Stan Nicholls — Orcii vol 3 — Razboinicii Furtunii

STAN NICHOLLS 


RĂZBOINICII FURTUNII 


Seria ORCII 


Volumul 3 


Warnors of the Tempest, 2000 


SIAN NICHOLLS 


RĂZBOINICII FURTUNII 


Seria ORCII 


Volumul 3 


Warriors of the Tempest, 2000 


Stan Nicholls, jurnalist şi autor britanic de mare succes. 
A fost coproprietar şi manager al librăriei Bookends din 
West London, precum şi manager al librăriei Dark They 
Were and Golden Eyed, specializate în literatură SF. A fost 
de asemenea primul manager al lanţului de distribuţie de 
carte Forbidden Planet, ajutând la înfiinţarea ramurii 
newyorkeze a companiei. Ca jurnalist, a semnat articole în 
cele mai importante cotidiane şi reviste britanice, precum şi 
în gazetele de specialitate, printre care The Guardian, The 
Independent, The Daily Mirror Time Out, Sight and Sound, 
Rolling Stone, SFX sau Locus. În 1981 s-a dedicat în 
totalitate scrisului, publicând până în prezent peste 
douăzeci şi cinci de lucrări fantasy şi science fiction, 
traduse în mai mult de douăzeci de limbi, dintre care cele 
mai cunoscute sunt Strange Invaders (1995), Fade to Black 
(1997), trilogia The Nightshade Chronicles (1996-1998) şi 
trilogia Quicksilver (2003-2006). Trilogia Orcii, tipărită 
pentru prima oară în Marea Britanie de Gollancz, a devenit 
bestseller internaţional, cu peste 1.000.000 de exemplare 
vândute şi tradusă în douăsprezece limbi. În 2007 i-a fost 
decernat Premiul pentru întreaga carieră Le Fantastigue 
pentru contribuţii deosebite în domeniul literaturii, în 
cadrul Festivalului Trolls & Legendes din Mons, Belgia. 
Trăieşte în regiunea engleză West Midlands împreună cu 
soţia sa, Anne Gay. În prezent lucrează la o nouă trilogie 
dedicată orcilor, intitulată Orcs: Bad Blood. 


CUM S-AU CĂLIT ORCII 


Alcătuirea socială a Maras-Dantiei, leagănul raselor 
străvechi, era în pragul dezastrului. Echilibrul ei fragil 
fusese distrus de o rasă de năvălitori rapace, oamenii. Ei 
pustiau resursele naturale, prădau culturile şi stârneau 
conflicte. Mulţi se învârteau în jurul grupurilor religioase 
adversare, Mani şi Uni, care purtau un război sângeros. 

Şi distrugeau magia pământului. 

Jafurile oamenilor tulburau fluxurile de energie ale 
pământului, care hrăneau puterile magice ale majorităţii 
raselor. Acum, primăvara cea încântătoare murea. La 
rândul ei, vremea se strica, învălmăşind anotimpurile. Peste 
Maras-Dantia apăsa teama sosirii unei ierni nesfârşite, pe 
lângă epoca de gheaţă, anunţată de ghețarii care înaintau 
spre sud. 

Orcii nu aveau puteri magice pe care să le piardă, însă 
erau mari meşteri la luptă şi însetaţi de sânge. 

Căpitanul Stryke îi conducea pe jderi, o ceată de treizeci 
de războinici orci aflată în slujba reginei vrăjitoare 
Jennesta, tirană sadică şi susținătoare a religiei Mani. 
Ofițerii lui Stryke erau sergenţii Haskeer şi Jup, cel din 
urmă fiind singurul pitic dintre ei, şi caporalii Alf şi Coilla, 
aceasta fiind singura femeie-orc. Restul cetei, la început, 
număra douăzeci şi cinci de răcani. La ordinul Jennestei, 
jderii au furat un obiect misterios, un cilindru pe care li s-a 
poruncit să nu-l deschidă. Au pus mâna şi pe o cantitate 
mare de cristal, un drog puternic. 

Când cilindrul le-a fost furat de bandiții cobolzi, 
hotărârea lui Stryke de a-i urmări şi de a recupera trofeul a 
fost primul pas prin care jderii au devenit dezertori. Ajutaţi 


de un gremlin savant numit Mobbs, au deschis cilindrul şi 
au văzut că ascunde un instrument, un artefact despre care 
se spunea că are proprietăţi magice nemaipomenite. 
Orcilor, obiectul acela ciudat li se părea o simplă stea, şi aşa 
i-au şi zis. Descoperind că existau încă patru asemenea 
stele care, la un loc, ar putea elibera rasele străvechi într- 
un fel de neexplicat, ceata şi-a încălcat jurământul faţă de 
Jennesta. În timp ce în Maras-Dantia se prăbuşea din cauza 
haosului, jderii porneau în căutarea celorlalte stele care să 
dezvăluie misterul. 

Misiunea lor s-a dovedit plină de primejdii. Au fost vânaţi 
de un grup de războinici trimişi de Jennesta să-i ucidă sau 
să-i prindă. Armate de Uni şi Mani, ajutate de semenii lor 
jderi şi pitici oportunişti, le voiau capetele. Bolile oamenilor, 
de care rasele străvechi cu greu se puteau feri, le puneau 
viaţa în pericol. lar Jennesta, enervată de eşecurile 
propriilor ei slugi, a angajat trei oameni cruzi, vânători de 
recompense, specialişti în urmărirea orcilor ticăloşiţi. 

În vremea asta, Stryke era bântuit de vise inexplicabile, 
care îl purtau într-un tărâm orc feeric, neatins de oameni 
sau de vreme rea. Viziunile lui erau atât de clare, încât 
credea că nu mai e în toate minţile. 

Ceata de jderi a smuls a doua stea de la extremistul Uni 
Kimball Hobrow, făcându-l pe acesta şi pe adepţii lui să-i 
hăituiască necruţători. Al treilea instrument enigmatic a 
fost găsit în Scratch, regatul subteran al rasei trolilor. Jderii 
au scăpat cu viaţă numai pentru că l-au luat ostatic pe 
Tannar, regele lor. 

Haskeer, cu minţile rătăcite din cauza febrei, a furat cele 
două stele şi a fugit cu ele. Coilla a plecat după el şi a fost 
prinsă de vânătorii de recompense. A reuşit să-i convingă 
însă că ceata de orci plecase spre portul liber Hecklowe. 
Trădând-o pe Jennesta şi hotărând să profite de situaţie ei 
înşişi, vânătorii de recompense au avut nevoie de Coilla ca 
să-i recunoască pe camarazii ei. Au plecat spre Hecklowe, 
luând-o pe jderiţă prizonieră. 


Stryke şi-a condus restul cetei în căutarea lui Haskeer şi 
a Coillei. Regele Tannar, încercând să se târguiască pentru 
libertatea lui, le-a spus jderilor că un centaur pe nume 
Keppatawn are, şi el, o stea, păzită de clanul lui în Pădurea 
Drogan. Stryke a refuzat să-l elibereze pe regele trol, care 
a încercat să fugă şi a murit, adăugând tiranicidul la 
fărădelegile jderilor. 

Cu mintea tulburată, Haskeer a dobândit convingerea că 
stelele îi vorbesc într-un fel şi că ar trebui să le ducă 
Jennestei, deşi asta însemna moarte sigură. Înainte de a-şi 
îndeplini planul, a fost capturat de adepţii zeloşi ai lui 
Hobrow, custozii, iar stelele au căzut în mâna acestuia. 

Jderii s-au confruntat şi ei cu oamenii lui Hobrow în lupte 
sângeroase şi au aflat că Jennesta îi declarase proscrişi şi 
pusese o recompensă pe capetele lor. Stryke a hotărât să 
împartă ceata în două, temporar, deşi nici el nu fusese de 
acord cu asta înainte. Cu jumătatea lui de ceată, a continuat 
să-şi caute camarazii; Alfray a fost trimis cu jumătatea 
cealaltă să afle dacă există o stea în Pădurea Drogan. 

Jennesta a început să-i vâneze mai aprig pe jderi şi a 
trimis după ei patrule de dragoni conduse de stăpâna lor, 
Glozellan. A păstrat şi legătura telepatică cu surorile ei, 
Adpar şi Sanara, regine peste alte ţinuturi din Maras- 
Dantia. Adpar, la cârma tărâmului nyadd, se războia cu o 
rasă vecină, merzii. Jennesta i-a propus să se alieze cu ea ca 
să găsească stelele, promiţându-i că vor împărţi puterea. 
Neavând încredere în ea, Adpar a refuzat-o. Înfuriată, 
Jennesta s-a folosit de vrăjitorie şi a trimis moartea asupra 
surorii sale. 

Coilla şi vânătorii de recompense s-au întâlnit 
întâmplător cu un om pe nume Serapheim, care se 
pretindea bard rătăcitor. Dar întâlnirea s-a încheiat înainte 
ca ei să afle mai multe despre el, iar grupul a mers mai 
departe spre Hecklowe. Portul liber, loc de întâlnire pentru 
toate rasele, era păzit de Supraveghetori, homunculi creaţi 
prin magie, care impuneau ordinea prin forţă mortală. Într- 


unul dintre cartierele mai prăpădite din oraş, vânătorii de 
recompense s-au târguit s-o vândă pe Coilla elfului negustor 
de sclavi, Razatt-Kheage. 

Jumătatea de ceată a lui Stryke l-a descoperit pe Haskeer 
şi l-a salvat tocmai când era să fie linşat de custozii lui 
Hobrow. Au recuperat şi stelele. Haskeer n-a fost în stare 
să-şi justifice faptele. Stryke i-a pus comportamentul pe 
seama febrei şi i-a dat voie să se alăture din nou cetei, dar 
sub supraveghere. Mai târziu, în timpul unei furtuni 
neobişnuite pentru acel anotimp, a reapărut misteriosul 
Serapheim. El i-a povestit lui Stryke că sergentul lui, Coilla, 
fusese capturat de vânătorii de recompense, de existenţa 
cărora ceata ştia deja, şi că aceştia plecaseră cu ea la 
Hecklowe. Apoi, pur şi simplu s-a făcut nevăzut. Stryke a 
trimis un mesaj cetei lui Alfray, amânând momentul 
întâlnirii lor la Drogan, şi, însoţit de mai puţini răcani, a 
plecat la Hecklowe. Acolo, jderii l-au revăzut pe Serapheim. 
Urmărindu-l de la distanţă, au ajuns la vizuina lui Razatt- 
Kheage, unde era ţinută Coilla. După o încăierare crâncenă, 
au salvat-o, dar vânătorii de recompense au reuşit să scape. 
Şi Serapheim a dispărut. Scăpând cu greu de 
Supraveghetori, jderii au fugit din Hecklowe. 

Ceata s-a reunit la Golful Calyparr, lângă Pădurea 
Drogan. La scurtă vreme, în timp ce vâna, Stryke a fost 
prins într-o ambuscadă de răzbunătorul Razatt-Kheage şi 
slugoii lui. Dar jderul s-a dovedit mai isteţ decât agresorii şi 
l-a ucis pe negustorul de sclavi. Intrând în Pădurea Dragon, 
jderii s-au întâlnit cu clanul centaurului Keppatawn. Acesta, 
un renumit armurier şchiop de un picior, avea, într-adevăr, 
o stea. O furase de la Adpar în tinereţe, de-abia scăpând cu 
viaţă. Dar vraja făcută de ea îl lăsase infirm şi numai dacă 
lacrima ei ar fi curs pe piciorul lui, atunci i s-ar fi vindecat. 
Keppatawn a hotărât că, dacă orcii îi aduc acest trofeu 
bizar, le va da steaua în schimb. Stryke a fost de acord. 

Ceata şi-a croit drum spre tărâmul nyadd, unde Mlaştina 
Scarrock se întâlnea cu Insulele Mallowtor. Acolo domnea 


haosul. Nyazzii şi vecinii merzi se luptau unii împotriva 
celorlalţi, iar Adpar căzuse în comă, din cauza farmecelor 
Jennestei. Cum Adpar îşi eliminase toţi rivalii, moartea ei 
ameninţa să-i zguduie tărâmul din temelii, facţiuni rivale 
războindu-se pentru putere. După ce s-au strecurat până la 
încăperile reginei, jderii au găsit-o pe patul de moarte, 
părăsită de curteni. Când totul părea pierdut, Adpar a 
vărsat o singură lacrimă, de mila ei, pe care Coilla a prins-o 
într-o sticluţă. 

Moartea lui Adpar a trimis un fior telepatic Jennestei şi 
Sanarei. Astfel, i s-a dezvăluit Jennestei că Stryke şi ceata 
lui erau pe tărâmul nyadd. A pornit spre Scarrock, în 
fruntea unei armate de Mani formate din zece mii de 
soldaţi, hotărâtă să-i anihileze pe jderi o dată pentru 
totdeauna. Stăpâna Dragonilor, Glozellan, şi un detaşament 
de dragoni au fost trimişi înainte. Kimball Hobrow a aflat că 
ceata venise în regiunea Dragon. A pornit într-acolo în 
fruntea propriei armate. 

Jderii au ieşit cu greu din ţinutul nyadd, reuşind să scape 
numai pentru că luptătorii merzi le-au sărit în ajutor. Dar 
răcanul Kestix a fost ucis. Ceata a pornit spre Pădurea 
Drogan cu lacrima şi cu stelele. Pe drum, a fost atacată de 
custozii lui Hobrow. Mult depăşiţi ca număr, orcii au luat-o 
la fugă, dar calul lui Stryke s-a împiedicat şi l-a azvârlit din 
şa. În timp ce custozii goneau spre el, Glozellan a coborât 
din cer călare pe un dragon şi l-a salvat. L-a dus apoi pe un 
vârf de munte îndepărtat şi l-a lăsat acolo, fără să-i dea 
nicio explicaţie. Deşi muntele era imposibil de urcat, 
misteriosul Serapheim a apărut din senin şi l-a încurajat pe 
orc să nu-şi piardă speranţa. Apoi s-a făcut nevăzut. Stryke 
aproape că nici nu i-a observat dispariţia. 

Asta pentru că stelele pe care le avea îi cântau. 


Călăreau ca harpiile fugind din iad. 

Jup se întoarse în şa şi privi peste umăr la urmăritori. 
Socoti vreo sută, cam cinci la un jder. Erau îmbrăcaţi în 
negru şi înarmaţi până în dinţi, iar goana îndelungată nu le 
ostoise avântul. 

Acum, primele rânduri de oameni ajunseseră la o 
aruncătură de bâţ de ei. 

Piticul se uită la Coilla, care călărea în rând cu el la coada 
cetei. Stătea aplecată în faţă, cu capul cât mai jos, cu dinţii 
încleştaţi şi părul strâns în coadă fluturându-i ca frunzele 
de laur învăpăiate. Dungile tatuate în formă de V care-i 
împodobeau obrajii îi scoteau în evidenţă trăsăturile 
neînduplecate. 

În faţa ei, sergentul Haskeer şi caporalul Alfray galopau 
năvalnic, caii lor înspumaţi izbind cu copitele iarba rece şi 
azvârlind bucăţi de noroi. 

Ceilalţi orci se împrăştiaseră de-o parte şi de a alta, 
aruncând priviri fioroase, cocoşaţi de vântul care-i biciuia. 
Toţi ochii urmăreau adăpostul îndepărtat din Pădurea 

Drogan. 

— Ne ajung din urmă! răcni Jup. 

Dacă îl auzi vreun alt orc în afară de Coilla, nu dădu 
niciun semn. 

— Atunci nu mai pierde vremea! strigă Coilla, săgetându- 
l din priviri. Nu te opri! 

Nu-i ieşea din cap scena la care fuseseră martori înainte, 
când Stryke căzuse de pe cal şi fusese apoi luat de un 
dragon războinic. Jderii erau obligaţi să presupună că era 
un animal de-al Jennestei şi că Stryke era pierdut. 

Jup răcni din nou, aducându-i aminte de prezent. Zvârli 
un braţ şi arătă spre flancul ei stâng descoperit. Coilla 


întoarse iute capul. Un custode ajunsese în dreptul ei. 
Stătea cu sabia ridicată, gata să-i ciocnească armăsarul cu 
al lui. 

— Rahat! ţipă Coilla. 

Trase tare de hăţuri, răsucindu-se într-o parte. Se feri de 
sabia duşmană şi câştigă destul timp ca s-o tragă pe-a ei. 

Omul nu se lăsă. Flutură arma şi răcni ca să acopere 
vuietul hăituielii. Roti sabia larg şi spintecă aerul la un fir de 
păr de coapsa Coillei. 

A doua lovitură căzu neîntârziat, mai aproape, mai de 
sus, şi ar fi spintecat-o din talie dacă nu s-ar fi ferit. 

Asta o scoase din minţi pe jderiţă. 

Se trase într-o parte degrabă şi izbi la rândul ei. Omul se 
feri şi lama desenă un arc şuierător la două degete de capul 
său. Răspunse cu un asalt la pieptul jderiţei, dar ea îl bloca. 
Bărbatul atacă încă o dată şi încă o dată. Coilla pară şi ea 
de două ori şi armele se ciocniră cu zăngănit de oţel. 

Vânători şi vânaţi goneau val-vârtej. Ajunseră într-o râpă 
lată cât să încapă zece cai în ea. Terenul le zbură prin faţa 
ochilor, o ceaţă verde-maronie. Cu coada ochiului, Coilla 
observă cum oamenii înconjură ceata de jderi. 

Se întinse şi izbi cu forţă în agresor. Rată, gata să cadă 
pentru că se întinsese prea mult. Omul contraatacă. Armele 
se ciocniră, tăiş fulgeră pe tăiş, metalul zornăi. Niciunul nu 
reuşi să-l învingă pe celălalt. 

Trecu o clipă scurtă de răgaz până când cei doi îşi 
reluară poziţia în şa, iar Coilla privi înainte. Şi foarte bine 
făcu. Călăreţii din faţă se despărţeau în stânga şi-n dreapta 
unui trunchi de copac putred, ca valurile izbind furios prova 
unei corăbii uriaşe. Jderiţa trase de hăţuri în dreapta şi-şi 
echilibra corpul în aceeaşi direcţie. Calul ei coti şi trecu 
foarte aproape de trunchi. Preţ de-o clipă, Coilla zări 
bucăţile de coajă moartă. O creangă amărâtă îi zgârie 
umărul. Apoi călări fără piedici. 

Dacă ea trecuse prin dreapta trunchiului, omul o luă pe 
la stânga. Însă era un obstacol pentru semenii lui. Aceştia 


se înghesuiră în număr mare în partea cea mai gâtuită a 
râpei, iar el rămase singur o clipă. Hotărâtă să-i vină de 
hac, Coilla porni după el. Se înfruntară din nou când râpa 
se lăţi şi făcu loc unui câmp deschis. 

În timp ce schimbau lovituri, jderiţa îi văzu pe jderi 
gonind iute ca vântul, Jup aruncându-i o privire peste umăr. 
În acelaşi timp, grupul cel mare de custozi, care venea din 
spate, îşi îndemna armăsarii să alerge mai repede. Coilla 
trecu la o mişcare îndrăzneață. Dădu drumul hăţurilor, 
pentru ca armăsarul ei să galopeze liber, şi apucă sabia cu 
două mâini. Putea să cadă, însă îşi asumă riscul. Şi nu 
degeaba. 

De data asta, întinzându-se şi lovind cu toată puterea, 
lama ei muşcă din carne. Îl tăie adânc pe custode chiar la 
încheietura cotului. Ţipând, omul scăpă arma şi-şi prinse 
rana cu mâna cealaltă. Coilla îl străpunse în piept, 
sfărâmându-i oasele şi eliberând un şuvoi rubiniu. 
Duşmanul se legănă şi clătină din cap. Jderiţa vru să-l mai 
lovească o dată. 

Nu mai trebui. Rănitul scăpă din mână căpăstrul. Calul îl 
zgudui o vreme nepăsător, ca pe-un simplu călăreț, o 
păpuşă zdrenţuită ţopăind pe animalul prins în vârtejul 
goanei. Apoi, omul căzu. Atinse pământul într-o 
învălmăşeală de membre încâlcite şi haine strâmbe. 

Înainte să-şi dea sufletul, avangarda custozilor tropoti 
peste el. Unii se ciocniră de el şi căzură, zdrobiţi şi ei de cai. 
Se iscă un vălmăşag de oameni ţipând sub copitele 
animalelor. 

Coilla prinse hăţurile care fluturau libere şi ţâşni în faţă, 
urmată de câţiva cai fără stăpân. Ajunse din urmă ceata şi-l 
găsi pe Jup aşteptând-o. După ce porniră amândoi, 
duşmanii se regrupară în spatele lor. 

— Nu se dau bătuţi, observă Jup. 

— Dar când s-au dat? Coilla cercetă terenul din faţă. Îl 
acopereau mlaştinile. Iar prin regiunea asta nu poţi goni cu 
caii, adăugă ea. 


— Nici nu ne-am gândit la asta. 

— Hăâ? 

— Nu-i putem duce la Drogan. 

Coilla se încruntă. 

— Nu, recunoscu ea, scrutând liziera pădurii. N-ar fi 
frumos să-l răsplătim aşa pe Keppatawn. 

— N-ar fi. 

— Şi-atunci? 

— Hai odată, Coilla. 

— Rahat. 

— Ai altă idee? 

Jderiţa privi mulţimea de custozi furibunzi. Erau şi mai 
aproape. 

— Nu, răspunse ea cu un oftat. Hai să-i dăm drumul. 

Îşi îmboldi calul şi ţâşni ca săgeata, cu Jup după ea. 
Traversară rândurile de răcani până în fruntea cetei, unde 
Alfray şi Haskeer conduceau galopul. Solul mocirlos îi 
împiedica să avanseze prea repede; totuşi, Coilla reuşi să 
vadă mai bine datorită ritmului încetinit. 

— Nu în pădure! le strigă ea jderilor. Nu în pădure! 

Alfray înţelese. 

— Îi înfruntăm? îi strigă înapoi, ridicând flamura de luptă. 

Jup fu acela care-i răspunse: 

— Cum altfel? ţipă el. 

— Îi înfruntăm, da! răcni şi Haskeer. Orcii nu fug! Ei 
luptă! 

Atât îi fu destul Coillei. Îşi struni calul. Ceilalţi îi urmară 
exemplul. În spatele lor, custozii se apropiau cu 
repeziciune. 

Răsucindu-se grabnic, jderiţa strigă: 

— Stați pe poziţie! Le ţinem piept! 

Nu ea ar fi trebuit să comande. Fiind ofiţeri de rang mai 
mare, Jup sau Haskeer ar fi trebuit să dea ordinul. Însă 
nimeni nu se mai gândea cine-i mai şef decât cine. 

— Împrăştiaţi-vă! răcni Jup. Alinierea! 


Cu duşmanul la un pas, jderii se supuseră de îndată. Îşi 
scoaseră praştiile, cuţitele, suliţele scurte şi arcurile, deşi 
sulițe şi arcuri nu mai aveau decât patru de căciulă. Săbii 
cu vârf încovoiat şi pietre aveau din belşug. 

Custozii năvăliră urlând. Setea de sânge le schimonosea 
feţele. Se vedeau şi aburi ieşind din nările armăsarilor. 
Pământul se cutremură. 

— Încet! avertiză Alfray. 

Oamenii ajunseră la o aruncătură de băț de orcii aliniaţi. 

— Acum! ţipă Jup. 

Jderii azvârliră provizia subţire de muniţie. Ţâşniră 
săgeți, zburară sulițe, zvâcniră pietre cu grămada. 

Urmă un moment de haos când oamenii îşi înfrânară 
bidiviii. Câţiva fură trântiţi din şa din cauza opririi bruşte. 
Pe alţii îi doborâră săgețile şi praştiile. Scuturi se ridicară 
din loc în loc. 

Oamenii contraatacară iute, chiar dacă dezorganizat. 
Răspunseră cu câteva săgeți şi sulițe, însă, după cât de 
puţine brăzdau aerul, se vedea că nici ei nu stau bine cu 
muniţia. Atunci când trăgeau în orci, aceştia se apărau cu 
propriile scuturi. Proiectilele zburau pe lângă ei. 

În scurtă vreme, rezervele se terminară şi cele două 
tabere trecură la batjocură şi ocări. Războinicii puseră 
mâna pe armele de luptă corp la corp. 

— Eu le mai dau două minute, prezise Coilla. 

Se înşelă. Liniştea fu întreruptă după câteva clipe. 

Încurajaţi de numărul lor mare, oamenii se năpustiră 
dintr-o dată înainte, un val negru, din oţel. 

— Asta e, mormăi Jup nervos, scoțând un topor cu două 
lame din teaca şeii. 

Haskeer se înarma cu un paloş. Căutând în mânecă, 
jderiţa scoase un cuţit din teaca de la braţ. Alfray cobori 
băţul cu vârf ascuţit al flamurii. 

— Ţineţi-vă bine! Și atenţie la flancuri! 

Tumultul asaltului înăbugşi orice altă povaţă. Mulţi, dar 
dezorganizaţi, custozii se grupară pentru a înfrunta forţa 


mai mică a jderilor, stânjenindu-se unii pe alţii. Orcii nu 
avură de ales, tot trebuiră să reziste în faţa potrivnicilor 
numeroşi, dar câştigară câteva minute de amânare. 

Coilla profită de ele şi încercă să-i împuţineze pe 
potrivnici înainte de a ajunge ei la ea. Zvârli cuțitul în cel 
mai apropiat om. Arma îi străpunse pieptul şi-l dobori din 
şa. Coilla smuci iute alt cuţit şi-l aruncă pe sub braţ în 
ochiul duşmanului următor. Al treilea cuţit, ultimul pe care-l 
mai putu arunca, nu-şi nimeri ţinta. Acum oamenii erau 
prea aproape ca să încerce altceva în afară de lupta corp la 
corp. Scoţând un strigăt de luptă, jderiţa trase sabia. 

Primul războinic care se năpusti asupra lui Jup îşi plăti 
scump îndrăzneala. Toporul greu al piticului îl pocni în 
moalele capului, împroşcându-i pe cei din jur cu sânge şi 
oase. Doi custozi trecură şi ei la atac. Jup se feri, lovi larg, 
pe orizontală, tăie mâna unui om şi găuri pieptul celuilalt. 
Nu avu parte de nicio clipă de răgaz. Alţi duşmani îi 
înlocuiră pe cei căzuţi. Chipul său bărbos, brăzdat de 
vreme, se încruntă de efort. Piticul se repezi la ei. 

Ploaia de lovituri sălbatice împrăştiate de Haskeer îi 
dobori pe amândoi oamenii care-l atacaseră mai întâi. La a 
doua şarjă însă căzu şi-şi scăpă sabia, rămânând să-l 
înfrunte cu mâna goală pe agresorul următor. Acesta avea o 
suliță. Cei doi se luptară pentru ea, o strânseră de li se 
albiră încheieturile, o smulseră înainte şi înapoi. Adunându- 
şi toate puterile, Haskeer împinse capătul bont al armei în 
burta omului şi-l forţă să slăbească strânsoarea. Apoi, dintr- 
o răsucire îndemânatică, îi înfipse sulița în măruntaie. O 
eliberă şi-l străpunse pe alt custode, însă acesta se zbătu, 
rupse sulița, iar Haskeer rămase cu un ciot nefolositor. 

Atunci se petrecură două lucruri deodată. Un custode îl 
asalta cu o sabie lucioasă, iar o săgeată rătăcită prin 
învălmăşeală îi străpunse braţul. 

Urlând mai mult de furie decât de durere, Haskeer îşi 
smulse săgeata însângerată. O flutură ameninţător şi, 
folosind-o ca pe-un cuţit, îl înţepă pe agresor în obraz. Îi 


distrase astfel atenţia şi reuşi să-i smulgă sabia şi să-i 
spintece măruntaiele. Altul îi luă locul imediat. Haskeer 
luptă mai departe. 

Preferând barda în locul flamurii, Alfray o mânui cu 
dibăcie aducătoare de moarte. În realitate, numai atât mai 
putea face pentru a-i ţine pe năvălitori la distanţă. Deşi, ca 
tuturor orcilor, îi plăcea vărsarea de sânge, începea să 
simtă bătrâneţea. Îl părăsea vlaga, însă tot învingea orice 
duşman. Cel puţin aşa fusese până acum. 

Îşi plimbă privirea prin încăierare şi văzu că nu e 
singurul depăşit de situaţie. Toată ceata era pe cale să fie 
copleşită, bătălia se încrâncenase mai ales pe flancuri, unde 
potrivnicii încercau să-i învăluie pe jderi. Poate că orcii nu 
avuseseră de ales şi trebuiseră să-i înfrunte pe oameni, dar 
mişcarea lor se dovedea prea îndrăzneață. Primeau răni, 
deşi nu căzuse încă niciunul. Dar nici mult nu mai aveau 
până să cadă. 

Chiar dacă era doar caporal, Alfray fu gata să încalce 
ierarhia şi să dea el însuşi ordinul de retragere. Jup i-o luă 
înainte: 

— Retragerea! hetragerea! 

Ordinul se răspândi de-a lungul şirului de orci atacați. 
Răcanii se desprinseră grabnic din luptă şi se retraseră. 
Confruntarea deveni apărare din spate. Custozii însă, 
temându-se de un vicleşug, se feriră să-şi urmărească 
prada cu orice chip. Ceata ştiu că ezitarea lor nu va ţine 
mult. 

Cu braţele obosite de atâţia duşmani doborâţi, Coilla se 
retrase împreună cu ceilalţi, refăcând distanţa dintre cele 
două tabere. Jderii se strânseră cât mai tare unii în alţii. 

Jderiţa merse la Jup. 

— Acum ce facem? Iar fugim? 

— Nicio şansă, gâfâi piticul. 

Coilla îşi şterse sângele de pe obraz cu palma. 

— Aşa mi-am zis şi eu. 

Duşmanii se pregăteau de asaltul final. 


— Am doborât mulţi, spuse Alfray, la umărul Coillei. 

— Dar nu destui, protestă Haskeer morocănos. 

Cu glas scăzut, câţiva răcani se rugau la zei să le 
călăuzească săbiile. Sau să aibă parte de o moarte eroică şi 
rapidă. Coilla bănui că şi oamenii tot la fel se roagă zeului 
lor. 

Custozii începură să avanseze. 

Un urlet despică aerul. Deasupra jderilor trecu iute o 
umbră. Priviră în sus şi văzură un fel de insecte lunguieţe 
măturând cerul cu aripile. Roiul atinsese deja punctul cel 
mai înalt şi cobora în zbor curbat spre duşmani. 

Se năpusti asupra lor. Custozii din primele rânduri fură 
ciuruiţi de săgeți. Li se înfigeau în feţele ridicate spre cer, în 
piepturi, în braţe şi-n coapse. Zburau cu atâta forţă, încât 
străpungeau apărarea slabă a coifurilor şi vizierelor. 
Scuturile oamenilor ar fi putut la fel de bine să fie din 
hârtie, aşa de uşor cedau. Sub ploaia de săgeți, oameni şi 
cai căzură unii peste alţii într-o grămadă însângerată. 

O forţă uriaşă, cumplită, veni dinspre pădure şi eliberă 
alt roi chiar sub ochii jderilor. Săgeţile se arcuiau prelung, 
mult deasupra orcilor, totuşi ei se aplecară din instinct. Încă 
o dată se abătu moartea nemiloasă peste capetele 
oamenilor, sporind măcelul şi haosul. 

Pe măsură ce se apropiau aliaţii lor, jderii îşi dădură 
seama cine sunt. Scrutând întăririle cu mâna streaşină la 
ochi, Alfray exclamă: 

— Clanul lui Keppatawn! 

— Vine la ţanc, aprobă Jup. 

Mica armată de centauri era la fel de puternică şi 
numeroasă ca oamenii. Şi mai aveau doar câteva minute 
până ajungeau la locul încăierării. 

— Cine-i în fruntea lor? se întrebă Alfray. 

Ştiindu-l pe Keppatawn şchiop, jderii nu se aşteptau să-l 
vadă conducând atacul. 

— Seamănă cu Gelorak, răspunse Jup. 


Trupul musculos al centaurului tânăr şi coama sa 
castanie se vedeau acum foarte bine. 

Haskeer îşi bandajă rana cu o cârpă murdară. 

— De ce stăm de poveşti, când mai avem de omorât? 
bolborosi el. 

— Are dreptate, aprobă Coilla, spărgând rândurile. Pe ei/ 

Jderii nu întârziară să-i îndeplinească ordinul. 

Custozii erau înnebuniţi de săgeți. Morţii şi răniții lor 
înroşeau câmpia. Caii fără stăpân şi oamenii schilodiţi 
sporeau învălmăşeala, iar custozii care mai aveau pe ce să 
călărească se învârteau aiurea, zăpăciţi. Fură ţinte uşoare 
pentru ceata jderilor răzbunători. 

Nici nu trecură bine orcii la atac, că li se şi alătură 
centaurii. Cu măciuci, sulițe, arcuri scurte şi iatagane, 
aceştia le asigurară spatele. Custozii rămaşi se întoarseră 
imediat şi dădură bir cu fugiţii, urmăriţi de un pâlc de 
centauri iuți de picior. 

Istovită şi mânjită de sânge, Coilla supraveghe urmarea. 
Ajutorul şefului de clan Drogan, tropăi până la ea şi-şi vâri 
sabia în teacă. Lovi pământul de câteva ori. 

— Mulţumesc, Gelorak, spuse Coilla. 

— A fost plăcerea noastră. Nu avem nevoie de musafiri 
nepoftiţi. Dădu scurt din coada împletită. Cine erau? 

— O ceată de oameni care-şi slujesc zeul iubirii. 

Gelorak zâmbi strâmb, apoi întrebă: 

— Cum a mers călătoria voastră la Scarrock? 

— Bine... şi nu prea bine. 

Centaurul îşi plimbă privirea printre jderi. 

— Nu-l văd pe Stryke. 

— Nu, repetă Coilla încet. Nu-l vezi. 

Jderiţa privi lung cerul care se întuneca şi încercă să-şi 
înăbuşe disperarea. 


Fra într-un tunel îngust, întins la nesfârşit în faţă şi în 
spate. 

Aproape că lovea tavanul cu capul, iar când întindea 
braţele atingea ambii pereți, reci şi cam lipicioşi. Și 
tavanul, şi pereții, şi podeaua erau din piatră, dar tunelul 
părea mai degrabă să fi fost săpat în stâncă decăt construit, 
pentru că nu se zăreau îmbinări sau urme de blocuri 
potrivite unele după forma altora. Și nu era deloc luminat, 
deşi se vedea foarte bine prin el. De auzit, nu se auzea 
decât respiraţia lui. 

Nu ştia unde se află şi nici cum a ajuns acolo. 

O vreme, stătu nemişcat, încercând să-şi dea seama de 
împrejurimi, neştiind sigur ce să facă. Apoi zări o lumină 
albă departe, în faţă. Cum în sensul celălalt nu vedea nimic, 
presupuse ca sta cu faţa spre ieşirea din tunel. Porni într- 
acolo. Spre deosebire de pereții şi tavanul alunecos, 
podeaua era dura şi călca pe ea fără grijă. 

Îi venea greu să ţină socoteala timpului, dar, după vreo 
zece minute, din câte socoti el, lumina nu se apropiase. 
Tunelul nu se schimbase cu nimic şi numai paşii lui 
spărgeau liniştea. Merse mai departe, cât de repede îi 
permitea spațiul îngust. 

Pierdu cu desăvârşire socoteala timpului. Nu mai ştia 
nici câte minute, nici câte ore trecuseră. Trăia într-un 
veşnic „acum”, un univers în care nu conta decât să 
urmărească lumina la care nu mai ajungea. Işi târa trupul 
ca un robot. 

La un moment dat, cine ştie după câtă vreme, i se păru 
că lumina crescuse în intensitate, fără să se fi mărit 
neapărat. În curând, nu mai reuşi să se uite direct la ea 
decât vreo câteva secunde. 


Cu fiecare pas, lumina albă şi pură ardea puternică, şi 
mai puternică, până când cuprinse pereţii, podeaua şi 
tavanul - totul. Inchise ochii, şi tot o văzu. Mergând mai 
departe, işi duse mâinile la ochi ca să se ferească de ea, dar 
Zadarnic. 

Acum pulsa, îi zvâcnea în piept, îi sfâşia însuşi miezul 
fiinţei. 

Lumina era durere. 

Vru să se întoarcă şi s-o ia la fugă. Nu reuşi. Nu mai 
mergea, ci era absorbit de inima orbitoare a luminii, 
dureroasă, mistuitoare ca gheața. 

Țipă. 

Lumina dispăru. 

Încet de tot, lăsă mâna jos şi deschise ochii. 

În faţa lui se întindea o câmpie aridă, nemărginită. Fără 
copaci, fără smocuri de iarbă, nimic care să semene cu un 
colț de natură cunoscut. Aducea cu un pustiu, deşi nisipul 
era argintiu şi fin precum cenuşa vulcanilor. Nenumărate 
stânci, şi mici, şi mari, colţuroase şi de culoarea 
abanosului, dădeau culoare peisajului dezolant, răspândite 
peste tot şi îngropate pe jumătate în nisip. 

Atmosfera era dogoritoare. Lujeri de ceaţă galben- 
verzuie i se târau leneşi până la glezne şi mirosea a sulf şi 
peşte putred. Departe, foarte departe, domneau munţi 
negri, incredibil de înalţi. 

Dar ceea ce îl surprinse mai mult fu bolta cerească. 

Se întindea roşie şi fără nori. Şi fără stele. La orizont 
atârna o lună, o lună mare. Se vedeau fiecare pată şi urmă 
de pe suprafaţa ei roşie, sclipitoare. Atât de mare şi de 
apropiată era, încât îşi zise că ar putea străpunge globul 
uriaş cu săgeata. Se întrebă cum de nu cade şi nu 
zdrobeşte tărâmul acela uitat. 

Luându-şi privirea de la ea, se uită în spate. Avu parte de 
acelaşi peisaj: nisipul cenuşiu-argintiu, stâncile ascuţite, 
munţii din depărtare, cerul stacojiu. Nimic nu semăna Cu O 
gaură de tunel. 


În ciuda căldurii umede, un gând rău prevestitor îi aduse 
un fior pe şira spinării. Să fi murit şi să fii ajuns în 
Xentagia, iadul orcilor? Imprejurimile sigur aduceau a 
purgatoriu etern. Oare Aik, Zeenoth, Neaphetar şi 
Wystendel, Sfânta Tetradă a rasei sale, vor cobori în vajnice 
care de război şi îi vor condamna spiritul la pedeapsa 
veşnică? 

Atunci îi trecu prin minte că, dacă tărâmul în care se afla 
era într-adevăr Xentagia, nu părea populat. Să fie el 
singurul orc din istorie care merita să fie exilat acolo? Să fi 
comis el fără voie o fărădelege impotriva zeilor, de care să 
nu-şi dea seama, dar care să-i aducă osânda veşnică? Dar 
unde erau demonii torturilor, acei Sluagh despre care se 
spunea că trăiesc în regiunile infernului şi nu au altă 
plăcere decât să nenorocească sufletele rătăcitoare? 

Ceva îi atrase atenţia: mişcare de-a lungul întinderii 
blestemate. Se strădui să înţeleagă ce se petrece. La 
început, nu reuşi. Apoi îşi dădu seama că privea un nor 
verde-gălbui, o ceaţă atotcuprinzătoare. Numai că era mai 
deasă şi înainta cu un scop. Venea spre el. 

Să [fi avut dreptate? Urma să fie judecat? Acuzat de zei? 
Torturat până la moarte? 

Instinctul îl îndemnă să opună rezistenţă. Se răzgândi; ar 
fi un plan zadarnic, dacă urma să se confrunte cu zeii. 
Ideea de a fugi i se păru la fel de proastă. Se hotări să 
înfrunte orice îl aştepta. Zeu sau demon, nu avea de gând 
să-şi trădeze crezul printr-un act de laşitate. 

Îşi îndrepta ţinuta şi se pregăti cum ştiu el mai bine. 

Nu avu mult de aşteptat. Norul, care se umflă, însă 
rămase compact, se rostogolea direct spre el. Nici vorbă să 
fie împins de vânt. Se mişca prea sigur şi, oricum, nu bătea 
vântul. 

Se opri în faţa lui, la distanţă de o suliță, şi continuă să 
se învârtească. S-ar fi aşteptat să simtă un curent de aer 
dar nu-l simţi. De la distanță mică, desluşi nenumărate 
punctuleţe aurii ţesute în vârtejul de ceaţă. Nu mai era 
sigur din ce era alcătuit norul. Dar desluşi o anumită formă. 


Sfera îşi încetini rotirea aproape imediat Ceaţa densă se 
ridică strat după strat şi se topi. Forma întunecată se 
dezvălui treptat. Era o siluetă, fără îndoială. 

Se încorda. 

Ultimele fuioare de ceaţă se evaporară şi în faţa lui 
apăru 0 fiinţă. 

Îşi imaginase multe lucruri, dar nu şi pe acesta. 

Fiinţa era scundă şi îndesată, cu pielea zbârcită, în 
nuanţe verzui, şi un cap mare şi rotund cu urechi ascuţite, 
clăpăuge. Ochii tulburi, uşor ieşiţi din orbite, aveau globii 
de culoarea cernelii, înconjurați de vinişoare gălbui, şi 
pleoape cărnoase. Nici pe creştetul capului, nici pe faţă nu- 
i creştea păr dar purta favoriţi stufoşi, roşii-maronii, pe 
cale să încărunţească. Nasul il avea mic, cu vârful strâmb, 
iar gura semăna cu seva de copac întărită şi crestată cu 
pila. Fra îmbrăcată într-o haina simplă, de culoare ştearsă, 
prinsă cu un cordon. 

Fra foarte bătrână. 

— Mobbs? şopti Stryke. 

— Salutari, căpitan al orcilor, răspunse gremlinul. 

Vorbea stins şi un zâmbet vag îi lumina chipul. Mii de 
întrebări trecură prin mintea lui Stryke. 

O puse pe cea dintâi: 

— Ce cauţi aici? 

— Nu am de ales. 

— Dar eu am? Unde sunt, Mobbs? Într-un fel de iad? 

Gremlinul scutură din cap. 

— Nu. Cel puţin nu în iadul la care te gândeşti tu. 

— Atunci, unde? 

— Acesta e un tărâm... de mijloc, nici în lumea ta, nici 
într-a mea. 

— Ce tot spui? Nu suntem amândoi din Maras-Dantia? 

— Întrebările tale sunt mai puţin importante decât ceea 
ce trebuie să-ţi spun eu. Mobbs cuprinse împrejurimile într- 
un gest larg. Acceptă ceea ce vezi. Consideră că e un for în 
care ne putem întâlni. 


— Mai multe ghicitori decât răspunsuri. Tot savant ai 
rămas, Mobbs. 

— Şi eu m-am crezut aşa. Dar de când sunt aici, mi-am 
dat seama că nu ştiu nimic. 

— Dar unde... 

— E scurt timpul. Mai ţii minte prima noastră întâlnire? 
întrebă Mobbs fără pauză. 

— Sigur că da. A schimbat totul. 

— Mai degrabă a înlesnit o schimbare deja începută. Să 
zicem că a moşit-o. Deşi nici tu, nici eu nu cunoşteam 
amploarea evenimentelor ce aveau să urmeze, odată ce ai 
pornit pe calea cea nouă. 

— Nu ştiu despre ce amploare vorbeşti. Stryke rosti 
cuvântul şovăitor cu respectul datorat vorbelor pe care nu 
le mai folosise vreodată. Mie şi cetei mele nu mi-a adus 
decât necazuri. 

— Îţi va aduce necazuri mai multe şi mai mari, înainte să 
triumifi. Dacă vei triumfa, se corectă gremlinul. 

— Ne ţin la un loc curajul şi hotărârea, fugim în toate 
părțile după fragmente dintr-o taină pe care n-o pricepem. 
De ce să vrem mai multe necazuri, când nici măcar nu ştim 
ce facem? 

— Dar ştiţi de ce o faceţi. Pentru libertate, pentru adevăr; 
pentru dezvăluirea tainei. Trofee măreţe, Stryke. Dar au un 
preț. La sfârşit, poate vei crede că-şi merită prețul, poate 
că nu. 

— Nu ştiu dacă şi-l merită acum, Mobbs. Mi-am pierdut 
din camarazi, am văzut ordinea fărâmițându-se, vieţile 
noastre destrămându-se... 

— Și crezi că nu S-ar fi ajuns aici oricum? 1oată Maras- 
Dantia e în declin, de asta s-au îngrijit nou-veniţii. Ai şansa 
să schimbi lucrurile, măcar pentru unii. Opreşte-te acum, şi 
garantezi înfrângerea. Mergi mai departe, şi ai o mică 
şansă la victorie. Nu pretind că e mai mult de atât. 

— Atunci spune-mi ce să fac. 


— Vrei să ştii unde găseşti ultimul instrument şi ce să 
faci cu toate patru, odată ce le-ai obținut? 

Stryke încuviinţă. 

— Nu pot să-ţi spun. Despre asta nu ştiu nici eu mai 
multe decăt tine. Dar te-ai gândit că obiectele pe care le 
cauţi vor să fie găsite? 

— E-o nebunie. Sunt doar... obiecte. 

— Tot ce se poate. 

— Deci nu ai altceva ce să-mi oferi, decăt avertizări? 

— Şi încurajare. Eşti atât de aproape! Ţi se va da şansa 
să-ţi duci sarcina la îndeplinire. Nu am nicio îndoială. Deşi 
iarăşi va curge sânge, iarăşi se va abate moartea asupra 
voastră, iarâşi veţi suferi. Totuşi, va trebui să mergi mai 
departe. 

— Vorbeşti cu multă siguranţă. De unde ştii lucrurile 
astea? 

— Starea mea de acum imi dă posibilitatea de a vedea 
puțin în viitor. Nu amănunte, doar o imagine vagă a 
evenimentelor măreţe care dau formă vremurilor viitoare. 
Mobbs se întunecă la chip. Vine un foc mare. 

Stryke simţi un fior pe şira spinării: îşi dădu seama de un 
lucru. 

— Ai spus că nu ai de ales, că trebuie să te afli aici, rosti 
el, cu jumătate de gură. 

Mobbs nu răspunse. 

Stryke repetă prima lui întrebare, cu glas mai puternic: 

— Unde ne aflăm, Mobbs? 

Bătrânul savant oftă. 

— Spune-i cimitir, dacă vrei. Un tărâm al umbrelor. 

— De când eşti aici? 

— Chiar de când ne-am despărțit. Mulțumită altui orc, un 
anume căpitan Delorran. 

Gremlinul îşi trase la o parte marginile hainei şi-şi 
dezveli pieptul. Primise o rană - sângele se uscase - atât de 
adâncă şi grea, încât nu putuse avea decât un singur efect. 


Când i se confirmară bănuielile, lui Stryke îi pieri 
culoarea din obraji. 

— Eşti... 

— Mort. Nemort. Între două lumi. Şi se pare că nu mă voi 
putea odihni până nu se vor linişti lucrurile în lumea ta. 

— Mobbs, eu... îmi pare rău. 

Ce lucru searbăd de rostit... 

— Să nu-ți pară, spuse gremlinul cu blândeţe, 
strângându-şi haina. 

— Delorran mă urmărea pe mine. Dacă nu te-aş fi vârât 
în încurcătura asta... 

— Nu contează. Nu te ţin de râu, iar Delorran a plătit. 
Dar nu-ţi dai seama? FEliberează-te, şi mă vei elibera şi pe 
mine. 

— Dar... 

— Fie că-ţi place, Stryke, fie că nu, jocul a început şi tu 
eşti unul dintre jucători. Mobbs întinse mâna şi arătă peste 
umărul orcului. Atenţie! 

Nedumerit, Stryke se răsuci. Şi rămase cu gura căscată. 

Luna cea uriaşă, care tocmai apunea în spatele lanţului 
muntos, se transformase într-un chip. Avea trăsături de 
femeie, una pe care Stryke o cunoştea foarte bine. Pâr 
negru, Ochi de nepătruns. Piele cu sclipiri uşoare de 
smarald şi argint, ca şi cum carnea s-ar fi amestecat cu 
solzi de peşte. 

Jennesta, regina hibridă, deschise larg gura cu dinţi 
ascuțiți şi scoase un hohot mut. 

O mâna se ridică din spatele munţilor. Era mare, 
proporționată cu faţa. Degetele neobişnuit de subțiri, 
terminate cu unghii lungi cât jumătate din ele, țineau un 
obiect uriaş. Ca din întâmplare, mâna îl aruncă spre 
întinderea fără limite. 

Stryke privi cu gura căscată cum obiectul se răsuceşte 
întruna şi cade oblic pe pământ, ridicând o coloană groasă 
de fum. Pământul se cutremură. Apoi obiectul ricoşă, se 
învârti în aer căzu şi se ridică din nou. 


După ce făcu aşa de şase ori, două lucruri îl mirară pe 
Stryke. 

Mai întâi, recunoscu obiectul. Mobbs îl numea 
instrument, iar jderii îl botezaseră stea. Era primul găsit, 
cel de la Homefield, o aşezare Uni. Dar dacă cel ştiut de 
Stryke ar fi încăput în palmă, acesta avea dimensiuni 
enorme. Doi cai ar fi fost necesari ca să tragă sfera din 
mijloc, de culoarea nisipului. Cele şapte spiţe care ieşeau 
din ea erau cât stejarii. 

Apoi, Stryke îşi dădu seama că sfera se îndrepta spre el. 

Se întoarse către Mobbs. Gremlinul dispăruse. Ţopăind, 
steaua avansa şi cutremura solul de câte ori il atingea. Nu- 
şi pierdea din elan. Stryke o luă la fugă. 

Goni cât îl ţinură picioarele pe întinderea de pământ 
stranie, ocolind bolovani, luându-și avânt cu braţele. Steaua 
lovea colbul de-i zguduia oasele lui Stryke, zdrobea pietre, 
ridica nori de praf, sălta în spirale prin aer enormă, 
copleşitoare. 

Stryke o auzea, o simţea în spatele lui. Încercând să 
alerge mai repede ca ea, aruncă o privire peste umăr. Văzu 
cum două dintre spițele peste măsură de mari apasă 
pământul ca două picioare de uriaş, se rostogolesc în faţă, 
împrăştie praful şi-şi continuă înaintarea. Îl orbi scurt un 
val de praf, apoi sfera izbi iar pământul şi ajunse atât de 
aproape de el, încât putea s-o atingă. 

Se aruncă într-o parte cu ultimele puteri care-i 
rămăseseră după alergătură. În timp ce se rostogolea în 
țărâna lipicioasă, se temu că steaua se va întoarce şi va 
continua să-l vâneze. Se opri şi se ridică cu greu în 
picioare, gata s-o ia din nou la fugă. 

Steaua merse pe drumul ei, zdrobind fiecare obstacol şi 
bubuind ritmic. Stryke o urmări cum saltă pe câmpie. Când 
nu mai văzu decât un punct, dădu drumul aerului pe care-l 
ținuse până atunci în plămâni. 

Întoarse privirea către ceea ce spera că redevenise o 
lună. Zadarnică speranţă! Faţa uriaşă a Jennestei era tot 


acolo, plutind într-un ocean sângeriu, străfulgerându-l cu 
privirea. 

Jennesta ridică mâna a doua oară. Nu ţinea doar o sferă. 
De data asta, aruncă în cascadă trei stele care căzură 
neregulat în țărână. Incepură să salte în direcţia lui Stryke. 

Jderul le recunoscu şi pe acestea. Prima era verde cu 
cinci spiţe, a doua, albastru închis, cu patru spiţe, a treia, 
gri, cu două spiţe - celelalte instrumente pe care le 
adunase ceata. 

Pe măsură ce veneau spre el, i se păru că le călăuzeşte o 
minte inteligentă, mai şireată decât cea de dinainte. Prima 
stea înainta în linie perfect dreaptă. Celelalte o încadrau şi 
înaintau şerpuit, când depărtându-se de ea, când 
apropiindu-se. Fra metoda clasică de prindere în cleşte, iar 
Stryke fu sigur că se deplasau mult mai repede decât prima 
stea. 

O luă din nou la goană în zigzag, aiurea, ca să le 
îngreuneze sarcina. Dar, de câte ori se uita înapoi, ele tot 
pe urmele lui erau şi în aceeaşi formaţie, ca un năvod menit 
să-l învăluie. Fugi cât putu de repede. Membrele îi pulsau 
de durere. Când trăgea aer în piept, parcă înghiţea foc. 

Atunci, una din stelele gigantice ricoşa în dreapta lui, 
risipind colbul. Stryke o luă la stânga. A doua ateriza şi ea 
şi-i bloca drumul. A treia se învârti deasupra lui. _ 
Împiedicându-se, căzu ca un sac şi se rostogoli pe spate. Il 
acoperi o umbră. Neputincios, văzu cum steaua din aer se 
năpusteşte asupra lui şi ştiu că-l va face fărâme într-o 
clipită. 

Fra prins în capcană ca o insectă, cu privirea aţintită pe 
bocancul enorm care cobora spre el ca să-l nimicească. 

Și i se păru că aude un cântec straniu, vioi, îndepărtat. 


Ţipa. 

li trebui o clipă să-şi dea seama că e treaz. Şi viu. Mai 
trecură câteva secunde până când se convinse că ştie unde 
se află. Stând în capul oaselor, se şterse cu mâneca de 


transpiraţia care-i umezise faţa în ciuda frigului. Gâfâia şi 
scotea aburi în aerul rece şi subţire. 

Visul nu semănase cu cele de dinainte, însă fusese la fel 
de viu şi de adevărat. Încercă să-i priceapă tâlcul, 
revăzându-l în minte. Apoi se gândi la Mobbs. 

Avea mâinile pătate şi de sângele lui. 

Stryke îşi alungă tulburarea. Era o prostie să se simtă 
vinovat din cauza unui vis. Din câte ştia, Mobbs era viu şi 
nevătămat. Dar parcă nu credea asta cu tot sufletul. 

Era încă zăpăcit şi trebui să se adune. Ridicându-se în 
picioare, merse la marginea închisorii lui. 

Platoul din vârful muntelui pe care îl părăsise Glozellan, 
Stăpâna Dragonilor Jennestei, era foarte mic, lung cam de o 
sută de paşi şi lat de vreo şaizeci, iar de vânt îl apărau 
numai câteva stânci mai vechi, ieşite la suprafaţă. Nu ştia 
de ce îl adusese Glozellan aici. Probabil că fusese prins la 
porunca stăpânei sale şi nu va mai trece mult până când 
aceasta avea să-şi verse mânia asupra lui. 

Scrută orizontul, neştiind unde se află, probabil undeva 
la nord de Drogan. Poate pe unul dintre vârfurile din 
Bandar Gizatt sau Goff. I-o dovedea sclipirea oceanului la 
apus şi câmpul de gheaţă ameninţător de la miazănoapte. 
Nu că ar fi avut importanţă. 

Era frig şi bătea un vânt aspru. Stryke se bucură că era 
îmbrăcat cu vesta de blană şi şi-o strânse pe trup, cu gândul 
la întâmplările din ultimele ore. Glozellan plecase fără nicio 
explicaţie. La scurtă vreme după aceea, apăruse bărbatul 
misterios care-şi zicea Serapheim, deşi Stryke nu pricepea 
cu niciun chip cum de venise şi dispăruse dintr-un loc unde 
se ajungea atât de greu. Pe urmă, instrumentele, stelele. 

Stelele. 

Îşi aminti că le auzise cântând. Chiar înainte de a adormi 
el, scoaseră un sunet. Dar nu fusese puternic, răsunase 
doar în mintea lui. Nici cântat nu fusese, însă mai bine nu 
ştia să-l descrie. Aşa păţise şi Haskeer. 

Asta îl puse pe gânduri. 


Vâri mâna în săculeţul de la centură şi scoase stelele. Le 
cercetă: cea luată de la Homefield avea culoarea nisipului şi 
şapte spiţe de lungimi diferite; cea de la Trinity era verde şi 
avea cinci spiţe, iar cea de la Scratch lucea albastru-închis 
şi avea doar patru spiţe. Acum nu mai „cântau”. 

Jderul se încruntă. Nicio întâmplare legată de stele nu 
avea înţeles. 

Atunci văzu că se apropie de el ceva de la câţiva kilometri 
distanţă. O formă neagră şi mare, cu aripi leneşe, zimţate. 
Nu se putea înşela în privinţa ei. 

Cu sabia în mână, se pregăti de înfruntare. 


Ceata fu escortată în Pădurea Drogan. 

Gărzile fură dublate, în caz că oamenii se întorceau, iar 
centaurii stăteau gata de luptă. 

Alfray îl trase la o parte pe Haskeer ca să-i bandajeze 
rana ca lumea şi apoi să-i îngrijească pe răcanii vătămaţi. 
Ceilalţi jderi se împrăştiară prin aşezare, căutând de băut şi 
de mâncat. Însoţiţi de Gelorak, Coilla şi Jup îşi croiră drum 
spre şeful clanului. 

Îl găsiră pe Keppatawn la intrarea în fierărie, dând 
porunci şi trimițând mesageri. Cândva bine clădit şi 
musculos, vârsta îi încărunţise barba şi-i brăzdase faţa. Era 
şchiop, îşi târa piciorul drept ca un buştean nefolositor. 

După ce îl salută pe Gelorak, se întoarse către cei doi 
jderi. 

— Sergent. Caporal. Bine aţi venit înapoi. 

Jup salută din cap. 

— Îmi pare rău că ţi-am adus necazuri pe cap, 
Keppatawn, spuse Coilla. 

— Să nu-ţi pară. Câte-o încăierare zdravănă din când în 
când ne mai întăreşte vlaga sufletului. Centaurul zâmbi 
hoţeşte. Aşadar, cum a mers misiunea voastră? 

— Am obţinut ce-ai vrut. 

— Serios? Keppatawn se lumină la obraz. Extraordinară 
veste! 'Iot ce se spune despre voi, orcii... Le văzu feţele. Ce 
s-a întâmplat? 

Nu primi răspuns. Keppatawn îşi plimbă privirea prin 
luminiş. 

— Unde-i Stryke? 

— Nu ştim, recunoscu Jup posac. 

— Ce vrei să spui? 


— Calul lui s-a împiedicat când încercam să-i întrecem pe 
oameni, explică jderiţa. A apărut din senin un dragon 
războinic şi l-a luat. 

— Adică a fost prins? 

— N-am văzut să fi fost luat cu forţa, dacă la asta te 
referi. Eram prea ocupați cu fuga. Dar Jennesta e una 
dintre puţinii care comandă dragoni în ziua de azi. 

— Eu m-am uitat la călăreț, zise Jup. Sunt foarte sigur că 
era Glozellan. 

Coilla oftă. 

— Stăpâna Dragonilor, servitoarea Jennestei. Acum e 
limpede. 

— Poate că nu, sugeră piticul. Îţi poţi imagina un spiriduş 
obligându-l pe Stryke să facă ceva ce nu vrea? 

— Nu... Nu ştiu, Jup. Ştiu doar că Stryke a dispărut cu 
stele şi lacrimă cu tot. Îmi pare rău, adăugă Coilla către 
Keppatawn. Ar fi trebuit să-ţi spun. 

Căpetenia clanului nu-şi arătă dezamăgirea, dar văzură 
toţi cum îşi freacă absent coapsa schilodită. 

— N-are cum să-mi lipsească un lucru pe care nu l-am 
avut niciodată, rosti el, resemnat. În ceea ce-l priveşte pe 
căpitanul vostru, vom răscoli regiunea după el. 

— Ceata ar trebui să facă asta, spuse Jup. E de-al nostru. 

— Aveţi nevoie de odihnă, iar noi cunoaştem terenul. 
Formează grupe de căutare, Gelorak, se adresă Keppatawn 
ajutorului său, şi pune santinele pe ridicături. 

Tânărul centaur înclină din cap şi plecă la galop. 
Keppatawn îşi îndreptă din nou atenţia spre Jup şi Coilla. 

— Mai multe nu putem face deocamdată. Haideţi. 

Îi conduse la o masă improvizată pe o capră de lemn. Se 
aşezară obosiţi pe bancă. Pe lângă ei trecu un centaur care 
trăgea după el un cărucior pe două roţi, încărcat cu porţii 
de mâncare. Keppatawn se întinse şi smulse un ulcior de 
piatră cu gât subţire din căruciorul care scârţâia sub 
povară. 

— Cred că v-ar prinde bine nişte bere, propuse el. 


Îşi vâri dinţii în dopul ulciorului, îl scoase, îl scuipă şi 
trânti ulciorul pe masă. 

— De ce nu? spuse Jup. 

Piticul îl prinse cu ambele mâini şi bău. Apoi i-l oferi 
Coillei. Ea refuză să bea. 

Ridicând uşor urciorul cu o mână, Keppatawn trase o 
înghiţitură zdravănă. Se şterse la gură cu dosul palmei. 

— Acum povestiţi-mi ce s-a întâmplat. 

Coilla luă iniţiativa: 

— Stryke nu e singurul din ceată pe care l-am pierdut. La 
întoarcere, unul dintre răcani, Kestix, a fost ucis de 
războinicii nyazzi în Mlaştina Scarrock. 

Jderiţa simţi un fior dureros. Kestix murise salvând-o pe 
ea. 

— Îmi pare rău, sincer, zise Keppatawn. Cu atât mai mult, 
cu cât aţi pornit într-o misiune pentru mine. 

— Am făcut-o şi pentru noi. Nu ai nicio vină. 

— Ca să fiu sincer, mă mir că n-am suferit mai multe 
pierderi, interveni Jup. Era un haos acolo, jos... 

— Păi, cum? întrebă Keppatawn. 

— Adpar a murit. 

— Ce? Eşti sigur? 

— Am fost de faţă când s-a dus, îi confirmă Coilla. Şi nu, 
nu noi i-am făcut felul. 

— Aţi avut, într-adevăr, o călătorie aventuroasă. Cum a 
murit? 

— A fost mâna Jennestei. 

— A venit ea acolo? 

— Păi... nu. 

— Atunci de unde ştiţi că a fost mâna ei? 

Bună întrebare. Coilla nu avusese timp să se gândească 
la asta. Acum îşi dădu seama că era un mister. 

— Aşa ne-a spus Stryke, răspunse ea distantă. Părea 
convins. 

Nici Jup nu cugetase prea mult la întrebare. 

— Da, dar de ce? 


— Probabil ştia mai multe decât noi, decise Coilla, deşi 
nu-şi imagina cum s-ar fi putut aşa ceva. 

— Oricum, tărâmul nyadd a căzut pradă haosului, reluă 
ea brusc povestirea. Am scăpat numai pentru că ne-au 
ajutat merzii. 

Keppatawn căzu pe gânduri. Îşi mângâie bărbia ascunsă 
sub barbă cu degetul mare şi cel arătător. 

— Va trebui să fim şi mai vigilenţi acum. Moartea lui 
Adpar schimbă întreaga ierarhie a puterii în regiunea 
noastră. Şi nu neapărat în bine. 

— Dar a fost o tirană. 

— Da, dar cât trăia, măcar ştiam cum stăm. Acum alţii vor 
încerca să-i ia locul şi nu sunt deloc puţini. Asta nu aduce 
decât instabilitate, iar Maras-Dantia numai de ea nu duce 
lipsă. 

Fură întrerupţi de Haskeer, care sosi clătinându-se. Avea 
braţul bandajat şi smulgea cu dinţii dintr-o bucată de carne 
friptă. Lucea de grăsime pe buze şi pe obraji. 

— Unde-i Alfray? întrebă Coilla. 

— Oblojeşte răni, răspunse el cu gura plină. 

Jderiţa arătă din cap spre rana lui. 

— Tu cum te simţi? 

Sergentul înghiţi, azvârli ciozvârta şi râgâi răsunător. 

— Bine. 

Fără să întrebe, înşfacă urciorul şi sorbi zdravăn. Mai 
râgâi o dată. 

— Ca de obicei, manierele tale la masă ne ruşinează pe 
toţi, comentă Jup. 

Haskeer îl privi buimac. 

— Ce-ai zis? 

— Las-o baltă. 

Cândva, mormăielile piticului ar fi dus la încăierare între 
el şi Haskeer. Poate că cel din urmă se înmuia sau pur şi 
simplu nu înţelegea că era ţinta batjocurii. Într-un sfârşit, 
scutură din umeri şi întrebă: 

— Ce facem acum? 


— Încercăm să-l găsim pe Stryke. În afară de asta, habar 
n-avem ce vom face, mărturisi Jup. 

Haskeer îşi şterse degetele unsuroase de vesta din blană. 

— Şi dacă nu-l găsim? 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă asta, tună Coilla. 

Adevărul era că nici ea nu se gândea la altceva. 


Stryke urmări monstrul coborând şi aterizând pe platou. 

Aripile vânjoase ale dragonului pocniră când se strânseră 
pe lângă corp. Capul uriaş se întoarse către orc, ochii 
galbeni, pe jumătate închişi, nu clipiră, iar din nările adânci 
ca peşterile ieşiră nori de fum lăptos. Creatura gâfâia ca un 
câine, arătându-şi limba lucioasă, cât o pătură de cal, 
printre fălcile enorme. Aducea cu ea miros de peşte stricat, 
respiraţie stătută şi putredă. 

Stryke se dădu câţiva paşi în spate. 

Călăreaţa creaturii se desfăcu din legături şi alunecă de 
pe spinarea ei solzoasă. 

Aproape toate hainele ei aveau nuanţe de maro, de la 
vesta şi pantalonii în carouri, la cizmele şi pălăria cu boruri 
mici. Pana alb-cenuşie de la pălărie şi şnururile aurii de la 
încheietura mâinii şi de la gât erau singurele pete de 
culoare. 

Nimeni nu ştia de ce spiriduşii, rasă hibridă, născută din 
unirea elfilor cu gnomii, care nu erau înalţi nici unii, nici 
alţii, sunt atât de lungi şi subţiri. Glozellan crescuse chiar 
mai înaltă decât alţi spiriduşi şi părea mai impunătoare 
pentru că stătea cu spatele drept. Arăta foarte delicată la 
trup şi foarte slabă. Ca la toţi spiriduşii, expresia mândră a 
feţei putea fi luată drept înfumurare. 

— Glozellan! Ce dracu' se întâmplă? întrebă Stryke. 

Glozellan nu păru deloc tulburată. 

— Îmi pare rău că te-am lăsat singur atâta vreme. Nu am 
avut de ales. 

— Sunt prizonier aici? 


Stryke stătea tot cu mâna pe sabie. Spiriduşul îşi arcui 
sprâncenele maronii, aproape inexistente. Altfel, expresia îi 
rămase de gheaţă. 

— Nu, nu eşti prizonier. Eu nu sunt, nici pe departe, în 
stare să te ţin captiv. Şi nu urmează să vină nicio patrulă de 
dragoni încălecaţi de soldaţii Jennestei, dacă asta crezi. 
Vorbi pe un ton şi mai sarcastic. Se pare că nu ai înţeles că 
încerc să te ajut. Poate nu ţi-am explicat destul de clar. 

— Nu mi-ai explicat deloc. 

— Am crezut că, salvându-te de oamenii aceia, vei 
înţelege. 

— Da... Da, ar fi trebuit să înţeleg. Mulţumesc. 

Glozellan primi mulţumirile cu o mişcare foarte discretă a 
capului, apoi spuse: 

— Acum lasă sabia aia. 

Stryke ezită, iar ea adăugă pe ton batjocoritor: 

— Eşti în siguranţă. 

Ruşinat, jderul puse sabia în teacă. 

— Dar nu mă poţi condamna, tu fiind Stăpâna Dragonilor 
reginei şi... 

— Nu mai sunt. 

Stryke nu putu citi nimic pe figura spiriduşului. 

— Explică-te. 

— Prea mult dispreţ, prea multe palme. M-am săturat, 
Stryke. Am părăsit-o. Fac parte dintr-o rasă care se 
mândreşte cu devotamentul ei şi nu mi-a fost uşor să iau 
această hotărâre. Dar m-a convins cruzimea Jennestei şi 
proasta ei conducere. Aşa că sunt o trădătoare. Ca tine. 

— Trăim vremuri ciudate. 

— Încă doi călăreţi de dragoni şi animalele lor au 
dezertat împreună cu mine. Te-am lăsat aici ca să le vin în 
ajutor. 

— Va fi o lovitură pentru Jennesta. 

— Şi alţii dezertează, Stryke. Nu în hoarde, ci pe rând. 
Făcu o pauză. Mulţi s-ar alia cu tine. 


— Nu mă cunosc, nu sunt un salvator. Nici măcar n-am 
avut de gând să dezertez. 

— Dar eşti un conducător înnăscut. Ai dovedit-o 
comandându-i pe jderi. 

— Una e să comanzi o ceată, alta să fii în fruntea unei 
armate sau a unui ţinut. Cei mai mulţi conducători sunt 
falşi, ticăloşi. Jennesta, Adpar, Kimball Hobrow... Nu vreau 
să ajung ca ei. 

— Nici n-ai putea. Ai ajuta la îndepărtarea celor ca ei. 

— Rasele străvechi n-ar trebui să se bată între ele. Pe 
oameni trebuie noi să-i înfruntăm. Sau cel puţin pe Uni. 

— Întocmai. Iar pentru asta, rasele trebuie să fie unite. 

— Păi, atunci lasă pe altcineva să le unească. Eu nu sunt 
decât simplu soldat. 

Stryke privi platforma de gheaţă care înainta şi sclipirea 
neobişnuită care inunda cerul mohorât de deasupra ei. Ca o 
avertizare, căzură câţiva fulgi de zăpadă. Dragonul fornăi, 
zguduind aerul cu respiraţia de tunet. 

— Oamenii sunt nebuni, nu gândesc şi nimicesc fără rost. 
Distrug magia. Dar nu numai ei nenorocesc Maras-Dantia. 
Şi alte rase... 

— Știu. N-ai să-mi schimbi hotărârea, Glozellan, aşa că nu 
mai încerca. 

— Cum vrei. Deşi s-ar putea să nu ai de ales. 

Stryke se făcu că nu aude ultima replică şi schimbă 
subiectul. 

— Apropo de oameni, îţi spune ceva numele Serapheim? 

Spiriduşul nu dădu semne că ar fi auzit de el. 

— Cunosc puţini oameni, dar sigur niciunul numit aşa. 

— N-ai mai adus pe nimeni aici aseară, înainte sau după 
mine? 

— Nu. De ce să fi adus? Ie referi la un om? 

Bănuind că apariţia meşterului povestitor fusese o 
închipuire de-a lui, Stryke dădu înapoi. 

— Cred că... am visat. Las-o baltă. 


Glozellan îl studie curioasă. Ninsoarea se înteţi. După o 
clipă, spiriduşul spuse: 

— Se zvoneşte că deţii un obiect pe care-l vrea Jennesta. 

Jderul îşi cântări răspunsul înainte de a se hotări că poate 
avea încredere în ea. La urma urmei, probabil că i-a salvat 
viaţa. 

— Am mai mult decât unul, spuse el şi scotoci în săculeţul 
de la centură. 

Scoase cele trei stele în căuşul palmei. Glozellan se uită 
lung la obiectele ciudate. 

— Nu prea ştiu ce sunt şi la ce folosesc, mărturisi Stryke, 
dar ştiu că se numesc instrumente. Ceata mea le zice stele. 

— Sunt instrumente. Serios? 

Jderul încuviinţă din cap. Era prima oară că-i vedea 
figura exprimând groază şi respect. Nu era puţin lucru să 
obţii asta de la un spiriduş. 

— Ai auzit de ele? 

Glozellan se adună. 

— Rasa mea cunoaşte legenda instrumentelor. 

— Ce poţi să-mi spui despre ele? 

— Ca să fiu sinceră, nu prea multe. Se presupune că sunt 
cinci la număr şi foarte vechi. O legendă le leagă de rasa 
mea. Avem un strămoş renumit, Prillenda, însă nici despre 
el nu se cunosc decât puţine. A fost... un fel de ghicitor 
filosof şi se spune că făcea profeţii inspirat de unul din 
aceste instrumente. 

— Profeţii? Despre ce? 

— Dacă au fost profeţii, s-au uitat de multă vreme. Dar, 
chipurile, aveau de-a face cu Zilele Din Urmă, vremurile în 
care zeii pun capăt acestei lumi şi joacă alt joc. 

— Şi noi, orcii, avem o legendă asemănătoare. 

— În orice caz, nu se ştie cum a ajuns instrumentul la el şi 
nici ce s-a petrecut cu el după aceea. Unii zic că din cauza 
lui a murit Prillenda. Eu am crezut întotdeauna că-i o 
poveste de-a zânelor înnebunite de polen, ca să fiu sinceră. 


Glozellan privi lung stelele. Dar tu ai trei instrumente. Eşti 
sigur că sunt originale? 

— Da. 

Stryke vâri stelele la loc. 

— Nici eu nu ştiu mai bine ca tine ce pot ele să facă, dar 
cel care le are a pus mâna pe putere. Măcar atâta lucru 
reiese clar din legende. 

După ultimul său vis, dacă vis fusese, jderul socoti că 
puterea aceea e mai mare decât bănuiau ei amândoi. Dar 
nu-i spuse nimic spiriduşului. Nici despre vis, nici despre 
faptul că stelele îi „cântau”. 

— Acum înţeleg de ce Jennesta le consideră grozave, 
rosti Glozellan. Chiar dacă nu au puteri magice, sunt 
totemuri. l-ar putea reface autoritatea fărâmiţată. Dacă ar 
fi să le foloseşti tu ca să-i aduni pe cei care i se opun... 

— Destul. Tonul jderului nu invita la alte observaţii. Ce-ai 
de gând să faci mai departe? 

— Nu sunt sigură. Aş vrea să mă întorc la ai mei, să-mi 
iau un răgaz de gândire. Dar noi, spiriduşii, suntem fiinţe 
de la miazăzi, şi, după cum ştii, la miazăzi trăiesc mai mulţi 
oameni decât oriunde altundeva. Ai mei s-au risipit de multă 
vreme. Aşa că poate mă duc la o aşezare de dragoni, 
undeva pe înălţimi. 

Glozellan se întoarse şi-şi mângâie dragonul. Vietatea 
primi dovada de afecţiune cu ochi umezi şi adormiţi. 

— Spiriduşii şi dragonii s-au înţeles dintotdeauna. Sunt 
singura rasă în care avem încredere, iar ei se pare că tot 
acelaşi lucru îl cred despre noi. Poate că ne considerăm 
aliaţi la necaz. 

Stryke îşi dădu seama că spiriduşul era proscris, la fel ca 
orcii lui, şi simţi un fior de simpatie pentru el. 

— Te vei opune reginei şi mai departe? întrebă Glozellan. 

— Când voi fi obligat. Şi voi lupta şi cu oamenii, şi cu 
orice altă rasă care îmi stă în cale. Dar nu mă voi abate de 
la drumul meu. Nu încerc decât să-mi ţin ceata în viaţă. 

— Zeii s-ar putea să gândească altfel. 


Stryke râse. Un râs destul de amar. 

— Mă rog. Dar să începem cu începutul. Trebuie să mă 
întorc la jderi. 

— Atunci ar trebui să plecăm înainte să se strice vremea. 
Vino, te duc eu. 


Mâna o caleaşca neagră, împodobită cu simboluri argintii 
şi aurii de neînțeles. Caleaşca era trasă de doi cai negri 
care purtau măşti de piele împânzite cu ţepuşe piramidale, 
iar din jambierele lor ieşeau cuie din fier. Lame de coasă 
luceau din roţile caleştii. 

În spatele Jennestei mărşăluia o armată de peste zece mii 
de soldaţi orci, pitici şi un număr mare de oameni dedicați 
cauzei Mani. Oastea gemea de stindarde şi sulițe. În şuvoiul 
de oameni se clătinau căruţe cu coviltir alb, trase de boi. 
Flancurile erau păzite de regimente de cavalerie. 

Ocoliseră 'Taklakameer, întinsa mare interioară, şi 
traversaseră partea de sus a Marii Câmpii, având mereu 
Drogan la sud şi Bevis la nord. În curând, regina îi va 
conduce pe țărmurile Norantelliei şi la peninsula Scarrock. 
În tărâmul acela mlăştinos al nyazzilor, nu demult condus 
de Adpar, sora pe care şi-o omorâse cu vrăji, Jennesta va 
pune mâna pe jderi şi pe trofeul ei. 

Ştia că sunt acolo, cel puţin fuseseră acolo. Izbucnirea 
sufletului muribund al lui Adpar le dezvăluise prezenţa. 

Stăpâna Dragonilor, Glozellan, fusese trimisă înainte cu 
trei animale ca să spioneze regiunea. Fuseseră chemate 
întăriri care aveau să înmulțească rândurile oştirii 
Jennestei. Cete de războinici de frunte erau pe drum de la 
Cairnbarrow, unde se afla scaunul ei de domnie. Totul era 
sub control. Se puseseră la socoteală şi întâmplările 
neprevăzute. Regina nu fusese nicicând mai aproape de 
răzbunare şi reuşită. Oastea pe care o conducea stătea 
mărturie a autorităţii ei. 

Cu toate astea, nu era mulţumită. 

Iar cel pe care-l asasina cu nemulţumirea ei călărea în 
dreptul caleştii. Generalul Mersadion, comandantul oştirii, 


era un orc în floarea vârstei, dar slujea o stăpână atât de 
pretențioasă, încât arăta ros de griji. Pe frunte avea prea 
multe riduri, iar ochii i se scufundaseră în orbite. Dacă 
bărbaţii orci ar fi avut păr, al lui ar fi încărunţit. 

Jennesta îl hărţuia. 

— Ori de câte ori scoate capul, zdrobeşte-o. Necredinţa e 
o tumoare care putrezeşte repede dacă nu e tăiată la timp. 

— Cu tot respectul, doamnă, cred că exageraţi problema, 
îndrăzni el să sugereze. Majoritatea vă e credincioasă, 
adăugă el repede. 

— Mi-ai tot spus asta. Totuşi, avem parte de răzvrătiri şi 
dezertori. Tratează orice urmă de nesupunere, orice şoaptă 
rebelă ca pe-o infracţiune majoră. Fără excepţii, indiferent 
de rang. 

— Aşa şi facem, Maiestate. 

I-ar fi putut spune că ştia foarte bine lucrul ăsta, dacă l-ar 
fi ros gândul sinuciderii. 

— Atunci nu aplici regula cu destulă stricteţe. Nimicitor 
ar fi un cuvânt prea slab pentru a descrie felul în care îl 
privi Jennesta. Peştele de la cap se-mpute, generale. 

Se referea la el, bineînţeles, dar Mersadion consideră 
ironia neintenţionată. Preferă un răspuns prudent: 

— Doamnă. 

— Cei care mă slujesc cum trebuie au parte de 
recompense. Slugile rele plătesc preţul. 

Pentru Mersadion, recompensele erau o noutate. Nu 
primise niciuna, în afară de promovarea pe care nu o 
ceruse, ca să îndeplinească o sarcină imposibilă. 

— Trebuie să-ţi reamintesc ce-au păţit predecesorul tău, 
Kysthan şi protejatul lui, căpitanul Delorran? îl întrebă 
Jennesta, nu pentru prima oară. 

— Nu, Maiestate. 

— Atunci cugetă la soarta lor. 

Cugeta la ea. Destul de des. Făcea parte din traiul dus pe 
marginea unui vulcan. Începea să creadă că dezertorii nu 
puteau fi condamnaţi şi că asprimea sporită a reginei 


înrăutăţea situaţia. Alungă iute gândul acela. Ştia că-i o 
nebunie, dar nu-l părăsea teama că Jennesta era în stare 
să-i citească gândurile. 

Regina vorbi chiar atunci, iar generalul tresări. Însă 
vorbele erau mai mult pentru sine: 

— După ce voi obţine ce doresc, niciunul dintre voi nu va 
avea de ales cui să fie credincios, ba chiar nu va avea de 
ales în nicio situaţie, bolborosi ea. Pe un ton mai dur, 
porunci: zi-le să se mişte mai repede! M-am săturat de 
întârzieri. 

Biciul pocni pe spatele cailor şi caleaşca ţâşni. Mersadion 
fu nevoit să facă o mişcare agilă ca să evite lamele din roţi. 
Dând pinteni calului ca s-o ajungă din urmă, aruncă o 
privire la spectacolul pregătit de regină: un şir din 
paisprezece „disidenţi”, morţi cu toţii, atârnaţi în cuşti 
spânzurate deasupra unor focuri. 

Oastea supusă fu obligată să treacă pe lângă ei, ca să 
preţuiască dreptatea făcută de stăpâna lor. Unii întoarseră 
capul. Mulţi duseră cârpe la nas şi la gură, ca să se ferească 
de duhoarea înspăimântătoare. 

Vântul spulbera cenuşa. Spre cer se ridicau vârtejuri de 
scântei portocalii. 


Orcii erau o rasă de pământ. 

Stryke ajunse a doua oară la această concluzie când 
Glozellan îl duse la Drogan. Vântul şfichiuia fără milă, iar 
bătaia aripilor dragonului înteţea curentul urcător care-l 
făcu să se întrebe dacă avea să reziste până la capăt. Îi 
amorţise fundul pe spinarea noduroasă a animalului, ochii îi 
lăcrimau din cauza zăpezii învolburate şi îi era atât de frig, 
încât nu-şi mai simţea mâinile. Când încercă să-i spună ceva 
Stăpânei Dragonilor, nu reuşi să se facă auzit din cauza 
vibraţiilor. 

Se concentra asupra peisajului. Platforma de gheaţă din 
nord semăna cu o pată uriaşă de lapte vărsat pe pământ. Îl 
şocă mărimea ei. Dragonul coti şi Stryke avu în faţă lanţuri 


de munţi mai mici, cu vârfuri albe, care făcură loc unor 
stânci abrupte, la rândul lor înlocuite de un teren 
neregulat, pătat cu tufişuri. 

Trecură pe sub ei şiruri de dealuri şi văi semănând cu 
frunze lunguieţe, cu nervuri. Nori pufoşi de negură 
învăluiau lacuri cu suprafaţa ca oglinda. Pădurile vălureau. 
În cele din urmă ajunseră la Marea Câmpie unduioasă. 
Puțin mai târziu, Stryke zări firul argintiu al Golfului 
Calyparr şi Pădurea Drogan, un ciorchine verde. 

Dragonul scoase un răget. Îi sparse urechile jderului şi-i 
cutremură oasele. Glozellan strigă ceva, dar nu o înţelese. 

Se lăsară brusc în jos, i se păru lui Stryke, pe urmă 
plonjară, aerul tăindu-i respiraţia. Simţi cum dragonul îşi 
reia poziţia de zbor şi plonjonul devine alunecare. Pământul 
îi absorbea treptat; vârfurile copacilor, la început cât stropii 
de ploaie, crescură cât capacele de butoaie. Stolurile de 
păsări care cârâiau strident se împrăştiară. 

Pământul curgea paralel cu ei, mai iute ca săgeata. Se 
îndepărtară de pădure, dar făcură un arc pentru ca, în cele 
din urmă, s-o înconjure. Stryke înţelese că Glozellan cerceta 
zona, nu cumva să dea peste custozi abandonaţi sau alte 
forţe duşmănoase, şi începu şi el s-o scruteze. 

Dând ocol pădurii, trecură iute peste o buză de ocean. 
Surprinse scurt valurile izbind stâncile colţuroase, plajele 
pietroase, o întindere de pământ, iarbă, copaci. Apăru 
golful subţire precum lama lucioasă a unui zeu. Apoi zări 
din nou câmpia şi cercul se închise. 

Un adevărat exod ieşi din pădure înainte ca ei să atingă 
solul. Centauri şi orci călare sau pe jos alergară să-i 
întâmpine. 

Dragonul ateriza cu o bufnitură. Cu membrele înţepenite, 
Stryke cobori din spatele lui Glozellan. Ea rămase cocoţată 
pe uriaşul care scotea răgete. Jderul se uită la ea. 

— Mulţumesc, Glozellan. Orice vei face, îţi doresc noroc. 

— Şi eu, ţie, căpitane. Dar mai trebuie să-ţi spun un lucru 
de care să ţii seamă: Jennesta se îndreaptă spre Scarrock în 


fruntea unei armate. E doar la două zile în urma noastră şi 
ar putea uşor să-ţi dea de urmă. Nu eşti în siguranţă aici. 

Jderul nu apucă să răspundă, că spiriduşul şopti ceva în 
urechea gigantică a dragonului şi-l îmboldi la drum. 
Animalul se înălţă, aripile solide începură să bată ritmic, 
picioarele cărnoase se adunară sub el. Curentul de aer opus 
îl obligă pe Stryke să se dea câţiva paşi înapoi şi să-şi 
ferească ochii cu palma. 

Nu-i veni să creadă cum se ridică dihania şi-i urmări 
trupul mătăhălos plutind cu graţie. Dragonul se înălţă, se 
răsuci, descrise un cerc perfect deasupra lui. Glozellan 
mişcă braţul sus şi într-o parte. Stryke îi răspunse la salut. 
Pe urmă spiriduşul o luă spre răsărit şi se pierdu în zare. 

Stryke rămase cu ochii la cer când sosiră ceilalţi. 

Alfray, Haskeer, Jup şi câţiva răcani veniră călare. Ca şi 
Coilla, pe spinarea lui Gelorak. Îi însoțeau zeci de centauri. 
Primii orci înaintară cu mare viteză. Îl înconjurară pe 
căpitan fără să-şi ascundă uşurarea. Se iscă o hărmălaie de 
nedescris. 

Stryke le făcu semn să se potolească. 

— Sunt bine! E-n regulă, sunt bine. 

Coilla alunecă de pe spatele centaurului. 

— Ce s-a întâmplat, Stryke? Unde-ai fost? 

— Am aflat că un duşman s-a dovedit a fi un prieten. 

— Ce... 

— O să vă explic. Dar în timp ce mănânc şi beau. 

Căpitanul primi un cal şi porniră cu toţii spre pădure. 

Scurta călătorie îi dădu timp să se gândească la vestea 
primită de la Glozellan; nu avea să-şi mai găsească odihna. 


Nu departe de pădure se întindea un şir neregulat de 
dealuri scunde, cu vârfurile ascunse de crânguri. Pe unul 
din ele, pitiţi printre copaci, trei siluete culcate îşi întindeau 
gâturile să urmărească ce se petrece dedesubt. Îşi 
priponiseră caii în desişul din spate şi ciuleau urechea la 
eventuale patrule. 


Erau oameni. 

— Ticăloşii, tună unul dintre ei, aprig. 

Avea o expresie destrăbălată, ca tovarăşii lui, numai că 
era mai scund şi mai sfrijit, dar plin de nerv, spre deosebire 
de ei. Părul de un galben bolnăvicios era subţire ca firele 
din ţăcălie, iar dinţii mai că-i pierduse pe toţi. Ceea ce nu-i 
dăduse natura şi-i lipsea din cauza neglijenţei primea de la 
duşmanii lui; un petec de piele neagră îi acoperea ochiul 
drept, îşi pierduse aproape jumătate din urechea stângă, 
iar la degetul mic de la mâna dreaptă avea un bandaj ca vai 
de lume. 

— Îmi vine să vomez când mă uit la ei, continuă el, 
holbându-se la centaurii care se retrăgeau în pădure, dar 
mai ales la orci. Afurisiţi jegoşi, nemernici... 

— Taci dracului, Greever! şuieră bărbatul întins lângă el. 
Nu pot să gândesc dacă te tot smiorcăi. 

Cel numit Greever n-ar fi acceptat, de obicei, să i se 
vorbească aşa, dar cel care s-a ales singur conducător al 
grupului nu suporta să-i răspunzi înapoi. Era un zdrahon, 
dar carnea începea să se lase pe el. O cicatrice îi străbătea 
faţa ciupită de vărsat din mijlocul obrazului până în colţul 
gurii. Avea păr negru unsuros şi mustață neîngrijită, ochi 
negri şi cruzi. 

— Tu n-ai păţit ce-am păţit eu, Micah, ripostă celălalt, cu 
o şoaptă răguşită. Arătă spre ochi, ureche şi deget. Toate 
din cauza târfei ăleia de oarce. 

— Nu şi la ochi, Greever, îl corectă al treilea. 

— Ce? 

— Nu şi la ochi. Nu ea ti-a făcut asta. 

— Nu, Jabeez, nu ea. Răspunsul veni ca din gura unui 
ţânc îndărătnic şi fără minte. A fost... alt... orc. Tot dracul 
ăla e! 

Cu fruntea încreţită, al treilea bărbat avu nevoie de 
câteva secunde să priceapă. Apoi spuse: 

— A, da. 


Aparent, dintre cei trei, el sărea în ochi cel mai mult. Şi 
dacă ceilalţi doi ar fi devenit unul singur, el tot i-ar fi 
întrecut în greutate. Dar trupul său mătăhălos se datora 
muşchilor, nu grăsimii. Nu-i creştea fir de păr nici pe cap, 
nici pe faţă. Avea o gură obişnuită, ca o crestătură de cuţit 
în aluat, şi ochi de purceluş proaspăt fătat. 

— Bagă de seamă, adăugă el, rana cea nouă... 

Cât de mare şi prostovan era, privirea celuilalt îi închise 
gura. 

Greever Aulay şi Micah Lekmann îşi îndreptară din nou 
atenţia spre scena din pădure. Ultimii orci şi centauri intrau 
în ea. Jabeez Blaan se foi, semănând cu un muşuroi care 
vrea să se facă una cu pământul. 

— Deci, ce facem, Micah? vru să ştie Aulay. Atacăm? 

— Să atacăm? Vrei să mori? Normal că nu atacăm! 

— Îs doar nişte blestemaţi de orci! 

— Doar? Vrei să zici doar cei mai buni luptători din 
Centrasia, după oameni? Doar cei care te-au ajutat să arăţi 
aşa de bine? Chicoti nervos. Asta vrei să zici? 

Aulay înghiţi găluşca, dar afişă o mutră ucigătoare. 

— Am omorât destui la vremea noastră. 

— Da, dar nu atacând o ceată cât a lor şi niciodată în 
luptă dreaptă. Ştii bine. 

— Deci, ce facem, Micah? întrebă şi Blaan. 

— Ne punem toţi mintea la contribuţie. Lekmann se uită 
la Blaan. Cel puţin unii dintre noi. Şi tocmai asta nu face 
Greever. E negru de supărare şi asta-i întunecă judecata. 
Lekmann mişcă din cap în direcţia pădurii. Ce tre' să facem 
noi cu ceata asta-i demult încercat şi testat. Stăm şi 
aşteptăm şi-o doborâm pe rând, câte unul sau în grupuri 
mici. Dacă jucăm deştept, tot am mai putea smulge un ban- 
doi din trebuşoara asta. 

— Nu-i numai vorba de bani, mârâi Aulay. E de răfuială. 

— Poţi să fii sigur. Şi eu vreau să punem laba pe monştrii 
ăia la fel de mult ca tine. Dar poate ne alegem şi cu nişte 
recompense. Şi cu relicva aia pe care au furat-o, aia tre' să 


fie valoroasă. Răzbunarea are gust dulce, da' la fel şi 
mâncarea, băutura şi lucrurile frumoase. Ne trebuie lovele. 

— Cine-o să ne dea recompense şi-o să cumpere relicva 
aia, în afară de Jennesta? După socoata mea, nu mai suntem 
preferaţii ei, de când am tras-o pe sfoară. 

— Prefer „am ieşit din serviciul ei”, îl corectă Lekmann. 

— Oricum îi zici, nu cred c-a fost o mişcare prea 
înţeleaptă. 

— Fii cu grijă, Greever, ai început să gândeşti, iar ăsta e 
teritoriul meu. Ştiu să tratez cu Jennesta. 

Tovarăşii lui afişară o figură îndoielnică. Aulay replică: 

— Poate ştii, poate nu ştii. Am trecut peste asta. Nu vreau 
decât să pun mâna pe scârba aia de oarcă, Coilla. 

— Da” dacă ne pică ceva de furat, furi, nu? Glasul lui 
Lekmann se înăspri. lermină cu tâmpeniile. Lucrăm 
împreună sau am dat de dracu. 

— Nu te îngrijora tu din cauza mea. 

Aulay ridică mâna stângă. Sau ce mai rămăsese din ea. O 
bucată de metal cilindrică ieşea din încheietură. De capătul 
ei era ataşată o tijă curbată din oţel, jumătate cosor, 
jumătate sabie. Suprafaţa lucioasă reflectă şi spori lumina 
slabă. 

— Tu du-ne cât mai aproape de monştrii ăia, că ştiu eu 
cum să-mi câştig pâinea. 


Când Stryke scotoci în săculeţul de la centură, se temu că 
sticluţa se spărsese. Dar micul recipient din ceramică era 
intact, cu dopul bine pus. 

Îl aşeză în palma întinsă a lui Keppatawn. Centaurul se 
uită lung la el şi, ciudat, parcă nu ştia ce să spună. Reuşi să 
îngaime cu glas stins: 

— Mulţumesc. 

— Încercăm să ne ţinem promisiunile, îi spuse Stryke. 

— Nu m-am îndoit de asta nicio clipă. Dar îmi pare rău că 
l-aţi pierdut pe unul de-al vostru. 

— Kestix ştia la ce se înhamă. Toţi orcii ştiau. lar misiunea 
a slujit şi ţelului nostru, la fel de mult ca ţie. 

Coilla mişcă din cap spre sticluţă şi întrebă: 

— Ce faci cu ea? 

— Bună întrebare, răspunse Keppatawn. Va trebui să-l 
consult pe şamanul nostru. În orice caz, avem nevoie de el 
ca să încheiem târgul. Gelorak, adu-l pe Hedgestus. 

Ajutorul lui traversă aşezarea spre adăpostul profetului. 

Stryke se simţea uşurat că nu i se mai dădea atâta 
atenţie. Primise mâncare şi băutură şi se foiseră toţi în jurul 
lui. Apoi, în faţa unei mulţimi mari, îşi povestise aventura. 
Dar nu pomenise o vorbă despre cum apăruse din senin 
Serapheim în vârful muntelui, nici despre visul său straniu, 
după cum nu scosese un cuvânt despre „cântatul” stelelor, 
deşi, când îşi amintea de el, se uita la Haskeer cu oarecare 
îngăduinţă. 

Majoritatea centaurilor se întoarseră la treburile lor, 
lăsându-i singuri pe ofiţerii jderi, Keppatawn şi Gelorak. 
Stryke prefera un grup restrâns. 

Nu ştia cum vor primi gazdele lor vestea despre 
Jennesta. 


Gelorak ieşi din adăpost urmat de şamanul cel bătrân. 
Hedgestus mergea încet, clătinându-se pe picioarele 
nesigure. Gelorak ascundea sub braţ o cutie mică 
împodobită; cu celălalt îl sprijinea pe şamanul neajutorat. 

Hedgestus îi salută pe orci când Keppatawn luă cutia. 
Şeful centaurilor o deschise şi le arătă steaua. Era exact 
cum şi-o aminteau: o sferă cenuşie, cu două spiţe de lungimi 
diferite, alcătuită dintr-un material necunoscut. 

— Şi noi ne respectăm promisiunile, spuse Keppatawn, 
înmânând cutia lui Stryke. 

— Nu ne-am îndoit nicio clipă, rosti Stryke scurt. 

— Înainte de a lua steaua, întrebă centaurul, sunteţi 
sigur că o vreţi? 

— Ce? strigă Jup. Normal că o vrem! De ce crezi că am 
trecut prin tot rahatul ăla? 

— Stryke ştie ce vreau să spun. 

— Chiar ştiu? 

Keppatawn încuviinţă din cap. 

— Cred că da. Steaua ar putea fi un pocal otrăvit. Poate 
aduce mai mult rău decât bine. Ăsta e renumele ei, după 
cum am învăţat şi noi din experienţa noastră. 

— Ne-am dat deja seama, interveni Coilla, uşor ironică. 

— Odată ce ne-am ales calea, spuse şi Alfray, nu ne putem 
întoarce din drum. 

Deşi nu-i stătea în fire, Haskeer nu-şi exprimă părerea. 
Stryke îşi zise că ştie de ce. Se întinse şi luă steaua. 

— Aşa cum spun ofiţerii mei, n-am ajuns până aici ca să 
renunţăm. Pe lângă asta, nu avem nici de ales, nici alt plan 
în minte. 

Atunci vorbi şi Haskeer: 

— Ba avem. Am putea arunca obiectele astea. Scăpăm de 
belea. 

— Încotro să ne îndreptăm, ca să nu dăm de belea? 
întrebă Coilla. Poate numai în vis. 

Stryke se crispa, apoi îşi dădu seama că jderiţa nu făcea 
nicio aluzie. 


— Coilla are dreptate, îi zise el lui Haskeer. Nu avem 
unde să mergem, dacă ne gândim cum a ajuns Maras- 
Dantia. Şi nu vom scăpa niciodată de Jennesta şi de ceilalţi. 
Stelele ne aduc un avantaj. 

— Să sperăm, murmură Jup. 

— Ceata a fost de acord, continuă Stryke la subiect, toată 
ceata. Am hotărât că mergem în căutarea stelelor. 

— Mie nu mi-a plăcut niciodată ideea, mormăi Haskeer. 

— Ai avut nenumărate ocazii să renunţi. 

— Nu-i vorba de ceată, ci de obiectele astea nenorocite. 
Ceva nu-i în regulă cu ele. 

— Ceva nu-i în regulă cu tine, bolborosi Jup. 

Haskeer îl auzi. 

— Ce-ai zis? 

— Nu faci decât să te plângi întruna, răspunse piticul. 

— Nu-i adevărat, se enervă Haskeer. 

— Hai, fii serios! Şi pe urmă ai venit cu minciuna aia 
despre cântatul stelelor... 

— Pe cine faci tu mincinos? 

Haskeer îşi dezvăluia câte puţin din firea nestatornică. Pe 
Stryke nu-l deranja, dar îşi dădu seama unde ducea 
schimbul de cuvinte. Nu aveau nevoie de complicaţii. 

— Destul! se răţoi el. Suntem musafiri aici! Îşi îndreptă 
atenţia spre Keppatawn, Gelorak şi Hedgestus, care păreau 
uşor miraţi. 

— Suntem toţi cam încordaţi, le explică el. 

— Înţeleg, îl asigură Keppatawn. 

Desfăcând săculeţul de la centură, Stryke puse steaua 
lângă tovarăşele ei. Ştia că ceilalţi stau cu ochii pe el, mai 
ales Haskeer, care-l privea în silă. 

— Uite, vorbi căpetenia centaurilor şi înmâna sticluţa lui 
Hedgestus, o lacrimă vărsată de Adpar. 

Bătrânul şaman o luă cu băgare de seamă. 

— Recunosc, n-am crezut că Adpar e în stare de un lucru 
atât de sensibil. Plânsul, vreau să spun. 

— A plâns de mila ei, îl informă Coilla dur. 


— Aha. 

— Dar ce trebuie să fac cu ea? întrebă Keppatawn. 

— O să aflăm din cunoştinţele străvechi. La fel ca sângele 
de vrăjitor sau oasele măcinate ale unei vrăjitoare, trebuie 
să presupunem că lacrima e foarte puternică. Trebuie 
folosită numai diluată cu zece mii de părţi de apă purificată. 

— Pe care o beau? 

— Nu, dacă ţii la viaţa ta. 

— Sau la băşica ta, îi scăpă lui Jup. 

Stryke îl ţintui aspru cu privirea, dar Keppatawn gustă 
gluma şi zâmbi. Hedgestus îşi drese glasul. 

— Poţiunea trebuie aplicată pe membrul bolnav, continuă 
el. Nu toată deodată, ci în trei zile şi mai ales când e 
întuneric, ca să aibă efectul cel mai puternic. 

— Asta-i tot? întrebă Keppatawn. 

— Bineînţeles, trebuie respectate anumite ritualuri şi 
rostite anumite incantaţii care... 

— Care nu ajută la nimic, doar umplu pădurea de 
miorlăituri. 

— Au un rol important, protestă Hedgestus indignat, şi... 

Keppatawn îl opri cu un zâmbet larg. 

— Uşurel, uşurel. Ştii cât îmi place să te tachinez, 
armăsar bătrân. Dacă există vreo şansă ca licoarea ta să mă 
ajute, atunci n-ai decât să te jeleşti şi-o lună întreagă. 

— Mulţumesc, răspunse şamanul îndoielnic. 

— Aşadar, când începem? 

— Prepararea soluţiei ţine cam... ăăă, patru sau cinci ore. 
Poţi să torni primele picături deseară. 

— Excelent! 

Keppatawn îi trase una peste umăr prieteneşte, dar cam 
tare. Hedgestus se clătină puţin, iar Gelorak îi oferi iarăşi 
braţul. 

— Acum, să sărbătorim! Mâncaţi, beţi, faceţi schimb de 
minciuni! Căpetenia se uită la chipurile celor din jur şi se 
opri asupra lui Stryke. După câte văd, nu prea ai chef de 


asta. Ştiu că ai pierdut un soldat, dar nu e vorba de lipsă de 
respect. Aşa e felul nostru. 

— Nu de asta-i vorba. 

— Care-i treaba, Stryke? întrebă Coilla. 

— N-am adus cu noi doar lacrima. 

Haskeer rămase cu gura căscată: 

— Ce? 

— Ar fi trebuit să vă spun mai repede, recunoscu Stryke. 
Jennesta se îndreaptă spre ţinutul ăsta cu o armată. 

— Rahat, murmură Jup. 

— De unde ştii? vru să afle Alfray. 

— De la Glozellan. N-avea motive să mă mintă. 

— În câtă vreme ajunge? se interesă Keppatawn. 

— Două, trei zile. Îmi pare rău, Keppatawn. Pe noi ne 
vrea - bătu cu palma în săculeţul de la centură - şi pe astea. 

— Cu noi n-are ce-mpărţi, nici noi cu ea. 

— Asta n-o s-o oprească de la nimic. 

— Suntem obişnuiţi să ne apărăm, dacă se ajunge până 
acolo. Dar dacă voi sunteţi cei pe care-i vrea, de ce iroseşte 
vieţile susținătorilor ei? De ce bate atâta drum? 

— Ne caută pe noi. Cred că a aflat cumva că am fost la 
Scarrock. Când va vedea că nu suntem acolo, e posibil să 
bată la poarta voastră. 

— Atunci o să-i spunem în faţă că nu sunteţi nici aici. Şi, 
dacă are chef să ne contrazică, să ştie că o va costa scump. 

— Rămânem cu voi, promise Haskeer. 

— Da, confirmă Stryke, ar trebui să rămânem şi să 
luptăm. Mai sunt şi custozii lui Hobrow. S-ar putea întoarce. 

Keppatawn se gândi o clipă. 

— Frumos din partea voastră, dar... nu. Stelele sunt 
importante, îmi dau şi eu seama. Noi suntem în stare să 
luptăm şi singuri. Voi trebuie să plecaţi de-aici. 

Urmară câteva clipe de linişte, apoi Jup întrebă: 

— Unde? 

— Asta-i următoarea noastră problemă, oftă Stryke. 


— Dar nu una care să vă frământe acum, spuse 
Keppatawn. Mâncaţi şi beţi cu noi, uitaţi de griji pentru 
câteva ceasuri. Ziceţi-i sărbătoare sau priveghi, cum vreţi 
voi. 

— Cu duşmanul pe urmele noastre? 

— Crezi că pentru Jennesta contează dacă noi chefuim 
sau nu? Eu, nu. Nici dacă mâncăm fiertură de cereale n-o 
interesează. 

— Aşa trebuie să priveşti lucrurile, Stryke, fu de părere 
Alfray. lar cetei i-ar prinde bine un pic de relaxare. 

Stryke i se adresă lui Keppatawn: 

— A sărbători viaţa unui războinic sau o victorie nu e un 
lucru străin pentru orci. Deşi e posibil să sărbătorească 
prea convinşi. 

Îşi aminti de Homefield şi de prilejul care îi vârâse în 
atâtea necazuri mai târziu. Înainte ca şeful centaurilor să-i 
pună observaţia le îndoială, adăugă: 

— Am fi onoraţi să ne alăturăm ospăţului vostru. 

Ceasurile următoare mai înviorară spiritele. 

Oase de pasăre, vânat şi peşte tronau pe scândurile 
întinse pentru ospăț, pe lângă coji de nuci, fructe mâncate 
pe jumătate şi resturi de pâine. Berea îndulcită cu miere 
fusese băută cu sete şi vărsată în cantităţi mari. 

Acum servitorii se mişcau printre mese cu stacane cu vin 
fiert şi înteţeau focurile împotriva frigului muşcător. La 
propunerea lui Alfray, Stryke dădu voie jderilor să guste din 
provizia de cristal. Pipe fumegânde treceau dintr-o mână 
într-alta. 

Într-o parte, un grup de centauri cânta încet din fluiere şi 
harpe de mână. Alţii loveau cu bețe învelite tobe 
improvizate din trunchiuri de copaci scobite. 

Când după atâta hrană îmbelşugată, băutură şi cristal, 
ospăţul se încheie, Keppatawn lovi masa cu carafa. 
Pălăvrăgeala şi muzica încetară îndată. 

— Noi nu suntem de-ăia care să ţină cuvântări fără 
sfârşit, tună el. Aşa că haideţi să ciocnim pentru aliaţii 


noştri, jderii. 

Se ridicară stacane şi se auziră urale răguşite. Centaurul 
îl ţinti cu privirea pe Stryke. 

— Şi să ne amintim de morţii voştri. 

Stryke se sculă în picioare clătinându-se. 

— În amintirea camarazilor pierduţi. Slettal, Wrelbyd, 
Meklun, Darig şi Kestix. 

— Fie ca ei să sărbătorească alături de zei, adăugă Alfray. 

Lumea bău mai întristată. 

Altă stacană apăru în faţa lui Stryke. Servitorul presără 
în ea mirodenii, apoi scufundă un fier roşu în vin, ca să-l 
încălzească, răspândind mirosul aromelor printr-un norişor 
de aburi. 

Stryke ridică stacana. 

— În cinstea ta, Keppatawn, şi a clanului tău. Şi în 
amintirea venerabilului tău tată... 

— Mylcaster, şopti Keppatawn. 

— ... Mylcaster. 

Numele fu repetat respectuos de mai mulţi centauri 
înainte de a bea. 

— Pentru duşmanii noştri! toastă Keppatawn, atrăgând 
privirile uimite ale orcilor. Fie ca zeii să le ia minţile, să le 
tocească săbiile şi să le pună dop în fund! 

Se porniră hohote năvalnice, mai ales din partea 
răcanilor. 

— Acum bucuraţi-vă de odihnă şi lăsaţi grijile pentru ziua 
de mâine. 

Muzica porni din nou, iar mesenii se puseră iar pe 
pălăvrăgit. 

Însă peste chipul lui Keppatawn trecu un val de tristeţe 
când se întoarse către Stryke. 

— “Tatăl meu, oftă centaurul. Numai zeii ştiu ce-ar fi zis de 
schimbările la care suntem noi martori. Tatăl lui nici n-ar 
mai recunoaşte ţinutul. Anotimpuri de-a valma, război şi 
dihonie, moartea magiei... 

— Venirea oamenilor. 


— Da, toate relele ni se trag de la rasa aceea înfiorătoare. 

— Dar ţie nu pare să-ţi meargă rău aici, în pădure, 
remarcă Alfray. 

— Îmi merge mai bine decât multora. Pădurea ne 
hrăneşte şi ne apără; e leagănul şi mormântul nostru. Dar 
nu ducem un trai izolat. Tot mai avem de-a face cu lumea 
din afară, şi nu-i a bună. Nu te poţi feri de haos la nesfârşit. 

— Niciunul din noi nu va fi liber până ce oamenii nu vor fi 
goniţi, rosti Alfray. 

— Poate că nici atunci, prietene. Lucrurile au luat-o razna 
prea mult. 

— Am vorbit serios când ne-am oferit să rămânem şi să 
luptăm alături de voi, îi reaminti Stryke centaurului. Nu 
trebuie decât să ne spui. 

— Nu. Trebuie să vă continuaţi drumul şi să terminaţi ce- 
aţi început. 

Stryke nu-i spuse că habar n-avea cum să facă asta. 

— Atunci măcar lasă-ne să vă ajutăm să vă întăriţi 
fortificațiile, propuse jderul, în caz că vă atacă totuşi 
Jennesta. Mai avem câteva zile la dispoziţie. 

— Cu asta sunt de acord. Ne prinde bine îndemânarea 
voastră deosebită. Dar nu vreau să întârziaţi prea mult din 
cauza noastră. 

— Bine. 

— Şi, între timp, noi o să vă facem arme noi. Am văzut eu 
câtă grijă aţi avut de ultimele pe care vi le-am dat, adăugă 
Keppatawn, mai în glumă, mai în serios. 

— Noi stricăm foarte multe arme, îi explică Jup. Aşa-i în 
meseria noastră. 

— Mulţumesc, Keppatawn. E bine să contribuim şi noi cu 
ceva. Avem impresia că am primit foarte mult de la voi şi v- 
am dat foarte puţin în schimb. 

Centaurul făcu un gest de nepăsare. 

— Armele nu-s mare lucru, oricum o să facem foarte 
multe. În ce priveşte câte ne-aţi dat voi nouă, dacă reuşiţi să 
vindecaţi membrul ăsta schilod - puse mâna pe coapsa 


diformă - atunci ne-aţi dat mai multe decât aş fi putut 
spera. 

Se stârni agitaţie la unul dintre padocuri. Un grup mic de 
centauri apărură rostind incantaţii. Îl conducea Hedgestus, 
sprijinit de Gelorak, urmat de patru-cinci ajutoare. Îşi croiră 
drum prin luminiş călcând cu paşi falnici. 

— A, momentul adevărului, spuse Keppatawn, făcând 
semn muzicanţilor să se oprească. 

Sub ochii tuturor, procesiunea ajunse la masă, iar 
incantaţiile deveniră murmure. Două ajutoare cărau o albie 
de lemn solid, cu mânere de fier încovoiate. Aşezară albia 
cu grijă pe masa curățată. Era plină pe trei sferturi de un 
lichid care părea apă chioară. 

— Nu pare cine ştie ce, nu? remarcă Haskeer. 

Stryke duse un deget la buze şi-l străfulgera din priviri. 

— Hai, îl îndemnă Keppatawn pe şaman, să-i dăm drumul 
odată. 

Fu adus un taburet şi căpetenia îşi propti piciorul pe el. 
Hedgestus ridică mâna. Unul dintre ajutoare îi dădu un 
burete galben. Şamanul îl muie în lichid, îl stoarse şi, făcând 
un efort, se aplecă să atingă cu el piciorul căpeteniei. În 
timp ce îl tampona cu blândeţe, incantaţia se auzi tot mai 
tare. 

Dacă privitorii se aşteptau la un efect imediat, atunci fură 
foarte dezamăgiţi. 

După ce îl tampona cu buretele înmuiat de două-trei ori, 
Hedgestus observă expresia nedumerită a lui Keppatawn. 

— Trebuie să avem răbdare, îl sfătui. E nevoie de timp 
pentru ca incantaţia să-şi facă efectul. 

Keppatawn se strădui să pară neafectat. Şamanul 
continuă ritualul. Glasurile murmurau necontenit. 

În cele din urmă, mulţi dintre privitori se făcură nevăzuţi. 
Alfray se retrase cu o mână de răcani. Căscând gura largă 
cât o peşteră, Haskeer plecă să caute de băut. Jup se îndoi 
de spate, îşi propti bărbia în palme şi privi în gol. 


Coilla, cu ochii limpezi ca opalul, în ciuda băuturii şi 
cristalului, îi făcu semn lui Stryke. Se retraseră în linişte. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, îi mărturisi ea. Ai 
dispărut, pur şi simplu. 

— Ca să fiu sincer, şi eu mi-am făcut. 

Era pentru prima oară că Stryke vorbea cu cineva din 
ceată fără să fie înconjurat de ceilalţi. Se bucura că poate 
lăsa garda jos o vreme. 

— De data asta, chiar am crezut că am dat de dracu”, 
spuse Coilla. N-am ştiut dacă te-ai dus de bună voie şi aveai 
şi stelele cu tine. 

— Acum avem patru. Stryke pipăi săculeţul de la centură. 
N-am crezut că vom ajunge până aici. 

Coilla zâmbi şi arătă spre ceilalţi. 

— Lor să nu le spui asta. 

Căpitanul jder nu se înveseli. 

— Dar tot nu ştim ce fac stelele. 

— Sau încotro ne ducem de aici. 

Stryke încuviinţă din cap. După o clipă, zise: 

— S-a întâmplat o ciudăţenie pe vârful muntelui. A apărut 
omul ăla, Serapheim. 

— Glozellan l-a dus şi pe el acolo? 

— Tocmai asta e. Nu l-a dus. Pur şi simplu... a apărut din 
senin. Tot aşa a şi dispărut. Şi nu aveai cum să pleci de pe 
vârful muntelui fără un dragon, crede-mă. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. Dar nu s-a exprimat limpede. Am înţeles eu unde 
bate, dar... Stryke nu găsi cuvintele potrivite ca să-şi 
termine fraza. A spus că trebuie să caut în continuare 
stelele. 

— De ce-ar fi spus asta? Cine e? 

Căpitanul scutură din umeri. Coilla îi cercetă expresia. 

— Nu arăţi prea bine, hotărî ea. Ce s-a întâmplat? În 
afară de rahatul în care am intrat, vreau să spun. 

— Sunt bine. Numai că... 


Ar fi vrut să-i povestească visurile lui, să-i spună că se 
teme să nu-şi fi pierdut minţile. 

— Da? insistă jderiţa. 

— Numai că sunt cam... 

Un răcan se apropie de ei în fugă. 

— Domnule! Caporalul Alfray vrea să afle în ce ordine vor 
lucra echipele mâine. 

— Foarte bine, Orbon. Spune-i că vin imediat. 

— Am înţeles. 

Soldatul plecă. 

— Ce voiai să spui, Stryke? 

Momentul prielnic trecuse. 

— Nimic. 

Coilla vru să spună iar ceva. Stryke o opri. 

— Mai poate aştepta. Între timp, avem de lucru. Pe urmă 
trebuie să plecăm de-aici. Vine Jennesta. 


Kimball Hobrow urmărea cum se întorc custozii înfrânți 
în tabără. 

Ştia ce se întâmplase. Plini de sânge şi descurajaţi, 
călăreţii înaintaşi ai regimentului său de custozi îi 
raportaseră dezastrul de la Drogan. Umilinţa de a fi învins 
de creaturi subumane îl rodea în fundul sufletului şi mânia 
lui nu mai cunoscuse margini. După aceea începu să cugete 
şi să-şi plănuiască mişcarea următoare. 

În cele din urmă, părăsi locul şi se târî la cortul care 
servea drept post de comandă temporar. 

Împovărat de misiunea pe care şi-o asumase şi de gustul 
amar al înfrângerii, mergea adus de spate, iar din ochi îi 
dispăruse sclipirea de oţel. Cu toate astea, îşi păstra ţinuta 
impresionantă. Era surprinzător de înalt şi nefiresc de slab. 
Veşmântul negru şi jobenul îi dădeau un aer şi mai 
impunător. Faţa i se ridase şi i se înăsprise cu trecerea 
timpului, ca la fermieri, deşi eforturile din ultima vreme îi 
dădeau o culoare bolnăvicioasă. Gura i se întindea subţire 
cât o linie, iar favoriţii cărunţi îi încadrau bărbia ascuţită. 
Avea o înfăţişare severă, neluminată de râs sau de altă 
emoție mai blândă. 

Dar înfăţişarea şi veşmintele nu aveau importanţă pentru 
el. Hobrow era omul care, chiar dacă ar fi ieşit în lume gol 
şi numai un zâmbet, tot ar fi ieşit la iveală patima rece din 
sufletul lui. 

— Tată! Tată! 

La vederea fiicei sale stând la intrarea în cort, Hobrow se 
mai înmuie. Se duse la ea şi îi puse mâna pe umăr. 

— Ce se întâmplă, tată? îl întrebă fata. Vin sălbaticii? 

— Nu, o linişti el, nu vin păgânii. Nu ai de ce să te temi, 
Mercy. Sunt aici. 


O conduse în cort şi o aşeză pe-un scaun. 

Mercy Hobrow semăna mai mult cu mama, de care nu 
vorbea decât cu el. Ea nu-ţi lăsa deloc impresia că te uiţi la 
un cadavru. Mai avea însă de trecut pragul dintre copilărie 
şi adolescenţă sau de dat jos din grăsimea de pe trup. Cu 
părul galben ca mierea, ten de porțelan şi ochi albaştri 
limpezi, ar fi semănat cu o păpuşă, dacă pe chip nu i s-ar fi 
citit o anumită rea-voinţă şi gura nu i-ar fi trădat răutatea. 

Faţă de ceilalţi oameni de care se înconjura tatăl ei, 
hainele fetei erau pline de zorzoane. Ferindu-se de negru, 
purta materiale cu modele şi chiar câte-o bijuterie simplă. 
Asta arăta cât de indulgent era tatăl său faţă de ea, în 
comparaţie cu felul în care trata restul lumii. 

— Ne-au învins, tată? întrebă fata, cu ochi mari. Ne-au 
bătut monştrii? 

— Nu, dragă, nu ne-au bătut. Domnul ne-a pedepsit pe 
noi, nu pe suboameni. I-a folosit ca să ne trimită un semn 
prevenitor. 

— Dar de ce ne trimite Domnul semne prevenitoare? Am 
fost râi? 

— Nu răi, nu. Dar nu destul de buni. A văzut că nu-l 
îndeplinim porunca destul de sârguincioşi, acum îmi dau 
seama. Trebuie să fim mai harnici. 

— Cum, tati? 

— El vrea să-i facem fărâme pentru totdeauna pe orci şi 
pe cei ca ei, dar şi pe oamenii decăzuţi care s-au aliat cu ei. 
Am trimis după întăriri la Trinity şi mesagerii au plecat la 
Hexton, Endurance, Ripple, Clipstone, Smokehouse şi la 
toate celelalte aşezări cuvioase şi cu frică de Domnul din 
Centrasia. Când ele îi vor auzi chemarea, vom fi mai mult 
decât o armată, vom porni într-o cruciadă. 

Mercy se înnegri la faţă când auzi de orci. 

— Îi urăsc pe jderii ăia, şuieră ea. 

— Ai şi de ce, copila mea. Bestiile au stârnit cel mai mult 
mânia Domnului. Mi-au distrus planul de a purifica acest 
tărâm în numele Domnului şi au furat relicva. 


— Şi monstrul ăla, piticul, mi-a pus cuțitul la gât. 

— Ştiu. 

Hobrow o strânse pe fată de umăr, într-un gest şi 
afectuos, şi distant. 

— Au de dat socoteală pentru multe. 

O umbră de cruzime se strecură în glasul fetei. 

— Fă-i să moară, tati. 

— Sufletele lor vor arde, îi promise Hobrow. 

— Dar nu ştim unde sunt. 

— Ştim unde au fost ultima oară. Pe lângă Pădurea 
Drogan, cu cealaltă ceată de monştri păgâni, jumătate cal, 
jumătate om. O să le luăm urma acolo. 

— Dacă Domnul urăşte atât de mult rasele inferioare, de 
ce le-a făcut? 

— Ca să ne pună pe noi la încercare, poate. Sau poate că 
nici nu sunt creaţia Lui. Poate sunt rudele Celui-cu-Coarne. 
Hobrow cobori vocea. Creaturile Satanei, trimise să-i 
pângărească pe cei puri. 

Mercy se înfiora. 

— Domnul să ne păzească, şopti ea. 

— Ne va păzi şi ne va aduce prosperitate, dacă îi 
răspândim cuvântul. Cu sabia şi sulița, la nevoie. Asta e 
porunca Lui. 

Ochii lui Hobrow se luminară straniu. Fixă un punct de 
deasupra capului. 

— Mă auzi, Domnul meu? Călăuziţi de Tine, vom duce 
povara glorioasă a purității rasei, pe care ne-ai pus-o pe 
umeri. Înarmează-mă cu sabia răzbunării Tale şi cu scutul 
dreptăţii Tale şi voi arunca văpaia mâniei Tale asupra 
sălbaticilor! 

Fata îl privi cu admiraţie şi respect. 

— Amin, şopti ea. 


— Cur grăsan ce eşti! 
— Băi, nădragi căcaţi! 


Cu pumnii ridicaţi, Jup şi Haskeer se apropiau unul de 
celălalt, nerăbdători să transforme jignirile în lovituri. 

— Pe loc repaus! răcni Stryke. 

Aruncându-şi căutături fioroase, cei doi sergenţi mai 
aveau puţin şi se răzvrăteau. Stryke se vâri între ei cu 
coatele, îi lovi cu palma peste piept şi îi despărţi. 

— Sunteţi ofițeri în ceata asta sau nu? Ei? Dacă vreţi să 
rămâneţi sergenţi, atunci purtaţi-vă cum se cere unui 
sergent! 

Cei doi se retraseră încruntaţi. 

— N-am de gând să vă suport încăierările, le spuse 
Stryke. Dacă aveţi chef de harţă, păstraţi-l pentru duşmani. 
lar dacă aveţi prea multă energie, atunci treceţi la treabă. 
Sunteţi pedepsiţi. 

Căpitanul le aruncă o privire care le îngheţă protestele. 

— Haskeer, curăţă bălegarul cailor. 

Jup rânji. Stryke se întoarse spre el. 

— Sergent, vezi copacul ăla? Arătă spre arborele cel mai 
înalt din preajmă. Urcă-te în el. Eşti de veghe. Executarea! 

Cei doi plecară pleoştiţi, cu feţele împietrite. 

— N-a ţinut prea mult pacea dintre ei, remarcă Alfray. 

Coilla îl aprobă din cap. 

— Ca în vremurile bune. 

— Cred că le place să fie la cuțite, bănui Stryke. Le dă 
prilejul să-şi verse nervii. Şi nu se întâmplă prea multe 
acum. 

— Şi răcanii au fost cam agitaţi, raportă Alfray. Nimic 
grav. Ciorovăieli, proteste, lucruri neînsemnate. 

— Nu suntem aici decât de treizeci şi şase de ore, în 
numele zeilor! se plânse Stryke. 

— A fost foarte bine că am avut de lucru la întărituri. Mai 
devreme, sergenţii ar fi plesnit amândoi dacă nu şi-ar fi 
vărsat nervii. Acum, că nu mai avem ce trebălui... 

— Nu îngădui indisciplina numai pentru că s-au plictisit 
să aştepte să se întâmple ceva. 


— Nu sunt plictisiţi, Stryke, îl corectă Coilla, sunt 
frustraţi. Nu ştim ce facem mai departe. Iu nu eşti? 

Căpitanul oftă. 

— Ba da, recunoscu el. Habar n-avem ce-o să facem sau 
unde să căutăm ultima stea. 

— Păi, nu mai putem sta mult aici, până hotărâm ceva. 
Trebuie să pornim într-o direcţie. Asta dacă nu cumva ai 
poftă să schimbi o vorbă cu Jennesta. 

— Azi plecăm. Chiar dacă va trebui să dăm cu banul ca să 
stabilim încotro. 

— Şi-o să facem ce, până la urmă? se întrebă Alfray. 
Rătăcim aiurea? Ne petrecem restul vieţii fugind de ea şi de 
toţi cei care vor să ne ia ce avem? 

— Dacă ai o idee mai bună, s-o auzim, se enervă Stryke. 

— Atenţie, îi întrerupse Coilla. 

Se uitară în direcţia arătată de ea. Keppatawn se apropia 
de ei. Piciorul bolnav îşi revenise deja în mare măsură. Îi 
creştea o piele nouă, sănătoasă şi nu mai şchiopăta decât 
foarte puţin. Emana robusteţe din toată ţinuta. 

Când ajunse în dreptul lor, Stryke îl complimentă. 

— Piciorul meu e tot mai bine cu fiecare ceas, se lăudă 
centaurul, deşi nu s-a vindecat complet încă. Hedgestus mi- 
a spus că la noapte, când îl oblojeşte ultima oară, îl va lecui 
de tot. 

— Mă bucur. 

— Vouă v-o datorez. Le zâmbi şi lui Alfray, şi Coillei. 
Tuturor. Vă rămân dator pentru minunea asta. 

— Nu ne datorezi nimic. 

— Cum merg pregătirile voastre? se interesă centaurul. 
V-aţi hotărât ce faceţi mai departe? Să nu ne credeţi 
neospitalieri, adăugă el repede. 

— Nu vă credem. Dar, ca să fim sinceri, încă nu ne-am 
ales o destinaţie. Totuşi, plecăm astăzi. Ştim că, dacă 
rămânem aici, duşmanii noştri vor deveni şi ai voştri. 

— Mă bucur că înţelegeţi. Armele pe care le-am lucrat 
pentru voi sunt gata şi... 


Îl întrerupse un strigăt. Jup fugea spre ei dând disperat 
din braţe. 

Stryke îl săgeta din priviri. 

— Nu ţi-am zis sâ...? 

— Ia uite cine vine, gâfâi piticul. 

Centaurii escortau un grup în luminiş. Patru sau cinci 
dintre nou-veniţi aveau trupul şi mersul inconfundabil al 
piţuşilor. Trăgeau după ei şiruri de catâri şi cai încărcaţi cu 
desagi, suluri de pânzeturi, saci şi scrinuri. 

Răcanii îşi lăsară treburile şi veniră să-i privească, urmaţi 
de Haskeer. Stryke nu-i luă la rost. 

— Vezi? 

Jup făcu semn din cap spre un grup de douăsprezece 
siluete care mărşăluiau în spatele caravanei. Erau orci. 

Jderii se alarmară imediat şi-şi scoaseră iute săbiile. 

— Trădare! bubui Haskeer. 

Keppatawn se întinse şi puse mâna pe braţul cu care 
Stryke ţinea sabia. 

— Nu, prietene. Nu sunteţi în pericol. Negustorii aceştia 
vin la noi regulat. 

Căpitanul jder arătă spre orci. 

— Şi ei? 

— Nu toţi semenii voştri trăiesc în comunităţi mari, ştii 
asta. Unii îşi duc traiul singuri. Sunt gărzi de corp 
mercenare. Negustorii n-ar găsi protecţie mai bună. Ai 
încredere în mine. 

Stryke vâri încet sabia în teacă, apoi le porunci jderilor 
să-i urmeze exemplul. Cam în silă, mai ales Haskeer, jderii 
îndepliniră porunca. 

Gărzile de corp priveau scena cu trupurile încordate. 

— E înjositor pentru orci, remarcă Alfray, să se angajeze 
dădace la negustori ambulanți. 

Piţuşii şi centaurii începură să-şi despacheteze marfa. 
Scuturară mătăsuri şi covoraşe, deschiseră cutii, desfăcură 
saci. Un orc se depărta de mulţime şi porni spre ceata 
jderilor. 


— Vă rog să nu uitaţi că şi ei sunt musafirii noştri, atrase 
atenţia Keppatawn. 

— Nu uităm, îl linişti Stryke. Nu ne luăm la harţă cu ai 
noştri. 

— Dacă nu se iau ei la harţă cu noi, preciza Coilla. 

Keppatawn se arătă cam speriat, dar nu mai zise nimic. 

Orcul ajunse la ei. Îşi ţinea mâinile departe de arme şi 
arăta cât se poate de sfios. 

— Bun găsit, salută el. 

Stryke îi răspunse. Restul jderilor se mulţumiră să dea 
din cap precauţi. 

— Eu sunt Melox, continuă orcul, şeful grupului nostru. 
Sunt uimit că vă văd aici. 

— Sentimentul e reciproc. Eu sunt Stryke. 

— M-am gândit eu. Jderii, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Şi noi am părăsit oastea Jennestei. Nu în ceată. 
Suntem pedestraşi. 

— Cum aţi ajuns aşa? întrebă Alfray cu o undă de dispreţ 
în glas. 

— Păi, ce să facă un orc dezertor? Tot trebuie să 
mănânce. Şi, oricum, aş putea să vă întreb şi eu acelaşi 
lucru. Fără supărare. 

— Fără, rosti Stryke. Nu vă judecă nimeni. Trăim vremuri 
grele. 

— De ce-aţi părăsit-o pe Jennesta? vru să afle Coilla. 

— Din acelaşi motiv ca voi, cred. N-am mai suportat-o. 

— Cu noi n-a fost chiar aşa. Dar rezultatul e acelaşi. 

— Noi credem că procedaţi corect. Ar fi trebuit să se 
întâmple demult. Orcul arătă din cap spre caravană. Slujba 
asta, am renunţa la ea imediat, dacă ne-ai lua şi pe noi cu 
tine, căpitane. 

— Nu luăm recruți, îi tăie Stryke elanul. 

— Dar de-asta aţi dezertat, nu? Ca să vă împotriviţi 
Jennestei. Să aduceţi lucrurile pe făgaşul de dinainte. 

— Nu. 


— Asta crede toată lumea. 

— Se înşală. 

Se lăsă o tăcere grea. 

— Eşti chemat, o sparse Jup. 

Camarazii orcului îi făceau semne să se întoarcă. 

— Poate stăm de vorbă mai târziu, propuse Melox. 

— Noi plecăm astăzi, îl anunţă Stryke. 

— Aha. Bine. Păi, dacă te răzgândeşti şi vrei să ne iei şi 
pe noi... 

Orcul se întoarse şi plecă la ai lui. 

— Noroc bun! îi strigă Coilla. Ai fost cam aspru cu el, 
Stryke. 

— Nu conduc o cruciadă, ţi-am spus. 

— Se vede că nu toată lumea e de acord. 

— Mai vine unul, bubui Haskeer. 

Un negustor se apropia de ei. Keppatawn zâmbi. 

— Pe el chiar trebuie să-l cunoaşteţi. 

Negustorul era scund şi bine clădit, totuşi lăsa impresia 
că e fragil. Avea trăsături mai degrabă feminine, buze 
groase, uşor ţuguiate, ochi visători, piele palidă, foarte fină 
şi un nas drăguţ, puţintel obraznic. Urechile mici erau 
apropiate de cap pe jumătate. Şapca de fetru verde nu 
reuşea să-i acopere claia de păr negru. Tunica şi pantalonii 
tot verzi erau, dar impresia de uniformitate era anulată de 
centura de piele maro lată, cu cataramă lucioasă, şi de o 
pelerină neagră, cu căptuşeală verde. Bocancii de piele 
fină, înalţi până la glezne şi cu marginile lăsate, ca nişte 
petale, erau cunoscuţi de toată lumea drept „bocanci de 
piţuşi”. 

Nu aveai cum să-ţi dai seama câţi ani are, pentru că toţi 
reprezentanţii rasei lui aveau faţă de copil. Nici vocea nu te 
ajuta. Putea fi a unui copil, chiar dacă a unuia măricel. 

— Keppatawn! exclamă piţuşul. Sunt încântat să te revăd, 
pungaş bătrân ce eşti! Negustorul aproape că ţipa. Şi 
piciorul tău! Ce bine arată! Extraordinar! Trase cu ochiul ca 
la teatru. Îţi şade bine. 


Râzând, Keppatawn strânse mâinile delicate ale piţuşului, 
întinse în semn de salut. Erau mici faţă de ale lui. 

— Bine ai revenit! Mă bucur că te văd. 

Keppatawn îl plimbă pe musafir primprejur. 

— Ei sunt prietenii mei, jderii. 

— Am auzit de voi, exclamă piţuşul. Nu sunteţi proscriș?? 

— Acesta e Stryke, căpitanul cetei, îi explică Keppatawn. 
Stryke, el e Katz, meşter negustor. 

— Sunt onorat, căpitane. 

Katz întinse o mână flască. 

Năucit, Stryke i-o scutură, dar nu prea tare, de teamă să 
nu i-o rupă. 

— Ăăă... şi eu. 

Fură prezentaţi şi ceilalţi ofiţeri pe rând, iar răcanii, en 
masse. De data asta, Katz se rezumă să dea din cap, nu mai 
întinse mâna. Lucru înţelept, mai ales în ce-l privea pe 
Haskeer. Arăta de parcă se pregătea să i-o smulgă cu dinţii. 

— Ştii, pentru o rasă cu o reputaţie aşa de fioroasă, voi, 
orcii, nu sunteţi răi deloc, gânguri piţuşul. Am descoperit 
asta cu alaiul meu. Grozavi tipi, fiecare în parte. Oricând 
gata să te ajute, nimic nu-i prea greu, cea mai bună apărare 
pe care poţi s-o cumperi cu bani, bineînţeles. Noi, piţuşii, nu 
suntem războinici din fire, sunt sigur că ştiţi asta, şi... 

— Da' tu nu mai taci? se burzului Haskeer. 

— Of, bineînţeles, ce neglijent sunt! Vă ţin de poveşti, 
când voi nu vreţi decât să-mi vedeţi marfa. 

— Ce... 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Vă întrebaţi cum de-mi permit 
bunurile excelente pe care sunt gata să vi le prezint. Nu vă 
faceţi probleme. Am preţuri atât de rezonabile, încât veţi 
crede că mă fur singur, şi, ca să fiu sincer, cam aşa e şi, 
chiar dacă preţul cel mai mic e prea mare, sunt gata să mă 
târguiesc. 

— Dareu nu... 

— Ce anume doriţi? pălăvrăgi Katz ca o moară stricată. 
Oale? Bocanci? O şa? Cele mai fine pături de cai, ţesute de 


mână? Îl împunse pe Haskeer în piept cu un deget sfrijit. Ce 
zici de o măsură de stofă de bumbac, cu model înflorat, de 
cea mai bună calitate? 

— Şi de ce mi-ar trebui mie așa ceva? 

— Hmm... Păi, în primul rând, ar mai înfrumuseţa 
uniforma asta jalnică. 

Expresia lui Haskeer se schimbă de mai multe ori în 
vreme ce încerca să-şi dea seama dacă fusese jignit sau nu. 
Ridicând din umeri, Jup duse mâna la gură. Coilla găsi ceva 
extraordinar de interesant la propriile-i picioare. 

— Cum... cum merg afacerile? interveni iute Alfray. 

Katz scutură din umeri ca un filosof. 

— Dacă ai vinde pălării, fiinţele s-ar naşte fără cap. 

— Răsare soarele dimineaţa? zise Keppatawn. Ioţi 
negustorii se plâng că nu le merge treaba. 

— Vremurile sunt aspre, protestă Katz. Zeii ar trebui să 
ne dea nouă, negustorilor cinstiţi, un răgaz. Oftă. Dar aşa 
ne e datul, bănuiesc. 

Bucuros că Haskeer, care dădea fum pe nas, fusese scos 
din conversaţie, Coilla muşcă momeala. 

— Deci nu crezi în libertatea voinţei? 

— Oarecum. Dar cred că multe dintre faptele noastre 
sunt stabilite dinainte de zei şi de stele. 

— Semnele soarelui? rânji Haskeer dispreţuitor. Astea-s 
prostii de piţuşi. 

Katz ignoră jignirea. 

— Aha, iată un adevărat [ap-de-Mare. 

— Greşit, mormăi Haskeer. 

— Atunci o Viperă. 

— Nu. 

— Un... Arcaş? 

— Nu. 

— Trubadur, Lup-de-Mare, Scarabeu? 

— Nu, nu şi nu. 

Katz îşi masă tâmplele. 

— Nu-mi spune... hmm... Urs? 


— Tot greşit. 

— Vultur? Cărăuş? 

Haskeer îşi împleti mâinile la piept şi se clătină pe 
călcâie. 

— Vasilisc? Încornorat? Aha! Da! Am nimerit-o. Taur. 
Bineînţeles. Întotdeauna îmi dau seama. Am har. 

Haskeer bolborosi ceva neinteligibil, dar ameninţător. 

— În orice caz, continuă piţuşul, tu fiind Taur, ştiu că vei 
aprecia avantajele stofelor excelente pe care ţi le pot oferi 
la numai... 

Haskeer nu mai rezistă. Se năpusti în faţă cu un răcnet 
şi-l apucă pe Katz de gât, ridicându-l de la pământ. 

— Sergent, te rog! strigă Keppatawn. Nu uita că piţuşii... 
Se auzi un zgomot ca şi când ai sfârteca o haină şi din 
dosul negustorului ieşi o flacără galbenă. Răcanii aflaţi mai 
la distanţă se împrăştiară, apoi începură să ţopăie pe iarba 

fierbinte. 

— ... au darul de a stârni flăcări. 

Haskeer dădu drumul piţuşului şi se retrase repede. Katz 
rânji prosteşte. 

— Ups! Iertare. Stau prost cu maţu' gros. 

Keppatawn interveni. 

— Cred că cel mai bine ar fi să ne vedem de treabă, 
afirmă el cu tact, trăgându-l pe Katz la o parte. 

Ceata şi Haskeer, rămas cu gura căscată, se uitară cum 
nădragii piţuşului ard înăbuşit şi el merge şontâc-şontâc. 

— Cred că au cremene în fund, remarcă Jup admirativ. 


Gelorak duse un deget la gură şi scoase un „sst”. 

La început, Coilla cu ochii mijiţi prin tufele încâlcite, nu 
desluşi nimic. Pe urmă, fiinţele urmărite se mişcară. 

Erau doi, înalţi cât centaurii, cu muşchi solizi, mai ales în 
braţe şi în picioarele ascunse sub blana neagră flocoasă şi 
terminate în copite. Aveau pieptul gol şi păros, tot precum 
centaurii sau oamenii cu păr. Pe feţele ascuţite creşteau 
ciocuri şi sprâncene stufoase, ridicate în sus. Pletele negre 


şi creţe se terminau deasupra frunţii în formă de V. Ochii 
pătrunzători sugerau o fire şireată. Una dintre creaturi 
ţinea strâns nişte fluiere din lemn. 

— N-am mai văzut niciunul până acum, şopti Coilla. 

— Satirii sunt o rasă foarte izolată, spuse Gelorak. Nici 
noi nu-i întâlnim decât rareori, deşi îi auzim cântând 
adesea. 

— E vreo neînțelegere între voi? 

— Nu. Şi ei sunt locuitori ai pădurii şi au acelaşi drept să 
fie aici ca noi. Nu ne deranjăm unii pe alţii. 

Coilla se aplecă în faţă să-i vadă mai bine şi calcă pe o 
ramură căzută, care pocni sec. Satirii îngheţară. Două 
perechi de ochi galben-verzi, ca de pisică, sclipiră scurt în 
direcţia lor. Apoi, creaturile dispărură cu viteză uimitoare şi 
aproape fără zgomot. 

— Drace. Îmi pare rău. 

— Nu-ţi fă griji, Coilla. Am avut noroc că i-am văzut. le 
poţi considera privilegiată. 

Centaurul se uită la petecele de cer prin baldachinul de 
frunze. 

— A trecut mai mult de-un ceas. Ceata ta probabil e gata 
de plecare. Ne întoarcem? 

Jderiţa încuviinţă din cap zâmbind. 

— Mulţumesc, Gelorak. 

Coilla se tot întreba dacă Stryke hotărâse încotro să o ia. 
Îşi croiră drum prin vegetaţia scundă şi ajunseră la luminiş. 

Jderii îşi strângeau lucrurile. Majoritatea răcanilor se 
adunase lângă armăsari. Stryke, Alfray şi Jup stăteau de 
vorbă cu Katz. Haskeer se ţinea deoparte, privindu-l 
suspicios pe piţuş. 

Gelorak plecă să îndeplinească o sarcină. Coilla se 
alătură jderilor. 

Stryke îşi îndesa lucrurile în desagi. 

— Ai hotărât unde mergem? îl întrebă ea. 

— Mi-am zis să o luăm spre nord. 

— De ce într-acolo? 


— De ce nu? 

— Corect. 

Jderiţa se duse la Alfray şi Jup. Stryke se lăsă pe vine şi-şi 
goli săculeţul de la curea, aranjând stelele în faţa lui, pe 
iarbă. Katz veni şi se uită la ele, măcar de data asta în 
tăcere. După o clipă, deschise totuşi gura: 

— Am mai văzut una ca ele. Acum vreo două luni. 

Nimeni nu-l băgă în seamă, cu atât mai puţin Stryke, care 
era preocupat să le aranjeze. 

— Hmm? rosti el. 

— Una din astea, de aici, repetă piţuşul şi arătă spre stele 
cu vârful piciorului. Sau care semăna cu ele. În mâinile 
oamenilor. 

Stryke ridică ochii. 

— Ce? 

— Era puţin diferită. Dar nu foarte mult. 

— Astea? Stelele? 

— Aşa le ziceţi? Da, una ca ele. 

Katz văzu expresia lui Stryke, apoi îşi luă o mină serioasă 
şi-i privi pe ceilalţi. 

— Cu ce v-am greşit? 

Parcă deschise cineva larg porţile haosului. 


Ceata se strânse în jurul lui, asaltându-l cu întrebări. 
Copleşit de asaltul jderilor, Katz rămase cu gura căscată. 

Haskeer îi înghionti pe ceilalţi şi-l apucă de ceafă. 

— Unde? Cine? întrebă el, zguduindu-l pe piţuşul 
îngrozit. 

— Ai grijă! strigă Alfray. 

— Nu-i îndrepta fundul spre mine! ţipă Jup. 

— Potoliți-vă toți! porunci Stryke. 

Haskeer se stăpâni şi-l lăsă pe negustor încet la pământ. 
Hărmălaia se potoli. 

— Îmi pare rău, Katz, spuse Stryke. 

Căpitanul îi împinse pe jderi la o parte, ca să poată 
respira piţuşul. Acesta înghiţi în sec şi-şi trase sufletul. Se 
frecă la ceafă. 

Gărzile lui alergară spre ceată. Stryke ridică braţele 
împăciuitor şi strigă: 

— E-n regulă! Nicio problemă! Katz? 

— Da, chiţăi piţuşul, făcând semn gărzilor să plece. N-am 
nimic. 

Soldaţii se opriră şi, după o clipă de ezitare, se 
împrăştiară în silă. 

Stryke puse o mână pe umărul lui Katz. Piţuşul gemu 
uşor. 

— N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa, dar ce-ai spustu e 
foarte important pentru noi. Poţi să repeţi? 

Katz încuviinţă din cap. 

— Zici că ai mai văzut una din astea. 

Căpitanul arătă spre stele. 

— Da. Adică una ca ele. Altă culoare şi alt număr de ţepi. 
Dar semăna cu astea. 

— Eşti sigur? 


— A fost acum câteva luni, dar, da, sunt sigur. 

— Unde? 

— La Ruffets View. Ştii unde vine? 

— Oraş Mani, spre sud. 

— Da, în vârful golfului. Se construieşte de zor acolo, mi- 
am zis că ar fi vad bun. 

— Ce fel de clădiri? 

— N-ai auzit? 

— Ce să aud? 

— Au o spărtură. Scapă prin ea energia pământului. E 
mare de tot. Încercau să o astupe cumva, să facă un depozit 
de magie. 

— Şi au reuşit? 

— Nu ştiu. Când am plecat, încă nu terminaseră. N-o să 
reuşească, după părerea mea. N-a reuşit nimeni. În orice 
caz, înălţau un fel de loc sfânt acolo, un templu, şi în el am 
văzut steaua. Oamenilor Mani nu le-a convenit că am văzut- 
O, să ştii. M-au scos de-acolo cât ai zice peşte. Katz se uită 
lung la stele. Dar ce sunt astea? 

— Unii le numesc instrumente. 

— Instru... Instrumentele? 

— Ai auzit de ele? 

— Cine n-a auzit? Dar am crezut că-i o poveste. Nu pot fi 
cele adevărate. 

— Noi credem că sunt. 

— Am văzut o grămadă de relicve „adevărate”, chipurile, 
în toată Maras-Dantia. Nu multe s-au dovedit a fi reale. 

— Cu astea e altceva. 

O geană de invidie luci în ochii piţuşului. 

— Dacă astea sunt adevărate, atunci ar însemna o avere 
pentru cumpărătorul potrivit. Dacă mă laşi să fac pe 
mijlocitorul pentru tine... 

— Ia-ţi gândul, i-o reteză Stryke ferm. Nu sunt de 
vânzare. 

Evident, Katz nu se împăca deloc cu o asemenea idee. 


— De ce le cauţi, dacă nu vrei să-ţi dai seama de valoarea 
lor? 

— Valoarea e de mai multe feluri, interveni Coilla. A lor 
nu se măsoară în bani. 

— Dar v-am spus unde s-ar putea afla încă una. Asta nu 
merită nimic? 

— Ba da, răspunse Haskeer cu glas tărăgănat. Rămâi în 
viaţă. 

Apăru Keppatawn şi orice neînțelegere se stinse. 

— Ce se petrece? vru el să afle. 

— Katz tocmai ne-a spus unde se află încă o stea, îi 
explică Stryke. 

— Poftim? Unde? 

— La Ruffets View. 

— Ai auzit de o scurgere de magie acolo, Keppatawn? se 
interesă Alfray. 

— Da. De ceva vreme. 

— Nouă de ce nu ne-ai spus? 

— De ce să vă fi spus? N-am avut niciun motiv să vă cred 
interesaţi de ea. Fisurile de acest fel nu mai sunt rare, ca 
altădată, din păcate, acum că oamenii tulbură energia. Se 
întoarse spre Katz. Eşti sigur de informaţia asta? 

— Am văzut ceva care semăna cu ele. Arătă spre stele. 
Atâta ştiu. 

— Dacă habar n-are de zodiacul soarelui, cum să se 
priceapă la astea? se plânse Haskeer. 

— Poate că nu se pricepe, replică Stryke. Dar e singurul 
nostru indiciu. Ori rătăcim fără ţintă, ori mergem la Ruffets 
View. Eu pun prinsoare pe Ruffets. 

Un murmur de aprobare străbătu ceata. Stryke nu mai 
avu altceva de spus. 

— Se urmăreşte ceva cu instrumentele astea, afirmă 
Keppatawn. les la iveală din întuneric. Nu-i o coincidenţă. 

— Greu de crezut, ripostă Alfray. 

— Voi, orcii, aveţi nişte însuşiri admirabile. Dar, dacă nu 
vă supăraţi, nu vă gândiţi decât la lucrurile pe care le puteţi 


pipăi cu mâinile. Şi noi, centaurii, suntem cu picioarele pe 
pământ, dar până şi noi recunoaştem că lucrurile au şi o 
faţă nevăzută. Mâinile zeilor nu se văd, dar ei sunt în 
spatele multora din faptele noastre. 

— Putem să terminăm cu trâăncănitul şi să luăm o 
hotărâre? stărui Jup. 

Stryke începu să vâre pietrele înapoi în sac. 

— Mergem la Ruffets View, spuse el. 


Peste două ceasuri, lăsaseră deja în urmă Pădurea 
Drogan. 

Ceata avea arme proaspăt ieşite din fierărie, cai odihniţi 
şi provizii de hrană. Pe lângă asta, aveau şi un nou ţel. 

Mergeau în direcţia sud-vest, în linie dreaptă, în josul 
peninsulei, având Golful Calyparr pe partea stângă. În 
dreapta, stânci scunde marcau ţărmul prunduit al oceanului 
Norantellia cu valuri negre, vuind unele peste altele. 

Stryke se tot întreba dacă să le povestească celorlalţi 
visurile lui. Nu spusese nimănui că stelele îi cântaseră. 
Vorbise din nou cu Haskeer despre experienţa lui, deşi 
sergentul nu pricepea, nici el, nimic din toată povestea şi-şi 
ferecase gura, lucru care nu-i stătea în fire. Parcă voia să-şi 
facă uitată păţania. Dar Stryke se mai alină cu ideea că era 
improbabil ca şi el, şi Haskeer să o ia razna în acelaşi fel. Cu 
gândul acesta în minte, şi având acum şi o destinaţie 
precisă, se simţea stăpân pe situaţie. 

Dar nu de tot. Încă nu-şi explicase visurile. 

Toate acestea îi apăsau cugetul în timp ce călărea. Erau 
poveri destul de grele ca să nu audă când e strigat. 

— Stryke? Stryke? 

— Hă? 

Se întoarse şi o văzu pe Coilla holbându-se la el. Călărind 
în partea cealaltă a ei, Jup, Alfray şi Haskeer îl priveau şi ei. 
— Erai pe altă lume, chicoti jderiţa. La ce te gândeşti? 

— La nimic. 
Era clar că nu vrea să vorbească despre gândurile lui. 


Coilla schimbă subiectul: 

— Ziceam că lui Melox şi celorlalţi trebuie să le vină greu 
să facă munca aceea. 

— Vrei să zici că ar fi trebuit să-i las să ni se alăture. 

— Păi... 

— Nu suntem adăpost pentru hoinari şi rătăciţi. 

— Ei nu sunt aşa, Stryke. Ar fi trebuit să te gândeşti 
puţin. 

— Nu, Coilla. 

— Ce-o să se aleagă de ei? 

— Şi despre noi poţi să pui aceeaşi întrebare. Nu sunt 
mama lor. 

— Sunt semenii noştri. 

— Ştiu. Dar unde s-ar fi ajuns? 

— Ai fi condus o răzmeriţă, poate. Împotriva Jennestei, a 
oamenilor şi a celor care vor să ne tragă în jos. 

— Frumos vis. 

— Chiar dacă am pierde, n-ar fi mai bine să murim 
luptând, încercând să schimbăm situaţia? 

— Poate. Dar, în caz că n-ai observat, sunt doar căpitan, 
nu general. Nu eu sunt cel care trebuie să o facă. 

— Tu chiar nu pricepi încotro se îndreaptă lucrurile, nu? 
se înfurie Coilla. Câteodată nu vezi pădurea de copaci! 

— Am destule pe cap cu ceata asta. Se poate lupta 
altcineva cu restul lumii. 

Enervată de încăpăţânarea lui, Coilla tăcu. Alfray îi luă 
locul: 

— Dacă orcii supăraţi care o părăsesc pe Jennesta sunt, 
într-adevăr, numeroşi, atunci avem o şansă să strângem o 
armată. După cum se petrec lucrurile în ţinutul ăsta, 
siguranţa şi numărul contează. Cu cât mai mulţi, cu atât 
mai siguri. 

— Şi cu atât mai multă atenţie atragem, ripostă Stryke. 
Suntem o ceată de războinici. Avem libertate de mişcare, 
putem ataca şi fugi. Asta îmi convine mai mult decât să 
conduc o armată. 


— Dar nu schimbă cu nimic faptul că orcii se aleg 
întotdeauna cu ce-i mai rău. Poate avem noi ocazia să-l 
schimbăm. 

— Aşa-i, fu de acord şi Haskeer, suntem sacul de bătaie al 
tuturor. Până şi copiilor de om li se spune că suntem 
monştri. Ne cred nişte zdrahoni cu colţi. 

— Dacă vrei să te lupţi pentru toată rasa orcilor, n-ai 
decât, îl repezi Stryke. Noi o să ne concentrăm pe ultima 
stea, chiar dacă murim încercând să o găsim. 

— Spune-ne ceva nou, spuse Jup. 

Un sunet îndepărtat, un țipăt ascuţit, jalnic, nefiresc le 
întrerupse discuţia. Li se ridică părul de la ceafă şi li se făcu 
pielea de găină. Caii se ridicară pe picioarele din spate. 

— Ce dracu'... şopti Coilla. 

Alfray lăsă capul pe-o parte, ascultând atent. Pentru el, 
era limpede. 

— Prevestitoarea de nenorociri. Era o vreme când mureai 
fără să o auzi. 

— Eu acum am auzit-o prima oară, recunoscu Jup, 
înăbuşindu-şi tremuratul. Îmi dau seama de ce se zice că 
prevede nenorociri. 

— Eu am mai auzit-o o dată, cu nişte ani în urmă. În 
ajunul uneia dintre bătăliile crâncene cu oamenii, spre 
Carascrag. Şi-a întărit renumele. Au murit cu miile. Aşa 
ceva nu se uită. 

— Acum se aude mai des, rosti Stryke. Dacă te iei după 
câte se spun, lumea o aude tot timpul. 

Li se păru că trecu o veşnicie până când se stinse ţipătul. 
Îi lăsă întristaţi. 

Pe urmă se porni ploaia. Cădeau stropi mari cât perlele, 
de culoarea ruginii şi mirosind a putred. 

— Rahat, se enervă Jup. 

Îşi ridică gulerul şi se cuibări în vestă. 

— Încă un lucru pentru care trebuie să le mulţumim 
nemernicilor de oameni, spuse Haskeer, urmându-i 
exemplul. 


Câteva capete se întoarseră în direcţia platformei de 
gheaţă, spre nord, nevăzută, dar prezentă. Ceata îşi 
continuă drumul nenorocită. 

Într-un ceas, erau toţi uzi leoarcă. Când începură să 
vorbească din nou, cineva pomeni de Adpar şi de şleahta 
tiranilor. Asta îi aminti Coillei de ceva. 

— Am vrut să te întreb ceva, Stryke, dar mi-a tot ieşit din 
minte. Când eram pe tărâmul lui Adpar, la patul ei de 
moarte, i-ai zis că moare din cauza Jennestei. De unde ai 
ştiut? 

— Are dreptate, zise Alfray. Nu ştim de ce a murit. 

Stryke fu luat prin surprindere. Nu se gândise la asta. 

— Am zis-o... am zis-o ca să smulg un cuvânt de la ea, 
cred. 

— Dar a mers vrăjeala, nu? I-ai dat un imbold. 

— Nu înseamnă că am procedat bine. Poate că numele 
Jennestei a fost destul să o trezească. 

— Poate. 

— Pesemne devii ghicitor, şefule, sugeră Jup, jumătate în 
glumă, jumătate în serios. Sper să fii mai bun decât mine. 

Stryke nu gustă gluma. 

— Orcii nu... 

O săgeată îi şuieră pe la ureche. Calul său vru să o ia la 
galop şi numai cu greu îl stăpâni. 

— Înapoi! răcni Jup. 

Jderii se răsuciră şi-şi scoaseră armele. 

Un grup de două ori cât ceata galopa în direcţia lor, 
călare pe iaci pitici, cu blană lăţoasă şi ochi plini de ură. 
Călăreţii erau cam cu o treime mai scunzi decât orcii şi 
îndesaţi la trup. Aveau capete rotunde mult prea mari, cu 
urechi clăpăuge şi ochi mici sub pleoapele cărnoase. Nu le 
creştea păr, în afară de nişte perciuni stufoşi, iar pielea lor 
zdrenţuită bătea în verde. 

— Gremlini? exclamă Haskeer. Lor ce le-am mai făcut? 

— Vrei să mergi şi să-i întrebi? se răţoi Stryke. 

— Se apropie! ţipă Alfray. 


Unii gremlini din primele rânduri aveau arcuri mici şi 
lansară săgeți din goana calului. Câteva trecură peste 
capetele jderilor. Una se înfipse în şaua lui Haskeer. Alta 
înţepă braţul unui răcan. Vreo doi jderi traseră şi ei cu 
arcurile. 

— La naiba! se înfurie Stryke. La atac! 

Dădu zdravăn pinteni calului şi trecu în fruntea jderilor, 
care-l urmară îndeaproape. Bătuţi de ploaia torențială, toţi 
mânjiţi cu noroi, goniră spre rândurile duşmanilor. 

Cele două tabere se ciocniră cu urlete şi zdrăngănit de 
metal. Se porni o încăierare cu lovituri ample de săbii, 
vâjâituri de sulițe şi zornăituri de scuturi. 

Stryke termină repede cu primul gremlin întâlnit. 
Ferindu-se de lovitura lui greşită, îşi arcui pieptul şi-l azvârli 
cât colo. Următorul care se ciocni de el îi lovi sabia plin de 
mânie. Amândoi izbiră şi tăiară, oţel lovind pe oţel într-un 
cântec primitiv, strident. Forţa brută a lui Stryke învinse 
apărarea duşmanului. Lovitura următoare îi străpunse 
plămânul. Fără nicio pauză, începu alt duel. 

Năvălind printre doi duşmani, Alfray cobori băţul flamurii 
la orizontală. Îi izbi pe amândoi, destul de sus şi de tare ca 
să-i doboare de pe cai. 

Apoi răsuci iute băţul, la timp să-l blocheze pe al treilea 
agresor. Ferindu-se de lama acestuia, îl străpunse cu 
capătul ascuţit, iar creatura căzu din şa cu maţele scoase. 

Cuţitul aruncat de Coilla cu mâna peste umăr străpunse 
ochiul unui gremlin care dispăru urlând prin gloată. Ţinti 
alt adversar şi se pregăti să arunce alt cuţit, când un 
gremlin o atacă din lateral. Sabia lui se mişca deja, mai-mai 
să taie nasul jderiţei. Coilla îl prinse de încheietura mâinii, 
strângându-l cu forţa unui pui de urs, apoi îl înjunghie. Din 
trei împunsături iuți şi adânci, îi veni de hac. Cadavrul căzu 
din şa ca un sac de cartofi. 

Unul dintre camarazii celui ucis trecu la atac cu scutul 
ridicat şi cu iataganul spintecând aerul. Coilla se lipi de şa şi 
trase un picior în scut. Se răsuci să evite lama, icnind de 


efort, şi se împinse cu toată puterea ca să-l doboare de pe 
cal. Gremlinul căzu sub copitele nemiloase ale cailor şi 
iacilor. Nici nu se ridică bine Coilla în şa, că alt duşman 
încercă să facă pe viteazul. Jderiţa îşi smulse sabia. 

Haskeer îşi îngropase spada în măruntaiele unei victime 
şi o pierdu când omorâse primii duşmani. Şi pumnalul tot la 
fel îl pierduse. Acum se ferea şi alerga în zigzag printre 
duşmani în căutarea unei arme. 

Norocul i se ivi când călări lângă un gremlin care se 
duela cu un răcan. Creatura neatentă fu o pradă uşoară 
pentru orcul înnebunit de vărsarea de sânge. Haskeer se 
întinse şi-l ridică din şa, apoi răsuci gremlinul care se 
zbătea spre calul său şi-l trânti cu spatele de oblâncul şeii, 
rupându-i şira spinării. Smulse sabia din degetele cuprinse 
de spasme şi zvârli cadavrul. 

Un potrivnic se năpusti asupra lui cu sulița pe orizontală. 
Haskeer se feri, lovi arma şi-o tăie în două. Răsucindu-se 
iute, izbi la timp ceafa groasă a duşmanului, trântindu-l la 
pământ. Încă doi potrivnici îl atacară. Haskeer scoase un 
strigăt de luptă şi năvăli asupra lor. 

Într-un scurt moment de răgaz, Stryke scrută scena 
bătăliei. Socoti că doborâseră jumătate din duşmani. 
Răcanii se dovedeau la înălţime şi se părea că niciun jder nu 
încasase răni grave. Încă un efort şi le veneau de hac. 
Căpitanul se avântă în freamătul luptei şi începu hăcuiala. 

După alte zece minute de ciocniri crâncene, puseră capăt 
măcelului. Gremlinii care mai aveau în ei putere se 
retraseră, lăsând în urmă cadavrele camarazilor şi iacii 
morţi împrăştiaţi pe pârloaga mocirloasă. 

Coilla dobori un gremlin în retragere aruncându-i un 
cuţit între omoplaţi. Stryke goni cu calul la galop până la ea. 

— Mergem după ei? îl întrebă Coilla. 

Căpitanul miji ochii prin ploaie, urmărind călăreţii care 
fugeau. 

— Nu. Nu avem timp de joacă. 

Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă: 


— Fără urmărire! Rămâneţți pe loc! 

Câţiva răcani care porniseră după duşmani renunţară şi 
se întoarseră înapoi, împrăştiind noroi. Ceilalţi se apucară 
să verifice cadavrele, nu cumva să se prefacă vreunul mort. 

Jup, Alfray şi Haskeer se alăturară lui Stryke şi Coillei. 

— Ce dracu” a fost asta? se întrebă Alfray. 

Stryke clătină din cap. 

— Numai zeii ştiu. Avem răniţi? 

— Nimic grav, la prima vedere. Mă duc să-i pansez. 

— Cred că au fost vânători de recompense, sugeră Coilla. 

— Mai degrabă mercenarii Jennestei, sugeră? Jup. 

— Nu angajezi gremlini pentru treaba asta. Mai degrabă 
pentru recompensă. 

Un răcan le strigă ceva. 

— Ce-i, Hystykk? îi strigă Stryke înapoi. 

— Am dat peste unul viu, domnule! 

Descălecară şi merseră plescăind prin zoaie. 

Alfray sosise deja şi îngenunchease în mocirlă lângă un 
gremlin care lor li se păru tânăr. Avea o rană gravă la piept 
şi haina mânjită de sânge. Râuleţe de sânge se amestecau 
cu stropii deşi de ploaie. 

Inspira adânc. Stătea cu ochii deschişi şi-şi tot lingea 
buzele. 

Jup îl luă imediat la întrebări: 

— Ia zi, care-i recompensa? 

Gremlinul se concentra, dar nu-l înţelese. 

— Recompensa ori altceva? De ce ne-aţi atacat? 

Alfray începu să se ocupe de rană. Gremlinul tuşi. Un 
pârâiaş stacojiu i se scurse din colţul gurii, însă reuşi să 
vorbească: 

— Răzbunare, murmură el. 

— Ce vrei să spui? întrebă Stryke mirat. 

— Răfuială... răzbunare. 

— Pentru ce? Cu ce v-am greşit? 

— Crimă. O rudă. 

— Vrei să zici că l-am omorât pe unul de-al vostru? 


— Am mai omorât vreun gremlin în ultima vreme? se 
întrebă Haskeer cu glas tare. 

Coilla îi făcu semn să tacă. 

— Şi pe cine se zice că am omorât? stărui căpitanul jder, 
alegându-şi vorbele. 

— Clanul meu... unchiul, se bâlbâi gremlinul, respirând 
tot mai greu. Un biet... savant... nevinovat. N-a... meritat. 

Stryke simţi că i se strânge stomacul. 

— Cum îl cheamă? 

Gremlinul se uită lung la el, apoi bâigui: 

— Mobbs. 

Stryke îşi revăzu visul într-o clipă şi-şi aminti cum se 
crezuse pe tărâmul de după moarte. Îi îngheţă sângele în 
vine. 

— Moşul ăla studios? 

Coilla se aplecă lângă muribund. 

— Te înşeli. L-am întâlnit pe Mobbs, atâta tot. Era teafăr 
când ne-am despărţit de el. 

Nu era sigură că se făcuse înţeleasă. Alfray se străduia 
din greu cu rana. Sângele şiroia în continuare. Stryke îşi 
reveni: 

— Îmi pare rău că a murit Mobbs. Tuturor ne pare. N-a 
fost duşmanul nostru. Într-un fel, avem motive să-i fim 
recunoscători. 

Haskeer pufni dispreţuitor. 

— De ce crezi că noi l-am omorât? insistă Stryke. 

Gremlinul de-abia mai respira. 

— Ai noştri... l-au găsit. Ceată de orci... prin preajmă. 
Stânca Neagră. Reuşi să le arunce o privire plină de ură, în 
ciuda suferinţei. Ştiţi bine. 

— Nu! strigă Coilla. Noi l-am salvat, în numele zeilor! 

— Şi ne-aţi urmărit toată vremea asta? se minună Stryke. 
V-aţi obosit zadarnic, prietene. 

— Delorran, zise Coilla. 

— Bineînţeles. El trebuie să fi fost. Stryke oftă. Şi aş pune 
prinsoare că Jennesta n-a pierdut timpul şi-a răspândit 


zvonul ca să ne mânjească numele. Se întoarse spre 
gremlin. Nu noi am fost. Crede-mă. 

Rănitul părea pe altă lume. 

— Aveţi mulţi... duşmani. Nu mai... rezistaţi... mult. 

— Au murit atâţia zadarnic, îi spuse Stryke. Nu mor 
destui, şi aşa? 

— Vorbe mari... din partea... unui orc. 

— Nu suntem animale fără minte. Dar, dacă-i ataci pe 
orci, te aştepţi să te atace şi ei. Asta facem noi. În ce-l 
priveşte pe Mobbs, crede-mă că... 

Alfray îi puse căpitanului o mână pe braţ şi scutură din 
cap. Apoi se aplecă în faţă şi închise ochii gremlinului. 

Stryke se ridică în picioare. 

— La naiba! Nu aducem decât moarte şi suferinţă. 

— Şi suntem învinovăţiţi pentru toate, adăugă Jup. 

— Bietul Mobbs, zise Coilla. 

— Suntem vinovaţi de moartea lui, îi spuse Stryke. Nu 
direct, dar tot din cauza noastră a murit. 

— Nu-i adevărat. 

— Dovedeşte-mi. 

Jderiţa nu răspunse. Nimeni nu mai zise nimic. 

Pe Stryke îl străfulgera gândul că măcar Delorran plătise. 
Apoi îşi dădu seama că aflase asta într-un vis. Nu-i aşa? 

Ploaia cădea şi mai înverşunată. 


Stropii de ploaie băteau darabana pe pânza cortului. 
Jennesta bătea cortul în lung şi-n lat. Răbdarea nu se 
număra printre calităţile ei şi nu văzuse niciodată rostul să 
şi-o cultive. Convingerea ei era că gloata aşteaptă, iar 
conducătorii înaintează. Dacă pui mâna pe ce vrei, faci 

progrese. Dar la ceea ce voia ea nu putea ajunge. 

Cugeta şi la sărăcirea energiilor pământului, care îi 
tulbura vrăjile, şi la eforturile pe care trebuia să le depună 
ca să le înlocuiască. 

Frustrarea şi nesiguranța o făceau mai periculoasă ca de 
obicei. Ceea ce, în cazul Jennestei, însemna primejdie mare. 

Cocheta cu ideea să dea o poruncă imposibil de 
îndeplinit. Una care să nu ducă la nimic, decât la irosirea 
zadarnică a câtorva vieţi şi la plăcerea ei de a simţi miros 
de sânge. Atunci se dădură la o parte limbile cortului şi 
Mersadion intră plin de respect. Se înclină şi vru să spună 
ceva. 

— Suntem gata de plecare? îl întrebă ea, trecând peste 
formalităţi. 

— Aproape, Maiestate. 

— Nu suport să pierdem timpul. 

— Armata avea nevoie de odihnă, doamnă, iar animalele 
de hrană. 

Jennesta cunoştea motivele opririi foarte bine, nu-i 
trebuia explicaţiile lui. 

— Dacă n-ai venit să-mi spui că eşti gata, atunci ce vrei? 

Mersadion ezită înainte de a răspunde. 

— Am veşti, doamnă. 

— Şi, după mutra ta, nu prea bune. 

— E vorba de Stăpâna Dragonilor. De Glozellan. 

— Ştiu cum o cheamă, generale. Ce-i cu ea? 


Bărbatul încercă să-i dea vestea cât mai prudent. 

— Ea şi... încă doi călăreţi cu dragonii lor au... au... 
părăsit serviciul dumneavoastră, Maiestate. 

În vreme ce absorbea vestea, steluțe aprinse sclipiră în 
ochii ei extraordinari. Ochi negri ca smoala. 

— Au părăsit serviciul. 

Rosti propoziţia rar, apăsat. 

— Adică au dezertat. Corect? 

Lui Mersadion i se părea că seamănă întru totul cu o 
viperă încolăcită, gata să muşte. Neavând încredere în 
cuvinte, înclină din cap. 

— Eşti sigur? Regina se stăpâni. Bineînţeles că eşti. Altfel 
n-ai risca să-mi spui. 

Mersadion ştia cât de adevărate sunt vorbele acelea. 

— Nu avem motive să ne îndoim de devotamentul 
celorlalţi călăreţi, Maiestate. 

— Nici de Glozellan nu am avut motive să ne îndoim. 

Jennesta clocotea, punea ceva la cale. Generalul începu 
să vorbească plin de tact ca să o îmbuneze. 

— Dacă aveţi îndoieli, putem să-i înlocuim pe călăreţi. Şi 
mai avem suficienţi dragoni, doamnă, deşi am pierdut trei. 
În ce priveşte un nou stăpân pentru ei, sunt câţiva candidaţi 
la avansare... 

— Toţi călăreţii de dragoni sunt spiriduşi. Cum să am 
încredere în oricare dintre ei? Se va face curăţenie printre 
patrulele de dragoni. 

— Maiestate. 

— Mai întâi jderii, pe urmă vânătorii de recompense pe 
care i-am trimis după ei, iar acum Stăpâna Dragonilor mi- 
au trădat cauza. Jennesta îl fixă pe general cu privirea ei de 
gheaţă. Şi armata mi se împuţinează întruna. Cum de am 
ajuns să fiu înconjurată de atâţia laşi şi trădători? 

Era o întrebare la care Mersadion nu avea să 
îndrăznească vreodată să răspundă. Se gândi să o evite 
prezentându-i altfel lucrurile: 


— Aţi putea considera că vi se purifică oastea, doamnă. 
Cei rămaşi trebuie să fie cei mai credincioşi Maiestăţii 
Voastre. 

Jennesta râse. Cu capul pe spate, zvârlindu-şi părul 
negru corb. Dinţii albi şi ascuţiţi sclipiră fulgerător. În ochi 
îi lucea veselia. 

Generalul râse încordat, cu gura închisă. 

Regina se potoli şi, păstrându-şi zâmbetul, vorbi: 

— Să nu crezi că mă distrez, Mersadion, pur şi simplu râd 
în bătaie de joc. 

Generalul îşi reluă expresia precaută de umilinţă. 

— Ştii să vorbeşti foarte diplomat. M-ai face să cred că 
urciorul pe jumătate gol e, de fapt, pe jumătate plin. Se 
aplecă spre el, uitând să râdă. Dar nu eşti decât un orc. 
Când vine vorba de gândit, te pui cu cine nu trebuie. Să-ţi 
spun eu ție de ce împute trădarea oastea mea. Pentru că 
ofiţerii nu sunt destul de aspri când aplică disciplina. Iar cel 
mai înalt la comandă eşti tu. 

Numai când lucrurile merg prost, îşi zise Mersadion. 

Jennesta se trase înapoi. 

— Nu tolerez moliciunea. Asta e ultima avertizare pentru 
tine. 

S-ar fi aşteptat la orice vorbă sau gest din partea ei, dar 
nu la ceea ce urmă. 

Jennesta îl scuipă. 

Lichidul i se scurse pe obrazul drept, pe sub ochi, până la 
linia urechii. Gestul îl şocă şi-l nedumeri în aceeaşi măsură 
şi nu ştiu cum să reacționeze. 

Apoi îşi simţi obrazul cald. Înţepăturile îi cuprinseră toată 
partea dreaptă a feţei. Se strâmbă din cauza senzaţiei 
neplăcute şi-şi atinse pielea cu mâna, dar mai rău îşi făcu. 
În câteva secunde, începu să ardă şi mai tare, de parcă mii 
de ace fierbinţi i-ar fi împuns carnea. 

Jennesta stătea şi se uita, fascinată şi uşor amuzată. 

Obrazul generalului începu să ardă ca opărit, de parcă i- 
ar fi aruncat cineva vitriol pe faţă. Renunţă la tăcere şi 


scoase un țipăt. Faţa i se băşică. 

Simţi miros de piele arsă. Durerea deveni un chin, apoi 
nu o mai suportă. Urlă. 

— Ultima avertizare, repetă Jennesta, dând greutate 
cuvintelor. Cugetă la asta. 

Îl concedie cu un gest nepăsător. 

Încovoiat de durere, cu o duhoare cumplită ieşind din 
trăsăturile lui schimonosite, Mersadion dibui ieşirea. 
Printre limbile cortului, Jennesta îl văzu cum merge 
împiedicat la un butoi cu apă. Îl auzi urlând. 

Gestul ei fusese doar scânteia din urmă a furiei pe care 
ar fi putut să o arate la auzul veştii despre Glozellan. Se 
săturase de obstacole, iar dacă Mersadion îi mai aducea 
veşti proaste, avea să plătească cu viaţa. Deocamdată se 
mulțumea să-l înfiereze ca pe un ratat. În adevăratul sens al 
cuvântului. 

Nu măsură timpul cât medită asupra evenimentelor. Se 
opri când sosiră câţiva orci din garda ei personală, făcând 
un adevărat spectacol de slugărnicie. Îi aduseră un 
prizonier legat în lanţuri; o ofrandă pentru a-şi reînnoi 
forţele, cel puţin temporar. În ciuda furiei, vederea creaturii 
îi stârni curiozitatea. 

Atâtea rase, aşa o poftă de mâncare, atât de puţină 
vreme... 

Nu mai avusese ocazia să savureze nimfe. Fiinţe ale 
păşunilor şi pădurilor, erau puţine la număr şi ruşinoase, şi 
rareori se arătau. Aceasta era un exemplar deosebit de 
reuşit. Nimfa, înaltă de aproape un metru, le întrecea pe 
semenele ei. Era suplă, cu pielea scânteietoare, luminoasă 
parcă, şi frumoasă prin delicateţea ei. 

Unii ziceau că nimfele au două inimi. Cât se va strădui să 
afle dacă e adevărat, Jennesta va uita de greutăţi. 


Într-un sfârşit, ploaia se oprise. 
Stryke le dădu voie jderilor să se odihnească puţin, 
aşezaţi într-un loc în care ţărmul Norantelliei erodase 


parţial golful. Cerul părea mai dens în amurg, arătându-şi 
norii încruntaţi deasupra oceanului negru, tulburat de 
vijelii. 

După ce mâncară, Coilla şi Stryke se îndepărtară de 
restul cetei. Aşezaţi pe păturile cailor şi împărțind o ploscă 
cu vin primită de la centauri, cei doi vorbiră o vreme despre 
atacul gremlinilor. Dar oboseala, aburii băuturii şi, mai 
presus de toate, dorinţa de a împărţi povara cu altcineva îl 
copleşiră pe Stryke. Îndreptă conversaţia spre visurile lui 
ciudate. În scurtă vreme, Coilla află totul. 

— Eşti sigur că nu ai fost vreodată în locul pe care-l 
visezi? îl întrebă ea. Undeva în... lumea adevărată, vreau să 
spun. 

— Da. Nu mai întâlneşti nicăieri aşa vreme. Când am 
văzut noi Maras-Dantia aşa cum ar trebui să fie, aşa cum a 
fost cândva? 

— Atunci poate că l-ai inventat singur, îndrăzni Coilla. 
Mintea ta a creat ceva ce tu vrei să existe. 

— Ăsta e un alt fel de a spune că sunt nebun. 

— Nu! Nu asta am vrut să zic. Nu eşti nebun, Stryke. Dar, 
cum lumea se duce de râpă, e normal să vrei să... 

— Nu cred că ăsta e motivul. Cum ţi-am zis, visurile 
astea, sau ce-or fi ele, îmi par atât de reale, încât parcă aş fi 
treaz. Mă rog, aproape treaz. 

— Şi o vezi de fiecare dată pe femeia aceea de orc? 

— Da. Dar nu numai că o văd... ne împrietenim, stăm de 
vorbă, aşa cum stau de vorbă cu cineva când sunt treaz. 
Însă nu tot ce spune are înţeles. 

Coilla se încruntă. 

— E cam neobişnuit pentru un vis. Şi n-ai cunoscut-o 
niciodată? 

— Mi-aş fi amintit, crede-mă. 

— Vorbeşti de parcă ar exista cu adevărat. Sunt doar 
visuri, Stryke. 

— Oare? Aşa le zic eu, pentru că altfel nu ştiu cum să le 
numesc. 


— Se petrec numai când dormi, nu? Ce altceva să fie 
atunci, decât visuri? 

— Senzaţia pe care o trăiesc, sentimentul... Stryke 
scutură din cap, negăsindu-şi cuvintele. Nu ştiu cum să o 
descriu. Ar trebui s-o trăieşti şi tu. 

— Hai să ne lămurim, hotări Coilla, cu spiritul ei practic. 
Tu ce anume crezi că ţi se întâmplă, dacă astea nu sunt 
visuri? 

— E ca şi când... poate când dorm las garda jos şi asta... 
lasă ceva să pătrundă în mine. 

— Ascultă ce spui. Nu vorbeşti cu înţeles. 

— Nu, aşa-i că nu? Dar ştiu că până la urmă ajung să nu 
mai vreau să dorm. 

— Ai... visurile astea în fiecare noapte? 

— Nu. Şi asta e şi mai rău. Parcă dau cu zarul de câte ori 
trebuie să dorm. 

Coilla îşi cumpăni bine următoarea remarcă: 

— Dacă nu sunt visuri, atunci mai e o posibilitate. Să fie 
un fel de atac magic? 

— Adică mă atacă Jennesta? 

Coilla încuviinţă din cap. 

— M-am gândit la asta, sigur că m-am gândit. Crezi că ar 
putea face aşa ceva? 

— Cine ştie? 

— Dar de ce? Adică ce rost are? 

— Ca să te facă să crezi că eşti nebun. Să planteze 
seminţele îndoielii de care vorbeşti şi să-ţi atace mintea. 

— M-am gândit şi la asta, dar parcă nu-mi vine să cred. 
Cum ţi-am spus, în multe feluri, visurile sunt... plăcute. 
Chiar mi-au întărit voinţa o dată sau de două ori. Cum ar 
servi asta planurilor Jennestei? 

— Nu zic că e sigur mâna ei, ci că s-ar putea. Cine ştie 
cum funcţionează mintea ei perversă? 

— Poţi fi convinsă că-i perversă. Dar tot cred că ea ar 
trece la un atac direct. 


Stryke studie expresia Coillei şi citi pe faţa ei încurajarea 
că poate să-i spună mai multe. 

— Şi asta nu e tot. 

— Hm? 

— Visurile nu sunt singura ciudăţenie. Mai e ceva. 

Jderiţa păru nedumerită şi temătoare. 

— Ce vrei să spui? 

Stryke inspiră adânc. 

— Povestea aia cu Haskeer şi stelele. A zis că i-au cântat. 

— Din cauza febrei. 

— Eu n-aveam febră. 

Coillei îi trebuiră câteva clipe să se dumirească. În cele 
din urmă, întrebă: 

— Şi ţie? 

— Şi mie. 

— Multe-ai mai ţinut în tine, pe toţi zeii! 

— "Tot mai crezi că-s sănătos la minte? 

— Dacă tu eşti nebun, atunci e şi Haskeer. Bagă de 
seamă... - Schimbară zâmbete ironice. - Ce înţelegi prin 
cântat? Nu găseşti un cuvânt mai bun decât al lui Haskeer? 

— Nu prea. E ca şi cu visurile, greu de explicat. Dar 
cântat e un cuvânt bun ca oricare altul. 

Stryke duse mâna la săculeţ. Devenise un gest 
inconştient, ca jucatul cu un talisman. Dacă ar fi fost 
întrebat de ce face aşa, ar fi răspuns că se teme să nu 
piardă stelele. 

— Trebuie să-mi cer iertare de la Haskeer, spuse Coilla. 
M-am îndoit de el. Toţi ne-am îndoit. 

— Acum îi judec altfel faptele, recunoscu Stryke. Dar nu-i 
spune. Nu spune nimănui ce-am vorbit. 

— De ce nu? 

— Nu i-ar încuraja prea mult, nu? Să aibă un şef bântuit 
de visuri stranii şi cântat de stele. 

— Dar mie mi-ai spus. De ce? 

— Mi-am zis că o să mă asculţi până la capăt. Şi că, dacă 
mă crezi nebun, mi-ai zice-o. 


— Îţi repet, nu cred că eşti nebun. Ţi se întâmplă ceva, 
asta-i sigur, dar mie nu-mi face impresia că ţi-ai pierdut 
minţile. 

— Sper că ai dreptate, oftă Stryke. Deci ţii totul pentru 
tine? Ca să fie ordine în ceată? 

— Dacă aşa vrei, da. Dar cred că te-ar înţelege. Cel puţin 
ofiţerii. Chiar şi Haskeer. La naiba, mai ales Haskeer. Ăsta 
nu-i un lucru pe care să-l ţii secret la nesfârşit. 

— Dacă începe să-mi afecteze hotărârile de căpitan, îl voi 
dezvălui. 

— Şi pe urmă? 

— Vedem noi. 

Coilla nu insistă. 

— Dacă vrei să mai vorbim, ştii că te ascult, se oferi ea. 

— Mulţumesc, Coilla. 

Stryke se simţea mai bine scăpat de povară, dar şi cam 
ruşinat că mărturisise ceva ce el considera o slăbiciune. 
Deşi îl bucura faptul că ea nu aşa privea lucrurile. 

Ceilalţi jderi îşi strângeau bunurile şi rulau păturile. 
Câţiva se uitară în direcţia lui Stryke, aşteptând ordine. 

Căpitanul îi dădu urciorul Coillei. 

— Încălzeşte-te cu vin. Va trebui să plecăm din nou. 

Jderiţa trase o duşcă şi i-l dădu înapoi. Când se ridicară în 
picioare, îl întrebă: 

— Ce şanse crezi că avem la Ruffets View? 

— Destul de mari. Cel puţin aşa cred acum. 

— Păi, majoritatea bănuielilor tale s-au adeverit până 
acum. Cât de slabe sunt şansele, tu tot le ghiceşti. Poate că 
Jup nu se înşală când zice că devii prezicător. 

Coilla vorbise plină de speranţă. Ştiau amândoi că orcii 
nu avuseseră niciodată puteri magice. Dar le aminti de 
taine mai complicate, de mistere pe care niciunul nu le 
considera distractive. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Stryke. 


Călăriră până la lăsarea serii, cu urechile ciulite, ca să 
surprindă orice mişcare duşmănoasă. 

Coilla se pomeni în coada cetei, chiar în faţa 
observatorilor, lângă Alfray. După ce schimbară câteva 
cuvinte, el privi înainte şi înapoi şi-i mărturisi: 

— Mă îngrijorează Stryke. 

Coilla fu luată pe neaşteptate, ţinând seama de discuţia 
avută cu căpitanul, dar nu se arătă şocată, ci doar întrebă 
„de ce”. 

— Probabil ai observat cât e de închis în sine. 

— E cam distant câteodată, recunoscu ea. 

Alfray o privi sceptic. 

— După mine, nu-i numai asta. 

— E foarte încordat, ştii bine. Şi nu e deloc un conducător 
prost, nu? 

— Ar fi vreo doi nemulţumiţi de el. Alfray se uită fix la 
jderiţa. Ştii că nu fac parte dintre ei. Am văzut mulţi 
conducători la viaţa mea, adăugă el, şi am servit sub o 
grămadă. Stryke e cel mai bun. 

Coilla înclină aprobator din cap, deşi ea nu avea nici pe 
departe experienţa lui. Şi în clipa aceea îşi dădu seama cât 
de bătrân e Alfray. Cel puţin faţă de restul jderilor. Ştiuse 
lucrul ăsta dintotdeauna şi se miră cât de şocant era să-l 
conştientizeze, cât de greu cântărea faţă de constatarea ei. 
Primejdia care îi păştea îi apropia pe toţi, ajutându-i să se 
cunoască între ei cu adevărat pentru prima oară. 

— Trebuie să-l sprijinim, spuse Alfray. 

— Sigur că o să-l sprijinim, suntem ceată de războinici. 
Cea mai grozavă ceată de războinici. Până şi nemulţumiţii 
de care ai pomenit o să-l susţină pe Stryke. 

Coilla nu rostise vorbele acelea numai pentru că-şi 
închipuia că asta vrea să audă Alfray. El zâmbi aprobator, 
satisfăcut. 

Călăriră mai departe, preocupaţi de propriile gânduri şi 
cam ameţiţi din cauza lipsei de somn. Într-un sfârşit, Coilla 
spuse: 


— Bătălia de care ai pomenit, cea de la Carascrag... 

— Ce-i cu ea? 

— M-a făcut să-mi dau seama cât de puţină istorie 
cunoaştem. S-a pierdut, ca toate celelalte. Dar tu ai văzut 
atâtea... 

Tăcu, de teamă ca Alfray să n-o ia drept o aluzie la vârsta 
lui, în ultima vreme era cam sensibil când venea vorba de 
asta. Dar nu citi supărare pe chipul său. 

— Da, am văzut, confirmă el. Am trăit în Maras-Dantia în 
vremuri mai bune, în copilărie şi mai târziu, când am mai 
crescut. Nu era ca pe vremea strămoşilor noştri, dar, 
oricum, mai bine decât acum. Mai puţini oameni, iar magia 
de-abia începea să se stingă. 

— Dar rasele străvechi au luptat împotriva intruşilor. 

— În cele din urmă. Necazul e că marele avantaj al 
pământului nostru e şi cea mai mare slăbiciune a lui. 
Suntem prea diversificaţi. Vechile bănuieli şi duşmănii au 
întârziat unirea raselor. Unii nici n-au văzut ameninţarea 
până când n-a fost aproape prea târziu. La naiba, poate 
până când a fost prea târziu. 

— Şi de atunci ne-am tot dus de râpă. 

— De aceea e atât de important să păstrăm vii tradiţiile. 
Alfray îşi duse mâna la inimă. Aici, dacă nu altfel. Primul loc 
în care ne respectăm tradiţiile e sufletul fiecăruia dintre 
noi. 

— E un fel depăşit de a privi lucrurile. 

— Poate. Dar gândeşte-te la camarazii pe care i-am 
pierdut. Slettal, Wrelbyd, Meklun, Darig şi acum Kestix. N- 
am fost în stare să ne luăm rămas bun de la ei cum se 
cuvine şi asta le face viaţa mai puţin măreaţă. 

— N-am avut cum. Ştii că nu e întotdeauna posibil în 
luptă. 

— Într-o vreme, ar fi fost posibil. Într-o vreme când 
tradiţiile erau încurajate. 

Pe Coilla o uimea pasiunea lui Alfray. 

— N-am ştiut că ţii atât de mult la ele. 


— Tradiţia ne-a ţinut la un loc, iar acum o dăm la o parte, 
pe riscul nostru. E lucrul care ne deosebeşte de alţii, care 
ne păstrează... aşa cum suntem. Gândeşte-te cât de 
neglijată e Tetrada astăzi, chiar dispreţuită de cei mai 
tineri. 

— Uneori şi eu mă întreb dacă religia ne-a fost de un 
folos atât de mare, să ştii. 

— Să nu mă înţelegi greşit, Coilla, dar a fost o vreme 
când niciun orc cu bun simţ n-ar fi spus aşa ceva. 

— Îi cinstesc pe zei, dar ce-au făcut ei ca să ne apere de 
necazuri în ultima vreme? Şi cum e cu Uni şi zeul lor unic? 
Ce altceva ne-au adus, în afară de nenorocire? 

— La ce te aştepţi de la o zeitate falsă? În ce-i priveşte pe 
zeii noştri, poate că ne ignoră cu cât îi ignorăm şi noi mai 
mult. 

Coilla nu mai avu ce să spună. Oricum, discuţia lor fu 
întreruptă de strigăte din capul şi coada cetei. Răcanii 
arătau spre apus. 

Mult dincolo de ocean se desluşea o formă mai întunecată 
pe cerul mohorât, călătorind spre nord. Mătăhăloasă cum 
era, ascundea stelele pe măsură ce înainta şi flutura din 
aripile zimţate. O scurtă izbucnire portocalie din capul 
creaturii risipi orice urmă de îndoială. 

— Crezi că ne vede? se întrebă Alfray. 

— E foarte departe şi e întuneric, deci am fi greu de zărit. 
Altceva, mai important: e al Jennestei sau al lui Glozellan? 

— Dacă e duşmănos, o să aflăm cât de curând. Urmăriră 
dragonul cu privirea până când se pierdu în zare. 


Blaan stătea cu picioarele încrucişate şi cu limba 
atârnată în colţul gurii, în timp ce se scărpina în creştetul 
capului cu tăişul unui cuţit. 

În apropiere, Lekmann se folosea de o ramură ca să 
amestece într-o oală înnegrită care atârna deasupra unui 
foc vesel. Aulay stătea întins pe pătură, cu spatele proptit 
de şa, încruntându-se cu un ochi la cerul zorilor. 

Roua umezea încă iarba. Apa din golf curgea leneş pe 
lângă ei, ceața se ridica în răcoarea dimineţii. În apropiere 
se ghicea Pădurea Drogan, dar se aflau suficient de departe 
de ea ca să nu fie zăriţi de patrulele de centauri plecate în 
cercetare. 

— Când dracu' ne mişcăm? mârâi Aulay, scoțând aburi 
din gură. 

Îşi freca locul în care încheietura se unea cu cilindrul 
metalic care-i ţinea loc de mână. 

— Când am terminat, îi răspunse Lekmann. Suntem 
aproape, socotesc eu, şi nu putem să dăm năvală pur şi 
simplu. Trebuie să fim atenţi când îi atacăm pe orci. 

— Știu, Micah. Vreau doar să aflu când. 

— Curând. Acuma economiseşte-ţi respiraţia ca să sufli în 
haleală. 

Amestecă în fiertură. Lichidul bolborosi şi emană un 
miros oribil. 

— Mâncăm acuma, Micah? glăsui Blaan, cu ochii la oală. 

— Ai grijă, cap pătrat a descoperit potolul, mormăi Aulay 
sarcastic. 

Lekmann îl ignoră. 

— Da, Jabeez. Adu-ţi castronul. 

Începu să împartă mâncarea. Îi dădu o farfurie lui Aulay. 
Acesta şi-o aşeză pe genunchi şi începu să mănânce din ea 


cu cuțitul. 

— Poşircă, se plânse el, ca de obicei. 

Blaan îşi înfulecă porţia cu degetele pe care şi le lingea 
printre îmbucături. Aulay se strâmbă scârbit: 

— Bleah! 

— Îţi place să fie lângă tine la bătaie, îi aminti Lekmann. 

— Nu-nseamnă că trebuie să-l văd când mănâncă. 

Se întoarse cu faţa la pădure. 

Blaan pricepu în sfârşit că vorbesc despre el. 

— Hei! protestă el cu gura plină şi bărbia lucind de 
grăsime. 

— Musafiri! strigă Greever. 

Aruncă farfuria la pământ. Ceilalţi făcură la fel. Se 
ridicară de îndată în picioare, cu armele pregătite. 

Un pâlc de călăreţi venea pe drumul de la Drogan. Erau 
oameni, în număr de şapte. 

— Cine crezi că sunt? 

— Nu-s custozi, asta-i sigur, Greever. Numa' dacă nu şi-au 
dat straiele la spălat. 

Veşmintele călăreţilor nu se deosebeau prea mult de ale 
vânătorilor de recompense. Purtau pantaloni de piele, 
cizme şi veste de lână groasă, toate ponosite. Cei mai mulţi 
se fereau de frig cu piei. În vârful capului aveau coifuri şi 
acoperământ de zale. Erau slabi, bărboşi, îmbătrâniţi de 
vreme şi se apărau cu multe feluri de arme. 

— Ar putea fi tâlhari, zise Lekmann când se apropiară 
străinii. Deşi n-am auzit să umble prin părţile-astea. 

Aulay scuipă. 

— Asta ne mai lipsea, nişte afurisiţi de pungaşi. 

— Ce facem? vru să ştie Blaan. 

— Îi luăm cu binişorul, îl lămuri Lekmann. Nu uitaţi că 
obţinem mai multe cu vorba dulce decât cu sabia. Pe lângă 
asta, şansele sunt de partea lor. 

— Crezi? întrebă Aulay. 

— Stai calm, Greever, şi lasă-mă pe mine să vorbesc. 
Dacă se ajunge la bătaie, urmaţi-mi exemplul, şi ţineţi 


săbiile alea ascunse. Aţi priceput? 

Se puseră de acord. Aulay acceptă planul în silă. 

Călăreţii îi zăriseră deja şi încetiniră. Erau prudenţi, dar 
se apropiau fără gânduri viclene. Când ajunseră în dreptul 
celor trei, Lekmann rânji şi-i salută: 

— Bun găsit! 

Doi-trei oameni salutară dând din cap. Un tip voinic, cu 
barbă mare şi plete lungi, dezlânate, fu singurul care 
deschise gura: 

— Bun găsit şi vouă. 

Vorbea cu glas aspru şi cam brutal. 

— Cărui prilej datorăm plăcerea? 

— Niciunuia. Ne vedem de treburile noastre. 

— Şi care-ar fi acelea? întrebă Lekmann, cu acelaşi rânjet 
larg. 

— Vânăm proscrişi. 

— Serios? 

Aulay avea o căutătură fioroasă, dar nu spuse nimic. 
Blaan urmărea scena cu obişnuita sa privire lipsită de 
expresie. 

— Da, zise căpetenia călăreţilor. Voi? 

— Suntem fermieri. Mergem să cumpărăm nişte vite 
dincolo de Drogan. 

Tâlharul îi măsură de sus până jos. La fel făcură şi câţiva 
dintre tovarăşii lui. Lekmann spera că nu ştiu prea multe 
despre agricultură. 

— Nu sunteţi vârâţi în prostia aia cu Mani sau Uni, nu? 

— Nu, prietene. Afurisite fie amândouă. Nu vrem decât să 
ducem un trai liniştit. La ferma noastră, adăugă el 
îndatoritor. 

— Bine. Se uită lung la Aulay şi Blaan. Prietenii tăi sunt 
cam tăcuţi. 

— Sunt oameni simpli, de la ţară, explică Lekmann. 

Duse mâna la faţă ca să nu-l vadă Blaan, trase cu ochiul 
conspirativ şi adăugă în şoaptă: 

— Zdrahonul e cam prost, dar nu-l băgaţi în seamă. 


— După cât de zdravăn pare, poate să dărâme o uşă cu 
capul. 

— Nu, e blând. Îşi drese glasul. Aşadar, vânaţi proscrişi. 
Nu cred că vă putem ajuta cu cine ştie ce. 

— Numai dacă n-aţi văzut nişte orci prin părţile astea. 

Aulay şi Blaan se crispară. Lekmann îşi controla reacţia. 

— Orci? Nu. Dar dacă după ticăloşii ăştia umblaţi, noi n- 
avem nimic împotrivă. Făcu un gest larg spre focul de 
tabără. Vă invităm să mâncaţi cu noi. Avem apă proaspătă şi 
nişte vin. 

Tâlharii schimbară priviri. Căpetenia luă o hotărâre, 
încurajată poate de numărul lor mare. 

— Sunteţi foarte amabili. Acceptăm invitaţia. 

Descălecară. Lekmann le oferi urcioare cu vin şi îi pofti să 
se servească din mâncare. Le luară pe primele, dar la 
mâncare nu se înghesuiră, după ce se uitară în oală. Aulay 
şi Blaan rămaseră pe loc. Niciunul dintre tâlhari nu le 
acordă prea multă atenţie. 

— Mai spuneţi-ne câte ceva despre orcii pe care-i 
urmăriţi, spuse Lekmann, încercând să pară neinteresat. 

— Sunt o adunătură disperată şi însetată de sânge, aşa 
zice toată lumea, vorbi căpetenia. Trase o duşcă din urcior. 
O ceată de războinici. Îşi zic jderi. 

Lekmann se rugă din tot sufletul ca niciunul dintre 
tovarăşii lui să nu se dea de gol. Avu noroc. 

— Urmăriţi o ceată întreagă? 

— Noi suntem cam jumătate din trupa noastră. Ceilalţi îi 
caută pe-acolo. Arătă din cap spre golf. Cred că suntem 
chiar mai tari decât ei. 

— Orcii ăştia-s renumiţi de înfricoşători când vine vorba 
de luptă. 

— O exagerare, zic eu. 

— Şi-aţi dat de ei? 

— Încă nu. Noaptea trecută am crezut că i-am găsit, dar 
erau nişte gremlini care goneau pe cai de ziceai că le luase 
fundul foc. 


— Pari convins că orcii ăştia-s pe-aici. 

— Au fost văzuţi, şi nu o dată. 

— Răsplată bogată? 

— Foarte. Căpetenia îl privi de parcă i-ar fi trezit o vagă 
bănuială. De ce? Vreţi să încercaţi şi voi să-i prindeţi? 

Lekmann reuşi să râdă. 

— Cum, noi? Socoteşti că ni-s de-ăia care se iau la bătaie 
cu orcii? 

Căpetenia îi studie pe toţi. 

— Acuma, că tot vorbeşti aşa, nu. Râse şi el. Nu prea 
semănaţi cu nişte vânători de recompense, băieţi, nu? 

Oamenii ceilalţi găsiră ideea atât de caraghioasă, încât se 
puseră şi ei pe hohotit. Arătară cu degetul spre cei trei şi-i 
luară în bătaie de joc compătimitori şi neciopliţi. Lekmann 
râse. Până şi Aulay făcu un efort să-şi dezvelească dinţii 
stricaţi într-un rânjet clar prefăcut. Pe urmă se porni şi 
Blaan, zguduindu-şi umerii şi tremurând din fălci până când 
începură să-i curgă lacrimi. 

Zorile se lăsară peste cei şapte bărbaţi care râdeau unii 
de alţii cu gura până la urechi. 

Apoi din vesta lui Blaan căzu ceva, ricoşa şi se opri la 
picioarele căpeteniei. Fără să se oprească din râs, Blaan îl 
urmări cu privirea. 

Obiectul maro închis era un cap de orc scâlciat. 
Căpetenia se făcu neagră la faţă. 

Lekmann îşi scoase iute sabia. 

— Ce? întrebă căpetenia. 

Lama îi străpunse rapid coastele. Bărbatul rămase fără 
aer, cu ochii holbaţi. Pe urmă căzu, înecându-se cu sânge. 
Câţiva dintre oamenii lui încă râdeau când îşi dădură seama 
ce se întâmplă. 

Cu sabia întinsă, Lekmann se repezi direct la alt tâlhar. 
Blaan dădu năvală printre ceilalţi, croindu-i cu pumnii. 
Aulay ataşă iute o sabie la cilindrul din braţ, apoi înşfacă un 
pumnal cu mâna cealaltă. 'Tâlharii se străduiră să se apere 
scotocind nedumeriţi după arme. 


După ce dobori încă unul, Lekmann trecu la al treilea. 
Acesta însă opuse rezistenţă. Îşi scosese deja sabia şi, în loc 
să fie ciopârţit, încinse o încăierare. Cei doi schimbară 
lovituri, tâlharul apărându-se furios, însă era limpede că 
Lekmann se pricepea să lupte mai bine. 

După ce îi zdrobi primei victime şira spinării într-o 
îmbrăţişare de urs, Blaan îi azvârli cadavrul cât colo. Îl 
asalta imediat alt potrivnic şi-i trase un pumn în tâmplă. 
Parcă ar fi lovit furnica o stâncă. Se dădu înapoi clătinat şi- 
şi frecă încheieturile degetelor. Blaan trecu la atac cu 
mâinile enorme strânse şi-i trase una în piept de-i trosniră 
oasele. Cu faţa schimonosită de durere, bărbatul căzu ca o 
marionetă cu sforile tăiate. Blaan începu să-l calce în 
picioare. 

Tulburaţi de hărmălaie, caii tâlharilor mai întâi ţopăiră 
panicaţi, apoi ţâşniră şi se împrăştiară de-a latul golfului. 

Aulay îşi smulse sabia din burta victimei care se prăbuşi 
la pământ. Un alt tâlhar îi luă locul, mârâind de furie şi 
ridicând toporul. Poate că era o armă înfricoşătoare, dar 
Aulay ştiu să profite de avantajul distanţei. Se feri de 
izbitură, întinse sabia şi spintecă braţul tâlharului. Acesta 
scoase un urlet şi atacă din nou. Aulay se retrase repede, se 
lovi de oala cu mâncare şi-i trase un şut. Pe urmă îşi reveni, 
păcăli apărarea celuilalt şi-l străpunse în inimă. 

Lekmann pară ultimele atacuri obosite ale duşmanului pe 
care-l obosise deja. În clipa următoare îi smulse sabia şi-i 
tăie gâtul. Tâlharul căzu în genunchi, se clătină şi se 
prăbuşi cu faţa în jos, într-un şuvoi de sânge. 

Aulay şi Lekmann îşi studiară rodul muncii - cadavrele cu 
membrele împrăştiate în poziţiile groteşti în care numai 
moartea le poate aduce. Apoi se uitară la Blaan. Stătea în 
genunchi, cu capul ultimului tâlhar în strânsoarea braţului 
său. Îi rupse gatul dintr-o smucitură. Se ridică şi veni 
poticnindu-se către ei. 

Aulay îi aruncă o căutătură cruntă, dar nu-i zise nimic. 


— Ai auzit? Lekmann clocotea de indignare. Ai auzit ce-a 
zis nemernicul ăla? Se încruntă la cadavrul căpeteniei. Ce 
tupeu, să-i vâneze pe jderi! Sunt orcii noştri! 

Aulay îşi ştergea sabia. 

— 'Ţi-am zis eu c-ar fi trebuit să plecăm mai devreme. 

— Nu începe, Greever. Acuma hai să terminăm treaba. 

Începură să prade cadavrele. Ciordiră bani, fleacuri şi 
arme. Blaan găsi o coajă de pâine mucegăită într-un 
buzunar. Îşi îndesă bucăţi din ea în gură în timp ce 
scormonea prin straturile de haine. Aulay îşi găsi o pereche 
de cizme pe măsura lui, mai noi decât ale sale, şi le smulse 
din picioarele fostului proprietar. 

Lekmann jefuia morţii tot bolborosind ceva despre 
putreziciunea morală din ziua de azi. 

— Ia priviţi! exclamă Blaan, scuipând firimituri de pâine. 

Ridică un pergament rulat. 

— Ce zice? 

Lekmann îşi aminti atunci că Blaan nu ştie să citească. 

— Dă-l aici, îi ceru pocnind din degete. 

Smulse pergamentul şi-l desfăşură. Dădu din buze 
încruntat câteva clipe, până pricepu rostul cuvintelor. 

— E o copie a proclamaţiei date de Jennesta, în care zice 
că jderii-s proscrişi şi dă recompensă babană, bla, bla, bla. 

Cocoloşi pergamentul şi-l azvârli cât colo. 

— Se răspândeşte zvonul, fir-ar al dracului! mârâi Aulay. 

— Da. Haideţi, ăştia n-au venit singuri, iar noi avem 
concurenţă. Nu ne permitem să mai zăbovim pe-aici. 

Rostogoliră cadavrele în râu. Apa le purtă leneşă în valuri 
înroşite. 

Cei trei bărbaţi nu observară însă că, în timp ce trudeau, 
erau urmăriţi de o siluetă nemişcată care stătea mai 
departe, pe drumul spre Drogan. Era înaltă şi suplă, cu 
plete castanii, şi purta o mantie albastră fâlfâindă. Călărea 
un bidiviu alb ca neaua. 


Nu găsise decât haos. 


La asta se şi aşteptase Jennesta după ce o omorâse pe 
sora ei cu vrăji şi-i zguduise tărâmul din temelii. Totuşi, 
sperase ca jderii să fie tot acolo. Acum îi era tot mai limpede 
că plecaseră. 

Urmări din caleaşca marginea Mlaştinii Scarrock în timp 
ce ultimii ei pedestraşi se întorceau obosiţi după ce 
scotociseră ţinutul nyadd. O ceaţă subţire ca supa atârna 
deasupra mlaştinii şi duhnea a vegetaţie putrezită. Piscurile 
crestate de pe 

Insulele Mallowtor, aflate mai la distanţă, se scăldau într- 
o pâclă groasă şi de-abia se desluşeau. 

Jennesta nu se aştepta la noutăţi de la soldaţii întorşi din 
recunoaştere. Nu avură ce să-i raporteze altceva decât 
scurte ciocniri cu ce mai rămăsese din roiul de războinici al 
lui Adpar şi că văzuseră, ici-colo, merzi rătăciţi. 

Dacă nu primea vreo veste bună în curând, furia ei avea 
să-şi scoată capul din nou. 

Se întoarse către priveliştea din spatele ei, unde poposise 
armata. Un dragon aterizase între masele de soldaţi şi 
caleaşca ei. Generalul Mersadion, pe spatele calului, stătea 
de vorbă cu călăreţul dragonului. Într-un sfârşit, termină de 
vorbit şi se întoarse la ea în galop. 

Salută scurt şi raportă: 

— S-ar putea să avem veşti despre ei, doamnă. 

— Zău? 

Jennesta se uită lung la el. Jumătatea dreaptă a feţei se 
ascundea sub un bandaj cu tampon, legat bine, ca să nu 
cadă. 1 se făcuse o gaură pentru ochi. În unele locuri, la 
marginea bandajului, se vedea carnea opărită. 

— Explică. 

— Un grup care se potriveşte descrierii jderilor a fost 
văzut lângă Pădurea Drogan mergând spre sud, de-a lungul 
golfului. 

Îi vorbea cu o răceală uşor de înţeles, dar plin de respect. 

— Cât de sigură e informaţia? 


— Au fost văzuţi noaptea, Maiestate, deci poate că ochiul 
privitorului s-a înşelat. Însă sunt şanse să fie adevărată şi se 
potriveşte cu rapoartele primite din regiunea aceea. 

Jennesta întoarse capul spre dragon. Îşi deschidea 
aripile, gata să-şi ia zborul. 

— Călărețul e de încredere? 

— După cât l-am ameninţat, cred că da. Oricum, dacă le- 
ar fi trecut prin cap să se răzvrătească, pur şi simplu nu s- 
ar fi întors. Aveţi şi supuşi credincioşi, doamnă. 

— Ce impresionant, replică Jennesta pe un ton absolut 
sarcastic. Dar, dacă chiar au fost jderii, medita ea, încotro s- 
ar fi îndreptat? 

— Sunt vreo două-trei aşezări în vârful golfului, doamnă, 
destul de mici. Cea mai mare e Ruffets View. E Mani, cred. 
Deci, Maiestatea Voastră va fi bine primită acolo. 

— Mă doare în cot dacă sunt bine primită sau nu. N-au 
decât să se alieze cu mine, dacă au chef. Dacă se află că îi 
adăpostesc pe jderi, sunt duşmanii mei. Alianţele sunt 
făcute ca să fie încălcate, dacă aşa îmi cere interesul. 

— Avem Mani printre soldaţii noştri, doamnă, îi aminti 
generalul. 

— Atunci vor fi puşi la încercare, nu? Organizează 
prostimea, generale. Plecăm la Ruffets View. 


Mult în urma oştirii se întindea un crâng amărât, deşi era 
onorat cu numele de pădure. În el se aciuise un grup ilegal, 
atent la patrule a căror singură misiune era să prindă 
dezertori. Număra peste douăzeci de membri, toţi orci. 

Cel mai mare în rang dintre cei prezenţi, aşa cum o 
dovedeau tatuajele de pe obraji, era un caporal. Caporalul 
avea un plan. 

— Şi dacă trebuie să dăm ocol armatei, tot ajungem 
primii la golf, dacă ne mişcăm repede şi fără prea multe 
poveri. Pe urmă o ţinem de-a lungul coastei mai tot drumul 
spre Ruffets View. 


— Suntem siguri că jderii sunt acolo? întrebă un răcan 
agitat. 

— Aşa se aude. Aşa a raportat un călăreț de dragoni 
acum vreo două ceasuri. Am fost de faţă, l-am auzit cu 
urechile mele. 

— Nu-i uşor lucru să dezertezi, spuse un alt glas şovăitor. 
E de-a dreptul periculos s-o laşi pe Jennesta. 

— Mai periculos decât să rămâi cu ea? ripostă caporalul. 

Se auzi un murmur aprobator. 

— Aşa este! exclamă o voce. Ia gândiţi-vă ce i-a făcut 
generalului! 

Alţii lungiră şirul de plângeri. 

— Şi la execuţii! 

— Porunci fără rost şi misiuni sinucigaşe! 

— Bătăi cu biciul! 

— Gata, gata! Caporalul le făcu semn să se potolească. Îi 
cunoaştem cruzimile cu toţii. Întrebarea e ce vom face. 
Rămânem aici şi ne dăm viaţa pentru cauza ei sau ne 
alăturăm lui Stryke? 

— Dar ce ştim noi despre Stryke ăsta? strigă primul 
răcan. De unde ştim că va fi un conducător mai bun? 

— Vorbeşte cu judecată. Pentru că e de-al nostru şi s-a 
dovedit mai deştept decât slugoii Jennestei. Dacă nu vrei să 
vii, treaba ta. După cum văd eu că stă treaba, viaţa noastră 
nu-i deloc viaţă de orc. Că murim aici, că murim acolo, tot 
aia e. Majoritatea ostaşilor dădeau aprobator din cap. 
Măcar aşa avem prilejul să lovim şi noi! 

— În Jennesta şi în oameni! exclamă un orc. 

— Întocmai! încuviinţă caporalul. Şi nu vom fi ultimii care 
se adună sub flamura lui Stryke. Ştiţi câţi alţii şoptesc că 
vor să plece la el? Ei, bine, a venit vremea să trecem la 
fapte! 

— Crezi că-i adevărat că l-au trimis zeii să ne elibereze? 
se auzi un glas piţigăiat. 

Caporalul îşi plimbă privirea peste chipurile răcanilor. 


— Nu ştiu. Dar socotesc că e o mană cerească, indiferent 
cum a ajuns la noi. Haideţi să-l sprijinim! 

Vorbele caporalului îi convinseră pe toţi. Hotărârea lor 
era luată. 

— Îl urmăm pe Stryke! urlă caporalul. 

— Îl urmăm pe Stryke! urlă şi mulţimea de răcani. 


10 


Întuneric beznă. Nimic nu auzi, nimic nu atingi, nimic nu 
miroşi. Neantul. 

O lumină cât un vârf de ac. Crescu repede. Atât de 
repede, de parcă zbura afară dintr-un puț cu viteză 
ameţitoare. 

Îl copleşiră senzațiile. 

Strălucire, o briză plăcută pe piele, mirosul ierbii după 
ploaie, clipocitul apei. 

Îşi dădu seama că se ţine de ceva. Privind în jos, văzu că 
are un baston în mâini. Şi călca pe scânduri de lemn solid. 
Nedumerit, înălţă capul. 

Se afla aproape de capătul unui debarcader din lemn, 
care se prelungea într-o întindere nemărginită de apă 
curată. Soarele arunca pete de lumină pe valurile timide, 
scânteind puternic. Pe malul celălalt al apei se înşirau 
copaci cu frunziş des, iar în spatele lor se ridicau dealuri 
blânde şi, mai departe, munţi albaştri, cu crestele ascunse 
de nori pufoşi. Ciripit plăpând de păsărele înfrumuseţa ziua 
perfectă. 

— 'Trezeşte-te, visătorule. 

Se răsuci imediat. 

Fra acolo. Dreaptă, mândră, minunată, purtând o pălărie 
sclipitoare, cu pană neagră, proptindu-se în propriul 
baston, oferindu-i un zâmbet rece. 

EI vru să spună ceva. 

Imediat, ea luă poziţie de luptă. Îndreptă bastonul spre 
el, ţinându-l în dreptul umărului, ca pe-o suliță, cu braţele 
depărtate. Stătea cu trupul gata de atac. 

Primi lovitura atât de brusc, că nici n-o prevăzu. 

Numai din instinct ridică şi el bastonul, întins ca să 
blocheze următoarea lovitură deosebit de puternică. 

Era uluit. 


Fa se retrase, învârti bastonul ca să-l aducă în poziţie 
orizontală, şi atacă din nou. Pară şi el încă o dată cu 
mânerul, simțind forţa izbiturii în muşchii încordaţi ai 
brațelor. Aplecându-se, ea încercă o lovitură joasă, la talie, 
însă fu suficient de rapid să o devieze. 

— Trezeşte-te! il imboldi ea jucând din picioare ca să nu 
fie atinsă. 

Zâmbea larg şi îi sclipeau ochii. 

Atunci pricepu el că atacul nu era neprovocat. Fata îi 
făcea onoarea, foarte mare în rândul orcilor unui duel 
amical. Deşi, pentru orice altă rasă, ideea unui duel 
prietenesc sau prefăcut nu ar însemna nimic. La orci nu era 
neobişnuit ca întrecerile prieteneşti să se termine cu oase 
rupte sau chiar cu moarte, câteodată. 

— Nu te mai opune şi începe să lupți! strigă ea, 
confirmându-i bănuiala. Nu-i distractiv dacă tu numai te 
aperi! 

Răspunzând doar în defensivă, riscase s-o jignească. 
Acum se lăsă prins de spiritul duelului. 

Sări în faţă şi încercă să o lovească la picioare. Dacă ar fi 
reuşit, ea s-ar fi răsturnat. Dar sări sprintenă, eliberă 
mânerul bastonului şi-i întoarse imediat lovitura. Rată, dar 
numai pentru că Stryke avu noroc, nu pentru că ar fi făcut 
o manevră foarte dibace. 

Se învârtiră unul în jurul celuilalt, cu genunchii îndoiţi, 
aplecându-se ca să nu fie o țintă prea uşoară. 

Fa încercă o lovitură înaltă la cap. El contră cu capătul 
bastonului, riscând să-l rupă. Bastonul fetei tremură la 
impact. EI îi ţinti imediat mijlocul şi i-ar fi tăiat răsuflarea 
dacă ea nu ar fi parat. 

Fata răspunse cu o ploaie de lovituri grele care îl 
obligară să-şi răsucească bastonul precum jonglerul 
măciucile ca să se ferească. O pauză de o secundă îi dădu 
lui prilejul să treacă iar în ofensivă, dar la atacul său 
energic ea răspunse parând cu nemaipomenită iuţeală şi 
îndemânare. 

Se depărtară unul de celălalt. 


Lui Stryke începu să-i placă. Ardea de focul luptei, 
ascuțindu-şi mintea şi iuţind pasul. Fata era un adversar 
uluitor tot ce putea spera un orc de la un partener de 
luptă. 

Începu iar atacul. El izbi. Ea se feri şi se răsuci. 
Bastoanele răsunară de lovituri şi contralovituri. El îşi croia 
cale liberă, ataca, se retrăgea. Ea se ferea cu agerimea 
iepurelui, pe urmă răspundea cu toată puterea. Se luptară 
de-a lungul şi de-a latul debarcaderului, pocnindu-şi 
bastoanele, şarjând, obligându-se să dea înapoi. 

Atunci fata vru să-l izbească de sus în umăr. El se feri. 
Bastonul zdrobi unul dintre stâlpii verticali ai 
debarcaderului şi se rupse. 

O prinse de încheietura mâinii şi începură amândoi să 
râdă. 

Fata aruncă bastonul rupt care troncăni pe scânduri. 

— Egalitate? propuse ea. 

FI încuviinţă din cap, azvârlindu-şi propria armă. 

— Eşti un maestru în lupta cu armele, zise ea printre 
gâfăituri. 

— Iar tu eşti un războinic tare priceput, îi întoarse el 
complimentul. 

Se priviră cu respect înnoit. Se simţi atras în mod 
deosebit de muşchii ei umezi şi broboanele de transpiraţie 
de pe frunte. 

Clipa fermecată se stinse. 

— Ţi-ai atins scopul? întrebă ea. Sarcina de care îmi 
spuneai, care înseamnă atât de mult pentru tine? 

— Nu. Multe piedici se ridică pe cărarea mea. Prea 
multe, cred eu. 

— Le poți ocoli. 

Altfel vedea el lucrurile. 

— Orcii înfruntă obstacolele. 

— E-adevărat. Dar uneori pana e mai puternică decât 
sabia. 

Pe faţa lui se citi clar nedumerirea. 


Se auzi un plescăit discret. Un peşte portocaliu cu auriu, 
cu mustăţi negre, înota aproape de suprafaţa apei. Mirosi 
trestia care creştea sub debarcader. 

Fata făcu semn din cap spre el. 

— Uite o ființă care nu cunoaşte limitele lumii ei şi e 
fericită în ignoranţa ei. 

Îngenunche şi-şi plimbă mâna prin apă. Peştele fugi. 

— Fii ca un peşte, iar ceea ce îţi stă în drum nu va fi 
altceva decât apă. 

— Nu ştiu să înot. 

Ea râse cu glas tare, dar nu în bătaie de joc. 

— Numai atât vreau să-ți spun: gândeşte-te în ce măsură 
eşti mai bun decât un peşte. 

Cât Stryke medita la vorbele ei, ea se ridică şi adăugă: 

— De ce imi laşi impresia de nepământesc de câte ori ne 
întâlnim? 

— Ce vrei să spui? 

— Parcă eşti pe altă lume. Eşti aici, dar nu eşti. 
Întâlnirile noastre îmi rămân în memorie mai mult ca visuri 
decât ca realitate. 

Ar fi vrut să ştie exact la ce anume se referă fata şi să-i 
spună că şi el are aceeaşi impresie. Dar alunecă înapoi în 
neant. 


Se trezi cu o tresărire. 

Ţinea hăţurile în mână. Călărea cu ceata pe drumul spre 
Ruffets View. 

Era pe la jumătatea unei dimineţi cu cer noros şi ploua 
mocnit. 

Scutură din cap, apoi îşi frecă puntea nasului între 
arătător şi degetul mare. 

— Te simţi bine, Stryke? 

Coilla călărea lângă el. Părea îngrijorată. 

— Da. Puțin cam... 

— Alt vis? 

Stryke dădu afirmativ din cap. 


— Dar n-ai închis ochii niciun minut. 

Îl cuprinse nedumerirea. 

— Eşti sigură? 

— Poate nici atât. Câteva secunde. 

— Mi s-a părut... mult mai lung. 

— Ce-ai visat? întrebă Coilla şovăitoare. 

— Fata... era acolo. Stryke era încă ameţit. Mi-a spus 
nişte lucruri pe care le-am înţeles cât de cât... dar nu 
complet. Îi surprinse privirea. Nu te uita aşa la mine. 

Coilla ridică braţele să-l potolească. 

— Sunt doar puţin nelămurită, atâta tot. Ce-ai mai visat? 

Stryke încruntă din sprânceană, şocat de amintiri. 

— Mi-a spus că-i par... ireal. 

Neavând altceva mai bun de zis, jderiţa replică: 

— Păi, de ce să nu existe visuri în visuri? 

Asta era prea complicat pentru Stryke. 

— Şi ne-am întrecut într-o luptă prietenească, adăugă el. 

Coilla ridică din sprâncene, conştientă că, în anumite 
ocazii, o astfel de luptă însemna un flirt. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Dar e vorba de cineva dintr-un 
vis! 

— Poate că ai creat femeia perfectă, îndrăzni Coilla 
precaută. În mintea ta. 

— Da, iar asta sigur dovedeşte că-s în toate minţile, 
ripostă Stryke ironic. 

— Nu, nu, nu. Nu asta am vrut să spun. Într-un fel, e de 
înţeles. Nu ţi-ai găsit până acum nicio pereche. Puţini dintre 
noi şi-au găsit, cu traiul pe care îl duc. Dar nu-ţi poţi nega... 
dorinţele naturale la nesfârşit. Aşa că ţi se întâmplă în vis. 

— Cum te poţi gândi la o unire cu cineva care nu există? 
Dacă nu cumva sunt pe jumătate nebun. 

— Nu eşti, crede-mă. Poate că femeia asta din vis e ceea 
ce vrei, nu ceea ce poţi avea. 

— Mie nu mi se pare aşa. Şi, totuşi... Nu ştia cum să 
explice. Să-ţi zic un lucru care zău că mă scoate din sărite. 
Niciodată nu reuşesc să aflu cum naiba o cheamă. 


Se scurseră câteva ceasuri liniştite. 

Mai pe după-masă, Stryke trebui să poruncească încă o 
oprire, ca să-şi refacă provizia de apă şi mâncare pentru 
ultima parte a călătoriei la Ruffets View. Fură trimise 
grupuri să vâneze şi să pescuiască. Alţii primiră sarcina să 
strângă lemne, rădăcini şi fructe. 

Coilla nu primi nicio îndatorire. Stryke o trase bine la o 
parte de ceilalţi şi se aşezară amândoi lângă un desiş, în 
partea dinspre ocean a golfului. 

— Ce este? întrebă jderiţa, crezând că Stryke vrea să-i 
vorbească iar despre visele lui. 

— Am observat ceva mai devreme. Nu ştiu ce să cred. 

Duse mâna în sacul de la centură şi scoase stelele, apoi le 
aşeză una lângă alta în faţa lor, pe iarbă. 

— Mă uitam la ele şi... Hai să văd dacă mai reuşesc o 
dată. 

Luă steaua de culoarea nisipului, cu şapte spiţe, de la 
Homefield, apoi pe cea albastră cu patru spiţe, de la 
Scratch. Cu privirea foarte concentrată, apropie 
artefactele. Se jucă cu ele un minut-două. 

— Nu ştiu dacă... Se auzi un declic înăbuşit. Aha! Uite! 

Stelele se uniseră, ţinute la un loc de spiţe, deşi era greu 
de înţeles cum. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Coilla. 

— Nu sunt sigur, ca să fiu sincer. 

Îi dădu şi ei stelele împreunate. 

Nici de aproape nu reuşi jderiţa să descopere 
mecanismul care unea cele două obiecte. Totuşi, ele se 
îmbucau perfect, încât părea să fi fost gândite ca unul 
singur. 

— Nu se poate, murmură ea, răsucindu-le în palmă. 

— Ştiu. Ai impresia că nici n-ar trebui să se poată, nu? 

Jderiţa încuviinţă pierdută, absorbită de mister. 

— Cine le-a creat trebuie să fi fost tare deştept. 


Nici ea nu crezu ceea ce tocmai spusese. Nu mai întâlnise 
un artizan atât de priceput. Jucându-se cu ele, întrebă: 

— Şi se despart la fel de uşor? 

— Trebuie să le scuturi puţin şi să ai putere. Poate pentru 
că nu ştiu eu cum se desprind. 

Stryke întinse mâna dreaptă şi Coilla îi puse stelele în 
palmă. 

— Dar se potrivesc, nu? De parcă pentru asta au fost 
plămădite. Nu-i doar o întâmplare, aşa-i? 

— Nu, nu cred. Jderiţa nu-şi putea lua ochii de la ele. Şiai 
descoperit din întâmplare că se unesc? 

— Cam aşa ceva. Cum ţi-am zis, mă uitam la ele şi, dintr-o 
dată... am ştiut. Mi s-a părut evident. 

— Ai talente ascunse. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap. 

Coilla se uita întruna la instrumente. Unite cum erau, 
parcă sfidau logica. 

— Dar oare ce înseamnă unirea lor? 

Stryke scutură din umeri. 

— Nu ştiu. 

— Bineînţeles, ţi-ai dat seama că, dacă se potrivesc 
două... 

— ... se potrivesc şi celelalte. N-am avut timp să încerc. 

— Ai acum. 

Stryke întinse mâna, apoi se răzgândi. Îl oprise un foşnet 
din tufele de sub ei. Se ridicară amândoi în picioare. 

Tufele se dădură la o parte şi din ele, la nici doi metri, 
apăru o siluetă. 

— Tu! strigă Coilla, ducând imediat mâna la sabie. 

— Ce dracu”! tună Stryke. 

— Ţi-am promis că o să ne mai întâlnim, îi aminti Micah 
Lekmann. 

— Perfect, clocoti jderiţa, recăpătându-şi echilibrul. Acum 
pot să-mi termin treaba. 

Vânătorul de recompense îi ignoră ameninţarea şi privi 
stelele. 


— Ce frumos din partea voastră să le pregătiţi pentru 
mine! 

— Dacă le vrei, vino şi ia-le! replică Stryke cu glas de 
gheaţă. 

— Ai auzit, Greever? strigă Lekmann. 

Al doilea om ieşi din tufe şi veni lângă Stryke şi Coilla. O 
lamă zimţată îi proteja mâna artificială, iar în cea bună 
ținea un cuţit. 

— Ce-i asta? rânji Coilla. O adunare de ticăloşi? 

Aulay îi aruncă foc din priviri. 

— Vezi, Greever? zise Lekmann. Dezbină şi învinge. 

Arătând spre Coilla cu vârful săbiei, Aulay vorbi răguşit: 

— E vremea să plăteşti, bestie. 

— Oricând eşti gata, Chiorule. Sau Ciungule? Sau Fără- 
ureche? 

Aulay fierbea de furie. 

— Ăla prost unde-i? întrebă Stryke. 

— Celălalt prost, îl corectă Coilla. 

Alte tufe se dădură la o parte şi Blaan îşi făcu apariţia 
dintre frunzele dese. Căra un ciomag zdravăn din lemn 
uscat, cu măciulie din ţepuşe. 

Niciun alt jder nu se vedea prin preajmă. 

— Nu vrem decât să vă luăm capul, vorbi Lekmann cât se 
poate de firesc, şi apoi să le luăm pe ele. Arătă spre stele. 
Aşa că haideţi să nu facem prea multă hărmălaie, ce ziceţi? 

— Nici prin cap să nu-ţi treacă, îi zise Coilla. 

Armele alunecară din tecile unsuroase. Stryke şi Coilla se 
aşezară spate în spate; jderiţa alese să stea cu faţa la Aulay. 
Stryke îi luă pe Lekmann şi Blaan. 

Vânătorii de recompense atacară. 

Stryke izbi sabia amenințătoare a lui Lekmann. Armele 
zornăiră rapid, o dată, de două ori, de trei ori. Omul se 
retrase scurt, iar jderul prinse prilejul să se răsucească iute 
şi să-l pocnească pe Blaan în stomac. Matahala se îndoi de 
la mijloc şi mai că rămase fără suflare. Stryke îşi ciocni iar 
sabia de a lui Lekmann. 


O încăierare furtunoasă, cu patru arme, se stârni în 
partea Coillei. Ca să fie pe potriva adversarului, se 
înarmase cu sabie şi cuţit. Acum se angajase într-o ploaie de 
lovituri şi contralovituri. Săbiile se arcuiră deasupra 
capetelor şi ameninţară măruntaiele. Împunsăturile fură 
evitate prin fandări laterale, izbiturile fură deviate. Lamele 
se ciocniră şi Coilla zvârli din bocanc precum măgarul din 
copită şi-l izbi pe om în fluierul piciorului. Acesta ţopăi 
înapoi, furia lui izbucnind într-o revenire rapidă, gata să 
taie gâtul jderiţei, însă ea îi devie atacul şi răspunse fără 
întârziere. 

Blaan îl înghesuia din nou pe Stryke. Ferindu-se de sabia 
lui Lekmann, jderul se răsuci şi-i tăie calea zdrahonului cu 
sabia. Rată la mustață, dar reuşi să-l ţină puţin la distanţă. 
Pe urmă trecu iar la agresorul cu spadă. 

Aulay înfrunta curajos lama fulgerătoare a Coillei şi-i 
străpunse apărarea. O lovitură de cuţit dată cu reverul mai- 
mai că atinse faţa jderiţei, care avu norocul să scape şi de 
atacul primit la piept, îşi reveni şi reacţiona cu o combinaţie 
care-l obligă pe adversar să bată în retragere. Cât acesta 
încă nu-şi recăpătase echilibrul, ea sări în faţă şi-i trase o 
lovitură de sabie care ar fi trebuit să-l spintece în două. Însă 
nu reuşi decât să-i taie mâna artificială, împrăştiind scântei 
albastre şi sporind furia omului. 

Stryke fu nevoit să aleagă. Amândoi adversarii erau 
destul de aproape ca să-l rănească serios şi trebuia să 
hotărască pe care dintre ei să-l elimine mai întâi. Blaan 
hotări în locul lui. Ciomagul lui cobori într-un arc şi i-ar fi 
zdrobit capul jderului, dacă acesta nu l-ar fi păcălit cu jocul 
de picioare. Lama lui ţâşni ca o viperă şi străpunse braţul 
lui Blaan, care scoase un urlet mai mult de furie decât de 
durere. 

Coilla şi Aulay luptau pe picior de egalitate. Loveau cu 
toate puterile, cotropind adversarul ca să-i spargă 
apărarea, amândoi arşi de setea de sânge. 


Profitând că Stryke e ocupat cu Blaan, Lekmann se lansă 
într-o suită de lovituri. Jderul se ţinu tare pe poziţie, 
respingând fiecare atac. Pe urmă dădu el năvală asupra lui 
şi-l împinse înapoi pas cu pas. Avea şanse mari să-l omoare, 
însă i le ruină Blaan. Cu sângele şiroindu-i din rană, 
răsucind ciomagul, matahala se vâri iar în luptă. Stryke îl 
izbi din lateral. Rată, dar tot reuşi să-l împingă în tufe. 

Blaan se pregătea să se încaiere din nou, când se 
cutremură din tot trupul. Se îndepărtă de tufe cu paşi 
ţepeni şi cu ochi aprinşi. Încă un pas şi i se dezvălui soarta. 

Avea un topor înfipt în spinare. 

Luptătorii înţepeniră locului. Coilla şi Aulay, Stryke şi 
Lekmann bătură în retragere şi rămaseră cu gura căscată 
când Blaan încerca să se târască spre ei. 

Haskeer ţâşni din tufişuri şi risipi vraja. Jup şi câţiva 
răcani îl urmară îndeaproape. 

Lekmann şi Aulay se întoarseră şi-o luară la fugă, uluiţi 
de soarta lui Blaan. Tăişul toporului îi intrase adânc între 
omoplaţi şi pe spate i se scurgeau pârâiaşe rubinii, dar el 
tot mergea. Mânios, îl ţintea pe Haskeer. Reuşi să-şi ridice 
ciomagul. Năpustindu-se înainte, vru să-i crape capul 
sergentului orc. 

Haskeer şi Stryke acţionară deodată. Unul îl străpunse 
pe Blaan cu sabia în piept, celălalt în coaste. Apoi îşi 
eliberară armele din trupul uriaşului şi se uitară cum se 
prăbuşeşte greoi, cu capul în faţă. Pământul se zgudui. 

În tufe se produse agitaţie. Urcaţi pe cai, Aulay şi 
Lekmann o luară la goană pălind în stânga şi-n dreapta orcii 
care-i urmăreau pe jos. Stryke şi Haskeer se aruncară la o 
parte şi călăreţii trecură printre ei. Coilla aruncă un cuţit 
din fugă. Arma vâjâi pe lângă umărul lui Aulay. Vânătorii de 
recompense dădură pinteni cailor şi fugiră de mâncară 
pământul de-a lungul golfului. 

— Mergem după ei? întrebă Coilla printre gâfâituri. 

— Până când ajungem noi la cai, sunt deja duşi, socoti 
Stryke. Lasă-i să plece. Îi prindem noi altă dată. 


— Poţi să pui rămăşag, replică jderiţa. 

Stryke adună stelele, apoi se întoarse spre Haskeer. 

— Bună treabă, sergent. 

— Plăcerea mea. Oricum, îi eram dator. 

Sergentul merse la cadavrul lui Blaan, se propti cu 
piciorul de spatele lui şi smulse toporul. Apoi se aplecă şi-i 
curăţă lama cu smocuri de iarbă. 

Jup se apropie şi el şi cercetă îndelung muntele de om. 

— Viermii o să aibă parte de-o masă pe cinste azi. 

— În golful ăsta se îngrămădeşte tot mai multă lume, se 
plânse Coilla. 

— Da, o aprobă Stryke, se pare că avem o groază de 
peţitori pe urmele noastre. 

— Şi să nu cumva să crezi că o să ne meargă mai bine, îi 
preveni Jup. 


11 


Se însera când ceata ajunse la Ruffets View. 

Ghiciră apropierea aşezării când zăriră o coastă de deal 
cu o pantă foarte înclinată. În suprafaţa de calcar fuseseră 
crestate desene: un dragon stilizat, un vultur cu aripile 
deschise şi o clădire obişnuită, cu pilaştri în faţă. Desenele 
erau proaspete, contururile luceau în lumina amurgului. 

Aşezarea se întindea într-o vale mică, aproape de țărm. 
Un afluent şerpuia pe lângă ea şi o platformă de lemn 
fusese construită pe malul de partea taberei. De ea erau 
legate câteva canoe şi pirogi. 

Apropiindu-se cu precauţie, ceata ajunse la un deal de pe 
care se vedea aşezarea. Stryke puse doi răcani să grijească 
de cai, pe urmă îi conduse pe restul jderilor în vârful 
dealului. 

De-a lungul anilor, Ruffets View ocupase mai toată valea. 
Era o aşezare apărată de ziduri. Suporturi de lemn înalte 
înconjurau comunitatea care se întindea. Ici-colo, scoteau 
capul peste ziduri câteva turnuri de pază, ca nişte colibe 
ridicate la rang de palat. Se vedeau mai multe porţi, toate 
deschise. 

— Nu par să se creadă ameninţaţi, observă Coilla, 
arătând spre porţi. 

— Dar aşezarea e clar gândită ca să fie apărată, zise 
Stryke. Nu-s chiar proşti. 

— E-un loc al naibii de ciudat, hotărî Jup. 

Ceea ce văzură înăuntrul perimetrului întărea părerea 
piticului. Un şir de cioburi compactate se alinia de-a lungul 
zidurilor, pe interior. Pe partea opusă erau nişte cocioabe şi 
locuinţe umile, majoritatea din lemn, câteva din piatră, 
ardezie şi chiar împletitură de nuiele. Altele păreau clădiri 


de locuit, dar ceva mai răsărite decât construcţiile de pe 
marginea interioară. 

În mijlocul aşezării se aflau priveliştile cele mai 
neobişnuite. Acolo erau trei luminişuri alăturate, foarte 
întinse. În cel din stânga trona a doua clădire ca înălţime 
din Ruffets View: o piramidă de piatră mai înaltă decât 
zidurile exterioare. În loc să aibă vârful ascuţit, o încorona 
un platou şi fortificaţii scunde. Stropii de ploaie căzuţi nu 
demult sclipeau pe marginile piramidei. 

În spaţiul nivelat din dreapta ei se ridica o clădire 
neterminată. Partea de sus a scheletului de lemn se vedea 
printre schele. Dedesubt, faţada fusese zidită probabil din 
marmură gri cu alb. Se înălţau stâlpi. Era limpede că 
desenul pe care-l văzuseră mai devreme aducea vag cu ea. 
Îşi ziseră că e templul amintit de Katz. 

Dar priveliştea din luminişul central, cel mai mare, le tăie 
jderilor respiraţia. 

Zona era încercuită de bolovani uriaşi, albăstrii, 
majoritatea grupaţi câte doi. Cât o casă de înalţi, sprijineau 
câte doi un altreilea, aşezat orizontal. Îţi dădeau impresia 
unei suite de arcade înalte şi înguste. 

— Cât le-o fi luat să le ridice? se minună Alfray. 

— Oamenii sunt nebuni, declară Haskeer. Ce risipă! 

Alţi bolovani, mai scunzi, dar tot masivi, zăceau în 
interiorul cercului, fără să urmeze un tipar anume. Coilla 
studie îndelung ceea ce se afla în mijloc. 

— Uimitor, şopti ea. 

— N-ai mai văzut din astea? o întrebă Alfray. 

Jderiţa scutură din cap. 

— Nici eu, zise Jup. 

— Eu am mai văzut una sau două, recunoscu Alfray, dar 
nu aşa de mari. 

În centrul cercului se aflau alţi bolovani albăstrii, zece la 
număr, aşezaţi în formă de pentagramă. 

Din mijlocul lor ţâşnea un izvor fierbinte de magie. 


Era tăcut şi scânteia ca un curcubeu vertical, dar părea 
făcut din aburi şi din cauza asta se ondula şi dansa. 
Marginile unduioase sclipeau într-o paletă de culori 
schimbătoare, puţin mai închise. Aerul din preajmă se 
tulbura ca într-o zi toridă. 

Jderii rămaseră fără cuvinte în faţa spectacolului 
nemaivăzut. În cele din urmă, Jup spuse: 

— Probabil că magia e foarte puternică aici, dacă 
ţâşneşte atât de multă şi umple pământul. 

— Dar trebuie refăcută neîntrerupt, îi aminti Alfray. 
Aparține pământului, îl hrăneşte, nu trebuie să se scurgă 
din el. 

În aşezare se foia o mulţime de oameni, toţi cu un scop 
anume. Se buluceau pe străzi, conduceau cai, mânau 
căruţe, făceau comisioane. Mai mulţi roiau în jurul 
templului, lucrând lemnul şi piatra, făcând un zgomot de- 
abia auzit. 

Coilla se întoarse către Stryke. 

— Ce facem? 

Căpitanul era fascinat de incredibilul flux magic, dar 
reuşi să-şi desprindă privirea de la el. 

— Păi, cei de-aici sunt Mani. Ar trebui să fie mai primitori 
cu rasele străvechi. 

— Vorbeşti de oameni, îi reaminti Haskeer. Nu te poţi 
baza pe faptele lor. 

— Haskeer are dreptate, fu de acord Alfray. Dacă se 
hotărăsc să ne primească cu duşmănie? 

— Avem două posibilităţi, socoti Stryke. Fie sunt 
prietenoşi, şi atunci ne putem târgui cu ei pentru stea, fie 
sunt duşmănoşi, şi atunci nu avem cum să înfrângem atâta 
amar de oameni. Aşa că putem la fel de bine să fim deschişi 
şi să intrăm în aşezare cu steagul alb. 

Coilla încuviinţă din cap. 

— Sunt de acord. La urma urmei, Katz a intrat acolo. Aşa 
că cel puţin piţuşii sunt bine-veniţi. 


— Dar nu uita ce-a spus Katz, interveni Jup. Construiesc 
templul ca să protejeze steaua. Dacă se dau atâta peste cap 
pentru asta, nu cred că vor să se despartă de ea prea uşor. 

— Aşa-i, zise Alfray. N-o să-i păcălim cu câţiva saci de 
cristal. 

— Uite încă o idee, propuse Coilla. Dacă ţin atât de mult 
la steaua lor, cât de înţelept e să ne plimbăm printre ei cu 
încă patru? 

— Păi, n-o să strigăm în gura mare că le avem, o asigură 
Stryke. 

— Nu, dar ce-i opreşte să ne percheziţioneze cu forţa? 

— Poţi să laşi stelele cu doi jderi aici, Stryke, propuse 
Alfray. 

— Nu-mi prea convine. Nu că n-aş avea încredere în orice 
membru al cetei. Numai că oricine ar rămâne cu ele ar 
putea fi atacat de o forţă mai numeroasă. Prefer să le iau cu 
mine. 

Coilla îşi zise că nu acesta era motivul, ci pur şi simplu 
Stryke nu se putea despărţi de ele, dar îşi ţinu gura. 

— Tu chiar vrei totul sau nimic, nu? 

Stryke nu-i răspunse. 

Vorbi Haskeer: 

— Tot aşa s-a întâmplat şi la Trinity, nu? De ce nu putem 
să procedăm ca acolo? 

— Nu, refuză Stryke. Acum e altceva. La Trinity erau 
pitici şi Jup s-a putut amesteca printre ei. Vede cineva pitici 
acolo, jos? Nu. Deci e clar că nu mai sunt alţi peşti ca noi 
printre care să ne învârtim fără griji. 

Poate că jderilor li se păru ciudată comparaţia, dar îşi 
ţinură părerea pentru ei. 

— Şi-atunci, care-i planul? 

— Eu zic că, dacă porţile sunt deschise şi nu se văd 
patrule, cei de jos încearcă să trăiască în pace. Să coborâm 
la ei. Să-i spionăm puţin. Să vedem cum sunt oamenii. 

— Şi să încercăm să le ciordim steaua, îl completă Jup pe 
căpitan. 


— Dacă trebuie. Dacă nu vor s-o dea la schimb sau să 
asculte de glasul raţiunii. 

— Rațiunea e de partea noastră? întrebă piticul maliţios. 

— Vreau să mai chibzuiesc la asta, le spuse Stryke 
jderilor. Se uită la cer. Ori intrăm chiar acum, înainte de a 
se întuneca, ori aşteptăm până în zori. Eu zic să aşteptăm. 

Ceilalţi văzură că şeful lor luase deja o hotărâre. O 
acceptară. Alfray însă îl avertiză pe Stryke: 

— Ai zis chiar tu că e multă mişcare prin părţile astea. Nu 
e bine să zăbovim prea mult. S-ar putea să ne trezim că vin 
duşmanii să ne ia gâtul. 

— Ştiu. O să punem pază dublă şi cine doarme o să 
doarmă iepureşte. 


Pe alt deal, Kimball Hobrow era stăpânit de însufleţire şi 
plin de elan. 

„... mărşăluind sub flamura Domnului nostru 
Atotputernic!” urlă el. 

Răcnete explodară din multe glasuri la auzul vorbelor 
sale. 

Hobrow stătea lângă Mercy, scăldat în licărele trimise de 
lumina tainică a torţelor care-l încadrau. În faţa celor doi se 
întindea o armată uriaşă, un ocean de feţe omeneşti şi de 
făclii ridicate. Custozii lui alcătuiau primele rânduri, mândri 
de poziţia lor. 

— Ceasul izbăvirii noastre e aproape!, promise Hobrow 
mulţimii. Ne trebuie doar voință, fraţii mei, să mergem 
înainte şi să-i nimicim pe păgâni! Să zdrobim oasele acelor 
Mani disidenţi şi ale păgânelor rase străvechi! lar eu am 
această voinţă! 

Încă un val de urale se înălţă spre el. Lăncii şi steaguri 
împunseră aerul. 

— Eu am această voinţă şi Domnul creaţiei mi-a dat 
umeri laţi, ca s-o port pe ei! 

În toiul uralelor, Hobrow scrută mulţimea şi făcu un 
adevărat spectacol din asta. Avea de partea lui o gloată de 


lepădături şi custozi, Uni din tărâmuri îndepărtate care au 
răspuns la chemarea lui, şi o mână de clanuri de pitici. Dar 
pe toţi îi însufleţea Duhul Sfânt. În afară de pitici, care 
veniseră pentru bani. 

— Avem mulți duşmani, avertiză Hobrow, căci ciuma 
neagră a ticăloşiei e peste tot! Chiar în timp ce vă vorbesc, 
0 asemenea nenorocire ne-a luat-o înainte în cruciada 
noastră spre Ruftfets! O cunoaşteţi! E Târfa din scripturi, 
vipera din Regatul pământesc al Domnului! Dar împreună, 
o vom pune la pământ! 

Gloata îşi slobozi încuviințarea în huiduieli ca bubuitul de 
tunet. 

— Suntem mulţi şi vom fi şi mai mulţi! Mărşăluim înainte 
pentru viitorul raselor noastre! Trebuia, cel puţin 
deocamdată, să-i includă şi pe ticăloşii de pitici. Pentru 
copiii noştri! Ridică braţul ca să îndrepte ochii gloatei spre 
privirea nenorocită a lui Mercy. Pentru sufletele noastre 
nemuritoare! 

Hărmălaia care cuprinse armata scula şi morţii din somn. 


Trei-patru sute de cadavre de oameni umpleau câmpul 
de luptă, pe lângă nenumărați cai şi animale de povară. 
Căruţe răsturnate, unele cuprinse de flăcări, zăceau ca 
nişte insulițe în vârtejul măcelului. 

Jennesta privea spectacolul neinteresată, în timp ce 
soldaţii ei se plimbau printre morţi la lumina torţelor, 
jefuind şi ucigându-i pe răniţi. 

Mersadion, cu faţa bandajată, o invită să sărbătorească 
mica victorie. 

Regina nu avea niciun chef. 

— Blestemaţi să fie! 'Tâmpiţii ăia care-au năvălit peste noi 
n-au făcut decât să ne întârzie. Nimic nu e mai important 
decât ceata şi instrumentele. 

Uitând de sine, folosise un cuvânt pe care nu-l mai rostise 
până atunci faţă de el. Generalul îşi formase o idee despre 
însemnătatea lui, dar se strădui să nu se arate. 


— Cu ultimele puteri, unul din duşmani a spus, doamnă, 
că armata aceasta merge să se unească cu alta, mai mare, 
de Uni. 

— Unde? 

— N-am reuşit să aflăm, doamna mea. Dar credem că nu 
departe de aici. 

— Atunci sporeşte siguranţa, întăreşte paza. Fă ce ai de 
făcut. Nu mă deranja cu prostiile astea. Se înfurie brusc. 
Du-ne odată la Ruffets View! 

Îl concedie dintr-un gest. Mersadion se îndepărtă în 
noapte, hrănindu-şi propria furie crescândă. 

Un pârâu curgea în apropiere. Jennesta smulse o torţă 
din suport şi se duse la mal, ca să mediteze în linişte. 

Torța, înfiptă în pământ lângă ea, arunca scântei pe apa 
întunecată. După o vreme, Jennesta observă că reflexiile 
torţei căpătau contur tot mai clar. Desenul de la suprafaţa 
apei se schimbă brusc, devenind mai strălucitor. Apa şi focul 
se uniră într-un vârtej. 

Mai degrabă resemnată şi plictisită decât surprinsă, 
Jennesta privi cum se încheagă un chip. În urma morţii lui 
Adpar, nu era nevoie de un mediu pretenţios dacă Jennesta 
şi sora ei rămasă în viaţă voiau să stea de vorbă. Problema 
era că amândouă se putea contacta foarte uşor. 

— Tu-mi lipseai, Sanara. 

— Nu te poți ascunde de consecinţele faptelor tale. 

— Ce ştii tu despre faptele mele, măi, lingură-n toate? 

— Știu că ticăloşia ta a omorât-o pe sora noastră. 

Jennesta îşi zise că, dacă i s-ar ivi ocazia, şi-ar omori şi a 
doua soră. Asta şi avea de gând. 

— Ar trebui să te bucuri de ce-am făcut. Am împuţinat 
numărul tiranilor din lume. Astfel de lucruri sunt cele care 
te încântă, nu? 

— Ipocrizia ta mă lasă fără suflare. Nu-ţi dai seama că 
mulţi te consideră pe tine tirana tiranilor? 

Jennesta îşi luă o mină flatată. 

— O, serios? 


— Ştii foarte bine că eşti cel mai cumplit despot. 

— Mai rea decât unica zeitate stupidă a Uni? Mai dură 
decât urmaşii zeului aceluia neiertător? 

— Acum te asemuieşti cu zeii? 

— Ştii ce vreau să spun. Oricum, unde sunt dovezile că 
blestematul ăla de zeu Uni există? 

— Ai putea întreba acelaşi lucru despre zeii raselor 
străvechi. 

— Acum cine se aşază pe sine deasupra zeilor? întrebă 
Jennesta ironică. Dar, ia zi, ai venit numai ca să mă 
ocărăşti? Am treabă, să ştii. 

— Îi goneşti până şi pe cei care vor să te ajute. 

Îi goneşti pe toţi. 

— Sunt încă destul de puternică pentru a obţine ce 
trebuie. 

— Poate. Şi bănuiesc că ar trebui să fiu mulţumită că, în 
timp, sprijinul tău îşi va pierde vlaga. 

— Voi obţine ce doresc cu mult înainte de asta şi atunci 
nu voi mai avea nevoie de adepţi cu trup. 

— Au intrat şi alţii în joc, jucători mai puternici. Iar 
printre ei s-ar putea să se numere şi cineva de care ar 
trebui să te temi. 

— Cine? se răsti Jennesta. Cine ar îndrăzni? Uni, Mani, 
fanatici religioşi? Sau orcii ăia pe care-i caut? O ceată de 
fugari care nici măcar nu îndrăznesc să mi se opună? 
Sălbaticii ăia tâmpiţi? 

— Îi dispreţuieşti, dar, până acum, au reuşit mai multe 
decât tine în întreprinderea asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Am spus destule. 

— Au mai mult decât un instrument acum, asta e, nu? 

Jennesta nu se strădui deloc să-şi ascundă disprețul din 
voce. Sanara nu răspunse. 

— Tăcerea ta spune tot, surioară. Ar trebui să-ţi 
mulţumesc. Acum ştiu că, dacă-i prind pe jderi, voi fi mai 
bogată decât am crezut. Au făcut ei treaba în locul meu. 


— 'Te joci cu moartea şi pedeapsa veşnică. 

— Asta-i tot? Eu sunt stăpâna lor, Sanara, a amândurora, 
şi nu mi-e frică de niciuna. 

— Vom vedea. Dar de ce să produci atâta suferinţă? Mai 
ai timp să te îndrepţi. 

— Of, du-te şi cântă pe la alţii, plângăcioasă nenorocită! 

— Să nu spui că nu te-am avertizat. 

— Mi-ai luat vorba din gură, rosti Jennesta ameninţător, 
apoi îşi flutură mâna prin apă şi întrerupse legătura cu sora 
ei. 

Recunoscu în sinea ei că a-i pregăti Sanarei aceeaşi 
soartă ca lui Adpar nu va fi la fel de simplu. Protecţia 
Sanarei era mult mai greu de străpuns. Dar se hotări să-şi 
treacă această sarcină cât mai sus pe lista cu treburi 
urgente. 


Stryke şi ceata lui erau încă pe deal când se crăpă de 
ziuă. 

Soarele care răsărea trimitea săgeți spre clădirile de 
dedesubt. Păsările ciripeau. 

Cei care dormiseră cu rândul începeau să se trezească. 
Stryke nu lipise geană de geană. Nici Coilla nu prea 
dormise. 

— Nu se odihnesc niciodată? se minună ea, arătând cu 
capul spre aşezarea oamenilor. 

Aceştia se foiau cu treburi, chiar la ora aceea. Duceau 
materiale cu căruciorul la templu şi ridicau schelele. 

— Sunt foarte harnici, îi zise Stryke. Au lucrat la 
construcţie toată noaptea. 

Şi în afara porţilor se vedeau oameni. Unii pe jos, alţii 
călăreau de-a lungul zidurilor. Jup vorbi printre căscaturi: 

— Deci se pare că au totuşi patrule. 

— Ar fi proşti să n-aibă, mormăi Haskeer. 

Alfray se întinse. 

— Ai hotărât ce-o să facem, Stryke? 

— Mergem la ei deschişi şi paşnici. 


— Dacă aşa zici tu. 

— Eşti cam nesigur. 

— Toţi suntem, puţin, îi spuse Coilla căpitanului. Ne lăsăm 
la îndemâna norocului, dacă lucrurile nu merg bine. 

— Ce altceva putem face? Aşa cum v-am zis... 

Stryke se uită peste umăr în jos, pe deal, departe de 
aşezare, cu o expresie concentrată. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? îl întrebă Coilla. 

— Stryke? interveni şi Alfray. 

— Vine cineva. 

Haskeer se holbă la el. 

— Hă? 

Atunci îi văzură. Un grup mare de călăreţi mergeau spre 
vale. 

— Pe toţi zeii! exclamă Jup. Trebuie să fie vreo două sute. 

Coilla îşi duse mâna streaşină la ochi. 

— Şi sunt orci. 

— În numele Celor Patru, chiar sunt orci, confirmă Alfray. 
Ce crezi că vor, Stryke? 

— Dacă ne-a părăsit norocul, e altă oaste de-a Jennestei, 
trimisă în căutarea noastră. 

— Ne-au văzut, îi anunţă Stryke. 

Câţiva călăreţi scuturau din scuturi şi săbii. 

— Nu par duşmănoşi, zise Jup. 

— Dacă n-o fi o capcană, avertiză Haskeer. 

— Ţi-am zis eu, Stryke! Ai văzut în viitor! 

— Ce vrei să zici? 

Stryke era cam stânjenit. 

— Ai ştiut că vin înainte de a-i vedea noi. N-au făcut 
zgomot? Aşa că de unde-ai ştiut? 

— Am avut 0... presimţire. Căpitanul ştia că toţi ochii sunt 
îndreptaţi asupra lui. Ce s-a întâmplat, voi nu vă încredeţi 
niciodată în instinct? 

Alfray arătă din cap spre călăreţi. 

— Nu-i momentul pentru asta. Ce facem cu ei? 

Stryke oftă. 


— Cobor la ei. Tu şi Coilla veniţi cu mine, împreună cu 
patru răcani. 

Se întoarse spre Jup şi Haskeer. 

— Voi doi sunteţi la comandă până ne întoarcem. 

Poate că vreunul dintre jderi îşi zise că-i o idee proastă, 
dar nu comentă nimeni. 

Stryke, Coilla şi Alfray coborâră dealul, luându-i pe 
Orbon, Proog, Vobe şi Finje în drum. 

Ajunseră la poalele dealului odată cu orcii călăreţi. 
Aceştia arătau paşnici. Mulţi zâmbeau. Stryke crezu că le 
vede pe două dintre gărzile lui Katz de la Drogan. 

Un caporal din primul rând părea că-i conduce pe orci. Îi 
salută: 

— Eu sunt Krenad. Bun găsit! Tu eşti Stryke, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Tu eşti cel cu care am venit să ne unim. 

— Nu adun ostaşi. 

Expresia caporalului îşi mai pierdu din încântare. 

— Ascultă-l până la capăt, Stryke, şopti Coilla. 

Căpitanul vorbi din nou, de data asta mai împăciuitor: 

— De unde sunteţi? 

— De peste tot, căpitane. Cei mai mulţi dintre noi au 
dezertat din oastea Jennestei. Restul ni s-a alăturat pe 
drum. Şi mai vin şi alţii, nu încape îndoială. 

— De ce? De ce stăruie atâţia să mă urmeze? 

— Eu aş fi zis că-i de la sine înţeles, domnule, răspunse 
caporalul nedumerit. 

— De unde aţi ştiut unde suntem? interveni Alfray. 

— De la Jennesta, într-un fel. 

— Ce? se miră Coilla. 

— Vine încoace cu armata ei. Una mare de tot. Şi nu toţi 
războinicii pe care îi conduce îi sunt necredincioşi, ca noi. 
Nici pe departe. Călătorind cu puţine poveri, am întrecut-o. 
V-a prins urma de-o vreme şi v-a zărit unul dintre călăreţii 
ei de dragoni. 


— Păi, ştiam că se îndreaptă spre Drogan, recunoscu 
Alfray. 

— Odată ce-aţi fost văzuţi coborând de-a lungul golfului, 
Jennesta s-a hotărât să ocolească pădurea, explică iute 
Krenad. 

— Măcar centaurii au scăpat de ea, zise Coilla. 

— O, ea pe voi vă vrea. Rău de tot. Şi asta nu-i tot. 

Jderiţa ridică o sprânceană. 

— Alte veşti proaste? 

— După ea mai vine o armată, tot aici. Sunt Uni, aşa 
credem noi. Amândouă oştile trebuie să ajungă aici într-o zi, 
două. 

— Rahat, aşa e, mormăi Coilla. 

Se întoarse către Stryke. 

— Nu-i poţi goni. Nu cu Jennesta şi naiba ştie cine e pe 
urmele noastre. 

Căpitanul nu ştia sigur ce să facă. 

— Suntem la capătul unei peninsule, dacă n-aţi observat, 
interveni Alfray. Dacă vom fi nevoiţi să scăpăm din 
închisoarea asta, nu ne strică puţin ajutor. 

Stryke chibzui la vorbele caporalului. 

— Hai, îl îndemnă Coilla. Logica militară singură îţi spune 
că aşa e bine. 

— Bine, se înmuie el. Deocamdată. Dar, până când punem 
lucrurile la punct, sunteţi sub comanda mea, caporal, ai 
înţeles? 

— Să trăiţi! Asta şi vrem. 

— Când începem să ne batem? se auzi un glas din 
mulţimea de orci. 

— Nu am de gând să ne luptăm! protestă Stryke. Apoi se 
adresă celor patru răcani jderi. Găsiţi-le un loc ostaşilor. 
Krenad, primeşti ordine de la ei ca şi cum ţi le-aş da eu. S-a 
înţeles? 

Krenad încuviinţă din cap. Stryke se întoarse şi începu să 
urce dealul, urmat de Coilla şi Alfray. 


— Fir-ar să fie, mormăi el. Cu aşa o oaste mare, Mani vor 
crede că am venit să-i atacăm. 

Coilla scutură din cap. 

— Nu neapărat. Nu dacă ne ducem la ei acum şi le 
explicăm situaţia. Le vorbim deschis, aşa cum ai spus. 

— Poate că sosirea orcilor e mâna providenţei, remarcă 
Alfray. 

Stryke îi aruncă o căutătură fioroasă. 

Jderiţa zâmbi. 

— Mi se pare că te-ai pomenit conducător, fie c-ai vrut, fie 
că nu, Stryke. 

Căpitanul privi înapoi, la războinicii nerăbdători. 

— Nu vreau să mi se întâmple beleaua asta. 

— N-ai de ales. Acum trebuie să-i faci faţă. 


12 


Pe jos, cu steagul alb în mână, Stryke se îndrepta spre 
porţile aşezării. Coilla, Alfray şi Jup veneau în spatele lui. 
Haskeer fusese lăsat la conducerea forţelor din afară. 

Douăsprezece gărzi Mani apărură la poartă când ajunse 
grupul lui Stryke. Purtau toate veste maro închis, pantaloni 
în carouri şi cizme de piele. Toate aveau săbii, iar două sau 
trei îşi trecuseră arcurile peste braţe. 

— Bun găsit! salută Stryke. Venim cu gânduri paşnice. 

Un ostaş cu bandă verde pe braţ era şeful. 

— Veniţi în pace, şi tot în pace vă vom primi şi noi, 
răspunse el, parcă citind dintr-un protocol. Schimbă tonul 
ceremonios şi întrebă: de ce aţi venit? 

— Să vorbim cu conducătorul vostru. 

— Nu avem un singur conducător. Avem un consiliu 
alcătuit din bătrâni, militari şi preoţi. Hotărârile se iau în 
comun. 

— Foarte bine. Atunci putem vorbi cu cineva din consiliu? 

— Nu refuzăm audienţe fără motiv, dar spuneţi-mi cu ce 
treabă aţi venit. 

— Nu vrem decât să fim apăraţi de zidurile voastre cât ne 
odihnim, înainte de a merge mai departe. 

— Aveţi o armată mare cu voi şi sunteţi orci. Chiar aveţi 
nevoie de protecţie? 

— Şi orcii trebuie să doarmă, iar acum vremurile sunt 
tulburi. Nu ameninţăm pe nimeni, îţi dau cuvântul meu. 
Suntem gata să ne predăm şi armele. 

Asta înclină balanţa în favoarea jderilor. 

— Cred că un orc nu face prea uşor o asemenea ofertă, 
spuse ofiţerul. Vă puteţi păstra armele. Dar vă previn că 
viclenia e întâmpinată cu forţă. 


Arătă spre unul din turnurile de pază, apoi spre altul, de 
partea opusă a porţilor. În ele stăteau câţiva arcaşi cu 
arcurile întinse. 

— Mişcările voastre vor fi urmărite. Arcaşii au ordin să 
tragă la orice semn de violenţă. Zâmbi uşor, parcă cerându- 
şi scuze. Înţelegeţi de ce e nevoie să ne luăm măsuri de 
precauţie. 

— Desigur. Aşa cum am zis, vremurile sunt tulburi. 

Ofiţerul înclină din cap, pe urmă îi conduse în aşezare. 

— Am început bine, murmură Coilla. 

Stryke nu apucă să-i răspundă, că le ieşi în faţă un alt 
comitet de primire: doi oameni, probabil bătrânii, şi un 
militar ţeapăn, ale cărui trei benzi verzi de pe braţ îi 
indicau rangul superior. Unul dintre bătrâni făcu un pas în 
faţă. 

— Eu sunt consilierul Traylor. Acesta este consilierul 
Yandell. Salutări. Comandantul Rellston ne conduce armata. 

Comandantul nu rosti o vorbă şi nu scoase nici măcar un 
zâmbet. Din câte îşi dădeau seama orcii când venea vorba 
de oameni, era în floarea vârstei, avea câteva fire cărunte 
pe cap şi o barbă deasă blondă. Ţinuta, maniera şi 
trăsăturile aspre îi dezvăluiau traiul de soldat. Îi scruta pe 
orci cu ochi severi. 

Stryke îşi aminti unde se află şi răspunse: 

— Salutări. Eu sunt Stryke. Ei sunt ofiţerii mei. Vă 
mulţumim că ne-aţi primit cu căldură. 

Rellston pufni. 

— Sunteţi jderii, nu? 

Nu era chiar o întrebare. Stryke ştia că n-are rost să 
mintă. 

— Da. 

— Am auzit că aţi provocat necazuri în mai multe părţi. 

— Nu căutăm necazuri şi, atunci când le-am provocat, le- 
am provocat printre Uni. 

Nu era întru totul adevărat, dar nu se făcea să fie absolut 
sincer. 


— Poate, replică Rellston sceptic. Daţi-mi voie să vă spun 
că noi nu încurajăm necazurile. Încercăm să trăim paşnic şi 
ne respectăm vecinii, dar, la apusul soarelui, vrem să fim 
lăsaţi în pace. Oricine se încaieră, mai ales dacă e de altă... 
rasă, are de-a face cu noi. 

Stryke se bucură că nu-l luase pe Haskeer cu el. Numai 
zeii ştiau cum ar fi reacţionat la îngâmfarea şi aroganţa 
comandantului. 

— Nu am venit cu gânduri rele, vă asigurăm. 

Cu gândul la stea, îşi zise că minţea cel puţin pe 
jumătate. 

— Ce vreţi de la noi? 

— Nimic care să vă facă rău. 

— Anume? 

— Nu vrem decât să ne odihnim într-un loc sigur. Nu vă 
cerem nici măcar mâncare sau apă. 

— Totuşi, acesta nu e un adăpost de caritate. 

— Nu uitaţi că luptăm pentru aceeaşi cauză. 

— E discutabil. 

Stryke nu muşcă momeala. În orice caz, comandantul 
avea dreptate. Înainte să se mai spună ceva, li se alăturară 
încă doi oameni, o femeie şi un băieţel. 

Femeia era înaltă şi slabă, cu păr negru lung, cu şuviţele 
lucioase prinse într-o cordeluţă cu pietre preţioase 
opalescente. Piele de culoarea piersicii, ochi albaştri-verzui. 
Se asortau cu haina lungă prinsă în curea şi modelul 
cizmelor din catifea fină. Avea un chip sincer şi părea 
prietenoasă. Din câte ştiau orcii şi piticii despre asemenea 
lucruri, trecea drept frumoasă printre semenii ei. 

Traylor spuse: 

— Ea este Krista Galby, înalta noastră Preoteasă. 

Stryke se prezentă. Ea îi întinse mâna. Gestul mai că-l 
făcu să tresară, neobişnuit cum era cu manierele oamenilor. 
Dar i-o luă cu grijă, atent să nu-i strângă prea tare degetele 
suave şi frumoase, şi i-o scutură. Mâna era moale şi caldă, 


cu totul altfel decât atingerea zdravănă, umedă şi lipicioasă 
a mâinii de orc. Ştiu să-şi mascheze bine dezgustul. 

— Aceştia sunt câţiva dintre faimoşii jderi, o informă 
Traylor pe preoteasă. 

— Nu mai spune! zise ea. Aţi umplut de sânge câteva 
nasuri în ultima vreme. 

— Numai cele care s-au băgat în ciorba noastră, spuse 
Coilla. 

Krista râse. Natural, deloc forţat. 

— Bine spus! Deşi, desigur, nu sunt de acord cu 
comportamentul violent. Dacă nu e bine justificat, adăugă 
ea. 

Coilla, Alfray şi Jup fură prezentaţi sub privirile 
dezaprobatoare ale lui Rellston. După aceea, Krista 
mângâie capul băiatului, ciufulindu-i părul de abanos şi 
făcându-l să zâmbească timid. 

— Ele fiul meu, Aidan. 

N-aveai cum să te îndoieşti că era fiul ei, chiar dacă erai 
orc. Moştenise bunătatea mamei şi trăsăturile ei 
atrăgătoare. Stryke socoti că împlinise şapte-opt 
anotimpuri. În plus, observă că Krista Galby se bucura de 
autoritate în aşezare. Ceilalţi, până şi comandantul, în felul 
său urâcios, se purtau respectuos cu ea. 

— Care e scopul vizitei voastre? întrebă ea. 

Stryke nu apucă să-i răspundă, pentru că atunci vorbi 
pentru prima oară consilierul Yandell: 

— Stryke şi ai lui doresc protecţia noastră. Se uită la 
Rellston. Comandantul are însă rezerve în privinţa asta. 

— Are dreptate să fie prudent când e vorba de siguranţa 
noastră, răspunse cu tact preoteasa, şi îi suntem, ca 
întotdeauna, recunoscători pentru vigilenţa lui. 

Stryke bănuia că e martor la un conflict hotărâtor între 
forţele spirituale şi cele temporale ale locului. Îşi zise că 
preoteasa se descurcă foarte bine. 

— Dar eu nu văd niciun motiv să ne îndoim de bunele 
intenţii ale musafirilor noştri, continuă ea, şi e o regulă a 


comunităţii noastre să primim cu căldură pe cei care vin la 
noi fără gânduri rele. 

Cei doi bătrâni înclinară din cap aprobator. 

— Le-aţi permite să stea aici oricât? întrebă Rellston. 

— Le voi permite să beneficieze de obiceiul înrădăcinat, 
comandante, şi să se bucure de ospitalitatea noastră timp 
de o zi. Voi răspunde pentru ei. Îţi convine, căpitane? 

— Nici nu ne trebuie mai mult, confirmă Stryke. 

Bătrânii se scuzară, spunând că au multe de 
supravegheat, şi plecară. 

Rellston zăbovi. 

— Aveţi nevoie de escortă, doamnă? întrebă el fără 
ocolişuri. 

— Nu, comandante, nu e necesar. 

Bărbatul le aruncă jderilor o ultimă căutătură încruntată 
şi plecă şi el. 

— Vă rog să-l iertaţi pe Rellston, rosti preoteasa. E un 
bun militar, dar îi lipseşte... să zicem că nu ştie să comunice 
cu celelalte rase. Nu toţi suntem aşa. 

Coilla schimbă subiectul. 

— E foarte multă activitate aici. Putem afla ce se 
întâmplă? 

Înalta Preoteasă arătă spre izvorul magic, al cărui fum se 
ridica deasupra acoperişurilor. 

— 'Tot ceea ce facem ţine de el. 

— Când a început? vru să ştie Alfray. 

— A fost o scurgere neînsemnată când s-a aşezat aici 
comunitatea noastră. Eu aveam vârsta lui Aidan pe atunci. 
E motivul pentru care întemeietorii ei au ales acest loc. 
Numai în ultima vreme s-a lărgit crăpătura cât o vedeţi 
acum. 

— Probabil că atâta energie scăpată face rău pământului, 
remarcă Jup. 

— Foarte rău. Dar nu am găsit nicio cale de-a o astupa. 
Aşa că am apelat la altă soluţie. 

— Şi care ar fi aceea? 


Preoteasa îi privi cântărind parcă răspunsul în minte. 

— Vă voi arăta, se hotări ea. Aidan, du-te înapoi la lecţii, îi 
spuse fiului său. 

Era clar că băieţelul ar fi preferat să rămână, dar se 
supuse privirii ei insistente. Fugi pe străzile aglomerate ale 
aşezării. 

Krista îi îndreptă pe jderi în direcţia opusă. Pe drum, Jup 
şopti: 

— Numai o zi... 

Stryke înclină scurt din cap. Ştia foarte bine că trebuie să 
se mişte repede ca să-şi atingă țelul într-un timp atât de 
scurt. 

Înalta Preoteasă îi conduse în inima aşezării. Pe drum, 
jderii fură obiectul curiozităţii, dar nu ostilităţii locuitorilor. 
Apoi o luară pe o cărare care ducea la templul pe jumătate 
construit. 

Era o clădire impresionantă, chiar neterminată. 
Materialul pentru faţadă era marmură, cum bănuiseră 
jderii, iar stâlpii care încadrau intrarea, şase la număr, erau 
înalţi cât stejarii. Un şir de trepte late duceau la o uşă 
dublă, păzită de suliţaşi. Interiorul era luminat cu felinare şi 
torţe şi se ghicea materialul acela preţios, sticla colorată. 
Sute de bărbaţi şi femei intrau şi ieşeau din clădire şi urcau 
pe schelele care o învăluiau. Căruţe aliniate aşteptau să li 
se descarce marfa. 

— Îmi pare rău, spuse Krista, dar nu permitem nimănui 
să intre, decât celor care participă la construcţie. Vizitatorii 
n-ar face decât să încetinească lucrul. 

Stryke suspectă că nu acesta era motivul. 

— E o realizare uimitoare, se minună Alfray, întinzând 
gâtul să vadă cupola neterminată a acoperişului. 

— Suntem foarte mândri de ea, rosti preoteasa. Ştiţi ceva 
despre sistemul nostru de aici? 

Jup vorbi în numele tuturor: 

— Doar că sunteţi Mani şi, ca noi, sunteţi devotați 
adevăraţilor zei, şi respectaţi Natura. 


— Aşa este. Dar aici, în Ruffets, am adăugat şi tradiţiile 
noastre celor vechi. Credinţa noastră este că Creaţia 
funcţionează ca o triadă. Privind lucrurile independent de 
religie, aşa ne conducem, hotărârile principale fiind luate 
de un consiliu care reprezintă Cetăţenii, Militarii şi Preoţii. 
Tot o triadă ne susţine şi viaţa spirituală: Armonia, 
Cunoaşterea şi Puterea. Arătă cu capul spre templu. 
Aceasta este Cunoaşterea. Haideţi să vă prezint Armonia şi 
Puterea. 

Intrigaţi, jderii o urmară pe o stradă spre sud. 

Ajunseră în luminişul din mijloc şi la cercul din bolovani 
albaştri. De aproape, mărimea lor te impresiona şi mai 
mult. 

Însă izvorul magic era şi mai impresionant. 

— Energia e foarte puternică aici, spuse Jup. Foarte 
puternică. Aproape că îi simt gustul. 

Şi Stryke o simţea, parcă ar fi supt o bucată de metal. 1 se 
făcuse pielea de găină şi-i ţiuiau uşor urechile. Dar orcii nu 
erau sensibili la magie şi nici Alfray, nici Coilla nu 
comentară că ar simţi vreun efect, aşa că preferă să tacă. 

— Aceasta este Armonia, le explică preoteasa. Bolovanii 
au o anumită... proprietate. Recunosc că nu prea ştim care, 
însă ştim că atrag şi orientează energia pământului - arătă 
spre piramidă - care apoi se duce acolo, la Putere, unde e 
depozitată. 

— Şi voi aţi făcut asta? întrebă Jup. 

O undă de tristeţe trecu peste chipul Kristei. 

— Nu încă. Dar cred că nu mai avem mult. Energia 
pământului e o forţă misterioasă. Ştim atât de puţine 
despre ea. 

— Poate că e un motiv în plus să o lăsaţi în pace. 

— De acord, ştiu că noi, cei care am venit aici, suntem 
cauza problemei. Sau, mai degrabă, Uni şi faptul că se 
amestecă în liniile puterii. 

— N-am vrut să vă jignesc. 


— Nu mă simt jignită. Dar, credeţi-mă, noi măcar 
încercăm să vindecăm pământul şi să-i redăm puterea. Ne 
simţim răspunzători pentru ceea ce au făcut oamenii în 
general. 

— Atunci asta e o treabă care trebuie sprijinită, chibzui 
Alfray. 

— Noi credem că toate rasele pot trăi la un loc şi lucra 
armonios cu Natura. Ştiu că e un vis absurd în vremurile de 
acum. 

— Cam aşa e, doamnă, aprobă piticul. 

— Dar nu e un motiv să nu încercăm, interveni Coilla. Toţi 
avem un vis de împlinit. 

Krista pricepu tâlcul vorbelor ei. 

— Păi, sper ca voi să vă împliniţi visul, oricare ar fi acesta, 
rosti pe un ton sincer. 

Pentru jderi, un om înţelegător era o raritate. Niciunul 
din ei nu ştia cum să reacționeze. 

— Ce-i viaţa fără visuri? se întrebă Coilla. 

Krista îi zâmbi. 

— Aşa gândim şi noi. 


În afara aşezării, ceilalţi jderi şi orcii dezertori începură 
să-şi piardă răbdarea. Se mai potoliră când nişte gărzi 
Mani, însoţite de câţiva cetăţeni, veniră să le ţină de urât şi 
să le aducă mâncare şi bere. Dar ostaşii tot erau frustraţi că 
trebuie să aştepte. 

Aşteptarea lor se apropia de sfârşit, dar ei nu ştiau. 

Una dintre santinelele de pe vârful dealului vecin începu 
să strige şi să dea din mâini ca apucată. [ipară şi celelalte. 
Erau puţin prea departe, iar vântul bătea prea supărător ca 
să se audă ce strigă. 

Haskeer se întoarse către unul dintre răcanii din 
apropiere. 

— Ce tot zbiară, Eldo? 

— Habar n-am, domnule. 


Cu palma la ureche, Haskeer ascultă din nou. Cum tot nu 
pricepu nimic, începu să strige înapoi. Santinelele 
renunţară şi o luară la goană în josul pantei. 

Primul sosit de-abia îşi mai trăgea sufletul: 

— Călăreţi. O groază... de ei. Vin... vale. 

— Ce sunt? ţipă Haskeer. 

— Cămăşi... negre. Cu sutele. 

— Rahat! Oamenii lui Hobrow! Krenad! Vino-aici! 

Caporalul alergă la el. 

— Am crezut că ai zis că sunt în urma Jennestei! 

— Aşa erau, sergent! 

— Vrei să zici că vin Uni? se băgă în vorbă o gardă Mani. 

— Da, îi răspunse Haskeer. Custozi de la Trinity. 

— Drace! 'Trebuie să-i ducem pe toţi înăuntru şi să dăm 
alarma. 

— Exact. Eldo, Vobe, Orbon! Treceţi-i pe toţi dincolo de 
porţi, fuga marş! 

Cât răcanii împrăştiară porunca, ostaşul Mani spuse: 

— Trebuie să intrăm fără cai! Dacă intrăm călare, 
răspândim panică! 

— Ce? 

— Oamenii mei vor crede că îi atacați! explică el 
nerăbdător. 

— Am priceput. 

Haskeer îşi duse palmele la gură. 

— Mergeţi pe lângă cai! Nu-i călăriţi! Mergeţi pe lângă 
cai! 

Urmă o goană nebună spre porţi. 


Stryke şi Krista discutau cum e mai bine să aducă 
înăuntru ostaşii care-l aşteptau, când auziră hărmălaie în 
depărtare. Atunci sună un clopot. Unul câte unul, altele 
începură să bată în aşezare. 

— Alarmă! exclamă preoteasa. Suntem atacați! 

— Dar cine... începu Coilla. 

Sosirea comandantului călare îi tăie vorba. 


— Ce e, Rellston? strigă Krista. Ce se întâmplă? 

— Uni! Se apropie în mare viteză! Se încruntă spre jderi. 
Mie îmi sună a trădare! 

— Nu! protestă Stryke. De ce am complota cu Uni? Nu 
avem nimic de-a face cu atacul. 

— Aşa zici tu. 

— Foloseşte-mi mintea, comandante! interveni Krista. 
Dacă musafiri noştri ne-ar fi ostili, nu s-ar prezenta aici ca 
ostatici. 

— Sunt îmbrăcaţi în negru oamenii ăştia? se interesă 
Alfray. 

— Da, răspunse Rellston. 

— Custozi. Adepții lui Kimball Hobrow. 

— Hobrow? repetă Krista. 

— Îl cunoaşteţi? întrebă Coilla. 

— Bineînţeles. Unul dintre cei mai de neînduplecaţi Uni. 
Şi adepţii lui sunt fanatici. 

— Nouă ne spui? zise Jup. 

— Haideţi! se răsti Stryke. La porţi! 

— Stai! urlă Rellston. Fu răspund de siguranţă aici! 

— Suntem războinici de meserie. Vă putem ajuta! 

— N-avem timp de ceartă! le aminti Krista. Lasă-i pe orci 
să ne ajute, comandante. Eu trebuie să merg la templu. 

Preoteasa fugi. 

Cu o expresie dezgustată pe chip, Rellston îşi întoarse 
calul şi goni cu el la galop. Ceata alergă la porţi. 

După câteva minute, descoperiseră că majoritatea orcilor 
pătrunseseră deja în aşezare, deşi unii mai întârziau. Se 
adunase o mulţime de Mani cu armele gata de luptă. 
Oamenii şi orcii se pregătiră să închidă porţile. Haskeer era 
în toiul agitaţiei, punând la punct apărarea. 

Proog ieşi din mulţime şi îi raportă lui Stryke: 

— Domnule, oastea lui Hobrow! Patru, poate cinci sute. 
Chiar în spatele nostru. 

Orcii încă intrau şuvoi pe porţile care începură să se 
închidă. Sosi Krenad. 


— N-ai zis că Jennesta ajunge mai întâi? îl luă la rost 
Stryke. 

— Ori e reţinută, ori asta e o oaste trimisă înainte de Uni. 

— Mai contează? se plânse Coilla. Oricum ne atacă! 

Stryke pricepu şi începu să împartă porunci. Printre ele, 
îi ceru lui Krenad să-şi desfăşoare oastea de dezertori. 

Primii douăzeci-treizeci de custozi îşi făcură loc prin 
porţile pe jumătate închise. Apărătorii se împrăştiară. Unii 
sparseră mulţimea cu săbii şi lănci. 

— Pe ei! urlă Stryke. 

Se năpustiră asupra grămezii de custozi când porţile se 
închiseră, în sfârşit, în faţa unei mase de Uni. Apărătorii, 
majoritatea pedestraşi, avură multă bătaie de cap cu cei 
care reuşiseră să intre. 

Haskeer adoptă o soluţie directă. Ridică un butoi şi-l 
azvârli peste următorul călăreț care trecu pe lângă el. Îl lovi 
în plin, zdrobindu-l de pământ. Butoiul se sparse într-o 
explozie de aşchii şi scoabe. Vinul roşu îi stropi pe toţi cei 
din preajmă. 

— Ce risipă, se enervă Jup. 

Cu un cuţit între dinţi, se urcă pe un butoi frate cu 
celălalt. Se apropie un custode. Piticul sări pe el. Căzură 
amândoi la pământ, încleştaţi în luptă. Jup îi făcu felul cu 
cuțitul. Pe urmă se ridică şi căută altă victimă. 

Coilla prinse frâiele unui cal fără stăpân şi se urcă iute în 
şa. Cu sabia scoasă, se îndreptă spre un Uni care hărţuia 
doi suliţaşi. Acesta se întoarse spre ea. Schimbară trei- 
patru pase până reuşi să-l rănească. Custodele căzu şi 
suliţaşii săriră să-i vină de hac. Coilla smulse repede 
hăţurile calului rămas fără stăpân şi-l ţinu până când Stryke 
se urcă pe el. Pe urmă trecură la atac separat. 

Prima victimă, uşoară, a căpitanului fu un Uni pe care-l 
pocni în şale, eliberând încă un cal. Următoarea opuse mai 
multă rezistenţă. Se înfruntară pe caii care se răsuceau şi 
se cabrau. În cele din urmă, Stryke îşi îngropa sabia în 
pieptul dușmanului. De data asta, bidiviul acestuia ţâşni, 


purtând cadavrul într-un pâlc de Mani care-l traseră jos 
fără ceremonie. Unul dintre ei sări în şa şi plecă la 
vânătoare. 

Alfray se pomeni hăituit. Un custode năvăli asupra lui cu 
sulița. O devie, îndreptându-se înapoi, spre perete. 
Deodată, doi orci apărură şi se năpustiră asupra 
călăreţului. Îl atacară, ferindu-se de sulița jucăuşă, până 
când custodele îşi pierdu echilibrul. Căzu pe solul dur, cu 
sabia unui răcan la gât. 

Jup dobori un custode dintr-o aruncătură de cuţit 
norocoasă. Haskeer îl trase pe altul din şa şi-l burduşi până- 
| lăsă fără suflare. 

Tot mai mulţi Uni pieriră şi, în câteva minute, invadatorii 
erau morţi sau pe moarte. 

Stryke îşi adună ofiţerii. 

— Ăsta a fost atacul de deschidere, le spuse el. La 
întâmplare, probabil. Trebuie să ne ocupăm de siguranţa 
aşezării înainte de a se organiza restul custozilor. 

Clopotele sunară a doua alarmă. Se auzi un tumult 
îndepărtat. Un răcan pe care nu-l ştiau fugi la ei să le dea 
vestea: 

— Agitaţie la porţile din vest! N-au reuşit să le închidă la 
timp! 

— Krenad! strigă Stryke. Jumătate din oamenii tăi vin cu 
mine! Tu rămâi cu ceilalţi şi păziţi porţile astea! 

Mani alergau deja spre apus. Din direcţia aceea se ridica 
zarvă mare. Alte clopote sunară. 

— Lucrurile o să scape de sub control dacă nu acţionăm 
rapid! urlă Alfray, suind pe un cal furat. 

Haskeer şi Jup aveau şi ei armăsarii lor. Pedestraşii orci 
alergară spre ei en masse. 

— Cu toate forţele, înainte! porunci Stryke, dând zdravăn 
pinteni calului. 

Îşi conduse ostaşii la locul hărmălaiei. 


13 


Mica armată de orci zgudui străzile aşezării, adunând 
locuitorii din goana armăsarilor. Stryke şi ofiţerii lui 
călăreau. Cu excepţia câtorva, orcii alergau. 

Goana lor spori confuzia, pentru că mulţi locuitori din 
Ruffets View nu ştiau din cine este formată această forţă 
necunoscută. Tot la câţiva metri, Mani care alergau alături 
de orci trebuiră să se pună chezaşi pentru ei. 

Când ajunseră la porţile de la apus, le găsiră larg 
deschise. 

O bătălie crâncenă se dădea la intrare, cu mult mai mulţi 
custozi decât la celelalte porţi. Majoritatea apărătorilor 
erau pedestraşi, deşi unii Mani împrăştiau călare noianul de 
cadavre. Comandantul Rellston era unul din ei. Sabia lui se 
vedea lovind în sus şi în jos deasupra mulţimii. 

Tot mai mulţi duşmani se revărsau înăuntru. Oamenii 
încercau zadarnic să închidă porţile. Aşa cum stăteau 
lucrurile, năvălitorii, fiind aproape egali ca număr cu 
apărătorii, mai aveau puţin şi-i dominau. 

— Care-i planul, şefu'? întrebă Jup. 

— la jumătate din ostaşi şi luptaţi-vă cu Uni de-aici. Eu 
merg cu jumătatea mea la celelalte porţi. 

Stryke ceru să i se aducă cei mai buni călăreţi orci şi le 
spuse: 

— Luaţi caii noştri. Treaba noastră ne-o putem face şi pe 
jos. inta voastră e cavaleria Uni? Aţi priceput? 

Răcanii încălecară şi se pregătiră de atac. 

— Coilla! Haskeer! strigă Stryke. Voi veniţi cu mine la 
porţi! Alfray, tu mergi cu Jup! Acum adunaţi soldaţii! 

Un custode împărțea lovituri în stânga şi-n dreapta, 
încercând să închidă o poartă. O săgeată zbură deasupra 


mulţimii şi-l dobori. Cei care-l văzură mort strigară de 
bucurie. 

Cu un număr mult mai mare de orci, majoritatea 
neobişnuiţi cu noii comandanţi şi disciplina cetei, 
organizarea dură câteva minute preţioase. Până la urmă, 
Jup reuşi să-şi împartă cei cincizeci de răcani în cinci 
grupuri. El va conduce unul, Alfray, altul. Comandanți 
experimentați le primiră pe celelalte trei. 

Piticul îi mărturisi bătrânului războinic că îl îngrijora să 
lucreze cu ostaşi necunoscuţi. 

— Dar sunt orci! Te poţi baza pe ei. 

— Nu m-am îndoit de asta niciodată. Dar nu-i cunosc. 
Dacă sunt printre ei dintre cei care urăsc piticii? 

Pe Alfray mai să-l umfle râsul. 

— Nu-ţi fă griji. Sunt noi, dornici să-ţi facă pe plac. O să 
se dea pe brazdă. 

Cei şaizeci de orci ai lui Stryke fură aranjaţi în triunghi 
cu vârful înainte. Toată vremea, Stryke le băgă în cap ideea 
că singurul lucru pe care trebuia să se concentreze erau 
porţile. 

Când terminară organizarea, Stryke strigă: 

— Nu atacați până nu-mi auziţi porunca! 

Se împinse cu coatele în partea din faţă a formaţiei de 
luptă, cu sabia şi pumnalul scoase. Haskeer şi Coilla stăteau 
lângă el. 

Căpitanul strigă ordinul şi începu o operaţiune în două 
etape. 

Prima cerea ca Jup şi Alfray să obosească opoziţia. 

Cele cinci grupuri ale lor pătrunseră în încăierare din 
cinci direcţii. De la bun început descoperiră că cheltuiau la 
fel de multă energie eliminându-i pe Mani din calea lor ca 
atunci când se băteau cu ţintele lor. 

Grupul lui Alfray nu întâlni prea multă opoziţie la început. 
Asta pentru că pierduse câteva minute ca să ajungă la 
primul pâlc de Uni care luptau sălbatic. Şi, odată ajunşi la 
ei, Alfray văzu că, în spatele lor, chiar la porţi, pedestraşi 


Uni năvăleau înăuntru. Inamicul era periculos de aproape 
de a echilibra sorții bătăliei. Jderul trecu la împuţinarea lor. 

Calul unui custode îşi făcu drum până la Alfray şi 
călăreţul alese să tabere pe el cu lovituri. Jderul nu prea 
avu ce face, decât să se apere cu scutul. 

În vreme ce căuta o deschidere ca să contraatace, alţi 
Uni se alăturară celor dinăuntru, ciocnind săbiile ridicate 
ale ostaşilor din spatele lui. 

Hotărârea şi abilitatea lui Alfray îl ajutară să spargă 
apărarea custodelui. Lama lui spintecă braţul întins al 
acestuia. Atât fu de ajuns. În clipa următoare, un orc de-al 
lui Alfray îl trecu pe om prin suliță, doborându-l de pe cal. 
Al doilea călăreț fu înfrânt de greutatea a şase răcani 
furioşi. 

Nu se mai vedea niciun călăreț în faţă, dar era plin de 
pedestraşi. Lui Alfray îi convenea. Echilibra situaţia. 

Se pregătea să-şi aleagă o ţintă din mulţime, când fu ales 
chiar el. Îl asalta un individ bine clădit şi cu o privire 
deosebit de răutăcioasă, înarmat cu sabie şi bardă. 

Alfray bloca prima izbitură cu barda. Pară sabia şi 
întoarse lovitura. Între timp, văzu că grupul lui se angaja în 
luptă corp la corp. Prin hărmălaie, îi auzea pe Uni 
lăudându-şi zeul şi rugându-se stăruitor la el. 

Înfruntarea cu Uni nu-i ceru bătrânului jder prea multă 
fineţe. Era un concurs de lovituri bazate pe forţă şi 
rezistenţă. Dar Alfray îşi luase un scut şi asta îi dădea un 
avantaj. Tăiau şi ciopârţeau, izbeau în săbiile duşmane, 
încercând să-şi doboare potrivnicii prin lovituri zdravene. 

Alfray îşi simţea bătrâneţea, lucru care nu-l bucura deloc, 
câtă vreme încăierarea era abia la început. Nici nu se gândi 
bine la asta, că se şi învioră, începu să dea în duşman mai 
hotărât, mai de sus. Uni începeau să bată în retragere. 
Alfray bloca cu scutul o lovitură dată de-a curmezişul, pe 
urmă se lansă el la atac şi-l păli pe agresor în coaste. Nu-i 
făcu o rană prea gravă, dar durerea îi tulbură acestuia 
concentrarea. 


Uni încercă să-şi adune forţele şi reuşi să răspundă la 
atac destul de vioi, dar îl părăsea vlaga. Alfray descoperi că 
e mai uşor să se ferească de următoarele lui pase şi să 
aştepte prilejul să-i spargă apărarea. Şansa i se oferi când 
omul se lansă într-o lovitură prea amplă şi prea de sus. 
Jderul ţâşni şi izbi barda cu scutul, făcând-o inutilă. Apoi 
străpunse cu sabia inima custodelui. 

În jurul lui, ciocnirile erau în toi. Când se retrase de 
lângă victimă, un răcan căzu cu capul sfărâmat. Nu era 
dintre jderi. 

Alfray înfruntă un alt năvălitor. 

O pasăre sau o santinelă din turn ar fi observat, poate, un 
tipar în haosul de dedesubt. Ar fi văzut grupul lui Alfray în 
mijlocul busculadei şi pe al lui Jup paralel cu el. Restul de 
trei grupuri s-ar fi văzut măcelărind gloata încăierată în mai 
mică măsură. Dar toţi îşi croiau drum neînduplecaţi spre 
inima putredă a încleştării. 

Stryke îşi ţinu ostaşii pe loc, aşteptând prilejul potrivit. 

Nici trupa lui Jup n-o ducea mai bine decât ceilalţi. Îşi 
văzu camarazii căzând. Fiecare pas înainte îl plăteau 
scump, fiecare duşman era doborât cu mult efort. 

La unison cu doi de-ai lui, reuşi să evite sulița năprasnică 
a unui custode călare şi să-l tragă din şa. Tovarăşii lui îl 
omorâră. Jup vru să prindă frâiele calului, dar animalul 
speriat ţâşni şi zdrobi sub copite şi Mani, şi Uni. Surprins de 
un om care căuta un cal, se ridică pe picioarele din spate şi 
pocni cu copitele în pieptul victimei nenorocite. Pe urmă se 
pierdu în învălmăşeală. 

Nu era timp să se îngrijoreze de pierderea calului. Trupa 
lui Jup fu prinsă în ciocniri cu alţi călăreţi, iar pedestraşii 
Uni se avântară şi ei în bătălie. 

Doi fanatici în uniforme negre, înarmaţi cu săbii, se 
apropiau de pitic. Camarazii lui nu-l puteau ajuta; trebuia 
să se descurce singur cu ameninţarea. Nu aşteptă sosirea 
primului duşman. Scoase un strigăt de luptă şi năvăli 
asupra lui, izbind sălbatic. Custodele trecu imediat la 


apărare. Între timp, tovarăşul lui pândea pe la margini o 
cale de-a învinge ofensiva nedomolită a lui Jup. 

Aproape că o găsi când piticul, ferindu-se de o izbitură, 
se împiedică, mai-mai să cadă. Al doilea Uni sări la el cu 
sabia la orizontală, ca să-l străpungă. Jup devie lama şi, 
graţie instinctului agil, îi tăie gâtul dintr-o mişcare. 

Primul custode nu întârzie să caute răzbunare. 

Încercă o lovitură la picioare, gândind să-l schilodească. 
Jup săltă într-o parte şi scăpă ca prin urechile acului. Pe 
urmă se repezi la custode rotind sabia în aer, lăsând-o să 
guste sânge. Bărbatul Uni se ţinu tare, Jup îl lăsă o clipă, 
dar i-ar fi fost mai bine dacă nu l-ar fi lăsat. Un joc de sabie 
ameţitor întoarse situaţia împotriva lui. Până la urmă, 
piticul lovi de-a curmezişul peste faţă, crestând fără milă. 
Custodele urlă şi capul îi căzu înainte. O izbitură scurtă în 
ceafă, dată de sus, îl trimise în braţele morţii. 

Jup nu a avut timp nici să-şi tragă sufletul, că îl şi momi 
alt duşman. 

Stryke alese cel mai potrivit moment să-şi introducă 
formaţia în luptă. Strigă o poruncă. Scuturile fură ridicate. 
Cu Haskeer în dreapta şi Coilla în stânga, îi lansă pe toţi ai 
lui în bătălie. Îi îmbrânciră şi-i dădură la o parte pe aliaţii 
Mani care le stăteau în drum. Măcelăriră orice Uni. 
Formaţia lui de orci avea misiunea cea mai grea. Trebuia să 
pătrundă în mijlocul inamicilor năvălitori, să le vină de hac 
şi să preia controlul porţilor. Stryke se întrebă dacă şaizeci 
de orci sunt destui pentru asta. 

Porni să-şi îndeplinească țelul ca un armăsar legat la 
ochi, spintecând orice uniformă neagră în drum. Haskeer şi 
Coilla luptau lângă el ciopârţind, spintecând, înjunghiind. 
Ca un monstru ţepos de neoprit, formaţia triunghiulară tăie 
în bariera de carne; lăsară în urmă birul morţii şi trupuri 
mutilate. Stryke nu putea spune cu sinceritate că victimele 
făceau parte numai din rândul duşmanilor. 

Ajunseseră la jumătatea drumului şi avansau tot mai 
greu, când zăriră o scenă interesantă. 


Comandantul Rellston. 

Se bătea călare, dar nu mai rezista mult, învăluit cum era 
de un pâlc de Uni care mai aveau puţin şi-i veneau de hac. 

Stryke luă iute o hotărâre pe care cu altă ocazie nu ar fi 
luat-o. Cunoştea însă valoarea unui comandant, fie el şi 
habotnic. Planul lui presupunea o mică schimbare de 
direcţie, mai spre centrul porţilor. Dădu o poruncă scurtă şi 
răstită. 

Se bucura că are lângă el doi ofiţeri de încredere şi că-i 
poziţionase pe alţi jderi în puncte cheie din formaţie. Se 
putea baza pe ei să schimbe direcţia şi să fie sigur că îl 
urmează ceilalţi. 

Ca o navă azvârlită pe un ocean de sânge şi carne 
schilodită, formaţia luă încet noul curs. Putea fi deja prea 
târziu pentru Rellston. Era asaltat de mai mulţi invadatori 
decât reuşea să înfrunte şi numai norocul îl salvase de la 
moarte. 

Formaţia năvăli, împingând la o parte şi prieteni, şi 
duşmani. În cele din urmă, ajunse la comandant şi începu 
să-i ciopârţească agresorii. În clipa aceea, calul lui căzu cu 
capul zdrobit de o bardă. Rellston dispăru în bătălia 
haotică. Stryke, Haskeer şi Coilla începură să lovească în 
Uni, cu spatele acoperit de ceilalţi. 

Comandantul stătea mai mult pe vine şi nu făcea decât să 
se apere cu scutul. 

Doborând rapid posibilii ucigaşi, Stryke şi Coilla îi făcură 
loc lui Haskeer. Sergentul se întinse, îl apucă pe comandant 
de ceafă şi-l ridică în picioare. Mai mult târându-l, Rellston 
fu mutat în formaţia care-i oferea cât de cât apărare. Era 
mânjit cu sânge şi palid, dar înclină din cap a mulţumire 
când formaţia continuă să avanseze. 

După şase paşi făcuţi cu mare greutate, asupra Coillei se 
năpusti una dintre cele mai mari nenorociri care se pot 
întâmpla cuiva dintr-o formaţie în atac. 

O clipă de neatenţie o făcu să nu observe sabia care o 
rată la mustață. Se aplecă, se dădu înapoi şi-şi pierdu 


echilibrul. Lumea se învârti cu ea şi se trezi separată de 
camarazi. Formaţia, imposibil de oprit, avansa. Destul de 
încet, dar tot nu reuşi să o ajungă din urmă. 

Trei Uni se repeziră la ea, cu sânge proaspăt pe săbii. 

Coilla nu pierdu vremea cu primul. Îi devie sabia şi-l 
potopi cu lovituri încrucişate. Ceilalţi doi o asaltară cu 
viteză amenințătoare. Lovi oblic lama unuia şi izbi în scutul 
celuilalt. 

Un duel năprasnic se termină cu un custode la pământ, 
scuipând sânge. Cel rămas încercă să se răzbune. Coilla se 
răsuci în faţa lui şi pară cu un zdrăngănit răsunător. Lia 
următorul schimb de lovituri, custodele se trezi cu 
abdomenul spintecat. Căzu în genunchi, cu mâinile pe burta 
din care-i curgeau măruntaiele. 

Jderiţa privi în jur. Capătul formaţiei de-abia se mai 
vedea. Nu era departe, dar o despărţeau de ea rânduri- 
rânduri de luptători. Şi alţi Uni veneau spre ea. Prea mulţi. 

Îi veni o idee nebunească, îşi zise „ce mama naibii!” şi o 
puse în aplicare. 

Străbătând în fugă scurta distanţă dintre ea şi omul cu 
maţele scoase, se folosi de umărul lui căzut ca de-o 
trambulină. Omul urlă, abandonat în gura morţii. Înălţimea 
câştigată îi dădu suficient spaţiu să treacă peste capetele 
gloatei. Căzu peste formaţie, scăpând ca prin minune de 
vârful săbiilor şi al suliţelor ridicate, şi ateriza cu zgomot pe 
un scut. I se întinseră mâini ca s-o ajute să coboare. Cu 
răsuflarea tăiată, îşi croi drum până în faţă. 

— Frumos din partea ta să apari, comentă Stryke ironic. 

În scurtă vremea, primele rânduri din formaţie se 
întâlniră cu trupa lui Jup, care lupta din stânga lor. Se 
amestecară şi atacară împreună ultimul pâlc de Uni care se 
bătea să intre pe poartă. Primiră ajutor de la arcaşii aflaţi în 
turnul cel mai apropiat. Dar săgețile zburau şi din afară 
înăuntru. 

Îşi dădură seama de poziţia lor periculoasă când un 
răcan primi o săgeată în cap şi căzu fără viaţă. 


Stryke alese douăzeci de ostaşi şi puse câte zece la 
fiecare poartă. Odată ce aceştia se alăturară ostaşilor Mani 
care se străduiau să le împingă, porţile începură să se mişte 
câte doi-trei centimetri. Cu un efort suprem, ultimii 
invadatori fură obligaţi să dea înapoi. Apoi auziră ecoul unei 
bubuituri. Un drug de lemn masiv fu imediat trecut prin 
suporturile de fier, ca să asigure porţile. De partea cealaltă 
se porniră să izbească pumni şi săbii. 

Mai rămăseseră invadatori între ziduri, dar erau izolaţi şi 
puţini la număr. Îşi găsiră sfârşitul în foarte scurt timp. 

Jup se lăsă pe poartă cu transpiraţia curgându-i pe faţă. 

— Era gata s-o încasăm, rosti el printre gâfâituri. 


Peste un ceas-două, Stryke şi Coilla urcau pe o cărare 
care ducea la zidul exterior al aşezării Ruffets View. Şi 
câţiva Mani stăteau pe el, mai la distanţă, scrutând 
priveliştea din spatele fortificațiilor. Orcii o cercetară şi ei, 
încercând să socotească mărimea oştirii care-i împresura. 
Ocupa un teritoriu întins. Sute de oameni se căţăraseră în 
vârful dealurilor vecine, chiar şi pe acela pe care se aflaseră 
orcii înainte. Stryke şi Coilla căzură de acord că duşmanii 
erau între cincisprezece şi douăzeci de mii, cam cât 
populaţia aşezării, dacă nu mai mulţi. 

Jos, în oraş, se desfăşura un ceremonial Mani. Se 
concentra pe izvorul fierbinte, care de-abia se vedea prin 
găurile din clădiri şi pe deasupra lor. Siluetele se conturau 
într-o strălucire stranie, se ţineau de mână şi li se umflau 
hainele. În spatele lor, templul se înălța în razele luminii 
blânde. 

Stryke nu era mulţumit. 

— Apărarea porţilor a fost un dezastru, se plânse el. Am 
pierdut şaptesprezece orci. Numai zeii ştiu câţi Mani au 
murit. Plus răniții. N-ar fi trebuit să se întâmple ce s-a 
întâmplat. 

— Locuitorii nu sunt luptători, spuse Coilla. Armata lor nu 
cred că are mai mult de zece la sută din populaţie. Nu sunt 


ca noi. Nu ştiu ce înseamnă războiul. Nu-i poţi învinovăţi. 

— Nu-i învinovăţesc. Zic doar că pentru orice treabă ai 
nevoie de uneltele potrivite. Nu tai untul cu ciomagul. 

— Au visul lor. 

Coilla se întrebă dacă folosise cuvântul potrivit, ţinând 
seama că Stryke... Dar el nu reacţiona. 

— Pentru ei, altceva nu contează, adăugă jderiţa. 

— Ar trebui să înveţe că visele trebuie apărate. Stryke 
scrută din nou oastea duşmană. Dacă nu e deja prea târziu. 

— Şi noi cum ieşim din rahatul ăsta? 

— Am putea, pur şi simplu, s-o ştergem. Poate am reuşi. 

— Fără stea? Îi lăsăm pe oamenii ăştia să lupte singuri? 

— Chiar e asta problema noastră? 

— Ne-au oferit ospitalitate, Stryke. 

— Nu ne mai rămâne decât să-i amestecăm pe ai noştri 
printre ei şi să-i ajutăm să-şi pună la punct apărarea. 

— Pune orci santinele prin aşezare, speculă Coilla. 
Împarte-ne în cinci sau şase unităţi şi comandăm fiecare 
cate una. 

Stryke încuviinţă din cap. 

— Va trebui să-l convingi pe Rellston, îi aminti jderiţa. 

— S-ar putea să se încăpăţâneze, dar sper că nu-i atât de 
prost. Dacă are în el măcar câteva picături de sânge de 
ostaş, va înţelege că e necesar. 

— Şi ar trebui să conteze că l-am salvat. 

— Poate. Dar e om, nu? 

— Mie îmi place de Krista, recunoscu Coilla. Şi n-ai să mă 
auzi spunând asta despre un om prea des. Am întâlnit şi 
specimene rele din rasa ei. 

Aruncă o privire dincolo de zid. 

— Ce porcărie! Nu plănuisem să ne blocăm într-un 
asediu. 

— Aveam un plan? Uite, trebuie să ne facem aliaţi unde 
putem. Măcar suntem blocaţi în locul în care e steaua. 

— De unde să ştim? N-am văzut-o. 


Stryke făcu iarăşi gestul automat de a-şi duce mâna la 
săculeţ. 

— Îl cred pe Katz. Iar templul acela se construieşte ca să 
adăpostească ceva. 

— Dacă au mutat steaua în altă parte de când a fost el pe- 
aici? 

— Nu vom şti niciodată dacă nu ne străduim să aflăm. 

— Cum? Pătrundem în templu şi întrebăm? 

— Vreau să-mi dai voie să intru în el şi să verific. 

— E riscant. 

— Ştiu. Dar când a contat foarte mult riscul în acţiunile 
noastre din ultima vreme? 

— Bine, spuse Stryke precaut. Dar numai la momentul 
potrivit, şi numai cât să arunci o privire. Acum sigur nu e. 

— Evident, ripostă Coilla sec. 

Jderiţa îşi permise să se bosumfle pe comentariul inutil al 
lui Stryke şi tăcu. 

După un timp, cei doi cercetară îndelung din nou armata 
duşmană. 


În afara aşezării Ruffets View, în porţiunea cea mai lată a 
văii, Kimball Hobrow se plimba printre rândurile oştirii sale, 
cu Mercy alături. Oamenii îi primeau cu urări de bine şi cu 
rugăminţi la Domnul. 

— Eşecul primului atac e o dezamăgire, îi mărturisi el 
fiicei sale, dar măcar le-am provocat pagube păgânilor. 
Domnul a fost bun. Ne-a adus aici înaintea Târfei. 

— Şi jderii sunt înăuntru. I-a adus în faţa dreptăţii 
noastre, tati. 

— A dreptăţii Lui, Mercy. După cum tot a Lui e voinţa ca 
noi să nimicim cuibul ăsta de viermi de pe pământul Lui 
bun. Când vom da foc acestui loc, va răsări prima rază de 
lumină prin care anunţăm tot acest tărâm că cei drepţi au 
trecut la fapte. Apoi îi lăsăm pe suboameni să fie cu băgare 
de seamă. 


Fata bătu fericită din palme, încântată de plan ca un 
copil. 

— La nevoie, vom construi maşini de asediu ca să 
pătrundem în aşezare. 

Ajunseră la o trupă de custozi adunaţi în jurul unui loc de 
pedeapsă. Oamenii se dădură la o parte la vederea lor. Un 
bărbat era legat cu membrele desfăcute, cu faţa în sus, pe 
un cadru de biciuit. Pe spatele lui gol şiroiau dungi 
însângerate. 

— De ce se face vinovat acest om? îl întrebă Hobrow pe 
custodele cu biciul. 

— Laşitate, stăpâne. A fugit din bătălia cu localnicii 
aşezării. 

— Atunci are noroc că rămâne în viaţă. 

Hobrow ridică vocea ca să-l audă toţi. 

— Ascultaţi-mă bine! Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe oricine 
va înfrunta voinţa Domnului! Să înceapă pedeapsa. 

Custodele reluă biciuirea. Mercy vru să mai rămână ca să 
vadă spectacolul. Tatăl ei nu voi să-i strice plăcerea. 


14 


Cu cât studia mai mult apărarea aşezării, cu atât îşi 
dădea seama mai bine cât de slab e protejată. 

Se plimba pe străzile din Ruffets View împreună cu 
comandantul Rellston. Omul nu-şi schimbase deloc firea 
ursuză, dar măcar acum se purta frumos cu orcii care 
ajutau la întărirea apărării. lar Stryke recunoscuse în sinea 
lui că îl admira, atât cât putea admira un om. Gândeau la fel 
în probleme de ordin militar. 

Ceea ce îl şocă pe Stryke fu însă faptul că socoteala 
Coillei - doar zece la sută din populaţie alcătuia forţele 
armate - era, probabil, optimistă. Războinicii experimentați 
erau clar în minoritate acolo. 

Ajunseră la un grup de douăzeci-treizeci de cetăţeni care 
se antrenau în perechi la lupta cu bastoanele. Îi instruia un 
ostaş. Nu-i trebui jderului mai mult de un minut să-şi dea 
seama că erau novici, în cel mai bun caz, şi nepricepuţi, în 
cel mai rău. 

— Vezi cu cine lucrez? se plânse Rellston. 

— Mi-a fost clar de când am intrat aici, cu excepţia 
oamenilor tăi. Cum de s-a ajuns aşa? 

— N-a fost niciodată altfel. Moştenire de la ctitori. 
Aşezarea a fost întemeiată pe principiul armoniei şi până şi 
cei care aleg viaţa de soldat îl respectă. Dar vremurile s-au 
schimbat. A fost dintotdeauna greu, însă în ultimii ani 
primejdia a crescut. Forţele noastre militare nu s-au 
dezvoltat ca să facă faţă amenințării. lar noul templu 
absoarbe atâtea rezerve: forţă de muncă, bani. Acum mă 
tem că plătim pentru asta. 

Fusese cel mai lung discurs auzit de Stryke din gura lui. 

— Ţinutul e tot mai periculos pe zi ce trece, încuviinţă 
jderul. Dar acum trebuie să vedem ce putem face pentru a 


avea şanse să trecem de primejdie. Am vrut să propun să- 
mi împart oastea în cinci sau şase părţi cu conducător 
separat. Aşa ne răspândim priceperea printre oamenii 
aşezării. 

— Le-ar da locuitorilor un pic de curaj, da. Hm... Bine. 
Spune-mi dacă pot să ajut cu ceva. 

— Poţi să mă ajuţi cu ceva acum. 

— Cu ce anume? 

— Spune-mi unde o găsesc pe înalta Preoteasă. 

— Nu-i niciun secret. Du-te în spatele templului. O să vezi 
două case în drum chiar vizavi. Ea locuieşte în prima. 

Stryke îi mulţumi comandantului şi se despărţiră. 

Jderul îi urmă indicaţiile şi găsi uşor casa. Era întinsă şi 
rezistentă, din materiale durabile, dar se gândi că asta e 
datorită rangului ei. Nu fu nevoit să se apropie de uşă. 
Clădirea avea o grădiniţă cu pereţi scunzi într-o parte şi 
Krista Galby lucra în ea. Copilul ei se juca în apropiere. 
Femeia îl văzu pe Stryke venind şi îl salută. 

— Bun găsit, salută la rândul lui. Deranjez? 

— Nu. Krista se şterse de pământ pe mâini. Îngrijesc 
plantele pentru spirit, ca pentru orice altceva. E bine să ţii 
legătura cu pământul pe vremuri ca ale noastre. Ai vreo 
veste? 

— Nu tocmai. Uni se organizează afară. Aşteaptă 
momentul atacului, presupun. 

— Nu avem nicio şansă să plece? 

— Nu-i probabil. 

— Şi sunt aici din cauza voastră? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. 

— Aăă... Dacă aşa e, îmi pare rău. Nu aşa am plănuit, îţi 
jur. 

— Te cred. Nu te învinuiesc pentru nimic, căpitane. 
Numai că... Preoteasa îşi privi băiatul. Urăsc războiul. Da, 
ştiu că uneori e necesar. Nu sunt atât de naivă încât să cred 
că nu ar trebui să ne apărăm. Dar războiul e de obicei o 


prostie, absurd şi inutil. Sper să mă ierţi că-ţi jignesc 
meseria. 

— Unii o numesc artă. Stryke zâmbi subţire. Nu mă 
supăr. Noi, orcii, suntem născuţi pentru război, dar nu ne 
mândrim cu suferinţa sau nedreptatea provocată altora, 
deşi mulţi nu cred asta. 

— Eu cred. Ştii, eşti primul membru al rasei tale cu care 
stau de vorbă. Orcii respectă Tetrada, nu? Pe Cei Patru? 

— Mulţi dintre ei. 

— Iartă-mi curiozitatea. La urma urmei, sunt Înaltă 
Preoteasă a Adepţilor Căii Mani şi e normal să mă 
intereseze subiectul. Tu respecţi Iletrada? 

Încă o întrebare care îl puse pe Stryke în încurcătură. 

— Cred... cred că da. Aşa am fost crescut. Ioţi am fost 
crescuţi aşa. În ultima vreme, nu m-am prea gândit la asta. 

— Poate că ar trebui să te gândeşti mai des. Zeii ne alină 
în vremuri grele. 

— Ai mei nu ne-au alinat mai deloc în ultimul timp. 

Se simţi o umbră de amărăciune în glasul jderului, care şi 
pe el îl miră. Încercă să schimbe subiectul. 

— Ce-a păâţit tatăl lui Aidan? 

— Trebuia să păţească ceva? 

— Nu-l văd pe-aici. 

— A murit. Într-unul din conflictele interminabile cu Uni. 
Pentru ceva atât de neînsemnat, încât ar fi distractiv, dacă 
el n-ar... Krista alungă amintirea. 

— Îmi pare rău dacă ţi-am provocat suferinţă. 

— Nu-i nimic. S-a scurs vremea de atunci. Ar fi trebuit să- 
mi treacă. 

Stryke îşi aminti de ce venise la ea şi-l trecu un fior de 
remuşcare. 

— Cu toţii pierdem ceva, cândva, spuse el. 

Împotriva voinţei lui, jderul se cutremură din tot trupul. 
Krista băgă de seamă. 

— "Ţi-e frig? 

— Nu. Doar că... 


— Ai avut senzaţia, vorba ceea, că păşeşte cineva peste 
viitorul tău mormânt? 

— Cam aşa ceva. 

— Ţi s-a mai întâmplat de când eşti aici, la Ruffets? 

— De ce-mi pui întrebările astea? Pur şi simplu m-a 
trecut un fior. 

— Mie mi se întâmplă foarte des. E din cauza energiei 
care scapă din pământ. Îmi face pielea de găină sau mi se 
scurge transpiraţia pe piele. 

O descriere exactă a senzaţiei lui Stryke. 

— Dar nu se întâmplă tuturor, continuă Krista, numai 
celor sensibili. Energia curge prin mine, o simt tot timpul. 
Majoritatea oamenilor, majoritatea raselor străvechi nu 
cred că simt asta. 

— Vrei să zici că sunt... sensibil 

— Imposibil. Orcii nu au afinități cu magia, nu? N-au 
puteri magice. Din cauză că voi nu absorbiți energia, 
credem noi, aşa cum fac multe alte rase. Dacă nu cumva... 

— Dacă nu cumva ce? 

— Ţi se ascut vreodată simţurile? Vezi în viitor, poate? Ai 
vise prevestitoare? 

Krista avea o intuiţie extraordinară şi asta îl stânjenea pe 
Stryke. 

— Ai, nu? stărui ea. le trădează faţa, deşi e greu să-ţi 
citesc virtuțile pe ea. 

Jderul îşi încruntă fruntea brăzdată. 

— Unde baţi? 

— Ai putea fi o curiozitate, ca mine. Sunt de mai multe 
feluri. În cazul meu, curiozitatea e că simt fluxul. Fluxul 
magiei. 

— Nu înţeleg. 

— Din când în când, în toate rasele se naşte un număr 
mic de indivizi speciali. Au o... ciudățenie numai a lor. De 
obicei, ciudăţenia asta are de-a face cu energiile 
pământului. Câteodată e un har absolut necontrolat. Astfel 
de indivizi sunt cunoscuţi drept ciudăţenii. Mulţi înţelepţi au 


cugetat la misterul lor. Unii îi consideră abateri rare de la 
normal. Mutaţii. 

— Asta nu înseamnă monştri? 

— Numai pentru mintea ignorantă, care ţine cu dinţii de 
conformitate. Ca Uni, mai ales banda lui Hobrow, care văd 
în asta o monstruozitate ce trebuie nimicită. 

— Ai făcut mare lucru dintr-un simplu fior. 

Krista zâmbi. 

— Sunt şi alte semne. Ciudăţeniile, se zice, sunt mai 
inteligente decât alţii, de exemplu. Nu întotdeauna - au 
existat şi savanţi idioţi - dar de obicei. 

— Şi ce motiv ţi-am dat să mă crezi mai deştept? 

— Faptele tale. 

— Sunt un soldat de rând. 

— Cred că ai putea fi mult mai mult, căpitane. Ai deja un 
renume, să ştii. Până şi noi am auzit de tine şi că mulţi te-ar 
urma. Ciudăţeniile ajung deseori conducători. Sau 
mântuitori. 

— Nu sunt niciuna, nici alta. Nu vreau adepți. 

— Mi se pare că i-ai atras deja. Ori asta, ori cetele s-au 
înmulţit considerabil. 

— N-a fost alegerea mea. Nu i-am rugat să se ţină de 
mine. 

— Poate că aşa vor zeii. Ar trebui să înveţi să te pleci în 
faţa voinţei lor, Stryke. 

— Dar cu voinţa mea cum rămâne? N-am niciun cuvânt 
de spus? 

— Voința noastră e la fel de importantă ca a zeilor, pentru 
că o folosim ca să le îndeplinim planul. Krista se gândi o 
clipă. Experiențele stranii prin care treci... - citi pe chipul 
lui Stryke că vrea să le nege - pe care zici că nu le-ai avut... 
au început nu demult? 

— Poate că am avut unu-două... vise neobişnuite. Stryke 
se miră că le recunoaşte în faţa ei. Dar cred că te înşeli, 
adăugă el degrabă. Ţi-am zis, sunt soldat, nu mistic. 


— Dacă au început nu demult, continuă Krista, 
ignorându-i protestele, şi n-ai mai simţit că eşti ciudat 
înainte, înseamnă că le-a declanşat ceva. Sau a încurajat 
ceea ce exista deja în tine din naştere. Bineînţeles, m-aş 
putea înşela, preciza ea zâmbind. 

— Trebuie să plec, îi spuse Stryke. 

— Sper că nu din cauza vorbelor mele. Pentru că, dacă 
am dreptate, curiozitatea ta nu ar trebui să fie considerată 
un lucru rău. E ori povară, ori binecuvântare; depinde de 
tine. 

— Nu e din cauza vorbelor tale, o asigură Stryke. Trebuie 
să ajut la întărirea apărării. 

— Ar trebui să mai vorbim despre asta. Neprimind 
răspuns, preoteasa întrebă: de ce ai venit? 

— Fără motiv. Aşa, în trecere. 

Jderul plecă înfiorat de remuşcare a doua oară. Dar 
măcar i-a dat destul timp Coillei să verifice templul fără ca 
preoteasa să meargă acolo. 


Coilla ar fi trebuit să fi intrat şi ieşit deja din templu. Ea 
nici măcar nu intrase. Din cauza gărzilor. 

Stryke fusese de acord că era prilejul cel mai potrivit. 
Pentru prima oară, nu se mai lucra la templu din cauza 
atacului şi nu se mai foiau muncitori în preajma lui. Jderul 
se dusese la Krista Galby ca s-o ţină de vorbă, nu cumva să 
apară în templu pe neaşteptate. Putea fi singura şansă a 
Coillei. Dacă n-ar fi fost afurisitele de gărzi... 

Erau patru şi patrulau pe rând. O pereche rămânea la 
poartă, cealaltă făcea un tur, apoi se schimbau între ele. 
Coilla stătea de-un ceas ghemuită incomod în nişte tufe din 
partea cealaltă a templului, urmărind gărzile şi 
supraveghind trecătorii. Dacă nu găsea o cale de a intra, 
trebuia să renunţe la misiune. 

Nici nu-şi termină bine gândul, că se şi ivi momentul 
prielnic. Veni schimbul gărzilor. Se adunară la baza scărilor 
şi soldaţii de gardă până atunci veniră să-şi salute 


înlocuitorii. Uşile rămaseră neapărate. Dacă jderiţa se 
mişca foarte repede, ferită de umbre, ar putea ajunge în 
lateralul scărilor şi sări imediat în clădire. Dar ar fi fost de- 
ajuns ca unul dintre ostaşii care bârfeau să se întoarcă şi s- 
o vadă, pentru ca jocul să se încheie. Un risc mare, pe care 
trebuia să şi-l asume atunci sau niciodată. 

Şi-l asumă. Aplecată cât mai jos, iute de picior ca 
iepurele, ţâşni din ascunzătoare şi traversă strada. Sări 
două-trei scări deodată. Ajunse la uşile care, din fericire, 
erau într-o zonă umbrită. O trecu un fior de groază la 
gândul că ar putea fi încuiate. Dar de ce să se încuie, doar 
erau păzite. Mânerul rotund de fier, cât pumnul ei de mare, 
se răsuci fără piedică. Împingând uşa numai atât cât să se 
strecoare înăuntru, o închise în urma ei. 

Rămase nemişcată, în linişte perfectă, şi ciuli urechile, nu 
cumva să fie cineva înăuntru. Neobservând nimic periculos, 
îşi plimbă ochii de jur împrejur. Nu ardeau lumini sau 
felinare, însă pătrundea lumină prin acoperişul deschis, 
ferestrele mari şi o porţiune înaltă dintr-un zid neterminat. 
Cam întuneric, dar te descurcai. 

Coilla desluşi mobilierul, inclusiv rândurile de bănci şi 
partea din faţă a altarului. Fuseseră construiți câţiva 
pilaştri, mai înalţi şi mai subţiri decât cei de-afară, probabil 
ca să sprijine acoperişul. Unul singur, mai scund, însă gros 
cât roata de căruţă, se afla în dreptul altarului, lângă o 
fereastră bătută în scânduri. Jderiţa se duse acolo şi văzu 
un obiect aşezat pe vârful lui plat, astfel încât să poată fi 
admirat din bănci. Pentru că de jos nu-şi dădea seama ce 
era, se urcă pe altar ca să vadă mai bine. 

Găsise steaua. Nu-i desluşea amănuntele, dar ghici că e 
roşie şi are cu siguranţă mai multe spiţe decât celelalte. 

Atât trebuia să ştie jderiţa deocamdată. Cobori de pe 
altar şi lipăi spre uşă. O deschise şi o crăpă cu mare, mare 
grijă. Apoi împietri. Două santinele stăteau la doi metri de 
ea. Mai rău, la baza scărilor, celelalte două stăteau de vorbă 
cu Înalta Preoteasă şi comandantul Rellston. Implorând zeii 


să nu fie văzută, închise uşa şi se furişă înapoi în templu 
fără zgomot. 

Trebuia să gândească repede. Cercetă cu privirea 
clădirea masivă. Nu văzu decât o singură şansă de scăpare, 
deloc simplă. 

Merse la altar şi se caţără din nou pe el. Chiar dacă 
stătea pe marginea lui, tot nu putea ajunge la pilastrul cu 
cap neted, dar îşi zise că ar putea sări pe el dacă îşi lua 
puţin avânt. Ar trebui să se agate cu mâinile de marginea 
stâlpului, iar şanţurile de pe suprafaţa lui să fie destul de 
adânci ca ea să aibă unde-şi sprijini picioarele. Două mari 
semne de întrebare. 

Se mută în capătul îndepărtat al altarului, ochi bine ţinta, 
inspiră adânc şi ţâşni. În fugă, îi trecu prin cap că stâlpul nu 
e fixat şi poate cădea când se agaţă de el. Toate gărzile din 
aşezare ar năvăli înăuntru. 

Norocul fu de partea ei. Se agăţă cu mâinile de marginea 
de sus. O dureau, dar rezistă. Căută sprijin cu bocancii pe 
canelură. Stâlpul nu căzu, cum se temuse. Pe urmă trebui 
să se caţere până reuşi să ajungă cu paşi nesiguri pe 
suprafaţa netedă, înghesuindu-se lângă stea. Căci era, într- 
adevăr, steaua căutată, nu încăpea îndoială. Aşa cum 
bănuise, avea culoare roşie şi nouă spiţe. 

Preţ de-o clipă, jderiţa fu ispitită să o ia. Până la urmă, 
învinse raţiunea. 

Nu scăpase încă. Pasul următor era să ajungă de pe stâlp 
pe fereastra mascată de scânduri, care, din fericire, avea 
pervaz lat. Trebuia să facă un salt la fel de lung ca 
precedentul, dar nu mai avea cum să-şi ia avânt. N-avea de 
ce să mai stea pe tânjală. Sări cu muşchii încordaţi. Ajunse 
pe pervaz, dar nu lipsi mult să cadă. Năucită, crezu că 
alunecă. Se salvă prinzând cu palmele cadrul ferestrei. 

Îşi luă un cuţit şi începu să scoată cuiele dintr-o 
scândură. Noroc că fuseseră bătute dinăuntru. Trecu o 
veşnicie până le desfăcu. Se aştepta să le vadă pe gărzi sau 
pe Preoteasă intrând din clipă în clipă. Într-un sfârşit, dădu 


scândura la o parte şi zări, uşurată, schelele de afară. 
Scoase scândura afară prin crăpătură, apoi se strecură şi 
ea. Nici asta nu se dovedi o treabă uşoară; de-abia avu loc 
să se furişeze. 

Rămase aplecată pe schele, sperând să nu fie observată. 
Pe urmă trebui să fixeze scândura la loc, ca să nu pară că se 
dăduse o spargere. Când termină, scrută strada, nu văzu pe 
nimeni şi cobori degrabă. 

În timp ce se topea printre umbre cu un oftat de uşurare, 
Coilla îşi jură că nu se va face niciodată spărgătoare. 


Din goana caleştii, Jennesta arunca stolului resturi de 
carne crudă. 

Mâncătoarele de hoituri tăbărau pe ele şi ţipau ascuţit, 
prinzând bucăţile din aer şi înghiţindu-le fără să le mestece. 

— Nu-i aşa că-s minunate? se entuziasma ea. 

Mersadion mormăi o banalitate şi scrută harpiile. Nu 
găsea nimic adorabil în pielea neagră, aripile încreţite, ca 
de liliac, şi fălcile cu colţi tăioşi ale monştrilor. Dar nu-şi 
permitea să o contrazică pe stăpâna lui. 

Nu mai avea bandaje şi îl deprima rana vizibilă. 
Cicatricele băşicilor îi brăzdau toată partea dreaptă a feţei, 
schimonosindu-i obrazul. Semăna cu o lumânare topită pe 
jumătate. 

Jennesta însă se mândrea cu opera ei şi stăruise ca 
generalul să călărească în partea stângă a caleştii, ca s-o 
admire. 

— Ştii, medita ea cu glas tare, am fost puţin supărată 
ceva mai devreme când ne-am certat, din cauză că i-am 
lăsat pe Hobrow şi Uni să ajungă la Ruffets View înaintea 
noastră. 

Mersadion ar fi hohotit la felul în care se exprimase 
pentru a-şi descrie comportamentul turbat. Dacă n-ar fi 
ţinut la viaţa lui. 

— Dar încep să văd partea bună a lucrurilor, adăugă ea. 

— Doamnă? 


— Ai auzit vreodată expresia şobolani prinşi în capcană, 
generale? Faptul că mare parte din oastea duşmanilor 
noştri sunt blocaţi în capătul peninsulei aceleia e un avantaj 
pentru noi. 

— Şi, pentru a proceda corect, Mani din Ruffets View ar 
trebui să se alieze cu noi împotriva lor. 

— Numai dacă îmi convine. Acum n-am niciun chef să 
înghit prostiile altora. 

Generalul se întrebă când avusese vreodată chef de asta. 

— Încă un lucru bun, continuă Jennesta, e că am aflat de 
la tine că acolo s-ar găsi dezertorii dintre rândurile mele. 
Vom tăia de îndată capetele mai multor şerpi, Mersadion. 
Cum e oastea noastră faţă de cea pe care o vom înfrunta? 

— E mai mare decât cea Uni, Maiestate. Dacă veţi dori să 
ne batem şi cu Mani, am putea să facem faţă forţelor lor 
combinate. 

Mersadion spera din tot sufletul să nu se ajungă acolo. 

Jennesta tăcu, visând la un măcel încântător. Poate chiar 
la bătălia finală, care să-i confirme măiestria. Mai presus de 
toate, se desfăta cu gândul că îi va prinde din urmă pe jderi. 

Bucăţile de carne se terminaseră. Harpiile începură să 
ceară altele, stârnind un adevărat tărăboi. 

— M-am plictisit de ele, hotări Jennesta. Cheamă arcaşii. 


Coilla se întâlni cu Stryke la unul din şirurile de barăci pe 
care le distribuise Rellston orcilor. Jup, Alfray şi Haskeer 
erau şi ei acolo. Stryke vru să-i povestească discuţia cu 
Krista, dar nu de faţă cu alţii, aşa că o lăsă pe altă dată. 

Coilla nu pierdu vremea şi-i raportă imediat: 

— Ai avut dreptate, e aici. Am trecut prin chinurile 
iadului ca să mă conving. 

— Îmi povesteşti mai târziu. Cum arată? 

— Roşie, cu nouă spiţe. 

— E uşor de luat? întrebă Alfray. 

— Păi, da, odată ce-ai intrat în templu. E aşezată pe un 
pilastru. Însă locul e păzit. Iar să o scoatem afară din 


aşezare... 

— Ce ne facem, Stryke? o întrerupse Haskeer. 

— Nu ştiu. Trebuie să gândim un plan. 

— Oamenii de aici nu vor rezista mult în faţa armatei Uni. 
Eu zic să înşfăcăm steaua şi să o tundem. 

— Atacaţi şi de locuitorii din Ruffets, şi de armata de- 
afară? Unde ţi-e capul? 

— În plus, zise Coilla, oamenii de aici nu merită să-i 
furăm. Nu ne-au făcut niciun rău. 

Haskeer îi aruncă o căutătură urâtă, dar tăcu. 

— Deocamdată, supraviețuirea noastră depinde dacă 
scăpăm din asediu, chibzui Stryke, şi vom avea nevoie de 
ajutor pentru asta. Dacă şi când vom putea pune mâna pe 
stea, o vom lua. 

— Mi se pare corect, îl aprobă Alfray. 

— Mai e şi altceva de discutat, şefu'? întrebă Jup. Ni se va 
simţi lipsa dacă mai întârziem. 

— Încă un lucru, îi răspunse Stryke. 

Căpitanul avea o expresie curioasă, jumătate temătoare, 
jumătate agitată, la prima impresie. Jderii erau intrigaţi. 

Scoase stelele una câte una şi le aşeză pe masă. Pe urmă 
le luă pe cele două pe care reuşise să le unească şi le puse 
lângă celelalte. 

— Ce naiba? se miră piticul. 

Întinse mana şi ridică perechea unită. Jderii se strânseră 
în jurul stelelor şi le cercetară, unul mai uluit decât celălalt. 

— Coilla ştie deja despre asta, recunoscu Stryke. Am 
aşteptat momentul potrivit să vi le arăt şi vouă. 

— Cum ai reuşit? vru să ştie Alfray. 

— Nu-i uşor de explicat. Dar priviţi. 

Căpitanul luă stelele împreunate, apoi o alese pe cea gri, 
cu două spiţe, de la Dragon. Concentrându-se, începu să se 
joace cu ele. 

— Ce face? mormăi Haskeer. 

— Sst! şuieră Coilla. 


Preţ de-un minut, se uitară nedumeriţi cum Stryke tot 
învârteşte stelele în tăcere. 

— Aşa! zise el într-un sfârşit, arătându-le rezultatul 
efortului său. 

Toate trei stelele erau împreunate într-un artefact pe 
care nu se ghicea urmă de îmbinare. Trecură dintr-o mână 
într-alta. 

— Eu nu pricep, mărturisi Jup. Nu văd cum de se unesc, 
totuşi... 

Stryke încuviinţă din cap. 

— E ciudat, nu? 

— Cum ai făcut? repetă Alfray. 

— La început, doar m-am jucat cu ele. Pe urmă a fost ca şi 
cum... am văzut că se pot îmbina. Oricare dintre voi şi-ar fi 
dat seama, probabil, dacă s-ar fi gândit destul. 

Alfray se holba la obiectul nou format. 

— Nu sunt aşa convins. N-am priceput care-i şmecheria. 

— Nu-i nicio şmecherie. Probabil au fost menite să se 
îmbine. 

— De ce? întrebă Haskeer, privind suspicios stelele. 

— Nu ştiu, după cum nu ştii nici tu. 

— E de la sine înţeles că toate se pot împreuna, rosti Jup. 
Ai încercat, Stryke? 

— Da, când am avut timp. N-am reuşit să le unesc decât 
pe cele trei. A patra nu vrea în ruptul capului. Poate avem 
nevoie de a cincea ca să meargă. 

— Dar ce înseamnă asta? Odată ce sunt împreunate, la ce 
folosesc? 

Şi dacă Stryke cunoştea răspunsul, nu era menit să-l afle 
şi ceilalţi. 

Sunară clopotele de alarmă. 

— Rahat, înjură piticul. S-au întors. 


15 


Oraşul gemea de cai care galopau şi oameni fugind. 
Căruţele se înclinau pe la colţuri, plutoane de apărători 
alergau spre poziţiile defensive, civilii împărțeau arme din 
cărucioare. 

Stryke şi ofiţerii lui, împreună cu câteva zeci de răcani, 
goniră spre punctul de adunare din umbra piramidei. 
Ceilalţi orci veniseră deja acolo sau erau pe drum. Răcnind 
ca să acopere zarva, Stryke îi împărţi în cinci grupe, fiecare 
cu aproximativ patruzeci de ostaşi. El, Alfray, Coilla, 
Haskeer şi Jup le conduceau pe primele cinci. Caporalul 
Krenad primise comanda celei de-a şasea. 

Cu încuviințarea lui Rellston, trupele primiră anumite 
zone pe care să le apere ajutaţi de Mani, dar independent 
de ei. Dar aveau voie să se mişte. Puteau merge să dea o 
mână de ajutor acolo unde apărarea trebuia întărită. 

— Atenţie la turnurile de pază! le aminti Stryke. De acolo 
vi se dă semnalul când e nevoie de voi! Şi clopotele dau 
semnale! 

Nu era un sistem perfect, dar era cel mai bun, ţinând 
seama de împrejurări. 

— Nu vă părăsiţi poziţia dacă nu v-o cere comandantul! 
adăugă jderul căpitan. 

Unul câte unul, comandanții ridicară braţul pentru a 
arăta că sunt pregătiţi. 

— Pe poziţii! răcni Stryke. 

Trupa Coillei trecu pe lângă a lui. 

— Noroc, îi şopti ea. 

Cele şase trupe porniră spre poziţiile lor împrăştiate. A 
lui Stryke era la zidul de la apus. Asta îi convenea. Va sta cu 
faţa la corpul principal al armatei duşmane. 


Ajunse acolo în câteva minute şi începu imediat să-i 
îmboldească pe răcani să urce pe numeroasele scări mobile 
spre poteca de sus. Pe urmă se caţără şi el pe o scară şi 
pierdu o clipă aranjându-şi ostaşii pe poziţii. Gangul era 
deja ocupat de sute de ostaşi Mani. Stryke îşi amestecă orcii 
cu mare grijă printre oameni. Zări un tânăr ofiţer Mani. 

— Ce se petrece? 

— Vedeţi şi dumneavoastră. Se tot grupează şi 
regrupează de două ceasuri. lar acum, asta. 

Arătă din cap. 

Stryke văzu nu o armată, ci patru. Uni se împărţiseră în 
trupe de câteva mii fiecare şi se îndreptau spre aşezare. În 
spatele fiecărei trupe veneau căruţe acoperite. Cele de pe 
flancuri se abătură din drum, probabil ca să înconjure 
aşezarea. 

— Ne vor lovi din mai multe părţi deodată, îi spuse 
ofițerului. 

— Şi au şi rezerve, arătă omul cu degetul. 

Alte mii de ostaşi rămaseră în tabăra inamică, în capătul 
îndepărtat al văii. 

— Procedează cu cap, remarcă Stryke. Îşi plimbă privirea 
de-a lungul parapetelor. Avem căruţe cu apă în apropiere? 

— Nu sunt sigur. 

— Cred că ar trebui să fii. Focul e unul din cele mai mari 
dezastre într-o asemenea situaţie. 

Ofiţerul plecă să rezolve problema. 

Dedesubt, armatele divizate se apropiau. Era formată 
fiecare din două treimi infanterie şi o treime cavalerie. 
Pedestraşii impuneau ritmul de înaintare, deci avansau 
încet. Dar era ceva în mişcarea lor greoaie care îi făcea să 
pară mai neînduplecaţi şi mai ameninţători. 

Stryke străbătu gangul, verificând ca trupa lui să fie în 
ordine. Dădu peste doi răcani jderi şi se bucură că-i vede 
acolo. 

— Noskaa. Finje. 

Cei doi îi răspunseră la salut. 


— Ce credeţi că vor încerca, domnule? îl întrebă Finje. 

— Dacă nu pui la socoteală hăituiala de aseară, acesta e 
primul atac hotărât. Cred că o să procedeze ca la carte. 
Trupe solide la porţi şi scări pentru ziduri. 

— Dar sunt fanatici religioşi, domnule, remarcă Noskaa. 
Nu se ştie cum vor acţiona. 

— Observaţia ta e demnă de laudă, ostaş. Întotdeauna să 
te aştepţi la ceva neaşteptat. Dar, într-un asediu, părţile nu 
au prea multe soluţii. Noi suntem aici, ei, acolo. Treaba 
noastră e să menţinem situaţia aşa cum e. 

— Da, domnule! strigară cei doi în cor. 

— Nu scăpaţi din ochi turnurile de pază, le reaminti 
căpitanul, şi ajutaţi-i pe Mani de câte ori puteţi. Dacă nu 
încălcaţi vreun ordin de-al meu, adăugă. 

Răcanii încuviinţară în tăcere. 

Stryke îşi reluă inspecția. Când o termină, nu mai avu ce 
face decât să privească înaintarea duşmanilor, alături de 
miile de aliaţi ai săi. 

În următoarele două ceasuri, cele patru corpuri de 
armată Uni îşi luară poziţiile, cu faţa la cele patru puncte 
cardinale ale aşezării. Asta însemna că Stryke şi camarazii 
lui se uitau în jos la o masă de soldaţi. Cei de pe parapete şi 
de la sol îşi rânjeau dispreţuitor şi-şi aruncau jigniri. 

Stryke patrula pe potecă, împărțind bătăi prieteneşti pe 
spate şi vorbe încurajatoare. 

— Uşurel, băieţi... nu vă pierdeţi cu firea... ţineţi-vă 
tare... apăraţi-vă unul pe altul... 

Pe urmă se făcu linişte de mormânt. Un şir de sunete 
piţigăiate se ridicară din armatele atacatoare, scoase de 
fluiere din trestie. 

— Ăsta-i semnalul lor! urlă Stryke. Fiţi gata să-i 
respingeţi! 

Atacatorii scoaseră un vuiet asurzitor şi se năpustiră din 
toate părţile asupra aşezării. Apărătorii dădură şi ei drumul 
ţipetelor de luptă şi începu asediul. 


Prima prioritate era să-i oprească pe duşmani să se urce 
pe ziduri. Mulţi arcaşi duseră greul, lansând sute de săgeți 
în infanteria năvălitoare. Scuturile se înălţară, deviindu-le. 
Dar multe îşi nimeriră ţinta. Soldaţii căzură străpunşi în 
ochi, în gât, în piept. Cei mai ghinionişti din primele rânduri 
fură acoperiţi de ploaia de săgeți şi căzură sub copitele 
cailor din spate. Căzură şi cai, trântindu-şi călăreţi, şi 
ajunseră victimele suliţelor dese. 

O trupă de arcaşi inamici, câteva sute, ridicară arcurile 
către cer şi-şi lansară propriul roi de săgeți peste ziduri. 

— Săgeţi! răcni Stryke. 

Cine putu, se adăposti degrabă. Zeci de săgeți asaltară 
zidul, omorând şi rănind, dar cele mai multe îşi ratară ţinta 
şi căzură în aşezare. Rezerviştii şi ajutoarele civile se 
pomeniră asaltaţi. Bărbaţi, femei şi cirezi de animale se 
prăbuşiră sub ploaia ucigătoare. Oamenii fugeau să se 
adăpostească, unii ţipau. Grupurile de vindecători ţâşniră 
spre cei răniţi. 

Stryke auzi clopotele asurzitoare răsunând de 
pretutindeni. Ridică ochii spre cel mai apropiat turn de 
pază, dar niciuna dintre santinele nu încerca să dea vreun 
semnal. Aveau şi ei de furcă din cauza zecilor de arcaşi 
potrivnici care voiau să-i doboare. Jderul rămase pe loc. 

Îşi dădu seama că se ghemuieşte lângă tânărul ofiţer 
Mani, care arăta îngrozit. 

— Primul asediu? îl întrebă Stryke. 

Alb la faţă, ofiţerul răspunse mişcând din cap, prea 
speriat ca să vorbească. 

— Şi ei sunt la fel de înspăimântați ca noi, dacă asta te 
ajută cu ceva. Şi nu uita că viaţa oamenilor tăi depinde de 
tine. 

Tânărul mişcă iar din cap, dar mai hotărât, i se păru 
jderului. 

— Probabil că n-o să se întâmple altceva decât schimbul 
de săgeți în minutele următoare, îi explică el. Încearcă să 
ne ţină culcaţi ca să se poată apropia şi urca pe ziduri. 


Arcaşii Mani ştiau amănuntul. Se ridicau din când în când 
şi-şi lansau săgețile, apoi iarăşi se fereau, ca să pună altele 
în arcuri. 

— Putem să-i ţinem la distanţă? întrebă ofiţerul. 

— Nu. Numai dacă ambele părţi au o rezervă nesfârşită 
de săgeți. Şi, chiar dacă ar avea, ofiţerii lor le vor porunci 
să urce zidurile cât de curând. 

Stryke privi în jos, la aşezare, şi văzu că se apropie o 
căruţă cu apă, trasă de boi. De fapt, era un butoi pe patru 
roţi, cu şiruri de găleți de lemn atârnate de el. Săgeţile 
loveau când pe el, zdrăngănind, când pe lângă el. Două 
străpunseră spinările boilor care se lăsară în jos de durere. 

Ţipete răsunară de pe parapete, pe lângă al lui Stryke. 

— Aduc scările! strigă un glas. 

Stryke înfruntă ploaia de săgeți şi aruncă o privire 
dincolo de zid. Sute de ostaşi grupaţi câte doi alergau cu 
scări spre fortificaţii. Sub ochii lui, căzură cel puţin trei. 
Însă numărul lor şi atacul nestăvilit al arcaşilor însemna că 
mulţi vor reuşi să treacă de ziduri. 

Se întoarse spre ofiţer şi-l ţintui cu privirea. 

— Singura noastră şansă e să ne asigurăm că reuşesc să 
urce cât se poate de puţini. Şi o mână de arcaşi provoacă 
un dezastru, dacă sunt hotărâți. Auzi strigătele de luptă ale 
agresorilor, menite să-ţi îngheţe sângele în vine. lar oastea 
asta e foarte hotărâtă. 

Pe parapete apărură vârfurile scărilor clătinându-se, în 
timp ce oamenii care le ţineau de jos se străduiau să 
proptească de pereţi. Arcaşii Mani, acum şi suliţaşii, îi luară 
la ţintă. Erau foarte vulnerabili şi căzură cu zecile. 

Însă, inevitabil, jumătate din scări se izbiră de perete, 
vizibile deasupra parapetului. Apărătorii se apucară să le 
îndepărteze. Una trosni lângă ofiţer şi Stryke. 

— Hai! îi strigă jderul tânărului. 

Merseră iute la ea şi-o prinseră de suporturile verticale, 
apoi, cu toată puterea, o azvârliră cât colo. Nu era nimeni 
pe ea. Se uitară cum cade şi împrăştie ostaşii din preajmă. 


Duşmanii urcau pe tot mai multe scări. Şiruri de Uni se 
înghesuiau pe ele cu săbiile scoase şi scuturile ridicate. 
Stryke şi ofiţerul se grăbiră să ajute la răsturnarea lor. Trei- 
patru duşmani se căţăraseră deja până la jumătatea primei 
scări la care ajunseră ei. Ajutaţi de doi răcani, reuşiră să o 
împingă de la perete. Se clătină scurt în poziţie verticală, 
apoi se prăbuşi în urletele duşmanilor, cu ei cu tot. 

N-aveai timp să-ţi tragi sufletul. Tot mai multe scări se 
fixau de ziduri şi apărătorii care nu azvârleau proiectile sau 
săgeți alergau de la una la alta. Stryke ştia că acelaşi lucru 
se petrece în toată aşezarea, dar spera să nu apară un 
punct slab, care să ofere duşmanilor şanse mai mari. 

Aşa cum bănuise, primul Uni ajunse în vârful zidului şi 
vru să treacă dincolo. Jderul se duse la el şi-i crestă faţa. 
Bărbatul căzu cu un urlet, se lovi de tovarăşii lui de pe 
treptele de mai jos şi se prăbuşiră toţi grămadă. 

Alt cap de Uni îşi făcu apariţia, apoi altul şi altul. În 
câteva secunde, peste douăzeci ajunseră în vârf şi păşiră în 
gang. Trebuiau eliminaţi. Stryke se izbi de unul, îi pară 
lovitura trimisă de-a curmezişul şi-i scoase măruntaiele. 
Bărbatul căzu în aşezare. O sabie şuieră peste capul 
jderului. Se răsuci şi-l dobori pe agresor, aruncându-l peste 
zid. Tânărul ofiţer se bătea şi el şi nu se lăsa. 

Îi veni de hac adversarului şi trecu la următorul. Stryke 
îşi văzu de potrivnicul lui. 

Poteca gemea de încăierări şi de cadavre de Uni. Mani şi 
orcii săreau strigând de la înălţime. O scară se ivi într-o 
porţiune de zid neapărată. Un apărător Mani, mai mult un 
băiat decât bărbat, se repezi la cel care sări de pe ea. 
Duşmanul îl întrecea în forţă. Ofiţerul văzu ce se întâmplă şi 
fugi să-l ajute. Un schimb sălbatic de lovituri îi dovedi că 
nici el nu era mai breaz. După trei-patru pase, bărbatul Uni 
străpunse pieptul ofițerului. Tânărul Mani căzu. Invadatorul 
se întoarse iar spre băiat. 

Stryke veni în fugă şi-l asalta pe cotropitor. Îi sparse 
apărarea cat ai zice peşte şi-i luă piuitul, îngenunchind 


lângă ofiţer, îşi dădu seama imediat că e mort. 

— Rahat! şuieră el. 

Băiatul se uita la ei. 

— Fă-ţi datoria! îi strigă jderul. 

Băiatul se întoarse la luptă. Un răcan surprinse privirea 
lui Stryke şi-i răspunse din cap. Plecă să-i fie umbră 
puştiului. 

Căpitanul jder îşi recupera sabia şi zdrobi primul cap de 
duşman care-i ieşi în cale. 


Coilla lupta de partea cealaltă a aşezării, ajutând la 
apărarea zidului opus. 

Ocupa o poziţie asemănătoare cu a lui Stryke. Scările se 
loveau de parapet. Cârligele de prindere zburau peste 
marginea zidului. Vreo zece Uni ajunseră pe potecă şi fură 
întâmpinați cu vârful săbiilor. 

Coilla încheie lupta cu un duşman străpungându-i gâtul. 
Trecu imediat la următorul şi-i atacă scutul cu sălbăticie. Se 
opri când un răcan îl păli pe adversarul ei din spate. 

În timp ce jderiţa se retrăgea, un vas de ceramică se 
ciocni de perete şi se sparse în gang. Uleiul din el se 
aprinse imediat şi flăcările cuprinseră scândurile. Alt vas 
ateriza în gang, chiar lângă ea. 

— Pe dinţii diavolilor! strigă. Aduceţți apă aici sus! 

Lupta continua, în ciuda focului. Câţiva Mani şi orci 
încercară să-l stingă cu pături în timp ce se fereau de 
săgeți. Atunci sosiră pompierii aşezării şi formară un lanţ. 
Găleţi cu apa fură urcate pe scările interioare, golite şi apoi 
aruncate înapoi. 

Coilla îi lăsă să-şi facă datoria şi, evitând flăcările, atacă 
un nou rând de invadatori. Îl dobori imediat pe unul care 
călărea zidul. Următorul, trecu de zid şi-i opuse rezistenţă, 
dar nu reuşi să facă faţă furiei şi iuţelii jderiţei şi primi o 
lovitură în inimă. Al treilea zbură urlând înapoi peste zid, cu 
pumnalul ei în piept. 

Coilla nu ştia cât aveau să reziste. 


La porţile de la apus, scena atacului din ziua precedentă, 
Haskeer era în mijlocul furtunii. Lupta se încinsese 
pretutindeni pe ziduri şi auzea zgomot de bătălie şi la 
celelalte porţi, dar aici nu se întâmpla nimic. Singurele 
semne de ostilitate erau izbiturile în uşa pe care o păzea, 
date mai degrabă cu barde şi pumni decât cu berbecul. 

Sergentul nu scăpa din ochi turnurile de pază, sperând 
să primească un semnal care să-l ducă şi pe el în focul 
luptei. Până acum, nu primise niciunul. 

— Ce noroc pe mine, să fiu a cincea roată la căruţă, Liftin, 
bolborosi el nervos. 

— Da, nu-i cinstit, domnule sergent, îl aprobă răcanul. 

— Ce dracu-i cu ticăloşii ăia de Uni? Nu-s în stare să 
dărâme o poartă şi să se bată zdravăn? 

— Nişte tâmpiţi, pufni Liftin. 

Un obiect pluti deasupra zidului şi se îndreptă spre ei - 
unul din bidoanele duşmanilor, cu fitilul arzând mocnit. 

Haskeer se lumină la faţă. 

— Aşa mai merge! 

Urmăriră traiectoria bidonului în timp ce mulţimea se 
împrăştia. Căzu cam la cinci metri în faţa lor şi nu luă foc. 

— Pe dracii dracilor! gemu Haskeer. 

— Poate avem noroc data viitoare, nu, domnule sergent? 
îl compătimi Liftin. 

Clopotul din turnul de pază începu să bată. Santinelele 
dădeau semnalul. 

— În sfârşit, oftă Haskeer. Adună-ţi jumătate din ostaşi, 
Liftin, şi preia comanda aici. De mine e nevoie într-un punct 
fierbinte. 

— Am înţeles, răspunse răcanul posac. 


Alfray era pe alt zid. În afară de asta, trecea prin aceleaşi 
încercări ca Stryke şi Coilla. Invadatorii săreau peste 
metereze şi el cu ai lui se dădeau peste cap să-i omoare. 


Caporalul îşi concentra atenţia pe un zdrahon cu perciuni 
care voia să-i separe capul de trup. Îşi urmărea scopul cu 
un topor cu două tăişuri, dar orcul avea alte gânduri. Şi o 
armă mai uşor de manevrat. Sabia lui fulgeră pe sub garda 
agresorului nu o dată, ci de două ori. Bărbatul se clătină şi 
se prăbuşi. Un răcan îi smulse toporul şi se repezi la alt Uni. 

Pe Alfray îl dureau mâinile şi picioarele şi se simţea deja 
frânt. Dar îşi alungă oboseala şi izbi un nou pâlc de custozi. 
La unison cu doi răcani, îi împinse către zid. Unul căzu 
peste el. Ceilalţi doi fură doborâţi pe loc. 

Caporalul se întoarse, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi 
văzu fum negru înălțându-se de pe zidul Coillei. 


Jup fusese chemat să lupte cu focul în partea dinspre apă. 

Acolo era o poartă mică, pe care trebuia să o apere trupa 
lui Krenad, dar lucrurile scăpaseră de sub control. Uni o 
loviseră cu o căruţă aprinsă. Poarta era pe jumătate 
deschisă şi pe jumătate aprinsă, iar duşmanii se strecurau 
pe rând înăuntru printr-o crăpătură. 

Îngustimea intrării fu de ajutor celor dinăuntru. Însemna 
că invadatorii nu-şi puteau stabili un cap de pod, câtă 
vreme apărătorii îi nimiceau imediat ce intrau. Grămezi de 
cadavre, mai ales de Uni, înconjurau poarta. Dar invadatorii 
năvăleau cu atâta forţă, încât era greu să-i blochezi pe toţi. 

Jup şi jumătate din trupa lui îşi sporiră şansele când 
reuşiră să astupe crăpătura. Piticul rezolvă problema 
trimițând o formaţie de ostaşi cu scuturi aşezaţi în triunghi 
să oprească potopul de duşmani. Alţi treizeci primiră ordin 
să împingă afară căruţa şi să încuie poarta. Ceilalţi ostaşi ai 
lui Jup şi Krenad stinseră focul şi-i vânară pe Uni care 
intraseră deja. 

Era cam riscant şi nesigur, dar invazia Uni fu oprită. 

Lui Jup i-ar fi prins bine un răgaz. Nu avu parte deel. 
Clopotul din turnul de pază apropiat dădu alarma şi 
santinelele îi semnalizară înspăimântate următoarea lui 
destinaţie. 


Stryke răspunsese şi la un strigăt de ajutor. 

Până la urmă, incidentul, petrecut în partea de 
miazănoapte, fu uşor de înfruntat. Era nervos că fusese 
trimis după cai verzi pe pereţi, dar bucuros că luase cu el 
numai zece ostaşi. Nu îndrăzni să ia mai mulţi din 
confruntarea de pe zid. 

Acum se întorcea înapoi cu toată viteza, alături de 
răcanul Talag, lângă el, şi de ceilalţi, în spatele lui. Când 
cotiră spre un grup de clădiri şi ajunseră pe porţiunea ce 
ducea la postul lor, zăriră agitaţie în faţă. 

Un Uni singuratic călărea spre ei, vânat de o gloată 
furibundă. Probabil că intrase printr-una dintre porţile 
sparte şi scăpase cumva de apărătorii ei. Acum gonea de 
rupea pământul şi biciuia coastele bidiviului cu hăţurile. 

Pe la jumătatea drumului dintre călăreț şi trupa lui 
Stryke, cineva încercă să traverseze strada. Era un copil. 

Căpitanul îl recunoscu pe Aidan Galby. 

Orcii strigară la băiat, la fel şi mulţimea. Călărețul nu se 
opri şi nici nu se abătu de la drum. 

Îl lovi pe băiat şi-l rostogoli ca pe-o păpuşă zdrenţuită. 
Aidan se tăvăli de-a curmezişul drumului şi se opri cu faţa la 
pământ, în faţa unei clădiri. 

Izbitura îl încetini pe călăreț, dar nu-l opri din goană. 
Până să dea iar pinteni bidiviului, jumătate din trupa lui 
Stryke se repezi la el. Talag ajunse primul la el. El şi alţi doi 
smulseră calul de frâie. Însă Talag simţi gustul furiei 
bărbatului Uni, care izbi de sus cu sabia şi-i spintecă 
gâtlejul cu o lovitură sălbatică. 

Stryke se năpusti în faţă şi-l apucă de pulpana mantalei, 
doborându-l. Apoi îl străpunse cu sabia în inimă. Îi dădu 
drumul şi se răsuci spre Talag. Îi ghici soarta dintr-o privire. 

Se întoarse în fugă la băiat. Fără îndoială, fusese grav 
rănit. Leşinase şi respira greu. Stryke ştia că nu era înţelept 
să muţi un rănit, dar trebuia să-l ducă pe puşti la un vraci 
priceput. Încetişor, ridică trupul căzut cu faţa în jos. 


Noskaa apăru în gangul de deasupra şi-l strigă. 
— Preiei comanda până mă întorc! îi strigă înapoi 
căpitanul, apoi o luă la goană cu băiatul în braţe. 


16 


Stryke fugi prin învălmăşeală strângând băiatul la piept. 
Aşezarea răsuna de furia măcelului. De pe metereze cădeau 
întruna trupuri. Focurile înnegreau cerul. Părăsi marginea 
exterioară şi o luă spre centrul aşezării, pe străzi înguste, 
ocolind sau îmbrâncindu-i pe oamenii cuprinşi de agitaţie. 

În cele din urmă, ajunse la casa Kristei. Se transformase 
în spital de război. Purtătorii de tărgi stăteau la coadă să-i 
aducă pe cei loviți, iar răniții care mergeau pe picioare se 
înghesuiau la intrare. Când văzură pe cine duce Stryke în 
braţe, se dădură imediat la o parte. 

Jderul năvăli în clădire şi o găsi gemând de răniţi. Se 
improvizaseră paturi în toate camerele şi pe coridoare. Cei 
cu răni mai uşoare stăteau jos şi se aplecau pe jos cât erau 
îngrijiţi. Se ocupau de ei femeile ordinului Mani. 

— Înalta Preoteasă! zise el brutal. Unde e? 

Novicele şocate arătară cu degetul spre o cameră cu 
paturi pline. Stryke merse imediat înăuntru. Krista stătea în 
capătul celălalt şi îngrijea rana unui ostaş. Ridică privirea 
şi-l văzu. Faţa i se strâmbă, ochii i se căscară de şoc şi 
groază. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă ea, fugind să-şi ia copilul. 

Stryke îi explică degrabă. 

Ea îl culcă pe băiat pe o saltea de paie liberă şi-l strigă: 

— Aidan! Aidan! 

Se întoarse spre Stryke. Îi pierea culoarea din obraji. 

— Ar fi trebuit să fie aici. Nu înţeleg. Era... 

— Cred că a fost prins în învălmăşeală şi fugea spre tine 
când s-a întâmplat. Cât de grav e? 

— Nu mă pricep destul ca să-mi dau seama. Dar nu arată 
bine. 


Sosiră vindecătorii, conducându-se după agitaţie. Erau 
vraci Mani, cu cădelniţe cu tămâie şi cataplasme. 
Adunându-se în jurul bolnavului, începură să-l pipăie şi să 
se sfătuiască. Nu păreau prea optimişti. În ochii lui Stryke, 
nici prea pricepuţi. Dar îşi ţinu părerea pentru el. 

Se uită la Krista. O copleşea disperarea tăcută. 

Jderul se strecură afară neobservat. Odată ieşit din casă 
şi din înghesuiala de la uşă, începu să fugă. 

Se duse la zidul unde Alfray ajuta apărarea. Porţiuni din 
el mocneau de la flăcările stinse nu demult şi haosul nu 
încetase. Dar scăzuse numărul atacatorilor. Stryke îşi zise 
că măcelul e pe terminate. Împingându-se prin mulţimea 
apărătorilor, îl găsi, în sfârşit, pe caporalul lui la un capăt al 
potecii. Îşi ştergea sabia de sânge. Era tot mânjit şi pe 
haine. La fel şi Stryke, după cum observă. 

— Stryke? Ce s-a întâmplat? 

— Copilul lui Krista Galby. A fost rănit. 

— Cum aşa? 

— L-a lovit un cal. Un Uni rătăcit în aşezare. E grav, din 
câte mi-am dat seama. 

— Ce răni are? 

— Era leşinat când l-am văzut ultima oară. Cred că a 
primit lovituri în piept şi-n coaste. 

— Sângerează? Are răni? Piele zdrelită? 

— Sunt sigur că nu. N-am văzut urme de sânge. Respira 
greu. 

— Hm... Cum e îngrijit? 

— Nu ştiu. Ei, au venit nişte vraci Mani când am plecat 
eu. Ştii tu soiul lor. Cântări şi tămâie. 

— Trebuie să facă mai mult pentru el. 

— Că fac sau nu, mie nu mi-au inspirat încredere, 
mărturisi Stryke. Tu te-ai mai ocupat de asemenea lovituri, 
nu-i aşa? 

— De nenumărate ori. Din căzături şi încăierări. Cam 
jumătate supraviețuiesc. Dar nu pot să spun cât de grave 
fără să-l văd. 


— M-am socotit că au nevoie de un doctor priceput. 

— Dar sigur că va fi cel mai bine îngrijit, dacă e fiul 
Înaltei Preotese, nu? 

— Poate. Dar pe învălmăşeala asta? Mă îndoiesc. Nu vrei 
să vii să-l cauţi? 

— Ce-o să spună că vine cineva din afară, orc, pe 
deasupra, să-şi vâre nasul în treaba lor? 

— Cred că preoteasa se va bucura de orice ajutor. Şi că ai 
mai multă experienţă decât cei de-aici. Răniţii primesc 
îngrijire simplă; sigur ai observat şi tu. 

Alfray căzu pe gânduri. 

— Asta n-are nimic de-a face cu steaua, nu? 

— Ce vrei să spui? 

— Oare nu te gândeşti că, dacă îl ajutăm pe fiul ei, Înalta 
Preoteasă ne va fi destul de recunoscătoare ca să... îmi dau 
seama că nu la asta te-ai gândit. lartă-mă. N-a fost frumos 
din partea mea. 

— Să ştii că nu era vorba de asta. E doar un ţânc. 
Războiul ăsta nu e vina lui. E ca pruncii nevinovaţi de orci şi 
de alte rase care au suferit. 

— Mulţi dintre ei de mâna oamenilor, replică Alfray cinic. 

— Nu de a celor de aici. Vii? 

— Da. Caporalul studie situaţia de pe zid. Văd că e linişte 
pe-aici. Cred că se pot lipsi de mine. 

Dădu comanda unui ostaş capabil. Apoi luară doi cai 
pentru drumul de întoarcere. 

Casa Kristei era tot aglomerată. Se aduceau parcă mai 
mulţi răniţi. Cei doi orci îşi făcură loc cu coatele, ignorând 
protestele de care Stryke nu avusese parte când venise cu 
copilul de om. Răzbiră până în camera din spate, păşind 
peste răniţi, dându-se la o parte din faţa celor care scoteau 
morţii înveliţi în cearşafuri. 

Vindecătorii şi oamenii Mani sfinţi din jurul lui Aidan se 
făcuseră, din doi, patru. Murmurau vrăji şi ardeau ierburi. 
Krista însăşi stătea în genunchi lângă băiat, cu capul în 
mâini, disperată. La sosirea orcilor, toţi ochii se întoarseră 


către ei. Se uitară lung şi dezaprobator la hainele pătate de 
sânge şi feţele lor aspre. 

Stryke şi Alfray se apropiară de pat. 

— Cum se simte? întrebă cel dintâi. 

— Nicio schimbare, răspunse Krista. 

— Îl cunoşti pe caporalul meu, Alfray. Are foarte multă 
experienţă cu asemenea lovituri pe câmpul de luptă. Te 
superi dacă pune câteva întrebări? 

Ochii femeii luciră. 

— Nu. Nu, sigur că nu. 

Vindecătorii nu se arătară la fel de mulţumiţi, dar nu o 
contraziseră pe înalta Preoteasă. 

— Care e părerea voastră? îi întrebă Alfray. 

Doctorii schimbară priviri cu tâlc. La început, parcă 
şovăiră să-i răspundă. Apoi unul dintre ei, cel mai în vârstă 
şi mai mustăcios, vorbi în numele tuturor: 

— Băiatul are răni pe dinăuntru. Îi sunt zdrobite 
măruntaiele. 

Explică de parcă se adresa unui copil înapoiat. 

— Şi cum îl îngrijiţi? 

Vindecătorul bătrân păru jignit de întrebare. 

— Îi punem comprese, ardem anumite ierburi, ca să le 
inhaleze proprietăţile, răspunse el, cam indignat. Şi ne 
rugăm zeilor, desigur. 

— Ierburi şi rugăciuni? Astea merg până la un moment 
dat. Dar se cere şi ceva mai practic. 

— Eşti vindecător? Ai studiat arta leacurilor? 

— Da. Pe câmpul de luptă. Dacă mă întrebaţi de cărţi şi 
de vreme pierdută la picioarele unui bătrân, nu. 

Bătrânul pufni batjocoritor. 

— Bătrâneţea aduce înţelepciune. 

— Cu tot respectul, ripostă Alfray, deşi pentru Stryke era 
clar că nu simte niciun fel de respect, aduce şi o privire 
îngustă asupra lucrurilor. Vorbesc pentru că am cunoştinţe. 
Cum zicem noi, orcii, nu mai sunt la prima tinereţe. Nici voi. 


Vindecătorul păru insultat. Colegii lui erau, fără îndoială, 
scandalizaţi. Căutând sprijin în autoritatea Kristei, cel mai 
în vârstă i se adresă: 

— Doamnă, zău, e prea de tot. Cum vă aşteptaţi de la noi 
să... 

— Lasă-l pe Alfray să-l consulte pe băiat, Înaltă 
Preoteasă. Ce ai de pierdut? 

Bătrânul vindecător nu se lăsă. 

— Dar, doamnă... 

Krista îi tăie avântul: 

— E vorba de fiul meu. Dacă ceea ce are de spus 
caporalul Alfray îl ajută, vreau să-l aud. Dacă nu, puteţi să 
continuaţi voi îngrijirea. Vă rog să vă daţi la o parte. 

Cu priviri ofensate îndreptate spre orci şi mormăind în 
barbă, cei patru vindecători făcură loc. Se mutară în 
capătul celălalt al camerei şi începură să-şi vorbească în 
şoaptă. 

— Mai întâi trebuie să-l consult, spuse Alfray. 

Preoteasa încuviinţă în tăcere. Caporalul se aplecă 
deasupra băiatului şi trase pătura care-l învelea. Băiatul 
avea încă pe el o cămaşă. Alfray scoase un cuţit. 

Kristei i se tăie răsuflarea şi duse mâna la gură. Orcul îi 
zâmbi liniştitor. 

— Vreau doar să văd în ce parte a fost lovit. Nu vă 
îngrijoraţi. Am crezut că a fost cercetat deja, adăugă el şi 
aruncă o privire la vindecătorii absorbiți în sfatul lor tainic. 

Alfray tăie cămaşa lui Aidan şi-i dezveli torsul. Cuţitul se 
întoarse în teacă. Orcul pipăi încet pieptul şi părţile laterale 
ale băiatului. Arătă spre pete negre şi albastre care 
începeau să coloreze pielea. 

— Se formează nişte vânătăi. Semn bun. Nu sunt răni 
deschise şi nu curge sânge. Şi asta poate fi un semn bun. 
Apoi pipăi zona coastelor. - S-ar putea să aibă o ruptură 
aici. Respiră greu, dar regulat. Şi pulsul e regulat, deşi slab. 
Ridică pleoapele copilului. Ochii ne spun multe despre 
umorile corpului. 


— Ai fiului meu ce-ţi spun? 

— Că e grav rănit. Dar nu atât de grav încât să plătească 
cu viaţa. 

— Îl poţi ajuta? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, pot încerca. 

— O ai. Ce vei face? 

— Mai întăi, trebuie bandajată cum trebuie zona loviturii, 
ca să eliminăm şocul pe care l-a suferit la impact. Dar 
înainte de toate, zona trebuie spălată, ca să nu apară vreo 
infecţie. Ajută şi balsamurile pe care le am eu. 

— Pot face asta. 

— L-ar ajuta mult. Când e în stare, aş vrea să bea şi o 
infuzie din plante. Cele pe care le folosesc eu în scopuri 
practice. Încă o aluzie la vindecătorii morocănoşi. Acestea, 
plus odihna, sunt sfaturile mele. 

Alfray o impresiona pe Krista. 

— Sfaturile tale sunt binevenite. Hai să-ncepem. 

— Pot ajuta cu ceva? întrebă Stryke. 

Alfray îi făcu semn că se descurcă singur. 

— Lasă-ne. 

Concediat fără comentarii, Stryke se strecură afară. Se 
întoarse pe stradă şi trase adânc aer în piept, ca să-şi 
limpezească puţin capul de duhoarea morţii şi suferinţei. 

Oamenii alergau în toate părţile, împrăştiind zvonul că 
ultimul atac era pe cale să fie respins. 

— Duşmanii se retrag)! îi strigă un tânăr din fugă. 

Deocamdată, îşi zise Stryke. 


Nu-i mai atacă nimeni în următoarele ore. La lăsarea 
serii, apărătorii căzuseră într-un fel de apatie încordată, 
doborâţi de oboseală. Afară, armata se regrupa. Nimeni nu 
credea că va mai încerca un asalt. 

Stryke, Alfray, Coilla, Jup şi Haskeer stăteau împreună pe 
un zid, urmărind-o cu privirea, alături de alţi mii de ochi. 

Haskeer era în toiul unei cuvântări violente, aşa cum 
obişnuia el să ţină: 


— Nici măcar nu-i lupta noastră, nu? Arătă cu degetul 
spre aşezarea de dedesubt. La urma urmei, tot oameni 
sunt, aşa-i? Ce-au făcut pentru noi, în afară de faptul că l- 
am pierdut pe Talag? 

Regretul după camaradul pierdut îl împărtăşeau toţi. 

— Unul dintre cei mai vechi din ceată, le aminti Alfray. 

— Am avut noroc că n-am pierdut mai mulţi, spuse Coilla. 
Tare aş vrea să nu mai vezi celelalte rase aşa cum ne văd 
cele mai multe din ele pe noi. 

— Te-ai schimbat, ripostă Haskeer. Ultima oară când am 
vorbit, nu-ţi păsa de oameni mai mult decât mie. 

— Asta nu-i întru totul adevărat şi o ştii. În fine, am ajuns 
să-mi dau seama că viaţa e mai complicată. Poate că e 
formată din fiinţe rele şi fiinţe bune şi la dracu” cu rasele. 

— Până la un punct, o atenţiona Alfray. Să nu ne pierdem 
identitatea. E prea importantă. 

— Sunt unele rase cărora nu le pasă că-şi înlocuiesc 
identitatea cu alta, comentă Haskeer, uitându-se la Jup. 

Era o aluzie clară la pitici şi viclenia lor. 

— În numele zeilor, nu mă lua iar cu asta! se plânse Jup. 
Vrei să nu mă mai învinuieşti pentru tot ce face rasa mea? 
De parcă eu aş fi direct răspunzător. 

— Da, Haskeer, termină, îl avertiză Stryke. Ne ajunge că 
avem deja o bătălie de purtat, nu ne mai trebuie încă una. 

— Nu vom mai putea respinge încă un atac ca acesta, 
atâta lucru ştiu, bolborosi Haskeer. Nu cu oamenii de aici. 

— Au entuziasm în ei, recunoscu Coilla. Asta nu-i puţin 
lucru. 

— Entuziasmul în luptă e mai important. 

— Eşti prea dur cu ei. 

— Cum ţi-am zis, sunt oameni. 

Schimbul de cuvinte luă sfârşit când se ivi o siluetă în 
vârful scării din interiorul aşezării. Era Krista Galby. Păşi pe 
potecă ridicându-şi poala hainei, ca să nu şi-o agate. 

O salutară, Haskeer cu mai puţină căldură. Părea mai 
înveselită. 


— Am venit să vă spun că Aidan se simte mai bine, le 
spuse ea. S-a trezit şi mă recunoaşte. Şi respiră mai uşor. 
Se întoarse către Alfray. Ţie trebuie să-ţi mulţumesc pentru 
asta. Nu ştiu dacă te voi putea răsplăti vreodată. 

— Nu e necesar. Mă bucur că băiatul îşi revine. Dar tot 
mai are nevoie de îngrijire, încă o săptămână sau două. Voi 
trece pe la el mai târziu. 

— Mulţumesc. Krista zâmbea. Zeii l-au ajutat pe fiul meu. 
Şi tu. 

— Poate că Alfray merită singur laudele de data asta, zise 
Stryke ironic. 

— Nu-ţi bate joc de zei, îl avertiză Alfray. Nu e înţelept. 
Eforturile mele nu ar fi dus la nimic dacă ei nu ar fi vrut. 

Stryke arătă din cap spre armata invadatoare. 

— Oare ei îi mulţumesc zeului Jor sau îl blestemă? 

— Eşti sceptic, căpitane? întrebă Krista. 

— În ultima vreme, nu mai ştiu cum sunt, ca să fiu sincer. 
Întâmplări ca acestea prin care trecem noi îi ameţesc pe 
orci. 

Nimeni nu ştiu ce replică să-i dea. 

— Am spus că nu ştiu dacă vă voi putea răsplăti vreodată. 
Dar, dacă îmi stă în putere să vă îndeplinesc vreo dorinţă, 
vă rog să mi-o spuneţi. 

— Ce-ar fi să ne dai steaua? îi scăpă lui Haskeer. 

Ceilalţi îi aruncară priviri ucigătoare. 

— Steaua? La început, Krista păru nedumerită. Apoi o 
ajută intuiţia. Vrei să spui instrumentul? 

— Instr... ce? întrebă Jup nevinovat. 

— Instrumentul. E o relicvă religioasă. Da, chiar arată ca 
o stea oarecare. La ea vă referiţi? 

Jderii nu mai putură nega. Coilla interveni repede: 

— Avrut să întrebe dacă o putem vedea. 

— De unde ştiţi că avem un instrument? Nu facem un 
secret din asta, dar nici nu ne lăudăm cu el. 

— Ne-a spus un negustor pe care l-am cunoscut pe drum. 
Katz. Un piţuş. 


— A, da, mi-l aduc aminte. 

— Ne-a trezit interesul pentru stea, continuă Coilla, 
sperând că nu înrăutăţea lucrurile. Ne-am promis că, dacă 
ajungem vreodată la Ruffets View, vom încerca să o vedem, 
încheie ea cam neconvingătoare. 

— Din câte îmi aduc aminte, Katz nu prea s-a interesat de 
ea. De fapt, a abuzat de ospitalitatea noastră intrând în 
templu, deşi i-am interzis. A trebuit să-i cerem să plece. 

— N-am ştiut. 

— Instrumentul e foarte important pentru noi. Înseamnă 
mult pentru oamenii mei şi pentru zei. Vi-l arăt cu plăcere 
oricând doriţi. Dar, cu tot respectul, n-aş fi zis că o ceată de 
războinici e interesată de o relicvă religioasă. 

— A, păi nu ne plac doar bătaia şi hărmălaia, spuse Jup. 
Suntem şi amatori de cultură. Ar trebui să ascultați poeziile 
lui Haskeer o dată. 

— Nu mai spune! Aşadar, aveţi talente ascunse. Mi-ar 
plăcea să le ascult. 

Haskeer se holbă la ea. 

— Ce? 

O clipă grea cât pământul, jderii avură impresia că voia 
să le audă pe loc. 

— Deci, instrumentele şi poezia, continuă ea. Aşteptăm 
cu nerăbdare. 

— Da. Ar fi... o plăcere, spuse Stryke, deloc convins. 

— Avem multe treburi de făcut. Trebuie să plec. Îţi 
mulţumesc din nou, Alfray. Tuturor vă mulţumesc. 

O urmăriră cum coboară şi străbate străzile. 

— Eşti un idiot, Haskeer! izbucni Coilla. 

— Dacă nu ceri, nu primeşti. 

Jup îşi spuse şi el părerea: 

— Eşti cretinul cretinilor, Haskeer. 

— Du-te şi te spânzură. De ce-a trebuit să-i zici că scriu 
poezie, stârpitură? 

— Of, tacă-ţi fleanca. 


— Măcar ştim că se gândeşte să se despartă de stea, 
vorbi Alfray. 

— Da, aprobă Coilla. Dar mulţumită lui cap pătrat ăsta - 
arătă spre Haskeer - ne-am dat arama pe faţă. 

— Nemernicul ăla de Katz ar fi putut să ne spună că a 
fost alungat, se plânse Jup. Acuma ce ne facem? 

— Dormiţi, dacă mai avem atâta minte, îi sfătui Stryke. 
Eu asta am de gând. Toţi ar trebui să faceţi la fel, cât mai 
aveţi ocazia. 

— Şi să profităm de ea la maximum, adăugă Jup amărât. 
S-ar putea să fie ultima. 


17 


Ştia că stă lângă el. Scrutau oceanul împreună. 

Un vânt jucăuş le flutura hainele şi le răcorea obrajii. 
Soarele se inălțase în vârful cerului şi ziua era toridă. 
Stoluri de păsări albe ca neaua zburau peste insule 
îndepărtate. Se adunară şi ele în vârful de la apus al 
peninsulei. 

Nu simţea nevoia să vorbească, iar ea tot tăcerea o 
prefera. Lăsară pur şi simplu întinderea infinită de apă 
calmă să le curețe şi să le aline spiritele. 

Într-un sfârşit, deşi nu se saturaseră de admirat 
priveliştea - probabil nu s-ar fi săturat niciodată - se 
întoarseră. Părăsindu-şi punctul de observație de pe 
stâncile calcaroase, coborâră uşor pe păşunea unduioasă, 
în curând, iarba verde ca smaraldul, presărată ici-colo cu 
buchete de flori de culoarea aurului, le ajunse până la 
glezne. 

— Nu-i aşa că-i un loc splendid? îl întrebă fata. 

— N-am văzut altul mai frumos, răspunse el, şi am 
călătorit mult. 

— Atunci probabil că ai vizitat multe ţinuturi tot aşa de 
fermecătoare. Tărâmul nostru nu e deloc lipsit de minunile 
naturii. 

— Nu e tot aşa acolo de unde vin eu. 

— Ai mai spus asta. Recunosc însă că nu ştiu pe unde-ar 
fi locul de care spui. 

— În vremuri ca acestea, mărturisesc sunt şi eu. 

— Nu te laşi de ghicitori, îl tachina ea, scuturând din 
pleoape. 

Zâmbetul îi lumină trăsăturile bine conturate. 

— Nu o fac intenţionat. 

— Te cred, sincer. Dar ai puterea de a te elibera de 
misterul care te bântuie. 


— Cum? 

— Vino să-ți duci viaţa aici. 

Ca prima dată când aducea vorba despre asta, el simţi un 
fior de încântare şi un dor nestins. În parte datorită 
bogăției pământului, în parte datorită ei şi a rolului pe care 
sugera că l-ar juca în viaţa lui. 

— Ispita e mare. 

— Ce te opreşte? 

— Cele două obstacole care îmi apar întotdeauna în cale. 

— Și anume? 

— Misiunea pe care aş lăsa-o neindeplinită în... ţinutul 
meu natal. 

— Și celălalt? 

— E, poate, cel mai greu de invins. Nu înțeleg cum ajung 
şi cum plec din acest loc. Niciun fel de control. 

— Învinge-l pe primul şi îl vei învinge şi pe al doilea. Ai 
puterea asta. Voința ta poate triumfa, dacă 0 laşi. 

— Nu văd cum. 

— Dar nu pentru că nu ai căuta soluţia, pun rămăşag. Nu 
uita de oceanul din spatele nostru. Dacă ar fi să-ţi umpli 
căuşul palmei cu apă din el şi să meditezi la asta, crezi că 
oceanul n-ar mai exista? Uneori nu vedem pădurea de 
copaci. 

— Ca de obicei, vorbele tale îmi ating o coardă sensibilă, 
dar nu-mi dau seama care. 

— Îţi vei da până la urmă. Respectă-ţi obligaţiile, ca un 
adevărat orc, şi se va deschide o cale din tărâmul tău spre 
al meu. Ai încredere în mine. 

— Am. EI râse. Nu ştiu de ce, dar te bucuri de încrederea 
mea. 

Începu şi ea să râdă. 

— Și e chiar aşa de râu? 

— Nu. Nici vorbă. 

Tăcură amândoi. 

Păşunile se intindeau acum pe un versant mai înclinat, 
iar el observă că se îndreaptă spre o vale înconjurată de 


dealuri blânde, deşi unul avea panta mai abruptă. 

În mijlocul vegetației luxuriante se cuibărea o tabără. 
Zece-douăsprezece locuinţe rotunde din stuf şi încă vreo 
şase clădiri lunguieţe cu grajduri. Nu existau fortificaţii de 
apărare, şanţuri împotriva incendiilor sau bariere. Se 
vedeau orci, cai şi vite. 

Nu-şi amintea să mai fi văzut tabăra, dar îi trezi o 
amintire care nu voia să iasă la suprafaţă. 

În timp ce se apropiau de ea, Stryke întrebă: 

— A avut locul acesta un zid exterior vreodată? 

Fetei mai că-i veni să râdă. 

— Nu. Nu a fost necesar niciodată. De ce întrebi? 

— Am Simţit... Nu ştiu. Are nume? 

— Da. 1 se zice Galletons Outlook. 

— Eşti sigură? Nu i s-a spus niciodată altfel? 

— Normal că sunt sigură! Cum altfel să-i spună? 

— Nu-mi aduc aminte. 

Vorbind de nume, uită de mister pentru moment. 

— E un lucru pe care sunt hotărât să-l aflu de data asta, 
îi spuse ferm fetei. 

— Și care să fie acela? 

— Numele tău. Tu îl ştii pe-al meu. Eu nu l-am aflat 
niciodată pe al tău. 

— Cum de am lăsat noi să se întâmple aşa ceva? Zâmbi. 
Mă cheamă Thirzarr. 

Stryke îl repeta de mai multe ori în şoaptă, apoi spuse: 

— Foarte frumos. Nu-l uiţi uşor ţi se potriveşte. 

— Ca al tău, Stryke. Mă bucur că iţi place. 

Lui Stryke i se păru că a câştigat o mică bătălie, chiar 
dacă mai neînsemnată şi, preț de-o clipă, îşi savura victoria. 
Dar când îşi aruncă ochii din nou la tabăra de pe fundul 
văii, aceeaşi amintire îi tulbură ascunzişurile minţii. Tot nu 
reuşi să se concentreze asupra ei. 

Coborâseră panta şi mai aveau puţin până la tabără. 
Sentimentul pe care nu reuşea să-l denumească prindea 
puteri. În scurtă vreme, intrară în aşezarea modestă. 


Nimeni nu le dădu atenţie, decât vreo doi orci care 
fluturară din mână către tovarăşa lui. Către Thirzarr se 
corectă el. 

Străbătură luminişul fără să-i oprească nimeni, ocolind 
colibe şi grajduri. Apoi, spre capătul de la apus al taberei, 
Thirzarr se opri şi arătă cu degetul. Stryke văzu că-i indică 
un bazin, perfect rotund, cu apă scânteietoare. Fata se duse 
într-acolo, iar el o urmă. 

Se aşezară la marginea lui. Ea îşi trecu mâna prin apă, 
fermecată de atingerea ei fină. Stryke era preocupat de 
amintirea care nu voia să iasă la suprafaţă. 

— Bazinul ăsta... rosti el. 

— Nu-i aşa că-i superb? Datorită lui s-a ridicat aşezarea. 

— Am impresia că l-am mai văzut. Și nu doar bazinul, ci 
toată aşezarea. 

— Ţi-ar fi şi mai cunoscut dacă ar îi să te stabileşti aici. 
Dacă ar fi să vii la mine. 

Ar fi trebuit să fie un moment de încântare. Din păcate, 
Stryke simţi un gust amar. Pentru prima oară în tovărăşia 
ei, se tulbură. Fiecare amănunt pe care-l zărise, pe care îl 
vedea acum, îi răscolea mintea. Bazinul. Malul abrupt de 
acolo, care ar fi trebuit să fie împodobit cu desene. 

Amintirea îl izbi ca vijelia. 

Sări în picioare şi strigă: 

— Cunosc acest loc! 


Sări în picioare, trezit într-o clipă. 

Trecură câteva clipe până se obişnui cu împrejurimile, îşi 
aminti treptat că se afla într-o baracă din Ruffets View, 
singur, aşteptând să atace din nou armata din spatele 
zidurilor. 

Respiră adânc de câteva ori ca să alunge visul şi să revină 
cu picioarele pe pământ. 

Dar ceea ce nu reuşi să alunge fu imaginea locului pe 
care îl vizitase, dacă „vizitase” era cuvântul potrivit. 

Pentru că se afla chiar în locul respectiv. 


Soarele se târa leneş deasupra orizontului, dar nu-l 
întâmpină nicio pasăre cu ciripitul ei. 

Lumina palidă, rece, arunca umbre lunguieţe de pe 
dealurile răsăritene, dar nimic nu putea ascunde tabăra 
întinsă a lui Hobrow. Corturile şi trupele de pază fremătau 
de activitate. Doctorii îi îngrijeau încă pe răniții din ziua 
anterioară, dar Uni se pregăteau de un nou atac, îmboldiţi 
de custozii în uniforme negre. Erau peste tot, îndemnând 
călăreţii şi pedestraşii să se alinieze în formaţie. Nu conta 
că unii purtau bandaje pline de sânge şi că jumătate din ei 
nu apucaseră să mănânce. 

Hobrow însuşi nu avea poftă de mâncare. Stătea pe o 
pantă de lemn uşor înclinată, bine apărat de săgețile 
păgânilor din Ruffets. Deşi briza aducea miresme 
îmbătătoare ale mâncărurilor gătite pe foc, singura foame 
pe care o simţea era să îndeplinească misiunea primită de 
la Domnul. 

Lângă el, Mercy îngenunche, şoptind cu fervoare: 

— Amin! 

Hobrow îşi termină rugăciunea şi puse o mână pe umărul 
fetei. 

— Vezi, draga mea? Vezi cât de slabă e apărarea lor? Cât 
de puţini apărători au? Astăzi, Domnul îi va arunca în 
mâinile noastre şi vor cădea în faţa săbiilor noastre ca 
vârful ierbii ameninţat de coasă. 

O clipă, stătură unul lângă altul, ignorând agitația miilor 
de soldaţi. De acolo, aşezarea Mani părea o jucărie, casele 
aduceau cu nişte cuburi din ale căror coşuri se înălţau 
fuioare de fum, desenând linii de cărbune în lumina azurie a 
dimineţii. 

— Trebuie să ştie că sunt condamnaţi, tată, spuse Mercy. 
Cum să reziste împotriva noastră? 

— Îi orbeşte propria ticăloşie. Vezi cum îşi aruncă în aer 
aburii hidoşi cloaca aceea? 

Nici nu avea cum să nu vadă. În mijlocul aşezării, templul 
pe jumătate construit sclipea pe sub schele, dar fata nu 


observă clădirea. Lângă ea, ţâşnind deasupra micii 
comunităţi, forţa pământului scânteia veselă în toate 
culorile pe care şi le închipuia Mercy. 

Foarte îndrăzneață, fata spuse: 

— Cât de cinstită pare faţa răului! Aş fi crezut că atâta 
frumuseţe numai de la Domnul poate veni. 

— De la Domnul Minciunilor, poate. Nu te lăsa amăgită, 
copila mea. Mani sunt corupți în faţa Domnului şi a omului. 
Iar astăzi, Domnul îi va trimite în iad, aşa cum merită. 


În mijlocul aşezării, haosul de-abia mai putea fi stăpânit. 

Ultimele flăcări fură stinse, deşi mirosul de ars atârna 
greu în aer şi funinginea îi mânjea pe pompierii istoviţi. 
Trăseseră din greu toată noaptea ca să învingă văpăile 
stârnite necontenit de bidoanele aruncate de Uni. Bazinul 
din piaţa apropiată de porţile de miazănoapte scăzuse 
asaltat de găleţile pompierilor. Acum se umplea la loc 
încetul cu încetul, reflectând pe suprafaţa lui flăcările 
muribunde, negre şi stacojii. Bubuituri sălbatice răsunau 
din palisada în care scânduri de lemn astupau găurile. Le 
răspundea zăngănitul fierarilor care reparau arme. Copiii 
alergau cu braţele pline de săgeți pentru santinelele de pe 
potecă. 

Încă preocupat de ceea ce numea revelaţia din vis, 
Stryke traversă obosit piaţa ca să se întâlnească cu 
Rellston. Văzu o familie de oameni în picioare, ţinându-se de 
mână în jurul unui rug funerar. Copila cea mai mică urla 
pentru că focul îi ardea faţa arsă, plină de băşici, iar puştiul 
cel mai mare, care nu împlinise mai mult de zece 
anotimpuri, îşi strângea gura într-o linie subţire fermă, deşi 
urmele de lacrimi scurse pe obrajii murdari îi dezvăluiau 
suferinţa. O bătrână de lângă văduvă nu se mai oprea din 
tuşit din cauza fumului care se învolbura în jurul pieţei. 

Stryke îl văzu pe Rellston, la fel de obosit ca el, sărind 
într-o parte când o căruţă apăru hurducăind de după un 
colţ. Ducea un morman uriaş de morţi la rug. Comandantul 


se opri să discute cu un bărbat care avea un bandaj 
însângerat la umăr, apoi veni direct la căpitanul jderilor. 

— Vrei să bei ceva cu mine, Stryke? îl întrebă el, 
neaşteptat de prietenos. 

Stryke i se alătură. 

— Unde mergem? 

— La zidul care dă spre apă. Vreau să văd cum merg 
reparaţiile. 

Omul merse mai departe, înghiontind mulţimea de pe 
stradă. Se uita întruna după orc, apoi întorcea capul, de 
parcă nu ştia ce să-i spună. 

Stryke nu avea de gând să-l ajute. 

Până la urmă, omul i se adresă cu glas stânjenit: 

— Voi aţi făcut totul, să ştii. Tu şi ceata ta. Noi nu suntem 
obişnuiţi cu un război atât de mare. Dacă nu aţi fi fost voi, 
n-am fi rezistat până acum. Mulţumesc. 

Stryke primi mulţumirile cu o înclinare a capului. 

— Dar tot te întrebi dacă Uni v-ar fi atacat dacă noi n-am 
fi fost aici. 

— După cât de îndârjiţi sunt, tot ne-ar fi atacat, mai 
devreme sau mai târziu. Hobrow ăla e un fanatic. 

Soarele se înălţase de-un deget deasupra orizontului, un 
glob portocaliu răutăcios. Rellston miji ochii la astru printre 
fuioarele de fum. 

— Cât crezi că mai e până la asediul următor? 

— Imediat ce şi-au terminat rugăciunea, bănuiesc. Ce 
planuri ai? 

Ajunseră la zid. Comandantul Mani se aplecă pe sub o 
pătură care atârna în loc de uşă, pe un cadru înnegrit. Uşa 
devenise o grămadă de cenuşă care se lipea de tălpi. 
Rellston scutură din umeri. 

— Să facem ce-am făcut până acum. Şi să ne rugăm. 

— Asta-i foarte bine, zise Stryke gânditor, dar trebuie să 
facem mai mult. În timp, asediatorii câştigă avantaj faţă de 
asediați. 


Rellston păşi peste doi-trei ostaşi de sub comanda lui, 
adormiţi pe podea, şi luă o sticlă scoasă dintr-un dulap. Nu 
se mai obosi să caute pahare, trase o duşcă din lichidul tare 
şi-i dădu sticla orcului. 

— Avem fântânile noastre. Câtă vreme nu suntem călcaţi 
în picioare, ne descurcăm. 

— Da, dar nu aveţi provizii nesfârşite de hrană. 

Orcul se trânti pe un scaun şi arătă din cap spre peretele 
palisadei, vizibil printr-o fereastră. 

— Ei rezistă. 

Comandantul Mani nu-şi putu ascunde disperarea. 

— Zeii ştiu că nu ne mai permitem pierderi ca acelea de 
ieri! lar duşmanii au destui oameni ca să ne atace noapte 
de noapte. Ce putem face? 

— Încă nu ştiu. Dar trebuie să apară o soluţie. Între timp, 
pot să-ţi dau o sugestie? 

— Dă-i drumul. Nu sunt obligat s-o aplic. 

— Ai pregătit brigăzile cu găleți pentru atacul următor? 

— Normal. 

— Atunci pune o echipă să adune ulei de bucătărie, alifie 
de topoare, orice ia foc. Pune-o într-un vas cu o cârpă drept 
fitil şi ne luăm revanşa. 

Rellston rânji, arătându-şi dinţii albi pe faţa mânjită de 
funingine. 

— Să luptăm cu foc împotriva focului, vrei să spui? 

— Întocmai. După ce i-au făcut oraşului tău azi-noapte, 
nu cred că locuitorii lui se vor împotrivi din cauza vreunui 
obstacol moral. Când revin duşmanii, le aruncăm şi noi în 
cap oale aprinse. 

— Necazul e, zise Rellston ştergându-şi rânjetul de pe 
mutră, că tot sunt mai mulţi ca noi. Şi nu au cu ei femei şi 
copii care le mănâncă proviziile. 

Comandantul se ridică anevoie. 

— Mai bine să mă îndrept spre poziţia mea. În curând ne 
trezim iar cu ei pe cap. 


Stryke se caţără pe zidul care dădea spre tabăra 
principală a lui Hobrow. Îi zări pe Uni îngenuncheaţi. Se 
vedea şi Hobrow, în picioare pe o colină, cu braţele ridicate, 
însă jderul nu auzi ce spune din cauză că briza uşoară şi 
sărată îi purta cuvintele în depărtare. Ştia că nu aduc nimic 
bun pentru orci sau Mani. 

Din punctul său de observaţie, căpitanul jder îşi zări 
ofiţerii prinşi într-o discuţie aprinsă. Haskeer dădea din 
mâni şi Coilla făcea gesturi împăciuitoare, dar când îl 
văzură pe Stryke, porniră năvală spre el. După toate câte se 
întâmplaseră, câţiva Mani tot se dădură mult la o parte din 
calea lor. 

Stryke cobori şi le ieşi în întâmpinare. Începură să 
vorbească toţi deodată: 

— Gura! se răsti el. Ultimul lucru de care am nevoie e să 
vă certaţi voi. Aruncă o privire spre o baracă dărăpăânată. 
Aici. Trebuie să stăm de vorbă. 

Cu Alfray stând la pândă printr-o crăpătură din uşă, 
ofiţerii jderi se înghesuiră în umbrele păzite de pânze de 
păianjeni. 

— Mai întâi, vorbi Stryke încet, e clar că oraşul nu va 
rezista. Jumătate din locuitori habar n-au să lupte, iar 
Hobrow şi-a adunat toţi adepţii. Aveţi vreo idee? 

Jderii se uitară unii la alţii. 

— Luptăm, zise Coilla. Ce altceva să facem? 

— Întocmai. Ce altceva? 

Cuvintele lui Stryke răsunară grele în atmosfera 
murdară. 

Jup întrebă încet: 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că i-am putea lăsa să se descurce 
singuri. Cât oamenii se vor lupta unii cu alţii, nu vor avea 
timp să vină după noi. 

— Adică să găsim o cale de scăpare cât ei sunt ocupați? 
întrebă Haskeer. Mie îmi sună bine. 

Coilla şuieră: 


— Doar nu vorbeşti serios! N-am fi avut nicio şansă în 
faţa custozilor lui Hobrow dacă n-ar fi fost ei. Nu-i putem 
părăsi acum. 

— Gândeşte-te la asta, o îndemnă Stryke. Ştiu că Mani 
sunt aliaţii noştri, deocamdată. Dar ce crezi că se va 
întâmpla dacă ultima stea ajunge pe mâna lui Hobrow? 

Jup sări ca ars. 

— Cui îi pasă de stea? se enervă el. Avem patru, nu-i aşa? 
Nu ţi-e destul? Sau trebuie să ne pierdem viaţa? 

Stryke îl săgeta din ochi. 

— Stai jos şi ţine-ţi gura. Nu ţi-e clar că steaua are 
putere? E legată de magia pământului. Dacă Hobrow pune 
laba pe ea, atunci pune mâna şi pe putere. 

— Fie asta, zise Alfray de la postul lui de lângă uşă, fie o 
va distruge. Dar mai degrabă vom fi ucişi în afara aşezării, 
înfruntând întreaga oaste Uni. Şi eu niciodată n-am sprijinit 
trădarea oamenilor alături de care am luptat. 

— Ascultaţi, zise Haskeer, în timp ce piticul îşi relua locul 
în cerc, sunt oameni, nu? Da, ne-au primit frumos, ne-au 
oferit mâncare şi adăpost, dar mai multă nevoie au ei de 
noi, decât noi de ei. Dacă ar fi fost invers, ar lua de la noi şi 
i-ar durea-n cot. Ştii că aşa ar face. Asta-i firea lor. 

Coilla se gândi la implicaţiile din spatele cuvintelor lui 
Stryke. 

— Adică te-ai hotărât că furăm steaua şi cu asta, basta? 

Stryke răspunse cu o înclinare afirmativă a capului. 

— Deocamdată, rămânem aici şi luptăm. Când prindem 
ocazia, luăm steaua şi ne facem nevăzuţi pe întuneric. 

Unul câte unul, jderii încuviinţară, unii mai în silă decât 
alţii. Alfray era cel mai nefericit, deşi vedea şi el că Ruffets 
View nu avea şanse de supravieţuire. 

Înăbuşindu-şi propria vină, Stryke vorbi: 

— Coilla, tu ai fost în templu. Crezi că ai putea fura 
steaua? 

— Dacă n-am de ales. N-ar trebui să fie mare lucru. La 
urma urmei, nu au timp să păzească templul câtă vreme 


aşezarea lor e asediată, nu? 

— Ascultaţi, rosti Alfray, părăsindu-şi postul şi privindu-l 
pe Stryke cu ochi scânteind a supărare. Dacă ne furişăm de 
aici, ce ai de gând să faci cu recruţii? Doar n-o să-i 
părăseşti, pur şi simplu, nu? Mi-ar veni foarte greu să cred 
Stryke cel pe care îl ştiu eu ar face aşa ceva. 

— Nu, Alfray, nu voi proceda aşa. Sunt orc, iar orcii au 
grijă de ai lor. O să-i anunţăm şi pe ei, nu te teme. 

— Nu mă tem, spuse bătrânul caporal. Eu însă nu 
părăsesc pe nimeni, atâta tot. 

— Nici eu, Alfray. Nici eu. Aşa că ceea ce vreau să... 

Clopotele începură să tragă alarma. Oamenii strigau de 
pe zidul îngrăditurii. 

Orcii săriră ca arşi şi ţâşniră spre uşă. În aceeaşi clipă, un 
bidon aprins explodă pe acoperişul de trestie de deasupra 
lor. Paie şi lemne aprinse căzură potop la podea, umplând 
cabana de fum alb. 

Stryke sări în faţă, trăgând-o pe Coilla din calea unui 
lemn aprins. 

— Haideţi să ieşim de-aici. 

Ploaia de foc nu mai contenea, ţinută sub control numai 
de arcaşii postați de Rellston pe ziduri şi de brigăzile cu 
găleți dinăuntru. Adăpostindu-se pe sub streşini, jderii se 
grăbiră să-şi reia poziţiile. Când ferindu-se într-o parte, 
când aplecându-se, tocmai se pregăteau să se despartă, 
când o santinelă strigă dintr-un turn de pază. 

— S-au oprit! Se retrag! 

— Poate ca să nu-şi lovească propriii ostaşi, zise Stryke. 

Apoi se cutremură, zguduit de o senzaţie necunoscută. 
Coilla nu observă nimic. 

— Ai văzut? îl întrebă ea pe căpitan. 

În toiul atmosferei încordate, la un pas de a începe 
bătălia, Înalta Preoteasă murmura incantaţii în jurul 
izvorului magic. În aceleaşi haine albastre, deşi cam pătate 
acum, ocolea încet fântâna cu lumină-curcubeu, de mână cu 
un lanţ de adepţi. În jurul ei, rufoase şi istovite, un grup de 


femei de toate vârstele urmăreau ritualul. Chipurile li se 
colorară pe rând în roşu, verde şi galben când începură şi 
ele să murmure. 

— Ce fac? întrebă Jup. 

— Încearcă să întoarcă magia împotriva armatei Uni, îi 
răspunse Stryke fără să gândească. 

Oare de unde ştia? se mirară jderii. 

— Deh, avem nevoie de tot ajutorul primit, bodogăni 
piticul. 

Stryke încercă să se detaşeze de sentimentele stranii 
care îl tulburau. 

— N-am nimic împotrivă să fie cerut ajutorul zeilor, 
încercă el să-şi păstreze sarcasmul, dar sunt momente când 
sabia e o călăuză mai de nădejde. 

Coilla îi puse mâna pe braţ. 

— De ce nu le spunem că avem celelalte stele? 

Stryke păru năucit. 

— De ce le-am spune? 

Jderiţa ridică din umeri, aproape stânjenită, dacă aşa 
ceva ar fi fost posibil la ea. 

— Dacă sunt atât de puternice pe cât se spune, poate ne 
vin în ajutor. 

— Crezi că cineva de aici ştie ce să facă cu ele? 

Jup scoase o grimasă. 

— Noi habar n-avem ce să facem cu ele. 

Stryke se luptă să-şi ţină firea. Vibraţiile din trup nu-l 
lăsau să gândească. Jderii îl priveau nerăbdători, în vreme 
ce Krista şi femeile cu care se ţinea de mană invocau mai 
departe Treimea. Îşi dori să-i fi povestit Coillei ce-i spusese 
preoteasa despre posibilitatea ca el să fie o ciudăţenie. 

Revenind conştient cu picioarele pe pământ când se 
îndreptă de spate, inspiră adânc şi zise: 

— Cred că e mai bine să ţinem stelele pentru noi. 

— Dar de ce? 

Coilla strigă mai tare decât ar fi vrut. Câteva femei o 
săgetară din priviri. 


— Nu ne-au adus decât necazuri până acum, adăugă ea 
pe un ton mai potolit. 

— Nu vreau să risc să cadă în mâinile oamenilor Uni, 
răspunse Stryke. 

Jderiţa se uită la el ciudat. 

— Eşti sigur că, de fapt, nu vrei să le împărţi cu nimeni? 
După părerea mea, eşti foarte posesiv când vine vorba de 
ele. 

— Da! spuse Haskeer. Nici măcar să le ating nu mă mai 
laşi. 

Jup îi rânji obraznic celuilalt sergent. 

— Nu, de când ai luat-o razna. 

— la mai slăbeşte-mă, auzi? A fost din cauza oamenilor şi 
bolii lor nenorocite, pricepi? 

Înainte să mai deschidă gura altcineva, glasul Kristei 
deveni atât de ascuţit, că de-abia se mai auzi. Pe Stryke, 
sunetul îl străpunse ca un cuţit. Preoteasa şi femeile ei se 
clătinau în faţă şi în spate, cu o expresie luminată de extaz. 

— Cum pot suporta ţipătul ăla? şopti Jup. 

Alfray vorbi, alungând vraja care-l învăluia pe Stryke. 

— Crezi că o să aibă efect? 

Bătrânul orc făcu un gest spre imnul nepământesc 
intonat de Krista. 

— La dracu”, sper că da, spuse Jup. Lupta-i luptă, pricep, 
dar m-am săturat până peste cap să ne hărţuiască toată 
lumea. 

O senzaţie de optimism neobişnuit străbătu ceata. 

Atunci clopotele sunară din nou alarma. 

— Mai vine o armată! ţipă un glas. 

— Fir-ar al naibii! 

În liniştea care se lăsă dintr-o dată peste locul sfânt, 
vorbele lui Jup răsunară mai tare decât ar fi vrut el. 


18 


Repezindu-se la ziduri, orcii se înghesuiră pe potecă. Atât 
cât reuşiră să bată cu privirea, văzură soldaţi mărşăluind, 
cai zvârlind din copite, steaguri fluturând. Dar, din cauza 
fumului scos de focurile care ardeau încă în Ruffets şi a 
celor aproximativ cinci sute de focuri aprinse de duşmani în 
aer liber, nu vedeai la mai mult de câţiva metri. Totuşi, nu 
era nevoie să vadă bine ca să-şi dea seama că armata 
asediatorilor îşi dublase numărul. 

Cu ochi mijiţi, cu hainele la gură, ca să nu se înece, jderii 
urmăriră valurile nesfârşite de oameni şi cai care se 
unduiau negre peste vârfurile dealurilor. Când avangarda 
nou-veniţilor ajunse la tabăra Uni, ariergarda nici măcar nu 
se ghicea. Un roi infinit acoperea ţinutul de la un capăt de 
orizont la celălalt. 

Disperat, Stryke închise ochii. 

Haskeer îşi recapătă primul vocea: 

— Şi acuma chiar c-am dat de belea. 

Subit, tabăra Uni fu cuprinsă de ţipete. Tuşind, Coilla 
remarcă: 

— Nu prea-mi sună a reuniune veselă. 

Jup începu să ţopăie, neobişnuit de voios. 

— Sunt Mani! Priviţi, se văd orci, cu sutele! Mani au venit 
să oprească asediul! 

— Ai dreptate! se bucură şi Coilla. Îi atacă pe Uni din 
spate. 

— Uite şi pitici! arătă Jup cu degetul către primii semeni 
de-ai lui pe care îi vedea după atâta vreme. O mare de ei! 

Haskeer rânji. 

— Şi ce dacă? N-o să facă nicio ispravă dacă nu sunt 
plătiţi bine. 

Jup îl apucă de gât. 


— Zice cine, băşină de capră? 

Stryke îi despărţi înainte ca Haskeer să poată riposta. 

— N-avem timp de asta. Chiar nu vede nimeni a cui 
armată e? 

Alungând scânteile focului împrăştiate de vânt, jderii 
scrutară valurile de căldură sclipitoare. 

— Nu ştiu, se hotări Coilla. Nu-mi pasă. Sunt mai mulţi 
decât noi şi asta-i tot ce contează. 

Stryke se propti de palisadă. 

— E mâna zeilor. Trebuie să coborâm şi să dăm o mână 
de ajutor. 


Ruffets View fremăta de activitate. Rellston striga ordine 
când în stânga, când în dreapta, când în mijloc. Oamenii 
alergau să le îndeplinească şi, în scurt timp, se adunară 
toate forţele. Pedestraşii se împingeau prin mulţime ca să 
se alinieze pe străzile de lângă poarta de la miazănoapte. 
Între timp, călăreţii puneau şaua pe cai şi plecau roind din 
grajduri ca să se adune lângă bazinul din piaţă. 

Comandantul aşezării avea o misiune grea: să trimită 
locuitori pe ziduri, în timp ce pe alţii îi lăsă să stingă focurile 
care încă făceau prăpăd în zonele mai sărace, cu case 
construite din lemn. 

Stryke se înghionti prin mulţime. Bine-ar fi fost să nu le fi 
cerut orcilor recruți să se adune la bazin. Era o hărmălaie 
teribilă acolo. Se feri când un cal se sperie din cauza 
tărăboiului şi se împinse cu umerii până la marginea apei 
murdare. 

Nu se miră când constată că, până şi în piaţa aglomerată, 
oamenii lăsară loc liber în jurul caporalului Krenad. Două 
sute de războinici orci ajungeau pentru a impune respect 
oricăror fiinţe. 

— Gata de bătaie, caporal? 

Chipul dezertorului se destinse într-un zâmbet larg. 

— Mult mai bine aşa, decât pitiţi între zidurile astea 
împuţite. Dacă e vorba de atac, eu sunt orcul cel mai 


potrivit. 

Trebuiră să ţipe ca să se audă. O linişte suspectă se lăsă 
peste adunare. 

Încălecând un cal adus de Krenad, Stryke află din ce 
cauză. Înalta Preoteasă Krista Galby se plimba prin piaţă. În 
ciuda îmbulzelii, locuitorii tot găsiră o cale să-i facă loc. 

Senină, Krista schimbă două vorbe cu comandantul 
Rellston, apoi se îndreptă spre jderi. Stryke îşi îndemnă 
calul în faţă ca să o întâmpine. 

Preoteasa îi puse mâna pe picior şi îl privi în ochi. 

— Odată ce a simţit cineva puterea pământului, ea va 
creşte în el, murmură ea. Mai devreme sau mai târziu, 
pământul nu se va lăsa tăgăduit. 

Dintr-odată, preoteasa renunţă la tonul sobru. Cu sclipiri 
exaltate în ochi, îşi îndreptă ţinuta. Deşi nu ridică vocea, 
vorbele ei răsunară în piaţă: 

— Să ştie fiecare dintre voi că luptă pentru ţinutul nostru. 
Aşa că ţinutul vă va întări, vă va aduce puterea pământului 
în inimi. Deschideţi-vă în faţa puterii pământului. Să ştiţi că 
vântul este respiraţia pământului şi că luptăm pentru 
bunăstarea ținutului. Pentru că ţinutul nu v-a negat. Prea 
mult a vărsat lacrimi din cauza cotropitorilor. Acum, că 
puterea pământului pluteşte deasupra capetelor voastre - 
un nor de flăcări artificiale ţâşni strălucitor mai sus ca 
altădată, din întâmplare sau pentru că aşa trebuia - spiritul 
vostru se va înviora, în viaţa aceasta sau în cea viitoare, iar 
binecuvântările Căii Mani vor sta deasupra voastră şi în faţa 
voastră. Le veţi găsi în spatele vostru şi la dreapta şi la 
stânga voastră, ca să vă păzească şi să vă ferească, şi să vă 
apere ca pe fiinţele ținutului. 

Ridică mâna într-un gest grațios de binecuvântare. Apoi 
se pierdu în mulţime. 

Porunca lui Rellston sparse tăcerea: 

— Deschideţi porţile! Pas alergător! 

Încadrat de Coilla, Jup, Alfray şi Haskeer, Stryke îşi 
strunea calul numai cu forţa muşchilor. 


Piaţa se umplu încă o dată de zarvă. Sub acoperirea ei, 
Coilla spuse: 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, toate stelele se vor pierde 
deodată. Împarte-le cu noi Stryke. 

— Nicio şansă. 

Auzind refuzul automat, jderiţa ridică bărbia 
încăpăţânată. 

— Trebuie să stea împreună, Coilla adăugă el, stăruitor. 
Nu ştiu de ce, dar aşa trebuie. 

Primele coloane de oameni ajunseseră la poartă. 

— Ori asta, ori eşti prea posesiv ca să le scapi din mână, 
zise Coilla. 


Aflată în siguranţă în mijlocul armatei sale, Jennesta 
cerceta îndelung priveliştea din caleaşca de pe vârful 
dealului. 

O bătălie crâncenă se dădea în faţa aşezării sordide, 
fumegânde. Prinşi între laturile abrupte ale văii, blocaţi de 
adepţii ei şi de oamenii ăia jalnici şi orcii renegaţi, fanaticii 
lui Hobrow înaintau cu îndârjire. 

Jennesta râse. 

— Sunt vrednici de milă, nu-i aşa, Mersadion? 

— Da, doamna mea. 

Fără să-şi dea seama, generalul duse mâna la obrazul 
băşicat şi plin de cicatrice. 

— Dar sunt totuşi douăzeci de mii, adăugă el. 

Ochii reginei sclipiră a rău. 

— Şi asta înseamnă... 

— ... Că... veţi avea parte de o victorie răsunătoare, 
doamna mea. 

— Îmi plac victoriile răsunătoare. Şi ar trebui să-ţi placă 
şi ţie, generale. Pentru că, dacă nu obţii una, îţi iei adio de 
la viaţă. M-am exprimat clar? 

Mersadion se înclină ca să-şi ascundă ura pe care-o 
simţea în suflet. 

— Foarte clar, doamnă. 


— Bine. Atunci pregăteşte un atac din trei părţi. Vreau ca 
oamenii tăi să fie gata pentru un asalt frontal. Ce? Aveai de 
gând să-mi pui la îndoială ordinele? 

— Nu, doamnă. Niciodată. 

— Perfect. Nu trebuie să ne lăsăm duşi de val, aşa-i că 
nu? Orcii să se urce pe creasta de acolo, ca să atace 
acoperiţi de copaci. Piticii să se suie în vârful dealului din 
stânga. Când oamenii simulează un atac, proştii ăia de Uni 
nu vor fi în stare să se răspândească lateral, ca să-i 
încercuiască. Dar unii vor fi atraşi în faţă şi atunci flancurile 
noastre le vor ataca pe ale lor. Vezi cât de simplu e? 

Sigur că vedea. 

— Genial, doamnă. 

— Sigur că-i genial. Jennesta zâmbi la marea de sulițe 
sclipitoare şi săbii de dedesubt. Şi, dacă tot vorbim despre 
asta, vreau să dai drumul harpiilor să zboare imediat ce 
gloata aia de Unia trecut la atac. 

Ce-a mai rămas din ele, îşi zise generalul, plecând să 
transmită poruncile. De ce i-o fi plăcând reginei să aţâţe 
harpiile între ele nu-şi putea închipui. Deşi posibilitatea 
nebuniei nu putea fi trecută cu vederea. 

Din fericire, Jennesta era încântată. Entuziasmată. Chiar 
copilăroasă, la gândul oceanului de sânge care urma să se 
verse. Trase de frâie şi porni cu caleaşca cu coase la roţi 
spre primele rânduri ale avangărzii. Odată ajunsă pe 
poziţie, îi ordonă lui Mersadion să dea semnalul de atac. 

Pas cu pas, caii se năpustiră înainte, câştigând elan. 
Convinsă că arată superb, toată numai o scânteiere în 
soare, Jennesta se repezi asupra inamicului, târându-şi 
armata după ea ca pe-o mantie de giuvaiere. 

Avea să fie o victorie uşoară. 


Kimball Hobrow nu-şi credea ochilor. Cu câteva minute în 
urmă fusese în fruntea unei forţe de asediu care întrecea cu 
mult gloata de păgâni din aşezarea aia nenorocită. Nu 
putea pierde. Chiar îi compătimise pe proştii ăia de Mani, 


întinşi în faţa lui ca popicele, aşteptând ca voia Domnului 
să-i dărâme ca dovadă a puterii Sale. 

lar acum înfrunta nu o armată, ci două. Armate în fata 
cărora oastea lui părea o adunătură venită la picnic. 

— Ce facem, domnule? îl întrebă custodele lac de 
transpiraţie din faţa lui. 

— Voia Domnului, răspunse Hobrow, afişând o expresie 
calmă, în ciuda primilor fiori de panică din piept. 

— Este o încercare, tată? întrebă şi Mercy, ridicând spre 
el privirea inocentă. 

— Da, fiica mea. 

Hobrow îl săgeta din ochi pe custode când pământul 
începu să se zguduie sub caleaşca Jennestei. 

— De ce? Crezi că Domnul ne-a părăsit? Atât de slabă e 
credinţa ta? 

— N... Nu, domnule. 

— Sigur că nu. Îi vom ucide pe aceşti necredincioşi. 
Numele Domnului va răsuna glorios de-a lungul vremurilor. 
EI este cu noi, cum să pierdem? 

Custodele nu-şi găsea cuvintele. Scutură din cap când 
Hobrow dădu binecuvântarea în aerul fierbinte. 

— Du-te înapoi la locul tău, omule! Fă voia Domnului! 

Hobrow şi-l scosese deja din minte. Le făcu semn la doi 
din cercul său de apropiaţi. 

— Am o veste proastă pentru voi, îi anunţă. Ştiu că de- 
abia aşteptaţi să luaţi parte la masacrul sfânt, dar Domnul 
are alte planuri pentru voi. 

Cei doi afişară mine cu adevărat îndurerate. 

— Care sunt acelea, stăpâne? întrebară ei în cor. 

— Păziţi-o pe fata mea ca pe ochii din cap, căci nu ne-a 
poruncit Domnul să-i păzim pe cei nevinovaţi? 

Cei doi încuviinţară în tăcere, şocaţi de sarcina primită. 

— Duceţi-o într-un loc sigur. 

Hobrow se îndoi de spate. Trupul său ciolănos aduse cu o 
pasăre bizară când se aplecă să o sărute pe Mercy pe 
frunte. Ea plecă din cap supusă, dar el dispăruse deja. 


O privire fu îndeajuns ca Hobrow să-şi dea seama că 
oastea de calici din Ruffets View nu aduna mai mult de 
câteva sute de fiinţe. O vedea deja pe Târfă venind spre el 
într-o volbură de aur şi oţel. Rândurile din faţă ale oştirii ei 
se ciocniră de suliţaşii Uni cu o forţă care cutremură 
pământul. Preţ de-o clipă, o zări pe regină urlând ca 
turbată când un armăsar se înţepase într-o armă mortală. 

Zâmbind în sinea lui, Hobrow sări în şa şi galopă în 
încăierare. Cum putea fi atât de proastă? 

Când a mai trecut o cavalerie de aşa un zid solid de 
suliţaşi? Domnul era cu el, fără îndoială. Avea să fie o 
victorie uşoară. 


În timp ce puhoiul Jennestei izbea în primele rânduri de 
Uni, Stryke conduse unitatea de cavalerie orcă în spatele 
lor. 

Deşi urcau dealul - nu era cea mai bună tactică într-un 
asalt - adversarii se nedumeriră. Soldaţii lui Hobrow 
trăseseră o singură serie de săgeți care nu-şi prea nimeriră 
ţinta. Le era şi mai greu să socotească distanţa dacă ţintele 
urcau. 

— Cred că arcaşii de frunte ai lui Hobrow sunt puşi la 
încercare, rosti Coilla, lăsându-se cât mai aproape de gâtul 
calului pe care alerga. 

— Io nu mă plâng, replică Haskeer. 

Jderii şarjară. Fumul se subţia pe măsură ce se 
îndepărtau de Ruffets, dar bătălia de deasupra ridica atâta 
praf, încât parcă se lăsase ceața. Iarba căpătase o nuanţă 
cenuşie, până şi soarele părea un glob palid spânzurat la 
jumătatea cerului. Totuşi, zgomotele bătăliei nu conteniră, 
iar pământul însuşi tremura sub tropotul copitelor. 

Stryke privi în dreapta. Aşa cum stabilise cu Rellston, 
cavaleria lui se lansa spre flancul lui Hobrow de pe o pantă 
lină. Călăreţii Uni se aflau undeva deasupra, ascunşi de 
potopul nestatornic de luptători. Jderii ştiau deja că 


duşmanii îşi vor păstra cavaleria drept front de luptă 
principal împotriva neaşteptatei oşti de Mani. 

Plecaţi cu câteva minute mai înainte, pedestraşii lui 
Rellston începeau să se alinieze de-o parte şi de alta. 
Soldaţii din faţă se apărau cu săbii scurte, în vreme ce 
camarazii lor mânuiau lăncii lungi. Din spatele lor şuierau 
rânduri-rânduri de sulițe. Năvăliră în flancurile 
potrivnicilor. Unii reuşiră să se apere cu scuturile, dar alţii 
fură străpunşi, iar corul de răcnete îi făcu pe Stryke şi 
Coilla să rânjească de plăcere ca nebunii. 

Încă cincizeci de metri mai aveau călăreţii orci până să 
zdrobească rândurile de Uni. Douăzeci... zece... 

Exact deasupra capetelor lor se auziră hohote de râs 
demonice. Năuciţi, jderii ridicară ochii şi se dădură înapoi 
îngroziţi. 

Douăsprezece creaturi înaripate apărură din norul de 
praf şi se lăsară peste ostaşii Uni, împietriţi. Arcaşii lui 
Hobrow nici nu ştiură ce-i lovi. Harpiile plonjau printre ei 
din spate, târau prin aer corpuri care se zbăteau turbate şi 
pe urmă le azvârleau peste camarazii lor. O ploaie de sânge 
sinistră cădea peste oameni şi pământ deopotrivă. 

Numai o mână de arcaşi pricepu ce se întâmplă. Luaţi pe 
neaşteptate, zvârliră câteva săgeți în sus, dar cele mai 
multe căzură aiurea şi făcură mai multe victime printre Uni 
decât printre harpiile care se ascundeau croncănind în 
spatele norului de praf. 

Prea târziu ca să mai oprească năvala, Stryke se trezi că 
doboară de pe cal un băiat cu gura căscată de uimire. 
Băiatul căzu sub copitele nestăvilite şi ţipă, dar foarte scurt. 
Apoi jderul izbi şi spintecă, se aplecă şi pară. 

Acum că orcii spărseseră apărarea Uni, soldaţii lui 
Rellston pătrunseră şi ei. Ostaşii lui Hobrow se adună în 
pâlcuri dese, luptând pentru viaţa lor. Din când în când, o 
harpie plonja după câte-o altă victimă, împrăştiindu-i 
membrele spintecate peste tovarăşii ei copleşiţi de groază. 

Rezultatul era inevitabil. 


— Parcă înţepi peşti într-un butoi! ţipă Haskeer în timp ce 
rotea sabia în vârtejuri însângerate. 

— Da, gâfâi Jup, presărând şi el cărarea cu victime. Parcă 
suntem nişte ucigaşi. 


Pe câmpul de luptă care se încinse deasupra părţii celei 
mai înguste a văii, Jennesta fierbea. Da, garda ei personală 
se năpustise asupra suliţaşilor şi-i respinse pe Uni cu 
ferocitate, dar caleaşca ei tot se răsturnase şi-i murise un 
cal. 

— Fă ceva! răcni ea către Mersadion, în timp ce se ridica 
anevoie în picioare. 

— Da, doamna mea. 

Cu blestemul pe buze, generalul alergă după altă 
caleaşcă. 

Îndată ce vizitiul încetini ca să audă poruncile 
comandantului său, Mersadion săltă în caleaşca şi-l zvârli în 
iarba culcată la pământ. Alte două căleşti veneau imediat în 
spatele lui. Fără să arunce măcar o privire la ele, generalul 
îl lăsă pe vizitiul căzut să fie sfârtecat de lamele fixate în 
butuci. 

Ştia că, la rândul ei, Jennesta ar proceda la fel cu el. 
Regina sări peste solul brăzdat, biciuindu-şi caii să o ia la 
galop. 

Mirosul de sânge îi ajunse în nări, îl simţea fremătându-i 
în tot corpul, trezindu-i setea din străfunduri. Mână direct 
către locul liber în care muriseră suliţaşii şi năvălii în focul 
bătăliei. Restul gărzii ei personale se grăbi să o ajungă din 
urmă. 

Încetini brusc. Nu era bine să o ia prea mult în faţa 
oamenilor ei. Roti caleaşca şi o opri, apoi deschise ochii 
larg, a mirare. 

O adiere rătăcită împrăştiase, doar pentru o clipă, praful. 
Limpede ca lumina zilei, regina văzu că, în fundul văii, o 
oaste din aşezare străpunsese ariergarda Uni. 

O oaste în care luptau orci. 


Poate nu însemna nimic. La urma urmei, şi ea avea orci, 
iar în Maras-Dantia era plin de ei. 

Totuşi, poate însemna ceva. Poate că îi găsise pe 
dezertorii nemernici, până la urmă. 

Solzii palizi ai Jennestei scânteiară când soarele îi lumină 
zâmbetul scurt. 


În busculada din faţa porţii de la miazănoapte, grupuri de 
Uni luptau mai departe cu îndârjire, nevrând să moară fără 
să ia cu ei cât de mulţi Mani. Nu puteau fi mai mult de 
două-trei mii rămaşi în fundul văii, dar îşi vindeau scump 
pielea. 

Vlăguit peste poate, Stryke se opri să-şi tragă sufletul. 
Lupta era cumplită, îi era cald şi transpirase, în ciuda 
aerului rece. Din fericire, harpiile dispăruseră; fie 
străpunse de săgeți, fie zburaseră de unde veniseră. Îl 
tulburase apariţia lor. Din câte ştia, nu atacaseră soldaţii 
din Ruffets View. De unde ştiau să-i atace numai pe Uni? Că 
tot veni vorba, habar n-avea cum de apăruse fără veste 
cealaltă armată Mani. 

Jderul îşi zise că nu era decât o reacţie de-a lui la 
fanatismul lui Hobrow. Vru să bea apă, apoi înjură când 
văzu că pierduse plosca în bătălie. Din fericire, stelele erau 
la locul lor. Coilla îşi struni calul lângă el. 

— Pe toţi zeii! Sunt gata să ucid pentru un gât de bere, 
zise şi se şterse pe frunte de sânge şi transpiraţie. 

— S-ar putea s-o faci, de nevoie. Trebuie să fie de băut în 
tabăra lor. Să sperăm că ajungem acolo înaintea ăstora 
care-i înfurie pe zei. 

Stryke dădu pinteni calului, lăsându-şi capul pe spate din 
cauza avântului. Coilla se uită după el şi ţâşni la fel de 
sălbatic. 

Apoi îl văzură pe Krenad. Atârna cu capul în jos, cu un 
picior prins în scara şeii, în timp ce calul lui gonea 
înspăimântat, ţopăind printre rânduri de luptători sparte. 


Stryke îl păli pe agresorul lui Krenad cu sabia din lateral, 
iar Coilla fugi după caporal. Reuşi să ajungă în faţa 
armăsarului şi să-l oprească. Când îl ajută pe orc să se 
ridice, constată bucuroasă că mai găsi puterea să-i 
mulţumească, deşi tremura tot. 

Strigătul lui Rellston îi atrase ca un magnet. Câteva sute 
de Uni se refugiaseră într-o adâncitură ascunsă după un 
desiş. De acolo ieşeau, atacau şi fugeau înapoi în adăpostul 
oferit de arbuştii spinoşi. 

Krenad încălecă şi îi dădu lui Stryke o sticlă cu un lichid 
necunoscut. Avea gust stătut, dar îl învioră. Jderul îşi plimbă 
ochii primprejur şi-l văzu pe Alfray venind spre ei din ceaţă. 

Brusc, bătrânul războinic se opri de parcă îi răsărise 
cineva în cale. Nu un duşman, ci o persoană cu care nu 
avea nimic. Stryke îi văzu expresia buimacă. Urmărindu-i 
privirea, i se păru că zăreşte o sclipire albă. Un armăsar alb 
şi un călăreț cu plete castanii, subţire, dar viguros. 

Serapheim? 

Năluca se pierdu în ambuscadă. 

— În regulă, rosti Stryke, nereuşind să-şi ascundă fiorul 
superstiţios. Vreau o băutură adevărată. Hai să vedem ce 
ascund ticăloşii ăia de Uni acolo jos. 


Soarele coborâse, iar trupele lui Hobrow fuseseră 
obligate să se retragă. 

Un tâmpit dăduse foc desişului cu câteva ceasuri în urmă 
şi-i gonise pe Uni, dar ameninţa să ardă pe oricine se 
încumeta să treacă pe acolo. Frunzele ardeau mocnit 
purtate de vânt şi aprindeau mici focuri în locuri 
neaşteptate. Câteodată, fumul era atât de gros, că ar fi 
sufocat şi un dragon. Bătălia se prelungise toată ziua, Uni 
pierduseră, dar ea continuase cu aceeaşi încrâncenare. 

Jderii şi recruţii lui Krenad stăteau unii lângă alţii, mulţi 
în picioare, toţi pătaţi de sânge. Cei mai norocoşi erau 
mânjiţi de sângele altora. 


Pe măsură ce amurgea, un vânt se porni să vâjâie prin 
vale în drum spre apă. Spulberă mantaua de fum suficient 
ca orcii să vadă de la cine primiseră ajutorul neprevăzut. 

Jennesta. 

— În numele zeilor! exclamă Haskeer exact când Stryke 
rosti numele reginei. 

Jderilor nu le scăpă ironia sorții. Şi nici Jennestei. Le 
arunca priviri ucigătoare de pe platforma unde-şi oprise 
caleaşca. 

Cât de departe era, jderii tot ştiau că Jennesta turbează 
de mânie. O siluetă cât o jucărie, pe panta dealului, ridică 
braţul, ca aruncând o suliță invizibilă. 

Stryke şi ai lui se împrăştiară. Văzuseră destule vrăji de- 
ale ei ca să ştie că avea la dispoziţie sfere de energie 
distrugătoare. 

N-ar fi trebuit să se sperie. Încă o pală de vânt 
neaşteptată trase la loc perdeaua de fum între ei şi regină. 

— Nu vă îngrijoraţi, vorbi Coilla cu dispreţ. Nu-şi va risca 
preţioasa făptură în bătălie. Acum haideţi să-l găsim pe 
criminalul ăla de şef Uni şi să ne cărăm naibii de-aici. 


19 


Kimball Hobrow stătuse în spatele oamenilor lui ziua 
întreagă. Patrulase dintr-un loc într-altul şi-i îmboldise cu 
rugăciuni disperate. Se ţinuse de ei ca umbra tot drumul de 
înaintare şi la fiecare pas făcut în retragere. Acum se 
ascundea în spatele unei căruţe răsturnate, tot strigându-le 
îndemne răguşite. 

Dintr-o dată, se pomeni că nu mai are pe cine să susţină. 
Cel din urmă custode se prăbuşi cu un oftat de oboseală. Ca 
un copil pe cale să adoarmă, omul îşi dădu ultima suflare 
când soarele se cuibări în spatele unei creste de deal. 

Tabăra se adunase într-o parte a văii. Ar fi trebuit să fie în 
siguranţă, pitită cum era într-o adâncitură mărginită de 
copaci, un loc paşnic pentru un tată care face popas acolo 
împreună cu fiica lui. Dar el nu-şi văzuse fata de ceasuri 
întregi. Numai Domnul ştia unde e. 

Pentru prima oară, Hobrow se întrebă dacă Domnului 
chiar îi pasă de el. 

Conducătorul Uni se ghemui mai tare, ignorând aşchiile 
din lemnul căruţei, care îi intrau în palmă. Sabia şi-o 
pierduse de mult, o scăpase când o gloată de sălbatici se 
repezise la trupa lui de viteji. Acum nu mai avea cu ce să se 
apere. 

Surprinse cu privirea doi suboameni care se furişau 
printre ruinele taberei sale. Purtau uniforma Târfei celei 
Scârboase. Când sus, când jos, smulse o pătură zdrenţuită 
din grămada din căruţă şi şi-o trase peste cap. Poate dacă 
se făcea mic de tot şi nu mişca, avea să scape nevăzut. 

Încercând să-şi ţină respiraţia, Hobrow îşi auzi bătăile 
inimii ca ropotul de copite. Oare nu le aud şi ei? De-acum îi 
era limpede că-l jignise profund pe Domnul şi că Domnul îl 


părăsise. Nu împlinise el voia Sa? Nu fusese destul de 
sârguincios? 

Pesemne că nu. 

Cele două creaturi atacară pe neaşteptate. Smulseră 
pătura şi-l apucară pe Hobrow, care clipi în ultimele raze de 
lumină ale zilei. 

— Doamne, zdrobeşte-i pe aceşti păgâni care îndrăznesc 
să profaneze instru... 

Unul din orci îl pocni peste cap. Hobrow rămase cu 
răsuflarea tăiată. Când realiză ce se petrece, îl auzi pe cel 
mai gras spunând: 

— Oare nu găsim nimic de ciordeală? 

Orcul mai înalt cotrobăi în grămada căzută din căruţă. 
Aruncă o carte sfântă în luminiş şi se şterse de vestă pe 
degete. 

— Nimic. Numa' o droaie de prostii. 

Hobrow se ridică într-un cot. 

— Nu poţi spune aşa ceva! exclamă înspăimântat. 

Grăsanul îl pocni cu dosul palmei şi-i sparse buza. 

— 'Tocma' am zis, creier muced. Vorbeşti cam mult. 

— Hai să-i tăiem limba! Am chef să trag un râs. 

Hobrow se trase înapoi şi zvârli din picioare furios. Până 
să-şi dea seama orcii ce face, el se vârâse deja sub fundul 
de lemn al căruţei distruse. 

Orcul mai înalt ridică resturile sparte şi se întinse după 
el. Hobrow se făcu mic sub scândurile rupte şi se trase ca 
să nu-l ajungă orcul. 

Zadarnic. Nepăsător, grasul îl pocni cu mânerul toporului 
peste genunchi. 

— Nu te mai juca de-a v-aţi ascunselea, pungă de puroi. 

Hobrow urlă: 

— Lăsaţi-mă să plec! Sunt servitorul Domnului. Nu-mi 
puteţi face rău. Vocea i se transformă în smiorcăit. Vă rog, 
nu-mi faceţi rău! 

Grăsanul îl prinse de părul cândva pieptănat şi-l trase 
afară. Îl ridică în picioare pe bărbatul care se aduna de 


frică şi-l scutură ca pe-o zdreanţă. 

— Ia uite, îi zise tovarăşului său când o pată se răspândi 
pe pantalonii lui Hobrow. S-a pişat pe el. 

Hobrow închise ochii, simțind că rezultatul umilinţei 
finale începea să se răcească şi să i se lipească de coapse. 
Tâlharul de orc îl trase deoparte. Hobrow se lovi zdravăn de 
roata căruţei. 

— Crezi că merită să-l ducem la Maiestatea Sa, 
Hackrash? întrebă grăsanul. 

Orcul mai înalt se uită la slujitorul Domnului cu dispreţ. 

— Nooo! Nu poate fi cineva important. N-are vână nici 
cât o meduză. 

Scufundat în ruşine, Kimball Hobrow nici nu simţi cuțitul 
care-i străpunse inima. 


Când se întunecă, soldaţii Jennestei se întoarseră în 
tabără. Urlete nepământeşti se înălţau deasupra câmpului 
de luptă învăluit de umbre. Mişcări furişe îi trădau pe Uni 
care voiau să scape fugind peste creastă. Stryke nu ştia că 
Mercy Hobrow se află printre ei. Avea cu totul alte griji pe 
cap. 

— Am face bine să punem mâna pe stea şi s-o ştergem, 
hotări el. Acolo sus e Jennesta. Nu vreau să fiu prin preajma 
ei mâine dimineaţă. 

— De ce ne ajută? se miră Jup. 

— Nu ne ajută. Pur şi simplu scapă de Uni. Pe noi ne vrea. 
Coilla? Eşti de-acord? 

— Normal! Şovăi când Alfray îi bandajă tăietura de la 
umăr. Doar că... Ştii tu, nu mi se pare că-i cinstit să furăm 
de la aliaţi. Nu prea suntem înconjurați de prieteni, nu 
crezi? 

— Ne sunt datori, declară ferm Haskeer. Gândeşte-te că 
ne luăm recompensa. 

— O, de-a dreptul încântător! Deci acuma trebuie să 
jefuiesc templul aliaţilor noştri. 


O trupă de călăreţi istoviţi trecu pe lângă ei agale în 
drum spre porţile aşezării. 

— Ascultă, vorbi Stryke. Oamenii ăştia nu au nicio şansă. 
Când Jennesta o să intre aici mâine dimineaţă, vrei să pună 
mâna pe un lucru care poate să fie un izvor de putere? 

Vorbele căpitanului hotărâră situaţia. Ceata cobori spre 
Ruffets View, unii şchiopi, alţii vlăguiţi. 

Alfray îl trase de mânecă pe Stryke. 

— L-ai văzut pe... pe Serapheim ăla în luptă? 

Căpitanul şovăi. 

— Nu sunt sigur. Aşa mi s-a părut, dar... 

— Dar spui numai prostii, îi termină Haskeer vorba. Ce să 
caute un făcător de poveşti într-o bătălie? Acuma hai să 
mergem acolo jos şi să vedem cât de recunoscători vorsă 
ne fie oamenii ăia. 


În spatele porţilor, uralele se înălţară ca un zid. Cineva le 
puse ulcioare în mâini. Alţii le oferiră bucăţi de carne şi 
pâine. Oamenii ţopăiau de bucurie, cântau, petreceau sau 
se rugau, fiecare cum avea chef. 

În mijlocul unui cerc de torţe de lângă bazin, Krista Galby 
strălucea pură ca flacăra de lumânare. Lângă ea, cu braţul 
întins ţeapăn, ca o praştie, de bandajul verde, comandantul 
Rellston se proptea de peretele scund, mort de oboseală. În 
timp ce orcii îşi dădeau ifose, cei doi conducători Mani îi 
strigară. 

— Primeşte, te rog, încă o dată, Stryke, toată 
recunoştinţa mea, rosti Krista. Nu ne-am fi putut apăra fără 
voi. 

Rellston înclină băţos din cap. 

— Permite-mi să-ţi mulţumesc şi eu. Bănuiesc că nu l-ai 
văzut pe porcul ăla de Hobrow, nu? 

— Nu. 

Stryke vru să plece, dar comandantul, hotărât să-şi 
dreagă purtarea neîncrezătoare de la început, porunci alte 


stacane cu bere. Era prima oară când jderii refuzau 
băutura. 

Îndată ce reuşiră să plece fără să supere pe nimeni, se 
îndreptară spre coloana de lumină orbitoare de pe deal. 
Ceata lui Krenad îi urmări cum se îndepărtează, azvârlind 
remarci despre orci care nu-s în stare să ţină la băutură. 
Haskeer nu fu singurul care ar fi vrut să le şteargă 
rânjetele cu palma. 

Cum tot oraşul chefuia, zona din jurul templului era 
pustie. Jderii nu aşteptară invitaţie. Mergând la pas spre 
uşa templului, atacară pe nepusă masă. Era ultimul lucru 
care s-ar fi aşteptat gărzile. Căzură fără să opună 
rezistenţă. 

— Leagă-i, porunci Stryke cu strângere de inimă, care 
însă nu-l împiedică să dea năvală în templu. 

Jderii se opriră în prag. O lampă sfinţită lumina pilastrul. 
Steaua licărea necontenit. 

Coilla oftă şi se pregăti să repete acrobaţiile din ziua 
precedentă. 

— La dracu” cu asta! mârâi Haskeer. 

Se aruncă asupra stâlpului şi-l dobori. Acesta trosni pe 
podeaua de lemn de răsună tot templul. Cum toată lumea 
benchetuia, numai jderii auziră pocnitura. 

Stryke urmări steaua cu multe spiţe rostogolindu-se pe 
podea, săltând puţin, ca acelea din visul lui. Dacă vis fusese. 
O ridică repede şi-o vâri în săculeţ, alături de surorile ei. 

— Perfect, spuse el. Acum s-o tulim de-aici. 


Ajunseră deja la grajduri când Coilla îl întrebă: 

— N-ai de gând să vorbeşti cu Krenad şi cu recruţii? 

Stryke aruncă şaua pe cal mai tare decât ar fi trebuit. 
Animalul protestă zvâcnind într-o parte. 

— Şi-au luat soarta în mâini, la fel ca noi. Au vrut 
libertate. Acum sunt liberi. Ce fac e numai treaba lor. 

Strânse tare de chinga şeii. 


— Nu şi dacă Jennesta vine aici dimineaţă, îi reaminti 
Alfray. O să-i jupoaie de vii. 

— Ce vrei să fac? Să ascund o armată întreagă de orci? 
Ascultaţi, nici mie nu-mi place situaţia asta, dar nu mi se 
pare că avem de ales. 

— S-ar cuveni măcar să-i avertizăm, stărui caporalul. 

Jup îl susţinu. Dar, Coilla vorbi fără ocolişuri: 

— "Tot mai eşti speriat că ai putea atrage adepţi? 

— Şi ce dacă sunt? Stryke se răsuci ca să o străpungă din 
priviri. N-am zis niciodată că vreau să mă bat cu Jennesta! 
Nici cu altcineva. Nu vreau decât să scap întreg din locul 
ăsta. Îl las pe alt ticălos să fluture steagul. 

Alfray îşi exprimă dezgustul: 

— Deci îl laşi pe Krenad pe mâna blândei Jennesta? Nu 
eşti orcul pe care l-am crezut. 

Stryke îşi lipi obrazul de al lui. 

— Greşeşti. Exact asta vreau să spun. Sunt căpitanul unei 
cete de războinici, atât. Tu eşti cel care încearcă să mă 
transforme în altceva. Coilla, du-te şi caută-l pe Krenad. Nu, 
stai, mă duc eu. Cine ştie ce tărăboi sunteţi în stare să faceţi 
din asta! 

Îl găsi pe şeful recruţilor cântând cântece deşucheate 
într-o cârciumă. 

— Vino-aici, îl chemă el aspru. 

Krenad era prea fericit - şi prea beat - ca să se ridice de 
pe butoiul pe care stătea călare. 

— Ce s-o-mplântat? bolborosi el. 

Stryke îl târi afară şi-l vâri cu capul într-un butoi cu apă 
până când ochii dezertorului îl priviră clar. 

— Aşa. Acuma-i mai bine. Ascultă, Krenad. În caz că n-ai 
observat, căpetenia celeilalte armate care a venit aici azi e 
Jennesta. 

— Nooo. Imposibil. A fost un om tâmpit cu o pălărie 
subţire. 

Stryke îi băgă iar capul în apă până când Krenad începu 
să bulbucească turbat. 


— Nu el, idiotule! Cealaltă armată Mani. Cea de pe deal. 
Cu harpiile. Îţi aminteşti? 

Krenad se trezi dintr-odată. 

— Da, domnule. Când ne retragem, domnule? 

— Noi ne retragem acum. Voi vă retrageţi când vreţi. 

— Adică ne despărţim şi ne întâlnim mai târziu? 

— Nu. Uite ce e, caporal, să nu crezi că n-am apreciat 
efortul vostru în bătălie. Dar îţi explic pentru ultima oară: 
nu iau recruți. N-am luat niciodată. Nici mâine, când ne-am 
îndepărtat cât am putut de târfa aia ucigaşă, nu iau recruți. 
Fiecare orc pentru sine. Ai priceput? 


Mai târziu, în aceeaşi noapte, pe dealurile îndepărtate, 
când stelele se pregăteau să se stingă, privirea pe care i-o 
aruncase Krenad îl bântuia încă pe căpitanul jderilor. 


Când soarele răsărea sfios deasupra zidului palisadei, 
Krista Galby stătea înmărmurită în templu. 

Una dintre gărzi, cu o durere de cap teribilă, murmura: 

— ... Şi n-am putut face nimic. 

Preoteasa rămase tăcută clipe lungi, cu ochii la pilastrul 
răsturnat. Într-un sfârşit, glăsui cu un oftat: 

— Nu-mi închipui că i-a văzut cineva plecând în timpul 
petrecerii, dar bănuiesc că merită să întrebăm. 

Tăcu, străduindu-se să-şi controleze expresia feţei. Vorbi 
ca în vis, mai mult cu sine decât cu bărbaţii de lângă ea: 

— Trebuie să o găsim şi să o aducem înapoi. Am construit 
templul ca să o adăpostim. Este rostul vieţii mele, cum a 
fost şi al mamei mele înaintea mea, şi al tuturor preoteselor, 
de când s-a stabilit Ruffet aici. De fapt, dacă el nu ar fi găsit 
steaua în bazin, nici nu s-ar fi aşezat aici. 

Tulburat de liniştea nefirească, soldatul cu durerea de 
cap întrebă: 

— Să-i spun comandantului să adune o trupă? 

Krista îl privi fix. 


— Nu. Nu vrem să fie pedepsită ceata lui Stryke. Nu, 
după ce l-a salvat pe Aidan. 

Îşi pierdu vocea, dar şi-o regăsi mai puternică: 

— Adună toate gărzile templului care mai pot călări. lar 
mie pregăteşte-mi iapa. 

Bărbatul se îngrozi. 

— Nu poţi pleca, Înaltă Preoteasă! Fără stea, avem nevoie 
de tine mai mult ca niciodată. 

— Cine altcineva le poate explica de ce ne trebuie? Nu 
înţelegi? Trebuie să plec. 


În mai puţin de jumătate de ceas, Krista era în piaţă, în 
faţa porţii de la miazănoapte. Desigur, o femeie rămasă 
văduvă cu o zi înainte jelise la fereastra ei. Mult după 
încheierea petrecerii, văzuse o ceată, cam treizeci de orci, 
plecând călare, cu copitele cailor învelite să nu tropăie. 
Garda de la poartă nu-şi amintea decât că a venit cineva şi 
i-a oferit o băutură, pe urmă l-a pocnit în moalele capului. 

Krista îşi îmbrăţişa fiul cu dragoste. Deşi nu putea încă 
merge prea mult, bătrâna lui doică rugase un constructor 
de la templu să-l ducă în braţe la mama lui. 

— Să fii cuminte, Aidan şi să o asculţi pe Merrilis. Vrem 
să ne recăpătăm puterile, nu-i aşa? 

Băiatul se agăţă de braţul ei. 

— Nu pleca, mamă. Rămâi cu mine. Se întâmplă lucruri 
rele afară. 

— Dar şi lucruri bune. Şi am gărzile acestea de nădejde 
alături. Nu te îngrijora, dragul meu. Mă întorc cât ai zice 
peşte. 

Krista se adresă doicii bătrâne şi tâmplarului voinic: 

— Aveţi grijă de el cât lipsesc. Aidan, sufletul meu, poţi să 
rămâi aici şi să te uiţi cum intră regina călare. Aşa-i că ţi-ar 
placea? 

Şeful gărzilor de la templu veni şi-i dădu frâiele unei iepe 
roşcate, o mândreţe de animal. Krista Galby îi trimise un 
sărut fiului său. 


Pe urmă ieşi pe poartă urmată de gărzi, ca urmărită de 
un val negru de furtună. 


Caleaşca Jennestei era împodobită cu flori. 

Poruncise să se scoată lamele rotitoare. Nu se făcea să-şi 
sperie potenţialii supuşi tăindu-le picioarele. Acum saluta 
din cap şi zâmbea regeşte la oamenii de rând aliniaţi la 
marginea drumului spre porţile aşezării mizerabile. Cum se 
numeşte, că iar a uitat? A, da, Ruffets View sau aşa ceva, un 
nume siropos. Deşi nu găsea absolut nimic romantic în 
adunătura de cocioabe jegoase, atât de îndepărtate de 
reşedinţa ei. În spatele Jennestei venea o parte din oastea 
ei, numai ca să le amintească cine e. 

Bărbaţii aclamau, fetele aruncau flori târzii, ale căror 
petale roşii sau galbene ca bronzul fură imediat zdrobite în 
noroi. Jennesta se uita pieziş la Mersadion, ţeapăn în şa 
lângă ea, cu obrazul aproape vindecat. Măcar vedea şi el că 
ţărănoii ăştia nespălaţi ştiau să cinstească o regină. 

O rază de soare ţâşni spre pământ şi sărută norul vrăjit, 
aţâţându-i focul. Privirea Jennestei fu atrasă către cer. La 
vederea puterii neasemuite, ochii îi luciră vicleni. Slăbi 
hăţurile şi caii începură să meargă la pas. 

Fornăitul animalelor o trezi la realitate. Aproape de 
poartă, o ceată de călăreţi îndrăzni să i se pună în cale. 
Fără o vorbă, o luară la galop nebun şi nici nu se uitară la 
ea. 

Însă din spatele porţilor se auziră ovaţiile locuitorilor 
care o văzură venind pe regină. Jennesta se forţă să 
zâmbească şi pătrunse în aşezarea cu toată pompa şi fastul 
cuvenit. 

Chiar în mijlocul pieţei era un bazin mocirlos, înconjurat 
de un zid scund. În faţa lui, un bărbat călărea un armăsar 
care lucea de atâta ţesălat. În ciuda ovaţiilor frenetice, el 
afişa, mai presus de toate, o căutătură fioroasă. 

Rellston se trezi din visare cu o tresărire şi se înclină din 
talie. Jennesta îşi dădu seama că zâmbetul lui era tot atât 


de forţat ca al ei. Însă Rellston îi cunoştea renumele. 

— Bine aţi venit! rosti comandantul fără entuziasm. Şi vă 
mulţumesc pentru ajutorul sosit la timp. 

Mersadion mişcă scurt din cap în direcţia reginei. 
Rellston pricepu aluzia. 

— Maiestate, adăugă el. 

— O nimica toată, răspunse Jennesta, cu glas de miere 
otrăvită. Aveţi o trupă de orci pe-aici? Aş vrea să le... 
mulțumesc personal. 

— Am avut. Maiestate. Dar au plecat. 

— Ce trist, şuieră regina. Nu cumva au spus unde se duc? 

— Nu, Maiestate. Au plecat în toiul nopţii. 

Mersadion îşi trase calul într-o parte, crezând că 
Jennesta va erupe ca un vulcan. 

Nu se întâmplă nimic. Cu un efort supranatural, regina 
rosti printre dinţi: 

— Şi unde e Înalta Preoteasă? De ce nu a venit să mă 
întâmpine? 

Rellston se băţoşi mai tare în şa. 

— M-a însărcinat să vă transmit recunoştinţa ei, 
Maiestate. Dar mă tem că a trebuit să plece... cu o treabă. 
O treabă urgentă. 

Regina îşi plimbă maliţioasă privirea în jur. Dintr-odată 
din mulţime ieşi un bărbat vânjos cu un copil în cârcă. Deloc 
înfricoşat, spre deosebire de cretinii care se holbau la el ca 
viţelul la poarta nouă, băiatul era o fiinţă încântătoare, cu 
plete negre. Părea prea fudul ca să fie copilul cuiva 
neînsemnat. 

— Şi cine e ştrengarul de pe umerii zdrahonului? întrebă 
ea acră. 

Rellston răspunse în silă: 

— E fiul înaltei Preotese, Maiestate. 

— Nu mai spune! Serios! 

Comandantului nu-i plăcu deloc pofta cu care îl privi 
Jennesta brusc pe băiat. 1 se întoarse stomacul pe dos când 


o văzu cum îi zâmbegşte lasciv lui Aidan, ca o curtezană 
angajată. 


Pitit în crângul din capul văii stătea un bărbat înalt, slab 
dar musculos, călare pe un cal. 

De-o parte şi de alta a lui, cete de Uni se târau printre 
arbori fără să-l vadă. Nu-l vedeau nici cercetaşii trimişi la 
întâmplare de Mersadion ca să-i elimine pe posibilii inamici 
scăpaţi cu viaţă. 

Pletele castanii ale bărbatului scânteiau în jocul razelor 
de soare. Absorbit de gânduri, urmărea gloata care aclama 
intrarea triumfală a Jennestei în Ruffets View. 

Îşi răsuci calul alb ca neaua şi se făcu nevăzut în pădure. 


20 


Scârbit, Rellston urmărea cum Jennesta băleşte după 
băiat. 

Se simţise obligat să-i ofere ospitalitate în hanul cel mai 
puţin oropsit din piaţă. Dar conversaţia nu prea curgea şi 
ea nu se atinsese de pocalul cu mied oferit de hangiu. Aidan 
însă era încântat să fie centrul atenţiei Maiestăţii Sale. 
Totuşi, pe măsură ce trecea după-amiaza, micul bolnav 
convalescent începu să caşte. 

Jennesta se întoarse către el şi-l întrebă cu răceală în 
glas: 

— "Te plictisesc, nu-i aşa? 

— Nu, Maiestate! Cred că eşti grozav de frumoasă. 

Jennesta nu-şi mai încăpu în piele. 

Aidan căscă din nou. 

Ca să împiedice o izbucnire de-a reginei, Rellston 
interveni: 

— Ilertaţi-l, Maiestate. Nu şi-a revenit încă de la loviturile 
primite acum două zile. A fost rănit atât de grav, încât o 
vreme am crezut că nu va supravieţui. 

Jennesta îi făcu semn să plece pocnind din degete a 
dispreţ şi nici nu catadicsi să întrebe cum de şi-a revenit 
atât de repede. Într-adevăr, constată Rellston, nici nu se 
mai interesă de băiat când acesta nu se mai uită la ea 
printre căscaturi. 

Ofensat că era pus într-o situaţie ridicolă, comandantul 
observă: 

— Se pare că soldaţii dumneavoastră n-au avut noroc să 
găsească obiectele de care aţi pomenit, doamnă. Nu doriţi 
să gustaţi din masa noastră sărăcăcioasă? 

Jennesta se uită la el de parcă tocmai s-ar fi târât dintr-o 
hazna. 


— Nu prea cred, răspunse ea înfumurată, apoi se ridică 
atât de repede, încât trânti scaunul pe podeaua hanului. Mă 
voi întoarce la armata mea. Un comandant bun se îngrijeşte 
de soldaţii lui. 

Rellston se înclină ironic, dar ea nu-l văzu. Plecase deja. 
Îndată ce caleaşca ei dispăru din vedere, comandantul 
dădu frâu liber nerăbdării şi frustrării. La nevoie, s-ar furişa 
din Ruffets. Ar face orice. Dar nu o putea lăsa pe Înalta 

Preoteasă apărată numai de o mână de oameni. 


Mai târziu, în aceeaşi după-masă, o ceată de treizeci de 
călăreţi rufoşi încetiniră caii la pas. 

În faţa lor cobora o pantă lină, dar animalele erau prea 
obosite ca s-o străbată mai repede. 

Stryke privi apele murdare, leneşe, ale Golfului Calyparr 
din dreapta lui. O briză sălcie îi mângâie nările. La niciun 
kilometru de ei se întindea Oceanul Norantellia, dar încă 
nu-l vedeau, fiindcă se aflau în spatele unei ridicături 
scunde, acoperite de arbuşti pitici. Asta însemna că mai 
aveau câteva ceasuri bune până la Pădurea Drogan. Stryke 
înjură şi descăleca pentru ca armăsarul să se poată odihni 
şi porni pe jos în susul dealului, udat de ploaia rece şi 
deasă. 

— Ce-i acolo? şopti Coilla, arătând spre nişte umbre iute 
mişcătoare din faţa lor. 

— Uni, bănuiesc, răspunse Haskeer. A naibii vreme! Nu 
văd la doi paşi. 

— Nu cred că au cai, zise şi Jup. 

— Foarte bine! se bucură Haskeer. Aşa le trebuie 
ticăloşilor, să meargă prin ploaia pe care au coborât-o 
asupra noastră. l-aş omori pe toţi, dacă ar fi după mine. 

— N-avem timp de-aşa ceva, îl informă Stryke obosit. 

Într-un sfârşit, ajunseră pe creastă şi încălecară din nou. 
La trap, înconjurară un loc în care stâncile ieşeau din 
pământ. 


Stryke trase brusc de frâie. Vreo douăzeci de soldaţi de- 
ai lui Hobrow mergeau răzleţi de-a curmezişul drumului, 
dar jderii nu mai avură nervii să se încaiere cu ei. Cu săbiile 
scoase, se pitiră în spatele tufişurilor ude. Soldaţii îşi văzură 
de drum. 

Înconjuraţi de duşmani din toate părţile, jderii merseră 
cât putură de repede. Cu cât înaintau, cu atât dădeau mai 
des peste custozi deznădăjduiţi. De vreo două ori, Jup, 
trimis în cercetare, le făcu semn să se ascundă de cete de 
orci despre care nu aveau cum să ştie dacă erau recruți sau 
credincioşi Jennestei. 

Până la urmă, când un amurg posac luă locul zilei, Stryke 
îşi opri calul. Se depărtaseră de urmăritori. La nord se 
întindea neagră liziera Pădurii Drogan. Din când în când, o 
lună palidă ieşea ruşinoasă de după nori. 

De teamă să aprindă focul şi cum n-ar fi găsit ce să 
aprindă, jderii se aşezară să-şi tragă sufletul până la lăsarea 
nopţii. În curând, aerul serii tresărea de sforăituri. Mai 
răsuna şi câte-o palmă, când cel adormit dădea după 
insectele ţiuitoare, dar santinelele nu observară nicio 
creatură amenințătoare. 

Pentru că nu reuşi să aţipească, Stryke cobori în golf. O 
vreme stătu pe mal, aruncând pietre în apă. Din cauza 
zgomotului apei curgătoare, n-o auzi pe Coilla venind în 
spatele lui. Îşi dădu seama de prezenţa ei numai când 
jderiţa se trânti lângă el şi-şi îmbrăţişa genunchii. 

— Şi acum ce urmează, Stryke? Mergem până la Pădurea 
Drogan şi-l rugăm pe Keppatawn să ne primească din nou? 

— Poate. Nu ştiu. 

— Nu văd unde altundeva am putea merge, cu Jennesta 
scotocind capătul ăsta de golf. 

— Totuşi, sugeră Stryke, acela ar fi primul loc în care ne- 
ar căuta. Pe toţi zeii! Habar n-am ce să facem. 

Coilla aruncă şi ea o piatră. Căzu cu un „pleosc” în apă. 

— Ce e mai important pentru tine? 

— Să rămân în viaţă, cred. 


— Şi stelele? Nu te mai interesează? 

— Cine ştie? Aş vrea să nu fi început niciodată aventura 
asta. 

Stryke se propti de un bolovan pe care crescuse muşchi. 

Două pietre loviră apa deodată. După un timp, Coilla se 
întoarse spre el. 

— Ce-ai vorbit cu Krista cât am stat eu în templu? 

— Nimic. 

— Aţi stat unul cu altul jumătate de oră şi n-aţi vorbit 
nimic? Nu cred. 

— Mi-a zis că s-ar putea să fiu o curiozitate, recunoscu el 
cu jumătate de gură. 

— O ce? 

— Un orc care simte magia. 

Scoase stelele din săculeţ şi le aruncă dintr-o mână-ntr- 
alta sub privirile Coillei. 

— Nu-i normal. lartă-mă, uită ce-am spus. I-ai povestit de 
visurile tale? 

— N-a fost nevoie. După părerea ei, sunt nişte semne... 
mă rog. 

— Te-ai gândit că e de vină cristalul? 

— Cristalul? Bineînţeles. O vreme asta am crezut. Acum 
sunt sigur că nu e. 

Jderiţa schimbă subiectul. 

— Ce ne facem? repetă ea. 

— Habar n-am. 

Stryke se juca cu stelele, trei îmbinate, două separate. 
Apoi se plictisi şi le împinse îmbufnat în iarbă. 

O vreme, cei doi orci le studiară în lumina lunii. Niciunul 
nu ştia cum să le unească pe toate. Spiţele le împreunau 
într-un mod care sfida legile naturii. Masa aceea ca un 
păianjen avea ceva ciudat în ea, ceva ce amintea de 
infinitate. 

Stryke începu iar să le răsucească. Imediat, steaua de la 
Ruffets View se lipi de celelalte cu un clinchet surd. 

Coilla fu impresionată. 


— Cum ai reuşit? 

— N-am idee. 

Stryke încercă să o potrivească şi pe cea de la Trinity, 
aşezarea lui Hobrow. 

— Dă-mi-le mie, i le ceru, până la urmă, Coilla şi i le 
smulse din mână. 

Dar nici ea nu avu noroc. 

Într-un sfârşit, Stryke renunţă şi puse stelele la loc. 

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem. Ceilalţi se vor 
îngrijora din cauza noastră. 

Nu făcuseră nici zece paşi, când două siluete ieşiră dintr- 
o ascunzătoare şi le blocară calea. Micah Lekmann şi 
Greever Aulay. 

— V-aţi făcut un obicei din asta, le spuse Coilla. 

— Ce frumos, zise Lekmann, cu sabia în mână. Doi iubiţei 
la randevu. 

— Tacă-ţi fleanca, Micah, se răţoi Aulay. De ce vorbeşti, 
când poţi să ucizi? 

Şi el ameninţa rotind vârful săbiei, în vreme ce orcii îşi 
traseră spadele. 


Pe malul Golfului Calyparr începură două dueluri. 
Lekmann simula un atac şi trase o lovitură joasă, însă 
orcul sări peste lamă şi se răsuci să-l izbească în genunchi. 

Lekmann se feri într-o parte, gata să-şi piardă echilibrul. 
Reverul lui Stryke ţinti spinarea curbată, dar omul pară cu 
sabia. Alunecă pe lama orcului şi o împinse într-un vârtej 
scânteietor. 

Între timp, Coilla sări în spate când Aulay scoase un 
obiect de sub haină. Apoi se uită, uluită, cum îşi desface 
cilindrul metalic de la încheietură prin răsucire şi fixează în 
locul lui un cuţit periculos. Se repezi la el, dar Aulay îi pară 
sabia cu pumnalul lung pe care îl scoase brusc din cealaltă 
mânecă. 

— O să-ţi fac felul, târfă. 


— Cu sau fără celălalt ochi? ripostă jderiţa, ratând la 
mustață să-i cresteze obrazul. 

Aulay se năpusti la ea într-o explozie de furie. Talpa lui 
ateriza pe un petec de iarbă neregulat şi, în cădere, sabia 
lui izbi un bolovan ascuns şi se rupse lângă mâner. 

Coilla izbi în braţul întins. Sângele ţâşni imediat. Nici 
materialul din care era croită haina nu reuşi să oprească 
şuvoiul. 

Aulay răcni încă o dată. Ridicându-se anevoie în picioare 
şi retrăgându-se, îşi smulse cuțitul din ciot şi înfipse în locul 
lui un cârlig cu două capete, din acela pe care atârnă 
măcelarii carcasele de animale. 

— Asta-i pentru Blaan! ţipă el şi spintecă aerul din faţa ei. 

Coilla îl lăsă să rateze, apoi sări şi-l apucă de antebraţ. 
Luat prin surprindere, Aulay cedă când jderiţa îi răsuci 
cârligul în burtă şi-i scoase măruntaiele, apoi îl mai răsuci o 
dată. 

— Şi asta-i pentru tine, pungă de puroi. 

Faţa lui Aulay împietri într-o expresie de uluire absolută 
în vreme ce viaţa i se scurgea din trup. 

Între timp, Stryke încerca să-l împingă pe Lekmann spre 
apă. Terenul neregulat mai degrabă îl încurca decât îl ajuta 
şi orcul era prea obosit ca să tot ţopăie. Odată ce nimeri o 
porţiune mai netedă, şarjă sălbatic. Cu sabia reflectând 
luna de gheaţă, făcu praf apărarea bărbatului îndesat. 

Lekmann încetă să răspundă, de-abia respirând. Dar 
Stryke se săturase. Sări în faţă şi se pocni în coapsă cu 
mâna liberă. Zgomotul distrase atenţia adversarului doar o 
clipită, destul cât să-i vâre sabia în coaste. 

Orcul îi puse piciorul în piept şi împinse. Lama ieşi din 
carne şi Lekmann căzu în apă cu un pleosc. Laţele negre şi 
unsuroase plutiră în jurul capului său întors cu nasul în 
valurile mici. 

Când îl privi ultima oară, Lekmann plutea dus de curent, 
iar din trup îi curgeau şuvoaie mai întunecate decât apa. 


Luându-se de umeri reciproc, cei doi orci porniră clătinat 
spre camarazii lor. 
— M-am săturat de clipe liniştite, murmură Coilla. 


Mai aveau puţin şi ajungeau în tabăra friguroasă şi 
umedă, când Stryke o împinse pe neaşteptate în tufişuri. 
Jderiţa nu auzi nimic din cauza vântului, dar începea să aibă 
încredere în presimţirile lui. 

În câteva clipe, o ceată de călăreţi îşi opriră goana 
vijelioasă încercuindu-i din toate părţile pe orcii pe 
jumătate adormiţi. Santinelele nu avură ce face. Stryke îşi 
zise că orcii lui s-au cam lăsat pe tânjală, dar nu asta îl 
frământa acum. 

Din ascunzătoare, el şi Coilla o auziră pe Krista Galby: 

— Unde e? întrebă ea fără să piardă timpul. 

— Unde-i ce? făcu Haskeer pe deşteptul. 

— Scuteşte-ne de prostii! strigă şeful gărzii templului. 

Descăleca, dar nu-şi mişcă sabia niciun deget de la gâtul 
lui Haskeer. 

— Jarno, îl avertiză preoteasa, orcii aceştia au fost aliaţii 
noştri. Au luptat cot la cot cu noi. Bătrânul acela a salvat 
viaţa fiului meu. 

Ridică braţele de-o parte şi de alta a corpului, apoi le lăsă 
jos, obosită. 

— Nu vreau să vă fac rău. Dar aţi luat un obiect care ne 
aparţine. E important pentru noi, e temelia credinţei 
noastre. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Vântul îşi purta jelania 
nepământească prin luminiş. În tufişuri, Coilla şi Stryke se 
simţiră apăsaţi de vină. 

— Avem nevoie de ea, adăugă preoteasa. 

Liniştea stânjenitoare se prelungi. Rellston îşi pierdu 
răbdarea. Ajunsese din urmă pâlcul preotesei cu câteva 
ceasuri înainte, iar acum o sută de oameni se agitau în jurul 
jderilor. Încordarea apăsa pe umerii tuturor. Comandantul 
descăleca şi merse la Jup şi Haskeer, dominându-i. 


Ferit de frunzele maronii îngheţate, Stryke îi şopti Coillei: 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să ne oprim. 

Coilla mişcă din cap spre scena din faţa lor. 

— De ce nu-l ţine în frâu pe Rellston prietena ta? 

— Poate că nu reuşeşte. Dacă ar fi vrut să omoare pe 
cineva, ar fi făcut-o până acum. Hai să mergem să vorbim 
cu ea până când Rellston nu scapă de sub control. 

leşiră din frunzişul încâlcit. 

Când îi văzu, Krista le spuse cu voce de gheaţă: 

— Mi-aţi făcut bine de două ori. Acum vă fac şi eu un 
bine. Daţi-mi instrumentul şi comandantul nu vă va pedepsi 
pentru furtul lui. 

— Şi dacă am nevoie de ele? ripostă Stryke, pentru ca 
imediat să-i vină să-şi taie singur limba. 

— De ele? repetă Krista. Ai mai multe? 

— De asta aveam nevoie de al vostru, nu-ţi dai seama? 

Ridică ochii spre ea, încercând să-i citească expresia feţei 
în lumina slabă a lunii. 

— Nu, nu-mi dau seama. 

Nu Krista vorbise, ci Rellston. Se apropie de Stryke şi îl 
sfredeli din priviri. 

— Dacă ai şi altele, nu-ţi trebuie steaua noastră. Dă-ne-o 
înapoi acum. Lipi vârful săbiei de pieptul jderului. Am ştiut 
eu că n-ar fi trebuit să mă încred în tine, orc ratat. 

— Potoleşte-te! insistă Krista. Se întinse şi îndepărtă uşor 
sabia de la pieptul lui Stryke. Sunt sigură că putem rezolva 
problema prieteneşte. 

— Eu nu, mârâi Rellston, de-abia stăpânindu-şi furia. 

În jurul lor, jderii auziră zgomot de săbii scoase şi 
descălecat. Orcii se pomeniră învăluiţi de orăşenii 
duşmănoşi. 

Începură să-şi scoată şi ei armele. 

— Nu fi mai prost decât trebuie, Stryke, rosti 
comandantul. N-aveţi cum să învingeţi. Suntem mai mulţi. 
Dă-ne obiectul. Dacă nu, te oblig. 

— Serios? se înfurie Haskeer. Tu şi care armată? 


— Asta, creier de bibilică, strigă un om din spatele lui. 

Un răcan dădu un țipăt când se trezi îmbrâncit de-un om. 
Îl îmbrânci şi el. Încăierările stăteau gata să înceapă. 

— Terminaţi! strigă Krista. Terminaţi! 

— Potoliţi-vă! ţipă Stryke, încercând să liniştească 
atmosfera. 

Un zdrăngănit scurt de săbii îi acoperi vorbele. Strigă 
mai tare: 

— Ne cunoaşteţi! Am luptat alături de voi. Chiar credeţi 
că nişte nepricepuţi ca voi ne pot dobort? 

Rellston înjură şi se alese cu o privire cruntă de la 
preoteasă. 

— Pe loc repaus, băieţi, porunci. Lăsaţi-i să plece, 
deocamdată. 

— Jderi, pe loc repaus, ordonă şi Stryke. 

Sabia îi atârna în mână, gata să atace în orice clipă în 
timp ce acoperea retragerea cetei sale. 

Mai toţi se făcuseră nevăzuţi în noapte, când unul dintre 
oamenii lui Rellston strigă dintr-odată: 

— Nu-i putem lăsa să scape! După ei! 

În secunda următoare se dezlănţui haosul. 

— Nu omorâţi pe nimeni decât dacă nu aveţi de ales! ţipă 
Stryke. 

Caii jderilor erau în spatele soldaţilor Mani, n-aveau cum 
să ajungă la ei. 

— Haideţi să plecăm de-aici! răcni iar căpitanul lor. 

Se aruncă în tufe cu spatele, ferindu-se de crengile care 
atârnau din copaci şi încercând să nu calce pe ramuri 
putrede. Pământul îmbibat de apă le aducea un avantaj; 
stratul gros de noroi înăbuşea orice sunet. Cu simţurile cât 
se poate de încordate, îşi urmări ceata bazându-se pe 
instinct. 

Era speriat. Dar o scoase la capăt. În curând trecu de 
perdeaua subţire de copaci. 

Se pomeni pe o pajişte deschisă şi, în lumina scăzută care 
prevestea zorii, văzu urmele de paşi mai întunecate 


mânjind iarba argintată de ploaie. Săltând după ele, ajunse 
în vârful unei movile şi-i văzu pe ultimii jderi căutând să se 
ascundă în spatele unui alt desiş. 

O luă la fugă pe panta lină şi se furişă printre copaci. 

— Ar trebui să fim în siguranţă aici o vreme, zise el 
printre gâfâituri. 

— Serios? bombăni Haskeer din umbrele pătate, la 
distanţă de un braţ. Ia uită-te acolo. 

„Acolo” era capătul celălalt al păduricii. lar dincolo de el 
se întindea Golful Calyparr, cenuşiu, neîndurător. 

Stryke se răsuci în jurul său. Din toate părţile, în afară de 
una, apele se revărsau peste micul promontoriu pe care 
stăteau ei. lar Mani traversau năvalnic pajiştea spre ei, cu 
Rellston în frunte. 

— Şi-acuma ce facem? strigă Haskeer frustrat, înotăm? 

— Cască gura aia mare a ta şi bea apa, mârâi Jup. 

Uitând de soldaţii de la Ruffets View care veneau în 
goană spre ei, cei doi trecură la schimburi de priviri 
sfredelitoare. 

Coilla cedă. 

— Numai tu eşti de vină, tu şi stelele tale afurisite! ţipă ea 
la Stryke şi se năpusti cu cuțitul, crestându-i săculeţul de la 
centură. 

Săculeţul se rupse. Stryke văzu, cu încetinitorul parcă, 
instrumentul separat, cel cu cinci spiţe, răsucindu-se prin 
aer. Încercând să ţină sacul cu o mână, se aruncă în faţă. 
Prea târziu. Împreunarea de patru stele se rostogoli şi ea 
afară. O atinse doar cu vârfurile degetelor şi o trimise de-a 
dura într-un luminiş îngust. 

Când Mani dădură năvală în pădurice, Stryke văzu că 
steaua verde separată ţopăie, ricoşând de pe stratul dur de 
iarbă. 

Nici el, nici ceilalţi orci nu observară silueta mustind de 
apă care se târa din golf la marginea păduricii. 

Când Stryke întinse mâna ca să prindă steaua separată, o 
lovi prea tare şi-o trimise în zbor exact lângă celelalte 


patru, care se rostogoleau ca un bulgăr. 

Mai mult ghici decât auzi clinchetul. Misterul se 
întregise. 

În clipa aceea, realitatea dispăru în altă lume. 


21 


Întuneric. 

Stryke simţi un frig atotstăpânitor şi o gheară în stomac, 
ca şi cum ar fi alunecat la nesfârşit. Urechile îi ţiuiau prea 
tare ca să audă vreun sunet. Întinse mâna să se agate de 
ceva, dar nu avu ce să apuce. 

Nimic sub picioare. 

Absolut nimic. 

Ateriza brusc. 

Căzu în faţă, cu mâinile pe o suprafaţă rece şi orbitoare. 
Şocul îl ajută să-şi revină. 

Zăpadă. 

Zăpadă, sub o pătură de nori atât de joasă, aproape la fel 
de albă ca suprafaţa de sub picioarele lui. Acum fusese 
noapte, acum era în plină zi. La miazăzi atârna foarte 
aproape de orizont un disc albicios, probabil soarele. 

Panica ameninţa să-l copleşească. 

Strigă, dar nu se auzi nici pe sine. Se îngrozi că surzise. 
Atunci veni spre el răgetul. Un vânt rece şfichiuia în jurul 
lui, cu gând să sfâşie hainele. Cu ochii mijiţi, desluşi 
siluetele ghemuite şi întunecate ale celorlalţi jderi. 

Ridicându-se clătinat în picioare, se simţi împins de 
vijelie. Luă în palme stelele preţioase, pe care le scăpase a 
doua oară. Apoi se îndreptă anevoie spre Jup şi Coilla, care 
făceau eforturi să stea în picioare. Se ţineau unul de altul şi 
îl întrebară amândoi deodată „Unde suntem?” şi „Unde 
sunt ceilalţi”, pe lângă alte lucruri. 

În curând apărură poticnindu-se şi jderii ceilalţi. Se 
adunară într-o depresiune lină din apropiere care îi ferea 
de furia vijeliei. Fuioare de zăpadă spulberată le zburau 
deasupra capetelor şi trebuiau să strige ca să se facă auziţi. 

— Ce dracu” se întâmplă? urlă Stryke. 


— Bănuiesc că pe calota de gheaţă. 

Lui Stryke îi clănţăneau dinţii de frig. 

— Ce? Cum? 

Coilla încerca zadarnic să se încălzească strângându-şi 
braţele în jurul trupului. 

— Lasă gâlceava filosofică. Problema e cum facem să nu 
murim îngheţaţi. 

Câţiva răcani reuşiseră să pună mâna pe nişte pachete şi 
dricale înainte de a fugi de Mani. Alţii, însă, precum Stryke 
şi Coilla, fuseseră prea ocupați să pareze atacul oamenilor. 
Nici dacă împărțeau păturile şi hainele de rezervă nu le 
ajungeau. 

— Jup, reuşi Stryke să rostească printre buzele aproape 
amorţite de ger, te simţi în stare să cauţi un punct mai 
înalt? Să-ţi faci o idee pe unde ne aflăm? 

— S-a făcut, şefu'! 

Piticul porni împleticit prin frigul muşcător. Înghesuindu- 
se unii într-alţii ca să-şi ţină de cald, jderii încercară să-şi 
dea seama ce se întâmplase. 

— Stelele alea date naibii sunt de vină! mormăi Coilla. 

— Dacă ele au fost, atunci ne-au ajutat să nu fim tăiaţi în 
bucăţi, sublinie Alfray. 

— Da, ca să murim îngheţaţi aici, interveni Haskeer 
amărât. Unde-o fi „aici”. 

— Trebuie să fie câmpia de gheaţă din nord. Soarele 
urma să apară la sud de noi, dar nu-mi dau seama dacă e 
dimineaţă sau seară. 

Duse mâna cu degete ţepene şi învineţite la săculeţ, dar 
îşi aduse aminte că jderiţa i-l despicase, aşa că-şi îndesă 
stelele în vestă, sperând să nu cadă pe ele dacă se 
împiedică. Măcar îşi găsi mănuşile vârâte la curea. 

— O să aflăm cât de curând, spuse Alfray. Dacă nu murim 
până atunci. Îl străbătu un gând lugubru. Dacă asta e 
răzbunarea Jennestei? Exact aşa îi stă ei în fire să se 
răzbune. 


— Nu. Răspunsul ferm al Coillei tremură odată cu umerii 
ei scuturaţi de frig. Dacă ar putea face asta, atunci de ce nu 
ne-a adus pe toţi înapoi în tabăra ei, ca să pună mâna pe 
noi? Şi pe stele? 

— N-are rost, hotări Stryke. Nu avem pe ce să ne bazăm 
presupunerile. Îşi strânse mai tare vesta pe trup, un gest 
complet nepotrivit pentru locul acela. Cum stăm cu 
proviziile? 

Cotrobăiră repede prin bunurile salvate şi găsiră câteva 
felii de carne uscată, coji de pâine şi două sticle de băutură. 
Prea puţin pentru douăzeci şi patru de fiinţe flămânde. 

Încercând să-şi ascundă dezamăgirea, Stryke arătă spre 
unul din răcanii cu pătură. 

— Du-te sus şi vezi ce s-a întâmplat cu Jup, Calthmon. 

În silă, răcanul înainta cu greu prin nămeţi. Mai avea 
puţin şi-l dobora vântul, când ajunse la buza depresiunii. Nu 
trecu mult şi se întoarse urmat de Jup. 

Piticul se lăsă pe vine, îşi frecă braţele şi-şi vâri mâinile la 
subsuoară. 

— E plin de crevase, bâigui el printre clănţăniturile 
dinţilor. Unele au punți de zăpadă peste ele care nu rezistă 
la greutatea unui orc. Dar cred că am văzut un drum până 
acolo jos. Arătă din cap spre partea care credea Stryke că e 
sud-estul. Noi suntem foarte sus. 

În timp ce vorbea, aburii ieşiţi din gură i se cristalizară 
pe barbă. 

— Mai e ceva pe-aici? îl întrebă Stryke. 

— Eu n-am mai văzut nimic. Nici urmă de fum sau cai. Mi 
s-a părut că desluşesc mişcare la un moment dat. Nu ştiu 
ce-o fi fost, dar s-a ţinut bine la distanţă. 

— Oricine are creier cât de cât s-ar speria de tine, îi zise 
Haskeer. 

Jup nu catadicsi să răspundă înţepăturii. Faptul în sine îi 
arătă lui Stryke cât de tare îi afecta frigul. 

— Bine, rosti el. Primul lucru pe listă e să scăpăm 
dracului de pe platforma asta de gheaţă şi să găsim un 


adăpost. 

Porniră câte doi şi câte trei, Jup deschizând cărarea. 

În scurtă vreme văzură numai pete în faţa ochilor din 
cauza albului strălucitor. Şchiopătând, înotând prin troiene 
îngheţate înalte cât un stat de orc, înaintară spre est, 
călăuzindu-se după punctul sudic. Trecu o veşnicie până 
când ajunseră la o movilă de pe care să vadă cam pe unde 
sunt. 

În spatele lor, la nord, domnea ghețarul ameninţător prin 
nemărginirea lui. Se întindea de la un capăt al orizontului la 
celălalt, un monument de prostie a oamenilor care 
distruseseră Maras-Dantia. Chiar de la distanţă, jderii avură 
impresia că se prăbuşeşte peste ei, gata să-i zdrobească în 
orice moment. Sub ochii lor, o porţiune din el căzu cu o 
bubuitură de tunet. Nori de zăpadă se învolburară prin aer, 
iar blocurile mai grele probabil că săriră la un kilometru 
depărtare. 

Începură să coboare în grabă faţa sudică a movilei. Nu 
peste tot era zăpadă întărită. Un bloc uriaş de granit era 
prins în capcana gheţurilor. Călcară pe terenul solid, însă 
alunecos din cauza promoroacei îngheţate. Mai mergând, 
mai alunecând, blestemară tot drumul până la un platou 
care nu era la mai mult de cincizeci de metri deasupra 
tundrei îngheţate. 

Se opriră să-şi tragă sufletul. Stânca îi ferea de colții 
vântului de la miazănoapte. Pe lângă asta, ascundea vederii 
zidul uriaş de gheaţă. Măcar atât, şi tot era foarte bine. 

Dedesubt, într-o cotitură dintre doi ghețari foarte întinşi, 
terenul era mai neted, mai presat, pesemne de greutatea 
gheții care înainta. Era gri din cauza stratului de licheni şi 
crestat, pe ici, pe colo, de pâraie negre împletite între ele, 
care de la distanţă păreau fire de aţă. La orizont se 
desluşea neagră o linie subţire - o pădure? Greu de spus, 
când îţi bate soarele-n ochi. 

— Dacă reuşim să ajungem acolo jos, zise Stryke, bătând 
din palme ca să-i pună sângele în mişcare, poate găsim un 


adăpost. Căldură. Orice. 

— Dacă e foarte bine spus, mormăi Haskeer. Sunt orc, nu 
o blestemată de capră neagră. 

Însă coborâşul nu fu atât de uşor pe cât li se păru. De 
nenumărate ori ajunseră la o fundătură, o porţiune atât de 
abruptă, încât îşi ziseră că nu vor reuşi s-o coboare 
niciodată. 

— Mi se pare mie, întrebă Coilla în timp ce studiau un 
nou obstacol, sau aveţi şi voi impresia că suntem urmăriţi? 

— Aşa-i, rosti Jup şi se frecă la ceafă. 

Întrebat şi el, Stryke confirmă senzaţia Coillei. 

— Poate că e omul zăpezii, încercă jderiţa să-i mai 
înveselească. 

— Nu există decât în poveşti, declară Alfray ferm. Noi, de 
leopardul zăpezilor trebuie să ne ferim. Are colții cât 
pumnalul. 

— Mulţam. Chiar voiam să aflu. 

Se târâră mai departe în tăcere o vreme. 

— Văd că Jup e un cercetaş tare priceput, ca de-obicei, 
bodogăni Haskeer când fură obligaţi să dea înapoi din nou. 

Drumul se îngustase, aglomerat de orcii care tot 
schimbau direcţia. Cu toate acestea, Jup reuşi să se lipească 
cu spatele de stâncă, făcând loc altora să treacă, până când 
Haskeer ajunse în dreptul lui. Piticul îl apucă de ceafă. 

— Crezi că te descurci mai bine, pungă de puroi? 

Haskeer se scutură. 

— Şi un orb pe un cal şchiop s-ar descurca mai bine. 

— Ia pofteşte tu în locul meu. 

Cu Haskeer în frunte, porniră iar la drum, dar tot li se 
păru că nu vor mai ajunge niciodată pe câmpia pustie. Un 
răcan alunecă şi scăpă de la moarte numai pentru că-l 
prinse de vestă un camarad. După aceea înaintară numai 
agăţaţi de hainele vecinilor. 

Soarele se deplasa jos pe linia cerului, nu cobora de la 
zenit. Greu de spus dacă merseseră o zi întreagă sau numai 
jumătate de zi. Sigur era însă că se lăsa noaptea şi aducea 


cu ea un pâlc de nori. Soarele dispăru după el, furând din 
lumina amurgului. Începu o ninsoare fină, înţepătoare. 

— Asta ne mai lipsea, se plânse Jup. 

În cele din urmă, coborâră movila. Haskeer sări ultimii 
câţiva metri şi ateriza cu zgomot, icnind. În curând se foiau 
toţi pe teren drept, la adăpostul ghețarului, cu speranţa 
deşartă că-i va feri de vânt. 

— Aţi văzut? zise Jup. O lumină, acolo? 

Arătă spre sud, către marginea limbii de gheaţă. 

— Nu se mai vede nimic. Poate ţi s-a părut, rosti Haskeer. 

Piticul ripostă: 

— Nu mi s-a părut. Am văzut-o! 

Stryke se vâri între cei doi înainte să se încaiere. 

— Poate s-a reflectat lumina? Nu strică să verificăm. Nu 
ţin neapărat să înnoptăm afară, dacă nu-i necesar. 
Aşteptăm jumătate de oră. Vreau să ne oprim undeva 
înainte de lăsarea nopţii. 

Pe neaşteptate, ghețarul trosni asurzitor. Un bloc de 
gheaţă cât o casă începu să plutească sub tălpile lor. Orcii o 
luară la fugă pe tundră, alunecând şi poticnindu-se. Într-un 
sfârşit, la o distanţă sigură de crăpătură, se opriră. Alfray, 
vlăguit, rămase puţin în urmă. 

— Suntem în siguranţă, gâfâi Haskeer. 

— Nici vorbă, îl contrazise Alfray. Priviţi! 

Se uitară în direcţia arătată de el. O haită de creaturi 
mari cât leii venea în fugă spre ei. Cu blana lor albă, erau 
aproape invizibile în amurg. 

— Adunarea! porunci Stryke şi o luă iute spre Alfray. 

Văzându-l pe Stryke cum se năpusteşte, Alfray se 
întoarse. Priveliştea ar fi îngheţat sângele oricui în vine. 
Cinci fiare fură gata să-l apuce cu colții ca paloşul, de 
culoarea fildeşului. 

Stryke scoase un strigăt şi roti sabia. Leopardul din 
frunte tresări şi rată saltul. Se duse de-a rostogolul, 
sprijinindu-se în gheare ca să salte în picioare. 

Fără să-şi ia ochii de la monstru, Stryke urlă: 


— Pe aici! 

Nu avu timp de explicaţii, pentru că îi dădeau târcoale 
alţi doi leoparzi, căutând prilejul potrivit să atace. Celelalte 
animale se răsuciseră şi acum hăituiau ceata. 

Stryke şi Alfray se dădură înapoi, dar una dintre fiare 
săltă în spatele lor. Cea mai mică se prefăcu că atacă. În 
aceeaşi clipă, masculul dominant trecu la atac. Distras, 
Stryke fu gata să-i cadă în ghearele desfăcute, dar îşi 
scoase sabia la timp. Din laba din spate a leopardului ţâşni 
sânge şi animalul se retrase răgind. 

Deocamdată, leoparzii se învârteau în aşa fel încât să nu-i 
ajungă săbiile. 

Între timp, Coilla îi îndemnă pe orci să se adune la un loc. 
Trei animale se apropiau încet, şerpuind, de cercul defensiv. 
Animalele aveau de înfruntat un zid de metal, dar blocară 
orice tentativă a jderilor de a-i salva pe Stryke şi Alfray. 

Conducătorul haitei îl atacă din nou pe Alfray. Îşi înfipse 
ghearele în mâneca lui, trântindu-l. Dar Stryke reacţiona şi 
lovi cu sabia. Vârful armei zgârie coasta animalului şi o dâră 
stacojie coloră blana de culoarea smântânii. Leopardul se 
depărta dintr-un salt. 

Stryke riscă o privire spre jderi. Erau prea departe ca să- 
i vină în ajutor lui şi lui Alfray. 

— Eşti teafăr, bătrâne? îl întrebă gâfâind. 

— Da. Dar destul cu bătrâneţea! Ţine-i la respect puţin, 
vrei? 

Stryke nu avu timp să-l contrazică. Leoparzii zăpezilor 
atacau necontenit, într-un joc mortal. 

Unul după altul, se prefăceau că se reped la ei. Ştia că nu 
se poate apăra de ei la nesfârşit, dar nu îndrăzni să-şi ia 
ochii de la ei ca să vadă ce face Alfray. 

Blestemându-şi degetele ţepene de frig, caporalul se 
luptă să desprindă cataramele traistei cu leacuri. Până la 
urmă, disperat, reuşi să scoată o sticlă mare de piatră. 
Împrăştie conţinutul pe zăpadă şi se retrase în ultima clipă. 


Flăcări verzui ţâşniră cu un „vup”, pârlindu-i sprâncenele. 
Felinele ţâşniră înapoi, orbite şi dezorientate. 

— Ce-i aia? întrebă Stryke, de-abia respirând. 

Alfray nu răspunse, ci scoase un sul de bandaj, îşi înveli 
sabia cu el şi o înfipse în vâltoarea flăcărilor. Mişcă scurt din 
încheietură şi mingea de foc zbură prin aer, aterizând pe 
spinarea leopardului mai tânăr. Bile de foc sfârâiră prin 
blană spre stratul de grăsime de dedesubt. 

Pe urmă, fiara fu cuprinsă toată de foc. Scoase un răget 
nepământean şi ţâşni ca săgeata pe câmpia întunecată. 
Între timp, văpăile albastre stranii pâlpâiră şi se stinseră 
treptat într-o baltă lângă genunchii lui Alfray. 

Prudentă, felina cealaltă mai întâi dădu târcoale, apoi se 
năpusti la caporalul aşezat pe vine. Stryke se ghemui, cu 
sabia pe verticală. Atunci când felina trecu pe deasupra lui, 
o înfipse în ea cu toată puterea. Metalul ascuţit spintecă 
burta leopardului. Maţele puturoase căzură în capul 
jderului. Ştergându-se iute la ochi cu mâneca, Stryke îl văzu 
pe şeful haitei căzând lângă el cu labele încâlcite. 

Inspiră adânc şi tuşi când duhoarea îi ajunse în plămâni. 

Alfray se ridică în picioare cu vântul în faţă şi reuşi să 
îngaime: 

— Mulţumesc, Stryke. 

— Poţi să repeţi vicleşugul? 

Alfray scutură sticla şi auzi lichidul plescăind. 

— O dată, poate de două ori. 

— Atunci să mergem. 

Fără să ştie că banda urma să fie salvată, Coilla strigă: 

— Dă-mi sabia! 

Smulse arma unui răcan, ieşi din cercul protector al cetei 
şi-o aruncă în cel mai apropiat leopard. Sabia îi spintecă 
spinarea şi fiara alergă pe picioarele din faţă, până când îşi 
dădu seama că labele din spate îi sunt paralizate. Coilla se 
apropie de ea din spate şi-i înfipse sabia în ceafă. Sângele 
ţâşni pe zăpadă. 


Încă doi leoparzi. Apărat de Stryke, Alfray confecţiona 
încă o armă de foc. Omorâră un leopard, dar ultimele 
picături de lichid nu mai fură suficiente ca să se aprindă. 

Fiara se panică. Sări de lângă trupul în flăcări al 
tovarăşului şi se pomeni deasupra lui Stryke. Nu mai avu 
timp să-şi plece capul robust, ridicat, dezvelindu-i gâtul. 

Alunecă direct în sabia lui Stryke, care intră în ea până la 
plasele. Colţii monstruoşi ajunseră la un fir de păr de faţa 
lui Stryke. Cu o expresie uluită în ochii verzi, animalul căzu 
pe-o parte. Sângele îi ţâşni în spume din gâtlej. 

Când se prăbuşi leopardul, sabia se răsuci în strânsoarea 
lui Stryke. Înjurând, jderul se dădu înapoi, bâjbâind după 
cuţit, dar nicio fiară nu mai era vie. Se aşeză lângă cel care 
murise cu sabia în el şi, vlăguit, spuse: 

— Măcelăriţi fiarele astea afurisite şi luaţi-le blănurile. S- 
ar putea să avem nevoie de ele. 

Amurgul de miazănoapte zăbovea. Ninsoarea se opri, 
lăsând stelele să scânteieze deasupra platformei de gheaţă. 
Când răsări luna, ceata se întoarse la adăpostul ghețarului 
care reflecta suficient lumina ca să le călăuzească paşii. 

În fruntea cetei, Jup se opri brusc. 

— Vedeţi? V-am zis eu că am văzut o lumină. 

În faţa lor se înălța un palat de gheaţă gigantic. 

Când se apropiară de el, încetiniră pasul, copleşiţi de 
admiraţie. 

Palatul era imens, cu turle zvelte sclipind în lumina lunii, 
de o albeaţă care ruşina ghețarul de sub el. Pilaştrii de 
sprijin încadrau faţada din mijloc în curbe elegante. În 
nişele întunecate se ascundeau statui, imposibil de desluşit 
sub mantia de zăpadă întărită. 

Ai fi zis că e o iluzie splendidă, dacă n-ar fi fost luminile 
de la ferestrele din foişor. Greu de distins de stele, 
lumânările galbene pâlpâiau la răstimpuri în spatele 
cadrelor boltite. 

— Dacă am fi ajuns aici pe timp de zi, nici nu l-am fi 
văzut, şopti Coilla, privind fermecată în sus. 


— Acum, dacă am ajuns, haideţi să intrăm, propuse Jup. 
Viscolul ăsta îmi înţepeneşte mădularele. 

Jderii porniră spre palat. Jup avansa în zigzag, dar nu-l 
păzea nimeni. Porţile uriaşe stăteau deschise. Cât nişte 
insecte faţă de ele, orcii se furişară în curte. 

În mijlocul ei văzură o fântână îngheţată. Ridicăturile 
albe se dovediră copaci împietriţi de viscolul crâncen. 

— Locul acesta trebuie să fi fost o minunăţie înainte de a 
veni platforma de gheaţă, remarcă jderiţa. 

Haskeer se plimba aiurea prin curte. 

— Da. Înainte ca oamenii să răsucească toate cu fundu-n 
sus. A găsit cineva intrarea? 

N-o găsise nimeni. Jup şi ceilalţi cercetară împrejurimile, 
pipăiră pereţii, dar nici urmă de intrare. Haskeer urlă pe 
neaşteptate: 

— Halo! E cineva aici? 

Ecoul lui răsună şi o mică avalanşă alunecă de pe 
acoperiş. Însă nu primi niciun răspuns. 

Atunci o pală de vânt le aruncă zăpada în ochi. Totul 
dispăru sub o mantie albă înăbugşitoare. 

Jderii erau prinşi în capcana unei furtuni de zăpadă. 


Jennesta înjură şi împinse butoiul cu sânge îngroşat. Nu-i 
folosea la nimic. Gândurile ei se învârteau ca o maşinărie şi 
nu se putea concentra. 

Bănuia că Înalta Preoteasă din Ruffets View plecase în 
goana mare să-i găsească pe jderi, dar habar nu avea de ce. 
Nu exista alt motiv pentru care Krista Galby să fi lipsit de la 
întâlnirea cu ea. 

Dar ce importanţă avea? Femeia aia n-are decât să 
transpire ca să-i găsească pe orci. Mai întâi, Jennesta avea 
nevoie de informaţii. 

Of, dacă vana asta cu sânge n-ar face crustă aşa de 
repede... Nu vedea decât alb. 

Pocni din degete şi o slugă umilă îi dădu un pocal cu apă 
de izvor. Oftând, regina se întoarse la truda ei. 


La început, crezu că tot nu merge. Apoi auzi ceva. O voce. 
O voce de femeie, piţigăiată, zumzăind monoton. 

Sanara vorbea cu ea însăşi. 

Aplecându-se mai mult peste butoi, Jennesta văzu 
imaginea extinzându-se. 

Sanara se ridică, blocând pe jumătate o fereastră. Acum 
Jennesta înţelese ce se întâmplase. Se concentrase pe sfere 
puţin prea înalte. Nu văzuse decât deşertul de gheaţă din 
spate. Numai zăpadă, toată vremea asta. Ceva - o tulburare 
în eter, pesemne - îi abătuse concentrarea. Acum îşi mută 
privirea mai jos, ca să vadă chipul surorii ei. 

Gata să vorbească, Jennesta se răzgândi. Ignorând-o 
complet pe Sanara, cercetă priveliştea din spate, scrutând 
întunericul. Desluşi siluete în mişcare, siluete care avură 
asupra ei o influenţă stranie. 

Prin vârtejul de fulgi, îi văzu pe jderi îngrămădiţi într-un 
cotlon dintr-o curte îngheţată. Unii păreau mânjiţi de 
sânge. Doar văzându-l, îi şi lăsă gura apă, dar îşi înăbuşi 
poftele. Nu se cuvenea să-şi piardă concentrarea chiar 
acum. 

Jennesta îşi trimise esenţa să plutească în vâltoarea albă. 

— Cum dracu” au ajuns acolo? se întrebă. Pesemne că... 

Se opri. Nu avea importanţă. Conta doar că ştia unde se 
află. 


La niciun kilometru de cortul de mătase în care Jennesta 
se îndeletnicea cu necromanţia întrebuinţând sângele 
ostaşilor Uni omorâţi, Krista Galby şi trupele ei obosite 
intrară pe porţile din Ruffets View. Se lăsa noaptea şi ploaia 
ţesea nimburi în jurul torţelor care pâlpâiau. 

Înalta Preoteasă aruncă o privire la izvorul magic sidefiu 
cu un sentiment de vină, dar va avea suficient timp să 
înnoiască invocaţiile a doua zi dimineaţă. Acum nu voia 
decât să-l vadă pe Aidan, să facă o baie caldă şi să se culce. 

Îi ură noapte bună lui Rellston şi se îndreptă spre casă. 
Jarno, şeful gărzilor de la templu, o însoțea, dar o luă spre 


casă când ajunseră la poarta ei. Krista intră în grădina 
protejată de ziduri. 

Apoi se opri, cu o senzaţie de greață în stomac. La 
vremea asta, seara, ar fi trebuit să fie lumânări aprinse în 
casă, să se ridice fum din horn şi să miroasă a mâncare de 
la bucătărie, unde Merrilis pregătea cina. Ar fi trebuit să 
audă glasul ascuţit al lui Aidan, poate cântând sau 
certându-se cu doica lui exagerat de protectoare. 

Totuşi, ea nu auzea nimic. Şi casa era în beznă. 

„Când stau de vorbă cu Merrilis, am să-i trag o 
săpuneală”, îşi zise. „Cum vine asta, să lase focul să se 
stingă?” 

Silindu-se să dea piept cu ce-i mai rău, Krista Galby se 
îndreptă spre uşa casei. Nu se mai simţea deloc ca o Înaltă 
Preoteasă, ci ca o mamă înfricoşată. 


Uşa se deschise brusc la atingerea ei. Casa părea pustie, 
acum că nu mai era spital şi bolnavii fuseseră mutaţi sau 
muriseră. 

Trecu din cameră în cameră, scotocind casa, strigând: 

— Aidan? Merrilis? 

Numai ecoul îi răspunse. Căminul se răcise şi casa ei era 
goală. 

Ce s-ar fi putut întâmpla? Şi dacă Merrilis ar fi plecat 
pentru câteva minute, Aidan ar fi trebuit să fie aici. Dacă a 
păţit ceva băiatul? Dacă i-a revenit boala? Dacă... murise? 
Îşi imagină imediat trupul fără viaţă întins în templul vechi, 
care încă se mai folosea. Se vor aprinde lumânări în jurul 
cadavrului palid, lumina lor galbenă va străluci în părul lui 
de abanos. 

Uitând de rațiune, fugi în stradă şi bătu cu pumnii în uşa 
vecinului. Casa era goală. 

Cu lacrimi fierbinţi curgându-i pe obraji, Krista se târi 
mai departe, întrebând pe fiecare trecător în parte: 

— Nu l-ai văzut pe fiul meu? Nu l-ai văzut pe Aidan? 

Nu-l văzuse nimeni. 


22 


Orcii se cuibăriră toţi sub o grămadă de pături şi piei de 
leopard însângerate. 

Ascunşi în cotlonul acela din curte, vântul îi găsea tot mai 
greu. De-o parte şi de alta creşteau nămeţi lângă ziduri şi 
zăpada zbura în vârtejuri în jurul lor. Nu vedeai nici la 
jumătate de metru. 

Viscolul se domoli. Precaut, Stryke scoase nasul din 
adăpost. O spărtură dintre nori dezvăluia stele risipite în 
beznă. 

— Jup, ia doi răcani şi găseşte o cale să intrăm în palat. 
Dacă trebuie să rămânem aici toată noaptea, murim de frig. 

Haskeer rânji obosit. 

— Da, fă-te folositor. 

— Pentru asta, Haskeer, te duci şi tu cu el. Acuma ţineţi- 
vă gura şi treceţi la treabă până nu se pune iar ninsoarea. 

Alegând doi răcani mai înalţi, Jup şi Haskeer porniră prin 
omătul care ajungea până la coapse. Ceilalţi jderi se 
ghemuiră la loc, amestecându-şi aburii respirației sub 
blănuri. Ţinând seamă de toate păţaniile, ceata era destul 
de potolită şi se întreba cine sau ce înălţase palatul gigantic 
la mijloc de pustietate. Coilla trase concluzia că, dacă eşti 
capabil să gândeşti o asemenea frumuseţe răpitoare, sigur 
eşti bun la suflet. Bărbaţii o luară în râs. 

Într-un sfârşit, auziră înjurături înăbuşite prin zăpada 
învolburată. Stryke scoase din nou capul din refugiu şi 
spuse: 

— Perfect. S-au întors. Aţi găsit ceva? 

Îi răspunse Haskeer: 

— Da! Este o uşă în spate. N-am fi dat peste ea dacă n-am 
fi zărit o lumină înăuntru. l-am lăsat pe răcani să se lupte cu 
ea s-o deschidă. Orice-ar fi, e mai bun decât adăpostul ăsta. 


Într-o învălmăşeală de coate şi picioare tropăind de frig, 
ceata se ridică în picioare. Cei mai norocoşi îşi traseră 
blănurile şi păturile pe umeri. Astfel înfofoliţi, jderii porniră 
într-o procesiune stranie, pe urmele lăsate de tovarăşi în 
zăpadă. Pretutindeni domnea o tăcere nenaturală. 

Ţinându-se tot pe partea netedă de deasupra pantei 
abrupte a malului, ajunseră în locul în care ghețarul semeţ 
îmbrăţişa clădirea. Dar Jup coti şi văzu o crăpătură adâncă 
în gheaţă, iar de dedesubt pătrundea o lumină aurie 
plăcută. 

— Eşti convins că suntem în siguranţă? întrebă Alfray, 
amintindu-şi groaza din suflet când fugise de avalanşă. 

— Foarte sigur, răspunse Haskeer morocănos. Dacă crezi 
că te descurci mai bine, caută tu altă intrare. 

Pe măsură ce coborau în crăpătură, jderii auzeau 
bocănituri şi sudălmi. Da, bineînţeles, când cotiră, dădură 
peste Gant şi Liftin; cei doi spărgeau cu săbiile stratul de 
gheaţă din faţa unei uşi arcuite. Orcii se apucară să-i ajute. 
În spaţiul îngust, făceau un zgomot înspăimântător. Ţurţuri 
şi bucăţi de zăpadă întărită începură să cadă peste ei. 

— Opriţi-vă! strigă Stryke când un stilet de gheaţă trecu 
la un fir de păr de capul lui. E-o prostie. O să ne omoram 
unii pe alţii înainte de a intra. Îl chemă la el pe Alfray. Mai ai 
destul lichid ca să aprinzi un foc? 

— Poate. Caporalul scormoni în traistă. E-un leac de la 
vraciul lui Keppatawn. Mi-a zis că nu-i bine să-l amestec cu 
apa. 

— Acuma ştim de ce. Atenţie, toată lumea! Scoateţi de pe 
voi orice lucru care-i uscat şi se poate aprinde. 

Jderii îşi răscoliră raniţele. Stryke le porunci la doi răcani 
să facă fâşii din cămăşi vechi şi bandajele lui Alfray. Adunară 
şi iasca din proviziile cetei şi făcură o grămadă întinsă de-a 
curmezişul uşii masive. 

Alfray goli sticla şi Stryke topi zăpadă în palme. Când 
stropii căzură pe rugul improvizat, se ridicară nişte flăcări 
cât casa. Focul începu să ardă frumos. Orcii din faţă se 


dădură înapoi ca să nu-i înece fumul gros. Cei din spate 
fugiră în locul lor, ca să profite de căldura prețioasă. Se 
porni un vălmăşag de ghionturi şi îmbrânceli. 

O lespede de gheaţă începu să se aplece spre ei. Jderii 
fugiră după cotitura din crăpătură. 

Lespedea trosni, căzu în faţa uşii, se sparse în bucăţi şi 
umplu aerul de săgeți îngheţate. Într-un sfârşit, zgomotul 
se stinse. Orcii se târâră înapoi. 

Şi se opriră în loc. 

Canaturile masive erau extraordinare. Construite dintr- 
un material asemănător cu sticla mată, erau încrustate cu 
vinişoare aurii. Lumina galbenă şi caldă strălucea prin ele. 
Erau lucrate cu atâta măiestrie, încât fructele şi florile 
parcă ieşeau în relief, deşi când le atinse Stryke, văzu că 
sunt netede. 

Sub mângâierea lui, canaturile elegante se deschiseră 
fără zgomot. Cuprinşi de respect, orcii călcară peste cenuşa 
îmbibată cu apă şi trecură pragul. 

În mare linişte, îşi plimbară ochii în jur. Se aflau într-un 
coridor imens, cu tavan boltit atât de înalt, că de-abia îl 
zăreau. Desluşiră uşi întunecate şi scări în spirală, din 
marmură albă. Fiecare părticică era sculptată, dar umbrele 
dese ascundeau modelele. Aerul mirosea trist, a toamnă. 

Jup înainta precaut, dar până şi paşii lui moi stârniră 
ecouri care se întoarseră la ei distorsionate. 

— Nu-mi place locul ăsta, murmură Coilla. 

Vorbele ei avură un ecou foarte puternic. Stryke se răsuci 
brusc, cu senzaţia că o siluetă invizibilă se târăşte spre el. 
Dar nu era nimeni în spatele lui. Când se răsuci la loc, ca să 
conducă ceata mai departe pe coridor, zări ceva la 
jumătatea scărilor şerpuitoare. 

O femeie în straie albe. 

Ţeapănă şi încordată, cu părul negru fluturându-i ca o 
mantie în jurul corpului, părea o jucărie în imensitatea 
încăperii. 

— Cine... Stryke îşi drese glasul. Cine eşti? 


Femeia nu-i răspunse la întrebare. Cu glas limpede, dar 
stins, rosti: 

— Părăsiţi acest loc. Repede. 

— Pe viscol? N-avem nicio şansă să supravieţuim. 

— Credeţi-mă, îl imploră ea, pericolul e mai mare aici. 
Plecaţi cât mai puteţi. 

Dintr-odată, rămase fără suflare şi se făcu mică lângă 
balustradă. Groaza îi schimonosi chipul frumos când aruncă 
o privire în spatele ei. 

— Plecaţi! Plecaţi acum! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stryke, mergând la baza 
treptelor. 

Femeia nu răspunse. Jderul urcă două-trei trepte 
deodată. Când ajunse la ea, îi spuse: 

— Te vom apăra. 

Femeia râse deznădăjduită. 

— Prea târziu. 

Pe uşa din spatele ei intră un stol de creaturi hidoase. 

Semănau cu demonii, aşa cum şi-i închipuie lumea, acele 
spirite chinuitoare despre care se zice că împărăţesc pe 
coridoarele din Xentagia cu bice de foc. 

Jos, pe coridor, alt stol se apropia, cu gând să-i înconjure 
pe jderi. 

Niciun demon nu semăna cu celălalt. Alunecând, plutind, 
călcând pe gheare ca păianjenii, trupurile lor îşi schimbau 
subtil forma de la o clipă la alta. Până şi feţele se topeau şi 
se reformau, când cu un ochi, când cu fildeşi, când 
plescăind din ciocuri. Unii aveau aripi de liliac, dar tuturor 
le creşteau gheare înfricoşătoare. Pielea cenuşie se 
încreţea întruna. Erau atât de urâţi, că Stryke nu se putea 
uita la ei fără să i se facă greață. 

Trebuie să se fi adunat măcar cincizeci de demoni. 
Fiecare jder îi privea cu spaima cu care priveşti un lucru 
nepământesc. 

— Aruncaţi-vă armele! îi îndemnă femeia. 

— Nici vorbă! protestă Haskeer. 


— Dar e singura voastră şansă! Cum vreţi să vă luptaţi cu 
ei? Sluagh nu vă omoară dacă nu-i atacați. 

Stryke se depărta de ea, cobori încet treptele şi reveni la 
ceata lui. Dacă era să moară, atunci nu voia să fie singur. 
Două creaturi se unduiră pe scări după el, zvârlind cu colții 
spre călcâiele lui. Când ajunse la jderi, Sluagh se ridică 
deasupra lui cu gura căscată. 

— Muşcă! se răsti Stryke, aruncând sabia. 

Zornăi ca un clopot lovit de piatră. Sluagh se retrase 
scurt, încolăcindu-se şi descolăcindu-se. 

Depăşiţi ca număr, orcii aruncară armele în silă. 
Creaturile stătură pe lângă ei până când toate armele 
căzură la picioarele lor. 

— Am crezut că Sluagh există doar în poveşti, şopti 
Coilla. 

— Eu credeam că sunt fiinţele iadului, zise Alfray. 

Când te uitai la ele, nici nu puteai crede altfel. 

Teama le dădea târcoale jderilor ca miasmele. Din aura 
lor neagră, gânduri se furişau în mintea lui Stryke. Se 
răsuci în jurul lui, dar nu-şi dădu seama care demon îi 
vorbise: 

— Dă-ne instrumentele, îi ceruse glasul. 

După cum tresăriră, era clar că-l auziseră toţi jderii, dacă 
„auziseră” era cuvântul potrivit. Stryke rosti cu glas tare: 

— Nu le am. 

De data asta, vocile i se adresară din spate: 

— Minţi! Le simţim puterea! 

— Ne vorbesc! 

— Ne strigă! 

— Dă-ne instrumentele şi poate vă lăsăm în viaţă. 

Ameţit, căpitanul jder scotoci sub vestă. Avea palmele 
lipicioase şi-i alunecau pe împreunarea cu spiţe. Reuşi 
totuşi să despartă o stea. Celelalte se ţineau atât de strâns, 
de parcă fuseseră lipite. O atinse pe cea separată. Era cea 
verde, cu cinci spiţe, pe care o salvase prima, de la Trinity. 


Parcă trecuse o veşnicie. Cu băgare de seamă, întinse mâna 
cu stelele unite. 

Un tentacul şerpuitor i-o smulse din palmă. 

Un fel de oftat răsună în tavan. 

— Și cealaltă? Unde e cealaltă? 

Stryke îşi înăbuşi teama. 

— Nu o avem. 

— Atunci veţi suferi veşnic. 

Stryke simţi că-i plesneşte capul, de parcă i-ar fi înfipt 
cineva un fier înroşit în cap. Cu mâinile la tâmple, căzu 
zbătându-se la podea. În jurul lui se zvârcoleau şi ceilalţi 
jderi. 

— Staţi! bâigui Stryke. Am vrut să spun că nu o avem aici. 
Dar putem să o aducem. 

Durerea scăzu. 

— Când? Când o aduceţi? 

— Am lăsat-o cu restul cetei, minţi el. O fierbinţeală albă 
îi străpunse creierul. E pe drum, e pe drum, zise cu 
răsuflarea tăiată. 

— Când vine? şuierară glasurile. 

— Nu ştiu. Ne-am rătăcit unii de alţii din cauza viscolului. 
Dar vin sigur şi ceilalţi, dacă se potoleşte vijelia. 

— Atunci putem să vă omorâm acum. 

— Omorâţi-ne, şi nu veţi pune mâna pe ea niciodată! 

— Dacă vin aici, nu ne vor putea opri s-o luăm. 

— Dacă nu le dăm semnalul, nu vor intra aici. Aruncă o 
privire urâtă către cel mai apropiat Sluagh. Numai eu îl 
ştiu, riscă Stryke. Şi voi muri înainte să-l afli de la mine. 

În ungherele ascunse ale minţii, îi auzi pe demoni 
sfătuindu-se, dar nu le pricepu vorbele. Într-un sfârşit, un 
demon cu faţa turtită spuse: 

— Foarte bine. Vă lăsăm în viaţă până mâine. 

— La amurg, zise altul. Dacă nu ai instrumentul până 
atunci, nu vei părăsi acest loc viu. 

— Și vei blestema fiecare clipă pe care o vei trăi. 


Sluagh îi mânară din spate pe scări. Trecând pe lângă 
femeia în straie albe, ea tresări de parcă atunci s-ar fi 
trezit. Păşi tăcută între Stryke şi Coilla. 

Treptele nu se mai terminau. Femeia tremura de 
oboseală când ajunseră în capul lor. Fără îndoială că 
ajunseseră în vârful unuia dintre foişoarele care domnea 
peste câmpie. Aerul era mai rece acolo sus decât pe coridor. 

Când primul Sluagh ajunse pe palierul îngust, o uşă se 
deschise singură. Nu avea nici clanţă, nici zăvor. Cercetând 
din ochi încăperea rotundă, îşi zise că nu trebuie să uite de 
ea mai târziu. Aceeaşi lumină aurie îi scălda şi aici, deşi nu 
descoperi de unde vine. Pesemne că sclipea aerul. Pereţii 
erau şi ei sculptați, de data asta cu capete hidoase de 
balaur care semănau cu Sluagh întruchipaţi în piatră. 
Draperii lungi şi galbene atârnau la întâmplare din tavanul 
boltit. 

Demonii se târâră la o parte. Inspirând adânc, Stryke îşi 
conduse ceata prin uşa decorată. Femeia se prăbuşi imediat 
cu spatele de o draperie. 

Odată intraţi toţi, uşa se trânti. Durerea îi părăsi brusc. 
Jup alergă la uşă. Nici nu apucă să atingă peretele, că un 
zid luminos îl azvârli în mijlocul încăperii înghesuite. 

Alfray îngenunche lângă el. 

— Cred că-i doar leşinat. Cel puţin aşa sper. Îi bate încă 
inima. 

Jderii se împrăştiară căutând altă ieşire după draperii. 
Oricât pipăiră, nu găsiră nicio broască sau mâner de care 
să învârtă ca să poată ieşi. Până la urmă, renunţară şi se 
trântiră pe jos, să se odihnească. Femeia nu se mişcase. 

Scuturat de frigul nepământesc, Stryke smulse o 
draperie şi se înveli cu ea. Câţiva răcani îl imitară. 

— Ştiai că nu există cale de scăpare, nu? așezându-se 
lângă femeie. 

— Dar am sperat să găsiţi una, răspunse ea cu glas 
subţire, diafan. Şi acum vreţi să ştiţi cine sunt. 

Coilla veni şi se ghemui lângă ea. 


— Normal că vrem, îi spuse pe un ton aspru. 

— Nu vedeţi că şi eu sunt prizonieră, ca voi? 

— "Tot nu ne-ai spus cum te cheamă, stărui Stryke. 

— Sanara. 

Le trebuiră câteva clipe să priceapă. 

— Sanara, sora Jennestei? 

— Da. Dar nu mă judecaţi după ea, vă implor. Nu sunt ca 
ea. 

Coilla pufhni. 

— Aşa zici tu! 

— Cum vă pot dovedi? 

— Nu poţi. 

Coilla se ridică şi plecă. 

— Tu nu eşti ca ea, îi vorbi Sanara lui Stryke. Simt 
puterea pământului plutind în jurul tău, ca în jurul orcilor 
din vremurile de altădată. Dar copila aceea nu atrage 
asemenea puteri. 

— Eu nu i-aş zice Coillei copilă în faţă, replică scurt 
Stryke. 

Sanara ridică din umeri deznădăjduită. 

— Ce contează? Mâine, la apusul soarelui, şi ea va muri. 
Doar n-ai crezut că Sluagh vă vor lăsa să plecaţi? 

— Aşa am sperat. 

— Vise, orcule. Trăiesc din durerea şi suferinţa altora. Îţi 
sug viaţa într-o agonie eternă, până când implori moartea, 
dar ei tot se vor bucura de groaza ta. 

— Mă cheamă Stryke. Dacă e să murim împreună, măcar 
să ne spunem pe nume. 

Sanara îi răspunse fluturând o mână vlăguită. 

— Aşadar, regină Sanara, rosti Stryke, vrând să-i 
străpungă nepăsarea şi să primească nişte răspunsuri care 
să-i scoată de acolo. Trebuie să-ţi spun Înălţimea Ta sau 
altfel? 

Când femeia clătină din cap, din păr i se ridică un parfum 
slab de trandafiri. 


— Nu, nu mi s-a mai spus aşa de multă vreme. Nu de 
când oamenii au distrus magia pământului meu. 

— A pământului tău? 

— Al meu. Ţinutul meu. Zâmbi trist. Jennesta a primit 
tărâmurile de la miazăzi, Adpar, pe cel nyadd. Asta a vrut 
mama să am eu. Dar uite ce s-a ales de el: un deşert de 
zăpadă şi moarte. Oraşe întregi prizoniere sub ghețari. 
Cândva, acest ţinut a fost bogat şi frumos, plin de păduri şi 
pajişti. Supuşii mei au fugit până la ultimul sau au pierit 
când gheaţa a început să înainteze. Asta a fost când am 
urcat eu pe tron. Se apropia de noi tot mai mult, pe zi ce 
trecea. Cum să nu creadă ei că e vina mea? Ştii ce 
înseamnă să fii învinuit pentru moartea unui tărâm? Îţi poţi 
închipui cât de trist e că prietenii şi iubiții te părăsesc şi 
mor pe rând? - 1 se înceţoşa privirea. - Am încercat să lupt, 
dar acum nu mai am decât foarte puţină putere. Tot ce-a 
rămas din capitala mea, Illex, e acest palat. 

— De ce nu te-a ajutat Jennesta? 

Sanara scoase un sunet batjocoritor cât se poate de 
omenesc. 

— Dacă o cunoşti pe sora mea, ştii că nu ajută pe nimeni, 
în afară de ea. De-asta a alungat-o mama. S-au scurs 
generaţii întregi printre semenii tăi de când Jennesta n-a 
mai călcat pe tărâmul meu. 

— Mama ta? 

— Vermegram. 

— Vrăjitoarea? Vrăjitoarea cea legendară din vremuri 
străvechi? 

Sanara oftă şi încuviinţă în tăcere. 

— Atunci nu eşti ca toţi oamenii, deşi arăţi aşa. 

— Nu, într-adevăr, şi nici surorile mele nu sunt. Dar 
Vermegram a murit cu multe ierni în urmă. Şi te-am văzut 
când Adpar a murit sub ochii voştri, de mâna Jennestei. 

— De unde ştii că am fost acolo? 

Sanara îl studie pe Stryke cu priviri misterioase. 

— Te urmăresc de-o vreme încoace, Stryke. 


Dar mai multe nu vru să-i spună despre asta, deşi el 
stărui. Neplăcându-i cum decurgea conversaţia, jderul tăcu 
o vreme. Într-un sfârşit, în vreme ce orcii ceilalţi trăgeau la 
aghioase, o întrebă: 

— Cum de i-ai lăsat pe Sluagh înăuntru? 

— Ce întrebare! Cum aş fi putut să-i ţin afară? 

Stryke se gândi puţin şi scoase o grimasă. 

— Pe unde au venit? Şi de ce? 

Fosta regină oftă din nou şi se întinse cu capul pe mână 
drept pernă. Se uită la el cu ochi verzi clari, care-i amintiră 
orcului de ai Jennestei. Sanara nu avea solzi pe faţă, doar 
piele fină, lăptoasă. 

— Sunt o rasă străveche, din zorii timpurilor. Diavolul 
întruchipat. Crezi că Jennesta e rea? În comparaţie cu ei, 
nu-i decât o nepricepută. Sluagh au venit aici ştiind că, mai 
devreme sau mai târziu, Jennesta va afla de instrumente. Le 
sunt prizonieră de un timp mai lung decât viaţa voastră. Şi 
voi rămâne aici şi după ce vă vor roade oasele. Au crezut că 
Jennesta îi va căuta... 

Încercând să-şi alunge din minte imaginea morţii lui, 
Stryke spuse: 

— A încercat. 

— Şi apoi Sluagh îi vor da stelele, cerându-mă pe mine 
schimb. 

— Dar ce vor face cu ele? Ce ştii despre ele? Despre 
instrumente? 

Sanara păru că vede prin el un loc numai al ei. Pierdută 
în visare, nici nu văzu că Jup şi Coilla veniseră lângă Stryke. 
— Să le folosească, desigur, răspunse regina palidă ca 

prin vis. 

— Cum? La ce folosesc? 

— Toate la un loc există în toate planurile. 

Jup avu impresia că pricepe. 

— Deci asta fac? Călătoresc din loc în loc? Aşa am ajuns 
aici? 

Sanara îşi dădu la o parte părul de pe faţă. 


— Stelele nu se mişcă. V-am spus, odată unite, există în 
toate planurile. 

Jderii o priviră buimaci. 

— În tot universul. În toate timpurile. 

— Şi ele ne-au adus aici? întrebă Coilla, sfredelindu-l pe 
Stryke din ochi. 

— Cred că da, dacă nu aţi venit pe jos. 

— Şi tot din cauza asta era noapte când am plecat şi zi 
când ne-am trezit aici, în clipa următoare? 

Regina mişcă din cap aprobator. 

— Deci la asta folosesc? se miră Jup, înainte să apuce 
Coilla să deschidă gura. 

Sanara clătină din cap. 

— Nu. Ăsta-i doar un... efect secundar. Nu menirea lor. 

— Dar care e menirea lor? vru să afle piticul. 

— Nu poate fi înţeleasă de mintea muritorilor. 

Regina nu-l prea simpatiza pe Jup. 

Jderii nu apucară să protesteze, că peretele opus se 
mişcă. Se retrase în umbre albastre îndepărtate şi reveni 
brusc la loc. 

O siluetă apăru din senin, scăldată de umbre care-i 
întunecau faţa, dar nu-i puteau ascunde înălţimea. 

— În picioare! strigă Stryke. Străin! 

Orcii nu aveau arme. Dar erau aproape treizeci, iar 
străinul numai unul. 

Pe lângă asta, aveau chef de-o încăierare pe cinste. 


23 


Silueta ieşi din mantia de umbre cu braţele ridicate în 
semn de pace. 

Pe măsură ce se apropia de jderi, lumina îi dezvăluia 
chipul de om. Broderia argintie de pe vestă sclipea, iar de la 
centură lipsea sabia. 

Era Serapheim. 

Doi jderi îşi târâră paşii înapoi, aruncându-şi priviri 
piezişe şi ducând mâna la sabie, numai ca să-şi aducă 
aminte că tecile sunt goale. 

Dar surpriza lor nu fu nimic pe lângă a Sanarei. Se făcu 
şi mai palidă, dacă aşa ceva era posibil, şi-şi duse mâna la 
gât. Cu ochii verzi larg deschişi, se cuibări în braţele lui 
Stryke. 

Serapheim se duse la ea şi-o luă în braţe, ţinând-o strâns 
la piept. Ea îl cuprinse de talie şi-şi odihni capul pe umărul 
lui. Brusc, îşi recapătă simţurile şi se trase de lângă el, 
pesemne pentru a respecta un fel de ritual de mult timp 
uitat. 

— Am crezut că ai murit, îi spuse. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta? o întrebă Stryke. 

Serapheim şi Sanara schimbară priviri pline de 
subinţeles, pe care jderii nu le pricepură. Apoi răspunse la 
întrebare cu o scurtă înclinare a capului. 

— Cum ai intrat aici? ceru să afle Coilla, foarte 
bănuitoare. 

— Nu asta contează acum, veni răspunsul lui Serapheim. 
Avem de rezolvat probleme mai importante. Dar ceea ce vă 
pot spune, vă spun. Trebuie să aveţi încredere în mine. 

— Da... rânji Haskeer cinic. 

— S-ar putea să fiu singura voastră speranţă, îi avertiză 
omul, şi nu aveţi ce pierde ascultându-mă până la capăt. 


— 'Te ascultăm, dacă ne scuteşti de aiurelile tale, 
interveni Jup. N-avem vreme de poveşti cu zâne. 

— Vreau să vă spun o poveste, dar nu una ieşită din 
mintea făuritorilor de basme. 

Serapheim studie chipurile nerăbdătoare ale orcilor. 

— Bine. Ce-aţi zice dacă v-aş spune că aţi furat o lume? 

Până să se dumirească jderii, Coilla exclamă: 

— Ce? Non Ca om, ai o părere foarte bună despre noi. 

— Totuşi, e adevărat. 

— Prea seamănă iar cu poveştile tale, chibzui Stryke. Fă 
bine şi explică-te, Serapheim, altfel ne pierdem răbdarea. 

— Sunt multe de explicat şi aţi face bine să ciuliţi 
urechile. Asta sau înfruntaţi moartea în ghearele demonilor 
Sluagh. 

— Bine, se înduplecă Stryke. Câtă vreme nu te lungeşti şi 
vorbeşti limpede. Ce-i povestea asta cu furatul lumilor? 

— Ce-aţi zice dacă v-aş spune că Maras-Dantia nu e 
pământul vostru? 

Unu-doi răcani hohotiră batjocoritor. 

— Aş zice că voi, oamenii, încă n-aţi pus laba de totpeel. 

— Nu la asta m-am referit. 

Căpitanul jder începea să-şi arate frustrarea. 

— Dar la ce? Şi fără ghicitori, Serapheim. 

— Haideţi să o spun altfel. Vi se par Sluagh fiinţe de pe 
lumea asta? 

— Sunt aici, nu? contră Jup. 

— Da, dar aţi mai văzut altele ca ele înainte? Până acum, 
aţi crezut că există? Sau v-aţi gândit că apar numai în 
poveşti? 

— Aruncă o privire în Maras-Dantia, îl sfătui piticul. O să 
vezi o grămadă de rase. Sunt urâţi ca moartea demonii 
ăştia, dar ce-i aşa de neobişnuit la ei? 

— Într-un fel, chiar asta vreau să spun. De ce credeţi că a 
ajuns acest ţinut să fie populat de atâtea rase? De ce 
credeţi că Maras-Dantia e atât de bogată în fiinţe cu atâtea 
stiluri de viaţă? Sau să-i zic Centrasia? 


— Numai dacă vrei să-ţi tăiem gâtul! ţipă un răcan. Ăsta e 
pământul nostru! 

Stryke îi închise gura. Răsucindu-se spre om, îl luă la 
rost: 

— Ce fel de întrebare e asta? 

— Probabil cea mai importantă care ţi s-a pus vreodată. 
Ridică braţul să oprească năvala de proteste. Aveţi răbdare. 
Vă rog. M-aţi înţelege mai bine dacă aţi accepta ideea că 
toate rasele străvechi se trag din alte părţi. 

— Aşa, ca oamenii, din afară? întrebă Alfray. 

— Oarecum. Deşi vorbim de lucruri diferite când zicem 
„din afară”. 

— Continuă, îl îndemnă Stryke, curios, în ciuda voinţei 
sale. 

— Rasele mai vechi au venit aici din alte locuri. Credeţi- 
mă. lar artefactele pe care voi le numiţi stele de acele locuri 
aparţin. 

— Pe mine deja mă doare capul, se plânse Haskeer. Dacă 
ele, noi, nu ne tragem de aici, atunci, de unde? 

— Voi încerca să explic în aşa fel încât să pricepeţi. 
Închipuiţi-vă că există locuri în care trăiesc numai gremlini. 
Numai piţuşi, numai nyazzi, sau numai spiriduşi. Sau orci. 

Stryke se încruntă. 

— Adică ţinuturi numai ale unor rase? Fără 
amestecături? Fără oameni? 

— Întocmai. Şi, dacă n-ar exista instrumentele, n-aţi 
exista nici voi. 

— Nici oamenii? 

— Nici ei. 

— Imposibil. Noi am fost dintotdeauna aici. 

Se ridică un murmur de protest. Stryke fu nevoit să 
strige ca la paradă ca să-l înăbuşe. 

— Povestea asta e cea mai bună dovadă că noi avem 
dreptate, Serapheim. A ta care-i? 

— Dacă planul meu va reuşi, o veţi avea. Dar nu ne 
permitem să mai întârziem. Mă lăsaţi să termin? 


Stryke încuviinţă în tăcere. 

— Vă înţeleg neîncrederea, se adresă Serapheim tuturor. 
Voi nu cunoaşteţi decât acest loc, la fel şi părinţii voştri 
înainte, tot numai pe el l-au cunoscut. Dar, vă asigur, oricât 
aţi crede că noi, oamenii, suntem invadatorii, să ştiţi că nu 
suntem. Adevărul spuselor mele zace aici, la Illex, şi, dacă 
ne ajutăm unii pe alţi, se va confirma. Poate în avantajul 
vostru. 

— Explică-ne mai bine, zise Coilla, şi poate înţelegem şi 
noi. 

— Voi încerca. Stătu puţin pe gânduri, apoi continuă: 
adevărul acela are de-a face cu abundența de energie 
magică din ceea ce voi numiţi Maras-Dantia. - Mulţi dintre 
cei prezenţi se supărară pe exprimarea lui, dar îşi ţinură 
gurile închise. - Sau cel puţin cu abundența de demult. 
Acum multe, multe generaţii, după cum ştiţi, oamenii au 
traversat Deşertul Scilantium în căutarea unor teritorii noi, 
părăsindu-şi căminele din partea cealaltă a lumii. Au mers 
pe jos şi călare, călătorind printre nisipurile fierbinţi, lăsând 
în urmă morţii în morminte, pentru a însemna drumul. 
Numai cei mai puternici şi mai hotărâți au ajuns la capătul 
drumului. Cum acest continent bogat le oferea tot ce-şi 
puteau dori, nu au fost obligaţi să se înmulțească cu 
prudenţă. Dacă un petic de pământ era secătuit, de ce să 
nu se mute pe altul? La urma urmei, cine-l mai folosea? 
Nimeni din cei care se așezau. Nimeni din cei care prindeau 
rădăcini într-un loc sau îi exploatau bogăţiile. Aşa că au 
construit, au săpat şi au ars păduri ca să cultive pământul. 
Cum celor mai mulţi nu le păsa de energiile pământului, de 
magie, habar n-aveau ce rău provocau. Pentru ei, magia 
însemna o mişcare iute din mână, chemarea duhurilor, 
focuri vrăjite. Numai foarte puţini, aceia care şi-au dat 
osteneala să se apropie de rasele străvechi, ştiau că magia 
înseamnă cu totul altceva. Aşa au apărut Mani. 

— Şi tu eşti unul dintre ei, presupuse Alfray. 


— Nu sunt nici Mani, nici Uni, dacă tot veni vorba. Dar, 
da, mă îndeletnicesc cu magia. Cum puţini din rasa mea o 
fac. 

— De ce ne spui toate astea? De ce te legi la cap dacă nu 
te doare? 

— Încerc să îndrept răul. Dar nu e momentul să mă 
lungesc. În curând, Sluagh se vor trezi din somnul lor de 
sub gheaţă. Trebuie să trecem la fapte. 

— Poţi să ne scoţi de-aici? 

— Cred că da. Dar nu plănuiesc o simplă evadare. În plus, 
unde v-aţi duce, în deşertul ăsta al frigului? 

— Care e planul tău? vru să ştie Stryke. 

— Să recuperez stelele şi să vă scot din locul acesta cu 
ajutorul lor. 

Atunci vorbi Sanara, amintindu-le că e de faţă. 

— Portalul? 

— Da, răspunse Serapheim. 

Stryke se încruntă. 

— Şi aia ce mai e? 

— O parte din misterul pe care caut să vi-l dezvălui. Dar 
mai întâi trebuie să vă recuperaţi armele. Serapheim se 
uită în jur. Daţi-mi voie să vă călăuzesc, îi rugă el pe jderi. 
Dacă nu veţi găsi niciun avantaj în ceea ce facem, ce aveţi 
de pierdut? Puteţi să mă părăsiţi şi să mergeţi pe drumul 
vostru, să înfruntaţi furia din Illex şi să căutaţi tărâmuri cu 
vreme blândă. 

— Când vorbeşti aşa, chibzui Stryke, mai că-mi vine să te 
urmez. Dar până la un moment dat, adăugă pe un ton mai 
ameninţător. La primul semn de trădare, sau dacă nu ne 
place cum decurg lucrurile, ne vedem singuri de drum. Şi 
vei plăti cu viaţa. 

— Nici nu mă aştept la altceva. Vă mulţumesc. Prima 
noastră sarcină e să ajungem în pivnițele palatului. 

— De ce? 

— Pentru că acolo e portalul - salvarea voastră. 

— Vă rog să-l credeţi, stărui Sanara. E singura cale. 


— Deocamdată, mergem pe mâna lui, primi Stryke. Dar e 
simplu să vorbeşti de pivnițe, când noi nici nu putem ieşi din 
camera asta. 

— Eu pot ieşi de aici, aşa cum am intrat, dar numai eu. 
Distrugerea magiei mi-a secat şi mie vlaga, cum au păţit 
mulţi. Şi nu, nu pot deschide uşa din afară. Numai Sluagh 
pot. Sunt sigur că aş putea afla cum, dacă aş intra în mintea 
lor, dar nu vreau să mă apropii aşa de mult de ei. Planul 
meu e să găsesc unul şi să-l ademenesc aici. Dar, odată ce 
am reuşit, e treaba voastră să-l înfrângeţi. 

— Deci pot fi ucişi? 

— Sigur că da. Nu sunt invulnerabili sau nemuritori, deşi 
sunt foarte rezistenți şi trăiesc mult. 

— Dar ce facem cu durerea pe care ne-o provoacă? 

— Asta e treaba Sanarei şi a mea. O să-i atacăm mintea, 
în vreme ce voi vă repeziţi la el cu ce vă vine la îndemână. 
Numai că nu aveţi arme. 

— Ne pricepem să improvizăm, îl asigură Jup. 

— Foarte bine. Pentru că nu trebuie să subapreciaţi 
puterile unui Sluagh, ci să-l asaltaţi fără să-i daţi răgaz, cât 
mai mulţi deodată. 

— Poţi să te bizui pe noi, spuse piticul. 

— Atunci pregătiţi-vă. Începe. 

Serapheim se făcu nevăzut printre umbre. 


Odată ieşit din cameră, nu se abătu de la plan. 

Cizmele lui nu se auziră călcând în praful gros din 
coridoare. Deschise uşă după uşă, gata să fugă la cel mai 
mic semn, dar, aşa cum bănuia, Sluagh nu se treziseră încă 
în leagănele lor de gheaţă. 

În cele din urmă, când cerul se lumină la sud-est, mintea 
începu să-i freamăte, semn că Sluagh se aflau prin 
apropiere. Se lipi de lespedea de marmură a unui perete şi 
trase cu ochiul după un colţ. 

Erau patru şi luau tot altă formă, una mai urâtă decât 
alta. 


Serapheim se apropie de ei prudent. 

Sperase să fie mai puţini, dar nu avea timp să caute alţii. 
Îşi luă inima în dinţi şi păşi îndrăzneţ în faţa lor, ducându-şi 
degetele la frunte într-un salut zeflemitor. 

Durerea îl biciui imediat. Dar o aşteptase şi o luă imediat 
la fugă. 

Veniră după el. Doi aveau membre de insecte 
înfricoşătoare, care se lungeau pe tot coridorul. Al treilea 
bătu din aripi solzoase, care pocniră când loviră aerul, dar 
nu avu loc să şi le întindă în spaţiul prea îngust. În schimb, 
se înălţă greoi şi pluti anevoie deasupra celui din urmă, o 
creatură ca un melc, care lăsa în urmă o dâră lucioasă, urât 
mirositoare. 

Serapheim alerga mai repede ca el. Trecând pe lângă uşi 
deschise, se îndreptă spre o galerie lungă, întunecoasă. La 
capătul ei, se propti gâfâind de un perete. 

Ajunsese la scara în spirală. Trăi un coşmar cât fugi pe 
treptele nesfârşite şi urca tot mai greu cu fiecare pas. 
Urmăritorii se apropiau. Serapheim se temu că nu va reuşi. 

Cu răsuflarea tăiată, se forţă să alerge mai repede. Îi 
ardeau plămânii, avea plumb în tălpi. 

De-abia mai punea un picior în faţa celuilalt. Se prinse de 
balustradă şi se ajută de ea. Aruncă o privire peste umăr şi 
văzu tentaculele cu gheare îndreptându-se spre el. Îngrozit, 
mai făcu un efort. Se împletici ameţit pe treptele spiralate, 
crezând că nu va mai ajunge să intre în cameră. Sluagh mai 
aveau puţin şi-l prindeau. 

Durerea îi biciui mintea. Scuturile i se înmuiară. 


Stryke cercetă camera cu privirea. Îngrămădiseră 
blănurile şi raniţele lângă pereţi ca să aibă loc să lupte. Nu 
era niciun fel de mobilă, iar armele le fuseseră luate. 

— Putem să-l aruncăm pe Jup în braţele lor, propuse 
Haskeer. 

Coilla îl pocni peste cap. Lui Stryke îi veni o idee. 


— Tu şi tu! le porunci la doi răcani. Urcaţi-vă pe gargui şi 
daţi jos rângile care susţin draperiilor. Şi draperiile, dacă 
mă gândesc mai bine. Pe urmă pregătiţi-vă. 

Timpul trecea prea încet. Jderii se uitau suspicios la 
Sanara, întrebându-se dacă nu complotase cu bărbatul. 

Până la urmă, Serapheim apăru în faţa lor ca un miraj 
care prinde trup. Păşi împleticit şi căzu în genunchi pe o 
grămadă de straie galbene, între Coilla şi Haskeer. 

— Vin, anunţă el. Sunt patru. 

În clipa următoare, uşa se trânti de perete. Cadrul nu era 
destul de lat ca să intre mai mult de un demon o dată. 
Stryke îi văzu pe ceilalţi pe palier, unul plutind în aer pe 
aripile gri. 

— Acum! strigă el. 

Orcii azvârliră fierul ca pe sulițe, suficient de tare ca să 
străpungă până şi pielea nepământească. Un lichid negru 
lipicios începu să curgă din pieptul celui mai apropiat 
demon. Se clătină în prag, blocându-şi tovarăşii când se 
transformă dintr-un lup cu şase braţe într-un şarpe 
încolăcit, prăbuşit la podea. 

O mână de răcani se repeziră să-l calce în picioare. Le 
ieşiră aburi din bocanci, dar asta nu-i împiedică pe alţii să li 
se alăture. Toţi ca unul, îşi descărcară frustrarea pe reptila 
alunecoasă. Demonul se zbătu tot mai rar, deşi ochii lui 
mărgelaţi îi priveau mai departe, implacabili. 

Săgeţi de durere străpunseră minţile orcilor. Apoi 
demonul înaripat se năpusti la ei cu aripile strânse la spate, 
ca un vultur în picaj. Coilla şi Haskeer ridicară perdeaua 
între ei. Monstrul zbură direct în ea. Îl înveliră imediat, pe 
urmă Haskeer sări pe el cu toată greutatea. Un răcan îl 
pocnea cu o rangă. Duhori insuportabile se strecurară pe 
sub pânza galbenă. 

În toată vremea asta, Serapheim nu se mişcase de lângă 
uşă. Acum făcu un pas înainte, lângă umărul Sanarei. Cu 
degetele împletite, ridicară mâinile într-un gest deloc 


paşnic. Fără străfulgerări, fără nori de fum. În aparenţă, nu 
se întâmplă nimic. 

Acela, îşi dădu seama Stryke, acela era momentul. Deşi 
cei doi Sluagh morţi erau tot în cameră, ceilalţi doi nu 
intrară. 

— Acoperiţi-ne, porunci Serapheim. 

Stryke şi ceata lui merseră în faţă, în ciuda durerii care le 
sfredelea capetele. Jup aruncă o privire afară şi-şi trase iute 
capul înapoi. 

— Stau la sfat cam le zece paşi de noi. Alţii nu mai sunt. 

— Ne daţi vreun sfat? îi întrebă Stryke pe oameni. 

Serapheim scutură din cap. 

— Nu. Acum că i-am împins la distanţa asta, vă descurcaţi 
singuri. 

Învârtind ranga precum ciomagul, Stryke şi ceata lui 
goniră afară din cameră ca săgeta. 

Orcii se folosiră de balustrade ca de catapulte şi se 
năpustiră în jos pe trepte sau se răsuciră pe interiorul 
scărilor, prinzând cu o mână stâlpii de susţinere. Demonul- 
melc se undui scârbos, iar cel cu înfăţişare de insectă porni 
în viteză pe picioroange. 

Jos, jos mai jos coborau jderii, învârtindu-se întruna prin 
interiorul puţului de piatră albă. Stryke fugea pe scări şi 
rotea ranga în arcuri şuierătoare, care ar fi rupt şi gâtul 
unui dragon. Dar Sluagh se deplasau uimitor de repede şi 
se fereau nepăsători de lovituri. 

Cu toate acestea, când demonii ajunseră pe un palier, se 
răsuciră repede. Agonia înfierbântă capetele orcilor. Cei 
mai mulţi căzură în genunchi sau se rostogoliră pe trepte 
într-o încâlceală de mâini şi picioare. Jumătate din ei 
rămaseră neputincioşi pe palier; nu puteau cobori fără să 
calce peste tovarăşii lor. 

Coilla se izbi cu capul de stâlpii balustradei. Coiful îi căzu 
în gol. Ameţită, chinuită de durere, scăpă arma, care 
zdrăngăni şi ea pe trepte, până când se bloca într-un colţ 
îndepărtat. 


Demonii începură iar să avanseze. 

— Folosiţi-vă magia, nu puteţi? răcni Stryke. 

— Asta şi facem! îi strigă Serapheim înapoi. De-asta vin 
aşa de încet! 

— Asta numeşti tu încet? 

Scrutând vârtejurile de lumină care-i torturau văzul, 
jderul roti încă o dată ranga şi o zvârli cu toată puterea. 

Se încâlci în picioarele de insectă segmentate ale 
demonului. Monstrul se împiedică, incapabil să se 
folosească de vreunul din cele şase membre ca să-şi 
recapete echilibrul. Căzu de pe palier, alunecă o jumătate 
de spirală şi ateriza pe spate, scuturând din picioare în aer. 
Nu reuşi să se răsucească în spaţiul îngust. Un urlet de foc 
sparse urechile lui Stryke. 

Ultimul monstru se ridică pe labele din spate, înfricoşător 
de înalt. Se târi în sus şi lateral până când bloca scările pe 
lăţime. Sub privirile îngrozite ale jderilor, începu să se 
transforme. Partea de jos a trupului său se bifurcă, formând 
gheare pe labele masive din spate, iar o gură cu colţi se 
deschise într-un răget mut. Din piept îi ţâşniră tentacule şi 
se încolăciră în jurul lui. Labele cu gheare pocniră pe 
piatră, apoi demonul prinse viteză şi ţâşni. 

Haskeer se făcu una cu podeaua, cu faţa în sus, cu ranga 
ridicată, aşa cum procedase Stryke cu leopardul. Monstrul 
îşi întinse picioarele şi trecu peste el fără să-l atingă. Cu 
ajutorul tentaculelor, îi aruncă pe războinici la o parte, fără 
să se uite unde aterizează. Hotărât să-i prindă pe oameni, 
calcă în goană sălbatică peste orcii leşinaţi. 

Asta îi pecetlui demonului soarta. Fără să vrea, se agăţă 
cu ghearele de vesta unui jder. Doar o secundă, însă destul 
ca să se dezechilibreze. Prăbuşindu-se ameţit pe scări, nu 
mai apucă nici să-şi schimbe forma. Un răcan răcni şi se 
rostogoli cu o draperie în braţe. Altul veni să-l ajute şi, 
tocmai când creatura se îndoi şi vru să se ridice, pânza îi 
căzu peste cap. 


Imediat începu să se transforme în şarpe, dar deja îşi 
reveniseră destui orci din leşin ca s-o ia la bătaie. Mirosul 
de sânge negru se ridică apăsător în aer. Din pânză ieşiră 
aburi. Monstrul îşi găsise sfârşitul. 

Odată cu el, se stinse şi durerea din capetele jderilor. 
Majoritatea puteau sta în picioare sau măcar să se sprijine 
de un camarad mai nevătămat. De data asta, Jup conduse 
ceata, călcând pas cu pas spre insecta răsturnată, care 
bloca scările sub ei. O păli cu ranga peste ceafă, dar metalul 
zdrăngăni pe solzii articulaţi. Durerea muşcă iar din minţile 
jderilor, dar se domoli îndată ce Serapheim şi Sanara se 
apropiară cât de mult avură curaj. 

— Îndrăzniţi să mă provocaţi? ţipă demonul în capetele 
lor, atât de strident, că nu mai văzură nimic în faţa ochilor. 

Zvâcni iar din picioare, dar tot nu reuşi să se ridice. 

— Pe toţi draci, îndrăznesc! se răsti Jup şi-o izbi orbeşte. 

Reuşi s-o atingă, dar foarte puţin. Cât ai zice peşte, 
monstrul se caţără ca păianjenii pe perete, deasupra 
piticului. Jup se trezi că vrea să-l biciuiască o coadă de 
scorpion. 

Din asta se trase sfârşitul demonului. Coada îl trase în jos 
şi alunecă, aterizând pe ranga lui Haskeer. Se lăsă cu toată 
greutatea în sulița improvizată. Vârful răngii ieşi prin 
carapacea care ar fi trebuit să-i fie capul. O masă cărnoasă 
ţâşni şi se scurse în bile negre lipicioase. 

Stryke se prăbuşi pe o treaptă, cu spatele proptit de 
balustradă. 

— Bună treabă, toată lumea. 

Orcii se bucurau bătându-se pe spate sau doar zâmbind 
larg şi dând din picioare. Serapheim le strică plăcerea. 

— Nu vă bucuraţi prea repede. În curând se crapă de 
ziuă şi până atunci trebuie să ajungem în pivniţă. 


24 


Ferindu-se de scurgerile scârboase, orcii şi oamenii 
coborâră peste trupul demonului. Nu le fu uşor pe scările în 
spirală, dar se descurcară şi ajunseră în coridorul cel mare, 
în care fuseseră prinşi cu o zi înainte. 

Ghemuit sub balustradă, Stryke observă vreo zece 
Sluagh care-şi vedeau de treburile lor. Singuri sau câte doi, 
se îndreptau alene în direcţii diferite. Unul singur să fi venit 
spre ei, şi totul ar fi pierdut. Scăpară ca prin minune. 
Ultimul grup de demoni intră întruna din galeriile boltite şi 
creaturile hidoase dispărură din vedere. 

Serapheim şopti: 

— Iute! Pe-aici! 

Traversară coridorul vast în salturi, ajunseră la alte scări 
şi începură să le urce. 

— Staţii, îi opri Stryke. Credeam că mergem în pivniţă. De 
ce urcăm? 

— Un mic ocol, ca să recuperăm armele, îl lămuri 
Serapheim. 

Omul le făcu semn orcilor să nu facă zgomot când 
ajunseră într-o galerie largă, care dădea spre coridor. 

— Vedeţi coridorul acela? Duce la sala de arme. Fiţi cu 
grijă. Mai sunt şi alţi Sluagh pe-aici. 

Avea dreptate. Alte monstruozităţi cu pielea cenuşie îşi 
vedeau de treburile zilnice dedesubt. Cu spatele aplecat, 
jderii înaintară printre umbrele galeriei în vârful 
picioarelor. 

Ca în orice palat, drumul spre sala de arme era un 
labirint de scări şi pasaje. Dar măcar ele erau pustii. 
Lumina gălbuie cădea doar ici-colo, praful, de-o palmă sub 
tălpi, le înăbuşea zgomotul paşilor. 


Serapheim şi Sanara se opriră la o nouă cotitură. Omul îi 
făcu semn lui Stryke să vadă ce-i aşteaptă după ea. 

— Sunt doi, unul de-o parte a uşii, altul de cealaltă, 
raportă jderul în şoaptă. 

Semnaliza cu degetele cetei să se împartă. Jup, Coilla şi 
Haskeer urmau să-i vină de hac monstrului mai îndepărtat. 
Stryke şi Alfray îi conduseră pe restul răcanilor la monstrul 
cu cap de grifon, aflat mai aproape de ei. 

Lupta dură puţin de data asta. Era mult mai uşor să ataci 
când ceata se repezea la Sluagh deodată. Monştrii erau 
blocaţi de perete şi nu aveau unde să se retragă. În ciuda 
durerii de cap ameţitoare, demonii ajunseră curând un terci 
scurgător. 

Stryke îi făcu semn lui Serapheim s-o ia înainte. Oamenii 
deschiseră uşa fără să se audă niciun scârţâit. Jumătate din 
armele de acolo orcii nici nu le cunoşteau. Merseră direct la 
suporturile cu sulițe şi lăncii lipite de perete. Pe măsură ce 
înaintau, lumina zilei, care intra pe o fereastră încadrată de 
gheaţă, se reflecta pe o grămadă de metal de pe podea. 

— 'Toporul meu! exclamă Jup bucuros, rotind arma cu tăiş 
dublu. 

În scurtă vreme, ceata îşi recupera armele luate de 
Sluagh cu o zi înainte. În ungherul mai îndepărtat al sălii, 
Sanara şi Serapheim se înarmară cu nişte tuburi umflate 
dintr-un material care părea sticlă. 

Când terminară de scormonit, Serapheim îi călăuzi pe alt 
drum. Stryke avu impresia că mai demult zona aceea fusese 
locuită de servitori, pentru că scările erau din granit 
neprelucrat şi pereţii neîmpodobiţi. 

Aerul, deja rece, devenea şi umed. Se simţea miros de 
putrefacție şi se vedea mucegai în colţuri, cu mărgele de 
gheaţă în el. Prin ferestrele pătrate nu se mai vedea lumina 
zilei, ci straniul ghețar albastru de afară. Apoi dispărură şi 
ferestrele, şi orcii îşi dădură seama că se aflau sub pământ. 
În cele din urmă, ajunseră în pivnițele palatului. 
Strecurându-se prin mai multe tuneluri labirintice, trebuiră 


să fie atenţi pe unde calcă, pentru că piatra aluneca. În faţă 
apăru iar o sclipire galbenă. Ceata se opri cât Jup cercetă 
locul cu atenţie. 

— Opt Sluagh în faţa celei mai ciudate uşi pe care aţi 
văzut-o vreodată, anunţă el. 

Stryke împărţi iar ceata şi distribui ţintele. Înzestraţi cu 
săbii, sulițe şi topoare, jderii se simțeau mult mai siguri să 
atace o forţă mai numeroasă. 

Dar bătălia tot fu grea. Sluagh veniră spre ei cu ghearele 
şi durerea împânzi mintea jderilor. Serapheim şi Sanara se 
retraseră lângă zid, încercând să treacă dincolo de monştri. 
Când reuşiră, tuburile de sticlă începură să sclipească 
neobişnuit, trimițând fulgere de lumină în aer. Urmă o 
bubuitură, apoi o explozie de sânge de Sluagh. Lupta se 
terminase. 

Jup avusese dreptate. Uşa forma un cerc încastrat adânc 
în piatră. Din nou nu se vedea niciun mâner, doar zece 
gropiţe în metalul îngheţat. Sanara fu aceea care-şi puse 
vârfurile degetelor în ele şi împinse. 

Uşa se dădu la o parte. Cu spatele aplecat, Serapheim îi 
conduse înăuntru. Se pomeniră în cadrul unei uşi săpate la 
trei metri adâncime în piatră. 

Înăuntru era portalul. 

O platformă cu acoperiş de granit, într-un cerc de pietre 
verticale. Ici-colo scânteiau giuvaiere în modele spiralate pe 
podea. Altele sclipeau de pe pietre, în afară de una singură, 
pesemne fără podoabe. Unele giuvaiere erau cât un ou de 
porumbel. 

Haskeer se aplecă să mângâie un safir uriaş, dar sări 
îndărăt, buimac la vederea unor vârtejuri de lumini colorate 
în aerul stătut. 

Nimic nu indica la ce serveşte portalul, totuşi Stryke 
tremura. Coilla se opri. 

— Ce dracu' e asta? 

Serapheim răspunse nepăsător: 

— Ceva care stă aici de tare multă vreme. 


Ultimul răcan se înghesui şi el înăuntru. 

— Închide-i uşile, porunci Stryke. 

Cinci răcani se luptară cu ele. Când uşile se trântiră, o 
bubuitură surdă zgudui solul. Acum singura lumină rămase 
licărirea giuvaierelor. 

Stryke se întoarse către bărbatul care o ţinea pe regină 
de umeri. 

— În regulă, Serapheim. E vremea să ne explici despre 
ce-i vorba. 

Omul încuviinţă. El şi Sanara se aşezară la marginea 
platformei. 

— Gândiţi-vă la această lume ca la una din nenumărate 
altele. Infinite. Multe din ele seamănă oarecum cu aceasta. 
Şi mai multe sunt însă atât de diferite, că nici nu vi le puteţi 
imagina. Acum închipuiţi-vă aceste lumi una lângă alta, 
întinse la nesfârşit. Ca şi cum ar fi aşezate pe o câmpie 
nemărginită. - Scrută chipurile jderilor, ca să vadă dacă se 
face înţeles. - Demult de tot, câmpia a crăpat, cine ştie de 
ce. A rămas o deschizătură, un coridor, dacă vreţi, pe care îl 
pot folosi fiinţele, ca şoarecii dintre pereţii unei case. Acest 
portal este una din intrările în coridor. 

— Deci a fost făcut de şoareci? întrebă Haskeer cu glas 
piţigăiat. 

Jderii mai răsăriţi îi explicară mai pe înţelesul lui. Într-un 
sfârşit, se dumiri şi el. 

— Cine a găsit portalul, nu ştiu, continuă Serapheim. Nici 
cine l-a împodobit aşa. Şi asta s-a întâmplat tare demult. 
Dar vrăjitoarea Vermegram, mama Sanarei, a Jennestei şi a 
lui Adpar, l-a redescoperit în vremuri nu atât de 
îndepărtate. Şi a mai descoperit că, ajutată de magie, 
reuşeşte să vadă alte câmpii, cum a reuşit şi Stryke, fără să- 
şi dea seama. 

— Ce vrei să spui? se miră căpitanul jder. 

— Visele tale. 

— De unde ştii de visele mele? 


— Să zicem că sunt deprins cu energiile pământului şi am 
ştiut că ai făcut şi tu legătura cu ele. 

Stryke rămase fără cuvinte. 

— Însă nu sunt vise, ci frânturi din altă lume. O lume a 
orcilor. 

— Am mai avut un vis, nu demult, mărturisi Stryke. Nu 
era despre... lumea orcilor. Mai întâi eram într-un tunel, pe 
urmă m-am pomenit într-un loc ciudat. Acolo l-am găsit pe 
Mobbs. Un savant gremlin pe care l-am cunoscut noi, 
explică el. 

Toate astea erau noi pentru jderi şi căpitanul lor îşi dădu 
seama că va trebui să le dea lămuriri mai târziu. 

— Şi visul acela trebuie să fi fost inspirat de puterea 
instrumentelor, bănui Serapheim. Tunelul reprezintă 
moartea şi renaşterea. 

Stryke nu ştiuse lucrul ăsta. Spera doar ca Mobbs să-şi fi 
găsit liniştea. 

— Însă portalul e aici dinainte să apară gheţurile, 
continuă Serapheim. Demonii Sluagh s-au împuţinat de 
când s-a schimbat vremea. Au încercat zadarnic să activeze 
portalul ca să se întoarcă în lumea lor. 

— Şi tu vrei să-i opreşti să plece? se miră Coilla. 

— Vreau să-i împiedic să controleze portalul. Altfel ar 
putea trimite hoarde în alte lumi, ca să le cucerească. Aşa 
ceva e de neînchipuit. 

— Am auzit o tonă de tromboane, pufni Haskeer. Ai zis că 
ne arăţi ceva. 

— De asta v-am adus la portal, replică Serapheim. Fără 
stele nu-l pot activa. Dar se poate porni vârtejul din el ca să 
vedeţi frânturi din lumile paralele. 

Serapheim se duse la una dintre pietre şi făcu un lucru 
pe care jderii nu-l văzură. 

Lui Stryke îi căzu falca. Orcilor li se tăie respiraţia. 

O imagine în mişcare, ca o fereastră plimbată într-un 
peisaj, apăru în aer. Era, fără îndoială, o scenă din lumea 
visată de Stryke. Dealuri şi văi verzi, păduri cu frunze dese 


şi ape albastre scânteietoare. Sute de orci luptând în 
raiduri menite să-i iniţieze şi să-i călească pe tinerii 
războinici. Alţi orci benchetuind nestingheriţi în faţa 
focurilor care ardeau intens. 

Primul gând al lui Stryke fu acela că nu-şi pierduse 
minţile. Ceea ce văzuse el era imaginea... ținutului său. 

Scena se risipi în firicele aurii scânteietoare şi pieri. 

— Acum înţelegeţi? întrebă Serapheim. Toate rasele 
străvechi au lumea lor. Îl ţintui pe Jup cu privirea. Chiar şi 
piticii. 

Apoi jderii văzură copii de orci râzând la prima lor luptă 
cu sabia de lemn, sub ochii mamelor care îi urmăreau 
mândre din pragul casei. 

— La început, portalul a fost doar o fereastră prin care 
Vermegram vedea ce vedeţi şi voi acum. Dar, studiindu-i pe 
orci, s-a gândit să folosească firea de militari a rasei voastre 
ca să-şi îndeplinească scopurile ei. În cele din urmă... a 
găsit o cale să aducă nişte orci prin portal, activând cu 
magia ei. A vrut să alcătuiască o armată de războinici pe 
care să-i controleze prin vrăjitorie. 

Serapheim făcu o pauză. 

— Poate că n-o să vă placă ce am să vă spun mai departe. 
Ceva nu a mers bine şi orcii pe care i-a adus aici au suferit 
transformări. Şi-au păstrat firea războinică, dar li s-a redus 
inteligenţa, un defect care s-a transmis din generaţie în 
generaţie. 

Haskeer îşi scoase bărbia în faţă ameninţător. 

— Vrei să zici că ni-s proşti? 

— Nu, nu. Sunteţi... aşa cum trebuie. Ciudăţenia eşti tu, 
Stryke. O curiozitate. Eşti cel mai apropiat de orcii din 
ţinutul natal al rasei tale. 

— Dacă orcii au fost... schimbaţi când au trecut prin 
lucrul ăla prima oară, observă Alfray, ce garanţie avem că 
nu se va mai întâmpla o dată? E sigur? 

— Foarte sigur. Accidentul, ca să-i zicem aşa, s-a 
întâmplat pentru că Vermegram nu avea experienţă cu 


portalul. Instrumentele vor împiedica alt accident. 

Se auziră bubuituri în uşă. 

— Le va lua un timp până să o spargă, chibzui 
Serapheim. Daţi-mi voie să închei repede. Vermegram a 
vrut să aducă numai orci în lumea asta. Dar când a activat 
portalul, şi fiinţele din alte lumi care au acces la portalurile 
lor pot ajunge aici. Bănuiesc că majoritatea au ajuns aici 
întâmplător. În starea ei naturală, o deschizătură invizibilă 
în spaţiu şi timp, un portal, adică e adesea imposibil de 
observat. E foarte uşor să fii absorbit de unul fără să ştii. 

— Stai puţin, îl întrerupse Coilla. Vermegram era nyaddă, 
nu? Cum a putut ea să fie aici înainte de... 

— Nu era nyaddă. Era om. 

— Dar toată lumea spune... Jderiţa aruncă un ochi la 
Sanara. Odraslele ei. Sunt hibride, nu? De la cine au 
sângele nyadd? 

— Îl au de când au fost în pântecul ei. O colonie nyaddă 
se stabilise deja aici. 

— Nu înţeleg. 

— A găsit o cale să introducă seminţe nyadde în fătul pe 
care-l purta. 

— De ce ar fi făcut aşa ceva? 

— Pe ea o interesa faptul că nyaddele nasc întotdeauna 
tripleţi. Asta voia şi ea şi a crezut că izolase mica particulă 
nyaddă care crea tripleţi. La scurtă vreme, singurul copil pe 
care îl purta în pântec a dus la trei feţi. Vermegram a 
procedat aşa şi din curiozitate, dar şi din dorinţa de a avea 
trei gemeni. 

Serapheim se uită compătimitor la Sanara. 

— Trebuie să fi fost o creatură fermecătoare... remarcă 
Jup. 

— De ce voia războinici orci? întrebă Stryke. 

— Ca să o ajute să înfrângă un vrăjitor pe nume Tentarr 
Amgrim. Acesta a urmărit cum a corupt-o puterea, cum a 
făcut din ea o fiinţă crudă şi băgăcioasă. Când a încercat să 
o oprească, ea s-a întors împotriva lui. Ironia a fost că 


Vermegram şi 'Tentarr Amgrim fuseseră cândva iubiţi. Au 
avut împreună un copil înainte ca ea să devină 
întruchiparea răului. O luă pe Sanara în braţe. Copilul ăsta. 
Fiica mea. 

Se produse rumoare în rândul jderilor. 

— Asta-i prea mult, la naiba, se plânse Haskeer. 

— Ne ceri să înghiţim prea multe, Serapheim, îi spuse 
Alfray omului. 

Serapheim ridică braţul să facă linişte. 

— Eu sunt Tentarr Amgrim, cândva un vrăjitor puternic, 
acum foarte neînsemnat. 

Vorbele lui ferme fură de ajuns să-i potolească pe orci. 

— Eu sunt cel care a creat instrumentele, care le-a făurit 
din alchimie şi le-a călit cu magie, când încă era în 
deplinătatea puterilor. 

— De ce? 

— Pentru ca rasele străvechi să se întoarcă în lumile lor, 
dacă vor. Pentru asta aveam nevoie de control, iar 
instrumentele erau o cheie. Le-am adus aici, dar 
Vermegram i-a pus pe războinicii ei să mi le fure şi le-a 
ascuns. De aici a pornit războiul între noi. Ea a murit când 
mai avea doar o fărâmă de putere, dar şi eu eram secătuit. 
Până când trupul mi s-a întremat în urma rănilor, 
instrumentele erau deja împrăştiate, magia, şi ea, aproape 
risipită. Stelele au devenit subiect de poveşti, iar eu n-am 
mai reuşit să făuresc altele. Am aşteptat eoni la rând ca să 
fie găsite toate. Ştiam că aveau să fie găsite. Ştiam că 
atunci când vor apărea fiinţele potrivite, vor auzi muzica 
stelelor. 

Hărmălaia de la uşă nu se potolise. Jderii nici n-o luară în 
seamă. 

— V-am zis eu că mi-au cântat! exclamă Haskeer. 

— Dacă ţi-au cântat, înseamnă că trebuie să ai un 
creier... aproape ca al căpitanului tău. Şi tot eşti o mică 
ciudăţenie, sergent. 

Haskeer zâmbi larg, umflându-se în pene. 


— Ăsta e cel mai şocant lucru pe care ni l-ai spus, 
comentă jderiţa ironică. 

— N-am spus că tovarăşul vostru are mintea la fel de 
ascuţită ca Stryke... 

— Nu, se băgă Jup în vorbă, e-un neghiob. 

Haskeer îi aruncă o privire ucigătoare. 

— Diamant neşlefuit e o descriere mai potrivită, trase 
concluzia vrăjitorul cu tact. 

Sluagh asaltară uşa a treia oară. Cât de groasă era, tot 
apăru o crăpătură între canaturi. 

— Acum trebuie să luăm celelalte stele şi să activăm 
portalul. Văzu urme nestinse de îndoială pe feţele orcilor. 
Ce vă aşteaptă aici? Trebuie să acceptaţi că lumea aceasta 
aparţine semenilor mei, indiferent de cusururile sau 
virtuțile lor. 

— Şi să-i lăsăm pe oameni să se bălăcească în rahatul lor 
după câte nenorociri au provocat? protestă Coilla. 

— Poate că nu va fi aşa întotdeauna. Situaţia s-ar putea 
îmbunătăţi. 

— Îţi dai seama că nouă ne vine foarte greu să credem 
asta. 

Tentacule subţiri, ca nişte viermi, se furişară prin 
crăpătura dintre canaturile uşii. Sanara le ţinti cu arma. 
Bulbul tubului se lumină, apoi azvârli o rază aurie. În 
minţile jderilor răsună ecoul unui răcnet. Viermii se 
transformară în panglici fumegânde. 

— Unii dintre voi va trebui să rămână să păzească 
portalul, propuse Serapheim, cât pleacă restul după stele. 

— Aşa mai vii de-acasă! Atâta dat din fălci mi-o sucit 
capu'. 

Stryke alese răcanii care să rămână la portal, împreună 
cu Sanara şi Serapheim, apoi întrebă: 

— Rămâi şi tu, Alfray. 

— Să-i ţii pe babalăci departe de luptă, asta vrei? 

Stryke îl trase deoparte. 


— De asta te las aici. Nu îndrăznim să pierdem portalul. 
E prea important. Am nevoie de cineva experimentat ca să-i 
potolească pe răcani. Ai văzut cum le sare ţandăra. 

Alfray dădu impresia că-l înţelege pe Stryke. Sanara li se 
alătură. 

— Ascultă-mă şi pe mine, Stryke. Ştiu că n-o să-ţi convină, 
dar ar trebui să-mi dai mie în păstrare steaua pe care o mai 
ai. Clătină din cap să-i reteze protestul. Mă va ajuta să 
absorb putere din portal ca să-i ţin pe orcii tăi în siguranţă. 
Pe lângă asta, acum auzi cântecul stelelor şi Sluagh nu vor 
putea să le ascundă de tine. Ar putea s-o facă totuşi dacă 
mintea ta stă numai la steaua aceasta. 

Avea dreptate, nu-i convenea, dar vorbise cu 
înţelepciune. Stryke scoase steaua din vestă şi i-o dădu. 

Cât se formă trupa care urma să plece după instrumente, 
Coilla şi Serapheim se pomeniră separați de ceilalţi. Pe 
jderiţa o tulbura ceva. 

— Ai spus că vrei să îndrepţi răul, dar, din câte ai spus, 
toate nenorocirile s-au petrecut din vina lui Vermegram. 

— Nu toate. Vezi tu... Aăă... voi pe vremea aceea eraţi 
credincioşi Jennestei şi... 

— Dă-i drumul odată! 

— l-am însărcinat pe cobolzi să vă fure primul 
instrument, mărturisi el. 

— Ticălos mincinos, şuieră jderiţa. 

— Ţi-am spus, pe atunci îi eraţi credincioşi fiicei mele. Cel 
puţin aşa am crezut. Tocmai luasem hotărârea să recuperez 
stelele şi... 

— Şi ţi s-a părut o idee bună să te foloseşti de cobolzi. 

Serapheim încuviinţă în tăcere. 

— Deci tu ne-ai târât în aventura asta de la început. Tu şi 
lipsa noastră de disciplină după raidul de la Homefield. 
Coilla aruncă o privire spre ceată. Îmi şi închipui reacţia lor 
când o să audă vestea. Dar n-am să le spun până nu scăpăm 
de toate. Dacă scăpăm. Avem destule pe cap deocamdată. 

Serapheim îi mulţumi în şoaptă. 


Uşa cedă în aceeaşi clipă. Fugi spre ea, împreună cu 
Sanara. Îndreptară armele de sticlă spre masa de Sluagh, 
încercând să o doboare. Şarje de raze gălbui fierbinţi 
spintecară monştri. Răsunară ţipete oribile şi aerul se 
împovăra cu duhoare de carne arsă. 

— Ăsta a fost ultimul, anunţă Serapheim, aruncând tubul 
de sticlă, a secat. Trebuie să vă descurcaţi singuri, jderilor. 
— Dacă se întâmplă să ne despărţim, ne întâlnim aici, 

porunci Stryke. Acum dați-i drumul! 

Banda porni călcând peste masa de carne putredă. 


Stryke nu-şi dădu seama cât de puternică era atracţia 
mintală a stelei care îl chema la ea până când aceasta nu 
dispăru. Dar ei erau deja pe cale să iasă din labirintul 
pivniţei. 

Totuşi, în timp ce alergau pe un nou şir de trepte, auzi 
primele note dintr-un cântec celest răsunând undeva 
deasupra lor. Peste câteva secunde ajunseră într-un coridor 
luminat cu zgârcenie, din care se intra într-o cameră mare. 

Era plină cu demoni. 

O coardă vui triumfător în mintea lui Stryke când 
conduse atacul. 

Mongştrii nici nu şi-au dat seama ce i-a lovit. Erau surzi şi 
orbi la orice, în afară de stelele împreunate, aşezate pe o 
masă în mijlocul lor. Suliţele spintecară aerul, străpungând 
demonii care atârnau de tavan. Toporul lui Jup muşcă 
flămând dintr-o spinare cenuşie lăţoasă, iar Coilla decapita 
un Sluagh după un atac sălbatic cu sabia. 

Demonii începură să bată în retragere. Zece monştri se 
răsuciră cu membrele transformate în alte forme 
ucigătoare. Unul dintre ei, un şarpe, îşi formă într-o clipă o 
gură de dragon şi se întoarse cu fălcile salivând. Sluagh îşi 
turnară încă o dată durerea puturoasă şi înţepătoare în 
minţile jderilor. Câţiva răcani căzură cu mâinile apăsate pe 
urechi, dar ceilalţi luptară în continuare cu îndârjire. 


Până la urmă, ultimii demoni cedară în faţa asaltului 
sălbatic. Semenii lor întunecau podeaua cu sângele lor 
negru. Membrele separate de trup încă zvâcneau. Cei doi 
rămaşi în viaţă fuseseră împinşi spre peretele îndepărtat. 
Într-o învălmăşeală disperată de gheare şi colţi, încercară 
să se întoarcă la stele, dar jumătate din jderi se repeziră 
între ei şi ţinta lor. Înfrânţi, cu zeci de răni din care li se 
scurgea viaţa în picături negre, se întoarseră şi coborâră 
şerpuind prin puţul deschis al unor scări. 

Odată cu ei, dispăru şi durerea. Jderii îşi reveniră, uimiţi 
că mai trăiesc. Haskeer se întoarse ca să ia stelele de pe 
masă. 

Nu erau acolo. Nici Stryke nu mai era cu ei. 


În timpul încăierării, văzuse că un Sluagh apucă stelele şi 
vrea să se furişeze cu ele pe un balcon deschis. Agilă, 
creatura începu să se caţere pe dinafară palatului. Acum 
Stryke gonea ca nebunul în sus pe o scară, cu o suliță în 
mână, sperând să-l ajungă din urmă. 

Deasupra lui, scările se despărţeau în două direcţii. lar 
demonul se furişa ca un păianjen în jos, în partea 
îndepărtată, la nici douăzeci de paşi de el. Aruncă sulița cu 
toată puterea. Creatura împietri. 

O rănise, dar n-o omorâse. Împingând o gheară către 
stelele pe care le scăpase, încercă să le tragă mai aproape 
de ea. Stryke se năpusti şi-i seceră membrul. Dar demonul 
tot nu pieri. Azvârli un tentacul ca o lamă şi-i crestă umărul. 
Stryke se retrase rapid, cu mâna pe rană, şi se uită cum 
moare demonul. Apoi luă stelele şi fugi. 

Când ajunse la bifurcația scărilor, auzi zgomot de bătălie. 
Se adăposti degrabă printre umbre. Un stol de Sluagh îşi 
făcu apariţia, retrăgându-se din faţa unei forţe mai 
puternice. Jderul clipi în beznă şi încercă să desluşească 
cine îi ataca. 

Oameni şi orci. 

Mani. 


După dezvăluirile de până atunci, aproape că nu-l mai 
şoca nimic, dar întorsătura de situaţie îi opri bătăile inimii. 
Singura alinare era că, deşi habar n-avea ce căutau Mani 
acolo, ei aveau să-i strângă cu uşa mai tare pe Sluagh. 
Aliați, dar nu neapărat prieteni. Nu mai aveau decât foarte 
puţin până la punctul de unire al scărilor, când îi vor bloca 
lui drumul. Stryke îndesă stelele în vestă şi o luă pe singurul 
drum care i se deschidea. 

Încercând să uite că îl doare rana de la umăr, enervantă, 
dar nici pe departe cea mai grea pe care o primise, se opri 
cu urechile ciulite pe palierul următor. Zdrăngănitul 
armelor se auzea tot mai slab. Probabil că Sluagh şi Mani 
coborâseră pe acolo pe unde avusese de gând să treacă şi 
el. Încet, cu arma pregătită, urcă mai departe, căutând o 
cale de a-i ocoli pe străini şi de a se întoarce la portal. 

Şi zise că e aproape de partea din faţă a palatului, o zonă 
foarte întinsă. Se opri în dreptul unei ferestre ca să-şi 
bandajeze rana. Cu coada ochiului, zări mişcare afară. 
Scrută priveliştea printre pleoapele întredeschise printr-un 
ochi de geam spart, până dincolo de ţurţurii de pe cadrul 
ferestrei. 

O armată furioasă se răspândea pe câmpia îngheţată. 
Coloane de soldaţi se îndreptau spre palat. 

Alţii se grupaseră la intrare. 

Îi atrase atenţia un zgomot de paşi opriţi brusc. Se 
răsuci, cu lama ridicată. 

Cineva apăru şchiopătând din beznă. 

Lui Stryke nu-i veni să creadă. Şi nici nu avea nevoie, în 
asemenea momente. 

— Tu nu ştii să mori? întrebă el. 

De fapt, cel căruia i se adresase arăta mai mult mort 
decât viu. 

— Nu-i aşa uşor, răspunse Micah Lekmann, cu sclipiri de 
nebunie în ochi. Nu ştiu cum am ajuns aici, nici tu nu ştiu 
cum ai ajuns, dar nu-mi vine să cred că maiam o şansă săte 
omor. Poate că, la urma urmei, există zei. 


Omul îşi pierduse clar minţile. Stryke şi-l închipui 
urmărindu-i pe el şi ceata lui prin zăpadă şi gheaţă, aşa 
zdrenţuit cum era. Lekmann avea ochii roşii şi degetele de 
la mâna stângă negre de degerături. 

— E o nebunie, Lekmann. Renunţă. 

— Nici vorbă! 

Atacă. Sabia lovi jos, periculoasă. Stryke se feri cu o 
săritură. Vânătorul de recompense, cu un rânjet dement pe 
faţă, izbi iar şi iar, cu sălbăticia unui dezechilibrat. 

Stryke pară şi atacă la rândul lui. Contraloviturile lui 
păreau date fără vlagă, în ciuda efectului. Lekmann le bloca 
cu multă uşurinţă şi nu-l slăbi pe jder. Săbiile se ciocniră de- 
a lungul şi de-a latul coridorului. Disperat, Stryke încerca să 
surprindă o deschidere în apărarea adversarului, ca să 
scape de o grijă în plus. Nu-i veni deloc uşor. Omul se pare 
că renunţase şi la teamă, şi la prudenţă. Se bătea ca un 
animal de pradă. 

Brusc, Stryke fu orbit de văpaie. Năuc, se retrase din 
zona de atac a săbiei şi clipi ca să-şi limpezească ochii. Văzu 
puncte strălucitoare, de parcă s-ar fi uitat la soarele 
fierbinte, însă nu-i scăpă priveliştea din spatele lor. 

Lekmann împietrise cu sabia la picioare. 

Avea o gaură în piept. Coastele rupte se vedeau prin 
şuvoiul de sânge. Marginile rănii erau pârlite şi fumegau. 
Prin gaură, Stryke desluşi peretele opus. 

Ca din întâmplare, Lekmann lăsă capul jos şi se holbă la 
ea. Nu părea să sufere, deşi sigur îl durea. Avea o expresie 
de uluială, jignită. Din gură îi ţâşni sânge, se clătină ca un 
beţiv şi căzu cu faţa la pământ. Fumega. 

În timp ce Stryke, cu gura căscată, încerca să priceapă ce 
se întâmplase, o altă siluetă se ivi din umbrele mai 
îndepărtate. 

Gura Jennestei se schimonosi la vederea lui. Ţipătul pe 
care îl eliberă, şi de turbare, şi de triumf, spintecă auzul 
jderului ca lama. Jennesta ridică mâinile, pregătindu-i, 
probabil, aceeaşi soartă ca lui Lekmann. 


Stryke fugea deja. Cu toate astea, cu greu reuşi să evite 
globul de lumină orbitoare pe care îl aruncă spre el. Globul 
se ciocni de un pilastru sculptat, la un fir de păr de jder, 
pulverizând marmura şi risipind cioburi în aer. 

Împleticindu-se, suferind din cauza rănii, o luă la goană 
spre următorul şir de trepte. Alt glob vâjâi deasupra capului 
său, împrăştiind fragmente de ghips. Stryke când sălta, 
când cădea pe şirul lat de trepte. Pe un coridor lateral faţă 
de palierul de dedesubt, soldaţi Mani înfruntau demoni. Îi 
ocoli şi se năpusti pe treptele următoare, călăuzit de 
cântecul stelelor către portal. 

Sorţii îi erau potrivnici. 


25 


— Simţi ceva? întrebă Serapheim, fără să întoarcă 
privirea. 

Cu spatele la portalul împodobit cu giuvaiere, cercetă 
încăperea. Nu se mişca nimic, deşi se ridicau aburi subţiri 
din demonul mort din faţa uşii. 

— Da, răspunse Sanara. Sunt pe-aproape. 

— Cine? se interesă Alfray. 

Parcă auzindu-l, unul dintre răcanii de la intrare făcu un 
semn urgent. Orcii plecaţi după stele năvăliră înăuntru 
peste câteva clipe. 

Alfray scrută jumătatea de ceată. 

— Unde-i Stryke? 

— Speram să-l găsim aici, răspunse Coilla. 

Îi povesti ce se întâmplase. 

— Nu ştiu cât de important e, dar eu nu am simţit ca 
pânza vieţii să se tulbure în semn că ar fi murit, rosti 
Serapheim. 

Haskeer iar nu pricepu nimic. 

— Ce-ai zis? 

— O problemă de sensibilitate. Nu-i timp de explicaţii. 
Stelele? 

— Nu ştiu, mărturisi Coilla. Poate le-a luat Stryke. Au 
dispărut deodată cu el. Dar ascultați! O întreagă armată de 
Mani răscoleşte palatul. Se bat cu demonii. 

— Îmi confirmi ceea ce fiica mea şi cu mine am bănuit 
deja, mărturisi Serapheim. Jennesta e aici. 

— În numele zeilor! 

— Trebuie să-l găsim pe Stryke. Şi să facem tot ce putem 
ca să răspândim discordie printre soldaţi. Jennesta nu 
trebuie să stăpânească situaţia. 

— lau o trupă şi merg după el, se oferi Jup. 


— Sanara va merge cu tine. Eu, de aici, ar trebui să pot 
canaliza puterea spre ea. Se întoarse către fiica lui. Vrei, 
Sanara? 

— Bineînţeles. 

— Şi cum ne va ajuta ea să-l găsim pe Stryke? 

— Nicicum. Dar dacă ostaşii tăi o pot duce într-un loc 
sigur, cât mai aproape de invadatori, poate reuşim ceva 
împotriva Jennestei. Ai încredere în mine. 

— Şi cu Stryke cum rămâne? întrebă Coilla. 

— Poate daţi de el cât o însoţiţi pe Sanara. 

— Nu-i destul! Nu-l putem abandona pe unul de-ai noştri. 

— Atunci propun să vă despărțiți în două. Dar trebuie să 
vă grăbiţi! 

— Reafdaw! strigă jderiţa. 

Răcanul veni la ea. Îi curgea sânge dintr-o tăietură de 
deasupra urechii. 

— Tu rămâi aici cu Alfray. Haskeer, noi mergem după 
Stryke, da? Restul mergeţi cu Jup. 

Jderii se pregătiră. Unii împărţiră ultimele picături de 
apă, alţii îşi bandajau rănile. 

Haskeer, ca ofiţer la comandă, dădu porunca şi cele două 
grupe plecară din nou. 


Efortul de a cobori în pivniţă îl stoarse pe Stryke de toată 
priceperea şi vlaga. 

Cu Mani şi Sluagh încăierându-se la fiecare colţ, palatul 
era cuprins de haos. Încercă să nu intre în niciun conflict, 
ocolind dueluri şi evitând orice provocare. 

Norocul îl părăsi când dădu un colţ şi se pomeni atacat 
de doi orci. O clipă, îndrăzni să spere că îl vor crede ostaş 
din oastea Jennestei. Dar îl recunoscură imediat. 

— Ăsta-i Stryke! ţipă unul. 

Înaintară spre el cu armele ridicate. Jderul încercă să fie 
diplomat. 

— Ho! Staţi locului. Ridică braţele împăciuitor. Nu-i 
nevoie de asta. 


— Ba da, îl contrazise primul răcan. Eşti primul pe lista 
celor căutaţi de stăpâna noastră. 

— A fost şi stăpâna mea. Ar trebui să ştiţi că nu e 
prietena orcilor. 

— Ne umple burţile şi ne dă adăpost. Unii dintre noi i-au 
rămas credincioşi. 

— Şi cât de credincioasă crezi că vă va fi ea vouă, când va 
fi nevoie? 

Stryke avu impresia că răcanul care nu-i spusese pe 
nume şovăia. 

— Ne va răsplăti pentru capul tău, răspunse primul 
răcan. Mai mult decât ai face tu, dacă te lăsăm cu el pe 
umeri. 

— N-ar trebui să ne luptăm între noi. Nu noi, orcii. 

— Frăția orcilor, eh? Îmi pare rău, de data asta, nu. 
Înainta spre Stryke, adăugând: n-am nimic personal cu tine, 
căpitane. Îmi fac datoria. 

Al doilea răcan strigă: 

— Ai grijă, Freedo! Cu Stryke te lupţi! Ştii ce renume 
are! 

— E doar un orc, nu? Aşa ca noi. 

Spintecă aerul cu sabia. Stryke se încorda, gata să-l 
întâmpine. Dar şi acum voia doar să rănească, nu să 
omoare. Dacă era posibil. Cu colţul ochiului, observă că 
răcanul celălalt bătea în retragere. 

Lamele se ciocniră şi zdrăngăniră în coridorul plin de 
praf. Stryke izbi sabia adversarului, încercând să i-o smulgă 
din mână. Intenţiile adversarului erau, evident, ucigaşe. 
Depunea toate eforturile să-i spintece carnea. 

Se duelară câteva clipe. Stryke rămase în defensivă, dar 
începea să-şi piardă răbdarea. Nu avea timp de pierdut cu 
doi prostănaci. Dacă e să-i omoare, aşa să fie, au avut 
ocazia să renunţe. Trecu la asalt, cu gând să ucidă. 
Duşmanul lui, mai mult orc decât spadasin, bătu în 
retragere cu o expresie alarmată pe chip. 


Stryke profită de moment. Răcanul încercase o lovitură 
joasă. Partea de sus a corpului îi rămase neprotejată. Stryke 
îl pocni cu latul săbiei peste gură şi auzi oasele trosnind. 
Orcul sări în faţă, gata să cadă, scuipând sânge. Scăpă 
arma. Stryke făcu un pas în faţă şi-o împinse cu piciorul 
într-o parte. Alb la faţă, răcanul aşteptă lovitura mortală. 

— Acuma şterge-o de-aici, îi zise Stryke. 

Aruncă o privire amenințătoare şi către orcul căcăcios. 

Cei doi se uitară la el o clipă, apoi îşi luară picioarele la 
spinare. 

Stryke oftă şi-şi văzu de drum, cugetând la ironia de a se 
lupta cu semenii lui şi cu oamenii cu care nu demult fusese 
aliat. 


Trupa lui Jup, înconjurând-o pe Sanara pentru a o 
proteja, îşi croi drum spre vârful unui turn. 

Găsiră o cameră de piatră goală, cu un balcon deschis. 
Câţiva orci rămaseră de pază la trepte, iar Sanara ieşi în 
balcon, cu Jup după ea. 

Armata Jennestei acoperea sălbăticia albă de dedesubt. 

La porţile palatului se produse agitaţie când ostaşii se 
înghesuiră să intre. Cineva ţipă şi toţi ridicară ochii spre 
cer, să vadă dragonii. 

— Rahat, asta ne mai lipsea, blestemă piticul nervos. 

Dar dragonii se lăsară în picaj şi începură să scuipe foc 
pe oastea Jennestei. Un strigăt de veselie răsună în turn. 

— Asta trebuie să fie Glozellan, zise Jup. Bravo ei! 

Se întoarse radios către Sanara. 

Cu ochii închişi, îşi ridică încet braţele. Ceata se uită la ea 
nedumerită. 

În pivniţă, Alfray şi Reafdaw îl urmăriră pe Serapheim 
intrând într-un fel de transă. Îi luceau ochii şi ţinea braţele 
ridicate. Din partea lui, orcii puteau să nici nu fie acolo. 

Din zona portalului se înălţă un zumzăit bizar, grav. Alfray 
se apropie prudent. Întinse mana şi simţi o căldură în palma 
care începu să-l furnice. 


Păşi înapoi şi schimbă priviri buimace cu răcanul. 


Stryke trecu pe lângă o fereastră fără geam când îl 
atrase o privelişte nemaipomenită. 

Se uită afară şi văzu armata uriaşă a Jennestei acoperind 
gheaţa până aproape de linia orizontului. Dar nu ea îl 
fermecase. 

Altceva se vedea pe cer. 

Nu ştiu cu ce altceva să asemene priveliştea decât cu un 
tablou. Însă imaginea se mişca şi se schimba, şi alte peisaje 
apăreau sub ochii lui. Îşi dădu seama că semăna cu viziunea 
pe care Serapheim o invocase la portal, dar răspândită pe 
tot cerul plumburiu. Se zăreau orci ducând un trai paşnic şi 
o splendoare de verdeață. 

De pe pământ se auziră urlete. Dar nu erau strigătele de 
bătălie ale războinicilor îndărijiţi, ci ţipete de mirare, 
urmate de nemulţumire. 

Stryke ghici planul magicianului. Ce altă cale mai 
nimerită de a semăna discordie printre ostaşi, decât să le 
arate minciuna în care trăiau? Asta, dar şi groaza pe care o 
simţea armata la vederea acelei manifestări supranaturale. 
Îi va ului pe soldaţi suficient cât să-i întoarcă împotriva 
Jennestei, dar câştiga timpul de care aveau ei nevoie. 

Auzi paşi alergând. Se pregăti de altă ciocnire. Dar era 
trupa Coillei şi-a lui Haskeer fugind pe un coridor vecin. 

— Slavă zeilor! strigă jderiţa. Am crezut că te-am 
pierdut! 

— Jennesta e aici! 

— Am observat, zise Coilla ironică. 

— Atunci să mergem în pivniţă. 

Se năpustiră spărgând orice rezistenţă, spintecând tot ce 
le ieşea în cale. Tăiară învălmăşeala ca bucătarul gâtul 
găinilor. 

Într-un sfârşit, cu răsuflarea întretăiată, leoarcă de 
sudoare în ciuda frigului, ajunseră în camera portalului şi 
năvăliră înăuntru. 


Serapheim nu ieşi din transă, urmărit de Alfray şi 
Reafdaw. O miniatură a imaginii de pe cer plutea în cercul 
portalului. 

Magicianul se trezi din reverie imediat. Imaginea pâlpâi 
şi se stinse. 

— Mai mult nu putem face, spuse el printre gâfâituri. 

Arăta ca un bărbat care tocmai făcuse un mare efort fizic. 

— A fost un vicleşug inteligent, îl complimentă Stryke. 
Acum ce urmează? 

Serapheim nu apucă să răspundă. Se întoarse grupul lui 
Jup, încă minunat de spectacol. Respirau greu şi erau 
mânjiţi de sânge, dar nevătămaţi. Sanara sări în braţele 
tatălui său. 

— Daţi-mi instrumentele, ceru Serapheim. 

Stryke îi predă cele patru stele împreunate şi o recupera 
pe cea separată de la Sanara. Serapheim le împreună cu 
degete abile. 

— Mai e un lucru pe care nu vi l-am spus, mărturisi el. 

— Care? întrebă Coilla, prudentă. 

— Activarea portalului va elibera o cantitate imensă de 
energie. E foarte probabil că va distruge palatul. 

— Acum ne spui! 

Jderiţa îl sfredeli din priviri. 

— Dacă v-aş fi spus mai devreme, poate că v-ar fi 
influenţat hotărârea. 

— Ne va împiedica să folosim portalul? se sperie Stryke. 

— Nu, dacă treceţi repede prin el. 

Mai toţi jderii îşi arătară îndoiala pe chip. Serapheim le 
atrase atenţia asupra zgomotului tot mai puternic al bătăliei 
de deasupra. 

— Şansele voastre s-au împuţinat. Treceţi prin portal, 
altfel înfruntaţi haosul de aici. 

Stryke încuviinţă din cap. 

Serapheim merse în faţă şi luă una din pietrele 
împodobite cu giuvaiere. Aşeză steaua din cinci părţi pe 
suprafaţa ei. 


— Asta-i tot? întrebă Haskeer. 

— Aşteaptă, îi răspunse omul. 

Spaţiul de deasupra platformei se transformă dintr-odată 
într-o minunăţie. Semăna cu o cascadă inversată din 
milioane de stele, învolburate, revărsate, niciodată liniştite. 
Iar pulsul de energie îl simţiră toţi în tălpile bocancilor. 

Toţi cei de faţă erau transfiguraţi de priveliştea 
fantastică. Miriadele de stele răspândeau o strălucire care 
se reflecta pe chipurile lor, pe straiele lor, pe pereţi. 

— Trebuie să potrivesc portalul după destinaţia voastră, 
explică Serapheim, apropiindu-se de cercul de pietre. 

— E minunat, şopti Coilla. 

— Excelent, aprecie Jup. 

— Şi a mea! 

Se răsuciră toţi deodată. 

Jennesta stătea în uşă. Generalul Mersadion, cu faţa 
răvăşită, stătea lângă ea. Serapheim îşi reveni primul. 

— Ai ajuns prea târziu, o anunţă. 

— Şi eu mă bucur că te văd, tată, replică ea sarcastică. 
Am o trupă din Garda mea Regală în spate. Predaţi-vă sau 
muriţi, mie mi-e totuna. 

— Nu cred, vorbi Sanara. Nu te văd ratând ocazia de a-i 
ucide pe cei care ţi-au greşit. 

— Mă cunoşti foarte bine, surioară. Ce plăcere să te văd 
din nou în carne şi oase! De-abia aştept să te jupoi. 

— Dacă îţi închipui că vom ceda fără luptă, afirmă Stryke, 
te înşeli. Nu avem nimic de pierdut. 

— A, căpitanul Stryke. Aruncă cetei de războinici o 
privire dispreţuitoare. Şi jderii. Pe voi am aşteptat cel mai 
mult să vă întâlnesc. 

Glasul Jennestei se făcu de granit. 

— Aruncaţi armele! 

Se produse brusc agitaţie. Alfray se repezi la ea cu sabia 
în mână. 

Mersadion sări să pareze lovitura. Lama lui fulgeră şi se 
înfipse în pieptul caporalului. Generalul îşi recupera arma. 


Alfray rămase în picioare, cu ochii la sângele scurs pe 
mâini. 

Se clătină şi căzu. 

Împietriră toţi, ca şi cum ar fi prins rădăcini. 

Clipa de şoc se risipi. Haskeer, Coilla şi Stryke îşi 
dezlănţuiră furia asupra lui Mersadion. Orice răcan din 
încăpere ar fi procedat la fel. 

Mersadion nici nu apucă să ţipe. Fu sfârtecat în câteva 
secunde. 

Ceata se întoarse de la cadavrul ciopârţit şi se îndreptă 
spre Jennesta, dornică să-şi astâmpere setea de răzbunare. 
Ea ţesea un model complicat în aer cu degetele. 

— Nu! strigă Serapheim. 

Un glob portocaliu, un soare în miniatură, i se aprinse în 
palmă. Îl azvârli. Jderii se risipiră. Mingea de foc pluti cu 
viteză uimitoare deasupra capetelor lor şi explodă când se 
ciocni de un perete şi se destramă. Jennesta începu să 
formeze alta. 

Dar Serapheim şi Sanara se regăsiră şi o înfruntară 
împreună. Ridicară amândoi mâinile şi o mantie de flăcări 
diafane apăru ca un scut în faţa lor, învăluind camera şi 
ocupanţii ei. Jennesta azvârli globul în ea, dar energia fu 
absorbită de bariera fierbinte. 

Splendoarea portalului rămase neatinsă, dar nu mai avea 
să reziste mult. Un huruit zgudui castelul din temelii. Fără 
să le pese, jderii se adunară în jurul lui Alfray. 

Coilla şi Stryke îngenuncheară lângă el. Rana era foarte 
gravă. Jderiţa îl prinse de încheietură, apoi se uită în ochii 
căpitanului. 

— E grav, Stryke. Alfray, mă auzi? 

Orcul reuşi să deschidă ochii. Îi căzu bine să-şi vadă 
camarazii. 

— Aşadar... aşa se... sfârşeşte. 

— Nu, spuse Coilla. Putem să-ţi îngrijim rana. Ne... 

— Nu trebuie... să... mă minţiţi. Nu acum. Lăsa-ți... 
demnitatea... să ştiu... adevărul. 


— Pe naiba, Alfray, eu te-am vârât în povestea asta. Îmi 
pare foarte rău. 

Alfray zâmbi vag. 

— Amândoi... ne-am vârât... în asta. A fost... o misiune 
reuşită, nu, Stryke? 

— Da. Foarte reuşită. Şi tu ai fost cel mai bun camarad pe 
care îl poate avea un orc, bătrânul meu prieten. 

— Un compliment... de care sunt... mândru. 

Alfray mişcă din buze, dar nu se mai auzi nimic. Stryke se 
aplecă mai aproape de gura lui. Auzi foarte slab „Sabia...” 

Stryke îşi scoase sabia, o fixă în palma tremurată şi 
strânse degetele caporalului în jurul ei. Alfray o ţinu fără 
vlagă şi păru mulţumit. 

— Nu uitaţi... vechile obiceiuri, vorbi el râguşit. 
Respectaţi... tradiţiile. 

— Le vom respecta, îi promise Stryke. Şi amintirea ta. 
Întotdeauna. 

Pământul se zgudui încă o dată din străfunduri. Din tavan 
se prăbuşiră bucăţi de ghips. Într-o parte a încăperii vaste, 
Jennesta şi rudele ei se înfruntau într-o baie de văpăi şi 
fulgere nepământeşti. Alfray respira tot mai greu. 

— Voi bea... în cinstea voastră... un pahar... pe 
coridoarele... din Vartania. 

Închise ochii pentru ultima oară. 

— Nu, spuse Coilla. Nu, Alfray. Începu să-l zgâlţâie. Avem 
nevoie de tine. Nu pleca. Ceata are nevoie de tine. Alfray? 

Stryke o prinse de umeri şi o forţă să se uite la el. 

— S-a... dus, Coilla. S-a dus. 

Jderiţa se uită la el ca şi cum nu l-ar fi înţeles. 

Lumea spunea despre orci că nu pot plânge. Numai 
oamenii plâng. Ceaţa din ochii ei dezminţea spusele lumii. 

Jup îşi acoperi faţa cu mâinile. Haskeer stătea cu capul 
plecat. Răcanii împietriseră de durere. 

Stryke îşi luă încet sabia înapoi. Apoi se uită la duelul 
magic şi îl copleşi din nou furia. Dar şi neputinţa. Nu 


îndrăzneau să intervină în confruntarea vrăjilor, nici să 
treacă de ea. 

În mai puţin de un timp, încurcătura lor se rezolvă de la 
sine. 

Jennesta ţipă. Scutul ei arzător pâlpâi şi se stinse. Ea se 
clătină, lăsă capul jos, extenuată. Şuviţe umede, de culoarea 
abanosului, i se lipiseră pe faţă. 

Mantia incandescentă care îi proteja pe Serapheim şi 
Sanara dispăru şi ea, ca o flacără de lumânare. Serapheim 
străbătu în fugă distanţa mică până la Jennesta şi o prinse 
de încheietură. Secătuită de efortul duelului, ea nu opuse 
rezistenţă când o târi spre portal. 

Sărind în picioare, jderii se repeziră să-şi verse mânia 
asupra ei. 

— Nu! ţipă Serapheim. E fiica mea! Eu port răspunderea 
pentru toate faptele ei! Mă ocup eu de ea! 

Cu atâta forţă izbucni bărbatul, încât jderii înţepeniră. 

Se uitară cum o târăşte pe ultimii metri spre marginea 
portalului. Când ajunseră acolo, îşi reveni puţin şi îşi dădu 
seama unde sunt. Îşi mută ochii de la vârtejul magnific la 
tatăl ei. Îi ghici intenţia, dar nu arătă nici urmă de teamă. 

— N-ai îndrăzni, îl dispreţui ea. 

— Mai demult, înainte să-mi dau seama de oroarea 
faptelor tale ticăloase, poate că n-aş fi îndrăznit. Acum, da. 

Strângându-i mai departe încheietura ca o cătuşă, îi trase 
mâna spre cascada orbitoare a portalului, cu vârfurile 
degetelor cât mai aproape de vâltoare. 

— Eu te-am adus pe lumea asta. Acum tot eu te scot din 
ea. Ar trebui să apreciezi simetria. 

— Eşti un prost, şuieră Jennesta, întotdeauna ai fost. Şi 
un laş. Am adus o armată după mine. Dacă mi se întâmplă 
ceva, vei avea parte de o moarte pe care nici nu ţi-o poţi 
imagina. Aruncă o privire spre Sanara. Şi tu. 

— Nu-mi pasă, replică tatăl ei. 

— Nici mie, veni şi replica surorii ei. 


— Câteodată merită să te sacrifici ca să scapi lumea de 
rău, rosti Serapheim, trăgându-i mâna şi mai aproape de 
fluxul scânteietor. 

Jennesta se uită adânc în ochii lui şi înţelese că vorbeşte 
serios. Îi pieri din înfumurare şi începu să se zbată. 

— Măcar înfruntă-ţi sfârşitul cu demnitate, îi spuse tatăl 
ei. Sau îţi cer prea mult? 

— Niciodată. 

Serapheim îi împinse mâna în vârtej, apoi îi dădu drumul 
şi făcu un pas înapoi. 

Jennesta se zvârcoli şi se luptă să-şi retragă mâna, dar 
torentul de energie o prinse ca într-o menghină. După 
aceea, mâna imobilizată suferi o schimbare. Încet de tot, se 
dizolvă, eliberându-se în mii de particule care zburară în 
roiul de stele şi se roti în spirală odată cu ele. Cu viteză tot 
mai mare, vârtejul îi înhaţă treptat braţul. Jennesta fu 
absorbită repede până la subsuoară, iar braţul i se 
dezintegra. 

Înlemniţi, jderii priviră spectacolul cu un amestec de 
groază şi fascinaţie macabră. 

Vâltoarea absorbise un picior şi îl topi sub ochii lor. 
Urmară şuviţele de păr, ca inhalate de un uriaş invizibil. 
Jennesta se dezintegra tot mai repede, suptă de vârtejul 
flămând în ritm accelerat. 

Când începu să-i sugă faţa, Jennesta scoase, în sfârşit, un 
țipăt. Dar ţipătul încetă aproape imediat, când energia o 
absorbi complet, din câteva înghiţituri. Ultimele bucăţi din 
trup se rotiră odată cu câmpul de energie înainte de a se 
pierde în neant. 

Serapheim arăta ca şi cum mai avea puţin şi leşina. 
Sanara se duse la el şi se îmbrăţişară. Coilla sparse liniştea 
stânjenitoare: 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Serapheim îşi adună puterile. 

— A intrat în legătură cu portalul înainte de a fi pregătit 
pentru o destinaţie. Fie a fost sfâşiată de forţele titanice din 


el, fie a fost azvârlită în altă dimensiune. Indiferent ce s-a 
petrecut, s-a dus. Gata cu ea. 

Stryke nu fu singurul jder care îl compătimi, oricât o 
urase pe Jennesta. 

— Aşa o să trecem şi no? întrebă. 

Pământul se zgudui a treia oară sub picioarele lor, mai 
din adâncuri, mai lung decât înainte. 

— Nu, prietene. Vă voi stabili destinaţia. Veţi suferi o 
trecere profundă, însă nu aşa. Veţi avea impresia că ieşiţi pe 
o uşă. Se desfăcu din braţele Sanarei. Haideţi, nu avem 
timp de pierdut. 

Serapheim se duse la una dintre pietrele din jurul 
portalului şi se jucă cu instrumentele. 

— Şi tu? 

— Eu voi rămâne în Maras-Dantia. Unde altundeva aş 
putea merge? Aici fie voi fi martorul sfârşitului, fie voi 
încerca să fac lucruri bune, dacă se vindecă ţinutul. 

Toţi cei de faţă ştiau că, în realitate, alegerea lui era 
moartea. 

— Şi eu voi rămâne aici, rosti Sanara. Aceasta e lumea 
mea. La bine şi la rău. 

Îi curgeau lacrimi pe obraji. Pământul se cutremură mai 
ameninţător. 

— Hai, Jup, îl îndemnă Serapheim pe pitic. Te trimitem pe 
tine în lumea piticilor mai întâi. 

— Nu. 

— Ce? exclamă Haskeer. 

— Aceasta este singura lume pe care o cunosc. Nu am 
avut niciodată viziuni cu un ţinut al piticilor. Ispita e mare, 
dar pe cine aş cunoaşte acolo? Aş fi un străin într-un tărâm 
străin. 

— Nu vrei să te răzgândeşti? îl întrebă Stryke. 

— Nu, şefule. Am sucit-o pe toate părţile. Rămân aici şi- 
mi încerc norocul. 

Haskeer făcu un pas în faţă. 

— Eşti sigur, Jup? 


— Ce-ai păţit, ţi-e dor de cineva cu care să te iei la harţă? 

— Găsesc oricând pe cineva să-l iau de gât. Se uită lung 
la pitic. Dar n-ar mai fi acelaşi lucru. 

Se despărţiră îmbrăţişându-se ca războinicii. 

— Atunci te rog să o iei pe Sanara cu tine, spuse 
Serapheim către Jup. Ai grijă de ea în locul meu. 

Jup încuviinţă în tăcere. Se uită la jderi pentru ultima 
oară, apoi ieşi cu Sanara din cameră. 

— Trebuie să ne mişcăm cât putem de repede, anunţă 
Serapheim. Treceţi în portal. 

Jderii aveau toţi o figură speriată. 

— Vă promit că nu vi se va întâmpla niciun rău. 

— Pas alergător! porunci Stryke. 

Gleadeg păşi în faţă. 

— Treci înăuntru, îi spuse Stryke, pe urmă adăugă mai 
blând: nu te teme, ostaş. 

Răcanul îşi făcu curaj şi intră în portal. Dispăru într-o 
clipită. 

— Haideţi! Haideţi! strigă Stryke. 

Unul câte unul, trecură toţi răcanii. Veni rândul lui 
Haskeer. Sergentul dispăru cu un strigăt de bătălie. Coilla, 
privindu-l pe Serapheim pentru ultima oară, apoi aruncând 
ochii la Stryke, se făcu şi ea nevăzută. 

Stryke şi Serapheim rămaseră singuri în camera 
zguduită de cutremure. 

— Mulţumesc, rosti orcul. 

— Măcar atât am putut face. Poftim. Îi vâri stelele în 
palmă. Ia-le. 

— Dar... 

— Mie nu-mi mai trebuie. Tu fă ce vrei cu ele. Dar nu mă 
contrazice acum! 

Stryke primi darul. 

— Mergi cu bine, Stryke, căpitan al jderilor. 

— Şi tu, vrăjitorule. 

Orcul păşi pe buza vârtejului. Palatul începu să se 
prăbuşească. Serapheim nu dădu niciun semn că ar vrea să 


scape. Stryke nici nu-şi închipuise altfel. Ridică braţul şi-i 
trimise omului un salut grăbit. 

Pentru jder, urmă o clipă de haos şi trecere bruscă. Poate 
din cauza puterii uimitoare a stelelor şi a portalului, îi 
zburară prin faţa ochilor nenumărate lucruri frumoase. 

Îl văzu pe Aidan Galby plimbându-se de mână cu Jup şi 
Sanara într-un peisaj idilic. O zări iute pe Mercy Hobrow 
călare pe un unicorn. Simţi ispita tărâmului natal al orcilor. 

Ultimul său gând fu acela că oamenii puteau să se bucure 
de lumea lor şi erau bine-veniţi în ea. 

Apoi se întoarse şi păşi în lumină. 


NELEGIUIREA 


Oamenii distrugeau magia. 

Gheaţa se răspândea pretutindeni şi toamna venise la 
începutul verii. Războiul cuprinsese toată Maras-Dantia şi 
ţinutul era devastat necontenit. 

Dar acum, aceste rele nu mai contau. 

Nu mai contau pentru Stryke. Singura lui grijă era lama 
arcuită care ameninţa să-i crape scăfârlia. Se aplecă şi o 
lăsă să spintece aerul. Ridicând scutul, bloca lovitura 
următoare a adversarului care izbi ca barosul fierarului pe 
nicovală. Odată ce trecu primejdia, Stryke trecu la atac. 
Trimise două pase una după alta. Prima fu blocată, 
zdrăngănind metalul. A doua sparse apărarea potrivnicului 
şi-l obligă să bată în retragere. 

Războinicii se învârtiră în cerc cu scuturile coborâte, 
împungând aerul cu lama. Urmă încă o rafală de lovituri, cei 
doi se înfruntară direct, niciunul nu cedă. Privitorii 
protestară şi huiduiră. 

Cu o ploaie de lovituri, Stryke se lansă, împunse şi 
spintecă apărarea celuilalt. Urmă o şarjă sălbatică, un scurt 
schimb de lovituri şi contralovituri. Dar abilitatea lui Stryke 
învinse. Dintr-o pălitură crâncenă, zvârli cât colo sabia 
duşmanului. Se porni apoi să dea în scut, până când îl 
trimise şi pe el în iarba îngălbenită. După aceea se năpusti 
asupra potrivnicului cu lama ridicată. Privitorii ţipară. 

Stryke îşi înfipse sabia în pământ şi aruncă scutul. Întinse 
mâna celui doborât şi-l ajută să se ridice. 

— Nu-i rău, Kestix. Dar atenţie la apărare. 

Răcanul îşi arătă dinţii sparţi, într-un zâmbet forţat. 

— Bine, şefule, îi zise printre gâfâituri. 

Cineva strigă: 

— Capul sus! 


Se întoarseră toţi şi Stryke ordonă: 

— Atennn-ţie! 

Cel care păşea spre ei trecuse bine de patruzeci de 
anotimpuri. Trupul drept ca bradul şi faţa brăzdată de 
vreme îi trădau poziţia, pe lângă tatuajele rangului de pe 
obraz. Scrută ceata adunată - vreo doisprezece răcani şi 
patru ofiţeri - cu ochi umezi. 

— Să trăiţi, domnule general Kysthan! îl întâmpină 
Stryke, salutând cu pumnul la piept. 

— Pe loc repaus, căpitane, şi voi, ceilalţi. 

Ostaşii se relaxară, cei mai mulţi ţintind cu privirea a 
doua siluetă, care rămase călare la o aruncătură de suliță. 
— Îmi pare rău că vă stric plăcerea, le vorbi generalul, 

mai ales astăzi. 

— Nu face nimic, domnule, îl asigură Stryke. Cu ce vă 
putem ajuta? 

— Să primiţi un caporal în locul celui lipsă. I-am adus un 
înlocuitor. 

Alte priviri curioase se îndreptară spre silueta călare, 
cine-o fi fost ea. 

— Mulţumesc, domnule. Înlocuitorul ni se alătură acum? 

— Da, căpitane. 

— De Ziua lui Braetagg? izbucni un sergent mătăhălos. 
Vă rog să mă iertaţi, domnule general, adăugă pe un ton 
umil. 

Stryke îi aruncă o căutătură cruntă. Generalul se arătă 
mai binevoitor. 

— Nu-i nimic, sergent... 

— Haskeer, domnule general. 

— Sergent Haskeer. Vremurile sunt tulburi. Nici Ziua lui 
Braetagg nu e scutită de nevoile armatei. Vreau ca acest 
caporal să fie încorporat şi tu să-l susţii. 

Haskeer înclină din cap înţelept, de parcă ar fi stat de 
vorbă cu un egal. Stryke bănui că scăpase atât de ieftin 
numai pentru că era Ziua lui Braetagg. Îşi zise să nu uite 
să-i tragă un perdaf mai târziu. 


Kysthan făcu semn caporalului să se apropie. 

— A omorât mulţi duşmani, explică generalul, 
aşteptându-l. Se ridică la nivelul cetei şi e un strateg 
excelent. 

Armăsarul veni în goană, oprind lângă ei, împrăştiind 
bolovani de pământ. Călărețul sări din şa ca piatra din 
praştie. 

— Caporalul Coilla, anunţă generalul. 

Nou-venita scăpără un zâmbet viclean. 

Stryke o studie. Probabil că erau de aceeaşi vârstă, cam 
douăzeci de anotimpuri, şi de aceeaşi înălţime. Pielea ei 
aspră, ca de bărbat, şi puţin pătată, arăta destul de 
sănătoasă, şi muşchii se vedeau frumos prin ea. Mândria se 
vedea de la o poştă, pe lângă siguranţa din priviri. O ţinută 
aşa cum se cuvine. Fără îndoială, caporalul era un orc 
arătos. 

Ea îl cercetă, la rândul ei. Văzu ceea ce se așteptase: un 
războinic bine clădit, călit în luptă. Dar parcă nu numai 
atât, ci şi un fel de a se purta curios, care trăda şi alte 
înclinații, mai profunde chiar decât cele militare. Poate din 
cauza asta nu puteai spune că nu e un orc frumos. 

— Bun găsit, salută Coilla, cu mâna întinsă. 

Stryke i-o strânse în stilul războinicilor, cuprinzându-i 
antebraţul, şi-şi zise că avea o atingere umedă tare plăcută. 

— Bun găsit, răspunse el. Bine ai venit printre jderi. 

Coilla îi scrută pe ceilalţi, zăbovind o clipă la fiecare chip, 
dar nescăpând niciunul. Stărui puţin mai mult asupra 
singurului pitic din ceată, ale cărui tatuaje indicau că e 
sergent. Apoi întoarse iar ochii la Stryke. Nu scoase o 
vorbă. 

— Ştii ce îndrăzneață e ceata asta, îi spuse generalul 
Kysthan. Mă bazez pe tine că te vei acomoda. Reuşitele tale 
spun că vei fi în stare. Dar fă o singură greşeală într-o ceată 
ca jderii şi te poţi trezi că plăteşti cu capul. 

— Am înţeles, domnule. 


Kysthan se îndreptă spre calul lui. Ceata înţepeni în 
poziţia de salut. 

— Noroc, caporale. Scoase o pereche de mănuşi negre de 
la curea. Stryke, să-mi spui ce progrese face. Fâlfâi din 
mănuşi într-un gest de rămas bun, de parcă alunga muşte. 
Vă doresc o zi frumoasă. 

Jderii se uitară cum încalecă, răsuceşte calul şi galopează 
pe câmpul de paradă, prin mulţimea de orci tot mai 
înghesuiți. Drumul îl duse la clădirea albă ca zahărul, 
palatul regal din Cairnbarrow, cu pereţii lucind în ploaia 
zorilor şi turnurile semeţe străpungând norii de plumb. 

Coilla şi ceata se studiară din priviri. 

— Ce s-a întâmplat cu caporalul pe care îl înlocuiesc? 
întrebă ea brusc. 

— “Tu ce crezi? Cetele mai suferă şi victime, răspunse 
Stryke. Dacă e o problemă... 

— Nu-i nicio problemă. Mă aşteptam. Şi când mă 
investiţi? 

— Io nu ştiu de ce tre' să facem toate de Ziua lui 
Braetagg, mormăi Haskeer din nou. 

— E o zi la fel de bună ca oricare alta, răspunse un orc 
care părea cel mai bătrân din ceată şi care, ca şi Coilla, 
purta însemne de caporal. 

Se întoarse către Stryke. 

— Poate că ar trebui să o prezentăm cetei înainte de a 
face orice altceva, şefule, propuse el. 

Stryke încuviinţă. 

— Eu sunt Alfray, îi spuse Coilla caporalul bătrân. Pe 
Haskeer l-ai auzit deja. Ele... 

— ... un tâmpit, bolborosi piticul. 

Sergenţii schimbară priviri sfredelitoare. 

— Iar ele Jup. 

Piticul îi trase cu ochiul, cam ştrengăreşte, i se păru 
Coillei. Un şir de dinţi albi lucea pe faţa lui bărboasă. 

Coilla vorbi fără să gândească: 

— Mă aşteptam la... 


— Cineva mai înalt? 

— Cineva nu chiar atât de... pitic, răspunse ea ironic. 
Adică n-am crezut că sunt atât de mulţi în cetele de 
războinici. 

— Voi, orcii, nu sunteţi singurii pricepuţi la luptă. 

— Visezi, mormăi Haskeer. 

— Mai degrabă am un coşmar cu moaca ta, replică Jup. 

— 'Ţineţi-vă gura, mârâi Stryke ameninţător, amândoi. 

Certăreţii tăcură îmbufnaţi. Alfray îşi drese glasul. 

— Ostaşii, continuă el, şi începu să-i înşiruie. Asta-i Kestix. 
Ei îs Finje şi Zoda. Hystykk, Bhose, Sletall, Darig. Să vedem. 
Vobe, Liffin, Noskaa... ăăă, Calthmon, Wrelbyd, Proog. Ăla-i 
Meklun... Reafdaw, Gant, Jad... Gleadeg, Toche, Breggin. 
Clipi spre feţele mai îndepărtate. Talag şi... Seafe. A, şi Nep, 
Orbon şi Eldo, acolo în capăt. 

Unii răcani o salutară, alţii statură mai rezervaţi. 

— Perfect, zise Stryke, bucuros că se terminase cu 
prezentarea. Vei fi încartiruită aici, caporal. Arătă cu 
degetul spre cazărmile lungi de lemn din spatele lor, 
decorate cu scuturile clanurilor. Dar azi n-o să facem prea 
multe. Hai să vedem cum merge sărbătoarea. 

Răcanii murmurară aprobator. Coilla scutură din umeri. 

— Mie îmi convine. 


Se îndreptară spre piaţa principală, Coilla mergând 
alături de ceilalţi ofiţeri. Răcanii făcură grup separat, 
făcând tot soiul de giumbuşlucuri pe care îşi zise că Stryke 
probabil că nu le-ar fi îngăduit de obicei. 

Mulțimea se aduna pentru festivități. Cei mai mulţi erau 
orci, cum era de aşteptat într-o asemenea zi, dar se vedeau 
şi alte rase, mai puţine la număr, inclusiv nişte oameni de 
religie Mani. Un pâlc de soli gremlini trecură pe lângă ei, 
solemni în veşmintele lor. Servitori elfi cu trupuri graţioase 
alergau cu diverse treburi de-ale stăpâni lor. Spiriduşi 
călăreţi de dragoni, mândri şi rezervaţi, îşi croiau drum 


prin mulţime. Sus pe cer, departe, o patrulă de dragoni se 
învârtea în cerc, fluturând din aripile de piele, zimţate. 

Pale reci de vânt veneau şi dinspre oceanul de la răsărit, 
şi dinspre platforma de gheaţă care avansa dinspre nord. 
Ameninţa să plouă. 

Strângându-şi vesta pe lângă corp, Alfray sparse liniştea 

— E tot mai rău, pe an ce trece. Pe vremea mea, Ziua lui 
Braetagg era un festival de vară. Acuma, ia uitaţi. 

— Oamenii, scuipă Haskeer. Se duce naibii magia din 
cauza lor. 

— A celor Uni, îl corectă Alfray. Ei şi afurisitul ăla de zeu 
unic al lor. 

— Mani, Uni, nu prea ai ce alege dintre ei, după părerea 
mea. 

— Nu spune tuturor ce-ai în cap Haskeer, îl avertiză 
Stryke. Nu vrei să audă şi stăpâna noastră. 

— Regina e o profitoare, spuse Alfray, ştie toată lumea. Îi 
va susţine pe Mani numai cât îi convine. 

— Destul cu discuţia asta periculoasă, hotări Stryke, 
aruncând ochii după urechi ciulite. 

— Eu nu ştiu prea multe despre Ziua lui Braetagg, 
mărturisi Jup. N-am mai fost în Cairnbarrow până acum. 
Povestiţi-mi şi mie mai multe. 

— Recunoşti că eşti prost, hă? îl înţepă Haskeer. 

— Prostia ţi-o las ţie. Eşti mult mai bine pregătit pentru 
ea. 

— Braetagg a fost o mare căpetenie orcă, interveni iute 
Alfray. Trebuie să fi auzit de el. 

— Normal, zise Jup. Dar altceva nu prea ştiu. 

— Ca să fiu sincer, nici nouă nu ne e foarte clar. Nu ştim 
de unde se trăgea şi unde locuia, doar că a trăit acum un 
veac. Sigur ştim că a adus rasei noastre câteva victorii 
renumite. Asta a fost când Clanurile Unite ale Orcilor aveau 
putere. Înainte să se ducă totul pe apa sâmbetei. A scuturat 
jugul sclaviei când unele din rasele străvechi au căutat să 


ne înrobească. Aşadar, mai presus de toate, îl cinstim ca pe- 
un eliberator. 

— Păcat că n-a durat, comentă Coilla cu glas amar. 

După faţa lui, se vedea că Stryke şi asta considera tot 
discuţie periculoasă. Dar îşi ţinu gura. 

Tot mergând, Coilla se pomeni separată de ceilalţi, numai 
cu Jup lângă ea. 

— Pot să-ţi dau un sfat? îi şopti el. 

Coilla încuviinţă. 

— Ai grijă ce vorbeşti. Nu mai eşti cu oastea. Lucrurile se 
observă mai repede într-un grup mai mic, ca al nostru. O 
lăsă să cugete, apoi adăugă: nu că noi n-am fi de acord cu 
tine. 

— Perfect. Pot să-ntreb ceva? 

— Sigur. 

— Care-i treaba cu tine şi Haskeer? 

— Eu n-am treabă cu el. Ei, poate puţin. E vorba despre 
chestia asta cu piticii. Mulţi simt la fel ca el. 

— Adică despre chestia aia... că se îndoaie cum bate 
vântul? 

— Amândoi ştim despre ce vorbim, Coilla. Rasa mea e 
cunoscută că ţine partea cui dă mai mult, fie ei şi Uni. Unii 
zic că-i trădare. Eu zic că suntem... practici. 

— Şi cât de practic e să lupţi într-o ceată de-a Jennestei? 
Ai putea face altceva, mai puţin periculos şi, probabil, mai 
bine plătit. 

— Nu pot da socoteală pentru toată rasa mea, oricât 
încearcă Haskeer să arunce vina numai pe umerii mei. 
Poate ţi se pare ciudat, orcii fiind daţi la troc în serviciul 
reginei, dar unii din noi cred că e o cauză pentru care 
merită să lupţi. Cineva trebuie să-i oprească pe oameni să 
golească măruntaiele Maras-Dantiei. Pe cei răi, în orice caz. 

— Pecetluit cu acte sau nu, majoritatea dintre noi crede 
aşa. Uite ce e, sergent, nu dau o ceapă degerată pe politică. 
Nu mă interesează decât dacă tovarăşii mei se pricep la 
luptă şi dacă o să-mi acopere spatele. 


— Aşa văd şi eu lucrurile. Şi asta-i treaba cu Haskeer. E 
un ticălos, dar e un luptător neîntrecut şi ştie să fie un bun 
camarad când ai nevoie de el. E unul din lucrurile care îmi 
place la orci. Jup zâmbi. Apropo, uită rangul. Spune-mi Jup. 

— El e singurul care-ţi caută nod în papură? 

— Acum, da, să zicem. A trebuit să muncesc mult ca să 
dovedesc ce fel de pitic sunt când am intrat în ceată. Şi 
pentru tine o să fie la fel o vreme. 

— Singurul pitic şi singura femeie, nu? 

— Întocmai. Dar măcar tu ai avantajul că eşti orc. 

Ajunseră în piaţă. Fuseseră atârnate flamuri şi 
stindardele se umflau în vânt. Numeroase scuturi de clanuri 
se aliniau în coloane. Focuri uriaşe aşteptau să fie aprinse 
cu săgeți muiate în catran în toiul sărbătorii. 

Ocolind zone însemnate cu frânghie pentru turnirurile de 
mai târziu, ceata se mută în umbra palatului. Fusese ridicat 
un cort gigantic; pânza flutura, însemnele regale cusute de- 
o parte şi de alta a intrării. Îl păzeau două santinele orce, 
cu suliţele încrucişate. Recunoscându-l pe Stryke, se 
dădură la o parte şi lăsară ceata să intre în şir indian în 
interiorul cât o peşteră fără fund. 

Făcliile aprinse şi lumina zgârcită a zilei, pătată de pânza 
marchizei, dădeau locului o înfăţişare neobişnuită. 

Jderii se opriră ca la comandă, privind cu groază şi 
admiraţie cine se ascundea în cort. 

Alfray puse o mână pe braţul Coillei. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată? 

Coilla nu reuşi decât să încline din cap. Majoritatea 
răcanilor admirau scena cu un soi de venerație şi nu fără 
groază superstiţioasă. Într-un sfârşit, Jup trase concluzia: 

— Cred că e artificial şi, probabil, nesănătos. 

— Fii atent pe cine jigneşti, curulică, tună Haskeer cu 
glas de speriat. 

Stryke le aruncă o căutătură încruntată şi mişcă din 
buze: 

— Daţi dovadă de respect! 


Un tron splendid fusese aşezat în mijlocul cortului. Era 
împodobit cu incrustaţii de aur bătut şi linii arginta. 
Spătarul avea forma unei păsări Phoenix ridicându-se în 
zbor din flăcări sculptate cu măiestrie. Rubinele îi serveau 
drept ochi şi sclipeau ca văpăile. Chiar dacă nu era măreț 
ca tronurile Jennestei, tot era potrivit pentru un maestru al 
războiului. 

În el stătea Braetagg. 

Mai bine zis, era sprijinit cu o mână pe mânerul unui 
paloş proeminent. Teaca goală îi zăcea în poală. Purta o 
coroană simplă, din aur. Armura îi strălucea, pantalonii 
erau nepătaţi, iar bocancii îi fuseseră lustruiţi. 

Avea pielea întinsă, se vedeau bine contururile oaselor de 
dedesubt, şi căpătase culoarea pergamentului îngălbenit. 
Cândva prinsă, gura se strâmba acum într-un rictus care 
dezvăluia dinţi de aceeaşi culoare. Din ochi rămăseseră 
orbitele adânci. O nuanţă palidă a cărnii ca pergamentul 
amintea de alifiile şi ierburile folosite de meşterii 
îmbălsămării. 

— Arată de parcă vrea să se ridice şi să plece, afirmă 
Haskeer mirat. 

— Sper că nu, la naiba, zise Jup. 

Coarne cu bere şi stacane cu vin fură desprinse de 
centuri. Dându-le din mână în mână, jderii băură pe rând în 
cinstea strămoşului lor. Solidar, bău şi Jup. Când veni rândul 
Coillei, se uitară toţi cum îşi dă porţia pe gât fără mofturi. 
Observase că Haskeer îşi golise sticla dintr-o înghiţitură. 

Zăboviră o vreme, apoi Stryke le porunci să iasă. 

Clipind în lumina puternică de afară, jderilor le trebui o 
clipă să-şi dea seama că mulţimea stătea cu faţa la palat, cu 
gâturile întinse. Întoarseră şi ei privirea spre un balcon 
înalt şi spre silueta din el. 

Regina Jennesta era îmbrăcată în alb. Pletele de abanos îi 
fluturau în vântul tăios. Din locul în care stăteau, nu-i 
desluşeau clar trăsăturile. Dar îi cunoşteau destul de bine 


moştenirea jumătate omenească, jumătate nyaddă şi 
alcătuirea neobişnuită a frumuseţii ei. 

Jderii ajunseseră la sfârşitul cuvântării ei elogioase ori, 
poate, batjocoritoare. În orice caz, nu auzeau decât vorbe 
separate din cauza distanţei şi a vântului. Încercau să dea 
sens celor auzite când regina ridică braţele şi începu un şir 
de gesturi încâlcite. 

Dădu viaţă unui fulger orbitor, verde-portocaliu. Un glob 
de foc brazdă aerul din balconul ei semeţ, lăsând în urmă o 
dâră de un roşu aprins. Lovi un rug gata de aprins şi, cu un 
vuiet asurzitor, grămada izbucni în flăcări. Se porniră ovaţii 
şi strigăte. 

— Pâine şi circ, pufni Alfray, evident neimpresionat. 

— Hai, mă, îi zise Jup, Ziua lui Braetagg se sărbătorea şi 
înainte să apară Jennesta. 

— Şi să ne-o fure. 

Focul arse complet sub privirile jderilor şi luă cu elo 
parte din entuziasmul lor. 


Jderii trândăveau pe acoperişul unei barăci de-a lor, când 
Reafdaw se întoarse din misiune. 

— L-ai adus? îl întrebă Stryke. 

— Da, şefu'. 

Zâmbind, răcanul scoase un săculeţ din traistă şi i-l dădu 
căpitanului. 

Ceilalţi se adunară în jurul lui Stryke, care îl deschise. În 
el străluceau câteva cristale mici, transparente, dar cu o 
nuanţă roz-violetă discretă. 

— Mi se pare grozav. 

Coilla se aplecă să le vadă. 

— Hm, cristal. Se mai înveseleşte ziua. 

— Nimic nu întrece o pipă bună de cristal, fu de acord 
Jup. 

— Să nu credeţi că ne facem un obicei din asta, îi avertiză 
Stryke. Consideraţi că-i un dar de la Braetagg. Alfray, vrei 
să faci onorurile? 


Caporalul scotoci în traista cu leacuri după mojar şi pistil 
şi se apucă să macine cristalul într-o pudră fină. Reafdaw îl 
ajută să facă pacheţele. 

În curând, o aromă de neconfundat umplu aerul când 
primele pipe trecură din mână în mână. 

Expirând un nor de fum albicios, Jup zise cu glas răguşit: 

— Cred că începe să-mi placă Braetagg ăsta. 

— Ai face bine să fii respectuos, zise Haskeer. Aăă... bat 
nime... hm... să nu faci pe deşteptu', auzi? 

— Nucte naibii, i-o întoarse piticul vesel. 

Haskeer îl privi cu ochi nedumeriţi. 

Se spuseră glume deşucheate, stârnind hohote 
nestăpânite. Răcanii se întrecură în arta lăudatului, 
caracteristică orcilor, înflorindu-şi isprăvile până când 
făceau din ele poveşti pe care nu le-ar fi crezut nimeni. 
Chicotele nu mai conteneau. 

Stryke se propti cu spatele de perete şi-şi lăsă capul în 
palmele împreunate la ceafă. 

— Încă un ceas şi ar trebui să înceapă festivitățile. 

— Dacă mai suntem în stare să mergem până acolo, 
bâigui Alfray. 

Jup făcea eforturi să spună un banc complicat şi fără 
înţeles, când Coilla îl întrerupse. 

— Cine-s ăia? 

Ochi injectaţi se întoarseră leneşi în direcţia arătată de 
ea. Trei orci călare galopau spre ei. O mantie violetă fâlfâia 
pe umerii unuia din ei. 

— Rahat, înjură Stryke, ridicându-se anevoie în picioare. 
Crelim. 

Coilla îl privi chiorâş. 

— Cine? 

— Crelim. Aghiotantul generalului. Sus! Toată lumea, sus! 

Răcanii se ridicară clătinaţi, ajutaţi de bocancul lui 
Stryke. Îşi scuturară hainele şi urmăriră grupul de călăreţi 
apropiindu-se de ei. 


Se schimbară saluturi de formă. Crelim nu pierdu vremea 
cu politeţuri. 

— Poruncă direct de la generalul Kysthan. Misiune 
specială. Trebuie să mă urmaţi. Acum. 

— Azi, domnule maior? Chiar tr... 

— Duşmanii noştri nu ne respectă sărbătorile, căpitane, 
iar eu n-am venit aici să stau la discuţii. Băgaţi-vă capetele 
într-un butoi cu apă mai întâi, dacă trebuie, dar mișcaţi-vă 
odată fundurile alea nenorocite! 

Jderii traseră câteva înjurături zdravene în barbă, dar 
făcură ce li se spusese. 

Mulțimea crescuse şi creştea în continuare. Crelim şi 
călăreţii lui cu lacăt la gură îi conduseră pe jderi înapoi în 
piaţă şi apoi spre cort. În faţa lui se adunase o ceată mare 
de orci, condusă de o trupă de santinele. 

— Garda Imperială a Jennestei, fără îndoială, şopti Alfray. 

Stryke încuviinţă, încă ameţit de cristal. 

Când descălecară, Crelim le porunci răcanilor să rămână 
afară. Intră numai cu Stryke, Haskeer, Alfray, Jup şi Coilla. 

Înăuntru erau mai multe gărzi, vii şi moarte. Ostaşii care 
trebuiau să-l păzească pe Braetagg zăceau la pământ cu 
membrele răsfirate, cu gâturile tăiate sau cu spinările 
spintecate de cuțite. Pereţii cortului erau mânjiţi de sânge. 

Cel mai şocant lucru era dispariţia lui Braetagg. 

Jup se uită la tronul gol şi spuse: 

— Poate că ai avut dreptate, Haskeer. S-a sculat şi a 
plecat. 

— Asta o să păţeşti şi tu, pe lângă altele, dacă nu taci. 

Stryke îi potoli mimând un cuţit la gât şi aruncându-le 
priviri veninoase. 

Crelim arătă o spintecătură largă din spatele cortului. 

— Pe-acolo l-au scos. 

— De ce ar vrea să-l fure cineva? se întrebă Coilla. Adică, 
la ce le-ar folosi? 

Maiorul scutură din umeri. 


— Nu ştiu decât că, dacă încep festivitățile şi Braetagg 
nu-i aici, s-ar putea stârni agitaţie. 

— Asta în cuvinte frumoase, rosti Alfray. 

— Nu ne permitem să se afle, continuă Crelim, de asta 
am adus o trupă specială. Trebuie să acţionaţi în secret. 
Porunca voastră e să recuperaţi rămăşiţele lui Braetagg şi 
să le aduceţi aici neîntârziat. 

— Şi dacă nu reuşim? întrebă Stryke. 

— Regina însăşi vrea problema rezolvată. 

— Adică să nu ne mai obosim să ne întoarcem. 

— Tu ai spus-o, căpitane. 

Cu ochii închişi, Stryke îşi frecă puntea nasului cu 
degetul mare şi cel arătător. Oftă. 

— Aveţi vreo idee cine sunt autorii? 

— Nu. Dar există o posibilitate. Nişte Pyro au fost văzuţi 
în zonă în ultimele două zile. O patrulă de dragoni i-a 
localizat chiar ieri după-masă, mai jos, către Hecklowe. 

— Şi asta-i tot ce se ştie? 

Crelim înclină afirmativ din cap. 

— Contăm pe voi. Nu vă lăsaţi pe tânjală. 

Se întoarse şi plecă urmat de călăreţi. 

— Chiar de Ziua lui Br... 

— Abţține-te, Haskeer, îl avertiză Stryke cu glas neted, de 
gheaţă. 

— Pyro? întrebă Coilla. 

— O sectă de-a oamenilor. Adoratori ai focului, aşa ceva. 

— Mani? Uni? 

— Cred că niciuna, nici alta. 

— O sectă magică, explică Alfray. 

Coilla îşi exprimă disprețul: 

— Ce? De când ştiu oamenii ce e magia mai bine decât 
orcii? Nu ştiu decât să o secătuiască. 

— Poate că sunt căutători de magie, mai degrabă decât 
magicieni, sugeră Jup. Probabil că vor să stăpânească 
energiile pământului, ca majoritatea raselor străvechi. 

— Mi se pare o nebunie, consideră Haskeer. 


— Şi ce-i cu asta? Vorbim despre oameni, cap pătrat. 

— Pe cine faci tu cap pătrat, pungă de puroi? 

— Destul! răcni Stryke. Cine ştie pentru ce le trebuie 
acestor Pyro cadavrul lui Braetagg, dacă ei l-au luat. 
Important e să-l aducem înapoi, altfel ziua se va sfârşi într-o 
baie de sânge. 

Jup cercetă zona din jurul tronului. 

— Poate că magia e cheia. Magia mea, ghicitul. Deşi e 
tare vlăguită, mulţumită nemernicilor de oameni care şi-au 
băgat nasul în viaţa noastră. 

Îngenunche şi luă ceva de pe tron - un rest de material. 
Nu e allui Braetagg. E o pânză aspră, nu ca acelea purtate 
de el. 

— Ar putea fi a oricui. 

— Da. Dar nu se potriveşte nici cu uniforma gărzilor. Jup 
ridică ochii spre Stryke. Mai presus de toate, e singurul 
nostru indiciu. 

— Oare e destul? se întrebă Alfray. Ca să te ajute la 
ghicit? 

— Nu ştiu, răspunse piticul. S-ar putea. Ce părere ai, 
Stryke? 

— Tu eşti ăla care deschide drumurile. Atunci deschide- 
le. 


Se aflau cam la cincisprezece kilometri de Cairnbarrow. 
Se mai vedeau încă turlele palatului, dar se desluşea şi 
conturul ghețarului uriaş, o linie subţire la orizont, înspre 
miazănoapte. 

Cădea o ploaie uşoară, sălcie, cu miros vag de sulf şi 
putreziciune. 

Ceata călare se uita cum Jup se lăsase pe vine şi-şi vârâse 
mâinile în noroi. Cu ochii închişi, verifica energiile 
pământului. În cele din urmă, se ridică în picioare şi se 
şterse de nămol. 

— Ticăloşii de oameni. Forţele nu se simt regulat. 

— Dar? întrebă Stryke. 


— Dar cred că se îndreaptă spre Taklakameer. 

— Nu-i o zonă cam mare de cercetat? îndrăzni Coilla. 
Doar pentru treizeci de orci? 

— Ba da, încuviinţă Stryke. Şi, cu cât plecăm mai repede, 
cu atât mai bine. 

Îşi continuară drumul spre apus. Din când în când, Jup îşi 
întrebuința abilitatea ghicitului şi insista că cei pe care-i 
urmăresc se îndreptau tot spre marea interioară. 

În cele din urmă, ajunseră la un mal înalt şi abrupt, care 
dădea spre apele unduite de vânt. Fuioarele de neguri care 
se agăţau de suprafaţa mării ascundeau țărmurile 
îndepărtate. Dar apa care mângâia ţărmul apropiat era 
înspumată şi murdară. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Alfray. 

— Poţi să ne reduci zona de căutare cu ghicitul tău, Jup? 
se interesă Stryke. 

— Nu mai mult decât am făcut-o. Ştii că apa îl 
îngreunează. 

— Cum vine asta? se miră Coilla. 

— Apa are magia ei, la fel ca luminişurile şi văile 
îndepărtate. Poate pentru că acelea sunt locuri pe care 
oamenii mai greu le sapă şi le brăzdează. 

— Păi, dacă magia e mai puternică, nu ţi-e mai uşor să 
ghiceşti? 

— "Tocmai aste e problema. Îmi sporeşte puterile, dar şi 
ceea ce surprind cu simţurile mele. E greu de explicat. Ca 
atunci când zici că nu vezi nimic de prea multă lumină. 

Stryke avea un plan: 

— Ne împărţim în două şi scotocim ţărmul de la nord şi 
de la sud. Eu conduc un grup, împreună cu tine, Alfray, şi cu 
Coilla. Luăm jumătate din răcani şi pornim spre sud. 
Haskeer şi Jup, voi luaţi cealaltă jumătate. Dacă vreuna din 
jumătăţi dă de belea şi nu se descurcă, trimite un mesager. 

Zis şi făcut. 

Grupul lui Stryke învălui linia țărmului şi-l văzură pe cel 
condus de Jup şi Haskeer că le urmează exemplul. În 


curând, nu se mai zăriră unii pe alţii. 

După ce călăriră în linişte câteva minute, Coilla îndrăzni 
să întrebe: 

— E înţelept să-i trimiţi pe cei doi împreună, căpitane? 

— Pe cine? 

— Pe Haskeer şi Jup, desigur. 

— E-adevărat că nu prea au la inimă, dar e vorba să fie 
serioşi, sunt mai întâi jderi. În orice caz, nu-s nişte mucoşi. 
Dacă dau cu băţul în baltă într-o misiune, zboară din ceată 
şi ştiu asta foarte bine. 

— Ai mai întâlnit Pyro? 

— Nu. Dar i-au întâlnit alte cete. 

— Nu-s mulţi, dar sunt fanatici, adăugă Alfray, şi deseori 
mai periculoşi chiar din cauza asta. 

— Care-i planul dacă-i găsim? 

Stryke se uită la Coilla surprins de întrebare: 

— Îi omoram, ce altceva să facem cu ei? 


— Cască bine ochii. 

— Asta-i o prostie, se înfurie Haskeer. Ce dracu”, crezi că 
fac altceva? 

— Nu ştiu, răspunse piticul. Îţi frămânţi biluţele cu 
seminţe? 

— Dă-te jos de pe cal să-ţi vâr capul între buci. 

— Ar fi mult mai interesant decât să-ţi tot văd mutra. 

— Dacă vrei să ţi-o dregi pe a ta, n-ai decât să-mi spui. 

— Da, în toiul unei misiuni. Ar fi foarte înţelept. 

— Sergenți! şuieră un răcan. 

— Ce-i? întrebară amândoi nervoşi. 

— Acolo. 

Răcanul arătă cu degetul. 

În dreapta lor, departe de țărm, se înălţat două dealuri 
scunde care adăposteau între ele un crâng. Dintre copaci 
sclipea lumina unui foc. 

Haskeer şu Jup opriră coloana. 

— Ce zici? întrebă Haskeer. 


— Să mergem în recunoaştere. 

— Toţi? 

— Novo, ne descurcăm noi şi singuri. 

Răcanii primiră ordin să rămână cu caii. Jup şi Haskeer 
plecară. 

Se apropiară de crâng pe furiş, aplecaţi, mergând în 
zigzag. Apoi se trântiră pe burtă şi se târâră prin vegetaţia 
scundă, până se opriră la marginea unui luminiş. 

Un foc ardea semeţ în mijlocul lui. Douăzeci-treizeci de 
siluete se adunaseră în jurul lui. Umbrele lor cădeau 
lunguieţe şi groteşti în lumina amurgului. Siluetele aveau 
nişte capete de formă tare ciudată. 

Haskeer rămase cu gura căscată. 

— Ce drac de rasă-i asta? 

— Oameni, tâmpitule, şopti Jup. Poartă căciuli în formă de 
cap de lup. 

Altceva îi atrase atenţia. 

— Uită-te acolo. 

Lângă foc, trupul lui Braetagg zăcea întins pe o piatră 
netedă. Unul dintre oamenii cu cap de lup stătea lângă el. 
Gesturile stranii, însoţite de murmurul cântat al celorlalţi, 
sugerau un ritual. 

— Ne trebuie toată ceata ca să-i atacăm, chibzui Jup. Hai 
s-o ştergem. 

— Hai, încuviinţă Haskeer. 

— Vă inşelaţi! 

Nu avură timp să se întoarcă şi să vadă cine vorbise. 
Apucaţi de braţe noduroase, fură ridicaţi în picioare. îi 
înconjurară şase oameni cu căciuli sinistre în formă de cap 
de lup. Îi ameninţară cu vârful săbiei la gât, îi dezarmară şi- 
i legară la încheieturile mâinilor. 

Haskeer îi aruncă piticului o căutătură veninoasă. 

— Ne descurcăm şi singuri, îl maimuţări el pe Jup. 

— Linişte! porunci un om. Măcar până se ocupă Maestrul 
de voi. 


Râse dispreţuitor către tovarăşii lui. Se puseră toţi pe un 
râs enervant. 

Prizonierii fură siliţi să meargă cu mâinile legate la spate 
în luminiş. Apariţia lor întrerupse murmurul funebru. 
Printre oamenii holbaţi, orcii fură aduşi în faţa bărbatului 
care stătea în picioare lângă leşul lui Braetagg. Din ţinuta 
lui arogantă şi din felul respectuos în care i se adresară 
ceilalţi reieşea clar că e conducătorul sectei. 

Cu ochi împietriţi, ca ai căpăţânii de lup cu care îşi 
acoperea capul, omul îi cercetă dispreţuitor pe Jup şi 
Haskeer. 

— Intruşi, aşadar. Şi suboameni, pe deasupra. 

— Noi nu suntem niciun fel de subnimic şi nu semănăm 
cu rasa voastră jegoasă, ripostă piticul. 

Încasă o palmă peste faţă cu o mănuşă, pentru 
obrăznicie. Începu să-i curgă sânge din nas şi din colţul 
gurii. 

— Ce faceţi cu Braetagg? întrebă Haskeer cu tupeu. 

Se smuci zadarnic să scape din legături. 

— Căutăm magia, răspunse Maestrul cu glas intens. 
Scurgem energia, aşa cum faceţi voi, aşa-zisele rase 
străvechi. 

— A mea nu face aşa. 

Răsplata lui Haskeer fu un pumn în stomac care-l făcu să 
se îndoaie de spate. 

— Ce are de-a face un cadavru cu magia? se răsti Jup. 
Nebunilor! 

— Nebuni? repetă Maestrul, arătându-se sincer jignit. 

Se răsuci spre cadavru şi îl cercetă câteva momente. Pe 
urmă prinse degetul mic de la mâna dreaptă a lui Braetagg 
şi-l rupse. Degetul trosni şi un norişor de praf gri se ridică 
în luminiş. 

Ţipetele de protest ale lui Haskeer fură înăbuşite cu alte 
lovituri. Din prudenţă, Pyro îl pocni şi pe Jup în rinichi. 
Ignorându-le zvârcolirile, Maestrul ridică degetul la nivelul 
ochilor şi-l studie. Când termină, îl aruncă în foc. 


Flăcările săltară mai îndrăzneţe, scuipând miriade de 
scântei multicolore. Focul arse mai întâi verde-smarald, 
apoi auriu şi albăstrui, atât de intens, că nici nu te puteai 
uita la el. Greu de crezut că l-ar fi putut aţâţa aşa un rest de 
carne putredă. Haskeer şi Jup se zăpăciră complet. 

— Un mic semn al puterii lui Braetagg, declară Maestrul 
când se stinse efectul. Desfăşurând ritualul potrivit şi 
măcinând bine de tot cadavrul, esenţa rezultată îmi va da 
puteri de vrăjitor. 

— Eşti dus cu pluta, mârâi Haskeer. 

— Aşa zici tu. Maestrul îşi arcui sprâncenele. Dar nu vei 
mai fi aici ca să vezi cum dovedesc că n-ai dreptate. Ca mai 
toate ritualurile, şi acesta are efect mai puternic dacă 
sacrificăm puţin sânge. Îşi chemă slugoii. Pregătiţi-i! 


— Pierdem vremea, se plânse Alfray. 

— Ai vreo idee mai bună? îl întrebă Stryke. 

— Poate dacă ne împărţim în grupuri mai mici, căutarea 
va merge mai repede. 

— Nu, suntem destul de separați şi aşa. 

Călăriră în tăcere. 

La un moment dat, Coilla exclamă: 

— Acolo! 

Se uitară în direcţia indicată. Pe malul celălalt scânteia 
un foc. 

— E de-al nostru? se întrebă ea. 

— Nici ăia doi n-ar fi atât de proşti să aprindă unul, o 
asigură Stryke. 

— Deci? stărui Alfray. 

— Deci alt indiciu n-avem. 

Căpitanul strigă o poruncă şi jumătatea de ceată răsuci 
caii şi schimbă direcţia. 

Călăriră în trap vioi, ferindu-se de crengi, ţinându-se cât 
mai aproape de bucla țărmului. 

Mai merseră cât o aruncătură de săgeată şi dădură peste 
cealaltă jumătate de răcani. Le explicară repede de ce 


lipseau cei doi sergenţi. 

— Nici că se putea mai rău, spumegă Stryke. Acum avem 
de recuperat un cadavru şi doi idioţi pe lângă el. 

— Cum procedăm? vru să afle Coilla. 

— Ne împărţim în trei grupuri. Tu conduci unul. 
Calthmon, Darig, rămâneţi aici cu caii. Rămânem... 
douăzeci şi şase. Eu şi Alfray luăm fiecare opt răcani. Iu iei 
zece, Coilla. 

— Mulţumesc pentru încredere. 

— N-avem de ales, caporal. Să n-o dai în bară, că zbori. 

— Care-i planul? se interesă Alfray. 

— Nimic complicat. Intrăm în crâng din trei părţi. Mai 
întâi îi scoatem de-acolo pe Haskeer şi Jup vii şi nevătămaţi, 
pe urmă pe Braetagg, dacă reuşim. Întrebări? 

Nu auzi niciuna. Separaţi iute în trei, porniră la drum: 
unii la stânga, alţii la dreapta şi alţii drept înainte. 

Grupul Coillei o luă la stânga şi începu să se târască prin 
frunziş. Nu întâlniră nicio gardă. Văzură focul, leşul lui 
Braetagg întins pe lespedea de piatră şi pe Haskeer şi Jup 
lângă el. Pe cei doi sergenţi îi ţineau strâns doi oameni; altul 
parcă îndeplinea un ritual. Ceilalţi Pyro cu căpăţâni de lup 
stăteau mai în spate, murmurând o incantaţie ritmică. 

Coilla se întoarse către cel mai apropiat răcan. 

— Slettal... da? şopti ea. 

— Doamnă. 

— Câţi arcaşi buni avem cu noi? 

Slettal se încruntă. 

— Câţi arcaşi buni? 

— Au o singură şansă să-i nimerească pe cei doi care-i ţin 
pe sergenţi. 

— lertaţi-mă. Toţi ne pricepem la tras cu arcul, dar să 
nimerim până acolo... 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, oftă. Nu-i nimic, încerc 
eu. 

Răcanul plecă să-i aducă un arc. Ea îl refuză, îşi suflecă 
mâneca bufantă şi dădu la iveală o teacă de mână plină de 


cuțite. 

— Le prefer pe astea, îi explică ea, scoțând două cuțite cu 
vârf cârn. 

Slettal îşi mută privirea de la ea la ţintele îndepărtate, 
apoi din nou la ea. 

— Puteţi face asta? 

— Pot încerca. Dacă reuşesc, nu trebuie decât să fiţi gata 
de un atac rapid asupra mulţimii de oameni. Dacă nu, îi 
asaltăm pe cei doi rataţi de mine şi pe preotul ăla. Măcar îi 
răzbunăm pe sergenţi. Aţi înţeles? Bine. Acum pregătiţi-vă. 

Ştia că şi ceilalţi jderi vor ataca, probabil, în orice clipă, 
riscând viaţa lui Jup şi-a lui Haskeer. Nu avea timp de 
pierdut. Ochi mai întâi ţinta mai dificilă, bărbatul acoperit 
aproape în întregime de Haskeer. Celălalt, care-l ţinea pe 
Jup, era mai uşor de doborât. De fapt, uşoară nu era niciuna 
din cele două ţinte. Cel de-al treilea bărbat, pe care îl 
considera şef, se agita tot mai mult, pe măsură ce ritualul se 
apropia de punctul culminant. 

În echilibru, ţinându-şi respiraţia, Coilla azvârli un cuţit. 
Încă nu ajunse la ţintă când îl aruncă pe al doilea. 

Omul care-l strângea în braţe pe Haskeer primi cuțitul 
între ochi, se clătină şi căzu. Tovarăşul lui încasă lama în 
piept şi se prăbuşi în urlete. 

— Acum! ţipă Coilla. 

Jderii ei năvăliră în luminiş. În acelaşi timp, se năpustiră 
şi celelalte două grupuri. Coilla se îndreptă spre sergenţi. 
Ostaşii ei îi respectară ordinul şi se repeziră la mulţimea de 
oameni din spatele ei. Se stârni o învălmăşeală de ţipete, 
urlete şi zăngănit de oţel. 

Ţâşnind în faţă, Coilla observă că nu era ceva în regulă cu 
focul. Ardea cu prea mare intensitate, iar flăcările dansau 
împrumutând culori aprinse. 

Însă nu avu timp să dezlege taina. Conducătorul Pyro, cu 
faţa schimonosită de furie, îşi scoase paloşul. Coilla acceleră 
şi-l ocoli, scăpând la mustață de împunsătură. Ajunse 
imediat la sergenţi şi le tăie legăturile. 


— Atenţie! ţipă Jup. 

Câţiva Pyro înarmaţi fugeau spre ei. Coilla îi dădu o sabie 
piticului. Haskeer smulse una de la o gardă ucisă. Cu 
strigăte de luptă, sergenţii trecură la atac. 

Coilla rămase cu şeful Pyro. Acesta năvăli spre ea turbat, 
răcnind ceva de neînțeles, spintecând aerul cu paloşul. Ea 
se apără de loviturile puternice şi răspunse cu aceeaşi forţă 
îndârjită. 

— Ingraţi băgăcioşi! zbieră omul. Sâlbaticilor! 

— Ia uite cine vorbeşte, omul cu căpăţână de lup mort pe 
cap! replică jderiţa vicleană, fără să slăbească atacul. 

Trebui să înfrunte o nouă rundă de lovituri. Se ghemuia, 
se ferea într-o parte, bloca şi asalta. 

— Ritualul! tună şeful Pyro. Aţi întrerupt ritualul! 
Tâmpiţilor! 

În clipa aceea, înlemni. Se dădu înapoi, uitând să se mai 
apere şi se holbă dincolo de Coilla, cu nişte ochi cât cepele. 
Presupunând că se preface, dar nefiind foarte convinsă, sări 
iute într-o parte şi întoarse capul. Rămase cu gura căscată. 

Cadavrul lui Braetagg se mişca. 

Se ridică în capul oaselor. Ţeapăn, se întinse de-i pocniră 
oasele bătrâne. Îşi cobori încet picioarele şi-şi lăsă tălpile pe 
pământ. Se ridică imediat, se clătină puţin, apoi începu să 
meargă, anevoie la început, mişcând leneş din membre. 

Coilla întoarse capul spre om. Stătea nemişcat, pământiu 
la obraz. În luminiş, toţi erau prinşi în încăierare şi nu 
băgară de seamă leşul umblător al lui Braetagg. 

Cadavrul mergea nestingherit, hotărât, spre o anumită 
ţintă, lăsând o dâră de praf albicios în urma lui. Coilla se 
încorda când trecu pe lângă ea clătinându-se, fără să o ia în 
seamă; i se păru că ochii scufundaţi în orbite sclipesc 
misterios. 

Scuturându-se ca să-şi revină, deşi tot cuprins de groază, 
conducătorul Pyro ridică sabia să se apere. Un efort prea 
slab. Cu viteză uluitoare, leşul se apropie şi azvârli sabia cât 
colo cu mare uşurinţă. Viul şi mortul se încăierară. 


Coilla îi urmări cu privirea. Nu-i vedea bine din cauza 
focului care ardea cu prea multă intensitate şi a norului 
gros care se ridica din el. Ghici că se iau la trântă, dar atât. 
Atunci răsună un țipăt. Oribil, prelung, deznădăjduit. 
Omenesc. 

Câteva siluete veniră lângă ea prin vâltoare. Renunţă la 
poziţia defensivă când îi văzu pe Stryke şi ceilalţi 
ştergându-şi de sânge săbiile şi bărzile. 

— Te-ai descurcat bine, o felicită Stryke. 

Focul se stingea. O pală de vânt împrăştie fumul. Îl 
văzură pe conducătorul Pyro la pământ, cu braţele răsucite 
în poziţii nefireşti. Moartea îi întipărise o expresie de oroare 
pe chip. Coilla întoarse privirea spre lespede. Leşul lui 
Braetagg zăcea tot acolo, nemişcat. 

Stryke se holbă la ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jderiţa clipi, scutură din cap, luă o hotărâre. 

— Nimic. Din cauza cristalului. Mi se învârte încă în 
creier. 


Goneau pe cai de rupeau pământul, cu rămăşiţele lui 
Braetagg învelite în pături şi sprijinite pe spinarea unui cal 
fără stăpân. 

Ajungând la Cairnbarrow cât ai zice peşte, ceata străbătu 
străzile în galop mare, risipind gloata de cheflii. În piaţă se 
adunaseră de trei ori mai mulţi orci decât fuseseră la 
plecare. Înaintând cu greu, ajunseră la rânduri de orci 
agitaţi, pe care gărzile imperiale nu-i lăsau să intre în cort. 

Apăru maiorul Crelim. 1 se făcu loc imediat. Cei cinci 
ofiţeri ai jderilor fură chemaţi iute înăuntru, împreună cu 
doi răcani care cărau povara învelită. O aşezară pe podea şi 
o dezveliră. 

— N-am crezut că veţi reuşi, mărturisi Crelim. Repede, 
suiţi-l pe tron. Cu grijă! 

Mâini prudente ridicară cadavrul. Braetagg fu aşezat la 
loc, cu coroana pe cap, cu mâna gălbuie pe mânerul săbiei. 


Coilla urmări scena cu mare interes. 

— Îi lipseşte un deget! strigă maiorul. 

— Păi... da, domnule maior, recunoscu Stryke. Nu-i mare 
lucru, dacă ne gândim ce-ar fi putut păţi. Acoperiţi-l cu 
mâneca sau cu altceva. 

— Ştiu eu? 

Crelim chibzui, îndoielnic. Haskeer se plimbă ţanţoş spre 
tron. 

— Căpitanul are dreptate, domnule maior. Nu va observa 
nimeni că lipseşte o bucăţică din el. Braetagg e zdravăn ca 
un armăsar de luptă. Se apropie de cadavru, ignorând 
semnalele disperate ale celorlalţi. Niciun motiv de 
îngrijorare. V-am zis eu, e vânjos ca pielea de dragon 
muiată în pişat o lună. 

Duse în spate pumnul strâns într-un gest prietenesc. 

— Nu! ţipară ceilalţi. 

Prea târziu ca să-l mai oprească pe Haskeer. Pumnul său 
binevoitor bufni surd în umărul lui Braetagg şi ridică praf 
cât un covor nebătut demult. Haskeer îşi duse mâna la 
gură. Braţul se detaşă din umăr, atârnă scurt de un tendon 
uscat, apoi căzu la podea. Parcă ar fi scăpat cineva un sul 
de pergament. 

— Creier de găină! ţipă Jup. 

— Sergent Haskeer! urlă Crelim, vânăt la faţă de furie. 

Toţi cei de faţă se întrecură în a-i blestema originea şi a-i 
învineţi ochii. 

Stryke se depărta de învălmăşeală şi se apropie de Coilla. 

— Îţi zic eu înainte de a mă întreba, îi spuse ea. Habar n- 
am să cos leşuri deşirate. 

Căpitanul scutură din umeri şi scoase un oftat prelung, 
istovitor. 

— Ei, nu-i nimic. Trăiască Ziua lui Braetagg!