Stan Nicholls — [Orcii] 03 Razboinicii Furtunii

Al treilea volum din seria 


poe "VĂ 


song | 
N AN P = 


Rae 


E e A = 
FE 


| Războipicii cii furfupii 


STAN NICHOLLS 
RĂZBOINICII FURTUNII 


Seria ORCII 


Volumul 3 


Warriors of the Tempest, 2000 


Traducere: Antuza Genescu 
Editura Nemira, 2011 


Stan Nicholls, jurnalist şi autor britanic de mare 
succes. A fost coproprietar şi manager al librăriei 
Bookends din West London, precum şi manager al 
librăriei Dark They Were and Golden Eyed, specializate în 
literatură SF. A fost de asemenea primul manager al 
lanţului de distribuţie de carte Forbidden Planet, ajutând 
la înfiinţarea ramurii newyorkeze a companiei. Ca 
jurnalist, a semnat articole în cele mai importante 
cotidiane şi reviste britanice, precum şi în gazetele de 
specialitate, printre care The Guardian, The Independent, 
The Daily Mirror, Time Out, Sight and Sound, Rolling 
Stone, SFX sau Locus. În 1981 s-a dedicat în totalitate 
scrisului, publicând până în prezent peste douăzeci şi 
cinci de lucrări fantasy şi science fiction, traduse în mai 
mult de douăzeci de limbi, dintre care cele mai 
cunoscute sunt Strange Invaders (1995), Fade to Black 
(1997), trilogia The Nightshade Chronicles (1996-1998) şi 
trilogia Quicksilver (2003-2006). Trilogia Orcii, tipărită 
pentru prima oară în Marea Britanie de Gollancz, a 
devenit bestseller internaţional, cu peste 1.000.000 de 
exemplare vândute şi tradusă în douăsprezece limbi. În 
2007 i-a fost decernat Premiul pentru întreaga carieră Le 
Fantastique pentru contribuţii deosebite în domeniul 
literaturii, în cadrul Festivalului Trolls & Legendes din 
Mons, Belgia. Trăieşte în regiunea engleză West Midlands 
împreună cu soţia sa, Anne Gay. In prezent lucrează la o 
nouă trilogie dedicată orcilor, intitulată Orcs: Bad B/ood. 


CUM S-AU CĂLIT ORCII 


Alcătuirea socială a Maras-Dantiei, leagănul raselor 
străvechi, era în pragul dezastrului. Echilibrul ei fragil 
fusese distrus de o rasă de năvălitori rapace, oamenii. Ei 
pustiau resursele naturale, prădau culturile şi stârneau 
conflicte. Mulţi se învârteau în jurul grupurilor religioase 
adversare, Mani şi Uni, care purtau un război sângeros. 

Şi distrugeau magia pământului. 

jafurile oamenilor tulburau fluxurile de energie ale 
pământului, care hrăneau puterile magice ale majorităţii 
raselor. Acum, primăvara cea încântătoare murea. La 
rândul ei, vremea se strica, învălmăşind anotimpurile. 
Peste Maras-Dantia apăsa teama sosirii unei ierni 
nesfârşite, pe lângă epoca de gheaţă, anunţată de 
ghețarii care înaintau spre sud. 

Orcii nu aveau puteri magice pe care să le piardă, însă 
erau mari meşteri la luptă şi însetaţi de sânge. 

Căpitanul Stryke îi conducea pe jderi, o ceată de 
treizeci de războinici orci aflată în slujba reginei 
vrăjitoare Jennesta, tirană sadică şi susținătoare a religiei 
Mani. Ofițerii lui Stryke erau sergenţii Haskeer şi Jup, cel 
din urmă fiind singurul pitic dintre ei, şi caporalii Alf şi 
Coilla, aceasta fiind singura femeie-orc. Restul cetei, la 
început, număra douăzeci şi cinci de răcani. La ordinul 
Jennestei, jderii au furat un obiect misterios, un cilindru 
pe care li s-a poruncit să nu-l deschidă. Au pus mâna şi 
pe o cantitate mare de cristal, un drog puternic. 

Când cilindrul le-a fost furat de bandiții cobolzi, 
hotărârea lui Stryke de a-i urmări şi de a recupera trofeul 
a fost primul pas prin care jderii au devenit dezertori. 
Ajutaţi de un gremlin savant numit Mobbs, au deschis 
cilindrul şi au văzut că ascunde un instrument, un 


4 


artefact despre care se spunea că are proprietăţi magice 
nemaipomenite. Orcilor, obiectul acela ciudat li se părea 
o simplă stea, şi aşa i-au şi zis. Descoperind că existau 
încă patru asemenea stele care, la un loc, ar putea 
elibera rasele străvechi într-un fel de neexplicat, ceata şi- 
a încălcat jurământul faţă de Jennesta. În timp ce în 
Maras-Dantia se prăbuşea din cauza haosului, jderii 
porneau în căutarea celorlalte stele care să dezvăluie 
misterul. 

Misiunea lor s-a dovedit plină de primejdii. Au fost 
vânaţi de un grup de războinici trimişi de Jennesta să-i 
ucidă sau să-i prindă. Armate de Uni şi Mani, ajutate de 
semenii lor jderi şi pitici oportunişti, le voiau capetele. 
Bolile oamenilor, de care rasele străvechi cu greu se 
puteau feri, le puneau viaţa în pericol. lar Jennesta, 
enervată de eşecurile propriilor ei slugi, a angajat trei 
oameni cruzi, vânători de recompense, specialişti în 
urmărirea orcilor ticăloşiţi. 

In vremea asta, Stryke era bântuit de vise 
inexplicabile, care îl purtau într-un tărâm orc feeric, 
neatins de oameni sau de vreme rea. Viziunile lui erau 
atât de clare, încât credea că nu mai e în toate minţile. 

Ceata de jderi a smuls a doua stea de la extremistul 
Uni Kimball Hobrow, făcându-l pe acesta şi pe adepţii lui 
să-i  hăituiască  necruţători. Al treilea instrument 
enigmatic a fost găsit în Scratch, regatul subteran al 
rasei trolilor. Jderii au scăpat cu viaţă numai pentru că l- 
au luat ostatic pe Tannar, regele lor. 

Haskeer, cu minţile rătăcite din cauza febrei, a furat 
cele două stele şi a fugit cu ele. Coilla a plecat după el şi 
a fost prinsă de vânătorii de recompense. A reuşit să-i 
convingă însă că ceata de orci plecase spre portul liber 
Hecklowe. Trădând-o pe Jennesta şi hotărând să profite 
de situaţie ei înşişi, vânătorii de recompense au avut 
nevoie de Coilla ca să-i recunoască pe camarazii ei. Au 
plecat spre Hecklowe, luând-o pe jderiţă prizonieră. 


5 


Stryke şi-a condus restul cetei în căutarea lui Haskeer 
şi a Coillei. Regele Tannar, încercând să se târguiască 
pentru libertatea lui, le-a spus jderilor că un centaur pe 
nume Keppatawn are, şi el, o stea, păzită de clanul lui în 
Pădurea Drogan. Stryke a refuzat să-l elibereze pe regele 
trol, care a încercat să fugă şi a murit, adăugând 
tiranicidul la fărădelegile jderilor. 

Cu mintea tulburată, Haskeer a dobândit convingerea 
că stelele îi vorbesc într-un fel şi că ar trebui să le ducă 
Jennestei, deşi asta însemna moarte sigură. Inainte de a- 
şi îndeplini planul, a fost capturat de adepţii zeloşi ai lui 
Hobrow, custozii, iar stelele au căzut în mâna acestuia. 

Jderii s-au confruntat şi ei cu oamenii lui Hobrow în 
lupte sângeroase şi au aflat că Jennesta îi declarase 
proscrişi şi pusese o recompensă pe capetele lor. Stryke 
a hotărât să împartă ceata în două, temporar, deşi nici el 
nu fusese de acord cu asta înainte. Cu jumătatea lui de 
ceată, a continuat să-şi caute camarazii; Alfray a fost 
trimis cu jumătatea cealaltă să afle dacă există o stea în 
Pădurea Drogan. 

Jennesta a început să-i vâneze mai aprig pe jderi şi a 
trimis după ei patrule de dragoni conduse de stăpâna lor, 
Glozellan. A păstrat şi legătura telepatică cu surorile ei, 
Adpar şi Sanara, regine peste alte ţinuturi din Maras- 
Dantia. Adpar, la cârma tărâmului nyadd, se războia cu o 
rasă vecină, merzii. Jennesta i-a propus să se alieze cu ea 
ca să găsească stelele, promiţându-i că vor împărţi 
puterea. Neavând încredere în ea, Adpar a refuzat-o. 
Înfuriată, Jennesta s-a folosit de vrăjitorie şi a trimis 
moartea asupra surorii sale. 

Coilla şi vânătorii de recompense s-au întâlnit 
întâmplător cu un om pe nume Serapheim, care se 
pretindea bard rătăcitor. Dar întâlnirea s-a încheiat 
înainte ca ei să afle mai multe despre el, iar grupul a 
mers mai departe spre Hecklowe. Portul liber, loc de 
întâlnire pentru toate rasele, era păzit de 


6 


Supraveghetori, homunculi creaţi prin magie, care 
impuneau ordinea prin forţă mortală. Într-unul dintre 
cartierele mai  prăpădite din oraş, vânătorii de 
recompense s-au târguit s-o vândă pe Coilla elfului 
negustor de sclavi, Razatt-Kheage. 

Jumătatea de ceată a lui Stryke l-a descoperit pe 
Haskeer şi l-a salvat tocmai când era să fie linşat de 
custozii lui Hobrow. Au recuperat şi stelele. Haskeer n-a 
fost în stare să-şi justifice faptele. Stryke i-a pus 
comportamentul pe seama febrei şi i-a dat voie să se 
alăture din nou cetei, dar sub supraveghere. Mai târziu, 
în timpul unei furtuni neobişnuite pentru acel anotimp, a 
reapărut misteriosul Serapheim. El i-a povestit lui Stryke 
că sergentul lui, Coilla, fusese capturat de vânătorii de 
recompense, de existenţa cărora ceata ştia deja, şi că 
aceştia plecaseră cu ea la Hecklowe. Apoi, pur şi simplu 
s-a făcut nevăzut. Stryke a trimis un mesaj cetei lui 
Alfray, amânând momentul întâlnirii lor la Drogan, şi, 
însoţit de mai puţini răcani, a plecat la Hecklowe. Acolo, 
jderii l-au revăzut pe Serapheim. Urmărindu-l de la 
distanţă, au ajuns la vizuina lui Razatt-Kheage, unde era 
ţinută Coilla. După o încăierare crâncenă, au salvat-o, 
dar vânătorii de recompense au reuşit să scape. Şi 
Serapheim a dispărut. Scăpând cu greu de 
Supraveghetori, jderii au fugit din Hecklowe. 

Ceata s-a reunit la Golful Calyparr, lângă Pădurea 
Drogan. La scurtă vreme, în timp ce vâna, Stryke a fost 
prins într-o ambuscadă de răzbunătorul Razatt-Kheage şi 
slugoii lui. Dar jderul s-a dovedit mai isteţ decât agresorii 
şi l-a ucis pe negustorul de sclavi. Intrând în Pădurea 
Dragon, jderii s-au întâlnit cu clanul centaurului 
Keppatawn. Acesta, un renumit armurier şchiop de un 
picior, avea, într-adevăr, o stea. O furase de la Adpar în 
tinereţe, de-abia scăpând cu viaţă. Dar vraja făcută de 
ea îl lăsase infirm şi numai dacă lacrima ei ar fi curs pe 
piciorul lui, atunci i s-ar fi vindecat. Keppatawn a hotărât 


7 


că, dacă orcii îi aduc acest trofeu bizar, le va da steaua în 
schimb. Stryke a fost de acord. 

Ceata şi-a croit drum spre tărâmul nyadd, unde 
Mlaştina Scarrock se întâlnea cu Insulele Mallowtor. Acolo 
domnea haosul. Nyazzii şi vecinii merzi se luptau unii 
împotriva celorlalţi, iar Adpar căzuse în comă, din cauza 
farmecelor Jennestei. Cum Adpar îşi eliminase toţi rivalii, 
moartea ei ameninţa să-i zguduie tărâmul din temelii, 
facţiuni rivale războindu-se pentru putere. După ce s-au 
strecurat până la încăperile reginei, jderii au găsit-o pe 
patul de moarte, părăsită de curteni. Când totul părea 
pierdut, Adpar a vărsat o singură lacrimă, de mila ei, pe 
care Coilla a prins-o într-o sticluţă. 

Moartea lui Adpar a trimis un fior telepatic Jennestei şi 
Sanarei. Astfel, i s-a dezvăluit Jennestei că Stryke şi 
ceata lui erau pe tărâmul nyadd. A pornit spre Scarrock, 
în fruntea unei armate de Mani formate din zece mii de 
soldaţi, hotărâtă să-i anihileze pe jderi o dată pentru 
totdeauna. Stăpâna  Dragonilor,  Glozellan, şi un 
detaşament de dragoni au fost trimişi înainte. Kimball 
Hobrow a aflat că ceata venise în regiunea Dragon. A 
pornit într-acolo în fruntea propriei armate. 

Jderii au ieşit cu greu din ţinutul nyadd, reuşind să 
scape numai pentru că luptătorii merzi le-au sărit în 
ajutor. Dar răcanul Kestix a fost ucis. Ceata a pornit spre 
Pădurea Drogan cu lacrima şi cu stelele. Pe drum, a fost 
atacată de custozii lui Hobrow. Mult depăşiţi ca număr, 
orcii au luat-o la fugă, dar calul lui Stryke s-a împiedicat 
şi l-a azvârlit din şa. În timp ce custozii goneau spre el, 
Glozellan a coborât din cer călare pe un dragon şi l-a 
salvat. L-a dus apoi pe un vârf de munte îndepărtat şi l-a 
lăsat acolo, fără să-i dea nicio explicaţie. Deşi muntele 
era imposibil de urcat, misteriosul Serapheim a apărut 
din senin şi l-a încurajat pe orc să nu-şi piardă speranţa. 
Apoi s-a făcut nevăzut. Stryke aproape că nici nu i-a 
observat dispariţia. 


8 


Asta pentru că stelele pe care le avea îi cântau. 


1 


Călăreau ca harpiile fugind din iad. 

Jup se întoarse în şa şi privi peste umăr la urmăritori. 
Socoti vreo sută, cam cinci la un jder. Erau îmbrăcaţi în 
negru şi înarmaţi până în dinţi, iar goana îndelungată nu 
le ostoise avântul. 

Acum, primele rânduri de oameni ajunseseră la o 
aruncătură de băț de ei. 

Piticul se uită la Coilla, care călărea în rând cu el la 
coada cetei. Stătea aplecată în faţă, cu capul cât mai jos, 
cu dinţii încleştaţi şi părul strâns în coadă fluturându-i ca 
frunzele de laur învăpăiate. Dungile tatuate în formă de 
V care-i împodobeau obrajii îi scoteau în evidenţă 
trăsăturile neînduplecate. 

În faţa ei, sergentul Haskeer şi caporalul Alfray 
galopau năvalnic, caii lor înspumaţi izbind cu copitele 
iarba rece şi azvârlind bucăţi de noroi. 

Ceilalţi orci se împrăştiaseră de-o parte şi de a alta, 
aruncând priviri fioroase, cocoşaţi de vântul care-i 
biciuia. 

Toţi ochii urmăreau adăpostul îndepărtat din Pădurea 
Drogan. 

— Ne ajung din urmă! răcni Jup. 

Dacă îl auzi vreun alt orc în afară de Coilla, nu dădu 
niciun semn. 

— Atunci nu mai pierde vremea! strigă Coilla, 
săgetându-l din priviri. Nu te opri! 

Nu-i ieşea din cap scena la care fuseseră martori 
înainte, când Stryke căzuse de pe cal şi fusese apoi luat 
de un dragon războinic. Jderii erau obligaţi să presupună 
că era un animal de-al Jennestei şi că Stryke era pierdut. 

Jup răcni din nou, aducându-i aminte de prezent. Zvârli 


9 


un braţ şi arătă spre flancul ei stâng descoperit. Coilla 
întoarse iute capul. Un custode ajunsese în dreptul ei. 
Stătea cu sabia ridicată, gata să-i ciocnească armăsarul 
cu al lui. 

— Rahat! ţipă Coilla. 

Trase tare de hățuri, răsucindu-se într-o parte. Se feri 
de sabia duşmană şi câştigă destul timp ca s-o tragă pe- 
a ei. 

Omul nu se lăsă. Flutură arma şi răcni ca să acopere 
vuietul hăituielii. Roti sabia larg şi spintecă aerul la un fir 
de păr de coapsa Coillei. 

A doua lovitură căzu neîntârziat, mai aproape, mai de 
sus, şi ar fi spintecat-o din talie dacă nu s-ar fi ferit. 

Asta o scoase din minţi pe jderiţă. 

Se trase într-o parte degrabă şi izbi la rândul ei. Omul 
se feri şi lama desenă un arc şuierător la două degete de 
capul său. Răspunse cu un asalt la pieptul jderiţei, dar ea 
îl bloca. Bărbatul atacă încă o dată şi încă o dată. Coilla 
pară şi ea de două ori şi armele se ciocniră cu zăngănit 
de oţel. 

Vânători şi vânaţi goneau val-vârtej. Ajunseră într-o 
râpă lată cât să încapă zece cai în ea. Terenul le zbură 
prin faţa ochilor, o ceaţă verde-maronie. Cu coada 
ochiului, Coilla observă cum oamenii înconjură ceata de 
jderi. 

Se întinse şi izbi cu forţă în agresor. Rată, gata să cadă 
pentru că se întinsese prea mult. Omul contraatacă. 
Armele se ciocniră, tăiş fulgeră pe tăâiş, metalul zornăi. 
Niciunul nu reuşi să-l învingă pe celălalt. 

Trecu o clipă scurtă de răgaz până când cei doi îşi 
reluară poziţia în şa, iar Coilla privi înainte. Şi foarte bine 
făcu. Călăreţii din faţă se despărţeau în stânga şi-n 
dreapta unui trunchi de copac putred, ca valurile izbind 
furios prova unei corăbii uriaşe. Jderiţa trase de hăţuri în 
dreapta şi-şi echilibra corpul în aceeaşi direcţie. Calul ei 
coti şi trecu foarte aproape de trunchi. Preţ de-o clipă, 


10 


Coilla zări bucăţile de coajă moartă. O creangă amărâtă îi 
zgârie umărul. Apoi călări fără piedici. 

Dacă ea trecuse prin dreapta trunchiului, omul o luă 
pe la stânga. Însă era un obstacol pentru semenii lui. 
Aceştia se înghesuiră în număr mare în partea cea mai 
gâtuită a râpei, iar el rămase singur o clipă. Hotărâtă să-i 
vină de hac, Coilla porni după el. Se înfruntară din nou 
când râpa se lăţi şi făcu loc unui câmp deschis. 

În timp ce schimbau lovituri, jderiţa îi văzu pe jderi 
gonind iute ca vântul, Jup aruncându-i o privire peste 
umăr. În acelaşi timp, grupul cel mare de custozi, care 
venea din spate, îşi îndemna armăsarii să alerge mai 
repede. Coilla trecu la o mişcare îndrăzneață. Dădu 
drumul hăţurilor, pentru ca armăsarul ei să galopeze 
liber, şi apucă sabia cu două mâini. Putea să cadă, însă 
îşi asumă riscul. Şi nu degeaba. 

De data asta, întinzându-se şi lovind cu toată puterea, 
lama ei muşcă din carne. Il tăie adânc pe custode chiar la 
încheietura cotului. Ţipând, omul scăpă arma şi-şi prinse 
rana cu mâna cealaltă. Coilla îl străpunse în piept, 
sfărâmându-i oasele şi eliberând un şuvoi rubiniu. 
Duşmanul se legănă şi clătină din cap. Jderiţa vru să-l 
mai lovească o dată. 

Nu mai trebui. Rănitul scăpă din mână căpăstrul. Calul 
îl zgudui o vreme nepăsător, ca pe-un simplu călăreț, o 
păpuşă zdrenţuită ţopăind pe animalul prins în vârtejul 
goanei. Apoi, omul căzu. Atinse pământul într-o 
învălmăşeală de membre încâlcite şi haine strâmbe. 

Înainte să-şi dea sufletul, avangarda custozilor tropoti 
peste el. Unii se ciocniră de el şi căzură, zdrobiţi şi ei de 
cai. Se iscă un vălmăşag de oameni ţipând sub copitele 
animalelor. 

Coilla prinse hăţurile care fluturau libere şi ţâşni în 
faţă, urmată de câţiva cai fără stăpân. Ajunse din urmă 
ceata şi-l găsi pe Jup aşteptând-o. După ce porniră 
amândoi, duşmanii se regrupară în spatele lor. 

11 


— Nu se dau bătuţi, observă Jup. î 

— Dar când s-au dat? Coilla cercetă terenul din faţă. Il 
acopereau mlaştinile. lar prin regiunea asta nu poţi goni 
cu caii, adăugă ea. 

— Nici nu ne-am gândit la asta. 

— Hă? 

— Nu-i putem duce la Drogan. 

Coilla se încruntă. 

— Nu, recunoscu ea, scrutând liziera pădurii. N-ar fi 
frumos să-l răsplătim aşa pe Keppatawn. 

— N-ar fi. 

— Şi-atunci? 

— Hai odată, Coilla. 

— Rahat. 

— Ai altă idee? 

Jderiţa privi mulţimea de custozi furibunzi. Erau şi mai 
aproape. 

— Nu, răspunse ea cu un oftat. Hai să-i dăm drumul. 

Işi îmboldi calul şi ţâşni ca săgeata, cu Jup după ea. 
Traversară rândurile de răcani până în fruntea cetei, 
unde Alfray şi Haskeer conduceau galopul. Solul mocirlos 
îi împiedica să avanseze prea repede; totuşi, Coilla reuşi 
să vadă mai bine datorită ritmului încetinit. 

— Nu în pădure! le strigă ea jderilor. Wu în pădure! 

Alfray înţelese. 

— Îi înfruntăm? îi strigă înapoi, ridicând flamura de 
luptă. 

Jup fu acela care-i răspunse: 

— Cum altfel? ţipă el. 

— Îi înfruntăm, da! răcni şi Haskeer. Orcii nu fug! Ei 
luptă! 

Atât îi fu destul Coillei. Îşi struni calul. Ceilalţi îi urmară 
exemplul. In spatele lor, custozii se apropiau cu 
repeziciune. 

Răsucindu-se grabnic, jderiţa strigă: 

— Stati pe poziţie! Le ţinem piept! 

12 


Nu ea ar fi trebuit să comande. Fiind ofiţeri de rang 
mai mare, Jup sau Haskeer ar fi trebuit să dea ordinul. 
Însă nimeni nu se mai gândea cine-i mai şef decât cine. 

— Împrăştiați-vă! răcni Jup. Alinierea! _ 

Cu duşmanul la un pas, jderii se supuseră de îndată. Işi 
scoaseră praştiile, cuţitele, suliţele scurte şi arcurile, deşi 
sulițe şi arcuri nu mai aveau decât patru de căciulă. Săbii 
cu vârf încovoiat şi pietre aveau din belşug. 

Custozii  năvăliră  urlând. Setea de sânge le 
schimonosea feţele. Se vedeau şi aburi ieşind din nările 
armăsarilor. Pământul se cutremură. 

— Încet! avertiză Alfray. 

Oamenii ajunseră la o aruncătură de băț de orcii 
aliniaţi. 

— Acum! ţipă Jup. 

Jderii azvârliră provizia subţire de muniţie. Ţâşniră 
săgeți, zburară sulițe, zvâcniră pietre cu grămada. 

Urmă un moment de haos când oamenii îşi înfrânară 
bidiviii. Câţiva fură trântiţi din şa din cauza opririi bruşte. 
Pe alţii îi doborâră săgețile şi praştiile. Scuturi se ridicară 
din loc în loc. 

Oamenii contraatacară iute, chiar dacă dezorganizat. 
Răspunseră cu câteva săgeți şi sulițe, însă, după cât de 
puţine brăzdau aerul, se vedea că nici ei nu stau bine cu 
muniţia. Atunci când trăgeau în orci, aceştia se apărau 
cu propriile scuturi. Proiectilele zburau pe lângă ei. 

În scurtă vreme, rezervele se terminară şi cele două 
tabere trecură la batjocură şi ocări. Războinicii puseră 
mâna pe armele de luptă corp la corp. 

— Eu le mai dau două minute, prezise Coilla. 

Se înşelă. Liniştea fu întreruptă după câteva clipe. 

Încurajaţi de numărul lor mare, oamenii se năpustiră 
dintr-o dată înainte, un val negru, din oţel. 

— Asta e, mormăi Jup nervos, scoțând un topor cu 
două lame din teaca şeii. 

Haskeer se înarma cu un paloş. Căutând în mânecă, 


13 


jderiţa scoase un cuţit din teaca de la braţ. Alfray cobori 
băţul cu vârf ascuţit al flamurii. 

— Ţineţi-vă bine! Şi atenție la flancuri! 

Tumultul asaltului înăbuşi orice altă povaţă. Mulţi, dar 
dezorganizaţi, custozii se grupară pentru a înfrunta forţa 
mai mică a jderilor, stânjenindu-se unii pe alţii. Orcii nu 
avură de ales, tot trebuiră să reziste în faţa potrivnicilor 
numeroşi, dar câştigară câteva minute de amânare. 

Coilla profită de ele şi încercă să-i împuţineze pe 
potrivnici înainte de a ajunge ei la ea. Zvârli cuțitul în cel 
mai apropiat om. Arma îi străpunse pieptul şi-l dobori din 
şa. Coilla smuci iute alt cuţit şi-l aruncă pe sub braţ în 
ochiul duşmanului următor. Al treilea cuţit, ultimul pe 
care-l mai putu arunca, nu-şi nimeri ţinta. Acum oamenii 
erau prea aproape ca să încerce altceva în afară de lupta 
corp la corp. Scoţând un strigăt de luptă, jderiţa trase 
sabia. 

Primul războinic care se năpusti asupra lui Jup îşi plăti 
scump îndrăzneala. Toporul greu al piticului îl pocni în 
moalele capului, împroşcându-i pe cei din jur cu sânge şi 
oase. Doi custozi trecură şi ei la atac. Jup se feri, lovi 
larg, pe orizontală, tăie mâna unui om şi găuri pieptul 
celuilalt. Nu avu parte de nicio clipă de răgaz. Alţi 
duşmani îi înlocuiră pe cei căzuţi. Chipul său bărbos, 
brăzdat de vreme, se încruntă de efort. Piticul se repezi 
la ei. 

Ploaia de lovituri sălbatice împrăştiate de Haskeer îi 
dobori pe amândoi oamenii care-l atacaseră mai întâi. La 
a doua şarjă însă căzu şi-şi scăpă sabia, rămânând să-l 
înfrunte cu mâna goală pe agresorul următor. Acesta 
avea o suliță. Cei doi se luptară pentru ea, o strânseră de 
li se albiră încheieturile, o smulseră înainte şi înapoi. 
Adunându-şi toate puterile, Haskeer împinse capătul 
bont al armei în burta omului şi-l forţă să slăbească 
strânsoarea. Apoi, dintr-o răsucire îndemânatică, îi 
înfipse sulița în măruntaie. O eliberă şi-l străpunse pe alt 


14 


custode, însă acesta se zbătu, rupse sulița, iar Haskeer 
rămase cu un ciot nefolositor. 

Atunci se petrecură două lucruri deodată. Un custode îl 
asalta cu o sabie lucioasă, iar o săgeată rătăcită prin 
învălmăşeală îi străpunse braţul. 

Urlând mai mult de furie decât de durere, Haskeer îşi 
smulse săgeata însângerată. O flutură ameninţător şi, 
folosind-o ca pe-un cuţit, îl înţepă pe agresor în obraz. li 
distrase astfel atenţia şi reuşi să-i smulgă sabia şi să-i 
spintece măruntaiele. Altul îi luă locul imediat. Haskeer 
luptă mai departe. 

Preferând barda în locul flamurii, Alfray o mânui cu 
dibăcie aducătoare de moarte. In realitate, numai atât 
mai putea face pentru a-i ţine pe năvălitori la distanţă. 
Deşi, ca tuturor orcilor, îi plăcea vărsarea de sânge, 
începea să simtă bătrâneţea. Il părăsea vlaga, însă tot 
învingea orice duşman. Cel puţin aşa fusese până acum. 

Îşi plimbă privirea prin încăierare şi văzu că nu e 
singurul depăşit de situaţie. Toată ceata era pe cale să 
fie copleşită, bătălia se încrâncenase mai ales pe 
flancuri, unde potrivnicii încercau să-i învăluie pe jderi. 
Poate că orcii nu avuseseră de ales şi trebuiseră să-i 
înfrunte pe oameni, dar mişcarea lor se dovedea prea 
îndrăzneață. Primeau răni, deşi nu căzuse încă niciunul. 
Dar nici mult nu mai aveau până să cadă. 

Chiar dacă era doar caporal, Alfray fu gata să încalce 
ierarhia şi să dea el însuşi ordinul de retragere. Jup i-o 
luă înainte: 

— Retragerea! Retragerea! 

Ordinul se răspândi de-a lungul șirului de orci atacați. 
Răcanii se desprinseră grabnic din luptă şi se retraseră. 
Confruntarea deveni apărare din spate. Custozii însă, 
temându-se de un vicleşug, se feriră să-şi urmărească 
prada cu orice chip. Ceata ştiu că ezitarea lor nu va ţine 
mult. 

Cu braţele obosite de atâţia duşmani doborâţi, Coilla 


15 


se retrase împreună cu ceilalţi, refăcând distanţa dintre 
cele două tabere. Jderii se strânseră cât mai tare unii în 
alţii. 

Jderiţa merse la Jup. 

— Acum ce facem? lar fugim? 

— Nicio şansă, gâfâi piticul. 

Coilla îşi şterse sângele de pe obraz cu palma. 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

Duşmanii se pregăteau de asaltul final. 

— Am doborât mulţi, spuse Alfray, la umărul Coillei. 

— Dar nu destui, protestă Haskeer morocănos. 

Cu glas scăzut, câţiva răcani se rugau la zei să le 
călăuzească săbiile. Sau să aibă parte de o moarte eroică 
şi rapidă. Coilla bănui că şi oamenii tot la fel se roagă 
zeului lor. 

Custozii începură să avanseze. 

Un urlet despică aerul. Deasupra jderilor trecu iute o 
umbră. Priviră în sus şi văzură un fel de insecte lunguieţe 
măturând cerul cu aripile. Roiul atinsese deja punctul cel 
mai înalt şi cobora în zbor curbat spre duşmani. 

Se năpusti asupra lor. Custozii din primele rânduri fură 
ciuruiţi de săgeți. Li se înfigeau în feţele ridicate spre cer, 
în piepturi, în braţe şi-n coapse. Zburau cu atâta forţă, 
încât străpungeau apărarea slabă a coifurilor şi 
vizierelor. Scuturile oamenilor ar fi putut la fel de bine să 
fie din hârtie, aşa de uşor cedau. Sub ploaia de săgeți, 
oameni şi cai căzură unii peste alţii într-o grămadă 
însângerată. 

O forţă uriaşă, cumplită, veni dinspre pădure şi eliberă 
alt roi chiar sub ochii jderilor. Săgeţile se arcuiau 
prelung, mult deasupra orcilor, totuşi ei se aplecară din 
instinct. Încă o dată se abătu moartea nemiloasă peste 
capetele oamenilor, sporind măcelul şi haosul. 

Pe măsură ce se apropiau aliaţii lor, jderii îşi dădură 
seama cine sunt. Scrutând întăririle cu mâna streaşină la 
ochi, Alfray exclamă: 


16 


— Clanul lui Keppatawn! 

— Vine la tanc, aprobă Jup. 

Mica armată de centauri era la fel de puternică şi 
numeroasă ca oamenii. Şi mai aveau doar câteva minute 
până ajungeau la locul încăierării. 

— Cine-i în fruntea lor? se întrebă Alfray. 

Ştiindu-l pe Keppatawn şchiop, jderii nu se aşteptau 
să-l vadă conducând atacul. 

— Seamănă cu Gelorak, răspunse Jup. 

Trupul musculos al centaurului tânăr şi coama sa 
castanie se vedeau acum foarte bine. 

Haskeer îşi bandajă rana cu o cârpă murdară. 

— De ce stăm de poveşti, când mai avem de omorât? 
bolborosi el. 

— Are dreptate, aprobă Coilla, spărgând rândurile. Pe 
ei! 

Jderii nu întârziară să-i îndeplinească ordinul. 

Custozii erau înnebuniţi de săgeți. Morţii şi răniții lor 
înroşeau câmpia. Caii fără stăpân şi oamenii schilodiţi 
sporeau învălmăşeala, iar custozii care mai aveau pe ce 
să călărească se învârteau aiurea, zăpăciţi. Fură ţinte 
uşoare pentru ceata jderilor răzbunători. 

Nici nu trecură bine orcii la atac, că li se şi alătură 
centaurii. Cu măciuci, sulițe, arcuri scurte şi iatagane, 
aceştia le  asigurară spatele.  Custozii rămaşi se 
întoarseră imediat şi dădură bir cu fugiţii, urmăriţi de un 
pâlc de centauri iuți de picior. 

Istovită şi mânjită de sânge, Coilla supraveghe 
urmarea. Ajutorul şefului de clan Drogan, tropăi până la 
ea şi-şi vâri sabia în teacă. Lovi pământul de câteva ori. 

— Mulţumesc, Gelorak, spuse Coilla. 

— A fost plăcerea noastră. Nu avem nevoie de musafiri 
nepoftiţi. Dădu scurt din coada împletită. Cine erau? 

— O ceată de oameni care-şi slujesc zeul iubirii. 

Gelorak zâmbi strâmb, apoi întrebă: 

— Cum a mers călătoria voastră la Scarrock? 


17 


— Bine... şi nu prea bine. 

Centaurul îşi plimbă privirea printre jderi. 

— Nu-l văd pe Stryke. 

— Nu, repetă Coilla încet. Nu-l vezi. 

Jderiţa privi lung cerul care se întuneca şi încercă să-şi 
înăbuşe disperarea. 


2 


Era într-un tunel îngust, întins la nesfârşit în faţă şi în 
spate. 

Aproape că lovea tavanul cu capul, iar când întindea 
brațele atingea ambii pereți, reci şi cam _lipicioşi. Şi 
tavanul, şi pereții, şi podeaua erau din piatră, dar tunelul 
părea mai degrabă să fi fost săpat în stâncă decât 
construit, pentru că nu se zăreau îmbinări sau urme de 
blocuri potrivite unele după forma altora. Și nu era deloc 
luminat, deşi se vedea foarte bine prin el. De auzit, nu se 
auzea decât respirația lui. 

Nu ştia unde se află şi nici cum a ajuns acolo. 

O vreme, stătu nemişcat, încercând să-şi dea seama 
de împrejurimi, neştiind sigur ce să facă. Apoi zări o 
lumină albă departe, în față. Cum în sensul celălalt nu 
vedea nimic, presupuse ca sta cu fața spre ieşirea din 
tunel. Porni într-acolo. Spre deosebire de pereții şi 
tavanul alunecos, podeaua era dura şi călca pe ea fără 
grijă. 

li venea greu să țină socoteala timpului, dar, după 
vreo zece minute, din câte socoti el, lumina nu se 
apropiase. Tunelul nu se schimbase cu nimic şi numai 
paşii lui spărgeau liniştea. Merse mai departe, cât de 
repede îi permitea spațiul îngust. 

Pierdu cu desăvârşire socoteala timpului. Nu mai ştia 
nici câte minute, nici câte ore trecuseră. Trăia într-un 
veşnic „acum”, un univers în care nu conta decât să 


18 


urmărească lumina la care nu mai ajungea. Îşi târa trupul 
ca un robot. 

La un moment dat, cine ştie după câtă vreme, i se 
păru că lumina crescuse în intensitate, fără să se fi mărit 
neapărat. În curând, nu mai reuşi să se uite direct la ea 
decât vreo câteva secunde. 

Cu fiecare pas, lumina albă şi pură ardea puternică, şi 
mai puternică, până când cuprinse pereții, podeaua şi 
tavanul - totul. Închise ochii, şi tot o văzu. Mergând mai 
departe, işi duse mâinile la ochi ca să se ferească de ea, 
dar zadarnic. 

Acum pulsa, îi zvâcnea în piept, îi sfâşia însuşi miezul 
ființei. 

Lumina era durere. 

Vru să se întoarcă şi s-o ia la fugă. Nu reuşi. Nu mai 
mergea, ci era absorbit de inima orbitoare a luminii, 
dureroasă, mistuitoare ca gheața. 

Țipă. 

Lumina dispăru. 

Incet de tot, lăsă mâna jos şi deschise ochii. 

In faţa lui se întindea o câmpie aridă, nemărginită. 
Fără copaci, fără smocuri de iarbă, nimic care să semene 
cu un colț de natură cunoscut. Aducea cu un pustiu, deşi 
nisipul era argintiu şi fin precum cenuşa vulcanilor. 
Nenumărate stânci, şi mici, şi mari, colțuroase şi de 
culoarea abanosului, dădeau culoare peisajului dezolant, 
răspândite peste tot şi îngropate pe jumătate în nisip. 

Atmosfera era dogoritoare. Lujeri de ceață galben- 
verzuie i se târau leneşi până la glezne şi mirosea a sulf 
şi peşte putred. Departe, foarte departe, domneau munti 
negri, incredibil de înalţi. 

Dar ceea ce îl surprinse mai mult fu bolta cerească. 

Se întindea roşie şi fără nori. Şi fără stele. La orizont 
atârna o lună, o lună mare. Se vedeau fiecare pată şi 
urmă de pe suprafaţa ei roşie, sclipitoare. Atât de mare 
şi de apropiată era, încât îşi zise că ar putea străpunge 

19 


globul uriaş cu săgeata. Se întrebă cum de nu cade şi nu 
zdrobeşte tărâmul acela uitat. 

Luându-şi privirea de la ea, se uită în spate. Avu parte 
de acelaşi peisaj: nisipul cenuşiu-argintiu, stâncile 
ascuțite, munţii din depărtare, cerul stacojiu. Nimic nu 
semăna cu o gaură de tunel. 

In ciuda căldurii umede, un gând rău prevestitor ii 
aduse un fior pe şira spinării. Să fi murit şi să fii ajuns în 
Xentagia, iadul orcilor? Imprejurimile sigur aduceau a 
purgatoriu etern. Oare Aik, Zeenoth, Neaphetar şi 
Wystendel, Sfânta Tetradă a rasei sale, vor cobori în 
vajnice care de război şi îi vor condamna spiritul la 
pedeapsa veşnică? 

Atunci îi trecu prin minte că, dacă tărâmul în care se 
afla era într-adevăr Xentagia, nu părea populat. Să fie el 
singurul orc din istorie care merita să fie exilat acolo? Să 
fi comis el fără voie o fărădelege împotriva zeilor, de 
care să nu-şi dea seama, dar care să-i aducă osânaa 
veşnică? Dar unde erau demonii torturilor, acei Sluagh 
despre care se spunea că trăiesc în regiunile infernului şi 
nu au altă plăcere decât să nenorocească sufletele 
rătăcitoare? 

Ceva îi atrase atenția: mişcare de-a lungul întinderii 
blestemate. Se strădui să înțeleagă ce se petrece. La 
început, nu reuşi. Apoi îşi dădu seama că privea un nor 
verde-gălbui, o ceață atotcuprinzătoare. Numai că era 
mai deasă şi inainta cu un scop. Venea spre el. 

Să fi avut dreptate? Urma să fie judecat? Acuzat de 
zei? Torturat până la moarte? 

Instinctul îl îndemnă să opună rezistență. Se răzgânai; 
ar fi un plan zadarnic, dacă urma să se confrunte cu zeii. 
Ideea de a fugi i se păru la fel de proastă. Se hotări să 
înfrunte orice il aştepta. Zeu sau demon, nu avea de 
gând să-şi trădeze crezul printr-un act de laşitate. 

Işi îndrepta ținuta şi se pregăti cum ştiu el mai bine. 

Nu avu mult de aşteptat. Norul, care se umflă, însă 

20 


rămase compact, se rostogolea direct spre el. Nici vorbă 
să fie împins de vânt. Se mişca prea sigur şi, oricum, nu 
bătea vântul. 

Se opri în fata lui, la distanţă de o suliță, şi continuă să 
se învârtească. S-ar fi aşteptat să simtă un curent de aer, 
dar nu-l simţi. De la distanță mică, desluşi nenumărate 
punctuleţe aurii tesute în vârtejul de ceață. Nu mai era 
sigur din ce era alcătuit norul. Dar desluşi o anumită 
formă. 

Sfera îşi încetini rotirea aproape imediat Ceaţa densă 
se ridică strat după strat şi se topi. Forma întunecată se 
dezvălui treptat. Era o siluetă, fără îndoială. 

Se încorda. 

Ultimele fuioare de ceață se evaporară şi în faţa lui 
apăru o ființă. 

Işi imaginase multe lucruri, dar nu şi pe acesta. 

Ființa era scundă şi indesată, cu pielea zbârcită, în 
nuanțe verzui, şi un cap mare şi rotund cu urechi 
ascuțite, clăpăuge. Ochii tulburi, uşor ieşiţi din orbite, 
aveau globii de culoarea cernelii, înconjurați de vinişoare 
gălbui, şi pleoape cărnoase. Nici pe creştetul capului, nici 
pe față nu-i creştea păr, dar purta favoriți stufoşi, roşii- 
maronii, pe cale să încărunțească. Nasul îl avea mic, cu 
vârful strâmb, iar gura semăna cu seva de copac întărită 
şi crestată cu pila. Era îmbrăcată într-o haina simplă, de 
culoare ştearsă, prinsă cu un cordon. 

Era foarte bătrână. 

— Mobbs? şopti Stryke. 

— Salutari, căpitan al orcilor, răspunse gremlinul. 

Vorbea stins şi un zâmbet vag îi lumina chipul. Mii de 
întrebări trecură prin mintea lui Stryke. 

O puse pe cea dintâi: 

— Ce cauti aici? 

— Nu am de ales. _ 

— Dar eu am? Unde sunt, Mobbs? Intr-un fel de iad? 

Gremlinul scutură din cap. 


21 


— Nu. Cel puțin nu în iadul la care te gândeşti tu. 

— Atunci, unde? 

— Acesta e un tărâm... de mijloc, nici în lumea ta, nici 
într-a mea. 

— Ce tot spui? Nu suntem amândoi din Maras-Dantia? 

— Întrebările tale sunt mai puțin importante decât 
ceea ce trebuie să-ți spun eu. Mobbs cuprinse 
împrejurimile într-un gest larg. Acceptă ceea ce vezi. 
Consideră că e un for în care ne putem întâlni. 

— Mai multe ghicitori decât răspunsuri. Tot savant ai 
rămas, Mobbs. 

— Şi eu m-am crezut aşa. Dar, de când sunt aici, mi- 
am dat seama că nu ştiu nimic. 

— Dar unde... 

— E scurt timpul. Mai ţii minte prima noastră întâlnire? 
întrebă Mobbs fără pauză. 

— Sigur că da. A schimbat totul. 

— Mai degrabă a înlesnit o schimbare deja începută. 
Să zicem că a moşit-o. Deşi nici tu, nici eu nu cunoşteam 
amploarea evenimentelor ce aveau să urmeze, odată ce 
ai pornit pe calea cea nouă. 

— Nu ştiu despre ce amploare vorbeşti. Stryke rosti 
cuvântul şovăitor, cu respectul datorat vorbelor pe care 
nu le mai folosise vreodată. Mie şi cetei mele nu mi-a 
adus decât necazuri. 

— Îți va aduce necazuri mai multe şi mai mari, înainte 
să triumfi. Dacă vei triumfa, se corectă gremlinul. 

— Ne tin la un loc curajul şi hotărârea, fugim în toate 
părțile după fragmente dintr-o taină pe care n-o 
pricepem. De ce să vrem mai multe necazuri, când nici 
măcar nu ştim ce facem? 

— Dar ştiţi de ce o faceți. Pentru libertate, pentru 
adevăr, pentru dezvăluirea tainei. Trofee mărețe, Stryke. 
Dar au un preţ. La sfârşit, poate vei crede că-şi merită 
prețul, poate că nu. 

— Nu ştiu dacă şi-l merită acum, Mobbs. Mi-am pierdut 


22 


din camarazi, am văzut ordinea fărâmițându-se, vieţile 
noastre destrămându-se... 

— ŞI crezi că nu s-ar fi ajuns aici oricum? Toată Maras- 
Dantia e în declin, de asta s-au îngrijit nou-veniții. Ai 
şansa să schimbi lucrurile, măcar pentru unii. Opreşte-te 
acum, şi garantezi înfrângerea. Mergi mai departe, şi ai o 
mică şansă la victorie. Nu pretind că e mai mult de atât. 

— Atunci spune-mi ce să fac. 

— Vrei să ştii unde găseşti ultimul instrument şi ce să 
faci cu toate patru, odată ce le-ai obținut? 

Stryke încuviinţă. 

— Nu pot să-ți spun. Despre asta nu ştiu nici eu mai 
multe decât tine. Dar te-ai gândit că obiectele pe care le 
cauţi vor să fie găsite? 

— E-o nebunie. Sunt doar... obiecte. 

— Tot ce se poate. 

— Deci nu ai altceva ce să-mi oferi, decăt avertizări? 

— Şi încurajare. Eşti atât de aproape! Ti se va da şansa 
să-ți duci sarcina la îndeplinire. Nu am nicio îndoială. 
Deşi iarăşi va curge sânge, iarăşi se va abate moartea 
asupra voastră, iarăşi veți suferi. Totuşi, va trebui să 
mergi mai departe. 

— Vorbeşti cu multă siguranță. De unde ştii lucrurile 
astea? 

— Starea mea de acum îmi dă posibilitatea de a vedea 
puțin în viitor. Nu amănunte, doar o imagine vagă a 
evenimentelor mărețe care dau formă vremurilor 
viitoare. Mobbs se întunecă la chip. Vine un foc mare. 

Stryke simţi un fior pe şira spinării: îşi dădu seama de 
un lucru. 

— Ai spus că nu ai de ales, că trebuie să te afli aici, 
rosti el, cu jumătate de gură. 

Mobbs nu răspunse. 

Stryke repetă prima lui întrebare, cu glas mai puternic: 

— Unde ne aflăm, Mobbs? 

Bătrânul savant oftă. 


23 


— Spune-i cimitir, dacă vrei. Un tărâm al umbrelor. 

— De când eşti aici? 

— Chiar de când ne-am despărțit. Mulțumită altui orc, 
un anume căpitan Delorran. 

Gremlinul îşi trase la o parte marginile hainei şi-şi 
dezveli pieptul. Primise o rană - sângele se uscase - atât 
de adâncă şi grea, încât nu putuse avea decât un singur 
efect. 

Când i se confirmară bănuielile, lui Stryke îi pieri 
culoarea din obraji. 

— Eşti... 

— Mort. Nemort. Între două lumi. Și se pare că nu mă 
voi putea odihni până nu se vor linişti lucrurile în lumea 
ta. 

— Mobbs, eu... îmi pare rău. 

Ce lucru searbăd de rostit... 

— Să nu-ţi pară, spuse gremlinul cu  blândețe, 
strângându-şi haina. 

— Delorran mă urmărea pe mine. Dacă nu te-aş fi 
vârât în încurcătura asta... 

— Nu contează. Nu te ţin de rău, iar Delorran a plătit. 
Dar nu-ți dai seama? Eliberează-te, şi mă vei elibera şi pe 
mine. 

— Dar... 

— Fie că-ţi place, Stryke, fie că nu, jocul a început şi tu 
eşti unul dintre jucători. Mobbs întinse mâna şi arătă 
peste umărul orcului. Atenţie! 

Nedumerit, Stryke se răsuci. Şi rămase cu gura 
căscată. 

Luna cea uriaşă, care tocmai apunea în spatele 
lanțului muntos, se transformase într-un chip. Avea 
trăsături de femeie, una pe care Stryke o cunoştea foarte 
bine. Păr negru, ochi de nepătruns. Piele cu sclipiri 
uşoare de smarald şi argint, ca şi cum carnea s-ar fi 
amestecat cu solzi de peşte. 

Jennesta, regina hibridă, deschise larg gura cu dinți 


24 


ascuțiți şi scoase un hohot mut. 

O mâna se ridică din spatele munților. Era mare, 
proporționată cu fața. Degetele neobişnuit de subțiri, 
terminate cu unghii lungi cât jumătate din ele, țineau un 
obiect uriaş. Ca din întâmplare, mâna îl aruncă spre 
întinderea fără limite. 

Stryke privi cu gura căscată cum obiectul se răsuceşte 
întruna şi cade oblic pe pământ, ridicând o coloană 
groasă de fum. Pământul se cutremură. Apoi obiectul 
ricoşă, se învârti în aer, căzu şi se ridică din nou. 

După ce făcu aşa de şase ori, două lucruri îl mirară pe 
Stryke. 

Mai întâi, recunoscu obiectul. Mobbs îl numea 
instrument, iar jderii îl botezaseră stea. Era primul găsit, 
cel de la Homefield, o aşezare Uni. Dar, dacă cel ştiut de 
Stryke ar fi încăput în palmă, acesta avea dimensiuni 
enorme. Doi cai ar fi fost necesari ca să tragă sfera din 
mijloc, de culoarea nisipului. Cele şapte spite care ieşeau 
din ea erau cât stejarii. 

Apoi, Stryke îşi dădu seama că sfera se îndrepta spre 
el. 

Se întoarse către Mobbs. Gremlinul dispăruse. 
Țopăind, steaua avansa şi cutremura solul de câte ori îl 
atingea. Nu-şi pierdea din elan. Stryke o luă la fugă. 

Goni cât îl ţinură picioarele pe întinderea de pământ 
stranie, ocolind bolovani, luându-şi avânt cu brațele. 
Steaua lovea colbul de-i zguduia oasele lui Stryke, 
zdrobea pietre, ridica nori de praf, sălta în spirale prin 
aer, enormă, copleşitoare. . 

Stryke o auzea, o simtea în spatele lui. Incercând să 
alerge mai repede ca ea, aruncă o privire peste umăr. 
Văzu cum două dintre spițele peste măsură de mari 
apasă pământul ca două picioare de uriaş, se rostogolesc 
în fată, împrăştie praful şi-şi continuă înaintarea. Íl orbi 
scurt un val de praf, apoi sfera izbi iar pământul şi ajunse 
atât de aproape de el, încât putea s-o atingă. 


25 


Se aruncă într-o parte cu ultimele puteri care-i 
rămăseseră după alergătură. În timp ce se rostogolea în 
țărâna lipicioasă, se temu că steaua se va întoarce şi va 
continua să-l vâneze. Se opri şi se ridică cu greu în 
picioare, gata s-o ia din nou la fugă. 

Steaua merse pe drumul ei, zdrobind fiecare obstacol 
şi bubuind ritmic. Stryke o urmări cum saltă pe câmpie. 
Când nu mai văzu decât un punct, dădu drumul aerului 
pe care-l ținuse până atunci în plămâni. 

Întoarse privirea către ceea ce spera că redevenise o 
lună. Zadarnică speranţă! Faţa uriaşă a Jennestei era tot 
acolo, plutind într-un ocean sângeriu, străfulgerându-l cu 
privirea. 

Jennesta ridică mâna a doua oară. Nu ţinea doar o 
sferă. De data asta, aruncă în cascadă trei stele care 
căzură neregulat în ţărână. Începură să salte în direcţia 
lui Stryke. 

Jderul le recunoscu şi pe acestea. Prima era verde cu 
cinci spite, a doua, albastru închis, cu patru spiţe, a treia, 
gri, cu două spiţe - celelalte instrumente pe care le 
adunase ceata. 

Pe măsură ce veneau spre el, i se păru că le 
călăuzeşte o minte inteligentă, mai şireată decât cea de 
dinainte. Prima stea înainta în linie perfect dreaptă. 
Celelalte o încadrau şi înaintau şerpuit, când depărtânadu- 
se de ea, când apropiindu-se. Era metoda clasică de 
prindere în cleşte, iar Stryke fu sigur că se deplasau mult 
mai repede decât prima stea. 

O luă din nou la goană în zigzag, aiurea, ca să le 
îngreuneze sarcina. Dar, de câte ori se uita înapoi, ele tot 
pe urmele lui erau şi în aceeaşi formație, ca un năvod 
menit să-l învăluie. Fugi cât putu de repede. Membrele ii 
pulsau de durere. Când trăgea aer în piept, parcă 
înghițea foc. 

Atunci, una din stelele gigantice ricoşa în dreapta lui, 
risipind colbul. Stryke o luă la stânga. A doua ateriza şi 


26 


ea şi-i bloca drumul. A treia se învârti deasupra lui. 
Împiedicându-se, căzu ca un sac şi se rostogoli pe spate. 
Îl acoperi o umbră. Neputincios, văzu cum steaua din aer 
se năpusteşte asupra lui şi ştiu că-l va face fărâme într-o 
lipită. 

Era prins în capcană ca o insectă, cu privirea aţintită 
pe bocancul enorm care cobora spre el ca să-l 
nimicească. 

ȘI i se păru că aude un cântec straniu, vioi, îndepărtat. 


Ţipa. 

Îi trebui o clipă să-şi dea seama că e treaz. Şi viu. Mai 
trecură câteva secunde până când se convinse că ştie 
unde se află. Stând în capul oaselor, se şterse cu mâneca 
de transpiraţia care-i umezise faţa în ciuda frigului. 
Gâfâia şi scotea aburi în aerul rece şi subţire. 

Visul nu semănase cu cele de dinainte, însă fusese la 
fel de viu şi de adevărat. Încercă să-i priceapă tâlcul, 
revăzându-l în minte. Apoi se gândi la Mobbs. 

Avea mâinile pătate şi de sângele lui. 

Stryke îşi alungă tulburarea. Era o prostie să se simtă 
vinovat din cauza unui vis. Din câte ştia, Mobbs era viu şi 
nevătămat. Dar parcă nu credea asta cu tot sufletul. 

Era încă zăpăcit şi trebui să se adune. Ridicându-se în 
picioare, merse la marginea închisorii lui. 

Platoul din vârful muntelui pe care îl părăsise 
Glozellan, Stăpâna Dragonilor Jennestei, era foarte mic, 
lung cam de o sută de paşi şi lat de vreo şaizeci, iar de 
vânt îl apărau numai câteva stânci mai vechi, ieşite la 
suprafaţă. Nu ştia de ce îl adusese Glozellan aici. 
Probabil că fusese prins la porunca stăpânei sale şi nu va 
mai trece mult până când aceasta avea să-şi verse 
mânia asupra lui. 

Scrută orizontul, neştiind unde se află, probabil undeva 
la nord de Drogan. Poate pe unul dintre vârfurile din 
Bandar Gizatt sau Goff. l-o dovedea sclipirea oceanului la 


27 


apus şi câmpul de gheaţă ameninţător de la 
miazănoapte. Nu că ar fi avut importanţă. 

Era frig şi bătea un vânt aspru. Stryke se bucură că era 
îmbrăcat cu vesta de blană şi şi-o strânse pe trup, cu 
gândul la întâmplările din ultimele ore. Glozellan plecase 
fără nicio explicaţie. La scurtă vreme după aceea, 
apăruse bărbatul misterios care-şi zicea Serapheim, deşi 
Stryke nu pricepea cu niciun chip cum de venise şi 
dispăruse dintr-un loc unde se ajungea atât de greu. Pe 
urmă, instrumentele, stelele. 

Stelele. 

Îşi aminti că le auzise cântând. Chiar înainte de a 
adormi el, scoaseră un sunet. Dar nu fusese puternic, 
răsunase doar în mintea lui. Nici cântat nu fusese, însă 
mai bine nu ştia să-l descrie. Aşa păţise şi Haskeer. 

Asta îl puse pe gânduri. 

Vâri mâna în săculeţul de la centură şi scoase stelele. 
Le cercetă: cea luată de la Homefield avea culoarea 
nisipului şi şapte spiţe de lungimi diferite; cea de la 
Trinity era verde şi avea cinci spiţe, iar cea de la Scratch 
lucea albastru-închis şi avea doar patru spiţe. Acum nu 
mai „cântau”. 

jderul se încruntă. Nicio întâmplare legată de stele nu 
avea înţeles. 

Atunci văzu că se apropie de el ceva de la câţiva 
kilometri distanţă. O formă neagră şi mare, cu aripi 
leneşe, zimţate. Nu se putea înşela în privinţa ei. 

Cu sabia în mână, se pregăti de înfruntare. 


3 


Ceata fu escortată în Pădurea Drogan. 

Gărzile fură dublate, în caz că oamenii se întorceau, iar 
centaurii stăteau gata de luptă. 

Alfray îl trase la o parte pe Haskeer ca să-i bandajeze 


28 


rana ca lumea şi apoi să-i îngrijească pe răcanii vătămaţi. 
Ceilalţi jderi se împrăştiară prin aşezare, căutând de băut 
şi de mâncat. Însoţiţi de Gelorak, Coilla şi Jup îşi croiră 
drum spre şeful clanului. 

Îl găsiră pe Keppatawn la intrarea în fierărie, dând 
porunci şi trimițând mesageri. Cândva bine clădit şi 
musculos, vârsta îi încărunţise barba şi-i brăzdase faţa. 
Era şchiop, îşi târa piciorul drept ca un buştean 
nefolositor. 

După ce îl salută pe Gelorak, se întoarse către cei doi 
jderi. 

— Sergent. Caporal. Bine aţi venit înapoi. 

Jup salută din cap. 

— Îmi pare rău că ţi-am adus necazuri pe cap, 
Keppatawn, spuse Coilla. 

— Să nu-ţi pară. Câte-o încăierare zdravănă din când 
în când ne mai întăreşte vlaga sufletului. Centaurul 
zâmbi hoţeşte. Aşadar, cum a mers misiunea voastră? 

— Am obţinut ce-ai vrut. 

— Serios?  Keppatawn se lumină la obraz. 
Extraordinară veste! Tot ce se spune despre voi, orcii... 
Le văzu feţele. Ce s-a întâmplat? 

Nu primi răspuns. Keppatawn îşi plimbă privirea prin 
luminiş. 

— Unde-i Stryke? 

— Nu ştim, recunoscu Jup posac. 

— Ce vrei să spui? 

— Calul lui s-a împiedicat când încercam să-i întrecem 
pe oameni, explică jderiţa. A apărut din senin un dragon 
războinic şi l-a luat. 

— Adică a fost prins? 

— N-am văzut să fi fost luat cu forţa, dacă la asta te 
referi. Eram prea ocupați cu fuga. Dar Jennesta e una 
dintre puţinii care comandă dragoni în ziua de azi. 

— Eu m-am uitat la călăreț, zise Jup. Sunt foarte sigur 
că era Glozellan. 


29 


Coilla oftă. 

— Stăpâna Dragonilor, servitoarea Jennestei. Acum e 
limpede. 

— Poate că nu, sugeră piticul. Îţi poţi imagina un 
spiriduş obligându-l pe Stryke să facă ceva ce nu vrea? 

— Nu... Nu ştiu, Jup. Ştiu doar că Stryke a dispărut cu 
stele şi lacrimă cu tot. Imi pare rău, adăugă Coilla către 
Keppatawn. Ar fi trebuit să-ţi spun. 

Căpetenia clanului nu-şi arătă dezamăgirea, dar 
văzură toţi cum îşi freacă absent coapsa schilodită. 

— N-are cum să-mi lipsească un lucru pe care nu l-am 
avut niciodată, rosti el, resemnat. În ceea ce-l priveşte 
pe căpitanul vostru, vom răscoli regiunea după el. 

— Ceata ar trebui să facă asta, spuse Jup. E de-al 
nostru. 

— Aveţi nevoie de odihnă, iar noi cunoaştem terenul. 
Formează grupe de căutare, Gelorak, se adresă 
Keppatawn ajutorului său, şi pune santinele pe ridicături. 

Tânărul centaur înclină din cap şi plecă la galop. 
Keppatawn îşi îndreptă din nou atenţia spre Jup şi Coilla. 

— Mai multe nu putem face deocamdată. Haideţi. 

li conduse la o masă improvizată pe o capră de lemn. 
Se aşezară obosiţi pe bancă. Pe lângă ei trecu un centaur 
care trăgea după el un cărucior pe două roţi, încărcat cu 
porţii de mâncare. Keppatawn se întinse şi smulse un 
ulcior de piatră cu gât subţire din căruciorul care scârţâia 
sub povară. 

— Cred că v-ar prinde bine nişte bere, propuse el. 

Işi vâri dinţii în dopul ulciorului, îl scoase, îl scuipă şi 
trânti ulciorul pe masă. 

— De ce nu? spuse Jup. 

Piticul îl prinse cu ambele mâini şi bău. Apoi i-l oferi 
Coillei. Ea refuză să bea. 

Ridicând uşor urciorul cu o mână, Keppatawn trase o 
înghiţitură zdravănă. Se şterse la gură cu dosul palmei. 

— Acum povestiţi-mi ce s-a întâmplat. 

30 


Coilla luă iniţiativa: 

— Stryke nu e singurul din ceată pe care l-am pierdut. 
La întoarcere, unul dintre răcani, Kestix, a fost ucis de 
războinicii nyazzi în Mlaştina Scarrock. 

Jderiţa simţi un fior dureros. Kestix murise salvând-o 
pe ea. 

— Îmi pare rău, sincer, zise Keppatawn. Cu atât mai 
mult, cu cât aţi pornit într-o misiune pentru mine. 

— Am făcut-o şi pentru noi. Nu ai nicio vină. 

— Ca să fiu sincer, mă mir că n-am suferit mai multe 
pierderi, interveni Jup. Era un haos acolo, jos... 

— Păi, cum? întrebă Keppatawn. 

— Adpar a murit. 

— Ce? Eşti sigur? 

— Am fost de faţă când s-a dus, îi confirmă Coilla. Şi 
nu, nu noi i-am făcut felul. 

— Aţi avut, într-adevăr, o călătorie aventuroasă. Cum a 
murit? 

— A fost mâna Jennestei. 

— A venit ea acolo? 

— Păi... nu. 

— Atunci de unde ştiţi că a fost mâna ei? 

Bună întrebare. Coilla nu avusese timp să se 
gândească la asta. Acum îşi dădu seama că era un 
mister. 

— Aşa ne-a spus Stryke, răspunse ea distantă. Părea 
convins. 

Nici Jup nu cugetase prea mult la întrebare. 

— Da, dar de ce? 

— Probabil ştia mai multe decât noi, decise Coilla, deşi 
nu-şi imagina cum s-ar fi putut aşa ceva. 

— Oricum, tărâmul nyadd a căzut pradă haosului, 
reluă ea brusc povestirea. Am scăpat numai pentru că 
ne-au ajutat merzii. 

Keppatawn căzu pe gânduri. Îşi mângâie bărbia 
ascunsă sub barbă cu degetul mare şi cel arătător. 

31 


— Va trebui să fim şi mai vigilenţi acum. Moartea lui 
Adpar schimbă întreaga ierarhie a puterii în regiunea 
noastră. Şi nu neapărat în bine. 

— Dara fost o tirană. 

— Da, dar cât trăia, măcar ştiam cum stăm. Acum alţii 
vor încerca să-i ia locul şi nu sunt deloc puţini. Asta nu 
aduce decât instabilitate, iar Maras-Dantia numai de ea 
nu duce lipsă. 

Fură întrerupţi de Haskeer, care sosi clătinându-se. 
Avea braţul bandajat şi smulgea cu dinţii dintr-o bucată 
de carne friptă. Lucea de grăsime pe buze şi pe obraji. 

— Unde-i Alfray? întrebă Coilla. 

— Oblojeşte răni, răspunse el cu gura plină. 

Jderiţa arătă din cap spre rana lui. 

— Tu cum te simţi? 

Sergentul înghiţi, azvârli ciozvârta şi râgâi răsunător. 

— Bine. 

Fără să întrebe, înşfacă urciorul şi sorbi zdravăn. Mai 
râgâi o dată. 

— Ca de obicei, manierele tale la masă ne ruşinează 
pe toţi, comentă Jup. 

Haskeer îl privi buimac. 

— Ce-ai zis? 

— Las-o baltă. 

Cândva, mormăielile piticului ar fi dus la încăierare 
între el şi Haskeer. Poate că cel din urmă se înmuia sau 
pur şi simplu nu înţelegea că era ţinta batjocurii. Într-un 
sfârşit, scutură din umeri şi întrebă: 

— Ce facem acum? 

— Încercăm să-l găsim pe Stryke. În afară de asta, 
habar n-avem ce vom face, mărturisi Jup. 

Haskeer îşi şterse degetele unsuroase de vesta din 
blană. 

— Şi dacă nu-l găsim? 

— Nici prin cap să nu-ți treacă asta, tună Coilla. 

Adevărul era că nici ea nu se gândea la altceva. 


32 


Stryke urmări monstrul coborând şi aterizând pe 
platou. 

Aripile vânjoase ale dragonului pocniră când se 
strânseră pe lângă corp. Capul uriaş se întoarse către 
orc, ochii galbeni, pe jumătate închişi, nu clipiră, iar din 
nările adânci ca peşterile ieşiră nori de fum lăptos. 
Creatura gâfâia ca un câine, arătându-şi limba lucioasă, 
cât o pătură de cal, printre fălcile enorme. Aducea cu ea 
miros de peşte stricat, respiraţie stătută şi putredă. 

Stryke se dădu câţiva paşi în spate. 

Călăreaţa creaturii se desfăcu din legături şi alunecă 
de pe spinarea ei solzoasă. 

Aproape toate hainele ei aveau nuanţe de maro, de la 
vesta şi pantalonii în carouri, la cizmele şi pălăria cu 
boruri mici. Pana alb-cenuşie de la pălărie şi şnururile 
aurii de la încheietura mâinii şi de la gât erau singurele 
pete de culoare. 

Nimeni nu ştia de ce spiriduşii, rasă hibridă, născută 
din unirea elfilor cu gnomii, care nu erau înalţi nici unii, 
nici alţii, sunt atât de lungi şi subţiri. Glozellan crescuse 
chiar mai înaltă decât alţi spiriduşi şi părea mai 
impunătoare pentru că stătea cu spatele drept. Arăta 
foarte delicată la trup şi foarte slabă. Ca la toţi spiriduşii, 
expresia mândră a feţei putea fi luată drept înfumurare. 

— Glozellan! Ce dracu’ se întâmplă? întrebă Stryke. 

Glozellan nu păru deloc tulburată. 

— Îmi pare rău că te-am lăsat singur atâta vreme. Nu 
am avut de ales. 

— Sunt prizonier aici? 

Stryke stătea tot cu mâna pe sabie. Spiriduşul îşi arcui 
sprâncenele maronii, aproape inexistente. Altfel, 
expresia îi rămase de gheaţă. 

— Nu, nu eşti prizonier. Eu nu sunt, nici pe departe, în 
stare să te ţin captiv. Şi nu urmează să vină nicio patrulă 
de dragoni încălecaţi de soldaţii Jennestei, dacă asta 


33 


crezi. Vorbi pe un ton şi mai sarcastic. Se pare că nu ai 
înţeles că încerc să te ajut. Poate nu ţi-am explicat destul 
de clar. 

— Nu mi-ai explicat deloc. 

— Am crezut că, salvându-te de oamenii aceia, vei 
înţelege. 

— Da... Da, ar fi trebuit să înţeleg. Mulţumesc. 

Glozellan primi mulţumirile cu o mişcare foarte 
discretă a capului, apoi spuse: 

— Acum lasă sabia aia. 

Stryke ezită, iar ea adăugă pe ton batjocoritor: 

— Eşti în siguranţă. 

Ruşinat, jderul puse sabia în teacă. 

— Dar nu mă poţi condamna, tu fiind Stăpâna 
Dragonilor reginei şi... 

— Nu mai sunt. 

Stryke nu putu citi nimic pe figura spiriduşului. 

— Explică-te. 

— Prea mult dispreţ, prea multe palme. M-am săturat, 
Stryke. Am părăsit-o. Fac parte dintr-o rasă care se 
mândreşte cu devotamentul ei şi nu mi-a fost uşor să iau 
această hotărâre. Dar m-a convins cruzimea Jennestei şi 
proasta ei conducere. Aşa că sunt o trădătoare. Ca tine. 

— Trăim vremuri ciudate. 

— Încă doi călăreţi de dragoni şi animalele lor au 
dezertat împreună cu mine. Te-am lăsat aici ca să le vin 
în ajutor. 

— Va fi o lovitură pentru Jennesta. 

— Şi alţii dezertează, Stryke. Nu în hoarde, ci pe rând. 
Făcu o pauză. Mulţi s-ar alia cu tine. 

— Nu mă cunosc, nu sunt un salvator. Nici măcar n-am 
avut de gând să dezertez. 

— Dar eşti un conducător înnăscut. Ai dovedit-o 
comandându-i pe jderi. 

— Una e să comanzi o ceată, alta să fii în fruntea unei 
armate sau a unui ţinut. Cei mai mulţi conducători sunt 


34 


falşi, ticăloşi. Jennesta, Adpar, Kimball Hobrow... Nu 
vreau să ajung ca ei. 

— Nici n-ai putea. Ai ajuta la îndepărtarea celor ca ei. 

— Rasele străvechi n-ar trebui să se bată între ele. Pe 
oameni trebuie noi să-i înfruntăm. Sau cel puţin pe Uni. 

— Întocmai. lar pentru asta, rasele trebuie să fie unite. 

— Păi, atunci lasă pe altcineva să le unească. Eu nu 
sunt decât simplu soldat. 

Stryke privi platforma de gheaţă care înainta şi 
sclipirea neobişnuită care inunda cerul mohorât de 
deasupra ei. Ca o avertizare, căzură câţiva fulgi de 
zăpadă. Dragonul fornăi, zguduind aerul cu respiraţia de 
tunet. 

— Oamenii sunt nebuni, nu gândesc şi nimicesc fără 
rost. Distrug magia. Dar nu numai ei nenorocesc Maras- 
Dantia. Şi alte rase... 

— Ştiu. N-ai să-mi schimbi hotărârea, Glozellan, aşa că 
nu mai încerca. 

— Cum vrei. Deşi s-ar putea să nu ai de ales. 

Stryke se făcu că nu aude ultima replică şi schimbă 
subiectul. 

— Apropo de oameni, îţi spune ceva numele 
Serapheim? 

Spiriduşul nu dădu semne că ar fi auzit de el. 

— Cunosc puţini oameni, dar sigur niciunul numit aşa. 

— N-ai mai adus pe nimeni aici aseară, înainte sau 
după mine? 

— Nu. De ce să fi adus? Te referi la un om? 

Bănuind că apariţia meşterului povestitor fusese o 
închipuire de-a lui, Stryke dădu înapoi. 

— Cred că... am visat. Las-o baltă. 

Glozellan îl studie curioasă. Ninsoarea se înteţi. După o 
clipă, spiriduşul spuse: 

— Se zvoneşte că deţii un obiect pe care-l vrea 
Jennesta. 

jderul îşi cântări răspunsul înainte de a se hotărî că 


35 


poate avea încredere în ea. La urma urmei, probabil că i- 
a salvat viaţa. 

— Am mai mult decât unul, spuse el şi scotoci în 
săculeţul de la centură. 

Scoase cele trei stele în căuşul palmei. Glozellan se 
uită lung la obiectele ciudate. 

— Nu prea ştiu ce sunt şi la ce folosesc, mărturisi 
Stryke, dar ştiu că se numesc instrumente. Ceata mea le 
zice stele. 

— Sunt instrumente. Serios? 

jderul încuviinţă din cap. Era prima oară că-i vedea 
figura exprimând groază şi respect. Nu era puţin lucru să 
obţii asta de la un spiriduş. 

— Ai auzit de ele? 

Glozellan se adună. 

— Rasa mea cunoaşte legenda instrumentelor. 

— Ce poţi să-mi spui despre ele? 

— Ca să fiu sinceră, nu prea multe. Se presupune că 
sunt cinci la număr şi foarte vechi. O legendă le leagă de 
rasa mea. Avem un strămoş renumit, Prillenda, însă nici 
despre el nu se cunosc decât puţine. A fost... un fel de 
ghicitor filosof şi se spune că făcea profeţii inspirat de 
unul din aceste instrumente. 

— Profeţii? Despre ce? 

— Dacă au fost profeţii, s-au uitat de multă vreme. 
Dar, chipurile, aveau de-a face cu Zilele Din Urmă, 
vremurile în care zeii pun capăt acestei lumi şi joacă alt 
joc. 

— Şi noi, orcii, avem o legendă asemănătoare. 

— In orice caz, nu se ştie cum a ajuns instrumentul la 
el şi nici ce s-a petrecut cu el după aceea. Unii zic că din 
cauza lui a murit Prillenda. Eu am crezut întotdeauna că-i 
o poveste de-a zânelor înnebunite de polen, ca să fiu 
sinceră. Glozellan privi lung stelele. Dar tu ai trei 
instrumente. Eşti sigur că sunt originale? 

— Da. 


36 


Stryke vâri stelele la loc. 

— Nici eu nu ştiu mai bine ca tine ce pot ele să facă, 
dar cel care le are a pus mâna pe putere. Măcar atâta 
lucru reiese clar din legende. 

După ultimul său vis, dacă vis fusese, jderul socoti că 
puterea aceea e mai mare decât bănuiau ei amândoi. 
Dar nu-i spuse nimic spiriduşului. Nici despre vis, nici 
despre faptul că stelele îi „cântau”. 

— Acum înţeleg de ce Jennesta le consideră grozave, 
rosti Glozellan. Chiar dacă nu au puteri magice, sunt 
totemuri. l-ar putea reface autoritatea fărâmiţată. Dacă 
ar fi să le foloseşti tu ca să-i aduni pe cei care i se opun... 

— Destul. Tonul jderului nu invita la alte observaţii. Ce- 
ai de gând să faci mai departe? 

— Nu sunt sigură. Aş vrea să mă întorc la ai mei, să-mi 
iau un răgaz de gândire. Dar noi, spiriduşii, suntem fiinţe 
de la miazăzi, şi, după cum ştii, la miazăzi trăiesc mai 
mulţi oameni decât oriunde altundeva. Ai mei s-au risipit 
de multă vreme. Aşa că poate mă duc la o aşezare de 
dragoni, undeva pe înălţimi. 

Glozellan se întoarse şi-şi mângâie dragonul. Vietatea 
primi dovada de afecţiune cu ochi umezi şi adormiţi. 

— Spiriduşii şi dragonii s-au înţeles dintotdeauna. Sunt 
singura rasă în care avem încredere, iar ei se pare că tot 
acelaşi lucru îl cred despre noi. Poate că ne considerăm 
aliaţi la necaz. 

Stryke îşi dădu seama că spiriduşul era proscris, la fel 
ca orcii lui, şi simţi un fior de simpatie pentru el. 

— Te vei opune reginei şi mai departe? întrebă 
Glozellan. 

— Când voi fi obligat. Şi voi lupta şi cu oamenii, şi cu 
orice altă rasă care îmi stă în cale. Dar nu mă voi abate 
de la drumul meu. Nu încerc decât să-mi ţin ceata în 
viaţă. 

— Zeii s-ar putea să gândească altfel. 

Stryke râse. Un râs destul de amar. 


37 


— Mă rog. Dar să începem cu începutul. Trebuie să mă 
întorc la jderi. 

— Atunci ar trebui să plecăm înainte să se strice 
vremea. Vino, te duc eu. 


4 


Mâna o caleaşca neagră, împodobită cu simboluri 
argintii şi aurii de neînțeles. Caleaşca era trasă de doi cai 
negri care purtau măşti de piele împânzite cu ţepuşe 
piramidale, iar din jambierele lor ieşeau cuie din fier. 
Lame de coasă luceau din roţile caleştii. 

În spatele Jennestei mărşăluia o armată de peste zece 
mii de soldaţi orci, pitici şi un număr mare de oameni 
dedicați cauzei Mani. Oastea gemea de stindarde şi 
sulițe. În şuvoiul de oameni se clătinau căruţe cu coviltir 
alb, trase de boi. Flancurile erau păzite de regimente de 
cavalerie. 

Ocoliseră Taklakameer, întinsa mare interioară, şi 
traversaseră partea de sus a Marii Câmpii, având mereu 
Drogan la sud şi Bevis la nord. În curând, regina îi va 
conduce pe țărmurile Norantelliei şi la peninsula 
Scarrock. În tărâmul acela mlăştinos al nyazzilor, nu 
demult condus de Adpar, sora pe care şi-o omorâse cu 
vrăji, Jennesta va pune mâna pe jderi şi pe trofeul ei. 

Ştia că sunt acolo, cel puţin fuseseră acolo. Izbucnirea 
sufletului muribund al lui Adpar le dezvăluise prezenţa. 

Stăpâna Dragonilor, Glozellan, fusese trimisă înainte 
cu trei animale ca să spioneze regiunea. Fuseseră 
chemate întăriri care aveau să înmulțească rândurile 
oştirii Jennestei. Cete de războinici de frunte erau pe 
drum de la Cairnbarrow, unde se afla scaunul ei de 
domnie. Totul era sub control. Se puseseră la socoteală 
şi întâmplările neprevăzute. Regina nu fusese nicicând 
mai aproape de răzbunare şi reuşită. Oastea pe care o 


38 


conducea stătea mărturie a autorităţii ei. 

Cu toate astea, nu era mulţumită. 

lar cel pe care-l asasina cu nemulţumirea ei călărea în 
dreptul  caleştii. Generalul  Mersadion, comandantul 
oştirii, era un orc în floarea vârstei, dar slujea o stăpână 
atât de pretențioasă, încât arăta ros de griji. Pe frunte 
avea prea multe riduri, iar ochii i se scufundaseră în 
orbite. Dacă bărbaţii orci ar fi avut păr, al lui ar fi 
încărunţit. 

Jennesta îl hărţuia. 

— Ori de câte ori scoate capul, zdrobeşte-o. 
Necredinţa e o tumoare care putrezeşte repede dacă nu 
e tăiată la timp. 

— Cu tot respectul, doamnă, cred că exageraţi 
problema, îndrăzni el să sugereze. Majoritatea vă e 
credincioasă, adăugă el repede. 

— Mi-ai tot spus asta. Totuşi, avem parte de răzvrătiri 
şi dezertori. Tratează orice urmă de nesupunere, orice 
şoaptă rebelă ca pe-o infracţiune majoră. Fără excepţii, 
indiferent de rang. 

— Aşa şi facem, Maiestate. 

l-ar fi putut spune că ştia foarte bine lucrul ăsta, dacă 
l-ar fi ros gândul sinuciderii. 

— Atunci nu aplici regula cu destulă stricteţe. Nimicitor 
ar fi un cuvânt prea slab pentru a descrie felul în care îl 
privi Jennesta. Peştele de la cap se-mpute, generale. 

Se referea la el, bineînţeles, dar Mersadion consideră 
ironia neintenţionată. Preferă un răspuns prudent: 

— Doamnă. 

— Cei care mă slujesc cum trebuie au parte de 
recompense. Slugile rele plătesc preţul. 

Pentru Mersadion, recompensele erau o noutate. Nu 
primise niciuna, în afară de promovarea pe care nu o 
ceruse, ca să îndeplinească o sarcină imposibilă. 

— Trebuie să-ţi reamintesc ce-au păţit predecesorul 
tău, Kysthan şi protejatul lui, căpitanul Delorran? îl 


39 


întrebă Jennesta, nu pentru prima oară. 

— Nu, Maiestate. 

— Atunci cugetă la soarta lor. 

Cugeta la ea. Destul de des. Făcea parte din traiul dus 
pe marginea unui vulcan. Începea să creadă că dezertorii 
nu puteau fi condamnaţi şi că asprimea sporită a reginei 
înrăutăţea situaţia. Alungă iute gândul acela. Ştia că-i o 
nebunie, dar nu-l părăsea teama că Jennesta era în stare 
să-i citească gândurile. 

Regina vorbi chiar atunci, iar generalul tresări. Însă 
vorbele erau mai mult pentru sine: 

— După ce voi obţine ce doresc, niciunul dintre voi nu 
va avea de ales cui să fie credincios, ba chiar nu va avea 
de ales în nicio situaţie, bolborosi ea. Pe un ton mai dur, 
porunci: zi-le să se mişte mai repede! M-am săturat de 
întârzieri. 

Biciul pocni pe spatele cailor şi caleaşca ţâşni. 
Mersadion fu nevoit să facă o mişcare agilă ca să evite 
lamele din roţi. Dând pinteni calului ca s-o ajungă din 
urmă, aruncă o privire la spectacolul pregătit de regină: 
un şir din paisprezece „disidenţi”, morţi cu toţii, atârnaţi 
în cuşti spânzurate deasupra unor focuri. 

Oastea supusă fu obligată să treacă pe lângă ei, ca să 
preţuiască dreptatea făcută de stăpâna lor. Unii 
întoarseră capul. Mulţi duseră cârpe la nas şi la gură, ca 
să se ferească de duhoarea înspăimântătoare. 

Vântul spulbera cenuşa. Spre cer se ridicau vârtejuri 
de scântei portocalii. 


Orcii erau o rasă de pământ. 

Stryke ajunse a doua oară la această concluzie când 
Glozellan îl duse la Drogan. Vântul şfichiuia fără milă, iar 
bătaia aripilor dragonului înteţea curentul urcător care-l 
făcu să se întrebe dacă avea să reziste până la capăt. Îi 
amorţise fundul pe spinarea noduroasă a animalului, 
ochii îi lăcrimau din cauza zăpezii învolburate şi îi era 


40 


atât de frig, încât nu-şi mai simţea mâinile. Când încercă 
să-i spună ceva Stăpânei Dragonilor, nu reuşi să se facă 
auzit din cauza vibraţiilor. 

Se concentra asupra peisajului. Platforma de gheaţă 
din nord semăna cu o pată uriaşă de lapte vărsat pe 
pământ. Îl şocă mărimea ei. Dragonul coti şi Stryke avu 
în faţă lanţuri de munţi mai mici, cu vârfuri albe, care 
făcură loc unor stânci abrupte, la rândul lor înlocuite de 
un teren neregulat, pătat cu tufişuri. 

Trecură pe sub ei şiruri de dealuri şi văi semănând cu 
frunze lunguieţe, cu nervuri. Nori pufoşi de negură 
învăluiau lacuri cu suprafaţa ca oglinda. Pădurile 
vălureau. În cele din urmă ajunseră la Marea Câmpie 
unduioasă. Puțin mai târziu, Stryke zări firul argintiu al 
Golfului Calyparr şi Pădurea Drogan, un ciorchine verde. 

Dragonul scoase un răget. li sparse urechile jderului şi- 
i cutremură oasele. Glozellan strigă ceva, dar nu o 
înţelese. 

Se lăsară brusc în jos, i se păru lui Stryke, pe urmă 
plonjară, aerul tăindu-i respiraţia. Simţi cum dragonul îşi 
reia poziţia de zbor şi plonjonul devine alunecare. 
Pământul îi absorbea treptat; vârfurile copacilor, la 
început cât stropii de ploaie, crescură cât capacele de 
butoaie. Stolurile de păsări care cârâiau strident se 
împrăştiară. 

Pământul curgea paralel cu ei, mai iute ca săgeata. Se 
îndepărtară de pădure, dar făcură un arc pentru ca, în 
cele din urmă, s-o înconjure. Stryke înţelese că Glozellan 
cerceta zona, nu cumva să dea peste custozi abandonaţi 
sau alte forţe duşmănoase, şi începu şi el s-o scruteze. 

Dând ocol pădurii, trecură iute peste o buză de ocean. 
Surprinse scurt valurile izbind stâncile colţuroase, plajele 
pietroase, o întindere de pământ, iarbă, copaci. Apăru 
golful subţire precum lama lucioasă a unui zeu. Apoi zări 
din nou câmpia şi cercul se închise. 

Un adevărat exod ieşi din pădure înainte ca ei să 


41 


atingă solul. Centauri şi orci călare sau pe jos alergară 
să-i întâmpine. 

Dragonul ateriza cu o bufnitură. Cu membrele 
înţepenite, Stryke cobori din spatele lui Glozellan. Ea 
rămase cocoţată pe uriaşul care scotea răgete. Jderul se 
uită la ea. 

— Mulţumesc, Glozellan. Orice vei face, îţi doresc 
noroc. 

— Şi eu, ţie, căpitane. Dar mai trebuie să-ţi spun un 
lucru de care să ţii seamă: Jennesta se îndreaptă spre 
Scarrock în fruntea unei armate. E doar la două zile în 
urma noastră şi ar putea uşor să-ţi dea de urmă. Nu eşti 
în siguranţă aici. 

Jderul nu apucă să răspundă, că spiriduşul şopti ceva 
în urechea gigantică a dragonului şi-l îmboldi la drum. 
Animalul se înălţă, aripile solide începură să bată ritmic, 
picioarele cărnoase se adunară sub el. Curentul de aer 
opus îl obligă pe Stryke să se dea câţiva paşi înapoi şi să- 
şi ferească ochii cu palma. 

Nu-i veni să creadă cum se ridică dihania şi-i urmări 
trupul mătăhălos plutind cu graţie. Dragonul se înălţă, se 
răsuci, descrise un cerc perfect deasupra lui. Glozellan 
mişcă braţul sus şi într-o parte. Stryke îi răspunse la 
salut. Pe urmă spiriduşul o luă spre răsărit şi se pierdu în 
zare. 

Stryke rămase cu ochii la cer când sosiră ceilalţi. 

Alfray, Haskeer, Jup şi câţiva răcani veniră călare. Ca şi 
Coilla, pe spinarea lui Gelorak. Îi însoțeau zeci de 
centauri. Primii orci înaintară cu mare viteză. ÎI 
înconjurară pe căpitan fără să-şi ascundă uşurarea. Se 
iscă o hărmălaie de nedescris. 

Stryke le făcu semn să se potolească. 

— Sunt bine! E-n regulă, sunt bine. 

Coilla alunecă de pe spatele centaurului. 

— Ce s-a întâmplat, Stryke? Unde-ai fost? 

— Am aflat că un duşman s-a dovedit a fi un prieten. 


42 


— Ce... 

— O să vă explic. Dar în timp ce mănânc şi beau. 

Căpitanul primi un cal şi porniră cu toţii spre pădure. 

Scurta călătorie îi dădu timp să se gândească la vestea 
primită de la Glozellan; nu avea să-şi mai găsească 
odihna. 


Nu departe de pădure se întindea un şir neregulat de 
dealuri scunde, cu vârfurile ascunse de crânguri. Pe unul 
din ele, pitiţi printre copaci, trei siluete culcate îşi 
întindeau  gâturile să urmărească ce se petrece 
dedesubt. Işi priponiseră caii în desişul din spate şi 
ciuleau urechea la eventuale patrule. 

Erau oameni. 

— Ticăloşii, tună unul dintre ei, aprig. 

Avea o expresie destrăbălată, ca tovarăşii lui, numai 
că era mai scund şi mai sfrijit, dar plin de nerv, spre 
deosebire de ei. Părul de un galben bolnăvicios era 
subţire ca firele din ţăcălie, iar dinţii mai că-i pierduse pe 
toţi. Ceea ce nu-i dăduse natura şi-i lipsea din cauza 
neglijenţei primea de la duşmanii lui; un petec de piele 
neagră îi acoperea ochiul drept, îşi pierduse aproape 
jumătate din urechea stângă, iar la degetul mic de la 
mâna dreaptă avea un bandaj ca vai de lume. 

— Imi vine să vomez când mă uit la ei, continuă el, 
holbându-se la centaurii care se retrăgeau în pădure, dar 
mai ales la orci. Afurisiţi jegoşi, nemernici... 

— Taci dracului, Greever! şuieră bărbatul întins lângă 
el. Nu pot să gândesc dacă te tot smiorcăi. 

Cel numit Greever n-ar fi acceptat, de obicei, să i se 
vorbească aşa, dar cel care s-a ales singur conducător al 
grupului nu suporta să-i răspunzi înapoi. Era un zdrahon, 
dar carnea începea să se lase pe el. O cicatrice îi 
străbătea faţa ciupită de vărsat din mijlocul obrazului 
până în colţul gurii. Avea păr negru unsuros şi mustață 
neîngrijită, ochi negri şi cruzi. 

43 


— Tu n-ai păţit ce-am păţit eu, Micah, ripostă celălalt, 
cu o şoaptă răguşită. Arătă spre ochi, ureche şi deget. 
Toate din cauza târfei ăleia de oarce. 

— Nu şi la ochi, Greever, îl corectă al treilea. 

— Ce? 

— Nu şi la ochi. Nu ea ti-a făcut asta. 

— Nu, Jabeez, nu ea. Răspunsul veni ca din gura unui 
ţânc îndărătnic şi fără minte. A fost... alt... orc. Tot dracul 
ăla e! 

Cu fruntea încreţită, al treilea bărbat avu nevoie de 
câteva secunde să priceapă. Apoi spuse: 

— A, da. 

Aparent, dintre cei trei, el sărea în ochi cel mai mult. Și 
dacă ceilalţi doi ar fi devenit unul singur, el tot i-ar fi 
întrecut în greutate. Dar trupul său mătăhălos se datora 
muşchilor, nu grăsimii. Nu-i creştea fir de păr nici pe cap, 
nici pe faţă. Avea o gură obişnuită, ca o crestătură de 
cuţit în aluat, şi ochi de purceluş proaspăt fătat. 

— Bagă de seamă, adăugă el, rana cea nouă... 

Cât de mare şi prostovan era, privirea celuilalt îi 
închise gura. 

Greever Aulay şi Micah Lekmann îşi îndreptară din nou 
atenţia spre scena din pădure. Ultimii orci şi centauri 
intrau în ea. Jabeez Blaan se foi, semănând cu un 
muşuroi care vrea să se facă una cu pământul. 

— Deci, ce facem, Micah? vru să ştie Aulay. Atacăm? 

— Să atacăm? Vrei să mori? Normal că nu atacăm! 

— Is doar nişte blestemaţi de orci 

— Doar? Vrei să zici doar cei mai buni luptători din 
Centrasia, după oameni? Doar cei care te-au ajutat să 
arăţi aşa de bine? Chicoti nervos. Asta vrei să zici? 

Aulay înghiţi găluşca, dar afişă o mutră ucigătoare. 

— Am omorât destui la vremea noastră. 

— Da, dar nu atacând o ceată cât a lor şi niciodată în 
luptă dreaptă. Ştii bine. 

— Deci, ce facem, Micah? întrebă şi Blaan. 


44 


— Ne punem toţi mintea la contribuţie. Lekmann se 
uită la Blaan. Cel puţin unii dintre noi. Şi tocmai asta nu 
face Greever. E negru de supărare şi asta-i întunecă 
judecata. Lekmann mişcă din cap în direcţia pădurii. Ce 
tre' să facem noi cu ceata asta-i demult încercat şi 
testat. Stăm şi aşteptăm şi-o doborâm pe rând, câte unul 
sau în grupuri mici. Dacă jucăm deştept, tot am mai 
putea smulge un ban-doi din trebuşoara asta. 

— Nu-i numai vorba de bani, mârâi Aulay. E de 
răfuială. 

— Poţi să fii sigur. Şi eu vreau să punem laba pe 
monştrii ăia la fel de mult ca tine. Dar poate ne alegem şi 
cu nişte recompense. Şi cu relicva aia pe care au furat-o, 
aia tre' să fie valoroasă. Răzbunarea are gust dulce, da' 
la fel şi mâncarea, băutura şi lucrurile frumoase. Ne 
trebuie lovele. 

— Cine-o să ne dea recompense şi-o să cumpere 
relicva aia, în afară de Jennesta? După socoata mea, nu 
mai suntem preferaţii ei, de când am tras-o pe sfoară. 

— Prefer „am ieşit din serviciul ei”, îl corectă Lekmann. 

— Oricum îi zici, nu cred c-a fost o mişcare prea 
înţeleaptă. 

— Fii cu grijă, Greever, ai început să gândeşti, iar ăsta 
e teritoriul meu. Ştiu să tratez cu Jennesta. 

Tovarăşii lui afişară o figură îndoielnică. Aulay replică: 

— Poate ştii, poate nu ştii. Am trecut peste asta. Nu 
vreau decât să pun mâna pe scârba aia de oarcă, Coilla. 

— Da’ dacă ne pică ceva de furat, furi, nu? Glasul lui 
Lekmann se înăspri. Termină cu tâmpeniile. Lucrăm 
împreună sau am dat de dracu'. 

— Nu te îngrijora tu din cauza mea. 

Aulay ridică mâna stângă. Sau ce mai rămăsese din 
ea. O bucată de metal cilindrică ieşea din încheietură. De 
capătul ei era ataşată o tijă curbată din oţel, jumătate 
cosor, jumătate sabie. Suprafaţa lucioasă reflectă şi spori 
lumina slabă. 


45 


— Tu du-ne cât mai aproape de monştrii ăia, că ştiu eu 
cum să-mi câştig pâinea. 


5 


Când Stryke scotoci în săculeţul de la centură, se temu 
că sticluţa se spărsese. Dar micul recipient din ceramică 
era intact, cu dopul bine pus. 

Îl aşeză în palma întinsă a lui Keppatawn. Centaurul se 
uită lung la el şi, ciudat, parcă nu ştia ce să spună. Reuşi 
să îngaime cu glas stins: 

— Mulţumesc. 

— Încercăm să ne ţinem promisiunile, îi spuse Stryke. 

— Nu m-am îndoit de asta nicio clipă. Dar îmi pare rău 
că l-aţi pierdut pe unul de-al vostru. 

— Kestix ştia la ce se înhamă. Toţi orcii ştiau. lar 
misiunea a slujit şi ţelului nostru, la fel de mult ca ţie. 

Coilla mişcă din cap spre sticluţă şi întrebă: 

— Ce faci cu ea? 

— Bună întrebare, răspunse Keppatawn. Va trebui să-l 
consult pe şamanul nostru. În orice caz, avem nevoie de 
el ca să încheiem târgul. Gelorak, adu-l pe Hedgestus. 

Ajutorul lui  traversă aşezarea spre adăpostul 
profetului. 

Stryke se simţea uşurat că nu i se mai dădea atâta 
atenţie. Primise mâncare şi băutură şi se foiseră toţi în 
jurul lui. Apoi, în faţa unei mulţimi mari, îşi povestise 
aventura. Dar nu pomenise o vorbă despre cum apăruse 
din senin Serapheim în vârful muntelui, nici despre visul 
său straniu, după cum nu scosese un cuvânt despre 
„cântatul” stelelor, deşi, când îşi amintea de el, se uita la 
Haskeer cu oarecare îngăduinţă. 

Majoritatea centaurilor se întoarseră la treburile lor, 
lăsându-i singuri pe ofiţerii jderi, Keppatawn şi Gelorak. 
Stryke prefera un grup restrâns. 


46 


Nu ştia cum vor primi gazdele lor vestea despre 
Jennesta. 

Gelorak ieşi din adăpost urmat de şamanul cel bătrân. 
Hedgestus mergea încet, clătinându-se pe picioarele 
nesigure. Gelorak ascundea sub braţ o cutie mică 
împodobită; cu celălalt îl sprijinea pe şamanul neajutorat. 

Hedgestus îi salută pe orci când Keppatawn luă cutia. 
Şeful centaurilor o deschise şi le arătă steaua. Era exact 
cum şi-o aminteau: o sferă cenuşie, cu două spiţe de 
lungimi diferite, alcătuită dintr-un material necunoscut. 

— Şi noi ne respectăm promisiunile, spuse Keppatawn, 
înmânând cutia lui Stryke. 

— Nu ne-am îndoit nicio clipă, rosti Stryke scurt. 

— Înainte de a lua steaua, întrebă centaurul, sunteţi 
sigur că o vreţi? 

— Ce? strigă Jup. Normal că o vrem! De ce crezi că am 
trecut prin tot rahatul ăla? 

— Stryke ştie ce vreau să spun. 

— Chiar ştiu? 

Keppatawn încuviinţă din cap. 

— Cred că da. Steaua ar putea fi un pocal otrăvit. 
Poate aduce mai mult rău decât bine. Asta e renumele ei, 
după cum am învăţat şi noi din experienţa noastră. 

— Ne-am dat deja seama, interveni Coilla, uşor ironică. 

— Odată ce ne-am ales calea, spuse şi Alfray, nu ne 
putem întoarce din drum. 

Deşi nu-i stătea în fire, Haskeer nu-şi exprimă părerea. 
Stryke îşi zise că ştie de ce. Se întinse şi luă steaua. 

— Aşa cum spun ofiţerii mei, n-am ajuns până aici ca 
să renunţăm. Pe lângă asta, nu avem nici de ales, nici alt 
plan în minte. 

Atunci vorbi şi Haskeer: 

— Ba avem. Am putea arunca obiectele astea. Scăpăm 
de belea. 

— Încotro să ne îndreptăm, ca să nu dăm de belea? 
întrebă Coilla. Poate numai în vis. 


47 


Stryke se crispa, apoi îşi dădu seama că jderiţa nu 
făcea nicio aluzie. 

— Coilla are dreptate, îi zise el lui Haskeer. Nu avem 
unde să mergem, dacă ne gândim cum a ajuns Maras- 
Dantia. Şi nu vom scăpa niciodată de Jennesta şi de 
ceilalţi. Stelele ne aduc un avantaj. 

— Să sperăm, murmură Jup. 

— Ceata a fost de acord, continuă Stryke la subiect, 
toată ceata. Am hotărât că mergem în căutarea stelelor. 

— Mie nu mi-a plăcut niciodată ideea, mormăi 
Haskeer. 

— Ai avut nenumărate ocazii să renunţi. 

— Nu-i vorba de ceată, ci de obiectele astea 
nenorocite. Ceva nu-i în regulă cu ele. 

— Ceva nu-i în regulă cu tine, bolborosi Jup. 

Haskeer îl auzi. 

— Ce-ai zis? 

— Nu faci decât să te plângi întruna, răspunse piticul. 

— Nu-i adevărat, se enervă Haskeer. 

— Hai, fii serios! Şi pe urmă ai venit cu minciuna aia 
despre cântatul stelelor... 

— Pe cine faci tu mincinos? 

Haskeer îşi dezvăluia câte puţin din firea nestatornică. 
Pe Stryke nu-l deranja, dar îşi dădu seama unde ducea 
schimbul de cuvinte. Nu aveau nevoie de complicaţii. 

— Destul! se răţoi el. Suntem musafiri aici! Îşi îndreptă 
atenţia spre Keppatawn, Gelorak şi Hedgestus, care 
păreau uşor miraţi. 

— Suntem toţi cam încordaţi, le explică el. 

— Inţeleg, îl asigură Keppatawn. 

Desfăcând săculeţul de la centură, Stryke puse steaua 
lângă tovarăşele ei. Ştia că ceilalţi stau cu ochii pe el, 
mai ales Haskeer, care-l privea în silă. 

— Uite, vorbi căpetenia centaurilor şi înmâna sticluţa 
lui Hedgestus, o lacrimă vărsată de Adpar. 

Bătrânul şaman o luă cu băgare de seamă. 


48 


— Recunosc, n-am crezut că Adpar e în stare de un 
lucru atât de sensibil. Plânsul, vreau să spun. 

— A plâns de mila ei, îl informă Coilla dur. 

— Aha. 

— Dar ce trebuie să fac cu ea? întrebă Keppatawn. 

— O să aflăm din cunoştinţele străvechi. La fel ca 
sângele de vrăjitor sau oasele măcinate ale unei 
vrăjitoare, trebuie să presupunem că lacrima e foarte 
puternică. Trebuie folosită numai diluată cu zece mii de 
părţi de apă purificată. 

— Pe care o beau? 

— Nu, dacă ţii la viaţa ta. 

— Sau la băşica ta, îi scăpă lui Jup. 

Stryke îl ţintui aspru cu privirea, dar Keppatawn gustă 
gluma şi zâmbi. Hedgestus îşi drese glasul. 

— Poţiunea trebuie aplicată pe membrul bolnav, 
continuă el. Nu toată deodată, ci în trei zile şi mai ales 
când e întuneric, ca să aibă efectul cel mai puternic. 

— Asta-i tot? întrebă Keppatawn. 

— Bineînţeles, trebuie respectate anumite ritualuri şi 
rostite anumite incantaţii care... 

— Care nu ajută la nimic, doar umplu pădurea de 
miorlăituri. 

— Au un rol important, protestă Hedgestus indignat, 

şi... 
Keppatawn îl opri cu un zâmbet larg. 
— Uşurel, uşurel. Ştii cât îmi place să te tachinez, 
armăsar bătrân. Dacă există vreo şansă ca licoarea ta să 
mă ajute, atunci n-ai decât să te jeleşti şi-o lună 
întreagă. 

— Mulţumesc, răspunse şamanul îndoielnic. 

— Aşadar, când începem? 

— Prepararea soluţiei ţine cam... ăăă, patru sau cinci 
ore. Poţi să torni primele picături deseară. 

— Excelent! 

Keppatawn îi trase una peste umăr prieteneşte, dar 


49 


cam tare. Hedgestus se clătină puţin, iar Gelorak îi oferi 
iarăşi braţul. 

— Acum, să sărbătorim! Mâncaţi, beţi, faceţi schimb 
de minciuni! Căpetenia se uită la chipurile celor din jur şi 
se opri asupra lui Stryke. După câte văd, nu prea ai chef 
de asta. Ştiu că ai pierdut un soldat, dar nu e vorba de 
lipsă de respect. Aşa e felul nostru. 

— Nu de asta-i vorba. 

— Care-i treaba, Stryke? întrebă Coilla. 

— N-am adus cu noi doar lacrima. 

Haskeer rămase cu gura căscată: 

— Ce? 

— Ar fi trebuit să vă spun mai repede, recunoscu 
Stryke. Jennesta se îndreaptă spre ţinutul ăsta cu o 
armată. 

— Rahat, murmură Jup. 

— De unde ştii? vru să afle Alfray. 

— De la Glozellan. N-avea motive să mă mintă. 

— In câtă vreme ajunge? se interesă Keppatawn. 

— Două, trei zile. Îmi pare rău, Keppatawn. Pe noi ne 
vrea - bătu cu palma în săculeţul de la centură - şi pe 
astea. 

— Cu noi n-are ce-mpărţi, nici noi cu ea. 

— Asta n-o s-o oprească de la nimic. 

— Suntem obişnuiţi să ne apărăm, dacă se ajunge 
până acolo. Dar dacă voi sunteţi cei pe care-i vrea, de ce 
iroseşte vieţile susținătorilor ei? De ce bate atâta drum? 

— Ne caută pe noi. Cred că a aflat cumva că am fost la 
Scarrock. Când va vedea că nu suntem acolo, e posibil să 
bată la poarta voastră. 

— Atunci o să-i spunem în faţă că nu sunteţi nici aici. 
Şi, dacă are chef să ne contrazică, să ştie că o va costa 
scump. 

— Rămânem cu voi, promise Haskeer. 

— Da, confirmă Stryke, ar trebui să rămânem şi să 
luptăm. Mai sunt şi custozii lui Hobrow. S-ar putea 


50 


întoarce. 

Keppatawn se gândi o clipă. 

— Frumos din partea voastră, dar... nu. Stelele sunt 
importante, îmi dau şi eu seama. Noi suntem în stare să 
luptăm şi singuri. Voi trebuie să plecaţi de-aici. 

Urmară câteva clipe de linişte, apoi Jup întrebă: 

— Unde? 

— Asta-i următoarea noastră problemă, oftă Stryke. 

— Dar nu una care să vă frământe acum, spuse 
Keppatawn. Mâncaţi şi beţi cu noi, uitaţi de griji pentru 
câteva ceasuri. Ziceţi-i sărbătoare sau priveghi, cum 
vreţi voi. 

— Cu duşmanul pe urmele noastre? 

— Crezi că pentru Jennesta contează dacă noi chefuim 
sau nu? Eu, nu. Nici dacă mâncăm fiertură de cereale n-o 
interesează. 

— Aşa trebuie să priveşti lucrurile, Stryke, fu de părere 
Alfray. lar cetei i-ar prinde bine un pic de relaxare. 

Stryke i se adresă lui Keppatawn: 

— A sărbători viaţa unui războinic sau o victorie nu e 
un lucru străin pentru orci. Deşi e posibil să 
sărbătorească prea convinşi. 

Îşi aminti de Homefield şi de prilejul care îi vârâse în 
atâtea necazuri mai târziu. Înainte ca şeful centaurilor 
să-i pună observaţia le îndoială, adăugă: 

— Am fi onoraţi să ne alăturăm ospăţului vostru. 

Ceasurile următoare mai înviorară spiritele. 

Oase de pasăre, vânat şi peşte tronau pe scândurile 
întinse pentru ospăț, pe lângă coji de nuci, fructe 
mâncate pe jumătate şi resturi de pâine. Berea îndulcită 
cu miere fusese băută cu sete şi vărsată în cantităţi mari. 

Acum servitorii se mişcau printre mese cu stacane cu 
vin fiert şi înteţeau focurile împotriva frigului muşcător. 
La propunerea lui Alfray, Stryke dădu voie jderilor să 
guste din provizia de cristal. Pipe fumegânde treceau 
dintr-o mână într-alta. 


51 


Într-o parte, un grup de centauri cânta încet din fluiere 
şi harpe de mână. Alţii loveau cu bețe învelite tobe 
improvizate din trunchiuri de copaci scobite. 

Când după atâta hrană îmbelşugată, băutură şi cristal, 
ospăţul se încheie, Keppatawn lovi masa cu carafa. 
Pălăvrăgeala şi muzica încetară îndată. 

— Noi nu suntem de-ăia care să ţină cuvântări fără 
sfârşit, tună el. Aşa că haideţi să ciocnim pentru aliaţii 
noştri, jderii. 

Se ridicară stacane şi se auziră urale răguşite. 
Centaurul îl ţinti cu privirea pe Stryke. 

— Şi să ne amintim de morţii voştri. 

Stryke se sculă în picioare clătinându-se. 

— În amintirea camarazilor pierduţi. Slettal, Wrelbyd, 
Meklun, Darig şi Kestix. 

— Fie ca ei să sărbătorească alături de zei, adăugă 
Alfray. 

Lumea bău mai întristată. 

Altă stacană apăru în faţa lui Stryke. Servitorul presără 
în ea mirodenii, apoi scufundă un fier roşu în vin, ca să-l 
încălzească, răspândind mirosul aromelor printr-un 
norişor de aburi. 

Stryke ridică stacana. 

— În cinstea ta, Keppatawn, şi a clanului tău. Şi în 
amintirea venerabilului tău tată... 

— Mylcaster, şopti Keppatawn. 

— ... Mylcaster. 

Numele fu repetat respectuos de mai mulți centauri 
înainte de a bea. 

— Pentru duşmanii noştri! toastă Keppatawn, atrăgând 
privirile uimite ale orcilor. Fie ca zeii să le ia mințile, să le 
tocească săbiile şi să le pună dop în fund! 

Se porniră hohote năvalnice, mai ales din partea 
răcanilor. 

— Acum bucuraţi-vă de odihnă şi lăsaţi grijile pentru 
ziua de mâine. 


52 


Muzica porni din nou, iar mesenii se puseră iar pe 
pălăvrăgit. 

Însă peste chipul lui Keppatawn trecu un val de tristeţe 
când se întoarse către Stryke. 

— Tatăl meu, oftă centaurul. Numai zeii ştiu ce-ar fi zis 
de schimbările la care suntem noi martori. Tatăl /u; nici 
n-ar mai recunoaşte ţinutul. Anotimpuri de-a valma, 
război şi dihonie, moartea magiei... 

— Venirea oamenilor. 

— Da, toate relele ni se trag de la rasa aceea 
înfiorătoare. 

— Dar ţie nu pare să-ţi meargă rău aici, în pădure, 
remarcă Alfray. 

— Îmi merge mai bine decât multora. Pădurea ne 
hrăneşte şi ne apără; e leagănul şi mormântul nostru. 
Dar nu ducem un trai izolat. Tot mai avem de-a face cu 
lumea din afară, şi nu-i a bună. Nu te poţi feri de haos la 
nesfârşit. 

— Niciunul din noi nu va fi liber până ce oamenii nu vor 
fi goniţi, rosti Alfray. 

— Poate că nici atunci, prietene. Lucrurile au luat-o 
razna prea mult. 

— Am vorbit serios când ne-am oferit să rămânem şi 
să luptăm alături de voi, îi reaminti Stryke centaurului. 
Nu trebuie decât să ne spui. 

— Nu. Trebuie să vă continuaţi drumul şi să terminaţi 
ce-aţi început. 

Stryke nu-i spuse că habar n-avea cum să facă asta. 

— Atunci măcar lasă-ne să vă ajutăm să vă întăriţi 
fortificațiile, propuse jderul, în caz că vă atacă totuşi 
Jennesta. Mai avem câteva zile la dispoziţie. 

— Cu asta sunt de acord. Ne prinde bine îndemânarea 
voastră deosebită. Dar nu vreau să întârziaţi prea mult 
din cauza noastră. 

— Bine. 

— Şi, între timp, noi o să vă facem arme noi. Am văzut 


53 


eu câtă grijă aţi avut de ultimele pe care vi le-am dat, 
adăugă Keppatawn, mai în glumă, mai în serios. 

— Noi stricăm foarte multe arme, îi explică Jup. Aşa-i în 
meseria noastră. 

— Mulţumesc, Keppatawn. E bine să contribuim şi noi 
cu ceva. Avem impresia că am primit foarte mult de la 
voi şi v-am dat foarte puţin în schimb. 

Centaurul făcu un gest de nepăsare. 

— Armele nu-s mare lucru, oricum o să facem foarte 
multe. In ce priveşte câte ne-aţi dat voi nouă, dacă 
reuşiţi să vindecaţi membrul ăsta schilod - puse mâna pe 
coapsa diformă - atunci ne-aţi dat mai multe decât aş fi 
putut spera. 

Se stârni agitaţie la unul dintre padocuri. Un grup mic 
de centauri apărură rostind incantaţii. Îl conducea 
Hedgestus, sprijinit de Gelorak, urmat de patru-cinci 
ajutoare. Îşi croiră drum prin luminiş călcând cu paşi 
falnici. 

— A, momentul adevărului, spuse Keppatawn, făcând 
semn muzicanţilor să se oprească. 

Sub ochii tuturor, procesiunea ajunse la masă, iar 
incantaţiile deveniră murmure. Două ajutoare cărau o 
albie de lemn solid, cu mânere de fier încovoiate. 
Aşezară albia cu grijă pe masa curățată. Era plină pe trei 
sferturi de un lichid care părea apă chioară. 

— Nu pare cine ştie ce, nu? remarcă Haskeer. 

Stryke duse un deget la buze şi-l străfulgera din priviri. 

— Hai, îl îndemnă Keppatawn pe şaman, să-i dăm 
drumul odată. 

Fu adus un taburet şi căpetenia îşi propti piciorul pe el. 
Hedgestus ridică mâna. Unul dintre ajutoare îi dădu un 
burete galben. Şamanul îl muie în lichid, îl stoarse şi, 
făcând un efort, se aplecă să atingă cu el piciorul 
căpeteniei. În timp ce îl tampona cu blândeţe, incantaţia 
se auzi tot mai tare. 

Dacă privitorii se aşteptau la un efect imediat, atunci 


54 


fură foarte dezamăgiţi. 

După ce îl tampona cu buretele înmuiat de două-trei 
ori, Hedgestus observă expresia nedumerită a lui 
Keppatawn. 

— Trebuie să avem răbdare, îl sfătui. E nevoie de timp 
pentru ca incantaţia să-şi facă efectul. 

Keppatawn se strădui să pară neafectat. Şamanul 
continuă ritualul. Glasurile murmurau necontenit. 

In cele din urmă, mulţi dintre privitori se făcură 
nevăzuţi. Alfray se retrase cu o mână de răcani. Căscând 
gura largă cât o peşteră, Haskeer plecă să caute de băut. 
Jup se îndoi de spate, îşi propti bărbia în palme şi privi în 
gol. 

Coilla, cu ochii limpezi ca opalul, în ciuda băuturii şi 
cristalului, îi făcu semn lui Stryke. Se retraseră în linişte. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, îi mărturisi ea. Ai 
dispărut, pur şi simplu. 

— Ca să fiu sincer, şi eu mi-am făcut. 

Era pentru prima oară că Stryke vorbea cu cineva din 
ceată fără să fie înconjurat de ceilalţi. Se bucura că 
poate lăsa garda jos o vreme. 

— De data asta, chiar am crezut că am dat de dracu', 
spuse Coilla. N-am ştiut dacă te-ai dus de bună voie şi 
aveai şi stelele cu tine. 

— Acum avem patru. Stryke pipăi săculeţul de la 
centură. N-am crezut că vom ajunge până aici. 

Coilla zâmbi şi arătă spre ceilalţi. 

— Lor să nu le spui asta. 

Căpitanul jder nu se înveseli. 

— Dar tot nu ştim ce fac stelele. 

— Sau încotro ne ducem de aici. 

Stryke încuviinţă din cap. După o clipă, zise: 

— S-a întâmplat o ciudăţenie pe vârful muntelui. A 
apărut omul ăla, Serapheim. 

— Glozellan l-a dus şi pe el acolo? 

— Tocmai asta e. Nu l-a dus. Pur şi simplu... a apărut 


55 


din senin. Tot aşa a şi dispărut. Şi nu aveai cum să pleci 
de pe vârful muntelui fără un dragon, crede-mă. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. Dar nu s-a exprimat limpede. Am înţeles eu 
unde bate, dar... Stryke nu găsi cuvintele potrivite ca să- 
şi termine fraza. A spus că trebuie să caut în continuare 
stelele. 

— De ce-ar fi spus asta? Cine e? 

Căpitanul scutură din umeri. Coilla îi cercetă expresia. 

— Nu arăţi prea bine, hotărî ea. Ce s-a întâmplat? In 
afară de rahatul în care am intrat, vreau să spun. 

— Sunt bine. Numai că... 

Ar fi vrut să-i povestească visurile lui, să-i spună că se 
teme să nu-şi fi pierdut minţile. 

— Da? insistă jderiţa. 

— Numai că sunt cam... 

Un răcan se apropie de ei în fugă. 

— Domnule! Caporalul Alfray vrea să afle în ce ordine 
vor lucra echipele mâine. 

— Foarte bine, Orbon. Spune-i că vin imediat. 

— Am înţeles. 

Soldatul plecă. 

— Ce voiai să spui, Stryke? 

Momentul prielnic trecuse. 

— Nimic. 

Coilla vru să spună iar ceva. Stryke o opri. 

— Mai poate aştepta. Între timp, avem de lucru. Pe 
urmă trebuie să plecăm de-aici. Vine Jennesta. 


6 


Kimball Hobrow urmărea cum se întorc custozii înfrânți 
în tabără. 

Ştia ce se întâmplase. Plini de sânge şi descurajaţi, 
călăreţii înaintaşi ai regimentului său de custozi îi 


56 


raportaseră dezastrul de la Drogan. Umilinţa de a fi 
învins de creaturi subumane îl rodea în fundul sufletului 
şi mânia lui nu mai cunoscuse margini. După aceea 
începu să cugete şi să-şi plănuiască mişcarea următoare. 

În cele din urmă, părăsi locul şi se târî la cortul care 
servea drept post de comandă temporar. 

Împovărat de misiunea pe care şi-o asumase şi de 
gustul amar al înfrângerii, mergea adus de spate, iar din 
ochi îi dispăruse sclipirea de oţel. Cu toate astea, îşi 
păstra ţinuta impresionantă. Era surprinzător de înalt şi 
nefiresc de slab. Veşmântul negru şi jobenul îi dădeau un 
aer şi mai impunător. Faţa i se ridase şi i se înăsprise cu 
trecerea timpului, ca la fermieri, deşi eforturile din ultima 
vreme îi dădeau o culoare bolnăvicioasă. Gura i se 
întindea subţire cât o linie, iar favoriţii cărunţi îi încadrau 
bărbia ascuţită. Avea o înfăţişare severă, neluminată de 
râs sau de altă emotie mai blândă. 

Dar înfăţişarea şi veşmintele nu aveau importanţă 
pentru el. Hobrow era omul care, chiar dacă ar fi ieşit în 
lume gol şi numai un zâmbet, tot ar fi ieşit la iveală 
patima rece din sufletul lui. 

— Tată! Tată! 

La vederea fiicei sale stând la intrarea în cort, Hobrow 
se mai înmuie. Se duse la ea şi îi puse mâna pe umăr. 

— Ce se întâmplă, tată? îl întrebă fata. Vin sălbaticii? 

— Nu, o linişti el, nu vin păgânii. Nu ai de ce să te 
temi, Mercy. Sunt aici. 

O conduse în cort şi o aşeză pe-un scaun. 

Mercy Hobrow semăna mai mult cu mama, de care nu 
vorbea decât cu el. Ea nu-ţi lăsa deloc impresia că te uiţi 
la un cadavru. Mai avea însă de trecut pragul dintre 
copilărie şi adolescenţă sau de dat jos din grăsimea de 
pe trup. Cu părul galben ca mierea, ten de porțelan şi 
ochi albaştri limpezi, ar fi semănat cu o păpuşă, dacă pe 
chip nu i s-ar fi citit o anumită rea-voinţă şi gura nu i-ar fi 
trădat răutatea. 

57 


Faţă de ceilalţi oameni de care se înconjura tatăl ei, 
hainele fetei erau pline de zorzoane. Ferindu-se de 
negru, purta materiale cu modele şi chiar câte-o bijuterie 
simplă. Asta arăta cât de indulgent era tatăl său faţă de 
ea, în comparaţie cu felul în care trata restul lumii. 

— Ne-au învins, tată? întrebă fata, cu ochi mari. Ne-au 
bătut monştrii? 

— Nu, dragă, nu ne-au bătut. Domnul ne-a pedepsit pe 
noi, nu pe suboameni. l-a folosit ca să ne trimită un semn 
prevenitor. 

— Dar de ce ne trimite Domnul semne prevenitoare? 
Am fost răi? 

— Nu răi, nu. Dar nu destul de buni. A văzut că nu-l 
îndeplinim porunca destul de sârguincioşi, acum îmi dau 
seama. Trebuie să fim mai harnici. 

— Cum, tati? 

— El vrea să-i facem fărâme pentru totdeauna pe orci 
şi pe cei ca ei, dar şi pe oamenii decăzuţi care s-au aliat 
cu ei. Am trimis după întăriri la Trinity şi mesagerii au 
plecat la  Hexton, Endurance, Ripple, Clipstone, 
Smokehouse şi la toate celelalte aşezări cuvioase şi cu 
frică de Domnul din Centrasia. Când ele îi vor auzi 
chemarea, vom fi mai mult decât o armată, vom porni 
într-o cruciadă. 

Mercy se înnegri la faţă când auzi de orci. 

— Îi urăsc pe jderii ăia, şuieră ea. 

— Ai şi de ce, copila mea. Bestiile au stârnit cel mai 
mult mânia Domnului. Mi-au distrus planul de a purifica 
acest tărâm în numele Domnului şi au furat relicva. 

— Şi monstrul ăla, piticul, mi-a pus cuțitul la gât. 

— Ştiu. 

Hobrow o strânse pe fată de umăr, într-un gest şi 
afectuos, şi distant. 

— Au de dat socoteală pentru multe. 

O umbră de cruzime se strecură în glasul fetei. 

— Fă-i să moară, tati. 

58 


— Sufletele lor vor arde, îi promise Hobrow. 

— Dar nu ştim unde sunt. 

— Ştim unde au fost ultima oară. Pe lângă Pădurea 
Drogan, cu cealaltă ceată de monştri păgâni, jumătate 
cal, jumătate om. O să le luăm urma acolo. 

— Dacă Domnul urăşte atât de mult rasele inferioare, 
de ce le-a făcut? 

— Ca să ne pună pe noi la încercare, poate. Sau poate 
că nici nu sunt creaţia Lui. Poate sunt rudele Celui-cu- 
Coarne. Hobrow cobori vocea. Creaturile Satanei, trimise 
să-i pângărească pe cei puri. 

Mercy se înfiora. 

— Domnul să ne păzească, şopti ea. 

— Ne va păzi şi ne va aduce prosperitate, dacă îi 
răspândim cuvântul. Cu sabia şi sulița, la nevoie. Asta e 
porunca Lui. 

Ochii lui Hobrow se luminară straniu. Fixă un punct de 
deasupra capului. 

— Mă auzi, Domnul meu? Călăuziţi de Tine, vom duce 
povara glorioasă a purității rasei, pe care ne-ai pus-o pe 
umeri. |lnarmează-mă cu sabia răzbunării Tale şi cu 
scutul dreptăţii Tale şi voi arunca văpaia mâniei Tale 
asupra sălbaticilor! 

Fata îl privi cu admiraţie şi respect. 

— Amin, şopti ea. 


— Cur grăsan ce eşti! 

— Băi, nădragi căcaţi! 

Cu pumnii ridicaţi, Jup şi Haskeer se apropiau unul de 
celălalt, nerăbdători să transforme jignirile în lovituri. 

— Pe loc repaus! răcni Stryke. 

Aruncându-şi căutături fioroase, cei doi sergenţi mai 
aveau puţin şi se răzvrăteau. Stryke se vâri între ei cu 
coatele, îi lovi cu palma peste piept şi îi despărţi. 

— Sunteţi ofițeri în ceata asta sau nu? Ei? Dacă vreţi 
să rămâneţi sergenţi, atunci purtaţi-vă cum se cere unui 


59 


sergent! 

Cei doi se retraseră încruntaţi. 

— N-am de gând să vă suport încăierările, le spuse 
Stryke. Dacă aveţi chef de harţă, păstraţi-l pentru 
duşmani. lar dacă aveţi prea multă energie, atunci 
treceţi la treabă. Sunteţi pedepsiţi. 

Căpitanul le aruncă o privire care le îngheţă protestele. 

— Haskeer, curăţă bălegarul cailor. 

Jup rânji. Stryke se întoarse spre el. 

— Sergent, vezi copacul ăla? Arătă spre arborele cel 
mai înalt din preajmă. Urcă-te în el. Eşti de veghe. 
Executarea! 

Cei doi plecară pleoştiţi, cu feţele împietrite. 

— N-a ţinut prea mult pacea dintre ei, remarcă Alfray. 

Coilla îl aprobă din cap. 

— Ca în vremurile bune. 

— Cred că le place să fie la cuțite, bănui Stryke. Le dă 
prilejul să-şi verse nervii. Şi nu se întâmplă prea multe 
acum. 

— Şi răcanii au fost cam agitaţi, raportă Alfray. Nimic 
grav. Ciorovăieli, proteste, lucruri neînsemnate. 

— Nu suntem aici decât de treizeci şi şase de ore, în 
numele zeilor! se plânse Stryke. 

— A fost foarte bine că am avut de lucru la întărituri. 
Mai devreme, sergenţii ar fi plesnit amândoi dacă nu și- 
ar fi vărsat nervii. Acum, că nu mai avem ce trebălui... 

— Nu îngăduli indisciplina numai pentru că s-au plictisit 
să aştepte să se întâmple ceva. 

— Nu sunt plictisiti, Stryke, îl corectă Coilla, sunt 
frustraţi. Nu ştim ce facem mai departe. Tu nu eşti? 

Căpitanul oftă. 

— Ba da, recunoscu el. Habar n-avem ce-o să facem 
sau unde să căutăm ultima stea. 

— Păi, nu mai putem sta mult aici, până hotărâm ceva. 
Trebuie să pornim într-o direcţie. Asta dacă nu cumva ai 
poftă să schimbi o vorbă cu Jennesta. 


60 


— Azi plecăm. Chiar dacă va trebui să dăm cu banul ca 
să stabilim încotro. 

— Şi-o să facem ce, până la urmă? se întrebă Alfray. 
Rătăcim aiurea? Ne petrecem restul vieţii fugind de ea şi 
de toţi cei care vor să ne ia ce avem? 

— Dacă ai o idee mai bună, s-o auzim, se enervă 
Stryke. 

— Atenţie, îi întrerupse Coilla. 

Se uitară în direcţia arătată de ea. Keppatawn se 
apropia de ei. Piciorul bolnav îşi revenise deja în mare 
măsură. Îi creştea o piele nouă, sănătoasă şi nu mai 
şchiopăta decât foarte puţin. Emana robusteţe din toată 
ţinuta. 

Când ajunse în dreptul lor, Stryke îl complimentă. 

— Piciorul meu e tot mai bine cu fiecare ceas, se lăudă 
centaurul, deşi nu s-a vindecat complet încă. Hedgestus 
mi-a spus că la noapte, când îl oblojeşte ultima oară, îl va 
lecui de tot. 

— Mă bucur. 

— Vouă v-o datorez. Le zâmbi şi lui Alfray, şi Coillei. 
Tuturor. Vă rămân dator pentru minunea asta. 

— Nu ne datorezi nimic. 

— Cum merg pregătirile voastre? se  interesă 
centaurul. V-aţi hotărât ce faceţi mai departe? Să nu ne 
credeţi neospitalieri, adăugă el repede. 

— Nu vă credem. Dar, ca să fim sinceri, încă nu ne-am 
ales o destinaţie. Totuşi, plecăm astăzi. Ştim că, dacă 
rămânem aici, duşmanii noştri vor deveni şi ai voştri. 

— Mă bucur că înţelegeţi. Armele pe care le-am lucrat 
pentru voi sunt gata şi... 

Il întrerupse un strigăt. Jup fugea spre ei dând disperat 
din braţe. 

Stryke îl săgeta din priviri. 

— Nu ţi-am zis să...? 

— la uite cine vine, gâfâi piticul. 

Centaurii escortau un grup în luminiş. Patru sau cinci 


61 


dintre nou-veniţi aveau trupul şi mersul inconfundabil al 
piţuşilor. Trăgeau după ei şiruri de catâri şi cai încărcaţi 
cu desagi, suluri de pânzeturi, saci şi scrinuri. 

Răcanii îşi lăsară treburile şi veniră să-i privească, 
urmaţi de Haskeer. Stryke nu-i luă la rost. 

— Vezi? 

Jup făcu semn din cap spre un grup de douăsprezece 
siluete care mărşăluiau în spatele caravanei. Erau orci. 

Jderii se alarmară imediat şi-şi scoaseră iute săbiile. 

— Trădare! bubui Haskeer. 

Keppatawn se întinse şi puse mâna pe braţul cu care 
Stryke ţinea sabia. 

— Nu, prietene. Nu sunteţi în pericol. Negustorii 
aceştia vin la noi regulat. 

Căpitanul jder arătă spre orci. 

— Şi ei? 

— Nu toţi semenii voştri trăiesc în comunităţi mari, ştii 
asta. Unii îşi duc traiul singuri. Sunt gărzi de corp 
mercenare. Negustorii n-ar găsi protecţie mai bună. Ai 
încredere în mine. 

Stryke vâri încet sabia în teacă, apoi le porunci jderilor 
să-i urmeze exemplul. Cam în silă, mai ales Haskeer, 
jderii îndepliniră porunca. 

Gărzile de corp priveau scena cu trupurile încordate. 

— E  înjositor pentru orci, remarcă Alfray, să se 
angajeze dădace la negustori ambulanți. 

Piţuşii şi centaurii începură să-şi despacheteze marfa. 
Scuturară  mătăsuri şi  covoraşe, deschiseră cutii, 
desfăcură saci. Un orc se depărta de mulţime şi porni 
spre ceata jderilor. 

— Vă rog să nu uitaţi că şi ei sunt musafirii noştri, 
atrase atenţia Keppatawn. 

— Nu uităm, îl linişti Stryke. Nu ne luăm la harţă cu ai 
noştri. 

— Dacă nu se iau ei la harţă cu noi, preciza Coilla. 

Keppatawn se arătă cam speriat, dar nu mai zise 


62 


nimic. 

Orcul ajunse la ei. Îşi ţinea mâinile departe de arme şi 
arăta cât se poate de sfios. 

— Bun găsit, salută el. 

Stryke îi răspunse. Restul jderilor se mulţumiră să dea 
din cap precauţi. 

— Eu sunt Melox, continuă orcul, şeful grupului nostru. 
Sunt uimit că vă văd aici. 

— Sentimentul e reciproc. Eu sunt Stryke. 

— M-am gândit eu. Jderii, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Şi noi am părăsit oastea Jennestei. Nu în ceată. 
Suntem pedestraşi. 

— Cum aţi ajuns aşa? întrebă Alfray cu o undă de 
dispreţ în glas. 

— Păi, ce să facă un orc dezertor? Tot trebuie să 
mănânce. Şi, oricum, aş putea să vă întreb şi eu acelaşi 
lucru. Fără supărare. 

— Fără, rosti Stryke. Nu vă judecă nimeni. Trăim 
vremuri grele. 

— De ce-aţi părăsit-o pe Jennesta? vru să afle Coilla. 

— Din acelaşi motiv ca voi, cred. N-am mai suportat-o. 

— Cu noi n-a fost chiar aşa. Dar rezultatul e acelaşi. 

— Noi credem că procedaţi corect. Ar fi trebuit să se 
întâmple demult. Orcul arătă din cap spre caravană. 
Slujba asta, am renunţa la ea imediat, dacă ne-ai lua şi 
pe noi cu tine, căpitane. 

— Nu luăm recruți, îi tăie Stryke elanul. 

— Dar de-asta aţi dezertat, nu? Ca să vă împotriviţi 
Jennestei. Să aduceţi lucrurile pe făgaşul de dinainte. 

— Nu. 

— Asta crede toată lumea. 

— Se înşală. 

Se lăsă o tăcere grea. 

— Eşti chemat, o sparse Jup. 

Camarazii orcului îi făceau semne să se întoarcă. 


63 


— Poate stăm de vorbă mai târziu, propuse Melox. 

— Noi plecăm astăzi, îl anunţă Stryke. 

— Aha. Bine. Păi, dacă te răzgândeşti şi vrei să ne iei şi 
pe noi... 

Orcul se întoarse şi plecă la ai lui. 

— Noroc bun! îi strigă Coilla. Ai fost cam aspru cu el, 
Stryke. 

— Nu conduc o cruciadă, ţi-am spus. 

— Se vede că nu toată lumea e de acord. 

— Mai vine unul, bubui Haskeer. 

Un negustor se apropia de ei. Keppatawn zâmbi. 

— Pe el chiar trebuie să-l cunoaşteţi. 

Negustorul era scund şi bine clădit, totuşi lăsa 
impresia că e fragil. Avea trăsături mai degrabă 
feminine, buze groase, uşor ţuguiate, ochi visători, piele 
palidă, foarte fină şi un nas drăguţ, puţintel obraznic. 
Urechile mici erau apropiate de cap pe jumătate. Şapca 
de fetru verde nu reuşea să-i acopere claia de păr negru. 
Tunica şi pantalonii tot verzi erau, dar impresia de 
uniformitate era anulată de centura de piele maro lată, 
cu cataramă lucioasă, şi de o pelerină neagră, cu 
căptuşeală verde. Bocancii de piele fină, înalţi până la 
glezne şi cu marginile lăsate, ca nişte petale, erau 
cunoscuţi de toată lumea drept „bocanci de piţuşi”. 

Nu aveai cum să-ţi dai seama câţi ani are, pentru că 
toţi reprezentanţii rasei lui aveau faţă de copil. Nici 
vocea nu te ajuta. Putea fi a unui copil, chiar dacă a 
unuia măricel. 

— Keppatawn! exclamă piţuşul. Sunt încântat să te 
revăd, pungaş bătrân ce eşti! Negustorul aproape că 
tipa. Şi piciorul tău! Ce bine arată! Extraordinar! Trase cu 
ochiul ca la teatru. Îţi şade bine. 

Râzând, Keppatawn strânse mâinile delicate ale 
piţuşului, întinse în semn de salut. Erau mici faţă de ale 
lui. 

— Bine ai revenit! Mă bucur că te văd. 

64 


Keppatawn îl plimbă pe musafir primprejur. 

— Ei sunt prietenii mei, jderii. 

— Am auzit de voi, exclamă piţuşul. Nu sunteţi 
proscrişi? 

— Acesta e Stryke, căpitanul cetei, îi explică 
Keppatawn. Stryke, el e Katz, meşter negustor. 

— Sunt onorat, căpitane. 

Katz întinse o mână flască. 

Năucit, Stryke i-o scutură, dar nu prea tare, de teamă 
să nu i-o rupă. 

— Aăă... şi eu. 

Fură prezentaţi şi ceilalţi ofiţeri pe rând, iar răcanii, en 
masse. De data asta, Katz se rezumă să dea din cap, nu 
mai întinse mâna. Lucru înţelept, mai ales în ce-l privea 
pe Haskeer. Arăta de parcă se pregătea să i-o smulgă cu 
dinţii. 

— Ştii, pentru o rasă cu o reputaţie aşa de fioroasă, 
voi, orcii, nu sunteţi răi deloc, gânguri piţuşul. Am 
descoperit asta cu alaiul meu. Grozavi tipi, fiecare în 
parte. Oricând gata să te ajute, nimic nu-i prea greu, cea 
mai bună apărare pe care poţi s-o cumperi cu bani, 
bineînţeles. Noi, piţuşii, nu suntem războinici din fire, 
sunt sigur că ştiţi asta, şi... 

— Da' tu nu mai taci? se burzului Haskeer. 

— Of, bineînțeles, ce neglijent sunt! Vă ţin de poveşti, 
când voi nu vreţi decât să-mi vedeţi marfa. 

— Ce... 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Vă întrebaţi cum de-mi permit 
bunurile excelente pe care sunt gata să vi le prezint. Nu 
vă faceţi probleme. Am preţuri atât de rezonabile, încât 
veţi crede că mă fur singur, şi, ca să fiu sincer, cam aşa e 
şi, chiar dacă preţul cel mai mic e prea mare, sunt gata 
să mă târguiesc. 

— Dareu nu... 

— Ce anume doriţi? pălăvrăgi Katz ca o moară stricată. 
Oale? Bocanci? O şa? Cele mai fine pături de cai, ţesute 


65 


de mână? Îl împunse pe Haskeer în piept cu un deget 
sfrijit. Ce zici de o măsură de stofă de bumbac, cu model 
înflorat, de cea mai bună calitate? 

— Şi de ce mi-ar trebui mie aşa ceva? 

— Hmm... Păi, în primul rând, ar mai înfrumuseţa 
uniforma asta jalnică. 

Expresia lui Haskeer se schimbă de mai multe ori în 
vreme ce încerca să-şi dea seama dacă fusese jignit sau 
nu. Ridicând din umeri, Jup duse mâna la gură. Coilla 
găsi ceva extraordinar de interesant la propriile-i 
picioare. 

— Cum... cum merg afacerile? interveni iute Alfray. 

Katz scutură din umeri ca un filosof. 

— Dacă ai vinde pălării, fiinţele s-ar naşte fără cap. 

— Răsare soarele dimineaţa? zise Keppatawn. Toţi 
negustorii se plâng că nu le merge treaba. 

— Vremurile sunt aspre, protestă Katz. Zeii ar trebui să 
ne dea nouă, negustorilor cinstiţi, un răgaz. Oftă. Dar aşa 
ne e datul, bănuiesc. 

Bucuros că Haskeer, care dădea fum pe nas, fusese 
scos din conversaţie, Coilla muşcă momeala. 

— Deci nu crezi în libertatea voinţei? 

— Oarecum. Dar cred că multe dintre faptele noastre 
sunt stabilite dinainte de zei şi de stele. 

— Semnele soarelui? rânji Haskeer dispreţuitor. Astea- 
s prostii de piţuşi. 

Katz ignoră jignirea. 

— Aha, iată un adevărat Ţap-de-Mare. 

— Greşit, mormăi Haskeer. 

— Atunci o Viperă. 

— Nu. 

— Un... Arcaş? 

— Nu. 

— Trubadur, Lup-de-Mare, Scarabeu? 

— Nu, nu şi nu. 

Katz îşi masă tâmplele. 

66 


— Nu-mi spune... hmm... Urs? 

— Tot greşit. 

— Vultur? Cărăuş? 

Haskeer îşi împleti mâinile la piept şi se clătină pe 
călcâie. 

— Vasilisc? Încornorat? Aha! Da! Am nimerit-o. Taur. 
Bineînţeles. Întotdeauna îmi dau seama. Am har. 

Haskeer bolborosi ceva neinteligibil, dar ameninţător. 

— În orice caz, continuă piţuşul, tu fiind Taur, ştiu că 
vei aprecia avantajele stofelor excelente pe care ţi le pot 
oferi la numai... 

Haskeer nu mai rezistă. Se năpusti în faţă cu un răcnet 
şi-l apucă pe Katz de gât, ridicându-l de la pământ. 

— Sergent, te rog! strigă Keppatawn. Nu uita că 
piţuşii... 

Se auzi un zgomot ca şi când ai sfârteca o haină şi din 
dosul negustorului ieşi o flacără galbenă. Răcanii aflaţi 
mai la distanţă se împrăştiară, apoi începură să ţopăie pe 
iarba fierbinte. 

— ... au darul de a stârni flăcări. 

Haskeer dădu drumul piţuşului şi se retrase repede. 
Katz rânji prosteşte. 

— Ups! lertare. Stau prost cu maţu' gros. 

Keppatawn interveni. 

— Cred că cel mai bine ar fi să ne vedem de treabă, 
afirmă el cu tact, trăgându-l pe Katz la o parte. 

Ceata şi Haskeer, rămas cu gura căscată, se uitară 
cum nădragii piţuşului ard înăbuşit şi el merge şontăc- 
şontăc. 

— Cred că au cremene în fund, remarcă Jup admirativ. 


Gelorak duse un deget la gură şi scoase un „sst”. 

La început, Coilla cu ochii mijiţi prin tufele încâlcite, nu 
desluşi nimic. Pe urmă, fiinţele urmărite se mişcară. 

Erau doi, înalţi cât centaurii, cu muşchi solizi, mai ales 
în braţe şi în picioarele ascunse sub blana neagră 


67 


flocoasă şi terminate în copite. Aveau pieptul gol şi 
păros, tot precum centaurii sau oamenii cu păr. Pe feţele 
ascuţite creşteau ciocuri şi sprâncene stufoase, ridicate 
în sus. Pletele negre şi creţe se terminau deasupra frunţii 
în formă de V. Ochii pătrunzători sugerau o fire şireată. 
Una dintre creaturi ţinea strâns nişte fluiere din lemn. 

— N-am mai văzut niciunul până acum, şopti Coilla. 

— Satirii sunt o rasă foarte izolată, spuse Gelorak. Nici 
noi nu-i întâlnim decât rareori, deşi îi auzim cântând 
adesea. 

— E vreo neînțelegere între voi? 

— Nu. Şi ei sunt locuitori ai pădurii şi au acelaşi drept 
să fie aici ca noi. Nu ne deranjăm unii pe alţii. 

Coilla se aplecă în faţă să-i vadă mai bine şi calcă pe o 
ramură căzută, care pocni sec. Satirii îngheţară. Două 
perechi de ochi galben-verzi, ca de pisică, sclipiră scurt 
în direcţia lor. Apoi, creaturile dispărură cu viteză 
uimitoare şi aproape fără zgomot. 

— Drace. \mi pare rău. 

— Nu-ţi fă griji, Coilla. Am avut noroc că i-am văzut. Te 
poţi considera privilegiată. 

Centaurul se uită la petecele de cer prin baldachinul 
de frunze. 

— A trecut mai mult de-un ceas. Ceata ta probabil e 
gata de plecare. Ne întoarcem? 

Jderiţa încuviinţă din cap zâmbind. 

— Mulţumesc, Gelorak. 

Coilla se tot întreba dacă Stryke hotărâse încotro să o 
ia. Işi croiră drum prin vegetaţia scundă şi ajunseră la 
luminiş. 

Jderii îşi strângeau lucrurile. Majoritatea răcanilor se 
adunase lângă armăsari. Stryke, Alfray şi Jup stăteau de 
vorbă cu Katz. Haskeer se ţinea deoparte, privindu-l 
suspicios pe piţuş. 

Gelorak plecă să îndeplinească o sarcină. Coilla se 
alătură jderilor. 


68 


Stryke îşi îndesa lucrurile în desagi. 

— Ai hotărât unde mergem? îl întrebă ea. 

— Mi-am zis să o luăm spre nord. 

— De ce într-acolo? 

— De ce nu? 

— Corect. 

Jderiţa se duse la Alfray şi Jup. Stryke se lăsă pe vine 
şi-şi goli săculeţul de la curea, aranjând stelele în faţa lui, 
pe iarbă. Katz veni şi se uită la ele, măcar de data asta în 
tăcere. După o clipă, deschise totuşi gura: 

— Am mai văzut una ca ele. Acum vreo două luni. 

Nimeni nu-l băgă în seamă, cu atât mai puţin Stryke, 
care era preocupat să le aranjeze. 

— Hmm? rosti el. 

— Una din astea, de aici, repetă piţuşul şi arătă spre 
stele cu vârful piciorului. Sau care semăna cu ele. |n 
mâinile oamenilor. 

Stryke ridică ochii. 

— Ce? 

— Era puţin diferită. Dar nu foarte mult. 

— Astea? Stelele? 

— Aşa le ziceţi? Da, una ca ele. 

Katz văzu expresia lui Stryke, apoi îşi luă o mină 
serioasă şi-i privi pe ceilalţi. 

— Cu ce v-am greşit? 

Parcă deschise cineva larg porţile haosului. 


7 


Ceata se strânse în jurul lui, asaltându-l cu întrebări. 
Copleşit de asaltul jderilor, Katz rămase cu gura căscată. 

Haskeer îi înghionti pe ceilalţi şi-l apucă de ceafă. 

— Unde? Cine? întrebă el, zguduindu-l pe piţuşul 
îngrozit. 

— Ai grijă! strigă Alfray. 


69 


— Nu-i îndrepta fundul spre mine! ţipă Jup. 

— Potoliţi-vă toți! porunci Stryke. 

Haskeer se stăpâni şi-l lăsă pe negustor încet la 
pământ. Hărmălaia se potoli. 

— Îmi pare rău, Katz, spuse Stryke. 

Căpitanul îi împinse pe jderi la o parte, ca să poată 
respira piţuşul. Acesta înghiţi în sec şi-şi trase sufletul. Se 
frecă la ceafă. 

Gărzile lui alergară spre ceată. Stryke ridică braţele 
împăciuitor şi strigă: 

— E-n regulă! Nicio problemă! Katz? 

— Da, chiţăi piţuşul, făcând semn gărzilor să plece. N- 
am nimic. 

Soldaţii se opriră şi, după o clipă de ezitare, se 
împrăştiară în silă. 

Stryke puse o mână pe umărul lui Katz. Piţuşul gemu 
Uşor. 

— N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa, dar ce-ai spus tu e 
foarte important pentru noi. Poţi să repeţi? 

Katz încuviinţă din cap. 

— Zici că ai mai văzut una din astea. 

Căpitanul arătă spre stele. 

— Da. Adică una ca ele. Altă culoare şi alt număr de 
tepi. Dar semăna cu astea. 

— Eşti sigur? 

— A fost acum câteva luni, dar, da, sunt sigur. 

— Unde? 

— La Ruffets View. Ştii unde vine? 

— Oraş Mani, spre sud. 

— Da, în vârful golfului. Se construieşte de zor acolo, 
mi-am zis că ar fi vad bun. 

— Ce fel de clădiri? 

— N-ai auzit? 

— Ce să aud? 

— Au o spărtură. Scapă prin ea energia pământului. E 
mare de tot. Încercau să o astupe cumva, să facă un 

70 


depozit de magie. 

— Şi au reuşit? 

— Nu ştiu. Când am plecat, încă nu terminaseră. N-o 
să reuşească, după părerea mea. N-a reuşit nimeni. In 
orice caz, înălţau un fel de loc sfânt acolo, un templu, şi 
în el am văzut steaua. Oamenilor Mani nu le-a convenit 
că am văzut-o, să ştii. M-au scos de-acolo cât ai zice 
peşte. Katz se uită lung la stele. Dar ce sunt astea? 

— Unii le numesc instrumente. 

— Instru... Instrumentele? 

— Ai auzit de ele? 

— Cine n-a auzit? Dar am crezut că-i o poveste. Nu pot 
fi cele adevărate. 

— Noi credem că sunt. 

— Am văzut o grămadă de relicve „adevărate, 
chipurile, în toată Maras-Dantia. Nu multe s-au dovedit a 
fi reale. 

— Cu astea e altceva. 

O geană de invidie luci în ochii piţuşului. 

— Dacă astea sunt adevărate, atunci ar însemna o 
avere pentru cumpărătorul potrivit. Dacă mă laşi să fac 
pe mijlocitorul pentru tine... 

— la-ţi gândul, i-o reteză Stryke ferm. Nu sunt de 
vânzare. 

Evident, Katz nu se împăca deloc cu o asemenea idee. 

— De ce le cauţi, dacă nu vrei să-ţi dai seama de 
valoarea lor? 

— Valoarea e de mai multe feluri, interveni Coilla. A lor 
nu se măsoară în bani. 

— Dar v-am spus unde s-ar putea afla încă una. Asta 
nu merită nimic? 

— Ba da, răspunse Haskeer cu glas tărăgănat. Rămâi 
în viaţă. 

Apăru Keppatawn şi orice neînțelegere se stinse. 

— Ce se petrece? vru el să afle. 

— Katz tocmai ne-a spus unde se află încă o stea, îi 


71 


explică Stryke. 

— Poftim? Unde? 

— La Ruffets View. 

— Ai auzit de o scurgere de magie acolo, Keppatawn? 
se interesă Alfray. 

— Da. De ceva vreme. 

— Nouă de ce nu ne-ai spus? 

— De ce să vă fi spus? N-am avut niciun motiv să vă 
cred interesaţi de ea. Fisurile de acest fel nu mai sunt 
rare, ca altădată, din păcate, acum că oamenii tulbură 
energia. Se întoarse spre Katz. Eşti sigur de informaţia 
asta? 

— Am văzut ceva care semăna cu ele. Arătă spre stele. 
Atâta ştiu. 

— Dacă habar n-are de zodiacul soarelui, cum să se 
priceapă la astea? se plânse Haskeer. 

— Poate că nu se pricepe, replică Stryke. Dar e 
singurul nostru indiciu. Ori rătăcim fără ţintă, ori mergem 
la Ruffets View. Eu pun prinsoare pe Ruffets. 

Un murmur de aprobare străbătu ceata. Stryke nu mai 
avu altceva de spus. 

— Se urmăreşte ceva cu instrumentele astea, afirmă 
Keppatawn. les la iveală din întuneric. Nu-i o coincidenţă. 

— Greu de crezut, ripostă Alfray. 

— Voi, orcii, aveţi nişte însuşiri admirabile. Dar, dacă 
nu vă supăraţi, nu vă gândiţi decât la lucrurile pe care le 
puteţi pipăi cu mâinile. Şi noi, centaurii, suntem cu 
picioarele pe pământ, dar până şi noi recunoaştem că 
lucrurile au şi o faţă nevăzută. Mâinile zeilor nu se văd, 
dar ei sunt în spatele multora din faptele noastre. 

— Putem să terminăm cu trăncănitul şi să luăm o 
hotărâre? stărui Jup. 

Stryke începu să vâre pietrele înapoi în sac. 

— Mergem la Ruffets View, spuse el. 


Peste două ceasuri, lăsaseră deja în urmă Pădurea 
72 


Drogan. 

Ceata avea arme proaspăt ieşite din fierărie, cai 
odihniţi şi provizii de hrană. Pe lângă asta, aveau şi un 
nou ţel. 

Mergeau în direcţia sud-vest, în linie dreaptă, în josul 
peninsulei, având Golful Calyparr pe partea stângă. In 
dreapta, stânci scunde marcau ţărmul prunduit al 
oceanului Norantellia cu valuri negre, vuind unele peste 
altele. 

Stryke se tot întreba dacă să le povestească celorlalţi 
visurile lui. Nu spusese nimănui că stelele îi cântaseră. 
Vorbise din nou cu Haskeer despre experienţa /u;, deşi 
sergentul nu pricepea, nici el, nimic din toată povestea 
şi-şi ferecase gura, lucru care nu-i stătea în fire. Parcă 
voia să-şi facă uitată păţania. Dar Stryke se mai alină cu 
ideea că era improbabil ca şi el, şi Haskeer să o ia razna 
în acelaşi fel. Cu gândul acesta în minte, şi având acum 
şi o destinaţie precisă, se simţea stăpân pe situaţie. 

Dar nu de tot. Incă nu-şi explicase visurile. 

Toate acestea îi apăsau cugetul în timp ce călărea. 
Erau poveri destul de grele ca să nu audă când e strigat. 

— Stryke? Stryke? 

— Hă? 

Se întoarse şi o văzu pe Coilla holbându-se la el. 
Călărind în partea cealaltă a ei, Jup, Alfray şi Haskeer îl 
priveau şi ei. 

— Erai pe altă lume, chicoti jderiţa. La ce te gândeşti? 

— La nimic. 

Era clar că nu vrea să vorbească despre gândurile lui. 

Coilla schimbă subiectul: 

— Ziceam că lui Melox şi celorlalţi trebuie să le vină 
greu să facă munca aceea. 

— Vrei să zici că ar fi trebuit să-i las să ni se alăture. 

— Păi... 

— Nu suntem adăpost pentru hoinari şi rătăciţi. 

— Ei nu sunt aşa, Stryke. Ar fi trebuit să te gândeşti 


73 


puţin. 

— Nu, Coilla. 

— Ce-o să se aleagă de ei? 

— Şi despre noi poţi să pui aceeaşi întrebare. Nu sunt 
mama lor. 

— Sunt semenii noştri. 

— Ştiu. Dar unde s-ar fi ajuns? 

— Ai fi condus o răzmeriţă, poate. Împotriva Jennestei, 
a oamenilor şi a celor care vor să ne tragă în jos. 

— Frumos vis. 

— Chiar dacă am pierde, n-ar fi mai bine să murim 
luptând, încercând să schimbăm situaţia? 

— Poate. Dar, în caz că n-ai observat, sunt doar 
căpitan, nu general. Nu eu sunt cel care trebuie să o 
facă. 

— Tu chiar nu pricepi încotro se îndreaptă lucrurile, 
nu? se înfurie Coilla. Câteodată nu vezi pădurea de 
copaci! 

— Am destule pe cap cu ceata asta. Se poate lupta 
altcineva cu restul lumii. 

Enervată de încăpăţânarea lui, Coilla tăcu. Alfray îi luă 
locul: 

— Dacă orcii supăraţi care o părăsesc pe Jennesta 
sunt, într-adevăr, numeroşi, atunci avem o şansă să 
strângem o armată. După cum se petrec lucrurile în 
ţinutul ăsta, siguranţa şi numărul contează. Cu cât mai 
mulţi, cu atât mai siguri. 

— Şi cu atât mai multă atenţie atragem, ripostă 
Stryke. Suntem o ceată de războinici. Avem libertate de 
mişcare, putem ataca şi fugi. Asta îmi convine mai mult 
decât să conduc o armată. 

— Dar nu schimbă cu nimic faptul că orcii se aleg 
întotdeauna cu ce-i mai rău. Poate avem noi ocazia să-l 
schimbăm. 

— Aşa-i, fu de acord şi Haskeer, suntem sacul de 
bătaie al tuturor. Până şi copiilor de om li se spune că 


74 


suntem monştri. Ne cred nişte zdrahoni cu coli. 

— Dacă vrei să te lupţi pentru toată rasa orcilor, n-ai 
decât, îl repezi Stryke. Noi o să ne concentrăm pe ultima 
stea, chiar dacă murim încercând să o găsim. 

— Spune-ne ceva nou, spuse Jup. 

Un sunet îndepărtat, un țipăt ascuţit, jalnic, nefiresc le 
întrerupse discuţia. Li se ridică părul de la ceafă şi li se 
făcu pielea de găină. Caii se ridicară pe picioarele din 
spate. 

— Ce dracu’... şopti Coilla. 

Alfray lăsă capul pe-o parte, ascultând atent. Pentru el, 
era limpede. 

— Prevestitoarea de nenorociri. Era o vreme când 
mureai fără să o auzi. 

— Eu acum am auzit-o prima oară, recunoscu Jup, 
înăbuşindu-şi tremuratul. Imi dau seama de ce se zice că 
prevede nenorociri. 

— Eu am mai auzit-o o dată, cu nişte ani în urmă. În 
ajunul uneia dintre bătăliile crâncene cu oamenii, spre 
Carascrag. Şi-a întărit renumele. Au murit cu miile. Aşa 
ceva nu se uită. 

— Acum se aude mai des, rosti Stryke. Dacă te iei 
după câte se spun, lumea o aude tot timpul. 

Li se păru că trecu o veşnicie până când se stinse 
ţipătul. Îi lăsă întristaţi. 

Pe urmă se porni ploaia. Cădeau stropi mari cât 
perlele, de culoarea ruginii şi mirosind a putred. 

— Rahat, se enervă Jup. 

Işi ridică gulerul şi se cuibări în vestă. 

— Incă un lucru pentru care trebuie să le mulţumim 
nemernicilor de oameni, spuse Haskeer, urmându-i 
exemplul. 

Câteva capete se întoarseră în direcţia platformei de 
gheaţă, spre nord, nevăzută, dar prezentă. Ceata îşi 
continuă drumul nenorocită. 

Intr-un ceas, erau toţi uzi leoarcă. Când începură să 


75 


vorbească din nou, cineva pomeni de Adpar şi de şleahta 
tiranilor. Asta îi aminti Coillei de ceva. 

— Am vrut să te întreb ceva, Stryke, dar mi-a tot ieşit 
din minte. Când eram pe tărâmul lui Adpar, la patul ei de 
moarte, i-ai zis că moare din cauza Jennestei. De unde ai 
ştiut? 

— Are dreptate, zise Alfray. Nu ştim de ce a murit. 

Stryke fu luat prin surprindere. Nu se gândise la asta. 

— Am zis-o... am zis-o ca să smulg un cuvânt de la ea, 
cred. 

— Dar a mers vrăjeala, nu? l-ai dat un imbold. 

— Nu înseamnă că am procedat bine. Poate că numele 
Jennestei a fost destul să o trezească. 

— Poate. 

— Pesemne devii ghicitor, şefule, sugeră Jup, jumătate 
în glumă, jumătate în serios. Sper să fii mai bun decât 
mine. 

Stryke nu gustă gluma. 

— Orcii nu... 

O săgeată îi şuieră pe la ureche. Calul său vru să o ia 
la galop şi numai cu greu îl stăpâni. 

— Inapoi! răcni Jup. 

Jderii se răsuciră şi-şi scoaseră armele. 

Un grup de două ori cât ceata galopa în direcţia lor, 
călare pe iaci pitici, cu blană lăţoasă şi ochi plini de ură. 
Călăreţii erau cam cu o treime mai scunzi decât orcii şi 
îndesaţi la trup. Aveau capete rotunde mult prea mari, cu 
urechi clăpăuge şi ochi mici sub pleoapele cărnoase. Nu 
le creştea păr, în afară de nişte perciuni stufoşi, iar 
pielea lor zdrenţuită bătea în verde. 

— Gremlini? exclamă Haskeer. Lor ce le-am mai făcut? 

— Vrei să mergi şi să-i întrebi? se răţoi Stryke. 

— Se apropie! ţipă Alfray. 

Unii gremlini din primele rânduri aveau arcuri mici şi 
lansară săgeți din goana calului. Câteva trecură peste 
capetele jderilor. Una se înfipse în şaua lui Haskeer. Alta 


76 


înţepă braţul unui răcan. Vreo doi jderi traseră şi ei cu 
arcurile. 

— La naiba! se înfurie Stryke. La atac! 

Dădu zdravăn pinteni calului şi trecu în fruntea jderilor, 
care-l urmară îndeaproape. Bătuţi de ploaia torențială, 
toţi mânjiţi cu noroi, goniră spre rândurile duşmanilor. 

Cele două tabere se ciocniră cu urlete şi zdrăngănit de 
metal. Se porni o încăierare cu lovituri ample de săbii, 
vâjâituri de sulițe şi zornăituri de scuturi. 

Stryke termină repede cu primul gremlin întâlnit. 
Ferindu-se de lovitura lui greşită, îşi arcui pieptul şi-l 
azvârli cât colo. Următorul care se ciocni de el îi lovi 
sabia plin de mânie. Amândoi izbiră şi tăiară, oţel lovind 
pe oţel într-un cântec primitiv, strident. Forţa brută a lui 
Stryke învinse apărarea duşmanului. Lovitura următoare 
îi străpunse plămânul. Fără nicio pauză, începu alt duel. 

Năvălind printre doi duşmani, Alfray cobori băţul 
flamurii la orizontală. li izbi pe amândoi, destul de sus şi 
de tare ca să-i doboare de pe cai. 

Apoi răsuci iute băţul, la timp să-l blocheze pe al 
treilea agresor. Ferindu-se de lama acestuia, îl străpunse 
cu capătul ascuţit, iar creatura căzu din şa cu maţele 
scoase. 

Cuţitul aruncat de Coilla cu mâna peste umăr 
străpunse ochiul unui gremlin care dispăru urlând prin 
gloată. Ţinti alt adversar şi se pregăti să arunce alt cuţit, 
când un gremlin o atacă din lateral. Sabia lui se mişca 
deja, mai-mai să taie nasul jderiţei. Coilla îl prinse de 
încheietura mâinii, strângându-l cu forţa unui pui de urs, 
apoi îl înjunghie. Din trei împunsături iuți şi adânci, îi veni 
de hac. Cadavrul căzu din şa ca un sac de cartofi. 

Unul dintre camarazii celui ucis trecu la atac cu scutul 
ridicat şi cu iataganul spintecând aerul. Coilla se lipi de 
şa şi trase un picior în scut. Se răsuci să evite lama, 
icnind de efort, şi se împinse cu toată puterea ca să-l 
doboare de pe cal. Gremlinul căzu sub copitele 


77 


nemiloase ale cailor şi iacilor. Nici nu se ridică bine Coilla 
în şa, că alt duşman încercă să facă pe viteazul. Jderiţa 
îşi smulse sabia. 

Haskeer îşi îngropase spada în măruntaiele unei 
victime şi o pierdu când omorâse primii duşmani. Şi 
pumnalul tot la fel îl pierduse. Acum se ferea şi alerga în 
zigzag printre duşmani în căutarea unei arme. 

Norocul i se ivi când călări lângă un gremlin care se 
duela cu un răcan. Creatura neatentă fu o pradă uşoară 
pentru orcul înnebunit de vărsarea de sânge. Haskeer se 
întinse şi-l ridică din şa, apoi răsuci gremlinul care se 
zbătea spre calul său şi-l trânti cu spatele de oblâncul 
şeii, rupându-i şira spinării. Smulse sabia din degetele 
cuprinse de spasme şi zvârli cadavrul. 

Un potrivnic se năpusti asupra lui cu sulița pe 
orizontală. Haskeer se feri, lovi arma şi-o tăie în două. 
Răsucindu-se iute, izbi la timp ceafa groasă a 
duşmanului, trântindu-l la pământ. Încă doi potrivnici îl 
atacară. Haskeer scoase un strigăt de luptă şi năvăli 
asupra lor. 

Intr-un scurt moment de răgaz, Stryke scrută scena 
bătăliei. Socoti că doborâseră jumătate din duşmani. 
Răcanii se dovedeau la înălţime şi se părea că niciun jder 
nu Încasase răni grave. Incă un efort şi le veneau de hac. 
Căpitanul se avântă în freamătul luptei şi începu 
hăcuiala. 

După alte zece minute de ciocniri crâncene, puseră 
capăt măcelului. Gremlinii care mai aveau în ei putere se 
retraseră, lăsând în urmă cadavrele camarazilor şi iacii 
morţi împrăştiaţi pe pârloaga mocirloasă. 

Coilla dobori un gremlin în retragere aruncându-i un 
cuţit între omoplaţi. Stryke goni cu calul la galop până la 
ea. 

— Mergem după ei? îl întrebă Coilla. 

Căpitanul miji ochii prin ploaie, urmărind călăreţii care 
fugeau. 

78 


— Nu. Nu avem timp de joacă. 

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă: 

— Fără urmărire! Rămâneţți pe loc! 

Câţiva răcani care porniseră după duşmani renunţară 
şi se întoarseră înapoi, împrăştiind noroi. Ceilalţi se 
apucară să verifice cadavrele, nu cumva să se prefacă 
vreunul mort. 

Jup, Alfray şi Haskeer se alăturară lui Stryke şi Coillei. 

— Ce dracu' a fost asta? se întrebă Alfray. 

Stryke clătină din cap. 

— Numai zeii ştiu. Avem răniţi? 

— Nimic grav, la prima vedere. Mă duc să-i pansez. 

— Cred că au fost vânători de recompense, sugeră 
Coilla. 

— Mai degrabă mercenarii Jennestei, sugeră? Jup. 

— Nu angajezi gremlini pentru treaba asta. Mai 
degrabă pentru recompensă. 

Un răcan le strigă ceva. 

— Ce-i, Hystykk? îi strigă Stryke înapoi. 

— Am dat peste unul viu, domnule! 

Descălecară şi merseră plescăind prin zoaie. 

Alfray sosise deja şi îngenunchease în mocirlă lângă un 
gremlin care lor li se păru tânăr. Avea o rană gravă la 
piept şi haina mânjită de sânge. Râuleţe de sânge se 
amestecau cu stropii deşi de ploaie. 

Inspira adânc. Stătea cu ochii deschişi şi-şi tot lingea 
buzele. 

Jup îl luă imediat la întrebări: 

— la zi, care-i recompensa? 

Gremlinul se concentra, dar nu-l înţelese. 

— Recompensa ori altceva? De ce ne-aţi atacat? 

Alfray începu să se ocupe de rană. Gremlinul tuşi. Un 
pârâiaş stacojiu i se scurse din colţul gurii, însă reuşi să 
vorbească: 

— Răzbunare, murmură el. 

— Ce vrei să spui? întrebă Stryke mirat. 


79 


— Răfuială... răzbunare. 

— Pentru ce? Cu ce v-am greşit? 

— Crimă. O rudă. 

— Vrei să zici că l-am omorât pe unul de-al vostru? 

— Am mai omorât vreun gremlin în ultima vreme? se 
întrebă Haskeer cu glas tare. 

Coilla îi făcu semn să tacă. 

— Şi pe cine se zice că am omorât? stărui căpitanul 
jder, alegându-şi vorbele. 

— Clanul meu... unchiul, se bâlbâi gremlinul, respirând 
tot mai greu. Un biet... savant... nevinovat. N-a... 
meritat. 

Stryke simţi că i se strânge stomacul. 

— Cum îl cheamă? 

Gremlinul se uită lung la el, apoi bâigui: 

— Mobbs. 

Stryke îşi revăzu visul într-o clipă şi-şi aminti cum se 
crezuse pe tărâmul de după moarte. li îngheţă sângele în 
vine. 

— Moşul ăla studios? 

Coilla se aplecă lângă muribund. 

— Te înşeli. L-am întâlnit pe Mobbs, atâta tot. Era 
teafăr când ne-am despărţit de el. 

Nu era sigură că se făcuse înţeleasă. Alfray se străduia 
din greu cu rana. Sângele şiroia în continuare. Stryke îşi 
reveni: 

— Îmi pare rău că a murit Mobbs. Tuturor ne pare. N-a 
fost duşmanul nostru. Într-un fel, avem motive să-i fim 
recunoscători. 

Haskeer pufni dispreţuitor. 

— De ce crezi că noi l-am omorât? insistă Stryke. 

Gremlinul de-abia mai respira. 

— Ai noştri... l-au găsit. Ceată de orci... prin preajmă. 
Stânca Neagră. Reuşi să le arunce o privire plină de ură, 
în ciuda suferinţei. Ştiţi bine. 

— Nu! strigă Coilla. Noi l-am sa/vat, în numele zeilor! 


80 


— Şi ne-aţi urmărit toată vremea asta? se minună 
Stryke. V-aţi obosit zadarnic, prietene. 

— Delorran, zise Coilla. 

— Bineînţeles. El trebuie să fi fost. Stryke oftă. Şi aş 
pune prinsoare că Jennesta n-a pierdut timpul şi-a 
răspândit zvonul ca să ne mânjească numele. Se întoarse 
spre gremlin. Nu noi am fost. Crede-mă. 

Rănitul părea pe altă lume. 

— Aveţi mulţi... duşmani. Nu mai... rezistaţi... mult. 

— Au murit atâţia zadarnic, îi spuse Stryke. Nu mor 
destui, şi aşa? 

— Vorbe mari... din partea... unui orc. 

— Nu suntem animale fără minte. Dar, dacă-i ataci pe 
orci, te aştepţi să te atace şi ei. Asta facem noi. În ce-l 
priveşte pe Mobbs, crede-mă că... 

Alfray îi puse căpitanului o mână pe braţ şi scutură din 
cap. Apoi se aplecă în faţă şi închise ochii gremlinului. 

Stryke se ridică în picioare. 

— La naiba! Nu aducem decât moarte şi suferinţă. 

— Şi suntem învinovăţiţi pentru toate, adăugă Jup. 

— Bietul Mobbs, zise Coilla. 

— Suntem vinovaţi de moartea lui, îi spuse Stryke. Nu 
direct, dar tot din cauza noastră a murit. 

— Nu-i adevărat. 

— Dovedeşte-mi. 

Jderiţa nu răspunse. Nimeni nu mai zise nimic. 

Pe Stryke îl străfulgera gândul că măcar Delorran 
plătise. Apoi îşi dădu seama că aflase asta într-un vis. 
Nu-i aşa? 

Ploaia cădea şi mai înverşunată. 


8 


Stropii de ploaie băteau darabana pe pânza cortului. 
Jennesta bătea cortul în lung şi-n lat. Răbdarea nu se 


81 


număra printre calităţile ei şi nu văzuse niciodată rostul 
să şi-o cultive. Convingerea ei era că gloata aşteaptă, iar 
conducătorii înaintează. Dacă pui mâna pe ce vrei, faci 
progrese. Dar la ceea ce voia ea nu putea ajunge. 

Cugeta şi la sărăcirea energiilor pământului, care îi 
tulbura vrăjile, şi la eforturile pe care trebuia să le 
depună ca să le înlocuiască. 

Frustrarea şi nesiguranța o făceau mai periculoasă ca 
de obicei. Ceea ce, în cazul Jennestei, însemna primejdie 
mare. 

Cocheta cu ideea să dea o poruncă imposibil de 
îndeplinit. Una care să nu ducă la nimic, decât la irosirea 
zadarnică a câtorva vieţi şi la plăcerea ei de a simţi miros 
de sânge. Atunci se dădură la o parte limbile cortului şi 
Mersadion intră plin de respect. Se înclină şi vru să spună 
ceva. 

— Suntem gata de plecare? îl întrebă ea, trecând 
peste formalităţi. 

— Aproape, Maiestate. 

— Nu suport să pierdem timpul. 

— Armata avea nevoie de odihnă, doamnă, iar 
animalele de hrană. 

Jennesta cunoştea motivele opririi foarte bine, nu-i 
trebuia explicaţiile lui. 

— Dacă n-ai venit să-mi spui că eşti gata, atunci ce 
vrei? 

Mersadion ezită înainte de a răspunde. 

— Am veşti, doamnă. 

— Şi, după mutra ta, nu prea bune. 

— E vorba de Stăpâna Dragonilor. De Glozellan. 

— Ştiu cum o cheamă, generale. Ce-i cu ea? 

Bărbatul încercă să-i dea vestea cât mai prudent. 

— Ea şi... încă doi călăreţi cu dragonii lor au... au... 
părăsit serviciul dumneavoastră, Maiestate. 

În vreme ce absorbea vestea, steluțe aprinse sclipiră 
în ochii ei extraordinari. Ochi negri ca smoala. 


82 


— Au părăsit serviciul. 

Rosti propoziţia rar, apăsat. 

— Adică au dezertat. Corect? 

Lui Mersadion i se părea că seamănă întru totul cu o 
viperă încolăcită, gata să muşte. Neavând încredere în 
cuvinte, înclină din cap. 

— Eşti sigur? Regina se stăpâni. Bineînţeles că eşti. 
Altfel n-ai risca să-mi spui. 

Mersadion ştia cât de adevărate sunt vorbele acelea. 

— Nu avem motive să ne îndoim de devotamentul 
celorlalţi călăreţi, Maiestate. 

— Nici de Glozellan nu am avut motive să ne îndoim. 

Jennesta clocotea, punea ceva la cale. Generalul 
începu să vorbească plin de tact ca să o îmbuneze. 

— Dacă aveţi îndoieli, putem să-i înlocuim pe călăreţi. 
Şi mai avem suficienţi dragoni, doamnă, deşi am pierdut 
trei. In ce priveşte un nou stăpân pentru ei, sunt câţiva 
candidaţi la avansare... 

— Toţi călăreţii de dragoni sunt spiriduşi. Cum să am 
încredere în oricare dintre ei? Se va face curăţenie 
printre patrulele de dragoni. 

— Maiestate. 

— Mai întâi jderii, pe urmă vânătorii de recompense pe 
care i-am trimis după ei, iar acum Stăpâna Dragonilor mi- 
au trădat cauza. Jennesta îl fixă pe general cu privirea ei 
de gheaţă. Şi armata mi se împuţinează întruna. Cum de 
am ajuns să fiu înconjurată de atâţia laşi şi trădători? 

Era o întrebare la care Mersadion nu avea să 
îndrăznească vreodată să răspundă. Se gândi să o evite 
prezentându-i altfel lucrurile: 

— Aţi putea considera că vi se purifică oastea, 
doamnă. Cei rămaşi trebuie să fie cei mai credincioşi 
Maiestăţii Voastre. 

Jennesta râse. Cu capul pe spate, zvârlindu-şi părul 
negru corb. Dinţii albi şi ascuţiţi sclipiră fulgerător. In 
ochi îi lucea veselia. 

83 


Generalul râse încordat, cu gura închisă. 

Regina se potoli şi, păstrându-şi zâmbetul, vorbi: 

— Să nu crezi că mă distrez, Mersadion, pur şi simplu 
râd în bătaie de joc. 

Generalul îşi reluă expresia precaută de umilinţă. 

— Ştii să vorbeşti foarte diplomat. M-ai face să cred că 
urciorul pe jumătate gol e, de fapt, pe jumătate plin. Se 
aplecă spre el, uitând să râdă. Dar nu eşti decât un orc. 
Când vine vorba de gândit, te pui cu cine nu trebuie. Să- 
ţi spun eu ție de ce împute trădarea oastea mea. Pentru 
că ofiţerii nu sunt destul de aspri când aplică disciplina. 
lar cel mai înalt la comandă eşti tu. 

Numai când lucrurile merg prost, îşi zise Mersadion. 

Jennesta se trase înapoi. 

— Nu tolerez moliciunea. Asta e ultima avertizare 
pentru tine. 

S-ar fi aşteptat la orice vorbă sau gest din partea ei, 
dar nu la ceea ce urmă. 

Jennesta îl scuipă. 

Lichidul i se scurse pe obrazul drept, pe sub ochi, până 
la linia urechii. Gestul îl şocă şi-l nedumeri în aceeaşi 
măsură şi nu ştiu cum să reacționeze. 

Apoi îşi simţi obrazul cald. Înţepăturile îi cuprinseră 
toată partea dreaptă a feţei. Se strâmbă din cauza 
senzaţiei neplăcute şi-şi atinse pielea cu mâna, dar mai 
rău îşi făcu. În câteva secunde, începu să ardă şi mai 
tare, de parcă mii de ace fierbinţi i-ar fi împuns carnea. 

Jennesta stătea şi se uita, fascinată şi uşor amuzată. 

Obrazul generalului începu să ardă ca opărit, de parcă 
i-ar fi aruncat cineva vitriol pe faţă. Renunţă la tăcere şi 
scoase un țipăt. Faţa i se băşică. 

Simţi miros de piele arsă. Durerea deveni un chin, apoi 
nu o mai suportă. Urlă. 

— Ultima avertizare, repetă Jennesta, dând greutate 
cuvintelor. Cugetă la asta. 

Îl concedie cu un gest nepăsător. 


84 


Încovoiat de durere, cu o duhoare cumplită ieşind din 
trăsăturile lui schimonosite, Mersadion dibui ieşirea. 
Printre limbile cortului, Jennesta îl văzu cum merge 
împiedicat la un butoi cu apă. Il auzi urlând. 

Gestul ei fusese doar scânteia din urmă a furiei pe 
care ar fi putut să o arate la auzul veştii despre 
Glozellan. Se săturase de obstacole, iar dacă Mersadion îi 
mai aducea veşti proaste, avea să plătească cu viaţa. 
Deocamdată se mulțumea să-l înfiereze ca pe un ratat. In 
adevăratul sens al cuvântului. 

Nu măsură timpul cât medită asupra evenimentelor. 
Se opri când sosiră câţiva orci din garda ei personală, 
făcând un adevărat spectacol de slugărnicie. li aduseră 
un prizonier legat în lanţuri; o ofrandă pentru a-şi reînnoi 
forţele, cel puţin temporar. In ciuda furiei, vederea 
creaturii îi stârni curiozitatea. 

Atâtea rase, aşa o poftă de mâncare, atât de puţină 
vreme... 

Nu mai avusese ocazia să savureze nimfe. Fiinţe ale 
păşunilor şi pădurilor, erau puţine la număr şi ruşinoase, 
şi rareori se arătau. Aceasta era un exemplar deosebit de 
reuşit. Nimfa, înaltă de aproape un metru, le întrecea pe 
semenele ei. Era suplă, cu pielea scânteietoare, 
luminoasă parcă, şi frumoasă prin delicateţea ei. 

Unii ziceau că nimfele au două inimi. Cât se va strădui 
să afle dacă e adevărat, Jennesta va uita de greutăţi. 


Într-un sfârşit, ploaia se oprise. 

Stryke le dădu voie jderilor să se odihnească puţin, 
aşezaţi într-un loc în care ţărmul Norantelliei erodase 
parţial golful. Cerul părea mai dens în amurg, arătându-şi 
norii încruntaţi deasupra oceanului negru, tulburat de 
vijelii. 

După ce mâncară, Coilla şi Stryke se îndepărtară de 
restul cetei. Aşezaţi pe păturile cailor şi împărțind o 
ploscă cu vin primită de la centauri, cei doi vorbiră o 


85 


vreme despre atacul gremlinilor. Dar oboseala, aburii 
băuturii şi, mai presus de toate, dorinţa de a împărți 
povara cu altcineva îl copleşiră pe Stryke. Îndreptă 
conversaţia spre visurile lui ciudate. În scurtă vreme, 
Coilla află totul. 

— Eşti sigur că nu ai fost vreodată în locul pe care-l 
visezi? îl întrebă ea. Undeva în... lumea adevărată, vreau 
să spun. 

— Da. Nu mai întâlneşti nicăieri aşa vreme. Când am 
văzut noi Maras-Dantia aşa cum ar trebui să fie, aşa cum 
a fost cândva? 

— Atunci poate că l-ai inventat singur, îndrăzni Coilla. 
Mintea ta a creat ceva ce tu vrei să existe. 

— Asta e un alt fel de a spune că sunt nebun. 

— Nu! Nu asta am vrut să zic. Nu eşti nebun, Stryke. 
Dar, cum lumea se duce de râpă, e normal să vrei să... 

— Nu cred că ăsta e motivul. Cum ţi-am zis, visurile 
astea, sau ce-or fi ele, îmi par atât de reale, încât parcă 
aş fi treaz. Mă rog, aproape treaz. 

— Şi o vezi de fiecare dată pe femeia aceea de orc? 

— Da. Dar nu numai că o văd... ne împrietenim, stăm 
de vorbă, aşa cum stau de vorbă cu cineva când sunt 
treaz. Insă nu tot ce spune are înţeles. 

Coilla se încruntă. 

— E cam neobişnuit pentru un vis. Şi n-ai cunoscut-o 
niciodată? 

— Mi-aş fi amintit, crede-mă. 

— Vorbeşti de parcă ar exista cu adevărat. Sunt doar 
visuri, Stryke. 

— Oare? Aşa le zic eu, pentru că altfel nu ştiu cum să 
le numesc. 

— Se petrec numai când dormi, nu? Ce altceva să fie 
atunci, decât visuri? 

— Senzaţia pe care o trăiesc, sentimentul... Stryke 
scutură din cap, negăsindu-şi cuvintele. Nu ştiu cum să o 
descriu. Ar trebui s-o trăieşti şi tu. 


86 


— Hai să ne lămurim, hotărî Coilla, cu spiritul ei 
practic. Tu ce anume crezi că ţi se întâmplă, dacă astea 
nu sunt visuri? 

— E ca şi când... poate când dorm las garda jos şi 
asta... lasă ceva să pătrundă în mine. 

— Ascultă ce spui. Nu vorbeşti cu înţeles. 

— Nu, aşa-i că nu? Dar ştiu că până la urmă ajung să 
nu mai vreau să dorm. 

— Ai... visurile astea în fiecare noapte? 

— Nu. Şi asta e şi mai rău. Parcă dau cu zarul de câte 
ori trebuie să dorm. 

Coilla îşi cumpăni bine următoarea remarcă: 

— Dacă nu sunt visuri, atunci mai e o posibilitate. să 
fie un fel de atac magic? 

— Adică mă atacă Jennesta? 

Coilla încuviinţă din cap. 

— M-am gândit la asta, sigur că m-am gândit. Crezi că 
ar putea face aşa ceva? 

— Cine ştie? 

— Dar de ce? Adică ce rost are? 

— Ca să te facă să crezi că eşti nebun. Să planteze 
seminţele îndoielii de care vorbeşti şi să-ţi atace mintea. 

— M-am gândit şi la asta, dar parcă nu-mi vine să cred. 
Cum ţi-am spus, în multe feluri, visurile sunt... plăcute. 
Chiar mi-au întărit voinţa o dată sau de două ori. Cum ar 
servi asta planurilor Jennestei? 

— Nu zic că e sigur mâna ei, ci că s-ar putea. Cine ştie 
cum funcţionează mintea ei perversă? 

— Poţi fi convinsă că-i perversă. Dar tot cred că ea ar 
trece la un atac direct. 

Stryke studie expresia Coillei şi citi pe faţa ei 
încurajarea că poate să-i spună mai multe. 

— Şi asta nu e tot. 

— Hm? 

— Visurile nu sunt singura ciudăţenie. Mai e ceva. 

Jderiţa păru nedumerită şi temătoare. 


87 


— Ce vrei să spui? 

Stryke inspiră adânc. 

— Povestea aia cu Haskeer şi stelele. A zis că i-au 
cântat. 

— Din cauza febrei. 

— Eu n-aveam febră. 

Coillei îi trebuiră câteva clipe să se dumirească. În cele 
din urmă, întrebă: 

— Şi ţie? 

— Şi mie. 

— Multe-ai mai ţinut în tine, pe toţi zeii! 

— Tot mai crezi că-s sănătos la minte? 

— Dacă tu eşti nebun, atunci e şi Haskeer. Bagă de 
seamă... - Schimbară zâmbete ironice. - Ce înţelegi prin 
cântat? Nu găseşti un cuvânt mai bun decât al lui 
Haskeer? 

— Nu prea. E ca şi cu visurile, greu de explicat. Dar 
cântat e un cuvânt bun ca oricare altul. 

Stryke duse mâna la săculeţ. Devenise un gest 
inconştient, ca jucatul cu un talisman. Dacă ar fi fost 
întrebat de ce face aşa, ar fi răspuns că se teme să nu 
piardă stelele. 

— Trebuie să-mi cer iertare de la Haskeer, spuse 
Coilla. M-am îndoit de el. Toţi ne-am îndoit. 

— Acum îi judec altfel faptele, recunoscu Stryke. Dar 
nu-i spune. Nu spune nimănui ce-am vorbit. 

— De ce nu? 

— Nu i-ar încuraja prea mult, nu? Să aibă un şef 
bântuit de visuri stranii şi cântat de stele. 

— Dar mie mi-ai spus. De ce? 

— Mi-am zis că o să mă asculţi până la capăt. Şi că, 
dacă mă crezi nebun, mi-ai zice-o. 

— lţi repet, nu cred că eşti nebun. Ţi se întâmplă ceva, 
asta-i sigur, dar mie nu-mi face impresia că ţi-ai pierdut 
minţile. 

— Sper că ai dreptate, oftă Stryke. Deci ţii totul pentru 

88 


tine? Ca să fie ordine în ceată? 

— Dacă aşa vrei, da. Dar cred că te-ar înţelege. Cel 
puţin ofiţerii. Chiar şi Haskeer. La naiba, mai ales 
Haskeer. Asta nu-i un lucru pe care să-l ţii secret la 
nesfârşit. 

— Dacă începe să-mi afecteze hotărârile de căpitan, îl 
voi dezvălui. 

— Şi pe urmă? 

— Vedem noi. 

Coilla nu insistă. 

— Dacă vrei să mai vorbim, ştii că te ascult, se oferi 
ea. 

— Mulţumesc, Coilla. 

Stryke se simţea mai bine scăpat de povară, dar şi 
cam ruşinat că mărturisise ceva ce el considera o 
slăbiciune. Deşi îl bucura faptul că ea nu aşa privea 
lucrurile. 

Ceilalţi jderi îşi strângeau bunurile şi rulau păturile. 
Câţiva se uitară în direcţia lui Stryke, aşteptând ordine. 

Căpitanul îi dădu urciorul Coillei. 

— Incălzeşte-te cu vin. Va trebui să plecăm din nou. 

Jderiţa trase o duşcă şi i-l dădu înapoi. Când se ridicară 
în picioare, îl întrebă: 

— Ce şanse crezi că avem la Ruffets View? 

— Destul de mari. Cel puţin aşa cred acum. 

— Păi, majoritatea bănuielilor tale s-au adeverit până 
acum. Cât de slabe sunt şansele, tu tot le ghiceşti. Poate 
că Jup nu se înşală când zice că devii prezicător. 

Coilla vorbise plină de speranţă. Ştiau amândoi că orcii 
nu avuseseră niciodată puteri magice. Dar le aminti de 
taine mai complicate, de mistere pe care niciunul nu le 
considera distractive. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Stryke. 


Călăriră până la lăsarea serii, cu urechile ciulite, ca să 
surprindă orice mişcare duşmănoasă. 


89 


Coilla se pomeni în coada cetei, chiar în faţa 
observatorilor, lângă Alfray. După ce schimbară câteva 
cuvinte, el privi înainte şi înapoi şi-i mărturisi: 

— Mă îngrijorează Stryke. 

Coilla fu luată pe neaşteptate, ţinând seama de 
discuţia avută cu căpitanul, dar nu se arătă şocată, ci 
doar întrebă „de ce”. 

— Probabil ai observat cât e de închis în sine. 

— E cam distant câteodată, recunoscu ea. 

Alfray o privi sceptic. 

— După mine, nu-i numai asta. 

— E foarte încordat, ştii bine. Şi nu e deloc un 
conducător prost, nu? 

— Ar fi vreo doi nemulţumiţi de el. Alfray se uită fix la 
jderiţa. Ştii că nu fac parte dintre ei. Am văzut mulţi 
conducători la viaţa mea, adăugă el, şi am servit sub o 
grămadă. Stryke e cel mai bun. 

Coilla înclină aprobator din cap, deşi ea nu avea nici pe 
departe experienţa lui. Şi în clipa aceea îşi dădu seama 
cât de bătrân e Alfray. Cel puţin faţă de restul jderilor. 
Ştiuse lucrul ăsta dintotdeauna şi se miră cât de şocant 
era să-l conştientizeze, cât de greu cântărea faţă de 
constatarea ei. Primejdia care îi păştea îi apropia pe toţi, 
ajutându-i să se cunoască între ei cu adevărat pentru 
prima oară. 

— Trebuie să-l sprijinim, spuse Alfray. 

— Sigur că o să-l sprijinim, suntem ceată de războinici. 
Cea mai grozavă ceată de războinici. Până şi 
nemulţumiţii de care ai pomenit o să-l susţină pe Stryke. 

Coilla nu rostise vorbele acelea numai pentru că-şi 
închipuia că asta vrea să audă Alfray. El zâmbi 
aprobator, satisfăcut. 

Călăriră mai departe, preocupaţi de propriile gânduri şi 
cam ameţiţi din cauza lipsei de somn. Într-un sfârşit, 
Coilla spuse: 

— Bătălia de care ai pomenit, cea de la Carascrag... 


90 


— Ce-i cu ea? 

— M-a făcut să-mi dau seama cât de puţină istorie 
cunoaştem. S-a pierdut, ca toate celelalte. Dar tu ai 
văzut atâtea... 

Tăcu, de teamă ca Alfray să n-o ia drept o aluzie la 
vârsta lui, în ultima vreme era cam sensibil când venea 
vorba de asta. Dar nu citi supărare pe chipul său. 

— Da, am văzut, confirmă el. Am trăit în Maras-Dantia 
în vremuri mai bune, în copilărie şi mai târziu, când am 
mai crescut. Nu era ca pe vremea strămoşilor noştri, dar, 
oricum, mai bine decât acum. Mai puţini oameni, iar 
magia de-abia începea să se stingă. 

— Dar rasele străvechi au luptat împotriva intruşilor. 

— În cele din urmă. Necazul e că marele avantaj al 
pământului nostru e şi cea mai mare slăbiciune a lui. 
Suntem prea diversificaţi. Vechile bănuieli şi duşmănii au 
întârziat unirea raselor. Unii nici n-au văzut ameninţarea 
până când n-a fost aproape prea târziu. La naiba, poate 
până când a fost prea târziu. 

— Şi de atunci ne-am tot dus de râpă. 

— De aceea e atât de important să păstrăm vii 
tradiţiile. Alfray îşi duse mâna la inimă. Aici, dacă nu 
altfel. Primul loc în care ne respectăm tradiţiile e sufletul 
fiecăruia dintre noi. 

— E un fel depăşit de a privi lucrurile. 

— Poate. Dar gândeşte-te la camarazii pe care i-am 
pierdut. Slettal, Wrelbyd, Meklun, Darig şi acum Kestix. 
N-am fost în stare să ne luăm rămas bun de la ei cum se 
cuvine şi asta le face viaţa mai puţin măreaţă. 

— N-am avut cum. Ştii că nu e întotdeauna posibil în 
luptă. 

— Într-o vreme, ar fi fost posibil. Într-o vreme când 
tradiţiile erau încurajate. 

Pe Coilla o uimea pasiunea lui Alfray. 

— N-am ştiut că ţii atât de mult la ele. 

— Tradiţia ne-a ţinut la un loc, iar acum o dăm la o 


91 


parte, pe riscul nostru. E lucrul care ne deosebeşte de 
alţii, care ne păstrează... așa cum suntem. Gândeşte-te 
cât de neglijată e Tetrada astăzi, chiar dispreţuită de cei 
mai tineri. 

— Uneori şi eu mă întreb dacă religia ne-a fost de un 
folos atât de mare, să ştii. 

— Să nu mă înţelegi greşit, Coilla, dar a fost o vreme 
când niciun orc cu bun simţ n-ar fi spus aşa ceva. 

— Îi cinstesc pe zei, dar ce-au făcut ei ca să ne apere 
de necazuri în ultima vreme? Şi cum e cu Uni şi zeul lor 
unic? Ce altceva ne-au adus, în afară de nenorocire? 

— La ce te aştepţi de la o zeitate falsă? In ce-i priveşte 
pe zeii noştri, poate că ne ignoră cu cât îi ignorăm şi noi 
mai mult. 

Coilla nu mai avu ce să spună. Oricum, discuţia lor fu 
întreruptă de strigăte din capul şi coada cetei. Răcanii 
arătau spre apus. 

Mult dincolo de ocean se desluşea o formă mai 
întunecată pe cerul mohorât, călătorind spre nord. 
Mătăhăloasă cum era, ascundea stelele pe măsură ce 
înainta şi flutura din aripile zimţate. O scurtă izbucnire 
portocalie din capul creaturii risipi orice urmă de 
îndoială. 

— Crezi că ne vede? se întrebă Alfray. 

— E foarte departe şi e întuneric, deci am fi greu de 
zărit. Altceva, mai important: e al Jennestei sau al lui 
Glozellan? 

— Dacă e duşmănos, o să aflăm cât de curând. 
Urmăriră dragonul cu privirea până când se pierdu în 
zare. 


9 


Blaan stătea cu picioarele încrucişate şi cu limba 
atârnată în colţul gurii, în timp ce se scărpina în creştetul 


92 


capului cu tăişul unui cuţit. 

În apropiere, Lekmann se folosea de o ramură ca să 
amestece într-o oală înnegrită care atârna deasupra unui 
foc vesel. Aulay stătea întins pe pătură, cu spatele 
proptit de şa, încruntându-se cu un ochi la cerul zorilor. 

Roua umezea încă iarba. Apa din golf curgea leneş pe 
lângă ei, ceața se ridica în răcoarea dimineţii. In 
apropiere se ghicea Pădurea Drogan, dar se aflau 
suficient de departe de ea ca să nu fie zăriţi de patrulele 
de centauri plecate în cercetare. 

— Când dracu’ ne mişcăm? mârâi Aulay, scoțând aburi 
din gură. 

Îşi freca locul în care încheietura se unea cu cilindrul 
metalic care-i ţinea loc de mână. 

— Când am terminat, îi răspunse Lekmann. Suntem 
aproape, socotesc eu, şi nu putem să dăm năvală pur şi 
simplu. Trebuie să fim atenţi când îi atacăm pe orci. 

— Ştiu, Micah. Vreau doar să aflu când. 

— Curând. Acuma economiseşte-ţi respiraţia ca să sufli 
în haleală. 

Amestecă în fiertură. Lichidul bolborosi şi emană un 
miros oribil. 

— Mâncăm acuma, Micah? glăsui Blaan, cu ochii la 
oală. 

— Ai grijă, cap pătrat a descoperit potolul, mormăi 
Aulay sarcastic. 

Lekmann îl ignoră. 

— Da, Jabeez. Adu-ţi castronul. 

începu să împartă mâncarea. Îi dădu o farfurie lui 
Aulay. Acesta şi-o aşeză pe genunchi şi începu să 
mănânce din ea cu cuțitul. 

— Poşircă, se plânse el, ca de obicei. 

Blaan îşi înfulecă porţia cu degetele pe care şi le lingea 
printre îmbucături. Aulay se strâmbă scârbit: 

— Bleah! 

— Îți place să fie lângă tine la bătaie, îi aminti 

93 


Lekmann. 

— Nu-nseamnă că trebuie să-l văd când mănâncă. 

Se întoarse cu faţa la pădure. 

Blaan pricepu în sfârşit că vorbesc despre el. 

— Hei! protestă el cu gura plină şi bărbia lucind de 
grăsime. 

— Musafiri! strigă Greever. 

Aruncă farfuria la pământ. Ceilalţi făcură la fel. Se 
ridicară de îndată în picioare, cu armele pregătite. 

Un pâlc de călăreţi venea pe drumul de la Drogan. 
Erau oameni, în număr de şapte. 

— Cine crezi că sunt? 

— Nu-s custozi, asta-i sigur, Greever. Numa' dacă nu 
şi-au dat straiele la spălat. 

Veşmintele călăreţilor nu se deosebeau prea mult de 
ale vânătorilor de recompense. Purtau pantaloni de piele, 
cizme şi veste de lână groasă, toate ponosite. Cei mai 
mulţi se fereau de frig cu piei. În vârful capului aveau 
coifuri şi acoperământ de zale. Erau slabi, bărboşi, 
îmbătrâniţi de vreme şi se apărau cu multe feluri de 
arme. 

— Ar putea fi tâlhari, zise Lekmann când se apropiară 
străinii. Deşi n-am auzit să umble prin părţile-astea. 

Aulay scuipă. 

— Asta ne mai lipsea, nişte afurisiţi de pungaşi. 

— Ce facem? vru să ştie Blaan. 

— Îi luăm cu binişorul, îl lămuri Lekmann. Nu uitaţi că 
obţinem mai multe cu vorba dulce decât cu sabia. Pe 
lângă asta, şansele sunt de partea lor. 

— Crezi? întrebă Aulay. 

— Stai calm, Greever, şi lasă-mă pe mine să vorbesc. 
Dacă se ajunge la bătaie, urmaţi-mi exemplul, şi ţineţi 
săbiile alea ascunse. Aţi priceput? 

Se puseră de acord. Aulay acceptă planul în silă. 

Călăreţii îi zăriseră deja şi încetiniră. Erau prudenti, dar 
se apropiau fără gânduri viclene. Când ajunseră în 

94 


dreptul celor trei, Lekmann rânji şi-i salută: 

— Bun găsit! 

Doi-trei oameni salutară dând din cap. Un tip voinic, cu 
barbă mare şi plete lungi, dezlânate, fu singurul care 
deschise gura: 

— Bun găsit şi vouă. 

Vorbea cu glas aspru şi cam brutal. 

— Cărui prilej datorăm plăcerea? 

— Niciunuia. Ne vedem de treburile noastre. 

— Şi care-ar fi acelea? întrebă Lekmann, cu acelaşi 
rânjet larg. 

— Vânăm proscrişi. 

— Serios? 

Aulay avea o căutătură fioroasă, dar nu spuse nimic. 
Blaan urmărea scena cu obişnuita sa privire lipsită de 
expresie. 

— Da, zise căpetenia călăreţilor. Voi? 

— Suntem fermieri. Mergem să cumpărăm nişte vite 
dincolo de Drogan. 

Tâlharul îi măsură de sus până jos. La fel făcură şi 
câţiva dintre tovarăşii lui. Lekmann spera că nu ştiu prea 
multe despre agricultură. 

— Nu sunteţi vârâţi în prostia aia cu Mani sau Uni, nu? 

— Nu, prietene. Afurisite fie amândouă. Nu vrem decât 
să ducem un trai liniştit. La ferma noastră, adăugă el 
îndatoritor. 

— Bine. Se uită lung la Aulay şi Blaan. Prietenii tăi sunt 
cam tăcuţi. 

— Sunt oameni simpli, de la ţară, explică Lekmann. 

Duse mâna la faţă ca să nu-l vadă Blaan, trase cu 
ochiul conspirativ şi adăugă în şoaptă: 

— Zdrahonul e cam prost, dar nu-l băgaţi în seamă. 

— După cât de zdravăn pare, poate să dărâme o uşă 
cu capul. 

— Nu, e blând. Îşi drese glasul. Aşadar, vânaţi 
proscrişi. Nu cred că vă putem ajuta cu cine ştie ce. 


95 


— Numai dacă n-aţi văzut nişte orci prin părţile astea. 

Aulay şi Blaan se crispară. Lekmann îşi controla 
reacţia. 

— Orci? Nu. Dar dacă după ticăloşii ăştia umblaţi, noi 
n-avem nimic împotrivă. Făcu un gest larg spre focul de 
tabără. Vă invităm să mâncaţi cu noi. Avem apă 
proaspătă şi nişte vin. 

Tâlharii schimbară priviri. Căpetenia luă o hotărâre, 
încurajată poate de numărul lor mare. 

— Sunteţi foarte amabili. Acceptăm invitaţia. 

Descălecară. Lekmann le oferi urcioare cu vin şi îi pofti 
să se servească din mâncare. Le luară pe primele, dar la 
mâncare nu se înghesuiră, după ce se uitară în oală. 
Aulay şi Blaan rămaseră pe loc. Niciunul dintre tâlhari nu 
le acordă prea multă atenţie. 

— Mai spuneţi-ne câte ceva despre orcii pe care-i 
urmăriţi, spuse Lekmann, încercând să pară neinteresat. 

— Sunt o adunătură disperată şi însetată de sânge, 
aşa zice toată lumea, vorbi căpetenia. Trase o duşcă din 
urcior. O ceată de războinici. Îşi zic jderi. 

Lekmann se rugă din tot sufletul ca niciunul dintre 
tovarăşii lui să nu se dea de gol. Avu noroc. 

— Urmăriţi o ceată întreagă? 

— Noi suntem cam jumătate din trupa noastră. Ceilalţi 
îi caută pe-acolo. Arătă din cap spre golf. Cred că suntem 
chiar mai tari decât ei. 

— Orcii ăştia-s renumiţi de înfricoşători când vine 
vorba de luptă. 

— O exagerare, zic eu. 

— Şi-aţi dat de ei? 

— Încă nu. Noaptea trecută am crezut că i-am găsit, 
dar erau nişte gremlini care goneau pe cai de ziceai că le 
luase fundul foc. 

— Pari convins că orcii ăştia-s pe-aici. 

— Au fost văzuţi, şi nu o dată. 

— Răsplată bogată? 

96 


— Foarte. Căpetenia îl privi de parcă i-ar fi trezit o 
vagă bănuială. De ce? Vreţi să încercaţi şi voi să-i 
prindeţi? 

Lekmann reuşi să râdă. 

— Cum, noi? Socoteşti că ni-s de-ăia care se iau la 
bătaie cu orcii? 

Căpetenia îi studie pe toţi. 

— Acuma, că tot vorbeşti aşa, nu. Râse şi el. Nu prea 
semănaţi cu nişte vânători de recompense, băieţi, nu? 

Oamenii ceilalţi găsiră ideea atât de caraghioasă, încât 
se puseră şi ei pe hohotit. Arătară cu degetul spre cei trei 
şi-i luară în bătaie de joc compătimitori şi neciopliţi. 
Lekmann râse. Până şi Aulay făcu un efort să-şi 
dezvelească dinţii stricaţi într-un rânjet clar prefăcut. Pe 
urmă se porni şi Blaan, zguduindu-şi umerii şi tremurând 
din fălci până când începură să-i curgă lacrimi. 

Zorile se lăsară peste cei şapte bărbaţi care râdeau 
unii de alţii cu gura până la urechi. 

Apoi din vesta lui Blaan căzu ceva, ricoşa şi se opri la 
picioarele căpeteniei. Fără să se oprească din râs, Blaan 
îl urmări cu privirea. 

Obiectul maro închis era un cap de orc scâlciat. 
Căpetenia se făcu neagră la faţă. 

Lekmann îşi scoase iute sabia. 

— Ce? întrebă căpetenia. 

Lama îi străpunse rapid coastele. Bărbatul rămase fără 
aer, cu ochii holbaţi. Pe urmă căzu, înecându-se cu 
sânge. Câţiva dintre oamenii lui încă râdeau când îşi 
dădură seama ce se întâmplă. 

Cu sabia întinsă, Lekmann se repezi direct la alt tâlhar. 
Blaan dădu năvală printre ceilalţi, croindu-i cu pumnii. 
Aulay ataşă iute o sabie la cilindrul din braţ, apoi înşfacă 
un pumnal cu mâna cealaltă. Tâlharii se străduiră să se 
apere scotocind nedumeriţi după arme. 

După ce dobori încă unul, Lekmann trecu la al treilea. 
Acesta însă opuse rezistenţă. Işi scosese deja sabia şi, în 


97 


loc să fie ciopârţit, încinse o încăierare. Cei doi schimbară 
lovituri, tâlharul apărându-se furios, însă era limpede că 
Lekmann se pricepea să lupte mai bine. 

După ce îi zdrobi primei victime şira spinării într-o 
îmbrăţişare de urs, Blaan îi azvârli cadavrul cât colo. Îi 
asalta imediat alt potrivnic şi-i trase un pumn în tâmplă. 
Parcă ar fi lovit furnica o stâncă. Se dădu înapoi clătinat 
şi-şi frecă încheieturile degetelor. Blaan trecu la atac cu 
mâinile enorme strânse şi-i trase una în piept de-i 
trosniră oasele. Cu faţa schimonosită de durere, bărbatul 
căzu ca o marionetă cu sforile tăiate. Blaan începu să-l 
calce în picioare. 

Tulburaţi de hărmălaie, caii tâlharilor mai întâi ţopăiră 
panicaţi, apoi ţâşniră şi se împrăştiară de-a latul golfului. 

Aulay îşi smulse sabia din burta victimei care se 
prăbuşi la pământ. Un alt tâlhar îi luă locul, mârâind de 
furie şi ridicând toporul. Poate că era o armă 
înfricoşătoare, dar Aulay ştiu să profite de avantajul 
distanţei. Se feri de izbitură, întinse sabia şi spintecă 
braţul tâlharului. Acesta scoase un urlet şi atacă din nou. 
Aulay se retrase repede, se lovi de oala cu mâncare şi-i 
trase un şut. Pe urmă îşi reveni, păcăli apărarea celuilalt 
şi-l străpunse în inimă. 

Lekmann pară ultimele atacuri obosite ale duşmanului 
pe care-l obosise deja. In clipa următoare îi smulse sabia 
şi-i tăie gâtul. Tâlharul căzu în genunchi, se clătină şi se 
prăbuşi cu faţa în jos, într-un şuvoi de sânge. 

Aulay şi Lekmann îşi studiară rodul muncii - cadavrele 
cu membrele împrăştiate în poziţiile groteşti în care 
numai moartea le poate aduce. Apoi se uitară la Blaan. 
Stătea în genunchi, cu capul ultimului tâlhar în 
strânsoarea braţului său. Îi rupse gatul dintr-o smucitură. 
Se ridică şi veni poticnindu-se către ei. 

Aulay îi aruncă o căutătură cruntă, dar nu-i zise nimic. 

— Ai auzit? Lekmann clocotea de indignare. Ai auzit 
ce-a zis nemernicul ăla? Se încruntă la cadavrul 


98 


căpeteniei. Ce tupeu, să-i vâneze pe jderi! Sunt orcii 
noştri! 

Aulay îşi ştergea sabia. 

— Ţi-am zis eu c-ar fi trebuit să plecăm mai devreme. 

— Nu începe, Greever. Acuma hai să terminăm treaba. 

Începură să prade cadavrele. Ciordiră bani, fleacuri şi 
arme. Blaan găsi o coajă de pâine mucegăită într-un 
buzunar. Îşi îndesă bucăţi din ea în gură în timp ce 
scormonea prin straturile de haine. Aulay îşi găsi o 
pereche de cizme pe măsura lui, mai noi decât ale sale, 
şi le smulse din picioarele fostului proprietar. 

Lekmann jefuia morţii tot bolborosind ceva despre 
putreziciunea morală din ziua de azi. 

— la priviţi! exclamă Blaan, scuipând  firimituri de 
pâine. 

Ridică un pergament rulat. 

— Ce zice? 

Lekmann îşi aminti atunci că Blaan nu ştie să citească. 

— Dă-l aici, îi ceru pocnind din degete. 

Smulse pergamentul şi-l desfăşură. Dădu din buze 
încruntat câteva clipe, până pricepu rostul cuvintelor. 

— E o copie a proclamaţiei date de Jennesta, în care 
zice că jderii-s proscrişi şi dă recompensă babană, bla, 
bla, bla. 

Cocoloşi pergamentul şi-l azvârli cât colo. 

— Se răspândeşte zvonul, fir-ar al dracului! mârâi 
Aulay. 

— Da. Haideţi, ăştia n-au venit singuri, iar noi avem 
concurenţă. Nu ne permitem să mai zăbovim pe-aici. 

Rostogoliră cadavrele în râu. Apa le purtă leneşă în 
valuri înroşite. 

Cei trei bărbaţi nu observară însă că, în timp ce 
trudeau, erau urmăriţi de o siluetă nemişcată care stătea 
mai departe, pe drumul spre Drogan. Era înaltă şi suplă, 
cu plete castanii, şi purta o mantie albastră fâlfâindă. 
Călărea un bidiviu alb ca neaua. 


99 


Nu găsise decât haos. 

La asta se şi aşteptase Jennesta după ce o omorâse pe 
sora ei cu vrăji şi-i zguduise tărâmul din temelii. Totuşi, 
sperase ca jderii să fie tot acolo. Acum îi era tot mai 
limpede că plecaseră. 

Urmări din caleaşca marginea Mlaştinii Scarrock în 
timp ce ultimii ei pedestraşi se întorceau obosiţi după ce 
scotociseră ţinutul nyadd. O ceaţă subţire ca supa atârna 
deasupra mlaştinii şi duhnea a vegetaţie putrezită. 
Piscurile crestate de pe 

Insulele Mallowtor, aflate mai la distanţă, se scăldau 
într-o pâclă groasă şi de-abia se desluşeau. 

Jennesta nu se aştepta la noutăţi de la soldaţii întorşi 
din recunoaştere. Nu avură ce să-i raporteze altceva 
decât scurte ciocniri cu ce mai rămăsese din roiul de 
războinici al lui Adpar şi că văzuseră, ici-colo, merzi 
rătăciţi. 

Dacă nu primea vreo veste bună în curând, furia ei 
avea să-şi scoată capul din nou. 

Se întoarse către priveliştea din spatele ei, unde 
poposise armata. Un dragon aterizase între masele de 
soldaţi şi caleaşca ei. Generalul Mersadion, pe spatele 
calului, stătea de vorbă cu călăreţul dragonului. Într-un 
sfârşit, termină de vorbit şi se întoarse la ea în galop. 

Salută scurt şi raportă: 

— S-ar putea să avem veşti despre ei, doamnă. 

— Zău? 

Jennesta se uită lung la el. Jumătatea dreaptă a feţei 
se ascundea sub un bandaj cu tampon, legat bine, ca să 
nu cadă. | se făcuse o gaură pentru ochi. În unele locuri, 
la marginea bandajului, se vedea carnea opărită. 

— Explică. 

— Un grup care se potriveşte descrierii jderilor a fost 
văzut lângă Pădurea Drogan mergând spre sud, de-a 
lungul golfului. 


100 


Îi vorbea cu o răceală uşor de înţeles, dar plin de 
respect. 

— Cât de sigură e informaţia? 

— Au fost văzuţi noaptea, Maiestate, deci poate că 
ochiul privitorului s-a înşelat. Însă sunt şanse să fie 
adevărată şi se potriveşte cu rapoartele primite din 
regiunea aceea. g 

Jennesta întoarse capul spre dragon. lşi deschidea 
aripile, gata să-şi ia zborul. 

— Călărețul e de încredere? 

— După cât l-am ameninţat, cred că da. Oricum, dacă 
le-ar fi trecut prin cap să se răzvrătească, pur şi simplu 
nu s-ar fi întors. Aveţi şi supuşi credincioşi, doamnă. 

— Ce impresionant, replică Jennesta pe un ton absolut 
sarcastic. Dar, dacă chiar au fost jderii, medita ea, 
încotro s-ar fi îndreptat? 

— Sunt vreo două-trei aşezări în vârful golfului, 
doamnă, destul de mici. Cea mai mare e Ruffets View. E 
Mani, cred. Deci, Maiestatea Voastră va fi bine primită 
acolo. 

— Mă doare în cot dacă sunt bine primită sau nu. N-au 
decât să se alieze cu mine, dacă au chef. Dacă se află că 
îi adăpostesc pe jderi, sunt duşmanii mei. Alianţele sunt 
făcute ca să fie încălcate, dacă aşa îmi cere interesul. 

— Avem Mani printre soldaţii noştri, doamnă, îi aminti 
generalul. 

— Atunci vor fi puşi la încercare, nu? Organizează 
prostimea, generale. Plecăm la Ruffets View. 


Mult în urma oştirii se întindea un crâng amărât, deşi 
era onorat cu numele de pădure. In el se aciuise un grup 
ilegal, atent la patrule a căror singură misiune era să 
prindă dezertori. Număra peste douăzeci de membri, toţi 
orci. 

Cel mai mare în rang dintre cei prezenţi, aşa cum o 
dovedeau tatuajele de pe obraji, era un caporal. 


101 


Caporalul avea un plan. 

— Şi dacă trebuie să dăm ocol armatei, tot ajungem 
primii la golf, dacă ne mişcăm repede şi fără prea multe 
poveri. Pe urmă o ţinem de-a lungul coastei mai tot 
drumul spre Ruffets View. 

— Suntem siguri că jderii sunt acolo? întrebă un răcan 
agitat. 

— Aşa se aude. Aşa a raportat un călăreț de dragoni 
acum vreo două ceasuri. Am fost de faţă, l-am auzit cu 
urechile mele. 

— Nu-i uşor lucru să dezertezi, spuse un alt glas 
şovăitor. E de-a dreptul periculos s-o laşi pe Jennesta. 

— Mai periculos decât să rămâi cu ea? ripostă 
caporalul. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Aşa este! exclamă o voce. la gândiţi-vă ce i-a făcut 
generalului! 

Alţii lungiră şirul de plângeri. 

— Şi la execuţii! 

— Porunci fără rost şi misiuni sinucigaşe! 

— Bătăi cu biciul! 

— Gata, gata! Caporalul le făcu semn să se 
potolească. Îi cunoaştem cruzimile cu toţii. Întrebarea e 
ce vom face. Rămânem aici şi ne dăm viaţa pentru cauza 
ei sau ne alăturăm lui Stryke? 

— Dar ce ştim noi despre Stryke ăsta? strigă primul 
răcan. De unde ştim că va fi un conducător mai bun? 

— Vorbeşte cu judecată. Pentru că e de-al nostru şi s-a 
dovedit mai deştept decât slugoii Jennestei. Dacă nu vrei 
să vii, treaba ta. După cum văd eu că stă treaba, viaţa 
noastră nu-i deloc viaţă de orc. Că murim aici, că murim 
acolo, tot aia e. Majoritatea ostaşilor dădeau aprobator 
din cap. Măcar aşa avem prilejul să lovim şi noi! 

— In Jennesta şi în oameni! exclamă un orc. 

— Întocmai! încuviinţă caporalul. Şi nu vom fi ultimii 
care se adună sub flamura lui Stryke. Ştiţi câţi alţii 


102 


şoptesc că vor să plece la el? Ei, bine, a venit vremea să 
trecem la fapte! 

— Crezi că-i adevărat că l-au trimis zeii să ne 
elibereze? se auzi un glas piţigăiat. 

Caporalul îşi plimbă privirea peste chipurile răcanilor. 

— Nu ştiu. Dar socotesc că e o mană cerească, 
indiferent cum a ajuns la noi. Haideţi să-l sprijinim! 

Vorbele caporalului îi convinseră pe toţi. Hotărârea lor 
era luată. 

— Il urmăm pe Stryke! urlă caporalul. 

— Îl urmăm pe Stryke! urlă şi mulţimea de răcani. 


10 


Întuneric beznă. Nimic nu auzi, nimic nu atingi, nimic 
nu miroşi. Neantul. 

O lumină cât un vârf de ac. Crescu repede. Atât de 
repede, de parcă zbura afară dintr-un puț cu viteză 
ameţitoare. 

Il copleşiră senzațiile. 

Strălucire, o briză plăcută pe piele, mirosul ierbii după 
ploaie, clipocitul apei. 

Işi dădu seama că se ține de ceva. Privind în jos, văzu 
că are un baston în mâini. Şi călca pe scânduri de lemn 
solid. Nedumerit, înălță capul. 

Se afla aproape de capătul unui debarcader din lemn, 
care se prelungea într-o întindere nemărginită de apă 
curată. Soarele arunca pete de lumină pe valurile timide, 
scânteind puternic. Pe malul celălalt al apei se înşirau 
copaci cu frunziş des, iar în spatele lor se ridicau dealuri 
blânde şi, mai departe, munţi albaştri, cu crestele 
ascunse de nori pufoşi. Ciripit plăpând de păsărele 
înfrumuseța ziua perfectă. 

— Trezeşte-te, visătorule. 

Se răsuci imediat. 


103 


Era acolo. Dreaptă, mândră, minunată, purtând o 
pălărie sclipitoare, cu pană neagră, proptindu-se ín 
propriul baston, oferindu-i un zâmbet rece. 

EI vru să spună ceva. 

Imediat, ea luă poziţie de luptă. Îndreptă bastonul spre 
el, ținânadu-l în dreptul umărului, ca pe-o suliță, cu 
brațele depărtate. Stătea cu trupul gata de atac. 

Primi lovitura atât de brusc, că nici n-o prevăzu. 

Numai din instinct ridică şi el bastonul, întins ca să 
blocheze următoarea lovitură deosebit de puternică. 

Era uluit. 

Ea se retrase, invârti bastonul ca să-l aducă în poziție 
orizontală, şi atacă din nou. Pară şi el încă o dată cu 
mânerul, simțind forța izbiturii în muşchii încordați ai 
brațelor. Aplecându-se, ea încercă o lovitură joasă, la 
talie, însă fu suficient de rapid să o devieze. 

— Trezeşte-te! îl imboldi ea jucând din picioare ca să 
nu fie atinsă. 

Zâmbea larg şi îi sclipeau ochii. 

Atunci pricepu el că atacul nu era neprovocat. Fata îi 
făcea onoarea, foarte mare în rândul orcilor, unui duel 
amical. Deşi, pentru orice altă rasă, ideea unui duel 
prietenesc sau prefăcut nu ar însemna nimic. La orci nu 
era neobişnuit ca întrecerile prieteneşti să se termine cu 
oase rupte sau chiar cu moarte, câteodată. 

— Nu te mai opune şi începe să lupti! strigă ea, 
confirmânadu-i bănuiala. Nu-i distractiv dacă tu numai te 
aperi! 

Răspunzând doar în defensivă, riscase s-o jignească. 
Acum se lăsă prins de spiritul duelului. 

Sări în fată şi încercă să o lovească la picioare. Dacă ar 
fi reuşit, ea s-ar fi răsturnat. Dar sări sprintenă, eliberă 
mânerul bastonului şi-i întoarse imediat lovitura. Rată, 
dar numai pentru că Stryke avu noroc, nu pentru că ar fi 
făcut o manevră foarte dibace. 

Se învârtiră unul în jurul celuilalt, cu genunchii îndoiti, 


104 


aplecându-se ca să nu fie o țintă prea uşoară. 

Ea încercă o lovitură înaltă la cap. El contră cu capătul 
bastonului, riscând să-l rupă. Bastonul fetei tremură la 
impact. El îi tinti imediat mijlocul şi i-ar fi tăiat răsuflarea 
dacă ea nu ar fi parat. 

Fata răspunse cu o ploaie de lovituri grele care îl 
obligară să-şi răsucească bastonul precum jonglerul 
măciucile ca să se ferească. O pauză de o secundă îi 
dădu lui prilejul să treacă iar în ofensivă, dar la atacul 
său energic ea răspunse parând cu nemaipomenită 
iuțeală şi îndemânare. 

Se depărtară unul de celălalt. 

Lui Stryke începu să-i placă. Ardea de focul luptei, 
ascuțindu-şi mintea şi iuțind pasul. Fata era un adversar 
uluitor, tot ce putea spera un orc de la un partener de 
luptă. 

Incepu iar atacul. El izbi. Ea se feri şi se răsuci. 
Bastoanele răsunară de lovituri şi contralovituri. El îşi 
croia cale liberă, ataca, se retrăgea. Ea se ferea cu 
agerimea iepurelui, pe urmă răspundea cu toată puterea. 
Se luptară de-a lungul şi de-a latul debarcaderului, 
pocnindu-şi bastoanele, şarjând, obligându-se să dea 
înapoi. 

Atunci fata vru să-l izbească de sus în umăr. El se feri. 
Bastonul zdrobi unul dintre stâlpii verticali ai 
debarcaderului şi se rupse. 

O prinse de încheietura mâinii şi începură amândoi să 
râdă. 

Fata aruncă bastonul rupt care troncăni pe scânduri. 

— Egalitate? propuse ea. 

EI încuviință din cap, azvârlindu-şi propria armă. 

— Eşti un maestru în lupta cu armele, zise ea printre 
gâfâituri. 

— lar tu eşti un războinic tare priceput, îi întoarse el 
complimentul. 

Se priviră cu respect înnoit. Se simti atras în mod 


105 


deosebit de muşchii ei umezi şi broboanele de 
transpiratie de pe frunte. 

Clipa fermecată se stinse. 

— Ţi-ai atins scopul? întrebă ea. Sarcina de care îmi 
spuneai, care înseamnă atât de mult pentru tine? 

— Nu. Multe piedici se ridică pe cărarea mea. Prea 
multe, cred eu. 

— Le poți ocoli. 

Altfel vedea el lucrurile. 

— Orcii înfruntă obstacolele. 

— E-adevărat. Dar uneori pana e mai puternică decât 
sabia. 

Pe fața lui se citi clar nedumerirea. 

Se auzi un plescăit discret. Un peşte portocaliu cu 
auriu, cu mustăţi negre, înota aproape de suprafața apei. 
Mirosi trestia care creştea sub debarcader. 

Fata făcu semn din cap spre el. 

— Uite o fiinţă care nu cunoaşte limitele lumii ei şi e 
fericită în ignoranta ei. 

Îngenunche şi-şi plimbă mâna prin apă. Peştele fugi. 

— Fii ca un peşte, iar ceea ce iţi stă în drum nu va fi 
altceva decât apă. 

— Nu ştiu să înot. 

Ea râse cu glas tare, dar nu în bătaie de joc. 

— Numai atât vreau să-ți spun: gândeşte-te în ce 
măsură eşti mai bun decât un peşte. 

Cât Stryke medita la vorbele ei, ea se ridică şi adăugă: 

— De ce îmi laşi impresia de nepământesc de câte ori 
ne întâlnim? 

— Ce vrei să spui? 

— Parcă eşti pe altă lume. Eşti aici, dar nu eşti. 
Întâlnirile noastre îmi rămân în memorie mai mult ca 
visuri decât ca realitate. 

Ar fi vrut să ştie exact la ce anume se referă fata şi să- 
i spună că şi el are aceeaşi impresie. Dar alunecă înapoi 
în neant. 


106 


Se trezi cu o tresărire. 

Ţinea hăţurile în mână. Călărea cu ceata pe drumul 
spre Ruffets View. 

Era pe la jumătatea unei dimineţi cu cer noros şi ploua 
mocnit. 

Scutură din cap, apoi îşi frecă puntea nasului între 
arătător şi degetul mare. 

— Te simţi bine, Stryke? 

Coilla călărea lângă el. Părea îngrijorată. 

— Da. Puțin cam... 

— Alt vis? 

Stryke dădu afirmativ din cap. 

— Dar n-ai închis ochii niciun minut. 

Il cuprinse nedumerirea. 

— Eşti sigură? 

— Poate nici atât. Câteva secunde. 

— Mi s-a părut... mult mai lung. 

— Ce-ai visat? întrebă Coilla şovăitoare. 

— Fata... era acolo. Stryke era încă ameţit. Mi-a spus 
nişte lucruri pe care le-am înţeles cât de cât... dar nu 
complet. Îi surprinse privirea. Nu te uita aşa la mine. 

Coilla ridică braţele să-l potolească. 

— Sunt doar puţin nelămurită, atâta tot. Ce-ai mai 
visat? 

Stryke încruntă din sprânceană, şocat de amintiri. 

— Mi-a spus că-i par... ireal. 

Neavând altceva mai bun de zis, jderiţa replică: 

— Păi, de ce să nu existe visuri în visuri? 

Asta era prea complicat pentru Stryke. 

— Şi ne-am întrecut într-o luptă prietenească, adăugă 
el. 

Coilla ridică din sprâncene, conştientă că, în anumite 
ocazii, o astfel de luptă însemna un flirt. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Dar e vorba de cineva dintr- 
un vis! 


107 


— Poate că ai creat femeia perfectă, îndrăzni Coilla 
precaută. În mintea ta. 

— Da, iar asta sigur dovedeşte că-s în toate minţile, 
ripostă Stryke ironic. 

— Nu, nu, nu. Nu asta am vrut să spun. Într-un fel, e 
de înţeles. Nu ţi-ai găsit până acum nicio pereche. Puţini 
dintre noi şi-au găsit, cu traiul pe care îl duc. Dar nu-ți 
poţi nega... dorinţele naturale la nesfârşit. Aşa că ţi se 
întâmplă în vis. 

— Cum te poţi gândi la o unire cu cineva care nu 
există? Dacă nu cumva sunt pe jumătate nebun. 

— Nu eşti, crede-mă. Poate că femeia asta din vis e 
ceea ce vrei, nu ceea ce poţi avea. 

— Mie nu mi se pare aşa. Şi, totuşi... Nu ştia cum să 
explice. Să-ţi zic un lucru care zău că mă scoate din 
sărite. Niciodată nu reuşesc să aflu cum naiba o cheamă. 


Se scurseră câteva ceasuri liniştite. 

Mai pe după-masă, Stryke trebui să poruncească încă 
o oprire, ca să-şi refacă provizia de apă şi mâncare 
pentru ultima parte a călătoriei la Ruffets View. Fură 
trimise grupuri să vâneze şi să pescuiască. Alţii primiră 
sarcina să strângă lemne, rădăcini şi fructe. 

Coilla nu primi nicio îndatorire. Stryke o trase bine la o 
parte de ceilalţi şi se aşezară amândoi lângă un desiş, în 
partea dinspre ocean a golfului. 

— Ce este? întrebă jderiţa, crezând că Stryke vrea să-i 
vorbească iar despre visele lui. 

— Am observat ceva mai devreme. Nu ştiu ce să cred. 

Duse mâna în sacul de la centură şi scoase stelele, 
apoi le aşeză una lângă alta în faţa lor, pe iarbă. 

— Mă uitam la ele şi... Hai să văd dacă mai reuşesc o 
dată. 

Luă steaua de culoarea nisipului, cu şapte spiţe, de la 
Homefield, apoi pe cea albastră cu patru spiţe, de la 
Scratch. Cu privirea foarte concentrată, apropie 


108 


artefactele. Se jucă cu ele un minut-două. 

— Nu ştiu dacă... Se auzi un declic înăbuşit. Aha! Uite! 

Stelele se uniseră, ţinute la un loc de spiţe, deşi era 
greu de înţeles cum. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Coilla. 

— Nu sunt sigur, ca să fiu sincer. 

Îi dădu şi ei stelele împreunate. 

Nici de aproape nu reuşi jderiţa să descopere 
mecanismul care unea cele două obiecte. Totuşi, ele se 
îmbucau perfect, încât părea să fi fost gândite ca unul 
singur. 

— Nu se poate, murmură ea, răsucindu-le în palmă. 

— Ştiu. Ai impresia că nici n-ar trebui să se poată, nu? 

Jderiţa încuviinţă pierdută, absorbită de mister. 

— Cine le-a creat trebuie să fi fost tare deştept. 

Nici ea nu crezu ceea ce tocmai spusese. Nu mai 
întâlnise un artizan atât de priceput. Jucându-se cu ele, 
întrebă: 

— Şi se despart la fel de uşor? 

— Trebuie să le scuturi puţin şi să ai putere. Poate 
pentru că nu ştiu eu cum se desprind. 

Stryke întinse mâna dreaptă şi Coilla îi puse stelele în 
palmă. 

— Dar se potrivesc, nu? De parcă pentru asta au fost 
plămădite. Nu-i doar o întâmplare, aşa-i? 

— Nu, nu cred. Jderiţa nu-şi putea lua ochii de la ele. Şi 
ai descoperit din întâmplare că se unesc? 

— Cam aşa ceva. Cum ţi-am zis, mă uitam la ele şi, 
dintr-o dată... am ştiut. Mi s-a părut evident. 

— Ai talente ascunse. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap. 

Coilla se uita întruna la instrumente. Unite cum erau, 
parcă sfidau logica. 

— Dar oare ce înseamnă unirea lor? 

Stryke scutură din umeri. 

— Nu ştiu. 

— Bineînţeles, ţi-ai dat seama că, dacă se potrivesc 


109 


două... 

— ... se potrivesc şi celelalte. N-am avut timp să 
încerc. 

— Ai acum. 

Stryke întinse mâna, apoi se răzgândi. Îl oprise un 
foşnet din tufele de sub ei. Se ridicară amândoi în 
picioare. 

Tufele se dădură la o parte şi din ele, la nici doi metri, 
apăru o siluetă. 

— Tu! strigă Coilla, ducând imediat mâna la sabie. 

— Ce dracu'! tună Stryke. 

— Ţi-am promis că o să ne mai întâlnim, îi aminti 
Micah Lekmann. 

— Perfect, clocoti jderiţa, recăpătându-şi echilibrul. 
Acum pot să-mi termin treaba. 

Vânătorul de recompense îi ignoră ameninţarea şi privi 
stelele. 

— Ce frumos din partea voastră să le pregătiţi pentru 
mine! 

— Dacă le vrei, vino şi ia-le! replică Stryke cu glas de 
gheaţă. 

— Ai auzit, Greever? strigă Lekmann. 

Al doilea om ieşi din tufe şi veni lângă Stryke şi Coilla. 
O lamă zimţată îi proteja mâna artificială, iar în cea bună 
ţinea un cuţit. 

— Ce-i asta? rânji Coilla. O adunare de ticăloşi? 

Aulay îi aruncă foc din priviri. 

— Vezi, Greever? zise Lekmann. Dezbină şi învinge. 

Arătând spre Coilla cu vârful săbiei, Aulay vorbi 
răguşit: 

— E vremea să plăteşti, bestie. 

— Oricând eşti gata, Chiorule. Sau Ciungule? Sau Fără- 
ureche? 

Aulay fierbea de furie. 

— Ala prost unde-i? întrebă Stryke. 

— Celălalt prost, îl corectă Coilla. 


110 


Alte tufe se dădură la o parte şi Blaan îşi făcu apariţia 
dintre frunzele dese. Căra un ciomag zdravăn din lemn 
uscat, cu măciulie din ţepuşe. 

Niciun alt jder nu se vedea prin preajmă. 

— Nu vrem decât să vă luăm capul, vorbi Lekmann cât 
se poate de firesc, şi apoi să le luăm pe ele. Arătă spre 
stele. Aşa că haideţi să nu facem prea multă hărmălaie, 
ce ziceţi? 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă, îi zise Coilla. 

Armele alunecară din tecile unsuroase. Stryke şi Coilla 
se aşezară spate în spate; jderiţa alese să stea cu faţa la 
Aulay. Stryke îi luă pe Lekmann şi Blaan. 

Vânătorii de recompense atacară. 

Stryke izbi sabia amenințătoare a lui Lekmann. Armele 
zornăiră rapid, o dată, de două ori, de trei ori. Omul se 
retrase scurt, iar jderul prinse prilejul să se răsucească 
iute şi să-l pocnească pe Blaan în stomac. Matahala se 
îndoi de la mijloc şi mai că rămase fără suflare. Stryke îşi 
ciocni iar sabia de a lui Lekmann. 

O încăierare furtunoasă, cu patru arme, se stârni în 
partea Coillei. Ca să fie pe potriva adversarului, se 
înarmase cu sabie şi cuţit. Acum se angajase într-o ploaie 
de lovituri şi contralovituri. Săbiile se arcuiră deasupra 
capetelor şi ameninţară măruntaiele. Impunsăturile fură 
evitate prin fandări laterale, izbiturile fură deviate. 
Lamele se ciocniră şi Coilla zvârli din bocanc precum 
măgarul din copită şi-l izbi pe om în fluierul piciorului. 
Acesta ţopăi înapoi, furia lui izbucnind într-o revenire 
rapidă, gata să taie gâtul jderiţei, însă ea îi devie atacul 
şi răspunse fără întârziere. 

Blaan îl înghesuia din nou pe Stryke. Ferindu-se de 
sabia lui Lekmann, jderul se răsuci şi-i tăie calea 
zdrahonului cu sabia. Rată la mustață, dar reuşi să-l ţină 
puţin la distanţă. Pe urmă trecu iar la agresorul cu spadă. 

Aulay înfrunta curajos lama fulgerătoare a Coillei şi-i 
străpunse apărarea. O lovitură de cuţit dată cu reverul 


111 


mai-mai că atinse faţa jderiţei, care avu norocul să scape 
şi de atacul primit la piept, îşi reveni şi reacţiona cu o 
combinaţie care-l obligă pe adversar să bată în 
retragere. Cât acesta încă nu-şi recăpătase echilibrul, ea 
sări în faţă şi-i trase o lovitură de sabie care ar fi trebuit 
să-l spintece în două. Însă nu reuşi decât să-i taie mâna 
artificială, împrăştiind scântei albastre şi sporind furia 
omului. 

Stryke fu nevoit să aleagă. Amândoi adversarii erau 
destul de aproape ca să-l rănească serios şi trebuia să 
hotărască pe care dintre ei să-l elimine mai întâi. Blaan 
hotări în locul lui. Ciomagul lui cobori într-un arc şi i-ar fi 
zdrobit capul jderului, dacă acesta nu l-ar fi păcălit cu 
jocul de picioare. Lama lui ţâşni ca o viperă şi străpunse 
braţul lui Blaan, care scoase un urlet mai mult de furie 
decât de durere. 

Coilla şi Aulay luptau pe picior de egalitate. Loveau cu 
toate puterile, cotropind adversarul ca să-i spargă 
apărarea, amândoi arşi de setea de sânge. 

Profitând că Stryke e ocupat cu Blaan, Lekmann se 
lansă într-o suită de lovituri. Jderul se ţinu tare pe poziţie, 
respingând fiecare atac. Pe urmă dădu el năvală asupra 
lui şi-l împinse înapoi pas cu pas. Avea şanse mari să-l 
omoare, însă i le ruină Blaan. Cu sângele şiroindu-i din 
rană, răsucind ciomagul, matahala se vâri iar în luptă. 
Stryke îl izbi din lateral. Rată, dar tot reuşi să-l împingă în 
tufe. 

Blaan se pregătea să se încaiere din nou, când se 
cutremură din tot trupul. Se îndepărtă de tufe cu paşi 
ţepeni şi cu ochi aprinşi. Încă un pas şi i se dezvălui 
soarta. 

Avea un topor înfipt în spinare. 

Luptătorii înţepeniră locului. Coilla şi Aulay, Stryke şi 
Lekmann bătură în retragere şi rămaseră cu gura 
căscată când Blaan încerca să se târască spre ei. 

Haskeer ţâşni din tufişuri şi risipi vraja. Jup şi câţiva 

112 


răcani îl urmară îndeaproape. 

Lekmann şi Aulay se întoarseră şi-o luară la fugă, uluiţi 
de soarta lui Blaan. Tăişul toporului îi intrase adânc între 
omoplaţi şi pe spate i se scurgeau pârâiaşe rubinii, dar el 
tot mergea. Mânios, îl tintea pe Haskeer. Reuşi să-şi 
ridice ciomagul. Năpustindu-se înainte, vru să-i crape 
capul sergentului orc. 

Haskeer şi Stryke acţionară deodată. Unul îl străpunse 
pe Blaan cu sabia în piept, celălalt în coaste. Apoi îşi 
eliberară armele din trupul uriaşului şi se uitară cum se 
prăbuşeşte greoi, cu capul în faţă. Pământul se zgudui. 

In tufe se produse agitaţie. Urcaţi pe cai, Aulay şi 
Lekmann o luară la goană pălind în stânga şi-n dreapta 
orcii care-i urmăreau pe jos. Stryke şi Haskeer se 
aruncară la o parte şi călăreţii trecură printre ei. Coilla 
aruncă un cuţit din fugă. Arma vâjâi pe lângă umărul lui 
Aulay. Vânătorii de recompense dădură pinteni cailor şi 
fugiră de mâncară pământul de-a lungul golfului. 

— Mergem după ei? întrebă Coilla printre gâfâituri. 

— Până când ajungem noi la cai, sunt deja duşi, socoti 
Stryke. Lasă-i să plece. li prindem noi altă dată. 

— Poţi să pui rămăşag, replică jderiţa. 

Stryke adună stelele, apoi se întoarse spre Haskeer. 

— Bună treabă, sergent. 

— Plăcerea mea. Oricum, îi eram dator. 

Sergentul merse la cadavrul lui Blaan, se propti cu 
piciorul de spatele lui şi smulse toporul. Apoi se aplecă 
şi-i curăţă lama cu smocuri de iarbă. 

Jup se apropie şi el şi cercetă îndelung muntele de om. 

— Viermii o să aibă parte de-o masă pe cinste azi. 

— In golful ăsta se îngrămădeşte tot mai multă lume, 
se plânse Coilla. 

— Da, o aprobă Stryke, se pare că avem o groază de 
peţitori pe urmele noastre. 

— Şi să nu cumva să crezi că o să ne meargă mai bine, 
îi preveni Jup. 

113 


11 


Se însera când ceata ajunse la Ruffets View. 

Ghiciră apropierea aşezării când zăriră o coastă de 
deal cu o pantă foarte înclinată. În suprafaţa de calcar 
fuseseră crestate desene: un dragon stilizat, un vultur cu 
aripile deschise şi o clădire obişnuită, cu pilaştri în faţă. 
Desenele erau proaspete, contururile luceau în lumina 
amurgului. 

Aşezarea se întindea într-o vale mică, aproape de 
țărm. Un afluent şerpuia pe lângă ea şi o platformă de 
lemn fusese construită pe malul de partea taberei. De ea 
erau legate câteva canoe şi pirogi. 

Apropiindu-se cu precauţie, ceata ajunse la un deal de 
pe care se vedea aşezarea. Stryke puse doi răcani să 
grijească de cai, pe urmă îi conduse pe restul jderilor în 
vârful dealului. 

De-a lungul anilor, Ruffets View ocupase mai toată 
valea. Era o aşezare apărată de ziduri. Suporturi de lemn 
înalte înconjurau comunitatea care se întindea. lIci-colo, 
scoteau capul peste ziduri câteva turnuri de pază, ca 
nişte colibe ridicate la rang de palat. Se vedeau mai 
multe porţi, toate deschise. 

— Nu par să se creadă ameninţaţi, observă Coilla, 
arătând spre porţi. 

— Dar aşezarea e clar gândită ca să fie apărată, zise 
Stryke. Nu-s chiar proşti. 

— E-un loc al naibii de ciudat, hotărî Jup. 

Ceea ce văzură înăuntrul perimetrului întărea părerea 
piticului. Un şir de cioburi compactate se alinia de-a 
lungul zidurilor, pe interior. Pe partea opusă erau nişte 
cocioabe şi locuinţe umile, majoritatea din lemn, câteva 
din piatră, ardezie şi chiar împletitură de nuiele. Altele 
păreau clădiri de locuit, dar ceva mai răsărite decât 
construcţiile de pe marginea interioară. 

În mijlocul aşezării se aflau priveliştile cele mai 


114 


neobişnuite. Acolo erau trei luminişuri alăturate, foarte 
întinse. În cel din stânga trona a doua clădire ca înălţime 
din Ruffets View: o piramidă de piatră mai înaltă decât 
zidurile exterioare. În loc să aibă vârful ascuţit, o 
încorona un platou şi fortificaţii scunde. Stropii de ploaie 
căzuţi nu demult sclipeau pe marginile piramidei. 

În spaţiul nivelat din dreapta ei se ridica o clădire 
neterminată. Partea de sus a scheletului de lemn se 
vedea printre schele. Dedesubt, faţada fusese zidită 
probabil din marmură gri cu alb. Se înălţau stâlpi. Era 
limpede că desenul pe care-l văzuseră mai devreme 
aducea vag cu ea. Işi ziseră că e templul amintit de Katz. 

Dar priveliştea din luminişul central, cel mai mare, le 
tăie jderilor respiraţia. 

Zona era încercuită de bolovani uriaşi, albăstrii, 
majoritatea grupaţi câte doi. Cât o casă de înalţi, 
sprijineau câte doi un al treilea, aşezat orizontal. ţi 
dădeau impresia unei suite de arcade înalte şi înguste. 

— Cât le-o fi luat să le ridice? se minună Alfray. 

— Oamenii sunt nebuni, declară Haskeer. Ce r/sipă! 

Alţi bolovani, mai scunzi, dar tot masivi, zăceau în 
interiorul cercului, fără să urmeze un tipar anume. Coilla 
studie îndelung ceea ce se afla în mijloc. 

— Uimitor, şopti ea. 

— N-ai mai văzut din astea? o întrebă Alfray. 

Jderiţa scutură din cap. 

— Nici eu, zise Jup. 

— Eu am mai văzut una sau două, recunoscu Alfray, 
dar nu aşa de mari. 

În centrul cercului se aflau alţi bolovani albăstrii, zece 
la număr, aşezaţi în formă de pentagramă. 

Din mijlocul lor ţâşnea un izvor fierbinte de magie. 

Era tăcut şi scânteia ca un curcubeu vertical, dar 
părea făcut din aburi şi din cauza asta se ondula şi 
dansa. Marginile unduioase sclipeau într-o paletă de 
culori schimbătoare, puţin mai închise. Aerul din preajmă 


115 


se tulbura ca într-o zi toridă. 

Jderii rămaseră fără cuvinte în faţa spectacolului 
nemaivăzut. In cele din urmă, Jup spuse: 

— Probabil că magia e foarte puternică aici, dacă 
ţâşneşte atât de multă şi umple pământul. 

— Dar trebuie refăcută neîntrerupt, îi aminti Alfray. 
Aparține pământului, îl hrăneşte, nu trebuie să se scurgă 
din el. 

In aşezare se foia o mulţime de oameni, toţi cu un 
scop anume. Se buluceau pe străzi, conduceau cai, 
mânau căruţe, făceau comisioane. Mai mulţi roiau în jurul 
templului, lucrând lemnul şi piatra, făcând un zgomot de- 
abia auzit. 

Coilla se întoarse către Stryke. 

— Ce facem? 

Căpitanul era fascinat de incredibilul flux magic, dar 
reuşi să-şi desprindă privirea de la el. 

— Păi, cei de-aici sunt Mani. Ar trebui să fie mai 
primitori cu rasele străvechi. 

— Vorbeşti de oameni, îi reaminti Haskeer. Nu te poţi 
baza pe faptele lor. 

— Haskeer are dreptate, fu de acord Alfray. Dacă se 
hotărăsc să ne primească cu duşmănie? 

— Avem două posibilităţi, socoti Stryke. Fie sunt 
prietenoși, şi atunci ne putem târgui cu ei pentru stea, fie 
sunt duşmănoşi, şi atunci nu avem cum să înfrângem 
atâta amar de oameni. Aşa că putem la fel de bine să fim 
deschişi şi să intrăm în aşezare cu steagul alb. 

Coilla încuviinţă din cap. 

— Sunt de acord. La urma urmei, Katz a intrat acolo. 
Aşa că cel puţin piţuşii sunt bine-veniţi. 

— Dar nu uita ce-a spus Katz, interveni Jup. 
Construiesc templul ca să protejeze steaua. Dacă se dau 
atâta peste cap pentru asta, nu cred că vor să se 
despartă de ea prea uşor. 

— Aşa-i, zise Alfray. N-o să-i păcălim cu câţiva saci de 

116 


cristal. 

— Uite încă o idee, propuse Coilla. Dacă ţin atât de 
mult la steaua lor, cât de înţelept e să ne plimbăm 
printre ei cu încă patru? 

— Păi, n-o să strigăm în gura mare că le avem, o 
asigură Stryke. 

— Nu, dar ce-i opreşte să ne percheziţioneze cu forţa? 

— Poţi să laşi stelele cu doi jderi aici, Stryke, propuse 
Alfray. 

— Nu-mi prea convine. Nu că n-aş avea încredere în 
orice membru al cetei. Numai că oricine ar rămâne cu ele 
ar putea fi atacat de o forţă mai numeroasă. Prefer să le 
iau cu mine. 

Coilla îşi zise că nu acesta era motivul, ci pur şi simplu 
Stryke nu se putea despărţi de ele, dar îşi ţinu gura. 

— Tu chiar vrei totul sau nimic, nu? 

Stryke nu-i răspunse. 

Vorbi Haskeer: 

— Tot aşa s-a întâmplat şi la Trinity, nu? De ce nu 
putem să procedăm ca acolo? 

— Nu, refuză Stryke. Acum e altceva. La Trinity erau 
pitici şi Jup s-a putut amesteca printre ei. Vede cineva 
pitici acolo, jos? Nu. Deci e clar că nu mai sunt alţi peşti 
ca noi printre care să ne învârtim fără griji. 

Poate că jderilor li se păru ciudată comparaţia, dar îşi 
ţinură părerea pentru ei. 

— Şi-atunci, care-i planul? 

— Eu zic că, dacă porţile sunt deschise şi nu se văd 
patrule, cei de jos încearcă să trăiască în pace. Să 
coborâm la ei. Să-i spionăm puţin. Să vedem cum sunt 
oamenii. 

— Şi să încercăm să le ciordim steaua, îl completă Jup 
pe căpitan. 

— Dacă trebuie. Dacă nu vor s-o dea la schimb sau să 
asculte de glasul raţiunii. 

— Rațiunea e de partea noastră? întrebă piticul 


117 


maliţios. 

— Vreau să mai chibzuiesc la asta, le spuse Stryke 
jderilor. Se uită la cer. Ori intrăm chiar acum, înainte de a 
se întuneca, ori aşteptăm până în zori. Eu zic să 
aşteptăm. 

Ceilalţi văzură că şeful lor luase deja o hotărâre. O 
acceptară. Alfray însă îl avertiză pe Stryke: 

— Ai zis chiar tu că e multă mişcare prin părţile astea. 
Nu e bine să zăbovim prea mult. S-ar putea să ne trezim 
că vin duşmanii să ne ia gâtul. 

— Ştiu. O să punem pază dublă şi cine doarme o să 
doarmă iepureşte. 


Pe alt deal, Kimball Hobrow era stăpânit de însufleţire 
şi plin de elan. 

m... mărșăluind sub  flamura Domnului nostru 
Atotputernic!” urlă el. 

Răcnete explodară din multe glasuri la auzul vorbelor 
sale. 

Hobrow stătea lângă Mercy, scăldat în licărele trimise 
de lumina tainică a torţelor care-l încadrau. In faţa celor 
doi se întindea o armată uriaşă, un ocean de feţe 
omeneşti şi de făclii ridicate. Custozii lui alcătuiau 
primele rânduri, mândri de poziţia lor. 

— Ceasul izbăvirii noastre e aproape!, promise Hobrow 
mulţimii. Me trebuie doar voință, frații mei, să mergem 
înainte şi să-i nimicim pe păgâni! Să zdrobim oasele 
acelor Mani disidenti şi ale păgânelor rase străvechi! lar 
eu am această voință! 

Incă un val de urale se înălţă spre el. Lăncii şi steaguri 
împunseră aerul. 

— Eu am această voință şi Domnul creației mi-a dat 
umeri lați, ca s-o port pe ei! 

In toiul uralelor, Hobrow scrută mulţimea şi făcu un 
adevărat spectacol din asta. Avea de partea lui o gloată 
de lepădături şi custozi, Uni din tărâmuri îndepărtate 


118 


care au răspuns la chemarea lui, şi o mână de clanuri de 
pitici. Dar pe toţi îi însufleţea Duhul Sfânt. În afară de 
pitici, care veniseră pentru bani. 

— Avem mulți duşmani, avertiză Hobrow, căci ciuma 
neagră a ticăloşiei e peste tot! Chiar în timp ce vă 
vorbesc, o asemenea nenorocire ne-a luat-o înainte în 
cruciada noastră spre Ruffets! O cunoaşteţi! E Târfa din 
scripturi, vipera din Regatul pământesc al Domnului! 
Dar, împreună, o vom pune la pământ! 

Gloata îşi slobozi încuviințarea în huiduieli ca bubuitul 
de tunet. 

— Suntem mulţi şi vom fi şi mai mulți! Mărşăluim 
înainte pentru viitorul raselor noastre! Trebuia, cel puţin 
deocamdată, să-i includă şi pe ticăloşii de pitici. Pentru 
copiii noştri! Ridică braţul ca să îndrepte ochii gloatei 
spre privirea nenorocită a lui Mercy. Pentru sufletele 
noastre nemuritoare! 

Hărmălaia care cuprinse armata scula şi morţii din 
somn. 


Trei-patru sute de cadavre de oameni umpleau câmpul 
de luptă, pe lângă nenumărați cai şi animale de povară. 
Căruţe răsturnate, unele cuprinse de flăcări, zăceau ca 
nişte insulițe în vârtejul măcelului. 

Jennesta privea spectacolul neinteresată, în timp ce 
soldaţii ei se plimbau printre morţi la lumina torţelor, 
jefuind şi ucigându-i pe răniţi. 

Mersadion, cu fața  bandajată, o invită să 
sărbătorească mica victorie. 

Regina nu avea niciun chef. 

— Blestemaţi să fie! Tâmpiţii ăia care-au năvălit peste 
noi n-au făcut decât să ne întârzie. Nimic nu e mai 
important decât ceata şi instrumentele. 

Uitând de sine, folosise un cuvânt pe care nu-l mai 
rostise până atunci faţă de el. Generalul îşi formase o 
idee despre însemnătatea lui, dar se strădui să nu se 


119 


arate. 

— Cu ultimele puteri, unul din duşmani a spus, 
doamnă, că armata aceasta merge să se unească cu 
alta, mai mare, de Uni. 

— Unde? 

— N-am reuşit să aflăm, doamna mea. Dar credem că 
nu departe de aici. 

— Atunci sporeşte siguranţa, întăreşte paza. Fă ce ai 
de făcut. Nu mă deranja cu prostiile astea. Se înfurie 
brusc. Du-ne odată la Ruffets View! 

II concedie dintr-un gest. Mersadion se îndepărtă în 
noapte, hrănindu-şi propria furie crescândă. 

Un pârâu curgea în apropiere. Jennesta smulse o torţă 
din suport şi se duse la mal, ca să mediteze în linişte. 

Torța, înfiptă în pământ lângă ea, arunca scântei pe 
apa întunecată. După o vreme, Jennesta observă că 
reflexiile torţei căpătau contur tot mai clar. Desenul de la 
suprafaţa apei se schimbă brusc, devenind mai 
strălucitor. Apa şi focul se uniră într-un vârtej. 

Mai degrabă resemnată şi plictisită decât surprinsă, 
Jennesta privi cum se încheagă un chip. În urma morţii lui 
Adpar, nu era nevoie de un mediu pretenţios dacă 
Jennesta şi sora ei rămasă în viaţă voiau să stea de 
vorbă. Problema era că amândouă se putea contacta 
foarte uşor. 

— Tu-mi lipseai, Sanara. 

— Nu te poți ascunde de consecințele faptelor tale. 

— Ce ştii tu despre faptele mele, măi, lingură-n toate? 

— Ştiu că ticăloşia ta a omorât-o pe sora noastră. 

Jennesta îşi zise că, dacă i s-ar ivi ocazia, şi-ar omori şi 
a doua soră. Asta şi avea de gând. 

— Ar trebui să te bucuri de ce-am făcut. Am împuţinat 
numărul tiranilor din lume. Astfel de lucruri sunt cele 
care te încântă, nu? 

— Ipocrizia ta mă lasă fără suflare. Nu-ţi dai seama că 
mulţi te consideră pe tine tirana tiranilor? 


120 


Jennesta îşi luă o mină flatată. 

— O, serios? 

— Ştii foarte bine că eşti cel mai cumplit despot. 

— Mai rea decât unica zeitate stupidă a Uni? Mai dură 
decât urmaşii zeului aceluia neiertător? 

— Acum te asemuieşti cu zeii? 

— Ştii ce vreau să spun. Oricum, unde sunt dovezile că 
blestematul ăla de zeu Uni există? 

— Ai putea întreba acelaşi lucru despre zeii raselor 
străvechi. 

— Acum cine se aşază pe sine deasupra zeilor? întrebă 
Jennesta ironică. Dar, ia zi, ai venit numai ca să mă 
ocărăşti? Am treabă, să ştii. 

— Îi goneşti până şi pe cei care vor să te ajute. 

Îi goneşti pe toţi. 

— Sunt încă destul de puternică pentru a obţine ce 
trebuie. 

— Poate. Şi bănuiesc că ar trebui să fiu mulţumită că, 
în timp, sprijinul tău îşi va pierde vlaga. 

— Voi obţine ce doresc cu mult înainte de asta şi 
atunci nu voi mai avea nevoie de adepţi cu trup. 

— Au intrat şi alţii în joc, jucători mai puternici. lar 
printre ei s-ar putea să se numere şi cineva de care ar 
trebui să te temi. 

— Cine? se răsti Jennesta. Cine ar îndrăzni? Uni, Mani, 
fanatici religioşi? Sau orcii ăia pe care-i caut? O ceată de 
fugari care nici măcar nu îndrăznesc să mi se opună? 
Sălbaticii ăia tâmpiţi? 

— Îi dispreţuieşti, dar, până acum, au reuşit mai multe 
decât tine în întreprinderea asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Am spus destule. 

— Au mai mult decât un instrument acum, asta e, nu? 

Jennesta nu se strădui deloc să-şi ascundă disprețul 
din voce. Sanara nu răspunse. 

— Tăcerea ta spune tot, surioară. Ar trebui să-ţi 


121 


mulţumesc. Acum ştiu că, dacă-i prind pe jderi, voi fi mai 
bogată decât am crezut. Au făcut ei treaba în locul meu. 

— Te joci cu moartea şi pedeapsa veşnică. 

— Asta-i tot? Eu sunt stăpâna lor, Sanara, a 
amândurora, şi nu mi-e frică de niciuna. 

— Vom vedea. Dar de ce să produci atâta suferinţă? 
Mai ai timp să te îndrepţi. 

— Of, du-te şi cântă pe la alţii, plângăcioasă 
nenorocită! 

— Să nu spui că nu te-am avertizat. 

— Mi-ai luat vorba din gură, rosti Jennesta 
ameninţător, apoi îşi flutură mâna prin apă şi întrerupse 
legătura cu sora ei. 

Recunoscu în sinea ei că a-i pregăti Sanarei aceeaşi 
soartă ca lui Adpar nu va fi la fel de simplu. Protecţia 
Sanarei era mult mai greu de străpuns. Dar se hotărî să- 
şi treacă această sarcină cât mai sus pe lista cu treburi 
urgente. 


Stryke şi ceata lui erau încă pe deal când se crăpă de 
ziuă. 

Soarele care răsărea trimitea săgeți spre clădirile de 
dedesubt. Păsările ciripeau. 

Cei care dormiseră cu rândul începeau să se 
trezească. Stryke nu lipise geană de geană. Nici Coilla nu 
prea dormise. 

— Nu se odihnesc niciodată? se minună ea, arătând cu 
capul spre aşezarea oamenilor. 

Aceştia se foiau cu treburi, chiar la ora aceea. Duceau 
materiale cu căruciorul la templu şi ridicau schelele. 

— Sunt foarte harnici, îi zise Stryke. Au lucrat la 
construcţie toată noaptea. 

Şi în afara porţilor se vedeau oameni. Unii pe jos, alţii 
călăreau de-a lungul zidurilor. Jup vorbi printre căscaturi: 

— Deci se pare că au totuşi patrule. 

— Ar fi proşti să n-aibă, mormăi Haskeer. 

122 


Alfray se întinse. 

— Ai hotărât ce-o să facem, Stryke? 

— Mergem la ei deschişi şi paşnici. 

— Dacă aşa zici tu. 

— Eşti cam nesigur. 

— Toţi suntem, puţin, îi spuse Coilla căpitanului. Ne 
lăsăm la îndemâna norocului, dacă lucrurile nu merg 
bine. 

— Ce altceva putem face? Aşa cum v-am zis... 

Stryke se uită peste umăr în jos, pe deal, departe de 
aşezare, cu o expresie concentrată. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? îl întrebă Coilla. 

— Stryke? interveni şi Alfray. 

— Vine cineva. 

Haskeer se holbă la el. 

— Hă? 

Atunci îi văzură. Un grup mare de călăreţi mergeau 
spre vale. 

— Pe toţi zeii! exclamă Jup. Trebuie să fie vreo două 
sute. 

Coilla îşi duse mâna streaşină la ochi. 

— Şi sunt orci. 

— În numele Celor Patru, chiar sunt orci, confirmă 
Alfray. Ce crezi că vor, Stryke? 

— Dacă ne-a părăsit norocul, e altă oaste de-a 
Jennestei, trimisă în căutarea noastră. 

— Ne-au văzut, îi anunţă Stryke. 

Câţiva călăreţi scuturau din scuturi şi săbii. 

— Nu par duşmăâănoşi, zise Jup. 

— Dacă n-o fi o capcană, avertiză Haskeer. 

— i-am zis eu, Stryke! Ai văzut în viitor! 

— Ce vrei să zici? 

Stryke era cam stânjenit. 

— Ai ştiut că vin înainte de a-i vedea noi. N-au făcut 
zgomot? Aşa că de unde-ai ştiut? 

— Am avut o... presimţire. Căpitanul ştia că toţi ochii 

123 


sunt îndreptaţi asupra lui. Ce s-a întâmplat, voi nu vă 
încredeţi niciodată în instinct? 

Alfray arătă din cap spre călăreţi. 

— Nu-i momentul pentru asta. Ce facem cu ei? 

Stryke oftă. 

— Cobor la ei. Tu şi Coilla veniţi cu mine, împreună cu 
patru răcani. 

Se întoarse spre Jup şi Haskeer. 

— Voi doi sunteţi la comandă până ne întoarcem. 

Poate că vreunul dintre jderi îşi zise că-i o idee 
proastă, dar nu comentă nimeni. 

Stryke, Coilla şi Alfray coborâră dealul, luându-i pe 
Orbon, Proog, Vobe şi Finje în drum. 

Ajunseră la poalele dealului odată cu orcii călăreţi. 
Aceştia arătau paşnici. Mulţi zâmbeau. Stryke crezu că le 
vede pe două dintre gărzile lui Katz de la Drogan. 

Un caporal din primul rând părea că-i conduce pe orci. 
Îi salută: 

— Eu sunt Krenad. Bun găsit! Tu eşti Stryke, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Tu eşti cel cu care am venit să ne unim. 

— Nu adun ostaşi. 

Expresia caporalului îşi mai pierdu din încântare. 

— Ascultă-l până la capăt, Stryke, şopti Coilla. 

Căpitanul vorbi din nou, de data asta mai împăciuitor: 

— De unde sunteţi? 

— De peste tot, căpitane. Cei mai mulţi dintre noi au 
dezertat din oastea Jennestei. Restul ni s-a alăturat pe 
drum. Şi mai vin şi alţii, nu încape îndoială. 

— De ce? De ce stăruie atâţia să mă urmeze? 

— Eu aş fi zis că-i de la sine înţeles, domnule, răspunse 
caporalul nedumerit. 

— De unde aţi ştiut unde suntem? interveni Alfray. 

— De la Jennesta, într-un fel. 

— Ce? se miră Coilla. 

— Vine încoace cu armata ei. Una mare de tot. Şi nu 


124 


toţi războinicii pe care îi conduce îi sunt necredincioşi, ca 
noi. Nici pe departe. Călătorind cu puţine poveri, am 
întrecut-o. V-a prins urma de-o vreme şi v-a zărit unul 
dintre călăreţii ei de dragoni. 

— Păi, ştiam că se îndreaptă spre Drogan, recunoscu 
Alfray. 

— Odată ce-aţi fost văzuţi coborând de-a lungul 
golfului, Jennesta s-a hotărât să ocolească pădurea, 
explică iute Krenad. 

— Măcar centaurii au scăpat de ea, zise Coilla. 

— O, ea pe voi vă vrea. Rău de tot. Şi asta nu-i tot. 

Jderiţa ridică o sprânceană. 

— Alte veşti proaste? 

— După ea mai vine o armată, tot aici. Sunt Uni, aşa 
credem noi. Amândouă oştile trebuie să ajungă aici într-o 
zi, două. 

— Rahat, aşa e, mormăi Coilla. 

Se întoarse către Stryke. 

— Nu-i poţi goni. Nu cu Jennesta şi naiba ştie cine e pe 
urmele noastre. 

Căpitanul nu ştia sigur ce să facă. 

— Suntem la capătul unei peninsule, dacă n-aţi 
observat, interveni Alfray. Dacă vom fi nevoiţi să scăpăm 
din închisoarea asta, nu ne strică puţin ajutor. 

Stryke chibzui la vorbele caporalului. 

— Hai, îl îndemnă Coilla. Logica militară singură îţi 
spune că aşa e bine. 

— Bine, se înmuie el. Deocamdată. Dar, până când 
punem lucrurile la punct, sunteţi sub comanda mea, 
caporal, ai înţeles? 

— Să trăiţi! Asta şi vrem. 

— Când începem să ne batem? se auzi un glas din 
mulţimea de orci. 

— Nu am de gând să ne luptăm! protestă Stryke. Apoi 
se adresă celor patru răcani jderi. Găsiţi-le un loc 
ostaşilor. Krenad, primeşti ordine de la ei ca şi cum ţi le- 


125 


aş da eu. S-a înţeles? 

Krenad încuviinţă din cap. Stryke se întoarse şi începu 
să urce dealul, urmat de Coilla şi Alfray. 

— Fir-ar să fie, mormăi el. Cu aşa o oaste mare, Mani 
vor crede că am venit să-i atacăm. 

Coilla scutură din cap. 

— Nu neapărat. Nu dacă ne ducem la ei acum şi le 
explicăm situaţia. Le vorbim deschis, aşa cum ai spus. 

— Poate că sosirea orcilor e mâna providenţei, 
remarcă Alfray. 

Stryke îi aruncă o căutătură fioroasă. 

Jderiţa zâmbi. 

— Mi se pare că te-ai pomenit conducător, fie c-ai vrut, 
fie că nu, Stryke. 

Căpitanul privi înapoi, la războinicii nerăbdători. 

— Nu vreau să mi se întâmple beleaua asta. 

— N-ai de ales. Acum trebuie să-i faci faţă. 


12 


Pe jos, cu steagul alb în mână, Stryke se îndrepta spre 
porţile aşezării. Coilla, Alfray şi Jup veneau în spatele lui. 
Haskeer fusese lăsat la conducerea forţelor din afară. 

Douăsprezece gărzi Mani apărură la poartă când 
ajunse grupul lui Stryke. Purtau toate veste maro închis, 
pantaloni în carouri şi cizme de piele. Toate aveau săbii, 
iar două sau trei îşi trecuseră arcurile peste braţe. 

— Bun găsit! salută Stryke. Venim cu gânduri paşnice. 

Un ostaş cu bandă verde pe braţ era şeful. 

— Veniţi în pace, şi tot în pace vă vom primi şi noi, 
răspunse el, parcă citind dintr-un protocol. Schimbă tonul 
ceremonios şi întrebă: de ce aţi venit? 

— Să vorbim cu conducătorul vostru. 

— Nu avem un singur conducător. Avem un consiliu 
alcătuit din bătrâni, militari şi preoţi. Hotărârile se iau în 


126 


comun. 

— Foarte bine. Atunci putem vorbi cu cineva din 
consiliu? 

— Nu refuzăm audienţe fără motiv, dar spuneţi-mi cu 
ce treabă aţi venit. 

— Nu vrem decât să fim apăraţi de zidurile voastre cât 
ne odihnim, înainte de a merge mai departe. 

— Aveţi o armată mare cu voi şi sunteţi orci. Chiar 
aveţi nevoie de protecţie? 

— Şi orcii trebuie să doarmă, iar acum vremurile sunt 
tulburi. Nu ameninţăm pe nimeni, îţi dau cuvântul meu. 
Suntem gata să ne predăm şi armele. 

Asta înclină balanţa în favoarea jderilor. 

— Cred că un orc nu face prea uşor o asemenea 
ofertă, spuse ofiţerul. Vă puteţi păstra armele. Dar vă 
previn că viclenia e întâmpinată cu forţă. 

Arătă spre unul din turnurile de pază, apoi spre altul, 
de partea opusă a porţilor. In ele stăteau câţiva arcaşi cu 
arcurile întinse. 

— Mişcările voastre vor fi urmărite. Arcaşii au ordin să 
tragă la orice semn de violenţă. Zâmbi uşor, parcă 
cerându-şi scuze. Inţelegeţi de ce e nevoie să ne luăm 
măsuri de precauţie. 

— Desigur. Aşa cum am zis, vremurile sunt tulburi. 

Ofiţerul înclină din cap, pe urmă îi conduse în aşezare. 

— Am început bine, murmură Coilla. 

Stryke nu apucă să-i răspundă, că le ieşi în faţă un alt 
comitet de primire: doi oameni, probabil bătrânii, şi un 
militar ţeapăn, ale cărui trei benzi verzi de pe braț îi 
indicau rangul superior. Unul dintre bătrâni făcu un pas 
în faţă. 

— Eu sunt consilierul Traylor. Acesta este consilierul 
Yandell. Salutări. Comandantul Rellston ne conduce 
armata. 

Comandantul nu rosti o vorbă şi nu scoase nici măcar 
un zâmbet. Din câte îşi dădeau seama orcii când venea 


127 


vorba de oameni, era în floarea vârstei, avea câteva fire 
cărunte pe cap şi o barbă deasă blondă. Ţinuta, maniera 
şi trăsăturile aspre îi dezvăluiau traiul de soldat. li scruta 
pe orci cu ochi severi. 

Stryke îşi aminti unde se află şi răspunse: 

— Salutări. Eu sunt Stryke. Ei sunt ofiţerii mei. Vă 
mulţumim că ne-aţi primit cu căldură. 

Rellston pufni. 

— Sunteţi jderii, nu? 

Nu era chiar o întrebare. Stryke ştia că n-are rost să 
mintă. 

— Da. 

— Am auzit că aţi provocat necazuri în mai multe părţi. 

— Nu căutăm necazuri şi, atunci când le-am provocat, 
le-am provocat printre Uni. 

Nu era întru totul adevărat, dar nu se făcea să fie 
absolut sincer. 

— Poate, replică Rellston sceptic. Daţi-mi voie să vă 
spun că noi nu încurajăm necazurile. Încercăm să trăim 
paşnic şi ne respectăm vecinii, dar, la apusul soarelui, 
vrem să fim lăsaţi în pace. Oricine se încaieră, mai ales 
dacă e de altă... rasă, are de-a face cu noi. 

Stryke se bucură că nu-l luase pe Haskeer cu el. Numai 
zeii ştiau cum ar fi reacţionat la îngâmfarea şi aroganta 
comandantului. 

— Nu am venit cu gânduri rele, vă asigurăm. 

Cu gândul la stea, îşi zise că minţea cel puţin pe 
jumătate. 

— Ce vreţi de la noi? 

— Nimic care să vă facă rău. 

— Anume? 

— Nu vrem decât să ne odihnim într-un loc sigur. Nu 
vă cerem nici măcar mâncare sau apă. 

— Totuşi, acesta nu e un adăpost de caritate. 

— Nu uitaţi că luptăm pentru aceeaşi cauză. 

— E discutabil. 

128 


Stryke nu muşcă momeala. În orice caz, comandantul 
avea dreptate. Înainte să se mai spună ceva, li se 
alăturară încă doi oameni, o femeie şi un băieţel. 

Femeia era înaltă şi slabă, cu păr negru lung, cu 
şuviţele lucioase prinse într-o cordeluţă cu pietre 
preţioase opalescente. Piele de culoarea piersicii, ochi 
albaştri-verzui. Se asortau cu haina lungă prinsă în curea 
şi modelul cizmelor din catifea fină. Avea un chip sincer 
şi părea prietenoasă. Din câte ştiau orcii şi piticii despre 
asemenea lucruri, trecea drept frumoasă printre semenii 
ei. 

Traylor spuse: 

— Ea este Krista Galby, înalta noastră Preoteasă. 

Stryke se prezentă. Ea îi întinse mâna. Gestul mai că-l 
făcu să tresară, neobişnuit cum era cu manierele 
oamenilor. Dar i-o luă cu grijă, atent să nu-i strângă prea 
tare degetele suave şi frumoase, şi i-o scutură. Mâna era 
moale şi caldă, cu totul altfel decât atingerea zdravănă, 
umedă şi lipicioasă a mâinii de orc. Ştiu să-şi mascheze 
bine dezgustul. 

— Aceştia sunt câţiva dintre faimoşii jderi, o informă 
Traylor pe preoteasă. 

— Nu mai spune! zise ea. Aţi umplut de sânge câteva 
nasuri în ultima vreme. 

— Numai cele care s-au băgat în ciorba noastră, spuse 
Coilla. 

Krista râse. Natural, deloc forţat. 

— Bine spus! Deşi, desigur, nu sunt de acord cu 
comportamentul violent. Dacă nu e bine justificat, 
adăugă ea. 

Coilla, Alfray şi Jup fură prezentaţi sub privirile 
dezaprobatoare ale lui Rellston. După aceea, Krista 
mângâie capul băiatului, ciufulindu-i părul de abanos şi 
făcându-l să zâmbească timid. 

— El e fiul meu, Aidan. 

N-aveai cum să te îndoieşti că era fiul ei, chiar dacă 


129 


erai orc. Moştenise bunătatea mamei şi trăsăturile ei 
atrăgătoare. Stryke socoti că împlinise  şapte-opt 
anotimpuri. În plus, observă că Krista Galby se bucura de 
autoritate în aşezare. Ceilalţi, până şi comandantul, în 
felul său urâcios, se purtau respectuos cu ea. 

— Care e scopul vizitei voastre? întrebă ea. 

Stryke nu apucă să-i răspundă, pentru că atunci vorbi 
pentru prima oară consilierul Yandell: 

— Stryke şi ai lui doresc protecţia noastră. Se uită la 
Rellston. Comandantul are însă rezerve în privinţa asta. 

— Are dreptate să fie prudent când e vorba de 
siguranţa noastră, răspunse cu tact preoteasa, şi îi 
suntem, ca întotdeauna, recunoscători pentru vigilenţa 
lui. 

Stryke bănuia că e martor la un conflict hotărâtor între 
forţele spirituale şi cele temporale ale locului. Işi zise că 
preoteasa se descurcă foarte bine. 

— Dar eu nu văd niciun motiv să ne îndoim de bunele 
intenţii ale musafirilor noştri, continuă ea, şi e o regulă a 
comunităţii noastre să primim cu căldură pe cei care vin 
la noi fără gânduri rele. 

Cei doi bătrâni înclinară din cap aprobator. 

— Le-aţi permite să stea aici oricât? întrebă Rellston. 

— Le voi permite să beneficieze de obiceiul 
înrădăcinat, comandante, şi să se bucure de ospitalitatea 
noastră timp de o zi. Voi răspunde pentru ei. Îţi convine, 
căpitane? 

— Nici nu ne trebuie mai mult, confirmă Stryke. 

Bătrânii se scuzară, spunând că au multe de 
supravegheat, şi plecară. 

Rellston zăbovi. 

— Aveţi nevoie de escortă, doamnă? întrebă el fără 
ocolişuri. 

— Nu, comandante, nu e necesar. 

Bărbatul le aruncă jderilor o ultimă căutătură 
încruntată şi plecă şi el. 


130 


— Vă rog să-l iertaţi pe Rellston, rosti preoteasa. E un 
bun militar, dar îi lipseşte... să zicem că nu ştie să 
comunice cu celelalte rase. Nu toţi suntem aşa. 

Coilla schimbă subiectul. 

— E foarte multă activitate aici. Putem afla ce se 
întâmplă? 

Înalta Preoteasă arătă spre izvorul magic, al cărui fum 
se ridica deasupra acoperişurilor. 

— Tot ceea ce facem ţine de el. 

— Când a început? vru să ştie Alfray. 

— A fost o scurgere neînsemnată când s-a aşezat aici 
comunitatea noastră. Eu aveam vârsta lui Aidan pe 
atunci. E motivul pentru care întemeietorii ei au ales 
acest loc. Numai în ultima vreme s-a lărgit crăpătura cât 
o vedeţi acum. 

— Probabil că atâta energie scăpată face rău 
pământului, remarcă Jup. 

— Foarte rău. Dar nu am găsit nicio cale de-a o astupa. 
Aşa că am apelat la altă soluţie. 

— Şi care ar fi aceea? 

Preoteasa îi privi cântărind parcă răspunsul în minte. 

— Vă voi arăta, se hotărî ea. Aidan, du-te înapoi la 
lecţii, îi spuse fiului său. 

Era clar că băieţelul ar fi preferat să rămână, dar se 
supuse privirii ei insistente. Fugi pe străzile aglomerate 
ale aşezării. 

Krista îi îndreptă pe jderi în direcţia opusă. Pe drum, 
Jup şopti: 

— Numai o zi... 

Stryke înclină scurt din cap. Ştia foarte bine că trebuie 
să se mişte repede ca să-şi atingă țelul într-un timp atât 
de scurt. 

Înalta Preoteasă îi conduse în inima aşezării. Pe drum, 
jderii fură obiectul  curiozităţii, dar nu  ostilităţii 
locuitorilor. Apoi o luară pe o cărare care ducea la 
templul pe jumătate construit. 


131 


Era o clădire impresionantă, chiar neterminată. 
Materialul pentru faţadă era marmură, cum bănuiseră 
jderii, iar stâlpii care încadrau intrarea, şase la număr, 
erau înalţi cât stejarii. Un şir de trepte late duceau la o 
uşă dublă, păzită de suliţaşi. Interiorul era luminat cu 
felinare şi torţe şi se ghicea materialul acela preţios, 
sticla colorată. Sute de bărbaţi şi femei intrau şi ieşeau 
din clădire şi urcau pe schelele care o învăluiau. Căruţe 
aliniate aşteptau să li se descarce marfa. 

— Imi pare rău, spuse Krista, dar nu permitem nimănui 
să intre, decât celor care participă la construcţie. 
Vizitatorii n-ar face decât să încetinească lucrul. 

Stryke suspectă că nu acesta era motivul. 

— E o realizare uimitoare, se minună Alfray, întinzând 
gâtul să vadă cupola neterminată a acoperişului. 

— Suntem foarte mândri de ea, rosti preoteasa. Ştiţi 
ceva despre sistemul nostru de aici? 

Jup vorbi în numele tuturor: 

— Doar că sunteţi Mani şi, ca noi, sunteţi devotați 
adevăraţilor zei, şi respectaţi Natura. 

— Aşa este. Dar aici, în Ruffets, am adăugat şi tradiţiile 
noastre celor vechi. Credinţa noastră este că Creaţia 
funcţionează ca o triadă. Privind lucrurile independent de 
religie, aşa ne conducem, hotărârile principale fiind luate 
de un consiliu care reprezintă Cetăţenii, Militarii şi 
Preoţii. Tot o triadă ne susţine şi viaţa spirituală: 
Armonia, Cunoaşterea şi Puterea. Arătă cu capul spre 
templu. Aceasta este Cunoaşterea. Haideţi să vă prezint 
Armonia şi Puterea. 

Intrigaţi, jderii o urmară pe o stradă spre sud. 

Ajunseră în luminişul din mijloc şi la cercul din bolovani 
albaştri. De aproape, mărimea lor te impresiona şi mai 
mult. 

Însă izvorul magic era şi mai impresionant. 

— Energia e foarte puternică aici, spuse Jup. Foarte 
puternică. Aproape că îi simt gustul. 


132 


Şi Stryke o simţea, parcă ar fi supt o bucată de metal. | 
se făcuse pielea de găină şi-i ţiuiau uşor urechile. Dar 
orcii nu erau sensibili la magie şi nici Alfray, nici Coilla nu 
comentară că ar simţi vreun efect, aşa că preferă să 
tacă. 

— Aceasta este Armonia, le explică preoteasa. 
Bolovanii au o anumită... proprietate. Recunosc că nu 
prea ştim care, însă ştim că atrag şi orientează energia 
pământului - arătă spre piramidă - care apoi se duce 
acolo, la Putere, unde e depozitată. 

— Şi voi aţi făcut asta? întrebă Jup. 

O undă de tristeţe trecu peste chipul Kristei. 

— Nu încă. Dar cred că nu mai avem mult. Energia 
pământului e o forţă misterioasă. Ştim atât de puţine 
despre ea. 

— Poate că e un motiv în plus să o lăsaţi în pace. 

— De acord, ştiu că noi, cei care am venit aici, suntem 
cauza problemei. Sau, mai degrabă, Uni şi faptul că se 
amestecă în liniile puterii. 

— N-am vrut să vă jignesc. 

— Nu mă simt jignită. Dar, credeţi-mă, noi măcar 
încercăm să vindecăm pământul şi să-i redăm puterea. 
Ne simţim răspunzători pentru ceea ce au făcut oamenii 
în general. 

— Atunci asta e o treabă care trebuie sprijinită, chibzui 
Alfray. 

— Noi credem că toate rasele pot trăi la un loc şi lucra 
armonios cu Natura. Ştiu că e un vis absurd în vremurile 
de acum. 

— Cam aşa e, doamnă, aprobă piticul. 

— Dar nu e un motiv să nu încercăm, interveni Coilla. 
Toţi avem un vis de împlinit. 

Krista pricepu tâlcul vorbelor ei. 

— Păi, sper ca voi să vă împliniţi visul, oricare ar fi 
acesta, rosti pe un ton sincer. 

Pentru jderi, un om înţelegător era o raritate. Niciunul 


133 


din ei nu ştia cum să reacționeze. 
— Ce-i viaţa fără visuri? se întrebă Coilla. 
Krista îi zâmbi. 
— Aşa gândim şi noi. 


În afara aşezării, ceilalţi jderi şi orcii dezertori începură 
să-şi piardă răbdarea. Se mai potoliră când nişte gărzi 
Mani, însoţite de câţiva cetăţeni, veniră să le ţină de urât 
şi să le aducă mâncare şi bere. Dar ostaşii tot erau 
frustraţi că trebuie să aştepte. 

Aşteptarea lor se apropia de sfârşit, dar ei nu ştiau. 

Una dintre santinelele de pe vârful dealului vecin 
începu să strige şi să dea din mâini ca apucată. Ţipară şi 
celelalte. Erau puţin prea departe, iar vântul bătea prea 
supărător ca să se audă ce strigă. 

Haskeer se întoarse către unul dintre răcanii din 
apropiere. 

— Ce tot zbiară, Eldo? 

— Habar n-am, domnule. 

Cu palma la ureche, Haskeer ascultă din nou. Cum tot 
nu pricepu nimic, începu să strige înapoi. Santinelele 
renunţară şi o luară la goană în josul pantei. 

Primul sosit de-abia îşi mai trăgea sufletul: 

— Călăreţi. O groază... de ei. Vin... vale. 

— Ce sunt? ţipă Haskeer. 

— Cămăşi... negre. Cu sutele. 

— Rahat! Oamenii lui Hobrow! Krenad! Vino-aici! 

Caporalul alergă la el. 

— Am crezut că ai zis că sunt în urma Jennestei! 

— Aşa erau, sergent! 

— Vrei să zici că vin Uni? se băgă în vorbă o gardă 
Mani. 

— Da, îi răspunse Haskeer. Custozi de la Trinity. 

— Drace! Trebuie să-i ducem pe toţi înăuntru şi să 
dăm alarma. 

— Exact. Eldo, Vobe, Orbon! Treceţi-i pe toţi dincolo de 


134 


porţi, fuga marş! 

Cât răcanii împrăştiară porunca, ostaşul Mani spuse: 

— Trebuie să intrăm fără cai! Dacă intrăm călare, 
răspândim panică! 

— Ce? 

— Oamenii mei vor crede că îi atacați! explică el 
nerăbdător. 

— Am priceput. 

Haskeer îşi duse palmele la gură. 

— Mergeti pe lângă cai! Nu-i călăriți! Mergeţi pe lângă 
cai! 

Urmă o goană nebună spre porți. 


Stryke şi Krista discutau cum e mai bine să aducă 
înăuntru ostaşii care-l aşteptau, când auziră hărmălaie în 
depărtare. Atunci sună un clopot. Unul câte unul, altele 
începură să bată în aşezare. 

— Alarmă! exclamă preoteasa. Suntem atacați! 

— Dar cine... începu Coilla. 

Sosirea comandantului călare îi tăie vorba. 

— Ce e, Rellston? strigă Krista. Ce se întâmplă? 

— Uni! Se apropie în mare viteză! Se încruntă spre 
jderi. Mie îmi sună a trădare! 

— Nu! protestă Stryke. De ce am complota cu Uni? Nu 
avem nimic de-a face cu atacul. 

— Aşa zici tu. 

— Foloseşte-mi mintea, comandante! interveni Krista. 
Dacă musafiri noştri ne-ar fi ostili, nu s-ar prezenta aici 
ca ostatici. 

— Sunt îmbrăcaţi în negru oamenii ăştia? se interesă 
Alfray. 

— Da, răspunse Rellston. 

— Custozi. Adepții lui Kimball Hobrow. 

— Hobrow? repetă Krista. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă Coilla. 

— Bineînţeles. Unul dintre cei mai de neînduplecaţi 


135 


Uni. Şi adepţii lui sunt fanatici. 

— Nouă ne spui? zise Jup. 

— Haideţi! se răsti Stryke. La porţi! 

— Stai! urlă Rellston. Eu răspund de siguranţă aici! 

— Suntem războinici de meserie. Vă putem ajuta! 

— N-avem timp de ceartă! le aminti Krista. Lasă-i pe 
orci să ne ajute, comandante. Eu trebuie să merg la 
templu. 

Preoteasa fugi. 

Cu o expresie dezgustată pe chip, Rellston îşi întoarse 
calul şi goni cu el la galop. Ceata alergă la porţi. 

După câteva minute, descoperiseră că majoritatea 
orcilor pătrunseseră deja în aşezare, deşi unii mai 
întârziau. Se adunase o mulţime de Mani cu armele gata 
de luptă. Oamenii şi orcii se pregătiră să închidă porţile. 
Haskeer era în toiul agitaţiei, punând la punct apărarea. 

Proog ieşi din mulţime şi îi raportă lui Stryke: 

— Domnule, oastea lui Hobrow! Patru, poate cinci sute. 
Chiar în spatele nostru. 

Orcii încă intrau şuvoi pe porţile care începură să se 
închidă. Sosi Krenad. 

— N-ai zis că Jennesta ajunge mai întâi? îl luă la rost 
Stryke. 

— Ori e reţinută, ori asta e o oaste trimisă înainte de 
Uni. 

— Mai contează? se plânse Coilla. Oricum ne atacă! 

Stryke pricepu şi începu să împartă porunci. Printre 
ele, îi ceru lui Krenad să-şi desfăşoare oastea de 
dezertori. 

Primii douăzeci-treizeci de custozi îşi făcură loc prin 
porţile pe jumătate închise. Apărătorii se împrăştiară. 
Unii sparseră mulţimea cu săbii şi lănci. 

— Pe ei! urlă Stryke. 

Se năpustiră asupra grămezii de custozi când porţile 
se închiseră, în sfârşit, în faţa unei mase de Uni. 
Apărătorii, majoritatea pedestraşi, avură multă bătaie de 


136 


cap cu cei care reuşiseră să intre. 

Haskeer adoptă o soluţie directă. Ridică un butoi şi-l 
azvârli peste următorul călăreț care trecu pe lângă el. Îi 
lovi în plin, zdrobindu-l de pământ. Butoiul se sparse într- 
o explozie de aşchii şi scoabe. Vinul roşu îi stropi pe toţi 
cei din preajmă. 

— Ce risipă, se enervă Jup. 

Cu un cuţit între dinţi, se urcă pe un butoi frate cu 
celălalt. Se apropie un custode. Piticul sări pe el. Căzură 
amândoi la pământ, încleştaţi în luptă. Jup îi făcu felul cu 
cuțitul. Pe urmă se ridică şi căută altă victimă. 

Coilla prinse frâiele unui cal fără stăpân şi se urcă iute 
în şa. Cu sabia scoasă, se îndreptă spre un Uni care 
hărţuia doi suliţaşi. Acesta se întoarse spre ea. 
Schimbară trei-patru pase până reuşi să-l rănească. 
Custodele căzu şi suliţaşii săriră să-i vină de hac. Coilla 
smulse repede hăţurile calului rămas fără stăpân şi-l ţinu 
până când Stryke se urcă pe el. Pe urmă trecură la atac 
separat. 

Prima victimă, uşoară, a căpitanului fu un Uni pe care-l 
pocni în şale, eliberând încă un cal. Următoarea opuse 
mai multă rezistenţă. Se înfruntară pe caii care se 
răsuceau şi se cabrau. În cele din urmă, Stryke îşi 
îngropa sabia în pieptul duşmanului. De data asta, 
bidiviul acestuia ţâşni, purtând cadavrul într-un pâlc de 
Mani care-l traseră jos fără ceremonie. Unul dintre ei sări 
în şa şi plecă la vânătoare. 

Alfray se pomeni hăituit. Un custode năvăli asupra lui 
cu sulița. O devie, îndreptându-se înapoi, spre perete. 
Deodată, doi orci apărură şi se năpustiră asupra 
călăreţului. Il atacară, ferindu-se de sulița jucăuşă, până 
când custodele îşi pierdu echilibrul. Căzu pe solul dur, cu 
sabia unui răcan la gât. 

Jup doboriî un custode dintr-o aruncătură de cuţit 
norocoasă. Haskeer îl trase pe altul din şa şi-l burduşi 
până-l lăsă fără suflare. 

137 


Tot mai mulţi Uni pieriră şi, în câteva minute, 
invadatorii erau morţi sau pe moarte. 

Stryke îşi adună ofiţerii. 

— Asta a fost atacul de deschidere, le spuse el. La 
întâmplare, probabil. Trebuie să ne ocupăm de siguranţa 
aşezării înainte de a se organiza restul custozilor. 

Clopotele sunară a doua alarmă. Se auzi un tumult 
îndepărtat. Un răcan pe care nu-l ştiau fugi la ei să le dea 
vestea: 

— Agitaţie la porţile din vest! N-au reuşit să le închidă 
la timp! 

— Krenad! strigă Stryke. Jumătate din oamenii tăi vin 
cu mine! Tu rămâi cu ceilalţi şi păziţi porţile astea! 

Mani alergau deja spre apus. Din direcţia aceea se 
ridica zarvă mare. Alte clopote sunară. 

— Lucrurile o să scape de sub control dacă nu 
acţionăm rapid! urlă Alfray, suind pe un cal furat. 

Haskeer şi Jup aveau şi ei armăsarii lor. Pedestraşii orci 
alergară spre ei en masse. 

— Cu toate forţele, înainte! porunci Stryke, dând 
zdravăn pinteni calului. 

Îşi conduse ostaşii la locul hărmălaiei. 


13 


Mica armată de orci zgudui străzile aşezării, adunând 
locuitorii din goana armăsarilor. Stryke şi ofiţerii lui 
călăreau. Cu excepţia câtorva, orcii alergau. 

Goana lor spori confuzia, pentru că mulţi locuitori din 
Ruffets View nu ştiau din cine este formată această forţă 
necunoscută. Tot la câţiva metri, Mani care alergau 
alături de orci trebuiră să se pună chezaşi pentru ei. 

Când ajunseră la porţile de la apus, le găsiră larg 
deschise. 

O bătălie crâncenă se dădea la intrare, cu mult mai 


138 


mulţi  custozi decât la celelalte porţi. Majoritatea 
apărătorilor erau pedestraşi, deşi unii Mani împrăştiau 
călare noianul de cadavre. Comandantul Rellston era 
unul din ei. Sabia lui se vedea lovind în sus şi în jos 
deasupra mulţimii. 

Tot mai mulţi duşmani se revărsau înăuntru. Oamenii 
încercau zadarnic să închidă porţile. Aşa cum stăteau 
lucrurile, năvălitorii, fiind aproape egali ca număr cu 
apărătorii, mai aveau puţin şi-i dominau. 

— Care-i planul, şefu'? întrebă Jup. 

— la jumătate din ostaşi şi luptaţi-vă cu Uni de-aici. Eu 
merg cu jumătatea mea la celelalte porţi. 

Stryke ceru să i se aducă cei mai buni călăreţi orci şi le 
spuse: 

— Luaţi caii noştri. Treaba noastră ne-o putem face şi 
pe jos. Ţinta voastră e cavaleria Uni? Aţi priceput? 

Răcanii încălecară şi se pregătiră de atac. 

— Coilla! Haskeer! strigă Stryke. Voi veniţi cu mine la 
porţi! Alfray, tu mergi cu Jup! Acum adunaţi soldaţii! 

Un custode împărțea lovituri în stânga şi-n dreapta, 
încercând să închidă o poartă. O săgeată zbură deasupra 
mulţimii şi-l doboriî. Cei care-l văzură mort strigară de 
bucurie. 

Cu un număr mult mai mare de orci, majoritatea 
neobişnuiţi cu noii comandanţi şi disciplina cetei, 
organizarea dură câteva minute preţioase. Până la urmă, 
Jup reuşi să-şi împartă cei cincizeci de răcani în cinci 
grupuri. El va conduce unul, Alfray, altul. Comandanți 
experimentați le primiră pe celelalte trei. 

Piticul îi mărturisi bătrânului războinic că îl îngrijora să 
lucreze cu ostaşi necunoscuţi. 

— Dar sunt orci! Te poţi baza pe ei. 

— Nu m-am îndoit de asta niciodată. Dar nu-i cunosc. 
Dacă sunt printre ei dintre cei care urăsc piticii? 

Pe Alfray mai să-l umfle râsul. 

— Nu-ţi fă griji. Sunt noi, dornici să-ţi facă pe plac. O să 

139 


se dea pe brazdă. 

Cei şaizeci de orci ai lui Stryke fură aranjaţi în triunghi 
cu vârful înainte. Toată vremea, Stryke le băgă în cap 
ideea că singurul lucru pe care trebuia să se concentreze 
erau porţile. 

Când terminară organizarea, Stryke strigă: 

— Nu atacați până nu-mi auziţi porunca! 

Se împinse cu coatele în partea din faţă a formaţiei de 
luptă, cu sabia şi pumnalul scoase. Haskeer şi Coilla 
stăteau lângă el. 

Căpitanul strigă ordinul şi începu o operaţiune în două 
etape. 

Prima cerea ca Jup şi Alfray să obosească opoziţia. 

Cele cinci grupuri ale lor pătrunseră în încăierare din 
cinci direcţii. De la bun început descoperiră că cheltuiau 
la fel de multă energie eliminându-i pe Mani din calea lor 
ca atunci când se băteau cu ţintele lor. 

Grupul lui Alfray nu întâlni prea multă opoziţie la 
început. Asta pentru că pierduse câteva minute ca să 
ajungă la primul pâlc de Uni care luptau sălbatic. Şi, 
odată ajunşi la ei, Alfray văzu că, în spatele lor, chiar la 
porţi, pedestraşi Uni năvăleau înăuntru. Inamicul era 
periculos de aproape de a echilibra sorții bătăliei. Jderul 
trecu la împuţinarea lor. 

Calul unui custode îşi făcu drum până la Alfray şi 
călăreţul alese să tabere pe el cu lovituri. Jderul nu prea 
avu ce face, decât să se apere cu scutul. 

In vreme ce căuta o deschidere ca să contraatace, alţi 
Uni se alăturară celor dinăuntru, ciocnind săbiile ridicate 
ale ostaşilor din spatele lui. 

Hotărârea şi abilitatea lui Alfray îl ajutară să spargă 
apărarea custodelui. Lama lui spintecă braţul întins al 
acestuia. Atât fu de ajuns. In clipa următoare, un orc de- 
al lui Alfray îl trecu pe om prin suliță, doborându-l de pe 
cal. Al doilea călăreț fu înfrânt de greutatea a şase răcani 
furioşi. 

140 


Nu se mai vedea niciun călăreț în faţă, dar era plin de 
pedestraşi. Lui Alfray îi convenea. Echilibra situaţia. 

Se pregătea să-şi aleagă o ţintă din mulţime, când fu 
ales chiar el. Il asalta un individ bine clădit şi cu o privire 
deosebit de răutăcioasă, înarmat cu sabie şi bardă. 

Alfray bloca prima izbitură cu barda. Pară sabia şi 
întoarse lovitura. Intre timp, văzu că grupul lui se angaja 
în luptă corp la corp. Prin hărmălaie, îi auzea pe Uni 
lăudându-şi zeul şi rugându-se stăruitor la el. 

infruntarea cu Uni nu-i ceru bătrânului jder prea multă 
fineţe. Era un concurs de lovituri bazate pe forţă şi 
rezistenţă. Dar Alfray îşi luase un scut şi asta îi dădea un 
avantaj. Tăiau şi ciopârţeau, izbeau în săbiile duşmane, 
încercând să-şi doboare potrivnicii prin lovituri zdravene. 

Alfray îşi simţea bătrâneţea, lucru care nu-l bucura 
deloc, câtă vreme încăierarea era abia la început. Nici nu 
se gândi bine la asta, că se şi învioră, începu să dea în 
duşman mai hotărât, mai de sus. Uni începeau să bată în 
retragere. Alfray bloca cu scutul o lovitură dată de-a 
curmezişul, pe urmă se lansă el la atac şi-l păli pe 
agresor în coaste. Nu-i făcu o rană prea gravă, dar 
durerea îi tulbură acestuia concentrarea. 

Uni încercă să-şi adune forţele şi reuşi să răspundă la 
atac destul de vioi, dar îl părăsea vlaga. Alfray descoperi 
că e mai uşor să se ferească de următoarele lui pase şi 
să aştepte prilejul să-i spargă apărarea. Şansa i se oferi 
când omul se lansă într-o lovitură prea amplă şi prea de 
sus. Jderul ţâşni şi izbi barda cu scutul, făcând-o inutilă. 
Apoi străpunse cu sabia inima custodelui. 

In jurul lui, ciocnirile erau în toi. Când se retrase de 
lângă victimă, un răcan căzu cu capul sfărâmat. Nu era 
dintre jderi. 

Alfray înfruntă un alt năvălitor. 

O pasăre sau o santinelă din turn ar fi observat, poate, 
un tipar în haosul de dedesubt. Ar fi văzut grupul lui 
Alfray în mijlocul busculadei şi pe al lui Jup paralel cu el. 


141 


Restul de trei grupuri s-ar fi văzut măcelărind gloata 
încăierată în mai mică măsură. Dar toţi îşi croiau drum 
neînduplecaţi spre inima putredă a încleştării. 

Stryke îşi ţinu ostaşii pe loc, aşteptând prilejul potrivit. 

Nici trupa lui Jup n-o ducea mai bine decât ceilalţi. Îşi 
văzu camarazii căzând. Fiecare pas înainte îl plăteau 
scump, fiecare duşman era doborât cu mult efort. 

La unison cu doi de-ai lui, reuşi să evite sulița 
năprasnică a unui custode călare şi să-l tragă din şa. 
Tovarăşii lui îl omorâră. Jup vru să prindă frâiele calului, 
dar animalul speriat ţâşni şi zdrobi sub copite şi Mani, şi 
Uni. Surprins de un om care căuta un cal, se ridică pe 
picioarele din spate şi pocni cu copitele în pieptul 
victimei nenorocite. Pe urmă se pierdu în învălmăşeală. 

Nu era timp să se îngrijoreze de pierderea calului. 
Trupa lui Jup fu prinsă în ciocniri cu alţi călăreţi, iar 
pedestraşii Uni se avântară şi ei în bătălie. 

Doi fanatici în uniforme negre, înarmaţi cu săbii, se 
apropiau de pitic. Camarazii lui nu-l puteau ajuta; trebuia 
să se descurce singur cu ameninţarea. Nu aşteptă 
sosirea primului duşman. Scoase un strigăt de luptă şi 
năvăli asupra lui, izbind sălbatic. Custodele trecu imediat 
la apărare. Între timp, tovarăşul lui pândea pe la margini 
o cale de-a învinge ofensiva nedomolită a lui Jup. 

Aproape că o găsi când piticul, ferindu-se de o izbitură, 
se împiedică, mai-mai să cadă. Al doilea Uni sări la el cu 
sabia la orizontală, ca să-l străpungă. Jup devie lama şi, 
graţie instinctului agil, îi tăie gâtul dintr-o mişcare. 

Primul custode nu întârzie să caute răzbunare. 

Incercă o lovitură la picioare,  gândind să-l 
schilodească. Jup săltă într-o parte şi scăpă ca prin 
urechile acului. Pe urmă se repezi la custode rotind sabia 
în aer, lăsând-o să guste sânge. Bărbatul Uni se ţinu tare, 
Jup îl lăsă o clipă, dar i-ar fi fost mai bine dacă nu l-ar fi 
lăsat. Un joc de sabie ametitor întoarse situaţia împotriva 
lui. Până la urmă, piticul lovi de-a curmezişul peste faţă, 


142 


crestând fără milă. Custodele urlă şi capul îi căzu înainte. 
O izbitură scurtă în ceafă, dată de sus, îl trimise în 
braţele morții. 

Jup nu a avut timp nici să-şi tragă sufletul, că îl şi 
momi alt duşman. 

Stryke alese cel mai potrivit moment să-şi introducă 
formaţia în luptă. Strigă o poruncă. Scuturile fură 
ridicate. Cu Haskeer în dreapta şi Coilla în stânga, îi lansă 
pe toţi ai lui în bătălie. Îi îmbrânciră şi-i dădură la o parte 
pe aliaţii Mani care le stăteau în drum. Măcelăriră orice 
Uni. Formaţia lui de orci avea misiunea cea mai grea. 
Trebuia să pătrundă în mijlocul inamicilor năvălitori, să le 
vină de hac şi să preia controlul porţilor. Stryke se 
întrebă dacă şaizeci de orci sunt destui pentru asta. 

Porni să-şi îndeplinească țelul ca un armăsar legat la 
ochi, spintecând orice uniformă neagră în drum. Haskeer 
şi Coilla luptau lângă el ciopârţind, spintecând, 
înjunghiind. Ca un monstru tepos de neoprit, formaţia 
triunghiulară tăie în bariera de carne; lăsară în urmă birul 
morţii şi trupuri mutilate. Stryke nu putea spune cu 
sinceritate că victimele făceau parte numai din rândul 
duşmanilor. 

Ajunseseră la jumătatea drumului şi avansau tot mai 
greu, când zăriră o scenă interesantă. 

Comandantul Rellston. 

Se bătea călare, dar nu mai rezista mult, învăluit cum 
era de un pâlc de Uni care mai aveau puţin şi-i veneau 
de hac. 

Stryke luă iute o hotărâre pe care cu altă ocazie nu ar 
fi luat-o. Cunoştea însă valoarea unui comandant, fie el şi 
habotnic. Planul lui presupunea o mică schimbare de 
direcţie, mai spre centrul porţilor. Dădu o poruncă scurtă 
şi răstită. 

Se bucura că are lângă el doi ofiţeri de încredere şi că-i 
poziţionase pe alţi jderi în puncte cheie din formaţie. Se 
putea baza pe ei să schimbe direcţia şi să fie sigur că îl 


143 


urmează ceilalţi. 

Ca o navă azvârlită pe un ocean de sânge şi carne 
schilodită, formaţia luă încet noul curs. Putea fi deja prea 
târziu pentru Rellston. Era asaltat de mai mulţi invadatori 
decât reuşea să înfrunte şi numai norocul îl salvase de la 
moarte. 

Formaţia năvăli, împingând la o parte şi prieteni, şi 
duşmani. În cele din urmă, ajunse la comandant şi începu 
să-i ciopârţească agresorii. In clipa aceea, calul lui căzu 
cu capul zdrobit de o bardă. Rellston dispăru în bătălia 
haotică. Stryke, Haskeer şi Coilla începură să lovească în 
Uni, cu spatele acoperit de ceilalţi. 

Comandantul stătea mai mult pe vine şi nu făcea 
decât să se apere cu scutul. 

Doborând rapid posibilii ucigaşi, Stryke şi Coilla îi 
făcură loc lui Haskeer. Sergentul se întinse, îl apucă pe 
comandant de ceafă şi-l ridică în picioare. Mai mult 
târându-l, Rellston fu mutat în formaţia care-i oferea cât 
de cât apărare. Era mânjit cu sânge şi palid, dar înclină 
din cap a mulţumire când formaţia continuă să avanseze. 

După şase paşi făcuţi cu mare greutate, asupra Coillei 
se năpusti una dintre cele mai mari nenorociri care se 
pot întâmpla cuiva dintr-o formaţie în atac. 

O clipă de neatenţie o făcu să nu observe sabia care o 
rată la mustață. Se aplecă, se dădu înapoi şi-şi pierdu 
echilibrul. Lumea se învârti cu ea şi se trezi separată de 
camarazi. Formaţia, imposibil de oprit, avansa. Destul de 
încet, dar tot nu reuşi să o ajungă din urmă. 

Trei Uni se repeziră la ea, cu sânge proaspăt pe săbii. 

Coilla nu pierdu vremea cu primul. li devie sabia şi-l 
potopi cu lovituri încrucişate. Ceilalţi doi o asaltară cu 
viteză amenințătoare. Lovi oblic lama unuia şi izbi în 
scutul celuilalt. 

Un duel năprasnic se termină cu un custode la 
pământ, scuipând sânge. Cel rămas încercă să se 
răzbune. Coilla se răsuci în faţa lui şi pară cu un 


144 


zdrăngănit răsunător. La următorul schimb de lovituri, 
custodele se trezi cu abdomenul spintecat. Căzu în 
genunchi, cu mâinile pe burta din care-i curgeau 
măruntaiele. 

Jderiţa privi în jur. Capătul formaţiei de-abia se mai 
vedea. Nu era departe, dar o despărţeau de ea rânduri- 
rânduri de luptători. Şi alţi Uni veneau spre ea. Prea 
mulţi. 

Îi veni o idee nebunească, îşi zise „ce mama naibii!” şi 
o puse în aplicare. 

Străbătând în fugă scurta distanţă dintre ea şi omul cu 
maţele scoase, se folosi de umărul lui căzut ca de-o 
trambulină. Omul urlă, abandonat în gura morţii. 
Înălţimea câştigată îi dădu suficient spaţiu să treacă 
peste capetele gloatei. Căzu peste formaţie, scăpând ca 
prin minune de vârful săbiilor şi al suliţelor ridicate, şi 
ateriza cu zgomot pe un scut. | se întinseră mâini ca s-o 
ajute să coboare. Cu răsuflarea tăiată, îşi croi drum până 
în faţă. 

— Frumos din partea ta să apari, comentă Stryke 
ironic. 

În scurtă vremea, primele rânduri din formaţie se 
întâlniră cu trupa lui Jup, care lupta din stânga lor. Se 
amestecară şi atacară împreună ultimul pâlc de Uni care 
se bătea să intre pe poartă. Primiră ajutor de la arcaşii 
aflaţi în turnul cel mai apropiat. Dar săgețile zburau şi din 
afară înăuntru. 

Îşi dădură seama de poziţia lor periculoasă când un 
răcan primi o săgeată în cap şi căzu fără viaţă. 

Stryke alese douăzeci de ostaşi şi puse câte zece la 
fiecare poartă. Odată ce aceştia se alăturară ostaşilor 
Mani care se străduiau să le împingă, porţile începură să 
se mişte câte doi-trei centimetri. Cu un efort suprem, 
ultimii invadatori fură obligaţi să dea înapoi. Apoi auziră 
ecoul unei bubuituri. Un drug de lemn masiv fu imediat 
trecut prin suporturile de fier, ca să asigure porţile. De 


145 


partea cealaltă se porniră să izbească pumni şi săbii. 

Mai rămăseseră invadatori între ziduri, dar erau izolaţi 
şi puţini la număr. Îşi găsiră sfârşitul în foarte scurt timp. 

Jup se lăsă pe poartă cu transpiraţia curgându-i pe 
faţă. 

— Era gata s-o încasăm, rosti el printre gâfâituri. 


Peste un ceas-două, Stryke şi Coilla urcau pe o cărare 
care ducea la zidul exterior al aşezării Ruffets View. Şi 
câţiva Mani stăteau pe el, mai la distanţă, scrutând 
priveliştea din spatele fortificațiilor. Orcii o cercetară şi 
ei, încercând să socotească mărimea oştirii care-i 
împresura. Ocupa un teritoriu întins. Sute de oameni se 
căţăraseră în vârful dealurilor vecine, chiar şi pe acela pe 
care se aflaseră orcii înainte. Stryke şi Coilla căzură de 
acord că duşmanii erau între cincisprezece şi douăzeci 
de mii, cam cât populaţia aşezării, dacă nu mai mulţi. 

Jos, în oraş, se desfăşura un ceremonial Mani. Se 
concentra pe izvorul fierbinte, care de-abia se vedea prin 
găurile din clădiri şi pe deasupra lor. Siluetele se 
conturau într-o strălucire stranie, se ţineau de mână şi li 
se umflau hainele. In spatele lor, templul se înălța în 
razele luminii blânde. 

Stryke nu era mulţumit. 

— Apărarea porţilor a fost un dezastru, se plânse el. 
Am pierdut şaptesprezece orci. Numai zeii ştiu câţi Mani 
au murit. Plus răniții. N-ar fi trebuit să se întâmple ce s-a 
întâmplat. 

— Locuitorii nu sunt luptători, spuse Coilla. Armata lor 
nu cred că are mai mult de zece la sută din populaţie. Nu 
sunt ca noi. Nu ştiu ce înseamnă războiul. Nu-i poţi 
învinovăţi. 

— Nu-i învinovăţesc. Zic doar că pentru orice treabă ai 
nevoie de uneltele potrivite. Nu tai untul cu ciomagul. 

— Au visul lor. 

Coilla se întrebă dacă folosise cuvântul potrivit, ţinând 


146 


seama că Stryke... Dar el nu reacţiona. 

— Pentru ei, altceva nu contează, adăugă jderiţa. 

— Ar trebui să înveţe că visele trebuie apărate. Stryke 
scrută din nou oastea duşmană. Dacă nu e deja prea 
târziu. 

— Şi noi cum ieşim din rahatul ăsta? 

— Am putea, pur şi simplu, s-o ştergem. Poate am 
reuşi. 

— Fără stea? Îi lăsăm pe oamenii ăştia să lupte 
singuri? 

— Chiar e asta problema noastră? 

— Ne-au oferit ospitalitate, Stryke. 

— Nu ne mai rămâne decât să-i amestecăm pe ai 
noştri printre ei şi să-i ajutăm să-şi pună la punct 
apărarea. 

— Pune orci santinele prin aşezare, speculă Coilla. 
Împarte-ne în cinci sau şase unităţi şi comandăm fiecare 
cate una. 

Stryke încuviinţă din cap. 

— Va trebui să-l convingi pe Rellston, îi aminti jderiţa. 

— S-ar putea să se încăpăţâneze, dar sper că nu-i atât 
de prost. Dacă are în el măcar câteva picături de sânge 
de ostaş, va înţelege că e necesar. 

— Şi ar trebui să conteze că l-am salvat. 

— Poate. Dar e om, nu? 

— Mie îmi place de Krista, recunoscu Coilla. Şi n-ai să 
mă auzi spunând asta despre un om prea des. Am 
întâlnit şi specimene rele din rasa ei. 

Aruncă o privire dincolo de zid. 

— Ce porcărie! Nu plănuisem să ne blocăm într-un 
asediu. 

— Aveam un plan? Uite, trebuie să ne facem aliaţi 
unde putem. Măcar suntem blocaţi în locul în care e 
steaua. 

— De unde să ştim? N-am văzut-o. 

Stryke făcu iarăşi gestul automat de a-şi duce mâna la 


147 


săculeţ. 

— II cred pe Katz. lar templul acela se construieşte ca 
să adăpostească ceva. 

— Dacă au mutat steaua în altă parte de când a fost el 
pe-aici? 

— Nu vom şti niciodată dacă nu ne străduim să aflăm. 

— Cum? Pătrundem în templu şi întrebăm? 

— Vreau să-mi dai voie să intru în el şi să verific. 

— E riscant. 

— Ştiu. Dar când a contat foarte mult riscul în acţiunile 
noastre din ultima vreme? 

— Bine, spuse Stryke precaut. Dar numai la momentul 
potrivit, şi numai cât să arunci o privire. Acum sigur nu e. 

— Evident, ripostă Coilla sec. 

Jderiţa îşi permise să se bosumfle pe comentariul inutil 
al lui Stryke şi tăcu. 

După un timp, cei doi cercetară îndelung din nou 
armata duşmană. 


În afara aşezării Ruffets View, în porţiunea cea mai lată 
a văii, Kimball Hobrow se plimba printre rândurile oştirii 
sale, cu Mercy alături. Oamenii îi primeau cu urări de 
bine şi cu rugăminţi la Domnul. 

— Eşecul primului atac e o dezamăgire, îi mărturisi el 
fiicei sale, dar măcar le-am provocat pagube păgânilor. 
Domnul a fost bun. Ne-a adus aici înaintea Târfei. 

— Şi jderii sunt înăuntru. l-a adus în faţa dreptăţii 
noastre, tati. 

— A dreptăţii Lui, Mercy. După cum tot a Lui e voinţa 
ca noi să nimicim cuibul ăsta de viermi de pe pământul 
Lui bun. Când vom da foc acestui loc, va răsări prima 
rază de lumină prin care anunţăm tot acest tărâm că cei 
drepţi au trecut la fapte. Apoi îi lăsăm pe suboameni să 
fie cu băgare de seamă. 

Fata bătu fericită din palme, încântată de plan ca un 
copil. 

148 


— La nevoie, vom construi maşini de asediu ca să 
pătrundem în aşezare. 

Ajunseră la o trupă de custozi adunaţi în jurul unui loc 
de pedeapsă. Oamenii se dădură la o parte la vederea 
lor. Un bărbat era legat cu membrele desfăcute, cu faţa 
în sus, pe un cadru de biciuit. Pe spatele lui gol şiroiau 
dungi însângerate. 

— De ce se face vinovat acest om? îl întrebă Hobrow 
pe custodele cu biciul. 

— Laşitate, stăpâne. A fugit din bătălia cu localnicii 
aşezării. 

— Atunci are noroc că rămâne în viaţă. 

Hobrow ridică vocea ca să-l audă toţi. 

— Ascultaţi-mă bine! Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe 
oricine va înfrunta voinţa Domnului! Să înceapă 
pedeapsa. 

Custodele reluă biciuirea. Mercy vru să mai rămână ca 
să vadă spectacolul. Tatăl ei nu voi să-i strice plăcerea. 


14 


Cu cât studia mai mult apărarea aşezării, cu atât îşi 
dădea seama mai bine cât de slab e protejată. 

Se plimba pe străzile din Ruffets View împreună cu 
comandantul Rellston. Omul nu-şi schimbase deloc firea 
ursuză, dar măcar acum se purta frumos cu orcii care 
ajutau la întărirea apărării. lar Stryke recunoscuse în 
sinea lui că îl admira, atât cât putea admira un om. 
Gândeau la fel în probleme de ordin militar. 

Ceea ce îl şocă pe Stryke fu însă faptul că socoteala 
Coillei - doar zece la sută din populaţie alcătuia forţele 
armate - era, probabil, optimistă. Războinicii 
experimentați erau clar în minoritate acolo. 

Ajunseră la un grup de douăzeci-treizeci de cetăţeni 
care se antrenau în perechi la lupta cu bastoanele. Îi 


149 


instruia un ostaş. Nu-i trebui jderului mai mult de un 
minut să-şi dea seama că erau novici, în cel mai bun caz, 
şi nepricepuţi, în cel mai rău. 

— Vezi cu cine lucrez? se plânse Rellston. 

— Mi-a fost clar de când am intrat aici, cu excepţia 
oamenilor tăi. Cum de s-a ajuns aşa? 

— N-a fost niciodată altfel. Moştenire de la ctitori. 
Aşezarea a fost întemeiată pe principiul armoniei şi până 
şi cei care aleg viaţa de soldat îl respectă. Dar vremurile 
s-au schimbat. A fost dintotdeauna greu, însă în ultimii 
ani primejdia a crescut. Forţele noastre militare nu s-au 
dezvoltat ca să facă faţă amenințării. lar noul templu 
absoarbe atâtea rezerve: forţă de muncă, bani. Acum mă 
tem că plătim pentru asta. 

Fusese cel mai lung discurs auzit de Stryke din gura 
lui. 

— Ţinutul e tot mai periculos pe zi ce trece, încuviinţă 
jderul. Dar acum trebuie să vedem ce putem face pentru 
a avea şanse să trecem de primejdie. Am vrut să propun 
să-mi împart oastea în cinci sau şase părţi cu conducător 
separat. Aşa ne răspândim priceperea printre oamenii 
aşezării. 

— Le-ar da locuitorilor un pic de curaj, da. Hm... Bine. 
Spune-mi dacă pot să ajut cu ceva. 

— Poţi să mă ajuţi cu ceva acum. 

— Cu ce anume? 

— Spune-mi unde o găsesc pe înalta Preoteasă. 

— Nu-i niciun secret. Du-te în spatele templului. O să 
vezi două case în drum chiar vizavi. Ea locuieşte în 
prima. 

Stryke îi mulţumi comandantului şi se despărţiră. 

jderul îi urmă indicaţiile şi găsi uşor casa. Era întinsă şi 
rezistentă, din materiale durabile, dar se gândi că asta e 
datorită rangului ei. Nu fu nevoit să se apropie de uşă. 
Clădirea avea o grădiniţă cu pereţi scunzi într-o parte şi 
Krista Galby lucra în ea. Copilul ei se juca în apropiere. 

150 


Femeia îl văzu pe Stryke venind şi îl salută. 

— Bun găsit, salută la rândul lui. Deranjez? g 

— Nu. Krista se şterse de pământ pe mâini. Ingrijesc 
plantele pentru spirit, ca pentru orice altceva. E bine să 
ţii legătura cu pământul pe vremuri ca ale noastre. Ai 
vreo veste? 

— Nu tocmai. Uni se organizează afară. Aşteaptă 
momentul atacului, presupun. 

— Nu avem nicio şansă să plece? 

— Nu-i probabil. 

— Şi sunt aici din cauza voastră? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. 

— Aăă... Dacă aşa e, îmi pare rău. Nu aşa am plănuit, 
îţi jur. 

— Te cred. Nu te învinuiesc pentru nimic, căpitane. 
Numai că... Preoteasa îşi privi băiatul. Urăsc războiul. Da, 
ştiu că uneori e necesar. Nu sunt atât de naivă încât să 
cred că nu ar trebui să ne apărăm. Dar războiul e de 
obicei o prostie, absurd şi inutil. Sper să mă ierţi că-ţi 
jignesc meseria. 

— Unii o numesc artă. Stryke zâmbi subţire. Nu mă 
supăr. Noi, orcii, suntem născuţi pentru război, dar nu ne 
mândrim cu suferinţa sau nedreptatea provocată altora, 
deşi mulţi nu cred asta. 

— Eu cred. Ştii, eşti primul membru al rasei tale cu 
care stau de vorbă. Orcii respectă Tetrada, nu? Pe Cei 
Patru? 

— Mulţi dintre ei. 

— lartă-mi curiozitatea. La urma urmei, sunt Înaltă 
Preoteasă a Adepţilor Căii Mani şi e normal să mă 
intereseze subiectul. Tu respecţi Tetrada? 

Încă o întrebare care îl puse pe Stryke în încurcătură. 

— Cred... cred că da. Aşa am fost crescut. Toţi am fost 
crescuţi aşa. În ultima vreme, nu m-am prea gândit la 
asta. 

— Poate că ar trebui să te gândeşti mai des. Zeii ne 


151 


alină în vremuri grele. 

— Ai mei nu ne-au alinat mai deloc în ultimul timp. 

Se simţi o umbră de amărăciune în glasul jderului, care 
şi pe el îl miră. Incercă să schimbe subiectul. 

— Ce-a păţit tatăl lui Aidan? 

— Trebuia să păţească ceva? 

— Nu-l văd pe-aici. 

— A murit. Într-unul din conflictele interminabile cu 
Uni. Pentru ceva atât de neînsemnat, încât ar fi 
distractiv, dacă el n-ar... Krista alungă amintirea. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am provocat suferinţă. 

— Nu-i nimic. S-a scurs vremea de atunci. Ar fi trebuit 
să-mi treacă. 

Stryke îşi aminti de ce venise la ea şi-l trecu un fior de 
remuşcare. 

— Cu toţii pierdem ceva, cândva, spuse el. 

Împotriva voinţei lui, jderul se cutremură din tot trupul. 
Krista băgă de seamă. 

— Ţi-e frig? 

— Nu. Doar că... 

— Ai avut senzaţia, vorba ceea, că păşeşte cineva 
peste viitorul tău mormânt? 

— Cam aşa ceva. 

— i s-a mai întâmplat de când eşti aici, la Ruffets? 

— De ce-mi pui întrebările astea? Pur şi simplu m-a 
trecut un fior. 

— Mie mi se întâmplă foarte des. E din cauza energiei 
care scapă din pământ. Imi face pielea de găină sau mi 
se scurge transpiraţia pe piele. 

O descriere exactă a senzaţiei lui Stryke. 

— Dar nu se întâmplă tuturor, continuă Krista, numai 
celor sensibili. Energia curge prin mine, o simt tot timpul. 
Majoritatea oamenilor, majoritatea raselor străvechi nu 
cred că simt asta. 

— Vrei să zici că sunt... sensibil? 

— Imposibil. Orcii nu au afinități cu magia, nu? N-au 

152 


puteri magice. Din cauză că voi nu absorbiți energia, 
credem noi, aşa cum fac multe alte rase. Dacă nu 
cumva... 

— Dacă nu cumva ce? 

— Ţi se ascut vreodată simţurile? Vezi în viitor, poate? 
Ai vise prevestitoare? 

Krista avea o intuiţie extraordinară şi asta îl stânjenea 
pe Stryke. 

— Ai, nu? stărui ea. Te trădează faţa, deşi e greu să-ţi 
citesc virtuțile pe ea. 

jderul îşi încruntă fruntea brăzdată. 

— Unde baţi? 

— Ai putea fi o curiozitate, ca mine. Sunt de mai multe 
feluri. În cazul meu, curiozitatea e că simt fluxul. Fluxul 
magiei. 

— Nu înţeleg. 

— Din când în când, în toate rasele se naşte un număr 
mic de indivizi speciali. Au o... ciudățenie numai a lor. De 
obicei, ciudăţenia asta are de-a face cu energiile 
pământului. Câteodată e un har absolut necontrolat. 
Astfel de indivizi sunt cunoscuţi drept ciudăţenii. Mulţi 
înţelepţi au cugetat la misterul lor. Unii îi consideră 
abateri rare de la normal. Mutaţii. 

— Asta nu înseamnă monştri? 

— Numai pentru mintea ignorantă, care ţine cu dinţii 
de conformitate. Ca Uni, mai ales banda lui Hobrow, care 
văd în asta o monstruozitate ce trebuie nimicită. 

— Ai făcut mare lucru dintr-un simplu fior. 

Krista zâmbi. 

— Sunt şi alte semne. Ciudăţeniile, se zice, sunt mai 
inteligente decât alţii, de exemplu. Nu întotdeauna - au 
existat şi savanţi idioţi - dar de obicei. 

— Şi ce motiv ţi-am dat să mă crezi mai deştept? 

— Faptele tale. 

— Sunt un soldat de rând. 

— Cred că ai putea fi mult mai mult, căpitane. Ai deja 


153 


un renume, să ştii. Până şi noi am auzit de tine şi că 
mulţi te-ar urma. Ciudăţeniile ajung deseori conducători. 
Sau mântuitori. 

— Nu sunt niciuna, nici alta. Nu vreau adepţi. 

— Mi se pare că i-ai atras deja. Ori asta, ori cetele s-au 
înmulţit considerabil. 

— N-a fost alegerea mea. Nu i-am rugat să se ţină de 
mine. 

— Poate că aşa vor zeii. Ar trebui să înveţi să te pleci 
în faţa voinţei lor, Stryke. 

— Dar cu voinţa mea cum rămâne? N-am niciun 
cuvânt de spus? 

— Voința noastră e la fel de importantă ca a zeilor, 
pentru că o folosim ca să le îndeplinim planul. Krista se 
gândi o clipă. Experiențele stranii prin care treci... - citi 
pe chipul lui Stryke că vrea să le nege - pe care zici că 
nu le-ai avut... au început nu demult? 

— Poate că am avut unu-două... vise neobişnuite. 
Stryke se miră că le recunoaşte în faţa ei. Dar cred că te 
înşeli, adăugă el degrabă. Ti-am zis, sunt soldat, nu 
mistic. 

— Dacă au început nu demult, continuă Krista, 
ignorându-i protestele, şi n-ai mai simţit că eşti ciudat 
înainte, înseamnă că le-a declanşat ceva. Sau a încurajat 
ceea ce exista deja în tine din naştere. Bineînţeles, m-aş 
putea înşela, preciza ea zâmbind. 

— Trebuie să plec, îi spuse Stryke. 

— Sper că nu din cauza vorbelor mele. Pentru că, dacă 
am dreptate, curiozitatea ta nu ar trebui să fie 
considerată un lucru rău. E ori povară, ori binecuvântare; 
depinde de tine. 

— Nu e din cauza vorbelor tale, o asigură Stryke. 
Trebuie să ajut la întărirea apărării. 

— Ar trebui să mai vorbim despre asta. Neprimind 
răspuns, preoteasa întrebă: de ce ai venit? 

— Fără motiv. Aşa, în trecere. 


154 


jderul plecă înfiorat de remuşcare a doua oară. Dar 
măcar i-a dat destul timp Coillei să verifice templul fără 
ca preoteasa să meargă acolo. 


Coilla ar fi trebuit să fi intrat şi ieşit deja din templu. Ea 
nici măcar nu intrase. Din cauza gărzilor. 

Stryke fusese de acord că era prilejul cel mai potrivit. 
Pentru prima oară, nu se mai lucra la templu din cauza 
atacului şi nu se mai foiau muncitori în preajma lui. Jderul 
se dusese la Krista Galby ca s-o ţină de vorbă, nu cumva 
să apară în templu pe neaşteptate. Putea fi singura 
şansă a Coillei. Dacă n-ar fi fost afurisitele de gărzi... 

Erau patru şi patrulau pe rând. O pereche rămânea la 
poartă, cealaltă făcea un tur, apoi se schimbau între ele. 
Coilla stătea de-un ceas ghemuită incomod în nişte tufe 
din partea cealaltă a templului, urmărind gărzile şi 
supraveghind trecătorii. Dacă nu găsea o cale de a intra, 
trebuia să renunţe la misiune. 

Nici nu-şi termină bine gândul, că se şi ivi momentul 
prielnic. Veni schimbul gărzilor. Se adunară la baza 
scărilor şi soldaţii de gardă până atunci veniră să-şi 
salute înlocuitorii. Uşile rămaseră neapărate. Dacă jderiţa 
se mişca foarte repede, ferită de umbre, ar putea ajunge 
în lateralul scărilor şi sări imediat în clădire. Dar ar fi fost 
de-ajuns ca unul dintre ostaşii care bârfeau să se 
întoarcă şi s-o vadă, pentru ca jocul să se încheie. Un risc 
mare, pe care trebuia să şi-l asume atunci sau niciodată. 

Şi-l asumă. Aplecată cât mai jos, iute de picior ca 
iepurele, ţâşni din ascunzătoare şi traversă strada. Sări 
două-trei scări deodată. Ajunse la uşile care, din fericire, 
erau într-o zonă umbrită. O trecu un fior de groază la 
gândul că ar putea fi încuiate. Dar de ce să se încuie, 
doar erau păzite. Mânerul rotund de fier, cât pumnul ei 
de mare, se răsuci fără piedică. Împingând uşa numai 
atât cât să se strecoare înăuntru, o închise în urma ei. 

Rămase nemişcată, în linişte perfectă, şi ciuli urechile, 


155 


nu cumva să fie cineva înăuntru. Neobservând nimic 
periculos, îşi plimbă ochii de jur împrejur. Nu ardeau 
lumini sau felinare, însă pătrundea lumină prin acoperişul 
deschis, ferestrele mari şi o porţiune înaltă dintr-un zid 
neterminat. Cam întuneric, dar te descurcai. 

Coilla desluşi mobilierul, inclusiv rândurile de bănci şi 
partea din faţă a altarului. Fuseseră construiți câţiva 
pilaştri, mai înalţi şi mai subţiri decât cei de-afară, 
probabil ca să sprijine acoperişul. Unul singur, mai scund, 
însă gros cât roata de căruţă, se afla în dreptul altarului, 
lângă o fereastră bătută în scânduri. Jderiţa se duse 
acolo şi văzu un obiect aşezat pe vârful lui plat, astfel 
încât să poată fi admirat din bănci. Pentru că de jos nu-şi 
dădea seama ce era, se urcă pe altar ca să vadă mai 
bine. 

Găsise steaua. Nu-i desluşea amănuntele, dar ghici că 
e roşie şi are cu siguranţă mai multe spiţe decât 
celelalte. 

Atât trebuia să ştie jderiţa deocamdată. Cobori de pe 
altar şi lipăi spre uşă. O deschise şi o crăpă cu mare, 
mare grijă. Apoi împietri. Două santinele stăteau la doi 
metri de ea. Mai rău, la baza scărilor, celelalte două 
stăteau de vorbă cu Înalta Preoteasă şi comandantul 
Rellston. Implorând zeii să nu fie văzută, închise uşa şi se 
furişă înapoi în templu fără zgomot. 

Trebuia să gândească repede. Cercetă cu privirea 
clădirea masivă. Nu văzu decât o singură şansă de 
scăpare, deloc simplă. 

Merse la altar şi se caţără din nou pe el. Chiar dacă 
stătea pe marginea lui, tot nu putea ajunge la pilastrul cu 
cap neted, dar îşi zise că ar putea sări pe el dacă îşi lua 
puţin avânt. Ar trebui să se agate cu mâinile de 
marginea stâlpului, iar şanţurile de pe suprafaţa lui să fie 
destul de adânci ca ea să aibă unde-şi sprijini picioarele. 
Două mari semne de întrebare. 

Se mută în capătul îndepărtat al altarului, ochi bine 


156 


ţinta, inspiră adânc şi ţâşni. În fugă, îi trecu prin cap că 
stâlpul nu e fixat şi poate cădea când se agaţă de el. 
Toate gărzile din aşezare ar năvăli înăuntru. 

Norocul fu de partea ei. Se agăţă cu mâinile de 
marginea de sus. O dureau, dar rezistă. Căută sprijin cu 
bocancii pe canelură. Stâlpul nu căzu, cum se temuse. Pe 
urmă trebui să se caţere până reuşi să ajungă cu paşi 
nesiguri pe suprafaţa netedă, înghesuindu-se lângă stea. 
Căci era, într-adevăr, steaua căutată, nu încăpea 
îndoială. Aşa cum bănuise, avea culoare roşie şi nouă 
spiţe. 

Preţ de-o clipă, jderiţa fu ispitită să o ia. Până la urmă, 
învinse raţiunea. 

Nu scăpase încă. Pasul următor era să ajungă de pe 
stâlp pe fereastra mascată de scânduri, care, din fericire, 
avea pervaz lat. Trebuia să facă un salt la fel de lung ca 
precedentul, dar nu mai avea cum să-şi ia avânt. N-avea 
de ce să mai stea pe tânjală. Sări cu muşchii încordaţi. 
Ajunse pe pervaz, dar nu lipsi mult să cadă. Năucită, 
crezu că alunecă. Se salvă prinzând cu palmele cadrul 
ferestrei. 

Işi luă un cuţit şi începu să scoată cuiele dintr-o 
scândură. Noroc că fuseseră bătute dinăuntru. Trecu o 
veşnicie până le desfăcu. Se aştepta să le vadă pe gărzi 
sau pe Preoteasă intrând din clipă în clipă. Într-un sfârşit, 
dădu scândura la o parte şi zări, uşurată, schelele de 
afară. Scoase scândura afară prin crăpătură, apoi se 
strecură şi ea. Nici asta nu se dovedi o treabă uşoară; 
de-abia avu loc să se furişeze. 

Rămase aplecată pe schele, sperând să nu fie 
observată. Pe urmă trebui să fixeze scândura la loc, ca 
să nu pară că se dăduse o spargere. Când termină, 
scrută strada, nu văzu pe nimeni şi cobori degrabă. 

In timp ce se topea printre umbre cu un oftat de 
uşurare, Coilla îşi jură că nu se va face niciodată 
spărgătoare. 


157 


Din goana caleştii, Jennesta arunca stolului resturi de 
carne crudă. 

Mâncătoarele de hoituri tăbărau pe ele şi ţipau ascuţit, 
prinzând bucăţile din aer şi înghiţindu-le fără să le 
mestece. 

— Nu-i aşa că-s minunate? se entuziasma ea. 

Mersadion mormăi o banalitate şi scrută harpiile. Nu 
găsea nimic adorabil în pielea neagră, aripile încreţite, ca 
de liliac, şi fălcile cu colţi tăioşi ale monştrilor. Dar nu-şi 
permitea să o contrazică pe stăpâna lui. 

Nu mai avea bandaje şi îl deprima rana vizibilă. 
Cicatricele băşicilor îi brăzdau toată partea dreaptă a 
feţei, schimonosindu-i obrazul. Semăna cu o lumânare 
topită pe jumătate. 

Jennesta însă se mândrea cu opera ei şi stăruise ca 
generalul să călărească în partea stângă a caleştii, ca s-o 
admire. 

— Ştii, medita ea cu glas tare, am fost puţin supărată 
ceva mai devreme când ne-am certat, din cauză că i-am 
lăsat pe Hobrow şi Uni să ajungă la Ruffets View înaintea 
noastră. 

Mersadion ar fi hohotit la felul în care se exprimase 
pentru a-şi descrie comportamentul turbat. Dacă n-ar fi 
ţinut la viaţa lui. 

— Dar încep să văd partea bună a lucrurilor, adăugă 
ea. 

— Doamnă? 

— Ai auzit vreodată expresia şobolani prinşi în 
capcană, generale? Faptul că mare parte din oastea 
duşmanilor noştri sunt blocaţi în capătul peninsulei 
aceleia e un avantaj pentru noi. 

— Şi, pentru a proceda corect, Mani din Ruffets View ar 
trebui să se alieze cu noi împotriva lor. 

— Numai dacă îmi convine. Acum n-am niciun chef să 
înghit prostiile altora. 


158 


Generalul se întrebă când avusese vreodată chef de 
asta. 

— Încă un lucru bun, continuă Jennesta, e că am aflat 
de la tine că acolo s-ar găsi dezertorii dintre rândurile 
mele. Vom tăia de îndată capetele mai multor şerpi, 
Mersadion. Cum e oastea noastră faţă de cea pe care o 
vom înfrunta? 

— E mai mare decât cea Uni, Maiestate. Dacă veţi dori 
să ne batem şi cu Mani, am putea să facem faţă forţelor 
lor combinate. 

Mersadion spera din tot sufletul să nu se ajungă acolo. 

Jennesta tăcu, visând la un măcel încântător. Poate 
chiar la bătălia finală, care să-i confirme măiestria. Mai 
presus de toate, se desfăta cu gândul că îi va prinde din 
urmă pe jderi. 

Bucăţile de carne se terminaseră. Harpiile începură să 
ceară altele, stârnind un adevărat tărăboi. 

— M-am plictisit de ele, hotărî Jennesta. Cheamă 
arcaşii. 


Coilla se întâlni cu Stryke la unul din şirurile de barăci 
pe care le distribuise Rellston orcilor. Jup, Alfray şi 
Haskeer erau şi ei acolo. Stryke vru să-i povestească 
discuţia cu Krista, dar nu de faţă cu alţii, aşa că o lăsă pe 
altă dată. 

Coilla nu pierdu vremea şi-i raportă imediat: 

— Ai avut dreptate, e aici. Am trecut prin chinurile 
iadului ca să mă conving. 

— Îmi povesteşti mai târziu. Cum arată? 

— Roşie, cu nouă spiţe. 

— E uşor de luat? întrebă Alfray. 

— Păi, da, odată ce-ai intrat în templu. E aşezată pe un 
pilastru. Însă locul e păzit. lar să o scoatem afară din 
aşezare... 

— Ce ne facem, Stryke? o întrerupse Haskeer. 

— Nu ştiu. Trebuie să gândim un plan. 


159 


— Oamenii de aici nu vor rezista mult în faţa armatei 
Uni. Eu zic să înşfăcăm steaua şi să o tundem. 

— Atacaţi şi de locuitorii din Ruffets, și de armata de- 
afară? Unde ţi-e capul? 

— În plus, zise Coilla, oamenii de aici nu merită să-i 
furăm. Nu ne-au făcut niciun rău. 

Haskeer îi aruncă o căutătură urâtă, dar tăcu. 

— Deocamdată, supraviețuirea noastră depinde dacă 
scăpăm din asediu, chibzui Stryke, şi vom avea nevoie 
de ajutor pentru asta. Dacă şi când vom putea pune 
mâna pe stea, o vom lua. 

— Mi se pare corect, îl aprobă Alfray. 

— Mai e şi altceva de discutat, şefu'? întrebă Jup. Ni se 
va simţi lipsa dacă mai întârziem. 

— Incă un lucru, îi răspunse Stryke. 

Căpitanul avea o expresie curioasă, jumătate 
temătoare, jumătate agitată, la prima impresie. Jderii 
erau intrigaţi. 

Scoase stelele una câte una şi le aşeză pe masă. Pe 
urmă le luă pe cele două pe care reuşise să le unească şi 
le puse lângă celelalte. 

— Ce naiba? se miră piticul. 

intinse mana şi ridică perechea unită. Jderii se 
strânseră în jurul stelelor şi le cercetară, unul mai uluit 
decât celălalt. 

— Coilla ştie deja despre asta, recunoscu Stryke. Am 
aşteptat momentul potrivit să vi le arăt şi vouă. 

— Cum ai reuşit? vru să ştie Alfray. 

— Nu-i uşor de explicat. Dar priviţi. 

Căpitanul luă stelele împreunate, apoi o alese pe cea 
gri, cu două spiţe, de la Dragon. Concentrându-se, 
începu să se joace cu ele. 

— Ce face? mormăi Haskeer. 

— Sst! şuieră Coilla. 

Preţ de-un minut, se uitară nedumeriţi cum Stryke tot 
învârteşte stelele în tăcere. 


160 


— Aşa! zise el într-un sfârşit, arătându-le rezultatul 
efortului său. 

Toate trei stelele erau împreunate într-un artefact pe 
care nu se ghicea urmă de îmbinare. Trecură dintr-o 
mână într-alta. 

— Eu nu pricep, mărturisi Jup. Nu văd cum de se 
unesc, totuşi... 

Stryke încuviinţă din cap. 

— E ciudat, nu? 

— Cum ai făcut? repetă Alfray. 

— La început, doar m-am jucat cu ele. Pe urmă a fost 
ca şi cum... am văzut că se pot îmbina. Oricare dintre voi 
şi-ar fi dat seama, probabil, dacă s-ar fi gândit destul. 

Alfray se holba la obiectul nou format. 

— Nu sunt aşa convins. N-am priceput care-i 
şmecheria. 

— Nu-i nicio şmecherie. Probabil au fost menite să se 
îmbine. 

— De ce? întrebă Haskeer, privind suspicios stelele. 

— Nu ştiu, după cum nu ştii nici tu. 

— E de la sine înţeles că toate se pot împreuna, rosti 
Jup. Ai încercat, Stryke? 

— Da, când am avut timp. N-am reuşit să le unesc 
decât pe cele trei. A patra nu vrea în ruptul capului. 
Poate avem nevoie de a cincea ca să meargă. 

— Dar ce înseamnă asta? Odată ce sunt împreunate, la 
ce folosesc? 

Şi dacă Stryke cunoştea răspunsul, nu era menit să-l 
afle şi ceilalţi. 

Sunară clopotele de alarmă. 

— Rahat, înjură piticul. S-au întors. 


15 


Oraşul gemea de cai care galopau şi oameni fugind. 
161 


Căruţele se înclinau pe la colţuri, plutoane de apărători 
alergau spre poziţiile defensive, civilii împărțeau arme 
din cărucioare. 

Stryke şi ofiţerii lui, împreună cu câteva zeci de răcani, 
goniră spre punctul de adunare din umbra piramidei. 
Ceilalţi orci veniseră deja acolo sau erau pe drum. 
Răcnind ca să acopere zarva, Stryke îi împărţi în cinci 
grupe, fiecare cu aproximativ patruzeci de ostaşi. El, 
Alfray, Coilla, Haskeer şi Jup le conduceau pe primele 
cinci. Caporalul Krenad primise comanda celei de-a 
şasea. 

Cu încuviințarea lui Rellston, trupele primiră anumite 
zone pe care să le apere ajutaţi de Mani, dar 
independent de ei. Dar aveau voie să se mişte. Puteau 
merge să dea o mână de ajutor acolo unde apărarea 
trebuia întărită. 

— Atenţie la turnurile de pază! le aminti Stryke. De 
acolo vi se dă semnalul când e nevoie de voi! Şi 
clopotele dau semnale! 

Nu era un sistem perfect, dar era cel mai bun, ţinând 
seama de împrejurări. 

— Nu vă  părăsiţi poziția dacă nu v-o cere 
comandantul! adăugă jderul căpitan. 

Unul câte unul, comandanții ridicară brațul pentru a 
arăta că sunt pregătiți. 

— Pe poziții! răcni Stryke. 

Trupa Coillei trecu pe lângă a lui. 

— Noroc, îi şopti ea. 

Cele şase trupe porniră spre poziţiile lor împrăştiate. A 
lui Stryke era la zidul de la apus. Asta îi convenea. Va sta 
cu faţa la corpul principal al armatei duşmane. 

Ajunse acolo în câteva minute şi începu imediat să-i 
îmboldească pe răcani să urce pe numeroasele scări 
mobile spre poteca de sus. Pe urmă se caţără şi el pe o 
scară şi pierdu o clipă aranjându-şi ostaşii pe poziţii. 
Gangul era deja ocupat de sute de ostaşi Mani. Stryke îşi 

162 


amestecă orcii cu mare grijă printre oameni. Zări un 
tânăr ofiţer Mani. 

— Ce se petrece? 

— Vedeţi şi dumneavoastră. Se tot grupează şi 
regrupează de două ceasuri. lar acum, asta. 

Arătă din cap. 

Stryke văzu nu o armată, ci patru. Uni se împărţiseră 
în trupe de câteva mii fiecare şi se îndreptau spre 
aşezare. În spatele fiecărei trupe veneau căruţe 
acoperite. Cele de pe flancuri se abătură din drum, 
probabil ca să înconjure aşezarea. 

— Ne vor lovi din mai multe părţi deodată, îi spuse 
ofițerului. 

— Şi au şi rezerve, arătă omul cu degetul. 

Alte mii de ostaşi rămaseră în tabăra inamică, în 
capătul îndepărtat al văii. _ 

— Procedează cu cap, remarcă Stryke. Işi plimbă 
privirea de-a lungul parapetelor. Avem căruţe cu apă în 
apropiere? 

— Nu sunt sigur. 

— Cred că ar trebui să fii. Focul e unul din cele mai 
mari dezastre într-o asemenea situaţie. 

Ofiţerul plecă să rezolve problema. 

Dedesubt, armatele divizate se apropiau. Era formată 
fiecare din două treimi infanterie şi o treime cavalerie. 
Pedestraşii impuneau ritmul de înaintare, deci avansau 
încet. Dar era ceva în mişcarea lor greoaie care îi făcea 
să pară mai neînduplecaţi şi mai ameninţători. 

Stryke străbătu gangul, verificând ca trupa lui să fie în 
ordine. Dădu peste doi răcani jderi şi se bucură că-i vede 
acolo. 

— Noskaa. Finje. 

Cei doi îi răspunseră la salut. 

— Ce credeţi că vor încerca, domnule? îl întrebă Finje. 

— Dacă nu puli la socoteală hăituiala de aseară, acesta 
e primul atac hotărât. Cred că o să procedeze ca la carte. 


163 


Trupe solide la porţi şi scări pentru ziduri. 

— Dar sunt fanatici religioşi, domnule, remarcă 
Noskaa. Nu se ştie cum vor acţiona. ` 

— Observaţia ta e demnă de laudă, ostaş. Intotdeauna 
să te aştepţi la ceva neaşteptat. Dar, într-un asediu, 
părţile nu au prea multe soluţii. Noi suntem aici, ei, 
acolo. Treaba noastră e să menţinem situaţia aşa cum e. 

— Da, domnule! strigară cei doi în cor. 

— Nu scăpaţi din ochi turnurile de pază, le reaminti 
căpitanul, şi ajutaţi-i pe Mani de câte ori puteţi. Dacă nu 
încălcaţi vreun ordin de-al meu, adăugă. 

Răcanii încuviinţară în tăcere. 

Stryke îşi reluă inspecția. Când o termină, nu mai avu 
ce face decât să privească înaintarea duşmanilor, alături 
de miile de aliaţi ai săi. 

În următoarele două ceasuri, cele patru corpuri de 
armată Uni îşi luară poziţiile, cu faţa la cele patru puncte 
cardinale ale aşezării. Asta însemna că Stryke şi 
camarazii lui se uitau în jos la o masă de soldaţi. Cei de 
pe parapete şi de la sol îşi rânjeau dispreţuitor şi-şi 
aruncau jigniri. 

Stryke patrula pe potecă, împărțind bătăi prieteneşti 
pe spate şi vorbe încurajatoare. 

— Uşurel, băieţi... nu vă pierdeţi cu firea... ţineţi-vă 
tare... apăraţi-vă unul pe altul... 

Pe urmă se făcu linişte de mormânt. Un şir de sunete 
piţigăiate se ridicară din armatele atacatoare, scoase de 
fluiere din trestie. 

— Ăsta-i semnalul lor! urlă Stryke. Fiţi gata să-i 
respingeţi! 

Atacatorii scoaseră un vuiet asurzitor şi se năpustiră 
din toate părţile asupra aşezării. Apărătorii dădură şi ei 
drumul ţipetelor de luptă şi începu asediul. 

Prima prioritate era să-i oprească pe duşmani să se 
urce pe ziduri. Mulţi arcaşi duseră greul, lansând sute de 
săgeți în infanteria năvălitoare. Scuturile se înălţară, 


164 


deviindu-le. Dar multe îşi nimeriră ţinta. Soldaţii căzură 
străpunşi în ochi, în gât, în piept. Cei mai ghinionişti din 
primele rânduri fură acoperiţi de ploaia de săgeți şi 
căzură sub copitele cailor din spate. Căzură şi cai, 
trântindu-şi călăreţii, şi ajunseră victimele suliţelor dese. 

O trupă de arcaşi inamici, câteva sute, ridicară arcurile 
către cer şi-şi lansară propriul roi de săgeți peste ziduri. 

— Săgeţi! răcni Stryke. 

Cine putu, se adăposti degrabă. Zeci de săgeți asaltară 
zidul, omorând şi rănind, dar cele mai multe îşi ratară 
ţinta şi căzură în aşezare. Rezerviştii şi ajutoarele civile 
se pomeniră asaltaţi. Bărbaţi, femei şi cirezi de animale 
se prăbuşiră sub ploaia ucigătoare. Oamenii fugeau să se 
adăpostească, unii ţipau. Grupurile de vindecători ţâşniră 
spre cei răniţi. 

Stryke auzi clopotele  asurzitoare răsunând de 
pretutindeni. Ridică ochii spre cel mai apropiat turn de 
pază, dar niciuna dintre santinele nu încerca să dea 
vreun semnal. Aveau şi ei de furcă din cauza zecilor de 
arcaşi potrivnici care voiau să-i doboare. Jderul rămase 
pe loc. 

Îşi dădu seama că se ghemuieşte lângă tânărul ofiţer 
Mani, care arăta îngrozit. 

— Primul asediu? îl întrebă Stryke. 

Alb la faţă, ofiţerul răspunse mişcând din cap, prea 
speriat ca să vorbească. 

— Şi ei sunt la fel de înspăimântați ca noi, dacă asta te 
ajută cu ceva. Şi nu uita că viaţa oamenilor tăi depinde 
de tine. 

Tânărul mişcă iar din cap, dar mai hotărât, i se păru 
jderului. 

— Probabil că n-o să se întâmple altceva decât 
schimbul de săgeți în minutele următoare, îi explică el. 
Încearcă să ne ţină culcaţi ca să se poată apropia şi urca 
pe ziduri. 

Arcaşii Mani ştiau amănuntul. Se ridicau din când în 


165 


când şi-şi lansau săgețile, apoi iarăşi se fereau, ca să 
pună altele în arcuri. 

— Putem să-i ţinem la distanţă? întrebă ofiţerul. 

— Nu. Numai dacă ambele părţi au o rezervă 
nesfârşită de săgeți. Şi, chiar dacă ar avea, ofiţerii lor le 
vor porunci să urce zidurile cât de curând. 

Stryke privi în jos, la aşezare, şi văzu că se apropie o 
căruţă cu apă, trasă de boi. De fapt, era un butoi pe 
patru roţi, cu şiruri de găleți de lemn atârnate de el. 
Săgeţile loveau când pe el, zdrăngănind, când pe lângă 
el. Două străpunseră spinările boilor care se lăsară în jos 
de durere. 

Ţipete răsunară de pe parapete, pe lângă al lui Stryke. 

— Aduc scările! strigă un glas. 

Stryke înfruntă ploaia de săgeți şi aruncă o privire 
dincolo de zid. Sute de ostaşi grupaţi câte doi alergau cu 
scări spre fortificaţii. Sub ochii lui, căzură cel puţin trei. 
Insă numărul lor şi atacul nestăvilit al arcaşilor însemna 
că mulţi vor reuşi să treacă de ziduri. 

Se întoarse spre ofiţer şi-l ţintui cu privirea. 

— Singura noastră şansă e să ne asigurăm că reuşesc 
să urce cât se poate de puţini. Şi o mână de arcaşi 
provoacă un dezastru, dacă sunt hotărâți. Auzi strigătele 
de luptă ale agresorilor, menite să-ţi îngheţe sângele în 
vine. lar oastea asta e foarte hotărâtă. 

Pe parapete apărură vârfurile scărilor clătinându-se, în 
timp ce oamenii care le ţineau de jos se străduiau să 
proptească de pereţi. Arcaşii Mani, acum şi suliţaşii, îi 
luară la ţintă. Erau foarte vulnerabili şi căzură cu zecile. 

Insă, inevitabil, jumătate din scări se izbiră de perete, 
vizibile deasupra parapetului. Apărătorii se apucară să le 
îndepărteze. Una trosni lângă ofiţer şi Stryke. 

— Hai! îi strigă jderul tânărului. 

Merseră iute la ea şi-o prinseră de suporturile 
verticale, apoi, cu toată puterea, o azvârliră cât colo. Nu 
era nimeni pe ea. Se uitară cum cade şi împrăştie ostaşii 


166 


din preajmă. 

Duşmanii urcau pe tot mai multe scări. Şiruri de Uni se 
înghesuiau pe ele cu săbiile scoase şi scuturile ridicate. 
Stryke şi ofiţerul se grăbiră să ajute la răsturnarea lor. 
Trei-patru duşmani se căţăraseră deja până la jumătatea 
primei scări la care ajunseră ei. Ajutaţi de doi răcani, 
reuşiră să o împingă de la perete. Se clătină scurt în 
poziţie verticală, apoi se prăbuşi în urletele duşmanilor, 
cu ei cu tot. 

N-aveai timp să-ţi tragi sufletul. Tot mai multe scări se 
fixau de ziduri şi apărătorii care nu azvârleau proiectile 
sau săgeți alergau de la una la alta. Stryke ştia că acelaşi 
lucru se petrece în toată aşezarea, dar spera să nu apară 
un punct slab, care să ofere duşmanilor şanse mai mari. 

Aşa cum bănuise, primul Uni ajunse în vârful zidului şi 
vru să treacă dincolo. Jderul se duse la el şi-i crestă faţa. 
Bărbatul căzu cu un urlet, se lovi de tovarăşii lui de pe 
treptele de mai jos şi se prăbuşiră toţi grămadă. i 

Alt cap de Uni îşi făcu apariţia, apoi altul şi altul. In 
câteva secunde, peste douăzeci ajunseră în vârf şi păşiră 
în gang. Trebuiau eliminaţi. Stryke se izbi de unul, îi pară 
lovitura trimisă de-a curmezişul şi-i scoase măruntaiele. 
Bărbatul căzu în aşezare. O sabie şuieră peste capul 
jderului. Se răsuci şi-l dobori pe agresor, aruncându-l 
peste zid. Tânărul ofiţer se bătea şi el şi nu se lăsa. 

Îi veni de hac adversarului şi trecu la următorul. Stryke 
îşi văzu de potrivnicul lui. 

Poteca gemea de încăierări şi de cadavre de Uni. Mani 
şi orcii săreau strigând de la înălţime. O scară se ivi într-o 
porţiune de zid neapărată. Un apărător Mani, mai mult 
un băiat decât bărbat, se repezi la cel care sări de pe ea. 
Duşmanul îl întrecea în forţă. Ofiţerul văzu ce se 
întâmplă şi fugi să-l ajute. Un schimb sălbatic de lovituri 
îi dovedi că nici el nu era mai breaz. După trei-patru 
pase, bărbatul Uni străpunse pieptul ofițerului. Tânărul 
Mani căzu. Invadatorul se întoarse iar spre băiat. 


167 


Stryke veni în fugă şi-l asalta pe cotropitor. Îi sparse 
apărarea cat ai zice peşte şi-i luă piuitul, îngenunchind 
lângă ofiţer, îşi dădu seama imediat că e mort. 

— Rahat! şuieră el. 

Băiatul se uita la ei. 

— Fă-ţi datoria! îi strigă jderul. 

Băiatul se întoarse la luptă. Un răcan surprinse privirea 
lui Stryke şi-i răspunse din cap. Plecă să-i fie umbră 
puştiului. 

Căpitanul jder îşi recupera sabia şi zdrobi primul cap 
de duşman care-i ieşi în cale. 


Coilla lupta de partea cealaltă a aşezării, ajutând la 
apărarea zidului opus. 

Ocupa o poziţie asemănătoare cu a lui Stryke. Scările 
se loveau de parapet. Cârligele de prindere zburau peste 
marginea zidului. Vreo zece Uni ajunseră pe potecă şi 
fură întâmpinați cu vârful săbiilor. 

Coilla încheie lupta cu un duşman străpungându-i 
gâtul. Trecu imediat la următorul şi-i atacă scutul cu 
sălbăticie. Se opri când un răcan îl păli pe adversarul ei 
din spate. 

În timp ce jderiţa se retrăgea, un vas de ceramică se 
ciocni de perete şi se sparse în gang. Uleiul din el se 
aprinse imediat şi flăcările cuprinseră scândurile. Alt vas 
ateriza în gang, chiar lângă ea. 

— Pe dinţii diavolilor! strigă. Aduceti apă aici sus! 

Lupta continua, în ciuda focului. Câţiva Mani şi orci 
încercară să-l stingă cu pături în timp ce se fereau de 
săgeți. Atunci sosiră pompierii aşezării şi formară un lanţ. 
Găleţi cu apa fură urcate pe scările interioare, golite şi 
apoi aruncate înapoi. 

Coilla îi lăsă să-şi facă datoria şi, evitând flăcările, 
atacă un nou rând de invadatori. II dobori imediat pe 
unul care călărea zidul. Următorul, trecu de zid şi-i opuse 
rezistenţă, dar nu reuşi să facă faţă furiei şi iuţelii jderiţei 

168 


şi primi o lovitură în inimă. Al treilea zbură urlând înapoi 
peste zid, cu pumnalul ei în piept. 
Coilla nu ştia cât aveau să reziste. 


La porţile de la apus, scena atacului din ziua 
precedentă, Haskeer era în mijlocul furtunii. Lupta se 
încinsese pretutindeni pe ziduri şi auzea zgomot de 
bătălie şi la celelalte porţi, dar aici nu se întâmpla nimic. 
Singurele semne de ostilitate erau izbiturile în uşa pe 
care o păzea, date mai degrabă cu barde şi pumni decât 
cu berbecul. 

Sergentul nu scăpa din ochi turnurile de pază, sperând 
să primească un semnal care să-l ducă şi pe el în focul 
luptei. Până acum, nu primise niciunul. 

— Ce noroc pe mine, să fiu a cincea roată la căruţă, 
Liftin, bolborosi el nervos. 

— Da, nu-i cinstit, domnule sergent, îl aprobă răcanul. 

— Ce dracu-i cu ticăloşii ăia de Uni? Nu-s în stare să 
dărâme o poartă şi să se bată zdravăn? 

— Nişte tâmpiţi, pufni Liftin. 

Un obiect pluti deasupra zidului şi se îndreptă spre ei - 
unul din bidoanele duşmanilor, cu fitilul arzând mocnit. 

Haskeer se lumină la faţă. 

— Aşa mai merge! 

Urmăriră traiectoria bidonului în timp ce mulţimea se 
împrăştia. Căzu cam la cinci metri în faţa lor şi nu luă foc. 

— Pe dracii dracilor! gemu Haskeer. 

— Poate avem noroc data viitoare, nu, domnule 
sergent? îl compătimi Liftin. 

Clopotul din turnul de pază începu să bată. Santinelele 
dădeau semnalul. 

— În sfârșit, oftă Haskeer. Adună-ţi jumătate din 
ostaşi, Liftin, şi preia comanda aici. De mine e nevoie 
într-un punct fierbinte. 

— Am înţeles, răspunse răcanul posac. 


169 


Alfray era pe alt zid. În afară de asta, trecea prin 
aceleaşi încercări ca Stryke şi Coilla. Invadatorii săreau 
peste metereze şi el cu ai lui se dădeau peste cap să-i 
omoare. 

Caporalul îşi concentra atenţia pe un zdrahon cu 
perciuni care voia să-i separe capul de trup. Işi urmărea 
scopul cu un topor cu două tăişuri, dar orcul avea alte 
gânduri. Şi o armă mai uşor de manevrat. Sabia lui 
fulgeră pe sub garda agresorului nu o dată, ci de două 
ori. Bărbatul se clătină şi se prăbuşi. Un răcan îi smulse 
toporul şi se repezi la alt Uni. 

Pe Alfray îl dureau mâinile şi picioarele şi se simţea 
deja frânt. Dar îşi alungă oboseala şi izbi un nou pâlc de 
custozi. La unison cu doi răcani, îi împinse către zid. Unul 
căzu peste el. Ceilalţi doi fură doborâţi pe loc. 

Caporalul se întoarse, îşi şterse fruntea cu dosul 
palmei şi văzu fum negru înălțându-se de pe zidul Coillei. 


Jup fusese chemat să lupte cu focul în partea dinspre 
apă. 

Acolo era o poartă mică, pe care trebuia să o apere 

trupa lui Krenad, dar lucrurile scăpaseră de sub control. 
Uni o loviseră cu o căruţă aprinsă. Poarta era pe 
jumătate deschisă şi pe jumătate aprinsă, iar duşmanii 
se strecurau pe rând înăuntru printr-o crăpătură. 
_ Îngustimea intrării fu de ajutor celor dinăuntru. 
Insemna că invadatorii nu-şi puteau stabili un cap de 
pod, câtă vreme apărătorii îi nimiceau imediat ce intrau. 
Grămezi de cadavre, mai ales de Uni, înconjurau poarta. 
Dar invadatorii năvăleau cu atâta forţă, încât era greu 
să-i blochezi pe toţi. 

Jup şi jumătate din trupa lui îşi sporiră şansele când 
reuşiră să astupe crăpătura. Piticul rezolvă problema 
trimițând o formaţie de ostaşi cu scuturi aşezaţi în 
triunghi să oprească potopul de duşmani. Alţi treizeci 
primiră ordin să împingă afară căruţa şi să încuie poarta. 

170 


Ceilalţi ostaşi ai lui Jup şi Krenad stinseră focul şi-i vânară 
pe Uni care intraseră deja. 

Era cam riscant şi nesigur, dar invazia Uni fu oprită. 

Lui Jup i-ar fi prins bine un răgaz. Nu avu parte de el. 
Clopotul din turnul de pază apropiat dădu alarma şi 
santinelele îi semnalizară înspăimântate următoarea lui 
destinaţie. 


Stryke răspunsese şi la un strigăt de ajutor. 

Până la urmă, incidentul, petrecut în partea de 
miazănoapte, fu uşor de înfruntat. Era nervos că fusese 
trimis după cai verzi pe pereţi, dar bucuros că luase cu el 
numai zece ostaşi. Nu îndrăzni să ia mai mulţi din 
confruntarea de pe zid. 

Acum se întorcea înapoi cu toată viteza, alături de 
răcanul Talag, lângă el, şi de ceilalţi, în spatele lui. Când 
cotiră spre un grup de clădiri şi ajunseră pe porţiunea ce 
ducea la postul lor, zăriră agitaţie în faţă. 

Un Uni singuratic călărea spre ei, vânat de o gloată 
furibundă. Probabil că intrase printr-una dintre porţile 
sparte şi scăpase cumva de apărătorii ei. Acum gonea de 
rupea pământul şi biciuia coastele bidiviului cu hăţurile. 

Pe la jumătatea drumului dintre călăreț şi trupa lui 
Stryke, cineva încercă să traverseze strada. Era un copil. 

Căpitanul îl recunoscu pe Aidan Galby. 

Orcii strigară la băiat, la fel şi mulţimea. Călărețul nu 
se opri şi nici nu se abătu de la drum. 

Îl lovi pe băiat şi-l rostogoli ca pe-o păpuşă zdrenţuită. 
Aidan se tăvăli de-a curmezişul drumului şi se opri cu 
faţa la pământ, în faţa unei clădiri. 

Izbitura îl încetini pe călăreț, dar nu-l opri din goană. 
Până să dea iar pinteni bidiviului, jumătate din trupa lui 
Stryke se repezi la el. Talag ajunse primul la el. El şi alţi 
doi smulseră calul de frâie. Însă Talag simţi gustul furiei 
bărbatului Uni, care izbi de sus cu sabia şi-i spintecă 
gâtlejul cu o lovitură sălbatică. 


171 


Stryke se năpusti în faţă şi-l apucă de pulpana 
mantalei, doborându-l. Apoi îl străpunse cu sabia în 
inimă. Îi dădu drumul şi se răsuci spre Talag. Îi ghici 
soarta dintr-o privire. 

Se întoarse în fugă la băiat. Fără îndoială, fusese grav 
rănit. Leşinase şi respira greu. Stryke ştia că nu era 
înţelept să muţi un rănit, dar trebuia să-l ducă pe puşti la 
un vraci priceput. Încetişor, ridică trupul căzut cu faţa în 
jos. 

Noskaa apăru în gangul de deasupra şi-l strigă. 

— Preiei comanda până mă întorc! îi strigă înapoi 
căpitanul, apoi o luă la goană cu băiatul în braţe. 


16 


Stryke fugi prin învălmăşeală strângând băiatul la 
piept. Aşezarea răsuna de furia măcelului. De pe 
metereze cădeau întruna trupuri. Focurile înnegreau 
cerul. Părăsi marginea exterioară şi o luă spre centrul 
aşezării, pe străzi înguste, ocolind sau îmbrâncindu-i pe 
oamenii cuprinşi de agitaţie. 

În cele din urmă, ajunse la casa Kristei. Se 
transformase în spital de război. Purtătorii de tărgi 
stăteau la coadă să-i aducă pe cei loviți, iar răniții care 
mergeau pe picioare se înghesuiau la intrare. Când 
văzură pe cine duce Stryke în braţe, se dădură imediat la 
o parte. 

jderul năvăli în clădire şi o găsi gemând de răniţi. Se 
improvizaseră paturi în toate camerele şi pe coridoare. 
Cei cu răni mai uşoare stăteau jos şi se aplecau pe jos 
cât erau îngrijiţi. Se ocupau de ei femeile ordinului Mani. 

— Înalta Preoteasă! zise el brutal. Unde e? 

Novicele şocate arătară cu degetul spre o cameră cu 
paturi pline. Stryke merse imediat înăuntru. Krista stătea 
în capătul celălalt şi îngrijea rana unui ostaş. Ridică 


172 


privirea şi-l văzu. Faţa i se strâmbă, ochii i se căscară de 
şoc şi groază. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă ea, fugind să-şi ia copilul. 

Stryke îi explică degrabă. 

Ea îl culcă pe băiat pe o saltea de paie liberă şi-l strigă: 

— Aidan! Aidan! 

Se întoarse spre Stryke. Îi pierea culoarea din obraji. 

— Ar fi trebuit să fie aici. Nu înțeleg. Era... 

— Cred că a fost prins în învălmăşeală şi fugea spre 
tine când s-a întâmplat. Cât de grav e? 

— Nu mă pricep destul ca să-mi dau seama. Dar nu 
arată bine. 

Sosiră vindecătorii, conducându-se după agitație. Erau 
vraci Mani, cu cădelnite cu tămâie şi cataplasme. 
Adunându-se în jurul bolnavului, începură să-l pipăie şi să 
se sfătuiască. Nu păreau prea optimişti. În ochii lui 
Stryke, nici prea pricepuţi. Dar îşi ţinu părerea pentru el. 

Se uită la Krista. O copleşea disperarea tăcută. 

jderul se strecură afară neobservat. Odată ieşit din 
casă şi din înghesuiala de la uşă, începu să fugă. 

Se duse la zidul unde Alfray ajuta apărarea. Porţiuni 
din el mocneau de la flăcările stinse nu demult şi haosul 
nu încetase. Dar scăzuse numărul atacatorilor. Stryke îşi 
zise că măcelul e pe terminate. Împingându-se prin 
mulţimea apărătorilor, îl găsi, în sfârşit, pe caporalul lui 
la un capăt al potecii. Îşi ştergea sabia de sânge. Era tot 
mânjit şi pe haine. La fel şi Stryke, după cum observă. 

— Stryke? Ce s-a întâmplat? 

— Copilul lui Krista Galby. A fost rănit. 

— Cum aşa? 

— L-a lovit un cal. Un Uni rătăcit în aşezare. E grav, din 
câte mi-am dat seama. 

— Ce răni are? 

— Era leşinat când l-am văzut ultima oară. Cred că a 
primit lovituri în piept şi-n coaste. 

— Sângerează? Are răni? Piele zdrelită? 

173 


— Sunt sigur că nu. N-am văzut urme de sânge. 
Respira greu. 

— Hm... Cum e îngrijit? 

— Nu ştiu. Ei, au venit nişte vraci Mani când am plecat 
eu. Ştii tu soiul lor. Cântări şi tămâie. 

— Trebuie să facă mai mult pentru el. 

— Că fac sau nu, mie nu mi-au inspirat încredere, 
mărturisi Stryke. Tu te-ai mai ocupat de asemenea 
lovituri, nu-i aşa? 

— De nenumărate ori. Din căzături şi încăierări. Cam 
jumătate supraviețuiesc. Dar nu pot să spun cât de grav 
e fără să-l văd. 

— M-am socotit că au nevoie de un doctor priceput. 

— Dar sigur că va fi cel mai bine îngrijit, dacă e fiul 
Înaltei Preotese, nu? 

— Poate. Dar pe învălmăşeala asta? Mă îndoiesc. Nu 
vrei să vii să-l cauţi? 

— Ce-o să spună că vine cineva din afară, orc, pe 
deasupra, să-şi vâre nasul în treaba lor? 

— Cred că preoteasa se va bucura de orice ajutor. Și 
că ai mai multă experienţă decât cei de-aici. Răniţii 
primesc îngrijire simplă; sigur ai observat şi tu. 

Alfray căzu pe gânduri. 

— Asta n-are nimic de-a face cu steaua, nu? 

— Ce vrei să spui? 

_ — Oare nu te gândeşti că, dacă îl ajutăm pe fiul ei, 
Inalta Preoteasă ne va fi destul de recunoscătoare ca 
să... îmi dau seama că nu la asta te-ai gândit. lartă-mă. 
N-a fost frumos din partea mea. 

— Să ştii că nu era vorba de asta. E doar un ţânc. 
Războiul ăsta nu e vina lui. E ca pruncii nevinovaţi de 
orci şi de alte rase care au suferit. 

— Mulţi dintre ei de mâna oamenilor, replică Alfray 
cinic. 

— Nu de a celor de aici. Vii? 

— Da. Caporalul studie situaţia de pe zid. Văd că e 


174 


linişte pe-aici. Cred că se pot lipsi de mine. 

Dădu comanda unui ostaş capabil. Apoi luară doi cai 
pentru drumul de întoarcere. 

Casa Kristei era tot aglomerată. Se aduceau parcă mai 
mulţi răniţi. Cei doi orci îşi făcură loc cu coatele, ignorând 
protestele de care Stryke nu avusese parte când venise 
cu copilul de om. Răzbiră până în camera din spate, 
păşind peste răniţi, dându-se la o parte din faţa celor 
care scoteau morţii înveliţi în cearşafuri. 

Vindecătorii şi oamenii Mani sfinţi din jurul lui Aidan se 
făcuseră, din doi, patru. Murmurau vrăji şi ardeau ierburi. 
Krista însăşi stătea în genunchi lângă băiat, cu capul în 
mâini, disperată. La sosirea orcilor, toţi ochii se 
întoarseră către ei. Se uitară lung şi dezaprobator la 
hainele pătate de sânge şi feţele lor aspre. 

Stryke şi Alfray se apropiară de pat. 

— Cum se simte? întrebă cel dintâi. 

— Nicio schimbare, răspunse Krista. 

— Îl cunoşti pe caporalul meu, Alfray. Are foarte multă 
experienţă cu asemenea lovituri pe câmpul de luptă. Te 
superi dacă pune câteva întrebări? 

Ochii femeii luciră. 

— Nu. Nu, sigur că nu. 

Vindecătorii nu se arătară la fel de mulţumiţi, dar nu o 
contraziseră pe înalta Preoteasă. 

— Care e părerea voastră? îi întrebă Alfray. 

Doctorii schimbară priviri cu tâlc. La început, parcă 
şovăiră să-i răspundă. Apoi unul dintre ei, cel mai în 
vârstă şi mai mustăcios, vorbi în numele tuturor: 

— Băiatul are răni pe dinăuntru. Îi sunt zdrobite 
măruntaiele. 

Explică de parcă se adresa unui copil înapoiat. 

— Şi cum îl îngrijiţi? 

Vindecătorul bătrân păru jignit de întrebare. 

— Îi punem comprese, ardem anumite ierburi, ca să le 
inhaleze proprietăţile, răspunse el, cam indignat. Şi ne 


175 


rugăm zeilor, desigur. 

— lerburi şi rugăciuni? Astea merg până la un moment 
dat. Dar se cere şi ceva mai practic. 

— Eşti vindecător? Ai studiat arta leacurilor? 

— Da. Pe câmpul de luptă. Dacă mă întrebaţi de cărţi 
şi de vreme pierdută la picioarele unui bătrân, nu. 

Bătrânul pufni batjocoritor. 

— Bătrâneţea aduce înţelepciune. 

— Cu tot respectul, ripostă Alfray, deşi pentru Stryke 
era clar că nu simte niciun fel de respect, aduce şi o 
privire îngustă asupra lucrurilor. Vorbesc pentru că am 
cunoştinţe. Cum zicem noi, orcii, nu mai sunt la prima 
tinereţe. Nici voi. 

Vindecătorul păru insultat. Colegii lui erau, fără 
îndoială, scandalizaţi. Căutând sprijin în autoritatea 
Kristei, cel mai în vârstă i se adresă: 

— Doamnă, zău, e prea de tot. Cum vă aşteptaţi de la 
noi să... E 

— Lasă-l pe Alfray să-l consulte pe băiat, Inaltă 
Preoteasă. Ce ai de pierdut? 

Bătrânul vindecător nu se lăsă. 

— Dar, doamnă... 

Krista îi tăie avântul: 

— E vorba de fiul meu. Dacă ceea ce are de spus 
caporalul Alfray îl ajută, vreau să-l aud. Dacă nu, puteţi 
să continuaţi voi îngrijirea. Vă rog să vă daţi la o parte. 

Cu priviri ofensate îndreptate spre orci şi mormăind în 
barbă, cei patru vindecători făcură loc. Se mutară în 
capătul celălalt al camerei şi începură să-şi vorbească în 
şoaptă. 

— Mai întâi trebuie să-l consult, spuse Alfray. 

Preoteasa încuviinţă în tăcere. Caporalul se aplecă 
deasupra băiatului şi trase pătura care-l învelea. Băiatul 
avea încă pe el o cămaşă. Alfray scoase un cuţit. 

Kristei i se tăie răsuflarea şi duse mâna la gură. Orcul îi 
zâmbi liniştitor. 

176 


— Vreau doar să văd în ce parte a fost lovit. Nu vă 
îngrijoraţi. Am crezut că a fost cercetat deja, adăugă el şi 
aruncă o privire la vindecătorii absorbiți în sfatul lor 
tainic. 

Alfray tăie cămaşa lui Aidan şi-i dezveli torsul. Cuţitul 
se întoarse în teacă. Orcul pipăi încet pieptul şi părţile 
laterale ale băiatului. Arătă spre pete negre şi albastre 
care începeau să coloreze pielea. 

— Se formează nişte vânătăi. Semn bun. Nu sunt răni 
deschise şi nu curge sânge. Şi asta poate fi un semn bun. 
Apoi pipăi zona coastelor. - S-ar putea să aibă o ruptură 
aici. Respiră greu, dar regulat. Şi pulsul e regulat, deşi 
slab. Ridică pleoapele copilului. Ochii ne spun multe 
despre umorile corpului. 

— Ai fiului meu ce-ţi spun? 

— Că e grav rănit. Dar nu atât de grav încât să 
plătească cu viaţa. 

— İl poţi ajuta? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, pot încerca. 

— O ai. Ce vei face? 

— Mai întâi, trebuie bandajată cum trebuie zona 
loviturii, ca să eliminăm şocul pe care l-a suferit la 
impact. Dar înainte de toate, zona trebuie spălată, ca să 
nu apară vreo infecţie. Ajută şi balsamurile pe care le am 
eu. 

— Pot face asta. 

— L-ar ajuta mult. Când e în stare, aş vrea să bea şi o 
infuzie din plante. Cele pe care le folosesc eu în scopuri 
practice. Încă o aluzie la vindecătorii morocănoşi. 
Acestea, plus odihna, sunt sfaturile mele. 

Alfray o impresiona pe Krista. 

— Sfaturile tale sunt binevenite. Hai să-ncepem. 

— Pot ajuta cu ceva? întrebă Stryke. 

Alfray îi făcu semn că se descurcă singur. 

— Lasă-ne. 

Concediat fără comentarii, Stryke se strecură afară. Se 


177 


întoarse pe stradă şi trase adânc aer în piept, ca să-şi 
limpezească puţin capul de duhoarea morţii şi suferinţei. 
Oamenii alergau în toate părţile, împrăştiind zvonul că 
ultimul atac era pe cale să fie respins. 
— Duşmanii se retrag! îi strigă un tânăr din fugă. 
Deocamdată, îşi zise Stryke. 


Nu-i mai atacă nimeni în următoarele ore. La lăsarea 
serii, apărătorii căzuseră într-un fel de apatie încordată, 
doborâţi de oboseală. Afară, armata se regrupa. Nimeni 
nu credea că va mai încerca un asalt. 

Stryke, Alfray, Coilla, Jup şi Haskeer stăteau împreună 
pe un zid, urmărind-o cu privirea, alături de alţi mii de 
ochi. 

Haskeer era în toiul unei cuvântări violente, aşa cum 
obişnuia el să ţină: 

— Nici măcar nu-i lupta noastră, nu? Arătă cu degetul 
spre aşezarea de dedesubt. La urma urmei, tot oameni 
sunt, aşa-i? Ce-au făcut pentru noi, în afară de faptul că 
l-am pierdut pe Talag? 

Regretul după camaradul pierdut îl împărtăşeau toţi. 

— Unul dintre cei mai vechi din ceată, le aminti Alfray. 

— Am avut noroc că n-am pierdut mai mulţi, spuse 
Coilla. Tare aş vrea să nu mai vezi celelalte rase aşa cum 
ne văd cele mai multe din ele pe noi. 

— Te-ai schimbat, ripostă Haskeer. Ultima oară când 
am vorbit, nu-ţi păsa de oameni mai mult decât mie. 

— Asta nu-i întru totul adevărat şi o ştii. În fine, am 
ajuns să-mi dau seama că viaţa e mai complicată. Poate 
că e formată din fiinţe rele şi fiinţe bune şi la dracu' cu 
rasele. 

— Până la un punct, o atenţiona Alfray. Să nu ne 
pierdem identitatea. E prea importantă. 

— Sunt unele rase cărora nu le pasă că-şi înlocuiesc 
identitatea cu alta, comentă Haskeer, uitându-se la Jup. 

Era o aluzie clară la pitici şi viclenia lor. 


178 


— În numele zeilor, nu mă lua iar cu asta! se plânse 
Jup. Vrei să nu mă mai învinuieşti pentru tot ce face rasa 
mea? De parcă eu aş fi direct răspunzător. 

— Da, Haskeer, termină, îl avertiză Stryke. Ne ajunge 
că avem deja o bătălie de purtat, nu ne mai trebuie încă 
una. 

— Nu vom mai putea respinge încă un atac ca acesta, 
atâta lucru ştiu, bolborosi Haskeer. Nu cu oamenii de 
aici. 

— Au entuziasm în ei, recunoscu Coilla. Asta nu-i puţin 
lucru. 

— Entuziasmul în luptă e mai important. 

— Eşti prea dur cu ei. 

— Cum ţi-am zis, sunt oameni. 

Schimbul de cuvinte luă sfârşit când se ivi o siluetă în 
vârful scării din interiorul aşezării. Era Krista Galby. Păşi 
pe potecă ridicându-şi poala hainei, ca să nu şi-o agate. 

O salutară, Haskeer cu mai puţină căldură. Părea mai 
înveselită. 

— Am venit să vă spun că Aidan se simte mai bine, le 
spuse ea. S-a trezit şi mă recunoaşte. Şi respiră mai uşor. 
Se întoarse către Alfray. [ie trebuie să-ţi mulţumesc 
pentru asta. Nu ştiu dacă te voi putea răsplăti vreodată. 

— Nu e necesar. Mă bucur că băiatul îşi revine. Dar tot 
mai are nevoie de îngrijire, încă o săptămână sau două. 
Voi trece pe la el mai târziu. 

— Mulţumesc. Krista zâmbea. Zeii l-au ajutat pe fiul 
meu. Şi tu. 

— Poate că Alfray merită singur laudele de data asta, 
zise Stryke ironic. 

— Nu-ţi bate joc de zei, îl avertiză Alfray. Nu e înţelept. 
Eforturile mele nu ar fi dus la nimic dacă ei nu ar fi vrut. 

Stryke arătă din cap spre armata invadatoare. 

— Oare ei îi mulţumesc zeului /orsau îl blestemă? 

— Eşti sceptic, căpitane? întrebă Krista. 

— În ultima vreme, nu mai ştiu cum sunt, ca să fiu 


179 


sincer. Întâmplări ca acestea prin care trecem noi îi 
ameţesc pe orci. 

Nimeni nu ştiu ce replică să-i dea. 

— Am spus că nu ştiu dacă vă voi putea răsplăti 
vreodată. Dar, dacă îmi stă în putere să vă îndeplinesc 
vreo dorinţă, vă rog să mi-o spuneţi. 

— Ce-ar fi să ne dai steaua? îi scăpă lui Haskeer. 

Ceilalţi îi aruncară priviri ucigătoare. 

— Steaua? La început, Krista păru nedumerită. Apoi o 
ajută intuiţia. Vrei să spui instrumentul? 

— Instr... ce? întrebă Jup nevinovat. 

— Instrumentul. E o relicvă religioasă. Da, chiar arată 
ca o stea oarecare. La ea vă referiţi? 

Jderii nu mai putură nega. Coilla interveni repede: 

— A vrut să întrebe dacă o putem vedea. 

— De unde ştiţi că avem un instrument? Nu facem un 
secret din asta, dar nici nu ne lăudăm cu el. 

— Ne-a spus un negustor pe care l-am cunoscut pe 
drum. Katz. Un piţuş. 

— A, da, mi-l aduc aminte. 

— Ne-a trezit interesul pentru stea, continuă Coilla, 
sperând că nu înrăutăţea lucrurile. Ne-am promis că, 
dacă ajungem vreodată la Ruffets View, vom încerca să o 
vedem, încheie ea cam neconvingătoare. 

— Din câte îmi aduc aminte, Katz nu prea s-a interesat 
de ea. De fapt, a abuzat de ospitalitatea noastră intrând 
în templu, deşi i-am interzis. A trebuit să-i cerem să 
plece. 

— N-am ştiut. 

— Instrumentul e foarte important pentru noi. 
Înseamnă mult pentru oamenii mei şi pentru zei. Vi-l arăt 
cu plăcere oricând doriţi. Dar, cu tot respectul, n-aş fi zis 
că o ceată de războinici e interesată de o relicvă 
religioasă. 

— A, păi nu ne plac doar bătaia şi hărmălaia, spuse 
Jup. Suntem şi amatori de cultură. Ar trebui să ascultați 


180 


poeziile lui Haskeer o dată. 

— Nu mai spune! Aşadar, aveţi talente ascunse. Mi-ar 
plăcea să le ascult. 

Haskeer se holbă la ea. 

— Ce? 

O clipă grea cât pământul, jderii avură impresia că 
voia să le audă pe loc. 

— Deci, instrumentele şi poezia, continuă ea. 
Aşteptăm cu nerăbdare. 

— Da. Ar fi... o plăcere, spuse Stryke, deloc convins. 

— Avem multe treburi de făcut. Trebuie să plec. lţi 
mulţumesc din nou, Alfray. Tuturor vă mulţumesc. 

O urmăriră cum coboară şi străbate străzile. 

— Eşti un idiot, Haskeer! izbucni Coilla. 

— Dacă nu ceri, nu primeşti. 

Jup îşi spuse şi el părerea: 

— Eşti cretinul cretinilor, Haskeer. 

— Du-te şi te spânzură. De ce-a trebuit să-i zici că 
scriu poezie, stârpitură? 

— Of, tacă-ţi fleanca. 

— Măcar ştim că se gândeşte să se despartă de stea, 
vorbi Alfray. 

— Da, aprobă Coilla. Dar mulţumită lui cap pătrat ăsta 
- arătă spre Haskeer - ne-am dat arama pe faţă. 

— Nemernicul ăla de Katz ar fi putut să ne spună că a 
fost alungat, se plânse Jup. Acuma ce ne facem? 

— Dormiţi, dacă mai avem atâta minte, îi sfătui Stryke. 
Eu asta am de gând. Toţi ar trebui să faceţi la fel, cât mai 
aveţi ocazia. 

— Şi să profităm de ea la maximum, adăugă Jup 
amărât. S-ar putea să fie ultima. 


17 


Ştia că stă lângă el. Scrutau oceanul impreună. 
181 


Un vânt jucăuş le flutura hainele şi le răcorea obrajii. 
Soarele se inălțase în vârful cerului şi ziua era toridă. 
Stoluri de păsări albe ca neaua zburau peste insule 
îndepărtate. Se adunară şi ele în vârful de la apus al 
peninsulei. 

Nu simțea nevoia să vorbească, iar ea tot tăcerea o 
prefera. Lăsară pur şi simplu întinderea infinită de apă 
calmă să le curețe şi să le aline spiritele. 

Într-un sfârşit, deşi nu se saturaseră de admirat 
priveliştea - probabil nu s-ar fi săturat niciodată - se 
întoarseră. Părăsindu-şi punctul de observație de pe 
stâncile calcaroase,  coborâră uşor pe  păşunea 
unduioasă, în curând, iarba verde ca smaralaul, 
presărată ici-colo cu buchete de flori de culoarea aurului, 
le ajunse până la glezne. 

— Nu-i aşa că-i un loc splendid? îl întrebă fata. 

— N-am văzut altul mai frumos, răspunse el, şi am 
călătorit mult. 

— Atunci probabil că ai vizitat multe ținuturi tot aşa de 
fermecătoare. Tărâmul nostru nu e deloc lipsit de 
minunile naturii. 

— Nu e tot aşa acolo de unde vin eu. 

— Ai mai spus asta. Recunosc însă că nu ştiu pe unde- 
ar fi locul de care spui. 

— În vremuri ca acestea, mărturisesc sunt şi eu. 

— Nu te laşi de ghicitori, îl tachina ea, scuturând din 
pleoape. 

Zâmbetul îi lumină trăsăturile bine conturate. 

— Nu o fac intenţionat. 

— Te cred, sincer. Dar ai puterea de a te elibera de 
misterul care te bântuie. 

— Cum? 

— Vino să-ți duci viața aici. 

Ca prima dată când aducea vorba despre asta, el simţi 
un fior de încântare şi un dor nestins. În parte datorită 
bogăției pământului, în parte datorită ei şi a rolului pe 


182 


care sugera că l-ar juca în viața lui. 

— Ispita e mare. 

— Ce te opreşte? 

— Cele două obstacole care îmi apar întotdeauna în 
cale. 

— Şi anume? 

— Misiunea pe care aş lăsa-o neîndeplinită în... ținutul 
meu natal. 

— Şi celălalt? 

— E, poate, cel mai greu de învins. Nu înțeleg cum 
ajung şi cum plec din acest loc. Niciun fel de control. 

— Invinge-l pe primul şi îl vei învinge şi pe al doilea. Ai 
puterea asta. Voința ta poate triumfa, dacă o laşi. 

— Nu văd cum. 

— Dar nu pentru că nu ai căuta soluția, pun rămăşag. 
Nu uita de oceanul din spatele nostru. Dacă ar fi să-ți 
umpli căuşul palmei cu apă din el şi să meditezi la asta, 
crezi că oceanul n-ar mai exista? Uneori nu vedem 
pădurea de copaci. 

— Ca de obicei, vorbele tale imi ating o coardă 
sensibilă, dar nu-mi dau seama care. 

— Iti vei da până la urmă. Respectă-ți obligațiile, ca un 
adevărat orc, şi se va deschide o cale din tărâmul tău 
spre al meu. Ai încredere în mine. 

— Am. El râse. Nu ştiu de ce, dar te bucuri de 
încrederea mea. 

incepu şi ea să râdă. 

— ŞI e chiar aşa de rău? 

— Nu. Nici vorbă. 

Tăcură amândoi. 

Păşunile se întindeau acum pe un versant mai înclinat, 
iar el observă că se îndreaptă spre o vale înconjurată de 
dealuri blânde, deşi unul avea panta mai abruptă. 

In mijlocul vegetației luxuriante se cuibărea o tabără. 
Zece-douăsprezece locuințe rotunde din stuf şi incă vreo 
şase clădiri lunguieţe cu grajduri. Nu existau fortificaţii 

183 


de apărare, şanţuri împotriva incendiilor sau bariere. Se 
vedeau orci, cai şi vite. 

Nu-şi amintea să mai fi văzut tabăra, dar îi trezi o 
amintire care nu voia să iasă la suprafață. 

În timp ce se apropiau de ea, Stryke întrebă: 

— A avut locul acesta un zid exterior vreodată? 

Fetei mai că-i veni să râdă. 

— Nu. Nu a fost necesar niciodată. De ce întrebi? 

— Am simțit... Nu ştiu. Are nume? 

— Da. I se zice Galletons Outlook. 

— Eşti sigură? Nu i s-a spus niciodată altfel? 

— Normal că sunt sigură! Cum altfel să-i spună? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Vorbind de nume, uită de mister pentru moment. 

— E un lucru pe care sunt hotărât să-l aflu de data 
asta, îi spuse ferm fetei. 

— Şi care să fie acela? 

— Numele tău. Tu îl ştii pe-al meu. Eu nu l-am aflat 
niciodată pe al tău. 

— Cum de am lăsat noi să se întâmple aşa ceva? 
Zâmbi. Mă cheamă Thirzarr. 

Stryke îl repeta de mai multe ori în şoaptă, apoi spuse: 

— Foarte frumos. Nu-l uiti uşor, ți se potriveşte. 

— Ca al tău, Stryke. Mă bucur că îti place. 

Lui Stryke i se păru că a câştigat o mică bătălie, chiar 
dacă mai neînsemnată şi, preț de-o clipă, îşi savura 
victoria. Dar când îşi aruncă ochii din nou la tabăra de pe 
fundul văii, aceeaşi amintire îi tulbură ascunzişurile 
minții. Tot nu reuşi să se concentreze asupra ei. 

Coborâseră panta şi mai aveau puțin până la tabără. 
Sentimentul pe care nu reuşea să-l denumească prindea 
puteri. În scurtă vreme, intrară în aşezarea modestă. 
Nimeni nu le dădu atenție, decât vreo doi orci care 
fluturară din mână către tovarăşa lui. Către Thirzarr, se 
corectă el. 

Străbătură luminişul fără să-i oprească nimeni, ocolind 


184 


colibe şi grajduri. Apoi, spre capătul de la apus al taberei, 
Thirzarr se opri şi arătă cu degetul. Stryke văzu că-i 
indică un bazin, perfect rotund, cu apă scânteietoare. 
Fata se duse într-acolo, iar el o urmă. 

Se aşezară la marginea lui. Ea îşi trecu mâna prin apă, 
fermecată de atingerea ei fină. Stryke era preocupat de 
amintirea care nu voia să iasă la suprafață. 

— Bazinul ăsta... rosti el. 

— Nu-i aşa că-i superb? Datorită lui s-a ridicat 
aşezarea. 

— Am impresia că l-am mai văzut. Şi nu doar bazinul, 
ci toată aşezarea. 

— Ti-ar fi şi mai cunoscut dacă ar fi să te stabileşti aici. 
Dacă ar fi să vii la mine. 

Ar fi trebuit să fie un moment de încântare. Din 
păcate, Stryke simţi un gust amar. Pentru prima oară în 
tovărăşia ei, se tulbură. Fiecare amănunt pe care-l zărise, 
pe care îl vedea acum, îi răscolea mintea. Bazinul. Malul 
abrupt de acolo, care ar fi trebuit să fie împodobit cu 
desene. 

Amintirea îl izbi ca vijelia. 

Sări în picioare şi strigă: 

— Cunosc acest loc! 


Sări în picioare, trezit într-o clipă. 

Trecură câteva clipe până se obişnui cu împrejurimile, 
îşi aminti treptat că se afla într-o baracă din Ruffets View, 
singur, aşteptând să atace din nou armata din spatele 
zidurilor. 

Respiră adânc de câteva ori ca să alunge visul şi să 
revină cu picioarele pe pământ. 

Dar ceea ce nu reuşi să alunge fu imaginea locului pe 
care îl vizitase, dacă „vizitase” era cuvântul potrivit. 

Pentru că se afla chiar în locul respectiv. 

Soarele se târa leneş deasupra orizontului, dar nu-l 
întâmpină nicio pasăre cu ciripitul ei. 

185 


Lumina palidă, rece, arunca umbre lunguieţe de pe 
dealurile răsăritene, dar nimic nu putea ascunde tabăra 
întinsă a lui Hobrow. Corturile şi trupele de pază 
fremătau de activitate. Doctorii îi îngrijeau încă pe răniții 
din ziua anterioară, dar Uni se pregăteau de un nou atac, 
îmboldiţi de custozii în uniforme negre. Erau peste tot, 
îndemnând călăreţii şi pedestraşii să se alinieze în 
formaţie. Nu conta că unii purtau bandaje pline de sânge 
şi că jumătate din ei nu apucaseră să mănânce. 

Hobrow însuşi nu avea poftă de mâncare. Stătea pe o 
pantă de lemn uşor înclinată, bine apărat de săgețile 
păgânilor din Ruffets. Deşi briza aducea miresme 
îmbătătoare ale mâncărurilor gătite pe foc, singura 
foame pe care o simţea era să îndeplinească misiunea 
primită de la Domnul. 

Lângă el, Mercy îngenunche, şoptind cu fervoare: 

— Amin! 

Hobrow îşi termină rugăciunea şi puse o mână pe 
umărul fetei. 

— Vezi, draga mea? Vezi cât de slabă e apărarea lor? 
Cât de puţini apărători au? Astăzi, Domnul îi va arunca în 
mâinile noastre şi vor cădea în faţa săbiilor noastre ca 
vârful ierbii ameninţat de coasă. 

O clipă, stătură unul lângă altul, ignorând agitația 
miilor de soldaţi. De acolo, aşezarea Mani părea o 
jucărie, casele aduceau cu nişte cuburi din ale căror 
coşuri se înălţau fuioare de fum, desenând linii de 
cărbune în lumina azurie a dimineţii. 

— Trebuie să ştie că sunt condamnaţi, tată, spuse 
Mercy. Cum să reziste împotriva noastră? 

— Îi orbeşte propria ticăloşie. Vezi cum îşi aruncă în 
aer aburii hidoşi cloaca aceea? ` 

Nici nu avea cum să nu vadă. In mijlocul aşezării, 
templul pe jumătate construit sclipea pe sub schele, dar 
fata nu observă clădirea. Lângă ea, ţâşnind deasupra 
micii comunități, forța pământului scânteia veselă în 


186 


toate culorile pe care şi le închipuia Mercy. 

Foarte îndrăzneață, fata spuse: 

— Cât de cinstită pare faţa răului! Aş fi crezut că atâta 
frumuseţe numai de la Domnul poate veni. 

— De la Domnul Minciunilor, poate. Nu te lăsa 
amăgită, copila mea. Mani sunt corupți în faţa Domnului 
şi a omului. lar astăzi, Domnul îi va trimite în iad, aşa 
cum merită. 


În mijlocul aşezării, haosul de-abia mai putea fi 
stăpânit. 

Ultimele flăcări fură stinse, deşi mirosul de ars atârna 
greu în aer şi funinginea îi mânjea pe pompierii istoviţi. 
Trăseseră din greu toată noaptea ca să învingă văpăile 
stârnite necontenit de bidoanele aruncate de Uni. Bazinul 
din piaţa apropiată de porţile de miazănoapte scăzuse 
asaltat de găleţile pompierilor. Acum se umplea la loc 
încetul cu încetul, reflectând pe suprafaţa lui flăcările 
muribunde, negre şi stacojii. Bubuituri sălbatice răsunau 
din palisada în care scânduri de lemn astupau găurile. Le 
răspundea zăngănitul fierarilor care reparau arme. Copiii 
alergau cu braţele pline de săgeți pentru santinelele de 
pe potecă. 

Incă preocupat de ceea ce numea revelaţia din vis, 
Stryke traversă obosit piaţa ca să se întâlnească cu 
Rellston. Văzu o familie de oameni în picioare, ţinându-se 
de mână în jurul unui rug funerar. Copila cea mai mică 
urla pentru că focul îi ardea faţa arsă, plină de băşici, iar 
puştiul cel mai mare, care nu împlinise mai mult de zece 
anotimpuri, îşi strângea gura într-o linie subţire fermă, 
deşi urmele de lacrimi scurse pe obrajii murdari îi 
dezvăluiau suferinţa. O bătrână de lângă văduvă nu se 
mai oprea din tuşit din cauza fumului care se învolbura în 
jurul pieţei. 

Stryke îl văzu pe Rellston, la fel de obosit ca el, sărind 
într-o parte când o căruţă apăru hurducăind de după un 


187 


colţ. Ducea un morman uriaş de morţi la rug. 
Comandantul se opri să discute cu un bărbat care avea 
un bandaj însângerat la umăr, apoi veni direct la 
căpitanul jderilor. 

— Vrei să bei ceva cu mine, Stryke? îl întrebă el, 
neaşteptat de prietenos. 

Stryke i se alătură. 

— Unde mergem? 

— La zidul care dă spre apă. Vreau să văd cum merg 
reparaţiile. 

Omul merse mai departe, înghiontind mulţimea de pe 
stradă. Se uita întruna după orc, apoi întorcea capul, de 
parcă nu ştia ce să-i spună. 

Stryke nu avea de gând să-l ajute. 

Până la urmă, omul i se adresă cu glas stânjenit: 

— Voi aţi făcut totul, să ştii. Tu şi ceata ta. Noi nu 
suntem obişnuiţi cu un război atât de mare. Dacă nu aţi 
fi fost voi, n-am fi rezistat până acum. Mulţumesc. 

Stryke primi mulţumirile cu o înclinare a capului. 

— Dar tot te întrebi dacă Uni v-ar fi atacat dacă noi n- 
am fi fost aici. 

— După cât de îndârjiţi sunt, tot ne-ar fi atacat, mai 
devreme sau mai târziu. Hobrow ăla e un fanatic. 

Soarele se înălţase de-un deget deasupra orizontului, 
un glob portocaliu răutăcios. Rellston miji ochii la astru 
printre fuioarele de fum. 

— Cât crezi că mai e până la asediul următor? 

— Imediat ce şi-au terminat rugăciunea, bănuiesc. Ce 
planuri ai? 

Ajunseră la zid. Comandantul Mani se aplecă pe sub o 
pătură care atârna în loc de uşă, pe un cadru înnegrit. 
Uşa devenise o grămadă de cenuşă care se lipea de 
tălpi. Rellston scutură din umeri. 

— Să facem ce-am făcut până acum. Şi să ne rugăm. 

— Asta-i foarte bine, zise Stryke gânditor, dar trebuie 
să facem mai mult. În timp, asediatorii câştigă avantaj 


188 


faţă de asediați. 

Rellston păşi peste doi-trei ostaşi de sub comanda lui, 
adormiţi pe podea, şi luă o sticlă scoasă dintr-un dulap. 
Nu se mai obosi să caute pahare, trase o duşcă din 
lichidul tare şi-i dădu sticla orcului. 

— Avem fântânile noastre. Câtă vreme nu suntem 
călcaţi în picioare, ne descurcăm. 

— Da, dar nu aveţi provizii nesfârşite de hrană. 

Orcul se trânti pe un scaun şi arătă din cap spre 
peretele palisadei, vizibil printr-o fereastră. 

— Ei rezistă. 

Comandantul Mani nu-şi putu ascunde disperarea. 

— Zeii ştiu că nu ne mai permitem pierderi ca acelea 
de ieri! lar duşmanii au destui oameni ca să ne atace 
noapte de noapte. Ce putem face? _ 

— Încă nu ştiu. Dar trebuie să apară o soluţie. Între 
timp, pot să-ţi dau o sugestie? 

— Dă-i drumul. Nu sunt obligat s-o aplic. 

— Ai pregătit brigăzile cu găleți pentru atacul următor? 

— Normal. 

— Atunci pune o echipă să adune ulei de bucătărie, 
alifie de topoare, orice ia foc. Pune-o într-un vas cu o 
cârpă drept fitil şi ne luăm revanşa. 

Rellston rânji, arătându-şi dinţii albi pe faţa mânjită de 
funingine. 

— Să luptăm cu foc împotriva focului, vrei să spui? 

— Întocmai. După ce i-au făcut oraşului tău azi-noapte, 
nu cred că locuitorii lui se vor împotrivi din cauza vreunui 
obstacol moral. Când revin duşmanii, le aruncăm şi noi în 
cap oale aprinse. 

— Necazul e, zise Rellston ştergându-şi rânjetul de pe 
mutră, că tot sunt mai mulţi ca noi. Şi nu au cu ei femei 
şi copii care le mănâncă proviziile. 

Comandantul se ridică anevoie. g 

— Mai bine să mă îndrept spre poziția mea. In curând 
ne trezim iar cu ei pe cap. 


189 


Stryke se caţără pe zidul care dădea spre tabăra 
principală a lui Hobrow. Îi zări pe Uni îngenuncheaţi. Se 
vedea şi Hobrow, în picioare pe o colină, cu braţele 
ridicate, însă jderul nu auzi ce spune din cauză că briza 
uşoară şi sărată îi purta cuvintele în depărtare. Ştia că nu 
aduc nimic bun pentru orci sau Mani. 

Din punctul său de observaţie, căpitanul jder îşi zări 
ofiţerii prinşi într-o discuţie aprinsă. Haskeer dădea din 
mâni şi Coilla făcea gesturi împăciuitoare, dar când îl 
văzură pe Stryke, porniră năvală spre el. După toate câte 
se întâmplaseră, câţiva Mani tot se dădură mult la o 
parte din calea lor. 

Stryke cobori şi le ieşi 
vorbească toţi deodată: 

— Gura! se răsti el. Ultimul lucru de care am nevoie e 
să vă certaţi voi. Aruncă o privire spre o baracă 
dărăpănată. Aici. Trebuie să stăm de vorbă. 

Cu Alfray stând la pândă printr-o crăpătură din uşă, 
ofiţerii jderi se înghesuiră în umbrele păzite de pânze de 
păianjeni. 

— Mai întâi, vorbi Stryke încet, e clar că oraşul nu va 
rezista. Jumătate din locuitori habar n-au să lupte, iar 
Hobrow şi-a adunat toţi adepţii. Aveţi vreo idee? 

Jderii se uitară unii la alţii. 

— Luptăm, zise Coilla. Ce altceva să facem? 

— Întocmai. Ce altceva? 

Cuvintele lui Stryke răsunară grele în atmosfera 
murdară. 

Jup întrebă încet: 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că i-am putea lăsa să se descurce 
singuri. Cât oamenii se vor lupta unii cu alţii, nu vor avea 
timp să vină după noi. 

— Adică să găsim o cale de scăpare cât ei sunt 
ocupați? întrebă Haskeer. Mie îmi sună bine. 


A 


n întâmpinare. Începură să 


190 


Coilla şuieră: 

— Doar nu vorbeşti serios! N-am fi avut nicio şansă în 
faţa custozilor lui Hobrow dacă n-ar fi fost ei. Nu-i putem 
părăsi acum. 

— Gândeşte-te la asta, o îndemnă Stryke. Ştiu că Mani 
sunt aliaţii noştri, deocamdată. Dar ce crezi că se va 
întâmpla dacă ultima stea ajunge pe mâna lui Hobrow? 

Jup sări ca ars. 

— Cui îi pasă de stea? se enervă el. Avem patru, nu-i 
aşa? Nu ţi-e destul? Sau trebuie să ne pierdem viaţa? 

Stryke îl săgeta din ochi. 

— Stai jos şi ţine-ţi gura. Nu ţi-e clar că steaua are 
putere? E legată de magia pământului. Dacă Hobrow 
pune laba pe ea, atunci pune mâna şi pe putere. 

— Fie asta, zise Alfray de la postul lui de lângă uşă, fie 
o va distruge. Dar mai degrabă vom fi ucişi în afara 
aşezării, înfruntând întreaga oaste Uni. Şi eu niciodată n- 
am sprijinit trădarea oamenilor alături de care am luptat. 

— Ascultaţi, zise Haskeer, în timp ce piticul îşi relua 
locul în cerc, sunt oameni, nu? Da, ne-au primit frumos, 
ne-au oferit mâncare şi adăpost, dar mai multă nevoie au 
ei de noi, decât noi de ei. Dacă ar fi fost invers, ar lua de 
la noi şi i-ar durea-n cot. Ştii că aşa ar face. Asta-i firea 
lor. 

Coilla se gândi la implicaţiile din spatele cuvintelor lui 
Stryke. 

— Adică te-ai hotărât că furăm steaua şi cu asta, 
basta? 

Stryke răspunse cu o înclinare afirmativă a capului. 

— Deocamdată, rămânem aici şi luptăm. Când 
prindem ocazia, luăm steaua şi ne facem nevăzuţi pe 
întuneric. 

Unul câte unul, jderii încuviinţară, unii mai în silă decât 
alţii. Alfray era cel mai nefericit, deşi vedea şi el că 
Ruffets View nu avea şanse de supravieţuire. 

Înăbuşindu-şi propria vină, Stryke vorbi: 


191 


— Coilla, tu ai fost în templu. Crezi că ai putea fura 
steaua? 

— Dacă n-am de ales. N-ar trebui să fie mare lucru. La 
urma urmei, nu au timp să păzească templul câtă vreme 
aşezarea lor e asediată, nu? 

— Ascultaţi, rosti Alfray,  părăsindu-şi postul şi 
privindu-l pe Stryke cu ochi scânteind a supărare. Dacă 
ne furişăm de aici, ce ai de gând să faci cu recruţii? Doar 
n-o să-i părăseşti, pur şi simplu, nu? Mi-ar veni foarte 
greu să cred Stryke cel pe care îl ştiu eu ar face aşa 
ceva. 

— Nu, Alfray, nu voi proceda aşa. Sunt orc, iar orcii au 
grijă de ai lor. O să-i anunţăm şi pe ei, nu te teme. 

— Nu mă tem, spuse bătrânul caporal. Eu însă nu 
părăsesc pe nimeni, atâta tot. 

— Nici eu, Alfray. Nici eu. Aşa că ceea ce vreau să... 

Clopotele începură să tragă alarma. Oamenii strigau 
de pe zidul îngrăditurii. : 

Orcii săriră ca arşi şi ţâşniră spre uşă. In aceeaşi clipă, 
un bidon aprins explodă pe acoperişul de trestie de 
deasupra lor. Paie şi lemne aprinse căzură potop la 
podea, umplând cabana de fum alb. 

Stryke sări în faţă, trăgând-o pe Coilla din calea unui 
lemn aprins. 

— Haideţi să ieşim de-aici. 

Ploaia de foc nu mai contenea, ţinută sub control 
numai de arcaşii postați de Rellston pe ziduri şi de 
brigăzile cu găleți dinăuntru. Adăpostindu-se pe sub 
streşini, jderii se grăbiră să-şi reia poziţiile. Când ferindu- 
se într-o parte, când aplecându-se, tocmai se pregăteau 
să se despartă, când o santinelă strigă dintr-un turn de 
pază. 

— S-au oprit! Se retrag! 

— Poate ca să nu-şi lovească propriii ostaşi, zise 
Stryke. 

Apoi se cutremură, zguduit de o senzaţie necunoscută. 


192 


Coilla nu observă nimic. 

— Ai văzut? îl întrebă ea pe căpitan. 

In toiul atmosferei încordate, la un pas de a începe 
bătălia, Înalta Preoteasă murmura incantaţii în jurul 
izvorului magic. În aceleaşi haine albastre, deşi cam 
pătate acum, ocolea încet fântâna cu lumină-curcubeu, 
de mână cu un lanţ de adepţi. In jurul ei, rufoase şi 
istovite, un grup de femei de toate vârstele urmăreau 
ritualul. Chipurile li se colorară pe rând în roşu, verde şi 
galben când începură şi ele să murmure. 

— Ce fac? întrebă Jup. 

— Încearcă să întoarcă magia împotriva armatei Uni, îi 
răspunse Stryke fără să gândească. 

Oare de unde ştia? se mirară jderii. 

— Deh, avem nevoie de tot ajutorul primit, bodogăni 
piticul. 

Stryke încercă să se detaşeze de sentimentele stranii 
care îl tulburau. 

— N-am nimic împotrivă să fie cerut ajutorul zeilor, 
încercă el să-şi păstreze sarcasmul, dar sunt momente 
când sabia e o călăuză mai de nădejde. 

Coilla îi puse mâna pe braţ. 

— De ce nu le spunem că avem celelalte stele? 

Stryke păru năucit. 

— De ce le-am spune? 

Jderiţa ridică din umeri, aproape stânjenită, dacă aşa 
ceva ar fi fost posibil la ea. 

— Dacă sunt atât de puternice pe cât se spune, poate 
ne vin în ajutor. 

— Crezi că cineva de aici ştie ce să facă cu ele? 

Jup scoase o grimasă. 

— Noi habar n-avem ce să facem cu ele. 

Stryke se luptă să-şi ţină firea. Vibraţiile din trup nu-l 
lăsau să gândească. Jderii îl priveau nerăbdători, în 
vreme ce Krista şi femeile cu care se ţinea de mană 
invocau mai departe Treimea. Işi dori să-i fi povestit 


193 


Coillei ce-i spusese preoteasa despre posibilitatea ca el 
să fie o ciudăţenie. 

Revenind conştient cu picioarele pe pământ când se 
îndreptă de spate, inspiră adânc şi zise: 

— Cred că e mai bine să ţinem stelele pentru noi. 

— Dar de ce? 

Coilla strigă mai tare decât ar fi vrut. Câteva femei o 
săgetară din priviri. 

— Nu ne-au adus decât necazuri până acum, adăugă 
ea pe un ton mai potolit. 

— Nu vreau să risc să cadă în mâinile oamenilor Uni, 
răspunse Stryke. 

Jderiţa se uită la el ciudat. 

— Eşti sigur că, de fapt, nu vrei să le împărţi cu 
nimeni? După părerea mea, eşti foarte posesiv când vine 
vorba de ele. 

— Da! spuse Haskeer. Nici măcar să le ating nu mă 
mai laşi. 

Jup îi rânji obraznic celuilalt sergent. 

— Nu, de când ai luat-o razna. 

— la mai slăbeşte-mă, auzi? A fost din cauza oamenilor 
şi bolii lor nenorocite, pricepi? 

Înainte să mai deschidă gura altcineva, glasul Kristei 
deveni atât de ascuţit, că de-abia se mai auzi. Pe Stryke, 
sunetul îl străpunse ca un cuţit. Preoteasa şi femeile ei 
se clătinau în faţă şi în spate, cu o expresie luminată de 
extaz. 

— Cum pot suporta ţipătul ăla? şopti Jup. 

Alfray vorbi, alungând vraja care-l învăluia pe Stryke. 

— Crezi că o să aibă efect? 

Bătrânul orc făcu un gest spre imnul nepământesc 
intonat de Krista. 

— La dracu’, sper că da, spuse Jup. Lupta-i luptă, 
pricep, dar m-am săturat până peste cap să ne 
hărţuiască toată lumea. 

O senzaţie de optimism neobişnuit străbătu ceata. 


194 


Atunci clopotele sunară din nou alarma. 

— Mai vine o armată! ţipă un glas. 

— Fir-ar al naibii! 

În liniştea care se lăsă dintr-o dată peste locul sfânt, 
vorbele lui Jup răsunară mai tare decât ar fi vrut el. 


18 


Repezindu-se la ziduri, orcii se înghesuiră pe potecă. 
Atât cât reuşiră să bată cu privirea, văzură soldaţi 
mărşăluind, cai zvârlind din copite, steaguri fluturând. 
Dar, din cauza fumului scos de focurile care ardeau încă 
în Ruffets şi a celor aproximativ cinci sute de focuri 
aprinse de duşmani în aer liber, nu vedeai la mai mult de 
câţiva metri. Totuşi, nu era nevoie să vadă bine ca să-şi 
dea seama că armata asediatorilor îşi dublase numărul. 

Cu ochi mijiţi, cu hainele la gură, ca să nu se înece, 
jderii urmăriră valurile nesfârşite de oameni şi cai care se 
unduiau negre peste vârfurile dealurilor. Când avangarda 
nou-veniţilor ajunse la tabăra Uni, ariergarda nici măcar 
nu se ghicea. Un roi infinit acoperea ţinutul de la un 
capăt de orizont la celălalt. 

Disperat, Stryke închise ochii. 

Haskeer îşi recapătă primul vocea: 

— Şi acuma chiar c-am dat de belea. 

Subit, tabăra Uni fu cuprinsă de ţipete. Tuşind, Coilla 
remarcă: 

— Nu prea-mi sună a reuniune veselă. 

Jup începu să ţopăie, neobişnuit de voios. 

— Sunt Mani! Priviţi, se văd orci, cu sutele! Mani au 
venit să oprească asediul! A 

— Ai dreptate! se bucură şi Coilla. li atacă pe Uni din 
spate. 

— Uite şi pitici! arătă Jup cu degetul către primii 
semeni de-ai lui pe care îi vedea după atâta vreme. O 


195 


mare de ei! 

Haskeer rânji. 

— Şi ce dacă? N-o să facă nicio ispravă dacă nu sunt 
plătiţi bine. 

Jup îl apucă de gât. 

— Zice cine, băşină de capră? 

Stryke îi despărţi înainte ca Haskeer să poată riposta. 

— N-avem timp de asta. Chiar nu vede nimeni a cui 
armată e? 

Alungând scânteile focului împrăştiate de vânt, jderii 
scrutară valurile de căldură sclipitoare. 

— Nu ştiu, se hotărî Coilla. Nu-mi pasă. Sunt mai mulţi 
decât noi şi asta-i tot ce contează. 

Stryke se propti de palisadă. 

— E mâna zeilor. Trebuie să coborâm şi să dăm o 
mână de ajutor. 


Ruffets View fremăta de activitate. Rellston striga 
ordine când în stânga, când în dreapta, când în mijloc. 
Oamenii alergau să le îndeplinească şi, în scurt timp, se 
adunară toate forţele. Pedestraşii se împingeau prin 
mulţime ca să se alinieze pe străzile de lângă poarta de 
la miazănoapte. Între timp, călăreţii puneau şaua pe cai 
şi plecau roind din grajduri ca să se adune lângă bazinul 
din piaţă. 

Comandantul aşezării avea o misiune grea: să trimită 
locuitori pe ziduri, în timp ce pe alţii îi lăsă să stingă 
focurile care încă făceau prăpăd în zonele mai sărace, cu 
case construite din lemn. 

Stryke se înghionti prin mulţime. Bine-ar fi fost să nu le 
fi cerut orcilor recruți să se adune la bazin. Era o 
hărmălaie teribilă acolo. Se feri când un cal se sperie din 
cauza tărăboiului şi se împinse cu umerii până la 
marginea apei murdare. 

Nu se miră când constată că, până şi în piaţa 
aglomerată, oamenii lăsară loc liber în jurul caporalului 

196 


Krenad. Două sute de războinici orci ajungeau pentru a 
impune respect oricăror fiinţe. 

— Gata de bătaie, caporal? 

Chipul dezertorului se destinse într-un zâmbet larg. 

— Mult mai bine aşa, decât pitiţi între zidurile astea 
împuţite. Dacă e vorba de atac, eu sunt orcul cel mai 
potrivit. 

Trebuiră să ţipe ca să se audă. O linişte suspectă se 
lăsă peste adunare. 

Încălecând un cal adus de Krenad, Stryke află din ce 
cauză. Înalta Preoteasă Krista Galby se plimba prin piaţă. 
În ciuda îmbulzelii, locuitorii tot găsiră o cale să-i facă 
loc. 

Senină, Krista schimbă două vorbe cu comandantul 
Rellston, apoi se îndreptă spre jderi. Stryke îşi îndemnă 
calul în faţă ca să o întâmpine. 

Preoteasa îi puse mâna pe picior şi îl privi în ochi. 

— Odată ce a simţit cineva puterea pământului, ea va 
creşte în el, murmură ea. Mai devreme sau mai târziu, 
pământul nu se va lăsa tăgăduit. 

Dintr-odată, preoteasa renunţă la tonul sobru. Cu 
sclipiri exaltate în ochi, îşi îndreptă ţinuta. Deşi nu ridică 
vocea, vorbele ei răsunară în piaţă: 

— Să ştie fiecare dintre voi că luptă pentru ţinutul 
nostru. Aşa că ţinutul vă va întări, vă va aduce puterea 
pământului în inimi. Deschideţi-vă în faţa puterii 
pământului. Să ştiţi că vântul este respiraţia pământului 
şi că luptăm pentru bunăstarea ținutului. Pentru că 
ţinutul nu v-a negat. Prea mult a vărsat lacrimi din cauza 
cotropitorilor. Acum, că puterea pământului pluteşte 
deasupra capetelor voastre - un nor de flăcări artificiale 
ţâşni strălucitor mai sus ca altădată, din întâmplare sau 
pentru că aşa trebuia - spiritul vostru se va înviora, în 
viaţa aceasta sau în cea viitoare, iar binecuvântările Căii 
Mani vor sta deasupra voastră şi în faţa voastră. Le veţi 
găsi în spatele vostru şi la dreapta şi la stânga voastră, 


197 


ca să vă păzească şi să vă ferească, şi să vă apere ca pe 
fiinţele ținutului. 

Ridică mâna într-un gest grațios de binecuvântare. 
Apoi se pierdu în mulţime. 

Porunca lui Rellston sparse tăcerea: 

— Deschideţi porţile! Pas alergător! 

incadrat de Coilla, Jup, Alfray şi Haskeer, Stryke îşi 
strunea calul numai cu forţa mușchilor. 

Piaţa se umplu încă o dată de zarvă. Sub acoperirea ei, 
Coilla spuse: 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, toate stelele se vor pierde 
deodată. Imparte-le cu noi Stryke. 

— Nicio şansă. 

Auzind refuzul automat, jderiţa ridică  bărbia 
încăpăţânată. 

— Trebuie să stea împreună, Coilla adăugă el, 
stăruitor. Nu ştiu de ce, dar aşa trebuie. 

Primele coloane de oameni ajunseseră la poartă. 

— Ori asta, ori eşti prea posesiv ca să le scapi din 
mână, zise Coilla. 


Aflată în siguranţă în mijlocul armatei sale, Jennesta 
cerceta îndelung priveliştea din caleaşca de pe vârful 
dealului. 

O bătălie crâncenă se dădea în faţa aşezării sordide, 
fumegânde. Prinşi între laturile abrupte ale văii, blocaţi 
de adepţii ei şi de oamenii ăia jalnici şi orcii renegaţi, 
fanaticii lui Hobrow înaintau cu îndârjire. 

Jennesta râse. 

— Sunt vrednici de milă, nu-i aşa, Mersadion? 

— Da, doamna mea. 

Fără să-şi dea seama, generalul duse mâna la obrazul 
băşicat şi plin de cicatrice. 

— Dar sunt totuşi douăzeci de mii, adăugă el. 

Ochii reginei sclipiră a rău. 

— Şi asta înseamnă... 

198 


— ... Că... veţi avea parte de o victorie răsunătoare, 
doamna mea. 

— Îmi plac victoriile răsunătoare. Şi ar trebui să-ţi 
placă şi ţie, generale. Pentru că, dacă nu obţii una, îţi iei 
adio de la viaţă. M-am exprimat clar? 

Mersadion se înclină ca să-şi ascundă ura pe care-o 
simţea în suflet. 

— Foarte clar, doamnă. 

— Bine. Atunci pregăteşte un atac din trei părţi. Vreau 
ca oamenii tăi să fie gata pentru un asalt frontal. Ce? 
Aveai de gând să-mi pui la îndoială ordinele? 

— Nu, doamnă. Niciodată. 

— Perfect. Nu trebuie să ne lăsăm duşi de val, aşa-i că 
nu? Orcii să se urce pe creasta de acolo, ca să atace 
acoperiţi de copaci. Piticii să se suie în vârful dealului din 
stânga. Când oamenii simulează un atac, proştii ăia de 
Uni nu vor fi în stare să se răspândească lateral, ca să-i 
încercuiască. Dar unii vor fi atraşi în faţă şi atunci 
flancurile noastre le vor ataca pe ale lor. Vezi cât de 
simplu e? 

Sigur că vedea. 

— Genial, doamnă. 

— Sigur că-i genial. Jennesta zâmbi la marea de sulițe 
sclipitoare şi săbii de dedesubt. Şi, dacă tot vorbim 
despre asta, vreau să dai drumul harpiilor să zboare 
imediat ce gloata aia de Uni a trecut la atac. 

Ce-a mai rămas din ele, îşi zise generalul, plecând să 
transmită poruncile. De ce i-o fi plăcând reginei să aţâţe 
harpiile între ele nu-şi putea închipui. Deşi posibilitatea 
nebuniei nu putea fi trecută cu vederea. 

Din fericire, Jennesta era încântată. Entuziasmată. 
Chiar copilăroasă, la gândul oceanului de sânge care 
urma să se verse. Trase de frâie şi porni cu caleaşca cu 
coase la roţi spre primele rânduri ale avangărzii. Odată 
ajunsă pe poziţie, îi ordonă lui Mersadion să dea 
semnalul de atac. 


199 


Pas cu pas, caii se năpustiră înainte, câştigând elan. 
Convinsă că arată superb, toată numai o scânteiere în 
soare, Jennesta se repezi asupra inamicului, târându-şi 
armata după ea ca pe-o mantie de giuvaiere. 

Avea să fie o victorie uşoară. 


Kimball Hobrow nu-şi credea ochilor. Cu câteva minute 
în urmă fusese în fruntea unei forţe de asediu care 
întrecea cu mult gloata de păgâni din aşezarea aia 
nenorocită. Nu putea pierde. Chiar îi compătimise pe 
proştii ăia de Mani, întinşi în faţa lui ca popicele, 
aşteptând ca voia Domnului să-i dărâme ca dovadă a 
puterii Sale. 

lar acum înfrunta nu o armată, ci dovă. Armate în fata 
cărora oastea lui părea o adunătură venită la picnic. 

— Ce facem, domnule? îl întrebă custodele lac de 
transpiraţie din faţa lui. 

— Voia Domnului, răspunse Hobrow, afişând o 
expresie calmă, în ciuda primilor fiori de panică din piept. 

— Este o încercare, tată? întrebă şi Mercy, ridicând 
spre el privirea inocentă. 

— Da, fiica mea. 

Hobrow îl săgeta din ochi pe custode când pământul 
începu să se zguduie sub caleaşca Jennestei. 

— De ce? Crezi că Domnul ne-a părăsit? Atât de slabă 
e credinţa ta? 

— N... Nu, domnule. 

— Sigur că nu. Îi vom ucide pe aceşti necredincioşi. 
Numele Domnului va răsuna glorios de-a lungul 
vremurilor. El este cu noi, cum să pierdem? 

Custodele nu-şi găsea cuvintele. Scutură din cap când 
Hobrow dădu binecuvântarea în aerul fierbinte. 

— Du-te înapoi la locul tău, omule! Fă voia Domnului! 

Hobrow şi-l scosese deja din minte. Le făcu semn la 
doi din cercul său de apropiaţi. 

— Am o veste proastă pentru voi, îi anunţă. Ştiu că de- 


200 


abia aşteptaţi să luaţi parte la masacrul sfânt, dar 
Domnul are alte planuri pentru voi. 

Cei doi afişară mine cu adevărat îndurerate. 

— Care sunt acelea, stăpâne? întrebară ei în cor. 

— Păziţi-o pe fata mea ca pe ochii din cap, căci nu ne- 
a poruncit Domnul să-i păzim pe cei nevinovaţi? 

Cei doi încuviinţară în tăcere, şocaţi de sarcina primită. 

— Duceţi-o într-un loc sigur. 

Hobrow se îndoi de spate. Trupul său ciolănos aduse 
cu o pasăre bizară când se aplecă să o sărute pe Mercy 
pe frunte. Ea plecă din cap supusă, dar el dispăruse deja. 

O privire fu îndeajuns ca Hobrow să-şi dea seama că 
oastea de calici din Ruffets View nu aduna mai mult de 
câteva sute de fiinţe. O vedea deja pe Târfă venind spre 
el într-o volbură de aur şi oţel. Rândurile din faţă ale 
oştirii ei se ciocniră de suliţaşii Uni cu o forţă care 
cutremură pământul. Preţ de-o clipă, o zări pe regină 
urlând ca turbată când un armăsar se înţepase într-o 
armă mortală. 

Zâmbind în sinea lui, Hobrow sări în şa şi galopă în 
încăierare. Cum putea fi atât de proastă? 

Când a mai trecut o cavalerie de aşa un zid solid de 
suliţaşi? Domnul era cu el, fără îndoială. Avea să fie o 
victorie uşoară. 


În timp ce puhoiul Jennestei izbea în primele rânduri 
de Uni, Stryke conduse unitatea de cavalerie orcă în 
spatele lor. 

Deşi urcau dealul - nu era cea mai bună tactică într-un 
asalt - adversarii se nedumeriră. Soldaţii lui Hobrow 
trăseseră o singură serie de săgeți care nu-şi prea 
nimeriră ţinta. Le era şi mai greu să socotească distanţa 
dacă ţintele urcau. 

— Cred că arcaşii de frunte ai lui Hobrow sunt puşi la 
încercare, rosti Coilla, lăsându-se cât mai aproape de 
gâtul calului pe care alerga. 


201 


— lo nu mă plâng, replică Haskeer. 

Jderii şarjară. Fumul se subţia pe măsură ce se 
îndepărtau de Ruffets, dar bătălia de deasupra ridica 
atâta praf, încât parcă se lăsase ceața. larba căpătase o 
nuanţă cenuşie, până şi soarele părea un glob palid 
spânzurat la jumătatea cerului. Totuşi, zgomotele bătăliei 
nu conteniră, iar pământul însuşi tremura sub tropotul 
copitelor. 

Stryke privi în dreapta. Aşa cum stabilise cu Rellston, 
cavaleria lui se lansa spre flancul lui Hobrow de pe o 
pantă lină. Călăreţii Uni se aflau undeva deasupra, 
ascunşi de potopul nestatornic de luptători. Jderii ştiau 
deja că duşmanii îşi vor păstra cavaleria drept front de 
luptă principal împotriva neaşteptatei oşti de Mani. 

Plecaţi cu câteva minute mai înainte, pedestraşii lui 
Rellston începeau să se alinieze de-o parte şi de alta. 
Soldaţii din faţă se apărau cu săbii scurte, în vreme ce 
camarazii lor mânuiau lăncii lungi. Din spatele lor şuierau 
rânduri-rânduri de sulițe.  Năvăliră în flancurile 
potrivnicilor. Unii reuşiră să se apere cu scuturile, dar 
alţii fură străpunşi, iar corul de răcnete îi făcu pe Stryke 
şi Coilla să rânjească de plăcere ca nebunii. 

Încă cincizeci de metri mai aveau călăreţii orci până să 
zdrobească rândurile de Uni. Douăzeci... zece... 

Exact deasupra capetelor lor se auziră hohote de râs 
demonice. Năuciţi, jderii ridicară ochii şi se dădură înapoi 
îngroziţi. 

Douăsprezece creaturi înaripate apărură din norul de 
praf şi se lăsară peste ostaşii Uni, împietriţi. Arcașii lui 
Hobrow nici nu ştiură ce-i lovi. Harpiile plonjau printre ei 
din spate, târau prin aer corpuri care se zbăteau turbate 
şi pe urmă le azvârleau peste camarazii lor. O ploaie de 
sânge sinistră cădea peste oameni şi pământ deopotrivă. 

Numai o mână de arcaşi pricepu ce se întâmplă. Luaţi 
pe neaşteptate, zvârnliră câteva săgeți în sus, dar cele 
mai multe căzură aiurea şi făcură mai multe victime 


202 


printre Uni decât printre harpiile care se ascundeau 
croncănind în spatele norului de praf. 

Prea târziu ca să mai oprească năvala, Stryke se trezi 
că doboară de pe cal un băiat cu gura căscată de uimire. 
Băiatul căzu sub copitele nestăvilite şi ţipă, dar foarte 
scurt. Apoi jderul izbi şi spintecă, se aplecă şi pară. 

Acum că orcii spărseseră apărarea Uni, soldaţii lui 
Rellston pătrunseră şi ei. Ostaşii lui Hobrow se adună în 
pâlcuri dese, luptând pentru viaţa lor. Din când în când, o 
harpie plonja după câte-o altă victimă, împrăştiindu-i 
membrele spintecate peste tovarăşii ei copleşiţi de 
groază. 

Rezultatul era inevitabil. 

— Parcă înţepi peşti într-un butoi! ţipă Haskeer în timp 
ce rotea sabia în vârtejuri însângerate. 

— Da, gâfâi Jup, presărând şi el cărarea cu victime. 
Parcă suntem nişte ucigaşi. 


Pe câmpul de luptă care se încinse deasupra părţii 
celei mai înguste a văii, Jennesta fierbea. Da, garda ei 
personală se năpustise asupra suliţaşilor şi-i respinse pe 
Uni cu ferocitate, dar caleaşca ei tot se răsturnase şi-i 
murise un cal. 

— Fă ceva! răcni ea către Mersadion, în timp ce se 
ridica anevoie în picioare. 

— Da, doamna mea. 

Cu blestemul pe buze, generalul alergă după altă 
caleaşcă. 

Îndată ce _ vizitiul încetini ca să audă poruncile 
comandantului său, Mersadion săltă în caleaşca şi-l zvârli 
în iarba culcată la pământ. Alte două căleşti veneau 
imediat în spatele lui. Fără să arunce măcar o privire la 
ele, generalul îl lăsă pe vizitiul căzut să fie sfârtecat de 
lamele fixate în butuci. 

Ştia că, la rândul ei, Jennesta ar proceda la fel cu el. 
Regina sări peste solul brăzdat, biciuindu-şi caii să o ia la 


203 


galop. 

Mirosul de sânge îi ajunse în nări, îl simţea 
fremătându-i în tot corpul, trezindu-i setea din 
străfunduri. Mână direct către locul liber în care muriseră 
suliţaşii şi năvălii în focul bătăliei. Restul gărzii ei 
personale se grăbi să o ajungă din urmă. 

Incetini brusc. Nu era bine să o ia prea mult în faţa 
oamenilor ei. Roti caleaşca şi o opri, apoi deschise ochii 
larg, a mirare. 

O adiere rătăcită împrăştiase, doar pentru o clipă, 
praful. Limpede ca lumina zilei, regina văzu că, în fundul 
văii, o oaste din aşezare străpunsese ariergarda Uni. 

O oaste în care luptau orci. 

Poate nu însemna nimic. La urma urmei, şi ea avea 
orci, iar în Maras-Dantia era plin de ei. 

Totuşi, poate însemna ceva. Poate că îi găsise pe 
dezertorii nemernici, până la urmă. 

Solzii palizi ai Jennestei scânteiară când soarele îi 
lumină zâmbetul scurt. 


În busculada din faţa porţii de la miazănoapte, grupuri 
de Uni luptau mai departe cu îndârjire, nevrând să moară 
fără să ia cu ei cât de mulţi Mani. Nu puteau fi mai mult 
de două-trei mii rămaşi în fundul văii, dar îşi vindeau 
scump pielea. 

Vlăguit peste poate, Stryke se opri să-şi tragă sufletul. 
Lupta era cumplită, îi era cald şi transpirase, în ciuda 
aerului rece. Din fericire, harpiile dispăruseră; fie 
străpunse de săgeți, fie zburaseră de unde veniseră. Il 
tulburase apariţia lor. Din câte ştia, nu atacaseră soldaţii 
din Ruffets View. De unde ştiau să-i atace numai pe Uni? 
Că tot veni vorba, habar n-avea cum de apăruse fără 
veste cealaltă armată Mani. 

jderul îşi zise că nu era decât o reacţie de-a lui la 
fanatismul lui Hobrow. Vru să bea apă, apoi înjură când 
văzu că pierduse plosca în bătălie. Din fericire, stelele 


204 


erau la locul lor. Coilla îşi struni calul lângă el. 

— Pe toţi zeii! Sunt gata să ucid pentru un gât de bere, 
zise şi se şterse pe frunte de sânge şi transpiraţie. 

— S-ar putea s-o faci, de nevoie. Trebuie să fie de băut 
în tabăra lor. Să sperăm că ajungem acolo înaintea 
ăstora care-i înfurie pe zei. 

Stryke dădu pinteni calului, lăsându-şi capul pe spate 
din cauza avântului. Coilla se uită după el şi ţâşni la fel 
de sălbatic. 

Apoi îl văzură pe Krenad. Atârna cu capul în jos, cu un 
picior prins în scara şeii, în timp ce calul lui gonea 
înspăimântat, ţopăind printre rânduri de luptători sparte. 

Stryke îl păli pe agresorul lui Krenad cu sabia din 
lateral, iar Coilla fugi după caporal. Reuşi să ajungă în 
faţa armăsarului şi să-l oprească. Când îl ajută pe orc să 
se ridice, constată bucuroasă că mai găsi puterea să-i 
mulţumească, deşi tremura tot. 

Strigătul lui Rellston îi atrase ca un magnet. Câteva 
sute de Uni se refugiaseră într-o adâncitură ascunsă 
după un desiş. De acolo ieşeau, atacau şi fugeau înapoi 
în adăpostul oferit de arbugştii spinoşi. 

Krenad încălecă şi îi dădu lui Stryke o sticlă cu un 
lichid necunoscut. Avea gust stătut, dar îl învioră. Jderul 
îşi plimbă ochii primprejur şi-l văzu pe Alfray venind spre 
ei din ceaţă. 

Brusc, bătrânul războinic se opri de parcă îi răsărise 
cineva în cale. Nu un duşman, ci o persoană cu care nu 
avea nimic. Stryke îi văzu expresia buimacă. Urmărindu-i 
privirea, i se păru că zăreşte o sclipire albă. Un armăsar 
alb şi un călăreț cu plete castanii, subţire, dar viguros. 

Serapheim? 

Năluca se pierdu în ambuscadă. 

— În regulă, rosti Stryke, nereuşind să-şi ascundă fiorul 
superstiţios. Vreau o băutură adevărată. Hai să vedem ce 
ascund ticăloşii ăia de Uni acolo jos. 


205 


Soarele coborâse, iar trupele lui Hobrow fuseseră 
obligate să se retragă. 

Un tâmpit dăduse foc desişului cu câteva ceasuri în 
urmă şi-i gonise pe Uni, dar ameninţa să ardă pe oricine 
se încumeta să treacă pe acolo. Frunzele ardeau mocnit 
purtate de vânt şi aprindeau mici focuri în locuri 
neaşteptate. Câteodată, fumul era atât de gros, că ar fi 
sufocat şi un dragon. Bătălia se prelungise toată ziua, Uni 
pierduseră, dar ea continuase cu aceeaşi încrâncenare. 

Jderii şi recruţii lui Krenad stăteau unii lângă alţii, mulţi 
în picioare, toţi pătaţi de sânge. Cei mai norocoşi erau 
mânjiţi de sângele altora. 

Pe măsură ce amurgea, un vânt se porni să vâjâie prin 
vale în drum spre apă. Spulberă mantaua de fum 
suficient ca orcii să vadă de la cine primiseră ajutorul 
neprevăzut. 

Jennesta. 

— In numele zeilor! exclamă Haskeer exact când 
Stryke rosti numele reginei. 

Jderilor nu le scăpă ironia sorții. Şi nici Jennestei. Le 
arunca priviri ucigătoare de pe platforma unde-şi oprise 
caleaşca. 

Cât de departe era, jderii tot ştiau că Jennesta 
turbează de mânie. O siluetă cât o jucărie, pe panta 
dealului, ridică braţul, ca aruncând o suliță invizibilă. 

Stryke şi ai lui se împrăştiară. Văzuseră destule vrăji 
de-ale ei ca să ştie că avea la dispoziţie sfere de energie 
distrugătoare. 

N-ar fi trebuit să se sperie. Încă o pală de vânt 
neaşteptată trase la loc perdeaua de fum între ei şi 
regină. 

— Nu vă îngrijoraţi, vorbi Coilla cu dispreţ. Nu-şi va 
risca preţioasa făptură în bătălie. Acum haideţi să-l 
găsim pe criminalul ăla de şef Uni şi să ne cărăm naibii 
de-aici. 


206 


19 


Kimball Hobrow stătuse în spatele oamenilor lui ziua 
întreagă. Patrulase dintr-un loc într-altul şi-i îmboldise cu 
rugăciuni disperate. Se ţinuse de ei ca umbra tot drumul 
de înaintare şi la fiecare pas făcut în retragere. Acum se 
ascundea în spatele unei căruţe răsturnate, tot 
strigându-le îndemne răguşite. 

Dintr-o dată, se pomeni că nu mai are pe cine să 
susţină. Cel din urmă custode se prăbuşi cu un oftat de 
oboseală. Ca un copil pe cale să adoarmă, omul îşi dădu 
ultima suflare când soarele se cuibări în spatele unei 
creste de deal. 

Tabăra se adunase într-o parte a văii. Ar fi trebuit să 
fie în siguranţă, pitită cum era într-o adâncitură 
mărginită de copaci, un loc paşnic pentru un tată care 
face popas acolo împreună cu fiica lui. Dar el nu-şi 
văzuse fata de ceasuri întregi. Numai Domnul ştia unde 
e. 

Pentru prima oară, Hobrow se întrebă dacă Domnului 
chiar îi pasă de el. 

Conducătorul Uni se ghemui mai tare, ignorând 
aşchiile din lemnul căruţei, care îi intrau în palmă. Sabia 
şi-o pierduse de mult, o scăpase când o gloată de 
sălbatici se repezise la trupa lui de viteji. Acum nu mai 
avea cu ce să se apere. 

Surprinse cu privirea doi suboameni care se furişau 
printre ruinele taberei sale. Purtau uniforma Târfei celei 
Scârboase. Când sus, când jos, smulse o pătură 
zdrenţuită din grămada din căruţă şi şi-o trase peste cap. 
Poate dacă se făcea mic de tot şi nu mişca, avea să 
scape nevăzut. 

Încercând să-şi ţină respiraţia, Hobrow îşi auzi bătăile 
inimii ca ropotul de copite. Oare nu le aud şi ei? De-acum 
îi era limpede că-l jignise profund pe Domnul şi că 
Domnul îl părăsise. Nu împlinise el voia Sa? Nu fusese 

207 


destul de sârguincios? 

Pesemne că nu. 

Cele două creaturi atacară pe neaşteptate. Smulseră 
pătura şi-l apucară pe Hobrow, care clipi în ultimele raze 
de lumină ale zilei. 

— Doamne,  zdrobeşte-i pe aceşti păgâni care 
îndrăznesc să profaneze instru... 

Unul din orci îl pocni peste cap. Hobrow rămase cu 
răsuflarea tăiată. Când realiză ce se petrece, îl auzi pe 
cel mai gras spunând: 

— Oare nu găsim nimic de ciordeală? 

Orcul mai înalt cotrobăi în grămada căzută din căruţă. 
Aruncă o carte sfântă în luminiş şi se şterse de vestă pe 
degete. 

— Nimic. Numa’ o droaie de prostii. 

Hobrow se ridică într-un cot. 

— Nu poţi spune aşa ceva! exclamă înspăimântat. 

Grăsanul îl pocni cu dosul palmei şi-i sparse buza. 

— Tocma' am zis, creier muced. Vorbeşti cam mult. 

— Hai să-i tăiem limba! Am chef să trag un râs. 

Hobrow se trase înapoi şi zvârli din picioare furios. 
Până să-şi dea seama orcii ce face, el se vârâse deja sub 
fundul de lemn al căruţei distruse. 

Orcul mai înalt ridică resturile sparte şi se întinse după 
el. Hobrow se făcu mic sub scândurile rupte şi se trase ca 
să nu-l ajungă orcul. 

Zadarnic. Nepăsător, grasul îl pocni cu mânerul 
toporului peste genunchi. 

— Nu te mai juca de-a v-aţi ascunselea, pungă de 
puroi. 

Hobrow urlă: 

— Lăsaţi-mă să plec! Sunt servitorul Domnului. Nu-mi 
puteţi face rău. Vocea i se transformă în smiorcăit. Vă 
rog, nu-mi faceţi rău! 

Grăsanul îl prinse de părul cândva pieptănat şi-l trase 
afară. Îl ridică în picioare pe bărbatul care se aduna de 


208 


frică şi-l scutură ca pe-o zdreanţă. 

— la uite, îi zise tovarăşului său când o pată se 
răspândi pe pantalonii lui Hobrow. S-a pişat pe el. 

Hobrow închise ochii, simțind că rezultatul umilinţei 
finale începea să se răcească şi să i se lipească de 
coapse. Tâlharul de orc îl trase deoparte. Hobrow se lovi 
zdravăn de roata căruţei. 

— Crezi că merită să-l ducem la Maiestatea Sa, 
Hackrash? întrebă grăsanul. 

Orcul mai înalt se uită la slujitorul Domnului cu dispreţ. 

— Nooo! Nu poate fi cineva important. N-are vână nici 
cât o meduză. 

Scufundat în ruşine, Kimball Hobrow nici nu simţi 
cuțitul care-i străpunse inima. 


Când se întunecă, soldaţii Jennestei se întoarseră în 
tabără.  Urlete  nepământeşti se  înălţau deasupra 
câmpului de luptă învăluit de umbre. Mişcări furişe îi 
trădau pe Uni care voiau să scape fugind peste creastă. 
Stryke nu ştia că Mercy Hobrow se află printre ei. Avea 
cu totul alte griji pe cap. 

— Am face bine să punem mâna pe stea şi s-o 
ştergem, hotărî el. Acolo sus e Jennesta. Nu vreau să fiu 
prin preajma ei mâine dimineaţă. 

— De ce ne ajută? se miră Jup. 

— Nu ne ajută. Pur şi simplu scapă de Uni. Pe noi ne 
vrea. Coilla? Eşti de-acord? 

— Normal! Şovăi când Alfray îi bandajă tăietura de la 
umăr. Doar că... Ştii tu, nu mi se pare că-i cinstit să 
furăm de la aliaţi. Nu prea suntem înconjurați de prieteni, 
nu crezi? 

— Ne sunt datori, declară ferm Haskeer. Gândeşte-te 
că ne luăm recompensa. 

— O, de-a dreptul încântător! Deci acuma trebuie să 
jefuiesc templul aliaţilor noştri. 

O trupă de călăreţi istoviţi trecu pe lângă ei agale în 


209 


drum spre porţile aşezării. 

— Ascultă, vorbi Stryke. Oamenii ăştia nu au nicio 
şansă. Când Jennesta o să intre aici mâine dimineaţă, 
vrei să pună mâna pe un lucru care poate să fie un izvor 
de putere? 

Vorbele căpitanului hotărâră situaţia. Ceata cobori 
spre Ruffets View, unii şchiopi, alţii vlăguiţi. 

Alfray îl trase de mânecă pe Stryke. 

— L-ai văzut pe... pe Serapheim ăla în luptă? 

Căpitanul şovăi. 

— Nu sunt sigur. Aşa mi s-a părut, dar... 

— Dar spui numai prostii, îi termină Haskeer vorba. Ce 
să caute un făcător de poveşti într-o bătălie? Acuma hai 
să mergem acolo jos şi să vedem cât de recunoscători 
vor să ne fie oamenii ăia. 


În spatele porţilor, uralele se înălţară ca un zid. Cineva 
le puse ulcioare în mâini. Alţii le oferiră bucăţi de carne şi 
pâine. Oamenii ţopăiau de bucurie, cântau, petreceau 
sau se rugau, fiecare cum avea chef. 

În mijlocul unui cerc de torţe de lângă bazin, Krista 
Galby strălucea pură ca flacăra de lumânare. Lângă ea, 
cu braţul întins ţeapăn, ca o praştie, de bandajul verde, 
comandantul Rellston se proptea de peretele scund, 
mort de oboseală. În timp ce orcii îşi dădeau ifose, cei doi 
conducători Mani îi strigară. 

— Primeşte, te rog, încă o dată, Stryke, toată 
recunoştinţa mea, rosti Krista. Nu ne-am fi putut apăra 
fără voi. 

Rellston înclină băţos din cap. 

— Permite-mi să-ţi mulţumesc şi eu. Bănuiesc că nu l- 
ai văzut pe porcul ăla de Hobrow, nu? 

— Nu. 

Stryke vru să plece, dar comandantul, hotărât să-şi 
dreagă purtarea neîncrezătoare de la început, porunci 
alte stacane cu bere. Era prima oară când jderii refuzau 


210 


băutura. 

Indată ce reuşiră să plece fără să supere pe nimeni, se 
îndreptară spre coloana de lumină orbitoare de pe deal. 
Ceata lui Krenad îi urmări cum se îndepărtează, azvârlind 
remarci despre orci care nu-s în stare să ţină la băutură. 
Haskeer nu fu singurul care ar fi vrut să le şteargă 
rânjetele cu palma. 

Cum tot oraşul chefuia, zona din jurul templului era 
pustie. Jderii nu aşteptară invitaţie. Mergând la pas spre 
uşa templului, atacară pe nepusă masă. Era ultimul lucru 
care s-ar fi aşteptat gărzile. Căzură fără să opună 
rezistenţă. 

— Leagă-i, porunci Stryke cu strângere de inimă, care 
însă nu-l împiedică să dea năvală în templu. 

Jderii se opriră în prag. O lampă sfinţită lumina 
pilastrul. Steaua licărea necontenit. 

Coilla oftă şi se pregăti să repete acrobaţiile din ziua 
precedentă. 

— La dracu’ cu asta! mârâi Haskeer. 

Se aruncă asupra stâlpului şi-l dobori. Acesta trosni pe 
podeaua de lemn de răsună tot templul. Cum toată 
lumea benchetuia, numai jderii auziră pocnitura. 

Stryke urmări steaua cu multe spiţe rostogolindu-se pe 
podea, săltând puţin, ca acelea din visul lui. Dacă vis 
fusese. O ridică repede şi-o vâri în săculeţ, alături de 
surorile ei. 

— Perfect, spuse el. Acum s-o tulim de-aici. 


Ajunseră deja la grajduri când Coilla îl întrebă: 

— N-ai de gând să vorbeşti cu Krenad şi cu recruţii? 

Stryke aruncă şaua pe cal mai tare decât ar fi trebuit. 
Animalul protestă zvâcnind într-o parte. 

— Şi-au luat soarta în mâini, la fel ca noi. Au vrut 
libertate. Acum sunt liberi. Ce fac e numai treaba lor. 

Strânse tare de chinga şeii. 

— Nu şi dacă Jennesta vine aici dimineaţă, îi reaminti 

211 


Alfray. O să-i jupoaie de vii. 

— Ce vrei să fac? Să ascund o armată întreagă de orci? 
Ascultaţi, nici mie nu-mi place situaţia asta, dar nu mi se 
pare că avem de ales. 

— S-ar cuveni măcar să-i avertizăm, stărui caporalul. 

Jup îl susţinu. Dar, Coilla vorbi fără ocolişuri: 

— Tot mai eşti speriat că ai putea atrage adepţi? 

— Şi ce dacă sunt? Stryke se răsuci ca să o străpungă 
din priviri. N-am zis niciodată că vreau să mă bat cu 
Jennesta! Nici cu altcineva. Nu vreau decât să scap 
întreg din locul ăsta. Îl las pe alt ticălos să fluture 
steagul. 

Alfray îşi exprimă dezgustul: 

— Deci îl laşi pe Krenad pe mâna blândei Jennesta? Nu 
eşti orcul pe care l-am crezut. 

Stryke îşi lipi obrazul de al lui. 

— Greşeşti. Exact asta vreau să spun. Sunt căpitanul 
unei cete de războinici, atât. Tu eşti cel care încearcă să 
mă transforme în altceva. Coilla, du-te şi caută-l pe 
Krenad. Nu, stai, mă duc eu. Cine ştie ce tărăboi sunteţi 
în stare să faceţi din asta! 

ÎI găsi pe şeful recruţilor cântând cântece deşucheate 
într-o cârciumă. 

— Vino-aici, îl chemă el aspru. 

Krenad era prea fericit - şi prea beat - ca să se ridice 
de pe butoiul pe care stătea călare. 

— Ce s-o-mplântat? bolborosi el. 

Stryke îl târî afară şi-l vâri cu capul într-un butoi cu apă 
până când ochii dezertorului îl priviră clar. 

— Aşa. Acuma-i mai bine. Ascultă, Krenad. In caz că n- 
ai observat, căpetenia celeilalte armate care a venit aici 
azi e Jennesta. 

— Nooo. Imposibil. A fost un om tâmpit cu o pălărie 
subţire. 

Stryke îi băgă iar capul în apă până când Krenad 
începu să bulbucească turbat. 

212 


— Nu el, idiotule! Cealaltă armată Mani. Cea de pe 
deal. Cu harpiile. Îţi aminteşti? 

Krenad se trezi dintr-odată. 

— Da, domnule. Când ne retragem, domnule? 

— Noi ne retragem acum. Voi vă retrageţi când vreţi. 

— Adică ne despărţim şi ne întâlnim mai târziu? 

— Nu. Uite ce e, caporal, să nu crezi că n-am apreciat 
efortul vostru în bătălie. Dar îţi explic pentru ultima oară: 
nu iau recruți. N-am luat niciodată. Nici mâine, când ne- 
am îndepărtat cât am putut de târfa aia ucigaşă, nu iau 
recruți. Fiecare orc pentru sine. Ai priceput? 


Mai târziu, în aceeaşi noapte, pe dealurile îndepărtate, 
când stelele se pregăteau să se stingă, privirea pe care i- 
o aruncase Krenad îl bântuia încă pe căpitanul jderilor. 


Când soarele răsărea sfios deasupra zidului palisadei, 
Krista Galby stătea înmărmurită în templu. 

Una dintre gărzi, cu o durere de cap teribilă, murmura: 

— ... Şi n-am putut face nimic. 

Preoteasa rămase tăcută clipe lungi, cu ochii la 
pilastrul răsturnat. Într-un sfârşit, glăsui cu un oftat: 

— Nu-mi închipui că i-a văzut cineva plecând în timpul 
petrecerii, dar bănuiesc că merită să întrebăm. 

Tăcu, străduindu-se să-şi controleze expresia feţei. 
Vorbi ca în vis, mai mult cu sine decât cu bărbaţii de 
lângă ea: 

— Trebuie să o găsim şi să o aducem înapoi. Am 
construit templul ca să o adăpostim. Este rostul vieţii 
mele, cum a fost şi al mamei mele înaintea mea, şi al 
tuturor preoteselor, de când s-a stabilit Ruffet aici. De 
fapt, dacă el nu ar fi găsit steaua în bazin, nici nu s-ar fi 
aşezat aici. 

Tulburat de liniştea nefirească, soldatul cu durerea de 
cap întrebă: 

— Să-i spun comandantului să adune o trupă? 


213 


Krista îl privi fix. 

— Nu. Nu vrem să fie pedepsită ceata lui Stryke. Nu, 
după ce l-a salvat pe Aidan. 

Îşi pierdu vocea, dar şi-o regăsi mai puternică: 

— Adună toate gărzile templului care mai pot călări. 
lar mie pregăteşte-mi iapa. 

Bărbatul se îngrozi. 

— Nu poţi pleca, Înaltă Preoteasă! Fără stea, avem 
nevoie de tine mai mult ca niciodată. 

— Cine altcineva le poate explica de ce ne trebuie? Nu 
înţelegi? Trebuie să plec. 


În mai puţin de jumătate de ceas, Krista era în piaţă, în 
faţa porţii de la miazănoapte. Desigur, o femeie rămasă 
văduvă cu o zi înainte jelise la fereastra ei. Mult după 
încheierea petrecerii, văzuse o ceată, cam treizeci de 
orci, plecând călare, cu copitele cailor învelite să nu 
tropăie. Garda de la poartă nu-şi amintea decât că a 
venit cineva şi i-a oferit o băutură, pe urmă l-a pocnit în 
moalele capului. 

Krista îşi îmbrăţişa fiul cu dragoste. Deşi nu putea încă 
merge prea mult, bătrâna lui doică rugase un constructor 
de la templu să-l ducă în braţe la mama lui. 

— Să fii cuminte, Aidan şi să o asculţi pe Merrilis. Vrem 
să ne recăpătăm puterile, nu-i aşa? 

Băiatul se agăţă de braţul ei. 

— Nu pleca, mamă. Rămâi cu mine. Se întâmplă lucruri 
rele afară. 

— Dar şi lucruri bune. Şi am gărzile acestea de 
nădejde alături. Nu te îngrijora, dragul meu. Mă întorc cât 
ai zice peşte. 

Krista se adresă doicii bătrâne şi tâmplarului voinic: 

— Aveţi grijă de el cât lipsesc. Aidan, sufletul meu, poţi 
să rămâi aici şi să te uiţi cum intră regina călare. Aşa-i că 
ti-ar plăcea? 

Şeful gărzilor de la templu veni şi-i dădu frâiele unei 

214 


iepe roşcate, o mândreţe de animal. Krista Galby îi 
trimise un sărut fiului său. 

Pe urmă ieşi pe poartă urmată de gărzi, ca urmărită de 
un val negru de furtună. 


Caleaşca Jennestei era împodobită cu flori. 

Poruncise să se scoată lamele rotitoare. Nu se făcea 
să-şi sperie potenţialii supuşi tăindu-le picioarele. Acum 
saluta din cap şi zâmbea regeşte la oamenii de rând 
aliniaţi la marginea drumului spre porţile aşezării 
mizerabile. Cum se numeşte, că iar a uitat? A, da, Ruffets 
View sau aşa ceva, un nume siropos. Deşi nu găsea 
absolut nimic romantic în adunătura de cocioabe 
jegoase, atât de îndepărtate de reşedinţa ei. In spatele 
Jennestei venea o parte din oastea ei, numai ca să le 
amintească cine e. 

Bărbaţii aclamau, fetele aruncau flori târzii, ale căror 
petale roşii sau galbene ca bronzul fură imediat zdrobite 
în noroi. Jennesta se uita pieziş la Mersadion, ţeapăn în 
şa lângă ea, cu obrazul aproape vindecat. Măcar vedea şi 
el că ţărănoii ăştia nespălaţi ştiau să cinstească o regină. 

O rază de soare ţâşni spre pământ şi sărută norul 
vrăjit, aţâţându-i focul. Privirea Jennestei fu atrasă către 
cer. La vederea puterii neasemuite, ochii îi luciră vicleni. 
Slăbi hăţurile şi caii începură să meargă la pas. 

Fornăitul animalelor o trezi la realitate. Aproape de 
poartă, o ceată de călăreţi îndrăzni să i se pună în cale. 
Fără o vorbă, o luară la galop nebun şi nici nu se uitară la 
ea. 

Insă din spatele porţilor se auziră ovaţiile locuitorilor 
care o văzură venind pe regină. Jennesta se forţă să 
zâmbească şi pătrunse în aşezarea cu toată pompa şi 
fastul cuvenit. 

Chiar în mijlocul pieţei era un bazin mocirlos, 
înconjurat de un zid scund. În faţa lui, un bărbat călărea 
un armăsar care lucea de atâta ţesălat. In ciuda ovaţiilor 


215 


frenetice, el afişa, mai presus de toate, o căutătură 
fioroasă. 

Rellston se trezi din visare cu o tresărire şi se înclină 
din talie. Jennesta îşi dădu seama că zâmbetul lui era tot 
atât de forţat ca al ei. Însă Rellston îi cunoştea renumele. 

— Bine aţi venit! rosti comandantul fără entuziasm. Şi 
vă mulţumesc pentru ajutorul sosit la timp. 

Mersadion mişcă scurt din cap în direcţia reginei. 
Rellston pricepu aluzia. 

— Maiestate, adăugă el. 

— O nimica toată, răspunse Jennesta, cu glas de miere 
otrăvită. Aveţi o trupă de orci pe-aici? Aş vrea să le... 
mulțumesc personal. 

— Am avut. Maiestate. Dar au plecat. 

— Ce trist, şuieră regina. Nu cumva au spus unde se 
duc? 

— Nu, Maiestate. Au plecat în toiul nopţii. 

Mersadion îşi trase calul într-o parte, crezând că 
Jennesta va erupe ca un vulcan. 

Nu se întâmplă nimic. Cu un efort supranatural, regina 
rosti printre dinţi: 

— Şi unde e Înalta Preoteasă? De ce nu a venit să mă 
întâmpine? 

Rellston se băţoşi mai tare în şa. 

— M-a însărcinat să vă transmit recunoştinţa ei, 
Maiestate. Dar mă tem că a trebuit să plece... cu o 
treabă. O treabă urgentă. 

Regina îşi plimbă maliţioasă privirea în jur. Dintr-odată 
din mulţime ieşi un bărbat vânjos cu un copil în cârcă. 
Deloc înfricoşat, spre deosebire de cretinii care se holbau 
la el ca viţelul la poarta nouă, băiatul era o fiinţă 
încântătoare, cu plete negre. Părea prea fudul ca să fie 
copilul cuiva neînsemnat. 

— Şi cine e ştrengarul de pe umerii zdrahonului? 
întrebă ea acră. 

Rellston răspunse în silă: 


216 


— E fiul înaltei Preotese, Maiestate. 

— Nu mai spune! Serios! 

Comandantului nu-i plăcu deloc pofta cu care îl privi 
Jennesta brusc pe băiat. | se întoarse stomacul pe dos 
când o văzu cum îi zâmbeşte lasciv lui Aidan, ca o 
curtezană angajată. 


Pitit în crângul din capul văii stătea un bărbat înalt, 
slab dar musculos, călare pe un cal. 

De-o parte şi de alta a lui, cete de Uni se târau printre 
arbori fără să-l vadă. Nu-l vedeau nici cercetaşii trimişi la 
întâmplare de Mersadion ca să-i elimine pe posibilii 
inamici scăpaţi cu viaţă. 

Pletele castanii ale bărbatului scânteiau în jocul razelor 
de soare. Absorbit de gânduri, urmărea gloata care 
aclama intrarea triumfală a Jennestei în Ruffets View. 

Îşi răsuci calul alb ca neaua şi se făcu nevăzut în 
pădure. 


20 


Scârbit, Rellston urmărea cum Jennesta băleşte după 
băiat. 

Se simţise obligat să-i ofere ospitalitate în hanul cel 
mai puţin oropsit din piaţă. Dar conversaţia nu prea 
curgea şi ea nu se atinsese de pocalul cu mied oferit de 
hangiu. Aidan însă era încântat să fie centrul atenţiei 
Maiestăţii Sale. Totuşi, pe măsură ce trecea după- 
amiaza, micul bolnav convalescent începu să caşte. 

Jennesta se întoarse către el şi-l întrebă cu răceală în 
glas: 

— Te plictisesc, nu-i aşa? 

— Nu, Maiestate! Cred că eşti grozav de frumoasă. 

Jennesta nu-şi mai încăpu în piele. 

Aidan căscă din nou. 


217 


Ca să împiedice o izbucnire de-a reginei, Rellston 
interveni: 

— lertaţi-l, Maiestate. Nu şi-a revenit încă de la 
loviturile primite acum două zile. A fost rănit atât de 
grav, încât o vreme am crezut că nu va supravieţui. 

Jennesta îi făcu semn să plece pocnind din degete a 
dispreţ şi nici nu catadicsi să întrebe cum de şi-a revenit 
atât de repede. Într-adevăr, constată Rellston, nici nu se 
mai interesă de băiat când acesta nu se mai uită la ea 
printre căscaturi. 

Ofensat că era pus într-o situaţie ridicolă, comandantul 
observă: 

— Se pare că soldaţii dumneavoastră n-au avut noroc 
să găsească obiectele de care aţi pomenit, doamnă. Nu 
doriţi să gustaţi din masa noastră sărăcăcioasă? 

Jennesta se uită la el de parcă tocmai s-ar fi târât 
dintr-o hazna. 

— Nu prea cred, răspunse ea înfumurată, apoi se ridică 
atât de repede, încât trânti scaunul pe podeaua hanului. 
Mă voi întoarce la armata mea. Un comandant bun se 
îngrijeşte de soldaţii lui. 

Rellston se înclină ironic, dar ea nu-l văzu. Plecase 
deja. 

Îndată ce caleaşca ei dispăru din vedere, comandantul 
dădu frâu liber nerăbdării şi frustrării. La nevoie, s-ar 
furişa din Ruffets. Ar face orice. Dar nu o putea lăsa pe 
Înalta Preoteasă apărată numai de o mână de oameni. 


Mai târziu, în aceeaşi după-masă, o ceată de treizeci 
de călăreţi rufoşi încetiniră caii la pas. 

În faţa lor cobora o pantă lină, dar animalele erau prea 
obosite ca s-o străbată mai repede. 

Stryke privi apele murdare, leneşe, ale Golfului 
Calyparr din dreapta lui. O briză sălcie îi mângâie nările. 
La niciun kilometru de ei se întindea Oceanul Norantellia, 
dar încă nu-l vedeau, fiindcă se aflau în spatele unei 


218 


ridicături scunde, acoperite de arbuşti pitici. Asta 
însemna că mai aveau câteva ceasuri bune până la 
Pădurea Drogan. Stryke înjură şi descăleca pentru ca 
armăsarul să se poată odihni şi porni pe jos în susul 
dealului, udat de ploaia rece şi deasă. 

— Ce-i acolo? şopti Coilla, arătând spre nişte umbre 
iute mişcătoare din faţa lor. 

— Uni, bănuiesc, răspunse Haskeer. A naibii vreme! Nu 
văd la doi paşi. 

— Nu cred că au cai, zise şi Jup. 

— Foarte bine! se bucură Haskeer. Aşa le trebuie 
ticăloşilor, să meargă prin ploaia pe care au coborât-o 
asupra noastră. l-aş omori pe toţi, dacă ar fi după mine. 

— N-avem timp de-aşa ceva, îl informă Stryke obosit. 

Într-un sfârşit, ajunseră pe creastă şi încălecară din 
nou. La trap, înconjurară un loc în care stâncile ieşeau 
din pământ. 

Stryke trase brusc de frâie. Vreo douăzeci de soldaţi 
de-ai lui Hobrow mergeau răzleţi de-a curmezişul 
drumului, dar jderii nu mai avură nervii să se încaiere cu 
ei. Cu săbiile scoase, se pitiră în spatele tufişurilor ude. 
Soldaţii îşi văzură de drum. 

Înconjuraţi de duşmani din toate părţile, jderii merseră 
cât putură de repede. Cu cât înaintau, cu atât dădeau 
mai des peste custozi deznădăjduiţi. De vreo două ori, 
Jup, trimis în cercetare, le făcu semn să se ascundă de 
cete de orci despre care nu aveau cum să ştie dacă erau 
recruți sau credincioşi Jennestei. 

Până la urmă, când un amurg posac luă locul zilei, 
Stryke îşi opri calul. Se depărtaseră de urmăritori. La 
nord se întindea neagră liziera Pădurii Drogan. Din când 
în când, o lună palidă ieşea ruşinoasă de după nori. 

De teamă să aprindă focul şi cum n-ar fi găsit ce să 
aprindă, jderii se aşezară să-şi tragă sufletul până la 
lăsarea nopţii. În curând, aerul serii tresărea de 
sforăituri. Mai răsuna şi câte-o palmă, când cel adormit 


219 


dădea după insectele ţiuitoare, dar santinelele nu 
observară nicio creatură amenințătoare. 

Pentru că nu reuşi să aţipească, Stryke cobori în golf. 
O vreme stătu pe mal, aruncând pietre în apă. Din cauza 
zgomotului apei curgătoare, n-o auzi pe Coilla venind în 
spatele lui. Işi dădu seama de prezenţa ei numai când 
jderiţa se trânti lângă el şi-şi îmbrăţişa genunchii. 

— Şi acum ce urmează, Stryke? Mergem până la 
Pădurea Drogan şi-l rugăm pe Keppatawn să ne 
primească din nou? 

— Poate. Nu ştiu. 

— Nu văd unde altundeva am putea merge, cu 
Jennesta scotocind capătul ăsta de golf. 

— Totuşi, sugeră Stryke, acela ar fi primul loc în care 
ne-ar căuta. Pe toţi zeii! Habar n-am ce să facem. 

Coilla aruncă şi ea o piatră. Căzu cu un „pleosc” în 
apă. 

— Ce e mai important pentru tine? 

— Să rămân în viaţă, cred. 

— Şi stelele? Nu te mai interesează? 

— Cine ştie? Aş vrea să nu fi început niciodată 
aventura asta. 

Stryke se propti de un bolovan pe care crescuse 
muşchi. 

Două pietre loviră apa deodată. După un timp, Coilla 
se întoarse spre el. 

— Ce-ai vorbit cu Krista cât am stat eu în templu? 

— Nimic. 

— Aţi stat unul cu altul jumătate de oră şi n-aţi vorbit 
nimic? Nu cred. 

— Mi-a zis că s-ar putea să fiu o curiozitate, recunoscu 
el cu jumătate de gură. 

— O ce? 

— Un orc care simte magia. 

Scoase stelele din săculeţ şi le aruncă dintr-o mână- 
ntr-alta sub privirile Coillei. 


220 


— Nu-i normal. lartă-mă, uită ce-am spus. l-ai povestit 
de visurile tale? 

— N-a fost nevoie. După părerea ei, sunt nişte 
semne... mă rog. 

— Te-ai gândit că e de vină cristalul? 

— Cristalul? Bineînţeles. O vreme asta am crezut. 
Acum sunt sigur că nu e. 

Jderiţa schimbă subiectul. 

— Ce ne facem? repetă ea. 

— Habar n-am. 

Stryke se juca cu stelele, trei îmbinate, două separate. 
Apoi se plictisi şi le împinse îmbufnat în iarbă. 

O vreme, cei doi orci le studiară în lumina lunii. 
Niciunul nu ştia cum să le unească pe toate. Spiţele le 
împreunau într-un mod care sfida legile naturii. Masa 
aceea ca un păianjen avea ceva ciudat în ea, ceva ce 
amintea de infinitate. 

Stryke începu iar să le răsucească. Imediat, steaua de 
la Ruffets View se lipi de celelalte cu un clinchet surd. 

Coilla fu impresionată. 

— Cum ai reuşit? 

— N-am idee. 

Stryke încercă să o potrivească şi pe cea de la Trinity, 
aşezarea lui Hobrow. 

— Dă-mi-le mie, i le ceru, până la urmă, Coilla şi i le 
smulse din mână. 

Dar nici ea nu avu noroc. 

Intr-un sfârşit, Stryke renunţă şi puse stelele la loc. 

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem. Ceilalţi se 
vor îngrijora din cauza noastră. 

Nu făcuseră nici zece paşi, când două siluete ieşiră 
dintr-o ascunzătoare şi le blocară calea. Micah Lekmann 
şi Greever Aulay. 

— V-aţi făcut un obicei din asta, le spuse Coilla. 

— Ce frumos, zise Lekmann, cu sabia în mână. Doi 
iubiţei la randevu. 


221 


— Tacă-ţi fleanca, Micah, se răţoi Aulay. De ce 
vorbeşti, când poţi să ucizi? 

Şi el ameninţa rotind vârful săbiei, în vreme ce orcii îşi 
traseră spadele. 


Pe malul Golfului Calyparr începură două dueluri. 

Lekmann simula un atac şi trase o lovitură joasă, însă 
orcul sări peste lamă şi se răsuci să-l izbească în 
genunchi. Lekmann se feri într-o parte, gata să-şi piardă 
echilibrul. Reverul lui Stryke ţinti spinarea curbată, dar 
omul pară cu sabia. Alunecă pe lama orcului şi o împinse 
într-un vârtej scânteietor. 

Între timp, Coilla sări în spate când Aulay scoase un 
obiect de sub haină. Apoi se uită, uluită, cum îşi desface 
cilindrul metalic de la încheietură prin răsucire şi fixează 
în locul lui un cuţit periculos. Se repezi la el, dar Aulay îi 
pară sabia cu pumnalul lung pe care îl scoase brusc din 
cealaltă mânecă. 

— O să-ţi fac felul, târfă. 

— Cu sau fără celălalt ochi? ripostă jderiţa, ratând la 
mustață să-i cresteze obrazul. 

Aulay se năpusti la ea într-o explozie de furie. Talpa lui 
ateriza pe un petec de iarbă neregulat şi, în cădere, 
sabia lui izbi un bolovan ascuns şi se rupse lângă mâner. 

Coilla izbi în braţul întins. Sângele ţâşni imediat. Nici 
materialul din care era croită haina nu reuşi să oprească 
Şuvoiul. 

Aulay răcni încă o dată. Ridicându-se anevoie în 
picioare şi retrăgându-se, îşi smulse cuțitul din ciot şi 
înfipse în locul lui un cârlig cu două capete, din acela pe 
care atârnă măcelarii carcasele de animale. 

— Asta-i pentru Blaan! ţipă el şi spintecă aerul din faţa 
ei. 

Coilla îl lăsă să rateze, apoi sări şi-l apucă de antebraţ. 
Luat prin surprindere, Aulay cedă când jderiţa îi răsuci 
cârligul în burtă şi-i scoase măruntaiele, apoi îl mai răsuci 


222 


o dată. 

— Şi asta-i pentru tine, pungă de puroi. 

Faţa lui Aulay împietri într-o expresie de uluire 
absolută în vreme ce viaţa i se scurgea din trup. 

Între timp, Stryke încerca să-l împingă pe Lekmann 
spre apă. Terenul neregulat mai degrabă îl încurca decât 
îl ajuta şi orcul era prea obosit ca să tot ţopăie. Odată ce 
nimeri o porţiune mai netedă, şarjă sălbatic. Cu sabia 
reflectând luna de gheaţă, făcu praf apărarea bărbatului 
îndesat. 

Lekmann încetă să răspundă, de-abia respirând. Dar 
Stryke se săturase. Sări în faţă şi se pocni în coapsă cu 
mâna liberă. Zgomotul distrase atenţia adversarului doar 
o clipită, destul cât să-i vâre sabia în coaste. 

Orcul îi puse piciorul în piept şi împinse. Lama ieşi din 
carne şi Lekmann căzu în apă cu un pleosc. Laţele negre 
şi unsuroase plutiră în jurul capului său întors cu nasul în 
valurile mici. 

Când îl privi ultima oară, Lekmann plutea dus de 
curent, iar din trup îi curgeau şuvoaie mai întunecate 
decât apa. 

Luându-se de umeri reciproc, cei doi orci porniră 
clătinat spre camarazii lor. 

— M-am săturat de clipe liniştite, murmură Coilla. 


Mai aveau puţin şi ajungeau în tabăra friguroasă şi 
umedă, când Stryke o împinse pe neaşteptate în tufişuri. 
Jderiţa nu auzi nimic din cauza vântului, dar începea să 
aibă încredere în presimţirile lui. 

În câteva clipe, o ceată de călăreţi îşi opriră goana 
vijelioasă încercuindu-i din toate părţile pe orcii pe 
jumătate adormiţi. Santinelele nu avură ce face. Stryke 
îşi zise că orcii lui s-au cam lăsat pe tânjală, dar nu asta îl 
frământa acum. 

Din ascunzătoare, el şi Coilla o auziră pe Krista Galby: 

— Unde e? întrebă ea fără să piardă timpul. 

223 


— Unde-i ce? făcu Haskeer pe deşteptul. 

— Scuteşte-ne de prostii! strigă şeful gărzii templului. 

Descăleca, dar nu-şi mişcă sabia niciun deget de la 
gâtul lui Haskeer. 

— Jarno, îl avertiză preoteasa, orcii aceştia au fost 
aliaţii noştri. Au luptat cot la cot cu noi. Bătrânul acela a 
salvat viaţa fiului meu. 

Ridică braţele de-o parte şi de alta a corpului, apoi le 
lăsă jos, obosită. 

— Nu vreau să vă fac rău. Dar aţi luat un obiect care 
ne aparţine. E important pentru noi, e temelia credinţei 
noastre. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Vântul îşi purta jelania 
nepământească prin luminiş. În tufişuri, Coilla şi Stryke 
se simţiră apăsaţi de vină. 

— Avem nevoie de ea, adăugă preoteasa. 

Liniştea stânjenitoare se prelungi. Rellston îşi pierdu 
răbdarea. Ajunsese din urmă pâlcul preotesei cu câteva 
ceasuri înainte, iar acum o sută de oameni se agitau în 
jurul  jderilor. lIncordarea apăsa pe umerii tuturor. 
Comandantul descăleca şi merse la Jup şi Haskeer, 
dominându-i. 

Ferit de frunzele maronii îngheţate, Stryke îi şopti 
Coillei: 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să ne oprim. 

Coilla mişcă din cap spre scena din faţa lor. 

— De ce nu-l ţine în frâu pe Rellston prietena ta? 

— Poate că nu reuşeşte. Dacă ar fi vrut să omoare pe 
cineva, ar fi făcut-o până acum. Hai să mergem să 
vorbim cu ea până când Rellston nu scapă de sub 
control. 

leşiră din frunzişul încâlcit. 

Când îi văzu, Krista le spuse cu voce de gheaţă: 

— Mi-aţi făcut bine de două ori. Acum vă fac şi eu un 
bine. Daţi-mi instrumentul şi comandantul nu vă va 
pedepsi pentru furtul lui. 


224 


— Şi dacă am nevoie de ele? ripostă Stryke, pentru ca 
imediat să-i vină să-şi taie singur limba. 

— De ele? repetă Krista. Ai mai multe? 

— De asta aveam nevoie de al vostru, nu-ţi dai seama? 

Ridică ochii spre ea, încercând să-i citească expresia 
feţei în lumina slabă a lunii. 

— Nu, nu-mi dau seama. 

Nu Krista vorbise, ci Rellston. Se apropie de Stryke şi îl 
sfredeli din priviri. 

— Dacă ai şi altele, nu-ţi trebuie steaua noastră. Dă- 
ne-o înapoi acum. Lipi vârful săbiei de pieptul jderului. 
Am ştiut eu că n-ar fi trebuit să mă încred în tine, orc 
ratat. 

— Potoleşte-te! insistă Krista. Se întinse şi îndepărtă 
uşor sabia de la pieptul lui Stryke. Sunt sigură că putem 
rezolva problema prieteneşte. 

— Eu nu, mârâi Rellston, de-abia stăpânindu-şi furia. 

În jurul lor, jderii auziră zgomot de săbii scoase şi 
descălecat. Orcii se pomeniră învăluiţi de orăşenii 
duşmănoşi. 

Începură să-şi scoată şi ei armele. 

— Nu fi mai prost decât trebuie, Stryke, rosti 
comandantul. N-aveţi cum să învingeţi. Suntem mai 
mulţi. Dă-ne obiectul. Dacă nu, te oblig. 

— Serios? se înfurie Haskeer. Tu şi care armată? 

— Asta, creier de bibilică, strigă un om din spatele lui. 

Un răcan dădu un țipăt când se trezi îmbrâncit de-un 
om. Îl îmbrânci şi el. Încăierările stăteau gata să înceapă. 

— Terminati! strigă Krista. Terminati! 

— Potoliţi-vă! ţipă Stryke, încercând să liniştească 
atmosfera. 

Un zdrăngănit scurt de săbii îi acoperi vorbele. Strigă 
mai tare: 

— Ne cunoaşteţi! Am luptat alături de voi. Chiar 
credeţi că nişte nepricepuţi ca voi ne pot dobori? 

Rellston înjură şi se alese cu o privire cruntă de la 

225 


preoteasă. 

— Pe loc repaus, băieţi, porunci. Lăsaţi-i să plece, 
deocamdată. 

— Jderi, pe loc repaus, ordonă şi Stryke. 

Sabia îi atârna în mână, gata să atace în orice clipă în 
timp ce acoperea retragerea cetei sale. 

Mai toţi se făcuseră nevăzuţi în noapte, când unul 
dintre oamenii lui Rellston strigă dintr-odată: 

— Nu-i putem lăsa să scape! După ei! 

În secunda următoare se dezlănţui haosul. 

— Nu omorâţi pe nimeni decât dacă nu aveţi de ales! 
ţipă Stryke. 

Caii jderilor erau în spatele soldaţilor Mani, n-aveau 
cum să ajungă la ei. 

— Haideţi să plecăm de-aici! răcni iar căpitanul lor. 

Se aruncă în tufe cu spatele, ferindu-se de crengile 
care atârnau din copaci şi încercând să nu calce pe 
ramuri putrede. Pământul îmbibat de apă le aducea un 
avantaj; stratul gros de noroi înăbuşea orice sunet. Cu 
simţurile cât se poate de încordate, îşi urmări ceata 
bazându-se pe instinct. A 

Era speriat. Dar o scoase la capăt. In curând trecu de 
perdeaua subţire de copaci. 

Se pomeni pe o pajişte deschisă şi, în lumina scăzută 
care prevestea zorii, văzu urmele de paşi mai întunecate 
mânjind iarba argintată de ploaie. Săltând după ele, 
ajunse în vârful unei movile şi-i văzu pe ultimii jderi 
căutând să se ascundă în spatele unui alt desiş. 

O luă la fugă pe panta lină şi se furişă printre copaci. 

— Ar trebui să fim în siguranţă aici o vreme, zise el 
printre gâfâituri. 

— Serios? bombăni Haskeer din umbrele pătate, la 
distanţă de un braţ. la uită-te acolo. 

„Acolo” era capătul celălalt al păduricii. lar dincolo de 
el se întindea Golful Calyparr, cenuşiu, neîndurător. 

Stryke se răsuci în jurul său. Din toate părţile, în afară 


226 


de una, apele se revărsau peste micul promontoriu pe 
care stăteau ei. lar Mani traversau năvalnic pajiştea spre 
ei, cu Rellston în frunte. 

— Şi-acuma ce facem? strigă Haskeer frustrat, înotăm? 

— Cască gura aia mare a ta şi bea apa, mârâi Jup. 

Uitând de soldaţii de la Ruffets View care veneau în 
goană spre ei, cei doi trecură la schimburi de priviri 
sfredelitoare. 

Coilla cedă. 

— Numai tu eşti de vină, tu şi stelele tale afurisite! ţipă 
ea la Stryke şi se năpusti cu cuțitul, crestându-i săculeţul 
de la centură. 

Săculeţul se rupse. Stryke văzu, cu încetinitorul parcă, 
instrumentul separat, cel cu cinci spiţe, răsucindu-se prin 
aer. Încercând să ţină sacul cu o mână, se aruncă în faţă. 
Prea târziu. Impreunarea de patru stele se rostogoli şi ea 
afară. O atinse doar cu vârfurile degetelor şi o trimise de- 
a dura într-un luminiş îngust. 

Când Mani dădură năvală în pădurice, Stryke văzu că 
steaua verde separată ţopăie, ricoşând de pe stratul dur 
de iarbă. 

Nici el, nici ceilalţi orci nu observară silueta mustind de 
apă care se târa din golf la marginea păduricii. 

Când Stryke întinse mâna ca să prindă steaua 
separată, o lovi prea tare şi-o trimise în zbor exact lângă 
celelalte patru, care se rostogoleau ca un bulgăr. 

Mai mult ghici decât auzi clinchetul. Misterul se 
întregise. 

În clipa aceea, realitatea dispăru în altă lume. 


21 


Întuneric. 
Stryke simţi un frig atotstăpânitor şi o gheară în 


stomac, ca şi cum ar fi alunecat la nesfârşit. Urechile îi 
227 


ţiuiau prea tare ca să audă vreun sunet. Întinse mâna să 
se agate de ceva, dar nu avu ce să apuce. 

Nimic sub picioare. 

Absolut nimic. 

Ateriza brusc. 

Căzu în faţă, cu mâinile pe o suprafaţă rece şi 
orbitoare. Şocul îl ajută să-şi revină. 

Zăpadă. 

Zăpadă, sub o pătură de nori atât de joasă, aproape la 
fel de albă ca suprafaţa de sub picioarele lui. Acum 
fusese noapte, acum era în plină zi. La miazăzi atârna 
foarte aproape de orizont un disc albicios, probabil 
soarele. 

Panica ameninţa să-l copleşească. 

Strigă, dar nu se auzi nici pe sine. Se îngrozi că 
surzise. Atunci veni spre el răgetul. Un vânt rece şfichiuia 
în jurul lui, cu gând să sfâşie hainele. Cu ochii mijiţi, 
desluşi siluetele ghemuite şi întunecate ale celorlalţi 
jderi. 

Ridicându-se clătinat în picioare, se simţi împins de 
vijelie. Luă în palme stelele preţioase, pe care le scăpase 
a doua oară. Apoi se îndreptă anevoie spre Jup şi Coilla, 
care făceau eforturi să stea în picioare. Se ţineau unul de 
altul şi îl întrebară amândoi deodată „Unde suntem?” şi 
„Unde sunt ceilalţi”, pe lângă alte lucruri. 

In curând apărură poticnindu-se şi jderii ceilalţi. Se 
adunară într-o depresiune lină din apropiere care îi ferea 
de furia vijeliei. Fuioare de zăpadă spulberată le zburau 
deasupra capetelor şi trebuiau să strige ca să se facă 
auziţi. 

— Ce dracu' se întâmplă? urlă Stryke. 

— Bănuiesc că pe calota de gheaţă. 

Lui Stryke îi clănţăneau dinţii de frig. 

— Ce? Cum? 

Coilla încerca zadarnic să se încălzească strângându-şi 
braţele în jurul trupului. 


228 


— Lasă gâlceava filosofică. Problema e cum facem să 
nu murim îngheţaţi. 

Câţiva răcani reuşiseră să pună mâna pe nişte pachete 
şi dricale înainte de a fugi de Mani. Alţii, însă, precum 
Stryke şi Coilla, fuseseră prea ocupați să pareze atacul 
oamenilor. Nici dacă împărțeau păturile şi hainele de 
rezervă nu le ajungeau. 

— Jup, reuşi Stryke să rostească printre buzele 
aproape amorţite de ger, te simţi în stare să cauţi un 
punct mai înalt? Să-ţi faci o idee pe unde ne aflăm? 

— S-a făcut, şefu'! 

Piticul porni  împleticit prin frigul  muşcător. 
Înghesuindu-se unii într-alţii ca să-şi ţină de cald, jderii 
încercară să-şi dea seama ce se întâmplase. 

— Stelele alea date naibii sunt de vină! mormăi Coilla. 

— Dacă ele au fost, atunci ne-au ajutat să nu fim tăiaţi 
în bucăţi, sublinie Alfray. 

— Da, ca să murim îngheţaţi aici, interveni Haskeer 
amărât. Unde-o fi „aici”. 

— Trebuie să fie câmpia de gheaţă din nord. Soarele 
urma să apară la sud de noi, dar nu-mi dau seama dacă 
e dimineaţă sau seară. 

Duse mâna cu degete ţepene şi învineţite la săculeţ, 
dar îşi aduse aminte că jderiţa i-l despicase, aşa că-şi 
îndesă stelele în vestă, sperând să nu cadă pe ele dacă 
se împiedică. Măcar îşi găsi mănuşile vârâte la curea. 

— O să aflăm cât de curând, spuse Alfray. Dacă nu 
murim până atunci. Îl străbătu un gând lugubru. Dacă 
asta e răzbunarea Jennestei? Exact aşa îi stă ei în fire să 
se răzbune. 

— Nu. Răspunsul ferm al Coillei tremură odată cu 
umerii ei scuturaţi de frig. Dacă ar putea face asta, 
atunci de ce nu ne-a adus pe toţi înapoi în tabăra ei, ca 
să pună mâna pe noi? Şi pe stele? 

— N-are rost, hotărî Stryke. Nu avem pe ce să ne 
bazăm presupunerile. Îşi strânse mai tare vesta pe trup, 


229 


un gest complet nepotrivit pentru locul acela. Cum stăm 
cu proviziile? 

Cotrobăiră repede prin bunurile salvate şi găsiră 
câteva felii de carne uscată, coji de pâine şi două sticle 
de băutură. Prea puţin pentru douăzeci şi patru de fiinţe 
flămânde. 

Încercând să-şi ascundă dezamăgirea, Stryke arătă 
spre unul din răcanii cu pătură. 

— Du-te sus şi vezi ce s-a întâmplat cu Jup, Calthmon. 

În silă, răcanul înainta cu greu prin nămeţi. Mai avea 
puţin şi-l dobora vântul, când ajunse la buza depresiunii. 
Nu trecu mult şi se întoarse urmat de Jup. 

Piticul se lăsă pe vine, îşi frecă braţele şi-şi vâri mâinile 
la subsuoară. 

— E plin de crevase, bâigui el printre clănţăniturile 
dinţilor. Unele au punți de zăpadă peste ele care nu 
rezistă la greutatea unui orc. Dar cred că am văzut un 
drum până acolo jos. Arătă din cap spre partea care 
credea Stryke că e sud-estul. Noi suntem foarte sus. 

În timp ce vorbea, aburii ieşiţi din gură i se cristalizară 
pe barbă. 

— Mai e ceva pe-aici? îl întrebă Stryke. 

— Eu n-am mai văzut nimic. Nici urmă de fum sau cai. 
Mi s-a părut că desluşesc mişcare la un moment dat. Nu 
ştiu ce-o fi fost, dar s-a ţinut bine la distanţă. 

— Oricine are creier cât de cât s-ar speria de tine, îi 
zise Haskeer. 

Jup nu catadicsi să răspundă înţepăturii. Faptul în sine 
îi arătă lui Stryke cât de tare îi afecta frigul. 

— Bine, rosti el. Primul lucru pe listă e să scăpăm 
dracului de pe platforma asta de gheaţă şi să găsim un 
adăpost. 

Porniră câte doi şi câte trei, Jup deschizând cărarea. 

În scurtă vreme văzură numai pete în faţa ochilor din 
cauza albului strălucitor. Şchiopătând, înotând prin 
troiene îngheţate înalte cât un stat de orc, înaintară spre 


230 


est, călăuzindu-se după punctul sudic. Trecu o veşnicie 
până când ajunseră la o movilă de pe care să vadă cam 
pe unde sunt. 

In spatele lor, la nord, domnea ghețarul ameninţător 
prin nemărginirea lui. Se întindea de la un capăt al 
orizontului la celălalt, un monument de prostie a 
oamenilor care distruseseră Maras-Dantia. Chiar de la 
distanţă, jderii avură impresia că se prăbuşeşte peste ei, 
gata să-i zdrobească în orice moment. Sub ochii lor, o 
porţiune din el căzu cu o bubuitură de tunet. Nori de 
zăpadă se învolburară prin aer, iar blocurile mai grele 
probabil că săriră la un kilometru depărtare. 

Incepură să coboare în grabă faţa sudică a movilei. Nu 
peste tot era zăpadă întărită. Un bloc uriaş de granit era 
prins în capcana gheţurilor. Călcară pe terenul solid, însă 
alunecos din cauza promoroacei îngheţate. Mai mergând, 
mai alunecând, blestemară tot drumul până la un platou 
care nu era la mai mult de cincizeci de metri deasupra 
tundrei îngheţate. 

Se opriră să-şi tragă sufletul. Stânca îi ferea de colții 
vântului de la miazănoapte. Pe lângă asta, ascundea 
vederii zidul uriaş de gheaţă. Măcar atât, şi tot era foarte 
bine. 

Dedesubt, într-o cotitură dintre doi ghețari foarte 
întinşi, terenul era mai neted, mai presat, pesemne de 
greutatea gheții care înainta. Era gri din cauza stratului 
de licheni şi crestat, pe ici, pe colo, de pâraie negre 
împletite între ele, care de la distanţă păreau fire de aţă. 
La orizont se desluşea neagră o linie subţire - o pădure? 
Greu de spus, când îţi bate soarele-n ochi. 

— Dacă reuşim să ajungem acolo jos, zise Stryke, 
bătând din palme ca să-i pună sângele în mişcare, poate 
găsim un adăpost. Căldură. Orice. 

— Dacă e foarte bine spus, mormăi Haskeer. Sunt orc, 
nu o blestemată de capră neagră. 

Insă coborâşul nu fu atât de uşor pe cât li se păru. De 


231 


nenumărate ori ajunseră la o fundătură, o porţiune atât 
de abruptă, încât îşi ziseră că nu vor reuşi s-o coboare 
niciodată. 

— Mi se pare mie, întrebă Coilla în timp ce studiau un 
nou obstacol, sau aveţi şi voi impresia că suntem 
urmăriţi? 

— Aşa-i, rosti Jup şi se frecă la ceafă. 

Întrebat şi el, Stryke confirmă senzaţia Coillei. 

— Poate că e omul zăpezii, încercă jderiţa să-i mai 
înveselească. 

— Nu există decât în poveşti, declară Alfray ferm. Noi, 
de leopardul zăpezilor trebuie să ne ferim. Are colții cât 
pumnalul. 

— Mulţam. Chiar voiam să aflu. 

Se târâră mai departe în tăcere o vreme. 

— Văd că Jup e un cercetaş tare priceput, ca de-obicei, 
bodogăni Haskeer când fură obligaţi să dea înapoi din 
nou. 

Drumul se îngustase, aglomerat de orcii care tot 
schimbau direcţia. Cu toate acestea, Jup reuşi să se 
lipească cu spatele de stâncă, făcând loc altora să 
treacă, până când Haskeer ajunse în dreptul lui. Piticul îl 
apucă de ceafă. 

— Crezi că te descurci mai bine, pungă de puroi? 

Haskeer se scutură. 

— Şi un orb pe un cal şchiop s-ar descurca mai bine. 

— la pofteşte tu în locul meu. 

Cu Haskeer în frunte, porniră iar la drum, dar tot li se 
păru că nu vor mai ajunge niciodată pe câmpia pustie. 
Un răcan alunecă şi scăpă de la moarte numai pentru că- 
| prinse de vestă un camarad. După aceea înaintară 
numai agăţaţi de hainele vecinilor. 

Soarele se deplasa jos pe linia cerului, nu cobora de la 
zenit. Greu de spus dacă merseseră o zi întreagă sau 
numai jumătate de zi. Sigur era însă că se lăsa noaptea 
şi aducea cu ea un pâlc de nori. Soarele dispăru după el, 


232 


furând din lumina amurgului. Începu o ninsoare fină, 
înţepătoare. 

— Asta ne mai lipsea, se plânse Jup. 

În cele din urmă, coborâră movila. Haskeer sări ultimii 
câţiva metri şi ateriza cu zgomot, icnind. În curând se 
foiau toţi pe teren drept, la adăpostul ghețarului, cu 
speranţa deşartă că-i va feri de vânt. 

— Aţi văzut? zise Jup. O lumină, acolo? 

Arătă spre sud, către marginea limbii de gheaţă. 

— Nu se mai vede nimic. Poate ţi s-a părut, rosti 
Haskeer. 

Piticul ripostă: 

— Nu mi s-a părut. Am văzut-o! 

Stryke se vâri între cei doi înainte să se încaiere. 

— Poate s-a reflectat lumina? Nu strică să verificăm. 
Nu ţin neapărat să înnoptăm afară, dacă nu-i necesar. 
Aşteptăm jumătate de oră. Vreau să ne oprim undeva 
înainte de lăsarea nopţii. 

Pe neaşteptate, ghețarul trosni asurzitor. Un bloc de 
gheaţă cât o casă începu să plutească sub tălpile lor. 
Orcii o luară la fugă pe tundră, alunecând şi poticnindu- 
se. Într-un sfârşit, la o distanţă sigură de crăpătură, se 
opriră. Alfray, vlăguit, rămase puţin în urmă. 

— Suntem în siguranţă, gâfâi Haskeer. 

— Nici vorbă, îl contrazise Alfray. Priviţi! 

Se uitară în direcţia arătată de el. O haită de creaturi 
mari cât leii venea în fugă spre ei. Cu blana lor albă, erau 
aproape invizibile în amurg. 

— Adunarea! porunci Stryke şi o luă iute spre Alfray. 

Văzându-l pe Stryke cum se năpusteşte, Alfray se 
întoarse. Priveliştea ar fi îngheţat sângele oricui în vine. 
Cinci fiare fură gata să-l apuce cu colții ca paloşul, de 
culoarea fildeşului. 

Stryke scoase un strigăt şi roti sabia. Leopardul din 
frunte tresări şi rată saltul. Se duse de-a rostogolul, 
sprijinindu-se în gheare ca să salte în picioare. 

233 


Fără să-şi ia ochii de la monstru, Stryke urlă: 

— Pe aici! 

Nu avu timp de explicaţii, pentru că îi dădeau târcoale 
alţi doi leoparzi, căutând prilejul potrivit să atace. 
Celelalte animale se răsuciseră şi acum hăituiau ceata. 

Stryke şi Alfray se dădură înapoi, dar una dintre fiare 
săltă în spatele lor. Cea mai mică se prefăcu că atacă. In 
aceeaşi clipă, masculul dominant trecu la atac. Distras, 
Stryke fu gata să-i cadă în ghearele desfăcute, dar îşi 
scoase sabia la timp. Din laba din spate a leopardului 
ţâşni sânge şi animalul se retrase răgind. 

Deocamdată, leoparzii se învârteau în aşa fel încât să 
nu-i ajungă săbiile. 

Între timp, Coilla îi îndemnă pe orci să se adune la un 
loc. Trei animale se apropiau încet, şerpuind, de cercul 
defensiv. Animalele aveau de înfruntat un zid de metal, 
dar blocară orice tentativă a jderilor de a-i salva pe 
Stryke şi Alfray. _ 

Conducătorul haitei îl atacă din nou pe Alfray. Işi 
înfipse ghearele în mâneca lui, trântindu-l. Dar Stryke 
reacţiona şi lovi cu sabia. Vârful armei zgârie coasta 
animalului şi o dâră stacojie coloră blana de culoarea 
smântânii. Leopardul se depărta dintr-un salt. 

Stryke riscă o privire spre jderi. Erau prea departe ca 
să-i vină în ajutor lui şi lui Alfray. 

— Eşti teafăr, bătrâne? îl întrebă gâfâind. 

— Da. Dar destul cu bătrâneţea! Ţine-i la respect 
puţin, vrei? 

Stryke nu avu timp să-l contrazică. Leoparzii zăpezilor 
atacau necontenit, într-un joc mortal. 

Unul după altul, se prefăceau că se reped la ei. Ştia că 
nu se poate apăra de ei la nesfârşit, dar nu îndrăzni să-şi 
ia ochii de la ei ca să vadă ce face Alfray. 

Blestemându-şi degetele ţepene de frig, caporalul se 
luptă să desprindă cataramele traistei cu leacuri. Până la 
urmă, disperat, reuşi să scoată o sticlă mare de piatră. 


234 


Împrăştie conţinutul pe zăpadă şi se retrase în ultima 
clipă. Flăcări verzui ţâşniră cu un „vup”, pârlindu-i 
sprâncenele. Felinele  ţâşniră înapoi, orbite şi 
dezorientate. 

— Ce-i aia? întrebă Stryke, de-abia respirând. 

Alfray nu răspunse, ci scoase un sul de bandaj, îşi 
înveli sabia cu el şi o înfipse în vâltoarea flăcărilor. Mişcă 
scurt din încheietură şi mingea de foc zbură prin aer, 
aterizând pe spinarea leopardului mai tânăr. Bile de foc 
sfârâiră prin blană spre stratul de grăsime de dedesubt. 

Pe urmă, fiara fu cuprinsă toată de foc. Scoase un 
răget nepământean şi ţâşni ca săgeata pe câmpia 
întunecată. Între timp, văpăile albastre stranii pâlpâiră şi 
se stinseră treptat într-o baltă lângă genunchii lui Alfray. 

Prudentă, felina cealaltă mai întâi dădu târcoale, apoi 
se năpusti la caporalul aşezat pe vine. Stryke se ghemui, 
cu sabia pe verticală. Atunci când felina trecu pe 
deasupra lui, o înfipse în ea cu toată puterea. Metalul 
ascuţit spintecă burta leopardului. Maţele puturoase 
căzură în capul jderului. Ştergându-se iute la ochi cu 
mâneca, Stryke îl văzu pe şeful haitei căzând lângă el cu 
labele încâlcite. 

Inspiră adânc şi tuşi când duhoarea îi ajunse în 
plămâni. 

Alfray se ridică în picioare cu vântul în faţă şi reuşi să 
îngaime: 

— Mulţumesc, Stryke. 

— Poţi să repeţi vicleşugul? 

Alfray scutură sticla şi auzi lichidul plescăind. 

— O dată, poate de două ori. 

— Atunci să mergem. 

Fără să ştie că banda urma să fie salvată, Coilla strigă: 

— Dă-mi sabia! 

Smulse arma unui răcan, ieşi din cercul protector al 
cetei şi-o aruncă în cel mai apropiat leopard. Sabia îi 
spintecă spinarea şi fiara alergă pe picioarele din faţă, 

235 


până când îşi dădu seama că labele din spate îi sunt 
paralizate. Coilla se apropie de ea din spate şi-i înfipse 
sabia în ceafă. Sângele ţâşni pe zăpadă. 

Incă doi leoparzi. Apărat de Stryke, Alfray confecţiona 
încă o armă de foc. Omorâră un leopard, dar ultimele 
picături de lichid nu mai fură suficiente ca să se aprindă. 

Fiara se panică. Sări de lângă trupul în flăcări al 
tovarăşului şi se pomeni deasupra lui Stryke. Nu mai avu 
timp să-şi plece capul robust, ridicat, dezvelindu-i gâtul. 

Alunecă direct în sabia lui Stryke, care intră în ea până 
la plasele. Colţii monstruoşi ajunseră la un fir de păr de 
faţa lui Stryke. Cu o expresie uluită în ochii verzi, 
animalul căzu pe-o parte. Sângele îi ţâşni în spume din 
gâtlej. 

Când se prăbuşi leopardul, sabia se răsuci în 
strânsoarea lui Stryke. Injurând, jderul se dădu înapoi, 
bâjbâind după cuţit, dar nicio fiară nu mai era vie. Se 
aşeză lângă cel care murise cu sabia în el şi, vlăguit, 
spuse: 

— Măcelăriţi fiarele astea afurisite şi luaţi-le blănurile. 
S-ar putea să avem nevoie de ele. 

Amurgul de miazănoapte zăbovea. Ninsoarea se opri, 
lăsând stelele să scânteieze deasupra platformei de 
gheaţă. Când răsări luna, ceata se întoarse la adăpostul 
ghețarului care reflecta suficient lumina ca să le 
călăuzească paşii. 

In fruntea cetei, Jup se opri brusc. 

— Vedeţi? V-am zis eu că am văzut o lumină. 

In faţa lor se înălța un palat de gheaţă gigantic. 

Când se apropiară de el, încetiniră pasul, copleșiți de 
admiraţie. 

Palatul era imens, cu turle zvelte sclipind în lumina 
lunii, de o albeaţă care ruşina ghețarul de sub el. Pilaştrii 
de sprijin încadrau faţada din mijloc în curbe elegante. În 
nişele întunecate se ascundeau statui, imposibil de 
desluşit sub mantia de zăpadă întărită. 


236 


Ai fi zis că e o iluzie splendidă, dacă n-ar fi fost 
luminile de la ferestrele din foişor. Greu de distins de 
stele, lumânările galbene pâlpâiau la răstimpuri în 
spatele cadrelor boltite. 

— Dacă am fi ajuns aici pe timp de zi, nici nu l-am fi 
văzut, şopti Coilla, privind fermecată în sus. 

— Acum, dacă am ajuns, haideţi să intrăm, propuse 
Jup. Viscolul ăsta îmi înţepeneşte mădularele. 

Jderii porniră spre palat. Jup avansa în zigzag, dar nu-l 
păzea nimeni. Porţile uriaşe stăteau deschise. Cât nişte 
insecte faţă de ele, orcii se furişară în curte. 

În mijlocul ei văzură o fântână îngheţată. Ridicăturile 
albe se dovediră copaci împietriţi de viscolul crâncen. 

— Locul acesta trebuie să fi fost o minunăţie înainte de 
a veni platforma de gheaţă, remarcă jderiţa. 

Haskeer se plimba aiurea prin curte. 

— Da. Înainte ca oamenii să răsucească toate cu 
fundu-n sus. A găsit cineva intrarea? 

N-o găsise nimeni. Jup şi ceilalți  cercetară 
împrejurimile, pipăiră pereţii, dar nici urmă de intrare. 
Haskeer urlă pe neaşteptate: 

— Halo! E cineva aici? 

Ecoul lui răsună şi o mică avalanşă alunecă de pe 
acoperiş. Însă nu primi niciun răspuns. 

Atunci o pală de vânt le aruncă zăpada în ochi. Totul 
dispăru sub o mantie albă înăbuşitoare. 

Jderii erau prinşi în capcana unei furtuni de zăpadă. 


Jennesta înjură şi împinse butoiul cu sânge îngroşat. 
Nu-i folosea la nimic. Gândurile ei se învârteau ca o 
maşinărie şi nu se putea concentra. 

Bănuia că Înalta Preoteasă din Ruffets View plecase în 
goana mare să-i găsească pe jderi, dar habar nu avea de 
ce. Nu exista alt motiv pentru care Krista Galby să fi lipsit 
de la întâlnirea cu ea. 

Dar ce importanţă avea? Femeia aia n-are decât să 


237 


transpire ca să-i găsească pe orci. Mai întâi, Jennesta 
avea nevoie de informaţii. 

Of, dacă vana asta cu sânge n-ar face crustă aşa de 
repede... Nu vedea decât alb. 

Pocni din degete şi o slugă umilă îi dădu un pocal cu 
apă de izvor. Oftând, regina se întoarse la truda ei. 

La început, crezu că tot nu merge. Apoi auzi ceva. O 
voce. O voce de femeie, piţigăiată, zumzăind monoton. 

Sanara vorbea cu ea însăşi. 

Aplecându-se mai mult peste butoi, Jennesta văzu 
imaginea extinzându-se. 

Sanara se ridică, blocând pe jumătate o fereastră. 
Acum Jennesta înţelese ce se întâmplase. Se concentrase 
pe sfere puţin prea înalte. Nu văzuse decât deşertul de 
gheaţă din spate. Numai zăpadă, toată vremea asta. 
Ceva - o tulburare în eter, pesemne - îi abătuse 
concentrarea. Acum îşi mută privirea mai jos, ca să vadă 
chipul surorii ei. 

Gata să vorbească, Jennesta se răzgândi. Ignorând-o 
complet pe Sanara, cercetă priveliştea din spate, 
scrutând întunericul. Desluşi siluete în mişcare, siluete 
care avură asupra ei o influenţă stranie. 

Prin vârtejul de fulgi, îi văzu pe jderi îngrămădiţi într- 
un cotlon dintr-o curte îngheţată. Unii păreau mânjiţi de 
sânge. Doar văzându-l, îi şi lăsă gura apă, dar îşi înăbuşi 
poftele. Nu se cuvenea să-şi piardă concentrarea chiar 
acum. 

Jennesta îşi trimise esenţa să plutească în vâltoarea 
albă. 

— Cum dracu' au ajuns acolo? se întrebă. Pesemne 
că... 
Se opri. Nu avea importanţă. Conta doar că ştia unde 
se află. 


La niciun kilometru de cortul de mătase în care 
Jennesta se îndeletnicea cu necromanţia întrebuinţând 


238 


sângele ostaşilor Uni omorâţi, Krista Galby şi trupele ei 
obosite intrară pe porţile din Ruffets View. Se lăsa 
noaptea şi ploaia ţesea nimburi în jurul torţelor care 
pâlpâiau. 

Înalta Preoteasă aruncă o privire la izvorul magic 
sidefiu cu un sentiment de vină, dar va avea suficient 
timp să înnoiască invocaţiile a doua zi dimineaţă. Acum 
nu voia decât să-l vadă pe Aidan, să facă o baie caldă şi 
să se culce. 

Îi ură noapte bună lui Rellston şi se îndreptă spre casă. 
Jarno, şeful gărzilor de la templu, o însoțea, dar o luă 
spre casă când ajunseră la poarta ei. Krista intră în 
grădina protejată de ziduri. 

Apoi se opri, cu o senzaţie de greață în stomac. La 
vremea asta, seara, ar fi trebuit să fie lumânări aprinse 
în casă, să se ridice fum din horn şi să miroasă a 
mâncare de la bucătărie, unde Merrilis pregătea cina. Ar 
fi trebuit să audă glasul ascuţit al lui Aidan, poate 
cântând sau certându-se cu doica lui exagerat de 
protectoare. 

Totuşi, ea nu auzea nimic. Şi casa era în beznă. 

„Când stau de vorbă cu Merrilis, am să-i trag o 
săpuneală”, îşi zise. „Cum vine asta, să lase focul să se 
stingă?” 

Silindu-se să dea piept cu ce-i mai rău, Krista Galby se 
îndreptă spre uşa casei. Nu se mai simţea deloc ca o 
Înaltă Preoteasă, ci ca o mamă înfricoşată. 


Uşa se deschise brusc la atingerea ei. Casa părea 
pustie, acum că nu mai era spital şi bolnavii fuseseră 
mutaţi sau muriseră. 

Trecu din cameră în cameră, scotocind casa, strigând: 

— Aidan? Merrilis? 

Numai ecoul îi răspunse. Căminul se răcise şi casa ei 
era goală. 

Ce s-ar fi putut întâmpla? Şi dacă Merrilis ar fi plecat 


239 


pentru câteva minute, Aidan ar fi trebuit să fie aici. Dacă 
a păţit ceva băiatul? Dacă i-a revenit boala? Dacă... 
murise? Îşi imagină imediat trupul fără viaţă întins în 
templul vechi, care încă se mai folosea. Se vor aprinde 
lumânări în jurul cadavrului palid, lumina lor galbenă va 
străluci în părul lui de abanos. 

Uitând de rațiune, fugi în stradă şi bătu cu pumnii în 
uşa vecinului. Casa era goală. 

Cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji, Krista se târî 
mai departe, întrebând pe fiecare trecător în parte: 

— Nu l-ai văzut pe fiul meu? Nu l-ai văzut pe Aidan? 

Nu-l văzuse nimeni. 


22 


Orcii se cuibăriră toţi sub o grămadă de pături şi piei 
de leopard însângerate. 

Ascunşi în cotlonul acela din curte, vântul îi găsea tot 
mai greu. De-o parte şi de alta creşteau nămeţi lângă 
ziduri şi zăpada zbura în vârtejuri în jurul lor. Nu vedeai 
nici la jumătate de metru. 

Viscolul se domoli. Precaut, Stryke scoase nasul din 
adăpost. O spărtură dintre nori dezvăluia stele risipite în 
beznă. 

— Jup, ia doi răcani şi găseşte o cale să intrăm în palat. 
Dacă trebuie să rămânem aici toată noaptea, murim de 
frig. 

Haskeer rânji obosit. 

— Da, fă-te folositor. 

— Pentru asta, Haskeer, te duci şi tu cu el. Acuma 
ţineţi-vă gura şi treceţi la treabă până nu se pune iar 
ninsoarea. 

Alegând doi răcani mai înalţi, Jup şi Haskeer porniră 
prin omătul care ajungea până la coapse. Ceilalţi jderi se 
ghemuiră la loc, amestecându-şi aburii respirației sub 


240 


blănuri. Ţinând seamă de toate păţaniile, ceata era 
destul de potolită şi se întreba cine sau ce înălţase 
palatul gigantic la mijloc de pustietate. Coilla trase 
concluzia că, dacă eşti capabil să gândeşti o asemenea 
frumuseţe răpitoare, sigur eşti bun la suflet. Bărbaţii o 
luară în râs. 

Într-un sfârşit, auziră înjurături înăbuşite prin zăpada 
învolburată. Stryke scoase din nou capul din refugiu şi 
spuse: 

— Perfect. S-au întors. Aţi găsit ceva? 

Îi răspunse Haskeer: 

— Da! Este o uşă în spate. N-am fi dat peste ea dacă 
n-am fi zărit o lumină înăuntru. l-am lăsat pe răcani să se 
lupte cu ea s-o deschidă. Orice-ar fi, e mai bun decât 
adăpostul ăsta. 

Într-o învălmăşeală de coate şi picioare tropăind de 
frig, ceata se ridică în picioare. Cei mai norocoşi îşi 
traseră blănurile şi păturile pe umeri. Astfel înfofoliţi, 
jderii porniră într-o procesiune stranie, pe urmele lăsate 
de tovarăşi în zăpadă. Pretutindeni domnea o tăcere 
nenaturală. 

Ţinându-se tot pe partea netedă de deasupra pantei 
abrupte a malului, ajunseră în locul în care ghețarul 
semet îmbrăţişa clădirea. Dar Jup coti şi văzu o crăpătură 
adâncă în gheaţă, iar de dedesubt pătrundea o lumină 
aurie plăcută. 

— Eşti convins că suntem în siguranţă? întrebă Alfray, 
amintindu-şi groaza din suflet când fugise de avalanşă. 

— Foarte sigur, răspunse Haskeer morocănos. Dacă 
crezi că te descurci mai bine, caută tu altă intrare. 

Pe măsură ce coborau în crăpătură, jderii auzeau 
bocănituri şi sudălmi. Da, bineînţeles, când cotiră, 
dădură peste Gant şi Liftin; cei doi spărgeau cu săbiile 
stratul de gheaţă din faţa unei uşi arcuite. Orcii se 
apucară să-i ajute. În spaţiul îngust, făceau un zgomot 
înspăimântător. Ţurţuri şi bucăţi de zăpadă întărită 

241 


începură să cadă peste ei. 

— Opriţi-vă! strigă Stryke când un stilet de gheaţă 
trecu la un fir de păr de capul lui. E-o prostie. O să ne 
omoram unii pe alţii înainte de a intra. Il chemă la el pe 
Alfray. Mai ai destul lichid ca să aprinzi un foc? 

— Poate. Caporalul scormoni în traistă. E-un leac de la 
vraciul lui Keppatawn. Mi-a zis că nu-i bine să-l amestec 
cu apa. 

— Acuma ştim de ce. Atenţie, toată lumea! Scoateţi de 
pe voi orice lucru care-i uscat şi se poate aprinde. 

Jderii îşi răscoliră raniţele. Stryke le porunci la doi 
răcani să facă fâşii din cămăşi vechi şi bandajele lui 
Alfray. Adunară şi iasca din proviziile cetei şi făcură o 
grămadă întinsă de-a curmezişul uşii masive. 

Alfray goli sticla şi Stryke topi zăpadă în palme. Când 
stropii căzură pe rugul improvizat, se ridicară nişte flăcări 
cât casa. Focul începu să ardă frumos. Orcii din faţă se 
dădură înapoi ca să nu-i înece fumul gros. Cei din spate 
fugiră în locul lor, ca să profite de căldura prețioasă. Se 
porni un vălmăşag de ghionturi şi îmbrânceli. 

O lespede de gheaţă începu să se aplece spre ei. Jderii 
fugiră după cotitura din crăpătură. 

Lespedea trosni, căzu în faţa ușii, se sparse în bucăţi şi 
umplu aerul de săgeți îngheţate. Intr-un sfârşit, zgomotul 
se stinse. Orcii se târâră înapoi. 

Şi se opriră în loc. 

Canaturile masive erau extraordinare. Construite dintr- 
un material asemănător cu sticla mată, erau încrustate 
cu vinişoare aurii. Lumina galbenă şi caldă strălucea prin 
ele. Erau lucrate cu atâta măiestrie, încât fructele şi 
florile parcă ieşeau în relief, deşi când le atinse Stryke, 
văzu că sunt netede. 

Sub mângâierea lui, canaturile elegante se deschiseră 
fără zgomot. Cuprinşi de respect, orcii călcară peste 
cenuşa îmbibată cu apă şi trecură pragul. 

În mare linişte, îşi plimbară ochii în jur. Se aflau într-un 

242 


coridor imens, cu tavan boltit atât de înalt, că de-abia îl 
zăreau. Desluşiră uşi întunecate şi scări în spirală, din 
marmură albă. Fiecare părticică era sculptată, dar 
umbrele dese ascundeau modelele. Aerul mirosea trist, a 
toamnă. 

Jup înainta precaut, dar până şi paşii lui moi stârniră 
ecouri care se întoarseră la ei distorsionate. 

— Nu-mi place locul ăsta, murmură Coilla. 

Vorbele ei avură un ecou foarte puternic. Stryke se 
răsuci brusc, cu senzaţia că o siluetă invizibilă se târăşte 
spre el. Dar nu era nimeni în spatele lui. Când se răsuci 
la loc, ca să conducă ceata mai departe pe coridor, zări 
ceva la jumătatea scărilor şerpuitoare. 

O femeie în straie albe. 

Ţeapănă şi încordată, cu părul negru fluturându-i ca o 
mantie în jurul corpului, părea o jucărie în imensitatea 
încăperii. 

— Cine... Stryke îşi drese glasul. Cine eşti? 

Femeia nu-i răspunse la întrebare. Cu glas limpede, 
dar stins, rosti: 

— Părăsiţi acest loc. Repede. 

— Pe viscol? N-avem nicio şansă să supravieţuim. 

— Credeţi-mă, îl imploră ea, pericolul e mai mare aici. 
Plecaţi cât mai puteţi. 

Dintr-odată, rămase fără suflare şi se făcu mică lângă 
balustradă. Groaza îi schimonosi chipul frumos când 
aruncă o privire în spatele ei. 

— Plecaţi! Plecaţi acum! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stryke, mergând la baza 
treptelor. 

Femeia nu răspunse. jderul urcă două-trei trepte 
deodată. Când ajunse la ea, îi spuse: 

— Te vom apăra. 

Femeia râse deznădăjduită. 

— Prea târziu. 

Pe uşa din spatele ei intră un stol de creaturi hidoase. 


243 


Semănau cu demonii, aşa cum şi-i închipuie lumea, 
acele spirite chinuitoare despre care se zice că 
împărătesc pe coridoarele din Xentagia cu bice de foc. 

Jos, pe coridor, alt stol se apropia, cu gând să-i 
înconjure pe jderi. 

Niciun demon nu semăna cu celălalt. Alunecând, 
plutind, călcând pe gheare ca păianjenii, trupurile lor îşi 
schimbau subtil forma de la o clipă la alta. Până şi feţele 
se topeau şi se reformau, când cu un ochi, când cu 
fildeşi, când plescăind din ciocuri. Unii aveau aripi de 
liliac, dar tuturor le creşteau gheare înfricoşătoare. Pielea 
cenuşie se încreţea întruna. Erau atât de urâţi, că Stryke 
nu se putea uita la ei fără să i se facă greață. 

Trebuie să se fi adunat măcar cincizeci de demoni. 
Fiecare jder îi privea cu spaima cu care priveşti un lucru 
nepământesc. 

— Aruncaţi-vă armele! îi îndemnă femeia. 

— Nici vorbă! protestă Haskeer. 

— Dar e singura voastră şansă! Cum vreţi să vă luptaţi 
cu ei? Sluagh nu vă omoară dacă nu-i atacați. 

Stryke se depărta de ea, cobori încet treptele şi reveni 
la ceata lui. Dacă era să moară, atunci nu voia să fie 
singur. Două creaturi se unduiră pe scări după el, 
zvârlind cu colții spre călcâiele lui. Când ajunse la jderi, 
Sluagh se ridică deasupra lui cu gura căscată. 

— Muşcă! se răsti Stryke, aruncând sabia. 

Zornăi ca un clopot lovit de piatră. Sluagh se retrase 
scurt, încolăcindu-se şi descolăcindu-se. 

Depăşiţi ca număr, orcii aruncară armele în silă. 
Creaturile stătură pe lângă ei până când toate armele 
căzură la picioarele lor. 

— Am crezut că Sluagh există doar în poveşti, şopti 
Coilla. 

— Eu credeam că sunt fiinţele iadului, zise Alfray. 

Când te uitai la ele, nici nu puteai crede altfel. 

Teama le dădea târcoale jderilor ca miasmele. Din 


244 


aura lor neagră, gânduri se furişau în mintea lui Stryke. 
Se răsuci în jurul lui, dar nu-şi dădu seama care demon îi 
vorbise: 

— Dă-ne instrumentele, îi ceruse glasul. 

După cum tresăriră, era clar că-l auziseră toţi jderii, 
dacă „auziseră” era cuvântul potrivit. Stryke rosti cu glas 
tare: 

— Nu le am. 

De data asta, vocile i se adresară din spate: 

— Minti! Le simțim puterea! 

— Ne vorbesc! 

— Ne strigă! 

— Dă-ne instrumentele şi poate vă lăsăm în viaţă. 

Ameţit, căpitanul jder scotoci sub vestă. Avea palmele 
lipicioase şi-i alunecau pe împreunarea cu spiţe. Reuşi 
totuşi să despartă o stea. Celelalte se ţineau atât de 
strâns, de parcă fuseseră lipite. O atinse pe cea 
separată. Era cea verde, cu cinci spiţe, pe care o salvase 
prima, de la Trinity. Parcă trecuse o veşnicie. Cu băgare 
de seamă, întinse mâna cu stelele unite. 

Un tentacul şerpuitor i-o smulse din palmă. 

Un fel de oftat răsună în tavan. 

— ŞI cealaltă? Unde e cealaltă? 

Stryke îşi înăbuşi teama. 

— Nu o avem. 

— Atunci veți suferi veşnic. 

Stryke simţi că-i plesneşte capul, de parcă i-ar fi înfipt 
cineva un fier înroşit în cap. Cu mâinile la tâmple, căzu 
zbătându-se la podea. În jurul lui se zvârcoleau şi ceilalţi 
jderi. 

— Staţi! bâigui Stryke. Am vrut să spun că nu o avem 
aici. Dar putem să o aducem. 

Durerea scăzu. 

— Când? Când o aduceţi? 

— Am lăsat-o cu restul cetei, minţi el. O fierbinţeală 
albă îi străpunse creierul. E pe drum, e pe drum, zise cu 


245 


răsuflarea tăiată. 

— Când vine? şuierară glasurile. 

— Nu ştiu. Ne-am rătăcit unii de alţii din cauza 
viscolului. Dar vin sigur şi ceilalţi, dacă se potoleşte 
vijelia. 

— Atunci putem să vă omorâm acum. 

— Omorâţi-ne, şi nu veţi pune mâna pe ea niciodată! 

— Dacă vin aici, nu ne vor putea opri s-o luăm. 

— Dacă nu le dăm semnalul, nu vor intra aici. Aruncă o 
privire urâtă către cel mai apropiat Sluagh. Numai eu îl 
ştiu, riscă Stryke. Şi voi muri înainte să-l afli de la mine. 

În ungherele ascunse ale minţii, îi „auzi pe demoni 
sfătuindu-se, dar nu le pricepu vorbele. Într-un sfârşit, un 
demon cu faţa turtită spuse: 

— Foarte bine. Vă lăsăm în viață până mâine. 

— La amurg, zise altul. Dacă nu ai instrumentul până 
atunci, nu vei părăsi acest loc viu. 

— ŞI vei blestema fiecare clipă pe care o vei trăi. 


Sluagh îi mânară din spate pe scări. Trecând pe lângă 
femeia în straie albe, ea tresări de parcă atunci s-ar fi 
trezit. Păşi tăcută între Stryke şi Coilla. 

Treptele nu se mai terminau. Femeia tremura de 
oboseală când ajunseră în capul lor. Fără îndoială că 
ajunseseră în vârful unuia dintre foişoarele care domnea 
peste câmpie. Aerul era mai rece acolo sus decât pe 
coridor. 

Când primul Sluagh ajunse pe palierul îngust, o uşă se 
deschise singură. Nu avea nici clanţă, nici zăvor. 
Cercetând din ochi încăperea rotundă, îşi zise că nu 
trebuie să uite de ea mai târziu. Aceeaşi lumină aurie îi 
scălda şi aici, deşi nu descoperi de unde vine. Pesemne 
că sclipea aerul. Pereţii erau şi ei sculptați, de data asta 
cu capete hidoase de balaur care semănau cu Sluagh 
întruchipaţi în piatră. Draperii lungi şi galbene atârnau la 
întâmplare din tavanul boltit. 


246 


Demonii se târâră la o parte. Inspirând adânc, Stryke 
îşi conduse ceata prin uşa decorată. Femeia se prăbuşi 
imediat cu spatele de o draperie. 

Odată intraţi toţi, uşa se trânti. Durerea îi părăsi brusc. 
Jup alergă la uşă. Nici nu apucă să atingă peretele, că un 
zid luminos îl azvârli în mijlocul încăperii înghesuite. 

Alfray îngenunche lângă el. 

— Cred că-i doar leşinat. Cel puţin aşa sper. Îi bate 
încă inima. 

Jderii se împrăştiară căutând altă ieşire după draperii. 
Oricât pipăiră, nu găsiră nicio broască sau mâner de care 
să învârtă ca să poată ieşi. Până la urmă, renunţară şi se 
trântiră pe jos, să se odihnească. Femeia nu se mişcase. 

Scuturat de frigul nepământesc, Stryke smulse o 
draperie şi se înveli cu ea. Câţiva răcani îl imitară. 

— Ştiai că nu există cale de scăpare, nu? aşezându-se 
lângă femeie. 

— Dar am sperat să găsiţi una, răspunse ea cu glas 
subţire, diafan. Şi acum vreţi să ştiţi cine sunt. 

Coilla veni şi se ghemui lângă ea. 

— Normal că vrem, îi spuse pe un ton aspru. 

— Nu vedeţi că şi eu sunt prizonieră, ca voi? 

— Tot nu ne-ai spus cum te cheamă, stărui Stryke. 

— Sanara. 

Le trebuiră câteva clipe să priceapă. 

— Sanara, sora Jennestei? 

— Da. Dar nu mă judecaţi după ea, vă implor. Nu sunt 
ca ea. 

Coilla pufni. 

— Aşa zici tu! 

— Cum vă pot dovedi? 

— Nu poţi. 

Coilla se ridică şi plecă. 

— Tu nu eşti ca ea, îi vorbi Sanara lui Stryke. Simt 
puterea pământului plutind în jurul tău, ca în jurul orcilor 
din vremurile de altădată. Dar copila aceea nu atrage 


247 


asemenea puteri. 

— Eu nu i-aş zice Coillei copilă în faţă, replică scurt 
Stryke. 

Sanara ridică din umeri deznădăjduită. 

— Ce contează? Mâine, la apusul soarelui, şi ea va 
muri. Doar n-ai crezut că Sluagh vă vor lăsa să plecaţi? 

— Aşa am sperat. 

_ — Vise, orcule. Trăiesc din durerea şi suferinţa altora. 
Iti sug viaţa într-o agonie eternă, până când implori 
moartea, dar ei tot se vor bucura de groaza ta. 

— Mă cheamă Stryke. Dacă e să murim împreună, 
măcar să ne spunem pe nume. 

Sanara îi răspunse fluturând o mână vlăguită. 

— Aşadar, regină Sanara, rosti Stryke, vrând să-i 
străpungă nepăsarea şi să primească nişte răspunsuri 
care să-i scoată de acolo. Trebuie să-ţi spun Înălţimea Ta 
sau altfel? 

Când femeia clătină din cap, din păr i se ridică un 
parfum slab de trandafiri. 

— Nu, nu mi s-a mai spus aşa de multă vreme. Nu de 
când oamenii au distrus magia pământului meu. 

— A pământului tău? 

— Al meu. Ţinutul meu. Zâmbi trist. Jennesta a primit 
tărâmurile de la miazăzi, Adpar, pe cel nyadd. Asta a vrut 
mama să am eu. Dar uite ce s-a ales de el: un deşert de 
zăpadă şi moarte. Oraşe întregi prizoniere sub ghetari. 
Cândva, acest ţinut a fost bogat şi frumos, plin de păduri 
şi pajişti. Supuşii mei au fugit până la ultimul sau au 
pierit când gheaţa a început să înainteze. Asta a fost 
când am urcat eu pe tron. Se apropia de noi tot mai 
mult, pe zi ce trecea. Cum să nu creadă ei că e vina 
mea? Ştii ce înseamnă să fii învinuit pentru moartea unui 
tărâm? lţi poţi închipui cât de trist e că prietenii şi iubiții 
te părăsesc şi mor pe rând? - | se înceţoşa privirea. - Am 
încercat să lupt, dar acum nu mai am decât foarte puţină 
putere. Tot ce-a rămas din capitala mea, Illex, e acest 


248 


palat. 

— De ce nu te-a ajutat Jennesta? 

Sanara scoase un sunet batjocoritor cât se poate de 
omenesc. 

— Dacă o cunoşti pe sora mea, ştii că nu ajută pe 
nimeni, în afară de ea. De-asta a alungat-o mama. S-au 
scurs generaţii întregi printre semenii tăi de când 
Jennesta n-a mai călcat pe tărâmul meu. 

— Mama ta? 

— Vermegram. 

— Vrăjitoarea? Vrăjitoarea cea legendară din vremuri 
străvechi? 

Sanara oftă şi încuviinţă în tăcere. 

— Atunci nu eşti ca toţi oamenii, deşi arăţi aşa. 

— Nu, într-adevăr, şi nici surorile mele nu sunt. Dar 
Vermegram a murit cu multe ierni în urmă. Şi te-am 
văzut când Adpar a murit sub ochii voştri, de mâna 
Jennestei. 

— De unde ştii că am fost acolo? 

Sanara îl studie pe Stryke cu priviri misterioase. 

— Te urmăresc de-o vreme încoace, Stryke. 

Dar mai multe nu vru să-i spună despre asta, deşi el 
stărui. Neplăcându-i cum decurgea conversaţia, jderul 
tăcu o vreme. Într-un sfârşit, în vreme ce orcii ceilalţi 
trăgeau la aghioase, o întrebă: 

— Cum de i-ai lăsat pe Sluagh înăuntru? 

— Ce întrebare! Cum aş fi putut să-i ţin afară? 

Stryke se gândi puţin şi scoase o grimasă. 

— Pe unde au venit? Şi de ce? 

Fosta regină oftă din nou şi se întinse cu capul pe 
mână drept pernă. Se uită la el cu ochi verzi clari, care-i 
amintiră orcului de ai Jennestei. Sanara nu avea solzi pe 
faţă, doar piele fină, lăptoasă. 

— Sunt o rasă străveche, din zorii timpurilor. Diavolul 
întruchipat. Crezi că Jennesta e rea? În comparaţie cu ei, 
nu-i decât o nepricepută. Sluagh au venit aici ştiind că, 

249 


mai devreme sau mai târziu, Jennesta va afla de 
instrumente. Le sunt prizonieră de un timp mai lung 
decât viaţa voastră. Şi voi rămâne aici şi după ce vă vor 
roade oasele. Au crezut că Jennesta îi va căuta... 

Încercând să-şi alunge din minte imaginea morţii lui, 
Stryke spuse: 

— A încercat. 

— Şi apoi Sluagh îi vor da stelele, cerându-mă pe mine 
schimb. 

— Dar ce vor face cu ele? Ce ştii despre ele? Despre 
instrumente? 

Sanara păru că vede prin el un loc numai alei. 
Pierdută în visare, nici nu văzu că Jup şi Coilla veniseră 
lângă Stryke. 

— Să le folosească, desigur, răspunse regina palidă ca 
prin vis. 

— Cum? La ce folosesc? 

— Toate la un loc există în toate planurile. 

Jup avu impresia că pricepe. 

— Deci asta fac? Călătoresc din loc în loc? Aşa am 
ajuns aici? 

Sanara îşi dădu la o parte părul de pe faţă. 

— Stelele nu se mişcă. V-am spus, odată unite, există 
în toate planurile. 

Jderii o priviră buimaci. 

— În tot universul. În toate timpurile. 

— Şi ele ne-au adus aici? întrebă Coilla, sfredelindu-l 
pe Stryke din ochi. 

— Cred că da, dacă nu aţi venit pe jos. 

— Şi tot din cauza asta era noapte când am plecat şi zi 
când ne-am trezit aici, în clipa următoare? 

Regina mişcă din cap aprobator. 

— Deci la asta folosesc? se miră Jup, înainte să apuce 
Coilla să deschidă gura. 

Sanara clătină din cap. 

— Nu. Asta-i doar un... efect secundar. Nu menirea lor. 


250 


— Dar care e menirea lor? vru să afle piticul. 

— Nu poate fi înţeleasă de mintea muritorilor. 

Regina nu-l prea simpatiza pe Jup. 

Jderii nu apucară să protesteze, că peretele opus se 
mişcă. Se retrase în umbre albastre îndepărtate şi reveni 
brusc la loc. 

O siluetă apăru din senin, scăldată de umbre care-i 
întunecau faţa, dar nu-i puteau ascunde înălţimea. 

— În picioare! strigă Stryke. Străin! 

Orcii nu aveau arme. Dar erau aproape treizeci, iar 
străinul numai unul. 

Pe lângă asta, aveau chef de-o încăierare pe cinste. 


23 


Silueta ieşi din mantia de umbre cu braţele ridicate în 
semn de pace. 

Pe măsură ce se apropia de jderi, lumina îi dezvăluia 
chipul de om. Broderia argintie de pe vestă sclipea, iar 
de la centură lipsea sabia. 

Era Serapheim. 

Doi jderi îşi târâră paşii înapoi, aruncându-şi priviri 
piezişe şi ducând mâna la sabie, numai ca să-şi aducă 
aminte că tecile sunt goale. 

Dar surpriza lor nu fu nimic pe lângă a Sanarei. Se făcu 
şi mai palidă, dacă aşa ceva era posibil, şi-şi duse mâna 
la gât. Cu ochii verzi larg deschişi, se cuibări în braţele lui 
Stryke. 

Serapheim se duse la ea şi-o luă în braţe, ţinând-o 
strâns la piept. Ea îl cuprinse de talie şi-şi odihni capul pe 
umărul lui. Brusc, îşi recapătă simţurile şi se trase de 
lângă el, pesemne pentru a respecta un fel de ritual de 
mult timp uitat. 

— Am crezut că ai murit, îi spuse. 

— İl cunoşti pe omul ăsta? o întrebă Stryke. 


251 


Serapheim şi Sanara schimbară priviri pline de 
subînţeles, pe care jderii nu le pricepură. Apoi răspunse 
la întrebare cu o scurtă înclinare a capului. 

— Cum ai intrat aici? ceru să afle Coilla, foarte 
bănuitoare. 

— Nu asta contează acum, veni răspunsul lui 
Serapheim. Avem de rezolvat probleme mai importante. 
Dar ceea ce vă pot spune, vă spun. Trebuie să aveţi 
încredere în mine. 

— Da... rânji Haskeer cinic. 

— S-ar putea să fiu singura voastră speranţă, îi 
avertiză omul, şi nu aveţi ce pierde ascultându-mă până 
la capăt. 

— Te ascultăm, dacă ne scuteşti de aiurelile tale, 
interveni Jup. N-avem vreme de poveşti cu zâne. 

— Vreau să vă spun o poveste, dar nu una ieşită din 
mintea făuritorilor de basme. 

Serapheim studie chipurile nerăbdătoare ale orcilor. 

— Bine. Ce-aţi zice dacă v-aş spune că aţi furat o 
lume? 

Până să se dumirească jderii, Coilla exclamă: 

— Ce? Noi? Ca om, ai o părere foarte bună despre noi. 

— Totuşi, e adevărat. 

— Prea seamănă iar cu poveştile tale, chibzui Stryke. 
Fă bine şi explică-te, Serapheim, altfel ne pierdem 
răbdarea. 

— Sunt multe de explicat şi aţi face bine să ciuliţi 
urechile. Asta sau înfruntaţi moartea în ghearele 
demonilor Sluagh. 

— Bine, se înduplecă Stryke. Câtă vreme nu te lungeşti 
şi vorbeşti limpede. Ce-i povestea asta cu furatul lumilor? 

— Ce-aţi zice dacă v-aş spune că Maras-Dantia nu e 
pământul vostru? 

Unu-doi răcani hohotiră batjocoritor. 

— Aş zice că voi, oamenii, încă n-aţi pus laba de tot pe 
el. 

252 


— Nu la asta m-am referit. 

Căpitanul jder începea să-şi arate frustrarea. 

— Dar la ce? Şi fără ghicitori, Serapheim. 

— Haideţi să o spun altfel. Vi se par Sluagh fiinţe de pe 
lumea asta? 

— Sunt aici, nu? contră Jup. 

— Da, dar aţi mai văzut altele ca ele înainte? Până 
acum, aţi crezut că există? Sau v-aţi gândit că apar 
numai în poveşti? 

— Aruncă o privire în Maras-Dantia, îl sfătui piticul. O 
să vezi o grămadă de rase. Sunt urâţi ca moartea 
demonii ăştia, dar ce-i aşa de neobişnuit la ei? 

— Intr-un fel, chiar asta vreau să spun. De ce credeţi 
că a ajuns acest ţinut să fie populat de atâtea rase? De 
ce credeţi că Maras-Dantia e atât de bogată în fiinţe cu 
atâtea stiluri de viaţă? Sau să-i zic Centrasia? 

„_— Numai dacă vrei să-ţi tăiem gâtul! ţipă un răcan. 
Asta e pământul nostru! 

Stryke îi închise gura. Răsucindu-se spre om, îl luă la 
rost: 

— Ce fel de întrebare e asta? 

— Probabil cea mai importantă care ţi s-a pus 
vreodată. Ridică braţul să oprească năvala de proteste. 
Aveţi răbdare. Vă rog. M-aţi înţelege mai bine dacă aţi 
accepta ideea că toate rasele străvechi se trag din alte 
părţi. 

— Aşa, ca oamenii, din afară? întrebă Alfray. 

— Oarecum. Deşi vorbim de lucruri diferite când zicem 
„din afară”. 

— Continuă, îl îndemnă Stryke, curios, în ciuda voinţei 
sale. 

— Rasele mai vechi au venit aici din alte locuri. 
Credeţi-mă. lar artefactele pe care voi le numiţi stele de 
acele locuri aparţin. 

— Pe mine deja mă doare capul, se plânse Haskeer. 
Dacă ele, noi, nu ne tragem de aici, atunci, de unde? 


253 


— Voi încerca să explic în aşa fel încât să pricepeţi. 
Închipuiţi-vă că există locuri în care trăiesc numai 
gremlini. Numai piţuşi, numai nyazzi, sau numai 
spiriduşi. Sau orci. 

Stryke se încruntă. 

— Adică ținuturi numai ale unor rase? Fără 
amestecături? Fără oameni? 

— Întocmai. Şi, dacă n-ar exista instrumentele, n-aţi 
exista nici voi. 

— Nici oamenii? 

— Nici ei. 

— Imposibil. Noi am fost dintotdeauna aici. 

Se ridică un murmur de protest. Stryke fu nevoit să 
strige ca la paradă ca să-l înăbuşe. 

— Povestea asta e cea mai bună dovadă că noi avem 
dreptate, Serapheim. A ta care-i? 

— Dacă planul meu va reuşi, o veţi avea. Dar nu ne 
permitem să mai întârziem. Mă lăsaţi să termin? 

Stryke încuviinţă în tăcere. 

— Vă înţeleg neîncrederea, se adresă Serapheim 
tuturor. Voi nu cunoaşteţi decât acest loc, la fel şi părinţii 
voştri înainte, tot numai pe el l-au cunoscut. Dar, vă 
asigur, oricât aţi crede că noi, oamenii, suntem 
invadatorii, să ştiţi că nu suntem. Adevărul spuselor mele 
zace aici, la Illex, şi, dacă ne ajutăm unii pe alţi, se va 
confirma. Poate în avantajul vostru. 

— Explică-ne mai bine, zise Coilla, şi poate înţelegem 
şi noi. 

— Voi încerca. Stătu puţin pe gânduri, apoi continuă: 
adevărul acela are de-a face cu abundența de energie 
magică din ceea ce voi numiţi Maras-Dantia. - Mulţi 
dintre cei prezenţi se supărară pe exprimarea lui, dar îşi 
ţinură gurile închise. - Sau cel puţin cu abundenta de 
demult. Acum multe, multe generaţii, după cum ştiţi, 
oamenii au traversat Deşertul Scilantium în căutarea 
unor teritorii noi, părăsindu-şi căminele din partea 


254 


cealaltă a lumii. Au mers pe jos şi călare, călătorind 
printre nisipurile fierbinţi, lăsând în urmă morţii în 
morminte, pentru a însemna drumul. Numai cei mai 
puternici şi mai hotărâți au ajuns la capătul drumului. 
Cum acest continent bogat le oferea tot ce-şi puteau 
dori, nu au fost obligaţi să se înmulțească cu prudenţă. 
Dacă un petic de pământ era secătuit, de ce să nu se 
mute pe altul? La urma urmei, cine-l mai folosea? Nimeni 
din cei care se așezau. Nimeni din cei care prindeau 
rădăcini într-un loc sau îi exploatau bogăţiile. Aşa că au 
construit, au săpat şi au ars păduri ca să cultive 
pământul. Cum celor mai mulţi nu le păsa de energiile 
pământului, de magie, habar n-aveau ce rău provocau. 
Pentru ei, magia însemna o mişcare iute din mână, 
chemarea duhurilor, focuri vrăjite. Numai foarte puţini, 
aceia care şi-au dat osteneala să se apropie de rasele 
străvechi, ştiau că magia înseamnă cu totul altceva. Aşa 
au apărut Mani. 

— Şi tu eşti unul dintre ei, presupuse Alfray. 

— Nu sunt nici Mani, nici Uni, dacă tot veni vorba. Dar, 
da, mă îndeletnicesc cu magia. Cum puţini din rasa mea 
o fac. 

— De ce ne spui toate astea? De ce te legi la cap dacă 
nu te doare? 

— Încerc să îndrept răul. Dar nu e momentul să mă 
lungesc. În curând, Sluagh se vor trezi din somnul lor de 
sub gheaţă. Trebuie să trecem la fapte. 

— Poţi să ne scoţi de-aici? _ 

— Cred că da. Dar nu plănuiesc o simplă evadare. In 
plus, unde v-aţi duce, în deşertul ăsta al frigului? 

— Care e planul tău? vru să ştie Stryke. 

— Să recuperez stelele şi să vă scot din locul acesta cu 
ajutorul lor. 

Atunci vorbi Sanara, amintindu-le că e de faţă. 

— Portalul? 

— Da, răspunse Serapheim. 


255 


Stryke se încruntă. 

— Şi aia ce mai e? 

— O parte din misterul pe care caut să vi-l dezvălui. 
Dar mai întâi trebuie să vă recuperaţi armele. Serapheim 
se uită în jur. Daţi-mi voie să vă călăuzesc, îi rugă el pe 
jderi. Dacă nu veţi găsi niciun avantaj în ceea ce facem, 
ce aveţi de pierdut? Puteţi să mă părăsiţi şi să mergeţi 
pe drumul vostru, să înfruntaţi furia din Illex şi să căutaţi 
tărâmuri cu vreme blândă. 

— Când vorbeşti aşa, chibzui Stryke, mai că-mi vine să 
te urmez. Dar până la un moment dat, adăugă pe un ton 
mai ameninţător. La primul semn de trădare, sau dacă 
nu ne place cum decurg lucrurile, ne vedem singuri de 
drum. Şi vei plăti cu viaţa. 

— Nici nu mă aştept la altceva. Vă mulţumesc. Prima 
noastră sarcină e să ajungem în pivnițele palatului. 

— De ce? 

— Pentru că acolo e portalul - salvarea voastră. 

— Vă rog să-l credeţi, stărui Sanara. E singura cale. 

— Deocamdată, mergem pe mâna lui, primi Stryke. 
Dar e simplu să vorbeşti de pivnițe, când noi nici nu 
putem ieşi din camera asta. 

— Eu pot ieşi de aici, aşa cum am intrat, dar numai eu. 
Distrugerea magiei mi-a secat şi mie vlaga, cum au păţit 
mulţi. Şi nu, nu pot deschide uşa din afară. Numai Sluagh 
pot. Sunt sigur că aş putea afla cum, dacă aş intra în 
mintea lor, dar nu vreau să mă apropii aşa de mult de ei. 
Planul meu e să găsesc unul şi să-l ademenesc aici. Dar, 
odată ce am reuşit, e treaba voastră să-l înfrângeţi. 

— Deci pot fi ucişi? 

— Sigur că da. Nu sunt invulnerabili sau nemuritori, 
deşi sunt foarte rezistenți şi trăiesc mult. 

— Dar ce facem cu durerea pe care ne-o provoacă? 

— Asta e treaba Sanarei şi a mea. O să-i atacăm 
mintea, în vreme ce voi vă repeziţi la el cu ce vă vine la 
îndemână. Numai că nu aveţi arme. 


256 


— Ne pricepem să improvizăm, îl asigură Jup. 

— Foarte bine. Pentru că nu trebuie să subapreciaţi 
puterile unui Sluagh, ci să-l asaltaţi fără să-i daţi răgaz, 
cât mai mulţi deodată. 

— Poţi să te bizui pe noi, spuse piticul. 

— Atunci pregătiţi-vă. Incepe. 

Serapheim se făcu nevăzut printre umbre. 


Odată ieşit din cameră, nu se abătu de la plan. 

Cizmele lui nu se auziră călcând în praful gros din 
coridoare. Deschise uşă după uşă, gata să fugă la cel mai 
mic semn, dar, aşa cum bănuia, Sluagh nu se treziseră 
încă în leagănele lor de gheaţă. 

În cele din urmă, când cerul se lumină la sud-est, 
mintea începu să-i freamăte, semn că Sluagh se aflau 
prin apropiere. Se lipi de lespedea de marmură a unui 
perete şi trase cu ochiul după un colţ. 

Erau patru şi luau tot altă formă, una mai urâtă decât 
alta. 

Serapheim se apropie de ei prudent. 

Sperase să fie mai puţini, dar nu avea timp să caute 
alţii. Îşi luă inima în dinţi şi păşi îndrăzneţ în faţa lor, 
ducându-şi degetele la frunte într-un salut zeflemitor. 

Durerea îl biciui imediat. Dar o aşteptase şi o luă 
imediat la fugă. 

Veniră după el. Doi aveau membre de insecte 
înfricoşătoare, care se lungeau pe tot coridorul. Al treilea 
bătu din aripi solzoase, care pocniră când loviră aerul, 
dar nu avu loc să şi le întindă în spaţiul prea îngust. In 
schimb, se înălţă greoi şi pluti anevoie deasupra celui din 
urmă, o creatură ca un melc, care lăsa în urmă o dâră 
lucioasă, urât mirositoare. 

Serapheim alerga mai repede ca el. Trecând pe lângă 
uşi deschise, se îndreptă spre o galerie lungă, 
întunecoasă. La capătul ei, se propti gâfâind de un 
perete. 


257 


Ajunsese la scara în spirală. Trăi un coşmar cât fugi pe 
treptele nesfârşite şi urca tot mai greu cu fiecare pas. 
Urmăritorii se apropiau. Serapheim se temu că nu va 
reuşi. ă 

Cu răsuflarea tăiată, se forţă să alerge mai repede. li 
ardeau plămânii, avea plumb în tălpi. 

De-abia mai punea un picior în faţa celuilalt. Se prinse 
de balustradă şi se ajută de ea. Aruncă o privire peste 
umăr şi văzu tentaculele cu gheare îndreptându-se spre 
el. Îngrozit, mai făcu un efort. Se împletici ameţit pe 
treptele spiralate, crezând că nu va mai ajunge să intre 
în cameră. Sluagh mai aveau puţin şi-l prindeau. 

Durerea îi biciui mintea. Scuturile i se înmuiară. 


Stryke cercetă camera cu privirea. Îngrămădiseră 
blănurile şi raniţele lângă pereţi ca să aibă loc să lupte. 
Nu era niciun fel de mobilă, iar armele le fuseseră luate. 

— Putem să-l aruncăm pe Jup în braţele lor, propuse 
Haskeer. 

Coilla îl pocni peste cap. Lui Stryke îi veni o idee. 

— Tu şi tu! le porunci la doi răcani. Urcaţi-vă pe gargui 
şi daţi jos răngile care susţin draperiilor. Şi draperiile, 
dacă mă gândesc mai bine. Pe urmă pregătiţi-vă. 

Timpul trecea prea încet. Jderii se uitau suspicios la 
Sanara, întrebându-se dacă nu complotase cu bărbatul. 

Până la urmă, Serapheim apăru în faţa lor ca un miraj 
care prinde trup. Păşi împleticit şi căzu în genunchi pe o 
grămadă de straie galbene, între Coilla şi Haskeer. 

— Vin, anunţă el. Sunt patru. 

În clipa următoare, uşa se trânti de perete. Cadrul nu 
era destul de lat ca să intre mai mult de un demon o 
dată. Stryke îi văzu pe ceilalţi pe palier, unul plutind în 
aer pe aripile gri. 

— Acum! strigă el. 

Orcii azvârliră fierul ca pe sulițe, suficient de tare ca să 
străpungă până şi pielea nepământească. Un lichid negru 

258 


lipicios începu să curgă din pieptul celui mai apropiat 
demon. Se clătină în prag, blocându-şi tovarăşii când se 
transformă dintr-un lup cu şase braţe într-un şarpe 
încolăcit, prăbuşit la podea. 

O mână de răcani se repeziră să-l calce în picioare. Le 
ieşiră aburi din bocanci, dar asta nu-i împiedică pe alţii 
să li se alăture. Toţi ca unul, îşi descărcară frustrarea pe 
reptila alunecoasă. Demonul se zbătu tot mai rar, deşi 
ochii lui mărgelaţi îi priveau mai departe, implacabili. 

Săgeţi de durere străpunseră minţile orcilor. Apoi 
demonul înaripat se năpusti la ei cu aripile strânse la 
spate, ca un vultur în picaj. Coilla şi Haskeer ridicară 
perdeaua între ei. Monstrul zbură direct în ea. Îl înveliră 
imediat, pe urmă Haskeer sări pe el cu toată greutatea. 
Un răcan îl pocnea cu o rangă. Duhori insuportabile se 
strecurară pe sub pânza galbenă. 

In toată vremea asta, Serapheim nu se mişcase de 
lângă uşă. Acum făcu un pas înainte, lângă umărul 
Sanarei. Cu degetele împletite, ridicară mâinile într-un 
gest deloc paşnic. Fără străfulgerări, fără nori de fum. În 
aparenţă, nu se întâmplă nimic. 

Acela, îşi dădu seama Stryke, acela era momentul. 
Deşi cei doi Sluagh morţi erau tot în cameră, ceilalţi doi 
nu intrară. 

— Acoperiţi-ne, porunci Serapheim. 

Stryke şi ceata lui merseră în faţă, în ciuda durerii care 
le sfredelea capetele. Jup aruncă o privire afară şi-şi 
trase iute capul înapoi. 

— Stau la sfat cam le zece paşi de noi. Alţii nu mai 
sunt. 

— Ne daţi vreun sfat? îi întrebă Stryke pe oameni. 

Serapheim scutură din cap. 

— Nu. Acum că i-am împins la distanţa asta, vă 
descurcaţi singuri. 

Invârtind ranga precum ciomagul, Stryke şi ceata lui 
goniră afară din cameră ca săgeta. 


259 


Orcii se folosiră de balustrade ca de catapulte şi se 
năpustiră în jos pe trepte sau se răsuciră pe interiorul 
scărilor, prinzând cu o mână stâlpii de susţinere. 
Demonul-melc se undui scârbos, iar cel cu înfăţişare de 
insectă porni în viteză pe picioroange. 

Jos, jos mai jos coborau jderii, învârtindu-se întruna 
prin interiorul puţului de piatră albă. Stryke fugea pe 
scări şi rotea ranga în arcuri şuierătoare, care ar fi rupt şi 
gâtul unui dragon. Dar Sluagh se deplasau uimitor de 
repede şi se fereau nepăsători de lovituri. 

Cu toate acestea, când demonii ajunseră pe un palier, 
se răsuciră repede. Agonia înfierbântă capetele orcilor. 
Cei mai mulţi căzură în genunchi sau se rostogoliră pe 
trepte într-o încâlceală de mâini şi picioare. Jumătate din 
ei rămaseră neputincioşi pe palier; nu puteau cobori fără 
să calce peste tovarăşii lor. 

Coilla se izbi cu capul de stâlpii balustradei. Coiful îi 
căzu în gol. Ameţită, chinuită de durere, scăpă arma, 
care zdrăngăni şi ea pe trepte, până când se bloca într- 
un colţ îndepărtat. 

Demonii începură iar să avanseze. 

— Folosiţi-vă magia, nu puteţi? răcni Stryke. 

— Asta şi facem! îi strigă Serapheim înapoi. De-asta 
vin aşa de încet! 

— Asta numeşti tu încet? 

Scrutând vârtejurile de lumină care-i torturau văzul, 
jderul roti încă o dată ranga şi o zvârli cu toată puterea. 

Se încâlci în picioarele de insectă segmentate ale 
demonului. Monstrul se împiedică, incapabil să se 
folosească de vreunul din cele şase membre ca să-şi 
recapete echilibrul. Căzu de pe palier, alunecă o 
jumătate de spirală şi ateriza pe spate, scuturând din 
picioare în aer. Nu reuşi să se răsucească în spaţiul 
îngust. Un urlet de foc sparse urechile lui Stryke. 

Ultimul monstru se ridică pe labele din spate, 
înfricoşător de înalt. Se târî în sus şi lateral până când 


260 


bloca scările pe lăţime. Sub privirile îngrozite ale jderilor, 
începu să se transforme. Partea de jos a trupului său se 
bifurcă, formând gheare pe labele masive din spate, iar o 
gură cu colţi se deschise într-un răget mut. Din piept îi 
ţâşniră tentacule şi se încolăciră în jurul lui. Labele cu 
gheare pocniră pe piatră, apoi demonul prinse viteză şi 
ţâşni. 

Haskeer se făcu una cu podeaua, cu faţa în sus, cu 
ranga ridicată, aşa cum procedase Stryke cu leopardul. 
Monstrul îşi întinse picioarele şi trecu peste el fără să-l 
atingă. Cu ajutorul tentaculelor, îi aruncă pe războinici la 
o parte, fără să se uite unde aterizează. Hotărât să-i 
prindă pe oameni, calcă în goană sălbatică peste orcii 
leşinaţi. 

Asta îi pecetlui demonului soarta. Fără să vrea, se 
agăţă cu ghearele de vesta unui jder. Doar o secundă, 
însă destul ca să se dezechilibreze. Prăbuşindu-se ameţit 
pe scări, nu mai apucă nici să-şi schimbe forma. Un 
răcan răcni şi se rostogoli cu o draperie în braţe. Altul 
veni să-l ajute şi, tocmai când creatura se îndoi şi vru să 
se ridice, pânza îi căzu peste cap. 

Imediat începu să se transforme în şarpe, dar deja îşi 
reveniseră destui orci din leşin ca s-o ia la bătaie. Mirosul 
de sânge negru se ridică apăsător în aer. Din pânză 
ieşiră aburi. Monstrul îşi găsise sfârşitul. 

Odată cu el, se stinse şi durerea din capetele jderilor. 
Majoritatea puteau sta în picioare sau măcar să se 
sprijine de un camarad mai nevătămat. De data asta, Jup 
conduse ceata, călcând pas cu pas spre insecta 
răsturnată, care bloca scările sub ei. O păli cu ranga 
peste ceafă, dar metalul zdrăngăni pe solzii articulaţi. 
Durerea muşcă iar din minţile jderilor, dar se domoli 
îndată ce Serapheim şi Sanara se apropiară cât de mult 
avură curaj. 

— Indrăzniţi să mă provocaţi? ţipă demonul în capetele 
lor, atât de strident, că nu mai văzură nimic în faţa 

261 


ochilor. 

Zvăcni iar din picioare, dar tot nu reuşi să se ridice. 

— Pe toţi draci, îndrăznesc! se răsti Jup şi-o izbi 
orbeşte. 

Reuşi s-o atingă, dar foarte puţin. Cât ai zice peşte, 
monstrul se caţără ca păianjenii pe perete, deasupra 
piticului. Jup se trezi că vrea să-l biciuiască o coadă de 
scorpion. 

Din asta se trase sfârşitul demonului. Coada îl trase în 
jos şi alunecă, aterizând pe ranga lui Haskeer. Se lăsă cu 
toată greutatea în sulița improvizată. Vârful răngii ieşi 
prin carapacea care ar fi trebuit să-i fie capul. O masă 
cărnoasă ţâşni şi se scurse în bile negre lipicioase. 

Stryke se prăbuşi pe o treaptă, cu spatele proptit de 
balustradă. 

— Bună treabă, toată lumea. 

Orcii se bucurau bătându-se pe spate sau doar 
zâmbind larg şi dând din picioare. Serapheim le strică 
plăcerea. ` 

— Nu vă bucuraţi prea repede. In curând se crapă de 
ziuă şi până atunci trebuie să ajungem în pivniță. 


24 


Ferindu-se de scurgerile scârboase, orcii şi oamenii 
coborâră peste trupul demonului. Nu le fu uşor pe scările 
în spirală, dar se descurcară şi ajunseră în coridorul cel 
mare, în care fuseseră prinşi cu o zi înainte. 

Ghemuit sub balustradă, Stryke observă vreo zece 
Sluagh care-şi vedeau de treburile lor. Singuri sau câte 
doi, se îndreptau alene în direcţii diferite. Unul singur să 
fi venit spre ei, şi totul ar fi pierdut. Scăpară ca prin 
minune. Ultimul grup de demoni intră întruna din 
galeriile boltite şi creaturile hidoase dispărură din 
vedere. 


262 


Serapheim şopti: 

— lute! Pe-aici! 

Traversară coridorul vast în salturi, ajunseră la alte 
scări şi începură să le urce. 

— Stati, îi opri Stryke. Credeam că mergem în pivniţă. 
De ce urcăm? 

— Un mic ocol, ca să recuperăm armele, îl lămuri 
Serapheim. 

Omul le făcu semn orcilor să nu facă zgomot când 
ajunseră într-o galerie largă, care dădea spre coridor. 

— Vedeţi coridorul acela? Duce la sala de arme. Fiţi cu 
grijă. Mai sunt şi alţi Sluagh pe-aici. 

Avea dreptate. Alte monstruozităţi cu pielea cenuşie îşi 
vedeau de treburile zilnice dedesubt. Cu spatele aplecat, 
jderii  înaintară printre umbrele galeriei în vârful 
picioarelor. 

Ca în orice palat, drumul spre sala de arme era un 
labirint de scări şi pasaje. Dar măcar ele erau pustii. 
Lumina gălbuie cădea doar ici-colo, praful, de-o palmă 
sub tălpi, le înăbuşea zgomotul paşilor. 

Serapheim şi Sanara se opriră la o nouă cotitură. Omul 
îi făcu semn lui Stryke să vadă ce-i aşteaptă după ea. 

— Sunt doi, unul de-o parte a uşii, altul de cealaltă, 
raportă jderul în şoaptă. 

Semnaliza cu degetele cetei să se împartă. Jup, Coilla 
şi Haskeer urmau să-i vină de hac monstrului mai 
îndepărtat. Stryke şi Alfray îi conduseră pe restul 
răcanilor la monstrul cu cap de grifon, aflat mai aproape 
de ei. 

Lupta dură puţin de data asta. Era mult mai uşor să 
ataci când ceata se repezea la Sluagh deodată. Monştrii 
erau blocaţi de perete şi nu aveau unde să se retragă. În 
ciuda durerii de cap ameţitoare, demonii ajunseră curând 
un terci scurgător. 

Stryke îi făcu semn lui Serapheim s-o ia înainte. 
Oamenii deschiseră uşa fără să se audă niciun scârţâit. 


263 


Jumătate din armele de acolo orcii nici nu le cunoşteau. 
Merseră direct la suporturile cu sulițe şi lăncii lipite de 
perete. Pe măsură ce înaintau, lumina zilei, care intra pe 
o fereastră încadrată de gheaţă, se reflecta pe o 
grămadă de metal de pe podea. 

— Toporul meu! exclamă Jup bucuros, rotind arma cu 
tăiş dublu. 

În scurtă vreme, ceata îşi recupera armele luate de 
Sluagh cu o zi înainte. În ungherul mai îndepărtat al sălii, 
Sanara şi Serapheim se înarmară cu nişte tuburi umflate 
dintr-un material care părea sticlă. 

Când terminară de scormonit, Serapheim îi călăuzi pe 
alt drum. Stryke avu impresia că mai demult zona aceea 
fusese locuită de servitori, pentru că scările erau din 
granit neprelucrat şi pereţii neîmpodobiţi. 

Aerul, deja rece, devenea şi umed. Se simţea miros de 
putrefacție şi se vedea mucegai în colţuri, cu mărgele de 
gheaţă în el. Prin ferestrele pătrate nu se mai vedea 
lumina zilei, ci straniul ghețar albastru de afară. Apoi 
dispărură şi ferestrele, şi orcii îşi dădură seama că se 
aflau sub pământ. În cele din urmă, ajunseră în pivnițele 
palatului.  Strecurându-se prin mai multe tuneluri 
labirintice, trebuiră să fie atenţi pe unde calcă, pentru că 
piatra aluneca. În faţă apăru iar o sclipire galbenă. Ceata 
se opri cât Jup cercetă locul cu atenţie. 

— Opt Sluagh în faţa celei mai ciudate uşi pe care aţi 
văzut-o vreodată, anunţă el. _ 

Stryke împărţi iar ceata şi distribui ţintele. Inzestraţi cu 
săbii, sulițe şi topoare, jderii se simțeau mult mai siguri 
să atace o forţă mai numeroasă. 

Dar bătălia tot fu grea. Sluagh veniră spre ei cu 
ghearele şi durerea împânzi mintea jderilor. Serapheim şi 
Sanara se retraseră lângă zid, încercând să treacă 
dincolo de monştri. Când reuşiră, tuburile de sticlă 
începură să sclipească neobişnuit, trimițând fulgere de 
lumină în aer. Urmă o bubuitură, apoi o explozie de 


264 


sânge de Sluagh. Lupta se terminase. 

Jup avusese dreptate. Uşa forma un cerc încastrat 
adânc în piatră. Din nou nu se vedea niciun mâner, doar 
zece gropiţe în metalul îngheţat. Sanara fu aceea care-şi 
puse vârfurile degetelor în ele şi împinse. 

Uşa se dădu la o parte. Cu spatele aplecat, Serapheim 
îi conduse înăuntru. Se pomeniră în cadrul unei uşi 
săpate la trei metri adâncime în piatră. 

Înăuntru era portalul. 

O platformă cu acoperiş de granit, într-un cerc de 
pietre verticale. Ici-colo scânteiau giuvaiere în modele 
spiralate pe podea. Altele sclipeau de pe pietre, în afară 
de una singură, pesemne fără podoabe. Unele giuvaiere 
erau cât un ou de porumbel. 

Haskeer se aplecă să mângâie un safir uriaş, dar sări 
îndărăt, buimac la vederea unor vârtejuri de lumini 
colorate în aerul stătut. 

Nimic nu indica la ce serveşte portalul, totuşi Stryke 
tremura. Coilla se opri. 

— Ce dracu' e asta? 

Serapheim răspunse nepăsător: 

— Ceva care stă aici de tare multă vreme. 

Ultimul răcan se înghesui şi el înăuntru. 

— Închide-i uşile, porunci Stryke. 

Cinci răcani se luptară cu ele. Când uşile se trântiră, o 
bubuitură surdă zgudui solul. Acum singura lumină 
rămase licărirea giuvaierelor. 

Stryke se întoarse către bărbatul care o ţinea pe 
regină de umeri. 

— In regulă, Serapheim. E vremea să ne explici despre 
ce-i vorba. 

Omul încuviinţă. El şi Sanara se aşezară la marginea 
platformei. 

— Gândiţi-vă la această lume ca la una din 
nenumărate altele. Infinite. Multe din ele seamănă 
oarecum cu aceasta. Şi mai multe sunt însă atât de 


265 


diferite, că nici nu vi le puteţi imagina. Acum închipuiţi- 
vă aceste lumi una lângă alta, întinse la nesfârşit. Ca şi 
cum ar fi aşezate pe o câmpie nemărginită. - Scrută 
chipurile jderilor, ca să vadă dacă se face înţeles. - 
Demult de tot, câmpia a crăpat, cine ştie de ce. A rămas 
o deschizătură, un coridor, dacă vreţi, pe care îl pot folosi 
fiinţele, ca şoarecii dintre pereţii unei case. Acest portal 
este una din intrările în coridor. 

— Deci a fost făcut de şoareci? întrebă Haskeer cu glas 
piţigăiat. 

Jderii mai răsăriţi îi explicară mai pe înţelesul lui. Într- 
un sfârşit, se dumiri şi el. 

— Cine a găsit portalul, nu ştiu, continuă Serapheim. 
Nici cine l-a împodobit aşa. Şi asta s-a întâmplat tare 
demult. Dar vrăjitoarea Vermegram, mama Sanarei, a 
Jennestei şi a lui Adpar, l-a redescoperit în vremuri nu 
atât de îndepărtate. Şi a mai descoperit că, ajutată de 
magie, reuşeşte să vadă alte câmpii, cum a reuşit şi 
Stryke, fără să-şi dea seama. 

— Ce vrei să spui? se miră căpitanul jder. 

— Visele tale. 

— De unde ştii de visele mele? 

— Să zicem că sunt deprins cu energiile pământului şi 
am ştiut că ai făcut şi tu legătura cu ele. 

Stryke rămase fără cuvinte. 

— Însă nu sunt vise, ci frânturi din altă lume. O lume a 
orcilor. 

— Am mai avut un vis, nu demult, mărturisi Stryke. Nu 
era despre... lumea orcilor. Mai întâi eram într-un tunel, 
pe urmă m-am pomenit într-un loc ciudat. Acolo l-am 
găsit pe Mobbs. Un savant gremlin pe care l-am cunoscut 
noi, explică el. 

Toate astea erau noi pentru jderi şi căpitanul lor îşi 
dădu seama că va trebui să le dea lămuriri mai târziu. 

— Şi visul acela trebuie să fi fost inspirat de puterea 
instrumentelor, bănui Serapheim. Tunelul reprezintă 


266 


moartea şi renaşterea. 

Stryke nu ştiuse lucrul ăsta. Spera doar ca Mobbs să-şi 
fi găsit liniştea. 

— Insă portalul e aici dinainte să apară gheţurile, 
continuă Serapheim. Demonii Sluagh s-au împuţinat de 
când s-a schimbat vremea. Au încercat zadarnic să 
activeze portalul ca să se întoarcă în lumea lor. 

— Şi tu vrei să-i opreşti să plece? se miră Coilla. 

— Vreau să-i împiedic să controleze portalul. Altfel ar 
putea trimite hoarde în alte lumi, ca să le cucerească. 
Aşa ceva e de neînchipuit. 

— Am auzit o tonă de tromboane, pufni Haskeer. Ai zis 
că ne arăţi ceva. 

— De asta v-am adus la portal, replică Serapheim. 
Fără stele nu-l pot activa. Dar se poate porni vârtejul din 
el ca să vedeţi frânturi din lumile paralele. 

Serapheim se duse la una dintre pietre şi făcu un lucru 
pe care jderii nu-l văzură. 

Lui Stryke îi căzu falca. Orcilor li se tăie respiraţia. 

O imagine în mişcare, ca o fereastră plimbată într-un 
peisaj, apăru în aer. Era, fără îndoială, o scenă din lumea 
visată de Stryke. Dealuri şi văi verzi, păduri cu frunze 
dese şi ape albastre scânteietoare. Sute de orci luptând 
în raiduri menite să-i iniţieze şi să-i călească pe tinerii 
războinici. Alţi orci benchetuind nestingheriţi în faţa 
focurilor care ardeau intens. 

Primul gând al lui Stryke fu acela că nu-şi pierduse 
minţile. Ceea ce văzuse el era imaginea... ținutului său. 

Scena se risipi în firicele aurii scânteietoare şi pieri. 

— Acum înţelegeţi? întrebă Serapheim. Toate rasele 
străvechi au lumea lor. Il ţintui pe Jup cu privirea. Chiar şi 
piticii. 

Apoi jderii văzură copii de orci râzând la prima lor 
luptă cu sabia de lemn, sub ochii mamelor care îi 
urmăreau mândre din pragul casei. 

— La început, portalul a fost doar o fereastră prin care 


267 


Vermegram vedea ce vedeţi şi voi acum. Dar, studiindu-i 
pe orci, s-a gândit să folosească firea de militari a rasei 
voastre ca să-şi îndeplinească scopurile ei. În cele din 
urmă... a găsit o cale să aducă nişte orci prin portal, 
activând cu magia ei. A vrut să alcătuiască o armată de 
războinici pe care să-i controleze prin vrăjitorie. 

Serapheim făcu o pauză. 

— Poate că n-o să vă placă ce am să vă spun mai 
departe. Ceva nu a mers bine şi orcii pe care i-a adus aici 
au suferit transformări. Şi-au păstrat firea războinică, dar 
li s-a redus inteligenţa, un defect care s-a transmis din 
generaţie în generaţie. 

Haskeer îşi scoase bărbia în faţă ameninţător. 

— Vrei să zici că ni-s proşti? 

— Nu, nu. Sunteţi... aşa cum trebuie. Ciudăţenia eşti 
tu, Stryke. O curiozitate. Eşti cel mai apropiat de orcii din 
ţinutul natal al rasei tale. 

— Dacă orcii au fost... schimbaţi când au trecut prin 
lucrul ăla prima oară, observă Alfray, ce garanţie avem 
că nu se va mai întâmpla o dată? E sigur? 

— Foarte sigur. Accidentul, ca să-i zicem aşa, s-a 
întâmplat pentru că Vermegram nu avea experienţă cu 
portalul. Instrumentele vor împiedica alt accident. 

Se auziră bubuituri în uşă. 

— Le va lua un timp până să o spargă, chibzui 
Serapheim. Daţi-mi voie să închei repede. Vermegram a 
vrut să aducă numai orci în lumea asta. Dar când a 
activat portalul, şi fiinţele din alte lumi care au acces la 
portalurile lor pot ajunge aici. Bănuiesc că majoritatea au 
ajuns aici întâmplător. În starea ei naturală, o 
deschizătură invizibilă în spaţiu şi timp, un portal, adică e 
adesea imposibil de observat. E foarte uşor să fii absorbit 
de unul fără să ştii. 

— Stai puţin, îl întrerupse Coilla. Vermegram era 
nyaddă, nu? Cum a putut ea să fie aici înainte de... 

— Nu era nyaddă. Era om. 


268 


— Dar toată lumea spune... Jderiţa aruncă un ochi la 
Sanara. Odraslele ei. Sunt hibride, nu? De la cine au 
sângele nyadd? 

— Îl au de când au fost în pântecul ei. O colonie 
nyaddă se stabilise deja aici. 

— Nu înţeleg. 

— A găsit o cale să introducă seminţe nyadde în fătul 
pe care-l purta. 

— De ce ar fi făcut aşa ceva? 

— Pe ea o interesa faptul că nyaddele nasc 
întotdeauna tripleţi. Asta voia şi ea şi a crezut că izolase 
mica particulă nyaddă care crea tripleţi. La scurtă vreme, 
singurul copil pe care îl purta în pântec a dus la trei feţi. 
Vermegram a procedat aşa şi din curiozitate, dar şi din 
dorinţa de a avea trei gemeni. 

Serapheim se uită compătimitor la Sanara. 

— Trebuie să fi fost o creatură fermecătoare... 
remarcă Jup. 

— De ce voia războinici orci? întrebă Stryke. 

— Ca să o ajute să înfrângă un vrăjitor pe nume 
Tentarr Amgrim. Acesta a urmărit cum a corupt-o 
puterea, cum a făcut din ea o fiinţă crudă şi băgăcioasă. 
Când a încercat să o oprească, ea s-a întors împotriva lui. 
lronia a fost că Vermegram şi Tentarr Amgrim fuseseră 
cândva iubiţi. Au avut împreună un copil înainte ca ea să 
devină întruchiparea răului. O luă pe Sanara în braţe. 
Copilul ăsta. Fiica mea. 

Se produse rumoare în rândul jderilor. 

— Asta-i prea mult, la naiba, se plânse Haskeer. 

— Ne ceri să înghiţim prea multe, Serapheim, îi spuse 
Alfray omului. 

Serapheim ridică braţul să facă linişte. 

— Eu sunt Tentarr Amgrim, cândva un vrăjitor 
puternic, acum foarte neînsemnat. 

Vorbele lui ferme fură de ajuns să-i potolească pe orci. 

— Eu sunt cel care a creat instrumentele, care le-a 


269 


făurit din alchimie şi le-a călit cu magie, când încă era în 
deplinătatea puterilor. 

— De ce? 

— Pentru ca rasele străvechi să se întoarcă în lumile 
lor, dacă vor. Pentru asta aveam nevoie de control, iar 
instrumentele erau o cheie. Le-am adus aici, dar 
Vermegram i-a pus pe războinicii ei să mi le fure şi le-a 
ascuns. De aici a pornit războiul între noi. Ea a murit 
când mai avea doar o fărâmă de putere, dar şi eu eram 
secătuit. Până când trupul mi s-a întremat în urma 
rănilor, instrumentele erau deja împrăştiate, magia, şi 
ea, aproape risipită. Stelele au devenit subiect de 
poveşti, iar eu n-am mai reuşit să făuresc altele. Am 
aşteptat eoni la rând ca să fie găsite toate. Ştiam că 
aveau să fie găsite. Ştiam că atunci când vor apărea 
fiinţele potrivite, vor auzi muzica stelelor. 

Hărmălaia de la uşă nu se potolise. Jderii nici n-o luară 
în seamă. 

— V-am zis eu că mi-au cântat! exclamă Haskeer. 

— Dacă ţi-au cântat, înseamnă că trebuie să ai un 
creier... aproape ca al căpitanului tău. Şi tot eşti o mică 
ciudăţenie, sergent. 

Haskeer zâmbi larg, umflându-se în pene. 

— Asta e cel mai şocant lucru pe care ni l-ai spus, 
comentă jderiţa ironică. 

— N-am spus că tovarăşul vostru are mintea la fel de 
ascuţită ca Stryke... 

— Nu, se băgă Jup în vorbă, e-un neghiob. 

Haskeer îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Diamant neşlefuit e o descriere mai potrivită, trase 
concluzia vrăjitorul cu tact. 

Sluagh asaltară uşa a treia oară. Cât de groasă era, tot 
apăru o crăpătură între canaturi. 

— Acum trebuie să luăm celelalte stele şi să activăm 
portalul. Văzu urme nestinse de îndoială pe feţele orcilor. 
Ce vă aşteaptă aici? Trebuie să acceptaţi că lumea 


270 


aceasta aparţine semenilor mei, indiferent de cusururile 
sau virtuțile lor. 

— Şi să-i lăsăm pe oameni să se bălăcească în rahatul 
lor după câte nenorociri au provocat? protestă Coilla. 

— Poate că nu va fi aşa întotdeauna. Situaţia s-ar 
putea îmbunătăţi. 

— li dai seama că nouă ne vine foarte greu să credem 
asta. 

Tentacule subţiri, ca nişte viermi, se furişară prin 
crăpătura dintre canaturile uşii. Sanara le ţinti cu arma. 
Bulbul tubului se lumină, apoi azvârli o rază aurie. În 
minţile jderilor răsună ecoul unui răcnet. Viermii se 
transformară în panglici fumegânde. 

— Unii dintre voi va trebui să rămână să păzească 
portalul, propuse Serapheim, cât pleacă restul după 
stele. 

— Aşa mai vii de-acasă! Atâta dat din fălci mi-o sucit 
capu'. 

Stryke alese răcanii care să rămână la portal, 
împreună cu Sanara şi Serapheim, apoi întrebă: 

— Rămâi şi tu, Alfray. 

— Să-i ţii pe babalâci departe de luptă, asta vrei? 

Stryke îl trase deoparte. 

— De asta te las aici. Nu îndrăznim să pierdem 
portalul. E prea important. Am nevoie de cineva 
experimentat ca să-i potolească pe răcani. Ai văzut cum 
le sare ţandăra. 

Alfray dădu impresia că-l înţelege pe Stryke. Sanara li 
se alătură. 

— Ascultă-mă şi pe mine, Stryke. Ştiu că n-o să-ți 
convină, dar ar trebui să-mi dai mie în păstrare steaua pe 
care o mai ai. Clătină din cap să-i reteze protestul. Mă va 
ajuta să absorb putere din portal ca să-i ţin pe orcii tăi în 
siguranţă. Pe lângă asta, acum auzi cântecul stelelor şi 
Sluagh nu vor putea să le ascundă de tine. Ar putea s-o 
facă totuşi dacă mintea ta stă numai la steaua aceasta. 


271 


Avea dreptate, nu-i convenea, dar vorbise cu 
înţelepciune. Stryke scoase steaua din vestă şi i-o dădu. 

Cât se formă trupa care urma să plece după 
instrumente, Coilla şi Serapheim se pomeniră separați de 
ceilalţi. Pe jderiţa o tulbura ceva. 

— Ai spus că vrei să îndrepţi răul, dar, din câte ai spus, 
toate nenorocirile s-au petrecut din vina lui Vermegram. 

— Nu toate. Vezi tu... Aăă... voi pe vremea aceea eraţi 
credincioşi Jennestei şi... 

— Dă-i drumul odată! 

— l-am însărcinat pe cobolzi să vă fure primul 
instrument, mărturisi el. 

— Ticălos mincinos, şuieră jderiţa. 

— Ţi-am spus, pe atunci îi eraţi credincioşi fiicei mele. 
Cel puţin aşa am crezut. Tocmai luasem hotărârea să 
recuperez stelele şi... 

— Şi ţi s-a părut o idee bună să te foloseşti de cobolzi. 

Serapheim încuviinţă în tăcere. 

— Deci tu ne-ai târât în aventura asta de la început. Tu 
şi lipsa noastră de disciplină după raidul de la Homefield. 
Coilla aruncă o privire spre ceată. Îmi şi închipui reacţia 
lor când o să audă vestea. Dar n-am să le spun până nu 
scăpăm de toate. Dacă scăpăm. Avem destule pe cap 
deocamdată. 

Serapheim îi mulţumi în şoaptă. 

Uşa cedă în aceeaşi clipă. Fugi spre ea, împreună cu 
Sanara. Îndreptară armele de sticlă spre masa de Sluagh, 
încercând să o doboare. Şarje de raze gălbui fierbinţi 
spintecară monştri. Răsunară ţipete oribile şi aerul se 
împovăra cu duhoare de carne arsă. 

— Ăsta a fost ultimul, anunţă Serapheim, aruncând 
tubul de sticlă, a secat. Trebuie să vă descurcaţi singuri, 
jderilor. 

— Dacă se întâmplă să ne despărţim, ne întâlnim aici, 
porunci Stryke. Acum dati-i drumul! 

Banda porni călcând peste masa de carne putredă. 


272 


Stryke nu-şi dădu seama cât de puternică era atracţia 
mintală a stelei care îl chema la ea până când aceasta nu 
dispăru. Dar ei erau deja pe cale să iasă din labirintul 
pivniţei. 

Totuşi, în timp ce alergau pe un nou şir de trepte, auzi 
primele note dintr-un cântec celest răsunând undeva 
deasupra lor. Peste câteva secunde ajunseră într-un 
coridor luminat cu zgârcenie, din care se intra într-o 
cameră mare. 

Era plină cu demoni. 

O coardă vui triumfător în mintea lui Stryke când 
conduse atacul. 

Monştrii nici nu şi-au dat seama ce i-a lovit. Erau surzi 
şi orbi la orice, în afară de stelele împreunate, aşezate pe 
o masă în mijlocul lor. Suliţele spintecară aerul, 
străpungând demonii care atârnau de tavan. Toporul lui 
Jup muşcă flămând dintr-o spinare cenuşie lăţoasă, iar 
Coilla decapita un Sluagh după un atac sălbatic cu sabia. 

Demonii începură să bată în retragere. Zece monştri 
se răsuciră cu membrele transformate în alte forme 
ucigătoare. Unul dintre ei, un şarpe, îşi formă într-o clipă 
o gură de dragon şi se întoarse cu fălcile salivând. Sluagh 
îşi turnară încă o dată durerea puturoasă şi înţepătoare 
în minţile jderilor. Câţiva răcani căzură cu mâinile 
apăsate pe urechi, dar ceilalţi luptară în continuare cu 
îndârjire. 

Până la urmă, ultimii demoni cedară în faţa asaltului 
sălbatic. Semenii lor întunecau podeaua cu sângele lor 
negru. Membrele separate de trup încă zvâcneau. Cei doi 
rămaşi în viaţă fuseseră împinşi spre peretele îndepărtat. 
Intr-o învălmăşeală disperată de gheare şi colţi, încercară 
să se întoarcă la stele, dar jumătate din jderi se repeziră 
între ei şi ţinta lor. Înfrânţi, cu zeci de răni din care li se 
scurgea viaţa în picături negre, se întoarseră şi coborâră 
şerpuind prin puţul deschis al unor scări. 


273 


Odată cu ei, dispăru şi durerea. Jderii îşi reveniră, 
uimiţi că mai trăiesc. Haskeer se întoarse ca să ia stelele 
de pe masă. 

Nu erau acolo. Nici Stryke nu mai era cu ei. 


În timpul încăierării, văzuse că un Sluagh apucă stelele 
şi vrea să se furişeze cu ele pe un balcon deschis. Agilă, 
creatura începu să se caţere pe dinafară palatului. Acum 
Stryke gonea ca nebunul în sus pe o scară, cu o suliță în 
mână, sperând să-l ajungă din urmă. 

Deasupra lui, scările se despărţeau în două direcţii. lar 
demonul se furişa ca un păianjen în jos, în partea 
îndepărtată, la nici douăzeci de paşi de el. Aruncă sulița 
cu toată puterea. Creatura împietri. 

O rănise, dar n-o omorâse. Impingând o gheară către 
stelele pe care le scăpase, încercă să le tragă mai 
aproape de ea. Stryke se năpusti şi-i seceră membrul. 
Dar demonul tot nu pieri. Azvârli un tentacul ca o lamă 
şi-i crestă umărul. Stryke se retrase rapid, cu mâna pe 
rană, şi se uită cum moare demonul. Apoi luă stelele şi 
fugi. 

Când ajunse la bifurcația scărilor, auzi zgomot de 
bătălie. Se adăposti degrabă printre umbre. Un stol de 
Sluagh îşi făcu apariţia, retrăgându-se din faţa unei forţe 
mai puternice. Jderul clipi în beznă şi încercă să 
desluşească cine îi ataca. 

Oameni şi orci. 

Mani. 

După dezvăluirile de până atunci, aproape că nu-l mai 
şoca nimic, dar întorsătura de situaţie îi opri bătăile 
inimii. Singura alinare era că, deşi habar n-avea ce 
căutau Mani acolo, ei aveau să-i strângă cu uşa mai tare 
pe Sluagh. Aliați, dar nu neapărat prieteni. Nu mai aveau 
decât foarte puţin până la punctul de unire al scărilor, 
când îi vor bloca lui drumul. Stryke îndesă stelele în 
vestă şi o luă pe singurul drum care i se deschidea. 


274 


Încercând să uite că îl doare rana de la umăr, 
enervantă, dar nici pe departe cea mai grea pe care o 
primise, se opri cu urechile ciulite pe palierul următor. 
Zdrăngănitul armelor se auzea tot mai slab. Probabil că 
Sluagh şi Mani coborâseră pe acolo pe unde avusese de 
gând să treacă şi el. Încet, cu arma pregătită, urcă mai 
departe, căutând o cale de a-i ocoli pe străini şi de a se 
întoarce la portal. 

Şi zise că e aproape de partea din faţă a palatului, o 
zonă foarte întinsă. Se opri în dreptul unei ferestre ca să- 
şi bandajeze rana. Cu coada ochiului, zări mişcare afară. 
Scrută priveliştea printre pleoapele întredeschise printr- 
un ochi de geam spart, până dincolo de ţurţurii de pe 
cadrul ferestrei. 

O armată furioasă se răspândea pe câmpia îngheţată. 
Coloane de soldaţi se îndreptau spre palat. 

Alţii se grupaseră la intrare. 

Îi atrase atenţia un zgomot de paşi opriţi brusc. Se 
răsuci, cu lama ridicată. 

Cineva apăru şchiopătând din beznă. 

Lui Stryke nu-i veni să creadă. Şi nici nu avea nevoie, 
în asemenea momente. 

— Tu nu ştii să mori? întrebă el. 

De fapt, cel căruia i se adresase arăta mai mult mort 
decât viu. 

— Nu-i aşa uşor, răspunse Micah Lekmann, cu sclipiri 
de nebunie în ochi. Nu ştiu cum am ajuns aici, nici tu nu 
ştiu cum ai ajuns, dar nu-mi vine să cred că mai amo 
şansă să te omor. Poate că, la urma urmei, există zei. 

Omul îşi pierduse clar minţile. Stryke şi-l închipui 
urmărindu-i pe el şi ceata lui prin zăpadă şi gheaţă, aşa 
zdrenţuit cum era. Lekmann avea ochii roşii şi degetele 
de la mâna stângă negre de degerături. 

— E o nebunie, Lekmann. Renunţă. 

— Nici vorbă! 

Atacă. Sabia lovi jos, periculoasă. Stryke se feri cu o 

275 


săritură. Vânătorul de recompense, cu un rânjet dement 
pe faţă, izbi iar şi iar, cu sălbăticia unui dezechilibrat. 

Stryke pară şi atacă la rândul lui. Contraloviturile lui 
păreau date fără vlagă, în ciuda efectului. Lekmann le 
bloca cu multă uşurinţă şi nu-l slăbi pe jder. Săbiile se 
ciocniră de-a lungul şi de-a latul coridorului. Disperat, 
Stryke încerca să surprindă o deschidere în apărarea 
adversarului, ca să scape de o grijă în plus. Nu-i veni 
deloc uşor. Omul se pare că renunţase şi la teamă, şi la 
prudenţă. Se bătea ca un animal de pradă. 

Brusc, Stryke fu orbit de văpaie. Năuc, se retrase din 
zona de atac a săbiei şi clipi ca să-şi limpezească ochii. 
Văzu puncte strălucitoare, de parcă s-ar fi uitat la soarele 
fierbinte, însă nu-i scăpă priveliştea din spatele lor. 

Lekmann împietrise cu sabia la picioare. 

Avea o gaură în piept. Coastele rupte se vedeau prin 
şuvoiul de sânge. Marginile rănii erau pârlite şi fumegau. 
Prin gaură, Stryke desluşi peretele opus. 

Ca din întâmplare, Lekmann lăsă capul jos şi se holbă 
la ea. Nu părea să sufere, deşi sigur îl durea. Avea o 
expresie de uluială, jignită. Din gură îi ţâşni sânge, se 
clătină ca un beţiv şi căzu cu faţa la pământ. Fumega. 

In timp ce Stryke, cu gura căscată, încerca să priceapă 
ce se întâmplase, o altă siluetă se ivi din umbrele mai 
îndepărtate. 

Gura Jennestei se schimonosi la vederea lui. Ţipătul pe 
care îl eliberă, şi de turbare, şi de triumf, spintecă auzul 
jderului ca lama. Jennesta ridică mâinile, pregătindu-i, 
probabil, aceeaşi soartă ca lui Lekmann. 

Stryke fugea deja. Cu toate astea, cu greu reuşi să 
evite globul de lumină orbitoare pe care îl aruncă spre el. 
Globul se ciocni de un pilastru sculptat, la un fir de păr 
de jder, pulverizând marmura şi risipind cioburi în aer. 

Impleticindu-se, suferind din cauza rănii, o luă la goană 
spre următorul şir de trepte. Alt glob vâjâi deasupra 
capului său, împrăştiind fragmente de ghips. Stryke când 


276 


sălta, când cădea pe şirul lat de trepte. Pe un coridor 

lateral faţă de palierul de dedesubt, soldaţi Mani 

înfruntau demoni. Îi ocoli şi se năpusti pe treptele 

următoare, călăuzit de cântecul stelelor către portal. 
Sorţii îi erau potrivnici. 


25 


— Simti ceva? întrebă Serapheim, fără să întoarcă 
privirea. 

Cu spatele la portalul împodobit cu giuvaiere, cercetă 
încăperea. Nu se mişca nimic, deşi se ridicau aburi subţiri 
din demonul mort din faţa uşii. 

— Da, răspunse Sanara. Sunt pe-aproape. 

— Cine? se interesă Alfray. 

Parcă auzindu-l, unul dintre răcanii de la intrare făcu 
un semn urgent. Orcii plecaţi după stele năvăliră 
înăuntru peste câteva clipe. 

Alfray scrută jumătatea de ceată. 

— Unde-i Stryke? 

— Speram să-l găsim aici, răspunse Coilla. 

li povesti ce se întâmplase. 

— Nu ştiu cât de important e, dar eu nu am simţit ca 
pânza vieţii să se tulbure în semn că ar fi murit, rosti 
Serapheim. 

Haskeer iar nu pricepu nimic. 

— Ce-ai zis? 

— O problemă de sensibilitate. Nu-i timp de explicaţii. 
Stelele? 

— Nu ştiu, mărturisi Coilla. Poate le-a luat Stryke. Au 
dispărut deodată cu el. Dar ascultați! O întreagă armată 
de Mani răscoleşte palatul. Se bat cu demonii. 

— Imi confirmi ceea ce fiica mea şi cu mine am bănuit 
deja, mărturisi Serapheim. Jennesta e aici. 

— În numele zeilor! 


277 


— Trebuie să-l găsim pe Stryke. Şi să facem tot ce 
putem ca să răspândim discordie printre soldaţi. Jennesta 
nu trebuie să stăpânească situaţia. 

— lau o trupă şi merg după el, se oferi Jup. 

— Sanara va merge cu tine. Eu, de aici, ar trebui să 
pot canaliza puterea spre ea. Se întoarse către fiica lui. 
Vrei, Sanara? 

— Bineînţeles. 

— Şi cum ne va ajuta ea să-l găsim pe Stryke? 

— Nicicum. Dar dacă ostaşii tăi o pot duce într-un loc 
sigur, cât mai aproape de invadatori, poate reuşim ceva 
împotriva Jennestei. Ai încredere în mine. 

— Şi cu Stryke cum rămâne? întrebă Coilla. 

— Poate daţi de el cât o însoţiţi pe Sanara. 

— Nu-i destul! Nu-l putem abandona pe unul de-ai 
noştri. 

— Atunci propun să vă despărțiți în două. Dar trebuie 
să vă grăbiţi! 

— Reafdaw! strigă jderiţa. 

Răcanul veni la ea. Îi curgea sânge dintr-o tăietură de 
deasupra urechii. 

— Tu rămâi aici cu Alfray. Haskeer, noi mergem după 
Stryke, da? Restul mergeţi cu Jup. 

Jderii se pregătiră. Unii împărţiră ultimele picături de 
apă, alţii îşi bandajau rănile. 

Haskeer, ca ofiţer la comandă, dădu porunca şi cele 
două grupe plecară din nou. 


Efortul de a cobori în pivniţă îl stoarse pe Stryke de 
toată priceperea şi vlaga. 

Cu Mani şi Sluagh încăierându-se la fiecare colţ, 
palatul era cuprins de haos. Încercă să nu intre în niciun 
conflict, ocolind dueluri şi evitând orice provocare. 

Norocul îl părăsi când dădu un colţ şi se pomeni atacat 
de doi orci. O clipă, îndrăzni să spere că îl vor crede 
ostaş din oastea Jennestei. Dar îl recunoscură imediat. 


278 


— Ăsta-i Stryke! ţipă unul. 

Înaintară spre el cu armele ridicate. Jderul încercă să 
fie diplomat. 

— Ho! Staţi locului. Ridică braţele împăciuitor. Nu-i 
nevoie de asta. 

— Ba da, îl contrazise primul răcan. Eşti primul pe lista 
celor căutaţi de stăpâna noastră. 

— A fost şi stăpâna mea. Ar trebui să ştiţi că nu e 
prietena orcilor. 

— Ne umple burţile şi ne dă adăpost. Unii dintre noi i- 
au rămas credincioşi. 

— Şi cât de credincioasă crezi că vă va fi ea vouă, 
când va fi nevoie? 

Stryke avu impresia că răcanul care nu-i spusese pe 
nume şovăia. 

— Ne va răsplăti pentru capul tău, răspunse primul 
răcan. Mai mult decât ai face tu, dacă te lăsăm cu el pe 
umeri. 

— N-ar trebui să ne luptăm între noi. Nu noi, orcii. 

— Frăția orcilor, eh? Îmi pare rău, de data asta, nu. 
Înainta spre Stryke, adăugând: n-am nimic personal cu 
tine, căpitane. Îmi fac datoria. 

Al doilea răcan strigă: 

— Ai grijă, Freedo! Cu Stryke te lupţi! Ştii ce renume 
are! 

— E doar un orc, nu? Aşa ca noi. 

Spintecă aerul cu sabia. Stryke se încorda, gata să-l 
întâmpine. Dar şi acum voia doar să rănească, nu să 
omoare. Dacă era posibil. Cu colţul ochiului, observă că 
răcanul celălalt bătea în retragere. 

Lamele se ciocniră şi zdrăngăniră în coridorul plin de 
praf. Stryke izbi sabia adversarului, încercând să i-o 
smulgă din mână. Intenţiile adversarului erau, evident, 
ucigaşe. Depunea toate eforturile să-i spintece carnea. 

Se duelară câteva clipe. Stryke rămase în defensivă, 
dar începea să-şi piardă răbdarea. Nu avea timp de 


279 


pierdut cu doi prostănaci. Dacă e să-i omoare, aşa să fie, 
au avut ocazia să renunţe. Trecu la asalt, cu gând să 
ucidă. Duşmarnul lui, mai mult orc decât spadasin, bătu în 
retragere cu o expresie alarmată pe chip. 

Stryke profită de moment. Răcanul încercase o lovitură 
joasă. Partea de sus a corpului îi rămase neprotejată. 
Stryke îl pocni cu latul săbiei peste gură şi auzi oasele 
trosnind. Orcul sări în faţă, gata să cadă, scuipând sânge. 
Scăpă arma. Stryke făcu un pas în faţă şi-o împinse cu 
piciorul într-o parte. Alb la faţă, răcanul aşteptă lovitura 
mortală. 

— Acuma şterge-o de-aici, îi zise Stryke. 

Aruncă o privire amenințătoare şi către orcul căcăcios. 

Cei doi se uitară la el o clipă, apoi îşi luară picioarele la 
spinare. 

Stryke oftă şi-şi văzu de drum, cugetând la ironia de a 
se lupta cu semenii lui şi cu oamenii cu care nu demult 
fusese aliat. 


Trupa lui Jup, înconjurând-o pe Sanara pentru a o 
proteja, îşi croi drum spre vârful unui turn. 

Găsiră o cameră de piatră goală, cu un balcon deschis. 
Câţiva orci rămaseră de pază la trepte, iar Sanara ieşi în 
balcon, cu Jup după ea. 

Armata Jennestei acoperea sălbăticia albă de 
dedesubt. 

La porţile palatului se produse agitaţie când ostaşii se 
înghesuiră să intre. Cineva ţipă şi toţi ridicară ochii spre 
cer, să vadă dragonii. 

— Rahat, asta ne mai lipsea, blestemă piticul nervos. 

Dar dragonii se lăsară în picaj şi începură să scuipe foc 
pe oastea Jennestei. Un strigăt de veselie răsună în turn. 

— Asta trebuie să fie Glozellan, zise Jup. Bravo ei! 

Se întoarse radios către Sanara. 

Cu ochii închişi, îşi ridică încet braţele. Ceata se uită la 
ea nedumerită. 


280 


În pivniţă, Alfray şi Reafdaw îl urmăriră pe Serapheim 
intrând într-un fel de transă. Îi luceau ochii şi ţinea 
braţele ridicate. Din partea lui, orcii puteau să nici nu fie 
acolo. 

Din zona portalului se înălţă un zumzăit bizar, grav. 
Alfray se apropie prudent. Întinse mana şi simţi o căldură 
în palma care începu să-l furnice. 

Păşi înapoi şi schimbă priviri buimace cu răcanul. 


Stryke trecu pe lângă o fereastră fără geam când îl 
atrase o privelişte nemaipomenită. 

Se uită afară şi văzu armata uriaşă a Jennestei 
acoperind gheaţa până aproape de linia orizontului. Dar 
nu ea îl fermecase. 

Altceva se vedea pe cer. 

Nu ştiu cu ce altceva să asemene priveliştea decât cu 
un tablou. Însă imaginea se mişca şi se schimba, şi alte 
peisaje apăreau sub ochii lui. Işi dădu seama că semăna 
cu viziunea pe care Serapheim o invocase la portal, dar 
răspândită pe tot cerul plumburiu. Se zăreau orci ducând 
un trai paşnic şi o splendoare de verdeață. 

De pe pământ se auziră urlete. Dar nu erau strigătele 
de bătălie ale războinicilor îndărjiţi, ci ţipete de mirare, 
urmate de nemulţumire. 

Stryke ghici planul magicianului. Ce altă cale mai 
nimerită de a semăna discordie printre ostaşi, decât să le 
arate minciuna în care trăiau? Asta, dar şi groaza pe care 
o simţea armata la vederea acelei manifestări 
supranaturale. Îi va ului pe soldaţi suficient cât să-i 
întoarcă împotriva Jennestei, dar câştiga timpul de care 
aveau ei nevoie. 

Auzi paşi alergând. Se pregăti de altă ciocnire. Dar era 
trupa Coillei şi-a lui Haskeer fugind pe un coridor vecin. 

— Slavă zeilor! strigă jderiţa. Am crezut că te-am 
pierdut! 

— Jennesta e aici! 


281 


— Am observat, zise Coilla ironică. 

— Atunci să mergem în pivniţă. 

Se năpustiră spărgând orice rezistenţă, spintecând tot 
ce le ieşea în cale. Tăiară învălmăşeala ca bucătarul 
gâtul găinilor. 

Intr-un sfârşit, cu răsuflarea întretăiată, leoarcă de 
sudoare în ciuda frigului, ajunseră în camera portalului şi 
năvăliră înăuntru. 

Serapheim nu ieşi din transă, urmărit de Alfray şi 
Reafdaw. O miniatură a imaginii de pe cer plutea în 
cercul portalului. 

Magicianul se trezi din reverie imediat. Imaginea 
pâlpâi şi se stinse. 

— Mai mult nu putem face, spuse el printre gâfâituri. 

Arăta ca un bărbat care tocmai făcuse un mare efort 
fizic. 

— A fost un vicleşug inteligent, îl complimentă Stryke. 
Acum ce urmează? 

Serapheim nu apucă să răspundă. Se întoarse grupul 
lui Jup, încă minunat de spectacol. Respirau greu şi erau 
mânjiţi de sânge, dar nevătămaţi. Sanara sări în braţele 
tatălui său. 

— Daţi-mi instrumentele, ceru Serapheim. 

Stryke îi predă cele patru stele împreunate şi o 
recupera pe cea separată de la Sanara. Serapheim le 
împreună cu degete abile. 

— Mai e un lucru pe care nu vi l-am spus, mărturisi el. 

— Care? întrebă Coilla, prudentă. 

— Activarea portalului va elibera o cantitate imensă de 
energie. E foarte probabil că va distruge palatul. 

— Acum ne spui! 

Jderiţa îl sfredeli din priviri. 

— Dacă v-aş fi spus mai devreme, poate că v-ar fi 
influenţat hotărârea. 

— Ne va împiedica să folosim portalul? se sperie 
Stryke. 


282 


— Nu, dacă treceţi repede prin el. 

Mai toţi jderii îşi arătară îndoiala pe chip. Serapheim le 
atrase atenţia asupra zgomotului tot mai puternic al 
bătăliei de deasupra. 

— Şansele voastre s-au împuţinat. Treceţi prin portal, 
altfel înfruntaţi haosul de aici. 

Stryke încuviinţă din cap. 

Serapheim merse în faţă şi luă una din pietrele 
împodobite cu giuvaiere. Aşeză steaua din cinci părţi pe 
suprafaţa ei. 

— Asta-i tot? întrebă Haskeer. 

— Aşteaptă, îi răspunse omul. 

Spaţiul de deasupra platformei se transformă dintr- 
odată într-o minunăţie. Semăna cu o cascadă inversată 
din milioane de stele, învolburate, revărsate, niciodată 
liniştite. lar pulsul de energie îl simţiră toţi în tălpile 
bocancilor. 

Toţi cei de faţă erau transfiguraţi de priveliştea 
fantastică. Miriadele de stele răspândeau o strălucire 
care se reflecta pe chipurile lor, pe straiele lor, pe pereţi. 

— Trebuie să potrivesc portalul după destinaţia 
voastră, explică Serapheim, apropiindu-se de cercul de 
pietre. 

— E minunat, şopti Coilla. 

— Excelent, aprecie Jup. 

— Şi a mea! 

Se răsuciră toţi deodată. 

Jennesta stătea în uşă. Generalul Mersadion, cu faţa 
răvăşită, stătea lângă ea. Serapheim îşi reveni primul. 

— Ai ajuns prea târziu, o anunţă. 

— Şi eu mă bucur că te văd, tată, replică ea sarcastică. 
Am o trupă din Garda mea Regală în spate. Predaţi-vă 
sau muriţi, mie mi-e totuna. 

— Nu cred, vorbi Sanara. Nu te văd ratând ocazia de a- 
i ucide pe cei care ţi-au greşit. 

— Mă cunoşti foarte bine, surioară. Ce plăcere să te 

283 


văd din nou în carne şi oase! De-abia aştept să te jupoi. 

— Dacă îţi închipui că vom ceda fără luptă, afirmă 
Stryke, te înşeli. Nu avem nimic de pierdut. 

— A, căpitanul Stryke. Aruncă cetei de războinici o 
privire dispreţuitoare. Şi jderii. Pe voi am aşteptat cel mai 
mult să vă întâlnesc. 

Glasul Jennestei se făcu de granit. 

— Aruncaţi armele! 

Se produse brusc agitaţie. Alfray se repezi la ea cu 
sabia în mână. 

Mersadion sări să pareze lovitura. Lama lui fulgeră şi 
se înfipse în pieptul caporalului. Generalul îşi recupera 
arma. Alfray rămase în picioare, cu ochii la sângele scurs 
pe mâini. 

Se clătină şi căzu. 

Împietriră toţi, ca şi cum ar fi prins rădăcini. 

Clipa de şoc se risipi. Haskeer, Coilla şi Stryke îşi 
dezlănţuiră furia asupra lui Mersadion. Orice răcan din 
încăpere ar fi procedat la fel. 

Mersadion nici nu apucă să ţipe. Fu sfârtecat în câteva 
secunde. 

Ceata se întoarse de la cadavrul ciopârţit şi se îndreptă 
spre Jennesta, dornică să-şi astâmpere setea de 
răzbunare. Ea ţesea un model complicat în aer cu 
degetele. 

— Nu! strigă Serapheim. 

Un glob portocaliu, un soare în miniatură, i se aprinse 
în palmă. Îl azvârli. Jderii se risipiră. Mingea de foc pluti 
cu viteză uimitoare deasupra capetelor lor şi explodă 
când se ciocni de un perete şi se destramă. Jennesta 
începu să formeze alta. 

Dar Serapheim şi Sanara se regăsiră şi o înfruntară 
împreună. Ridicară amândoi mâinile şi o mantie de 
flăcări diafane apăru ca un scut în faţa lor, învăluind 
camera şi ocupanţii ei. Jennesta azvârli globul în ea, dar 
energia fu absorbită de bariera fierbinte. 


284 


Splendoarea portalului rămase neatinsă, dar nu mai 
avea să reziste mult. Un huruit zgudui castelul din 
temelii. Fără să le pese, jderii se adunară în jurul lui 
Alfray. 

Coilla şi Stryke îngenuncheară lângă el. Rana era 
foarte gravă. Jderiţa îl prinse de încheietură, apoi se uită 
în ochii căpitanului. 

— E grav, Stryke. A/fray, mă auzi? 

Orcul reuşi să deschidă ochii. li căzu bine să-şi vadă 
camarazii. 

— Aşadar... aşa se... sfârşeşte. 

— Nu, spuse Coilla. Putem să-ţi îngrijim rana. Ne... 

— Nu trebuie... să... mă minţiţi. Nu acum. Lăsa-ți... 
demnitatea... să ştiu... adevărul. 

— Pe naiba, Alfray, eu te-am vârât în povestea asta. 
Îmi pare foarte rău. 

Alfray zâmbi vag. 

— Amândoi... ne-am vârât... în asta. A fost... o misiune 
reuşită, nu, Stryke? 

— Da. Foarte reuşită. Şi tu ai fost cel mai bun camarad 
pe care îl poate avea un orc, bătrânul meu prieten. 

— Un compliment... de care sunt... mândru. 

Alfray mişcă din buze, dar nu se mai auzi nimic. Stryke 
se aplecă mai aproape de gura lui. Auzi foarte slab 
„Sabia...” 

Stryke îşi scoase sabia, o fixă în palma tremurată şi 
strânse degetele caporalului în jurul ei. Alfray o ţinu fără 
vlagă şi păru mulţumit. 

— Nu uitaţi... vechile obiceiuri, vorbi el răguşit. 
Respectaţi... tradiţiile. 

— Le vom respecta, îi promise Stryke. Şi amintirea ta. 
Întotdeauna. 

Pământul se zgudui încă o dată din străfunduri. Din 
tavan se prăbuşiră bucăţi de ghips. Intr-o parte a 
încăperii vaste, Jennesta şi rudele ei se înfruntau într-o 
baie de văpăi şi fulgere nepământeşti. Alfray respira tot 


285 


mai greu. 

— Voi bea... în cinstea voastră... un pahar... pe 
coridoarele... din Vartania. 

Închise ochii pentru ultima oară. 

— Nu, spuse Coilla. Nu, Alfray. Începu să-l zgâlţâie. 
Avem nevoie de tine. Nu pleca. Ceata are nevoie de tine. 
Alfray? 

Stryke o prinse de umeri şi o forţă să se uite la el. 

— S-a... dus, Coilla. S-a dus. 

Jderiţa se uită la el ca şi cum nu l-ar fi înţeles. 

Lumea spunea despre orci că nu pot plânge. Numai 
oamenii plâng. Ceaţa din ochii ei dezminţea spusele 
lumii. 

Jup îşi acoperi faţa cu mâinile. Haskeer stătea cu capul 
plecat. Răcanii împietriseră de durere. 

Stryke îşi luă încet sabia înapoi. Apoi se uită la duelul 
magic şi îl copleşi din nou furia. Dar şi neputinţa. Nu 
îndrăzneau să intervină în confruntarea vrăjilor, nici să 
treacă de ea. 

In mai puţin de un timp, încurcătura lor se rezolvă de 
la sine. 

Jennesta ţipă. Scutul ei arzător pâlpâi şi se stinse. Ea 
se clătină, lăsă capul jos, extenuată. Şuviţe umede, de 
culoarea abanosului, i se lipiseră pe faţă. 

Mantia incandescentă care îi proteja pe Serapheim şi 
Sanara dispăru şi ea, ca o flacără de lumânare. 
Serapheim străbătu în fugă distanţa mică până la 
Jennesta şi o prinse de încheietură. Secătuită de efortul 
duelului, ea nu opuse rezistenţă când o târî spre portal. 

Sărind în picioare, jderii se repeziră să-şi verse mânia 
asupra ei. 

— Nu! ţipă Serapheim. E fiica mea! Eu port 
răspunderea pentru toate faptele ei! Mă ocup eu de ea! 

Cu atâta forţă izbucni bărbatul, încât jderii înţepeniră. 

Se uitară cum o târăşte pe ultimii metri spre marginea 
portalului. Când ajunseră acolo, îşi reveni puţin şi îşi 


286 


dădu seama unde sunt. Îşi mută ochii de la vârtejul 
magnific la tatăl ei. Îi ghici intenţia, dar nu arătă nici 
urmă de teamă. 

— N-ai îndrăzni, îl dispreţui ea. 

— Mai demult, înainte să-mi dau seama de oroarea 
faptelor tale ticăloase, poate că n-aş fi îndrăznit. Acum, 
da. 

Strângându-i mai departe încheietura ca o cătuşă, îi 
trase mâna spre cascada orbitoare a portalului, cu 
vârfurile degetelor cât mai aproape de vâltoare. 

— Eu te-am adus pe lumea asta. Acum tot eu te scot 
din ea. Ar trebui să apreciezi simetria. 

— Eşti un prost, şuieră Jennesta, întotdeauna ai fost. Şi 
un laş. Am adus o armată după mine. Dacă mi se 
întâmplă ceva, vei avea parte de o moarte pe care nici 
nu ţi-o poţi imagina. Aruncă o privire spre Sanara. Şi tu. 

— Nu-mi pasă, replică tatăl ei. 

— Nici mie, veni şi replica surorii ei. 

— Câteodată merită să te sacrifici ca să scapi lumea 
de rău, rosti Serapheim, trăgându-i mâna şi mai aproape 
de fluxul scânteietor. 

Jennesta se uită adânc în ochii lui şi înţelese că 
vorbeşte serios. Îi pieri din înfumurare şi începu să se 
zbată. 

— Măcar înfruntă-ţi sfârşitul cu demnitate, îi spuse 
tatăl ei. Sau îţi cer prea mult? 

— Niciodată. 

Serapheim îi împinse mâna în vârtej, apoi îi dădu 
drumul şi făcu un pas înapoi. 

Jennesta se zvârcoli şi se luptă să-şi retragă mâna, dar 
torentul de energie o prinse ca într-o menghină. După 
aceea, mâna imobilizată suferi o schimbare. Încet de tot, 
se dizolvă, eliberându-se în mii de particule care zburară 
în roiul de stele şi se roti în spirală odată cu ele. Cu 
viteză tot mai mare, vârtejul îi înhaţă treptat braţul. 
Jennesta fu absorbită repede până la subsuoară, iar 


287 


braţul i se dezintegra. 

Inlemniţi, jderii priviră spectacolul cu un amestec de 
groază şi fascinaţie macabră. 

Vâltoarea absorbise un picior şi îl topi sub ochii lor. 
Urmară şuviţele de păr, ca inhalate de un uriaş invizibil. 
Jennesta se dezintegra tot mai repede, suptă de vârtejul 
flămând în ritm accelerat. 

Când începu să-i sugă faţa, Jennesta scoase, în sfârşit, 
un țipăt. Dar ţipătul încetă aproape imediat, când 
energia o absorbi complet, din câteva înghiţituri. Ultimele 
bucăţi din trup se rotiră odată cu câmpul de energie 
înainte de a se pierde în neant. 

Serapheim arăta ca şi cum mai avea puţin şi leşina. 
Sanara se duse la el şi se îmbrăţişară. Coilla sparse 
liniştea stânjenitoare: 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Serapheim îşi adună puterile. 

— A intrat în legătură cu portalul înainte de a fi 
pregătit pentru o destinaţie. Fie a fost sfâşiată de forţele 
titanice din el, fie a fost azvârlită în altă dimensiune. 
Indiferent ce s-a petrecut, s-a dus. Gata cu ea. 

Stryke nu fu singurul jder care îl compătimi, oricât o 
urase pe Jennesta. 

— Aşa o să trecem şi nol întrebă. 

Pământul se zgudui a treia oară sub picioarele lor, mai 
din adâncuri, mai lung decât înainte. 

— Nu, prietene. Vă voi stabili destinaţia. Veţi suferi o 
trecere profundă, însă nu aşa. Veţi avea impresia că ieşiţi 
pe o uşă. Se desfăcu din braţele Sanarei. Haideţi, nu 
avem timp de pierdut. 

Serapheim se duse la una dintre pietrele din jurul 
portalului şi se jucă cu instrumentele. 

— Şi tu? 

— Eu voi rămâne în Maras-Dantia. Unde altundeva aş 
putea merge? Aici fie voi fi martorul sfârşitului, fie voi 
încerca să fac lucruri bune, dacă se vindecă ţinutul. 


288 


Toţi cei de faţă ştiau că, în realitate, alegerea lui era 
moartea. 

— Şi eu voi rămâne aici, rosti Sanara. Aceasta e lumea 
mea. La bine şi la rău. 

Îi curgeau lacrimi pe obraji. Pământul se cutremură 
mai ameninţător. 

— Hai, Jup, îl îndemnă Serapheim pe pitic. Te trimitem 
pe tine în lumea piticilor mai întâi. 

— Nu. 

— Ce? exclamă Haskeer. 

— Aceasta este singura lume pe care o cunosc. Nu am 
avut niciodată viziuni cu un ţinut al piticilor. Ispita e 
mare, dar pe cine aş cunoaşte acolo? Aş fi un străin într- 
un tărâm străin. 

— Nu vrei să te răzgândeşti? îl întrebă Stryke. 

— Nu, şefule. Am sucit-o pe toate părţile. Rămân aici 
şi-mi încerc norocul. 

Haskeer făcu un pas în faţă. 

— Eşti sigur, Jup? 

— Ce-ai păţit, ţi-e dor de cineva cu care să te iei la 
harţă? 

— Găsesc oricând pe cineva să-l iau de gât. Se uită 
lung la pitic. Dar n-ar mai fi acelaşi lucru. 

Se despărţiră îmbrăţişându-se ca războinicii. 

— Atunci te rog să o iei pe Sanara cu tine, spuse 
Serapheim către Jup. Ai grijă de ea în locul meu. 

Jup încuviinţă în tăcere. Se uită la jderi pentru ultima 
oară, apoi ieşi cu Sanara din cameră. 

— Trebuie să ne mişcăm cât putem de repede, anunţă 
Serapheim. Treceţi în portal. 

Jderii aveau toţi o figură speriată. 

— Vă promit că nu vi se va întâmpla niciun rău. 

— Pas alergător! porunci Stryke. 

Gleadeg păşi în faţă. 

— Treci înăuntru, îi spuse Stryke, pe urmă adăugă mai 
blând: nu te teme, ostaş. 


289 


Răcanul îşi făcu curaj şi intră în portal. Dispăru într-o 
clipită. 

— Haideţi! Haideţi! strigă Stryke. 

Unul câte unul, trecură toţi răcanii. Veni rândul lui 
Haskeer. Sergentul dispăru cu un strigăt de bătălie. 
Coilla, privindu-l pe Serapheim pentru ultima oară, apoi 
aruncând ochii la Stryke, se făcu şi ea nevăzută. 

Stryke şi Serapheim rămaseră singuri în camera 
zguduită de cutremure. 

— Mulţumesc, rosti orcul. 

— Măcar atât am putut face. Poftim. Îi vâri stelele în 
palmă. la-le. 

— Dar... 

— Mie nu-mi mai trebuie. Tu fă ce vrei cu ele. Dar nu 
mă contrazice acum! 

Stryke primi darul. 

— Mergi cu bine, Stryke, căpitan al jderilor. 

— Şi tu, vrăjitorule. 

Orcul păşi pe buza vârtejului. Palatul începu să se 
prăbuşească. Serapheim nu dădu niciun semn că ar vrea 
să scape. Stryke nici nu-şi închipuise altfel. Ridică braţul 
şi-i trimise omului un salut grăbit. 

Pentru jder, urmă o clipă de haos şi trecere bruscă. 
Poate din cauza puterii uimitoare a stelelor şi a 
portalului, îi zburară prin faţa ochilor nenumărate lucruri 
frumoase. 

Il văzu pe Aidan Galby plimbându-se de mână cu Jup şi 
Sanara într-un peisaj idilic. O zări iute pe Mercy Hobrow 
călare pe un unicorn. Simţi ispita tărâmului natal al 
orcilor. 

Ultimul său gând fu acela că oamenii puteau să se 
bucure de lumea lor şi erau bine-veniţi în ea. 

Apoi se întoarse şi păşi în lumină. 


290 


NELEGIUIREA 


Oamenii distrugeau magia. 

Gheaţa se răspândea pretutindeni şi toamna venise la 
începutul verii. Războiul cuprinsese toată Maras-Dantia şi 
ţinutul era devastat necontenit. 

Dar acum, aceste rele nu mai contau. 

Nu mai contau pentru Stryke. Singura lui grijă era lama 
arcuită care ameninţa să-i crape scăfârlia. Se aplecă şi o 
lăsă să spintece aerul. Ridicând scutul, bloca lovitura 
următoare a adversarului care izbi ca barosul fierarului 
pe nicovală. Odată ce trecu primejdia, Stryke trecu la 
atac. Trimise două pase una după alta. Prima fu blocată, 
zdrăngănind metalul. A doua sparse apărarea 
potrivnicului şi-l obligă să bată în retragere. 

Războinicii se învârtiră în cerc cu scuturile coborâte, 
împungând aerul cu lama. Urmă încă o rafală de lovituri, 
cei doi se înfruntară direct, niciunul nu cedă. Privitorii 
protestară şi huiduiră. 

Cu o ploaie de lovituri, Stryke se lansă, împunse şi 
spintecă apărarea celuilalt. Urmă o şarjă sălbatică, un 
scurt schimb de lovituri şi contralovituri. Dar abilitatea lui 
Stryke învinse. Dintr-o pălitură crâncenă, zvârli cât colo 
sabia duşmanului. Se porni apoi să dea în scut, până 
când îl trimise şi pe el în iarba îngălbenită. După aceea 
se năpusti asupra potrivnicului cu lama ridicată. Privitorii 
ţipară. 

__ Stryke îşi înfipse sabia în pământ şi aruncă scutul. 
Intinse mâna celui doborât şi-l ajută să se ridice. 

— Nu-i rău, Kestix. Dar atenţie la apărare. 

Răcanul îşi arătă dinţii sparţi, într-un zâmbet forţat. 

— Bine, şefule, îi zise printre gâfâituri. 

Cineva strigă: 

— Capul sus! 


291 


Se întoarseră toţi şi Stryke ordonă: 

— Atennn-ţie! 

Cel care păşea spre ei trecuse bine de patruzeci de 
anotimpuri. Trupul drept ca bradul şi faţa brăzdată de 
vreme îi trădau poziţia, pe lângă tatuajele rangului de pe 
obraz. Scrută ceata adunată - vreo doisprezece răcani şi 
patru ofiţeri - cu ochi umezi. 

— Să trăiţi, domnule general Kysthan! îl întâmpină 
Stryke, salutând cu pumnul la piept. 

— Pe loc repaus, căpitane, şi voi, ceilalţi. 

Ostaşii se relaxară, cei mai mulţi ţintind cu privirea a 
doua siluetă, care rămase călare la o aruncătură de 
suliță. 

— Îmi pare rău că vă stric plăcerea, le vorbi generalul, 
mai ales astăzi. 

— Nu face nimic, domnule, îl asigură Stryke. Cu ce vă 
putem ajuta? 

— Să primiţi un caporal în locul celui lipsă. l-am adus 
un înlocuitor. 

Alte priviri curioase se îndreptară spre silueta călare, 
cine-o fi fost ea. 

— Mulţumesc, domnule. Înlocuitorul ni se alătură 
acum? 

— Da, căpitane. 

— De Ziua lui Braetagg? izbucni un sergent mătăhălos. 
Vă rog să mă iertaţi, domnule general, adăugă pe un ton 
umil. 

Stryke îi aruncă o căutătură cruntă. Generalul se arătă 
mai binevoitor. 

— Nu-i nimic, sergent... 

— Haskeer, domnule general. 

— Sergent Haskeer. Vremurile sunt tulburi. Nici Ziua 
lui Braetagg nu e scutită de nevoile armatei. Vreau ca 
acest caporal să fie încorporat şi tu să-l susţii. 

Haskeer înclină din cap înţelept, de parcă ar fi stat de 
vorbă cu un egal. Stryke bănui că scăpase atât de ieftin 


292 


numai pentru că era Ziua lui Braetagg. Îşi zise să nu uite 
să-i tragă un perdaf mai târziu. 

Kysthan făcu semn caporalului să se apropie. 

—A omorât mulţi duşmani, explică generalul, 
aşteptându-l. Se ridică la nivelul cetei şi e un strateg 
excelent. 

Armăsarul veni în goană, oprind lângă ei, împrăştiind 
bolovani de pământ. Călărețul sări din şa ca piatra din 
praştie. 

— Caporalul Coilla, anunţă generalul. 

Nou-venita scăpără un zâmbet viclean. 

Stryke o studie. Probabil că erau de aceeaşi vârstă, 
cam douăzeci de anotimpuri, şi de aceeaşi înălţime. 
Pielea ei aspră, ca de bărbat, şi puţin pătată, arăta destul 
de sănătoasă, şi muşchii se vedeau frumos prin ea. 
Mândria se vedea de la o poştă, pe lângă siguranţa din 
priviri. O ţinută aşa cum se cuvine. Fără îndoială, 
caporalul era un orc arătos. 

Ea îl cercetă, la rândul ei. Văzu ceea ce se aşteptase: 
un războinic bine clădit, călit în luptă. Dar parcă nu 
numai atât, ci şi un fel de a se purta curios, care trăda şi 
alte înclinații, mai profunde chiar decât cele militare. 
Poate din cauza asta nu puteai spune că nu e un orc 
frumos. 

— Bun găsit, salută Coilla, cu mâna întinsă. 

Stryke i-o strânse în stilul războinicilor, cuprinzându-i 
antebraţul, şi-şi zise că avea o atingere umedă tare 
plăcută. 

— Bun găsit, răspunse el. Bine ai venit printre jderi. 

Coilla îi scrută pe ceilalţi, zăbovind o clipă la fiecare 
chip, dar nescăpând niciunul. Stărui puţin mai mult 
asupra singurului pitic din ceată, ale cărui tatuaje indicau 
că e sergent. Apoi întoarse iar ochii la Stryke. Nu scoase 
o vorbă. 

— Ştii ce îndrăzneață e ceata asta, îi spuse generalul 
Kysthan. Mă bazez pe tine că te vei acomoda. Reugşitele 


293 


tale spun că vei fi în stare. Dar fă o singură greşeală într- 
o ceată ca jderii şi te poţi trezi că plăteşti cu capul. 

— Am înţeles, domnule. 

Kysthan se îndreptă spre calul lui. Ceata înţepeni în 
poziţia de salut. 

— Noroc, caporale. Scoase o pereche de mănuşi negre 
de la curea. Stryke, să-mi spui ce progrese face. Fâlfâi 
din mănuşi într-un gest de rămas bun, de parcă alunga 
muşte. Vă doresc o zi frumoasă. 

Jderii se uitară cum încalecă, răsuceşte calul şi 
galopează pe câmpul de paradă, prin mulţimea de orci 
tot mai înghesuiți. Drumul îl duse la clădirea albă ca 
zahărul, palatul regal din Cairnbarrow, cu pereţii lucind în 
ploaia zorilor şi turnurile semeţe străpungând norii de 
plumb. 

Coilla şi ceata se studiară din priviri. 

— Ce s-a întâmplat cu caporalul pe care îl înlocuiesc? 
întrebă ea brusc. 

— Tu ce crezi? Cetele mai suferă şi victime, răspunse 
Stryke. Dacă e o problemă... 

— Nu-i nicio problemă. Mă aşteptam. Şi când mă 
investiţi? 

— lo nu ştiu de ce tre’ să facem toate de Ziua lui 
Braetagg, mormăi Haskeer din nou. 

— E o zi la fel de bună ca oricare alta, răspunse un orc 
care părea cel mai bătrân din ceată şi care, ca şi Coilla, 
purta însemne de caporal. 

Se întoarse către Stryke. 

— Poate că ar trebui să o prezentăm cetei înainte de a 
face orice altceva, şefule, propuse el. 

Stryke încuviinţă. 

— Eu sunt Alfray, îi spuse Coilla caporalul bătrân. Pe 
Haskeer l-ai auzit deja. El e... 

— ... un tâmpit, bolborosi piticul. 

Sergenţii schimbară priviri sfredelitoare. 

— lar el e Jup. 


294 


Piticul îi trase cu ochiul, cam ştrengăreşte, i se păru 
Coillei. Un şir de dinţi albi lucea pe faţa lui bărboasă. 

Coilla vorbi fără să gândească: 

— Mă aşteptam la... 

— Cineva mai înalt? 

— Cineva nu chiar atât de... pitic, răspunse ea ironic. 
Adică n-am crezut că sunt atât de mulţi în cetele de 
războinici. 

— Voi, orcii, nu sunteţi singurii pricepuţi la luptă. 

— Visezi, mormăi Haskeer. 

— Mai degrabă am un coşmar cu moaca ta, replică Jup. 

— Ţineţi-vă gura, mârâi Stryke ameninţător, amândoi. 

Certăreţii tăcură îmbufnaţi. Alfray îşi drese glasul. 

— Ostaşii, continuă el, şi începu să-i înşiruie. Asta-i 
Kestix. Ei îs Finje şi Zoda. Hystykk, Bhose, Sletall, Darig. 
Să vedem. Vobe, Liffin, Noskaa... âăă, Calthmon, 
Wrelbyd, Proog. Ăla-i Meklun... Reafdaw, Gant, Jad... 
Gleadeg, Toche, Breggin. Clipi spre feţele mai 
îndepărtate. Talag şi... Seafe. A, şi Nep, Orbon şi Eldo, 
acolo în capăt. 

Unii răcani o salutară, alţii statură mai rezervaţi. 

— Perfect, zise Stryke, bucuros că se terminase cu 
prezentarea. Vei fi încartiruită aici, caporal. Arătă cu 
degetul spre cazărmile lungi de lemn din spatele lor, 
decorate cu scuturile clanurilor. Dar azi n-o să facem 
prea multe. Hai să vedem cum merge sărbătoarea. 

Răcanii murmurară aprobator. Coilla scutură din umeri. 

— Mie îmi convine. 


Se îndreptară spre piaţa principală, Coilla mergând 
alături de ceilalţi ofiţeri. Răcanii făcură grup separat, 
făcând tot soiul de giumbuşlucuri pe care îşi zise că 
Stryke probabil că nu le-ar fi îngăduit de obicei. 

Mulțimea se aduna pentru festivități. Cei mai mulţi 
erau orci, cum era de aşteptat într-o asemenea zi, dar se 
vedeau şi alte rase, mai puţine la număr, inclusiv nişte 


295 


oameni de religie Mani. Un pâlc de soli gremlini trecură 
pe lângă ei, solemni în veşmintele lor. Servitori elfi cu 
trupuri graţioase alergau cu diverse treburi de-ale 
stăpâni lor. Spiriduşi călăreţi de dragoni, mândri şi 
rezervaţi, îşi croiau drum prin mulţime. Sus pe cer, 
departe, o patrulă de dragoni se învârtea în cerc, 
fluturând din aripile de piele, zimţate. 

Pale reci de vânt veneau şi dinspre oceanul de la 
răsărit, şi dinspre platforma de gheaţă care avansa 
dinspre nord. Ameninţa să plouă. 

Strângându-şi vesta pe lângă corp, Alfray sparse 
liniştea 

— E tot mai rău, pe an ce trece. Pe vremea mea, Ziua 
lui Braetagg era un festival de vară. Acuma, ia uitaţi. 

— Oamenii, scuipă Haskeer. Se duce naibii magia din 
cauza lor. 

— A celor Uni, îl corectă Alfray. Ei şi afurisitul ăla de 
zeu unic al lor. 

— Mani, Uni, nu prea ai ce alege dintre ei, după 
părerea mea. 

— Nu spune tuturor ce-ai în cap Haskeer, îl avertiză 
Stryke. Nu vrei să audă şi stăpâna noastră. 

— Regina e o profitoare, spuse Alfray, ştie toată 
lumea. Îi va susţine pe Mani numai cât îi convine. 

— Destul cu discuţia asta periculoasă, hotărî Stryke, 
aruncând ochii după urechi ciulite. 

— Eu nu ştiu prea multe despre Ziua lui Braetagg, 
mărturisi Jup. N-am mai fost în Cairnbarrow până acum. 
Povestiţi-mi şi mie mai multe. 

— Recunoşti că eşti prost, hă? îl înţepă Haskeer. 

— Prostia ţi-o las ţie. Eşti mult mai bine pregătit pentru 
ea. 

— Braetagg a fost o mare căpetenie orcă, interveni 
iute Alfray. Trebuie să fi auzit de el. 

— Normal, zise Jup. Dar altceva nu prea ştiu. 

— Ca să fiu sincer, nici nouă nu ne e foarte clar. Nu 


296 


ştim de unde se trăgea şi unde locuia, doar că a trăit 
acum un veac. Sigur ştim că a adus rasei noastre câteva 
victorii renumite. Asta a fost când Clanurile Unite ale 
Orcilor aveau putere. Inainte să se ducă totul pe apa 
sâmbetei. A scuturat jugul sclaviei când unele din rasele 
străvechi au căutat să ne înrobească. Aşadar, mai presus 
de toate, îl cinstim ca pe-un eliberator. 

— Păcat că n-a durat, comentă Coilla cu glas amar. 

După faţa lui, se vedea că Stryke şi asta considera tot 
discuţie periculoasă. Dar îşi ţinu gura. 

Tot mergând, Coilla se pomeni separată de ceilalţi, 
numai cu Jup lângă ea. 

— Pot să-ţi dau un sfat? îi şopti el. 

Coilla încuviinţă. 

— Ai grijă ce vorbeşti. Nu mai eşti cu oastea. Lucrurile 
se observă mai repede într-un grup mai mic, ca al nostru. 
O lăsă să cugete, apoi adăugă: nu că noi n-am fi de 
acord cu tine. 

— Perfect. Pot să-ntreb ceva? 

— Sigur. 

— Care-i treaba cu tine şi Haskeer? 

— Eu n-am treabă cu el. Ei, poate puţin. E vorba 
despre chestia asta cu piticii. Mulţi simt la fel ca el. 

— Adică despre chestia aia... că se îndoaie cum bate 
vântul? 

— Amândoi ştim despre ce vorbim, Coilla. Rasa mea e 
cunoscută că ţine partea cui dă mai mult, fie ei şi Uni. 
Unii zic că-i trădare. Eu zic că suntem... practici. 

— Şi cât de practic e să lupti într-o ceată de-a 
Jennestei? Ai putea face altceva, mai puţin periculos şi, 
probabil, mai bine plătit. 

— Nu pot da socoteală pentru toată rasa mea, oricât 
încearcă Haskeer să arunce vina numai pe umerii mei. 
Poate ţi se pare ciudat, orcii fiind daţi la troc în serviciul 
reginei, dar unii din noi cred că e o cauză pentru care 
merită să lupţi. Cineva trebuie să-i oprească pe oameni 


297 


să golească măruntaiele Maras-Dantiei. Pe cei răi, în 
orice caz. 

— Pecetluit cu acte sau nu, majoritatea dintre noi 
crede aşa. Uite ce e, sergent, nu dau o ceapă degerată 
pe politică. Nu mă interesează decât dacă tovarăşii mei 
se pricep la luptă şi dacă o să-mi acopere spatele. 

— Aşa văd şi eu lucrurile. Şi asta-i treaba cu Haskeer. 
E un ticălos, dar e un luptător neîntrecut şi ştie să fie un 
bun camarad când ai nevoie de el. E unul din lucrurile 
care îmi place la orci. Jup zâmbi. Apropo, uită rangul. 
Spune-mi Jup. 

— El e singurul care-ţi caută nod în papură? 

— Acum, da, să zicem. A trebuit să muncesc mult ca 
să dovedesc ce fel de pitic sunt când am intrat în ceată. 
Şi pentru tine o să fie la fel o vreme. 

— Singurul pitic şi singura femeie, nu? 

— Întocmai. Dar măcar tu ai avantajul că eşti orc. 

Ajunseră în piaţă. Fuseseră atârnate flamuri şi 
stindardele se umflau în vânt. Numeroase scuturi de 
clanuri se aliniau în coloane. Focuri uriaşe aşteptau să fie 
aprinse cu săgeți muiate în catran în toiul sărbătorii. 

Ocolind zone însemnate cu frânghie pentru turnirurile 
de mai târziu, ceata se mută în umbra palatului. Fusese 
ridicat un cort gigantic; pânza flutura, însemnele regale 
cusute de-o parte şi de alta a intrării. Il păzeau două 
santinele orce, cu suliţele încrucişate. Recunoscându-l pe 
Stryke, se dădură la o parte şi lăsară ceata să intre în şir 
indian în interiorul cât o peşteră fără fund. 

Făcliile aprinse şi lumina zgârcită a zilei, pătată de 
pânza marchizei, dădeau locului o înfăţişare neobişnuită. 

Jderii se opriră ca la comandă, privind cu groază şi 
admiraţie cine se ascundea în cort. 

Alfray puse o mână pe braţul Coillei. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată? 

Coilla nu reuşi decât să încline din cap. Majoritatea 
răcanilor admirau scena cu un soi de venerație şi nu fără 


298 


groază superstiţioasă. Într-un sfârşit, Jup trase concluzia: 

— Cred că e artificial şi, probabil, nesănătos. 

— Fii atent pe cine jigneşti, curulică, tună Haskeer cu 
glas de speriat. 

Stryke le aruncă o căutătură încruntată şi mişcă din 
buze: 

— Daţi dovadă de respect! 

Un tron splendid fusese aşezat în mijlocul cortului. Era 
împodobit cu incrustaţii de aur bătut şi linii arginta. 
Spătarul avea forma unei păsări Phoenix ridicându-se în 
zbor din flăcări sculptate cu măiestrie. Rubinele îi 
serveau drept ochi şi sclipeau ca văpăile. Chiar dacă nu 
era măreț ca tronurile Jennestei, tot era potrivit pentru 
un maestru al războiului. 

In el stătea Braetagg. 

Mai bine zis, era sprijinit cu o mână pe mânerul unui 
paloş proeminent. Teaca goală îi zăcea în poală. Purta o 
coroană simplă, din aur. Armura îi strălucea, pantalonii 
erau nepătaţi, iar bocancii îi fuseseră lustruiţi. 

Avea pielea întinsă, se vedeau bine contururile oaselor 
de dedesubt, şi căpătase culoarea pergamentului 
îngălbenit. Cândva prinsă, gura se strâmba acum într-un 
rictus care dezvăluia dinţi de aceeaşi culoare. Din ochi 
rămăseseră orbitele adânci. O nuanţă palidă a cărnii ca 
pergamentul amintea de alifiile şi ierburile folosite de 
meşterii îmbălsămării. 

— Arată de parcă vrea să se ridice şi să plece, afirmă 
Haskeer mirat. 

— Sper că nu, la naiba, zise Jup. 

Coarne cu bere şi stacane cu vin fură desprinse de 
centuri. Dându-le din mână în mână, jderii băură pe rând 
în cinstea strămoşului lor. Solidar, bău şi Jup. Când veni 
rândul Coillei, se uitară toţi cum îşi dă porţia pe gât fără 
mofturi. Observase că Haskeer îşi golise sticla dintr-o 
înghiţitură. 

Zăboviră o vreme, apoi Stryke le porunci să iasă. 

299 


Clipind în lumina puternică de afară, jderilor le trebui o 
clipă să-şi dea seama că mulţimea stătea cu faţa la 
palat, cu gâturile întinse. Intoarseră şi ei privirea spre un 
balcon înalt şi spre silueta din el. 

Regina Jennesta era îmbrăcată în alb. Pletele de 
abanos îi fluturau în vântul tăios. Din locul în care 
stăteau, nu-i desluşeau clar trăsăturile. Dar îi cunoşteau 
destul de bine moştenirea jumătate omenească, 
jumătate nyaddă şi alcătuirea neobişnuită a frumuseţii 
ei. 

Jderii ajunseseră la sfârşitul cuvântării ei elogioase ori, 
poate, batjocoritoare. In orice caz, nu auzeau decât 
vorbe separate din cauza distanţei şi a vântului. Încercau 
să dea sens celor auzite când regina ridică braţele şi 
începu un şir de gesturi încâlcite. 

Dădu viaţă unui fulger orbitor, verde-portocaliu. Un 
glob de foc brazdă aerul din balconul ei semeţ, lăsând în 
urmă o dâră de un roşu aprins. Lovi un rug gata de 
aprins şi, cu un vuiet asurzitor, grămada izbucni în 
flăcări. Se porniră ovaţii şi strigăte. 

— Pâine şi circ, pufni Alfray, evident neimpresionat. 

— Hai, mă, îi zise Jup, Ziua lui Braetagg se sărbătorea 
şi înainte să apară Jennesta. 

— Şi să ne-o fure. 

Focul arse complet sub privirile jderilor şi luă cu el o 
parte din entuziasmul lor. 


Jderii trândăveau pe acoperişul unei barăci de-a lor, 
când Reafdaw se întoarse din misiune. 

— L-ai adus? îl întrebă Stryke. 

— Da, şefu'. 

Zâmbind, răcanul scoase un săculeţ din traistă şi i-l 
dădu căpitanului. 
__ Ceilalţi se adunară în jurul lui Stryke, care îl deschise. 
In el străluceau câteva cristale mici, transparente, dar cu 
o nuanţă roz-violetă discretă. 


300 


— Mi se pare grozav. 

Coilla se aplecă să le vadă. 

— Hm, cristal. Se mai înveseleşte ziua. 

— Nimic nu întrece o pipă bună de cristal, fu de acord 
Jup. 

— Să nu credeţi că ne facem un obicei din asta, îi 
avertiză Stryke. Consideraţi că-i un dar de la Braetagg. 
Alfray, vrei să faci onorurile? 

Caporalul scotoci în traista cu leacuri după mojar şi 
pistil şi se apucă să macine cristalul într-o pudră fină. 
Reafdaw îl ajută să facă pachetele. 

În curând, o aromă de neconfundat umplu aerul când 
primele pipe trecură din mână în mână. 

Expirând un nor de fum albicios, Jup zise cu glas 
răguşit: 

— Cred că începe să-mi placă Braetagg ăsta. 

— Ai face bine să fii respectuos, zise Haskeer. Aăă... 
bat nime... hm... să nu faci pe deşteptu', auzi? 

— Nu-te naibii, i-o întoarse piticul vesel. 

Haskeer îl privi cu ochi nedumeriţi. 

Se spuseră glume deşucheate, stârnind hohote 
nestăpânite. Răcanii se întrecură în arta lăudatului, 
caracteristică orcilor, înflorindu-şi isprăvile până când 
făceau din ele poveşti pe care nu le-ar fi crezut nimeni. 
Chicotele nu mai conteneau. 

Stryke se propti cu spatele de perete şi-şi lăsă capul în 
palmele împreunate la ceafă. 

— Încă un ceas şi ar trebui să înceapă festivitățile. 

— Dacă mai suntem în stare să mergem până acolo, 
bâigui Alfray. 

Jup făcea eforturi să spună un banc complicat şi fără 
înţeles, când Coilla îl întrerupse. 

— Cine-s ăia? 

Ochi injectaţi se întoarseră leneşi în direcţia arătată de 
ea. Trei orci călare galopau spre ei. O mantie violetă 
fâlfâia pe umerii unuia din ei. 


301 


— Rahat, înjură Stryke, ridicându-se  anevoie în 
picioare. Crelim. 

Coilla îl privi chiorâş. 

— Cine? 

— Crelim. Aghiotantul generalului. Sus! Toată lumea, 
sus! 

Răcanii se ridicară clătinaţi, ajutaţi de bocancul lui 
Stryke. Îşi scuturară hainele şi urmăriră grupul de 
călăreţi apropiindu-se de ei. 

Se schimbară saluturi de formă. Crelim nu pierdu 
vremea cu politeţuri. 

— Poruncă direct de la generalul Kysthan. Misiune 
specială. Trebuie să mă urmaţi. Acum. 

— Azi, domnule maior? Chiar tr... 

— Duşmanii noştri nu ne respectă sărbătorile, 
căpitane, iar eu n-am venit aici să stau la discuţii. Băgaţi- 
vă capetele într-un butoi cu apă mai întâi, dacă trebuie, 
dar mişcați-vă odată fundurile alea nenorocite! 

Jderii traseră câteva înjurături zdravene în barbă, dar 
făcură ce li se spusese. 

Mulțimea crescuse şi creştea în continuare. Crelim şi 
călăreţii lui cu lacăt la gură îi conduseră pe jderi înapoi în 
piaţă şi apoi spre cort. În faţa lui se adunase o ceată 
mare de orci, condusă de o trupă de santinele. 

— Garda Imperială a Jennestei, fără îndoială, şopti 
Alfray. 

Stryke încuviinţă, încă ametit de cristal. 

Când descălecară, Crelim le porunci răcanilor să 
rămână afară. Intră numai cu Stryke, Haskeer, Alfray, Jup 
şi Coilla. 

Înăuntru erau mai multe gărzi, vii şi moarte. Ostaşii 
care trebuiau să-l păzească pe Braetagg zăceau la 
pământ cu membrele răsfirate, cu gâturile tăiate sau cu 
spinările spintecate de cuțite. Pereţii cortului erau mânjiţi 
de sânge. 

Cel mai şocant lucru era dispariţia lui Braetagg. 


302 


Jup se uită la tronul gol şi spuse: 

— Poate că ai avut dreptate, Haskeer. S-a sculat şi a 
plecat. 

— Asta o să păţeşti şi tu, pe lângă altele, dacă nu taci. 

Stryke îi potoli mimând un cuţit la gât şi aruncându-le 
priviri veninoase. 

Crelim arătă o spintecătură largă din spatele cortului. 

— Pe-acolo l-au scos. 

— De ce ar vrea să-l fure cineva? se întrebă Coilla. 
Adică, la ce le-ar folosi? 

Maiorul scutură din umeri. 

— Nu ştiu decât că, dacă încep festivitățile şi Braetagg 
nu-i aici, s-ar putea stârni agitaţie. 

— Asta în cuvinte frumoase, rosti Alfray. 

— Nu ne permitem să se afle, continuă Crelim, de asta 
am adus o trupă specială. Trebuie să acţionaţi în secret. 
Porunca voastră e să recuperaţi rămăşiţele lui Braetagg 
şi să le aduceţi aici neîntârziat. 

— Şi dacă nu reuşim? întrebă Stryke. 

— Regina însăşi vrea problema rezolvată. 

— Adică să nu ne mai obosim să ne întoarcem. 

— Tu ai spus-o, căpitane. 

Cu ochii închişi, Stryke îşi frecă puntea nasului cu 
degetul mare şi cel arătător. Oftă. 

— Aveţi vreo idee cine sunt autorii? 

— Nu. Dar există o posibilitate. Nişte Pyro au fost 
văzuţi în zonă în ultimele două zile. O patrulă de dragoni 
i-a localizat chiar ieri după-masă, mai jos, către 
Hecklowe. 

— Şi asta-i tot ce se ştie? 

Crelim înclină afirmativ din cap. 

— Contăm pe voi. Nu vă lăsaţi pe tânjală. 

Se întoarse şi plecă urmat de călăreţi. 

— Chiar de Ziua lui Br... 

— Abține-te, Haskeer, îl avertiză Stryke cu glas neted, 
de gheaţă. 

303 


— Pyro? întrebă Coilla. 

— O sectă de-a oamenilor. Adoratori ai focului, aşa 
ceva. 

— Mani? Uni? 

— Cred că niciuna, nici alta. 

— O sectă magică, explică Alfray. 

Coilla îşi exprimă disprețul: 

— Ce? De când ştiu oamenii ce e magia mai bine decât 
orcii? Nu ştiu decât să o secătuiască. 

— Poate că sunt căutători de magie, mai degrabă 
decât magicieni, sugeră Jup. Probabil că vor să 
stăpânească energiile pământului, ca majoritatea raselor 
străvechi. 

— Mi se pare o nebunie, consideră Haskeer. 

— Şi ce-i cu asta? Vorbim despre oameni, cap pătrat. 

— Pe cine faci tu cap pătrat, pungă de puroi? 

— Destul! răcni Stryke. Cine ştie pentru ce le trebuie 
acestor Pyro cadavrul lui Braetagg, dacă ei l-au luat. 
Important e să-l aducem înapoi, altfel ziua se va sfârşi 
într-o baie de sânge. 

Jup cercetă zona din jurul tronului. 

— Poate că magia e cheia. Magia mea, ghicitul. Deşi e 
tare vlăguită, mulţumită nemernicilor de oameni care şi- 
au băgat nasul în viaţa noastră. 

Ingenunche şi luă ceva de pe tron - un rest de 
material. Nu e al lui Braetagg. E o pânză aspră, nu ca 
acelea purtate de el. 

— Ar putea fi a oricui. 

— Da. Dar nu se potriveşte nici cu uniforma gărzilor. 
Jup ridică ochii spre Stryke. Mai presus de toate, e 
singurul nostru indiciu. 

— Oare e destul? se întrebă Alfray. Ca să te ajute la 
ghicit? 

— Nu ştiu, răspunse piticul. S-ar putea. Ce părere ai, 
Stryke? 

— Tu eşti ăla care deschide drumurile. Atunci 

304 


deschide-le. 


Se aflau cam la cincisprezece kilometri de 
Cairnbarrow. Se mai vedeau încă turlele palatului, dar se 
desluşea şi conturul ghețarului uriaş, o linie subţire la 
orizont, înspre miazănoapte. 

Cădea o ploaie uşoară, sălcie, cu miros vag de sulf şi 
putreziciune. 

Ceata călare se uita cum Jup se lăsase pe vine şi-şi 
vârâse mâinile în noroi. Cu ochii închişi, verifica energiile 
pământului. În cele din urmă, se ridică în picioare şi se 
şterse de nămol. 

— Ticăloşii de oameni. Forţele nu se simt regulat. 

— Dar? întrebă Stryke. 

— Dar cred că se îndreaptă spre Taklakameer. 

— Nu-i o zonă cam mare de cercetat? îndrăzni Coilla. 
Doar pentru treizeci de orci? 

— Ba da, încuviinţă Stryke. Şi, cu cât plecăm mai 
repede, cu atât mai bine. 

Îşi continuară drumul spre apus. Din când în când, Jup 
îşi întrebuința abilitatea ghicitului şi insista că cei pe 
care-i urmăresc se îndreptau tot spre marea interioară. 

În cele din urmă, ajunseră la un mal înalt şi abrupt, 
care dădea spre apele unduite de vânt. Fuioarele de 
neguri care se agăţau de suprafaţa mării ascundeau 
țărmurile îndepărtate. Dar apa care mângâia ţărmul 
apropiat era înspumată şi murdară. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Alfray. 

— Poţi să ne reduci zona de căutare cu ghicitul tău, 
Jup? se interesă Stryke. 

— Nu mai mult decât am făcut-o. Ştii că apa îl 
îngreunează. 

— Cum vine asta? se miră Coilla. 

— Apa are magia ei, la fel ca luminişurile şi văile 
îndepărtate. Poate pentru că acelea sunt locuri pe care 
oamenii mai greu le sapă şi le brăzdează. 


305 


— Păi, dacă magia e mai puternică, nu ţi-e mai uşor să 
ghiceşti? 

— Tocmai aste e problema. Îmi sporeşte puterile, dar 
şi ceea ce surprind cu simţurile mele. E greu de explicat. 
Ca atunci când zici că nu vezi nimic de prea multă 
lumină. 

Stryke avea un plan: 

— Ne împărţim în două şi scotocim ţărmul de la nord şi 
de la sud. Eu conduc un grup, împreună cu tine, Alfray, şi 
cu Coilla. Luăm jumătate din răcani şi pornim spre sud. 
Haskeer şi Jup, voi luaţi cealaltă jumătate. Dacă vreuna 
din jumătăţi dă de belea şi nu se descurcă, trimite un 
mesager. 

Zis şi făcut. 

Grupul lui Stryke învălui linia țărmului şi-l văzură pe cel 
condus de Jup şi Haskeer că le urmează exemplul. În 
curând, nu se mai zăriră unii pe alţii. 

După ce călăriră în linişte câteva minute, Coilla 
îndrăzni să întrebe: 

— E înţelept să-i trimiţi pe cei doi împreună, căpitane? 

— Pe cine? 

— Pe Haskeer şi Jup, desigur. 

— E-adevărat că nu prea au la inimă, dar e vorba să fie 
serioşi, sunt mai întâi jderi. În orice caz, nu-s nişte 
mucoşi. Dacă dau cu băţul în baltă într-o misiune, zboară 
din ceată şi ştiu asta foarte bine. 

— Ai mai întâlnit Pyro? 

— Nu. Dar i-au întâlnit alte cete. 

— Nu-s mulţi, dar sunt fanatici, adăugă Alfray, şi 
deseori mai periculoşi chiar din cauza asta. 

— Care-i planul dacă-i găsim? 

Stryke se uită la Coilla surprins de întrebare: 

— li omoram, ce altceva să facem cu ei? 


— Cască bine ochii. 
— Asta-i o prostie, se înfurie Haskeer. Ce dracu', crezi 


306 


că fac altceva? 

— Nu ştiu, răspunse piticul. Îţi frămânţi biluţele cu 
seminţe? 

— Dă-te jos de pe cal să-ţi vâr capul între buci. 

— Ar fi mult mai interesant decât să-ţi tot văd mutra. 

— Dacă vrei să ţi-o dregi pe a ta, n-ai decât să-mi spui. 

— Da, în toiul unei misiuni. Ar fi foarte înţelept. 

— Sergenți! şuieră un răcan. 

— Ce-i? întrebară amândoi nervoși. 

— Acolo. 

Răcanul arătă cu degetul. 

În dreapta lor, departe de țărm, se înălţat două dealuri 
scunde care adăposteau între ele un crâng. Dintre copaci 
sclipea lumina unui foc. 

Haskeer şu Jup opriră coloana. 

— Ce zici? întrebă Haskeer. 

— Să mergem în recunoaştere. 

— Toţi? 

— Noo, ne descurcăm noi şi singuri. 

Răcanii primiră ordin să rămână cu caii. Jup şi Haskeer 
plecară. 

Se apropiară de crâng pe furiş, aplecaţi, mergând în 
zigzag. Apoi se trântiră pe burtă şi se târâră prin 
vegetaţia scundă, până se opriră la marginea unui 
luminiş. 

Un foc ardea semeţ în mijlocul lui. Douăzeci-treizeci de 
siluete se adunaseră în jurul lui. Umbrele lor cădeau 
lunguieţe şi groteşti în lumina amurgului. Siluetele aveau 
nişte capete de formă tare ciudată. 

Haskeer rămase cu gura căscată. 

— Ce drac de rasă-i asta? 

— Oameni, tâmpitule, şopti Jup. Poartă căciuli în formă 
de cap de lup. 

Altceva îi atrase atenţia. 

— Uită-te acolo. 

Lângă foc, trupul lui Braetagg zăcea întins pe o piatră 


307 


netedă. Unul dintre oamenii cu cap de lup stătea lângă 
el. Gesturile stranii, însoţite de murmurul cântat al 
celorlalţi, sugerau un ritual. 

— Ne trebuie toată ceata ca să-i atacăm, chibzui Jup. 
Hai s-o ştergem. 

— Hai, încuviinţă Haskeer. 

— Vă înşelați! 

Nu avură timp să se întoarcă şi să vadă cine vorbise. 
Apucaţi de braţe noduroase, fură ridicaţi în picioare. Îi 
înconjurară şase oameni cu căciuli sinistre în formă de 
cap de lup. Îi ameninţară cu vârful săbiei la gât, îi 
dezarmară şi-i legară la încheieturile mâinilor. 

Haskeer îi aruncă piticului o căutătură veninoasă. 

— Ne descurcăm şi singuri, îl maimuţări el pe Jup. 

— Linişte! porunci un om. Măcar până se ocupă 
Maestrul de voi. 

Râse dispreţuitor către tovarăşii lui. Se puseră toţi pe 
un râs enervant. 

Prizonierii fură siliţi să meargă cu mâinile legate la 
spate în luminiş. Apariţia lor întrerupse murmurul 
funebru. Printre oamenii holbaţi, orcii fură aduşi în faţa 
bărbatului care stătea în picioare lângă leşul lui 
Braetagg. Din ţinuta lui arogantă şi din felul respectuos 
în care i se adresară ceilalţi reieşea clar că e 
conducătorul sectei. 

Cu ochi împietriţi, ca ai căpăţânii de lup cu care îşi 
acoperea capul, omul îi cercetă dispreţuitor pe Jup şi 
Haskeer. 

— Intruşi, aşadar. Şi suboameni, pe deasupra. 

— Noi nu suntem niciun fel de subnimic şi nu 
semănăm cu rasa voastră jegoasă, ripostă piticul. 

Incasă o palmă peste faţă cu o mănuşă, pentru 
obrăznicie. Incepu să-i curgă sânge din nas şi din colţul 
gurii. 

— Ce faceţi cu Braetagg? întrebă Haskeer cu tupeu. 

Se smuci zadarnic să scape din legături. 


308 


— Căutăm magia, răspunse Maestrul cu glas intens. 
Scurgem energia, aşa cum faceţi voi, aşa-zisele rase 
străvechi. 

— A mea nu face aşa. 

Răsplata lui Haskeer fu un pumn în stomac care-l făcu 
să se îndoaie de spate. 

— Ce are de-a face un cadavru cu magia? se răsti Jup. 
Nebunilor! 

— Nebuni? repetă Maestrul, arătându-se sincer jignit. 

Se răsuci spre cadavru şi îl cercetă câteva momente. 
Pe urmă prinse degetul mic de la mâna dreaptă a lui 
Braetagg şi-l rupse. Degetul trosni şi un norişor de praf 
gri se ridică în luminiş. 

Ţipetele de protest ale lui Haskeer fură înăbuşite cu 
alte lovituri. Din prudenţă, Pyro îl pocni şi pe Jup în 
rinichi. Ignorându-le zvârcolirile, Maestrul ridică degetul 
la nivelul ochilor şi-l studie. Când termină, îl aruncă în 
foc. 

Flăcările săltară mai îndrăzneţe, scuipând miriade de 
scântei multicolore. Focul arse mai întâi verde-smarald, 
apoi auriu şi albăstrui, atât de intens, că nici nu te puteai 
uita la el. Greu de crezut că l-ar fi putut aţâţa aşa un rest 
de carne putredă. Haskeer şi Jup se zăpăciră complet. 

— Un mic semn al puterii lui Braetagg, declară 
Maestrul când se stinse efectul. Desfăşurând ritualul 
potrivit şi măcinând bine de tot cadavrul, esenţa 
rezultată îmi va da puteri de vrăjitor. 

— Eşti dus cu pluta, mârâi Haskeer. 

— Aşa zici tu. Maestrul îşi arcui sprâncenele. Dar nu 
vei mai fi aici ca să vezi cum dovedesc că n-ai dreptate. 
Ca mai toate ritualurile, şi acesta are efect mai puternic 
dacă sacrificăm puţin sânge. Işi chemă slugoii. Pregătiţi- 
i! 


— Pierdem vremea, se plânse Alfray. 
— Ai vreo idee mai bună? îl întrebă Stryke. 


309 


— Poate dacă ne împărţim în grupuri mai mici, 
căutarea va merge mai repede. 

— Nu, suntem destul de separați şi aşa. 

Călăriră în tăcere. 

La un moment dat, Coilla exclamă: 

— Acolo! 

Se uitară în direcţia indicată. Pe malul celălalt scânteia 
un foc. 

— E de-al nostru? se întrebă ea. 

— Nici ăia doi n-ar fi atât de proşti să aprindă unul, o 
asigură Stryke. 

— Deci? stărui Alfray. 

— Deci alt indiciu n-avem. 

Căpitanul strigă o poruncă şi jumătatea de ceată 
răsuci caii şi schimbă direcţia. 

Călăriră în trap vioi, ferindu-se de crengi, ţinându-se 
cât mai aproape de bucla țărmului. 

Mai merseră cât o aruncătură de săgeată şi dădură 
peste cealaltă jumătate de răcani. Le explicară repede 
de ce lipseau cei doi sergenţi. 

— Nici că se putea mai rău, spumegă Stryke. Acum 
avem de recuperat un cadavru şi doi idioţi pe lângă el. 

— Cum procedăm? vru să afle Coilla. 

— Ne _ împărţim în trei grupuri. Tu conduci unul. 
Calthmon, Darig, rămâneţi aici cu caii. Rămânem... 
douăzeci şi şase. Eu şi Alfray luăm fiecare opt răcani. Tu 
iei zece, Coilla. 

— Mulţumesc pentru încredere. 

— N-avem de ales, caporal. Să n-o dai în bară, că 
zbori. 

— Care-i planul? se interesă Alfray. 

— Nimic complicat. Intrăm în crâng din trei părţi. Mai 
întâi îi scoatem de-acolo pe Haskeer şi Jup vii şi 
nevătămaţi, pe urmă pe Braetagg, dacă reuşim. 
Întrebări? 

Nu auzi niciuna. Separaţi iute în trei, porniră la drum: 


310 


unii la stânga, alţii la dreapta şi alţii drept înainte. 

Grupul Coillei o luă la stânga şi începu să se târască 
prin frunziş. Nu întâlniră nicio gardă. Văzură focul, leşul 
lui Braetagg întins pe lespedea de piatră şi pe Haskeer şi 
Jup lângă el. Pe cei doi sergenţi îi ţineau strâns doi 
oameni; altul parcă îndeplinea un ritual. Ceilalţi Pyro cu 
căpăţâni de lup stăteau mai în spate, murmurând o 
incantaţie ritmică. 

Coilla se întoarse către cel mai apropiat răcan. 

— Slettal... da? şopti ea. 

— Doamnă. 

— Câţi arcaşi buni avem cu noi? 

Slettal se încruntă. 

— Câţi arcaşi buni? 

— Au o singură şansă să-i nimerească pe cei doi care-i 
ţin pe sergenţi. 

— lertaţi-mă. Toţi ne pricepem la tras cu arcul, dar să 
nimerim până acolo... 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, oftă. Nu-i nimic, 
încerc eu. 

Răcanul plecă să-i aducă un arc. Ea îl refuză, îşi suflecă 
mâneca bufantă şi dădu la iveală o teacă de mână plină 
de cuțite. 

— Le prefer pe astea, îi explică ea, scoțând două cuțite 
cu vârf cârn. 

Slettal îşi mută privirea de la ea la ţintele îndepărtate, 
apoi din nou la ea. 

— Puteţi face asta? 

— Pot încerca. Dacă reuşesc, nu trebuie decât să fiţi 
gata de un atac rapid asupra mulţimii de oameni. Dacă 
nu, îi asaltăm pe cei doi rataţi de mine şi pe preotul ăla. 
Măcar îi răzbunăm pe sergenţi. Aţi înţeles? Bine. Acum 
pregătiţi-vă. 

Ştia că şi ceilalţi jderi vor ataca, probabil, în orice clipă, 
riscând viaţa lui Jup şi-a lui Haskeer. Nu avea timp de 
pierdut. Ochi mai întâi ţinta mai dificilă, bărbatul acoperit 


311 


aproape în întregime de Haskeer. Celălalt, care-l ţinea pe 
Jup, era mai uşor de doborât. De fapt, uşoară nu era 
niciuna din cele două ţinte. Cel de-al treilea bărbat, pe 
care îl considera şef, se agita tot mai mult, pe măsură ce 
ritualul se apropia de punctul culminant. 

__ În echilibru, ţinându-şi respiraţia, Coilla azvârli un cuţit. 
Incă nu ajunse la ţintă când îl aruncă pe al doilea. 

Omul care-l strângea în braţe pe Haskeer primi cuțitul 
între ochi, se clătină şi căzu. Tovarăşul lui încasă lama în 
piept şi se prăbuşi în urlete. 

— Acum! ţipă Coilla. 

Jderii ei năvăliră în luminiş. În acelaşi timp, se 
năpustiră şi celelalte două grupuri. Coilla se îndreptă 
spre sergenţi. Ostaşii ei îi respectară ordinul şi se 
repeziră la mulţimea de oameni din spatele ei. Se stârni 
o învălmăşeală de ţipete, urlete şi zăngănit de oţel. 

Ţâşnind în faţă, Coilla observă că nu era ceva în regulă 
cu focul. Ardea cu prea mare intensitate, iar flăcările 
dansau împrumutând culori aprinse. 

Insă nu avu timp să dezlege taina. Conducătorul Pyro, 
cu faţa schimonosită de furie, îşi scoase paloşul. Coilla 
acceleră şi-l ocoli, scăpând la mustață de împunsătură. 
Ajunse imediat la sergenţi şi le tăie legăturile. 

— Atenţie! ţipă Jup. 

Câţiva Pyro înarmaţi fugeau spre ei. Coilla îi dădu o 
sabie piticului. Haskeer smulse una de la o gardă ucisă. 
Cu strigăte de luptă, sergenţii trecură la atac. 

Coilla rămase cu şeful Pyro. Acesta năvăli spre ea 
turbat, răcnind ceva de neînțeles, spintecând aerul cu 
paloşul. Ea se apără de loviturile puternice şi răspunse cu 
aceeaşi forţă îndârjită. 

— Ingraţi băgăcioşi! zbieră omul. Să/baticilori 

— la uite cine vorbeşte, omul cu căpăţână de lup mort 
pe cap! replică jderiţa vicleană, fără să slăbească atacul. 

Trebui să înfrunte o nouă rundă de lovituri. Se 
ghemuia, se ferea într-o parte, bloca şi asalta. 


312 


— Ritualul! tună şeful Pyro. Aţi întrerupt ritualul! 
Tâmpițilori 

In clipa aceea, înlemni. Se dădu înapoi, uitând să se 
mai apere şi se holbă dincolo de Coilla, cu nişte ochi cât 
cepele. Presupunând că se preface, dar nefiind foarte 
convinsă, sări iute într-o parte şi întoarse capul. Rămase 
cu gura căscată. 

Cadavrul lui Braetagg se mişca. 

Se ridică în capul oaselor. Ţeapăn, se întinse de-i 
pocniră oasele bătrâne. Işi cobori încet picioarele şi-şi 
lăsă tălpile pe pământ. Se ridică imediat, se clătină puţin, 
apoi începu să meargă, anevoie la început, mişcând 
leneş din membre. 

Coilla întoarse capul spre om. Stătea nemişcat, 
pământiu la obraz. În luminiş, toţi erau prinşi în 
încăierare şi nu băgară de seamă leşul umblător al lui 
Braetagg. 

Cadavrul mergea nestingherit, hotărât, spre o anumită 
ţintă, lăsând o dâră de praf albicios în urma lui. Coilla se 
încorda când trecu pe lângă ea clătinându-se, fără să o ia 
în seamă; i se păru că ochii scufundaţi în orbite sclipesc 
misterios. 

Scuturându-se ca să-şi revină, deşi tot cuprins de 
groază, conducătorul Pyro ridică sabia să se apere. Un 
efort prea slab. Cu viteză uluitoare, leşul se apropie şi 
azvârli sabia cât colo cu mare uşurinţă. Viul şi mortul se 
încăierară. 

Coilla îi urmări cu privirea. Nu-i vedea bine din cauza 
focului care ardea cu prea multă intensitate şi a norului 
gros care se ridica din el. Ghici că se iau la trântă, dar 
atât. Atunci răsună un țipăt.  Oribil, prelung, 
deznădăjduit. Omenesc. 

Câteva siluete veniră lângă ea prin vâltoare. Renunţă 
la poziţia defensivă când îi văzu pe Stryke şi ceilalţi 
ştergându-şi de sânge săbiile şi bărzile. 

— Te-ai descurcat bine, o felicită Stryke. 

313 


Focul se stingea. O pală de vânt împrăştie fumul. ÎI 
văzură pe conducătorul Pyro la pământ, cu braţele 
răsucite în poziţii nefireşti. Moartea îi întipărise o 
expresie de oroare pe chip. Coilla întoarse privirea spre 
lespede. Leşul lui Braetagg zăcea tot acolo, nemişcat. 

Stryke se holbă la ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jderiţa clipi, scutură din cap, luă o hotărâre. 

— Nimic. Din cauza cristalului. Mi se învârte încă în 
creier. 


Goneau pe cai de rupeau pământul, cu rămăşiţele lui 
Braetagg învelite în pături şi sprijinite pe spinarea unui 
cal fără stăpân. 

Ajungând la Cairnbarrow cât ai zice peşte, ceata 
străbătu străzile în galop mare, risipind gloata de chefiii. 
În piaţă se adunaseră de trei ori mai mulţi orci decât 
fuseseră la plecare. lInaintând cu greu, ajunseră la 
rânduri de orci agitaţi, pe care gărzile imperiale nu-i 
lăsau să intre în cort. 

Apăru maiorul Crelim. | se făcu loc imediat. Cei cinci 
ofiţeri ai jderilor fură chemaţi iute înăuntru, împreună cu 
doi răcani care cărau povara învelită. O aşezară pe 
podea şi o dezveliră. 

— N-am crezut că veţi reuşi, mărturisi Crelim. Repede, 
suiţi-l pe tron. Cu grijă! 

Mâini prudente ridicară cadavrul. Braetagg fu aşezat la 
loc, cu coroana pe cap, cu mâna gălbuie pe mânerul 
săbiei. Coilla urmări scena cu mare interes. 

— Îi lipseşte un deget! strigă maiorul. 

— Păi... da, domnule maior, recunoscu Stryke. Nu-i 
mare lucru, dacă ne gândim ce-ar fi putut păţi. Acoperiţi-l 
cu mâneca sau cu altceva. 

— Ştiu eu? 

Crelim chibzui, îndoielnic. Haskeer se plimbă ţanţoş 
spre tron. 


314 


— Căpitanul are dreptate, domnule maior. Nu va 
observa nimeni că lipseşte o bucăţică din el. Braetagg e 
zdravăn ca un armăsar de luptă. Se apropie de cadavru, 
ignorând semnalele disperate ale celorlalţi. Niciun motiv 
de îngrijorare. V-am zis eu, e vânjos ca pielea de dragon 
muiată în pişat o lună. 

Duse în spate pumnul strâns într-un gest prietenesc. 

— Nu! ţipară ceilalţi. 

Prea târziu ca să-l mai oprească pe Haskeer. Pumnul 
său binevoitor bufni surd în umărul lui Braetagg şi ridică 
praf cât un covor nebătut demult. Haskeer îşi duse mâna 
la gură. Braţul se detaşă din umăr, atârnă scurt de un 
tendon uscat, apoi căzu la podea. Parcă ar fi scăpat 
cineva un sul de pergament. 

— Creier de găină! ţipă Jup. 

— Sergent Haskeer! urlă Crelim, vânăt la faţă de furie. 

Toţi cei de faţă se întrecură în a-i blestema originea şi 
a-i învineţi ochii. 

Stryke se depărta de învălmăşeală şi se apropie de 
Coilla. 

— Îţi zic eu înainte de a mă întreba, îi spuse ea. Habar 
n-am să cos leşuri deşirate. 

Căpitanul scutură din umeri şi scoase un oftat prelung, 
istovitor. 

— Ei, nu-i nimic. Trăiască Ziua lui Braetagg! 


315 


a y 
PESTE 1 000 000 DE EXEMPLARE Azi 
Ingenios și imprevizibil — așa încheie Războinicii furtunii 
aventurile pe care le devorează cu sufletul la gură mi- 
lioanele de cititori ai lui Stan Nicholls. Generos în idei 
îndrăznețe, care nu ţin exclusiv de recuzita ge ului fan- 
tasy, Nicholls propune un final surprinzător şi aproape 
imposibil de anticipat. Războinicii... dezleagă taina ` 
învăluită cu abilitate în evenimentele care se succed + 
alert în primele două volume, dar misterul nu se ra : 


niciodată. Poate acesta e motivul pentru care N Ils. 

mai adaugă o povestire după finalul propriu-zis: 
încearcă să astâmpere pofta cititorilor dornici; 
întâmplări captivante, menite să pună la grea înc 
simțul înnăscut al dreptății care-i - călăuzește 
bătăioșii orci. Astfel există un deznodământ, da 
cale deschisă spre scenarii pline de fante 


N 


www.nemira.ro