Andrzej-Sapkowski-The-Witcher-4-Vremea-dispretului

ANDRZEJ SAPKOW SKI 
SERIA WITCHER 

4. VREMEA DISPREŢULUI 
1 


Ca s-o duci bine ca olăcar, îi povăţuia Aplegatt adesea pe 
flăcăi, ai nevoie de două lucruri: un cap de aur şi un cur de 
fier. 


Capul de aur e neapărat trebuincios, le explica el ucenicilor 
săi, pentru că sub haine, în tăşcuţa de piele de la piept, 
călăraşul poartă doar veştile mărunte, care pot fi 
încredințate fără teamă pergamentului ori hârtiei trădătoare. 
Veştile secrete, cu adevărat însemnate, de care atârnă 


multe, olăcarul trebuie să le ţină minte şi să le spună doar 
cui trebuie. 


Cuvânt cu cuvânt, câteodată nu erau chiar simple cuvinte. 
Greu de rostit, darămite de ţinut minte. Ca să nu le uiţi şi ca 
să nu le încurci, nu-ţi trebuie decât un cap de aur. 


Cât despre popoul de fier, văleleu! fiecare olăcar o să simtă 
nevoie de aşa ceva pe pielea lui, şi cât de curând. După trei 
zile şi trei nopţi de stat ţeapăn în şa, hurducat o sută sau 
două sute de mile pe drumuri de ţară 


şi, câteodată, când n-ai încotro, chiar de-a dreptul pe câmp. 
Oho, fără 


doar şi poate că nu petreci chiar tot timpul în şa, te mai dai 
jos de pe cal pentru câte un mic răgaz. Căci omul rezistă 
mult, dar calul nu prea. Insă, când se termină popasul şi 


trebuie să te urneşti din nou, popoul parcă ar urla: „Ajutor, 
mă omoară!” 


Oare cine mai are însă nevoie de olăcari în vremurile 
noastre, coane Aplegatt? îl întreba câte un flăcău. De la 
Vengerberg la Wyzima, de exemplu, n-ai cum să ajungi în 
mai puţin de patru sau cinci zile, nici cu cea mai iute iapă. 
lar unui magician din Vengerberg cât îi trebuie ca să- 


şi trimită mesajul magic la un magician din Wyzima? O 
jumătate de oră 


sau nici măcar atât. Calul poate să-şi scrântească un picior. 
Poate fi înjunghiat de tâlhari sau de Veveriţe, poate fi sfâşiat 
de lupi sau de grifoni. Uite olăcarul, nu e olăcarul. Însă 
mesajul magic ajunge la destinaţie, nu se rătăceşte, nu 
întârzie şi nici nu dispare. La ce sunt buni olăcarii, dacă 
există magicieni la tot pasul, la fiecare curte regală? Nu mai 
sunt de folos olăcarii, coane Aplegatt. 


O vreme şi Aplegatt crezuse că nu mai e de folos nimănui. 
Avea treizeci şi şase de ani, era mic, dar voinic şi îndesat, nu 
se temea de muncă şi avea, fireşte, un cap de aur. Şi-ar fi 
putut găsi altceva de lucru ca să aibă de-ale gurii pentru el 
şi soaţa lui, ca să pună ceva bani deoparte pentru zestrea 
celor două fiice încă nemăritate şi ca să poată 


să-i mai dea o mână de ajutor celei măritate, al cărei soţ, un 
nătâng fără 


speranţă, se zbătea în tot soiul de negustorii. Dar Aplegatt 
n-a vrut nici în ruptul capului şi nici nu şi-ar fi închipuit că ar 
putea face altceva. Era olăcar regal. 


Şi iată că dintr-odată, după o lungă perioadă de uitare şi 
umilinţă, Aplegatt era iar de folos. Pe drumurile de ţară şi pe 
cele forestiere au început din nou să răsune copite. Ca în 


vremurile bune, olăcarii străbăteau iar ţara în lung şi-n lat, 
purtând veşti de la o cetate la alta. 


Aplegatt ştia de ce fusese aşa. Văzuse foarte multe şi auzise 
şi mai multe. Se aşteptau ca el să-şi şteargă de îndată din 
amintire toate mesajele, să le uite complet, să nu şi le mai 
amintească nici măcar sub tortură. Dar el şi le amintea. ŞI 
ştia de ce regii încetaseră brusc să 


comunice prin magie şi magi. Conţinutul mesajelor purtate 
de olăcari urma să rămână un mister pentru magicieni. Regii 
renunţaseră dintr-odată la sprijinul magilor, nu le mai 
încredinţaseră secretele. 


Care fusese motivul răcirii bruşte a prieteniei dintre regi şi 
magicieni Aplegatt nu ştia şi nici nu-i prea păsa. Şi regii, şi 
magii erau, după el, creaturi de neînțeles, de la care nu ştii 
la ce să te aştepţi, mai ales în vremuri de restrişte. Şi n-ai 
cum să nu observi că sunt vremuri de restrişte, străbătând 
ţara din cetate în cetate, din castel în castel, din regat în 
regat. 


Drumurile erau împânzite de soldaţi. La fiecare pas dădeai 
peste coloane de infanterie sau de cavalerie şi fiecare 
căpetenie întâlnită în cale era nervoasă, preocupată şi-şi 
dădea atâta importanţă, de parcă de ea ar fi depins soarta 
întregii lumi. Cetățile şi castelele erau, de asemenea, 
înţesate de oameni înarmaţi, zi şi noapte era acolo o 
alergătură febrilă. invizibili de obicei, guvernatorii şi 
castelanii acum zburau întruna prin curţi şi în jurul zidurilor 
ca viespile furioase înainte de furtună, urlând, blestemând, 
poruncind, împărțind şuturi în stânga şi-n dreapta. Zi şi 
noapte se îndreptau spre garnizoane şi fortificaţii coloanele 
mătăhăloase de căruţe doldora, întâlnindu-se cu coloanele 
care se întorceau iute, uşoare şi goale. Nori de colb se iscau 
pe drum de la hergheliile de cai de trei ani năvăliţi direct din 


grajduri. Nedeprinşi cu deplasările fără săgeți şi fără călăreţi 
înarmaţi, se bucurau de ultimele zile de libertate, dându-le 
de lucru îngrijitorilor şi mari bătăi de cap celorlalţi care 
foloseau drumul. 


Pe scurt, războiul plutea în aerul fierbinte şi sufocant. 


Aplegatt s-a uitat de jur împrejur. Jos, la poalele dealului, 
scânteia o curgere de apă, şerpuind subţire printre poieni şi 
pâlcuri de copaci. Mai departe, spre sud, se întindeau 
păduri. l-a dat pinteni calului. Nu mai avea timp. 


Era pe drum de două zile. Comandamentul regal, aflat la 
baza misiunii lui, îl ajunsese la Hagge, unde se odihnea la 
întoarcerea sa de la Tretogor. Părăsise cetatea noaptea, 
galopând de-a lungul malului stâng al văii Pontarului, 
trecuse graniţa de la Temeria înainte de ivirea zorilor, iar 
acum, pe la prânz, era deja pe malul Ismenei. Dacă regele 
Foltest s-ar fi aflat în Wyzima, Aplegatt i-ar fi înmânat misiva 
încă din noaptea aceea. Din păcate însă, el nu se afla în 
Capitală - era în sudul ţării, la Maribor, la aproape două sute 
de mile de Wyzima. Aplegatt ştia, aşa că 


în apropiere de Podul Alb a ieşit din drumul principal, s-a 
îndreptat spre vest şi a luat-o de-a dreptul prin pădure, spre 
Ellander. A cam riscat. 


Veveriţele bântuiau prin pădure, vai şi-amar de pielea celui 
ce cădea în mâinile lor sau era răpus de săgețile lor! Dar 
mesagerul regelui n-avea încotro, trebuia să rişte. Asta-i era 
slujba. 


A traversat râul uşor - nu mai plouase din iunie, Ismena 
scăzuse mult. 


Ţinând marginea pădurii, a ajuns la drumul principal care 
duce de la Wyzima spre sud-est, spre fierăriile, cuptoarele şi 


aşezările piticanilor, în Masivul Mahakam. A întâlnit în cale o 
puzderie de căruţe, depăşite adesea de străjeri călare. 
Aplegatt a oftat uşurat. Unde era lume, n-avea ce să caute 
Scoia'tael. Campania împotriva elfilor care se luptau cu 
oamenii ţinea de aproape un an în Temeria, cohorte de 
Veveriţe prigonite prin păduri se împărţiseră în grupuri mai 
mici, care se ţineau departe de drumurile aglomerate şi nu 
puneau la cale nicio ambuscadă. 


Înainte să se înnopteze, se afla deja la frontiera apuseană a 
ducatului Ellander, la o răscruce de drumuri în apropiere de 
satul Zavada, de unde avea un drum drept şi sigur spre 
Maribor - patruzeci şi două de mile de drum circulat şi bine 
îngrijit. La răscruce era un han. S-a hotărât să se odihnească 
şi el, şi calul. Ştia că, dacă o ia din loc în zori, chiar şi fără 


prea multă osteneală, înainte de apusul soarelui o să 
zărească fanioanele argintiu cu negru pe acoperişurile roşii 
ale turnurilor castelului din Maribor. 


A scos şaua de pe iapă şi a ţesălat-o el însuşi, alungându-i 
pe îngrijitorii de la han. El era curierul regelui, iar curierul 
regelui nu lăsa 


pe nimeni să-i atingă calul. A mâncat o parte consistentă din 
omleta cu cârnaţi şi un sfert de pâine la tavă, a băut un litru 
de bere. Asculta bârfele. Fel şi chip. La han poposeau 
călători din toate colţurile lumii. 


În Dol Angra, a aflat Aplegatt, se petrecuse un nou incident, 
la frontieră, un detaşament al cavaleriei lyriene încercase să 
şicaneze din nou o patrulă nilfgaardiană, din nou Meve, 
regina Lyriei, a acuzat cu surle şi trâmbiţe Nilfgaardul de 
provocare şi a cerut ajutor la regele Demawend din Aedirn. 
În Tretogor avusese loc execuţia publică a unui baron 
redanian, care se aliase în secret cu emisarii împăratului 


Emhyr al Nilfgaardului. În Kaedwen trupele reunite într-un 
detaşament de mare forţă al Scoia'tael comiseseră masacrul 
din fortul Leyd. Ca răzbunare pentru această vărsare de 
sânge, oamenii din Ard Carraigh săvârşiseră 


un pogrom, curmând aproape patru sute de vieţi în capitala 
neoamenilor. 


În Temeria, povesteau negustorii veniţi dinspre miazăzi, 
domneau doliul şi tristeţea printre emigranții din Cintra, 
adunaţi sub steagul mareşalului Vissegerd. Vestea cumplită 
că murise Leuţa, prinţesa Cirilla, ultima din stirpea reginei 
Calanthe, numită Leoaica din Cintra, fusese confirmată. 


Umblau şi zvonuri mai îngrozitoare şi mai sumbre. Cică în 
satele din apropiere de Aldersberg din ugerele vacilor la 
muls ţâşnea sânge, iar în zori de zi s-ar fi arătat în ceaţă 
Fecioara Mora, vestitoarea celor mai înspăimântătoare 
nenorociri. În Brugge, în vecinătatea codrului Brokilon, în 
împărăţia interzisă a driadelor de pădure, se arătase Gonul 
Sălbatic, alaiul de stafii galopante pe cer, iar Gonul Sălbatic, 
după cum ştie toată lumea, prevesteşte întotdeauna război. 
Apoi din Capul Bremervoord se observaseră o navă 
fantomatică, iar la bordul ei, o stafie 


- cavalerul negru, cu coiful garnisit cu aripi de păsări 
răpitoare... 


Olăcarul nu mai asculta de-acum, era prea obosit. S-a dus în 
sala comună, s-a prăvălit pe laviţă şi a adormit buştean. 


S-a trezit în zori. Când a ieşit în curte, a fost puţin 
descumpănit - nu era primul care pleca la drum, fapt destul 
de rar. Ei bine, la fântână era înşeuat un armăsar, iar lângă 
jgheab o femeie îmbrăcată bărbăteşte se spăla pe mâini. La 
auzul paşilor lui, s-a întors şi, cu palmele umezite, şi-a 


aruncat pe spate părul negru luxuriant. Olăcarul s-a înclinat. 
Femeia a dat uşor din cap. 


Intrând în grajd, aproape că s-a ciocnit cu o altă pasăre 
matinală, o 


tânără cu o baretă de catifea trăgându-şi de căpăstru iapa 
sură. Se freca la ochi şi căsca, sprijinindu-se de flancul iepei. 


— Of... a murmurat, trecând pe lângă olăcar. O să dorm pe 
cal... 


dorm pe mine... 


— O să te învioreze răcoarea când o să urci pe iapă, i s-a 
adresat amabil Aplegatt, trăgându-şi şaua de pe poliţă. 
Drum bun, domniţă! 


Fata s-a întors şi s-a uitat la el ca şi cum abia atunci l-ar fi 
observat. 


Ochii ei erau mari şi verzi ca smaraldul. El şi-a pus şaua pe 
cal. 


— Drum bun ţi-am urat, i-a repetat. 


De obicei nu era prea exuberant, prea guraliv, însă acum 
simţea nevoia să schimbe o vorbă cu aproapele lui, chiar 
dacă aproapele era somnoros. Poate că din pricina zilelor 
lungi de singurătate pe drum sau poate că puştoaica îi 
amintea de fiica lui mijlocie. 


— Zeii să vă ocrotească, a adăugat el, de accidente şi de alte 
nenorociri! Sunteţi doar două persoane şi, pe deasupra, 
femei... lar vremurile nu sunt prea bune. Peste tot ne paşte 
câte o primejdie... 


Fata a deschis ochii ei verzi şi mai larg. Olăcarul a simţit o 
răcoare în spate, l-a trecut un fior pe şira spinării. 


— Primejdia... a zis ea brusc, cu o voce stranie, schimbată. 
Primejdia este tăcută. N-o auzi când vine în zbor cu penele 
cenuşii. Am avut unvis. 


Nisipul... Nisipul era fierbinte de la soare... 


— Ce? a încremenit Aplegatt cu şaua pe burtă. Ce tot spui, 
domniţă? 


Ce nisip? 


Ea tremura din răsputeri, se freca la faţă. lapa cea sură 
clătina din cap. 


— Ciri! a strigat-o aspru femeia cu părul negru din curte, 
îndreptând chinga şi aranjând desagile. Hai, grăbeşte-te! 


Fata a căscat, s-a uitat la el, a clipit, surprinsă de prezenţa 
lui în grajd. 


Olăcarul tăcea. 
— Ciri, a repetat femeia, ai adormit acolo? 
— Vin îndată, coniţă Yennefer! 


După ce şi-a înşeuat calul, Aplegatt l-a dus de căpăstru în 
curte, însă 


acolo nici urmă de femeie sau fată. Cocoşul cucurigea 
răguşit, câinele lătra, cucul cânta printre copaci. Olăcarul a 
sărit în şa. Şi-a amintit brusc ochii verzi ai fetiţei 
somnoroase, precum şi cuvintele ei bizare. Primejdie tăcută? 
Pene cenuşii? Nisip fierbinte? Pesemne că fata nu era în 


toate mințile, s-a gândit în sinea lui. Multe tulburări poți 
vedea în zilele noastre acum, 


multe fete o iau razna, mânjite în zilele de război de tot soiul 
de dezertori şi huligani... Da, sărită, e limpede. Ori poate că 
nu era sărită. Poate că doar visase, doar era buimacă de 
somn? Ciudat ce pot scoate pe gură oamenii în zori, când 
încă nu s-au dezmeticit şi se află in starea dintre somn şi 
veghe... 


A simţit din nou un fior şi i s-a cuibărit o durere între 
omoplaţi. Şi-a frecat spatele cu pumnul. 


Cum a ajuns la drumul spre Maribor, a dat pinteni calului şi 
la galop. 


Nu mai era timp. 


În Maribor nu s-a odihnit prea mult - nici nu s-a scurs bine o 
Zi, că 


vântul i-a şi şuierat din nou în urechi. Calul lui nou, un 
armăsar cenuşiu de la grajdul din Maribor, galopa înălţându- 
şi gâtul şi fluturându-şi coada. Sălciile de la marginea 
drumului rămâneau în urmă. Tăşcuţa cu misiva diplomatică 
îl apăsa pe piept. Îl durea fundul. 


— Pfuui, rupe-ţi-ai gâtul, zmeul naibii! i-a strigat căruţaşul 
din spate, strunindu-şi caii înspăimântați de galopul 
armăsarului în depăşire. lote-l cum goneşte, de parcă-l 
urmăreşte moartea! la-o la goană, nenorocitule, că tot nu 
scapi de ea! 


Aplegatt s-a şters la ochiul înlăcrimat de la galop. 


În ajun îi înmânase misiva regelui Foltest, apoi i-a recitat 
mesajul secret al regelui Demawend. 


— Demawend către Foltest. În Dol Angra totul e pregătit. 
Mascaţii aşteaptă poruncile. Data estimată: a doua noapte 
după luna nouă a lui Cuptor. Bărcile trebuie să acosteze pe 
malul celălalt peste două zile. 


Un stol de ciori zbura deasupra drumului, croncânind 
asurzitor. Se îndreptau spre răsărit către Mahakam şi Dol 
Angra, spre Vengerberg. 


Călare, olăcarul repeta în gând cuvintele mesajului secret pe 
care regele Temeriei i-l trimisese regelui Aedirnului. 


Foltest către Demawend. Primo: întrerupeţi acţiunea. 
Şmecherii au organizat un fat, trebuie să se întâlnească şi să 
se sfătuiască pe insula Thanedd. E posibil să se schimbe 
foarte multe. Secunao: căutarea Leuţei se poate opri de- 
acum. S-a confirmat. Leuţa a murit. 


Aplegatt şi-a îmboldit armăsarul cu călcâiul. Nu mai era 
timp. 


Drumul forestier îngust era sufocat de căruţe. Aplegatt a 
încetinit, a mers alene până la ultima căruţă din coloana 
lungă. Şi-a dat seama imediat că nu poate trece de obstacol. 
Nici vorbă să se mai întoarcă, ar fi fost o pierdere de timp 
prea mare. Să se afunde în mlaştină ca să 


ocolească obstacolul nu i-ar prea fi surâs, mai ales că de- 
acum amurgea. 


— Ce s-a întâmplat aici? i-a întrebat pe cei doi bătrânei din 
ultima căruţă din coloană, dintre care unul părea adormit, 
iar celălalt mort. 


Jaf? Veveriţele? Spuneţi-mi! N-am vreme... 


Înainte să-i răspundă unul dintre bătrânei, s-au auzit însă 
ţipete din capătul îndepărtat al coloanei, ascuns după 
copaci. Căruţaşii au sărit în căruţe, şi-au biciuit caii şi boii cu 
înjurături deocheate. Coloana greoaie s-a pus în mişcare. 
Bătrânelul adormit s-a trezit, a dat din cap, şi-a scuturat 
barba, a plescăit şi a dat bice catărilor. Bătrânelul care părea 
mort a înviat, şi-a tras pălăria de paie de pe ochi şi s-a uitat 
la Aplegatt. 


— lo-ti, mă, la el! i s-a adresat. N-are vreme. Ai avut noroc, 
bădie. Ai ajuns la ţanc. 


— Chiar aşa, a adăugat celălalt, mângâindu-şi barba şi 
biciuind catâării. La ţanc. Dacă ai fi ajuns la prânz, ai fi stat 
cot la cot cu noi, aşteptând să se facă loc. Nici noi n-avem 
vreme, dar aşteptăm, că n-avem ce face. Cum să fi mers, 
dacă drumul a fost închis? 


— Drumul a fost închis? Dar de ce? 


— Nu ştiu, zău, ce dihanie care mănâncă oameni a apărut 
prin preajmă. A atacat un cavaler, care nu era însoţit decât 
de un valet. Din câte se pare, monstrul i-a rupt capul cu tot 
cu coif, iar pe cal l-a golit de maţe. Valetul a izbutit să scape 
ca prin minune şi a povestit grozăvia fără 


margini, tot drumul era scăldat în sânge... 


— Şi cine e monstrul? l-a întrebat Aplegatt, strunindu-şi 
calul ca să 


poată vorbi cu bătrâneii din căruţa târâtoare. Un balaur? 


— Nu, ce balaur? a zis celălalt bătrânel cu pălărie de paie. 
Cică-i mandygoră sau cam aşa ceva. Valetul spunea că era o 
fiară sălbatică 


zburătoare, enormă. Şi crudă! Am crezut că-l mănâncă pe 
cavaler şi ne lasă-n pace, da' de unde! S-a proţăpit în 
mijlocul drumului drăcovenia, şedea şi şuiera rânjind... Ei 
bine, a astupat drumul ca dopul într-o sticlă; care cum venea 
şi vedea monstrul îşi lăsa baltă căruţa şi făcea cale-ntoarsă. 
S-au adunat căruțele pe vreo jumătate de milă, căci în jur, 
vezi bine, bădie, numai desişuri şi smârcuri, n-ai cum nici să 
ocoleşti, nici să 


te întorci. Aşa că am rămas... 


— Atâţia flăcăi! s-a indignat olăcarul. De râsul curcilor! Au 
stat ca momâile, în loc să pună mâna pe o suliță, pe un topor 
şi să dea la o parte jivina sau s-o omoare. 


— Au încercat unii, a spus bătrânelul cu frâiele în mână, 
îndemnându- 


şi catâării, întrucât coloana se mişca mai repede. Trei piticani 
din garda negustorului şi li s-au alăturat patru recruți, care 

se duceau în fortul Carreras, la armată. Pe piticani i-a făcut 

zob într-o clipită, iar recruţii... 


— Au luat-o la sănătoasa, a completat celălalt bătrânel, 
scuipând zdravăn şi departe, nimerind spaţiul liber dintre 
crupele catărilor. Au rupt-o la fugă cum au văzut 
mandygora. Unul s-a căcat pe el. O, uite-l, el e! Acolo! 


— Ce-i cu tine? s-a înfuriat Aplegatt. Vrei să-mi arăţi un 
căcăcios? Nu mă interesează... 


— Ba nu! Monstrul! Monstrul mort! Oştenii îl pun în car! Îl 
vedeţi? 


Aplegatt stătea în etrieri. În ciuda beznei care se înteţea şi a 
gloatei de gură-cască, a zărit uriaşa căpăţână ridicată de 


soldaţi. Aripile de liliac şi coada de scorpion a monstrului 
atârnau neputincioase la pământ. 


Strigând în cor, soldaţii au ridicat leşul şi l-au trântit în car. 
Caii înhămaţi la car, speriaţi de duhoarea de sânge şi de 
hoit, nechezau şi trăgeau de oişte. 


— Nu mai staţi! i-a strigat bătrânelului comandantul. Luaţi-o 
din loc! 


Nu blocaţi trecerea! 


Bătrânelul şi-a îmboldit catării, căruţa a sărit peste şanţ. 
Aplegatt şi-a îmboldit calul cu călcâiul, l-a ajuns din urmă. 


— Se pare că oştenii i-au venit de hac jivinei până la urmă? 


— Da' de unde! i-a replicat bătrânelul. Oştenii, cum au venit, 
cum au început să dea ordine, să înjure şi să înghiontească 
lumea. Stai pe loc, ia-o din loc, mişcă-te, du-te-ncolo, vino- 
ncoace. Nu se sinchiseau de jivină. 


Au trimis după vrăjitor. 
— După vrăjitor? 


— Da, a confirmat celălalt bătrânel. Careva şi-a amintit că l-a 
văzut pe vrăjitor prin sat, aşa că au trimis după el. A trecut 
pe lângă noi. Avea părul alb, moaca furioasă şi o spadă grea 
în spate. N-a trecut niciun ceas, că s-a şi apucat să strige 
careva de-acolo din faţă că putem să ne ducem de-acum, 
pentru că vrăjitorul a răpus fiara. Chiar acu' am luat-o din 
loc şi-ai răsărit şi tu, bădie. 


— Ha! spuse Aplegatt gânditor. Atâţia ani am umblat pe 
drumuri, şi totuşi nu m-am întâlnit cu niciun vrăjitor. L-a 
văzut cineva cum l-a doborât pe monstru? 


— Eu am văzt! a strigat un băiat de cealaltă parte a căruţei, 
cu părul vâlvoi. 


Călărea o mârţoagă fără şa, ţinând-o de căpăstru. 


— Am văzt tot! a continuat el. Că eram lângă soldaţi, chiar 
în faţă! 


— la uită-te şi la el, de colo, mucosu'! a replicat bătrânelul 
căruţaş. 


Are caş la gură, dar se crede tare deştept. Poate vrei un bici 
pe spinare? 


— Lasă-l în pace, tataie! a intervenit Aplegatt. Vă las îndată, 
mă duc încolo, spre Carreras, şi aş vrea să ştiu mai întâi ce s- 
a întâmplat cu vrăjitorul. Hai spune, micuţule! 


— O fost aşa, a început băiatul pe nerăsuflate, mergând la 
pas lângă 


căruţă, că vrăjitoru' o venit la comandantu' militar. O spus 
că-l cheamă 


Gerant. Comandantu' i-o spus că poate să-l cheme cum vrea 
el, numa' să 


se apuce mai iute de treabă. Şi i-o arătat unde şedea javra. 
Vrăjitoru' s-o apropiat şi s-o uitat de la depărtare. Până la ea 
erau vreo sută douăzeci de paşi sau chiar mai mult, da' i-o 
aruncat o privire şi o spus îndată că-i o manticoră uriaşă şi 
că o s-o nimicească, dacă îi dă două sute de coroane. 


— Două sute de coroane? a bâiguit celălalt bătrânel. Da'i 
ţicnit de-a binelea? 


— Asta i-o spus şi comandantu', numa' oleacă mai urât. lar 
vrăjitoru' 


i-o spus că ăsta-i preţu', că lui îi e totuna, că are treabă, n-au 
decât să 


lase javra să şadă-n drum până în ziua judecății de apoi. 
Comandantu' o ţinea întruna că nu-i dă atâtea parale, că 
mai bine aşteaptă până-şi ia dihania lumea-n cap singură 
într-o bună zi. Vrăjitoru' i-o spus că dihania n-o să-şi ia prea 
degrabă lumea-n cap, pentru că-i linnită de foame şi-i 
mânioasă. Şi, chiar dacă pleacă, o să se întoarcă în curând, 
pentru că 


asta-i te... teri... terri... territo... 


— Haide, măi, ţâncule, lasă trilurile! s-a înfuriat bătrânelul, 
încercând, fără rezultate vizibile, să-şi bage degetul în nas în 
timp ce ţinea frâiele. Hai, spune mai iute! 


— Spun acu'! Vrăjitoru' o zis aşa: monstru' n-o să zboare 
prea departe, iar noaptea o să mănânce câte-oleacă din 
cavaleru' sfârtecat, că-i tare greu de mâncat cavaleru' pe 
sub armura pe care-o are. Când o auzit, negustorii s-o pus pe 
capu' vrăjitorului şi o-nceput să-l înduplece că aşa şi pe 
dincolo, că o să strângă ei laolaltă şi o să-i dea o sută de 
coroane. 


lar vrăjitoru' o spus că pe dihanie o cheamă manticoră, că e 
foarte primejdioasă şi că n-au decât să-şi bage-n cur cele o 
sută de coroane, că 


numai pentru atâta el nu-şi bagă pielea la saramură. 
Atuncea, comandantu' s-o mâniat şi i-o zis că asta-i soarta 
oilor şi-a vrăjitorilor, 


să-şi bage pielea la saramură, pentru asta-s făcuţi, aşa cum 
curu-i făcut ca să se cace. Şi-atuncea negustorii s-au temut 
că vrăjitoru' o să se supere şi o să-i lase baltă şi i-o spus că-i 
dă o sută cincizeci. Şi vrăjitoru' 


şi-o scos spada şi s-o dus la locu' unde şedea monstru'. ŞI 
comandantu' o făcut un semn ca de farmec în urma lui, o 
scuipat în ţărână şi o spus că 


nu ştie cum de mai rabdă pământu' asemenea fiinţe pe 
suprafaţa lui. lar un negustor o spus că, dacă armata, în loc 
să facă tumbe prin boscheţi în căutarea elfilor, ar vâna 
monştri, n-ar mai fi nevoie de vrăjitori pe lumea asta şi că... 


— Lasă, l-a întrerupt bătrânelul, mai bine spune-ne ceva ce 
ai văzut cu ochii tăi. 

— Păi, s-a umflat în pene băiatul, eu o trebuit să văz de calul 
vrăjitorului, o iapă cafenie cu o vrâstă albă. 


— Câinele a dansat cu iapa! Da' cum l-a răpus vrăjitoru' pe 
monstru ai văzut? 


— Eee... s-a răsucit băiatul. N-am văz't... M-o împins în 
spate. Toată 


lumea răcnea şi caii o făcut spaimă, apăi... 


— Nu v-am spus eu, a vorbit dispreţuitor bătrânelul, că 
mucosul n-a văzut niciun căcat? 


— Ba l-am văz't pe vrăjitor când s-o întors, s-a înflăcărat 
băiatul. lar comandantu', care o văzt tot, era palid la faţă şi 
le-o spus în şoaptă 


soldaţilor că astea sunt vrăji sau trucuri elfeşti, că omu' de 
rând nu e în stare să mânuiască cu atâta iscusinţă spada... 


Vrăjitoru' şi-o luat banii de la negustori, o încălecat pe iapă 
şi o luat-o din loc. 


— Pe unde? a murmurat Aplegatt. Spre Carreras? Atunci, l-aş 
putea ajunge din urmă, aş putea să-l văd cum arată. 


— Nu, a răspuns băiatul. La răscruce a luat-o spre Dorian. 
Era grăbit. 


Vrăjitorul nu prea visa, dar, chiar şi când se întâmpla, rar, 
nu-şi amintea deloc când se trezea. Nici măcar coşmaruri, iar 
de cele mai multe ori erau coşmaruri. 


Şi de data asta avusese un coşmar, dar de data asta şi-a 
amintit măcar anumite secvenţe. Din vâărtejul de siluete 
vagi, tulburătoare, de scene bizare, de rău augur şi de 
sunete şi cuvinte de neînțeles, dar înfricoşătoare a apărut 
brusc o imagine clară şi bine definită. Ciri. 


Diferită de cea cunoscută de el la Kaer Morhen. Părul ei 
cenuşiu, zbărlit din cauza galopului, era mai lung - aşa cum 
îl purta atunci când o 


întâlnise prima oară în Brokilon. Când trecea călare, voia s-o 
strige, dar vocea nu-l asculta deloc. Voia să alerge după ea, 
dar avea impresia că de la brâu în jos e prins în smoală 
întărită. Şi Ciri parcă nu-l vedea, galopa departe în noapte, 
între arini groteşti şi sălcii, cu crengile zbătându-se de parcă 
ar fi avut viaţă. Şi a văzut că sunt urmăriţi. Că în spatele ei 
galopa un cal negru, cu un cavaler în armură neagră, cu un 
coif cu aripi de pasăre de pradă. 


Nu se putea mişca, nu putea să strige. Putea doar să vadă 
cum călăreţul cu aripi a ajuns-o pe Ciri, a prins-o de păr, a 
scos-o din şa şi a galopat mai departe, ţinând-o în faţă. 
Putea doar să vadă chipul lui Ciri congestionat de durere şi 
strigătul încremenit pe buzele ei. 


— Trezirea! şi-a ordonat, nemairăbdând să suporte coşmarul. 
Trezeşte-te! Trezeşte-te imediat! 
S-a trezit. 


A zăcut mult neclintit, rememorând visul. Apoi s-a sculat. A 
scos o pungă din pernă şi a numărat iute monedele de câte 
zece coroane. O 


sută cincizeci pentru mandygora de ieri. Cincizeci pentru 
negura pe care a ucis-o la cererea primarului satului de pe 
lângă Carreras. Şi cincizeci de la vârcolacul pentru care îl 
tocmiseră coloniştii Burdorff. 


Cincizeci pentru un vârcolac. Mult, pentru că nu se ostenise 
prea mult. Vârcolacul nu s-a apărat. Mânat într-o peşteră din 
care nu avea ieşire, a îngenuncheat şi a aşteptat lovitura 
spadei. Vrăjitorului îi era milă de el. 


Dar avea nevoie de bani. 


În nicio oră, deja umbla haihui pe străzile din Dorian, 
căutând o alee cunoscută şi o plăcuţă cunoscută. 


Cuvintele inscripţionate pe plăcuţă anunțau: „Codringher şi 
Fenn, consultanţă şi servicii juridice”. Geralt ştia prea bine 
însă că ce fac Codringher şi Fenn nu prea are nimic în comun 
cu justiţia, cei doi parteneri având destule motive să evite 
orice contact atât cu justiţia, cât şi cu reprezentanţii ei. De 
asemenea, avea îndoieli serioase că vreunul dintre clienţii 
care le călcau pragul ştie ce înseamnă cuvântul 


„consultanţă”. 


Nu exista nicio intrare la parterul micii clădiri, erau doar 
nişte porţi ferecate zdravăn, care duceau probabil la grajduri 


sau la şoproane. 


Pentru a ajunge la uşa de la intrare, trebuia să înconjori 
imobilul, să te 


aventurezi în partea din spate a acestuia, să intri într-o curte 
mocirloasă, plină de rațe şi de găini, de acolo să urci nişte 
trepte şi apoi să străbaţi o galerie strâmtă şi un coridor 
întunecat. Numai aşa ajungeai la uşa de mahon garnisită cu 
fier forjat, prevăzută cu un ciocan de aramă, în formă de cap 
de leu. 


Geralt a ciocănit şi s-a retras iute. Ştia că mecanismul 
montat în uşă ar putea declanşa spiţele de fier de douăzeci 
de țoli din orificiile ascunse de fitinguri. Teoretic, spiţele 
jeşeau din uşă numai când încercai să o forţezi sau când 
Codringher ori Fenn acționau dispozitivul de declanşare, dar 
Geralt constatase în mod repetat că nu există mecanisme 
infailibile şi că 

unele pot funcţiona uneori, deşi nu ar trebui. Şi invers. 

În uşă era probabil un dispozitiv care-i identifica pe oaspeţi, 
ceva magic. După ce ciocăneai, nimeni dinăuntru nu te 
întreba niciodată 


nimic şi nici cum te cheamă. Se deschidea uşa şi apărea 
Codringher. 


Întotdeauna Codringher, niciodată Fenn. 


— Bună, Geralt! l-a întâmpinat Codringher. Intră! Nu trebuie 
să te fereşti. Am demontat sistemul de siguranţă. Acum 
câteva zile s-a rupt ceva. S-a dereglat şi a străpuns un 
negustor ambulant. Hai, mai cu curaj! 


Ai o problemă cu mine? 


— Nu. 


Vrăjitorul a intrat în coridorul larg şi întunecat, unde, ca de 
obicei, mirosea a pisică. 


— Nu cu tine. Cu Fenn, a adăugat. 


Codringher a râs zgomotos, confirmându-i suspiciunea că 
Fenn era un personaj fictiv sută la sută, folosit pentru a-i 
induce în eroare pe executorii judecătoreşti, pe colectorii de 
taxe şi impozite şi pe alţi musafiri neaşteptaţi de Codringher. 


S-au dus în cabinet, o încăpere ceva mai luminoasă, întrucât 
era mai înaltă - prin ferestrele prevăzute cu grilaj solid 
soarele pătrundea în cea mai mare parte a zilei. Geralt a luat 
loc pe scaunul destinat clienţilor. De partea cealaltă a 
biroului de stejar, s-a tolănit în fotoliul lui capitonat 
Codringher, autointitulat „avocat”, un om căruia nimic nu-i 
stătea în cale. Dacă cineva era la ananghie, avea vreun 
necaz, vreo problemă, nădejdea era la Codringher. De cum 
avea probe incontestabile pentru lipsa de onestitate a 
partenerului de afaceri şi pentru deturnarea de fonduri de 
către acesta, primea un împrumut bancar, fără garanţii şi 
asigurări. Fiind singur pe o listă lungă de creditori, îşi 
recupera creanţele 


societăţii care tocmai fusese declarată în insolvenţă. Primea 
o moştenire, deşi unchiul său bogat îl ameninţase că nu va 
vedea nicio para chioară 


de la el. Câştiga procesele de succesiune, întrucât chiar şi 
rudele cele mai înverşunate renunţau în mod neaşteptat la 
revendicările lor. Fiul ieşea din temniţă, fiind achitat pe baza 
unor dovezi incontestabile, sau era eliberat din lipsa 
acestora, pentru că, dacă existau, probele dispăreau 
misterios, iar martorii, unul după altul, îşi retrăgeau 
declaraţiile anterioare. Pretendentul părlit al fiicei unui 


vânător de zestre îşi îndrepta brusc afecțiunea spre altă 
domniţă. Amantul soţiei sau seducătorul iubit al fiicei se 
trezea cu trei membre fracturate într-un accident stupid. Cât 
despre un duşman de moarte sau o altă persoană 


foarte incomodă, dintr-odată înceta zgândăreala - ca regulă 
generală, dispărea fără urmă. Aşadar, dacă cineva avea 
necazuri, se ducea la Dorian, ajungea într-un suflet la firma 
„Codringher şi Fenn” şi ciocănea la uşa de mahon. În uşă se 
proţăpea „avocatul” Codringher, scund, slab şi cărunt, cu 
tenul bolnăvicios, ca al oamenilor care nu prea stau în aer 
liber. Codringher îl conducea în cabinet, se aşeza în fotoliu, 
îşi punea în poală motanul alb cu negru şi îl mângăia. 
Amândoi, motanul şi Codringher, îl măsurau pe client cu 
ochii galben-verzui, răutăcioşi şi tulburători. 


— Am primit scrisoarea ta. 


Codringher şi motanul îl fixau pe vrăjitor cu privirea galben- 
verzuie. 


— M-a vizitat şi Jaskier, a continuat. A trecut prin Dorian 
acum câteva săptămâni. Mi-a povestit ceva despre 
nenorocirile tale. Dar puţin. 


Prea puţin. 


— Într-adevăr? Mă surprindeţi. Ar fi pentru prima dată când 
Jaskier nu spune prea mult. 


— Jaskier - Codringher n-a zâmbit - nu mi-a spus prea mult, 
pentru că nu ştia prea mult. lar din ce ştia mi-a spus şi mai 

puţin, pentru simplul motiv că i-ai interzis să-mi vorbească 

despre anumite lucruri. De unde şi până unde lipsa asta de 
încredere? Şi tocmai într-un coleg de breaslă? 


Geralt a tresărit uşor. Codringher s-ar fi prefăcut că n-a 
observat, dar nu i-a ieşit, căci şi motanul a observat. Felina 
şi-a rotit ochii larg, şi-a dezvelit colții albi şi a şuierat încet. 


— Nu-mi sâcâi motanul! a spus avocatul, liniştindu-şi 
animalul cu mângâieri. Te-a mişcat cuvântul „coleg”? E 
adevărat. Şi eu sunt vrăjitor. 


Şi eu îi descotorosesc pe oameni de monştri şi de nenorociri 
monstruoase. Şi eu o fac pentru bani. 


— Există anumite diferenţe, a murmurat Geralt, încă sub 
privirea neprietenoasă a motanului. 


— Există, a fost de acord Codringher. Tu eşti un vrăjitor 
anacronic, iar eu sunt un vrăjitor modern, în pas cu spiritul 
vremurilor. De aceea în curând vei fi şomer, iar eu voi 
prospera. Strigoii, balaurii, vyvernii şi vârcolacii vor dispărea 
curând de pe faţa pământului. Dar ticăloşi se vor găsi mereu. 


— lar tu îi scoţi din belele tocmai pe ticăloşi, Codringher. 
Oamenii săraci, năpăstuiţi nu-şi permit serviciile tale. 


— Săracii nu-şi permit nici serviciile tale. Săracii nu-şi permit 
nimic, tocmai de aceea sunt săraci. 


— O logică de fier! Şi o descoperire ce-ţi taie respiraţia! 


— Adevărul e că o taie de-a binelea. Şi la fel de adevărat e 
că temeiul şi suportul profesiei noastre este ticăloşia. Cu 
deosebirea că a ta e aproape opacă, iara mea evie şi 
înfloritoare. 


— Bine, bine. Să trecem la subiect. 


— Era şi timpul, a dat din cap Codringher, mângâindu-şi 
motanul, care se întindea şi torcea zgomotos, înfigându-şi 


ghearele în genunchiul stăpânului. Să le luăm pe rând, în 
funcţie de importanţa lor. În primul rând, onorariul meu, 
colegule vrăjitor, este de două sute cincizeci de coroane 
novigradiene. Dispui de o asemenea sumă? Sau te numeri 
printre săracii năpăstuiţi? 


— În primul rând, să ne asigurăm că meriţi această sumă. 


— Asigurarea, a spus glacial avocatul, limiteaz-o la propria 
ta persoană, dar mai repejor, dacă se poate! lar când te 
convingi, pui banii pe masă. Apoi trecem la următoarele 
chestiuni, mai puţin importante. 


Geralt şi-a desfăcut tăşcuţa de la brâu şi a aruncat-o cu un 
zăngănit pe birou. Motanul a sărit brusc din poala lui 
Codringher şi a fugit. Avocatul a pus tăşcuţa în sertar, fără 
să verifice ce e în ea. 


— Mi-ai speriat motanul, i-a reproşat pe un ton acuzator, 
nedisimulat. 


— Îmi pare rău. Am crezut că zornăitul banilor e ultimul 
lucru care ţi-ar putea speria motanul. Spune-mi, ce-ai aflat? 


— Rience ăsta, a început Codringher, care te interesează 
atăt, e o figură misterioasă. Am reuşit să aflu doar că a fost 
doi ani la şcoala de vrăjitorie din Ban Ard. L-au exmatriculat 
de acolo, prinzându-l cu un 


furtişag. Prin preajma şcolii roiau, ca de obicei, agenţii 
secreţi din serviciile Kaedwenului. Rience a fost recrutat. Ce 
făcea pentru securitatea lui Kaedwen n-am izbutit să aflu. 
Dar vrăjitorii excluşi de la şcoală sunt antrenați de obicei ca 
să ucidă. Se potriveşte? 


— Ca turnat. Continuă! 


— Următoarea informaţie provine din Cintra. Conu' Rience a 
stat acolo în temniţă. În timpul domniei reginei Calanthe. 


— Pentru ce? 


— Imaginează-ţi că pentru datorii. Dar nu mult, pentru că l-a 
răscumpărat cineva, i-a achitat datoriile cu tot cu dobânzi. 
Tranzacţia s-a făcut printr-o bancă, păstrându-se anonimatul 
binefăcătorului. Am încercat să văd de la cine erau banii, dar 
am renunţat după ce am verificat la patru bănci. Cel care l-a 
răscumpărat pe Rience era un profesionist. Şi a dorit să 
rămână anonim cu orice preţ. 


Cuprins de un acces de tuse, Codringher s-a oprit şi a dus 
batista la gură. 


— Şi deodată, imediat după război, conu' Rience a apărut în 
Sodden, în Angren şi în Brugge, a continuat, apoi s-a oprit o 
clipă, şi-a şters buzele şi s-a uitat în batistă. Era schimbat 
total, de nerecunoscut, cel puţin în privinţa 
comportamentului şi a banilor de care dispunea şi pe careîi 
cheltuia fără măsură. Însă nenorocitul nu-şi schimbase 
numele - îl păstrase pe Rience. Şi ca Rience a început să 
caute intens o persoană sau mai bine zis o foarte tânără 
persoană. l-a vizitat pe druizii din Cercul Angren, cei care 
aveau grijă de orfanii de război. Trupul unuia dintre druizi s- 
a găsit după un timp într-o pădure din apropiere, desfigurat, 
purtând urme de tortură. Apoi Rience a apărut la Zarzecz... 


— Ştiu, l-a întrerupt Geralt. Ştiu ce a făcut cu familia de 
ţărani din Zarzecz. Pentru două sute cincizeci de coroane, 
mă aşteptam la mai mult. Deocamdată singurele informaţii 
noi au fost cele despre şcoala de vrăjitorie şi serviciile 
secrete din Kaedwen. Ştiam restul. Ştiu că Rience e un 
ucigaş nemilos. Ştiu că e un bătăuş arogant, care nici măcar 


nu se sinchiseşte să se ascundă sub nume false. Ştiu că 
lucrează în slujba cuiva. 


A cui, Codringher? 


— În slujba unui magician. E vorba despre magicianul care |- 
a răscumpărat atunci din temniţă. M-ai informat, iar Jaskier 
mi-a confirmat că Rience practică magia. Adevărata magie, 
nu trucuri de studenţaş de la academie. Cineva îl sprijină, îi 
furnizează amulete, 


probabil îl instruieşte în mare taină. Unii magicieni 
practicanți oficial au astfel de discipoli secreţi şi ucenici care 
se îndeletnicesc cu chestii ilegale sau murdare. În jargonul 
vrăjitorilor, se numeşte acţiune din umbră. 


— Dacă ar acţiona din umbra magică, Rience ar folosi magia 
camuflajului. Însă nu şi-a schimbat nici numele, nici 
aspectul. Nu şi-a înlăturat nici măcar cicatricile de la arsurile 
provocate de Yennefer. 


— Tocmai asta confirmă că acţionează din umbră, a tuşit 
Codringher, ştergându-şi buzele cu o batistă. Deoarece 
camuflajul magic nu e un camuflaj oarecare, folosit doar de 
diletanţi. Dacă Rience s-ar ascunde după o cortină magică 
sau după o mască iluzorie, l-ar da de gol imediat orice 
alarmă magică, iar acum astfel de alarme sunt, practic, la 
fiecare poartă a castelului. Şi magicienii pot să detecteze 
măştile iluzorii fără 


greş. Până şi în cea mai mare gloată de oameni Rience ar 
atrage atenţia oricărui magician, ca şi cum i-ar ieşi flăcări 
din urechi şi nori de fum din cur. Repet: Rience acţionează în 
contul unui magician astfel încât să nu atragă atenţia altor 
magicieni. 


— Unii îl iau drept spion nilfgaardian. 


— Ştiu. Aşa crede, de exemplu, Dijkstra, şeful 
departamentului de informaţii al Redaniei. Dijkstra s-a 
înşelat foarte rar, deci se poate presupune că de data asta 
are dreptate. Dar una nu o exclude pe cealaltă. 


Un magician poate fi şi spion nilfgaardian în acelaşi timp. 


— Ceea ce ar însemna că un magician practicant oficial 
spionează 


pentru Nilfgaard printr-un factotum secret. 


— Aiurezi! a răspuns Codringher, uitându-se cu atenţie la 
batistă. Un magician să spioneze pentru Nilfgaard? De ce ar 
face-o? Pentru bani? Ar fi caraghios. Ca să obţină mari puteri 
sub conducerea victorioasă a împăratului Emhyr? Şi mai 
caraghios. Nu e un secret că Emhyr var Emreis ţine 
magicieni în subordine pentru scurt timp. Magicienii din 
Nilfgaard sunt trataţi ca funcţionarii - ca să spunem aşa -, ca 
grăjdarii. 


Şi nici nu au putere mai mare decât aceştia. Ar fi vreunul 
dintre magicienii noştri înflăcăraţi dispus să lupte pentru 
victoria unui împărat care îl tratează ca pe un grâăjdar? 
Filippa Eilhart, care-i dictează lui Vizimir mesajele şi edictele 
regale din Redania? Sabrina Glevissig, care îi întrerupe 
discursul lui Henselt din Kaedwen, loveşte cu pumnul în 
masă 


şi îi porunceşte regelui să tacă şi să asculte? Vilgefortz din 
Roggeveen, care i-a răspuns recent lui Demawend din Aedirn 
că nu are timp pentru el? 


— Pe scurt, Codringher, ce se întâmplă cu Rience? 


— Ca de obicei. Serviciile secrete din Nilfgaard încearcă să 
ajungă la magician, să-l atragă într-o cooperare totală. Din 


câte ştiu, Rience n-ar dispreţui florinii nilfgaardieni şi pentru 
ei şi-ar trăda stăpânul fără 


tâgadă. 

— Acum tu aiurezi! Până şi magicienii noştri infatuaţi şi-ar fi 
dat seama dacă ar fi fost trădaţi, iar Rience ar fi atârnat de 
mult în ştreang. 


Dacă ar fi avut noroc. 


— Eşti copil, Geralt! Spionii descoperiţi nu sunt spânzurați, 
ci folosiţi. 


Li se aplică dezinformarea, sunt transformați în agenţi 
dubli... 


— Nu mă duce cu preşul, Codringher. Nu mă interesează nici 
spionajul şi nici politica. Rience e pe urmele mele, vreau să 
ştiu de ce şi în numele cui. S-ar părea că e vorba despre un 
magician. Cine este acest magician? 


— Nu ştiu încă. Dar voi afla curând. 


— Curând, a spus răspicat vrăjitorul, e prea târziu pentru 
mine. 


— Se poate, a răspuns grav Codringher. Ai intrat în mare 
bucluc, Geralt. Bine măcar că ai venit la mine, eu pot să te 
scot din el. De fapt, te-am şi scos. 


— Serios? 
— Serios. 


Avocatul şi-a dus batista la gură şi a tuşit. 


— Vezi tu, colega, a continuat, pe lângă magician şi poate 
pe lângă 


Nilfgaard, există şi o terță parte în joc. M-au vizitat, 
imaginează-ţi, agenţi ai serviciilor secrete ale regelui Foltest. 
Aveau o problemă. Regele le poruncise să caute o prinţesă 
dispărută. Când şi-au dat seama că nu-i atât de simplu, 
agenţii au decis să angajeze un specialist în chestiuni 
dificile. Expunându-i problema, i-au sugerat specialistului că 
un anumit vrăjitor ar putea şti mai multe despre prinţesa 
căutată. Ba ar putea chiar să ştie unde se află. 


— Şi cum a reacţionat specialistul? 


— În prima fază, şi-a exprimat nedumerirea. Era că 
pomenitul vrăjitor nu fusese aruncat într-o temniţă, unde să 
| se fi aplicat metodele tradiţionale ca să scoată de la el 
toate cele ştiute şi chiar multe neştiute, dar pe care le-ar fi 
născocit numai pentru a-i satisface pe anchetatori. 


Agenţii l-au lămurit că şeful lor le interzisese. Vrăjitorii, i-au 
explicat agenţii, au un sistem nervos atât de sensibil, încât, 
sub influenţa torturii, 


mor imediat, deoarece, aşa cum foarte plastic s-au exprimat, 
le plesnesc venele din creier. Prin urmare, au fost sfătuiţi să-l 
urmărească pe vrăjitor, dar şi această sarcină s-a dovedit 
dificilă. Specialistul i-a lăudat pe agenţi pentru 
înţelepciunea lor şi le-a cerut să revină peste două 


săptămâni. 
— Şi au revenit? 


— Fără doar şi poate. Şi apoi, specialistul, care te considera 
deja clientul său, le-a furnizat agenţilor dovezi solide cum că 
vrăjitorul Geralt nu avusese, nu avea şi nici nu ar putea avea 


nimic de-a face cu prinţesa căutată. Specialistul a găsit şi 
martori oculari de la moartea prinţesei Cirilla, nepoata 
reginei Calanthe, fiica prinţesei Pavetta. Cirilla murise în 
urmă cu trei ani în lagărul de refugiaţi din Angren. De 
difterie. Copila suferise enorm înainte de a muri. N-o să mă 
crezi, dar pe agenţii temerieni i-au podidit lacrimile 
ascultând poveştile martorilor mei. 


— Şi pe mine m-au podidit lacrimile. Agenţii temerieni n-au 
putut sau n-au vrut să-ţi ofere mai mult de două sute 
cincizeci de coroane? 


— Sarcasmul tău îmi zdrobeşte inima, vrăjitorule. Te-am scos 
din belea, şi tu, drept mulţumire, mă răneşti. 


— Mulţumesc şi iartă-mă. Dar de ce le-a poruncit regele 
Foltest agenţilor s-o caute pe Ciri, Codringher? Ce le-a spus 
să-i facă atunci când o găsesc? 


— Nu prea mă duce capul. S-o omoare, bineînţeles! Era 
recunoscută 


ca pretendentă la tronul din Cintra, însă în jurul tronului s-au 
urzit şi alte planuri. 


— N-are niciun sens, Codringher. Tronul din Cintra a ars 
odată cu palatul regal, cu oraşul şi cu întreaga ţară. Acum 
acolo guvernează 


Nilfgaard. Foltest ştie foarte bine, şi ceilalţi regi la fel. Cum 
poate pretinde Ciri un tron care nu mai există? 


— Hai! s-a ridicat Codringher. Încercăm să găsim împreună 
răspunsul la întrebare. Apropo, îţi dau o dovadă de 
încredere... Ce e interesant la acest portret? 


— Este ciuruit, de parcă l-ar fi ciocănit o ciocănitoare câteva 
anotimpuri la rând, a spus Geralt, uitându-se la tabloul cu 
rame aurii agăţat pe peretele din faţa biroului avocatului. Şi 
că reprezintă un idiot excepţional. 


— E răposatul meu tată, a zis Codringher, aplecându-se uşor. 
Un idiot excepţional! l-am atârnat portretul aici ca să-l am 
tot timpul în faţa 


ochilor. Ca avertisment. Haide, vrăjitorule! 


Au ieşit pe hol. Motanul, tolănit în mijlocul covorului, îşi 
lingea frenetic o labă din spate îndoită într-un unghi ciudat 
şi, la vederea vrăjitorului, a zbughit-o în bezna coridorului. 


— De ce nu-ţi plac pisicile, Geralt? Are de-a face cu... 
— Da, i-a retezat-o el. Are. 


Panoul de mahon a alunecat fără zgomot, scoțând la iveală o 
intrare secretă. Codringher a intrat primul. Panoul, activat 
evident prin magie, s-a închis în spatele lor, dar nu i-a lăsat 
în întuneric. Din adâncurile coridorului secret venea lumină. 


În odaia de la capătul coridorului era aer rece şi uscat şi 
plutea un miros greu şi sufocant, de praf şi lumânări. 


— O să ţi-l prezint pe colegul meu, Geralt. 
— Pe Fenn? a zâmbit vrăjitorul. Nu se poate! 


— Ba se poate. Hai, spune drept, ai bănuit că Fenn nu există, 
nu-i aşa? 


— Da' de unde! 


Dintre dulapurile şi rafturile pline cu cărţi, înălțate până în 
tavan, s-a auzit un scârţâit şi după un timp s-a ivit un 


vehicul ciudat. Era un scaun înalt, prevăzut cu rotile. În 
scaun stătea piticul, fără gât, cu un cap imens, plantat pe 
nişte umeri disproporționat de înguşti. Piticul nu avea nici 
picioare. 


— Faceţi cunoştinţă! le-a spus Codringher. Jakub Fenn, un 
avocat erudit, partenerul şi colaboratorul meu nepreţuit. lar 
acesta este oaspetele şi clientul nostru... 


— Vrăjitorul Geralt din Rivia, a încheiat cu un zâmbet piticul. 
Lesne de ghicit. Doar am lucrat la această chestiune câteva 
luni. Urmaţi-mă, domnilor! 


S-au deplasat în urma scaunului scârţăitor printr-un labirint 
de rafturi îndoite sub greutatea volumelor cu care bibliotecii 
universităţii din Oxenfurt nu i-ar fi fost ruşine. Incunabulele, 
după cum estima Geralt, trebuie să fi fost colecţionate de 
mai multe generaţii din neamurile lui Codringher şi Fenn. Se 
bucura de dovada încrederii, şi era încântat să-l cunoască, în 
sfârşit, pe Fenn. Nu se îndoia totuşi că personajul, deşi sută 


la sută real, era parţial şi mitic. Fenn cel mitic, a/ter-rego 
infailibil al lui Codringher, fusese adesea văzut pe stradă, în 
timp ce avocatul erudit nu părăsise niciodată nici scaunul, 
nici clădirea. 


Odaia era foarte bine luminată la mijloc, iar pe biroul îngust, 
accesibil 


de pe scaunul cu rotile, erau înghesuite cărţi, suluri de 
pergament, hârtii, documente, călimări cu cerneală şi cu tuş, 
mănunchiuri de pene şi o mie de ustensile enigmatice. Nu 
toate erau enigmatice. Geralt a recunoscut matriţele pentru 
falsificarea sigiliilor şi un răzuitor cu diamante pentru 
îndepărtarea înregistrărilor din documentele oficiale. În 
mijlocul biroului se afla o biluţă ce pendula într-o arbaletă în 


miniatură, iar alături ieşea dintr-o catifea un pahar mare cu 
lupă şlefuit dintr-un cristal de munte. 


Astfel de cristale erau o raritate şi costau o avere. 
— Ceva nou, Fenn? 


— Nu prea, a zâmbit infirmul. Avea un zâmbet foarte frumos 
şi atrăgător. Am redus lista de potenţiali maeştri ai lui 
Rience la douăzeci şi opt de magicieni... 


— Să lăsăm asta acum, a replicat Codringher repede. 
Deocamdată ne interesează altceva. Explică-i lui Geralt 
motivele pentru care prinţesa dispărută a Cintrei este 
obiectul unei explorări extinse a agenţilor celor Patru 
Regate. 


— Fata are sângele reginei Calanthe în vene, a spus Fenn, 
parcă 


nedumerit de necesitatea de a explica lucruri atât de 
evidente. Este ultimul urmaş pe linie regală. Cintra are o 
mare semnificaţie strategică şi politică. Dispărută, aflată în 
afara zonei de influenţă, succesoarea la tron e incomodă şi 
poate fi primejdioasă dacă se află în mâini nepotrivite. De 
exemplu, în mâinile Nilfgaardului. 


— Din câte îmi amintesc, a spus Geralt, în Cintra, legea 
succesiunii le exclude pe femei. 


— Da, a confirmat Fenn şi a zâmbit din nou. Dar o femeie 
poate deveni oricând soţie şi apoi mamă a unui urmaş de 
sex masculin. 


Serviciile de informaţii ale celor Patru Regate au aflat de 
căutarea frenetică a prinţesei de către Rience şi au presupus 
că despre asta este vorba. Astfel, s-au hotărât să facă aşa 


încât prinţesa să nu devină soţie şi mamă. Într-un mod 
simplu, dar eficient. 


— Dar prinţesa a murit, a adăugat Codringher repede, 
observând schimbările de pe chipul lui Geralt la auzul 
vorbelor rostite de piticul zâmbitor. Agenţii au aflat şi au 
sistat căutările. 


— Pentru moment au sistat, a răspuns vrăjitorul calm şi rece. 


Minciuna are picioare scurte. În plus, agenţii regali 
reprezintă doar una dintre părţile implicate în acest joc. 
Agenţii, aşa cum spuneaţi şi voi, au urmărit-o pe Ciri ca să 
contracareze planurile altor urmăritori. Aceştia 


din urmă ar putea fi mai puţin receptivi la dezinformare. V- 
am plătit pentru a găsi o modalitate de a asigura securitatea 
copilei. Ce propuneţi? 


— Avem o mică idee, i-a aruncat Fenn o privire partenerului 
său, dar nu a găsit niciun îndemn la tăcere pe chipul lui. 
Răspândim discret, dar în cât mai multe locuri zvonul că nu 
numai Cirilla nu poate deveni prinţesă, că nici măcar 
eventualii ei urmaşi de sex masculin nu ar avea niciun drept 
la tronul Cintrei. 


— În Cintra linia feminină nu moşteneşte nimic, a explicat 
Codringher, luptând cu un alt acces de tuse. Moşteneşte 
doar spada. 


— Exact, a confirmat eruditul avocat. Aşa a spus şi Geralt 
puţin mai devreme. Aceasta este o lege veche, nici măcar 
diavoliţa de Calanthe n-a reuşit s-o abroge, oricât s-a 
străduit. 


— S-a străduit s-o abroge prin tot felul de intrigi, a completat 
Codringher convingător, ştergându-şi buzele cu o batistă. 


Intrigi ilicite. 
Explică-i, Fenn! 


Calanthe era singura fiică a regelui Dagorad şi a reginei 
Adalia. După 


moartea părinţilor săi, s-a opus nobilimii, care o vedea doar 
ca pe soţia noului rege. Voia să domnească de una singură, 
cel mult pentru păstrarea formei şi susţinerea dinastiei, a 
acceptat instituţia prinţului consort alături de ea, dar pe 
post de marionetă. Familiile vechi s-au împotrivit. Calanthe a 
avut de ales între războiul civil, abdicarea sau căsătoria cu 
Roegner, prinţul Ebbingului. A ales căsătoria. A condus ţara, 
dar alături de Roegner. Evident, nu s-a ocupat de cratiţe şi 
nici de legănat bebeluşi. Era Leoaica din Cintra. Dar, oficial, 
a domnit Roegner, deşi nimeni nu i-a spus Leul. 


— lar Calanthe, adăugă Codringher, s-a străduit cu 
înverşunare să 


rămână însărcinată şi să dea naştere unui fiu. În zadar. A 
născut o fată, Pavetta, apoi a pierdut două sarcini şi s-a 
lămurit că nu va mai avea copii. Toate planurile i s-au dus de 
râpă. Soarta femeii, ce să-i faci? 


Marile ambiţii au fost zădărnicite de un uter zdrobit. 

Geralt s-a încruntat. 

— Eşti dezgustător de vulgar, Codringher! 

— Ştiu. Şi adevărul este vulgar. Căci lui Roegner începuseră 


să i se scurgă ochii după câte-o tânără prinţesă lată-n 
şolduri, de preferinţă 


dintr-o familie care-şi demonstrase fertilitatea încă din 
generaţia străbunicii. Lui Calanthe îi cam fugea pământul de 
sub picioare. Orice mâncare, orice pahar de vin putea 
conţine moartea, fiecare vânătoare se 


putea încheia cu un accident mizerabil. După cum stau 
mărturie multe, Leoaica din Cintra a preluat iniţiativa. 
Roegner a murit. În ţară făcea ravagii variola şi astfel 
moartea regelui n-a trezit suspiciuni. 


— Cred că m-am prins, a spus vrăjitorul, aparent impasibil, 
pe ce temei se va sprijini zvonul pe care intenţionaţi să-l 
răspândiţi discret, dar în cât mai multe locuri. Ciri va fi pusă 
la zid ca fiind nepoata celei care şi-a otrăvit soţul? 


— Să nu ne pripim, Geralt! Hai, Fenn! 


— Calanthe, a zâmbit piticul, şi-a salvat viaţa, dar nu şi 
coroana, care i se tot scurge printre degete. După moartea 
lui Roegner, când Leoaica a încercat să pună mâna pe toată 
puterea, nobilimea s-a opus din nou încălcării legilor şi 
tradiţiilor. Cintra trebuia să aibă un rege, nu o regină. 


S-a stabilit clar: de îndată ce micuța Pavetta va fi o femeie în 
toată firea, va trebui să fie încredinţată spre căsătorie celui 
care va deveni noul rege. 


Despre recăsătoria reginei sterpe nici nu putea fi vorba. 
Leoaica din Cintra a înţeles că poate aspira, în cel mai bun 
caz, doar la rolul de regină-mamă. Colac peste pupăză ar fi 
fost ca viitorul soţ al Pavettei să 


fie cineva care să-şi înlăture definitiv soacra de la guvernare. 
— Voi fi din nou vulgar, a avertizat Codringher. Calanthe a 


făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să tărăgăneze măritişul lui 
Pavette. A distrus primul proiect de căsătorie când fetiţa 


avea zece ani, iar pe al doilea, când avea treisprezece ani. 
Nobilimea s-a prins de planurile lui şi, ca săi le 
zădărnicească, i-a cerut lui Pavette să-şi sărbătorească a 
cincisprezecea aniversare pentru ultima dată ca fecioară. 
Calanthe n-a avut încotro şi a consimţit. Dar, înainte de 
toate, a încercat să profite de situaţie. Pavetta era fecioară 
de prea mult timp. Aşa că nu s-a mai putut abţine şi i s-a 
oferit primului venit care, culmea, era şi transformat într-un 
monstru. 


Erau nu ştiu ce împrejurări supranaturale, anumite profeţii, 
vrăji, fâăgăduieli... Nu ştiu ce Drept la Surpriză? Nu-i aşa, 
Geralt? Ce s-a întâmplat mai departe, probabil că-ţi 
aminteşti. Calanthe a chemat un vrăjitor în Cintra, iar 
vrăjitorul a picat ca musca-n lapte. Neştiind că e folosit, el |- 
a dezlegat de blestem pe monstruosul Arici, permițându-i să 


se căsătorească cu Pavetta. Astfel, vrăjitorul i-a înlesnit lui 
Calanthe accesul la tron. Relaţia lui Pavette cu monstrul 
dezlegat de blestem i-a oripilat atât de tare pe nobili, încât 
au acceptat brusc căsătoria Leoaicei cu Eist Tuirseach. În 
ochii lor, iarlul de pe Insulele Skellige părea mai bun decât 
Ariciul. Şi astfel, Calanthe a continuat să guverneze ţara. 
Eist, 


ca toţi insularii de altfel, o respecta pe Leoaica din Cintra 
prea mult pentru a o înfrunta, iar guvernarea îl plictisea pur 
şi simplu. l-a încredinţat ei regatul în întregime. lar Calanthe, 
îndopându-se cu leacuri şi elixire, îşi târa soţul în pat zi şi 
noapte. Voia să guverneze până la sfârşitul zilelor. lar dacă 
tot o face ca regină-mamă, atunci să fie mama propriului său 
fiu. Dar, aşa cum spuneam adineaori, marile ambiţii... 


— Am auzit ce-ai spus adineaori. Nu-i nevoie să repeţi. 


Cât despre prinţesa Pavetta, soţia ciudatului Arici, a purtat la 
nuntă o rochie suspect de lejeră. Resemnată, Calanthe şi-a 
schimbat planurile. 


Dacă n-a fost să fie fiul ei, s-a gândit ea, atunci să fie fiul 
Pavettei moştenitorul tronului. Dar Pavetta a adus pe lume o 
fată. Oare a fost un blestem sau ce naiba? Totuşi, prinţesa 
mai putea să rămână însărcinată. 


Adică, ar mai fi putut. Pentru că s-a petrecut un accident 
misterios. Ea şi ciudatul ei Arici au murit într-un naufragiu. 


— Nu insinuezi cam mult, Codringher? 


— Încerc să lămuresc situaţia, atât. După moartea Pavettei, 
Calanthe şi-a pierdut orice nădejde, dar nu mult timp. Ultima 
ei speranţă îi era la nepoată. Fiica Pavettei, Cirilla. Ciri, o 
mică diavoliţă, făcea numai nebunii prin burgul regal. Pentru 
unii era ca ochii din cap, mai ales pentru cei mai bătrâni, 
care îi vedeau asemănarea cu Calanthe când era copilă. 
Pentru alţii... era o mutantă, fiica unui Arici monstruos, 
asupra căreia un anumit vrăjitor îşi aroga numeroase 
drepturi. Şi acum ajungem în miezul lucrurilor: pupila lui 
Calanthe, crescută, în mod evident, ca succesoarea ei, era 
tratată ca o încarnare a ei, Leuţa din sângele Leoaicei, era 
deja considerată de unii ca fiind exclusă de la dreptul 
tronului. 


Cirilla se născuse într-un ceas rău, dintr-o mezalianţă. 
Pavetta amestecase sângele albastru, regal, cu sângele 
inferior al unui vagabond, de origine necunoscută. 


— Câtă viclenie, Codringher! Dar nu se ţine. Tatăl lui Ciri nu 
era deloc inferior. Era un prinţ moştenitor. 


— Ei, nu mai spune! Nu ştiam. Din ce regat? 


— De prin Sud... Din Maecht... Da, chiar din Maecht. 


— Interesant! a murmurat Codringher. Maecht a fost destul 
de multă 


vreme un marchizat nilfgaardian. Face parte din Provincia 
Metinna. 


— Dar este un regat, a obiectat Fenn. Un rege domneşte 
acolo. 


— Domneşte Emhyr var Emreis, i-a scurtat-o Codringher. 
Oricine stă 


pe scaunul de domnie stă prin harul şi hotărârea lui Emhyr. 
Dar, dacă tot 


am adus vorba, să vedem cine l-a înscăunat pe Emhyr. Nu- 
mi aduc deloc aminte. 


— Mă uit acum - infirmul şi-a învârtit rotilele scaunului, s-a 
îndreptat cu un scâărţâit în direcţia unui raft, a scos un sul 
gros de pergamente, a început să se uite la ele şi să le 
arunce pe rând pe podea. Uite! Regatul Maecht. Pe stemă: 
peşti argintii şi cu coroane pe un cvadripartit roşu cu 
albastru... 


— Lasă heraldica, Fenn! Regele, cine-i rege? 

— Hot, zis Cel Drept. Ales prin vot... 

— „.„.„de Emhyr din Nilfgaard, a continuat sec Codringher. 
— .„.„„acum nouă ani. 


— Nu el, a calculat rapid avocatul. Nu ne interesează el. Cine 
a fost înaintea lui? 


— O clipă! Uite! Akerspaark. A murit... 


— A murit de la o infecţie pulmonară acută, străpuns de 
pumnalul omului lui Emhyr sau al celui zis Cel Drept, şi-a 
demonstrat din nou perspicacitatea Codringher. Geralt, nu-ţi 
sună cunoscut Akerspaark? Te pomeneşti că-i tăticul lui 
Arici? 


— Da, a confirmat vrăjitorul după o clipă de gândire. 
Akerspaark. Imi amintesc că aşa îi spunea Duny tatălui său. 


— Duny? 
— Aşa-l chema. Era prinţ, fiul lui Akerspaark... 


— Nu, l-a întrerupt Fenn, cu ochii în pergament. Aici sunt 
menţionaţi toţi. Fii legitimi: Orm, Gorm, Torm, Horm şi 
Gonzalez. Fiice legitime: Alia, Valia, Nina, Paulina, Malvina şi 
Argentina... 


— Îmi retrag acuzaţiile la adresa Nilfgaardului şi a lui Hoăât 
cel Drept, a zis serios Codringher. Akerspaark n-a fost ucis. El 
şi-a făcut-o cu mâna lui. Pentru că probabil a avut şi nişte 
bastarzi, nu-i aşa, Fenn? 


— A avut. Destui. Dar nu văd aici niciunul cu numele Duny. 


— Era şi de aşteptat. Geralt, Ariciul tău nu era nici pe 
departe prinţ. 


Chiar dacă l-a zămislit prin cine ştie ce cotlon nenorocitul de 
Akerspaark, de dreptul la un astfel de titlu îl ţinea departe, 
în afară de Nilfgaard, un lung şir de Ormi, Gormi şi alţi 
Gonzaleşi legitimi, precum şi odraslele lor, destul de multe, 
probabil. Aşadar, din punct de vedere formal, Pavetta a 
încheiat o mezalianţă. 


— Dar Ciri, copilul rezultat din mezalianţă, nu are dreptul la 
tron? 


— Bravo! 


Fenn s-a îndreptat spre birou, împingând rotilele scârţâitoare 
ale scaunului. 


— Ar fi un argument, a spus el, fluturându-şi capul mare. 
Doar un argument. Nu uita, Geralt, noi nu luptăm pentru 
coroana prinţesei Cirilla, nici ca s-o obţină, nici ca s-o piardă. 
Zvonurile răspândite trebuie să răspândească ideea că fata 
nu poate fi folosită pentru cucerirea Cintrei. Dacă cineva 
încearcă să facă asta, poate fi uşor de luat la întrebări. Fata 
nu va mai reprezenta o figură în jocul politic, va fi un pion 
minor. Prin urmare... 


— O vor lăsa să trăiască, a încheiat nerăbdător Codringher. 


— Sub aspect formal, l-a întrebat Geralt, cât de puternic e 
argumentul tău? 


Fenn i-a aruncat o privire lui Codringher, apoi vrăjitorului. 


— Nu prea puternic, a recunoscut el. Cirilla, la urma urmei, 
este sânge din sângele lui Calanthe, chiar dacă e uşor diluat. 
În condiţii normale, ar putea fi îndepărtată de la tron, dar 
condiţiile nu sunt normale. Sângele Leuţei are semnificaţie 
politică... 


— Sângele... Geralt şi-a frecat fruntea. Ce înseamnă Copilul 
Sângelui mai Vechi, Codringher? 


— Nu înţeleg. Cineva a folosit acest nume referindu-se la 
Cirilla? 


— Da. 


— Cine? 
— Nu contează cine. Ce înseamnă? 


— Luned aep Hen Ichaer, a îngânat brusc Fenn, plecând de 
la birou. 


Literalmente, nu ar fi Copilul, ci Fiica Sângelui mai Vechi. 
Sângele mai Vechi... Am mai întâlnit numele ăsta. Nu-mi 
amintesc exact... E vorba despre o profeție a elfilor. În 
vechile versiuni ale profeţiei Itlinei, presupun că este vorba 
despre Sângele Elfilor Vechi, adică Aen Hen Ichaer. Dar nu 
avem aici textul complet al acelei profetese. Trebuie să-i 
întrebăm pe elfi... 


— Să lăsăm asta! l-a întrerupt glacial Codringher. Toate la 
timpul lor, Fenn, să nu fugim după mai mulţi iepuri, după 
prea multe profeţii şi secrete. Mulţumesc, deocamdată. Spor 
la treabă! Geralt, hai! Să ne întoarcem în cabinet. 


— Prea puţin, aşa-i? l-a întrebat vrăjitorul de îndată ce s-au 
întors şi s-au aşezat în fotolii, avocatul în spatele biroului, iar 
el în faţă. Onorariul e prea mic, nu? 


Codringher a luat obiectul metalic, în formă de stea, de pe 
birou şi l-a rotit de mai multe ori printre degete. 


— Prea mic, Geralt. Să cercetez în profeţiile elfilor este o 
sarcină 


devastatoare pentru mine, o pierdere de timp şi de resurse. 
Trebuie căutaţi elfi, pentru că în afară de ei nimeni nu e în 
măsură să le înţeleagă 


scrierile. Manuscrisele elfilor sunt, în cea mai mare parte, 
cazuri de simboluri întortocheate, acrostihuri, uneori chiar 
coduri cifrate. Graiul mai vechi are întotdeauna cel puţin 


două sensuri, iar în scris poate avea şi zece sensuri. Elfii nu 
erau niciodată dispuşi să-i ajute pe cei care voiau să se 
amestece în profeţiile lor. Şi în zilele noastre, când prin 
păduri nu se mai termină războiul sângeros cu Veveriţele, 
când au loc pogromuri prin târguri, e periculos să te apropii 
de ele. Pericolul este dublu. Elfii te pot lua drept provocator, 
iar oamenii te pot acuza de trădare... 


— Cât, Codringher? 


Avocatul a tăcut o clipă, continuând să se joace cu steaua 
metalică. 


— Zece procente, a spus în cele din urmă. 
— Zece procente din ce? 


— Nu-ţi bate joc de mine, vrăjitorule! Cazul devine serios. 
Incepe să 


fie din ce în ce mai puţin clar ce se întâmplă, iar când nu se 
ştie ce se întâmplă, este vorba despre bani. Aş fi mai 
mulţumit cu procente decât cu un onorariu obişnuit. Îmi dai 
zece procente din ce vei avea tu, minus suma pe care ai 
plătit-o. Iscălim un contract? 


— Nu. Nu vreau să te expun la pierderi. Zece procente din 
zero înseamnă zero, Codringher. Eu, dragul meu prieten, nu 
voi avea nimic de câştigat. 


— Repet, nu-ţi bate joc de mine. Nu cred că tu lucrezi 
dezinteresat. 


Nu cred că nu se ascunde în spatele... 


— Nu-mi pasă ce crezi. Nu va exista niciun contract. ŞI 
niciun procentaj. Hotărăşte-te asupra onorariului pentru 


colectarea informaţiilor. 

— Pe oricine altcineva, i-a spus Codringher, l-aş fi dat afară 
pe uşă, bănuind că vrea să mă tragă pe sfoară. Darţie, 
vrăjitorule anacronic, ţi se potriveşte de minune altruismul 


asta nobil şi naiv. E stilul tău, eşti grozav şi patetic de 
demodat... şi gata să mori de pomană... 


— Să nu pierdem vremea! Cât ceri, Codringher? 
— De două ori pe-atât. În total, cinci sute. 


— Îmi pare rău, a clătinat Geralt din cap, dar nu-mi permit 
suma. Cel 


puţin, deocamdată. 


— Reînnoiesc propunerea pe care ţi-am făcut-o odată, atunci 
când ne-am cunoscut, a spus lent avocatul, jucându-se în 
continuare cu steluța. 


Acceptă să lucrezi în slujba mea şi îţi vei permite. Informaţii 
şi alte luxuri. 


— Nu, Codringher. 
— De ce? 
— N-o să înţelegi. 


— De data asta mi-ai rănit nu numai inima, ci şi orgoliul 
profesional. 


Mă mândream crezând că în general înţeleg tot. Temeiul 
profesiilor noastre îl reprezintă ticăloşia, dar tu te 
înverşunezi să preferi anacronismul modernismului. 


Vrăjitorul a zâmbit. 


— Bravo! 


Codringher a fost zgâlţâit de un nou acces de tuse, şi-a şters 
buzele, s-a uitat în batistă, apoi şi-a ridicat ochii galben- 
verzui. 


— Te-ai uitat cu coada ochiului la magii şi magicienii de pe 
lista aflată pe birou? Lista de potenţiali angajatori ai lui 
Rience? 


— M-am uitat. 


— Nu-ţi voi da lista până când n-o voi verifica cu atenţie. Nu 
te baza pe ce-ai văzut! Jaskier mi-a spus că Filippa Eilhart 
ştie mai mult ca sigur cine e în spatele lui Rience, dar ţi-a 
ascuns. Filippa nu-şi bate capul să 


protejeze pe neica-nimeni. În spatele nemernicului se află o 
figură 


importantă. 
Vrăjitorul tăcea. 


— Fereşte-te, Geralt! Te paşte o mare primejdie. Cineva se 
joacă cu tine. Cineva îţi anticipează cu exactitate mişcările, 
cineva chiar ţi le direcţionează. Nu fi arogant şi nu te culca 
pe-o ureche. Cel care se joacă 


cu tine nu este nici strigoi şi nici vârcolac. Nu sunt fraţii 
Michelet. Nu este nici măcar Rience. Copilul Sângelui mai 
Vechi, la naiba! Ca şi cum nu era destul tronul Cintrei, 
vrăjitorii, regii şi Nilfgaardul, acum hop şi elfii de colo. 
Întrerupe jocul, vrăjitorule, ieşi din el. Dă-le planurile peste 
cap, făcând mişcări la care nimeni nu se aşteaptă. Pune 
capăt acestei relaţii nebuneşti, nu mai permite să fii asociat 
cu Cirilla. Las-o în seama lui Yennefer şi întoarce-te la Kaer 


Morhen şi nu mai scoate nasul de-acolo. Ascunde-te în 
munţi, iar eu mă duc şi caut în manuscrisele elfeşti, cu calm, 
fără grabă, cu grijă. Şi, până când voi avea informaţii despre 


Copilul Sângelui mai Vechi, până când voi afla numele 
vrăjitorului angajat, vei putea să strângi bani şi să facem 
târgul. 


— Nu pot să aştept. Fata e în primejdie. 


— E adevărat. Dar ştiu că eşti considerat un obstacol în 
calea ei. Un obstacol care trebuie eliminat fără scrupule. Prin 
urmare, şi tu eşti în primejdie. Vor putea ajunge la fată 
numai după ce scapă de tine. 


— Sau când voi întrerupe jocul, mă îndepărtez şi mă ascund 
la Kaer Morhen. Ţi-am plătit prea mult, Codringher, ca să-mi 
dai un astfel de sfat. 


Avocatul şi-a plimbat printre degete steaua din oţel. 

— Pentru cât mi-ai plătit-o astăzi, am fost activ o vreme, 
vrăjitorule, i-a spus el, reţinându-şi tusea. Sfatul pe care ţi |- 
am dat este bine chibzuit. 


Du-te la Kaer Morhen, dispari! Şi apoi cei care o caută pe 
Cirilla o vor găsi. 


Geralt a mijit ochii şi a zâmbit. Codringher s-a făcut palid. 


— Ştiu bine ce vorbesc, a zis el, susţinându-i privirea şi 
zâmbetul. 


Urmăritorii lui Ciri a ta, o vor găsi şi vor face tot ce vor cu ea. 
Intre timp, atât ea, cât şi tu veţi fi în siguranţă. 


— Lămureşte-mă, te rog! Cât mai repede! 


— Am găsit o fată. O orfană de război dintr-o familie de 
nobili scăpătaţi din Cintra. S-a tot perindat prin tabere de 
refugiaţi, în prezent se ocupă de măsurarea şi tăierea 
țesăturilor la un croitor din Brugge. Nu se remarcă prin nimic 
special. Cu o singură excepţie. Seamănă cu imaginea unei 
miniaturi în care e reprezentată Leuţa din Cintra... Vrei să-i 
vezi portretul? 


— Nu, Codringher. Nu vreau. Şi nu sunt de acord cu soluţii 
de genul ăsta. 


— Geralt, a închis ochii avocatul, ce-i cu tine? Dacă vrei s-o 
salvezi pe Ciri... Nu cred că-ţi poţi permite luxul dispreţului 
acum. Nu, m-am înşelat. Nu-ţi poţi permite luxul de a 
dispreţui disprețul. Vine vremea dispreţului, colega, o vreme 
a dispreţului groaznic şi nemărginit. Trebuie să te adaptezi. 
Sugerez o alternativă simplă. Cineva va muri pentru a trăi 
altcineva. Cea pe care-o iubeşti va supravieţui. O altă fată, 
pe care n-o cunoşti, pe care n-ai mai văzut-o până acum... 


— Şi pe care pot s-o dispreţuiesc? l-a întrerupt vrăjitorul. 
Trebuie să 


plătesc pentru ce-mi place, cu disprețul pentru mine însumi? 
Nu, Codringher. Lasă copila în pace, las-o să măsoare pânza 
în continuare. 


Distruge-i portretul! Dă-i foc! Şi dă-mi altceva pentru cele 
două sute cincizeci de coroane câştigate cu multă osteneală, 
pe care le-ai azvârlit în sertar. Informaţii. Yennefer şi Ciri au 
plecat din Ellander. Sunt sigur că 


ştii asta. Sunt sigur că ştii încotro se duc. Sunt sigur că ştii 
dacă e cineva pe urmele lor. 


Codringher a bătut ritmic cu degetele în masă, a tuşit. 


— Lupul, ignorând avertismentele, vrea să vâneze, i-a spus. 
Nu vede că el însuşi este cel vânat, că se strecoară printre 
capcanele puse la cale de adevăratul vânător. 


— Nu fi banal! Fii concret! 


— Cum doreşti. E lesne să ne închipuim că Yennefer merge la 
congresul magicienilor, fiind chemată la Garstang, pe insula 
Thanedd, la începutul lunii iulie. Se furişează cu dibăcie ca o 
şopârlă isteaţă, fără să 


folosească magia, aşadar este greu de urmărit. Cu o 
săptămână în urmă, era încă în Ellander, am socotit că în 
trei-patru zile ar ajunge în târgul Gors Velen, la o azvârlitură 
de băț de Thanedd. Până la Gors Velen, trebuie să treacă 
prin satul Anchor. Dacă porneşti acum, poţi avea norocul să-i 
prinzi pe cei care le urmăresc. Pentru că sunt urmărite. 


— Sper că, a zâmbit Gerald strâmb, nu sunt agenţi regali? 


— Nu, l-a liniştit avocatul, uitându-se la steaua metalică pe 
care o învârtea între degete. Nici vorbă de agenţi. Dar nici 
de Rience, care, fiind mai deştept decât tine, după răfuiala 
cu Michelet, s-a ascuns într-o grotă şi nu şi-a mai scos nasul. 
Yennefer e urmărită de trei zbiri. 


— Crezi că îi cunoşti? 


— Îi cunosc pe toţi. De aceea îţi propun ceva: vezi-ţi de 
treabă. Nu te duce la Anchor. O să-mi folosesc eu 
cunoştinţele şi antenele. Voi încerca să-i mituiesc pe bătăuşi 
şi să le inversez contractul. Cu alte cuvinte, îi asmut 
împotriva lui Rience. Dacă funcţionează... 


S-a oprit brusc. Steluţa de oţel a şuierat în zbor şi a intrat în 
portret, nimerind direct în fruntea lui Codringher tatăl, 
străpungând pânza şi jumătate din grosimea peretelui. 


— Bine, nu? a zâmbit avocatul. Se numeşte orion. O invenţie 
de peste mări. M-am antrenat o lună şi de-acum îmi iese, nu 
ratez niciodată ţinta. 


E de folos. De la treizeci de paşi, steaua e infailibilă şi 
mortală şi poate fi ascunsă într-o mănuşă sau sub panglica 
de la pălărie. De un an orionii au intrat în dotarea serviciilor 
speciale ale Nilfgaardului. Ha, ha, dacă 


Rience spionează pentru Nilfgaard, va fi o ironie a sorții să 
aibă un orion 


în tâmplă când îl vor găsi... Ce spui? 


— Nimic. E treaba ta. Două sute cincizeci de coroane zac în 
sertarul tău. 


— Sigur, a confirmat Codringher. Înţeleg din cuvintele tale 
că-mi dai mână liberă. Hai să tăcem un minut, Geralt! Să 
comemorăm moartea bruscă a conului Rience cu un moment 
de tăcere. De ce te strâmbi? La dracu'! N-ai pic de respect 
pentru măreţia morţii? 


— Ba am. Prea mult pentru a-i asculta pe idioţii care o iau în 
râs. Te-ai gândit vreodată la propria ta moarte, Codringher? 


Avocatul a tuşit dureros, s-a uitat lung în batista cu care-şi 
acoperise gura, apoi a ridicat ochii. 


— Sigur, a zis încet. M-am gândit. Şi încă cum. Dar asta nu-i 
treaba ta, vrăjitorule. Te duci la Anchor? 


— Mă duc. 


— Ralf Blunden, zis şi Profesorul. Heimo Kantor. Scurtul Yaxa. 
lţi spun ceva? 


— Nu. 


— Toţi cei trei mânuiesc bine spada. Mai bine decât Michelet. 
Prin urmare, ţi-aş sugera o armă mult mai sigură şi cu rază 
mai lungă de acţiune. De exemplu, aceste stele 
nilfgaardiene. Vrei? Îţi vând câteva. 


Am multe. 
— Nu cumpăr. Nu sunt practice. Prea zgomotoase. 


— Şuieratul acţionează la nivel psihologic. Paralizează 
victima de teamă. 


— Posibil. Dar la fel de bine poate şi s-o avertizeze. Eu aş 
avea timp de o eschivă. 


— Dacă ai vedea-o când e lansată spre tine, da. Ştiu că poţi 
să eviţi o săgeată sau o suliță... Dar din spate... 


— Şi din spate. 
— Pe naiba! 


— Hai să punem rămăşag, a propus Geralt cu răceală. Mă 
întorc cu faţa la portretul idiotului tău tată, iar tu arunci un 
orion în mine. Dacă 


mă nimereşti, câştigi. Nu mă loveşti, pierzi. Dacă pierzi, îmi 
descifrezi manuscrisele elfeşti. Imi culegi informaţii despre 
Copilul Sângelui mai Vechi. Urgent! Şi pe datorie. 

— Şi dacă voi câştiga? 


— Vei obţine oricum acele informaţii şi i le vei încredința lui 


Yennefer. Te va plăti. Nu vei ieşi în pierdere. 


Codringher a deschis sertarul şi a scos alt orion. 


— Contai pe faptul că n-o să accept rămăşagul, a spusel, 
fără să 


întrebe. 
— Nu, a zâmbit ucigaşul. Sunt sigur c-o să-l accepţi. 
— E riscant pentru tine. Ai uitat? N-am scrupule. 


— N-am uitat. Vine vremea dispreţului, iar tu eşti în pas cu 
progresul şi cu spiritul vremurilor. Dar ţin seama de 
acuzaţiile de naivitate anacronică şi de data aceasta nu risc, 
dacă nu sper la un profit. Deci? 


Punem rămăşag? 
— Punem. 


Codringher a dus steaua de oţel la umăr şi s-a ridicat în 
picioare. 


— Curiozitatea mea a fost întotdeauna mai puternică decât 
raţiunea, ce să mai spun de mila neîntemeiată. Intoarce-te! 


Vrăjitorul s-a întors. S-a uitat la faţa plictisită din portret şi la 
orionul înfipt în ea. Apoi a închis ochii. 


Steaua a şuierat şi s-a împlântat în perete la patru 
centimetri de rama portretului. 


— La naiba! a urlat Codringher. Nici măcar n-ai tresărit, 
ticălosule! 


Geralt s-a întors şi a zâmbit. Deosebit de înfiorător. 


— Şi de ce să tresar? Am auzit cum l-ai aruncat în aşa fel 
încât să nu mă nimereşti. 


În han nu era ţipenie de om. Într-un colţ, pe o bancă, stătea 
o tânără 


cu ochii încercănaţi. Răsucită pudic într-o parte, îşi alăpta 
bebeluşul. Un flăcău lat în umeri, poate soţul, moţăia lângă 
ea, rezemat de perete. În penumbră, în spatele sobei, mai 
era cineva, pe care Aplegatt nu-l distingea clar. 


Hangiul şi-a ridicat capul, l-a observat pe Aplegatt, i-a văzut 
haina şi stema Aedirnului pe piept, a încremenit. Aplegatt 
era obişnuit cu astfel de întâmpinări. Ca olăcar regal, avea 
dreptul necondiţionat să înnopteze şi să-şi potolească setea. 
Decretele regale erau clare: în orice oraş, în orice sat, în 
orice han, în orice fermă, olăcarul avea dreptul să ceară un 
cal nou - şi vai de capul celui care-l refuza. Desigur, 
mesagerul îşi lăsa propriul cal, iar pentru cel nou iscălea o 
chitanţă - hangiul putea să se adreseze starostelui şi să 
obţină despăgubiri. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa de 
simplu. Prin urmare, olăcarii erau întotdeauna priviţi cu 


reticenţă şi teamă - o să ceară sau nu? O să ni-l ia pe veci pe 
Auraş? Pe Frumuşica, pe care am hrănit-o de mică? Pe Corbul 
cel alintat? Aplegatt văzuse copiii zgâlţâiţi de suspine 
agăţaţi de prietenul de joacă înşeuat, adus din grajd, văzuse 
chipurile adulţilor palide, marcate de un sentiment de 
nedreptate şi de neputinţă. 


— N-am nevoie de cal nou, a zis el brusc. 
| s-a părut că hangiul a scos un oftat de uşurare. 


— O să îmbuc ceva, căci m-a sleit drumul, a adăugat. Ce-ai 
în oală? 


— A mai rămas nişte supă, îndată vă dau, şedeţi colea. 
Innoptaţi? Se lasă seara de-acum. 


Aplegatt s-a gândit puţin. Acum două zile s-a întâlnit cu 
Hansom, olăcar vestit şi, conform poruncii, au făcut schimb 
de mesaje. Hansom a preluat misiva şi un mesaj pentru 
regele Demawend şi a pornit în galop prin Temeria şi 
Mahakam, către Vengerberg. Aplegatt, după ce a preluat 
poşta pentru regele Vizimir din Redania, a luat-o spre 
Oxenfurt şi Tretogor. Avea de străbătut peste trei sute de 
mile. 


— Mănânc şi plec, s-a hotărât el. E lună plină, iar drumul e 
drept. 


— Cum doreşti. 


Supa era subţire şi fără gust, dar olăcarului nu-i păsa de 
fleacuri. 


Gustul era acasă, în bucătăria nevestei, pe drum mânca ce 
prindea. 


Sorbea încet, ţinând stângaci lingura în pumn, cu degetele 
învineţite de strânsura hăţurilor. 


Un motan care torcea lângă sobă a ridicat brusc capul, a 
căscat. 


— Olăcarul regelui? 


Aplegatt s-a cutremurat. Întrebarea îi fusese adresată din 
penumbră, de unde ieşise cel care se şi postase în picioare 
lângă el. Avea părul alb ca laptele, o curea din piele pe 
frunte, o jachetă neagră cu ţinte de argint şi cizme înalte. 
Montura sferică a spadei, care-i traversa spatele, strălucea 
deasupra umărului drept. 


— Încotro ţi-e drumul? 


— Încotro e voia regelui, i-a răspuns Aplegatt sec. Nu 
răspundea niciodată altfel la asemenea întrebări. 


Bărbatul cu părul alb a tăcut un răstimp, privindu-l 
interogativ pe olăcar. Avea chipul anormal de palid şi ochii 
straniu de întunecaţi. 


— Voia regelui, i-a spus el în cele din urmă, cu o voce aspră, 
uşor răguşită, te face să te grăbeşti, nu? Negreşit, eşti 
nerăbdător s-o iei din loc. 


— Ce te priveşte pe tine? Cine eşti tu ca să mă zoreşti pe 
mine? 


— Nu sunt nimeni, a zâmbit bărbatul cu plete înfiorător de 
albe. Şi nu te zoresc. Dar, în locul tău, m-aş urni de-aici cât 
mai degrabă. N-aş vrea să păţeşti ceva rău. 


Şi pentru astfel de afirmaţii Aplegatt avea un răspuns 
pregătit. Scurt şi la obiect. Calm şi inofensiv, dar care 
amintea în mod explicit pe cine slujeşte olăcarul regal şi ce 
riscă cel care îndrăzneşte să se atingă de un fir de păr de-al 
său. Dar în vocea celui cu părul alb era ceva care îl 
împiedica pe Aplegatt să răspundă. 


— Trebuie să-i dau un răgaz calului, jupâne. O oră, poate 
două. 


— Înţeleg, a consimţit el, apoi şi-a ridicat capul, ascultând 
sunetele venite de afară. Aplegatt şi-a ciulit şi el urechea, 
dar n-a auzit decât greierii. 


— Odihneşte-te! i-a spus cel cu plete albe, fixându-şi 
centura spadei pe piept, în diagonală. Dar nu ieşi în curte. 
Orice s-ar întâmpla, nu ieşi! 


Aplegatt s-a abținut să pună întrebări. Instinctiv, a simţit că 
ar fi mai bine. S-a aplecat deasupra străchinii, reluând 
pescuirea bucăţelelor de slănină care pluteau în supă. Când 
şi-a ridicat capul, bărbatul cu plete albe nu mai era în 
încăpere. 


După un moment s-au auzit din curte un nechezat de cal şi 
un ropot de copite. 


Trei bărbaţi au intrat în han. La vederea lor, hangiul a 
început să 


şteargă ulcica mai repede. Femeia cu bebeluşul s-a apropiat 
de soţul somnolent, l-a trezit cu un strigăt. Aplegatt şi-a tras 
uşor spre el scaunul pe care îşi ţinea centura şi arma. 


Bărbaţii s-au apropiat de tejghea, aruncându-şi ochii către 
muşterii şi măsurându-i. Păşeau încet, zăngănindu-şi 
pintenii şi armele. 


— Bine aţi venit la noi, conaşilor! şi-a dres hangiul glasul şi a 
tuşit. Cu ce vă pot servi? 


— Rachiu! a comandat unul mic şi îndesat, cu braţe lungi de 
maimuţă, înarmat cu două săbii zerrikane atârnate cruciş pe 
spate. Bine, Profesore? 


— Bine, cum să nu? a fost de acord celălalt bărbat, fixându- 
şi ochelarii cu cristale albăstrui, şlefuite, cu ramă de aur, pe 
nasul strâmb. 


Dacă nu e îndoită băutura cu niciun fel de ingrediente. 


Hangiul le-a turnat. Aplegatt a observat că mâinile îi 
tremurau Uşor. 


Bărbaţii stăteau în picioare, cu spatele rezemat de bar şi 
sorbeau fără 


grabă din ulcelele de lut. 


— Dragă cârciumarule, i s-a adresat brusc cel cu ochelari. 
Presupun că 


două domniţe au trecut pe-aici de curând, îndreptându-se cu 
mare zor spre Gors Velen? 


— Pe-aici trece multă lume... s-a bâlbâit hangiul. 


— Domniţele împricinate, a continuat el încet, nu puteau 
trece neobservate. Una are părul negru şi e extraordinar de 
frumoasă. 


Călăreşte un armăsar negru. Cealaltă, mai tânără, cu părul 
deschis şi cu ochii verzi, are o iapă sură. Au fost pe-aici? 


— Nu. 

Aplegatt i-a luat-o înainte hangiului, simțind dintr-odată un 
fior rece pe şira spinării. Primejdia cu pene cenuşii. Nisipul 
fierbinte... 

— Olăcar? 

Aplegatt a dat din cap că da. 

— De unde şi încotro? 


— După cum e voia regelui. 


— Femeile, de care întrebam adineaori, nu ţi s-au dat în 
cale? 


— Nu. 


— Prea iute-ai tăgăduit, a mărâit al treilea bărbat, un lungan 
uscat ca un par. Avea părul negru şi strălucitor, de parc-ar fi 
fost uns cu untură. 


Nu prea cred că nu-ţi aminteşti. 


— Lasă-l, Heimo! şi-a fluturat mâna a lehamite ochelaristul. 
E un olăcar. Nu ne încurcă pe noi cu nimic. Cum se cheamă 
popasul, cârciumarule? 


— Anchor. 

— La ce distanţă e de Gors Velen? 
—? 

— La câte mile? 


— N-am stat să măsor în mile. Să tot fie vreo trei zile de 
mers... 


— Cu calul? 
— Cu căruţa. 


— Hei! l-a chemat în şoaptă îndesatul, îndreptându-se şi 
privind prin uşa deschisă. Uită-te, Profesore. Cine-i? Te 
pomeneşti că... 


Grădinarul s-a uitat în curte şi i-a căzut faţa. 


— Da, a fluierat. El e, cum să nu! Până la urmă, am fost 
norocoşi. 


— Îl aşteptăm să vină. 


— N-o să vină. Ne-a văzut caii. 


— Ştie că noi... 
— Taci, Yaxa! Parcă spune ceva. 


— Aveţi de ales, a răsunat din curte o voce uşor răguşită, 
puternică, pe care Aplegatt a recunoscut-o imediat. Unul 
dintre voi va ieşi şi-mi va spune cine v-a năimit, apoi veţi 
pleca fără probleme. Sau ieşiţi toţi trei. 


Aştept. 

— Nemernicul... a murmurat brunetul. Ştie. Ce facem? 

Cu o mişcare lină, ochelaristul a pus ulcica pe tejghea. 

— Ce-am fost plătiţi să facem. 

Şi-a scuipat în palmă, şi-a mişcat degetele şi şi-a scos spada. 
Văzândul, şi ceilalţi doi şi-au scos spadele. Hangiul a deschis 


gura să ţipe, dar a închis-o repede, în faţa ochelarilor 
albăstrui străpunşi de o privire glacială. 


— Toată lumea stă jos, a mărâit ochelaristul. Şi să n-aud nici 
păs! 


Heimo, când începe, încearcă să-l ataci din spate. Hai, flăcăi, 
baftă! 


leşim. 


A început imediat ce au ieşit. Icneli, şuturi, scrâşnete de 
spade. Şi apoi un răcnet. Unul care îţi face părul măciucă. 


Hangiul s-a albit la faţă, femeia încercănată a scos un urlet 
mut, strângându-şi bebeluşul cu ambele mâini la piept. 
Motanul a sărit în picioare, şi-a arcuit spatele, coada i s-a 
zburlit ca o perie. Aplegatt a sărit din scaun şi s-a strecurat 


într-un colţ. Pumnalul îi era pe genunchi, dar încă nu-l 
scosese din teacă. 


Din curte se auzeau din nou tropăituri, şuierături, zângănit 
de spade. 


— A, tu... a urlat cineva sălbatic, iar în acel urlet, chiar dacă 
încheiat cu o înjurătură urâtă, era mai multă disperare decât 
furie. Tu... 


Şfichiuit de spadă. Şi imediat după, acel urlet imens, 
pătrunzător, care părea că sparge aerul din jur. O bubuitură, 
de parcă ar fi căzut un sac greu cu cereale pe podea. Apoi, 
ropot de copite şi nechezat de cai înspăimântați. 


Pe podea a bubuit din nou ceva, în curte alergau paşi grei, 
rapizi. 


Femeia cu bebeluşul s-a îndesat în soţul său, iar hangiul şi-a 
rezemat spatele de perete. Aplegatt şi-a scos pumnalul, 
ascunzându-şi încă arma sub masă. Cel care alerga se 
îndrepta direct spre han şi era de aşteptat ca, dintr-un 
moment în altul, să apară în uşă. Dar, înainte să ajungă în 
uşă a şuierat lama unei spade. 


Omul a ţipat, apoi s-a strecurat înăuntru. A fost cât pe ce să 
cadă în 


prag, dar nu a căzut. A făcut câţiva paşi ezitanţi, apoi s-a 
prăbuşit în mijlocul camerei, săltând colbul dintre podele. A 
căzut cu faţa în jos, cu mâinile inerte şi cu genunchii strânşi 
sub el. Ochelarii de cristal i-au alunecat pe podea, s-au spart 
în mii de cioburi albăstrui. O băltoacă 


întunecată şi strălucitoare s-a răspândit sub trupul său inert. 


Nimeni nu s-a mişcat. Nimeni n-a scos un sunet. 


Cel cu plete albe a intrat în încăpere. 


Spada i-a alunecat uşor în teaca de la spate. S-a apropiat de 
tejghea, nesinchisindu-se de cadavrul care zăcea pe podea. 
Hangiul s-a aplecat. 


— Oamenii râi... a spus cel cu plete albe, cu o voce spartă. 


— Oamenii răi au murit. Când vine ispravnicul, s-ar putea să 
pună 


recompensă pe capetele lor. Lasă-l să facă ce crede de 
cuviinţă. 


Hangiul a dat din cap cu nerăbdare. 


— S-ar putea întâmpla, a continuat el după un moment, şi ca 
nişte camarazi să se intereseze de soarta acestor oameni răi. 
Să le spui pur şi simplu că i-a muşcat Lupul. Lupul Alb. Şi să 
le mai spui să privească din când în când în urmă. Într-o zi se 
vor întoarce şi-l vor vedea pe Lup. 


După trei zile, când a sosit la porţile Tretogorului, era trecut 
de miezul nopţii. Aplegatt era furios pentru că se tot 
învârtise pe lângă şanţ 


şi răguşise de atâta strigat - gărzile dormeau buştean şi abia 
se târau până la poartă. N-a pregetat să-i înjure copios, 
luând-o pe firul strămoşilor până la a treia generaţie. Mai 
târziu a fost încântat să-l audă 


pe comandantul paznicilor care, odată trezit, completa 
insultele la adresa mamelor, bunicilor şi străbunicilor. 
Evident, nu încăpea nici vorbă să meargă la regele Vizimir la 
ora aceea din noapte. De fapt, şi renunţase la idee, la urma 
urmei, s-a gândit că va dormi până în zori, când vor bate 
clopotele de dimineaţă. Se înşelase. În loc să i se indice un 


loc unde să se odihnească, a fost dus de îndată la corpul de 
gardă. Nu era aşteptat de castelan, ci de altcineva, un uriaş 
grăsan. Aplegatt îl cunoştea - era Dijkstra, omul de 
încredere al regelui Redaniei. Dijkstra olăcarul ştia asta - 
avea dreptul să audă mesajele destinate exclusiv urechilor 
regale. Aplegatt i-a înmânat misiva. 


— Ai un mesaj prin viu grai? 
— Am, jupâne. 
— Să-l aud! 


— Demawend către Vizimir, a recitat Aplegatt, închizând 
ochii. Primo: 


Mascaţii sunt gata pentru a doua noapte după luna plină din 
Cuptor. 


Vegheaţi să nu-şi bage nasul Foltest. Secundo: n-o să onorez 
cu prezenţa congresul şmecherilor de pe insula Thanedd, 
ceea ce te sfătuiesc şi pe dumneata. Tertio: Leuţa e moartă. 


Dijkstra s-a încruntat uşor, bătând cu degetele în masă. 


— lată misiva pentru regele Demawend. Şi mesajul prin viu 
grai... 


Ciuleşte urechile şi ia aminte! Vei repeta cuvânt cu cuvânt 
regelui tău. 


Numai şi numai lui. Ai înţeles? 
— Am înţeles, jupâne. 


— Mesajul este următorul: Vizimir câtre Demawend. Mascaţii 
trebuie opriţi cu orice preţ. Cineva a trădat. Flacăra a strâns 
oastea în Dol Angra şi aşteaptă doar o scânteie. Repetă. 


Aplegatt a repetat. 


— Bine, a dat din cap Dijkstra. Vei pleca de îndată ce răsare 
soarele. 


— De cinci zile sunt pe drumuri, jupâne - olăcarul şi-a frecat 
şalele, să 


dorm măcar până la amiază... Îmi îngădui, jupâne? 


— Oare regele tău, Demawend, doarme acum? Oare eu 
dorm? Numai pentru că ai îndrăznit să întrebi aşa ceva ai 
merita un pumn în bot, măi. 


O să primeşti de-ale gurii, apoi îţi îndrepţi oasele în fân. lar 
la răsăritul soarelui o iei din loc. Le-am poruncit să-ţi dea un 
armăsar pursânge, o să 


vezi, goneşte ca vântul. Şi să nu sufli o vorbă! la de-aici o 
punguţă cu un bacşiş, ca să nu spui că Vizimir e cărpănos. 


— Mulţumesc, jupâne. 


— Când treci prin pădurile Pontarului, fii cu băgare de 
seamă! Au fost văzute Veveriţele pe-acolo. Şi nici de tâlhari 
ordinari nu duce lipsă 


ţinutul. 
— Ştiu. Am văzut acum trei zile... 
— Ce-ai văzut? 


Aplegatt a povestit iute întâmplările petrecute la Anchor. 
Dijkstra l-a ascultat cu braţele puternice încrucişate pe 


piept. 


— Profesorul, a spus el gânditor, Heimo Kantor şi Scurtul 
Yaxa. 


Vânaţi de vrăjitor la Anchor, pe drumul care duce la Gors 
Velen, adică în Thanedd, la Garstang... Şi Leuţa a murit? 


— Adică? 


— Nu contează. Dijkstra a privit în sus. Nu te priveşte pe 
tine! 


Odihneşte-te. Şi în zori, la drum! 


Aplegatt a mâncat ce i s-a adus, s-a întins imediat, de 
oboseală nici n- 


a mai clipit. Înainte de revărsatul zorilor, era ieşit pe poartă. 
Armăsarul era într-adevăr rapid, dar îndărătnic. Lui Aplegatt 
nu-i plăcea soiul ăsta de cal. 


Pe spate, între şira spinării şi umărul stâng, îl sâcâia ceva 
insuportabil. 


La fel îl pişcase un purice în timp ce dormea în grajd. Şi n- 
avea cum să 


se scarpine. 


Calul a dansat şi a nechezat. Olăcarul l-a îmboldit din 
pinteni şi au pornit în galop. Timpul se scurgea. 


— Gar'ean, a şuierat Cairbre, aplecându-se printre crengile 
copacului din care pândea drumul. En Dh'oine aen evall a 
straede! 


Toruviel s-a ridicat, şi-a apucat spada, şi-a ajustat-o, l-a 
împuns cu vârful cizmei în coapsă pe Yaevinn, care moţăia 
rezemat de trunchiul unui copac doborât de vânt. Elful a 


sărit şi a înjurat după ce s-a fript de la nisipul fierbinte, pe 
care pusese mâna. 


— Que suecc's? 

— Cal pe drum. 

— Unul? Yaevinn ridica arcul şi tremura. Cairbre? Doar unul? 
— Unul. Se apropie. 

— Să-i venim de hac! Să fie un Dh'oine mai puţin. 


— Lasă-l în pace! l-a tras de mânecă Toruviel. La ce bun? Ar 
fi trebuit să mergem în recunoaştere şi apoi să ne unim într- 
un comando. Ne-apucăm de ucis oameni la drumul mare? 
Asta-i lupta pentru libertate? 


— Aşa e. Să-l lăsăm. 


— Dacă-l găseşte mort, orice patrulă care trece dă alarma. 
Armata începe să ne vâneze. Fac filtre şi baraje, apoi avem 
probleme la trecerea râului! 


— Pe drumul ăsta nu vine nimeni. Până descoperă hoitul, o 
să fim departe. 


— Călărețul e deja departe, a zis Cairbre din copac. În loc să 


trăncăneşti, trebuia să tragi cu arcul. De-acum nu-l mai 
nimereşti. E la mai bine de două sute de paşi. 


— Cu cele şaizeci de livre ale mele? Yaevinn şi-a mângăiat 
arcul. Cu săgeata mea de treizeci de inci? In plus, nu sunt 
două sute de paşi. 


Numai o sută cincizeci. Mire, que spar aen'le. 


— Yeavinn, las-o baltă... 
— Thaess aep, Toruviel. 


Elful şi-a întors căciula să nu-l încurce coada de veveriţă 
atârnată de ea, şi-a încordat repede arcul, ferm, până la 
ureche, a ochit cu precizie şi a eliberat coarda. 


Aplegatt nu auzise săgeata. Era o săgeată „tăcută”, special 
pregătită, cu pene cenuşii, lungi şi înguste, cu coada 
canelată pentru a-i spori rigiditatea şi pentru a-i diminua 
greutatea. Vârful cu trei lame extrem de ascuţite l-a lovit pe 
olăcar în spate, între şira spinării şi umărul stâng. 


Lamele vârfului erau dispuse în unghi - ... penetrând trupul, 
vârful săgeţii s-a răsucit ca un şurub, distrugându-i 
țesuturile, secţionându-i vasele de sânge şi zdrobindu-i 
oasele. Aplegatt s-a prăbuşit cu pieptul pe grumazul calului 
şi a alunecat la pământ, neputincios ca un sac de lână. 


Nisipul de pe drum era fierbinte, soarele ardea puternic. Însă 
olăcarul nu mai simţea. A murit pe loc. 


Să spun că am cunoscut-o ar fi o exagerare. În afară de 
vrăjitor şi de magiciană, nimeni n-a cunoscut-o cu adevărat. 
Când am văzut-o prima dată, nu mi-a făcut o impresie prea 
grozavă, deşi era într-o situaţie neobişnuită! Îi ştiam pe unii 
care susțineau că la prima întâlnire au simţit imediat 
suflarea morții în urma fetei. Mie totuşi mi s-a părut destul 
de obişnuită, chiar dacă ştiam că nu are nimic obişnuit - de 
aceea m-am străduit din răsputeri s-o observ, s-o descopăr, 
să-i simt unicitatea. Dar n-am văzut nimic şi n-am simţit 
nimic. Nimic din ce ar fi putut fi un semnal, o premoniție sau 
o prevestire a întâmplărilor tragice de mai târziu. A celor din 
pricina cărora a avut de suferit şi pe care le-a provocat ea 
însăşi. 


JASKIER, O jumătate de veac de poezie 
2 


Chiar la răspântie, la capătul pădurii, erau înfipţi în pământ 
nouă 


stâlpi. În vârful fiecăruia era câte o roată de car aşezată 
orizontal. Stoluri de ciori şi corbi roiau croncănind deasupra 
roţilor, ciugulind şi sfâşiind leşurile legate de roţi. Înălţimea 
stâlpilor şi puzderia de păsări permiteau, în realitate, doar să 
presupunem că pe roţi lâncezeau rămăşiţe de nerecunoscut. 
Dar erau, fără putinţă de tăgadă, morţi. Nu puteau fi nimic 
altceva. 


Ciri a întors capul, scârbit din cale-afară. Vântul sufla din 
direcţia stâlpilor, iar duhoarea cadavrelor descompuse 
năvălea peste răscruce. 


— Splendid decor! 


Yennefer s-a aplecat în şa şi a scuipat pe pământ, uitând că 
nu demult o certase pe Ciri pentru un gest asemănător. 


— Pitoresc şi parfumat! a adăugat. Dar de ce aici, la 
marginea pădurii? De obicei, ceva de genul ăsta se 
înfiinţează chiar lângă zidurile târgului. N-am dreptate, 
oameni buni? 


— Sunt Veveriţe, nobilă coniţă, s-a grăbit să clarifice unul 
dintre negustorii ambulanți, care tocmai ajunsese la 
răscruce, ţinând de hăţuri calul înhămat la o cotigă goală. 


— Elfi. Acolo, sus, pe stâlpi. De-aia sunt la poalele pădurii. 
Ca avertisment pentru celelalte Veveriţe. 


— Asta înseamnă, l-a privit magiciana, că toţi Scoia'tael 
prinşi vii sunt aduşi aici... 


— Scoia'tael, coniţă, rar se prind vii, a întrerupt-o 
negustorul, iar atunci sunt duşi în târg, pentru că e populat 
şi de neoameni. Acestora, când văd cum sunt schingiuite 
Veveriţele în piaţă, le piere cheful de a li se mai alătura. Dar, 
când elfii sunt ucişi în bătălii, li se aduc hoiturile aici, la 
răspântie, şi sunt atârnate pe stâlpi. Uneori le aduc de 
departe, murdare şi putrede deja... 


— Şi când te gândeşti - a bombiănit Yennefer - că ni s-a 
interzis practicarea necromanţiei sub pretextul respectului 
faţă de maiestatea morţii şi a rămăşiţelor trupeşti, cărora li s- 
ar cuveni onorare, odihnă şi ritual de înmormântare... 


— Ce vrei să spui, coniţă? 


— Nimic. Să plecăm cât mai departe de aici, Ciri! Tfu, am 
senzaţia că 


mi-a intrat în piele duhoarea. 


— Şi eu, eeeeeee... a spus Ciri, depăşind cotiga 
negustorului. Mergem la galop, bine? 


— Bine... Ciri! La galop, dar nu turbat! 


Curând le-a apărut înaintea ochilor târgul, mare, înconjurat 
de ziduri, străjuit de turnuri cu acoperişuri ascuţite şi 
strălucitoare. lar dincolo de târg se vedea marea, verde- 
albăstruie, sclipitoare în razele soarelui de dimineaţă, 
stropită ici-colo cu picăţelele albe ale velelor. Ciri a oprit 
calul la marginea unei coaste de nisip, s-a ridicat în etrieri, 
inhalând cu nesaţ briza şi mirosul mării. 


— Gors Velen, i-a spus Yennefer, alăturându-i-se din urmă. 
Am reuşit să ajungem. Să ne întoarcem la drumul principal. 


Pe drum au mers din nou la un galop lejer, lăsând în urmă 
câteva care cu boi şi oameni cu lemne în spinare. După ce 
au depăşit pe toată lumea şi au rămas singure, magiciana a 
încetinit şi, cu un gest din cap, a oprit-o pe Ciri. 


— Hai mai aproape! a îndemnat-o. Şi mai aproape! la frâiele 
şi condu-mi calul. Am nevoie de ambele mâini. 


— Dar de ce? 
— Ţine frâiele, te rog! 


Yennefer şi-a scos o oglinjoară de argint din desagă, a şters- 
O, apoi a bălmăjit un farmec. Oglinjoara i-a ieşit din mână, s- 
a ridicat şi a rămas atârnată deasupra grumazului 
armăsarului, chiar în faţa chipului magicienei. 


Ciri a suspinat admirativ, s-a lins pe buze. 


Magiciana şi-a scos un pieptene din desagă, şi-a dat jos 
bereta şi, în minutele următoare, şi-a pieptănat energic 
părul. Ciri a rămas tăcută. 


Ştia că, atunci când Yennefer se coafează, nu are voie săo 
deranjeze sau să o distragă. Dezordinea pitorească şi 
aparenta neglijenţă a buclelor sale lucioase şi luxuriante 
necesitau eforturi de lungă durată şi multă 


răbdare. 
Magiciana a pus iar mâna pe desagă. Şi-a agăţat cerceii cu 


diamante la urechi, apoi şi-a fixat brăţările pe ambele 
încheieturi. Şi-a dat eşarfa de la gât, şi-a desfăcut bluza, 


dezvăluindu-şi gâtul şi bentiţa de catifea neagră, 
împodobită cu o stea din obsidian. 


— Ha, nu s-a mai putut abţine Ciri, ştiu de ce-o faci! Vrei să 
arăţi bine 


pentru că ajungem în târg! Am ghicit? 

— Ai ghicit. 

— Şi eu? 

— Ce-i cu tine? 

— Vreau şi eu să arăt bine! O să-mi aranjez părul... 


— Pune-ţi bereta! i-a zis aspru Yennefer, cu ochii încă în 
oglinjoara care atârna deasupra urechilor armăsarului. Pune- 
o la locul ei. Şi ascunde-ţi părul sub ea. 


Ciri a pufnit furios, dar s-a supus imediat. De mult învățase 
să distingă 

tonurile şi nuanțele din vocea magicienei. Ştia când să 
încerce o discuţie şi când nu. 


După ce şi-a aranjat bretonul, Yennefer a scos din desagă un 
flaconaş 


de sticlă verde. 


— Ciri, i-a spus cu blândeţe, călătorim în secret. Călătoria nu 
s-a terminat încă. De aceea trebuie să-ţi ascunzi părul sub 
beretă. La fiecare poartă a târgului există observatori plătiţi 
ca să analizeze atent şi rapid călători. Ai înţeles? 


— Nu, a înfruntat-o Ciri, trăgând de frâiele armăsarului 
magicienei. 


Te-ai făcut atât de frumoasă, de-o să le iasă ochii din cap 
observatorilor! 


Secret, n-am ce zice! 


— Ne îndreptăm, i-a surâs Yennefer, este Gors Velen. Nu 
trebuie să 


trec neobservată în Gors Velen, ba dimpotrivă, aş spune. Cu 
tine e altceva. Nu trebuie să-şi amintească nimeni de tine. 


— Cei care se voruita la tine mă vor observa şi pe mine! 


Magiciana a desfăcut flaconaşul din care a ieşit un miros de 
liliac şi agrişe. După ce a băgat arătătorul în borcănel, şi-a 
întins un pic din alifie sub ochi. 


— Mă îndoiesc, i-a replicat surâzând încă misterios, că te-ar 
observa cineva. 


În faţa podului era un şir lung de călăreţi şi căruţe, iar 
trecătorii îşi aşteptau rândul la control. Ciri bombănea, 
supărată de perspectiva de a aştepta mult timp. Yennefer 
însă s-a îndreptat în şa şi a înaintat, privind mult deasupra 
capetelor călătorilor, ce se dădeau la o parte făcându-i loc, 
înclinându-se cu respect. Şi gardienii, cu mantale lungi, au 
observato imediat şi i-au făcut cale liberă, împungându-i cu 
suliţele pe cei care se opuneau sau se urneau prea lent. 


— Pe-aici, pe-aici, stimată coniţă! a zis unul dintre gardieni, 
privind-o şi iradiind. Mergeţi pe-aici, vă rog frumos, cu drag! 
Hei, pasul mai iute! 

Avansaţi mai repede! Hai, la o parte, golanilor! 


Comandantul corpului de gardă striga la gardieni, era grăbit, 
nemulţumit şi supărat, dar, la vederea lui Yennefer, s-a 


luminat, şi-a deschis larg ochii şi gura, a făcut o reverență 
îndoindu-se într-un arc până la pământ. 


— Bun venit la Gors Velen, preafrumoasă coniţă! a mormăit 
el, îndreptându-se şi privind-o. La ordinele dumitale... Oare- 
mi stă în puteri să-ţi slujesc cu umilinţă? Cu ce te pot ajuta, 
cu o escortă? Cu o călăuză? 


Să chem pe cineva? 


— Nu este nevoie - Yennefer s-a îndreptat în şa, l-a privit de 
sus, stau puţin în târg. Mă duc în Thanedd. 


— Se-nţelege... 

Soldatul sălta de pe un picior pe altul, fără să-şi ia ochii de la 
chipul magicienei. Şi ceilalţi gardieni o priveau. Ciri s-a 
întins mândră şi-a ridicat capul, dar şi-a dat seama că 

nimeni nu se uita la ea. Ca şi cum nici nu ar fi existat. 


— Se-nţelege... a repetat comandantul. În Thanedd, da... La 
ieşire. 


Înţeleg, se-nţelege. Atunci, îţi urez... 
— Mulţumesc. 


Magiciana şi-a zorit armăsarul, neinteresată de urarea 
comandantului. 


Ciri a urmat-o. Gardienii s-au aplecat când Yennefer a trecut 
prin dreptul lor, fără să se sinchisească să-i arunce măcar o 
privire copilei. 


— Nici măcar nu te-au întrebat cum te cheamă, a murmurat 
ea, conducându-şi prudent iapa printre gropile de pe ulițele 


noroioase, alături de Yennefer. Nici unde mergem! L-ai 
fermecat? 


— Nu pe ei. Pe mine. 


Magiciana s-a întors şi Ciri a suspinat zgomotos. Ochii lui 
Yennefer erau aprinşi ca nişte văpăi violet, chipul iradia din 
plin frumuseţe. 


Orbitoare. Provocatoare. Ameninţătoare. Şi nefirească. 
— Borcănelul verde! a ghicit Ciri imediat. Ce era? 


— Glamarye. Un elixir sau mai degrabă o alifie pentru ocazii 
speciale. 


Ciri, chiar trebuie să calci prin toate bălțile de pe drum? 
— Vreau să se spele copitele iepei! 


— Nu a plouat de-o lună. Acestea sunt zoi şi pişat de cai, nu 
apă. 


— 0... Spune-mi, de ce-ai folosit alifia? Ai vrut atât de mult... 


— Acesta este Gors Velen, a întrerupt-o Yennefer. Un târg a 
cărui bunăstare se datorează în mare măsură magicienilor. 
Mai precis, magicienelor. Ai văzut cu ochii tăi cum sunt 
tratate magicienele aici. Şi n-am vrut să mă prezint sau să 
demonstrez cine sunt. Am preferat să fie evident de la prima 
vedere. După casa aia roşie, facem la stânga. Mai încet, Ciri, 
struneşte-ţi iapa, să nu loveşti vreun copil. 


— Dar de ce-am venit noi aici? 


— Ţi-am mai spus. 


Ciri a şuierat, şi-a apăsat buzele, şi-a înfipt puternic 
călcâiele. lapa a dansat, aproape că era să intre în căruţa 
care trecea. 


Căruţaşul s-a ridicat de pe capră, şi-a încleştat fălcile ca s-o 
apostrofeze, dar, văzând-o pe Yennefer, s-a aşezat rapid şi a 
început o analiză aprofundată a stării galoşilor. 


— Încă una ca asta, i-a spus Yennefer, şi ne supărăm. Te 
comporţi ca o capră neagră. Mă faci de ruşine. 


— Vrei să mă dai la nu ştiu ce şcoală, nu? Nu vreau! 
— Mai încet! Se uită lumea la noi. 


— La tine se uită, nu la mine! Nu vreau să merg la nicio 
şcoală! Mi-ai promis că vei fi întotdeauna cu mine şi acum 
vrei să mă laşi! Singură! 


Nu vreau să fiu singură! 


— Nu vei fi singură. Sunt multe fete de vârsta ta la şcoală. 
Vei avea multe colege. 


— Nu vreau colege. Vreau să fiu cu tine şi cu... Eu credeam 
că... 


Yennefer s-a întors brusc. 
— Ce credeai? 


— Credeam că mergem la Geralt, a dat din cap Ciri. Ştiu bine 
la ce te-ai gândit tot drumul. Şi de ce-ai suspinat azi- 
noapte... 


— Pân-aici! a izbucnit magiciana, iar văpăile din ochii ei au 
făcut-o pe Ciri să-şi ascundă chipul în coama iepei. Ai mers 
prea departe. lţi reamintesc că timpul în care mi te puteai 


împotrivi a apus pe veci. Asta ţi-a fost voia. Acum trebuie să 
mă asculţi. Faci ce-ţi poruncesc. Ai înţeles? 


Ciri a dat din cap. 


— Ce-ţi voi porunci va fi cel mai bine pentru tine. 
Intotdeauna. Şi de aceea mă vei asculta şi vei face tot ce-ţi 
spun. E limpede? Opreşte calul! 


Am ajuns. 


— E şcoala aceea? a mormăit Ciri ridicându-şi ochii spre 
faţada 


magnifică a clădirii. Deja... 


— Lasă vorba! Dă-te jos! Şi să te comporţi aşa cum se 
cuvine. Nu e o şcoală, şcoala e în Aretuza, nu în Gors Velen. 
Aceasta este o bancă. 


— Ce se face la bancă? 


— la gândeşte-te! Dă-te jos! am spus. Nu în băltoacă! Lasă 
iapa, are cine să se ocupe de ea. Scoate-ţi mănuşile. Nu 
intrăm în bancă cu mănuşi de călărie. Uită-te la mine. 
Îndreaptă-ţi bereta. Aranjează-ţi gulerul. 


Îndreaptă-te! Nu ştii ce să faci cu mâinile? Atunci, nu face 
nimic! 


Ciri a oftat. 


Personalul, care a ieşit de pe uşa clădirii în întâmpinarea lor, 
făcând reverenţe peste reverenţe, era format din piticani. 
Ciri îi privea curios. 


Deşi la fel de scunzi, îndesaţi şi bărboşi, niciunul nu semăna 
cu prietenul ei Yarpen Zigrin şi nici cu „flăcăii” lui. Toţi erau 


cenuşii, în aceeaşi uniformă, plictisitori. Şi smeriţi, ceea ce ar 
fi putut fi ultimul lucru care s-ar fi spus despre Yarpen şi 
flăcăii lui. 


Au intrat în clădire. Alifia magică mai acţiona, astfel încât 
apariţia lui Yennefer a provocat imediat mare agitaţie, 
forfotă, plecăciuni, mai multe felicitări şi declaraţii de 
disponibilitate în furnizarea serviciilor, cărora a izbutit să le 
pună capăt doar apariţia unui pitican incredibil de gras, 
îmbrăcat bine şi cu barba albă. 


— Stimată Yennefer! a tunat, balansându-şi lanţul de aur ce-i 
atârna la gâtul imens, mult mai jos de barba sa albă. Ce 
surpriză! Şi ce onoare! 


Te rog, te rog, hai în birou! Şi tu nu mai sta, nu te mai holba 
atâta! La muncă, la numărătoare! Wilfli, repejor, o sticlă de 
Castel de Neuf, anul... 


Ştii tu ce an. Pas alergător! Permite-mi, Yennefer! O 
adevărată bucurie să te văd. Arăţi... Ei, la naiba, îţi taie 
răsuflarea! 


— Şi tu, i-a zâmbit magiciana, te ţii bine, Giancardi. 


— Sigur. Te rog, te rog, hai în birou! Nu, nu, domniţele mai 
întâi. Ştii drumul, Yennefer. 


Biroul era întunecos şi plăcut răcoros, în aer plutea un 
parfum ce-i amintea lui Ciri de scribul din turn, Jarre, un 
miros de cerneală, pergament şi praf ce acoperea mobilierul 
din stejar, tapiseriile şi cărţile vechi. 


— Stai jos, te rog! 


Bancherul a tras un fotoliu greu de la masă pentru Yennefer, 
i-a aruncat o privire curioasă lui Ciri. 


— Dă-i o carte, Molnar! i-a zis magiciana, observându-i 
privirea. li 


plac cărţile. O să stea în capul mesei şi n-o să ne deranjeze. 
Nu-i aşa, Ciri? 


Ciri a considerat că n-are rost să confirme. 


— Carte, hi, hi... a repetat piticanul, apropiindu-se de 
comodă. Ce-avem aici? Cartea veniturilor şi a cheltuielilor... 
Nu, nu asta. Taxe vamale şi portuare... nici. Împrumuturi şi 
rambursări? Nu. Ce caută asta aici? Naiba ştie... Dar poate 
că e bună. Te rog, drăguță! 


Cartea se intitula Physiologus şi era foarte veche şi jerpelită. 
Ciri a întors cu grijă coperta şi câteva pagini. Lucrarea i-a 
captat imediat interesul, pentru că era despre monştri şi 
fiare misterioase şi era plină de gravuri. În clipele următoare, 
a încercat să-şi împartă curiozitatea între carte şi 
conversaţia magicienei cu piticanul. 


— Ai vreo scrisoare pentru mine, Molnar? 
— Nu. 
Bancherul i-a turnat vin lui Yennefer, apoi lui însuşi. 


— N-au mai venit altele, a adăugat. Ţi-am trimis-o pe ultima 
acum mai bine de-o lună, aşa cum am stabilit. 


— Le-am primit, mulţumesc. A fost, din întâmplare... cineva 
interesat de scrisori? 


— Nu aici, zâmbi Molnar Giancardi. Dar te duci la ţinta 
potrivită, draga mea. Banca Vivaldi m-a informat 
confidenţial că scrisorile erau urmărite. Filiala din 
Vengerberg a detectat, de asemenea, o încercare de 


urmărire a operaţiilor din contul dumitale privat. Unul dintre 
angajaţi s-a dovedit a fi necinstit. 


Piticanul s-a oprit şi s-a uitat la magiciană pe sub 
sprâncenele stufoase. Ciri a ciulit urechile. Yennefer tăcea, 
jucându-se cu steaua ei din obsidian. 


— Vivaldi, a continuat bancherul, vorbind mai încet, n-a 
putut sau n-a vrut să ancheteze cazul. Lucrătorul nelegiuit şi 
necinstit a căzut într-o groapă când era beat şi s-a înecat. Un 
accident nefericit. Păcat! Prea rapid, prea grăbit... 


— Pagubă-n ciuperci! şi-a umflat buzele magiciana. Ştiu cine 
e interesat de scrisorile şi de contul meu, ancheta lui Vivaldi 
nu ar fi adus nicio lumină. 


— Dacă aşa credeţi... Giancardi şi-a scărpinat barba. Te duci 
în Thanedd, Yennefer? La congresul mondial al magicienilor? 


— Da. 
— Pentru a hotări soarta lumii? 
— Să nu exagerăm! 


— Umblă diferite zvonuri, a spus sec piticanul. Şi se petrec 
diferite lucruri. 


— Ce fel de lucruri, dacă nu sunt indiscretă? 

— Începând de anul trecut, a explicat Giancardi, 
mângâindu-şi barba, se observă mişcări ciudate în politica 
fiscală... Ştiu că nu-ţi pasă... 


— Vorbeşte! 


— Impozitele personale şi hibernale, precum şi taxele 
percepute direct de autorităţile militare au fost dublate. Toţi 


negustorii trebuie să 


plătească suplimentar pentru trezoreria regală „zeciuiala”, o 
taxă de afacere, o zecime din fiecare profit. Piticanii, gnomii, 
elfii şi hobbiţii plătesc în plus taxe de vot şi de fum mai mari. 
Dacă desfăşoară o activitate comercială sau de producţie, |i 
se mai pune în cârcă o donaţie obligatorie „nonumană”, care 
se ridică la zece la sută. În acest fel, plătesc mai mult de 
şaizeci la sută din venitul meu la trezorerie. Banca mea, 
inclusiv toate filialele oferă celor Patru Regate şase sute de 
grivne pe an. Pentru informare: este de aproape trei ori mai 
mare decât cotizaţia plătită regelui de un duce sau conte cu 
o avere uriaşă. 


— Oamenii nu plătesc donația către armată? 
— Nu. Plătesc doar taxele hibernale şi taxele de vot. 


— Prin urmare, a dat din cap magiciana, piticanii şi ceilalţi 
neoameni finanţează campania desfăşurată prin păduri 
împotriva Scoia'tael. Mă 


aşteptam la aşa ceva. Dar ce au a face impozitele cu 
congresul din Thanedd? 


— După întâlnirile importante, a murmurat bancherul, 
întotdeauna se întâmplă ceva. De data asta, sper să fie 
altfel. Mă bazez pe congresul vostru pentru a opri asta. Aş fi 
foarte bucuros, de exemplu, dacă aceste creşteri ciudate de 
preţ ar înceta. 


— Vorbeşte mai clar! 


Piticanul s-a aplecat în fotoliu aşezându-şi degetele pe burta 
acoperită 


de barbă. 


— Lucrez în profesia mea de o bună bucată de timp, a spus 
el. Destul pentru a lega unele modificări de preţ cu unele 
fapte. lar recent preţul pietrelor scumpe a crescut. Pentru că 
a crescut cererea pentru ele. 


— Banii gheaţă sunt transformați în giuvaieruri pentru a 
evita pierderile datorate fluctuaţiilor cursului de schimb şi 
parităţii 


monedelor? 


— Într-adevăr. Pietrele au un mare avantaj. Într-un buzunar, 
o punguţă de câteva uncii de briliante corespunde valorii de 
aproximativ cincizeci de grivne, pe când suma monedelor 
are o greutate de douăzeci şi cinci de livre şi ocupă mulţi 
saci. Cu o punguţă în buzunar fugi mult mai repede decât cu 
un sac în spinare. Şi ai ambele mâini libere, ceea ce nu este 
de ici, de colo. Cu o mână poţi să-ţi ţii nevasta, iar cu 
cealaltă, dacă e nevoie, o poţi pârli pe alta. 


Ciri a chicotit uşor, dar Yennefer a făcut-o să tacă imediat cu 
o privire amenințătoare. 


— Aşadar, a ridicat capul, sunt unii care se pregătesc deja să 
scape cu fuga. Şi aşa, de curiozitate, încotro? 


— Nordul îndepărtat e cel mai popular. Hengfors, Kovir, 
Poviss. Pe lângă faptul că sunt mai departe, aceste ţări sunt 
neutre şi au relaţii bune cu Nilfgaardul. 


— Am înţeles. 
Zâămbetul maliţios nu a dispărut de pe buzele vrăjitoarei. 


— Deci, cu diamantele în buzunar, cu soţia de mână şi spre 
Nord, a continuat... Oare n-o fi prea devreme? A, ce mai 
contează? Ce se mai scumpeşte, Molnar? 


— Bărcile. 
— Ce? 


— Bărcile, a repetat piticanul rânjind. Toţi constructorii de 
ambarcaţiuni de pe coastă fac bărci, comandate de 
intendenţii armatei regelui Foltest. Ei plătesc bine şi 
plasează constant comenzi noi. Dacă ai capital liber, 
Yennefer, investeşte în bărci. Afacere de aur. Faci canoe din 
stuf şi scoarță de copac, dar întocmeşti factură pentru bărci 
din pin de cea mai înaltă calitate şi împarţi profitul jumi- 
juma' cu intendenţii... 


— Lasă gluma, Giancardi! Spune despre ce e vorba. 


— Aceste bărci, a spus răbdător bancherul, privind în tavan, 
sunt transportate spre Sud. La Sodden şi Brugge, pe Jaruga. 
Dar, din câte ştiu eu, nu se folosesc pentru pescuitul în râu. 
Sunt ascunse prin pădurile de pe malul drept. Se pare că 
armata se antrenează ceasuri întregi cum să se îmbarce şi să 
debarce. Deocamdată pe uscat. 


Yennefer şi-a muşcat buza. 


— Dar de ce unii se grăbesc să ajungă în Nord? Jaruga este 
în Sud. 


— Există o teamă bine întemeiată, a mormăit piticanul, 
privind-o pe 


Ciri, că regele Emhyr var Emreis nu va fi încântat să audă că 


ambarcaţiunile menţionate mai devreme au fost lansate la 
apă. Unii oameni cred că o astfel de lansare îl va mânia pe 
Emhyr şi atunci ar fi mai bine să se afle cât mai departe de 
graniţa nilfgaardiană... La naiba, doar până la recoltare! 
Când se termină recoltatul, pot răsufla uşuraţi. 


Dacă e să se întâmple ceva, să nu se întâmple înainte de 
recoltare. 


— Să fie recoltele în hambare, a spus Yennefer încet. 


— Aşa e. E greu să duci caii la păşunat pe mirişte, iar 
fortărețele cu hambare pline pot rezista unui asediu mai 
mult timp... Vremea e de partea ţăranilor şi recolta se arată 
bună... Da, vremea este cu adevărat minunată, ce mai la 
deal, la vale. Soarele încălzeşte, ciupercile în zadar aşteaptă 
ploaia... lar în Dol Angra Jaruga e foarte puţin adâncă... E 
uşor de trecut cu piciorul. În ambele sensuri. 


— De ce în Dol Angra? 


— Sper - bancherul şi-a mângâiat barba, sfredelind-o pe 
magiciană cu o privire ascuţită şi pătrunzătoare - că pot 
avea încredere în tine? 


— Poţi, întotdeauna, Giancardi. Nu s-a schimbat nimic. 


— În Dol Angra, a zis piticanul încet, sunt Lyria şi Aedirn, 
care se află 


într-o alianţă militară cu Temeria. Doar nu-ţi închipui că 
Foltest cumpără bărci şi are de gând să le folosească de unul 
singur? 


— Nu, a spus răspicat magiciana. Nu-mi închipui. Mulţumesc 
pentru informaţii, Molnar. Cine ştie, poate că ai dreptate? 
Poate că la congres totuşi vom putea influenţa soarta lumii 
şi a oamenilor care trăiesc în această lume? 


— Nu uitaţi de piticani! s-a înclinat Giancardi. Şi de băncile 
lor. 


— Vom încerca. Dacă o să vină vorba despre... 


— Te ascult cu atenţie. 


— Am cheltuieli, Molnar. Şi, dacă iau ceva din contul Vivaldi, 
poate din nou cineva o să sfârşească prin înec, aşa că... 


— Yennefer, a întrerupt-o piticanul, ai credit nelimitat la 
mine. 


Pogromul de la Vengerberg a avut loc cu mult timp în urmă. 
Poate că l-ai uitat, dar eu nu-l voi uita niciodată. Niciunul din 
familia Giancardi nu-l va uita. Cât îţi trebuie? 


— O mie cinci sute de oreni temerieni, transferați la filiala lui 
Cianfanelli în Ellander, pentru templul lui Melitele. 


— S-a făcut. Un transfer simpatic, donațiile pentru temple 
nu sunt impozitate. Ce altceva? 


— Cât costă taxele anuale de şcolarizare la şcoala din 
Aretuza? 


Ciri a ciulit urechile. 


— O mie două sute de coroane novigradiene, a spus 
Giancardi. 


— E şi o taxă de înscriere, ceva în jur de două sute. 
— S-a scumpit, la naiba! 


— Toate s-au scumpit. Adeptelor nu le lipseşte nimic, 
locuiesc în Aretuza ca nişte prințese. Şi pe seama lor trăieşte 
jumătate din târg, croitori, pantofari, cofetari, furnizori... 


— Ştiu. Să depui două mii în contul şcolii. Anonim. Cu 
indicaţia că e plata pentru înscriere şi pentru taxele de 
şcolarizare... Pentru o adeptă. 


Piticanul şi-a scos tocul, a privit-o pe Ciri, a zâmbit cu 
înţelegere. Ciri, prefăcându-se că citeşte din carte, asculta 
cu atenţie. 


— Asta-i tot, Yennefer? 


— Trei sute de coroane novigradiene pentru mine, bani 
gheaţă. Voi avea nevoie de cel puţin trei rochii pentru a 
merge în Thanedd. 


— De ce ai nevoie de bani gheaţă? Îţi dau un cec bancar. De 
cinci sute. Şi preţurile ţesăturilor importate au crescut, la 
naiba, doar tu nu porţi lână sau in. lar, dacă ai nevoie de 
ceva, pentru tine sau pentru viitoarea adeptă a şcolii din 
Aretuza, magazinele şi depozitele mele sunt deschise. 


— Mulţumesc. La ce procent ne înţelegem? 


— Procentul, a ridicat piticanul capul, l-ai plătit familiei 
Giancardi în avans, Yennefer. În timpul pogromului de la 
Vengerberg. Să nu mai vorbim! 


— Nu-mi plac datoriile astea, Molnar. 


— Nici mie. Dar eu sunt un negustor, un pitican de afaceri. 
Ştiu ce înseamnă un angajament. Ştiu valoarea lui. Repet, 
nu mai vorbim despre asta. Poţi să consideri lucrurile pe care 
le-ai cerut ca şi realizate. Precum şi un lucru pe care nu l-ai 
cerut. 


Yennefer a ridicat din sprâncene. 


— Un vrăjitor care ţi-e apropiat, a chicotit Giancardi, a vizitat 
recent Dorianul. Mi s-a spus că a împrumutat o sută de 
coroane de la un cămătar. Cămătarul lucrează pentru mine. 
O să-i şterg datoria, Yennefer. 


Magiciana i-a aruncat o privire lui Ciri. 


— Molnar, i-a spus ea rece, nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe 
oala! 


Mă îndoiesc că mă consideră în continuare apropiată, iar, 
dacă va afla despre ştergerea datoriei, mă va uri şi mai mult. 
II cunoşti doar, este 


obsesiv de cinstit. A fost în Dorian de mult? 


— Să tot fie vreo zece zile. Apoi a fost văzut la Maly teg. De 
acolo, am aflat, s-a dus la Hirundum pentru că avea o 
comandă din partea fermierilor locali. Ca de obicei, să ucidă 
un monstru... 


— lar pentru ucidere, ca de obicei, îi vor plăti te-miri-ce, şi-a 
schimbat vocea Yennefer şi, ca de obicei, abia îi va ajunge 
pentru îngrijirile medicale, dacă monstrul îl răneşte. Ca de 
obicei. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva pentru mine, 
Molnar, bagă-ţi nasul! la legătura cu ţăranii din Hirundum şi 
ridică valoarea răsplăţii. Atât cât să aibă din ce să trăiască. 


— Ca de obicei, a oftat Giancardi. Şi dacă află până la urmă? 


Yennefer s-a uitat la Ciri, care privea şi asculta, fără nici 
măcar să mai încerce să mimeze şi interesul faţă de 
Physiologus. 


— Şi din gura cui să afle? a întrebat magiciana. 


Ciri s-a uitat în jos. Piticanul a zâmbit cu subînţeles, şi-a 
mângâiat barba. 


— Înainte de a ajunge în Thanedd, te abaţi prin Hirundum? 
Din întâmplare, bineînţeles? 


— Nu. Nu mă abat. Să schimbăm subiectul, Molnar, a zis 
magiciana şi s-a uitat în zare. 


Giancardi îşi netezea din nou barba şi se uita la Ciri. Copila 
şi-a lăsat capul în jos, a tuşit uşor şi s-a balansat în scaun. 


— Aşa este, a confirmat el. E timpul să schimbăm subiectul. 
Dar, din câte se vede, pupila ta s-a plictisit de carte... şi de 
conversaţia noastră. 


lar ce aş vrea să discutăm acum ar plictisi-o şi mai mult, 
bănuiesc... 


Soarta lumii, soarta piticanilor din lumea asta, soarta 
băncilor lor sunt un subiect plictisitor pentru fete, viitoare 
absolvente de Aretuza... Las-o să zboare un pic de sub 
aripile tale, Yennefer. Las-o să facă o plimbare prin oraş... 


— O, da! a strigat Ciri. 


Magiciana s-a încruntat şi a deschis gura să protesteze, dar 
s-a răzgândit. Ciri nu era sigură, însă părea că asupra 
hotărârii avusese putere o clipire lentă, care însoţise 
propunerea bancherului. 


— Să arunce şi fata o privire la minunile vechii cetăţi Gors 
Velen, a adăugat Giancardi, zâmbind larg. Are nevoie de 
puţină libertate înainte de... Aretuza. lar noi o să putem 
vorbi despre anumite chestiuni... 


personale. Stai liniştită, nu sugerez ca fata să meargă 
singură, chiar dacă 


este un oraş sigur. Îi voi da un tovarăş şi protector. Unul 
dintre 


funcţionarii mei mai tineri... 


— Îmi pare rău, Molnar - Yennefer nu i-a răspuns la zâmbet -, 
dar nu cred că în zilele noastre, chiar şi într-un oraş sigur, 
compania unui pitican... 


— Nici măcar nu mi-a trecut prin minte, a vorbit Giancardi, 
că e un pitican. Scribul despre care vorbesc este fiul unui 
negustor respectabil, om pe de-a-ntregul, ca să mă exprim 
aşa. Credeai că angajez doar piticani aici? Hei, Wifli! 
Cheamă-l pe Fabio aici, repejor! 


— Fără tâmpenii de care să-ţi fie ruşine după aceea, Ciri, i-a 
şoptit magiciana, apropiindu-se şi aplecându-se uşor. lar în 

faţa scribului, gura cusută, ai înţeles? Promite-mi că ai grijă 
la fapte şi la cuvinte! Nu da din cap! Promisiunea se face cu 
glas tare. 


— Promit, coniţă Yennefer. 


— Uită-te din când în când după soare. Te întorci la amiază, 
întocmai. 


Şi dacă... Nu, nu cred că cineva te va recunoaşte. Dar, dacă 
ai să vezi că 


te priveşte prea lung cineva... 


Magiciana s-a scotocit prin buzunar, a scos un mic crisopraz 
scrijelit cu rune, şlefuit în formă de clepsidră. 


— Pune-ţi-l în trăistuţă! Să nu cumva să-l pierzi! Dacă 
trebuie... Îţi aminteşti vraja? Dar, discret, activarea are ecou 
puternic, iar amuleta trimite vibrații la mare distanţă. Dacă 
cineva din jurul tău este sensibil la magie, o să baţi şi mai 
tare la ochi în loc să te faci nevăzută. Aha... la şi de-aici... 
Dacă vrei să-ţi cumperi ceva. 


— Mulţumesc, coniţă Yennefer. 


Ciri şi-a pus amuleta şi monedele în trăistuţă, privindu-l 
atent pe băiatul care se grăbea să ajungă în birou. Era 
pistruiat, iar părul şaten, ondulat îi cădea pe gulerul înalt al 
uniformei cenuşii de scrib. 


— Fabio Sachs! l-a prezentat Giancardi. Băiatul s-a înclinat 
politicos. 


— Fabio, aceasta este domniţa Yennefer, venerabilul nostru 
oaspete şi o clientă respectabilă. lar această domnişoară, 
eleva dânsei, doreşte să 


viziteze oraşul. Vei însoţi-o, îi vei servi drept îndrumător şi 
protector. 


Băiatul s-a înclinat din nou, de data aceasta în mod clar spre 
Ciri. 

— Ciri, ridică-te te rog! i-a spus Yennefer rece. 

S-a supus, uşor surprinsă, pentru că ştia că politeţea nu-i 


cere neapărat să se ridice. Dar a înţeles imediat. Scribul 
arăta ca de seama ei, dar era mai mic decât ea la statură. 


— Molnar, a întrebat magiciana, cine trebuie să aibă grijă de 
cine? Nu 


puteţi da această sarcină cuiva ceva mai răsărit? 


Băiatului i-a năvălit sângele în obraz şi l-a privit întrebător 
pe director. Giancardi a dat din cap aprobator. Scribul s-a 
înclinat din nou. 


— Stimată coniţă, i s-a adresat liniştit şi fără timiditate, 
poate nu sunt răsărit, dar te poţi baza pe mine. Cunosc bine 
oraşul, cartierul şi toată 


zona. Mă voi ocupa de această domniţă cum voi şti eu mai 
bine. lar când eu, Fabio Sachs Junior, fiul lui Fabio Sachs, fac 
ceva cum ştiu eu mai bine, atunci... nimeni nu mă întrece. 


Yennefer l-a privit o clipă, apoi s-a întors spre bancher. 


— Felicitări, Molnar! i-a spus. Te pricepi să-ţi alegi angajaţii. 
În viitor, poţi să stai liniştit cu scribul tău tânăr. Într-adevăr, 
clopotul sună bine când e lovit. Ciri, te încredinţez lui Fabio, 
fiul lui Fabio, pentru că este bărbat serios şi demn de 
încredere. 


Băiatul s-a înroşit până la rădăcina părului şaten. Ciri a 
simţit că se îmbujorează şi ea. 


Piticanul a deschis o casetă şi a răscolit printre monedele 
grele: 


— Fabio, ai aici jumătate de nobel şi trei... şi două cincane, 
în cazul în care domniţa ar avea vreo dorinţă. Dacă nu, le 
aduci înapoi. Gata, puteţi porni. 


— La amiază, Ciri, i-a amintit Yennefer. Niciun moment mai 
târziu. 


— Ştiu, ştiu. 


— Mă numesc Fabio, s-a prezentat băiatul, coborând pe scări 
şi ieşind în stradă. lar tu te numeşti Ciri, nu-i aşa? 


— Da. 


— Ce vrei să vizitezi în Gors Velen, Ciri? Strada principală? 
Aleea Orfevrierilor? Portul maritim? Sau poate piaţa şi 
iarmarocul? 


— Toate. 


— Avem timp doar până la prânz, s-a îngrijorat băiatul... Cel 
mai bine e să mergem în piaţă. Azi e zi de târg, vezi acolo o 
mulţime de lucruri interesante! Dar mai întâi urcăm până la 
zidul de pe care se zăresc tot golful şi faimoasa insulă 
Thanedd. Ce zici? 


— Să mergem. 


Uliţa era împânzită de căruţe trase de cai şi boi, de butoaie 
rostogolite de dogari, peste tot zor şi hărmălaie. Ciri a fost 
ameţită de forfotă şi agitaţie - a coborât trotuarul din lemn 
călcând strâmb şi a intrat până la glezne în noroi şi bălegar. 
Fabio a vrut să oia la braţ, dar s-a retras violent. 


— Pot merge şi singură! 


— Să mergem, atunci! Acum ne aflăm pe strada principală a 
târgului. 


Se numeşte Kardo şi leagă cele două porţi, Principală şi 
Maritimă. Pe aici se ajunge la primărie. Vezi turnul cu giruetă 
de aur? Aceea este primăria. 


Şi acolo unde atârnă un semn colorat e cârciuma „Sub 
corsetul descheiat”. Dar, uau... nu mergem acolo. Ne vom 
duce mai departe, pe-aici o să scurtăm drumul prin piaţa de 
peşte, care se află pe strada Circulara. 


Au ajuns pe o alee care i-a dus direct la o piaţetă pătrată, 
sugrumată 


între zidurile caselor. Piaţeta era înţesată de tarabe, putini şi 
poloboace şi duhnea tare a peşte. Tămbălău şi viermuială, 
negustorii şi muşteriii se târguiau în gura mare, încercând să 
acopere strigătele pescăruşilor ce roiau deasupra capului. 
Pisicile lâncezeau la poalele zidurilor, prefăcându-se că nu 
sunt interesate câtuşi de puţin de peşte. 


— Coniţa ta, a spus dintr-odată Fabio, făcând slalom printre 
tarabe, e foarte severă. 


— Ştiu. 
— Nu ţi-e rudă apropiată, nu? Se vede de la o poştă! 
— Ei, da? Şi? 


— E foarte frumoasă, a zis Fabio cu sinceritatea dezarmantă, 
crudă şi dezinvoltă a unui tânăr. 


Ciri s-a făcut arc, dar, înainte de a-l potopi pe Fabio cu 
remarci sarcastice la adresa pistruilor şi înălţimii lui, băiatul 
a tras-o printre căruţe, butoaie şi tarabe, explicându-i în 
acelaşi timp că turnul care domina piaţeta era numit Turnul 
Hoţilor şi că pietrele folosite la construirea lui provin de pe 
fundul mării, iar copacii care se cultivă sub el poartă numele 
de platani. 


— Eşti atât de zgârcită la vorbă, Ciri! i-a spus brusc. 


— Eu? s-a prefăcut surprinsă. Deloc, nu! Doar ascult cu 
atenţie ceea ce spui. Ai un mod de a povesti foarte 
interesant, ştii? Voiam doar să te întreb... 


— Ascult. Întreabă-mă! 
— E departe... târgul Aretuza? 


— E foarte aproape! De fapt, nici nu e târg. Să mergem la 
zid, ca să ţi-l arăt. Sunt scări, fii cu băgare de seamă! 


Fortificația era înaltă, iar scările erau abrupte. Fabio 
transpira şi găfâia, şi nu era de mirare, pentru că vorbea 
întruna. Ciri a aflat că zidul 


din jurul târgului Gors Velen fusese construit recent, era 
mult mai recent decât aşezarea în sine, că fusese înălţat 
încă de elfi, înalt de treizeci şi cinci de picioare, era prevăzut 
cu aşa-numite cazemate, din cărămizi din piatră cioplită, nu 
din cărămidă arsă, întrucât îi conferea o rezistenţă 


sporită la loviturile berbecilor. 


În vârf au fost întâmpinați de briza răcoroasă a mării. Ciri 
respira adânc, cu bucurie, după atmosfera densă, amorţită a 
târgului. Şi-a sprijinit coatele pe marginea zidului, privind de 
sus portul ticsit de vele colorate. 


— Ce-i acolo, Fabio? Ce e muntele acela? 
— Insula Thanedd. 


Insula părea foarte aproape. Şi nu arăta ca o insulă. Arăta ca 
un stâlp stâncos, gigantic, ieşit de pe fundul mării, un imens 
zigurat înconjurat de un drum spiralat, de un zigzag de scări 
şi terase. Terasele erau pline de plantaţii şi grădini verzi, iar 
din verdeață, agăţându-se de stânci precum cuiburile de 
rândunică, se iţeau turlele albe şi cupolele împodobite, 
încoronate de clădiri înconjurate de galerii. Edificiile parcă 
nici nu erau construite. Păreau sculptate în versanţii 
muntelui maritim. 


— Totul e construit de elfi, a explicat Fabio. Se spune c-au 
folosit magie elfească. Cu toate acestea, din timpuri 
imemoriale, Thanedd aparţine magicienilor. Aproape de vârf, 
acolo unde se văd cupolele strălucitoare, se află Palatul 
Garstang. Acolo, în câteva zile, va începe o mare întâlnire a 
magicienilor. lar acolo, uită-te, chiar în vârf, acel turn 
crenelat, foarte înalt, solitar, este Tor Lara, Turnul 
Pescăruşului... 


— Se poate ajunge acolo pe uscat? E foarte aproape. 


— Se poate. Există un pod care leagă ţărmul golfului cu 
insula. Nu se zăreşte de copaci. Vezi acoperişurile roşii de la 
poalele muntelui? Este Palatul Loxia. Acolo duce podul. 
Numai prin Loxia se poate ajunge la drumul ce duce la 
terasele superioare... 


— Unde sunt galeriile şi podurile alea drăguţe? Şi grădinile? 
Cum stau agăţate de stânci, nu cad... Ce este palatul acela? 


— E Aretuza, de care m-ai întrebat. Acolo se află o şcoală 
faimoasă 


pentru tinerele magiciene. 
— Ah, aşadar, acolo... Fabio? s-a lins Ciri pe buze. 
— Te ascult. 


— Ai văzut vreodată tinerele magiciene care studiază la 
acea şcoală? 


În Aretuza? 
Băiatul s-a uitat la ea, vizibil uluit. 


— Niciodată! Nimeni nu le vede! N-au voie să părăsească 
insula şi să 


meargă în târg. Şi nimeni nu poate călca în şcoală. Chiar şi 
primarul şi executorul judecătoresc, dacă au un caz pentru 
magiciene, pot merge doar la Loxia. La cel mai mic nivel. 


— Am crezut - Ciri a dat din cap cu privirea aţintită spre 
acoperişurile strălucitoare ale Aretuzei - că nu e şcoală, ci 
închisoare. Pe insulă, pe stâncă, deasupra prăpastiei. 
Închisoare, şi nimic altceva. 


— Cam aşa e, a fost de acord Fabio după o clipă de reflecţie. 
Este destul de greu de ieşit... Dar nu, nu e ca în închisoare. 
Adeptele sunt domniţe tinere, la urma urmei. Trebuie 
păzite... 


— De cine? 
— Ei bine... Băiatul s-a fâstăcit. Ştii tu... 
— Nu ştiu. 


— Cred că... Oh, Ciri, nimeni nu le ţine în şcoală cu forţa. Ele 
însele îşi doresc... 


— Sigur - Ciri a zâmbit cu mânie -, dacă-şi doresc, n-au 
decât să zacă 


în închisoare. Dacă n-ar fi vrut, n-ar fi putut fi închise acolo. 
Nu-i mare scofală, dac-o iei la picior la timp. Inainte de a 
ajunge acolo, pentru că 


mai târziu ar putea fi mai dificil... 
— Cum aşa? Să evadeze? Şi unde să... 


— Ele, l-a întrerupt, mai mult ca sigur că n-au unde, 
sâărmanele. 


Fabio? Unde e târgul... Hirundum? 
Băiatul s-a uitat la ea surprins. 


— Hirundum nu e un târg, a corectat-o. E o fermă imensă. 
Cuprinde livezi şi grădini care fac legume şi fructe pentru 
toate aşezările din zonă. 


Sunt şi iazuri unde se cresc peşti precum crapul, de 
exemplu... 


— Cât de departe e Hirundum? În ce direcţie? Arată-mi! 
— De ce vrei să ştii? 
— Arată-mi, te rog! 


— Vezi drumul spre apus? Unde sunt căruțele? Duce la 
Hirundum. 


Sunt cam cincisprezece mile numai prin pădure. 


— Cincisprezece mile, a repetat Ciri. Nu-i departe dacă ai un 
cal bun... Mulţumesc, Fabio. 


— Dar pentru ce? 
— Nu contează. Acum mă duci în piaţă. Mi-ai promis. 
— Hai! 


Aşa îmbulzeală şi hărmălaie ca în piaţa din Gors Velen Ciri 
nu mai văzuse niciodată. Piaţeta tumultuoasă prin care 
trecuseră de curând dădea impresia unui templu liniştit în 
comparaţie cu aceasta. Piaţa era cu adevărat imensă şi 
puteai, în cel mai bun caz, doar s-o priveşti de la distanţă, 
căci s-o străbaţi era un miracol. Fabio, cu toate astea, a 
țâşnit cu îndrăzneală prin colcăială, trăgând-o de mână. Ciri 
îşi rotea capul în toate direcţiile. 


Negustorii strigau, muşteriii ţipau şi mai tare, copiii pierduţi 
în mulţime plângeau şi urlau. Vitele mugeau, oile behăiau, 
păsările cotcodăceau şi cârâiau. Artizanii piticani băteau cu 
ciocanul în plăci de metal şi, când încetau să bată ca să-şi 
stingă setea, începeau să înjure birjăreşte. Alămuri, gonguri 
şi chimvale răsunau din mai multe locuri în piaţă, menestreli 
şi trubaduri concertau prin căruţe. Ca să complice lucrurile 


şi mai mult, cineva care nu se vedea în mulţime sufla 
încontinuu într-o surlă. Era limpede că nu e muzician. 


Ciri a sărit ca să ocolească un porc care guiţa întruna şi a dat 
peste nişte coteţe cu găini. Poticnindu-se, a călcat pe ceva 
moale şi mieunător. 


S-a dat într-o parte şi a căzut sub copitele unei dihănii 
uriaşe, scârboase, dezgustătoare şi amenințătoare, ce-i 
împrăştia pe oameni cu părul său. 


— Ce-a fost? a icnit ea, regăsindu-şi echilibrul. Fabio? 
— O cămilă. Nu te teme! 
— Nu mă tem! Ce crezi?! 


Privea în jur curioasă. Se uita cum făureau hobbiţii în faţa 
publicului obiecte artizanale, din piele de capră, era 
captivată de frumuseţea păpuşilor oferite spre vânzare de o 
pereche de semielfi. Admira obiectele de malachit şi jasp 
expuse de un gnom plictisit. Cu interes şi în cunoştinţă de 
cauză, se uita la spadele din atelierul armurierului. A 
observat câteva fete împletind coşuri de răchită şi a 
concluzionat că nu poate fi nimic mai rău decât munca. 


Cel care zicea din surlă s-a oprit. Probabil fusese ucis. 

— Ce miroase atât de bine aici? 

— Gogoşi. Fabio şi-a pipăit tăşcuţa. Ai poftă să mănânci una? 
— Am poftă să mănânc două. 


Vânzătorul le-a dat trei gogoşi, a luat cincana şi le-a dat rest 
patru monede de cupru, iarpe una a rupt-o în două. Ciri, 


revenindu-şi încet din uluire, privea scena ruperii, înghițind 
cu greu prima gogoaşă. 


— Aha, de aici, a întrebat ea, luând-o pe cealaltă, vine 
zicala: „Nu 


merită decât jumătate de bânuţ”? 


— De aici. Fabio şi-a înghiţit gogoaşa. Nu sunt monede aici 
decât de un ban. Nu folosiţi jumătate de ban de unde vii? 


— Nu, s-a lins Ciri pe degete. De unde vin eu se folosesc 
ducate de aur. In plus, s-a chinuit s-o rupă de pomană. 


— De ce? 
— Pentru că am poftă să mănânc a treia gogoaşă. 


Gogoşile umplute cu prune acționau ca elixirul cel mai 
miraculos. Ciri s-a înveselit, iar viermuiala din piaţă n-a mai 
înspăimântat-o, chiar îi plăcea. Nu l-a lăsat pe Fabio s-o 
tragă în spatele lui, ci l-a tras ea în locul în care era cea mai 
mare îmbulzeală, unde cineva declama ceva de pe tribuna 
improvizată din butoaie. Era un om bătrân şi gras. După 
capul ras şi veşmintele cenuşii, Ciri l-a recunoscut ca fiind 
un preot rătăcitor. 


Mai văzuse ca el vizitând din când în când templul lui 
Melitele la Ellander. Maica Nenneke nu vorbea despre ei în 
alţi termeni decât „acei nebuni fanatici”. 


— Există o singură lege în lume! răcnea preotul. Legea lui 
Dumnezeu! 


Toată natura este supusă acestei legi, întregul pământ şi tot 
ceea ce trăieşte pe suprafaţa acestui pământ! Magia şi 
vrăjile contravin legii! 


Prin urmare, vrăjitorii sunt blestemaţi, iar ziua mâniei se 
apropie, ziua în care focul din cer va distruge insula 
păcătoasă! Apoi zidurile Loxiei, Aretuzei şi Garstangului, în 
spatele cărora păgânii se adună pentru a-şi urzi intrigile! 
Aceste ziduri vor fi ruinate... 


— Şi le vor reconstrui, la naiba! a murmurat un zugrav de 
lângă Ciri, într-o cămaşă pătată de var. 


— Vă avertizez, oameni buni şi credincioşi, a vociferat 
preotul. Nu vă 


încredeţi în vrăjitori, nu vă duceţi la ei, nici pentru sfaturi, 
nici pentru rugăciuni! Nu vă lăsaţi înşelaţi de aspectul lor 
frumos sau de vorba lor mieroasă, căci într-adevăr vă spun 
că aceşti vrăjitori sunt ca nişte morminte vopsite în alb, 
frumoase pe dinafară şi oase putrede şi mâncate de viermi 
pe dinăuntru! 


— la uită-te la el! i-a spus o tânără cu un coş plin de 
morcovi. Ce tare se crede. El e împotriva magicienilor, 
pentru că îi invidiază. 


— Bineînţeles, a fost de acord cu ea zugravul. la uite, e chel 
ca un huhurez, iar burdihanul îi atârnă până la genunchi. 
Vrăjitorii sunt drăguţi, nici graşi, nici pleşuvi... Ce să mai 
spun de magiciene, ha, câtă 


graţie... 


— Şi-au vândut sufletul diavolului pentru această 
splendoare! a strigat individul cu un ciocan de pantofar la 
brâu. 


— Eşti tâmpit, derbedeule! Dacă n-ar fi fost domniţele bune 
din Aretuza, ai fi plecat cu traista-n băț! Mulțumită lor, avem 
ce să 


înfulecăm! 


Fabio a tras-o pe Ciri de mânecă, plonjând din nou într-o 
îmbulzeală 


care i-a condus spre centrul pieţei. Au auzit bătăile 
tamburului şi strigătele răsunătoare care cereau linişte. 
Mulțimea nu avea de gând să 


tacă, dar pe cel aflat pe postamentul de lemn nu-l deranja. 
Avea o voce puternică şi clară şi ştia să o folosească. 


— Lume, lume, spre aducere la cunoştinţă! a urlat, derulând 
un sul de pergament. Hugo Ansbach, din neamul gnomilor, e 
scos în afara legii, pentru că elfii răufăcători, zişi şi Veveriţe, 
în casa sus-numitului au primit pat şi de-ale gurii. La fel şi 
Justin Ingvar, fierarul, din neamul piticanilor, care a forjat 
vârfuri de săgeți pentru ticăloşii răufăcători mai înainte 
pomeniţi. Prin urmare, pe amândoi primarul îi declară în 
afara legii şi porunceşte urmărirea lor. Cine îi va prinde va 
primi această 


răsplată: cincizeci de coroane în monede. Dar, dacă cineva 
le dă hrană 


sau adăpost, va fi socotit vinovat şi va fi pedepsit la fel ca ei. 
Şi, dacă 


sunt găsiţi la o fermă sau într-un sat, întregul sat sau 
întreaga fermă va plăti... 


— Da' cine, a strigat cineva din mulţime, ar adăposti gnomi? 
Căutaţi-i prin gospodăriile lor şi o să-i găsiţi şi băgaţi-i pe 
toţi, toţi neoamenii, în temniţă! 


— În ştreang, nu în temniţă! 


Oratorul a citit în continuare anunţurile primarului şi ale 
consiliului local, dar Ciri şi-a pierdut interesul. Era pe 
punctul de a părăsi mulţimea când dintr-odată a simţit o 
mână pe fund. Absolut deloc accidental, ciudat şi extrem de 
abil. 


Spaţiul îngust se pare că făcea imposibilă întoarcerea, dar 
Ciri a învăţat în Kaer Morhen cum să se mişte în locuri 
dificile. S-a întors şi a fost nedumerită. În spatele ei, un tânăr 
preot cu capul ras i-a zâmbit arogant. Şi ce, părea să spună 
zâmbetul lui, ce ai de gând să faci acum? 


Te vei îmbujora drăgălaş, iar lucrurile rămân aşa, nu? 


Preotul, din câte se vedea, nu avusese de-a face niciodată cu 
protejata lui Yennefer. 


— Ţine-ţi labele acasă, cheliosule! a izbucnit Ciri furioasă. N- 
ai decât 


să te pişti pe tine de fund, tu... cioclu scârbos! 


Profitând de faptul că preotul e prins în mulţime, că nu se 
putea clinti, a vrut să-l lovească cu piciorul, dar intenţia i-a 
fost zădărnicită de Fabio, care a tras-o brusc departe de 
preot şi de locul incidentului. Văzând că 


tremură de mânie, a încercat s-o calmeze, dându-i un pumn 
de floricele de porumb glazurate, în faţa cărora Ciri a uitat 
imediat de incident. 


Stăteau lângă tejghea, într-un loc din care se vedea eşafodul 
cu stâlpul. 


Însă niciun personaj negativ nu era la stâlp, iar eşafodul era 
împodobit cu ghirlande de flori şi servea drept scenă unei 
trupe de muzicanți ambulanți, îmbrăcaţi ca nişte papagali, 


care cântau după ureche la țambal şi cimpoi, la cobză şi 
lăută. O tânără brunetă, cu un şal brodat şi plin de paiete, 
cânta şi dansa, scuturând tamburina şi bătând ritmic în 
eşafod cu vârful şi cu tocul pantofiorilor. 


O magiciană strângea ierburi din poiană, viperele au venit, 
Muşcând-o s-au otrăvit, iar ea nu că n-a murit, ci a şi 
întinerit! 


Mulțimea adunată în jurul eşafodului se prăpădea de râs şi 
aplauda ritmic. Vânzătorul de clătite a aruncat o altă porţie 
de aluat în uleiul încins. Fabio s-a lins pe degete şi a tras-o 
de mânecă pe Ciri. 


Era o puzderie de dughene şi de peste tot le făcea cu ochiul 
ceva apetisant. Au mai mâncat câte o prăjitură cu smântână, 
apoi - pe din două - o anghilă afumată şi, pe urmă, ca să-şi 
dreagă gustul, au mâncat ceva foarte straniu, prăjit, în vârf 
de băț. După aceea, s-au oprit la butoaiele de varză şi au 
pretins că vor să guste ca să cumpere mai mult. 


După ce au mâncat pe săturate şi au spus că nu mai 
cumpără, vânzătorul ambulant le-a strigat că sunt nişte 
căcăcioşi. 


Au mers mai departe. De restul banilor, Fabio a cumpărat un 
coş de pere bergamote. 


Ciri s-a uitat spre cer, dara socotit că nu e încă amiaza. 


— Fabio? Ce-o fi în corturile şi dughenele de-acolo, de lângă 
zid? 


— Diferite distracţii. Vrei să vezi? 


— Vreau. 


În faţa primului cort erau numai bărbaţi, se sprijineau de pe 
un picior pe altul, vizibil excitaţi. Din interior răsunau 
acorduri de flaut. 


— „Bruneta Leila... a descifrat cu greu Ciri inscripţia strâmbă 
de pe prelată - îşi dezvăluie toate tainele trupului în dans”... 
Ce tâmpenie, ce 


taine... 


— Hai să mergem mai departe, a îndemnat-o Fabio, 
îmbujorându-se uşor. O, uite, aici e interesant. Un 
clarvăzător prezice viitorul. Mai am doi groşi, ne-ar ajunge... 


— Nu merită, a spus Ciri. Ce mai profeție, pentru doi groşi! 
Pentru a prezice, trebuie să fii profet. Clarviziunea este o 
mare artă. Chiar şi în rândul magicienelor, cel mult una din o 
sută are astfel de puteri... 


— Surorii mele mai mari, a contrazis-o băiatul, i s-a prezis că 
se va mărita şi chiar aşa a fost. Nu te bosumfla, Ciri. Hai să 
ne vedem viitorul... 


— Nu vreau să mă mărit. Nu vreau să-mi ştiu viitorul. E 
năduşeală şi vine miros de tămâie din cort, nu intru. Dacă 
vrei, du-te singur, eu te-aştept. Nu ştiu, zău, la ce-ţi trebuie 
ghicit? Ce vrei să ştii? 


— Ei bine... s-a bâlbâit Fabio. Mai ales, dacă o să... Să 
călătoresc. Aş 


vrea să călătoresc. Să văd lumea... 


O s-o vadă, s-a gândit Ciri, având senzaţia că se învârte tot 
cu ea. Osă 


navigheze pe corăbii mari, cu pânze... O să ajungă pe 
tărâmuri pe care nimeni nu le-a mai văzut în fața ochilor... 
Fabio Sachs, descoperitorul... Va boteza cu numele lui un 
cap, de la capătul continentului, care deocamaată nu are 
nume. La cincizeci şi patru de ani, având o soție, un fiu şi 
trei fiice, va muri departe de casă şi de rude... Din cauza 
unei boli care azi încă nu are nume... 


— Ciri! Ce-i cu tine? 


Şi-a şters faţa cu mâna. Avea impresia că e scufundată în 
apă, că iese la suprafaţă înotând de pe fundul unui lac 
adânc şi îngheţat. 


— Nu-i nimic... a murmurat ea, privind în jur şi recuperându- 
şi cunoştinţa. Mi se-nvârteşte capul... De la zăpuşeală. Şi de 
la tămâia din cort... 


— Mai degrabă de la varză, a contrazis-o serios Fabio. Am 
mâncat atât de mult, nu trebuia. Şi pe mine... îmi clocoteşte 
burta. 


— Eu n-am nimic! şi-a ridicat capul cu demnitate Ciri, 
simțindu-se, de fapt, mai bine. Gândurile care mi-au zburat 
prin cap ca un vârtej au dispărut în uitare. Hai, Fabio! Să 
mergem mai departe. 


— Vrei o para? 
— Bineînţeles că vreau. 


La poalele zidului, un grup de adolescenţi jucau sfârleaza pe 
bani. 


Vârful era învelit cu grijă cu un şnur, trebuia tras cu 
îndemânare, ca o 


plesnitură de bici, pentru a-i imprima o mişcare de rotaţie, 
astfel încât să 


se rostogolească pe câmpurile trasate cu cretă. Ciri îi bătuse 
la sfârlează 


pe aproape toţi băieţii din Skellige, precum şi pe toate 
adeptele din templul lui Melitele. Îi încolţise deja ideea de a 
se alătura jocului şi de a le lua derbedeilor nu numai 
paralele, ci şi pantalonii scurţi peticiţi şi răspeticiţi, când 
atenţia i-a fost brusc atrasă de strigăte puternice. 


La capătul şirului de corturi şi dughene era înghesuită între 
Zid şi o scară de piatră o prelată întinsă pe nişte pari dispuşi 
în semicerc. Între doi pari era intrarea, păzită de un bărbat 
înalt, ţeapăn, ciupit de vărsat de vânt, îmbrăcat într-o haină 
matlasată şi pantaloni vărgaţi, cu ciubote de marinar. În faţa 
lui se îngrămădea un grup de oameni. După ce îi aruncau 
plictisiţi în mână câteva monede, oamenii dispăreau unul 
după 


altul în spatele prelatei. Ciupitul strecura banii într-o cutie 
mare, pe care o zornăia strigând aspru. 


— La mine, oameni buni! La mine! Veţi vedea cu ochii voştri 
cea mai groaznică fiinţă creată de zei! Groază şi grozăvie! 
Un basilisc viu, spaima veninoasă a deşerturilor zerrikane, 
diavolul întrupat, mâncător nesătul de oameni! N-aţi mai 
văzut încă aşa un monstru, lume, lume! Proaspăt prins, adus 
cu corabia de pe marea Korab! la uitaţi-vă, ia uitaţi-vă cu 
ochii voştri la basiliscul viu şi nevătămat, pentru că n-o să-l 
mai vedeţi nicăieri şi niciodată! Ultima ocazie! Aici, la mine, 
numai pentru trei cincane! Moşnegii şi copiii numai pentru 
două cincane! 


— Ha! a spus Ciri, îndepărtând o viespe de pe pară. Basilisc? 
Viu? 


Trebuie să-l văd. Până acum l-am văzut doar în gravuri. 
Haide, Fabio! 


— Nu mai am bani... 
— Am eu. Plătesc şi pentru tine. Hai, fără frică! 


— Şase, te rog. Ciupitul s-a uitat la cincanele aruncate în 
palmă. Trei cincane de căciulă. E mai ieftin pentru femeile cu 
copii. 


— EI - Ciri a arătat spre Fabio cu para în mână - este un 
copil. lar eu sunt o babă. 


— E mai ieftin pentru babele cu un copil în braţe, a mâărâit. 
Fii drăguță şi mai pune două cincane sau daţi-vă la o parte şi 
daţi-le voie altora să treacă. Grăbiţi-vă, oameni buni! Mai 
sunt doar trei locuri libere! 


Dincolo de prelatele prinse de pari, oamenii se înghesuiau 
într-un inel dens care înconjura o platformă de scânduri, pe 
care se afla o cuşcă 


acoperită cu un covor. După ce au intrat şi ultimii spectatorii 
care au 


completat publicul, ciupitul a sărit pe platformă, a luat un 
baston şi a ridicat covorul cu el. O duhoare scârboasă de 
reptilă a invadat aerul. 


Între spectatori s-a stârnit o rumoare, s-au îndepărtat uşor. 


— Faceţi bine, oameni buni, a spus ciupitul, şi nu staţi prea 
aproape, că e primejdios! 


În cuşcă, vizibil prea strâmtă pentru ea, zăcea o şopârlă 
mare, acoperită cu solzi de culoare închisă şi cu desene 


ciudate. Când ciupitul a lovit cuşca cu bastonul, reptila a 
început să se dea de ceasul morţii, să- 


şi hârşâie solzii de gratiile cuştii, să-şi întindă gâtul lung şi 
să şuiere pătrunzător, dezvelindu-şi dinţii conici ascuţiţi, 
albi, în contrast puternic cu solzii închişi la culoare, pliaţi în 
jurul botului. Audienţa a oftat zgomotos în cor. A fost 
acompaniată de lătratul strident al unui căţel lăţos, ţinut în 
braţe de o femeie cu alură de negustoreasă ambulantă. 


— Uitaţi-vă bine, oameni buni! a strigat ciupitul. Şi bucuraţi- 
vă că aşa ceva nu trăieşte prin părţile noastre! Acesta este 
un basilisc monstruos din îndepărtata Zerrikania! Nu vă 
apropiaţi, nu vă apropiaţi, pentru că, chiar şi dintr-o cuşcă 
închisă, vă poate otrăvi cu răsuflarea lui! 


Ciri şi Fabio şi-au croit, în cele din urmă, drum prin inelul 
publicului, până în faţă. 


— Basiliscul, a continuat ciupitul de la înălţime, sprijinindu- 
se în baston ca un gardian într-o halebardă, e cea mai 
veninoasă fiară din lume! Căci basiliscul este regele 
viperelor! Dacă ar fi mai multe basiliscuri, lumea s-ar duce 
de râpă! Din fericire, monstrul e foarte rar, deoarece este 
zămislit dintr-un ou clocit de cocoş. Cum ştim cu toţii, 
oameni buni, nu orice cocoş cloceşte ouă, ci numai cei 
scârnavi, care îşi pun târtiţa la bătaie, ca găinile. 


Spectatorii au izbucnit în râs, ca un cor, la gluma anterioară 
sau mai degrabă posterioară. Doar Ciri nu râdea, ci urmărea 
tot timpul cum se zvârcoleşte fiinţa speriată de zgomot, 
lovind gratiile cuştii şi muşcându-le, străduindu-se în zadar 
să-şi desfacă membranele sfâşiate ale aripilor în cuşca prea 
strâmtă. 


— Ouăle fecundate de un asemenea cocoş, a continuat 
ciupitul, trebuie făcute de o sută unu şerpi veninoşi! lar 


când basiliscul eclozează... 
— Nu e niciun basilisc! a zis Ciri, muşcând din bergamotă. 
Ciupitul s-a uitat la ea pieziş. 


— „.„„când eclozează basiliscul, după cum spuneam, a 
continuat el, 


atunci mănâncă toţi şerpii din cuib, le absoarbe veninul, fără 
să păţească 


nimic. Înmagazinează atâta venin, încât poate ucide nu 
numai cu dinţii sau numai cu atingerea, ci şi doar cu 
răsuflarea! lar dacă un cavaler călare străpunge basiliscul cu 
sulița, veninul urcă de-a lungul armei omorându-i pe loc şi 
pe călăreț, şi pe cal! 


— Ba nu-i adevărat, l-a contrazis Ciri tare, scuipând o 
sămânță. 


— E adevărul gol-goluţ! a protestat ciupitul. Omoară şi calul, 
şi călăreţul! 


— Exact! 


— Taci din gură, fetiţo! a apostrofat-o negustoreasa cu 
cățelul. la, nu- 


ţi mai băga tu nasul! Vrem să ascultăm şi să ne minunăm! 
— Ciri, opreşte-te! i-a şoptit Fabio, trăgând-o într-o parte. 


Ciri a bombănit ceva întinzându-şi mâna în coş după altă 
pară. 


— Înaintea basiliscului - a ridicat vocea ciupitu, dornic să 
acopere rumoarea crescândă a spectatorilor - nici bine nui 


se aude fâşâitul, că 


toate vietăţile o iau la sănătoasa. Toate animalele, chiar şi 
balaurul, da' 


ce spun eu, crocodilul chiar şi crocodilul, pfui, e cel mai 
groaznic, cine l-a văzut ştie. O singură vietate nu se teme de 
basilisc, şi anume beica. 


Când dă peste monstru în deşert, beica fuge mâncând 
pământul prin pădure, unde caută nişte ierburi cunoscute 
numai de ea şi le mănâncă. 


Apoi veninul basiliscului n-o mai poate ataca, pe când 
muşcătura ei poate fi cauzatoare de moarte... 


Ciri a pufnit în râs, a ţuguiat buzele şi a scos un zgomot 
prelung şi neobişnuit. 


— Hei, deşteapta pământului! n-a mai răbdat ciupitul. Dacă 
nu-ţi place, valea! Nu eşti obligată să asculţi sau să te uiţi la 
basilisc! 


— Nu-i niciun basilisc. 

— Serios? Şi atunci, ce este, domniţă Ştietot? 

— Un vyvern, a afirmat Ciri, aruncând codiţa perei şi 
lingându-şi degetele. Un vyvern obişnuit. Un pui mic, 
flămând şi murdar. Doar un vyvern şi-atăt. In Graiul mai 
Vechi: wyvern. 


— O, ia te uită! a strigat ciupitul. Cu ce fată isteaţă şi 
educată avem de-a face! la mai tacă-ţi fleanca, că de nu... 


— Hei, gata! a intervenit un tinerel blond, cu o baretă de 
catifea şi cu o mantie fără stemă, ţinând după umeri o fată 


delicată şi fragilă, într-o rochie de culoarea caisei. Uşurel, 
dresorule! N-o ameninţa pe nobila domniţă, că faci 
cunoştinţă cu spada mea! Ca să nu mai spun că ceva 


pute a înşelătorie aici! 


— Ce înşelătorie, tinere cavaler? a zis sugrumat ciupitul. 
Minte mucoasa asta... Adică am vrut să zic că se înşală 
domniţa nobilă din naştere! Acesta este un basilisc! 


— Acesta este un vyvern, l-a contrazis iar Ciri. 


— Cum să fie?! E un basilisc! la, uita-ţi-vă bine la el, cât e de 
aspru, cât e de şuierător, cum muşcă din zăbrelele cuştii! Ce 
dinţi are! Dantura, vă spun eu, oare ca... 


— Ca un vyvermn, a făcut Ciri o grimasă. 


— Dacă tot te pricepi aşa de bine, a ţintuit-o ciupitul cu o 
privire cu care nu i-ar fi fost ruşine unui basilisc autentic, hai 
mai aproape! Vino, ca să-ţi sufle în faţă! Ca să vadă toată 
lumea cum o să te trântească la pământ dintr-o răsuflare! 
Hai, treci încoace! 


— Cu dragă inimă! 


Ciri şi-a tras mâna din mâna lui Fabio şi a făcut un pas 
înainte. 


— Nu voi îngădui aşa ceva! s-a scandalizat junele bălai, 
abandonându- 


şi tovarăşa de culoarea caisei şi ţinându-i calea lui Ciri. Nu se 
poate! Te expui prea mult, drăguță domniţă. 


Ciri, căreia încă nu i se adresase nimeni aşa, s-a îmbujorat 
uşor, s-a uitat la tinerel, şi-a fluturat genele aşa cum 


încercase de multe ori cu scribul Jarre. 


— Nu eniciun risc, nobile cavaler, i-a zâmbit seducător, în 
pofida avertizărilor lui Yennefer, care îi amintise de-atâtea 
ori parabola cu nebunul şi brânza. N-o să mi se întâmple 
nimic. Respirația veninoasă nu-i decât o născocire. 


— Aş vrea - tinerelul şi-a pus mâna pe montura spadei - să 
fiu lângă 

tine. Ca să te protejez şi să te apăr... Îmi îngădui? 

— Îţi îngădui. 


Ciri nu ştia de ce expresia de furie a fetei în rochie de 
culoarea caisei îi dădea atâta satisfacţie. 


— Eu o protejez şi o apăr! a ridicat Fabio capul şi l-a privit 
sfidător pe scutier. Şi-o să mă duc cu ea! 


— Oameni buni, a înălţat Ciri capul, mai multă demnitate! 
Nu vă 


împingeţi! E loc pentru toată lumea. 


Inelul de spectatori se agita şi murmura, în timp ce ea se 
îndrepta curajoasă spre cuşcă, simțind în ceafă respiraţia 
ambilor băieţi. Vyvernul furios şuiera şi se zbătea, o duhoare 
de reptilă îi lovea nările lui Ciri. 


Fabio gâfâia zgomotos, dar Ciri nu s-a întors. S-a apropiat, şi- 
a întins mâna, mai avea puţin şi atingea cuşca. Monstrul s-a 
năpustit asupra gratiilor, încercând să le roadă cu dinţii. 
Mulțimea s-a unduit din nou, cineva a ţipat. 


— Ei bine, ce spuneţi? s-a întors Ciri mândră, cu mâinile în 
şold. Am murit? Oare m-a otrăvit monstrul veninos? Este 


asta basilisc cum sunt eu... 


S-a oprit, văzând paloarea de pe chipurile lui Fabio şi al 
scutierului. S-a întors şi a băgat de seamă că două gratii se 
îndoaie sub presiunea jivinei furioase, scoțând cuiele 
ruginite din cadru. 


— Fugiţi! a strigat ea din rărunchi. Se rupe cuşca! 


Spectatorii se buluceau ţipând spre ieşire. Câţiva au încercat 
să treacă 


prin prelată, dar s-au încurcat unii pe alţii, s-au prăvălit într- 
o colcăială 


zumzăitoare. Scutierul a apucat-o de braţ pe Ciri chiar în 
momentul în care încerca să sară în lateral, drept urmare s- 
au dezechilibrat, s-au clătinat şi, în cădere, i-au pus piedică 
lui Fabio. Căţelul lăţos al negustoresei ambulante lătra, 
ciupitul de vărsat de vânt înjura, iar fata în caisiu ţipa 
strident. 


Gratiile de la cuşcă s-au rupt cu un scrâşnet, vyvernul a 
țâşnit. 


Ciupitul de vărsat de vânt a sărit de pe platformă şi a 
încercat să-l oprească cu bastonul, dar dihania l-a dezarmat 
dintr-o singură lovitură, s-a ghemuit pe labe şi l-a biciuit cu 
coada spinoasă, transformându-i obrazul ciupit de vărsat de 
vânt într-un terci sângeros. Lighioana şi-a desfăcut aripile 
sfâşiate şi le-a fluturat, încercând să decoleze de pe 
platformă pentru a se năpusti asupra scutierului, lui Ciri şi 
lui Fabio. 


Fata în caisiu a leşinat şi a căzut lată, cu faţa în sus. Ciri s-a 
încordat să 


facă un salt, dar şi-a dat seama că nu are timp. 


Au fost salvaţi de cățelul lăţos, desprins din mâinile 
negustoresei, care se răsturnase şi se înfăşurase în fustele 
ei, vreo şase la număr. Lătrând subţire, cățelul s-a aruncat 
spre monstru. Vyvernul a şuierat, s-a ridicat, l-a sfâşiat cu 
ghearele, s-a arcuit spontan într-o mişcare şerpuitoare, şi-a 
înfipt dinţii în gâtul lui. Căţelul a schelălăit sălbatic. 


Scutierul s-a ridicat în genunchi, şi-a întins mâna, dar nu 
mai dădea de montura spadei, pentru că Ciri fusese mai 
rapidă. A scos spada din teacă cu o mişcare fulgerătoare, 
sărind în semirotaţie. Vyvernul s-a ridicat, capul sfârtecat al 
câinelui îi atârna din botul dinţos. 


Toate mişcările învăţate în Kaer Morhen, după cum se părea, 
Ciri le 


executa de la sine, aproape fără voinţa şi participarea ei. A 
înjunghiat în burtă vyvernul năucit şi imediat s-a rotit în 
eschivă, dar lighioana năpustită asupra ei a căzut pe nisip, 
ţâşnindu-i sângele. Ciri a sărit peste ea, evitându-i cu 
maximă dexteritate coada tremurândă şi, cu fermitate, 
acuratețe şi forţă a înjunghiat-o la gât, după care a sărit în 
lateral din reflex, mişcare care s-a dovedit inutilă, aplicându- 
i o ultimă lovitură, de această dată zdrobindu-i şira spinării. 
Vyvernul s-a răsucit şi a încremenit, numai coada spinoasă 
se mai unduia şi se mai zbătea, împrăştiind nisipul în jur. 


Ciri i-a strecurat repede scutierului spada însângerată în 
mână. 


— Primejdia a trecut! Le-a strigat ea mulţimii puse pe fugă şi 
spectatorilor care încă se mai chinuiau să iasă din 
împleticeala prelatei. 


Monstrul a fost ucis! Acest cavaler curajos l-a pus la 
pământ... 


Dintr-odată, a simţit o senzaţie de sugrumare şi de vârtej în 
stomac, ochii i s-au întunecat. Ceva cu o forţă teribilă o 
lovise atât de tare din spate, încât îi clănţăneau şi dinţii. S-a 
uitat în jur dezorientată. În zadar, fusese ceva din pământ. 


— Ciri... i-a şoptit Fabio îngenunchind lângă ea. Ce-ai păţit? 
Pe toţi zeii, eşti albă ca varul... 


— Păcat, a îngăimat ea, că nu te vezi pe tine însuţi! 


Oamenii roiau în jurul ei. Unii loveau vyvernul cu bastoane şi 
obiecte contondente, alţii îl pansau pe ciupit, alţii îl 
aplaudau pe scutierul eroic, curajosul ucigaş de monştri, 
singurul care-şi păstrase luciditatea şi împiedicase masacrul. 
Scutierul o îmbrăţişa pe domniţa în caisiu, uitându-se uluit 
la lama spadei, murdărită cu dâre de sânge care începeau să 
se usuce. 


— Eroul meu... Domnita în straie de culoarea caisei s-a trezit, 
şi-a aruncat braţele în jurul gâtului lui. Salvatorul meu! 
lubitul meu! 


— Fabio, i-a zis Ciri cu un glas stins, văzându-i pe gardienii 
oraşului împingând mulţimea, ajută-mă să mă ridic şi să ne 
luăm tălpăşiţa! 


Repede! 


— Bieţii copii... o femeie corpolentă, cu pălărie, s-a uitat la ei 
când se strecurau din mulţime. Aţi avut noroc. O, dacă nu 
era cavalerul curajos, ochii mamelor voastre ar fi lăcrimat de 
mama focului! 


— la vedeţi cine e tânărul curajos! a strigat un meşter cu 
şorţ de piele. 


Merită o centură şi pinteni pentru fapta sa! 


— lar dresorul să fie dus la stâlp! Bastoane, bice! Un 
asemenea 


monstru în târgul nostru, printre oameni... 
— Apă, mai repede! Domnița a leşinat din nou! 


— Sărăcuţa mea Musculiţă! - negustoreasa ambulantă a 
zbierat, aplecată peste ceea ce mai rămăsese din căţeluşa 
lăţoasă. Căţeluşa mea, sărăcuţa! Lumeeee! Prindeţi fata, 
nenorocita, care a înfuriat balaurul! 


Unde-o fi? Puneţi mâna pe ea! Nu dresorul e de vină, ci 
numai din cauza ei s-a petrecut totul! 


Gardienii târgului, sprijiniți de numeroşi voluntari, au reuşit 
să 


străbată mulţimea şi să se uite în jur. Ciri şi-a stăpânit 
vertijul. 


— Fabio, a şoptit ea, ne despărţim. Ne întâlnim într-un 
moment pe străduţa pe care am venit. Du-te! Şi, dacă cineva 
te opreşte şi te întreabă 

de mine, nu mă cunoşti şi nu ştii cine sunt. 

— Dar... Ciri... 

— Du-te! 


A strâns în pumn amuleta de la Yennefer şi a murmurat vraja 
de activare. Vraja a acţionat rapid, exact la timp. Gardienii, 


care deja se împingeau spre ea, se opreau debusolaţi. 


— Ce naiba? s-a mirat unul dintre ei uitându-se, aparent, 
direct în ochii lui Ciri. Unde-i? Tocmai am văzut-o, la naiba... 


— Acolo, acolo! a strigat altul, arătând în partea cealaltă. 


Ciri s-a întors şi s-a îndepărtat, încă tulburată şi slăbită de 
creşterea adrenalinei şi de activarea amuletei. Amuleta a 
funcţionat exact aşa cum ar fi trebuit: absolut nimeni nu a 
văzut-o şi nimeni nu a băgat-o în seamă. Absolut nimeni. Ca 
urmare, înainte de a ieşi din mulţime, a fost lovită, călcată şi 
îmbrâncită de nenumărate ori. Miraculos, a evitat să-i fie 
zdrobit pieptul de o lădiţă de lemn, căzută dintr-un car. 
Ochiul ei mai avea puţin şi era împuns cu o furcă. Vrăjile, 
aşa cum constatase, aveau şi ele părţile lor bune şi rele - şi 
la fel de multe avantaje, ca şi dezavantaje. 


Amuleta n-a mers mult. Ciri nu avea suficientă putere s-o 
controleze şi să prelungească durata vrăjii. Din fericire, vraja 
a încetat să mai acţioneze la momentul potrivit: când a ieşit 
din mulţime şi l-a văzut pe Fabio aşteptând-o pe străduţă. 


— O! i-a spus băiatul. Of, Ciri. Eşti. Mi-am făcut griji... 


— De pomană. Să mergem, mai repede. E trecut de amiază, 
trebuie să 


ne întoarcem. 


— Te-ai descurcat destul de bine cu monstrul, se uita 
admirativ băiatul la ea. Te-ai descotorosit repede de el! De 
unde ai învăţat? 


— Ce? Vyvernul a fost ucis de scutier. 


— Ba nu. Am văzut... 


— N-ai văzut nimic! Te rog, Fabio, nu sufla niciun cuvânt 
nimănui. 


Nimănui. Şi mai ales domniţei Yennefer. Ce-mi face, dacă 
află... 


A tăcut. 


— Cei de acolo, a arătat ea înapoi, către piaţă, aveau 
dreptate. Eu l-am înfuriat pe vyvern... Din cauza mea... 


— N-ai nicio vină, a negat Fabio. Cuşca era putredă, vai de 
ea! Se putea rupe în orice moment, peste un ceas, mâine, 
poimâine... E mai bine că s-a întâmplat acum, pentru că i-ai 
salvat... 


— Scutierul i-a salvat! a strigat Ciri. Scutierul! Să-ţi intre 
bine în cap! 


Îţi zic, dacă mă spui, te voi preschimba în... Ceva groaznic! 
Ştiu farmece! Te voi vrăji... 


— Hei! s-a auzit din spatele lor. Gata! 


Una dintre femeile din urma lor avea părul închis la culoare, 
lins, ochii strălucitori şi buzele subţiri. Purta pe umeri o 
mantie scurtă, din satin purpuriu, împodobită cu blană de 


pârş. 


— De ce nu eşti la şcoală, adepto? a întrebat-o pe Ciri rece, 
măsurând-o cu o privire pătrunzătoare. 


— Stai puţin, Tissaia! a intervenit cealaltă femeie, mai 
tânără, cu părul deschis şi înaltă, într-o rochie verde, cu 
decolteu adânc. N-o cunosc. Poate că nu este... 


— Este, a întrerupt-o femeia cu părul închis. Sunt sigură că e 
una dintre fetele tale, Rita. La urma urmei, nu le ştii pe 
toate. O fi una dintre cele care au scăpat de la Loxia în 
debandada din timpul mutărilor. Să 


vezi cum ne recunoaşte de îndată. Ei bine, aştept. 
— Ce? s-a încruntat Ciri. 


Femeia şi-a strâns buzele subţiri, ajustându-şi manşetele 
mânecilor. 


— De la cine ai furat amuleta de camuflaj? Sau poate ţi-a 
dat-o cineva? 


— Ce? 


— Nu-mi pune răbdarea la încercare, adepto! Numele, clasa, 
numele preceptoarei! Repejor! 


— Ce? 


— O faci pe proasta, adepto? Numele! Care ţi-e numele? Ciri 
îşi încleşta dinţii, iar în ochi i se aprinsese o vâlvătaie verde. 


— Anna Ingeborga Klopstock, a îngăimat ruşinată. 


Femeia a ridicat mâna, iar Ciri a înţeles imediat gravitatea 
greşelii. O 


singură dată, Yennefer, sătulă de mofturile ei, i-a demonstrat 
cum funcţionează farmecul paralizant. Senzaţia era 
groaznică. Şi acum a fost la fel. 


Fabio a scos un strigăt mut şi s-a repezit la ea, dar cealaltă 
femeie, cu părul deschis, l-a apucat de guler şi l-a anihilat. 
Băiatul a încercat să 


opună rezistenţă, dar braţul femeii era tare ca fierul. Ciri nu 
putea să-şi mişte nici măcar un deget. Simţea că-i cresc 
încet rădăcini în pământ. 


Femeia cu părul închis s-a aplecat înspre ea pironindu-şi 
ochii strălucitori în cei ai fetei. 


— Nu sunt o susținătoare a pedepselor corporale, a spus cu o 
voce de gheaţă, aranjându-şi din nou manşetele mânecilor. 
Dar voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să fii pedepsită. Nu 
pentru neascultare, nici pentru furtul amuletei şi nici pentru 
chiul. Nici că porţi haine civile, că mergi cu un băiat şi că 
vorbeşti cu el anumite lucruri despre care ţi s-a atras atenţia 
să nu pomeneşti. Vei fi biciuită că n-ai fost în stare s-o 
recunoşti pe marea maestră. 


— Nu! a strigat Fabio. Nu-i faceţi niciun rău, nobilă domniţă! 
Sunt un scrib la banca domnului Molnar Giancardi, iar fata 
E. 


— Ciocul mic! a strigat Ciri. Cio... 


Farmecul a fost aruncat rapid şi brutal. A simţit sânge în 
gură. 


— Ei bine? l-a îndemnat cea cu părul deschis pe Fabio, 
eliberându-l din strânsoare şi aranjându-i gulerul răsucit. 
Hai, vorbeşte! Cine-i domniţa asta grozavă? 


Margarita Laux-Antille a ieşit plescăind apa din piscină şi 
stropind în jur. Ciri nu s-a putut abţine să n-o urmărească. O 
văzuse goală pe Yennefer de mai multe ori şi nu-i trecea prin 
cap că cineva ar putea avea o siluetă mai frumoasă. Se 
înşelase. La vederea trupului Margaritei Laux-Antille ar fi 
crăpat de invidie până şi statuetele de marmură ale zeiţelor 
şi nimfelor. 


Magiciana a luat ciubărul cu apă rece şi l-a turnat peste 
bust, înjurând obscen şi scuturându-se. 


— Hei, fetiţo! i-a făcut un semn lui Ciri. Fii drăguță şi dă-mi 
un prosop! Ei, ia nu te mai holba atăt la mine! 


Ciri a oftat uşor, încă ofuscată. După ce Fabio le-a dezvăluit 
cine era ea, magicienele au târât-o prin jumătate de târg, 
făcând-o de râs. In 


banca lui Giancardi, problema s-a lămurit pe loc. 
Magicienele şi-au cerut iertare de la Yennefer, justificându-şi 
atitudinea. Ideea era că adeptele de la Aretuza fuseseră 
temporar transferate la Loxia, pentru ca spaţiile şcolare să 
fie transformate în săli pentru participanţii la congresul 
magicienilor. Profitând de învălmăşeala din timpul mutării, 
mai multe adepte fugiseră din Thanedd şi începuseră să 
cutreiere târgul. Margarita Laux-Antille şi Tissaia de Vries, 
alarmate de activarea amuletei lui Ciri, o luaseră drept o 
adeptă hoinară. 


Magicienele şi-au cerut iertare de la Yennefer, dar niciuna nu 
s-a gândit să-şi ceară iertare şi de la Ciri. Yennefer, 
ascultându-le, se uita la Ciri, care îşi simţea urechile arzând. 
Dar cel mai râu o păţise Fabio - 


Molnar Giancardi îl săpunise pe băiat, de-i dăduseră 
lacrimile. Lui Ciri îi era milă, dar în acelaşi timp era mândră 
de el - Fabio se ţinuse de cuvânt şi nu scosese nici măcar un 
cuvânt despre vyvern. 


Yennefer, după cum se dovedise, le cunoştea foarte bine pe 
Tissaia şi pe Margarita. Magicienele au invitat-o la „Stârcul 
de Argint”, cel mai bun şi mai scump han din Gors Velen, 
unde trăsese Tissaia de Vries când ajunsese, întârziind 
astfel, din motive cunoscute doar de ea, plecarea spre 
insulă. Margarita Laux-Antille, care, după cum s-a aflat mai 


târziu, era rectorul Aretuzei, a acceptat invitaţia magicienei 
mai vârstnice şi au împărţit o odaie un timp. Hanul era cu 
adevărat luxos - avea o baie proprie la subsol, pe care 
Margarita şi Tissaia au închiriat-o pentru uzul lor exclusiv, 
plătind o sumă frumuşică. Yennefer şi Ciri, bineînţeles, au 
fost îmbiate să se bucure de baie, aşa că au alternat 
tuspatru săriturile în piscină cu sauna, bârfind ore în şir. 


Ciri i-a dat prosopul magicienei. Margarita i-a mângâiat uşor 
obrazul. 


Ciri a oftat din nou şi a sărit în piscină, în apa cu parfum de 
rozmarin. 


— Înoată ca o foculiţă, a râs Margarita, întinzându-se lângă 
Yennefer pe şezlongul de lemn. Şi e graţioasă ca o naiadă. 
Mi-o dai, Yenna? 


— De aceea am adus-o aici. 
— În ce clasă trebuie să o înscriu? Ştie elementele de bază? 


— Le ştie. Dar să înceapă ca toate celelalte, cu 
pregătitoarea. Nu-i strică. 


— Bine gândit! a fost de acord Tissaia de Vries, ocupându-se 
cu aranjarea ulcelelor pe masa de marmură, acoperită cu un 
strat de vapori condensaţi. Bine gândit, Yennefer! Îi va fi mai 
uşor dacă va începe odată 


cu celelalte novice. 


Ciri a ţâşnit din piscină, s-a aşezat pe marginea acesteia, şi-a 
răsucit părul, plescăind apa cu picioarele. Yennefer şi 
Margarita bârfeau leneş, din când în când îşi ştergeau feţele 
cu cârpe înmuiate în apă rece. 


Tissaia, înfăşurată modest într-un prosop, nu s-a alăturat 
conversaţiei, dând impresia că e complet absorbită de 
ordonarea lucrurilor de pe masă. 


— Cu umilinţă îmi cer iertare, stimabile domniţe! a exclamat 
de sus brusc stăpânul invizibil al hanului. Vă rog să mă 
iertaţi că îndrăznesc să 


vă întrerup, dar... Un ofiţer vrea s-o vadă urgent pe domniţa 
de Vries! 


Spune că nu suferă amânare! 


Margarita Laux-Antille a chicotit şi i-a făcut cu ochiul lui 
Yennefer, apoi şi-au lăsat să le alunece prosoapele de pe 
sâni ca la comandă, dezvelindu-şi şoldurile, şi au adoptat o 
poză destul de sofisticată şi foarte sfidătoare. 


— Lasă ofiţerul să intre! a strigat Margarita, reţinându-şi 
râsetele. E 


bine venit! Suntem gata! 


— Ca nişte copii, a suspinat Tissaia de Vries, scuturând din 
cap. 


Acoperă-te, Ciri! 


Ofiţerul a intrat, dar glumele magicienelor au avut parte de 
un fiasco. 


Ofiţerul nu s-a zăpăcit când le-a văzut, nu s-a înroşit, n-a 
rămas cu gura căscată, nu s-a zgâit cu ochi rotunzi. Pentru 
că ofiţerul era o femeie. O 


femeie înaltă, subţire, cu o cosiţă neagră groasă şi o spadă 
pe spate. 


— Coniţă, i s-a adresat femeia uscată, arcuită uşor spre 
Tissaia de Vries, şi astfel zornăindu-şi zalele. Daţi-mi voie să 
raportez îndeplinirea poruncii. Vă cer îngăduinţa să mă 
întorc la garnizoană. 


— De acord, i-a răspuns Tissaia scurt. Mulţumesc pentru 
escortă şi pentru ajutor. Drum bun. 


Yennefer s-a aşezat pe şezlong, uitându-se la cocarda de pe 
braţul ofițerului, cu negru, roşu şi auriu. 


— Oare nu cumva te cunosc? 


Ofiţerul s-a înclinat cu rigiditate, şi-a şters faţa transpirată. 
Baia era fierbinte şi purta armură de zale şi un caftan de 
piele. 


— Am fost de multe ori la Vengerberg, a spus ea, coniţă 
Yennefer. Mă 


cheamă Rayla. 


— Judecând după cocardă, te afli în slujba trupelor speciale 
ale regelui Demawend? 


— Da, coniţă. 
— Rangul? 


— Căpitan. 


— Foarte bine, a râs Margarita Laux-Antille. În armata lui 
Demawend, după cum constat cu satisfacţie, au început în 
cele din urmă să-i ridice la rangul de ofiţer pe soldaţii care 
au ouă. 


— Pot să plec? s-a îndreptat ofiţerul, sprijinindu-şi mâna pe 
montura spadei. 


— Poţi. 


— Ţi-am simţit duşmănia din glas, Yenna, i-a spus Margarita 
după o clipă. Ce ai cu duduia căpitan? 


Yennefer s-a ridicat şi a luat două ceşti de pe masă. 


— Ai văzut stâlpii de la răscruci? a întrebat-o. N-aveai cum 
să nu-i fi văzut, n-aveai cum să nu fi simţit duhoarea 
leşurilor în putrefacție. 


Stâlpii ăştia sunt ideea şi munca lor. Ai ei şi ai subalternilor 
ei din detaşamentele speciale. O bandă de sadici! 


— E război, Yennefer. Rayla şi-a văzut de multe ori tovarăşii 
de arme căzuţi vii în labele Veveriţelor. Atârnaţi de mâini în 
copaci, ţinte pentru săgeți. Orbiţi, castraţi, cu picioarele arse 
pe ruguri. Atrocităţile comise de Scoia'tael sunt demne de 
Falka însăşi. 


— Nici metodele detaşamentelor speciale nu sunt departe 
de metodele Falkăi. Dar nu despre asta e vorba, Rita. Nu mă 
înduioşează soarta elfilor, ştiu ce înseamnă războiul. Ştiu şi 
cum se câştigă războaiele. 


Datorită soldaţilor care, cu convingere şi devotament, se 
jertfesc pentru apărarea ţării, pentru apărarea gospodăriilor 
lor. Nu datorită celor ca Rayla, mercenari care luptă pentru 


bani, care nu pot şi nu vor să se sacrifice. Nici măcar nu ştiu 
ce înseamnă sacrificiul. Şi, chiar dacă află, îl dispreţuiesc. 


— Lasă-i naibii cu sacrificiul şi disprețul lor! Ce ne pasă? Ciri, 
pune-ţi ceva pe tine şi sari să ne mai aduci o carafă! Am chef 
să mă îmbăt azi. 


Tissaia de Vries a oftat, scuturând din cap. Ceea cenui-a 
scăpat atenţiei Margaritei. 


— Din fericire, a chicotit, nu mai suntem în şcoală, dragă 
maestră. Ne e permis să facem ce ne place. 


— Chiar şi în prezenţa unei viitoare adepte? a întrebat-o 
Tissaia sardonic. Eu, când eram rector în Aretuza... 


— Ne aducem aminte şi încă cum, a continuat Yennefer cu 
un zâmbet. 


Chiar dacă am vrea, n-avem cum să uităm. Du-te după 
carafă, Ciri! 


Sus, aşteptând carafa, Ciri a asistat la plecarea ofițerului şi a 
gărzii sale formate din patru soldaţi. Le-a urmărit cu 
curiozitate şi admiraţie atitudinea, îmbrăcămintea şi armele. 
Rayla, căpitanul cu cosiţă neagră, se certa cu stăpânul 
hanului. 


— N-am de gând să aştept până în zori! Ce-mi pasă că 
porţile sunt închise! Vreau să fiu imediat în spatele zidurilor! 


Ştiu că hanul are poterna lui în spatele grajdurilor! Îţi 
poruncesc s-o deschizi! 


— Regulamentul... 


— Ei, rahat cu mac! Execut poruncile maestrei de Vries! 


— Bine, căpitane, nu mai striga atâta. Îţi deschid... 


Poterna menţionată s-a dovedit a fi o trecere îngustă, solidă, 
care ducea direct dincolo de zidurile târgului. Până când i-a 
fost adusă carafa, Ciri a văzut poterna deschisă, precum şi 
pe Rayla şi garda sa ieşind în noapte. 


A căzut pe gânduri. 


— Ei bine, în sfârşit, s-a bucurat Margarita, nu-i sigur dacă 
văzând-o pe Ciri sau carafa pe care o ducea. 


Ciri a pus carafa pe masă - evident cum nu trebuia, pentru 
că Tissaia de Vries a repoziţionat-o imediat. Turnând, 
Yennefer a stricat aranjamentul, iar Tissaia a trebuit să o 
rearanjeze din nou. Ciri şi-a imaginat-o pe Tissaia profesoară 
şi s-a îngrozit. 


Yennefer şi Margarita s-au întors la conversaţia întreruptă, 
fără să uite de carafă. Lui Ciri i-a fost clar că în curând va 
trebui să se ducă din nou după alta. A căzut pe gânduri, 
ascultând vorbele magicienelor. 


— Nu, Yenna, a scuturat din cap Margarita. Nu eşti la curent, 
din câte văd. Am rupt-o cu Lars. S-a terminat. E/aine 
deireâdh, vorba elfilor. 


— Şi de-aia vrei să te îmbeţi? 


— Printre altele, a spus Margarita Laux-Antille. Sunt tristă, 
nu mă 


ascund. La urma urmei, am fost împreună patru ani. Dara 
trebuit să mă 


despart de el. Din coada câinelui nu faci sită de mătase... 


— Mai ales, a pufnit Tissaia de Vries, uitându-se la licoarea 
aurie pe care o agita în ulcică, că Lars era căsătorit. 


— Asta e, s-a resemnat magiciana. Cred că n-are nicio 
importanţă. 


Toţi bărbaţii atrăgători de vârsta mea sunt căsătoriţi, n-am 
ce face. Lars m-a iubit şi mi s-a părut o vreme câ... ce să 
spun? Voia prea mult. Îmi ameninţa libertatea şi mă 
săturasem de ideea lui obsesivă de 


monogamie. De altfel, ţi-am urmat exemplul, Yenna. Îţi 
aminteşti de discuţia din Vengerberg? Când ai decis să te 
desparţi de vrăjitorul tău? 


Te-am sfătuit atunci să te mai gândeşti, ţi-am spus că nu 
întâlneşti dragostea pe toate drumurile. Dar tot tu aveai 
dreptate. Dragostea cu dragostea, iar viaţa cu viaţa. lubirea 
trece... 


— N-o asculta, Yennefer! a intervenit rece Tissaia. E amărâtă 
şi plină 


de regrete. Ştii de ce nu vine la banchetul de la Aretuza? 
Pentru că îi e ruşine să se arate acolo fără bărbatul cu care a 
fost împreună patru ani. 


Pe care l-a trădat. Pe care l-a pierdut pentru că nu'i-a putut 
aprecia dragostea. 


— Oare n-ar fi mai bine să vorbim despre altceva? a sugerat 
Yennefer, aparent neafectată, dar cu o voce uşor schimbată. 
Ciri, mai toarnă-ne! La naiba, ce mică e carafa asta! Fii 
drăguță, mai adu una! 


— Adu două! a plusat Margarita râzând. Ca răsplată, vei 
primi şi tu o duşcă şi privilegiul de a sta cu noi, ca să nu mai 


trebuiască să tragi cu urechea. Educaţia ta începe aici, chiar 
acum, înainte de a ajunge la mine, la Aretuza. 


— Educaţie! a ridicat Tissaia ochii spre tavan. Pe toţi zeii! 


— Şşşt, dragă maestră! Margarita şi-a dat o palmă peste 
coapsa umedă, făcând-o pe furioasa. Acum eu sunt rectorul 
şcolii! N-ai reuşit să 


mă pici la examenele finale! 
— Regret. 


— Şi eu. Închipuiţi-vă! Aş fi practicat acum în particular, aşa, 
ca Yenna, n-ar mai trebui să mă omor cu adeptele, să le şterg 
mucii de la nas plângăcioaselor sau să-mi bat capul cu cele 
recalcitrante. Ciri, ascultă-mă şi ia aminte. O magiciană 
acţionează mereu. Malefic sau benefic, se va vedea mai 
târziu. Dar trebuie să acţionăm, să luăm cu îndrăzneală viaţa 
de coarne. Crede-mă, îmi pare rău doar pentru inacţiune, 
indecizie şi ezitare. Faptele săvârşite şi hotărârile luate, deşi 
uneori mi-au adus tristeţe şi remuşcări, nu le regret. Uită-te 
la coniţa asta serioasă, care gesticulează pedant şi dă ordine 
în stânga şi-n dreapta! E Tissaia de Vries, mare maestră, care 
a instruit zeci de magiciene. Învăţându-le să acţioneze. Că 
nehotărârea... 


— Las-o în pace, Rita! 


— Tissaia are dreptate, i-a spus Yennefer, încă privind în 
colțul băii. 


Încetează! Ştiu că eşti tristă din cauza lui Lars, dar nu-l 
transforma într-o lecţie de viaţă. Fata mai are destulă vreme 
pentru astfel de lecţii. Şi 


oricum nu le va învăţa la şcoală. Ciri, du-te şi umple carafa! 


Ciri s-a ridicat. Era complet îmbrăcată. 
Şi pe deplin hotărâtă. 
— Ce? a urlat Yennefer. Cum adică? Cum a plecat? 


— A poruncit... a bâiguit hangiul, aplecându-se şi 
împingându-şi spatele în perete. A poruncit să-i înhămăm 
iapa... 


— Şi tu ai ascultat-o? În loc să vii la noi să ne anunţi? 


— Coniţă! Da' de unde era să ştiu? Eram sigurcă vă 
îndeplineşte poruncile... Nici nu mi-a trecut prin gând... 


— Tâmpitul naibii! 


— Calmează-te, Yennefer! Tissaia şi-a dus mâna la frunte. Nu 
te lăsa copleşită de emoţii! E noapte. N-o vor lăsa să iasă pe 
poartă. 


— Mi-a poruncit, a şoptit hangiul, să-i deschidem poterna... 
— ŞI i-aţi deschis-o? 


— Cu congresul ăsta, coniţă, şi-a coborât hangiul privirea, 
într-un târg plin de magicieni... Oamenii se tem, nimeni nu 
îndrăzneşte să le stea în cale... Cum aş fi putut s-o refuz? Ea 
a vorbit la fel ca dumneata, coniţă, avea acelaşi glas... Şi 
arăta la fel... Nimeni nu a îndrăznit nici măcar s-o privească 
în ochi, ce să mai vorbim de întrebări... Semăna leit cu 
dumneata... Din toate punctele de vedere... Mi-a cerut toc şi 
cerneală şi a scris o scrisoare. 


— Dă-mi-o! 


Tissaia de Vries a fost cea mai rapidă. Şi a citit cu voce tare: 
Coniţă, Yennefer! 


lartă-mă. Mă duc la Hirundum pentru că vreau să-l văd pe 
Geralt. 


Înainte de a merge la şcoală, vreau să-l văd. lartă-mă pentru 
neascultare, dar trebuie. Ştiu că mă vei pedepsi, dar nu 
vreau să 


regret indecizia şi ezitarea. Dacă o fi să regret, măcar să fie 
pentru fapte şi acțiune. Sunt o magiciană. Imi iau viața de 
coarne. Mă întorc când pot. 


Ciri 

— Asta e tot? 

— Mai e şi un post-scriptum: 

Spune-i Ritei că nu va trebui să-mi şteargă mucii la şcoală. 


Margarita Laux-Antille şi-a clătinat capul cu neîncredere. lar 
Yennefer a înjurat. Cârciumarului i s-a suit sângele la cap şi a 
rămas cu gura căscată. Auzise multe înjurături la viaţa lui, 
dar ca astea, niciodată. 


Briza sufla dinspre țărm spre mare. Valuri de nori se 
repezeau spre luna agăţată deasupra pădurii. Drumul spre 
Hirundum era cufundat în beznă. Galopul devenise prea 
periculos. Ciri a încetinit, luând-o la trap. 


Nici măcar nu-i trecea prin gând să meargă la pas. Se 
grăbea. 


Din depărtare se auzeau tunetele furtunii care se apropia, 
orizontul se lumina din când în când de la strălucirea 
fulgerelor care străpungeau întunericul, conturând dinţii 
ferăstrăului format din vârfurile copacilor. 


Îşi strunea calul. Era la o răscruce - calea se bifurca, ambele 
drumuri arătau la fel. 


De ce nu mi-a spus nimic Fabio despre răscruce? Dar la 
urma urmei nu mai contează, nu mă rătăcesc niciodată, ştiu 
mereu ce direcţie să aleg... 


Bine, dar de ce nu ştiu acum încotro să mă îndrept? 


O formă imensă i s-a deplasat deasupra capului fără niciun 
foşnet. 


Simţea că inima îi sare din piept şi i se urcă pe esofag. Calul 
s-a învârtit, a zvârlit şi a pornit în galop pe drumul din 
dreapta. L-a oprit după o clipă. 


— Nu-i decât o bufniţă obişnuită, a spus ea, încercând să se 
liniştească 


pe ea însăşi şi calul, o simplă pasăre... N-are de ce să-ţi fie 
frică... 


Vântul se înteţea, norii întunecaţi acopereau complet luna. 
Însă în faţa ei, în perspectiva drumului care şerpuia prin 
pădure, era o lumină. A călărit mai repede, nisipul zbura de 
sub copite. 


Curând a trebuit să se oprească. Înaintea ei era o stâncă şi 
apoi marea de pe fundul căreia ieşea stâlpul stâncos, negru, 
familiar al insulei. Din locul în care se afla nu se puteau 
observa luminile din Garstang, Loxia sau Aretuza. Vedea 
doar turnul solitar, înalt, care se iţea în Thanedd. 


Tor Lara. 


A răsunat vuietul unui tunet, iar un moment mai târziu i s-a 
alăturat banda orbitoare a fulgerului, care lega norii tulburi 


cu vârful turnului. 


Tor Lara se uita la ea cu ochii roşii ai ferestrelor, părea pentru 
o secundă 


că este un incendiu în interiorul turnului. 


Tor Lara... Turnul Pescăruşului... De ce mă înspăimântă acest 
nume minunat? 


Vântul sufla printre copaci, ramurile gemeau, ochii lui Ciri se 
îngustau, praful şi frunzele îi plesneau obrazul. Şi-a întors 
iapa care fornăia şi făcea nazuri. Şi-a recăpătat orientarea. 
Insula Thanedd îi indica nordul, ea trebuia să meargă spre 
vest. Drumul nisipos se desluşea în beznă ca o panglică 
albă, bine conturată. A luat-o la galop. 


A vuit un tunet din nou, în lumina fulgerului, Ciri i-a văzut 
dintr-odată pe călăreţi. Siluetele întunecate, neclare ocupau 
ambele părţi ale drumului. A auzit un urlet. 


— Gar'ean! 


Fără să stea pe gânduri, şi-a cabrat calul, a tras de frâie, s-a 
întors şi a luat-o din nou la galop. In spatele ei, răcnete, 
şuierături, nechezături, ropot de copite. 


— Gar'ean! Dh'oine! 


Galop, ropot de copite, adiere de vânt. Tenebre în care 
sclipesc trunchiurile albe ale mestecenilor de pe marginea 
drumului. Tunet. 


Fulger, în lumina căruia doi călăreţi încercau să-i taie calea. 
Unul dintre ei întinde mâna, vrea să-i ia frâiele. Are o coadă 
de veveriţă pe căciulă. 


Ciri îi dă pinteni iepei, se apleacă şi se lipeşte de gâtul ei, iar 
impulsul o împinge într-o parte. În spatele ei, răcnete, 
şuierături, tunet. Fulger. 


— Spar'le, Yaevinn! 


Galop, galop! Mai iute, căluțule! Tunet. Fulger. Răscruce. În 
stânga! Nu mă rătăcesc niciodată. Din nou răspântie. La 
dreapta! La galop, căluțule! 


lute, iute! 


Drumul duce în sus, nisip sub copite, calul, deşi îndemnat, 
încetineşte... 


În vârful dealului s-a uitat înapoi. Un alt fulger ilumina 
drumul. 


Complet gol. Şi-a ciulit urechile, dar nu putea auzi decât 
vântul care foşnea în frunze. A tunat. 


Nu e nimeni aici. Veveriţele... Doar o amintire de la 
Kaedwen. 


Trandafirule de la Shaerrawedd... Totul mi s-a năzărit. Nu e 
niciun suflet viu pe-aici, nimeni nu mă urmăreşte... 


Vântul a plesnit-o. Vântu/ suflă din pământ, s-a gândit ea, şi 
ÎI simt pe obrazul drept... 


M-am rătăcit. 


Fulger. În lumina lui, suprafaţa mării străluceşte pe fondul 
conului negru al insulei Thanedd. Şi Tor Lara. Turnul 
Pescăruşului. Un turn care atrage ca un magnet... Dar nu 
vreau să merg în acest turn. Mă duc la Hirundum. 


Pentru că trebuie să-l văd pe Geralt. 


A fulgerat din nou. 


Un cal negru stătea între ea şi stâncă. Şi pe el stătea un 
cavaler cu coiful decorat cu aripile unei păsări de pradă. 
Aripile au fâlfâit dintr-odată, pasărea se pregătea de zbor... 


Cintra! 


O teamă paralizantă. Mâinile încleştate dureros pe dărlogi. 
Fulger. 


Cavalerul negru îşi fixează calul. În locul feţei are o mască 
monstruoasă. 


Zbatere de aripi... 


Calul a luat-o la galop din proprie iniţiativă. Tenebre 
presărate cu fulgere. Pădurea se termină. Plescăit sub 
copite, mlaştină. În spatele ei, zgomotul aripilor unei păsări 
de pradă. Aproape... Tot mai aproape... 


Un galop furios, ochii înlăcrimaţi de la curent. În lumina 
fulgerului care a spintecat cerul, Ciri a văzut arini şi sălcii pe 
ambele părţi ale drumului. Dar nu sunt copaci. Aceştia sunt 
slujitorii regelui Olch. 


Slujitorii cavalerului negru galopează în urma ei, iar aripile 
păsării de pradă îi fâlfâie pe coif. Monştrii strâmbi de pe 
marginile drumului îşi întind spre ea braţele noduroase, râd 
sălbatic, căscând scorburile negre din trunchiuri. Ciri se 
lipeşte de grumazul iepei. Crengile şuieră, îi şfichiuie faţa, i 
se agaţă de haine. Trunchiurile scârţâie, trosnesc, scorburile 
rânjesc sardonic... 


Leuţa din Cintra! Copilul Sângelui mai Vechi! 


Cavalerul negru este chiar în spatele ei, Ciri îi simte mâna 
încercând s-o ia de părul de la ceafă. Îndemnată printr-un 
strigăt, iapa se repede înainte, sare peste o barieră 
invizibilă, se împiedică în crengi, le rupe cu trosnete, se 
loveşte... 


A tras frâiele, s-a sprijinit în şa, şi-a întors calul fornăitor. A 
strigat sălbatic, furios. Şi-a scos spada din teacă, şi-a răsucit- 
o deasupra capului. 


Nu mai este Cintra! Nu mai sunt copil! Nu mai sunt lipsită de 
apărare! N-o să 


te las... 


— N-o să te las! N-o să mă mai atingi! N-o să mă mai atingi 
niciodată! 


lapa, cu plescăieli şi clipoceli, s-a lansat în apă; îi ajungea 
până la burtă. Ciri s-a aplecat, a urlat, şi-a îmboldit iapa cu 
călcâiele, a tras-o înapoi pe dig. /azurile, s-a gândit ea. Fabio 
spunea ceva despre iazurile de peşte. Aici este Hirundum. 
M-am descurcat. Nu mă rătăcesc niciodată... 


Fulger. Dincolo de care e digul, mai încolo e zidul negru, 
zimţat, al pădurii, străpungând cerul ca un ferăstrău. Şi nu e 
nimeni. Liniştea e întreruptă doar de vuietul vântului. 
Undeva în mlaştină, o rață măcăie speriată. 


Nimeni. Nu este nimeni pe dig. Nimeni nu mă urmăreşte. A 
fost o nălucire, un coşmar. Amintiri din Cintra. Doar mi s-a 
părut pur şi simplu. 


O luminiță în depărtare. Un far. Sau un incendiu. Trebuie să 
fie o fermă. 


Hirundum. Nu mai e mult. Încă un pic... 


Fulger. Unu, doi, trei. Niciun tunet. Vântul a încetat dintr- 
odată. lapa nechează, dă din cap şi cabrează. 


Pe cerul negru apare o panglică lăptoasă, rapidă, 
unduitoare, ca un şarpe. Vântul suflă din nou în sălcii, 
ridicând de la pământ frunzele prăfuite şi ierburile moarte. 


Luminiţa îndepărtată se disipează. Se scufundă, se îneacă şi 
se estompează în revărsarea unui miliard de foculeţe 
albastre, care sclipesc brusc şi acoperă toată mlaştina. lapa 
fornăie, nechează, se zbate ciudat pe drum, Ciri se luptă din 
greu în şa. 


În panglica de pe cer apar siluetele vagi ale călăreţilor. Se 
apropie, se pot vedea tot mai clar. Poartă coifuri împodobite 
cu coarne de bivol şi pene jumulite, iar sub ele, măşti albe, 
cadaverice. Stau pe scheletele cailor, acoperite cu valtrapuri 
destrămate. Un vânt furios se stârneşte printre sălcii, lamele 
fulgerelor taie neobosit cerul întunecat. Vântul bate din ce în 
ce mai tare. Nu, nu e vântul. Este un cântec ciudat. 


Cavalcada coşmarescă se întoarce, se îndreaptă direct spre 
ea. 


Copitele cailor fantomatici ropotesc printre foculeţele 
atârnate peste mlaştini. În fruntea cavalcadei galopează 
regele Prigoanei. Coiful ruginit i se bălăngăne peste masca 
palidă ca moartea, perforată de alveolele orbitelor în care 
ard vâlvătăi albastre. Mantia zdrenţuită îi flutură în jurul 
trupului. Pe pieptarul acoperit de rugină zornăie colierul, gol 
ca o teacă de fasole. Odinioară erau încrustate pietre 
scumpe în el. Dar i-au căzut în timpul cursei nebuneşti din 
cer. Şi s-au transformat în stele... 


Nu-i adevărat! Nu se poate! E un coşmar, e un vis, eo 
ruşine! Doar mi se năzare! 


Regele Prigoanei dă pinteni calului scheletic, izbucneşte 
într-un râs sălbatic îngrozitor. 


Copil al Sângelui mai Vechi! Ne aparții! Eşti a noastră! Hai 
cu noi, alătură-te prigoanei! Să prigonim până la capăt, o 
veşnicie, până la sfârşitul zilelor! Tu eşti fiica noastră, fiica 
Haosului cu ochii de stea! Alătură-te nouă 


ca să cunoşti bucuria Prigoanei! Eşti de-a noastră, eşti dintre 
noi! Intre noi îţi este locul! 


— Nul a ţipat ea. Plecaţi! Sunteţi morţi! 


Regele Prigoanei râde, clânţăânindu-şi dinţii ştirbi peste 
gulerul ruginit al armurii. In orbitele măştilor cadaverice 
strălucesc lumini albăstrui. 


Da, suntem morţi. Dar tu eşti însăşi moartea. 


Ciri se agaţă de grumazul iepei. Nu trebuie s-o grăbească. 
Simţind fantomele de pe urmele lor, iapa a luat-o la galop. 


Bernie Hofmeier, pitican, fermier din Hirundum, şi-a ridicat 
capul cârlionţat, ascultând sunetul îndepărtat al tunetului. 


— E tare primejdioasă, a spus el, o furtună de-asta fără 
ploaie. Poate să trăsnească undeva şi focu-i gata... 


— O ploicică n-ar strica deloc, a oftat Jaskier, întinzând 
coardele lăutei, pentru că aerul e aşa de uscat, de poţi să-l 
tai cu cuțitul... ţi se lipeşte cămaşa de spate, ţânţarii te scot 
din sărite... Dar cred câtoto să 


toarne până la urmă. S-a tot învârtit furtuna, ne-a tot ocolit, 
dar de ceva vreme se mişcă undeva spre nord. Cred că 
deasupra mării. 


— În Thanedd, a zis piticanul. E cel mai înalt punct din zonă. 
Turnul de pe insulă, Tor Lara, atrage nenorocitul de fulger. 
Când fulgeră mai tare, parcă ia foc. Te miri că nu se 
prăbuşeşte... 


— Asta-i magie curată, a vorbit convingător trubadurul. Totu- 
i magic pe Thanedd, ce mai la deal, la vale, chiar şi roca în 
sine. lar magicienii nu se tem de trăsnete. Ei, dar ce spun 
eu! Ştii, Bernie, că pot chiar să 


prindă fulgere? 
— Ei, şi tu de colo! De unde-ai mai scos-o, Jaskier? 
— Să mă trăsnească... 


Poetul s-a oprit şi s-a uitat la cer îngrijorat. Să nu mă mişc 
de-aici dacă te mint. Îţi spun eu, Hofmeier, magicienii 
captează fulgerul. Am văzut eu cu ochii mei. Bătrânul 
Gorazd, cel pe care l-au ucis mai târziu pe Dealul Sodden, a 
prins un fulger în faţa mea. A luat o bucată lungă de sârmă, 
a fixat-o la un capăt de vârful turnului său, iar celălalt 
capăt... 


— Celălalt capăt al sârmei trebuie băgat într-o butelcă, a 
continuat cu glas piţigăiat fiul lui Hofmeier, un pitican mic, 
cu un păr gros şi cârlionţat ca o blăniţă de oaie, care se 
învârtea în pridvor, într-o damigeană de sticlă, din-aia în 
care ţine tăticul vinul. Fulgerul intră în damigeană de-a 
lungul sârmei... 


— la treci acasă, Franklin! a ţipat fermierul la el. La somn, la 
nani de-acum! E miezul nopţii şi mâine ai de lucru! Şi lasă 
că pun eu mâna petine şi-ţi dau eu ţie şi furtuni, şi sârme! 
N-ai să poţi sta cu fundul pe scaun două săptămâni! Petunia, 
du-l de-aici! Şi mai adu-ne nişte bere! 


— Gata, ţi-ajunge! a spus Petunia Hofmeier furioasă, luându- 
şi fiul din pridvor. Ai tras destul. 


— Nu mă mai bate la cap! Vezi că se întoarce vrăjitorul. 
Oaspeţii trebuie serviţi. 


— Când s-o întoarce vrăjitorul, o să-i aduc. Lui. 


— O, babă nebună! a exclamat Hofmeier, dar în aşa fel încât 
să nu-l audă soţia. Aşa calici sunt toţi din neamul ei, 
Biberveld din Luncă, calici din tată-n fiu... lar pe vrăjitor nu-l 
mai vedem noi curând. Dacă a trecut de iazuri, e dispărut 
fără urmă. N-am mai întâlnit aşa om. Ai văzut cum se uita 
aseară la fete, la Cinia şi Tangerinka, când se jucau în 
pridvor? 


Avea o privire tare ciudată. lar acum... Nu pot să-mi iau 
gândul de la el, cum a plecat ca să fie singur. Şi doar mi-a 
primit ospitalitatea, pentru că 


ferma mea este mai răzleaţă, departe de lume. Îl cunoşti mai 
bine, Jaskier, spune-mi... 


— Îl cunosc? 


Poetul a plesnit un ţânţar pe gât, a luat un acord la lăută, 
uitându-se la siluetele negre ale sălciilor de pe malul iazului. 


— Nu, Bernie. Nu-l cunosc, a explicat. Nu cred că-l cunoaşte 
cineva. 


Dar ceva se petrece cu el, din câte văd eu. De ce să fi venit 
aici, la Hirundum? Ca să fie mai aproape de insula Thanedd? 
Şi totuşi, când i-am propus ieri să facem un drum până la 
Gors Velen, de unde se poate vedea Thaneddul, a refuzat 
fără să stea pe gânduri. Ce I-o fi ţinând aici? 


Te pomeneşti că i-aţi dat vreo comandă bănoasă? 


— Da' de unde! a negat vehement piticanul. Sincer, nici nu 
cred că e vreun monstru pe-aici. Copilul care s-a înecat în iaz 
poate c-o fi avut vreun cârcel. Dar toată lumea a început să 
se vaite că este un vodnic sau o kikimoră şi că trebuie 
chemat un vrăjitor... Cât despre bani, îi dau te-miri-ce, că 
mi-e şi ruşine. Ce viaţă are el? Trei nopţi după diguri, doarme 


ziua sau stă ca o sperietoare în loc şi tace mâlc, se uită la 
copii, la casă... 


Ciudat! Tare ciudat, aş spune. 
— Ai spune bine. 


Un fulger a străpuns cerul, iluminând gospodăria şi 
acareturile fermei. 


Pentru o clipă, ruinele palatului elfesc din capătul uliţei au 
căpătat o strălucire albă. După un moment, un bubuit de 
tunet s-a rostogolit peste livezi. S-a stârnit un vânt 
năprasnic, stufărişul şi copacii foşneau şi se îndoiau 
deasupra iazului, oglinda apei s-a încreţit şi s-a întunecat, 
frunzele nuferilor se ridicau la verticală. 


— Până la urmă, furtuna vine la noi, s-a uitat fermierul spre 
cer. 


Poate că magicienii au alungat-o de pe insulă cu farmece? 
La Thanedd au ajuns vreo două sute... Ce crezi, Jaskier, ce 
vor face acolo, la congresul lor? O să iasă ceva bun? 


— Pentru noi? Mă îndoiesc... Trubadurul şi-a trecut repede 
degetul mare peste coardele lăutei. Aceste adunări sunt, de 
obicei, defilări de modă, lansări de zvonuri, ocazii de bârfă şi 
de pus la cale şmecherii şi încurcături interne. Se ceartă 


dacă să popularizeze magia sau s-o rezerve elitelor. Certuri 
între cei care îi slujesc pe regi şi cei care preferă să 


exercite presiuni asupra regilor de la distanţă... 


— Ha! a spus Bernie Hofmeier. Parcă văd că în timpul 
congresului va tuna şi va fulgera la Thanedd exact ca în 
timpul unei furtuni. 


— Se prea poate. Dar ce ne pasă nouă? 


— Ţie, nu, i-a răspuns sumbru piticanul. Tu doar 
zdrăngăneşti din lăută şi mai scoţi câte-o cântare. Te uiţi la 
lumea din jur şi vezi numai rime şi note. Pe când noi, nu mai 
departe decât săptămâna trecută, ne-au călcat varza de 
două ori copitele cailor. Armata urmăreşte Veveriţele, iar ele 
aleargă şi dispar, şi drumurile lor trec prin varza noastră... 


— Nu-i vreme de bocit după varză, când arde pădurea, a 
recitat poetul. 


— Dumneata, Jaskier, l-a privit peste umăr Bernie Hofmeier, 
când spui ceva, nu se poate şti dacă să plângi, să râzi sau 
să-ţi tragi un şut în cur. Eu vorbesc serios! Şi vreau să-ţi 
spun că vin vremuri grele. Pe toate drumurile - puzderie de 
stâlpi şi spânzurători, hoituri prin poieni şi prin păduri, la 
naiba, aşa o fi arătând această ţară pe vremea Falkăi. Şi cum 
să mai trăieşti aşa? Ziua, oamenii regelui vin şi ne-ameninţă 
că, dacă 


ajutăm Veveriţele, ne duc şi ne ţintuiesc la stâlpul infamiei. 
lar noaptea se arată elfii şi numai încearcă să le întorci 
spatele! Că îndată îţi promit 


poetic c-o să vezi cum noaptea se face roşiatică. Sunt atât 
de poetici, că 


ţi se face greață. Şi uite-aşa o ducem din incendiu în 
incendiu... 


— Te bazezi pe faptul c-o să schimbe ceva congresul 
vrăjitorilor? 


— Mă bazez. Chiar dumneata spuneai că magicienii s-au 
împărţit în două partide. De-a lungul timpului, magicienii i- 
au temperat pe regi, au pus capăt războaielor şi revoltelor. 
La urma urmei, magicienii au făcut pace cu Nilfgaardul acum 
trei ani. Poate că şi acum... 


Bernie Hofmeier a tăcut şi a ciulit urechea. Jaskier a înăbuşit 
cu mâna coardele lăutei. 


leşind din beznă, vrăjitorul şi-a făcut apariţia pe dig. Se 
îndrepta încet spre casă. A fulgerat din nou. Când s-a auzit 
tunetul, vrăjitorul era deja lângă ei, în pridvor. 


— Ei, care-i treaba, Geralt? a întrebat Jaskier, pentru a 
întrerupe tăcerea incomodă. Ai prins bestia? 


— Nu. Noaptea asta nu-i potrivită pentru vânătoare. E o 
noapte tulbure. Prea tulbure... Sunt ostenit, Jaskier. 


— Stai jos, atunci! Respiră adânc. 
— Nu m-ai înţeles. 
— Aşa-i, a murmurat piticanul privind spre cer şi ascultând. 


— E o noapte zbuciumată, ceva rău pluteşte în aer... 
Animalele mugesc prin grajduri... Şi în vuietul vântului se 
aud strigăte... 


— Prigoana Sălbatică, a spus vrăjitorul şoptit. Închide bine 
obloanele, coane Hofmeier. 


— Prigoana Sălbatică? s-a speriat Bernie. Fantome? 

— Nu-ţi face griji! Va trece pe la înălţime. Vara se ridică 
mereu. Dar copiii se pot trezi, Prigoana aduce coşmaruri. E 
mai bine să închizi obloanele. 


— Prigoana Sălbatică, a spus uitându-se neliniştit Jaskier, 
face a război. 


— Prostii! Superstiţie! 


— Şi totuşi! Cu puţin timp înainte de atacul Nilfgaardului 
asupra Cintrei... 


— Taci! l-a oprit vrăjitorul cu un gest, s-a îndreptat dintr- 
odată, privind în beznă. 


— Ce se petrece... 
— Caii. 


— La naiba! a murmurat printre dinţi Hofmeier, ridicându-se 
de pe 


bancă. Noaptea nu pot fi decât Scoia'tael... 

— Un cal, a spus vrăjitorul, ridicându-şi spada de pe bancă. 
Un cal adevărat. Restul sunt fantomele Prigoanei... La naiba, 
nu se poate... 


Vara? 


S-a ridicat şi Jaskier, dar îi era ruşine s-o ia la sănătoasa, 
pentru că 


nici Geralt, nici Bernie nu par tentaţi să fugă. Vrăjitorul şi-a 
scos spada şi a alergat spre dig, iar piticanul, fără să stea pe 


gânduri, l-a urmat, înarmat cu o furcă. A fulgerat din nou, pe 
dig s-a zărit un cal galopând. 


lar în spatele calului era ceva nedesluşit, ceva ca o vâltoare 
neregulată, ţesută din tenebre şi strălucire, avansând în 
urma calului. Ca un vârtej, ca o nălucire. Ceva care stârnea 
teamă, panică, silă îţi întorcea maţele pe dos. 


Vrăjitorul a strigat, ridicând spada. Călărețul l-a observat, a 
accelerat galopul, s-a uitat în spate. Vrăjitorul a strigat din 
nou. A tunat. 


O strălucire, dar de data aceasta n-a fost un fulger. Jaskier s- 
a prăbuşit pe bancă şi s-ar fi băgat sub ea, dar şi-a dat 
seama că nu încape. Bernie şi-a lăsat furca să-i cadă din 
mână. Petunia Hofmeier, care ieşise din casă, a scosun 
răcnet. 


Strălucirea orbitoare s-a materializat într-o sferă diafană, în 
care a apărut o figură, luând rapid contururi şi forme. Jaskier 
a recunoscut-o imediat. Cunoştea acele bucle negre, şiretlice 
şi steaua din obsidian de pe bentiţa de catifea. Ceea ce nu 
cunoştea şi nu mai văzuse niciodată 


înainte era chipul ei. Chipul furiei şi al mâniei, chipul zeiţei 
Răzbunării, al Distrugerii şi al Morţii. 


Yennefer a ridicat mâna şi a rostit o vrajă şi, cu un şuierat, 
spirale scânteietoare i s-au strecurat din palmă, străpungând 
cerul nopţii şi strălucind în mii de reflexii pe suprafaţa 
iazurilor. Spiralele s-au înfipt ca nişte săgeți în vârtejul care-l 
urmărea pe călăreţul solitar. Vârtejul se zbătea, iar lui Jaskier 
i se părea că aude ţipete fantomatice şi că distinge siluetele 
halucinante ale cailor fantomatici. Le-a văzut doar o 
fracțiune de secundă, pentru că vârtejul s-a contractat şi s-a 
prăbuşit brusc, s-a închis într-o bilă, şi a urcat în cer, 
prelungindu-se într-o dâră şi târând o coadă ca de cometă în 


urma sa. S-a lăsat întunericul, luminat doar de strălucirea 
palidă a felinarului ţinut de Petunia Hofmeier. 


Călărețul şi-a tras calul în curtea din faţa casei, a zburat din 
şa, s-a bălăbănit. Jaskier şi-a dat seama de îndată cine era. 
N-o mai văzuse niciodată pe această fată suplă, cu părul 
cenuşiu. Dar a recunoscut-o 


imediat. 


— Geralt... a spus fata încet. Coniţă Yennefer... Îmi pare 
rău... A trebuit. Ştii... 


— Ciri... a răspuns vrăjitorul. 


Yennefer a făcut un pas spre fată, dar s-a oprit. N-a spus 
nimic. 


La cine se va duce oare? s-a gândit Jaskier. Niciunul dintre 
ei, nici vrăjitorul, nici magiciana, nu va face niciun pas, 
niciun gest. La cine va trage mai întâi? La el? La ea? 


Ciri nu s-a apropiat de niciunul dintre ei. Nu putea alege. 
Aşa că a leşinat. 


Casa era goală, piticanul cu ai lui plecaseră la lucru din zori. 
Ciri s-a făcut că doarme, dar i-a auzit pe Geralt şi pe 
Yennefer ieşind. A alunecat din aşternut, s-a îmbrăcat rapid, 
s-a furişat din cameră, i-a urmat în livadă. 


Geralt şi Yennefer se îndreptau spre dig, printre iazurile 
albite şi îngălbenite de nuferi. Ciri se ascundea în spatele 
unui zid năruit şi îi privea pe amândoi printr-o fisură. Se 
gândea că Jaskier, faimosul poet, ale cărui poezii le citise de 
mai multe ori, încă mai doarme. Dar se înşela. Poetul Jaskier 
nu dormea. Şi a surprins-o. 


— Hei, i-a spuse el, făcându-şi brusc apariţia şi chicotind, e 
frumos să 


pândeşti şi să tragi cu urechea? Mai multă discreţie, micuţo! 
Lasă-i singuri. 


Lui Ciri i-a năvălit sângele în cap, dar imediat şi-a apăsat 
buzele. 


— În primul rând, nu sunt micuță, şi-a luat inima în dinţi. lar 
în al doilea rând, poate că nu-i deranjez, nu? 


Jaskier a adoptat un ton serios. 
— Aşa o fi, a spus el. Cred că chiar îi ajuţi. 
— Cum? În ce fel? 


— Nu te preface! leri, ai fost foarte isteaţă. Dar pe mine nu 
m-ai păcălit. Te-ai prefăcut că leşini, nu? 


— Da, a îngăimat ea, întorcându-şi faţa. Yennefer şi-a dat 
seama, dar Geralt nu... 


— Amândoi te-au dus în casă. Mâinile lor s-au atins. Au stat 
la căpătâiul patului până au mijit zorii, dar nu şi-au spus 
nimic unul altuia. 


Acum au ieşit să vorbească pe dig. Şi te-ai hotărât să asculţi 
ce vorbesc... 


Şi să-i pândeşti prin crăpătura din zid. Chiar trebuie să ştii 
ce fac ei 


acolo? 


— Ei nu fac nimic acolo, s-a îmbujorat Ciri. Vorbesc puţin, 
atât. 


— Şi tu... Jaskier s-a aşezat pe iarba de sub măr şi s-a 
sprijinit de trunchi, verificând mai întâi dacă nu sunt furnici 
sau omizi pe el. Vrei să 

ştii despre ce vorbesc, nu? 


— Da... Nu! Şi la urma urmei... la urma urmei nici n-aud 
nimic. Sunt prea departe. 


— Dacă vrei, a surâs bardul, îţi spun eu. 

— Dar tu de unde poţi să ştii? 

— Ha, ha, ha! Eu, drăguță Ciri, sunt poet. Poeţii ştiu totul 
despre astfel de lucruri. Şi să-ţi mai spun ceva: poeţii ştiu 
mai multe despre astfel de lucruri decât împricinaţii înşişi. 
— Chiar! 


— Pe cuvânt. Pe cuvântul meu de poet. 


— Da? Ei bine, atunci... Atunci, spune-mi despre ce vorbesc? 
Explică- 


mi ce înseamnă toate astea! 
— la mai trage cu ochiul prin crăpătură şi vezi ce fac. 


— Ciri şi-a muşcat buza inferioară, apoi s-a aplecat mai mult, 
şi-a apropiat ochii de fisură: 


— Coniţa Yennefer stă lângă salcie... Dă la o parte frunzele şi 
se joacă 


cu steaua... Nu spune nimic şi nici măcar nu se uită la 
Geralt... Şi Geralt stă lângă ea. Şi-a lăsat capul în jos. Şi 
spune ceva. Nu, tace. O, fir-ar... 


Ce ciudat... 
— E simplu ca bună ziua. 


Jaskier a găsit un măr în iarbă, l-a şters de pantaloni şi a 
privit-o critic: 


— El îi cere să-l ierte pentru vorbele sale şi diferitele fapte 
prosteşti. Îi cere iertare pentru nerăbdare, pentru lipsă de 
încredere şi speranţă, pentru încăpățânare, pentru 
insistenţă, pentru ticăloşie şi pentru comportamentul 
nevrednic de un bărbat. Îşi cere iertare pentru ceea ce n-a 
înţeles, pentru ceea ce n-a vrut să înţeleagă... 


— Nu se poate! s-a îndreptat Ciri, aruncându-şi bretonul de 
pe frunte într-o mişcare violentă. Tu le născoceşti, sunt 
scorniri de-ale tale! 


— Îşi cere iertare pentru ce a înţeles abia acum. 


Jaskier s-a uitat la cer, iar vocea lui a preluat ritmul unor 
balade adevărate: 


— Pentru ce ar vrea să înţeleagă, dar se teme că nu va 
reuşi... Şi 


pentru ce nu va înţelege niciodată. Îşi cere iertare şi se 
căieşte... Hmm, hmm... Sens... Conştiinţă... Destin? E banal, 
la naiba... 


— Nu-i adevărat! a bătut din picior Ciri. Geralt nu spune aşa 
ceva! 


EI... nu spune nimic. Îl văd foarte bine. El stă acolo cu ea şi 
tace... 


— Ăsta este şi rolul poeziei, Ciri. Vorbeşte despre ce nu 
vorbesc ceilalţi. 


— Rolul tău este prost. lar tu scorneşti tot! 


— Şi ăsta este rolul poeziei. Am auzit nişte voci ridicate 
deasupra iazului. Aruncă repede un ochi, ia vezi ce se 
întâmplă acolo. 


— Geralt - Ciri s-a uitat din nou prin fisura din zid - e în 
picioare, cu capul în jos. lar Yennefer se răsteşte la el. Ţipă 
şi-şi agită braţele. Ce înseamnă asta? 


— Floare la ureche: Jaskier s-a uitat din nou la norii de pe 
cer. Acum îi cere ea iertare lui. 


Aşa că te iau ca să te ţin şi să te păstrez, pentru un destin 
frumos sau urât, la bine şi la rău, ziua şi noaptea, în boală şi 
în sănătate, pentru că mi-eşti dragă din toată inima şi jur să 
te iubesc pe veci, până când moartea ne va despărți. 


Formula antică a căsătoriei 


Ştim prea puțin despre dragoste. Dragostea este ca o pară. 
Para este dulce şi are o anumită formă. Incercați să definiţi 
forma perei. 


JASKIER, O jumătate de veac de poezie 
3 


Geralt avea motive să bănuiască - şi bănuia - că banchetele 
magicienilor erau diferite de sărbătorile şi petrecerile 
muritorilor de rând. Totuşi, nu se aştepta ca diferenţele să fie 
atât de mari şi atât de esenţiale. 


Propunerea lui Yennefer de a o însoţi la banchetul ce 
precede congresul magicienilor a fost o surpriză pentru el, 
dar nu l-a dat pe spate. Nu era prima propunere de acest fel. 
Odinioară, când locuiau împreună şi totul mergea strună 
între ei, Yennefer îşi dorea să fie la congrese şi convenţii în 
compania lui. Atunci însă el o refuza ferm. Era convins că 
printre magicieni putea fi tratat, în cel mai bun caz, ca un 
ciudat sau ca o curiozitate, iar în cel mai rău caz, ca un 
intrus sau ca un paria. Yennefer îi lua peste picior temerile, 
dar nu insista. Pentru că 


insistase atât de mult în alte situaţii, încât se zguduia casa, 
iar paharele se făceau ţăndări, iar hotărările lui Geralt erau 
de nezdruncinat. 


De data asta, a fost de acord. Fără să stea pe gânduri. 
Propunerea a venit după o discuţie lungă, sinceră şi plină de 
emoţii. Discuţia i-a apropiat din nou, le-a îndepărtat umbra 
conflictelor vechi şi le-au dat uitării, le-a topit gheaţa 
suferinţei, mândriei şi încăpăţânării. După 


discuţia de pe digul din Hirundum, Geralt ar fi fost de acord 
cu orice propunere a lui Yennefer. N-ar fi refuzat-o, nici dacă 
i-ar fi propus să 


viziteze iadul pentru a bea o ulcică de catran fierbinte în 
compania unor demoni aprinşi. 


Şi mai era şi Ciri, fără de care nu s-ar fi purtat nicio discuţie, 
n-ar fi avut loc nicio întâlnire. Ciri, de care, după spusele lui 
Codringher, se interesase un magician. Geralt spera că 
prezenţa sa la congres l-ar putea provoca pe magician şi l-ar 
forţa să acţioneze. Dar nu i-a zis lui Yennefer. 


Din Hirundum s-au dus direct în Thanedd, el, ea, Ciri şi 
Jaskier. Mai întâi s-au oprit în complexul imens al palatului 
Loxia, situat la poalele versantului sud-estic al muntelui. 


Palatul era burduşit de invitaţii la congres şi de persoanele 
însoţitoare, dar s-a găsit imediat cazare pentru Yennefer. Şi- 
au petrecut toată ziua în Loxia. Geralt a discutat toată ziua 
cu Ciri, Jaskier a umblat de colo-colo ca să adune şi să 
împrăştie bârfe, iar magiciana a probat şi ales câteva ţinute. 
lar când s-a lăsat seara, 


vrăjitorul şi Yennefer s-au alăturat procesiunii colorate, care 
se deplasa spre Aretuza - la palatul în care avea loc 
banchetul. lar acum, în Aretuza, Geralt era uluit şi 
emoţionat, deşi îşi promisese că orice s-ar întâmpla, nu se va 
lăsa nici uimit şi nici emoţionat de nimic nici în ruptul 
capului. 


Vasta sală centrală a palatului era dispusă în forma literei 
„T”. Partea cea mai lungă avea ferestre înguste şi 
nemaipomenit de înalte, ajungând aproape până la bolta 
sprijinită pe coloane. Bolta era, de asemenea, foarte înaltă. 
Atât de înaltă, încât cu greu se distingeau detaliile frescelor 
care o împodobeau, în special sexul nudurilor, acestea fiind 
cel mai repetat motiv pictural. La ferestre erau vitralii care 
trebuie să fi costat o adevărată avere, dar, cu toate acesta, 
în sală se simţea un curent. Geralt se mira cum de nu se 
sting lumânările, însă, după o observaţie mai atentă, nu s-a 
mai mirat. Candelabrele erau magice şi poate chiar iluzorii. 
Lumina, în orice caz, era puternică, incomparabil mai 
puternică 


decât cea pe care ar fi dat-o lumânările. 


Când au intrat, peste o sută de oameni dansau deja 
înăuntru, în sală, după cum estima vrăjitorul, putea să 
încapă cel puţin de trei ori mai multă lume, chiar dacă în 
mijloc, aşa cum se obişnuia, mesele erau aşezate în formă de 
potcoavă. Dar nu era o potcoavă tradiţională. Părea că seva 
sărbători în picioare, rătăcind perseverent de-a lungul 


zidurilor decorate cu tapiserii, ghirlande şi fanioane 
fluturânde pe la mijlocul lor. 


Erau rânduri de mese lungi sub tapiserii şi ghirlande. lar pe 
mese, printre compoziţii florale fanteziste şi sculpturi de 
gheaţă fabuloase, mâncăruri sofisticate erau îngrămădite pe 
platouri rafinate. Privind mai atent, Geralt a înţeles că 
fantezia era de proporţii, mult mai amplă decât la fantezia 
descoperită la mâncare. 


— Nu există nicio masă, a constatat el posomorât, 
netezindu-şi caftanul negru, cu garnitură argintie, scurt şi 
strâns în talie, de care îi făcuse rost Yennefer. Un astfel de 
caftan, fiind ultimul strigăt al modei, era numit dublet. 
Vrăjitorul nu ştia de unde provine acest nume. ŞI nici nu 
ţinea să ştie. 


Yennefer nu a reacţionat. Geralt nici nu se aştepta la o 
reacţie, ştia bine că magiciana nu reacţiona la asemenea 
declaraţii. Dar el nu a renunţat. A continuat să se lamenteze. 
Voia doar să cârcotească. 


— Nu există nici muzică. Şi ce curent afurisit mă trage! N-ai 
unde să 


stai. O să mâncăm şi-o să bem în picioare? 
vrăjitoarea l-a fulgerat cu privirea sa violetă. 


— Da, i-a confirmat ea neaşteptat de calmă. Mâncăm în 
picioare. 


Oricum, ştii bine că opririle prelungite la masă sunt 
considerate lipsite de tact. 


— Voi încerca să le fac cu tact, a bodogănit el. Cu atât mai 
mult cu cât nu prea ai la ce să te opreşti cu adevărat din 


câte văd eu. 


— Băutul peste măsură e considerat o mare lipsă de tact, şi- 
a continuat Yennefer prelegerea, ignorându-i bodogăneala. 
Evitarea conversaţiei e considerată o lipsă de tact de 
neiertat... 


— Şi, a întrerupt-o el, dacă slăbănogul cu pantaloni de cretin 
mi i-a arătat cu degetul pe cei doi tovarăşi ai săi, se 
consideră tot aşa, lipsit de tact? 


— Da. Dar nu prea. 

— Şi ce-o să facem, Yen? 

— Mergem prin sală, salutăm, facem complimente, vorbim... 
încetează cu netezirea dubletului şi cu aranjatul părului. 

— Nu m-ai lăsat să-mi pun bentiţa... 


— Bentiţa ta e pretențioasă. Hai, nu mai cârcoti, dă-mi braţul 
şi hai să 


mergem! Oprirea lângă intrare e considerată, de asemenea, 
lipsită de tact. 


Se perindau în jurul sălii, care se umplea treptat de oaspeţi. 
Geralt era înfometat, dar în curând şi-a dat seama că 
Yennefer nu glumea. S-a lămurit că bunele maniere îi 
obligau, de fapt, pe magicieni să mănânce şi să bea puţin şi 
aparent fără nicio tragere de inimă. Şi, de parcă n-ar fi fost 
destul, fiecare oprire la masă implica obligaţii sociale. 
Observai pe cineva, îi arătai că eşti bucuros că l-ai observat, 
te apropiai şi îl salutai, pe cât de efuziv, pe atât de fals. 
După mimarea sărutului pe obraji sau după strângerea 
delicată şi cu lehamite a mâinii, după zâmbete ipocrite şi 


complimente şi mai ipocrite, dar frumos servite, se însăila o 
conversaţie scurtă şi plictisitoare despre nimic. 


Vrăjitorul se uita cu ochii în patru în jur, căutând feţe 
familiare, în principal în speranţa că nu este singurul din 
sală care nu aparţine frăţiei magicienilor. Yennefer îl 
asigurase că nu va fi singurul, dar cu toate acestea elnua 
văzut pe nimeni din afara Frăției sau nu a putut recunoaşte 
pe nimeni. 


Pajii aduceau vin pe tăvi, şerpuind printre oaspeţi. Yennefer 
nu bea deloc. Vrăjitorul voia, dar nu putea. Dubletul, pe de 
altă parte, se 


îmbătase de-a binelea. La subsuori. 


Ţinându-l abil de braţ, magiciana l-a smuls de la masă şi l-a 
condus până în mijlocul sălii, chiar în centrul curiozităţii 
publice. N-avea rost să 


opună rezistenţă. Ştia ce se întâmplă. Era cea mai banală 
demonstraţie din lume. 


Geralt ştia la ce să se aştepte, aşa că s-a supus stoic 
privirilor pline de o curiozitate nesănătoasă ale magicienelor 
şi zâmbetelor enigmatice ale magicienilor. Deşi Yennefer îl 
asigurase că tactul şi convențiile interzic utilizarea magiei la 
astfel de evenimente, nu credea că magicienii s-ar fi putut 
abţine, mai ales că Yennefer l-a expus provocator în văzul 
tuturor. 


Şi-avea dreptate să nu creadă. A simţit de câteva ori 
vibraţiile medalionului şi furnicăturile inimii, declanşate de 
impulsurile magice. 


Unii, mai ales unele, încercau imprudent să-i citească 
gândurile. Era pregătit pentru asta, ştia despre ce era vorba, 


ştia să riposteze. A privit-o pe Yennefer, aflată alături de el, 
cea strălucind în alb şi negru, cu părul ca pana corbului şi cu 
ochii violeţi, iar magicienii care îl sondau s-au tulburat, s-au 
pierdut, şi-au pierdut în mod clar seninătatea şi aplombul, 
spre încântarea şi satisfacția lui Geralt. Da, le-a răspuns cu 
gândul, da, nu vă înşelați. Este ea şi numai ea alături de 
mine aici şi acum, şi asta e tot ce contează. Aici şi acum. Şi 
cine a fost în trecut, unde a fost şi cu cine a fost înainte n- 
are nici cea mai mică însemnătate. Acum ea e cu mine, aici, 
printre voi. Cu mine şi cu nimeni altcineva. Asta cred eu şi 
mă gândesc mereu la ea, simțindu-i permanent parfumul şi 
căldura corpului ei. Şi n-aveţi decât să 


crăpați de invidie. 


Magiciana i-a strâns tare antebraţul, l-a îmbrăţişat dintr-o 
parte. 


— Mulţumesc, i-a murmurat ea, îndreptându-se spre mese. 
Dar fără 


ostentaţie, te rog! 


— Voi, magicienii, luaţi mereu onestitatea drept ostentaţie? 
De-aia nu credeţi în onestitate nici atunci când o citiţi în 
gândurile altcuiva? 


— Da. De-aia. 
— Dar îmi mulţumeşti, totuşi? 


— Pentru că pe tine te cred, a răspuns şi l-a strâns şi mai 
ferm de braţ, a întins mâna după o farfuriuţă. Pune-mi nişte 
somon, vrăjitorule! Şi crabi. 


— Sunt crabi de la Poviss. Probabil că au fost prinşi acum o 
lună, iar pe căldura asta... Nu ţi-e frică... 


— Crabii ăştia, l-a întrerupt, se plimbau pe fundul mării în 
dimineaţa 


asta. Teleportarea este o descoperire formidabilă. 

— Da, a fost el de acord. Ar merita s-o popularizaţi, nu crezi? 
— Lucrăm la asta. Mai dă-mi, mi-e foame! 

— Te iubesc, Yen. 

— Ţi-am mai spus doar, fără ostentaţie... 


S-a oprit, şi-a scuturat capul, şi-a dat la o parte buclele 
negre de pe obraz, şi-a deschis larg ochii violet: 


— Geralt! Mi-ai mărturisit-o pentru prima dată! 
— Nu se poate! Răzi de mine. 


— Nu, cum să fac aşa ceva? În trecut doar ai gândit-o, iar 
astăzi ai spus-o. 


— E vreo diferenţă? 

— lmensă. 

— Nu vorbi cu gura plină! Şi eu te iubesc. Şi nu ţi-am spus? 
Doamne, te îneci! Ridică mâinile, îţi dau una în spate. 
Respiră adânc! 

— Yen... 

— Respiră, respiră, o să-ţi treacă de îndată. 

— Yen! 


— Da. Onestitate pentru onestitate. 


— Te simţi bine? 


— De când aştept, a recunoscut ea şi a stors lămâia pe 
somon. Că doar n-aveam cum să reacţionez la confesiuni 
formulate în gând. Am aşteptat vorbe, am putut răspunde, 
am răspuns. Mă simt minunat. 


— Ce s-a întâmplat? 


— Îţi zic mai târziu. Mănâncă. Somonul e delicios, 
binecuvântată fie Forţa, într-adevăr delicios. 


— Pot să te sărut? Acum, de faţă cu toată lumea? 
— Nu. 
— Yennefer! 


O magiciană cu părul întunecat care trecea şi-a eliberat 
braţul de sub cotul bărbatului ei şi s-a apropiat. 


— Ai venit până la urmă? Oh, e minunat! Nu te-am văzut de 
un veac! 


— Sabrina! Yennefer a fost atât de sinceră, încât toată 
lumea, cu excepţia lui Geralt, putea fi păcălită. 


— Dragă! Ce mă bucur! 


Magicienele s-au îmbrăţişat cu prudenţă şi-au sărutat aerul 
de lângă 


urechi şi cerceii de diamant cu onyx. Cerceii celor două, care 
aminteau 


de ciorchini de struguri în miniatură, erau identici - în aer 
mirosea instantaneu a ostilitate înfuriată. 


— Geralt, dă-mi voie să ţi-o prezint pe prietena mea de la 
şcoală, Sabrina Glevissig de la Ard Carraigh. 


Vrăjitorul s-a înclinat, i-a sărutat mâna oferită în sus. 
Remarcase deja că toate magicienele aşteptau să le fie 
sărutate mâinile, un gest care le plasa cel puţin la rang de 
prințese. Sabrina Glevissig şi-a ridicat capul, cerceii îi 
tremurau şi-i zornăiau. În linişte, dar ostentativ şi imprudent. 


— Chiar am vrut să te cunosc, Geralt, i-a zâmbit. 


Ca mai toate magicienele, nu făcea uz de „conule”, „domnia 
voastră” 


sau alte forme în vigoare printre nobili. 


— Mă bucur, mă bucur, a repetat. În cele din urmă, ai încetat 
să ne-o ascunzi pe Yenna. Sincer, sunt surprinsă că ai 
tărăgănat atât. N-are de ce să-ţi fie ruşine. 


— Şi eu cred la fel, a confirmat Yennefer, clipind uşor şi 
respingând demonstrativ o şuviţă de păr de pe cercel. 
Frumoasă bluză, Sabrina! De-a dreptul fermecătoare. Nu-i 
aşa, Geralt? 


Vrăjitorul a aprobat din cap. Bluza Sabrinei Glevissig, din 
şifon negru, dezvăluia absolut tot ce era de dezvăluit şi avea 
ce. Fusta carmin, strânsă 


cu o centură de argint cu o cataramă mare în formă de 
trandafir, era tăiată într-o parte în conformitate cu cea mai 
recentă modă. Ce-i drept, moda cerea ca tăietura fustei să se 
oprească la mijlocul coapselor, dar Sabrina avea tăietura 
până la jumătatea şoldului. Foarte frumos şold de altfel. 


— Ce mai e nou în Kaedwen? a întrebat-o Yennefer, 
prefăcându-se că 


nu vede că se uită la Geralt. Regele Henselt continuă să-şi 
irosească 


forţele şi resursele pe alungarea Veveriţelor din pădure? Tot 
îi mai stă 


capul la expediţia punitivă împotriva elfilor din Dol 
Blathanna? 


— Să lăsăm politica! a zâmbit Sabrina. 


Un nas destul de lung şi ochii aprigi o făceau să pară o 
vrăjitoare clasică. 


— Mâine, la congres, o să ne iasă politica pe nas, a adăugat. 
O să 


ascultăm diferite... morale. Cu privire la nevoia de 
coexistenţă paşnică... 


De prietenie... Cu privire la necesitatea de a lua o poziţie 
solidară cu planurile şi intenţiile regilor noştri... Ce altceva o 
să mai ascultăm, Yennefer? Ce ne-a mai pregătit pentru 
mâine Capitulul şi Vilgefortz? 


— Să lăsăm politica în pace. 


Sabrina Glevissig a râs cristalin, timp în care cerceii şi-au 
repetat clinchetul delicat. 


— Corect. Să aşteptăm până mâine. Mâine... Mâine o să se 
lămurească tot. Ah, politica asta, sporovăielile astea 
nesfârşite... ce fatal se reflectă asupra tenului. Din fericire, 
am o alifie miraculoasă, crede-mă, drăguță, ridurile se 
topesc ca zăpada la soare... Să-ţi dau reţeta? 


— Mulţumesc, dragă, dar nu am nevoie de ea. Chiar nu. 


— Ştiu. La şcoală, întotdeauna te-am invidiat pentru tenul 
tău. Pe toţi zeii, câţi ani ai? 


Yennefer s-a prefăcut că face o reverență cuiva care trecea 
pe lângăei. 


Sabrina i-a zâmbit vrăjitorului şi i-a dezvăluit încântată ce 
nu mai reuşea să ascundă şifonul negru. Geralt a înghiţit din 
nou în sec, încercând să 


nu se uite prea îndrăzneţ la sfârcurile ei trandafirii, prea 
vizibile sub țesătura transparentă. S-a uitat jenat la 
Yennefer. Magiciana zâmbea, dar el o cunoştea prea bine. 
Era furioasă. 


— lertaţi-mă! a spus ea brusc. O văd pe Filippa acolo. 
Trebuie neapărat să vorbesc cu ea. Hai, Geralt! Pa, Sabrina! 


— Pa, Yenna! Sabrina Glevissig l-a fixat cu privirea pe 
vrăjitor, încă o dată, te felicit pentru... gustul tău. 


— Mulţumesc, vocea lui Yennefer era rece. Mulţumesc, draga 
mea. 


Filippa Eilhart era în compania lui Dijkstra. Geralt, care 
avusese oarecum de-a face cu spionul redanian, ar fi trebuit 
să se bucure în sfârşit, găsea şi el un prieten care, asemenea 
lui, nu aparţinea frăţiei. Dar nu s-a bucurat deloc. 


— Mă bucur să te văd, Yenna! 
Filippa a sărutat aerul de lângă cercelul lui Yennefer. 


— Bună, Geralt! l-a salutat ea. Îl cunoaşteţi pe contele 
Dijkstra, nu? 


— Cine nu-l cunoaşte? Yennefer a înclinat capul şi i-a oferit 
lui Dijkstra mâna pe care spionul a sărutat-o cu reverență. 
Ce plăcere să te revăd, conte! 


— Plăcerea e de partea mea! a spus şeful serviciului secret 
al regelui Vizimir. Să te văd din nou, Yennefer! Mai ales într-o 
companie atât de plăcută. Geralt, respectul meu cel mai 
profund... 


Geralt, refuzând să se asigure că respectul său e cel mai 
profund, i-a scuturat mâna sau, mai degrabă, a încercat s-o 
scuture, deoarece mâna lui Dijkstra era mai mare decât una 
normală şi de aceea o strângere era aproape imposibilă. 


Spionul uriaş era îmbrăcat într-un dublet bej, descheiat 
destul de informal. Era evident că se simte confortabil în el. 


— Am observat, i-a spus Filippa, că ai stat de vorbă cu 
Sabrina! 


— Am stat, i-a zis Yennefer. Ai văzut ce purta? Trebuie să n-ai 
nici gust şi nici ruşine ca să... Ea, la naiba, e mai bătrână 
decât mine... Nu contează. Dar măcar de-ar mai avea ceva 
de arătat! O maimuţă 

nesuferită! 


— A încercat să te tragă de limbă? Toată lumea ştie că 
spionează 


pentru Henselt din Kaedwen. 


— Serios? s-a prefăcut Yennefer uimită. Când s-a aflat, au 
crezut că e o glumă tare bună, şi pe bună dreptate. 


— Conte, cum te distrezi la manifestarea noastră? l-a 
întrebat Yennefer când Filippa şi Dijkstra s-au oprit din râs. 


— Extrem de bine, s-a aplecat curtenitor spionul regelui 
Vizimir. 


— Dacă ţinem cont că, a zâmbit Filippa, contele se află aici 
în interes de serviciu, această declaraţie este un compliment 
preţios pentru noi. Şi, ca orice compliment de acest gen, e 
mai puţin sincer. Chiar acum o clipă 


mi-a mărturisit că ar prefera un salon frumos, familiar, 
iluminat discret, cu miros de torţe şi de carne prăjită pe 
grătar. Şi-ar dori o masă 


tradiţională, presărată cu sos şi inundată cu bere, pe care ar 
putea să 


bată cu o halbă tactul unor cântece deocheate de pahar şi 
sub care dimineaţa s-ar putea strecura cu graţie ca să 
doarmă printre ogarii preocupaţi de roaderea oaselor. lar la 
argumentele mele, în sprijinul superiorității modului nostru 
de a sărbători, el a făcut, închipuiţi-vă, urechea toacă. 


— Într-adevăr? s-a uitat Vrăjitorul blând la spion. Şi care ar 
fi, mă 

rog, argumentele, dacă nu sunt prea indiscret? 

De data aceasta întrebarea lui a fost aparent tratată ca o 


glumă tare bună, pentru că ambele magiciene au pufnit în 
râs în acelaşi timp. 


— Ah, voi, bărbaţii... a spus Filippa. Nu înţelegeţi nimic. Oare 
e posibil să impresionezi cu rochia şi figura în semiîntuneric 
şi fum, aşezat la masă? 


Geralt, fără să-şi găsească cuvintele, doar s-a înclinat. 
Yennefer l-a strâns uşor de braţ. 


— A! a exclamat ea. O văd pe Triss Merigold acolo. Trebuie să 
schimb vreo două vorbe cu ea... lertaţi-ne că vă părăsim 
acum. Pe curând, Filippa! Cu siguranţă vom mai găsi o 
ocazie să mai stăm la taclale astăzi. 


Nu-i aşa, conte? 


— Fără doar şi poate, a zâmbit Dijkstra şi s-a aplecat adânc. 
Iţi stau la dispoziţie, Yennefer. Aştept doar un semn. 


S-au apropiat de Triss, strălucitoare în câteva nuanţe de 
albastru şi acvamarin. Triss şi-a întrerupt conversaţia cu doi 
magicieni, a zâmbit fericită, a îmbrăţişat-o pe Yennefer, a 
repetat ritualul sărutării aerului din preajma urechilor. Geralt 
i-a luat mâna oferită, dar s-a hotărât să 


acţioneze împotriva ceremonialului: a îmbrăţişat-o pe 
magiciana cu părul şaten şi i-a sărutat obrazul moale şi 
pufos ca o piersică. Triss s-a îmbujorat uşor. 


Magicienii s-au prezentat. Unul era Drithelm din Pont Vanis, 
iar celălalt, fratele său, Detmold. Ambii erau în slujba regelui 
Esterad din Kovir. Amândoi s-au dovedit taciturni şi au 
plecat cu prima ocazie. 


— Aţi stat de vorbă cu Filippa şi Dijkstra din Tretogor, le-a 
spus Triss, jucându-se cu inimioara din lapislazuli în montură 
de argint cu diamante, agăţată la gât. 


— Bănuiesc că ştiţi cine este Dijkstra? 


— Ştim, a confirmat Yennefer. A vorbit şi cu tine? A încercat 
să te iscodească? 


— A încercat, a zâmbit cu subinţeles magiciana şi a chicotit. 


— Cu multă grijă. Dar Filippa l-a împiedicat cât a putut. ŞI 
eu, care credeam că se înţeleg de minune... 


— E foarte bună prietenă cu el, a avertizat-o Yennefer pe un 
ton serios. Mare grijă, Triss! Să nu-i sufli nicio vorbă despre... 
Ştii tu cine. 


— Ştiu. O să am grijă. Apropo... şi-a coborât vocea Triss. Ce 
face? Pot s-o văd? 


— Dacă te hotărăşti să predai la Aretuza, i-a zâmbit 
Yennefer, o poţi vedea foarte des. 


— A! a făcut Triss ochii mari. Înţeleg. Ciri... 
— Mai încet, Triss! vorbim mai târziu. Mâine. După consiliu. 
— Mâine? i-a zâmbit straniu Triss. 


Yennefer s-a încruntat, dar, înainte de a-i adresa întrebarea, 
s-a declanşat o mică agitaţie în sală. 


— Sunt aici, şi-a dres glasul Triss. În sfârşit au ajuns. 


— Da, a confirmat Yennefer, dezlipindu-şi privirea de la ochii 
prietenei. Sunt aici. Geralt, în sfârşit ai ocazia să-i întâlneşti 
pe membrii Capitulului şi ai Consiliului Suprem. Dacă se va 
ivi un prilej, osăţi-i 


prezint, dar nu ţi-ar strica să-i ştii dinainte pe fiecare. 


Magicienii s-au despărţit, înclinându-se în faţa 
personalităţilor care intrau în sală prin coridorul format în 
mijlocul ei. În frunte era un bărbat nu prea tânăr, dar robust, 
într-un costum extrem de modest, de lână. 


Lângă el era o femeie înaltă, cu trăsături dure şi păr 
întunecat şi lins. 


— E Gerhart din Aelle, cunoscut sub numele de Hen 
Gedymadeith, cel mai bătrân dintre magicienii în viaţă, a 
spus Yennefer cu voce joasă. 


Femeia de lângă el e Tissaia de Vries. Ea este doar puţin mai 
tânără 


decât Hen, dar nu se dă în lături să folosească poţiuni. 


În spatele perechii mergea o femeie atrăgătoare, cu părul 
foarte lung, auriu-închis, fluturându-şi rochia verde reseda, 
garnisită cu dantelă. 


— Francesca Findabair, numită Enid an Gleanna, Margareta 
Văilor. 


Nu te freca la ochi, vrăjitorule. Este considerată cea mai 
frumoasă femeie din lume. 


— Este membră a Capitulului? s-a mirat în şoaptă. Arată 
foarte tânără. Tot de la poţiunile magice? 


— Nu este cazul ei. Francesca este o elfă pursânge. Fii atent 
la cel care o însoţeşte. Este Vilgefortz din Roggeveen. El 
chiar este tânăr. Dar incredibil de talentat. 


„Tânăr”, din câte ştia Geralt, îi includea, în cazul 
magicienilor, şi pe cei de o sută de ani. Vilgefortz arăta de 
treizeci şi cinci. Era înalt şi bine făcut, purta un dublet scurt 
- după moda cavalerească -, dar, desigur, fără stemă 
brodată. Şi el era al naibii de frumos. Îţi sărea în ochi, chiar 
dacă alături de el aluneca uşor Francesca Findabair, cu ochii 
săi mari de căprioară, a cărei frumuseţe îţi tăia răsuflarea. 


— Bărbatul scund de lângă Vilgefortz e Artaud Terranova, i-a 
explicat Triss Merigold. Acest cvintet formează Capitulul... 


— Şi tânăra cu chip ciudat care-l urmează pe Vilgefortz? 


— E asistenta lui, Lydia van Bredevoort, l-a lămurit rece 
Yennefer, o persoană neînsemnată, dar să te uiţi la faţa ei 
este o mare lipsă de tact. 


Mai degrabă, fii atent la cei trei care merg în urmă, aceştia 
sunt membri ai Consiliului. Fercart din Cidaris, Radcliffe din 
Oxenfurt şi Carduin din Lan Exeter. 


— Ăsta-i tot Consiliul? Efectivul complet? Am crezut că sunt 
mai mulţi. 


— Capitulul are cinci persoane, în Consiliu sunt încă cinci. Şi 
Filippa Eilhart face parte din Consiliu. 


— Parcă nu-mi iese socoteala, a scuturat el din cap, iar Triss 
a chicotit. 


— Nu i-ai spus? Chiar nu ştii nimic, Geralt? 
— Ce să ştiu? 


— Yennefer e şi ea membră a Consiliului. De pe vremea 
bătăliei de la Sodden. Nu te-ai lăudat încă, draga mea? 


— Nu, draga mea, magiciana şi-a privit prietena direct în 
ochi. În primul rând, nu-mi place să mă laud. În al doilea 
rând, n-am avut timp. 


Nu l-am mai văzut pe Geralt de multă vreme, avem o 
mulţime de recuperat. S-a adunat o listă lungă. Le luăm pe 
rând în ordinea de pe listă. 


— Evident, a aprobat-o Triss nesigură. După atâta timp... 
înţeleg. 


Aveţi ce să discutaţi... 


— Discuţiile, a zâmbit Yennefer ambiguu, lansându-i 
vrăjitorului altă 


privire languroasă, sunt ultimul lucru, chiar ultimul, Triss. 
Magiciana cu părul şaten s-a tulburat vizibil, s-a înroşit uşor. 


— Înţeleg, a repetat ea, jucându-se jenată cu inimioara din 
lapislazuli. 


— Mă bucur nespus. Geralt, vin! Nu, nu de la pajul ăsta. De 
la celălalt, de mai încolo. 


E| s-a supus, simţindu-i fără putinţă de tăgadă tonul 
poruncitor din voce. Luând paharele de pe tava purtată de 
paj, le-a privit discret pe cele două magiciene. Yennefer 
vorbea în şoaptă şi repede, iar Triss Merigold o asculta cu 
capul în jos. Când s-a întors, Triss plecase. Yennefer nu s-a 
arătat interesată de vinul adus, aşa că a pus pe masă cele 
două pahare inutile. 


— Oare n-ai exagerat cumva? a întrebat-o cu răceală. 
În ochii lui Yennefer s-au aprins vâlvătăi violet. 


— Nu încerca să mă iei de proastă! Crezi că nu ştiam despre 
tine şi ea? 


— Dacă e vorba despre asta... 


— Exact despre asta e... i-a retezat vorba. Nu fă mina asta 
stupidă şi abţine-te de la comentarii. Şi, mai presus de toate, 
nu încerca să mă 


minţi. O cunosc pe Triss mai bine decât tine, ne plăcem 
reciproc, ne simţim minunat şi ne vom înţelege întotdeauna, 
indiferent de diferitele... incidente minore. lar acum mi se 


părea că are anumite îndoieli. Aşa că i le-am spulberat şi 
asta-i tot. Să trecem peste asta. 


El n-avea de gând. Yennefer şi-a dat la o parte şuviţa 
ondulată de pe 


obraz. 


— Te las acum o clipă. Trebuie să vorbesc cu Tissaia şi 
Francesca. 


Mănâncă ceva, că-ţi chiorăie maţele. Şi fii vigilent. O să te 
abordeze unii, fără doar şi poate. Nu te băga în tărâţe, că te 
mănâncă porcii şi nu-mi strica reputaţia! 

— Fii liniştită! 

— Geralt? 


— Te ascult. 


— Mai devreme ai zis că vrei să mă săruţi, aici, cu toată 
lumea. Mai e valabil? 


— Este. 
— Vezi să nu-mi întinzi rujul! 


S-a uitat cu coada ochiului la cei din jur. Au observat ei 
sărutul, dar au fost discreţi. Filippa Eilhart, neclintită lângă 
un grup de magicieni tineri, i-a făcut cu ochiul şi a mimat că 
aplaudă. 


Yennefer şi-a desprins buzele dintr-ale lui şi a suspinat. 


— Nu-i mare lucru, dar e drăguţ, a murmurat ea. Mă duc. Mă 
întorc de îndată. Şi mai târziu, după banchet... Hmmm... 


— Poftim? 
— Să nu mănânci nimic cu usturoi, te rog! 


După ce a plecat, vrăjitorul a abandonat convențiile, s-a 
descheiat la dublet, a dat pe gât ambele pahare şi a încercat 
să se pună serios pe mâncat. Darnu'i-a ieşit. 


— Geralt! 
— Conte! 


— Fără protocol! s-a încruntat Dijkstra. Nu sunt niciun conte. 
Vizimir mi-a poruncit să mă prezint aşa, pentru a nu-i 
tachina pe curteni şi pe magicieni cu genealogia mea 
ordinară. Ei bine, te-au impresionat rochiile şi figurile? Şi te 
prefaci că te distrezi? 


— Nu trebuie să mă prefac. Nu sunt aici cu treburi. 


— Interesant! i-a zâmbit spionul. Dar asta confirmă opinia 
generală că 


eşti unic şi irepetabil. Pentru că toţi ceilalţi sunt aici cu 
treburi. 


— Chiar de asta mă şi temeam. Geralt a simţit de asemenea 
că e recomandabil să zâmbească. Simţeam eu că voi fi unic 
în felul meu aici. 


Nu mi-e locul aici, cu alte cuvinte. 


Spionul a trecut în revistă felurile de mâncare din apropiere, 
a luat dintr-unul o păstaie mare de la o plantă pe care Geralt 
n-o cunoştea şi a 


înghiţit-o. 


— Apropo, mulţumesc pentru fraţii Michelet. O mulţime de 
oameni din Redania au răsuflat uşuraţi când i-ai lichidat pe 
toţi patru în portul Oxenfurt. Am râs copios când medicul 
universitar, chemat pentru anchetă, uitându-se la răni, a 
susţinut că cineva folosise o coasă pe cant. 


Geralt nu a comentat. Dijkstra a dus altă păstaie la gură. 


— Păcat! a continuat el, mestecând, că nu i-ai spus 
primarului după 


ce i-ai lichidat. Oferea răsplată pentru capturarea lor, vii sau 
morţi. 


Consistentă. 


— Prea multe probleme cu declaraţia fiscală - vrăjitorul s-a 
decis şi el la o păstaie verde, care avea însă gust de ţelină 
cu săpun. În plus, a trebuit să plec degrabă, pentru că... Dar 
te plictisesc, Dijkstra, oricum ştii tot, ce să mai... 


— S-o crezi tu! a zâmbit spionul. Nu ştiu tot. De unde să 
ştiu? 


— Din relaţia cu Filippa Eilhart, ca să nu căutăm prea 
departe. 


— Relaţii, povestiri, zvonuri. Trebuie să le ascult, asta mi-e 
treaba. 


Dar profesia mă obligă, în acelaşi timp, să filtrez totul printr- 
o sită cât mai deasă. De curând mi-a ajuns la urechi un zvon, 
cică cineva i-a ucis pe faimosul Profesor şi pe cei doi tovarăşi 
ai săi. S-a petrecut la hanul de la Anchor. Cine a făcut-o s-a 
grăbit, de asemenea, şi n-a mai avut vreme de răsplată. 


Geralt a ridicat din umeri. 


— Bârfe. Treceţi totul printr-o sită cât mai densă, o să vedeţi 
ce mai rămâne. 


— Nu mai trebuie. Ştiu ce rămâne. De multe ori este vorba 
despre o încercare de dezinformare deliberată. Aha, şi dacă 
tot a venit vorba despre dezinformare, ce mai face micuța 
Cirilla, sărmana fetiţă 


bolnăvioară, atât de sensibilă la difterie? S-a mai întremat? 


— Las-o baltă, Dijkstra! i-a tăiat-o vrăjitorul cu răceală, 
pironindu-şi privirea direct în ochii spionului. Ştiu că eşti aici 
în interes de serviciu, dar nu face exces de zel! 


Spionul a chicotit. Două magiciene care treceau pe lângă el 
l-au privit uimite. Şi cu interes. 


— Regele Vizimir, i-a spus Dijkstra când s-a potolit din râs, 
îmi plăteşte un bonus suplimentar pentru orice enigmă 
elucidată. Excesul de zel îmi oferă un trai decent. O să râzi, 
dar am o soţie şi copii. 


— Nu văd nimic amuzant. Aşadar, munceşti pentru 
bunăstarea soţiei 


şi a copiilor, dar nu pe barba mea, dacă se poate. În această 
sală, din câte îmi dau seama, nu lipsesc nici secretele, nici 
enigmele. 


— Dimpotrivă. Toată Aretuza e o mare enigmă. Ai observat, 
nu? 


Pluteşte ceva în aer, Geralt. Pentru lămurire, voi adăuga că 
nu candelabre. 


— Nu înţeleg. 


— Te cred. Pentru că nici eu nu înţeleg. Şi mi-ar plăcea să 
înţeleg. Şi ţie, nu? A, iartă-mă. Probabil ştii deja tot. Din 
relaţia cu fermecătoarea Yennefer din Vengerberg, ca să nu 
căutăm prea departe. Să ne gândim numai că în unele 
momente am aflat una sau alta din gura fermecătoarei 
Yennefer. Unde sunt zăpezile de altădată? 


— Chiar nu ştiu unde baţi, Dijkstra. Poţi fi mai clar? Încearcă. 
Cu condiţia să nu fie în interes de serviciu. lartă-mă, dar nu 
pun umărul la bonusurile tale suplimentare. 


— Crezi că încerc să mă bag pe sub pielea ta, s-a încruntat 
spionul, ca să obţin informaţii compromiţătoare? Mă jigneşti, 
Geralt. Sunt curios dacă observi în cameră anumite 
particularităţi care îmi sar în ochi. 

— Ce anume îţi sare în ochi, mă rog? 


— Nu te surprinde absenţa totală a capetelor încoronate, 
care poate fi lesne observată la acest congres? 


— Deloc. 


Geralt a reuşit în cele din urmă să înfigă o scobitoare într-o 
măslină 

marinată. 

— Regii, a explicat el, probabil că preferă sărbătorile 
tradiţionale, în jurul mesei, sub care pot aluneca grațios 
dimineaţa. In plus... 


— Ce mai e? 


Dijkstra şi-a băgat în gură patru măsline pe care le luase 
direct cu mâna, fără nicio jenă. 


— În plus, s-a uitat vrăjitorul la mulţimea care rătăcea prin 
sală, regii nu vor să se mai ostenească. Şi-au trimis armata 
de spioni. Cei din frăţie şi cei din afara ei. Probabil ca să 
spioneze ce atârnă în aer. 


Dijkstra a scuipat sâmburii de măsline pe masă, a luat de pe 
suportul de argint o furculiţă lungă şi a început să 
scotocească prin bolul adânc, de cristal. 


— lar Vilgefortz, a continuat, scormonind mai departe, se 
asigură că 


niciun spion nu-i lipseşte de aici. Are toţi spionii regali într-o 
oală. De ce, vrăjitoriile, Vilgefortz îşi ţine toţi spionii regali în 
aceeaşi oală? 


— Habar n-am. Şi puţin îmi pasă. Cum spuneam, nu sunt aici 
cu treburi. Sunt, ca atare, în afara oalei. 


Spionul regelui Vizimir a pescuit o micuță caracatiţă din 
bolul de salată şi a privit-o cu dezgust. 


— Ei mănâncă aşa ceva, a dat el din cap cu compasiune, 
apoi s-a întors spre Geralt. 


— Ascultă-mă cu atenţie, vrăjitorule! i-a spus calm. 
Convingerea ta că 


nu eşti aici cu treburi, încrederea ta că nimic nu contează şi 
nimic nu poate conta... mă dau peste cap şi mă împing la 
gesturi primejdioase. Te pomeneşti că ai chef de gesturi 
primejdioase? 


— Mai limpede, te rog! 


— Îţi propun un râmăşag, a ridicat Dijkstra furculiţa cu 
cefalopodul înfipt în ea. Intr-o oră, Vilgefortz o să-ţi ceară o 


discuţie mai lungă. Îţi mai spun că în timpul discuţiei îţi va 
dovedi că nu eşti o persoană fără 


treburi, ci că eşti în oala lui. Dacă mă înşel, mănânc rahatul 
ăsta în faţa ta, cu tentacule cu tot. Punem rămăşag? 


— Ce trebuie să mănânc, dacă pierd? 

— Nimic. 

Dijkstra a aruncat o privire în jur şi a răspuns: 

— Dacă pierzi, îmi povesteşti discuţia cu Vilgefortz. 
Vrăjitorul a tăcut o clipă, uitându-se liniştit la spion. 


— La revedere, conte! i-a spus în cele din urmă. Mulţumesc 
pentru discuţie. A fost instructivă. 


Dijkstra s-a enervat un pic. 
— Aşadar... 
— Da, l-a întrerupt Geralt. La revedere! 


Spionul a ridicat din umeri, a aruncat caracatiţa în bolul de 
salată cu tot cu furculiţă, s-a întors şi a plecat. Geralt nu s-a 
uitat după el. S-a îndreptat încet spre altă masă, mânat de 
dorinţa de a ajunge la uriaşii creveţi roz-pal, aşezaţi pe un 
platou de argint, printre frunze de salată şi feliuţe de lămâie. 
Îi făceau cu ochiul, dar, întrucât simţea priviri curioase în 
ceafă, a vrut să devoreze crustaceele rafinate, păstrându-le 
forma. S-a apropiat ostentativ de încet, cu tărie şi cu 
demnitate, înţepând aperitive de prin alte boluri. 


La următoarea masă stătea Sabrina Glevissig, adânc 
absorbită în conversaţia cu o magiciană roşcată, 


necunoscută lui. Roşcata purta o fustă albă şi o bluză din 
georgette alb. Bluza, la fel ca a Sabrinei, era, 


absolut transparentă, dar avea diferite aplicaţii şi broderii 
plasate strategic. Aplicațiile, aşa cum a remarcat Geralt, 
aveau o proprietate interesantă: acopereau şi expuneau 
alternativ. 


Magicienele discutau, înfulecând bucăţi de homar în 
maioneză. 


Vorbeau încet în Graiul mai Vechi. Deşi nu se uitau la el, 
vorbeau, evident, despre el. Indiscret, el şi-a ciulit urechile 
sale de vrăjitor, prefăcându-se că este interesat doar de 
creveţi. 


— ...cu Yennefer? a vrut să fie sigură roşcata, răsucindu-şi 
colierul de perle înfăşurat în jurul gâtului, ca un guler. 
Vorbeşti serios, Sabrina? 


— Absolut, i-a confirmat Sabrina Glevissig. N-o să mă crezi, 
dar durează de câţiva ani. Şi eu m-am mirat că a putut să 
suporte aşa o reptilă hidoasă. 


— De ce să te miri? l-a făcut farmece de n-a mai ştiut ce-i cu 
el. De câte ori n-am făcut şi eu aşa? 


— Dar e vrăjitor. Nu poate fi fermecat. Nu atât de mult, 
oricum. 


— Atunci, e vorba de dragoste, a suspinat roşcata. lar 
dragostea este oarbă. 


— Este oarbă, a fost de acord Sabrina. Îţi vine să crezi, Marti, 
că a îndrăznit să mă prezinte ca pe o colegă de şcoală? Javra 
naibii, e mai bătrână decât mine... Ce să mai vorbim? Îţi 
spun, e geloasă, stă cu ochii pe vrăjitorul ăsta ca naiba. 


Micuța Merigold i-a zâmbit, iar scorpia l-a boscorodit şi l-a 
alungat. Şi chiar acum... Uite-o. Stă acolo, de vorbă cu 
Francesca, şi nu-şi dezlipeşte ochii de la el. 

— Îi este frică, a chicotit roşcata, că i-l suflăm, chiar şi numai 
pentru noaptea asta. Ce spui, Sabrina? Incercăm? E 
atrăgător, nu ca molâii noştri, cu complexele şi pretenţiile 
lor... 

— Vorbeşte mai încet, Marti! i-a şoptit printre dinţi Sabrina. 


— Nu te uita la el şi nu rânji! Yennefer e cu ochii pe noi. Şi ai 
grijă 


cum vorbeşti. Vrei să-l seduci? E de prost-gust. 


— Ai dreptate, a recunoscut Marti după ce a reflectat puţin. 
Dar dacă 


apare brusc şi vine el cu propunerea? 


Sabrina Glevissig i-a aruncat vrăjitorului o privire rapace cu 
ochii negri: 


— Atunci aş accepta fără să stau pe gânduri, chiar şi pe o 
piatră. 


— Şi eu, a spus Marti, chiar şi pe un arici. 


Vrăjitorul, cu ochii aţintiţi pe masă, îşi ascundea faţa, 
prosteşte, după 


un crevete şi o frunză de salată, extrem de mulţumit că 
mutaţia vaselor 


de sânge îl împiedică să se ruşineze. 


— Geralt, vrăjitorul? 


A înghiţit crevetele şi s-a întors. Magicianul cu caracteristici 
familiare i-a zâmbit uşor, atingându-şi reverele brodate ale 
dubletului violet. 


— Dorregaray din Vole. Ne cunoaştem. Ne-am întâlnit... 


— Îmi amintesc. Îmi pare rău, nu te-am recunoscut la 
început. Mă 


bucur... 


Magicianul a zâmbit îndelung, smulgând două pahare de pe 
tava purtată de paj. 


— Te urmăresc de ceva vreme, i-a mărturisit lui Geralt, 
dându-i unul dintre pahare. Tuturor celor pe care Yennefer ţi 
i-a prezentat le-ai spus că te bucuri. lpocrizie sau lipsă de 
discernământ? 


— Pur şi simplu politeţe. 


— Faţă de ei? a arătat Dorregaravy spre invitaţi cu un gest 
larg. Crede-mă, nu merită osteneala. O gloată de îngâmfaţi, 
invidioşi şi mincinoşi, nu-ţi vor aprecia politeţea, ba o vorlua 
chiar drept sarcasm. Cu ei, vrăjitorule, trebuie să te porţi în 
felul lor, nepoliticos, arogant, indolent, altfel, nu te vei 
impune. Vrei să bei un vinişor cu mine? 


— Ceva mai moale n-au? i-a surâs prietenos Geralt. Cu cea 
mai mare neplăcere. Ei bine, dacă vrei tu... o să-mi dau 
osteneala. 


Sabrina şi Marti, ascuţindu-şi auzul de la masa lor, gâfâiau. 


Dorregaray le-a măsurat cu o privire dispreţuitoare, s-a 
întors, a ciocnit cu vrăjitorul, zâmbind, sincer de data 
aceasta. 


— Unu-zero pentru tine, a recunoscut degajat. Înveţi repede. 
Pentru zei, de unde ai luat atâta isteţime, vrăjitorule? De pe 
drumurile pe care ai hoinărit în căutarea creaturilor pe cale 
de dispariţie? În sănătatea ta! 


O să râzi, dar eşti unul dintre puţinii din această sală în 
cinstea căruia vreau să închin un pahar. 


— Serios? 


Geralt a luat o sorbitură de vin, a ţinut-o în gură, savurându- 
i gustul: 


— Deşi mă ocup cu sfârtecatul creaturilor aflate pe cale de 
dispariţie... 


— Nu te juca cu cuvintele! l-a bătut prietenos pe umăr 
magicianul. 


Banchetul abia a început. Vei mai fi probabil abordat şi de 
alţii, aşa că 


nu-ţi risipi replicile veninoase! În ceea ce priveşte profesia 
ta... Tu, Geralt, cel puţin ai demnitatea de a nu-ţi etala 
trofeele. 

Aruncă o privire în jur: 

— La naiba cu convențiile! Lor le place să te uiţi la ei. 


Vrăjitorul, supus, s-a uitat la bustul Sabrinei Glevissig. 


Dorregaray l-a tras de mânecă, arătându-i cu degetul o 
magiciană care trecea pe lângă ei îmbrăcată în tul. 


— Ciubote din piele de acantozaur. Ai observat? 


E| a dat din cap nepăsător, pentru că observa doar ce nu se 
ascunde sub bluza transparentă de tul. 


— O, ca să vezi! Din cobră de stâncă - magicianul a 
recunoscut fără 


îndoială altă pereche de pantofi defilând prin cameră. Moda, 
care scurtase rochiile cu o palmă deasupra gleznei, îi 
înlesnea sarcina. Şi acolo... O iguană albă. O salamandră. Un 
vyvern. Un caiman cu ochelari. Un basilisc... Toate reptilele 
aflate pe cale de dispariţie. Fir-ar să fie, da' ce-are 
încălţămintea din piele de vițel sau de porc? 


— Ca de obicei, tot despre piei, Dorregaray? l-a întrebat 
Filippa Eilhart, oprindu-se în dreptul lor. Despre tăbăcărie şi 
ciubotărie? Ce subiect vulgar şi neplăcut! 


— Dacă nu-ţi e pe plac ceva, nu înseamnă că acel ceva nu-i 
e nimănui pe plac, a replicat dispreţuitor magicianul. Ai o 
garnitură frumoasă la rochie, Filippa. Dacă nu mă înşel, e 
hermină diamantină? Foarte elegantă! Presupun că ştii că, 
datorită blănii frumoase, specia a fost complet exterminată 
acum douăzeci de ani? 


— Treizeci, l-a corectat Filippa, ducând la gură ultimul 
crevete, pe care Geralt nu reuşise să-l mănânce. Ştiu, ştiu, 
specia ar fi fost în siguranţă dacă i-aş fi spus modistei să-mi 
coasă la rochie nişte câlţi. Am avut în vedere. Dar nu se 
asortau cu rochia. 


— Să mergem pe partea cealaltă a mesei! a propus vrăjitorul 
lejer. Am văzut acolo un castron mare cu caviar negru. Şi, 
cum şi sturionii lopătari sunt pe cale de dispariţie, trebuie să 
ne grăbim. 


— Caviar în compania ta? Vai, cât am visat la asta! 


Filippa şi-a fluturat genele, şi-a strecurat braţul sub cel al 
vrăjitorului, stârnind un miros de scorţişoară şi nard, şi a 
adăugat: 


— Să nu mai pierdem vremea! Vrei să rămâi în compania 
noastră, Dorregaray? Nu? Ei bine, râmas-bun, distracţie 
plăcută! 


Vrăjitorul a fornăit şi s-a întors. Sabrina Glevissig şi prietena 
ei roşcată l-au escortat cu ochii lor mai veninoşi chiar decât 
cobrele de stâncă aflate pe cale de dispariţie. 


— Dorregaray, a mormăit Filippa, îndesându-se în Geralt fără 
jenă, 


spionează pentru regele Ethain din Cidaris. Fereşte-te! 
Reptilele şi pieile sunt doar o introducere care precedă 
interogarea. Şi Sabrina Glevissig şi-a ciulit bine urechile... 


— .„.„.pentru că spionează şi ea pentru Henselt din Kaedwen, 
a terminat el. Ştiu, mi-ai spus. Dar roşcata, prietena ei... 


— Nu-i roşcată, e doar vopsită. Nu vezi bine? E Marti 
Sodergren. 


— Pentru cine spionează? 

— Marti? a izbucnit în râs Filippa, iar dinţii îi scânteiau pe 
sub buzele rujate carmin. Pentru nimeni. Marti nu este 
interesată de politică. 


— Şocant! Credeam că toată lumea spionează aici. 


— Mulţi o fac - şi-a îngustat ochii -, dar nu toţi. Nu Marti 
Sodergren. 


Marti e tămăduitoare. Şi nimfomană. A, să mă fulgere, uite! 
Au devorat tot caviarul! Până la ultimul bob! Au lins 
castronul! Şi ce ne facem acum? 


— Acum, a zâmbit Geralt inocent, o să-mi spui că pluteşte 
ceva în aer. 


O să-mi spui că trebuie să resping neutralitatea şi să fac o 
alegere. O să- 


mi propui un rămăşag. Nu îndrăznesc nici măcar să visez 
care poate fi răsplata mea în cazul în care l-aş câştiga. Dar 
ştiu ce-o să am de făcut dacă o să-l pierd. 


Filippa Eilhart a tăcut un moment, privind în gol. 


— Trebuia să-mi dau seama, a spus ea calm. Dijkstra nu s-a 
putut abţine. Ţi-a făcut o propunere. Şi doar l-am avertizat 
că-i dispreţuieşti pe spioni. 


— Nu dispreţuiesc spionii. Dispreţuiesc spionajul. ŞI 
disprețul. Nu punem niciun rămăşag, Filippa. Da, şi eu simt 
că atârnă ceva în aer. Nare decât să atârne. Nu mă priveşte 
şi nici nu-mi pasă. 


— Mi-ai mai spus asta într-o zi. În Oxenfurt. 


— Mă bucur că nu ai uitat. Poate îţi mai aduci aminte şi 
împrejurările? 


— Cu mare precizie. Nu ţi-am dezvăluit atunci cine servea 
faimosul Rience sau ce hram purta pe-acolo. L-am lăsat să 
scape. Eh, ce mânios ai fost pe mine atunci... 


— Puțin spus. 


— A venit timpul să mă reabilitez în ochii tăi. Mâine ţi-l dau 
pe Rience. Nu mă întrerupe, nu face mutra asta! Că doar nu-i 
un rămăşag în stilul lui Dijkstra. E o făgăduinţă, iar eu îmi ţin 
făgăduinţele. Nu, fără 


întrebări, te rog! Aşteaptă până mâine. Acum să ne 
concentrăm pe caviar 


şi pe bârfa banală. 
— Care caviar? 
— Un moment! 


A aruncat o privire fugară în jur, şi-a fluturat mâna şi a 
bolborosit o vrajă. Vasul de argint, în formă de peşte îndoit, 
s-a umplut instantaneu cu icre de sturion lopătar, specie pe 
cale de dispariţie. Vrăjitorul a zâmbit. 


— Iluzia poate să te sature? 

— Nu. Dar măguleşte şi cel mai snob gust. Gustă. 

— Într-adevăr... cred că e mai gustos decât în realitate... 

— Şi nu îngraşă, a zis magiciana mândră, stropind cu suc de 
lămâie o altă lingură de caviar. Pot să-ţi cer un paharcu vin 
alb? 

— Numaidecât. Filippa? 


— Poftim! 


— Aparent, farmecele sunt interzise aici. Nu ar fi mai sigur, 
prin urmare, ca în loc de iluzia caviarului să se creeze chiar 
iluzia gustului? A senzaţiei în sine? La urma urmei, ai 
putea... 


— Bineînţeles că aş putea. 
Filippa Eilhart l-a privit prin cristalul paharului şi a explicat: 


— Să faci o asemenea vrajă e mai simplu decât să faci o 
suzetă. Dar, numai cu senzaţia gustului, am pierde plăcerea 
oferită de activitate. 


Procesul, mişcările ritualice care-l însoțesc, gesturile... 
Conversaţia, contactul vizual care-l acompaniază... O să te 
fac să râzi cu o comparaţie amuzantă, vrei? 


— Te ascult, bucurându-mă anticipat. 

— Aş putea să reproduc prin magie senzaţia dată de orgasm. 
Înainte ca vrăjitorul să-şi recapete discursul, o magiciană 
mică şi subţire a venit la ei cu părul lung şi drept, de 
culoarea paiului. A recunoscut-o imediat: era cea cu ciubote 


din piele de acantozaur şi o bluză de tul verde, care nu-i 
acoperea nici măcar un detaliu ca o aluniţă 


pe sânul stâng. 


— Îmi pare rău, a spus ea, dar trebuie să întrerup acest flirt. 
Filippa, Radcliffe şi Detmold îţi răpesc o clipă. Urgent! 


— Dacă-i pe-aşa, mă duc. Pa, Geralt. Flirtăm mai târziu! 


— Aha! l-a măsurat blonda din priviri. Geralt. Vrăjitorul 
pentru care Yennefer îşi pierduse minţile? Te urmăream şi mă 
căzneam să aflu cine ai putea fi. Ce m-am mai chinuit! 


— Ştiu genul ăsta de chin, i-a răspuns el, zâmbindu-i 
politicos. Tocmai îl experimentez acum. 


— Îmi pare rău pentru gafă. Eu sunt Keira Metz. Oh, caviar! 


— Fii atentă, e o iluzie. 


— La naiba, ai dreptate! Magiciana a aruncat cât colo 
lingura, de parc-ar fi fost coada unui scorpion negru. Cine a 
fost atât de îndrăzneţ... 


Tu? Poţi crea iluzii de gradul al patrulea. Tu? 


— Eu, a minţit fără să înceteze să zâmbească. Sunt maestru 
al magiei, mă prefac că sunt vrăjitor ca să rămân incognito. 
Crezi că Yennefer ar fi fost interesată de un simplu vrăjitor? 


Keira Metz l-a privit drept în ochi şi şi-a muşcat buzele. 


La gât purta un medalion de argint în formă de cruce ankh, 
împodobit cu zirconiu cubic. 


— Puțin vin? a propus el ca să alunge tăcerea incomodă. 
Îi era teamă că gluma nu va fi bine primită. 


— Nu, mulţumesc... colega maestru, i-a spus Keira glacial. 
Nu beau. 


Nu pot. Am de gând să rămân însărcinată în seara asta. 


— Cu cine? a întrebat-o Sabrina Glevissig, prietena vopsită 
roşcat, purtând o bluză transparentă, din georgette alb, 
decorată cu aplicaţii strategic plasate. 


— Cu cine? a repetat ea, clipindu-şi cu inocenţă genele 
lungi. 


Keira s-a întors şi a privit-o din cap până-n picioare, de la 
diadema din perle până la cizmele de iguană albă. 


— Ce-ţi pasă? 


— Nimic. Curiozitate profesională. Nu-mi faci cunoştinţă cu 
tovarăşul tău, faimosul Geralt din Rivia? 


— Am o reţinere. Dar ştiu că n-o să scap de tine. Geralt, 
aceasta este Marti Sodergren, o tămăduitoare. Specialitatea 
ei sunt afrodiziacele. 


— Chiar trebuie să vorbim despre afaceri? Mi-aţi lăsat puţin 
caviar şi mie? Ce drăguţ din partea voastră. 


— Atenţie! au avertizat-o Keira şi vrăjitorul în cor. E o iluzie. 
— Într-adevăr! 


Marti Sodergren s-a aplecat înainte, şi-a înălţat bărbia, apoi 
a luat un pahar în mână, s-a uitat la urmele de ruj carmin. 


— E clar, Filippa Eilhart, a spus ea. Cine altcineva să 
îndrăznească o asemenea neruşinare? Vipera naibii! Ştiaţi 
că e spioana Vizimirului în Redania? 


— Şi e nimfomană? a riscat vrăjitorul. 
Marti şi Keira au fornăit în acelaşi timp. 


— Pe asta te bazezi, încercând să flirtezi şi să-i faci curte? l-a 
luat la rost tămăduitoarea. Dacă-i aşa, află că cineva te-a 
dus de nas. De ceva timp Filippei nu-i mai plac bărbaţii. 


— Sau eşti femeie? Keira Metz şi-a răsucit buzele 
strălucitoare. Poate că te prefaci că eşti bărbat, colega 
maestru? Pentru a rămâne incognito? 


Ştii, Marti, mi-a mărturisit acum o clipă că îi place să se 
prefacă. 


— Îi place şi se pricepe, a rânjit Marti. Aşa-i, Geralt? Mai 
devreme te-am văzut prefăcându-te că ai auzul slab şi că nu 


cunoşti Graiul mai Vechi. 


— Are o mulţime de defecte, a spus cu răceală Yennefer, 
apropiindu-se şi luându-l posesiv la braţ pe vrăjitor. Practic, 
are numai defecte. 


Pierdeţi vremea, fetelor. 


— Se pare că aşa este, a fost de acord Marti Sodergren, 
păstrându-şi rânjetul. Atunci vă dorim distracţie plăcută! 
Hai, Keira, să bem ceva... 


nealcoolic. Poate că mă hotărăsc să fac ceva în seara asta? 


— Uff... a răsuflat el după ce au plecat. La ţanc, Yen. 
Mulţumesc. 


— Îmi mulţumeşti? Ei, nu mai spune! În această sală există 
exact unsprezece femei cu sânii la vedere prin bluze 
transparente. Nu te-am lăsat nici jumătate de oră şi te 
găsesc vorbind cu două dintre ele... 


Yennefer s-a oprit şi s-a uitat la vasul în formă de peşte. 


— „..şi mâncând iluzii, a adăugat ea. Of, Geralt, Geralt! Hai! 
Am ocazia să-ţi fac cunoştinţă cu oameni care merită să-i 
cunoşti. 


— Oare unul dintre aceşti oameni este Vilgefortz? 


— Interesant! a răspuns magiciana şi ochi i s-au îngustat. 
Întrebi exact despre el. Da, Vilgefortz vrea să te întâlnească 
şi să vorbească cu tine. Te previn, discuţia poate părea 
banală şi lipsită de griji, dar nu te lăsa păcălit. Vilgefortz 
este un jucător iscusit şi extrem de inteligent. Nu ştiu ce 
vrea de la tine, dar fii cu ochii-n patru! 


— Voi fi, a oftat el. Dar nu cred că iscusitul tău jucător o să 
fie în stare să mă surprindă. Nu după câte am pătimit aici. 
Spionii au tăbărât pe mine, reptilele şi herminele pe cale de 
dispariţie m-au năpădit. Am fost hrănit cu caviar inexistent. 
Nimfomanele cărora nu le plac bărbaţii mi-au pus la îndoială 
bărbăţia, am fost ameninţat cu violul pe un arici, m-au 
speriat cu graviditatea, ba chiar cu orgasmul şi încă cu unul 
neînsoţit de mişcări ritualice. Brrr... 


— Ai băut? 


— Un pic de vin alb de Cidaris. Dar era probabil un 
afrodiziac... Yen? 


Ne întoarcem la Loxia după ce stau de vorbă cu Vilgefortz? 
— Nu ne mai întoarcem la Loxia. 
— Poftim? 


— Vreau să-mi petrec noaptea în Aretuza. Cu tine. 
Afrodiziac, spui? In vin? Interesant... 


— Ai, mamă, mamă! a suspinat Yennefer, întinzându-se şi 
aruncându- 


şi coapsa lângă coapsa vrăjitorului. Uau, dragă, uau! De 
mult nu m-am mai iubit... De mult. 


Geralt şi-a desprins degetele din buclele ei fără comentarii. 
În primul rând, pentru că afirmaţia putea fi o provocare şi se 
temea de cârligul ascuns în momeală. În al doilea rând, nu 
voia să-şi şteargă cu cuvinte gustul plăcerii rămas pe buze. 


— De mult n-am făcut dragoste cu un bărbat care să-mi fi 
mărturisit că mă iubeşte şi căruia să-i fi mărturisit că-l 


iubesc, a îngăimat după un moment, când i-a fost clar că 
vrăjitorul nu muşcă momeala. Uitasem cum e. Uau! 


S-a întins şi mai mult, apucând cu braţele colţurile pernei, 
iar sânii ei scăldaţi în lumina lunii căpătau o formă care îi 
dădea fiori vrăjitorului în josul spatelui. A îmbrăţişat-o, 
amândoi zăceau liniştiţi, potoliţi, răcoriţi. 


Dincolo de fereastra odăii ţârâiau greierii şi, de asemenea, se 
auzeau voci îndepărtate, liniştite şi râsete, indicând faptul 
că banchetul continua, în ciuda orei relativ târzii. 


— Geralt? 
— Da, Yen? 
— Povesteşte-mi! 


— Despre discuţia cu Vilgefortz? Acum? Să lăsăm pe 
dimineaţă. 


— Acum, te rog! 


S-a uitat la secretarul din colţul camerei. Se aflau pe el cărţi, 
albume şi alte obiecte pe care adepta cazată temporar la 
Loxia nu le luase cu ea. 


Sprijinită pios pe cărţi, era o păpuşă rotunjoară de cârpă, 
într-o rochie destrămată de la îmbrăţişările frecvente. Nu şi-a 
luat păpuşa - s-a gândit în sinea lui - în Loxia, în dormitorul 
comun, ca să nu dea colegelor ocazia s-o ridiculizeze. Nu şi- 
a luat păpuşa. Şi acum, mai mult ca sigur, nu poate să 
adoarmă fără ea. 


Păpuşa îl privea cu ochii de nasturi. El şi-a mutat privirea de 
la ea. 


Când i-a făcut cunoştinţă cu Capitulul, Yennefer a studiat cu 
atenţie elita magicienilor. Hen Gedymadeith i-a aruncat doar 
o privire scurtă şi obosită - era evident că banchetul îl 
plictisise şi-l epuizase pe bătrân. 


Artaud Terranova, a cărui privire pendula întruna de la el la 
Yennefer, s-a înclinat cu o grimasă ambiguă, dar s-a 
dezmeticit imediat sub privirile celorlalţi. Ochii albaştri ai 
Francescăi Findabair erau impenetrabili şi duri precum 
cristalul. Când i-a fost prezentată, Stokrotka din Vale i-a 
zâmbit. Zâmbetul, deşi incredibil de frumos, l-a 
înspăimântat pe vrăjitor. 


Tissaia de Vries, deşi aparent absorbită constant de 
aranjarea manşetelor şi bijuteriilor, i-a zâmbit când au făcut 
cunoştinţă, poate mai puţin frumos, dar mult mai sincer. 
Această Tissaia a stabilit imediat o conversaţie cu vrăjitorul, 
pomenindu-i una dintre faptele lui nobile, de care, 
întâmplător, nu-şi amintea deloc şi a suspectat-ocăa 
inventat totul de la zero. 


Apoi Vilgefortz s-a alăturat discuţiei. Vilgefortz de 
Roggeveen, magician cu o atitudine impresionantă, cu 
trăsături nobile şi frumoase, cu o voce sinceră şi onestă. 
Geralt ştia că te poţi aştepta la orice de la oameni de genul 
acesta. 


Vorbeau pe scurt, simțind priviri neliniştite aţintite asupra 
lor. 


Vrăjitorul era privit de Yennefer, iar Vilgefortz, de o tânără 
magiciană, cu ochii drăguţi, care încerca în mod constant să- 
şi ascundă partea de jos a feţei în spatele evantaiului. Au 
schimbat câteva observaţii convenţionale, după care 
Vilgefortz i-a propus să continue discuţia întrun grup mai 


mic. Geralt a avut senzaţia că Tissaia de Vries era singura 
persoană care a fost surprinsă de propunere. 


— Ai adormit, Geralt? 
Murmurul lui Yennefer l-a smuls din reverie. 
— Trebuia să-mi spui despre discuţie, a adăugat. 


Păpuşa de pe secretar se uita la el cu ochii din nasturi. Şi-a 
mutat privirea de la ea. 


— Cum am intrat în galerie, a început după un răstimp, fata 
asta cu chip ciudat... 


— Lydia van Bredevoort, asistenta lui Vilgefortz. 


— Da, e adevărat, mi-ai mai spus. O persoană măruntă. Când 
am intrat în galerie, s-a oprit, s-a uitat la el şi i-a cerut ceva. 
Telepatic. 


— N-a fost lipsă de tact. Lydia nu-şi poate folosi vocea. 


— Mi-am dat seama. Pentru că Vilgefortz nu i-a răspuns 
telepatic. l-a răspuns... 


— Da, Lydia, bună idee! a aprobat-o Vilgefortz. O să dăm o 
raită prin Galeria Gloriei. Vei avea ocazia să vezi istoria 
magiei, Geralt din Rivia. 


Nu mă îndoiesc că ştii această istorie, dar vei avea ocazia să 
te familiarizezi cu cea vizuală. Dacă eşti un cunoscător al 
picturii, nu te speria. Majoritatea picturilor sunt operele 
elevelor entuziaste din Aretuza. Lydia, fii drăguță şi fă 
lumină în bezna care tronează aici. 


Lydia van Bredevoort şi-a fluturat mâinile în aer şi coridorul 
s-a luminat instantaneu. 


Prima pictură reprezenta o ambarcaţiune veche, aruncată de 
furtună 


între recifele care ieşeau din valuri. La prora navei stătea un 
bărbat întro haină albă, cu capul înconjurat de o aură 
luminoasă. 


— Prima debarcare, a ghicit vrăjitorul. 


— Bineînţeles, a confirmat Vilgefortz. Nava Exilaţilor. Jan 
Bekker supune Forţa voinţei sale. Calmează valurile, 
dovedind că magia nu trebuie să fie malefică şi distructivă, 
ci poate salva vieţi. 


— Chiar a avut loc în realitate acest eveniment? 


— Mă îndoiesc, a zâmbit magicianul. Cel mai probabil este 
ca, în timpul primei călătorii şi debarcări, Bekker şi alţii să-şi 
fi vărsat şi fierea, aplecaţi peste bord. Au reuşit să controleze 
Forţa abia după debarcare, care, dacă a avut un final fericit, 
a fost doar din întâmplare. Să mergem mai departe. lată-l pe 
Jan Bekker din nou, forțând apa să ţâşnească din stâncă, în 
locul în care urma să se instaleze prima aşezare. lar aici, 
iată, înconjurat de colonişti, Bekker dispersează norii şi 
opreşte furtuna pentru a proteja recolta. 


— Şi asta? Ce eveniment este prezentat în tablou? 


— Recunoaşterea celor Aleşi. Bekker şi Giambattista supun 
copiii coloniştilor nou-veniţi unui test magic pentru 
detectarea Surselor. Copiii selectaţi vor fi luaţi de la părinţi 
şi duşi la Mirthe, primul sediu al magicienilor. Este vorba 
despre un moment istoric. După cum poţi vedea, tuturor 
copiilor le-a îngheţat sângele în vine, numai această 


brunetă hotărâtă, cu un zâmbet încrezător, îi întinde mâna 
lui Giambattista. Este cea care mai târziu a fost renumita 


Agnes din Glanville, prima femeie care a devenit magiciană. 
Această femeie din spate este mama ei. E cam tristă. 


— Şi scena colectivă? 


— Uniunea de la Novigrad. Bekker, Giambattista şi Monck 
încheie un pact cu domnitorii, preoţii şi druizii. Un soi de 
pact de neagresiune şi separare a magiei de stat. Un kitsch 
oribil. Să mergem mai departe. Aici îl vedem pe Geoffrey 
Monck pornind spre amontele Pontarului, pe atunci cunoscut 
şi sub numele de Aevon y Pont ar Gwennelen, Râul Podurilor 
de Alabastru. Monck se îndrepta spre Loc Muinne pentru a-i 
convinge pe elfii de acolo să accepte un grup de copii, 
Surse, care trebuiau instruiți de magii elfi. Poate că te-ar 
interesa că a existat un băiat printre copii, numit mai târziu 
Gerhart din Aelle. L-ai întâlnit acum o clipă. Acum acel băiat 
este numit Hen Gedymdeith. 


— Aici - vrăjitorul s-a uitat la magician - ne-am aştepta la o 
scenă de luptă. La urma urmei, la câţiva ani după expediţia 
lui Monck, încununată cu succes, armata mareşalului 
Raupenneck din Tretogor a declanşat masacrul din Loc 
Muinne şi Est Haemlet, omorându-i pe toţi elfii, indiferent de 
vârstă sau sex. Şi a început războiul, care s-a încheiat cu 
masacrul de la Shaerrawedd. 


— Având în vedere cunoştinţele tale impresionante de 
istorie, a zâmbit din nou Vilgefortz, ar trebui să ştii totuşi că 
la aceste războaie n-a luat parte niciunul dintre magicienii 
mai importanţi. Acesta este şi motivul pentru care tema n-a 
inspirat-o pe nicio adeptă să picteze un tablou adecvat. Să 
mergem mai departe. 


— Să mergem! Aici, pe pânza asta, ce eveniment este 
zugrăvit? Aha, ştiu. Este Raffard cel Alb, care-i reconciliază 


pe regii vrăjmaşi şi pune capăt Războiului de şase ani. lar 
aici Raffard refuzând coroana. Un gest frumos, nobil. 


— Aşa crezi? - Vilgefortz a clătinat din cap. Ei bine, în orice 
caz, gestul a creat un precedent. Raffard, cu toate astea, a 
acceptat funcţia de prim-consilier şi, de fapt, el a guvernat, 
pentru că regele era un imbecil. 


— Galeria Gloriei... a mormăit vrăjitorul, apropiindu-se de 
tabloul următor. Ce avem aici? 


— Momentul istoric al numirii primului Capitul şi al votării 
Legii. De la stânga: Herbert Stammelford, Aurora Henson, Ivo 
Richert, Agnes din Glanville, Geoffrey Monck şi Radmir din 
Tor Carnedd. Aici, ca să fiu sincer, se cere şi o imagine de 
luptă în completare. Întrucât la puţin timp au fost măcelăriți 
într-un război brutal cei care nu doreau a recunoaşte 
Capitulul şi a se supune Legii. Printre alţii, Raffard cel Alb. 
Dar tratatele 


de istorie au trecut sub tăcere ca să nu spulbere farmecul 
legendei. 


— Şi aici... Hmmm... Da, cred că a fost pictat de o adeptă. ŞI 
încă una foarte tânără... 


— Fără îndoială. E o alegorie. l-aş spune o alegorie a 
feminităţii triumfătoare. Aer, Apă, Pământ şi Foc. Şi cele 
patru magiciene faimoase, iscusite în mânuirea forţelor celor 
patru stihii. Agnes din Glanville, Aurora Henson, Nina 
Fioravanti şi Klara Larissa de Winter. Uită-te la următoarea, o 
pânză destul de bine realizată. Aici o vedem pe Klara Larissa 
inaugurând Academia pentru fete. Exact în clădirea în care 
ne aflăm acum. lar aceste portrete sunt ale absolventelor de 
vază ale Aretuzei. lată o lungă istorie a feminităţii 
triumfătoare şi a feminizării treptate profesiei: Yanna din 
Murivel, Nora Wagner, sora ei Augusta, Jade Glevissig, 


Leticia Charbonneau, llona Laux - Antille, Carla Demetia 
Crest, Violenta Suarez, April Wenhaver... şi singura încă în 
viaţă: Tissaia de Vries... 


Au mers mai departe. Doar mătasea Lydiei van Bredevoort 
şuşotea în tăcerea instalată, iar în şuşoteala mătăsoasă era o 
taină primejdioasă. 


— Şi asta? s-a oprit Geralt. Ce-i cu scena asta oribilă? 


— Martiriul magicianului Radmir, jupuit de viu în timpul 
revoltei Falkăi. In fundal, cuprins de flăcări, castelul Mirthe, 
pe care Falka ordonase să-l facă scrum. 


— Pentru care Falka, imediat după aceea, a fost făcută 
scrum. Pe rug. 


— Copiii din Temeria şi Redania, se ştie, şi în zilele noastre se 
distrează dând foc unei marionete cu efigia Falkăi în ajun de 
Saovine. Să 


ne întoarcem ca să vezi şi cealaltă parte a galeriei... Ştiu că 
vrei să mă 


întrebi ceva. Te ascult. 


— Mă surprinde cronologia. Ştiu, bineînţeles, cum 
funcţionează 


poţiunile tinereţii, dar apariţia pe pânze deopotrivă a celor 
vii şi a celor morţi de mult... 


— Cu alte cuvinte, te surprinde că la banchet i-ai întâlnit pe 
Hen Gedymdeith şi Tissaia de Vries, dar nu au fost printre 
noi Bekker, Agnes de Glanville, Stammelford sau Nina 
Fioravanti? 


— Nu. Ştiu că nu sunteţi nemuritori... 

— Ce este moartea? l-a întrerupt Vilgefortz. După tine? 
— Sfârşitul. 

— Sfârşitul cui? 

— Al existenţei. Din câte văd eu, am început să filosofăm. 


— Natura nu cunoaşte conceptul de filosofie, Geralt de Rivia. 
Prin filosofie înţelegem de obicei încercările jalnice şi 
caraghioase ale oamenilor de a înţelege Natura. Înţelegem, 
de asemenea, rezultatele acestor încercări. Este ca şi cum 
sfecla-de-zahăr şi-ar revendica cauzele şi efectele existenţei 
sale, şi ar numi rodului reflecţiilor sale Conflictul veşnic şi 
tainic al Tuberculului cu Frunzele, iar ploaia ar defini-o Forţa 
Creatoare de Nepătruns. Noi, magicienii, nu pierdem vremea 
iscodind ce este Natura. Ştim ce este, pentru că noi înşine 
suntem Natura. Mă 


înţelegi? 


— Încerc, dar vorbeşte mai încet, te rog! Nu uita că vorbeşti 
cu o sfeclă-de-zahăr. 


— Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat când Bekker a 
forţat apa să 


iasă din stâncă? E foarte simplu: Bekker a îmblânzit Forţa. A 
forţat stihia să i se supună. A subjugat Natura, a stăpânit-o... 
Care este relaţia ta cu femeile, Geralt? 


— Poftim? 


Lydia van Bredevoort s-a întors într-o şoaptă de mătase, 
încremenită 


în aşteptare. Geralt a văzut că ţinea un tablou învelit sub 
braţ. Nu avea idee de unde provenea această pânză, Lydia 
nu avea nimic în mână în urmă cu câteva minute. Amuleta 
de la gât îi vibra uşor. 


Vilgefortz zâmbea. 


— Te-am întrebat, i-a amintit, ce părere ai despre relaţia 
dintre un bărbat şi o femeie. 


— Din ce punct de vedere? 


— Poţi, după părerea ta, să forţezi o femeie să se supună? 
Vorbesc despre femei reale, desigur, nu despre femele. Poţi 
controla o femeie adevărată? S-o domini? S-o faci să se 
predea voinţei tale? Şi, dacă da, cum, în ce fel? Răspunde! 


Păpuşa de cârpă nu-şi lua ochii de nasturi de la ei. Yennefer 
se uita în gol. 


— l-ai răspuns? 
— l-am răspuns. 


Magiciana i-a prins cu mâna stângă cotul şi cu mâna dreaptă 
degetele care îi atingeau pieptul. 


— Cum, în ce fel? 
— Ştii bine doar. 


— Ai înţeles, i-a spus Vilgefortz după o clipă. Şi cred că ai 
înţeles întotdeauna. Aşadar ai înţeles că, dacă dispare şi 
piere ideea de voinţă şi supunere, de poruncă şi ascultare, 
de stăpân şi slujitor, atunci se atinge unitatea. Comunitatea, 
integrarea într-un singur întreg. Pătrunderea reciprocă. Şi 
când se întâmplă asta, moartea încetează să mai conteze. 


Acolo, în sala de banchet, era prezent Jan Bekker, sub forma 
apei care izvora din stâncă. A spune că Bekker a murit este 
ca şi cum ai spune că 


apa a murit. Uită-te la această pânză. 
Geralt s-a uitat. 


— E foarte frumoasă, i-a zis după o clipă şi imediat a simţit o 
vibraţie uşoară a medalionului. 


— Lydia, i-a zâmbit Vilgefortz, mulţumesc pentru 
recunoştinţă. Şi te felicit pentru gust. Peisajul arată 
întâlnirea lui Cregenann din L6d şi Lara Dorren aep Shiadhal, 
cuplu legendar de îndrăgostiţi, despărțiți şi distruşi în 
vremea dispreţului. El era magician, ea era o elfă din elita lui 
Aen Saevherne sau Cunoscătorii. Ceea ce ar fi putut fi 
începutul reconcilierii s-a transformat într-o tragedie. 


— Ştiu povestea. Întotdeauna am crezut că e doar un basm. 
Cum a fost în realitate? 


— Asta, a devenit magicianul serios, nimeni nu ştie. Adică 
aproape nimeni. Lydia, atârnă tabloul tău aici, alături. Geralt, 
admiră noua lucrare zămislită din pensonul Lydiei. Este un 
portret al Larei Dorren aep Shiadhal realizat pe baza unei 
miniaturi antice. 


— Felicitări! s-a înclinat vrăjitorul spre Lydia van Bredevoort, 
iar vocea nu-i tremura deloc. E o adevărată capodoperă. 


Vocea nu-i tremura, cu toate că Lara Dorren aep Shiadhal se 
uita la el de la înălţimea portretului cu ochii lui Ciri. 


— Ce s-a întâmplat mai departe? 


— Lydia a rămas în galerie. Amândoi ne-am dus pe terasă. ŞI 
el glumea pe seama mea. 


— Pe-aici, Geralt! Mergi numai pe dalele întunecate, te rog! 


În jos marea strălucea, insula Thanedd trona în mijlocul 
spumei albe. 


Valurile se spărgeau de zidurile Loxiei, aflate chiar sub ei. 
Loxia strălucea de la miile de lumini, la fel ca Aretuza. Blocul 
de piatră al 


Garstangului, înălțându-se deasupra lor, era însă negru şi 
pustiu. 


— Mâine - magicianul urmărea ochii vrăjitorului - membrii 
Capitulului şi Consiliului vor îmbrăca tunicile tradiţionale, 
pelerinele negre şi pălăriile ţuguiate, pe care le cunoşti din 
gravurile vechi. Ne vom înarma şi cu baghete lungi, şi cu 
sceptre, semănând astfel cu magicienii şi vrăjitorii cu care 
sunt ameninţaţi copiii. Aşa e tradiţia. În compania altor 
delegaţi, ne vom duce acolo, sus, la Garstang. Vom ţine un 
consiliu acolo, într-o sală special amenajată. Ceilalţi vor 
aştepta în Aretuza întoarcerea noastră şi deciziile noastre. 


— Deliberările din Garstang, într-un cerc îngust, sunt şi ele o 
tradiţie? 


— Oho! Şi încă cum! Îndelungată şi dictată de considerente 
practice. 


Se întâmpla uneori ca deliberările magicienilor să fie 
furtunoase şi se ajungea la schimburi de opinii destul devii. 
În timpul unui astfel de schimb, un fulger globular i-a afectat 
coafura şi rochia Ninei Fioravanti. 


Nina, care îşi dedicase un an de muncă consolidând zidurile 
Garstangului într-o aură puternică şi o blocadă antimagică. 
De atunci, nu mai acţionează nicio magie în Garstang, iar 
discuţiile sunt mai paşnice. 


Mai ales când nu uităm să-i deposedăm pe disputanţi de 
cuțite. 


— Înţeleg. Şi turnul izolat, deasupra Garstangului, chiar în 
vârf, ce e? 


Vreo clădire importantă? 


— Acela e Tor Lara, Turnul Pescăruşului. O ruină. Dacă e 
important? 


Probabil că da. 
— Probabil? 
Magicianul s-a sprijinit de balustradă. 


— Potrivit elfilor, Tor Lara este conectat printr-un portal cu 
misteriosul Tor Zireael, Turnul Rândunicii, care nu a fost 
localizat până 


în prezent. 


— Cum aşa? N-aţi izbutit să descoperiţi portalul ăla? Nu 
cred. 


— Bine faci. Am detectat portalul, dar a trebuit să-l blocăm. 
Au existat proteste, toată lumea s-a grăbit să 
experimenteze, toţi au vrut să devină 


celebri ca exploratori ai Tor Zireael, sediul mitic al 
magicienilor şi înţelepţilor elfi. Portalul este totuşi corupt 
iremediabil şi funcţionează 


haotic. Au existat victime, aşa că a fost blocat. Să mergem, 
Geralt, se face răcoare. Cu atenţie. Calcă numai pe dalele 
întunecate. 


— De ce numai pe cele întunecate? 


— Aceste clădiri sunt în ruină. Umiditatea, eroziunea, 
vânturile puternice, salinitatea aerului, toate acestea 
afectează fatal zidurile. 


Renovarea ar costa prea scump, prin urmare, folosim iluzia. 
Prestigiul, mă-nţelegi. 


— Nu prea. 


Magicianul a ridicat o mână, iar terasa a dispărut. Stăteau 
deasupra abisului, deasupra unei prăpăstii de pe fundul 
căreia se iveau colţi stâncoşi scăldaţi în spumă. Stăteau în 
picioare pe o centură îngustă de dale întunecate, dispuse ca 
un trapez între porticul Aretuzei şi pilonul de susţinere a 
terasei. 


Geralt îşi menținea cu greu echilibrul. Dacă ar fi fost om, şi 
nu vrăjitor, nu ar fi reuşit să şi-l menţină. Dar chiar şi el a 
fost surprins. 


Mişcarea sa rapidă nu putea să-i scape atenţiei 
magicianului, iar pe faţă 


era, de asemenea, vizibilă o schimbare. Vântul îl balansa pe 
puntea îngustă, abisul îl chema răutăcios cu zgomotul 
sinistru al valurilor. 


— Ţi-e frică de moarte, a constatat Vilgefortz cu un zâmbet. 
Totuşi, te temi de ea. 


Păpuşa de cârpă îi privea cu ochii din nasturi. 


— A râs detine, a murmurat Yennefer, îmbrăţişându-l pe 
vrăjitor. Nu era nicio primejdie, cu siguranţă vă învăluise pe 
amândoi într-un câmp de levitaţie. N-ar fi riscat... Ce s-a mai 
întâmplat în continuare? 


— Ne-am dus într-o altă aripă a Aretuzei. M-a condus într-o 

încăpere mare, era, probabil, biroul uneia dintre profesoare, 
poate chiar al rectorului. Ne-am aşezat la o masă, deasupra 
căreia se afla o clepsidră. 


Nisipul se scurgea. Am simţit parfumul Lydiei, ştiam că era în 
camera din faţa noastră... 


— Şi Vilgefortz? 
— Mi-a adresat o întrebare. 


— De ce nu te-ai făcut magician, Geralt? N-ai fost niciodată 
înclinat spre artă? Fii cinstit! 


— Voi fi. Da, m-a atras. 

— Deci de ce nu ţi-ai urmat vocea înclinaţiei? 

— Am hotărât că e mai bine să-mi urmez glasul raţiunii. 
— Adică? 


— Anii mei de muncă în calitate de vrăjitor m-au învăţat să- 
mi măsor puterile în raport cu ceea ce-mi propun. Ştii, 
Vilgefortz, am cunoscut, într-o zi, un copil pitican care visa 
să fie elf. Ce crezi că ar fi fost dacă şi- 


ar fi urmat vocea înclinaţiei? 


— Ar trebui să fie o comparaţie? O paralelă? Dacă da, este 
complet irelevant. Piticanul n-avea cum să devină elf. Pentru 
că mama lui nu era elfă. 


Geralt a rămas tăcut un lung răstimp. 


— Da, a zis el în cele din urmă. Puteam să-mi dau seama. Ai 
scotocit puţin în biografia mea. Imi poţi spune cu ce scop? 


— Poate, a zâmbit magicianul uşor, că visez la o pictură în 
Galeria Gloriei? Noi doi la o masă şi o inscripţie pe o plăcuţă 
de alamă: 


Vilgefortz de Roggeveen încheie un pact cu Geralt de 
Rivia”. 


— Asta ar fi o alegorie, a spus vrăjitorul, cu titlul 7riumfu/ 
cunoaşterii asupra ignoranței. Aş prefera o imagine mai 
realistă, intitulată V;/gefortz îi explică lui Geralt ce se 
întâmplă. 


Vilgefortz şi-a alăturat degetele ambelor mâini la înălţimea 
gurii. 


— Nu este limpede? 
— Nu. 


— Ai uitat? Imaginea pe care o visez atârnă în Galeria 
Gloriei, o contemplă generaţiile viitoare, care ştiu foarte bine 
despre ce e vorba, ce eveniment prezintă tabloul. Pictaţi pe 
pânză, Vilgefortz şi Geralt cad de acord şi încheie un pact 
prin care Geralt, urmându-şi vocea nu a raţiunii şi nici a 
înclinaţiei, ci a adevăratei vocaţii, a intrat în cele din urmă în 
rândurile magicienilor, punând astfel capăt existenţei sale 
actuale, fără 


prea mult sens şi lipsită de viitor. 


— Şi să ne gândim, a spus vrăjitorul după o tăcere foarte 
lungă, că de curând am ajuns la concluzia că nimic nu mă 


mai poate surprinde. 


Crede-mă, Vilgefortz, o să-mi amintesc mult timp de-acum 
înainte acest banchet şi acest corn al abundenței de 
senzaţii. Într-adevăr, merită un tablou: Gera/t părăseşte 
insula Thaneda, prăpădindu-se de râs. 


— N-am înţeles, a zis magicianul şi s-a aplecat uşor. M-am 
pierdut în înfloriturile discursului tău, împletite cu vorbe 
sofisticate. 


— Motivele neînţelegerii tale sunt clare pentru mine. 
Suntem prea diferiţi pentru a ne înţelege. Eşti un magician 
puternic din Capitul care a realizat unitatea cu Natura. Sunt 
un vagabond, un vrăjitor, un mutant care călătoreşte în jurul 
lumii şi lichidează monştri pentru bani... 


— Înfloriturile, l-a întrerupt magicianul, au fost înlocuite cu 
clişee. 


— Suntem prea diferiţi - Geralt nu a renunţat. Simplul fapt 
că mama mea a fost, din întâmplare, o magiciană nu poate 
şterge această 


diferenţă. Dar, aşa, din curiozitate: cine a fost mama ta? 
— Habar n-am, a răspuns Vilgefortz senin. 
Vrăjitorul a tăcut imediat. 


— Druizii din cercul Kovirsky, a spus magicianul după un 
moment, m-au găsit într-un şanţ din Lan Exeter. M-au luat şi 
m-au crescut. Ca pe un druid, se înţelege. Ştii ce este un 
druid? Un fel de mutant, un vagabond care merge în jurul 
lumii şi se închină la stejarii sfinţi. 


Vrăjitorul tăcea. 


— Şi apoi, a continuat Vilgefortz, în timpul unor ritualuri 
druide, capacităţile mele au ieşit la lumină. Capacităţi care 
mi-au permis în mod clar şi fără putinţă de tăgadă 
determinarea originilor mele. Eram conceput, desigur, din 
întâmplare, din două fiinţe, dintre care cel puţin una era 
magician. 


Geralt tăcea. 


— Cel care mi-a descoperit talentele modeste a fost, 
bineînţeles, un magician, a continuat calm Vilgefortz. lar 
acesta m-a copleşit cu o mărinimie nemaipomenită: mi-a 
propus o educaţie şi o perfecţionare, precum şi perspectiva 
de a mă alătura Frăției Magicienilor. 


— lar tu, i-a zis vrăjitorul, ai acceptat oferta. 
— Nu. 
Vocea lui Vilgefortz a devenit mai rece şi mai neplăcută. 


— Am respins-o nepoliticos, chiar obraznic, a continuat el. 
Mi-am vărsat toată furia asupra bătrânului. Voiam să se 
simtă vinovat el şi toată 


frăţia sa magică. Vinovat, desigur, de şanţul din Lan Exeter, 
vinovat că 


unul sau doi magicieni nenorociţi, nişte ticăloşi fără inimă şi 
sentimente umane, m-au aruncat în şanţ după naştere, şi nu 
înainte. Magicianul, desigur, n-a înţeles şi nici nu s-a supărat 
pentru ceea ce i-am spus atunci. 


A ridicat din umeri şi a plecat, fiind marcați şi el, şi tovarâşii 
lui de pecetea bastarzilor netrebnici, insensibili, aroganţi, 
demni de cel mai mare dispreţ. 


Geralt tăcea mai departe. 


— Mă lămurisem, aşadar, cu druizii, a explicat Vilgefortz. Aşa 
că am renunţat la sfinţii stejari şi mi-am luat lumea-n cap. 
Am făcut multe la viaţa mea. De unele mi-e ruşine şi astăzi. 
În cele din urmă, am devenit mercenar. Mai departe, 
povestea mea continuă, după cum îţi poţi închipui, stereotip. 
Soldat victorios, soldat înfrânt, dezertor, jefuitor, violator, 
criminal şi în cele din urmă fugar ascuns la capătul lumii ca 
să 


scap de ştreang. Am fugit până la capătul lumii. lar acolo, la 
capătul lumii, am întâlnit o femeie. Magiciană. 


— Ai grijă! i-a şoptit vrăjitorul cu ochii mijiţi. Ai grijă, 
Vilgefortz, să 


nu ajungi prea departe în căutarea forţată a asemănărilor! 
— Asemănările s-au terminat. 
Magicianul nu şi-a lăsat ochii în jos şi a vorbit mai departe: 


— Pentru că nu m-am ocupat de sentimentele pe care le-am 
nutrit pentru această femeie. Nu i-am înţeles sentimentele şi 
de altfel n-a încercat să mă ajute deloc. Am părăsit-o. Pentru 
că era promiscuă, arogantă, răutăcioasă, insensibilă şi rece. 
Pentru că era imposibil de dominat, iar dominaţia ei era 
umilitoare. Am părăsit-o fiindcă am ştiut că era interesată de 
mine doar pentru că inteligenţa, personalitatea şi misterul 
meu fascinant ascundeau faptul că nu eram magician şi 
numai pe magicieni obişnuia să-i onoreze cu mai mult de-o 
noapte. Am abandonat-o, pentru că... Pentru că era ca 
mama. Dintr-odată mi-am dat seama că nu simţeam 
dragoste pentru ea, ci nutream un sentiment mult mai 
complicat, mai puternic, dar greu de definit: un amestec de 
teamă, de regret, de furie, de remuşcare şi de nevoie de 


ispăşire, de vinovăţie, de nedreptate şi de pierdere, de 
nevoie perversă de suferinţă şi penitenţă. Ceea ce am simţit 
pentru acea femeie a fost ură. 


Geralt tăcea. Vilgefortz se uita într-o parte. 


— Am părăsit-o, a continuat după o clipă. Şi n-am putut trăi 
cu golul lăuntric rămas. Şi deodată mi-am dat seama că nu 
lipsa femeii îmi lăsase acel gol, ci lipsa celor simţite atunci. 
Paradoxal, nu-i aşa? Nu trebuie să 


termin, sunt sigur că ghiceşti continuarea. Am devenit 
magician. Din ură. Şi abia atunci am înţeles ce prost am fost. 
Confundasem cerul cu stelele oglindite noaptea pe 
suprafaţa iazului. 


— După cum ai observat, pe bună dreptate, paralelele dintre 
noi n-au fost în întregime paralele, a murmurat Geralt. În 
ciuda aparenţelor, avem puţine în comun, Vilgefortz. Ce vrei 
să-mi dovedeşti spunânduc-ţi povestea? Că, deşi este 
alambicată şi dificilă, calea spre atingerea măiestriei în 
magie este accesibilă tuturor? Chiar şi, îmi pare rău pentru 
paralelă, bastarzilor şi orfanilor, vagabonzilor sau 
vrăjitorilor... 


— Nu, l-a întrerupt magicianul. N-am intenţionat să 
dovedesc că 


această cale este disponibilă pentru toată lumea, deoarece e 
evidentă şi dovedită de mult timp. N-am vrut să demonstrez 
nici faptul că pentru unii oameni nu există pur şi simplu altă 
cale. 


— Aşadar, a zâmbit vrăjitorul, n-am de ales? Trebuie să fac 
un pact cu tine, care să devină tema unui tablou faimos şi să 
mă convertesc în magician? Numai din cauza originii? Măi, 
să fie! Cunosc puţin teoria eredității. Tatăl meu, din câte am 


dedus, cu mare dificultate, era un vagabond, un bătăuş, un 
scandalagiu şi un spadasin. Pot moşteni predominant gene 
de spadasin, nu pe linie maternă. Faptul că mânuiesc destul 
de bine spada, de asemenea, poate să confirme acest lucru. 


— De fapt, din clepsidră s-a scurs aproape tot nisipul, iar eu, 
Vilgefortz de Roggeveen, maestru al magiei, membru al 
Capitulului, încă 


stau la discuţii, nu fără plăcere, cu un bătăuş spadasin, fiul 
unui bătăuş 


spadasin şi vagabond. Vorbim despre lucruri şi aspecte care, 
după cum este bine cunoscut, sunt dezbătute de spadasini 
neînfricaţi în jurul focului de tabără. Cum ar fi ereditatea, de 
exemplu. De unde-ai scos tu cuvântul ăsta, spadasinule? Nu 
de la şcoala templului Ellander, unde se învaţă să se 
silabisească şi să se scrie cele douăzeci şi patru de rune, nu? 


Ce te-a determinat să citeşti cărţile în care pot fi găsite 
astfel de cuvinte ca acesta? Unde ţi-ai rafinat retorica şi 
elocvenţa? Şi de ce ai făcut-o? Ca să vorbeşti cu vampirii? 
Dragul meu derbedeu ereditar, căruia i-a zâmbit Tissaia de 
Vries. Dragul meu vrăjitor, care-o fascinează pe Filippa 
Eilhart de-i tremură mâinile. La pomenirea căruia Triss 
Merigold se înroşeşte ca racul. Ce să mai spun de Yennefer 
din Vengerberg. 


— Poate faci bine şi nu mai spui! Clepsidra mai are foarte 
puţin nisip, încât poţi să-i numere grăunţele. Nu picta mai 
multe tablouri, Vilgefortz. 


Zi-mi despre ce e vorba. Cu cuvinte simple. Imaginează-ţi că 
stăm lângă 


foc doi vagabonzi, frigem purcelul pe care tocmai l-am furat 
şi încercăm în van să ne îmbătăm cu sevă de mesteacăn.E o 


întrebare simplă. 
Răspunde! Ca de la vagabond la vagabond. 
— Care e întrebarea simplă? 


— Ce pact îmi propui? Ce acord să încheiem? De ce vrei să 
mă bagi în oala ta, Vilgefortz? Într-o oală care, după părerea 
mea, începe să dea în clocot? Ce altceva, în afară de 
candelabre, mai atârnă în aer? 


Magicianul se gândea ori se prefăcea că se gândeşte: 


— Întrebarea nu e simplă, dar voi încerca să răspund. Dar nu 
ca de la vagabond la vagabond. Voi răspunde... ca de laun 
spadasin mercenar la alt spadasin mercenar, care arată la fel 
ca el. 


— Fie! 


— Ascultă, atunci, camarade spadasin! Se pune la cale o 
confruntare 


sângeroasă. O luptă ascuţită pe viaţă şi pe moarte, nu va fi 
iertat nimeni. 


Unii vor câştiga, iar ceilalţi vor cădea pradă corbilor. Te 
sfătuiesc, camarade, să te alături celor care au o şansă mai 
bună. Adică nouă. Lasă- 


i pe ceilalţi şi scuipă-i direct între ochi, pentru că n-au nicio 
şansă, căci altfel, la naiba, mori de gât cu ei. Nu, nu, 
camarade, nu face mutra aia! 


Ştiu ce vrei să spui. Că eşti neutru. Că n-ai nimic cu nimeni 
şi că aştepţi măcelul în munţi, la Kaer Morhen. E o idee 


proastă, camarade. Noi suntem însoţiţi de tot ce-ţi place. 
Dacă nu ni te alături, o să pierzi totul. 


Şi atunci vei fi mistuit de gol, de neant şi de ură. Vremea 
dispreţului care va veni te va distruge. Deci, fii rezonabil şi 
stai pe partea care trebuie atunci când vine ceasul alegerii. 
Şi ceasul alegerii a venit. Crede-mă! 


— Incredibil, a rânjit vrăjitorul, cât poate să-i sperie pe toţi 
neutralitatea mea! În ce măsură mă face obiectul unor 
propuneri de pacte şi contracte, de oferte de cooperare, 
instrucţiuni privind necesitatea de a alege şi de a fi de 
partea care trebuie. Să terminăm această conversaţie, 
Vilgefortz. Pierzi vremea. În acest joc nu sunt un partener 
egal pentru tine. Nu văd cum am putea fi amândoi în acelaşi 
tablou din Galeria Gloriei. Mai ales pe câmpul de luptă. 


Magicianul tăcea. 

— Aranjează-ţi, a continuat Geralt, regii, reginele, caii şi 
pionii pe eşichier, nu-ţi face griji pentru mine, pentru că sunt 
la fel de important pe tabla de şah ca praful care o acoperă. 
Asta nu-i jocul meu. Vrei să 


spui că va trebui să aleg? Te asigur că te înşeli. N-o să aleg. 
O să mă 


adaptez la evenimente. Mă adaptez la ceea ce-o să aleagă 
ceilalţi. 


întotdeauna am făcut asta. 
— Eşti un fatalist. 


— Sunt. Deşi e încă un cuvânt pe care n-ar trebui să-l 
cunosc. Repet, nu-i jocul meu. 


— Da? s-a aplecat Vilgefortz peste masă. În acest joc, 
vrăjitorule, pe tabla de şah există deja un cal negru, unit cu 
tine la bine şi la rău prin iţele destinului. Ştii despre cine 
vorbesc, nu? Nu vrei s-o pierzi, nu? Ştii că există o singură 
cale de a n-o pierde. 

Ochii vrăjitorului s-au îngustat. 

— Ce vrei de la copil? 

— Există o singură modalitate de a afla. 

— Te avertizez. N-o să las pe nimeni să-i facă niciun rău... 


— Există o singură cale prin care poţi s-o protejezi. Ţi-am 
oferit 


posibilitatea asta, Geralt din Rivia. Gândeşte-te la oferta 
mea! Ai toată 


noaptea la dispoziţie. Reflectează privind cerul. Şi stelele. Şi 
nu le confunda cu cele care se oglindesc pe suprafaţa 
iazului. Clepsidra s-a golit. 


— Mă tem pentru Ciri, Yen. 
— N-ai de ce. 
— Dar... 


— Ai încredere în mine, l-a îmbrăţişat. Crede-mă, te rog! Nu- 
ţi face griji pentru Vilgefortz. E un jucător. A vrut să te 
testeze, să te provoace. 


Şi, parţial, a reuşit. Dar nu contează. Ciri este sub protecţia 
mea, iar în Aretuza va fi în siguranţă, va putea să-şi dezvolte 
abilităţile aici şi n-o va deranja nimeni. Nimeni. Cât despre 


viitorul ei ca vrăjitoare, uită-l! Are alte talente. Şi este 
predestinată pentru alte lucruri. Crede-mă! 


— Te cred. 


— E un progres considerabil. Şi nu-ţi face griji pentru 
Vilgefortz. Ziua de mâine va lămuri multe lucruri şi va 
deznoda multe probleme. 


Ziua de mâine, se gândea el, îmi ascunde ceva. Şi mi-e 
teamă s-o întreb. Codringher avea dreptate. M-am băgat ca 
musca-n lapte. Dar acum n-am de ales. Trebuie să aştept ce 
va aduce ziua de mâine, care ar trebui să lămurească totul. 
Trebuie să am încredere în ea. Ştiu c-o să se întâmple ceva. 
O să aştept. Şi o să mă adaptez situaţiei. 


S-a uitat la secretar. 
— Yen? 
— Sunt aici. 


— Când învăţai în Aretuza... Când dormeai într-o cameră ca 
asta... 


Aveai o păpuşă fără de care nu puteai să dormi? Care stătea 
ziua pe secretar? 


— Nu, s-a mişcat Yennefer brusc. Nici măcar n-aveam o 
păpuşă. Nu mă întreba de asta, Geralt! Te rog, nu întreba! 


— Aretuza, a şoptit el, privind în jur. Aretuza de pe insula 
Thanedd. 


Casa ei. Pentru atâţia ani... Când va pleca de acolo, va fi o 
femeie matură... 


— Încetează! Nu te mai gândi la asta şi nu mai vorbi despre 
asta. Mai bine... 


— Da, Yen? 
— lubeşte-mă! 


A îmbrăţişat-o. A mângâiat-o. A regăsit-o. Yennefer, incredibil 
de moale şi tare în acelaşi timp, a suspinat zgomotos. 
Cuvintele rostite se spărgeau, pierind printre suspine şi 
respiraţii accelerate, încetau să mai aibă sens, se împrăştiau. 
Aşa că au tăcut, încercând să se caute, să caute adevărul. 
Au căutat mult, cu grijă şi tenace, temându-se de sacrilegiul 
grabei, de neglijenţă şi de nepăsare. Au căutat intens, cu 
forţă şi cu ardoare, temându-se de îndoieli sacrilegioase şi 
de nehotărâre. Au căutat cu atenţie, temându-se de 
sacrilegiul lipsei de delicateţe. 


S-au găsit, şi-au biruit teama şi peste un moment au găsit 
adevărul care le-a explodat sub pleoape, cu dovezi 
înspăimântătoare, orbitoare, smulgând gemete dintre buzele 
încleştate cu îndârjire. Apoi timpul s-a zbătut spasmodic şi a 
încremenit, totul a dispărut, iar singurul simţ încă 


treaz era doar atingerea. 


A trecut o veşnicie, realitatea a revenit, iar timpul s-a zbătut 
din nou şi a luat-o iar din loc, lent, stângace, ca un car uriaş, 
încărcat. Geralt s-a uitat pe fereastră. Luna încă era atârnată 
pe cer, deşi cele petrecute cu o clipă în urmă ar fi trebuit s-o 
arunce pe pământ. 


— Oi, ioi! a exclamat Yennefer după un răstimp lung, 
ştergându-şi cu o mişcare lentă o lacrimă de pe obraz. 


Zăceau neclintiţi în învălmăşeala de cearşafuri, printre fiori, 
între căldura aburindă şi fericirea exaltată, în tăcere, iar în 


jur se învolburau tenebre haotice, saturate de parfumul 
nopţii şi de ţârâitul greierilor. 


Geralt ştia că în astfel de momente abilităţile telepatice ale 
magicienei erau sensibile şi foarte puternice, aşa că se 
gândea intens la întâmplări şi lucruri frumoase. La lucruri 
care ar fi trebuit să o facă fericită. La strălucirea explozivă a 
soarelui la răsărit. La ceața atârnată în zori peste un lac 
montan. La cascadele cristaline prin care sare somonul, la fel 
de strălucitor de parcă ar fi din argint topit. La picăturile 
calde de ploaie lovind frunzele îngreunate de rouă. 


Se gândea la ea. Yennefer zâmbea, ascultându-i gândurile. 
Zâmbetul îi ţâşnea pe obraz în tremurul umbrelor proiectate 
de genele luminate de lună. 


— Casă? a întrebat brusc Yennefer. Ce casă? Ai o casă? Vrei 
să 


construieşti o casă? Ah... Îmi pare rău. Nu trebuia... 


El tăcea. Era supărat pe sine. Gândindu-se la ea, a lăsat-o 
fără să vrea să-i citească gândul care o privea. 


— Un vis frumos. 
Yennefer i-a mângâiat uşor braţul: 


— O casă. O casă construită de mâinile tale, în casa asta, tu 
şi cu mine. Tu ai creşte cai şi oi, eu m-aş ocupa de grădină, 
aş face mâncare şi aş toarce lâna pe care am duce-o la târg. 
Cu banii de la vânzarea lânii şi a diferitelor roade de-ale 
pământului ne-am cumpăra tot ceea ce ne-ar trebui, să 
zicem, cazane de cupru şi greble de fier. Din când în când, 
Ciri ne-ar vizita cu soţul şi cu cei trei copii, Triss Merigold ar 
rămâne pentru câteva zile câteodată. Am îmbătrâni frumos 
şi cu demnitate. lar dacă m-aş plictisi, seara mi-ai cânta la 


cimpoiul făcut de mâinile tale. Cimpoiul, după cum este bine 
cunoscut, este cel mai bun remediu pentru plictiseală. 


Vrăjitorul tăcea. Magiciana murmura încet. 
— Îmi pare rău, a spus ea după o clipă. 


EI s-a ridicat în cot, s-a aplecat, a sărutat-o. Cu o mişcare 
violentă, l-a îmbrăţişat. In tăcere. 


— Spune ceva! 

— N-aş vrea să te pierd, Yen. 

— Doar sunt a ta. 

— Noaptea asta o să se termine. 
— Totul se termină. 


Nu, s-a gândit în sinea lui. Nu vreau să fie aşa. Sunt obosit. 
Prea obosit ca să accept perspectiva sfârşiturilor, care, de 
fapt, sunt începuturi, de la care trebuie reluat totul de la 
capăt. Aş vrea... 


— Nu spune! i-a pus cu o mişcare rapidă degetele pe buze. 
Nu-mi spune ce vrei şi ce visezi. Pentru că s-ar putea 
întâmpla să nu pot să-ţi îndeplinesc dorinţele, şi asta m-ar 
răni. 


— Dar tu ce vrei, Yen? La ce visezi? 
— Doar la lucruri care pot fi realizate. 
— Şi la mine? 


— Pe tine te am deja. 


A tăcut mult timp. Şi a aşteptat momentul în care ea a spart 
tăcerea. 


— Geralt? 
— Da? 
— lubeşte-mă, te rog! 


La început, dornici unul de altul, erau plini de fantezie şi 
imaginaţie, de inventivitate, însetaţi de nou. Şi, ca de obicei, 
în curând s-a dovedit 


că era prea mult şi, de fapt, prea puţin. Au înţeles în acelaşi 
timp, arătându-şi din nou dragostea. 


Când Geralt şi-a revenit, luna era în acelaşi loc. Greierii 
ţărâiau şi mai vârtos, de parcă ar fi vrut să-şi învingă 
neliniştea şi teama prin nebunie şi luare-aminte. De la o 
fereastră din apropiere, din aripa stângă a Aretuzei, cineva 
dornic de somn ţipa şi înjura cu durere, cerând linişte. 


De la altă fereastră, altcineva, cu un vizibil suflet artistic, 
aplauda şi felicita cu entuziasm. 


— 0, Yen... a şoptit vrăjitorul ruşinat. 


— Am avut un motiv... l-a sărutat şi apoi şi-a apăsat obrazul 
în pernă. 


Am avut un motiv să strig. Aşa că am strigat. Nu trebuie să 
te abţii, e nesănătos şi nefiresc. Imbrăţişează-mă, dacă poţi! 


Teleportul Larei, cunoscut, de asemenea, după numele 
descoperitorului acesteia, Portalul Benavent. Acesta este 
situat pe insula Thanead, la catul de sus al Turnului 
Pescăruşului. 


Permanent, activ intermitent. Reguli de funcționare: 
necunoscute. 


Destinaţie: necunoscută, probabil deviată ca urmare a 
dezintegrării spontane, nu pot fi excluse anumite bifurcații 
sau dispersii. 


Notă: Teleport haotic şi letal. Experimentele sunt strict 
interzise. 


Magia nu este permisă în Turnul Pescăruşului şi nici în 
imediata vecinătate, în special magia de teleportare. 
Capitulul analizează 


cererile pentru îngăduirea accesului în Tor Lara şi pentru 
cercetarea teleportului. Cererile trebuie motivate prin 
derularea unor lucrări de cercetare şi prin existența unei 
specializări în domeniu. 


Bibliografie: Geoffrey Monck, Magia Norodului mai Vechi; 
Immanuel Benavent, Portalul din Tor Lara, Nina Fioravanti, 
Teoria şi practica teleportării; Ransant Alvaro, „Porţile 
misterelor”. 


Prohibita (inventar de artefacte interzise), Ars Magica, Ed. 
LVIII 


4 


La început era doar un haos pulsatoriu, scânteietor şi o 
cascadă de imagini, un vârtej, un abis de sunete şi glasuri. 
Ciri vedea doar turnul străpungând cerul, pe acoperişul 
căruia razele dansau. Auzea strigătul unei păsări de pradă şi 
ea era pasărea. Zbura cu viteză mare şi sub ea se întindea o 
mare furioasă. Vedea o păpuşică de cârpe şi dintr-odată ea 
era păpuşa, învăluită în bezna tremurândă de la ţârâitul 
greierilor. Vedea un motan alb cu negru şi brusc ea era 


motanul, iar în jur era o casă lugubră, cu grinzi întunecate, 
cu miros de lumânări şi cărţi vechi. Auzea pe cineva 
pronunţându-i de câteva ori numele, o chema. Vedea un 
somon argintiu sărind prin cascade, auzea răpăitul ploii pe 
frunze. Apoi a auzit strigătul straniu, neîntrerupt al lui 
Yennefer. lar strigătul acela a trezit-o, a smuls-o din abisul 
infinit în spaţiu şi timp. 


Acum, încercând fără succes să-şi amintească visul, putea să 
audă 


doar zgomote asurzitoare de lăută şi fluier, zângănituri de 
tamburină, cântece şi râsete. Jaskier şi un grup de 
menestreli cunoscuţi din întâmplare se distrau de minune în 
odaia de la capătul coridorului. 


O rază de lună a pătruns pe fereastră, luminând puţin 
întunericul şi dând odăii din Loxia aspectul unui loc de 
dormit. Ciri a dat la o parte aşternutul. Era transpirată, părul 
îi era lipit de frunte. Seara nu putea să 


adoarmă prea uşor, nu avea aer, deşi fereastra era larg 
deschisă. Ştia care era motivul. Înainte de a pleca împreună 
cu Geralt, Yennefer îi izolase odaia cu un farmec de 
protecţie. Pretindea că împiedică pe oricine ar vrea să intre, 
dar Ciri bănuia că este vorba mai mult despre blocarea 
ieşirii. Era pur şi simplu întemniţată. Yennefer, deşi încântată 
în mod clar de întâlnirea cu Geralt, nu uitase şi n-o iertase 
încă pentru evadarea ei nebună şi nesăbuită la Hirundum, 
care prilejuise această 


întâlnire. 


Întâlnirea cu Geralt fusese pentru Ciri plină de tristeţe şi 
dezamăgire. 


Vrăjitorul era taciturn, tensionat, îngrijorat şi vădit nesincer. 


Conversaţiile lor se sfâşiau şi se încâlceau, erau reduse la 
fraze neterminate şi întrebări întrerupte la jumătatea 
cuvântului. Ochii şi gândurile vrăjitorului fugeau de la ea şi 
se pierdeau în depărtare. Ciri ştia încotro anume. 


Din odaia de la capătul coridorului răsuna cântecul solitar şi 
liniştit al 


lui Jaskier, muzica lăutei, susurând ca un pârâu printre 
pietre. A recunoscut melodia pe care trubadurul o 
compusese cu câteva zile în urmă. Balada - Jaskier se 
lăudase în mai multe rânduri - era intitulată 


Evaziva şi trebuia să-i aducă triumful poetului la turneul 
anual al barzilor, care avea loc toamna târziu la castelul 
Vartburg. Ciri asculta cu atenţie cuvintele. 


Peste-acoperişuri umede-ai zburat, 
Printre nuferi galbeni ai plonjat Eu te-am înțeles oricum, 
N-ai avut de-ales alt drum... 


Ropotul copitelor zguduia pământul, călăreţii galopau în 
noapte, cerul înflorea în vâlvătăi la orizont. Pasărea de pradă 
a cârâit, şi-a întins aripile, s-a înălţat în zbor. Ciri s-a 
cufundat înapoi în somn, auzindu-şi numele rostit de 
nenumărate ori. O dată a fost Geralt, o dată Yennefer, apoi 
Triss Merigold, iar în cele din urmă - şi de mai multe ori - o 
fetiţă 


subţire, blondă şi tristă, necunoscută lui Ciri, privind printr-o 
miniatură 


încadrată în corn şi alamă. 


Apoi a văzut un motan alb cu negru şi, după o clipă, eaa 
fost motanul şi privea prin ochii acestuia. Era o casă 
necunoscută şi întunecată. Putea vedea rafturi mari ticsite 
cu cărţi, câteva sfeşnice aprinse pe un birou la care doi 
bărbaţi stăteau aplecaţi deasupra unor suluri de pergament. 


Unul dintre aceşti bărbaţi tuşea şi îşi freca buzele cu o 
batistă. Celălalt, un pitic cu un cap imens, stătea într-un 
scaun cu rotile. Nu avea picioare. 


— Nemaipomenit! a oftat Fenn, aruncând o privire pe 
pergamentul putred. Nu pot să cred... De unde primeşti 
aceste documente? 


— Nu m-ai fi crezut, dacă ţi-aş fi spus, i-a răspuns 
Codringher. Ai înţeles acum cine e Cirilla, Prinţesa Cintrei? 
Copilul Sângelui mai Vechi... Ultima ramură a acestui copac 
nenorocit de ură! Ultima ramură, şi pe ea ultimul măr 
otrăvit... 


— Sângele mai Vechi... De-atâta vreme... Pavetta, Calanthe, 
Adalia, Elen, Fiona... 


— Şi Falka. 


— Dumnezeule, e imposibil! În primul rând, Falka nu avea 
copii! În al doilea rând, Fiona a fost fiica legitimă... 


— În primul rând, nu ştim nimic despre tinereţea Falkăi. În al 
doilea rând, nu mă face să râd, Fenn! Doar ştii foarte bine 
că, numai la auzul cuvântului „legal”, mă umflă râsul. Cred 
în acest document, deoarece, în opinia mea, e autentic şi 
spune adevărul. Fiona, stră-străbunica lui Pavette, a fost fiica 
Falkăi, a acestui monstru în piele de om. La naiba, nu cred în 
toate tâmpeniile, profeţiile şi alte prostii, dar când îmi 
amintesc profeția Itlinei... 


— Sângele murdar? 


— Murdar, pătat, blestemat, poate avea diferite înţelesuri. 
Şi, conform legendei, dacă-ţi aminteşti, Falka a fost 
blestemată pentru că Lara Dorren aep Shiadhal a blestemat- 
o pe mama ei... 


— Basme, Codringher! 


— Ai dreptate, basme. Dar ştii când basmele încetează să 
mai fie basme? În momentul în care cineva începe să creadă 
în ele. Şi cineva crede într-un basm despre Sângele mai 
Vechi. Mai ales în fragmentul care spune că din sângele 
Falkăi se va naşte un răzbunător, care va stârpi lumea veche 
şi va construi una nouă pe ruinele ei. 


— Şi răzbunătorul ar fi Cirilla? 
— Nu. Nu Cirilla. Fiul ei. 
— Şi Cirilla e căutată de... 


— Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului, a încheiat rece 
Codringher. Inţelegi acum? Cirilla, indiferent de voinţa ei, 
trebuie să 


devină mama moştenitorului tronului. Arhiducele, care va 
deveni Arhiducele Întunericului, descendentul şi 
răzbunătorul acestei diabolice Falka. Stârpirea şi 
reconstrucţia ulterioară a lumii pare-mi-se că se desfăşoară 
într-o manieră dirijată şi controlată. 


Piticul a tăcut un răstimp. 


— Nu crezi că Geralt ar trebui să fie anunţat? 


— Geralt? a vorbit Codringhe, răsucindu-şi buzele. Cine mai 
e şi ăsta? 


Te pomeneşti că-i fraierul care nu demult îmi vindea gogoşi 
cum că nu lucrează pentru profit? Cred că nu lucrează 
pentru profitul propriu. 


Lucrează pentru al altcuiva. Fără să-şi dea seama, oricum. Îl 
urmăreşte pe Rience, care este în lesă, fără să simtă zgarda 
în jurul propriului său gât. Ar trebui să-l anunţ? Ajutându-i 
astfel pe cei care vor să pună laba pe găina cu ouăle de aur 
pentru a-l şantaja pe Emhyr sau pentru a i se strecura pe 
sub piele? Nu, Fenn. Nu scrie prost pe fruntea mea. 


— Vrăjitorul acţionează dintr-o lesă, la poruncă? A cui? 
— la gândeşte-te! 
— Naiba! 


— Cuvânt foarte potrivit. Singura persoană care are 
influenţă asupra lui. În care are încredere. Dar eu n-am 
încredere în ea. Şi n-am avut niciodată. Mă voi băga şi eu în 
acest joc. 


— E unjoc primejdios, Codringher. 


— Toate jocurile sunt primejdioase. Există doar jocuri care 
merită şi care nu merită. Fenn, frate, nu înţelegi ce avem în 
mâinile noastre? O 


găină cu ouă de aur, care ne va da nouă şi numai nouă un 
ou uriaş, cu totul şi cu totul de aur... 


Codringher a fost cuprins de un acces de tuse. Când şi-a luat 
batista de la gură, avea urme de sânge pe ea. 


— Aurul n-o să te vindece, a spus Fenn, uitându-se la batista 
din mâna colegului său. lar mie n-o să-mi dea picioarele 
înapoi... 


— Cine ştie? 


Cineva a bătut la uşă. Fenn s-a foit neliniştit în scaunul cu 
rotile. 


— Aştepţi pe cineva, Codringher? 


— Da. Pe oamenii pe care o să-i trimit în Thanedd. După 
găina cu ouă 


de aur. 


— Nu deschide! striga Ciri. Nu deschide uşa aceea! După ea 
e moartea! Nu deschide uşa! 


— Îndată deschid, îndată deschid! a strigat Codringher, 
împingând zăvorul, apoi s-a întors spre motanul care nu 
înceta să miorlăie. Mai taci odată, bestie nenorocită... 


A rămas cu vorba-n gură. La uşă nu erau cei pe careîi 
aştepta. Trei indivizi pe care nu-i cunoştea stăteau în prag. 


— Conu' Codringher? 


— Conaşul a plecat cu treburi - avocatul şi-a luat o mină 
stupidă, şi-a schimbat vocea cu una mai ascuţită. Sunt un 
grefier de-al dumisale, mă 


numesc Glomb, Mikael Glomb. Ce pot face pentru conaşii 
mei? 


— Nimic, a spus unul dintre ei, un semielf înalt. Întrucât nu e 
nimeni, vom lăsa doar o scrisoare şi un mesaj. lată 
scrisoarea. 


— O să-i transmit, negreşit. 


Codringher, simțindu-se bine în rolul servitorului sărac cu 
duhul, s-a aplecat şi-a întins mâna după sulul de pergament 
legat cu un fir roşu: 


— Şi mesajul? 


Şnurul cu care era legat sulul s-a desfăcut ca un şarpe ieşit 
la atac, l-a şfichiuit şi i-a înfăşurat strâns încheietura mâinii. 
Lunganul l-a tras cu putere. Codringher şi-a pierdut 
echilibrul, a zburat înainte, ca să nu cadă 


peste semielf, şi-a dus instinctiv mâna stângă la piept. În 
această poziţie nu a putut evita pumnalul, care îi fusese 
înfipt în stomac. A scos un răcnet surd şi s-a tras înapoi, dar 
şnurul magic înfăşurat în jurul încheieturii nu l-a lăsat să 
plece. Semielful l-a tras din nou la el şi l-a 


înjunghiat încă o dată. De data aceasta, lama a rămas 
împlântată în Codringher. 


— lată mesajul şi salutările de la Rience, i-a spus semielful 
înalt, ridicând pumnalul în sus şi eviscerându-l pe avocat ca 
pe un peşte. In iad cu tine, Codringher! Direct în iad! 


Codringher a tuşit. Simţea cum pumnalul îi străpunge cu 
scrâşnete coastele şi sternul. S-a prăbuşit la pământ, 
ghemuit ca o minge. Voia să-l strige ca să-l avertizeze pe 
Fenn, dar n-a reuşit decât să cârâie, iar cârâitul i-a fost 
sufocat imediat de un val de sânge. 


Semielful înalt a păşit peste trupul inert, urmat de ceilalţi 
doi. Erau oameni. 


Fenn n-a fost luat prin surprindere. 


O frânghie a căzut, unul dintre zbiri s-a prăbuşit pe spate, 
lovit de o bilă de oţel în centrul frunţii. Fenn s-a îndepărtat 
de birou în scaunul său, încercând în zadar să reîncarce 
arbaleta cu mâinile tremurânde. 


Lunganul a sărit la el şi, cu o lovitură puternică, i-a răsturnat 
scaunul. 


Piticul s-a rostogolit printre documentele împrăştiate pe 
podea. 


Neputincios, îşi agita mâinile mici şi cioturile picioarelor, 
semănând cu un păianjen mutilat. 


Semielful i-a dat un picior arbaletei, îndepărtând-o din raza 
de acţiune a lui Fenn. Fără să se sinchisească de infirmul 
care se târa, s-a uitat rapid printre documentele împrăştiate 
pe birou. Atenţia i-a fost atrasă de o miniatură încadrată în 
corn şi alamă, care reprezenta o fată cu părul deschis la 
culoare. A luat-o cu tot cu cartonul ataşat de ea. 


Celălalt zbir, care cedase la lovitura bilei lansate din 
arbaletă, s-a apropiat. Semielful a ridicat din sprâncene 
interogativ. Zbirul a clătinat din cap a negaţie. 


Semielful a ascuns în sân miniatura şi câteva documente 
luate de pe birou. Apoi a luat un mănunchi de pene din 
cerneală şi le-a aprins de la sfeşnic. Răsucindu-le, a permis 
focului să se aprindă, apoi l-a aruncat pe masă, printre 
sulurile de pergament care au luat foc pe loc. 


Fenn răcnea din toţi rărunchii. 
Semielful înalt a observat pe masa cuprinsă de flăcări un 


recipient cu lichid de ştergere a tuşului, s-a proţăpit în faţa 
piticului care se zbătea şi i-a turnat tot conţinutul pe el. 


Fenn urla cât îl ţineau bojocii. Cel de-al doilea zbir a tras un 
teanc de foi de pe etajeră şi le-a împrăştiat peste pitic. 


Focul biroului a urcat până în tavan. Alt recipient, mai mic, a 
explodat cu o pocnitură, flăcările lingeau rafturile. Foile, 
sulurile şi covoraşele au început să se înnegrească, să se 
încurce şi să aţâţe focul. 


Fenn urla. Lunganul s-a îndepărtat de biroul în flăcări, a 
răsucit nişte hârtii şi le-a aprins. Cel de-al doilea zbir a 
aruncat peste pitic încă un braţ de suluri de pergament 
aprinse. 


Fenn răcnea. 
Semielful stătea în faţa lui, ţinând în mână snopul arzător. 


Motanul alb cu negru al lui Codringher era cocoţat pe un 
perete din apropiere. În ochii lui galbeni strălucea reflexia 
focului care transforma o noapte prietenoasă într-o parodie 
oribilă a zilei. Împrejurimile răsunau de ţipete. Foc! Foc! 
Apă! Oamenii alergau spre casă. Motanul a încremenit, 
privindu-i cu uimire şi dispreţ. Idioţii ăştia se zoreau chiar 
spre cuptorul de foc, din care el abia reuşise să iasă. 
Întorcându-se nepăsător cu spatele, motanul lui Codringher 
a continuat să-şi lingă 


lăbuţele de sânge. 


Ciri s-a trezit lac de transpiraţie, cu mâinile încleştate până 
la durere. 


În jur domneau tăcerea şi bezna moale, pe care o rază de 
lună le străpungea ca un pumnal. 


Incendiu. Foc. Sânge. Coşmar... Nu-mi amintesc, nu-mi 
amintesc nimic... 


A inspirat adânc aerul viguros al nopţii. Senzaţia de sufocare 
dispăruse. Ştia de ce. 


Vrăjile de protecţie nu mai funcționau. 


S-a întâmplat ceva, s-a gândit Ciri. A sărit din pat şi s-a 
îmbrăcat repede. Şi-a vârât pumnalul la cingătoare. Nu avea 
spadă, Yennefer i-o luase şi i-o încredinţase lui Jaskier. Poetul 
probabil că adormise, în Loxia se aşternuse tăcerea. Ciri se 
întreba dacă ar trebui să meargă să-l trezească, dar dintr- 
odată a simţit în urechi o pulsaţie puternică şi ritmul 
sângelui. 


Raza strălucitoare a lunii care străbătea fereastra a devenit 
un drum. 


La capătul drumului, departe, era o uşă. Uşa s-a deschis şi în 
cadrul ei stătea Yennefer. 


Hai! 


În spatele magicienei, erau deschise alte uşi. Unele după 
altele. Infinit de multe. In beznă erau desenate vag formele 
întunecate ale unor 


coloane. Sau poate ale unor statui... Visez, s-a gândit Ciri, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Visez. Nu-i; niciun drum, 
este o lumină, o dâră de lumină. Nu se poate merge pe ea... 


Hai! 
S-a supus. 


Dacă n-ar fi fost scrupulele proaste ale vrăjitorului, dacă n-ar 
fi fost principiile sale himerice, multe evenimente ulterioare 

ar fi avut o cu totul altă turnură. Multe întâmplări nu s-ar mai 
fi putut petrece deloc. Şi astfel istoria lumii ar fi fost diferită. 


Dar istoria lumii s-a derulat aşa cum s-a derulat, iar singurul 
motiv a fost că vrăjitorul avea scrupule. Când s-a trezit 
dimineaţa şi a simţit o anumită nevoie, el nu a făcut ceea ce 
ar fi făcut toată lumea - nu a ieşit pe balcon şi nu s-a uşurat 
în ghivecele cu năsturaşi. Avea scrupule. S-a îmbrăcat 
liniştit - fără s-o trezească pe Yennefer, care dormea dusă, 
neclintită şi aproape fără suflare - a ieşit din odaie şi s-a dus 
în grădină. 


Banchetul era încă în toi, însă, după cum indica sonorizarea, 
într-o formă reziduală. Ferestrele din sala de bal mai erau 
aprinse cu lumina care inunda atriumul şi rondurile cu 
bujori. Vrăjitorul a mers un pic mai departe, printre tufişuri 
mai dese, acolo s-a uitat la cerul care se limpezea, arzând 
deja la orizont cu semnalele purpurii ale zorilor. 


În timp ce se întorcea încet, reflectând asupra unor 
probleme importante, medalionul i se zvărcolea zdravăn. L-a 
ţinut cu mâna, simțind cum vibraţiile îi pătrund în tot corpul. 
Nu încăpea nicio îndoială 


că cineva a lansat un farmec în Aretuza. Geralt şi-a ascuţit 
auzul şi i-au ajuns la urechi ţipete înăbuşite, rumoare şi 
bufnituri din galeria din aripa stângă a palatului. 


Oricine altcineva s-ar fi întors fără ezitare şi şi-ar fi văzut mai 
departe de drum, prefăcându-se că nu a auzit nimic. Şi 
poate tot aşa, istoria lumii ar fi fost diferită. Dar vrăjitorul 
avea scrupule şi obişnuia să 


respecte principii stupide şi himerice. 


Când a intrat în fugă în galerie şi pe coridor, a dat peste o 
încăierare. 


Câţiva bătăuşi cu tunici cenuşii au tăbărât pe micul 
magician căzut la pământ. Bătăuşii erau sub comanda lui 


Dijkstra, şeful serviciului de informaţii al lui Vizimir, regele 
Redaniei. Înainte ca Geralt să poată face ceva, a fost şi el 
imobilizat - alţi doi bătăuşi cenuşii l-au izbit de zid, iar al 
treilea l-a țintuit în piept cu un trident. 


Toţi bătăuşii aveau în piept stema cu vulturul redanian. 


— Asta se numeşte „a intra în rahat”, i-a spus Dijkstra încet, 
apropiindu-se. lar tu, vrăjitorule, ai un talent înnăscut să 
intri până la gât. Stai calm şi încearcă să nu atragi atenţia! 


Redanienii l-au învins în cele din urmă pe micul magician şi 
l-au ridicat, ţinându-l de braţe. Era Artaud Terranova, 
membru al Capitulului. 


Lumina care permitea observarea detaliilor provenea de la o 
sferă care atârna deasupra Keirei Metz, magiciana cu care 
Geralt discutase seara la banchet. Abia a recunoscut-o - îşi 
schimbase tulurile diafane cu haine bărbăteşti şi avea un 
pumnal la cingătoare. 


— Încătuşaţi-l! a poruncit ea scurt. 


În mâini i-au apărut zăngănind cătuşe dintr-un metal 
albastru. 


— Să nu care cumva să îndrăzneşti! a strigat Terranova. Ai 
grijă, Metz! Sunt membru al Capitulului! 


— Ai fost. Acum eşti un trădător ordinar. Şi vei fi tratat ca un 
trădător. 


— Şi tu eşti o curvă proastă, care... 
Keira a făcut un pas într-o parte, şi-a legănat uşor şoldurile şi 


l-a lovit cu toată forţa pumnului ei în faţă. Capul 
magicianului s-a răsucit atât de violent, încât o clipă Geralt 


a avut senzaţia că i se va desprinde de trunchi. Terranova 
atârna în braţele oamenilor care îl ţineau, curgându-i sânge 
din nas şi din gură. Magiciana nu i-a aplicat o altă lovitură, 
deşi avea mâna ridicată. Vrăjitorul putea să vadă cum 
străluceşte arama boxului de la încheietura mâinii. Nu era 
surprins. Keira era micuță, nu putea aplica o astfel de 
lovitură cu pumnul gol. 


Nu s-a mişcat. Bătăuşii îl ţineau strâns, iar vârfurile 
tridentului îl împungeau în piept. Geralt nu era sigur că s-ar 
fi putut mişca dacă ar fi fost liber. Nici că ar fi ştiut ce să 
facă. 


Redanienii i-au încătuşat magicianului mâinile la spate. 
Terranova a strigat, s-a înfuriat, s-a îndoit, s-a sufocat într-un 
reflex de vomă. Geralt ştia din ce erau confecţionate 


cătuşele. Era un aliaj de fier şi dvimerit, un mineral rar, care 
avea proprietatea de a anihila puterile magice. 


Anihilarea era însoţită de efecte secundare destul de 
neplăcute pentru magicieni. 


Keira Metz şi-a ridicat capul, şi-a dat la o parte părul de pe 
frunte. Şi atunci l-a văzut. 


— Ce dracu' faci aici? De unde-ai răsărit? 


— A intrat în rahat, i-a zis Dijkstra cu dispreţ. Are un talent 
să intre. 


Ce-ar trebui să fac cu el? 
Keira s-a întunecat, a bătut din călcâie de mai multe ori. 


— Supravegheaţi-l! Acum n-am timp să mă ocup deal. 


A plecat repede, urmată de redanieni, târându-l pe 
Terranova. Sfera luminoasă zbura în spatele magicienei, dar 
deja se iveau zorile, în curând se lumina de ziuă. La un semn 
al lui Dijkstra, bătăuşii l-au eliberat pe Geralt. Spionul s-a 
apropiat şi l-a privit pe vrăjitor în ochi. 


— Stai liniştit, orice s-ar întâmpla! 
— Ce se întâmplă aici? Ce este... 
— Taci, orice s-ar întâmpla! 


Keira Metz s-a întors după puţin timp, nu era singură. Era 
însoţită de un magician cu părul alb care îi fusese prezentat 
ieri lui Geralt drept Detmold din Ban Ard. Văzându-l pe 
vrăjitor, el a început să înjure şi să-şi dea cu pumnul în 
palma cealaltă. 


— Fir-ar al naibii! După el e topită Yennefer? 


— După el, i-a confirmat Keira. Geralt din Rivia. Problema 
este că nu ştiu care-i treaba cu Yennefer... 


— Nici eu nu ştiu, a ridicat Detmold din umeri. În orice caz, 
el e deja amestecat. A văzut prea multe. Du-l la Filippa, va 
decide ea. Incătuşaţi-l! 


— Nu-i nevoie, a intervenit Dijkstra aparent leneş. Răspund 
eu pentru el. Il duc unde trebuie. 


— Foarte bine, a dat din cap aprobator Detmold. Pentru că n- 
avem timp. Haide, Keira, lucrurile se complică acolo sus... 


— Da' nervoşi mai sunt! a comentat în barbă spionul 
redanian, privindu-i cum se îndepărtează. Lipsă de 
experienţă, nimic altceva. lar loviturile de stat şi puciurile 


sunt ca piftiile. Ar trebui să fie mâncate reci. Haide, Geralt! 
Şi ţine minte: calm, demn, fără bătăi de cap! Nu mă 


face să regret că nu ţi-am pus cătuşe sau lanţuri! 
— Ce se întâmplă aici, Dijkstra? 
— Nu ţi-ai dat seama? 


Spionul mergea alături de el, cei trei redanieni rămâneau 
mai în urmă. 


— Zi-mi sincer, vrăjitorule, cum s-a întâmplat că ai venit 
aici? 


— Mi-era teamă că se usucă năsturaşii. 


— Geralt! l-a privit Dijkstra aspru. Ai intrat în rahat până-n 
gât. Te-ai scufundat şi ţi-ai ţinut gura la suprafaţă, dar tot nu 
atingi fundul cu 


picioarele. Cineva îţi întinde o mână de ajutor, riscă să-şi 
rupă gâtul şi să 


se înece, iar ţie îţi arde de glume proaste? Yennefer a fost 
cea care ţi-a spus să vii aici, nu? 


— Nu. Yennefer doarme în pătuţul ei moale, la căldurică. Eşti 
mai liniştit? 


Spionul uriaş s-a întors brusc, l-a apucat pe vrăjitor de umeri 
şi l-a izbit de peretele coridorului. 


— Nu, nu m-am liniştit, i-a şuierat printre dinţi. N-ai înţeles 
încă, tontălăule, că magicienii cuviincioşi şi credincioşi 
împăraţilor nu dorm deloc în seara asta? Că nici măcar nu s- 
au dus la culcare? Numai trădătorii cumpăraţi de Nilfgaard 
dorm în pătuţurile lor moi, la căldurică. Vânzătorii de ţară au 


pregătit lovitura de stat, dar pentru mai târziu. Nu ştiau că 
planurile lor au fost descoperite şi că intenţiile lor au fost 
date peste cap. Şi acum îi scoatem din pătuţurile lor moi, de 
la căldurică, le tragem pumni în bot cu boxul de aramă şi le 
punem labele în cătuşe cu dvimerit. Gata cu trădătorii, 
pricepi? Dacă nu vrei să mori de gât cu ei, n-o mai face pe 
prostul! Te-a racolat Vilgefortz aseară? Sau poate că 
Yennefer te-a convins şi mai devreme? Spune-mi! Dar mai 
repejor, pentru că îţi ajunge rahatul la gură! 


— Nu uita de piftiile reci, Dijkstra! i-a amintit Geralt. Du-mă 
la Filippa! Calm, demn şi fără bătăi de cap. 


Spionul l-a eliberat, apoi a făcut un pas înapoi. 


— Să mergem! a spus rece. Pe scările astea, în sus. Dar 
încheiem discuţia. lţi promit! 


Locul în care se intersectau cele patru coridoare, sub o 
coloană de sprijin a boltei, era luminat de felinare şi sfere 
magice. Acolo se înghesuiau redanienii şi magicienii. Printre 
aceştia din urmă se aflau membrii Consiliului: Radcliffe şi 
Sabrina Glevissig. Sabrina, ca şi Keira Metz, era într-un 
costum bărbătesc gri. Geralt a înţeles că în lovitura de stat 
derulată în faţa ochilor lui putea distinge partidele după 
uniforme. 


Triss Merigold era îngenuncheată pe podea, aplecată peste 
un trup care zăcea într-o baltă de sânge. Geralt a 
recunoscut-o pe Lydia van Bredevoort. A recunoscut-o după 
păr şi după rochia de mătase. N-ar fi identificat-o în niciun 
caz după faţă, pentru că nu mai era o faţă. Era o mască 
oribilă, cadaverică, macabră, pe care străluceau dinţii expuşi 
din gura larg deschisă până la jumătatea obrajilor şi cu o 
mandibulă 


scofâlcită, afundată, cu oase prost crescute. 


— Acoper-o! i-a spus ezitant Sabrina Glevissig. Când a murit, 
i-a dispărut iluzia... La naiba, acoper-o cu ceva! 


— Cum s-a întâmplat, Radcliffe? l-a întrebat Triss, luându-şi 
mâna de pe montura aurită a pumnalului împlântat sub 
sternul Lydiei. Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Cum ne- 
a fost vorba: fără cadavre! 


— Ne-a atacat, a îngăimat magicianul, lăsând capul în jos. 
Când l-au scos pe Vilgefortz, ea s-a aruncat pe noi. A fost o 
agitaţie... Nu ştiu nici eu cum... E propriul ei pumnal. 


— Acoperiţi-i faţa! 


Sabrina s-a întors brusc. L-a văzut pe Geralt, ochii ei aprigi 
străluceau ca antracitul. 


— De unde a mai răsărit şi ăsta? 


Triss a sărit spontan şi s-a repezit la vrăjitor. Geralt i-a mai 
văzut doar mâna fluturată prin faţa lui, apoi a văzut un 
fulger şi s-a scufundat lin în beznă. A simţit o mână pe guler 
şi o smucitură violentă. 


— Ţineţi-l, o să cadă! 


Vocea lui Triss era nefirească, simulând mânia. L-a smucit din 
nou, ca să-l apropie şi mai mult o clipă. 


— lartă-mă! a auzit-o şoptind. N-am avut încotro. 

Oamenii lui Dijkstra l-au sprijinit. 

Şi-a clătinat capul. Şi-a activat alte simţuri. Pe coridoare era 
agitaţie, aerul se unduia purtând în siajul său parfumuri. Şi 

voci. Sabrina Glevissig blestema, Triss încerca s-o calmeze. 


Redanienii, mirosind a barăci, târau pe podea un corp inert, 
foşnind cu rochia de mătase. Sânge. 


Miros de sânge. Şi miros de ozon. Miros de magie. Alte voci 
mai puternice. Paşi şi bătăi din picior. 


— Grăbiţi-vă! Durează prea mult! Ar trebui să fim deja în 
Garstang! 


Filippa Eilhart. Evident furioasă. 


— Sabrina, găseşte-o repede pe Marti Sodergren. Dacă-i 
nevoie, ia-o din pat. Gedymadeith a pâţit ceva. Probabil un 


atac de cord. Mart să aibă 


grijă de el. Dar să nu-i spui nimic, nici ei, nici celui cu care 
doarme! 


Triss, caută-i şi adu-i la Garstang pe Dorreggray, Dritthel şi 
Carduin. 


— Pentru ce? 

— Ei reprezintă regii. Ethain şi Esterad să fie informaţi 
despre acţiunea noastră şi despre consecinţele ei. li vei lua... 
Triss, ai sânge pe mâini! Cine? 

— Lydia. 

— La naiba! Când? Cum? 


— Contează cum? s-a auzit o voce rece şi calmă. 


Tissaia de Vries. Foşnetul unei rochii. Tissaia era într-o rochie 
de bal. 


Nu într-o uniformă de rebelă. Geralt şi-a ciulit urechile, dar 
nu a auzit zăngănitul câtuşelor de dvimerit. 


— Te prefaci afectată? a repetat Tissaia. Îngrijorată? Când 
sunt puse la cale revolte, atunci când sunt aduşi în puterea 
nopţii zbiri înarmaţi, trebuie să te aştepţi la victime. Lydia e 
moartă, Hen Gedymdeith e pe moarte. Tocmai l-am văzut pe 
Artaud cu faţa zdrobită. Câte victime vor mai fi, Filippa 
Eilhart? 


— Nu ştiu, a spus ferm Filippa. Dar nu renunţ. 


— Bineînţeles. Tu nu renunţi la nimic niciodată. 


Aerul tremura, tocurile bocăneau pe podea într-un ritm 
familiar. 


Filippa s-a dus la el. Îşi aducea aminte de ritmul nervos al 
paşilor lui, când se perindau ieri prin sala Aretuzei, ca să se 
delecteze cu caviar. Îşi aducea aminte de aroma de 
scorţişoară şi de nard. Acum aroma era amestecată cu miros 
de sodă. Geralt excludea implicarea sa la orice tip de 
lovitură de stat sau puci, dar se întreba dacă participanţii ar 
fi trebuit să-şi curăţe dinţii mai întâi. 


— El nu te poate vedea, Fil, i-a zis Dijkstra aparent detaşat. 
Nu vede nimic şi n-a văzut nimic. Cea cu părul bogat l-a 
orbit. 


Auzea respiraţia Filippei şi îi simţea fiecare mişcare, dar a 
clătinat din cap stângaci, prefăcându-se neajutorat. 
Magiciana nu s-a lăsat păcălită. 


— Nu te preface, Geralt! Triss ţi-a întunecat ochii, dar nu ţi-a 
luat şi mintea. Cum ai ajuns aici? 


— M-am rătăcit. Unde e Yennefer? 
— Fericiţi cei săraci cu duhul... 
Nu era nicio batjocură în vocea Filippei. 


— „că a lor e împărăţia cerurilor, a continuat. Fii 
recunoscător lui Triss! A fost o vrajă slabă, cataracta va trece 
în curând. Şi, de fapt, n-ai văzut ceea ce nu ţi-a fost permis 
să vezi. Fii cu ochii pe el, Dijkstra! Mă 


întorc îndată. 


Forfotă din nou. Voci. Cea răsunătoare, de soprană a Keirei 
Metz, şi cea baritonală, gravă a lui Radcliffe. Bocănitul sec al 


cizmelor redaniene. 

Şi vocea furioasă a Tissaiei de Vries. 

— Las-o! Cum ai putut? Cum ai putut să-i faci aşa ceva? 
— E o trădătoare! a răspuns vocea gravă a lui Radcliffe. 
— N-o să cred niciodată aşa ceva! 


— Sângele apă nu se face, a vorbit vocea glacială a Filippei 
Eilhart. 


Împăratul Emhyr le-a promis libertate elfilor. Şi un stat 
propriu, independent. Aici, în aceste ţinuturi. Se înţelege, 
după exterminarea oamenilor. Nici nu i-a trebuit mai mult ca 
să ne trădeze cu prima ocazie. 


— Răspunde! a zis Tissaia de Vries emoţionată. Răspunde.-i, 
Enid! 


— Răspunde, Francesca! 


Zăngănitul cătuşelor de dvimerit. Şi accentul psalmodiat de 
elf al Francescăi Findabair, Margareta Văilor, cea mai 
frumoasă femeie din lume. 


— Va vorta me, Dh'oine. N'aen te a dice'n. 


— Eşti mulţumită, Tissaia? a lătrat Filippa. Mă crezi acum? 
Tu, eu, noi toţi am fost şi suntem dintotdeauna pentru ea 
Dh'oine, oamenii, cărora ea, Aen Seidhe, n-are nimic de 
spus. Şi tu, Fercart? Ce ţi-au făgăduit Vilgeforiz şi Emhyr de 
te-ai hotărât să trădezi? 


— Du-te naibii, hoaşcă făţarnică! 


Geralt şi-a ţinut răsuflarea, dar n-a auzit pocnitura boxului 
de la încheietura mâinii ciocnit de maxilar. Filippa era mai 
stăpână pe sine decât Keira. Sau nu era dotată cu box. 


— Radcliffe, du-i pe trădători la Garstang! Detmold, oferă-i 
braţul maestrei supreme de Vries. Duceţi-vă! Vă ajung 
îndată din urmă. Paşi. 


Aromă de scorţişoară şi nard. 
— Dijkstra. 
— Sunt aici, Fil. 


— Subordonaţii tăi nu mai au treabă aici. Lasă-i să se 
întoarcă la Loxia! 


— Eşti sigură... 

— La Loxia, Dijkstra! 

— Cum porunceşti, nobilă stăpână, a replicat spionul şi i se 
simţea batjocura din glas. Valeţii pot pleca, au făcut ceea ce 


aveau de făcut. 


Acum este doar treabă de magicieni. Şi de aceea eu, 
nevrednicul, cobor din ochii minunaţi ai Inălţimii Tale. Nu m- 
am aşteptat la recunoştinţă 


pentru ajutor şi complicitate la puci, dar sunt sigur că 
Majestatea Voastră mă va păstra în memoria sa 
recunoscătoare. 


— lartă-mă, Sigismund! Mulţumesc pentru ajutor. 


— N-ai pentru ce, plăcerea e de partea mea. Hei, Voymir, 
adună-i pe 


oameni. Cinci rămân cu mine. Pe ceilalţi du-i jos şi îmbarcă-i 
în Căderea. 


Bineînţeles, în linişte, în vârful picioarelor, fără zgomot, fără 
scandal. 


Prin coridoare secundare. În Loxia şi în port nicio vorbă! 
Executarea! 


— N-ai văzut nimic, Geralt, i-a şoptit Filippa Eilhart, 
fluturând spre vrăjitor parfum de scorţişoară, nard şi sodă. N- 


ai auzit nimic. N-ai vorbit niciodată cu Vilgefortz. Dijkstra te 
va duce la Loxia acum. Voi încerca să 


te găsesc acolo... Când se va termina tot. [i-am promis ceva 
ieri şi mă 


voi ţine de cuvânt. 
— Cum rămâne cu Yennefer? 


— Cred că-i obsedat, s-a întors Dijkstra, călcând zgomotos. 
Yennefer în sus, Yennefer în jos... E o pacoste. Nu-ţi face griji, 
Fil! Există chestiuni mult mai importante. S-a găsit ceea ce 
se aştepta la Vilgefortz? 


— Desigur. Te rog! Asta-i pentru tine. 

— 0! 

Se aude fâşâitul hârtiei care se desface. 

— O! Frumos! Ducele de Nitert. Delicios! Baronul... 

— Mai discret, fără nume! Şi te rog, după ce te întorci la 


Tretogor, nu începe imediat cu execuțiile. Nu provoca un 
scandal prematur! 


— Nu-ţi fie frică! Flăcăii de pe listă, atât de înnebuniţi după 
aurul nilfgaardian, sunt în siguranţă. Pentru moment. Voi 
face din ei cele mai drăgălaşe marionete, numai bune de 
mânuit din sfori. Eu voi trage sforile, apoi o să le transform în 
cravate bine strânse în jurul grumazului lor... Din 
curiozitate, mai sunt şi alte liste? Trădători din Kaedwen, din 
Temeria, din Aedirn? M-aş uita bucuros pe ele. Măcar cu 
coada ochiului... 


— Ştiu că ai fi bucuros. Dar nu etreaba ta. Radcliffe şi 
Sabrina Glevissig au pus mâna pe celelalte liste, vor şti cum 
să le folosească. 


Acum, la revedere! Mă grăbesc. 
— FII! 
— Poftim! 


— Lasă-i ochii liberi vrăjitorului! Să nu se poticnească pe 
scări. 


În sala de bal din Aretuza banchetul continua, dar într-o 
formă mai tradiţională şi mai familiară. Mesele fuseseră 
retrase, magicienii şi magicienele aduseseră în hol, nu se 
ştie de unde, fotolii, scaune şi taburete, s-au aşezat pe ele şi 
s-au dedat diferitelor distracţii. Cele mai multe dintre aceste 
distracţii erau lipsite de tact. Mai mulţi s-au aşezat în 


jurul unui butoi mare de votcă amară, beau, vorbeau şi din 
când în când izbucneau în hohote de râs. Cei care mai 
devreme culegeau gustări sofisticate cu furculiţe de argint 
acum înfulecau fără nicio jenă, cu ambele mâini, coaste de 
oaie. Unii jucau cărţi cu atâta pasiune, că nu mai ţineau 
seama de ce se petrecea în jurul lor. Câţiva dormeau. Într-un 
colţ, un cuplu se săruta înfocat, iar zelul cu care o făceau 
arăta că nu se vor opri prea curând. 


— Uită-te la ei, vrăjitorule! 


Dijkstra s-a aplecat peste balustrada galeriei, urmărindu-i pe 
magicienii de sus, şi a adăugat: 


— Ce se mai distrează ca puştanii, şi când te gândeşti, la 
naiba. Intre timp, Consiliul lor tocmai a răsturnat întregul lor 
Capitul şi îl judecă 


pentru trădare, pentru complicitate cu Nilfgaardul. Uită-te la 
perechea asta! Acum va căuta un colţişor retras, iar 
Vilgefortz va atârna în ştreang înainte de a-şi satisface 
instinctele primare. A, ce ciudată mai e şi lumea asta... 


— Taci, Dijkstra! 


Drumul care ducea la Loxia urca într-un zigzag de scări 
panta muntelui. Scările erau conectate prin terase, ornate cu 
garduri vii neîngrijite, ronduri de flori ofilite şi agave uscate 
în gavanoase. Dijkstra s-a oprit la una dintre terasele pe 
lângă care trecea, s-a apropiat de zid, de şirul de colţi de 
piatră ai unor himere din gurile cărora ţâşnea apă. 


Spionul s-a aplecat, nu se mai oprea din băut. 


Vrăjitorul s-a apropiat de balustradă. Marea strălucea cu 
reflexe aurii, cerul era şi mai kitschos decât în tablourile din 
Galeria Gloriei. Mai jos, a văzut detaşamentele de redanieni 
care ieşeau din Aretuza, îndreptânduse în pas grăbit spre 
port. Mai exact treceau puntea care lega malurile stâncoase 
ale râului. 


Deodată atenţia i-a fost atrasă de o siluetă singuratică, 
colorată. 


Silueta sărea în ochi pentru că se deplasa repede. Şi în 
sensul opus redanienilor. Spre Aretuza. 


— Haide! l-a îndemnat Dijkstra tuşind. Cine pleacă de 
dimineaţă 


departe ajunge. 
— Dacă te grăbeşti, du-te în pace! 


— Păi, bineînţeles, a făcut o grimasă spionul. lartu o să te 
întorci sus ca s-o salvezi pe Yennefer. Şi-o să dai de belea ca 
un gnom beat. Mergem 


la Loxia, vrăjitorule. Te pomeneşti că-ţi faci iluzii sau ceva de 
genul ăsta? Îţi închipui că te-am scos din Aretuza în numele 
unei iubiri secrete? Ei bine, nu. Te-am scos de acolo pentru 
că am nevoie de tine. 


— Pentru ce? 


— O faci pe prostul? în Aretuza studiază douăsprezece 
domniţe dintre cele mai bune familii redaniene. Nu pot risca 
un conflict cu rectorul, stimata Margarita Laux-Antille. Nu 
mi-ar da-o nici în ruptul capului pe Cirilla, prinţesa Cintrei, 
pe care Yennefer a adus-o în Thanedd. Pe când ţie, ţi-ar da-o 
cu ochii închişi. Dacă i-o ceri. 


— De unde presupunerea asta caraghioasă că i-o cer? 


— De la ipoteza caraghioasă că vrei să-i asiguri Cirillei 
securitatea. 


Sub protecţia mea, sub protecţia regelui Vizimir, va fi în 
siguranţă. În Tretogor. În Thanedd nu e în siguranţă. Abţine- 
te de la comentarii răutăcioase. Da, ştiu că la început regii n- 
aveau cele mai bune intenţii pentru fată. Dar acum lucrurile 
stau altfel. Acum e foarte limpede că 


Cirilla, în viaţă, sănătoasă şi în siguranţă, ar putea valora 
mai mult decât zece detaşamente de cavalerie grea în 
războiul care se apropie. Moartă 


nu face nici cât o ceapă degerată. 
— Filippa Eilhart ştie ce-ai de gând să faci? 


— Nu ştie. Nu ştie nici măcar că eu ştiu că fata este în Loxia. 
Fil, iubita mea de odinioară, s-a sumeţit ridicându-şi capul, 
dar regele Redaniei este încă Vizimir. Îndeplinesc poruncile 
lui Vizimir, nu-mi bat eu capul cu zăzaniile astea de rahat 
dintre magicieni. O s-o îmbarcăm pe Cirilla în Căderea şi o să 
navigheze până la Novigrad, de acolo va merge la Tretogor. 
Şi va fi în siguranţă. Ai încredere în mine? 


Vrăjitorul s-a aplecat spre unul dintre capetele himerei şi a 
băut din apa care curgea printre fălcile monstruoase. 


— Ai încredere în mine? a repetat Dijkstra, stând în picioare 
lângă el. 


Geralt s-a îndreptat, şi-a şters buzele şi l-a lovit cu toată 
puterea în maxilar. Spionul s-a clătinat, dar nu a căzut. Cel 
mai apropiat dintre redanieni a sărit şi a încercat să-l prindă 
pe vrăjitor, dar a prins aerul şi imediat s-a trezit în fund, cu 
un dinte mai puţin şi scuipând sânge. Apoi s-au năpustit toţi 
asupra lui. Era o încăierare, o tulburare, o confuzie şi o 
hărmălaie, adică exact ceea ce-şi dorea vrăjitorul. 


Un redanian s-a prăbuşit cu un trosnet cu faţa în jos de un 
cap de piatră de-al himerei, iar apa care se scurgea din gura 
acesteia s-a înroşit imediat. Cel de-al doilea a primit un 
pumn în trahee, s-a aplecat de parcă 


i-ar fi fost smulse organele genitale. Al treilea, lovit cu cotul 
în ochi, a sărit înapoi cu un geamăt. Dijkstra l-a apucat pe 


vrăjitor într-o îmbrăţişare de urs, iar Geralt l-a călcat tare cu 
călcâiul pe degetele de la picioare. Spionul a urlat şi a 
început să sară caraghios într-un picior. 


Un alt zbir a vrut să-l lovească pe vrăjitor cu un lanţ, dara 
lovit în gol. Geralt l-a apucat cu o mână de un cot, cu 
cealaltă de încheietura mâinii, l-a învârtit, culcându-i la 
pământ pe alţi doi care încercau să se ridice. Redanianul pe 
care Geralt îl ţinea în continuare era tare şi n-avea de gând 
să-şi lase lanţul din mână. Geralt l-a strâns mai abitir şi i-a 
rupt mâna cu un scrâşnet. 


Dijkstra, continuând să ţopăie într-un picior, a ridicat un 
trident de la pământ şi intenţiona să-l ţintuiască pe vrăjitor 
de zid cu cele trei vârfuri. 


Geralt s-a aplecat, a apucat cu două mâini bara şi a aplicat 
principiul pârghiei, ştiut de cunoscători. Spionul, văzând 
cum sar cărămizile şi bucăţile de tencuială, a dat drumul 
barei, prea târziu însă pentru a mai evita coliziunea 
perineului cu căpăţâna himerei din care curgea apă. 


Geralt a luat tridentul şi a culcat la pământ alt bătăuş din 
picioare, apoi l-a sprijinit de podea şi l-a rupt, scurtându-l 
până la lungimea spadei. A probat parul obţinut astfel, 
lovindu-l mai întâi la gât pe Dijkstra, aşezat pe umerii 
himerei, şi imediat după aceea l-a redus la tăcere pe 
bătăuşul cu braţul rupt care zbiera de durere. Cusăturile 
dubletului au cedat după un răstimp sub axile, iar vrăjitorul 
s-a simţit mult mai bine. 


Ultimul redanian rămas în picioare l-a atacat tot cu un 
trident, gândindu-se că lungimea lui îi va oferi un avantaj. 
Geralt i-a tras un pumn la baza nasului, băiatul s-a aşezat 
impetuos pe gavanosul cu agave. Un alt redanian, cu o 
înverşunare ieşită din comun, s-a agăţat de coapsa 


vrăjitorului şi l-a muşcat adânc. Vrăjitorul s-a mâniat şi, cu o 
lovitură puternică, l-a făcut să-i piară cheful de muşcat. 


Pe trepte alerga Jaskier gâfâind, văzuse cele întâmplate şi 
era alb ca varul. 


— Geralt! a ţipat după o clipă. Ciri a dispărut! Nu-i aici! 
— Mă aşteptam la asta. 


Vrăjitorul i-a tras un par altui redanian care nu voia să stea 
culcat. 


— La naiba, te-ai lăsat aşteptat, Jaskier! a comentat. Ţi-am 
spus ieri, dacă se întâmplă ceva, să vii într-un suflet la 
Aretuza! Mi-ai adus spada? 


— Ambele! 
— Cealaltă e spada lui Ciri, idiotule! 


Geralt i-a tras una cu tridentul unui redanian care încerca să 
se ridice dintre agave. 


— Nu cunosc spadele, s-a disculpat poetul. Pe zei, opreşte- 
te! Nu vezi vulturul redanian? Sunt oamenii regelui Vizimir! 
Asta înseamnă trădare şi răzvrătire şi poţi ajunge în 
temniţă... 


— La eşafod, a spus printre dinţi Dijkstra, scoţându-şi un 
pumnal şi apropiindu-se cu un pas şovăielnic! La eşafod cu 
voi, amândoi... 


N-a putut spune mai mult, pentru că a căzut în patru labe, 
lovit în ceafă de trident. 


— Tragerea pe roată, a apreciat mohorât Jaskier. Precedată 
de cleşti încinşi... 


Vrăjitorul i-a tras spionului un şut în coaste. Dijkstra s-a 
rostogolit în lateral ca un elan mort. 


— Sfârtecarea... a continuat poetul. 


— Opreşte-te, Jaskier! Dă-mi ambele spade. Şi cară-te de- 
aici, dar iute! Fugi de pe insulă. Fugi cât vezi cu ochii! 


— Şi tu? 


— Mă întorc sus. Trebuie s-o salvez pe Ciri... Şi pe Yennefer. 
Dijkstra, stai cuminte şi lasă pumnalul în pace! 


— N-o să scapi, l-a ameninţat spionul. O să mi-o plăteşti... 
îmi aduc eu oamenii mei... O să te urmăresc... 


— Vai, nu mai spune! 


— Ba da, o să te urmăresc. Am cincizeci de oameni la bord 
pe Căderea... 


— Este vreun frizer printre ei? 
— Ce? 


Geralt era în spatele lui, s-a aplecat, l-a apucat de picior, l-a 
tras şi l-a răsucit brusc cu toată forţa lui. A scârţâit. Dijkstra 
a răcnit şi a leşinat. 


Jaskier a strigat de parc-ar fi fost propria sa articulaţie. 


— De ce-o să-mi facă după sfârtecare, a mormăit vrăjitorul, 
nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. 


În Aretuza era linişte deplină. Doar supraviețuitorii care nu 
mai aveau putere nici să facă zgomot rămăseseră în sala de 
bal. Geralt a ocolit încăperea, fiindcă nu voia să fie observat. 


Cu greu a găsit odaia în care-şi petrecuse noaptea cu 
Yennefer. 


Coridoarele palatului formau un adevărat labirint şi toate 
arătau la fel. 


Păpuşa de cârpă se uita la el cu ochii de nasturi. 


S-a aşezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în jurul 

capului. Nu era sânge pe podeaua camerei. Dar pe spătarul 
scaunului era o rochie neagră. Yennefer se schimbase. Într- 
un costum bărbătesc, uniforma conspiratorilor? 


Ori au târât-o în lenjerie. Cu cătuşele de dvimerit. 


Marti Sodergren, tămăduitoarea, stătea în colţul ferestrei. A 
ridicat capul, auzind paşi. Obrajii îi erau plini de lacrimi. 


— A murit Hen Gedymadeith, a spus cu vocea zdrobită. l-a 
cedat inima. N-am putut face nimic... De ce m-au chemat 
atât de târziu? 


Sabrina m-a lovit. M-a lovit peste faţă. De ce? Ce s-a 
întâmplat aici? 


— Ai văzut-o pe Yennefer? 
— Nu. Lasă-mă-n pace! Vreau să fiu singură. 
— Arată-mi calea cea mai scurtă spre Garstang. Te rog! 


Deasupra Aretuzei erau trei terase cu arbuşti, mai sus panta 
muntelui era mai abruptă şi mai greu accesibilă. Garstang se 
înălța deasupra stâncii. La bază, palatul avea un bloc de 
piatră întunecat, uniform, neted, placat cu roci. Doar catul 
de sus strălucea, cu ferestrele din marmură, decorate cu 
vitralii şi cu cupolele aurite de razele soarelui. 


Drumul pietruit care ducea la Garstang şi mai departe spre 
vârf se răsucea în jurul muntelui ca un şarpe. Mai exista însă 
o cale mai scurtă: scările care legau terasele şi care chiar 
sub Garstang dispăreau în gura neagră a unui tunel. Erau 
tocmai scările indicate vrăjitorului de Marti Sodergren. 


Chiar după tunel era o punte care se întindea pe marginea 
abisului. 


Dincolo de punte, treptele urcau pieptiş şi se răsuceau, 
dispărând în spatele curbei. Vrăjitorul şi-a accelerat ritmul. 


Balustrada scării era împodobită cu statuete de fauni şi 
nimfe. 


Statuetele dădeau impresia că sunt vii. Se mişcau. 
Medalionul vrăjitorului a început să vibreze puternic. 


S-a frecat la ochi. Mişcarea aparentă a statuetelor era dată 
de faptul că 


îşi schimbau aspectul. Piatra netedă se transforma într-o 
masă poroasă, fără formă, ciupită de vânt şi de sare. Şi 
imediat după aceea îşi revenea. 


Ştia ce însemna asta. lluzia care masca Thaneddul oscila, se 
spulbera. 


Şi puntea era parţial iluzorie. Prin găurile camuflajului sub 
formă de 


ecran se zăreau prăpastia şi cascada care se rostogolea pe 
fundul ei. 


Nu existau dale întunecate care să arate o cale sigură. A 
traversat încet puntea, având grijă la fiecare pas, 


blestemând în sinea lui pierderea de timp. Când a ajuns de 
cealaltă parte a prăpastiei, a auzit paşi alergători. 


L-a recunoscut imediat. Dorregaray, magicianul aflat în 
serviciul regelui Ethain din Cidaris, cobora în fugă pe scări. 
Şi-a adus aminte de cuvintele Filippei Eilhart. Reprezentanţii 
regilor neutri au fost invitaţi la Garstang ca observatori. Dar 
viteza cu care Dorregaray fugea pe scări sugera că invitaţia 
fusese anulată brusc. 


— Dorregaray! 


— Geralt? a gâfâit magicianul. Ce faci aici? Nu sta, fugi! lute, 
jos, la Aretuza! 


— Ce s-a întâmplat? 
— Trădare! 
— Ce? 


Dorregaray a fost scuturat brusc de un tremur, a tuşit ciudat, 
pe urmă 


s-a aplecat în faţă şi a căzut greu pe vrăjitor. Înainte de a-l 
prinde, Geralt a avut timp să vadă penele cenuşii ale săgeţii 
care-i ieşea din spate. 


Ţinându-l în braţe pe magician, şi-a salvat viaţa, pentru că 
altă săgeată, identică, în loc să-i străpungă gâtul, a zdrobit 
dezgustător faţa împietrită 


într-un zâmbet ironic a faunului, privându-l de o parte din 
nas şi din obraz. Vrăjitorul l-a lăsat pe Dorregaray şi s-a 
scufundat în spatele balustradei scării. Magicianul a căzut 
peste el. 


Erau doi arcaşi şi amândoi aveau cozi de veveriţe la căciuli. 
Unul a rămas în partea de sus a scării, încordându-şi arcul, 
celălalt şi-a scos spada din teacă şi s-a repezit în jos, sărind 
peste trepte. Geralt l-a împins pe Dorregaray, a sărit în sus, 
scoţându-şi spada. A şuierat o săgeată, dar vrăjitorul i-a 
curmat şuieratul cu o lovitură rapidă de spadă. Celălalt elf 
era deja aproape, dar, văzând săgeata retezată, a şovăit o 
clipă. Însă doar o clipă. S-a aruncat icnind asupra 
vrăjitorului, care îşi învârtea spada în aşteptarea atacului. 
Geralt s-a răsucit într-o paradă scurtă în lateral, astfel încât 
lama elfului a alunecat peste tăişul lamei lui. Elful şi-a 
pierdut echilibrul, vrăjitorul a făcut o semipiruetă graţioasă 
şi l-a lovit la gât, sub ureche. O singură dată. A fost de-ajuns. 


Arcaşul din susul scării şi-a încordat din nou arcul, dar n-a 
apucat să 


dea drumul coardei. Geralt a văzut un fulger, elful a ţipat, şi- 
a întins 


mâinile şi s-a prăbuşit, rostogolindu-se pe trepte. Dubletul îi 
ardea în spate. 


Pe trepte cobora alt magician. Văzându-l pe vrăjitor, s-a 
oprit, a ridicat mâna. Geralt nu şi-a pierdut timpul cu 
explicaţiile, s-a aruncat la pământ, iar raza de foc, şuierând, 
a zburat deasupra lui, zdrobind statueta unui faun în praf 
fin. 


— Opreşte-te! i-a strigat. Eu sunt, vrăjitorul! 


— La naiba! a pufnit magicianul alergând spre el. Geralt nu 
şi-l amintea de la banchet. Te-am luat drept un bandit de 
elf... Dar Dorregaray? Trăieşte? 


— Cred că da... 


— Rapid, pe cealaltă parte a punţii! 


L-au cărat pe Dorregaray, din fericire, pentru că în graba lor 
nu acordaseră atenţie iluziei care pâlpâia şi dispărea. Nu-i 
urmărea nimeni, totuşi magicianul a întins un braţ, a 
scandat o formulă magică şi un fulger a distrus puntea. 
Pietrele se rostogoleau pe pereţii prăpastiei. 


— Asta ar trebui să-i oprească, a spusel. 
Vrăjitorul îi ştergea sângele de la gură lui Dorregaray. 
— Are un plămân perforat. Îl poţi ajuta? 


— Pot eu, a răsărit vocea lui Marti Sodergren, găfâind pe 
treptele dinspre Aretuza, din tunel. Ce se întâmplă aici, 
Carduin? Cine l-a săgetat? 


— Scoia'tael, şi-a şters magicianul fruntea cu mâneca. 
Bătălia de la Garstang nu se mai termină. Bandă blestemată, 
unii mai răi decât alţii! 


Azi-noapte Filippa i-a pus cătuşele lui Vilgefortz, iar 
Vilgefortz şi Francesca Findabair au adus Veveriţele pe 
insulă! lar nenorocita de Tissaia de Vries... la naiba, a făcut-o 
lată! 


— Vorbeşte mai clar, Carduin! 


— N-o să pierd vremea trâăncăânind! Fug la Loxia şi de-acolo 
mă 


teleportez îndată către Kovir. lar cei din Garstang n-au decât 
să se omoare între ei! Nu mai contează! E război! Toată 
urzeala asta a fost uneltită de Filippa pentru a permite 
regilor să înceapă un război cu Nilfgaardul! Meve din Lyria şi 


Demawend din Aedirn au provocat Nilfgaardul! Înţelegeţi 
asta? 


— Nu, i-a retezat-o Geralt. Şi nici nu vrem să înţelegem. 
Unde e Yennefer? 


— Încetaţi! a strigat Marti Sodergren aplecându-l pe 
Dorregaray. 


Ajutaţi-mă! Ţineţi-l! Nu pot să-i scot săgeata! 


Au ajutat-o. Dorregaray a gemut şi a tresărit, iar scările 
tremurau. 


Geralt a crezut iniţial că era magia de vindecare a lui Marti. 
Dar era Garstangul. Dintr-odată, vitraliile au explodat, focul 
s-a aprins în ferestrele palatului şi fumul a început să facă 
rotocoale. 


— Încă se luptă, a scrâşnit din dinţi Carduin. Şi-o s-o ţină tot 
aşa, cu farmece după farmece... 


— Farmece? În Garstang? Dar e înconjurat de o aură 
antimagică! 


— Tissaia şi-a vârât coada. Dintr-odată, a hotărât de partea 
cui să 


stea. A scos blocada, a lichidat aura şi a neutralizat 
dvimeritul. Apoi au sărit cu toţii unii la gâtul altora! 
Vilgefortz şi Terranova de-o parte, Filippa şi Sabrina de altă 
parte... s-au năruit coloanele, iar tavanul s-a prăbuşit... 
Francesca a deschis intrarea de la subsol, iar de acolo au 
țâşnit dracii de elfi... Am tot ţipat că suntem neutri, dar 
Vilgefortz a început să râdă. Înainte de a putea construi un 
nou scut, Drithelm a primit o săgeată în ochi, l-a împroşcat 


pe Rejean de ziceai că-i arici... N-am mai aşteptat să văd 
cum decurg lucrurile. Marti, mai ai mult? 


Trebuie s-o ştergem de-aici cât mai degrabă! 

— Dorregaray nu poate să meargă - tămăduitoarea şi-a şters 
sângele de pe mâini de rochia albă de bal. Teleportează-ne, 
Carduin! 


— De-aici? Te-ai ţicnit. E prea aproape de Tor Lara. Portalul 
Lara radiază şi deturnează orice teleportare. Prin urmare, nu 
ne putem teleporta! 


— Nu poate merge! Trebuie să rămân cu el... 
— Atunci n-ai decât să rămăi! 
Carduin s-a ridicat în picioare: 


— Distracţie plăcută! Mie-mi place viaţa! Mă întorc în Kovir! 
Kovirul este neutru! 


— Frumos! a scuipat vrăjitorul văzându-l pe magician 
dispărând în tunel. Camaraderie şi solidaritate! Dar nici eu 
nu pot sta cu tine, Marti. 


Trebuie să mă duc la Garstang. Confratele tău neutru a 
demolat puntea. 


Mai există vreo cale? 


Marti Sodergren a adulmecat, apoi a ridicat capul şi a făcut 
semn că 


da. 


Era deja sub zidul Garstangului când s-a trezit cu Keira Metz 
pe cap. 


Drumul indicat de tămăduitoare trecea prin grădinile 
suspendate, 


legate prin scări spiralate. Acestea erau năpădite de iederă 
şi caprifoi, buruienile împiedicau ascensiunea, dar favorizau 
ascunzişul. A reuşit să 


descopere şi zidul palatului, ascuns de vegetaţie. În timp ce 
căuta intrarea, Keira a dat buzna peste el, ambii prăbuşindu- 
se în bălăriile din pădure. 


— Mi-am rupt dintele, a constatat magiciana uşor peltic. Era 
neglijentă, murdară, acoperită cu praf de tencuială şi 
funingine, iar pe obraz avea un hematom mare. 


— Cred că mi-am rupt şi piciorul, a adăugat ea, scuipând 
sânge. Tu eşti, vrăjitorule? Am căzut pe tine? Prin ce 
minune? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Terranova m-a azvăârlit pe fereastră. 

— Poţi să te ridici? 

— Nu, nu pot. 

— Vreau să intru în palat. incognito. Pe unde? 

— Oare toţi vrăjitorii? l-a întrebat Keira, gemând, încercând 
să se sprijine în cot. In Garstang e o bătălie! Acolo dă în 
clocot, cade stucul de pe pereţi! Cauţi belele? 


— Nu. O caut pe Yennefer. 


— Ha! Keira şi-a încetat sforţările, s-a întins pe spate. Aş vrea 
să mă 


iubească şi pe mine cineva. la-mă în braţe! 

— Poate altă dată. Mă cam grăbesc. 

— la-mă în braţe, îţi spun! Îţi arăt calea spre Garstang. 
Trebuie să dau de nenorocitul ăla de Terranova. Ei bine, ce 
mai aştepţi? N-o să găseşti intrarea singur şi, chiar dacă ai 
reuşi, dacă ajungi în ghearele ticăloşilor de elfi, nu mai ieşi 
viu... nu pot să merg, dar încă pot să arunc vrăji. 

Dacă cineva ne stă în cale, o să regrete. 

A urlat când a ridicat-o. 


— Îmi pare rău. 


— Nu contează, i-a înconjurat gâtul cu braţele. Asta-i 
piciorul. Incă 


miroşi a parfumul ei, ştii? Nu, nu pe-acolo. Întoarce-te şi 
mergi pe sub munte. Mai e o intrare, dinspre Tor Lara. Poate 
că nu sunt elfi acolo... 

Auuu! Mai atent, al naibii! 


— Îmi pare rău. De unde au venit Scoia'tael? 


— Au fost în subteran. Thanedd este gol ca o cochilie, eo 
cavernă 


uriaşă, poţi intra cu o ambarcaţiune dacă ştii pe unde. 
Cineva le-a arătat... Auuuu! Fii mai atent! Nu mă zgâlţăi! 


— Îmi pare rău. Prin urmare, Veveriţele au venit pe mare? 
Când? 


— Naiba ştie când! Poate ieri, poate acum o săptămână? Noi 
ne pregăteam împotriva lui Vilgefortz, iar Vilgefortz 


împotriva noastră. 


Vilgefortz, Francesca, Terranova şi Fercart... Ne-au tras-o rău 
de tot. 


Filippa credea că îşi doresc o preluare lentă a puterii în 
Capitul pentru a-i influenţa în mai mare măsură pe regi... lar 
ei au pus la cale să ne lichideze în timpul congresului... 
Geralt, eu nu mai pot... Piciorul... Stai un pic. Auuuuu! 


— Keira, e o rană deschisă. Sângele se scurge din picior. 


— Taci şi-ascultă! Pentru că e vorba de Yennefer a ta. Ne-am 
dus la Garstang, în sala de şedinţe. Era o blocare 
antimagică, dar nu funcţiona pe dvimerit, ne-am simţit în 
siguranţă. Au început discuţiile. Tissaia şi cei neutri ţipau la 
noi, iar noi ţipam la ei. lar Vilgefortz tăcea şi zâmbea... 


— Repet, Vilgefortz e un trădător! S-a aliat cu Emhyr din 
Nilfgaard, i-a mai târât şi pe alţii în conspirația lui! A încălcat 
legea, ne-a trădat şi pe noi, şi pe regi... 


— Las-o mai moale, Filippa! Ştiu că favorurile cu care te 
înconjoară 


Vizimir înseamnă pentru tine mai mult decât solidaritatea 
Frăției. 


Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Sabrina, pentru că 
joci cam acelaşi rol în Kaedwen. Keira Metz şi Triss Merigold 
reprezintă interesele lui Foltest din Temeria, Radcliffe e 
unealta lui Demawend din Aedirn... 


— Ce legătură are asta, Tissaia? 


— Interesele regilor nu trebuie să coincidă cu ale noastre. 
Ştiu exact ce se întâmplă. Regii au început să-i extermine pe 


elfi şi pe alţi neoameni. Poate că tu, Filippa, consideri că au 
dreptate. Poate că tu, Radcliffe, consideri că e bine să sprijini 
armata lui Demawend în campania împotriva Scoia'tael. Dar 
eu nu sunt de acord. Şi nu-i de mirare că nici Enid Findabair 
nu e de acord. Dar asta nu înseamnă 


trădare. Nu mă întrerupe! Ştiu exact ce planuri au regii 
voştri, ştiu că vor să înceapă războiul. Acţiunile care ar 
împiedica războiul înseamnă 


trădare în ochii lui Vizimir al tău, dar nu şi în ai mei. Dacă 
vrei să-i judeci pe Vilgefortz şi Francesca, judecă-mă şi pe 
mine! 


— Despre ce război se tot vorbeşte aici? Regele meu, 
Esterad din Kovir, nu va susţine nicio acţiune agresivă 
împotriva Imperiului Nilfgaard! Kovirul este şi va rămâne 
neutru! 


— Eşti membru al Consiliului, Carduin! Şi nu trimisul regelui 
tău! 


— Tu vorbeşti, Sabrina? 


— Destul! a dat Filippa cu pumnul în masă. Îţi satisfac 
curiozitatea, Carduin. Ai întrebat cine pregăteşte războiul? Îl 
pregăteşte Nilfgaardul, care are de gând să ne atace şi să ne 
distrugă. Dar Emhyr var Emreis n-a uitat de Dealul Sodden şi 
de data asta s-a hotărât să-şi ia măsuri de precauţie, 
scoţându-i pe magicieni din joc. De aceea l-a contactat pe 
Vilgefortz din Roggeveen. L-a cumpărat, făgăduindu-i putere 
şi onoruri. 


Da, Tissaia. Vilgefortz, eroul din Sodden, ar urma să devină 
guvernator şi conducător al tuturor ţărilor cucerite de la 
miazănoapte. Acest Vilgefortz, ajutat de Terranova şi Fercart, 
ar urma să guverneze provinciile create în locul regatelor 


înfrânte, ar urma să fluture biciul nilfgaardian deasupra 
sclavilor care populează aceste ţări, care trudesc pentru 
Imperiu. Cât despre Francesca Findabair, Enid an Gleanna, 
ar urma să devină regina împărăției Elfilor liberi. Ar fi, de 
bună seamă, un protectorat nilfgaardian, dar nu i-ar încurca 
pe elfi, atâta timp cât împăratul Emhyr le-ar da mână liberă 
în uciderea oamenilor. Căci elfilor nu le place nimic mai mult 
decât să omoare Dh'oine. 


— E o acuzaţie grea. Prin urmare, şi dovezile trebuie să fie 
foarte solide. Dar, înainte de a le pune pe masă, Filippa 
Eilhart, să ştii care mi-e poziţia. Dovezile pot fi fabricate, 
acţiunile şi motivele pot fi interpretate. 


Dar faptele care intră în joc nu pot fi schimbate nicicum. Ai 
rupt unitatea şi solidaritatea Frăției, Filippa Eilhart. la-i 
încătuşat pe membrii Capitulului ca pe tâlharii de drumul 
mare. Aşadar, să nu cumva să 


îndrăzneşti să-mi propui să fac parte din noul Capitul, pe 
care plănuieşti să-l înfiinţezi cu haita ta de pucişti vânduți 
împăraţilor. Intre noi există 


moarte şi sânge. Moartea lui Hen Gedymadeith. Şi sângele 
Lydiei van Bredevoort. Ai vărsat acest sânge cu dispreţ. Erai 
cea mai bună elevă a mea, Filippa Eilhart. Eram mânară de 
tine mereu. Dar acum n-am decât dispreţ pentru tine. 


Keira Metz era albă ca varul. 


— De ceva timp, a şoptit ea, Garstangul s-a mai liniştit. Se 
pare că 


lupta e pe punctul de a se termina... Se urmăresc prin palat. 
Acolo sunt cinci caturi, şaptezeci şi şase de odăi şi săli. Au 
unde să se joace de-a v-aţi ascunselea... 


— Trebuia să-mi spui despre Yennefer. Grăbeşte-te! Mă tem 
c-o să 


leşini. 


— Despre Yennefer? Ah, da... Totul mergea strună cum 
plănuiserăm, până când a apărut ca din senin Yennefer. Şi l-a 
introdus în sală pe acest medium... 


— Pe cine? 


— O fată de vreo paisprezece ani. Părul cenuşiu, ochii mari, 
verzi... 


Nici bine n-am văzut-o la ochi, că fata a şi început să 
prorocească. A vorbit despre evenimentele din Dol Angra. 
Nimeni n-avea nicio îndoială 


că spune adevărul. Era într-o transă, iar când eşti în transă, 
n-ai cum să 


minţi. 


— Azi-noapte, a declarat mediumul, trupele cu însemnele 
Lyriei şi sub stindardele Aedirnului au invadat Imperiul 
Nilfgaard. Glevitzingen, un fort de frontieră din Dol Angra, a 
fost atacat. În numele regelui Demawend, crainicii au 
anunţat prin satele din jur că, de astăzi, Aedirnul preia 
guvernarea întregii ţări. Oamenii au fost chemaţi la o 
insurecție armată împotriva Nilfgaardului... 


— Imposibil! E o provocare odioasă! 


— Ce uşor îţi iese pe gură vorba asta, Filippa Eilhart! a 
exclamat Tissaia de Vries cu seninătate. Dar nu te mai 
chinui, ţipetele tale nu vor întrerupe transa. Continuă să 
vorbeşti, copilă! 


— Împăratul Emhyr var Emreis a poruncit să se răspundă 
loviturii cu o lovitură. Armata nilfgaardiană a intrat azi în 
zori în Lyria şi Aedirn. 


— Aşadar, a zâmbit Tissaia, conducătorii noştri au arătat cât 
sunt de înţelepţi, de luminaţi şi de iubitori de pace. lar unii 
dintre magicieni au demonstrat pe cine servesc cu adevărat. 
Celor care ar fi putut împiedica războiul li s-au pus din 
precauţie cătuşe de dvimerit şi li s-au adus acuzaţii false... 


— Totul e o minciună sfruntată! 


— Fir-aţi ai naibii cu toţii! a izbucnit Sabrina Glevissig. 
Filippa, ce înseamnă toate astea? Ce înseamnă lupta din Dol 
Angra? Nu hotărâserăm să nu începem deocamdată? De ce 
n-a avut răbdare tâmpitul de Demawend? De ce nenorocita 
de Meve... 


— Taci, Sabrina! 


— Ba nu, las-o să vorbească, Tissaia de Vries a ridicat capul. 
să spună 


despre armata lui Henselt din Kaedwen concentrată la 
frontieră. Să 


vorbească despre trupele lui Foltest din Temeria, care 
probabil lansează 


deja la apă bărcile care au stat ascunse în pădurile de pe 
malul Jarugăi. 


Să spună despre corpul expediționar aflat sub comanda lui 
Vizimir din Redania, plasat de-a lungul Pontarului. Ce 
credeai, Filippa, că suntem orbi şi surzi? 


— Asta nu-i decât o provocare împuţită! Regele Vizimir... 


— Regele Vizimir, a întrerupt-o cu vocea lui impasibilă 
mediumul cu păr cenuşiu, a fost ucis aseară. Injunghiat de 
un mercenar. Redania nu mai are rege. 


— Redania nu mai avea rege de multă vreme, s-a ridicat 
Tissaia de Vries. În Redania domnea atotputernica Filippa 
Eilhart, demnă urmaşă a lui Raffard cel Alb. Gata să sacrifice 
zeci de mii de vieţi pentru puterea absolută. 


— N-o ascultați! a strigat Filippa. E o unealtă fără minte... 
Cui îi slujeşti, Yennefer? Cine ţi-a poruncit s-aduci monstrul 
asta aici? 


— Eu, i-a răspuns Tissaia de Vries. 


— Ce s-a întâmplat mai departe? Ce s-a întâmplat cu fata? 
Cu Yennefer? 


— Nu ştiu, a răspuns Keira şi a închis ochii. Tissaia a ridicat 
de îndată 


blocada. Cu un farmec. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa 
mea... ne-a uluit pe toţi, apoi i-a eliberat pe Vilgefortz şi pe 
ceilalţi... lar Francesca a deschis intrarea subterană şi au 
început să mişune ca la un semn Scoia'tael prin Garstang. 
Erau comandaţi de un ciudat în armură şi cu un coif 
nilfgaardian înaripat. Era ajutat de un tip cu o cicatrice pe 
faţă. 


Acesta ştia să facă farmece. Şi să se apere de magie... 
— Rience. 


— Poate, nu ştiu. Era foarte cald... Plafonul a început să se 
prăbuşească. Farmecele şi săgețile... masacru în toată 
regula... Dintre ai lor, Fercart a fost ucis, dintre ai noştri a 
fost ucis Drithelm, a fost ucis Radcliffe. l-au ucis pe 


Marqguard, Rejean şi Bianca d'Este... Triss Merigold învineţită, 
Sabrina rănită. Când a văzut cadavrele, Tissaia şi-a dat 
seama că greşise şi a încercat să ne protejeze, a încercat să-i 
tempereze pe Vilgefortz şi Terranova... dar Vilgefortz i-a râs 
în nas. Apoi şi-a pierdut capul şi a fugit. Oh, Tissaia... Atâtea 
cadavre... 


— Ce-i cu fata şi cu Yennefer? 
— Nu ştiu. 


Magiciana a fost cuprinsă de un acces de tuse, a scuipat 
sânge. Respira 


foarte lent şi cu efort vizibil. 


— După o serie de explozii, a continuat, mi-am pierdut 
cunoştinţa un timp. Cel cu cicatrice m-a paralizat cu ajutorul 
elfilor. Terranova mi-a dat un şut mai întâi, apoi m-a aruncat 
pe fereastră. 


— Nu doar la picior, Keira. Ai coastele rupte. 
— Nu mă lăsa! 

— Trebuie. Dar mă întorc după tine. 

— Bine. 


La început era doar un haos strălucitor, o umbră pâlpâitoare, 
un amestec de beznă şi strălucire, un cor mormăitor provenit 
din vocile abisului. Dintr-odată vocile au devenit mai 
puternice, în jur explodau trosnete şi pocnete. Strălucirea 
din beznă se prefăcea într-o vâlvătaie care devora 
goblenurile şi tapiseriile în snopuri de scântei ce parcă 


ţâşneau din pereţi, din balustrade şi din coloanele care 
sprijineau bolta. 


Înecându-se de la fum, Ciri şi-a dat seama că nu mai era 
doar unvis. 


Încercase să se ridice, sprijinindu-se pe braţe. A simţit 
umezeală în palme, a privit în jos. Ingenunchease într-o 


baltă de sânge. Un trup inert se afla lângă ea. Trupul unui 
elf. Şi-a dat seama imediat. 


— Ridică-te! 

Yennefer stătea lângă ea. Avea un pumnal în mână. 
— Coniţă Yennefer... Unde suntem? Nu-mi amintesc nimic... 
Magiciana a luat-o repede de mână. 

— Sunt cu tine, Ciri. 

— Unde suntem? De ce arde totul? Cine e... Acela? 

— i-am spus demult, acum câteva secole, că Haosul îşi 
întinde mâna după tine. |ţi aminteşti? Nu, probabil că nu-ţi 
aminteşti. Elful ăsta a întins mâna după tine. A trebuit să-l 
omor cu un cuţit, deoarece stăpânii lui atâta aşteptau, ca 


una dintre noi să se dea de gol, folosind magia. Şi tot vor 
afla, dar nu încă... Ţi-ai venit în simţiri de-a binelea? 


— Acelor magicieni... a şoptit Ciri. Celor din sala mare... Ce 
le-am spus? Şi de ce mi-am dat drumul la gură? N-am vrut... 
Dar a trebuit să 


vorbesc! De ce? De ce, coniţă Yennefer? 


— Şşşt, urâţico! Am făcut o greşeală. Nimeni nu-i perfect. 


De jos s-au auzit un zbang şi un strigăt strident. 


— Haide! lute! N-avem timp. Au alergat de-a lungul 
coridoarelor. 


Fumul era din ce în ce mai gros, strangula, sufoca, orbea. 
Zidurile se 


Zguduiau din cauza exploziilor. 


— Ciri! Yennefer s-a oprit la o răscruce de coridoare, a 
apucat-o strâns de mână pe fată. Ascultă-mă, ascultă-mă cu 
atenţie! Trebuie să rămân aici. Vezi treptele astea? O să le 
cobori... 


— Nu! Nu mă lăsa singură! 


— N-am încotro. Repet, o să cobori treptele. Până jos de tot. 
O să dai de-o uşă acolo, apoi, în spatele ei, de un coridor 
lung. La capătul coridorului este un grajd, în care o să dai de 
un cal înşeuat. Unul singur. 


O să-l scoţi şi o să-l încaleci. E un cal antrenat, folosit de 
olăcarii care trebuie să ajungă la Loxia. Ştie calea, n-ai nicio 
treabă. Când ajungi în Loxia, caut-o pe Margarita şi intră sub 
protecţia ei. Nu te dezlipeşti nicio clipă de ea, nu faci nici 
măcar un pas... 


— Coniţă Yennefer! Nu! Nu vreau să fiu singură! 


— Ciri, i-a răspuns calm magiciana, ţi-am spus cândva că tot 
ce fac e spre binele tău. Crede-mă! Te rog, ai încredere! Fugi! 


Ciri era deja pe trepte când a auzit din nou vocea lui 
Yennefer. 


Magiciana stătea în picioare, cu fruntea rezemată de o 
coloană. 


— Te iubesc, fetiţă, a spus ea ambiguu. Fugi! 


Au încolţit-o pe la jumătatea scării. De jos, doi elfi cu cozi de 
veveriţe la căciuli, de sus, un bărbat într-un costum negru. 
Fără să stea pe gânduri, Ciri a sărit balustrada şi a luat-o pe 
un coridor lateral. Au alergat după ea. Era mai rapidă şi le-ar 
fi scăpat nevătămată dacă n-ar fi urmărit-o, pentru că la 
capătul coridorului era o fereastră. 


A aruncat o privire afară. De-a lungul zidului era o bordură 
de piatră, poate de două şchioape lăţime. Ciri şi-a trecut 
picioarele peste pervazul ferestrei şi a plecat pe bordură. Se 
îndepărta de fereastră, cu spatele lipit de zid. În zare 
strălucea marea. 


Un elf s-a aplecat pe fereastră. Avea părul deschis şi ochii 
verzi, un batic de mătase la gât. Ciri s-a îndepărtat repede, 
apropiindu-se de cealaltă fereastră. Dar acolo şi-a scos capul 
un bărbat în costum negru. 


Avea ochi întunecaţi şi înspăimântători, o pată roşiatică pe 
obraz. 


— A noastră eşti, fetiţo! 


A privit în jos. Sub ea, departe, a văzut o terasă. lar 
deasupra terasei, la vreo zece picioare mai sus de bordura 
pe care stătea, vedea o punte care lega două galerii. Numai 
că nu era o punte. Erau rămăşiţele unei punți. O potecă 
îngustă de piatră, cu rămăşiţele unei balustrade năruite. 


— Ce mai aştepţi? a strigat bărbatul cu cicatricea. leşi şi 
prinde-o! 


Elful cu părul deschis a păşit cu grijă pe bordură, şi-a lipit 
spatele de zid. A întins mâna. Era aproape. 


Ciri a înghiţit în sec. Ce mai rămăsese din punte, pasarela de 
piatră, nu era mai îngustă decât leagănul din Kaer Morhen, 
iar ea sărise de zeci de ori pe leagăn, ştia să amortizeze 
şocul saltului şi să-şi păstreze echilibrul. Dar în cetatea 
vrăjitorilor doar patru picioare despărţeau leagănul de sol, în 
timp ce sub pasarela de piatră se căsca o prăpastie atât de 
adâncă, încât dalele terasei păreau mai mici decât palma. 


A sărit, a aterizat, s-a bălăângănit, şi-a menţinut echilibrul, 
ţinându-se de balustrada ruptă. Cu un pas sigur, a ajuns la 
galerie. Nu s-a putut abţine, s-a întors şi le-a arătat 
urmăritorilor cotul îndoit, un gest pe care îl învățase de la 
piticanul Yarpen Zigrin. Omul cu cicatricea a înjurat-o de 
mama focului. 


— Sari! a strigat către elful cu părul deschis, aflat în picioare 
pe bordură. Sari după ea! 


— Cred că te-ai ţicnit, Rience! i-a spus elful rece. N-ai decât 
să sari tu, dacă vrei. 


Norocul, cum se întâmplă de obicei, n-a însoţit-o mult timp. 
Când a scăpat din galerie şi s-a strecurat în tufişurile din 
pădure, a înhăţat-o. A înşfăcat-o şi a imobilizat-o cu o putere 
ieşită din comun, un bărbat scund, grăsuţ, cu nasul umflat şi 
cu buza despicată. 


— Hai la mine! i-a spus printre dinţi. Vino-ncoa', păpuşico! 


Se zvârcolea şi răcnea, întrucât mâinile încleştate în jurul 
umerilor o paralizaseră brusc cu o durere copleşitoare. 
Bărbatul râdea. 


— Nu te mai zbate, pasăre cenuşie, că-ţi dau foc la pene! 
Lasă-mă să 


mă uit la tine! Lasă-mă să văd şi eu care-i puicuţa care 
valorează atât de mult pentru Emhyr var Emreis, împăratul 
Nilfgaardului. Şi pentru Vilgefortz. 


Ciri a încetat să se mai zvârcolească. Bărbatul scund şi-a lins 
buza rănită. 


— la te uită! a murmurat el din nou, aplecat spre ea. Aşa de 
scumpă, da' eu, ca să vezi, n-aş da nicio para chioară pe 
tine. Ca să vezi cum te înşală aparențele, zău aşa. Ha! 
Comoara mea! Şi ce-ar fi dacă nu te-ar dărui lui Emhyr nici 
Vilgefortz, nici Rience şi nici cavalerul cu coiful cu pene, ci 
chiar bătrânul Terranova? L-ar răsplăti cum se cuvine Emhyr 


pe 


bătrânul Terranova? Ce spui, prezicătoareo? Că la urma 
urmei poţi să 


prezici! 


Respirația lui mirosea insuportabil. Ciri şi-a întors capul, cu o 
grimasă. El a interpretat-o greşit. 


— Nu mă ciuguli cu ciocul, puicuţo! Nu mă tem de păsărele. 
Sau poate ar trebui? Ce zici, falsă clarvăzătoare? Profetesa 
fraierilor? Ar trebui să-mi fie frică de păsărele? 


— Ar trebui, a ciripit Ciri, simțind o ameţeală puternică şi o 
răcoare bruscă. 


Terranova a izbucnit în râs, aruncându-şi capul înapoi. Râsul 
s-a transformat într-un vaiet de durere. O bufniţă mare, 
cenuşie a aterizat fără zgomot, înfigându-i ghearele în ochi. 
Magicianul a eliberat-o pe Ciri, a împins bufnița cu o mişcare 


violentă şi imediat a căzut în genunchi, ţinându-se cu 
mâinile de cap. Sângele i se prelingea între degete. Ciri a 
ţipat şi s-a tras înapoi. Terranova şi-a luat mâinile 
însângerate şi mucoase de pe faţă şi cu o voce sălbatică, 
stridentă a bălmăjit o vrajă. N-a izbutit. În spatele lui a 
apărut o formă neclară, lama vrăjitorului a mugit în aer şi i-a 
retezat gâtul chiar sub occipital. 


— Geralt! 
— Ciri. 


— N-avem timp de tandreţuri, le-a spus din partea de sus a 
zidului bufnița, transformându-se într-o femeie cu părul 
negru. Fugiţi! 


Veveriţele mişună pe-aici! 


Ciri s-a eliberat din braţele lui Geralt, s-a uitat uluită. 
Femeia-bufniţă 


aşezată în partea de sus a zidului arăta îngrozitor. Era 
smolită, zdrenţuită, murdară de cenuşă şi sânge. 


— Eşti un mic monstru, i-a zis bufnița uitându-se la ea. 
Pentru profeția ta păguboasă, ar fi trebuit să te... Dar i-am 
promis ceva vrăjitorului tău, iar eu mă ţin întotdeauna de 
cuvânt. N-am putut să ţi-l dau pe Rience, Geralt. În schimb, 
ţi-o dau pe ea. Vie şi nevătămată. 


Fugiţi! 
Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach era furios. O văzuse doar o 


clipă pe fata pe care i se poruncise s-o prindă, căci, înainte 
de a încerca să 


întreprindă ceva, magicienii rătăciţi au dezlănţuit iadul în 
Garstang, zădărnicind orice acţiune. Cahir s-a rătăcit prin 
fum şi foc, a străbătut 

orbeşte coridoarele, a alergat pe scări şi prin galerii, 
blestemându-i pe Vilgefortz, pe Rience, pe el însuşi şi pe 
toată lumea. 


De la un elf cu care se întâlnise aflase că fata fusese zărită în 
afara palatului, fugind pe drumul spre Aretuza. Şi apoi 
norocul i-a surâs lui Cahir. Scoia'tael au găsit un cal înşeuat 
în grajd. 


— Fugi, Ciri! Sunt pe-aproape. O să-i opresc, tu fugi. Fugi cât 
vezi cu ochii! Ca la Abator! 


— Şi tu vrei să mă laşi singură? 
— Voi fi chiar în spatele tău. Dar nu te uita înapoi! 
— Dă-mi spada, Geralt! 


O privea. Ciri s-a retras. Nu mai văzuse astfel de ochi 
niciodată la el. 


— Cu spada în mână, va trebui să ucizi. Eşti în stare? 
— Nu ştiu. Dă-mi spada! 
— Fugi! Şi nu te uita în urmă. 


Pe drum răsunau ropote de copite. Ciri s-a uitat în urmă. Şi a 
încremenit de frică. 


Era urmărită de cavalerul negru cu coiful împodobit cu 
aripile unei păsări de pradă. Aripile fâlfâiau, iar mantia 
neagră flutura. Potcoavele calului scânteiau pe caldarâm. 


Ea nu era în stare să facă nicio mişcare. 


Calul negru a ţâşnit prin tufişurile de pe marginea drumului, 
iar cavalerul a strigat din toţi rărunchii. În strigătul lui era 
Cintra. Erau în el noaptea, crima, sângele şi vâlvătăile. Ciri 
şi-a învins teama şi a luat-o la goană. Cu un impuls a sărit 
deasupra unui gard viu care împrejmuia o curte mică, un 
havuz şi o fântână. Nu exista cale de ieşire din curte, era 
înconjurată de ziduri înalte şi netede. Calul a fornăit chiar în 
spatele ei. 


S-a întors, s-a poticnit şi a început să tremure, lovindu-se cu 
spatele de zidul dur şi rece. Era prinsă într-o capcană. 


Pasărea de pradă şi-a fâlfâit aripile, gata de zbor. Cavalerul 
negru şi-a cabrat calul şi a sărit peste gardul care-l 
despărţea de curte. Copitele răsunau pe dalele podelei, calul 
s-a răsucit, s-a zbuciumat, a cabrat. 


Cavalerul s-a legănat în şa, s-a aplecat. Calul a sărit în sus, 
iar cavalerul a căzut, zâăngănindu-şi armura pe piatră. Dar s- 
a ridicat imediat, năpustindu-se asupra lui Ciri, care era 
ghemuită într-un colţ. 


— N-o să mă atingi! a strigat ea, trăgându-şi spada. N-o să 
mă mai 


atingi niciodată! 


Cavalerul s-a apropiat încet, înălțându-se cu fiecare pas 
deasupra ei ca un turn negru uriaş. Aripile de la coif îi 
fluturau şi foşneau. 


— Nu mai scapi din mâinile mele, Leuţă din Cintra! Ochii 
nemiloşi ardeau în viziera coifului. De data asta, nu mai 
scapi. De data asta, n-ai unde să mai fugi, domniţă nebună. 


— N-o să mă atingi! a repetat ea cu un glas înăbuşit de 
groază, rezemată de zidul de piatră. 


— Trebuie. Îmi îndeplinesc poruncile. 


În timp ce vedea cum întinde mâna spre ea, teama i-a 
dispărut brusc, înlocuită de o furie sălbatică. Muşchii 
încordaţi, înţepeniţi de groază, acționau ca nişte resorturi, 
toate mişcările învăţate în Kaer Morhen se derulau de la 
sine, uşor şi armonios. Ciri a executat un salt, cavalerul s-a 
aruncat asupra ei, dar nu era pregătit pentru pirueta pe care 
o efectuase fără efort ca s-o îndepărteze şi s-o scape din 
braţele lui. Spada a urlat şi a muşcat, lovind cu precizie între 
solzii armurii. Cavalerul s-a aruncat în picioare, a căzut într- 
un genunchi, un firicel de sânge roşu-aprins îi cobora de sub 
cureaua de pe umăr. Urlând cu furie, Ciri l-a înconjurat din 
nou cu o piruetă, l-a lovit din nou, de data asta în viziera 
coifului, făcându-l să cadă şi în celălalt genunchi. Mânia şi 
furia au orbit-o complet, n-a mai văzut decât aripile pe care 
le ura. Penele negre au sărit, o aripă a căzut, cealaltă a 
rămas atârnată de umărul însângerat. 


Cavalerul - încercând în zadar să se ridice din genunchi, să 
oprească 


lama spadei, apucând-o cu mănuşa blindată - a gemut în 
chinuri când lama vrăjită i-a tăiat zalele şi mâna. La 
următoarea lovitură i-a căzut coiful, iar Ciri s-a tras înapoi ca 
să lanseze ultima lovitură, lovitura mortală. 


Nu l-a lovit. 


Nu mai exista coiful negru, dispăruseră şi aripile păsării de 
pradă, al căror fâlfâit o obsedase în timpul coşmarurilor. Nu 
mai era cavalerul negru din Cintra. Rămăsese doar un tânăr 
palid, îngenuncheat într-o baltă de sânge, un tânăr cu părul 
întunecat, cu ochii albaştri uluiţi şi cu gura deformată într-o 


grimasă de groază. Cavalerul negru din Cintra căzuse sub 
loviturile ei de spadă, încetase să mai existe, din aripile 
amenințătoare de odinioară nu mai rămăseseră decât nişte 
pene jumulite. Băiatul îngrozit, ghemuit, care vărsa sânge, 
era un nimeni. Nu-l cunoştea, nu-l mai văzuse niciodată. Nu- 
i păsa. Nu se temea de el, nu-l 


ura. Şi nu voia să-l ucidă. 
Şi-a aruncat spada pe podea. 


S-a întors, auzind ţipetele Scoia'tael, care veneau în fugă din 
Garstang. Şi-a dat seama că dintr-o clipă într-alta o s-o 
încolţească în curte. Şi-a dat seama că o vor ajunge pe 
drum. Trebuia să fie mai rapidă 


decât ei. A alergat până la calul negru care-şi zăngănea 
potcoavele pe dale, cu un strigăt l-a îndemnat la galop, 
săltând în şa. 


— Lăsaţi-mă... a strigat Cahir Mawr Dyffryn aep Ceallach, 
împingându-i cu mâna nevătămată pe elfii care-l ridicau. N- 
am nimic! E 


o rană uşoară... Urmăriţi-o! Urmăriţi-o pe fată... 


Unul dintre elfi a strigat, pe faţa lui Cahir se prelingea 
sângele. Al doilea Scoia'tael s-a zbătut şi a căzut în 
genunchi, strângându-şi cu ambele mâini burta spintecată. 
Ceilalţi s-au retras şi s-au împrăştiat prin curte, scăpărându- 
şi spadele. 


Fuseseră atacați de monstrul cu păr alb. Sărise peste ei de 
pe zid. De la o înălţime de la care era imposibil să sari fără 
să-ţi rupi picioarele. Era imposibil să aterizezi lent, să te 
răsuceşti într-o piruetă fulgerătoare şi să 


ucizi într-o fracțiune de secundă. Dar monstrul cu păr alb a 
făcut-o. Şi a început să omoare în stânga şi-n dreapta. 


Scoia'tael luptau cu înverşunare. Erau mai numeroşi. Dar nu 
aveau şanse. Masacrul se săvârşea sub ochii larg deschişi ai 
lui Cahir. Fata cu păr cenuşiu, care tocmai îl rănise, era 
rapidă, incredibil de agilă, ca o pisică ce îşi apără pisoii. Dar 
monstrul cu păr alb care plonjase între Scoia'tael era ca un 
tigru zerrikan. Domnița drăguță din Cintra, care, dintr-un 
motiv necunoscut, nu l-a ucis, părea nebună. Monstrul cu 
păr alb nu era nebun. Era calm şi rece. Ucidea calm şi cu 
sânge-rece. 


Scoia'tael nu aveau nicio şansă. Cadavrele lor cădeau 
secerate unul după altul pe dalele din curte. Dar nu 
renunţau. Chiar şi atunci când au rămas doar doi, nu au 
fugit, l-au atacat din nou pe monstrul cu părul alb. 


Sub ochii lui Cahir, monstrul i-a retezat braţul unuia de la 
cot, iar ultimului i-a aplicat o lovitură care, în ciuda 
aparenţei neglijente, l-a aruncat pe elf în spate, acesta s-a 
bălăngănit pe marginea havuzului şi a căzut în apă. Apa s-a 
revărsat peste marginea havuzului cu un val de carmin. 


Elful cu braţul retezat suduia lângă fântână, uitându-se la 
ciotul care sângera. Monstrul cu părul alb l-a apucat de păr 
şi i-a retezat gâtul cu o 


scurtă lovitură de spadă. 
Când Cahir şi-a deschis ochii, monstrul era chiar lângă el. 


— Nu mă omori... i-a şoptit, fără a mai încerca să se ridice de 
pe podeaua alunecoasă de la sânge. Mâna, tăiată de fata cu 
părul cenuşiu, nu-l mai durea, era amorţită. 


— Ştiu cine eşti, nilfgaardianule. 


Monstrul cu părul alb i-a tras un şut coifului cu aripile 
jumulite. 


— Ai urmărit-o cu înverşunare de mult, a continuat. Dar n-o 
să mai ai prilejul să-i faci râu vreodată. 


— Nu mă ucide... 
— Dă-mi un motiv! Doar unul. Grăbeşte-te! 


— Eu... a şoptit Cahir. Am scos-o din Cintra. Din pârjol. Am 
salvat-o. 


l-am salvat viaţa... 


Când a deschis ochii, monstrul dispăruse, era singur în 
curte, doar cu cadavrele elfilor. Apa din fântână susura, se 
revărsa peste bordură, spălând sângele de pe dale. Cahir a 
leşinat. 


La poalele turnului se afla o clădire care consta într-o sală 
imensă sau mai degrabă un fel de peristil. Acoperişul 
peristilului, probabil iluzoriu, strălucea prin găuri. Era 
susţinut de coloane şi pilaştri sculptați în forme de cariatide 
îmbrăcate sumar, cu busturi impresionante. Aceleaşi 
cariatide susțineau arcul portalului prin care dispăruse Ciri. 
În spatele portalului, Geralt a observat o scară care ducea în 
sus. La turn. 


A înjurat în barbă. Nu înţelegea de ce a fugit ea până acolo. 
Alergând în urma ei pe ziduri, a văzut cum îi cade calul din 
picioare. A văzut cum s-a ridicat abil, dar, în loc s-o ia pe 
drumul în serpentină din jurul culmii, a luat-o pieptiş pe 
versant, spre turnul singuratic. Abia mai târziu i-a observat 
pe elfi pe drum. Nici ei nu-i observaseră, nici pe Ciri şi nici 
pe el, ocupați să tragă cu arcul în oamenii care alergau la 
poalele muntelui. Veneau întăriri din Aretuza. 


Avea de gând s-o urmeze pe Ciri pe scări, când a auzit un 
fâlfâit. Din cer. S-a întors repede. Nu era o pasăre. 


Vilgefortz, foşnind cu mânecile largi, a intrat în zbor printr-o 
gaură 


din acoperiş, coborând încet pe podea. 


Geralt se plantase în faţa intrării în turn, şi-a tras spada şi a 
oftat. 


Spera din tot sufletul că va avea loc o luptă dramatică finală 
între Vilgefortz şi Filippa Eilhart. Nu avea nici cea mai mică 
tragere de inimă 


pentru astfel de drame. 


Vilgefortz şi-a scos dubletul, şi-a suflecat mânecile, s-a uitat 
la vrăjitor şi i-a citit gândurile. 


— A naibii dramă! a oftat el. 

Geralt nu a comentat. 

— S-a dus la turn? 

Vrăjitorul nu a răspuns. Magicianul a clătinat din cap. 

— Aşadar, avem de-a face cu epilogul, a spus el cu răceală. 


Deznodământul final. Sau poate că este destinul? Ştii unde 
duc aceste trepte? La Tor Lara. In Turnul Pescăruşului. Nu 
există nicio cale de ieşire din el. Totul s-a terminat. 


Geralt a păşit în spate, astfel încât cariatidele care susțineau 
portalul să-i acopere flancurile. 


— Fără doar şi poate, a confirmat vrăjitorul, urmărindu-i 
mâinile. S-a terminat. Jumătate dintre complicii tăi sunt 
morţi. Leşurile elfilor pe care i-ai adus la Thanedd zac 
înşirate de aici până la Garstang. Ceilalţi au scăpat. Sosesc 
întăriri din Aretuza: magicieni şi oameni de-ai lui Dijkstra. 
Probabil că nilfgaardianului care urma s-o înşface pe Ciri i s- 
a scurs tot sângele din trup. Şi Ciri este acolo în turn. De- 
acolo nu există 


nicio cale de ieşire? Mă bucur să aud asta. Înseamnă că 
există o singură 


intrare acolo. Cea pe care-o s-o blochez. 
Vilgefortz a tresărit. 


— ZI-i Geralt şi n-ai ce-i face! Nici de data asta nu ştii să 
apreciezi corect situaţia. Capitulul şi Consiliul nu mai există! 
Trupele împăratului Emhyr merg spre miazănoapte; lipsiţi de 
sfaturile şi de ajutorul magicienilor, regii sunt neajutoraţi 
precum copiii. Sub presiunea Nilfgaardului, regatele lor se 
vor nărui precum castelele din nisip. Ţi-am propus ieri şi îţi 
repet şi astăzi: alătură-te învingătorilor! Scuipă-i pe învinşi! 
— Tu eşti învinsul. Ai fost doar o unealtă în mâna lui Emhyr. 
l-a păsat doar de Ciri, aşa că l-a trimis pe acest individ cu 
coiful înaripat. Mă 


întreb ce-o să-ţi facă Emhyr când o să-i raportezi că ţi-ai 
încheiat misiunea cu un fiasco. 


— Tragi orbeşte, vrăjitorule. Şi nu nimereşti, bineînţeles. Şi 
dacă ţi-aş 


spune că Emhyr e unealta mea? 


— Nu te-aş crede. 


— Geralt, fii rezonabil! Chiar vrei să faci figuraţie în teatrul 
asta 


ieftin, cu un final banal în lupta dintre Bine şi Rău? 
Reînnoiesc propunerea de ieri. Incă nu e prea târziu. Incă 
mai poţi alege, poţi să te plasezi în tabăra potrivită... 


— În tabăra pe care am subţiat-o astăzi? 


— Nu zâmbi, zâmbetele tale diabolice nu mă impresionează. 
Te referi la cei câţiva elfi care au rămas blocaţi? La Artaud 
Terranova? Fleacuri, mărunţişuri! Putem trece peste ei, 
direct la ordinea de zi. 


— Bineînţeles. Îţi cunosc viziunea asupra lumii. Moartea nu 
contează, nu? Mai ales a altora? 


— Nu fi banal! îmi pare rău pentru Artaud, dar, în fine, ce să- 
i faci? S-o numim... reglare de conturi. La urma urmei, am 
încercat să te omor de două ori. Emhyr era nerăbdător, aşa 
că am poruncit să fie trimişi criminali în căutarea ta. De 
fiecare dată am făcut-o cu mare reţinere, crede-mă! Vezi, eu 
încă mai sper că într-o bună zi vom fi pictaţi în acelaşi 
tablou. 


— Renunţă la speranţa asta, Vilgefortz! 


— Scoate-ţi spada! Ne ducem împreună la Tor Lara. O să-l 
liniştim pe Copilul Sângelui mai Vechi, căruia probabil că i-a 
intrat frica-n oase undeva, acolo sus. O să plecăm de-aici. 
Împreună. O să fii cu ea. O să 


vezi cum i se îndeplineşte destinul. Cât despre împăratul 
Emhyr? 


Împăratul Emhyr o să primească ce-şi doreşte. Uitasem să-ţi 
zic că, deşi Codringher şi Fenn au murit, munca lor şi ideile 


lor sunt încă vii şi de actualitate. 

— Minţi! Pleacă de-aici! Până nu te scuip între ochi! 

— Chiar nu vreau să te omor. Nu-mi face plăcere să omor. 
— Ei nu mai spune! Dar Lydia van Bredevoort? 
Magicianul a făcut o grimasă. 

— Nu pronunţa numele ăsta, vrăjitorule! 


Geralt şi-a strâns mai puternic montura spadei, i-a zâmbit 
batjocoritor. 


— De ce a trebuit să moară Lydia, Vilgefortz? De ce i-ai 
poruncit să 


moară? Trebuia să distragă atenţia, nu? Ca să ai timp să te 
imunizezi contra dvimeritului şi să-i trimiţi un semnal 


telepatic lui Rience? Biata Lydia, artista rănită la faţă! Toată 
lumea ştia că era neînsemnată. Toată 


lumea. În afară de ea. 
— Taci! 


— Ai ucis-o pe Lydia, magicianule. Te-ai folosit de ea. lar 
acum vrei 


să te foloseşti de Ciri? Cu ajutorul meu? Nici vorbă. N-o să 
intri în Tor Lara. 


Magicianul a făcut un pas înapoi. Geralt s-a încordat, gata să 
sară şi să 


lovească. Dar Vilgefortz nu a ridicat mâna, doar şi-a 
prelungit-o puţin într-o parte. În palma lui s-a materializat un 


baston gros, lung de vreo şase coţi. 


— Ştiu, i-a spus, ce te deranjează la aprecierea rezonabilă a 
situaţiei. 


Ştiu ce complică lucrurile şi te încurcă în anticiparea corectă 
a viitorului. 


Trufia ta, Geralt. O să te dezbar eu de trufie. Cu bagheta 
asta. 


Vrăjitorul a mijit ochii, ridicându-şi uşor lama. 
— Ard de nerăbdare. 


Peste câteva săptămâni, deja vindecat datorită îngrijirilor 
driadelor şi a apei de Brokilon, Geralt se întreba ce greşeală 
făcuse în timpul luptei. 


Şi a ajuns la concluzia că niciuna. Singura greşeală o făcuse 
înainte de luptă. Ar fi trebuit să fugă înainte de începerea 
bătăliei. 


Magicianul a fost iute de mână, bagheta îi flutura în mâini ca 
un fulger. Geralt a fost mai uluit când bastonul şi spada 
zăngăneau metalic la paradă. Dar n-avea vreme pentru 
uluire. Vilgefortz a atacat, vrăjitorul a trebuit să se replieze 
în eschive şi piruete. Se temea să pareze cu spada. 


Bastonul blestemat era din fier şi, culmea, magic. 


De patru ori s-a aflat în poziţie de contraatac şi de lovire. Şi- 
a lovit adversarul de patru ori. La tâmplă, la gât, sub axilă şi 
în coapsă. Fiecare dintre aceste lovituri ar fi trebuit să fie 
mortală. Dar Vilgerotz le-a contrat pe toate. 


Nicio fiinţă umană nu ar fi fost capabilă să pareze aceste 
lovituri. 


Încet-încet Geralt a înţeles. Dar era prea târziu. 


N-a văzut la timp lovitura aplicată de magician. L-a trântit 
de zid. S-a întors din umeri, nu a reuşit să sară înapoi, să 
efectueze o fentă, lovitura i-a tăiat respiraţia. A doua 
lovitură, pe umăr, l-a trântit din nou cu tâmpla de un 
pilastru, de pieptul proeminent al cariatidei. Dintr-un salt 
abil, Vilgefortz s-a apropiat de vrăjitor, şi-a fluturat bagheta 
şi l-a lovit în stomac, sub coaste. Cu forţă. Geralt s-a aplecat 
şi atunci a primit o lovitură într-o parte a capului. Genunchii 
i-au cedat brusc şi a căzut în ei. Şi acesta a fost sfârşitul 
luptei. În principiu. 


Istovit, Geralt a încercat să se acopere cu spada. Lama, 
izbită între un zid şi un pilastru, a cedat cu un geamăt 
vibrant şi cristalin. Şi-a acoperit capul cu mâna stângă, 
bastonul a căzut cu un impuls şi i-a rupt 


antebraţul. Durerea l-a secat la inimă şi l-a orbit complet. 


— Aş putea să-ţi scot creierul prin urechi, părea să-i spună 
Vilgefortz de la distanţă. Dar, la urma urmei, trebuia să fie 
doar o lecţie. Te-ai înşelat, vrăjitorule. Ai confundat cerul cu 
stelele reflectate pe suprafaţa iazului în timpul nopţii. O, 
vomiţi? Bine. Comoţie cerebrală. Sânge din nas? Excelent! 
La revedere! Poate într-o zi... Cine ştie? 


Nu vedea nimic şi nu auzea nimic. Se îneca, scufundându-se 
în ceva cald. Credea că Vilgefortz plecase. A fost surprins, 
prin urmare, când bastonul de fier l-a lovit brutal peste 
picior, zdrobindu-i arborele femural. 


Alte lovituri, chiar dacă au mai fost, nu şi le mai amintea. 


— Rezistă, Geralt, nu renunţa! repeta Triss Merigold întruna. 
Nu te lăsa! Nu muri... Te rog, nu muri... 


— Ciri... 


— Nu vorbi. Am să te duc în curând de-aici. Nu te lăsa... 
Zeilor, n-am putere... 


— Yennefer... trebuie să... 


— Nu trebuie nimic! Nu poţi face nimic! Rezistă, nu te lăsa... 
Nu leşina... Nu muri, te rog... 


L-a târât pe podeaua împânzită de leşuri. Şi-a văzut pieptul 
şi abdomenul scăldate de sângele care-i curgea din nas. Şi-a 
văzut piciorul. 


Era răsucit într-un unghi ciudat şi părea mult mai scurt decât 
cel sănătos. Nu simţea durerea. |i era frig, tot corpul îi era 
rece, amorţit şi străin. li venea să vomite. 


— Rezistă, Geralt! Ne vin ajutoare din Aretuza. Nu mai e 
mult... 


— Dijkstra... Dacă mă găseşte Dijkstra... e gata de mine... 
Triss a înjurat. Disperată. 

L-a târât pe trepte. Piciorul rupt şi mâna i-au sărit din loc. 
Durerea îi revenea, i se strecura în viscere, în tâmple, îi 
iradia în ochi, în urechi, până în moalele capului. N-a strigat. 


Ştia că l-ar fi alinat, dar nu a strigat. Şi-a deschis gura, ceea 
ce i-a adus alinare. 


A auzit un zbang. 


În vârful scărilor stătea Tissaia de Vries. Părul îi era deranjat, 
faţa prăfuită. Şi-a ridicat mâinile, cu degetele aprinse. A 


rostit un farmec şi focul de pe degete a început să danseze 
sub forma unor sfere orbitoare şi strălucitoare. Vrăjitorul a 
auzit vuietul venind de la baza zidurilor care 


se prăbuşeau şi vaietele pătrunzătoare ale celor arşi. 
— Tissaia, nu! a strigat Triss disperată. Nu face asta! 


— Nu vor intra aici, a spus marea maestră, fără a întoarce 
capul. 


Acesta este Garstang de pe insula Thanedd. Nimeni nu le-a 
poftit pe slugile regilor, care urmează poruncile meschine 
ale stăpânilor lor! 


— Îi omori! 


— Taci, Triss Merigold! Atacul asupra unităţii Frăției a eşuat, 
insula este condusă încă de Capitul! Regii să nu se amestece 
în treburile Capitulului! Este conflictul nostru şi o să-l 
rezolvăm noi până la urmă! 


Ne vom rezolva problemele şi apoi vom pune capăt acestui 
război idiot! 

Pentru că noi, magicienii, suntem responsabili pentru soarta 
lumii! 


Alte sfere strălucitoare au ţâşnit din palmele ei, iar ecoul 
multiplicat al exploziei s-a rostogolit printre coloanele şi 
zidurile de piatră. 


— Afară! a strigat din nou. Nu, nu intraţi aici! Plecaţi! 


Văicărelile de jos au încetat. Geralt a înţeles că asediatorii s- 
au retras de pe scări şi se îndepărtau. Apoi silueta Tissaiei se 


estompa sub ochii lui. Nu era nicio magie. Îşi pierdea 
cunoştinţa. 


— Fugi de-aici, Triss Merigold a auzit cuvintele magicienei 
venind de departe, ca de dincolo de zid. Filippa Eilhart a 
fugit deja, a zburat cu aripile sale de bufniţă. Ai fost 
complicea ei în acest complot mârşav, ar trebui să te 
pedepsesc. Dar gata, a curs prea mult sânge, moarte, 
nenorocire! Du-te de-aici! Pleacă la Aretuza, la aliaţii tăi! 
Teleportează- 


te! Portalul din Turnul Pescarilor nu mai există. S-a prăbuşit 
odată cu turnul. Poţi să te teleportezi fără frică. Oriunde 
doreşti. De exemplu, până la regele tău, pentru care ai 
trădat Frăția! 


— N-o să-l părăsesc pe Geralt... a icnit Triss. Nu poate cădea 
în mâinile redanienilor... Este rănit grav... Sângerează pe 
dinăuntru... lar eu n-am nicio putere! N-am putere nici 
măcar să deschid teleportul! 


Tissaia! Ajută-mă, te rog! 


Tenebre. Frig de-ţi pătrunde în oase. Din depărtare, de 
dincolo de zidul de piatră, vocea Tissaiei de Vries: 


— Te ajut. 
a] 


Evertsen Peter, * 1220, confidentul împăratului Emhyr 
Deithwen şi unul dintre adevărații artizani ai puterii 
Imperiului. 


Comandantul suprem al armatei în timpul Războaielor de la 
Miazănoapte (acum), din anul 1290, mare trezorier al 
Coroanei. 


În ultima perioadă a domniei, Emhyr l-a ridicat la rangul de 
Diacon al Imperiului. În timpul domniei împăratului Morman, 
acuzat pe nedrept de abuz, condamnat, închis, 1301 în 
castelul Winneburg. A fost reabilitat post-mortem de 
împăratul Jan Calveit în anul 1328. 


EFFENBERG ŞI TALBOT, Enciclopedia Maxima Munai, tomul V 
Tremurați, căci vine Nimicitorul Națiunilor! O să vă 


bătătorească pământul şi o să-l împartă cu o funie. Târgurile 
O să 


vi le demoleze şi o să rămână fără locuitori. Liliecii, vulturii 
şi corbii o să vi se cuibărească în case, iar şerpii îşi vor găsi 
Cculcuş. 

Aen Ithlinnespeath 

5 


Comandantul plutonului a oprit calul, şi-a scos coiful, şi-a 
aranjat cu degetele părul rar, lipit de sudoare. 


— Sfârşitul călătoriei, a repetat el, văzând privirea 
întrebătoare a trubadurului. 


— Ce? Cum aşa? a întrebat Jaskier surprins. De ce? 


— Nu mergem mai departe. Vezi colo, jos? Râul care 
sclipeşte e Cureaua. Trebuia să te aducem doar până la 
Curea. Adică e timpul să ne despărţim. 


Restul detaşamentului s-a oprit în urma lor, dar niciunul 
dintre soldaţi n-a descălecat. Toţi se uitau îngrijoraţi în jur. 
Jaskier şi-a dus mâna streaşină la ochi, s-a ridicat în etrieri. 


— Unde vezi tu râul? 


— Am spus colo, jos. Cobori prin defileu ajungi cât ai zice 
peşte. 


— Duceţi-mă până pe mal măcar! a protestat Jaskier. Arătaţi- 
mi... 


— N-avem ce să-ţi mai arătăm. Din mai a dat căldura şi n-a 
mai plouat deloc, apa a tot scăzut şi Cureaua a secat. Poţi 
trece călare pe oriunde... 


— l-am arătat comandantului de companie o scrisoare de la 
regele Venzlav, i-a spus trubadurul. El a luat cunoştinţă de 
scrisoare şi l-am auzit poruncindu-ţi să mă conduci până la 
Brokilon. lar tu vrei să mă laşi baltă aici, în bălării? Da' dac-o 
să mă rătăcesc? 


— N-o să te rătăceşti, a mormăit posomorât celălalt soldat, 
care se apropiase de ei, dar până atunci tăcuse. N-ai cum să 
te rătăceşti. Nimfele din peşteri te găsesc de îndată. 


— Da' fraieri mai sunteţi! le-a spus zeflemitor Jaskier. Văd că 
v-au băgat în sperieţi driadele astea. La urma urmei, 
Brokilon se află pe celălalt mal al Curelei. Cureaua e graniţa. 
Doar n-am trecut-o! 


— Granița lor, a explicat comandantul, privind în jur, se 
întinde până 


unde ajung săgețile lor. O săgeată trimisă de pe celălalt mal 
al râului poate să ajungă cu îndrăzneală la marginea pădurii 
şi va avea un impuls suficient pentru a străpunge zalele 
unei armuri. Ai vrut cu tot dinadinsul să mergi acolo, n-ai 
decât, treaba ta, pe pielea ta. Dar mie îmi place viaţa. Nu 
merg mai departe. Prefer să-mi vâr botul într-un cuib de 
viespi! 


— V-am explicat - Jaskier şi-a scos pălăriuţa de pe cap şi s-a 
îndreptat în şa - că mă duc la Brokilon într-o misiune. Sunt, 
ca să spun aşa, trimis. 


Nu mă tem de driade. Dar vă rog să mă escortaţi până la 
malul Curelei. 


Ce mă fac dacă mă încolţesc tâlharii prin pădurile astea? 
Celălalt, posomorâtul, a râs forţat. 


— Tâlhari? Aici? Ziua? Conaşule, nu întâlneşti nici picior de 
om. În ultima vreme, sălbăticiunile trag cu arcul în oricine se 
arătă pe malul Curelei şi, mai mult decât atât, sunt în stare 
să meargă şi pe malul nostru. Nu, nu-ţi fie frică de tâlhari. 


— E drept, a confirmat comandantul. Tare tâmpit ar trebui să 
fie un tâlhar ca să meargă ziua în lunca Curelei. lar noi nu 
suntem idioţi. Tu umbli de unul singur, fără arme şi armuri, 
Şi, iartă-mă că-ţi spun, da' nu pari nici de departe soldat, nici 
măcar de la o milă. Asta te-ar putea salva. Dar, dacă 
sălbăticiunile ne zăresc înarmaţi şi călare, nu mai vedem 
lumina soarelui de la ploaia de săgeți care zboară de la ele. 


— Ha! Ei bine. M-am lămurit, Jaskier a bătut calul pe grumaz, 
a privit în jos în râpă. Atunci, mă duc singur. Rămas-bun, 
soldaţi! Mulţumesc pentru escortă. 

— Nu vă grăbiţi aşa... 


Soldatul posomorât şi-a ridicat privirea spre cer: 


— Îndată amurgeşte. Când se ridică pâcla deasupra râului, o 
luaţi din loc. Altfel, ştiţi... 


— Ce? 


— Prin pâclă săgeata nimereşte mai greu ţinta. Soarta poate 
ţine cu tine sau cu sălbăticiunile. Dar ele, conaşule, rar dau 


greş... 
— V-am spus... 


— Ei bine, da, ne-ai spus, am ţinere de minte. Asta e, ca să 
zic aşa, ca şi cum ai merge la ele. Dar eu altceva îţi zic 
matale: în misiune sau în procesiune, lor li-i totuna. Îşi trimit 
săgeata-n tine, asta-i tot. 


— V-aţi pus pe capul meu să mă speriaţi? s-a înălţat în şa 
poetul. 


Drept cine mă luaţi, drept măscăriciul de la Curte? Eu, 
stimabili soldaţi, am văzut mai multe câmpuri de luptă decât 
voi toţi laolaltă. Şi ştiu mai multe despre driade decât voi. 
Chiar şi că nu trag niciodată fără somaţie. 


— Aşa a fost odinioară, că bine spui, a fost de acord, calm, 
comandantul plutonului, odinioară somau. Săgeata se 
înfigea într-un trunchi de copac sau pe drum, adică, aici 
unde-i săgeata e graniţa, niciun pas mai departe. Dacă se 
întorcea brusc, flăcăul putea să scape viu şi 


nevătămat. Dar acum altfel stă treaba. Acum ţintesc din 
prima ca să 


ucidă. 

— De unde atâta duşmănie? 

— Păi, a murmurat soldatul, să vedeţi, vă spun eu. Când 
împărații au încheiat armistițiul cu Nilfgaardul, s-au luat 
aspru de haitele de elfi. Se vede cât colo că sunt asupriţi din 


toate părţile, pentru că nu e noapte lăsată de la zei fără ca 
supraviețuitorii să nu treacă prin Brugge, căutând adăpost 


în Brokilon. lar atunci când ai noştri urmăresc elfii, uneori se 
poate întâmpla să aibă de-a face cu sălbăticiunile, care vin 
să-i sprijine de pe malul celălalt al Curelei. Şi s-a întâmplat 
că armata noastră a fost cam plină de râvnă în căutarea... 
Pricepeţi? 


— Pricep. 
Jaskier s-a uitat mai de-aproape la soldat, clătinând din cap: 


— Urmărindu-i pe Scoia'tael, aţi trecut pe malul celălalt al 
Curelei. 


Aţi ucis vreo câteva driade. lar acum driadele se răzbună la 
fel. Război. 


— Da, conaşule, mi-ai luat vorba din gură. Război. A fost 
întotdeauna o luptă cu moartea, niciodată cu viaţa, dar 
acum e nespus de rău. Mare mai e ura între ele şi noi! Vă 
spun din nou, dacă nu-i musai, nu mergeţi acolo. 


Jaskier a înghiţit în sec. 


— Treaba e, s-a îndreptat el ţanţoş în şa, cu mare efort 
luându-şi o mină de mareşal şi o postură bravă, că amo 
urgenţă. Şi mă duc. Acum. 


Amurg-neamurg, păclă-nepăclă, trebuie să mă duc când mă 
cheamă 


datoria. 


Anii de practică şi-au făcut treaba. Vocea trubadurului a 
sunat frumos şi tulburător, ferm şi rece, vibra a oţel şi a 
vitejie. Soldaţii îl priveau cu o admiraţie reală. 


— Înainte de a pleca - comandantul s-a răsucit şi a scos din 
desagă o ploscă plată de lemn -, dă pe gât o duşcă, coane 
cântăreţule! Drege-ţi glasul... 


— Să-ţi fie moartea mai uşoară! a adăugat celălalt, 
posomorâtul. 


Poetul a luat o gură din ploscă. 


— Laşul, a rostit el demn, de îndată ce s-a oprit din tuse şi şi- 
a reluat respiraţia, moare de o sută de ori. Curajosul moare o 
singură dată. Dar duduia Fortuna îi favorizează pe curajoşi 
şi-i dispreţuieşte pe laşi. 


Soldaţii îl priveau cu şi mai multă admiraţie. Ei nu ştiau şi 
nici n-ar fi avut de unde să ştie că Jaskier citează dintr-o 
epopee eroică. Şi, culmea, 


scrisă de altcineva. 


— Şi acestea fiind zise - poetul şi-a scos din sân o punguţă 
zornăitoare din piele -, permiteţi-mi să vă răsplătesc pentru 
escortă, înainte să vă 


întoarceţi în fortăreață, înainte să vă puneţi din nou în slujba 
patriei-mamă, mergeţi într-o tavernă şi beţi o tărie în 
sănătatea mea. 


— Mulţumim, conaşule, s-a îmbujorat comandantul. Matale 
eşti mărinimos, iar noi... lartă-ne că te lăsăm singur, dar... 


— Nu-i nimic. Adio! 
Bardul şi-a aranjat fudul pălăriuţa pe urechea stângă, şi-a 


înghiontit calul cu călcâiul şi a început să coboare defileul, 
fluierând melodia Nuntă 


în Bullerlyn, cântec de cavalerie celebru şi extrem de 
obscen. 


— Şi când mă gândesc la cele spuse de comandantul de 
companie în Fort, a zis posomorâtul, că-i un parazit, un laş şi 
un ticălos. Şi, când colo, el este un maestru marţial şi 
curajos şi, culmea, un poet. 


— Da, ai dreptate, a fost de acord comandantul plutonului. 
Nu se teme, n-ai ce spune. Nici măcar pleoapele nu-i 
clipeau, zău. Şi încă mai şi fluieră, l-auzi? Hă, hă... Ai văzut 
ce-a spus? Că este ambarasat. Nu te teme, că nu numesc ei 
ambarasat pe oricine. Tre' să aibă cap pe umeri, nu doar ca 
să nu-i plouă-n gât ca să se facă ambarasat... 


Jaskier a accelerat ritmul, dorea să plece cât mai curând 
posibil. Nu voia să-şi strice reputaţia pe care tocmai o 
câştigase. Şi ştia că nu mai putea fluiera mult, i se uscaseră 
buzele de teamă. 


Defileul era întunecat şi umed, lutul înmuiat şi covorul 
frunzelor putrede, presărate pe el, amortiza zgomotul 
copitelor armăsarului castrat, pe care poetul îl botezase 
Pegaz. Pegaz avansa alene, cu capul plecat. Era unul dintre 
puţinii cai cărora nu le pasă nicidecum de ce se întâmplă în 
jurul lor. 


Pădurea se apropia de capăt, dar o luncă largă, cu stufăriş, îl 
despărţea pe Jaskier de albia râului, marcată cu un şir de 
arini. Poetul a oprit calul. S-a uitat atent în jur, dar n-a văzut 
nimic. Şi-a ciulit urechile, dar n-a auzit decât orăcăitul 
broaştelor. 


— Ei bine, căluţule, şi-a dres glasul, c-o moarte suntem toţi 
datori. 


înainte! 


Pegaz şi-a ridicat uşor capul, întinzându-şi interogativ 
urechile care, de obicei, erau îndoite. 


— Ai auzit bine. Înainte! 


Castratul s-a urnit cu reticenţă, noroiul plescăia sub copite. 
Broaştele 


se strecurau în salturi pe sub picioarele lungi ale calului. La 
câţiva paşi înaintea lor, o rață măcăia zbătându-şi aripile, 
făcând inima trubadurului să se oprească pentru o clipă, 
apoi a început să bată foarte repede şi intens. Lui Pegaz nu-i 
păsa nicidecum de rață. 


— Călărea eroul... îngăima Jaskier, ştergându-şi sudoarea 
rece de pe gât cu o batistă scoasă din sân. Trecea fără frică 
prin râpă, fără să-i pese de săriturile broaştelor şi nici de 
balaurii zburători... Călărea văzându-şi de drum... Până când 
a ajuns la o întindere imensă de apă... 


Pegaz a fornăit şi s-a oprit. Erau pe malul râului, printre 
stuful şi rogozul care îi ajungeau deasupra etrierilor. Jaskier 
şi-a şters pleoapele transpirate, şi-a înnodat eşarfa în jurul 
gâtului. Îndelung, până când l-au podidit lacrimile, s-a uitat 
la arinişul gros de pe malul opus. Nu a văzut pe nimeni şi 
nimic. Suprafaţa apei era încreţită de algele purtate de 
curenţi, chiar deasupra lor se învârteau pescăruşi albaştri, 
turcoaz cu portocaliu. În aer sclipeau roiurile de insecte. 
Peştii înghiţeau rusalii, lăsând cercuri mari pe suprafaţa 
apei. 


Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, baraje de castor, grămezi 
de ramuri tăiate, trunchiuri tăiate şi doborâte, spălate de 
cursul leneş. Aşadar castori, şi-a spus în sinea lui poetul, o 
bogăţie incredibilă. Şi nu e deloc ciudat. Nimeni nu-i 
stânjeneşte pe nenorociţii rozători de copaci. Nici tâlharii, 
nici vânătorii şi nici apicultorii nu se aventurează prin zonă, 


nici măcar braconierii omniprezenţi nu pun capcane pe-aici. 
Cei care au îndrăznit, au primit o săgeată în gât, i-au devorat 
racii în mâlul de la mal. lar eu, idiotul, mă vâr aici, de 
bunăvoie, de-a lungul râului deasupra căruia se ridică 
duhoarea hoiturilor, pe care nici măcar parfumul de mentă şi 
de hrişcă tătărască nu mai izbuteşte s-o suprime... 


A oftat din străfunduri. 


Pegaz a intrat lent în râu cu picioarele din faţă, şi-a coborât 
botul până la suprafaţa apei, a băut cu nesaţ, apoi şi-a întors 
capul şi s-a uitat la Jaskier. Apa i se prelingea din bot şi din 
nări. Poetul a clătinat din cap, a oftat din nou, şi-a suflat 
nasul zgomotos. 


— S-a uitat eroul la adâncurile agitate, a continuat să 
declame încet, stăpânindu-şi clănţănitul dinţilor. S-a uitat şi 
a pornit la drum călare, căci inima lui nu ştia ce-i teama. 


Lui Pegaz îi atârnau capul şi urechile. 
— Nu ştia ce-i teama, îţi spun eu. 


Pegaz dădea din cap, scuturându-şi hăţurile şi zăbalele. 
Jaskier l-a 


îndreptat înghiontindu-l cu călcâiul în flancul drept. 
Castratul a intrat în apă cu o resemnare patetică. 


Cureaua nu era prea adâncă, dar năpădită de vegetaţie. 
Până când au ajuns în centrul râului, picioarele lui Pegaz 
târau lujeri lungi de buruieni încâlcite. Calul avansa domol şi 
se chinuia la fiecare pas să se scuture de algele împleticite 
în jurul picioarelor. 


Papura şi arinii de pe malul drept nu erau prea departe. Erau 
atât de aproape, încât Jaskier simţea un ghem în stomac. Era 


conştient că în mijlocul râului, captiv între plante, era o ţintă 
excelentă, imposibil de ratat. Cu ochii imaginaţiei vedea 
deja arcurile curbate, corzile încordate şi vârfurile ascuţite 
ale săgeţilor şuierătoare, îndreptate spre el. 


A strâns cu coapsele flancurile calului, dar lui Pegaz puţin îi 
păsa. În loc să accelereze, s-a oprit ridicându-şi coada. 
Merele de balegă se strecurau în apă plescăind. Jaskier 
gemea întruna. 


— Eroul, a îngăimat el, închizând ochii, n-a putut trece prin 
repezişurile nenorocite. A murit de moarte eroică, străpuns 
de o puzderie de săgeți. L-a acoperit pentru totdeauna lutul 
albastru, algele verzi ca jadul l-au îmbrăţişat în mrejele lor. A 
dispărut fără urmă, a supravieţuit doar balega de cal, 
purtată de curent spre marea îndepărtată... 


Pegaz care, se vedea de la o poştă, se simţea mai uşor s-a 
deplasat din proprie iniţiativă, rapid şi hotărât spre mal, iar 
acolo, unde nu mai erau alge, a îndrăznit chiar să 
accelereze, udând complet pantofii şi pantalonii lui Jaskier. 
Poetul nici n-a băgat de seamă - viziunea săgeţilor 
îndreptate spre abdomenul lui nu-i dădea pace nicidecum, 
jar spaima i se târa pe spate şi pe gât ca o meduză uriaşă, 
rece şi alunecoasă. Întrucât, în spatele arinilor, la nicio sută 
de paşi de centura verde luxuriantă a ierburilor de râu, ieşea 
din nori un zid vertical, negru şi primejdios, de pădure. 


Brokilon. 


Pe mal, la câţiva paşi în aval, zăcea un schelet de cal. 
Urzicile şi rogozul îi străpungeau cuşca toracică. Mai erau şi 
alte oase, mai mici, care nu păreau de cal. Jaskier a fost 
zgâlţâit de un tremur, şi-a întors privirea. 


Îmboldit cu pintenii, castratul a ţâşnit din malul mlăştinos, 
cu trosnete şi plescăieli, mâlul puţea îngrozitor. Broaştele s- 


au oprit pentru o clipă. 


Era o linişte mormântală. Jaskier a închis ochii. Nu mai 
declama, nu mai improviza. Inspirația şi fantezia dispăruseră 
departe, în necunoscut. Nu 


mai rămăsese decât o teamă rece, dezgustătoare, o senzaţie 
foarte puternică, dar complet lipsită de impulsuri creative. 


Pegaz îşi bălăngănea urechile pleoştite, îşi târa nepăsător 
copitele spre Pădurea Driadelor. Supranumită de mulţi 
Pădurea Morţii. 


Am trecut granița, s-a gândit poetul. Acum e-acum. Atâta 
timp cât eram în râu sau la mal, erau ele pe cai mari. Dar 
acum nu. Acum sunt un intrus. 


Ca şi cel de colo... Poate că şi în urma mea nu rămâne decât 
un schelet... Un avertisment pentru următorii îndrăzneți... 
Dacă driadele sunt aici... Dacă mă 


urmăresc... 


Îşi aducea aminte cum se distrau la bâlci trăgând cu arcul, 
rememora întrecerile corecte şi demonstrațiile arcaşilor, 
ţintele şi manechinele de paie, spintecate şi străpunse de 
săgeți. Ce simte cel care e străpuns de o săgeată? Lovitură? 
Durere? Sau poate... nimic? 


Nu erau driade prin preajmă sau nu hotărâseră încă ce 
puteau face cu cavalerul singuratic, pentru că poetul se 
îndrepta spre pădure, încremenit de teamă, dar viu, întreg şi 
nevătămat. Intrarea în pădure era protejată printr-o capcană 
consistentă, acoperită cu rădăcini şi ramuri rupte de vânt, 
dar Jaskier n-avea de gând nicidecum să ajungă până la 
capătul pădurii, ca să nu mai vorbim de pătrunderea mai 


spre inima pădurii. Ar fi putut să rişte, dar nu şi să se 
sinucidă. 


A descălecat foarte încet şi a priponit hăţurile de o rădăcină 
ieşită la suprafaţă. Nu obişnuia aşa ceva - Pegaz n-avea 
năravul de a se îndepărta de stăpân. Jaskier, însă, nu ştia 
cum ar fi reacţionat calul la şuieratul şi zbârnâitul săgeţilor. 
Până atunci, nici Pegaz, nici el nu fuseseră expuşi la astfel 
de zgomote. 


Şi-a scos lăuta din mânerul şeii, un instrument unic, de 
înaltă clasă, cu un grif fin. Un dar de la un elf, s-a gândit în 
sinea lui, mângâind lemnul încrustat. Se poate întâmpla ca 
să se întoarcă la Norodul mai Vechi... 


Dacă driadele n-o s-o lase lângă trupul meu mort... 

În apropiere zăcea un copac bătrân, doborât de vânt. Poetul 
s-a aşezat pe trunchi, şi-a sprijinit lăuta pe genunchi, şi-a 
lins buzele, şi-a şters de pantaloni palmele transpirate. 


Soarele apunea. Din Curea se înălța negura, acoperind lunca 
cu un giulgiu alb-cenuşiu. Era mai răcoare. Trompetele 
cocorilor au răsunat şi au încetat, doar broaştele orăcăiau în 
continuare. 


Jaskier a atins coardele. O dată, de două ori, de trei ori. Şi-a 
acordat instrumentul şi a început să cânte. După care a 
început să cânte din 


gură: 
YWviss, m'evelienn vente căelm en tell 
Elaine Ettariel 


Aep cor me lode deith ess"viell 


Yn blath que me darienn 
Aen minne vain tegen a me 
In toin av muireănn que dis eveigh e aep Ilea... 


Soarele a dispărut în spatele pădurii. În umbra copacilor 
uriaşi din Brokilon s-a făcut dintr-odată beznă. 


L'eassan Lamm feainne renn, ess'ell, 
Elaine Ettariel, 

Aep cor... 

Nu a auzit. l-a simţit prezenţa. 

— N'te mire daetre. Sb'aente vort. 


— Nu trage... a bâiguit el docil, fără să privească în jur. 
N'aen aespar a me... Sunt paşnic... 


— N'ess a tearth. Sh'aente... 
S-a supus, deşi degetele i-au îngheţat şi i-au amorţit pe 
coarde, iar glasul îi ieşea cu greu. Dar în glasul driadei nu se 


simţea nicio duşmănie, iar la urma urmei, el era un 
profesionist, ce naiba! 


L'eassan Lamm feinne renn, ess'ell, 
Elaine Ettariel, 

Aep cor aen tedd teviel e gwen 

Yn blath que me darienn 


Ess yn e evellien a me 


Que shaent te căelm a'vean minne me striscea... 


De data asta a îndrăznit să se uite cu coada ochiului peste 
umăr. Ceva ghemuit lângă trunchi, foarte aproape, arăta ca 
un tufiş acoperit de iederă. Dar nu era un tufiş. Tufişurile nu 
aveau ochi mari şi strălucitori. 


Pegaz a fornăit încet şi Jaskier a ştiut că în spatele lui, în 
întuneric, cineva îi pipăie nasul calului. 


— Sh'aente vort? a întrebat driada din nou, aplecată în 
spatele lui. 


Vocea îi era ca foşnetul frunzelor lovite de ploaie. 


— Eu... a început el. Eu sunt... Eu sunt prietenul vrăjitorului 
Geralt... 


Ştiu că Geralt... Că Gwynbleidd e printre voi, în Brokilon. Am 
venit... 


— N'te dice'en. Sh'aente, va. 


— Sh'aent? a întrebat încet o a doua driadă din spatele lui, 
aproape în cor cu a treia. Şi probabil cu a patra. Nu era sigur. 


— Yea, sh'aente, tâedh, i-a spus cu o voce argintie, de fetiţă, 
ceea ce cu o clipă mai devreme i se părea poetului un 


mesteacăn crescut la câţiva paşi în faţa lui. Ess'/aine... 
Tăedh... Tu cântă... Tot despre Ettariel... Da? 


EI s-a supus. 
Să te iubesc, drăguță Ettariel, 
Acesta e al vieţii mele ţel 


Lasă-mi comoara amintirii 


Și floarea magic-a iubirii, 

Zălog şi legământ, 

Lacrimi argintii 

Ca roua pe pământ... 

De data asta a auzit paşi. 

— Jaskier! 

— Geralt! 

— Da, eu sunt. Nu mai face atâta zarvă. 

— Cum m-ai găsit? De unde ştiai că sunt în Brokilon? 

— De la Triss Merigold... La naiba... 

Jaskier s-a împiedicat din nou şi era să cadă, dar driada care 
mergea lângă el l-a sprijinit abil cu o forţă surprinzătoare 
pentru dimensiunile ei mici. 

— Gar'ean, tăedh, l-a avertizat ea argintiu. Va fi căelm. 


— Mulţumesc. Ce beznă! S-o tai cu cuțitul, nu alta... Geralt? 
Unde eşti? 


— Aici. Nu mai rămâne în urmă. 
Jaskier a grăbit pasul, s-a împiedicat din nou şi era pe 
punctul de a se izbi de vrăjitorul care se oprise în faţa lui în 


întuneric. Driada i-a depăşit fără zgomot. 


— Bezna naibii... Mai avem mult? 


— Nu prea. Tabăra-i la o azvârlitură de băț. Cine mai ştie, în 
afară de Triss, că m-am ascuns aici? Ai vorbit cu cineva? 


— A trebuit să-i spun regelui Venzlav. Aveam nevoie de un 
salvoconduct ca să călătoresc prin Brugge. Acum vremurile 
sunt aşa de grele, încât e mai bine să nu vorbim... De 
asemenea, trebuia să am acordul lui pentru intrarea în 
Brokilon. Dar Venzlav te cunoaşte şi te apreciază... El m-a 
desemnat, închipuie-ţi, ambasador. Sunt sigur că va păstra 
secretul, l-am rugat. Hai, nu te înfuria, Geralt... 


Vrăjitorul s-a apropiat. Jaskier nu-i vedea expresia feţei, ci 
doar părul alb şi barba albă crescută de mai multe zile, chiar 
şi în întuneric. 

— Nu mă înfurii, i-a simţit mâna pe umăr şi i s-a părut că 
vocea care până atunci fusese mai rece se schimbase 
oarecum în acel moment. Mă 

bucur că ai venit, nenorocitule! 


— E frig aici, tremura Jaskier de trosneau crengile pe care 
şedeau. Am putea să aprindem... 


— Nici să nu te gândeşti! i-a răspuns printre dinţi vrăjitorul. 
Ai uitat unde te afli? 


— Chiar până acolo... trubadurul s-a uitat în jur. Fără niciun 
foc, aşa-i? 


— Copacii urăsc focul. Şi ele. 


— La naiba! Şi o să stăm în frig? Şi în bezna asta? Dacă 
întind mâna, nu-mi văd degetele... 


— Atunci, nu ţi-o întinde! 


Jaskier a oftat, s-a cocoşat, şi-a frecat coatele. A auzit cum 
vrăjitorul, care stătea lângă el, trosnea nişte bețe subţiri cu 
degetele. 


În bezna s-o tai cu cuțitul a licărit din senin o luminiţă verde, 
şovăitoare şi înceţoşată la început, dar n-a durat mult şi s-a 
limpezit. 


După prima au început să pâlpâie şi altele, în mai multe 
locuri, ţopăind ca licuricii sau ca foculeţele vii din mlaştină. 
Pădurea s-a înviorat dintr-odată, strălucind printre umbre 
unduitoare, iar Jaskier a desluşit siluetele driadelor din jur. 
Una dintre ele s-a apropiat şi le-a lăsat ceva lângă ei, care 
arăta ca un morman de tuberculi. Poetul şi-a întins cu 
prudenţă mâna. Luminiţa verde era complet rece. 


— Ce este, Geralt? 


— Humus şi o specie de muşchi. Creşte numai aici, în 
Brokilon. Şi numai ele ştiu cum să le îmbine ca să 
strălucească. Mulţumesc, Fauve. 


Driada nu i-a răspuns, dar nici n-a plecat. S-a aşezat pe vine 
lângă ei. 


Fruntea îi era încinsă cu o coroniţă, părul lung îi cădea pe 
umeri. In lumină, părul părea verde şi poate că chiar aşa era. 
Jaskier ştia că părul driadelor avea cele mai bizare culori. 


— Tăedh, a spus ea melodios, ridicându-şi spre trubadur 
ochii strălucitori pe o faţă mică, traversată în curmeziş de 
două dungi paralele de vopsea întunecată, de camuflaj. 
Ess've vort shaente aen Ettariel? 


Shaente a'vean vort? Shaente a'vean vort? 


— Nu... Poate mai târziu, a răspuns politicos, alegându-şi cu 
grijă 


cuvintele din Graiul mai Vechi. Driada a oftat, s-a aplecat, a 
mângâiat delicat griful lăutei de lângă ea şi s-a ridicat ca un 
resort. Jaskier a urmărit-o cu privirea în timp ce intra în 
pădure, spre altele, ale căror siluete se zăreau vag printre 
umbrele unduitoare puse în lumină de strălucirea slabă a 
felinarelor verzi. 


— N-am jignit-o, nu? l-a întrebat încet. Ele vorbesc în 
dialectul lor, eu nu le cunosc formele de politeţe... 


— Vezi dacă n-ai un cuţit înfipt în burtă - nu era nici 
batjocură, nici umor în vocea vrăjitorului. Driadele 
reacţionează la insultă împlântându- 


ţi un cuţit în burtă. Nu-ţi fie frică, Jaskier. S-ar părea că sunt 
dispuse să- 


ţi ierte mult mai multe decât stângăciile lingvistice. 
Concertul pe care l-ai dat la poala pădurii părea să le 
încânte. Acum eşti ard tăedh, mare bard. Aşteaptă acum 
continuarea la Floarea Ettariel. Ştii continuarea? Din câte 
ştiu eu, nu-i de-a ta balada. 


— Traducerea e a mea. Şi am îmbogăţit muzica elfilor, n-ai 
băgat de seamă? 


— Nu. 


— Mi-am imaginat eu. Din fericire, driadele ştiu mai multe 
despre artă. Am citit undeva că sunt nişte muzicante 
nemaipomenite. De aceea am pus la cale planul meu isteţ, 
pentru care, apropo, nu m-ai lăudat încă. 


— Te laud, i-a zâmbit după un moment de tăcere. A fost într- 
adevăr isteţ. Şi ai avut noroc, ca de obicei. Arcurile lor bat 
până la două sute de paşi. De obicei nu aşteaptă să treacă 
cineva râul şi începe să cânte pe malul lor. Sunt foarte 
sensibile la mirosurile neplăcute. Nu-şi doresc să le vină 
Cureaua prin pădure cu astfel de duhori. 


— Ei, ce mai contează... a înghiţit poetul în sec. Important e 
c-am reuşit să te găsesc. Geralt, cum te simţi... 


— Ai un brici? 
— Ce? Cum să nul! 


— Să mi-l dai şi mie de dimineaţă. Barba asta mă 
înnebuneşte. 


— Da, şi driadele n-au avut de unde să-ţi dea... Bineînţeles, 
la ce să le trebuie bricele? O să ţi-l dau, stai liniştit. Geralt? 


— Ce? 


— N-am nimic de haleală. Oare ard tăedh, un mare bard, 
poate spera la o cină de la gazdele driade? 


— Ele nu iau niciodată cina. Niciodată. lar santinelele de la 
graniţa Brokilonului nu iau nici micul dejun. Trebuie să mai 
rabzi până la prânz. 


Eu m-am deprins deja. 


— Dar când o să ajungem în capitala lor, în vestita Duen 
Canell, ascunsă în inima pădurii... 


— N-o să ajungem niciodată acolo, Jaskier. 


— Cum aşa? Am crezut că... ţie... ţi-au acordat azil. Pe tine 
doar... te tolerează... 


— Ai folosit cuvântul potrivit. 
Au tăcut un răstimp mai lung. 


— Război, a spus în cele din urmă poetul. Război, ură şi 
dispreţ. Peste tot. In toate inimile. 


— Poetizezi. 
— Dar aşa e, ce mai tura-vura! 


— Exact. Ei bine, spune-mi ce noutăţi ai. Spune-mi ce s-a 
întâmplat cu lumea în răstimpul în care am fost îngrijit aici. 


— În primul rând, Jaskier şi-a dres încet gâtul, spune-mi tu ce 
s-a întâmplat cu adevărat în Garstang. 


— Nu ţi-a zis Triss? 
— Mi-a spus ea ceva. Dar aş vrea s-aud şi versiunea ta. 


— Dacă ştii versiunea lui Triss, atunci, ştii versiunea cea mai 
exactă şi probabil cea mai completă. Spune-mi ce s-a 
întâmplat mai departe, când eram deja în Brokilon. 


— Geralt, i-a şoptit Jaskier, chiar nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
Yennefer şi cu Ciri... Nimeni nu ştie. Nici Triss... 


Vrăjitorul s-a mişcat brusc, crengile au scârţâit. 


— Te-am întrebat eu ceva despre Ciri sau despre Yennefer? a 
spus el cu o voce schimbată. Zi-mi despre război. 


— Nu ştii nimic? N-au ajuns deloc veştile până aici? 


— Au ajuns. Dar vreau să aud tot din gura ta. Povesteşte-mi, 
te rog! 


— Nilfgaardienii, a început trubadurul după un moment de 
tăcere, au atacat Lyria şi Aedirnul. Fără să înainteze 
declaraţie de război. Pretextul a fost constituit de un 
presupus atac al armatei lui Demawend asupra unui fort de 
frontieră din Dol Angra, în timpul congresului magicienilor 
din Thanedd. Unii spun că a fost o provocare. Că erau 
nilfgaardieni deghizați în soldaţi de-ai lui Demawend. Aşa o 
fi fost, probabil că n-o să 


aflăm niciodată. În orice caz, răspunsul Nilfgaardului a fost 
prompt şi masiv: frontiera a fost trecută de o armată 
puternică, concentrată în Dol Angra de săptămâni, dacă nu 
chiar de luni. Spalla şi Scala, ambele cetăţi de graniţă din 
Lyria, au fost distruse în marş în doar trei zile. Rivia era 
pregătită pentru un asediu de mai multe luni, dar, după doar 
două zile, a capitulat sub presiunea breslelor şi negustorilor, 
cărora li s-a făgăduit că, dacă târgul îşi deschide porţile şi 
plăteşte o răscumpărare, nu va fi jefuit... 


— Şi s-au ţinut de cuvânt? 
— Da. 


— Curios! a exclamat vrăjitorul şi vocea i s-a schimbat din 
nou. Să te ţii de cuvânt în zilele noastre? Ca să nu mai spun 
că în trecut nici măcar nu-ţi trecea prin gând să faci astfel de 
făgăduieli, pentru că nimeni nu se aştepta să te ţii de 
cuvânt. Breslaşii şi negustorii n-au deschis porţile cetăților, 
ci şi le-au apărat, fiecare ghildă propriul turn sau bastion. 


— Banii n-au ţară, Geralt. Negustorilor nu le pasă sub 
guvernarea cui fac bani. Nici palatinilor nilfgaardieni nu le 
pasă de la cine colectează 


birurile. Negustorii morţi nu fac bani şi nici nu plătesc biruri. 


— Continuă! 


— După capitularea Riviei, armata Nilfgaardului a mers spre 
miazănoapte valvârtej, aproape fără să-i stea nimeni în cale. 
Trupele lui Demawend şi Meve s-au retras, neputând să 
închidă frontul pentru lupta decisivă. Nilfgaardienii au venit 
la Aldersberg. Pentru a împiedica asedierea cetăţii, 
Demawend şi Meve au decis să accepte lupta. Trupele lor nu 
aveau cea mai bună poziţie... La naiba, dacă ar fi mai multă 


lumină, ţi-aş desena... 


— Lasă desenatul! Şi mai scurteaz-o! Cine a învins până la 
urmă? 


— Aţi auzit, conaşilor? 


Unul dintre condicari, transpirat şi gâfâind, a spart grupul 
din jurul mesei: 


— A venit un olăcar de pe front! Am biruit! Am câştigat 
bătălia! 


Victorie! Este ziua noastră! l-am învins pe duşmani, am 
bătut la ei ca la fasole! 


— Mai încet! a făcut o grimasă Evertsen. Îmi plesneşte capul 
dacă mai urli în halul ăsta. Da, am auzit, am auzit. l-am 
învins pe duşmani. E ziua noastră, frontul nostru şi victoria 
noastră. Asta da, senzaţie. 


Comornicii şi condicarii au tăcut, îl priveau uluiţi pe superior. 
— Dumneata nu te bucuri, conaşule? 
— Mă bucur. Dar pot să mă bucur şi-n tăcere. 


Condicarii au tăcut, uitându-se unii la alţii. Puștani, s-a 
gândit Evertsen. Se bucură precum copiii. La urma urmei nu 


mă mai mir de ei, căci dă-mi voie, acolo, pe deal, chiar 
Menno Coehoorn şi Elan Trahe, ba chiar şi generalul Braibant 
cu barba-i cenuşie, ţipă, sar în sus de bucurie şi se felicită 


dându-și câte-o scatoalcă pe umăr. Victorie! E ziua noastră! 
Păi, a cui altcuiva să fie? Regatele Aedirn şi Lyria au reuşit 
să mobilizeze împreună în 


total trei mii de cavaleri şi zece mii de pedestraşi, dintre 
care o cincime au fost blocați în primele zile ale invaziei, 
izolați prin forturi şi cetăți. O parte din armata rămasă a 
trebuit să se retragă pentru a apăra aripile, amenințate de 
asalturile de la distanță ale cavaleriei uşoare şi de atacurile 
subversive ale trupelor de Scoia'tael. Restul de cinci sau 
şase mii - între care nu mai mult de o mie două sute de 
cavaleri - au luptat pe frontul de lângă Aldersberg. 


Coehoorn a lansat către ei o armată de treisprezece mii de 
inşi, printre care zece escadroane de blindate, floarea 
cavalerilor nilfgaardieni. lar acum nu-şi mai încape în piele, 
râde, işi bate buzduganul de şold şi cere câte-o bere... 


Victorie! Asta da senzație. 


A smuls hărţile şi a luat notele împrăştiate pe masă, şi-a 
ridicat capul şi s-a uitat în jur. 


— Ciuliţi urechile! le-a spus batjocoritor condicarilor. O să vă 
poruncesc. 
Subordonaţii au îngheţat în aşteptare. 


— Fiecare dintre voi, a început el, a ascultat ieri cuvântarea 
înaltului Mareşal Coehoorn către ofiţeri şi panţări. Aş dori să 
vă atrag atenţia, dragii mei, asupra faptului că cele spuse de 


mareşal nu vă privesc. Aveţi alte sarcini şi porunci de 
îndeplinit. Poruncile mele. 


Evertsen a reflectat puţin, şi-a frecat fruntea. 


Război castelelor şi pace colibelor, le-a spus ieri Coehoorn 
panţărilor. 


Ştiţi cum vine asta, a adăugat imediat, v-au învăţat în şcoala 
militară. 


Această regulă era în vigoare până astăzi, trebuie să uitaţi 
de ea de mâine. O altă regulă se va aplica de mâine, care va 
fi de-acum încolo sloganul războiului nostru. Sloganul şi 
porunca mea sunt: război pentru tot ce mişcă. Război pentru 
tot, ce arde cu foc. Trebuie să lăsaţi în urmă 


pământul părjolit. De mâine, vom purta războiul dincolo de 
linia de retragere stabilită în urma semnării tratatului. O să 
ne retragem, dar pământul va fi pustiit acolo în spatele 
liniei. Regatele Riviei şi Aedirnului trebuie să fie prefăcute în 
scrum! Amintiţi-vă de Sodden! Azi a sosit clipa răzbunării! 


Evertsen şi-a dres zgomotos glasul. 


— Înainte ca soldaţii să pârjolească totul în calea lor - s-a 
adresat el condicarilor -, sarcina voastră este de a scoate din 
acest pământ şi din această ţară tot ce se poate, tot ce ne 
poate spori bogăţia ţării. Tu, Audegast, vei avea grijă de 
încărcarea şi transportarea produselor agricole deja recoltate 
şi depozitate. Ceea ce rămâne în câmp şi nu va fi 


distrus de curajoşii cavaleri ai lui Coehoorn trebuie colectat 
de asemenea. 


— Am puţini oameni, conaşule comornic... 


— Vor fi destui sclavi. La muncă forţată. Marder şi cu tine... 
Ţi-am uitat numele... 


— Helvet. Evan Helvet, conaşule comornic. 


— Veţi avea grijă de efectivele de animale. Adună-le în 
turme, du-le la punctele de carantină desemnate. Grijă la 
febra aftoasă şi la alte boli. 


Omorâţi animalele bolnave sau dubioase, ardeţi-le carcasele. 
Pe celelalte duceţi-le la miazăzi, pe drumurile desemnate. 


— "nţeles, să trăiţi! 


Acum, sarcinile speciale, se gândea Evertsen, privindu-şi 
subordonații. 


Cui ar trebui să le încredințez? Toți flăcăii cu caş la gură n-au 
mai văzut mare lucru, n-au deloc experienţă... Oh, la naiba, 
cât imi lipsesc cei bătrâni, sergenții cu experienţă... război, 
război, întruna numai război... soldații pier cu nemiluita, dar 
sergenții, ținând seama de proporții, mult mai rar. Dar 
printre soldați nu se observă pierderile, pentru că ei vin 
întruna, pentru că 


toată lumea vrea să fie soldat. Cine vrea să fie sergent sau 
condicar? Când e întrebat de fiii lui la intoarcere ce-a făcut 
în timpul războiului, cine ar vrea să 


spună cum a măsurat grâul cu banița, cum a numărat pieile 
împuţite şi cum a cântărit ceara, cum a condus convoaiele 
de care pline cu pradă pe drumurile desfundate, presărate 
cu balegă de bou, cum a mânat cirezile mugitoare şi 
turmele behăitoare, înghițind colb, duhoare şi muşte în 
Zbor... ? 


Sarcinile speciale. Turnătoria din Gulet, cu cuptoare mari. 
Furnalul, cositoria, tinichigeria şi fierăria cea mare din 
Eysenlaan, cinci sute de centari de producţie anuală. 
Turnătoria şi fabrica de postav din Aldersberg. Morile de 
malț, distileriile, țesătoriile şi tăbăcăriile din vengerberg... 


Demontaţi şi căraţi. Aşa a poruncit împăratul Emhyr, Flacăra 
Albă, care dansează pe Tumulii Duşmanilor. In două cuvinte. 
Demontați şi cărați, Evertsen. 


Porunca-i poruncă. Trebuie îndeplinită. 


Rămâne ce-i mai important. Minele de minereuri neferoase 
şi prada din ele. Moneda. Giuvaierurile. Operele de artă. Dar 
o să mă ocup eu de ele. 


Personal. 


Pe lângă coloanele negre de fum vizibile la orizont, au mai 
răsărit şi altele. Şi încă altele. Armata punea în aplicare 
ordinele lui Coehoorn. 


Regatul Aedirnului devenea un ţinut al focurilor. 


O lungă coloană de maşini de asediu se târa de-a lungul 
drumului, scârţâind şi ridicând nori de praf. Spre Aldersberg, 
care încă se apăra. Şi spre Vengerberg, capitala regelui 
Demawend. 


Peter Evertsen se uita şi număra. Calcula. Recalcula. Peter 
Evertsen era o mare căpetenie a Imperiului, în timp de 
război, primul trezorier al armatei. Deţinea funcţia de 
douăzeci şi cinci de ani. Numerele şi calculele erau toată 
viaţa lui. 


Catapulta costă cinci sute de florini, trebuchetul două sute, 
petraria minimum o sută cincizeci, cea mai simplă balistă 


optzeci. Pentru solda lunară 


a maşiniştilor bine instruiți e nevoie de nouă florini şi 
jumătate. Coloana care se îndreaptă către vengerberg face, 
având cai, boi şi arme mărunte, minimum trei sute de 
grivne. O grivnă sau cu alte cuvinte o marcă de minereu 
pur, care cântăreşte jumătate de litră, valorează şaizeci de 
florini. Producția anuală a unei mine mari este de cinci, şase 
mii de grivne... 


Coloana de asediu a fost depăşită de cavaleria uşoară. După 
steme şi steaguri, Evertsen i-a recunoscut pe cuirasierii 
prinţului Winneburg, unii dintre cei care se mutaseră din 
Cintra. Da, se gândea în sinea lui, au de ce să se bucure. Au 
izbândit, armata Aedirnului e în debandadă. 


Detaşamentele de rezervă nu vor fi aruncate într-o luptă 

dură, împotriva unei armate normale. Îi vor urmări pe cei 
care se retrag, vor suprima cetele imprăştiate, lipsite de 

căpetenii, vor ucide, vor jefui şi vor pârjoli. Se bucură 


pentru că li se făgăduieşte un război plăcut şi vesel. Un 
războiaş care nu-i osteneşte. Și nu-i ucide. 


Evertsen socotea. 


Escadronul tactic reuneşte zece escadroane obişnuite şi are 
două mii de cai. Deşi winneburgienii mai mult ca sigur nu 
vor mai lua parte la nicio bătălie de proporții, în urma 
confruntării va pieri mai mult de o şesime din contingent. 
Apoi vor fi cantonamente şi bivuacuri, mâncare pe sponci, 
mizerie, păduchi, țânțari, apă contaminată. Şi, ca de obicei, 
se va produce inevitabilul: tifosul, dizenteria şi malaria, care 
vor secera peste un sfert din ei. 


În plus, trebuie adăugate pierderile prilejuite de accidente 
neprevăzute, de obicei aproximativ o cincime din 


contingent. Acasă vor mai reveni vreo opt sute. Nu mai 
mult. Ba poate chiar mai puțin. 


Pe drum trecea alt detaşament de cuirasieri, în spatele 
cavaleriei îşi făceau apariţia corpurile de infanterie. Arcaşii 
mărşăluiau cu veste galbene şi cu căşti rotunde, arbaletrierii 
cu căşti de fier, protecţii şi cămăşi cu zale. În spatele lor 
mergeau scutierii, veterani din Vicovaro şi 


Etolia, iar în continuare coloana era pestriță - cu mercenari 
din Metinna, zbiri năimiţi din Thurn, Maecht, Geso şi 
Ebbing... 


În ciuda căldurii, trupele defilau ţanţoş, bocancii soldaţilor 
stârneau nori de praf, care se rostogoleau pe drum. Tobele 
răsunau, steagurile fluturau în vânt, halebardele, lăncile, 
ghisarmele scânteiau şi se agitau. 


Soldaţii mărşăluiau lejer şi vesel. O armată victorioasă. O 
armată 


invincibilă. Înainte, flăcăi, la luptă! La Vengerberg! Să 
nimicim duşmanul, să ne răzbunăm pentru Sodden! Ne 
îndeplinim misiunea cu veselie, ne umplem desăgile cu 
prada şi valea acasă, acasă! 


Evertsen privea. Şi socotea. 


— Vengerberg a căzut după o săptămână de asediu, a 
încheiat Jaskier. 


N-o să-ţi vină să crezi, dar acolo breslele curajoase au apărat 
turnurile şi zidul până la capăt. Aşadar, toată garnizoana şi 
întreaga populaţie a târgului au fost sacrificate, vreo şase 
mii de oameni. Când s-a răspândit acest zvon, a început 
exodul. Regimentele decimate şi civilii au fugit în masă în 
Temeria şi Redania. Cetele de refugiaţi au luat-o de-a lungul 


Văii Pontarului şi au trecut prin defileul Mahakam. Dar n-au 
reuşit să 


scape toţi. Hoardele călare ale invadatorilor nilfgaardieni i- 
au urmărit, le-au tăiat calea... Ştii de ce? 


— Nu. Nu ştiu... Nu mă pricep la război, Jaskier. 


— Ca să-i facă prizonieri. Sclavi. Au vrut să captureze cât 
mai mulţi oameni posibil. Aceasta este cea mai ieftină forţă 
de muncă pentru Nilfgaard. De aceea i-au urmărit cu atâta 
înverşunare pe fugari. A fost o imensă vânătoare de oameni, 
Geralt. O vânătoare simplă. Deoarece armata a fugit şi 
nimeni nu i-a apărat pe oamenii fugari. 


— Nimeni? 
— Aproape nimeni. 


— N-o să izbutim... a mormăit Villis, privind în jur. N-o să 
izbutim să 


scăpăm... Fir-ar să fie, şi-i atât de aproape frontiera... Atât de 
aproape... 


Rayla s-a ridicat în etrieri, a aruncat o privire spre drumul 
care se strecura printre dealurile acoperite de pădure. 
Drumul, cât vedeai cu ochii, era presărat cu obiecte 
abandonate, cu leşuri de cai, căruţe şi care răsturnate pe-o 
parte. În spatele lor, de dincolo de păduri, coloanele negre 
de fum brăzdau cerul. Se auzeau tot mai aproape ţipetele, 
vacarmul crescând al unei lupte. 


— Au ajuns la ariergardă - Villis şi-a şters faţa de funingine 
şi sudoare. Ai auzit, Rayla? Au nimicit ariergarda! N-o să 
izbutim! 


— De-acum noi suntem ariergarda, a spus mercenarul sec. 
Acum e rândul nostru. 


Villis s-a făcut palid ca ceara, unul dintre soldaţii care 
ascultau a oftat din răsputeri. Rayla a tras de hăţuri, şi-a 
întors armăsarul care fornăia ridicându-şi cu greu capul. 


— N-o să scăpăm oricum, spuse ea calm. Caii se prăbuşesc 
dintr-un moment într-altul. Inainte de a ajunge la trecătoare, 
ne vor prinde şi ne vor decapita. 


— Să aruncăm tot şi să ne strecurăm în pădure, i-a spus Villis 
fără să 


se uite la ea. Unul câte unul, care-ncotro. Poate... o să 
supravieţuim. 


Rayla nu i-a răspuns, dintr-o privire şi dintr-un gest cu capul 
a arătat spre trecătoare, spre drum, spre ultimele rânduri ale 
coloanei lungi de refugiaţi care se îndrepta spre frontieră. 
Villis a înţeles. A înjurat scârbos, a sărit din şa, a şovăit, s-a 
sprijinit în spadă. 


— Descălecaţi! le-a strigat aspru soldaţilor. Baricadaţi 
drumul cu tot ce-aveţi la îndemână! De ce stai şi te uiţi? O 
dată te-a născut maică-ta şi o dată mori! Suntem armata! 
Suntem ariergarda! Trebuie să oprim urmărirea, s-o 
întârziem... 


A tăcut. 


— Dacă tărăgănăm urmărirea, oamenii vor izbuti să treacă în 
Temeria, în partea cealaltă a munţilor, a zis Rayla, 
descălecând şi ea. 


Sunt femei şi copii acolo. Mai stăm pe gânduri? Asta ni-i 
meseria. Pentru asta suntem plătiţi, aţi uitat? 


Soldaţii s-au uitat unul la altul. Pentru o clipă, Rayla s-a 
gândit că vor scăpa, că-şi vor îndemna caii transpiraţi şi 
epuizați pentru un ultim efort imposibil, pe care l-ar face ca 
să ajungă din urmă coloana fugarilor până 


la trecătoarea salvatoare. Se înşela. Îi judeca greşit. 


Au răsturnat carul în curmezişul drumului. Au înjghebat în 
grabă o baricadă. Improvizată. Joasă. Absolut insuficientă. 


Nu au aşteptat mult. Doi cai s-au apropiat şi au căzut în 
râpă, fornăind, poticnindu-se şi scoțând spume din gură. 
Numai unul avea călăreț. 

— Blaise! 

— Pregătiţi-vă... 

Mercenarul a alunecat din şa în braţele soldaţilor: 

— Pregătiţi-vă, fir-ar să fie... Sunt chiar în urma mea... 
Calul a fornăit, a dansat în lateral câţiva paşi, a căzut în 
fund, s-a prăbuşit greoi pe-o crupă. A lovit cu piciorul, şi-a 


întins grumazul, a nechezat lung. 


— Rayla... a zis Blaise răguşit, privind în depărtare. Dă-mi... 
Dă-mi ceva. Mi-am pierdut spada... 


Războinica, uitându-se la fumurile incendiilor care urcau la 
cer, indica printr-o mişcare a capului un topor sprijinit pe 
carul răsturnat. Blaise a apucat arma, a şovăit. Cracul stâng 
al pantalonilor era înmuiat în sânge. 


— Şi ceilalţi, Blaise? 


— l-au căsăpit, a oftat mercenarul. Pe toţi. Tot 
detaşamentul... Rayla, nu e Nilfgaardul... Sunt Veveriţele... 


Elfii ne-au ajuns din urmă. 
Scoia'tael e în avangardă, în faţa nilfgaardienilor. 


Unul dintre soldaţi a strigat sfâşietor, altul s-a trântit la 
pământ, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Villis a înjurat, 
trăgându-şi cureaua armurii. 


— La locurile voastre! a strigat Rayla. În spatele baricadei! 
Nu ne vor prinde vii! Vă făgăduiesc! 


Villis a scuipat, apoi şi-a smuls rapid de pe braţ cocarda 
tricoloră 


negru, auriu şi roşu, a forţelor speciale ale regelui 
Demawend, aruncând-o în groapă. Rayla, mângâindu-şi şi 
curăţându-şi insigna, i-a zâmbit întro parte. 


— Nu ştiu dacă te-ajută, Villis. Nu ştiu, zău. 
— Ai făgăduit, Rayla. 


— Am făgăduit. Şi o să-mi ţin făgăduiala. La locurile voastre, 
flăcăi! 


Arbaletele şi arcurile în mână! 
N-au aşteptat mult. 


Când au respins primul val de atacatori, au rămas doar şase. 
Lupta a fost scurtă, dar aprigă. Soldaţii mobilizați din 
Vengerberg s-au luptat ca nişte draci, rezistând ferm 
mercenarilor. Niciunul dintre ei nu a vrut să 


cadă viu în mâinile Scoia'tael. Preferau să moară în luptă. Şi 
au murit străpunşi de săgeți, înjunghiaţi de sulițe şi loviți de 
spade. Blaise a murit culcat, înjunghiat de pumnalele a doi 
elfi care au căzut pe el sărind de pe baricadă. Niciunul dintre 


cei doi elfi nu s-a mai ridicat. Blaise avea, de asemenea, un 
pumnal. 


Scoia'tael nu le-au lăsat niciun răgaz. Un al doilea comando 
a tăbărât asupra lor. Villis, străpuns pentru a treia oară deo 
lance, s-a prăbuşit. 


— Rayla! a strigat-o slab. Ai făgăduit! 


Mercenara, reglându-şi conturile cu un ultim elf, s-a întors 
rapid. 


— Rămas-bun, Villis! Şi-a proptit vârful spadei sub stern şi a 
împins cu putere. Ne vedem în iad! 


După o clipă era singură. Scoia'tael o înconjurau din toate 
părţile. 


Războinica, mânjită de sânge din cap până-n picioare, şi-a 
ridicat spada, s-a învârtit, şi-a scuturat cosiţa neagră. Stătea 
în mijlocul cadavrelor, înspăimântătoare, schimonosită ca un 
demon. Elfii s-au retras. 


— Haide! le-a strigat sălbatic. Ce aşteptaţi? N-o să mă 
prindeţi vie! 


Sunt Neagra Rayla! 


— Glăeddyv vort, beanna, i-a spus un elf chipeş, cu părul 
deschis, cu chipul de heruvim şi cu ochii mari de safir. A ieşit 
din spatele Scoia'tael, încă ezitând. Calul lui, alb ca zăpada, 
a fornăit, şi-a fluturat capul în sus şi în jos, stârnind energic 
cu copita nisipul de pe drum îmbibat cu sânge. 


— Glăeddyv vort, beanna, a repetat călăreţul. Aruncă spada, 
femeie! 


Mercenara a etalat un zâmbet macabru, şi-a şters faţa cu 
mâneca suflecată, întinzând transpiraţia amestecată cu praf 
şi sânge. 


— M-a costat prea mult ca s-o arunc, elfule! i-a strigat ea. Ca 
să mi-o iei, trebuie să-mi rupi degetele! Sunt Neagra Rayla! 
Hai! 


N-a aşteptat mult. 


— N-au venit întăriri pentru Aedirn? l-a întrebat vrăjitorul 
după un lung răstimp. Aparent, erau tot soiul de alianţe. 
Acorduri privind asistenţa reciprocă... Tratate... 


— Redania, şi-a dres Jaskier vocea, este în plin haos după 
moartea lui Vizimir. Ştii că regele Vizimir a fost asasinat? 


— Ştiu. 


— Regina Hedwig a preluat guvernarea, dar în ţară tronează 
anarhia. 


Şi teroarea. E o vânătoare de Scoia'tael şi de spioni 
nilfgaardieni. 


Dijkstra a străbătut furios ţara în lung şi-n lat, eşafodurile 
sunt scăldate în sânge. Dijkstra nu mai poate merge. Il duc 
într-o lectică. 


— Bănuiesc. Te-a urmărit? 


— Nu. Ar fi putut, dar n-a făcut-o. A, nu contează. În orice 
caz, în halul în care se află Redania, n-ar fi în stare să trimită 
o armată care să 


ajute Aedirnul. 


— Şi Temeria? De ce regele Foltest al Temeriei nu l-a sprijinit 
pe Demawend? 


— De îndată ce a început agresiunea în Dol Angra, a spus 
Jaskier în linişte, Emhyr var Emreis a şi trimis o misiune la 
Wyzima... 


— Fir-ar să fie! a strigat Bronibor, uitându-se la uşa închisă. 
Ce tot au de deliberat atât? De ce a lăsat-o Foltest mai 
moale cu negocierile, de ce l-a primit în audienţă pe câinele 
asta nilfgaardian? Trebuia să-l decapiteze şi să-i trimită 
căpăţâna lui Emhyr! Într-o desagă! 


— Pe toţi zeii, voievodule, i s-a pus un nod în gât preotului 
Willemer. 


Este un ambasador! Ambasadorul e sfânt şi de neatins! Nu-i 
bine... 


— Nu-i bine? Să-ţi spun eu ce nu-i bine! Nu-i bine să stai cu 
mâinile încrucişate şi să te uiţi cum cotropitorii fac ravagii în 
ţara cu care suntem aliaţi! Lyria a căzut deja, iar Aedirnul stă 
să cadă! Demawend nu poate opri singur Nilfgaardul! Ar 
trebui să trimitem imediat un corp expediționar la Aedirn, 
trebuie să-l eliberăm pe Demawend atacând malul stâng al 
Jarugăi! Sunt puţine trupe acolo, cele mai multe escadroane 
au fost trimise în Dol Angra! lar noi stăm aici şi nu mai 
terminăm de deliberat! În loc să luptăm, pălăvrăgim! Şi pe 
deasupra mai primim şi vizita unui ambasador nilfgaardian! 


— Taci, voievodule! l-a pus contele Hereward din Ellander la 
punct pe vechiul soldat cu o privire rece. Aşa-i politica. 
Trebuie să poţi vedea dincolo de botul calului şi de vârful 
lăncii. Trebuie să-l asculţi pe ambasador. Împăratul Emhyr nu 
ni l-a trimis de pomană. 


— Sigur, nu de pomană, a fost de acord Bronibor. Emhyra 
încolţit Aedirnul şi ştie că, dacă intrăm în război, iar 
împreună cu noi, Redania şi Kaedwen, îl batem, îl vom 
alunga din Dol Angra la Ebbing. Ştie că, dacă atacăm Cintra, 
îl lovim în moalele capului, îl forţăm să lupte pe două 
fronturi! De asta îi este frică! El încearcă să ne intimideze ca 
să nu intervenim. De-asta a venit aici ambasadorul 
nilfgaardian, nu de altceva! 


— Aşa că ar trebui să-l ascultăm pe ambasador, a repetat 
contele. Şi să luăm o decizie în concordanţă cu interesele 
împărăției noastre. 


Demawend a provocat fără rost Nilfgaardul şi acum suportă 
consecinţele. 


Şi nu mă prea grăbesc ca să-mi dau viaţa pentru 
Vengerberg. Ce se întâmplă la Aedirn nu-i treaba noastră. 


— Nu-i treaba noastră? Ce vrei să spui, la naiba? Nu-i treaba 
noastră 


că nilfgaardienii se află în Aedirn şi Lyria, pe malul drept al 
Jarugăi, că 


doar Mahakamul ne mai separă de ei? Dacă nu-i glagorie-n 
cap, n-ai ce-i face... 


— Gata cu zarva! i-a avertizat Willemer. Lăsaţi vorba! Vine 
împăratul. 


Uşile sălii s-au deschis. Membrii consiliului regal s-au ridicat, 
tărându- 


şi scaunele. Multe erau goale. Hatmanul Coroanei şi 
majoritatea căpeteniilor erau cu trupele, în Valea Pontarului, 
în Mahakam şi pe Jaruga. De asemenea, erau goale scaunele 


ocupate de obicei de magicieni. Magicienii... Da, se gândea 
Willemer, scaunele magicienilor de aici, de la curtea regală 
din Wyzima, vor rămâne goale mult timp. Cine ştie dacă nu 
pentru totdeauna. 


Regele Foltest a străbătut sala în grabă, s-a oprit lângă tron, 
dar nu s-a aşezat, doar s-a aplecat, sprijinindu-şi pumnii pe 
masă. Nu mai avea nicio picătură de sânge în obraz. 


— Vengerbergul este asediat, a spus regele Temeriei încet, şi 
va fi ocupat dintr-o clipă în alta. Nilfgaardul înaintează fără 
oprelişti spre miazănoapte. Trupele încercuite încă mai 
luptă, dar asta nu va schimba nimic. Aedirnul e pierdut. 
Regele Demawend a fugit în Redania. Nu se ştie nimic 
despre soarta reginei Meve. 


Consiliul tăcea mălc. 


— Nilfgaardienii vor ajunge în câteva zile la frontiera noastră 
de la răsărit, adică de la ieşirea din Valea Pontarului, a 
continuat Foltest, păstrându-şi tonul coborât. Hagge, ultima 
fortăreață din Aedirn, nu va mai dura mult, iar Hagge este şi 
frontiera noastră răsăriteană. Cât despre frontiera noastră de 
la miazăzi... s-a petrecut ceva foarte rău. Regele Ervyll din 
Verden a depus jurământ de vasalitate către împăratul 
Emhyr. 


S-a predat şi a deschis frontierele de la gura Jarugăi. În 
Nastrog, Rozrog şi Bodrog, care aveau să ne păzească 
flancurile, s-au instalat deja garnizoane nilfgaardiene. 


Consiliul tăcea mălc. 


— Supunându-i-se, a continuat Foltest, Ervyll şi-a păstrat 
titlul regal, dar Emhyr e suveranul său. Aşadar, oficial, 
Verden mai este regat, dar, de fapt, este deja o provincie 
nilfgaardiană. Înţelegeţi ce înseamnă asta? 


Situaţia s-a inversat. Fortăreţele din Verden şi gura Jarugăi 
sunt în mâinile Nilfgaardului. Nu mă pot încumeta să forţez 
trecerea râului. Şi nu pot slăbi armata care stă acolo, 
formând un corp care să intre în Aedirn şi să sprijine armata 
lui Demawend. Nu pot face asta. Am o responsabilitate faţă 
de ţara mea şi faţă de supuşii mei. 


Consiliul tăcea mălc. 


— Emhyr var Emreis, împăratul Nilfgaardului, a anunţat 
regele, mi-a 


făcut o propunere... un tratat. Am acceptat. Vă voi explica 
despre ce este vorba în tratat. Şi, când mă veţi asculta, veţi 
înţelege... Veţi recunoaşte că... Veţi spune... 


Consiliul tăcea mălc. 


— Veţi spune... a concluzionat Foltest, veţi spune că vă aduc 
pacea. 


— Aşadar, Foltest a băgat coada între picioare, a murmurat 
vrăjitorul, rupând un alt beţişor între degete. A ajuns la un 
acord cu Nilfgaardul. A lăsat Aedirnul la mila destinului. 


— Da, a confirmat poetul. Şi-a dus totuşi trupele în Valea 
Pontarului, a ocupat şi a organizat blocada fortăreței Hagge. 
lar nilfgaardienii nu au intrat în trecătoarea Mahakam şi nu 
au trecut Jaruga în Sodden, nici n-au atacat Brugge-ul, pe 
care, după capitularea şi vasalitatea lui Ervyll, l-au avut în 
cleşti. Acesta a fost, fără îndoială, preţul neutralității 
Temeriei. 


— Ciri avea dreptate, a zis în şoaptă vrăjitorul. 
Neutralitatea... 


Neutralitatea este de obicei sinonimă cu laşitatea. 


— Ce? 


— Nimic. Şi cum rămâne cu Kaedwen, Jaskier? De ce nu'i-a 
sprijinit Henselt din Kaedwen pe Demawend şi pe Meve? La 
urma urmei, aveau un pact, erau legaţi printr-un legământ. 
Şi, chiar dacă Henselt, asemenea lui Foltest, nu se 
sinchiseşte de semnături şi de peceţi pe documente, nici de 
cuvântul regal, doar n-o fi chiar aşa de prost, fără doar şi 
poate. Nu înţelege că, după căderea Aedirnului şi după 
acordul cu Temeria, îi vine şi lui rândul, că o să fie următorul 
pe lista Nilfgaardului? Kaedwen ar trebui să-l readucă pe 
Demawend la rațiune. Nu mai există nici credinţă, nici 
adevăr în lume, dar poate mai există măcar bun-simţ? Ce 
crezi, Jaskier? Mai există bun-simţ în lume? Sau au mai 
rămas doar ticăloşia şi disprețul? 


Jaskier a întors capul. Felinarele verzi erau aproape, îi 
înconjurau într-un inel strâns. Nu-l observase mai devreme, 
dar acum a înţeles. 


Toate driadele îi ascultaseră poveştile. 


— Ai tăcut, a spus Geralt. Şi asta înseamnă că Ciri avea 
dreptate. 


Codringher avea dreptate. Toată lumea avea dreptate. 
Numai eu, un vrăjitor stupid, naiv şi anacronic, n-am avut 
dreptate. 


Centurionul Digod, cunoscut sub porecla de Damigeana, a 
dat la o 


parte perdeaua cortului, a intrat respirând şuierător şi 
tremurând de mânie. Decurionii au sărit în picioare, 
adoptând posturi şi gesturi militare. Zyvik a aruncat cu 
îndemânare o blană de oaie pe balerca de ţuică aflată între 
două scaune, înainte ca ochii centurionului să se 


obişnuiască cu semiobscuritatea. Nu că Digod s-ar fi 
împotrivit cu încrâncenare băutului în bivuac, ci mai 
degrabă pentru a salva balerca. 


Porecla centurionului nu era întâmplătore - se zvonea că, în 
condiţii favorabile, dădea gata o jumătate de damigeană de 
vinars într-un timp foarte scurt. O gamelă, cu un volum de 
un litru, era golită de centurion, fără s-o ia de la gură, de 
parc-ar fi fost o halbă şi rareori se cherchelea. 


— Ei bine, ce mai faci, coane centurioane? l-a întrebat Bode, 
decurionul arcaşilor. Ce-au hotărât căpeteniile? Ce porunci? 
Trecem frontiera? Vorbeşte odată! 


— De îndată, a gemut Damigeana. Ce arşiţă, fir-ar să fie... De 
îndată 


vă spun tot! Da' mai întâi daţi-mi ceva de băut, că gâtleju' 
mi-i uscat ca rumeguşu'. Şi să nu spuneţi că n-aveţi, că 
pute-a ţuică de la o poştă. Ştiu şi de unde, de sub blana aia 
de oaie. 


Zyvik, înjurând printre dinţi, a dezvelit balerca. Decurionii s- 
au strâns ciorchine, zăngănind gamelele şi cănile de tablă. 


— Aaaa... centurionul şi-a şters mustaţa şi ochii. Uuuuu, al 
naibii de tare! la mai toarnă, Zyvik! 


— Acum, hai, vorbeşte odată, l-a îndemnat nerăbdător Bode. 
Care-s poruncile? Ne îndreptăm spre nilfgaardieni sau stăm 
de strajă ca nişte rahaţi în ploaie? 


— Voi chiar aveţi chef de luptă? 


Damigeana şi-a tras mucii în nas, a scuipat o flegmă şi s-a 
trântit pe o şa: 


— Ardeţi de nerăbdare să treceţi frontiera în Aedirn? Tare 
însetaţi de sânge mai sunteţi! Lupii din voi îşi rânjesc colții. 


— O, da, i-a replicat micul Stahler cu răceală, mutându-şi 
greutatea de pe un picior pe altul. Ambele, ca un vechi 
călăreț ce era, îi erau curbate ca nişte arcuri. Da, coane 
centurioane. E-a cincea noapte de când dormim în bocanci, 
gata să sărim în luptă. Vrem şi noi să ştim încotro o luăm. Fie 
la luptă, fie înapoi în fortăreață. 


— Trecem frontiera, a zis Damigeana scurt, mâine în zori. 
Cinci escadroane de cuirasieri, cu cei Cenuşii în frunte. Ş- 
acu' atenţie, c-osăvă 


spun ce ne-au poruncit nouă, centurionilor şi gonfalonierilor, 
voievodu' 


şi conu' margraf Mansfeld din Ard Carraigh, care au dreptu' 
să vorbească 


direct cu regele. Ciuliţi bine urechile, că n-o să-mi bat gura 
de două ori. 


Sunt porunci neobişnuite. 
În cort s-a făcut linişte. 


— Nilfgaardienii au trecut prin Dol Angra, a spus 
centurionul. Au şters Lyria de pe faţa pământului şi în patru 
zile au ajuns la Aldersberg, unde au căsăpit armata lui 
Demawend. Pe urmă, după vreo şase zile de asediu, au 
capturat Vengerbergu' prin trădare. Deocamdată se 
îndreaptă 


în pas vioi spre miazănoapte, împingând ce-a mai rămas din 
armata Aedirnului spre Valea Pontarului şi spre Dol 
Blathanna. Vin spre noi, spre Kaedwen. Aşa că porunca pen' 


Cuirasierii Cenuşii îi următoarea: treceţi frontiera şi luaţi-o în 
marş forţat spre miazăzi, oblu spre Valea Florilor. In trei zile 
tre' s-ajungem la râu' Dyfne. Repet, în trei zile, adică 


o să iuţim pasu'. Până la râu' Dyfne, niciun pas mai departe. 
Nici măcar un pas, repet. Curând, nilfgaardienii o să se arate 
pe malu' cellant. Da' 


grijă şi atenţie, feriţi-vă să luptaţi cu ei! Sub nicio formă, 
'nţeles? Chiar dacă o să-ncerce să treacă râu' pe undeva, 
faceţi în aşa fel ca să fiţi văzuţi, să vă arătaţi emblemele, ca 
să ştie că noi suntem armata Kaedwenului. 


Cortul devenise şi mai liniştit, deşi părea că mai liniştit de- 
atât n-ar fi putut fi. 


— Păi, cum vine asta? a bombănit Bode în cele din urmă. Să 
nu ne batem cu nilfgaardienii? Păi, ori îi război, ori nu-i? Zău 
aşa! Cum vine asta, coane centurioane? 


— Aşa-i porunca. Nu ne ducem la război, numa"... 
Damigeana s-a scărpinat pe gât. Numa” dăm o mână de 
ajutor frăţesc. Trecem frontiera doar pentru ca să le 
asigurăm protecţia oamenilor din Aedirnu' de Sus... 


Şi eu, la naiba, ce prostii mai spun... Nu din Aedirn, ci din 
Marchia de Jos. Asta a spus conu' margraf Mansfeld. Asta-i, 
ce să-i faci! Demawend a fost învins, s-a prăbuşit şi acum 
zace lat, că a condus prost şi habar n-are de politică. Ăsta-i 
sfârşitu' lui şi al întregii împărăţii a Aedirnului. Regele nostru 
l-a împrumutat pe Demawend cu mulţi bani, pentru că-i era 
dator pentru un ajutor primit. Nu-i cazu' să fie lăsată să se 
piardă o asemenea bogăţie, trebuie luată-napoi. Nu putem 
îngădui ca fraţii şi compatrioţii noştri din Marchia de Jos să 
cadă în sclavia nilfgaardiană. Trebuie să-i, cum s-ar spune, 
să-i eliberăm. Deoarece astea sunt pământurile noastre de 


odinioară, Marchia de Jos, odată aflată sub sceptru' 
Kaedwenului, iar 


acum o să se întoarcă sub sceptru' ăsta. Până la râu' Dyfne. 
Asta-i aranjamentu' regelui nostru Henselt cu Emhyr al 
Nilfgaardului. Dar, aranjament-nearanjament, Cuirasierii 
Cenuşii trebuie să stea de-a lungu' 


râului, 'nţeles? 


Nimeni nu i-a răspuns. Damigeana a făcut o grimasă, apoi 
un gest cu mâna. 


— Aţi 'nţeles pe naiba, bandiţilor! Văd eu. Da' nu-i nica, că 
nici eu n-am priceput prea multe. Că priceperea asta o are 
Maiestatea Sa, o au regele, conții, voievozii şi căpeteniile de 
mare rang. Noi suntem soldaţi! 


Noi tre' s-ascultăm de porunci: s-ajungem la râu' Dyfne în 
trei zile, să 


stăm acolo ţepeni, să stăm ca un zid. Asta-i. Toarnă-mi, 
Zyvik! 


— Coane centurioane... Zyvik s-a încurcat. Şi ce-o să fie... 
Ce-o să se întâmple dacă armata Aedirnului opune 
rezistenţă? Dacă o să ne taie calea? La urma urmei, trecem 
prin ţara lor înarmaţi. Cum o să fie? 


— Şi dacă compatrioţii şi fraţii noştri, a spus Stahler ironic, 
pe care ar trebui, chipurile, să-i eliberâm cum s-ar spune... 
Dac-o să înceapă să 

tragă-n noi cu arcu', să arunce cu pietre? 


— Tre' să stăm de-a lungu' Dyfnei trei zile, a răspuns 
Damigeana apăsat. Nu mai mult. Cine-o să vrea să ne 


întârzie ori să ne oprească din drum e duşmanu' nostru. lar 
pe duşmani tre' să-i învăţăm minte cu lama spadei. Da' grijă 
şi atenţie! Să vă intre bine-n cap poruncile! Nu daţi foc la 
sate, la colibe, nu puneţi mâna pe lucrurile oamenilor, nu 
jefuiţi, nu batjocoriţi muierile, că cine nu ascultă de porunci 
la eşafod! Voievodu' a repetat de vreo zece ori: nu ne ducem 
acolo, la naiba, ca să le invadăm ţara, doar ca să le dămun 
ajutor frăţesc! De ce-ţi rânjeşti dinţii, Stahler? 


Aşa-i porunca, ce naiba! Şi acum daţi fuga la decuriile 
voastre, puneţi-i pe toţi în gardă, caii şi echipamentele tre' 
să strălucească ca luna plină! 


La prânz vreau să văd toate escadroanele la instrucţie, 
voievodu' însuşi vrea să-i vadă pe Cuirasieri la instrucţie. 
Dacă vreunu' sau altu' mă face de ruşine, n-o să mă uite cât 
o trăi, zău! Executarea! 


Zyvik a părăsit ultimul cortul. Mijindu-şi ochii jenaţi de 
lumina soarelui, urmărea tumultul care stăpânea bivuacul. 
Decurionii se grăbeau spre detaşamentele lor, centurionii 
alergau care-ncotro înjurând, împiedicându-se la tot pasul 
de nobili, gornişti şi paji. Cuirasierii din Ban Ard tropăiau pe 
câmp, ridicând nori de praf. Era o căldură îngrozitoare. 


Zyvik a iuţit pasul. l-a ajuns din urmă pe cei patru 
menestreli veniţi în ajun din Ard Carraigh, aşezaţi la umbra 
cortului bogat decorat al 


margrafului. Menestrelii tocmai compuneau o baladă despre 
operaţiunea militară victorioasă, despre geniul regelui, 
despre flerul comandanților şi despre curajul soldaţilor 
simpli. Ca de obicei, o compuneau înainte de operaţiune, 
pentru a nu pierde timpul. 


— Fraţii noştri ne-au întâmpinat, cu pâine şi cu sare ne-au 
întâmpinat... fredona unul dintre menestreli ca încercare. Pe 


salvatorii şi eliberatorii lor i-au întâmpinat, i-au întâmpinat 
cu pâine şi cu sare... 


Hei, Hrafhir, găseşte-mi o rimă care să se potrivească cu 
„sare”! 


AI doilea menestrel i-a sugerat o rimă. Zyvik nu a auzit-o. 


Soldaţii din decuria sa, campată în sălciile de lângă iaz, au 
sărit să-l vadă. 


— Pregătiţi-vă! a urlat Zyvik, stând la distanţă, încât damful 
lui să nu le afecteze moralul subalternilor. Înainte de a se 
ridica soarele de patru degete, inspecţie la fiecare! Tot să 
strălucească precum soarele, armele, echipamentu', 
harnaşamentu', caii din dotare! O să facem instrucţie. Vai ş- 
amar dacă vreunu' sau altu' mă face de ruşine în faţa 
centurionului, îi rup picioarele! Hai, la treabă! 


— Ne ducem la luptă, a ghicit călăraşul Krask împingându-şi 
cu sârg poalele cămăşii în pantaloni. Ne ducem la luptă, 
coane decurioane? 


— Da' tu ce crezi? Că ne ducem la bal, la bâlci? Trecem 
frontiera. 


Mâine, în zori, în frunte cu Cuirasierii Cenuşii. Centurionu' n- 
a spus în ce ordine, dar la urma urmei decuria noastră merge 
în frunte ca de obicei. 


Hai, cu talent, mişcaţi-vă cururile! Staţi, întoarceţi-vă! Vă 
spun acu', pen' 


că atunci nu-i sigur că mai avem vreme. N-o să fie un război 
obişnuit, flăcăi. Nu'ş ce tâmpenie modernă au mai inventat 
nobilii ăştia. Ceva de eliberare sau ceva de genu' ăsta. Nu ne 


vom bate cu vrăjmaşu', ci cu acelea, cum să le spun, 
meleagurile noastre de odinioară, le dăm, ca să 


spun aşa, ajutor frăţesc. Acuma grijă mare la ce vă spun: nu 
vă atingeţi de oamenii din Aedirn, nu furaţi, nu... 


— Cum vine asta? a deschis gura Kraska uluit. Cum adică să 
nu prădăm? Şi ce le dăm cailor să mănânce, coane 
decurioane? 


— Furaj pentru cai mai treacă-meargă, da-n rest nimic 
altceva. Nu schilodiţi oamenii, nu daţi foc la colibe, nu 
pârjoliţi lanurile... închide gura, Kraska! Doar nu suntem o 
ceată de tâlhari, suntem în armată, pe mă-ta care te-a făcut! 
Ascultaţi de porunci, dacă nu, la eşafod cu voi! Am spus, nu 
omorâţi, nu daţi foc, nu batjoco... 


Zyvik s-a oprit. 


— Bine, a continuat, după un moment, puteţi batjocori 
muierile, da' 


să nu se audă şi să nu se vadă nimic. 


— Pe podul de peste râul Dyfne, a continuat Jaskier, şi-au 
dat mâna. 


Margraful Mansfeld din Ard Carraigh şi Menno Coehoorn, 
înalta căpetenie a armatei nilfgaardiene din Dol Angra. Şi-au 
dat mâna peste împărăţia sângerândă şi muribundă a 
Aedirnului, pecetluind împărţirea banditească a prăzii. Cel 
mai mârşav gest din istorie. 


Geralt tăcea. 


— Dacă tot veni vorba de mârşăvie, a spus el neaşteptat de 
calm după 


un răstimp, ce s-a întâmplat cu magicienii, Jaskier? Mă refer 
la cei din Capitul şi din Consiliu. 


— N-a rămas nimeni pe lângă Demawend, i-a răspuns poetul 
după o clipă. Şi Foltest i-a prigonit pe toţi cei care l-au slujit, 
i-a surghiunit din Temeria. Filippa se află în Tretogor, 
ajutând-o pe regina Hedwig să 


stăpânească haosul care stăruie în Redania. Triss este cu ea 
şi încă trei, nu-mi amintesc numele. Câţiva sunt în Kaedwen. 
Mulţi au fugit la Kovir şi Hengfors. Ei au ales neutralitatea, 
deoarece Esterad Thyssen şi Niedamir, după cum ştii, au fost 
şi sunt neutri. 


— Ştiu. Dar Vilgefortz? Şi cei care erau de partea lui? 


— Vilgefortz a dispărut. Era de aşteptat ca el să apară în 
Aedirnul capturat, ca locţiitor al lui Emhyr... Dar a dispărut 
fără urmă. Şi, odată 


cu el, şi toţi complicii săi. În afară de... 
— Vorbeşte, Jaskier! 
— În afară de o magiciană care a devenit regină. 


Filavandrel aep Fidhail aştepta răspunsul în tăcere. Şi regina 
tăcea, privind pe fereastră. Fereastra dădea în grădinile care, 
până de curând, constituiau fala şi mândria precedentului 
domnitor al Dol Blathanna, guvernatorul tiranului din 
Vengerberg. Fugind de Elfii Liberi, ajunşi în avangarda 
armatei împăratului Emhyr, guvernatorul uman a putut să 


scoată din vechiul palat elfesc lucrurile cele mai preţioase, 
chiar şi o parte din mobilier. Dar n-a putut să-şi ia grădinile. 
Le-a distrus. 


— Nu, Filavandrel, i-a zis regina în cele din urmă. E prea 
devreme, mult prea devreme. Nu ne putem gândi să ne 
extindem frontierele, căci deocamdată nici măcar nu suntem 
siguri de traseul lor exact. Henselt din Kaedwen nici gând să 
respecte acordul şi să se retragă din lunca râului 


Dyfne. Spionii spun că n-a renunţat la ideea de agresiune. 
Ne poate ataca în orice clipă. 


— Aşa că n-am obţinut nimic. 


Regina şi-a întins încet braţul. Fluturele lui Apollo, care a 
intrat în zbor pe fereastră, i s-a aşezat pe manşeta de 
dantelă, pliindu-şi şi desfăcându-şi aripioarele terminate cu 
câte un smoc în vârf. 


— Am făcut mai mult, a spus regina încet, ca să nu sperie 
fluturele, decât ne-am fi putut aştepta. După o sută de ani, 
ne-am recuperat în cele din urmă Valea Florilor... 


— Nu i-aş mai spune aşa, a zâmbit trist Filavandrel. Acum, 
după 


trecerea trupelor, e mai degrabă Valea Cenuşii. 


— Avem şi noi din nou ţărişoara noastră, a spus regina, 
studiind fluturele. Suntem din nou Oameni, nu exilați. lar 
cenuşa fertilizează 


solul. În primăvară, Valea va înflori din nou. 


— E puţin, Margareta. Prea puţin. Ne-am înmuiat tonul. Până 
nu demult ne lăudam că-i vom împinge pe oameni în mare, 
de unde-au venit. lar acum ne-am redus frontierele şi 
ambițiile la Dol Blathanna... 


— Emhyr Deithwen ne-a dat în dar Dol Blathanna. Ce mai 
vrei de la mine, Filavandrel? Să cer mai mult? Nu uita că, 
chiar şi când accepţi cadouri, trebuie să fii cumpătat. Mai 
ales când vine vorba despre darurile lui Emhyr, pentru că 
Emhyr nu dă nimic de pomană. Trebuie să 


păstrăm cu sfinţenie ţinuturile pe care ni le-a dat. Şi forţele 
pe care le avem la dispoziţie de-abia ne-ajung ca să păstrăm 
Dol Blathanna. 


— Să ne retragem comandourile din Temeria, Redania şi 
Kaedwen, a propus elful cu părul alb. Să ne retragem toţi 
Scoia'tael. Tu eşti regina acum, Enid, o să asculte de 
poruncile tale. Acum, că avem propriul petic de pământ, 
lupta lor nu mai are niciun rost. Este de datoria lor să se 
întoarcă şi să apere Valea Florilor. Lasă-i să lupte ca nişte 
oameni liberi, pentru a-şi apăra propriile frontiere. Acum mor 
ca tâlharii prin pădure! 


Elfa a lăsat capul în jos. 


— Emhyr nu-i de-acord, a şoptit ea. Comandourile trebuie să 
lupte în continuare. 


— De ce? În ce scop? 

Filavandrel aep Fidhail s-a îndreptat brusc. 

— Îţi spun mai multe. Nu trebuie să-i sprijinim şi să-i ajutăm. 
Asta a fost înţelegerea dintre Foltest şi Henselt. Temeria şi 


Kaedwenul ne vor respecta suveranitatea în Dol Blathanna, 
dar numai dacă înfierăm lupta 


Veveriţelor şi ne luăm mâna de pe ele. 


— Copiii ăştia mor, Margareta. Mor în fiecare zi, mor într-o 
luptă 


nedreaptă. După aranjamentele secrete cu Emhyr, oamenii 
se aruncă pe comandouri şi-i zdrobesc. Sunt copiii noştri, 
viitorul nostru! Sângele nostru! Şi tu îmi spui că trebuie să 
ne luăm mâna de pe ei? Que'ss aen me dicette, Enid? 
Vorsaeke'llan? Aen vaine? 


Fluturele s-a înălţat în zbor, şi-a fluturat aripile, s-a îndreptat 
spre fereastră, s-a rotit, purtat de curenţii aerului fierbinte. 
Francesca Findabair, faimoasa Enid an Gleanna, cândva 
magiciană, actualmente regina Elfilor Liberi, Aen Seidhe, şi-a 
ridicat privirea. În superbii ei ochi albaştri licăreau lacrimi. 


— Comandourile, a repetat ea cu o voce surdă, trebuie să 
lupte mai departe. Trebuie să dezorganizeze regatele 
omeneşti, să le dea peste cap pregătirile de război. Asta a 
fost porunca lui Emhyr şi nu pot să-i ţin piept lui Emhyr. 
lartă-mă, Filavandrel. 


Filavandrel aep Fidhail s-a uitat la ea, plecându-se adânc. 
— Eu te iert, Enid. Dar nu ştiu dacă ei te vor ierta vreodată. 
— Nu s-a găsit niciun magician mai cu scaun la cap? Nici 
măcar când Nilfgaardul măcelărea şi pârjolea Aedirnul, 


niciunul dintre ei nu i-a întors spatele lui Vilgefortz ca să i se 
alăture Filippei? 


— Niciunul. 

Geralt a tăcut îndelung. 

— Nu-mi vine să cred! a spus el în cele din urmă foarte 
liniştit. Nu pot să cred că nimeni nu l-a părăsit pe Vilgefortz 


când au ieşit la iveală 


adevăratele cauze şi consecinţele trădării sale. Eu sunt, 
după cum se ştie, un vrăjitor naiv, fără minte şi rămas în 


urmă. Dar mi-e greu să cred că în niciun magician nu s-a 
trezit conştiinţa. 


Tissaia de Vries şi-a pus semnătura ei sofisticată sub ultima 
frază din scrisoare. După o lungă reflecţie, a adăugat o 
ideogramă lângă ea, adică 


numele ei adevărat. Un nume pe care nimeni nu i-l 
cunoscuse. Un nume pe care nu-l folosise de foarte multă 
vreme. Doar din momentul în care devenise magiciană. 


Ciocârlia. 


A lăsat tocul jos. Foarte atent, măsurat, în curmezişul foii de 
pergament scrise. O clipă a rămas neclintită, privind sfera 
roşiatică a 


soarelui la apus. Apoi s-a ridicat. S-a dus la fereastră. S-a 
uitat la acoperişurile caselor. Case în care oamenii obişnuiţi 
tocmai mergeau la culcare, obosiţi de viaţa şi greutăţile lor 
umane obişnuite, plini de grijile obişnuite pentru soarta lor, 
pentru ziua de mâine. Magiciana s-a uitat la scrisoarea 
întinsă pe masă. O scrisoare adresată oamenilor obişnuiţi. 


Faptul că majoritatea oamenilor obişnuiţi nu puteau citi n- 
avea importanţă. 


Stătea în faţa oglinzii. Îşi aranja părul. Îşi aranja rochia. Îşi 
scutura praful inexistent de pe mâneca umflată. şi calibra 
colierul din spinel pe decolteu. 


Sfeşnicul de sub oglindă nu stătea drept. Poate că 
servitoarea l-a mişcat când a făcut curat. Servitoarea. O 
femeie obişnuită. Un om obişnuit, cu ochii plini de spaimă 
pentru ce urmează să se întâmple. Un om obişnuit, pierdut 
în vremurile dispreţului. Un om obişnuit, care-şi caută 
speranţa şi siguranţa zilei de mâine la ea, la magiciană... 


Un om obişnuit, căruia îi înşelase încrederea. 


Din stradă răzbăteau ropote, tropăieli de bocanci grei de 
armată. 


Tissaia de Vries nici nu s-a clintit, nu şi-a întors capul spre 
fereastră. Îi era totuna ai cui erau paşii. Soldaţii regali? 
Perceptorul, cu un mandat de arestare a trădătorului? 
Asasinii cu simbrie? Zbirii lui Vilgefortz? Nu-i păsa. 


Paşii s-au pierdut în depărtare. 


Sfeşnicul de sub oglindă nu stătea drept. Magiciana l-a 
îndreptat, a corectat poziţia milieului, astfel încât să-i cadă 
rozeta exact pe mijloc şi simetric faţă de cele patru braţe din 
colţurile sfeşnicului. Şi-a desfăcut brăţările de aur de la 
mâini şi le-a aşezat meticulos pe milieul aranjat. Şi-a aruncat 
un ochi critic peste tot, dar n-a găsit nici cea mai mică 


greşeală. Toate erau la locul lor, în ordine. Exact acolo unde 
ar fi trebuit să fie. 


A deschis apoi sertarul comodei, a scos un cuţit scurt, cu un 
mâner de os. 


Chipul ei era mândru şi încremenit. Cadaveric. 


Casa s-a afundat în linişte. Era o linişte deplină, încât s-a 
auzit petala unei lalele ofilite căzând pe masă. 


Soarele, roşu ca sângele, se ascundea încet-încet în spatele 
acoperişurilor caselor. 


Tissaia de Vries s-a aşezat în fotoliul de la masă, a stins 
lumânările 


dintr-o suflare, a aranjat încă o dată tocul care se întindea 
pieziş pe scrisoare, şi-a tăiat venele de la mână. 


Oboseala unei zile întregi pe drumuri şi impresiile acumulate 
s-au făcut simţite. Jaskier s-a trezit şi şi-a dat seama că 
adormise în timpul istorisirii şi că începuse să sforăie pe la 
mijlocul cuvântului. S-a mişcat şi era să cadă de pe grămada 
de crengi. Geralt nu mai era lângă el şi nu mai echilibra 
culcuşul prin contragreutate. 


— Unde-am... şi-a dres vocea şi s-a aşezat. Unde-am rămas? 
O, la magicieni... Geralt? Unde eşti? 


— Aici, i-a răspuns vrăjitorul, abia vizibil în beznă. Continuă, 
te rog! 


Vorbeai de Yennefer. 
— Ascultă... 


Poetul ştia foarte bine că nu avea nici cea mai mică intenţie 
să facă 


vreo aluzie la persoana menţionată. 

— Eu chiarnu... 

— Nu minţi. Te cunosc. 

— Dacă mă cunoşti atât de bine, s-a ofuscat trubadurul, ce 
naiba vrei să-ţi spun? Ştiindu-mă ca pe un cal breaz, ar 
trebui să ştii de ce trec sub tăcere, de ce nu repet zvonurile 


care mi-au ajuns la urechi! Şi ar trebui să ghiceşti zvonurile 
şi de ce vreau să te ţin departe de ele! 


— Que suecc's? 


Una dintre driadele care dormiseră lângă ei a sărit în sus, 
trezită de ridicarea tonului. 


— Îmi pare rău, şi-a cerut iertare vrăjitorul în şoaptă. Şi 
pentru tine. 


Felinarele verzi ale Brokilonului s-au stins, câteva mai 
pâlpâiau. 


— Geralt, a rupt tăcerea Jaskier, tu zici mereu că stai 
deoparte, că nu- 


ţi pasă... Până la urmă ea a început să te creadă. Te-a crezut 
atunci când ea şi Vilgefortz au stârnit jocul ăsta... 


— Destul! l-a întrerupt Geralt. Nicio vorbă în plus! Când aud 
cuvântul 


„jJoc”, îmi vine să-i crap capul cuiva... A, dă-mi brişca, vreau 
să mă 


bărbieresc. 
— Acum? Încă e beznă... 
— Niciodată nu-i beznă pentru mine. Sunt ciudat. 


Când vrăjitorul i-a smuls din mână trăistuţa cu articole de 
toaletă şi s-a îndreptat spre pârâu, Jaskier şi-a dat seama că 
nu mai e adormit deloc. 


Cerul se limpezea deja, anunțând ivirea zorilor. S-a ridicat în 
picioare, a 


intrat în pădure, ocolind cu grijă driadele, înghesuite una în 
cealaltă. 


— Eşti de partea celor care au contribuit la asta? 


S-a întors brusc. Driada sprijinită de trunchiul unui pin avea 
un păr argintiu, vizibil chiar şi în semiobscuritatea zorilor. 


— O imagine foarte urâtă, a continuat ea, încrucişându-şi 
braţele la piept. Cineva care a pierdut tot. Ştii, cântăreţule, e 
interesant. La un moment dat, mi se părea că n-ai cum să 
pierzi tot, că mai rămâne ceva. 


Întotdeauna. Chiar şi în vremuri de dispreţ, în care naivitatea 
se poate răzbuna în cel mai crud mod, n-ai cum să pierzi 
totul. Însă el... a pierdut vedre întregi de sânge, posibilitatea 
de a merge normal, o parte dintre mişcările mâinii stângi, 
spada de vrăjitor, femeia pe care a iubit-o, fiica recuperată 
ca prin minune, credinţa... Ei bine, m-am gândit, dar ceva- 
ceva, la urma urmei, tot trebuie să-i mai fi rămas. M-am 
înşelat. Nu i-a mai rămas nimic. Nici măcar o brişcă. 


Jaskier tăcea. Driada nu s-a mişcat. 


— Te-am întrebat dacă ai contribuit la asta, a reluat ea după 
un răstimp. Dar probabil că am întrebat fără niciun rost. E 
limpede că ai contribuit. E limpede că eşti prietenul lui. Şi, 
dacă ai prieteni şi totuşi pierzi tot, e limpede ca lumina zilei 
că prietenii sunt vinovaţi. Pentru ce-au făcut sau pentru ce 
n-au făcut. Pentru că n-au ştiut ce e de făcut. 


— Ce-aş fi putut? a îngăimat el. Ce-aş fi putut face? 
— Nu ştiu, i-a răspuns driada. 

— Nu i-am spus tot... 

— Ştiu. 

— Nu sunt vinovat cu nimic. 


— Ba da, eşti. 


— Nu! Nu sunt... 


A sărit în sus, trosnind crengile culcuşului. Geralt stătea 
lângă el, ştergându-se pe faţă. Mirosea a săpun. 


— Ce nu eşti? l-a întrebat el cu răceală. Curios, oare ce-ai 
visat? Că 


eşti o broască? Calmează-te! Nu eşti. Că eşti un fraier? Ei, în 
cazul ăsta ar putea fi un vis profetic. 


Jaskier s-a uitat în jur. Erau singuri în poiană. 
— Unde-i... Unde sunt? 
— În lizieră. Pregăteşte-te, e timpul. 


— Geralt, tocmai am discutat cu driada. Vorbea ca noi, fără 
accent şi mi-a spus... 


— Niciuna nu vorbeşte ca noi, fără accent. Ai visat, Jaskier. 
Suntem în Brokilon. Aici poţi visa multe. 


În lizieră îi aştepta o driadă solitară. Jaskier a recunoscut-o 
imediat - 


era cea cu părul verde, care le adusese lumină noaptea şi 
încercase să-l convingă să continue să cânte. Driada a 
ridicat mâna, ordonându-le să se oprească. În cealaltă mână 
avea un arc cu o săgeată în coardă. Vrăjitorul şi-a aşezat 
mâna pe umărul trubadurului şi l-a strâns cu forţă. 


— Se întâmplă ceva? a şoptit Jaskier. 
— Da. Stai calm şi nu mişca! 


Ceaţa densă din Valea Curelei înăbuşea vocile şi sunetele, 
dar nu în aşa măsură încât să-l împiedice pe Jaskier să audă 


susurul apei şi fornăitul cailor. Călăreţii au trecut râul. 


— Elfi, a presupus el. Scoia'tael? Se duc spre Brokilon, nu? 
Un comando întreg... 


— Nu, a murmurat Geralt, cu privirea pironită în ceaţă. 
Poetul ştia despre sensibilitatea şi acuitatea neobişnuită a 
văzului şi auzului vrăjitorului, dar nu putea să-şi dea seama 
dacă aprecia cu ochii sau cu urechile. Nu-i un comando. 
Asta-i doar ce-a mai rămas dintr-un comando. Cinci sau şase 
călare, trei cai fără călăreţi. Stai aici, Jaskier! 


Mă duc acolo. 


— Gar'ean, i-a întâmpinat tăios driada cu părul verde, 
avertizându-i, ridicând arcul. N'te va, Gwymbleidd! Ki'rin! 


— Tbaess aep, Fauve, i-a răspuns neaşteptat de aspru 
vrăjitorul. 


M'aespar que va'en, ell'ea? Te rog, trage! Dacă nu, taci şi nu 
încerca să mă 


sperii, pentru că nu mă mai poate speria nimic. Trebuie să 
vorbesc cu Milva Barring şi nu mă las, chiar dacă-ţi place sau 
nu. Stai aşa, Jaskier! 


Driada a lăsat capul în jos. Şi arcul. 


Din negură s-au ivit nouă cai, iar Jaskier a observat că doar 
şase dintre ei purtau călăreţi. A desluşit siluetele driadelor 

care ieşeau de prin desişuri îndreptându-se spre punctul de 
întâlnire. A băgat de seamă că 


trei călăreţi aveau nevoie de ajutor ca să descalece şi de 
sprijin ca să 


poată merge spre copacii salvatori din Brokilon. Celelalte 
driade, ca nişte năluci, treceau printre morile de vânt, prin 
luncă şi dispăreau în pâcla de deasupra Curelei. Dinspre 
malul opus răzbăteau strigăte, nechezaturi de cai 
apropiindu-se, plescăituri în apă. Poetului i s-a părut că a 
auzit şuieratul unei săgeți. Dar nu era sigur. 


— l-au urmărit... a murmurat el. Fauve s-a întors, 
strângându-şi arcul cu mâna. 


— Cântă un cântec din-ăla, tâedh, i-a strigat. N'teshaent 
a'minne, nu ăla cu Ettariel. Cu dragoste, nu. Nu-i momentul. 
Acum e timpul să omorâm, da. Un cântec din-ăla, da! 


— Eu... a îngăimat el, nu sunt vinovat de ce se întâmplă... 
Driada a tăcut o clipă, privind într-o parte. 

— Nici eu, a spus ea şi s-a îndepărtat repede spre desişuri. 
Vrăjitorul s-a întors înainte de a se scurge o oră. Ducea doi 
cai înşeuaţi: Pegaz şi o iapă murgă. Caparasonul iepei avea 
urme de sânge. 


— E un cal elf, nu? De-al celor care au trecut râul? 


— Da, a confirmat Geralt, cu chipul şi vocea schimbate şi 
străine. E o iapă de-ale elfilor. Insă deocamdată o să-mi 
slujească mie. lar când o să 


am ocazia, o s-o schimb cu un cal care să poată căra răniţi, 
iar dacă 


vreunul cade, să stea lângă el. lapa asta n-a fost învățată. 


— Plecăm de-aici? 


— Tu pleci, i-a dat vrăjitorul frâiele lui Pegaz. Drum bun, 
Jaskier! 


Driadele o să te însoţească vreo două mile pe râu ca să nu 
cazi în mâinile soldaţilor din Brugge, care probabil se 
învârtesc în continuare pe malul celălalt. 

— Şi tu? Tu rămâi aici? 

— Nu. Nu rămân. 

— Ai aflat ceva. De la Veveriţe. Ai aflat despre Ciri, nu? 

— Drum bun, Jaskier! 


— Geralt... Ascultă-mă... 


— Ce-ar trebui să ascult? a strigat vrăjitorul şi s-a poticnit 
brusc. Eu, la urma urmei... nu pot s-o las în voia sorții. E 
singură... Nu poate sta singură, Jaskier. Nu înţelegi asta. 
Nimeni nu înţelege, dar eu ştiu. Dacă e singură, o să 
păţească... Ce-am pâţit şi eu demult... Nu înţelegi... 


— Înţeleg. Şi de asta merg cu tine. 
— Ai înnebunit. Ştii încotro mă duc? 


— Ştiu. Geralt, eu... Nu ţi-am spus tot. Sunt... mă simt 
vinovat. N-am făcut nimic, n-am ştiut ce să fac... Dar acum 
ştiu. Vreau să merg cu tine. 


Vreau să te însoțesc. Nu ţi-am spus... despre Ciri, despre 
zvonurile care circulă. M-am întâlnit cu nişte prieteni din 
Kovir care au auzit la rândul lor raportul ambasadorilor 
întorşi din Nilfgaard... Mă gândesc că 


zvonurile alea au ajuns şi până la Veveriţe. Că ai aflat tot de 
la elfii care 


au trecut Cureaua. Dar lasă-mă... aş vrea... Să-ţi spun... 


Vrăjitorul tăcea de mult, lăsându-şi braţele neputincioase în 
jos. 


— Pe cai! a zis el în cele din urmă cu o voce schimbată. O să- 
mi povesteşti pe drum. 


În dimineaţa aceea, în palatul Loc Grim, reşedinţa de vară a 
împăratului, era o forfotă neobişnuită. Cu atât mai 
neobişnuită cu cât agitaţiile, emoţiile şi entuziasmul nu le 
stăteau în caracter nobililor nilfgaardieni, care considerau că 
exteriorizarea îngrijorărilor sau a emoţiilor era un semn de 
imaturitate. Un astfel de comportament era tratat cu atâta 
dispreţ şi repulsie de nobilii nilfgaardieni, încât până şi 
tineretul imatur se sfia să dea dovadă de îngrijorare sau 
entuziasm, deşi aproape nimeni nu se aştepta la un 
comportament decent de la ei. 


În dimineaţa aceea, însă, în Loc Grim nu era niciun tânăr. În 
Loc Grim, tinerii n-aveau ce să caute. Vasta sală a tronului 
din palat era ticsită cu nobili rigizi şi serioşi, cavaleri şi 
curteni, toţi îmbrăcaţi la fel, în negrul ceremonial de la 
Curte, animat doar de gulerele şi manşetele albe. Bărbaţii 
erau însoţiţi de câteva dudui, dar la fel de serioase şi rigide, 
cărora li se permitea să-şi lumineze negrul ţinutelor cu nişte 
bijuterii modeste. Toată lumea se prefăcea că este demnă, 
serioasă şi rigidă. Dar toţi erau incredibil de entuziasmați. 


— Se spune că e urâtă. Slabă şi urâtă. 
— Dar se pare că are sânge albastru. 
— Nelegitim? 


— Nicidecum. Legitim. 


— Aşadar, va urca la tron? 
— Dacă aşa hotărăşte împăratul... 


— La naiba, ia uitaţi-vă numai la Ardal aep Dahy şi la prinţul 
de Wett... Ce mutre acre au... Parc-au băut oţet... 


— Mai încet, conte... Te miri de mutrele lor? Dacă se 
adeveresc zvonurile, Emhyr o să-i plesnească peste obraz pe 
cei din vechile familii. 


O să-i umilească... 


— Zvonurile nu se adeveresc. Împăratul nu se însoară cu 
rătăcita asta! 


Nu poate aşa ceva... 


— Emhyr poate orice. Ai grijă ce vorbeşti, baroane! Atenţie 
la ce scoţi pe gură! Au mai fost unii care au susţinut că 
Emhyr nu putea face una sau alta. Şi au sfârşit pe eşafod. 


— Umblă vorba că a semnat deja un decret privind renta ei. 
Trei sute de grivne, vă daţi seama! 


— Şi titlul de prinţesă. A văzut-o cineva pân-acum? 


— De cum a sosit, a fost luată sub protecţia contesei 
Liddertal, iar casa a fost înconjurată de gardieni. 


— l-a fost încredinţată contesei ca s-o deprindă pe băieţoasă 
cu bunele maniere. Cică prinţesa ta se poartă ca o fată de la 
ţară... 


— Ce-i de mirare? Vine din Nord, din Cintra barbară... 


— Zvonurile despre însurătoarea lui Emhyr nu sunt prea 
întemeiate. 


Nu, nu, e absolut imposibil. Împăratul o va lua de nevastă pe 
mezina lui Wett, cum era stabilit. Nu se însoară cu 
uzurpatoarea asta! 


— E timpul să se însoare cu cineva. Din pricina dinastiei... E 
timpul să 


avem un mic arhiduce... 


— N-are decât să se însoare, dar nu cu vagaboanda asta! 


— Mai încet, nu te aprinde! Vă asigur, stimabililor, că nu se 
înfăptuieşte o asemenea uniune. Care ar fi scopul unei 
asemenea căsătorii? 


— Asta-i politica, contesă. Suntem într-un război. O 
asemenea uniune ar avea o importanţă strategică şi 
politică... Dinastia din care provine prinţesa are titluri legale 
şi drepturi feudale asupra pământurilor din Yarra de Jos. 
Dacă ar deveni consoarta împăratului... Ha, ar fi o mişcare 
excelentă. la priviţi numai acolo, spre ambasadorii regelui 
Esterad, cum şuşotesc... 


— Deci susţii această rudenie ciudată, nu, prinţe? Poate 
chiar l-ai sfătuit pe Emhyr? 


— Treaba mea, margrafule, ce susţin şi ce nu. Cât despre 
hotărârea împăratului, nu te-aş sfătui s-o pui la îndoială. 


— Aşadar, a luat deja o hotărâre? 
— Nu cred. 

— Dar te înşeli. 

— Ce vrei să spui, cucoană? 


— Emhyra alungat-o de la curte pe baroneasa Broinne. l-a 
poruncit să 


se întoarcă la soţul ei. 


— A rupt-o cu Dervila Tryffin Broinne? Nu se poate! Dervla 
era preferata lui de trei ani... 


— Dacă-ţi spun! A alungat-o de la curte. 


— E adevărat. Cică Dervla cu Părul de Aura făcut o 
panaramă... 


Patru gardieni au pus-o cu forţa într-o căruţă... 
— Soţul ei e fericit... 
— Mă îndoiesc. 


— Pentru Marele Soare! Emhyr s-a despărţit de Dervla? S-a 
despărţit de ea pentru vagaboanda asta? Pentru sălbatica 
asta de la miazănoapte? 


— Mai încet... Mai încet, la naiba... 
— Cine îl sprijină? Ce partid îl susţine? 
— Mai încet, v-am rugat. 


— Se uită la noi... Fata asta... Pardon, prinţesa... Pare urâtă... 
Când o s-o vadă împăratul... 


— Adică încă n-a văzut-o? 
— N-a avut vreme. A venit de la Dam Ruach acum un ceas. 


— Lui Emhyr nu i-au plăcut niciodată urâtele. Aine 
Dermott... Clara aep Gwydolyn Gor... lar Dervla Tryffin 
Broinne este o adevărată 


frumuseţe... 


— Poate că şi vagaboanda asta o să se facă mai frumoasă, cu 
timpul... 


— Când o s-o spele? Prinţesele de la miazănoapte se spală 
mai rar... 


— Nu vă jucaţi cu vorbele. Vorbeşti, poate, despre viitoarea 
soţie a împăratului... 


— E încă un copil. N-are mai mult de paisprezece ani. 
— Repet, ar fi o uniune politică... Pur formală... 
— Dacă ar fi aşa, Dervla cu Părul de Aur ar rămâne la Curte. 


Vagaboanda din Cintra s-ar aşeza politic şi formal pe tron, 
alături de Emhyr... Dar la lăsarea serii Emhyr ar lăsa-o să se 
joace cu mitra şi giuvaierurile coroanei, iar el s-ar duce în 
dormitorul Dervlei... Cel puţin până când mucoasa ar atinge 
vârsta la care ar putea naşte în siguranţă. 


— Mda... Ar fi ceva. Cum o cheamă pe această... prinţesă? 
— Xerella sau ceva de genul. 

— Nu, nu-i adevărat. Este... Zirilla. Da, parcă Zirilla. 

— Un nume barbar. 

— Mai încet, la naiba... 

— Şi mai multă seriozitate. Vă purtaţi ca nişte plozi! 


— Aveţi grijă de cuvinte! Vedeţi să nu fie luate drept 
jignitoare! 


— Dacă ai nevoie de satisfacţie, ştii unde să mă cauţi, 
margrafule! 


— Mai încet! Linişte! Împăratul... 


N-a fost nevoie ca dregătorul să facă vreun efort. A fost 
suficientă o lovitură de baston în podea, iar capetele 
împodobite cu berete negre ale 


cavalerilor şi nobililor s-au plecat precum trestiile clătinate 
de vânt. În sala tronului s-a făcut linişte, astfel încât vocea 
dregătorului nu trebuia să se ridice prea mult. 


— Emhyr var Emreis, Deithwen Addan yn Carn aep Monrudd! 


Vâlvătaia Albă care dansează pe Tumulii Vrăjmaşilor a intrat 
în sală. 


A traversat-o de-a lungul şirului format din nobilii de la 
Curte, în pasul său sprinţar, fluturându-şi energic mâna 
dreaptă. Îmbrăcămintea sa neagră nu se deosebea de cea a 
curtenilor, cu excepţia lipsei gulerului. 


Părul întunecat al împăratului, nepieptănat ca de obicei, era 
susţinut de o diademă de aur îngustă şi drăguță, la gâtiîi 
strălucea pandantivul imperial. 


Emhyr s-a aşezat destul de neglijent pe tronul de pe 
postament, şi-a sprijinit cotul pe cotieră şi bărbia în palmă. 
Nu şi-a aruncat piciorul peste cealaltă cotieră a tronului, 
ceea ce însemna că ceremonia poate continua. Niciunul 
dintre capetele plecate nu s-a ridicat nici măcar cu un 
centimetru. 


Împăratul şi-a dres vocea, fără să-şi schimbe poziţia. Curtenii 
au răsuflat şi s-au îndreptat. Dregătorul a lovit din nou 
podeaua cu bastonul. 


— Cirilla Fiona Elen Riannon, regina Cintrei, prinţesă de 
Brugge şi ducesă de Sodden, moştenitoare a Inis Ard Skellig 
şi Inis An Skellig, suzerană în Attre şi Abb Yarra! 


Toţi ochii s-au întors spre uşă, unde stătea înaltă şi demnă 

Stella Congreve, contesă de Liddertal. lar lângă contesă se 
afla posesoarea tuturor titlurilor impresionante menţionate 
anterior. Subţire, cu părul drept, nespus de palidă, uşor 


cocoşată, într-o rochie lungă, albastră. Întro rochie în care se 
părea că se simţea neplăcut şi incomod. 


Emhyr Deithwen s-a îndreptat în tron şi curtenii au făcut 
imediat întro reverență adâncă. Stella Congreve a împins-o 
imperceptibil pe fata cu părul deschis, ambele au defilat de- 
a lungul şirului de nobili înclinați, reprezentanţi ai primelor 
familii din Nilfgaard. Fata trecea rigid şi ezitant. O să se 
impiedice, s-a gândit contesa. 


Cirilla Fiona Elen Riannon s-a împiedicat. 


Urâţică şi slăbănoagă, s-a gândit contesa, apropiindu-se de 
tron. Bleagă, şi nu prea isteață. Dar o să fac eu din ea o 
frumuseţe. O să izbutesc să fac eu din ea o regină, Emhyr, 
aşa cum mi-ai poruncit. 


Vâlvătaia Albă a Nilfgaardului le urmărea de la înălţimea 
tronului 


său. Ca de obicei, ochii îi erau uşor întredeschişi, iar umbra 
unui zâmbet batjocoritor îi dansa pe buze. 


Regina Cintrei s-a împiedicat din nou. Împăratul şi-a pus 
cotul pe cotiera tronului, şi-a sprijinit obrazul în palmă. 
Zâmbea. Stella Congreve era destul de aproape ca să 
recunoască acel zâmbet. A înlemnit de spaimă. Ceva nu e în 
regulă, s-a gândit îngrozită, ceva nu e în regulă. O să 


cadă capete. Pe Marele Soare, o să cadă capete... 


Şi-a venit în fire, a făcut o reverență, forţând-o şi pe fată să 
se încline. 


Emhyr var Emreis nu s-a ridicat de pe tron. Doar şi-a plecat 
uşor capul. Curtenii şi-au ţinut respiraţia. 


— Regină! a declamat Emhyr. 


Fata şi-a plecat capul spăsită. Împăratul nu se uita la ea. Se 
uita la nobilimea adunată în sală. 


— Regină, a repetat el, sunt bucuros să-ţi urez bun-venit în 
palatul meu şi în ţara mea! îţi dau cuvântul meu imperial că 
se apropie ceasul la care îţi vei recupera toate titlurile şi 
pământurile pe care le-ai moştenit pe drept şi care îţi aparţin 
fără putinţă de tăgadă. Uzurpatorii care domnesc peste 
meleagurile tale au pornit un război cu mine. M-au atacat, 
susţinând că-ţi apără drepturile şi cauzele. Să ia la 
cunoştinţă 


întreaga lume: nu lor, ci mie mi-ai cerut ajutor. Să afle toată 
lumea că 


aici, în ţara mea, te bucuri de onoarea şi numele regelui, în 
timp ce printre duşmanii mei ai fost doar surghiunită. Să afle 
toată lumea că în ţara mea eşti în siguranţă, în timp ce 
vrăjmaşii mei nu numai că ţi-au negat coroana, dar au 
încercat şi să-ţi pună viaţa în primejdie. 


Privirea împăratului Nilfgaardului s-a oprit pe trimisul lui 
Esterad Thyssen, regele Kovirului, şi pe ambasadorul lui 
Niedamir, regele Ligii din Hengfors. 


— Să ia la cunoştinţă toată lumea adevărul, inclusiv regii, 
care păreau că nu ştiu de partea cui e dreptatea. Şi toată 
lumea să afle că o săţi se dea ajutor. Vrăjmaşii tăi şi ai mei 
vor fi învinşi. În Cintra, în Sodden şi Brugge, în Attre, în 
Insulele Skellige şi la gura de vărsare a Yarrei va fi din nou 
pace, iar tu vei sta pe tron, spre bucuria oamenilor tăi şi a 
tuturor iubitorilor de dreptate. 


Fata în rochie albastră a coborât capul şi mai jos. 


— Până atunci, a continuat Emhyr, vei fi tratată în ţara mea 
cu tot respectul de mine şi de toţi oamenii mei. Şi, pentru că 
în împărăţia ta încă arde flacăra războiului, în semn de 
onoare, respect şi prietenie din 


partea Nilfgaardului, îţi dau titlul de prinţesa Rowan i Ymlac, 
domniţă a castelului Dam Rowan, unde te vei duce chiar de- 
acum în aşteptarea unor vremuri mai paşnice şi mai fericite. 


Stella Congreve s-a stăpânit, n-a lăsat nici cea mai mică 
urmă de uimire să-i apară pe chip. N-o s-o țină cu el, s-a 
gândit ea, o trimite la Dam Rowan, la capătul lumii, unde nu 
se duce niciodată. Aparent, n-are de gând s-o curteze, nu se 
gândeşte să se căsătorească prea curând. Se pare că nici nu 
vrea s-o vadă. Atunci de ce s-a mai descotorosit de Dervla? 
Ce se petrece aici? 


A tresărit, a apucat-o repede de mână pe prinţesă. Audienţa 
se terminase. Când au părăsit camera, împăratul nici nu s-a 
uitat la ele. 

Curtenii se înclinau. 


Când au plecat, Emhyr var Emreis şi-a aruncat piciorul pe 
cotiera tronului. 


— Ceallach, a spus el, la mine! 


Postelnicul s-a oprit la distanţa impusă de protocol, 
aplecându-se ca un arc. 


— Mai aproape! l-a îndemnat Emhyr. Vino mai aproape, 
Ceallach! 


Vreau să vorbim încet. Şi ce-ţi spun să-ţi fie doar pentru 
urechile tale. 


— Înălţimea Voastră... 
— Ce mai avem astăzi? 


— Acceptarea scrisorilor de acreditare şi acordarea 
exegquatur oficial ambasadorului regelui Esterad din Kovir, i- 
a răspuns pe nerăsuflate postelnicul. Numirea de 
guvernatori, prefecţi şi palatini în noile Provincii şi 
Palatinate. Aprobarea titlului de conte şi apanajele pentru... 


— Îi vom acorda exeguatur şi îl vom primi în audienţă. 
Celelalte rămân pe mâine. 


A 


— Da, Inălţimea Voastră. 


— Spune-i vicecontelui Eiddon şi Skellen să fie în bibliotecă 
imediat după audiența ambasadorului. În secret. Şi tu să fii 
acolo! Şi adu-l şi pe magicianul ăla vestit al tău... Cum îl 
cheamă? 


— Xarthisius, Înălţimea Voastră. Locuieşte într-un turn din 
afara oraşului... 


— Nu mă interesează locuinţa lui. Trimite pe cineva după el, 
să mi-l aducă în sălile mele. In linişte, fără tam-tam, în 
secret. 


— Înălţimea Voastră... Ar fi înţelept ca astrologul ăsta... 
— Am poruncit, Ceallach. 
— Aşa e. 


Trecuseră trei ore, toţi cei chemaţi s-au întâlnit în biblioteca 
imperială. Apelul nu l-a surprins pe Vattier de Rideaux, 
vicecontele Eiddonului. Vattier era şeful serviciului de 


informaţii militare. Emhyr îl chema frecvent pe Vattier - la 
urma urmei erau vremuri de război. 


Apelul nu I-a surprins nici pe Stefan Skellen, poreclit 
Huhurezul, care îndeplinea funcţia de comisar pe lângă 
împărat, specializat în servicii şi sarcini speciale. Pe Huhurez 
nu-l surprindea nimic niciodată. 


A treia persoană chemată a fost extrem de surprinsă de apel. 
Cu atât mai mult cu cât împăratul i s-a adresat mai întâi ei. 


— Maestre Xarthisius! 
— Maiestatea Voastră imperială... 
— Trebuie să aflu unde-şi duce veacul o anumită persoană. O 


persoană dispărută sau ascunsă. Poate e prizonieră. 
Magicienii pe care i-am năimit au dat greş. Pricepi? 


— La ce distanţă se află... se poate afla această persoană? 
— Dacă aş fi ştiut, n-aş fi avut nevoie de magiile tale. 
— Iertare, Înălţimea Voastră imperială... tremura astrologul. 


Problema este că o distanţă prea mare împiedică astrologia, 
practic exclude... hââm, hââm... lar dacă această persoană 
se află sub protecţie magică... pot încerca, dar... 


— Pe scurt, maestre! 


— Am nevoie de timp... şi de ingrediente pentru farmece... 
Dacă 


conjuncţia stelelor e favorabilă, atunci... hââm, hââm... 
Inălţimea Voastră imperială, ce-mi cereţi nu-i lesne de 
înfăptuit... Am nevoie de timp... 


Încă puţin şi Emhyr o să poruncească să-l tragă în țeapă, s-a 
gândit Huhurezul. Dacă magicianul nu se opreşte din 
bâlbâit... 


— Maestre Xarthisius, l-a întrerupt împăratul, neaşteptat de 
politicos, chiar amabil, vei avea la dispoziţie tot ce-ţi trebuie. 
Şi timp. In limitele decenţei. 


— O să fac tot ce-mi stă în putinţă, i-a spus astrologul. Dar 
pot determina doar localizarea aproximativă... Adică o 
regiune sau o anumită rază... 


— Ce? 


— Astrologia... icnea Xarthisius. La distanţe mari, astrologia 
permite doar localizarea aproximativă... Cu o toleranţă nu 
chiar neglijabilă... Cu 


toleranţă foarte mare. Chiar nu ştiu dacă o să izbutesc... 
— O să izbuteşti, maestre, a spus împăratul, iar ochii lui 
întunecaţi îi străluceau ameninţător. Am mare încredere în 


priceperea ta. Cât despre toleranţă, cu cât va fi mai mică a 
ta, cu atât va fi mai mare a mea. 


Xarthisius s-a făcut mic. 


— Trebuie să ştiu exact data de naştere a persoanei, s-a 
bâlbâit. Pe cât posibil, şi ora... Ar fi, de asemenea, important 
un obiect care aparţine acelei persoane... 


— Părul, a spus Emhyr calm. Poate fi părul? 


— Oooo! s-a bucurat astrologul. Păr! Mi-ar prinde tare bine... 
A, dacă 


s-ar putea şi ceva fecale sau urină... 


Ochii lui Emhyr s-au strâns primejdios, iar magicianul s-a 
aplecat şi mai mult, într-o reverență foarte adâncă. 


— Cu mare umilinţă vă cer iertare, Înălţimea Voastră 
imperială... a îngăimat el. Te rog să mă iertaţi... Înţeleg... Da, 
părul e de-ajuns... E de-ajuns... Când pot să-l iau? 


— Îţi va fi înmânat astăzi, odată cu data şi ora naşterii. 
Maestre, nu te mai rețin. Intoarce-te în turn şi începe să 
urmăreşti constelaţiile. 


— Fie ca Marele Soare să aibă grijă de imperiul tău... 
— Bine, bine. Poţi pleca. 


Acum ne-a venit rândul, s-a gândit Huhurezul. Oare ce ne 
aşteaptă? 


— Pe toţi aceia, a spus răspicat împăratul, care scot vreo 
vorbă despre ce se va spune din acest moment, îi aşteaptă 
sfârtecarea. Vattier! 


— Ascult, Înălţimea Voastră. 


— Cum, pe ce drum, a ajuns aici... prinţesa? Cine a fost 
implicat în asta? 


— Din cetatea Nastrog, a răspuns şeful serviciilor de 
informaţii încreţindu-şi fruntea, au escortat-o gărzile 
Inălţimii Voastre, conduse de... 


— Nu te-am întrebat asta, la naiba! De unde a venit fata în 
Nastrog, în Verden? Cine a adus-o în cetate? Cine e 
comandant acolo acum? E cel de la care a venit raportul? Te 
pomeneşti că Godyvron? 


— Godyvron Pitcairn, i-a răspuns Vattier de Rideaux repede. 
A fost în mod clar informat despre misiunea lui Rience şi a 
contelui Cahir aep Ceallach. La trei zile după evenimentele 
de pe insula Thanedd, şi-au făcut apariţia două persoane în 
Nastrog. Mai exact, un om şi un semielf. 


Pretinzând că acţionează la ordinele lui Rience şi Graf Cahir, 
ei i-au 


predat-o pe prinţesă lui Godyyron. 


— Aha, a zâmbit împăratul, iar Huhurezul a simţit un fior 
rece pe şira spinării. Vilgefortz îmi făgăduise că o va prinde 
pe Cirilla pe Thanedd. 


Rience îmi garantase acelaşi lucru. Cahir Mawr Dyffryn aep 
Ceallach primise ordine clare. Şi se pare că la Nastrog, peste 
râul Yarra, la trei zile după scandalul de pe insulă, Cirilla nu-i 
adusă nici de Vilgefortz, nici de Rience, nici de Cahir, ci de 
un om şi un semielf. Lui Godyyron, bineînţeles, nu i-a trecut 
prin cap să-i aresteze pe amândoi? 


— Nu. Să fie pedepsit, Înălţimea Voastră? 
— Nu. 


Huhurezul a înghiţit în sec. Emhyr tăcea, îşi freca fruntea, 
diamantul imens din inelul său strălucea ca o stea. După un 
moment, împăratul şi-a ridicat capul. 


— Vattier! 
— Înălţime? 
— Toţi subordonații să fie pe picior de plecare! Le poruncesc 


să-i prindă pe Rience şi pe contele Cahir. Presupun că 
amândoi se află în zone care deocamdată n-au fost ocupate 


de trupele noastre. O să te foloseşti de Scoia'tael sau de elfii 
reginei Enid. Amândoi închişi în Dam Ruach şi schingiuiţi. 


— Ce să-i întrebăm, înălţimea Voastră? a mijit ochii Vattier 
de Rideaux, prefăcându-se că nu bagă de seamă paloarea 
care îi acoperise chipul postelnicului Ceallach. 


— Nimic. Mai târziu, când se înmoaie un pic, îi întreb eu, 
personal. 


Skellen! 
— Porunciţi! 


— De îndată ce turta asta dulce de Xarthisius... Dacă 
bâlbâitul ăsta izbuteşte să afle ce i-am poruncit... pui la cale 
căutarea anumitei persoane pe teritoriul indicat. O să 
primeşti descrierea. Nu exclud faptul că astrologul o să ne 
indice un teritoriu asupra căruia avem putere, apoi îi 
mobilizezi pe toţi cei responsabili pentru teritoriul respectiv. 
Întregul aparat civil şi militar. Asta înainte de toate. Ai 
înţeles? 


— Înţeles. Pot să... 


— Nu, nu poţi. Stai şi ascultă, Huhurezule! Xarthisius 
probabil că n-o să găsească nimic. Persoana pe care i-am 
spus s-o caute se află probabil pe un teritoriu străin şi sub 
protecţie magică. Pun capul că se află în acelaşi loc ca 
prietenul nostru dispărut ca prin minune, magicianul 


Vilgefortz Roggeveen. Prin urmare, Skellen, vei forma şi 
pregăti un detaşament special, pe care îl vei comanda 
personal. Alege-ţi oameni dintre cei mai buni. Trebuie să fie 
gata pentru orice... şi descurcăreţi. 


Asta înseamnă să nu se teamă de magie. 


Huhurezul a ridicat din sprâncene. 


— Detaşamentul, a continuat Emhyr, va avea sarcina de a 
ataca şi de a controla ceva ce deocamdată mi-e necunoscut 
mie, întrucât probabil e bine apărat şi bine camuflat, 
ascunzătoarea lui Vilgefortz, fostul nostru prieten şi aliat. 


— Înţeleg, a răspuns Huhurezul impasibil. În privinţa 
persoanei căutate, pe care probabil o s-o găsim acolo, 


bănuiesc că nu trebuie să ne atingem de niciun fir de păr de- 
al ei, nu? 


— Bine bănuieşti! 

— Dar de-al lui Vilgefortz? 

— De-al lui puteţi să vă atingeţi, a zâmbit împăratul crud. 
Lui chiar ar trebui să-i cadă o dată pentru totdeauna. Cu tot 
cu capul. La fel şi celorlalţi magicieni, pe care o să-i găsiţi în 
ascunzătoare. Fără excepţii. 


— Am înţeles. Cine va avea grijă să găsească ascunzătoarea 
lui Vilgefortz? 


— Tu, Huhurezule. 


Stefan Skellen şi Vattier de Rideaux au schimbat o privire. 
Emhyr s-a afundat în tron. 


— Este totul clar? Atunci... Ce este, Ceallach? 


— Înălţimea Voastră, a icnit postelnicul, de care nu părea să- 
i pese nimănui, vă implor, aveţi milă... 


— Nu există milă pentru trădători. Nu există milă pentru cei 
care se împotrivesc voinţei mele. 


— Cahir... Fiul meu... 


— Fiul tău... Emhyr şi-a îngustat ochii. Nu ştiu deocamdată 
ce vină a avut fiul tău. Aş vrea să cred că vina lui stă doar în 
prostie şi neputinţă, nu în trădare. Dacă e aşa, o să fie 
decapitat, nu tras pe roată. 


— Înălţimea Voastră! Cahir nu e trădător... Cahir n-a putut... 


— Destul, Ceallach, nu mai vorbi! Vinovaţii o să fie pedepsiţi. 
Au încercat să mă înşele şi asta n-o pot ierta. Vattier, 
Skellen, într-un ceas o să primiţi ordine şi autorizaţiile 
iscălite şi imediat vă apucaţi de treabă. 


Şi încă ceva: nu cred că mai e cazul să adaug că fata pe care 
tocmai aţi văzut-o în sala tronului trebuie să rămână pentru 
toţi Cirilla, regina 


Cintrei şi prinţesa de Rowan. Pentru toţi. Poruncesc ca 
această chestiune să fie tratată ca secret de stat şi problemă 
de cea mai mare importanţă 


naţională. 


Toţi îl priveau uimiţi pe împărat. Deithwen Addan yn Carn 
aep Morvudd a zâmbit uşor. 


— Dar chiar nu pricepeţi? În loc de adevărata Cirilla din 
Cintra, mi-au trimis nu ştiu ce zdreanţă. Pesemne că 
trădătorul a sperat că n-o s-o recunosc. Dar eu o cunosc bine 
pe adevărata Ciri. O s-o recunosc şi la capătul lumii şi în 
bezna iadului. 


E o mare taină faptul că inorogul, deşi tare timid şi temător 
de oameni, dacă întâlneşte în cale vreo duduie care nu a 
avut de-a face cu vreun bărbat în viaţa ei, o să alerge spre 
ea, osă 


îngenuncheze şi, fără teamă, o să-i pună capul în poală. Se 
pare că 


în vremurile de mult apuse au trăit asemenea fecioare care 
au folosit această cunoaştere in anumite scopuri. Au trăit 
ani buni în feciorie şi înfrânare pentru a le sluji vânătorilor 
drept momeală 


pentru inorogi. În curând însă s-a dovedit că inorogul se 
duce doar la fecioarele tinere, nicidecum la cele mai 
bătrâne. Fiind o fiară 


înțeleaptă, inorogul ințelege fără îndoială că e vorba despre 
un lucru care, dincolo de măsura virginității, e dubios şi 
contrar naturii. 


Physiologus 
6 


A trezit-o zăpuşeala. Dogoarea care-i frigea pielea ca un fier 
încins a făcut-o să-şi vină în fire. Nu putea să-şi mişte capul, 
o ţinea ceva. S-a răsucit şi a urlat de durere, simțind că-i 
plesneşte pielea şi că-i pocneşte tâmpla. Şi-a deschis ochii. 
Piatra pe care îşi odihnea capul era maro de la sângele 
coagulat şi uscat. Şi-a atins tâmpla, simțind sub degete o 
crustă 


dură, crăpată. Crusta se lipise de piatră şi i s-a smuls când 
şi-a mişcat capul, permițându-i sângelui şi plasmei să curgă. 
Ciri a tuşit, şi-a curăţat gâtul, a scuipat nisipul şi saliva 
groasă şi lipicioasă. S-a ridicat pe coate, apoi s-a aşezat şi s- 
a uitat în jur. 


Se afla în mijlocul unei întinderi de piatră de un roşu- 
cenuşiu, brăzdate de ravene şi falii, presărate cu movile de 
pietre sau cu stânci uriaşe cu forme bizare. Deasupra 


nivelului obişnuit, la înălţime foarte mare, era un soare 
arzător, imens, de aur, care îngălbenise întregul cer, 
distorsionând vizibilitatea cu strălucirea sa orbitoare şi cu 
tremurul aerului. 


Unde sunt? 


Şi-a pipăit cu grijă tâmpla rănită şi umflată. O durea. O 
durea foarte rău. Cred că am făcut nişte tumbe serioase, a 
dedus, cred că am fost trântită 


la pământ. Dintr-odată i-au căzut ochii pe hainele zdrenţuite 
şi sfâşiate, şi-a descoperit noi zvâcniri de durere: în şira 
spinării, la umeri, în braţe, la şolduri. În cădere, praful, 
nisipul şi pietricelele ascuţite îi intraseră 


peste tot: în păr, în urechi, în gură, precum şi în ochii care îi 
ardeau în cap şi îi lăcrimau. Palmele şi coatele o frigeau, 
jupuite de piele. 


Încet-încet, a întins picioarele şi a gemut din nou, căci 
genunchiul stâng răspundea la fiecare mişcare cu o durere 
atroce. Şi l-a mângâiat prin pielea intactă a pantalonilor, dar 
n-a simţit nicio umflătură. Când respira, simţea un junghi de 
rău-augur în coaste, iar încercarea de a-şi înclina corpul 
aproape că i-a smuls un strigăt, străpunsă de un spasm 
ascuţit, apărut în partea inferioară a spatelui. M-am cam 
Zdrelit, s-a gândit în sinea ei. Dar cred că nu mi-am rupt 
nimic. Dacă-mi rupeam oasele, mă durea mai rău. Sunt 
întreagă, doar un pic cam zadruncinată. O să pot să 


mă ridic. Şi o să mă ridic. 


Încet, cu mişcări măsurate, şi-a luat poziţia, în genunchi, 
încercând să- 


şi protejeze genunchiul rupt. Apoi s-a aşezat în patru labe, 
gemând, 


icnind şi oftând. În cele din urmă, după un răstimp care i s-a 
părut o veşnicie, s-a ridicat. Doar atât cât să aibă de unde să 
se prăbuşească 


greoi pe pietre, pentru că o ameţeală i-a şi întunecat 
vederea şi i-a tăiat picioarele imediat. Simţind un val brusc 
de greață, s-a aşezat pe-o parte. 


Pietrele înfierbântate frigeau ca nişte cărbuni încinşi. 


— N-o să mă ridic... s-a tânguit. Nu pot... o să mă ardă 
soarele... 


În cap îi pulsa o durere surdă, sâcâitoare şi de neoprit. 
Fiecare mişcare făcea să-i crească durerea, aşadar Ciri s-a 
oprit din mişcare. Şi-a acoperit capul cu braţul, dar arşiţa a 
devenit în curând insuportabilă. A înţeles că 


trebuie să scape de ea. Învingând rezistenţa copleşitoare a 
trupului său suferind, strângându-şi ochii din cauza durerii 
atroce din tâmple, s-a târât în patru labe spre o stâncă mai 
mare, sculptată de vânt în formă de ciupercă ciudată, a cărei 
pălărie diformă schiţa o umbră la bază. S-a ridicat ghem, 
tuşind şi smiorcăindu-se. 


A zăcut acolo multă vreme, până când soarele rătăcind pe 
cer a cuprins-o iar cu focul său direct de deasupra. S-a mutat 
în cealaltă parte a stâncii, doar pentru a-şi da seama că nu-i 
foloseşte la nimic. Soarele se afla la zenit, ciuperca de 
piatră, practic, nu mai avea nicio umbră. Îşi apăsa cu mâinile 
tâmplele, care îi explodau de durere. 


A trezit-o un tremur care i-a scuturat tot trupul. Bulgărele de 
foc al soarelui îşi pierduse strălucirea orbitoare. Acum, fiind 


mai jos, atârnând peste stâncile zimţate, era portocaliu. 
Zăpuşeala se mai înmuiase. 


Ciri s-a aşezat cu greu, s-a uitat în jur. Durerea de cap o mai 
lăsase, n-o mai orbea. A dus mâna la cap şi a descoperit că 
arşiţa îi arsese şi îi uscase crusta de la tâmplă, transformând- 
o într-o coajă tare, netedă. Cu toate acestea, tot corpul îi era 
plin de răni şi vânătăi, părea că nu mai era niciun petic 
sănătos pe el. Şi-a dres vocea, nisipul îi scrâşnea în dinţi, a 
încercat să-l scuipe. Fără niciun rezultat. S-a sprijinit de 
stânca în formă de ciupercă, încă fierbinte de la soare. Parcă 
nu mai arde aşa tare, şi-a spus ea. Acum, când soarele 
apune, este mai uşor de îndurat şi în curând... 


În curând se lasă seara. 


S-a cutremurat. Unde naiba sunt? Cum pot să ies de aici? Pe 
unde? 


Încotro să mă duc? Poate că e mai bine să nu mă mişc, să 
aştept până o să 


mă găsească? O să mă caute. Geralt. Yennefer. N-o să mă 
lase singură... 


A încercat să scuipe din nou şi nu a izbutit. Atunci a înţeles. 
Setea. 

Şi-a amintit. Şi atunci, în timpul fugii, era însetată. Sub şaua 
calului negru pe care îl călărea, scăpând din Turnul 


Pescăruşului, era o ploscă 


de lemn, îşi amintea exact. Dar nu putea să se oprească nici 
să o ridice, nici s-o ducă la gură, nu avea timp. lar acum nu 
mai era nicio ploscă. 


Acum nu mai era nimic. Nimic altceva decât pietre ascuţite 
şi încinse, decât o crustă la tâmplă care îi trăgea pielea, 
decât durerea cuibărită în trup şi uscăciunea din gâtlej, pe 
care nu şi-o putea alina nici măcar înghiţindu-şi saliva. 


Nu pot să rămân aici. Trebuie să mă duc după apă. Dacă nu 
găsesc apă, o să mor. 


A încercat să se ridice, zdrelindu-şi degetele de ciuperca de 
piatră. S-a ridicat în picioare. A făcut un pas. Şi cu o 
zgâlţâială s-a prăbuşit în patru labe şi s-a încordat într-un 
spasm uscat, de vomă. 


A fost prinsă de crampe şi de o ameţeală atât de puternică 
încât a trebuit să se întindă din nou. 


Sunt sleită. Şi singură. Din nou. Toată lumea m-a trădat, m-a 
părăsit, m-a lăsat baltă. Aşa cum a fost atunci... 


Ciri a simţit cum o sugrumă nişte gheare invizibile, cum i se 
contractă 


muşchii maxilarelor, cum încep să-i tremure buzele crăpate. 
Nu-i nimic pe lume mai jalnic decât o magiciană plângând, 
îşi amintea cuvintele lui Yennefer. Dar... nimeni nu mă vede 
aici... nimeni... 


Strânsă ghem sub ciuperca de piatră, s-a pus pe plâns, s-a 
cufundat într-un plânset uscat, sfâşietor. Fără lacrimi. 


Când şi-a ridicat pleoapele umflate şi înţepenite, a 
descoperit că se înmuiase şi mai mult căldura, iar cerul 
galben îşi reluase culoarea naturală, a cobaltului şi, 
surprinzător, era chiar presărat cu nori subţiri albi. Scutul 
solar se înroşise, coborâse, dar îşi mai rostogolea peste 
deşert valurile sale unduitoare de zăpuşeală. Sau poate că 
zăpuşeala venea de la pietrele încinse? 


S-a aşezat, observând că durerea, care îi invadase craniul şi 
trupul zdrobit, nu se mai făcea simțită. Că era nimic pe 
lângă suferinţa copleşitoare care i se amplifica în stomac şi 
pe lângă usturimea nemaipomenită, care o forţa să tuşească 
din gâtlejul său uscat. 


Nu renunţ, s-a gândit ea. Nu trebuie să renunţ. Ca în Kaer 
Morhen, trebuie să mă ridic, trebuie să înving, să lupt, să-mi 
înăbuş durerea şi slăbiciunea. Trebuie să mă ridic şi să mă 
urnesc. Cel puțin acum ştiu direcția. 


Acolo unde este soarele acum, este apusul. Trebuie să plec, 
trebuie să găsesc 


apă şi ceva de mâncare. Trebuie. Dacă nu, o să mor. Asta-i 
un deşert. Am ajuns într-un deşert. Ceea ce am deschis în 
Turnul Pescăruşului a fost un portal magic, un dispozitiv 
magic cu care te poți deplasa pe distanțe mari... 


Portalul din Tor Lara era un portal ciudat. Când a ajuns în 
fugă până 


la ultimul etaj, nu era nimic, nici ferestre măcar, doar ziduri 
goale, pline de igrasie. lar pe unul dintre ziduri se contura 
un oval neregulat care emana o strălucire irizantă. A ezitat, 
dar portalul a atras-o, a chemat-o, chiar a rugat-o. ŞI nu 
exista altă cale de ieşire, doar ovalul strălucitor. Şi-a închis 
ochii şi a intrat. 


Apoi, o strălucire orbitoare şi un vârtej violent, o explozie 
care a lăsato fără respiraţie şi i-a zdrobit coastele. Îşi aducea 
aminte de zborul în tăcere, în frig şi în gol, apoi un fulger şi 
un şuierat al aerului. În sus era albastrul senin, iar în jos 
cenuşiul mocirlos... 


Portalul a lansat-o în zbor, ca un albatros care aruncă un 
peşte prea greu pentru el. Când s-a izbit de pietre, şi-a 


pierdut cunoştinţa. Nu ştia pentru câtă vreme. 


Citisem în templu despre portaluri, îşi amintea în timp ce-şi 
scutura nisipul din păr. În cărți erau menţionate teleporturi 
corupte sau haotice care te poartă spre destinații 
necunoscute, te aruncă unde nu te-aştepți. Portalul din 
Turnul Pescăruşului probabil că era chiar aşa. M-a azvârlit 
undeva la capătul lumii. Nimeni nu ştie unde. Nimeni n-o să 
mă caute aici şi nimeni n-o să mă găsească. Dacă rămân 
aici, o să mor. 


S-a ridicat în picioare. Mobilizându-şi toate forţele şi 
ţinându-se de stâncă, a făcut primul pas. Apoi, pe al doilea. 
Şi pe al treilea. 


Aceşti primi paşi au făcut-o să-şi dea seama că nojiţele de la 
bocancul drept sunt rupte, iar din pricina tureacului care-i 
cădea îi era peste poate să meargă. S-a aşezat, de data 
aceasta, în mod deliberat şi fără efort, ca să-şi treacă în 
revistă hainele şi echipamentul. Concentrându-se pe această 
activitate, a uitat de oboseală şi de durere. 


Întâi a descoperit pumnalul. Uitase de el, teaca i se mutase 
la spate. 


Lângă pumnal, ca de obicei, era o torbă mică ataşată la 
centură. Un cadou de la Yennefer. Conţinea ceea ce „o 
domniţă ar trebui întotdeauna să aibă la ea”. Ciri a 
deznodat-o. Din păcate, echipamentul standard al unei 
domniţe nu avea în vedere situaţia în care se pomenise ea în 
acel moment. Torba includea un pieptene din carapace de 
țestoasă, o pilă 


universală de unghii, un tampon steril dintr-o pânză de in şi 
o casetă de jad, cu alifii pentru mâini. 


Şi-a frecat imediat faţa cu alifie şi a lins avid cu buzele dintr- 
o cutie. 


Fără să stea mult pe gânduri, a lins toată cutia, bucurându- 
se de onctuozitatea şi de hidratarea calmantă. Muşeţelul, 
chihlimbarul şi camforul folosite pentru aromă aveau un 
gust scârbos, dar stimulant. 


Şi-a legat tureacul cu un cordon pe care şi-l improvizase 
dintr-o mânecă, s-a ridicat, a bătut din picior de câteva ori 
de probă. A desfăcut şi derulat tamponul, transformându-l 
într-un bandaj larg care-i proteja tâmpla rănită şi fruntea 
arsă de soare. 


S-a ridicat în picioare, şi-a reglat centura, a dat pumnalul 
mai aproape de şoldul stâng, instinctiv l-a tras din teacă, i-a 
verificat lama cu degetul mare. Era ascuţită. Ştia. 


Am o armă, Şi-a spus. Sunt vrăjitoare. Nu, n-o să mor aici. 
De foame, pot să rabd, în templul lui Melitele, uneori trebuia 
să țin post chiar şi două zile. 


Dar apă... trebuie să găsesc apă. O să caut până o să 
găsesc. Pustiul ăsta al naibii trebuie să se termine undeva. 
Dacă ar fi fost un deşert mare, aş fi ştiut ceva despre el, l-aş 
fi observat pe hărțile pe care le urmăream cu Jarre. 


Jarre... Oare ce-o fi făcând acum... 


O iau din loc, s-a hotărât ea. Mă duc spre apus, mă iau după 
apusul soarelui, este singura direcţie sigură. La urma urmei, 
niciodată nu mă 


rătăcesc, întotdeauna ştiu pe ce cale să merg. Dacă e 
nevoie, o să merg toată 


noaptea. Sunt vrăjitoare. De îndată ce-mi revin forțele, o să 
alerg ca pe Traseu. Atunci o să ajung repede la capătul 
acestui ținut sălbatic. Rezist. 


Trebuie să indur... Ha, Geralt a străbătut, probabil, o droaie 
de deşerturi ca ăsta, cine ştie dacă nu şi mai rele... 


Pornesc. 


Peisajul nu s-a schimbat cu nimic după prima oră de mers pe 
jos. În jur erau doar pietre, cenuşiu-roşcate, ascuţite, 
alunecându-i pe sub picioare, forţând-o să fie precaută. 
Tufişuri rare, uscate şi spinoase îşi întindeau spre ea lăstarii 
răsuciţi, ieşiţi de prin crăpături. La primul tufiş, s-a oprit, 
sperând să găsească frunze sau mlădiţe care ar fi putut fi 
supte sau mestecate. Dar tufişul avea doar spini care i-au 
rănit degetele. N-a izbutit nici măcar să rupă un băâţ dinel. 
AI doilea şi al treilea tufiş erau la fel, pe următoarele le-a 
ignorat, a trecut pe lângă ele fără să se mai oprească. 


Se însera iute. Soarele cobora peste orizontul zimţat, orbitor, 
cerul strălucea în roşu şi violet. Odată cu apusul a venit şi 
răcoarea. La început a întâmpinat-o cu bucurie, îi calma 
pielea arsă. Curând, însă, s-a făcut 


mai frig, iar lui Ciri au început să-i clănţănească dinţii. Şi-a 
mărit pasul, sperând să se încălzească, dar efortul i-a 
răscolit din nou durerile de coaste şi de genunchi. A început 
să se clatine. Şi, de parcă n-ar fi fost destul, soarele s-a 
ascuns în întregime în spatele orizontului şi într-o clipă totul 
a fost cuprins de beznă. Era lună nouă, iar stelele care 
licăreau pe cer nu o ajutau. În curând Ciri n-a mai văzut 
drumul pe care-l avea în faţă. A căzut de mai multe ori, 
zdrelindu-i-se dureros pielea de la încheieturi. De două ori şi- 
a prins piciorul în crăpăturile ascunse între pietre, a scăpat 
fără să-şi rupă sau să-şi răsucească piciorul, din cauza 


eschivelor vrăjitoreşti exersate în caz de cădere. A înţeles că 
n-are nimic de făcut. l-ar fi fost imposibil să meargă prin 
întuneric. 


S-a aşezat pe un bloc plat de bazalt, cuprinsă de o disperare 
copleşitoare. Habar n-avea dacă mersese în direcţia bună, 
trecuse mult timp de la locul unde soarele dispăruse dincolo 
de orizont, pierduse complet din vedere strălucirea, care o 
ghidase în primele ore după 


apusul soarelui. De jur împrejur era doar o beznă de catifea, 
adâncă, ostilă. Şi frig. Un frig pătrunzător o paraliza, îi 
muşca articulațiile, o forţa să se încovoaie şi să-şi ţină capul 
între braţele contractate dureros. 


Ciri a început să tânjească după soare, ştiind că, odată cu 
întoarcerea lui, o să se reverse asupra pietrelor acea dogoare 
pe care n-o s-o poată 


suporta. În care n-o să-şi mai poată continua deplasarea. Din 
nou i s-a pus un nod în gât şi i-a venit să plângă, simțind un 
val de disperare, de lipsă de speranţă. Dar de data aceasta 
disperarea, lipsa de speranţă s-au transformat în furie. 


— N-o să plâng! a strigat în noapte. Sunt vrăjitoare! 
Magiciană. 


Ciri a ridicat mâinile, şi-a apăsat tâmplele cu palmele: 
— Forţa este peste tot. Este în apă, în aer, în pământ... 


A sărit, şi-a întins braţele, încet, a făcut câţiva paşi, 
şovăielnic, în căutarea febrilă a unei surse. A fost norocoasă. 
N-a durat mult şi a simţi zgomotul familiar pulsându-i în 
urechi, simţea energia venită din vena de apă ascunsă în 
adâncurile pământului. A extras Forţa, în timp ce respira 
atent, reţinut, ştia că este slăbită şi, într-o astfel de stare, 


privarea bruscă de oxigen a creierului ar fi putut să-i 
provoace imediat pierderea cunoştinţei, subminându-i 
întregul efort. Energia a umplut-o încet, i-a adus o euforie 
familiară şi temporară. Plămânii au început să-i lucreze mai 
intens şi mai repede. Ciri îşi stăpânea respiraţia accelerată - 


oxigenarea prea intensă ar fi putut avea şi consecinţe fatale. 
A funcţionat. 


Oboseala, mai întâi, s-a gândit ea, apoi durerea paralizantă 
din brațe şi coapse. Apoi frigul. Trebuie să-mi ridic 
temperatura corpului... 


Treptat-treptat, şi-a amintit gesturile şi farmecele. Pe unele 
le-a efectuat şi le-a rostit prea grăbit - dintr-odată au 
cuprins-o crampele şi convulsiile, un spasm ascuţit şi o 
ameţeală i-au tăiat genunchii. S-a aşezat pe o lespede de 
bazalt, şi-a liniştit mâinile tremurânde, şi-a stăpânit 
respiraţia aritmică, inima care-i bătea cu sălbăticie. 


A repetat formulele, impunându-şi calmul şi precizia, 
concentrarea şi controlul deplin al voinţei. Şi de data 
aceasta efectul a fost imediat. Şi-a condus pe coapse şi pe 
gât căldura învăluitoare. S-a ridicat în picioare, simțind cum 
îi dispare oboseala şi cum i se destind muşchii dureroşi. 


— Sunt magiciană! a strigat triumfător, ridicând mâna. Hai, 
lumină 


nemuritoare! Te chem! Aen'drean va, eveigh Aine! 


Un bulgăraş cald de lumină i-a zburat din mână ca un 
fluture, aruncând pe pietre mozaicuri pline de umbre în 
mişcare. Cu un gest simplu, a stabilizat bulgăraşul astfel 
încât să rămână suspendat în faţa ei. 


Nu a fost cea mai fericită idee - lumina o orbea. A încercat 
să-l mute în spatele ei, dar şi aşa producea un efect 
dezastruos - i se proiecta umbra pe drum, împiedicându-i 
vizibilitatea. Ciri a împins uşor bulgăraşul luminos în lateral, 
atârnându-l uşor deasupra umărului drept. Chiar dacă 


bulgăraşul nu se ridica la nivelul adevăratei magii a lui Aine, 
fata era nespus de mândră de realizarea ei. 


— Ha! a spus ea cu fală. Ce păcat că nu-l vede Yennefer! 


Şi-a reluat drumul energic şi încrezător cu paşi hotărâți şi 
siguri, ghidându-se cu ajutorul pâlpâirii şovăielnice şi 
intermitente a bulgăraşului. Mergând, încerca să-şi 
amintească şi alte vrăji, dar niciuna nu i se părea potrivită şi 
utilă în această situaţie, pe deasupra unele erau obositoare, 
se temea puţin de ele, nu voia să le folosească decât dacă ar 
fi fost absolut necesar. Din nefericire, ea nu ştia niciuna care 
ar fi putut să creeze apă sau mâncare. Ştia de existenţa lor, 
dar nu le putea aplica. 


În lumina bulgăraşului magic, deşertul care părea mort până 
atunci căpătase viaţă. De sub picioarele lui Ciri fugeau tot 
soiul de scarabei lucioşi şi păianjeni păroşi. Un mic scorpion 
roşu-gălbui, răsucindu-şi coada segmentată pe spate, şi-a 
parcurs rapid drumul şi s-a făcut nevăzut în crăpătura dintre 
pietre. O şopârlă verde cu coadă lungă a ţâşnit în întuneric, 
lăsând în urmă o dâră de nisip mişcător. Rozătoare 


asemănătoare cu şobolanii, i-au sărit în faţă, dându-se de 
ceasul morţii şi ţopăind pe lăbuţele din spate. In mai multe 
rânduri a distins în beznă 


strălucirea unor ochi şi dintr-odată a auzit dinspre un 
grohotiş un şuierat care i-a îngheţat sângele în vene. Dacă la 
început intenţionase să vâneze ceva potrivit pentru 
mâncare, după acel şuierat i-a pierit cheful să mai 


răscolească pietrele. A început să se uite mai atent la 
picioare, iar prin faţa ochilor i se perindau gravurile extrase 
din cărţile pe care le văzuse la Kaer Morhen. Scorpionul 
gigant. Scarletia. Himera. Wichtul. Lamia. 


Crabul-păianjen. Monştrii care populează deşertul. A 
continuat să 


meargă, privind în jur, temătoare şi vigilentă, cu urechile-n 
patru, strângând cu mâna transpirată montura pumnalului. 


După câteva ore, bulgăraşul luminos a început să se tulbure, 
cercul luminos proiectat de el s-a micşorat, s-a întunecat şi 
s-a înceţoşat. Ciri, concentrându-se cu greu, a rostit din nou 
o vrajă. Câteva secunde, bulgăraşul s-a făcut mai luminos, 
dar n-a durat mult, s-a înroşit şi s-a estompat din nou. Efortul 
a săgetat-o pe Ciri, care s-a clătinat, pete negre şi roşii îi 
dansau în faţa ochilor. S-a trântit cu toată greutatea, 
scrâşnind pietrişul şi nisipul. 


Bulgăraşul s-a stins complet. Ciri n-a mai încercat nicio 
vrajă, epuizarea şi lipsa de energie pe care le resimțea îi 
spulberau din start succesul încercării. 


În faţa ei, departe, la orizont, se înălța o lumină ceţoasă. M- 
am rătăcit, şi-a dat ea seama îngrozită. Am încurcat totul... 
Am pormnit-o spre apus, iar acum soarele răsare direct în faţa 
mea şi asta înseamnă că... 


A simţit o oboseală şi o somnolenţă copleşitoare, pe care nu 
le putea alunga nici măcar răcoarea care o făcea să dârdâie. 
N-o să adorm, a decis ea. N-am voie să dorm... Nu mi-e 
îngăduit... 


A trezit-o frigul pătrunzător şi lumina în creştere, şi-a 
recăpătat durerea abdominală care-i răsucea stomacul, 
uscăciunea usturătoare din gât. A încercat să se ridice. N-a 


izbutit. Membrele dureroase şi amorţite refuzau să o asculte. 
Pipăind cu palmele în jurul ei, a simţit umezeală 


sub degete. 
— Apă... a strigat răguşit. Apă! 


Tremurând din toate încheieturile, s-a ridicat în patru labe, 
şi-a lipit buzele de lespedea de bazalt, culegând frenetic cu 
limba picăturile de pe suprafaţa netedă, sugând umiditatea 
din crăpăturile şi adânciturile suprafeţei neuniforme a rocii. 
Într-una dintre ele era aproape jumătate 


de centimetru de rouă - a înghiţit-o cu nisip şi cu pietricele 
cu tot, nu se îndura să scuipe. S-a uitat în jur. 


Cu grijă, hotărâtă să nu irosească nicio picătură, a adunat cu 
limba boabele strălucitoare, agăţate pe spinii unui rug pitic 
care în mod misterios reuşise să crească printre roci. 
Pumnalul îi zăcea pe pământ. 


Nu-şi amintea să-l fi scos din teacă. Lama era noroioasă de la 
rouă. A lins metalul rece meticulos, cu grijă. 


Învingându-şi durerea şi amorţeala trupului, a avansat târâş, 
în patru labe, urmărind umiditatea de pe celelalte lespezi. 
Dar scutul de aur al soarelui se ivea de-acum dincolo de 
orizontul pietruit, inunda deşertul cu strălucirea sa galbenă 
şi zvânta rapid pietrele. Ciri a primit bucuroasă 


căldura crescândă, cu toate că era conştientă de faptul că, în 
curând, va fi arsă fără milă, îi va fi dor de răcoarea nopţii. 


S-a întors cu spatele la sfera strălucitoare. Acolo unde 
strălucea era răsăritul. lar ea trebuia să meargă spre apus. 
Trebuia. 


Căldura se înteţea, creştea iute, în curând devenind 
insuportabilă. La miezul zilei o chinuia, n-a mai rezistat şi a 
fost nevoită să schimbe direcţia de mers ca să caute umbră. 
În cele din urmă a găsit un adăpost: o stâncă mare, care 
semăna cu o ciupercă. S-a târât sub ea. 


Apoi a văzut un obiect printre pietre. Era o casetă cu alifii, 
de jad, a lins-o de n-a mai rămas nimic. 


N-a găsit suficientă putere să plângă. 


Foamea şi setea erau întrecute de epuizare şi resemnare. 
Poticnindu-se, a pornit iar la drum. Soarele ardea. 


Departe, la orizont, prin cortina unduitoare de căldură, 
vedea ceva ce nu putea fi decât un lanţ montan. Un lanţ 
montan foarte îndepărtat. 


Când s-a lăsat noaptea, a invocat Forţa cu mare efort, dar n- 
a reuşit să 


cheme bulgăraşul magic decât după mai multe încercări 
eşuate şi, epuizată, n-a mai putut merge mai departe. Îşi 
pierduse toată energia, în pofida mai multor tentative de 
magie, n-a reuşit să se încălzească şi să se relaxeze. 


Lumina magică o încuraja şi îi înălța spiritul, dar frigul o 
devasta. 


Frigul pătrunzător şi şfichiuitor a scuturat-o până în zori. 
Tremura, aşteptând cu nerăbdare răsăritul soarelui. Şi-a scos 
pumnalul din teacă şi l-a aşezat cu grijă pe piatră, astfel 
încât metalul să fie acoperit cu rouă. 


Era extenuată, dar foamea şi setea n-o lăsau să adoarmă. A 
rezistat până 


în zori. Era încă întuneric când a început să lingă lacom roua 
de pe lamă. Când s-a luminat de ziuă, s-a aruncat imediat în 
patru labe pentru a căuta umezeală în crăpături şi 
adâncituri. 


A auzit un şuierat. 


O şopârlă mare, colorată, aşezată pe o stâncă din apropiere, 
şi-a căscat fălcile colţuroase în faţa ei, şi-a desfăcut creasta 
impresionantă, s-a umflat, şi-a izbit coada de stâncă. În faţa 
şopârlei era o fisură mică, plină 


de apă. 


Iniţial, Ciri s-a întors de frică, dar imediat a fost învinsă de 
disperare şi de o furie sălbatică. Agitându-şi în jur mâinile 
tremurânde, a apucat o rocă ascuţită. 


— E apa mea! a urlat ea. A mea! 


A aruncat cu piatra. A ratat. Şopârla a sărit pe labele cu 
gheare lungi, a fugit agil în labirintul de roci. Ciri s-a aruncat 
pe stâncă, a sorbit restul de apă din fisură. Apoi a văzut. 


În spatele stâncii, într-un cuib rotund, se iţeau şapte ouă din 
nisipul roşcat. Fata n-a stat nicio clipă pe gânduri. S-a 
apropiat în genunchi de cuib, a apucat un ou, şi-a înfipt 
dinţii în el. Crusta subţire s-a crăpat şi i-a rămas în palmă, iar 
lichidul vâscos i s-a scurs în mânecă. Ciri a aspirat oul, şi-a 
lins mâna. A înghiţit cu dificultate fără să acorde atenţie 
gustului. 


A supt toate ouăle şi a rămas în patru labe, cu mâinile şi faţa 
cleioase, murdare, acoperite de nisip, cu albuşul atârnat din 

gură, răscolind frenetic în nisip şi scoțând sunete şi gemete 

inumane. A leşinat. 


(Stai dreaptă, prinţesă! Nu-ţi rezema coatele pe masă. Fii 
atentă când îţi pui în strachină, îţi murdăreşti dantela de la 
mânecă! Şterge-te la gură 


cu şerveţelul şi nu vorbi cu gura plină! Pe toţi zeii, oare 
nimeni n-a învăţat-o pe copilă cum să se comporte la masă? 
Cirilla!) Ciri s-a pus pe plâns, sprijinindu-şi capul pe 
genunchi. 


A mers întruna până la prânz, apoi zăpuşeala a obligat-o să 
se odihnească. A dormit mult, ascunsă la umbra unei stânci. 
Umbra nu răcorea, dar era mai bine decât sub soarele 
arzător. Setea şi foamea i-au speriat somnul. 


| se părea că lanţul montan din depărtare ardea şi strălucea 
în razele soarelui. Pe vârfurile acelor munţi, s-a gândit ea, s- 
ar putea să fie zăpadă, s-ar putea să existe gheață, ar putea 
fi pâraie. Trebuie să ajung acolo, trebuie 


să ajung degrabă acolo. 


A mers aproape toată noaptea. S-a decis să se ghideze după 
stele. 


Cerul era plin de stele. Ciri regreta că nu fusese atentă la 
lecţii şi că nu dorise să studieze atlasurile cerului care erau 
în biblioteca templului. 


Cunoştea, desigur, cele mai importante constelații: Cele 
Şapte Căprioare, Ulciorul, Secera, Balaurul şi Crăiasa lernii, 
dar acestea erau sus pe cer şi era greu să o ghideze în mers. 
În cele din urmă, a reuşit să aleagă dintr-un roi pâlpâitor o 
stea destul de strălucitoare, indicând, în opinia ei, direcţia 
cea bună. Nu ştia ce stea era, aşa că i-a dat ea un nume. A 
botezat-o Ochiul. 


Mergea. Lanţul montan spre care se îndrepta nu se apropia 
deloc - era la fel de departe ca în ziua precedentă. Darîi 
arăta calea. 


Mergând, se uita cu mare atenţie în stânga şi-n dreapta. A 
găsit un alt cuib de şopârlă, în care erau patru ouă. A văzut 
o plantă verde, nu mai mare decât degetul mic, care reuşise 
să crească în mod miraculos printre pietre. A urmărit un 
gândac maro mare. Şi un păianjen cu picioare subţiri. 


Le-a mâncat pe toate. 


La amiază a vomat tot ce mâncase, apoi a leşinat. Când şi-a 
revenit, a căutat o umbră, s-a culcat, chircită, apăsându-şi 
cu mâinile stomacul care o durea. 


La apus a luat-o iar din loc. Ţeapănă, ca un automat. A căzut 
de mai multe ori, s-a ridicat, a mers mai departe. 


Mergea. Trebuia să meargă. 


Seara. Popasul. Noaptea. Ochiul arată calea. Mersul până la 
epuizarea totală, care a început să se simtă cu mult înainte 
de răsăritul soarelui. 


Popasul. Somnul sărit. Foamea. Frigul. Lipsa energiei 
magice, eşecul în obţinerea luminii şi a căldurii. Setea, 
potolită numai cu roua linsă de pe lama pumnalului şi de pe 
suprafaţa lespezilor dimineaţa. 


Când răsărea soarele, dormea în canicula crescândă. A 
trezit-o dogoarea. S-a ridicat să meargă mai departe. 


A leşinat după mai puţin de o oră de mers. Când şi-a revenit, 
soarele era la zenit, o frigea. Nu mai avea putere să caute 
umbra. Nu mai avea putere să se ridice. Dar s-a ridicat. 


A mers. N-a renunţat. Aproape toată ziua următoare. Şi o 
parte din 


noapte. 


A dormit din nou când era cel mai mare zăduf, ghemuită ca 
o minge sub o stâncă înclinată în nisip. Un somn iepuresc şi 
agitat - a visat apă, apă care se putea bea. O cascadă mare, 
lăptoasă, înconjurată de păclă şi de un curcubeu. Un pârâu 
susurător. Un izvoraş în pădure, umbrit de ferigi scufundate 
în apă. Fântâna de marmură a unui palat, care miroase a 
umezeală. Puţuri acoperite cu muşchi şi jgheaburi de lemn 
pline cu apă... Picături care se scurg din sloiuri de gheaţă 
topite... Apă. Apă rece, răcoritoare, care provoacă o durere 
ascuţită în dinţi, dar cu un gust atât de minunat şi unic... 


S-a trezit, a sărit în picioare şi a început să meargă în 
direcţia din care a venit. Se întorcea, poticnindu-se şi 
căzând. Trebuia să se întoarcă! 


Mergând, trecuse peste apă! Trecuse, fără să se oprească, 
peste un şuvoi care susura printre pietre! Cum a putut să 
facă aşa ceva! 


Şi-a venit în fire. 


Căldura se diminua, seara se apropia. Soarele se îndrepta 
spre apus. 


Munţii. Soarele nu putea, nu avea niciun drept să fie în 
spatele lor. Ciri şi-a îndepărtat vedeniile, şi-a stăpânit 
plânsul. S-a întors şi a luat-o din nou la pas. 


A mers toată noaptea, dar foarte lent. Nu a ajuns prea 
departe. A moţăit în mers, visând la apă. Soarele din zori a 
găsit-o pe o stâncă, cu privirea aţintită pe lama pumnalului 
şi pe antebraţul dezgolit. 


Sângele este fluid. Se poate bea. 


A dat la o parte vedeniile şi coşmarurile. Şi-a lins lama 
acoperită de rouă a pumnalului şi a pornit-o la drum. 


A leşinat. Şi-a revenit, arsă de soare şi de pietrele încinse. 


În faţa ei, în spatele perdelei unduitoare de la zăpuşeală, 
putea vedea lanţul zimţat al munţilor. 


Mai aproape. Mult mai aproape. 
Dar nu mai avea putere. S-a aşezat. 


Pumnalul din mână reflecta soarele, frigea. Era ascuţit. Ştia 
bine. 


De ce te osteneşti, a întrebat-o pumnalul cu vocea serioasă 
şi calmă a unei magiciene pedante, numite Tissaia de Vries. 
De ce te condamni la suferință? Termin-o o dată pentru 
totdeauna! 


Nu. N-o să renunţ. 

N-o să rezişti. Ştii cum e să mori de sete? Poţi să o iei razna 
în orice clipă, iar după aceea, o să fie prea târziu. Atunci n-o 
să mai poți termina. 


Nu. N-o să renunţ. Nu mă las. 


Şi-a pus pumnalul în teacă. S-a ridicat, s-a împiedicat, a 
căzut. S-a ridicat, s-a împiedicat, a luat-o la picior. 


Deasupra ei, la mare înălţime pe cerul galben, a văzut un 
vultur. 


Când şi-a venit în fire din nou, nu şi-a amintit momentul în 
care căzuse. Nu şi-a adus aminte cât timp a stat culcată. S-a 


uitat în sus. Încă 


doi vulturi i s-au alăturat celui care îi dădea târcoale. Nu 
avea suficientă 


putere ca să se ridice. 


Şi-a dat seama că e sfârşitul. L-a acceptat calm. Chiar cu 
uşurare. 


Dar a atins-o ceva. 


Ceva i-a atins umărul, delicat, precaut. După o lungă 
perioadă de singurătate, în care fusese înconjurată doar de 
pietre neînsufleţite şi inerte, la această atingere, în ciuda 
extenuării, a sărit rapid sau cel puţin a încercat să sară. 
Ceea ce o atinsese se scutura şi sărea, ţipând tare. 


Ciri s-a aşezat cu dificultate, frecându-se cu degetele în 
colţurile ochilor încă lipiţi de somn. 


Am luat-o razna, Şi-a spus. 


La câţiva paşi în faţa ei stătea un cal. A clipit. Nu era o iluzie. 
Era într-adevăr un cal. Un căluţ. Un câăluţ, aproape mânz. 


Şi-a venit în fire. Şi-a lins buzele crăpate şi a tuşit fără să-şi 
dea seama. Calul a sărit şi a fugit, bocânind cu copitele pe 
pietriş. Se mişca într-un mod straniu, iar marcajul robei era 
neobişnuit: nici murg, nici sur. Dar poate că părea aşa din 
cauza luminii orbitoare a soarelui din spatele său. 


Căluţul a fornăit şi a făcut câţiva paşi. Acum îl vedea mai 
bine. Destul ca să remarce imediat în plus faţă de roba 
neobişnuită, anomaliile bizare ale constituţiei sale: un cap 
mic, un gât extrem de zvelt, chişiţe fine, coadă lungă, 


stufoasă. Căluţul s-a oprit şi s-a uitat la ea, întorcând capul 
din profil. Ciri a rămas fără glas. 


Din fruntea arcuită a calului ieşea un corn lung de cel puţin 
două 


şchioape. 


De necrezut, s-a gândit Ciri, dezmeticindu-se, adunându-se. 
La urma 


urmei inorogii nu mai trăiesc, au dispărut. Nici în cartea 
despre vrăjitorie din Kaer Morhen nu se pomenea despre 
inorogi! Am citit despre ei doar în Cartea miturilor, din 
templu... Ah, şi în Physiologus, pe care l-am răsfoit la banca 
conului Giancardi, era o ilustrație reprezentând un inorog... 
dar inorogul ăla semăna mai mult cu o capră decât cu un 
cal, avea chişițele stufoase, avea barbă şi barbişon, iar 
cornul lui era mai lung, să fi fost de vreo doi coți... 


Era uimită că îşi amintea atât de bine, evenimente care 
avuseseră loc acum sute de ani. Dintr-odată au început săi 
se învârtească toate în cap, viscerele i se răsuceau de 
durere. A gemut şi s-a chircit ca un ghem. 


Inorogul a fornăit şi a făcut un pas către ea, s-a oprit, şi-a 
ridicat mult capul. Ciri şi-a aminti brusc ce spuneau cărţile 
despre inorogi. 


— Poţi să te mai apropii, fără teamă... a spus răguşit, 
încercând să se aşeze. Poţi, pentru că eu sunt... 


Inorogul a şovăit, a sărit în spate şi a galopat, agitându-şi 
coada întruna. Dar apoi s-a oprit, a clătinat din cap, şi-a 
înălţat capul în toate direcţiile, a tropăit. 


— Nu-i adevăraţi a strigat ea disperată. Jarre m-a sărutat 
doar o dată 


şi asta nu contează! Întoarce-te! 


De la atât efort a văzut negru în faţa ochilor şi a căzut inertă 
pe pietre. Când a reuşit să se ridice, inorogul era din nou 
aproape. Privea spre ea, îşi înclina capul şi pufnea încet. 


— Nu te teme de mine... i-a şoptit ea. Nu trebuie, pentru 
că... Pentru că eu mor... 


Inorogul a nechezat, a scuturat din cap. Ciri a leşinat. 


Când s-a trezit, era singură. Avea dureri, era amorţită, 
însetată, flămândă şi singură. Inorogul fusese un miraj, o 
iluzie, un vis. Şi dispăruse aşa cum dispar toate visele. A 
înţeles, a acceptat, dar a simţit tristeţe şi disperare, ca şi 
cum fiinţa ar fi existat, ar fi fost cu ea şi ar fi abandonat-o. 
Ca toţi ceilalţi care o abandonaseră. 


Voia să se ridice, dar nu putea. Şi-a aplecat faţa pe pietre. 
Incet, şi-a dus mâna spre coaste, a simţit montura 
pumnalului. 


Sângele este lichid. Trebuie să beau. 
A auzit un ropot de copite, un nechezat. 
— Te-ai întors... a şoptit ea, ridicându-şi capul. Te-ai întors? 


Inorogul a fornăit zgomotos. l-a văzut copitele, aproape, 
aproape de ea. Copitele erau ude. Stropite cu apă. 


Speranţa i-a dat putere, era euforică. Inorogul i-a arătat 
drumul, Ciri îl urmărea, încă nu era sigură dacă era aievea 


sau visa. Când a răpus-o epuizarea, a început să meargă pe 
brânci. Apoi s-a târât. 


Inorogul a condus-o printre stânci, până la un râuleţ, al cărui 
fund era acoperit cu nisip. Ciri s-a târât cu ultimele ei puteri. 
Dar s-a târât. 


Deoarece nisipul era umed. 


Inorogul s-a oprit în dreptul unei adâncituri în nisip, 
fornăind, răscolind nisipul cu copitele, o dată, de două ori, 
de trei ori. Ea a înţeles. 


S-a târât mai aproape ca să-l ajute. S-a pus pe râcâit, 
rupându-şi unghiile, zdrelindu-şi mâinile, îndepărtând 
nisipul. 


Poate că plângea, dar nu-şi dădea seama. Când a apărut un 
lichid noroios la baza cavităţii, imediat s-a dus cu gura, a 
sorbit avid apa tulbure cu tot cu nisip, astfel încât lichidul a 
dispărut. Ciri s-a abținut cu un efort enorm, a adâncit fundul, 
ajutându-se de pumnal, apoi s-a aşezat şi a aşteptat. Nisipul 
îi scrâşnea în dinţi, ea tremura de nerăbdare, dar a aşteptat 
până când cavitatea s-a umplut din nou cu apă. Apoi a băut. 


Mult. A treia oară a lăsat apa să se aşeze puţin, a băut patru 
căuşuri fără 


nisip, doar cu noroi. Apoi şi-a amintit de inorog. 


— Ţi-o fi şi ţie sete, Căluţule, i-a spus ea. Dar n-o să bei 
noroi. Niciun cal nu bea noroi. 


Inorogul a fornăit. Ciri a adâncit groapa, întărindu-i marginile 
cu pietre. 


— Stai, Căluţule! Aşteaptă să se aşeze un pic... 


Căluţul a scos aburi pe nări, a tropăit, şi-a întors capul. 
— Hai, nu te mai uita aşa de urât la mine! Bea! 
Inorogul şi-a apropiat precaut botul de apă. 

— Bea, Căluţule! Nu-i vis. E apă adevărată. 


Iniţial, Ciri era reticentă, nu voia să părăsească izvorul. 
Inventase un nou mod de a bea, constând în stoarcerea în 
gură a unei batiste înmuiate pe fundul gropii, ceea ce-i 
permitea să strecoare în mare măsură apa de sedimente. Dar 
inorogul insista, fornăia, tropăia, fugea, se întorcea din nou. 
O îndemna să plece şi-i arăta calea. Ciri, după ce a reflectat 
mai mult, l-a ascultat - făptura avea dreptate, trebuia să 
meargă, să meargă 


spre munte, să părăsească deşertul. A urmat inorogul, 
privind în jur şi reţinând repere pentru locul unde se afla 
izvorul. Nu voia să se 


rătăcească dacă trebuia să se întoarcă aici. 


Au mers împreună toată ziua. Inorogul, pe care-l botezase 
Căluţul, o călăuzea. Era un cal ciudat. Rodea şi rumega 
crenguţe pe care nu le-ar fi mâncat nu numai calul, dar nici 
măcar cea mai flămândă capră. lar când a descoperit o 
coloană de furnici mari, rătăcind printre pietre, a început să 
le devoreze. La început, Ciri îl privea uluită, apoi s-a alăturat 
ospăţului. Era lihnită de foame. 


Furnicile erau groaznic de acre, dar poate că datorită acestui 
lucru n-a mai simţit nevoia să vomite. În plus, erau furnici cu 
nemiluita şi îşi putea dezmorţi fălcile înţepenite. Inorogul 
mânca insectele cu totul, în timp ce ea îşi menaja pântecul, 
scuipând fragmentele dure de carapace chitinoasă. 


Au mers mai departe. Inorogul a văzut câţiva ciorchini de 
cătină 


îngălbenită şi i-a mâncat cu poftă. De data aceasta, Ciri nui 
s-a mai alăturat. Dar când Căluţul a dat peste câteva ouă de 
şopârlă în nisip, ea le-a mâncat, iar el a stat şi s-a uitat. Au 
mers mai departe. Ciri a observat un tufiş de cătină şi i l-a 
arătat Căluţului. După ceva timp, Căluţul i-a atras atenţia 
asupra unui scorpion negru, uriaş, cu o coadă lungă, poate 
de o jumătate de cot. Ciri, cu o mină îngreţoşată, l-a zdrobit 
cu piciorul. 


Văzând că nu era dornică să mănânce scorpionul, l-a devorat 
inorogul şi, imediat după aceea, i-a arătat alt cuib de 
şopârlă. 


Era, din câte se pare, o cooperare destul de fructuoasă. 
Au mers mai departe. 
Lanţul montan era din ce în ce mai aproape. 


Când s-a lăsat întunericul nopţii, inorogul s-a oprit. Dormea 
în picioare. Ciri, familiarizată cu caii, a încercat iniţial să-l 
facă să se culce 


- ar fi putut să doarmă lângă el şi să profite de căldura lui. 
Dar n-a scos-o la capăt cu el. Calul se încrunta şi se depărta, 
păstrând distanţa. Nu voia să se comporte în modul clasic, 
descris în cărţile de ştiinţă - se pare că nu avea nici cea mai 
mică intenţie de a-şi pune capul în poala ei. Ciri era plină de 
îndoieli. Nu era exclus ca în cărţi să se facă referire la relaţia 
inorogilor cu fecioarele, dar exista şi altă posibilitate. 
Inorogul era, evident, un mânz de inorog, deoarece numai 
un animal tânăr nu se pricepea la fecioare. Ciri a respins din 
start ideea că inorogul putea să 


simtă şi să ia în serios acele vise ciudate pe care le avusese 
odată. Cine ar putea lua în serios visele? 


O dezamăgise un pic. Au rătăcit două zile şi două nopţi şi nu 
a găsit apă, deşi a căutat. S-a oprit de mai multe ori, a 
scuturat din cap, şi-a fluturat cornul, apoi a tropăit, s-a 
strecurat printre stânci, a scormonit în nisip cu copitele. A 
găsit furnici, ouă şi larve de insecte. A găsit un cuib de 
şopârlă. A găsit un şarpe viu colorat, pe care l-a călcat abil. 
Dar nu a găsit apă. 


Ciri a observat că inorogul făcea rotocoale, nu ţinea drumul 
drept. 


Bănuia, pe bună dreptate, că făptura nu mai trăise deloc în 
deşert. Că 


pur şi simplu se rătăcise. La fel ca ea. 


Furnicile, care de-acum se găseau din belşug, conţineau o 
umezeală 


acidă, dar Ciri se gândea din ce în ce mai mult să se întoarcă 
la izvor. 


Dacă s-ar fi dus şi mai departe şi nu ar fi găsit apă, riscau să 
nu mai aibă 


suficientă putere ca să se întoarcă. Zăpuşeala era încă 
infernală, mersul îi istovise. 


Era pe punctul de a-l lămuri pe Căluţ, când, dintr-odată, el a 
nechezat ascuţit, şi-a fluturat coadă lungă şi a alergat în 
galop printre stâncile colţuroase. Ciri îl urma de zor, 
mâncând furnici din mers. 


O întindere largă de nisip, înconjurată de stânci, avea în 
mijloc o adâncitură 


— Ha! Ciri era încântată. Eşti un cal tare înţelept, Căluţule. 
Ai dat de alt izvor. Trebuie să fie apă la fund! 


Inorogul a adulmecat îndelung în jurul adânciturii, cu un 
uşor trot. 


Ciri s-a apropiat. Cavitatea era mare, cu diametrul de cel 
puţin douăzeci de picioare. Era un cerc regulat şi uniform, ca 
o pâlnie, ca şi cum cineva ar fi lăsat un ou gigantic în nisip. 
Ciri şi-a dat seama pe loc că o formă 


perfectă nu se poate ivi spontan. Dar era prea tărziu. 


În partea inferioară a pâlniei se mişca ceva şi o grindină 
violentă de nisip şi pietriş a izbit-o pe Ciri în faţă. A făcut un 
salt în spate, a căzut şi a simţit că se duce în jos. Furtuna de 
pietriş a lovit-o nu numai pe ea, ci şi marginile pâlniei, iar 
aceasta s-a umplut de valuri care o târau spre fund. Eaa 
ţipat ca un înotător care-şi flutură mâinile, încercând fără 


succes să găsească sprijin pentru picioare. Imediat şi-a dat 
seama că 


mişcările violente îi agravează situaţia, sporind împrăştierea 
nisipului. S-a îndoit spre spate, şi-a fixat călcâiele, şi-a 
desfăcut larg braţele. Nisipul de pe fundul gropii se mişca şi 
se unduia, scoțând la iveală cleşti de culoarea bronzului 
terminaţi cu cârlige, lungi de o jumătate de braţ. Ea a 


ţipat din nou, mult mai tare de data asta. 
Brusc grindina de pietriş n-a mai căzut pe ea, bătând în 


marginea opusă a pâlniei. Inorogul a cabrat, nechezând 
întruna ca un demon, marginea de sub el s-a surpat. Incerca 


să se desprindă din nisipul cleios, dar în zadar - se 
împotmolea şi se afunda din ce în ce mai adânc şi mai 
vertiginos spre fund. Cleştii înfiorători trosneau fulgerător. 
Inorogul necheza disperat, se zbătea, lovind neputincios cu 
copitele anterioare nisipul care se surpa. Labele posterioare 
erau complet încleştate. Când a căzut pe fundul pâlniei, a 
fost prins în ghearele teribile ale creaturii ascunse în nisip. 


Auzind mugetul sălbatic de durere, Ciri a ţipat furioasă şi s-a 
aruncat în jos, scoţându-şi pumnalul din teacă. De îndată ce 
s-a aflat în partea de jos, şi-a dat seama că a făcut o 
greşeală. Monstrul era ascuns adânc, loviturile de pumnal 
nu-l atingeau prin nisip. De parcă n-ar fi fost de ajuns, 
inorogul ţinut între cleştii monstrului şi tras în capcana de 
nisip zbiera înnebunit de durere, lovea orbeşte cu copitele 
din faţă, amenințând să-i zdrobească oasele lui Ciri. 


Piruetele şi trucurile vrăjitoreşti nu i-au fost de folos. Dar ştia 
o formulă magică destul de simplă care ar fi putut funcţiona 
în astfel de situaţii. Ciri a convocat Forţa şi a folosit 
telechinezia. 


Ca din senin, un nor de nisip a ţâşnit în sus, dezvăluind 
monstrul ascuns care îl agăţase pe inorog de coapse. Ciri a 
ţipat îngrozită. Nu mai văzuse nicicând ceva atât de 
respingător în viaţa ei, în nicio ilustrație, în niciuna dintre 
cărţile vrăjitoreşti. Nici măcar nu putea să-şi imagineze ceva 
atât de hidos. 


Monstrul era un gri murdar, alungit şi umflat ca o ploşniţă 
plină de sânge; corpul său ca un butoi imens era acoperit 
ici-colo cu benzi înguste de păr de porc. Părea că nu avea 
picioare deloc, dar cleştii îi erau aproape la fel de lungi cât 
trupul. 


Lipsită de pătura de nisip, creatura a lăsat imediat inorogul 
şi a început să se îngroape, cu mişcări iuți şi smucite ale 
trupului pântecos. A făcut-o foarte bine şi repede, ajutat şi 
de inorog, care, în încercarea de a scăpa din pâlnie, 
împingea în jos grămezi de nisip. Ciri a fost cuprinsă de 
nebunie şi de o poftă de răzbunare. S-a năpustit asupra 
creaturii abia vizibile de sub nisipul cărămiziu şi i-a 
împlântat pumnalul în spinarea vărgată. L-a atacat din 
spate, ferindu-se cu prudenţă de cleştii monstrului care, din 
câte văzuse, puteau să ajungă destul de departe. L-a 
înjunghiat 


din nou, iar monstrul s-a îngropat într-un ritm frenetic. Dar 
nu s-a îngropat în nisip ca să scape. A făcut-o ca să atace. Ca 
să se ascundă 


complet, mai avea nevoie de încă două zvâărcoliri. Odată 
ascuns, a lansat brusc un val de pietriş, îngropând-o pe Ciri 
până la jumătatea coapsei. S-a smucit ea şi s-a aruncat 
înapoi, dar nu era nicio cale de ieşire - era încă în pâlnia 
plină cu nisip, cu fiecare mişcare era trasă şi mai mult în jos. 
Nisipul de pe fund s-a bombat într-un val puternic care se 
îndrepta spre ea, scoțând la iveală cleşti terminaţi cu cârlige 
ascuţite. 


Căluţul a salvat-o. Plonjând în partea de jos a pâlniei, lovea 
puternic cu copitele în nisip, acolo unde bombarea trăda 
ascunzişul monstrului. 


Sub loviturile sălbatice se dezvăluia spinarea cenuşie. 
Inorogul şi-a lăsat capul în jos, şi-a înfipt cornul în dihania 
dezlănţuită, cu precizie, în zona în care căpăţâna înarmată 
cu cleşti se îmbina cu trunchiul pântecos. 


Văzând cum cleştii monstrului naufragiat arau nisipul 
neputincioşi, Ciri a sărit cu elan, şi-a împlântat pumnalul în 


namila zbuciumată. Şi-a extras lama, a lovit din nou. Şi încă 
o dată. Inorogul şi-a retras cornul, s-a aruncat cu vigoare cu 
copitele din faţă pe trupul burduhos. 


Monstrul călcat nu mai încerca să se îngroape. Nici nu se mai 
mişca. 


Nisipul din jurul lui era umezit de un lichid verzui. 


Cu multă osteneală, au ieşit din pâlnie. După câţiva paşi, Ciri 
s-a prăbuşit fără vlagă pe nisip, gâfâind şi tremurând sub 
impulsul valurilor de adrenalină care îi asaltau gâtul şi 
tâmplele. Inorogul se învârtea în jurul ei. Călca stângaci, din 
rana de pe coapsă sângele i se prelingea pe picior, lăsând 
câte o urmă roşie la fiecare pas. Ciri s-a târât pe brânci şi, pe 
neaşteptate, a început să vomite. După un răstimp s-a 
ridicat, s-a poticnit, s-a dus la inorog, dar Căluţul nu a lăsat-o 
să-l atingă. A fugit, apoi s-a rostogolit pe nisip şi s-a ridicat. 
Şi-a curăţat cornul, înfigându-l de mai multe ori în nisip. 


Şi Ciri şi-a curăţat şi şters lama pumnalului, cu ochii 
îngrijoraţi la pâlnia din apropiere. Inorogul s-a ridicat în 
picioare, a nechezat, s-a apropiat de ea. 

— Aş vrea să-ţi văd rana, Căluţule. 


Inorogul a nechezat şi a clătinat din cap. 


— Dacă nu vrei, nu vrei. Dacă poţi merge, să mergem. Ar fi 
bine să nu mai stăm pe-aici. 


La scurt timp după aceea le-a apărut în cale altă dună mare 
de nisip, a 


cărei suprafaţă era străpunsă de pâlnii ce se întindeau până 
la marginile străjuite de stânci. Ciri privea cu groază: unele 


pâlnii erau de cel puţin două ori mai mari decât cea în care 
se luptaseră de curând pe viaţă şi pe moarte. 


Nu îndrăzneau să treacă peste dune, făcând slalom printre 
pâlnii. Ciri era convinsă că ele sunt capcane doar pentru cei 
nesăbuiţi şi că monştrii cu cleşti lungi erau primejdioşi doar 
pentru victimele căzute în pâlnii. Cu prudenţă şi ţinându-se 
departe de gropi, ar fi fost posibil, negreşit, să 


traverseze terenul nisipos, fără teama că vreun monstru ar 
ieşi din pâlnie în căutarea prăzii. Era sigură că nu exista 
niciun risc, dar prefera să nu verifice. Inorogul era, aparent, 
de aceeaşi părere, fornăia, necheza şi se îndepărta, 
deturnând-o pe Ciri de la dune. Şi-au prelungit drumul, 
făcând un ocol mare pe lângă teritoriul periculos, luând-o pe 
o porţiune stâncoasă, dură, prin care nu se aventura nicio 
fiară. 


Mergând, Ciri nu slăbea din ochi pâlniile. În mai multe 
rânduri a observat cum ţâşneau fântâni arteziene de nisip 
din capcanele letale - 


monştrii îşi adânceau şi reînnoiau culcuşul. Unele pâlnii erau 
atât de aproape una de alta încât pietrişul aruncat de un 
monstru cădea în alte pâlnii, alertând creaturile ascunse în 
fundul lor, apoi pornea o canonadă 


huruitoare, pentru câteva momente nisipul şuiera şi ploua în 
jurul pâlniilor. 


Ciri se întreba de ce monştrii de nisip vânează într-un loc 
pustiu, fără 


apă şi fără viaţă. Răspunsul a venit de la sine - dintr-o pâlnie 
din apropiere un obiect întunecat a străbătut aerul într-un 
arc larg şi s-a prăbuşit cu un bubuit lângă ea. După o clipă 
de ezitare, a fugit dintre stânci până la întinderea de nisip. 


Ceea ce zburase din pâlnie era cadavrul unui rozător care 
aducea a iepure. Cel puţin după blană. Căci cadavrul era 
strâns, tare şi uscat ca o aşchie, uşor şi gol ca o vezică. N- 
avea picătură de sânge în el. Ciri s-a cutremurat - de-acum 
ştia ce vânează dihăniile şi cu ce se hrăneau. 


Inorogul a avertizat-o printr-un nechezat. Ciri şi-a ridicat 
capul. Nu era nicio pâlnie în imediata apropiere, nisipul era 
uniform şi neted. Însă, în faţa ochilor ei, nisipul acela 
uniform şi neted s-a umflat brusc şi umflătura a început să 
se mişte rapid spre ea. A aruncat cadavrul uscat şi a fugit pe 
pietre. 


Decizia de a ocoli duna de nisip s-a dovedit a fi foarte 
înţeleaptă. 


Au mers mai departe, evitând chiar şi cea mai mică dună de 
nisip, 


călcând doar pe teren solid. 


Inorogul mergea încet, poticnindu-se. Din coapsa rănită încă 
i se mai prelingea sângele. Dar nu voia s-o lase să se apropie 
ca să-i vadă rana. 


Duna de nisip se îngusta şi începea să şerpuiască. Nisipul fin 
ca o pudră le făcea loc pietrişului grosier, apoi pietricelelor. 
Nemaiîntâlnind de mult timp pâlnii, au decis să meargă de-a 
lungul traseului marcat de dună. Ciri, deşi n-o slăbeau nici 
foamea, nici setea, se mişca mai repede. 


Mai era o speranţă. Piscul stâncos nu era la mare altitudine. 
Se afla în lunca unui râu ce curgea de pe un versant al 
munţilor. Nu exista apă în râu, dar râul ducea spre izvoare, 
prea secătuite şi prea firave ca să umple albia cu apă, dar 
probabil suficiente pentru a bea. 


Mergea repede, dar a trebuit să încetinească. Pentru că 
inorogul încetinise. De-abia mergea, i se împleticeau 
picioarele, se bălăngănea, se târa, şchiopăta. Când a venit 
seara, s-a lungit pe jos. Nu s-a ridicat când s-a apropiat de el. 
A lăsat-o să se uite la rană. 


Erau două răni, pe ambele părţi ale coapsei înfierbântate şi 
umflate. 


Ambele răni erau inflamate, ambele încă sângerânde, iar 
odată cu sângele curgea un puroi lipicios şi urât mirositor. 


Monstrul era veninos. 


A doua zi era şi mai rău. Inorogul de-abia se mai târa. Seara 
s-a tolănit pe pietre şi n-a vrut să se mai ridice. Când Ciri a 
îngenuncheat lângă el, i-a arătat coapsa rănită cu cornul, 
nechezând. Era multă 


suferinţă în nechezatul acela. 


Puroiul curgea tot mai aprig, iar mirosul era scârbos. Ciri şi-a 
scos pumnalul. Inorogul a gemut încet, a încercat să se 
ridice, a căzut pe pietre. 


— Nu ştiu ce să fac... a suspinat Ciri, uitându-se la lamă. 
Chiar nu ştiu... Trebuie să tai rana, să scot puroiul şi 
veninul... Dar nu pot! Mi-e să nu-ţi fac şi mai mult rău! 


Inorogul a încercat să-şi ridice capul, a scâncit. Ciri s-a 
aşezat pe pietre, acoperindu-şi capul cu mâinile. 


— Nu m-au învăţat să vindec, a spus ea cu amărăciune. M-au 
învăţat să ucid, explicând că astfel aş fi în stare să salvez 
vieţi. Mare minciună, Căluţule! M-au minţit. 


S-a lăsat noaptea, s-a întunecat pe neobservate. Inorogul s-a 
culcat, Ciri se gândea, încordată. Adunase mărăcini şi vrejuri 
ce creşteau din 


abundență pe malurile râului secat, dar Căluţul nu voia să le 
mănânce. 


Îşi pusese capul pe pietre şi nici măcar nu mai încerca să şi-l 
ridice. Doar clipea. In gură i-a apărut o spumă. 


— Nu te pot ajuta, Căluţule, i-a zis cu vocea strangulată. N- 
am nimic... In afară de magie. 


Sunt magiciană. 


S-a ridicat, şi-a întins mâinile. Şi nimic. Avea nevoie deo 
sursă 


puternică de energie magică, dar nu era nici urmă. Nu se 
aştepta, era surprinsă. La urma urmei, venele de apă sunt 
peste tot! A făcut câţiva paşi într-un sens, apoi în sens opus. 
A început să meargă în cerc. S-a îndepărtat. 


Nimic. 

— Deşertule blestemat! a strigat ea, strângând din pumni. 
N-ai nimic în tine! Nici apă, nici magie! Cică magia e peste 
tot! Altă minciună 

sfruntată! Toată lumea m-a minţit, toată lumea! 

Inorogul a nechezat. 


Magia este peste tot. Este în apă, în pământ, în aer... 


Şi în foc. 


Ciri şi-a tras un pumn în frunte cu furie. Nu-i trecuse prin cap 
până 


atunci, poate pentru că acolo, printre pietrele golaşe, nici 
măcar nu era nimic de ars. lar atunci avea mărăcini şi vrejuri 
uscate, iar pentru a produce o scânteie mică i-ar fi fost de- 
ajuns acea mică energie pe care o simţea încă înăuntrul 
său... 


A strâns mai multe bețe, le-a pus într-o grămadă, a pus 
deasupra mărăcini uscați. Şi-a întins mâna cu grijă. 


— Aenye! 


Mormanul s-a aprins, flăcările pâlpâiau, străluceau, agăţau 
frunzele, le devorau şi dispăreau. Ciri a adăugat vrejurile. 


lar acum ce să fac, s-a gândit ea, privind flăcările care 
prindeau viață. Să 


extrag Forța? Cum? Yennefer mi-a interzis să ating energia 
focului... Dar n-am de ales! Nici timp! Trebuie să acţionez! 
Beţțele şi frunzele o să ardă 


repede... Focul o să se stingă... Focul... Ce frumos e şi ce 
cald... 


N-a ştiut când şi cum s-a întâmplat. S-a uitat la flăcări şi ca 
din senin a simţit cum îi zvăcnesc tâmplele. Şi-a dus mâinile 
la piept, simțind că îi explodează coastele. În pântec, în 
perineu şi în sâni durerea s-a întețit într-atât încât imediat s- 
a transformat într-o plăcere terifiantă. S-a ridicat în picioare. 
Nu, nu s-a ridicat. A zburat. 


Forţa a umplut-o ca plumbul topit. Stelele de pe cer dansau 
de parcă 


s-ar fi reflectat pe suprafaţa unui iaz. Ochiul, strălucind spre 
apus, a explodat inundând cerul cu lumina sa. A luat acea 
lumină şi, odată cu ea, Forţa. 


— Hael, Aenye! 


Inorogul a nechezat sălbatic şi a încercat să se ridice, 
sprijinindu-se pe picioarele din faţă. Braţul lui Ciri s-a ridicat 
singur, mâna a făcut singură 


un gest de magie, buzele au rostit singure o incantaţie. Din 
degete i-a ţâşnit o lumină orbitoare. Focul rânjea printre 
vâlvătăi. 


Valurile de lumină care irupeau din mână au atins coapsa 
rănită a inorogului, s-au contopit, au dispărut. 


— Vreau să se vindece! Vreau asta! Vesshael, Aenye! 


Forţa a explodat în ea, a încărcat-o cu o euforie sălbatică. 
Focul a urcat, s-au aprins împrejurimile. Inorogul şi-a ridicat 
capul, a nechezat, apoi s-a ridicat brusc de la pământ şi a 
făcut câţiva paşi stângaci. Şi-a îndoit gâtul, şi-a atins 
coapsele cu botul, a clătinat din cap, a scos aburi pe nări - 
de parcă nu avea încredere. A nechezat lung şi pătrunzător, 
a lovit, şi-a fluturat coada şi s-a îndepărtat de foc. 


— Te-am vindecat! a strigat Ciri cu mândrie. Te-am vindecat! 
Sunt magiciană! Am reuşit să-mi iau forţa din foc! Şi am 
această forţă! Pot face orice! 


S-a întors. Focul ardea cu vâlvătăi, duduia şi scânteia. 


— Nu mai trebuie să căutăm izvoare! Nu mai trebuie să bem 
noroi de prin gropi! Acum am forţă! Simt forţa care este în 
acest foc! O să aduc ploaia în acest pustiu blestemat! O să 
storc apă din pietre! O să crească 


flori aici! larbă! Gulii! Pot să fac orice acum! Orice! 


Şi-a ridicat brusc ambele braţe, strigând incantaţii şi ţipând 
invocaţii. 


Nu le înţelegea, nu-şi amintea când le învățase şi nici măcar 
dacă le-ar fi învăţat vreodată. Nu contează. Simţea forţa, 
simţea puterea, ardea cu foc. Era foc. Puterea care o 
pătrundea o făcea să tremure. 


Cerul nopţii s-a vărgat ca din senin cu panglici de fulgere, 
printre roci şi mărăcini vâjâia vântul. Inorogul a nechezat 
strident şi a cabrat. Focul a erupt, a explodat. Beţele şi 
vrejurile adunate arseseră de mult, acum ardeau rocile. Dar 
Ciri nu i-a acordat atenţie. Ea simţea forţa. Nu vedea decât 
focul. Nu auzea decât focul. 


Poţi face orice, îi şopteau flăcările, ai puterea noastră, poți 
face orice. 


Lumea este la picioarele tale. Eşti minunată. Eşti puternică. 


Printre flăcări, o siluetă. O femeie înaltă, cu părul lung, drept 
şi negru ca pana corbului. Femeia a început să râdă sălbatic, 
cu cruzime, focul se înfuria în jurul ei. 


Eşti puternică! Cei care ţi-au făcut rău n-au ştiut cu cine au 
de-a face! 


Răzbună-te! Fă-i să plătească! Cu toții să plătească! Să 
tremure de frică la picioarele tale, să le clănțăne dinții, să nu 
îndrăznească să se uite în sus, la chipul tău! Să-ţi cerşească 
mila! Dar tu nu ştii ce-i mila! Fă-i să plătească! 


Fă-i pe toți să plătească pentru toate! Răzbunare! 


În spatele brunetei erau văpăi şi fum, prin fum şiruri întregi 
de spânzurători, de stâlpi, de ţepe, de eşafoduri, munţi de 
cadavre. Acestea nu sunt altceva decât leşurile 
nilfgaardienilor, cei care au cucerit şi jefuit Cintra, care l-au 
ucis pe regele Eist şi pe bunica ei, Calanthe, cei care au 
făcut vărsare de sânge pe ulițele târgului. Într-o 
spânzurătoare se bălăngănea cavalerul în armură neagră, 
laţul scârţâia, ciorile îi dădeau târcoale încercând să-i 
ciugulească ochii prin viziera coifului înaripat. O 


sumedenie de spânzurători se întindeau până la orizont, în 
ele atârnau Scoia'tael, cei care îl uciseseră pe Paulie 
Dahlberg în Kaedwen şi cei care o urmăriseră pe insula 
Thanedd. Pe un stâlp înalt se zbătea magicianul Vilgefortz, 
cu chipul său fermecător, cu masca înşelătoare a nobleţei, 
era acum livid, scofâlcit de la tortură, iar vârful ascuţit şi 
însângerat al ţepii îi ieşea din claviculă... Ceilalţi magicieni 
din Thanedd erau îngenuncheaţi pe pământ, cu mâinile 
legate la spate, lângă ţepele în aşteptare... 


Stâlpii împodobiţi cu mănunchiuri de crengi de brad se 
întindeau până la orizontul aprins, brăzdat de dâre de fum. 
Pe stâlpul cel mai apropiat era legată cu lanţuri Triss 
Merigold... Următoarea, Margarita Laux-Antille... Maica 
Nenneke... Jarre... Fabio Sachs... 


Nu. Nu. Nu. 


Ba da, a strigat bruneta, moarte tuturor, să plătească, 
disprețuieşte-i pe toți! Toți te-au rănit sau au vrut să te 
rănească! Poate că într-o zi o să te rănească! Dispreţuieşte- 
i, pentru că în cele din urmă a venit vremea disprețului! 
Dispreț, răzbunare şi moarte! Moarte tuturor! Moarte, pârjol 
şi sânge! 


Ai sânge pe mâini, ai sânge pe rochie... 


Te-au trădat! Te-au înşelat! Ţi-au făcut rău! Acum ai putere, 
răzbună-te! 


Yennefer avea buzele crăpate şi zdrelite, sângele i se 
prelingea de pe ele, mâinile şi picioarele erau legate cu 
lanţuri, lanţuri grele prinse de 


zidurile jilave şi soioase ale unei temnițe. Mulțimea adunată 
în jurul eşafodului urla, poetul Jaskier îşi punea capul pe 
butuc, deasupra lucea tăişul toporului. Adunate sub 
podeaua eşafodului, desfrânatele îşi întind batistele ca să-i 
adune sângele... Ţipetele mulţimii înăbuşă zgomotul 
loviturii seci, care face eşafodajul să se zguduie... 


Te-au trădat! Te-au mințit şi te-au înşelat! Toți! N-ai fost 
decât o păpuşă 


pentru ei, o marionetă pe care au tras-o de sfori! Te-au 
folosit! Te-au condamnat la foamete, la soarele arzător, la 
sete, la mizerie, la singurătate! 


A venit vremea disprețului şi a răzbunării! Ai forță! Eşti 
puternică! Să 


tremure toată lumea în fața ta! Să se dea de ceasul morții în 
fața Sângelui mai Vechi! 


Vrăjitorii sunt duşi la eşafoa: vesemir, Eskel, Coen, Lambert. 
Și Geralt... 


Geralt abia stă în picioare, e plin de sânge... 
— Nu! 


În jurul ei, focul, dincolo de zid, vâlvătăi înfricoşătoare, un 
nechezat sălbatic, inorogii cabrează, îşi scutură capetele, 
dau din copite. Coamele lor sunt ca stindardele flendurite în 


luptă, coarnele lor sunt lungi şi ascuţite ca spadele. Inorogii 
sunt mari, mari precum caii de cavalerie, mult mai mari 
decât Căluţul ei. De unde au venit? De unde au venit atâţia? 
Vâlvătăile se înălţau spre cer duduind. Bruneta îşi ridica 
mâinile, pe mâini era pătată de sânge. Văpăile îi fluturau 
pletele. 


Arzi, arzi, Falka! 


— Du-te! Pleacă de-aici! Nu te vreau! Nu vreau nicio putere 
de la tine! 


Arzi, Falka! 
— Nu vreau! 


Ba da, vrei! Vrei! Dorinţa şi pofta ard în tine neostoit, ca o 
flacără, te inrobesc cu voluptate! Asta este puterea, este 
forța, este energia! Este cea mai delicioasă dintre plăcerile 
lumeşti! 


Fulger. Tunet. Vânt. Ropot de copite şi nechezat furios de 
inorog furios în jurul focului. 


— Nu vreau această putere! N-o vreau! Renunţ la ea! 


Nu-şi dădea seama dacă se stingea focul sau dacă i se 
întunecase vederea. A căzut, simțind pe faţă primele 
picături de ploaie. 


Fiinţei îi trebuie luată existența. Nu i se poate permite ca să 
existe. Fiinţa este primejdioasă. Confirmare. 


Negare. Fiinţa nu a chemat Forța pentru ea însăşi. A făcut-o 
pentru a salva Ihuarraquax. Ființa este compasiune. Datorită 
Fiinţei, lhuarraquax este din nou printre noi. 


Dar Ființa are Forță. Dacă o să vrea s-o folosească... 


N-o să poată s-o folosească. Niciodată. A renunţat la ea. A 
renunțat la Forță. Complet. Forța a dispărut. E foarte 
ciudat... 


N-o să înțelegem niciodată Fiinţa. 


Nici nu trebuie s-o înţelegi! Să-i luăm Fiinţei existența. 
Inainte de a fi prea târziu. Confirmare. 


Negare. Să plecăm de-aici. Să lăsăm Fiinţa. S-o lăsăm în 
mâinile destinului. 


Nu ştia cât zăcuse pe pietre, dârdâind, privind cerul care-şi 
schimba culorile. Era alternativ întuneric şi lumină, cald şi 
rece, iar ea zăcea neajutorată, uscată şi goală ca acea 
blăniţă, ca leşul acelui rozător supt şi aruncat afară din 
buncăr. 


Nu se gândea la nimic. Era singură, era golită. Nu-i mai 
rămăsese nimic şi nu mai simţea nimic înăuntrul ei. Nu-i era 
nici sete, nici foame, nici oboseală, nici teamă. Nu mai avea 
nimic, nici măcar voinţa de a supravieţui. Avea doar un gol 
imens, rece şi înspăimântător. Simţea această goliciune în 
toată fiinţa ei, în fiecare celulă a trupului său. 


Simţea sânge curgându-i pe părţile interioare ale coapselor. 
Nu-i păsa. 


Era golită. Nu mai avea nimic. 


Cerul îşi schimba culorile. Ea nu se mişca. Oare mai avea 
vreun sens să se deplaseze în jurul goliciunii? 


Nu se mişca, în timp ce copitele tropăiau în jurul ei, 
potcoavele zângăneau. Nu a reacţionat la strigăte şi 


chemări, nici la vocile ridicate, nici la nechezatul de cal. Nu 
s-a clintit când au apucat-o mâinile puternice. Ridicată, 
atârna inertă. Nu a reacţionat nici la smucituri, nici la 
Zzgâlţăiri, nici la întrebările aspre, violente. Nu le înţelegea şi 
nici nu voia să le înţeleagă. 


Era golită şi indiferentă. A primit cu nepăsare apa, care-i 
stropea faţa. 


Când i s-a pus plosca la gură, n-au trecut-o toate apele, a 
băut. 


Nepăsătoare. 


Mai târziu era la fel de nepăsătoare. A fost urcată în şa. 
Perineul îi era sensibil şi o durea. Tremura, aşa că au învelit-o 
cu un valtrap. Era inertă 


şi moale, cădea din şa, aşa că au legat-o cu o curea de 
călăreţul din 


spatele ei. Călărețul mirosea a transpiraţie şi a urină. Îi era 
totuna. 


În jur erau călăreţi... Mulţi călăreţi. Ciri îi privea indiferentă. 
Era goală, pierduse totul. Nimic nu mai conta. 


Nimic. 


Nici măcar faptul că acela care îi comanda pe călăreţi avea 
la coif aripi de pasăre de pradă. 


Când s-a aprins rugul răufăcătoarei şi au înconjurat-o 
vâlvătăile, aceasta a început să-i insulte pe cavalerii, 
baronii, magicienii şi membrii consilieri adunați în piață cu 
cuvinte atât de dure, încât toată lumea a fost îngrozită. Cu 
toate că rugul fusese acoperit de la inceput cu lemne ude, 


aşa încât blestemata să nu piară prea repede şi să simtă 
chinurile focului cu vârf şi-ndesat, acum se poruncise să se 
aşeze vreascuri uscate ca să se pună mai iute capăt 
martiriului. Dar demonul sălăşluia în blestemata aceea, 
pentru că, deşi focul ardea vârtos, nu dădea niciun strigăt 
de durere, ci tot blestema întruna şi făcea prorociri 
înfiorătoare. „Fi-va zămislit răzbunătorul din sângele meu”, 
urla ea în gura mare. „Fi-va zămislit din Sângele mai Vechi 
nimicitorul noroadelor şi lumilor! 


EI o să-mi răzbune slăbiciunea! Moarte, moarte şi răzbunare 
vouă 


tuturor şi neamului vostru!” Atât de mult a răcnit, că a ars 
de tot. 


Aşa a pierit Falka, aşa pedeapsă a primit pentru vărsare de 
sânge nevinovat. 


RODERICK DE NOVEMBRE, /storia lumii, tomul II 
7 


— Uitaţi-vă şi voi la ea! Arsă de soare, zdrelită, prăfuită. Bea 
tot timpu”, ca un burete şi e hămesită de foame, îi ceva de 
speriat. V-am spus eu, a venit dinspre răsărit. A trecut prin 
Korath. Prin Tigaie. 


— Du-te de-aici! Nimeni nu mai iese viu din Tigaie. Din apus 
a venit, din munţi, de-a lungul albiei Secului. Abia dacă a 
pus picioru' pe marginea Korathului şi i-a fost de-ajuns. Când 
am găsit-o, era căzută la pământ, fără suflare. 


— Da' şi spre apus, pustiul se întinde pe mile întregi. De 
unde a putut ea să pornească? 


— N-a mers ea pe jos. Cine ştie de la ce depărtare vine. Erau 
urme de copite aproape de ea. O fi trântit-o calu' în Secu, de 
aceea e vânătă şi zdrelită toată. 


— Nu ştiu, zău, de ce-o fi aşa de importantă pentru 
Nilfgaard? Când ne-a trimis prefectu' în căutarea ei, m-am 
întrebat ce duduie nobilă 


importantă s-o fi rătăcit. Şi când colo... O slujnicuţă ordinară, 
nu dai doi bani pe ea, fără prea multă minte şi mută pe 
deasupra. Nu ştiu, zău, Skomlik, dacă asta-i fata care... 


— Asta-i. Nu-i ordinară deloc. Dacă era, o găseam moartă. 


— Nici mult nu mai avea. Noroc cu ploaia c-a salvat-o. La 
naiba, nici cei mai bătrâni nu-şi amintesc să fi plouat în 
Tigaie de când se ştiu. Norii întotdeauna ocolesc Korathu'... 
Chiar ş-atunci când plouă în vale, nu cade nicio picătură! 


— la uite la ea cum înfulecă! Parcă n-ar fi băgat nimic în 
gură de-o săptămână... Hei, tu, hei! li bună slănina, nu? ŞI 
pâinea uscată? 


— Întreab-o pe elfeşte. Sau în nilfgaardiană. Nu pricepe 
graiu' comun. 


O fi v'otoantă elfă... 


— E-o bleagă, ce mai tura-vura! Când am pus-o pe cal 
dimineaţă, stătea ca o păpuşă de lemn. 


— N-ai ochi de văzt, l-a străfulgerat cu dantura Skomlik, cel 
robust şi chel. Ce mai căutători s'teţi, dacă nu v-aţi dat 
seama cu cine-aveţi de-a face! Nu-i nici toantă şi nici bleagă. 
Se preface numai. Îi o pasăre ciudată 


şi vicleană. 


— Da' de ce-o fi aşa de importantă pentru Nilfgaard? Au 
făgăduit răsplăţi, au trimis patrule de zor peste tot... De ce 
oare? 


— Asta nu ştiu. Da' nu strică s-o-ntrebaţi... cu o ghioagă pe 
spinare... 


Ha! Ai băgat de seamă cum s-a uitat la mine? Pricepe tot, 
ascultă cu urechile pâlnie. Hei, fată! Sunt Skomlik, vânător, 
numit şi Căutător. Şi ioti la mine, aicişa, ăsta-i un bici, îi mai 
spunem şi Sfântu' Neculai! Vrei să-ţi ţii pielea pe spinare? 
Dă-ţi drumu' la gură, atunci... 


— Gata! Linişte! 


Ordinul a căzut dur, aspru, intolerant de la al doilea foc de 
tabără, la care stăteau un cavaler şi scutierul său. 


— Vă plictisiţi, Căutătorilor? l-a întrebat ironic cavalerul. 
Atunci, valea, la muncă! Curăţaţi caii! Curăţaţi armura şi 
armele! În pădure, după lemne! Şi să nu cumva să v-atingeţi 
de fată! Pricepeţi, mărlanilor? 


— Sigur, jupâne Sweers, a spus printre dinţi Skomlik. 
Camarazii săi au lăsat capul în jos. 


— La treabă! Urmaţi poruncile! 
Căutătorii au pus mâna pe treabă. 


— Soarta ne-a pedepsit cu tâmpitu' ăsta, a boscorodit unul. 
Şi prefectu' n-a avut ce face şi ni l-a pus şef pe cavaleru' 
asta nenorocit... 


— O face pe grozavu', a murmurat încet altul, uitându-se pe 
furiş în jur. Şi, la urma urmei, noi, Căutătorii, am găsit fata. 
Noi cu nasu” nostru am căutat-o în lunca Secului. 


— Păi, sigur. Jupânu' o să primească răsplata şi gloria pentru 
cum ne-a condus... iar nouă o să ne-arunce nişte florini la 
picioare: luaţi de-aici, spuneţi săru' mâna... 


— Tacă-ţi gura, a şuierat Skomlik, că ne-aude... 


Ciri era singură lângă focul de tabără. Cavalerul şi scutierul 
au scrutat-o brusc, dar nu i-au vorbit. 


Cavalerul era mai în vârstă, dar voinic, cu o faţă severă, plin 
de cicatrici. Când călărea, purta întotdeauna un coif cu aripi 
de pasăre, dar nu erau aripile pe care Ciri le văzuse în 
coşmaruri şi pe insula Thanedd. 


Acesta nu era Cavalerul Negru din Cintra. Dar era un cavaler 
nilfgaardian. Când dădea porunci, vorbea fluent în graiul 
comun, dar cu un accent ce aducea cu elfeasca. Cu scutierul 
lui însă, un băiat nu cu mult mai mare decât Ciri, vorbea o 
limbă asemănătoare cu Graiul mai Vechi, dar mai puţin 
melodioasă, mai aspră. Trebuie să fi fost limba nilfgaardiană. 
Ciri, familiarizată cu Graiul mai Vechi, înţelegea cele mai 
multe cuvinte. Dar nu s-a arătat că înţelege. La prima oprire, 
la marginea deşertului, denumit Tigaia sau Korath, cavalerul 
nilfgaardian şi scutierul 


său au asaltat-o cu întrebările. Nu le-a răspuns, pentru că 
era indiferentă 


şi doar pe jumătate conştientă. După câteva zile de 
deplasare, când au părăsit râurile seci, stâncoase şi au 
coborât în văile înverzite, Ciri şi-a revenit, a început să vadă 
lumea din jurul ei şi să reacționeze în mod visător. Dar tot nu 
răspundea la întrebări, astfel încât cavalerul nu mai vorbea 
deloc cu ea. Nu părea să-i dea nicio atenţie. Numai flăcăii 
care se autointitulau Căutători se ocupau de ea. Au încercat 
şi să-i pună 


întrebări. Erau foarte agresivi. 


Dar nilfgaardianul cu coiful cu aripi i-a chemat imediat la 
ordin. Era clar şi evident cine stăpânea aici şi cine îi slujea. 


Ciri se prefăcea că e toantă şi mută, dar avea antenele bine 
întinse. 


Încet-încet, şi-a dat seama în ce situaţie se află. Căzuse în 
mâinile Nilfgaardului. Nilfgaardul o căutase şi o găsise, fără 
îndoială că urmărise traseul pe care fusese proiectată de 
haoticul teleport Tor Lara. Ceea ce nu reuşise Yennefer, nu 
reuşise Geralt, reuşiseră cavalerul înaripat şi Căutătorii săi. 


Ce s-o fi întâmplat în Thanedd cu Yennefer şi Geralt? Unde 
se afla ea? 


Avea cele mai grave suspiciuni. Căutătorii şi şeful lor, 
Skomlik, vorbeau o versiune primitivă a graiului comun, dar 
fără accent nilfgaardian. 


Căutătorii erau oameni obişnuiţi, dar îi slujeau cavalerului 
din Nilfgaard. 


Căutătorii se bucurau de răsplata pe care le-ar plăti-o 
prefectul pentru că 


o găsiseră pe Ciri. În florini. 


Singurele ţări în care moneda era florinul, iar oamenii le 
slujeau nilfgaardienilor erau administrate de prefecţii 
imperiali din Provinciile îndepărtate. 


De la miazăzi. 


A doua zi, la popasul de pe malul unui râu, lui Ciri i-a venit 
ideea să 


scape. Magia ar fi putut să o ajute. A încercat cu grijă cea 
mai simplă 


vrajă, o telechinezie uşoară. Dar temerile i-au fost 
confirmate. Nu avea nici cea mai mică scânteie de energie 
magică în ea. După joaca sa nechibzuită cu focul, îşi 
pierduse complet abilităţile magice. 


Era din nou indiferentă. Total. Se închisese în sine şi se 
prăbugşise în apatie. Pentru o lungă perioadă de timp. 


Până în ziua în care Cavalerul Albastru le-a tăiat calea prin 
mlaştini. 


— Ai, ai... a murmurat Skomlik, uitându-se la caii care le 
tăiau calea. 


Vai ş-amar de noi! Varnhagenii din fortul Sarda... 


Caii s-au apropiat. În frunte, pe un armăsar cenuşiu puternic, 
mergea un uriaş într-o armură albastră strălucitoare. Imediat 
în spatele lui era un al doilea acoperit cu o cuirasă, urmat de 
doi călăreţi în costume simple: valeţi, fără îndoială. 


Nilfgaardianul cu coiful înaripat i-a ieşit în întâmpinare, 
ţinându-şi calul în trot. Scutierul său şi-a atins montura 
spadei, s-a întors în şa. 


— Stai în spate şi ai grijă de fată! a mâărâit la Skomlik şi la 
Căutătorii lui. Nu vă băgaţi! 


— Doar nu s'tem tâmpiţi! a zis încetişor Skomlik, de cum s-a 
depărtat. 


Nu s'tem tâmpiţi să ne băgăm între jupânii Nilfgaardului... 


— O să fie o bătălie, Skomlik? 


— Sigur. Vrajbă şi răzbunare de sânge între Sweers şi 
Varnhagen. 


Descălecaţi. Ochii şi fata, că la ea ni-i nădejdea şi norocu' 
nost'. Dac-avem baftă, luăm noi toată răsplata pentru ea. 


— Varnhagenii caută şi ei fata. Îs mai mulţi, ne-o iau... Noi 
s'tem patru... 


— Cinci - dinţii lui Skomlik au sclipit. Unu” din ăia din Sarda 
îi un cumnat de-a' meu. O să vedeţi, încăierarea asta-i în 
folosu' nost', nu a cavalerilor... 


Cavalerul în armură albastră a tras de hăţuri calul cenuşiu. 
Înaripatul s-a proţăpit în faţa lui. Un valet de-al Albastrului, 
cu calul la trot, s-a oprit în spate. Coiful său bizar era 
împodobit cu două benzi de piele agăţate de vizieră, ce 
arătau ca două mustăţi mari sau doi colţi de morsă. De-a 
lungul şeii Doi Colţi ţinea o armă amenințătoare, care 
semăna oarecum cu suliţele purtate de gardienii din Cintra, 
cu coada mai scurtă şi cu fierul mai lung. 


Albastrul şi înaripatul au făcut un scurt schimb de cuvinte. 
Ciri nu le-a auzit, dar tonul celor doi cavaleri nu lăsa nicio 
umbră de îndoială. Nu erau cuvinte prietenoase. Albastrul s- 
a ridicat brusc în etrieri şi, arătând tăios spre Ciri, a zis ceva 
apăsat şi supărat. Înaripatul i-a răspuns la fel de furios, şi-a 
fluturat mâna în mănuşă în semn de luptă, părând că-i 
spune Albastrului să plece. Şi apoi a început. 


Albastrul a dat pinteni armăsarului cenuşiu şi s-a aplecat în 
faţă, scoţându-şi barda prinsă de şa. Înaripatul şi-a cabrat 
calul, trăgându-şi spada din teacă. Însă, înainte ca cei doi 
bărbaţi înarmaţi să reuşească să 


se angajeze în luptă, a atacat Doi Colţi, ducându-şi calul la 
galop cu 


sulița pregătită. Scutierul înaripatului a sărit la el, trăgându- 
şi spada, dar Doi Colţi s-a ridicat în şa şi i-a aruncat sulița în 
piept. Fierul lung i-a străpuns cu un scrâşnet cuirasa şi 
armura, scutierul a gemut sfâşietor şi a căzut de pe cal 
ţinând cu ambele mâini mânerul suliţei împlântate până 


la plăsele. 


Albastrul şi Înaripatul s-au ciocnit cu un zbang şi cu o 
lovitură. Barda era mai periculoasă, dar spada era mai 
rapidă. Albastrul a primit o lovitură în umăr, un fragment din 
apărătoarea metalică a zburat într-o parte, călăreţul s-a 
clătinat în şa, pe armura albastră străluceau dâre carmin. 
Galopul cailor i-a despărţit pe luptători. Nilfgaardianul cu 
coif înaripat s-a întors în buclă pe cal, dar imediat Doi Colţi 
s-a năpustit asupra lui, ridicând cu ambele mâini spada. 
Înaripatul a tras frâiele, Doi Colţi, dirijându-şi calul doar cu 
picioarele, a trecut printr-o parte în galop. Înaripatul, însă, a 
reuşit să-l împiedice să treacă. În faţa ochilor lui Ciri, cuirasa 
a crăpat şi a ţâşnit sângele. 


Albastrul s-a şi întors, scuturându-şi barda şi urlând. Cei doi 
cavaleri au făcut schimb de lovituri şi s-au îndepărtat din 
nou. Doi Colţi s-a năpustit iar asupra înaripatului, caii s-au 
ciocnit, spadele au zăngănit. 


Doi Colţi l-a spintecat pe înaripat, crăpându-i armura şi 
scutul. Înaripatul s-a îndreptat şi l-a lovit din dreapta, 
tăindu-i cu putere partea laterală a pieptarului. Doi Colţi s-a 
legănat în şa. Înaripatul s-a ridicat în etrieri şi a tăiat din nou 
cu elan, între protecţia spartă a umărului şi coif. Lama lată 


a spadei sale i-a spart din nou cu un zbang metalul, 
rămânând prinsă în capcană. Doi Colţi s-a încordat şi s-a 
cutremurat. Caii s-au încleştat, fornăind şi scrâşnindu-şi 
dinţii de zăbale. Înaripatul s-a răsucit, şi-a smuls spada. Doi 


Colţi a atârnat din şa şi a căzut sub copite. Potcoavele 
zăngăneau pe cuirasa zdrobită. 


Albastrul a pivotat pe calul cenuşiu, era gata de atac, cu 
barda ridicată. Abia îşi strunea calul cu mâna rănită. 
Înaripatul l-a observat, a ieşit agil din dreapta, s-a ridicat în 
etrieri pentru lovitura fatală. 


Albastrul a parat lovitura cu barda şi i-a smuls spada din 
mână. Caii s-au ciocnit din nou. Albastrul era un bărbat 
puternic, iar barda grea din mâna sa i-a zburat în aer şi a 
căzut ca un par. S-a înfipt în armura înaripatului cu un 
pocnet aşa de puternic încât calul s-a prăbuşit pe copite. 
Înaripatul s-a bălăngănit, dar a rămas în şa. Înainte ca barda 
să-l lovească a doua oară, a dat drumul hăţurilor, şi-a îndoit 
mâna stângă, apucând un buzdugan greu atârnat de o 
cureluşă de piele, cu care l-a 


lovit din rever pe Albastru în coif. Acesta a sunat ca un 
clopot, iar acum era rândul Albastrului să se clatine în şa. 
Caii au nechezat, au încercat să 


muşte şi nu au vrut să se despartă. 


Albastrul, ameţit de lovitura buzduganului, a reuşit totuşi să- 
| pocnească cu barda pe adversarul său în piept. Faptul că 
amândoi rezistau încă în şeile lor părea un miracol, dar era 
pur şi simplu meritul arcurilor înalte de susţinere. Pe crupele 
ambilor cai curgea sânge, vizibil mai ales pe cel cenuşiu. Ciri 
privea oripilată. În Kaer Morhen fusese învățată să se lupte, 
dar nu-şi putea imagina cum s-ar putea confrunta cu unul 
dintre aceşti puternici. Sau dacă ar fi în stare să pareze 
măcar una dintre loviturile lor atât de puternice. 


Albastrul a tras cu mâinile de coada bărzii înfipte şi 
înţepenite adânc în pieptarul înaripatului, încercând să-l 
împingă pe adversar din şa. 


Înaripatul şi-a luat elan şi l-a lovit cu buzduganul pe 
Albastru o dată, de două ori, de trei ori. Sângele s-a strecurat 
de sub coif, stropindu-i armura albastră şi grumazul calului 
cenuşiu. Înaripatul i-a dat pinteni calului, iar saltul brusc al 
acestuia i-a smuls barda împlântată în pieptar; legănânduse 
în şa, Albastrul şi-a scăpat coada din mână. Înaripatul şi-a 
luat buzduganul în mâna dreaptă, l-a aruncat în aer şi, cu o 
lovitură teribilă, i-a strivit capul Albastrului pe grumazul 
calului. Apucând cu mâna liberă 


frâiele calului cenuşiu, nilfgaardianul lovea cu buzduganul, 
armura albastră răsuna ca un cazan de tablă, sângele 
curgea pe sub coiful zdrobit. Încă o lovitură, şi Albastrul a 
căzut cu capul înainte, sub copitele calului cenuşiu. 
Cenugşiul s-a dat înapoi, dar armăsarul Înaripatului, bine 
antrenat în acest scop din câte se vedea, l-a călcat în copite 
pe omul căzut. Albastrul era încă în viaţă, judecând după 
urletul disperat de durere. Armăsarul îl călca cu atâta 
ardoare încât Înaripatul, rănit, s-a răsturnat de pe şa şi a 
căzut cu un zbang. 


— S-au omorât unu' pe altu', la naiba! s-a bâlbâit Căutătorul, 
care o ţinea pe Ciri. 


— Cinstiţi cavaleri, moartea şi ciuma să-i ia! a scuipat altul. 
Valeţii Albastrului priveau de la distanţă. Unul şi-a întors 
calul. 


— Stai aşa, Remiz! a strigat la el Skomlik. Încotro te duci? La 
Sarda? 


Te grăbeşti la spânzurătoare? 


Valeţii s-au oprit, unul privea, ţinându-şi mâna streaşină la 
ochi. 


— Tu eşti, Skomlik? 


— Eu! Fă-te-ncoa', Remiz, nu te speria! N-avem noi nicio 
treabă cu 


gâlcevile jupânilor cavaleri! 


Ciri a rupt-o dintr-odată cu indiferența. S-a smucit din 
braţele Căutătorului care o ţinea, a alergat până la cenuşiul 
Albastrului şi a sărit în şaua cu arcuri înalte. 


Ar fi izbutit să fugă, dacă nu ar fi fost valeţii din Sarda în şa, 
pe caii lor odihniţi. Au ajuns-o fără prea multă osteneală, i- 

au smuls frâiele. A sărit de pe cal şi s-a repezit spre pădure, 
dar călăreţii au prins-o din nou. 


Unul a prins-o din mers de păr, a tras-o spre el şi a târât-o în 
urma lui. 


Ciri răcnea, agăţată de mâna lui. Călărețul a aruncat-o direct 
la picioarele lui Skomlik. Un bici a şuierat, Ciri a urlat şi s-a 
ghemuit, acoperindu-şi capul cu mâinile. Biciul a şuierat din 
nou şi i-a şfichiuit mâinile. S-a îndepărtat, dar Skomlik a 
sărit, a trântit-o, apoi i-a pus bocancul pe spate. 


— Ai vrut să fugi, viperă? 


Biciul a şuierat. Ciri a ţipat. Skomlik a şfichiuit-o din nou pe 
spate. 


— Nu mai da! a ţipat ea, încovoindu-se. 
— Aha, vorbeşti, târfă! Ţi s-a dezlegat limba? Că acuş te... 


— Ai grijă, Skomlik! a strigat unul dintre Căutători. Vrei să-i 
iei viaţa sau ce? Face prea mult ca s-o pierzi! 


— Fulger scânteietor! s-a minunat Remiz, descălecând. Asta- 
i aia pe care Nilfgaardu' o caută de-o săptămână? 


— Ea-i. 


— Ha! Toate garnizoanele o caută. Asta-i o persoană tare 
importantă 


pentru Nilfgaard! Un magician puternic, parcă, spunea cică 
trebuie să fie pe undeva pe-aici. Aşa umblă vorba prin 
Sarda. Unde-aţi dibuit-o? 


— În tigaie. 
— Nu se poate! 


— Ba se poate, se poate, i-a spus Skomlik furios, 
schimonosindu-se. O 


avem, iar răsplata-i a noastră! Ce staţi aşa, ca momâile? la 
daţi-o-ncoa' la mine şi pe şa cu ea! S-o luăm din loc, flăcăi! 
lute! 


— Jupânu' Sweers, a spus unul dintre Căutători, parcă mai 
suflă... 


— Nu mai suflă mult. Îşi dă duhu'! Ne ducem aţă la Amarillo, 
flăcăi. 

La prefect. Lăsăm beleaua asta şi ne luăm răsplata. 

— La Amarillo? a întrebat Remiz, scărpinându-se la scăfârlie, 


plimbându-se cu privirea pe câmpul luptei recente. Acolo 
ne-aşteaptă 


călău' cu braţele deschise! Ce-o să-i spui prefectului? 
Cavalerii bătuţi şi voi vii şi nevătămaţi? Când o să iasă totu' 
la iveală, prefectu' o să 


poruncească să ne închidă într-o cuşcă şi-o să ne trimită la 
Sarda... Şi apoi vin la rând Varnhagenii şi ne jupoaie pielea. 


Dacă vreţi, n-aveţi decât să vă duceţi la Amarillo, da' eu 
rămân pe-aici prin pădurile-astea... 


— Tu eşti cumnatu' meu, Remiz, i-a zis Skomlik. Chiar dacă 
ai fost golan ş-ai bătut-o pe sor-mea, ai rămas neam cu mine. 
O să-ţi salvez eu pielea. Ne ducem la Amarillo, cum îţi spun. 
Prefectu' ştie bine că între Sweerşi şi Varnhageni sunt mereu 
zăzanii. S-au întâlnit, s-au bătut, s-au omorât unu” pe altu'. 
Ce puteam să facem noi? lar fata, băgaţi bine la cap cevă 
spun eu acum, am dibuit-o mai târziu. Noi, Căutătorii. lar de- 
acu' şi tu eşti Căutător, Remiz. Ce, prefectu' ştie cu câţi s-a 
dus Sweers. 


Doar nu ne numără... 


— N-ai uitat nimic, Skomlik? l-a întrebat rar Remiz, privind 
lung spre al doilea valet din Sarda. 


Skomlik s-a întors încet, a scos fulgerător cuțitul şi l-a 
înjunghiat în gât pe valet. Acesta s-a clătinat şi a căzut la 
pământ. 


— Nu uit niciodată nimic, a declarat Căutătorul cu răceală. 
Ei bine, acum suntem noi cu noi. Nu mai e niciun martor şi 
nici prea multe capete ca să împărţim răsplata. Pe cai, flăcăi, 
la Amarillo! Avem drum lung de parcurs între noi şi răsplată, 
să nu ne facem zăbavă! 


Când au ieşit din făgetul întunecat şi reavăn, au văzut la 
poalele muntelui un sat, o duzină de căsuțe de lemn în 
interiorul inelului unei palisade joase, care era înconjurată 
de cotul unui râuleţ. 


Vântul aducea miros de fum. Ciri îşi mişca degetele amorţite 
ale mâinilor, legate cu frânghii de mânerul şeii. Era amorţită 
toată, fesele o dureau de nesuportat, o stânjenea vezica 
plină. Era în şa de la răsăritul soarelui. Noaptea nu se 


odihnise, pentru că i se spusese să doarmă cu mâinile legate 
de încheieturile Căutătorilor, aflaţi de-o parte şi de alta. 


La fiecare mişcare o înjurau şi o amenințau cu bătaia. 
— Sat, a remarcat unul. 
— Văd, i-a răspuns Skomlik. 


Au coborât, copitele cailor se încurcau printre ierburile 
înalte, arse de soare. Curând, se aflau pe un drum greoi care 
ducea direct în sat, spre un podeţ de lemn şi o poartă în 
palisadă. 


Skomlik şi-a oprit calul şi s-a ridicat în etrieri. 


— Ce sat îi ăsta? Niciodată n-am mai fost pe-aici. Remiz, ştii 
zona? 


— În trecut, a răspuns Remiz, satu” ăsta se chema Râuţu' 
Alb. Da' 


când au început revoltele, unii săteni li s-au alăturat 
rebelilor, apoi Varnhagenii din Sarda au pârjolit tot, i-au 
omorât pe unii, iar pe alţii i-au făcut robi. Acum trăiesc aici 
nilfgaardienii, ei îs noii locuitori. Şi acuma satu' se cheamă 
Glyswen. Da' ocupanţii îs oameni răi, ţâfnoşi. 


Ascultă la mine ce-ţi spun: să nu ne oprim aici. Să mergem 
mai departe. 


— Să lăsăm caii să se odihnească, s-a împotrivit unul dintre 
Căutători, şi să mănânce. Şi mie îmi chiorăie maţele de zici 
că-mi cântă ceteraşi în burtă. Ce poa' să ne facă ocupanţii 
ăştia, nişte rahaţi în ploaie? Le băgăm sub nas ordinu' 
prefectului, prefectu-i nilfgaardian, ca şi ei. O să vedeţi cum 
o să facă plecăciuni dinaintea noastră. 


— Ei, na! a zis printre dinţi Skomlik. Unde-ai mai văz't tu 
nilfgaardian care să facă plecăciuni. Remiz, îi vreun han în 
glyswenu' ăsta? 

— Îi. Varnhagenii n-au dat foc la han. 

Skomlik s-a întors în şa, s-a uitat la Ciri. 


— Dezlegaţi-o! a poruncit el. Nu cumva s-o recunoască... 
Daţi-i o pelerină. Şi gluga pe cap... Hopa! Incotro, păpuşă? 


— Trebuie să intru în tufişuri... 

— Îţi dau eu tufişuri, duduie! Te pişi din mers! Şi bagă la cap 
ce-ţi spun: în sat nu-ţi iese nici aburul din bot. Să nu crezi 
că-ţi merge cu mine! Nu spui nici pâs, că ţi-am şi luat gâtu'. 
Dacă nu iau eu florinii pe tine, nimeni n-o să-i ia. 


Mergeau la pas, copitele cailor răsunau pe podeţ. Din 
spatele palisadei au apărut imediat câţiva ţărani înarmaţi cu 
sulițe. 


— Păzesc poarta, a spus printre dinţi Remiz. Mă întreb de ce. 
— Şi eu, a murmurat Skomlik, îndreptându-se în etrieri. 
Păzesc poarta, iar în dreptu' morii, palisada-i spartă, poţi 
intra cu caru'... 


S-au apropiat şi-au oprit caii. 


— Bun găsit, gospodari! le-a strigat jovial, deşi pentru 
Skomlik era ceva nefiresc. Ziua să vă fie bună! 


— Cine s'teţi? l-a întrebat scurt cel mai voinic dintre săteni. 


— De la armată, cumetre, a minţit Skomlik bine instalat în 
şa. In slujba jupânului prefect de Amarillo. 


Săteanul şi-a plimbat mâna pe mânerul suliţei, neslăbindu-l 
din ochi pe Skomlik. Fără îndoială, nu-şi aducea aminte în ce 
împrejurări se încumetrise cu Căutătorul. 


— El ne-a trimis aici, jupânu”' prefect, a continuat să mintă 
Skomlik, să 


vedem cum se comportă compatrioţii săi, oamenii 
cumsecade din 


Glyswen. Vă trimite multe salutări şi întreabă dacă norodul 
din Glyswen n-are nevoie de ajutor? 


— Ne descurcăm noi într-un fel, a spus săteanul. Ciri şi-a dat 
seama că 


vorbea ca Înaripatul, cu acelaşi accent, dar încerca să imite 
jargonul lui Skomlik. Ne-am obişnuit să ne descurcăm şi 
singuri. 


— Prefectu' o să se bucure când o să-i spunem. Hanu-i 
deschis? Ni s-au uscat gâtlejurile... 


— E, i-a răspuns săteanul sec. Deocamdată, mai e deschis. 
— Deocamdată? 


— Deocamdată. Nu mai durează mult şi demolăm hanu', 
căpriorii şi scândurile o să fie bune pentru hambar. Nu ni-i 
de niciun folos hanu' 


ăsta. Lucrăm cu sudoarea frunţii cât e ziua de lungă, din zori 
şi până-n seară şi n-avem vreme de han. Numa trecătorii 
mai trag la el, da' de mulţi dintre ei nu suntem bucuroşi. 
Cum îs şi cei care au poposit acuma acolo. 


— Cine? 


Remiz a pălit un pic. 


— Nu cumva, a întrebat, din fortul Sard din întâmplare? Oare 
nu-s jupânii Varnhagen? 


Săteanul şi-a încreţit o sprânceană, şi-a muşcat buzele, ca şi 
cum ar fi vrut să scuipe. 


— Nu, din păcate. Îs gardienii jupânilor baroni. Nissirii. 


— Nissirii? s-a încruntat Skomlik. De unde vin? Cine-i 
comandă? 


— Unu' mai bătrân ca ei, înalt, negricios, mustăcios ca un 
somn. 


— Hai! s-a întors Skomlik spre tovarăşii săi. Ce bine! Măcar îl 
ştim pe unu' dintre ei, nu? Tre' să fie vechiul nostru prieten 
Vercta „Crede-mă”. 


V-aduceţi aminte de el? Da' cu ce treabă pe-aici pe la voi, 
cumetre, nissirii ăştia? 


— Jupânii nissiri, a explicat sobru săteanul, se îndreaptă spre 
Tyffi. 


Ne-au onorat cu vizita lor. Duc cu ei un prizonier. Au luat 
unul din haita Şobolanilor. 


— Asta-i bună! a scuipat Remiz. Nu l-au luat şi pe împăratu' 
Nilfgaardului? 


Săteanul s-a încruntat şi-a strâns mâinile pe mânerul suliţei. 
Tovarăşii lui au murmurat surd. 


— Duceţi-vă la han, jupânilor! 


Săteanului au început brusc să-i tremure fălcile. 


— Şi trâncăniţi acolo cu conii nissir, prietenii voştri, a 
adăugat el. 


Parcă spuneaţi că sunteţi în slujba prefectului. Întrebaţi-i 
atunci pe nissirii ăştia de ce duc cu ei pe borfaşu' ăla la Tyffi, 
în loc să-l lase aici, la faţa locului, să-l legăm de un par şi să-l 
spargem noi cu boii, cum porunceşte prefectu'. Reamintiţi- 
le, jupânilor, nissirilor, tovarăşilor voştri, că prefectu' 
porunceşte aici, nu baronu' din Tyffi. Avem deja boi în jug şi 
păru' ascuţit. Dacă nu-i înduplecaţi pe nissiri, avem noi grijă. 


Aşa să le spuneţi! 


— O să le spunem, cum să nu? s-a uitat Skomlik cu 
subînţeles la tovarăşi. Rămâneţi cu bine, oameni buni! 


Au continuat să meargă alene printre colibe. Satul părea 
pustiu, cât vedeai cu ochii nu era nici ţipenie de om. Pe sub 
un gard râma un porc sfrijit, într-o băltoacă se bălăceau rațe 
murdare. Un motan mare, negru le-a tăiat calea călăreţilor. 


— Ptiu, ptiu, cotoi împuţit! 


Remiz s-a aplecat în şa, şi-a scuipat în sân şi-a adunat 
degetele într-un semn care îl proteja de rău. 


— Ne-a tăiat calea, nenorocitu'! 

— Sta-i-ar şoarecele în gât! 

— Ce-i? s-a întors Skomlik. 

— Cotoiu'. Negru ca smoala. Ne-a tăiat calea, ptiu, ptiu! 


— Să se ducă naibii! 


Skomlik a scrutat în jur: 


— la uitaţi-vă ce pustiu! Cu coada ochiului am văz't cum 
pândesc de după perdele oamenii din colibe. Şi din spatele 
porţii ăsteia, am văz't cum scânteia o suliță. 


— Îşi pândesc nevestele, a râs cel care-i urase motanului să 
aibă 


necazuri cu şoarecele. Nissirii îs în sat! Ai auz't cum a vorbit 
despre ei? E 


limpede că nu i-s dragi nissirii. 


— Nici nu-i de mirare. „Crede-mă” şi haita lui nu cruţă 
poalele niciunei muieri. Ei, jupânii nissiri se distrează- 
ntruna. Baronii le spun 


„gardieni de ordine”, că sunt plătiţi pentru a proteja ordinea, 
pentru a păzi drumurile. la şopteşte-i la ureche unui ţăran 
„Nissir”! Să vezi cum se cacă pe el de frică, dar asta e 
deocamdată. Să mai sacrifice ei câte-un vițel, să mai pună ei 
laba pe câte-o muiere, şi să-i vezi pe ţărani cum bagă furca- 
n ei, o să vezi... l-aţi văzt la pândă? Ocupanţii nilfgaardieni, 
nu-i de joacă cu ei... Ha, uite şi hanu.... 


Şi-au strunit caii. 


Hanul avea acoperişul uşor lăsat, plin din belşug cu muşchi. 
Era amplasat la o oarecare distanţă de colibe şi de anexele 
agricole, cu toate acestea, marca centrul zonei împrejmuite 
de palisada părăginită, la răspântia a două drumuri care 
treceau prin sat. La umbra aruncată de singurul copac mare 
din zonă era o fermă circulară, cu un sector pentru vite şi 
unul separat pentru cai. Acesta din urmă avea cinci sau şase 
cai deşelaţi. În faţa uşii, pe trepte, erau doi tipi cu jachete 
din piele şi cu pălării ţuguiate de blană. Amândoi aveau în 


mână, strânse precaut la piept, ulcele de lut, iar între ei era 
o strachină plină cu resturi de oase. 


— Ce faceţi? le-a strigat unul dintre tipi văzându-i pe 
Skomlik şi trupa lui descălecând. Ce căutaţi aici? Plecaţi! 
Hanu-i închis în numele legii! 


— Nu striga, nissir, nu striga! i-a spus Skomlik, ţinând-o pe 
Ciri de şa. 


Şi deschide larg uşa, că vrem să intrăm înăuntru. 
Comandantul tău, Vercta, e prietenul nostru. 


— Nu vă cunosc! 


— Pentru că ai caş la gură! Eu şi „Crede-mă” am slujit 
împreună din vremuri vechi, dinainte ca Nilfgaardul să vină 
aici. 


— Ei bine, dacă-i pe-aşa... a şovăit tipul, lăsând la o parte 
montura spadei. Hai... Mi-e totuna. 


Skomlik a înghiontit-o pe Ciri scurt. Alt Căutător a apucat-o 
de guler şi au intrat; era întuneric şi apăsător, mirosea a fum 
şi a prăjeală. Era aproape gol, era ocupată doar una dintre 
mese, deasupra căreia pătrundea prin ferestruica acoperită 
cu perdeaua decorată cu peşti o dâră de lumină tristă. 
Stăteau la ea mai mulţi bărbaţi. În partea din spate, lângă 
foc, îşi făcea de lucru hangiul, zăngănea oasele. 


— Hei, respectele mele, jupânilor nissir! a tunat Skomlik. 


— Pe noi nu ne salută orice bou, a bombănit unul din grup, 
aşezat chiar lângă ferestruică, scuipând pe podea. Un altul |- 
a oprit cu un gest. 


— Uşurel! i-a spus el. Sunt de-ai noştri, nu-i recunoşti? 
Skomlik şi Căutătorii lui. Bun venit, bun venit! 


Skomlik s-a înseninat şi s-a îndreptat spre masă, dar s-a oprit 
văzându- 


şi tovarăşii cu privirea fixată pe stâlpul care sprijinea 
şarpanta tavanului. 


Lângă stâlp era aşezat pe un taburet un băietan cu părul 
blond, de până 


în douăzeci de ani, întins şi răsucit într-un mod bizar. Ciri şi- 
a dat seama că poziţia nefirească se datora faptului că 
braţele băiatului erau legate la spate, iar gâtul îi era fixat cu 
o curea de piele de stâlp. 


— Să mă umplu de bube, a oftat zgomotos unul dintre 
Căutători, cel care o ţinea pe Ciri de guler. Uită-te la el, 
Skomlik! Asta-i Kayleigh! 


— Kayleigh? a înclinat Skomlik capul. Kayleigh şobolanu'? 
Nu se poate! 


Unul dintre nissiri, care stătea la masă, un bărbat grăsun, cu 
părul tuns cu o creastă pitorească, a râs din răsputeri. 


— Ba se poate, a spus el, lingând o lingură. E Kayleigh, în 
propria persoană parşivă. A meritat să ne trezim în zori. 
Luăm pentru el pe puţin o jum” de duzină de florini în 
monedă imperială bună. 


— L-aţi răpit pe Kayleigh! se minuna Skomlik. Aşadar n-a 
spus prostii ţărănoiu' nilfgaardian... 


— Treizeci de florini, la naiba! a oftat Remiz. O nimica 
toată... 


Plăteşte baronu' Lutz din Tyffi? 


— Aşa-i, a confirmat celălalt nissir, cu părul şi cu mustăţile 
negre. 


Preamărinimosu' baron Lutz din Tyffi, jupânu' şi 
binefăcătoru' nostru. 

Şobolanii l-au jefuit la drumul mare pe un valet de-ai săi, 
atunci s-a înfuriat şi a făgăduit o recompensă. Şi noi, 
Skomlik, o să luăm recompensa, crede-mă! Ha, ia uitaţi-vă la 
el, flăcăi, ce mutră a făcut! Nu-i convine că noi, şi nu el, l-am 
răpit pe Şobolan, deşi prefectu' lui l-a pus pe urmele haitei 
de Şobolani! 


— Căutătoru' Skomlik - grăsunul cu creasta ascuţită a arătat 
spre Ciri cu lingura - a prins ceva. Vezi, Vercta? O fetiţă. 


— Văd. 
Bărbatului cu mustăţi negre i-au scânteiat dinţii: 


— Ce, Skomlik, ai ajuns la sapă de lemn? Ai ajuns să răpeşti 
plozi pentru răscumpărare? Cine-i puicuţa? 


— Nu-i treaba ta! 


— Hai, nu te-aprinde! a râs cel cu creasta. Am vrut să ne 
asigurăm că 


nu-i fiică-ta. 


— Fiică-sa? a izbucnit în râs Vercta, cel cu mustăţile negre. 
Asta-i bună! Ca să aduci pe lume o fiică, tre' să ai ouă. 


Nissirii au izbucnit în râs. 


— N-aveţi decât să vă hliziţi, berbecilor! a strigat Skomlik 
bosumflat. 


Şi tu, Vercta, bagă la cap ce-ţi spun: până duminică, vedem 
noi cine-i mai tare, voi cu Şobolanii voştri sau eu cu ale 
mele. Şi să vedem noi cine-i mai mărinimos: baronu' sau 
prefectu' imperial din Amarillo! 


— Să mă pupi în cur! i-a spus dispreţuitor Vercta şi s-a întors 
la 


sorbitul supei, cu prefectu' tău cu tot, cu împăratu' tău şi cu 
tot Nilfgaardu' tău, crede-mă! Şi nu te mai umfla atât în 
pene! Până şi la urechile mele a ajuns vestea că Nilfgaard 
caută o duduie de-o săptămână, de până şi prafu' se ridică 
de pe drumuri, crede-mă. Ştiu că e o răsplată pentru ea. Dar 
nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nici de prefect, nici de 
nilfgaardienii, crede-mă. Acum îl slujesc pe baronu' Lutz, 
sunt supusu' lui, al nimănui altcuiva. 


— Baronu' tău, a perorat Skomlik, slujeşte Nilfgaardului, 
linge ciubotele nilfgaardienilor. Atunci nu mai trebuie să le 
lingi tu, de-aia ţi-e lesne să vorbeşti. 


— Nu te mânia! i-a spus nissir împăciuitor. N-am nimic cu 
tine, crede-mă. Dacă ai dibuit fata pe care-o caută 
Nilfgaardu', foarte bine, mă 


bucur ca poţi să iei tu răsplata, şi nu nilfgaardienii naibii. Cât 
despre asta, că slujeşti prefectului? Nimeni nu-şi alege 
stăpânii, că ne-aleg ei pe noi, nu? Acum, stai cu noi, să bem 
pentru întâlnirea asta. 


— Ei bine, cum să nu! a fost de acord Skomlik. Mai întâi, 
însă, dă-mi o frânghie. O să leg fata de stâlp, lângă 
Şobolanu' tău, bine? 


Nissirii au izbucnit în hohote de râs. 


— Ca să vezi, spaima de la frontieră! a râs grăsunul cu 
creastă. Braţu' 


înarmat al Nilfgaardului! Leag-o bine, Skomlik, leag-o strâns! 
Da' nu aşa, cu lanţu' de fier, căci prizoniera asta importantă 
a ta e în stare să rupă 


frânghiile şi să te lase lat înainte de a fugi. Arată aşa de 
înfricoşător, că 


mi se face părul măciucă! 


Până şi tovarăşii lui Skomlik au chicotit pe sub mustăţi. 
Căutătorul s-a înroşit, şi-a scos centura, s-a apropiat de 
masă. 


— Am vrut să fiu sigur că nu... 


— Nu-ţi bate capu'! l-a întrerupt Vercta, rupând din pâine. 
Nu vrei să 


stai şi tu de vorbă, apoi stai jos pe coada ta aşa cum trebuie. 
lar fata asta, dacă vrei, poţi s-o atârni şi de tavan cu 
picioarele, crede-mă. Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. 
Numai că e tare amuzant, Skomlik. 


Pentru tine şi prefectu' tău poate fi o pradă însemnată, dar 
pentru mine, crede-mă, nu-i decât un copil sărman, speriat. 
Vrei s-o legi? Ea, crede-mă, abia se ţine pe picioare, cum să 
fugă? De ce ţi-e frică? 


— Păi, să-ţi spun de ce mă tem, şi-a muşcat Skomlik buzele. 
Asta-i un sat nilfgaardian. N-am fost întâmpinați aici cu 
pâine şi cu sare, iar pentru Şobolanu' tău au spus că au 


pregătit un par ascuţit. Şi legea-i de partea lor, pentru că 
prefectu' le-a dat voie ca să-şi pedepsească bandiții 


prinşi la faţa locului. lar dacă nu le daţi prizonieru', ei îs gata 
să strângă 


pari pentru voi. 


— laca na! a spus grăsunul cu creastă. Să-şi bage parii în 
cur! Să facă 


bine şi să nu se pună cu noi, că facem moarte de om. 


— Nu le dăm Şobolanu', crede-mă! a spuse Vercta. E-al nost' 
şi-l ducem la Tyffi. lar baronu' Lutz o să se-nţeleagă cu 
prefectu'. Da' ce ne tot batem noi capu'? Staţi jos cu noi aici! 


Căutătorii, împingându-şi spadele la spate, s-au aşezat 
încântați la masa nissirilor, strigând la hangiu şi arătându-i 
spre Skomlik că face cinste. Skomlik a tras un şut unui 
taburet de-a ajuns până la stâlp, a apucat-o pe Ciri de umeri 
şi a împins-o astfel încât a căzut cu umărul în genunchiul 
băietanului legat de stâlp. 


— Stai aici! i-a poruncit printre dinţi. Şi să nu mi te mişti, că 
bat la tine ca la fasole! 


— Împuţitule! a mârâit băietanul, privindu-l cu ochii mijiţi. 
Câinele nai... 


Ciri nu cunoştea majoritatea cuvintelor care zburau din gura 
răutăcioasă a băietanului, dar din schimbările de pe faţa lui 
Skomlik a ajuns la concluzia că aceste cuvinte trebuiau să 
fie extrem de grele şi ofensatoare. Căutătorul s-a albit la faţă 
de furie, şi-a fluturat mâinile, l-a plesnit peste faţă, l-a 
apucat de părul lung, blond, l-a smucit şi l-a lovit cu tâmpla 
de stâlp. 


— Hei! a strigat Vercta, ridicându-se de la masă. Ce se- 
ntâmplă acolo? 


F= Îi sparg dinţii Şobolanului ăstuia tâmpit! a răcnit Skomlik. 
li rup picioarele borfaşului! 


— Vino aici şi nu-i mai da la bot! 
Nissir s-a aşezat, a băut o halbă de bere, şi-a şters mustaţa. 


— Pe prizoniera ta, i-a zis, n-ai decăt s-o pocneşti cât vrei, 
dar pe-al nost' să nu-l atingi nici c-un deget măcar. ŞI tu, 
Kayleigh, nu te mai juca cu focu'! Stai liniştit şi gândeşte-te 
la eşafodu' pe care baronu' Lutz a poruncit să-l pregătească 
în târg. Lista chinurilor la care o să te supună 


pe eşafodu' ăla îi deja scrisă şi, crede-mă, e lungă de vreo 
trei coţi. 


Jumătate din oraş pune deja rămăşaguri până la ce punct ai 
să poţi îndura. Ţine-ţi puterile, Şobolanule! O să pun şi eu o 
mică sumă şi sper că n-o să mă dezamăgeşti, c-o să rezişti 
cel puţin până ai să fii castrat. 


Kayleigh a scuipat, întorcându-şi capul cât îi permitea 
cureaua din jurul gâtului. Skomlik şi-a tras centura, a 
măsurat-o cu o privire 


duşmănoasă pe Ciri, care era cocoţată pe taburet, apoi s-a 
alăturat companiei de la masă, înjurând de mama focului 

pentru că hangiul adusese un urcior care avea doar urme 

slabe de spumă. 


— Ei, şi cum l-aţi dibuit pe Kayleigh? a întrebat el, 
semnalându-i hangiului dorinţa de a prelungi comanda. Şi în 
viaţă, culmea? Cum de nu i-aţi dibuit şi pe ceilalţi Şobolani 
nu pricep. 


— Adevărul este, a vorbit Vercta, uitându-se critic la ceea ce 
tocmai scosese din nas, c-am avut noroc, asta-i tot. Era 
singur. A plecat din haită 


ca să-şi petreacă noaptea la o fătucă la Noua Forjă. Primarul 
ştia că eram prin preajmă şi ne-a dat de ştire. Am ajuns 
înainte de-a se zări de ziuă, am dat peste el în fân, nici n-a 
crâcnit. 


— lar fătuca lui s-a distrat cu noi, a chicotit grăsunul cu 
creastă. Dacă 


Kayleigh nu a mulţumit-o toată noaptea, nu s-a putut plânge 
de noi. 


Dimineaţa era aşa de mulţumită, că nu mai putea să mişte 
nici mâinile, nici picioarele! 


— Păi, ce să vă spun? Sunteţi nişte tâmpiţi şi nişte blegi, le-a 
zis Skomlik tare şi batjocoritor. Aţi prăpădit o groază de 
parale, idioţilor. În loc să vă pierdeţi vremea cu fătuca, 
trebuia să bateţi fieru' cât era cald, să-l luaţi la întrebări pe 
Şobolan, unde înnopta haita lui. Îi puteaţi avea pe toţi, pe 
Giselher, pe Reef... Dădeau douăzeci de florini pentru 
Giselher Varnhagenii din Sarda acum un an. lar pentru javra 
de Mistel sau cum o mai cheamă, pentru ea ar fi dat mai 
mult prefectu', mai cu seamă după ce i-au făcut nepotului 
său la Druigh, când Şobolanii au atacat convoiu'. 


— Tu, Skomlik, a făcut o grimasă Vercta, ori te-a făcut mă-ta 
prost, ori viaţa asta grea ţi-a scos creieru' din cap, crede-mă! 
S'tem şase la număr. Trebuia să mă iau la trântă de unu' 
singur cu toată haita sau cum? Cât despre răsplată, oricum 
ne-o primim. Baronu' Lutz o să-i încingă tălpile lui Kayleigh, 
n-o să dureze mult, crede-mă. Kayleigh o să 


scuipe tot, o să spună unde li-s ascunzătorile şi cotloanele şi 
atunci ne ducem mai mulţi şi în forţă ca să-i încercuim ca pe 
nişte raci în plasă. 


— Da' cum să nu! O să vă aştepte pe voi. Dacă află că 
Kayleigh a fost prins, o să se ascundă în alte cotloane şi 
ascunzători. Nu, Vercta, dă-mi voie să-ţi spun adevăru-n 
faţă: aţi luat ţeapă. Aţi dat răsplata pe-un cur de muiere. Aşa 
sunteţi, de când vă ştiu... numa” la muieri vă stă capu'. 


— Da' ţie la ce-ţi stă capu”, hă? a sărit Vercta din spatele 
mesei. Dacă- 


ţi arde aşa tare, n-ai decât să-i prinzi tu pe Şobolani, tu cu 
eroii tăi! Da', 


crede-mă, lacheu nilfgaardian, ca să-i ataci pe Şobolani nu-i 
la fel de lesne ca dibuirea unei mucoase! 


Nissirii şi Căutătorii au început să strige şi să-şi arunce tot 
soiul de insulte. Hangiul le-a dat repede bere, smulgând o 
ulcică goală din mâinile grăsunului cu creastă care se 
pregătea s-o arunce în Skomlik. 


Berea a aplanat rapid conflictele, a răcorit gâtlejurile şi a 
liniştit spiritele. 


— Mâncare adu-ne! a răcnit grăsunul cu creastă către 
hangiu. Omletă 


cu cârnaţi, fasole, pâine şi brânză! 
— Şi bere! 


— Ce faci, Skomlik? Astăzi s'tem noi în bani! L-am luat pe 
Kayleigh cu tot cu cal, cu desagă, cu halebardă, cu spadă, cu 
şa şi cu o blană de oaie, toate vândute la piticani! 


— Şi pantofii roşii ai fătucii i-am vândut. Şi mărgelele! 


— Ho, ho, atunci avem ceva de băut, într-adevăr! Sunt 
bucuros! 


— Da' de ce te bucuri atât? Noi avem ceva de băut, nutu. 
Tu, cu prada ta importantă, n-ai decât să-i scoţi mucii din 
nas sau să-i lingi puricii! Ce mai prizonieră, ce mai pradă, ha 
ha! 


— Pungaşilor! 
— Ha, ha, stai jos, c-am glumit! 
— Să bem pentru înţelegerea dintre noi! Noi facem cinste! 


— Unde-i omleta, hangiule, mânca-te-ar ciuma să te 
mănânce! mai repede! 


— Mai adu-ne bere! 


Ghemuită pe taburetul ei, Ciri şi-a ridicat capul, întâlnind 
ochii verzi ai lui Kayleigh, vizibili de sub coama tunsă de păr 
blond. A străpuns-o un tremur. Faţa lui Kayleigh, deşi nu era 
urâtă, era răutăcioasă, înfricoşătoare. Ciri a înţeles imediat 
că acest băietan puţin mai mare ca ea era în stare de orice. 


— Cred că zeii mi te-au trimis, i-a şoptit Şobolanul, 
fulgerând-o cu privirea verde. Închipuie-ţi, nu cred în ei şi ei 
mi te-au trimis. Nu te uita înapoi, tontuţo! Trebuie să mă 
ajuţi... Dă urechea, la naiba... 


Ciri s-a aplecat mai mult şi a lăsat capul în jos. 
— Uite ce e, i-a spus Kayleigh dezvelindu-şi dinţii ca de 


şobolan. Întrun minut, când hangiul trece pe-aici, îl chemi... 
Ascultă-mă, la naiba... 


— Nu, a şoptit ea. O să mă bată... 


Buzele lui Kayleigh s-au răsucit şi Ciri a înţeles imediat că 
bătaia lui 


Skomlik nu era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla. 
Deşi Skomlik era mare şi tare, iar Kayleigh, slab şi legat, a 
simţit instinctiv de cine să 


se teamă mai mult. 


— Dacă mă ajuţi, i-a şoptit Şobolanul, o să te ajut. Nu sunt 
singur. Am o grămadă de oameni care nu mă lasă la greu... 
Pricepi? Dar când o să 


ajungă, când o să înceapă, nu pot să stau priponit de stâlpu' 
ăsta, pentru că bătăuşii ăştia îmi iau gâtu'... Intoarce-ţi 


urechea, la naiba. O să-ţi spun ce să faci... 

Ciri şi-a coborât capul şi mai jos. Buzele îi tremurau. 
Căutătorii şi nissirii mâncau omletă, rumegând ca mistreţii. 
Hangiul a amestecat mâncarea într-un ceaun şi aducea la 
masă următoarea ulcică 

de bere şi o pâine dospită. 


— Mi-e foame! a strigat ea ascultătoare, uşor palidă. 


Hangiul s-a oprit, s-a uitat la ea prietenos, apoi s-a uitat 
înapoi la meseni. 


— Poţi să-i dau ceva, conaşilor? 
— Nimic! a strigat Skomlik molfăind, înroşindu-se şi 


scuipând din omletă. Departe de ea, că-ţi rup oasele! Nu-i 
voie! lar tu stai liniştită, ai grijă, că altminteri... 


— Hei, Skomlik, ce-i asta, te zgârceşti sau cum? a intervenit 
Vercta, încercând să înghită pâinea cu ceapă. la uitaţi-vă la 
el, flăcăi, ce şmecher! El se îndoapă pe banii altuia, iar fetiţa 
înghite-n sec. Dă-i o strachină, hangiule! Plătesc eu şi eu 
spun cui să-i dai şi cui să nu-i dai. 


lar cui nu-i place poate să-şi ia un pumn de-al meu în râtu' 
de porc chiar acum. 


Skomlik s-a înroşit şi mai mult, dar a tăcut chitic. 


— Mi-am amintit ceva, a adăugat Vercta. Trebuie să-i dau de 
mâncare Şobolanului ca să nu-mi crape de foame pe drum, 
că mă beleşte baronu', crede-mă. O să-l hrănească fata. Hei, 
hangiule! Adu ceva de mâncare pentru ei! Şi tu, Skomlik, ce 
tot boscorodeşti? Ce nu-ţi convine? 


— Trebuie s-o veghez, a arătat Căutătorul spre Ciri, pentru 
că e o pasăre tare ciudată. Dacă ar fi fost o fată obişnuită, 
Nilfgaardu' n-ar fi dat-o în urmărire, prefectu' n-ar fi 
făgăduit... 


— Obişnuită sau neobişnuită, a râs grăsunul cu creastă, se 
vede imediat, nu tre' decât să mă uit între picioarele ei! Ce 
ziceţi? S-o duc până-n grajd? 


— N-o atinge! i-a spus printre dinţi Skomlik. Nu te las! 
— l-auzi! Că te-oi întreba pe tine! 


— Îi a mea şi-i vai ş-amar de capu' meu dacă n-o duc 
întreagă şi nevătămată! Prefectu' din Amarillo... 


— Mă piş pe prefectu' tău! Ai băut pe banii noştri şi nu ne 
dai voie? 


Zău, Skomlik, nu fi împuţit! Nici capu' tău n-o să cadă, nu-ţi 
fie frică, nici răsplata nu se micşorează! O s-o iei pe toată. 
Fata nu-i ca o vezică de peşte, nu pocneşte dac-o apeşi! 


Nissirii au izbucnit în hohote de râs. Li s-au alăturat şi 
tovarăşii lui Skomlik. 


Ciri s-a cutremurat, s-a albit la faţă, a ridicat capul. Kayleigh 
i-a zâmbi sarcastic. 


— Acum ai priceput? i-a şoptit din spate zâmbind uşor. Când 
o să se îmbete criţă, o să se ia de tine. O să te schingiuiască. 


Suntem în aceeaşi căruţă. Fă cum ţi-am zis. O să izbutesc, o 
să izbuteşti... 


— Mâncarea-i gata! a strigat hangiul, care n-avea niciun 
accent nilfgaardian. Hai, duduie! 


— Cuţit! i-a şoptit Ciri, luând strachina de la el. 
— Ce? 
— Cuţit! Repede! 


— Dacă nu-i destul, mai aduc! a strigat hangiul, nefiresc, în 
direcţia mesenilor, adăugând terci în strachină. Pleacă, te 
rog! 


— Cuţit! 


— Pleacă, altminteri te spun... Nu pot... O să-mi dea foc la 
han. 


— Cuţit! 


— Nu. Îmi pare rău pentru tine, copilă, dar nu pot. Nu pot, 
pricepe. 


Pleacă, te rog... 


— Din acest han, ea a recitat cuvintele lui Kayleigh cu o 
voce tremurândă, nimeni nu va ieşi în viaţă. Cuţit. Repede. 
Şi când începe încăierarea, fugi! 


— Ţine strachina, o umplem! a strigat hangiul, întorcându-se 
s-o mascheze pe Ciri, palid şi cu dinţii clănţănindu-i uşor. 
Mai aproape de tigaie! 


Ea a simţit atingerea rece a cuţitului de bucătărie, pe care i-l 
strecura la curea, acoperindu-i mânerul cu şorţul. 


— Foarte bine! a murmurat Kayleigh. Stai aşa ca să mă 
acoperi. Pune- 


ţi strachina pe genunchi. la lingura în mâna stângă, cuțitul 
în dreapta. Şi taie-mi frânghia. Nu aici, toanto! Sub nod, pe 
stâlp. Ai grijă, se uită. 


Ciri şi-a simţit gâtul uscat. A înclinat capul aproape de 
strachină. 


— Mă hrăneşti şi mănâncă şi tu - ochii verzi o priveau pe sub 
pleoapele închise pe jumătate, o hipnotizau. Şi taie, taie. 
Curaj, micuţo! 


Dacă izbutesc eu, izbuteşti şi tu... 


Într-adevăr, se gândea Ciri tăind frânghia. Cuţitul mirosea a 
fier şi a ceapă, lama era cam tocită, fusese ascuţită de mai 
multe ori. Are dreptate. Știu eu unde mă duc bandiții ăştia? 
Știu eu ce vrea prefectul nilfgaardian de la mine? Poate mă 
aşteaptă călăul în Amarillo, poate mă 


aşteaptă roata, burghiele şi cleştii, fierul încins... N-o să mă 
las dusă ca mielul la abator. Mai bine să risc... 


Cu un zbang a zburat fereastra, cu tot cu cercevea şi cu 
buturuga care servea pentru tăierea lemnelor, totul a 
aterizat pe masă, făcând ravagii printre străchini şi ulcele. În 
urma acestora a sărit pe aceeaşi masă o fată 


blondă, tunsă scurt, într-o vestă roşie strălucitoare şi cu 
cizme înalte, deasupra genunchiului. Îngenunchind pe 
masă, şi-a răsucit spada. Unul dintre nissiri, cel mai lent, 
care nu a reuşit să se îndepărteze şi să sară, a căzut pe 
spate odată cu banca, cu sângele gâlgâindu-i din gâtul 
spintecat. Fata s-a rostogolit rapid de pe masă, făcându-i loc 
unui băiat într-un cojocel scurt, brodat, să sară de pe 
fereastră. 


încâlcită în centură. 


Grăsunul cu creastă şi-a apucat arma şi a sărit spre fata 
îngenuncheată 


pe podea, şi-a luat elan ca să execute o lovitură, dar fata, 
deşi în genunchi, a parat-o cu dexteritate, s-a rostogolit, iar 
cel în cojocel, care sărise în urma ei, l-a tăiat pe nissir la 
tâmplă. Grăsunul a căzut pe podea brusc ca o saltea de paie 
întoarsă. 


Uşa hanului s-a deschis dintr-un şut, încă doi Şobolani au 
țâşnit în sală. Primul era înalt şi negricios, purta un caftan cu 
nasturi mari cusuţi şi o bandă stacojie la frunte. Din două 
lovituri rapide de spadă a trimis doi Căutători în colţuri 
opuse şi apoi s-a confruntat cu Vercta. Un al doilea, lat în 
umeri şi cu părul blond, cu o lovitură amplă de spadă l-a 
tăiat pe Remiz, cumnatul lui Skomlik. Ceilalţi au zbughit-o 
spre uşa bucătăriei. Dar şi Şobolanii intrau pe acolo - din 
spatele sălii, o fată cu părul brun, îmbrăcată viu colorat, a 
sărit brusc. L-a străpuns rapid pe unul dintre Căutători, cu o 


morişcă I-a trântit la pământ pe altul, şi curând după aceea 
l-a lovit pe hangiu înainte de a putea spune cine este el. 


Sala era toată un vacarm şi un zăngănit de spade. Ciri se 
ascunsese în spatele stâlpului. 


— Mistle! 


Kayleigh sfâşia frânghiile despicate, se lupta cu cureaua 
care-i ţinea încă gâtul legat de stâlp: 


— Giselher! Reef. La mine! 


Şobolanii erau într-o luptă - strigătul lui Kayleigh a fost auzit 
doar de Skomlik. Căutătorul s-a întors şi s-a îndreptat spre 
Şobolan, orbit de dorinţa de a-l izbi de stâlp. Ciri a reacţionat 
instantaneu şi instinctiv - ca în bătălia cu vyvernul de la 
Gors Velen şi ca în Thanedd, toate mişcările învăţate la Kaer 
Morhen se derulau brusc, de la sine, aproape fără 


participarea ei. Ea a sărit din spatele stâlpului, s-a învârtit în 
piruetă, a căzut pe Skomlik şi l-a lovit puternic cu şoldul. Era 
prea mică şi prea slabă pentru a-l dărâma pe uriaşul 
Căutător, dar a reuşit să-i perturbe ritmul mişcării. Şi să-i 
distragă atenţia. 


— Javra naibii! 


Skomlik s-a răsucit, spada a şuierat în aer. Trupul lui Ciri a 
făcut din nou o eschivă lejeră, iar Căutătorul era să cadă, 
prins în elanul fierului său. Înjurând, a lovit din nou, 
punându-şi toată forţa în acea lovitură. 


Ciri a sărit rapid, a aterizat ferm pe piciorul stâng, s-a răsucit 
într-o piruetă inversă. El a mai lovit o dată, dar de data 
aceasta nu a mai putut ajunge la ea. 


Vercta s-a prăbuşit brusc între ei, împroşcându-i cu sângele 
lui. 


Căutătorul s-a întors şi s-a uitat în jur. Numai cadavre îl 
înconjurau. lar Şobolanii se apropiau din toate părţile cu 
spadele întinse înainte. 


— Stai aşa, a intervenit rece negriciosul cu banda stacojie, 
eliberândul pe Kayleigh. Se pare că vrea cu adevărat să se 
bată cu fata. Nu ştiu de ce. Nu ştiu nici cum de n-a izbutit 
până acum. Dar să-i dăm şansa dacă 


vrea atât de mult. 


— Hai să-i dăm o şansă şi ei, Giselher! a fost de acord omul 
cu umerii largi. Să fie o luptă cinstită. Dă-i un fier, Scânteie! 


Ciri a simţit montura spadei în mână. Un pic cam grea 
pentru ea. 


Skomlik gâfâia furios, s-a aruncat spre ea, făcând cu spada o 
morişcă 


ireproşabilă. Era prea lent - Ciri a evitat tăieturile cu mişcări 
rapide şi semipiruete, fără să încerce măcar să pareze 
loviturile care îi plouau. 


Spada îi servea doar drept contragreutate pentru executarea 
fentelor. 


— Uimitor! a exclamat fata tunsă scurt râzând. E o acrobată! 


— E iute, a spus cea viu colorată, care îi dăduse spada. lute 
ca o elfă. 


Hei, tu, grasule! Poate ai prefera pe una dintre noi? Cu ea 
nu-ţi iese! 


Skomlik s-a retras, s-a uitat în jur, a sărit pe neaşteptate, 
lansând vârful spadei spre Ciri ca un stârc cu ciocul întins. 
Ciri a evitat să fie împunsă cu o eschivă scurtă, s-a răsucit. 
Pentru o secundă i-a văzut o venă umflată pulsând pe gâtul 
lui. Ea ştia că, din poziţia în care se afla, nu putea să evite 
loviturile, nici să le pareze. Ştia unde şi cum să 


lovească. 
Nu a lovit. 
— Gata! 


A simţit o mână pe umăr. Fata îmbrăcată colorat a împins-o, 
în acelaşi timp, alţi doi Şobolani - cel în cojocel din piele de 
oaie şi cea tunsă scurt 


- l-au împins pe Skomlik în colţul sălii, îndemnându-l cu 
spadele. 


— Gata cu distracţia! a repetat colorata, îndreptându-se spre 
ea. Prea mult timp. Şi e vina ta, duduie. Poţi să ucizi, iar tu 
nu ucizi. Mi se pare câ n-o să trăieşti prea mult. 


Ciri s-a cutremurat, privind în ochii mari, întunecaţi, în formă 
de migdale, văzând dinţii dezvăluiţi de un zâmbet, atât de 
mărunţei încât zâmbetul părea uluitor. Nu erau ochi umani şi 
nici dinţi umani. Fata multicoloră era o elfă. 


— E timpul s-o ştergem, a spus Giselher brusc, cel cu banda 
stacojie, aparent şeful. Durează prea mult! Mistle, lichidează 
zdreanţa. 


Fata tunsă scurt s-a apropiat, ridicându-şi spada. 


— Îndurare! a strigat Skomlik, căzând în genunchi. Ai milă 
de mine! 


Am copii mici... Foarte mici... 


Fata a lovit abrupt, rotindu-se din şolduri. Sângele a ţâşnit 
pe peretele alb, vopsindu-l într-o formă amplă şi neregulată 
din puncte de carmin. 


— Urăsc copiii mici, a zis cea tunsă scurt cu o mişcare 
rapidă, aruncând cu degetele sângele de pe spadă. 


— Nu sta, Mistle! a zorit-o cel cu banda stacojie. Pe cai! S-o 
tulim! 


Asta-i un sat nilfgaardian, n-avem prieteni aici! 


Şobolanii au ieşit rapid din han. Ciri nu ştia ce să facă, dar 
nu avea timp să se gândească. Mistle, cea tunsă scurt, a 
împins-o spre uşă. 


În faţa hanului, printre cioburi de ulcele şi resturi de oase, 
erau cadavrele nissirilor, care străjuiau intrarea. Dinspre 
marginea satului, coloniştii înarmaţi cu sulițe veneau în 
fugă, dar, la vederea Şobolanilor ieşind în curte, au dispărut 
imediat printre colibe. 


— Ştii să căâlăreşti? i-a strigat Mistle lui Ciri. 
— Da... 


— S-o întindem, ia unul şi sari! Se dă o recompensă pentru 
capetele noastre şi acesta este un sat nilfgaardian! Toată 
lumea trage cu arcul şi cu sulița! La galop, după Giselher! Pe 
mijlocul uliţelor! Ţine-te departe de colibe! 


Ciri a zburat peste bariera scundă, a apucat frâiele unuia 
dintre caii Căutătorilor, a sărit în şa, şi-a bătut calul pe crupă 
cu spada pe care nu o lăsase din mână. A intrat într-un galop 
furios, depăşindu-i pe Kayleigh şi pe elfa colorată, căreia îi 


spuneau Scânteie. Se grăbea în urma Şobolanilor, spre 
moară. A văzut un bărbat cu o arbaletă care ieşea de după 
colţul unei colibe, îndreptând-o spre spatele lui Giselher. 


— Rade-l! a auzit din spate. Rade.-l, fată! 


Ciri s-a aplecat în şa, a tras frâiele şi a lovit cu călcâiele, 
forțând calul în galop să-şi schimbe direcţia, şi-a răsucit 
spada. Omul cu arbaleta s-a întors în ultimul moment şi i-a 
văzut faţa încremenită şi schimonosită de spaimă. Mâna, 
ridicată pentru a lovi, a ezitat o clipă, suficient pentru a lăsa 
galopul să i-o abată. A auzit zbârnâitul unei coarde 
detensionate, calul a nechezat, a dat din cap, a cabrat. Ciri a 
sărit, scuturându-şi picioarele din etrieri, a aterizat agil, 
căzând într-un genunchi. Scânteia, care se apropia din urmă, 
s-a strecurat într-o mişcare bruscă din şa, întrun balans, 
lovindu-l pe omul cu arbaleta în occiput. Arbaletierul a căzut 
în genunchi, s-a aplecat în faţă şi a căzut cu capul într-o 
băltoacă, împroşcând noroi. Calul rănit necheza şi se zbătea, 
în cele din urmă a luat-o printre colibe, călcând apăsat. 


— Idioato! i-a strigat elfa, depăşind-o pe Ciri. Idioata naibii! 


— Sari! a strigat Kayleigh, venind spre ea. Ciri a alergat şi a 
apucat mâna întinsă. Impulsul a ridicat-o, scârţâindu-i 
articulaţia umărului, dar ea a reuşit să sară pe cal şi să se 
agaţe de spatele Şobolanului cu părul deschis. Au luat-o la 
galop, întrecând-o pe Scânteie. Elfa s-a întors, urmărind un 
alt arbaletist, care îşi aruncase arma şi fugea spre porţile 
hambarului. Scânteia l-a ajuns cu uşurinţă. Ciri şi-a întors 
capul. 


A auzit cum arbaletistul a gemut scurt, sălbatic, ca o vită. 


Mistle i-a ajuns din urmă trăgând după ea un cal de rezervă, 
înşeuat. 


A strigat ceva, Ciri nu a înţeles cuvintele, dar a prins ceva 
din zbor. Şi-a luat mâinile de pe umerii lui Kayleigh, a sărit la 
pământ în plin galop, a alergat spre cal apropiindu-se 
periculos de colibe. Mistle i-a aruncat 


frâiele, s-a uitat în spate şi i-a strigat un avertisment. Ciri s-a 
întors la timp într-o semipiruetă agilă, pentru a evita lovitura 
perfidă a unei sulițe lansate de un colonist ieşit dintr-o 
cocină. 


Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a bântuit-o în vise pentru 
mult timp. 


Îşi amintea totul, fiecare mişcare. Semipirueta agilă care o 
salvase de vârful lancei, o plasase într-o poziţie perfectă. Pe 
de altă parte, colonistul, înclinându-se în faţă, nu putea să 
sară într-o parte şi nici să se protejeze cu sulița ţinută cu 
ambele mâini. Ciri l-a lovit din plin cu spada sa, răsucindu-se 
în semipiruetă inversă. Pentru o clipă i-a văzut gura deschisă 
într-un strigăt pe o faţă acoperită cu o barbă de câteva zile. 
A putut să-i vadă fruntea prelungită până la chelie, dincolo 
de linia deasupra căreia şapca sau pălăria îi protejaseră 
capul de arşiţa soarelui. 


Şi apoi tot ce văzuse a fost acoperit de o fântână de sânge. 


Încă mai ţinea calul de frâie, iar acesta, speriat de chipul 
macabru, s-a agitat şi a aruncat-o în genunchi. Ciri nu a dat 
drumul frâielor. Omul rănit răcnea şi gemea agonizant, 
pendula convulsiv între paie şi bălegar, cu sângele ţâşnind 
din el ca dintr-un porc. Şi-a simţit stomacul în gât. 


Scânteia s-a oprit chiar lângă ea. Apucând frâiele calului lui 
Ciri, lipite încă de mâinile ei stângace, a tras de ele, forţând- 
o să se ridice în picioare. 


— În şa! a ţipat ea. Şi tuleo! 


Ciri şi-a suprimat greaţa, a sărit în şa. Mai era sânge pe 
spada pe care încă o ţinea în mână. Abia îşi stăpânea dorinţa 
de a arunca fierul cât mai departe de ea. 


Mistle a ieşit dintre colibe, urmărind doi oameni. Unul dintre 
ei a reuşit să fugă, sărind gardul, celălalt, cu o lovitură 
scurtă, a căzut în genunchi, şi-a luat capul în mâini. 


Amândouă, cu elfa, au sărit în galop, dar după un timp şi-au 
oprit caii, şi-au scos picioarele din etrieri, pentru că Giselher 
venea dinspre moară împreună cu alţi Şobolani. Din urma 
lor, încurajându-se cu ţipete, venea de zor un grup de 
colonişti înarmaţi. 


— După noi! a ţipat Giselher în galop. După noi, Mistle! La 
râu! 


Mistle, înclinată într-o parte, a tras de hăţuri, şi-a întors calul 
şi l-a urmat, sărind gardurile joase. Ciri şi-a afundat faţa în 
coama calului său şi a pornit după ea. Scânteia galopa chiar 
lângă ea. Goana îi flutura părul frumos, întunecat, 
dezvelindu-i o ureche mică, arcuită, în vârf, decorată cu un 
cercel filigran. 


Cel rănit de Mistle era tot îngenuncheat în mijlocul 
drumului, bălăngănindu-se, ţinându-şi capul însângerat cu 
ambele mâini. Scânteia l-a înconjurat călare pe calul său, a 
tăiat cu spada de sus, cu toată 


puterea ei. Rănitul a răcnit. Ciri i-a văzut degetele despicate 
sărind în toate direcţiile, ca aşchiile dintr-o ciosvârtă, căzând 
pe pământ ca nişte viermi albi, graşi. 

S-a abținut cu greu să nu vomite. 


Mistle şi Kayleigh le aşteptau în faţa unei găuri din palisadă, 
restul Şobolanilor erau departe. Cei patru au intrat într-un 


galop furios, întins, au trecut apa care îi ajungea calului 
până la bot. Aplecaţi în faţă, cu obrajii apăsaţi de coamele 
cailor, s-au năpustit pe un taluz nisipos, străbătând o luncă 
purpurie de lupin. Scânteia, având cel mai bun cal, a luat-o 
înainte. 


Au intrat în pădurea umbroasă şi reavănă, printre 
trunchiurile de fagi. 


l-au ajuns din urmă pe Giselher şi pe ceilalţi, dar n-au 
încetinit decât pentru o clipă. După ce au traversat pădurea 
şi au intrat în landă, au reluat galopul. Curând, Ciri şi 
Kayleigh au început să rămână în urmă, caii Căutătorilor nu 
erau în stare să ţină cadenţa cu caii pursânge ai Şobolanilor. 
Ciri avea o problemă suplimentară: pe un cal aşa de înalt, 
abia putea să ajungă cu picioarele la etrieri şi nu putea să se 
adapteze din galop. Putea să călărească foarte bine şi fără 
etrieri, dar ştia că în această poziţie nu ar mai fi putut 
rezista mult la galop. 


Din fericire, după un scurt răstimp, Giselher a încetinit ritmul 
şi s-a oprit în frunte, permițându-le ei şi lui Kayleigh să li se 
alăture. Ciri a intrat într-un trot. Pentru că de-abia ajungea la 
etrieri, şi curelele nu aveau suficiente găuri ca să le strângă. 
Fără să încetinească, şi-a trecut piciorul drept peste şa şi s-a 
aşezat ca o amazoană. 


Mistle, văzând poziţia ecvestră a fetei, a pufnit în râs. 


— Vezi, Giselher? Nu e o simplă acrobată, ci face acrobaţii şi 
pe cal! 


Ei, Kayleigh, de unde ai luat diavoliţa asta? 


Scânteia, reţinându-şi iapa frumoasă, încă uscată şi grăbită 
pentru galop, s-a apropiat mai mult, împingându-se spre 


calul cenuşiu al lui Ciri. Calul a fornăit şi s-a întors, 
aruncându-şi capul. Ciri a întins hăţurile, s-a sprijinit în şa. 


— Ştii de ce mai eşti în viaţă, cretino? a lătrat elfa suflându- 
şi părul de pe frunte. Țăranul de care ţi-a fost milă, a eliberat 
prea repede săgeata şi a lovit calul, în loc să te lovească pe 
tine. Altminteri, ai fi avut 


o săgeată înfiptă în coaste până la pene! De ce, naiba, mai 
cari după tine spada aia? 


— Lasă-o, Scânteie! i-a spus Mistle, palpând grumazul 
umflat de sudoare al iepei sale. Giselher, trebuie să 
încetinim, că altfel nenorocim caii! Nu ne mai urmăreşte 
nimeni, uite. 


— Vreau să trecem Velda cât mai iute, a spus Giselher. Ne 
vom odihni dup-aia. Kayleigh, cum e calul tău? 


— Rezistă. Nu-i de rasă, nu-i dus la curse, da'-i o bestie 
puternică. 

— Bine. Să-i dăm bătăi! 

— Aşteaptă puţin! a spus Scânteia. Şi mucoasa asta? 
Giselher s-a uitat în spate, şi-a ajustat banda stacojie pe 
frunte şi a privit-o pe Ciri. Faţa lui, expresia lui aduceau 


puţin cu Kayleigh - aceeaşi grimasă maliţioasă a gurii, 
aceiaşi ochi mijiţi, aceeaşi mandibulă uscată 


şi proeminentă. Era mai bătrân decât Şobolanul cu părul 
deschis; totuşi, umbra albastră pe obraji arăta că se 
bărbierea în mod regulat. 


— Exact, a spus el cu asprime. Ce-i cu tine, puştoaico? 


Ciri a coborât capul. 


— M-a ajutat, a intervenit Kayleigh. Dacă nu era ea, 
Căutătoru' ăla tâmpit mă lipea de stâlp... 


— În sat, a zis Mistle, au văzut-o fugind cu noi. L-a spintecat 
pe unu', mă îndoiesc că ăla mai suflă. Sunt colonişti din 
Nilfgaard. Dacă fata încape în labele lor, o zăpăcesc în 
bătaie. Nu putem s-o lăsăm baltă. 


Scânteia pufnea furioasă, dar Giselher a ridicat mâna. 


— Până la Velda, a decis el, să vină cu noi. Dup-aia mai 
vedem. Da' 


călăreşte şi tu ca lumea. Dacă rămâi în urmă, nu ne uităm 
după tine. 


Pricepi? 
Ciri a dat din cap. 


— Da' vorbeşte odată, fată! Ce faci de una singură? De unde 
eşti? 


Cum te cheamă? De ce te-au luat cu japca? 


Ciri şi-a plecat capul. În timp ce călărea, a avut suficient 
timp să 


încerce să inventeze o poveste. Inventase mai multe. Dar 
şeful Şobolanilor nu arăta ca unul care s-o creadă pe oricare 
dintre ele. 


— Ei bine, a îndemnat-o Giselher. Ai plecat cu noi de câteva 
ceasuri bune la drum. Ai făcut un popas cu noi şi n-am avut 
ocazia să-ţi aud glăscioru'. Eşti mută? 


Focul a lansat în sus flăcări şi jerbe de scântei, inundând 
ruinele 


colibei păstorului cu un val de strălucire aurie. Ca şi cum s-ar 
fi supus ordinului lui Giselher, focul a aprins faţa persoanei 
interogate, astfel încât să fie posibil să se detecteze 
minciuna şi impostura. Nu /e pot spune adevărul, s-a gândit 
Ciri disperată. Sunt tâlhari. Bandiţi. Dacă vor afla despre 
nilfgaardieni, despre Căutătorii care m-au prins pentru 
răsplată, ar putea să râvnească şi ei. În plus, adevărul este 
prea puțin credibil ca să mă 


creadă. 


— Te-am scos din sat, a continuat încet conducătorul haitei. 
Te-am adus aici într-una dintre ascunzătorile noastre. Ai 
primit de-ale gurii. Ai stat lângă focul nostru. Aşadar, 
vorbeşte, cine eşti? 


— Dă-i o pauză! i-a spus brusc Mistle. Când mă uit la tine, 
Giselher, văd brusc un nissir, un Căutător sau unul dintre 
nenorociţii ăia din Nilfgaard. Şi mă simt ca la un 
interogatoriu, legată de banca de tortură 


într-o temniţă! 


— Mistle are dreptate, a spus blondul cu cojocel de oaie. Ciri 
a tremurat când i-a auzit accentul. E clar că fata nu vrea să 
spună cine este şi are tot dreptul s-o facă. Când m-am 
alăturat vouă, am fost şi eu taciturn. Nu am vrut săvă 
dezvălui că eram unul dintre nenorociţii nilfgaardieni... 


— Nu-i acelaşi lucru, Reef, i-a făcut semn Giselher. Cu tine a 
fost altceva. Şi tu, Mistle, prea exagerezi. Asta nu-i un 
interogatoriu. Vreau să 


spună cine este şi de unde este. Când o să aflu, o să-i arăt 
drumul spre casă, asta-i tot. Cum aş putea să fac asta dacă 
nu ştiu... 


— Nu ştii nimic, a dat Mistle ochii peste cap. Nici măcar dacă 
are o casă. Ceea ce eu nu cred. Căutătorii au luat-o de pe 
drum, pentru că 


umbla singură. Te poţi aştepta de la laşii ăia. Dacă îi spui să 
se ducă 


unde o vedea cu ochii, n-o să supravieţuiască de una 
singură în munţi. 


Ori o devorează lupii, ori o să moară de foame. 


— Şi ce să facem atunci cu ea? a întrebat tânărul lat în 
umeri, răscolind cu un băț jarul focului. S-o lăsăm lângă un 
sat? 


— O idee grozavă, Asse! i-a răspuns Mistle în zeflemea. Nu-i 
ştii pe ţărani? N-au cu cine lucra pământul. O s-o pună pe 
fată să le pască 


vitele, dar nu înainte de a-i rupe un picior ca să nu poată 
scăpa. Noaptea o să fie tratată ca a nimănui şi, prin urmare, 
ca o proprietate comună. O 


să plătească pentru masă şi casă până peste cap, ştii în ce 
monedă. Şi în primăvară o să aibă febra puerperală, dând 
naştere vreunui bastard al cine ştie mai cui într-o cocină 
murdară. 


— Dacă-i lăsăm calul şi spada, a pronunţat Giselher 
tărăgănat, uitându-se la Ciri, n-aş vrea, zău, să fiu în pielea 
ţăranului care ar dori să-i rupă piciorul. Sau să-i facă un 
bastard. Ai văzut zbenguiala din han, cum a dansat cu 


Căutătorul, căruia Mistle i-a venit de hac mai târziu? El tăia 
aerul; iar ea ţopăia de mama focului... Ha, nu-mi pasă de 
numele şi familia ei, dar aş fi bucuros să ştiu de unde a 
învăţat trucurile astea... 


— Trucurile n-o s-o salveze, a spus brusc Scânteia, până 
atunci ocupată să ascută spada. Nu poate decât să danseze. 
Pentru a supravieţui, trebuie să poţi să ucizi, şi ea nu poate. 


— O să poată, a zâmbit Kayleigh. În satii-a tăiat gâtul 
ţăranului de i-a ţâşnit sângele de juma' de stânjen... 


— Şi când l-a văzut, era gata-gata să dea la rațe, a chicotit 
elfa. 


— Pentru că e încă un copil, a explicat Mistle. Cred că ştiu 
cine e şi de unde a învăţat trucurile. Am mai văzut eu ca ea. 
Este dansatoare sau o acrobată de la o trupă ambulantă. 


— Şi de când, mă rog, a pufnit din nou Scânteia, ne pasă 
nouă de dansatori şi acrobaţi? La naiba, e aproape miezul 
nopţii, mă ia somnul. 


să terminăm odată discuţia asta fără noimă. Trebuie să 
dormim şi să ne odihnim ca să ajungem mâine la Forja în 
amurg. Primarul de-acolo, n-aţi uitat, l-a dat în primire pe 
Kayleigh nissirilor. Tot satul trebuie să vadă 


cum se face roşu noaptea. lar fata? Are un cal, are o spadă. 
Amândouă 


câştigate cinstit. Să-i dăm de-ale gurii şi niscaiva gologani. 
Pentru că l-a salvat pe Kayleigh. Las-o să meargă oriunde 
doreşte, să-şi ia soarta în mâini... 


— Bine, a zis Ciri, apăsându-şi buzele şi ridicându-se în 
picioare. 


Era o tăcere întreruptă doar de trosnetele focului. Şobolanii 
o priveau curios, aşteptau. 


— Bine, a repetat ea, uluită de timbrul bizar al vocii sale. N- 
am nevoie de voi, nu v-am cerut nimic... Nu vreau să stau cu 
voi! O să plec de îndată... 


— Aşa, deci, nu eşti mută în cele din urmă, a constatat 
Giselher uimit. 


Poţi să vorbeşti şi chiar cu îndrăzneală. 


— Uitaţi-vă la ochii ei! a scuipat Scânteia. Uitaţi-vă cum îşi 
ţine capul. 


O pasăre de prada! Un pui de şoim! 


— Vrei să pleci? a întrebat-o Kayleigh. Încotro, dacă nu ţi-e 
cu supărare? 


— Ce vă pasă? a strigat Ciri, cu ochii strălucind cu lumina lor 
verde. 


Eu vă întreb unde vă duceţi? Nu-mi pasă! Şi nici de voi nu- 
mi pasă! N-am nevoie de voi! Pot... Pot să mă descurc! 
Singură! 


— Singură? a repetat Mistle zâmbind ciudat. 
Ciri a tăcut, şi-a lăsat capul în jos. Şobolanii tăceau şi ei. 


— E noapte, a spuse Giselher. Nu se călătoreşte noaptea. Nu 
umbli singură, fată. Cel care este singur, moare. Acolo, lângă 
cai, sunt valtrapuri şi blănuri. Alege-ţi ceva. Nopțile în munţi 
sunt reci. De ce te uiţi aşa cu felinarele alea verzi? Fă-ţi un 
pat şi dormi. Trebuie să te odihneşti. 


După o clipă de reflecţie, fata s-a supus. Când s-a întors, 
târând un valtrap şi o blană, Şobolanii nu se mai aflau în 
jurul focului. Erau în semicerc şi strălucirea roşiatică a 
focului se reflecta în ochii lor. 


— Suntem Şobolanii de la frontieră, a anunţat Giselher cu 
mândrie. 


Mirosim prada de la mai multe mile depărtare. Nu ne temem 
de capcane. 


Şi nu există niciun lucru pe care să nu-l roadem. Suntem 
Şobolani. Vino aici, fetiţă. 


Ea s-a supus. 


— N-ai nimic, i-a zis Giselher, dându-i o centură de argint. la 
măcar asta! 


— N-ai nimic şi pe nimeni, i-a spus Mistle cu un zâmbet 
aruncându-i pe umeri o jacheţică de satin verde şi 
apăsându-i pe mâini o bluză de tafta. 


— N-ai nimic, a adăugat şi Kayleigh, iar darul de la el era un 
pumnal într-o teacă încrustată cu pietre scumpe. Eşti 
singură. 


— N-ai pe nimeni, a repetat după el Asse. Ciri a primit de la 
el un pandantiv decorativ. 


— N-ai rude, i-a vorbit şi Reef cu accent nilfgaardian, 
întinzându-i o pereche de mănuşi de piele moale. N-ai pe 
nimeni aproape şi... 


— Peste tot eşti o străină, a terminat nonşalant Scânteia şi 
cu o mişcare rapidă şi destul de neceremonioasă i-a pus lui 
Ciri pe cap o beretă garnisită cu pene de fazan. Peste tot o 


străină şi întotdeauna diferită. Cum să-ţi spunem, 
şoimuleţule? 


Ciri a privit-o în ochi. 
— Gvalch'ca. 
Elfa a pufnit în râs. 


— Când îţi dai drumul la gură, vorbeşti în mai multe limbi, 
şoimuleţule! Ei, bine. O să porţi numele Norodului mai Vechi, 
numele pe 


care singură ţi l-ai ales. O să fii Falka. 
Falka. 


Nu putea să adoarmă. Caii tropăiau şi fornăiau în beznă, 
vântul sufla coroanele brazilor. Cerul strălucea de stele. 
Ochiul, care atâtea zile îi fusese călăuză credincioasă în 
deşertul stâncos, se vedea strălucitor. 


Ochiul indica răsăritul. Dar Ciri nu era sigură dacă era 
direcţia potrivită. 


Nu mai era sigură de nimic. 


Nu putea să adoarmă, deşi pentru prima oară după multe 
zile se simţea în siguranţă. Nu mai era singură. Îşi aranjase 
patul din crengi într-o margine, departe de Şobolani, care 
dormeau pe prispa de lut încălzită de o sobă ruinată. Era 
departe de ei, dar simţea apropierea şi prezenţa lor. Nu era 
singură. 


Deodată a auzit paşi uşori. 


— Nu te teme! 


Era Kayleigh. 


— Nu le spun, i-a şoptit Şobolanul blond, în genunchi şi 
aplecat peste ea că te caută Nilfgaardul. N-o să le spun 
despre răsplata pe care a făgăduit-o prefectul din Amarillo. 
Acolo, în han, mi-ai salvat viaţa. O să 


te răsplătesc. Cu ceva frumos. Chiar acum. 


S-a aşezat alături de ea încet şi cu grijă. Ciri a încercat să se 
ridice, dar Kayleigh a împins-o în patul improvizat, cu o 
mişcare blândă, dar puternică şi fermă. l-a pus delicat un 
deget pe buze. Nu era nevoie. Ciri era paralizată de frică şi 
din gâtul său strâmt, dureros de uscat, nu ar fi scos niciun 
strigăt, chiar dacă ar fi vrut. Dar nu voia. Tăcerea şi 
întunericul erau mai bune. Mai sigure. Mai intime. |i 
ascundeau oroarea şi ruşinea. A icnit. 


— Fii liniştită, micuţo! i-a şoptit Kayleigh, desfăcându-i încet 
cămaşa. 


Încet, cu mişcări blânde, i-a alunecat țesătura de pe umeri şi 
i-a ridicat poalele cămăşii deasupra şoldurilor: 


— Să nu-ţi fie frică! O să vezi cât de plăcut este. 


Ciri s-a cutremurat la atingerea mâinii uscate, aspre şi dure. 
Zăcea nemişcată, întinsă şi încordată, plină de o teamă şi de 
o silă dureroase, care o neutralizau, îi paralizau voinţa, îi 
atacau fruntea şi obrajii cu valuri de căldură. Kayleigh şi-a 
strecurat braţul stâng sub cap, a tras-o mai aproape de el, 
vrând să-i îndepărteze mâna încleştată convulsiv pe poalele 
cămăşii, în încercarea zadarnică de a le trage în jos. A 
cuprins-o 


un frison. 


În întunericul înconjurător a simţit o mişcare bruscă, a simţit 
un şoc, a auzit zgomotul unei izbituri. 


— Ai înnebunit, Mistle? a mârâit Kayleigh ridicându-se uşor. 
— Las-o, porcule! 

— Pleacă! Du-te la culcare! 

— Las-o în pace! 


— Dar ce, n-o las în pace? Vezi că ţipă sau se zbate? Vreau 
doar s-o mângâi ca să adoarmă. N-o deranja. 


— Şterge-o de-aici, că-ţi iau gâtul! 
Ciri a auzit scrâşnetul unui pumnal în teaca sa metalică. 


— Nu glumesc, a spuse Mistle, a cărei umbră se contura vag 
deasupra lor în întuneric. 


— Întinde-o la băieţi! Acum! 


Kayleigh s-a conformat, înjurând în barbă. S-a ridicat fără 
niciun cuvânt şi a plecat rapid. 


Ciri simţea cum i se rostogoleau lacrimile pe obraji, repede, 
mai repede şi mai repede, fofilându-se ca nişte viermi agili în 
părul ei, lângă 


urechi. Mistle s-a aşezat lângă ea, acoperind-o cu blana cu 
grijă. Dar nu i-a aranjat cămaşa desfăcută. l-a lăsat-o aşa 
cum era. Ciri a început să 


tremure din nou. 


— Linişteşte-te, Falka. Acum e totul bine. 


Mistle era caldă, mirosea a răşină şi a fum. Mâna îi era mai 
mică 


decât a lui Kayleigh, mai moale şi mai delicată. Mai plăcută. 
Dar din nou contactul a făcut-o pe Ciri să se încordeze, 
întregul său corp inundânduse cu frică şi silă, îi încleştase 
fălcile şi îi sufoca gâtul. Mistle s-a lipit de ea, îmbrăţişând-o 
ocrotitor şi şoptindu-i cuvinte liniştitoare, dar în acelaşi timp 
mânuţa ei fină se târa neobosită, ca un melc cald, liniştit, 
încrezător, hotărât, conştient de drumul şi de țelul său. Ciri a 
simţit cum cleştii de fier ai silei şi ai fricii se deschid, 
eliberând prada din strânsoare, a simţit-o alunecând din 
strânsoarea lor, scufundându-se în jos, adânc, mai adânc, în 
mlaştina frumoasă, caldă şi umedă a resemnării şi a 
supunerii neajutorate. O supunere dezgustătoare, 
umilitoare, plăcută. 


A gemut surd, cu disperare. Respirația lui Mistle îi ardea 
gâtul, buzele catifelate şi umede i-au gâdilat umărul, 
clavicula, alunecându-i încet. 


Ciri a gemut din nou. 


— Şşşt, Şoimuleţule! i-a şoptit Mistle, strecurându-i cu grijă 
braţul sub cap. N-o să mai fii singură. Niciodată. 


A doua zi Ciri s-a trezit în zori. S-a strecurat din blană încet 
şi cu grijă, fără s-o trezească pe Mistle, care dormea cu gura 
întredeschisă şi cu antebraţul pe ochi. Pe mână avea pielea 
de găină. Ciri a acoperit-o cu atenţie pe fată cu valtrapul. 
După un moment de ezitare, s-a aplecat înainte, a sărutat-o 
delicat pe părul tuns scurt ca o pensulă. Mistle a îngăimat 
ceva în somn. Ciri şi-a şters o lacrimă de pe obraz. 


Nu mai era singură. 


Ceilalţi Şobolani încă dormeau, unul sforăia zgomotos, altul 
a tras un pârţ zgomotos. Scânteia îşi întinsese braţul peste 
pieptul lui Giselher, părul ei luxuriant era răsfirat în 
dezordine. Caii tropăiau şi fornăiau, o ciocănitoare bătea 
darabana în serii scurte de ciocănituri într-un trunchi de pin. 


A alergat la râu. S-a spălat mult timp tremurând de frig. Se 
spăla cu mişcări violente ale mâinilor ţepene, încercând să 
îndepărteze ceea ce nu mai putea fi îndepărtat. Pe obraji i se 
prelingeau lacrimi. 


Falka. 


Apa spumega şi susura printre pietre, se îndepărta în 
negură. 


Totul se îndepărta. În negură. 
Totul. 


Erau proscrişi. Formau un grup ciudat creat de război, 
nenorocire şi dispreţ. Războiul, nenorocirea şi disprețul îi 
legase şi-i aruncase pe un țărm, la fel cum un râu inundat 
aruncă şi lasă pe plajă bucăţi de lemn naufragiate, negre, 
şlefuite de pietre. 


Kayleigh s-a trezit în fum, foc şi sânge în castelul năruit, 
zăcea între cadavrele fraţilor şi părinţilor adoptivi. În timp ce 
se târa prin curtea înţesată de cadavre, s-a întâlnit cu Reef. 
Reef era un soldat în expediţia punitivă, pe care împăratul 
Emhyr var Emreis o trimisese să suprime rebeliunea din 
Ebbing. Era unul dintre cei care capturaseră şi jefuiseră 


castelul după două zile de asediu. După cucerirea castelului, 
camarazii îl abandonaseră pe Reef, deşi Reef mai trăia. Dar 
îngrijirea răniților nu era o obişnuinţă în detaşamentele 
speciale nilfgaardiene. 


La început, Kayleigh a vrut să-l ucidă pe Reef. Dar Kayleigh 
nu voia să 


fie singur. lar Reef, ca şi Kayleigh, avea doar şaisprezece ani. 


Împreună şi-au lins rănile. Împreună au ucis şi au jefuit un 
perceptor, împreună s-au delectat cu bere într-o cârciumă şi, 
mai târziu, călărind prin sate pe cai furaţi, au împrăştiat 
restul prăzii, râzând în hohote. 


Împreună au fugit de persecuțiile patrulelor nissirilor şi 
nilfgaardienilor. 


Giselher a dezertat din armată. Probabil se înrolase în 
armata nobilului Geso, care se aliase cu insurgenții din 
Ebbing. Probabil. 


Giselher nu ştia prea bine unde îl târâseră superiorii. Fusese 
beat criţă. 


Când s-a răzvrătit şi a primit primul ordin de la sergent, a 
fugit. La început a rătăcit singur, dar, când nilfgaardienii au 
zdrobit confederaţia rebelilor, pădurile s-au umplut de 
dezertori şi fugari. Fugarii s-au unit rapid în bande. Giselher 
s-a alăturat uneia dintre ele. 


Banda respectivă jefuia şi pârjolea satele, ataca apoi 
convoaiele şi transporturile, se refugia în sălbăticie din calea 
escadrilelor cavaleriei nilfgaardiene. În timpul unui refugiu, 
banda a încăput pe mâinile Elfilor de Pădure, fiind 
neputincioasă în faţa acelor adversari invizibili, ale căror 
săgeți cu pene cenuşii zburau din toate părţile. Una dintre 
săgeți i-a străpuns umărul lui Giselher şi l-a lipit de un 
copac. Cea care i-a extras săgeata dimineaţa şi i-a oblojit 
rana a fost Aenyeweddien. 


Giselher nu a aflat niciodată de ce elfii o izgoniseră pe 
Aenyeweddien, pentru ce fărădelegi o condamnaseră la 
moarte - întrucât pentru o elfă 


liberă singurătatea în fâşia îngustă de pământ care separa 
Vechiul Norod Liber de oameni echivala cu moartea. O elfă 
singuratică trebuie să 


moară. Dacă nu-şi găseşte un tovarăş. 


Aenyeweddien şi-a găsit un tovarăş. Numele ei, care în 
traducere liberă înseamnă „Copilului Focului”, era prea 
complicat şi poetic pentru Giselher. l-a spus Scânteia. 


Mistle venea dintr-o familie bogată de nobili din târgul 
Thurn, din Maechtul de Nord. Tatăl ei, vasalul prinţului 
Rudiger, s-a alăturat armatei insurgente, a fost bătut şi a 
dispărut fără urmă. Atunci când locuitorii Thurnului au fugit 
din târg la aflarea veştii despre expediţia punitivă, cu 
faimoşii Pacificatori al Gemmerei, a fugit şi familia lui Mistle, 
dar Mistle s-a rătăcit în mulţimea copleşită de panică. Fetiţa 
împopoţonată şi delicată, care fusese purtată cu lectica de la 
o vârstă 


fragedă, n-a reuşit să ţină pasul cu fugarii. După trei zile de 
rătăcire de una singură, a căzut în ghearele vânătorilor de 
oameni care veneau din urma nilfgaardienilor. Fetele sub 
şaptesprezece ani erau la mare căutare. 


Dacă erau neprihănite. Vânătorii n-au prihănit-o pe Mistle, 
verificând în prealabil dacă era neprihănită. După acea 
verificare, Mistle a plâns toată 

noaptea. 


În valea râului Velda, caravana vânătorilor a fost atacată şi 
distrusă de o bandă de dezertori nilfgaardieni. Toţi vânătorii 


şi sclavii de sex masculin au fost ucişi. Numai fetele au fost 
cruţate. Fetele nu ştiau de ce fuseseră cruţate. Această 
ignoranță nu a durat mult. 


Mistle a fost singura care a supravieţuit. Din şanţul în care 
fusese aruncată, goală, plină de vânătăi, de mizerie, de noroi 
şi de sânge uscat, a scos-o Asse, fiul potcovarului din sat, 
care umbla de trei zile după 


nilfgaardieni, însetat de răzbunare pentru cele ce-i făcuseră 
dezertorii tatălui său, mamei şi surorilor sale şi la care 
trebuise să se uite ascuns în cânepă. 


Se întâlniseră cu toţii într-o zi de sărbătoare a Lammasului, 
Sărbătoarea recoltei, într-unul dintre satele lui Geso. 
Războiul şi sărăcia nu devastaseră pe-atunci prea mult 
ţinutul Veldei de Sus - sătenii sărbătoreau începutul lunii 
secerii, distrându-se în mod tradiţional, cu cântece 
zgomotoase şi dansuri. 


Nu s-au căutat mult timp în mulţimea pusă pe distracţie. 
Prea multe trăsături îi distingeau. Avuseseră parte de prea 
multe în comun. Îi unea apetitul pentru ţinutele îndrăzneţe, 
colorate, fanteziste, pentru accesorii lucioase furate, pentru 
cai frumoşi, spade, de care nu se despărţeau nici la dans. Se 
distingeau prin aroganță şi superbie, prin încredere în sine, 
prin zeflemea, prin turbulenţă şi violenţă. 


Şi dispreţ. 


Erau copiii vremii dispreţului. Şi, ca atare, n-aveau decât 
dispreţ 


pentru ceilalţi. Numai puterea conta pentru ei. Agilitatea în 
mânuirea armelor, pe care o dobândiseră din mers, pe 
drumuri. Determinarea. 


Câte un cal rapid şi o spadă bine ascuţită. 


Şi camarazi. Tovarăşi. Prieteni. Întrucât cel care este singur, 
trebuie să 


moară - de foame, de spadă, de furcile ţărăneşti, în ştreang, 
în foc. Cine este singur este ucis - înjunghiat, bătut, lovit, 
murdărit, ca o jucărie trecută din mână în mână. 


S-au întâlnit la Sărbătoarea recoltei. Posomorâtul, 
negriciosul, deşiratul Giselher. Costelivul, pletosul Kayleigh, 
cu ochi răutăcioşi şi buze schimonosite într-o grimasă urâtă. 
Reef, care încă mai vorbea cu accent nilfgaardian. Vlăjganca 
Mistle, cu picioarele lungi, cu părul scurt, 


ţepos ca o perie, de culoarea paiului. Scânteia cea viu 
colorată, cu ochii mari, graţioasă şi vaporoasă la dans, 
rapidă şi nemiloasă în luptă, cu buze înguste şi dinţi mici de 
elf. Asse, lat în umeri, cu puf blond şi creţ 


pe bărbie. 


Giselher a devenit şeful. Şi-au dat numele de Şobolani. 
Cineva le spusese aşa odată şi le-a plăcut. 


jefuiau şi ucideau, iar cruzimea lor devenise proverbială. 


Iniţial, prefecţii nilfgaardieni nu i-au băgat în seamă. Erau 
siguri că, la fel ca alte trupe, o să cadă în curând victimele 
acţiunilor concentrate ale ţăranilor furioşi, că se vor încăiera 
şi se vor ucide unii pe alţii, atunci când importanţa prăzii va 
face să triumfe lăcomia fără scrupule asupra solidarităţii 
banditeşti. Prefecţii au avut dreptate în privinţa altor bande, 
dar s-au înşelat în legătură cu Şobolanii. Deoarece Şobolanii, 
copiii dispreţului, nu preţuiau prada. Ei atacau, tâlhăreau şi 
ucideau de plăcere, iar caii, vitele, cerealele, fânul, sarea, 
smoala şi pânzeturile furate de la transporturile militare le 


împărțeau prin sate. Ofereau aur cu nemiluita croitorilor şi 
meşteşugarilor pentru ceea ce iubeau mai mult decât orice - 
arme, îmbrăcăminte şi accesorii. Fiind atât de bine plătiţi, 
oamenii le dădeau mâncare şi băutură, îi găzduiau pe 
ascuns şi, chiar dacă erau schingiuiţi la sânge de 
nilfgaardieni şi nissiri, nu le trădau itinerarele şi 
ascunzătorile Şobolanilor. 


Prefecţii au oferit o răsplată consistentă, iar la început s-au 
găsit destui care au râvnit la aurul nilfgaardian. Dar, 
noaptea, colibele informatorilor ardeau ca nişte torţe, iar cei 
care fugeau de flăcări erau străpunşi de lamele strălucitoare 
ale călăreţilor fantomatici ce bântuiau prin fum. Şobolanii 
atacau ca şobolanii. Pe tăcute, mârşav, cu cruzime. 


Şobolanilor le plăceau să omoare. 


Prefecţii au recurs la metode care dăduseră rezultate în 
cazul altor bande - au încercat să infiltreze în mai multe 
rânduri trădători printre Şobolani. N-au reuşit. Şobolanii nu 
au acceptat pe nimeni. Sextetul unit şi fraternal zămislit în 
timpul dispreţului nu accepta străini. Îi dispreţuia. 


Până în ziua în care a apărut o fetiţă iscusită ca o acrobată, 
cu părul cenuşiu, taciturnă, despre care Şobolanii nu ştiau 
nimic. În afară de faptul că era aşa cum fuseseră ei odată, 

fiecare dintre ei. Singură şi plină 


de regret, de regretul pentru ceea ce i se luase în vremea 
dispreţului. lar în vremea dispreţului, cel care este singur 
trebuie să moară. Giselher, Kayleigh, Reef, Scânteia, Mistle, 
Asse şi Falka. Prefectul din Amarillo a 


fost siderat când i s-a spus că Şobolanii erau de-acum şapte. 


— Şapte? s-a mirat prefectul din Amarillo uitându-se sceptic 
la soldat. 


Şapte, nu şase? Eşti sigur? 


— Să fiu eu sănătos pe cât sunt de sigur! s-a bâlbâit singurul 
soldat supravieţuitor al masacrului. 


Dorinţa era de înţeles - capul şi jumătate din faţa soldatului 
erau acoperite cu un bandaj murdar, îmbibat cu sânge. 
Prefectul, care fusese în multe bătălii, ştia că soldatul fusese 
lovit de o spadă de sus, chiar de vârful lamei, din stânga, cu 
precizie, de iscusinţă şi rapiditate, ţintit între urechea 
dreaptă şi obraz, în locul care nu era protejat nici de coif şi 
nici de gulerul de fier. 


— Vorbeşte! 


— Mergeam pe malul Veldei, către Thurn, a început soldatul. 
Aveam poruncă să însoţim un transport de-al jupânului 
Evertsen, care se ducea spre miazăzi. Ne-au atacat lângă 
podul dărâmat, când treceam râul. Un car a rămas 
împotmolit, aşa c-am dezlegat caii de la altul ca să-l putem 
scoate. Restul convoiului şi-a văzut de drum, am rămas cu 
încă cinci şi cu comormnicul. Şi atunci s-au năpustit asupra 
noastră. Comornicul, înainte de-a fi omorât, a reuşit să strige 
că erau Şobolanii, apoi au tăbărât pe noi... l-au nimicit pe 
toţi. Când am văzut aşa... 


— Când ai văzut, a zâmbit prefectul cu o grimasă, ai dat 
pinteni calului. Dar prea târziu pentru a-ţi mai salva pielea. 


— M-a prins - soldatul şi-a lăsat capul în jos - al şaptelea, pe 
care nu l-am văzut de la început. O fătucă. O copiliţă. M-am 

gândit, Şobolanii au lăsat-o în urmă pentru că era mai mică 

şi fără experienţă... 


Oaspetele prefectului a ieşit din cotlonul întunecat în care 
stătuse până atunci. 


— Era o fată? l-a întrebat. Cum arăta? 


— Cum sunt toţi. Sulemenită şi pictată ca o elfă, colorată ca 
un papagal, cu haine sclipicioase, în catifea şi brocart, cu o 
pălărie cu pene... 


— Cu părul deschis? 


— Poate, conaşule. Când am văzut-o, am dat călcâie calului, 
gândindu-mă să-mi răzbun tovarăşii, sânge pentru sânge... 
Am luat-o în dreapta, ca să pot s-o secer din spate... Cum 
naiba am făcut, nu mai ştiu. 


Dar am dat greş. De parcă era o nălucă sau o stafie... Nu ştiu 
cum a făcut 


diavoliţa aia... Conaşule, am fost la Sodden, am fost la 
Aldersberg. Şi vine zvârluga asta şi mă nenoroceşte pe 
viaţă... 


— Bucură-te că eşti în viaţă! a tunat prefectul uitându-se la 
oaspetele său. Şi bucură-te că ai fost găsit. O să fii erou 
acum, ce mai la deal, la vale. Dacă ai fi fugit fără să te lupţi, 
dacă-mi raportai despre pierderea mărfurilor şi a cailor şi n- 
ai fi avut nicio amintire pe faţă, atârnai de mult în laţ bătând 
călcâi de călcâi! Du-te, pleacă! La infirmerie! 


Soldatul a plecat. Prefectul s-a întors spre oaspetele său. 


— Vezi şi dumneata, jupâne coroner, că nu-i lesne în slujba 
mea aici, că nu avem tihnă, că avem mult de lucru. Voi, 
acolo, în Capitală, credeţi că în gubernie lumea bea bere şi 
mănâncă pe săturate, stă cu muierile pe genunchi şi 
primeşte tot felul de plocoane. Nimeni nu se gândeşte să ne 
trimită oameni sau un ban în plus, toată lumea ne 
porunceşte: fă aia, găseşte-o pe-aia, puneţi toată lumea pe 
picior de război, din zori până-n amurg... Şi mie-mi crapă 


capul de-atâtea probleme. Sunt vreo cinci sau şase bande 
precum cea a Şobolanilor pe-aici. E drept că Şobolanii sunt 
cei mai răi, dar nu-i lăsată zi... 


— Destul, destul... Şi-a ţuguiat buzele Stefan Skellen. Ştiu 
unde baţi cu văicăreala, conule prefect. Dar de pomană. 
Nimeni nu te iartă de porunci, nu conta pe asta. Şobolani, 
neşobolani, bande nebande, trebuie să continuaţi căutările. 
Cu toate mijloacele, până la noi ordine. Asta-i porunca de la 
împărăție. 


— Căutăm de trei săptămâni, a replicat prefectul. Nici măcar 
nu ştim bine pe cine sau ce căutăm, năluci, stafii sau acul 
din carul cu fân. Şi care-i rezultatul? Doar atât: câţiva de-ai 
noştri şi-au pierdut viaţa sau au fost bătuţi de rebeli sau de 
vagabonzi. Îţi spun încă o dată, jupâne coroner, dacă nu ţi- 
am găsit fata până acum, n-o mai găsim. Chiar dacă a fost 
pe-aici, deşi mă îndoiesc. Doar dacă... 


Prefectul s-a oprit, a reflectat, uitându-se la curoner cu 
coada ochiului. 


— Copila asta... N-o fi a şaptea, care umblă călare cu 
Şobolanii... 


Curonerul şi-a fluturat mâna dezinvolt, având grijă ca gestul 
şi expresia să fie convingătoare. 


— Nu, conaşule prefect. Nu-mi veni cu soluţii de-astea 
uşoare. Vreo semielfă sau altă vagaboandă în brocart nu 
este cu siguranţă fata pe care o căutăm. Cu siguranţă nu 
este ea. Continuaţi căutările! Este o poruncă. 


Prefectul a mormăit, a privit pe fereastră. 


— Şi cu banda asta, a adăugat cu o voce aparent indiferentă 
curonerul împăratului Emhyr, Stefan Skellen, zis Huhurezul - 


cu Şobolanii ăştia sau ce-or mai fi ei... Fă ordine, conaşule 
prefect! In gubernie trebuie să 


domnească ordinea. Puneţi-vă pe treabă! Prindeţi-i şi 
atârnaţi-i în laţ, fără mascarade şi tam-tam. Pe toţi! 


— Uşor de spus! a murmurat prefectul. Dar o să fac tot ce-mi 
stă în putinţă, te rog să-l asiguri pe împărat. Totuşi, cred că a 
şaptea fată a Şobolanilor trebuie prinsă vie... 


— Nu, l-a întrerupt Huhurezul, având grijă ca vocea să nu-l 
trădeze. 


Fără nicio excepţie, atârnă-i pe toţi în laţ! Pe toţi cei şapte. 
Nu vrem să 


mai auzim de ei. Nu vrem să mai auzim niciun cuvânt despre 
ei! 


Document Outline 


e e e e e e e 
NIN IPlwIni=