 

- Poate-o să ne mai vedem. 

- N-aş crede. Magia se scurge din lume, iar ai mei dorm. 
Nu, n-aş crede. Chiar dacă-l învingi pe Temut, şi nu cred c- 
ai să reuşeşti. 

- Un mesaj de speranţă, hmm? pufni Logen. Norocul fie 
cu tine. 

Spiritul se mistui din nou în întuneric, şi nu se mai văzu. 
Nu-i urase lui Logen noroc. Nu-i păsa. 


Autoritate 


Era o întâlnire sumbră şi deprimantă, chiar şi pentru 
Consiliul Închis. Dincolo de ferestrele înguste, vremea era 
noroasă şi mohorâtă, făgăduind furtuni care nu mai veneau 
şi cufundând Camera Albă într-o întunecime friguroasă. Din 
când în când, rafale de vânt zgâlţâiau geamurile vechi, 
făcându-l pe Jezal să tresară şi să se înfioare în roba lui 
tivită cu blană. 

Expresiile posomorâte ale celor douăsprezece chipuri 
bătrâne nu-i prea încălzeau nici ele oasele. Lordul Mareşal 
Varuz stătea cu fălcile încleştate, pradă unei îndârjiri aspre. 
Lordul Şambelan Hoff îşi strângea în mână potirul ca un 
înecat care se agaţă de ultima scândură a bărcii. Înaltul 
Judecător Marovia se încrunta de parcă ar fi fost pe cale să 
pronunţe condamnarea la moarte a întregii adunări, 
inclusiv a lui proprie. Buza subţire a Arhilectorului Sult 
stătea răsfrântă tot timpul, în vreme ce ochii lui reci 
lunecau de la Bayaz la Jezal, apoi la Marovia, şi din nou la 
Bayaz. 

Întâiul dintre Magi însuşi privea încruntat masa. 

- Situaţia, te rog, Lord Mareşal Varuz. 

- Situaţia, sincer vorbind, este cam neagră. Adua e în 
plin tumult. S-ar putea ca o treime din populaţie să fi şi 
fugit deja. Blocada gurkiană face ca foarte puţine produse 
să ajungă în pieţe. S-au emis consemnuri, dar unii cetăţeni 
profită totuşi de ocazie ca să fure, să prade şi să se revolte, 
în timp ce autorităţile sunt ocupate cu alte treburi. 

Marovia clătină din cap, cu barba-i căruntă legănându-i- 
se uşor. 

- Şi nu ne putem aştepta decât ca situaţia asta să se 
degradeze tot mai rău, pe măsură ce gurkienii se apropie 
de oraş. 

- Un lucru pe care-l fac cu viteza de câteva mile pe zi, 
preciză Varuz. Încercăm tot ce putem ca să le zădărnicim 


planurile, dar resursele noastre sunt limitate... Se prea 
poate ca, într-o săptămână, să fie la porţile oraşului. 

Se auziră câteva exclamaţii şocate şi sudălmi şoptite, 
priviri nervoase se îndreptară într-o parte şi-n alta. 

- Aşa de curând? întrebă Jezal, cu glasul cam frânt. 

- Mă tem că da, Maiestatea Voastră. 

- Ce forţe au gurkienii? se interesă Marovia. 

- Estimările sunt foarte variate. În prezent, însă... spuse 
Varuz, sugându-şi îngrijorat dantura, se pare că au pe teren 
cel puţin cincizeci de mii de oameni. 

Alte şuierături de aer tras în piept, şi nu în ultimul rând 
dinspre Jezal. 

- Aşa de mulţi...? mormăi Halleck. 

- Şi alţi mii şi mii debarcă zilnic lângă Keln, adăugă 
Amiralul Reutzer, fără să facă nimic pentru a le ridica 
moralul. Cu cea mai mare parte a marinei în drum spre 
Nord, pentru a aduce înapoi armata noastră după aventura 
de-acolo, nu avem nicio putere ca să-i oprim. 

Nervos, Jezal îşi linse buzele. Pereţii încăperii spaţioase 
păreau să se strângă în jurul lor tot mai mult, de la un 
moment la altul. 

Varuz şi Reutzer avură un scurt schimb de priviri. 

- Avem două regimente din Garda Regelui, unul 
pedestru şi altul călare, vreo şase mii de oameni în total. 
Corpul Cenuşiu, însărcinat cu apărarea Agriontului în sine, 
numără patru mii. Cavalerii Vestitori şi din Gardă formează 
o elită de vreo cinci sute. În plus, mai sunt militarii 
necombatanţi - bucătari, grăjdari, fierari şi aşa mai departe 
- care în caz de urgenţă pot fi înarmați... 

- Cred că se califică, remarcă Bayaz. 

- „.. plus încă vreo câteva mii, poate. Garda oraşului ar 
putea fi de un oarecare folos, dar nu sunt nici pe departe 
militari profesionişti. 

- Şi cu nobilii cum e? vru să ştie Marovia. Ajutorul lor 
unde e? 


- Câţiva au trimis oameni, răspunse posac Varuz, alţii 
numai regrete. Cei mai mulţi... nici măcar atât. 

- Se fofilează, clătină din cap Hoff. Brock a dat de înţeles 
că aceia care-l ajută vor avea parte de aur gurkian, iar cei 
care ne stau nouă alături vor primi milă gurkiană. 

- Mereu a fost aşa, se lamenta Torlichorm. Pe nobili nu-i 
interesează decât să le fie lor bine! 

- Atunci, trebuie să deschidem armurăriile, spuse Bayaz, 
şi să nu le menajăm conţinutul. Trebuie să înarmăm fiecare 
cetăţean care e-n stare să ţină o armă-n mână. Să înarmăm 
ghildele lucrătorilor, ghildele meşteşugarilor şi asociaţiile 
veteranilor. Chiar şi cerşetorii din şanţuri trebuie să fie gata 
de luptă. 

Toate bune şi frumoase, îşi spunea Jezal, dar nu prea-i 
venea să-şi încredinţeze viaţa unei legiuni de cerşetori. 

- Când se întoarce Lordul Mareşal West cu armata? 

- Dacă a primit ordinele ieri, va dura cel puţin o lună 
până să debarce şi să fie gata să ne vină în ajutor. 

- Ceea ce înseamnă că trebuie să rezistăm unui asediu 
de câteva săptămâni, mormăi Hoff, clătinând din cap; se 
aplecă spre Jezal şi-i vorbi încet la ureche, ca şi cum ar fi 
fost două şcolariţe care-şi destăinuiesc secrete: Maiestate, 
ar putea fi mai prudent să plecaţi din oraş, împreună cu 
Consiliul Închis. Să vă mutaţi guvernul mai la nord, în afara 
căii de înaintare a gurkienilor, unde campania se poate 
desfăşura în mai mare siguranţă. La Holsthrom, eventual, 
sau... 

- În niciun caz, îl întrerupse sever Bayaz. 

Jezal nu prea putea nega că ideea era destul de 
atrăgătoare. Insula Shabulyan părea, în acel moment, locul 
ideal ca să-şi strămute guvernul, dar Bayaz avea dreptate. 
Pe Harod cel Mare nu prea l-ar fi încântat ideea unei 
retrageri şi, din păcate, nici Jezal nu putea s-o accepte. 

- Îi vom înfrunta pe gurkieni aici, declară el. 

- Era o simplă sugestie, bombăni Hoff, simplă prudenţă... 

Trecând peste el, Bayaz întrebă: 


- Cum se prezintă apărarea oraşului? 

- În esenţă, avem trei linii defensive concentrice. 
Agriontul propriu-zis este, desigur, ultimul nostru bastion. 

- Totuşi, nu se va ajunge până acolo, nu? chicoti Hoff, cu 
prea puţină convingere. 

Varuz preferă să nu răspundă. 

- Zidul lui Arnault înconjoară cele mai vechi şi mai 
importante zone ale oraşului - Agriontul, Calea-de-Mijloc, 
docurile principale şi piaţa Patru Colţuri, printre altele. 
Zidul lui Casamir reprezintă linia de apărare exterioară - 
mai slab, mai scund, şi mult mai lung decât al lui Arnault. 
Între ele se întind ziduri mai mici, ca spiţele unei roţi, 
împărțind cercul exterior al oraşului în cinci cartiere, dintre 
care fiecare poate fi izolat, dacă-l capturează inamicul. 
Dincolo de Zidul lui Casamir există unele zone cu 
construcţii, dar alea trebuie să fie abandonate imediat. 

Bayaz îşi sprijini coatele pe marginea mesei, cu pumnii 
săi cărnoşi strânşi laolaltă. 

- Dat fiind numărul şi calitatea trupelor noastre, cel mai 
util ar fi să evacuăm cartierele exterioare ale oraşului şi să 
ne concentrăm eforturile în jurul perimetrului mult mai 
scurt şi mai puternic al Zidului lui Arnault. Putem continua 
o acţiune de ariergardă în zonele exterioare, unde ne 
avantajează mai buna noastră cunoaştere a străzilor şi a 
clădirilor... 

- Nu, se opuse Jezal. 

Bayaz îl privi nemulţumit. 

- Maiestate? 

Jezal, însă, refuză să se lase influenţat. De câtva timp, îi 
era tot mai clar că, dacă-l lăsa pe Mag să aibă întotdeauna 
ultimul cuvânt, n-avea să mai scape niciodată de sub cizma 
lui. L-o fi văzut el pe Bayaz făcând un om să explodeze 
numai cu puterea gândului, dar ştia că era improbabil să 
facă acelaşi lucru cu Regele Uniunii în faţa Consiliului 
Închis, mai ales când le suflau în ceafă gurkienii. 


- N-am de gând să predau fără luptă cea mai mare parte 
din capitala mea celui mai vechi duşman al Uniunii. Vom 
apăra Zidul lui Casamir, luptând pentru fiecare palmă de 
pământ. 

Varuz aruncă o privire spre Hoff, iar şambelanul înălţă 
abia vizibil sprâncenele. 

- Ăă... desigur, Maiestate. Fiecare palmă de pământ. 

Se lăsă o tăcere incomodă, neplăcerea Întâiului dintre 
Magi plutind peste tot grupul, la fel de grea ca norii de 
furtună de deasupra oraşului. 

- Inchiziția mea are ceva cu care să contribuie? întrebă 
Jezal cu un glas spart, străduindu-se să risipească 
tensiunea. 

Ochii lui Sult îl măsurară cu răceală. 

- Fireşte,  Maiestate. Este bine cunoscut gustul 
gurkienilor pentru intrigi. Nu avem nicio îndoială că între 
zidurile oraşului Adua există deja spioni. Poate chiar şi în 
Agriont. loţi cetăţenii de origine kantică sunt acum 
internaţi. Inchizitorii mei lucrează zi şi noapte în Casa 
Întrebărilor. Mai mulţi spioni au şi mărturisit deja. 

Marovia pufni: 

- Deci, ar trebui să credem că pasiunea gurkienilor 
pentru intrigi nu se extinde şi la angajarea de agenţi cu 
pielea albă? 

- Suntem în război! şuieră Sult, aruncându-i Înaltului 
Judecător o privire ucigătoare. Însăşi suveranitatea naţiunii 
noastre este în pericol! N-avem timp pentru trăncănelile 
dumitale despre libertate, Marovia! 

- Dimpotrivă, tocmai acum e timpul cel mai potrivit! 

Cei doi bătrâni continuară să se dondănească, întinzând 
până la limită nervii tuturor celorlalţi. Între timp, Bayaz se 
adâncise în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, privindu- 
| pe Jezal cu o expresie calmă şi gânditoare - care era, dacă 
se putea, şi mai înfricoşătoare decât privirea lui încruntată. 
Jezal simţea cum îl apăsau tot mai greu grijile. Oricum ar fi 


privit lucrurile, era la un pas de a avea cea mai scurtă şi 
mai dezastruoasă domnie din istoria Uniunii. 


- Îmi pare rău că a trebuit să trimit după Maiestatea 
Voastră, ciripi Gorst, cu glăsciorul lui de fetiţă. 

- Desigur, desigur, răspunse Jezal, în timp ce bocănitul 
cizmelor lui lăcuite reverbera furios în jur. 

- Fac şi eu ce pot... 

- Sigur că da. 

Jezal deschise cu ambele mâini uşa dublă. Terez stătea 
aşezată în mijlocul camerei aurite, cu spinarea dreaptă, 
privindu-l încruntată cu aerul acela trufaş care devenise 
insuportabil de familiar. Ca şi cum Jezal ar fi fost o muscă în 
mâncare. Câteva doamne styriene ridicară capetele, apoi îşi 
văzură de treburile lor. Încăperea era plină de cufere şi lăzi 
în care erau împachetate cu grijă haine. Se vedea limpede 
că Regina Uniunii se pregătea să plece din capitală, fără ca 
măcar să-şi fi informat soţul. 

Jezal scrâşni din dinţi, care-l dureau deja. Era chinuit de 
un Consiliu Închis neloial, de un Consiliu Deschis neloial şi 
de o populaţie neloială. lar otrăvitoarea lipsă de loialitate a 
soţiei sale era aproape imposibil de îndurat. 

- Ce naiba-i asta? 

- Eu şi doamnele mele nu prea te putem ajuta în războiul 
tău cu Împăratul, replică Terez, întorcând calmă capul în 
altă parte. Ne întoarcem la Talins. 

- Imposibil! şuieră Jezal. O armată gurkiană de mii şi mii 
de oameni se apropie de oraş! Oamenii mei fug din Adua 
cârduri-cârduri, iar cei care rămân sunt cât pe ce să intre în 
panică! Plecarea ta acum ar avea cel mai prost efect! N-o 
pot permite. 

- Maiestatea Sa nu e implicată în niciun fel, se răsti 
Contesa Shalere, venind spre el pe pardoseala lustruită. 

Ca şi cum n-ar fi avut destulă bătaie de cap cu regina, 
acum Jezal mai trebuia să le facă faţă şi femeilor din suita 
ei. 


- Uiţi cu cine vorbeşti, mârâi el. 

- Ba dumneata eşti cel care uită! făcu un pas spre el 
contesa, cu o expresie de silă. Uiţi că eşti un fiu nelegitim, şi 
sluţit de cicatrice pe... 

Dosul palmei lui Jezal o plesni drept peste gura 
schimonosită, făcând-o să se împleticească înapoi, cu un 
smiorcăit câtuşi de puţin elegant. Femeia se împiedică de 
poala rochiei şi căzu pe jos, cu un pantof zburându-i din 
picior, până în colţul camerei. 

- Sunt Rege, şi mă aflu în palatul meu. Nu permit să mi 
se vorbească în felul ăsta de către o slujnică răzgâiată. 

Tonul îi era sec şi rece, şi teribil de poruncitor. Parcă nici 
n-ar fi fost glasul lui - dar al cui ar fi putut să fie? Era 
singurul bărbat din cameră. 

- Văd că am fost mult prea generos cu voi, şi mi-aţi luat 
mărinimia drept slăbiciune. 

Cele unsprezece femei se holbau la el şi la tovarăşa lor 
căzută, care-şi dusese o mână la gura plină de sânge. 

- Dacă oricare dintre voi, scorpiilor, vrea să părăsească 
aceste ţărmuri tulburi, îi voi aranja trecerea, ba chiar am s- 
o conduc personal în port, ca să-i urez călătorie 
sprâncenată. Dar dumneata, Maiestate, nu pleci nicăieri. 

Terez sări de pe scaun, încruntată, cu tot trupul rigid. 

- Brută fără inimă... începu ea, şuierător. 

- Poate că amândoi dorim din tot sufletul să nu fie aşa, 
dar suntem căsătoriţi! mugi el, tăindu-i vorba. Ai avut tot 
timpul să vii cu obiecţii faţă de ascendenţa mea, faţă de 
persoana mea sau oricare alt aspect al situaţiei noastre, 
înainte de a deveni Regină a Uniunii! Dispreţuieşte-mă cât 
pofteşti, Terez, dar tu - nu - pleci - nicăieri! 

Şi le mătură pe cucoanele năucite cu o privire scârbită, 
după care se răsuci pe călcâiele cizmelor lăcuite şi ieşi cu 
paşi mari din salon. 

La naiba, da' rău îl mai durea capul!... 


Cercul 


Se crăpa de ziuă, o lumină slabă, cenuşie, începând să 
contureze zidurile solemne ale Carleonului. Toate stelele 
păliseră de pe cerul încremenit, dar luna încă mai stătea 
suspendată deasupra copacilor, părând aproape destul de 
aproape pentru a trage în ea cu o săgeată. 

West nu închisese ochii toată noaptea, plutind pe acele 
tărâmuri stranii ale tresăririlor dintre veghe şi vis care 
urmează unei zile istovitoare. O vreme, după ce se 
dăduseră toate ordinele, stătuse la lumina unei lămpi, în 
întunecimea tăcută, scriindu-i o epistolă surorii lui. Ca să 
vomite scuze. Să-i ceară iertare. Mult timp, nici el nu putea 
spune cât, ţinuse condeiul deasupra hârtiei, dar cuvintele 
pur şi simplu refuzau să-i vină-n minte. Voise să-i vorbească 
despre tot ce simţea, dar când să scrie, nu mai simţea 
nimic. Tavernele calde din Adua, jocurile de cărţi în curtea 
însorită... Zâmbetul strâmb al lui Ardee... Toate păreau să fi 
fost cu o mie de ani în urmă. 

Nordicii erau deja ocupați, tăind de la rădăcină iarba din 
umbra zidurilor, în forma unui cerc cu diametrul de 
doisprezece paşi. 'Ţăcănitul foarfecelor amintea în chip 
ciudat de grădinarii din Agriont. Terenul pe care urma să 
aibă loc duelul, probabil. Locul unde, peste nu mai mult de 
o oră, două, avea să se hotărască soarta Nordului. Semăna 
foarte bine cu un ring de scrimă - atâta doar că în curând 
urma să fie împroşcat cu sânge. 

- Un obicei barbar, mormăi Jalenhorm, vizibil cu gândul 
la acelaşi lucru. 

- Serios? mârâi Pike. Chiar acum mă gândeam cât e de 
civilizat. 

- Civilizat? Doi oameni care se căsăpesc unul pe altul în 
văzul mulţimii? 

- Mai bine aşa, decât să se măcelărească o mulţime 
întreagă. Rezolvarea unei probleme cu preţul vieţii unui 


singur om? Ăsta-i un război încheiat cu bine, după părerea 
mea. 

Jalenhorm se înfioră şi-şi suflă în mâinile făcute căuş. 

- Totuşi... Cam multe lucruri care să depindă de o luptă 
între doi oameni. Dacă Nouădegete pierde? 

- Atunci, cred că Bethod va pleca liber de-aici, spuse 
West, nefericit. 

- Dar a invadat Uniunea! A cauzat moartea a mii şi mii 
de oameni! Merită să fie pedepsit! 

- Oamenii rareori primesc ceea ce merită. 

West se gândea la oasele Prințului Ladisla, care 
putrezeau în pustietate. Unele crime îngrozitoare rămân 
nepedepsite, ba chiar câteva, fără alt motiv decât capriciile 
sorții, sunt răsplătite peste măsură. Se opri în loc. 

Un om stătea aşezat de unul singur pe panta lungă, cu 
spatele spre oraş. Un om adus de spate, într-o haină roasă, 
atât de nemişcat şi tăcut în lumina slabă a zorilor, încât 
West fusese cât pe ce să nu-l observe. 

- Am să v-ajung din urmă, spuse el, abătându-se de pe 
cărare. 

Iarba, acoperită cu o pătură palidă de promoroacă, 
scrâşnea încet sub cizmele lui, la fiecare pas. 

- Trage-ţi un scaun, îl pofti Nouădegete, cu aburii 
respirației învăluindu-i uşor chipul întunecat. 

West se ghemui lângă el, pe pământul rece. 

- Eşti gata? 

- Am mai făcut asta de zece ori până acum. Nu pot spune 
c-am fost vreodată gata. Nici nu ştiu dacă există vreun mod 
de a fi gata pentru aşa ceva. Tot ce-am reuşit a fost să stau 
jos şi să aştept să treacă timpul, încercând să nu fac pe 
mine. 

- Cred că ar fi jenant s-apari în cerc cu nădragii uzi. 

- Mda. Totuşi, mai bine aşa, decât cu capul crăpat, aş 
zice. 

Neîndoielnic. West auzise, desigur, multe istorisiri 
despre acele dueluri nordice. În Englia, unde crescuse, 


copiii îşi povesteau unii altora, pe şoptite, întâmplări 
sinistre. Totuşi, nu prea avea idee cum se desfăşurau. 

- Cum merge treaba asta? 

- Se desenează un cerc. În jurul lui stau oameni cu 
scuturi, jumate dintr-o tabără, jumate din cealaltă, şi nu 
lasă pe nimeni să iasă până nu se termină. În cerc intră doi 
oameni. Cel care moare acolo a pierdut. Doar dacă nu-i 
trece cuiva prin minte să fie milostiv. Totuşi, azi nu prea văd 
întâmplându-se una ca asta. 

La fel de neîndoielnic. 

- Cu ce veţi lupta? 

- Fiecare dintre noi aduce câte ceva. Pot fi de toate. Pe 
urmă, se trage la sorţi, şi câştigătorul alege arma. 

- Deci s-ar putea să lupţi cu ce-a adus adversarul? 

- Se prea poate. Pe Shama Inimă-de-Piatră l-am ucis cu 
propria lui sabie, şi am fost împuns cu lancea pe care o 
adusesem ca să lupt cu Harding Ursuzul. 

Îşi frecă abdomenul, ca şi cum amintirea rănii încă l-ar 
mai fi durut. 

- Oricum, că eşti lovit cu sabia ta, că eşti cu a altuia, cam 
tot aia e. 

West îşi puse şi el o mână pe pântece, îngândurat. 

- Mda... 

O vreme, stătură amândoi tăcuţi. 

- Aş vrea să-ţi cer o favoare. 

- Dă-i bătaie. 

- Aţi fi de acord să ţineţi scuturile pentru mine, tu şi 
prietenii tăi? 

- Noi? 

West se uită spre carlii de la umbra zidului, clipind din 
ochi. Scuturile lor rotunde păreau destul de grele pentru a 
fi ridicate, darămite să mai poată fi şi folosite bine. 

- Eşti sigur? În viaţa mea n-am ţinut unul din alea. 

- Aşa o fi, dar ştiţi de partea cui sunteţi. Printre ăia n-au 
mai rămas mulţi oameni în care să am încredere. Cei mai 
mulţi încă mai încearcă să se lămurească pe cine urăsc mai 


tare, pe mine sau pe Bethod. E de-ajuns unul singur să-mi 
dea un brânci când trebuie să mă ţin bine pe picioare, sau 
să mă lase să cad când am nevoie de sprijin. Şi atunci, s-a 
zis cu noi. Începând cu mine. 

West îşi umflă obrajii. 

- O să facem tot ce putem. 

- Bine. Bine... 

Tăcerea glacială se prelungi din nou. Peste colinele 
cenuşii şi copacii negri, luna cobora încet, tot mai palidă. 

- Ia spune-mi, Furiosule - crezi că un om trebuie să 
plătească pentru lucrurile pe care le-a făcut? 

West ridică brusc privirea, prin minte fulgerându-i 
gândul irațional şi bolnăvicios că Nouădegete se referea la 
Ardee, sau la Ladisla, sau la amândoi. Cu siguranţă, ochii 
nordicului păreau să lucească acuzator în lumina slabă, dar 
imediat West simţi că valul de teamă începea să scadă. 
Nouădegete vorbea despre sine însuşi, desigur, aşa cum 
face oricine întotdeauna, când are ocazia. În ochii lui se 
citea vinovăția, nu acuzaţiile. Fiecare om are propriile lui 
greşeli care-l urmăresc. 

- Poate, răspunse el, dregându-şi glasul. Uneori. Nu ştiu. 
Cred că toţi am făcut lucruri pe care le regretăm. 

- Mda, replică Nouădegete. Aşa se pare. 

Rămaseră tăcuţi, privind cum lumina se revărsa încet pe 
tot cerul. 


- Să mergem, şefule! şuieră Dow. Hai naibii să mergem! 

- Am să zic eu când! replică răstit Copoiul, dând la o 
parte din drum crengile umede de rouă, pentru a privi spre 
zidurile aflate la vreo sută de paşi, dincolo de o pajişte 
jilavă. Acuma-i prea multă lumină. O s-aşteptâm să mai 
coboare un pic luna aia nenorocită, şi pe urmă tragem o 
fugă. 

- Mai întuneric de-atâta n-o să se facă! Lui Bethod nu i- 
au putut rămâne prea mulţi oameni, după ce-am omorât 


atâţia în munţi, şi-are-o grămadă de ziduri. Stau ăia acolo 
răsfiraţi, ca firele de păianjen. 

- E de-ajuns unul ca să... 

Şi Dow o luă la goană peste câmpie, la fel de vizibil pe 
iarba netedă ca un rahat pe zăpadă. 

- Căca-m-aş! şuieră Copoiul, neputincios. 

- Mhm, mormăi şi Ursuzul. 

Nu puteau face altceva decât să privească, aşteptând ca 
Dow să fie împănat cu săgeți. Aşteptând strigătele, torţele 
aprinse şi semnalele de alarmă, pentru ca totul să se ducă 
direct la căcăstoare. Apoi, Dow străbătu ultima parte a 
povârnişului şi dispăru în umbra de sub zid. 

- A reuşit, constată Copoiul. 

- Mhm, făcu iar Ursuzul. 

Ar fi trebuit să se bucure, dar Copoiului nu-i prea venea 
să râdă. Acum trebuia să-şi adune şi el curajul ca să alerge, 
şi nu avea acelaşi noroc ca al lui Dow. Îl privi pe Ursuz, iar 
acesta ridică din umeri. Se repeziră amândoi dintre copaci, 
tropăind pe iarba moale. Ursuzul avea picioare mai lungi şi 
începea s-o ia înainte. Pământul era mult mai afânat decât 
crezuse Copoiul... 

- În! 

Piciorul i se scufundă până la gleznă şi se prăvăli 
plescăind într-o băltoacă, alunecând pe burtă. Se ridică, 
gâfâind înfrigurat, şi fugi mai departe, cu cămaşa udă lipită 
de piele. Urcă împleticit panta până la baza zidurilor, unde 
se aplecă suflând greu şi scuipând iarbă, cu mâinile proptite 
pe genunchi. 

- Se pare c-ai tras o căzătură, şefule, zâmbi Dow, 
arătându-şi curba albă a dinţilor în penumbră. 

- Nebun nenorocit! şuieră Copoiul, cu pieptul înfrigurat 
începând să i se înfierbânte. Puteai să ne omori pe toţi! 

- A, mai avem timp. 

- Şşt, le făcu semn Ursuzul să tacă. 

Copoiul se strânse lângă zid, cu furia înăbuşită de 
îngrijorare. Auzea oameni mişcându-se pe deasupra şi văzu 


lucirea unei lămpi aşternându-se încet în jos, pe perete. 
Aşteptă nemişcat, fără alt sunet decât respiraţia înceată a 
lui Dow, alături, şi bătăile propriei inimi, până când cei de 
deasupra îşi văzură de drum şi se lăsă din nou liniştea. 

- Zi c-asta nu ţi-a pus sângele-n mişcare, şefule, şopti 
Dow. 

- Bine că nu nil-a făcut să ţâşnească. 

- Şi acum? 

Copoiul scrâşni din dinţi, în timp ce încerca să-şi şteargă 
noroiul de pe faţă. 

- Acuma, aşteptăm. 


Logen se ridică în picioare, scuturându-şi roua de pe 
pantaloni, şi trase adânc în piept aerul rece. Nu mai 
încăpea nicio îndoială că soarele răsărise. O fi fost el ascuns 
la est, dincolo de Colina lui Skarling, dar turnurile înalte şi 
negre de deasupra aveau marginile aurite, norii subţiri din 
înaltul bolţii deveneau trandafirii pe dedesubt, iar cerul 
rece dintre ei se făcea tot mai albastru. 

- Mai bine s-o faci, şopti Logen printre dinţi, decât să 
trăieşti cu teama de ea. 

Îşi amintea că aşa-i spusese tatăl lui. I-o spusese în sala 
afumată, cu lumina focului unduindu-i-se peste chipul ridat, 
legănându-şi degetul prelung. Logen îşi mai amintea şi că el 
însuşi i-o spusese fiului său, zâmbind lângă râu, în timp ce-l 
învăţa să pescuiască. Şi tatăl, şi fiul, amândoi morţi de- 
acum, ţărână şi scrum. Nimeni n-avea s-o mai înveţe de la 
Logen, după ce el nu mai era. Nimeni n-avea să-i simtă prea 
mult lipsa. La o adică, însă, cui îi păsa? Nimic nu contează 
mai puţin decât ce cred oamenii despre tine după ce te-ai 
întors în ţărână. 

Strânse degetele pe mânerul sabiei Creatorului, simțind 
cum crestăturile îi gâdilau palma. O trase din teacă şi o ţinu 
atârnată, în timp ce-şi răsucea umerii şi-şi smucea capul 
într-o parte şi-n alta. Mai inspiră o dată aerul rece, îl expiră 
şi porni în sus, prin mulţimea care se adunase în jurul 


porţii, într-un semicerc larg. O echipă mixtă de carli ai 
Copoiului şi deleni de-ai lui Crummock, plus câţiva soldaţi ai 
Uniunii care primiseră învoire ca să se uite cum se omorau 
unul pe altul nordicii nebuni. Unii îl strigară în timp ce 
trecea, cu toţii ştiind că de lupta aceea depindeau mai 
multe vieţi decât a lui Logen. 

- E Nouădegete! 

- Sângerosul-Nouă! 

- Pune-i capăt! 

- Omoară-l pe nemernic! 

Cei pe care Logen îi alesese ca să îl susţină îşi luaseră 
scuturile şi stăteau solemni, grupaţi strâns lângă zid. West 
era unul dintre ei, alături de Pike, Tichie Roşie şi Fior. 
Logen se întrebă dacă nu cumva greşise cu cel din urmă, 
dar îi salvase viaţa în munţi, ceea ce ar fi trebuit să însemne 
totuşi ceva. Fie şi doar un fir subţire de care să-ţi atârne 
pielea, dar tot era mai mult decât nimic. Viaţa lui spânzura 
de-un fir de când se ştia. 

Crummock-i-Phail i se alătură, cu scutul său uriaş părând 
neînsemnat pe braţul musculos şi cealaltă mână rezemată 
pe burta cât toate zilele. 

- Abia aştepţi, vasăzică, Sângerosule-Nouă? Că io, unu, 
da - pot să-ţi zic! 

Mâini îl băteau pe umeri, glasuri strigau încurajări, dar 
Logen nu spunea nimic. Nu se uita nici la stânga, nici la 
dreapta, în timp ce păşea în cercul cu iarba tunsă. Simţi 
oamenii adunându-se în spatele lui, îi auzi punându-şi 
scuturile în semicerc la marginea ierbii scurte, cu faţa spre 
porţile Carleonului. Mai în spate se înghesuia mulţimea. 
Şuşotind. Încercând să vadă cât mai bine. Acum nu mai 
putea da înapoi, de-atâta lucru era sigur. Dar, în fond, 
niciodată nu putuse. Toată viaţa, se îndreptase numai spre 
acest loc. Logen se opri, în mijlocul cercului, şi ridică 
privirea spre metereze. 

- A răsărit soarele! mugi el. Hai să-ncepem! 


Nu-i răspunse decât tăcerea, în timp ce ecourile se 
stingeau, iar vântul rostogolea pe iarbă câteva frunze 
uscate. O tăcere destul de lungă pentru ca Logen să 
înceapă a spera că n-avea să-i răspundă nimeni. Că toţi 
fugiseră cumva în timpul nopţii şi nu mai urma niciun duel. 

După care, pe ziduri începură să apară capete. Unul ici, 
altul colo, apoi un şir întreg, întinzându-se deasupra 
parapetului cât vedeai cu ochii, în ambele direcţii. Sute de 
oameni - luptători, femei, chiar şi copii ţinuţi pe umeri. 
Toată lumea din oraş, după câte se părea. Un scrâşnet 
metalic, un trosnet de lemne, şi porţile înalte se deschiseră 
încet, lăsând să se reverse printre ele lumina soarelui care 
răsărea, tot mai orbitoare, pe măsură ce deschizătura se 
lărgea. Două şiruri de oameni ieşiră în pas alergător. Carli, 
numai chipuri aspre şi păr încâlcit, cu zalele grele zornăind 
şi pe braţe cu scuturile pictate. 

Logen îi cunoştea pe câţiva. Unii dintre cei mai apropiaţi 
ai lui Bethod, care fuseseră cu el de la început. Cu toţii, 
oameni duri, care ţinuseră scuturile şi pentru Logen, nu o 
dată, pe vremuri. Îşi formară propriul semicerc, închizând 
tot perimetrul. Un perete de scuturi - feţe de animale, 
copaci şi turnuri, ape curgând, securi încrucişate, toate 
zgâriate şi ciuntite într-o sută de bătălii. Şi toate, întoarse 
spre Logen. O cuşcă de oameni şi lemn, din care singura 
ieşire posibilă era ucigând. Sau murind, desigur. 

În arcada luminoasă se contură o formă neagră. Arăta ca 
un om, dar era mai înalt, părând să umple toată poarta, 
până la piatra de boltă. Logen auzi paşi. Paşi grei, bubuind 
ca barosul pe nicovală. Îl cuprinse o teamă ciudată. Un soi 
de panică pe negândite, ca şi cum s-ar fi trezit din nou prins 
sub zăpadă. Se strădui să nu se uite peste umăr, la 
Crummock, făcu un efort să privească înainte, spre 
campionul lui Bethod care ieşea în lumina zorilor. 

- Pe toţi morţii nenorociţi... şopti Logen. 

În primul moment, crezu că arăta atât de mare din cauza 
vreunui efect al luminii, Iul Duru Capdetunet era un ticălos 


uriaş, nu încăpea nicio îndoială, destul de mare ca unii să-l 
numească gigant. Dar tot arăta ca un om. Fenris Temutul 
fusese clădit pe-o asemenea scară, încât părea să fie 
altceva. Din alt neam. Un gigant, într-adevăr, ieşit din 
vechile poveşti şi plămădit din carne şi oase. Multă carne, şi 
oase cât toate zilele. 

În timp ce mergea, îşi clătina capul într-o parte şi-n alta, 
schimonosit. Pe buze avea un rânjet crud, iar ochii ba-i 
sticleau, ba i se bulbucau. O jumătate a trupului său era 
albastră. Altfel nu s-ar fi putut spune. O linie trasă vertical, 
pe mijloc, îi despărţea pielea albastră de cea palidă. 
Enormul său braţ drept era alb. Stângul devenise albastru, 
de la umăr până-n vârful degetelor imense. În mâna aceea 
ţinea un sac care se legăna înainte şi-napoi la fiecare pas, 
umflat de parcă ar fi fost plin cu ciocane. 

Vreo doi dintre purtătorii de scuturi ai lui Bethod se 
feriră din calea lui. Pe lângă el, arătau ca nişte copii şi se 
strâmbau de parcă moartea însăşi le-ar fi suflat în ceafă. 
Temutul păşi în cerc, iar Logen văzu semnele albastre scrise 
pe el, întocmai aşa cum îi spusese spiritul. Simboluri sucite, 
mâzgălite pe toată partea lui stângă - pe mână, pe braţ, pe 
faţă, chiar şi pe buze. Cuvintele lui Glustrod, scrise în 
Vechiul Timp. 

Temutul se opri la câţiva paşi distanţă, iar din el păru să 
se reverse o groază bolnăvicioasă peste toată mulţimea 
amuţită. Logen avu senzaţia că o mare greutate îl apăsa pe 
piept, storcându-i curajul din trup. Sarcina însă era destul 
de simplă, în felul ei. Dacă latura vopsită a Temutului nu 
putea fi vătămată, lui Logen nu-i rămânea decât să i-o 
ciopârţească pe cealaltă - şi cât mai adânc. Bătuse nişte 
oameni destul de duri, în cerc. Zece dintre cei mai puternici 
ticăloşi din Nord. Ăsta nu era decât unul în plus. Sau, cel 
puţin, aşa încerca să-şi spună. 

- Unde-i Bethod? 

Voise să pună întrebarea răcnind sfidător, dar se auzi ca 
un cârâit uscat. 


- Pot să mă uit cum mori şi de-aici, de sus! 

Regele Nordicilor stătea pe creneluri, deasupra porţii 
deschise, fercheş şi încântat, cu Palid-ca-Zăpada şi câţiva 
paznici alături. Dacă-i fusese greu să doarmă noaptea, 
Logen n-avea de unde să ştie. Briza dimineţii îi flutura părul 
şi blana deasă de pe umeri, soarele făcea să-i strălucească 
lanţul de aur şi să scânteieze diamantul de pe frunte. 

- Mă bucur că ai venit! Mă temeam să nu fi dat bir cu 
fugiţii! 

Scoase un oftat nepăsător, care formă aburi în aerul 
rece. 

- E dimineaţă, cum spuneai. Hai să începem. 

Logen privi în ochii bulbucaţi, sticloşi, nebuni ai 
Temutului, şi înghiţi în sec. 

- Ne-am adunat aici ca să asistăm la o provocare! tună 
glasul lui Crummock. O provocare pentru a pune capăt 
războiului ăstuia şi a plăti sângele vărsat între Bethod, care 
s-a apucat să-şi zică Regele Nordicilor, şi Furiosul, care 
vorbeşte din partea Uniunii. Dacă Bethod câştigă, asediul 
încetează şi Uniunea pleacă din Nord. Dacă-nvinge 
Furiosul, atunci porţile Carleonului se vor deschide, şi 
Bethod stă la cheremul lui. Adevăr grăit-am? 

- Aşa e, răspunse West, cu glasul abia auzit în tot acel 
spaţiu deschis. 

- Mda, făcu Bethod un semn plictisit cu mâna, sus pe 
ziduri. Ai zis-o, grasule. 

- Atunci, să v-auzim numele, campionilor! strigă 
Crummock. Şi strămoşii! 

Logen făcu un pas înainte. Era un pas dificil, ca şi cum ar 
fi trebuit să înfrunte un vânt puternic, dar îl făcu oricum, 
lăsându-şi capul pe spate şi privindu-l pe 'Temut drept în 
faţa lui hidoasă. 

- Sunt Sângerosul-Nouă, iar oamenii pe care i-am ucis 
nu au număr. 

Cuvintele îi ieşiră pe gură încete, moarte. Nici urmă de 
mândrie nu se simţea în glasul lui sec, dar nici de teamă. 


Era un fapt simplu şi rece. Rece ca iarna. 

- Zece provocări am înfruntat, şi le-am câştigat pe toate. 
În acest cerc, i-am bătut pe Shama Inimă-de-Piatră, Rudd 
Treicopaci, Harding Ursuzul, Tul Duru Capdetunet, Dow cel 
Negru şi alţii pe lângă el. Dacă i-aş înşira pe Oamenii 
Numiţi pe care i-am trimis înapoi în ţărână, am sta aici până 
mâine la răsăritul soarelui. Nu e om, în tot Nordul, care să 
nu-mi ştie lucrarea. 

Pe chipul gigantului nu se zări nicio schimbare. Sau, cel 
puţin, nimic mai mult decât de obicei. 

- Numele meu este Fenris Temutul. Toate izbânzile mele 
sunt în trecut. 

Îşi ridică mâna pictată, strângând degetele uriaşe, iar 
tendoanele enormului antebraţ albastru i se umflară ca 
nişte rădăcini noduroase de copaci. 

- Cu aceste semne, marele Glustrod m-a însemnat dintre 
aleşii lui. Cu această mână, am dărâmat statuile din Aulcus. 
Acum ucid oameni mărunți, în războaie mărunte. 

Logen îi sesiză o mică ridicare a umerilor masivi. 

- Aşa stau lucrurile. 

Crummock îl privi pe Logen, înălţând sprâncenele. 

- Atunci, e-n regulă. Ce arme aţi adus pentru luptă? 

Logen ridică sabia grea, făurită de Kanedias pentru 
războiul său împotriva Magilor, şi o ţinu în lumină. O fâşie 
de metal mat, al cărei tăiş lucea slab în lumina palidă a 
răsăritului. 

- Lama asta. 

O înfipse în pământ, între ei, lăsând-o acolo. 

Temutul îşi aruncă jos sacul, care se deschise. Înăuntru 
se găseau plăci negre mari, cu ţepi şi ţinte, zgâriate şi 
îndoite. 

- Armura asta. 

Logen privi maldărul de fiare închise la culoare şi-şi linse 
dinţii. Dacă Temutul câştiga tragerea la sorţi, putea să ia 
sabia şi să-l lase pe Logen cu o grămadă de platoşe mult 
prea mari pentru el, care nu-i foloseau la nimic. Şi atunci, 


ce putea să facă? Să se ascundă sub armură? Nu-i mai 
rămânea decât să spere că norocul mai era de partea lui 
pentru câteva minute. 

- În regulă, frumoşilor, îşi rezemă Crummock scutul de 
pământ, ţinându-l de margine. Pictat sau simplu, 


Nouădegete? 

- Pictat. 

Crummock învârti pavăza, care începu să se rotească. 
Se-nvârtea şi se tot învârtea - pictat, simplu, pictat, 


simplu... Speranţă şi deznădejde, la fiecare întorsătură. 
Apoi, lemnul începu să încetinească, să se clatine pe 
muchie... Şi căzu, cu partea simplă în sus şi chingile 
tresăltând. 

Halal noroc. 

Crummock se strâmbă. Ridică privirea spre gigant. 

- Alege, malacule. 

Temutul apucă sabia Creatorului şi o smulse din pământ. 
În mâna lui monstruoasă, arăta ca o jucărie. Ochii bulbucaţi 
i se rostogoliră spre Logen, iar gura mare se strâmbă într- 
un zâmbet. Aruncă sabia, care căzu la picioarele lui Logen, 
în noroi. 

- Ia-ţi cuţitaşul, prichindelule. 


Sunetul glasurilor ridicate plutea subţire în vânt. 

- În regulă, şuieră Dow, mult prea tare pentru nervii 
Copoiului, hai că-ncep! 

- Aud şi eu că-ncep! se răsti încet Copoiul, încolăcind 
frânghia în cercuri largi, gata s-o arunce. 

- Cu aia ştii ce ai de făcut? M-aş bucura să n-o arunci 
peste mine. 

- Zău? 

Copoiul legănă puţin ancora cu gheare, înainte şi-napoi, 
cumpănindu-i greutatea. 

- Mă gândeam doar că, dacă n-o-nfig în zidul ăla, 
căpăţâna ta umflată ar fi ţinta cea mai bună. 


O roti în cerc, apoi într-un cerc şi mai larg, lăsând o 
parte din frânghie să-i alunece prin mână, după care îşi luă 
avânt complet şi o azvâărli. Ancora zbură în sus, lin de tot, cu 
funia descolăcindu-se după ea, şi trecu peste metereze. 
Copoiul se strâmbă, când o auzi clănţănind pe pasarelă, dar 
nu apăru nimeni. Trase de frânghie. Alunecă puţin în jos, 
apoi ancora se prinse şi rămase neclintită ca stânca. 

- Din prima, remarcă Ursuzul. 

Copoiul dădu din cap, aproape nevenindu-i nici lui să 
creadă. 

- Care-s sorții? Cine urcă primul? 

Dow îi rânji. 

- Cine ţine de funie, cre' că. 

În timp ce începea să se caţere, Copoiul descoperi că 
număra în gând toate felurile în care un om ar fi putut muri 
escaladând acel perete. Aluneca ancora, şi cădea. Se 
destrăma frânghia, se rupea - şi cădea. Cineva văzuse 
ancora şi îl aştepta să ajungă destul de sus, înainte de a tăia 
funia. Sau îl aşteptau să ajungă sus de tot, înainte de a-i tăia 
lui beregata. Sau tocmai chemau o duzină de namile care 
să-l ia prizonier pe idiotul care încerca să sară zidul în 
propriul lui oraş. 

Cizmele i se frecau de pietrele aspre, cânepa îi rodea 
palmele, braţele-i ardeau de efort, şi-n tot acel timp se 
chinuia să gâfâie cât mai încet. Crenelurile se apropiau tot 
mai mult, şi mai mult... şi ajunse. Îşi agăţă degetele de 
margine şi se uită pe deasupra. Pasarela era goală, în 
ambele direcţii. Trecu peste parapet, scoţându-şi cuțitul, 
pentru orice eventualitate. Vorba ceea, niciodată nu poţi 
avea prea multe cuțite. Se asigură că ancora era bine 
prinsă, apoi se aplecă, îl văzu jos pe Dow uitându-se spre el, 
în timp ce Ursuzul ţinea funia în mâini şi un picior pe zid, 
gata să se urce. Copoiul îi făcu semn să vină, îl privi cum 
pornea, punând o mână deasupra alteia, în timp ce Dow 
ţinea de capătul frânghiei ca să nu se bălăngăne. Nu peste 
mult, ajunse la jumătate... 


- Ce naiba... 

Copoiul întoarse brusc capul spre stânga. Nu departe se 
aflau doi thralli, care tocmai ieşiseră pe zid dintr-o uşă a 
celui mai apropiat turn. Se holbau la el, el se holba la ei, şi 
părea să treacă o veşnicie. 

- I-o funie-aicea! strigă Copoiul, agitându-şi cuțitul, ca şi 
cum s-ar fi pregătit să taie frânghia. Un nemernic încearcă 
să se urce pe zid! 

- Pe toţi morţii! veni unul în fugă, aruncând o privire în 
jos, spre Ursuzul care se legăna pe funie. Uite-l c-acuma 
vine! 

Celălalt îşi scoase sabia. 

- Nu-ţi face griji, rânji el, ridicând-o, gata să reteze 
frânghia; în clipa următoare, se opri. Auzi? Da' de ce eşti 
plin tot de noroi? 

Copoiul îl înjunghie în piept, lovind cu toată puterea, de 
două ori. 
spatele peste un crenel, scăpându-şi sabia peste parapet. 
Camaradul său atacă, ridicând o ghioagă uriaşă. Copoiul 
reuşi s-o evite, dar thrallul se năpusti în el şi-l dobori pe 
spate, lovindu-l cu capul de pietre. 

Ghioaga se rostogoli la distanţă, pe când cei doi se luau 
la trântă, thrallul lovind cu pumnii şi picioarele, în timp ce 
Copoiul încerca să-l strângă de gât, pentru a-l împiedica să 
strige. Se rostogoliră într-o parte, apoi în cealaltă, se 
ridicară cu greu pe picioare şi continuară să se clatine pe 
pasarelă. Thrallul reuşi să-şi strecoare umărul la subsuoara 
Copoiului şi-l împinse spre creneluri, încercând să-l 
răstoarne pe deasupra. 

-  Căca-m-aş... icni Copoiul, când picioarele i se 
desprinseră pe pietre. 

Îşi simţea fundul frecându-se de zidărie, dar se ţinea din 
răsputeri cu mâinile de beregata celuilalt, tăindu-i 
respiraţia. Se mai săltă cu încă un deget, simţi cum capul îi 


era împins cu forţa pe spate. Acum stătea într-un echilibru 
precar, gata să basculeze peste parapet. 

- Jos cu tine, lăbarule! horcăi thrallul, smulgându-şi gâtul 
din mâinile Copoiului şi împingându-l şi mai mult, jos cu... 

Făcu ochii mari. Se împletici înapoi, cu o săgeată înfiptă 
în coaste. 

- O, nu... 

Alta îi străpunse gâtul, iar omul mai făcu un pas 
împleticit, gata să cadă de pe zid, Copoiul îl apucă de braţ, 
trăgându-l înapoi pe pasarelă, unde-l ţinu până-şi dădu 
ultima suflare. 

Când termină, se ridică şi rămase aplecat peste cadavru, 
suflând greu. Ursuzul veni grăbit, aruncând o privire prin 
jur ca să se asigure că nu mai apărea nimeni. 

- În regulă? 

- Măcar o dată... Măcar o dată aş vrea să-mi vină 
ajutoru' înainte s-ajung la un pas de moarte. 

- Mai bine-aşa decât după. 

Avea oarecum dreptate - trebuia să recunoască. Copoiul 
îl privi pe Dow cum se sălta peste metereze, ajungând pe 
pasarelă. Thrallul înjunghiat de Copoi încă mai respira, cu 
ultimele puteri, aşezat lângă ancoră. Dow îi zbură o bucată 
din ţeastă cu securea, din mers, nepăsător de parcă ar fi 
tăiat lemne. 

Apoi, clătină din cap: 

- Vă las şi io singuri cât să-mi trag răsuflarea, şi uite ce 
se-ntâmplă. Doi morţi, hai? 

Se aplecă, îşi vâri două degete în găurile făcute de 
cuțitul Copoiului, după care le scoase şi-şi mânji cu sânge 
un obraz, rânjind. 

- Ce-aţi zice voi că putem să facem cu doi morţi? 


Temutul părea să umple tot cercul, cu o parte a trupului 
dezgolită şi albastră, iar cealaltă împlătoşată în fier negru, 
ca un monstru scăpat din legende. Logen nu avea unde să 
se ascundă de pumnii lui enormi, n-avea unde să scape de 


groaza pe care i-o stârnea. Scuturile se ciocneau cu 
zgomot, oamenii răcneau şi mugeau, o mare de chipuri 
tulburi, deformate de furie nebunească. 

Logen dădea ocol cercului, peste iarba tunsă, încercând 
să se mişte cât mai agil. O fi fost el mai scund, dar era mai 
iute şi mai isteţ. Sau, cel puţin, aşa spera. Trebuia să fie, 
altfel ţărâna-l aştepta. Să se mişte încontinuu, să se 
ferească, să fenteze, să stea la distanţă şi să pândească 
momentul. Şi, mai presus de orice, să nu se lase lovit. Să nu 
fie lovit, asta era cel mai important. 

Gigantul se repezi asupra lui ca de niciunde, cu pumnul 
tatuat ca o pată albastră ceţoasă. Logen se aruncă într-o 
parte, dar lovitura tot îi şterse obrazul şi-l nimeri în umăr, 
trimiţându-l de-a berbeleacul. Atâta despre a nu se lăsa 
lovit. Un scut, nu unul de-al oamenilor lui, îl împinse din 
spate, iar Logen se împletici în partea cealaltă, cu capul 
smucindu-i-se înainte. Căzu pe burtă, aproape tăindu-se în 
propria lui sabie, se rostogoli disperat într-o parte şi văzu 
cizma uriaşă a lemutului căzând ca un baros, împrăştiind 
pământul din locul unde-i fusese capul cu-o clipă înainte. 

Se adună pe picioare tocmai la timp ca să vadă mâna 
albastră venind iar spre el. Aplecându-se pe sub ea, dădu o 
lovitură spre pielea tatuată a Temutului, din mişcare. Sabia 
Creatorului se înfipse adânc în coapsa gigantului, ca o 
cazma în pământ. Piciorul uriaş se îndoi, iar omul căzu într- 
un genunchi. Ar fi trebuit să fie o lovitură mortală, 
retezându-i venele principale, dar abia dacă ţâşni atâta 
sânge cât de la o zgârietură la bărbierit. 

Oricum, dacă una nu-ţi reuşeşte, încerci alta. Cu un 
răget, Logen lovi spre capul pleşuv al Temutului. Lama 
zăngăni pe armura braţului drept, ridicat în ultima clipă. 
Zgârie metalul negru şi alunecă mai departe, fără niciun 
efect, muşcând pământul cu o mişcare care trimise vibrații 
prin mâinile lui Logen. 

- Ooof! 


Genunchiul Temutului i se înfipse în burtă, îndoindu-l de 
mijloc. Împleticit, lui Logen îi veni să tuşească, dar nu mai 
avea aer în piept. Gigantul se săltase deja din nou pe 
picioare şi-şi lua avânt cu braţul împlătoşat, strângând 
pumnul ca un bulgăre de fier mare cât un cap omenesc. 
Logen sări într-o parte, rostogolindu-se pe iarba scurtă, în 
timp ce simţea pe lângă el curentul de aer stârnit de 
lovitură. Pumnul de fier lovi scutul în faţa căruia stătuse, 
făcându-l ţăndări, iar omul din spatele lui se prăbuşi la 
pământ, cu un vaiet. 

Se părea că spiritul avusese dreptate. Partea cu semne 
albastre nu putea fi rănită. Logen se chirci, aşteptând ca 
durerea ce-i sfâşia stomacul să treacă atâta cât să poată 
respira, în timp ce încerca să se gândească la vreo nouă 
tactică, fără a-i veni vreo idee. Temutul îşi întoarse spre el 
chipul hâd. În spatele lui, pe jos, omul căzut scâncea sub 
resturile scutului. Cam fără tragere de inimă, carlii dintr-o 
parte şi alta strânseră rândurile, pentru a astupa spărtura. 

Uriaşul făcu un pas încet înainte, iar Logen făcu un pas 
chinuit înapoi. 

- Încă viu... şopti el. 

Pentru cât timp, însă, ar fi fost greu de spus. 


West nu mai fusese în viaţa lui aşa de speriat, aşa de 
însufleţit, aşa de viu. Nici chiar când câştigase Turnirul, cu 
toată Piaţa Mareşalilor ovaţionându-l. Şi nici când luase cu 
asalt zidurile Ulriochului şi năvâălise, din praf şi haos, la 
lumina soarelui. 

Pielea îl furnica de speranţă şi oroare. Mâinile-i 
tresăreau neputincioase la fiecare mişcare a lui 
Nouădegete. De pe buze i se desprindeau sfaturi fără rost 
şi încurajări mute. Lângă el, Pike şi Jalenhorm se 
înghionteau, se împingeau, strigau cu glasuri răguşite, iar 
în spatele lor mulţimea urla, căznindu-se să vadă totul. Cei 
de pe ziduri se aplecau zbierând şi agitându-şi pumnii prin 
aer. Cercul de oameni se unduia odată cu mişcările 


luptătorilor, fără să stea nemişcat o clipă, umflându-se şi 
turtindu-se după cum cei doi campioni înaintau sau se 
retrăgeau. 

Şi aproape de fiecare dată, până acum, cel care se 
retrăgea era Nouădegete. Ditamai bruta de om, în 
comparaţie cu aproape oricine, părea mărunţel, slab şi 
fragil, în compania aceea înspăimântătoare. Pentru a 
înrăutăţi şi mai mult lucrurile, se întâmpla acolo ceva foarte 
ciudat. Ceva ce West nu putea numi decât vrajă. Răni mari, 
mortale, se închideau sub ochii lui pe pielea albastră a 
Temutului. Ăla nu era om. Nu putea fi decât un diavol şi, ori 
de câte ori se apropia de el, West simţea câte un val de 
groază, ca şi cum s-ar fi aflat la marginea iadului. 

Se strâmbă, când Nouădegete căzu neputincios peste 
scuturile din partea opusă a cercului. Temutul îşi ridică 
pumnul împlătoşat pentru a-i da o lovitură care sigur ar fi 
putut face piftie o ţeastă. Nimeri însă în gol. Logen se 
smucise în ultima clipă, scăpând ca prin urechile acului de 
pumnul de fier. Sabia lui grea despică aerul, pentru a ricoşa 
din armura de pe umărul lemutului cu un dangăt 
răsunător. Gigantul se clătină înapoi, iar Nouădegete îl 
urmă, cu cicatricele palide întinse pe chipul rigid. 

- Da! şuieră West, în timp ce oamenii din jurul lui 
răcneau aprobator. 

Următoarea lovitură scârţâi pe platoşele gigantului, 
lăsând o zgărietură prelungă şi lucitoare, după care smulse 
un bulgăre mare din pământ. Ultima muşcă adânc din 
coastele pictate, făcând să ţâşnească o jerbă ceţoasă de 
sânge, iar uriaşul îşi pierdu echilibrul. West căscă larg gura, 
când umbra imensă se aşternu peste el. Tlemutul se prăbuşi 
peste scutul său ca un copac tăiat, făcându-l pe West să 
cadă în genunchi sub greutatea lui strivitoare, cu stomacul 
întorcându-i-se pe dos de silă şi groază. 

În clipa aceea, văzu. Una dintre cataramele armurii pline 
de ţinte şi ţepi, aflată chiar sub genunchiul gigantului, se 
afla la câteva degete distanţă de mâna sa liberă. În acel 


moment, nu se putu gândi decât la faptul că Bethod putea 
să scape, după toţi morţii pe care-i lăsase în urma lui, 
împrăştiaţi în lungul şi-n latul Engliei. Scrâşni din dinţi şi 
înhăţă capul curelei de piele, groasă cât o cingătoare. Trase 
de ea, în timp ce Temutul îşi ridica din nou trupul masiv. Cu 
un clănţănit, catarama se desfăcu, iar jambiera se desprinse 
când piciorul lovi iar în pământ, în timp ce braţul uriaşului 
se repezea să-l mai trimită pe Nouădegete de-a rostogolul 
cu încă o lovitură. 

West se ridică greoi, deja regretându-şi enorm 
impulsivitatea. Aruncă o privire prin jur, în căutarea 
vreunui semn că-l văzuse cineva, dar toţi ochii stăteau 
aţintiţi asupra celor doi luptători. Acum, i se părea un 
sabotaj mărunt şi răutăcios, care n-ar fi putut rezolva nimic 
- decât să-i aducă moartea, desigur. Era un lucru pe care-l 
ştiuse încă din copilărie. Lasă-te prins trişând într-un duel 
nordic, şi-au să-ţi cresteze pe trup crucea însângerată, ca 
să-ţi smulgă măruntaiele. 


- Aaaa...! 

Logen se smulse din calea pumnului împlătoşat, 
clătinându-se spre dreapta, în timp ce pumnul celălalt, cel 
albastru, i se repezea drept în faţă; sări la stânga când 
mâna de fier veni iar spre el, alunecă şi fu cât pe ce să cadă. 
Oricare dintre toate acele lovituri fusese destul de 
puternică pentru a-i zbura capul. Văzu braţul pictat luându- 
şi avânt şi scrâşni din dinţi în timp ce se ferea de alt pumn 
năprasnic al Temutului, deja balansând sabia şi ridicând-o. 

Tăişul reteză dintr-o lovitură antebraţul albastru, chiar 
sub cot, azvârlindu-l de-a dura prin cerc, urmat de un şuvoi 
de sânge. Logen trase aer în pieptul care-i ardea şi ridică 
sabia Creatorului cât mai sus, pregătindu-se pentru un 
ultim efort. Ochii Tlemutului se rostogoliră spre lama 
cenuşie, cu luciu mat. Capul îi zvâcni într-o parte, iar sabia i 
se înfipse adânc în craniul vopsit, împroşcând cu stropi de 
sânge şi despicându-i ţeasta până la sprânceană. 


Cotul în armură al gigantului îl izbi pe Logen în coaste, 
aproape ridicându-l de la pământ, şi-l aruncă prin cerc cu 
picioarele zbătându-i-se prin aer. Ricoşă dintr-un scut şi 
căzu pe burtă. Rămase acolo, scuipând ţărâna din gură, în 
timp ce lumea se învârtea în jurul lui ca prin ceaţă. 

Cu o strâmbătură de durere, se săltă în sus, clipind ca 
să-şi limpezească ochii plini de lacrimi, şi încremeni. 

Cu sabia încă înfiptă adânc în cap, lemutul mergea spre 
antebraţul smuls. Îl ridică şi şi-l lipi de ciotul care nu mai 
sângera, îl răsuci la dreapta, la stânga, şi-i dădu drumul. 
Acum braţul îi era din nou întreg, cu şirul literelor coborând 
neîntrerupt de la umăr până la încheietura mâinii. 

Oamenii din jurul cercului amuţiră. Gigantul îşi mişcă un 
moment degetele albastre, apoi ridică mâna şi apucă de 
plăsele sabia Creatorului. O întoarse într-o parte şi-n 
cealaltă, cu oasele craniului trosnindu-i. Apoi smulse lama şi 
scutură din cap, ca pentru a se dezmetici. În sfârşit, aruncă 
sabia prin cerc, până în faţa lui Logen, unde căzu 
clănţănind pentru a doua oară în ziua aceea. 

Logen o privi lung, cu pieptul zbuciumându-i-se sufocat. 
Şi-l simţea tot mai greu, după fiecare schimb de lovituri. Îl 
dureau rănile din munţi, loviturile primite în cerc îi pulsau 
fierbinte. Ziua era încă friguroasă, dar avea cămaşa 
năclăită de sudoare. 

Temutul nu dădea semne de oboseală, nici chiar cu o 
jumătate de tonă de fier prins pe trup. Nicio broboană de 
transpiraţie nu-i lucea pe chipul schimonosit. Pe scalpul 
tatuat nu-i mai rămăsese nicio zgârietură. 

Din nou, Logen simţi cum îl încolţea frica. Acum ştia cum 
se simte şoarecele, când pisica l-a prins între labe. Ar fi 
trebuit să fugă. Trebuia să fugă fără să se mai uite în urmă, 
şi când colo, alesese lupta. Un lucru se putea spune despre 
Logen Nouădegete - că nenorocitul nu se învăţa minte în 
veci. 

Gura gigantului se lăţi într-un zâmbet sardonic. 

- Mai departe, zise el. 


În timp ce mergea spre poarta din zidul interior al 
Carleonului, Copoiul simţi că-l tăia pişarea. Mereu îi venea 
în asemenea momente. 

Luase pe el hainele unuia dintre thrallii omorâţi, destul 
de largi ca să fie nevoit să-şi strângă foarte tare centura; 
mantaua acoperea gaura de cuţit însângerată din cămaşă. 
Ursuzul purta îmbrăcămintea celuilalt, cu arcul pe un umăr 
şi ghioaga cea mare în mâna cealaltă. Printre ei, târşându-şi 
prosteşte picioarele pe pietre, mergea cocârjat Dow, cu 
mâinile legate la spate şi capul în piept, plin de sânge, ca şi 
cum ceilalţi doi i-ar fi ars o mamă de bătaie. 

La drept vorbind, îşi spunea Copoiul, părea un şiretlic 
destul de jalnic. În timpul coborârii de pe ziduri, numărase 
cincizeci de amănunte care puteau să-i dea de gol. Nu 
aveau timp, însă, pentru tactici mai isteţe. Să vorbească 
bine, să zâmbească, şi nimeni n-avea să observe detaliile. 
Sau, cel puţin, aşa spera. 

Două gărzi stăteau de-o parte şi de alta a arcadei, carli 
cu tunici lungi de zale şi coifuri, ţinând în mâini sulițe. 

- Ce-i asta? întrebă unul, încruntându-se, când se 
apropiară. 

- L-am găsit pe mişelul ăsta încercând să se strecoare, 
răspunse Copoiul, dându-i lui Dow un pumn în cap, doar ca 
să fie cât mai credibil. Îl ducem jos, să-l închidem până se 
termină. 

Şi dădu să-şi vadă de drum. 

Unul dintre paznici îl opri cu o mână în piept, făcându-l 
să înghită în sec. Arătă cu capul spre porţile oraşului. 

- Cum merge acolo? 

- Bine, cred, ridică din umeri Copoiul. Adică, merge, 
măcar. O să-nvingă Bethod, hmm? El învinge mereu, nu? 

- Nu ştiu, clătină din cap carlul. lemutul ăla îmi taie 
naibii respiraţia. El şi afurisita de vrăjitoare. Nu pot zice c-o 
să plâng prea tare dacă Sângerosul-Nouă îi omoară pe- 
amândoi. 


Celălalt chicoti, îşi dădu coiful pe ceafă şi scoase o cârpă 
ca să se şteargă de năduşeală. 

- Ai şi tu drep... 

Dow se repezi înainte, cu bucăţile de frânghie fâlfâindu-i 
de la încheieturi, şi înfipse până la plăsele un cuţit în 
fruntea carlului. Omul căzu ca un scaun lovit peste picioare. 
Aproape în aceeaşi clipă, ghioaga de împrumut a Ursuzului 
lovi coiful celuilalt, cu un dangăt, apăsându-i-l până aproape 
de vârful nasului, cu o adâncitură mare în creştet. Străjerul 
se împletici înapoi ca un om beat, bolborosind. Apoi, 
sângele îi ţâşni din urechi şi căzu pe spate. 

Copoiul se răsuci, încercând să-şi ţină întinsă mantaua 
furată, astfel încât nimeni să nu-i vadă pe Dow şi Ursuz în 
timp ce târau cele două leşuri, dar oraşul părea pustiu. Toţi 
priveau lupta, fără îndoială. Un moment, se întrebă ce se 
întâmpla afară, în cerc. Un moment destul de lung ca să 
simtă un gol greţos în stomac. 

- Haide. 

Întorcându-se, îl văzu pe Dow cu un rânjet lăţit pe tot 
chipul său plin de sânge. Ascunseră după poartă cele două 
cadavre, dintre care unul se uita cruciş la gaura de cuţit din 
frunte. 

- Gata, aţi terminat? îl întrebă el pe Copoi. 

- Da' ce, voiai să zici două vorbe pentru sufletele 
morţilor? 

- Ştii ce vreau să zic, dacă cineva... 

- Hai că nu-i timp să facem pe deştepţii, îl apucă Dow de 
braţ, trăgându-l pe poartă. Avem de omorât o vrăjitoare. 


Talpa cizmei metalice a Temutului bufni în pieptul lui 
Logen, tăindu-i respiraţia şi strivindu-l la pământ. Sabia îi 
sări dintre degetele încârligate, iar în gâtlej simţi arsura 
borâturii. Până să se dezmeticească, peste el căzu o umbră 
imensă. Ceva metalic i se încleştă pe încheietura mâinii, 
strâns, ca o menghină. O lovitură peste picioare îl întoarse 
pe burtă, cu braţul răsucit la spate şi gura plină de ţărână, 


ca temă de gândire. Ceva îi apăsă obrazul. Rece la început, 
apoi dureros. Piciorul enorm al Temutului. Încheietura îi fu 
smucită, trasă în sus. Avea capul apăsat tot mai adânc în 
pământul umed, iar firele de iarbă îi înţepau nasul. 

Durerea sfâşietoare din umăr era groaznică. Curând, 
deveni şi mai cumplită. Era ţinut strâns, neputincios, întins 
ca un iepure gata să fie jupuit. Mulțimea tăcea, cu 
răsuflarea tăiată; nu se mai auzea decât clefăitul cărnii 
sfârtecate din jurul gurii lui Logen şi şuieratul aerului 
printr-o nară strivită. Ar fi urlat, dacă nu avea chipul atât de 
îndesat în pământ încât abia mai putea să respire, şuierător. 
Un lucru se putea spune despre Logen Nouădegete - că era 
terminat. Înapoi în ţărână, şi nimeni n-ar fi putut spune că 
n-o meritase. Un sfârşit potrivit pentru Sângerosul-Nouă, 
sfâşiat în cerc. 

Dar braţele uriaşe se opriră din tras. Cu coada unui ochi 
tulbure, Logen îl putu desluşi ca prin ceaţă pe Bethod, 
rezemat de un crenel. Regele Nordicilor îşi mişca mâna 
încet, în cerc. Logen îşi aminti ce însemna. 

Nu te grăbi. Să dureze cât mai mult. Învaţă-i pe toţi o 
lecţie de s-o ţină minte. 

Cizma cea mare a Temutului îi alunecă de pe falcă, iar 
Logen se simţi ridicat în aer, cu membrele bălăngănindu-i- 
se ca ale unei păpuşi cu sforile rupte. Mâna tatuată se 
profilă pe cer, în dreptul soarelui, şi-l plesni peste faţă. Cu 
palma deschisă, aşa cum bate un tată un copil 
neastâmpărat. Parcă ar fi fost lovit cu o tigaie. O lumină 
orbitoare îi explodă în ţeastă, iar gura i se umplu de sânge. 
Ochii i se limpeziră tocmai la timp ca să vadă mâna vopsită 
luându-şi avânt din cealaltă parte. Căzu cumplit de nemilos, 
trăsnindu-l cu dosul palmei, ca a unui bărbat gelos care-şi 
cârpeşte nevasta neajutorată. 

- Aaaa... îşi auzi el gura bălmăjind, iar în clipa următoare 
zbura. 

Cer albastru, soare orbitor, iarbă gălbuie, chipuri 
holbate, toate numai pete fără sens. Se prăvăli în scuturile 


de la marginea cercului, pentru a cădea fără vlagă la 
pământ. Undeva, departe, oamenii strigau, urlau, şuierau, 
dar nu înţelegea o vorbă şi nici nu-i păsa. Nu se mai putea 
gândi decât la golul rece din stomac. Ca şi cum măruntaiele 
i-ar fi fost îndopate cu gheaţă. 

Văzu o mână palidă, mânjită cu sânge trandafiriu peste 
tendoanele albe care se reliefau prin pielea zgăriată. Mâna 
lui, desigur. Avea un ciot de deget. Dar, când încercă să şi le 
desfacă, degetele nu făcură decât să se încleşteze şi mai 
strâns în pământul maroniu. 

- Da, şopti el, iar sângele i se prelinse din gura amorţită, 
şiroind pe iarbă. 

Gheaţa din stomac i se răspândea prin tot trupul, până în 
vârfurile degetelor, amorţindu-l în întregime. Cu atât mai 
bine. Era şi timpul. 

- Da, repetă. 

Sus, sus într-un genunchi, cu buzele însângerate 
răsfrângându-se înapoi de pe dinţi, cu mâna dreaptă 
şerpuind prin iarbă, căutând sabia Creatorului, apucând 
strâns plăselele. 

- Da, şuieră gura, iar Logen râse, şi Sângerosul-Nouă 
râse împreună cu el. 


West nu se aşteptase ca Nouădegete să se mai ridice, 
nici atunci şi nici altă dată - dar o făcu, şi când se ridică, 
râdea. La început, sunase aproape ca un plâns, sau un 
chicotit bălos, ascuţit şi ciudat, dar pe măsură ce Logen se 
ridica, răsuna tot mai tare, mai tâios, mai rece. Ca şi cum s- 
ar fi amuzat de o glumă crudă pe care nimeni altul n-o 
observa. O glumă fatală. Capul îi căzu într-o parte, ca al 
unui spânzurat, cu chipul livid, moleşit împrejurul unui 
rânjet frânt. 

Sângele îi mânjea în roz dinţii, i se prelingea din 
tăieturile de pe faţă, se infiltra din buzele sparte. Râsul 
bolborosea tot mai tare şi mai tare, zimţat ca o lamă de 
fierăstrău, sfâşiind urechile lui West. Mai chinuit decât orice 


zbieret, mai furios decât oricare strigăt de război. Groaznic, 
greţos de anormal. Chicotit la vederea unui masacru. 
Hlizeală la măcel. 

Nouădegete porni înainte ca un om beat, legănându-se, 
înnebunit, cu sabia atârnându-i în pumnul plin de sânge. 
Ochii lipsiţi de viaţă îi sticleau, umezi şi holbaţi, cu pupilele 
dilatate ca două găuri negre. Râsul dement scrâşnea, 
ciopârţea, tăia brazde în cercul din jur. West însuşi se 
pomeni ferindu-se, cu gura uscată. Oamenii nu mai ştiau 
cine-i speria mai rău: Fenris Temutul sau Sângerosul-Nouă. 


Lumea ardea. 

Pielea-i luase foc. Răsuflarea îi era opărită. Sabia strânsă 
în pumn părea o bară de metal topit. 

Soarele-i întipărea modele incandescente în ochii care-l 
usturau, peste formele reci şi cenuşii ale oamenilor, 
scuturilor şi zidurilor şi a uriaşului făcut din cuvinte 
albastre şi fierătanii negre. Frica se scurgea afară din el, 
scârbos, valuri-valuri, dar Sângerosul-Nouă nu făcea decât 
să zâmbească din ce în ce mai larg. Teama şi durerea îi 
alimentau focul, iar flăcările se înălţau tot mai sus şi mai 
sus. 

Lumea ardea, iar în mijlocul ei, cel mai fierbinte din 
toate ardea Sângerosul-Nouă. Întinse mâna, încovoindu-şi 
trei degete, într-un gest de chemare. 

- Aştept, spuse el. 

Pumnii cei uriaşi se repeziră spre chipul lui, mâinile 
enorme dădură să-i înşface trupul. Tot ce prinse gigantul, 
însă, fu numai râs. Mai uşor loveşti un foc pâlpâitor. E mai 
lesne de prins fumul ce se înalţă. 

Cercul era un cuptor. Firele gălbui de iarbă erau limbile 
flăcărilor de dedesubt. Sudoarea, saliva, sângele picurau ca 
grăsimea din carnea friptă. 

Sângerosul-Nouă scoase un şuierat, ca al apei peste 
jăratic. Şuieratul se transformă în mârâit, fier scrâşnind în 


forjă. Mârâitul deveni un răget năprasnic, pădure uscată 
arzând - şi lăsă sabia să se mişte în voie. 

Metalul cenuşiu descria cercuri pârjolitoare, scobea 
găuri lipsite de sânge în carnea albastră, răsuna pe fierul 
negru. Gigantul se mistui, iar lama muşcă din chipul unuia 
dintre oamenii care ţineau scuturile. Capul îi fu spulberat, 
stropindu-l cu sânge pe altul, iar în zidul din jurul cercului 
se ivi o spărtură. Ceilalţi se foiră înapoi, cu scuturile 
clătinate, spaima lărgind cercul. Se temeau de el mai mult 
decât de gigant, şi nu greşeau. Orice fiinţă vie îi era 
duşman, iar după ce-l făcea bucăţi pe dracul ăla uriaş, avea 
să treacă la ei. 

Cercul era un cazan. Pe ziduri, deasupra mulţimii, 
păreau să se înalțe cu furie aburi, pământul se cutremura şi 
se umfla sub picioarele Sângerosului-Nouă, ca uleiul 
clocotit. 

Mugetul lui deveni un zbieret arzător, sabia fulgeră în 
jos şi izbi armura ţepoasă ca un ciocan căzând pe nicovală. 
Gigantul îşi apăsă mâna albastră pe partea palidă a capului, 
cu chipul forfotindu-i ca un cuib de viermi. lăâişul nu 
nimerise ţeasta, dar îi zburase jumătatea de sus a urechii. 
Sângele ţâşni din rană, curgându-i pe gât în două dâre 
subţiri, şi nu se mai opri. 

Ochii săi mari se holbară şi mai mult, iar gigantul sări 
înainte cu un răget tunător. Sângerosul-Nouă se rostogoli 
pe sub pumnul lui, lunecă în juru-i şi văzu placa neagră a 
jambierei legănându-se, cu catarama desfăcută. Sabia se 
strecură în deschizătură, înfruptându-se adânc din pulpa 
cărnoasă şi palidă. Gigantul urlă de durere, se răsuci, cu 
piciorul rănit înmuindu-i-se sub trup, şi căzu în genunchi. 

Cercul era un creuzet. Feţele oamenilor care urlau în jur 
se unduiau ca fumul, înotau ca prin metal topit, cu scuturile 
scurgându-li-se unele în altele. 

Acum era timpul. Soarele dimineţii ardea pe cer, lucea 
viu pe pieptarul masiv, însemnând locul. Acum era 
momentul, minunatul moment. 


Lumea ardea şi, ca o flacără în salt, Sângerosul-Nouă se 
retrase, arcuindu-se înapoi, cu sabia sus. Lucrarea lui 
Kanedias, Maestrul Creator. Nu exista lamă mai tăioasă. 
Muchia ei amarnică spintecă o dâră prelungă pe armura 
neagră, prin fier, până în carnea moale dinăuntru, stârnind 
scântei şi împroşcând cu sânge, ţipătul metalului torturat 
amestecându-se cu vaietul de durere smuls din gura stâlcită 
a Temutului. Rana lăsată în trupul lui era adâncă. 

Dar nu destul de adâncă. 

Braţele mari ale gigantului  cuprinseră spatele 
Sângerosului-Nouă,  învăluindu-l într-o îmbrăţişare 
sufocantă. Marginile metalice îi străpunseră carnea în zeci 
de locuri. Tot mai tare îl strângea uriaşul, iar o ţeapă 
zimţată pătrunse în obrazul Sângerosului-Nouă, îi zgârie 
dinţii, muşcă din marginea limbii şi-i umplu gura cu sânge 
sărat. 

Strânsoarea Temutului era grea ca un munte. Oricât de 
cumplită ar fi fost turbarea Sângerosului-Nouă, oricât se 
zbătea şi se zvârcolea, oricât urla de furie, era ţinut la fel de 
strâns ca morţii îngropaţi în pământul îngheţat. Sângele 
şiroia de pe faţa şi de pe spatele lui, dar şi din marea 
spărtură a armurii uriaşului, îmbibându-i hainele şi 
arzându-i pielea. 

Lumea ardea. Deasupra cuptorului, a cazanului, a 
creuzetului, Bethod făcu un semn din cap, iar braţele reci 
ale gigantului strânseră şi mai tare. 


Copoiul îşi urma mirosul. Rareori nasul lui îl ducea pe căi 
greşite şi spera din suflet să nu-l lase de izbelişte tocmai 
acum. Era un miros bolnăvicios - ca al plăcintelor dulci 
lăsate prea mult în cuptor. Îi conduse pe ceilalţi de-a lungul 
unui culoar gol, apoi pe o scară întunecoasă, strecurându- 
se prin întunericul jilav, în măruntaiele noduroase ale 
Colinei lui Skarling. Acum auzea ceva, pe lângă miros, şi 
suna la fel de rău cum mirosea. O voce de femeie, cântând 


încet, molatic. Îngâna o cântare stranie, în nicio limbă pe 
care Copoiul s-o poată înţelege. 

- Ea trebuie să fie, mormăi Dow. 

- Nu-mi place deloc cum sună, şopti şi Copoiul. Sună a 
farmece. 

- Păi, ce-ai fi vrut? Doar i-o vrăjitoare de tot căcatu', nu? 
Io o iau pe la spate. 

- Nu, stai... 

Dow, însă, se furişa deja prin partea cealaltă, lipăind fără 
zgomot cu cizmele. 

- Rahat... 

Copoiul se ţinu în continuare după miros, strecurându-se 
pe coridor cu Ursuzul după el, iar vocea se auzea tot mai 
tare. O dâră de lumină ieşea printr-o arcadă, şi merse până 
acolo, unde se lipi de perete şi privi cu grijă pe după colţ. 

Camera din partea cealaltă arăta cât de vrăjitoreşte 
poate arăta o încăpere. Întunecoasă, fără ferestre, cu alte 
trei intrări negre împrejurul pereţilor. Lumina venea doar 
de la un mangal din capătul opus, plin cu tăciuni aprinşi 
care fumegau, răspândind în jur o lucire roşiatică murdară 
şi o duhoare dulceagă greţoasă. Peste tot se zăreau oale şi 
ulcele împrăştiate, legături de crenguţe, ierburi şi flori 
uscate atârnând de grinzile slinoase, ca nişte spânzurați ale 
căror umbre se lungeau până prin colţuri. 

Lângă mangal stătea o femeie, cu spatele la Copoi. Îşi 
ţinea braţele albe şi lungi desfăcute larg, lucind de sudoare. 
Pe încheieturile slabe îi luceau brățări din aur, iar părul 
negru i se revărsa pe spate. N-o fi cunoscut Copoiul 
cuvintele pe care le îngâna, dar putea ghici că însemnau 
nişte lucruri necurate. 

Ursuzul îşi ridică arcul, cu o sprânceană înălţată 
întrebător. Clătinând din cap, Copoiul scoase cuțitul. Nu era 
sigur că o săgeată ar fi ucis-o pe loc, şi cine ştia ce putea 
face, după ce era rănită? O lamă de oţel rece în gât nu-i lăsa 
Nicio şansă. 


Se furişară împreună în cameră. Aerul de-acolo era 
încins, îngroşat ca apa de baltă. Copoiul înainta tiptil, 
încercând să nu respire, convins că duhoarea l-ar fi sufocat. 
Transpira, sau aerul din cameră era umed, căci pielea i se 
îmbrobonă numaidecât. Păşea cu grijă, croindu-şi drum 
printre toate lucrurile risipite pe jos - lăzi, urcioare, sticle şi 
boccele. Îşi potrivi palma umedă pe plăselele cuţitului, 
aţintindu-şi ochii spre locul dintre umerii femeii, unde avea 
să-l înfigă... 

Piciorul său lovi o oală, rostogolind-o cu zgomot. Capul 
vrăjitoarei se întoarse smucit, cu incantaţia stingându-i-se 
pe buze. O faţă albă, suptă, palidă ca a unui înecat, cu 
boială neagră în jurul ochilor înguşti - ochi albaştri, reci ca 
oceanul. 


În cerc se lăsase tăcerea. Oamenii de pe margini stăteau 
încremeniţi, cu feţele şi scuturile atârnând inerte. Mulțimea 
din spatele lor, precum şi cei înghesuiți sus pe ziduri, toţi 
erau nemişcaţi, toţi tăceau ca morți. 

Cu toată furia turbată a lui Nouădegete, cu toate sucelile 
şi caznele lui, gigantul îl ţinea strâns. Muşchii groşi 
viermuiau sub pielea albastră, în timp ce braţele mari ale 
Temutului se încleştau tot mai tare, storcându-i încet viaţa 
din trup. Gura lui West stătea strânsă de dezamăgire 
neajutorată. Tot ce făcuse, tot ce îndurase, toate acele vieţi 
pierdute, degeaba. Bethod avea să scape liber. 

Apoi, Nouădegete scoase un mârâit animalic. Temutul îl 
ţinea în loc, dar braţul albastru îi tremura de efort. Ca şi 
cum dintr-odată i-ar fi secat puterile şi nu-l putea strânge şi 
mai tare. În timp ce-i privea, West îşi simţea toate 
tendoanele din trup încordate până la refuz. Cureaua 
groasă a scutului îi tăia palma. Avea fălcile încleştate atât de 
amarnic, încât îl dureau dinţii. Cei doi luptători erau 
înlănţuiţi laolaltă, sforţându-se în îmbrăţişare din fiecare 
fibră şi totuşi rămânând ca împietriţi, îngheţaţi în mijlocul 
cercului. 


Copoiul sări înainte, cu cuțitul sus, gata să lovească. 

- Stai. 

Într-o clipă, înlemni. Niciodată nu mai auzise o voce ca 
aceea. Un singur cuvânt, şi din minte-i pierise orice gând. 
Privea ţintă femeia palidă, cu gura deschisă, abia respirând, 
dorindu-şi să mai spună ceva. 

- Şi tu, adăugă ea, cu o privire spre Ursuz, al cărui chip 
se moleşi, rânjind, cu arcul ridicat pe jumătate. 

Vrăjitoarea îl măsură pe Copoi cu privirea, apoi se 
bosumflă, parcă dezamăgită. 

- Aşa se poartă nişte musafiri? 

Copoiul clipi din ochi. Ce naiba l-o fi apucat, să dea 
buzna acolo cu cuțitul scos? Nu-i venea să creadă că putuse 
face una ca asta. Roşi până-n vârful urechilor. 

- Ăă... îmi pare rău... pe toţi morţii... 

- Înhh...! bolborosi Ursuzul, aruncându-şi arcul într-un 
colţ al odăii, de parcă şi-ar fi dat brusc seama că ţinea în 
mână un rahat, după care privi nedumerit săgeata. 

- Aşa mai merge, zâmbi femeia, iar Copoiul îşi dădu 
seama că rânjea ca un idiot. Se prea putea să-i curgă şi 
balele, chiar şi câţiva stropi, dar nu-l prea deranja. Atâta 
vreme cât femeia vorbea, nimic altceva nu părea să mai 
conteze. 

Vrăjitoarea le făcu semn să se apropie, mângâind aerul 
cu degetele ei lungi şi albe: 

- Nu e nevoie să staţi aşa departe de mine. Haideţi mai 
aproape. 

Copoiul şi Ursuzul se poticniră spre ea ca doi copii 
nerăbdători, cel dintâi cât pe ce să se împiedice de 
propriile-i picioare, pe când al doilea nimeri peste o masă 
care-i stătea în drum, mai-mai să cadă-n nas. 

- Mă numesc Caurib. 

- A... făcu Copoiul. 

Cel mai frumos nume din toate timpurile, nu încăpea 
nicio îndoială. Uluitor, că un singur cuvânt putea fi atât de 


frumos. 

- Harding Ursuzul e numele meu! 

- Mie mi se spune Copoiul, fin'c-am miros ager, şi... âă... 

Pe toţi morţii, da' greu îi mai era să gândească limpede! 
Trebuia să facă ceva important, dar nici mort nu-şi mai 
putea aminti ce anume. 

- Copoiul... perfect. 

Vocea ei era liniştitoare ca o baie caldă, ca o sărutare 
blândă, ca laptele cu miere... 

- Să n-adormi încă! 

Copoiului i se legăna capul, iar faţa machiată a lui Caurib 
se unduia pe dinaintea ochilor lui, ca prin ceaţă. 

- Scuze! îngăimă el, roşind iar şi încercând să-şi ascundă 
cuțitul la spate. Aşa, scuze pentru jungher... habar n-am 
ce... 

- Nu-ţi face griji. Mă bucur că l-ai adus. Cel mai bine ar fi 
dacă-l foloseşti ca să-ţi înjunghii prietenul. 

- Pe el? miji Copoiul ochii spre Ursuz. 

Ursuzul dădu din cap, rânjindu-i încântat: 

- Normal că pe mine! 

- Da, da, bună idee. 

Copoiul ridică pumnalul, care părea să cântărească o 
tonă. 

- Ăă... şi unde ai vrea să i-l înfig, anume? 

- În inimă ar fi foarte drăguţ. 

- Că bine zici. Aşa. În inimă să fie. 

Ursuzul se întoarse cu faţa, pentru a-i oferi o ţintă mai 
bună. Copoiul clipi din ochi, ştergându-şi sudoarea de pe 
frunte. 

- Atunci, hai să... 

La naiba, da' ameţit mai era! Îşi aţinti privirea spre 
pieptul Ursuzului, ca să se asigure că-l nimerea din prima 
lovitură, fără să se mai facă de râs. 

- Hai s-o facem. 

- Acum! şuieră vrăjitoarea. Înfige-l odată... 


Tăişul securii scoase un scrâşnet scurt, despicându-i 
capul drept pe mijloc, până la bărbie. Sângele ţâşni în jur, 
stropind chipul stupefiat al Copoiului, iar trupul slab al 
femeii se nărui pe pietre ca şi cum ar fi fost făcut din cârpe. 

Dow se încruntă, în timp ce sucea coada toporului 
încoace şi-ncolo, până-i desprinse lama din ţeasta zdrobită a 
lui Caurib, cu un plescăit slab. 

- Jigodia asta vorbea prea mult, mormăi el. 


Sângerosul-Nouă simţi schimbarea. Ca primele mlădiţe 
verzi ale primăverii. Ca prima adiere caldă, când vine vara. 
În felul cum îl ţinea Temutul se ascundea un mesaj. Oasele 
nu-i mai gemeau, amenințând să crape. Forţa gigantului era 
mai mică, iar a lui, mai mare. 

Trase aer în piept, iar mânia i se aprinse mai arzătoare 
ca oricând. Încet, încet, îşi îndepărtă faţa de umărul 
uriaşului, simţi ţepuşa alunecându-i afară din gură. Se 
răsuci, până i se eliberă gâtul. Până ajunse să privească 
chipul scofâlcit de efort al 'Temutului. Sângerosul-Nouă 
zâmbi, apoi se repezi înainte, iute ca o ploaie de scântei, şi- 
şi înfipse dinţii adânc în buza de jos a gigantului. 

Temutul mormăi, îşi schimbă poziţia braţelor, încercă să-i 
îndepărteze capul, să-şi smulgă din buză dinţii care-l 
muşcau. Mai uşor, însă, i-ar fi fost să se scuture de ciumă. 
Braţele îi slăbiră strânsoarea, iar Sângerosul-Nouă îşi 
răsuci mâna în care ţinea sabia Creatorului. O răsuci cum 
se răsuceşte şarpele-n cuib, şi încet începu să şi-o elibereze. 

Braţul stâng al gigantului, cel albastru, se desprinse de 
trupul Sângerosului-Nouă, mâna lui albastră îl apucă de 
încheietură, dar nicicum nu-l putea opri. Când lăstarul 
găseşte o crăpătură în munte, rădăcinile sale vor ajunge, 
de-a lungul anilor, să spargă în bucăţi chiar şi stânca. Aşa că 
Sângerosul-Nouă se încorda din tot trupul şi aştepta să 
treacă timpul, încet, şuierându-şi ura în gura tremurătoare 
a Temutului. Lama se strecura înainte, încet, încet, iar 


vârful ei înţepă pielea pictată, chiar sub ultima coastă a 
uriaşului. 

Sângerosul-Nouă simţi sângele cald şiroind peste garda 
sabiei şi pumnul lui strâns, curgând din gura Temutului într- 
a lui, prelingându-i-se prin gât, infiltrându-se afară din 
rănile de pe spate, pentru a picura pe pământ, aşa cum era 
firesc. Încet, uşor, lama lunecă în trupul tatuat al Temutului, 
într-o parte, în sus, înainte. 

Enormele mâini zgâriau braţul şi spinarea Sângerosului- 
Nouă, căutând cu disperare să se agaţe de ceva, să poată 
opri cumplita sfredelire a acelei lame. Dar puterile uriaşului 
se topeau de la o clipă la alta, ca gheaţa în faţa unui cuptor. 
Mai uşor ar fi oprit Şuvoiul-Alb, decât pe Sângerosul-Nouă. 
Mişcarea mâinilor lui era precum creşterea unui copac 
uriaş, nespus de înceată, dar fără s-o poată opri nici carnea, 
nici piatra, nici metalul. 

Partea tatuată a gigantului nu putea fi vătămată. Aşa 
hotărâse marele Glustrod, cu ani şi ani în urmă, în Vechiul 
Timp, când cuvintele fuseseră scrise pe pielea Temutului. 
Dar Glustrod îi însemnase doar o jumătate din trup. lar 
acum, încet, uşor, pe nesimţite, vârful sabiei Creatorului 
trecea dintr-o parte în alta, adâncindu-se în jumătatea 
netatuată, străbătându-i măruntaiele, străpungându-l ca pe 
o bucată de carne gata să fie pusă la frigare. 

Gigantul scoase un zbieret ascuţit, asurzitor, şi toată 
vlaga i se scurse din braţe. Sângerosul-Nouă îşi descleştă 
fălcile, dându-i drumul, cu un braţ îndoit strâns la spate, în 
timp ce cu celălalt înfigea tot mai adânc sabia în el. Râdea 
şuierător printre dinţii încleştaţi, râsul îi ţâşnea prin gaura 
însângerată din obraz. Împlântă lama cât de mult putea, iar 
vârful ei lunecă afară printre platoşele armurii, mai jos de 
subsuoara uriaşului, lucind roşu în soare. 

Fenris 'Temutul se împletici de-a-ndăratelea, continuând 
să scoată ţipătul acela prelung, cu gura căscată şi un 
ciucure de salivă însângerată atârnându-i de pe buză. 
Partea pictată i se vindecase deja, dar cea albă era 


sfârtecată ca tocătura la bucătărie. Oamenii din jur îl 
priveau încremeniţi, cu ochii holbaţi pe deasupra scuturilor. 
Picioarele i se târşâiau prin ţărână, o mână bâjbâia după 
mânerul înroşit ale sabiei Creatorului, îngropată până la 
gardă în coastele lui, cu sângele şiroind de pe măciulie şi 
împroşcând pe jos stropi mari şi roşii. Zbieretul deveni un 
geamăt întretăiat, un picior i se împiedică de celălalt şi se 
răsturnă ca un copac doborât, prăvălindu-se pe spate, în 
mijlocul cercului, cu braţele şi picioarele larg desfăcute. În 
sfârşit, spasmele feţei i se potoliră şi se lăsă o tăcere 
adâncă. 

- Pe toţi morţii... 

Cuvintele fuseseră rostite încet, gânditor. Logen îşi miji 
ochii în soarele dimineţii, văzu silueta neagră a omului care- 
| privea de deasupra porţii înalte. 

- Pe toţi morţii, în veci nu te-aş fi crezut în stare. 

Lumea începu să se clatine dintr-o parte-n alta când 
Logen o luă din loc, cu răsuflarea şuierându-i rece prin rana 
din obraz, zgâriindu-i gâtlejul îndurerat. Oamenii care 
formaseră cercul se dădură la o parte din drum, amuţiţi, cu 
scuturile uitate în mâini. 

- Nu te-aş fi crezut în stare, dar când e vorba de ucis, nu 
se găseşte om mai bun! Şi nici mai rău! Mereu am spus-o! 

Cu pas şovăielnic, Logen intră pe poarta deschisă, găsi o 
arcadă şi porni în sus pe treptele nesigure, în spirală. 
Cizmele-i foşneau pe pietre, lăsând în urmă dâre roşietice. 
Sângele se prelingea, pic, pic, pic, de pe degetele inerte ale 
mâinii stângi. Îl dureau toţi muşchii. Glasul lui Bethod îi 
scormonea auzul. 

- Dar tot eu voi râde la urmă, Sângerosule-Nouă, este? 
Nu mai eşti decât o frunză pe apă! Orice ploicică poate să 
te măture! 

Logen se poticnea mai departe, cu coastele arzându-i, cu 
fălcile încleştate strâns, cu umărul frecându-i-se de peretele 
curb. Sus, tot mai sus, în spirală, mereu în spirală, lăsând în 
urmă-i ecourile respirației scrâşnite. 


- Niciodată n-o să ai nimic! Niciodată n-o să fii nimic! 
Niciodată n-o să laşi în urmă altceva decât hoituri! 

leşi pe acoperiş, clipind din ochi în lumina dimineţii, şi 
scuipă o gură de sânge peste umăr. Bethod stătea lângă 
creneluri. Oamenii Numiţi se dădură la o parte din calea lui 
Logen. 

- Eşti făcut din moarte, Sângerosule-Nouă! Eşti făcut 
din... 

Pumnul lui Logen îl izbi în falcă, iar Bethod se împletici 
înapoi. Cealaltă mână a lui Logen îi pocni obrazul, făcându-l 
să se clatine peste parapet, cu balele sângerii curgându-i 
din gura zdrobită. Logen îl apucă de ceafă şi-i trimise un 
genunchi în faţă, simțind cum i se sfărâma nasul. Îşi încleştă 
degetele în părul lui Bethod, strâns, îi trase capul în sus şi-l 
lovi de pietre. 

- Mori! şuieră el. 

Bethod zvâcnea, bolborosea, iar Logen îl mai dădu o 
dată cu capul de pietre, şi încă o dată. Cercul de aur zbură 
de pe ţeasta spartă, rostogolindu-se pe un acoperiş, cu un 
zornăit vesel. 

- Mori! 

Oasele trosniră, iar sângele ţâşni pe pietre cu stropi mari 
şi în dâre subţiri. Palid-ca-Zăpada şi Oamenii Numiţi se 
holbau, albi la faţă, neputincioşi şi temători, îngroziţi şi 
încântați. 

- Mori, scursură! 

Şi, cu un ultim efort, Logen ridică trupul ferfeniţit al lui 
Bethod în aer şi-l prăvăli peste metereze. Îl privi cum 
cădea. Îl privi cum se zdrobea de pământ, rămânând pe o 
parte, cu braţele şi picioarele întinse în poziţii nefireşti, cu 
degetele încovoiate ca şi cum ar fi încercat să se agaţe de 
ceva, cu capul ca o pată neagră pe solul pietros. Toate 
chipurile mulțimilor de oameni aflaţi jos se întorseseră spre 
leşul acela, cu ochii şi gurile larg deschise, apoi se ridicară 
să se uite la Logen. 


Crummock-i-Phail, care stătea în mijlocul lor, lângă 
trupul uriaş al Temutului rămas în centrul cercului de luptă, 
îşi ridică încet braţul gros şi lung, arătând în sus cu degetul 
său cărnos: 

- Sângerosul-Nouă! urlă el. Regele Nordicilor! 

Logen îl privea gâfâind sufocat, cu picioarele 
tremurându-i, încercând să înţeleagă. Furia i se risipise, 
lăsând în urma ei doar o cumplită oboseală. Oboseală şi 
durere. 

- Regele Nordicilor! repetă cineva, de undeva din 
mulţime. 

- Nu... horcăi Logen, dar nimeni nu-l auzi. 

Toţi erau prea îmbătaţi de sânge şi furie, sau ocupați cu 
cele mai simple gânduri, sau prea speriaţi ca să spună 
altceva. De peste tot începură să răsune cântări, mai întâi 
ca nişte pârâiaşe, apoi şuvoaie, amestecându-se într-un 
torent, iar Logen nu putea decât să se uite, cu mâinile 
strânse pe crenelul însângerat, încercând să nu cadă. 

- Sângerosul-Nouă! Regele Nordicilor! 

Lângă el, Palid-ca-Zăpada se lăsase într-un genunchi, cu 
blana albă a mantalei stropită de sângele lui Bethod. 
Dintotdeauna fusese primul care să lingă fundul cel mai 
apropiat, dar nu era singurul. Toţi îngenuncheau, sus pe 
ziduri şi jos pe iarbă. Carlii Copoiului şi cei ai lui Bethod. 
Oamenii care ţinuseră scuturile pentru Logen şi cei care le 
ţinuseră pentru Temut. Poate că Bethod îi învățase o lecţie. 
Poate că uitaseră cum să-şi fie singuri stăpâni şi aveau 
nevoie de altcineva care să le spună ce să facă. 

- Nu... şopti iar Logen, însă nu reuşi să scoată decât un 
bolborosit surd. 

N-avea putere să-i oprească, la fel cum n-ar fi avut nici 
să ţină cerul să nu cadă. În acel moment, i se păru că 
oamenii plătesc într-adevăr pentru faptele lor. Uneori, însă, 
plata nu e aceea la care se aşteaptă. 

- Sângerosul-Nouă! mugi din nou Crummock, în timp ce 
cădea în genunchi, ridicând braţele spre cer. Regele 


Nordicilor! 


Un bine mai mare 


Încăperea era o altă boxă peste măsură de luminoasă. 
Avea aceiaşi pereţi albicioşi, presăraţi cu pete brune. 
Mucegai, sau sânge, sau şi una, şi alta. Aceeaşi masă, 
aceleaşi scaune rablagite. Aproape nişte instrumente de 
tortură în sine. Aceleaşi dureri arzătoare în piciorul lui 
Glokta, în şold şi în spate. Unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. Acelaşi prizonier, după câte ar fi putut spune 
oricine, cu acelaşi sac de pânză groasă pe cap. La fel ca 
zecile şi zecile care au trecut prin camera asta în ultimele 
câteva zile, şi intocmai la fel ca şi celelalte zeci, înghesuiți 
în celulele de dincolo de ușă, aşteptând la discreţia noastră. 

- Foarte bine, făcu Glokta un semn obosit cu mâna, să 
începem. 

Frost scoase sacul de pe capul prizonierului. Un chip 
kantic lung şi slab, cu riduri adânci în jurul gurii şi o barbă 
neagră tunsă îngrijit, vârstată cu argintiu. Un chip demn şi 
înţelept, cu ochi adânciţi în cap, care tocmai se adaptau la 
lumină. 

Glokta izbucni în râs. Fiecare hohot îl înjunghia la baza 
şirei ţepene a spinării, propagându-se până în gâtul rigid, 
dar nu se putea stăpâni. Chiar şi după atâţia ani, soarta 
încă mai poate să-mi joace farse. 

- Şe-i die râs? mârâi Frost. 

Ştergându-şi ochiul umed, Glokta îi răspunse: 

- Practician Frost, suntem realmente onoraţi. Cel mai 
nou prizonier al nostru este nimeni altul decât Maestrul 
Farrad, cândva din Yashtavit, Kanta, iar mai recent, 
domiciliat la o adresă magnifică în capătul Căii Regale. Îl 
avem în faţa noastră pe cel mai bun dentist din Cercul 
Lumii. 

Și trebuie să admirăm ironia. 

Farrad clipi din ochi, orbit de lumină. 

- Te cunosc. 


- Da. 

- Ai fost prizonierul gurkienilor. 

- Da. 

- Cel pe care l-au torturat. Ţin minte... ai fost adus la 
mine. 

- Da. 

Prizonierul înghiţi în sec. Ca şi cum simpla amintire ar fi 
de ajuns pentru a-l face să vomite. Ridică privirea spre 
Frost, iar ochii trandafirii ai acestuia i-o susţinură, fără să 
clipească. Se uită în jur, prin camera sordidă, mânjită cu 
sânge, spre dalele crăpate, peste tăblia zgâriată a mesei. 
Ochii îi poposiră asupra confesiunii aşternute pe hârtia din 
faţa lui. 

- După tot ce ţi-au făcut... cum mai poţi face aşa ceva, 
acum? 

Glokta îi arătă lui Farrad rânjetul său ştirb. 

- După tot ce mi-au făcut, cum aş putea face altceva? 

- De ce sunt aici? 

- Din acelaşi motiv ca şi toţi ceilalţi care ajung aici, 
răspunse Glokta, privindu-l pe Frost cum îşi proptea 
vârfurile degetelor grele pe coala de hârtie, pentru a o 
împinge încet spre prizonier. Ca să mărturiseşti. 

- Să mărturisesc ce? 

- Păi, că spionezi pentru gurkieni. 

Chipul lui Farrad se încreţi a neîncredere. 

- Nu sunt spion! Gurkienii mi-au luat tot ce aveam! Când 
au venit, am fugit de-acasă! Sunt nevinovat, nu se poate să 
nu ştiţi! 

Fireşte. La fel ca toţi spionii care au mărturisit în 
camera asta, de câteva zile încoace. Dar toți au recunoscut, 
fără excepție. 

- Semnezi hârtia? 

- N-am nimic de mărturisit! 

- Oare de ce nimeni nu poate răspunde la întrebările pe 
care ile pun? 


Glokta îşi întinse spatele îndurerat, îşi suci gâtul dintr-o 
parte în alta, trosnind, îşi frecă rădăcina nasului între două 
degete. Nu-i ajuta cu nimic. Dar în fond, nimic nu-mi ajută. 
De ce trebuie mereu să îngreuneze aşa de mult situaţia, şi 
pentru ei, şi pentru mine? 

- Practician Frost, eşti aşa de amabil să-i arâţi bunului 
maestru tot ce-am lucrat până acum? 

Albinosul scoase de sub masă o găleată de tablă turtită şi 
deşertă conţinutul, fără ceremonie, în faţa prizonierului. Pe 
masă se rostogoliră tot soiul de dinţi, învârtindu-se şi 
clănţănind. Sute şi sute. Dinţi de toate formele, mărimile şi 
culorile, de la cea albă, prin toate nuanțele de galben, până 
la cafeniu închis. Dinţi cu rădăcini însângerate şi fâşiuţe de 
carne prinse de ele. Vreo doi căzură de pe masă, săltând pe 
dalele murdare ale pardoselii, până în colţurile camerei 
întunecoase. 

Farrad se holbă îngrozit la gunoiul stomatologic plin de 
sânge din faţa lui. Nici chiar Prinţul Dinţilor n-a mai văzut 
niciodată aşa ceva. Glokta se aplecă înainte. 

- Îndrăznesc să presupun că şi dumneata ai scos vreun 
dinte, doi, la viaţa dumitale. 

Buimac, prizonierul dădu din cap. 

- Deci, probabil îţi poţi imagina ce obosit mă simt după 
atâtea extracţii. De-asta aş dori, sincer, să terminăm cât mai 
rapid posibil. Nu te vreau aici şi, cu siguranţă, nici 
dumneata nu vrei să mai stai. Ne putem ajuta unul pe altul. 

- Ce trebuie să fac? murmură Farrad, cu limba 
plimbându-i-se nervos prin gură. 

- Nu e complicat deloc. Mai întâi, semnezi confesiunea. 

- Scuje, bălmăji Frost, aplecându-se să înlăture de pe 
document câţiva dinţi, dintre care unul lăsă în urmă o dâră 
lungă, rozacee. 

- Apoi, mai numeşti încă doi. 

- Încă doi ce? 

- Ei, încă doi spioni ai gurkienilor, desigur, dintre ai 
dumitale. 


- Dar... nu cunosc niciun spion! 

- Atunci, pot fi de folos alte nume. Ai fost nominalizat 
deja, de mai multe ori. 

Dentistul înghiţi în sec, apoi clătină din cap şi împinse 
hârtia din faţa lui. Un om curajos şi cinstit. Dar curajul şi 
cinstea nu sunt cele mai potrivite calităţi într-o cameră ca 
asta. 

- Am să semnez. Dar nu voi numi oameni nevinovaţi. 
Dumnezeu să aibă milă de mine, însă n-am s-o fac. 

- S-ar putea ca Dumnezeu să aibă milă de dumneata, dar 
nu El ţine în mână cleştii de-aici. Înhaţă-l. 

Frost îl apucă pe Farrad de ceafă, cu mâna lui albă şi 
mare, ale cărei tendoane se reliefară pe pielea palidă în 
timp ce-i deschidea gura cu forţa. Apoi, îndesă depărtătorul 
între maxilarele prizonierului şi răsuci şurubul cu degetul 
mare şi cel arătător, până i le desfăcu larg. 

- Ah...! gemu dentistul. Auuu...! 

- Ştiu. Şi abia începem. 

Glokta dădu la o parte capacul casetei, privind lemnul 
lustruit, oţelul tăios, sticla lucioasă desfăcută în afară. Ce 
naib...? Între ustensile se vedea un loc gol, deconcertant. 

- Pentru numele lui Dumnezeu! Ai luat cleştele de-aici, 
Frost? 

- Nnu, mârâi albinosul, clătinând din cap cu îndârjire. 

- La naiba! Nu-i în stare nici unul din nenorociţii ăştia să 
aibă grijă de instrumente? Du-te-alături şi vezi dacă putem 
lua unul cu împrumut, măcar. 

Practicianul ieşi greoi din cameră, lăsând uşa grea 
întredeschisă în urma lui. Glokta îşi frecă piciorul, 
strâmbându-se. Farrad îl privea fix, cu saliva prelingându-i- 
se din colţul gurii căscate cu forţa. Ochii ieşiţi din orbite i se 
rostogoliră într-o parte, când de pe coridor se auzi un urlet 
înfundat de durere. 

- Îmi cer iertare, spuse Glokta. De obicei, ne organizăm 
mult mai bine, dar în ultimele zile am fost îngrozitor de 


ocupați pe-aici. Înţelegi, avem atâtea probleme de 
rezolvat... 

Frost reveni, închizând uşa, şi-i înmână lui Glokta, cu 
mânerele înainte, un cleşte ruginit. Pe muchii se vedea 
sânge uscat şi câteva fire de păr creţ. 

- Asta-i tot ce-au avut? E murdar! 

Frost ridică din umeri: 

- Şi se conteajă? 

Ai şi tu dreptate, cred... Glokta oftă prelung, ridicându- 
se cu greu de pe scaun, pentru a se apleca înainte să 
privească în gura lui Farrad. Și ce dantură frumoasă mai 
are şi el... O bijuterie de perle albe. Cred că te-ai putea 
aştepta la o comoară dentară, din partea unei comori de 
dentist. Orice altceva ar fi o reclamă jalnică a meseriei. 

- Îţi aplaud curăţenia. Este un privilegiu rar să 
interoghezi un om care apreciază just importanţa igienei 
bucale. Nu pot spune că am văzut vreodată o dantură mai 
apropiată de perfecţiune, i-o lăudă Glokta, bătând încântat 
cu cleştele în dinţii lui Farrad. Ar fi mare păcat să-i 
smulgem, doar ca să mărturiseşti peste zece minute, şi nu 
acum - dar, asta e... 

Şi strânse cleştele în jurul unui dinte, potrivindu-şi 
mânerele în palmă. 

- Uuuh... bălmâji Farrad. Uuuh! 

Glokta îşi ţuguie buzele, ca şi cum ar fi stat pe gânduri, 
apoi îi dădu drumul. 

- Hai să-i mai dăm bunului maestru o şansă de a vorbi. 

Frost deşurubă depărtătorul şi îl scoase din gura 
dentistului, trăgând după ea şi un şirag de bale. 

- Doreşti să ne spui ceva? 

- Semnez! gâfâi Farrad, cu o lacrimă prelingându-i-se pe 
obraz. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, semnez! 

- Şi vei indica încă doi complici? 

- Orice vreţi... vă rog... orice... 

- Excelent, se bucură Glokta, privind tocul care scârţâia 
pe coala de hârtie. Cine urmează? 


Auzi uşa deschizându-se, în spatele lui, şi întoarse capul 
încruntat, gata să ţipe la vizitatorul inoportun. 

- Eminenţa Voastră... şopti el, cu o dezamăgire abia 
ascunsă, strâmbându-se în timp ce se chinuia să se ridice de 
pe scaun. 

- Nu e nevoie să te ridici, n-am toată ziua la dispoziţie. 

Glokta se pomeni încremenit în cea mai dureroasă 
postură cu putinţă, îndoit undeva între poziţia aşezat şi cea 
în picioare, şi fu nevoit să se lase la loc pe scaun, cu o 
mişcare deloc elegantă, în timp ce Sult intra în cameră, iar 
trei dintre practicienii lui uriaşi rămâneau tăcuţi în uşă. 

- Poate-l rogi pe accidentul ăsta al naturii să ne lase. 

Ochii lui Frost se îngustară, săgetând spre ceilalţi 
practicieni, pentru a reveni apoi la Sult. 

- Foarte bine, răspunse grăbit Glokta. Practician Frost, 
poţi să duci prizonierul. 

Albinosul descuie cătuşele lui Farrad şi-l ridică pe dentist 
de pe scaun cu mâna sa albă, pentru a-l târî de zgardă, 
gâfâind, spre uşa din fundul încăperii, căreia îi trase zăvorul 
cu mâna liberă. Mai aruncă o privire încruntată peste umăr, 
iar Sult se încruntă şi el. În sfârşit, trânti uşa în urma lui. 

Eminenţa Sa se aşeză pe scaunul din faţa lui Glokta. 
Fără îndoială, e cald încă, de la fundul năduşit al viteazului 
şi preacinstitului Maestru Farrad. Mătură câţiva dinţi de pe 
masa din faţa lui, cu latul unei mâini înmănuşate, risipindu-i 
pe pardoseală. Nepăsător de parc-ar fi fost firimituri de 
pâine... 

- În Agriont este în curs de desfăşurare o conspirație 
mortală. Am făcut ceva progrese spre demascarea ei? 

- I-am interogat pe majoritatea prizonierilor kantici, am 
obţinut un număr convenabil de mărturisiri, n-ar trebui să 
fie... 

Sult făcu un gest nervos cu mâna. 

- Nu asta, nătărăule. Mă refeream la nemernicul de 
Marovia şi pionii lui, aşa-numitul Întâiul dintre Magi şi aşa- 
zisul nostru rege. 


Chiar şi acum, cu gurkienii bătând la porţi? 

- Eminenţa Voastră, am presupus că războiul ar avea 
întâietate... 

- Nu te duce pe tine mintea să presupui nimic, mârâi 
Sult. Ce probe ai adunat contra lui Bayaz? 

Am dat peste ceva ce n-ar fi trebuit să găsesc, la 
Universitate, apoi am fost cât pe ce să fiu inecat la mine-n 
baie. 

- Până acum... nu mare lucru. 

- Dar despre ascendenţa Regelui Jezal Întâiul? 

- Şi acea cale pare să fie... o fundătură. 

Sau o cale în capătul căreia se află propria mea moarte, 
dacă patronii mei de la Valint şi Balk află ceva... lar ei le 
află pe toate. 

Buzele Arhilectorului se răsfrânseră. 

- Atunci, ce naiba ai făcut în ultima vreme? 

În ultimele trei zile, am fost ocupat să smulg mărturisiri 
fără niciun sens din gurile unor oameni nevinovați, ca să 
creez impresia că avem şi noi o ocupaţie. Când anume să 
mai am timp şi să dau statul jos? 

- Am fost ocupat să caut spioni gurkieni... 

- De ce n-aud niciodată de la tine şi altceva decât scuze? 
Am început să mă întreb, de când eficienţa ta a intrat într- 
un asemenea declin, cum ai reuşit să împiedici atâta vreme 
ca Dagoska să cadă în mâinile gurkienilor. Trebuie să fi avut 
nevoie de-o sumă fabuloasă ca să întăreşti fortificațiile de 
apărare ale oraşului... 

Glokta fu nevoit să facă un mare efort pentru ca ochiul 
care i se zbătea să nu-i sară din cap. Stai la un loc, piftie 
săltăreaţă, că altfel s-a zis cu noi! 

- Ghilda Negustorilor de Mirodenii a fost convinsă să 
contribuie, din moment ce erau în joc propriile lor mijloace 
de subzistență... 

- Ce generozitate necaracteristică din partea lor! Acum, 
dacă stau să mă gândesc, constat că toată povestea din 
Dagoska are o aromă cam stranie. Mereu mi s-a părut 


ciudat că ai preferat să te debarasezi de Magistresa Eider 
într-un mod atât de privat şi expeditiv, în loc s-o trimiţi la 
mine. 

Din rău spre mai rău, până la cel mai îngrozitor de râu... 

- O greşeală de calcul din partea mea, Eminenţa Voastră. 
M-am gândit să vă scutesc de deranjul... 

- Lichidarea trădătorilor nu e pentru mine niciun deranj. 
Ştii bine asta, replică Sult, în timp ce în jurul ochilor 
albaştri i se adânceau riduri de furie. S-ar putea oare ca, 
după toate prin câte-am trecut împreună, să mă iei de 
prost? 

Glasul lui Glokta scrâşni incomod în gâtlejul uscat: 

- În niciun caz, Arhilector Sult. 

Doar un megaloman cu acte-n regulă. Şi ştie. Ştie că nu- 
s tocmai un sclav ascultător. Dar cât de mult o fi ştiind, 
oare? Şi de la cine să fi aflat...? 

- Ţi-am dat o sarcină imposibilă, aşa că te consider 
nevinovat până la proba contrară. Dar această bunăvoință 
va dura numai atât timp cât lucrezi cu succes. M-am săturat 
să te tot îmboldesc. Dacă nu-mi rezolvi problemele cu noul 
nostru rege în următoarele două săptămâni, îl voi pune pe 
Superiorul Goyle să dezgroape el răspunsurile întrebărilor 
mele despre Dagoska. Din carnea ta scofâlcită am să-l pun 
să le dezgroape, la nevoie. M-am făcut clar înţeles? 

Ca o oglindă visserină. Două săptămâni ca să aflu 
răspunsurile, că de nu... fragmente dintr-un corp măcelărit 
găsite plutind pe lângă docuri. Însă chiar dacă aş pune 
acele întrebări, Valint şi Balk îl vor informa pe Eminenţa Sa 
despre aranjamentul nostru şi... umflate de apa mării, 
mutilate oribil, de nerecunoscut. Vai de bietul Superior 
Glokta. Un om aşa de arătos şi de mult iubit, şi ce ghinion 
pe capul lui! Oare unde-o să apară? 

- Înţeleg, Arhilector Sult. 

- Atunci, de ce mai pierzi vremea pe-aici? 


Ardee West însăşi fu cea care deschise uşa, ţinând în 
mână un pahar pe jumătate plin cu vin. 

- A, Superior Glokta, ce surpriză plăcută! Pofteşte, te 
rog! 

- Pari aproape încântată să mă vezi. 

O reacție cam rară, într-adevăr la apariţia mea. 

- Şi de ce n-aş fi? replică ea, făcând un pas grațios într-o 
parte pentru a-l lăsa să treacă. Câte fete au norocul de-a 
avea un torţionar pe post de guvernantă? Nimic nu se 
compară cu privilegiul ăsta, ca să încurajeze peţitorii. 

Şontâcăind, Glokta trecu pragul. 

- Unde ţi-e camerista? 

- S-a speriat din cauza nu ştiu cărei armate gurkiene, 
aşa c-am lăsat-o să plece. S-a dus la mama ei, în 
Martenhorm. 

- Şi eşti gata de plecare şi tu, sper? întrebă el, urmând-o 
în camera de zi, caldă şi luminată doar de lucirea tăciunilor 
din cămin, cu perdelele şi obloanele trase. 

- De fapt, m-am hotărât să rămân în oraş. 

- Serios? Prinţesa tragică, oftând în castelul pustiu? 
Abandonată de servitorii ei necredincioşi, frângându-şi 
mâinile neajutorate, în timp ce duşmanii înconjoară şanţul 
de apărare? pufni Glokta. Eşti sigură că ţi se potriveşte 
rolul? 

- Mai bine decât ţi se potriveşte ţie cel al cavalerului pe 
un cal alb, venind cu sabia scoasă s-o salveze pe demoazela 
la ananghie, îl măsură ea cu o privire dispreţuitoare. 
Sperasem să am parte de un erou măcar cu jumătate din 
dinţi în gură. 

- Credeam că, după atâta vreme, te-ai învăţat să te-alegi 
cu mai puţin decât speri. 

Că eu, unul, ştiu că da. 

- Ce pot să spun? Sunt o fire romantică. Ai venit aici doar 
ca să-mi spulberi visele? 

- Nu, pe-asta pot s-o fac şi fără să mă deranjez atâta. Mă 
gândeam să bem ceva şi să purtăm o conversaţie care să nu 


includă un cadavru mutilat. 

- În faza asta, mi-e greu să spun în ce direcţie ar lua-o 
conversaţia noastră, dar băutura ţi-o pot promite. 

Îi turnă un pahar, iar Glokta îl bău din patru înghiţituri 
prelungi. Apoi îl întinse să-i mai pună, molfăindu-şi gingiile 
îndulcite. 

- Cu toată seriozitatea, gurkienii mai au doar o 
săptămână, cel mult, până vor pune Adua sub asediu. Ar 
trebui să pleci cât mai curând posibil. 

Ardee îi umplu din nou paharul, apoi şipe alei. 

- N-ai observat că jumătate din oraş a avut aceeaşi idee? 
Vechiturile roase de purici pe care nu le-a rechiziţionat 
armata trec dintr-o mână-n alta la cincizeci de mărci 
bucata. Cetăţenii nervoşi dau năvală din toate colţurile 
Midderlandului. Coloane de refugiaţi fără apărare, rătăcind 
peste întinderi de noroi, cu o milă pe zi, încotoşmănaţi cu 
toate lucrurile de valoare pe care le mai au, în timp ce 
vremea devine tot mai rece - prăzi uşoare pentru orice 
tâlhar, pe-o rază de-o sută de mile. 

- Adevărat, fu nevoit Glokta să recunoască, în timp ce se 
potrivea cu chiu, cu vai într-un fotoliu de lângă foc. 

- Şi-n fond, unde să mă duc? Jur că nu mi-a mai rămas în 
Midderland niciun prieten sau rudă. Ai vrea să mă ascund 
în pădure, să aprind focul frecând două bețe şi să vânez 
veveriţe cu mâinile goale? Nu, mulţumesc, aici voi fi mai în 
siguranţă, şi în condiţii considerabil mai confortabile. Am 
cărbuni pentru foc, iar pivniţa e plină până la refuz. Pot să 
rezist luni în şir. 

Arătă cu un gest molatic spre perete: 

- Gurkienii vin dinspre vest, iar noi suntem în partea de 
răsărit a oraşului. Nici chiar în palat n-aş fi mai în 
siguranţă, îndrăznesc să spun. 

S-ar putea să aibă dreptate. Aici, cel puţin, pot s-o 
supraveghez cât de căt. 

- Foarte bine, mă înclin în faţa raţionamentului. Sau, m- 
aş înclina, dacă spinarea mea mi-ar permite. 


Ardee se aşeză în celălalt fotoliu. 

- Şi cum mai e viaţa în coridoarele puterii? 

- Friguroasă. Aşa cum sunt adesea coridoarele, răspunse 
Glokta, mângâindu-şi buzele cu un deget. Mă aflu într-o 
situaţie dificilă. 

- Am o oarecare experienţă cu situaţiile de soiul ăsta. 

- Asta e mai... complicată. 

- Ei, atunci, explic-o în nişte termeni pe care o proastă 
needucată ca mine să-i poată înţelege. 

Și de ce nu? Oricum privesc deja moartea în faţă. 

- În termenii unei proaste  needucate, aşadar, 
imaginează-ţi următoarele... având o nevoie disperată de 
anumite favoruri, le-ai promis unor oameni foarte bogaţi şi 
puternici - doi, mai exact - că te vei mărita cu ei. 

- Hm... Mi-ajunge unul. 

- Nici unul nu ţi-ar ajunge, în cazul ăsta anume. Amândoi 
sunt bătrâni şi de-o urâţenie de-a dreptul hidoasă. 

Ardee ridică din umeri. 

- Urâţenia se iartă uşor, când eşti bogat şi puternic. 

- Dar aceşti doi peţitori tind spre manifestări violente de 
gelozie. Manifestări periculoase, dacă infidelitatea ta 
desfrânată ar ajunge cunoscută. Speraseşi să te poţi 
eschiva de la una sau alta dintre promisiuni, la un moment 
dat, dar acum datele nunţilor se apropie şi descoperi că 
încă mai eşti... încurcată strâns cu amândoi. Mai strâns 
decât oricând, chiar. Ce faci? 

Ardee îşi boţi buzele şi trase adânc aer în piept, pe 
gânduri, apoi îşi aruncă o şuviţă de păr peste umăr, cu un 
gest teatral. 

- l-aş aduce pe amândoi în pragul nebuniei, cu isteţimea 
mea fără pereche şi frumuseţea mea irezistibilă, apoi aş 
pune la cale un duel între ei. Cel care câştigă va primi 
răsplata supremă: pe mine de nevastă, fără a bănui o clipă 
că-i fusesem promisă şi fostului său rival. De vreme ce e 
bătrân, aş spera sincer să moară cât mai repede, lăsându- 
mă 0 văduvă respectată. 


Îi zâmbi în lungul nasului. 

- Ce-ai zice de asta, domnule? 

Glokta clipi din ochi. 

- Mă tem că metafora şi-a pierdut relevanţa. 

- Sau... miji Ardee ochii spre tavan, după care pocni din 
degete. S-ar putea să-mi folosesc subtilele vicleşuguri 
feminine... 

Îşi trase umerii înapoi, cu bustul scos în evidenţă. 

- „.. ca să prind în cursă un alt treilea bărbat, şi mai 
puternic şi bogat decât ei. Tânăr, chipeş şi cu membre 
mlădioase, cred, dacă tot vorbim în metafore. M-aş mărita 
cu el şi, cu ajutorul lui, i-aş distruge pe ceilalţi doi, lăsându-i 
dezamăgiţi şi fără un ban. Ha! Ce părere ai? 

Glokta îşi simţi pleoapa tresărind şi şi-o apăsă cu o mână. 
Interesant... 

- Un al treilea peţitor... murmură el. La asta nu m-am 
gândit. 


Scaunul lui Skarling 


Departe, jos, apa spumega năvalnic. În timpul nopţii 
plouase din belşug, iar acum râul se umflase, devenind un 
torent furios care rodea întruna baza falezei. Apă rece şi 
neagră, spumă rece şi albă, sub stânca rece şi neagră. 
Forme mărunte - galben-auriu, portocaliu aprins, violet, în 
toate culorile focului - se învârteau şi se zbăteau duse de 
curenţii nebuneşti, în orice direcţie le purta ploaia. 

Frunze pe apă, întocmai ca el. 

lar acum, se părea că ploaia avea să-l ducă spre sud. Ca 
să mai lupte. Să omoare oameni care nu auziseră niciodată 
de Logen Nouădegete. Simplul gând făcea să-i vină rău. 
Dar îşi dăduse cuvântul, iar un om care nu se ţine de cuvânt 
nici nu se poate numi om. Aşa obişnuia să-i spună tatăl lui. 

Petrecuse ani şi ani fără să se ţină de mare lucru. Fără să 
se ţină de cuvânt, sau de cuvintele tatălui său, şi fără să ţină 
la vieţile altora - toate însemnând mai puţin decât nimic. 
Lăsase de izbelişte toate promisiunile făcute soţiei şi 
copiilor lui. Îşi călcase cuvântul faţă de oamenii săi, faţă de 
prietenii lui şi faţă de sine însuşi, de-atâtea ori că nici nu le 
mai ştia numărul. Sângerosul-Nouă. Cel mai temut om din 
Nord. Un om care toată viaţa lui umblase numai printr-un 
cerc de sânge. Un om care toată viaţa nu făcuse decât rău. 
Şi tot timpul se uitase la cer şi ridicase din umeri. Dând vina 
pe cine era mai aproape şi spunându-şi că el nu avea 
încotro. 

Bethod nu mai era. Logen se răzbunase în sfârşit, dar 
lumea nu devenise dintr-odată mai bună. Lumea era 
aceeaşi, la fel ca el. Îşi răsfiră degetele mâinii stângi pe 
piatra umedă, îndoite şi şubrezite de zeci de rupturi vechi, 
cu nodurile zgâriate şi pline de coji, cu unghiile rupte şi 
înnegrite pe dedesubt. Privi un moment ciotul familiar. 

- Încă viu, şopti el, aproape nevenindu-i să creadă. 


Durerea din coastele lovite îl făcu să tresară, gemând, 
când se întoarse de la fereastră, înapoi în sala cea mare. 
Sala tronului lui Bethod, care acum era al său. Gândul îi 
smulse un râs slab, ca un râgâit din pântec, însă chiar şi 
acela îi împunse cusăturile de pe obraz şi tâmplă. Porni 
şontâc-şontâc peste pardoseala întinsă, fiecare pas fiind un 
calvar. Sunetul cizmelor frecate de podele reverbera din 
grinzile tavanului înalt, peste vuietul râului de afară. 
Fascicule de lumină ceţoasă, pline de praf, se încrucişau în 
forme stranii pe scânduri. În apropiere, pe un piedestal, se 
înălța Scaunul lui Skarling. 

Sala, şi oraşul, şi pământurile din jur, toate se 
schimbaseră, devenind de nerecunoscut, dar Logen socotea 
că scaunul arăta cam la fel ca pe vremea lui Skarling. 
Skarling Fărăglugă, cel mai mare erou al Nordului. Omul 
care unise clanurile pentru a lupta contra Uniunii, demult. 
Omul care adunase tot Nordul laolaltă, cu ajutorul 
cuvintelor şi al gesturilor, cel puţin pentru câţiva ani. 

Un scaun simplu pentru un om simplu - bucăţi de lemn, 
mari şi cinstite, vopsea scorojită pe margini, suprafeţe 
netezite de fiii lui Skarling, şi de nepoţii lui, şi de oamenii 
care-i conduseseră de-atunci clanul. Până când Sângerosul- 
Nouă venise să bată la porţile Carleonului. Până când 
Bethod îşi însuşise tronul, pretinzând că era tot ceea ce 
fusese Skarling, în timp ce reunea Nordul prin forţa focului, 
a oţelului şi a fricii. 

- Ei, ce faci? 

Logen întoarse smucit capul, pentru a-l vedea pe Dow 
cel Negru rezemat în uşă, cu braţele încrucişate pe piept. 

- N-ai de gând să te aşezi pe el? 

Deşi picioarele îl dureau atât de rău încât abia dacă se 
mai putea ţine pe ele, Logen clătină din cap. 

- Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă aşez pe pământ. Nu 
sunt un erou, şi nici Skarling n-a fost rege. 

- A refuzat o coroană, din câte-am auzit. 


- Coroane... scuipă Logen pe paie, cu salivă încă rozacee 
de la tăieturile din gură. Regi... Un rahat, toată ideea, iar 
pentru mine, cea mai proastă alegere din câte se putea. 

- Da' nu zici nu, totuşi, mm? 

Logen se încruntă la el. 

- Ca să vină alt nemernic, şi mai rău decât Bethod, să se- 
aşeze pe scaunul ăla şi să facă Nordul să verse şi mai mult 
sânge? Poate-oi fi în stare de ceva bun, de-acolo de sus. 

- Poate... îi susţinu privirea Dow. Numai că unii oameni 
nu-s croiţi ca să facă nimic bun. 

- Iar vorbiţi de mine? chicoti Crummock, intrând cu paşi 
mari pe uşă, urmat de Copoi şi de Ursuz. 

- Nu toată lumea vorbeşte de tine, Crummock, îi spuse 
Copoiul. Ai dormit bine, Logen? 

- Mda, minţi el. Ca un mort. 

- Şi acum? 

Logen privi iar scaunul. 

- Spre Sud, cred. 

- Spre Sud, mârâi Ursuzul, fără să dea prin nimic de 
înţeles dacă o găsea o idee rea sau bună. 

Logen îşi atinse cu limba carnea ciopârţită dintr-o latură 
a gurii, doar ca să simtă, fără niciun motiv serios, cât de 
tare îl durea. 

- Calder şi Scale sunt încă pe-acolo, pe undeva prin 
preajmă. Nu încape nicio îndoială că Bethod i-a trimis să 
mai caute nişte ajutoare. De dincolo de Crinna, sau din văile 
de sus, sau de cine ştie unde... 

Crummock chicoti încet. 

- Aha, treburile bune nu se termină niciodată. 

- Vor cauza necazuri, mai devreme sau mai târziu, 
comentă Copoiul, nu mă-ndoiesc. 

- Cineva trebuie să stea aici şi să vegheze la cum merg 
lucrurile. Să le dea de urmă ălora doi, dacă se poate. 

- O să stau eu, replică Dow cel Negru. 

- Eşti sigur? 

Dow ridică din umeri. 


- Nu-mi plac corăbiile, şi nici Uniunea nu-mi place. N-am 
nevoie să fac ditamai drumul ca să mă dumiresc de asta. Şi 
am destule socoteli cu Calder şi Scale. O să-mi aleg nişte 
carli din ăia care-au mai rămas, şi-am să le fac o vizită. 

Îşi afişă rânjetul răutăcios, bătându-l pe Copoi pe braţ. 

- Mult noroc vă doresc, acolo jos, cu sudicii. Ţie mai ales, 
ce zici, Sângerosule-Nouă? N-ar fi bine să mai pierdem încă 
un Rege al Nordicilor, acuma, nu? 

Şi ieşi din sală, cu pas ţanţoş şi braţele încrucişate pe 
piept. 

- Câţi oameni ne-au mai rămas? 

- Să tot fie vreo trei sute, acum, dacă ia şi Dow câţiva la 
el. 

Logen scoase un oftat prelung. 

- Atunci, mai bine să se pregătească de plecare. N-ar fi 
bine ca Furiosul să plece fără noi. 

- Cine-o să vrea să se ducă? întrebă Copoiul. După toate 
prin câte-au trecut în ultimele luni? Cui îi mai arde de 
omoruri? 

- Unora care nu prea ştiu să facă nimic altceva, cred, 
ridică Logen din umeri. Bethod avea aur acolo, jos, nu? 

- Mda, avea ceva. 

- Atunci, împărţiţi-l. Cât mai mult pentru fiecare om care 
vine cu noi. O parte acum, o parte la-ntoarcere. Cred că vor 
fi câţiva care să primească oferta. 

- Poate. Dacă-i vorba de aur, oamenii vorbesc de nu mai 
pot. Nu-s sigur c-au să şi lupte de n-au să mai poată, când o 
veni vremea. 

- Om vedea, aş zice. 

Câteva clipe, Copoiul îl privi lung. Drept în ochi. 

- De ce? 

- Fiindcă mi-am dat cuvântul. 

- Şi? Înainte nu-ţi prea păsa, nu? 

- Nu pot zice că da, şi tocmai aici e problema, replică 
Logen, înghițind în sec; avea în gură un gust coclit. Ce 
altceva poţi face, decât să-ncerci să fii mai bun? 


Copoiul dădu din cap, încet, fără să-şi ia ochii dinspre 
chipul lui Logen. 

- Că bine zici, şefule. Atunci, spre sud. 

- Mhm, făcu şi Ursuzul, şi amândoi ieşiră pe uşă, 
lăsându-l în sală doar pe Crummock. 

- Deci, spre Uniune cu voi, aşa-i, Maiestate? În sud, să 
omorâţi nişte maronii sub soare? 

- Spre sud. 

Logen îşi răsuci un umăr îndurerat, lângă gâtul la fel de 
îndurerat, apoi şi pe celălalt. 

- Vii şi tu? 

Desprinzându-se de perete, Crummock păşi spre el, cu 
oasele colierului ţăcănindu-i în jurul gâtului gros. 

- Nu, nu, nu, eu nu. Mi-a plăcut cât am stat împreună, 
zău că da, da' toate au un sfârşit, nu? Am stat departe de 
munţi prea multă vreme, şi nevestelor mele le-o fi dor de 
mine. 

Căpetenia delenilor îşi desfăcu larg braţele, făcu un pas 
înainte şi-l cuprinse strâns pe Logen. Puţin cam prea strâns, 
dacă era s-o spună p-a dreaptă. 

- Pot să aibă un rege, dacă vor unul, îi şopti el la ureche, 
da' nu pot zice că vreau şi eu. Mai ales nu pe omul care mi-a 
omorât fiul, hmm? 

Logen simţi că-l lua cu frig, de la rădăcinile firelor de păr 
până-n vârful degetelor. 

- Ce credeai? Că n-o să aflu? continuă deleanul, 
trăgându-se mai înapoi pentru a-l privi pe Logen în ochi. L- 
ai măcelărit în văzul tuturor, nu? L-ai căsăpit pe micul Rond 
ca pe-o oaie de pus în căldare, şi el era cel mai neajutorat. 

Rămăseseră singuri în marea sală, numai ei doi, şi 
umbrele, şi Scaunul lui Skarling. Logen se strâmbă, când 
braţele lui Crummock îl strânseră şi mai tare, peste 
vânătăile şi rănile lăsate de armele lui Fenris 'lemutul. Nu 
mai avea putere nici cât să se lupte cu-o pisică, şi o ştiau 
amândoi. Deleanul l-ar fi putut strivi ca pe-o muscă, 


terminând treaba începută de Temut. Dar nu făcu decât să 
zâmbească. 

- Ei, hai, nu-ţi face griji acuma, Sângerosule-Nouă. Am 
căpătat ce-am vrut, nu? Bethod e mort şi-ngropat, şi 
Temutu' lui, şi vrăjitoarea, şi toată ideea aia a lui împuţită 
de unire a clanurilor, toate s-au dus înapoi în ţărână unde le 
e locul. Cu tine-n frunte, cutez a spune c-o să mai treacă o 
sută de ani până când oamenii din Nord n-au să se mai 
omoare între ei. Aşa că, între timp, poate că noi, ăştia de pe 
dealuri, o s-avem puţină linişte, hmm? 

- Sigur c-o s-aveţi, scrâşni Logen printre dinţi, 
strâmbându-se, în timp ce Crummock îl strângea şi mai 
tare. 

- L-ai omorât pe fiu-meu, i-adevărat, da' mai am destui. 
Pe ăia mai slabi e mai bine să-i smulgi din rădăcini de mici, 
ştii, nu? Aia slabi şi nenorocoşi. Dacă-ţi pui un lup între oi, 
pe urmă nu te-apuci şi plângi când vezi că ţi-a mâncat-o pe- 
una mai nevolnică, nu? 

Logen nu putea decât să se holbeze la el. 

- Chiar că eşti nebun. 

- Oi fi io nebun, da' pe-acolo-s unii şi mai răi decât mine. 

Se aplecă din nou, pentru a-i şopti la ureche: 

- Nu eu l-am omorât pe băiat, este? 

Apoi îi dădu drumul şi-l bătu pe umăr. Aşa cum ar fi 
făcut-o un prieten, deşi în gestul lui nu se simţea nici urmă 
de prietenie. 

- Să nu mai vii niciodată-n Locurile-Nalte, Nouădegete, 
ăsta-i sfatul meu. S-ar putea să nu mai fiu în stare să-ţi fac o 
primire prietenoasă. 

Se întoarse şi plecă, încet, în timp ce-i mai spunea peste 
umăr, legănându-şi un deget cărnos: 

- Să nu mai apari prin Locurile-Nalte, Sângerosule- 
Nouă! Luna te iubeşte un pic cam prea mult, pentru gustul 
meu! 


Calitaţi de conducator 


Jezal străbătea străzile pietruite călare pe un armăsar 
sur magnific, urmat de Bayaz şi Mareşalul Varuz, după care 
veneau zece Cavaleri din Gardă, conduşi de Bremen dan 
Gorst, în echipament complet de război. Era o senzaţie 
stranie şi neliniştitoare să vadă oraşul, de obicei forfotind 
de oameni, aproape pustiu acum. Numai câţiva copii ai 
străzii zdrenţăroşi, nişte soldaţi nervoşi din garda oraşului 
şi unii cetăţeni bănuitori mai stătuseră pe loc, iar acum se 
grăbeau să se dea la o parte dinaintea convoiului regal. 
Jezal îşi imagina că majoritatea celor care rămăseseră în 
Adua stăteau baricadaţi în dormitoare. Şi el ar fi fost tentat 
să facă acelaşi lucru, dacă nu i-ar fi luat-o înainte Regina 
Terez. 

- Când au ajuns? întrebă Bayaz, peste ropotul copitelor. 

- Avangarda a apărut înaintea zorilor, îl auzi Jezal pe 
Varuz strigând. Şi toată dimineaţa au venit alte şi alte trupe 
gurkiene, pe drumul dinspre Keln. Au avut loc câteva 
ciocniri în cartierele de dincolo de Zidul lui Casamir, dar 
nimic care să-i încetinească prea mult. Au încercuit deja pe 
jumătate oraşul. 

Jezal întoarse brusc capul: 

- Deja? 

- Gurkienilor le-a plăcut dintotdeauna să vină pregătiţi, 
Maiestate, răspunse bătrânul militar, aducându-şi calul 
lângă al lui. Au început să construiască o palisadă în jurul 
Aduei şi au adus cu ei catapulte mari. Aceleaşi care s-au 
dovedit atât de eficiente la asediul Dagoskăi. Pe la amiază, 
vom fi complet înconjurați. 

Jezal înghiţi în sec. Cuvântul „înconjuraţi” avea în el ceva 
care-i făcea gâtlejul să se contracte neplăcut. 

Coloana încetini la pas, maiestuos, în timp ce se apropiau 
de poarta apuseană a oraşului. Printr-o ironie care nu-i 
prea făcea plăcere lui Jezal, era aceeaşi poartă prin care 


intrase el triumfal în cetate, înainte de a fi încoronat ca 
Înalt Rege al Uniunii. La umbra Zidului lui Casamir se 
adunase o mulţime de oameni, şi mai mare decât cea care-l 
salutase după ciudata lui victorie asupra ţăranilor. Acum, 
însă, starea de spirit nu mai era deloc festivă. În locul 
fetelor zâmbitoare se vedeau bărbaţi încruntaţi, florile 
proaspăt culese erau înlocuite de arme vechi. Deasupra 
capetelor se înălţau tot felul de prăjini, ca o pădure 
învălmăşită, cu vârfurile şi muchiile lucind în soare. Furci şi 
sulițe improvizate, căngi de tot felul, cozi de mătură cu 
cuțite prinse în locul paielor. 

Nişte membri ai Gărzii Regale erau însoţiţi de străjeri cu 
ochii mijiţi, printre negustori şi meşteşugari cu jiletci de 
piele şi săbii lustruite, sau muncitori cocârjaţi, cu arcuri 
antice şi expresii crunte. Erau tot ce-aveau mai de soi. îi 
însoțeau diverşi cetăţeni, bărbaţi şi femei de toate vârstele, 
echipați cu arme şi armuri fel de fel, încropite din te miri ce. 
Sau cu nimic. Era greu de spus cine să fi fost militar şi cine 
civil - dacă mai exista vreo diferenţă. Toţi se uitau la rege, 
în timp ce descăleca grăbit, cu pintenii de aur zornăind. Se 
uitau la el, îşi dădu Jezal seama, când porni printre ei, cu 
garda de corp în armuri însoţindu-l. 

- Ei sunt apărătorii cartierului ăstuia? îi murmură Jezal 
Lordului Mareşal Varuz, care-l urma îndeaproape. 

- O parte din ei, Maiestate. Împreună cu câţiva orăşeni 
entuziaşti. Un spectacol înduioşător. 

Jezal ar fi dat bucuros o mulţime înduioşătoare pe una 
eficientă, dar presupunea că un lider trebuie să pară 
întotdeauna neîmblânzit în faţa celor ce-l urmează. Bayaz i- 
0 spusese de-atâtea ori... Cât de adevărat era acest lucru 
pentru un rege în faţa supuşilor săi - de două ori mai 
adevărat, de trei...? Mai ales un rege a cărui coroană 
recent dobândită ar putea fi considerată cam alunecoasă - 
în cel mai bun caz. 

Aşa că se îndreptă de spate, îşi ridică bărbia brăzdată de 
cicatrice cât de sus îndrăznea, şi-şi aranjă cu o mână 


înmănuşată mantia tivită cu auriu. Îşi văzu de drum prin 
mulţime, cu mersul său ţanţoş şi încrezător dintotdeauna, 
ţinându-şi o mână pe măciulia sabiei, în speranţa că nimeni 
nu bănuia cazanul de îndoială şi teamă ce-i clocotea scăzut 
înapoia ochilor. Oamenii murmurau în timp ce trecea prin 
faţa lor, cu Varuz şi Bayaz urmându-l grăbiţi. Unii încercau 
să facă plecăciuni, alţii nici nu se osteneau. 

- Regele! 

- Credeam că-i mai înalt... 

- Jezal Bastardul. 

Jezal întoarse brusc capul, dar nu avea de unde să ştie 
cine vorbise. 

- Asta-i Luthar! 

- Ura pentru „Maiestatea Sa”! se auzi un strigăt, urmat 
de o rumoare fără vlagă. 

- Pe-aici, spuse un ofiţer palid din faţa porţii, indicând o 
scară, cu un gest parcă de scuză. 

Jezal o urcă vitejeşte, câte două trepte o dată, cu pintenii 
răsunând. leşi pe acoperişul turnului porţii şi încremeni, cu 
buza răsfrântă de dezgust. Cine stătea acolo, dacă nu 
vechiul lui prieten, Superiorul Glokta, cocoşat peste baston, 
cu respingătorul său zâmbet ştirb pe faţă? 

- Maiestatea Voastră, rânji el, cu ironie în glas. Ce 
onoare copleşitoare. 

Şi ridică bastonul, pentru a arăta spre parapet. 

- Acolo sunt gurkienii. 

Jezal încerca să formuleze o replică potrivit de acidă, în 
timp ce urmărea cu privirea direcţia bastonului lui Glokta. 
Clipi din ochi, iar muşchii feţei i se pleoştiră. Fără o vorbă, 
trecu pe lângă bătrânul schilod. Gura marcată de cicatrice i 
se deschidea încet, şi aşa rămase. 

- Inamicul, mârâi Varuz, iar Jezal încercă să-şi imagineze 
ce-ar fi zis Logen Nouădegete la vederea unei asemenea 
privelişti. 

- Rahat... 


Pe câmpiile umede, peste drumuri şi printre tufişuri, 
între ferme, sate şi cele câteva pâlcuri de copaci bătrâni din 
împrejurimile oraşului, trupele gurkiene roiau cu miile. 
Drumul larg şi pietruit către Keln, care se arcuia spre sud 
printre terenurile agricole netede, arăta ca un râu unduitor, 
forfotitor, sclipitor, de oameni în marş. Soldaţi gurkieni în 
coloană, scurgându-se lin pentru a inunda câmpia, pentru a 
înconjura oraşul cu un inel uriaş de oameni, lemn şi oţel. 
Stindarde înalte se ridicau deasupra gloatei trepidante, 
simboluri aurii strălucind în lumina apoasă a soarelui de 
toamnă. Drapelele legiunilor Împăratului. Dintr-o singură 
privire, Jezal numără zece. 

- O oaste considerabilă, remarcă Bayaz. 

Era îngrozitor de puţin spus. Glokta rânji: 

- Gurkienilor nu le place să călătorească de unii singuri. 

Parapetul la care se referise mai-nainte se ridica deja, o 
linie întunecată şerpuind pe câmpiile noroioase, la câteva 
sute de paşi în faţa zidurilor, cu un şanţ nu prea adânc 
paralel cu el. Mai mult decât adecvat pentru a împiedica 
aprovizionarea oraşului din exterior. Mai departe, începeau 
să se contureze câteva tabere: întinderi vaste de corturi 
albe, rânduite în careuri ordonate, câteva având deasupra 
coloane de fum negru care pluteau deja spre cerul alb, de 
la focurile de gătit şi fierării. Tot aranjamentul emana un 
sentiment profund şi îngrijorător de permanenţă. O fi fost 
Adua încă în mâinile Uniunii, însă nici Chiar cel mai 
mincinos patriot n-ar fi putut nega că împrejurimile oraşului 
aparţineau deja Împăratului din Gurkhul. 

- Trebuie să recunoaştem că sunt bine organizaţi, 
comentă posac Varuz. 

- Da... organizarea lor... 

Dintr-odată, glasul lui Jezal devenise uscat ca nişte 
podele vechi. Afişarea unei expresii vitejeşti părea mai 
degrabă nebunească decât curajoasă. 

O duzină de călăreţi se desprinseseră din rândurile 
gurkienilor, iar acum se apropiau în trap uşor. Deasupra lor 


fluturau două flamuri prelungi, de mătase roşie şi galbenă, 
înscrise cu caractere kantice aurii. Era şi un steag alb, atât 
de mic încât abia dacă se vedea. 

- Soli, mârâi Întâiul dintre Magi, clătinând încet din cap. 
O biată scuză pentru nişte nătărăi bătrâni cărora le place să 
se audă vorbind despre tratamente umane, înainte de a 
începe măcelul. 

Cred că, în materie de nătărăi bătrâni cărora le place să 
se audă vorbind, tu eşti expertul suprem. 

Aşa ar fi replicat Jezal, dar îşi păstră ideea pentru sine, 
în timp ce privea grupul gurkian care se apropia într-o 
tăcere apăsătoare. În frunte călărea un om înalt, cu luciri 
aurii pe coiful ascuţit şi armura lustruită, stând în acea 
poziţie arogantă care, chiar şi de la distanţă, ţipă a 
autoritate. 

Mareşalul Varuz se încruntă: 

- Generalul Malzagurt. 

- Îl cunoşti? 

- A comandat forţele Împăratului, în ultimul război. Luni 
în şir ne-am tot hărțuit. Am parlamentat de mai multe ori. 
Un adversar foarte dibaci. 

- Totuşi, i-ai venit de hac, nu? 

- În cele din urmă, Maiestate, răspunse Varuz, departe 
de-a arăta încântat. Atunci, însă, aveam o armată. 

Comandantul  gurkian se apropia tropâind prin 
amestecătura de clădiri părăsite ce se întindeau dincolo de 
Zidul lui Casamir. Îşi struni calul în faţa porţii, privind 
mândru în sus, cu o mână în şold. 

- Sunt generalul Malzagurt! strigă el cu un accent kantic 
pronunţat. Reprezentantul ales al Magnificenţei Sale, 
Uthman-ul-Dosht, Împăratul Gurkhulului. 

- Eu sunt Regele Jezal Întâiul. 

- Fireşte. Bastardul. 

Nu avea niciun rost să nege. 

- Aşa este. Bastardul. De ce nu intri, generale? Am putea 
vorbi faţă-n faţă, ca doi oameni civilizaţi. 


Ochii lui Malzagurt se abătură spre Glokta. 

- lartă-mă, dar răspunsul dat de guvernul dumitale 
emisarilor  neînarmaţi ai Împăratului nu a fost 
întotdeauna... civilizat. Cred că prefer să rămân în afara 
zidurilor. Deocamdată. 

- Cum doreşti. Cred că-l cunoşti deja pe Lordul Mareşal 
Varuz, nu? 

- Fireşte. Pare să fi trecut o veşnicie de când ne-am 
zbenguit prin pustietăţile secetoase. Aş spune că mi-ai 
lipsit... dar n-o fac. Cum o mai duci, vechiul meu prieten şi 
duşman? 

- Destul de bine, mormăi Varuz. 

Malzagurt arătă spre vasta întindere a puterii de luptă 
desfăşurate în spatele lui. 

- Ţinând seama de împrejurări, hmm? Nu-l cunosc pe 
celălalt... 

- Ăla-i Bayaz. Întâiul dintre Magi. 

Un glas calm şi lin. Aparţinea unuia dintre însoțitorii lui 
Malzagurt. Un om îmbrăcat simplu, în alb, cam ca un preot. 
Nu părea mult mai vârstnic decât Jezal, şi arăta foarte 
chipeş, cu o faţă netedă şi închisă la culoare. Nu purta 
armură şi nici vreo armă. Îmbrăcămintea şi şaua lui simplă 
nu aveau niciun fel de podoabe. Cu toate acestea, ceilalţi 
membri ai soliei, ba chiar şi Malzagurt, îl priveau cu un 
respect vizibil. Cu teamă, aproape. 

- Aha... se uită în sus generalul, mângâindu-şi 
îngândurat barba scurtă, căruntă. Deci, ăsta e Bayaz. 

Tânărul dădu din cap. 

- El este. Nu ne-am mai văzut de mult timp. 

- Nici pe departe de-atât de mult timp, Mamun, şarpe 
blestemat! se agăţă Bayaz de parapet, cu dinţii dezgoliţi. 

Bătrânul Mag se pricepea aşa de bine să joace rolul 
unchiului blajin, încât Jezal uitase ce înspăimântătoare 
puteau fi accesele lui neaşteptate de furie. Şocat, făcu un 
pas într-o parte, ridicând pe jumătate o mână ca să-şi apere 
faţa. Aghiotanţii şi stegarii gurkieni se chirciră în şei, unul 


ajungând chiar să vomite cu zgomot. Până şi Malzagurt îşi 
pierdu o halcă însemnată din postura eroică. 

Mamun, însă, rămase cu privirea îndreptată în sus, la fel 
de calm ca înainte. 

- Unii dintre fraţii mei credeau că poate ai fugit, dar eu 
ştiam ce ştiam. Khalul spunea mereu că mândria ta va fi cea 
care-ţi va veni de hac, şi iată dovada. Acum, mi se pare 
ciudat că te-am crezut cândva un mare om. Arăţi 
îmbătrânit, Bayaz. Te-ai împuţinat la trup. 

- Orice lucru pare mai mic când stă mult mai sus decât 
tine! mârâi Întâiul dintre Magi, pe un ton cumplit de 
ameninţător, în timp ce-şi răsucea capătul bastonului pe 
pietrele pasarelei. Vino mai aproape Mâncătorule, şi-ai să- 
mi poţi judeca slăbiciunea în timp ce arzi! 

- A existat o vreme când mă puteai strivi doar c-un 
cuvânt, nu mă îndoiesc. Acum, însă, cuvintele tale nu mai 
sunt decât vorbe-n vânt. Puterile ţi s-au risipit încet, de-a 
lungul anilor, câtă vreme ale mele niciodată n-au fost mai 
mari. Am în spatele meu o sută de fraţi şi surori. Tu ce aliaţi 
ai, Bayaz? întrebă el, privind de-a lungul meterezelor cu un 
zâmbet batjocoritor. Doar pe cei pe care-i meriţi. 

- S-ar putea să-mi găsesc nişte aliaţi care te vor 
surprinde. 

- Mă îndoiesc. Demult, Khalul mi-a spus care avea să fie 
ultima ta speranţă, deznădăjduită. Şi timpul a dovedit că 
avea dreptate, la fel ca întotdeauna. Aşadar, te-ai dus până 
la marginea Lumii, alergând după umbre. Umbre 
întunecate chiar, pentru unul care se numeşte un om drept. 
Şi ştiu că ai dat greş, afirmă preotul, arătându-şi două şiruri 
de dinţi albi. Sămânţa a ieşit din istorie, demult. Îngropată, 
la multe leghe sub pământ. Scufundată, adânc sub fundul 
oceanului. lar speranţele tale s-au scufundat şi ele odată cu 
ea. Nu ţi-a mai rămas decât o singură cale. Vii cu noi de 
bunăvoie, ca să fii judecat de Khalul pentru trădare? Sau va 
trebui să intrăm noi să te luăm? 


- Îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de trădare? Tu, care ai 
trădat cele mai înalte principii ale ordinului nostru şi ai 
încălcat legea sacră a lui Euz? Câţi ai ucis, ca să fii acum 
atât de puternic pe cât eşti? 

Mamun se mulţumi să ridice din umeri. 

- Foarte mulţi. Ne-ai lăsat multe căi întunecate din care 
să alegem, Bayaz, şi am făcut toate sacrificiile de care am 
avut nevoie. N-are niciun rost să ne certăm pentru trecut. 
După atâtea secole, stând pe laturile opuse ale unei mari 
prăpăstii, cred că niciunul dintre noi nu-l va convinge 
vreodată pe celălalt. Învingătorii pot hotărî cine a avut 
dreptate, la fel cum au făcut întotdeauna, încă de mult 
dinaintea Vechiului Timp. Îţi ştiu deja răspunsul, dar 
Profetul ar dori să pun întrebarea: vii la Sarkant, ca să 
răspunzi pentru odioasele tale crime? Vii să fii judecat de 
Khalul? 

- Judecat? mârâi Bayaz. El să mă judece pe mine, 
ucigaşul ăla bătrân cu capul umflat? 

Râsul său ca un lătrat răsună în jos de pe ziduri. 

- Hai şi ia-mă, dacă îndrăzneşti, Mamun. Te-aştept! 

- Atunci, vom veni, murmură întâiul ucenic al lui Khalul, 
privindu-l încruntat pe sub sprâncenele sale negre şi 
subţiri. Ani după ani ne-am pregătit. 

Cei doi rămaseră tăcuţi, uitându-se crunt unul la altul, 
iar Jezal se încruntă şi el. Îl nemulţumea senzaţia 
neaşteptată că, într-un fel, totul nu era decât un conflict 
între Bayaz şi acel preot, iar el, deşi rege, părea un copil 
care trage cu urechea la o ceartă a părinţilor, neavând 
niciun cuvânt de spus. 

- Declară-ţi termenii, generale! mugi el. 

Malzagurt îşi drese glasul. 

- Mai întâi, dacă-i predai Împăratului oraşul Adua, este 
dispus să te lase să-ţi păstrezi tronul, ca supus al lui, fireşte, 
plătind tributul cuvenit. 

- Câtă generozitate din partea lui! Şi trădătorul, Lordul 
Brock? Am înţeles că i-aţi promis coroana Uniunii. 


- Nu avem niciun angajament definitiv faţă de Lordul 
Brock. În fond, nu el ţine oraşul în mână - dumneata îl ţii. 

- Şi nici nu-i prea respectăm pe cei care-şi trădează 
propriii stăpâni, adăugă Mamun, cu o privire neguroasă 
spre Bayaz. 

- În al doilea rând, cetăţenilor Uniunii li se va permite să 
trăiască mai departe conform propriilor lor legi şi obiceiuri. 
Vor continua să trăiască în libertate. Sau, mai aproape de 
libertate decât au fost vreodată, cel puţin. 

- Mărinimia voastră e uluitoare! 

Jezal ar fi vrut să vorbească ironic, dar nu-i prea reuşise. 

- În al treilea rând, strigă generalul, cu o privire 
nervoasă într-o parte, spre Mamun, ne va fi predat omul 
cunoscut ca Bayaz, Întâiul dintre Magi, legat în lanţuri, ca 
să poată fi transportat la lemplul din Sarkant, pentru a fi 
judecat de Profetul Khalul. Aceştia sunt termenii noştri. 
Refuzaţi-i, şi Împăratul va decreta ca Midderlandul să fie 
tratat ca orice provincie cucerită. Mulţi oameni vor fi ucişi, 
şi mult mai mulţi vor fi luaţi în sclavie. Se vor instala 
guvernatori gurkieni, Agriontul vostru va fi transformat în 
templu, iar actualii voştri conducători... închişi în celule, în 
beciurile palatului imperial. 

Instinctiv, Jezal începu să deschidă gura pentru a refuza. 
Apoi se opri. Harod cel Mare, fără îndoială, ar fi scuipat un 
răspuns sfidător, cu orice preţ, poate chiar s-ar fi şi uşurat 
pe emisarul de jos. Simpla idee de a negocia cu gurkienii 
contravenea tuturor convingerilor lui dintotdeauna. 

Dar, dacă stătea să se gândească, termenii erau cu mult 
mai generoşi decât se aşteptase vreodată. Probabil că Jezal 
s-ar fi bucurat de mai multă autoritate, ca supus al lui 
Uthman-ul-Dosht, decât acum, cu Bayaz suflându-i mereu în 
ceafă, zi şi noapte. Putea să salveze vieţi nenumărate, doar 
cu o vorbă. Vieţi adevărate, ale unor oameni adevăraţi. 
Ridică mâna, frecându-şi uşor cu un deget bărbia brăzdată 
de cicatrice. Cunoscuse destule suferinţe, pe câmpiile 
nemărginite ale Vechiului Imperiu, ca să se gândească 


temeinic înainte de a risca atâtea vieţi, şi pe a lui în special. 
Ideea celulelor de sub palatul Împăratului îl făcea să nu se 
grăbească. 

Era ciudat că tocmai lui îi revenea o decizie atât de 
vitală. Lui, unui om care, cu nu mai mult de un an în urmă, 
mărturisise mândru că nu se pricepea la nimic şi că puţin îi 
păsa. Dar, în fond, Jezal începea să aibă îndoieli că orice om 
într-o poziţie de înaltă autoritate ştia vreodată cu adevărat 
ce făcea. Tot ce putea spera era să-şi păstreze o vagă iluzie 
că ar fi fost posibil. Şi, ocazional, poate, să încerce să 
influenţeze cât de puţin mersul orb al evenimentelor, într-o 
direcţie sau alta, cu nădejdea disperată că alesese calea cea 
potrivită. 

Dar care era direcţia potrivită? 

- Dă-mi odată răspunsul! strigă Malzagurt. Am pregătiri 
de făcut! 

Jezal se încruntă. Se săturase de dictatele lui Bayaz, dar 
cel puţin bătrânul ticălos jucase un rol în ascensiunea lui 
spre tron. Se săturase de disprețul lui Terez, dar ea măcar 
era soţia lui. Lăsând la o parte orice alte considerente, cam 
ajunsese la capătul răbdării. Pur şi simplu, refuza să 
primească ordine, sub ameninţarea sabiei, de la un general 
gurkian fanfaron şi preotul lui afurisit. 

- Îţi resping toţi termenii! anunţă el nepăsător, de pe zid. 
Îi resping total şi complet. Nu prea am obiceiul de a-mi 
preda sfetnicii sau suveranitatea doar fiindcă aşa mi se 
cere. Şi cu atât mai puţin unei hoarde de bădărani gurkieni 
care n-au nici bune maniere, nici vreun dram de minte. 
Acum nu mai eşti în Gurkhul, generale, iar aici aroganţa 
dumitale nu mai înseamnă nici cât coiful ăla caraghios pe 
care-l porţi pe cap. Cred că, până să părăseşti aceste 
meleaguri, vei învăţa o lecţie aspră. Aş mai putea să adaug, 
înainte s-o ştergi cu coada-ntre picioare, că vă încurajez, pe 
tine şi pe preotul tău, să vă luaţi la regulat? Cine ştie, poate- 
| convingi să vi se alăture şi pe marele Uthman-ul-Dosht, ba 


încă şi pe atoateştiutorul Profet Khalul, ca să v-o trageţi în 
patru! 

Generalul Malzagurt se încruntă. Se sfătui scurt cu un 
aghiotant, fiind clar că nu prea pricepuse cele mai fine 
nuanţe ale ultimei fraze. Când în sfârşit se dumiri, făcu un 
gest furios cu mâna sa negricioasă, lătrând un ordin în 
kantică. Jezal văzu mai mulţi oameni care mergeau printre 
clădirile de dincolo de ziduri, cu torţe în mâini. Generalul 
gurkian aruncă o ultimă privire spre turnul porţii. 

- Rozalii nenorociţi! mârâi el. Animalelor! 

Şi, trăgând brusc de frâul calului, o luă din loc, cu ofiţerii 
după el. 

Preotul Mamun mai rămase un moment pe loc, cu 
tristeţea întipărită pe chipul lui perfect. 

- Aşa să fie. Ne vom lua pe noi armura. Dumnezeu să te 
ierte, Bayaz. 

- Tu ai mai multă nevoie de iertare decât mine, Mamun! 
Pentru tine să te rogi! 

- Asta şi fac. În fiecare zi. Dar n-am văzut niciun semn, în 
toată lunga mea viaţă, că Dumnezeu ar fi iertător din fire. 

Îşi întoarse calul şi porni încet înapoi, spre liniile 
gurkiene, printre clădirile abandonate, pe ale căror ziduri 
începeau deja să urce flăcările. 

Jezal trase aer în piept, prelung, întretăiat, în timp ce 
ochii i se îndreptau spre mulţimea de oameni ce mişunau pe 
câmpii. Fir-ar gura lui a dracu”, că numai în belele îl băga! 
Acum, însă, era cam târziu ca să se mai răzgândească. Simţi 
mâna părintească a lui Bayaz pe umăr, acea atingere care 
în ultimele câteva săptămâni devenise atât de iritantă. Fu 
nevoit să strângă din dinţi, pentru a nu se feri. 

- Ar trebui să te adresezi poporului, îi spuse Magul. 

- Ce? 

- Cuvintele potrivite ar putea avea o influenţă 
hotărâtoare. Harod cel Mare putea vorbi în orice moment. 
Ţi-am povestit cum a fost atunci când... 

- Foarte bine! îl întrerupse Jezal, răstit. Mă duc. 


Porni spre parapetul opus, cu tot entuziasmul unui 
condamnat care urcă pe eşafod. Jos, mulţimea se răsfira în 
toată diversitatea ei tulburător de pestriță. Jezal simţea 
nevoia să-şi strângă centura, dar se stăpâni. Cine ştie de ce, 
i se tot părea că-i vor cădea pantalonii în faţa tuturor acelor 
oameni. O idee ridicolă. Îşi drese glasul. Cineva îl văzu şi 
arătă cu degetul: 

- Regele! 

- Regele Jezal! 

- Vorbeşte regele! 

Mulțimea se foi, se frământă şi se răspândi, atrasă spre 
turnul porţii, ca o mare de feţe pline de spaimă, de 
aşteptare, de nevoia unui ajutor. Încet, zarva din piaţă se 
stinse, înlocuită de o tăcere adâncă. 

- Prieteni... compatrioți... supuşi ai mei! răsună glasul lui 
Jezal, cu autoritate binevoitoare; un bun început, foarte... 
retoric. Duşmanii noştri pot fi mulţi... foarte mulţi... 

Se blestemă în sinea lui. O asemenea mărturisire nu 
prea le insufla curaj maselor. 

- Dar vă îndemn să fiţi viteji! Avem ziduri de apărare 
puternice! strigă el, bătând cu palma în pietrele 
meterezelor. Curajul nostru este neabătut! continuă, 
lovindu-şi cu pumnul platoşa lustruită. Vom rezista cu tărie! 

Aşa mai mergea! Îşi descoperise un talent oratoric 
înnăscut. Mulțimea se încălzea, putea s-o simtă. 

- Nu va fi nevoie să rezistăm la nesfârşit! Lordul Mareşal 
West e chiar acum pe drum încoace, să ne ajute cu armata 
lui... 

- Da' când vine? zbieră cineva, stârnind un val de 
bombăneli furioase. 

-Ăă,.., 

Prins pe picior greşit, Jezal aruncă o privire neliniştită 
spre Bayaz. 

- Păi... 

- Când ajung aici? Când? şuieră Întâiul dintre Magi către 
Glokta, iar schilodul făcu un gest repezit spre cineva de jos. 


- Curând! Puteţi fi siguri de asta! 

Blestemat să fie Bayaz, avusese cea mai tâmpită idee. 
Jezal habar n-avea cum să dea curaj unei adunături atât de 
bălţate. 

- Şi copiii noştri? Cu casele noastre cum rămâne? Casa 
ta o să ardă? Da sau ba? 

Urmă un iureş de strigăte nemulţumite. 

- Nu vă temeţi! Vă rog... vă implor...! 

La naiba! Nu trebuia să roage pe nimeni nimic, doar era 
rege! 

- Armata e pe drum! 

Observă nişte chipuri negre croindu-şi cu forţa drum 
prin îmbulzeală. Practicieni ai Inchiziției. Se adunau, 
oarecum spre uşurarea lui, în jurul locului de unde răsunau 
protestele. 

- Chiar acum pleacă din Nord! Vor veni în ajutorul 
nostru cât de repede şi-i vor învăţa o lecţie pe câinii ăştia 
gurkieni... 

- Când? Când o să... 

Nişte ciomege negre se ridicară şi căzură, în mijlocul 
mulţimii, iar întrebarea fu retezată de un țipăt ascuţit. 

Jezal se strădui să strige şi mai tare: 

- Între timp, îi vom lăsa pe nemernicii gurkieni să ne 
cutreiere liberi câmpiile? Câmpiile părinţilor noştri? 

- Nu! răcni cineva, spre marea uşurare a lui Jezal. 

- Nu! Le vom arăta acestor sclavi kantici cum poate să 
lupte un cetăţean liber al Uniunii! 

Un cor de încuviinţări călduţe. 

- Vom lupta vitejeşte ca leii! Feroce ca tigrii! 

Începuse să se ambaleze, iar cuvintele i se revărsau pe 
gură ca şi cum chiar le-ar fi crezut. Poate că le şi credea. 

- Vom lupta la fel cum am luptat pe vremea lui Harod! A 
lui Arnault! A lui Casamir! 

Se înălţă un val de ovaţii. 

- Nu ne vom afla odihna până când diavolii ăştia gurkieni 
nu vor fi alungaţi înapoi, dincolo de Marea Circulară! Fără 


niciun fel de negocieri! 

- Fără negocieri! repetă un glas. 

- La dracu' cu gurkienii! 

- Nu vom capitula niciodată! urlă Jezal, dând cu pumnul 
în parapet. Vom lupta pentru fiecare stradă! Pentru fiecare 
casă! Pentru fiecare odaie! 

- Pentru fiecare casă! ţipă o voce, ca turbată, iar 
cetăţenii din Adua aprobară cu un răget colectiv. 

Simţind importanţa momentului, Jezal îşi scoase sabia 
din teacă, cu un scrâşnet cât se putea de războinic, şi o 
ridică deasupra capului. 

- Iar eu voi fi mândru să-mi scot sabia alături de voi! Vom 
lupta unii pentru alţii. Vom lupta pentru Uniune! Fiecare 
om... bărbat sau femeie... un erou! 

Izbucniră urale asurzitoare. Jezal îşi agita sabia prin aer, 
iar lăncile de jos îi urmară exemplul, într-o revărsare de 
scânteieri. Pumnii loveau pieptarele, băteau în pietre. Pe 
chipul lui Jezal se ivi un zâmbet larg. Oamenii îl iubeau, şi 
erau mai mult decât dornici să lupte pentru el. Împreună, 
aveau să învingă, o simţea. Luase decizia potrivită. 

- Bine jucat, îi murmură Bayaz la ureche. Bine de tot... 

Jezal ajunsese la capătul răbdării. Se răsuci spre Mag, cu 
dinţii dezgoliţi. 

- Ştiu foarte bine ce fac! N-am nevoie de pisălogelile tale 
continue... 

- Maiestate, interveni glasul piţigăiat al lui Gorst. 

- Cum îndrăzneşti să mă-ntrerupi? Ce naiba... 

Tirada lui Jezal fu întreruptă de o văpaie roşiatică, zărită 
cu coada ochiului, căreia-i urmă peste o clipă o detunătură 
năprasnică. Întoarse scurt capul, pentru a vedea flăcările 
care izbucneau peste învălmăşeala de acoperişuri, la o 
oarecare distanţă, spre dreapta. Jos, în piaţă, se auzi o 
exclamaţie colectivă, şi o mişcare nervoasă strâăbătu ca un 
val mulţimea. 

- A început bombardamentul gurkian, spuse Varuz. 


O dâră de foc se repezi pe cerul alb, deasupra liniilor 
gurkiene. Jezal privi cu gura căscată cum capătul ei se 
prăvălea spre oraş. Căzu între clădiri, de astă dată la 
stânga lui, stârnind o vâlvătaie orbitoare. Cumplita 
bubuitură îi ajunse la urechi peste o clipă. 

De jos se auzeau strigăte. Ordine, poate, sau zbierete de 
panică. Oamenii porneau care-ncotro, toţi în acelaşi timp. 
Unii se repezeau spre ziduri, alţii către casele lor, ori 
nicăieri anume - o îmbulzeală haotică de trupuri înghesuite 
şi prăjini ce se legănau. 

- Apă! strigă cineva. 

- Foc! 

- Maiestatea Voastră... ciripi Gorst, care deja îl conducea 
pe Jezal înapoi spre scară. Ar trebui să vă întoarceţi 
numaidecât în Agriont. 

Jezal urmări încă o explozie tunătoare, şi mai aproape. 
Fumul se ridica deja în pete unsuroase, peste oraş. 

- Da, murmură el, lăsându-se dus la loc sigur; îşi dădu 
seama că mai ţinea sabia în mână, şi o vâri la loc în teacă, 
cu un aer vinovat. Da, desigur... 

Neînfricarea, după cum observase cândva Logen 
Nouădegete, este lauda prostului. 


Ciocan şi nicovalăa 


Glokta se scutura de râs, într-o serie de chicoteli 
ţiuitoare ce-i bolboroseau printre gingiile goale, în vreme ce 
scaunul tare scârţâia sub fundul lui osos. Tusea şi 
scâncetele îi răsunau înfundat, reverberate de pereţii goi ai 
camerei de zi cam întunecoase. Într-un fel, suna ca o 
tânguială. Și poate așa şi este, măcar puțin. 

Fiecare smucitură a umerilor lui anchilozaţi îi înfigea 
cuie în ceafă. Fiecare spasm al cutiei toracice îi trimitea 
fulgere de durere până-n vârful acelor degete de la picioare 
care-i mai rămăseseră. Vai, ce ironie! Chicotesc de 
neputinţă, mă hlizesc cu disperare. 

Clăbuci de salivă îi săreau de pe buze, în timp ce slobozi 
un ultim scheunat prelung. Ca behăitul unei oi pe moarte, 
doar că mai puţin demn. Apoi înghiţi în sec şi se şterse la 
ochi. De ani buni n-am mai râs aşa de tare. Cred că dinainte 
de-a se fi apucat de treabă torţionarii Împăratului - n-ar fi 
de mirare. Şi totuşi, nu-i chiar aşa de greu să te opreşti. La 
urma urmei, aici nu e nimic cu adevărat comic, este? Ridică 
scrisoarea şi o mai citi o dată. 


Superior Glokta, 


Șefii mei de la casa bancară Valint şi Balk sunt mai mult 
decât dezamăgiți de progresele dumitale. A trecut ceva 
timp de când ţi-am cerut, personal, să ne informezi despre 
planurile Arhilectorului Sult. În special, cu privire la 
motivele interesului său permanent față de Universitate. 
De-atunci, n-am mai primit nicio veste de la dumneata. 

Poate-ţi închipui că sosirea neaşteptată a gurkienilor 
dincolo de zidurile oraşului a schimbat pretenţiile şefilor 
mei. 

Nu s-a schimbat nimic, în niciun fel. Şi nici n-o să se 
schimbe. 


Ne vei da raportul până la sfârşitul săptămânii, altfel 
Eminenţa Sa va fi informat despre loialităţile dumitale 
divizate. 

Nu mai este nevoie să adaug că ar fi foarte înțelept să 
distrugi această scrisoare. 

Mauthis 


Glokta privi mult timp hârtia, la lumina singurei 
lumânări, cu gura sa ferfeniţită căscată larg. Pentru asta am 
trăit eu luni întregi de chinuri în întunericul temniţelor 
Împăratului?... Am trecut prin Ghilda Pânzarilor cu torturi 
sălbatice?... Mi-am croit drum prin oraşul Dagoska, cu 
măceluri sângeroase? Ca să-mi sfârșesc zilele în dizgrație, 
prins între un birocrat bătrân şi duşmănos şi o bancă plină 
de escroci trădători?  loate manevrele mele, toate 
minciunile, învoielile şi durerea... Toate acele cadavre 
lăsate pe marginea drumului... pentru asta? 

Un nou acces de râs îi zgâlţâi trupul, răsucindu-l şi 
făcându-i spatele îndurerat să  scârţâie din toate 
încheieturile. Eminenţa Sa şi bancherii ăştia se merită unii 
pe alţii! Chiar şi cu oraşul arzând până-n temelii în jur nu 
se pot opri o clipă din jocurile lor. Jocuri ce se pot dovedi 
fatale pentru bietul Superior Glokta, care n-a făcut decât 
să-şi dea toată silința schiloadă. Fu nevoit să-şi şteargă un 
muc mic de sub nas, atât de tare îl făcuse să râdă ultimul 
gând. 

Aproape că ar fi păcat să ard un document aşa de- 
ngrozitor de ilar. Poate ar fi mai bine să i-l duc în schimb 
Arhilectorului? Oare ar fi în stare să vadă latura comică, mă 
întreb... Am râde bine împreună? Întinse mâna, apropiind 
colţul scrisorii de flacăra lumânării, privi focul care o 
cuprindea dintr-o parte, pentru a se târi apoi peste 
rândurile scrise, transformând hârtia albă în cenuşă neagră 
şi îndoită. 

Arzi, la fel ca speranțele mele, şi ca visurile mele, şi ca 
viitorul meu glorios, făcut scrum sub palatul Împăratului! 


Arzi cum a ars Dagoska şi cum cu siguranţă va arde şi 
Adua, pârjolită de furia Împăratului! Arzi cum mi-ar plăcea 
mie să-l ard pe Regele Jezal Bastardul, şi pe Întâiul dintre 
Magi, şi pe Arhilectorul Sult, şi pe Valint şi Balk, şi toată 
afurisenia asta de... 

- În! 

Glokta îşi flutură prin aer degetele pârlite, apoi şi le 
supse între gingiile fără dinţi. Râsul îi pierise dintr-odată. 
Ciudat... Prin oricâte dureri am trece, tot nu ne obişnuim 
niciodată cu ele. Mereu ne dăm de ceasu' morţii ca să 
scăpăm. În veci nu ne resemnăm cu gândul că vor mai 
urma. Un colţ al scrisorii încă mai fumega pe jos. Glokta se 
încruntă şi-l strivi cu o împunsătură sălbatică a bastonului. 


Prin aer se simţea mirosul greu al fumului. Ca de lao 
sută de mii de prânzuri arse. Chiar şi acolo, în Agriont, 
ajunsese o pâclă cenuşie, ca o ceaţă care făcea clădirile din 
capetele străzilor să se contopească. De câteva zile, 
incendiile făceau prăpăd prin cartierele exterioare, iar 
bombardamentul gurkian nu slăbise nici cu o câtime, zi şi 
noapte. Chiar în timp ce Glokta mergea pe stradă, cu 
respiraţia ţiuindu-i prin găurile dintre dinţi, în efortul de a 
pune un picior în faţa celuilalt, se auzi bubuitul înfundat al 
unui butoi incendiar căzând undeva în oraş, şi simţi prin 
tălpile cizmelor murmurul mărunt al vibraţiei. 

Oamenii de pe alee îngheţară, privind alarmaţi în sus. 
Acei câţiva nenorocoşi care s-au pomenit că n-aveau nicio 
scuză de a fugi din oraş când au venit gurkienii. Acei 
Qhinionişti care erau prea importanţi, sau nu îndeajuns de 
importanţi. O mână de optimişti care credeau că asediul 
gurkian va fi doar alt capriciu trecător - ca 0 ploaie 
furtunoasă, sau ca moda pantalonilor scurţi. Prea târziu 
descoperă cât de amarnic s-au înşelat. 

Glokta şontâcăia mai departe, cu capul plecat. Nu 
dormise o clipă, dar nu din cauza exploziilor care zguduiau 
oraşul pe întuneric, în ultima săptămână. Am fost prea 


ocupat să stau treaz, cu mintea învârtindu-mi-se mereu ca o 
pisică într-un sac, încercând să găsească o ieşire din 
capcana asta. Cu exploziile m-am obişnuit bine, în timpul 
vacanței mele din fermecătoarea Dagoska. Pentru el, 
durerea care-i sfâşia fundul şi spinarea era considerabil mai 
îngrijorătoare. 

O, ce aroganță! Cine-ar fi îndrăznit vreodată să sugereze 
că într-o zi cizmele gurkiene vor tropăi pe câmpiile rodnice 
din Midderland? Că fermele frumoase şi satele somnoroase 
ale Uniunii vor dansa sub focul gurkian? Cine s-ar fi 
aşteptat ca minunata şi înfloritoarea Adua să se transforme, 
dintr-un mândru colț de rai, într-un mândru colț de iad? 
Simţi că zâmbea. Bun-venit tuturor! Bun-venit! Fu am fost 
aici tot timpul. Ce drăguţ, că v-aţi alăturat mie! 

Auzi nişte cizme de armură bocănind pe drum în spatele 
lui şi se dădu la o parte, prea târziu, din calea unei coloane 
grăbite de soldaţi, fiind împins brutal pe iarba de pe 
margine. Piciorul stâng îi alunecă în noroi, cu un junghi de 
durere până-n şold. Coloana mărşălui pe alături, cu 
nepăsare, iar Glokta se strâmbă în urma ei. Oamenii nu mai 
au nivelul cuvenit de teamă în faţa Inchiziției. Se tem prea 
tare de gurkieni, ca să le mai pese de noi. Se desprinse de 
zid, cu o strâmbătură şi o ocară, îşi lungi gâtul şi porni 
şchiopătând mai departe. 

Înaltul Judecător Marovia stătea încadrat în cea mai 
mare fereastră a biroului său ca o cutie de rezonanţă, 
ţinându-şi mâinile la spate. Ferestrele cabinetului dădeau 
spre vest. Direcţia principală de atac a gurkienilor. În 
depărtare, deasupra acoperişurilor, coloane de fum cenuşiu 
se înălţau pe cerul senin, contopindu-se într-un nor 
negricios ce făcea ca lumina slabă a toamnei să arate şi mai 
funebru. Când auzi podelele scârţâind sub piciorul fără 
degete al lui Glokta, Marovia se întoarse, cu un zâmbet 
primitor pe chipul său bătrân şi zbârcit. 

- A, Superior Glokta! Nici nu-ţi poţi imagina ce plăcere a 
fost să-ţi aud anunţată sosirea! Mi-ai lipsit de la ultima 


vizită. Îmi place atât de mult... stilul dumitale direct. Îţi 
admir enorm... devotamentul faţă de muncă. 

Arătă cu un gest leneş spre fereastră: 

- Legea, trebuie să recunosc, tinde să fie cam 
somnoroasă în vremuri de război. Însă chiar şi cu gurkienii 
la porţile oraşului, nobila activitate a Inchiziției Maiestăţii 
Sale continuă, nu-i aşa? Presupun că tot din partea 
Eminenţei Sale ai venit...? 

Glokta ezită. Dar numai din obişnuinţă. lrebuie să-i 
întorc Inchiziției sucitul meu spate. Cum m-ar numi Sult? 
Trădător? Fără îndoială, şi chiar mai rău. Dar fiecare om 
trebuie să-şi fie loial în primul rând sieşi. Am făcut şi eu 
sacrificiile mele. 

- Nu, Înălţimea Voastră. Am venit în numele lui Sand dan 
Glokta. 

Şchiopătă până la un scaun, îl trase şi se trânti pe el fără 
a aştepta vreo invitaţie. De-acuma, am trecut de faza 
amabilităţilor. 

- Sincer vă spun, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Sincer vă spun, sunteţi ultima mea speranţă. 

- De ajutorul meu? Cu siguranţă, nu sunteţi lipsit de 
prieteni puternici! 

- Ştiu, din regretabilă experienţă, că oamenii puternici 
nu-şi pot permite să aibă prieteni. 

- Cum nu se poate mai adevărat, din păcate. Nu ajungi 
într-o poziţie ca a mea, sau măcar ca a dumitale, fără a 
înţelege că fiecare om răzbeşte de unul singur, în ultimă 
instanţă. 

Marovia îl privi binevoitor, în timp ce se aşeza pe jilţul 
său înalt. Totuşi, sunt departe de a mă simţi mai la largul 
meu. Zâmbetele lui sunt întru totul la fel de mortale ca 
încruntăturile lui Sult, cred. 

- Prietenii noştri trebuie să fie aceia care pot să nu se 
facă utili. Reţinând acest lucru, cu ce te pot ajuta? Şi, mai 
important, ce-mi poţi oferi dumneata în schimb? 


- Pentru asta, s-ar putea să fie nevoie de unele explicaţii, 
răspunse Glokta, strâmbându-se din cauza unui cârcel, şi-şi 
întinse cu forţa piciorul sub masă. Vă pot vorbi absolut 
cinstit, Înălţimea Voastră? 

Marovia îşi mângâie barba, îngândurat. 

- Adevărul este un bun foarte rar şi valoros. Sunt uimit 
că un om cu experienţa dumitale l-ar dărui pur şi simplu. 
Mai ales cuiva aflat de cealaltă parte a baricadei, ca să zic 
aşa. 

- Mi s-a spus odată că un om pierdut în deşert trebuie să 
primească orice apă i se oferă, indiferent din ce sursă. 

- Pierdut, zici? Atunci, vorbeşte deschis, Superiorule, şi 
vom vedea dacă mă pot lipsi de câteva înghiţituri din 
bidonul meu. 

Nu e tocmai o promisiune de salvare, dar e maximum la 
ce m-aş fi putut aştepta din partea unui om care atât de 
recent mi-a fost duşman înverşunat. Aşa că... să trecem la 
mărturisiri, îşi spuse Glokta, revăzând în minte amintirile 
din ultimii doi ani. Și ce scârbavnice, ruşinoase şi urâte mai 
sunt!... Cu ce să încep? 

- Acum câtva timp, am început să examinez neregulile 
din Onorabila Ghildă a Pânzarilor. 

- Îmi amintesc bine afacerea aceea nefericită. 

- În timpul investigaţiilor, am descoperit că negustorii 
erau finanţaţi de o bancă. O bancă foarte bogată şi 
puternică. Valint şi Balk. 

Îi urmări cu atenţie reacţia, dar ochii lui Marovia nici nu 
tresăriră. 

- Ştiu despre existenţa unei asemenea instituţii. 

- Am bănuit că erau implicaţi în crimele Pânzarilor. 
Magistrul Kault a apucat să-mi spună atâta lucru, înaintea 
tragicului său sfârşit. Dar Eminenţa Sa n-a dorit să cercetez 
mai departe. Prea multe complicaţii, într-o perioadă prea 
complicată. 

Ochiul stâng al lui Glokta tresări, şi imediat simţi că 
începea să-i curgă. 


- Scuzele mele, mormăi el, în timp ce şi-l ştergea cu un 
deget. Nu peste mult, am fost trimis la Dagoska, pentru a 
mă ocupa de apărarea oraşului. 

- Sârguinţa dumitale deosebită în acel caz a fost sursa 
unor neplăceri, în ceea ce mă priveşte, rosti acru Marovia. 
Felicitările mele. Ai făcut o treabă extraordinară. 

- Nu-mi pot asuma pe deplin meritul. Sarcina pe care mi- 
o dăduse Arhilectorul era imposibilă. Dagoska viermuia de 
trădări şi era înconjurată de gurkieni. 

Marovia pufni. 

- Sunt de aceeaşi părere cu dumneata. 

- Numai de-ar fi fost cineva de aceeaşi părere şi atunci — 
dar cei de-aici erau foarte ocupați, încercând să-şi vină de 
hac unii altora, ca întotdeauna. Defensiva Dagoskăi era într- 
o stare complet inadecvată pentru menirea sa. N-am putut- 
o pune la punct fără bani... 

- lar Eminenţa Sa n-a fost foarte darnic. 

- Eminenţa Sa n-a dat nicio para chioară. Dar, tocmai 
când aveam mai mare nevoie, a ieşit din umbră un 
binefăcător neaşteptat. 

- Un unchi bogat? Ce noroc! 

- Nu tocmai. 

Glokta îşi linse locul sărat unde-i stătuseră cândva dinţii 
din faţă. Și uite cum secretele încep să iasă la iveală ca 
rahații dintr-o hazna la vremea curăţeniei... 

- Unchiul meu bogat era nimeni altul decât casa bancară 
Valint şi Balk. 

Marovia se încruntă. 

- Ţi-au acordat un avans? 

- Graţie generozităţii lor, i-am putut ţine pe gurkieni 
afară atât timp cât am făcut-o. 

- Reţinând că oamenii puternici nu au prieteni, ce-au 
obţinut în schimb Valint şi Balk? 

- În esenţă? îl privi Glokta imperturbabil pe Înaltul 
Judecător. Orice voiau. La scurt timp după întoarcerea din 


Dagoska,  investigam moartea Prințului de Coroană 
Raynault. 

- O crimă cumplită. 

- De care ambasadorul gurkian care a fost spânzurat 
pentru asta era nevinovat. 

Pe chipul lui Marovia se citi o tresărire de surpriză abia 
vizibilă. 

- Aşa spui dumneata? 

- Nu încape nicio îndoială. Însă moartea moştenitorului 
la tron a creat alte probleme - probleme legate de voturile 
din Consiliul Deschis, iar Eminenţa Sa a fost mulţumit de un 
răspuns simplu. Am încercat să dau curs chestiunii, însă am 
fost împiedicat. De Valint şi Balk. 

- Şi bănuieşti că aceşti bancheri au fost implicaţi în 
moartea Prințului de Coroană, aşadar? 

- Îi bănuiesc de tot felul de lucruri, dar nu prea am 
dovezi. 

Mereu prea multe suspiciuni şi prea puţine probe. 

- Băncile, mormăi Marovia. Sunt făcute din vânt. 
Deapănă banii pe bază de ghiceli, şi minciuni, şi promisiuni. 
Secretele sunt moneda lor curentă, mai valoroasă chiar şi 
decât aurul. 

- Aşa am descoperit şi eu. Dar oamenii pierduţi în 
deşert... 

- Da, da! Continuă, te rog. 

Spre surprinderea lui, Glokta constată că se distra de 
minune. Aproape că i se împiedica limba printre gingii, în 
graba de a da totul pe gură. Acum, că încep să arunc la 
vedere secretele pe care le-am ţinut ascunse atâta timp, 
descopăr că nu mă mai pot opri. Mă simt ca un sărăntoc 
care-şi face de cap la cumpărături. Îngrozit, dar eliberat. 
Chinuit, însă şi încântat. Cam aşa te simţi când iţi tai singur 
beregata, cred - o eliberare glorioasă, dar pe care n-o poți 
savura decât o dată în viață. Şi, ca şi cum mi-aş tăia 
beregata, se prea poate ca rezultatul să fie o moarte 


hidoasă. Mă rog... Tot se apropia, de ceva vreme, nu? Şi 
nici măcar nu pot susține că n-o merit înzecilt. 

Se aplecă înainte. Chiar şi aici, chiar şi acum, simt 
cumva nevoia să vorbesc încet. 

- Arhilectorul Sult nu e mulţumit de noul nostru rege. 
Mai cu seamă, e nemulţumit de influenţa pe care o exercită 
Bayaz asupra lui. Sult găseşte că propriile sale puteri s-au 
limitat prea mult. Crede, de fapt, că dumneavoastră sunteţi 
în spatele întregii tărăşenii. 

Marovia se încruntă: 

- Nu mai spune!?... 

Chiar aşa, şi nu-s complet sigur că aş exclude şi eu 
posibilitatea asta. 

- Mi-a cerut să găsesc un mijloc de a-l înlătura pe 
Bayaz... 

Şi, coborând glasul până aproape de şoaptă: 

- Sau să-l înlătur pe rege. Presupun că, dacă nu reuşesc, 
are alte planuri. Planuri care, cumva, implică şi 
Universitatea. 

- S-ar părea că-l acuzi pe Eminenţa Sa Arhilectorul de 
înaltă trădare la adresa statului. 

Ochii lui Marovia deveniseră lucitori şi duri ca două cuie 
noi. Suspicios, şi în acelaşi timp teribil de curios. 

- Ai descoperit vreun lucru care să se poată folosi 
împotriva regelui? 

- Înainte de a apuca măcar să mă gândesc la aşa ceva, 
Valint şi Balk m-au convins cu forţa să renunţ. 

- Au aflat atât de repede? 

- Sunt nevoit să consimt că o persoană din apropierea 
mea s-ar putea să nu fie atât de demnă de încredere pe cât 
am sperat dintotdeauna. Bancherii nu numai că mi-au cerut 
să nu mă supun Eminenţei Sale, ci au şi insistat să-l 
investighez pe el. Vor să ştie ce planuri are. Am la dispoziţie 
doar câteva zile ca să le îndeplinesc dorinţa, iar Sult nu mai 
are încredere în mine nici cât să-mi spună ce-are în latrină, 
darămite în minte. 


- Vai de mine... clătină Marovia încet din cap. Vai de 
mine şi de mine... 

- Şi, ca să le pună capac la toate, mai cred şi că 
Arhilectorul ştie considerabil mai multe despre cele 
întâmplate în Dagoska decât păruse la început. Dacă 
vorbeşte cineva, s-ar putea să vorbească şi cu unii, şi cu 
alţii. 

În fond, dacă poţi trăda pe cineva o dată, nu e foarte 
dificil s-o faci şi a doua oară. Glokta oftă prelung. Și iatăâ-ne 
ajunşi la capăt. Toate secretele au fost date pe față. 
Haznaua cu rahat s-a golit. lar beregata mea e tăiată de la 
o ureche la cealaltă. 

- Asta e toată povestea, Înălţimea Voastră. 

- Ei bine, Superiorule, e limpede că ai nimerit la mare 
strâmtoare. 

O strâmtoare de-a dreptul fatală, mai bine zis. 

Marovia se ridică şi porni încet prin cameră. 

- Să presupunem, pentru moment, că ai venit într- 
adevăr numai ca să te ajut, şi nu ca să mă pui în cine ştie ce 
situaţie dificilă. Arhilectorul Sult are mijloacele pentru a 
cauza probleme cum nu se poate mai serioase - plus 
monumentala obsesie faţă de sine însuşi necesară pentru a 
încerca s-o facă tocmai în momente ca acestea. 

În privința asta, nu te pot contrazice. 

- Dacă reuşeşti să obţii probe concludente, aş fi dispus, 
desigur, să i le prezint regelui. Dar nu pot acţiona împotriva 
unui membru al Consiliului Închis, şi mai ales contra 
Arhilectorului, fără dovezi clare. Cea mai bună ar fi o 
confesiune semnată. 

- Confesiunea semnată a lui Sult? murmură Glokta. 

- Un asemenea document ar putea să rezolve mai multe 
probleme pentru amândoi. Sult ar dispărea, iar bancherii 
şi-ar pierde puterea asupra dumitale. Gurkienii ar rămâne 
încă în jurul zidurilor noastre, desigur, dar nu le putem 
pretinde chiar pe toate. 

- Confesiunea semnată a Arhilectorului... 


Și, în timp ce i-o obţin, nu vrei să culeg şi luna de pe 
cer? 

- Sau un bolovan destul de mare ca să declanşeze 
alunecarea de teren - eventual, confesiunea cuiva 
convenabil de apropiat lui. Înţeleg că eşti expert în a le 
obţine, îl privi Înaltul Judecător pe Glokta pe sub 
sprâncenele sale stufoase. Sau am fost dezinformat? 

- Nu pot plăsmui probe din eter, Înălţimea Voastră. 

- Cei pierduţi în deşert trebuie să profite de şansele ce li 
se oferă, oricât de mici. Găseşte dovezile şi adu-mi-le. 
Atunci am să pot acţiona, şi nicio clipă mai devreme. 
Înţelegi că nu-mi pot asuma niciun fel de riscuri pentru 
dumneata. Mi-e dificil să am încredere într-un om care şi-a 
ales stăpânul, iar acum îşi alege un altul. 

- Care alege? întrebă Glokta, simțind că iar i se zbătea 
pleoapa. Dacă vă închipuiţi că am ales orice parte din 
umbra asta jalnică de viaţă pe care o vedeţi în faţa 
dumneavoastră, vă înşelaţi amarnic. De ales, am ales gloria 
şi succesul. Dar cutia nu conţinea ce era scris pe capac. 

- Lumea e doldora de poveşti tragice, replică Marovia, în 
timp ce îi întorcea spatele, pornind spre fereastră ca să se 
uite la cerul tot mai întunecat. Mai ales acum. Doar nu te- 
aştepţi să aibă vreo importanţă pentru un om cu experienţa 
mea. O zi bună îţi doresc. 

Orice alt comentariu n-ar avea niciun rost. Glokta se 
aplecă înainte, împingându-se dureros ca să se ridice cu 
ajutorul bastonului, şi porni şchiopătând spre uşă. Dar cel 
mai mic licăr de speranţă a reuşit să se strecoare în beciul 
umed al deznădejdii mele... Am nevoie doar să obţin o 
confesiune de Înaltă Trădare din partea şefului Inchiziției 
Maiestăţii Sale... 

- Şi, Superiorule! 

De ce nu-i în stare nimeni să termine de vorbit înainte 
de a mă ridica în picioare? Glokta se întoarse, cu şira 
spinării arzându-i. 


- Dacă vorbeşte cineva din preajma dumitale, va trebui 
să-i închizi gura. Acum. Numai un nebun s-ar gândi să 
smulgă din rădăcini trădarea din Consiliul Închis înainte de 
a-şi curăța de buruieni propria ogradă. 

- A, în legătură cu ograda mea nu aveţi de ce vă face 
griji, Înălţimea Voastră, îl învrednici Glokta pe Înaltul 
Judecător cu cel mai respingător rânjet al său. Tocmai îmi 
ascut foarfeca. 


Caritate 


Adua ardea. 

Două cartiere din capătul de la apus - cele Trei Ferme, 
în colţul de sud-vest al oraşului, şi Arcurile, mai spre nord - 
erau ciopârţite de răni negre. Din unele continua să iasă 
fum, coloane uriaşe cu baza luminată palid în portocaliu. Se 
întindeau în pete uleioase, purtate către vest de un vânt viu, 
pentru a întinde o perdea noroioasă în faţa asfinţitului. 

Jezal privea într-o tăcere solemnă, cu pumnii strânşi, 
amorţiţi, pe parapetul Turnului Lanţurilor. Acolo nu se 
auzea nici un alt sunet decât şuieratul vântului pe la urechi 
şi, doar din când în când, câte un zgomot vag de luptă, din 
depărtare. Mai un strigăt de atac, mai urletul câte unui 
rănit... Sau, poate, doar un glas de pasăre zburând pe 
aripile brizei. Preţ de-un moment, Jezal îşi dori să fi fost şi el 
o pasăre, să poată pur şi simplu zbura din turn, peste 
pichetele gurkiene, cât mai departe de acel coşmar. Dar nu- 
i era aşa de uşor să scape. 

- Zidul lui Casamir a fost spart prima oară acum trei zile, 
îi explica tărăgănat Mareşalul Varuz. Am respins primele 
două asalturi, şi în noaptea aceea am reuşit să apărăm cele 
Trei Ferme, dar a doua zi s-a produs încă o spărtură, şi încă 
una. Afurisita asta de pulbere care ia foc a schimbat toate 
regulile. Pot dărâma într-o oră un zid care altfel ar fi 
rezistat o săptămână. 

- Lui Khalul i-a plăcut mereu să se joace cu pulberile şi 
sticlele lui, mormăi Bayaz, fără să rezolve nimic. 

- În noaptea aia, au luat cele Trei Ferme în forţă, şi nu 
peste mult au doborât şi porţile de la Arcuri. Şi de-atunci, 
prin toată partea de vest a oraşului se desfăşoară o luptă 
continuă. 

În acel cartier se găsea şi taverna unde Jezal îşi 
sărbătorise victoria asupra lui Filio, la Turnir. Taverna unde 
stătuse cu West şi Jalenhorm, cu Kaspa şi Brint, înainte ca ei 


să plece în Nord, iar el spre Vechiul Imperiu. Oare şi acea 
clădire ardea acum? Se prefăcuse deja într-o ruină 
înnegrită? 

- La lumina zilei, luptăm cu ei corp la corp, pe străzi. 
Noaptea, pe întuneric, organizăm raiduri. Nicio palmă de 
pământ nu e cedată fără să se îmbibe cu sânge gurkian. 

Poate că Varuz spera să spună lucruri încurajatoare, dar 
nu reuşea decât să-l facă pe Jezal să-i vină rău. Străzile 
capitalei scăldate în sânge, indiferent al cui sânge o fi fost, 
nu prea reprezentau principalul lui ţel, ca Rege al Uniunii. 

- Zidul lui Arnault încă se mai ţine bine, deşi prin centrul 
oraşului ard focuri. Azi-noapte, flăcările au ajuns până 
aproape de Patru Colţuri, însă le-a stins ploaia, cel puţin 
pentru moment. Luptăm pentru fiecare stradă, fiecare casă, 
fiecare cameră. Întocmai cum aţi spus să facem, Maiestatea 
Voastră. 

- Bine, reuşi Jezal să cârâie, aproape înecându-se cu 
propria-i vorbă. 

Când respinsese cu atâta însufleţire termenii generalului 
Malzagurt, nu era sigur la ce să se aştepte. Îşi imaginase 
doar, ca prin ceaţă, că avea să le vină cineva în ajutor. Că 
urma să se întâmple ceva eroic. lar acum, toată blestemăţia 
aia sângeroasă mergea din plin, şi nu se zărea niciun semn 
de salvare miraculoasă. Probabil că, pe-acolo prin fum, 
aveau loc şi acte de eroism. Soldaţi cărându-şi camarazii 
răniţi la adăpost, în întunericul plin de funingine. Surori 
medicale cosând răni la lumina lumânărilor, printre 
zbierete. Orăşeni repezindu-se în clădirile incendiate, ca să 
tragă afară copii ce tuşeau. Eroism de un soi cotidian şi 
deloc glorios. De un soi care nu conta cu nimic pentru 
deznodământul final. 

- Alea din golf sunt corăbiile noastre? întrebă el încet, 
deja temându-se să audă răspunsul. 

- Aş vrea eu, Maiestate. N-am crezut s-o spun vreodată, 
dar pe mare sunt mai puternici decât noi. Niciodată nu s-au 
mai văzut atâtea blestemate de corăbii. Chiar dacă cea mai 


însemnată parte a marinei noastre n-ar fi plecată să ne 
aducă armata înapoi din Englia, tot nu-s sigur ce-ar putea 
să facă. Aşa cum stau lucrurile, va trebui ca oamenii să fie 
debarcaţi în afara oraşului. E al naibii de incomod, şi ar 
putea fi mult mai rău decât atât. Docurile sunt un punct 
slab. Mai devreme sau mai târziu, pot încerca să debarce 
oameni acolo. 

Jezal aruncă o privire nervoasă spre apă. Oştiri întregi 
de gurkieni, şiroind de pe nave pentru a intra în inima 
oraşului. Calea-de-Mijloc trecea drept prin centrul Aduei, 
din golf până-n Agriont. Un drum îmbietor de larg, suficient 
pentru ca o întreagă legiune gurkiană să mărşăluiască de la 
un capăt la altul, cât ai clipi. Închise ochii şi încercă să 
respire regulat. 

Înainte de sosirea gurkienilor, abia dacă putuse avea un 
moment de linişte, în care să fie scutit de opiniile sfetnicilor. 
Acum, când chiar avea nevoie de sfaturi, torentul secase 
brusc. Sult nu mai apărea decât rareori în Consiliul Închis - 
şi atunci, numai ca să se uite urât la Marovia. Înaltul 
Judecător însuşi avea prea puţin de oferit, în afară de a 
deplânge ananghia în care ajunseseră cu toţii. Până şi 
rezerva de exemple istorice ale lui Bayaz părea să se fi 
epuizat în sfârşit. Lui Jezal nu-i mai rămânea decât să 
poarte singur pe umeri toată răspunderea, şi o găsea foarte 
apăsătoare. Bănuia că situaţia era mult mai neplăcută 
pentru cei rămaşi fără case, răniţi sau ucişi, dar asta nu 
prea-l consola. 

- Câţi morţi avem? se pomeni el întrebând, ca un copil 
care zgândăreşte o rană. Câţi oameni am pierdut? 

- De-a lungul Zidului lui Casamir s-au dat lupte aprige, 
iar cele din cartierele ocupate au fost şi mai grele. S-au 
înregistrat numeroase victime, din ambele părţi. Aş aprecia 
că noi avem vreo mie de morţi, cel puţin. 

Jezal îşi înghiţi saliva acră. Se gândea la apărătorii 
dezorganizaţi pe care-i văzuse lângă poarta de vest, într-o 
piaţă care acum, cel mai probabil, era invadată de legiunile 


gurkiene. Oameni de rând, care-l priviseră cu speranţă şi 
mândrie. Apoi, încercă să-şi imagineze cum puteau arăta o 
mie de cadavre. Îşi închipui o sută, unele lângă altele, în şir. 
Zece asemenea rânduri, unul deasupra celuilalt. O mie. Îşi 
muşcă unghia degetului mare, deja roasă până-n carne. 

- Şi mult mai mulţi răniţi, desigur, adăugă Varuz, 
răsucind şi el cuțitul în rană. De fapt, nici nu prea mai avem 
loc pentru ei. Două cartiere sunt ocupate cel puţin parţial 
de gurkieni, iar forţele lor aruncă butoaie incendiare 
aproape până-n centrul oraşului. 

Limba lui Jezal căută spaţiul încă dureros dintre dinţi. Îşi 
amintea de propria lui durere, pe câmpia fără margini, sub 
cerul nemilos, cu faţa plină de răni, în timp ce căruțele se 
hurducau scârţâind. 

- Deschideţi Agriontul pentru răniţi şi cei rămaşi fără 
case. Acum, armata fiind plecată, e spaţiu destul. Cazărmi 
cu mii de locuri, şi multe provizii. 

Bayaz clătina din capul său pleşuv. 

- E riscant. N-avem de unde şti pe cine primim. Agenţi 
gurkieni. Spioni de-ai lui Khalul. Nici unul din ei nu e ceea 
ce pare. 

Jezal scrâşni din dinţi. 

- Sunt pregătit să-mi asum riscul. Sunt rege aici, sau nu? 

- Sunteţi, mârâi Bayaz, şi ar fi bine să acţionaţi ca atare. 
Nu e momentul pentru sentimentalisme. Inamicul strânge 
rândurile în jurul Zidului lui Arnault. Pe alocuri, s-ar putea 
să fie la nici două mile de locul unde ne aflăm acum. 

- Două mile? murmură Jezal, aruncând iar o privire 
agitată spre apus. 

Zidul lui Arnault se vedea ca o linie cenuşie subţire 
printre clădiri, arătând teribil de firav de-acolo, de sus - şi 
neliniştitor de aproape. Dintr-odată, îl cuprinse teama. Nu 
îngrijorarea vinovată pe care o simţea pentru oamenii aflaţi 
acolo, în fum, ci o frică reală şi foarte personală pentru 
propria lui viaţă. Ca aceea pe care o simţise între stânci, 
când cei doi războinici veneau spre el cu gândul să-l ucidă. 


Poate că făcuse o greşeală, rămânând în oraş când încă mai 
avea ocazia să-l părăsească. Poate nu era prea târziu ca 
să... 

- Voi rezista sau voi cădea lângă poporul Uniunii! strigă 
el, înfuriat nu numai pe Mag, ci şi pe propria lui laşitate. 
Dacă ei sunt gata să moară pentru mine, atunci sunt gata şi 
eu să mor pentru ei! 

Se grăbi să-şi mute privirea dinspre Bayaz, întorcându-şi 
spatele. 

- Deschide Agriontul, Mareşale Varuz. Poţi să umpli şi 
palatul cu răniţi, dacă e nevoie. 

Varuz aruncă o privire nervoasă spre Bayaz, după care 
se înclină ţeapăn. 

- Atunci, în Agriont se vor organiza spitale, Maiestatea 
Voastră. Cazărmile vor fi deschise pentru oameni. Probabil 
că palatul ar fi mai bine să-l lăsăm încuiat, cel puţin până 
când situaţia se va înrăutăţi şi mai mult. 

Lui Jezal îi era greu să-şi imagineze cum ar fi putut arăta 
o situaţie şi mai gravă. 

- Bine, bine. Apucaţi-vă de treabă. 

Fu nevoit să-şi şteargă o lacrimă de sub ochi, în timp ce 
se întorcea dinspre oraşul fumegând, pornind către scara 
cea lungă. Din cauza fumului, desigur. Numai din cauza 
fumului. 


Regina Terez stătea singură, încadrată în fereastra 
vastului lor dormitor. 

Contesa Shalere încă mai bântuia pe undeva prin palat, 
dar se părea că învățase să-şi ţină pentru sine însăşi 
disprețul la adresa lui Jezal. Restul doamnelor din suita lui 
Terez fuseseră trimise înapoi în Styria, înainte ca gurkienii 
să blocheze portul. Jezal ar fi preferat s-o trimită şi pe 
regină cu ele - dar, din păcate, aşa ceva era exclus. 

Terez nici nu se uită spre el, când Jezal închise uşa. Fu 
nevoit să-şi înăbuşe un oftat greu, în timp ce străbătea încet 


camera, cu cizmele pline de noroi şi pielea înnegrită de 
funingine. 

- Faci murdărie pe jos, remarcă lerez, cu o voce 
îngheţată ca de obicei, fără să se întoarcă. 

- Războiul e o treabă murdară, iubirea mea. 

Îi văzu latura feţei tresărind de silă la auzul ultimelor 
două cuvinte, şi nici nu ştiu dacă-i venea să râdă sau să 
plângă. Se aşeză greoi în fotoliul din apropierea ei, fără să- 
şi atingă cizmele, ştiind tot timpul că asta avea s-o enerveze 
şi mai tare. Nu putea face niciun lucru care să n-o înfurie. 

- Trebuie neapărat să vii la mine în felul ăsta? se răsti 
regina. 

- A, dar nu puteam sta prea mult timp departe. Eşti soţia 
mea, la urma urmei. 

- Nu cu voia mea. 

- Nici a mea n-a fost, dar sunt dispus să rezolv atât cât se 
poate! Mă crezi sau nu, aş fi preferat să mă însor cu o 
femeie care să nu mă urască! 

Îşi trecu o mână prin păr, făcând un mare efort să-şi 
înăbuşe furia. 

- Dar hai să nu ne certăm, te rog. Am deja parte de 
conflicte destule afară. Peste puterile mele de multe! N-am 
putea, cel puţin... să ne purtăm civilizat unul cu altul? 

Terez îl privi lung câteva clipe, încruntată şi gânditoare. 

- Mă întreb cum poți... 

- Cum pot ce? 

- Să tot încerci. 

Jezal îndrăzni o frântură de zâmbet. 

- Sperasem că vei ajunge să-mi admiri persistenţa, dacă 
nu şi altceva. 

Soţia lui nu zâmbi, dar lui Jezal i se păru că zărea o 
uşoară îmblânzire în linia strânsă a gurii. Nu îndrăznea să 
presupună că începea în sfârşit să se dezgheţe, dar era 
dispus să se agaţe şi de cea mai mică speranţă. Cam ducea 
lipsă de speranţe, în ultima vreme. Se aplecă spre ea, 
privind-o în ochi cu sinceritate. 


- Mi-ai dat foarte clar de înţeles ce părere proastă ai 
despre mine, şi nu cred că te pot învinui. Nici eu nu mă 
consider prea grozav, crede-mă. Dar încerc... încerc din 
răsputeri... să fiu un om mai bun. 

Colţul gurii lui Terez tresări într-un fel de surâs - trist, 
dar tot surâs. Spre marea lui uimire, întinse mâna şi i-o 
puse pe obraz, tandru. Lui Jezal i se tăie respiraţia, în timp 
ce pielea-l furnica sub degetele ei. 

- De ce nu poţi să înţelegi că te dispreţuiesc? întrebă ea, 
făcându-l să simtă un fior de gheaţă. Dispreţuiesc felul cum 
arăţi, felul cum te simţi, sunetul vocii tale. Dispreţuiesc locul 
ăsta şi oamenii de-aici. Cu cât îl vor arde mai repede 
gurkienii până-n temelii, cu atât voi fi mai fericită. 

Îşi retrase mâna, întorcându-se iar spre fereastră, cu 
profilul ei perfect conturat de o lucire luminoasă. 

Încet, Jezal se ridică. 

- Cred c-am să-mi găsesc altă cameră în care să dorm la 
noapte. Aici s-a făcut deja prea frig. 

- În sfârşit. 

Poate fi un blestem groaznic pentru un bărbat să obţină 
tot ce-a visat vreodată. Dacă descoperă cumva că prăzile 
sclipitoare sunt găunoase, nu-i mai rămân nici măcar 
visurile, ca mângâiere. Toate lucrurile pe care Jezal crezuse 
că şi le dorea - putere, faimă, minunatele accesorii ale 
măreției - nu erau decât praf în vânt. Acum nu-şi mai dorea 
decât ca viaţa lui să fie la fel ca înainte, când încă nu le 
dobândise. Dar nu exista cale de întoarcere. Niciodată n- 
avea să mai fie vreuna. 

Chiar nu mai avea nimic de spus. Se întoarse cu mişcări 
țepene şi porni cu paşi grei spre uşă. 


Mai bine să rămână îngropată 


Când luptele s-au sfârşit, sapi - dacă mai eşti în viaţă. 
Sapi morminte pentru camarazii morţi. Un ultim semn de 
respect, indiferent cât de puţin ai avut pentru ei. Sapi cât 
de adânc poţi să te osteneşti, îi arunci în groapă, îi acoperi 
cu pământ, şi rămân acolo să putrezească, în uitare. Aşa a 
mers dintotdeauna. 

Aveau să se sape multe gropi la sfârşitul luptelor. Multe 
morminte, şi de-o parte, şi de alta. 

Douăsprezece zile, de-acum, de când începuse ploaia de 
foc. De când mânia lui Dumnezeu începuse să se 
prăvălească peste rozaliii ăia încrezuţi, făcând din mândrul 
lor oraş o pustietate înnegrită. Douăsprezece zile de când 
începuse măcelul - lângă ziduri, pe străzi şi prin case. 
Vreme de douăsprezece zile, în lumina rece a soarelui, în 
ploaia  măruntă, în fumul înecăcios, şi vreme de 
douăsprezece nopţi, la lumina pâlpâitoare a focurilor, Ferro 
fusese în grosul bătăliei. 

Cizmele ei bocăneau pe dalele lustruite, lăsând urme 
negre pe pardoseala imaculată. Cenuşă. Acoperea de-acum 
cele două cartiere unde lupta făcea prăpăd. Se amestecase 
cu ploaia, formând o pastă clisoasă, ca un clei negru. 
Învăluia totul: clădirile care încă mai stăteau în picioare, 
scheletele calcinate ale celor care nu mai rezistaseră, 
oamenii care ucideau şi oamenii care erau ucişi. Străjerii 
încruntaţi şi servitorii speriaţi se uitau urât la ea şi la 
urmele pe care le lăsa pe jos, dar lui Ferro nu-i păsase 
niciodată de părerile lor, şi n-avea să-nceapă tocmai acum. 
Urmau să aibă parte de-atâta cenuşă, cât să nu ştie unde s- 
o pună, curând. Tot oraşul avea să se facă scrum, dacă era 
după voia gurkienilor. 

Şi se prea putea să fie aşa. În fiecare zi şi în fiecare 
noapte, cu toate eforturile adunăturii de apărători, cu toţi 


morţii pe care-i lăsau printre ruine, trupele Împăratului 
înaintau tot mai adânc în oraş. 

Spre Agriont. 

Când ajunse în camera cea mare, Yulwei stătea aşezat 
într-un fotoliu din colţ, cu brăţările atârnându-i pe braţele 
moleşite. Calmul care păruse să-l învăluiască întotdeauna 
ca o pătură veche se risipise. Arăta îngrijorat, obosit, cu 
ochii adânciţi în orbitele întunecate. Un om care privea în 
faţă înfrângerea. O privire pe care Ferro, în ultimele câteva 
zile, se obişnuise s-o vadă tot mai mult. 

- Ferro Maljinn, înapoi de pe front. Mereu am spus c-ai 
ucide întreaga lume, dac-ai putea, iar acum ai ocazia. Cum 
îţi place războiul, Ferro? 

- Aşa şi-aşa... 

Îşi aruncă arcul pe o masă lustruită, cu zgomot, îşi 
scoase sabia de la cingătoare şi-şi dădu jos tolba de pe 
umăr. Doar două săgeți îi mai rămăseseră. Pe cele mai 
multe le lăsase înfipte în soldaţi gurkieni, printre ruinele 
înnegrite de la marginea oraşului. 

Totuşi, nu se putea îndura să zâmbească. 

Omorârea gurkienilor era ca un ospăț cu miere. Când 
pofta e în toi, abia dac-a mai rămas ceva. lar dacă înfuleci 
prea multă, te-apucă greaţa. Leşurile fuseseră întotdeauna 
o răsplată jalnică pentru tot efortul făcut. Acum, însă, cale 
de oprire nu mai era. 

- Eşti rănită? 

Ferro îşi strânse mai bine pe braţ bandajul murdar, 
privind sângele care se infiltra prin cârpa cenuşie. Nu 
simţea nicio durere. 

- Nu. 

- Să ştii că nu e prea târziu, Ferro. N-ai niciun motiv să 
mori aici. Eu te-am adus, tot eu pot să te duc înapoi. Merg 
pe unde poftesc şi iau cu mine pe cine vreau. Dacă acum te 
opreşti din omorât, cine ştie...? Poate că Dumnezeu îţi va 
găsi totuşi un loc în rai. 


Ferro se plictisea tot mai mult de predicile lui Yulwei. N- 
or fi avut încredere unu-n altul nici atâtica, ea şi Bayaz, dar 
cel puţin se înțelegeau. Yulwei nu pricepea nimic. 

- „Rai”? se strâmbă ea, întorcând privirea. Poate că iadul 
mi se potriveşte mai bine, la asta nu te-ai gândit? 

Îşi strânse umerii, când de pe culoar se auziră paşi 
reverberând. Simţi furia lui Bayaz încă înainte ca uşa să se 
dea de perete, pentru ca rozaliul cel bătrân şi chel să intre 
valvârtej în cameră. 

- Netrebnic prăpădit! După toate câte i le-am dat, cum 
mă răsplăteşte? 

Quai şi Sulfur îl urmară, ca doi câini furişându-se după 
stăpânul lor. 

- Mă sfidează în faţa Consiliului Închis! Îmi zice să-mi 
văd de treburile mele! Mie! De unde să ştie nătărâul ăla 
fricos care-s treburile mele şi care nu? 

- Ai necazuri cu Regele Luthar Magnificul? mârâi Ferro. 

Magul o privi cu ochi îngustaţi. 

- Acum un an, nu era în tot Cercul Lumii un cap mai sec 
ca al lui. Pune-i o coroană şi adu o haită de mincinoşi 
bătrâni să-l lingă-n cur câteva săptămâni, şi căcăţelul o să 
se creadă Stolicus! 

Ferro ridică din umeri. Rege sau nu, Luthar avusese 
mereu o părere foarte bună despre sine însuşi. 

- Ar trebui să fii mai atent cui îi pui coroane pe cap. 

- Asta-i problema cu coroanele, că trebuie să stea pe 
capul cuiva. Tot ce poţi face e să le-azvârli în mulţime şi să 
speri că nimeresc unde trebuie, replică Bayaz, întorcând 
încruntat capul spre Yulwei. Şi cu tine cum e, frate? Ai mai 
fost dincolo de ziduri? 

- Am fost. 

- Şi ce-ai văzut? 

- Morți. Mulţi de tot. Soldaţii Împăratului au invadat 
cartierele apusene din Adua, corăbiile lui umplu tot golful. 
În fiecare zi, alte şi alte trupe vin pe drumul dinspre sud, şi 
întăresc strânsoarea gurkiană asupra oraşului. 


- Atâta am putut şi eu să aflu, de la nătângii ăia din 
Consiliul Închis. Cu Mamun şi Cele O Sută De Cuvinte ale lui 
cum stau lucrurile? 

- Mamun, cel de trei ori binecuvântat şi de trei ori 
blestemat? Miraculosul ucenic dintâi al marelui Khalul, 
mâna dreaptă a lui Dumnezeu? Aşteaptă. El şi fraţii lui, şi 
surorile lui, şi-au pus un cort mare dincolo de periferia 
oraşului. Se roagă pentru victorie, ascultă muzică dulce, se 
îmbăiază în apă parfumată, lenevesc goi şi se bucură de 
plăcerile cărnii. 

Ridică privirea spre Bayaz. 

- Mănâncă zi şi noapte, sfidând pe faţă Legea a Doua, 
batjocorind cu neobrăzare cuvântul solemn al lui Euz. Se 
pregătesc pentru momentul când vor veni să te scoată de- 
aici. Momentul pentru care i-a instruit Khalul. Şi cred că nu 
mai e mult pân-atunci. Îşi lustruiesc armurile. 

- Nu mai spune!?... şuieră Bayaz. la mai dă-i dracu'! 

- 1 s-au dat ei singuri, de mult. Dar asta nu ne-ajută cu 
nimic. 

- Atunci, trebuie să vizităm Casa Creatorului. 

Capul lui Ferro se ridică brusc. Turnul acela înalt şi golaş 
avea ceva care o fascinase tot timpul, de când se găsea în 
Adua. Fără voia ei, ochii îi fură atraşi spre silueta sa masivă, 
care se înălța intangibilă deasupra oraşului şi a prăpădului. 

- De ce? întrebă Yulwei. Plănuieşti să te fereci înăuntru? 
La fel cum a făcut Kanedias, cu atâţia ani în urmă, când am 
venit să ne răzbunăm? Ai de gând să te ascunzi în întuneric, 
Bayaz? De data asta, tu vei fi cel aruncat de sus, să te 
zdrobeşti pe pod? 

Întâiul dintre Magi pufni. 

- Mă cunoşti prea bine ca să crezi aşa ceva. Când vor 
ajunge la mine, am să-i înfrunt pe faţă. Dar în întuneric se 
mai găsesc arme. O surpriză, două, din forja Creatorului, 
pentru prietenii noştri blestemaţi de dincolo de ziduri. 

Yulwei făcu o mutră şi mai îngrijorată decât înainte. 

- Despărţitorul? 


- O muchie aici, şopti Quai, din colţ. Una, în Cealaltă 
Parte. 

Ca de obicei, Bayaz nu-l luă în seamă. 

- Poate să taie orice, chiar şi un Mâncător. 

- Va tăia şi o sută? vru să ştie Yulwei. 

- Mă mulţumesc numai cu Mamun. 

Yulwei se ridică încet de pe scaun, cu un oftat. 

- Foarte bine, ia-o înainte. Voi intra cu tine în Casa 
Creatorului, pentru ultima oară. 

Ferro îşi linse dinţii. Ideea de a se duce acolo era 
irezistibilă. 

- Vin şi eu cu voi. 

Bayaz întoarse capul, încruntat. 

- Ba n-ai să vii. Poţi să stai aici, bosumflată. Ăsta a fost 
întotdeauna talentul tău deosebit, nu? Aş fi dezolat să-ţi 
refuz o ocazie de a-l folosi. Tu vii cu noi, se răsti el la Quai. 
Ştii ce ai de făcut, Yoru, nu? 

- Da, Maestre Bayaz. 

- Bine. 

Întâiul dintre Magi ieşi din încăpere, cu Yulwei lângă el şi 
ucenicul urmându-i cu pas greoi. Yoru Sulfur nu se clinti din 
loc. Ferro îl privea încruntată, iar el rânji, cu capul rezemat 
de peretele cu lambriuri şi bărbia ridicată spre 
decoraţiunile de pe tavan. 

- Alea O Sută De Cuvinte nu vă sunt şi ele duşmani? 
întrebă Ferro. 

- Cei mai mari şi mai amarnici duşmani ai mei. 

- Atunci, de ce nu lupţi? 

- A, mai sunt şi alte moduri de a lupta, decât să te baţi 
acolo, în praf. 

În ochii aceia, unul de culoare închisă, altul mai deschis, 
se citea ceva care lui Ferro nu-i plăcea deloc cum arăta. 
Ceva dur şi flămând, ascuns înapoia zâmbetelor. 

- Deşi mi-ar plăcea să mai stăm la taclale, trebuie să mă 
duc şi să mai învârtesc puţin roţile, continuă el, descriind 


cercuri cu degetul prin aer. Roţile trebuie să se învârtească 
tot timpul, nu, Maljinn? 

- Du-te, atunci, se răsti ea. N-am să te opresc. 

- Nici să vrei n-ai putea. [i-aş ura o zi bună, dar pun 
prinsoare că-n viaţa ta n-ai avut parte de vreuna. 

Şi plecă ţanţoş, închizând uşa în urma lui. 

Ferro ajunsese deja în partea cealaltă a camerei, 
trăgând zăvorul de la fereastră. Mai făcuse o dată ce-i 
spusese Bayaz şi nu se alesese cu nimic altceva decât un an 
pierdut de pomană. Acum, hotăra singură. Deschise cu un 
gest smucit fereastra şi ieşi pe balcon. Frunzele veştede 
erau suflate de vânt, prin ploaia măruntă, învârtindu-se în 
vârtejuri pe aleile de jos. Aruncă o privire scurtă în jur şi 
descoperi că prin preajmă nu era decât un singur străjer, 
care se uita în altă parte, înfofolit în manta. 

Uneori, cel mai bine e să prinzi momentul. 

Ferro îşi aruncă picioarele peste balustradă, se ghemui 
ca să-şi ia avânt şi făcu un salt prin aer. Agăţându-se de 
creanga alunecoasă a unui copac, se balansă spre trunchi, 
lunecă în josul lui până pe pământul umed şi se furişă în 
spatele unui gard viu tuns cu grijă, adusă de spate. 

Auzi paşi, apoi voci. Glasurile lui Bayaz şi al lui Yulwei 
vorbind încet prin vântul şuierător. La naiba, da' mult le mai 
plăcea să dea din gură smintiţilor ălora de Magi bătrâni. 

- Sulfur? se auzi vocea lui Yulwei. Mai e cu tine? 

- De ce să nu fie? 

- Studiile lui au luat-o în... direcţii periculoase. Ţi-am mai 
spus asta, frate. 

- Şi? Khalul nu-i aşa de cusurgiu când îşi alege slujitorii. 

Se îndepărtară, iar Ferro fu nevoită s-o ia la fugă prin 
spatele gardului viu, aplecată, ca să-i audă în continuare. 

— „.. nu-mi place obiceiul ăsta, spunea Yulwei, să iei alte 
forme, să-ţi schimbi pielea. E o îndeletnicire blestemată. Ştii 
ce părere avea Juvens... 

- N-am timp să-mi bat capul cu părerile unui om care de 
veacuri zace-n mormânt. Nu există nicio Lege a Treia, 


Yulwei. 

- Poate-ar trebui să existe. Să furi înfăţişarea altcuiva... 
Trucuri folosite de Glustrod şi ai lui, cei cu sânge de diavol. 
Arte împrumutate din Cealaltă Parte... 

- Trebuie să folosim ce arme găsim. Nu-mi place deloc 
Mamun, dar are dreptate. Li se spune Cele O Sută De 
Cuvinte fiindcă sunt o sută. Noi suntem doi, iar cu noi 
timpul n-a fost prea mărinimos. 

- Atunci, ce mai aşteaptă? 

- Îl ştii pe Khalul, frate. Mereu atent, grijuliu, calculat... 
N-o să-şi rişte copiii până nu va trebui... 

Prin spaţiile dintre crenguţele desfrunzite, Ferro îi privi 
pe cei trei cum treceau de gărzi, ieşind pe poarta din zidul 
înalt al palatului. Aşteptă câteva momente, apoi porni după 
ei, cu umerii traşi îndărăt, ca şi cum ar fi mers cu o treabă 
importantă. Simţi privirile aspre ale paznicilor înarmaţi de 
la poartă, dar aceştia se obişnuiseră s-o vadă venind şi 
plecând. Măcar o dată rămaseră tăcuţi. 

Printre clădirile înalte, pe lângă statui, prin grădinile 
mohorâte, Ferro îi urmă pe cei doi magi şi pe ucenicul lor, 
prin Agriont. Păstra distanţa, ascunzându-se în pragul 
uşilor, pe sub copaci, mergând în spatele puţinilor trecători 
care străbăteau grăbiţi străzile bătute de vânt. Uneori, 
deasupra caselor din câte o piaţă, sau în capătul vreunei 
uliţe, se vedea iar înălțându-se vârful siluetei uriaşe a Casei 
Creatorului. La început, de un cenuşiu ceţos, prin ploaia 
măruntă şi deasă, dar tot mai neagră, mai imensă şi mai 
limpede cu fiecare pas pe care-l făcea. 

Cei trei o conduseră spre o construcţie dărăpănată, cu 
turnulețe şubrede înălțându-se de pe acoperişul lăsat. 
Ferro îngenunche, pândind de după un colţ, în timp ce 
Bayaz ciocănea în uşă cu capătul bastonului. 

- Mă bucur că n-ai găsit Sămânţa, frate, spuse Yulwei, pe 
când aşteptau. Aia-i mai bine să rămână îngropată. 

- Mă întreb dacă vei mai fi de aceeaşi părere când Cele 
O Sută De Cuvinte au să roiască pe străzile din Agriont, 


urlând după sângele nostru. 

- Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că am să-mi păstrez 
părerea. Sunt şi lucruri mai rele decât Mâncătorii lui 
Khalul. 

Unghiile lui Ferro se înfipseră în palme. La una dintre 
ferestrele murdare apăruse o siluetă, privind spre Yulwei şi 
Bayaz. O faţă lungă şi slabă, cu mască neagră şi păr scurt. 
Femeia care se luase după ea şi Nouădegete, demult. 
Instinctiv, mâna lui Ferro se abătu spre sabie, apoi îşi dădu 
seama că şi-o lăsase la palat, şi-şi sudui propria nesocotinţă. 
Nouădegete avusese dreptate. Niciodată nu poţi avea prea 
multe cuțite. 

Uşa se deschise scârţâind, fură rostite câteva cuvinte, iar 
cei doi bătrâni intrară, urmaţi de Quai, cu capul plecat. 
Femeia mascată mai privi puţin pe fereastră, apoi se 
retrase în întuneric. În timp ce uşa şubredă se închidea, 
Ferro sări peste un gard, îşi vâri piciorul în deschizătură şi 
se strecură în bezna dinăuntru. Scârţâind în balamale, uşa 
se închise. 

În faţa ei se întindea un coridor lung, cu tablouri prăfuite 
pe un perete şi ferestre la fel de prăfuite pe celălalt. Ferro 
simţi furnicături în ceafă, aşteptându-se să vadă o mulţime 
de măşti negre năvâălind din umbre - dar nu se auzeau 
decât paşii care se îndepărtau şi murmurul nepăsător al 
celor doi bătrâni. 

- Locul ăsta s-a schimbat, spunea Yulwei. Din ziua aia, 
când ne-am luptat cu Kanedias. Din ziua când Vechiul Timp 
a luat sfârşit. Şi atunci ploua. 

- Ţin minte. 

- Zăceam rănit pe pod, în ploaie. l-am văzut căzând, pe 
Creator şi pe fiica lui. De-a rostogolul au căzut, până jos. E 
greu de crezut, dar am zâmbit atunci la vederea lor. 
Răzbunarea e un fior fugar. Îndoielile le ducem cu noi în 
mormânt. 

La auzul acestor cuvinte, Ferro se strâmbă. Dac-ar fi 
putut avea parte de răzbunarea mult dorită, putea să 


trăiască pe urmă şi cu îndoielile. 

- Timpul ne-a adus amândurora regrete, mormăi Bayaz. 

- Tot mai multe, cu fiecare an ce trecea. Totuşi, uite o 
ciudăţenie. Aş fi fost gata să jur, când zăceam acolo, că 
primul a căzut Kanedias, şi Iolomei după el. 

- Memoria poate spune minciuni, mai ales unor oameni 
care au trăit atât de mult ca noi. Creatorul şi-a aruncat 
fiica, apoi eu l-am aruncat pe el. Şi astfel s-a terminat cu 
Vechiul Timp. 

- Într-adevăr, murmură Yulwei. S-au pierdut atâtea... Şi 
acum, uite unde-am ajuns... 

Capul lui Quai se întoarse brusc, iar Ferro se lipi de 
perete, lângă un dulap înclinat. Ucenicul stătu pe loc câteva 
momente, privind încruntat în direcţia ei. Apoi, porni iar 
după ceilalţi. Ferro aşteptă, ţinându-şi respiraţia, până când 
toţi trei trecură de un colţ, făcându-se nevăzuţi. 

Îi ajunse din urmă într-o curte părăginită, plină de 
buruieni uscate şi bucăţi de ardezie căzute de pe 
acoperişuri. Un bărbat într-o cămaşă pătată îi conduse pe o 
scară lungă, spre o arcadă întunecoasă aflată undeva sus, în 
zidul înalt al Agriontului. Ţinea în mâinile noduroase un inel 
de chei zornăitoare şi bombănea ceva despre nişte ouă. 
După ce intrară în tunel, Ferro străbătu fără zgomot curtea 
şi urcă treptele, oprindu-se aproape de capătul scării. 

- O să ne întoarcem curând, îl auzi pe Bayaz mârâind. 
Lasă uşa întredeschisă. 

- Stă încuiată tot timpul, răspunse un glas. Asta-i regula. 
De când mă ştiu, tot încuiată am ţinut-o, şi n-am de gând 
să... 

- Atunci, stai aici până ne întoarcem! Nu pleca nicăieri! 
Am lucruri mult mai bune de făcut decât să aştept lângă 
uşile voastre încuiate! 

O cheie se răsuci în broască. 'Ţâţânile vechi scârţâiră. 
Degetele lui Ferro alunecară peste o piatră desprinsă din 
zidărie, apucând-o strâns. 


Când Ferro ajunse pe furiş în capul scării, omul cu 
cămaşa murdară tocmai închidea poarta. Răsucea cheia pe 
bâjbâite, într-un zornăit metalic, mormăind furios. Se auzi o 
bufnitură înfundată, când piatra îl izbi în creştetul pleşuv. 
Omul icni, căzând în faţă, iar Ferro îi apucă de subsuori 
trupul inert, culcându-l cu grijă pe pardoseală. 

Apoi, lăsă piatra jos şi-l uşură de chei, cu un deget 
încovoiat. 

În timp ce ridica mâna să deschidă uşile, o cuprinse o 
senzaţie ciudată. Ca o briză răcoroasă pe timp de arşiţă, la 
început surprinzătoare, apoi delicioasă. Un fior, câtuşi de 
puţin neplăcut, îşi croi drum în sus pe şira spinării, făcând 
să i se taie respiraţia. Ferro apăsă cu mâna lemnul tocit de 
vremuri, simțind cum fibrele calde şi primitoare i se frecau 
de palmă. Întredeschise cele două uşi doar atâta cât să se 
uite printre ele. 

Din zidul Agriontului pornea un pod îngust, nu mai lat de 
un pas, fără balustradă sau parapet. Capătul opus se afla 
lângă zidul Casei Creatorului - un perete înalt de piatră 
golaşă, lucind negru, umezit de ploaie. O poartă de metal 
închis la culoare, însemnată în centru cu cercuri 
strălucitoare. Cercuri de litere pe care Ferro nu le 
înţelegea. Îl văzu pe Bayaz scoțând ceva de sub gulerul 
cămăşii. Văzu cum cercurile începeau să se mişte, 
învârtindu-se, rotindu-se, în timp ce inima-i bubuia în 
urechi. Fără zgomot, uşile se despărţiră. Încet, aproape 
şovăitor, cei trei intrară în dreptunghiul negru şi nu se mai 
văzură. 

Casa Creatorului rămăsese deschisă. 

Stropii de apă cădeau pe pietrele cenuşii de sub 
picioare, în timp ce Ferro îi urma pe pod. Ploaia îi săruta 
pielea, vântul i-o muşca mărunt. În depărtare, nori de fum 
se înălţau deasupra oraşului incendiat, spre cerul tulbure, 
dar ochii lui Ferro rămâneau aţintiţi asupra portalului 
căscat drept în faţa ei. Ezită o clipă în prag, cu pumnii 
strânşi. 


Apoi, păşi în întuneric. 

De cealaltă parte a porţii nu era nici frig, nici cald. Aerul 
era atât de încremenit şi plat şi tăcut, încât părea s-o apese 
greu pe umeri, să-i astupe urechile. Câţiva paşi înfundaţi 
înainte, iar lumina păli aproape complet. Vântul, ploaia şi 
cerul liber nu mai erau decât nişte vise, amintite ca prin 
ceaţă. Avea senzaţia că străbătuse o sută de mile, pe sub 
pământul mort. Timpul însuşi părea să se fi oprit în loc. 
Ferro se furişă spre o arcadă largă şi privi prin ea. 

Sala din partea cealaltă arăta ca un templu, însă ar fi 
înghiţit pe nemestecate până şi templul cel mare din Shaffa, 
unde în fiecare moment mii şi mii de fiinţe îl invocau pe 
Dumnezeu. Făcea ca domul unde primise coroana Jezal dan 
Luthar să pară o colibă amărâtă. Era o întindere pe lângă 
care chiar şi pustietatea de ruine din Aulcus arăta măruntă. 
O încăpere încununată cu umbre solemne, populată de 
ecouri posomorâte, mărginită cu piatră ostilă, 
neînduplecată. Mormântul uriaşilor morţi de mult. 

Mormântul zeilor uitaţi. 

Yulwei şi Bayaz stăteau în mijloc. Două siluete mici, ca 
nişte insecte, într-un ocean de întunecime străbătută de 
luciri. Ferro se lipi de zidul rece, chinuindu-se să le distingă 
cuvintele din marea de ecouri. 

- Du-te la armurărie şi găseşte unele dintre lamele 
Creatorului. Eu mă duc sus să aduc... lucrul celălalt. 

Bayaz se întoarse, dar Yulwei îl apucă de braţ. 

- Mai întâi, răspunde-mi la o întrebare, frate. 

- Ce întrebare? 

- Aceeaşi pe care o pun întotdeauna. 

- Iar? Chiar şi acum? Foarte bine, dacă trebuie... 
Întreabă-mă. 

Cei doi bătrâni rămaseră nemişcaţi un răstimp 
nemăsurat - până când ultimele ecouri se stinseră, lăsând 
în urma lor doar o tăcere grea, ca de plumb. Ferro îşi ţinea 
respiraţia. 


- 'Tu l-ai omorât pe Juvens? şuieră şoapta lui Yulwei. L-ai 
omorât pe stăpânul nostru? 

Bayaz nici nu tresări. 

- Am făcut greşeli, cu mult timp în urmă. Multe greşeli, 
ştiu. Unele, în apusul ruinat. Altele, aici, în locul ăsta. Nu 
trece o zi fără să le regret. Am luptat cu Khalul. Am 
nesocotit înţelepciunea stăpânului meu. Am intrat fără 
permisiune în Casa Creatorului. M-am îndrăgostit de fiica 
lui. Eram mândru, şi vanitos, şi repezit, toate astea sunt 
adevărate. Dar nu l-am ucis pe Juvens. 

- Ce s-a întâmplat în ziua aceea? 

Întâiul dintre Magi rostea frazele ca şi cum ar fi fost 
nişte replici îndelung repetate. 

- Kanedias a venit să mă ucidă. Pentru că-i sedusesem 
fiica. Pentru că-i furasem secretele. Juvens n-a vrut să mă 
predea. S-au luptat, iar eu am fugit. Furia bătăliei lor 
lumina cerurile. Când m-am întors, Creatorul nu mai era, 
iar stăpânul nostru murise. Nu eu l-am ucis pe Juvens. 

Din nou o tăcere îndelungată, timp în care Ferro îi privea 
încremenită. 

- Foarte bine, spuse Yulwei, desprinzându-şi mâna de pe 
braţul lui Bayaz. Prin urmare, Mamun a minţit. Vom lupta 
împreună împotriva lor. 

- Bine, vechiul meu prieten, bine. Ştiam că pot avea 
încredere în tine, după cum şi tu poţi să ai încredere-n 
mine. 

Ferro îşi răsfrânse buza. Încredere!... Era un cuvânt pe 
care nu-l foloseau decât mincinoşii. Un cuvânt de care 
oamenii sinceri n-aveau nevoie. Paşii Întâiului dintre Magi 
răsunară din nou, în timp ce se îndrepta spre una dintre 
numeroasele arcade, pe unde dispăru în întuneric. 

Yulwei îl privi cum pleca. Apoi oftă scurt şi o luă în 
cealaltă direcţie, cu brăţările zornăindu-i pe braţele slabe. 
Ecourile trecerii lui se stinseră încet, iar Ferro rămase 
singură, învăluită în umbră şi tăcere. 


Încet, cu grijă, se furişă înainte, prin pustietatea aceea 
imensă. Pardoseala scânteia - linii şerpuitoare de metal 
sclipitor, încrustate în piatra neagră. Tavanul, dacă exista 
vreunul, se pierdea undeva în întuneric. Undeva, la vreo 
douăzeci de paşi înălţime, un balcon înconjura pereţii, 
urmat de un altul mult mai sus, şi un altul, şi încă unul, 
zărindu-se vag în lumina slabă. Iar deasupra tuturor atârna 
o alcătuire miraculoasă. Cercuri de metal închis la culoare, 
mari şi mici, discuri lucioase şi inele strălucitoare, 
însemnate cu o scriitură stranie. Şi toate se mişcau. Toate 
se învârteau, cerc după cerc, iar în mijlocul lor se afla un 
glob negru, singurul punct cu desăvârşire nemişcat. 

Ferro se întoarse în loc, o dată şi încă o dată - sau poate 
că stătea neclintită, şi sala se rotea în jurul ei. Se simţea 
ameţită, îmbătată, fără suflare. Zidăria golaşă se înălța în 
beznă, pietre aspre fără mortar între ele, fără ca măcar 
două să se asemene. Ferro încerca să-şi imagineze din câte 
pietre era clădit turnul. 

Mii. Milioane. 

Ce spusese Bayaz, pe insula aceea de la marginea Lumii? 
Unde ascunde înțeleptul o piatră? Între altele o mie. Printre 
un milion de pietre. Cercurile de deasupra se mişcau încet. 
O atrăgeau, iar sfera neagră din centru o atrăgea cel mai 
tare. Ca o mână chemând-o. Ca o voce rostindu-i numele. 

Îşi înfipse degetele în spaţiile uscate dintre pietre şi 
începu să se caţere, ridicând o mână după alta, tot mai sus 
şi mai sus. Nu-i era deloc greu. Ca şi cum peretele ar fi fost 
făcut anume ca să fie escaladat. Curând, îşi trecu picioarele 
peste balustrada de fier a primului balcon. Şi se căţără mai 
departe, fără a sta să-şi tragă răsuflarea, mereu în sus. 
Ajunse la al doilea balcon, udă de năduşeală în aerul 
încremenit. Trecu şi de al treilea, cu respiraţia îngreunată. 
Apucă balustrada celui de-al patrulea şi se săltă peste ea. 
Acolo se opri, cu privirea în jos. 

Departe, în fundul abisului negru, se întindea tot Cercul 
Lumii, pe pardoseala sălii rotunde. O hartă, cu coastele 


mărilor conturate din metal lucitor. La aceeaşi înălţime cu 
Ferro, umplând aproape tot spaţiul încercuit de galerie, 
suspendat cu fire nu cu mult mai groase decât cele de păr, 
uriaşul mecanism se învârtea încet. 

Ferro privi încruntată globul negru din mijloc, simțind 
furnicături în palme. Părea să plutească acolo, fără niciun 
sprijin. Ar fi trebuit să se întrebe cum era cu putinţă, dar nu 
se putea gândi decât la un singur lucru: cât de mult dorea 
să-l atingă. Simţea nevoia să-l atingă. Nu avea încotro. Unul 
dintre cercurile metalice se apropia de ea, lucind mat. 

Uneori, cel mai bine e să prinzi momentul. 

Sări pe balustradă şi se ghemui acolo pentru o clipă, 
adunându-şi forţele. Nu stătu pe gânduri. Gânditul ar fi fost 
o nebunie. Se aruncă în gol, cu membrele desfăcute. Toată 
maşinăria se cutremură şi se clătină, când Ferro se agăţă 
de cercul exterior. Se balansă sub el, suspendată acolo, cu 
răsuflarea tăiată. Încet, delicat, cu limba apăsată în cerul 
gurii, se săltă în braţe, îşi petrecu picioarele peste tija 
metalică şi începu să se tragă în lungul ei. Curând, ajunse 
aproape de un disc mare, străbătut de adâncituri, şi se 
mută pe acela, cu tot trupul tremurându-i de efort. Metalul 
rece vibră sub greutatea ei, răsucindu-se şi îndoindu-se, 
trepidând la fiecare mişcare, parcă gata s-o azvârle în gol. 

N-o fi ştiut Ferro ce era frica, dar o prăbuşire de lao 
sută de paşi înălţime, pe cea mai tare dintre cele mai tari 
pietre, îi impunea un profund respect. 

Aşa că îşi continuă drumul, de pe un cerc pe altul, abia 
îndrăznind să respire măcar. Îşi tot spunea că nu risca nicio 
cădere. Nu făcea decât să se urce în copaci, strecurându-se 
printre ramuri, aşa cum făcea în copilărie, înainte de a veni 
gurkienii. În sfârşit se prinse de inelul cel mai apropiat de 
centru. Se agăţă de el, cât putea de strâns, aşteptând ca 
mişcarea acestuia s-o apropie de mijloc. Ţinându-se doar cu 
o mână şi picioarele încolăcite peste bara subţire de metal, 
întinse mâna cealaltă spre globul negru lucios. 


Putea să-şi vadă faţa rigidă reflectată în suprafaţa lui 
perfectă, şi mâna cu degetele răşchirate, parcă umflată, 
diformă. Din răsputeri, cu toţi nervii încordaţi, se întinse şi 
mai mult, scrâşnind din dinţi. Mai aproape, şi mai aproape. 
Nu conta decât un singur lucru - să atingă globul. Vârful 
degetului mijlociu îl atinse şi, ca un balon care se sparge, 
sfera se mistui în golul ceţos. 

Ceva căzu, încet, ca şi cum s-ar fi scufundat prin apă. 
Ferro privi cum se îndepărta de ea, o pată închisă în 
tenebrele ca de cerneală, tot mai jos şi mai jos. Lovi 
pardoseala, cu o bubuitură ce păru să zgâlţâie din temelii 
toată Casa Creatorului, umplând sala cu ecouri zdrobitoare. 
Cercul de care se ţinea Ferro se cutremură şi, preţ de-o 
clipă, fu cât pe ce să-l scape. Când reuşi să se salte înapoi, 
îşi dădu seama că nu se mai mişca. 

Tot mecanismul se oprise. 

Păru să treacă o veşnicie până străbătu înapoi cercurile 
încremenite, spre galeria cea mai de sus, iar apoi să 
coboare încet pe pereţii înalţi. Când în sfârşit ajunse jos, pe 
duşumeaua sălii uriaşe ca o cavernă, avea hainele rupte, 
julituri şi sânge pe mâini, coate şi genunchi, dar nu le băgă 
de seamă. O luă la fugă pe pardoseala întinsă, cu paşii 
răsunând puternic. Alerga spre mijlocul sălii, unde zăcea 
obiectul care căzuse din înalt. 

Părea doar o bucată de piatră închisă la culoare, de 
formă neregulată, cât un pumn mare. Nu era o piatră, însă, 
iar Ferro ştia. Simţea că din ea se prelingea ceva, se 
scurgea, se revărsa valuri-valuri. Ceva ce nu putea fi văzut, 
sau atins, şi totuşi umplea întregul spaţiu, până în cele mai 
întunecate unghere. Invizibil, dar irezistibil, se răspândea 
în jurul ei, înţepător, trăgând-o înainte. 

Inima lui Ferro se zbătea între coaste, tot mai tare, cu 
fiecare pas ce o purta într-acolo. Gura i se umplu de salivă 
hămesită, când îngenunche alături. Respirația o zgăria prin 
gâtlej, în timp ce întindea mâna, cu palma străbătută de 
furnicături. Şi-o strânse în jurul suprafeţei ciuruite şi 


brăzdate. Foarte grea, şi foarte rece, ca şi cum ar fi fost o 
bucată de plumb îngheţat. O ridică încet, răsucind-o în 
mână, privind-o cum scăpăra în întuneric, fascinată. 

- Sămânţa. 

Bayaz stătea într-o arcadă, cu chipul tremurându-i într- 
un amestec hidos de oroare şi plăcere. 

- Pleacă, Ferro, acum! Du-o la palat. 

Tresări spasmodic şi ridică un braţ, ca pentru a-şi feri 
ochii de o văpaie orbitoare. 

- Cutia e în odăile mele. Pune-o înăuntru, ferecată bine, 
m-ai auzit? Ferecată cât mai bine! 

Ferro se întoarse, încruntată, nesigură care dintre 
arcade ducea afară din Casa Creatorului. 

- Stai! 

Quai lipăia pe pardoseală spre ea, cu ochii sticloşi aţintiţi 
către mâna ei. 

- Aşteaptă! 

Nu dădea niciun semn de teamă, în timp ce se apropia. 
Pe faţă i se citea doar un soi de foame groaznică, destul de 
stranie pentru ca Ferro să se retragă cu un pas. 

- Era aici... Aici a fost, tot timpul... 

Chipul îi era palid, flasc, plin de umbre. 

- Sămânţa... 

Mâna albicioasă i se întinse înainte, spre ea, prin 
întuneric. 

- În sfârşit... Dă-mi.-... 

Se scofâlci ca un ghemotoc de hârtie, fu smuls de pe 
picioare şi azvârlit pe toată lăţimea imensei săli, în secunda 
de care avu nevoie Ferro ca să-şi tragă respiraţia, năucită. 
Izbi peretele, sub balconul de jos, cu un trosnet răsunător. 
Ferro privi cu gura căscată cum trupul zdrobit ricoşa, 
prăvălindu-se pe pardoseală, într-un vălmăşag de membre 
rupte. 

Bayaz păşi înainte, cu toiagul strâns în pumn. Împrejurul 
umerilor săi, aerul încă mai era străbătut de irizaţii uşoare. 


Ferro ucisese mulţi oameni, desigur, fără să verse nicio 
lacrimă - însă iuţeala acelei fapte o şocase chiar şi pe ea. 

- Ce-ai făcut? îl întrebă cu voce şuierătoare, în timp ce 
ecourile impactului fatal dintre Quai şi peretele îndepărtat 
încă mai reverberau prin jur. 

- Ce-a trebuit. Du-te la palat. În clipa asta, împunse 
Bayaz aerul cu un deget gros, spre una dintre arcade, în 
care Ferro zări o slabă lucire luminoasă. Pune lucrul ăla în 
cutie! Nici nu-ţi închipui ce periculos e! 

Puţini erau oamenii cărora să le placă mai puţin decât ei 
să primească ordine, dar Ferro nu dorea deloc să mai stea 
în acel loc. Îşi îndesă bulgărele pietros în cămaşă, cuibărit 
peste stomacul ei. Rece şi liniştitor, oricât de periculos ar fi 
zis Bayaz că era. Făcu un pas şi, când cizma ei călcă pe 
piatră, un chicotit ca un scrâşnet pluti în sus din partea 
opusă a sălii. 

Din locul unde se prăbugşise trupul sfărâmat al lui Quai. 

Bayaz nu păru deloc surprins. 

- Aşa! strigă el. Te arăţi, în sfârşit! Bănuiam eu, de câtva 
timp, că nu erai cine păreai a fi! Unde mi-e ucenicul, şi când 
l-ai înlocuit? 

- Acum câteva luni. 

Quai încă mai chicotea, în timp ce se ridica încet de pe 
pardoseala lustruită. 

- Înainte să plecaţi în căutarea aia prostească, spre 
Vechiul Imperiu, continuă el - fără nicio zgârietură, niciun 
strop de sânge pe chipul zâmbitor. Am stat alături de tine, 
lângă foc. Te-am privit cum zăceai neputincios în căruţa aia. 
Tot timpul am fost cu tine, până la marginea Lumii şi înapoi. 
Ucenicul tău a rămas aici. l-am lăsat hoitul pe jumătate 
devorat în tufe, pentru muşte, la nici douăzeci de paşi de 
locul unde tu şi nordicul dormeaţi adânc. 

- Hm, făcu Bayaz, aruncându-şi toiagul dintr-o mână în 
alta. Mi se părea mie c-am observat un progres cam mare 
în iscusinţa ta. Trebuia să mă omori atunci, cât ai avut 
ocazia. 


- A, dar am timp şi acum. 

Ferro se cutremură, în timp ce-l privea pe Quai 
ridicându-se în picioare. În sală părea să se fi lăsat dintr- 
odată un frig năprasnic. 

- O sută de cuvinte? Poate. Un cuvânt? îşi răsfrânse 
Bayaz buza. N-aş crede. Care dintre creaturile lui Khalul 
eşti? Vânt de Răsărit? Unul dintre gemenii ăia afurisiţi? 

- Nu sunt una dintre creaturile lui Khalul. 

Pe chipul lui Bayaz trecu o mică tresărire de îndoială. 

- Atunci, cine? 

- Ne cunoaştem bine, din vremuri de mult apuse. 

Întâiul dintre Magi se încruntă. 

- Cine eşti? Vorbeşte! 

- Schimbatul formelor... 

O voce de femeie, suavă şi scăzută. Se întâmpla ceva cu 
faţa lui Quai, în timp ce înainta încet. Pielea palidă i se 
înmuia, se răsucea... 

- Un truc temut şi insidios... 

Nasul, ochii, buzele începură să i se topească, curgându- 
i de pe craniu precum ceara unei lumânări. 

- Nu mă mai ţii minte, Bayaz? 

O altă faţă se arăta de dedesubt, o faţă dură, albă ca 
marmura. 

- Ai spus că mă vei iubi pentru totdeauna. 

Aerul se făcuse rece ca gheaţa. Respirația lui Ferro 
forma aburi în dreptul gurii. 

- Mi-ai promis că niciodată n-o să ne despărţim. Când ţi- 
am deschis poarta tatălui meu... 

- Nu! făcu Bayaz un pas şovăielnic înapoi. 

- Pari surprins. Nu la fel de surprins ca mine, când în loc 
de a mă lua în braţe m-ai aruncat de pe acoperiş, aşa;i, 
iubirea mea? Şi de ce? Ca să-ţi păstrezi secretele? Ca să 
poţi părea nobil? 

Părul lung al lui Quai se albise precum creta. Acum se 
unduia în jurul unui chip de femeie, cumplit de palid, cu 
ochii ca două puncte negre, scăpărătoare. Iolomei. Fiica 


Maestrului Creator. O fantomă ivită din trecutul aproape 
uitat. O stafie care păşise lângă ei vreme de luni bune, 
purtând o formă furată. Ferro aproape că-i putea simţi 
respiraţia îngheţată, cum plutea rece ca moartea prin aer. 
Ochii îi săgetară dinspre faţa aceea către arcadă, aflată 
departe, foarte departe. Ezita între dorinţa de a fugi şi 
nevoia de a şti mai mult. 

- Te-am văzut în mormânt! şopti Bayaz. Cu mâinile mele 
am îngrămădit pământul peste tine! 

- Într-adevăr, şi plângeai în acel timp, de parcă n-ai fi 
fost tu cel care mă aruncase. 

Ochii ei negri se întoarseră spre Ferro, care simţea pe 
burtă furnicăturile Seminţei. 

- Dar atinsesem Cealaltă Parte. În mâinile astea două o 
ţinusem, în timp ce tatăl meu lucra. Şi s-a produs 
schimbarea. Zăceam acolo, în îmbrăţişarea rece a 
pământului. Între viaţă şi moarte. Până am auzit vocile. 
Vocile pe care le auzise şi Glustrod, demult. Mi-au propus 
un târg. Libertatea mea, în schimbul libertăţii lor. 

- Ai călcat Prima Lege! 

- Legile nu mai înseamnă nimic pentru cei îngropaţi! 
Când m-am târât în sfârşit afară din pământul ce mă 
strângea, partea omenească din mine nu mai era. Dar 
cealaltă parte, partea care aparţine lumii de jos - aceea nu 
poate să moară. Stă în faţa ta. Acum voi desăvârşi lucrarea 
pe care a început-o Glustrod. Voi deschide larg uşile 
pecetluite de bunicul meu. Lumea asta şi Cealaltă Parte vor 
deveni una. Aşa cum au fost înainte de Vechiul Timp. Aşa 
cum au fost sortite întotdeauna să fie. 

Desfăcu palma, iar din ea se revărsă un frig amarnic, 
făcând ca pe Ferro s-o străbată fiori până-n vârfurile 
degetelor. 

- Dă-mi Sămânţa, copilă. Le-am făcut o promisiune 
Şoptitorilor de Secrete, iar eu îmi ţin cuvântul dat. 

- Mai vedem noi! mârâi Întâiul dintre Magi. 


Ferro simţi spasmul în burtă, văzu aerul din jurul lui 
Bayaz devenind mai tulbure. Tolomei stătea la zece paşi de 
el. În clipa următoare, îl izbi cu un sunet ca un trăsnet. 
Toiagul i se sfărâmă, aruncând în toate părţile cu aşchii. Cu 
un bolborosit şocat, Bayaz zbură prin întuneric, căzu şi se 
rostogoli de mai multe ori pe pietrele reci, pentru a rămâne 
prăvălit cu faţa în jos. Ferro se holba într-acolo, în timp ce 
peste ea se revărsa un val de aer rece ca gheaţa. O 
cuprinsese o spaimă cumplită, bolnăvicioasă, cu atât mai 
rea cu cât n-o mai cunoscuse. Stătea încremenită. 

- Anii ţi-au slăbit puterile. 

Acum, fata Creatorului se mişca încet, fără zgomot, spre 
trupul căzut în nesimţire al lui Bayaz, cu părul alb 
unduindu-i-se în urmă ca valurile unui heleşteu acoperit cu 
promoroacă. 

- Arta ta nu-mi mai poate face niciun rău. 

Se opri lângă el, cu buzele albe şi uscate întinse într-un 
zâmbet îngheţat. 

- Pentru tot ce-ai luat de la mine. Pentru tatăl meu... 

Ridică piciorul deasupra capului pleşuv al lui Bayaz. 

- Pentru mine însămi... 

Izbucni într-o vâlvătaie orbitoare. Lumina puternică se 
răspândi până-n cele mai îndepărtate cotloane ale uriaşei 
săli, strălucirea pătrunzând chiar şi în crăpăturile dintre 
pietre. Ferro se împletici înapoi, acoperindu-şi ochii cu o 
mână. Printre degete, o văzu pe Tolomei rostogolindu-se 
nebuneşte pe jos, zvârcolindu-se şi dansând, cu tot trupul 
învăluit de flăcări albe şi părul ca o funie de foc încolăcită. 

Rămase prăbuşită, cu întunericul strângându-se la loc în 
jur, sub o coloană de fum înecăcios. Yulwei păşi de sub o 
arcadă, cu pielea negricioasă lucindu-i de sudoare. Sub un 
braţ slăbănog ţinea un snop de săbii. Arme din metal mat, 
ca aceea pe care o purtase Nouădegete, fiecare însemnată 
cu câte o singură literă argintie. 

- Ai păţit ceva, Ferro? 

- Eu... 


Focul nu adusese cu el şi căldură. Lui Ferro îi clănţăneau 
dinţii, atât de frig se făcuse în sală. 

- Nu... 

- Du-te. 

Yulwei se încruntă spre trupul lui Tolomei, în timp ce 
ultimele flăcări se stingeau. În sfârşit, Ferro îşi găsi puterea 
de a se mişca şi începu să se retragă. Simţi un gol amar în 
stomac, când văzu că fata Creatorului se ridica încet, cu 
cenuşa hainelor lui Quai scuturându-i-se de pe trup. 
Rămase în picioare, înaltă şi slabă ca moartea, goală şi la fel 
de pleşuvă ca Bayaz, cu tot părul prefăcut într-o pulbere 
cenuşie. Niciun semn nu avea pe trupul de o paloare 
cadaverică, imaculat de lucios. 

- Întotdeauna e mai mult decât crezi, îl străpunse ea pe 
Yulwei cu ochii săi negri şi maţi. Nicio flacără nu mă poate 
arde, vraciule. N-ai cum să mă opreşti. 

- Trebuie totuşi să încerc. 

Magul îşi azvârli săbiile în aer. Zburară învârtindu-se, cu 
tăişurile sclipind, răsfirate prin întuneric, plutind într-o 
parte şi-n alta pe direcţii imposibile. Începură să se 
rotească în jurul lui Yulwei şi al lui Ferro, într-un cerc 
ameţitor. 'Tot mai repede şi mai repede, până nu se mai văzu 
decât o ceaţă metalică, ucigătoare. Destul de aproape 
pentru ca, dacă Ferro ar fi întins mâna, aceasta să-i fie 
retezată de la încheietură. 

- Nu te mişca, îi zise Yulwei. 

Nici nu era nevoie să i-o spună. Ferro simţi un val de 
furie, fierbinte şi familiară. 

- Întâi să fug, şi pe urmă să nu mă mişc? Mai întâi, 
Sămânţa e la marginea Lumii, şi acum i-aici, în centrul ei? 
lar asta, ba-i moartă, ba a furat mutra altcuiva? Faceţi bine 
şi ajungeţi la o-nţelegere, nenorociţilor! 

- Sunt nişte mincinoşi! mârâi 'Tolomei, iar Ferro îi simţi 
răceala respirației îngheţate izbindu-i obrazul, pentru a o 
pătrunde pân-la os. Se folosesc de oricine! Nu poţi avea 
încredere-n ei! 


- Şi ce, în tine pot să am? pufni Ferro cu dispreţ. Mai du- 
te-n mă-ta! 

Tolomei dădu din cap, încet. 

- Atunci, mori şi tu, cu ceilalţi. 

Păşi într-o parte, pe vârfuri, lăsând cercuri albe de 
chiciură pe locurile unde picioarele ei goale atingeau 
pardoseala. 

- Nu poţi jongla la nesfârşit cu cuţitele, bătrâne. 

Peste umărul ei alb, Ferro îl văzu pe Bayaz ridicându-se 
încet în picioare. Se ţinea de un braţ, iar chipul rigid îi era 
zgâriat şi mânjit de sânge. Din pumnul inert îi atârna ceva - 
un mănunchi lung de tuburi metalice, la capăt cu un cârlig 
care lucea stins în întuneric. Ochii i se înălţară spre partea 
opusă a tavanului, iar venele gâtului începură să i se umfle 
de efort, în timp ce aerul începea să se deformeze în jurul 
lui. Ferro simţi iar golul acela în stomac, iar privirea îi fu 
atrasă în sus. În sus, spre maşinăria cea mare agăţată 
deasupra lor. Începuse să tremure. 

- Căca-m-aş... mormăi ea, dând să se retragă. 

Dacă observase, Tolomei nu dădu niciun semn. Îşi îndoi 
genunchii şi făcu un salt în sus, ca o săgeată albă pe 
deasupra vâltorii de săbii. O clipă pluti în aer, apoi se 
prăvăli spre  Yulwei. Căzu pe duşumea, lovind-o cu 
genunchii, de se cutremură toată sala. O frântură de piatră 
zgârie obrazul lui Ferro, lăsându-i pe faţă o dâră de vânt 
îngheţat. Ferro făcu un pas poticnit înapoi. 

Fata Creatorului ridică o privire încruntată. 

- Da” greu te mai laşi omorât, bătrâne, mârâi ea, în timp 
ce ecourile se risipeau. 

Ferro nu-şi dădea seama cum o evitase Yulwei, dar acum 
acesta din urmă se îndepărta cu mişcări ca de dans, 
învârtindu-şi încet mâinile, într-un zornăit de brățări, iar 
săbiile continuau să se rostogolească prin aer în urma lui. 

- Toată viaţa am muncit pentru asta. Nici tu nu te laşi 
mai uşor. 

Tolomei se opri în faţa lui. 


- Eu nu mor. 

Sus, deasupra lor, dispozitivul cel enorm se zdruncina, 
cablurile se rupeau cu ţiuituri ascuţite, şfichiuind prin 
întuneric. Cu o încetineală aproape ca-n vis, începu să cadă. 
Bucăţile de metal lucitor se răsuceau, se îndoiau, ţipau, în 
timp ce tot se prăbuşea. Ferro se întoarse şi o luă la fugă. 
Apucă să facă cinci paşi, cu răsuflarea tăiată, şi se aruncă 
pe jos, alunecând cu burta pe pietrele lustruite. Simţi cum 
Sămânţa îi apăsa stomacul, în timp ce curentul stârnit de 
săbiile învârtite prin aer îi scăldă spatele, când trecu chiar 
pe sub ele. 

Imensa maşinărie lovi pardoseala în spatele ei, cu un 
zgomot ca muzica infernului. Fiecare cerc era un talger 
uriaş, gongul unui gigant. Fiecare scotea propria lui notă 
nebunească, un amestec de dangăte, urlete, bubuituri de 
metal torturat, destul de tare pentru a face să vibreze toate 
oasele din trupul lui Ferro. Ridică privirea, pentru a vedea 
un disc mare zburând peste ea, până căzu pe muchie, 
aruncând cu scântei din pardoseală. Altul se rotea 
nebuneşte prin aer, ca o monedă azvârlită. Icnind, se feri 
din calea lui, rostogolindu-se înapoi când cercul metalic lovi 
pietrele lângă ea. 

Locul unde Yulwei şi lolomei stăteau faţă-n faţă era 
acum un morman de metal răsucit, cercuri rupte şi discuri 
răsturnate, bare îndoite şi cabluri încurcate. Ameţită, Ferro 
se adună pe picioare, în furia de ecouri discordante care 
răsunau prin toată sala. În jurul ei ploua cu aşchii, izbind 
pardoseala cu piuituri ascuţite. Peste tot zăceau bucăţi 
împrăştiate, lucind în umbră ca stelele pe cerul nopţii. 

Habar n-avea cine era mort şi cine viu. 

- leşi! mârâi la ea Bayaz printre dinţi, cu faţa ca o mască 
schimonosită de durere. leşi! Pleacă! 

- Yulwei, îngăimă ea, e... 

- Mă-ntorc eu după el! i-o reteză Magul, alungând-o cu 
braţul nevătămat. Fugi! 


Există momente pentru a lupta şi momente pentru a 
fugi, iar Ferro cunoştea bine diferenţa. O învățase de la 
gurkieni, în adâncul Ţinuturilor Rele. Arcada se clătina şi se 
smucea, în timp ce Ferro alerga într-acolo. Propria ei 
respiraţie îi vuia în urechi. Sări peste o roată de metal 
lucitor, tropăind cu cizmele pe pietrele netede. Aproape 
ajunsese la arcadă, când simţi un fior amarnic lângă ea, un 
val de groază bolnăvicioasă. Se aruncă înainte. 

Mâna albă a lui 'Iolomei o rată la mustață pe Ferro, 
smulgând din perete o bucată mare de piatră şi umplând 
aerul cu praf. 

- Nu pleci nicăieri! 

O fi fost momentul să fugă, dar Ferro ajunsese la capătul 
răbdării. În timp ce se răsucea, pumnul i se repezi deja 
înainte, împins de toată furia lunilor irosite, a anilor 
pierduţi, a vieţii risipite. Nodurile degetelor sale loviră falca 
lui Tolomei, cu un trosnet ascuţit. Parcă ar fi dat într-un bloc 
de gheaţă. N-o duru când mâna i se rupse, dar îşi simţi 
încheietura îndoindu-se, braţul amorţind. Prea târziu ca să- 
şi mai facă griji. Celălalt pumn pornise deja. 

Tolomei îi înhăţă braţul din zbor înainte s-o atingă şi o 
trase pe Ferro spre ea, îngenunchind-o neputincioasă, cu o 
putere groaznică, de neînfrânt. 

- Sămânţa! 

Cuvintele  şuierătoare  înfrigurară faţa lui Ferro, 
smulgându-i un geamăt îngreţoşat, pe când pielea îi ardea 
în locul de unde o ţinea Tolomei. Îşi simţea oasele sucindu- 
se, apoi plesnind, şi antebraţul îi căzu într-o parte ca un băţ 
rupt. O mână albă se întinse printre umbre, spre umflătura 
de sub cămaşă. 

Izbucni brusc o lumină, o văpaie curbată care cuprinse 
orbitor toată sala, preţ de-o clipă. Ferro auzi un țipăt 
pătrunzător şi căzu pe spate, eliberată. Mâna lui Tolomei 
fusese retezată de lângă încheietură, lăsând doar un ciot 
neînsângerat. Pe peretele neted şi o parte a pardoselii se 
căscase o rană enormă din care curgea rocă topită, 


bolborosind şi sfârâind. Un nor de fum se ridica dinspre 
arma ciudată din mâna lui Bayaz, care venea greoi din 
întuneric, cu capătul cârligului încă lucind roşiatic. Scoţând 
un zbieret îngheţat, Tolomei îşi repezi spre el mâna rămasă, 
cu degetele răşchirate ca nişte gheare. 

Bayaz îi răspunse urlând nebuneşte, cu gura larg 
deschisă şi ochii îngustaţi. Ferro simţi un junghi în stomac, 
atât de feroce încât se îndoi de mijloc, aproape căzând în 
genunchi. Fata Creatorului fu smulsă din loc şi azvârlită cât 
colo, cu un călcâi alb lăsând o zgârietură alungită pe harta 
de pe jos, scobind prin piatră şi sfâşiind metalul. 

În spatele ei, resturile uriaşei maşinării zburau în bucăţi, 
împrăştiindu-se cu luciri prin întunecime, ca frunzele în 
vânt. Tolomei se rostogolea ca o momâie printr-o furtună de 
metal învolburat. Izbi peretele opus cu o bubuitură 
cutremurătoare, împroşcând în jur cu bucăţi de piatră. O 
grindină de frânturi răpăia, clănţănea, zăngănea pe 
pardoseală, împrejuru-i. Inele, ace, tije ca nişte lame de 
cuţit se înfigeau în zid, făcând din toată suprafaţa de piatră 
curbată un pat uriaş de cuie. 

Lui Bayaz îi ieşeau ochii din cap, iar chipul îi era lac de 
sudoare. 

- Mori, diavole! mugi el. 

Ploua cu praf, pietrele începeau să se zgâlţâie. Hohote 
reci răsunau prin sală. Ferro se târi înapoi, împingând cu 
călcâiele în pietrele netede, apoi se ridică şi o luă la fugă. 
Mâna ruptă i se lovea de peretele tunelului, braţul frânt i se 
bălăbănea. Un dreptunghi luminos se apropia de ea, 
săltând. Ieşirea din Casa Creatorului. 

leşi clătinându-se la aer, orbită de lumină, în ploaia 
măruntă care părea de-a dreptul caldă, după atingerea de 
gheaţă a lui Iolomei. Sămânţa continua să-i atârne grea în 
cămaşă, aspră şi liniştitoare pe piele. 

- Fugi! se auzi din beznă glasul lui Bayaz. La palat! 

Ferro alergă pe pod, cu picioarele nesigure alunecându-i 
pe pietrele umede, deasupra apei reci care pândea departe, 


jos. 

- Pune-o-n cutie şi încui-o bine! 

Auzi un bubuit reverberat în urma ei, o ciocnire de metal 
pe metal, dar nu se uită înapoi. 

Îşi croi drum cu umerii prin uşile deschise din zidul 
Agriontului, aproape împiedicându-se de portar, care stătea 
aşezat lângă perete, acolo unde-l lăsase, cu o mână ridicată 
la cap. Sări peste el, iar omul se chirci. Cobori treptele câte 
două, străbătu curtea părăginită, coridoarele pline de praf, 
fără să învrednicească nici c-un gând mascaţii sau pe 
altcineva. Acum păreau nişte ameninţări jalnice, de zi cu zi, 
oarecum. Încă mai simţea răsuflarea aceea îngheţată în 
ceafă. 

Nimic nu mai conta decât s-o lase în urmă, cât mai 
departe. 

Ajunse la uşă, dibui zăvorul cu podul mâinii rupte, se 
repezi afară în ploaie şi alergă pe străzile ude, în direcţia 
din care venise. Oamenii de pe uliţe şi din pieţe se dădeau 
la o parte din calea ei, şocaţi s-o vadă atât de disperată şi 
plină de sânge. Voci furioase răsunau în spatele ei, dar 
Ferro nu le lua în seamă. Coti pe o stradă mai largă, printre 
clădiri cenuşii, şi alunecă pe pietrele umede. 

Drumul era blocat de o mulţime învălmăşită. Femei, 
copii, bătrâni, toţi murdari şi zdrenţuiţi. 

- La o parte, răcni Ferro, începând să-şi croiască drum 
cu forţa. Mişcaţi-vă! 

Povestea pe care o spusese Bayaz pe câmpia 
nemărginită o sâcâia în străfundurile minţii. Cum găsiseră 
ostaşii Sămânţa în ruinele oraşului Aulcus. Cum se uscaseră 
pe picioare şi muriseră. Îmbrâncea, lovea şi se împingea cu 
umărul printre oameni. 

- Daţi-vă din drum! 

leşi dintre ei şi-şi continuă goana pe strada pustie, 
ţinându-şi braţul rupt lipit de trup, lângă obiectul din 
cămaşă. 


Traversă în fugă parcul, printre frunzele care cădeau din 
copaci la fiecare rafală de vânt. În capătul aleii se înălța 
zidul palatului, iar Ferro se repezi spre poartă. Cei doi 
străjeri o încadrau ca întotdeauna, şi ştia că se uitau la ea. 
Or fi lăsat-o ei să iasă, dar nu păreau prea dispuşi s-o şi 
primească înapoi, mai ales aşa cum era, murdară, plină de 
sânge, acoperită cu mizerie şi sudoare, şi fugind de parcă s- 
ar fi ţinut diavolul după ea. 

- Stai aşa! 

Ferro dădu să se strecoare pe lângă ei, dar unul o 
prinse. 

- Daţi-mi drumul, idioţi rozalii! şuieră ea. Nu înţelegeţi! 

Încercă să se răsucească, iar o halebardă aurită căzu la 
pământ, când unul dintre paznici o cuprinse cu braţele. 

- Atunci, explică! se răsti celălalt, prin viziera coifului. Ce 
atâta grabă? 

Mâna lui înmănuşată se apropie de umflătura cămăşii. 

- Ce-ai aco... 

- Nu! scrâşni Ferro, zbătându-se, înghesuită lângă zid, şi 
reuşi să-l împingă pe un străjer înapoi sub arcadă; 
halebarda celuilalt cobori uşor, cu vârful lucios spre pieptul 
lui Ferro. 

- Nicio mişcare, mârâi el, până nu te... 

- Lăsaţi-o să intre! 

Dincolo de poartă stătea Sulfur - şi, ca prin farmec, nu 
zâmbea. Paznicul întoarse capul spre el, cu îndoială. 

- Acum! răcni Magul. În numele Lordului Bayaz! 

Îi dădură drumul, iar Ferro se smulse dintre ei, suduind. 
O luă iar la fugă prin grădini, până în palat, cu cizmele 
bocănindu-i pe coridoare, unde gărzile şi servitorii se 
dădeau la o parte, bănuitori, din calea ei. Ajunse la uşa 
camerelor lui Bayaz şi o deschise pe dibuite, împleticindu-se 
peste prag. Cutia stătea deschisă pe o masă de lângă 
fereastră, un simplu cub de metal cenuşiu. Merse până la 
ea, îşi descheie cămaşa şi scoase obiectul dinăuntru. 


O piatră negricioasă, grea, mare cât pumnul. Suprafaţa 
ei mată era la fel de rece ca în primul moment când o 
atinsese. Simţi nişte furnicături plăcute prin palmă, ca la 
atingerea unui vechi prieten. Cumva, o înfuria simplul gând 
de a-i da drumul. 

Aşadar, în sfârşit, asta era Sămânţa. Cealaltă Parte, 
încarnată. Substanţa magiei însăşi. Îşi amintea ruinele 
mănate din Aulcus. Întinderea de pământ mort din jur, pe o 
sută de mile în toate direcţiile. Putere destulă ca să-i trimită 
în iad pe Împărat, pe Profet şi Mâncătorii lui blestemaţi, şi 
tot poporul din Gurkhul, şi pe alţii după ei. O putere atât de 
cumplită, încât ar fi trebuit să-i aparţină numai lui 
Dumnezeu, iar acum se afla în pumnul ei firav. O privi mult 
timp - apoi, încet, începu să zâmbească. 

De-acum, urma să aibă parte de răzbunare. 

Sunetul unor paşi grei pe coridor o readuse brusc la 
realitate. Lăsă Sămânţa să cadă în locul hărăzit ei, îşi 
retrase mâna, cu un efort, şi trânti capacul cutiei. Ca şi cum 
flacăra unei lumânări s-ar fi stins dintr-odată într-o cameră 
întunecoasă, lumea deveni brusc mai tulbure, mai fără 
viaţă, lipsită de orice farmec. Abia atunci îşi dădu seama că 
mâna i se vindecase. O privi încruntată, flexându-şi 
degetele. Se mişcau la fel de uşor ca oricând, deloc umflate 
prin jurul falangelor pe care fusese sigură că şi le zdrobise. 
Şi celălalt antebraţ era drept şi neted, fără nicio urmă în 
locul unde-l striviseră degetele îngheţate ale lui 'Tolomei. 
Ferro se uită spre cutie. Dintotdeauna se vindecase repede 
- dar să-i treacă fracturile într-o oră?... 

Nu era în regulă. 

Bayaz îşi târi paşii în cameră, strâmbându-se. Avea 
sânge uscat în barbă, iar fruntea cheală îi lucea de sudoare. 
Răsufla greu, cu pielea palidă şi tresărind convulsiv, şi un 
braţ strâns lângă trup. Arăta ca un om care şi-a petrecut 
toată după-amiaza bătându-se cu un diavol şi a scăpat ca 
prin urechile acului. 

- Unde-i Yulwei? 


Întâiul dintre Magi o privi lung. 

- Ştii unde e. 

Ferro îşi aminti bubuitura reverberată, în momentul 
când ea ieşise din turn. Ca sunetul unei uşi trântite. O uşă 
pe care nicio armă, niciun foc, nicio vrajă n-o mai putea 
deschide. Numai Bayaz avea cheia. 

- Nu te-ai mai întors. Ai ferecat uşile, cu ei înăuntru. 

- Trebuie să se facă şi sacrificii, Ferro, ştii asta. Azi am 
făcut un mare sacrificiu. Propriul meu frate. 

Întâiul dintre Magi se apropie de ea, şchiopătând. 

- 'Tolomei a încălcat Prima Lege. A căzut la învoială cu 
Şoptitorii de Secrete. Voia să folosească Sămânţa pentru a 
deschide porţile spre lumea de jos. Putea fi mai periculoasă 
decât toţi Mâncătorii lui Khalul. Casa Creatorului trebuie să 
rămână ferecată. Până la sfârşitul timpului, dacă altfel nu se 
poate. Un deznodământ nu lipsit de ironie. Şi-a început 
viaţa întemniţată în acel turn. Acum, s-a întors tot acolo. 
Istoria se învârteşte în cerc, cum spunea întotdeauna 
Juvens. 

Ferro se încruntă. 

- Mă cac în cercurile tale, rozaliule. M-ai minţit. În 
legătură cu Tolomei. În legătură cu Creatorul. Cu toate. 

- Şi? 

Se încruntă şi mai tare. 

- Yulwei era un om bun. M-a ajutat în deşert. Mi-a salvat 
viaţa. 

- Şi mie, şi nu o dată. Dar oamenii buni nu merg decât 
până la un punct pe cărările întunecate. 

Ochii sclipitori ai lui Bayaz coborâră spre cubul de metal 
cenuşiu aflat sub mâna lui Ferro. 

- Până la capăt trebuie să meargă alţii. 

Yoru Sulfur intră pe uşă, iar Bayaz scoase de sub haină 
arma pe care o adusese din Casa Creatorului, metalul 
cenuşiu lucind în lumina slabă care intra pe ferestre. O 
relicvă din Vechiul Timp. O armă pe care Ferro o văzuse 
tăind piatra de parcă ar fi fost unt. Sulfur i-o luă cu un 


respect surescitat, şi o înfăşură cu grijă într-o bucată veche 
de piele. Apoi îşi deschise traista şi scoase vechea carte 
neagră pe care Ferro o mai văzuse cândva. 

- Acum? murmură el. 

- Acum. 

Bayaz luă cartea, îşi puse uşor mâna pe coperta 
zgâriată, închise ochii şi trase adânc aer în piept. Când îi 
deschise, se uita drept la Ferro. 

- Cărările pe care trebuie să pornim acum, tu şi cu mine, 
sunt într-adevăr întunecoase. Ai văzut cu ochii tăi. 

Ferro nu avea niciun răspuns. Yulwei fusese un om bun, 
dar poarta Casei Creatorului era ferecată, iar el se dusese 
în cer sau în iad. Ferro îngropase mulţi oameni, în multe 
feluri. Încă o grămăjoară de ţărână în deşert nu avea nimic 
deosebit. Se săturase să-şi tot fure răzbunarea bob cu bob. 
Cărările întunecate n-o speriau. Toată viaţa le străbătuse. | 
se părea că auzea, chiar şi prin metalul cutiei, un fel de 
şoaptă, chemând-o. 

- Nu vreau decât răzbunare. 

- Şi vei avea parte de ea, întocmai cum ţi-am făgăduit. 

Stând faţă-n faţă cu Bayaz, ridică din umeri. 

- Atunci, ce mai contează acum, cine pe cine a uciscuo 
mie de ani în urmă? 

Pe buzele Întâiului dintre Magi apăru un zâmbet 
bolnăvicios, iar ochii i se luminară pe chipul palid şi 
însângerat. 

- Parcă mi-ai fi citit gândurile. 


Eroul de mâine 


Copitele calului sur al lui Jezal tropăiau cuminte prin 
noroiul negru. Era un animal magnific, rasă pe care visase 
toată viaţa să o călărească. Valora câteva mii de mărci, fără 
îndoială. Un armăsar care oricărui bărbat călare pe el, 
oricât de nevrednic, îi putea da un aer de regalitate. 
Armura strălucitoare era făcută din cel mai bun oţel styrian, 
cu decoraţiuni de aur. Mantia era din cea mai fină mătase 
de Suljuk, tivită cu hermină. Garda sabiei era încrustată cu 
diamante, scânteind în razele soarelui care se strecurau 
printre nori. În ziua acea, renunţase la coroană în favoarea 
unui cerculeţ simplu de aur, de o greutate considerabil mai 
puţin obositoare pentru punctele dureroase care i se 
formaseră pe la tâmple. 

Toate valtrapurile regalității. Încă din copilărie, Jezal 
visase să fie preamărit, adulat, ascultat. Acum, toată situaţia 
îl făcea să verse - deşi putea fi din cauză că abia dormise 
noaptea, iar dimineaţa nu mâncase aproape nimic. 

Lordul Mareşal Varuz călărea în dreapta lui, arătând de 
parcă vârsta l-ar fi ajuns brusc din urmă. Părea scofâlcit în 
uniformă, adus de spate şi cu umerii cocârjaţi. Mişcările 
sale îşi pierduseră precizia oţelită, semn că nu prea ştia ce 
să facă. 

- Luptele mai continuă în Arcuri, Maiestate, explica el, 
dar acolo avem doar puncte de rezistenţă. Gurkienii au sub 
control ferm cele Trei Ferme. Şi-au adus catapultele mai în 
faţă, spre canal, iar azi-noapte au aruncat butoaie 
incendiare până departe, în cartierul central. Au ajuns până 
la Calea-de-Mijloc şi dincolo de ea. Focurile au ars până în 
zori. Unele mai ard şi acum, prin câteva locuri. Au fost 
pagube... extinse. 

O afirmaţie zdrobitor de modestă. Zone întinse ale 
oraşului fuseseră devastate de foc. Şiruri întregi de case, 
unde Jezal îşi amintea că fuseseră clădiri mari, taverne 


aglomerate, ateliere zgomotoase - din toate nu mai 
rămăseseră decât ruine înnegrite. Vederea lor era la fel de 
îngrozitoare ca a unei vechi iubite care, deschizând gura, 
dezvăluie două rânduri de dinţi sfărâmaţi. Mirosul de fum, 
de ars şi de moarte îl râcâia încontinuu pe Jezal în gătlej şi-i 
prefăcuse glasul într-un horcăit pietros. 

Un om murdar de cenuşă şi ţărână ridică privirea dintre 
resturile încă fumegânde ale unei case prin care tot 
scormonea. Se uită lung la Jezal şi la gărzile lui, în timp ce 
treceau la trap pe-alături. 

- Unde-i fiul meu? ţipă el deodată, ascuţit. Fiul meu 
unde-i? 

Jezal avu grijă să se uite în altă parte şi dădu uşor 
pinteni calului. Nu era nevoie să-i ofere propriei conştiinţe 
şi alte arme cu care să-l împungă. Era deja peste măsură de 
bine înarmată. 

- Zidul lui Arnault încă mai rezistă, totuşi, Maiestate, 
continuă Varuz, vorbind mult mai tare decât era necesar, 
într-un efort zadarnic de a acoperi vaietele jalnice care 
răsunau în continuare din urma lor. Niciun soldat gurkian 
n-a pus încă piciorul în centrul oraşului. Nici măcar unul. 

Jezal se întrebă cât timp aveau să se mai poată lăuda cu 
asta. 

- Am primit vreo veste de la Lordul Mareşal West? se 
interesă el pentru a doua oară în aceeaşi oră - şi a zecea 
oară în acea zi. 

Varuz îi dădu acelaşi răspuns pe care, fără îndoială, 
urma să-l mai primească de încă zece ori înainte de a se 
lăsa pradă somnului pe apucate, noaptea. 

- Regret că legăturile sunt tăiate aproape complet, 
Maiestate. Veştile nu mai ajung la noi decât arareori, prin 
cordonul gurkian. Dar ştim că au fost furtuni pe lângă 
coastele Engliei. Trebuie să acceptăm posibilitatea ca 
armata să întârzie. 

- Ghinion, murmură Bremen dan Gorst din partea 
cealaltă, cu ochii săi înguşti săgetând încontinuu peste 


ruine, în căutarea celui mai mic semn ameninţător. 

Jezal îşi roase îngrijorat resturile sărate ale unghiei de la 
degetul mare. Abia dacă-şi mai amintea când primiseră 
ultima frântură de veşti bune. Furtuni. Întârzieri. Până şi 
forţele naturii se rânduiseră împotriva lor, după câte se 
părea. 

Varuz nu avea niciun argument cu care să-i ridice 
moralul. 

- Iar acum, în Agriont a izbucnit şi molima. O ciumă iute 
şi nemiloasă. A lovit un grup mare de civili cărora le-aţi 
deschis porţile, toţi s-au îmbolnăvit deodată. Şi s-a întins 
până la palat. Doi Cavaleri ai Gărzii au murit deja. Într-o zi, 
stăteau de pază la poartă, ca de obicei. În seara următoare, 
zăceau în sicriu. Trupurile li s-au uscat, dinţii le-au putrezit, 
le-a căzut părul. Cadavrele sunt arse, dar tot apar alte şi 
alte cazuri. Medicii n-au mai văzut aşa ceva, habar n-au 
cum s-o trateze. Unii zic că e un blestem gurkian. 

Jezal înghiţi în sec. Fuseseră de ajuns numai câteva 
săptămâni din domnia lui iubitoare, pentru ca magnificul 
oraş, munca atâtor perechi de mâini de-a lungul secolelor, 
să se transforme într-o ruină calcinată. Aproape toţi 
locuitorii mândri ai Aduei deveniseră nişte cerşetori 
împuţiţi, răniţi care ţipau, oameni îndoliaţi zguduiţi de plâns 
- adică, aceia care nu ajunseseră deja cadavre. Era cea mai 
jalnică imitație de rege pe care-ar fi putut-o zămisli 
Uniunea vreodată. Nu putea aduce fericirea nici măcar în 
propria sa farsă conjugală, darămite unei întregi naţiuni. 
Toată reputaţia lui avea la bază minciuni pe care nu avusese 
curajul să le nege. Era un impostor fără şira spinării, 
neputincios şi neajutorat. 

- Acum pe unde suntem? mormăi el, în timp ce călăreau 
mai departe peste întinderea măturată de vânt. 

- Păi, aceasta este piaţa Patru Colţuri, Maiestate. 

- Asta? Asta nu poate... 

Nu mai continuă, recunoaşterea lovindu-l ca o palmă în 
faţă. 


Doar două ziduri din clădirea care găzduise cândva 
Ghilda Pânzarilor mai stăteau în picioare, cu ferestrele şi 
uşile căscate ca nişte ochi şi guri de morţi şocaţi, cu feţele 
încremenite. Pavajul pe care stătuseră cândva sute de 
tarabe vesele era crăpat şi îngălat cu funingine cleioasă. 
Din grădini mai rămăseseră doar pete de noroi şi tufişuri de 
măceş desfrunzite şi arse. Văzduhul ar fi trebuit să răsune 
de strigătele negustorilor, turuiala slugilor, râsetele copiilor. 
Acum domnea o tăcere de moarte, străbătută doar de un 
vânt rece care şuiera printre resturi, măturând valuri de 
scrum negru prin inima oraşului. 

Jezal trase de căpăstru, iar caii escortei formate din vreo 
douăzeci de Cavaleri ai Gărzii Regale, cinci Cavaleri 
Vestitori, o duzină de oameni de-ai lui Varuz şi vreo doi paji 
agitaţi se opriră în jurul lui, într-un cloncănit de copite. 
Gorst se încruntă în sus, spre cer. 

- Maiestatea Voastră, ar trebui să mergem înainte. Aici 
nu suntem în siguranţă. Nu ştim când vor începe din nou 
gurkienii asaltul. 

Fără să-i dea atenţie, Jezal cobori din şa şi porni printre 
rămăşiţe. Îi venea greu să creadă că era acelaşi loc unde 
odinioară cumpărase vin, târguise fel de fel de fleacuri, îşi 
luase măsurile pentru o uniformă nouă. La nici o sută de 
paşi distanţă, în cealaltă parte a unui şir de dărâmături 
fumegânde, se înălța statuia lui Harod cel Mare, unde Jezal 
se întâlnise cu Ardee pe întuneric - cu o sută de ani în 
urmă, i se părea acum. 

Acolo se adunase un grup amărât, în jurul unei grădini 
răvăşite. Femei şi copii, mai mult, şi câţiva bătrâni. Murdari 
şi deznădăjduiţi, câţiva cu cârje sau bandaje mânjite de 
sânge, strângând în mâini diverse obiecte salvate. Cei 
rămaşi fără adăpost, după luptele şi incendiile din timpul 
nopţii. Printre ei se afla şi Ardee, aşezată pe un bolovan, 
într-o rochie subţire, tremurând, cu privirea în pământ şi 
părul căzut, acoperindu-i pe jumătate chipul. Jezal porni 


spre ea, zâmbind pentru prima oară după atâtea 
săptămâni. 

- Ardee. 

Femeia se întoarse, cu ochii larg deschişi, iar Jezal 
încremeni. Era altă fată, mai tânără şi mult mai 
neatrăgătoare. Îl privi clipind din ochi, în timp ce se legăna 
încet înainte şi-napoi. Jezal îşi mişca mâinile fără rost, 
mormăind câteva vorbe fără şir. Toţi se uitau la el. Nu putea 
să plece aşa, pur şi simplu. 

- Te rog, ia asta, spuse el, desfăcându-şi cataramele de 
aur ale mantiei stacojii, pe care i-o întinse. 

Fata o luă fără să spună nimic, privindu-l doar. Un gest 
ridicol şi fără sens, aproape ofensator, în ipocrizia sa 
arzătoare. Ceilalţi civili fără casă, însă, nu păreau să fie de 
aceeaşi părere. 

- Ura pentru Regele Jezal! strigă cineva, şi se înălţă un 
val de ovaţii. 

Un băiat tânăr, rezemat într-o cârjă, îl privea cu ochi goi, 
în care nu se mai citea decât disperarea. Un soldat avea un 
bandaj însângerat peste un ochi, iar celălalt îi lucea umed. 
O mamă îşi strângea bebeluşul într-o faşă ce semăna 
îngrozitor cu o bucată ruptă dintr-un steag al Uniunii căzut 
pe jos. Toată scena părea să fi fost plăsmuită cu atenţie, 
pentru a avea cel mai mare impact emoţional: câteva 
modele de pictură, pentru un tablou sinistru şi naiv despre 
ororile războiului. 

- Regele Jezal! se auzi din nou strigătul, însoţit de un 
slab: 

- Uraaa! 

Adulaţia lor era ca o otravă pentru Jezal. Nu făcea decât 
ca marea povară a responsabilităţii să-l apese cu atât mai 
greu. Se întoarse în loc, neputând să-şi mai păstreze pe faţă 
nicio clipă imitaţia strâmbă de zâmbet. 

- Ce-am făcut? şopti el, frământându-şi încontinuu 
mâinile. Ce-am făcut...? 

Se săltă din nou în şa, sfâşiat de remuşcări. 


- Duceţi-mă mai aproape de Zidul lui Arnault. 

- Maiestatea Voastră, nu prea cred că... 

- Ai auzit ce-am spus! Mai aproape de lupte. Vreau să le 
văd. 

Varuz se încruntă. 

- Foarte bine. 

Îşi întoarse calul, conducându-i pe Jezal şi gărzile lui de 
corp în direcţia Arcurilor, pe drumuri care-i erau atât de 
familiare - şi totuşi, atât de îngrozitor schimbate. După 
câteva minute de mers nervos, Lordul Mareşal îşi opri calul, 
arătând în lungul unei uliţe pustii, spre vest. Vorbi încet, 
parcă îngrijorat ca inamicul să nu-l audă: 

- Zidul lui Arnault este la doar trei sute de paşi în 
direcţia aceea, iar gurkienii mişună de cealaltă parte a lui. 
Zău că ar fi bine să ne întoarcem... 

Jezal simţi o vibraţie slabă prin şa, calul său tresări, de 
pe acoperişurile caselor din ambele laturi ale străzii începu 
să cadă praful. 

Tocmai deschidea gura ca să întrebe ce se întâmplase, 
când aerul fu zguduit de o detunătură asurzitoare. Un zid 
de sunet groaznic, zdrobitor, care-l făcu pe Jezal să-i ţiuie 
urechile. Cei din jur scoaseră exclamaţii de spaimă, 
rămânând cu gurile căscate. Caii se agitau şi dădeau din 
copite, cu ochii rostogolindu-li-se în cap. Al lui Varuz se 
ridică pe picioarele dinapoi, azvârlindu-l neceremonios din 
şa pe bătrânul militar. 

- Maiestate! se auzi ţipătul plângăreţ al lui Gorst. Să ne 
întoarcem! 

Jezal, însă, nici nu se uită la el. 

Înaintă într-o piaţă largă, cu caldarâmul spart plin de 
moloz împrăştiat şi bucăţi de zidărie mari, pe alocuri, cât 
nişte cocioabe. În timp ce praful înecăcios se depunea încet, 
într-o tăcere lugubră, Jezal îşi dădu seama că acel loc îi era 
cunoscut. Foarte cunoscut. În partea de nord se afla o 
tavernă pe care obişnuise s-o viziteze, dar ceva se 
schimbase - era mai largă decât înainte... Îi căzu faţa. O 


porţiune prelungă din Zidul lui Arnault formase latura de 
vest a scuarului. Acum, nu mai era acolo decât un crater 
căscat. 

Pesemne gurkienii săpaseră o galerie dedesubt şi o 
umpluseră cu afurisita lor de pulbere explozivă. Soarele 
alese tocmai acel moment ca să străpungă norii de 
deasupra, iar Jezal reuşi să vadă, prin spărtură, tocmai 
până-n cartierul devastat al Arcurilor. Acolo, cu armurile 
lucind şi săbiile agitate în aer, adunaţi dincolo de zid, 
coborând panta presărată cu pietre, se observa un 
detaşament numeros de soldaţi gurkieni. 

Primii dintre ei ieşeau deja din crater, urcând în piaţa 
răvăşită. Câţiva apărători buimăciţi se târau prin praf, 
tuşind şi scuipând. Alţii nici nu se mai mişcau. Nu era 
nimeni care să-i întoarcă pe gurkieni din drum, după câte 
putea să vadă Jezal. Nimeni, doar el. Se întrebă ce-ar fi 
făcut Harod cel Mare într-o asemenea situaţie. 

Răspunsul nu era prea greu de găsit. 

Curajul poate fi alcătuit din multe, şi poate veni din surse 
numeroase, iar laşul de ieri poate deveni într-o clipă eroul 
de mâine, dacă prilejul e cel potrivit. Valul ameţitor de 
vitejie pe care-l cunoscu Jezal în acel moment consta mai 
ales din vinovăţie şi teamă, şi ruşine din cauza fricii, întețit 
de o frustrare meschină pentru că nimic nu mersese 
conform speranţelor sale, şi conştiinţa vagă, apărută brusc, 
a faptului că moartea lui ar fi putut rezolva multe probleme 
iritante cărora nu le vedea nicio soluţie. Nu erau tocmai 
nişte ingrediente nobile, cu siguranţă. Dar nimeni nu 
întreabă vreodată ce pune brutarul în plăcintă, atâta vreme 
cât e gustoasă. 

Îşi scoase sabia şi o ridică în lumina soarelui. 

- Cavaleri ai Gărzii! mugi el. După mine! 

Gorst trase disperat de căpăstru. 

- Maiestatea Voastră! Nu vă puteţi pune în... 

Jezal dădu pinteni calului. Acesta se repezi înainte cu o 
vigoare neaşteptată, iar capul lui Jezal fu aruncat înapoi, 


dureros, aproape făcându-l să scape frâul din mână. Se 
clătină în şa, pe când copitele bubuiau sub el, iar pavajul 
murdar zbura pe dedesubt. Îşi dădea seama vag că escorta 
îl urma, la o oarecare distanţă, dar atenţia îi era mai 
degrabă atrasă de soldaţii gurkieni tot mai numeroşi din 
faţă. 

Calul îl purta înainte cu o viteză ameţitoare, drept spre 
omul din fruntea detaşamentului, un stegar cu simboluri 
aurii pe stindard, în vârful unei prăjini înalte. Ghinionul lui, 
îşi zise Jezal, că primise o sarcină atât de importantă. Omul 
făcu ochii mari când văzu calul enorm repezindu-se asupra 
lui. Îşi aruncă drapelul şi încercă să sară într-o parte. Tăişul 
de oţel al sabiei lui Jezal i se înfipse adânc în umăr, 
propulsat de forţa atacului, îl sfârtecă şi-l trânti pe spate. 
Alţi câţiva căzură urlând sub copitele calului, când acesta 
năvăli în mijlocul lor - n-ar fi putut spune câţi. 

În clipa următoare, se dezlănţui haosul. Jezal stătea 
călare deasupra unei mulţimi de chipuri negricioase şi 
schimonosite, armuri lucitoare şi săbii care împungeau. 
Lemnul trosnea, metalul zăngănea, oamenii strigau cuvinte 
pe care nu le înţelegea. Regele ciopârţea în jur, într-o parte 
şi-n cealaltă, într-un iureş de blesteme urlate la întâmplare. 
Un vârf de lance îi scârţâi pe jambieră. Dădu într-o mână 
care-i apucase frâul calului, zburându-i două degete. Ceva îl 
lovi într-o parte, mai-mai să-l azvârle din şa. Sabia izbi un 
coif, cu un dangăt găunos, doborându-l pe omul ce-l purta, 
în îmbulzeala celorlalţi. 

Calul scoase un nechezat, ridicându-se pe picioarele 
dinapoi, înnebunit. Jezal simţi un junghi cumplit de teamă, 
când zbură din şa, cu lumea răsturnându-se în jur. Căzu la 
pământ, cu praf în ochi şi în gură, tuşind, zbătându-se. Se 
săltă în genunchi. Copite tropăiau pe pământul răscolit. 
Cizme alunecau şi se împiedicau. Îşi căută cerculeţul de pe 
cap, dar acesta căzuse cine ştie pe unde. Cum să-şi dea 
seama cineva că era rege? Mai era rege? Părul îi era 
încleiat. Ar fi fost al naibii de bine să-şi ia un coif, dar acum 


era cam târziu. Scormoni vlăguit prin moloz, întoarse o 
piatră plată... Uitase ce căuta. Se ridică împleticit, ceva îl 
prinse de picior şi i-l smuci dureros, făcându-l să cadă iar pe 
burtă. Aşteptă să-şi simtă sfărâmat capul, dar nu era decât 
scara şeii, încă prinsă de cadavrul calului său magnific. Îşi 
eliberă piciorul, gâfâind sufocat, făcu câţiva paşi, 
clătinându-se sub greutatea armurii, cu sabia atârnându-i 
în mâna moleşită. 

Cineva ridică o lamă curbată, iar Jezal îl înjunghie în 
piept. Omul îi vomă sânge în faţă şi căzu, smulgându-i sabia 
din mână. Ceva izbi pieptarul lui Jezal, cu un zgomot 
înfundat, şi-l răsturnă într-o parte, drept peste un gurkian 
cu o lance. Soldatul o scăpă, apoi începură să se lupte cu 
mâinile goale, învârtindu-se în loc fără rost. Jezal se simţea 
îngrozitor, îngrozitor de obosit. Îl durea rău capul. Doar ca 
să-şi tragă respiraţia, trebuia să facă un efort teribil. Toată 
ideea acelui atac eroic părea foarte proastă. Voia să se 
culce la pământ. 

Soldatul gurkian îşi eliberă un braţ şi-l ridică, strângând 
în pumn un jungher. Mâna îi zbură din încheietură, lăsând 
în urma ei un şuvoi prelung de sânge. Omul se prăvăli la 
pământ, privindu-şi ciotul şi văicărindu-se. 

- Regele! ciripi glăsciorul copilăresc al lui Gorst. Regele! 

Sabia lui lungă descrise un arc larg, retezând capul 
gurkianului care urla. Altul sări înainte, cu o sabie curbă 
ridicată. Înainte de a apuca să mai facă un pas, lama grea a 
lui Gorst îi despică în două ţeasta. O secure zăngăni în 
platoşa umărului, iar Gorst o împinse deoparte ca pe o 
muscă, sfârtecându-l pe omul care-o mânuia, într-o ploaie 
de sânge. Un al patrulea se pomeni cu gâtul străpuns şi se 
prăbuşi înainte, cu ochii holbaţi şi o mână înroşită la 
beregată. 

Lui Jezal, care se clătina amorţit înainte şi-napoi, 
aproape că-i părea rău pentru gurkieni. Numărul lor o fi 
fost impresionant de la distanţă, dar de-aproape se vedea 
clar că erau doar soldaţi de mâna a doua, împinşi în crater 


la înaintare. Slăbănogi, murdari, groaznic de dezorganizaţi, 
înarmaţi uşor şi abia protejaţi cu armuri. Mulţi, îşi dădu el 
seama, arătau extrem de speriaţi. Gorst îşi croia drum 
printre ei ca un taur printr-o turmă de oi, ciopârţind 
nepăsător, mârâind când oţelurile lui ascuţite căscau răni 
mari, cu sunete greţoase de carne hăcuită. Alte armuri se 
buluceau în urma lui, împingând cu scuturile, tocând cu 
săbiile strălucitoare, degajând un spaţiu însângerat în 
mulţimea gurkienilor. 

Mâna lui Gorst se strecură la subsuoara lui Jezal şi-l 
trase înapoi, cu călcâiele târându-i-se prin pietriş. Era vag 
conştient că-şi scăpase sabia pe undeva, dar acum părea o 
nebunie s-o mai caute. Fără îndoială, vreun cerşetor avea să 
dea peste o mană cerească, mai târziu, când scotocea 
printre cadavre. Jezal văzu un Cavaler Vestitor încă pe cal, 
ca un contur cu coif înaripat în norii de praf înecăcios, 
lovind în jur cu o secure lungă. 

Fu cărat aproape pe sus înapoi, afară din îmbulzeală. 
Unii dintre apărătorii obişnuiţi ai oraşului se regrupaseră 
sau veneau din alte părţi ale zidurilor. Oameni cu coifuri de 
oţel începeau să îngenuncheze pe marginea neregulată a 
craterului, trăgând cu arcurile în masa densă de gurkieni 
din fundul adânciturii, toţi învălmăşiţi prin noroi şi moloz. 
Alţii trăgeau după ei o căruţă, pe care o răsturnară pe-o 
parte, făcându-şi din ea un bastion improvizat. Un soldat 
gurkian icni când fu spintecat şi căzu de pe buza craterului, 
în glodul de jos. La marginea pieţei se iviră alte arcuri ale 
Uniunii, alte sulițe şi lănci. Le urmau butoaie, lemne, bucăţi 
de zidărie, pentru a forma o baricadă pe toată lăţimea 
spărturii din Zidul lui Arnault, înţesată de oameni şi arme. 

Bombardaţi cu săgeți şi pietre, gurkienii ezitau, apoi 
începură să bată în retragere, îngrămădiţi prin 
dărâmăturile de pe panta craterului, în sus, la adăpost, 
lăsând fundul gropii plin cu cadavre. 

- Spre Agriont, Maiestate, spuse Gorst. Imediat. 


Jezal nu făcu niciun efort să se împotrivească. Luptase cu 
prisosinţă pe ziua aceea. 


Se întâmpla ceva ciudat în Piaţa Maregşalilor. Nişte 
muncitori scoteau pietrele din pavaj cu dălţi şi târnăcoape, 
săpând tranşee puţin adânci, aparent la întâmplare. Fierarii 
asudau la forje provizorii, turnând fierul în forme, luminaţi 
de lucirea metalului topit. Hărmălaia dangătelor de ciocane 
şi a trosnetelor de târnăcoape era de ajuns pentru a face ca 
pe Jezal să-l doară dinţii - dar, cumva, glasul Întâiului dintre 
Magi reuşea să se audă şi mai tare. 

- Nu! Un cerc, neghiobule, de-aici şi pân-acolo! 

- Trebuie să mă întorc la Sala Marţială, Maiestate, spuse 
Varuz. Zidul lui Arnault a fost spart. Nu va trece mult, şi 
gurkienii vor încerca să forţeze iar intrarea. Ar fi ajuns deja 
la Calea-de-Mijloc, dacă nu-i oprea şarja aceea a Maiestăţii 
Voastre. Acum înţeleg cum v-aţi câştigat reputaţia, în vest! 
În viaţa mea n-am văzut o acţiune mai nobilă! 

- Hmm... făcu Jezal, privind cum erau târâţi morţii din 
piaţă. 

Trei Cavaleri ai Gărzii, unul din statul major al lui Varuz 
şi un paj nu mai mare de doisprezece ani, ultimul cu capul 
ţinându-i-se doar printr-un zgârci. Patru bărbaţi şi un copil 
pe care el îi dusese la moarte. Şi asta, fără a mai pune la 
socoteală şi rănile celorlalţi oameni din credinciosul lui 
anturaj, suferite pe seama lui. Nobilă treabă, într-adevăr. 

- Stai aici, se răsti el la Gorst şi porni printre muncitorii 
transpiraţi, spre Întâiul dintre Magi. 

Ferro stătea aşezată în apropiere, pe un şir de butoaie, 
cu picioarele încrucişate şi mâinile atârnând; avea pe faţă 
acelaşi dispreţ total pe care i-l arătase întotdeauna. Părea 
aproape liniştitor să vadă că unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. Bayaz răsfoia înverşunat o carte mare şi neagră, 
foarte veche, cu scoarţele de piele crăpate şi rupte. Arăta 
obosit şi palid, bătrân şi ofilit. O parte a feţei îi era acoperită 
cu cruste de sânge uscat. 


- Ce-ai păţit? îl întrebă Jezal. 

Bayaz se încruntă şi mai tare, cu un muşchi tremurându- 
i sub ochiul învineţit. 

- Şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. 

Jezal observă că Magul nici nu se deranjase cu 
„Maiestatea Voastră”. Îşi atinse cu o mână bandajul 
însângerat din jurul capului. 

- Am luat parte la o şarjă. 

- La o ce? 

- Gurkienii au doborât o porţiune din Zidul lui Arnault, în 
timp ce eu inspectam oraşul. Nu era nimeni care să-i 
respingă, aşa că... am făcut-o eu. 

Fu aproape surprins să se audă pe sine însuşi rostind 
acele cuvinte. Cu siguranţă, era departe de a se mândri cu 
cele întâmplate. Nu făcuse decât să călărească, să cadă şi 
să se lovească la cap. Bremen dan Gorst şi propriul lui cal 
mort luptaseră mai mult decât el, şi încă, împotriva unor 
inamici foarte slabi. Dar presupunea că procedase cum se 
cuvenea, măcar o dată, dacă putea fi vorba de aşa ceva. 

Bayaz nu era de acord. 

- S-a preschimbat în căcat şi bruma aia de creier pe care 
ţi-o pusese soarta deoparte? 


- Mi s-a... 
Jezal clipi din ochi, când înţelese sensul cuvintelor lui 
Bayaz. 


Cum îţi permiţi, băi, bălegar bătrân şi băgăcios? 
Vorbeşti cu un rege! 

Asta ar fi vrut să spună, dar îi bubuia capul de durere, şi 
ceva de pe chipul secătuit şi nervos al Magului îl împiedică. 
În schimb, se pomeni mormăind, aproape pe un ton de 
scuză: 

- Dar... nu înţeleg. Credeam că... Nu aşa ar fi făcut 
Harod cel Mare? 

- Harod? se strâmbă Bayaz. Harod era cel mai mare laş, 
şi un nătărău clasa-ntâi! Idiotul ăla nici să se-mbrace nu 
putea, fără ajutorul meu! 


- Dar... 

- E uşor să găseşti oameni care să conducă atacuri, 
continuă Magul, pronunţând fiecare cuvânt cu o grijă 
exagerată, ca şi cum i s-ar fi adresat unui slab de minte. Să 
găseşti oameni care să conducă naţiunile e incomparabil 
mai greu. N-am de gând să permit ca din toate eforturile pe 
care le-am făcut cu tine să se aleagă praful. Data viitoare 
când îţi vine cheful să-ţi rişti viaţa, poate-ar fi mai bine să te 
închizi într-o umblătoare. Oamenii respectă reputaţia de 
luptător, iar cu asta ai avut norocul să fii înzestrat. Pentru 
cadavre, însă, n-au pic de respect. Nu acolo! răcni el, 
şchiopătând pe lângă Jezal ca să dea furios din mână spre 
un fierar; bietul om tresări ca un iepure speriat, făcând să 
sară scântei din forjă. i-am spus doar, prostănacule! 
Trebuie să te ţii întocmai după scheme! Exact aşa cum le- 
am desenat eu! Cea mai mică greşeală poate fi mai mult 
decât fatală! 

Jezal se uită după el, cu indignarea, vinovăția şi oboseala 
zdrobitoare luându-se la întrecere în el. Epuizarea învinse. 
Se duse cu pas căznit spre butoaie şi se aşeză lângă Ferro. 

- Maiestatea Voastră de căcat, îi aruncă ea. 

- Îmi faci prea multă cinste cu bunăvoința ta, replică 
Jezal, frecându-se la ochi cu degetele. 

- Bayaz nu-i prea încântat, hm? 

- Se pare că nu. 

- Mă rog... Când e nemernicul ăla bătrân încântat de 
ceva? 

Jezal scoase un mormăit de încuviinţare. Îşi dădu seama 
că de la încoronare nu mai vorbise cu Ferro. Nu că înainte 
ar fi fost buni prieteni, desigur, dar trebuia să recunoască: 
lipsa ei totală de deferenţă avea un efect neaşteptat de 
tonic. Era aproape ca şi cum, preţ de-o clipă, ar fi redevenit 
omul îngâmfat, leneş, fericit şi bun de nimic dinainte. Se 
încruntă spre Bayaz, care împungea cu degetul ceva din 
cartea lui cea veche. 

- Acuma ce mai pune la cale? 


- Cică salvează lumea, aşa mi-a zis. 

- A, aia... A cam întârziat, nu ţi se pare? 

Ferro ridică din umeri. 

- Nu-s eu cea care ţine socoteala timpului. 

- Şi cum are de gând s-o facă? Cu târnăcoape şi forje? 

Femeia îl privi. Ochii aceia drăceşti, galbeni îl 
descumpăneau la fel ca întotdeauna. 

- Printre altele. 

Jezal îşi rezemă coatele de genunchi, lăsându-şi bărbia în 
palme, şi dădu drumul unui oftat prelung. Era aşa de obosit, 
aşa de obosit... 

- Se pare că am făcut ce nu trebuia... mormăi el. 

- Hmm... murmură Ferro, mutându-şi privirea. Asta-i 
talentul tău. 


Caderea nopţii 


Generalul Poulder se foia pe scaunul său de campanie, 
cu mustăţile tremurându-i, ca şi cum abia şi-ar fi putut 
controla trupul, atât de covârşitoare-i era furia. Chipul rău 
rumen şi respiraţia horcăită păreau să sugereze că se putea 
repezi afară din cort în orice moment, ca să atace de unul 
singur poziţiile gurkiene. Generalul Kroy se ţinea drept şi 
ţeapân de cealaltă parte a mesei, cu muşchii fălcilor 
încleştate umflaţi, lăţindu-i şi mai mult capul tuns scurt. 
Expresia sa încruntată, ucigătoare, demonstra clar furia la 
adresa invadatorilor, deşi şi-o stăpânea cu un pumn de fier, 
la fel ca toţi ceilalţi, iar dacă era vorba să se lanseze vreun 
atac, acesta trebuia să fie făcut acordând cea mai 
fastidioasă atenţie tuturor detaliilor. 

În primele lor consultări, West se pomenise depăşit 
numeric de douăzeci de ori de către monstruosul stat major 
reunit al celor doi generali. Printr-un neînduplecat proces 
de uzură, le redusese pe amândouă la câte doi ofiţeri 
amărâţi bucata. Întâlnirile îşi pierduseră atmosfera 
încărcată a unor ciorovăieli de tavernă şi evenimente 
familiale prost-dispuse - cum ar fi lectura unui testament 
disputat. West era executorul, încercând să găsească o 
soluţie acceptabilă pentru doi beneficiari gâlcevitori cărora 
nimic nu li se părea acceptabil. Jalenhorm şi Brint, aşezaţi 
la dreapta şi la stânga lui, acționau ca asistenţi - nişte 
asistenţi cam năuciţi. Rolul jucat de Copoi în toată metafora 
era greu de judecat, dar sporea atmosfera de îngrijorare 
deja febrilă din cort, scobindu-se sub unghii cu cuțitul. 

- Va fi o bătălie cum n-a fost alta! spumega fără rost 
Poulder. De când a făurit Harod Uniunea, niciun invadator 
n-a pus piciorul pe pământul Midderlandului! 

Kroy mormăi a încuviinţare. 

- Gurkienii vor să ne răstoarne legile, să ne înăbuşe 
cultura, să ne înrobească poporul! Însuşi viitorul naţiunii 


noastre atârnă de... 

Uşa cortului se dădu în lături şi Pike intră aplecat, fără 
nicio expresie pe chipul său topit. Îl urma un bărbat înalt, 
adus de spate şi clătinându-se de oboseală, cu o pătură 
groasă pe umeri şi chipul mânjit de murdărie. 

- Acesta este Fedor dan Hayden, îl prezentă Pike. Un 
Cavaler Vestitor. A reuşit să părăsească înot docurile din 
Adua, la adăpostul întunericului, strecurându-se prin linile 
gurkiene. 

- O faptă de evidentă vitejie, comentă West, în 
mormăielile posomorât aprobatoare ale generalilor Poulder 
şi Kroy. Ai parte de toate mulţumirile noastre. Cum stau 
lucrurile în oraş? 

- Drept să vă spun, domnule Lord Mareşal, stau rău, 
răspunse Hayden, cu glasul scârţâindu-i de oboseală. 
Cartierele din apus - Arcurile şi cele Trei Ferme - aparţin 
acum Împăratului. Gurkienii au spart Zidul lui Arnault cu 
două zile în urmă, iar apărarea e forţată până la limită. Ar 
putea năvăli înăuntru în orice moment, amenințând 
Agriontul însuşi. Maiestatea Sa cere să porniţi spre Adua cu 
toată viteza care vă stă în putinţă. Fiecare oră poate fi 
vitală. 

- Are în minte vreo strategie anume? se interesă West, 
care ştia că Jezal dan Luthar n-avea niciodată în minte 
altceva decât să se îmbete şi să se culce cu soră-sa, dar 
spera ca timpul să fi adus unele schimbări. 

- Gurkienii au înconjurat oraşul, dar forţele lor sunt 
răsfirate destul de subţire. În partea de est, mai ales. 
Lordul Mareşal Varuz crede că, printr-un atac rapid, le-aţi 
putea penetra. 

- Totuşi, cartierele vestice ale oraşului vor mişuna de 
porci gurkieni, mârâi Kroy. 

- Nemernicii, şopti Poulder, cu fălcile tresăltându-i. 
Derbedeii. 

- Nu avem încotro decât să pornim imediat spre Adua, 
decretă West. Vom folosi toate drumurile şi o să ne mişcăm 


cu toată viteza de care suntem în stare, pentru a ocupa 
poziţii la est de oraş - mergând şi la lumina făcliilor, în caz 
de nevoie. Trebuie să atacăm încercuirea gurkiană în zorii 
zilei şi să le doborâm dominaţia asupra zidurilor. Între timp, 
Amiralul Reutzer va conduce flota într-un atac asupra 
corăbiilor gurkiene din port. Generale Kroy, ordonă ca nişte 
cavalerişti s-o ia înainte în cercetare şi să ne protejeze 
înaintarea. N-am chef de surprize. 

Lucru de mirare, nu urmă un protest. 

- Am înţeles, Domnule Lord Mareşal. 

- Divizia dumitale se va apropia de Adua dinspre nord- 
est, va străpunge liniile gurkiene şi va penetra oraşul în 
forţă, avansând în direcţia vest, spre Agriont. Dacă inamicul 
a ajuns în centrul oraşului, vă veţi angaja în luptă. Dacă nu, 
veţi întări apărarea Zidului lui Arnault şi vă veţi pregăti să 
evacuaţi forţele inamice din cartierul Arcurilor. 

Kroy dădu din cap îndârjit, cu o singură venă umflată pe 
frunte, în timp ce ofiţerii lui stăteau mai în spate, ca nişte 
statui ale preciziei şi disciplinei militare. 

- Până mâine, la vremea asta, niciun soldat kantic să nu 
mai rămână viu în Adua. Copoiule, aş vrea ca, împreună cu 
nordicii dumitale, să sprijini atacul diviziei generalului Kroy. 
Dacă... regele dumitale, continuă West, chinuindu-se să 
pronunţe cuvântul, nu are nicio obiecţie. 

Copoiul îşi linse dinţii ascuţiţi. 

- Socot că s-o duce încotro bate vântu”. Ăsta a fost mereu 
stilu' lui. 

- În noaptea asta, vântul suflă spre Adua. 

- Aşa-i, dădu din cap Copoiul. Spre Adua, aşadar. 

- Generale Poulder, divizia dumitale se va apropia de 
oraş dinspre sud-est, va participa la lupta pentru ziduri, 
apoi va intra în forţă şi se va duce la docuri. Dacă inamicul a 
ajuns până acolo, veţi elibera locul, după care veţi coti spre 
nord, urmând Calea-de-Mijloc până-n Agriont. 

Poulder bătu cu pumnul în masă, în timp ce ofiţerii lui 
mârâiau ca nişte luptători de toată spaima. 


- Da, fir-ar să fie! O să vopsim străzile cu sânge gurkian! 

West se încruntă aspru la Poulder, apoi la Kroy. 

- Nu mai e nevoie să subliniez importanţa victoriei de 
mâine. 

Cei doi generali se ridicară fără o vorbă şi porniră în 
acelaşi timp spre ieşirea din cort. Ajunşi acolo, se opriră 
faţă-n faţă. Un moment, West se întrebă dacă aveau să-şi 
înceapă chiar şi acum obişnuitele ciondăneli. 

Apoi, Kroy întinse mâna: 

- Numai noroc, generale Poulder. 

Poulder îi apucă mâna în amândouă ale lui. 

- Şi dumitale, generale Kroy. Numai noroc, nouă tuturor. 

Şi ieşiră amândoi cu pas sprinten în penumbra 
asfinţitului, urmaţi de ofiţerii lor, cu Jalenhorm şi Brint în 
coadă. 

Hayden tuşi. 

- Domnule Lord Mareşal... au mai fost trimişi odată cu 
mine încă patru Cavaleri Vestitori. Ne-am despărţit, în 
speranţa că măcar unul va răzbate dincolo de liniile 
gurkiene. A mai sosit vreunul dintre ceilalţi? 

- Nu... încă nu. Poate mai târziu... 

Lui West nu i se părea prea probabil, şi nici lui Hayden - 
i se citea în ochi. 

- Desigur. Poate mai târziu. 

- Sergentul Pike îţi va găsi puţin vin şi un cal. Presupun 
că ai dori foarte mult să vezi cum îi vom ataca pe gurkieni 
mâine-dimineaţă. 

- Într-adevăr. 

- Foarte bine. 

Cei doi ieşiră, iar West privi încruntat după el. Mare 
păcat de camarazii Cavalerului Vestitor, dar aveau să mai 
fie mulţi morţi de jelit, până să se termine luptele de a doua 
zi - dacă mai rămânea cineva care să jelească... leşi din cort 
şi se opri în aerul rece al serii. 

Corăbiile din flotă erau ancorate în golful îngust de jos, 
legănându-se încet pe valuri, cu catargele înalte 


balansându-se sub norii tot mai groşi - în tonuri de albastru 
dur, cenuşiu rece şi portocaliu furios. Lui West i se păru că 
putea să vadă câteva bărci apropiindu-se de plaja neagră, 
aducând la mal ultimii ostaşi. 

Soarele cobora cu repeziciune spre orizont, răspândind 
o ultimă văpaie noroioasă peste colinele de la apus. Undeva 
prin partea aceea, dincolo de zare, Adua ardea. West îşi 
învârti umerii, încercând să-şi relaxeze muşchii încordaţi. 
Nu auzise nicio vorbă, dinainte de a fi plecat din Englia. 
După câte putea şti el, Ardee era încă între zidurile 
oraşului. Dar nu avea ce face. Putea doar să ordone atacul 
imediat şi să spere, în pofida tuturor sorţilor, la tot ce putea 
fi mai bine. Se frecă pe burtă, nefericit. De când începuse 
călătoria pe mare, suferea de indigestie. Presiunile funcţiei 
de comandă, fără îndoială. Dacă mai dura câteva 
săptămâni, probabil avea să vomite sânge peste hărţi, la fel 
ca predecesorul lui. Trase aer în piept, prelung, întretăiat, 
şi-l expiră. 

- Ştiu ce simţi. 

Era Copoiul, aşezat pe o banchetă şubredă, lângă 
intrarea în cort, cu coatele pe genunchi şi privirea spre 
mare. 

Greoi, West se aşeză lângă el. Discuţiile cu Poulder şi 
Kroy îl secătuiau cumplit de puteri, întotdeauna. Joacă prea 
mult rolul omului de piatră, şi vei rămâne doar un om de 
paie. 

- Îmi pare rău, se pomeni el răspunzând. 

Copoiul ridică privirea spre el. 

- Îţi pare rău? Pentru ce? 

- Pentru toate. Pentru Treicopaci, pentru Iul... pentru 
Cathil. 

Fu nevoit să-şi înghită nodul care i se pusese pe 
neaşteptate în gât. 

- Pentru toate. Îmi pare rău. 

- Ei, rău ne pare tuturor. Nu te condamn. Nu condamn 
pe nimeni, nici chiar pe Bethod. La ce-ar folosi? Toţi facem 


ceea ce avem de făcut. Am renunţat de mult să mai caut 
motive. 

West stătu un moment pe gânduri, apoi dădu din cap. 

- În regulă. 

Rămaseră aşezaţi, privind făcliile cum erau aprinse în 
jurul golfului de jos, ca o pulbere sclipitoare împrăştiată 
prin ţinutul întunecat. 


Vreme de noapte, amarnică. Amarnică din cauza frigului, 
din cauza stropilor de ploaie şi a drumului lung şi greu pe 
care-l aveau de străbătut până-n zori. Mai presus de orice, 
amarnică prin ceea ce-i aştepta la capăt, când răsărea 
soarele. Mersul spre câte o bătălie devenea tot mai greu cu 
fiecare ocazie. Când Logen era tânăr, înainte de a-şi pierde 
degetul şi a-şi câştiga neagra reputaţie, existase măcar o 
urmă de emoție, unda unui fior. Acum, nu mai era decât 
frica bolnăvicioasă. Frica de luptă - şi, mai rău, frica de 
rezultate. 

Faptul de a fi rege nu folosea la nimic. Nu era de niciun 
ajutor, din câte-şi putea da el seama. Era la fel ca şi cum ar 
fi fost şef, doar că şi mai rău. Îl împingea să creadă că exista 
un lucru pe care ar fi trebuit să-l facă şi nu-l făcea. Căsca şi 
mai mult prăpastia dintre el şi toţi ceilalţi. Până devenea de 
netrecut. 

Cizmele plescăiau şi tropăiau prin noroi, armele şi 
harnaşamentele zăngăneau şi zornăiau, oamenii mormăiau 
şi înjurau prin întuneric. Câţiva ţineau torţe, luminându-şi 
drumul gloduros, printre stropii de ploaie care sclipeau în 
pâlpâirile din jurul lor. Ploaia cădea şi peste Logen, 
sărutându-i uşor pielea capului, şi faţa, şi răpăind inegal pe 
umerii hainei lui vechi. 

Armata Uniunii era răspândită pe cinci drumuri, toate 
ducând spre est, toate ţintind Adua şi o răfuială cu gurkienii 
care se anunţa foarte grea. Logen şi ai lui mergeau pe 
drumul cel mai nordic. Departe, în sud, vedea o linie slabă 
de licăriri plutind prin beznă, tot mai departe, până nu se 


mai vedeau. Alte câteva mii de oameni, ocărând prin noroi 
spre zorile însângerate. 

Logen se încruntă. Vedea obrazul slab al lui Fior, mai în 
faţă, la lumina unduitoare a unei făclii, cu o expresie 
încruntată, străbătută de umbre negre, şi un ochi lucindu-i. 
Se uitară câteva clipe unul la altul, apoi Fior îi întoarse 
spatele, îşi strânse umerii şi merse mai departe. 

- Nici acum nu mă place, şi nici n-o să mă placă 
vreodată. 

- Măcelul de-a valma nu-i neapărat cel mai potrivit drum 
spre popularitate, răspunse Copoiul. Mai ales pentru un 
rege. 

- Dar ăla ar putea avea bărbăţia de a face ceva în sensul 
ăsta. 

Fior avea râca în suflet. Una pe care n-o alunga nici 
timpul, nici blândeţea, nici chiar salvarea vieților. Nu prea 
există răni care să se vindece vreodată complet, iar unele 
dor tot mai mult pe zi ce trece. 

Copoiul părea să-i ghicească gândurile. 

- Nu-ţi face griji în legătură cu Fior. E-n regulă. Şi-aşa 
avem destule pe cap, cu gurkienii ăştia şi ce-o mai fi. 

- Mhm, făcu şi Ursuzul. 

Logen nu era prea sigur. Cei mai periculoşi duşmani sunt 
cei care stau în vecini, îi spunea mereu tatăl lui. Pe vremuri, 
l-ar fi omorât imediat pe ticălos, acolo unde stătea, şi 
problema era rezolvată. Acum, însă, încerca să devină un 
om mai bun. Încerca din răsputeri. 

- Pe toţi morţii, totuşi, continuă Copoiul. Să luptăm 
acuma contra oamenilor tuciurii, pentru Uniune? Cum 
mama dracului s-a putut întâmpla una ca asta? N-aveam ce 
căuta aici. 

Logen trase prelung aer în piept şi-l lăsă pe Fior să se 
îndepărteze. 

- Furiosul ne-a stat alături. Dacă nu era el, în veci n-am fi 
terminat cu Bethod. Îi suntem datori. Măcar cu lupta asta, 
ultima. 


- Ai observat vreodată năravul ăsta al lucrurilor, că de la 
unul duce la altul? Se pare că mereu urmează încă o luptă, 
şi încă una... 

- Mhm, repetă Ursuzul. 

- Nu şi de data asta. Lupta de-acum e ultima, şi pe urmă 
am terminat. 

- Chiar aşa? Şi-atunci, ce-o să se-ntâmple? 

- Înapoi în Nord, cred, ridică Logen din umeri. O să fie 
pace, nu? 

- Pace? mormăi Copoiul. Aia ce mai e? Ce faci cu ea? 

- Păi, cred... că... o să creştem tot felul de chestii, sau 
aşa ceva. 

- Să creştem chestii? Pe toţi morţii cordiţi! Ce ştii tu, sau 
eu, sau oricare dintre noi, despre cum se cresc chestiile? Ce 
altceva am făcut, toată viaţa, decât să omorâm? 

Logen îşi foi umerii, stânjenit. 

- Tre” s-avem şi noi o speranţă. Omu' poate să înveţe, 
nu? 

- Poate să-nveţe? Cu cât omori mai mult, cu atât te 
pricepi mai bine. Şi cu cât te pricepi mai bine la omorât, cu 
atât mai nepriceput eşti la orice altceva. Pare-mi-se că am 
trăit aşa de mult fiindcă, atunci când e vorba de ucis, 
suntem cei mai buni din lume. 

- Eşti prost dispus, Copoiule. 

- De ani întregi sunt prost dispus. Ce mă îngrijorează e 
că tu nu eşti. Speranţa nu prea merge la unii ca noi, Logen. 
la răspunde-mi la asta: ai atins vreodată ceva fără să-i faci 
rău? Ce-ai avut, şi nu s-a ales prafu'? 

Logen stătu să se gândească. Nevasta şi copiii, tatăl şi 
oamenii lui, toţi se întorseseră în ţărână. Forley, Treicopaci 
şi Tul. Toţi, oameni buni, şi toţi morţi, unii de mâna lui 
Logen, alţii fiindcă-i lăsase de izbelişte, sau din cauza 
mândriei şi a nesocotinţei lui. Putea să le vadă chipurile, în 
gând, şi nu arătau deloc încântați. Morţii nu arată încântați 
prea des. lar asta, fără să se uite la adunătura neguroasă şi 
mohorâtă care pândea în spate. O turmă de stafii. O armată 


ciopârţită şi însângerată. Toţi oamenii pe care i se năzărise 
să-i omoare. Shama Inimă-de-Piatră, cu maţele atârnându-i 
din pântecul spintecat. Degetnegru, cu picioarele strivite şi 
mâinile arse. Ticălosul ăla de Finius, cu un picior tăiat şi 
pieptul sfâşiat. Bethod, chiar, drept în frunte, cu ţeasta 
făcută terci şi mutra încruntată sucită într-o parte. Băiatul 
mort al lui Crummock, cătând pe după cotul lui. Un ocean 
de ucideri. Logen închise strâns ochii, apoi se forţă să şi-i 
deschidă larg, dar chipurile continuau să-i stăruie pe la 
marginile minţii. Nu putea spune nimic. 

- Mă gândeam eu... Copoiul se întoarse în altă parte, cu 
părul ud picurându-i în lungul obrajilor. Trebuie să fii 
realist, nu aşa-mi ziceai tu mereu? Aşa trebuie să fii. 

Porni în lungul drumului, pe sub stelele reci. Ursuzul mai 
rămase un moment lângă Logen, apoi ridică din umerii 
umezi şi-l urmă pe Copoi, luând cu el şi torţa. 

- Omul se mai poate şi schimba, şopti Logen, nesigur 
dacă vorbea cu Copoiul, sau cu sine însuşi, sau cu acele feţe 
cadaverice care aşteptau în întuneric; împrejurul lui, 
oamenii mergeau pe drum, şi totuşi, Logen era singur. Omul 
se poate schimba... 


Întrebări 


O urmă de ceaţă de toamnă se desprindea de marea 
neliniştită, în timp ce soarele asfinţea peste schilodita Adua, 
dând nopţii reci un aer spectral. La o sută de paşi distanţă, 
casele nu se mai desluşeau. La două sute, arătau 
fantomatic, cu puţinele lumini din ferestre ca nişte stafii 
plutind tulburi prin întuneric. Vreme bună pentru treburi 
rele, şi ne aşteaptă din belşug. 

Până acum, nicio explozie îndepărtată nu zguduise 
nemişcarea întunecoasă. Catapultele gurkiene tăcuseră. Cel 
puțin pentru moment - şi de ce nu? Oraşul aproape că le 
aparține, şi de ce să dai foc propriului tău oraş? Acolo, în 
partea estică a cetăţii Adua, departe de lupte, totul părea 
de un calm scos în afara timpului. Aproape ca şi cum 
gurkienii nici n-ar fi venit. 

Prin urmare, când prin tenebre se infiltră un fel de 
tropăit vag, ca al cizmelor unor oameni bine înarmaţi, 
Glokta nu-şi putu stăpâni un junghi de nervozitate şi se 
înghesui în umbrele adânci de lângă gardul viu, la marginea 
drumului. Luminiţe slabe săltau prin tenebre. Apoi apăru 
conturul unui om, cu o mână rezemată pe garda sabiei, 
apropiindu-se cu mersul acela relaxat şi ţanţoş care 
trădează o mare încredere în sine. Din cap părea să-i 
crească ceva înalt, legănându-se la fiecare mişcare. 

Glokta miji ochii prin penumbră. 

- Cosca? 

- Eu, şi nimeni altul! râse styrianul; purta o caschetă de 
piele fină, cu un panaş ridicol de înalt, şi şi-o atinse cu 
degetul. Mi-am cumpărat o pălărie nouă. Sau, poate-ar fi 
mai bine să zic că dumneata mi-ai cumpărat-o, nu, Superior 
Glokta? 

- Văd şi eu, se uită Glokta încruntat la pana cea lungă, 
apoi la flamboaianta dantelărie aurită a gărzii sabiei lui 
Cosca. Parcă spusesem să nu baţi la ochi. 


- Să... nu... bat... la ochi? se încruntă styrianul, apoi 
ridică din umeri. A, deci despre asta era vorba. [in minte că 
s-a spus ceva, şi mai ţin minte şi că n-am înţeles. 

Se strâmbă, scărpinându-se între picioare. 

- Cred c-am luat nişte chiriaşi de la una dintre femeile 
alea din tavernă. Ce mai mâncărimi, cu prichindeii ăştia 
afurisiţi... 

Hm. Măcar femeile sunt plătite ca să se ducă acolo. S-ar 
fi zis că păduchii laţi au gusturi mai alese. 

În spatele lui Cosca începea să se desprindă din 
întuneric o mulţime nedesluşită, din care câteva umbre 
ţineau felinare camuflate. Vreo duzină de siluete lăţoase, 
apoi încă o duzină, fiecare cu un aer ameninţător pe care-l 
răspândea în jur ca putoarea unui rahat. 

- Ăştia-s oamenii tăi? 

Cel mai apropiat avea pe faţă cele mai urâte coşuri pe 
care le văzuse Glokta vreodată. Omul de alături era ciung 
de-o mână, care-i fusese înlocuită cu un cârlig fioros. Urma 
un grăsan enorm, cu pielea palidă a gâtului acoperită de 
tatuaje prost desenate. Îl însoțea un om nu mai mare decât 
un pitic, cu chip de şobolan şi numai un ochi. Nu se ostenise 
să-şi acopere orbita goală, care se căsca sub părul slinos. Şi 
lista monstruozităţilor continua. Ca la vreo două duzini, în 
total, dintre criminalii cei mai sălbatici pe care-i avusese 
Glokta sub ochi în viaţa lui. Și am avut sub ochi destui, la 
anii mei. Apa le e străină, cu siguranţă. Niciunul nu arată 
de parcă n-ar fi în stare să-şi vândă sora pe-o marcă. 

- Nu par prea demni de încredere, murmură el. 

- Nu par? Prostii, Superior Glokta! Oameni fără noroc, 
atâta tot, şi ştim amândoi cum e, nu? Păi, printre ei nu-i 
unul căruia să nu i-o încredinţez şi pe maică-mea. 

- Eşti sigur? 

- E moartă de vreo douăzeci de ani. Ce rău ar mai putea 
să-i facă acum? 

Cosca îşi aruncă braţul pe după umerii diformi ai lui 
Glokta şi-l trase spre el, cauzându-i un junghi dureros în 


şolduri. 

- Mă tem că nu prea avem de unde alege, şopti, cu 
răsuflarea mirosind puternic a spirtoase şi a corupţie. Ioţi 
oamenii care nu erau disperaţi au fugit din oraş în clipa 
când au sosit gurkienii. Da' cui îi pasă, mm? l-am angajat 
pentru că au boaşe şi muşchi, nu pentru cum arată. 
Oamenii disperaţi sunt soiul care-mi place mie! Amândoi îi 
înţelegem, nu? Unele treburi pot fi făcute numai de oameni 
disperaţi, ce zici, Superior Glokta? 

Glokta se încruntă un moment spre adunătura de feţe 
supte, umflate, desfigurate şi brăzdate de cicatrice. Cum s-a 
putut ca promiţătorul colonel Glokta, comandant avântat al 
primului regiment din Garda Regelui, să ajungă în fruntea 
unor asemenea scursuri? Oftă prelung. Dar acum e cam 
târziu ca să găsim mercenari arătoşi, şi cred că la fel de 
bine vor merge şi ăştia. 

- Foarte bine. Aşteptaţi aici. 

Glokta ridică privirea spre casa întunecată, în timp ce 
deschidea poarta cu mâna liberă şi intra şchiopătând. O 
rază de lumină se strecura printre draperiile groase ale 
ferestrei din faţă. Bătu în uşă cu capătul bastonului. O 
pauză, apoi sunetul unor paşi târşâiţi care se apropiau fără 
tragere de inimă prin antreu. 

- Cine e? 

- Eu. Glokta. 

Zăvoarele fură trase, iar lumina se revărsă în frigul de- 
afară. Apăru faţa lui Ardee, slăbită, cu cearcăne la ochi şi 
roşeaţă în jurul nasului. Ca o pisică pe moarte. 

- Superior Glokta! zâmbi ea larg, luându-l de cot ca să-l 
tragă peste prag, aproape cu forţa. Ce încântare! Puţină 
conversaţie, în sfârşit! Nu mai pot de plictiseală. 

Câteva sticle goale stăteau adunate în colţul camerei de 
zi, lucind ostil în lumina lumânărilor fumegânde şi a 
buşteanului ce ardea mocnit în şemineu. Masa era 
încărcată de farfurii, tacâmuri şi pahare murdare. Mirosea 
a sudoare şi a vin, a mâncare stricată şi a disperare 


proaspătă. Poate exista o ocupaţie mai mizerabilă decât să 
te imbeţți de unul singur? Câteodată, vinul poate ţine fericit 
un om fericit. Pe unul trist îl amărăşte întotdeauna şi mai 
rău. 

- Am încercat să parcurg iar cartea asta nenorocită, bătu 
Ardee cu palma într-un volum care zăcea deschis, cu 
paginile în jos, pe un scaun. 

- Căderea Maestrului Creator, mormăi Glokta. Aiureala 
asta? Numai magie şi virtute, nu? N-am reuşit să trec de 
primul volum. 

- Te înţeleg. Eu am ajuns la al treilea, şi nu-i cu nimic mai 
uşor de citit. Prea mulţi vrăjitori afurisiţi. Îi tot încurc pe 
unii cu alţii. Numai bătălii şi călătorii sângeroase care nu se 
mai termină, de colo-colo şi-napoi. Dacă-mi mai cade sub 
ochi o hartă, una singură, jur că mă omor. 

- S-ar putea să te scutească cineva de deranj. 

- Ce? 

- Mă tem că aici nu mai eşti în siguranţă. Ar trebui să vii 
cu mine. 

- Mi-a venit salvarea?  Mulţumescu-ţi ţie, soartă! 
răspunse ea, cu un gest de lehamite. Am mai vorbit despre 
asta. Gurkienii sunt în cealaltă parte a oraşului. Mai 
periculos ar fi în Agriont, nu m-ar... 

- Nu gurkienii sunt pericolul, ci administratorii mei. 

- Domnii care ţi-s prieteni reprezintă un pericol pentru 
mine? 

- Subestimezi proporţiile geloziei lor. Mă tem că-n 
curând vor deveni o ameninţare serioasă pentru toţi cei pe 
care i-am cunoscut, prieteni sau duşmani, în toată viaţa mea 
amărâtă, răspunse Glokta, smulgând o pelerină cu glugă 
din cuierul de pe perete, pentru a i-o întinde. 

- Unde ne ducem? 

- Într-o căsuţă fermecătoare, lângă docuri. A cam trecut 
de perioada ei cea mai bună, dar e plină de caracter. La fel 
ca noi doi, s-ar putea spune. 


Pe culoar se auziră nişte paşi grei, iar Nicomo Cosca vâri 
capul pe uşă. 

- Superior Glokta, ar trebui să plecăm, dacă vrem să 
ajungem la docuri până... 

Tăcu brusc, privind-o lung pe Ardee. Se lăsă o tăcere 
stânjenitoare. 

- Ăsta cine mai e? murmură ea. 

Cosca intră în cameră cu o mişcare flamboaiantă, îşi 
scoase pălăria, dezvăluindu-şi chelia scârboasă, şi făcu o 
plecăciune adâncă, adâncă, adâncă de tot. Încă puțin, şi-o 
să se frece cu nasul de podea. 

- Scuzaţi-mă, doamna mea. Nicomo Cosca, aventurier 
vestit, la dispoziţia dumneavoastră. Sau, mai bine zis, umil 
la picioarele dumneavoastră. 

Cuţitul de aruncat îi căzu din haină, zăngănind pe 
podele. 

Toţi trei îl priviră un moment, apoi Cosca rânji. 

- Vedeţi musca aceea pe perete? 

Glokta îşi îngustă ochii. 

- Poate că nu e momentul cel mai potrivit... 

Lama zbură învârtindu-se prin aer, nimeri peretele cu 
plăselele, la un pas de ţintă, smulgând o bucată de 
tencuială, ricoşă şi căzu iar pe jos. 

- Căca-m-aş... Adică, fir-aş al naibii, se corectă Cosca. 

Privind încruntată cuțitul, Ardee replică: 

- Prima era mai potrivită. 

Cosca trecu peste asta, cu un zâmbet plin de dinţi 
stricaţi. 

- Probabil sunt cam ameţit. Când Superiorul mi-a descris 
frumuseţea dumneavoastră, am crezut că, negreşit... cum 
se zice... a exagerat? Acum văd cât de departe a fost de 
adevăr. 

Îşi culese de jos cuțitul şi-şi îndesă la loc pe cap pălăria, 
cam strâmbă. 

- Vă rog, permiteţi-mi să mă declar îndrăgostit. 

- Ce i-ai zis? întrebă Ardee. 


- Nimic, răspunse Glokta, sugându-şi gingiile cu o mutră 
acră. Jupânul Cosca are obiceiul de a întrece măsura. 

- Mai ales când e îndrăgostit! interveni mercenarul. Mai 
ales atunci. Când mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc până 
peste cap şi, de regulă, nu mi se întâmplă mai des decât o 
dată pe zi. 

Ardee îl privi lung. 

- Nu ştiu dacă să mă simt măgulită sau speriată. 

- De ce nu amândouă? i-o întoarse Glokta. Dar va trebui 
s-o faci pe drum. 

Stâăm prost cu timpul, iar eu mai am şi de smuls 
buruienile dintr-o grădină părăginită. 


Poarta se deschise cu un scrâşnet torturat de metal 
ruginit. Glokta trecu greoi pragul putred, cu piciorul, şoldul 
şi tot spatele străbătute de junghiuri, după drumul lung, 
şontâc-şontâc, până în port. Conacul ruinat se înălța din 
penumbră, în capătul îndepărtat al curţii făcute praf. Ca un 
mausoleu măreț. Cel mai potrivit monument pentru toate 
speranţele mele spulberate. Severard şi Frost îl aşteptau în 
umbra scării sfărâmate, îmbrăcaţi complet în negru şi 
mascaţi, ca de obicei. Dar câtuşi de puţin asemănători. Un 
om masiv şi unul zvelt, unul cu părul alb şi altul brunet, 
unul în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, celălalt 
aşezat, cu picioarele încrucişate. Unul este loial, celălalt... 
vom afla. 

Severard se ridică în picioare, cu obişnuitul lui zâmbet în 
jurul ochilor. 

- În regulă, şefule, deci care-i... 

Nicomo Cosca intră pe poartă şi porni alene peste 
pavajul spart, azvârlind din drum câteva bucăţi de zidărie, 
cu vârful cizmei scâlciate. Se opri lângă o fântână ruinată şi 
râcâi cu degetul mizeria de pe ea. 

- E frumos aici. Frumos şi... 

Arătă în jur cu degetul - şi cu mizeria adunată pe el. 

- ... cam patinat de vreme. 


Mercenarii lui se răspândeau deja încet prin curtea 
presărată cu resturi. Hainele peticite şi  mantalele 
zdrenţuite scoteau la iveală arme de toate mărimile şi 
formele. 'Tăişuri, vârfuri, ţepi şi flanşe luceau în lumina 
şovăielnică a felinarelor, cu oţelul la fel de neted şi curat pe 
cât de aspre şi murdare le erau chipurile. 

- Ăştia cine naiba sunt? întrebă Severard. 

- Prieteni. 

- Nu arată prea prietenos. 

Glokta îi arătă practicianului gaura dintre dinţii de sus. 

- Păi, cred că depinde de partea cui eşti. 

Ultimele urme ale zâmbetului lui Severard dispăruseră. 
Ochii-i fulgerau nervoşi prin curte. Ochii celui vinovat. Ce 
bine-i cunoaştem... Îi vedem pe chipurile prizonierilor. Îi 
vedem în oglindă, când îndrăznim să ne uităm într-acolo. 
M-aş fi putut aştepta la mai mult din partea unui om cu 
experienţa lui, dar faptul de a ţine arma-n mână nu-i decât 
o slabă pregătire pentru momentul când vei fi tăiat de ea. 
Cine să ştie mai bine decât mine? Severard se repezi spre 
casă, iute ca un iepure, dar nu apucă să facă decât un pas, 
înainte ca latul unei mâini albe şi grele să-l lovească într-o 
parte a gâtului, doborându-l în nesimţire pe pietrele sparte. 

- Du-l jos, Frost. Ştii drumul. 

- Şoş. Mnh... fonfăi albinosul cel uriaş, săltându-şi pe 
umăr trupul inert al lui Severard, pentru a porni cu el spre 
uşa din faţă. 

- Trebuie să spun, zise Cosca, aruncându-şi cu un 
bobârnac nepăsător murdăria de pe deget, că-mi place cum 
procedezi cu oamenii, Superiorule. Asta, da, disciplină - 
dintotdeauna am admirat-o. 

- Grozav sfat din partea celui mai indisciplinat om din tot 
Cercul Lumii. 

- Am învăţat fel de fel de lucruri, din nenumăratele mele 
greşeli... 

Nicomo Cosca îşi ridică bărbia, scărpinându-se pe gâtul 
cu pielea descuamată. 


- Singurul lucru pe care nu-l învăţ niciodată e cum să nu 
le mai fac. 

- Hm, mormăi Glokta, în timp ce urca treptele cu mare 
caznă. Un blestem pe care toți trebuie să-l purtăm cu noi. 
Tot în cerc ne învârtim, agățându-ne de izbânzi pe care nu 
reuşim să le păstrăm, împiedicându-ne la nesfârşit de 
aceleaşi vechi eşecuri. Asta-i viaţa cu adevărat, nefericirea 
pe care o îndurăm între dezamăgiri. 

Intrară prin cadrul gol al uşii, în întunericul şi mai adânc 
al holului. Cosca îşi ridică felinarul, privind în sus spre 
acoperişul găurit, cu cizmele clefăind prin găinaţii de 
pasăre care acopereau podeaua. 

- Un palat! răsună glasul său, reverberând printre 
scările rupte, uşile goale şi grinzile golaşe de deasupra. 

- Vă rog, faceţi-vă comozi, îi pofti Glokta. Dar, eventual, 
nu prea la vedere. S-ar putea să avem vizitatori, la un 
moment dat, în noaptea asta. 

- Excelent. Ne plac oaspeţii, nu, băieţi? 

Unul dintre oamenii lui Cosca scoase un chicotit flegmos, 
dezvelind două şiruri de dinţi de culoare căcănie. Așa-s de 
stricaţi, c-aproape mă bucur de cei câţiva pe care îi mai am. 

- Musafirii ăştia vor veni de la Eminenţa Sa, Arhilectorul. 
Poate reuşiţi să-i primiţi cum se cuvine, cât timp sunt eu 
jos? 

Cosca îşi plimbă o privire aprobatoare prin holul 
părăginit. 

- Un loc elegant pentru o întâmpinare călduroasă. O să 
te-anunţ după ce pleacă. Mă îndoiesc că vor sta prea mult. 

Ardee îşi găsise un loc lângă perete, unde stătea cu 
gluga ridicată şi ochii în podea. Încearcă să se facă una cu 
tencuiala - şi cine-ar putea s-o condamne? Nu-i tocmai 
compania cea mai plăcută pentru o femeie tânără, nici o 
ambianţă prea liniştitoare. Dar tot e mai bine aşa decât cu 
beregata tăiată, presupun. Glokta întinse mâna spre ea. 

- Ar fi mai bine să vii şi tu cu mine, jos. 


Femeia ezită. De parcă n-ar fi tocmai sigură că aşa ar fi 
mai bine într-adevăr. Fu însă de ajuns o privire scurtă spre 
unul dintre cei mai urâţi oameni care făceau una dintre cele 
mai urâte meserii ale lumii, ca s-o convingă. Cosca îi dădu 
felinarul lui, având grijă să-i atingă degetele neplăcut de 
mult timp. 

- Mulţumesc, răspunse ea, smucindu-şi mâna. 

- Îmi face o plăcere deosebită. 

Fâşii de tapet ferfeniţit, şipci rupte, bucăţi de ipsos căzut 
aruncau în jur umbre stranii, în timp ce Glokta şi Ardee îi 
lăsau pe Cosca şi haidamacii lui în urmă, croindu-şi drum 
prin măruntaiele clădirii moarte. Uşile pe lângă care 
treceau, ca nişte găuri negre dreptunghiulare, se căscau 
asemenea unor morminte. 

- Fermecători mai par prietenii tăi, murmură Ardee. 

- A, da, cele mai strălucitoare stele de pe firmamentul 
social. Unele sarcini necesită oameni disperaţi, pare-se. 

- Înseamnă că ai în minte o treabă cu adevărat 
disperată. 

- Când nu am? 

Felinarul abia dacă lumina salonul descompus, cu 
lambriurile atârnând de pe zidăria ieftină din cărămidă şi 
cea mai mare parte a podelei formând doar o băltoacă 
puturoasă. Uşa ascunsă stătea deschisă în peretele opus, 
iar Glokta îşi târşâi picioarele pe lângă perete într-acolo, cu 
şoldurile arzându-i de efort. 

- Ce-a făcut omul tău? 

- Severard? M-a dezamăgit. Și-n curând vom afla cât de 
rău. 

- Atunci, sper că eu nu te-am dezamăgit niciodată. 

- Tu, sunt sigur, ai mai multă minte. Ar trebui să intru 
primul, pentru că, dacă oi cădea, măcar să cad numai eu. 

Şi porni în jos pe trepte, strâmbându-se, în timp ce 
Ardee îl urma cu felinarul. 

- În. Ce miroase aşa? 

- Canalele. E o intrare în subterane, pe-acolo, pe undeva. 


Trecând pe lângă uşa masivă, Glokta pătrunse în pivniţa 
transformată, cu gratiile de oţel ale celulelor din ambele 
laturi lucind în timp ce ei treceau prin faţa lor. Peste tot 
duhnea a umezeală şi frică. 

- Superior Glokta! se auzi un glas din întuneric şi apăru 
chipul deznădăjduit al Fratelui Picior-Lung, lipit de nişte 
zăbrele. 

- Frate Picior-Lung, scuzele mele! Am fost aşa de 
ocupat... Gurkienii au luat oraşul cu asalt. 

- Gurkienii? chiţăi omul, cu ochii ieşiţi din orbite. Vă rog, 
dacă-mi daţi drumul... 

- Tăcere! şuieră Glokta, pe un ton care nu mai permitea 
nicio replică. Aici ar fi cel mai bine să stai. 

Ardee aruncă o privire nervoasă înspre celula 
Navigatorului. 

— Aici...? 

- Nu e periculos. Cred c-o să-ţi fie mai comod decât... 
continuă el, arătând cu capul spre uşa deschisă din capătul 
culoarului boltit. Decât acolo... 

Femeia înghiţi în sec. 

- Bine. 

- Superior Glokta, vă rog! se întinse un braţ disperat din 
celula lui Picior-Lung. Vă rog, când o să-mi daţi drumul? 
Domnule Superior, vă rog! 

Glokta închise uşa peste implorările lui, cu un clinchet 
uşurel. Azi avem alte treburi, care nu suportă amânare. 

Frost îl încătuşase deja pe Severard, încă leşinat, în 
scaunul de lângă masă, şi aprindea lămpile una câte una, cu 
o feştilă. Camera boltită devenea tot mai luminoasă, culorile 
scurgându-se în frescele de pe pereţii circulari. Kanedias se 
uita încruntat, cu braţele întinse şi focul arzând în spatele 
lui. Aha, vechiul nostru prieten, Maestrul Creator mereu 
dezaprobator. În faţa lui, fratele său Juvens îşi tot vărsa 
ultimii stropi de sânge, lugubru, pe perete. Și nu-i singurul 
sânge care-o să se verse aici în noaptea asta, cred. 

- Urr... mârâi Severard, cu părul lăţos legănându-i-se. 


Glokta se lăsă încet pe scaun, a cărui pielărie trosni sub 
el. Severard gemu din nou, iar capul i se dădu pe spate, cu 
pleoapele tresărindu-i. Frost se apropie greoi, întinse 
mâinile şi-i desfăcu cataramele măştii, pe care o scoase, 
aruncând-o în colţul încăperii. Dintr-un  înfricoşător 
practician al Inchiziției... o nimica toată. Prizonierul se foi, 
strâmbând din nas, ca un băiat adormit. 

Tânăr. Slab. Neajutorat. Aproape c-ar putea să-ți pară 
rău pentru el, dacă ai avea inimă. Dar acum nu e momentul 
pentru sentimentalisme şi gingăşii, pentru prietenie şi 
iertare. Duhul fericitului şi promițătorului colonel Sand dan 
Glokta s-a ţinut prea mult timp agăţat de mine. Adio, 
vechiul meu prieten. Azi n-ai cum să ne ajuţi. E vremea ca 
necruțătorul Superior Glokta să facă ce face el cel mai 
bine. Să facă singurul lucru pe care-l face bine. E vremea 
minţilor dure, a inimilor dure şi a muchiilor şi mai dure. 

Vremea să scoatem adevărul la iveală. 

Frost îl împunse pe Severard în burtă cu două degete, 
iar ochii tânărului se deschiseră brusc. Zvâcni în scaun, cu 
cătuşele zăngănind. Îl văzu pe Glokta. Îl văzu pe Frost. 
Ochii i se holbară, în timp ce săgetau prin jur. Se căscară şi 
mai mult, când îşi dădu seama unde se afla. Inspiră scurt, 
zgomotos, cu un smârcâit de groază abjectă care-i fâlfâi 
şuviţele de păr slinos. Și cum vom începe? 

- Ştiu... horcăi el. Ştiu că i-am spus femeii ăleia cine 
erai... ştiu... da' n-am avut încotro... 

Aha, fofilările. Fiecare om, mai mult sau mai puțin, se 
poartă la fel când e legat în lanţuri pe un scaun. 

- Ce era să fac? M-ar fi omorât naibii! N-am avut încotro! 
Te rog... 

- Ştiu ce i-ai spus, şi ştiu că n-ai avut încotro. 

- Atunci... atunci, de ce... 

- Nu-mi veni cu fleacuri de-astea, Severard. Ştii bine de 
ce eşti aici. 

Frost făcu un pas înainte, nepăsător ca întotdeauna, şi 
săltă capacul de pe minunata trusă a lui Glokta. Tăviţele 


dinăuntru se desfăcură ca o floare exotică, dând la iveală 
mânerele lustruite, acele sclipitoare, lamele lucioase ale 
instrumentelor. 

Glokta îşi umflă obrajii. 

- Am avut o zi bună, azi. M-am trezit curat şi am ajuns de 
unul singur la baie. Nu m-a durut prea rău. 

Degetele sale cuprinseră plăselele satârului. 

- Asta merită să fie sărbătorită - o zi bună. Am parte de 
foarte puţine. 

Scoase din teacă satârul, cu lama grea fulgerând în 
lumina aspră a lămpilor. Ochii lui Severard îl urmăreau tot 
timpul, bulbucaţi de spaimă şi fascinaţie, cu broboane de 
sudoare scânteindu-i pe fruntea palidă. 

- Nu, şopti el. 

Ba da. Frost îi descuie cătuşa de pe încheietura stângă, 
ridicându-i apoi braţul cu mâinile sale cărnoase. Îi apucă 
degetele şi le desfăcu unul câte unul, până se lipiră pe masa 
de lemn din faţa lui, în timp ce cu celălalt braţ cuprindea 
umerii lui Severard, strâns. 

- Cred că ne putem lipsi de preambul. 

Glokta se balansă înainte, se ridică şi porni încet în jurul 
mesei, cu bastonul ţăcănind pe dale, piciorul stâng târât în 
urmă-i şi colţul satârului zgăriind uşor tăblia mesei. 

- Nu e nevoie să-ţi explic cum o să meargă. locmai ţie, 
care m-ai asistat aşa de capabil, cu atâtea şi atâtea ocazii. 
Cine-ar putea să ştie mai bine cum vom proceda? 

- Nuuu, schelălăi Severard, scremându-şi ceva ca un fel 
de zâmbet disperat, cu jumătate de gură, în timp ce din 
colţul ochiului îi curgea totuşi o lacrimă. Nu, n-ai s-o faci! 
Nu mie! Nu mi-ai face asta! 

- Nu ţie? zâmbi şi Glokta, trist. Hai, practician Severard, 
te rog... 

Îşi lăsă zâmbetul să se şteargă încet de pe buze, în timp 
ce ridica satârul. 

- Mă cunoşti prea bine ca să zici aşa ceva. 


Bang! Lama grea străfulgeră în jos, înfigându-se în 
lemnul mesei, iar din vârful degetului mijlociu al lui 
Severard sări o fâşiuţă de piele. 

- Nu! chirăi practicianul. Nu! 

Vasăzică, nu-mi mai admiri precizia? 

- A, ba da, ba da... replică Glokta, în timp ce trăgea de 
mânerul neted, desprinzând tăişul din masă. Cum credeai c- 
o să se termine? Ai vorbit. Ai spus lucruri pe care nu trebuia 
să le spui unor oameni cu care n-aveai tu nicio treabă să 
vorbeşti. Acum ai să-mi spui ce anume. Ai să-mi spui cui. 

Satârul luci când îl ridică din nou. 

- Şi fă bine de-mi spune cât mai repede. 

- Nu! se zvârcoli Severard, înnebunit, în scaun, dar Frost 
îl ţinea strâns ca pe o muscă prinsă-n miere. Ba da. 

Lama trecu prin capătul degetului mijlociu al lui 
Severard, lin ca prin unt, retezându-l de la prima 
articulaţie. Vârful arătătorului porni învârtindu-se pe masă 
ca un titirez. Al inelarului rămase unde era, înfipt între 
două scânduri. Cu mâna lui Frost strânsă ca o menghină în 
jurul încheieturii, sângele nu făcu decât să se prelingă încet 
din cele trei răni, formând pârâiaşe prin fibrele lemnoase. 

Urmă o pauză, Severard stând nemişcat, cu răsuflarea 
tăiată. Unu, doi, trei... Fostul practician zbieră. Se vâăicări, 
se smuci, zbuciumat, cu faţa tremurându-i. Doare, hmm? 
Bine ai venit în lumea mea. 

Glokta îşi mişcă în gheată piciorul îndurerat. 

- Cine-ar fi crezut că fermecătoarea noastră asociere, 
atât de plăcută şi de profitabilă pentru amândoi, s-ar putea 
sfârşi aşa? Nu eu am vrut-o. Nu eu. Spune-mi cu cine ai 
vorbit. Spune-mi ce-ai zis. Şi atunci, toată neplăcerea asta 
se va termina. Altfel... 

Bang! Acum şi capătul degetului mic, şi încă trei bucăţi 
din celelalte. Din mijlociu nu mai rămăsese mare lucru. 
Severard se holbă, cu ochii căscaţi de groază, respirând cu 
gâfâieli scurte şi repezi. $oc, uimire, teroare năucită. 
Glokta se aplecă la urechea lui. 


- Sper că nu plănuiai să te-apuci de vioară, Severard. Vei 
avea noroc dacă mai poţi cânta la un căcat de gong, când o 
să terminăm aici. 

Spasmul din grumaz îl făcu să se strâmbe, în timp ce 
ridica iar satârul. 

- Stai! suspină Severard. Stai! Valint şi Balk! Bancherii! 
Le-am spus... le-am spus... 

Ştiam eu. 

- Ce le-ai spus? 

- Că încă-l mai căutai pe ucigaşul lui Raynault, când noi îl 
spânzuraserăm deja pe trimisul Împăratului! 

Glokta întâlni ochii lui Frost, iar albinosul îi susţinu 
privirea, fără nicio emoție. Și incă un secret e târât la 
lumină, dând din picioare. Ce dezamăgitor de bine am ştiut. 
Mereu mă uimeşte, ce repede se pot rezolva toate 
problemele, odată ce incepi să tai părticele din oameni. 

— Şi... şi... le-am spus că voiai să afli mai multe despre 
regele nostru bastard, şi despre Bayaz, şi le-am zis că nu 
iscodeai în legătură cu Sult, aşa cum ţi-au cerut, şi le-am 
mai zis... le-am mai zis... 

Severard se opri, bâlbâit, privindu-şi resturile degetelor 
împrăştiate pe masă, într-o băltoacă de sânge tot mai 
întinsă. Acea mixtură de durere insuportabilă, pierdere şi 
mai insuportabilă şi deplină neputinţă de a crede. Visez 
oare? Sau chiar mi-am pierdut jumătate din degete, pentru 
totdeauna? 

Glokta îl îmboldi cu capătul satârului. 

- Şi altceva? 

- Le-am spus tot ce puteam. Le-am spus... tot ce ştiam. 

Cuvintele i se rostogoleau printre bale, de pe buzele 
răsfrânte de durere. 

- N-am avut de ales. Aveam datorii, şi... s-au oferit să mă 
plătească. N-aveam de ales! 

Valint şi Balk. Datorii, şantaje şi trădări. Ce oribil de 
banal e totul. Asta-i problema cu răspunsurile. Cumva, 


niciodată nu sunt la fel de interesante ca întrebările. 
Buzele lui Glokta tresăriră într-un zâmbet trist. 

- N-aveai de ales. Ştiu prea bine ce simţi. 

Şi ridică iar satârul. 

- Dar... 

Bang! Lama grea căzu, apoi se târî scrâşnind pe tăblia 
mesei, în timp ce Glokta dădea cu grijă la o parte încă patru 
bucățele de carne. Severard urlă, icni, urlă din nou. 
Zbierete disperate, bolborosite, cu chipul scofâlcit. La fel ca 
prunele pe care le mănânc uneori la micul dejun. Încă mai 
avea jumătate din degetul mic, dar din celelalte trei nu-i 
mai rămăseseră decât trei cioturi sângerânde. Însă acum 
nu ne mai putem opri, când am ajuns aşa departe. Pentru 
nimic în lume nu ne putem opri, aşa-i? Trebuie să aflăm 
totul. 

- Şi cu Arhilectorul cum e? se interesă Glokta, arcuindu- 
şi gâtul într-o parte şi flexându-şi umărul ţeapăn. De unde-a 
aflat ce se întâmplase în Dagoska? Ce i-ai spus? 

- De unde-a... ce... Nu i-am spus nimic! l-am zis... 

Bang! Degetul mare al lui Severard zbură, răsucindu-se 
peste masă, cu o spirală de pete sângerii în urma lui. Glokta 
îşi mişca şoldurile înainte şi-napoi, încercând să-şi alunge 
durerile din lungul picioarelor şi pe cele din spinare. 
Degeaba, n-am cum să scap de astea. Orice poziţie aş 
încerca, e şi mai rea decât aia dinainte. 

- Ce i-ai spus lui Sult? 

- l-am... i-am... 

Severard ridică privirea, cu gura căscată şi un ciucure 
lung de bale atârnându-i de pe buză. 

- Am... 

Glokta se încruntă. Asta nu-i un răspuns. 

- Leagă-i încheietura şi pregăteşte-i mâna cealaltă. Aici 
nu ne-a mai rămas nimic cu ce să lucrăm. 

- Nu! Nu! Vă rog... n-am... vă rog... 

Cât mă mai plictisesc rugăminţile... Vorbe ca „nu” şi „te 
TOg”, care-şi pierd orice sens după o jumătate de oră ca 


asta. Încep să sune ca nişte behăieli de oaie. Până la urmă, 
toți suntem nişte miei duşi la tăiere. Privea lung falangele 
degetelor risipite pe masa plină de sânge. Carne pentru 
măcelar. Îl durea capul, în cameră era prea multă lumină. 
Glokta puse satârul jos şi-şi frecă ochii îndureraţi. 
Obositoare treabă, să-ţi mutilezi cei mai apropiaţi prieteni. 
Îşi dădu seama că-şi mânjise pleoapele cu sânge. Fi-ţi-ar... 

Frost strânsese deja un garou în jurul încheieturii lui 
Severard şi-i încătuşase din nou de scaun restul însângerat 
al mâinii. Îi eliberă braţul drept şi-l aduse cu grijă spre 
masă. Glokta îl urmărea cu privirea. În deplină ordine, 
meseriaş şi nemilos de eficient. Oare-l mustră conştiinţa, 
mă întreb, după apusul soarelui? Îndoi-m-aş. La urma 
urmei, eu dau ordinele. Şi acţionez la ordinele lui Sult, la 
sfaturile lui Marovia, la cererea celor de la Valint şi Balk. 
Care dintre noi are de ales, în cele din urmă? Păi, scuzele 
se formează aproape de la sine. 

Masca albă a lui Frost era împroşcată cu punctişoare 
roşii, în timp ce întindea mâna dreaptă a lui Severard pe 
masă, exact în locul unde stătuse stânga. De data asta, 
nefericitul nici nu se mai zbătea. îţi piere şi voinţa, la un 
moment dat. Ţin bine minte. 

- Vă rog... şopti el. 

Ar fi aşa de plăcut să ne oprim. Cel mai probabil, 
gurkienii vor arde oraşul până-n temelii şi ne vor ucide pe 
toți, şi-atunci, cui O să-i mai pese cine ce şi cui a spus? 
Dacă, prin cine ştie ce minune, dau greş, nu încape nicio 
îndoială c-o să mă termine Sult, sau Valint şi Balk işi vor 
încasa datoria în sânge. Ce-o să mai conteze, când voi pluti 
cu faţa-n jos prin port, dacă la anumite întrebări nu s-a 
răspuns niciodată? Şi atunci, de ce fac asta? De ce? 

Sângele ajunsese la marginea mesei şi începu să se 
prelingă pe podea, cu un pic pic pic regulat. Nici un alt 
răspuns. Glokta simţi un nou iureş de spasme străbătându-i 
o parte a feţei. Apucă iar satârul. 


- Uită-te la astea, arătă el spre bucăţile de carne 
însângerată risipite pe masă. Uită-te aici, la ce-ai pierdut 
deja. Şi totul, numai fiindcă nu vrei să-mi spui ce trebuie să 
aflu. Nu-ţi preţuieşti propriile degete? Acum nu-ţi mai sunt 
de niciun folos, aşa-i? Nici mie nu-mi folosesc la nimic, poţi 
să fii sigur. Nimănui nu-i mai sunt de folos, decât vreunui 
câine flămând, sau doi, poate. 

Îşi dezveli golul căscat între dinţii din faţă şi râcâi lemnul 
cu vârful satârului, între degetele desfăcute ale lui 
Severard. 

- Încă o dată, pronunţă el cuvintele cu precizie 
îngheţată: Ce... i-ai spus... Eminenţei... Sale? 

- Nu... n-am spus... nimic! 

Lacrimile curgeau pe obrajii supţi ai lui Severard, iar 
pieptul îi era zguduit de suspine. 

- Nimic nu i-am spus! Cu Valint şi Balk, n-am avut 
încotro! Cu Sult n-am vorbit în viaţa mea, căca-m-aş! O 
vorbă nu i-am spus! Niciodată! 

Preţ de un lung răstimp, Glokta se uită în ochii 
practicianului, în ochii  prizonierului, încercând să 
desluşească adevărul. Se lăsase tăcerea - nu se mai auzea 
decât respiraţia gâlgâită, dureroasă, a lui Severard. Apoi, 
Glokta îşi încreţi buza şi aruncă satârul pe masă, cu un 
clănţănit. De ce să renunţi şi la cealaltă mână, când ai 
mărturisit deja? Oftă prelung, întinse mâna şi şterse cu 
blândeţe lacrimile de pe chipul palid al lui Severard. 

- În regulă. Te cred. 

Dar atunci...? Am rămas cu şi mai multe întrebări decât 
înainte, şi nu mai avem unde să căutăm răspunsurile. Îşi 
arcui spinarea, strâmbându-se din cauza durerilor din 
coloana sucită, care-i străbăteau şi piciorul, până-n vârfurile 
degetelor pe care nu le mai avea. Sult trebuie să-şi fi 
obținut informațiile din altă sursă. Cine-a mai supraviețuit 
după Dagoska, cine altcineva a mai văzut destul? Eider? N- 
ar fi îndrăznit niciodată să se dea de gol. Vitari? Dacă voia 
să clâămpăâne din gură, ar fi putut-o face chiar atunci. 


Cosca? Eminenţa Sa n-ar fi lucrat niciodată cu un om atât 
de imprevizibil. Chiar şi eu mă folosesc de el numai fiindcă 
n-am nici o altă cale. Atunci, cine? 

Ochii lui Glokta îi întâlniră pe ai lui Frost. Ochi 
trandafirii, care nu clipeau. Îl priveau fix, strălucitori şi duri 
ca două nestemate roz. Şi piesele se aşezară la locurile lor. 

Am înţeles. 

Nici unul dintre ei nu scoase o vorbă. Frost întinse 
mâinile, fără prea mare grabă, şi cuprinse gâtul lui 
Severard cu braţele lui groase. Fostul practician nu putea 
decât să se holbeze, neputincios. 

- Ce vrei să... 

Frost se încruntă uşor. Răsună un trosnet scurt, când 
răsuci capul lui Severard într-o parte. Simplu şi nepăsător 
ca şi cum ar omori o găină. Când Frost îi dădu drumul, 
țeasta lui Severard căzu pe spate, foarte pe spate, cu nişte 
forme noduroase nefireşti împungându-i pielea palidă a 
gâtului rupt. 

Albinosul se îndreptă de spate, între Glokta şi uşa 
întredeschisă. Nicio ieşire. Strâmbându-se, Glokta se 
împletici înapoi, cu vârful bastonului târât pe jos. 

- De ce? 

Frost veni spre el, încet şi sigur, cu pumnii albi încleştaţi 
strâns şi chipul din spatele măştii lipsit de orice expresie. 
Glokta ridică o mână. 

- Măcar spune-mi de ce, naibii! 

Albinosul ridică din umeri. Cred că unele întrebări nu au 
niciun răspuns, la urma urmei. Spatele strâmb al lui Glokta 
se izbi de peretele curbat. Și nu mai am timp. Mă rog... 
Trase adânc aer în piept. Sorţii au fost întotdeauna rânduiți 
împotriva mea. Nu mă deranjează că mor - nu prea tare... 

Frost îşi ridică pumnul alb, apoi icni. Cu un plesnet 
înfundat, satârul i se înfipsese în umărul masiv. Sângele 
începu să-i îmbibe cămaşa. Practicianul se întoarse. În 
spatele lui stătea Ardee. O clipă, toţi trei se uitară unul la 
altul. Apoi, Frost o lovi cu pumnul în faţă. Femeia se clătină 


îndărăt, nimerind peste marginea mesei, şi căzu moale la 
pământ, răsturnând-o pe-o parte. Trusa lui Glokta se 
rostogoli alături, cu instrumentele zăngănind, într-un 
amestec de sânge şi bucăţi de carne. Frost dădu să se 
întoarcă iar, cu satârul încă înfipt în carne şi braţul stâng 
atârnându-i inert. 

Buzele lui Glokta se răsfrânseră de pe gingiile goale. Nu 
mă deranjează că mor - dar refuz să mă dau bătut. 

Se propti pe picioare cât putea de bine, neluând în 
seamă durerea care-l fulgera prin laba fără degete şi în sus, 
spre genunchi şi şold. Ridică bastonul şi apăsă cu degetul 
mare butonul ascuns. Fusese lucrat după instrucţiunile lui 
precise, de acelaşi om care-i făcuse şi trusa de instrumente. 
Și e o unealtă şi mai meşteşugită. 

Se auzi un ţăcănit slab, când lemnul se desfăcu pe 
balamalele nevăzute şi căzu în lături, dezvăluind un ac de 
metal lucios ca oglinda, lung de doi coţi. Glokta scoase un 
țipăt pătrunzător. 

Dă-i, dă-i, Glokta. Dă-i, dă-i. 

Oţelul ţâşni ca prin ceaţă. Prima lovitură îl străpunse lin 
pe Frost prin partea stângă a pieptului. A doua îi străbătu 
fără zgomot dreapta gâtului. A treia îi perforă masca şi 
zgârie osul mandibulei, cu vârful lucitor apărând o clipă sub 
urechea albă, înainte de a se retrage scurt. 

Frost rămase nemişcat, cu sprâncenele albe arcuindu-i- 
se de mirare. Apoi, sângele îi porni din mica rană a gâtului, 
curgând pe cămaşă într-o dâră negricioasă. Ridică o mână 
mare şi albă. Se clătină, în timp ce sângele-i gâlgâia pe sub 
mască. 

- Fufu-i... bălmâji el. 

Se prăvăli pe podea ca şi cum picioarele i-ar fi fost 
smulse brusc de sub trup. Întinse un braţ ca să se salte, dar 
îl părăsiseră puterile. Gâfâielile îi bolboroseau zgomotos, 
apoi tot mai încet, până rămase nemişcat. Și asta a fost tot. 

Ardee stătea aşezată pe jos, lângă masă, cu sângele 
curgându-i din nas, peste buza de sus. 


- E mort. 

- Am făcut scrimă, murmură Glokta. Se pare că 
îndemânarea nu piere niciodată. 

Se uită de la un mort la celălalt. Frost zăcea într-o baltă 
de sânge ce se întindea încet, cu un ochi roz aţintit drept 
înainte, fără să clipească - nici chiar acum, în moarte. Capul 
lui Severard atârna peste spătarul scaunului, cu gura larg 
căscată într-un urlet mut; mâna mutilată-i era încătuşată de 
braţul scaunului, iar cealaltă spânzura fără viaţă. Băieţii 
mei. Ochii mei. Mâinile mele. Totul s-a sfârşit. Glokta se 
încruntă spre tija de metal însângerat pe care o strângea în 
pumn. Asta €... Trebuie să bâjbâim mai departe, cum 
putem, fără ei. 

Cu un spasm, se aplecă şi luă între două degete piesa 
căzută a bastonului, pentru a o aplica la loc peste oţelul 
mânjit cu sânge. 

- Dacă eşti bună să închizi trusa aia... 

Ardee privea cu ochi mari instrumentele, cadavrul lui 
Severard, masa plină de sânge, răsturnată, şi fragmentele 
de carne împrăştiate pe jos. Tuşi şi-şi apăsă dosul mâinii 
peste gură. Vitâm mereu că unele persoane nu sunt 
obişnuite să facă faţă acestor lucruri. Dar avem nevoie de 
orice ajutor putem găsi, iar acum e cam târziu ca să 
acomodăm uşurel oamenii. Dacă a putut ciopârţi un om cu 
satârul, e capabilă şi să mânuiască un pumnal sau o sabie 
fără s-o ia cu leşin. 

- Trusa, repetă el, răstit. O să mai am nevoie de 
instrumente. 

Ardee clipi din ochi, adună cu mâini tremurânde cele 
câteva ustensile risipite pe podea şi le puse la locurile lor. 
Luă cutia sub braţ şi se ridică în picioare, cam nesigură, 
ştergându-şi cu mâneca albă sângele de sub nas. Glokta 
observă că în păr i se prinsese o bucată dintr-un deget al lui 
Severard. 

- Vezi că ai ceva... aici, spuse, arătând spre propriu-i cap. 


- Ce...? În! smulse Ardee ciozvârta moartă, cu un fior 
scârbit, aruncând-o pe jos. Ar trebui să găseşti alt mod de a- 
ţi câştiga existenţa. 

- Mă gândeam şi eu la asta, de câtva timp. Mai sunt, 
însă, câteva întrebări cărora trebuie să le aflu răspunsurile. 

Uşa scârţâi, iar Glokta simţi un fior brusc de panică. În 
cameră intră Cosca. Fluieră încetişor la vederea carnajului, 
dându-şi pe spate boneta a cărei pană aşternea o umbră 
lungă pe fresca din spatele lui. 

- Mare mizerie ai făcut aici, Superiorule, mare mizerie... 

Glokta îşi atinse bastonul cu degetul. Piciorul parcă-i 
luase foc, inima-i bubuia înfundat în tâmple, era lac de 
năduşeală pe sub hainele aspre. 

- Inevitabil. 

- Mă gândeam că ai vrea să ştii: vizitatorii au venit. Şase 
practicieni ai Inchiziției. Cam bănuiesc c-or fi fost trimişi 
aici ca să te omoare. 

Neîndoielnic. La ordinele  Arhilectorului, pe baza 
informaţiilor primite de la răposatul practician Frost. 

- Şi? 

După evenimentele din ultima vreme, Glokta aproape se 
aştepta să-l vadă pe Cosca repezindu-se la el cu sabia 
scoasă. 

Dar dacă am învăţat ceva în ora care-a trecut, e că cel 
mai nedemn de încredere dintre  haidamaci nu e 
întotdeauna cel mai puţin loial. 

- Şi i-am făcut bucăţi, fireşte, rânji styrianul. Sunt jignit 
că ai putea crede altceva. 

- Bine. Bine. 

Măcar atâta lucru a mers conform planului. Glokta nu-şi 
dorea nimic mai mult decât să se lase să lunece la podea şi 
să zacă acolo, zbierând. Dar avem treburi de făcut. 
Strâmbându-se, porni şontâc-şontâc spre uşă. 

- Trebuie s-o luăm imediat spre Agriont. 


Primele gene de lumină a zorilor se întindeau pe cerul 
senin şi rece, în timp ce Glokta şchiopăta pe Calea-de- 
Mijloc, cu Ardee lângă el. Prin aer încă mai plutea o ceaţă 
subţire, dar începuse să se risipească. Se anunţă o zi 
frumoasă, după câte se pare. O zi perfectă pentru trădări, 
vărsare de sânge şi... 

Prin ceaţă se mişcau siluete, străbătând strada largă şi 
pietruită, în jos, spre mare. Se auzeau şi zgomote. 
Zăngăneli, zornăieli... Părea să fie un detaşament de 
oameni înarmaţi, în mişcare. Undeva, mai departe, cineva 
striga. Un clopot începu să sune, înfundat şi posomorât. Un 
clopot de alarmă. 

Cosca se încruntă, cu privirea prin ceața tot mai rară. 

- Ce-i asta? 

Formele deveneau mai clare. Oameni înarmaţi, cu lănci 
în mâini, mulţi la număr. Coifurile lor înalte aveau alt model 
decât al Uniunii. 

Ardee atinse braţul lui Glokta. 

- Ăştia nu-s...? 

- Gurkieni. 

Armurile luceau în lumina slabă, cenuşie, prin ceața care 
se risipea. Un regiment numeros, străbătând spre nord 
Calea-de-Mijloc. Înseamnă că în sfârşit şi-au debarcat 
oamenii în port şi au răzbit până-n centrul oraşului. Ce 
uluitor de prost am nimerit momentul... ! 

- Înapoi. 

Glokta se întoarse spre strada lăturalnică, alunecă şi fu 
cât pe ce să cadă, strâmbându-se când Ardee îl apucă de 
cot, ca să-l sprijine. 

- Înapoi la conac! 

Să sperăm că nu ne-au văzut deja. 

- Şi ţineţi la voi felinarele alea, vom avea nevoie de ele. 

Grăbi pasul spre uliţa puturoasă, atâta cât putea, depăşit 
şi înghiontit de mercenarii lui Cosca. 

- Dracu' să-i ia de gurkieni, şuieră styrianul. Nici mort 
nu mă prind ce-oi fi făcut ca să-i supăr aşa. 


- 'Te înţeleg prea bine. 

Poarta se închise cu un scârţâit, iar câţiva mercenari 
începură să tragă spre ea ghizdurile unei fântâni dărâmate. 
Nu-s sigur cât timp o să ţină asta pe loc o legiune a 
Împăratului. 

- Pot să te întreb ce planuri avem de-acum încolo, 
Superiorule? Oricât ar fi de fermecător palatul dumitale, nu 
mi se pare prea inspirat să stăm aici, aşteptând un ajutor. 

- Într-adevăr, confirmă Glokta, urcând cu chin, cu vai 
treptele ca să intre pe uşa din faţă. Trebuie să ajungem în 
Agriont. 

- Ceva îmi spune că şi amicii noştri gurkieni vor fi avut 
aceeaşi idee. Un lucru-i sigur: n-o să ajungem acolo 
mergând pe străzi. 

- Atunci, trebuie s-o luăm pe sub străzi. 

Glokta porni şchiopătând spre beciul clădirii, cât putea 
de repede, cu Ardee şi mercenarii urmându-l îngrijoraţi. 

- Aici e o intrare în reţeaua de canale. Putem ajunge 
până-n Agriont, dacă ştim drumul. 

- Canale? rânji Cosca. Nimic nu-mi place mai mult decât 
să mă bălăcăresc prin scârna vieţii, cum bine ştii, dar 
canalele pot fi destul de... derutante. Cunoşti drumul? 

- De fapt, nu. 

Dar cunosc un om care zice că se poate orienta pe 
oriunde, chiar şi printr-un râu de căcat. 

- Frate Picior-Lung! strigă Glokta, în timp ce şontâcăia în 
jos pe trepte. Am să-ţi fac o propunere! 


Ziua judecâţii 


Lordul Mareşal West stătea în umbra unui hambar 
părăsit, pe o ridicătură de deasupra câmpiilor mănoase ale 
Midderlandului, ţinând strâns  ocheanul în mâna 
înmănuşată. Câteva fuioare de ceaţă mai pluteau peste 
întinderea şesurilor de toamnă - parcele de culoare cafenie, 
verde, galbenă, cu copaci pe ici, pe colo, brăzdate de haturi 
golaşe. West putea să vadă până la zidurile exterioare ale 
Aduei, zărite ca o linie cenuşie severă din care se înălţau 
turnuri. Dincolo de ele, se repezeau spre cer formele vagi 
ale clădirilor în nuanţe gri mai deschis. Deasupra lor se 
înălța ca o stafie uriaşă Casa Creatorului, simplă şi 
neînduplecată. Una peste alta, era o întoarcere acasă peste 
măsură de mohorâtă. 

Nu adia nicio boare de vânt. În aerul rece domnea o 
neclintire stranie. Ca şi cum nici n-ar fi fost vreun război, 
nicio oaste duşmană strângându-şi rândurile, nici gând de 
bătălie sângeroasă gata să înceapă. West îşi plimba luneta 
încoace şi-ncolo, dar abia dacă putea zări vreun semn al 
prezenţei gurkienilor. I se părea că distingea un gărduleţ, 
departe în faţa zidurilor, parcă desluşea contururile 
suliţelor, ca nişte ace, dar de la distanţa aceea, şi în lumina 
aceea, nu putea fi sigur de nimic. 

- Trebuie că ne aşteaptă. Altfel nu se poate. 

- Poate că dorm până târziu, remarcă Jalenhorm, 
optimist ca întotdeauna. 

Pike fu mai direct: 

- Şi dacă dorm, ce? 

- Nu prea contează, recunoscu West. 

Ordinele Regelui Jezal fuseseră clare. Oraşul era infestat 
de trupe gurkiene, iar apărarea mai avea puţin şi se 
prăbuşea de tot. Nu aveau timp pentru stratageme 
inteligente, pentru abordări grijulii, pentru a îmboldi 
inamicul, în căutarea punctelor slabe. În acea situaţie, 


printr-o ironie a sorții, probabil că Prinţul Ladisla ar fi fost 
un comandat la fel de bun ca oricare altul. Era una dintre 
acele situaţii rare când împrejurările cereau un atac 
magnific, urmat îndeaproape de glorie sau moarte. 
Singurul lucru pe care West îl avea sub control era 
momentul. 

Brint îşi struni calul în apropiere, împroşcând cu ţărână 
prin aerul rece. Sări din şa şi salută milităreşte. 

- Cavaleria generalului Kroy este pe poziţie, pe aripa 
dreaptă, Domnule Lord Maregşal, gata să atace la ordinele 
dumneavoastră! 

- Mulţumesc, căpitane. Şi infanteria? 

- Pe la jumătatea desfăşurării, cred. Unele companii încă 
mai sunt înşirate pe drumuri. 

- Încă...? 

- Merg prin noroi, domnule. 

- Hmm... 

Armatele lăsau noroi în urma lor cum lasă dâră melcul. 

- Şi Poulder? 

- Poziţie similară, din câte pot spune, răspunse Brint. 
Niciun mesaj? 

Jalenhorm clătină din cap: 

- Generalul Poulder n-a fost prea comunicativ în 
dimineaţa asta. 

West privea spre oraş, acel contur cenuşiu din 
depărtare, dincolo de câmpii. 

- Curând... murmură el, muşcându-şi buza, deja roasă 
până-n carne de-atâtea griji. Foarte curând. Nu trebuie să 
ne luăm zborul doar pe jumătate. Când se va mai întregi 
infanteria... 

Încruntat, Brint se uita spre sud. 

- Domnule, nu cumva... 

West îi urmări direcţia degetului. Pe aripa stângă, unde 
Poulder îşi adunase divizia, cavaleria mergea deja cu 
repeziciune înainte. 


- Ce nai...? se încruntă West, văzând cum călăreţii luau 
viteză. 

Două regimente complete de cavalerie grea porneau 
într-un galop maiestuos. Mii şi mii, năvălind pe întinderea 
plantațiilor, ocolind copacii şi casele răsfirate, ridicând în 
urma lor nori de praf. Acum, West le auzea şi ropotul 
copitelor, ca un tunet îndepărtat, aproape că putea simţi 
prin cizme pământul vibrând. Soarele se reflecta în lăncile 
şi săbiile ridicate, în scuturi şi armuri. Stindardele fluturau 
şi plesneau în vânt. Era cea mai grozavă demonstraţie de 
grandoare marţială. O scenă dintr-o carte de poveşti 
sinistre, cu un erou musculos, în care se repetă la tot pasul 
cuvinte fără sens, ca „onoare” şi „virtute”. 

- Căca-m-aş... scrâşni West printre dinţi, simțind pulsaţia 
familiară înapoia ochilor. 

În tot timpul drumului prin Nord şi-napoi, pe generalul 
Poulder îl mâncase să lanseze una dintre fabuloasele lui 
şarje de cavalerie. Acolo, însă, îl împiedicaseră terenul 
aspru, sau vremea aspră, sau împrejurările şi mai aspre. 
Acum, în condiţii ideale, se părea că nu putuse rezista 
ocaziei. 

Încet, Jalenhorm clătină din cap. 

- Afurisitul de Poulder... 

West scoase un mârâit frustrat, ridicându-şi ocheanul ca 
să dea cu el de pământ. Reugşi să se stăpânească în ultimul 
moment, inspiră adânc, forţat, şi strânse ocheanul cu un 
gest furios. În ziua aceea, nu-şi putea permite să-şi facă 
orice pofte. 

- Deci, asta e, nu? Ordonaţi atacul, pe toată linia! 

- Sunaţi atacul! mugi Pike. La atac! 

Se auzi semnalul de goarnă, ca un răget asurzitor în 
aerul rece al dimineţii - exact de ce avea nevoie West, cu 
durerea lui de cap. Îşi înfipse o cizmă înnoroiată în scară şi 
se ridică fără tragere de inimă în şa, înfruntându-şi durerile 
după ce călărise toată noaptea. 


- Cred că trebuie să-l urmăm pe generalul Poulder pe 
cărările gloriei. Totuşi, poate la o distanţă mai puţin 
onorabilă. Mai e nevoie de cineva care să coordoneze şi 
toată harababura asta. 

Răspunsurile altor goarne, din lungul liniei, pluteau spre 
ei, iar în dreapta, călăreţii lui Kroy porneau la trap înainte. 

- Maior Jalenhorm, ordonă ca infanteria s-o ia înainte, în 
ajutor, imediat ce soseşte. 

Cu un efort, adăugă: 

- Om cu om, la nevoie. 

- Desigur, Domnule Lord Mareşal, răspunse uriaşul, 
întorcându-şi deja calul ca să transmită ordinele. 

- Războiul, mormăi West. Nobilă treabă. 

- Domnule? întrebă Pike. 

- Nimic. 


Jezal urcă ultimele câteva trepte câte două, cu Gorst şi o 
duzină de cavaleri de-ai lui bocănindu-i pe urme, aproape 
ca propriile lui umbre. Trecu pe lângă santinelă, cu un aer 
autoritar, ieşind în lumina vie de dimineaţă, pe terasa din 
vârful “Turnului Lanţurilor, la mare distanţă deasupra 
oraşului răvăşit. Lordul Mareşal Varuz era deja lângă 
parapet, înconjurat de o adunătură de-ai lui, cu toţii privind 
crunt peste Adua. Bătrânul oştean se ţinea ţeapăn, cu 
mâinile la spate, la fel ca la antrenamentele de scrimă, cu 
ani în urmă. Totuşi, pe vremuri, Jezal nu-i văzuse niciodată 
mâinile tremurând. Acum îi tremurau - şi rău. Lângă el 
stătea Înaltul Judecător Marovia, cu roba neagră fâlfâind 
slab în briza blândă. 

- Ceva veşti? se interesă Jezal. 

Limba Lordului Mareşal săgetă cu nervozitate peste 
buze. 

- Gurkienii au lansat un atac, înaintea zorilor. Apărătorii 
Zidului lui Arnault au fost covârşiţi. Nu peste mult, au reuşit 
şi să debarce oameni în port. Un mare număr de oameni. 


Am luptat într-o acţiune de ariergardă, cu cel mai mare 
curaj, dar... ei bine... 

Chiar nu era nevoie să spună mai mult. În timp ce se 
apropia de parapet, iar Adua rănită se dezvăluia vederii lui, 
Jezal îi distinse clar pe gurkieni cum şiroiau pe Calea-de- 
Mijloc, cu micile drapele aurii ale legiunilor Împăratului 
săltând peste masa de oameni, ca lemnele pe valurile unui 
torent sclipitor. Ca şi cum ar fi văzut o furnică pe covor, 
pentru ca apoi să-şi dea seama că erau sute şi sute, prin 
toată camera, Jezal începu să observe mişcări şi prin alte 
locuri, şi prin altele, peste tot. Însuşi centrul oraşului era 
infestat de soldaţi gurkieni. 

- Am luptat într-o acţiune de ariergardă, cu... un succes 
moderat, încheie Varuz, jalnic. 

Departe, jos, câţiva oameni năvăliră afară din clădirile de 
lângă poarta apuseană a Agriontului, străbătând în fugă 
piaţa pietruită în faţa şanţului de apărare, spre pod. 

- Gurkieni? îngăimă un glas. 

- Nu, mormăi Lordul Mareşal. Ăia-s de-ai noştri. 

Oameni care încercau să scape de măcelul ce avea loc, 
fără îndoială, în oraşul ruinat. Jezal văzuse moartea cu ochii 
de suficiente ori ca să ştie ce simțeau. 

- Porunciţi ca oamenii ăia să fie duşi la adăpost, spuse el, 
cu un glas cam frânt. 

- Mă tem că... porţile au fost ferecate, Maiestatea 
Voastră. 

- Atunci, desferecaţi-le! 

Ochii înrouraţi ai lui Varuz se abătură spre Marovia, cu o 
expresie neliniştită. 

- Ar fi... neînţelept. 

Încă vreo duzină sau mai mulţi ajunseseră la pod, unde 
strigau şi dădeau din braţe. Cuvintele li se pierdeau în 
depărtare, dar în ton li se simţea, inconfundabilă, teroarea 
neputincioasă. 

- Ar trebui să facem ceva, insistă Jezal, cu mâinile 
încleştate pe parapet. Trebuie să facem ceva! Vor mai 


ajunge şi alţii acolo, mult mai mulţi! 

Varuz îşi drese glasul. 

- Maiestate... 

- Nu! Să mi se înşeueze calul. Adunați Cavalerii din 
Gardă. Refuz să... 

Înaltul Judecător Marovia trecuse în dreptul uşii dinspre 
scară, blocând-o, iar acum îl privi pe Jezal în faţă, cu o 
tristeţe calmă. 

- Dacă ar fi să deschideţi acum porţile, i-aţi pune în 
primejdie pe toţi cei din Agriont. Mii şi mii de cetăţeni, toţi 
aşteptând protecţia Maiestăţii Voastre. Aici, îi putem ţine în 
siguranţă, măcar pentru moment. Trebuie să-i ţinem în 
siguranţă. 

Ochii i se abătură spre străzi. Ochi de culori diferite, 
observă Jezal - unul albastru, celălalt verde. 

- Trebuie să cântărim care e binele cel mai mare. 

- Binele cel mai mare... 

Jezal se uită în partea cealaltă, spre Agriont. Ştia că în 
jurul zidurilor stăteau apărători viteji, gata să lupte până la 
moarte pentru ţară şi rege, oricât de puţin ar fi meritat. Îşi 
imagina şi civili, fugind să se adăpostească pe ulițele 
strâmte. Bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, alungaţi 
din casele lor ruinate. Oameni cărora le promisese 
siguranţa. Ochii îi săgetară peste clădirile mari şi albe din 
jurul parcului verde, peste Piaţa Mareşalilor şi Calea 
Regală, cu statuile ei înalte. Toate acele locuri erau pline, 
nu se îndoia, cu oameni neajutoraţi şi nevoiaşi. Cei destul de 
ghinionişti ca să nu aibă un om mai bun pe care să se bizuie 
decât escrocul fără şira spinării, Jezal dan Luthar. 

Îi stătea în gât, dar ştia că bătrânul birocrat avea 
dreptate. Nu avea ce face. Fusese uluitor de norocos să 
scape cu viaţă din acel ultim şi magnific atac, iar acum era 
mult prea târziu pentru altul. În afara Agriontului, soldaţii 
gurkieni începeau să fiarbă în piaţa din faţa porţii. Câţiva 
îngenuncheară, cu arcurile în mâini, şi trimiseră un nor de 
săgeți, cu boltă, asupra podului. Siluete mici se clătinară şi 


căzură, plescăind, în apă. Ţipetele lor subţiri erau aduse de 
vânt până în vârful Turnului Lanţurilor. 

De pe ziduri îşi luă zborul o salvă de răspuns, 
străpungându-i pe gurkieni cu săgețile. Unii căzură, alţii 
şovăiră şi bătură în retragere, lăsând câteva cadavre 
risipite pe pietre. Se refugiară grăbiţi la adăpost în clădirile 
din jurul pieţei, repezindu-se prin penumbră, de la o casă la 
alta. Un soldat al Uniunii sări de pe pod şi dădu de câteva 
ori din braţe, prin apa din şanţ, înainte de a dispărea. Nu 
mai ieşi la suprafaţă. În spatele lui, câţiva ultimi apărători 
răzleţi încă se mai târau, ridicând deznădăjduiţi braţele. 
Ideea binelui mai mare sau mai mic părea o slabă consolare 
pentru ei, în timp ce-şi dădeau sufletul. Jezal închise strâns 
ochii şi întoarse capul. 

- Acolo! La est! 

Varuz şi câţiva oameni de-ai lui se adunaseră lângă 
parapetul din partea opusă, privind dincolo de Casa 
Creatorului, spre câmpiile îndepărtate din afara oraşului. 
Jezal porni spre ei, cu mâna streaşină la ochi. Dincolo de 
zidul înalt al Agriontului, dincolo de râul strălucitor şi 
curbura amplă a oraşului, i se păru că zărea o mişcare. O 
mişcare în semilună, largă, venind încet spre Adua. 

Unul dintre ofiţeri îşi cobori ocheanul. 

- Cavaleria! Cavaleria Uniunii! 

- Eşti sigur? 

- Armata! 

- Au cam întârziat la petrecere, mormăi Varuz, dar tot 
bine-veniţi sunt. 

- Ura pentru Mareşalul West! 

- Suntem salvaţi! 

Jezal nu avea chef să chiuie de bucurie. Speranţa 
prindea bine, desigur, şi multă vreme dusese lipsă de ea, 
dar orice sărbătorire ar fi fost neîndoielnic prematură. Se 
întoarse în cealaltă parte a turnului şi privi încruntat în jos. 

Alţi gurkieni năvăleau în piaţa din afara citadelei, şi alţii, 
şi veneau bine pregătiţi. Împingeau în faţa lor nişte 


apărători mari de lemn, pe roţi, fiecare destul de lată ca să 
se ascundă înapoia ei vreo zece oameni sau chiar mai mulţi. 
Cele din faţă erau deja pline de săgeți înfipte în ele, dar 
continuau să înainteze spre pod. Alte şi alte săgeți zburau 
în sus şi-n jos. Răniţii cădeau, încercau să se târască înapoi. 
Una dintre clădirile dintr-o latură a pieţei luase deja foc, cu 
streşinile linse de flăcări hulpave. 

- Armata! chiui cineva de pe meterezul din partea opusă. 
Mareşalul West! 

- Într-adevăr, murmură Marovia, privind încruntat spre 
carnajul de jos, în timp ce sunetele bătăliei deveneau tot 
mai înnebunitoare. Să sperăm că n-a ajuns prea târziu. 


Zgomotele luptei se auzeau prin aerul rece. Dangăte şi 
zăngăneli, strigăte cu ecouri. Logen se uită la stânga şi la 
dreapta, spre oamenii din jurul lui, care înaintau pe câmpie, 
cu respiraţia grăbită şi şuierătoare, cu echipamentele 
zăngănind, o mulţime de chipuri încruntate şi arme 
ascuţite. 

Nu-l prea însufleţea gândul că iar lua parte la aşa ceva. 

Cel mai trist era faptul că, acum, Logen simţea mai multă 
afecţiune şi încredere faţă de Ferro şi Jezal, Bayaz şi Quai, 
decât pentru ai lui. Fuseseră o adunătură de nemernici 
dificili, fiecare în felul lui. Nu se putea spune că-i înţelesese 
cu adevărat sau că-i plăcuseră prea mult. Când era cuei 
însă, Logen se plăcuse pe sine însuşi. Acolo, în pustietatea 
din vestul Lumii, fusese un om pe care te puteai baza, la fel 
ca tatăl lui. Un om fără un trecut sângeros care să-i sufle 
peste umăr, fără un nume mai negru decât iadul, fără 
nevoia de a-şi păzi spatele în fiece clipă. Un om care putea 
să spere la ceva mai bun. 

Gândul de a-i revedea pe oamenii aceia şi şansa de a fi 
din nou acel om îl îndemnau înainte, îi dădeau ghes s-o ia la 
fugă cu atât mai repede spre zidul cenuşiu al Aduei. I se 
părea, în acel moment cel puţin, că l-ar fi putut lăsa pe 
Sângerosul-Nouă undeva în urmă. 


Ceilalţi nordici, însă, nu-i împărtăşeau nerăbdarea. 
Păreau mai degrabă să fi pornit la plimbare, decât la atac. 
Se apropiară de un pâlc de copaci, de unde câteva păsări îşi 
luară zborul spre cerul alburiu şi se opriră locului. Nimeni 
nu scoase o vorbă. Un băiat se aşeză chiar, cu spatele 
rezemat de un pom, şi începu să soarbă apă dintr-o ploscă. 

Logen îl privi lung. 

- Pe toţi morţii, nu cred c-am văzut vreodată un atac mai 
pişăcios ca ăsta. [i-ai lăsat oasele acasă, în Nord? 

Urmară câteva bombăneli, câteva priviri furişe. 'Tichie 
Roşie se uită într-o parte, cu limba împinsă în buza de jos. 

- Poate că da. Să nu mă-nţelegi greşit, şefule, sau 
Înălţimea Ta Regală, sau cum ţi s-o fi zicând acum, continuă 
el, înclinând din cap, ca să arate că nu voia să fie 
nerespectuos. Am mai luptat eu şi-n trecut, şi-ncă destul de 
greu, am ajuns cu viaţa pe muchie de cuţit, şi toate alea. 
Numa' că, ştii... De ce să ne luptăm acum? zic. Şi cred că 
toţi gândim la fel. Nu-i treaba noastră, este? Nu-i lupta 
noastră, asta de-aici. 

Copoiul clătină din cap. 

- Uniunea o să ne ia drept o ceată de laşi. 

- Cui îi pasă de ce zic ăia? i-o întoarse cineva. 

Tichie Roşie se apropie. 

- Ascultă, şefule, mă cam doare-n cur dacă vreun 
neghiob pe care nu-l cunosc crede că-s laş. Am vărsat 
destul sânge, în privinţa asta. Şi nu doar eu, toţi de-aici. 

- Hmmm, mormăi Logen. Deci votezi să rămânem pe loc, 
da? 

Celălalt ridică din umeri. 

- Păi, cred... 

Scoase un chirăit, când fruntea lui Logen îl izbi în mutră, 
strivindu-i nasul ca pe-o nucă pusă pe nicovală. Căzu greoi 
pe spate, în noroi, cu sângele curgându-i peste bărbie. 

Logen se întoarse, cu capul înclinat într-o parte, aşa cum 
făcea pe vremuri. Avea chipul Sângerosului-Nouă - rece şi 
neînsufleţit, fără să-i pese de nimic. Nu-i era greu. Îi venea 


la fel de firesc ca o pereche de cizme îndelung purtate. 
Mâna lui găsi plăselele reci ale sabiei Creatorului, iar 
oamenii din jurul lui se traseră înapoi, şuşotind şi 
bodogănind. 

- Mai votează careva dintre voi, muierilor? 

Băiatul îşi lăsă plosca să cadă în iarbă şi sări în picioare. 
Logen îi privi pe câţiva, unul câte unul, provocator, şi rând 
pe rând îşi plecară ochii în pământ, îi ridicară spre copaci, 
uitându-se oriunde, numai la el nu. Până ajunse la Fior. 
Pletosul îl privea drept în faţă. Logen îşi îngustă ochii. 

- Şi tu? 

Fior clătină din cap, cu părul legănându-i-se în jurul 
feţei. 

- A, nu. Nu acum. 

- Atunci, când oi fi gata. Când oricare dintre voi o să fie 
gata. Pân-atuncea, vă dau ceva de lucru. Armele, mârâi el. 

Săbii şi securi, sulițe şi scuturi, toate fură pregătite cât ai 
bate din palme. Oamenii se agitau, găsindu-şi locurile, 
luându-se dintr-odată la întrecere care să pornească primul 
la atac. 'Tichie Roşie abia se ridica în picioare, strâmbându- 
se, cu o mână la chipul însângerat. Logen îl măsură cu 
privirea. 

- Dacă-ţi zici că te-am luat prea tare, gândeşte-te aşa: pe 
vremuri, acuma ai fi-ncercat să-ţi ţii maţele să nu se verse. 

- Mda, mormăi Tichie Roşie, ştergându-se la gură. Că 
bine zici. 

Logen îl privi cum pleca înapoi la flăcăii lui, scuipând 
sânge. Un lucru se putea zice despre Logen Nouădegete: 
avea un mare talent să-şi prefacă un prieten în duşman. 

- Chiar trebuia? întrebă Copoiul. 

Logen ridică din umeri. Nu voise, dar acum el era 
conducătorul. O nenorocire, întotdeauna, dar asta era, iar 
cel de la conducere nu-i poate lăsa pe ceilalţi să pună 
întrebări. Nu merge, şi gata. Mai întâi vin cu întrebări, pe 
urmă vin cu cuţitele. 

- Altfel, n-aveam cum. Aşa a mers dintotdeauna, nu? 


- Speram că s-or mai fi schimbat vremurile. 

- Vremurile nu se schimbă niciodată. Trebuie să fii 
realist, Copoiule. 

- Mda. Păcat, totuşi... 

De multe lucruri era păcat. Logen renunţase să-ncerce 
să le mai îndrepte, de mult. Scoase sabia Creatorului şi o 
ridică. 

- Atunci, să mergem! Şi de data asta, ca şi cum nu ne-ar 
păsa de nimic! 

Porni printre copaci, auzindu-i pe ceilalţi cum îl urmau. 
leşiră în câmp deschis, iar zidurile Aduei apărură în faţa lor, 
înălțându-se în vârful unei coline verzi, ca o faleză cenuşie 
şi dreaptă, cu turnuri rotunde deasupra. Prin jur zăceau 
multe cadavre. Destule ca până şi pe-un carl călit în luptă 
să-l ia cu fiori reci. Frau mai mult morţi gurkieni, după 
culoarea pielii, prăvăliţi printre tot felul de echipamente 
sfărâmate, afundaţi în pământul gloduros, călcaţi în copite. 

- Staţi! strigă Logen, alergând printre ei. Staţi aşa! 

Zărise ceva în faţă, un gard de ţepuşe ascuţite, cu leşul 
unui cal înfipt în ele. Dincolo de el, se mişcau nişte oameni. 
Oameni cu arcuri. 

- La adăpost! 

Câteva săgeți zburară spre ei. Una se înfipse în scutul lui 
Fior, altele două în pământ, la picioarele lui Logen. La nici 
un pas distanţă de el, un carl primi una în piept şi se 
prăbuşi. 

Logen o luă la fugă. Gardul venea spre el, clătinat, puţin 
mai încet decât i-ar fi convenit. Cineva stătea între două 
țepuşe, un negricios cu platoşă lucitoare pe piept şi pană 
roşie în vârful coifului ascuţit. Striga spre alţii adunaţi în 
spatele lui, agitând o sabie curbă. Un ofiţer gurkian, 
probabil. La fel de bun de atacat ca oricare altul. Cizmele 
lui Logen clefăiau pe pământul afânat. Încă două săgeți 
şuierară pe lângă el, ţintite în pripă. Ofiţerul făcu ochii 
mari. Făcu un pas înapoi, nervos, ridicând sabia. 


Logen se smuci la stânga, iar lama arcuită se împlântă în 
ţărână, la picioarele lui. Mârâind, îşi luă avânt cu sabia 
Creatorului, iar lama grea de metal zăngăni sonor în 
pieptarul ofițerului, lăsând o adâncitură. Omul ţipă, apoi se 
poticni înainte, îndoit de mijloc şi abia mai respirând. Sabia 
îi zbură din mână, învârtindu-se, iar Logen îl lovi în ceafă, 
îndoindu-i coiful şi doborându-l în mocirlă. 

Se uită la ceilalţi, dar niciunul dintre ei nu se clintise. 
Erau o adunătură zdrenţăroasă, ca o versiune oacheşă a 
celor mai slabi dintre thralli. Nici pe departe ticăloşii 
necruţători la care se aşteptase, după cum vorbea mereu 
Ferro despre gurkieni. Se adunaseră laolaltă, cu suliţele 
îndreptate încoace şi-ncolo. Vreo câţiva aveau chiar arcuri 
cu săgețile pregătite, l-ar fi putut împăna ca pe un arici, dar 
n-o făcură. Totuşi, un atac frontal asupra lor ar fi putut fi 
tocmai lucrul potrivit ca să-i dezmeticească. Logen încasase 
o săgeată, două, la vremea lui, şi nu-i mai ardea de altele 
Noi. 

Aşa că, în loc să-şi continue drumul înainte, se îndreptă 
cât era de înalt şi scoase un răget. Un urlet de luptă, ca 
acela pe care-l slobozise când cobora în goană panta spre 
Carleon, cu atâţia ani în urmă, când încă mai avea toate 
degetele şi toate speranţele intacte. Îl simţi pe Copoi venind 
lângă el şi ridicând sabia, pentru a răcni la rândul lui. Apoi 
li se alătură şi Fior, mugind ca un taur şi lovindu-şi scutul cu 
capătul securii. Şi Tichie Roşie, cu chipul plin de sânge, şi 
Ursuzul, şi toţi ceilalţi, cu strigăte de război. 

Stăteau înşiruiţi, agitându-şi armele, izbindu-şi-le cu 
zgomot, răcnind, urlând şi chiuind din toţi bojocii, făcând o 
zarvă de parcă însuşi iadul s-ar fi căscat, pentru ca o 
hoardă de draci să cânte-n semn de bun-venit. Cafeniii îi 
priveau tremurând, cu ochii holbaţi, cu gurile căscate. 
Logen nu credea că mai văzuseră aşa ceva vreodată. 

Unul dintre ei îşi scăpă lancea. Nu voise, poate, dar 
înfăţişarea şi hărmălaia acelor nebuni păroşi îi vlăgui 
degetele. Oricum, vrând nevrând, lancea căzu - şi, ca la un 


semnal, toţi începură să-şi arunce armele. Cât puteau de 
repede, săbii şi sulițe zdrăngănind în iarbă. Părea o prostie 
să ţipe mai departe, iar strigătele de luptă se stinseră, până 
rămaseră doar două grupuri ce se priveau în tăcere peste 
acea porţiune de mâl plin cu ţepuşe îndoite şi hoituri sucite. 

- Ciudat soi de bătălie mai e şi ăsta, mormăi Fior. 

Copoiul se aplecă spre Logen. 

- Acuma, că i-am prins, ce facem cu ei? 

- Doar n-om sta să le purtăm de grijă. 

- Mhm, încuviinţă Ursuzul. 

Logen îşi roase buza, învârtindu-şi sabia în mână, în timp 
ce căuta vreo soluţie deşteaptă. Nu-i venea niciuna-n minte. 

- Putem să-i lăsăm să se ducă. 

Arăâtă smucit cu capul spre nord. Niciunul dintre 
gurkieni nu se clinti, aşa că mai încercă o dată, arătând şi 
cu vârful sabiei. Când o ridică, ceilalţi se crispară, şuşotind 
între ei, iar unul căzu în noroi. 

- Căraţi-vă într-acolo doar, spuse el, şi să n-avem vorbe. 
Căraţi-vă... doar... într-acolo! repetă, împungând iar aerul 
cu sabia. 

În sfârşit, unul dintre ei prinse ideea şi făcu un pas 
temător, desprinzându-se de grup. Când nimeni nu-l dobori 
la pământ, o luă la fugă. Nu peste mult, îl urmară şi ceilalţi. 
Copoiul se uită după ultimul care o tulea. Apoi, ridică din 
umeri. 

- Noroc să aibă, aş zice. 

- Mda, mormăi Logen. Noroc. 

Apoi, atât de încet încât nimeni nu-l putea auzi: 

- Încă viu, încă viu, încă viu... 


Glokta şchiopăta prin întunericul fetid, pe o pasarelă lată 
de-un pas, cu limba scormonindu-i prin gingiile goale în 
efortul de a se ţine drept, strâmbându-se tot timpul, pe 
măsură ce durerea din picior i se înrăutăţea tot mai tare, 
chinuindu-se să nu respire pe nas. Am crezut, când zăceam 
schilodit în pat, după întoarcerea din Gurkhul, că mai jos 


de-atât nu pot să decad. Când prezidam peste brutalitatea 
unei închisori puturoase, în Englia, la fel mi-am zis. Când 
am pus să fie măcelărit un funcţionar la abator, am crezut 
că ajunsesem la fund. Cât de amarnic m-am înşelat. 

Cosca şi mercenarii lui mergeau unul după altul, cu 
Glokta la mijloc, iar blestemele lor, mormăielile şi plescăitul 
paşilor reverberau în lungul tunelului boltit, în lumina 
felinarelor legănate care aruncau umbre unduitoare peste 
pereţii de piatră umedă. De sus picura apă neagră, cu miros 
de putregai, se prelingea pe zidurile pline de igrasie, 
bolbocea prin şănţuleţe clisoase, curgea forfotitor în lungul 
canalului puturos de alături. Ardee îşi târşâia picioarele în 
urma lui, cu trusa de instrumente ţinută strâns sub braţ. 
Renunţase la orice încercare de a-şi ridica poalele rochiei, 
iar materialul era îmbibat în mâzgă neagră. Ridică privirea 
spre el, cu părul umed căzându-i pe faţă, şi făcu un efort 
vlăguit să zâmbească. 

- Da' sigur ştii să inviţi o domnişoară în cele mai plăcute 
locuri. 

- A, ba bine că nu. Talentul meu de a găsi decoruri 
romantice explică, fără îndoială, popularitatea pe care o am 
cu sexul frumos, răspunse Glokta, după care un junghi 
dureros îl făcu să se strâmbe. Chiar dacă sunt o 
monstruozitate oloagă. Acum încotro mergem? 

Picior-Lung şontâcăia în faţă, legat cu o funie de unul 
dintre mercenari. 

- Spre nord! Cam spre nord, mai mult sau mai puţin. 
Suntem chiar lângă Calea-de-Mijloc. 

- Mhm... 

Deasupra noastră, la nici zece paşi distanţă, se află 
unele dintre cele mai impresionante adrese din oraş. Palate 
scânteietoare şi un râu de căcat se află mult mai aproape 
decât le-ar conveni vreodată celor mai mulţi să creadă. Tot 
ce-i frumos are şi-o latură urâtă, iar unii dintre noi trebuie 
să sălăşluim acolo, pentru ca alţii să poată râde-n soare. 
Pufnetul lui amuzat se transformă într-un chiţăit speriat, 


când piciorul fără degete îi alunecă pe scândurile pasarelei. 
Dădu cu mâna spre perete, bâjbâind cu bastonul, care căzu 
ţăcănind pe pietrele unsuroase. Ardee îl prinse de cot 
înainte de a cădea şi-i restabili echilibrul. Glokta nu-şi putu 
stăpâni un scâncet de durere, subţire ca vocea unei fete, 
care-i şuieră prin golurile dintre dinţi. 

- Nu prea te distrezi, aşa-i? 

- Am avut şi zile mai bune. 

Se lovi cu ceafa de perete, când Ardee se aplecă să-i 
ridice bastonul. 

- Să fiu trădat de amândoi... se pomeni Glokta 
mormăind. Aşa ceva doare. Chiar şi pe mine. La unul, mă 
aşteptam. Unul, aş fi suportat. Dar amândoi? De ce? 

- Fiindcă eşti un mişel nemilos, intrigant, pervers, plin de 
ură pentru ceilalţi şi milă de tine însuţi? 

Glokta o privi lung, iar Ardee ridică din umeri. 

- Tu ai întrebat. 

Porniră din nou, prin bezna greţoasă. 

- Era o întrebare retorică. 

- Retorică? Într-un canal? 

- Staţi aşa! ridică mâna Cosca, iar procesiunea 
bombănitoare se opri din nou. 

De sus răzbătea un sunet, slab la început, apoi mai tare - 
bocănitul ritmic al multor picioare, părând să se audă, în 
chip deconcertant, din toate direcţiile în acelaşi timp. Cosca 
se lipi de peretele cleios, cu faţa brăzdată de lumina ce 
intra printr-un grătar de deasupra şi pana lungă a bonetei 
pleoştită de udă ce era. Prin tenebre sunau voci. Voci 
kantice. Cosca rânji, arătând cu un deget spre tavan. 

- Vechii noştri prieteni, gurkienii. Netrebnicii ăştia nu se 
lasă. 

- S-au mişcat repede, mormăi Glokta, în timp ce încerca 
să-şi tragă răsuflarea. 

- Nu mai prea sunt lupte pe străzi, cred. Toţi s-au retras 
în Agriont, ori s-au predat. 


Să te predai gurkienilor se strâmbă Glokta, întinzându-şi 
piciorul. Rareori e o idee bună, şi nu-i una la care un om s- 
ar gândi vreodată de două ori. 

- Atunci, trebuie să ne grăbim. Hai, mişcă, Frate Picior- 
Lung! 

Navigatorul porni mai departe. 

- Nu mai avem mult! Nu v-am dus pe drum greşit, nu, 
nu, nu eu! N-ar fi fost stilul meu. Suntem aproape de-acum, 
aproape de şanţ, foarte aproape. Dacă e vreo trecere pe 
sub ziduri, am s-o găsesc, puteţi fi siguri de asta. Vă duc 
dincolo de ziduri cât ai... 

- Ţine-ţi gura şi vezi-ţi de treabă, i-o reteză Glokta. 


Unul dintre lucrători scutură ultimele fire de rumeguş 
din butoi, altul netezi grămada de praf deschis la culoare, şi 
terminară. Ioată Piaţa Maregşalilor, de la zidurile albe şi 
înalte ale Sălii Marţiale din dreapta lui Ferro şi până la 
porţile aurite de la Rotonda Lorzilor, în stânga ei, era 
complet acoperită cu talaş şi rumeguş. Parcă ar fi nins pe 
neaşteptate, numai acolo, aşternând o pătură subţire de 
zăpadă peste dalele netede. Peste pietrele de culoare 
închisă şi peste metalul lucitor. 

- Bun, dădu din cap Bayaz, cu o satisfacţie rară pentru 
el. Foarte bine! 

- Asta-i tot, stăpâne? întrebă şeful muncitorilor, din 
mijlocul grupului agitat. 

- Dacă nu vrea vreunul dintre voi să mai stea şi să vadă 
cu ochii lui distrugerea indestructibilelor O Sută De 
Cuvinte! 

Şeful întoarse capul spre un tovarăş, cu nedumerirea 
citindu-i-se în ochii mijiţi. 

- Nu... Nu, cred că mai bine o să... ştiţi... 

Începu să se retragă, împreună cu restul lucrătorilor, 
luându-şi cu ei şi butoaiele goale. Curând, se pierdură 
printre palatele albe. Ferro şi Bayaz rămaseră singuri pe 
întinderea de pulbere netedă. 


Numai ei doi, şi cutia Creatorului, şi obiectul din ea. 

- Aşa. Capcana e gata. Nu mai trebuie decât să ne 
aşteptăm prada. 

Bayaz încercă să-şi afişeze zâmbetul complice, dar Ferro 
nu se lăsă amăgită. Îi vedea mâinile noduroase 
frământându-se, muşchii de la tâmplele capului pleşuv 
încordându-se şi destinzându-se. Nici el nu era sigur că 
planul lui avea sorţi de izbândă. Oricât de înţelept ar fi fost, 
oricât de subtil, oricât de viclean, nu putea fi sigur. Lucrul 
din cutie, Sămânţa, acea piatră grea şi rece pe care Ferro 
jinduia s-o atingă, era o necunoscută. Singurul precedent al 
folosirii ei rămăsese departe, pe întinderile pustii ale 
Vechiului Imperiu. Ruina vastă a mănatului Aulcus. 

Ferro se încruntă, desfăcând cureluşa tecii sabiei. 

- Dacă vin, aia n-o să te salveze. 

- Nu poţi avea niciodată prea multe cuțite, mârâi ea. De 
unde ştii că vor veni pe-aici, măcar? 

- Altceva, ce pot să facă? Trebuie să vină oriunde sunt 
eu. Ăsta-i scopul lor. 

Magul trase aer pe nas, întretăiat, apoi îl suflă. 

- lar eu sunt aici. 


Sacrificii 


Copoiul se înghesui pe poartă împreună cu un val de 
oameni - câţiva nordici şi o mulţime de flăcăi de-ai Uniunii, 
toţi năvălind în oraş după acea aşa-zisă luptă de-afară. Pe 
pereţii de deasupra arcadei se aflau câţiva oameni risipiţi, 
care strigau şi chiuiau ca la nuntă. Un grăsan cu şorţ de 
piele stătea la ieşirea din tunel, bătându-i pe spate în timp 
ce treceau: 

- Mulţumesc, prietene! Îţi mulţumesc! 

Îndesă ceva în mâna Copoiului, zâmbind larg tot timpul, 
ca un nebun. O pâine. 

- Pâine... o mirosi Copoiul; părea proaspătă. Cu asta ce 
naiba mai e? 

Omul avea o grămadă de pâini, într-o căruţă. Le dădea 
tuturor soldaţilor care treceau, unionişti sau nordici. 

- Şi ăsta cine-i, de fapt? 

- Un brutar? ridică din umeri Ursuzul. 

Nu prea aveau timp de gândire. Cu toţii se îmbulzeau 
într-un spaţiu larg, plin de oameni care împingeau, 
mormăiau şi se amestecau în dezordine. Tot felul de militari, 
iar pe margini câţiva bătrâni şi femei, care începeau să se 
sature de urale. Un flăcău dichisit în uniformă neagră 
stătea în picioare pe o căruţă, în mijlocul nebuniei, behăind 
ca un ţap rătăcit: 

- Regimentul opt, spre Patru Colţuri! Nouă, spre 
Agriont! Dacă sunteţi din zece, aţi greşit naibii poarta! 

- Credeam că suntem lângă port, domnule maior! 

- De port se ocupă divizia lui Poulder! Noi mergem în 
partea de nord a oraşului! Regimentul opt, spre Patru 
Colţuri! 

- Io-s din patru! 

- Din patru? Unde ţi-i calu”? 

- A murit! 

- Şi noi? strigă Logen. Suntem nordici! 


Ofiţerul se holbă la ei, cu ochii mari, apoi îşi aruncă 
mâinile în sus. 

- Intraţi şi gata! Dacă vedeţi gurkieni, omorâţi-i! 

Şi se întoarse spre poartă, arătând peste umăr, cu 
degetul mare, către oraş: 

- Regimentul nouă, spre Agriont! 

Logen se încruntă. 

- Dracu” pricepe ce-i aici... 

Arătă în direcţia unei străzi lungi, pline de soldaţi care 
mărşăluiau. Deasupra clădirilor se înălța un turn uriaş. Atât 
de uriaş, încât probabil era construit pe o colină. 

- Ne despărţim, mergem într-acolo. 

Porni pe stradă, iar Copoiul veni după el, urmat de Fior 
şi ai lui, cu Tichie Roşie şi grupul său mai în spate. Nu peste 
mult, mulțimile se răzleţiră, astfel că acum mergeau pe 
străzi goale şi tăcute, unde se auzeau doar cântecele 
câtorva păsări, vesele ca întotdeauna, fără să le pese că 
tocmai avusese loc o bătălie - şi cu atât mai puţin că urma 
încă una. 

Nici Copoiul nu se prea gândea la asta, deşi ţinea în 
mână un arc. Era prea ocupat să se uite la casele de pe cele 
două laturi ale străzii. Case cum nu mai văzuse în viaţa lui. 
Clădite din pietre pătrate, mici şi roşii, şi lemn negru cu alb. 
Fiecare era destul de mare ca să încânte o căpetenie, iar 
cele mai multe aveau şi ferestre cu geamuri. 

- Afurisite palate, nu? 

Logen pufni. 

- Crezi că-i ceva de capul lor? Stai numai să vezi 
Agriontul spre care ne îndreptăm. Ce clădiri au acolo... Nici 
n-ai visat aşa ceva. Carleonul e o cocină de porci pe lângă 
ce-avem aici. 

Copoiul găsise întotdeauna Carleonul un pic cam prea 
pretenţios. Adua i se părea de-a dreptul ridicolă. Încetini 
pasul, până ajunse să meargă pe lângă Fior. Rupse în două 
pâinea şi-i întinse o jumătate. 


- Mulţumesc, răspunse Fior, muşcând o îmbucătură, apoi 
încă una. Nu-i rea. 

- Nimic nu se compară, este? Gustu' de pâine proaspătă! 
Are un gust de... pace, aş crede. 

- Dacă aşa zici tu... 

O vreme, mestecară amândoi fără să spună nimic. Apoi, 
Copoiul se uită într-o parte. 

- Cred c-ar trebui să lăsaţi în urmă gâlceava aia a 
voastră. 

- Care gâlceavă? 

- Da” câte ai? Aia cu noul nostru rege de colo, 
Nouădegete. 

- Nu pot să zic că n-am încercat, se încruntă Fior spre 
spatele lui Logen, care mergea mai în faţă. Da' oriunde mă- 
ntorc, dau de el lângă mine. 

- Fior, tu eşti un om de treabă. Îmi place asta. Tuturor ne 
placi. Ai sânge-n tine, băiete, şi minte ai, iar oamenii te 
urmează. Poţi s-ajungi departe, dacă ai grijă să nu te- 
omoare careva, şi tocmai asta-i problema. Nu vreau să te 
văd că te-apuci de ceva ce nu poţi duce cu bine până la 
capăt. 

- Atunci, n-ai de ce să-ţi faci griji. Tot ce-ncep, am grijă 
să termin. 

Copoiul clătină din cap. 

- Nu, nu, băiete, nu asta voiam să zic. Poate câştigi, 
poate nu câştigi. Da' aici nu-i vorba să învingă vreunu'. 
Sângele cere sânge, şi nimic altceva. Ideea e că nu-i prea 
târziu pentru tine. Nu-i prea târziu să fii mai bun de-atât. 

Fior îl privi încruntat. Apoi azvârli coltucul de pâine, îşi 
întoarse spre Copoi umărul uriaş şi merse mai departe, fără 
o vorbă. Copoiul oftă. Unele lucruri nu se pot rezolva doar 
cu vorba. Unele nu se pot rezolva deloc. 

leşiră din labirintul clădirilor, ajungând la un râu. 
Trebuia să fi fost la fel de lat ca Şuvoiul Alb, numai că avea 
ambele maluri făcute din piatră. Îl traversa cel mai mare 
pod pe care-l văzuse Copoiul vreodată, cu balustradele 


făcute din fier îmbârligat, destul de larg ca să-l treacă două 
căruţe, una lângă alta. În capăt se înălța un alt zid, şi mai 
mare decât cel pe unde veniseră. Copoiul făcu câţiva paşi 
pe pod, căscând gura în susul şi-n josul apei, şi văzu că mai 
erau şi alte poduri. Multe altele, iar unele erau şi mai mari, 
desluşindu-se prin pădurea imensă de ziduri, turnuri şi 
clădiri înalte pân-la cer. 

Ceilalţi se holbau şi ei, cu ochii căscaţi larg de parcă 
tocmai ar fi păşit pe Lună. Până şi Ursuzul avea chipul 
schimonosit într-o expresie care-ar fi putut să fie de 
surpriză. 

- Mama naibii... murmură Fior. Ai mai văzut vreodată 
aşa ceva? 

Pe Copoi îl durea gâtul, de cât şi-l tot sucea ca să se uite- 
n toate părţile. 

- Ce de chestii au ăştia aici... Atunci, de ce mai vor 
amărâta aia de Englia? I-o căcăstoare. 

Logen ridică din umeri. 

- Nu-ş' ce să zic. Unii oameni îşi doresc mereu mai mult, 
cred. 


- Unii oameni vor mereu mai mult, nu, Frate Picior- 
Lung? clătină dezaprobator din cap Glokta. i-am cruțat 
celălalt picior. Ţi-am cruțat viaţa. Acum mai vrei şi 
libertatea? 

- Superior Glokta, răspunse evaziv Navigatorul. Dacă se 
poate, te-ai însărcinat să mă eliberezi... Eu m-am ţinut de 
cuvânt. Uşa aceea ar trebui să se deschidă într-o piaţă 
aflată nu departe de Casa Întrebărilor... 

- Vom vedea. 

O ultimă lovitură de topor, şi uşa se dădu în lături pe 
balamalele ei ruginite, lăsând să se reverse lumina zilei în 
subsolul strâmt. Mercenarul cu tatuaje pe gât se trase într- 
o parte, iar Glokta înaintă şchiopătând şi privi afară. Ah, aer 
curat... Un dar de care suntem întotdeauna mult prea 
siguri. Câteva trepte urcau într-o curte pietruită, 


înconjurată de calcanele jegoase ale unor clădiri cenuşii. 
Glokta o cunoştea. Chiar după colţ, de la Casa Întrebărilor 
aşa cum a promis. 

- Superior Glokta? murmură Picior-Lung. 

Glokta îşi răsfrânse buza. Dar ce-i rău în asta? Sunt 
toate şansele ca niciunul dintre noi să nu mai apuce 
sfârşitul zilei, în orice caz, iar morţii îşi pot permite să fie 
milostivi. De fapt, sunt singurul soi de oameni care pot. 
Mercenarul fără un ochi scoase un cuţit lung şi tăie funia 
care ţinea legate încheieturile lui Picior-Lung. 

- Cel mai bine ar fi să nu te mai văd. 

Pe chipul Navigatorului se ivi umbra unui zâmbet. 

- Nicio grijă, Superior Glokta. Chiar în clipa asta mă 
gândeam şi eu la acelaşi lucru. 

Porni şontâc-şontâc înapoi pe unde veniseră, coborând 
scara umedă spre canale, trecu de un colţ şi dispăru. 

- Spune-mi că ai adus ce trebuie, spuse Glokta. 

- Sunt nedemn de încredere, Superiorule, dar nu 
incompetent, răspunse Cosca, făcând un gest spre 
mercenari. E timpul, prieteni. Hai, să ne înnegrim. 

Toţi ca unul, scoaseră la iveală măştile negre, şi le puseră 
pe feţe, apoi îşi dădură jos mantalele rupte şi hainele 
zdrenţuite. Pe dedesubt, fiecare avea câte un costum curat, 
negru din cap până-n picioare, şi arme prinse cu grijă. În 
câteva clipe gaşca de bandiți se transformase într-o unitate 
ordonată de practicieni ai Inchiziției Maiestăţii Sale. Nu c- 
ar fi cine ştie ce deosebire între unii şi alţii... 

Cosca îşi scoase şi el haina, o întoarse repede pe dos şi o 
îmbrăcă la loc. Căptuşeala era neagră ca noaptea. 

- Oricând e înţelept să-ţi poţi schimba culoarea după 
gust, explică el. În caz că ţi se cere să schimbi pe loc 
taberele. 

Însăşi definiția unei haine cu două feţe. Apoi, Cosca îşi 
scoase boneta şi dădu un bobârnac în pana murdară. 

- Pe-asta pot s-o păstrez? 

- Nu. 


- Aspru mai eşti, Superiorule, rânji el, în timp ce o 
arunca undeva în întuneric. Şi-mi placi cu atât mai mult 
pentru asta. 

Îşi aplică şi el masca, apoi se încruntă spre Ardee, care 
stătea nedumerită şi epuizată într-un colţ al magaziei. 

- Şi ea? 

- Ea? Prizonieră, practician Cosca! O spioană înhăitată 
cu gurkienii. Eminenţa Sa şi-a exprimat dorinţa de a o 
interoga personal. 

Ardee clipi din ochi spre el. 

- Hai, că nu-i greu. Trebuie doar să pari speriată. 

Femeia înghiţi în sec. 

- Asta n-ar fi o problemă. 

Să rătăcim prin Casa Întrebărilor cu scopul de a-l aresta 
pe Arhilector? N-aş zice nu. Glokta pocni din degete: 

- Să mergem. 


- Să mergem, spuse West. Am degajat portul? Unde 
naiba-i Poulder? 

- Nimeni nu pare să ştie, domnule. 

Brint încercă să-şi mâne calul înainte, dar erau 
înconjurați de o mulţime forfotitoare. Lăncile se legănau, cu 
vârfurile periculos de aproape. Soldaţii înjurau. Sergenţii 
răcneau. Ofițerii cotcodăceau ca nişte găini frustrate. Era 
greu de imaginat un teren mai dificil decât străzile strâmte 
din spatele docurilor, pe unde să manevrezi o armată de mii 
de oameni. Ca să fie totul şi mai rău, apăruse şi un torent 
ameninţător de răniţi, şchiopătând sau duşi pe sus, în 
direcţie opusă. 

- Faceţi loc pentru Lordul Mareşal! mugi Pike. Lordul 
Mareşal! 

Îşi ridică sabia ca şi cum ar fi fost gata să facă loc cu ea, 
iar oamenii se dădură repede la o parte din drum, formând 
o vale printre suliţele care zăngăneau. Un călăreț se ivi din 
mijlocul lor. Jalenhorm, cu o tăietură însângerată pe frunte. 

- Ai păţit ceva? 


Uriaşul zâmbi: 

- O nimica toată, domnule. M-am lovit cu capul de-o 
afurisită de bârnă. 

- Progrese? 

- Îi împingem înapoi spre vestul oraşului. Cavaleria lui 
Kroy a ajuns la Patru Colţuri, din câte ştiu, dar gurkienii 
continuă să ţină Agriontul înconjurat, iar acum se 
regrupează, contraatacând de la apus. Mulţi dintre 
pedestraşii lui Kroy sunt încă prinşi pe străzi, de cealaltă 
parte a râului. Dacă nu trimitem acolo întăriri curând... 

- Trebuie să vorbesc cu generalul Poulder, se răsti West. 
Unde naiba-i blestematul de Poulder? Brint? 

- Ordonaţi! 

- Ia doi flăcăi din-ăştia şi aduceţi-mi-l pe Poulder aici, 
imediat! porunci el, împungând aerul cu degetul. În 
persoană! 

- Am înţeles! replică Brint, străduindu-se să-şi întoarcă 
în loc calul. 

- De pe mare ce se-aude? Reutzer a venit? 

- Din câte ştiu, a angajat în luptă flota gurkiană, dar nu 
am idee cum... 

Mirosul de putregai sărat şi lemn ars se intensifica pe 
măsură ce ieşeau dintre clădiri, apropiindu-se de port. 

- Fir-ar al dracului... 

West nu putea decât să fie de acord. 

Curba graţioasă a docurilor din Adua devenise un carnaj 
în formă de semilună. În apropierea lor, cheiul era înnegrit, 
pustiit, plin de obiecte sfărâmate şi trupuri zdrobite. Mai 
încolo, mulţimi de oameni se zbuciumau în grupuri 
învălmăşite, cu armele lungi ieşind în toate direcţiile, ca 
țepii unui arici, iar aerul vuia de gălăgia lor. Drapelele de 
luptă ale Uniunii şi steagurile gurkiene fluturau în vânt ca 
zdrenţele unor sperietori de ciori. Amplul conflict acoperea 
aproape toată întinderea țărmului. Câteva magazii ardeau, 
făcând aerul să se unduiască în dogoare, astfel că toţi cei 
încleştaţi în luptă dincolo de ele arătau ca nişte stafii. Dâre 


lungi de fum înecăcios, negru, cenuşiu, alb, se rostogoleau 
din clădirile aprinse, peste golf. Acolo, în portul clocotitor, o 
mulţime de corăbii erau angajate în propria lor luptă 
disperată. 

Navele se repezeau încoace şi-ncolo, cu toate pânzele 
sus, întorcându-se, abordându-se, întrecându-se să ocupe 
poziţii, aruncând prin aer trâmbe de stropi. Catapultele 
aruncau proiectile în flăcări, arcaşii de pe punți trăgeau 
valuri de săgeți aprinse, marinarii se căţărau pe pânzele de 
păianjen ale greementului. Alte vase erau încleştate în 
perechi nearătoase, cu funii şi ancore de abordaj, ca nişte 
câini încăieraţi care se muşcă între ei, iar razele soarelui se 
oglindeau din armele şi armurile oamenilor învălmăşiţi pe 
punți. Corăbiile lovite şchiopătau zadarnic, cu velele rupte 
atârnând şi scotele, straiurile şi şarturile bălăbănindu-se. 
Unele ardeau, trimițând în sus coloane de fum, dincolo de 
care soarele se mai vedea doar ca o pată hâdă. Pe apa 
înspumată pluteau tot felul de resturi - butoaie, lăzi, 
scânduri rupte şi marinari morţi. 

West cunoştea forma familiară a corăbiilor Uniunii, cu 
sorii galbeni cusuţi pe pânze, putea deduce care erau nave 
gurkiene, dar mai erau şi altele, nişte vase lungi şi înguste, 
negre, ca nişte fiare de pradă, cu câte o cruce neagră pe 
velele albe. Una, în special, domina cu mărimea ei aproape 
toate celelalte corăbii din port, şi tocmai acosta la unul 
dintre puţinele cheiuri încă intacte. 

- De la Talins nu vine nimic bun, mormăi Pike. 

- Ce naiba caută aici navele styriene? 

Fostul deţinut arătă spre una care tocmai lovea cu prova 
bordajul unei corăbii gurkiene. 

- Se luptă cu gurkienii, după câte se pare. 

- Domnule, întrebă cineva, ce facem? 

Eterna întrebare. West deschise gura să răspundă, dar 
nu ieşi nicio vorbă. Cum ar fi putut spera un om să 
controleze cât de cât haosul colosal din faţa lui? Îşi aminti 
de Varuz, în deşert, călărind cu enormul său stat major 


după el. Îşi aminti de Burr cum bătea cu pumnul în hărţi şi- 
şi legăna degetul gros. Responsabilitatea cea mai mare a 
unui comandant nu era aceea de a comanda, ci doar de a 
părea că ştie cum să comande. Îşi petrecu piciorul 
îndurerat peste şa şi cobori pe caldarâmul slinos. 

- O să ne stabilim cartierul general aici, pentru moment. 
Maior Jalenhorm? 

- Ordonaţi! 

- Găseşte-l pe generalul Kroy şi spune-i să forţeze în 
continuare spre nord şi spre vest, către Agriont. 

- Am înţeles. 

- Cineva să adune nişte oameni şi să-nceapă să strângă 
mizeriile astea din port. Trebuie să ne putem deplasa 
oamenii mai repede. 

- Da, domnule. 

- Şi, la naiba, altcineva să mi-l găsească pe generalul 
Poulder! Fiecare om trebuie să facă ce are de făcut! 

- Asta ce mai e? se încruntă Pike. 

O procesiune ciudată străbătea cheiul devastat, spre ei, 
arătând aproape ca un vis, atât de nepotriviţi erau acei 
oameni în mijlocul tuturor distrugerilor din jur. Doisprezece 
străjeri atenţi, în armuri negre, flancau un singur om. 
Acesta avea păr negru cu şuviţe cărunte şi un barbişon 
ascuţit, tuns impecabil. Purta cizme negre, un pieptar 
îngustat în talie, din oţel negru, şi o mantie de catifea 
neagră, care i se unduia maiestuos de pe un umăr. De fapt, 
era îmbrăcat ca un antreprenor de pompe funebre, cel mai 
bogat din lume, dar păşea cu acea importanţă de sine 
oţelită care e rezervată celor mai sus-puse vlăstare de spiţă 
regală. Mergea drept spre West, fără să se uite nici la 
stânga, nici la dreapta, iar păzitorii şi ofiţerii de stat major, 
nedumeriţi, fură înlăturați fără efort de aerul lui autoritar, 
ca pilitura de fier respinsă de un magnet. 

Nou-sositul întinse mâna cu mănuşă neagră. 

- Sunt Marele Duce Orso, din Ialins. 


Probabil West ar fi trebuit să îngenuncheze şi să i-o 
sărute. În schimb, o luă într-a lui şi i-o strânse ferm. 

- Excelenţa Voastră, sunt onorat. 

Habar n-avea dacă era sau nu formula potrivită de 
adresare. Abia dacă s-ar fi aşteptat să-l întâlnească pe unul 
dintre cei mai puternici oameni din lume, în toiul unei 
bătălii sângeroase din portul Adua. 

- Sunt Lordul Mareşal West, comandantul armatei 
Maiestăţii Sale. N-aş dori să par nerecunoscător, dar 
sunteţi departe de casă... 

- Fiica mea este Regina dumneavoastră. În numele ei, 
poporul din Ialins este pregătit să facă orice sacrificiu. De 
îndată ce am auzit despre... problemele de aici, spuse 
Marele Duce Orso, arcuindu-şi o sprânceană neagră spre 
portul incendiat, am pregătit o expediţie. Corăbiile din flota 
mea, precum şi zece mii dintre cei mai buni ostaşi ai mei vă 
stau la dispoziţie. 

West nici nu ştia cum să răspundă. 

- Într-adevăr?... 

- Mi-am luat libertatea de a-i debarca. S-au angajat în 
înlăturarea gurkienilor din pătrarul de sud-vest al oraşului. 
Trei Ferme se numeşte, nu? 

- Ăă... da... 

Ducele Orso arboră cel mai subţire surâs. 

- Pitorească denumire pentru o zonă urbană. Nu mai e 
nevoie să vă deranjaţi cu flancul dumneavoastră apusean. 
Vă doresc cel mai mare succes în acţiunile domniei voastre, 
Domnule Lord Mareşal. Dacă soarta voieşte, ne vom întâlni 
după aceea. Victorioşi. 

Şi, înclinându-şi magnificul cap, plecă. 

West rămase cu privirea după el. Ştia că ar fi trebuit să 
fie realmente recunoscător pentru apariţia neaşteptată a 
zece mii de ostaşi styrieni capabili, dar nu putea scăpa de 
sentimentul sâcâitor că s-ar fi simţit mai bine dacă Marele 
Duce Orso nu venea. Pentru moment, însă, avea griji mai 
presante. 


- Domnule Lord Maregşal! 

Era Brint, venind grăbit pe chei, în fruntea unui grup de 
ofiţeri. Un obraz îi era străbătut de o dâră lungă de cenuşă. 

- Domnule Lord Maregşal, generalul Poulder... 

- În sfârşit, naibii! se răsti West. Acum poate-o să primim 
nişte răspunsuri. Unde dracu-i nenorocitul ăla? 

Îl dădu pe Brint la o parte cu umărul şi încremeni. 
Poulder zăcea pe o targă ţinută de patru ofiţeri nefericiţi şi 
plini de noroi, din statul lui major. Avea expresia unui om 
care doarme liniştit, atât de convingătoare încât West se tot 
aştepta să-l audă sforăind. Totuşi, o rană uriaşă în piept, cu 
margini sfârtecate, strica tot efectul. 

- Generalul Poulder a condus atacul din linia întâi, spuse 
unul dintre ofiţeri, înghiţindu-şi lacrimile. Un nobil 
sacrificiu... 

West cobori privirea. Cât de des îi dorise acelui om 
moartea? Pradă unul val de greață, îşi trecu o mână peste 
chip, cu un gest smucit. 

- Fir-ar să fie... şopti el. 


- Fir-ar să fie! şuieră Glokta, când îşi suci glezna 
tremurătoare pe ultima treaptă, gata-gata să cadă-n nas. 

Un Inchizitor ciolănos, care venea din sens opus, îl privi 
lung. 

- E vreo problemă? mârâi Glokta. 

Omul lăsă capul în piept şi trecu repede pe alături, fără o 
vorbă. 

Cioc, boc, durere. Coridorul întunecos luneca pe lângă el 
cu o încetineală chinuitoare. Acum fiecare pas era un 
calvar, dar Glokta se străduia să meargă înainte, cu 
picioarele arzându-i, laba schiloadă pulsând de durere, 
gâtul străpuns de junghiuri, sudoarea şiroindu-i pe spatele 
strâmb, pe sub haine, şi un rictus de nonşalanţă ştirbă 
întipărit pe faţă. De când intrase în clădire, la fiecare gâfâit 
şi geamăt se aştepta la o provocare. La fiecare spasm şi 
zvâcnet, aşteptase ca practicienii să năvălească pe uşi, 


pentru a-i măcelări ca pe nişte porci pe el şi tocmiţii lui 
deghizați atât de străveziu. 

Dar puţinii oameni nervoşi pe lângă care trecuseră abia 
dacă ridicau privirea. Frica-i face neglijenți. Lumea se 
clatină pe buza prăpastiei. Toţi se tem să facă un pas, nu 
care cumva să calce-n gol. Instinctul de conservare. Poate 
face praf eficienţa unui om. 

Intră greoi pe uşa deschisă, în anticamera cabinetului 
Arhilectorului. Secretarul ridică smucit capul, furios. 

- Superior Glokta! Doar nu poţi să... 

Se poticni în cuvinte, când mercenarii începură să se 
bulucească pe uşă, după Glokta. 

- Voiam să zic... nu se poate... 

- Linişte! Acţionez la ordinele explicite ale regelui însuşi. 

Mă rog, toată lumea minte. Diferenţa dintre un erou şi 
un mişel este aceea că pe primu-l crede toată lumea. 

- În lături! şuieră el spre cei doi practicieni care 
încadrau uşa. Sau de nu, pregătiţi-vă să daţi socoteală. 

Oamenii se uitară unul la altul, după care, cum în 
anticameră intrau tot mai mulţi nâimiţi de-ai lui Cosca, 
ridicară mâinile în acelaşi timp, lăsându-se dezarmaţi. 
Instinctul de conservare. Un dezavantaj indubitabil. 

În faţa uşii, Glokta se opri. „Aici m-am crispat atât de 
des, spre încântarea Eminenţei Sale.” Degetele-l furnicau în 
contact cu lemnul. FE cu putinţă să fie atât de uşor? Să intru 
pur şi simplu, ziua-n amiaza mare, şi să-l arestez pe cel mai 
puternic om din Uniune? Fu nevoit să-şi stăpânească un 
zâmbet afectat. Numai de m-aş fi gândit mai devreme... 
Răsuci mânerul uşii şi trecu clătinat pragul. 

Cabinetul lui Sult arăta cam la fel ca întotdeauna. 
Ferestrele mari, cu vedere spre Universitate, imensa masă 
rotundă cu harta Uniunii bătută în pietre preţioase, 
scaunele ornamentate şi portretele melancolice. În jilţul cel 
înalt, însă, nu stătea Sult, ci nimeni altul decât cățelul său 
favorit, Superiorul Goyle. Încercăm tronul să vedem dacă 
ne vine bine, da? Mă tem că-i prea mare pentru tine. 


Prima reacţie a lui Goyle fu una de indignare. Cum 
îndrăzneşte cineva să dea buzna aşa aici? A doua fu 
nedumerirea. Cine-ar îndrăzni să dea buzna aşa aici? A 
treia, şocul. Schilodul? Dar cum...? lar a patra, la vederea 
lui Cosca şi a patru dintre oamenii lui urmându-l pe Glokta 
în încăpere, groaza. Acum ajungem undeva... 

- Tu! şuieră el. Dar eşti... 

- Maăcelărit? Schimbare de planuri, teamă mi-e. Unde-i 
Sult? 

Ochii lui Goyle săgetară prin cameră, spre mercenarul 
pitic, spre cel cu un cârlig în loc de mână şi spre cel cu 
buboaiele hidoase, pentru ca în cele din urmă să se 
oprească asupra lui Cosca. Acesta mergea ţanţoş pe lângă 
perete, cu pumnul pe garda sabiei. 

- O să te plătesc! Oricât îţi dă el, eu ofer dublu! 

Cosca întinse palma desfăcută. 

- Prefer cu banii-n mână. 

- Acum? N-am... nu-i am la mine. 

- Păcat, dar eu lucrez pe acelaşi principiu ca târfele. Cu 
promisiuni nu cumperi distracţii, prietene. Niciun fel de 
distracţii. 

- Aşteptaţi! 

Ridicându-se împleticit, Goyle făcu un pas înapoi, cu 
mâinile tremurătoare ridicate în faţă. Dar nu are unde să se 
ducă, decât pe fereastră. Asta-i problema cu ambiția. E 
uşor să uiţi, când priveşti mereu în sus, că singura cale de a 
cobori de la cele mai ameţitoare înălţimi e o lungă cădere. 

- Stai jos, Goyle, mârâi Glokta. 

Cosca îl apucă de încheietura mâinii şi-i răsuci sălbatic 
braţul drept la spate, făcându-l să guiţe; îl aşeză cu forţa pe 
scaun şi, trântindu-i o mână pe ceafă, îi strivi mutra pe 
frumoasa hartă a Uniunii. Se auzi trosnetul tăios al nasului 
rupt, iar vestul Midderlandului fu stropit cu sânge. 

Nu tocmai subtil, dar în fond vremea subtilităţilor a 
rămas în urma noastră. Confesiunea Arhilectorului sau a 
cuiva apropiat de el... Îl preferam pe Sult, dar, dacă nu 


putem avea creierul, cred că nu ne mai rămâne decât să ne 
mulțumim şi cu găoaza. 

- Unde-i fata aia cu ustensilele mele? 

Ardee se strecură în cameră cu teamă, ocoli încet masa 
şi puse caseta pe tăblie. 

Glokta pocni din degete, îndreptând arătătorul celeilalte 
mâini spre braţul liber al lui Goyle. Mercenarul cel gras se 
apropie şi-l apucă strâns, întinzându-l brutal pe masă. 

- Presupun că ştii îngrozitor de multe despre tortură, 
Goyle - nu? Crede-mă, totuşi, nu înţelegi cu adevărat nimic 
până n-ai petrecut câtva timp de ambele părţi ale mesei. 

- Ticălos smintit! începu să se zbată Superiorul, mânjind 
Uniunea cu sângele de pe faţă. Ai întrecut limita! 

- Limita? pufni Glokta în râs. Mi-am petrecut noaptea 
tăind degetele unuia dintre prietenii mei şi omorându-l pe 
altul, şi tu cutezi să-mi vorbeşti despre limite? 

Deschise capacul trusei, iar instrumentele se înfăţişară. 

- Singura limită care contează e aia care-i desparte pe 
cei puternici de cei slabi. Pe omul ce pune întrebările de 
omul care le răspunde. Alte limite nu există. 

Se aplecă şi-şi înfipse vârful degetului într-o latură a 
ţestei lui Goyle. 

- Să-ţi intre bine-n cap! Cătuşele, dacă eşti amabil. 

- Hm? 

Cosca se uită la mercenarul gras, iar omul ridică din 
umeri, cu tatuajele tulburi de pe gât viermuindu-i. 

- Pffft, făcu piticul. 

Bubosul tăcea. Mercenarul fără o mână îşi scosese 
masca şi era ocupat să se scobească-n nas cu cârligul. 

Arcuindu-şi spinarea, Glokta scoase un oftat greu. 

Într-adevăr nimic nu poate înlocui ajutoarele cu 
experienţă. 

- Atunci, cred că va trebui să improvizăm... 

Culese o mână de cuie lungi şi le împrăştie zornăind pe 
masă. Apoi scoase ciocanul, al cărui cap şlefuit lucea. 

- Cred că-ţi poţi da seama încotro ne îndreptăm. 


- Nu! Nu! Nu! Putem ajunge la o înţelegere, putem să... 

Glokta apăsă vârful unui piron pe încheietura mâinii lui 
Goyle. 

- Au! Aşteaptă! Stai să... 

- Eşti aşa de bun să-l ţii puţin? N-am decât două mâini. 

Cosca apucă delicat pironul între degetul mare şi cel 
arătător. 

- Ai grijă, totuşi, unde dai cu ciocanul, bine? 

- Nu-ţi face griji. Sunt foarte precis. 

Am practicat de n-am mai putut. 

Ciocanul produse trei ţăcăneli metalice, aproape 
dezamăgitor de încete, în timp ce bătea cuiul drept printre 
oasele antebraţului lui Goyle, în lemnul de dedesubt. 
Superiorul urlă de durere, împroşcând masa cu scuipat 
sângeriu. 

- Ei, hai, acuma, Superiorule, în comparaţie cu ceea ce 
le-ai făcut prizonierilor tăi, în Englia, asta-i o copilărie. 
Încearcă să te linişteşti. Dacă încă de pe-acum zbieri aşa, 
mai târziu ce-o să te faci? 

Mercenarul gras înhăţă cealaltă încheietură a lui Goyle 
în mâinile sale umflate şi o trase peste harta Uniunii. 

- Un piron? se interesă Cosca sec, ridicând o 
sprânceană. 

- Începi să prinzi ideea. 

- Stai! Au! Aşteaptă! 

- De ce? Asta-i singura distracţie, sau pe-aproape, de 
care am parte de şase ani încoace. Nu-mi purta pică pentru 
micul meu moment de plăcere. Cunosc atât de puţine... 

Şi Glokta ridică ciocanul. 

- Nu! 

Ţac. Goyle răcni iar de durere. Ţac. Şi iar. [ac. Cuiul 
trecu, iar sperietoarea de odinioară a coloniilor penale din 
Englia se pomeni cu ambele braţe ţintuite. Cred că aici te 
aduce ambiția neinsoţită de talent. Umilinţa e mai uşor de 
învățat decât ar crede oricine. Nu-i nevoie decât să ne 


perforăm aroganța cu un cui, două, în locurile potrivite. 
Răsuflarea lui Goyle şuiera printre dinţii însângeraţi, iar 
degetele imobilizate zgâriau lemnul. Glokta clătină din cap, 
dezaprobator. 

- Eu în locul tău nu m-aş zvârcoli aşa. Nu faci decât să-ţi 
sfâşii carnea. 

- Ai să plăteşti pentru asta, schilod nenorocit! Să nu 
crezi că n-o să plăteşti! 

- A, dar am plătit deja, răspunse Glokta răsucindu-şi 
încet gâtul, într-o încercare de a-şi descleşta măcar cu o 
fracțiune muşchii crispaţi ai umerilor. Am fost ţinut, nu-s 
sigur cât timp, dar aş presupune că vreo câteva luni, într-o 
celulă nu mai mare decât un scrin. Toate poziţiile posibile 
erau îndoit, sucit, chinuit. Sute de ore interminabile într-o 
beznă ca smoala, într-o căldură înăbuşitoare. Îngenuncheat 
în mocirla puturoasă a propriului meu căcat, foindu-mă, 
zbătându-mă,  gâfâind sufocat. Cerşind apa pe care 
temnicerii mei mi-o picurau prin grătarul de deasupra. 
Uneori se pişau pe-acolo, şi le eram recunoscător. De- 
atunci, niciodată n-am mai putut să stau drept. Chiar n-am 
idee cum de-am rămas în toate minţile. 

Stătu un moment pe gânduri, apoi ridică din umeri. 

- Poate că nici n-am rămas. În orice caz, ăsta-i genul de 
sacrificii pe care le-am făcut eu. Tu ce sacrificii ai fi dispus 
să faci, doar ca să păstrezi secretele lui Sult? 

Niciun răspuns, doar sângele care se scurgea din 
antebraţele lui Goyle, formând o băltoacă în jurul pietrei 
scânteietoare care însemna Casa Întrebărilor din oraşul 
Keln. 

- Hmm... 

Glokta îşi apucă strâns bastonul şi se aplecă să-i 
şoptească lui Goyle la ureche: 

- Ai un peticuţ de piele, între fudulii şi gaura curului. 
Niciodată nu poţi s-o vezi cu ochii tăi, decât dacă eşti 
contorsionist, sau ai o pasiune nefirească pentru oglinzi. Ştii 
despre ce vorbesc. Oamenii petrec ore întregi cu gândul la 


zona din faţă şi aproape tot atâtea gândindu-se la cea din 
spate - dar... bucăţica aia de piele? Ignorată pe nedrept. 

Culese câteva piroane şi le zornăi uşor în faţa lui Goyle. 

- Am de gând ca azi să îndrept situaţia. Voi începe de- 
acolo şi am să merg spre în afară - şi crede-mă, odată ce 
termin, ai să te gândeşti la peticuţul ăla de piele toată viaţa. 
Sau, cel puţin, ai să te gândeşti la locul unde l-ai avut, 
cândva. Practician Cosca, eşti aşa de bun să-l ajuţi pe 
Superior să-şi scoată pantalonii? 

- Universitatea! mugi Goyle; toată chelia îi lucea de 
sudoare. Sult! E la Universitate! 

Aşa de curând? Aproape dezamăgitor. Dar în fond, 
puțini bătăuşi rezistă la bătaie. 

- Şi ce face acolo, într-un moment ca ăsta? 

- Nu... nu ştiu... 

- Nemulţumitor. Pantalonii, te rog. 

- Silber! E cu Silber! 

Glokta se încruntă. 

- Administratorul Universităţii? 

Ochii lui Goyle fulgerară de la Glokta la Cosca şi din nou 
la Glokta. Îi închise strâns. 

- Adeptul Demonic! 

Urmă o lungă pauză. 

- Adeptul cum? 

- Silber... nu face doar să conducă Universitatea. Face 
Şi... experimente. 

- Experimente de ce natură? îl împunse Glokta puternic 
în faţă cu capul ciocanului. Până nu-ţi bat limba-n cuie pe 
masă. 

- Experimente oculte! Sult îi dă bani, de mult! De când a 
venit aici Întâiul dintre Magi! Dinainte, poate! 

Experimente oculte? Finanţate de Arhilector? Nu prea 
pare stilul lui Sult, dar explică de ce afurisiţii âia de Adepți 
aşteptau bani de la mine, când am fost prima oară în vizită. 
Și de ce Vitari şi tot circul ei s-au instalat acum acolo. 

- Ce experimente? 


- Silber... poate să intre în contact... cu Cealaltă Parte! 

- Ce? 

- Aşa e! Am văzut! Poate afla tot felul de lucruri, de 
secrete, care altfel nu se pot cunoaşte, iar acum... 

- Da? 

- Zice c-a găsit o cale de a-i aduce aici! 

- Pe cine? 

- Pe Şoptitorii de Secrete, aşa-i numeşte! 

Glokta îşi linse buzele uscate. 

- Demoni? 

Credeam că Eminenţa Sa n-are răbdare pentru 
superstiții, şi când colo, în tot timpul ăsta, el... Ce tupeu 
poate să aibă! 

- Poate să-i trimită împotriva duşmanilor lui, zice. 
Împotriva duşmanilor Arhilectorului! Sunt gata s-o facă! 

Simţind că ochiul stâng i se zbătea, Glokta şi-l apăsă cu 
dosul palmei. Acum un an, m-aş fi stricat de râs şi l-aş fi 
bătut în cuie pe tavan. Dar lucrurile s-au schimbat de- 
atunci. Am trecut in Casa Creatorului. Am văzut-o pe 
Shickel zâmbind în timp ce ardea. Dacă există Mâncători...? 
Dacă există Magi... de ce să nu existe şi demoni? Și cum să 
nu existe? 

- Ce duşmani? 

- Înaltul Judecător! Întâiul dintre Magi! 

Goyle închise iar strâns ochii. 

- Regele... scânci el. 

Ahaaa... hRe-ge-le. Aceste trei silabe sunt magia ce-o 
prefer. Glokta se întoarse spre Ardee şi-i arătă gaura 
căscată între dinţii lui din faţă. 

- Ai fi aşa de drăguță să pregăteşti un Act de confesiune? 

- Un Act de... 

Îl privi un moment, cu ochii măriţi pe faţa ei palidă, apoi 
se grăbi spre biroul Arhilectorului, smulse o coală de hârtie 
şi un toc şi înmuie peniţa într-o călimară, clănţănind. Se 
opri, cu mâna tremurându.-i. 

- Ce să scriu? 


- A, ceva de genul: „Eu, Superiorul Goyle, mărturisesc că 
sunt complice într-un complot de trădare al Eminenţei Sale 
Arhilectorul Sult, pentru a...” 

Cum să formulez? Înălţă din sprâncene. Cum s-o numesc 
altfel, decât aşa cum e? 

- „... pentru a folosi artele diabolice împotriva Maiestăţii 
Sale Regele şi membrilor Consiliului său Închis.” 

Peniţa începu să scârţâie stângaci pe hârtie, împrăştiind 
stropi mărunți de cerneală. Apoi, Ardee îi întinse foaia, cu 
un foşnet uscat. 

- E bine aşa? 

Glokta îşi aminti de frumoasele documente pe care 
obişnuia să le redacteze practicianul Frost. Scrisul elegant, 
cursiv, formulările impecabile. Fiecare Act de confesiune, O 
operă de artă. Privi trist la ciorna pătată de cerneală pe 
care o ţinea în mână. 

- La un pas de a fi ilizibilă, însă ne va fi de folos. 

Strecură hârtia sub mâna tremurătoare a lui Goyle, apoi 
luă tocul de la Ardee şi i-l înfipse între degete. 

- Semnează. 

Goyle suspină, îşi trase nasul, şi-şi mâzgăli numele în 
partea de jos a filei, atâta cât putea cu braţul țintuit de 
masă. Am învins - şi, pentru prima oară, gustul e aproape 
dulce. 

- Excelent, comentă Glokta. Scoateţi cuiele alea şi găsiţi 
un soi de bandaj. Ar fi mare păcat să moară din cauza 
hemoragiei, înainte de a avea şansa să mărturisească. 
Totuşi, puneţi-i şi un căluş, pentru moment am auzit destul. 
O să-l ducem cu noi la Înaltul Judecător. 

- Stai! Stai! Staa... auu...! 

Ţipetele lui Goyle fură retezate brusc când mercenarul 
cu furuncule îi îndesă în gură o cârpă murdară. Piticul 
scoase cleştele din trusă. Până acum, suntem încă vii. Care- 
or fi vreodată sorții, în privinţa asta? Glokta şchiopătă până 
la fereastră, unde îşi întinse picioarele îndurerate. Privi în 
direcţia Universităţii, ale cărei turle se înălţau prin norii de 


fum ca nişte degete descărnate. Experimente oculte? 
Invocări şi trimiteri? lşi linse acru gingiile goale. Ce se 
întâmplă acolo? 


- Ce se întâmplă acolo? 

Jezal se tot învârtea pe acoperişul Turnului Lanţurilor, 
într-un fel despre care spera că amintea de un tigru în 
cuşcă, dar probabil semăna mai mult cu al unui criminal în 
dimineaţa spânzurării. 

Fumul aşternuse un văl de funingine peste oraş, făcând 
imposibil de distins ce se întâmpla la distanţe mai mari de o 
jumătate de milă. Membrii statului major al lui Varuz, 
răsfiraţi pe lângă parapete, strigau din când în când veşti 
inutile şi complet contradictorii. Aveau loc lupte în piaţa 
Patru Colţuri, pe Calea-de-Mijloc, prin tot centrul oraşului. 
Oamenii luptau pe uscat şi pe mare. Ba li se risipeau toate 
speranţele, ba erau din nou la un pas de victorie. Asupra 
unui lucru, însă, nu încăpea nicio îndoială: jos, dincolo de 
şanţul de apărare al Agriontului, eforturile gurkienilor 
continuau, cu o statornicie rău prevestitoare. 

O ploaie de săgeți continua să cadă prin piaţa din faţa 
porţii, dar pentru fiecare mort gurkian, pentru fiecare rănit 
târât de-acolo, alţi cinci erau vomaţi din clădirile aprinse, ca 
albinele dintr-un stup spart. Soldaţii roiau prin zonă cu 
sutele, înconjurând toată circumferința Agriontului cu un 
inel tot mai strâns de oameni şi oţel. Se ghemuiau sub 
paravanele de lemn, trăgeau cu arcurile spre metereze. 
Bubuitul tobelor se apropiase statornic, iar acum răsuna 
din jurul întregului oraş. Privind prin ochean, cu toţi 
muşchii încordaţi în încercarea de a-l ţine nemişcat, Jezal 
începuse să observe siluete stranii mişunând pe jos. 

Siluete înalte şi graţioase, sărind în ochi cu armurile lor 
de un alb perlat, mărginite cu aur sclipitor, se mişcau 
printre soldaţii gurkieni, arătând cu degetul, ordonând, 
dirijând. "Tot mai des, arătau spre podul care ducea la 
poarta de vest a Agriontului. Gânduri negre îl munceau pe 


Jezal în străfundurile minţii. Cele O Sută De Cuvinte ale lui 
Khalul? Chemate din colţurile tenebroase ale istoriei ca să-l 
aducă pe Întâiul dintre Magi în faţa justiţiei? 

- Dacă n-aş şti ce ştiu, aş zice că se pregătesc pentru un 
asalt. 

- N-avem niciun motiv să ne alarmăm, croncăni Varuz, 
apărarea noastră e impenetrabilă. 

Glasul îi cam tremura, după care se frânse cu totul, pe 
ultimul cuvânt, nereuşind să încurajeze pe nimeni. Doar cu 
câteva săptămâni în urmă, niciun om n-ar fi îndrăznit să 
sugereze că Agriontul putea să cadă vreodată. Dar nici n-ar 
fi visat cineva că va fi înconjurat de legiuni gurkiene. Era 
cât se poate de limpede că regulile se schimbaseră. Răsună 
un semnal vibrant din mai multe goarne. 

- Acolo, jos, mormăi cineva din statul major. 

Jezal se uită prin luneta împrumutată. Pe străzi fusese 
trasă o căruţă uriaşă, ca o casă de lemn pe roţi, acoperită 
cu plăci de metal ciocănit. Chiar în acel moment, ostaşii 
gurkieni o încărcau cu butoaie, îndrumați de doi oameni în 
armuri albe. 

- Pulbere explozivă, spuse o voce, fără niciun rost. 

Jezal simţi mâna lui Marovia pe braţ. 

- Maiestatea Voastră, s-ar putea să fie mai bine să vă 
retrageţi. 

- Dacă nici aici nu sunt în siguranţă, unde anume crezi c- 
aş fi în afara oricărui pericol? 

- Mareşalul West ne va salva curând, nu mă îndoiesc. 
Dar, între timp, palatul e pe departe cel mai sigur loc. Am să 
vă însoțesc. 

Cu un zâmbet de scuză, adăugă: 

- La vârsta mea, mă tem că pe ziduri nu mai sunt de 
prea mare folos. 

Gorst întinse o mână înmănuşată, spre scară: 

- Pe-aici. 


- Pe-aici, mârâi Glokta, şchiopătând pe culoar cât de 
repede îi permiteau picioarele schilodite, cu Cosca după el. 
Cioc, boc, durere. 

Doar un secretar mai rămăsese la intrarea în cabinetul 
Înaltului Judecător, şi-i privi dezaprobator prin ochelarii 
lucitori. Fără îndoială, ceilalţi au luat pe ei armuri prea 
mari şi sunt pe ziduri. Sau, mai degrabă, s-au încuiat în 
beciuri. Ce n-aş da să fiu şi eu cu ei... 

- Mă tem că Înălţimea Sa e ocupat. 

- A, mă va primi, nu-ţi face griji. 

Fără să se oprească, Glokta şontâcăi pe lângă el, puse 
mâna pe clanţa de alamă a cabinetului lui Marovia, şi fu cât 
pe ce să şi-o retragă brusc, surprins. Metalul era rece ca 
gheaţa. Rece ca-n iad. O apăsă cu vârfurile degetelor şi 
întredeschise uşa. Un val de aburi albicioşi se revărsă pe 
culoar, la fel ca ceața aceea care plutea peste văile 
înzăpezite din Englia, în toiul iernii. 

În camera de dincolo de uşă domnea un frig de moarte. 
Mobila masivă de lemn, lambriurile vechi de stejar, 
geamurile murdare, toate sclipeau de chiciură. Teancurile 
de documente legale păreau acoperite de o blană alburie. 
Pe o masă de lângă uşă, o sticlă de vin se spărsese, lăsând 
în locul ei un bloc de gheaţă trandafirie în formă de sticlă şi 
câteva cioburi risipite. 

- Ce naiba... 

Răsuflarea lui Glokta fumega înaintea buzelor care-l 
usturau. Prin camera îngheţată erau împrăştiate obiecte 
misterioase. O bucată lungă şi şerpuitoare de furtun negru 
stătea lipită de lambriuri, ca un şirag de cârnaţi lăsaţi în 
zăpadă. Pe cărţi se vedeau pete de gheaţă neagră, ca şi pe 
birou, şi pe covorul înăsprit. Sub tavan îngheţaseră frânturi 
rozacee, pe podea îngheţaseră aşchii lungi şi albe... 

Rămăşiţe umane? 

O bucată mare de carne congelată, parţial acoperită cu 
brumă, zăcea în mijlocul biroului. Glokta întoarse capul într- 
o parte, ca să se uite mai bine. Văzu o gură, cu câţiva dinţi 


încă prinşi pe maxilare, o ureche, un ochi. Câteva şuviţe 
dintr-o barbă lungă. Destul, în ultimă instanţă, pentru ca 
Glokta să-şi dea seama ale cui fragmente erau răspândite 
atât de larg prin încăperea îngheţată. Ale cui altcuiva, 
decât ultima mea speranţă, al treilea peţitor al meu, Înaltul 
Judecător Marovia? 

Cosca îşi drese glasul. 

- Se pare că e ceva de capul prietenului dumitale Silber, 
la urma urmei. 

O afirmaţie diabolic de jalnică. Glokta îşi simţi muşchii 
din jurul ochiului stâng palpitând cu o intensitate 
dureroasă. Secretarul veni la uşă, în spatele lui, aruncă o 
privire, icni şi se retrase. Glokta îl auzi vărsând zgomotos, 
afară. 

- Mă îndoiesc că Înaltul Judecător ne va fi de prea mare 
ajutor. 

- Aşa e. Dar nu se face puţin cam târziu pentru hârtiile 
dumitale şi toate alea? arătă Cosca spre ferestrele stropite 
cu sânge solidificat. Vin gurkienii, mai ţii minte? Dacă ai 
conturi de reglat, rezolvă-ţi-le acum, până nu-ţi rup amicii 
noştri kantici toate facturile. Când planurile dau greş, nu ne 
mai rămâne decât să acţionăm rapid, nu, Superiorule? 

Îşi duse mâna la ceafă, desfăcu catarama măştii şi o lăsă 
să cadă pe podea. 

- E timpul să-i râzi duşmanului în faţă! Să rişti totul pe-o 
ultimă mişcare! Cioburile le poţi aduna şi pe urmă. Şi dacă 
nu se mai potrivesc la loc, ce contează? S-ar putea ca mâine 
să trăim cu toţii într-o lume diferită. 

Sau să murim în ea. Nu aşa cum voiam, poate, dar le 
zice bine. Poate reuşim să luăm cu imprumut o ultimă 
frântură din vechea vitejie a colonelului Glokta, până să se 
termine jocul? 

- Sper că mai pot conta pe ajutorul dumitale? 

Cosca îl bătu pe umăr, trimiţându-i un tremur dureros 
prin spatele strâmb. 


- Un nobil efort final împotriva tuturor sorţilor? Sigur că 
da! Deşi ar trebui să precizez că de obicei taxez dublu când 
se amestecă şi artele diabolice. 

- Da” triplu cum îţi sună? 

În fond, Valint şi Balk au buzunare adânci. 

Rânjetul lui Cosca se lăţi şi mai mult. 

- Îmi sună bine. 

- Şi oamenii dumitale? Putem conta pe ei? 

- Încă-şi mai aşteaptă patru cincimi din plată. Pân-o 
primesc pe toată, oricăruia dintre ei i-aş încredința şi viaţa 
mea. 

- Bine. Atunci, suntem pregătiţi. 

Glokta îşi mişcă piciorul îndurerat în gheată. Doar puțin 
mai avem, frumuseţea mea fără degete. Doar câțiva paşi 
tremurători şi, într-un fel sau altul, amândoi ne vom putea 
odihni. Desfăcu degetele şi lăsă confesiunea lui Goyle să 
plutească în jos spre podeaua brumată. 

- Spre Universitate, aşadar! Eminenţei Sale nu i-a plăcut 
niciodată să fie lăsat să aştepte. 


Deschide cutia 


Logen putea simţi îndoiala oamenilor din jurul lui, putea 
să le vadă îngrijorarea pe feţe, în felul cum îşi ţineau 
armele, şi nu-i condamna. Un om poate fi neînfricat în uşa 
casei lui, în faţa unor inamici pe care-i înţelege, dar du-l 
peste mări sărate şi ţări străine, în locuri la care nici n-a 
visat cândva, şi-o să se sperie de fiecare uşă pustie. lar 
acum erau îngrozitor de multe din-astea. 

Oraşul turnurilor albe, unde Logen îl urmase grăbit pe 
Întâiul dintre Magi, uimit de mărimea clădirilor, de 
ciudăţenia oamenilor, de mulţimea nemăsurată a unora şi a 
altora, devenise un labirint de ruine înnegrite. Se furişau pe 
străzi goale, mărginite cu scheletele uriaşe ale caselor arse, 
din care grinzile calcinate împungeau cerul. Se strecurau 
prin pieţe pustii, pline de moloz şi de cenuşă. lar sunetele 
bătăliei se tot auzeau, fantomatice - departe, aproape, de 
jur-împrejur. 

Parcă s-ar fi târât prin iad. 

- Cum să lupţi într-un loc ca ăsta? şopti Copoiul. 

Logen ar fi vrut să aibă un răspuns. În păduri, în munţi, 
în văi, luptaseră de sute de ori, cu toţii, şi cunoşteau 
regulile - dar aici?... Ochii-i fulgerau nervos spre ferestrele 
şi uşile căscate, peste mormane de pietre prăbuşite. Atâtea 
locuri în care să se poată ascunde un duşman... 

Tot ce putea face Logen era să se îndrepte spre Casa 
Creatorului şi să spere. Ce-avea să se întâmple când 
ajungeau acolo, nu era sigur, dar putea să parieze că urma 
să se lase cu vărsare de sânge. Nimic care să-i facă 
vreunuia nici cel mai mic bine, după câte s-ar fi părut, dar 
spusese că se duce, şi singurul lucru pe care nu-l poate face 
un conducător este să se răzgândească. Vacarmul luptei se 
auzea tot mai tare, de-acum, şi mai tare. Duhoarea de fum 
şi furie îi înţepa nările, îl zgâria pe beregată. Metalul 
zgâriat al sabiei Creatorului îi aluneca în palma transpirată. 


Mergea încovoiat, peste dărâmături, în lungul unui zid 
sfărâmat, cu o palmă ridicată în spate, semn să fie atenţi. 
Ajunse la capătul zidului şi se uită după colţ. 

Agriontul se înălța chiar în faţă, ziduri imense şi turnuri 
negre pe cerul albicios, şi reflectate în apa din şanţul de 
apărare. Lângă şanţ se adunaseră mulţi oameni, 
îngrămădiţi pe caldarâmul pieţei, cât vedeai cu ochii. Nu 
era nevoie de-o minte prea ascuţită ca să-ţi dai seama că 
erau gurkieni. Săgeţi zburau spre metereze, altele veneau 
în jos, ricoşând din pietre, înfigându-se tremurător în 
apărătorile de lemn. 

La nici treizeci de paşi distanţă, se aliniaseră câteva zeci, 
cu faţa spre centrul oraşului. Un şir drept şi ordonat, plin 
de sulițe care se înălţau de ambele părţi ale unui steag 
înalt, cu litere aurii licărind pe el. Un şir dur de oameni 
neînduplecaţi, bine înarmaţi şi bine împlătoşaţi, nici pe 
departe ca amărâţii pe care-i întâlniseră în afara zidurilor. 
Logen nu se aştepta ca pe ăştia să-i trimită la plimbare cu 
strigăte. Poate doar să-i atragă spre el. 

- Hooo... murmură Copoiul, venind alături. 

Alţi câţiva nordici îl urmară, răsfiraţi la capătul străzii, 
privind prosteşte în jur. 

Logen le făcu un semn cu braţul: 

- Poate-i mai bine să nu ne arătăm, pentru... 

Un ofiţer din mijlocul liniei gurkiene lătră în limba lui 
aspră, arătând spre ei cu sabia încovoiată. Armurile 
zăngăniră când oamenii îşi pregătiră lăncile. 

- Of, căca-m-aş... şuieră Logen. 

Porniră spre ei, iuți, dar organizaţi. O masă de oameni 
din care ieşeau vârfuri metalice lucitoare, ascuţite, 
ucigătoare. 

Când eşti atacat, ai doar trei căi. Să fugi, să stai pe loc 
sau să ataci la rândul tău. De obicei, fuga nu-i o idee rea, 
dar dat fiind felul cum se simțeau ceilalţi, dacă o luau la 
goană, nu s-ar mai fi oprit până cădeau în mare. lar dacă 
stăteau pe loc, ca o adunătură buimacă, după ce trecuseră 


prin oraş, era foarte posibil să cedeze, iar asta le-ar fi adus 
câtorva moartea şi altora nimic. Ceea ce lăsa doar o 
variantă - care nici măcar nu se putea numi „variantă”. 

Două atacuri într-o zi. Un noroc căcăcios, de bună 
seamă, dar n-avea niciun rost să plângă din cauza asta. Cu 
asemenea lucruri trebuie să fii realist. 

Logen porni în fugă. Nu încotro dorea, ci înainte, peste 
caldarâm, spre şanţ, lăsând în urmă clădirile. Nu se prea 
gândea dacă-l urma cineva. Era prea ocupat să rănească, 
agitându-şi sabia. Primul spre ucidere, ca pe vremuri. Un 
sfârşit cum nu se poate mai nimerit pentru Sângerosul- 
Nouă. Ar fi ieşit un cântecel reuşit, poate, dacă se deranja 
cineva să-l pună pe melodie. Scrâşni din dinţi, aşteptând 
cumplitul impact. 

În clipa următoare, din clădirile din stânga năvăliră 
soldaţi ai Uniunii, strigând şi ei ca scoşi din minţi. Atacul 
gurkian şovăi, linia începu să se destrame, cu săbiile 
balansându-se dezordonat, în timp ce oamenii se întorceau 
spre ameninţarea neaşteptată. O mană cerească, fără 
îndoială. 

Unioniştii se ciocniră de capătul şirului. Oamenii ţipau şi 
răgeau, metalele se ciocneau zăngănind, arme fulgerau, 
trupuri cădeau, iar Logen nimeri chiar în mijloc. Lunecă pe 
lângă o lance care se bâţâia, dădu cu sabia spre un ostaş 
gurkian. Nu-l nimeri şi lovi altul, făcându-l să urle, cu 
sângele şiroindu-i peste zale. Pe un al treilea îl izbi cu 
umărul, trântindu-l pe spate, îl călcă pe falcă şi-i simţi 
trosnetul sub cizmă. 

Ofiţerul gurkian care comandase atacul era doar la un 
pas distanţă, cu sabia pregătită. Logen auzi o coardă de arc 
în spatele lui, iar o săgeată se înfipse lângă clavicula 
ofițerului. Acesta trase aer în piept să ţipe, cutremurat, 
răsucindu-se pe jumătate. Logen îi spintecă platoşa de pe 
spate, împroşcând cu stropi de sânge. În jurul lui, se 
buluceau oamenii din restul liniei. O suliță se îndoi şi se 
frânse, aşchii înţepându-i faţa lui Logen. Cineva mugi chiar 


lângă el, de-i ţiuiră urechile. Întoarse smucit capul, pentru a 
vedea un carl ridicându-şi disperat mâna, din care muşcă o 
sabie arcuită, retezând degetul mare. Logen îl lovi în faţă 
pe gurkianul cu sabia, lama grea a Creatorului nimerindu-l 
drept în obraz şi despicându-i larg ţeasta. 

O lance străfulgeră spre el. Încercă să se întoarcă într-o 
parte, icni când vârful îi intră prin cămaşă şi-l zgârie pe sub 
coastele din dreapta, lăsând o dâră rece. Omul cu lancea se 
poticni spre el, mişcându-se mult prea repede ca să se mai 
poată opri. Logen îl străpunse din parte-n parte, chiar pe 
sub pieptar, ajungând să-i clipească în faţă. Un soldat 
unionist, cu fire de barbă roşcată pe obraji. 

Omul se încruntă, nedumerit să vadă un alt chip alb. 

- Ce... horcăi, dând să se agaţe de el. Logen se smulse, 
cu o mână pe rana din coaste. 

Simţi umezeala, şi se întrebă dacă lancea doar îl 
zgâriase, sau trecuse prin el. Se mai întrebă şi dacă lovitura 
fusese mortală, şi nu mai avea decât câteva momente de 
trăit. 

Apoi, ceva îl izbi în ceafă şi-l făcu să se clatine, urlând, 
fără a şti ce se întâmplase. Membrele parcă-i erau făcute 
din lut. Lumea se învârtea în jur, plină de tăişuri şi ţărână 
care zburau de-a valma. Sfârtecă într-o parte, dădu un 
picior în altă parte. Se încleştă de cineva, mârâind, îşi 
eliberă mâna şi dibui după cuţit, împunse un grumaz din 
care ţâşni sânge negru. 

Vacarmul luptei îi urla şi-i ţiuia prin urechi. Un om se 
împletici pe-alături, cu o parte din faţă atârnând. Logen 
putu să vadă, prin locul obrazului, până-n gură, unde dinţii 
cădeau din gingii. 

Tăietura din coaste îl ardea groaznic, iar Logen inspiră 
printre dinţi. În craniu-i bubuiau bătăile inimii, după 
lovitura primită, făcând ca lumea să se clatine tulbure dintr- 
o parte-n alta. Avea gura plină de gustul coclit al sângelui. 
Simţi o atingere pe umăr şi se întoarse greoi, cu dinţii 
dezgoliţi şi degetele strânse pe mânerul sabiei Creatorului. 


Copoiul îi dădu drumul, ridicând mâinile. 

- Eu sunt! Eu sunt! 

Logen văzu cine era. Acum, însă, mâna care ţinea sabia 
nu mai era a lui, iar Sângerosul-Nouă vedea numai 
treburile care erau de făcut. 


Ce turmă curioasă şi-a mai adunat şi păstorul ăsta 
şontorog... Două duzini de falşi practicieni mergeau după 
Glokta pe străzile pustii din Agriont, cu Nicomo Cosca, 
infamul aventurier, ţanţoş în fruntea lor. Toate speranțele 
mele, încredințate celui mai nedemn de incredere om din 
lume. Unul dintre ei îl trăgea după el, cu o frânghie, pe 
Superiorul Goyle, legat şi cu căluş în gură. Ca pe un câine 
scos la plimbare fără voia lui. Prin mijlocul grupului îşi 
târşâia picioarele Ardee West, cu rochia albă mânjită de 
mizeria din canale şi sângele mai multor oameni şi faţa 
pătată de vânătăi tot mai închise, pe sub expresia apatică. 
Fără îndoială, rezultatul numeroaselor orori la care deja a 
asistat pe ziua de azi. Şi toţi, târându-se prin Agriont după 
singurul Superior şchiop al Inchiziției. O veselă dănţuială 
spre infern, acompaniată de sunetele bătăliei din 
depărtare. 

Se opri brusc, clătinat. Lângă el, o arcadă dădea în Piaţa 
Mareşalilor şi, din cine ştie ce motiv pe care nu-l pricepea, 
tot spaţiul acela întins era acoperit cu rumeguş. În mijlocul 
suprafeţei gălbui-albicioase, uşor de recunoscut chiar şi de 
la acea distanţă, stătea Întâiul dintre Magi în aşteptare. 
Lângă el se afla femeia negricioasă care fusese la un pas de 
a-l îneca pe Glokta în baie. Cei doi oameni favoriţi ai mei 
din întreaga lume, declar cu tărie. 

- Bayaz, şuieră Glokta. 

- N-avem timp, îl prinse de cot Cosca, trăgându-l mai 
departe, iar Întâiul dintre Magi şi tovarăşa lui posacă 
dispărură din vedere. 

Glokta  şchiopătă mai departe, pe uliţa îngustă, 
strâmbându-se când coti, şi se pomeni privind drept în faţa 


vechii sale cunoştinţe, Jezal dan Luthar. Sau, mai bine zis, 
Înaltul Rege al Uniunii. Sunt dureros de onorat. 

- Maiestatea Voastră, salută el, plecându-şi capul, cu un 
junghi deosebit de dezagreabil prin grumaz. 

Cosca, apărând lângă el, făcu o plecăciune extravagantă, 
ducând mâna la cap ca să-şi scoată boneta. N-o mai avea. 
Ridică din umeri, cu un aer de scuză, şi se trase de şuviţa 
de păr slinos de pe frunte. 

Luthar se încruntă la el, apoi la fiecare membru al 
ciudatului grup, în timp ce apăreau pe rând de după colţ. În 
spatele anturajului regal, părea să pândească cineva - o 
robă neagră cu auriu, printre toate acele armuri lustruite. 
Să fie oare... vechiul nostru prieten, Înaltul Judecător? Dar 
cu siguranţă, l-am văzut bucăţi congelate... În clipa 
următoare, de după colţ ieşi Ardee. 

Ochii lui Luthar se dilatară. 

- Ardee... 

- Jezal... murmură ea, întru totul la fel de uimită. Adică... 

Şi aerul fu sfâşiat de o explozie colosală. 


Calea-de-Mijloc nu mai era aşa cum fusese odinioară. 

West şi statul lui major călăreau spre nord, într-o tăcere 
năucită. Copitele cailor bocăneau pe pavajul crăpat. O 
pasăre amărâtă ciripea pe grinzile golaşe ale unei case 
arse. Pe o stradă laterală, cineva ţipa după ajutor. Dinspre 
apus încă se mai auzeau sunetele vagi ale luptelor, ca 
zgomotul unui eveniment sportiv îndepărtat, fără niciun 
câştigător. Focul străbătuse centrul oraşului, prefăcând 
grupuri întregi de clădiri în schelete înnegrite, copacii în 
gheare cenuşii, grădinile în petice de mâzgă răscolită. 
Singurul adaos erau cadavrele. Cadavre de toate mărimile 
şi înfăţişările. 

Piaţa Patru Colţuri arăta ca un abator, plină de toate 
gunoaiele urâte ale războiului, mărginită de resturile 
ruinate ale unora dintre cele mai frumoase clădiri din Adua. 
În apropiere, răniții erau depuşi în şiruri lungi, pe pământul 


prăfuit, tuşind, gemând, cerând apă, în timp ce chirurgii 
plini de sânge umblau neputincioşi printre ei. 

Câţiva soldaţi posomorâţi îngrămădeau deja morţii 
gurkieni în mormane diforme, maldăre de feţe, braţe şi 
picioare amestecate. Îi supraveghea un bărbat înalt, cu 
mâinile la spate. Generalul Kroy, mereu pregătit să pună 
lucrurile în ordine. Uniforma lui neagră era mânjită cu 
cenuşă, iar o mânecă ruptă îi flutura în jurul încheieturii. 
Pesemne luptele fuseseră într-adevăr sălbatice, dacă 
reuşiseră să-şi lase urmele chiar şi pe înfăţişarea lui 
impecabilă, dar salutul îi rămăsese neafectat. N-ar fi fost 
mai desăvârşit nici dacă se afla la paradă. 

- Progrese, generale? 

- Se desfăşoară lupte înverşunate prin cartierul central, 
Domnule Lord Mareşal! Cavaleria noastră a răzbit azi- 
dimineaţă şi i-am luat prin surprindere. Apoi, au 
contraatacat, în timp ce noi aşteptam infanteria. Jur că 
porţiunea asta de teren nenorocit şi-a schimbat stăpânii de- 
o duzină de ori. Acum, însă, avem piaţa Patru Colţuri! 
Inamicul luptă din răsputeri pentru fiecare palmă de 
pământ, dar îi împingem înapoi spre Zidul lui Arnault. Ia 
priviţi! arătă el spre două steaguri gurkiene care stăteau 
rezemate de un perete sfărâmat, cu simbolurile aurii lucind 
în mijlocul întregului dezastru. Vor fi un decor frumos 
pentru salonul oricui, nu, domnule? 

West se uită fără să vrea spre un grup de răniţi care 
gemeau sub cele două drapele. 

- Îţi doresc să te bucuri de ele. Agriontul? 

- Veştile de-acolo sunt mai puţin bune, teamă mi-e. îi 
respingem din greu, dar gurkienii sunt numeroşi. Citadela e 
încă înconjurată complet. 

- Forţaţi mai tare, generale! 

Kroy luă iar poziţia de drepţi, cu un salut milităresc. 

- Da, domnule, o să-i zdrobim, nu vă faceţi griji. Pot 
întreba cum se descurcă generalul Poulder în port? 


- Portul e din nou în mâinile noastre, dar generalul 
Poulder... a murit. 

O scurtă tăcere. 

- A murit? repetă Kroy, palid ca un cadavru. Dar cum a... 

Se auzi un vuiet, ca de tunet îndepărtat, iar caii 
tresăriră, bătând din copite. Toate chipurile - al lui West, al 
lui Kroy, ale ofiţerilor - se întoarseră în acelaşi timp spre 
nord. Din direcţia aceea, dincolo de crestele ruinelor negre 
de la marginea pieţei, se înălța pe cer un nor uriaş de praf, 
deasupra Agriontului. 


Lumea strălucitoare se învârtea şi palpita, răsunând de 
frumosul cântec al bătăliei, minunatul gust de sânge, alesul 
şi rodnicul miros al morţii. În mijloc, nu mai departe de o 
lungime de braţ, un om mărunţel stătea privindu-l. 

Să vină atât de aproape de Sângerosul-Nouă? Să caute 
moartea la fel de sigur ca aruncându-se într-un foc 
pârjolitor? S-o cerşească... S-o implore. 

Dinţii aceia ascuţiţi aveau ceva familiar. O amintire 
ştearsă, de demult. Dar Sângerosul-Nouă o respinse, o 
înlătură, o aruncă în marea fără fund. Pentru el nu avea 
nicio importanţă cine erau oamenii sau ce făcuseră. El era 
Marele Netezitor, iar în faţa lui toţi oamenii erau egali. Nu 
avea altă grijă decât să-i prefacă pe cei vii în morţi, şi venise 
de mult vremea ca buna treabă să înceapă. Ridică sabia. 

Pământul se cutremură. 

Sângerosul-Nouă se clătină, şi un zgomot năprasnic îl 
învălui, repezindu-se printre vii şi morţi, sfâşiind lumea în 
două. Îl simţi desprinzându-i ceva în ţeastă. Cu un mârâit, 
se propti pe picioare, ridicând sabia... 

Atâta doar că braţul nu voia să i se mişte. 

- Nemernicul... scrâşni Sângerosul-Nouă, dar toate 
flăcările se stinseseră. 

Cel care se întoarse în direcţia zgomotului era din nou 
Logen. 


Un nor imens de fum cenuşiu se ridica dintre zidurile 
Agriontului, la câteva sute de paşi distanţă. Deasupra, mii 
de frânturi zburau spre cer învârtindu-se, întinzând dâre 
arcuite de praf maroniu pe cer, ca tentaculele unui gigantic 
monstru al mării. Una păru să atingă culmea zborului chiar 
deasupra lor. Logen o privi cum cădea. La început, păruse o 
pietricică. În timp ce se rostogolea încet prin aer, îşi dădu 
seama că era o bucată de zidărie mare cât o căruţă. 

- Căcat... mormăi Ursuzul. 

Altceva nu era nimic de zis. Porțiunea de zid se prăbuşi 
peste o clădire, chiar în mijlocul luptei. Toată casa se 
spulberă, azvârlind care-ncotro cu trupuri sfârtecate. O 
grindă ruptă vâjâi pe lângă Copoi, căzând în şanţul de 
apărare. În timp ce se trântea la pământ, Logen simţi o 
ploaie de pietricele lovindu-l în ceafă. 

Peste drum se zăreau vălătuci de praf înecăcios. Logen 
icni, cu o mână la faţă. În timp ce lumea învolburată oscila 
în jurul lui, se ridică nesigur pe picioare, rezemat în sabie 
ca într-o cârjă, cu urechile încă ţiuindu-i, neştiind nici 
măcar cine era, darămite unde se afla. 

Lupta de lângă şanţ se moleşise de tot. Oamenii tuşeau, 
rătăceau prin întunecime, cu ochii căscaţi. Peste tot zăceau 
leşuri, nordici, gurkieni, unionişti, toţi claie peste grămadă. 
Logen văzu un bărbat negricios holbându-se la el, cu 
sângele dintr-o tăietură de deasupra ochiului curgându-i pe 
faţa plină de praf. 

Ridică sabia, scoțând un răget gutural, încercă să atace 
şi nu reuşi decât să se clatine într-o parte, gata să cadă la 
pământ. Ostaşul gurkian îşi lăsă sulița de izbelişte şi o luă la 
fugă prin tenebre. 


Urmă o a doua detunătură asurzitoare, şi mai aproape, 
la vest. O rafală neaşteptată de vânt flutură părul lui Jezal, îl 
înţepă în ochi. Săbiile scrâşniră, scoase din teci. Oamenii se 
uitau în sus, cu chipuri şocate. 


- Trebuie să mergem, ciripi Gorst, apucându-l strâns pe 
Jezal de cot. 

Glokta şi ai lui porniseră deja pe o uliţă pietruită, cât de 
repede putea Superiorul să şchiopăteze. Ardee mai aruncă 
o privire peste umăr, cu ochii mari. 

- Aşteaptă... 

Văzând-o astfel, Jezal simţi brusc un val de dor sfâşietor. 
Gândul că se afla în preajma acelui olog dezgustător era 
aproape insuportabil. Gorst, însă, rămânea neînduplecat. 

- La palat, Maiestate. 

Îl zori pe Jezal spre parc, fără o singură privire în urmă, 
cu restul Gărzii Regelui după ei. Bucăţi de piatră începură 
să cadă pe acoperişurile din jur, să ricoşeze pe stradă, să 
răsune din armurile cavalerilor. 

- Uite-i că vin, mormăi Marovia, privind ursuz spre Piaţa 
Mareşalilor. 


Ferro stătea chircită, cu mâinile peste cap, între ecourile 
monstruoase care încă mai răsunau dinspre zidurile înalte 
şi albe. Un bolovan cât un cap de om căzu din cer, spărgând 
solul la câţiva paşi de ea, într-o explozie de pietriş negru 
care se risipi peste rumeguşul albicios. Alt pietroi, de zece 
ori mai mare, străpunse acoperişul unei clădiri, ale cărei 
ferestre zburară în cioburi. Praful se învolbura pe străzi, 
inundând piaţa cu nori cenuşii. Treptat, zgomotul se stinse. 
Grindina stârnită de mâna omului încetă, înlocuită de o 
tăcere apăsătoare. 

- Şi acum? mârâi Ferro spre Bayaz. 

- Acum vor veni. 

De undeva de pe străzi se auzi un trosnet, strigăte de 
oameni, apoi un zbieret prelung, retezat dintr-odată. Magul 
se întoarse spre ea, cu fălcile mişcându-i-se nervos. 

- După ce începem, să nu te clinteşti din loc. Nici cu-o 
câtime. Cercurile au fost foarte atent... 

- Vezi-ţi de ce-ai tu de făcut, Magule. 

- Aşa voi face. Deschide cutia, Ferro. 


Femeia se ridică în picioare, încruntată, frecându-şi 
vârfurile degetelor. Simţea că, odată ce cutia era deschisă, 
cale de întoarcere n-avea să mai fie. 

- Acum! se răsti Bayaz. Acum, dacă vrei să te răzbuni! 

- ŞS$ş... 

Dar vremea întoarcerilor rămăsese departe în urma ei. 
Se lăsă pe vine, punându-şi mâna pe capacul de metal rece. 
Singura cale era pe o cărare întunecată, aşa cum fusese 
dintotdeauna. Găsi butonul ascuns şi-l apăsă. Cutia se 
deschise fără zgomot, şi fiorul acela straniu o pătrunse, o 
străbătu, o năpădi toată, făcând să i se oprească respiraţia 
în gâtlej. 

Sămânţa era înăuntru, cuibărită pe colacii ei metalici, ca 
o piatră oarecare, cenuşie, mată. Ferro o cuprinse cu 
degetele. Grea ca plumbul şi rece ca gheaţa. O ridică din 
cutie. 

- Bun. 

Bayaz, însă, se strâmba privind-o, cu chipul schimonosit 
de frică şi dezgust. 

Când Ferro i-o întinse, el se retrase, smucit. Pe frunte îi 
luceau broboane de sudoare. 

- Nu te apropia! 

Ferro închise cutia. Doi străjeri de-ai Uniunii, în armuri 
complete, mergeau prin piaţă de-a-ndăratelea, cu săbiile 
grele strânse în pumni. În mişcările lor se simţea teama, ca 
şi cum s-ar fi retras din faţa unei armate. Numai un om, 
însă, apăru de după colţ. Un bărbat în armură albă, cu 
modele de metal strălucitor. Chipul său negricios era 
tineresc, neted şi frumos, dar ochii-i păreau bătrâni. Ferro 
mai văzuse un asemenea chip, în pustietăţile de lângă 
Dagoska. 

Un Mâncător. 

Cei doi străjeri se repeziră la el în acelaşi timp, unul 
scoțând un țipăt ascuţit de luptă. Mâncătorul se feri fără 
efort de săbiile lor, înaintă fulgerător şi-i aplică unuia o 
lovitură nepăsătoare cu palma. Se auzi un dangăt găunos, 


când scutul şi pieptarul se îndoiră, amândouă o dată, iar 
unionistul zbură prin aer. Se prăvăli la vreo douăzeci de 
paşi de locul unde stătuse, rostogolindu-se şi lăsând urme 
închise în rumeguşul gălbui. Rămase nu departe de Ferro, 
tuşi, scuipând o jerbă lungă de sânge, şi rămase nemişcat. 

Celălalt străjer bătu în retragere. Mâncătorul se uita la 
el, cu tristeţea întipărită pe chipul său perfect. Aerul din 
jurul lui se undui o clipă, sabia unionistului căzu, omul 
scoase un chiţăit prelung şi se apucă de cap. Acesta se 
spulberă, împroşcând cu bucăţi de carne şi os zidul alb al 
clădirii din spatele lui. Trupul fără cap se prăbuşi la 
pământ. Şi... tăcere. 

- Bun venit în Agriont! strigă Bayaz. 

Ochii lui Ferro fură atraşi de o mişcare rapidă. 
Deasupra, sus, o siluetă în armură albă alerga pe un 
acoperiş. Făcu un salt imposibil, până pe clădirea 
următoare, şi dispăru. Pe strada de jos, o femeie se 
desprinse din umbră, intrând în piaţă, echipată cu o tunică 
de zale sclipitoare. Şoldurile i se unduiau în ritmul mersului 
săltat, pe faţă avea un zâmbet fericit şi ţinea în mână o 
lance lungă. Ferro înghiţi în sec, strângând mai tare în 
pumn Sămânţa. 

O parte dintr-un zid se prăbuşi în spatele ei, cu pietrele 
rostogolindu-se prin piaţă. Prin spărtură apăru un uriaş, cu 
armura şi barba lungă pline de praf, ţinând în mâini ditamai 
bârna bătută în ghinturi negre de fier. Alţi doi îl urmară, un 
bărbat şi o femeie, toţi cu aceeaşi piele netedă, aceleaşi feţe 
tinere şi aceiaşi ochi negri, bătrâneşti. Ferro se încruntă 
spre ei, în timp ce-şi scotea sabia al cărei metal rece luci în 
soare. Nu-i era chiar de niciun folos, probabil, dar cu ea în 
mână se simţea puţin mai bine. 

- Bun venit tuturor! strigă Bayaz. le aşteptam, Mamun! 

Primul dintre Mâncători se încruntă, în timp ce păşea cu 
grijă peste cadavrul fără cap. 

- Şi noi pe tine. 


Siluete albe săreau de pe acoperişurile clădirilor, căzând 
ghemuite în piaţă, unde se ridicau. Patru la număr, câte una 
în fiecare colţ. 

- Unde-i umbra aia târâtoare de Yulwei? 

- N-a putut veni. 

- Zacharus? 

- Împotmolit în vestul ruinat, încercând să vindece un leş 
cu un bandaj. 

- Cawneil? 

- Prea îndrăgostită de ceea ce-a fost cândva, pentru a 
învrednici c-un gând ce-o să vină. 

- Aşadar, ai rămas singur, până la urmă - în afară de 
asta, remarcă Mamun, întorcându-şi privirea goală spre 
Ferro. Ciudată mai e. 

- Aşa este, şi deosebit de dificilă, dar nu lipsită de 
resurse. 

Ferro se încruntă, fără să spună nimic. Dacă era ceva de 
zis, putea vorbi cu sabia. 

- Mă rog... ridică Bayaz din umeri. Mereu am constatat 
că-mi sunt cel mai bun sfătuitor. 

- Aveai de ales? Ţi-ai distrus propriul ordin, cu mândria 
ta, cu aroganţa ta, cu setea ta de putere. 

Alţii şi alţii ieşeau pe uşile caselor, veneau fără grabă de 
pe străzile din jur. Unii mergeau ţanţoş ca nişte lorzi. Alţii 
se ţineau de mână, ca îndrăgostiţii. 

- Numai puterea te-a interesat, şi nici măcar asta nu ţi-a 
mai rămas. Întâiul dintre Magi, şi cel din urmă. 

- Aşa s-ar părea. Nu te bucuri? 

- N-am niciun motiv de bucurie, Bayaz. Fac doar ceea ce 
este necesar. 

- Aha... O luptă dreaptă? O îndatorire sfântă? O 
cruciadă, eventual? Oare metodele tale îl vor face pe 
Dumnezeu să zâmbească, ce crezi? 

Mamun ridică din umeri. 

- Dumnezeu zâmbeşte când vede rezultate. 


Tot mai multe armuri albe se revărsau în piaţă, 
răspândindu-se pe margini. Se mişcau cu o graţie 
nepăsătoare, cu o forţă lipsită de efort, cu o aroganță 
nemărginită. Ferro le privea încruntată, strângând într-un 
pumn Sămânţa, iar în celălalt, sabia. 

- Dacă ai vreun plan, şuieră ea, acum ar fi cel mai bun 
moment. 

Întâiul dintre Magi, însă, nu făcea decât să se uite cum îi 
înconjurau, cu muşchii feţei tresărind, cu pumnii 
strângându-se şi descleştându-se pe lângă trup. 

- Păcat că n-a putut să vină în vizită şi Khalul însuşi, dar 
văd că tot ai adus cu tine nişte prieteni. 

- O sută, aşa cum am promis. Câţiva au alte sarcini prin 
oraş. Şi-au exprimat regretul. Cei mai mulţi, însă, se află 
aici pentru tine. Sunt mai mulţi decât e suficient. 

Mâncătorii stăteau nemişcaţi, răspândiţi într-un cerc 
larg, cu faţa spre Întâiul dintre Magi, aflat în mijloc. 
Desigur, Ferro Maljinn nu simţea niciun fior de teamă. 

Totuşi, şansele erau foarte mici. 

- Răspunde-mi la o întrebare, strigă Mamun, dacă tot am 
ajuns la sfârşit: de ce l-ai omorât pe Juvens? 

- Pe Juvens? Ha! Se gândea să facă o lume mai bună, 
numai cu zâmbete şi bune intenţii. Bunele intenţii nu 
rezolvă nimic, iar lumea nu devine mai bună fără luptă. Pot 
să spun că eu n-am omorât pe nimeni. 

Bayaz aruncă o privire piezişă spre Ferro. Acum, în ochii 
se zărea o strălucire febrilă, iar chelia îi sclipea de sudoare. 

- Dar ce importanţă mai are cine pe cine a ucis acum o 
mie de ani? Cine moare azi, aia contează. 

- Adevărat. Acum, în sfârşit, vei fi judecat. 

Încet, foarte încet, cercul Mâncătorilor începu să se 
strângă, toţi ca unul păşind uşor înainte, spre mijlocul 
pieţei. 

Pe chipul Întâiului dintre Magi se ivi un zâmbet 
înverşunat. 


- A, se va ţine o judecată aici, Mamun, de-asta poţi fi 
sigur. Magia din lume a secat. Arta mea e doar o umbră a 
ceea ce-a fost cândva. Uiţi însă, în timp ce vă ghiftuiţi cu 
carne de om, că rădăcina puterii este cunoaşterea. Înalta 
Artă am învăţat-o de la Juvens. Plăsmuirea am luat-o de la 
Kanedias. 

- Vei avea nevoie de mai mult, ca să ne înfrângi. 

- Fireşte. Pentru asta, am nevoie de un medicament mai 
întunecat. 

Aerul din jurul umerilor lui Bayaz începu să se 
unduiască. Mâncătorii se opriră, unii ridicându-şi braţele în 
dreptul feţelor. Ferro îşi îngustă ochii, dar în piaţă nu se 
simţea decât cea mai slabă adiere de vânt. O boare subtilă, 
care pornea ca un val de la Întâiul dintre Magi, ridicând 
rumeguşul de pe pietre şi purtându-l într-un nor alb spre 
marginile Pieței Mareşalilor. 

Mamun cobori privirea - şi se încruntă. Sub picioarele 
sale se zărea un luciu metalic, dintre pietre. Cercuri, şi linii, 
şi simboluri, şi iar cercuri în alte cercuri, acoperind toată 
întinderea pieţei cu un singur desen vast. 

- Unsprezece semne, spuse Bayaz, şi unsprezece semne 
inversate. Fier. Stins cu apă sărată. O îmbunătăţire 
sugerată de cercetările lui Kanedias. Glustrod folosea sare 
brută. Asta a fost greşeala lui. 

Mamun ridică din nou capul. Calmul acela îngheţat i se 
ştersese de pe chip. 

- Doar nu vrei să spui... 

Ochii negri se îndreptară rapid spre Ferro, coborând 
apoi asupra mâinii ei, strânsă în jurul Seminţei. 

- Nu! Prima Lege... 

- Prima Lege? îşi dezveli Magul dinţii. Legile sunt pentru 
copii. Ăsta-i un război, iar în război, singura crimă e aia de a 
pierde. Cuvântul lui Euz? 

Buza i se răsfrânse. 

- Ha! N-are decât să vină şi să mă oprească! 

- Destul! 


Unul dintre Mâncători se repezi înainte, sărind peste 
cercurile metalice, spre centrul lor. Ferro căscă gura, când 
piatra din mâna ei deveni dintr-odată cumplit de rece. În 
jurul lui Bayaz, aerul dansa, se răsucea, ca şi cum Magul s- 
ar fi oglindit într-un iaz unduitor. 

Mâncătorul ţâşni în sus, cu gura căscată şi lama sabiei 
strălucind. Şi dispăru. Dispărură încă doi, din spatele lui. În 
locul unde stătuseră, piaţa era mânjită cu o dâră prelungă 
de sânge. Ochii lui Ferro o urmăriră, dilatându-se tot mai 
mult. Era stupefiată. 

În clădirea din spatele celor doi se căscase o spărtură 
uriaşă, din temelie până la înălţimea ameţitoare a 
acoperişului. Un canion enorm, mărginit cu pietre zdrobite, 
tencuială atârnând, grinzi frânte şi geamuri sparte. De pe 
marginile sfărâmate ploua cu praf, în groapa imensă ivită 
dedesubt, iar prin aer fluturau hârtii rupte. Din mijlocul 
haosului se auzi un zbieret subţire, chinuit. Un suspin. Un 
vaiet de durere. Multe voci. Vocile celor care se refugiaseră 
în acea clădire. 

Ghinionul lor. 

Gura lui Bayaz se arcui încet într-un zâmbet. 

- Merge, şopti el. 


Cârari întunecate 


Jezal trecu grăbit pe sub arcada înaltă, intrând în 
grădina palatului, cu cavalerii în jur. Era remarcabil că 
Înaltul Judecător Marovia reuşise să ţină pasul cu ei, în timp 
ce goneau prin Agriont, dar bătrânul nu părea aproape 
deloc obosit. 

- Ferecaţi porţile! mugi el. Porţile! 

Enormele batante fură închise şi zăvorâte cu două bârne 
groase cât catargele corăbiilor. Jezal îşi îngădui să respire 
puţin mai uşor. Poarta aceea masivă îi dădea un sentiment 
liniştitor, ca şi înălţimea şi grosimea zidurilor de incintă, şi 
numărul apreciabil de oameni bine instruiți şi înarmaţi care 
le apărau. 

Marovia îi puse o mână pe umăr, cu blândeţe, începând 
să-l conducă pe cărarea pietruită, spre cea mai apropiată 
uşă de intrare în palat. 

- Ar trebui să găsim cel mai sigur loc cu putinţă, 
Maiestate... 

Jezal îi dădu mâna la o parte. 

- Vrei să mă încui în dormitor? Sau să mă ascund în 
beci? Voi rămâne aici, ca să coordonez apărarea... 

Un urlet prelung, îngheţându-le tuturor sângele-n vene, 
se auzi de dincolo de zid, reverberând prin grădinile pustii. 
Parcă i-ar fi străpuns în trup o gaură prin care i se scurgea 
cu repeziciune toată siguranţa de sine. Porţile se zgâlţâiră 
uşor în zăvoarele groase, iar ideea de a se ascunde în 
pivniţă deveni atractivă cu o iuţeală uimitoare. 

- Alinierea! lătră glasul ascuţit al lui Gorst. Pentru Rege! 

În jurul lui Jezal se formă cât ai clipi un perete de oameni 
în armuri grele, cu săbiile scoase şi scuturile ridicate. Alţii 
îngenuncheară în faţă, scoțând săgețile din tolbe şi 
încordându-şi arcurile masive. Toţi ochii stăteau aţintiţi spre 
poartă. Aceasta se scutură din nou, cu scârţâieli slabe. 

- Acolo, jos! strigă cineva de pe ziduri. Acolo... 


Urmă un țipăt ascuţit şi prelung, iar un om în armură se 
rostogoli de pe metereze, strivindu-se la pământ. Trupul îi 
zvâcni o dată şi rămase nemişcat. 

- Cum... murmură cineva. 

De pe ziduri căzu o siluetă albă, învârtindu-se grațios 
prin aer, pentru a cădea cu zgomot pe cărare, în faţa lor. Se 
ridică. Era un om cu piele oacheşă, echipat într-o armură 
albă cu auriu şi cu chipul neted ca al unui băieţandru. În 
mână ţinea o suliță de lemn închis la culoare, cu o lamă 
lungă, curbată, la capăt. Jezal se uită la el, şocat, iar omul îi 
susţinu privirea, fără nicio expresie. În ochii aceia negri se 
zărea ceva, sau mai bine zis lipsea ceva. Jezal îşi dădu 
seama că acela nu era om. Era un Mâncător. Unul dintre cei 
ce încălcaseră A Doua Lege. Unul dintre Cele O Sută De 
Cuvinte ale lui Khalul, venit să încheie vechile socoteli cu 
Întâiul dintre Magi. Se părea, cam pe nedrept, că răfuiala 
lor ajunsese cumva să-l includă şi pe Jezal. Mâncătorul 
ridică o mână, cu un gest ca de binecuvântare. 

- Fie ca Dumnezeu să ne primească pe toţi în cer. 

- Trageţi! chiţăi Gorst. 

Arbaletele ţăcăniră, săgețile şuierară. Câteva ricoşară 
din armura Mâncătorului, altele două i se înfipseră în carne 
- una sub pieptar, cealaltă în umăr. O săgeată îi trecu drept 
prin faţă, rămânând cu penele ieşite pe sub ochi. Orice om 
ar fi căzut mort în faţa lor. Mâncătorul se repezi înainte cu o 
iuţeală uluitoare. 

Unul dintre cavaleri îşi ridică arcul, într-o încercare 
jalnică de a se apăra. Lancea i-l despică în două şi-i reteză 
trupul pe mijloc, apoi muşcă din altul, cu un dangăt 
răsunător, trimiţându-l de-a berbeleacul prin aer, până într- 
un copac, la zece paşi distanţă. Primul cavaler scoase un 
şuierat straniu, în timp ce jumătatea de sus a trupului i se 
răsturna pe cărare, împroşcându-i cu sânge pe ostaşii 
năuciţi. 

Jezal fu smucit înapoi, fără să mai poată vedea nimic 
decât frânturi de mişcare printre gărzile lui de corp. Auzea 


zbierete şi gemete, zăngăneli metalice, vedea săbii lucind, 
jerbe de sânge ţâşnind. Un trup în armură zbură prin aer, 
ca o păpuşă de cârpe, izbindu-se de un zid, în cealaltă parte 
a grădinii. 

Trupurile se răzleţeau. Mâncătorul, înconjurat, îşi 
învârtea lancea în cercuri orbitoare. Sfâşie umărul unui om, 
de-l făcu să cadă la pământ ţipând, iar forţa loviturii frânse 
lancea, a cărei lamă se înfipse în ţărână. Un cavaler atacă 
din partea cealaltă, străpungându-l pe Mâncător prin 
spinare, până când vârful lucitor al halebardei ieşi din 
pieptarul armurii, deloc înroşit de sânge. Alt cavaler îi 
zbură braţul cu o secure, iar din ciot sări praf. Mâncătorul 
scoase un zbieret şi-l izbi în piept cu dosul mâinii, îndoindu-i 
platoşa şi doborându-l la pământ. 

O lovitură de sabie străbătu armura albă, stârnind praf 
ca dintr-un covor bătut. Jezal se uita prosteşte, în timp ce 
Mâncătorul venea spre el. Gorst îl împinse într-o parte, 
mârâind când îşi luă avânt cu sabia pentru a şi-o trânti în 
grumazul Mâncătorului, cu o bufnitură cărnoasă. Acesta 
dădu din braţe, mut, cu capul atârnându-i doar de un zgârci 
şi şuvoaie de praf maroniu curgându-i din răni. Se agăţă de 
Gorst cu mâna rămasă, iar omul se clătină, schimonosit de 
durere, căzând în genunchi când Mâncătorul îi răsuci 
braţul la spate. 

- Poftim cerul, ticălosule! 

Sabia lui Jezal reteză ce mai rămăsese din gât, azvârlind 
capul Mâncătorului pe iarbă. Trupul îi dădu drumul lui 
Gorst, care-şi prinse cu cealaltă mână antebraţul îndurerat; 
forma mâinii Mâncătorului i se întipărise în armura masivă. 
Încet, trupul decapitat căzu pe-o parte. 

- Blestemăţia naibii... 

Jezal se apropie şi dădu un şut capului, privindu-l cum se 
rostogolea săltând prin grădină, până într-un rond de flori, 
cu o dâră de pulbere în urmă-i. Trei oameni înconjurară 
trupul, cu răsuflările grele răsunându-le din coifuri, în timp 


ce-l sfârtecau în bucăţi cu săbiile lucitoare. Degetele 
Mâncătorului încă mai tresăreau. 

- Sunt făcuţi din praf... şopti unul. 

Marovia privi încruntat rămăşiţele. 

- Unii, da. Alţii sângerează. Fiecare e altfel. Ar fi bine să 
intrăm în palat! strigă el, pornind grăbit prin grădină. Vor 
mai veni şi alţii! 

— Alţii? 

Doisprezece cavaleri din Garda Regelui zăceau morţi. 
Jezal înghiţi în sec, în timp ce număra trupurile zdrobite, 
ciopârţite, hăcuite, pline de sânge. Cei mai buni oameni pe 
care-i avea de oferit Uniunea, împrăştiaţi prin grădina 
palatului ca nişte maldăre de fier vechi între frunzele 
veştede. 

- Mai vin? Dar cum o să ne... 

Porţile se cutremurară. Jezal întoarse brusc capul într- 
acolo. Curajul orbesc al luptei i se risipea rapid, înlocuit de 
o panică bolnăvicioasă. 

-  Pe-aici! răcni  Marovia, chemându-l cu gesturi 
disperate, în timp ce ţinea deschisă o uşă. 

Nu părea să aibă altă cale. Jezal se grăbi să urce spre el, 
cizma aurită i se poticni de a treia treaptă şi căzu pe burtă, 
dureros. În spatele lui se auzi un trosnet, un scrâşnet, un 
scârţâit de lemn şi metal. Întorcându-se pe spate, văzu cum 
porţile zburau într-un nor de ţăndări. Scânduri rupte se 
învârteau prin aer, cuie îndoite ricoşau piuind de pe pietrele 
aleilor, aşchiile se aşterneau uşor pe iarbă. 

O femeie intră cu pas săltat pe poarta spartă, cu aerul 
încă vibrând uşor în jurul trupului ei înalt şi subţiratic. O 
femeie palidă, cu păr lung, auriu. O alta mergea pe lângă 
ea, arătând întocmai la fel - atâta doar că pe partea stângă 
era stropită cu sânge din cap până-n picioare. Două femei, 
cu zâmbete încântate pe feţele lor identice, frumoase, 
perfecte. Una dintre ele plesni peste cap un Cavaler 
Vestitor ce le atacase, smulgându-i de pe ţeasta sfărâmată 
coiful înaripat, care îşi luă zborul învârtindu-se prin aer. 


Cealaltă îşi întoarse ochii negri şi goi spre Jezal. Acesta se 
chinui să se adune pe picioare şi o luă la goană, gâfâind de 
spaimă, se strecură pe lângă Marovia şi ajunse în holul 
întunecos, mărginit cu armuri şi panoplii vechi. 

Gorst şi câţiva Cavaleri din Garda Regelui se buluciră 
după el. În spatele lor, lupta fără sorţi de izbândă din 
grădină continua. Un om îşi ridică arcul, numai ca să 
explodeze într-o ploaie de sânge. Un trup în armură căzu 
peste un cavaler tocmai când acesta se întorcea să fugă, îl 
aruncă lateral printr-o fereastră, cu sabia sărindu-i din 
mână. Altul alergă spre ei, cu braţele pistonând pe lângă 
trup, se prăvăli la câţiva paşi distanţă şi începu să se zbată 
pe jos, cu flăcări ieşindu-i prin articulațiile armurii. 

- Ajutor! se văicărea cineva. Ajutaţi-mă! Aju... 

Cu braţul nevătămat, Gorst trânti uşile masive, iar unul 
dintre oamenii lui împinse zăvorul gros în scoabe. Apoi, se 
apucară să smulgă de pe pereţi diverse sulițe şi halebarde, 
printre care şi o prăjină cu un steag vechi de luptă în capăt, 
ca să proptească uşa cu ele. 

Jezal se retrăgea deja, cu pielea leoarcă de sudori reci 
pe sub armură, strângând în mână garda sabiei, mai mult 
ca să se simtă în siguranţă decât pentru a lupta. Suita, 
drastic împuţinată, îl urma ezitant - Gorst, Marovia şi încă 
cinci doar, cu gâfâielile îngrozite reverberând prin culoarul 
întunecos şi cu privirile spre uşă. 

- Poarta dinainte nu i-a ţinut în loc, şopti Jezal. De ce-ar 
rezista asta? 

Nu-i răspunse nimeni. 


- Ţineţi-vă firea, domnilor, spuse Glokta. Uşa, te rog. 

Mercenarul gras lovi cu securea uşa din faţă a 
Universităţii. Aşchiile zburară în toate părţile. Sub prima 
izbitură, uşa vibră, la a doua se cutremură, iar a treia o 
sparse. Piticul cu un ochi se strecură înăuntru, cu câte un 
cuţit în fiecare mână, urmat îndeaproape de Cosca, acesta 
scoţându-şi sabia. 


- Liber, se auzi glasul cu accent styrian, da' cam 
mucegăit. 

- Excelent, răspunse Glokta, întorcându-se spre Ardee. 
Ar fi bine să rămâi mai la urmă. 

Epuizată, femeia dădu din cap. 

- Şi eu mă gândeam la fel. 

Glokta trecu pragul, şchiopătând dureros. Mercenarii în 
negru îl urmară, ultimul dintre ei trăgându-l şi pe Goyle de 
mâinile bandajate. Și iată-mă pe aceleaşi cărări de prima 
oară când am vizitat mormanul ăsta prăfuit, cu atâtea luni 
în urmă. Înainte de vot. Înainte chiar şi de Dagoska. Ce 
minunat e c-am venit iar... 

Porniră pe culoarul întunecos, pe lângă tablourile 
murdare ale Adepţilor uitaţi, pe podelele şubrede care 
trosneau sub cizmele mercenarilor. Glokta intră în vasta 
sală de mese. 

Adunătura diformă a practicienilor stătea răspândită 
prin încăperea slab luminată, la fel ca data trecută. Cei doi 
bărbaţi identici din Suljuk, cu săbiile lor încovoiate. 
Lunganul, slăbănogul, negricioşii cu securile lor, nordicul 
cel uriaş şi desfigurat. Și aşa mai departe. Zece cu totul. 
Cum or fi şezut aici tot timpul, mă întreb, doar 
ameninţându-se unii pe alţii? 

Vitari se ridicase deja de pe scaun. 

- Parcă ţi-am spus să nu mai apari pe-aici, ologule. 

- Am încercat, crede-mă că am încercat, dar nu-mi 
puteam şterge din minte amintirea zâmbetului tău. 

- Ho, ho, Shylo! 

Cosca intră şi el, răsucindu-şi cu o mână vârfurile unse 
ale mustăţii, în cealaltă ţinând sabia. 

- Cosca! Tu chiar nu mori niciodată? 

Vitari lăsă să-i cadă din mână un cuţit în formă de cruce, 
care zăngăni pe podele, la capătul unui lanţ lung. 

- Pare să fie ziua oamenilor pe care speram să nu-i mai 
văd în viaţa mea. 


Practicienii ei o înconjurară, scoţându-şi săbiile din teci, 
luând de pe masă topoarele, ghioagele şi suliţele. 
Mercenarii tropăiau şi ei în sală, cu propriile arme 
pregătite. Glokta îşi drese glasul. 

- Cred c-ar fi mai bine pentru toată lumea să discutăm ca 
nişte oameni civilizaţi... 

- Vezi pe cineva civilizat pe-aici? scrâşni Vitari. 

Că bine zici... Un practician sări pe masă, făcând 
tacâmurile să clănţăne. Mercenarul ciung îşi agită cârligul 
prin aer. Cele două grupuri înarmate până-n dinţi se 
apropiau încet unul de altul. După câte se părea, Cosca şi ai 
lui aveau să-şi merite plata. Se anunţă o veselă baie de 
sânge, cutez a spune, iar rezultatul oricărei băi de sânge e 
de o imprevizibilitate notorie. Una peste alta, aş prefera să 
nu pariez pe nimeni. 

- Păcat de copiii voştri! Păcat de ei, că nu-i nimeni 
civilizat printre voi! 

Sprâncenele portocalii ale lui Vitari se îmbinară cu furie. 

- Sunt departe de aici! 

- A, mă tem că nu. Două fete şi un băiat? Frumoşi, cu păr 
roşu ca flacăra, la fel ca al mamei lor? 

Prin care poartă ar trece? Gurkienii au venit de la apus, 
aşa că... 

- Au fost opriţi la poarta de răsărit şi luaţi în custodie, 
continuă Glokta, scoţându-şi în afară buza de jos. Custodie 
de protecţie. Ştii, trăim timpuri cam periculoase pentru a 
ne lăsa copiii să hoinărească pe străzi. 

Deşi Vitari avea mască, pe chip i se putu distinge groaza. 

- Când? şuieră ea. 

Când şi-ar fi trimis o mamă iubitoare copiii la adăpost? 

- Păi, chiar în ziua sosirii gurkienilor, desigur, ştii foarte 
bine. 

Felul cum i se măriră ochii îi dădu de veste că ghicise 
corect. Și acum, să răsucim cuțitul. 

- Totuşi, nu-ţi face griji, sunt la loc sigur. Practicianul 
Severard serveşte drept doică. Dar, dacă nu mă întorc... 


- Nu te-ai atinge de ei. 

- Ce-aveţi cu toţii azi? Limite dincolo de care nu se poate 
trece? Oameni de care nu m-aş atinge? protestă Glokta, cu 
cel mai revoltător rânjet. Copii? Speranţe, perspective, 
toată viaţa înaintea lor? Îi dispreţuiesc pe netrebnicii ăia 
pricăjiţi! declară el, ridicând din umerii stâlciţi. Dar poate 
că mă cunoşti mai bine, totuşi. Dacă ţii morţiş să joci vieţile 
copiilor tăi la zaruri, cred că putem afla. Sau, am putea 
ajunge la o înţelegere, aşa cum am făcut în Dagoska. 

- Ei, căca-m-aş! mârâi unul dintre practicieni, săltându-şi 
securea, cu un pas înainte. Și atmosfera de violenţă mai 
face încă un pas amețit spre... 

Vitari ridică mâna, cu palma înainte: 

- Nu mişca. 

- Ai copii - ei, şi? Pentru mine nu-nseamnă nimic. Şi nici 
pentru Sult n-o să-nsemneeeeeee... 

O fulgerare metalică, un zornăit de lanţ, şi practicianul 
se împletici înainte, cu sângele şiroindu-i din beregată. 

Cuţitul cruciform reveni în mâna lui Vitari. Aceasta îl 
fulgeră iar pe Glokta cu privirea. 

- O înţelegere? 

- Exact. Voi staţi aici. Noi trecem. N-aţi văzut nimic, n-aţi 
auzit nimic - cum se zice în cartierele vechi ale oraşului. Ştii 
destul de bine că-n Sult nu poţi avea încredere. În Dagoska, 
te-a lăsat la câini, nu? Şi, oricum, e terminat. Gurkienii bat 
la uşă. E timpul să încercăm ceva nou, nu crezi? 

Masca lui Vitari se deformă, după mişcările gurii. 
Gândim, gândim... Ochii măcelarilor ei scânteiau, lamele 
armelor luceau. Sâ nu pui ceva la cale, javră, să nu- 
ndrăzneşti... 

- În regulă! 

Făcu un semn, iar practicienii se retraseră, nemulţumiţi, 
continuând să se uite încruntaţi la mercenari. Vitari dădu 
din capul cu păr ţepos spre o uşă din partea opusă a sălii. 

- Pe culoarul de-acolo, în jos, pe scara din capăt, şi-o să 
daţi de-o uşă. O uşă cu ferecături negre de fier. 


- Excelent. 

Câteva vorbe pot fi mult mai eficiente decât o mulțime 
de arme, chiar şi în vremuri ca astea. Glokta o luă din loc, 
urmat de Cosca şi oamenii lui. 

Vitari privi încruntată după ei, cu ochii îngustaţi ca două 
fante ucigătoare. 

- Dacă te-atingi c-un deget de... 

- Da, da, făcu Glokta un gest de lehamite. Teroarea mi-e 
nemărginită. 


Un moment domni tăcerea, în timp ce resturile clădirii 
sparte se dărâmau nestingherite pe marginea Pieței 
Mareşalilor. Mâncătorii stăteau în cerc, la fel de uimiţi şi 
şocaţi ca Ferro. Bayaz părea singurul neatins de proporţiile 
distrugerii. Chicotitul lui aspru răsună în piaţă, cu ecouri. 

- Merge! strigă el din nou. 

- Nu! urlă Mamun, iar Cele O Sută De Cuvinte dădură 
năvală înainte. 

Veneau tot mai aproape, cu lamele lustruite ale 
frumoaselor arme fulgerând, cu gurile hulpave căscate, cu 
dinţii albi lucitori. Şi mai aproape, şiroind spre centru cu o 
iuţeală cumplită, ţipând într-un cor al urii care făcea ca 
până şi lui Ferro să-i îngheţe sângele. 

Bayaz, însă, râdea. 

- Să înceapă judecata! 

Ferro mârâi printre dinţii strânşi, în timp ce răceala 
Seminţei îi ardea palma. O rafală de vânt puternic mătură 
piaţa, pornind din mijloc, trimiţându-i pe Mâncători de-a 
rostogolul ca pe nişte frunze uscate. Zgâlţâi toate 
ferestrele, smulse din ţâţâni fiecare uşă, nu lăsă o clădire cu 
acoperişul la locul lui. 

Marile porţi cu intarsii ale Rotondei Lorzilor se dădură 
de perete, apoi săriră din balamale, zburând prin piaţă. 
Tone de lemn, învârtindu-se prin aer ca nişte hârtii duse de 
furtună. Tăiară o brazdă nebunească printre Mâncătorii 
neputincioşi. Sfârtecară trupurile în armuri albe, aruncând 


care-ncotro cu membre, împroşcând cu jerbe de sânge şi 
vălătuci de praf. 

Mâna lui Ferro vibra, până la jumătatea antebraţului. 
Respira cu gâfâieli repezi, în timp ce răceala i se răspândea 
prin vene, prin toate părţile trupului, îngheţându-i 
măruntaiele. Sămânţa tremura, înceţoşată, ca şi cum ar fi 
privit-o prin apa unui pârâu iute. Vântul îi biciuia ochii, în 
timp ce siluetele albe erau azvârlite prin văzduh ca nişte 
jucării, zvârcolindu-se printr-un uragan de cioburi de sticlă, 
frânturi de lemn, schije de piatră. Doar vreo duzină se mai 
ţineau pe picioare, agăţaţi de pământ, cu părul strălucitor 
fluturându-le pe capete, încercând cu disperare să reziste 
vântoasei. 

O siluetă întinse mâna spre Ferro, mârâind. Era o 
femeie, cu zalele lucitoare fâlfâind şi degetele răşchirate 
prin aerul şuierător. Venea mai aproape, şi mai aproape... O 
faţă netedă, mândră, cu disprețul întipărit pe ea. 

La fel ca feţele Mâncătorilor care o atacaseră lângă 
Dagoska. Ca feţele negustorilor de sclavi care-i furaseră 
viaţa. Ca faţa lui Uthman-ul-Dosht, care zâmbise văzându-i 
mânia şi neputinţa. 

Răcnetul de furie al lui Ferro se contopi cu urletul 
vântului. Nu ştiuse că putea mânui o sabie cu atâta putere. 
Expresia şocată abia avu timp să se contureze pe faţa 
perfectă a Mâncătoarei, înainte ca lama curbată să-i reteze, 
din aceeaşi mişcare, braţul întins şi capul de pe umeri. 
Trupul mutilat fu luat de vânt, cu praful zburându-i din 
rănile căscate. 

Aerul era plin de forme învălmăşite. Ferro rămase 
încremenită, în timp ce resturile se învârtejeau prin jurul ei. 
O bârnă se înfipse în pieptul unui Mâncător care se zbătea 
şi-l luă cu ea, zbierând, tot mai sus prin văzduh, străpuns ca 
o lăcustă de un ac. Altul fu spulberat dintr-odată, într-un 
nor de sânge şi carne, rămăşiţele fiindu-i aspirate în spirală 
spre cerul tremurător. 


Mâncătorul cel mare, cu barbă, se chinuia să înainteze, 
ridicându-şi bâta uriaşă deasupra capului şi mugind cuvinte 
pe care nimeni nu le putea auzi. Prin aerul care pulsa şi se 
răsucea, Ferro îl văzu pe Bayaz înălţând o sprânceană spre 
el, îi văzu buzele articulând un singur cuvânt: 

- Arzi. 

Preţ de-o clipă, Mâncătorul se învăpăie ca o stea, 
imaginea lui întipărindu-se albă în ochii lui Ferro. Apoi, 
oasele înnegrite îi fură smulse în furtună. 

Doar Mamun mai rămăsese. Avansa cu greu, târându-şi 
picioarele peste pietre, peste fier, pas cu pas, în disperare, 
spre Bayaz. O jambieră a armurii i se desprinse de picior şi 
zbură înapoi, rotindu-se prin aerul înnebunit, după care o 
urmă şi o apărătoare de umăr. Stofa ruptă flutura. Pielea 
chipului schimonosit începu să se vălurească şi să se întindă 
peste oase. 

- Nu! 

Un braţ încordat, cu degetele răşchirate, se întinse 
deznădăjduit spre Întâiul dintre Magi, vrând să-l apuce. 

- Ba da, replică Bayaz, cu aerul din jurul chipului său 
zâmbitor tremurând ca arşiţa deşertului. 

Unghiile fură smulse de pe degetele lui Mamun, braţul 
întins i se îndoi înapoi, se rupse, sări din umăr. Pielea 
imaculată se jupuia de pe oase, fâlfâind ca o pânză de 
corabie în furtună, iar praful maroniu îi zbura din trupul 
sfâşiat ca o furtună de nisip peste dune. 

Dintr-odată, fu smuls din loc şi izbit de un perete, 
aproape de streaşina uneia dintre cele mai înalte clădiri. 
Lăsă o gaură dintr-ale cărei margini începură să ţâşnească 
pietre, rostogolindu-se în afară şi în sus. Se alăturară 
hârtiilor, lemnelor, platoşelor, bolovanilor care zburau prin 
jurul pieţei, tot mai repede şi mai repede, un cerc al 
nimicirii care se suprapunea peste cercurile de fier din 
caldarâm. Ajunse la nivelul cel mai de sus al clădirilor, urcă 
şi mai mult. Lovea şi spulbera tot ce întâlnea în cale, 
smulgând alte pietre, sticlă, lemn, metal, carne, din ce în ce 


mai întunecat, mai rapid, mai zgomotos şi mai puternic, de 
la o clipă la alta. 

Peste furia demenţială a vântului, Ferro abia auzi glasul 
lui Bayaz: 

- Dumnezeu zâmbeşte când vede rezultate. 


Copoiul se ridică în picioare şi-şi scutură capul chinuit de 
durere, aruncând în jur cu ţărână. Pe braţ îi curgea sânge, 
roşu pe albul cămăşii. Se părea că lumea nu se sfârşise, la 
urma urmei. 

Se părea că fusese la un pas, totuşi. 

Podul şi turnul porţii dispăruseră. În locul lor nu mai era 
decât o grămadă uriaşă de moloz şi un hău căscat prin 
ziduri. Atât, şi mult praf. Unii oameni încă mai ucideau, dar 
cei mai mulţi umblau rătăciţi, înecaţi, gemând, clătinându- 
se printre dărâmături, fără vlagă. Copoiul ştia prea bine 
cum se simțeau. 

Cineva se căţăra pe maldărul de resturi din locul unde 
fusese şanţul, îndreptându-se spre spărtură. Cineva cu o 
claie de păr încâlcit şi o sabie lungă în mână. 

Cine altul, dacă nu Logen Nouădegete? 

- Of, căca-m-aş... înjură Copoiul. 

Lui Logen îi veniseră brusc nişte idei al naibii de 
smintite, dar ăsta nu era nici pe departe cel mai rău lucru. 
Cineva îl urma peste acea punte de resturi. Fior, cu securea 
în mână, cu scutul pe braţ şi cu chipul murdar încruntat ca 
al unui om care pune ceva necurat la cale. 

- Of, căca-m-aş! 

Ursuzul ridică din umerii acoperiţi de praf. 

- Mai bine ia-te după ei. 

- Mda. 

Copoiul îl împunse cu degetul mare pe Tichie Roşie, care 
tocmai se ridica de la pământ, scuturându-şi haina de praf. 

- Adună nişte flăcăi, bine? spuse el, arătând spre 
spărtură cu vârful sabiei. O luăm pe-acolo. 

La naiba, da'-l tăia pişarea, ca de obicei. 


Jezal se  retrăgea prin coridorul întunecos, abia 
îndrăznind să respire măcar, cu sudoarea încleindu-i 
palmele, gâtul, şalele. 

- Ce mai aşteaptă? mormăi un glas. 

De sus se auzi un trosnet uşor. Jezal ridică privirea spre 
grinzile negre. 

- Aţi auzit... 

O formă trecu prin tavan şi se prăvăli pe pardoseala 
culoarului, ca un vălmăşag albicios, strivindu-l pe unul 
dintre Cavalerii din Garda Regelui. Picioarele femeii lăsară 
două adâncituri în pieptarul armurii, pe când prin vizieră 
ţâşnea sânge. 

Îi zâmbi lui Jezal: 

- Salutări de la Profetul Khalul. 

- Pentru Uniune! răcni un alt cavaler, repezindu-se la 
atac. 

O clipă, sabia-i şuieră prin aer spre ea. În clipa 
următoare, femeia era de cealaltă parte a coridorului. Lama 
zăngăni fără rost pe pietrele pardoselii, iar omul se clătină 
înainte. Femeia îl apucă de subsuori, îşi îndoi puţin 
genunchii şi, cu un țipăt, îl aruncă spre tavan. Tencuiala 
fărâmiţată căzu peste ceilalţi, în timp ce femeia înhăţa de 
ceafă încă un cavaler şi-l dădea cu capul de perete - atât de 
tare, încât nefericitul rămase cu craniul înţepenit în zidăria 
spartă şi cu picioarele bălabănindu-se. Săbii străvechi 
căzură din scoabe, clănţănind în jurul trupului inert. 

- Pe-aici! 

Înaltul Judecător îl trase pe Jezal, amorţit şi neputincios, 
spre o uşă dublă, aurită. Gorst ridică o cizmă grea, aplică 
un şut zdrobitor, iar uşile se dădură de perete. Năvăliră în 
Camera Oglinzilor, degajată de numeroasele mese care se 
aflaseră acolo în seara nunţii lui Jezal - un pogon pustiu de 
dale lustruite. 

Jezal o luă la fugă spre uşa din partea opusă, cu paşii 
grei şi respiraţia la fel de grea, şuierătoare, înfricoşată, 


reverberând prin uriaşa sală. Se văzu pe sine, alergând 
deformat, în oglinzile din faţă, în oglinzile de pe laturi. 
Ridicolă privelişte. Un rege bufon, fugind prin propriul lui 
palat, cu coroana strâmbă, cu chipul brăzdat de cicatrice 
năduşit, fleşcăit de groază şi oboseală. Se opri alunecând, 
gata să cadă pe spate de-atâta grabă, iar Gorst aproape că 
se ciocni de spatele lui. 

Una dintre gemene stătea aşezată pe duşumea, lângă 
uşă, cu spatele la oglinda de pe perete, reflectată în ea, ca 
şi cum s-ar fi rezemat de propria ei soră. Ridică languros o 
mână, pătată stacojiu cu sânge, şi-i făcu semn. 

Jezal se răsuci spre ferestre. Înainte de a se putea măcar 
gândi să sară, una dintre ele se sparse, aruncând cu 
frânturi în cameră. Cealaltă soră geamănă se rostogoli 
înăuntru, printr-o ploaie de cioburi scânteietoare, se dădu 
de-a dura de mai multe ori pe pardoseala lucioasă, apoi se 
săltă în picioare şi mai alunecă puţin până se opri. 

Îşi trecu o mână prin părul auriu, căscă, plesni din buze 
şi-l întrebă: 

- Ai avut vreodată sentimentul că altcineva are parte de 
toată distracţia? 


Recunoaşteri 


Tichie Roşie avusese dreptate. Nu era niciun motiv să 
moară cineva acolo. Nimeni decât Sângerosul-Nouă, cel 
puţin. Era timpul ca nemernicul să-şi asume partea lui de 
vină. 

- Încă viu, şoptea Logen. Încă viu... 

Se furişă pe lângă colţul unei clădiri albe şi ajunse în 
parc. 

Îşi amintea locul acela plin de oameni. Râzând, mâncând, 
vorbind. Acum, nu se mai auzeau râsete. Vedea trupuri 
risipite pe iarbă. Unele în armuri, altele nu. De undeva, 
auzea un vuiet vag - o bătălie îndepărtată, poate. În 
apropiere, nimic altceva decât şuieratul vântului printre 
crengile desfrunzite şi scrâşnetul propriilor lui paşi pe 
pietriş. Pielea-l furnica, în timp ce mergea spre zidul înalt al 
palatului. 

Uşile masive dispăruseră, doar balamalele îndoite mai 
atârnau în arcadă. Grădina din cealaltă parte era plină de 
cadavre. În armuri, toate îndoite şi însângerate. Mulţi 
zăceau pe cărarea din faţa porţii, zdrobiţi şi striviţi de parcă 
i-ar fi lovit un ciocan uriaş. Unul era secţionat complet în 
jumătate, cele două bucăţi zăcând într-o baltă de sânge 
închegat. 

În mijlocul carnajului stătea în picioare un om. Avea pe el 
o armură albă, stropită de sânge. Prin grădină sufla vântul, 
iar părul negru îi flutura în jurul feţei oacheşe, cu pielea 
netedă şi perfectă ca a unui copil mic. Privea încruntat un 
trup căzut la picioarele lui, dar ridică ochii când Logen intră 
pe poartă. Fără ură sau teamă, nici fericit şi nici trist. Nu 
avea nicio expresie. 

- 'Te afli departe de casă, spuse el, în limba nordică. 

- Şi tu, răspunse Logen, privindu-i chipul gol. Eşti 
Mâncător? 

- Această crimă sunt nevoit s-o recunosc. 


- Toţi suntem vinovaţi de câte ceva. 

Logen îşi cumpăni sabia în mână. 

- Deci, începem? 

- Am venit aici să-l ucid pe Bayaz. Nu pe altcineva. 

Rotindu-şi privirea peste cadavrele sfârtecate din 
grădină, Logen replică: 

- Şi atunci asta ce mai e? 

- Odată ce ţi-ai pus în minte să ucizi, e greu să mai alegi 
numărul morţilor. 

- Asta aşa e. Sângele nu-ţi aduce decât şi mai mult 
sânge, cum îmi spunea tatăl meu. 

- Înţelept om. 

- Numai de l-aş fi ascultat. 

- E greu, uneori, să ştii care este... adevărul. 

Mâncătorul îşi ţinu înaintea ochilor mâna dreaptă, plină 
de sânge, privind-o încruntat. 

- Se cuvine ca un om drept să aibă... îndoieli. 

- Mie-mi spui? Nu pot zice c-aş cunoaşte prea mulţi 
oameni drepţi. 

- Cândva, am crezut că ştiam câţiva. Acum nu mai sunt 
atât de sigur. Trebuie să ne luptăm? 

Logen trase adânc aer în piept: 

- Se pare că da. 

- Aşa să fie. 

Atacă atât de repede, încât Logen abia avu timp să ridice 
sabia, necum să mai şi lovească. Se aruncă într-o parte, dar 
tot primi în coaste o lovitură - de cot, de genunchi, de 
umăr... Poate fi greu să spui sigur, când te dai de-a dura pe 
iarbă şi toate se rostogolesc în jurul tău. Încercă să se ridice 
şi descoperi că nu putea. Abia reuşi să-şi salte puţin capul. 
Îl durea fiecare respiraţie. Capul îi căzu la loc pe spate, cu 
privirea spre cerul albicios. Poate ar fi fost mai bine să 
rămână în afara zidurilor. Poate era bine să-i lase pe băieţi 
să se odihnească între copaci, până se rezolva totul. 

În faţa ochilor lui înceţoşaţi se contură silueta înaltă a 
Mâncătorului, profilându-se neagră pe fundalul norilor. 


- Îmi pare rău. Am să mă rog pentru tine. Pentru noi 
amândoi mă voi ruga. 

Şi-şi ridică piciorul în armură. 

O secure îl lovi în faţă, făcându-l să se clatine. Logen 
scutură din cap, trase puţin aer în piept. Se rezemă într-un 
cot, ţinându-se de coaste. Văzu un pumn în armură albă 
izbind ca fulgerul scutul lui Fior. Smulse o bucată din 
margine, iar Fior căzu în genunchi. O săgeată ricoşă din 
apărătoarea de umăr a Mâncătorului, iar acesta se întoarse, 
cu o parte a capului atârnându-i desprinsă, însângerată. A 
doua săgeată îi străpunse gâtul. Ursuzul şi Copoiul stăteau 
în arcadă, cu arcurile ridicate. 

Mâncătorul se repezi spre ei cu paşi uriaşi, bubuitori, 
vântul stârnit de mişcarea lui răvăşind iarba. 

- Hm, făcu Ursuzul. 

Cotiera Mâncătorului îl izbi în plin, aruncându-l până-n 
trunchiul unui copac de la zece paşi distanţă, unde căzu pe 
armă. Mâncătorul ridică braţul celălalt, ca să-l lovească şi 
pe Copoi, iar un carl înfipse în el o suliță, împingându-l 
înapoi. Alţi nordici năvăliră pe poartă, umplând tot locul, 
strigând şi urlând, dând cu săbiile şi securile. 

Logen se întoarse pe burtă, porni târâş şi-şi luă sabia, 
smulgând odată cu ea şi un pumn de iarbă umedă. Un carl 
se rostogoli pe lângă el, cu capul spart, plin de sânge. 
Strângând din dinţi, Logen porni la atac, cu sabia ridicată 
cu ambele mâini. 

Tăişul muşcă din umărul Mâncătorului, îi sparse armura 
şi-l despică până la piept, împroşcând cu sânge faţa 
Copoiului. Aproape în acelaşi timp, unul dintre carli îl 
nimeri în plin, dintr-o parte, cu un baros, zdrobindu-i 
celălalt braţ şi îndoindu-i pieptarul. 

Mâncătorul se împiedică, iar Tichie Roşie îi ciopârţi un 
picior. Căzu în genunchi, cu sângele ţâşnindu-i din răni şi 
curgând pe armura albă îndoită, într-o baltă ce i se lăţea 
sub picioare. Părea să zâmbească - din câte putea spune 
Logen, văzându-i faţa din care jumătate atârna într-o parte. 


- Liber, şopti el. 
Logen ridică sabia Creatorului şi-i zbură capul de pe 
umeri. 


Vântul se stârnise brusc, formând vârtejuri pe străzile 
răvăşite, şuierând printre clădirile arse, biciuind chipul lui 
West cu cenuşă şi praf, în timp ce călărea spre Agriont. Fu 
nevoit să strige, ca să se facă auzit: 

- Cum merge? 

- Le-au pierit puterile! strigă şi Brint, cu părul fluturat 
de o rafală. Sunt în plină retragere! Se pare că erau prea 
preocupaţi să împresoare Agriontul şi n-au fost pregătiţi 
pentru noi! Acum aleargă claie peste grămadă spre apus. 
Unii încă mai luptă, prin jurul Zidului lui Arnault, dar în Trei 
Ferme i-a pus pe fugă Orso! 

West văzu deasupra unei ruine forma familiară a 
Turnului Lanţurilor şi-şi îndemnă calul într-acolo. 

- Bun! Dacă reuşim să-i alungăm din Agriont, avantajul 
va fi net de partea noastră! Atunci, vom putea să... 

Lăsă fraza neterminată, când cotiră şi putură vedea 
până la poarta de vest a citadelei. Sau, mai bine zis, până în 
locul unde fusese poarta de vest. 

Avu nevoie de câteva clipe ca să se dezmeticească. 
Turnul Lanţurilor se înălța deasupra unei spărturi enorme 
din zidul  Agriontului. Cumva, toată poarta fusese 
spulberată, împreună cu porţiuni mari de perete din 
ambele laturi, dărâmăturile umplând şanţul de apărare sau 
zăcând împrăştiate pe străzile din faţă. 

Gurkienii erau în Agriont. Însăşi inima Uniunii stătea 
expusă. 

Nu departe, mai în faţă, continua o bătălie învălmăşită 
lângă intrarea citadelei. West îşi zori calul mai aproape, 
printre răniţi şi oameni răzleţi, până la umbra zidurilor. 
Văzu un şir de arcaşi trăgând un val zdrobitor de săgeți 
într-un grup de gurkieni, care începură să se prăbuşească. 


Lângă el, un om urla în vânt, pe când altul încerca să-i lege 
cu un garou ciotul însângerat al piciorului. 

Chipul lui Pike deveni şi mai sumbru decât de obicei. 

- Ar trebui să stăm mai în spate, domnule. Aici nu 
suntem în siguranţă. 

West nu-l luă în seamă. Fiecare om trebuia să-şi joace 
rolul, fără excepţie. 

- Avem nevoie de o linie, să se formeze aici! Unde-i 
generalul Kroy? 

Sergentul nu-l mai asculta. Se uita în sus, cu gura 
căscată prosteşte. West se răsuci în şa. 

O coloană neagră se ridica deasupra capătului apusean 
al citadelei. În primul moment, i se păru că erau vălătuci de 
fum, dar când putu aprecia mai bine distanţa, îşi dădu 
seama că era formată din obiecte care se roteau. O masă 
enormă. lone fără număr. Ochii lui le urmăriră cum se 
înălţau, tot mai sus şi mai sus. Până şi norii se mişcau, 
învârtiţi în spirală la mijloc, plutind încet prin jur. Luptele 
conteniră, unionişti şi gurkieni holbându-se la stâlpul 
clocotitor de deasupra Agriontului, în faţa căruia Turnul 
Lanţurilor arăta ca un deget negru, iar Casa Creatorului, în 
spate, părea un beţişor neînsemnat. 

Din cer începu să plouă cu lucruri. Mici, la început - 
aşchii, praf, frunze, bucăţi de hârtie. Apoi, un lemn cât 
piciorul unui scaun se izbi de pavaj şi ricoşă învârtindu-se. 
Un soldat ţipă, când o piatră mare cât pumnul îl lovi în 
umăr. Cei ce nu luptau bătură în retragere, chirciţi, cu 
scuturile deasupra capetelor. Vântul sufla tot mai feroce, 
hainele fluturau în furtună, oamenii încercau s-o înfrunte, 
aplecaţi, împleticiţi, cu dinţii strânşi şi ochii îngustaţi. 
Enormul vârtej devenea tot mai lat, mai întunecos, mai iute, 
mai înalt, ajungând până la cer. Pe la marginile lui, West 
vedea particule care dansau pe albul norilor ca nişte roiuri 
de gâze într-o zi de vară. 

Atâta doar că nu erau gâze, ci bucăţi de piatră, lemn, 
pământ, metal, absorbite spre cer prin cine ştie ce anomalie 


a naturii, în zbor. Nu ştia ce se întâmpla, nici cum, nici de 
ce. Nu putea decât să privească încremenit. 

- Domnule! răcni Pike în urechea lui West. Domnule, 
trebuie să plecăm! 

Apucă frâul calului. Un fragment uriaş de zidărie se 
prăvăli la pământ, nu departe de ei. Atunci calul lui West, 
panicat, se ridică pe două picioare. Lumea se clătină, se roti 
- cât timp, nu-şi putu da seama. 

Zăcea pe burtă, cu gura plină de zgură. Îşi săltă capul, 
se ridică vlăguit în patru labe, cu vântul vuindu-i prin urechi 
şi valurile de ţărână înţepându-i obrajii. Se întunecase ca la 
căderea serii. Văzduhul era plin de resturi învălmăşite. 
Loveau pământul, casele, oamenii, care acum stăteau 
adunaţi ca nişte oi, uitând de orice luptă, vii şi morţi culcaţi 
împreună cu faţa în jos. Turnul Lanţurilor era bombardat de 
rămăşiţe, ardeziile acoperişului îşi luau zborul de pe grinzi, 
după care şi grinzile fură smulse de furtună. O bârnă 
imensă căzu năprasnic, izbi caldarâmul şi se dădu peste 
cap, aruncând încoace şi-ncolo cu trupuri omeneşti, până 
trecu prin peretele unei case al cărei acoperiş se surpă. 

West tremura, cu ochii usturându-l, înlăcrimaţi, complet 
neputincios. Aşa avea să vină sfârşitul? Nu acoperit de 
sânge şi glorie, în fruntea unei şarje nebuneşti, ca generalul 
Poulder. Nici stingându-se liniştit în noapte, precum 
Mareşalul Burr. Nici măcar spânzurat pe eşafod, pentru 
asasinarea Prințului de Coroană Ladisla. 

Strivit la întâmplare de un gunoi uriaş căzut din cer. 

- Iertaţi-mă, şopti el, în vuietul uraganului. 

Văzu conturul Turnului Lanţurilor mişcându-se. Îl văzu 
cum se apleca. Începu o ploaie de pietre, plescăind în şanţul 
de apărare. lot edificiul acela enorm se cutremura, se 
umfla, şi în sfârşit se răsturnă, cu o încetineală imposibilă, 
prin furtuna dezlănţuită, peste casele oraşului. 

În cădere, se rupse în bucăţi monstruoase, dărâmând 
clădirile, strivind oamenii ca pe nişte furnici, azvârlind în 
toate direcţiile cu proiectile ucigătoare. 


Şi atâta tot. 


Nu mai exista nicio clădire, de-acum, în jurul spaţiului 
vast care fusese cândva Piaţa Maregşalilor. Fântânile 
arteziene, statuile maiestuoase de pe Calea Regală, palatele 
pline de rozalii molatici. 

Toate, spulberate. 

Cupola aurită se ridicase de pe Rotonda Lorzilor, se 
crăpase, se spărsese şi zburase în bucăţi. Din peretele înalt 
al Sălii Marţiale mai rămăsese doar o ruină prăpădită. 
Restul mândrelor clădiri erau de-acum cioturi rupte, smulse 
din temelii. 'Toate se mistuiseră în faţa ochilor înlăcrimaţi ai 
lui Ferro. Se dizolvaseră în masa de furie diformă care se 
rotea urlând în jurul Întâiului dintre Magi, hămesită la 
nesfârşit, de la pământ până-n tăriile bolţii. 

- Da! 

Îi auzi râsul încântat peste zgomotul furtunii. 

- Sunt mai mare decât Juvens! Şi decât însuşi Euz sunt 
mai mare! 

Asta era răzbunarea? Atunci, de câtă avea nevoie ca să 
se simtă reîntregită? Ferro se întrebă, vag, câţi oameni 
stătuseră ascunşi în clădirile acelea spulberate. În jurul 
Seminţei, vălurirea aerului creştea, ajungându-i la umăr, 
apoi la gât, până o înghiţi. 

Lumea încremeni. 

În depărtare, distrugerile continuau, dar acum erau 
tulburi, sunetele ajungeau la ea înfundate, ca prin apă. 
Mâna-i era mai mult decât rece - era îngheţată până la 
umăr. Îl văzu pe Bayaz, zâmbind, cu braţele ridicate. Vântul 
sufla prin jur, ca un zid de mişcare necontenită. 

În el, însă, se zăreau forme. 

Deveneau tot mai clare, chiar în timp ce restul lumii se 
înceţoşa. Se adunau în jurul cercului exterior. Umbre. 
Fantome. O mulţime flămândă. 

- Ferro... se auzeau şoaptele lor. 


În grădină izbucnise pe neaşteptate o furtună, mai 
fulgerător chiar decât furtunile din Locurile-Nalte. Lumina 
scăzuse, după care din cerul întunecat începuseră să cadă 
tot felul de lucruri. Copoiul nu ştia de unde veneau şi nici 
nu-i prea păsa. Avea pe cap alte griji, mai presante. 

Târau printr-o uşă înaltă răniții, care gemeau, blestemau 
- sau, cel mai rău, nu spuneau nimic. Pe vreo doi îi lăsară 
afară - se întorseseră deja în ţărână. N-avea rost să-şi 
piardă vremea cu cei ce de mult nu mai puteau fi ajutaţi în 
niciun fel. 

Logen îl ţinea pe Ursuz de subsuori, iar Copoiul îl luase 
de picioare. Avea chipul alb ca varul, mai puţin roşeaţa 
sângelui de pe buze. Se vedea limpede cât îi era de rău, dar 
nu se plângea - cine, Harding Ursuzul...? Dacă ar fi făcut-o, 
Copoiului nu i-ar fi venit să creadă. 

Îl culcară pe podea, în întunericul de dincolo de uşă. 
Copoiul auzea tot felul de lucruri lovind ferestrele, căzând 
pe pământul de-afară, bufnind deasupra, pe acoperişuri. 
Alţi şi alţi oameni erau căraţi înăuntru - cu braţele şi 
picioarele rupte, şi chiar mai rău. Următorul intră Fior, cu 
securea însângerată într-o mână şi braţul cu scutul 
atârnându-i pe lângă trup. 

Copoiul nu mai văzuse în viaţa lui un asemenea culoar. 
Duşumeaua era pardosită cu pietre verzi şi albe, lustruite 
ca oglinda. Pe pereţi erau agăţate picturi mari. Tavanul era 
încrustat cu flori şi frunze, atât de fin sculptate încât păreau 
aproape adevărate - atâta doar că erau făcute din aur, 
lucind în lumina slabă ce intra pe ferestre. 

Oamenii se aplecau, îngrijindu-şi camarazii răniţi, dându- 
le apă şi vorbindu-le cu blândeţe, punându-le atele pe 
fracturi. Logen şi Fior stăteau în picioare, aruncându-şi câte 
o privire. Nu erau tocmai priviri pline de ură, dar nici 
respectuoase. Copoiului i-ar fi fost greu să spună ce anume 
exprimau, şi nici asta nu-l prea interesa. 

- Ce-ai avut în minte? se răsti el. S-o iei aşa la atac, de 
capul tău? Parcă era vorba că tu eşti şefu'! Cam jalnic te-ai 


descurcat, nu? 

Logen nu făcu decât să-l privească lung, cu ochii lucindu- 
i în întuneric. 

- Trebuia s-o ajut pe Ferro, mormăi el, aproape pentru 
sine. Şi pe Jezal. 

Copoiul holbă ochii. 

- Pe cine să ajuţi? Aici sunt oameni adevăraţi care au 
nevoie de ajutor. 

- Nu mă prea pricep să îngrijesc răniții. 

- Mda, numai să-i răneşti te pricepi. Bine, Sângerosule- 
Nouă, hai, dacă trebuie neapărat... Fă-ţi treaba. 

La auzul acelui nume, chipul lui Logen tresări. Făcu un 
pas înapoi, cu o mână pe coaste şi cealaltă strânsă pe sabie. 
Apoi se întoarse şi porni şchiopătând în lungul culoarului 
poleit. 

- Doare, zise Ursuzul, când Copoiul se lăsă pe vine lângă 
el. 

- Unde? 

Gura însângerată zâmbi. 

- Peste tot. 

- Da, bine... 

Copoiul îi scoase cămaşa. O parte a pieptului îi era 
adâncită, cu o vânătaie negricioasă acoperind-o în 
întregime, ca o pată de catran. Abia dacă-i venea să creadă 
că un om mai putea trăi, cu o asemenea rană. 

- Aha... mormăi el, neavând idee de unde să înceapă. 

- Cred că... s-a zis cu mine. 

- De ce, din cauza ăsteia? încercă Copoiul să zâmbească, 
deşi nu-i venea deloc. O biată zgârietură. 

- Zgârietură, zici? 

Ursuzul încercă să-şi ridice capul, se strâmbă şi-l lăsă să 
cadă la loc, cu respiraţia subţiată. Se uita drept în sus, cu 
ochii larg deschişi. 

- Al naibii de frumos tavan. 

Copoiul înghiţi în sec. 

- Mhm. Şi eu cred. 


- Trebuia să mor luptând cu Nouădegete, demult... Ce-a 
urmat a fost doar un dar. Sunt recunoscător, totuşi, 
Copoiule. Mereu mi-au plăcut... treburile noastre. 

Închise ochii şi îşi dădu ultima suflare. Harding Ursuzul 
niciodată nu vorbise prea mult. Era vestit pentru asta. 
Acum, avea să rămână tăcut pentru totdeauna. O moarte 
fără niciun rost, departe de casă. Pentru nimic în lume n-ar 
fi crezut în ea, n-ar fi înţeles-o, n-ar fi avut nimic de câştigat 
de pe urma unei asemenea morţi. Nimic decât o risipă 
inutilă. Dar, în fond, Copoiul văzuse mulţi flăcăi întorcându- 
se în ţărână, şi niciodată nu era ceva bun în asta. Trase 
prelung aer în piept, cu privirea în pământ. 


O singură lampă arunca umbre pâlpâitoare pe coridorul 
mucegăit, peste pietrele aspre şi tencuiala cojită. Desena 
contururile sinistre ale mercenarilor, prefăcea feţele lui 
Cosca şi Ardee în măşti nefamiliare. Întunericul părea să se 
adune în zidăria masivă a arcadei şi în jurul uşii din ea - 
veche, noduroasă şi granulată, bătută în nituri negre din 
fier. 

- Ceva amuzant, Superiorule? 

- Aici am stat, murmură Glokta. Chiar în locul ăsta. Cu 
Silber. 

Întinse o mână şi mângâie clanţa de fier cu vârfurile 
degetelor. 

- Îmi ţineam mâna pe ivăr... şi am mers înainte. 

Ah, ce ironie... Răspunsurile pe care le căutăm atât de 
mult, atât de departe... adeseori se află tot timpul la 
îndemâna noastră. 

Simţi un fior pe şira spinării în timp ce se apleca spre 
uşă. De dincolo putea auzi ceva, vorbe înfundate, monotone, 
într-o limbă pe care n-o recunoştea. Adeptul Demonic îi 
cheamă pe locuitorii abisului? Îşi umezi buzele, cu imaginea 
rămăşiţelor Înaltului Judecător Marovia proaspătă în minte. 
Ar fi o pripeală să intrăm imediat, oricât de nerăbdători 
suntem să ne astâmpărăm nedumeririle. O mare pripeală... 


- Superior Goyle, dacă tot ne-ai adus aici, poate 
binevoieşti să intri primul? 

- Gâhhh? făcu Goyle prin căluş, cu ochii deja bulbucaţi 
ieşindu-i şi mai mult din orbite. 

Cosca îl apucă pe Superiorul din Adua de guler, în 
cealaltă mână luă clanţa de fier, deschise uşa repede şi-şi 
propti cizma în fundul pantalonilor lui Goyle. Acesta se 
împletici înainte, bălmăjind sunete nearticulate. Din cealaltă 
parte a uşii se auzi sunetul metalic al unui arc, împreună cu 
incantaţiile, acum mult mai puternice şi mai aspre. 

Ce-ar fi spus colonelul Glokta? Înainte, spre victorie, 
băieţi! Glokta trecu şi el pragul, aproape împiedicându-se 
de propriul picior îndurerat, şi privi în jur surprins. O sală 
spațioasă, circulară, cu tavan boltit şi, pe pereţii cufundaţi 
în umbră, o frescă vastă, extrem de detaliată... Și care-mi 
pare incomod de familiară. Kanedias, Maestrul Creator, 
domina camera cu braţele desfăcute, în mărime de cinci ori 
cât cea naturală, sau chiar mai mult, pe fondul unor vâlvătăi 
portocalii, carmin şi albe. Pe peretele opus zăcea fratele 
său, Juvens, întins pe iarbă, sub nişte copaci înfloriţi, cu 
sângele curgându-i din numeroasele răni. Între cei doi, 
Magii mergeau să se răzbune, şase pe-o parte, cinci pe 
cealaltă, cu Bayaz cel pleşuv în frunte. Sânge, foc, moarte, 
răzbunare. Ce minunat de potrivit, ţinând seama de 
împrejurări... 

Un desen complicat fusese trasat cu o meticulozitate 
maniacală, acoperind toată pardoseala. Cercuri în interiorul 
altor cercuri, forme, simboluri, figuri de o complexitate 
înspăimântătoare, toate descrise din linii subţiri de praf alb. 
Sare, dacă nu mă înşel prea mult. Goyle zăcea pe burtă, la 
un pas, doi, de uşă, cu mâinile încă legate la spate. De sub 
el se întindea o băltoacă de sânge, iar prin spinare îi ieşea 
vârful unei săgeți. Exact în locul unde-ar trebui să-i fie 
inima. N-aş îi crezut niciodată ca ăsta să fie punctul lui 
slab. 


Patru dintre Adepții Universităţii stăteau în picioare 
privindu-l, unul mai uimit decât altul. Trei dintre ei, Chayle, 
Denka şi Kandelau, ţineau în ambele mâini lumânări, ale 
căror feştile sfârâitoare emanau o înecăcioasă duhoare de 
hoit. Saurizin, Adeptul Chimic, strângea în mână un arc gol. 
Feţele bătrânilor, luminate galben-verzui de jos în sus, 
arătau ca nişte măşti de pantomimă ale fricii. 

În partea opusă a sălii, Silber stătea la un pupitru, cu o 
carte mare deschisă în faţa lui, privind foarte concentrat 
paginile la lumina unei singure lămpi. Degetul său foşnea 
pe hârtie, iar buzele subţiri i se mişcau neîncetat. Chiar de 
la distanţa aceea, şi în pofida faptului că domnea un frig de 
gheaţă, Glokta putea distinge broboanele mari de sudoare 
care i se prelingeau pe chipul slab. Lângă el, ţinându-se 
dureros de drept în mantia albă imaculată, cu săgeți 
albastre ţâşnindu-i din ochi pe toată lăţimea încăperii, 
stătea Arhilectorul Sult. 

- Glokta, schilod afurisit! mârâi el. Ce naiba cauţi aici? 

- Aş putea să vă întreb şi eu acelaşi lucru, Eminenţa 
Voastră, răspunse Glokta, arătând cu bastonul spre scena 
din faţa lui. Atâta doar că lumânările, cărţile străvechi, 
incantaţiile şi cercurile de sare dau de gol tot jocul, nu? 

Şi pare, dintr-odată, un joc destul de infantil. În tot acel 
timp cât eu îmi croiam drum torturând printre Pânzari, în 
vreme ce eu imi riscam viaţa acolo, în Dagoska, în timp ce 
obțineam voturi prin şantaj în numele Eminenţei Voastre, 
dumneavoastră de... treburi dintr-astea vă ţineaţi? 

Sult, însă, părea să ia lucrurile destul de în serios. 

- leşi afară, nebunule! Asta-i ultima ta şansă! 

- Asta? Serios? 

Cosca intra deja pe uşă, urmat de mercenarii înarmaţi. 
Ochii lui Silber încă mai stăteau aţintiţi asupra cărţii, buzele 
continuau să i se mişte, faţa-i era mai asudată ca oricând. 
Glokta se încruntă. 

- Făceţi-l careva să tacă. 


- Nu! strigă Chayle, cu o expresie de oroare deplină pe 
chipul său mic. Nu trebuie să opriţi incantaţiile! Este o 
operaţiune profund primejdioasă! Consecințele ar putea fi... 
ar putea îi... 

- Dezastruoase! ţipă şi Kandelau. 

Fără să-i ia în seamă, unul dintre mercenari făcu un pas 
spre mijlocul sălii. 

- Nu călca pe lângă sare! chirăi Denka, a cărui lumânare 
se clătina, picurând cu ceară. Orice-ai face!... 

- Stai! se răsti Glokta, iar omul se opri la marginea 
cercului, privindu-l peste mască. 

Chiar în timp ce vorbeau, în cameră se făcea şi mai frig. 
Un frig nefiresc. Ceva se întâmpla în mijlocul cercurilor. 
Aerul tremura, ca deasupra unui rug, tot mai vizibil, pe 
măsură ce glasul răguşit al lui Silber îşi continua 
murmurele tărăgănate. Glokta rămase încremenit, cu ochii 
săgetându-i printre bătrânii Adepţi. Ce să fac? Să-l opresc 
sau să nu-l opresc? Să-l opresc sau să... 

- Dă-mi voie! 

Cosca păşi înainte, vârându-şi mâna stângă, cea liberă, 
sub haina neagră. Dar nu poţi să... Îşi scoase braţul, cu o 
înfloritură nepăsătoare, iar cuțitul de aruncat apăru şi el. 
Lama fulgeră în lumina lumânărilor, învârtindu-se direct 
prin aerul unduitor din centrul sălii, pentru a se înfige până 
la plăsele în fruntea lui Silber, cu un sunet slab. 

- Ha! îl prinse Cosca pe Glokta de umăr. Ce ţi-am zis eu? 
Ai mai văzut vreodată o aruncătură de cuţit mai reuşită? 

Sângele curgea pe faţa lui Silber într-un pârâiaş roşu. 
Ochii i se dădură peste cap, cu pleoapele tremurând, apoi 
se răsturnă într-o parte, trăgând după el şi pupitrul. Cartea 
căzu peste el, cu paginile vechi fâlfâind, iar lampa se vărsă, 
împrăştiind pe jos dâre de ulei aprins. 

- Nu! ţipă Sult. 

Chayle icni, cu gura căscată. Kandelau îşi aruncă 
lumânarea în lături şi se prăbuşi pe pardoseală, gemând. 
Denka scoase un guiţat de groază, cu o mână peste faţă, 


privind cu ochii holbaţi printre degete. Urmă o lungă pauză, 
în timp ce toţi, cu excepţia lui Cosca, se uitau îngroziţi spre 
cadavrul Adeptului Demonic. Glokta aştepta, cu cei câţiva 
dinţi ai săi dezgoliţi şi ochii strânşi, aproape închişi. £ ca 
momentul acela oribil şi frumos dintre strivitul degetului şi 
simţitul durerii. Uite-o că vine. Uite-o că vine. 

Uite că vine durerea... 

Dar nu veni nimic. Niciun râs demonic nu hohoti prin 
sală. Pardoseala nu se nărui, pentru a da la iveală o poartă 
spre iad. Tremurul aerului încetă, în încăpere începu să se 
facă mai cald. Glokta înălţă din sprâncene, aproape 
dezamăgit. 

- S-ar părea că artele diabolice sunt categoric 
supraestimate. 

- Nu! mârâi din nou Sult. 

- Ba mă tem că da, Eminenţa Voastră. Şi când mă 
gândesc că v-am respectat cândva. 

Glokta rânji spre Adeptul Chimic, care încă-şi mai 
strângea în mâini, fără vlagă, arcul gol. Făcu un semn spre 
cadavrul lui Goyle. 

- Bine ţintit. Te felicit. Încă o mizerie pe care nu mai sunt 
eu nevoit s-o curâţ. 

Apoi, îşi îndreptă un deget spre grupul de mercenari din 
spatele lui: 

- Şi acum, înhăţaţi-l. 

- Nu! mugi Saurizin, aruncându-şi arcul pe jos. N-am 
fost eu cu ideea! N-am avut încotro! El a fost! continuă, 
arătând cu un deget gros spre trupul neînsufleţit al lui 
Silber. Şi... şi el! Întinse şi braţul tremurător către Sult. 

- Ai prins ideea, dar interogatoriul poate să mai aştepte. 
Eşti aşa de drăguţ să-l iei pe Eminenţa Sa în custodie? 

- Cu plăcere, porni Cosca prin sală, aruncând norişori de 
praf alb cu cizmele ale căror urme făceau ferfeniţă 
modelele complicate. 

- Glokta, idiot împiedicat! zbieră Sult. Habar n-ai ce 
pericol reprezintă Bayaz! Întâiul dintre Magi şi regele lui 


bastard! Glokta! N-ai niciun drept! Aaah! icni el, când 
Cosca îi răsuci braţele la spate, forțându-l să îngenuncheze, 
cu părul alb în neorânduială. Habar n-ai... 

- Dacă gurkienii nu ne omoară pe toţi, vei avea timp 
destul să-mi explici. De asta te asigur, spuse Glokta cu 
rânjetul lui ştirb, în timp ce Cosca lega strâns încheieturile 
mâinilor lui Sult. 

De-ai şti, numai, ce mult timp am visat să rostesc aceste 
cuvinte... 

- Arhilector Sult, te arestez pentru înaltă trădare la 
adresa Maiestăţii Sale, Regele. 


Jezal nu putea decât să stea şi să se holbeze. Una dintre 
gemene, cea stropită cu sânge, îşi ridică încet braţele lungi 
deasupra capului, întinzându-se alene, cu mulţumire. 
Cealaltă arcui o sprânceană. 

- Cum ţi-ar plăcea să mori? întrebă ea. 

-  Maiestate, treceţi în spatele meu, spuse Gorst, 
pregătindu-şi sabia în mâna teafără. 

- Nu. De data asta, nu. 

Jezal îşi scoase coroana de pe cap, coroana la al cărei 
model Bayaz ţinuse atât de mult, şi o azvârli cu zgomot. Se 
săturase să fie rege. Dacă tot i-era scris să moară, avea să 
moară bărbăteşte, ca oricare altul. 1 se acordaseră atâtea 
avantaje, îşi dădea acum seama. Mult mai multe decât ar fi 
putut visa vreodată majoritatea oamenilor. Atât de multe 
şanse de a face bine, iar el nu făcuse nimic altceva decât să 
se smiorcăie şi să se gândească numai la sine. Acum era 
prea târziu. 

- Mi-am trăit viaţa bazându-mă pe alţii. Ascunzându-mă 
după ei. Urcându-mă pe umerii lor. Nu şi de data asta. 

Una dintre gemene ridică mâinile şi începu să aplaude 
încet, cu plesnetul regulat al palmelor reverberat printre 
oglinzi. Cealaltă chicoti. Gorst înălţă sabia. Jezal făcu acelaşi 
lucru, ca un ultim act de sfidare fără rost. 


Apoi, între ei apăru fulgerător Înaltul Judecător Marovia. 
Bătrânul avea mişcări de o iuţeală imposibilă, cu roba 
închisă la culoare plesnind în jurul lui. Ţinea ceva în mână. 
O vergea lungă de metal întunecat, cu un cârlig la capăt. 

- Ce... îngăimă Jezal. 

Dintr-odată, cârligul deveni luminos, de un alb orbitor, ca 
soarele într-o zi de vară. O sută de cârlige străluceau ca 
stelele, reflectate în oglinzile de pe pereţi, succedându-se 
tot mai departe. Cu o exclamaţie, Jezal închise strâns ochii, 
ridicându-şi o mână în dreptul feţei. Urma prelungă lăsată 
de acel punct luminos îi străpungea arzător vederea. 

Clipi din ochi, cu gura căscată, şi-şi cobori braţul. 
Gemenele stăteau în acelaşi loc, nemişcate ca două statui, 
cu Înaltul Judecător lângă ele. Şuviţe de abur alb şuierau 
prin orificiile din capătul ciudatei arme, încolăcindu-se în 
jurul braţului lui Marovia. Un moment, nu se produse nicio 
mişcare. 

Apoi, o duzină de oglinzi mari din celălalt capăt se 
frânseră în două, ca nişte foi de hârtie tăiate brusc cu cel 
mai ascuţit cuţit din lume. Două dintre jumătăţile de jos şi 
una de sus căzură încet în cameră şi se sparseră, 
împrăştiindu-şi cioburile lucitoare pe dalele pardoseli. 

- Uuuf, gâfâi geamăna din stânga. 

Jezal îşi dădu seama că de sub armura ei ţâşnea sânge. 
Mâncătoarea ridică spre el o mână, care se desprinse din 
capătul braţului şi căzu pe jos, împroşcând cu sânge din 
ciotul retezat perfect. Femeia se răsturnă la stânga - sau, 
cel puţin, trupul ei. Picioarele căzură în cealaltă direcţie. 
Trunchiul i se prăvăli la pământ, iar capul sărit de pe umeri 
se rostogoli pe dale, într-o băltoacă tot mai întinsă. Părul, 
tuns cu grijă la ceafă, se amestecă în balta de sânge, ca un 
nor auriu. 

Armură, carne, os, toate împărţite în două, cu precizia 
unei bucăţi de brânză tăiate cu sârma. Mâncătoarea din 
dreapta se încruntă, făcu un pas clătinat spre Marovia, apoi 
genunchii îi cedară şi căzu secţionată din mijloc. Picioarele 


se înmuiară şi rămaseră nemişcate, din ele scurgându-se 
praf într-o grămăjoară maronie. Jumătatea de sus se târi 
înainte cu unghiile şi-şi săltă capul, şuierând. 

Aerul din jurul Înaltului Judecător vibră, iar trupul 
retezat al Mâncătoarei izbucni în flăcări. Se zbătu un timp, 
scoțând un sunet prelung şi subţire. Apoi rămase nemişcat, 
morman de cenuşă neagră fumegândă. 

Marovia ridică ciudata armă, fluierând încetişor şi 
zâmbind la vederea cârligului din care încă mai ieşeau 
câteva firişoare de aburi. 

- Kanedias. Fără îndoială, ştia cum să facă o armă. 
Maestru Creator într-adevăr, nu, Maiestate? 

- Ce? murmură Jezal, complet năucit. 

Chipul lui Marovia se topi încet, în timp ce pornea spre 
ei. De sub el, altul începu să se formeze. Numai ochii 
rămaseră aceiaşi. Ochi de culori diferite, cu riduri vesele la 
colţuri, zâmbindu-i lui Jezal ca unui vechi prieten. 

Yoru Sulfur făcu o plecăciune. 

- Niciun moment de linişte, aşa-i, Maiestatea Voastră? 
Nici cel mai scurt răgaz de linişte. 

Se auzi un trosnet, când una dintre uşi se dădu de 
perete. Jezal ridică sabia, cu inima între dinţi. Sulfur se 
răsuci în loc, ţinând arma Creatorului lângă trup. Un om 
intră greoi în sală. Un om masiv, cu o grimasă pe chipul 
acoperit de cicatrice, cu pieptul zbuciumat de gâfâieli. Într- 
o mână-i atârna o sabie grea, iar cu cealaltă îşi apăsa 
coastele. 

Jezal clipi din ochi, aproape nevenindu-i să creadă. 

- Logen Nouădegete. Cum naiba ai ajuns aici? 

Nordicul îl privi un moment. Apoi, se sprijini de oglinda 
de lângă uşă, lăsându-şi sabia să cadă pe pardoseală. 
Lunecă încet în jos, până atinse dalele, şi rămase aşezat 
acolo, cu capul rezemat de oglindă. 

- Poveste lungă... răspunse el. 


- Ascultă-ne... 


Acum, vântul era plin de siluete. Sute şi sute. Se adunau 
împrejurul cercului exterior, al cărui fier lucitor se înceţoşa, 
sclipind de umezeală rece. 

- ... avem lucruri să-ţi spunem, Ferro... 

- Secrete... 

- Ce-ţi putem oferi? 

- Noi ştim... totul. 

- E nevoie doar să ne laşi să intrăm... 

Atât de multe glasuri. Îl auzi printre ele pe Aruf, 
învățătorul ei de demult. Îl auzi pe Susman, negustorul de 
sclavi. Îi auzi pe mama şi tatăl ei. Pe Yulwei şi pe Prinţul 
Uthman. O sută de voci. O mie. Voci pe care le cunoştea şi 
pe care le uitase. Vocile morţilor şi ale celor vii. Strigăte, 
murmure, urlete. Şoapte, în urechea ei. Şi mai aproape. 
Mai aproape decât propriile sale gânduri. 

- Vrei răzbunare? 

- Îţi putem da răzbunarea. 

- Cum nici n-ai visat vreodată. 

- Tot ce vrei. Iot ce ai nevoie. 

- Numai lasă-ne înăuntru... 

- Spaţiul acela gol din tine? 

- Noi suntem ce-ţi lipseşte! 

Cercurile metalice se albiseră de promoroacă. Ferro 
îngenunche în capătul unui tunel ameţitor, cu pereţii făcuţi 
din materie năvalnică, furioasă, plină de umbre, şi celălalt 
capăt departe, dincolo de cerul întunecat. În urechi îi 
răsuna slab râsul Întâiului dintre Magi. Aerul trepida de 
putere, răsucit, unduit, împăienjenit. 

- Nu trebuie să faci nimic. 

- Bayaz. 

- Elo s-o facă. 

- Proasto! 

- Mincinosul! 

- Primeşte-ne... 

- El nu poate înţelege. 

- Se foloseşte de tine! 


- Râde. 

- Dar nu pentru mult timp. 

- Porţile se închid. 

- Lasă-ne înăuntru... 

Dacă auzea vocile, Bayaz nu dădea niciun semn. Prin 
pavajul tremurător se întindeau crăpături, ramificându-se 
de sub picioarele lui, iar ţăndările zburau în jur, în spirale 
ameţitoare. Cercurile de fier începeau să se mişte, să se 
umfle. Cu scrâşnete de metal torturat, se răsuciră afară 
dintre pietrele sfărâmate, zeci de tăişuri lucitoare. 

- Zăvoarele se rup. 

- Unsprezece semne. 

- Şi unsprezece semne inversate. 

- Uşile se deschid. 

- Da, rostiră vocile la unison. 

Umbrele se adunau tot mai aproape. Ferro respira iute 
şi sacadat, dinţii-i clănţăneau, membrele îi tremurau, frigul 
îi învăluia însăşi inima. Stătea îngenuncheată pe buza unei 
prăpăstii, fără fund, fără margini, plină de umbre, plină de 
voci. 

- Curând vom fi cu tine. 

- Foarte curând. 

- Timpul ne zoreşte din urmă. 

- Amândouă laturile despărţiturii, unite. 

- Aşa cum era sortit să fie. 

- Înainte ca Euz să fi rostit Prima Lege. 

- Lasă-ne să intrăm... 

Doar o clipă mai trebuia să se ţină de Sămânţă. Apoi, 
vocile aveau să-i dăruiască răzbunarea. Bayaz era un 
mincinos, ştiuse încă de la început. Nu-i datora nimic. 
Pleoapele i se închiseră, tremurând, gura i se căscă. 
Zgomotul vântului devenea tot mai slab, până când nu mai 
auzi decât vocile. 

Şoptitoare, liniştitoare, virtuoase. 

- Vom lua lumea şi o vom îndrepta. 

- Împreună. 


- Primeşte-ne înăuntru... 

- Ne vei ajuta. 

- Ne vei elibera. 

- Poţi să ai încredere în noi. 

- Ai încredere în noi... 

Încredere? 

Un cuvânt pe care-l foloseau numai mincinoşii. Ferro îşi 
aminti prăpădul din Aulcus. Ruinele goale, noroiul răscolit. 
Creaturile din Cealaltă Parte sunt făcute din minciuni. Mai 
bine să aibă un gol într-însa, decât să-l umple cu aşa ceva. 
Îşi înfipse limba între dinţi şi muşcă puternic, îşi simţi gura 
umplându-se cu sânge sărat. Trase aer în piept, se forţă să- 
şi deschidă ochii. 

- Ai încredere în noi... 

- Lasă-ne înăuntru! 

Văzu cutia Creatorului, un contur mişcător, fluid. Se 
aplecă peste ea, pipăind-o cu degetele amorţite, în timp ce 
aerul o biciuia. N-avea să fie sclava nimănui. Nici a lui 
Bayaz, nici a Şoptitorilor de Secrete. Avea să-şi găsească 
singură calea. Una întunecată, poate, dar numai a ei. 

Capacul se deschise. 

- Nu, îi şuierară vocile la ureche, în cor. 

- Nu! 

Ferro scrâşni din dinţii însângeraţi, mârâi cu furie, în 
timp ce-şi forţa degetele să se descleşteze. Lumea era o 
masă de întuneric fără formă, care se topea urlând. Treptat, 
treptat, mâna moartă i se desfăcu. Asta era răzbunarea ei. 
Împotriva mincinoşilor, a hoţilor, a celor ce o foloseau. 
Pământul se cutremura, se frângea, se fărâmiţa, subţire şi 
fragil ca un geam, şi cu un gol căscat dedesubt. Îşi întoarse 
mâna tremurândă, iar Sămânţa îi căzu din palmă. 

Toate ca una, vocile îşi zbierară răguşită poruncă: 

- Nu! 

Orbeşte, Ferro apucă în mână capacul. 

- Băga-v-aş în mama voastră de nenorocite! şuieră ea. 

Şi, cu ultima fărâmă de putere, închise cutia. 


După ploi 


Logen stătea rezemat de parapet, sus în vârful unui turn 
dintr-o latură a palatului, încruntat, cu chipul bătut de vânt. 
La fel stătuse, în urmă cu o veşnicie, în Turnul Lanţurilor. 
Privise uluit nemărginirea oraşului, întrebându-se dacă ar fi 
putut visa vreodată la un lucru făurit de om care să fie atât 
de mândru, şi de frumos, şi de indestructibil ca Agriontul. 

Pe toţi morţii, cum se mai schimbă timpurile... 

Spaţiul verde al parcului era plin de resturi căzute, 
copaci frânţi, gropi, o jumătate din apa lacului se scursese, 
formând o baltă mocirloasă. La marginea dinspre apus, 
câteva clădiri albe, elegante, încă mai stăteau în picioare, 
deşi ferestrele se căscau goale, cu geamurile spulberate. 
Mai spre vest, casele nu mai aveau acoperişuri, doar 
grinzile dezgolite atârnând în gol. Şi mai încolo, pereţii erau 
găuriţi şi arşi, ca nişte carcase goale, îngropate în moloz. 

lar dincolo de acestea nu mai era nimic. Sala cea mare, 
cu cupola aurită - spulberată. Piaţa unde Logen privise 
duelul - nimicită. Turnul Lanţurilor, zidul solid de sub el, 
toate clădirile mari peste care fugiseră Logen şi Ferro - 
dispărute. 

Un cerc colosal al distrugerii era săpat dinspre capătul 
apusean al Agriontului şi mai rămăseseră doar pogoane- 
pogoane de dărâmături fără nicio formă. Dincolo de ele, 
oraşul era străbătut de cicatrice negre, fumul încă se mai 
înălța deasupra ultimelor focuri, ca şi din namilele arse care 
mai pluteau prin golf. Casa Creatorului domina priveliştea, 
ca o masă neagră profilată sub norii mohorâţi, nepăsătoare 
şi neatinsă. 

Logen stătea pe loc, scărpinându-şi cicatricele de pe 
faţă, la nesfârşit. Rănile îl dureau. Atât de multe răni... Era 
lovit şi învineţit peste tot, tăiat şi sfârtecat. După lupta cu 
Mâncătorul, după bătălia de dincolo de şanţ, după duelul cu 
Temutul, după cele şapte zile ale măcelului din Locurile- 


Nalte. După o sută de lupte, şi bătăi, şi campanii vechi. Prea 
multe ca să le mai ţină minte. Atât de obosit, de lovit, de 
îngreţoşat... 

Îşi privi încruntat mâinile strânse pe parapet. Din locul 
unde avusese degetul mijlociu, piatra neagră a zidului îl 
privea şi ea. Era tot Nouădegete. Sângerosul-Nouă. Un om 
plămădit din moarte, întocmai cum spusese Bethod. În ajun, 
fusese cât pe ce să-l ucidă pe Copoi, ştia. Pe cel mai vechi 
prieten al lui. Pe singurul lui prieten. Ridicase sabia, şi dacă 
nu intervenea chiar atunci o întorsătură a sorții, ar fi făcut- 
0. 

Îşi amintea cum stătuse la înălţime, pe marginea Marii 
Biblioteci Nordice, privind peste valea pustie, cu lacul ca o 
oglindă întinsă. Îşi amintea cum simţise vântul pe bărbia 
proaspăt rasă, întrebându-se dacă un om se poate 
schimba... 

Acum ştia răspunsul. 

- Meştere Nouădegete? 

Logen se întoarse scurt, şuierând printre dinţi când simţi 
arsura cusăturilor din coaste. Pe uşă intră Întâiul dintre 
Magi. Părea schimbat, oarecum. Arăta mai tânăr. Mai tânăr 
chiar şi decât atunci când se văzuseră prima oară. Mişcările 
lui erau mai precise, lucirea din ochi mai tăioasă. Se părea 
chiar că avea mai puţine fire albe în barba ce-i mărginea 
zâmbetul prietenos. Primul zâmbet pe care-l vedea Logen, 
după o bună bucată de vreme. 

- Eşti rănit? îl întrebă Bayaz. 

Logen îşi supse acru dinţii. 

- Nu-i tocmai prima oară. 

- Şi totuşi, nu devine cu nimic mai uşor. 

Bayaz îşi rezemă pumnii cărnoşi pe parapet, lângă 
mâinile lui Logen, privind încântat peisajul. 

- Nu prea mă aşteptam să te revăd atât de curând. Şi să 
observ c-ai ajuns atât de departe. Înţeleg că ţi-ai încheiat 
socotelile. L-ai învins pe Bethod. L-ai aruncat de pe 
propriile lui ziduri, din câte-am auzit. Frumos gest. Te 


gândeşti mereu la imnul pe care-l vor cânta, nu-i aşa? Şi pe 
urmă, i-ai luat locul. Sângerosul-Nouă, Regele Nordicilor! 
Cine-ar fi crezut? 

Logen se încruntă. 

- Nu aşa s-a întâmplat. 

- Detalii. Rezultatul e acelaşi, nu? Pace în Nord, în 
sfârşit? Oricum ar fi, te felicit. 

- Bethod a avut de spus câteva lucruri. 

- Serios? întrebă Bayaz, cu nepăsare. Conversaţia lui mi 
s-a părut întotdeauna cam plicticoasă. Nu vorbea decât 
despre el însuşi, despre planurile lui, despre izbânzile lui... 
E aşa de obositor, când oamenii nu se gândesc niciodată şi 
la ceilalţi... Proastă creştere. 

- A spus că tu eşti motivul pentru care nu mă omorâse. 
Că te-ai târguit pentru viaţa mea. 

- Adevărat, trebuie să recunosc. Îmi era dator, iar tu ai 
fost preţul pe care i l-am cerut. Îmi place să stau cu ochii 
spre viitor. Încă de pe-atunci ştiam că s-ar fi putut să am 
nevoie de un om care putea vorbi cu spiritele. A fost un 
câştig neaşteptat că te-ai dovedit a fi un asemenea tovarăş 
de călătorie, mereu învingător. 

Logen constată că vorbea printre dinţi. 

- Mi-ar fi plăcut să ştiu, asta-i tot. 

- N-ai întrebat, Meştere Nouădegete. Nu voiai să-mi ştii 
dinainte planurile, din câte-mi amintesc, şi nici eu n-am vrut 
să te simţi îndatorat. „Ţi-am salvat cândva viaţa” ar fi fost 
un început nepotrivit pentru prietenia noastră. 

Suna destul de rezonabil, ca tot ceea ce spunea vreodată 
Bayaz, dar tot îi lăsa un gust acru, la gândul că fusese tratat 
ca un animal din ogradă. 

- Unde-i Quai? Aş vrea să... 

- A murit, replică Bayaz scurt şi tăâios, ca o lovitură de 
cuţit. Îi resimţim foarte acut pierderea. 

- Înapoi în ţărână, mm? 

Logen îşi amintea ce eforturi făcuse pentru a salva viaţa 
acelui om. Câte mile străbătuse prin ploaie, încercând să 


facă ceea ce trebuia. Şi totul, degeaba. Poate ar fi trebuit să 
se simtă mai afectat - dar îi era greu cu atâtea morţi 
răspândite în faţa lui. Era amorţit. Sau, poate, puţin îi păsa. 
Era greu de spus care din două. 

- Înapoi în ţărână... mormăi el din nou. Şi totuşi, mergi 
înainte, nu-i aşa? 

- Desigur. 

- Asta-i datoria care însoţeşte supraviețuirea. Îţi 
aminteşti de ei, rosteşti câteva cuvinte, apoi mergi mai 
departe, şi speri să fie mai bine. 

- Într-adevăr. 

- În legătură cu lucrurile astea, trebuie să fii realist. 

- Aşa e. 

Logen îşi frecă rana din coaste cu o mână, încercând să 
simtă ceva. Dar o fărâmă de durere în plus nu foloseşte 
nimănui. 

- Ieri am pierdut un prieten. 

- A fost o zi sângeroasă. Dar şi victorioasă. 

- Nu zău? Pentru cine? 

Vedea oameni mişcându-se printre ruine, ca nişte insecte 
scormonind prin moloz, căutând supraviețuitori şi găsind 
numai morţi. Se îndoia că mulţi dintre ei simțeau în acele 
momente extazul victoriei. El, unul, ştia că nu-l simţea. 

- Ar trebui să mă duc la ai mei, mormăi, dar fără să se 
mişte din loc. Să-i ajut la îngropat. Şi la îngrijit răniții. 

- Şi totuşi, eşti aici, privind în jos. 

Ochii lui Bayaz deveniseră duri ca două pietre. Acea 
duritate pe care Logen o observase la el chiar de la început, 
dar cumva uitase de ea. Cumva, ajunsese s-o ignore. 

- Îţi înţeleg perfect sentimentele. Vindecarea e pentru 
cei tineri. Pe măsură ce îmbătrânim, constatăm că avem tot 
mai puţină răbdare cu răniții. 

Înălţă din sprâncene, în timp ce întorcea capul din nou 
spre cumplita privelişte. 

- Iar eu sunt foarte bătrân. 


Ridică pumnul să ciocănească, apoi se opri, frecându-şi 
nervos palma cu degetele. 

Îşi amintea mirosul ei dulceag-acrişor, forţa mâinilor ei, 
conturul sprâncenelor încruntate în lumina focului. Îşi 
amintea căldura ei, strâns lipită de el, în noapte. Ştia că 
între ei doi se întâmplase ceva bun, chiar dacă toate vorbele 
pe care le rostiseră fuseseră dure. Unii oameni nu au în ei 
cuvinte blânde, oricât de mult ar încerca. 

Nu nutrea speranţe prea mari, desigur. Unui om ca elîi 
era mai bine fără ele. Dar dacă nu contribui cu nimic, nici 
nu primeşti nimic. 

Aşa că Logen strânse din dinţi şi ciocăni. Niciun răspuns. 
Se încruntă nervos şi, ajuns dintr-odată la capătul răbdării, 
apăsă pe clanţă şi deschise uşa. 

Ferro se răsuci în loc. Avea hainele mototolite şi 
murdare, şi mai murdare decât de obicei. Ochii-i erau mari, 
sălbatici chiar, şi-şi ţinea pumnii încleştaţi. Când văzu că era 
el, însă, îi căzu faţa, iar inima lui se prăbuşi odată cu ea. 

- Eu sunt, Logen. 

- Hm, mormăi Ferro. 

Îşi smuci capul într-o parte, privind încruntată spre 
fereastră. Făcu doi paşi într-acolo, cu ochii îngustaţi. Apoi se 
răsuci brusc, în cealaltă direcţie. 

- Poftim! 

- Ce? murmură Logen, nedumerit. 

- Nu-i auzi? 

- Ce s-aud? 

- Pe ăia, idiotule! replică Ferro, lipindu-se de perete. 

Logen nu fusese sigur cum avea să meargă. Cu ea, nu 
puteai fi niciodată sigur de nimic, ştia bine. Dar la aşa ceva 
nu se aşteptase. Probabil că nu-i mai rămânea decât să 
meargă înainte. Ce altceva ar fi putut să facă? 

- Acum sunt rege, pufni el. Regele Nordicilor, îţi vine să 
crezi? 

Se aştepta să-i râdă în faţă, dar Ferro nu făcea decât să 
stea pe loc, ascultând cu urechea la perete. 


- Eu şi Luthar, amândoi. O pereche de regi. Te poţi gândi 
la doi ticăloşi mai nevrednici pentru a fi încoronați, mm? 

Niciun răspuns. Logen îşi umezi buzele. Nu-i mai 
rămânea decât să i-o spună de-a dreptul, după câte se 
părea. 

- Ferro. Aşa cum au ieşit lucrurile... Aşa cum... le-am 
lăsat... 

Făcu un pas spre ea, şi încă unul. 

- Aş vrea să nu fi... nu ştiu... 

Îi puse o mană pe umăr. 

- Ferro, încerc să-ţi spun... 

Femeia se întoarse scurt, acoperindu-i gura cu mâna. 

— Ş$Ş... 

II apucă de cămaşă şi-l trase în jos, îngenunchindu-l. 
Apoi, îşi lipi urechea de dalele pardoselii, cu ochii mişcându- 
se încoace şi-ncolo, ca şi cum ar fi ascultat ceva. 

- Auzi...? 

Îi dădu drumul şi se retrase în colţ. 

- Acolo! Îi auzi? 

Logen întinse mâna, încet, şi o atinse pe ceafă, îşi trecu 
vârfurile aspre ale degetelor peste pielea ei. Ferro îl 
respinse cu o smucitură din umeri, făcându-l să se crispeze. 
Poate că lucrul acela bun dintre ei existase numai în mintea 
lui, niciodată şi într-a ei. Poate că-l dorise atât de tare încât 
îşi îngăduise să şi-l imagineze. 

Se ridică în picioare şi-şi drese glasul. 

- Nu contează. Am să vin mai târziu, poate. 

Ferro stătea tot în genunchi, adusă de spate, cu capul 
lipit de pardoseală. Nici măcar nu se uită la el când ieşi. 


Moartea nu-i era străină lui Logen Nouădegete. De când 
se ştia, umblase printre morţi. Privise cadavre arse cu 
zecile, după bătălia Carleonului, demult. Le văzuse 
îngropate cu sutele, în valea fără nume din Locurile-Nalte. 
Călcase pe o colină de oase omeneşti, sub ruinatul Aulcus. 


Însă nici chiar Sângerosul-Nouă, nici chiar cel mai temut 
om din Nord, nu mai văzuse vreodată aşa ceva. 

Leşurile erau stivuite pe marginea străzii largi, în 
mormane înalte până la piept. Munţi de  hoituri 
îngrămădite, la nesfârşit. Prea multe ca să le ghicească, 
măcar, numărul. Cineva făcuse o încercare de a le acoperi, 
dar fără prea multă tragere de inimă. La urma urmei, 
morţii nu mai ofereau mulţumiri pentru nimic. Bucăţi de 
pânză ruptă fluturau în vânt, ţinute în loc cu lemne, iar de 
sub ele atârnau mâini şi picioare fără viaţă. 

În capătul acela al străzii, câteva statui încă mai 
rămăseseră în picioare. Regi şi sfetnici de-ai lor, odinioară 
mândri, chipuri şi trupuri de piatră, zgâriate şi ciuruite, 
priveau cu tristeţe în jos la rămăşiţele însângerate de la 
picioarele lor. Destule pentru ca Logen să înţeleagă că 
aceea era într-adevăr Calea Regală, şi nu nimerise, cine ştie 
cum, pe tărâmul morţilor. 

La o sută de paşi distanţă, mai erau numai socluri goale, 
unul încă mai având deasupra picioarele statuii sparte. În 
jurul lor se adunase un grup ciudat. Oameni cu înfăţişări 
veştejite. Undeva, între viaţă şi moarte. Unul stătea aşezat 
pe un pietroi, uitându-se apatic în gol, pe când îşi smulgea 
din cap smocuri de păr. Altul tuşea într-o cârpă pătată de 
sânge. O femeie şi un bărbat zăceau unul lângă altul, fără 
să privească nicăieri, cu chipurile scofâlcite cât pumnul. 
Respirau cu scrâşnete scurte şi repezi. Logen nu mai 
respira nicicum. 

După încă o sută de paşi, avu impresia că trecea printr- 
un infern în ruine. Nici urmă de faimoasele statui, clădiri 
sau orice altceva. În locul lor mai rămăseseră doar maldăre 
învălmăşite de resturi stranii. Pietre sfărâmate, lemne 
frânte, fiare răsucite, hârtii, cioburi de sticlă, toate pisate 
laolaltă şi închegate cu tone de praf şi noroi. Din tot 
amestecul ieşeau diverse lucruri, rămase în chip ciudat 
întregi - câte o uşă, câte un scaun, un covor, un platou 
pictat, faţa zâmbitoare a unei statui. 


Peste tot, prin acel haos, rătăceau bărbaţi şi femei, 
mânjiţi cu murdărie, scormonind prin gunoaie, aruncându- 
le pe fostele străzi, încercând să-şi croiască drum. Salvatori, 
lucrători, hoţi - cine să ştie? Logen trecu pe lângă un foc de 
lemne cât un stat de om, îi simţi sărutarea fierbinte pe 
obraz. Alături stătea un soldat înalt, cu armura pătată de 
funingine. 

- Găsiţi ceva din metal alb, orice? răcnea el la căutători. 
Tot ce găsiţi, imediat în foc! Carne în metal alb? O ardeţi! 
Din ordinul Consiliului Închis! 

După alţi câţiva paşi, Logen văzu un om în vârful uneia 
dintre cele mai înalte grămezi, chinuindu-se cu o grindă 
lungă de lemn. Se întoarse s-o apuce mai bine. Nimeni altul 
decât Jezal dan Luthar. Avea hainele rupte şi murdare, şi 
chipul stropit cu glod. Nu arăta mai rege decât Logen. 

Un bărbat masiv se uita spre el, cu braţul prins într-o 
eşarfă. 

- Maiestate, e periculos! ciripea el, cu o voce de o 
subţirime stranie, ca a unei fete. Zău c-ar trebui să... 

- Nu! Aici e nevoie de mine! 

Jezal se aplecă peste bârnă, cu venele gâtului ieşindu-i în 
relief. N-avea cum s-o urnească de unul singur, dar încerca 
totuşi. Logen rămase privindu-l. 

- De când o ţine aşa? 

- De-o zi şi-o noapte, răspunse omul cel masiv, şi nici 
gând să se oprească. Dintre puţinii oameni pe care i-am 
găsit vii, aproape toţi au boala asta, continuă el, arătând cu 
braţul nevătămat spre grupul jalnic de lângă statui. Le cade 
părul. Unghiile. Dinţii. Se usucă pe picioare. Unii au şi murit 
deja. Alţii sunt pe drum. 

Clătină încet din cap. 

- Ce crimă am săvârşit, ca să merităm o pedeapsă ca 
asta? 

- Nu întotdeauna cei vinovaţi au parte de pedepse. 

- Nouădegete! 

Jezal se uita la el, luminat din spate de soarele apos. 


- Tu ai spate puternic! Apucă bârna asta de capătul 
celălalt! 

Îi era greu să înţeleagă la ce-ar fi folosit mutarea din loc 
a unei bârne, în toată nebunia de-acolo. Totuşi, marile 
călătorii încep cu paşi mărunți. Aşa-i spunea mereu tatăl 
său. Prin urmare, se urcă pe grămada de pietre şi lemne 
care-i alunecau de sub cizme, se săltă în vârf şi rămase 
acolo, cu privirea în gol. 

- Pe toţi morţii... 

Din locul unde stătea, colinele de resturi păreau să se 
întindă la nesfârşit. Oamenii mişunau peste ele, smucind 
înnebuniţi rămăşiţele, încercând să le pună în ordine, sau 
doar stând ca el, năuciţi de proporţiile dezastrului. Un cerc 
al distrugerii depline, lat de o milă sau chiar mai mult. 

- Logen, ajută-mă! 

- Mda... bine... 

Se aplecă şi-şi vâri mâinile sub capătul grinzii lungi de 
lemn zgâriat. Doi regi, trăgând de-o bârnă. Regii noroiului. 

- Gata, trage! 

Logen se opinti, străpuns de arsura cusăturilor. Încet, 
simţi cum lemnul se urnea. 

- Da!... scrâşni Jezal, printre dinţi. 

Împreună, ridicară grinda şi o traseră într-o parte, apoi, 
Jezal se aplecă şi smulse din loc o creangă uscată, dădu în 
lături un cearşaf sfâşiat... Dedesubt zăcea o femeie, cu 
capul întors într-o parte. Îşi ţinea braţul rupt în jurul unui 
copil, cu părul cârlionţat, plin de sânge. 

- În regulă. 

Jezal se şterse încet la gură cu dosul mâinii murdare. 

- În regulă. Asta e. O să-i ducem lângă ceilalţi morţi. 

Porni mai departe, peste dărâmături. 

- Tu de colo! Adu aici ranga aia! Şi un târnăcop, să dăm 
la o parte pietroiul ăsta! Îl punem acolo. Vom avea nevoie 
de el, mai târziu. La reconstrucţie! 

Logen îi puse o mână pe umăr. 

- Jezal, stai. Aşteaptă. Mă cunoşti. 


- Sigur. Aş vrea să cred că da. 

- Bine. Atunci, spune-mi ceva. Sunt... 

Se chinuia să-şi caute cuvintele. 

- Sunt un... om râu? 

- Tu? îl privi Jezal, nedumerit. Tu eşti cel mai bun om pe 
care-l cunosc. 


Stăteau adunaţi sub un copac frânt, în parc, un grup 
posomorât. Siluete negre şezând calme, nemişcate, sub 
norii roşiatici răsfiraţi deasupra, în jurul soarelui care 
asfinţea. Logen le auzea glasurile încete, în timp ce se 
apropia. Cuvinte rostite pentru morţi, blânde şi triste. Două 
duzini de moviliţe de pământ proaspăt săpat, dispuse în 
cerc, astfel ca toţi să fie egali. Marele Netezitor, cum spun 
locuitorii dealurilor. Oameni coborâţi în ţărână, şi oameni 
pronunţând cuvinte. Parcă ar fi fost o scenă din bătrânul 
Nord, veche, de pe vremea lui Skarling cel Fără Glugă. 

- ... Harding Ursuzul. Niciodată n-am văzut un om mai 
dibaci cu arcul. Nici măcar o dată. Nu mai ştiu de câte ori 
mi-a salvat viaţa, şi niciodată n-a aşteptat să-i mulţumesc. 
Poate doar să fac şi eu acelaşi lucru pentru el. Se pare câ n- 
am putut, de data asta. Se pare că nici unul dintre noi n-a 
putut... 

Copoiul lăsă cuvântarea neterminată. Câteva capete se 
întoarseră spre Logen, auzindu-i paşii scrâşnind pe pietriş. 

- Dacă ăsta nu-i Regele Nordicilor... murmură un glas. 

- Sângerosul-Nouă însuşi. 

- Ar trebui să facem o plecăciune, nu? 

Acum toţi se uitau la el. Le vedea ochii lucind în 
penumbrele amurgului. Nimic mai mult decât nişte siluete 
zburlite, greu de deosebit între ele. O adunătură de umbre. 
O adunătură de stafii, şi întru totul la fel de neprietenoase. 

- Ai ceva de zis, Sângerosule-Nouă? întrebă cineva, de 
undeva din spate. 

- N-aş crede, răspunse el. Faceţi bine ce faceţi. 

- N-am avut niciun motiv să venim aici. 


Câteva mormăieli de încuviinţare. 

- Nu era lupta noastră, naibii. 

- Au murit degeaba. 

Alte bombăneli. 

- Pe tine-ar trebui să te îngropăm. 

- Mda, poate. 

Lui Logen i-ar fi plăcut să lăcrimeze - dar, în schimb, se 
pomeni zâmbind. Zâmbetul Sângerosului-Nouă. Rânjetul 
acela pe care-l au hârcile, dincolo de care nu se află decât 
moarte. 

- Poate. Dar nu noi alegem cine moare şi cine nu. Numai 
dacă ne ţine să dăm o mână de ajutor. Şi, pe voi vă ţine? Vă 
ține? 

Tăcere. 

- Bine, atunci. Cinste lui Harding Ursuzul. Cinste şi 
celorlalţi morţi, tuturor le vom duce lipsa. 

Scuipă pe iarbă. 

- Pe voi, ceilalţi, mă cac. 

Şi se răsuci în loc, pornind înapoi dincotro venise. 

În întuneric. 


Răspunsuri 


Atâtea de făcut... 

Casa Întrebărilor era tot în picioare, şi trebuia să ia 
cineva hăţurile-n mână. Cine altul s-o facă? Superiorul 
Goyle? Din păcate, îl împiedică o săgeată în inimă. Cineva 
trebuia să arunce o privire peste arest şi să ia la întrebări 
sutele de prizonieri gurkieni, tot mai mulţi capturați în 
fiecare zi, pe măsură ce armata îi împingea pe invadatori 
înapoi spre Keln. Și atunci, cine? Practiciana Vitari? A 
părăsit Uniunea pentru totdeauna, cu copiii după ea. 
Trebuia să examineze cineva trădarea Lordului Brock. Să-l 
scoată la lumină şi să-i dezgroape pe complicii lui. Să facă 
arestări şi să obţină mărturisiri. Și altcineva, cine ar mai fi 
acum? Arhilectorul Sult? Vai de mine, nu! 

Glokta se târi spre uşă, cu cei câţiva dinţi dezveliţi din 
cauza nesfârşitelor dureri de picioare. O decizie inspirată, 
cel puţin, aceea a mutării în partea de est a Agriontului. S- 
ar cuveni să fim recunoscători pentru mărunţişurile vieţii - 
cum ar fi, un loc unde să-ţi odihneşti epava făcută ferfeniță. 
Fără îndoială, vechea mea locuinţă leneveşte acum sub o 
mie de tone de moloz, la fel ca tot ce-a mai rămas din... 

Uşa nu era închisă bine. O împinse cât putea de uşor, şi 
se deschise scârţâind, lăsând lumina slabă a lămpii să se 
reverse pe coridor, ca o fâşie portocalie peste podelele 
prăfuite, peste capătul bastonului şi vârful unei ghete 
mânjite cu noroi. N-am lăsat nicio uşă descuiată, şi în 
niciun caz vreo lampă aprinsă. Limba îi lunecă nervoasă 
peste gingiile goale. Un vizitator aşadar. Unul nepoftit. Să 
intru şi să-i urez bun-venit în odăile mele? Ochii i se 
abăâtură lateral, spre umbrele de pe coridor. Sau s-o iau la 
fugă? Aproape că zâmbea, în timp ce-şi târşâia picioarele 
peste prag, cu bastonul în faţă, urmat de piciorul drept, 
apoi şi de stângul, târât dureros în urmă. 


Oaspetele lui Glokta stătea aşezat lângă fereastră, în 
lumina singurei lămpi, care-i scălda trăsăturile aspre, cu 
umbre reci adunate în adânciturile feţei. Tabla cu pătrate 
stătea în faţa lui, aşa cum o lăsase Glokta, iar piesele 
aruncau umbre prelungi peste lemnul caroiat în alb şi 
negru. 

- Ei, Superior Glokta, te aşteptam. 

Și eu pe tine. Glokta şchiopătă spre masă, zgâriind cu 
bastonul podelele neacoperite. Cu tot atâta tragere de 
inimă ca un om care şontăcăie spre eşafod. Mă rog... 
Nimeni nu-l păcăleşte pe călău la nesfârşit. Poate că vom 
afla nişte răspunsuri, cel puţin, înainte de sfârşit. Visul meu 
dintotdeauna a fost să fiu bine informat. Încet, foarte încet, 
se lăsă gemând pe scaunul liber. 

- Am plăcerea să mă adresez Maestrului Valint sau 
Maestrului Balk? 

- Amândurora, fireşte, zâmbi Bayaz. 

Glokta îşi învălui cu limba unul dintre puţinii dinţi 
rămaşi, apoi şi-o retrase cu un ţocăit slab. 

- Şi cărui fapt îi datorez această copleşitoare cinste? 

- Am spus, nu-i aşa, în ziua când am vizitat Casa 
Creatorului, că ar trebui să avem o discuţie la un moment 
dat? O discuţie despre ce doresc eu şi despre ce doreşti 
dumneata? Momentul acela a sosit. 

- O, ce zi voioasă. 

Întâiul dintre Magi îl privea, cu aceeaşi expresie în ochii 
lui strălucitori cu care s-ar fi uitat la un gândac interesant. 

- Trebuie să recunosc că mă fascinezi, Superiorule. Viaţa 
dumitale ar părea să fie absolut insuportabilă. Şi totuşi, te 
lupţi din răsputeri să rămâi viu. Cu toate armele şi 
stratagemele. Pur şi simplu refuzi să mori. 

- Sunt gata să mor, îi susţinu Glokta privirea, deloc 
intimidat. Dar refuz să pierd. 

- Oricare ar fi costul, hmm? Suntem de aceeaşi speţă, 
dumneata şi cu mine, o speţă rară, într-adevăr. Înţelegem 
ce trebuie să se facă, şi nu ne codim s-o facem, indiferent de 


orice sentimente. Îţi mai aminteşti de Lordul Cancelar 
Feekt, desigur. 

Dacă-mi arunc gândurile foarte departe în urmă... 

- Cancelarul de Aur? Se zice că a condus Consiliul Închis 
timp de patruzeci de ani. Se zice că el conducea şi Uniunea. 

Aşa spunea Sult. Spunea că moartea lui a lăsat un gol, 
pe care erau dornici să-l umple atât el cât şi Marovia. 
Atunci a început dansul ăsta urât, pentru mine. Cu o vizită 
de la Arhilector cu confesiunea vechiului meu prieten 
Salem hews, cu arestarea lui Sepp dan 1eufel, Maestrul 
Monetăriilor... 

Bayaz îşi plimbă un deget gros peste piesele de pe tabla 
de joc, ca şi cum şi-ar fi calculat următoarea mutare. 

- Am avut o înţelegere, Feekt şi cu mine. Eu l-am făcut să 
fie puternic. El m-a slujit cu desăvârşire. 

Feekt... fundamentul pe care se baza națiunea... te-a 
slujit pe tine? Mă aşteptam la iluzii de grandoare, dar asta 
le întrece pe toate. 

- Vrei să înţeleg că ai controlat Uniunea în tot acel timp? 

Bayaz pufni. 

- De când am închegat-o cu forţa, pe vremea lui Harod 
cel Mare, aşa-numitul. Uneori, a fost necesar să dau şi eu 
câte o mână de ajutor, ca în criza asta, cea mai recentă. Dar, 
de cele mai multe ori, m-am ţinut la distanţă - în culise, cum 
s-ar zice. 

- Aerul e cam înăbuşitor acolo, îmi imaginez. 

- Un rău necesar, luciră dinţii albi ai Magului în lumina 
lămpii. Oamenilor le place să privească spectacolele de 
marionete drăguţe, Superiorule. O clipă doar dacă-l zăresc 
pe păpuşar, pot fi foarte tulburaţi. Păi, s-ar putea chiar să 
observe, dintr-odată, sforile legate de propriile lor mâini. 
Sult a întrezărit ceva, în culise, şi uită-te numai câte 
necazuri ne-a pricinuit tuturor. 

Răsturnă una dintre piese, care căzu pe o parte, 
legănându-se apoi încet încoace şi-ncolo. 


- Să zicem că eşti într-adevăr Marele Arhitect, şi ne-ai 
dăruit... 

Glokta arătă cu mâna spre fereastră. „Pogoane întregi 
de ruine fermecătoare.” 

- „.. toate astea. De ce atâta generozitate? 

- Nu din motive întru totul altruiste, trebuie să recunosc. 
Khalul îi convinsese pe gurkieni să lupte pentru el. Până şi 
cel mai mare dintre generali are nevoie de oameni mărunți, 
ca să păstreze poziţiile. 

Absent, împinse înainte una dintre cele mai mici piese. 

- Până şi cel mai iscusit războinic are nevoie de armură. 

Glokta îşi răsfrânse buza de jos. 

- Dar pe urmă Feekt a murit, iar dumneata ai rămas gol. 

- Gol ca un nou-născut - la vârsta mea!... oftă prelung 
Bayaz. Şi pe-o vreme cât se poate de urâtă, cu Khalul 
pregătindu-se pentru război. Ar fi trebuit să pregătesc mai 
repede un succesor convenabil, dar eram cu gândurile în 
altă parte, adâncit în cărţile mele. Cu cât îmbătrâneşti mai 
mult, cu atât trec anii mai repede. E uşor să uiţi ce iute mor 
oamenii. 

Și ce uşor... 

- Moartea Cancelarului de Aur a lăsat un vid în urma lui, 
mormăi Glokta, chibzuind adânc. Sult şi Marovia au văzut o 
ocazie de a prelua puterea, ca să-şi avanseze propriile idei 
despre felul cum ar fi trebuit să fie națiunea. 

- Nişte idei excepţional de neghioabe, după cum s-a 
văzut. Sult voia să se întoarcă într-un trecut imaginar, unde 
toţi stăteau la locurile lor şi făceau mereu numai ce li se 
spunea - iar Marovia? Ha! Marovia voia să pişe puterea la 
cheremul poporului. Voturi? Alegeri? Vocea omului de rând? 

- A exprimat asemenea concepţii... 

- Sper că şi dumneata ai exprimat disprețul 
corespunzător. Putere pentru popor? se strâmbă Bayaz. 
Oamenii de rând numai de-aşa ceva n-au chef. N-o înţeleg. 
Şi dac-ar avea-o, ce dracu' să facă cu ea? Oamenii sunt ca 


nişte copii. Sunt nişte copii. Au nevoie de cineva care să le 
spună ce să facă. 

- Cineva ca dumneata, presupun? 

- Cine altul ar fi mai potrivit? Marovia s-a gândit să mă 
folosească pentru planurile lui meschine, şi tot timpul m-am 
folosit eu de el. În timp ce se dondănea cu Sult pentru 
firimituri, partida era deja câştigată. O mutare pe care o 
pregătisem cu câtva timp în urmă. 

Încet, Glokta dădu din cap. 

- Jezal dan Luthar. 

Micul nostru bastard. 

- Prietenul dumitale şi al meu. 

Dar un bastard nu e de niciun folos, decăt dacă... 

- Prinţul de Coroană Raynault stătea în drum. 

Magul răsturnă încă o piesă, care se rostogoli încet de 
pe tablă, căzând pe masă cu un ţăcănit. 

- Discutăm despre evenimente mari. E inevitabil să 
survină şi unele pierderi. 

- Vorbeşti de parcă l-ar fi omorât un Mâncător. 

- A, păi, aşa a şi fost, ridică Bayaz o privire fudulă, din 
umbră. Nu toţi cei care încalcă A Doua Lege îl servesc pe 
Khalul. Ucenicul meu, Yoru Sulfur, a agreat dintotdeauna 
un dumicat, două. 

Şi clâănţăni din dinţii săi albi şi regulaţi. 

- Înţeleg. 

- Aşa-i la război, Superiorule. În război trebuie să te 
foloseşti de orice armă. Scrupulozitatea e o nebunie. Mai 
rău: e laşitate. Dar uite cui îi ţin eu predici. N-ai dumneata 
nevoie de lecţii despre lipsa de scrupule. 

- Într-adevăr. 

Le-am învățat cu cuțitul, în închisorile Împăratului, şi de- 
atunci le practic întruna. 

Bayaz împinse uşor înainte încă o piesă. 

- Un om de mare folos, Sulfur. Un om care a acceptat de 
mult cerinţele necesităţii şi stăpâneşte disciplina schimbării 
formelor. 


EI era străjerul care plângea lângă uşa Prințului 
Raynault. Paznicul care a doua zi se pierduse fără urmă... 

- Un petic de material luat din dormitorul Emisarului, 
murmură Glokta. O pată de sânge pe roba lui. 

Și astfel, un om nevinovat s-a urcat pe eşafod şi a 
izbucnit războiul între Gurkhul şi Uniune. Două obstacole 
înlăturate uşor dintr-o mişcare scurtă de mătură. 

- Pacea cu gurkienii nu convenea scopurilor mele. A fost 
o neglijenţă din partea lui Sulfur să lase nişte probe aşa de 
cusute cu aţă albă. Dar, la drept vorbind, nici nu se aştepta 
să te intereseze adevărul, când aveai la îndemână o 
explicaţie atât de comodă. 

Glokta dădu din cap, încet, în timp ce prin minte 
evenimentele i se conturau tot mai limpede. 

- A auzit despre investigaţiile mele de la Severard, şi am 
primit o vizită fermecătoare din partea cadavrului dumitale 
ambulant, Mauthis, care mi-a spus că fie mă opresc, fie mor. 

- Întocmai. Cu alte ocazii, Yoru a apărut sub un chip 
diferit, spunându-şi Tăbăcarul, pentru a incita nişte ţărani 
la un comportament foarte necuviincios, continuă Bayaz, 
examinându-şi unghiile. Totuşi, numai pentru o cauză 
nobilă, Superiorule. 

- Ca să-ţi poleiască dumitale cu glorie cea mai nouă 
marionetă. S-o aducă în grațiile poporului. Să-l 
familiarizeze pe Luthar cu nobilii, cu Consiliul Închis. 
Dumneata ai fost sursa tuturor zvonurilor. 

- Fapte de eroism în vestul ruinat? Jezal dan Luthar? 
pufni Bayaz. Nu făcea decât să se smiorcăie că tot plouă. 

- Uluitor, ce palavre sunt în stare idioţii să creadă, dacă 
le strigi destul de tare. Şi ai mai măsluit şi Turnirul. 

- Ai observat-o şi pe-asta? se lăţi zâmbetul lui Bayaz. 
Sunt impresionat, Superiorule, cum nu se poate mai 
impresionat. În tot acest timp, pe dibuite, te-ai apropiat 
foarte mult de adevăr... 

Și totuşi, eşti atât de departe... 


- N-aş avea de ce să mă simt prost. Am multe avantaje 
de partea mea. Şi Sult bâjbâia spre răspunsuri, în ultima 
vreme, dar era mult prea târziu. Am bănuit din primul 
moment cam ce punea la cale. 

- De-asta mi-ai cerut să-l investighez? 

- Faptul că nu mi-ai îndeplinit cererea până în ultimul 
moment mi-a adus o oarecare nemulţumire. 

- Poate dacă mă rugai frumos o făceam mai repede. 

Ar fi fost înviorător cel puțin. 

- Regret că am ajuns într-o poziţie dificilă. Aşa se 
întâmplă când ai prea mulţi stăpâni. 

- Totuşi, nu mai e cazul, hmm? Am fost aproape 
dezamăgit când am aflat cât de limitate erau studiile lui 
Sult. Sare, lumânări şi incantaţii? Jalnic de adolescentin. 
Suficient ca să aducă sfârşitul prematur al acelui aşa-zis 
democrat de Marovia, eventual, dar nimic care pentru mine 
să însemne cea mai mică ameninţare. 

Glokta se încruntă spre tabla de joc. Sult şi Marovia. Cu 
toată inteligența lor cu toată puterea lor mica gâlceavă 
dintre ei n-a insemnat nimic. Nu erau decât nişte piese mici 
în tot jocul ăsta. Atât de mici, încât nici măcar nu bănuiau 
cât de întinsă era cu adevărat tabla. Ceea ce-nseamnă că 
eu sunt... ce? Un fir de praf între pătrate, în cel mai bun 
caz. 

- Şi cu misterioasa vizitatoare din odăile dumitale, în 
ziua când te-am cunoscut, ce-a fost? 

O vizitatoare care a venit şi în odăile mele, poate? O 
femeie, una rece... 

Riduri furioase brăzdară fruntea lui Bayaz. 

- O greşeală din tinereţe. Nu vei mai vorbi despre asta. 

- A, bine, cum porunceşti. Şi Marele Profet Khalul? 

- Războiul va continua. Pe alte câmpuri de luptă şi cu alţi 
ostaşi. Dar aceasta va fi ultima bătălie purtată cu armele 
trecutului. Magia se scurge din lumea noastră. Lecţiile 
Vechiului Timp se pierd în tenebrele istoriei. Trăim zorii 
unei epoci noi. 


Magul făcu o mişcare neglijentă cu mâna, şi ceva se ivi în 
aer, căzu în mijlocul tablei de joc şi se învârti ca un titirez 
până se răsturnă pe-o parte, cu sunetul inconfundabil al 
banilor ce se rostogolesc. O monedă de cincizeci de mărci, 
din aur, lucind cald şi binevoitor în lumina lămpii. Glokta fu 
cât pe ce să izbucnească în râs. O, chiar şi acum, chiar şi 
aici, ajungem mereu la asta. Toate au prețul lor. 

- Banii au adus istoria în războiul ăla necopt al Regelui 
Guslav cu gurkienii, continuă Bayaz. Banii au unificat 
Consiliul Deschis înapoia regelui bastard. Banii l-au adus pe 
Ducele Orso în goana mare să-şi apere fiica şi au înclinat 
balanţa în favoarea noastră. Şi toţi erau numai banii mei. 

- Banii mi-au dat şi mie posibilitatea să ţin Dagoska atâta 
timp. 

- Şi ştii ai cui erau. 

Cine-ar fi crezut? Mai degrabă întâiul dintre creditori, 
decât Întâiul dintre Magi. Consiliul Deschis şi Închis, 
oameni de rând şi regi, negustori şi torţionari, toți prinşi 
într-o plasă de aur. O plasă a datoriilor a minciunilor a 
secretelor cu fiecare fir prins la locul potrivit, ca să cânte 
pe ele un maestru al harpei. Şi cum rămâne cu bietul 
Superior Glokta, bufonul împiedicat? Există vreun loc şi 
pentru nota lui amărâtă, în muzica asta dulce? Sau mi se va 
cere să achit datoria vieţii mele? 

- Cred că ar trebui să te felicit pentru cum ţi-ai jucat 
cartea, mormăi amar Glokta. 

- Eh, făcu Bayaz un gest indiferent. Silirea unei 
adunături de primitivi să se unească sub cretinul ăla de 
Harod, forţându-i apoi să se poarte ca nişte oameni 
civilizaţi... Menţinerea Uniunii întreagă, pe parcursul 
războiului civil, şi aducerea nătărăului de Arnault pe tron... 
Îndrumarea laşului de Casamir să cucerească Englia... Alea 
au fost cărţi bine jucate. Asta e o nimica toată. Ţin în mână 
toate atuurile, şi întotdeauna le voi ţine. Am... 

Încep să mă satur. 


- Şi bla-bla-bla, bla-bla de căcat. Duhoarea îngâmfării 
devine sufocantă. Dacă vrei să mă omori, fă-mă scrum în 
clipa asta şi să terminăm odată, dar, pentru numele 
morţilor, nu mă mai supune lăudăroşeniilor tale. 

Rămaseră nemişcaţi mult timp, privindu-se în tăcere 
peste masa cufundată în întuneric. Timp suficient pentru ca 
piciorul lui Glokta să înceapă să tremure, ochiul să i se 
zbată, gura ştirbă să se usuce ca deşertul. Dulce anticipare. 
O să se întâmple acum? O să... 

- Să te omor? întrebă blajin Bayaz. Şi să mă lipsesc de 
atoatebiruitorul dumitale simţ al umorului? 

Nu acum. 

- Atunci... de ce mi-ai dezvăluit jocul pe care-l faci? 

- Fiindcă în curând am să plec din Adua, se aplecă Magul 
înainte, cu chipul apărându-i în lumină. Fiindcă e necesar să 
înţelegi unde se află puterea, şi unde va fi întotdeauna. Este 
necesar ca dumneata, spre deosebire de Sult, spre 
deosebire de Marovia, să ai o perspectivă corectă. Este 
necesar... dacă vrei să mă slujeşti. 

- Să te slujesc? 

Mai curând aş petrece doi ani în bezna aia plină de 
putoare, mai degrabă mi-aş face piciorul carne tocată. Mai 
degrabă aş lăsa să-mi fie smulşi dinţii din gură. Dar de 
vreme ce pe toate astea le-am făcut deja... 

- Vei primi sarcina pe care a deținut-o cândva Feekt. 
Sarcina pe care au mai avut-o vreo zece oameni mari 
înaintea lui. Vei fi reprezentantul meu, aici, în Uniune. Vei 
administra Consiliul Închis, Consiliul Deschis şi pe prietenul 
nostru comun, regele. Îi vei asigura moştenitori. Vei 
menţine stabilitatea. Pe scurt, vei supraveghea tabla de joc, 
în lipsa mea. 

- Dar restul Consiliului Închis niciodată nu va... 

- Cu cei rămaşi în viaţă s-a vorbit deja. Se vor pleca în 
faţa autorităţii dumitale. Aflată sub a mea, fireşte. 

- Şi cum am să... 


- Vom ţine legătura. Frecvent. Prin oamenii mei de la 
bancă. Prin ucenicul meu, Sulfur. Prin alte mijloace. Le vei 
afla. 

- Cred că nu prea am de ales. 

- Numai dacă poţi achita milionul de mărci pe care ţi l- 
am împrumutat. Plus dobânzile. 

Glokta se bătu pe pieptarul cămăşii. 

- La naiba. Mi-am lăsat punga la birou. 

- Atunci, mă tem că n-ai de ales. Dar de ce m-ai refuza? 
Îţi ofer şansa dea mă ajuta să făuresc o eră nouă. 

Să-mi îngrop mâinile pân' la cot in treburile tale 
murdare. 

- De a fi un om mare. Cel mai mare dintre toţi oamenii. 

Să încalec Consiliul Închis ca un colos schilod. 

- De a-ţi lăsa efigia sculptată în piatră, pe Calea Regală. 

Unde hidoşenia sa poate face copiii să plângă. După ce 
vor fi date la o parte dărâmăturile şi hoiturile, desigur. 

- De a cârmui mersul unei naţiuni. 

- Sub poruncile dumitale. 

- Evident. Nimic nu e pe gratis, ştii bine asta. 

Magul dădu iar din mână şi ceva se rostogoli zăngănind 
pe tabla cu pătrate. Se opri în faţa lui Glokta, lucind auriu. 
Inelul Arhilectorului. De-atâtea ori m-am aplecat să sărut 
acest giuvaier... Cine-ar fi visat că l-aş putea purta şi eu, 
într-o zi? Îl ridică, întorcându-l gânditor între degete. Și 
astfel, scap în fine de un stăpân tenebros, numai pentru a 
mă pomeni cu lesa în mâna altuia, pe departe mai tenebros 
şi mai puternic. Dar am de ales? Are cu adevărat de ales 
oricare dintre noi? Îşi puse inelul pe deget. Marea piatră 
strălucea în lumina lămpii, cu scânteieri purpurii. Din mort, 
am ajuns cel mai mare din tot ţinutul - şi numai într-o 
singură seară. 

- Mi se potriveşte, murmură Glokta. 

- Desigur, Eminenţa Voastră. Am ştiut asta dintotdeauna. 


Răniţii 


West se trezi din somn cu o tresărire şi încercă să se 
salte în şezut. Durerea îi străbătu un picior, pieptul, braţul 
drept - şi rămase acolo, pulsând. Se lăsă la loc pe spate, 
gemând, cu privirea în tavan. Un tavan boltit de piatră, 
acoperit cu umbre adânci. 

Acum, de peste tot se furişau spre el sunete. Mormăieli şi 
scâncete, tusete şi suspine, gâfâieli iuți, mârâituri încete. 
Câte un țipăt de durere. Glasuri în parte omeneşti, în parte 
animalice. O voce scheuna gutural de undeva din stânga, la 
nesfârşit, ca un şobolan care zgârie peretele: 

- Nu mai văd... Vânt afurisit... Nu văd nimic... Unde 
sunt?... E cineva...? Nu mai văd... 

West înghiţi în sec, simțind cum durerea se înteţea. Şi în 
spitalele din Gurkhul se auziseră asemenea sunete, când 
venise să-i viziteze pe soldaţii răniţi din compania lui. Îşi 
amintea duhoarea şi zarva din acele corturi oribile, 
nefericirea oamenilor culcaţi în ele şi, mai presus de orice, 
dorinţa irezistibilă de a pleca şi de a face parte dintre cei 
sănătoşi. Dar îi era deja îngrozitor de limpede că de data 
asta plecarea n-avea să mai fie chiar atât de uşoară. 

Era unul dintre răniţi. O specie diferită, dezgustătoare şi 
vrednică de dispreţ. Oroarea i se infiltra încet prin trup, 
amestecându-se cu durerea. Cât de grav rănit era? Mai 
avea toate membrele? Încercă să-şi mişte degetele de la 
mâini, de la picioare, şi strânse din dinţi când durerea din 
braţ şi picior deveni şi mai puternică. Tremurând, îşi ridică 
o mână în dreptul feţei, întorcând-o pe toate părţile. În 
lumina slabă, părea nevătămată, cel puţin, dar era singurul 
membru pe care putea să şi-l mişte, şi până şi asta-l costa 
un efort zdrobitor. Panica îi luneca în sus prin gât, 
înecându-l. 

- Unde sunt...? Vânt afurisit... Nu mai văd... Ajutor... 
Ajutor... Unde sunt? 


- Taci dracu' din gură! strigă West, dar cuvintele i se 
frânseră în gâtlejul uscat. 

Nu ieşi decât o tuse găunoasă, care-i făcu iar coastele să 
ia foc. 

= OSSac 

O atingere uşoară pe piept. 

- Nu te mişca. 

Deasupra lui se ivi un chip. Faţa unei femei, i se păru, cu 
păr blond, dar o vedea ca prin ceaţă. Închise ochii şi 
renunţă să mai încerce. Oricum nu prea părea să conteze. 
Simţi ceva pe buze - gura unei sticle. Bău cu sete, 
bolborosind, şi simţi cum apa rece îi curgea pe grumaz. 

- Ce s-a întâmplat? horcăi el. 

- Ai fost rănit. 

- Ştiu asta. Vreau să zic... în oraş... Vântul... 

- Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva. 

- Am învins? 

- Cred că... gurkienii au fost alungaţi, da. Avem însă 
mulţi răniţi. Şi mulţi morţi. 

Încă o sorbitură de apă. De data asta, reuşi s-o înghită 
fără să se înece. 

- Cine eşti? 

- Mă numesc Ariss. Dan Kaspa. 

- Ariss... îşi scotoci West memoria. L-am cunoscut pe 
vărul tău. L-am cunoscut bine... un om de treabă. Mereu 
vorbea despre... cât eşti de frumoasă. Şi bogată, murmură 
el, vag conştient că n-ar fi trebuit s-o spună, dar neputând 
să-şi oprească gura. Foarte bogată. A murit. În munţi. 

- Ştiu. 

- Ce faci aici? 

- Încerc să ajut răniții. Acum ar fi mai bine să dormi, 
dacă... 

- Sunt întreg? 

O pauză. 

- Da. Dormi acum, dacă poţi. 


Faţa femeii se împăienjeni, iar West îşi lăsă ochii să se 
închidă. Incet, zgomotele suferințelor din jurul lui se 
stinseră. Era întreg. Totul avea să fie bine. 


Cineva stătea lângă patul lui. Ardee. Sora sa. Clipi din 
ochi, îşi mişcă gura plină de acreală, nesigur un moment 
unde se afla. 

- Visez? 

Ardee întinse mâna şi-şi împlântă unghiile în braţul lui. 

- Au! 

- Un vis care te doare, mm? 

- Nu, fu el nevoit să recunoască. Sunt treaz. 

Sora sa arăta bine. Mult mai bine decât ultima oară când 
o văzuse, cu siguranţă. În primul rând, nu avea sânge pe 
faţă. Nicio expresie de ură dezgolită nu avea. Părea doar 
gânditoare, încruntată. West încercă să se salte în capul 
oaselor, nu reuşi şi se lăsă la loc pe pernă. Ardee nu se oferi 
să-l ajute. Nici nu se aşteptase. 

- Cât de rău e? o întrebă. 

- Nimic grav, se pare. Un braţ rupt, câteva coaste şi un 
picior învineţit, aşa mi-au spus. Nişte tăieturi pe faţă, care 
s-ar putea să-ţi lase o cicatrice, două, dar în fond eu am 
moştenit toată frumuseţea familiei. 

West pufni în râs, iar durerea din piept îl făcu să se 
strâmbe. 

- Destul de adevărat. Şi creierii. 

- Să nu te simţi prost din cauza asta. Mii-am folosit ca să 
realizez monumentalul succes al vieţii mele pe care-l vezi în 
faţa ta. Genul de izbândă la care tu, ca Lord Mareşal al 
Uniunii, nu poţi decât să visezi. 

- Nu... şuieră el, strângându-şi mâna teafără pe coaste. 
Mă doare. 

- Nu mai puţin decât meriţi. 

Râsul lui se opri într-un bolborosit scurt, şi câteva clipe 
rămaseră tăcuţi, uitându-se unul la altul. Până şi atâta lucru 
era greu. 


- Ardee... începu el din nou, cu glasul abia ieşind din 
gâtlejul îndurerat. Poţi să... mă ierţi? 

- Te-am şi iertat. Din prima clipă când am aflat că ai 
murit. 

Încerca să zâmbească, se vedea bine. Totuşi, încă mai 
avea acea grimasă de furie. Probabil ar fi preferat să-şi 
înfigă braţele în obrazul lui, nu în braţ. O clipă, aproape îi 
păru bine că era rănit. Aşa, o obliga să se poarte blând cu 
el. 

- E foarte bine că nu eşti. Mort, vreau să zic... 

Întoarse capul, privind încruntată peste umăr. Într-un 
capăt al pivniţei prelungi se stârnise agitaţie. Glasuri 
ridicate, bocănit de paşi în armuri. 

- Regele! exclamară toţi cei din apropiere, emoţionaţi. 
lar vine regele! 

În paturile din jur, oamenii întoarseră capetele, se 
săltară în coate. O surescitare nervoasă se răspândea de la 
unul la altul. 

- Regele?... şopteau răniții, cu expresii neliniştite, în 
aşteptare, ca şi cum ar fi avut privilegiul de a asista la o 
apariţie divină. 

Prin zona umbrită de la capătul culoarului mergeau încet 
câteva siluete. West făcu un efort să le distingă, dar nu 
putea vedea mai mult decât lucirile metalice, în întuneric. 
Cea mai apropiată se opri în dreptul unui rănit, la câteva 
paturi distanţă. 

- Te tratează bine? întrebă un glas - ciudat de familiar, 
ciudat de diferit. 

- Da, domnule. 

- Ai nevoie de ceva? 

- Sărutarea unei femei de treabă? 

- 'Ţi-aş dărui-o cu plăcere, dar mă tem că eu nu sunt 
decât un rege. Noi suntem mult mai neinteresanţi decât 
femeile de treabă. 

Câţiva râseră, deşi nu era amuzant deloc. West bănuia că 
râsul oamenilor la glumele nesărate era unul dintre 


avantajele statutului de monarh. 

- Altceva? 

- Poate... poate încă o pătură, domnule. Aici se face cam 
frig noaptea. 

- Desigur. 

Umbra făcu un semn cu degetul mare spre un om din 
spatele său. Lordul Hoff, îl recunoscu West, care se ţinea la 
o distanţă respectuoasă. 

- Câte o pătură în plus pentru toţi oamenii de-aici. 

Lordul Şambelan, acel înfricoşător tartor al camerei de 
audienţe, dădu umil din cap, ca un copil muştruluit. Regele 
se îndreptă de spate şi ieşi la lumină. 

Jezal dan Luthar, desigur - şi totuşi, ar fi fost greu de 
crezut că era acelaşi om; nu numai datorită mantiei luxoase 
tivite cu blană şi cercului de aur de pe cap. Părea mai înalt. 
Tot chipeş, dar nu mai arăta ca un tinerel. O cicatrice 
adâncă, pe obrazul bărbos, îi dădea un aer de putere. 
Grimasa arogantă devenise o expresie  încruntată, 
poruncitoare. În locul umbletului ţanţoş şi nepăsător, acum 
avea un mers hotărât. Înainta încet pe culoarul dintre 
paturi, vorbind cu fiecare om, apăsându-le mâinile, 
mulţumindu-le, făgăduindu-le ajutor. Nimeni nu era trecut 
cu vederea. 

- Ura pentru rege! bolborosi cineva printre dinţi. 

- Nu! Nu. Uralele trebuie să fie pentru voi, vitejii mei 
prieteni! Voi, care aţi făcut sacrificii în numele meu. Vouă vă 
datorez totul. Numai cu ajutorul vostru au fost înfrânți 
gurkienii. Numai cu ajutorul vostru am putut salva Uniunea. 
Eu nu uit niciodată o datorie, vă dau cuvântul meu! 

West îl privea cu ochi mari. Indiferent cine era 
personajul acela straniu care semăna atât de mult cu Jezal 
dan Luthar, vorbea ca un suveran. Aproape că simţea 
imboldul ridicol de a se da jos din pat, ca să îngenuncheze. 
Un rănit tocmai încerca să facă acelaşi lucru, în timp ce 
regele trecea pe lângă patul lui. Jezal îl opri, punându-i 
blând o mână pe piept, zâmbi şi-l bătu pe umăr, ca şi cum 


toată viaţa ar fi alinat răniții, în loc de a se îmbăta prin 
taverne cu ceilalţi ofiţeri, plângându-se de sarcinile 
mărunte care i se dădeau. 

Se apropie şi-l văzu pe West, în patul lui. Chipul i se 
lumină, deşi zâmbetul dădea la iveală un dinte lipsă. 

- Collem West! rosti el, grăbind pasul. Pot spune sincer 
că în viaţa mea nu m-am bucurat mai mult să te văd la faţă. 

- Ăăă... începu West să-şi mişte gura, fără a şti ce să 
răspundă. 

Jezal se întoarse spre sora lui. 

- Ardee... Sper că eşti bine. 

- Da. 

Altceva nu spuse. Se priviră lung, intens, preţ de câteva 
clipe stânjenitoare, fără o vorbă. 

Lordul Hoff privi încruntat spre rege, apoi spre West, 
apoi spre Ardee. Se strecură cumva între cei doi. 

- Maiestatea Voastră, ar trebui să... 

Fără efort, Jezal îl făcu să tacă, ridicând doar mâna. 

- Am încredere că în curând mi te vei alătura în Consiliul 
Închis, West. Am nevoie de un chip prietenos acolo, drept 
să-ţi spun. Ca să nu mai zic şi de un bun sfătuitor. 
Întotdeauna ai fost o mină nesecată de sfaturi bune. Şi 
niciodată nu ţi-am mulţumit pentru asta. Ei bine, acum pot 
să-ţi mulţumesc. 

- Jezal... Adică, vreau să zic, Maiestate... 

- Nu, nu. Pentru tine voi rămâne mereu Jezal, sper. O să 
ai o cameră în palat, desigur. O să-l ai la dispoziţie pe 
medicul regal. Tot ce se poate face. Ocupă-te de asta, te 
rog, Hoff. 

Lordul Şambelan făcu o plecăciune. 

- Fireşte. Toate se vor aranja. 

- Bun. Bun. Mă bucur că eşti bine, West. Nu-mi pot 
permite să te pierd. 

Dădu din cap spre el şi spre sora lui. Apoi, se întoarse şi 
porni mai departe, apăsând mâini şi rostind cuvinte blânde. 
La trecerea lui, părea să se răspândească în jur o aură de 


speranţă. În urmă, se lăsa deznădejdea. Zâmbetele se 
ştergeau. Capetele oamenilor cădeau la loc pe perne, cu 
feţele înceţoşate de durere. 

- Responsabilitatea pare să-i fi priit, murmură West. E 
aproape de nerecunoscut. 

- Cât crezi c-o să dureze? 

- Mi-ar plăcea să sper că va rămâne aşa, dar la o adică 
eu am fost toată viaţa un optimist. 

- Asta-i bine, replică Ardee, urmărindu-l cu privirea pe 
magnificul rege al Uniunii cum se îndepărta, printre răniții 
care se întindeau din paturi ca să-i atingă o clipă mantia. 
Măcar unul dintre noi poate fi aşa. 


- Domnule Maregşal West! 

- Jalenhorm. Mă bucur să te văd. 

West îşi dădu la o parte păturile cu mâna sănătoasă, îşi 
trase picioarele peste marginea patului şi, cu o strâmbătură 
de durere, se ridică în şezut. Uriaşul se apropie şi-i strânse 
mâna, apoi îl bătu pe umăr. 

- Arătaţi bine! 

- Cu fiecare zi, tot mai bine, răspunse West, zâmbind 
vag. Armata mea ce face? 

- Cam bâjbâie, fără dumneavoastră. Kroy ţine lucrurile 
în ordine. Generalul nu-i un om chiar aşa de rău, după ce te 
obişnuieşti cu el. 

- Dacă zici tu... Câţi oameni am pierdut? 

- Încă e greu de spus. Situaţia e cam haotică. Lipsesc 
companii întregi. Unităţi improvizate continuă să-i 
fugărească pe gurkienii răzleţi, prin regiunile din jur. Nu 
cred că vom şti niciun număr precis, pentru încă o bucată 
de vreme - sau... vreodată. Toţi au suferit pierderi, dar 
regimentul nouă e cel care a luptat în capătul de vest al 
Agriontului. L-a lovit în plin... 

Îşi căută cuvintele. 

- ... chestia aia. 


West se încruntă. Îşi amintea coloana aceea neagră de 
rămăşiţe învârtindu-se, de la pământul răscolit până la 
vârtejul norilor de pe cer. Resturile care-i biciuiau pielea, 
urletul vântului în jurul său. 

- Ce era... chestia aia? 

- Al naibii să fiu dacă ştiu, clătină din cap Jalenhorm. Al 
naibii dacă ştie cineva. Dar se zvoneşte că a avut şi Bayaz, 
cumva, un amestec. Jumătate din Agriont e în ruine, şi abia 
au început să strângă molozul. N-aţi mai văzut în viaţa 
dumneavoastră aşa ceva, vă dau cuvântul meu. O mulţime 
de morţi, peste tot. Cadavre îngrămădite la loc deschis... 

Trase adânc aer în piept. 

- Şi-n fiecare zi mor alţii şi alţii. Mulţi oameni s-au 
îmbolnăvit. 

Se cutremură. 

- Ce mai... boală... 

- Molimele merg mereu mână-n mână cu războiul. 

- Ca asta, nu. Sute de cazuri, de-acum. Unii mor într-o zi, 
aproape sub ochii tăi. Altora le ia mai mult. Se usucă până 
rămân numai piele şi os. Săli întregi s-au adunat. Numai 
duhoare şi nicio speranţă. Dar nu trebuie să vă faceţi griji 
pentru asta, încheie el, ridicându-se. Acum trebuie să plec. 

- Deja? 

- O vizită pe fugă, domnule. Ajut la pregătirea 
funeraliilor lui Poulder, vă vine să credeţi? E îngropat cu 
onoruri de stat, la ordinul regelui... adică, al lui Jezal. Jezal 
dan Luthar. 

Îşi umflă obrajii. 

- Ciudată treabă. 

- Cea mai ciudată. 

- Atâta vreme... Un fiu de rege, drept în mijlocul nostru. 
Ştiam eu că trebuia să fie un motiv pentru care era aşa de- 
al naibii de dibaci la cărţi. 

Îl bătu pe West din nou pe umăr. 

- Mă bucur să văd că arătaţi aşa de bine, domnule. Ştiam 
eu că n-au să vă poată ţine la pat mult timp! 


- Vezi să nu dai de necazuri! strigă West după el, în timp 
ce pornea spre uşă. 

- Întotdeauna! răspunse cu un zâmbet uriaşul, închizând 
uşa în urma lui. 

West îşi luă bastonul de lângă pat şi se ridică în picioare, 
scrâşnind din dinţi. Porni cu greu pe pardoseala cu dale 
pătrate, pas cu pas, chinuitor, până la fereastră, unde se 
opri în lumina soarelui de dimineaţă. 

Privind în jos, spre grădinile palatului, îi venea greu să 
creadă că avusese loc vreun război, că încă mai existau prin 
jur întinderi de ruine şi mormane de morţi. Peluzele erau 
tunse cu grijă, pietrişul bine greblat. Ultimele câteva frunze 
veştede căzuseră din copaci, lăsând goale crengile negre, 
cu coaja netedă. 

Când pornise spre Englia, era toamnă. Chiar se putea să 
fi trecut de-atunci doar un an? Supravieţuise din patru mari 
bătălii, un asediu, o ambuscadă şi o amestecătură 
sângeroasă. Asistase la un duel pe viaţă şi pe moarte. Se 
aflase în mijlocul unor evenimente epocale. Scăpase cu bine 
după un marş de sute de mile prin cumplita iarnă din 
Englia. Îşi găsise camarazi noi, în locuri neaşteptate, şi 
văzuse prieteni murind sub ochii lui. Burr, Kaspa, Cathil, 
Treicopaci, toţi înapoi în ţărână, cum spuneau nordicii. 
Privise moartea în faţă, şi le-o adusese altora. Îşi mişcă 
braţul rănit în eşarfă, incomod. Îl ucisese cu mâinile lui pe 
moştenitorul tronului Uniunii. Şi, printr-un noroc vecin cu 
imposibilul, urcase într-unul dintre cele mai înalte posturi 
ale ţării. 

Un an plin. 

lar acum, se terminase. Avea linişte, într-un fel. Oraşul 
zăcea în ruine, fiecare om trebuia să-şi facă treaba, dar el 
merita puţină odihnă. Cu siguranţă, nimeni nu l-ar fi 
condamnat pentru asta. Probabil, putea insista ca Ariss dan 
Kaspa să-l îngrijească până la însănătoşire. O infirmieră 
bogată şi frumoasă părea tocmai lucrul de care avea 
nevoie... 


- N-ar trebui să te scoli din pat. 

În uşă apăruse Ardee. 

West zâmbi. Îi părea bine s-o vadă. În ultimele câteva 
zile, deveniseră destul de apropiaţi. Aproape ca pe vremuri, 
în copilărie. 

- Nu-ţi face griji. Cu fiecare zi mă întremez tot mai mult. 

Ardee veni şi ea la fereastră. 

- A, da, în câteva săptămâni vei fi puternic ca o fetişcană. 
Înapoi în pat. 

Îl prinse de braţ şi-i luă bastonul din mână, începând să-l 
conducă înapoi prin cameră. West nu făcu nicio încercare 
de a se opune. La drept vorbind, începea oricum să se simtă 
cam obosit. 

- Nu vreau să riscăm nimic, spunea ea. Tu eşti tot ce am, 
cu regret trebuie să spun. Dacă nu-l punem la socoteală şi 
pe celălalt invalid, bunul meu prieten Sand dan Glokta. 

West aproape pufni în râs. 

- Terminatul ăla? 

- Omul e absolut dezgustător, desigur - într-un sens. 
Înfricoşător şi, în acelaşi timp, vrednic de milă. Şi totuşi... 
neavând pe nimeni cu care să stau de vorbă, îmi descopăr o 
simpatie ciudată pentru el. 

- Hmm... Cândva, era dezgustător într-un cu totul alt fel. 
N-am fost niciodată prea sigur de ce-mi plăcea atunci. Şi 
totuşi, aşa era. Cred că nu e niciun... 

Simţi un val neaşteptat de greață cuprinzându-i 
măruntaiele, se împletici şi fu cât pe ce să cadă. Se lăsă pe 
pat, cu piciorul ţeapăn întins în faţa lui. Vedea ca prin ceaţă 
şi i se învârtea capul. Îşi rezemă faţa în palme, cu dinţii 
strânşi, iar gura i se umplu de salivă. Simţi mâna lui Ardee 
pe umăr. 

- Te simţi rău? 

- A, nu, doar că... Am mai avut accese din-astea de 
greață. 

Senzaţia trecea deja. Îşi frecă tâmplele îndurerate, apoi 
ceafa. Ridicând capul, îi zâmbi din nou. 


- Sunt sigur că nu e mare lucru. 

- Collem... 

Între degetele lui rămăseseră câteva fire de păr. Cam 
multe fire de păr. Al lui, după culoare. Le privi clipind din 
ochi, nedumerit, apoi izbucni într-un râs neîncrezător, care 
se transformă în tuse. O tuse umedă, sărată, pornind de 
undeva de sub coaste. 

- Ştiam că mi se răreşte de ani buni, horcăi el, dar zău 
aşa, e cam mult... 

Ardee nu râse. Îi privea mâinile, cu ochii dilataţi de 
groază. 


Îndatoriri patriotice 


Glokta se strâmbă, în timp ce se aşeza cu grijă pe scaun. 
Nu exista nicio fanfară care să marcheze momentul când 
fundul lui îndurerat atinse lemnul tare. Nicio rundă de 
aplauze. Numai un trosnet scurt, în genunchiul care-l 
ardea. Și totuşi, este un moment de maximă semnificaţie — 
şi nu numai pentru mine. 

Decoratorii Camerei Albe se aventuraseră să conceapă o 
mobilă mai mult decât austeră, incomodă de-a binelea. M-aş 
fi gândit că puteau să se deranjeze şi cu puţină tapiţerie, 
pentru cel mai puternic om din tot ţinutul. Poate au 
intenționat a le reaminti ocupanților că nu trebuie niciodată 
să te simţi prea comod, pe culmile puterii. Aruncă o privire 
în lături şi-l văzu pe Bayaz uitându-se la el. Fi bine, la ceva 
mai mult decât incomod n-am cum să mă aştept. N-am 
spus-o eu de-atăâtea ori? Se strâmbă, în timp ce încerca să 
se tragă puţin mai în faţă, târând picioarele scaunului pe 
podea. 

Demult, când eram chipeş, tânăr şi promiţător visam să 
stau într-o zi la masa asta, ca nobil Lord Mareşal, sau 
respectabil Înalt Judecător sau chiar onorabil Lord 
Sambelan. Cine-ar fi bănuit vreodată, chiar şi în cele mai 
negre momente, că frumosul Sand dan Glokta va sta 
cândva în Consiliul Închis în calitate de temut, detestat, 
atotputernic Arhilector al Inchiziției? Abia dacă-şi putea 
stăpâni zâmbetul gurii ştirbe, când se rezemă de lemnul 
tare. 

Totuşi, nu toţi păreau amuzaţi de promovarea lui 
neaşteptată. Regele Jezal, îndeosebi, se încrunta la el cu 
cea mai profundă antipatie. 

- E remarcabil că ai fost deja confirmat în funcţie, spuse 
el răstit. 

Bayaz interveni: 


- Când există voinţă, asemenea lucruri se pot întâmpla 
foarte repede, Maiestatea Voastră. 

- În fond, observă şi Hoff, renunțând pentru o clipă la 
potir pentru a mătura masa cu o privire melancolică, 
numărul nostru s-a redus jalnic. 

Nimic mai adevărat. Câteva scaune erau în chip 
semnificativ goale. Mareşalul Varuz lipsea, presupus mort. 
Mort cu siguranţă, de vreme ce conducea apărarea 
Turnului Lanţurilor o construcţie acum împrăştiată pe 
toate străzile din oraş. Adio, vechiul meu instructor de 
scrimă, adio. Şi Înaltul Judecător Marovia lăsase un scaun 
gol. Fără îndoială, încă se mai încearcă răzuirea 
ciozvârtelor îngheţate de pe pereții cabinetului. Rămas-bun 
şi celui de-al treilea peţțitor al meu, teamă mi-e. Lordul 
Valdis, Comandantul Cavalerilor Vestitori, nu era prezent. 
Stătea de gardă la poarta de sud, din câte înțeleg, când şi- 
au detonat gurkienii pulberea explozivă. Trupul nu i s-a 
găsit, nici nu se va mai găsi vreodată, cred. Şi Lordul 
Amiral Reutzer era absent. Rănit pe mare, de un hanger în 
burtă. Fără şanse de supraviețuire, din păcate. 

Într-adevăr piscul puterii e mai puţin aglomerat decât 
odinioară. 

- Mareşalul West n-a putut fi printre noi? se interesă 
Lordul Cancelar Halleck. 

- Regretă că nu poate veni, răspunse generalul Kroy, 
părând să muşte cu dinţii din fiecare cuvânt. Mi-a cerut să-i 
ţin eu locul, şi vorbesc în numele armatei. 

- Şi cum e mareşalul? 

- Rănit. 

- Şi, în plus, afectat de boala aceea gravă care a năpădit 
recent Agriontul, adăugă regele, încruntându-se aspru în 
lungul mesei spre Întâiul dintre Magi. 

- Regretabil. 

Pe chipul lui Bayaz nu se citea nici cea mai mică urmă de 
regret sau a oricărui alt simţământ. 


- Cumplită situaţie, se lamentă Hoff. Medicii sunt 
complet dezorientaţi. 

- Puţini scapă cu viaţă, continuă Jezal, a cărui privire 
devenise de-a dreptul ucigătoare. 

- Să sperăm fierbinte, se repezi 'Torlichorm, că Mareşalul 
West este unul dintre cei norocoşi. 

Să sperăm, într-adevăr. Deşi speranța nu schimbă nimic. 

- Atunci, ne apucăm de treabă? 

Vinul gâlgâi din carafă, în timp ce Hoff îşi umplea pocalul 
pentru a doua oară de când intrase în încăpere. 

- Cum merge campania, generale Kroy? 

- Armata gurkiană e complet zdrobită. I-am urmărit spre 
Keln, unde câţiva au reuşit să fugă cu ce le mai rămăsese 
din flotă. Dar le-au venit şi lor de hac corăbiile Ducelui Orso. 
Invazia s-a sfârşit. Victoria e a noastră. 

Și totuşi, se  încruntă de parcă ar recunoaşte 
înfrângerea. 

- Excelent. 

- Națiunea le datorează mulţumiri bravilor săi soldaţi. 

- Felicitările noastre, generale. 

Kroy privea tăblia mesei. 

- Felicitările i se cuvin Mareşalului West, care a dat 
ordinele, şi generalului Poulder, şi celorlalţi care le-au dus 
la îndeplinire cu preţul vieţii. Eu n-am fost decât un 
observator. 

- Dar ţi-ai făcut datoria, şi încă admirabil, ridică Hoff 
cupa. Dată fiind nefericita absenţă a Mareşalului Varuz, am 
convingerea că Maiestatea Sa va dori curând să te 
avanseze. 

Aruncă o privire spre rege, iar Luthar mormăi un 
consimţământ lipsit de entuziasm. 

- Sunt onorat să servesc în orice calitate va hotări 
Maiestatea Voastră, desigur. Totuşi, problema prizonierilor 
e mai urgentă. Am luat mii şi mii, şi n-avem mâncare să le... 

- N-avem destul mâncare nici pentru propriii noştri 
ostaşi, pentru cetăţenii noştri, pentru răniţi, îl întrerupse 


Hoff, tamponându-şi buzele umede. 

- Să-i oferim înapoi Împăratului oamenii de calitate, în 
schimbul unei răscumpărări? sugeră Iorlichorm. 

- Prin toată armata aia afurisită erau al naibii de puţini 
oameni de calitate. 

Bayaz se încruntă în lungul mesei. 

- Dacă pentru Împărat nu valorează nimic, atunci e clar 
că nici nouă nu ne sunt de niciun folos. Să moară de foame. 

Câţiva oameni se foiră stânjeniţi pe scaune. 

- E vorba de mii de vieţi... începu Kroy. 

Privirea Întâiului dintre Magi se prăvăli asupra lui ca o 
stâncă uriaşă, strivindu-i orice obiecţii. 

- Ştiu despre ce e vorba, generale. Despre inamici. 
Cotropitori. 

- Cu siguranţă, putem găsi o cale, nu? interveni regele. 
N-am putea să-i transportăm înapoi pe țărmurile kantice? 
Ar fi un epilog jalnic pentru victoria noastră, dacă... 

- Fiecare prizonier hrănit ar însemna un cetăţean 
flămânzit. Aceasta este cumplita aritmetică a puterii. O 
decizie dificilă, Maiestate, dar de altele nu dispunem în 
încăperea unde ne aflăm. Opinia Eminenţei Voastre care ar 
fi, Arhilectore? 

Ochii regelui şi ai tuturor bătrânilor de pe scaunele cu 
spătar înalt se întoarseră spre Glokta. Aha, știm ce e de 
făcut, nu tresărim, nu ezităm, şi aşa mai departe. Să-l 
lăsăm pe monstru să pronunţe sentinţa, astfel încât ceilalţi 
să se simtă ca nişte oameni civilizaţi. 

- N-am fost niciodată un mare admirator al gurkienilor, 
ridică Glokta din umerii îndureraţi. N-au decât să 
flămânzească. 

Regele Jezal se aşeză mai bine pe tron, şi mai încruntat. 
Ar fi posibil ca monarhul nostru să fie o idee mai puțin 
dresat decât ar dori Întâiul dintre Magi să credem? Lordul 
Cancelar Halleck îşi drese glasul. 

- Acum, că victoria ne aparţine, prima noastră grijă, fără 
discuţie, este aceea de a degaja ruinele şi de a îndrepta 


pagubele cauzate de... 

Ochii i se abătură cu nervozitate spre Bayaz şi înapoi. 

- ... agresiunea gurkiană. 

- Auzi, auzi... 

- Să reconstruim. Ioată lumea e de acord. 

- Costurile, continuă Halleck, strâmbându-se ca şi cum 
cuvintele i-ar fi cauzat dureri, fie şi numai pentru a înlătura 
dărâmăturile din Agriont, pot ajunge la zeci de mii de 
mărci. lar preţul reconstrucției, la multe milioane. Dacă, pe 
lângă asta, ţinem seama şi de pagubele extinse suferite de 
oraşul Adua... ne-ar costa... 

Se încruntă din nou, frecându-şi cu o mână bărbia rasă 
neglijent. 

- E greu până şi doar să facem o estimare. 

- Nu putem decât să ne dăm toată silinţa, clătină Hoff 
din cap, cu tristeţe. Şi să adunăm ban cu ban. 

- Eu, unul, sugerez să căutăm la nobili, spuse Glokta. 

Se auziră câteva mormăieli de încuviinţare. 

- Bine zice Eminenţa Sa. 

- O îngrădire drastică a puterilor Consiliului Deschis, 
adăugă Halleck. 

- Impozite severe pentru cei care n-au oferit sprijin 
material în războiul recent. 

- Splendid! Să le mai tăiem din pânze - ai naibii de 
paraziți! 

- Reforme cuprinzătoare. Pământuri înapoiate coroanei. 
Taxe pe moşteniri. 

- Pe moşteniri! Ce idee inspirată! 

- Şi Lorzii Guvernatori trebuie să fie aduşi la ordine. 

- Skald şi Meed. Da, da! Prea mult timp s-au bucurat de 
o independenţă deşănţată. 

- Meed nu prea poate fi învinuit, în provincia lui e jale... 

- Nu e vorba de nicio învinuire, interveni Bayaz. 

Sigur că nu e, ştim cu toții a cui e vina. 

- Este vorba de control. Victoria ne-a oferit şansa unor 
reforme. 


- Trebuie să centralizăm! 

- Şi pe cei din Portul de Vest. Prea mult timp au aţâţat 
tensiuni între noi şi gurkieni. 

- Acum au nevoie de noi. 

- Poate ar fi bine să extindem Inchiziția şi în oraşul lor? 
propuse Glokta. 

- O filială în Styria! 

- Trebuie să reconstruim! bătu Întâiul dintre Magi în 
masă cu pumnul său cărnos. O construcţie şi mai solidă şi 
mai glorioasă decât înainte. Or fi căzut statuile de pe Calea 
Regală, dar au eliberat locul pentru altele noi! 

- O epocă nouă a prosperității! declară Halleck, cu ochi 
strălucitori. 

- O epocă nouă a puterii, completă Hoff, ridicând potirul. 

- O epocă de aur? se uită Bayaz în lungul mesei, spre 
Glokta. 

- O epocă a unităţii şi a egalităţii de şanse pentru toţi! 
conchise regele. 

Proclamaţia lui căzu cam în gol. Perechi-perechi de ochi 
se întoarseră spre capul mesei, cu expresii cam stânjenite. 
De parcă s-ar fi băşit zgomotos, în loc să vorbească. 

- Ăăă... Maiestatea Voastră, spuse Hoff. Egalitate de 
şanse... 

Pentru oricine are destul noroc să facă parte din 
Consiliul Închis, adică. 

- Eventual impozite mai grele pe ghildele negustoreşti? 
propuse Halleck. Aşa cum se gândea şi ultimul nostru 
Arhilector. Şi pe bănci. O asemenea mişcare n-ar putea 
decât să genereze venituri vaste... 

- Nu, i-o reteză nepăsător Bayaz. Nici pe ghilde, nici pe 
bănci. Libera funcţionare a acestor nobile instituţii 
garantează avuţia şi securitatea tuturor. Viitorul naţiunii se 
află în comerţ. 

Umil, Halleck îşi înclină capul. Cu o undă de teamă, sau 
mi se pare mie?... 


- Desigur, Lord Bayaz, aveţi dreptate. Îmi recunosc de 
bunăvoie greşeala. 

Magul continuă netulburat: 

- Totuşi, poate că băncile ar fi dispuse să acorde un 
împrumut coroanei. 

- Excelentă idee, aprobă Glokta fără ezitare. Casa 
bancară Valint şi Balk este o instituţie de încredere, cu 
vechime. Ne-au fost de mare valoare, în timpul încercărilor 
mele de a apăra Dagoska. Sunt sigur că putem conta din 
nou pe ajutorul lor. 

Zâmbetul lui Bayaz era aproape imperceptibil. 

- Tar între timp, pământurile, titlurile şi toate bunurile 
trădătorului Lord Brock au fost rechiziţionate de câtre 
coroană. Din vânzarea lor se va obţine o sumă 
considerabilă. 

- Şi cu omul în sine cum rămâne, Arhilectore? 

- Se pare că a fugit din ţară odată cu ultimii dintre 
gurkieni. Presupunem că încă mai este... oaspetele lor. 

- Marioneta lor, vrei să zici, îşi supse Bayaz dinţii. Din 
nefericire. Ar putea fi în continuare un focar de discordie. 

- Doi dintre copiii lui se află sub cheie în Casa 
Întrebărilor. Fiica şi un fiu. Ar fi posibil un schimb... 

- Cu Brock? Ha! lătră Hoff. Asta nu şi-ar oferi viaţa la 
schimb nici pentru întreaga lume, cu tot ce conţine. 

Glokta înălţă din sprâncene. 

- Atunci, poate o demonstraţie de intenţie? Un mesaj clar 
că trădarea nu este şi nu va fi tolerată nicicând? 

- Un mesaj nu strică niciodată, mârâi Bayaz, în 
murmurele afirmative ale celorlalţi. 

- O declaraţie publică a vinovăţiei lui Brock, aşadar, şi 
privind rolul lui în ruinarea oraşului Adua. Însoţită de două 
spânzurări. 

Păcat de ei, că s-au născut ca fii ai unui tată atât de 
ambițios, dar oricui îi place o execuție publică. 

- Preferă cineva o anumită zi, sau... 


- N-o să fie spânzurat nimeni, interveni regele, uitându- 
se încruntat direct la Bayaz. 

Hoff clipi din ochi. 

- Dar, Maiestate, nu puteţi îngădui... 

- S-a vărsat destul sânge. Mai mult decât destul. 
Eliberaţi-i pe copiii Lordului Brock. 

Din jurul mesei se auziră câteva inspirări zgomotoase. 

- Lăsaţi-i să se ducă după tatăl lui, sau să rămână în 
Uniune, cu statutul de cetăţeni de rând - cum doresc. 

Din capătul celălalt al sălii, Bayaz se încrunta cu furie, 
dar regele nu părea deloc intimidat. 

- Războiul s-a terminat. Am învins. 

Războiul nu se termină niciodată, iar victoria e 
temporară. 

- Aş încerca mai degrabă să vindec rănile, decât să le 
adâncesc. 

Un inamic rănit e cel mai bun soi - cel mai uşor de 
omorât. 

- Uneori, cu milostenia câştigi mai mult decât cu lipsa de 
îndurare. 

Glokta îşi drese glasul. 

- Uneori. 

Deşi eu, unul, încă mai aştept să văd o asemenea 
împrejurare. 

- Bun, încheie regele, pe un ton care nu mai lăsa loc de 
discuţii. Atunci, s-a decis. Mai avem şi alte probleme 
presante? Trebuie să fac o vizită prin spitale, apoi să mă 
ocup din nou de înlăturarea ruinelor. 

- Desigur, Maiestate, făcu Hoff o plecăciune slugarnică. 
Grija pe care o manifestaţi pentru supuşii Maiestăţii Voastre 
vă face o deosebită cinste. 

Jezal îl privi lung câteva clipe, apoi pufni şi se ridică. 
leşise deja din cameră, înainte ca majoritatea bătrânilor să 
se fi adunat cu chiu, cu vai pe picioare. lar mie-mi ia şi mai 
mult... Când Glokta se eliberă în sfârşit din scaun şi, cu o 


strâmbătură, se ridică, îl găsi pe Hoff lângă el, cu o expresie 
încruntată pe chipul său rumen. 

- Avem o mică problemă, mormăi el. 

- Serios? Ceva ce nu putem discuta cu restul Consiliului? 

- Mă tem că da. Ceva ce, în special, ar fi mai bine să nu 
discutăm în faţa Maiestăţii Sale. 

Se uită scurt peste umăr şi aşteptă ca ultimul dintre 
bătrâni să tragă după el uşa masivă, lăsându-i fără martori. 
Secrete, aşadar? Ce extraordinar de interesant. 

- Sora absentului nostru Lord Mareşal. 

Glokta se încruntă. Vai de mine. 

- Ardee West? Ce-i cu ea? 

- Ştiu din surse de încredere că se află într-o... situaţie 
delicată. 

Valul familiar de tremurături străbătu iar obrazul stâng 
al lui Glokta. 

- Chiar aşa? 

Ce ruşine... 

- Eşti remarcabil de bine informat despre problemele 
personale ale domnişoarei. 

- E de datoria mea să fiu aşa. 

Aplecându-se mai aproape, Hoff îl învălui pe Glokta în 
răsuflarea lui cu miros de vin, în timp ce şoptea: 

- Când te gândeşti cine se prea poate să fie tatăl... 

- Şi cine anume e? 

Deşi cred că amândoi ştim deja răspunsul. 

- Cine altul dacă nu regele? şuieră Hoff printre dinţi, cu 
o notă de panică în glas. Nu se poate să nu ştii că au avut 
0... relaţie, ca să mă exprim delicat, înainte de încoronare. 
Doar nu-i un secret. Şi acum, asta? Un copil din flori! Când 
nici pretenţia regelui însuşi la tron nu-i una dintre cele mai 
neprihănite? Când încă mai are atât de mulţi duşmani în 
Consiliul Deschis? Un asemenea copil ar putea fi folosit 
împotriva noastră, dacă se află despre el - şi se va afla, 
desigur! 

Se aplecă şi mai aproape. 


- Un asemenea lucru ar constitui o ameninţare la adresa 
statului. 

- Într-adevăr, replică pe un ton de gheaţă Glokta. 

Și, din nefericire, e absolut adevărat. Ce păcat, cumplit 
de păcat. 

Degetele  dolofane ale lui Hoff se frământau cu 
nervozitate. 

- Îmi dau seama că ai anumite legături cu domnişoara şi 
cu familia ei. Înţeleg întru totul dacă ai prefera să te 
degrevezi de o asemenea responsabilitate. Pot face toate 
aranjamentele necesare, fără nicio... 

Glokta afişă cel mai nebunesc rânjet. 

- Vrei să sugerezi că n-aş fi suficient de necruţător ca să 
omor o viitoare mamă, Domnule Lord Şambelan? 

Ecourile glasului ricoşară din pereţii albi şi duri, 
nemiloase ca nişte lovituri de pumnal. 

Hoff tresări, cu ochii săgetându-i nervos spre uşă. 

- Sunt sigur că nu te-ai eschiva de la nicio îndatorire 
patriotică... 

- Bine. Atunci, poţi sta liniştit. Prietenul nostru comun nu 
m-a ales pentru acest rol datorită inimii mele milostive. 

Dimpotrivă, Chiar. 

- Voi rezolva problema. 


Aceeaşi casă mică, de cărămidă, pe aceeaşi stradă deloc 
remarcabilă unde Glokta mai fusese de-atâtea ori. Aceeaşi 
casă unde am petrecut atâtea după-amiezi plăcute. Cât de 
posibilă o fi plăcerea, de când am fost târât cu bale la gură 
din temniţele Împăratului. Îşi strecură mâna dreaptă în 
buzunar şi simţi cu vârfurile degetelor metalul rece. De ce 
fac asta? De ce? Pentru ca boul ăla bețiv de Hoff să se 
şteargă de sudoare, bucuros că a fost evitată o calamitate? 
Pentru ca Jezal dan Luthar să stea o idee mai sigur pe 
tronul lui de panaramă? Îşi răsuci şoldurile într-o parte şi-n 
alta, până-şi simţi coloana ţăcănind la locul ei. Fata asta 


merita ceva mult mai bun. Dar aşa funcţionează cumplita 
aritmetică a puterii. 

Deschise poarta, şontâcăi până la uşa din faţă şi ciocăni 
scurt. Trecu un moment până să răspundă servitoarea. 
„Poate cea care l-a anunţat pe beţivul nostru de la curte, 
Lordul Hoff, despre nefericita situaţie?” Cu un mormăit, 
slujnica îl introduse în salonul încărcat de mobilă şi-l lăsă 
acolo, cu privirea spre focul mic din căminul la fel de mic. 
Glokta îşi zări chipul în oglinda de deasupra şemineului şi 
se încruntă. 

Cine e omul ăla? Epava aia ferfeniţită? Cadavrul ăla 
ambulant? Se poate aşa ceva numi mutră măcar? Atât de 
zbârcită şi schimonosită, aşa de marcată de dureri. Ce 
specie vrednică de milă şi dispreţ e asta? O, de-ar exista un 
Dumnezeu, să mă apere de o asemenea arătare! 

Încercă să zâmbească. Şanţuri sălbatice îi brăzdară 
pielea cadaverică, golul hidos dintre dinţi se căscă. Colţul 
gurii îi tremura, ochiul stâng îi zvâcnea, mai îngust decât 
dreptul, mărginit cu o roşeaţă furioasă. Zâmbetul pare să 
promită orori şi mai sigur decât încruntătura. 

A arătat vreodată un om mai mult ca un ticălos? A 
existat pe lumea asta unul mai monstruos? Ar fi cu putinţă 
să mai rămână vreun vestigiu de umanitate în spatele unei 
asemenea măşti? Cum a devenit frumosul Sand dan 
Glokta... aşa ceva? Oglinzi. Sunt mai rele chiar şi decât 
scările. Buza i se răsfrânse de silă, în timp ce întorcea 
capul. 

Ardee stătea în uşă, privindu-l tăcută. Arăta bine, după 
părerea lui, odată ce lăsă în urmă surpriza neplăcută de a fi 
fost observat. Chiar foarte bine, şi poate deja cu abdomenul 
uşor bombat? Trei luni să fie? Patru, poate? În curând nu va 
mai avea cum să se ascundă. 

- Eminenţa Voastră, îl măsură ea cu privirea, intrând în 
cameră. Vă stă bine în alb. 

- Adevărat? Nu găseşti că-mi face cearcănele cadaverice 
din jurul ochilor ăstora aprinşi de febră să arate şi mai 


vinete? 

- A, câtuşi de puţin. Se asortează perfect cu paloarea ta 
de strigoi. 

Glokta îşi afişă rânjetul ştirb. 

- Exact efectul pe care-l speram. 

- Ai venit să mă iei într-o nouă plimbare prin canale, 
camere de tortură şi moarte? 

- Din păcate, nu cred că ar mai fi posibilă o performanţă 
atât de reuşită. Se pare că data trecută mi-am consumat 
toţi prietenii şi majoritatea duşmanilor. 

- Şi, în mod regretabil, armata gurkiană nu mai poate fi 
cu noi. 

- E ocupată în altă parte, din câte înţeleg. 

O privi cum venea spre masă, aruncând o privire pe 
fereastră, spre stradă, cu lumina de-afară lucindu-i în păr şi 
conturându-i obrazul. 

- Sper că eşti bine. 

- Mai ocupat chiar şi decât gurkienii. Am o mulţime de 
treburi. Ce-ţi mai face fratele? Voiam să-l vizitez, dar... 

Dar mă îndoiesc că, atunci, aş putea suporta chiar şi eu 
însumi  duhoarea propriei mele  ipocrizii. Eu cauzez 
suferințe. Alinarea lor e o limbă străină pentru mine. 

Ardee îşi privi picioarele. 

- Acum e bolnav tot timpul. De fiecare dată când mă duc 
la el, îl găsesc tot mai slab. Când eram acolo, i-a căzut un 
dinte. 

Ridică din umeri. 

- Încerca să mănânce, şi i s-a desprins. Era să se înece 
cu el. Dar ce pot face? Ce poate oricine să facă? 

- Îmi pare sincer rău să aud. 

Dar asta nu schimbă nimic. 

- Sunt sigur că-i eşti de mare ajutor. 

Sunt sigur că nimic nu-l mai poate ajuta. 

- Şi tu, cum o duci? 

- Mai bine decât majoritatea, cred, oftă prelung Ardee, 
apoi se scutură, încercând să zâmbească. Bei un strop de 


vin? 

- Nu, dar nu te jena. 

Știu că nu te-ai jenat niciodată. 

Ardee, însă, luă sticla în mână doar pentru o clipă, după 
care o puse la loc. 

- Încerc să beau mai puţin, în ultima vreme. 

- Întotdeauna am fost de părerea asta, încuviinţă Glokta, 
după care făcu un pas spre ea. Aşadar, ai greţuri 
dimineaţa? 

Femeia întoarse scurt capul într-o parte, apoi înghiţi în 
sec, cu muşchii subţiri ai gâtului zvâcnindu-i convulsiv. 

- Ai aflat? 

- Sunt Arhilector, replică el, apropiindu-se. Trebuie să le 
ştiu pe toate. 

Umerii ei se înmuiară, capul îi căzu în piept şi se aplecă 
înainte, cu ambele mâini pe marginea mesei. Glokta îi văzu, 
din profil, pleoapele tremurând. Își stăpâneşte lacrimile. 
Oricât ar fi de furioasă, şi de deşteaptă, are la fel de multă 
nevoie să fie salvată ca oricine. Dar nu are pe nimeni care 
să-i vină în ajutor. Numai pe mine. 

- Cred că am cam încurcat treburile, întocmai aşa cum 
prevăzuse fratele meu. Cum ai spus şi tu. Îmi închipui că 
eşti foarte dezamăgit. 

Glokta simţi un spasm al feţei. Un fel de zâmbet, poate. 
Dar nu prea vesel. 

- Am fost dezamăgit aproape toată viaţa. Dar nu din 
cauza ta. Lumea e nedreaptă. Nimeni nu primeşte ceea ce 
merită. 

Cât timp trebuie s-o mai lungim aşa, până ne vine 
curajul? Oricum, nicicând n-o să ne fie mai uşor. Acum e 
momentul. 

- Ardee... 

Glasul îi suna răguşit în propriile urechi. Mai şchiopătă 
cu încă un pas, strângând mânerul bastonului în palma 
transpirată. Ardee ridică privirea spre el, cu ochii umezi 
lucindu-i şi o mână pe pântec. Dădu să se retragă. O undă 


de teamă, poate? Şi cine-ar putea s-o condamne? Oare a 
ghicit ce urmează? 

- Ştii că întotdeauna l-am simpatizat şi respectat mult pe 
fratele tău. 

Gura-i era uscată, limba i se împiedica de gingiile goale. 
A sosit clipa. 

- În ultimele luni, am început să te plac şi să te respect 
mult şi pe tine. 

Un val de tresăriri îi cuprinse obrazul, făcând ca din 
ochiul tremurător să i se prelingă o lacrimă. Acum, acum... 

- Sau... atâta cât se poate apropia un om ca mine de 
asemenea sentimente, măcar. 

Glokta îşi strecură mâna în buzunar, cu grijă, ca Ardee 
să nu observe. Simţi metalul rece, cu marginile tari, 
nemiloase, frecându-i pielea. Acum trebuie... Inima-i bătea 
cu putere, iar gâtlejul i se comprimase atât de tare, încât 
abia mai putea să vorbească. 

- E foarte greu. Îmi pare... rău. 

- Pentru ce? se încruntă ea. 

Acum. 

Zvâcni spre ea, smulgându-şi mâna din buzunar. Ardee 
se ciocni de masă, cu ochii mari... şi amândoi încremeniră. 

Inelul lucea între ei. Cu un diamant colosal, scânteietor, 
atât de mare încât banda groasă de aur părea neînsemnată. 
Atât de mare încât ai zice că-i o glumă. Un fals. O 
imposibilitate absurdă. Cea mai mare piatră pe care au 
avut-o de oferit Valint şi Balk. 

- Trebuie să te cer în căsătorie, horcăi Glokta. Mâna cu 
inelul tremura ca o frunză uscată. Pune-mi în ea un satâr şi 
e sigură ca stânca, dar cere-mi să ţin un inel, şi mai-mai Că 
fac pe mine. Curaj, Sand, curaj. 

Ardee se uita lung la piatra scăpărătoare, cu gura 
căscată prosteşte. De şoc? De oroare? Să mă mărit cu... 
arătarea asta? Mai bine mor! 

- Ăă... bâigui ea. Eu... 


- Ştiu! Ştiu, sunt la fel de dezgustat ca şi tine, dar... lasă- 
mă să vorbesc. Te rog. 

Cobori privirea în podea, cu gura schimonosindu-i-se în 
timp ce rostea cuvintele. 

- Nu-s atât de prost încât să-mi închipui că m-ai putea 
iubi vreodată... Că ai putea să iubeşti un om ca mine, sau să 
te gândeşti la mine, măcar, cu sentimente mai calde decât 
mila. E o chestiune de necesitate. N-ar trebui să te codeşti, 
numai fiindcă sunt... aşa cum sunt. Au aflat că porţi în 
pântec copilul regelui. 

- Au aflat? murmură ea. 

- Da. Au aflat. Pentru ei, copilul e un pericol. Şi tu eşti un 
pericol pentru ei. Numai aşa pot să te apăr. Voi face să ai un 
copil legitim. Trebuie să fie copilul nostru, acum şi pentru 
totdeauna. 

Ardee continua să privească inelul în tăcere. Ca un 
prizonier care se uită la instrumente, îngrozit, şi se 
hotărăşte să mărturisească. Are de ales între două rele, şi 
nu ştie care-i râul cel mai mare. 

- Sunt multe lucruri pe care ţi le pot oferi. Ocrotire. 
Securitate. Respect. Vei avea tot ce e mai bun din toate. Un 
loc sus-pus în societate, dacă asta valorează ceva. Nimeni 
nu va visa, măcar, să te-atingă fie şi doar c-un deget. 
Nimeni nu va îndrăzni să-ţi vorbească altfel decât 
cuviincios. Desigur, se va şuşoti pe la spatele tău... Dar se 
va vorbi despre frumuseţea ta, despre spiritul tău şi 
virtutea ta mai presus de toate. 

Îngustându-şi ochii, adăugă: 

- O să am eu grijă. 

Ardee ridică privirea spre el, înghițind în sec. Și acum 
vine refuzul. Mulţumesc mult, dar mai bine mor. 

- Se impune să fiu sinceră cu tine. Când eram mai 
tânără... am făcut unele prostii. 

Gura i se strâmbă. 

- Nu e prima oară când port un bastard în mine. Data 
trecută, tatăl meu m-a îmbrâncit pe scară, şi l-am lepădat. 


Era să mor şi eu. Nu credeam să se mai poată întâmpla din 
nou. 

- Cu toţii am făcut lucruri de care nu suntem mândri. 

Ar trebui s-auzi mărturisirile mele, cândva. Sau, mai 
bine să nu le-audă nimeni, niciodată. 

- Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Ţi-am promis că mă 
voi îngriji de bunăstarea ta. Altă cale nu văd. 

- Atunci, da. 

Fără nicio ceremonie, îi luă inelul din mână şi şi-l puse pe 
deget. 

- N-avem de ce să stăm pe gânduri, aşa-i? 

Nu-i tocmai acea acceptare entuziastă, încuviințarea 
înlăcrimată, abandonul voios despre care citim în cărţile de 
poveşti. Un aranjament de afaceri, cam fără tragere de 
inimă. O ocazie de a reflecta cu tristeţe la tot ceea ce-ar fi 
putut să fie, dar n-a fost să fie. 

- Cine-ar fi crezut, murmură ea, privind nestemata de pe 
deget, când te priveam duelându-te cu fratele meu, cu 
atâţia ani în urmă, că într-o zi am să-ţi port inelul? 
Dintotdeauna ai fost bărbatul visurilor mele. 

lar acum, al coşmarurilor tale. 

- Viaţa ia întorsături ciudate. Împrejurările nu-s tocmai 
cele pe care le-ar fi prezis toată lumea. 

Și astfel, salvez două vieţi. Cât de mult din răul pe care 
l-am făcut ar putea să compenseze asta? Totuşi, măcar pun 
ceva şi pe celălalt talger al balanței. Fiecare om are nevoie 
să încline cântarul şi spre bine, cât de cât. 

Ochii ei negri se întoarseră spre ai lui. 

- O piatră mai mare nu ţi-ai putut permite? 

- Doar dacă prădăm tezaurul, croncăni Glokta. 

Acum, tradiţia ar cere un sărut, dar... după cum stau 
lucrurile... 

Ardee veni spre el, ridicând un braţ. Glokta se feri, cu un 
junghi în şold care-l făcu să se strâmbe. 

- Scuză-mă. Mi-am cam... ieşit din mână. 


- Dacă tot e să fac treaba asta, măcar s-o fac aşa cum se 
cuvine. 

- Să faci tot ce poate fi mai bun, vrei să zici? 

- Să fac atât cât se poate, măcar. 

Veni şi mai aproape. Glokta fu nevoit să facă un efort 
pentru a rămâne pe loc. Ardee îl privi în ochi. Ridică mâna, 
încet, şi-i atinse obrazul, făcându-i pleoapa să se zbată. O 
prostie. Câte femei m-au mai atins până acum... Şi totuşi, 
asta a fost în altă viaţă. În altă... 

Mâna lui Ardee îi alunecă în jurul feţei, apăsându-i falca 
puternic, cu degetele. Când îl trase spre ea, gâtul lui Glokta 
trosni. Îi simţi respiraţia caldă pe bărbie. Buzele ei le 
atinseră pe ale lui, uşor, într-o parte, apoi în cealaltă. O auzi 
scoțând un geamăt slab, gutural, care făcu să i se taie 
respiraţia. Se preface, desigur. Cum ar putea dori o femeie 
să atingă trupul ăsta terciuit? Să sărute mutra asta 
desfigurată? Până şi pe mine mă apucă repulsia. Joacă 
teatru - şi totuşi, merită să-i aplaud eforturile. 

Piciorul stâng îi tremura, şi fu nevoit să se ţină strâns de 
baston. Respira repede, şuierător, pe nas. Stăteau faţă în 
faţă, iar buzele li se atinseră, umede. Îi linse cu vârful limbii 
gingiile goale. Teatru, desigur, dar ce altceva ar putea să 
fie? Şi totuşi, îl joacă bine, foarte bine... 


Prima lege 


Ferro stătea aşezată şi-şi privea mâna. Mâna care ţinuse 
Sămânţa. Arăta la fel ca întotdeauna, şi totuşi, senzaţia era 
diferită. Şi-o simţea rece, nemişcată. Foarte rece. Şi-o 
învelise în pături. Şi-o îmbăiase în apă caldă. Şi-o ţinuse 
aproape de foc, atât de aproape, că se alesese cu arsuri. 

Nimic nu-i ajuta. 

- Ferro... 

O şoaptă atât de înceată, încât ar fi putut să fie vântul 
dincolo de fereastră. 

Sări în picioare, cu cuțitul strâns în pumn. Se uită în 
colţurile camerei. Toate erau goale. Se aplecă să privească 
sub pat, sub dulapul înalt. Cu mâna liberă, smulse 
draperiile. Nu era nimeni. Ştiuse că n-avea să găsească pe 
nimeni. 

Şi totuşi, auzea şoaptele. 

O bătaie în uşă o făcu să se întoarcă iar, cu respiraţia 
şuierându-i printre dinţi. Încă un vis? Încă un duh? Alte 
lovituri grele. 

- Intră...? mârâi ea, întrebător. 

Uşa se deschise. Bayaz. La vederea cuţitului, înălţă o 
sprânceană. 

- Îţi plac mult prea mult obiectele tăioase, Ferro. Aici nu 
ai duşmani. 

Cu ochii îngustaţi, Ferro se încruntă spre Mag. Nu era 
atât de sigură. 

- Ce s-a întâmplat acolo, în vânt? 

- Ce să se întâmple? ridică el din umeri. Am învins. 

- Ce erau formele alea? Umbrele alea... 

- N-am văzut nimic, decât pe Mamun şi Cele O Sută De 
Cuvinte ale lui primindu-şi pedeapsa pe care o meritau. 

- N-ai auzit nişte voci? 

- Peste tunetul victoriei noastre? N-am auzit nimic. 


- Eu, da, răspunse Ferro, lăsând jos cuțitul şi vârându-şi-l 
la cingătoare; îşi mişcă degetele mâinii - aceeaşi, şi totuşi 
schimbată. Le mai aud şi acum. 

- Şi ce-ţi spun, Ferro? 

- Vorbesc despre încuietori, porţi şi uşi şi despre 
deschiderea lor. Despre deschiderea lor vorbesc tot timpul. 
Întreabă despre Sămânţă. Unde e? 

- La loc sigur, răspunse Bayaz, privind-o fără nicio 
expresie. Ţine minte, dacă auzi într-adevăr făpturile din 
Cealaltă Parte, sunt făcute din minciuni. 

- Nu-s singurele. Îmi cer să calc Prima Lege. La fel cum 
ai făcut tu. 

- Un subiect deschis interpretărilor, îşi arcui mândru 
Bayaz un colţ al gurii, ca şi cum ar fi realizat un lucru 
miraculos. Am temperat disciplinele lui Glustrod cu 
tehnicile Maestrului Creator şi am folosit Sămânţa ca motor 
pentru Arta mea. Rezultatele au fost... 

Respiră prelung, cu satisfacţie. 

- Mă rog, ai văzut cu ochii tăi. A fost, mai presus de 
orice, un triumf al voinţei. 

- Ai umblat la încuietori. Ai pus lumea în pericol. 
Şoptitorii de Secrete... 

- Prima Lege este un paradox. Ori de câte ori schimbi un 
lucru împrumutat din lumea de jos, există anumite riscuri. 
Dacă am depăşit o limită, nu este decât limita balanței. 
Lumea e în siguranţă, nu? N-am de ce să prezint scuze 
pentru ambițiile viziunii mele. 

- Se îngroapă oameni cu sutele, bărbaţi, femei şi copii, în 
gropi comune. La fel ca în Aulcus. Boala asta... e cauzată de 
ceea ce-am făcut noi. Va să zică, asta înseamnă ambiția? 
Mărimea mormintelor? 

Bayaz scutură din cap, cu nepăsare. 

- Un efect secundar neprevăzut. Preţul victoriei, teamă 
mi-e, este acelaşi acum ca şi în Vechiul Timp - şi 
întotdeauna va fi aşa. 


O fixă cu privirea, în care se simţea o undă de 
ameninţare. O provocare. 

- Dar dacă am încălcat Prima Lege, ce e? În ce tribunal 
ai să mă judeci? Cu ce juraţi? O vei elibera pe Tolomei, din 
tenebre, ca să depună mărturie? Ai să-l cauţi pe Zacharus, 
să citească acuzaţiile? O să-o târăşti pe Cawneil, de la 
marginea Lumii, ca să dea verdictul? Îl aduci pe marele 
Juvens, de pe tărâmul morţilor, să pronunţe sentinţa? N-aş 
crede. Sunt Întâiul dintre Magi. Sunt autoritatea supremă 
şi, aş spune... sunt un om drept. 

- Tu? Aiurea. 

- Ba da, Ferro. Puterea face ca toate lucrurile să fie 
drepte. Asta e prima mea lege, şi ultima. Este singura lege 
pe care o recunosc. 

- Zacharus m-a prevenit, murmură ea, cu gândul la 
câmpia nesfârşită, la bătrânul cu ochi înnebuniţi şi cu 
păsările care dădeau târcoale. Mi-a spus să fug, să fug şi să 
nu mă mai opresc. Mai bine-l ascultam. 

- Pe băşica aia umflată de-atâta încântare de sine? pufni 
Bayaz. Poate-ar fi trebuit să-l asculţi, dar corabia aia ai 
pierdut-o. I-ai făcut cu mâna de pe mal, veselă, şi în schimb 
ai ales să-ţi alimentezi furia. Bucuros ţi-ai alimentat-o. Hai 
să nu ne prefacem - nu te-a amăgit nimeni. Ştiai că erai 
sortită să mergi pe cărări întunecate. 

- Nu mă aşteptam... îşi strânse ea degetele îngheţate, 
într-un pumn tremurător. La asta. 

- Şi-atunci, la ce te-aşteptai? Să lăsăm filosofia în seama 
celor care au mai mult timp şi mai puţine conturi de reglat. 
Vinovăţie, regrete, dreptate şi nedreptate? Parc-aş sta de 
vorbă cu marele Rege Jezal. Şi cine are răbdare pentru aşa 
ceva? 

Se întoarse spre uşă. 

- Ar trebui să stai pe lângă mine. S-ar putea ca, mai 
târziu, Khalul să trimită şi alţi agenţi. lar atunci, voi avea 
din nou nevoie de talentele tale. 

Ferro pufhni. 


- Şi până atunci? Să şed aici, în compania umbrelor? 

- Până atunci, zâmbeşte, Ferro - dacă mai ţii minte cum, 
o fulgeră Bayaz cu surâsul lui alb, strălucitor. Ţi-ai căpătat 
răzbunarea. 


Vântul sufla prin jurul ei, vâjâia tare şi şuiera, plin de 
umbre. Îngenunche într-un capăt al tunelului de urlete, 
atingând însuşi cerul. Lumea era subţire şi fragilă ca un 
geam, gata să se crape. Dincolo de ea, un hău fără fund, 
plin cu voci. 

- Lasă-ne să intrăm... 

- Nu! 

Se smulse să scape şi se ridică în picioare, gâfâind, lângă 
pat, cu toţi muşchii încordaţi. Dar nu era nimeni cu care să 
se lupte. Doar un alt vis. 

Şi numai din vina ei, fiindcă-şi permisese să adoarmă. 

O rază lungă de lună se întindea spre pat, pe pardoseală. 
Fereastra din capătul ei stătea întredeschisă, lăsând să 
intre o adiere nocturnă rece, care-i răcorea pielea 
îmbrobonată de sudoare. Se duse acolo, încruntată, o 
închise şi trase ivărul. Apoi se întoarse. 

În umbra adâncă de lângă uşă stătea o siluetă. Un 
contur cu un singur braţ, înfăşurat în zdrenţe. Cele câteva 
piese ale armurii încă prinse de el erau zgăriate şi îndoite. 
Faţa-i arăta ca o ruină plină de praf, cu pielea ruptă 
atârnând fâşii-fâşii de pe oasele albe - însă chiar şi aşa, 
Ferro îl recunoscu. 

Mamun. 

- Ne întâlnim iar, sânge-de-diavol, foşni glasul lui, ca o 
hârtie uscată. 

- Visez, şuieră Ferro. 

- Ai vrea tu să visezi. 

Cât ai clipi, traversă camera. Singura lui mână o apucă 
de gât ca o zgardă de fier. 

- Cât m-am târât prin pământ, scurmând palmă cu 
palmă, ca să ies de sub dărâmături, mi s-a făcut foame, 


scrâşni, gâdilându-i faţa cu suflarea lui îngheţată. O să-mi 
fac un braţ nou din carnea ta, şi cu el îl voi dobori pe Bayaz 
şi-l voi răzbuna pe marele Juvens. Profetul a văzut totul. Şi 
ce-a văzut el eu am să adeveresc. 

O ridică în aer, fără efort, strivindu-i spatele de perete, 
cu călcâiele lovind în lambriuri. 

Mâna se strânse. Pieptul lui Ferro palpita, însă prin gât 
nu trecea niciun strop de aer. Se lupta să-i descleşteze 
degetele, le zgâria cu unghiile, dar erau făurite din fier, 
cioplite din piatră, strânse ca un ştreang de spânzurătoare. 
Se zbătea şi se sucea, însă nici vorbă să se clintească din 
loc. Atunci, atacă faţa descompusă a lui Mamun, 
scormonind prin obrazul sfâşiat, smulgând carnea prăfuită 
dinăuntru - dar ochii lui nici nu clipeau. În cameră se făcuse 
frig. 

- Rosteşte-ţi rugăciunile, copilă, şopti Mamun, scrâşnind 
din dinţii sfărâmaţi, şi speră ca Dumnezeu să fie milostiv. 

O părăseau puterile. Plămânii-i plesneau. Şi încă-l mai 
zgâria, dar cu mişcări tot mai slabe. Tot mai vlăguite. 
Braţele îi căzură, picioarele-i rămaseră atârnate, avea 
pleoapele grele, grele. Şi era îngrozitor de frig. 

- Acum, şopti el, suflând aburi. 

O lăsă jos şi deschise gura, cu buzele ferfeniţite 
trăgându-se de pe dinţii sparţi. 

- Acum. 

Degetul ei îl împunse în gât. Intră prin piele, în carnea 
uscată, până la rădăcină. Îi întoarse capul într-o parte. 
Cealaltă mână o cuprinse pe a lui, şi-o desprinse de gât, îi 
îndoi degetele pe spate. Simţi falangele  plesnind, 
zdrobindu-se, sfărâmându-se, în timp ce cădea iar cu 
picioarele pe pardoseală. Promoroacă albă se întindea 
peste geamuri, lângă ea, îi scârţâi sub tălpile goale, în timp 
ce-l răsuci pe Mamun şi-l izbi de perete, strivindu-i trupul 
de lambriurile ce se crăpau, de zidăria care trosnea. Forţa 
loviturii stârni o ploaie de tencuială. 


Îşi afundă şi mai adânc degetul în gâtul lui, în sus, 
înăuntru. Nu-i era greu. Puterea ei era nemărginită. 
Provenea din cealaltă parte a despărţiturii. Sămânţa o 
schimbase, la fel cum o schimbase şi pe Tolomei, şi nu mai 
era cale de întoarcere. 

Ferro zâmbi. 

- Poftim carnea mea, n-o vrei? [i-ai luat ultima masă, 
Mamun. 

Vârful arătătorului ieşi printre dinţii lui, întâlni degetul 
mare şi-l agăţă pe Mamun ca pe un peşte în cârlig. Cu o 
smucitură a încheieturii, îi smulse mandibula şi o azvârli cât 
colo, clănţănind. Limba rămase să se bălăbăne în masa de 
carne prăfoasă. 

- Spune-ţi rugăciunile, Mâncătorule, şuieră Ferro, şi 
sper ca Dumnezeu să fie milostiv. 

Îi strânse capul în palme. Prin nasul Mâncătorului ieşi un 
țiuit prelung. Palma lui zdrobită dădea spre ea, zadarnic. 
Craniul se îndoi, apoi se turti, şi se spulberă, aruncând cu 
aşchii de os. Ferro lăsă trupul să cadă, praful scurgându-se 
pe dale, formând norişori în jurul picioarelor ei. 

- Da... 

Nu tresări. Nu se holbă. Ştia de unde venea vocea. De 
pretutindeni şi de nicăieri. 

Se duse la fereastră şi o deschise. Sări afară, căzu de la 
doisprezece paşi înălţime pe pământ, şi se îndreptă. 
Noaptea era plină de sunete, dar ea rămase tăcută. Lipăi 
desculţă pe iarba luminată de lună, cu firele îngheţate 
trosnind sub tălpile ei, urcă o scară lungă şi ajunse pe 
ziduri. Vocile o urmau. 

- Stai. 

- Sămânţa! 

- Ferro. 

- Lasă-ne înăuntru... 

Nu le luă în seamă. Un bărbat în armură stătea cu 
privirea în noapte, spre Casa Creatorului, ca un contur şi 
mai negru pe cerul întunecat. O fâşie de întuneric deasupra 


Agriontului, unde nu mai erau stele, nu mai erau nori 
luminaţi de lună, nu se mai zărea nicio rază de lumină. 
Ferro se întrebă dacă în umbrele dinăuntru pândea 
Tolomei, zgâriind porţile. Zgâriind, zgâriind, la nesfârşit. 
Pierduse ocazia să se răzbune. 

Ferro n-avea să facă la fel. 

Porni pe metereze, pe lângă străjer, care-şi strânse 
mantaua pe umeri când trecu pe lângă el. Se urcă pe 
parapet şi sări, cu vântul scăldându-i pielea. Zbură peste 
şanţ, a cărui gheaţă scârţâia deasupra apei, pe sub ea. 
Caldarâmul de pe mal i se repezi în întâmpinare. Picioarele 
ei îl izbiră şi se rostogoli de mai multe ori, îndepărtându-se 
printre clădiri. Hainele i se rupseseră în cădere, dar pe 
piele nu avea nicio urmă. Nici măcar un strop de sânge. 

- Nu, Ferro. 

- Înapoi, şi găseşte Sămânţa! 

- E aproape deel. 

- Bayaz o are. 

Bayaz. Poate că, atunci când va termina în Sud, avea să 
se întoarcă. După ce-l va îngropa pe marele Uthman-ul- 
Dosht sub ruinele propriului său palat. După ce-l va trimite 
în iad pe Khalul, cu Mâncătorii lui şi cu toţi preoţii lui. Poate 
că atunci avea să se înapoieze şi să-i dea Întâiului dintre 
Magi lecţia pe care o merita. Lecţia pe care voise să i-o dea 
Tolomei. Dar în fond, mincinos sau nu, îşi ţinuse cuvântul 
faţă de ea, până la urmă. Îi oferise mijloacele de a se 
răzbuna. 

Acum, urma s-o facă. 

Ferro se furişa printre ruinele tăcute ale oraşului, iute şi 
fără zgomot, ca o briză nocturnă. Spre sud, către port. Avea 
să găsească o cale. Spre sud, peste mare până în Gurkhul, 
şi apoi... 

Vocile îi şopteau. O mie de voci. Vorbeau despre porţile 
pe care le închisese Euz şi despre zăvoarele cu care le 
ferecase. Acum, o rugau să le deschidă. Îi cereau să le 
sfărâme. Îi spuneau cum, şi-i porunceau s-o facă. 


Dar Ferro zâmbea doar. Puteau vorbi cât pofteau. 
Ea nu avea stăpâni. 


Ceai şi ameninţari 


Logen stătea încruntat. 

Privea încruntat prin sala cea mare, se uita încruntat 
spre oglinzile lucitoare şi către numeroşii oameni puternici 
dinăuntru. Se încrunta la marii lorzi ai Uniunii, aşezaţi în 
faţa lui. Două sute la număr sau chiar mai mulţi, 
murmurând în cealaltă parte a încăperii. Vorbele lor 
prefăcute şi zâmbetele false şi chipurile făţarnice, toate îl 
îngreţoşau ca mierea peste măsură de multă. Dar nu avea o 
părere mai bună nici despre oamenii din aceeaşi parte, care 
împărțeau platforma înaltă cu el şi cu Regele Jezal. 

Era acolo şi schilodul rânjit care pusese toate întrebările 
în ziua aceea, în turn, acum îmbrăcat complet în alb. Era şi 
un grăsan cu chipul plin de vinişoare sparte, de parcă şi-ar 
fi început fiecare zi golind câte o sticlă. Mai era unul înalt şi 
slab, cu un zâmbet moale şi ochi mici şi duri, având pe piept 
o platoşă neagră cu zorzoane aurii. Cea mai lunecoasă 
tagmă de mincinoşi pe care o avusese vreodată Logen 
înaintea ochilor, dar unul anume era mai rău decât toţi 
ceilalţi la un loc. 

Bayaz şedea cu un zâmbet nepăsător pe chip, ca şi cum 
toate ar fi ieşit întocmai cum plănuise. Poate că aşa şi era. 
Vraciu' naibii! Logen ar fi trebuit să ştie că nu putea avea 
încredere într-un om fără păr pe cap. Spiritele îl 
preveniseră că Magii au propriile lor țeluri, dar el nu le 
luase în seamă avertismentele, se avântase orbeşte, 
sperând ca totul să meargă bine, ca întotdeauna. Un lucru 
poţi să zici despre Logen Nouădegete: că nu ascultă 
niciodată. Unul dintre numeroasele lui cusururi. 

Ochii i se abătură în cealaltă direcţie, spre Jezal. Acesta 
părea să se simtă destul de confortabil în robele lui regale, 
cu coroana de aur strălucitor pe cap, aşezat pe un tron de 
aur şi mai mare decât jilţul unde stătea Logen. Lângă el se 
afla soţia lui. Emana o mândrie îngheţată, poate, dar nimic 


mai rău decât atât. Nemernicul ăla norocos părea să cadă 
mereu în picioare. Frumoasă ca o dimineaţă de iarnă. Şi, 
când se uita la Jezal, avea expresia aceea pe faţă. Un soi de 
ferocitate, ca şi cum abia s-ar fi stăpânit să nu-l sfâşie cu 
dinţii. Ar fi putut muşca un dumicat din Logen, dacă poftea, 
dar ce femeie în toate minţile ar fi vrut una ca asta? 

Cel mai mult, se încrunta la el însuşi, reflectat în oglinda 
din faţă, sus pe platforma înaltă, lângă Jezal şi regina lui. 
Alături de perechea aceea frumoasă, arăta ca un monstru 
înfricoşător şi  brăzdat de cicatrice, posomorât şi 
îngândurat. Un om făurit din ucideri, apoi înfofolit în stofe 
scumpe şi colorate, în blănuri albe rare, cu catarame 
lustruite şi ţinte sclipitoare, şi peste toate astea, ditamai 
lanţul de aur la gât. Acelaşi lanţ pe care-l purtase şi Bethod. 
Din mânecile cu manşete îmblănite îi ieşeau mâinile de 
brută, brăzdate, cu un deget lipsă, strângând braţele jilţului 
aurit. Haine de rege, poate, dar mâini de ucigaş. Arăta ca 
zmeul din basmele vechi pentru copii. Războinicul 
neînduplecat, care-şi croise drum până la putere folosind 
oţelul şi focul. Se căţărase spre tron pe un munte de 
cadavre. Poate că era într-adevăr omul acela. 

Se foi în loc, cu pielea umedă zgăriată de hainele cele 
noi. Făcuse cale lungă, de când se târâse afară dintr-un râu, 
fără măcar o pereche de cizme care să fie ale lui. Rătăcise 
prin Locurile-Nalte fără altă companie decât un urcior. 
Ajunsese departe, dar nu era sigur că se plăcea pe sine 
însuşi mai mult decât înainte. Râsese, auzind că Bethod îşi 
spunea rege. lar acum, iată-l şi pe el făcând acelaşi lucru, şi 
fiind chiar mai nepotrivit pentru o asemenea treabă. Un 
lucru să zici despre Logen Nouădegete - să zici că-i un 
căcănar. Nimic mai simplu. Şi nu orice om e gata să 
recunoască aşa ceva despre sine însuşi. 

Beţivanul, Hoff, vorbea cel mai mult. 

- Rotonda Lorzilor zace în ruine, din păcate. Prin 
urmare, s-a decis ca deocamdată, până se va construi un loc 
la fel de grandios, potrivit pentru această nobilă instituţie - 


o nouă Rotondă a Lorzilor, mai mare şi mai bogată decât 
cea veche, Consiliul Deschis să fie suspendat. 

Urmă o pauză. 

- Suspendat? bombăni cineva. 

- Şi cum ne vom face auziţi? 

- Unde vor spune nobilii ce au de zis? 

- Nobilii vor vorbi prin mijlocirea Consiliului Închis, 
replică Hoff, pe tonul folosit când i te adresezi unui copil 
care nu înţelege. Sau pot cere să fie primiţi de rege, prin 
Secretarul pentru Audienţe. 

- Dar asta poate s-o facă orice ţăran! 

Hoff înălţă din sprâncene. 

- Adevărat. 

Un val de furie se răspândi prin rândurile lorzilor din 
faţa lor. N-o fi înţeles Logen mare lucru din politică, dar 
putea să-şi dea seama când un grup de oameni îi dădea 
peste nas altuia. Niciodată nu era plăcut să fii amestecat în 
aşa ceva, dar acum făcea şi el parte dintre cei ce le dădeau 
peste nas celorlalţi, cel puţin o dată. 

- Regele şi națiunea sunt una! se auzi glasul sever al lui 
Bayaz, peste toată zarva. Pământurile nu faceţi decât să vi 
le luaţi cu împrumut de la el. Regretă că are nevoie deo 
parte dintre ele înapoi, dar e un caz de strictă necesitate. 

- Un sfert, îşi linse ologul gingiile ştirbe, cu un plescăit 
slab. De la fiecare dintre voi. 

- Asta n-o să vă meargă! strigă un boşorog furios, din 
rândul întâi. 

- Aşa crezi, Lord Isher? îi zâmbi Bayaz. Cei care sunt de 
aceeaşi părere pot să-l urmeze pe Lordul Brock în exil şi să 
predea coroanei toate pământurile, nu doar o parte. 

- E o ofensă! strigă altul. Întotdeauna, regele a fost 
întâiul dintre egali, cel mai mare dintre nobili, dar nu mai 
presus de ei. Voturile noastre l-au adus pe tron, şi 
refuzăm... 

- Dansezi cam aproape de margine, Lord Heugen, se 
scutură chipul schilodului în spasme hidoase, în timp ce 


privea încruntat spre el. Poate vrei să rămâi în partea unde 
domnesc siguranţa, căldura şi loialitatea. În cealaltă parte 
nu cred că te-ai simţi la fel de bine. 

O lacrimă lungă i se prelinse din ochiul stâng, care se 
zbătea, pe obrazul supt. 

- Supraveghetorul general vă va evalua moşiile în lunile 
următoare. Ar fi înţelept ca toţi să-i acordaţi deplina 
dumneavoastră asistenţă. 

De-acum, mulţi se ridicaseră în picioare, agitându-şi 
pumnii şi vociferând. 

- E scandalos! 

- Fără precedent! 

- Inacceptabil! 

- Refuzăm să ne lăsăm intimidaţi! 

Jezal sări de pe tron, ridicându-şi sus sabia bătută în 
pietre preţioase, şi se apucă să lovească repetat platforma 
cu capătul tecii, astfel că toată sala începu să răsune de 
bubuituri reverberate. 

- Sunt regele! strigă el, spre mulţimea care amuţi dintr- 
odată. Nu vă dau să alegeţi - pronunţ un decret regal! Adua 
va fi reconstruită, mai strălucitoare decât oricând! Acesta 
este preţul! V-aţi obişnuit prea mult timp cu o coroană 
slabă, domnii mei! Credeţi-mă când vă spun că acele 
vremuri au rămas de-acum în urma noastră! 

Bayaz se înclină într-o parte, pentru a-i şopti lui Logen la 
ureche: 

- Se pricepe surprinzător de bine la treaba asta, nu-i 
aşa? 

Lorzii bombăneau, dar se aşezară la loc, în timp ce Jezal 
vorbea mai departe, cu un glas care umplea sala cu 
încredere calmă, ţinând încă strâns mânerul sabiei aflate în 
teacă. 

- Cei care mi-au acordat din toată inima sprijinul în criza 
recentă vor fi scutiţi. Dar acea listă, spre dezonoarea 
dumneavoastră, este mult prea scurtă. Aceia care ne-au 


susţinut în vremuri de restrişte au fost prieteni din afara 
Uniunii! 

Omul în negru se ridică din jilţul său. 

- Eu, Orso din Ialins, le stau mereu alături fiului şi fiicei 
mele de neam regal! 

Apucă în mâini chipul lui Jezal şi-l sărută pe amândoi 
obrajii. Apoi făcu acelaşi lucru şi cu regina. 

- Prietenii lor sunt şi prietenii mei, continuă el zâmbind, 
dar cu un subinţeles care nu putea să scape nimănui. lar 
duşmanii lor?... Ei, dar cu toţii sunteţi oameni inteligenţi. 
Puteţi ghici continuarea. 

- Îţi mulţumesc pentru rolul pe care l-ai jucat în 
izbăvirea noastră, spuse Jezal. Îţi exprimăm întreaga 
noastră recunoştinţă. Războiul dintre Uniune şi Nord a luat 
sfârşit. Tiranul Bethod e mort, şi s-a înstăpânit o ordine 
nouă. Sunt mândru să-l numesc prieten pe omul care l-a 
doborât, Logen Nouădegete! Regele Nordicilor! 

Îi întinse mâna, radios. 

- Se cuvine să pornim ca nişte fraţi spre acest viitor nou 
şi cutezător. 

- Mda, făcu Logen, chinuindu-se să se ridice din jilţ. Aşa 
e. 

Îl cuprinse pe Jezal într-o îmbrăţişare, bătându-l pe 
spate de răsună toată sala. 

- Cred c-o să stăm de partea noastră a Şuvoiului Alb, de- 
acum încolo. Doar dacă nu cumva fratele meu de-aici are 
necazuri, desigur, continuă el, plimbându-şi peste mutrele 
mohorâte ale bătrânilor din primele rânduri o privire 
îngheţată ca un cimitir iarna. Să nu vă pună dracu' să mă 
faceţi să mai vin aici! 

Şi se aşeză din nou în jilţ, încruntat. Nu s-o fi priceput 
prea mult Sângerosul-Nouă la politică, dar ştia bine cum să 
formuleze o ameninţare. 

- Am câştigat războiul! îşi zornăi Jezal garda aurită a 
sabiei, după care şi-o petrecu la loc prin agăţătoarea de la 
cingătoare. Acum, trebuie să câştigăm şi pacea! 


- Bine zis, Maiestatea Voastră, bine zis. 

Beţivul roşu la faţă se ridică, fără a lăsa pe nimeni să mai 
intervină. 

- Atunci, mai rămâne un singur punct de pe ordinea de 
zi, înainte de suspendarea Consiliului Deschis. 

Şi se întoarse spre Mag, cu un zâmbet uleios şi o 
plecăciune adâncă. 

- Să-i oferim mulţumirile noastre Lordului Bayaz, Întâiul 
dintre Magi, omul care prin înţelepciunea sa şi puterea 
Artei sale a alungat invadatorii şi a salvat Uniunea! anunţă 
el, începând să aplaude. 

Ologul Glokta i se alătură, apoi şi Ducele Orso. Un lord 
mătăhălos din primul rând sări în picioare. 

- Lord Bayaz! răcni el, plesnind din palmele grase. 

Curând, toată sala răsuna de aplauze fără pic de 
convingere. Până şi Heugen li se alătură. Chiar şi Isher, deşi 
avea o mutră de parcă ar fi aplaudat la propria lui 
înmormântare. Logen îşi lăsă mâinile acolo unde erau. La 
drept vorbind, îi era cam greață că se afla în acel loc. 
Greaţă şi furie. Rămase aşezat în jilţ, încruntat în 
continuare. 


Jezal îi privea pe marii şi distinşii Uniunii cum ieşeau pe 
rând, amărâţi, din Camera Oglinzilor. Toţi, oameni aleşi. 
Isher, Barezin, Heugen şi ceilalţi. Oameni la care cândva se 
uitase cu gura căscată. Toţi, umiliţi. Abia dacă-şi putea 
stăpâni zâmbetul de pe buze, auzindu-i cum îşi bombăneau 
nemulţumirea neputincioasă. Se simţea aproape ca un rege 
- până-şi zări regina. 

Terez şi tatăl ei, Marele Duce Orso, erau prinşi într-o 
discuţie ce părea foarte aprinsă, într-o styriană expresivă, 
accentuată din ambele părţi cu mişcări violente ale 
mâinilor. Jezal ar fi putut să se simtă uşurat că nu era 
singurul membru al familiei pe care lerez părea să-l 
dispreţuiască, dacă n-ar fi bănuit că el era subiectul 
controversei. Auzi din spatele lui un râcâit slab, de scaun 


tras, şi văzu, cu oarecare dezgust, chipul schimonosit al 
noului Arhilector. 

- Maiestatea Voastră, începu Glokta încet, ca şi cum ar fi 
avut de gând să abordeze nişte secrete, privind încruntat 
spre Terez şi tatăl ei. Dacă-mi permiteţi să vă întreb... este 
totul în regulă între dumneavoastră şi regină? 

Continuă cu glas şi mai scăzut: 

- Înţeleg că rareori dormiţi în aceeaşi cameră. 

Jezal era gata să-i dea schilodului un dos de palmă peste 
faţă, pentru nesimţire. Apoi, cu coada ochiului, o surprinse 
pe Ierez privindu-l - cu acea expresie de dispreţ total care 
era tratamentul lui obişnuit, ca soţ. Îşi simţi umerii 
înmuindu-se. 

- Abia dacă suportă să stea în aceeaşi ţară cu mine, 
darămite în acelaşi pat. Femeia asta e cea mai mare 
scorpie! mârâi el, după care îşi lăsă capul în piept, cu 
privirea spre pardoseală. Ce să mă fac? 

Glokta îşi suci gâtul într-o parte, apoi şi în cealaltă, iar 
Jezal îşi stăpâni un fior de silă la auzul trosnetului. 

- Daţi-mi voie să vorbesc cu regina, Maiestate. Pot fi 
foarte  persuasiv, când îmi propun asta. Vă înţeleg 
dificultăţile. Şi eu sunt căsătorit de foarte puţină vreme. 

Jezal se  îngrozea la gândul soiului de femeie 
monstruoasă care l-ar fi putut accepta pe acel bărbat 
monstruos drept soţ. 

- Serios? întrebă el, prefăcându-se interesat. Şi, cine 
este doamna...? 

- Cred că dumneavoastră vă cunoaşteţi de departe. 
Ardee se numeşte. Ardee dan Glokta. 

Şi buzele ologului se retraseră, dezvăluind golul dintre 
dinţii de sus. 

- Dar nu... 

- Sora vechiului meu prieten Collem West, da. 

Jezal rămase mut, cu ochii holbaţi. Glokta făcu o 
plecăciune ţeapănă. 

- Vă accept felicitările. 


Apoi se întoarse, şchiopătă până la marginea platformei 
şi începu să coboare treptele, rezemându-se greu în baston. 

Jezal abia  dacă-şi putea stăpâni şocul îngheţat, 
dezamăgirea zdrobitoare, oroarea deplină. Nici nu putea 
concepe ce şantaj o fi folosit monstruozitatea aia jalnică 
pentru a o prinde în cursă. Poate că fusese pur şi simplu 
disperată, după ce Jezal o abandonase. Poate că, fratele ei 
fiind bolnav, nu-i mai rămăsese nimeni la care să apeleze. 
Doar în dimineaţa aceea, la spital, vederea ei îi stârnise 
ceva în suflet, la fel ca pe vremuri. Îşi spusese că poate, 
într-o zi, cu timpul... 

Acum, până şi o asemenea fantezie plăcută se prăvălea 
la pământ. Ardee era măritată cu un om pe care Jezal îl 
dispreţuia. Un om care făcea parte din propriul lui Consiliu 
Închis. Şi pentru ca lucrurile să stea şi mai rău, un om 
căruia tocmai îi mărturisise, într-un moment de nebunie, 
eşecul total al propriei sale căsnicii. Apăruse în ochii lui 
slab, vulnerabil, absurd. Înjură amarnic printre dinţi. 

| se părea acum că o iubea pe Ardee cu o pasiune 
insuportabilă. Împărtăşiseră ceva ce n-avea să mai 
regăsească niciodată. Cum de nu-şi dăduse seama, la 
vremea aceea? Cum de lăsase să se aleagă praful de tot, 
pentru asta? Tristul adevăr, probabil, era aceea că 
dragostea în sine nu e niciodată de ajuns. 


Când deschise uşa, Logen simţi mai întâi un junghi de 
dezamăgire, urmat îndeaproape de un val hidos de furie. 
Camera era goală, curată şi ordonată, ca şi cum acolo n-ar 
fi locuit nimeni. Ferro plecase. 

Nimic nu ieşise conform speranţelor lui. Poate că, de- 
acum, ar fi trebuit să se şi aştepte. La urma urmei, nici 
înainte nu mersese altfel. Şi totuşi, continuase să se pişe în 
contra vântului. Era ca un om a cărui uşă e prea joasă, dar 
în loc de a învăţa să se aplece, se tot dă cu capul de pragul 
de sus în fiecare zi a vieţii lui nefericite. Îi venea să-şi 
plângă de milă, dar ştia că nici n-ar fi meritat altceva. Unul 


care a făcut tot ce făcuse el nu se poate aştepta la finaluri 
fericite. 

leşi pe coridor şi porni de-a lungul acestuia, cu fălcile 
încleştate. Deschise cu umărul uşa alăturată, fără să 
ciocănească. Ferestrele înalte erau deschise, iar razele 
soarelui luminau camera aerisită, cu perdelele fâlfâind uşor 
în adiere. Bayaz stătea într-un jilţ încrustat, în faţa uneia 
dintre ele, cu o ceaşcă în mână. Un servitor umil, în veston 
de catifea, îi turna ceaiul dintr-un vas de argint, ţinând 
delicat tava cu ceştile pe vârfurile degetelor desfăcute. 

- A, Regele Nordicilor! exclamă Bayaz. Ce mai... 

- Unde-i Ferro? 

- S-a dus. A cam lăsat vraişte în urma ei, dar am făcut eu 
ordine, aşa cum de-atâtea ori mă pomenesc... 

- Unde? 

Magul ridică din umeri. 

- Spre Sud, aş crede. Ca să se răzbune, sau aşa ceva, 
dac-aş fi nevoit să ghicesc. Mereu vorbea foarte mult 
despre răzbunare. O femeie extrem de irascibilă... 

- S-a schimbat. 

- Evenimente măreţe, prietene. Nici unul dintre noi nu 
mai e tocmai acelaşi. la spune, bei un ceai? 

Servitorul se şi repezi, cu tava de argint legănându-se. 
Logen îl apucă de veston şi-i dădu un brânci cât colo. 
Chiţăind, omul se izbi de perete şi căzu pe covor, cu ceştile 
zăngănind în jur. 

Bayaz înălţă o sprânceană. 

- Un simplu „nu” ar fi fost suficient. 

- Mă cac pe nu-urile tale, nemernic bătrân. 

Întâiul dintre Magi se încruntă. 

- Ei, Meştere Nouădegete, pari cam prost-dispus în 
dimineaţa asta. Acum eşti rege, şi nu se cade să te laşi 
dominat aşa de patimile tale cele mai josnice. Regii de acest 
soi nu rezistă mult niciodată. Încă mai ai duşmani în Nord. 
Calder şi Scale, sus pe dealuri, fac necazuri, nu mă 
îndoiesc. La bunele maniere se răspunde cu maniere 


asemenea, cum am considerat eu dintotdeauna. M-ai ajutat, 
şi te pot ajuta şi eu în schimb. 

- La fel ca pe Bethod? 

- Întocmai. 

- Că mult i-a mai folosit. 

- Când a avut parte de ajutorul meu, a prosperat. Pe 
urmă, l-a ajuns mândria, şi indisciplina, şi a început să ceară 
ca toate să meargă numai cum voia el. Fără ajutorul meu... 
în fine, ştii ce-a urmat. 

- Nu te băga în treburile mele, vraciule, replică Logen, 
lăsându-şi mâna să cadă pe plăselele sabiei Creatorului. 

Dacă săbiile aveau voci, aşa cum îi spusese odată Magul, 
tocmai formulase o ameninţare cruntă. 

Dar pe chipul lui Bayaz nu se citea decât cea mai vagă 
urmă de nemulţumire. 

- Un om mai prejos decât mine s-ar fi putut supăra. Nu 
ţi-am cumpărat eu viaţa de la Bethod? Nu ţi-am dăruit un 
scop când nu aveai nimic? Nu te-am dus până la marginea 
Lumii, nu ţi-am arătat minuni pe care puţini oameni le-au 
văzut vreodată? Ai nişte maniere foarte urâte. Păi, însăşi 
sabia cu care mă ameninţi ai primit-o în dar de la mine. 
Sperasem să ajungem la o... 

- Nu. 

- Înţeleg. Nici măcar... 

- Am terminat. Se pare că n-am să fiu niciodată un om 
mai bun, dar pot încerca să nu fiu mai rău. Măcar atâta 
lucru pot să-ncerc, cel puţin. 

Bayaz îşi îngustă ochii. 

- Ei, Meştere Nouădegete, mă surprinzi peste poate. Te 
credeam un om curajos, dar reţinut, calculat însă şi plin de 
compasiune. le credeam, mai presus de orice, realist. Dar 
nordicii au avut întotdeauna o tendinţă spre a fi năzuroşi. 
Observ acum în tine o undă de încăpățânare şi un 
temperament destructiv. Îl văd, în sfârşit, pe Sângerosul- 
Nouă. 


- Mă bucur că te dezamăgesc. Se pare că ne-am judecat 
unul pe altul complet greşit. Te credeam un om mare. Acum 
îmi dau seama de greşeală, clătină încet din cap Logen. Ce- 
ai făcut din acest loc? 

- Ce-am făcut? pufni Bayaz, cu un râs neîncrezător. Am 
combinat trei discipline pure ale magiei şi am făurit una 
nouă! Se pare că nu înţelegi ce realizare e asta, Meştere 
Nouădegete, dar te iert. Îmi dau seama că ştiinţa de carte 
n-a reprezentat niciodată principala ta calitate. Un 
asemenea lucru nu s-a mai văzut încă dinaintea Vechiului 
Timp, când Euz şi-a împărţit darurile printre fiii lui. 

Oftă. 

- Nimeni nu va aprecia cum se cuvine cea mai mare 
izbândă a mea, din câte se pare. Nimeni decât Khalul, 
poate, şi e improbabil ca el să-mi prezinte vreodată 
felicitări. Păi, o asemenea putere n-a mai fost eliberată în 
Cercul Lumii de... de când... 

- De când s-a distrus Glustrod singur, cu tot cu Aulcus? 

Magul înălţă din sprâncene. 

- Dacă tot ai adus vorba... 

- lar rezultatele sunt cam aceleaşi, pare-mi-se, atâta 
doar că acum ai dezlănţuit un măcel mai puţin neatent şi ai 
distrus o parte mai mică dintr-un oraş mai mic, într-un timp 
mai scurt. Altfel, care e diferenţa între tine şi el? 

- Credeam că asta se vede de la sine, ridică Bayaz 
ceaşca, privind blajin peste buza ei. Glustrod a pierdut. 

Logen rămase tăcut o vreme, pe gânduri. Apoi, se 
întoarse şi ieşi din cameră, servitorul ferindu-se din calea 
lui. Pe culoar, paşii lui începură să răsune cu ecouri din 
tavanul aurit. Lanţul greu al lui Bethod îi zornăia împrejurul 
umerilor, parcă râzând. 

Probabil ar fi fost mai bine să-l păstreze pe nemernicul 
ăla bătrân şi nemilos de partea lui. Era foarte posibil ca, la 
întoarcere, să aibă nevoie de ajutorul său, după cum 
mergeau lucrurile în Nord. Probabil era mai bine să soarbă 
din pişatul ăla puturos numit ceai şi să zâmbească de parcă 


ar fi fost miere. Probabil ar fi trebuit să râdă, să-l numească 
pe Bayaz prieten vechi, ca să se poată târi spre Marea 
Bibliotecă a Nordului, când se împuţea brânza. Aşa ar fi fost 
cel mai bine. Aşa ar fi fost realist. Dar era tocmai cum 
spusese întotdeauna tatăl lui Logen... 

Niciodată nu fusese chiar atât de realist. 


În spatele tronului 


De îndată ce auzi uşa deschizându-se, Jezal îşi dădu 
seama cine trebuia să fie vizitatorul. Nici măcar nu era 
nevoie să ridice privirea. Cine-ar fi avut îndrăzneala să dea 
buzna în odăile regelui, fără să ciocănească măcar? 
Blestemă - în gând, dar cu multă înverşunare. 

Nu putea fi decât Bayaz. Temnicerul lui. Cel dintâi dintre 
torţionarii lui. Umbra mereu prezentă. Omul care 
distrusese jumătate din Agriont şi prefăcuse în ruine 
frumoasa Adua, iar acum zâmbea şi se desfăta în aplauze de 
parcă ar fi fost salvatorul naţiunii. Era destul ca să-l facă să- 
şi verse maţele. Jezal scrâşni din dinţi, cu privirea pe 
fereastră, spre ruine, refuzând să se întoarcă. 

Alte pretenţii. Alte compromisuri. Alte vorbe despre ceea 
ce aveau de făcut. Poziţia de şef al statului, cel puţin cu 
Întâiul dintre Magi mereu lângă umărul lui, era o 
experienţă nemărginit de frustrantă şi istovitoare. O luptă 
aproape imposibilă, ca să se facă pe voia lui până şi cele mai 
neînsemnate mărunţişuri. Oriunde privea, se pomenea 
uitându-se direct la chipul încruntat dezaprobator al 
Magului. Se simţea ca o biată fantoşă, şi nimic mai mult. O 
momâie arătoasă, aurită, magnifică, dar de niciun folos. 
Măcar statuile de lemn aurit ajung uneori să stea pe prova 
unei corăbii. 

- Maiestatea Voastră, se auzi glasul bătrânului, cu acea 
pojghiţă de respect care abia ascundea, ca de obicei, 
disprețul masiv de dedesubt. 

- Ce mai e? se întoarse în sfârşit Jezal cu faţa spre el. 

Fu surprins să vadă că Magul îşi înlocuise robele oficiale 
cu vechea sa haină, pătată de-atâtea călătorii, şi perechea 
de cizme grele pe care o purtase în fatidica lor expediţie 
spre vestul devastat. 

- Pleci undeva? îl întrebă, abia îndrăznind să spere. 

- Părăsesc Adua. Azi. 


- Azi? 

Jezal abia se stăpâni să nu sară-n sus, chiuind de 
bucurie. Se simţea întocmai ca un prizonier care iese din 
temniţa puturoasă, în lumina orbitoare a libertăţii. Acum 
putea să reclădească Agriontul aşa cum găsea el de 
cuviinţă. Putea să reorganizeze Consiliul Închis, putea să-şi 
aleagă singur sfătuitorii. Poate chiar şi să scape de scorpia 
aia de nevastă, cu care tot Bayaz îl pricopsise. Avea să fie 
liber să facă ce trebuia - oricare-ar fi fost acele lucruri. 
Liber să încerce să afle ce trebuia să facă, cel puţin. Nu era 
el Înaltul Rege al Uniunii, la urma urmei? Cine să-l refuze? 

- Ne va părea rău să te pierdem, desigur. 

- Îmi pot imagina. Mai întâi, însă, sunt de făcut câteva 
aranjamente. 

- Neapărat. 

Orice, numai să scape de ticălosul ăla bătrân. 

- Am vorbit cu noul Arhilector al Maiestăţii Voastre, Sand 
dan Glokta. 

Simplul nume era de ajuns ca să-i stârnească un tremur 
de repulsie. 

- Chiar aşa? 

- E un om pătrunzător. M-a impresionat foarte mult. I- 
am cerut să vorbească în locul meu, în timpul cât voi lipsi 
din Consiliul Închis. 

- Serios? replică Jezal, întrebându-se dacă să-l azvârle 
pe schilod din funcţie imediat după ce Magul ieşea pe 
poartă sau să mai aştepte o zi. 

- V-aş recomanda, continuă acesta, pe tonul cu care ar fi 
dat un ordin, să-i ascultați cu atenţie opiniile. 

- A, sigur că da. Îţi urez numai noroc, pe drumul înapoi 
spre... 

- De fapt, aş dori să faceţi aşa cum spune el. 

Jezal simţi în gât un nod rece de furie. 

- Adică, îmi ceri... să mă supun lui? 

Ochii lui Bayaz nu se abătură nici cu o câtime dinspre ai 
lui. 


- Practic... da. 

Pentru o clipă, Jezal amuţi. Îşi închipuia Magul că putea 
să vină şi să plece cum i se năzărea, lăsându-şi lacheul ăla 
căsăpit la conducere? Mai presus de rege, în propriul lui 
regat? Ce aroganță covârşitoare! 

- În ultima vreme, ai început să te amesteci cam mult în 
treburile mele! se răsti el. N-am de gând să schimb un 
sfetnic autoritar cu altul. 

- Omul acela îţi va fi de mare folos. Ne va fi. Va trebui să 
iei hotărâri pe care ai să le găseşti dificile. Va trebui să 
întreprinzi multe acţiuni pe care ai prefera să nu ţi le 
asumi. Oamenii care au să trăiască în palate scânteietoare 
vor avea nevoie de alţii, care să fie dispuşi să le ducă 
gunoiul, nu să-l îngrămădească pe marmura coridoarelor 
pentru ca într-o zi să-i îngroape. Toate acestea sunt foarte 
simple şi evidente. Nu pe mine m-ai slujit. 

- Nu! Tu eşti cel care nu m-a slujit cum trebuia. Sand 
dan Glokta? Nemernicul ăla olog... 

Îşi dădu seama că alesese nefericit cuvintele, dar fu 
nevoit să continue totuşi, înfuriindu-se mai mult ca oricând: 

- „.„. să stea în Consiliul Închis? Să-mi rânjească peste 
umăr câte zile oi avea? Iar acum, mai vrei şi să-mi dicteze? 
Inacceptabil! Intolerabil! Imposibil! Nu mai suntem pe 
vremea lui Harod cel Mare! Habar n-am ce te face să crezi 
că-mi poţi vorbi în felul ăsta. Eu sunt regele aici şi refuz să 
mă las dus de căpăstru! 

Bayaz închise ochii, inspirând încet, pe nas. Ca şi cum ar 
fi încercat să nu-şi piardă răbdarea, în timp ce se străduia 
să educe un cretin. 

- N-ai cum să înţelegi ce înseamnă să trăieşti o viaţă atât 
de lungă ca a mea. Să ştii tot ceea ce ştiu eu. Voi, oamenii, 
muriţi cât ai clipi şi trebuie să învăţaţi aceleaşi lecţii, iar şi 
iar. Aceleaşi lecţii pe care le-a învăţat Stolicus de la Juvens, 
acum o mie de ani. Devine extrem de obositor. 

Furia lui Jezal creştea tot mai mult. 

- Scuză-mă dacă te plictisesc! 


- Scuzele se acceptă. 

- Glumeam! 

- Aha. Ai un umor atât de ascuţit, încât nici n-am 
observat că mă înţepase. 

- Îţi baţi joc de mine! 

- Nu mi-e greu deloc. Mie, fiecare om mi se pare un 
copil. Când ajungi la vârsta mea, observi că istoria merge în 
cerc. De-atâtea ori am călăuzit națiunea asta înapoi din 
pragul distrugerii, şi înainte spre o glorie tot mai mare. Şi 
ce doresc în schimb? Câteva sacrificii mărunte? Numai de- 
ai înţelege sacrificiile pe care le-am făcut eu pentru binele 
turmei tale! 

Jezal făcu un gest furios cu degetul spre fereastră. 

- Şi cu toţi morţii ăştia cum rămâne? Cu cei care au 
pierdut totul? Turma asta, cum spui tu! Sunt mulţumiţi de 
sacrificiile lor, ce crezi? Ce ai de zis despre toţi cei care au 
suferit de boala asta? Care încă mai suferă? Printre ei e şi 
cel mai apropiat prieten al meu! N-am cum să nu observ că 
seamănă cu boala aia despre care mi-ai povestit între 
ruinele din Aulcus. Nu pot să nu mă gândesc că magia ta ar 
putea să fie cauza! 

Magul nu făcu niciun efort să nege. 

- Eu mă ocup de lucruri cuprinzătoare. Nu mă pot 
preocupa de soarta fiecărui ţăran. Cum nici tu nu poţi. Am 
încercat să-ţi explic asta, dar se pare că n-ai reuşit să înveţi 
lecţia. 

- 'Te înşeli! Refuz s-o învăţ! 

Era şansa lui. Acum, când era atât de furios, avea şansa 
să iasă pentru totdeauna din umbra lui Bayaz şi să fie liber. 
Bayaz era o otravă şi trebuia să scape de el. 

- M-ai ajutat să ajung pe tron, şi pentru asta îţi 
mulţumesc. Dar nu-mi place stilul tău de guvernare, 
miroase a tiranie! 

Bayaz îşi îngustă ochii. 

- Guvernarea înseamnă tiranie. În cel mai bun caz, poate 
fi îmbrăcată în culori plăcute. 


- Câtă desconsideraţie faţă de vieţile supuşilor mei! N- 
am s-o permit! Am ajuns dincolo de tine. Nu mai eşti dorit 
aici. Nu mai eşti necesar. De-acum încolo, am să-mi găsesc 
singur drumul. 

Şi-i făcu semn spre uşă, cu un gest de concediere pe 
care-l spera destul de regal: 

- Poţi să pleci. 

- Chiar... îmi dai... voie? 

Întâiul dintre Magi rămase tăcut mult timp, tot mai 
încruntat. Îndeajuns pentru ca mânia lui Jezal să înceapă să 
se înmoaie, gura să i se usuce, să-şi simtă genunchii slăbind. 

- Îmi dau seama că am fost mult prea blând cu tine, 
spuse într-un târziu Bayaz, pronunţând fiecare cuvânt pe 
un ton tăios ca o lamă de brici. le-am cocoloşit ca pe un 
nepoţel favorit şi ai devenit mofturos. O greşeală pe care n- 
am s-o repet. Un tutore responsabil nu trebuie să cruţe 
niciodată băţul. 

- Sunt fiu de regi! mârâi Jezal. N-am să... 

Un junghi de durere prin burtă, năucitor de brusc, îl 
făcu să se încovoaie. Se împletici un pas, doi, cu un val de 
vomă fierbinte ţâşnindu-i pe gură. Căzu cu faţa în jos, abia 
putând să mai respire, iar coroana îi sări din cap, 
rostogolindu-se până în colţul camerei. În viaţa lui nu mai 
simţise asemenea chinuri. Nici pe departe. 

- Nu am idee... ce te face să crezi... că-ţi poţi permite să- 
mi vorbeşti în felul ăsta. Mie, Întâiul dintre Magi! 

Jezal auzi paşii lui Bayaz apropiindu-se încet, iar glasul 
Magului îi străpunse urechile, în timp ce se zvârcolea 
neputincios în propria-i vărsătură. 

- Fiu de regi? Sunt dezamăgit, după toate cele prin câte- 
am trecut împreună, că eşti atât de naiv încât să crezi 
minciunile pe care le-am răspândit pe seama ta. Prostia aia 
era pentru idioţii de pe străzi, dar se pare că şi idioţii din 
palate se lasă amăgiţi de dulcegării la fel de uşor. Te-am 
cumpărat de la o târfă. M-ai costat şase mărci. Voia 
douăzeci, dar ştiu să mă târguiesc la sânge. 


Cuvintele erau dureroase, desigur. Dar mult, mult mai 
rele erau junghiurile insuportabile care-i frângeau şira 
spinării, care-i smulgeau ochii din cap, care-i ardeau pielea 
şi-i pârjoleau rădăcinile firelor de păr, făcându-l să se zbată 
ca o broască în apă fiartă. 

- Aveam şi alţii pe lista de aşteptare, desigur. Mă duce 
mintea să nu mizez doar pe o singură aruncătură de zar. 
Alţi fii cu origini misterioase, gata să intre în rol. Exista o 
familie numită Brint, din câte-mi amintesc, şi multe altele pe 
lângă ea. Dar tu ai ieşit la suprafaţă, Jezal, plutind uşurel, 
ca un căcat în baie. Când am trecut podul în Agriont şi te- 
am revăzut, om în toată firea, am ştiut că tu erai acela. Pur 
şi simplu arătai cum trebuia, iar asta nu se-nvaţă. Ai ajuns 
până şi să vorbeşti ca un rege, ceea ce e un avantaj la care 
nu mă aşteptasem niciodată. 

Jezal gemea şi bolborosea, neputând nici măcar să urle. 
Simţi vârful cizmei lui Bayaz strecurându-se sub el, ca să-l 
întoarcă pe spate. Chipul încruntat al Magului se aplecă 
asupră-i, vizibil tulburat prin ceața lacrimilor. 

- Dar, dacă insişti să fii dificil... dacă insişti s-o ţii pe-a 
ta... ei bine, mai sunt şi alte variante. Până şi regii mor din 
motive inexplicabile. Aruncaţi din şa de vreun cal. 
Înecându-se cu un sâmbure de măslină. Căzând de la mare 
înălţime pe caldarâmul tare, tare de tot. Sau, pur şi simplu, 
găsiţi dimineaţa morţi în pat. Viaţa e întotdeauna scurtă 
pentru voi, insectele. Dar poate fi şi mai scurtă, în cazul 
acelora care nu folosesc la nimic. Din nimic te-am făcut. Din 
văzduh. Pot să te desfac cu un singur cuvânt. 

Pocni din degete, iar sunetul străpunse stomacul lui Jezal 
ca o sabie. 

- Uite-aşa te pot înlocui. 

Întâiul dintre Magi se aplecă şi mai jos. 

- Şi acum, nimicule, bastardule, puiule de târfă, 
gândeşte-te bine ce-mi răspunzi la următoarele întrebări: 
vei face cum te sfătuieşte Arhilectorul, da? 


Junghiurile slăbiră cu o câtime. Îndeajuns pentru ca 
Jezal să şoptească: 

- Da... 

- Îl vei lăsa să te îndrume în toate privinţele? 

- Da. 

- Îi vei îndeplini ordinele, în public şi în particular? 

- Da. 

- Bine, replică Magul, îndreptându-se de spate, pentru a- 
| domina pe Jezal la fel cum statuia lui dominase odinioară 
oamenii de pe Calea Regală. Mă aşteptam la răspunsul ăsta, 
fiindcă pe lângă faptul că te ştiu înfumurat, ignorant şi 
nerecunoscător, mai ştiu şi că eşti... laş. Am încredere că 
măcar asta-i o lecţie pe care n-ai s-o ignori. 

Chinurile încetară dintr-odată. Destul pentru ca Jezal să- 
şi ridice de pe pardoseală capul care i se învârtea. 

- Te urăsc, izbuti el să horcăie. 

Bayaz pufni în râs. 

- Mă urăşti? Vestita ta aroganță: să-ţi închipui că mi-ar 
păsa! Mie, lui Bayaz, întâiul ucenic al marelui Juvens! Mie, 
care l-am doborât pe Maestrul Creator, care am făurit 
Uniunea, care am distrus Cele O Sută De Cuvinte! 

Încet, Magul ridică piciorul pentru a şi-l propti pe 
obrazul lui Jezal. 

- Nu mă interesează dacă-ţi plac sau nu, nătărăule! 

Şi, apăsând cu cizma, frecă faţa lui Jezal în voma de pe 
pardoseală. 

- Mă interesează doar să mă asculţi. Şi mă vei asculta. 
Aşa e? 

- Da... bolborosi Jezal prin gura strivită. 

- Atunci, Maiestatea Voastră, îmi iau rămas-bun. Mă rog 
să nu-mi daţi niciodată motive să mă mai întorc. 

Apăsarea zdrobitoare de pe faţa lui Jezal încetă, şi acesta 
auzi paşii Magului îndepărtându-se prin cameră. Uşa se 
deschise scârţâind, apoi fu închisă la loc, cu un zgomot 
scurt. 


Zăcea pe spate, cu privirea în tavan, respirând greu şi 
sacadat. După un timp, îşi adună curajul să se întoarcă şi se 
ridică ameţit în patru labe. Simţea o duhoare neplăcută, şi 
nu numai de la voma care-i mânjea chipul. Îşi dădu seama, 
cu o slabă tresărire de ruşine, că făcuse pe el. Se târi până 
la fereastră, încă moleşit ca o cârpă stoarsă, se ridică în 
genunchi, gâfâind, şi privi în grădina îngheţată de-afară. 

Trecu doar un moment până când Bayaz apăru la 
vedere, păşind pe cărarea cu pietriş dintre peluzele 
îngrijite, cu chelia lucindu-i în soare. Yoru Sulfur mergea în 
urma lui, cu toiagul într-o mână şi o cutie de metal închis la 
culoare la subraţ. Aceeaşi cutie care-i urmase pe Jezal, 
Logen şi Ferro într-o căruţă, peste jumătate din Cercul 
Lumii. Ce fericite păreau acum zilele acelea... 

Bayaz se opri brusc şi se întoarse, ridicând capul, cu 
privirea drept spre fereastră. 

Cu un scâncet înspăimântat, Jezal se ascunse după 
perdele, tremurând din tot trupul. Încă mai simţea durerea 
aceea insuportabilă, întipărită în măruntaie, rece ca gheaţa. 
Întâiul dintre Magi mai stătu pe loc un moment, cu un 
zâmbet abia vizibil pe faţă. Apoi, se întoarse scurt, o luă din 
loc printre Cavalerii Gărzii Regelui de lângă poartă, care-l 
salutară cu plecăciuni, şi ieşi din grădină. 

Jezal îngenunche din nou, ţinându-se de perdele ca un 
copil de fustele mamei. Se gândea cât de fericit fusese 
cândva, şi cum nu-şi dăduse seama. Înconjurat de prieteni, 
jucând cărţi, cu un viitor luminos în faţă. Trase aer în piept, 
întretăiat, prin gâtlejul sugrumat, cu ochii umplându-i-se de 
lacrimi. Niciodată în viaţa lui nu se mai simţise atât de 
singur. Fiu de regi? Nu avea pe nimeni şi nimic. Suspină şi- 
şi trase nasul. Vederea-i era tot mai înceţoşată. Începu să se 
scuture de sughiţuri neputincioase, cu buza brăzdată de 
cicatrice tremurându-i, în timp ce lacrimile-i picurau pe 
pardoseala lucioasă. 

Plângea de durere şi frică, de ruşine şi furie, de 
dezamăgire şi neputinţă. Dar Bayaz avusese dreptate. Era 


un laş. Aşa că, mai presus de orice, plângea de uşurare. 


Oameni buni, oameni râi 


Era o dimineaţă cenuşie, în grădinile umede şi 
friguroase, iar Copoiul nu făcea decât să stea acolo, 
gândindu-se la vremurile mai bune. Stătea acolo, în mijlocul 
cercului de morminte, privind moviliţa de pământ de 
deasupra lui Harding Ursuzul. Ciudat, cum un om care 
spunea aşa de puţin putuse lăsa în urma lui un gol atât de 
mare. 

Copoiul făcuse cale lungă, în ultimii câţiva ani, cale lungă 
şi ciudată. De nicăieri până niciunde, iar pe drum pierduse 
o mulţime de prieteni. Îşi amintea de toţi acei oameni 
plecaţi înapoi în ţărână. Harding Ursuzul. Tul Duru 
Capdetunet. Rudd Treicopaci. Forley Molâul. Şi pentru ce? 
Cine-o ducea acum mai bine, din cauza asta? Numai vieţi 
irosite. Era de-ajuns pentru ca unui om să i se facă rău 
până-n vârfurile cizmelor. Chiar şi unuia vestit pentru cât 
de nesimţitor era. Toţi duşi, lăsându-l pe Copoi singur. Fără 
ei, lumea era mai strâmtă. 

Auzi paşi prin iarba umedă. Logen venea spre el prin 
ploaia ceţoasă, cu respiraţia formând aburi în jurul chipului 
brăzdat. Copoiul îşi aminti ce fericit fusese în noaptea 
aceea, când Logen apăruse în lumina focului, tot viu. Atunci, 
păruse că era un nou început. Un moment bun, făgăduind 
vremuri mai bune. Şi nu ieşise tocmai aşa. Ciudat, acum 
Copoiul nu se mai simţea atât de fericit la vederea lui Logen 
Nouădegete. 

- Regele Nordicilor, mormăi el. Sângerosul-Nouă. Cum 
ţi-e ziua? 

- Umedă, cum să fie? Ne apropiem de sfârşitul anului. 

- Mda. Vine înc-o iarnă, mormăi Copoiul, râcâindu-şi cu 
unghiile pielea aspră a palmei. Vin tot mai repede şi mai 
repede. 

- Socot că-i vremea să plec înapoi spre Nord, hm? Calder 
şi Scale încă umblă liberi, făcând tot felul de porcării, şi 


numai morţii ştiu ce fel de necazuri o mai fi pus la cale Dow. 

- Mda, cutez a spune. E timpul să mergem. 

- Vreau ca tu să mai rămâi. 

Copoiul ridică privirea. 

- Ce? 

- Trebuie să vorbească cineva cu sudicii, să ajungă la o 
învoială. Tu ai fost întotdeauna omul cel mai iscusit la vorbă, 
din câţi am cunoscut. În afară de Bethod, poate, dar... acum 
el nu mai e prin preajmă, aşa-i? 

- Ce fel de învoială? 

- Poate vom avea nevoie de ajutorul lor. În Nord vor fi tot 
felul de oameni nu prea încântați de felul cum au ieşit 
lucrurile. Oameni care nu vor un rege, sau cel puţin nu-l vor 
pe ăsta. Cu Uniunea de partea noastră, ne va fi mai uşor. N- 
ar strica nici să aduci nişte arme cu tine, când vei veni. 

Copoiul se strâmbă. 

- Arme, zici? 

- Mai bine să le-avem chiar şi dacă nu le vrem, decât s- 
avem nevoie de ele şi... 

- Ştiu continuarea. Ce s-a întâmplat cu vorba aia: încă o 
luptă şi am terminat? Ce s-a întâmplat cu: facem să crească 
lucruri? 

- Poate va trebui să crească fără noi, deocamdată. 
Ascultă,  Copoiule, niciodată n-am căutat luptele cu 
lumânarea, ştii bine asta, dar trebuie să fii... 

- Nu... te... osteni. 

- Încerc să fiu un om mai bun, poftim, Copoiule. 

- Chiar aşa? Nu mi se pare că te străduieşti prea tare. Tu 
l-ai omorât pe Tul? 

Ochii lui Logen se îngustară. 

- Dow a dat din gură, nu-i aşa? 

- Nu contează cine-a spus. L-ai omorât pe Capdetunet 
sau nu? Hai, că nu-i o-ntrebare prea grea. Zi doar da sau 
nu. 

Logen scoase un fel de pufnet, ca şi cum ar fi fost gata să 
izbucnească în râs sau în plâns - dar nu făcu nici una, nici 


alta. 

- Nu ştiu ce-am făcut. 

- Nu ştii? La ce-ţi foloseşte să zici că nu ştii? La felai să 
spui şi după ce mă-njunghii pe la spate, în timp ce eu voi 
încerca să-ţi salvez viaţa? 

Cu o strâmbătură, Logen se uită spre iarba umedă. 

- Poate că da. Nu ştiu. 

Apoi, ridică din nou privirea către Copoi, ţintuindu-l cu 
cruzime. 

- Dar ăsta-i preţul, nu? Ştii ce sunt. Ai fi putut alege un 
alt om pe care să-l urmezi. 

Copoiul îl privi cum pleca, neştiind ce să spună, neştiind 
nici măcar ce să-şi spună. Stătea doar acolo, în mijlocul 
mormintelor, tot mai ud de ploaie. Simţi pe cineva venind 
lângă el. Tichie Roşie, urmărindu-l pe Logen, a cărui siluetă 
neagră se pierdea încet prin ploaie, tot mai departe. Clătină 
din cap, cu buzele strânse. 

- N-am crezut niciodată ce se povestea despre el. Despre 
Sângerosul-Nouă. Numai baliverne, îmi spuneam. Acum, 
însă, le cred. Am auzit că l-a omorât pe băiatul lui 
Crummock, în lupta aia din munţi. L-a spintecat cu tot atâta 
nepăsare ca şi cum ai strivi un gândac, fără niciun motiv. 
Ăsta-i un om căruia nu-i pasă de nimic. Nu există om mai 
rău, cred, în tot Nordul - şi nici n-a fost vreodată. Nici chiar 
Bethod. Un ticălos al dracului de tot, cel mai al dracu”. 

- Chiar aşa? 

Copoiul se pomeni privindu-l pe Tichie Roşie drept în 
faţă şi strigând: 

- Mă piş pe tine, boule! Cine te-a făcut pe tine judecător 
de căcat? 

- Ziceam doar, atâta tot, răspunse Tichie Roşie, uitându- 
se lung la el. Adică... am crezut că gândim la fel. 

- Ei bine, nu gândim la fel! E nevoie de-o minte mai mare 
decât o boabă de mazăre ca să gândeşti în vreun fel, şi tu 
nu eşti înzestrat cu aşa ceva, idiotule! N-ai şti să deosebeşti 
un om bun de-unu' râu nici dacă s-ar pişa pe tine! 


Tichie Roşie clipi din ochi. 

- Că bine zici. Văd c-am prins greşit ideea. 

Făcu un pas înapoi, apoi plecă prin ploaia măruntă, 
clătinând din cap. 

Copoiul îl privi cum se îndepărta, cu dinţii strânşi, 
spunându-şi că tare-ar mai fi vrut să-i dea cuiva una, dar nu 
era sigur cui anume. Oricum, doar el mai era acolo. El şi 
morţii. Dar poate că aşa i se-ntâmplă când încetează luptele 
unui om care nu ştie decât să lupte. Începe să se lupte cu 
sine însuşi. 

Trase adânc în piept aerul rece şi umed, încruntându-se 
către moviliţa de pământ de pe mormântul Ursuzului. Se 
întreba dacă el mai ştia să deosebească un om bun de unul 
rău. Se întreba care era diferenţa. 

Era o dimineaţă cenuşie, în grădinile umede şi 
friguroase, iar Copoiul nu făcea decât să stea acolo, 
gândindu-se la vremurile mai bune. 


Nu aşa cum ai vrut 


Glokta fu trezit de o rază de lumină blândă a soarelui 
care se strecura printre perdele şi peste aşternutul 
mototolit şi în care dansau fire de praf. Încercă să se 
întoarcă pe partea cealaltă. Se strâmbă când îi trosni gâtul. 
Aha, primul spasm pe ziua de azi. Nici al doilea nu întârzie 
mult. Îl fulgeră prin şoldul stâng, în timp ce se chinuia să se 
întoarcă pe spate, tăindu-i respiraţia. Durerea i se strecura 
pe şira spinării, se opri în picior şi rămase acolo. 

- Ah, gemu el. 

Încercă, foarte încet, să-şi răsucească glezna, să-şi 
flexeze genunchiul. Într-o clipă, durerea deveni şi mai 
puternică. 

- Barnam! 

Trase cearşaful într-o parte, iar mirosul familiar al 
dejecţiilor îi ajunse la nări. Nimic nu se compară cu 
duhoarea propriului bălegar ca să anunţe o dimineaţă 
productivă. 

- Au! Barnam! scânci el, şi scrâşni, şi-şi apucă în mâini 
coapsa ofilită, dar nimic nu-i alina durerea tot mai 
insuportabilă. 

Fibrele porneau din carnea lui secătuită ca nişte sârme, 
iar piciorul fără degete se zbătea grotesc, scăpat complet 
de sub control. 

- Barnam! zbieră Glokta. Barnam, labagiule! Uşa! 

Gura sa fără dinţi stropea cu scuipat, lacrimile îi curgeau 
pe chipul străbătut de spasme, mâinile i se încleştau, 
strângând în pumni cearşaful mânjit cu maroniu. 

Auzi nişte paşi grăbiţi pe coridor, apoi clănţănitul 
broaştei de la uşă. 

- E încuiată, prostule! ţipă el printre gingii, zvârcolindu- 
se de durere şi furie. 

Imediat, clanţa se înclină şi, spre marea lui mirare, uşa 
se deschise. Ce nai... 


Ardee veni grăbită spre pat. 

- leşi afară! şuieră Glokta, acoperindu-şi cu un braţ 
chipul, fără rost, în timp ce cu celălalt trăgea peste el 
cearşaful. leşi afară de-aici! 

- Nu. 

Îi smulse cearşaful, iar Glokta se strâmbă, aşteptând s-o 
vadă pălind, retrăgându-se ca ameţită, cu o mână peste 
gură şi ochii holbaţi de şoc şi dezgust. Sunt măritată... cu 
monstruozitatea asta îngălată-n căcat? Ardee nu făcu decât 
să se încrunte o clipă, apoi îi prinse coapsa sfârtecată şi o 
apăsă cu degetele mari. 

Glokta icni, dădu din mâini, încercă să se smulgă, dar 
strânsoarea ei era nemiloasă, două puncte de durere 
împungându-l drept prin mijlocul tendoanelor crispate. 

- Au... Futu-te... mă... 

Mugşchii atrofiaţi se înmuiară dintr-odată, iar Glokta se 
moleşi şi el, lăsându-se să cadă la loc pe saltea. Jar acum, 
faptul că-s mânjit cu căcatul meu propriu începe să pară 
doar o idee cam jenantă. 

Zăcu un moment acolo, neputincios. 

- Nu voiam să mă vezi... aşa. 

- Prea târziu. Te-ai însurat cu mine, îţi aduci aminte? 
Acum suntem unul singur. 

- Cred că eu am ieşit în avantaj. 

- lar eu am rămas în viaţă, nu? 

- Nu-i tocmai genul de viaţă după care ar tânji 
majoritatea femeilor tinere. 

O privi, văzând cum i se unduia lumina soarelui pe faţa 
întunecată, cu fiecare mişcare. 

- Ştiu că nu-s ceea ce-ţi doreai... de la un soţ. 

- Toată viaţa am visat la un bărbat cu care să pot dansa, 
ridică ea ochii, susţinându-i privirea. Dar cred că s-ar putea 
ca tu să fii mai potrivit pentru mine. Visurile sunt pentru 
copii. Noi amândoi suntem oameni maturi. 

- Totuşi... Acum vezi că neputinţa de a dansa e cea mai 
mică dintre probleme. N-ar trebui să fii nevoită să faci... 


asta. 

- Vreau s-o fac. 

Îl apucă strâns de faţă şi i-o întoarse, destul de brutal, 
silindu-l s-o privească drept în ochi. 

- Vreau să fac ceva. Vreau să fiu de folos. Vreau să aibă 
cineva nevoie de mine. Poţi înţelege asta? 

Glokta înghiţi în sec. 

- Da. 

Puţine-ar fi mai bune. 

- Unde-i Barnam? 

- l-am spus că poate să-şi ia dimineaţa liberă. Că de- 
acum încolo am să mă ocup eu de problemele astea. Şi i-am 
mai spus şi să-mi aducă patul aici. 

- Dar... 

- Vrei să zici că nu pot dormi în aceeaşi cameră cu soţul 
meu? 

Încet, mâinile îi alunecară peste pielea lui uscată, blând 
dar ferm, masându-i cicatricele, apăsând muşchii distruşi. 
De cât timp? De când nu s-a mai uitat la mine o femeie 
altfel decât cu oroare? De când nu m-a mai atins o femeie 
altfel decât cu violenţă? Se lăsă pe spate, cu ochii închişi şi 
gura căscată, în timp ce-i curgeau lacrimile, prelingându-se 
pe pernă. Aproape plăcut. Aproape... 

- Nu merit asta, şopti el. 

- Nimeni nu primeşte ce merită. 


Regina Terez îl privi de sus pe Glokta, în timp ce intra 
greoi în salonul ei însorit, fără nici cea mai mică încercare 
de a-şi ascunde dezgustul şi disprețul suprem. De parcă s- 
ar uita la o libarcă târându-se pe sub ochii ei regali. Dar 
mai vedem noi. Cunoaştem bine drumul, la urma urmei. Și 
noi înşine l-am urmat, şi am mai tras în urma noastră atâţia 
alţii. Mândria e prima. Apoi vine durerea. Umilinţța 0 
urmează îndeaproape. lar la un pas după ea, supunerea. 

- Mă numesc Glokta. Sunt noul Arhilector al Inchiziției 
Maiestăţii Sale. 


- Aha, schilodul, se strâmbă ea. 

Drept la ţintă. Înviorător de direct. 

- Şi de ce-mi tulburi după-amiaza? Aici nu vei găsi 
criminali. 

Numai Sscorpii styriene. 

Ochii lui Glokta fulgerară spre cealaltă femeie, care 
stătea lângă o fereastră, dreaptă ca un vătrai. 

- E vorba de o problemă pe care ar fi mai bine s-o 
discutăm fără martori. 

- Contesa Shalere mi-e prietenă de-o viaţă. Nu există 
niciun lucru pe care mi l-ai putea spune fără să-l audă şi ea. 

Contesa îl privi pe Glokta cu un dispreţ doar o idee mai 
puţin pătrunzător decât al reginei. 

- Prea bine. 

N-am cum s-o spun cu delicateţe. Și, în orice caz, mă 
îndoiesc că delicateţea ne-ar folosi la ceva aici. 

- Mi s-a adus la cunoştinţă, Maiestate, că nu vă 
îndepliniţi îndatoririle de soţie. 

Gâtul subţire al lui Terez păru să se lungească şi mai 
mult de indignare. 

- Cum îndrăzneşti? Nu e treaba dumitale! 

- Ba mă tem că este. Moştenitori pentru rege, înţelegeţi. 
Viitorul statului şi aşa mai departe... 

- E intolerabil! exclamă regina, albă de furie. 

Într-adevăr Giuvaierul Talinilor aruncă flăcări. 

- Trebuie să mănânc porcăriile voastre respingătoare, 
trebuie să vă îndur vremea groaznică, trebuie să zâmbesc 
la bombănelile fără şir ale regelui vostru idiot! Şi acum, să 
mai dau socoteală şi slugoilor lui groteşti? Sunt prizonieră 
aici! 

Glokta se uită prin jur, la minunatele decoraţiuni ale 
camerei. Draperiile opulente, mobila aurită, tablourile 
splendide. Cele două femei frumoase, în hainele lor aproape 
la fel de frumoase. Îşi înfipse un dinte, acru, în partea de jos 
a limbii. 

- Credeţi-mă. Nu aşa arată o temniţă. 


- Există temnițe de multe feluri! 

- Am învăţat să trăiesc în condiţii şi mai rele, şi alţii de 
asemenea. 

Să vedeţi, numai, ce trebuie să îndure nevastă-mea! 

- Să-mi împart patul cu un bastard dezgustător, un pui 
de cine ştie ce, desfigurat de cicatrice, să mă pipăie în 
noapte un bărbat păros şi împuţit? continuă regina, cu un 
fior de silă. Nici nu intră în discuţie! 

În ochi îi luceau lacrimi. Doamna de onoare veni grăbită, 
cu rochia foşnindu-i, şi îngenunche lângă ea, punându-i o 
mână liniştitoare pe umăr. 'lerez i-o acoperi cu a ei. Contesa 
îl privea pe Glokta cu ură nedisimulată. 

- leşi afară! Afară, şontorogule, şi să nu te mai întorci! Ai 
supărat-o pe Maiestatea Sa! 

- Am eu, aşa, un talent... mormăi Glokta. Unul dintre 
motivele pentru care mă urăşte atâta lume... 

Lăsă fraza în aer, încruntat, cu privirea spre cele două 
mâini de pe umărul lui Terez. Se simţea ceva în atingerea 
aceea. Liniștitoare, încurajatoare, protectoare. Atingerea 
prietenei devotate, a confidentei de incredere, a tovarăşei 
apropiate ca o soră. Dar e mai mult decât atât. Prea 
familiară. Prea caldă. Aproape ca atingerea unei... Aha. 

- Nu vă prea interesează bărbaţii, aşa e? 

Cele două femei îl priviră în acelaşi timp, apoi Shalere îşi 
smulse mâna de pe umărul reginei. 

- N-am înţeles ce-ai vrut să spui! lătră 'Terez, dar vocea-i 
era ascuţită, în pragul unui atac de panică. 

- Cred că ştiţi destul de bine ce-am vrut să spun. 

lar sarcina mea este de a uşura cu mult situația. 

- O mână de ajutor, vă rog! 

Doi practicieni mătăhăloşi năvăliră pe uşă. 

Și, cât ai bate din palme, totul se schimbă. Uluitor câtă 
sare şi piper pot adăuga doi bărbaţi voinici într-o 
conversaţie. Unele genuri de putere sunt doar trucuri ale 
minţii. Am învăţat bine asta în închisorile Împăratului, iar 
noul meu stăpân n-a făcut decăt să-mi reamintească lecţia. 


- N-ai să-ndrăzneşti! zbieră Terez, privindu-i cu ochi 
mari pe cei doi mascaţi. N-ai să-ndrăzneşti să te-atingi de 
mine! 

- Din fericire, mă îndoiesc că va fi necesar, dar vom 
vedea. 

Glokta arătă spre contesă: 

- Prindeţi-o pe femeia aia. 

Cei doi oameni cu măşti negre porniră cu paşi grei pe 
covorul gros. Unul dădu la o parte din drum un scaun, cu o 
grijă exagerată. 

- Nu! sări regina în picioare, apucând mâna lui Shalere 
într-a ei. Nu! 

- Ba da, replică Glokta. 

Cele două femei se retraseră, agăţându-se strâns una de 
alta - Terez în faţă, protejând-o pe contesă cu trupul ei. Îşi 
dezgoli dinţii într-o grimasă amenințătoare, în vreme ce 
practicienii uriaşi se apropiau. Am putea fi aproape mişcați 
de evidenta lor afecţiune reciprocă - dacă am mai fi 
capabili să fim mişcaţi de ceva... 

- Luaţi-o. Dar reginei să nu-i lăsaţi semne, vă rog. 

- Nu! urlă Terez. O să vă iau capetele pentru asta! Tatăl 
meu... tatăl meu este... 

- În drum spre Talins - şi, în orice caz, mă îndoiesc că va 
porni un război numai pentru prietena dumneavoastră de-o 
viaţă. Aţi fost cumpărată şi plătită, iar Ducele Orso nu mi se 
pare genul care să renege o tranzacţie. 

Cei doi bărbaţi şi cele două femei se învârteau prin 
capătul opus al camerei, într-un fel de dans dizgraţios. Unul 
dintre practicieni o înşfăcă pe contesă de încheietură, 
smulgându-i mâna dintr-a reginei, şi o îngenunche cu forţa, 
răsucindu-i braţele la spate şi aplicându-i o pereche de 
cătuşe masive. Terez ţipa, dădea cu pumnii, cu picioarele, îl 
zgârie pe celălalt - dar la fel de bine şi-ar fi putut descărca 
furia pe un copac. Uriaşul nici nu se clintea, având ochii la 
fel de lipsiţi de orice emoție ca masca ce-i ascundea. 


Glokta descoperi că aproape zâmbea, în timp ce 
urmărea neplăcuta scenă. Oi fi eu schilod, şi hidos, şi 
Chinuit tot timpul de dureri, dar umilirea unor femei 
frumoase e o plăcere pe care încă mai pot s-o savurez. 
Acum o fac cu ameninţări şi violenţă, nu cu vorbe blânde şi 
îmbieri, totuşi... Distracţia e aproape la fel de mare ca pe 
vremuri. 

Unul dintre practicieni trase un sac de pânză groasă 
peste capul lui Shalere, transformându-i strigătele în 
suspine înăbuşite, apoi o împinse prin cameră. Celălalt 
rămase pe loc un moment, ţinând-o pe regină blocată în 
colţ. După aceea, se retrase către uşă. Din mers, luă 
scaunul pe care-l mutase şi-l puse cu grijă exact în locul 
unde-l găsise. 

- Blestemat să fii! zbieră Terez, strângându-şi pumnii 
tremurători, când uşa se închise, lăsându-i singuri. Blestem 
pe capul tău, ticălos diform! Dacă-i faci vreun râu... 

- Nu se va ajunge până acolo. Fiindcă aveţi în mână 
soluţia eliberării ei. 

Regina înghiţi un nod, cu pieptul zbuciumat de gâfâieli. 

- Ce trebuie să fac? 

- Să vă futeţi. 

În decorul acela elegant, cuvântul părea să sune de două 
ori mai urât. 

- Şi să faceţi copii. Îi voi acorda contesei şapte zile în 
întuneric, nemolestată. Dacă, la sfârşitul acestui interval, nu 
aud c-aţi pus pe jar cocoşelul regelui în fiecare noapte, le-o 
voi prezenta practicienilor mei. Bieţii băieţi. Fac atât de 
puţină mişcare... Zece minute de fiecare ar fi de ajuns, dar 
sunt o mulţime în Casa Întrebărilor. Îndrăznesc să spun că o 
vor ţine ocupată zi şi noapte pe prietena dumneavoastră din 
copilărie. 

Un spasm de oroare trecu peste faţa lui Terez. Şi de ce 
nu? E un capitol josnic, chiar şi pentru mine. 

- Şi dacă fac ceea ce-mi ceri? 


- Atunci, contesa nu va păţi nimic. După ce se confirmă 
că sunteţi grea cu copil, am să v-o înapoiez. Lucrurile pot 
continua aşa cum sunt acum, pe perioada izolării 
dumneavoastră. Doi băieţi, ca moştenitori, două fete, 
pentru măritiş, şi putem zice c-am terminat unul cu altul. 
Regele îşi poate găsi distracţiile şi prin alte părţi. 

- Dar va lua ani întregi! 

- Se poate rezolva în trei sau patru, dacă vă daţi toată 
silinţa. Şi s-ar putea să constataţi că vieţile tuturor vor fi 
mai uşoare, dacă măcar vă prefaceţi că vă face plăcere. 

- Să mă prefac...? şopti ea. 

- Cu cât daţi mai mult impresia că vă place, cu atât se va 
termina mai repede. Cea mai ieftină târfă din port poate să 
guiţe pentru gologanii ei, când o trag în ţeapă marinarii. 
Vreţi să-mi spuneţi că nu puteţi guiţa pentru Regele 
Uniunii? Îmi ofensaţi sensibilităţile patriotice! Ohhh! gâfâi 
el, dându-şi ochii peste cap, într-o parodie a extazului. 
Ahhh! Daaa! Da, acolo...! Nu te opri! 

Apoi, îşi răsfrânse buza spre ea. 

- Vedeţi? Până şi eu pot s-o fac! O mincinoasă cu 
experienţa dumneavoastră n-ar trebui să aibă nicio 
dificultate. 

Ochii ei înlăcrimaţi săgetară prin cameră, ca şi cum ar fi 
căutat o ieşire. Dar nu există niciuna. Nobilul Arhilector 
Glokta, protectorul Uniunii, inima cea mare a Consiliului 
Închis, întruchiparea virtuţilor senioriale, îşi demonstrează 
flerul pentru politică şi diplomaţie. Când îi vedea 
deznădejdea jalnică, simţea o mică tresărire într-însul, un 
freamăt neglijabil în pântece. Vinovăţie, poate? Sau 
indigestie? Nu prea contează care din două, am învăţat 
lecţia. La mine, mila nu ţine niciodată. 

Mai făcu un pas înainte, încet. 

- Maiestatea Voastră, sper că înţelegeţi pe deplin care e 
cealaltă variantă. 

Terez dădu din cap, ştergându-şi lacrimile. Apoi, ridică 
bărbia cu un aer mândru. 


- Voi face tot ce-mi ceri. Te rog, te implor, nu-i face niciun 
rău... te rog... 

Te rog, te rog, te rog... Felicitări din suflet, Eminenţa 
Voastră. 

- Vă dau cuvântul meu. Voi avea grijă ca doamnei 
contese să i se acorde numai cele mai bune tratamente. 

Îşi linse uşor golurile acre dintre dinţi. 

- lar Maiestatea Voastră va face acelaşi lucru cu soţul 
domniei sale. 


Jezal stătea aşezat în întuneric. Privea dansul focului în 
marele şemineu şi se gândea la tot ce-ar fi putut să fie. Se 
gândea cu amărăciune şi înverşunare. Toate căile pe care 
ar fi putut s-o apuce viaţa lui, şi uite unde ajunsese. Singur. 

Auzi balamalele scârţâind. Uşa cea mică dinspre 
dormitorul reginei se deschise încet. Jezal nu se ostenise 
niciodată s-o încuie pe partea dinspre el. Nu prevăzuse 
nicio împrejurare în care 'lerez ar fi putut dori s-o 
folosească. Acum, fără îndoială, era vorba de vreo eroare de 
etichetă comisă de el, una pentru care Terez nu putea nici 
măcar să aştepte până dimineaţa, ca să-l admonesteze. 

Se ridică grăbit în picioare, cuprins de o agitaţie 
prostească. 

Terez intră pe uşa cufundată în umbră. Arăta atât de 
schimbată, încât în primul moment abia dacă o recunoscu. 
Avea părul despletit şi purta numai cămaşa de noapte. 
Privea în jos, umilă, cu faţa cufundată în întuneric. 
Picioarele ei desculţe lipăiau pe podele, apoi peste covorul 
pufos, spre foc. Dintr-odată, părea foarte tânără. Tânără şi 
mică, slabă şi singură. Jezal o privea în culmea nedumeririi, 
aproape speriat, dar şi uşor excitat, pe măsură ce se 
apropia de el, iar lumina focului îi contura trupul. 

- Terez, dra... 

Nu-şi găsea cuvintele. „Draga mea” nu părea prea 
potrivit. Nici „lubito”. „Duşmancă” poate ar fi mers, dar nu 
rezolva nimic. 


- Pot să... 

Îl întrerupse, ca întotdeauna, dar nu cu tirada la care se 
aşteptase. 

- Îmi pare rău pentru felul cum m-am purtat cu tine. 
Pentru lucrurile pe care le-am spus... probabil mă 
consideri... 

Avea lacrimi în ochi. Lacrimi adevărate. Până în acel 
moment, nici n-ar fi crezut-o în stare să plângă. Făcu un 
pas, doi, spre ea, grăbit, cu o mână uşor întinsă, neştiind ce 
să facă. Niciodată nu îndrăznise să spere vreo scuză, şi-n 
niciun caz una prezentată atât de sincer şi onest. 

- Stiu, se bâlbâi el. Ştiu că... că nu-s deloc ceea ce-ţi 
doreai de la un soţ. Îmi pare rău. Dar şi eu sunt prizonierul 
acestei situaţii, la fel ca tine. Sper doar că... că poate 
reuşim s-o scoatem cumva la capăt. Poate găsim o cale... să 
ţinem unul la altul? Pe altcineva nu avem, nici unul dintre 
noi. 'le rog, spune-mi ce am de făcut... 

— Şsşt... 

li atinse buzele cu un deget, privindu-l în ochi, cu o 
jumătate a feţei luminată portocaliu de foc, iar cealaltă 
ascunsă în umbră. Degetele ei îi porniră prin păr, trăgându- 
] mai aproape. Îl sărută, uşor, stângaci aproape, cu buzele 
abia atingându-li-se, apoi mai strâns, dar tot împiedicat. 
Jezal îşi trecu o mână pe lângă gâtul ei, pe sub ureche, 
mângâindu-i cu degetul mare obrazul neted. Gurile li se 
mişcau mecanic, însoţite de foşnetul slab al respirației prin 
nasul lui, de plescăitul încet al salivei în mişcare. Nu tocmai 
cel mai pătimaş sărut din viaţa lui, dar era mult mai mult 
decât se aşteptase vreodată să capete de la ea. Sub pântece 
îi începeau nişte furnicături plăcute, în timp ce-şi împingea 
limba în gura ei. 

Îşi plimbă cealaltă palmă peste spatele lui Terez, 
simţindu-i sub degete umflăturile vertebrelor. Mârâi încet, 
când mâna-i ajunse pe fundul ei, prin jurul şoldului, apoi 
între picioare, cu poala cămăşii strânsă în jurul încheieturii. 
O simţi cutremurându-se, o simţi tresărind şi muşcându-şi 


buza, şocată, se părea, sau poate chiar dezgustată. Jezal îşi 
smuci mâna înapoi, şi se despărţiră, amândoi cu privirile în 
podea. 

- Iartă-mă, mormăi el, reproşându-şi în sinea lui graba. 
M-am... 

- Nu. E vina mea. Nu am... experienţă... cu bărbaţii... 

Un moment, Jezal clipi din ochi, apoi aproape că zâmbi 
uşurat. Desigur. Acum totul era clar. Fusese atât de sigură 
pe sine, atât de tăioasă, încât nicio clipă nu-i trecuse prin 
minte că putea fi virgină. Frica şi nimic mai mult era cauza 
acelui tremur. Frica de a-l dezamăgi. Simţi un val de 
compasiune. 

- Nicio grijă, murmură el încet, făcând un pas înainte şi 
cuprinzând-o cu braţele. 

O simţi crispându-se, de nervozitate, fără îndoială, şi-i 
mângâie blând părul. 

- Pot să mai aştept... nu e nevoie să... nu încă. 

- Ba da, replică ea cu o hotărâre surprinzătoare, 
privindu-l fără teamă în ochi. Trebuie. 

Îşi scoase cămaşa peste cap, lăsând-o să cadă pe podea. 
Apoi veni lângă el, îl luă de încheietură şi-i conduse mâna în 
susul coapsei, tot mai sus. 

- Ah, şopti, intens şi gutural, cu buzele frecându-i 
obrazul, cu răsuflarea arzându-l fierbinte în ureche. Da... 
acolo... nu te opri... 

Şi-l conduse, cu respiraţia tăiată, spre pat. 


- Asta-i tot? 

Glokta se uită în jurul mesei, dar bătrânii tăceau. Toţi 
aşteaptă cuvântul meu. Regele lipsea din nou, aşa că-i lăsă 
să aştepte mult mai mult decât ar fi fost nevoie. Doar ca să 
înţeleagă toţi şovăielnicii cine-i şeful. Şi de ce nu, în fond? 
Scopul puterii nu este acela de a te purta cu măânuşi. 

- Atunci, această şedinţă a Consiliului Închis a luat 
sfârşit. 


Se ridicară repede, tăcuţi şi în deplină ordine. Halleck, 
Torlichorm, Kroy şi toţi ceilalţi ieşiră încet, rând pe rând, 
din sală. Glokta se sculă şi el, cu piciorul încă durându-l, în 
amintirea cârceilor de dimineaţă, numai pentru a descoperi 
că Lordul Şambelan rămăsese din nou pe loc. Și nu arată 
deloc amuzat. 

Hoff aşteptă ca uşa să se închidă înainte de a vorbi. 

- Imaginează-ţi ce surprins am fost, spuse el răstit, să 
aud de recenta dumitale căsătorie. 

- O ceremonie scurtă şi modestă, îi arătă Glokta 
dezastrul dinţilor din faţă. Dragostea tânără, înţelegi, nu 
suferă amânare. Îmi prezint scuze dacă lipsa unei invitaţii 
te-a jignit. 

- Invitaţie? mârâi Hoff, încruntându-se fioros. Cam greu! 
Nu asta am discutat! 

- N-am discutat? Cred că a survenit o neînțelegere. 
Prietenul nostru comun, continuă Glokta, cu o privire 
semnificativă spre al treisprezecelea scaun, care rămăsese 
neocupat, în capătul opus al mesei, m-a lăsat la conducere. 
Pe mine. Nu pe altcineva. Consideră că e necesar ca acest 
Consiliu Închis să vorbească doar cu o singură voce. De- 
acum încolo, vocea aceea va suna remarcabil de 
asemănător cu a mea. 

Chipul rumen al lui Hoff păli uşor. 

- Desigur, dar... 

- Eşti conştient, presupun, că am trăit doi ani de tortură, 
nu? Doi ani în infern, aşa că acum pot sta drept în faţa 
dumitale. Sau strâmb, dacă preferi, şui ca o rădăcină de 
copac bătrân. O caricatură oloagă, schiloadă şi şontoroagă, 
ce zici, Lord Hoff? Hai să vorbim cinstit unul cu altul. 
Uneori, îmi pierd controlul propriului picior. Al propriilor 
ochi. Al propriei feţe - dacă se mai poate numi faţă, pufni el. 
Şi al intestinelor, nici nu ştii cât sunt de rebele. Adesea, mă 
trezesc dimineaţa bălăcindu-mă în rahatul meu propriu şi 
personal. Am încontinuu dureri, iar amintirea a tot ceea ce- 
am pierdut mă râcâie la nesfârşit. 


Îşi simţi ochiul stâng zbătându-se. Las” să se zbată. 

- Prin urmare, înţelegi de ce, în pofida eforturilor mele 
constante de a fi un om cu o dispoziţie luminoasă, constat 
mereu că dispreţuiesc lumea, şi tot ce are-n ea, şi pe mine 
însumi în primul rând. O stare de fapt regretabilă, pentru 
care nu există niciun remediu. 

Lordul Şambelan îşi linse buzele, nesigur. 

- Te asigur de toată compasiunea mea, dar nu prea văd 
ce relevanţă are. 

Pe neaşteptate, Glokta ajunse foarte aproape de el, 
înghesuindu-l pe Hoff lângă masă, fără a lua în seamă un 
spasm care-i străbătea piciorul. 

- Compasiunea dumitale nu face nici cât o ceapă 
degerată, iar relevanţa e următoarea: ştiind ce sunt, ce-am 
îndurat, ce voi îndura în continuare... îţi poţi imagina că mai 
există pe lumea asta vreun lucru de care să-mi fie teamă? 
Vreo faptă pe care să mă codesc s-o fac? Cele mai 
insuportabile suferinţe ale altora sunt, pentru mine... o 
simplă jenă, în cel mai rău caz. 

Se îndesă smucit şi mai aproape, lăsându-şi buzele să-i 
dezvelească dinţii sfărâmaţi, lăsându-şi chipul să tremure şi 
ochiul să lăcrimeze. 

- Ştiind toate astea... oare poţi găsi că e înțelept... 
pentru un om aflat în poziţia dumitale de acum... să vină cu 
ameninţări? Ameninţări împotriva soţiei mele? Împotriva 
copilului meu încă nenăscut? 

- N-am intenţionat nicio ameninţare, desigur, niciodată 
n-aş... 

- Nu merge aşa de simplu, Lord Hoff! Nu merge, şi gata. 
La cel mai mic semn de violenţă contra lor... ei bine, nu-ţi 
doresc nici măcar să-ţi imaginezi oroarea inumană a 
reacției mele. 

Şi mai aproape - atât de aproape, încât saliva i se 
depunea ca o ceaţă subţire pe fălcile tremurătoare ale lui 
Hoff. 


- Nu pot permite nici o altă discuție despre această 
problemă. Niciodată. Nu permit nici măcar zvonul că ar 
putea să existe vreo problemă. Niciodată. Pur... şi... 
simplu... n-ar... merge, Lord Hoff, ca un maldăr de carne 
fără ochi, fără limbă, fără mutră, fără degete, fără coaie, să 
ocupe scaunul dumitale în Consiliul Închis. 

Se retrase, afişându-şi rânjetul cel mai revoltător. 

- Căci, Domnule Lord Şambelan... atunci cine-ar mai bea 
tot vinul? 


Era o zi frumoasă de toamnă în Adua, iar soarele 
strălucea plăcut printre ramurile înmiresmate ale pomilor 
fructiferi, aşternând pete de lumină şi umbră pe iarba de 
dedesubt. O briză plăcută adia prin livadă, făcând să 
fremete mantia carmin a regelui care se plimba maiestuos 
pe gazon şi roba albă a Arhilectorului, în timp ce şchiopăta 
îndărătnic la o distanţă respectuoasă, cocoşat peste baston. 
Păsările ciripeau în copaci, iar cizmele lustruite ca oglinda 
ale Maiestăţii Sale scrâşneau pe pietriş, cu ecouri slabe, 
agreabile, dinspre clădirile albe ale palatului. 

Din cealaltă parte a zidurilor înalte se auzea zgomotul 
slab al unor lucrări în depărtare. Bocănit de târnăcoape şi 
ciocane, foşnete de pământ săpat şi trosnete ale pietrelor. 
Strigătele slabe ale tâmplarilor şi zidarilor. Acestea erau 
cele mai plăcute sunete din toate, în auzul lui Jezal. 
Sunetele reconstrucției. 

- Va dura un timp, desigur, spunea el. 

- Desigur. 

- Ani întregi, poate. Dar o mare parte din moloz s-a 
înlăturat deja. Reparaţiile unora dintre clădirile mai uşor 
avariate au şi început. Până să ne dumirim, Agriontul va fi 
mai strălucitor ca oricând. Am făcut din asta principala mea 
prioritate. 

Glokta îşi plecă şi mai adânc capul. 

- Şi, prin urmare, şi a mea, şi a Consiliului Închis al 
Maiestăţii Voastre. Pot să mă interesez... murmură el, de 


sănătatea soţiei dumneavoastră, regina? 

Jezal îşi mişcă gura în gol. Nu-i prea plăcea să discute 
despre problemele lui personale cu acel om, tocmai cu el, 
dar nu putea nega faptul că, indiferent ce-o fi spus ologul, 
avusese loc un progres cum nu se poate mai dramatic. 

- O schimbare substanţială, clătină el din cap. Acum 
constat că este o femeie cu... apetituri aproape nesăţioase. 

- Sunt încântat că sugestiile mele au avut efect. 

- A, au avut, sigur c-au avut, numai că încă mai există o 
anumită... 

Mişcă mâna prin aer, căutând cuvântul potrivit. 

- ..„. O anumită tristeţe în felul ei de a se purta. 
Câteodată... o aud plângând, noaptea. Stă la fereastra 
deschisă şi plânge, ore în şir. 

- Plânge, Maiestate? Poate că nu-i e decât dor de casă. 
Întotdeauna am bănuit că are un suflet mult mai gingaş 
decât pare. 

- Aşa este! Aşa e. Un suflet gingaş. 

Jezal stătu un moment pe gânduri. 

- Ştii, cred că s-ar putea să ai dreptate. Dor de casă... 

În minte începea să i se contureze un plan. 

- Poate ar fi bine să schimbăm modelul grădinilor 
palatului, ca să amintească de Talins? Am putea modifica 
râul, după forma canalelor şi aşa mai departe! 

Glokta rânji ştirb ca de obicei. 

- Sublimă idee. Am să vorbesc cu Grădinarul Regal. 
Poate-am să mai schimb câteva cuvinte şi cu Maiestatea Sa, 
ca să văd dacă-i pot stăvili lacrimile. 

- Îţi voi fi recunoscător pentru tot ceea ce faci... Şi soţia 
dumitale cum o mai duce? aruncă el peste umăr, încercând 
să schimbe subiectul, după care îşi dădu seama că abordase 
unul şi mai dificil. 

Dar Glokta nu făcu decât să-şi arate iar rânjetul gol. 

- E o mângâiere extraordinară pentru mine, Maiestate. 
Zău că nu ştiu cum m-am descurcat înainte fără ea. 


Câteva clipe, îşi continuară drumul într-o tăcere cam 
stânjenitoare, apoi Jezal îşi drese vocea. 

- M-am gândit, Glokta, la planul ăla al meu. Ştii, în 
legătură cu impozitul pe bănci? Poate ca să construim un 
spital nou, lângă port. Pentru cei care nu-şi pot permite un 
medic. Oamenii de rând au fost de mare folos. Ne-au ajutat 
să ajungem la putere şi au suferit în numele nostru. Un 
guvern ar trebui să le ofere câte ceva tuturor cetăţenilor 
săi, nu? Cu cât sunt mai mărunți, mai de jos, cu atât au mai 
multă nevoie de ajutorul nostru. De fapt, un rege nu e mai 
bogat decât cel mai sărac supus al lui, nu crezi? I-ai cere 
Înaltului Judecător să schiţeze ceva? Ceva mic, pentru 
început, apoi putem merge mai departe. Case pe gratis, 
eventual, pentru cei rămaşi fără adăpost. Ar trebui să ne 
gândim... 

- Maiestate, am vorbit cu prietenul nostru comun despre 
asta. 

Jezal se opri locului, simțind un fior rece care-i străbătea 
şira spinării. 

- Aşa...? 

- Mă tem că este obligaţia mea. 

Tonul ologului era cel al unui servitor, dar ochii lui 
înfundaţi în cap nu se abăteau nicio clipă dinspre ai lui 
Jezal. 

- Prietenul nostru nu €... prea entuziasmat. 

- El conduce Uniunea sau eu? 

Dar cunoşteau amândoi destul de bine răspunsul la 
această întrebare. 

- Maiestatea Voastră sunteţi regele, desigur. 

- Desigur. 

- Dar prietenul nostru comun... N-ar fi bine să-l 
dezamăgim. 

Glokta şchiopătă cu un pas mai aproape, în timp ce 
ochiul stâng îi palpita respingător. 

- Nici unul dintre noi, sunt sigur, n-ar dori să încurajeze 
o vizită în Adua... din partea lui. 


Dintr-odată, Jezal simţi cum i se înmuiau genunchii. 
Amintirea vagă a acelei dureri groaznice, insuportabile, îi 
zgândărea stomacul. 

- Da, horcăi el, da, sigur că n-ar fi de dorit. 

Glasul schilodului era doar cu puţin mai sonor decât o 
şoaptă. 

- Poate, cu timpul, se vor găsi fonduri şi pentru vreun 
mic proiect. Prietenul nostru nu poate vedea totul, la urma 
urmei, iar ceea ce nu vede nu va face niciun rău. Sunt sigur 
că, între noi, discret... vom face şi puţin bine. Dar încă nu. 

- Nu. Ai dreptate, Glokta. Văd că ai un simţ foarte fin 
pentru asemenea lucruri. Să nu facem nimic care să 
cauzeze cea mai mică ofensă. le rog să-l informezi pe 
prietenul nostru că opiniile lui vor fi întotdeauna preţuite 
mai presus de toate celelalte. Te rog să-i spui bunului 
nostru prieten că se poate baza pe mine. Ai să-i spui, te 
TOg? 

- Da, Maiestate. Va fi încântat să audă. 

- Bine, murmură Jezal. Bine. 

Se stârnise un vânt rece, aşa că se întoarse spre palat, 
înfăşurat în mantie. Nu era, până la urmă, o zi chiar atât de 
plăcută pe cât sperase. 


Detalii nerezolvate 


O boxă albă murdară, cu două uşi faţă-n faţă. lavanul 
prea jos ca să se simtă comod, camera prea viu luminată de 
lămpi arzătoare. Într-un colţ se forma igrasie, iar pe 
tencuială apăruseră băşici cojite, presărate cu mucegai 
negru. Cineva încercase să răzuiască de pe perete o pată 
de sânge lunguiaţă, dar fără a se strădui prea tare. 

Doi practicieni uriaşi stăteau lângă perete, cu braţele 
încrucişate. Unul dintre scaunele de la masa prinsă în 
podea era gol. Pe celălalt se afla Carlot dan Eider. Vorba 
aia: istoria merge în cerc. Cum s-au mai schimbat lucrurile! 
Și totuşi, cât de asemănătoare au rămas... Faţa femeii era 
palidă de îngrijorare, în jurul ochilor avea cearcăne vinete 
de nesomn, dar tot mai părea frumoasă. Mai frumoasă ca 
oricând, într-un fel. Frumuseţea flăcării de lumânare care e 
gata să se stingă. Din nou. 

Glokta îi auzea respiraţia înspăimântată, în timp ce se 
aşeza pe scaunul rămas, încruntat, rezemându-şi bastonul 
de tăblia zgăriată a mesei. 

- Încă mă mai întreb dacă, în următoarele câteva zile, voi 
primi scrisoarea aia despre care-mi vorbeai. Ştii care. Cea 
pe care voiai s-o citească Sult. Cea în care povesteşti micul 
meu act de caritate şi autoindulgenţă faţă de tine. Cea 
despre care te-ai asigurat că-i va fi trimisă Arhilectorului... 
în eventualitatea morţii tale. Îşi va găsi drumul până pe 
biroul meu, acum - ce crezi? O ironie finală. 

Urmă o pauză. 

- Îmi dau seama că am comis o greşeală de neiertat când 
m-am întors. 

Și una Chiar mai de neiertat, când n-ai plecat destul de 
repede. 

- Sper că-mi vei accepta scuzele. Nu voiam decât să te 
previn în legătură cu gurkienii. Dacă poţi găsi în inima ta 
resurse de îndurare... 


- Prima dată te aşteptai să fiu îndurător? 

- Nu, şopti ea. 

- Atunci, care crezi că ar fi şansele să fac aceeaşi 
greşeală de două ori? Să nu te mai întorci niciodată, aşa ţi- 
am spus. Orice-ar fi. 

Gesticulă cu o mână, iar unul dintre monstruoşii 
practicieni se apropie şi deschise capacul trusei. 

- Nu... nu, murmură ea, cu ochii fulgerând spre 
instrumente şi înapoi. Ai câştigat. Sigur că ai câştigat. Ar fi 
trebuit să fiu recunoscătoare prima oară. le rog. 

Se aplecă înainte, privindu-l în ochi. Vocea îi deveni mai 
înceată, mai răguşită. 

- Te rog. Cu siguranţă, trebuie să fie... ceva ce pot face... 
ca să-mi plătesc nesocotinţa... 

„O combinaţie bizară de dorinţă simulată şi repulsie 
sinceră. Jinduire falsă şi silă autentică. Şi cu atât mai 
dezgustătoare din cauza nuanţei de teroare crescândă. Mă 
face să mă întreb de ce am fost milostiv prima dată.” 

Glokta pufhni. 

- Trebuie să fie şi stânjenitor, nu numai dureros? 

Încercarea de seducţie se stinse repede. Dar observ că 
frica nu dispare nicăieri. Acum i se alătura o notă de 
disperare tot mai intensă. 

- Ştiu că am făcut o greşeală... Încercam să ajut... te rog, 
nu ţi-am dorit râul... Nu ţi-am făcut niciun rău, ştii doar! 

Glokta întinse încet mâna spre trusă, privindu-i ochii 
îngroziţi cum îi urmăreau mănuşa albă, în timp ce vocea-i 
devenea un chiţăit de panică. 

- Numai spune-mi ce pot să fac! le rog! Pot să te ajut! 
Pot fi de folos! Spune-mi ce pot să fac! 

Mâna lui Glokta îşi continua deplasarea necruțătoare 
peste masă. Bătu cu un deget în lemn. Degetul pe care 
inelul Arhilectorului scânteia în lumina lămpilor. 

- Poate că ar fi o cale. 

- Orice, se repezi ea, cu lacrimile lucindu-i în ochi. Orice, 
numai spune! 


- Ai relaţii în Talins? 

Femeia înghiţi în sec. 

- În Talins? Sigur... sigur că da. 

- Bun. Eu şi alţi câţiva colegi de-ai mei din Consiliul 
Închis suntem preocupaţi de rolul pe care Marele Duce 
Orso intenţionează să-l joace în politica Uniunii. Suntem de 
părere - o părere foarte fermă - că ar fi mai bine să se 
ocupe mai departe de styrieni şi să nu-şi bage nasul în 
treburile noastre. 

Făcu o pauză semnificativă. 

- Şi eu cum să... 

- Ai să te duci la Talins. Ai să fii ochiul meu în oraş. O 
trădătoare, fugind ca să scape cu viaţă, singură şi fără 
niciun prieten, care caută doar un loc unde s-o ia de la 
capăt. O trădătoare frumoasă, dar ghinionistă, având nevoie 
disperată de un braţ puternic care s-o apere. Ai prins ideea. 

- Cred... cred că aş putea să fac asta. 

Glokta pufhni. 

- N-ar strica. 

- Voi avea nevoie de bani... 

- Bunurile tale au fost confiscate de Inchiziţie. 

- Toate? 

- Poate ai observat că sunt multe lucruri de reconstruit. 
Regele are nevoie de fiecare marcă pe care poate să pună 
mâna, iar trădătorii recunoscuţi nu se prea pot aştepta să-şi 
păstreze averile în vremuri ca astea. [i-am aranjat 
călătoria. La sosire, ia legătura cu casa bancară Valint şi 
Balk. Îţi vor oferi un împrumut, ca să începi. 

- Valint şi Balk? repetă Eider, arătând şi mai speriată 
decât înainte - dacă aşa ceva era posibil. Aş prefera să mă 
îndatorez oricui altcuiva, numai lor nu. 

- Cunosc sentimentul. Dar n-avem de ales: asta sau 
NIMIC. 

- Cum am să... 

- O femeie descurcăreaţă ca tine? Sunt sigur că vei găsi 
o cale. 


Se strâmbă, în timp ce se ridica de pe scaun. 

- Vreau să fiu bombardat cu scrisori de la tine. Tot ce se 
întâmplă în oraş. Ce pune la cale Orso. Cu cine intră în 
război, cu cine cade la pace. Cine-i sunt aliaţii şi cine 
duşmanii. Vei pleca la fluxul următor. 

Ajuns în uşă, se mai întoarse o dată, scurt. 

- Am să fiu foarte atent. 

Carlot dan Eider dădu din cap, amorţită, ştergându-şi 
lacrimile de uşurare cu dosul palmei tremurânde. 

Mai întâi ni se face nouă, apoi le-o facem şi noi altora, 
după care ordonăm să se facă. Aşa merg lucrurile. 


- Mereu eşti beat la ora asta? 

- Eminenţa Voastră, mă lezaţi, rânji Nicomo Cosca. De 
obicei, la ora asta sunt beat de mult. 

Hm. Fiecare ne găsim calea de a mai rezista o zi. 

- Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care 
mi l-ai dat. 

Styrianul făcu un gest flamboaiant cu mâna. O mână, 
observă Glokta, plină de inele masive. 

- La naiba cu mulţumirile, ţi-am primit banii. 

- Şi cred că i-ai cheltuit înţelept până la ultimul. Sper c- 
ai să rămâi în oraş, ca să te mai bucuri un timp de 
ospitalitatea Uniunii. 

- Ştii ceva? Cred că mai stau. 

Mercenarul îşi scărpină gânditor urticaria de pe gât, 
lăsând urme roşii de unghii pe pielea cojită. 

- Cel puţin, până mi se termină aurul. 

- Dar cât de repede poţi cheltui tot ce ţi-am dat? 

- O, ai fi uimit. Am tocat zece averi la viaţa mea, ba chiar 
mai multe. Abia aştept să mai risipesc una. 

Îşi plesni coapsele, se ridică de pe scaun, porni spre uşă, 
cam nesigur pe picioare, după care se întoarse, cu o 
înfloritură teatrală ca de obicei. 

- Să mă chemi neapărat data viitoare când mai 
organizezi o operaţiune disperată. 


- Prima mea scrisoare îţi va fi adresată. 

- Atunci, îţi spun... rămâi cu bine! 

Cosca îşi scoase pălăria enormă şi se plecă adânc. Apoi, 
cu un rânjet complice, ieşi pe uşă şi se făcu nevăzut. 

Glokta mutase biroul Arhilectorului într-o sală mare de la 
parterul Casei Întrebărilor. Mai aproape de adevăratul 
obiect de activitate al Inchiziției - prizonierii. Mai aproape 
de întrebări şi de răspunsuri. Mai aproape de adevăr. Şi, 
desigur, principalul avantaj... fără scări de urcat. 

Dincolo de ferestrele mari se întindea o grădină bine 
îngrijită. Prin geamuri se auzea slab clipocitul unei fântâni 
arteziene. În încăpere, însă, nu exista nimic din nesuferitul 
arsenal al puterii. Pereţii erau tencuiți şi zugrăviți simplu, în 
alb. Mobila era tare şi funcţională. Gresia aspră a 
disconfortului m-a ţinut lucid atâta timp. N-am niciun motiv 
de a lăsa tăâişul să se tocească, numai fiindcă am rămas fără 
duşmani. Duşmanii noi se vor prezenta singuri, nu peste 
multă vreme. 

Lângă pereţi se aflau câteva corpuri masive de 
bibliotecă, din lemn închis la culoare. Mai multe birouri 
acoperite cu piele, deja încărcate de documente, îl aşteptau 
să se ocupe de ele. Pe lângă masa mare şi rotundă, cu harta 
Uniunii şi compasul ei însângerat, Glokta mai adusese jos cu 
el doar unul dintre obiectele lui Sult. Portretul în tonuri 
închise al lui Zoller, bătrân şi pleşuv, îl privea crunt de 
deasupra  şemineului simplu. Prezintă o asemănare 
neliniştitoare cu un anumit Mag pe care l-am cunoscut 
cândva. Se cuvine, în fond, să ne menţinem perspectiva 
corectă. Fiecare om răspunde în faţa cuiva. 

Se auzi o bătaie în uşă, iar în deschizătură apăru capul 
secretarului. 

- Au sosit Lorzii Maregşali, Arhilectore. 

- Pofteşte-i. 

Câteodată, când vechii prieteni se întâlnesc, lucrurile 
redevin într-o clipă la fel ca înainte, cu atâţia ani în urmă. 
Prietenia se reia, neatinsă, ca şi cum n-ar fi avut loc nicio 


întrerupere. Câteodată, dar nu şi acum. Collem West era 
aproape de nerecunoscut. Părul îi căzuse, lăsând goluri 
hidoase. Avea chipul scofâlcit, cu o tentă gălbuie. Uniforma 
îi atârna moale de pe umerii osoşi, pătată la guler. Îşi târşâi 
picioarele în cameră, cocârjat ca un bătrân, rezemându-se 
greu în baston. Arăta ca un cadavru ambulant. 

Glokta se aşteptase la aşa ceva, desigur, după cele 
povestite de Ardee. Totuşi, şocul bolnăvicios al dezamăgirii 
şi ororii, la vederea lui, îl luă chiar şi pe el prin surprindere. 
„E ca atunci când te întorci într-un loc unde-ai fost fericit în 
tinereţe şi-l găseşti în ruine. Mort. Se întâmplă în fiecare zi. 
De câte ori am cauzat moartea cu mâinile mele? Ce-o fi 
făcând-o atât de greu de suportat?” Şi totuşi, aşa era. Se 
pomeni că sărea de pe scaun, pornind cu chiu, cu vai spre 
el, ca să-i dea o mână de ajutor. 

- Eminenţa Voastră. 

Glasul lui West era fragil şi colţuros ca sticla spartă. Făcu 
un efort vlăguit să zâmbească. 

- Sau, presupun că... s-ar cuveni să-ţi zic cumnate. 

- West... Collem... mă bucur că te văd. 

Mă bucur şi-n acelaşi timp mă simt îngrozitor. 

Câţiva ofiţeri îl urmară pe West în încăpere. Pe minunat 
de competentul locotenent Jalenhorm îl ţin minte, desigur 
dar acum e maior. Și pe Brint, ajuns căpitan după rapida 
avansare a prietenului său. Pe bunul Mareşal Kroy mi-l 
amintesc şi-l îndrăgesc din Consiliul Închis. Felicitări, 
tuturor, pentru înaintările în grad. Grupul îl încheia un 
necunoscut. Un om slab, cu chipul ars îngrozitor. Dar nu se 
cade ca tocmai noi să-i reproşăm desfigurarea repulsivă. 
Toţi se încruntau cu nervozitate spre West, ca şi cum ar fi 
fost gata să se repeadă înainte dacă se prăbuşea de pe 
picioare. Totuşi, mareşalul reuşi să ajungă până la masa 
rotundă, unde se aşeză, tremurând, pe scaunul cel mai 
apropiat. 

- Trebuia să vin la tine, spuse Glokta. 

Trebuia să vin la tine de mult. 


West făcu încă un efort să zâmbească, şi mai strepezit 
decât cel dinainte. Îi lipseau câţiva dinţi. 

- Prostii. Ştiu cât eşti de ocupat, de-acum. lar azi mă 
simt mult mai bine. 

- Bun, bun. E foarte... bine. Pot să-ţi aduc ceva? Orice? 

Oare ce-ar mai putea să-l ajute? 

- Nu cred, clătină din cap West. Pe aceşti domni îi 
cunoşti, desigur. Cu excepţia sergentului Pike. 

Omul cu faţa arsă dădu din cap spre Glokta. 

- Plăcerea e de partea mea. 

Să cunosc pe cineva şi mai desfigurat decât mine, 
întotdeauna. 

- Am primit... veşti bune, de la sora mea. 

Glokta se strâmbă, aproape neputându-şi privi vechiul 
prieten în ochi. 

- Ar fi trebuit să-ţi cer permisiunea, desigur. Şi sigur aş fi 
făcut-o dacă aveam timp. 

- Înţeleg, răspunse West, fixându-l cu ochii săi 
strălucitori. Mi-a explicat totul. Mă consolează, oarecum, să 
ştiu că va fi bine îngrijită. 

- De asta poţi fi sigur. O să mă ocup eu. Nu va mai avea 
de suferit niciodată. 

Chipul supt al lui West se schimonosi. 

- Bine... Bine... 

Îşi frecă uşor obrazul. Avea unghiile vinete, mărginite cu 
sânge uscat, ca şi cum ar fi stat să se desprindă. 

- Întotdeauna avem un preţ de plătit, nu, Sand? Pentru 
ceea ce facem? 

Glokta îşi simţi ochiul tresărind. 

- Aşa se pare. 

- Mi-am pierdut câţiva dinţi. 

- Văd, şi te înţeleg perfect. Supa, o găsesc... 

O găsesc de-a dreptul dezgustătoare. 

- Abia mai pot să... merg. 

- Şi în privinţa asta te înţeleg. Bastonul îţi va fi cel mai 
bun prieten. 


Cum este şi al meu, de multă vreme, aş zice. 

- Sunt doar o umbră jalnică a celui ce-am fost. 

- Îţi simt cu adevărat durerea. 

Cu adevărat. Aproape şi mai intens decât pe a mea. 

Încet, West clătină din capul împuţinat. 

- Cum o suporţi? 

- Pas cu pas, bătrâne prieten. Evit scările, oricând am 
posibilitatea, şi oglinzile, întotdeauna. 

- Înţelept sfat, tuşi West - o tuse găunoasă, de mai jos de 
coaste; înghiţi zgomotos. Nu cred că mai am mult. 

- În niciun caz! 

Mâna lui Glokta se întinse o clipă, ca pentru a se depune 
pe umărul slab al lui West, ca pentru a-l îmbărbăta. Şi-o 
smuci înapoi, încurcat. Mâna mea nu se pricepe la treburi 
din-astea. 

West îşi linse gingiile goale. 

- Aşa ne ducem cei mai mulţi, nu? Fără o şarjă finală. 
Fără momente de glorie. Doar ne... mistuim încet. 

Lui Glokta i-ar fi plăcut să dea o replică optimistă. Dar 
balivernele alea ies din alte guri, nu dintr-a mea. Guri mai 
tinere, mai drăguţe, eventual şi cu toţi dinții înăuntru. 

- Cei ce mor pe câmpul de luptă sunt, în unele privinţe, 
puţinii norocoşi. Veşnic tineri, veşnic încununaţi de glorie. 

West dădu din cap, încet. 

- Atunci, pentru puţinii norocoşi... 

Ochii i se dădură peste cap, se clătină şi căzu într-o 
parte. Jalenhorm reacţionă primul, prinzându-l înainte de a 
atinge pardoseala. Mareşalul se înmuie în braţele uriaşului, 
împroşcând dalele cu un val prelung de vomă. 

- Înapoi la palat! se răsti Kroy. Imediat! 

Brint se grăbi să deschidă uşile, în timp ce Jalenhorm şi 
Kroy îl scoteau pe West din cameră, cărându-l între ei, cu 
braţele pe după umerii lor. Picioarele inerte i se târau pe 
jos, capul cu pete pleşuve se legăna. Glokta îi privi cum 
plecau, stând neputincios, cu gura ştirbă întredeschisă, ca 
pentru a mai spune ceva. Ca pentru a-i ura prietenului său 


noroc, sau sănătate, sau o după-amiază plăcută. Totuşi, 
niciuna dintre ele nu prea pare potrivită cu situația. 

Uşile se închiseră zgomotos, iar Glokta rămase cu 
privirea spre ele. Pleoapa i se zbătea, simţea umezeală pe 
obraz. Nu sunt lacrimi de compasiune, fireşte. Nu-s lacrimi 
de durere. Nu simt nimic, nu mă tem de nimic, nu-mi pasă 
de nimic. Au tăiat în temniţele Împăratului acele părţi din 
mine care puteau să plângă. Asta nu poate fi decât apă 
sărată şi nimic mai mult. Doar un reflex frânt pe o faţă 
mutilată. Adio, frate. Adio, singurul meu prieten. Și adio şi 
ție, duh al frumosului Sand dan Glokta. N-a mai rămas 
nimic din el. Totul, spre mai bine, desigur. Un om în poziţia 
mea nu-şi poate permite indulgenţe. 

Trase scurt aer în piept şi-şi şterse faţa cu dosul mâinii. 
Şchiopătă până la birou, se aşeză, aşteptă un moment să se 
reculeagă, ajutat şi de un junghi subit în piciorul fără 
degete. Apoi, îşi îndreptă atenţia spre documente. 
Declaraţii de confesiune, sarcini importante, toate treburile 
obositoare ale guvernării... 

Ridică ochii. O siluetă se desprinsese din umbrele de 
lângă una dintre etajerele înalte, iar acum păşi în cameră, 
cu braţele încrucişate pe piept. Omul cu faţa arsă care 
venise odată cu ofiţerii. Se părea că, în toată agitația 
plecării lor, rămăsese pe loc. 

- Sergent Pike, nu-i aşa? murmură Glokta, încruntându- 
se. 

- Ăsta e numele pe care mi l-am luat. 

- Ţi l-ai luat...? 

Chipul ars se schimonosi într-o imitație de zâmbet. Una 
şi mai hidoasă decăt a mea, dacă e cu putinţă. 

- Nu mă mir că nu m-aţi recunoscut. În prima 
săptămână, a avut loc un accident la forjă. Se întâmplă des 
accidente în Englia. 

Englia? Glasul acela... ceva din glasul acela... 

- Tot nimic? Poate dacă vin mai aproape? 


Fără veste, se năpusti asupra lui. Glokta încă se mai 
chinuia să se ridice de pe scaun, când omul sări peste biroul 
lui. Se rostogoliră împreună pe jos, într-un nor de hârtii 
învălmăşite, Glokta dedesubt, lovindu-se cu capul de 
pardoseală, în timp ce aerul i se revărsa din piept cu un 
şuierat prelung, dureros. 

Simţi atingerea oţelului pe gât. Chipul lui Pike era la 
doar câteva degete distanţă de al lui, masa aceea de arsuri 
distingându-se revoltător de detaliat. 

- Şi acum? şuieră el. Ţi se pare ceva cunoscut? 

Glokta îşi simţi ochiul stâng zbătându-se, când 
recunoaşterea îl cuprinse precum un val de apă rece ca 
gheaţa. Schimbat, desigur. Complet şi total schimbat. Și 
totuşi, îl cunosc. 

- Rews, suflă el. 

- Nimeni altul, muşcă Rews cuvintele, cu o satisfacţie 
înverşunată. 

- Ai scăpat cu viaţă, şopti Glokta, mai întâi cu fascinaţie, 
apoi cu amuzament crescând. Ai supravieţuit! Eşti un om 
mult mai dur decât te credeam! Mult, mult mai dur. 

Începu să chicotească, cu lacrimile curgându-i iar pe 
obraz. 

- E ceva de râs? 

- Totul! "Trebuie să admiri ironia. Am învins atâţia 
duşmani puternici, iar acum Salem Rews îmi ţine jungherul 
la gât! Lama pe care n-o vezi e întotdeauna aia care te taie 
cel mai adânc, nu? 

- Ai să te-alegi şi cu tăieturi mai adânci decât asta. 

- Atunci, taie, dragul meu, sunt gata, îşi dădu Glokta 
capul pe spate, întinzându-şi gâtul, apăsându-l pe metalul 
rece. De mult sunt gata. 

Pumnul lui Rews se flexă pe plăselele cuţitului. Chipul 
său ars tremura, cu ochii îngustaţi ca două fante lucitoare 
în orbitele trandafirii. Acum. 

Buzele pătate se retraseră de pe dinţi. lendoanele 
gâtului ieşiră în relief, în timp ce se pregătea să împlânte 


LIA 


tăişul. „Hai odată... 

Respirația lui Glokta şuiera sacadat, gâtul îl furnica, în 
aşteptare. Acum, în sfârşit... acum... 

Dar braţul lui Rews nu se mişcă. 

- Şi totuşi, uite că eziţi, şopti Glokta, printre gingiile 
goale. Nu din milă, fireşte, şi nici din slăbiciune. Îngheţul le- 
a scos pe toate din tine, aşa-i? În Englia? Aştepţi fiindcă-ţi 
dai seama că, în tot acel timp cât ai visat că mă omori, nu 
te-ai gândit nicio clipă ce va urma. Ce-ai să câştigi cu 
adevărat, după toată rezistenţa ta? După toate vicleşugurile 
şi eforturile tale? Vei fi vânat? Vei fi trimis înapoi? Eu îţi pot 
oferi incomparabil mai mult. 

Expresia încruntată a lui Rews deveni şi mai dură. 

- Ce-ai putea să-mi mai dai? După toate astea? 

- A, asta-i o nimica toată. Sufăr o durere îndoită şi o 
umilinţă înzecită, în fiecare dimineaţă când mă trezesc din 
somn. Un om ca tine mi-ar putea fi foarte util. Un om... atât 
de dur cum ai dovedit tu că eşti. Un om care a pierdut totul, 
inclusiv orice scrupul, orice milă, orice urmă de teamă. 
Amândoi am pierdut totul. Amândoi am supravieţuit. Te 
înţeleg, Rews, mai bine decât ar putea oricine să te 
înţeleagă. 

- Acum mă numesc Pike. 

- Sigur că da. Lasă-mă să mă ridic, Pike. 

Încet, cuțitul se retrase de lângă gâtul său. Omul care 
fusese cândva Salem Rews se ridică deasupra lui, privindu-l 
încruntat. Cine s-ar aştepta vreodată la întorsăturile pe 
care le poate lua soarta? 

- Hai, sus. 

- Mai uşor de zis decât de făcut. 

Glokta inspiră de câteva ori, după care, gemând într-un 
efort pe cât de mare, pe-atât de jalnic, se răsuci încet în 
patru labe. O izbândă eroică, într-adevăr. Îşi încercă 
membrele, cu grijă, strâmbându-se la auzul ţăcănitului din 
articulațiile deformate. Nimic rupt. Nimic mai rupt decât de 
obicei, cel puţin. Întinse mâna şi apucă între două degete 


bastonul care căzuse, trăgându-l spre el printre hârtiile 
împrăştiate. Simţi vârful cuţitului apăsându-i spinarea. 

- Să nu mă crezi prost, Glokta. Dacă încerci vreo figură... 

Se agăţă de marginea biroului şi se săltă în picioare. 

- Îmi spinteci ficatul şi toate celelalte. Nicio grijă. Sunt 
mult prea schilod ca să încerc altceva decât să mă cac pe 
mine. Totuşi, am ceva să-ţi arăt. Ceva ce sunt sigur c-o să-ţi 
placă. Dacă mă înşel, ei bine... poţi să-mi tai beregata puţin 
mai târziu. 

leşi greoi din birou, cu Pike urmându-l îndeaproape, ca o 
umbră lângă umăr, cu cuțitul ascuns vederii. 

- Staţi aici, se răsti el la cei doi practicieni din 
anticameră, şontâcăind prin faţa biroului enorm de unde 
secretarul îl privea încruntat. 

Pe culoarul larg care străbătea Casa Întrebărilor prin 
mijloc, Glokta începu să şchiopăteze mai repede, ţăcănind 
cu bastonul pe dale. Îl durea, dar îşi ţinea capul sus şi buza 
răsfrântă cu răceală. Cu coada ochiului, îi vedea pe 
funcţionari, practicieni şi inchizitori cum făceau plecăciuni, 
retrăgându-se, eliberând drumul. Cum se mai tem de 
mine... Mai tare decât de oricare alt om din Adua, şi pe 
bună dreptate. Ce mult s-au schimbat lucrurile... Și totuşi, 
cât de neschimbate au rămas! Piciorul, gâtul, gingiile. Erau 
la fel ca întotdeauna. Și vor rămâne aşa pentru totdeauna. 
Doar dacă nu cumva voi fi torturat din nou, fireşte. 

- Arăţi bine, aruncă el peste umăr. Lăsând la o parte 
arsurile de pe faţă, desigur. Ai mai slăbit. 

- Înfometarea poate avea efectul ăsta. 

- Într-adevăr, într-adevăr... Şi eu am devenit mult mai 
zvelt în Gurkhul. Şi nu numai din cauza bucăţilor pe care le- 
au tăiat din mine. Pe-aici. 

Cotiră printr-o uşă masivă, încadrată de doi practicieni 
încruntaţi, şi trecură pe lângă o poartă zăbrelită, deschisă. 
Ajunseră pe un coridor lung, fără ferestre, care cobora în 
pantă lină, luminat de câteva felinare şi plin de umbre care 
se mişcau încet. Pereţii erau rindeluiţi şi văruiţi, deşi nu 


prea recent. Domnea o stare de părăginire şi un miros de 
umezeală. La fel ca întotdeauna. 'Ţăcănitul bastonului lui 
Glokta, şuieratul respirației, foşnetele robei albe, toate 
sunau înfundat în aerul rece şi umed. 

- Dacă mă omori, nu-ţi vei găsi cine ştie ce satisfacţie, să 
Ştii. 

- Mai vedem. 

- Mă îndoiesc. N-am fost eu principalul răspunzător 
pentru mica ta călătorie spre nord. Am făcut treburile 
concrete, poate, dar ordinele le-au dat alţii. 

- Aia nu erau prietenii mei. 

Glokta pufhni. 

- Te rog...! Prietenii nu-s decât nişte oameni care ne 
închipuim că ne plac, pentru ca viaţa să fie mai suportabilă. 
Oamenii ca noi nu au nevoie de mofturi din astea. Duşmanii 
noştri sunt cei după care ne măsurăm. 

Și iată-i şi pe ai mei. Avea în faţă şaisprezece trepte. 
Tăiate în piatră netedă, uşor tocite spre mijloc. Vechea şi 
familiara scăriță. 

- Trepte. Nenorocitele... Dac-aş putea să torturez un om, 
Ştii cine-ar fi? 

Chipul lui Pike nu era decât o cicatrice lipsită de orice 
expresie. 

- Lasă, nu contează. 

Glokta ajunse la baza scării, fără niciun incident, mai 
şchiopătă câţiva paşi chinuiţi până la o uşă groasă de lemn, 
cu ferecături metalice. 

- Am ajuns. 

Scoase din buzunarul robei un inel de chei, căută printre 
ele până o găsi pe cea potrivită, descuie uşa şi intră. 

Arhilectorul Sult nu mai era acelaşi dinainte. Dar în 
fond, nimeni dintre noi nu mai e tocmai acelaşi. Magnificul 
său ciuf de păr alb stătea lipit de ţeasta emaciată, mânjită 
pe-o parte cu sânge închegat, maroniu-gălbui. Ochii albaştri 
pătrunzători îşi pierduseră lucirea autoritară, mărginiţi cu 
roşu şi înfundaţi în găvanele adânci. Fusese uşurat de 


haine, iar trupul său vânos, bătrân, cam păros prin jurul 
umerilor, era mânjit de jegul din celule. De fapt, arăta cam 
ca un cerşetor bătrân şi nebun. Chiar e posibil ca ăsta să fi 
fost cândva unul dintre cei mai puternici oameni din tot 
Cercul larg al Lumii? Nici n-ai zice. O lecţie salutară pentru 
noi toți. Cu cât urci mai sus, cu atât mai cumplită e 
căderea. 

- Glokta! mârâi el, zbătându-se neputincios în lanţurile 
care-l ţineau legat de scaun. Ticălos trădător şi pervers ce 
eşti! 

Glokta îşi ridică mâna în mănuşă albă, cu piatra purpurie 
a inelului funcţiei scânteind în lumina crudă a lămpii. 

- Cred că „Eminenţa Voastră” este formula de adresare 
cuvenită. 

- Tu? râse Sult scurt, ca un lătrat. Arhilector? O epavă 
de om veştejită, demnă de milă? Mă dezguşti! 

- Nu-mi veni cu de-astea, se aşeză Glokta, strâîmbându- 
se, pe celălalt scaun. Dezgustul e pentru oamenii inocenți. 

Sult îl privi încruntat pe Pike, care stătea ameninţător 
lângă masă, cu umbra aşternută peste caseta lustruită care 
conţinea instrumentele lui Glokta. 

- Arătarea asta ce mai e? 

- Un vechi prieten al nostru, Maestre Sult, reîntors abia 
recent de la războaiele din Nord, în căutare de noi 
posibilităţi. 

- Felicitările mele! N-am crezut niciodată că-ţi vei putea 
găsi un asistent şi mai hidos decât tine! 

- Eşti nedelicat, dar, slavă Domnului, nu ne lăsăm 
ofensaţi prea uşor. Hai să zicem că e la fel de hidos. 

Și întocmai la fel de necruţător, sper. 

- Când începe procesul meu? 

- Proces? De ce mi-aş dori aşa ceva? Eşti presupus mort, 
şi n-am făcut nicio încercare de a nega. 

- Pretind dreptul de a mă adresa Consiliului Deschis! se 
zbătu Sult zadarnic în lanţuri. Pretind... Blestemat să fii! 
Pretind să fiu audiat! 


Glokta pufhni. 

- Pretinde cât ai chef, dar uită-te în jur. Nimeni nu-i 
curios să te asculte, nici măcar eu. Suntem mult prea 
ocupați. Consiliul Deschis e suspendat pe termen nedefinit. 
Consiliul Închis s-a schimbat complet, iar de tine a uitat 
toată lumea. Acum eu conduc lucrurile. Mai complet decât 
ai fi putut tu visa vreodată. 

- În lesa diavolului ăluia de Bayaz! 

- Corect. Poate, cu timpul, am să mai lărgesc zgarda, 
cum am făcut şi cu tine. Destul ca să fac treburile cum 
vreau eu - dar... cine ştie? 

- Niciodată! De ăla n-ai să scapi niciodată! 

- Vom vedea, ridică Glokta din umeri. Oricum, există 
sorţi şi mai rele decât să fii întâiul dintre sclavi. Mult mai 
rele. Le-am văzut cu ochii mei. 

Le-am şi trăit. 

- Nesocotitule! Am fi putut să fim liberi! 

- Ba n-am fi putut. Iar libertatea e desuetă, în orice caz. 
Toţi avem responsabilităţile noastre. Toţi datorăm câte ceva, 
cuiva. Numai oamenii complet nevrednici sunt liberi. 
Nevrednicii şi morţii. 

- Ce importanţă mai are acum? se strâmbă Sult, peste 
masă. Ce mai contează orice din toate astea? Hai, începe cu 
întrebările. 

- A, dar nu pentru aşa ceva ne aflăm aici. Nu de data 
asta. N-am venit pentru întrebări, nici pentru confesiuni, 
nici pentru adevăruri. Am deja toate răspunsurile. 

Și-atunci, de ce fac asta? De ce? Glokta se aplecă încet 
peste masă. 

- Suntem aici ca să ne distrăm. 

Sult se holbă la el o clipă, apoi izbucni într-un râs 
sălbatic, ca un nechezat. 

- Să te distrezi! N-o să-ţi capeţi niciodată dinţii înapoi! 
Nici piciorul n-o să-l mai ai! Nici viaţa n-ai să ţi-o mai 
regăseşti vreodată! 

- Sigur că nu, dar o potluape ata. 


Ţeapăn, încet, dureros, Glokta se întoarse spre omul de 
lângă masă, cu rânjetul său ştirb. 

- Practician Pike, eşti aşa de drăguţ să-i arăţi 
prizonierului nostru ustensilele? 

Pike se încruntă la Glokta. Se încruntă la Sult. Mai stătu 
pe loc câteva momente, nemişcat. 

Apoi, făcu un pas înainte şi înlătură capacul trusei. 


„Ştie diavolul că-i diavol?” 


Elizabeth Madox Roberts 


Începutul 


Laturile văii erau acoperite cu zăpadă. Drumul negru o 
străbătea ca o cicatrice veche, până la pod, peste râu şi în 
sus spre porţile Carleonului. Mănunchiuri negre de rogoz, 
smocuri de iarbă neagră, pietre negre ieşeau prin pătura 
albă şi curată. Crengile negre ale copacilor erau aşternute 
pe deasupra cu propriul lor strat de albeaţă. Oraşul se 
vedea ca o îngrămădeală de acoperişuri albe şi ziduri 
negre, înghesuite în jurul colinei, îndesate în bifurcația 
râului negru, sub cerul de un cenuşiu pietros. 

Logen se întreba dacă aşa vedea Ferro Maljinn lumea. În 
negru şi alb, şi nimic altceva. Nicio culoare. Se întreba unde 
era acum şi ce făcea. Şi dacă se gândea la el. 

Cel mai probabil, nu. 

- Din nou înapoi. 

- Mda, răspunse Fior. Înapoi. 

Nu avusese prea multe de spus, în tot timpul drumului 
călare de la Uffrith. Şi-or fi salvat ei viaţa unul altuia, dar 
conversaţia era cu totul altceva. Logen bănuia că tot nu era 
omul favorit al lui Fior. Şi se îndoia că avea să fie vreodată. 

Înaintau în tăcere, un şir lung de călăreţi duri pe lângă 
râul negru, nu mai lat decât o panglică de gheaţă. Caii şi 
oamenii pufneau rotocoale de aburi, harnaşamentele 
zornăiau sonor în aerul rece. Trecură podul, cu copitele 
bocănind găunos pe scânduri, spre poarta unde Logen 
vorbise cu Bethod. Poarta de deasupra căreia îl aruncase. 
Iarba crescuse la loc, fără îndoială, în cercul unde-l ucisese 
pe Temut, apoi o acoperise zăpada. Aşa se întâmpla cu toate 
faptele oamenilor, în cele din urmă. Erau acoperite şi uitate. 

Nu era nimeni care să-l întâmpine cu urale, dar asta nu-l 
surprindea. Sosirea Sângerosului-Nouă nu era niciodată un 
motiv de sărbătorire, şi cu atât mai puţin în Carleon. Prima 
oară când îl vizitase, lucrurile nu ieşiseră prea bine pentru 


nimeni. Şi nici după aceea. Fără îndoială, oamenii stăteau 
zăvorâţi în case, speriaţi să nu fie ei cei dintâi arşi de vii. 

Descălecă, lăsându-i pe Tichie Roşie şi ceilalţi să-şi vadă 
de ale lor. Porni pe strada pavată, urcând panta abruptă 
spre poarta zidului interior, cu Fior alături. Doi carli îi 
priveau cum se apropiau. Doi flăcăi de-ai lui Dow, aspri la 
înfăţişare. Unul dintre ei îi adresă un rânjet cu jumătate din 
dinţi lipsă. 

- Regele! strigă el, agitându-şi sabia prin aer. 

- Sângerosul-Nouă! strigă şi celălalt, zăngănindu-şi 
scutul. Regele Nordicilor! 

Logen porni prin curtea tăcută, cu zăpada adunată pe la 
colţuri, spre uşile înalte de la marea sală a lui Bethod. 
Ridică mâinile şi le împinse. 

În sală nu era mult mai cald decât afară, în zăpadă. 
Ferestrele înalte din capătul opus stăteau deschise, lăsând 
să intre zgomotul râului rece, rece de tot, ce vuia departe, 
jos. Scaunul lui Skarling stătea pe platforma sa înălţată, în 
capătul treptelor, aruncând o umbră prelungă peste 
podelele aspre, spre el. 

Pe scaun stătea cineva, observă Logen, când ochii i se 
deprinseră cu întunericul. Dow cel Negru. Cu securea şi 
sabia rezemate într-o parte a scaunului, metalul ascuţit 
lucind în penumbră. Întocmai ca el. Îşi ţinea mereu armele 
la îndemână. 

Logen îi zâmbi. 

- Te-ai făcut comod, Dow? 

- Cam tare pentru curu' meu, drept să spun, da' tot i-un 
stătău mai bun ca ţăr'na. 

- I-ai găsit pe Calder şi Scale? 

- Mda, i-am găsit. 

- Sunt morţi, aşadar? 

- Nu încă. M-am gândit să-ncerc ceva diferit. Am stat de 
vorbă. 

- De vorbă? Cu nemernicii ăia doi? 

- Cunosc eu alţii şi mai râi. Copoiul unde-i? 


- Tot acolo, stă la taclale cu Uniunea, să pună la cale o- 
nţelegere. 

- Ursuzul? 

Logen clătină din cap. 

- Înapoi în ţărână. 

- Hm. Ei, asta e. Oricum, aşa o să-mi fie mai uşor, adăugă 
Dow, privind într-o parte. 

- Ce-o să-ţi fie mai uşor? 

Logen se uită în jur. Fior stătea chiar lângă el, încruntat 
de parcă ar fi avut de gând să omoare pe careva. Nu era 
nevoie să-l întrebe pe cine. Oţelul lucea alături, în întuneric. 
Un tăiş, pregătit. Ar fi avut timp destul să-l înjunghie în 
spate. Dar n-o făcuse niciodată, şi n-o făcea nici acum. 
Logen avea impresia că toţi stăteau nemişcaţi de câtva 
timp, la fel de îngheţaţi ca valea de dincolo de ferestre. 

- Hai, căca-m-aş, aruncă Fior cuțitul cât colo, clănţănind 
pe podele. Sunt mai bun decât tine, Sângerosule-Nouă. 
Sunt mai bun decât voi doi la un loc. Poţi să-ţi faci treaba, 
Dow cel Negru. Eu, unul, am terminat. 

Se răsuci în loc şi ieşi, îmbulzindu-se pe lângă cei doi 
carli de la poartă, care tocmai veneau din direcţia opusă. 
Unul îşi săltă scutul, încruntându-se spre Logen. Celălalt 
închise uşile şi trase zăvorul, cu un bufnet apăsat. 

Logen scoase din teacă sabia Creatorului, întoarse capul 
şi scuipă pe podele. 

- Aşa, vasăzică? 

- Sigur că aşa, replică Dow, din Scaunul lui Skarling. 
Dacă te uitai c-un pas mai departe de lungul nasului, ai fi 
ştiut. 

- Şi cu vechile obiceiuri cum rămâne, hm? Cu cuvântul 
dat? 

- Vechile obiceiuri s-au dus. Tu le-ai omorât. Tu şi 
Bethod. În vremurile astea, cuvintele oamenilor nu mai 
preţuiesc mare lucru. Ei, ce se-aude? strigă el, peste 
umărul lui Logen. [i s-a ivit ocazia, nu? 


Logen simţi momentul. O alegere norocoasă, poate, dar 
el avusese întotdeauna mult noroc, şi la fel de mult nenoroc. 
Se aruncă într-o parte, auzi în aceeaşi clipă ţăcănitul 
arcului, se rostogoli pe podea şi se ridică ghemuit, în timp 
ce săgeata lovea peretele din spatele lui. Acum distingea o 
siluetă în întuneric, îngenuncheată în capătul celălalt al 
sălii. Calder. Logen îi auzi sudalma, în timp ce-şi scotea altă 
săgeată din tolbă. 

- Sângerosule-Nouă, câine nenorocit! 

Scale se repezi din umbră, tropăind cu cizmele pe 
podele. În mâini ţinea o secure cu lama mare cât roata 
carului. 

- Uite-ţi moartea! 

Logen rămase pe loc, cu genunchii îndoiţi, pregătit, şi 
simţi că zâmbea. Sorţii erau împotriva lui, poate, dar nu era 
nimic nou în asta. Ba chiar se simţea aproape uşurat că nu 
era nevoit să gândească. Vorbe alese şi politicale, nimic din 
toate acelea nu însemnau nimic pentru el. Dar asta?... Pe- 
asta o înţelegea. 

Securea lovi podelele, făcând să sară aşchii. Logen se 
rostogolise deja la o parte. Acum se retrase, privind, mereu 
în mişcare, lăsându-l pe Scale să ciopârţească aerul din 
jurul lui. La urma urmei, aerul se vindeca repede. 
Următoarea lovitură fulgeră lateral, iar Logen se feri, 
lăsând securea să smulgă o bucată mare de tencuială din 
perete. Făcu un pas spre Scale, în timp ce acesta mârâia din 
nou, cu ochii săi mici şi furioşi ieşiţi din cap, gata să dea cu 
securea o lovitură care să spintece lumea. 

Mânerul sabiei Creatorului îl pocni în gură înainte de a 
apuca să lovească, smucindu-i capul în sus, cu stropi de 
sânge şi o bucată de dinte alb zburând. Se împletici de-a- 
ndăratelea, iar Logen îl urmă. Privirea lui Scale cobori, 
securea se ridică, gura însângerată i se deschise ca să mai 
scoată un răget. Cizma lui Logen îi izbi cu putere piciorul 
din lateral. Genunchiul i se îndoi în sens invers, cu un 
pocnet ascuţit, şi căzu pe podele, cu toporul zburându-i din 


mâini şi mugetul transformându-i-se într-un chirăit de 
durere. 

- Genunchiu' meu! Au, genunchiu'! Futu-i! 

Se zvârcolea pe jos, cu sângele curgându-i pe bărbie, 
încercând să se târască înapoi cu ajutorul piciorului teafăr. 

- Porc umflat ce eşti, râse Logen. Te-am prevenit, nu-i 
aşa? 

- Pe toţi morţii de căcat! lătră Dow. 

Sări de pe Scaunul lui Skarling, cu securea şi sabia în 
mâini. 

- Dacă vrei ca o treabă să iasă naibii ca lumea, fă bine şi 
pune şi tu mâna! 

Lui Logen i-ar fi plăcut să-l înjunghie pe Scale drept prin 
capul ăla umflat, dar erau în jur prea mulţi oameni care 
aveau nevoie de atenţia lui. Cei doi carli încă mai stăteau 
lângă uşă. Calder îşi potrivea în arc următoarea săgeată. 
Logen porni lateral, încercând să-i ţină sub ochi pe toţi 
odată, şi în primul rând pe Dow. 

- Da, mişel necredincios! strigă el. Hai, să-ţi venim de 
hac! 

- Necredincios, eu? pufni Dow, în timp ce cobora încet 
treptele, una câte una. Sunt un mişel, da, ştiu ce sunt. Da' 
pentru tine nu-s nimic. Ştiu să-mi deosebesc prietenii de 
duşmani. Niciodată n-am omorât vreunul dintre-ai mei. 
Bethod a avut dreptate cu un lucru, Sângerosule-Nouă: eşti 
făcut din moarte. Ştii ceva? Dacă pot să termin cu tine, va fi 
cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. 

- Asta-i tot? 

Dow îşi dezveli dinţii. 

- Asta, şi că m-am săturat să tot fac naibii ce zici tu. 

Se repezi iute ca un şarpe, ridicând securea, cu sabia 
fulgerându-i lângă cingătoare. Logen se feri de topor, apoi îi 
lovi sabia cu a lui, într-un dangăt metalic. Dow îl nimeri cu 
genunchiul în coastele deja rănite şi-l aruncă înapoi spre 
perete, icnind, după care sări iar asupra lui, cu lamele 
armelor lăsând în urma lor dâre lucitoare prin întuneric. 


Logen sări la o parte, se rostogoli şi se ridică din nou, 
pentru a reveni în mijlocul sălii, cu sabia în mâna relaxată. 

- Atâta poţi? întrebă, zâmbind în ciuda durerii din 
coaste. 

- Îmi pun doar sângele-n mişcare. 

Dow făcu un salt înainte, fentă spre dreapta apoi atacă 
prin stânga, cu securea şi sabia lovind în acelaşi timp. 
Logen le văzu venind, evită securea, respinse sabia cu a lui 
şi făcu un pas înainte, mârâind. Dow se smuci înapoi, când 
lama Creatorului şuieră prin aer chiar în faţa lui, 
poticnindu-se cale de-un pas, doi. Ochiul i se zbătea, iar 
dintr-o ciupitură de sub el îi curgea pe obraz un firişor roşu. 
Zâmbind, Logen îşi roti mânerul sabiei în mână. 

- Acum chiar că ţi s-a pus în mişcare. Dă şi pe dinafară. 

- Mda, zâmbi şi Dow. Întocmai ca pe vremuri. 

- Trebuia să te omor atunci. 

- Pe bune că da. 

Dow începu să-i dea târcoale, mereu în mişcare, cu 
armele lucind în lumina rece care intra pe ferestrele înalte. 

- Da-ţi place să faci pe omu' bun, nu? Ştii ce-i mai râu 
decât un nemernic? Un nemernic care se crede erou. Un 
om ca ăsta e-n stare de orice şi mereu îşi găseşte câte-o 
scuză. Am avut un ticălos fără milă care s-a făcut Rege al 
Nordului, şi-al dracu” să fiu dacă primesc să văd unu' şi mai 
Tău. 

Schiţă un gest înainte, iar Logen zvâcni îndărăt. 

Auzi arcul lui Calder ţăcănind iar şi văzu săgeata 
zburând drept printre ei. Dow se încruntă spre el. 

- Încerci să mă omori? O săgeată să mai tragi aiurea, şi 
te-ai ars, auzi? 

- Hai nu te mai căca pe tine şi omoară-l, atunci! se răsti 
Calder, lăsându-şi deoparte arma. 

- Omoară-l! răcni şi Scale, de undeva din întuneric. 

- De asta mă ocup, porcule. 

Dow smuci din cap spre cei doi carli de lângă uşă. 

- Vă băgaţi şi voi sau ce faceţi? 


Străjerii se uitară unul la altul, nu prea încântați. Apoi, 
porniră prin sală, cu scuturile rotunde ridicate şi ochii spre 
Logen, înghesuindu-l către un colţ. 

În timp ce se retrăgea, Logen îşi dezveli dinţii. 

- Aşa vreţi s-o rezolvaţi, deci? 

- Preferam să te omor cinstit. Da' dacă te omor necurat, 
ce-are? ridică Dow din umeri. Merge şi-aşa. N-am obiceiul 
să ofer şanse. Hai odată! Pe el! 

Cei doi se apropiară, prudenţi, în timp ce Dow trecea 
într-o parte. Logen se retrase şi mai mult, încercând să se 
prefacă speriat, în aşteptarea unei ocazii. Nu întârzie mult. 
Unul dintre carli veni cam prea aproape, cu scutul coborât. 
Alese un moment prost pentru a ridica securea, şi un mod şi 
mai prost de-a o face. Cu un scrâşnet scurt, sabia 
Creatorului îi reteză antebraţul, lăsându-l atârnat sub cot 
de o fâşie de zale. Omul se clătină înainte, trăgând şuierător 
aer în piept, gata să urle, în timp ce sângele-i ţâşnea din 
ciot, împroşcând podelele. Logen îi crăpă coiful cu încă o 
lovitură, doborându-l în genunchi. 

- Aaaaa... ţipă carlul, cu sângele şiroindu-i peste faţă. 

Ochii i se dădură peste cap şi căzu pe-o parte. Celălalt 
sări peste trupul lui, răcnind din toţi bojocii. Logen îi pară 
sabia, lamele frecându-se una de alta, apoi lovi scutul cu 
umărul, trântindu-l pe carl în fund. Nefericitul scoase un 
vaiet, ridicând o cizmă să se apere, iar Logen îşi prăvăli 
sabia Creatorului, pentru a-i despica laba piciorului până la 
gleznă. 

Acoperiţi de urletul carlului se auziră nişte paşi repezi 
apropiindu-se. Logen se răsuci şi îl văzu pe Dow cel Negru 
atacându-l, cu chipul schimonosit într-un rânjet ucigaş. 

- Mori! şuieră el. 

Logen se feri, în timp ce sabia trecea pe lângă el, printr- 
o parte, şi securea prin cealaltă. Încercă să-şi ia avânt cu 
sabia Creatorului, dar Dow era prea iute şi isteţ. Îl împinse 
cu cizma, făcându-l să-şi piardă echilibrul. 

- Mori, Sângerosule-Nouă! 


Atacă din nou, fără milă. Logen se apleca, para, se 
împiedica. Oţelul lucea prin întuneric, lamele se izbeau, 
lovituri ucigătoare, toate. 

- Mori, futu-te-n cur de diavol! 

Sabia lui Dow căzu cu putere, iar Logen abia şi-o 
întoarse pe a sa la timp ca s-o oprească. Securea apăru din 
senin, de jos în sus, izbi garda sabiei şi o smulse din mâna 
amorţită a lui Logen. Acesta se mai retrase cu câţiva paşi şi 
rămase pe loc, gâfâind, cu sudoarea şiroindu-i pe gât. Sabia 
Creatorului zburase la câţiva paşi distanţă. 

La mare ananghie nimerise. Mai trecuse prin altele şi 
mai rele, nici vorbă, şi rămăsese viu ca să-şi cânte 
cântecele, dar îi era greu să-şi închipuie cum avea să iasă 
din asta de-acum. Arătă cu capul spre sabia Creatorului, 
care zăcea pe podele, chiar lângă cizma lui Dow: 

- Cred că n-ai chef să-i dai omului o şansă şi să mă laşi s- 
o iau pe aia, mm? 

Rânjetul lui Dow se lăţi mai mult ca oricând. 

- Da' cum mă cheamă, Dow cel Alb? 

Desigur, Logen avea la îndemână şi un pumnal. Purta 
mereu la el, şi nu doar unul. Ochii îi săgetară de la lama 
crestată a sabiei lui Dow spre muchia lucitoare a securii şi 
înapoi. Oricât de numeroase ar fi fost cuţitele, nu le puteau 
face faţă acelora două, când erau în mâinile lui Dow cel 
Negru. Şi mai era şi arcul lui Calder, care ţăcănea iar, în 
timp ce încerca s-o încarce din nou. N-avea să rateze la 
nesfârşit. Carlul cu piciorul despicat se târa spre uşă, 
văicărindu-se, pentru a-i lăsa înăuntru şi pe alţii, ca să 
termine treaba. Dacă rămânea pe loc şi lupta, Logen era ca 
şi mort, oricât ar fi fost el de Sângerosul-Nouă. Avea de ales 
între moarte şi o şansă de a trăi - adică, nu avea de ales. 

Odată ce ştii ce ai de făcut, e mai bine s-o faci, decât să 
trăieşti cu teama de a o face. Aşa ar fi spus tatăl lui. Prin 
urmare, Logen se întoarse spre ferestrele înalte. Ferestrele 
înalte, deschise, prin care intra lumina orbitoare a soarelui 
şi vântul rece - şi o luă la goană într-acolo. 


Auzi strigăte în urma lui, dar nu le dădu nicio atenţie. 
Alergă mai departe, cu respiraţia şuierând, spre razele 
lungi de lumină care se clătinau tot mai aproape. Urcă 
treptele din două salturi, trecu pe lângă Scaunul lui 
Skarling, tot mai repede şi mai repede. Bătu cu piciorul 
drept în podeaua platformei. Stângul călcă pe pervazul de 
piatră. Sări în gol, cu toată puterea care-i mai rămăsese, şi 
pentru o clipă fu liber. 

Apoi, începu să cadă. Cu viteză. Prin faţa lui treceau ca 
fulgerul zidurile aspre, apoi peretele de stâncă - piatră 
cenuşie, muşchi verde, pete albe de zăpadă, toate 
rostogolindu-se în jur. 

Încet, Logen se răsuci în aer, cu membrele bălăbănindu- 
i-se care-ncotro, prea speriat ca să ţipe. Vântul năprasnic îi 
vâjâia pe la urechi, îi biciuia ochii, îl trăgea de haine, îi 
smulgea respiraţia din gură. El o alesese? Nu părea o 
alegere prea înţeleaptă, pe moment, în timp ce se prăbuşea 
spre râu. Dar un lucru poţi să spui despre Logen 
Nouădegete - poţi să spui că... 

Apa îi veni în întâmpinare. Îl lovi dintr-o parte, ca un taur 
în atac, îi alungă aerul din plămâni, îi zbură minţile din cap, 
îl supse în adâncul rece şi întunecos...