Stan Nicholls — Orcii vol 2 — Legiunea tunetului

STAR HICHOLL 


LEGIUNEA TUNETULUI 


Seria ORCII 


Volumul 2 


Lemon Of Thunder, 13993 


STAN NICHOLLS 


LEGIUNEA TUNEIULUI 


Seria ORCII 


Volumul 2 


Legion Of Thunder, 1999 


STAN NICHOLLS, jurnalist şi autor britanic de mare 
succes. A fost coproprietar şi manager al librăriei Bookends 
din West London, precum şi manager al librăriei 
specializate în literatură SF Dark They Were and Golden 
Eyed. A fost de asemenea primul manager al lanţului de 
distribuţie de carte Forbidden Planet, ajutând la înfiinţarea 
ramurii newyorkeze a companiei. Ca jurnalist, a semnat 
articole în cele mai importante cotidiene şi reviste britanice, 
precum şi în gazetele de specialitate, printre care The 
Guardian, The Independent, The Daily Mirror lime Out, 
Sight and Sound, Rolling Stone, SFX sau Locus. În 1981 s-a 
dedicat în totalitate scrisului, publicând până în prezent 
peste douăzeci şi cinci de lucrări fantasy şi science fiction, 
traduse în mai mult de douăzeci de limbi, dintre care cele 
mai cunoscute sunt Strange Invaders (1995), Fade to Black 
(1997), trilogia The Nightshade Chronicles (1996-1998) şi 
trilogia Quicksilver (2003-2006). Trilogia Orcii (în curs de 
apariţie la Editura Nemira), tipărită pentru prima oară în 
Marea Britanie de Gollancz, a devenit bestseller 
internaţional, cu peste 1000 000 de exemplare vândute şi 
tradusă în douăsprezece limbi. În 2007 i-a fost decernat 
Premiul pentru întreaga carieră Le Fantastigue pentru 
contribuţii deosebite în domeniul literaturii, în cadrul 
Festivalului Trolls & Legendes din Mons, Belgia. Trăieşte în 
regiunea engleză West Midlands împreună cu soţia sa, Anne 
Gay. În prezent lucrează la o nouă trilogie dedicată orcilor, 
intitulată Orcs: Bad Blood. 


CE S-A PETRECUT ÎNAINTE 


Ar fi nepotrivit să spunem că în Maras-Dantia domnea 
pacea. Într-un tărâm locuit de multe rase străvechi, 
ciocnirile erau greu de evitat. Însă, în general, s-a făcut 
simţit întotdeauna un dram de toleranţă. 

Statornicia tărâmului a fost tulburată de sosirea unei noi 
rase. | se spunea rasa oamenilor; aceştia au străbătut 
pustiuri neprimitoare ca să pătrundă în Maras-Dantia 
dinspre sudul îndepărtat. Un strop mai întâi, apoi un 
adevărat potop de-a lungul anilor, nou-veniţii şi-au arătat 
disprețul faţă de culturile pe care le întâlneau. Au rebotezat 
tărâmul Centrasia şi, pe măsură ce numărul lor creştea, se 
înmulţeau şi dezastrele pe care le provocau. Au construit 
baraje pe râuri, au tăiat pădurile, au şters sate de pe faţa 
pământului şi au smuls subsolului resurse nepreţuite. 

Cel mai rău, au distrus magia din Maras-Dantia. 

Nimicind pământul, l-au vlăguit de energia sa vitală, au 
secat magia pe care rasele străvechi o considerau, 
neîndoielnic, a lor. Acest lucru a stricat rânduiala vremii şi a 
adus haosul în rândul anotimpurilor. Verile începeau să 
semene a toamnă. Iernile se lungeau, înghițind primăvara. 
O întindere de gheaţă cuprindea ţinutul dinspre nord. 

În curând, s-a pornit războiul între locuitorii din Maras- 
Dantia şi oameni. 

Duşmănii cu rădăcini adânci învrăjbeau rasele străvechi, 
întreţinute de faptele piticilor, bine-cunoscuţi ca mari 
profitori. Mulţi dintre ei ţineau partea oamenilor şi făceau 
de bunăvoie treburile murdare în locul lor. Alţii rămâneau 
credincioşi cauzei raselor străvechi. 

Însă oamenii erau şi ei dezbinaţi, separați în două tabere 
de o schismă religioasă. Adepții religiei cu mai mulţi zei, 
cunoscuţi ca Mani, respectau antice obiceiuri păgâne. 
Adversarii lor se adunau sub stindardul Unităţii. Cunoscuţi 
sub numele de Uni, se dedicau mai tânărului cult monoteist. 
Ambele tabere erau înclinate spre fanatism, dar mai 


numeroşii Uni erau habotnici şi nu duceau lipsă de 
demagogi. 

Dintre toate populaţiile băştinaşe din Maras-Dantia, orcii 
erau cei mai războinici. Una dintre puţinele rase 
neînzestrate cu puteri magice, îşi compensau neajunsul cu 
o poftă feroce pentru război. De obicei, îi găseai acolo unde 
se dădeau cele mai crunte bătălii. 

După standardele orcilor, Stryke, căpitanul unei cete de 
treizeci de ostaşi numiţi jderi, era inteligent. Îi urmau în 
rang doi sergenţi, Haskeer şi Jup. Haskeer era cel mai 
nesăbuit şi mai imprevizibil din ceată; Jup, singurul pitic 
dintre jderi, dar şi singurul care nu era orc, trezea, 
bunăoară, multe bănuieli. După sergenţi veneau caporalii 
Alfray şi Coilla. Primul era cel mai bătrân membru al cetei, 
vraci priceput la vindecarea rănilor de război. Coilla, unica 
femeie-orc dintre jderi, era un strateg strălucit. La urmă 
veneau douăzeci şi cinci de răcani. 

Jderii o slujeau pe regina Jennesta, mânuitoarea unor 
puteri supranaturale care susţinea cauza Mani. Un simbiot 
rezultat din unirea unui om cu o nyaddă, înclinația ei spre 
cruzime şi voracitatea ei sexuală erau notorii. 

Trimişi într-o misiune secretă, jderii au asaltat o colonie 
Uni pentru a recupera un cilindru sigilat, foarte vechi. 
Odată cu artefactul, au pus mâna, cu preţul vărsării de 
sânge, pe o cantitate mare de halucinogen. Rasele străvechi 
foloseau multe denumiri pentru acest drog, dar cea mai 
cunoscută era aceea de cristal. Orcii îl ştiau drept aducător 
de fulgere cristaline. 

Greşeala lui Stryke a fost că şi-a permis să-l încerce 
împreună cu ceata lui. Trezindu-se în zori, i-a cuprins pe 
toţi panica la gândul că vor ajunge târziu la Jennesta şi vor 
avea de înfruntat mânia ei. Dar, în drum spre casă, i-au 
atacat bandiții cobolzi şi, cu toate că s-au apărat cu vitejie, 
artefactul le-a fost furat. Stryke nu a văzut altă soluţie decât 
să-i urmărească pe tâlhari şi să încerce să recupereze 
trofeul. 


Jennesta i-a ordonat generalului Kysthan, comandantul 
oştirii ei, să organizeze căutarea jderilor. Acesta a trimis 
urgent după ei o trupă de orci luptători, toţi ostaşi unul şi 
unul, conduşi de căpitanul Delorran, care de mult îl pizmuia 
pe Stryke în adâncul sufletului. Între timp, regina a luat 
legătura cu surorile ei, Adpar şi Sanara. Separate de 
distanţă, ele comunicau telepatic. Însă sângele rău din 
venele lor a împiedicat-o pe Jennesta să descopere dacă 
vreuna din ele ştia pe unde se află jderii sau nepreţuitul 
artefact. 

În timp ce-şi conducea oastea în căutarea cobolzilor, 
Stryke a început să viseze cu ochii deschişi sau să aibă 
viziuni. Acestea îi arătau o lume numai a orcilor care trăiau 
în armonie cu natura şi îşi controlau propriul destin, care 
nu auziseră de oameni sau de celelalte rase străvechi. În 
acest loc de vis, anotimpurile curgeau netulburate. 

Stryke s-a temut că-şi pierde minţile. 

Convins că jderii au apucat-o pe calea haiduciei, Delorran 
s-a hotărât să prelungească termenul primit pentru a-i găsi. 
Întrucât astfel încălca dorinţa expresă a Jennestei, pornea 
pe un drum periculos. Dar gândul răzbunării împotriva lui 
Stryke l-a îndemnat să-şi asume orice risc. 

Stryke şi-a condus ceata la Stânca Neagră, în ţinutul 
cobolzilor. A fost un drum plin de primejdii. Au găsit o 
tabără orcă plină de cadavre, orci morţi din cauza bolilor 
luate de la oameni, împotriva cărora nu puteau lupta. Mai 
târziu, lângă colonia umană Păşunea Ţesătorului, jderii au 
fost atacați de o gloată de Uni. Când, în cele din urmă, au 
ajuns la Stânca Neagră, s-au răzbunat crunt pe cobolzi. Au 
recuperat artefactul şi au eliberat un prizonier gremlin 
bătrân. Acesta, care se numea Mobbs, le-a explicat că 
studiase limbile misterioase şi că tâlharii aveau nevoie de el 
ca să le descifreze conţinutul artefactului. Gremlinul credea 
că cilindrul ar putea conţine un obiect care trimite direct la 
originea raselor străvechi. 'locmai puterea acestor 


cunoştinţe urmăreau cobolzii s-o obţină, deşi nu se ştia 
sigur dacă lucrează pentru ei sau pentru alţii. 

Conţinutul cilindrului, credea Mobbs, avea legătură cu 
Vermegram şi Tentarr Arngrim, două figuri legendare din 
trecutul Maras-Dantiei. Vermegram a fost o vrăjitoare 
puternică, mama nyaddă a Jennestei, a lui Adpar şi a 
Sanarei. Se spunea că a fost omorâtă de Arngrim, care avea 
puteri magice la fel de mari ca ale ei şi care apoi a dispărut. 

Pasiunea cu care vorbea Mobbs despre aceste lucruri a 
stârnit spiritul latent de revoltă în rândul cetei de jderi. 
Stryke a susţinut că artefactul trebuie deschis şi a reuşit să- 
i convingă pe toţi, cu excepţia lui Haskeer şi a câtorva 
răcani. Artefactul conţinea un obiect plămădit dintr-un 
material necunoscut şi avea forma unei sfere cu şapte spiţe 
radiante, de diferite lungimi. Orcilor li s-a părut că aduce cu 
o stea şlefuită sau cu o jucărie de copil. Mobbs a declarat că 
e un instrument, un totem cu puteri magice uriaşe, de 
multă vreme considerat un mit. Dacă se unea cu celelalte 
patru obiecte asemănătoare, dezvăluia un adevăr profund 
despre rasele străvechi, un adevăr care, spunea legenda, 
le-ar fi adus eliberarea. Deoarece orcii nu cunoşteau altă 
viaţă decât aceea de a sluji şi de a muri la porunca altora, 
gândul că-şi vor rupe lanţurile sclaviei se dovedea 
ademenitor. La îndemnul lui Stryke, jderii şi-au încălcat 
jurământul de credinţă faţă de Jennesta şi au pornit pe 
propriul drum. Intenţia lor era să găsească celelalte stele, 
judecând că până şi o căutare zadarnică era mai bună decât 
robia. 

Mobbs le-a dat un indiciu despre locul în care s-ar putea 
afla o altă stea. Cobolzii care l-au luat prizonier vorbeau 
despre Trinity, o redută Uni condusă de fanaticul Kimball 
Hobrow. Stryke şi jderii au pornit spre ea, iar Mobbs s-a 
îndreptat spre portul liber Hecklowe. Pe drum s-a întâlnit 
însă cu Delorran, care l-a omorât. 

Înfuriată că nu reuşea să găsească artefactul, Jennesta a 
ordonat executarea generalului Kysthan şi l-a înlocuit cu un 


ofiţer mult mai tânăr, Mersadion. Vânătoarea jderilor a 
continuat şi mai aprig. 

Jderii s-au confruntat cu atacul trupei lui Delorran şi au 
scăpat de dragonii luptători ai Jennestei. Apoi Haskeer a 
căzut pradă unei febre care i-a pus viaţa în primejdie, 
devenind şi el o victimă a bolilor oamenilor. Când au ajuns 
la Trinity, reduta li s-a părut de nepătruns, până când au 
descoperit că Uni aduceau în ea grupuri de pitici care 
munceau pentru ei. Jup s-a infiltrat într-un astfel de grup şi 
a intrat în redută, unde a văzut cu ochii lui ce tiran era 
Hobrow şi cât de brutale erau gărzile lui. Piticul a aflat nu 
numai că în Trinity se găseşte cu siguranţă încă o stea, dar 
şi că Hobrow şi cohortele lui cultivă plante otrăvitoare ca 
parte a planului lor de a extermina în masă rasele străvechi. 
A reuşit să dea foc arboretului şi să fugă cu steaua. Jderilor 
le-au trebuit câteva zile ca să scape de răzbunătorul 
Hobrow şi de potera lui. Bazându-se pe informaţiile 
obţinute de Jup în Trinity, ceata lor a pornit spre Scratch, 
tărâmul înfricoşător al trolilor, în care sperau să găsească 
încă o stea. 

Întors la palatul Jennestei după vânătoarea sa nereuşită, 
Delorran a plătit eşecul cu viaţa. Nerăbdătoare cu propriii 
servitori, regina i-a chemat în slujba ei pe Micah Lekmann, 
Greever Aulay şi Jabez Blaan, oameni cruzi şi vânători de 
recompense, pricepuţi în găsirea orcilor renegați. 

Deşi a scăpat de febră, Haskeer a continuat să se 
comporte ciudat. La Scratch, Stryke i-a lăsat pe el şi pe 
Coilla să păzească stelele, în vreme ce el şi restul trupei au 
pătruns în labirintul subteran al trolilor. În scurt timp, au 
fost atacați de locuitorii subpământeni, iar Stryke şi Alfray 
au fost separați de ceilalţi jderi când s-a surpat un tavan. La 
suprafaţă, lovit de un atac de nebunie, Haskeer a fugit cu 
stelele. Coilla a plecat călare în urmărirea lui. Neştiind dacă 
Stryke şi Alfray mai sunt în viaţă, Jup a preluat comanda 
cetei şi a trebuit să pună la cale un plan de acţiune, în 
condiţiile ostilităţii manifestate de răcani. 


Căzând de pe cal, fără arme şi ameţită, Coilla s-a trezit 
faţă în faţă cu vânătorii de recompense. 

În labirint, Stryke şi Alfray au fost luaţi prizonieri. Tannar, 
temutul rege al trolilor, s-a pregătit să-i ofere zeilor 
întunecaţi ai rasei lor. 

Iar pumnalul sacrificial pe care îl flutura avea ataşată de 
mâner a treia stea. 


LEGIUNEA TUNETULUI 


Moartea înainta şerpuitor prin apă. 

Un ţel întunecat i se ghicea în trăsăturile ca dăltuite în 
piatră. Se scufundă la mare adâncime, lovind puternic apa 
cu degete palmate, răsfirate. Părul de abanos plutea liber, 
iar în spatele ei se ondula un nor de cerneală, negru de 
calmari. Dâre fine de balonaşe se ridicau din branbhiile ei 
pulsânde. 

Se uită înapoi. Roiul nyadd, rânduri-rânduri de luptători 
înotând în formaţie, era înconjurat de strălucirea verzuie 
stranie a făcliilor fosforescente menite să le lumineze calea. 
Luptătorii purtau sulițe de coral cu margini zimţate. 
Pumnale de adamant încovoiate la vârf se ascundeau în 
curelele de stuf încrucişate pe piepturile lor solzoase. 

Întunericul începea să se împrăştie; fundul nisipos al 
oceanului sclipea discret presărat cu colţi de stâncă şi 
frunze şoptitoare. În curând se desluşi un recif alb şi 
stâncos, împânzit de ciuperci cu nuanţe violete. Ea îl 
înconjură, urmată de alaiul de războinici. Urmau conturul 
recifului, avansând repede la suprafaţa lui. Din apropiere, 
se vedea foarte bine cât era de ruinat. Vegetaţia suferindă 
şi peştii puţini trădau o boală care-l măcina lent. Rămăşiţele 
creaturilor moarte pluteau în jur, iar din cauza frigului, care 
se simţea mai puternic la adâncimea atât de mare, apa mai 
avea puţin şi îngheţa. 

Ea ridică mâna când ţinta urmărită le apăru în faţa 
ochilor. Ostaşii aruncară făcliile radiante, scăldând fundul 
apei într-o cascadă de smarald. Apoi plutiră şi se adunară în 
jurul ei. 

În faţă, acolo unde se lărgea coloana vertebrală a 
recifului, se întindea o fâşie abruptă, lată şi stâncoasă, plină 
de scobituri şi peşteri, şi naturale, şi artificiale. De la 
distanţă nu se zăreau locuitorii. Ea gesticulă, dând ordine. 


Doisprezece războinici se separară şi porniră tiptil spre 
grupul de duşmani. Ceilalţi, conduşi de ea, formau 
ariergarda. 

În timp ce se apropiau de redută, îi zăriră pe primii 
merzi, câteva santinele împrăştiate care nu observară 
coloana apropiindu-se. Ea le privi cu ură. Nu semănau 
decât parţial cu oamenii, dar tot o dezgustau. În mintea ei, 
asemănarea, ca orice neînțelegere legată de teritorii şi 
hrană, îndreptăţea războiul. Oprind coloana, îşi urmări 
cercetaşii trecând la atac. 

Doi-trei războinici ţintiră fiecare gardă. Cea mai 
apropiată era un bărbat. Se purta cam neglijent şi părea să 
fie atent numai la prădătorul ciudat, fără să întrevadă 
posibilitatea unui atac mişelesc. Pluti, întorcându-se pe 
jumătate, trezindu-i încă o dată scârba. 

În partea de sus a trupului şi la cap, merzul aducea a om, 
numai că avea branhii subţiri ca lama de o parte şi de alta a 
trunchiului. Spre deosebire de nasul oamenilor, al lui era 
mai lat şi mai turtit şi avea ochii acoperiţi de o membrană. 

Nu-i creştea păr pe piept şi pe braţe. Însă avea o claie de 
păr ruginiu şi o barbă scurtă şi creaţă. 

De la talie în jos se deosebea complet de om şi semăna 
mai mult cu un nyadd. Carnea de culoarea laptelui se 
pierdea în solzi suprapuşi lucioşi, care acopereau o coadă 
lungă şi suplă, terminată într-o aripă de peşte, în formă de 
evantai. 

Merzul purta arma tradiţională a rasei sale, un trident 
lung cât o lance, cu vârfurile dinţilor în formă de săgeată. 

Doi războinici se apropiară de el. Avansară din spate şi 
din lateral, exploatând punctul orb al santinelei, înotând cu 
repeziciune. Merzul nu avu prea multe şanse. Nyaddul din 
dreapta îşi îndreptă orizontal sulița ghimpată şi lovi cu 
forţă, străpungându-l deasupra taliei. Lovitura nu se dovedi 
mortală, însă provocă multă durere. Când merzul uluit se 
întoarse cu faţa spre agresor, celălalt nyadd veni din spate. 


Avea un pumnal cu lama zimţată. Îl cuprinse cu mâna de 
gât şi i-l tăie. 

Santinela se zbătu sălbatic câteva clipe; un nor stacojiu 
se ridică din rana căscată. Apoi trupul fără viaţă căzu pe 
fundul apei, înconjurat de dâre sângerii, ca nişte panglici 
roşii. 

Rămasă în aşteptare cu restul războinicilor, ea privi în 
continuare cum cercetaşii le veniră de hac celorlalte gărzi. 

Un merz, luat şi el prin surprindere, era ţinut de un 
nyadd şi străpuns în piept de un altul. O femelă, o merză, se 
răsuci în spirală spre fundul apei, cu o lance ieşindu-i dintre 
sânii goi. Căzu în tăcere, exprimându-şi durerea mută prin 
gura deschisă. Atacând panicat, un merz se năpusti cu 
cuțitul asupra unui nyadd, uitând că sub apă e mai bine să 
împungi decât să crestezi. Suliţa care-i străpunse 
măruntaiele fu plata pentru greşeala lui. 

Rapid, brutal, santinelele fură ucise cu pricepere. Când şi 
ultima fu doborâtă, ucigaşii îi trimiseră veste prin apa 
tulburată de fuioare roz. 

Venise timpul să-şi desfăşoare tot roiul. La ordinul ei, 
nyazzii înaintară şi se răspândiră cu armele în mână. 
Liniştea era profundă. În afară de ei şi de cadavrele 
plutitoare ale gărzilor, nimic nu mai mişca. 

Trupa se apropiase foarte mult de ţintă când reduta în 
formă de fagure începu să dea semne de agitaţie. Brusc, din 
ea ţâşni o hoardă de merzi înarmaţi până-n dinţi. În timp ce 
ieşeau, scoteau un sunet nemaiauzit, un tânguit ascuţit şi 
tremurat - limba rasei lor - cu atât mai bizar cu cât era 
tulburat de mişcarea prin apă. 

Încă un motiv să-i urască pe merzi. Acum, ura ei avea un 
Scop. 

Din faţă, îşi conduse războinicii în întâmpinarea apărării 
neorganizate. În câteva secunde, invadatorii şi apărătorii se 
năpustiră unii asupra altora, fragmentându-se dintr-odată 
în miriade de încăierări sângeroase. 


Magia merzilor, ca şi cea a poporului nyadd, presupunea 
văzul la distanţă şi, de cele mai multe ori, era folosită la 
vânătoare şi la deplasarea la mare adâncime. Nu prea 
conta în luptă. Bătălia de acum avea să fie o ciocnire a 
muşchilor, a îndemânării, a tăişurilor şi a suliţelor. 

Întrerupându-şi cântecul tânguitor, un merz năvăli de 
sus, cu tridentul în mână. Cei trei dinţi intrară adânc în 
pieptul luptătorului de lângă ea. Rănit mortal, acesta se 
zbătu şi se răsuci cu atâta putere, încât smulse tridentul din 
strânsoarea merzului. Se scufundă cu mâinile încleştate pe 
armă, lăsând în urmă o dungă sângerie. 

Rămas fără armă, merzul scoase un cuţit, o versiune 
miniaturală a tridentului, şi se întoarse către ea. Atacul fu 
parat imediat. Forţa cu care se năpustise asupra ei îl 
împinse într-o parte, obligându-l să se rotească pe jumătate. 
Dar se redresă rapid şi se întoarse cu faţa spre ea. 

Ea îi apucă iute încheietura mâinii în care ţinea cuțitul. 
Atunci merzul văzu că avea degetele învelite în fâşii de piele 
cu ţepuşe de metal. Disperat, încercă s-o apuce de mâna 
cealaltă. Prea târziu. Ţinându-l mai departe cu o mână, ea o 
strânse pe cealaltă în pumn şi începu să-i burduşească 
stomacul. Exact în clipa când lovi a treia oară, îi dădu 
drumul. Forţa izbiturii îl împinse cât colo. Se uită la rănile 
sale sângerânde, faţa i se schimonosi în agonie şi fu înghiţit 
de haos. 

Pe ţepuşele de pe degetele ei rămăseseră urme de peşte. 

Surprinse mişcare cu coada ochiului şi se răsuci. O merză 
înota spre ea, amenințând cu tridentul. Nyadda ridică brusc 
coada solidă şi izbi în sus, scăpând de dinţii armei ca prin 
urechile acului. Cum nu se mai putea opri din elan, merza 
nimeri într-un grup de războinici. O împunseră şi-o 
spintecară până-şi dădu ultima suflare. 

În jur, adversarii se încăierau cu înverşunare, unul la 
unul, grup la grup. Peste tot, perechi de luptători se 
încleştau în dansuri spiralate, fantastice, mâinile strângeau 
încheieturile, braţele se întindeau să arunce pumnalul în 


ţintă. Răniţii în agonie colorau apa; morţii erau împinşi la o 
parte cu coatele. 

Avangarda nyaddă se bătea chiar pe redută. Unii se 
luptau să poată intra. Ea porni spre ei. 

Un merz cu ochi lucioşi îi sări în faţă. Avea o sabie 
zimţată lungă cât un paloş, cu mâner dublu. Ca s-o pareze, 
ea îşi scoase propria sabie, mai scurtă, dar tăioasă ca 
briciul. Cei doi se învârtiră unul în jurul altuia, făcând 
abstracţie de tot ce se întâmpla în jur. 

Merzul plonjă înainte, vrând s-o străpungă. Ea se feri, 
parându-i lovitura cu sabia, în speranţa că i-o va smulge. El 
însă ţinu bine de armă, reveni pe poziţie şi o atacă din nou. 
Cu o piruetă, ea se feri din calea lamei. Braţul întins al 
adversarului rămase neprotejat. Îl asaltă cu ţepuşele, reuşi 
să-l atingă numai o dată, pieziş, dar tăie adânc în carne. 
Duşmanul se dădu înapoi suficient ca ea să-l atace în 
continuare cu sabia. Îi găsi inima şi imediat ţâşni sângele. 
Când trase lama, eliberă un şuvoi de culoarea rubinului. 
Merzul muri cu gura deschisă. 

Ea trase un picior cadavrului şi-şi îndreptă atenţia spre 
asaltul redutei. 

Roiul pusese deja stăpânire pe ea. Mulţi pătrunseră 
înăuntru ca să încheie măcelul. La ordinul ei, merzii rămaşi 
fură ucişi cu brutalitate şi cuibul duşmanilor curăţat. Înotă 
pe lângă un nyadd care strangula cu lanţul un prizonier 
cuprins de spasme, în vreme ce altul îl străpunse cu lancea. 

Numai câţiva merzi scăpaseră cu viaţă. Unul sau doi 
supraviețuitori fugiseră înotând cu mare grabă, dar ea era 
mulţumită. Vor răspândi vestea că nu era deloc o idee bună 
să ridici o colonie în vecinătatea domeniului ei. Sub ochii ei, 
merzii copii erau târâţi afară din redută şi omorâţi, aşa cum 
poruncise. Socotea că nu avea rost să lase necazul să scoată 
capul mai târziu. 

Când se sfârşi măcelul şi se arătă satisfăcută că misiunea 
se încheiase cu succes, ordonă roiului să se retragă. 


În timp ce se întorcea însoţită de servitori, un războinic 
de lângă ea arătă înapoi spre redută. Un banc de zvârlugi 
mergeau la ospăț. Erau lungi şi lunecoase, cu pielea 
sclipind albastru-argintiu. În loc de gură aveau nişte 
crestături late; privite din lateral, aduceau batjocoritor a 
zâmbete. Când se deschideau, ieşeau la iveală şiruri 
nesfârşite de dinţi albi şi ascuţiţi. Ochii lor parcă erau de 
mort. 

Creaturile n-o deranjară fără rost. De ce să atace roiul, 
când aveau la dispoziţie o mare cantitate de carne 
măcelărită? 

Înnebunite de poftă, zvârlugile se apucară să înfulece 
hălcile însângerate. Se zvârcoleau şi se repezeau una la 
alta, împrăştiind nori de putregai de pe fundul apei. Câteva 
se băteau pentru aceeaşi îmbucătură, cu dinţii înfipţi în ea, 
trăgând-o din toate părţile. Alţi mâncători de leşuri intrară 
şi ei în lupta pentru pradă. 

Roiul lăsă în urmă ciurda lacomă şi, la momentul cuvenit, 
începu să urce spre un inel de lumină îndepărtat. În timp ce 
se înălța, ea îşi permise o clipă de satisfacţie la gândul sorții 
merzilor. Dacă ar fi acţionat puţin mai hotărât, orice 
ameninţare la adresa suveranităţii ei ar fi fost înlăturată 
înainte de a apărea. 

O, dacă şi despre celelalte rase s-ar putea spune acelaşi 
lucru, mai ales despre oamenii scârnavi... 

Ajunseră la gura unei peşteri subacvatice întinse, 
luminate pe dinăuntru de pepită şi roci fosforescente. Ea 
intră înaintea roiului. Ignorând plecăciunile detaşamentului 
de gărzi, porni spre puţul vertical uriaş din tavanul peşterii, 
şi el iluminat. Puţul urca până se ramifica în două canale 
gemene, ca două coşuri mari de fum. Însoţită de doi 
locotenenţi, înotă prin cel din dreapta. Restul războinicilor 
porniră prin cel din stânga, spre adăpostul lor. 

Peste câteva minute, ea şi locotenenţii ieşiră într-un 
spaţiu imens, în care apa le ajungea până la talie; spaţiul 
era inundat permanent şi intenţionat, în conformitate cu 


nevoile unei rase amfibii care nu putea trăi fără apă. 
Structura pe jumătate inundată era parte coral, parte rocă 
fărâmicioasă. Deasupra ei se formaseră stalactite. Pentru 
un ochi nepriceput, părea o ruină cu un zid spart şi cu 
celelalte acoperite de mâl şi decorate de licheni. În aer se 
simţea miros de putrefacție. Dar pentru rasa nyaddă 
aceasta era anticamera unui palat. 

Prin spărtura din zid se vedeau mlaştinile, în spatele 
cărora se întindea oceanul cenuşiu, presărat cu insule 
sinistre, stâncoase. Un cer încruntat se întâlnea cu 
orizontul. 

Nyazzii se împăcau de minune cu mediul. Dacă un limax 
ar fi crescut cât un cal mic, ar fi dezvoltat o carapace drept 
armură şi ar fi învăţat să stea drept pe coada solidă, numai 
muşchi; dacă i-ar fi crescut aripioare la spate şi braţe cu 
mâini şi gheare amenințătoare; dacă pielea lui galben- 
verzuie ar fi fost împânzită de tentacule şi ar fi avut cap de 
reptilă, cu maxilarul proeminent, cu gura în mandibulă, 
dinţi ascuţiţi şi ochi mărgelaţi, ar fi semănat cu nyazzii. 

Dar nu ar fi semănat cu ea. 

Spre deosebire de fiinţele pe care le conducea, ea nu era 
un exemplar de rasă pură. Originile ei amestecate dăduseră 
naştere unei fizionomii unice. Era un simbiot, o îmbinare de 
nyadd şi om, însă moştenirea nyaddă era preponderentă. 
Cel puţin aşa îi plăcea ei să creadă. Îşi detesta obârşia 
omenească şi nici o creatură care ţinea la viaţa ei n-ar fi 
îndrăznit să-i amintească de ea. 

La fel ca supuşii ei, avea coadă robustă şi aripioare la 
spate, deşi acestea semănau mai mult cu nişte felii de piele 
decât cu membranele lor solide şi aspre. Partea de sus a 
corpului şi mamelele, dezgolite, combinau pielea cu solzii, 
care erau mult mai mici decât ai nyazzilor şi aveau nuanţe 
discrete de curcubeu. Branhiile se vedeau în crestăturile de 
pe ambele părţi ale trunchiului. 

Capul, cu aspect reptilian neîndoielnic, îi trăda cel mai 
mult moştenirea umană. Spre deosebire de nyazzi, avea 


păr. Faţa avea o nuanţă uşor albăstruie, dar urechile şi 
nasul erau mai mult de om decât de nyaddă, iar gura parcă 
o furase de la o femeie, tot de om. 

Ochii i se desluşeau rotunzi şi cu gene, deşi globii de un 
verde intens nu se puteau compara cu nimic. 

Doar la fire se dovedea o adevărată nyaddă. Dintre toate 
rasele care locuiau în apă, a ei era cea mai încăpăţânată, 
răzbunătoare şi războinică. La drept vorbind, aceste 
însuşiri ieşeau în evidenţă mai puternic la ea decât la 
supuşii ei, poate tot datorită moştenirii umane. 

Înaintând alene prin apă spre spărtura din zid, ea 
cercetă peisajul sumbru. Conştientă de prezenţa 
locotenenţilor care pluteau în apropiere, încercând să-i 
anticipeze dorinţele, îi simţi încordaţi. Vai, cât îi plăcea 
încordarea... 

— Pierderile noastre sunt neînsemnate, regină Adpar, 
îndrăzni unul dintre ei să raporteze. 

Avea un glas gros, hotărât. 

— Indiferent de numărul lor, am plătit un preţ foarte mic, 
replică ea, scoţându-şi curelele de piele cu ţepuşe de pe 
încheieturile degetelor. Sunt pregătite forţele noastre să 
ocupe zona eliberată? 

— Ar trebui să fie deja pe drum, doamnă, îi răspunse 
celălalt slujitor. 

— Sper, spre binele lor, i-o întoarse Adpar, aruncând 
curelele la întâmplare. 

Locotenentul le prinse stângaci. Nu i-ar fi fost prea bine 
dacă le-ar fi scăpat. 

— Nu că merzii o să le dea de furcă, continuă Adpar. 
Nişte scursori iubitoare de pace n-au cum să domine un 
duşman de talia nyazzilor. 

— Întocmai, Maiestate, spuse primul locotenent. 

— Nu mă port cu blândeţe cu aceia care fură ce-mi 
aparţine, adăugă ea ameninţător şi inutil pentru slugile ei. 

Îşi îndreptă privirea spre o nişă săpată într-unul din 
pereţii de coral. Adăpostea un piedestal de piatră, menit, 


fără îndoială, să susţină un trofeu. Oricare-ar fi fost acesta, 
acum nu se mai afla acolo. 

— Îndrumările tale ne conduc spre victorie, o linguşi al 
doilea locotenent. 

Spre deosebire de surorile ei, cărora nu le păsa nici cât 
negru sub unghie de ce credeau ceilalţi despre ele, 
pretinzând ascultare oarbă, Adpar cerea şi supunere, şi 
laude. 

— Bineînţeles, îl aprobă ea. Supremaţie nemiloasă, 
sprijinită pe violenţă; e caracteristic pentru familia mea. 

Servitorii o priviră nedumeriţi. 

— E treabă de femeie, îi lămuri ea. 

2 


Coilla suferea. 

O durea tot corpul. Stătea în genunchi în iarba noroioasă, 
ameţită şi cu răsuflarea tăiată. Scuturând din cap ca să-şi 
revină cât de cât, încercă să-şi dea seama ce se întâmplase. 

Într-o clipă îl urmărise pe prostul ăla de Haskeer, în 
următoarea, căzuse de pe cal când trei oameni apăruseră 
ca din senin. 

Oameni. 

Clipi şi se concentră pe grupul de trei indivizi care 
stăteau în picioare în faţa ei. Chipul celui mai apropiat era 
brăzdat de o cicatrice care pornea de la mijlocul obrazului 
şi se termina în colţul gurii. Mustaţa neîngrijită şi claia de 
păr negru unsuros nu-i înfrumuseţau deloc obrazul pătat. 
Arăta zdravăn, dar într-un fel cât se poate de nesănătos. Cel 
de lângă el părea şi mai dedat patimilor: mai scund, mai 
slab, mai zvelt, cu păr blond-castaniu şi barbă de ţap. Un 
petic din piele îi acoperea ochiul drept, iar rânjetul 
răutăcios îi dezvelea dinţii stricaţi. Însă al treilea individ 
şoca cel mai mult. De departe cel mai solid, cântărea cât 
ceilalţi doi la un loc, dar părea făcut numai din muşchi, nu 
din grăsime. Era ras în cap, cu nasul spart şi ochi de 
purceluş, adânciţi în orbite. Spre deosebire de tovarăşii lui, 


nu purta armă şi, probabil, nici nu-i trebuia. Toţi trei 
răspândeau duhoarea dezagreabilă, specifică rasei lor. 

O priviră şi ei pe Coilla. Duşmănia lor era făţişă. 

Cel cu obrazul pătat şi claia unsuroasă spuse ceva, dar ea 
nu-l înţelese. Acum vorbi încă o dată, adresându-se nu ei, ci 
camarazilor săi: 

— Cred că-i una dintre jderii ăia. Se potriveşte cu 
descrierea. 

— Se pare că am avut noroc, hotări cel cu petic pe ochi. 

— Să nu pui rămăşag pe asta, mârâi Coilla. 

— 0oo, e supărăcioasă, rosti Un-Ochi în bătaie de joc. 

Zdrahonul cu înfăţişare de prost era mai puţin îngâmfat. 

— Ce facem, Micah? 

— Păi, ea e numai una, şi femeie pe deasupra, îi răspunse 
Obraz-Ciupit. Doar nu ţi-e frică de un orc mititel, nu? Am 
mai avut noi de-a face cu de-alde ăştia. 

— Da, dar ceilalţi ar putea fi prin preajmă, replică 
Zdrahonul cel Prost. 

Coilla se întrebă cine naiba erau creaturile acelea. 
Oamenii erau răi şi în situaţiile cele mai fericite, dar ei... Pe 
urmă observă obiectele mici, aspre şi înnegrite care 
atârnau de curelele lui Obraz-Ciupit şi Un-Ochi: capete de 
orc mumificate. Era clar că încăpuse pe mâna unor ticăloşi. 

Un-Ochi scrută atent copacii din jur. 

Obraz-Ciupit cercetă şi el terenul. 

— Socot că i-am fi văzut, dac-ar fi fost pe-aicea. O fixă pe 
Coilla cu o privire cruntă. Unde-i restu' cetei? 

Ea adoptă o expresie nevinovată. 

— Ceată? Care ceată? 

— Îs pe-aicea? insistă omul. Sau i-ai lăsat la Scratch? 

Coilla tăcu, sperând că n-o va trăda faţa. 

— Ştim că v-aţi dus la Scratch, spuse Obraz-Ciupit. 
Ceilalţi au rămas acolo? 

— Du-te naibii şi mori, îi sugeră ea amabilă. 

Omul îşi lăţi buzele subţiri într-un zâmbet schimonosit. 


— Ştim o cale dură şi una uşoară ca să te facem să 
vorbeşti. Mie nu-mi pasă pe care-o alegi. 

— Să-ncep să-i rup oasele, Micah? se oferi Zdrahonul cel 
Prost, apropiindu-se greoi de Coilla. 

Ea făcuse eforturi să-şi adune puterile şi să-şi pună 
mintea la treabă. Se concentră, gata de acţiune. 

— Eu zic s-o omorâm şi să terminăm odată, propuse Un- 
Ochi, nerăbdător. 

— Nu ne-ajută la nimic dacă-i moartă, Greever, replică 
Obraz-Ciupit. 

— Primim recompensa pentru ea, nu? 

— Gândeşte, tâmpitule. Vrem să punem mâna pe toată 
ceata şi, până acum, ea e cea mai bună şansă a noastră ca 
s-o găsim. Se întoarse spre Coilla. Deci, ia să vedem, ce-ai 
de zis? 

— Ce-ar fi să mănânci rahat, împuţitule? 

— Ce-ai... 

Coilla îi trase un picior cu toată puterea, lovindu-l cu 
călcâiele bocancilor în fluierul piciorului. Obraz-Ciupit ţipă 
şi căzu. 

Ceilalţi doi reacționară cu întârziere. Zdrahonul cel Prost 
rămase pur şi simplu cu gura căscată, şocat de viteza 
Coillei. Ea se ridică, deşi o dureau picioarele şi spatele, şi-şi 
scoase sabia. 

Nu apucă s-o folosească, pentru că Un-Ochi îşi reveni şi 
se împinse în ea. 

Din cauza izbiturii, Coilla rămase fără aer şi se prăbuşi 
iar la pământ, dar nu lăsă din mână sabia. Cei doi se luptară 
pentru armă, rostogolindu-se, lovind cu picioarele, dând cu 
pumnii. Atunci Zdrahonul cel Prost şi furiosul Obraz-Ciupit 
interveniră şi ei. Coilla încasă un pumn în falcă. Sabia îi fu 
azvârlită din mână şi sări cât colo. Îl lovi în gură cu braţul 
arcuit pe Un-Ochi, se răsuci, scăpă din strânsoarea lui şi o 
luă la fugă. 

— După ea! urlă Un-Ochi. 

— Prinde-o vie! răcni Obraz-Ciupit. 


— Vie pe naiba să vă ia! le ură Coilla. 

Zdrahonul cel Prost se năpusti după ea şi o apucă de 
piciorul răsucit. Ea se întoarse, îşi luă avânt şi începu să-i 
care la pumni în cap cu toată puterea. Parcă voia să stingă 
focul Hadesului cu scuipat. Aşa că-şi lipi bocancul de nasul 
lui şi începu să împingă. Zdrahonul icni, încercând să se 
ţină de ea, cu bocancul înfipt tot mai adânc în obrajii moi şi 
înroşiţi. Bocancul câştigă. Omul dădu drumul piciorului, se 
clătină şi căzu ca un sac de cartofi. 

Coilla dădu să se ridice. Un braţ i se făcu menghină pe 
după gât şi începu să strângă. De-abia respirând, izbi 
zdravăn cu cotul în burta lui Obraz-Ciupit. Îl auzi icnind şi 
mai lovi o dată. Se eliberă din strânsoare. De data asta 
reuşi să se ridice şi încercă să-şi scoată unul dintre cuţitele 
prinse în mâneca hainei, când Un-Ochi, plin de sânge pe la 
gură, sări din nou asupra ei. Coilla se prăbuşi, iar ceilalţi doi 
se aruncară asupra ei. 

Încă suferind din cauza căderii, îşi dădu seama că nu le 
poate face faţă. Dar nu-i stătea în fire, nici ei şi nici unui 
Orc, să se predea cu una, cu două. Oamenii se luptau să-i 
imobilizeze braţele. Răsucindu-se ca să scape, se trezi cu 
faţa foarte aproape de capul lui Un-Ochi. Mai precis, de 
urechea lui. 

Îşi înfipse dinţii în ea. Omul răcni. Ea muşcă mai tare. Un- 
Ochi se zbătu sălbatic, dar nu reuşi să se elibereze din 
încâlceala de membre. Coilla muşca din ureche cu 
sălbăticie, provocând urlete agonizante. Carnea se întinse şi 
începu să crape. Simţi un gust sărat. Smuci sănătos şi 
smulse o bucată de ureche pe care o scuipă imediat. 

Un-Ochi se eliberă şi se rostogoli pe pământ, văitându-se 
cu mâna la ureche: 

— Căţea... târfă... monstru! 

Dintr-odată, Obraz-Ciupit se ridică ameninţător deasupra 
Coillei. O lovi de câteva ori cu pumnul în tâmpla colţoasă, 
lăsând-o fără simţire. Zdrahonul cel Prost o prinse de umeri 
şi termină treaba. 


— Leag-o, îi ordonă Obraz-Ciupit. 

Matahala o ridică în şezut şi scoase o bucată de funie din 
buzunarul vestei jerpelite. Îi legă Coillei mâinile cu 
brutalitate. 

Întins la pământ, Un-Ochi nu mai contenea cu ţipetele şi 
înjurăturile. 

Obraz-Ciupit ridică mâneca hainei Coillei şi-i luă cuţitele. 
Începu s-o pipăie pe corp după alte arme. 

În spatele lor, Un-Ochi gemea şi se zbătea în continuare. 

— O s-0... omor... dracu' s-o ia, boci el. 

— Gura! se răsti Obraz-Ciupit. Scotoci în săculeţul de la 
centură şi scoase o cârpă soioasă. Ţine! 

Ghemotocul ateriză lângă Un-Ochi. Acesta îl luă şi 
încercă să oprească sângerarea. 

— Urechea mea, Micah, bolborosi el. Afurisita asta 
monstruoasă... Vrechea mea! 

— Termină, îl apostrofă Obraz-Ciupit. Tu oricum n-ai 
ascultat niciodată, Greever. 

Zdrahonul cel Prost izbucni în râs. Obraz-Ciupit îl imită. 

— Nu-i de râs! protestă Un-Ochi, indignat. 

— Un ochi, o ureche, râse matahala pe înfundate, 
scuturând din guşă. Are... tot tacâmul! 

Cei doi nu se mai opreau din râs. 

— Nemernicilor! strigă Un-Ochi. 

Obraz-Ciupit se uită la Coilla. Dispoziţia i se schimbă 
imediat. 

— Socot că nu te-ai purtat prea frumos, oarco. Vocea îi 
era plină de ameninţări. 

— Pot să mă port şi mai urât, îl asigură ea. 

Zdrahonul cel Prost îşi luă o mină serioasă. 

Bolborosind, Un-Ochi se ridică în picioare şi porni 
clătinându-se către ceilalţi doi. 

Obraz-Ciupit se ghemui lângă Coilla, ameţind-o cu 
răsuflarea-i puturoasă: 

— Te mai întreb o dată: jderii ceilalţi sunt încă la Scratch? 


Coilla nu făcu decât să se holbeze la el. Un-Ochi îi trase 
un picior în coaste: 

— Vorbeşte, târfă! 

Ea înghiţi lovitura şi îi răspunse cu încă o privire 
dispreţuitoare. 

— Încetează, interveni Obraz-Ciupit, deşi nu părea prea 
îngrijorat de soarta ei. 

Un-Ochi îşi apăsă zdreanţa pe ureche şi le aruncă priviri 
ucigătoare. 

— Sunt la Scratch? repetă Obraz-Ciupit. Ia zi! 

— Chiar crezi că voi trei puteţi lupta împotriva jderilor şi 
rămâne în viaţă? 

— Eu pun întrebările, căţea, şi nu sunt prea răbdător din 
fire. 

Scoase un cuţit de la centură şi îl ridică în faţa Coillei. 

— Spune-mi unde sunt sau încep cu ochii. 

Coilla se gândi câteva clipe. În cele din urmă, rosti: 

— Hecklowe. 

— Ce? 

— Minte! exclamă Un-Ochi. 

Şi Obraz-Ciupit se arătă neîncrezător. 

— De ce Hecklowe? Ce fac acolo? 

— E-un port liber, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Dacă ai ceva de vânzare, acolo obţii cel mai bun preţ. 

Coilla se prefăcea că vorbeşte cu multă reţinere. 

— Hecklowe e un asemenea loc, Micah, explică 
Zdrahonul cel Prost. 

— Ştiu, replică Obraz-Ciupit, ţâfnos. Îşi îndreptă din nou 
atenţia spre Coilla. Ce-au ai tăi de vânzare? 

Coilla se prefăcu că înghite momeala tăcând strategic. 

— Ce-aţi furat de la regină, nu? 

Ea încuviinţă încet din cap, sperând cu disperare ca 
oamenii să-i creadă minciuna. 

— Mi se pare că-i vorba de ceva tare preţios ca să te faci 
proscris şi să superi pe cineva ca Jennesta. Ce este? 


Coilla îşi dădu seama că nu ştiau nimic despre 
instrumente, despre artefactele pe care ea şi ceata le 
numeau stele. Şi nu trebuia să le vorbească despre ele. 

— E un... trofeu. O relicvă. Foarte veche. 

— O relicvă? Una prețioasă? O comoară? 

— Da, o comoară. 

Alesese cuvântul pentru că avea mai multe înţelesuri. 

— Ştiam eu! În ochii lui Obraz-Ciupit sclipi lăcomia. 
Trebuia să fie ceva important. 

Coilla îşi dădu seama că aceşti vânători de recompense, 
căci altceva nu puteau fi, erau convinşi că jderii se făcuseră 
lotri ca să se îmbogăţească. Nici prin cap nu le-ar fi trecut 
că orcii luptă pentru un ideal. Asta se potrivea cu ideea lor 
preconcepută despre lume. 

— Da' tu de ce nu eşti cu ei? se băgă în vorbă Un-Ochi, 
încruntându-se bănuitor. 

Îi pusese întrebarea de care se temuse cel mai tare. 
Răspunsul trebuia să fie unul convingător. 

— Am dat de necaz pe drum. Ne-am luptat cu o bandă de 
Uni şi m-am despărţit de ceată, încercam să-i ajung din 
urmă când... 

— Când te-ai întâlnit cu noi, o întrerupse Obraz-Ciupit. 
Ghinionul tău, norocul nostru. 

Coilla îndrăzni să spere că oamenii o cred, fiind însă 
conştientă că-şi asumă un risc. Era posibil să considere că 
le-a fost destul de folos, s-o omoare şi să-şi vadă de drum, 
luându-i capul cu ei. 

Obraz-Ciupit o fixă din priviri. Ea se pregăti să-i facă faţă. 

— Mergem la Hecklowe, anunţă el. 

— Şi ea? întrebă Un-Ochi. 

— Vine cu noi. 

— De ce? La ce ne trebuie? 

— Ca să câştigăm bani. Hecklowe e cel mai bun loc să faci 
negoţ cu sclavi. Unii plătesc o grămadă pentru o gardă orcă 
pe vremuri ca astea. Mai ales pentru un orc dintr-o ceată de 


războinici nemaipomeniţi. Scutură din cap spre matahală. 
Adu-i calul, Jabeez. 

Jabeez se îndreptă greoi spre calul Coillei; animalul 
păştea liniştit puţin mai încolo. 

Un-Ochi, tot bocind după urechea lui, nu părea deloc 
încântat. Dar se stăpâni. 

Coillei i se păru un moment potrivit să protesteze de 
formă: 

— Sclavie. Aproape că scuipă cuvântul. Încă un semn că 
Maras-Dantia decade. Ăsta-i alt lucru pentru care trebuie 
să vă mulţumim vouă, oamenilor. 

— Tacă-ţi fleanca! se răsti Obraz-Ciupit. Bagă bine la cap, 
oarco. Pentru mine nu însemni decât banii pe care pot să-i 
iau pe tine. Şi n-ai nevoie de limbă ca să-ţi faci treaba de 
sclavă. Ai priceput? 

Coilla inspiră adânc, uşurată. O salvase lăcomia lor. Dar 
nu făcuse decât să câştige puţin timp, şi pentru ea şi, spera 
ea, şi pentru ceată. 

Ceata. Doamne, ce belea! Unde erau jderii? Unde era 
Haskeer? Ce se va alege de stele? 

De la cine să ceară ajutor? 


Vreme lungă, lungă, n-a făcut altceva decât să observe. 
S-a mulțumit să urmărească evenimentele de la distanţă şi 
să se încreadă în soartă. Dar în soartă nu te poţi încrede. 
Lucrurile se complicau tot mai mult, deveneau tot mai greu 
de prevăzut, iar haosul se răspândea nestingherit. 

Cum pământul era secat de magie din cauza obiceiurilor 
distructive ale nou-veniţilor, atunci când s-a hotărât, în cele 
din urmă, să treacă la fapte, puterile lui erau prea slabe, 
prea nesigure. A trebuit să-şi continue căutarea cerând 
ajutor, iar asta s-a dovedit o greşeală. 

Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în istorie, şi 
nu va trece multă vreme până când cineva se va folosi de 
puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă aveau să fie 
puse în slujba răului sau a binelui. 


Nici în sinea lui nu mai putea susține că evenimentele nu 
afectau acest loc. Până şi ţinutul lui extraordinar era 
ameninţat. Din cauză că îi scădeau puterile, doar atât mai 
putea face pentru a-l menţine în viaţă, deşi mica lui trupă 
de adepți il numeau Mag şi credeau că poate să facă orice. 

Venise vremea să schimbe cursul întâmplărilor. Făcuse 
nişte greşeli şi acum trebuia să le îndrepte. Putea modifica 
unele lucruri. Pe altele, nu. 

Dar a văzut ce s-a întâmplat şi o parte din ce se va 
întâmpla şi ştia că s-ar putea să fi întârziat deja prea mult. 

3 


Camera largă, sferică, din labirintul subpământean din 
Scratch era luminată cu zgârcenie. Singura lumină venea 
de la numeroasele cristale cu sclipiri slabe încastrate în 
pereţi şi în tavan şi de la cele câteva torţe aruncate pe 
podea. Gurile tunelurilor care porneau din peşteră se 
profilau ca şase ovale întunecate. Aerul era irespirabil. 

Peste patruzeci de troli se adunaseră în cameră. Erau 
îndesaţi, vânjoşi, acoperiţi de blană cenuşie şi piele de 
culoarea cerii. Pe cap le creştea o claie hidoasă, de un 
portocaliu-închis intens. Aveau pieptul lat, membre mult 
prea lungi, iar ochii le ieşeau din orbite mari şi negri, ca să 
străpungă întunericul subpământean. 

Din câte ştiau Stryke şi Alfray, camera nu era decât o 
mică parte din regatul trolilor, iar trolii de aici - un mic 
procent din populaţie. Însă, despărțiți de ceata lor de un 
tavan prăbuşit, căpitanul jderilor şi caporalul său nu aveau 
să afle niciodată adevărul. Erau legaţi la mâini şi stăteau cu 
spatele lipit de altarul pentru sacrificii. Unii din trolii aliniaţi 
în faţa lor purtau lănci, alţii, arcuri. 

În fruntea lor trona regele Tannar. Era mai înalt şi mai 
bine clădit la trup decât toţi, nu şi decât orcii. Hainele de 
aur, coroana de argint şi toiagul împodobit, îndoit la vârf, îi 
vădeau rangul. Dar nu el, ci obiectul pe care-l ţinea ridicat îi 
lăsă pe prizonieri cu gura căscată. Flutura un pumnal 


sacrificial cu lamă curbată, de mânerul căruia atârna exact 
lucrul pentru găsirea căruia jderii înfruntaseră primejdiile 
din Scratch. 

Unul dintre instrumentele străvechi. O relicvă pe care 
orcii o numeau stea. 

Trolii murmurau un psalm funebru gutural. lannar 
mergea încet, hotărât să ucidă în numele înfricoşătorilor zei 
cimmerieni. Deloc amuzaţi de ironia sorții, Stryke şi Alfray 
se pregătiră de moarte când din gâtlejurile trolilor răsună 
un țipăt înalt, hipnotizant. 

Cu ochii la pumnal, Alfray spuse: 

— Frumoasă festă ne-a mai jucat soarta, ce zici? 

— Păcat că n-am nici un chef de râs. Stryke smuci de 
legături. Erau bine strânse. 

Alfray întoarse privirea spre el. 

— A fost frumos, Stryke. În ciuda greutăților. 

— Nu ceda, prietene. Nici în faţa morţii. Mori ca un 
adevărat orc. 

O undă de indignare străbătu faţa lui Alfray. 

— Se poate altfel? 

Pumnalul se apropia necruţător. Un fulger lumină gura 
unui tunel. Ceea ce urmă i se păru lui Stryke o halucinație 
provocată de cristal. Un obiect străfulgeră peştera într-o 
fracțiune de secundă, lăsând în urmă o dâră intensă de 
galben cu roşu. 

Apoi o săgeată de foc străpunse capul trolului de lângă ei. 
Aerul se umplu de scântei şi creatura se prăvăli pe-o parte. 
În cădere, coama lui deasă izbucni în flăcări. 

Tannar împietri. Psalmodierea se opri. Un cor de 
respiraţii întretăiate umplu camera. Trolii se întoarseră toţi 
cu faţa spre tunel. Acolo se întâmpla ceva. Răsunară ţipete 
de spaimă. 

Ceata de jderi încerca să pătrundă în cameră. Erau 
conduşi de Jup, sergentul pitic care ataca duşmanul uluit cu 
paloşul. Arcaşii orci începură să-şi doboare ţintele cu 


săgețile cu vârfuri aprinse. Lumina era un blestem pentru 
troli, iar săgețile semănară haos printre ei. 

Atât cât îi permiteau mâinile legate, Stryke profită de 
învălmăşeală. Se năpusti asupra trolului celui mai apropiat 
şi-i dădu sărutul orcului - o lovitură mortală cu capul, care 
înmuie genunchii duşmanului şi-l dobori ca pe-un sac greu. 
Alfray atacă un trol cu garda lăsată şi-l izbi iute de două ori 
între picioare. Victima căzu chinuită de durere, cu ochii daţi 
peste cap şi gura strâmbă. 

Tannar nu se mai gândea acum la prizonieri, ci urla 
ordine. Supuşii lui aveau nevoie de îndrumări, pentru că 
reacţionau haotic la atacul orcilor. Camera era scena unei 
bătălii crâncene, luminată de săgețile zburătoare şi de 
torţele folosite de orci pe post de măciucă. Din toate părţile 
răsunau ţipete, vaiete şi zdrăngănit de oţel. 

Doi răcani orci, Calthmon şi Eldo, îşi croiră drum prin 
învălmăşeală la Alfray şi Stryke. Le tăiară legăturile şi le 
puseră arme în mâinile nerăbdătoare. Apoi întoarseră 
imediat săbiile spre tot ce mişca şi nu era jder. 

Stryke îl voia pe Tannar. Ca să ajungă la el, trebuia să 
treacă printr-un zid de apărători. Porni hotărât să-şi 
împlinească dorinţa. Primul trol care-i blocă drumul aruncă 
spre el o lance. Stryke păşi într-o parte, evitând atacul la 
mustață, şi lovi arma cu toată puterea. O rupse în două, 
apoi îl împunse pe lăncier în măruntaie şi-l trimise pe lumea 
cealaltă. 

Următorul apărător veni spre Stryke învârtind un topor. 
Căpitanul jder se lăsă în jos şi toporul se arcui la câţiva 
centimetri de capul său, ratându-l. Când trolul se dădu în 
spate ca să-şi ia avânt pentru o nouă lovitură, Stryke profită 
şi-l pocni cu bocancul în fluierul piciorului. Izbitura grea îşi 
atinse scopul. Dezechilibrat, trolul atacă sălbatic, dar mult 
pe lângă ţintă. Stryke profită a doua oară şi îi străpunse 
pieptul. Lama intră adânc în carne. După ce făcu doi-trei 
paşi clătinaţi şi sângele începu să-i curgă şuvoi, trolul se 
prăbuşi. 


Stryke se îndreptă imediat spre un alt adversar. 

Jup se străduia să-şi croiască drum spre căpitan şi Alfray. 
În spatele lui, răcanii aprindeau torţe ca să-i zăpăcească pe 
troli. Ceata năvăli asupra lor în timp ce-şi acopereau ochii şi 
răcneau. Însă mulţi găsiră puterea să răspundă asaltului. 

Alfray se pomeni atacat de doi troli care voiau să-i vină de 
hac. Sabia lui azvârli cât colo vârfurile de metal ascuţite ale 
suliţelor orientate orizontal. Câteva clipe, adversarii se 
aţâţară, ţopăind la stânga şi la dreapta, iar când unul dintre 
troli se întinse prea mult şi braţul înarmat îi rămase 
neacoperit, Alfray îl izbi cu sabia fără să mai stea pe 
gânduri. Trolul răcni, scăpă sulița şi primi încă o lovitură în 
piept. 

Cuprins de mânie, tovarăşul său atacă imediat. Începu să- 
| împingă înapoi pe Alfray, care para sulița amenințătoare şi 
căuta s-o împingă într-o parte. Însă trolul era prea hotărât 
şi-l obliga să se retragă fără să-i dea răgaz. Încă puţin şi-l 
lipea de perete. Când vârful suliţei ajunse periculos de 
aproape de faţa jderului, acesta se ghemui şi se lăsă iute 
pe-o parte, ajungând chiar lângă agresor. Îl atacă imediat la 
picioare. Lama tăie în carne, nu adânc, dar suficient pentru 
ca trolul să se retragă şchiopătând şi să nu mai poată 
controla sulița. 

Alfray sări în picioare şi izbi cu sabia spre capul creaturii. 
Aceasta se feri spre stânga. Răsucindu-se ca să 
compenseze, lama lui se mişcă în zbor, aşa că o izbi în 
obrazul duşmanului nu cu tăişul, ci cu latul. Trolulurlă de 
durere şi ripostă amenințând cu arma şi cu priviri 
crâncene. Mişcarea necontrolată îi conveni de minune lui 
Alfray. Evită sulița cu uşurinţă şi-i înfipse sabia în gât. Un 
val roşu aprins înecă locul încăierării. 

Alfray respiră uşurat şi-şi zise că e prea bătrân pentru 
aşa ceva. 

Alunecând pe sânge, Stryke fu gata să se ciocnească cu 
ultimul apărător al lui Tannar. Trolul fioros avea un iatagan. 
Începu să spintece aerul turbat, cu gândul să-l îndepărteze 


pe orc de regele său. Stryke se menţinu pe poziţie, 
răspunzând la fiecare lovitură. Câteva minute, unul atacă, 
iar celălalt pară, dar fără să treacă la atac. 

Jocul se încheie când sabia lui Stryke tăie încheieturile 
degetelor trolului. Acesta bolborosi o înjurătură şi atacă mai 
jos. Dacă l-ar fi atins, lama i-ar fi desprins jderului braţul de 
trup. Stryke scăpă nevătămat datorită jocului de picioare. 
Apoi se trase într-o parte şi riscă o lovitură la gâtul 
duşmanului. Avu noroc. 

În cele din urmă, ajunse faţă în faţă cu Tannar. 

Orbit de furie, regele încercă să-i spargă capul cu toiagul 
încovoiat, care nu era făcut pentru luptă. Orcul se dovedi 
destul de agil ca să-l evite. Tannar azvârli toiagul nefolositor 
şi scoase o sabie decorată cu simboluri runice în formă de 
rotocoale. Nu renunţase la pumnalul sacrificial, aşa că se 
pregătea să atace simultan cu ambele arme. Trolul şi orcul 
adoptară poziţia de luptă. 

— Ce mai aştepţi? bubui Tannar. Gustă din oţelul meu şi 
trezeşte-te în iad, nepofititule. 

Stryke râse batjocoritor. 

— Schimbi lupta cu vorba, lăudărosule. Acum renunţă la 
flecăreală şi treci la atac. 

Cei doi se învârtiră în cerc, fiecare căutând o breşă în 
apărarea celuilalt. 

Tannar aruncă un ochi la bătălia din jur. 

— O să plăteşti cu viaţa pentru asta, jură el. 

— Aşa crezi tu, replică Stryke pe acelaşi ton obraznic. 

Neobrăzarea lui îl stârni pe rege. Tannar scoase un 
răcnet şi atacă în forţă. Stryke pară; impactul resimţit îi 
dovedi puterea impresionantă a adversarului. Răspunse cu 
o lovitură rapidă. Regele o blocă. După prima ciocnire de 
săbii, cei doi începură să lupte ritmic, când atacând, când 
apărându-se. 

Tannar se baza numai pe forţă şi pe foarte puţină 
subtilitate, deşi asta nu-l făcea un duşman mai puţin 
periculos. Stryke nu avea un stil foarte diferit, dar se 


bucura de avantajul experienţei, pe lângă agilitate. Nici nu 
se lăuda atâta ca Tannar şi nici nu se prefăcea ca el. Lansă 
încă o provocare. 

— Eşti puhav, îl zeflemisi el pe rege. De când stăpâneşțti 
gloata asta, Tannar, te-ai lăsat pe tânjală. Ai ajuns un burete 
mustind de grăsime. 

Trolul scoase un răget şi se năpusti spre el, spintecând 
aerul cu pumnalul şi zgâriindu-l cu sabia. Stryke îşi adună 
toate puterile şi ţinti punctul în care mânerul se întâlnea cu 
lama. Lovi cu sălbăticie. Sabia zbură din mâinile lui Tannar 
şi căzu la distanţă cu un zdrăngănit. Regele strânse mai 
tare pumnalul şi vru să atace cu el. Însă şocul pierderii 
săbiei îi înmuie picioarele. Realizase că nu-l va putea 
învinge pe Stryke cu pumnalul şi acum nu făcea altceva 
decât să se apere. 

Orcul îl ataca din toate părţile. Tannar începu să bată în 
retragere. Nu avea de unde să ştie că Jup şi doi răcani se 
aflau în spatele lui. Stryke însă îi văzu şi-l obligă pe trol să 
dea tot mai mult înapoi potopindu-l cu lovituri. 

Jup prinse un moment prielnic. Sări în spatele regelui şi-l 
prinse de gât. Cu mâna cealaltă, îi apăsă cuțitul pe jugulară. 
Cum nu mai ajungea cu picioarele pe pământ, lovea cu ele 
pe unde apuca. Unul dintre răcani îşi făcu loc şi ţinti cu 
sabia inima regelui. Tannar urlă de furie neputincioasă. 
Stryke înaintă şi-i smulse pumnalul. 

Câţiva troli văzură ce se petrece. Restul însă nici nu se 
uitară la ei, ci continuară să se bată. 

— Spune-le să se oprească, ordonă Stryke, sau îţi pierzi 
viaţa. 

Tannar nu scoase o vorbă, mulţumindu-se să-i arunce 
priviri sfidătoare. 

— Opreşte-i sau mori, repetă Stryke. 

Jup apăsă mai tare tăişul pe jugulara regelui. 

Neavând de ales, Tannar strigă: 

— Aruncaţi armele! 

Unii troli se supuseră. Alţii continuară însă să lupte. 


— Lăsaţi armele jos! răcni regele. 

De data asta, îl ascultară toţi. Jup se retrase, dar Tannar 
se afla în raza de acţiune a armelor lor. 

Stryke duse pumnalul ceremonial la gâtul trolului. 

— Noi plecăm. Tu vii cu noi. Dacă cineva încearcă să ne 
împiedice, eşti mort. Spune-le. 

Regele încuviinţă cu o mişcare slabă din cap. 

— Faceţi ce vă cer ei! strigă el. 

— N-o să mai ai nevoie de asta, îi spuse Stryke, o să ne 
încetinească. 

Smulse coroana lui Tannar şi-o aruncă într-o parte. 
Sacrilegiul îi lăsă pe mulţi troli cu răsuflarea tăiată. 
Căpitanul jderilor îi şocă şi mai tare când rupse mantia 
nepreţuită a regelui şi-o azvârli în praf. Îi puse din nou 
pumnalul la gât. 

— Să mergem! 

Începură să traverseze peştera, un pumn de orci şi un 
pitic înconjurând silueta impunătoare a ostaticului. Trolii 
uluiţi rămaseră pe loc şi-i lăsară să treacă. Când 
procesiunea ajunse la tunelul principal, i se alătură şi restul 
cetei de jderi. Unii aveau răni uşoare. Lui Stryke i se păru 
că printre cei căzuţi nu se afla nici unul de-ai lui. 

— Veniţi după noi şi vă veţi găsi sfârşitul! urlă el de la 
gura tunelului. 

Apoi orcii ieşiră grabnic din cameră. Străbătură cât de 
repede putură labirintul de tuneluri întunecoase. Flăcările 
torţelor aruncau umbre hidoase pe ziduri. 

— Aţi picat numai bine, îi spuse Stryke lui Jup. În ultima 
clipă, dar numai bine. 

Piticul zâmbi. 

— Cum dracu' de-aţi reuşit să treceţi de tavanul 
prăbuşit? întrebă Alfray. 

— Am găsit alt drum, răspunse Jup. O să vedeţi şi voi. 

În spatele lor se auziră zgomote slabe. Întorcând capul şi 
mijind ochii prin întuneric, Stryke desluşi umbre cenuşii la 
distanţă. 


— O să vină după voi, ameninţă lannar. O să muriţi 
înainte de a ajunge la suprafaţă. 

— Atunci o să mori şi tu cu noi. Stryke îşi dădu seama că 
vorbeşte în şoaptă. Ţineţi aproape, fiţi cu ochii în patru, mai 
ales cei din spate, strigă el către restul trupei. 

— Nu cred că-i necesar să-i avertizezi, căpitane, rosti Jup. 

În câteva minute intrară în tunelul unde căzuse tavanul. 
Cam la douăzeci de paşi în faţă era blocat de bolovani mari 
şi de pietriş. Nu merseră până acolo, ci până la o spărtură 
stângace făcută în peretele din dreapta. Acesta era subţire, 
dintr-un material argilos. În spatele lui se întindea alt tunel 
şi începură să se caţere prin el. Tannar trebuia împins 
mereu de la spate. 

— Cum de-ai dat peste el, Jup? întrebă Stryke. 

— Nici nu ştii de ce eşti în stare când te mână nevoia. 
Asta e tunelul de la intrare, ăla care cică nu ducea nicăieri. 
I-am pus pe răcani să bată cu securile în pereţi. Am avut 
noroc. 

Noul pasaj îi scoase în altă încăpere, mai mult o groapă, 
aflată sub puţul care ducea la suprafaţă. O rază de lumină 
timidă răzbătea de deasupra. Doi răcani aşteptau cu 
sufletul la gură lângă două funii care atârnau. Mijind ochii 
în sus, Stryke zări încă două capete. 

— Daţi-i drumul! comandă el. 

Jderii începură să se caţere pe frânghii. Tannar se 
încăpăţână, aşa că-l legară cu o sfoară şi-l traseră după ei. 
Trolul înjura întruna. Stryke ieşi ultimul, ţinând între dinţi 
pumnalul ceremonial. 

O peşteră mică adăpostea puţul. Lumina dimineţii inunda 
intrarea. Stryke şi ceilalţi ieşiră la suprafaţă clipind. Tannar 
îşi duse mâna la ochi. 

— Mă doare! se plânse el. 

— Puneţi-i asta pe cap, propuse Alfray şi le dădu 
camarazilor săi o cârpă. 

În vreme ce regele era legat la ochi şi mergea împiedicat, 
Stryke rămase în urmă şi cercetă pumnalul sacrificial. 


Steaua era legată de mâner cu o împletitură de funie. Îşi 
scoase propriul cuţit, o desprinse şi aruncă pumnalul. 

Steaua era uşor de recunoscut, dar se deosebea de 
celelalte două, care nici ele nu semănau perfect. La lumina 
zilei, căpitanul văzu că e de un albastru-închis, în vreme ce 
prima pe care o găsiseră era galbenă, iar a doua, verde. Şi 
cea de acum era formată dintr-o sferă centrală, din care 
radiau spiţe aşezate aparent întâmplător. Erau patru la 
număr. Prima avea şapte, a doua cinci. Toate trei fuseseră 
create din acelaşi material dur necunoscut. 

— Hai odată, Stryke! strigă Alfray. 

Căpitanul vâri steaua în săculeţul de la centură şi alergă 
să ajungă din urmă ceata. 

Jderii se îndreptară spre tabără în pas grăbit, cât de 
repede se putea cu Tannar după ei, care-i încetinea. Fură 
întâmpinați de Bhose şi Nep. Nici unul dintre cei doi nu 
încercă să-şi ascundă uşurarea. 

— Trebuie să plecăm de aici, şi încă foarte repede, le 
spuse Stryke tuturor. Chiar dacă e zi, nu cred că trolii s-ar 
da în lături să se aventureze după el. 

Mişcă din cap spre Tannar. 

— Aşteaptă, Stryke, interveni Jup. 

— Să aştept? Cum adică, să aştept? 

— Trebuie să-ţi spun ceva despre Coilla şi Haskeer. 

Stryke aruncă o privire în jur. 

— Unde sunt? 

— Nu mi-e uşor, căpitane. 

— Zi-i odată, orice-ar fi! 

— Bine, îţi povestesc pe scurt. Haskeer a luat-o razna, l-a 
lăsat pe Reafdaw fără simţire şi a fugit cu stelele. 

— Ce? 

Stryke parcă fusese izbit cu satârul. 

— Coilla a plecat după el, continuă Jup. Nu i-am mai 
văzut pe nici unul de atunci. 

— A plecat... a plecat unde? 

— Spre nord, din câte ştim. 


— Din câte ştiţi? 

— A trebuit să iau o hotărâre, Stryke. Ori plecam să-i 
căutăm pe Coilla şi pe Haskeer, ori încercam să vă salvăm, 
pe tine şi pe Alfray, din labirintul ăla. Nu le puteam face pe 
amândouă. Am socotit că trebuie să vă salvăm pe voi. 

Stryke începea să priceapă ce se întâmplase. 

— Nu... Nu, ai dreptate. Se întunecă la faţă. Haskeer! 
Nemernic fără minte! 

— Boala aia sau febra, ce-o fi fost, zise Alfray. Din cauza ei 
s-a purtat aiurea zile la rând. 

— N-ar fi trebuit să-l las aici, concluzionă Stryke. Mai 
bine îl luam cu noi, pe el sau stelele. 

— Nu te învinovăţi prea mult, îndrăzni Jup. Nimeni nu 
ştia că o să facă o asemenea prostie. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Felul în care s-a purtat 
când i-am dat voie să se uite la stele... A fost... cam ciudat. 

— N-are rost să ne învinovăţim, spuse Alfray. Mai bine să 
stabilim ce facem în continuare. 

— Mergem după ei, bineînţeles. Vreau să fim gata de 
plecare în două minute. 

— Şi el? întrebă Jup, arătând spre Tannar. 

— Deocamdată, vine cu noi. E garanţia noastră. 

Răcanii strânseră rapid tabăra şi pregătiră caii. Regele fu 
azvârlit pe un cal şi legat cu mâinile de oblâncul şeii. 
Cristalul fu împărţit între membrii cetei, aşa cum se 
întâmplase şi înainte de aventura subpământeană. Alfray 
găsi flamura jderilor şi-o luă cu el. 

În timp ce Stryke mergea în fruntea grupului, cântărea 
mental diverse opţiuni. Nici una nu era îmbucurătoare. 

4 


În mintea lui Haskeer totul era acum clar, evident. Ceaţa 
care-i întunecase mintea se ridicase şi ştia exact ce avea de 
făcut. 

Dând pinteni calului, ajunse într-o vale care ducea mai 
departe, spre nord-est. Cel puţin aşa spera el. La drept 


vorbind, deşi limpede la minte, nu-şi recăpătase judecata în 
întregime, aşa că nu prea ştia în ce direcţie e Cairnbarrow. 
Cu toate astea, porni la drum. 

Duse mâna poate pentru a suta oară la săculeţul de la 
centură, unde ţinea straniile obiecte pe care ceata de 
războinici le numea stele. Mobbs, cărturarul gremlin care le 
povestise jderilor câte ceva despre ele, zicea că sunt, de 
fapt, nişte instrumente. Haskeer prefera să le spună stele. 
Aşa ţinea minte mai uşor. 

Habar n-avea ce erau şi la ce foloseau, după cum nici 
Stryke, nici ceilalţi jderi nu ştiau. Cu toate că nu înţelegea 
rostul stelelor, ceva se întâmplase. Ceva care-l făcea să 
creadă că e legat cumva de ele. 

Îi cântau. 

„Cântau” nu era, poate, cuvântul potrivit, dar nu găsise 
altul mai bun pentru ceea ce auzea în cap. Ar fi putut să-i 
zică şoaptă, îngânare sau ecoul unui instrument muzical 
necunoscut, dar nici atunci n-ar fi nimerit-o. Aşa că rămase 
la cântec. 

Îl auzea şi acum, deşi ţinea comorile ascunse în săculeţ. 
Obiectele, care arătau ca nişte stele pentru cineva proaspăt 
ieşit din găoace, îi şopteau. Limba lor, dacă limbă era, nu 
avea înţeles pentru Haskeer, dar îi prinse tâlcul. Îi spuneau 
că totul va fi bine odată ce le va duce în locul căruia îi 
aparţineau. Se va reface echilibrul. Lucrurile vor fi aşa cum 
au fost înainte ca jderii să ia calea haiduciei. 

Nu trebuia decât să ducă stelele Jennestei. Se aştepta ca 
regina să fie atât de recunoscătoare, încât să ierte rătăcirea 
cetei. Poate chiar s-o răsplătească. Atunci Stryke şi ceilalţi 
jderi o să aprecieze ce-a făcut el şi o să-i fie recunoscători. 

Părăsind valea, ajunse la o urmă. Părea să ducă pe 
drumul său, aşa că se luă după ea. Urma avansa peo 
ridicătură şi el îşi îndemnă armăsarul care avea deja spume 
la gură să urce spre vârf. 

Când ajunse acolo, văzu un grup de călăreţi venind din 
sens opus. Patru oameni. 


Purtau toţi îmbrăcăminte neagră şi erau bine înarmaţi. 
Unul avea părul acela dezgustător pe faţă pe care rasa lor îl 
numea barbă. 

Haskeer era prea aproape ca să nu fie văzut sau ca să se 
întoarcă fără să fie prins. Dar în starea în care se afla nu-i 
păsa dacă-l zăreau. Destul de rău că erau oameni, şi mai 
rău că-i stăteau în cale. N-avea de gând să se arate 
îngăduitor cu nimic care ar fi putut să-l întârzie. 

Oamenii înlemniră când dădură peste un orc singuratic în 
mijlocul pustietăţii. În timp ce galopau spre el, cercetară 
suspicioşi împrejurimile, după alte urme de orci. Haskeer o 
ţinu pe potecă şi nu slăbi ritmul. Nu se opri decât atunci 
când îl blocară cu caii aşezaţi în semicerc, la distanţă de o 
sabie de el. 

Îi studiară trăsăturile înăsprite de vreme, colţuroase, 
tatuajele în formă de semilună de pe obraji, colții de pisică 
sălbatică înşiraţi la gât. Haskeer îi fixă cu aceeaşi privire 
cruntă. Bărbosul era şeful oamenilor. 

— E unul de-ai lor, fără îndoială, zise el. Camarazii lui 
încuviinţară în tăcere. 

— Urâtă creatură, nu-i aşa? îşi dădu cu părerea unul 
chelbos. 

Râseră toţi trei. 

Haskeer îi auzi printre şoaptele ademenitoare ale 
stelelor. Era limpede că-l îndemnau să se grăbească. 

— Mai sunt şi alţii din ceată pe-aici, orcule? îl întrebă 
bărbosul. 

— Numai eu. Mişcaţi-vă. Stârni alte hohote de râs. 

Celălalt om ras se vâri şi el în vorbă: 

— Ba tu o să te mişti, înapoi la stăpânul nostru. Mort sau 
viu. 

— Nu prea cred. 

Călărețul bărbos se aplecă spre Haskeer. 

— Vouă, suboamenilor, vă merge mintea mai încet ca 
melcul. Încearcă să pricepi asta, tâmpitule: vii cu noi, 
şezând în şa ori culcat pe ea. 


— Daţi-vă la o parte. Mă grăbesc. 

Şeful îi aruncă o privire cumplită. 

— Nu-ţi mai spun o dată. 

Duse mâna la sabie. 

— Calul tău e mai bun decât al meu, hotărî Haskeer. O să 
ţi-l iau. 

De data asta, oamenii făcură o pauză înainte de a izbucni 
în râs. Hohotele parcă nu mai răsunau atât de sigure. 

Haskeer trase uşor de hăţurile calului său şi-l răsuci 
puţin. Îşi scoase picioarele din scara şeii. Un val de căldură i 
se răspândi în tot trupul din stomac. Recunoscu semnele 
crizei inevitabile şi le întâmpină ca pe nişte prieteni vechi. 

Bărbosul îl săgetă din ochi. 

— O să-ţi tai limba, monstrule. 

Vru să-şi scoată sabia. 

Haskeer sări pe el. Îl izbi în piept fără milă. Înlănţuiţi, cei 
doi alunecară şi căzură de pe cal pe partea cealaltă. 
Haskeer se nimeri deasupra. Lovindu-se mai tare de 
pământ, omul îşi pierdu cunoştinţa. Orcul îl lovi cu pumnii 
până când îi transformă obrajii într-un terci însângerat. 

Ceilalţi călăreţi urlau. Unul descălecă şi se repezi la el cu 
sabia trasă. Haskeer se lăsă pe-o parte de pe victima 
leşinată şi sări în picioare exact când omul îşi lansă atacul. 
Se dădu repede înapoi ca să evite lama necruțătoare. Îşi 
scoase şi el spada şi începu să riposteze. 

În timp ce ei se duelau, ceilalţi călăreţi îl atacară şi ei. 
Haskeer căută să se ferească de lovituri şi de caii care se 
clătinau spre el. Se concentra spre pericolul cel mai 
apropiat. Plonjă şi-l asaltă pe om cu o serie de lovituri 
înverşunate. În curând, adversarul trecu la apărare şi-şi 
concentră eforturile ca să reziste asaltului. 

Peste câteva secunde, Haskeer făcu o manevră 
înşelătoare, evită o lovitură laterală neinspirată şi izbi cu 
lama braţul adversarului. Membrul tăiat căzu la pământ cu 
sabia între degete. Din ciot năvăli sângele, iar omul scoase 


un țipăt ascuţit şi căzu cu capul înainte sub copitele unui cal 
care se ridica pe picioarele din spate. 

În timp ce călăreţul se străduia să-şi scoată calul din 
învălmăşeală, orcul îl atacă pe celălalt. Nu stătu pe gânduri. 
Apucă hăţurile şi le trase cu toată puterea, ca şi cum ar fi 
tras de funia unui clopot ca să anunţe o invazie. Călărețul fu 
zvârlit din şa. Haskeer îi trase un picior în cap şi urcă pe 
spinarea animalului. Îl potoli şi se întoarse către ultimul 
adversar. 

Omul în veşminte negre înfipse călcâiele în coastele 
calului şi-i veni orcului în întâmpinare. Haskeer trecu la 
atac cu sabia şuierând. Cei doi îşi izbiră lamele sălbatic, 
tăind, împungând, încercând să ajungă la carne, nevoiţi să- 
şi stăpânească armăsarii agitaţi în acelaşi timp. 

În cele din urmă, Haskeer se dovedi mai vânjos. Atacul 
său dezlănţuit întâmpina din ce în ce mai puţină rezistenţă. 
Începu să evite garda adversarului. Îi zgârie braţul, 
făcându-l să ţipe de durere. Nu-l slăbi, atacă mai energic, în 
pase de neoprit, lovind ca un apucat. Omul nu se mai putu 
apăra. Lama bine plasată îi pătrunse adânc în piept. Se 
rostogoli de pe cal. 

Haskeer îşi stăvili armăsarul şi cercetă cadavrele. Nu 
simţi nici o bucurie că înlăturase pericolul; mai degrabă se 
enervă că pierduse timpul, îşi şterse spada învingătoare de 
mânecă şi-o vâri în teacă. Încă o dată, duse mâna involuntar 
la săculeţul de la centură. 

Se uită în jur, gândindu-se pe unde s-o ia, când surprinse 
mişcare cu colţul ochiului. Dinspre vest galopa spre el un alt 
grup de oameni călare, tot în straie negre. Vreo treizeci sau 
patruzeci. 

Chiar şi în starea aceea de luptător furibund îşi dădu 
seama că nu poate face faţă singur atâtor duşmani. 
Îndemnă calul şi galopă înainte. 

Stelele îi scăldară mintea cu susurul lor. 

La jumătate de kilometru distanţă, un alt grup de oameni 
urmăreau silueta care traversa câmpia călare, însoţită de 


camarazii lor. 

În fruntea lor se afla un bărbat semeţ, zvelt, îmbrăcat, ca 
şi tovarăşii săi, în negru de sus până jos. Spre deosebire de 
ei, purta o pălărie înaltă, rotundă şi, desigur, neagră. 
Veşmântul era semnul autorităţii sale, deşi nici unul dintre 
cei prezenţi nu i-ar fi pus-o la îndoială, fie că îl purta, fie că 
nu. 

Despre faţa lui se putea spune cel mai bine că sugera 
hotărâre şi că nu ştia ce înseamnă să zâmbească. Mustaţa 
gri împodobea bărbia ascuţită, gura era o linie subţire 
palidă, iar ochii sclipeau negri şi ameninţători. 

Ca de obicei, Kimball Hobrow avea o stare de spirit care 
prevestea apocalipsa. 

— De ce m-ai părăsit, Doamne? exclamă el către cer, plin 
de patos. De ce laşi scursorile păgâne şi sălbatice 
nepedepsite după ce l-au sfidat pe slujitorul Tău? 

Se întoarse către adepţii lui, paznicii, aşa cum era numită 
această elită, şi-i mustră aspru: 

— Nu sunteţi în stare nici să-i doborâţi pe monştrii 
păgâni! Aţi primit binecuvântarea Creatorului prin mine, 
discipolul Său pe pământ, şi tot aţi dat greş! 

Laşi, paznicii îi evitară privirea. 

— Pot lua înapoi ceea ce am dat în numele Lui, slăvit fie 
EI! ameninţă Hobrow. Daţi înapoi ceea ce este, de drept, al 
Domnului şi al meu! Mergeţi şi zdrobiţi-i pe depravaţii aceia 
de sub-oameni! Să simtă mânia Domnului! 

Adepții se repeziră la cai. 

Jos, pe câmpie, orcul renegat şi oamenii porniţi în urma 
lui aproape că nu se mai vedeau. 

Hobrow se lăsă în genunchi: 

— Doamne, de ce m-ai blestemat, înconjurându-mă de 
asemenea proşti? se jelui el. 


Mersadion, numit nu de mult comandant al armatei 
Jennestei, se apropie de o uşă masivă de stejar din subsolul 
adânc al palatului din Cairnbarrow. Gărzile imperiale orce 


stăteau de o parte şi de alta a uşii, înţepenite în poziţie de 
drepţi. Le salută cu o scurtă înclinare a capului. 

Cugetând la soarta predecesorului său şi la faptul că el, 
Mersadion, era mai tânăr, generalul orc făcu un efort de 
voinţă ca să-şi controleze tremurul când ciocăni. Se consolă 
cumva cu gândul că toţi treceau prin aceeaşi stare când 
erau chemaţi la ea. 

Auzi un răspuns slab prin uşa solidă. Sună melodios şi 
neîndoielnic feminin. Mersadion intră. 

Camera era din piatră, cu tavan înalt şi boltit. Nu avea 
ferestre. Pereţii erau decoraţi cu draperii şi tapiserii. 
Câteva descriau scene şi obiceiuri la care Mersadion 
prefera să nu se gândească prea mult. Într-un capăt se afla 
un mic altar, iar în faţa lui o lespede de marmură în formă 
de sicriu. Nici la ele şi la scopul lor n-ar fi vrut Mersadion să 
mediteze prea mult. 

Jennesta stătea la o masă mare. Lumânările împrăştiate 
pe ea erau singura sursă de lumină din cameră. 
Semiintunericul dădea un plus de stranietate înfăţişării ei 
bizare. Semăna cu o stafie. 

Fiind pe jumătate nyaddă şi pe jumătate om, pielea 
reginei scânteia verde-argintiu, ca şi cum i-ar fi crescut 
solzi mici. Părul de abanos, lucind de parcă era ud, îi 
încadra faţa puţin prea netedă şi prea lată. Avea o bărbie 
foarte ascuţită, nas acvilin şi gură mare, iar ochii oblici, 
uimitori, cu gene extraordinar de lungi, erau impenetrabili. 

Era frumoasă - un fel de frumuseţe despre care nu ştiai 
că există până n-o vedeai pe Jennesta. 

Mersadion rămase înţepenit lângă uşă, neîndrăznind să 
vorbească. Regina era preocupată, aplecată asupra unor 
tomuri antice şi hărţi îngălbenite. O carte masivă, cu clape 
metalice, stătea deschisă lângă ea. Generalul observă, ca şi 
altă dată, că avea degete neobişnuit de lungi, care păreau şi 
mai lungi din cauza unghiilor. Fără să ridice ochii, Jennesta 
rosti: 

— Relaxează-te. 


Nimeni nu se putea relaxa în prezenţa ei. Lui Mersadion 
îi mai veni inima la loc, dar ştia că nu e indicat să se 
liniştească prea mult. 

Tăcerea se prelungi stânjenitor cât regina îşi continuă 
studiul. Generalul se aplecă uşor în faţă ca să arunce o 
privire în carte. Ea observă şi ridică imediat ochii. Spre 
mirarea lui, în loc să se înfurie, îi zâmbi îngăduitoare. Asta îl 
făcu şi mai precaut. 

— Eşti curios, generale, spuse Jennesta. 

Nu era o întrebare. 

— Doamnă, rosti el şovâitor, atent la orice reacţie 
imprevizibilă. 

— Aşa cum tu ai diferite arme în arsenal, le am şi eu pe 
ale mele. Asta e una dintre ele. 

Mersadion cuprinse cu privirea dezordinea de pe masă. 

— Maiestate? 

— "Te asigur că nu taie, nu străpunge şi nu biciuieşte, dar 
e la fel de ascuţită ca spada. 

Regina îi observă expresia goală şi adăugă iute, gata să-şi 
piardă răbdarea: 

— Ce-i pe boltă e şi dedesubt, Mersadion. Influenţa 
corpurilor cereşti asupra evenimentelor zilnice din viaţa 
noastră. 

Generalul se lămuri. 

— Aha, astrele. 

— Astrele, confirmă ea. Adică Soarele, Luna şi alte lumi 
aflate în legătură cu a noastră. 

Mersadion nu pricepu nimic, dar, cum nu era înţelept s-o 
recunoască, tăcu şi speră că are o figură suficient de 
atentă. 

— Acestea, spuse Jennesta, bătând uşor pe hărţi, sunt 
uneltele care ne vor ajuta să-i găsim pe jderi. 

— Cum adică, doamna mea? 

— Nu-i uşor de explicat... minţilor modeste. Insulta îi 
aduse generalului un dram de uşurare. Se potrivea cu stilul 
reginei. 


— Poziționarea sferelor cereşti hotărăşte şi firea, şi 
soarta, explică ea. Firea se modelează în clipa naşterii, 
după stelele aflate atunci pe cer. Roţile cosmice se învârtesc 
încet şi foarte fin. Întinse mâna după un pergament. Am 
cerut să se caute cele înregistrate la naşterea 
conducătorilor jderi. Gradele inferioare n-au nici o 
importanţă, desigur. Acum cunosc semnele naşterii celor 
cinci ofiţeri, deci lucruri esenţiale despre firea lor. 

— Semnele naşterii, Maiestate? 

Jennesta oftă, iar generalul se temu să nu fi mers prea 
departe. 

— Știi ce sunt semnele naşterii, Mersadion, chiar dacă n- 
ai mai auzit că se numesc aşa. Sau ai de gând să-mi spui că 
n-ai auzit de Viperă, Capră de Mare şi Arcaş? 

— Nu. Sigur că nu. Sunt semnele Soarelui. 

— Cum ar zice gloata. Dar, în esenţa ei, această ştiinţă 
este mai profundă decât prostiile scoase pe gură de 
ghicitori pe la piaţă. Ei o pervertesc. 

Generalul încuviinţă tăcut, zicându-şi că e mai înţelept să- 
şi ţină gura. 

— Semnele... Soarelui de la naşterea ofiţerilor jderi ne 
desluşesc personalitatea lor, continuă regina, şi felul în care 
ar putea acţiona în anumite situaţii. Propti colţurile 
pergamentului cu două sfeşnice. Fii atent, generale! Poate 
că o să înveţi ceva. 

— Doamnă. 

— Sergentul Haskeer e condus de semnul încornoratului. 
Asta îl face îndărătnic, nesupus, aprig, în situaţii extreme 
fiind înclinat spre sălbăticie. Sergentul pitic, Jup, e un 
Trubadur. Războinicul cu suflet. Găseşte elemente mitice în 
orice întâmplare. Dar e înzestrat şi cu simţ practic. 
Caporalul Alfray e condus de Peştele Lucios. Asta înseamnă 
că e un visător. Are tendinţa să trăiască în trecut şi probabil 
e tradiţionalist. Ar putea avea puteri vindecătoare. Femela 
de orc, caporalul Coilla, e Vasilisc. Rea de gură, 


încăpăţânată, face acte de vitejie nesăbuite. Dar e un 
camarad de nădejde. 

Jennesta făcu o pauză suficientă ca Mersadion să 
îndrăznească o întrebare: 

— Şi căpitanul lor, Maiestate? Stryke? 

— Într-un fel, e cel mai interesant din banda aia de 
lepădături. Un Scarabeu. Scarabeul stăpâneşte divinul, 
revelaţia lucrurilor ascunse, schimbarea şi misticul. Are 
însuşiri de războinic. 

Jennesta mută sfeşnicele şi lăsă pergamentul să se 
ruleze. 

— Desigur, acestea sunt nişte portrete abia schiţate, toţi 
sunt oţeliţi, întăriţi sau vlăguiţi, în funcţie de mai multe 
aspecte. 

— Aţi menţionat evenimente viitoare, Înălţimea Voastră. 

— Căile viitorului nostru sunt deja însemnate. Fiecare 
acţiune presupune o reacţie, care şi ea e predestinată. 

— Aşadar, totul e scris dinainte? 

— Nu, nu totul. Zeii ne-au pus la dispoziţie neprevăzutul 
voinţei. Deşi aş vrea să nu se întâmple aşa de fiecare dată, 
adăugă regina, sumbru. 

Încurajat de aparenta ei sinceritate, Mersadion o întrebă: 

— Ce anume spun cărţile despre viitorul nostru, doamnă? 

— Nu suficiente. Ca să ştiu mai multe, aş avea nevoie de 
clipa şi locul exact al naşterii lor, ca să desenez hărţi mai 
precise. Însă amănuntele acestea nu sunt înregistrate în 
cazul orcilor de rând. 

Mersadion îşi înăbuşi reacţia la noua jignire aruncată, 
chipurile, la întâmplare. 

— Arta ghicitului, spuse Jennesta, e precisă numai dacă 
te concentrezi pe timp. 

Generalul păru nedumerit. 

— Nu te mai obosi să înţelegi. Nu ştiu cum se va încheia 
povestea asta. Adică nu ştiu sigur. Dar, în ce-i priveşte pe 
jderi, nu văd să se oprească scurgerea de sânge, focul, 


moartea şi războiul. Drumul lor e plin de primejdii. 
Indiferent ce urmăresc, nu prea au şanse de reuşită. 

— Ne vor ajuta acestea să-i găsim, Maiestate? 

— Poate. Jennesta închise cartea trântind-o. Fire de praf 
dansară în licărirea lumânărilor. Acum hai să vorbim despre 
problemele prezentului. Ai primit vreo veste de la vânătorii 
de recompense? 

— Încă nu, Maiestate. 

— Cred că mi-am făcut speranţe prea mari. Sper că ai 
veşti mai bune despre diviziile care am ordonat să fie 
pregătite pentru acţiunea de mâine. 

— Trei mii de ostaşi de infanterie uşoară, înarmaţi şi 
aprovizionaţi cu toate cele necesare, doamnă. Aşteaptă 
ordinul dumneavoastră. 

— Adună-i în zori. Măcar pot să mă bucur că voi face să 
curgă sânge de Uni. 

— Am înţeles, Maiestate. 

— Bine. Eşti liber. 

Mersadion făcu o plecăciune, apoi plecă. Pe măsură ce se 
îndepărta de încăperea reginei, începu să respire normal. 
În scurtul timp de când servea ca general în oastea 
Jennestei, îndurase multe jigniri şi umilinţe din partea ei. 
De câteva ori se temuse pentru viaţa lui. Dar niciodată nu 
se simţise mai uşurat ca acum, după ce supravieţuise 
experienţei de a face faţă unei Jenneste îngăduitoare. 

5 


Stryke îi scoase pe jderi din Scratch cât putu de repede. 
Îi duse către nord, zicându-şi că Haskeer pornise, probabil, 
spre Cairnbarrow. 

Pe la mijlocul dimineţii încetiniră, căci lăsaseră o distanţă 
sigură între ei şi trolii care ar fi pornit în urmărirea lor, deşi 
căpitanul credea că era puţin probabil să-i vâneze pe timp 
de zi. 

Tannar nu le dădu nici o mână de ajutor. Nu făcea decât 
să înjure întruna. 


Restul zilei, jderii îşi continuară drumul în ritm mai uşor. 
Se uitau tot timpul după urmele lui Haskeer şi ale Coillei, 
trimițând cercetaşi în faţă şi pe flancuri. Umbrele prelungi 
aduse de înserare le făcură sarcina imposibilă, iar grupul fu 
cuprins de deznădejde. 

Trecuse mai mult de un ceas de tăcere apăsătoare când 
Alfray se întoarse în şa şi spuse: 

— E zadarnic, Stryke. Nu facem decât să bâjbâim. Ne 
trebuie un plan. 

— Şi odihnă, adăugă Jup. Nici unul dintre noi n-a mai 
dormit de două zile. 

— Dar avem un plan, replică Stryke morocănos. Îi căutăm 
pe Coilla şi pe Haskeer. Nu-i timp de odihnă. 

Jup şi Alfray schimbară priviri sumbre. 

— Nu-ţi stă în fire să acţionezi fără un plan, căpitane, 
spuse Alfray. În clipe de disperare, strategia e mai necesară 
ca niciodată. Chiar tu ai spus asta, şi nu o dată. 

— Apoi, mai e şi el, le aminti Jup, arătând cu degetul spre 
Tannar, care călărea în spatele coloanei, flancat de doi 
răcani. Era legat şi la mâini, şi la ochi. 

Alfray încuviinţă. 

— Da, ce-o să facem, o să-l târâm pe balaurul ăsta după 
noi peste tot? 

Stryke se uită şi el în spate şi oftă resemnat. 

— Bine, o să ne întindem tabăra când dăm peste primul 
loc potrivit. Dar nu ne oprim prea mult. 

Jup studie terenul. 

— De ce nu aici? 

Stryke cercetă şi el împrejurimile. 

— E bine şi aici. Arătă spre un povârniş, un loc în care 
pământul formase un dâmb uşor de apărat. Acolo. Vreau 
două santinele. Zi-le răcanilor să nu facă hărmălaie. Şi nici 
foc. 

Jup transmise ordinul lui Stryke, dar nu şi răceala din 
glasul său. 


Ceata descălecă. Înjurând şi blestemând, regele trol fu 
coborât de pe cal şi legat de un copac din apropiere, ale 
cărui frunze prinseseră deja culori tomnatice, cu câteva luni 
prea devreme. Gărzile se risipiră, dar nu se îndepărtară 
prea mult. Stryke, Alfray şi Jup rămaseră împreună, iar 
restul grupului se adună în jurul lor. Se aşezară toţi când le 
făcu semn comandantul, mulţi întinzându-se vlăguiţi pe 
iarba neprimitoare. 

Alfray nu pierdu vremea şi trecu imediat la atac: 

— Ce dracu' ne facem, Stryke? 

— Ce altceva decât ceea ce facem oricum? Nu ştim decât 
că Haskeer a pornit spre nord. E posibil să se îndrepte spre 
Cairnbarrow. 

— Dacă-şi închipuie că Jennesta o să se arate miloasă, 
înseamnă că e nebun de-a binelea, spuse Jup. 

— Asta o ştim deja, replică Alfray. Dar să fi pornit spre 
nord... Eu zic că-i prea dus cu pluta ca să fie atât de 
previzibil. Nu ne putem baza pe asta. Poate se învârte în 
cerc pe-aici, pe undeva. 

— Când o să-l găsim, promise Stryke, dacă o să-l găsim, 
n-o să ştiu dacă să-l omor sau nu pe ticălosul ăsta. 

— Un orc dement ne-a întors pe toţi de unde am plecat, 
remarcă Alfray posac. 

— Mai e şi Coilla. Văd că nu apare şi asta nu-i de bine. 

— "Tot te mai simţi vinovat, zise Jup. Nu poţi să ai grijă... 

— Bineînţeles că mă simt! izbucni Stryke. De-asta sunt 
căpitan, să fiu răspunzător, să cumpănesc posibilităţile, să 
prevăd lucrurile. 

Jup pocni din degete. 

— Să prevezi lucrurile. Să ghiceşti viitorul, căpitane. N- 
am mai încercat de mult. Poate merită să fac o încercare 
acum, ce zici? 

Stryke scutură din umeri. 

— De ce nu? N-avem nimic de pierdut. 

— Nu promit nimic, luaţi aminte. Ştii cât de slabă a fost 
energia peste tot pe unde am trecut. 


— Fă tot ce poţi. 

Piticul se depărtă de grup, găsi un loc cu iarbă mai multă 
şi se aşeză cu picioarele încrucişate. Lăsă capul în jos, îşi 
lipi palmele de pământ şi închise ochii. Ceilalţi jderi îl 
ignorară. Stryke şi Alfray discutară mai departe despre ce 
opţiuni aveau. 

Peste câteva minute, Jup se întoarse. După expresia lui 
neutră, nu-şi dădură seama dacă avea să le spună ceva 
demn de auzit. 

— Ei? întrebă Stryke. 

— Şi bune, şi rele. Puterea scade, fără îndoială. Dar tot 
am prins ceva. Un semnal foarte slab, cred că e al lui 
Haskeer. Şi am simţit încă unul, mult mai puternic, o 
prezenţă feminină, poate Coilla. La nord de aici. Semnalul 
ei era mai puternic decât al lui. 

— Poate că nu sunt împreună. La asta nu ne-am gândit. 

Jup se întunecă la faţă. 

— Dar dacă nu-i un semn bun? Distanţa schimbătoare nu 
e singurul motiv pentru care un semnal e mai puternic. Şi 
altele îl afectează. 

— Ce anume? 

— Sentimentele intense. 

— Vrei să zici că de-asta se simte mai tare semnalul 
Coillei? Pentru că are sentimente mai intense? 

— E o posibilitate, căpitane. 

— Ce fel de sentimente? Bune sau rele? [i-ai dat seama? 
— Amestecate, zic eu. Dar, ţinând cont de ceea ce face, 
nu cred că sunt prea bune, nu? Dacă liniile energetice n-ar 

fi atât de încâlcite, aş fi mai sigur pe mine. 

— Ticăloşii de oameni, fură sângele magic al pământului, 
bolborosi Alfray. 

— Asta confirmă ce-am crezut noi, trase concluzia Stryke. 
Nu-mi schimbă hotărârea de a merge mai departe spre 
nord. 

Căpitanul cugetă o vreme, apoi se adresă răcanilor: 


— Suntem toţi vârâţi în povestea asta. Eu susţin să 
mergem spre nord şi să ne căutăm tovarăşii. Are cineva o 
idee mai bună? Vorbesc serios. Sunt numai ochi şi urechi. 

În afară de foieli şi chipuri lipsite de expresie, nu primi 
nici un răspuns. 

— Bine, spuse Stryke. Înseamnă că sunteţi de acord cu 
mine. Ne odihnim puţin înainte de a pleca. De acum înainte, 
prioritatea noastră e să ne găsim camarazii şi stelele. 

— Atunci nu veţi găsi altceva decât moartea! 

Toţi ochii se îndreptară spre Tannar, de care, luându-se 
cu vorba, uitaseră. 

— Mi se pare că-ţi vorbeşte gura fără minte, îi răspunse 
Jup. 

— E o profeție, îl asigură regele trol. 

— Bazată pe ce? vru să ştie Alfray. 

— Pe cunoştinţele mele despre obiectele pe care le numiţi 
stele şi e limpede că ştiu mai multe decât voi. 

Stryke se duse la copacul de care era legat trolul şi se 
ghemui lângă el. Se însera, aşa că îi scoase apărătoarea de 
pe ochi. 

— S-auzim ce ştii, îl îndemnă el pe Tannar. 

— Nu spun nimic dacă nu mă dezlegaţi, ceru trolul, cu 
aroganţa lui de rege. Mă dor membrele. Nu sunt obişnuit să 
fiu tratat aşa. 

— Normal că nu eşti. Dar poate că ajungem la o 
înţelegere. 

— Ai grijă, Stryke, îl avertiză Alfray pe căpitan. 

— Dacă nu suntem în stare să înfruntăm o cârtiţă din 
tuneluri, neînarmată, atunci nu ne merităm numele de 
războinici. Îşi scoase cuțitul să taie legăturile, apoi se opri. 
Ştie cineva ceva despre magia trolilor? 

Ştia Jup. 

— E de două feluri. Una, văzul pe întuneric. Cu cât e mai 
deasă bezna, cu atât văd mai bine. Cealaltă ţine de vânarea 
hranei. Şobolani, mucegaiuri, ce-or mânca ei. Nu cred că e 


periculoasă. Dacă nu încearcă să ne omoare cu răsuflarea 
lui. 

Ceilalţi râseră uşor. 

— Aşa mi-am zis şi eu, spuse Stryke şi tăie funia. 

Tannar îşi masă încheieturile păroase şi aruncă priviri 
crunte spre paznicii lui. 

— Mă arde setea. Daţi-mi apă. 

— Vreau asta, vreau aia, îl zeflemisi Jup, aruncându-i un 
bidon. 

Regele trol îl goli pe jumătate şi l-ar fi terminat dacă nui 
l-ar fi smuls Stryke. Tannar tuşi, scuipând apă. 

— Aşadar, ce ştii? îl întrebă. 

— Rasa mea are poveşti şi legende despre aceste obiecte. 
Se pare că voi nu aveţi nici una. Poate pentru că orcii sunt 
printre puţinele rase străvechi fără puteri magice. Nu ştiu. 

— Ce spun legendele? 

— Că aceste... stele sunt foarte vechi, că le-au creat zeii 
din haos, odată cu Maras-Dantia. 

— Există vreo dovadă? se întrebă Alfray. 

— Cât sunteţi de socotiți! Cum să existe dovezi? Aici e 
vorba despre credinţă. 

— Continuă, îl îndemnă Stryke. Altceva? 

— Mulţi membri ai raselor străvechi au murit şi au ucis 
pentru puterile pe care le reprezintă stelele, aşa cum faceţi 
voi acum. Asta a fost tare de mult. În ultima vreme, 
locuitorii Maras-Dantiei le-au uitat. Însă ele fac parte din 
istoria secretă a acestui tărâm, trăiesc prin poveştile care 
supraviețuiesc în rândul sectelor şi ordinelor secrete. 

— Deci sunt numai basme şi scorneli. 

— Sigur credeţi altceva despre stele, altfel n-aţi risca atât 
ca să le găsiţi. 

— Le căutăm pentru că sunt importante pentru alţii, care 
domnesc peste noi. Asta le face deosebit de utile în situaţia 
noastră. 

— Dar sunt mult mai valoroase decât simple obiecte de 
negoţ. A le privi cu atâta desconsideraţie înseamnă a te juca 


cu focul cu ochii închişi. 

— Noi nu ştim nimic despre puterile lor, decât că 
influenţează credinţa altora. 

— Din discuţia voastră, am înţeles că v-au schimbat 
vieţile, replică Tannar. Asta nu înseamnă putere? 

— Ai pomenit de o istorie secretă, interveni Alfray. Ce-ai 
vrut să spui cu asta? 

— Se povesteşte că, în zorii vremurilor, obiectele pe care 
le numiţi stele i-au influenţat pe mulţi locuitori din Maras- 
Dantia. Se zice că au inspirat făurirea arcului de aur solid al 
azazreilor, poemele sublime ale lui Elphame, legendara 
Carte a Umbrelor, harpa celestă a lui Kimmen-Ber şi multe 
altele. De acestea aţi auzit, fără îndoială... 

— Da, până şi noi am auzit de ele, i-o întoarse Stryke 
ţâfnos. Deşi e adevărat că nu ne pricepem la poezie, cărţi şi 
muzică nobilă. Meseria noastră e una mai... practică. 

— Cum au reuşit stelele să dea naştere unor asemenea 
lucruri? insistă Alfray. 

— Prin revelații, prin viziuni, prin vise profetice, răspunse 
Tannar. Dezvăluind un bob din misterul lor celor care au 
avut cunoştinţele necesare să-l descopere. 

Cât Alfray şi Jup meditară la vorbele trolului, Jup veni şi 
el cu o întrebare: 

— Nimeni n-a fost în stare să ne spună ce sunt stelele, ce 
fac şi la ce folosesc. Tu eşti? 

— Sunt cărarea spre zei. 

— O expresie frumoasă. Ce înseamnă? 

— Planurile zeilor depăşesc puterea de înţelegere a 
muritorilor. 

— Încă un fel de-a zice că habar n-ai. 

— Cum aţi ajuns să aveţi o stea în Scratch? se interesă 
Stryke. 

— Am moştenit-o de la unul dintre înaintaşii mei, 
Rasatenan, care a câştigat-o pentru rasa mea cu multă 
vreme în urmă. 

— N-am auzit de el, comentă Jup neinteresat. 


Tannar le aruncă priviri încruntate. 

— A fost un mare erou al trolilor. Poeţii încă mai cântă 
aventurile sale. Versurile lor spun cum a prins o săgeată în 
zbor, cum a doborât cincizeci de duşmani cu o singură 
mână şi... 

— Te-ai descurca foarte bine la o întrecere de laude între 
orci, îl luă Jup peste picior. 

—... şi cum a luat steaua de la un trib de pitici, după ce i-a 
înfrânt în luptă, îşi încheie Tannar fraza sentenţios. 

Jup se roşi la faţă. 

— Greu de crezut, contră el, rănit în demnitate. 

— Indiferent cum ai obținut-o, interveni Stryke, vorbeşte 
mai pe înţeles, Tannar, ce tot încerci să spui? 

— Că stelele aduc numai nenorocire şi moarte, dacă nu 
ajung pe mâini bune. 

— Cu alte cuvinte, dacă nu servesc la sacrificii. 

— Şi voi ucideţi! 

— În război. Şi ridicăm sabia împotriva altor luptători, nu 
a celor nevinovaţi. 

— Sacrificiile aduc prosperitate rasei mele. Zeilor le plac 
şi ne apără. 

— Până acum, îi aminti Alfray. 

Regele nu încercă să-şi ascundă nemulţumirea provocată 
de înţepătură. 

— Iar mâinile voastre nu sunt mânjite de sângele 
sacrificiilor, nu? 

— Niciodată de al fiinţelor superioare, Tannar. Noi 
aducem zeilor sacrificii prin luptă. Le oferim ca ofrande 
spiritele celor pe care-i omorâm. 

— Dacă aţi găsit mai multe stele într-un timp scurt, poate 
că zeii vă ajută şi pe voi, cine ştie? Sau poate că, pur şi 
simplu, îşi râd de voi. 

— Poate, îngădui Stryke. Dar de ce ne spui toate astea? 

— Ca să înţelegeţi cât de important e artefactul pentru 
rasa mea. Înapoiaţi-l şi eliberaţi-mă. 


— De ce să te ajutăm să înmulţeşti numărul crimelor? 
Las-o baltă, Tannar. 

— Vă cer să mi-l înapoiaţi! 

— Du-te naibii cu cererea ta. Nu ne-am pus viaţa în joc, în 
gaura aia pe care o numiţi ţară, numai ca să-ţi dăm steaua 
înapoi. Avem nevoie de ea. 

Trolul adoptă altă strategie: 

— Atunci ce ziceţi de un târg? 

— Ce aveţi voi să ne oferiţi şi să ne şi intereseze? 

— Încă o stea? 

Stryke, Jup şi Alfray schimbară priviri sceptice. 

— Vrei să credem că ai un asemenea lucru? îl întrebă 
căpitanul. 

— N-am zis asta. Dar ştiu unde ar putea fi găsită. 

— Unde? 

— Vă costă să aflaţi. 

— Vrei steaua înapoi şi să fii eliberat. 

— Bineînţeles. 

— Şi cum crezi că trebuie să funcţioneze târgul ăsta? 

— Eu vă spun locul şi voi mă lăsaţi să plec. 

Stryke stătu puţin pe gânduri. 

— S-a făcut. 

Jup şi Alfray vrură să protesteze. Căpitanul le făcu semn 
să tacă. 

— Am auzit că un anume armurier centaur, Keppatawn 
pe nume, are o stea, vorbi Tannar, păzită de clanul lui în 
Pădurea Drogan. 

— De ce n-aţi încercat s-o luaţi şi voi, trolii? 

— Noi nu avem ambiția nebună să le colecţionăm. Ne 
mulţumim cu una. 

— Cum a ajuns steaua la Keppatawn? 

— Nu ştiu. Ce importanţă are? 

— Drogan e o fortăreață de centauri, interveni Jup, şi ei 
se supără dacă le încalci teritoriul. 

— Asta nu e treaba mea, anunţă regele trufaş. Acum daţi- 
mi steaua şi eliberaţi-mă. 


Stryke scutură din cap. 

— Steaua o păstrăm. Şi nici ţie nu-ţi dăm drumul încă. 

Regele se înfurie. 

— Ce-ai zis? Mi-am respectat partea din înţelegere! Aţi 
fost de acord! 

— Nu. Aşa ţi s-a părut. Vii cu noi, măcar până ne 
convingem că spui adevărul. 

— Voi vă îndoiţi de cuvântul meu? Străini împuţiţi, 
mercenarilor... lepădăturilor! Voi puneţi cuvântul meu la 
îndoială? 

— Cam aşa ceva... Nu-i prea cinstită viaţa asta, nu? 

Tannar începu să bolborosească incoerent. 

— Ai zis ce-ai avut de zis. Stryke făcu semn unui răcan. 
Nep, leagă-l din nou de copac. 

Ostaşul îl apucă pe rege de braţ şi se îndepărtă cu el. 
Tannar începu să urle că a fost înşelat, că e nedemn ca el să 
fie ţinut prizonier, că nu acceptă să fie atins de un oarecare. 
Aruncă blesteme grele asupra şefilor cetei. Stryke se 
întoarse cu spatele la el şi reveni la discuţia cu jderii. 

Răcanii începură brusc să ţipe şi să arunce sudălmi. 
Tannar răcni: 

— Nu! 

Stryke se răsuci imediat. 

Trolul şi Nep stăteau cu faţa la el, la câţiva metri. Tannar 
îl ţinea pe orc de gât şi-l ameninţa cu cuțitul la gât. 

— Rahat! strigă Jup. Nu l-a percheziţionat nimeni. 

— Nu! repetă trolul. Nu mă supun unei asemenea 
profanări! Sunt rege! 

Nep stătea ţeapăn, pământiu la faţă, cu ochii căscaţi. 

— Îmi pare rău, căpitane, rosti el. 

— Potoleşte-te, Tannar, strigă Stryke, şi nimeni nu va fi 
rănit. 

Trolul îl strânse mai tare de gât pe răcan şi-i apăsă cuțitul 
pe jugulară. 

— Nici prin cap nu-mi trece să mă potolesc! Îmi iau 
steaua şi-mi redau libertatea. 


— Dă-i drumul lui Nep. La ce-ţi foloseşte? 

— Fă ce-ţi spun sau moare! 

Nep tresări. 

Jup îşi scoase încet spada. Alfray puse mâna pe arc şi 
săgeată. În jurul lor, toată ceata se înarmă. 

— Aruncaţi armele! ordonă Tannar. 

— În nici un caz, ripostă Stryke. Ce crezi c-o să ţi se 
întâmple dacă ne omori camaradul? 

— Lasă intimidarea, Stryke. N-o să-ţi iroseşti un tovarăş. 

— Ne îngrijim unii de alţii, ai dreptate. Dar asta e numai 
o parte din crezul orcilor. Restul e fiecare pentru sine, toţi 
pentru toţi. Dacă nu ne putem apăra, ne răzbunăm. 

Alfray puse săgeata în arc. Câţiva răcani îi urmară 
exemplul. Nep se zvârcoli, încercând să nu se transforme în 
ţintă. Tannar se agăţă mai zdravăn de el. 

— Poţi să scapi cu viaţă, spuse Stryke, şi să vezi din nou 
Scratch-ul. Lasă cuțitul. 

— Şi steaua? 

— 'Ţi-am răspuns deja la întrebarea asta. 

— Atunci duceți-vă dracului cu toții! 

Încercă să spintece gâtul orcului. Nep se smuci violent, 
mişcând involuntar capul înainte şi în jos. Alfray lansă 
imediat săgeata care atinse obrazul trolului, scobindu-l, 
apoi zbură mai departe. Tannar răcni şi-i dădu drumul lui 
Nep. Jderul se lăsă în jos şi începu să fugă împiedicat, cu 
mâna la gâtul rănit. 

Alte două săgeți se înfipseră în pieptul lui Tannar. Regele 
se clătină, dar nu căzu. Spintecând aerul cu cuțitul şi 
scuipând vorbe de înţeles, reuşi să facă doi-trei paşi spre 
ceată. 

Stryke îşi smulse sabia din teacă, se năpusti asupra lui şi-i 
trase o lovitură cu reverul în măruntaie. Regele trol se 
prăbuşi cu gura căscată. Jderul îl lovi cu bocancul. Nu mai 
mişca. 

Alfray examină rana lui Nep. 


— Ai avut noroc, declară caporalul, aplicând o compresă 
ca să oprească sângele, e superficială. Apasă tare. 

Apoi merse cu Jup la Stryke şi se uitară toţi trei la 
cadavru. 

— Cum a putut fi atât de prost să-şi închipuie că o să 
scape cu un asemenea târg? se întrebă Jup. 

— Nu-mi dau seama. Să fie de vină aroganţa? A domnit 
ca un tiran, supuşii trebuiau să creadă că tot ce spune e 
adevărat. Asta nu-i bine pentru rasele vechi. Îţi lâncezeşte 
creierul. 

— Vrei să zici că a scos pe gură numai prostii toată viaţa 
şi nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Poate că n-am fost 
noi în stare să-l dezbărăm de nărav. 

— Puterea absolută mi se pare o nebunie. 

— Cu cât întâlnesc mai mulţi şefi, cu atât mai mult îmi 
dau seama că ai dreptate. Chiar n-a mai rămas nici un 
conducător cu urmă de bunătate în suflet? 

— Acum putem să trecem şi regicidul pe lista păcatelor 
noastre, remarcă Alfray. 

Stryke întoarse ochii spre el. 

— Ce? 

— Uciderea unui rege. 

— N-a fost omor, sugeră Jup. Mai degrabă tiranicid. Asta 
înseamnă... 

— Ştiu şi eu ce înseamnă, i-o reteză Stryke. 

— Ne-am făcut şi din troli duşmani, adăugă piticul. 

Stryke vâri spada în teacă. 

— Avem deja atât de mulţi, că nu mai contează. Pune pe 
cineva să-i sape o groapă, bine? 

Jup încuviinţă în tăcere. 

— Apoi pornim spre nord? 

— Exact. 


Rareori dădeai peste uscat pe tărâmul lui Adpar. Pentru 
organismul nyazzilor, lipsa apei era similară cu lipsa 


aerului. Pentru fiinţe şi mai dependente de apă, ca merzii, 
lipsa apei însemna moarte, o moarte lentă. 

Singurul loc din citadela lui Adpar unde stăpânea uscatul 
era închisoarea în care, din cauza stilului ei de a conduce, 
nu se stătea prea mult. Nu că ea ar fi văzut în asta un motiv 
să facă şederea mai plăcută. Mai ales când trebuia să 
smulgă informaţii de la prizonieri. 

Pentru că îi plăcea să ia parte la asemenea evenimente, 
Adpar îi însoţi pe paznici până la celula celor doi merzi luaţi 
prizonieri după un raid recent. Aceştia zăceau întinşi pe 
dalele de piatră prăfuite din celulele uscate, deşiraţi şi 
înlănţuiţi, şi fuseseră deja bătuţi. Nu primiseră apă de o zi. 

Adpar concedie gărzile şi se înfăţişă prizonierilor. La 
vederea ei, merzii deschiseră ochii larg, buzele uscate 
tremurându-le. 

— Ştiţi ce vrem de la voi, vorbi ea cu glas melodios, 
aproape seducător. Spuneţi-mi unde se află redutele 
rămase necucerite şi suferinţele voastre se vor încheia. 

Refuzul, rostit din gâtlejuri răguşite, arse de sete, era cel 
aşteptat, cel la care, de fapt, sperase. Trebuia să aibă 
senzaţia că munceşte ca să obţină ceva, altfel nu merita să 
facă vizitele acestea. 

— Dovezile de curaj nu sunt întotdeauna potrivite, le 
atrase ea atenţia pe un ton chibzuit. Mai devreme sau mai 
târziu, tot vom afla ceea ce ne interesează, fie că ne ajutaţi, 
fie că nu. De ce să suferiţi? 

Un merz o înjură, celălalt mişcă foarte încet din capul 
care-i plesnea de durere. Pielea deshidratată a feţei i se 
descuama. Adpar luă o sticlă cu apă şi se întoarse către 
prizonieri. Făcu un adevărat spectacol de seducţie din 
scoaterea dopului. 

— Sunteţi siguri? îi tachină ea pe merzi. 

Bău cu înghiţituri lungi, încete, lăsând lichidul să-i 
alunece în picături groase pe la colţurile gurii. Merzii 
refuzară din nou să coopereze deşi li se ghicea setea 
cumplită în ochi. Adpar luă un burete pufos, îl scufundă în 


apă şi-i stoarse conţinutul pe cap şi pe corp, afişând o 
fericire senzuală. Stropii argintii sclipeau pe pielea ei 
solzoasă. 

Merzii îşi linseră buzele uscate cu limbi negre şi o 
refuzară încă o dată. Adpar înmuie buretele a doua oară. 

Petrecu două ore cu folos, nu doar pentru că obținuse 
informaţiile dorite, ci şi pentru că îi făcuse mare plăcere să 
le smulgă de la prizonieri. 

La plecare, luă ostentativ sticla şi buretele cu ea. 
Expresia disperată a merzilor o făcu să simtă un ultim fior 
de încântare. 

Paznicii o aşteptau afară. 

— Lăsaţi-i să moară de sete, le porunci ea. 

6 


Jderii îşi reluară călătoria înainte să mijească de ziuă. O 
luară spre nord-est, presupunând că Haskeer se îndrepta 
spre Cairnbarrow. Sperând că tovarăşa lor, Coilla, era 
undeva între el şi ceată. 

Ajunseseră pe câmpia înaltă acum, o zonă săracă în 
refugii, aşa că trebuia să fie şi mai prudenţi. Din când în 
când dădeau însă peste crânguri şi pâlcuri de copaci, iar 
drumul pe care mergeau ducea şerpuind într-o pădure. 
Conştient de posibilele primejdii, Stryke ordonă să fie 
trimişi doi cercetaşi în faţă şi încă doi pe flancuri. 

În vreme ce înaintau printre copaci, Jup îl întrebă: 

— N-ar trebui să ne gândim ce se întâmplă dacă nu-i 
găsim pe Coilla şi pe Haskeer? Vreau să zic, când ne 
apropiem de Cairnbarrow. N-o să avem parte de o primire 
caldă, Stryke. 

— Cred că o să fie prea caldă. Dar nu ştiu ce să-ţi 
răspund la întrebare, Jup. Ca să fiu sincer, mă tem că ei doi 
au luat-o în cu totul altă direcţie. 

Alfray încuviinţă. 

— Aşa zic şi eu. Dacă e adevărat, o să ne apuce 
bătrâneţile răscolind locurile astea în căutarea lor. lar dacă 


au plecat de tot pe alte meleaguri... 

— Nici prin cap nu-mi trece varianta asta, îi spuse Stryke. 

— Păi, ar trebui să-ţi treacă. Dacă nu vrei să ne învârtim 
la nesfârşit în jurul cozii. 

— Uite ce e, Alfray. Nici eu nu ştiu mai multe decât tine 
despre ce-o să... 

În dreapta lor se produse agitaţie. Tremură frunzişul, 
pocniră crengi, căzură frunze. Arbugştii se aplecară într-o 
parte. O matahală îşi croia drum trosnind prin pădure. 

Stryke trase de frâie, coloana se opri, iar jderii îşi 
scoaseră săbiile. 

Creatura îşi făcu atunci apariţia: un trup cenuşiu, de 
forma unui cal, însă mai mare şi decât un armăsar de luptă, 
cu gheare la picioare, nu copite. Sub piele îi tremurau 
muşchii puternici. Avea gât lung, de şarpe, şi o coamă 
neagră, lânoasă i se întindea pe ceafă. La cap semăna leit 
cu un grifon: nas de felină, cioc galben cornos şi urechi cu 
blană pe la margini şi vârful ridicat. 

Jderii observară că e tânără, nici pe departe de 
dimensiunile unui adult, iar una dintre aripile vânjoase era 
ruptă şi atârna într-o parte. Din cauza asta, deşi era clar 
speriat, animalul nu zbura. În ciuda masivităţii, se deplasa 
uimitor de repede. 

Tăind calea jderilor, hipogritul aruncă o privire spre ei. 
Războinicii îi văzură o clipă ochii verzi, enormi. Apoi 
animalul dispăru printre copacii de pe partea cealaltă. 
Câţiva cai începură să fornăie şi să se cabreze. 

— Ia uite cum o şterge! exclamă Jup. 

— Da, dar de ce? atrase atenţia Alfray. 

Cât ai zice peşte, cei doi cercetaşi trimişi în dreapta 
apărură ca o furtună din pădure. Strigau ceva neinteligibil. 
Unul dintre ei arătă înapoi, spre drumul pe care veniseră. 

Alfray se uită atent printre copaci. 

— Stryke, cred că... 

Zeci de siluete împânziră cărarea. Cele din faţă aveau 
cai, cele din spate erau pedestre: oameni, înveşmântaţi toţi 


în straie negre şi foarte bine înarmaţi. 

— Rahat, murmură Jup. 

O secundă aparent nesfârşită, cele două grupuri se fixară 
din priviri. 

Apoi vraja se rupse. Şocul întâlnirii se estompă. 

Oamenii se agitară, apoi începură să ţipe şi să atace. 

— Sunt de două ori mai mulţi decât noi! strigă Alfray. 

Stryke ridică spada. 

— Atunci să le înjumătăţim şansele de izbândă! Nu 
cruțați pe nimeni! 

Călăreţii în negru atacară. Stryke dădu pinteni calului şi- 
şi conduse ceata în întâmpinarea lor. Orci şi oameni se 
ciocniră în bubuituri şi zornăit de oţel. 

Stryke se repezi la primul călăreț. Omul scoase mândru 
un paloş şi despică aerul, aplecându-se în faţă ca să 
izbească lama orcului. Cele două tăişuri se ciocniră de două 
ori până când Stryke găsi o breşă în garda celuilalt şi-l 
străpunse la mijloc. Omul se prăbuşi. Calul său lovi cu 
copitele duşmanul din spate şi spori învălmăşeala. 

Omul care luă locul celui căzut îi confirmă lui Stryke 
bănuiala că nu va fi o victorie uşoară. Avea în faţă un 
adversar mult mai impresionant, cu un topor cu două 
tăişuri, pe care-l mânuia cu multă pricepere. Schimbară 
câteva lovituri, apoi jderul îşi feri sabia ca să nu-i fie smulsă 
de arma celuilalt, mai grea. 

În timp ce fiecare căuta cea mai avantajoasă manevră, 
spada lui Stryke lovi coada de lemn a toporului şi-o crestă. 
Nu-l încetini prea mult pe adversar, dar efortul pe care 
trebui acesta să-l depună ca să rotească toporul solid îşi 
spuse cuvântul. Se mişca tot mai lent, reacţiona cu 
întârziere. Nu foarte mult, dar suficient ca Stryke să câştige 
avantaj. 

Viteza îi permise jderului să atace cu o pasă joasă. Îi 
despică omului coapsa. Acesta rămase în şa, dar durerea îi 
afectă echilibrul minţii şi nu se mai putu apăra. Stryke îi 
ţinti bustul şi nimeri în plin. Omul scăpă toporul. Îşi duse 


mâinile la rana din care sângele curgea cascadă şi se aplecă 
în faţă. Calul său se sperie, o luă la goană şi dispăru cu tot 
cu stăpân. 

Al treilea adversar luă imediat locul mortului. Stryke 
trecu din nou la atac. 

Alfray se pomeni încadrat de un călăreț şi un pedestraş. 
Al doilea era mai periculos. Scăpă de el înfigându-i capătul 
ascuţit al flamurii în piept. Pedestraşul căzu cu steag cu tot. 
Orcul îşi îndreptă atenţia spre călăreț şi cei doi îşi 
încrucişară săbiile. La a treia lovitură, arma omului îi zbură 
din mână. O lamă rece îi străpunse stomacul. 

Un alt pedestraş cu o lance scurtă îl asaltă pe Alfray cu o 
ploaie de lovituri. Orcul îi despică lancea în două. Omul nu 
mai apucă să se ferească şi jderul îi crăpă capul. 

Încăierări de câte doi se dădeau de-a lungul şi de-a latul 
cărării. Câţiva oameni încercară să flancheze ceata, dar 
răcanii îi blocară cu îndârjire. 

Jup omori un călăreț dintr-o lovitură cu spada, dar nu 
observă pedestraşul din lateral. Omul întinse braţul, îl 
prinse de picior şi-l trase de pe cal. Piticul căzu greu. 
Deasupra lui, pedestraşul ridică sabia, pregătind o lovitură 
mortală. Jup îşi adună puterile la timp ca să se 
rostogolească. Surprins că, ameţit cum era din cauza 
căzăturii, mai avea spada în mână, începu să-l atace la 
picioare. Tăiat în spatele genunchiului, omul se prăbuşi 
ţipând. Jup îi îngropă lama în coaste. 

Nu era înţelept să n-ai cal într-un asemenea haos. Piticul 
căută disperat unul din priviri. Însă fu nevoit să înfrunte 
mai întâi un călăreț care-l luă drept victimă sigură. Omul se 
aplecă din şa şi-l atacă. Jup ridică sabia şi începu să pareze. 
Norocul, dar şi priceperea îl ajutară să smulgă spada din 
mâna dușmanului. Sărind în picioare, îşi adună puterile şi-l 
răni în coaste, doborându-l. Îi luă calul şi se întoarse în 
iureşul bătăliei. 

O săgeată şuieră pe la urechea lui Stryke, trasă de unul 
dintre arcaşii aflaţi mai jos pe cărare. Încercând să 


blocheze înaintarea adversarilor, căpitanul jder îi zări pe cei 
doi cercetaşi trimişi în faţa cetei. Galopară în spatele 
arcaşilor şi năvăliră peste ei. Luaţi prin surprindere, arcaşii 
nu mai apucară să reacționeze. Stryke îşi reluă atacul. 

Asaltat din ambele părţi de doi pedestraşi, Alfray simţi că 
nu mai rezistă. Era istovitor să-l tot evite pe unul, apoi să se 
întoarcă pentru a-l înfrunta pe celălalt. Dar duşmanii îi 
prinseseră frâiele calului şi nu-i dădeau de ales. 

Jup sări să echilibreze situaţia. Îl asaltă pe adversarul din 
stânga lui Alfray şi-i înfipse lama adânc în umăr. Alfray se 
ocupă de celălalt agresor. Era pe cale să-i vină de hac, când 
cercetaşii trimişi în partea stângă, alertaţi de vacarm, 
sosiră grabnic să dea o mână de ajutor. Tlerminară repede 
treaba în locul lui. 

Stryke scurtă de cap un om dintr-o lovitură dată cu 
ambele mâini. Trupul căzu la pământ, iar el îşi căută 
imediat un nou adversar, însă cei rămaşi în viaţă se 
retrăgeau. Cinci ori şase, călare sau pe jos, fugiră în 
pădure. Stryke strigă un ordin şi câţiva răcani plecară în 
urmărirea lor. 

Apoi se duse la Alfray, care scotea flamura din pieptul 
unui leş. 

— Ce pagube avem? îl întrebă căpitanul. 

— Nici un mort, din câte ştiu. Gâfâia. Am avut noroc. 

— Nu erau luptători. Cel puţin nu de meserie. 

Li se alătură şi Jup. 

— Crezi că pe noi ne vânau, căpitane? 

— Nu. Dar erau o trupă de vânători. 

— Am auzit că oamenii vânează de plăcere, nu doar 
pentru hrană. 

— Asta-i o barbarie, protestă Alfray, ştergându-şi sângele 
de pe faţă cu mâneca. 

— Dar tipic pentru rasa lor, constată Stryke. 

Răcanii scotoceau deja leşurile după arme şi alte lucruri 
utile. 

— Ce crezi că erau? întrebă Alfray. Uni? Mani? 


Jup se duse la leşul cel mai apropiat şi-l studie. 

— Uni. Nu-ţi amintesc de nimic straiele negre? Gărzile lui 
Kimball Hobrow. De la Trinity. 

— Eşti sigur? se interesă căpitanul. 

— Am văzut mai mulţi decât voi, şi încă de aproape. Sunt 
foarte sigur. 

Alfray se uită lung la cadavru. 

— Am crezut că ne-am descotorosit de maniacii ăia. 

— N-ar trebui să ne surprindă contrariul, îi atrase atenţia 
Stryke. Sunt fanatici şi le-am furat steaua. Se pare că 
nimeni nu vrea să ne lase să plecăm cu ea. 

Răcanii trimişi să-i urmărească pe supraviețuitori se 
întoarseră cu săbiile însângerate cu vârful în sus, în semn 
de victorie. 

— Măcar i-am împuţinat, adăugă Stryke. 

— Oare ei i-au luat pe Coilla şi pe Haskeer? întrebă Jup, 
depărtându-se de cadavru. 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Cine ştie? 

Un soldat veni la ei în fugă şi le aduse un sul de 
pergament. I-l dădu lui Stryke. 

— Am găsit asta, domnule căpitan. Mi-am zis că poate e 
important. 

Stryke îl desfăcu şi i-l arătă lui Alfray şi lui Jup. Spre 
deosebire de răcani, ei ştiau să citească, unul mai bine, altul 
mai prost. Dar sarcina le fu uşurată, pentru că actul era 
scris în limbajul comun. 

— E despre noi! izbucni Jup. 

— Cred că ar trebui să audă toată ceata, hotări Stryke. 

Îşi chemă toţi jderii, apoi îl rugă pe caporal să citească cu 
glas tare. 

— Pare a fi copia unei proclamaţii, explică Alfray, şi 
poartă un simbol care seamănă cu sigiliul Jennestei. lată 
conţinutul: „Să se ştie că, din ordinul... ăăă... din ordinul 
Jennestei... trupa de orci ataşată oştii Maiestăţii Sale şi 
cunoscută sub numele de Jderi e de acum trupă de renegaţi 


şi proscrişi şi nu se mai bucură de protecţia acestui ţinut. 
Să se mai ştie că o recompensă în monede preţioase, 
cristale sau pământ, după cum se cuvine, se va da celui ce 
aduce capetele ofiţerilor trupei, şi anume...” Urmează 
numele celor cinci ofiţeri. Aşa. Mai departe: „Mai mult, o 
răsplată potrivită rangului se va da celui ce-i va aduce, vii 
sau morţi, pe soldaţii de rând din trupă, ce răspund la 
numele...” Sunt trecuţi toţi răcanii. Până şi camarazii pe 
care i-am pierdut. „Să se ştie că orice ajutor dat numiţilor 
proscrişi...” Ştiţi şi voi ce urmează. 

Alfray îi dădu pergamentul înapoi lui Stryke. 

Liniştea se lăsă peste jderi ca o mantie grea. Stryke o 
sparse: 

— Păi, nu face decât să confirme ceea ce mai toţi 
bănuiam deja, nu? 

— Da, dar confirmarea vine ca un şoc, comentă Jup 
mohorât. 

Alfray arătă spre gărzile moarte. 

— Nu înseamnă asta că pe noi ne căutau, Stryke? 

— Da şi nu. Cred că, de data asta, pur şi simplu ne-am 
ciocnit unii de alţii. Deşi probabil s-au aflat prin părţile 
astea pentru că i-a trimis stăpânul lor, Hobrow, din cauza 
stelei furate de noi. Dar mult mai mulți ne vor căuta ca să 
primească răsplata de la regină. Căpitanul oftă. Aşa, deci. O 
ţintă în mişcare e mai greu de atins. La drum! 

În vreme ce părăseau pădurea, Jup spuse: 

— Cu toate astea, gândeşte-te la partea bună a lucrurilor. 
Pentru prima oară în viaţa mea valorez ceva. Păcat că 
numai dacă mor. 

Stryke zâmbi. 

— Uită-te acolo, îi arătă el. 

Hipogriful traversa câmpia spre apus, la mare distanţă. 

— Măcar el a scăpat. 

Alfray încuviinţă cu tristeţe: 

— Da. Din nefericire, n-o s-o mai ducă foarte mult. 

— Mulţumesc că mi-ai spus şi mie... îi zise Jup. 


Merseră încă trei-patru ore, încercuind o zonă largă, în 
căutarea tovarăşilor lor, o căutare până acum fără rost. Ca 
să le fie şi mai greu, vremea se înăspri. Se făcu frig. Cădeau 
averse reci ca gheaţa şi furtuni nemiloase, care încetau la 
fel de neaşteptat precum începeau. Atmosfera umedă, 
nesănătoasă, nu ridica deloc moralul jderilor. 

Pentru Stryke venise momentul să reflecteze şi, în cele 
din urmă, luă o hotărâre, deşi era împotriva propriilor sale 
convingeri. Opri coloana lângă o colină ierboasă. Gărzile din 
faţă şi cele de pe flancuri fură chemate şi ele. 

Stryke îşi îndemnă calul în vârf ca să fie auzit de toată 
lumea. 

— Am hotărât să schimbăm planul de acţiune, începu el 
fără nici un preambul, şi cred că cel mai bine e să-l aplicăm 
chiar din clipa asta. 

Un murmur grav exprimă presimţirile jderilor. 

— Ne-am tot învârtit ca nişte păsări proaste după 
Haskeer şi Coilla. S-a pus o recompensă pe capul nostru şi 
poate mai există şi alţii care caută stelele. Toate armele sunt 
îndreptate împotriva noastră. Nu avem nici prieteni, nici 
aliaţi. E vremea să ne schimbăm drumul. 

Scrută chipurile concentrate ale orcilor. Se aşteptau la 
orice, dar nu la ceea ce avea el să le spună: 

— O să împărţim ceata. 

Reacţia veni sub forma unui protest zgomotos. 

— De ce, Stryke? strigă Jup. 

— Ai zis că nu vom face asta niciodată, spuse Alfray. 

Mâinile ridicate şi expresia de pe faţa căpitanului puseră 
capăt zarvei. 

— Ascultaţi-mă! răcni el. N-am zis c-o să ne despărţim 
pentru totdeauna, ci numai până când terminăm ce avem 
de făcut. 

— Şi ce avem de făcut, căpitane? vru să afle Jup. 

— Să-i găsim pe Haskeer şi pe Coilla, dar şi să vedem 
dacă există o stea la Drogan. 


Alfray nu se arătă deloc încântat. 

— Înainte n-ai fost de acord să se despartă ceata. Ce s-a 
schimbat acum? 

— Înainte nu ştiam de existenţa altei stele. Nici nu aveam 
dovada că suntem oficial proscrişi şi că trebuie să facem 
faţă consecinţelor. Cel mai important e să ne găsim 
tovarăşii. Nu văd cum i-am putea căuta în continuare şi pe 
ei, şi încă o stea, dacă nu ne împărţim. 

— Asta dacă presupui că Ilannar a spus adevărul despre 
steaua de la Drogan. Poate că a minţit ca să-şi scape pielea. 

Mai multe voci aprobară. Stryke scutură din cap. 

— Cred că a spus adevărul. 

— N-ai de unde să ştii. 

— Ai dreptate, Alfray, n-am de unde să ştiu. Dar ce avem 
de pierdut dacă-l credem? 

— Totul! 

— În caz că nu ţi-ai dat seama, tocmai de-asta riscăm. 
Încă ceva. De data asta, nu e bine să ţinem toate ouăle într- 
un coş. Dacă ne împărţim în două, duşmanii vor avea şanse 
mai mici să ne prindă pe toţi. Şi dacă fiecare grup are una 
sau mai multe stele... 

— Dacă! ripostă Jup. Nu uita, încă nu ştim ce dracu' fac 
stelele alea, la ce folosesc. Riscăm pentru cioara de pe gard. 

— Aşa este; nici acum nu cunoaştem rostul stelelor, cum 
nici la început nu l-am ştiut, asta dacă nu ne bazăm pe 
poveştile lui Tannar. Dar ştim, totuși, că au o valoare, măcar 
pentru că Jennesta o caută pe una dintre ele. Puterea de 
care putem fi convinşi că o au este puterea posesiei. Eu tot 
cred că, dacă le vom avea pe toate, atunci vom avea cu ce 
să ne târguim, iar asta ne va scoate din belea. Aşa cum am 
spus, ce avem de pierdut? 

— Dar asta oare nu e un argument pentru a menține 
ceata despărțită? 

— Nu, nu este. Situaţia noastră nu e una obişnuită. Ne 
lipsesc doi membri şi trebuie să ne străduim din toate 
puterile să-i găsim. Jderii ţin unii cu alţii. 


— Îl mai consideri pe Haskeer membru al cetei noastre? 
După câte a făcut? 

— Întocmai, Stryke, încuviinţă Jup. Mie îmi sună a 
trădare. Dacă o fi să-l găsim, ce-o să facem cu el? 

— Nu ştiu. Hai mai întâi să-l găsim, bine? Chiar dacă el 
ne-a trădat, ăsta e un motiv să n-o mai căutăm pe Coilla? 

Alfray oftă. 

— Nu-ţi putem schimba hotărârea, nu-i aşa? 

Stryke scutură din cap. 

— Aşadar, care e planul tău? 

— Eu conduc jumătate de ceată în căutarea Coillei şi a lui 
Haskeer. Tu, Alfray, duci cealaltă jumătate la Drogan şi iei 
legătura cu Keppatawn. 

— Şi eu? sări Jup. Cu care jumătate merg? 

— Cu a mea. Darul ghicitului ne poate ajuta în căutarea 
noastră. 

Piticul răspunse un pic răutăcios. 

— Puterea slăbeşte, ştii asta. 

— Chiar şi aşa. Orice ajutor, cât de mic, e bine-venit. 

— La ce fel de primire să mă aştept din partea 
centaurilor? întrebă Alfray. 


— Nu avem nici un conflict cu ei, îi răspunse Stryke. 

— Când am plecat, nu aveam nici un conflict cu nimeni 
din Maras-Dantia. Şi uite unde am ajuns! 

— Să nu faci nimic care să-i jignească. Ştii cât sunt de 
îngâmfaţi. 

— Sunt o rasă războinică. 

— Şi noi. Asta ar trebui să presupună respect reciproc. 

— Ce vrei să fac, odată ce am ajuns acolo? insistă Alfray. 
Să-i întreb politicos dacă nu cumva au o stea şi vor să ne-o 
dea nouă? 

— Presupunând că au o stea, poate le propunem un târg. 

— Şi ce să le dăm în schimb? 

— Cristalul cred că e o marfă numai bună, nu crezi? 

— Şi dacă nu e? Sau dacă se hotărăsc să se 
descotorosească de noi? O să conduc jumătate dintr-o ceată 
deja sleită de puteri. Nici pentru noi toţi nu e floare la 
ureche să înfrunte cine ştie câţi centauri, şi pe terenul lor. 

— Alfray, nu-ţi cer să te lupţi cu ei. Nu vreau decât să te 
duci la Drogan şi să vezi care e starea terenului de acolo. 
Nici măcar nu trebuie să iei legătura cu centaurii dacă ţi se 
pare că e prea riscant. Aşteaptă să ajungem şi noi. 

— Şi asta când o să se întâmple? 

— Vreau să mai caut cel puţin două zile. Pe urmă plecăm. 
Să zicem cinci, poate şase zile. 

— Unde ne vom întâlni? 

Stryke se gândi puţin. 

— Pe malul estic al Golfului Calyparr, la intrarea în 
pădure. 

— În regulă, Stryke, dacă eşti convins că asta e singura 
cale, se dădu bătut Alfray. Cum împărţim ceata? 

— Exact în jumătate, pentru ca fiecare grup să aibă 
număr egal de membri. Stryke scrută adunarea jderilor. 
Alfray, grupul tău va fi alcătuit din Gleadeg, Kestix, Liffin, 
Nep, Eldo, Zoda, Orbon, Proog, Noskaa, Vobe şi Bhose. Jup 
şi cu mine îi luăm pe Talag, Reafdaw, Seafe, 'Toche, Hystykk, 
Gant, Calthmon, Breggin, Finje şi Jad. 


Pe ultimii trei, căpitanul îi alese în grupul lui pentru că îl 
susţinuseră pe Haskeer când votaseră dacă să deschidă 
cilindrul sau nu. Nu avea motive să le pună devotamentul la 
îndoială, dar se gândi că e mai bine să nu meargă cu Alfray, 
pentru orice eventualitate. 

Alfray nu obiectă la jderii primiţi, iar când Stryke le dădu 
răcanilor ocazia să-şi spună părerea, nu protestă nici unul. 

Căpitanul înălţă ochii spre cer. 

— Vreau să întârziem cât mai puţin, dar cred că ne 
putem odihni două ore. Pregătiţi-vă. O să punem două 
rânduri de paznici, unul la fiecare ceas. Ceilalţi, trageţi un 
pui de somn. Sunteţi liberi. 

— O să-mi împart ierburile vindecătoare şi balsamurile 
între cele două grupuri. Poate va fi nevoie de ele, anunţă 
Alfray, apoi plecă în treburile sale foarte nemulţumit. 

Jup rămase cu Stryke. Văzându-i expresia, căpitanul îi 
ghici gândurile. 

— Dacă e să ne luăm după grad, tu ar trebui să conduci 
trupa spre Drogan, Jup. Dar, ca să fiu sincer, ştii că piticii nu 
sunt priviţi cu ochi buni, poate nici printre jderi. Indiferent 
ce ţi-ar ştirbi autoritatea, în ceată sau în afara ei, ar pune 
misiunea în pericol. 

— Nu înseamnă nimic faptul că am condus grupul când 
te-am salvat pe tine şi pe Alfray? 

— Înseamnă foarte mult pentru mine şi pentru Alfray. Dar 
nu despre asta e vorba. Oricum, vreau să te am lângă mine. 
Lucrăm bine împreună. 

Jup zâmbi discret. 

— Mulţumesc, şefule. La drept vorbind, nici nu mă 
deranjează prea tare. Dacă eşti pitic, te obişnuieşti cu tot 
felul de purtări. Într-un fel, n-am ce comenta: rasa mea şi-o 
caută cu lumânarea. 

— Bine, atunci. Du-te şi odihneşte-te. 

— Încă un lucru, Stryke: cum rămâne cu cristalul? Să ia 
mai mult trupa lui Alfray, dacă o fi să aibă nevoie de el 
pentru troc? 


— Nu. Cred că e bine să rămână lucrurile aşa cum sunt. 
Fiecare membru al trupei să care o anumită cantitate, aşa 
supraveghem drogul cel mai bine. lar Alfray va avea destul, 
dacă va fi nevoit să facă un schimb. Dar trebuie să insistăm 
încă o dată că nimeni nu are voie să-şi vâre degetele în el 
fără să i se permită. 

— Am înţeles, o să mă ocup de asta. 

Piticul îl părăsi pe căpitan şi se duse să se întindă puţin. 

Învelit în pătură, cu capul proptit pe-o şa, Stryke îşi dădu 
seama că e obosit mort. 

Înainte de a-l prinde somnul, i se păru că simte iz de 
cristal în aer. Îşi zise că-i joacă feste imaginaţia şi se 
cufundă în braţele întunericului. 

7 


O umbră mare şi neclară se contura deasupra lui. 

Nu vedea prea bine şi nu-şi dădea seama ce era. Clipi de 
câteva ori, se concentră şi desluşi un copac înalt, cu 
coroană bogată. Privind în jur, descoperi că se află într-o 
pădure în care toţi arborii sunt înalţi şi robuşti, şi plini de 
frunze. Razele soarelui străpungeau tavanul de smarald de 
deasupra. 

Fra atâta pace, încât avu senzaţia că era aproape 
palpabilă. Dar nu era o linişte perfectă. Auzi ciripit delicat 
de păsări şi încă un sunet, pe care nu-l recunoscu, un 
tumult neîntrerupt, înăbuşit. Nu era ameninţător, doar 
necunoscut. 

Într-o parte, acolo unde pădurea se rărea, lumina bătea 
intens. Porni în direcţia aceea. Călcând peste un strat de 
frunze uscate, ajunse la liziera pădurii. Tumultul se înteți. 
FI însă tot nu-şi dădea seama ce putea fi. 

Departe de umbra copacilor picioarele îi intrau până la 
gleznă în iarba fragedă. Când terenul se înclină uşor, iarba 
făcu loc unei întinderi de nisip alb. 

Dincolo de nisip fremăta oceanul nemărginit. 


Se întindea cât vedeai cu ochii, la stânga şi la dreapta. 
Trimitea spre țărm vălurele trândave, pictate cu alb. 
Albastrul intens al apei se potrivea cu bolta azurie, pe care 
pluteau maiestuos nori de culoarea cretei, parcă sculptați. 

Stryke rămase cu gura căscată la cer. Nu mai văzuse 
ceva asemănător. 

Începu să meargă pe nisip. O adiere caldă şi fină îi 
mângâia obrazul. Aerul se parfuma cu un buchet de 
prospeţime. Privind înapoi spre linia copacilor, îşi zări 
urmele lăsate în nisip. Nu-şi explică de ce îl afecta atât de 
mult priveliştea. 

Aceea fu clipa în care ochii îi căzură pe nişte obiecte în 
care se reflecta soarele, aflate pe o ridicătură stâncoasă, 
cam la un kilometru în lungul plajei şi la câţiva metri de 
țărm. Erau nişte forme albe, ascuţite. Porni către ele. 

Faleza se dovedi mai departe decât părea, dar nu-i veni 
greu să ajungă acolo. Târându-şi picioarele pe nisipul 
fierbinte, trecu pe lângă dunele ridicate de vântul harnic. 
Pe ici, pe colo, mlădiţe de un verde aprins strâpungeau 
stratul fin de nisip. 

Pe măsură ce se apropia, se convinse că pe stânca 
neagră nu se înălța o singură structură. 

Ajungând la faţa dinspre mare a falezei, descoperi că era 
masată. Aşa că începu să urce. 

În curând ajunse pe un platou modest, care găzduia nişte 
ruine: coloane canelate răsturnate, rămăşiţe de clădiri, 
blocuri de piatră şlefuită, un şir de trepte crăpate şi tăiate. 
Toate erau înconjurate de un zid cu creneluri, tot spart, 
gata să se dărâme. Materialul din care fusese construit 
avea un aspect albicios, de marmură învechită. Muşchiul şi 
iedera se înstăpâniseră peste ruine. 

Nu recunoştea arhitectura; detaliile şi bogăţia de 
ornamente nu aduceau cu nimic familiar. Dar găsi elemente 
care-i spuneau că se uita la o fortificaţie. O confirma şi 
poziţia ei, cu faţa la ocean, pe o ridicătură. Exact acolo ar fi 
construit-o şi el. Orice fiinţă cu un dram de înclinaţie spre 
militărie ar fi procedat la fel. 


Cu palma streaşină la ochi, Stryke cercetă priveliştea. 
Vântul îi biciuia faţa şi-i flutura hainele. 

Rămase aşa o vreme, până când sesiză mişcare. Câţiva 
călăreţi veneau de-a lungul plajei, din direcţia opusă celei 
din care apăruse el. Pe măsură ce se apropiau, îi numără: 
erau şapte. Incă puțin şi se convinse că se îndreptau spre 
fortificaţie. Un glas ascuns din mintea lui îl avertiză de 
pericolul unei confruntări. 

Apoi văzu că sunt orci şi vocea tăcu. 

Călăreții se opriră la baza grămezii de stânci. Când 
descălecară, îl recunoscu pe unul dintre ei: fata pe care o 
mai întâlnise aici - unde o fi fost acest „aici”. 

Lăsă gândul să se stingă asemenea unei adieri de zefir 
noaptea. 

Fata urca înaintea grupului. Era agilă şi încrezătoare. 
Ajungând prima în vârt, întinse mâna spre Stryke. El i-o luă 
şi O ajută să se caţere pe cea din urmă porțiune. Ca ultima 
oară când o ținuse de mână, îi simţi mâna fermă şi 
răcoroasă. 

Ţopăind sprintenă spre el, fata îi zâmbi şi se lumină la 
Chipul cu trăsături clare, sincere. Era puţin mai scundă 
decât el, dar o înălța pălăria, de data asta una cu smoc 
lucios de pene verzi şi albastre. Avea un trup bine făcut, 
fermecător, şi-şi ţinea spatele drept. Nimeni n-ar îi zis că nu 
e o frumuseţe de fată. 

— Te salut, rosti ea. 

— Bun găsit. 

Ceilalţi orci se răspândiră pe platou. Doi dintre ei erau 
femei. [] salutară din cap când trecură pe lângă el; aveau o 
înfăţişare prietenoasă şi nu păreau deloc îngrijorate că n-ar 
ști cine e sau ce caută acolo. 

— Sunt din clanul meu, îi explică fata. 

Stryke îi urmări pe orcii care se deplasară pe o treaptă 
inferioară a platoului terasat. Se uitau la ocean şi vorbeau 
între ei. Apoi se întoarse spre fată. Fa îl privea fix. 

— E un făcut, ne întâlnim din nou. 


— Oare de ce? Tu ce crezi? 

După expresia feţei, Stryke ghici că întrebarea i se părea 
fetei bizară. 

— Soarta, zeii. Cine ştie? Ai vrea să fie altfel? 

— Nu! Adică nu, n-aş vrea. 

Fata îi surâse din nou, cu tâlc, i se păru, apoi deveni 
serioasă. 

— Întotdeauna pari foarte tulburat. 

— Zău? 

— Ce te nelinișteşte? 

— E... greu de explicat. 

— Încearcă. 

— Tărâmul meu suferă. Foarte mult. 

— Atunci, părăseşte-l. Mută-te aici. 

— Sunt prea multe lucruri importante care mă leagă de 
el. Şi nu reuşesc să pricep cum ajung aici. 

— E greu de înţeles. Vii în vizită cu mare uşurinţă. Poţi să 
explici de ce? 

— Nu. Sunt şi eu nedumerit, nu am nici o explicație. 

— Poate vei găsi una, cu timpul. Nu-i nimic. Ce pot face 
ca să-ţi uşurez povara? 

— Sunt plecat într-o aşa-zisă misiune, care m-ar putea 
elibera de povară. 

— Atunci înseamnă că ai speranţe? 

— Poate. 

— Ar trebui să te gândeşti numai la lucruri bune şi 
drepte. Aşa faci? 

— Da, răspunse Stryke fără ezitare. 

— Şi ai convingerea că eşti sincer cu tine însuţi când 
îndeplineşti această misiune? 

— Da. 

— Atunci ţi-ai făcut o promisiune. Unde s-a mai văzut 0rc 
să nu-şi ţină cuvântul? 

— La mine acasă, de prea multe ori. 

Fata se arătă şocată. 

— De ce? 


— Pentru că suntem obligați. 

— Mare păcat, dar e un motiv în plus să nu-ţi calci 
promisiunea de data asta. 

— Nu-mi permit. Sunt în joc vieţile camarazilor mei. 

— O să fii alături de ei. Ca un adevărat orc. 

— Rostite de tine, lucrurile par foarte simple. Dar nu 
întotdeauna e uşor să stăpâneşti cursul faptelor. 

— E nevoie de curaj, ştiu, dar sunt convinsă că ţie nu-ţi 
lipseşte. Indiferent de sarcina pe care ţi-ai propus s-o 
îndeplineşti, trebuie s-o duci la capăt pe măsura abilităţilor 
tale. Altfel, de ce mai trăim? 

Fu rândul lui Stryke să zâmbească. 

— Vorbeşti înțelept. O să cuget la vorbele tale. 

Clipa de linişte trecu neatinsă de stânjeneală. În cele din 
urmă, Stryke, arătând spre ruine, întrebă: 

— Ce este acest loc? 

— Nimeni nu ştie decât că e foarte vechi, iar orcii nu au 
nici O pretenţie asupra lui. 

— Cum e posibil aşa ceva? Mi-ai spus mai demult că 
această țară a ta e casa orcilor şi numai a orcilor. 

— Ilartu mi-ai zis că tărâmul tău e împărțit între multe 
rase. lată un mister la fel de nepătruns. 

— Nimic din ceea ce văd aici nu se potriveşte cu 
experienţa mea, mărturisi Stryke. 

— Mi-am zis eu că nu te-am mai văzut aşteptând aici. E 
prima oară că ai venit să le saluţi? 

— Să aştept? Pe cine să salut? 

Fata râse - un râs binevoitor. 

— Chiar nu ştii? 

— Habar nu am despre ce vorbeşti. 

Fata se întoarse şi scrută oceanul. Apoi arătă cu degetul. 

— Pe ele. 

Stryke văzu pânzele albe umflate ale unor nave navigând 
la orizont. 

— Eşti atât de ciudat, spuse fata, drăguță. Nu încetezi să 
mă uimeşti, Stryke. 


Bineînţeles, îi ştia numele. Dar el nu-l aflase încă pe alei. 
Se pregătea s-o întrebe cum o cheamă, dar o gură 
neagră se deschise şi-l înghiţi. 


Se trezi bântuit de chipul fetei şi asudat, în ciuda frigului. 

După strălucirea din vis, îi trebuiră câteva secunde ca să- 
şi obişnuiască ochii cu lumina zgârcită a zilei, care nu voia 
cu nici un chip să mai crească în lumea asta. Îşi puse ordine 
în minte. Ce-i veni să spună „în lumea asta”? Care alta mai 
exista, în afară de cea plăsmuită de el în vise? Dacă erau 
vise... Oricum le-ar fi zis, deveneau tot mai intense. Mai era 
oare întreg la cap? În vremuri ca acestea, ultimul lucru de 
care avea nevoie era să-i joace mintea feste. 

Nu înţelegea visul. Cu toate acestea, îl întărise. Se simţi 
ciudat de încrezător în hotărârea luată, în ciuda 
numeroaselor obstacole pe care i le ridica în cale. 

Umbra care se lăsă peste el îl trezi din reverie. Era Jup. 

— Căpitane, nu arăţi prea grozav. Te simţi bine? 

Stryke încercă să-şi adune gândurile. 

— Sunt bine, sergent. Se ridică. E totul pregătit? 

— Aproape. 

Alfray îşi adunase jumătatea de ceată şi supraveghea 
încărcarea poverilor pe cai. Stryke şi Jup porniră spre el. 
Căpitanul îl întrebă pe sergent: 

— A tras cineva cristal azi-noapte? 

— Nu, din câte ştiu eu. N-ar face-o nimeni fără 
permisiune. De ce? 

— Întrebam şi eu. 

Jup îl privi nedumerit, dar nu mai apucă să spună ceva, 
pentru că ajunseră la Alfray. Caporalul strângea curelele 
şeii. Smuci de ele pentru ultima oară şi rosti: 

— Ei, asta e. Suntem gata. 

— Nu uita ce ţi-am spus, îi aminti Stryke. Nu lua legătura 
cu centaurii decât dacă eşti absolut convins că nu te paşte 
nici un pericol. 

— N-o să uit. 


— Ai tot ce-ţi trebuie? 

— Cred că da. O să vă aşteptăm la Calyparr. 

— În cel mult şase zile. 

Stryke întinse braţul şi cei doi îşi dădură mâna ca 
războinicii, strângându-şi încheieturile. 

— Mergi cu bine, Alfray. 

— Şi tu, Stryke. Îl salută din cap pe pitic. Jup. 

— Mult noroc, Alfray. 

Flamura cetei împungea pământul lângă armăsarul lui 
Alfray. 

— M-am obişnuit să fie în grija mea. Te superi, Stryke? 

— Sigur că nu. la-o. 

Caporalul încălecă şi smulse flamura. O ridică, iar ostaşii 
lui se îndreptară spre cai. 

Stryke, Jup şi restul răcanilor urmăriră în tăcere coloana 
care pornea spre vest. 

— Aşadar, noi încotro ne îndreptăm? vru să afle piticul. 

— O să cercetăm partea de la est, hotări Stryke. Să 
încalece toată lumea. 

Jup organiză plecarea, în vreme ce Stryke merse la calul 
său. Era încă nedumerit de visul parcă real şi inspiră adânc 
de mai multe ori ca să-şi revină. 

Se uită la ceata înjumătăţită şi cugetă la hotărârea pe 
care i-o întărise visul. Deşi convins că face exact ceea ce 
trebuie, nu reuşi să scape de senzaţia că s-ar putea să nu-i 
mai vadă niciodată pe Alfray şi pe ceilalţi. 

Jup călări spre el. 

— Suntem gata. 

— Foarte bine, sergent. Hai să vedem ce putem face 
pentru a-i găsi pe Coilla şi pe Haskeer, ce zici? 


O siliră pe Coilla să meargă pe jos, la capătul unei 
frânghii prinse de oblâncul şeii lui Aulay. Calul ei era mânat 
de Blaan. Lekmann mergea în frunte, impunând un ritm 
rapid. 


Le aflase numele ascultând ce vorbesc. Încă un lucru pe 
care-l înţelese era că pe nici unul nu-l interesa starea ei; îi 
dădeau apă din când în când, cu scârbă, şi numai ca să-şi 
protejeze investiţia de pe urma căreia aveau de gând să 
profite la Hecklowe. 

Trioul schimba rar câte-o vorbă, şi aceea în şoaptă, ca să 
nu fie auzită. Îi aruncau Coillei priviri piezişe. Aulay o 
săgeta din ochi. 

Coilla era rezistentă şi obişnuită cu distanţele mari, dar 
viteza cu care înaintau era o pedeapsă. Aşa că, atunci când 
ajunseră la un pârâu şi Lekmann, şeful cu obrazul ciupit şi 
laţe unsuroase, ordonă aşezarea taberei, se stăpâni cu greu 
să nu se arate uşurată. Se prăbuşi la pământ cu răsuflarea 
tăiată şi cu membrele amorţite de durere. 

Aulay cel scârbavnic, din a cărui ureche muşcase o 
bucată, îi legă calul. Însă Coilla nu văzu când trase cu 
ochiul, singurul lui ochi, lui Lekmann. Apoi o legă şi pe ea, 
în picioare, de un copac. În sfârşit, cei trei se aşezară. 

— Cât mai e până la Hecklowe? 

— Vreo două zile, socotesc. 

— Mi se pare că nu mai ajungem odată. 

— Da, m-am plictisit, Micah, glăsui matahala prostovană 
cu glas piţigăiat. 

Pipăindu-şi urechea bandajată cu stângăcie, Aulay 
îndreptă degetul mare spre Coilla. 

— Poate c-ar trebui să ne distrăm niţel pe seama ei. 
Scoase cuțitul şi-l pregăti de aruncat. Trece timpul mai 
repede dacă te antrenezi trăgând la ţintă. Ochi cu atenţie. 

Blaan râse ca prostul. 

— Termină, mârâi Lekmann. 

Aulay îl ignoră. 

— Prinde-l, căţea! strigă el şi aruncă. 

Coilla înţepeni. Lama se înfipse în pământ la un 
centimetru de picioarele ei. 

— Încetează! zbieră Lekmann. N-o să obţinem bani 
frumoşi pe o marfă stricată. Aruncă un bidon spre Aulay. 


Du-te şi adu-ne apă. 

Tot bodogănind, Aulay luă bidonul său şi pe al lui Blaan şi 
plecă la pârâu. 

Lekmann se întinse pe spate, cu pălăria pe ochi. Blaan îşi 
propti capul de o pătură făcută sul, cu spatele la Coilla. 

Jderiţa îi urmări. Îi fugiră ochii la cuţit, de care cei trei 
uitaseră. Ar fi putut ajunge la el. Întinse cu grijă piciorul 
spre el. 

Aulay se întoarse cu apa. Coilla îngheţă şi plecă repede 
capul, prefăcându-se că moţăie. Omul cu un ochi se holbă la 
ea. 

— Ce ghinion pe capu' nostru, să fim nevoiţi să stăm aici 
cu o femeie, iar ea să nu fie om, se plânse el. 

Lekmann chicoti. 

— Mă mir că n-ai încercat-o încă. Sau ai devenit 
mofturos? 

Aulay îl privi dezgustat. 

— Aş prefera s-o fac cu un porc. 

Coilla deschise ochii. 

— Şi eu, îl asigură ea. 

— Să-mi bag... în tine, se enervă Aulay. 

— Nu sunt porc, ai uitat? 

— Preţioasă au ba, să ştii că vin la tine şi-ţi trag nişte 
picioare să mă ţii minte. 

— Mai întâi, dezleagă-mă, ca să fie lupta egală. Mi-ar 
plăcea să fac tocăniţă din ceea ce crezi tu că ai între fusele 
alea. 

— Ce te lauzi? Nici n-ai cu ce, târfo. 

— Cu ăştia. Coilla îi arătă dinţii. Ştii ce ascuţiţi sunt. 

Aulay fierbea de furie. Duse mâna la urechea ciuntită. 
Lekmann rânji. 

— De unde să ştim că n-a minţit când ne-a zis că ceata ei 
merge la Hecklowe? 

— Nu începe iar, Greever, îi răspunse Lekmann plictisit, 
apoi se întoarse spre Coilla. Nu ne-ai minţit, drăguţo, nu-i 
aşa? N-ai îndrăzni. 


Ea tăcu şi se mulţumi să-i arunce o căutătură fioroasă. 

Scormonind într-un buzunar al vestei, Lekmann scoase 
două zaruri de os. 

— Hai să ne potolim şi să ne trecem vremea cu astea, 
vreţi? 

Scutură zarurile în pumn. 

Aulay veni lângă el. 1 se alătură şi Blaan. Imediat se 
prinseră într-un joc zgomotos şi nu se mai gândiră la Coilla. 
Jderiţa se concentră asupra cuţitului. Încet, pândind cu 

un ochi trioul gălăgios, întinse piciorul spre el. Reuşi să 
atingă lama cu degetul. Se mai zbătu, se mai întinse, până 
când îl încercui şi-l trase. Arma căzu, din fericire, înspre ea. 
Din câteva acrobaţii greoaie, îl aduse destul de aproape. 

Fusese legată cu braţele în jurul corpului, dar sfoara era 
destul de lungă încât să ajungă la cuţit. Îl prinse cu mare 
grijă în palmă şi începu să taie funia dintr-o poziţie foarte 
incomodă. 

Vânătorii de recompense jucau liniştiţi, cu spatele la ea. 

Frecă lama pe funie în sus şi în jos, cât de repede putu. 
Cânepa începu să se desfacă. Îşi încordă muşchii ca să 
întindă bine legătura şi s-o taie mai repede. 

Căzură şi ultimele fire. Era liberă, îşi desfăcu funia din 
jurul trupului cu gesturi neobservate. Oamenii aruncau 
zarurile în continuare şi ţipau unul la altul, ca şi cum ea n- 
ar fi existat. Porni cât se poate de prudentă spre calul ei, 
aflat şi el într-o poziţie prielnică. 

Ghemuindu-se, cu arma strânsă între degete, întinse 
mâna spre armăsar. Îi era teamă că animalul o să fornăie 
sau o să facă alt zgomot care să atragă atenţia. Îl mângâie 
cu blândeţe şi-i şopti să stea cuminte. Apoi îşi strecură un 
picior în scară şi întinse mâna să se prindă de şa. 

Şaua se desprinse, iar ea căzu ca o pleaşcă. Cuţitul zbură 
prin aer. Calul se sperie şi sări pe picioarele din spate. 

Coilla auzi hohotele barbare ale vânătorilor de 
recompense, care se îndoiau de râs. Lekmann veni la ea cu 
sabia scoasă şi trase un picior cuţitului. 


Atunci văzu jderiţa că fuseseră desfăcute curelele şeii. 

— Pe câmpia asta pustie, trebuie să-ţi găseşti singur 
distracţii, hohoti el. 

— Ce mutră a făcut! o maimuţări Aulay. 

Blaan se ţinea de burtă şi se clătina de râs. Îi curgeau 
lacrimi pe obrajii puhavi. Dintr-odată, ceva îi atrase atenţia. 
Se opri, se holbă şi spuse: 

— Ia priviţi într-acolo. 

Se apropia un călăreț pe un armăsar alb ca neaua. 

8 


Era un om, constatară ei. 

— Cine dracu' e ăla? întrebă Lekmann. 

Tovarăşii lui îşi luară o mină tâmpă şi ridicară din umeri. 
Lekmann îngenunche şi-o legă pe Coilla cu mâinile la spate. 

Pe urmă, cei trei se înarmară şi-l pândiră pe călăreţul 
care se apropia în ritm constant. În curând reuşiră să-l vadă 
bine. 

Chiar călare, îţi dădeai seama că e înalt şi cu spatele 
drept, vânos, mai degrabă decât musculos. Avea păr 
castaniu până la umeri şi o barbă aranjată. Purta o vestă 
cafenie, cu modele discrete, ţesute cu fir de argint. 
Pantalonii de piele bufanţi intrau în cizme negre. O mantie 
albastru-închis îi flutura pe spate. La prima vedere, nu avea 
armă. 

Smuci de frâie şi opri armăsarul în faţa lor. Descălecă 
fără o vorbă. Se mişca uşor şi sigur pe sine şi zâmbea. 

— Cine eşti? îl întrebă Lekmann. Ce vrei? 

Străinul aruncă o privire Coillei, apoi lui Lekmann. Nu-şi 
şterse zâmbetul de pe faţă. 

— Mă cheamă Serapheim, răspunse el cu glas ferm şi 
calm, şi nu vreau decât apă. 

Arătă din cap spre izvor. 

Nu puteai spune câţi ani are. Ochi albaştri, nas uşor 
acvilin, gură frumoasă - era atrăgător într-un fel greu de 


descris. Dar avea un aspect impunător şi, când se uita la 
tine, parcă-ţi vedea în fundul sufletului. 

Lekmann se uită scurt spre Blaan şi Aulay. 

— Fiţi cu ochii în patru, poate mai sunt şi alţii. 

— Sunt singur. 

— Vremurile sunt tulburi, Serapheim sau cum ai zis că te 
cheamă. Când rătăceşti singur, fără o mică armată după 
tine, cauţi necazul cu lumânarea. 

— Şi voi călătoriţi singuri. 

— Dar noi suntem trei şi e destul. Ştim să avem grijă de 
noi. 

— Nu mă îndoiesc. Însă eu nu sunt o ameninţare şi nici 
nu sunt ameninţat. Dar, ia spuneţi, nu cumva sunteţi patru? 

Întoarse capul spre Coilla. 

— Ea doar vine cu noi. Nu e de-a noastră, explică Aulay. 

Serapheim nu comentă, iar faţa lui rămase 
impenetrabilă. 

— Ai mai văzut semeni de-ai ei prin părţile astea? se 
interesă Lekmann. 

— Nu. 

Coilla îl studie pe nou-venit şi citi în ochii lui mai multă 
agerime decât arăta. Dar îşi zise că nu are nici o şansă dea 
primi ajutor de la el. 

Calul străinului merse la pârâu, îşi vâri botul în apă şi 
începu să bea. Îl lăsară în pace. 

— Cum ţi-am zis, în zilele astea, un om singur riscă multe 
dacă se apropie de străini, repetă Lekmann cu subînţeles. 

— Nu v-am văzut decât în ultima clipă, recunoscu 
Serapheim. 

— Nu-i grozav de înţelept nici să te plimbi cu ochii închişi. 

— Sunt un visător. Trăiesc în lumea mea. 

— Asta-i cea mai sigură cale spre pierzanie, remarcă 
Aulay. 

— Eşti cu Uni sau cu Mani? întrebă Blaan fără ocolişuri. 

— Nici cu unii, nici cu alţii, răspunse Serapheim. Voi? 

— La fel, spuse Lekmann. 


— Ce bine! M-am săturat să umblu ca pe ouă. O vorbă 
sinceră, rostită în tovărăşie duşmănoasă, îţi poate aduce 
necazuri. 

Coilla se întrebă în ce fel de tovărăşie considera el că se 
află acum. 

— Deci nu crezi în zei? insistă Aulay. 

— N-am spus asta. 

— Mi-am zis că precis crezi într-o forţă divină, dacă umbli 
fără spadă. 

Era un comentariu ironic. 

— În meseria mea n-am nevoie de spadă. 

— Şi ce meserie-i asta? întrebă Lekmann. 

Serapheim îşi flutură mantia şi înclină din cap ca la 
spectacol. 

— Sunt un bard rătăcitor. Un povestitor. Un meşter al 
vorbelor. 

Aulay pufni, rezumând proasta părere pe care o aveau 
toţi trei despre respectiva ocupaţie. Coilla se convinse încă 
o dată că bărbatul nu-i era de nici un folos. 

— Dar voi, domnilor, cum vă descurcaţi pe lume? 

— Ne oferim serviciile de ostaşi liberi, răspunse Lekmann 
trufaş. 

— Şi ne mai ocupăm şi de stârpirea pocitaniilor 
câteodată, adăugă Aulay, aruncând priviri sfredelitoare spre 
Coilla. 

Serapheim încuviinţă. Zâmbi, dar nu mai spuse nimic. 

— Atâtea lupte şi neînţelegeri sunt acum, că trebuie să-ţi 
meargă destul de rău cu meseria ta. 

— Dimpotrivă, vremurile nesigure îmi sunt de folos. 
Serapheim le observă expresia bănuitoare. Când au numai 
necazuri, oamenii vor să uite de grijile zilnice. 

— Păi, dacă merge treaba, înseamnă că o duci bine, 
sugeră Aulay viclean. 

Coilla îşi zise că străinul ori e prost, ori prea naiv pentru 
binele lui. 

— Bogăţiile mele nu se pot cântări, nici număra ca aurul. 


— Cum vine asta? îşi exprimă Blaan nedumerirea. 

— Poţi spune care-i preţul soarelui, al lunii sau al 
stelelor? Cât preţuieşte vântul care-ţi mângâie chipul, 
ciripitul păsărilor? Apa? 

— Vorbe dulci, de... poet, rosti Lekmann dispreţuitor. 
Dacă astea sunt bogăţiile tale din Maras-Dantia, tare 
subţire trebuie să-ţi fie punga. 

— Ai dreptate, într-un fel, îngădui Serapheim. Lucrurile 
nu mai sunt ca înainte, ba se înrăutăţesc pe zi ce trece. 

Aulay trecu la ironii: 

— Zici că mănânci soarele şi stelele? La cină te hrăneşte 
vântul? Slabă răsplată pentru munca ta, povestitorule. 

Blaan rânji ca prostul. 

— În schimbul poveştilor, oamenii îmi dau mâncare, 
băutură, adăpost. Câte-un bănuţ, din când în când. Sau o 
poveste de-a lor. Poate aveţi şi voi una, s-o spun şi altora? 

— Bineînţeles că nu, pufni Lekmann batjocoritor. Ale 
noastre nu te-ar interesa pe tine, născocitorule. 

— Nu fi aşa sigur. Toate poveştile oamenilor au 
însemnătatea lor. 

— Pe-a noastră n-ai auzit-o. Încotro te-ndrepţi? 

— Încotro văd cu ochii. 

— Şi nici nu vii dintr-un loc anume, nu? 

— De la Hecklowe. 

— Acolo mergem noi! exclamă Blaan. 

— Ține-ţi gura! se răsti Lekmann. Îi zâmbi prefăcut lui 
Serapheim. Şi... ce mai e nou pe la Hecklowe? 

— Ca peste tot: haos, încrâncenare. Portul se transformă 
în adăpostul criminalilor. Gemea de tâlhari, negustori de 
sclavi şi alţii ca ei. 

Coillei i se păru că străinul rostise mai apăsat „negustori 
de sclavi”, dar nu fu sigură. 

— Serios? rosti Lekmann, simulând nepăsarea. 

— Consiliul şi Supraveghetorii încearcă să ţină lucrurile 
sub control, dar magia e la fel de neprevăzută acolo ca 
peste tot. De-asta le e atât de greu. 


— Mai mult ca sigur. 

Serapheim se întoarse spre Coilla. 

— Ce părere are prietena voastră de rasă străveche că 
merge în vizită într-un loc cu faimă atât de proastă? 

— Ar fi grozav dacă aş avea de ales, răspunse jderiţa. 

— Ea n-are nimic de zis despre asta! interveni imediat 
Lekmann. Oricum, e oarcă şi poate să aibă grijă de ea şi 
singură. 

— Poţi să fii convins, mormăi Coilla. 

Povestitorul văzu expresiile îndârjite ale bărbaţilor. 

— Păi, eu o să beau nişte apă şi pe urmă îmi văd de drum. 

— Trebuie să plăteşti pentru ea, hotări Lekmann. 

— N-am ştiut că pârâul e proprietatea cuiva. 

— E altuturor, dar azi noi suntem stăpânii lui. Ştii vorba 
aia... 

— Aşa cum v-am spus, nu am ce să vă dau. 

— Eşti povestitor, spune-ne o poveste. Dacă ne place, îţi 
iei calul şi bei apă. 

— Şi dacă nu? 

Lekmann ridică din umeri. 

— Păi, poveştile sunt banul meu. De ce nu? 

— Să zicem că ne spui una de-aia care-i sperie pe idioţi, 
bodogăni Aulay. Ca alea cântate de zâne, despre troli care 
halesc bebeluşi sau despre faptele temutului Sluagh. Voi, 
plăsmuitorii, sunteţi toţi o apă şi-un pământ. 

— Nu, nu la aşa ceva mă gândeam. 

— Da' la ce? 

— Aţi pomenit de Uni. Mi-am zis să vă povestesc o fabulă 
de-a lor. 

— O, nu, fără tâmpenii religioase. 

— E şi nu e religioasă. Vreţi s-o auziţi sau nu? 

— Dă-i drumu ', oftă Lekmann. Da' sper că nu ţi-itare 
sete. 

— Ca toţi oamenii, probabil credeţi că Uni sunt fanatici 
de neclintit şi înguşti la minte. 

— Ba bine că nu. 


— Şi aveţi dreptate, cei mai mulţi aşa se dovedesc. Au o 
grămadă de habotnici printre ei. Dar nu toţi sunt aşa. 
Câţiva sunt mai îngăduitori. Găsesc chiar o parte amuzantă 
în crezul lor. 

— Asta nu-mi vine să cred. 

— E-adevărat. Sunt fiinţe modeste, ca voi şi ca mine, 
numai că se află sub influenţa religiei. Câteodată îţi dai 
seama de asta din poveştile lor, pe care au grijă să le spună 
numai în secret, luaţi aminte. Ele circulă din gură în gură şi 
unele ajung la mine. 

— N-ai de gând să începi odată? 

— Ştiţi ce cred Uni? Aşa, în mare. 

— Puțin. 

— Atunci poate ştiţi că în cărţile lor sfinte scrie că Zeul 
lor unic a creat rasa umană făurind un singur bărbat, 
Ademnius, şi o singură femeie, Evelaine. 

Aulay îl luă în râs. 

— Mi-e nu mi-ar ajunge una. 

— Ştim lucrurile astea, îşi arătă Lekmann nerăbdarea. 
Nu suntem proşti. 

Serapheim nu-i luă în seamă. 

— Uni cred că, la început, Zeul i-a vorbit lui Ademnius şi 
i-a explicat ce face şi ce aşteaptă de la fiinţele pe care le-a 
creat. Aşa că, într-o zi, Zeul a venit la Ademnius şi i-a spus: 
„Am pentru tine două veşti bune şi una proastă. Pe care vrei 
s-o auzi mai întâi?” „Pe cea bună, Doamne”, i-a răspuns 
Ademnius. „Prima veste bună este că ţi-am făcut un organ 
minunat, numit creier. Te va ajuta să înveţi, să judeci şi să 
faci tot felul de lucruri interesante.” „Mulţumesc, Doamne.” 
„A doua veste bună este că ţi-am mai făcut un organ numit 
penis.” 

Vânătorii de recompense zâmbiră obraznic. Aulay îi trase 
un ghiont lui Blaan în coaste. 

— „Acest organ îţi va oferi plăcere ţie şi îi va oferi plăcere 
lui Evelaine”, continuă Serapheim, „şi cu el o să faceţi copii 
care să trăiască în lumea asta minunată, pe care am făurit-o 


LIA 


pentru voi.” „O, ce frumos!”, s-a bucurat Ademnius. „Dar 
care-i vestea proastă?” a întrebat el. „Nu poţi folosi 
amândouă organele deodată”, i-a răspuns Zeul. 

Se lăsă un moment de linişte până când ascultătorii luară 
seama la tâlc, apoi se puseră pe hohotit ca nişte barbari, 
deşi Coilla credea că e foarte posibil ca Blaan să nu fi 
înţeles nimic. 

— Nu-i neapărat o poveste, ci o snoavă, spuse Serapheim. 
Dar mă bucur că v-a plăcut. 

— A fost ca lumea, recunoscu Lekmann. Şi adevărată, zic 
eu. 

— Desigur, după cum v-am spus, obiceiul e să-mi daţi un 
ban sau orice în semn de apreciere. 

Cei trei se potoliră imediat. Faţa lui Lekmann se 
schimonosi de furie. 

— Na, că ai făcut-o lată. 

— Noi am zis că tu ne plăteşti pe noi, spuse Aulay. 

— V-am zis, nu am ce să vă dau. 

Blaan zâmbi răutăcios. 

— O să ai şi mai puţin când terminăm cu tine. 

Aulay începu să socotească: 

— Ai cal, cizme frumoase şi mantia aia fină. Poate şi o 
pungă, deşi ai zis că nu. 

— Pe lângă asta, ştii prea multe despre treburile noastre, 
încheie Lekmann. 

În ciuda tensiunii, Coilla îşi dădu seama că povestitorul 
nu era speriat. Deşi trebuie să-i fi fost şi lui foarte limpede 
că indivizii erau în stare să omoare numai de dragul de-a 
omori. 

Jderiţa surprinse mişcare pe câmpie. Speranţa îi încălzi 
sufletul. Dar pe urmă văzu cine se mişcă şi înţelese că nu 
era vorba de scăpare. Dimpotrivă. 

Serapheim nu observase nimic. Nici vânătorii de 
recompense. Se pregăteau de încăierare. Lekmann ridică 
sabia şi se îndreptă spre povestitor. Ceilalţi doi veneau după 
el. 


— Avem musafiri, îi anunţă ea. 

Bărbaţii se opriră, se uitară la ea, apoi îi urmăriră 
privirea. 

Un grup mare de călăreţi se ivi la orizont, mult în faţa lor. 
Se deplasau încet de la est spre sud-vest, pe un drum care îi 
ducea, dacă nu la pârâu, cel puţin aproape de el. Aulay duse 
mâna la ochi. 

— Ce sunt ăştia, Micah? 

— Oameni. Îmbrăcaţi în negru, din câte văd. Ştii ce zic 
eu? Că-s oamenii lui Hobrow. Aia... cum le zice... 

— Paznici. 

— Da, exact. La naiba, trebuie s-o ştergem. la-o pe oarcă, 
Greever. Jabeez, adu caii. 

Blaan nu se mişcă. Stătea cu gura căscată şi se holba la 
călăreţi. 

— Zici că n-au simţul umorului, Micah? 

— N-au! Adu caii! 

— Hei! Străinul! 

Serapheim fugise spre vest. 

— Lasă-l naibii. Avem treburi mai importante. 

— Bine că nu i-am făcut felul, Micah, îşi dădu cu părerea 
Blaan. Nu-i bine să omori nebuni, aduce ghinion. 

— Dobitoc superstiţios! Mişcă-ţi fundul mai repede! 

O legară fedeleş pe Coilla de calul ei şi-o şterseră în mare 
grabă. 

9 


— Uită-te! ţipă Jennesta. Uită-te să-ţi vezi isprava cu ochii 
tăi, ratatule! 

Mersadion se uită la harta de pe perete şi îl apucă 
tremuratul. Era împânzită cu semne: roşii pentru forţele 
reginei, albastre pentru cele ale duşmanilor Uni. Câte roşii, 
tot atâtea şi albastre. Nu era de bine. 

— N-am suferit nici o pierdere, îndrăzni el, înspăimântat. 

— Dacă am fi suferit, de mult ţi-ai fi mâncat ficatul! Unde 
sunt avantajele noastre? 


— Războiul s-a extins, doamnă. Luptăm pe atâtea 
fronturi... 

— N-am nevoie de lecţii despre situaţia noastră, 
generale! Vreau rezultate! 

— Vă asigur că... 

— E foarte grav, continuă regina, dar asta nu-i nimic pe 
lângă faptul că n-am găsit banda aia de nemernici! Ai veşti 
despre ei? 

— Păi... 

— N-ai. Dar de la vânătorii de recompense ai lui Lekmann 
ai primit vreun semn? 

— Au... 

— N-ai primit. 

Mersadion nu îndrăzni să-i aducă aminte că implicarea 
oamenilor fusese ideea ei. Învăţase repede că Jennesta îşi 
asuma victoriile, dar înfrângerile le arunca pe umerii altora. 

— Am sperat că te vei descurca mai bine decât Kysthan, 
decedatul tău predecesor, adăugă ea explicit. Vreau să cred 
că n-o să mă dezamăgeşti. 

— Maiestate... 

— Te previn că, de acum înainte, îţi voi supraveghea cu şi 
mai multă atenţie munca. 

— AŞ... 

De data asta îl întrerupse o bătaie uşoară în uşă. 

— Intră! ordonă Jennesta. 

Unul dintre servitorii ei elfi pătrunse în cameră şi se 
înclină. Creatura androgină avea o constituţie atât de 
fragilă, încât membrele ei parcă stăteau să se rupă. Avea o 
piele aproape transparentă, ochi albaştri şi nas de copil. 
Pletele şi genele galbene îi subliniau fragilitatea feţei. 

Elful ţuguie buzele şi gânguri: 

— Stăpâna Dragonilor, doamnă. 

— Altă incapabilă, se enervă Jennesta. Spune-i să intre. 

Ca spiriduş, progenitură hibridă născută dintr-un elf şi- 
un gnom, Stăpâna Dragonilor semăna puţin cu servitorul. 
Dar era mai robustă şi înaltă chiar şi pentru rasa ei. 


Conform tradiţiei, purta haine numai în culoarea brun- 
roşcată a pădurilor tomnatice. Nu avea alte podoabe decât 
şnururi aurii la gât şi la încheieturi. O salută pe regină 
printr-o foarte discretă înclinare a capului. 

Ca de obicei când avea de-a face cu slugile, Jennesta nu 
pierdu vremea cu politeţuri. 

— Recunosc că nu sunt mulţumită de eforturile tale, 
Glozellan, o anunţă ea. 

— Doamnă? rosti spiriduşul cu glasul piţigăiat, calm şi 
îndepărtat, tipic rasei sale. 

Toată lumea ştia cât o enerva asta pe Jennesta. 

— În ce-i priveşte pe jderi, explică ea voit ameninţător. 

— Călăreţii mei v-au urmat strict ordinele, Maiestate, 
replică Glozellan. 

Avea o expresie de respect de sine pe care mulţi ar fi 
considerat-o aroganță. Încă o trăsătură a rasei sale mândre, 
care o înfuria şi mai tare pe regină. 

— Dar nu i-ai găsit, spuse Jennesta. 

— Îmi cer iertare, doamnă, dar ne-am luptat cu ceata 
lângă Păşunea Ţesătorului, îi aminti Stăpâna Dragonilor. 

— Şi i-aţi lăsat să scape! Halal luptă! Dacă nu cumva 
crezi că a-i găsi înseamnă a te bate cu ei. 

— Nu, Maiestate. Au fost urmăriţi şi au scăpat ca prin 
urechile acului. 

— Şi care-i diferenţa? 

— Firea schimbătoare a dragonilor îi face într-o oarecare 
măsură imprevizibili, doamnă. 

— Un meşter prost dă vina întotdeauna pe unelte. 

— Îmi asum răspunderea acţiunilor mele şi ale supuşilor 
mei. 

— Foarte bine. Căci în slujba mea, dacă te sustragi de la 
răspundere, suporţi consecinţele. Şi nu sunt deloc plăcute. 

— Nu vreau decât să arăt că dragonii sunt o armă 
nesigură, Maiestate. Se ştie că sunt foarte încăpăţânaţi. 

— Atunci poate că ar trebui să găsesc pe altcineva să-i 
îmblânzească. 


Glozellan tăcu. 

— Am crezut că m-am exprimat clar, continuă Jennesta, 
dar se pare că trebuie să mă repet. Asta-i valabil şi pentru 
tine, generale. Mersadion se crispă. Să nu vă iluzionaţi că 
ar exista pentru mine ceva mai important decât să fie găsit 
artefactul furat de jderi şi adus la mine. 

— Ar fi de ajutor, Maiestate, spuse Glozellan, dacă am şti 
ce e acest artefact şi de ce... 

Pereţii răsunară de ecoul unei palme zdravene. Capul 
Stăpânei Dragonilor se răsuci lateral sub greutatea ei. Se 
clătină şi duse mâna la obrazul înroşit. Din colţul gurii 
începu să-i curgă un firişor de sânge. 

— Bagă bine la cap, o avertiză Jennesta, cu ochii sclipind 
de furie. M-ai mai întrebat odată despre obiectul pe care-l 
caut. Îţi repet răspunsul de atunci: nu e treaba ta. Dacă nu- 
nveţi ce înseamnă supunerea, o să suferi mai mult. 

Glozellan ripostă cu o privire mândră. 

— Toate resursele existente se vor folosi pentru căutarea 
jderilor, declară Jennesta. Şi, dacă nu obţin de la voi doi ce 
vreau, o să-mi caut alt general şi altă Stăpână de Dragoni. 
Aţi face bine să vă gândiţi cum vă veţi petrece... viaţa de 
pensionari. Acum căraţi-vă. 

După plecarea celor doi, regina îşi jură că de acum 
înainte se va implica mai mult în căutarea jderilor. Dar 
trecu imediat la altceva. Avea nişte gânduri. Foarte 
dezagreabile. 

Părăsi camera strategică ieşind pe altă uşă decât supuşi, 
apoi cobori o scară spiralată îngustă. Coridoarele subterane 
răsunară de ecoul paşilor săi. Ajunse la camera ei din 
subsolul palatului. Garda orcă luă poziţia de drepţi când ea 
se strecură înăuntru. 

Servitorii nu mai pridideau cu lucrul în încăperea 
spațioasă, târând găleți la o cadă mare, puţin adâncă, 
întărită cu metal. Terminară treaba sub privirile ei 
nerăbdătoare. Odată expediaţi, Jennesta se duse la cadă şi- 
şi trecu fin degetele prin lichidul călduţ. 


Sângele se potrivea nevoilor sale, dar descoperi furioasă 
că fuseseră uitate în el bucăţi mici de carne. Când aleseseră 
lichidul special drept mediu, străbunii spuseseră clar că 
trebuie să fie cât se poate de pur. Îşi notă în minte să ceară 
gărzilor să-l strecoare şi să tragă cuiva o bătaie ca să fie 
bine înţeleasă dorinţa ei. 

Întrucât sângele se închega la suprafaţă, începu 
invocaţiile şi rugăciunile. Ciorba rubinie lipicioasă se 
îngroşă treptat şi căpătă un aspect lucios. În cele din urmă, 
tremură, născu un vârtej leneş şi din el răsări un chip. 

— Nimereşti în cele mai nefericite clipe, Jennesta, se 
plânse faţa. Nu e deloc momentul să vorbim. 

— M-ai minţit, Adpar. 

— În legătură cu ce? 

— Cu obiectul care mi s-a furat. 

— O, nu, m-am plictisit de subiectul ăsta jalnic. 

— Mi-ai spus sau nu că nu ştii nimic despre artefactul pe 
care-l caut? 

— Habar n-am ce cauţi. Am încheiat discuţia. 

— Nu, aşteaptă. Am metodele mele, Adpar. Metode şi 
ochi care caută în locul meu. lar ceea ce ştiu se potriveşte 
numai cu artefactul meu. Căzu pe gânduri. Ori cu el, ori 
Cu... 

— Presimt că iar începi cu fanteziile bizare, draga mea. 

— Despre altul e vorba, nu-i aşa? Ai altu 

— Sunt convinsă că nu ştiu ce... 

— Târfă mincinoasă! L-ai ţinut ascuns! 

— Nu spun nici da, nici nu. 

— Asta înseamnă că recunoşti. 

— Ascultă, Jennesta, e posibil să fi avut ceva asemănător 
cu ceea ce cauţi tu, dar asta e deja istorie. A fost furat. 

— Ca al meu. Ce convenabil. Nu te aştepţi să te cred, nu? 

— Mă doare-n cot dacă mă crezi sau nu! În loc să mă 
asasinezi cu obsesiile tale, ar trebui să te ocupi de găsirea 
hoţilor. Dacă se joacă cineva cu focul, ei sunt aceia! 


— Atunci cunoşti semnificaţia obiectului! A tuturor 
obiectelor! 

— Ştiu doar că trebuie să fie ceva nemaipomenit, dacă te 
agiți atâta pentru el. 

O mică erupție tulbură pelicula coagulată. Se formă un 
alt chip, însoţit de un alt glas. 

— Are dreptate, Jennesta. 

Adpar şi Jennesta gemură la unison. 

— Nu te băga, curioaso! se răţoi Adpar. 

— De ce nu pot să vorbesc niciodată cu Adpar fără să te 
vâri şi tu în discuţie, Sanara? se plânse Jennesta. 

— Ştii de ce, surioară: legătura noastră e prea strânsă. 

— Mare păcat, murmură Adpar. 

— Nu avem timp de ciorovăială, le avertiză Sanara. 
Adevărul e că o ceată de jderi are cel puţin un instrument. 
Cum ar putea ei să înțeleagă puterea lor uriaşă? 

— Cum adică, cel puţin unul? întrebă Jennesta. 

— Eşti sigură că nu-i aşa? Lucrurile se precipită. Intrâm 
într-o perioadă în care orice e posibil. 

— "Ţin situaţia sub control. 

— Serios? zise Sanara, neîncrezătoare. 

— Nu mă luaţi în seamă, se îmbufnă Adpar, pe mine nu 
mă aşteaptă decât un simplu război... Am, ce să zic, O 
groază de vreme la dispoziţie ca să vă ascult cum faceți 
schimb de ghicitori. 

— Poate că tu nu ştii despre ce vorbesc, Adpar, dar 
Jennesta ştie. Ceea ce trebuie ea să înțeleagă este că 
puterea trebuie să slujească binele, nu răul, altfel dezastrul 
se va abate asupra noastră, a tuturor. 

— Of, te rog şuieră Jennesta sarcastic, nu mai face pe 
martira, Sanara. 

— N-ai decât să crezi despre mine ce vrei, m-am obişnuit 
cu asta. Dar nu subestima ceea ce se va dezlănţui, acum că 
evenimentele au început să curgă. 

— Duceţi-vă naibii amândouă! strigă Jennesta, spintecând 
nervoasă crusta de sânge. 


Imaginile se disipară. Rămase acolo şi, o vreme, îşi răsuci 
gândurile pe toate părţile. Aşa cum îi stătea în fire, nu 
credea nici că Sanara are dreptate, nici că Adpar spune 
adevărul. Trase concluzia că e timpul să ia măsuri în 
legătură cu una dintre surorile ei aducătoare de necazuri. 

Cel mai mult o frământa că jderii o trădaseră, dar 
fremăta la gândul pedepsei pe care le-o va da. 


Haskeer tot nu era convins că merge în direcţia cea 
bună. Nici măcar nu ştia prea bine unde se află şi nu luă în 
seamă vremea aspră din nord. 

Pentru el, adevărat era doar cântecul din mintea sa. Îl 
mâna de la spate fără cruţare, îl îmboldea să meargă mai 
departe, mai repede, într-o direcţie care - atunci când se 
gândea la asta - spera să-l ducă la Cairnbarrow. 

Drumul cobori într-o vale împădurită. Haskeer galopă cu 
armăsarul fără ezitare, privind numai înainte. 

Pe la jumătatea lui, în punctul cel mai de jos al văii, se 
adunase apă şi se formase o întindere noroioasă. Cărarea 
se îngusta şi ea, înconjurată de tot mai multă vegetaţie 
care, în ciuda vremii de iarnă, era foarte deasă. Trebui să-şi 
lase calul la galop mic şi asta îl irită la culme. 

În timp ce-şi croia drum prin mocirlă, auzi un fâşâit în 
dreapta. Apoi un foşnet şi-un pocnet. Se răsuci şi întrezări 
ceva îndreptându-se cu viteză spre el. Nu avu timp să se 
ferească. Obiectul îl pocni tare de tot. Haskeer căzu de pe 
cal. 

Zăcând ameţit în noroi, ridică ochii şi văzu ce îl izbise: un 
trunchi de copac care încă se balansa, legat cu funii groase 
de o creangă rezistentă de deasupra. Cineva ascuns îl 
lansase ca pe-un berbec. 

Haskeer icni de durere. Vru să se ridice, când se pomeni 
apucat de nişte mâini aspre. 1 se păru că vede oameni 
îmbrăcaţi în negru. Începură să-l lovească cu pumnii şi cu 
picioarele. Incapabil să dea înapoi, nu reuşi decât să-şi 
acopere faţa cu mâinile. 


Agresorii îl ridicară şi-i luară armele. Îi smulseră 
săculeţul de la centură şi-i legară mâinile la spate. 

Zăpăcit de durere, Haskeer îşi concentră privirea pe o 
siluetă apărută în faţa lui. 

— Eşti sigur că-i legat bine? întrebă Kimball Hobrow. 

— Da, răspunse un paznic. 

Un alt acolit de-ai predicatorului îi dădu săculeţul. 
Hobrow se uită în el şi se lumină la faţă de bucurie. Ori de 
lăcomie, poate. 

Vâri mâna înăuntru, scoase stelele şi le ridică vesel. 
Relicva lui şi perechea ei! Nici nu sperase la aşa ceva. 

— Domnul este cu noi astăzi. Ridică braţele. Îţi 
mulţumim, Doamne, că ne-ai înapoiat ce e al nostru! Şi că ai 
trimis creatura asta în braţele noastre, uneltele dreptăţii 
Tale! 

Se încruntă la orc. 

— Vei fi pedepsit pentru mârşăviile tale, sălbaticule, în 
numele Fiinţei Supreme. 

Haskeer începea să-şi revină din ameţeală. Cântecul 
dispăruse, înlocuit de exclamaţiile sforăitoare ale acelui om 
nebun. Nu se putea mişca, nici elibera. Un lucru însă tot 
putea face: îl scuipă pe Hobrow în obraz. 

Îngrozit, predicatorul sări în spate ca ars cu fierul roşu. 
Se frecă pe faţă cu mâneca şi bolborosi „prihănit, prihănit”. 
Când termină, întrebă încă o dată: 

— Eşti sigur că-i legat ca lumea? 

Primi din nou asigurările adepților. Pe urmă făcu un pas 
în faţă, îşi adună degetele pumn şi-i trase câteva lui 
Haskeer în stomac, urlând: 

— Vei plăti pentru sfidarea unui slujitor al Domnului! 
Haskeer primise pumni şi mai grei. Mult mai grei. Ai lui 
Hobrow erau o mângâiere. Însă paznicii, dându-şi seama că 
eforturile conducătorului lor nu dădeau rezultate, începură 

să-l tăbăcească şi ei. 

Printre lovituri, orcul îl auzi pe predicator strigând: 


— Nu uitaţi de restul cetei! Ai lui ar putea fi prin 
preajmă! Trebuie să plecăm de aici! 
Braţele duşmane îl târâră pe Haskeer aproape leşinat. 


Alfray şi jumătatea lui de jderi călătoriră spre Golful 
Calyparr aproape o zi întreagă fără să dea de necaz. 
Caporalul îşi folosi autoritatea pentru a-l avansa temporar 
în rang pe Kestix, unul dintre răcanii mai descurcăreţi. De 
fapt, îl făcu un fel de caporal secund. Asta însemna că avea 
lângă el un egal cu care să-şi petreacă timpul. 

În timp ce mergeau spre vest, pe păşuni îngălbenite, îl 
trase de limbă pe Kestix despre moralul ostaşilor. 

— Desigur, sunt preocupaţi, domnule, îi spuse proaspătul 
promovat. Îngrijoraţi cred că ar fi un cuvânt mai potrivit. 

— Nu sunt singurii. 

— Lucrurile s-au schimbat foarte mult şi foarte repede. 
Parcă am fost târâţi printre evenimente fără să avem timp 
să ne gândim. 

— "Totul se schimbă. Maras-Dantia se schimbă. Poate că 
moare. Din cauza oamenilor. 

— Oamenii sunt de vină, da. Au dat lumea peste cap, 
bestiile. 

— Nu-ţi pierde curajul. Putem reface totul, dacă ducem la 
bun sfârşit planul căpitanului nostru. 

— Nu vă supăraţi, domnule caporal, dar ce e cu planul 
ăsta? 

— Poftim? 

— Păi, ştim cu toţii că e important să găsim stelele alea, 
dar... de ce? 

Alfray se zăpăci. 

— Unde vrei să ajungi, ostaş? 

— Încă nu ştim ce rost au, la ce folosesc. Nu-i aşa, 
domnule caporal? 

— Ai dreptate. Dar, în afară de... hai să zicem de puteri 
magice, ştim că mai au un fel de putere. Şi alţii le vor. În 


cazul stăpânei noastre, Jennesta, alţii mult mai puternici. 
Poate că asta ne aduce un avantaj. 

Alfray întoarse capul să verifice coloana. Între timp, 
Kestix se gândi la vorbele lui. Când caporalul se îndreptă în 
şa, îl aştepta altă întrebare: 

— Dacă nu vă supăraţi, vă rog, cum o să ne desfăşurăm 
misiunea la Drogan? Intrăm aşa, pur şi simplu, şi încercăm 
să punem mâna pe stea? 

— Nu. Ne apropiem cât se poate de satul lui Keppatawn 
şi îl cercetăm. Dacă nu e primejdios, putem începe să 
negociem. Dar, în principal, stăm la pândă şi aşteptăm să 
apară şi restul cetei. 

Kestix mai puse o întrebare, cam şovăitor: 

— Credeţi că va veni? 

Alfray se cutremură. 

— Nu fi pesimist, ostaş, replică el, poate prea ferm. 
Trebuie să credem că ne vom reuni cu Stryke şi cu cei ce-l 
însoțesc. 

— Nu vreau să fiu nerespectuos faţă de căpitan, zise 
răcanul repede. Dar se pare că lucrurile au scăpat de sub 
control. 

— Ştiu. Dar ai încredere în Stryke. 

Alfray se întrebă dacă era un sfat bun. Nu că Stryke n-ar 
fi demn de încredere. Însă nu putea scăpa de senzaţia 
enervantă că bunul lor căpitan se întindea mai mult decât îi 
era plapuma. Ţipetele ostaşilor îl treziră la realitate. Kestix 
strigă: 

— Domnule caporal! Priviţi! 

Alfray se uită în faţă şi văzu un convoi de patru căruţe 
trase de boi la cotitura drumului. Orcii şi convoiul mergeau 
pe aceeaşi cărare care străbătea o viroagă. Unii dintre ei 
trebuiau să se dea la o parte. Încă nu se vedea clar cine 
stătea în căruţe. 

Două posibilităţi se născură în mintea lui Alfray. Pe de o 
parte, dacă ceata se întorcea, sigur atrăgea atenţia. Pe 
lângă asta, nu stătea în firea orcilor să dea înapoi. Pe de 


alta, dacă cei din căruţe se dovedeau periculoşi, tot nu erau 
mai mulţi decât orcii lui. Aveau şanse să-i biruiască. 

— Poate sunt doar fiinţe care călătoresc paşnic în 
treburile lor, îi spuse lui Kestix. 

— Dar dacă sunt Uni? 

— Dacă sunt oameni, Uni sau Mani, nu contează, îi 
omorâm, îl informă Alfray categoric. 

Când cele două grupuri se apropiară, orcii îi identificară 
pe cei din căruţe. 

— Gnomi, rosti Alfray. 

— Putea fi mai rău, domnule. Sunt aprigi în luptă ca puii 
de iepure. 

— Da, şi nu se bagă în treburile altora. 

— Sunt primejdioşi numai dacă îşi vâră cineva nasul în 
comorile lor. Şi, din câte ţin minte, magia lor îi ajută să 
găsească filoane de aur, aşa că n-ar trebui să avem 
probleme. 

— Dacă trebuie să discutăm, mă laşi pe mine. Alfray se 
întoarse şi urlă un ordin răcanilor din coloană. Ostaşii să 
rămână la locurile lor. Nu scoateţi săbiile dacă nu e necesar. 
S-o luăm cu binişorul, da? 

— Credeţi că ştiu ce preţ s-a pus pe capetele noastre? 
întrebă Kestix. 

— Posibil. Dar, aşa cum ai spus, nu sunt un neam de 
luptători. Asta dacă lipsa de maniere şi respiraţia puturoasă 
nu pot fi considerate arme. 

Prima căruţă ajunse la o aruncătură de băţ de coloana 
orcilor. Celelalte se opriră. Preţ de-o clipă, cele două 
grupuri se studiară reciproc. 

Unii ziceau că gnomii sunt nişte pitici deformaţi: mici de 
statură, musculoşi, dar disproporţionaţi, cu mâini, picioare 
şi nas mari. Se mândreau cu bărbi şi sprâncene albe şi 
stufoase. Purtau veste nepretenţioase, grosolane, şi 
pantaloni în culori şterse. Unii preferau glugile, alţii, căciuli 
moi cu moţ lung. 


Toţi gnomii arătau foarte bătrâni, chiar şi nou-născuţii, şi 
toţi făceau o artă din a se încrunta. 

După câteva momente de linişte, vizitiul anunţă hotărât: 

— Io n-am de gând să mă mişc! 

În spatele lui, călătorii cu feţe de piatră se uitau ca la 
spectacol. 

— De ce să ne dăm noi la o parte? Vrem să ne continuăm 
călătoria, spuse Alfray. 

— Vistieria? Vistieria? N-avem nici o vistierie, ţipă vizitiul. 
Nici o vistierie! 

— Al naibii noroc, să dăm peste unul fudul de ureche, 
mormăi Alfray. Nu vistierie, silabisi el, tare şi clar, călătorie. 

— Ce-i cu ea? 

— Ai de gând să te mişti? strigă Alfray. 

Gnomul stătu puţin pe gânduri. 

— Ba! 

Orcul se hotări să mai facă puţină conversaţie şi să 
renunţe la dispută. 

— De unde eşti? 

— Nu-ţi zic, răspunse gnomul morocănos. 

— Unde mergi? 

— Nu-i treaba ta. 

— Da' poţi să-mi zici dacă drumul spre Drogan e liber? 
Vreau să zic, de oameni. 

— Poate. Poate că nu. Ce-mi dai? 

Alfray îşi aminti că gnomii erau renumiţi că ştiu cât 
preţuieşte orice lucru, dar nu cunosc cu exactitate valoarea 
nici unuia. A bunelor maniere în călătorie, de exemplu. 
Renunţă. La ordinul său, jderii îşi îndemnară caii să urce pe 
povârnişurile viroagei ca să le facă loc. 

În timp ce treceau căruțele, vizitiul lipsit de expresie 
bolborosi: 

— Locul ăsta e prea înghesuit, deloc nu-mi place. 

Uitându-se după căruțele care se hurducăiau, Alfray 
încercă să glumească pe seama întâmplării: 

— Ei, am scăpat fără temenele, zise el ironic. 


— Aşa-i, îl aprobă Kestix. Ăăă... domnule caporal? 
— Ce-i, ostaş? 
— Unde cresc temenelele astea? 
Alfray oftă. 
— Hai să ne vedem de drum, bine? 
10 


Coilla nu mai petrecuse niciodată o perioadă atât de 
lungă în tovărăşia oamenilor. La drept vorbind, nu avea 
experienţă decât în uciderea lor. 

Stând însă cu vânătorii de recompense câteva zile la 
rând, îşi dădu şi mai bine seama că nu se potriveau deloc cu 
lumea raselor străvechi. 

Întotdeauna îi considerase nişte intruşi, nişte uzurpatori 
hrăpăreţi, puşi pe distrugeri. Acum descoperi şi diferenţele 
ascunse dintre ei şi rase: înfăţişarea lor, judecata lor, 
mirosul lor. Erau stranii în atâtea feluri. 

Îşi alungă iute gândurile când ajunseră în vârful dealului 
de pe care se vedea Hecklowe. 

Amurgea şi luminile începeau să se aprindă ici-colo prin 
portul liber. De la acea distanţă şi acea înălţime, se vedea că 
locul nu fusese plănuit să existe, ci pur şi simplu apăruse. 
Aşa cum se cuvenea unui oraş în care toate rasele erau 
tratate egal, Hecklowe era un amestec de clădiri ridicate în 
toate stilurile arhitectonice posibile. Edificii înalte, case 
scunde, turnuri, cupole, arcade şi clopotniţe împungeau 
orizontul. Erau construite din lemn şi piatră, cărămidă şi 
nuiele, stuf şi ardezie. Dincolo de marginea îndepărtată a 
oraşului, marea cenuşie de-abia se ghicea în lumina slabă. 
Catargele navelor mai înalte dominau acoperişurile caselor. 

Şi chiar de la distanţa aceea, tot se auzea gălăgie. 

Lekmann studie portul. 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai fost aici, dar nu 
s-a schimbat nimic. Hecklowe e acelaşi pentru toată lumea. 
Nu contează cât urăşti o rasă, aici e armistițiu. Fără 


încăierări, fără bătălii. Fără reglări de conturi care să ducă 
la crime. 

— Ăştia îţi iau gâtul pentru omor, nu-i aşa? întrebă Blaan. 

— Dacă te prind. 

— Nu te caută de arme când intri? vru să afle Aulay. 

— Nooo... le lasă pe tine să renunţi la ele. Nu maie 
practic să faci percheziţie de când Hecklowe a ajuns atât de 
popular. Dar dacă te baţi în oraş, Supraveghetorii te 
execută pe loc. Nu că ar fila fel de energici ca înainte. Însă 
tot îţi vin de hac, aşa că tre' să fii atent la ei. 

Coilla interveni: 

— Supraveghetorii nu-şi fac treaba cum se cuvine pentru 
că rasa voastră seacă magia. 

— Magia, rosti Lekmann batjocoritor. Voi, suboamenii, şi 
afurisita voastră de magie. Ştii ce cred eu despre ea? Că-io 
balegă de cal. 

— Eşti înconjurat de ea. De-asta n-o vezi. 

— Destul! 

— Dacă-i găsim pe orcii ăia, o să se lase cu cafteală, nu? 
întrebă Blaan. 

— Eu zic să ne ţinem coadă după ei până ies din oraş şi 
numai după aia să acţionăm. Dacă tre' să-i înfruntăm 
înăuntru, păi, ne pricepem să vârâm spada în coaste şi pe 
tăcute. 

— E stilul vostru clasic, remarcă jderiţa. 

— 'Ţi-am zis să-ţi ţii gura. 

Aulay nu era prea convins: 

— Ăsta nu-i un plan prea bun, Micah. 

— Lucrăm cu ce avem, Greever. Te-ai gândit tu la 
altceva? 

— Nu. 

— Bineînţeles că nu. Ia-te după Jabeez şi lasă gânditul în 
seama mea. Bine? 

— Bine, Micah. 

Lekmann se întoarse spre Coilla. 


— Tu să te porţi frumos în oraş şi să-ţi ţii limba în gură. 
Dacă vrei s-o mai ai. Ai priceput? 

Ea îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Micah, spuse Blaan. 

Lekmann oftă. 

— Da? 

— La Hecklowe vin toate rasele, nu? 

— Aşa-i. 

— Deci s-ar putea să fie şi orci pe-acolo. 

— Contez pe asta, Jabeez. Asta-i motivul pentru care am 
venit aici, mai ţii minte? 

Lekmann îşi pierdu şi ultimul dram de răbdare. 

— Păi, dacă o să întâlnim orci, de unde o să ştim că sunt 
ăia pe care-i căutăm? 

Aulay rânji, arătându-şi dinţii stricaţi. 

— Are dreptate, Micah. 

Era limpede că Lekmann nu se gândise la asta. Într-un 
sfârşit, arătă cu degetul spre Coilla. 

— O să ne zică ea. 

— Pe dracu' o să vă zic! sări jderiţa. 

— Lasă că mai vedem noi, îi promise el, aruncându-i o 
privire ucigătoare. 

— Ce facem cu armele? întrebă Aulay. 

— O să predăm săbiile la poartă, dar ne păstrăm nişte 
rezerve. 

Scoase un cuţit de la centură şi-l ascunse în bocanc. 
Blaan şi Aulay făcură la fel, însă cel din urmă vâri două 
arme: un pumnal într-un bocanc şi un cuţit mai mic în 
celălalt. 

— Când ajungem acolo, tu nu scoţi o vorbă, îi repetă 
Lekmann Coillei. Nu eşti prizoniera noastră, eşti cu noi. Ai 
priceput? 

— Ştii c-o să vă omor pentru asta, nu-i aşa? răspunse ea 
calmă. 

Omul râse ca să mascheze ameninţarea. Dar se uitase în 
ochii ei şi râsul nu-i ieşi prea convingător. 


— Să mergem, zise el şi dădu pinteni calului. 

Călăriră spre Hecklowe. 

Ajunşi la porţile oraşului, Aulay tăie legăturile Coillei şi-i 
şopti: 

— Încearcă să fugi şi-ţi vâr o lamă-n fund! 

O mulţime alcătuită din toate rasele se înghesuia să intre, 
pe jos sau călare. Se formase o coadă la punctul de predare 
a armelor. Vânătorii de recompense şi Coilla se aşezară la 
capătul ei şi, când ajunseră la rând, îi văzură pe primii 
Supraveghetori. 

Erau bipezi, dar numai atât aveau în comun cu fiinţele 
din carne şi oase. Solizi la trup, îi alcătuiau metale diverse. 
Braţele, picioarele şi pieptul lat şi masiv păreau din fier. 
Benzi de aramă lucioasă le înconjurau încheieturile de la 
mâini şi gleznele. Banda mai lată care le încingea mijlocul 
părea să fie din aur prelucrat. La articulaţii, adică la coate, 
genunchi şi degete, sclipeau nituri din argint. 

Capetele, aproape rotunde, erau dintr-un material 
asemănător cu oţelul. În loc de ochi străluceau giuvaiere 
roşii mari, două găuri formau nasul şi o fantă lăsa la vedere 
dinţii de metal ascuţiţi. Nişte deschizături joase de-o parte 
şi de alta a capului slujeau drept urechi. 

Toţi aveau aceeaşi înălţime. Îi depăşeau pe vânătorii de 
recompense şi, în ciuda corpului masiv, se mişcau cu o 
agilitate surprinzătoare. 

Însă nu imitau perfect mişcările formelor de viaţă 
organice, pentru că uneori erau cam stângaci şi se deplasau 
greoi. 

Nu puteai să-i descrii altfel decât nemaipomeniţi. 

Oamenii puseră armele în mâna întinsă a unui 
Supraveghetor care le duse într-o gheretă consolidată. 

— Hibrizi, vorbi Coilla. Făcuţi prin vrăjitorie. 

Aulay şi Blaan schimbară priviri şocate. Lekmann încercă 
să-şi păstreze expresia obişnuită. 

Sosi un alt Supraveghetor şi puse trei plăcuţe de lemn în 
palma lui Lekmann pe post de chitanţe. Apoi le făcu semn 


să intre în oraş. 

Lekmann împărţi plăcuţele în timp ce se îndepărtau. 

— Vedeţi, v-am zis eu că nu-i nici o problemă să te 
strecori cu nişte cuțite. 

— Am crezut c-o să ne percheziţioneze mai amănunţit, 
comentă Aulay în timp ce-şi vâra plăcuţa în buzunar. 

— Cred că aşa-zisul Consiliu al Magicienilor, care 
conduce oraşul, a cam scăpat frâiele din mâini. Dar, dacă 
sunt nepricepuţi, pentru noi e-o veste bună. 

Îşi croiră drum pe străzile aglomerate, conducându-şi caii 
cu grijă şi înconjurând-o pe Coilla. Aulay avea grijă s-o 
păzească din spate, de unde o putea ameninţa mai uşor. 

Hecklowe gemea de rase străvechi. Gremlini, zâne vesele 
cu urechi lungi şi ascuţite, pitici - toţi vorbeau, se 
ciondăneau, se târguiau şi câteodată râdeau împreună. 
Grupuri mici de cobolzi se risipeau prin mulţime, 
sporovăind între ei în limba lor imposibil de înţeles. Un şir 
de gnomi cu feţe aspre şi topoare pe umeri îşi vedeau 
serioşi de treabă. Trolii care purtau glugi ca să se apere de 
lumină erau călăuziţi de elfi închiriaţi ca ghizi. Centaurii 
tropoteau îngâmfaţi pe aleile pietruite, ţinându-se departe 
de mulţime. Se zăreau şi câţiva oameni, dar rareori se 
amestecau printre celelalte rase. 

— Şi-acu' ce facem, Micah? întrebă Aulay. 

— Găsim un han şi punem la cale o strategie. 

Lui Blaan îi luciră ochii. 

— O, băutură, excelent! 

— N-avem vreme să ne trosnim, Jabeez, îl avertiză 
Lekmann. Treaba ne cere să fim cu capul limpede. Pricepi? 

Matahala se bosumflă. 

— Dar mai întâi hai să ducem caii la un grajd, propuse 
Lekmann. Să nu faci pe deşteapta, adăugă el către Coilla. 

Străbătură străzile principale înţesate de creaturi ale 
portului. Trecură pe lângă dughene şi cărucioare pline de 
dulciuri, peşte, pâine, brânzeturi, fructe şi legume. 
Vânzătorii ambulanți îşi lăudau marfa în gura mare. 


Neguţătorii trăgeau catări încăpăţânaţi, încărcaţi cu baloţi 
de haine şi saci de condimente. Muzicanţi rătăcitori, actori 
de stradă şi cerşetori gălăgioşi sporeau zarva. 

Pe la colţuri, demoni şi demoniţe în trup de cocote şi 
proxeneţi ademeneau clienţi cu pofte destul de vlăguite ca 
să nu-şi mai dea seama de primejdiile care-i pândeau dacă 
mergeau cu ei. Mirosul de cristal îndulcea aerul. Se îmbina 
cu acela de tămâie, care plutea lin prin uşile deschise ale 
nenumăratelor temple închinate tuturor zeilor cunoscuţi. Şi 
în haosul acesta patrulau Supraveghetorii, în faţa cărora 
toţi se dădeau miraculos la o parte. 

Vânătorii de recompense găsiră un grajd ţinut de un 
gremlin şi, pentru câţiva bănuţi, îşi găzduiră caii. Apoi 
plecară pe jos, cu Aulay nedezlipit de Coilla. 

La un moment dat, jderiţei i se păru că zăreşte doi orci la 
o răscruce. Dar o şopârlă kirgizil şi călăreţul ei cu căutătură 
urâtă îi obturară vederea, astfel încât nu se putu convinge. 

Observă că Aulay se joacă cu peticul de la ochi. Era clar 
că nu-i văzuse pe presupuşii orci, dar ea se întrebă dacă nu 
cumva îi „mirosea” într-adevăr pe semenii ei. 

Ştia că nu existau motive ca orcii să nu fie în oraş, deşi 
cei mai mulţi erau sub arme şi luptau pentru cauzele altora. 
Ca şi ceata ei. Orcii veniţi la Hecklowe puteau fi dezertori, 
lucru bine cunoscut, sau cu treburi oficiale. Adică îi căutau 
pe tovarăşii lor proscrişi. Exista şi posibilitatea ca perechea 
de orci zăriţi de ea să fi fost jderi. 

Dar nu-i văzuse prea bine. Se hotări să-şi păstreze 
optimismul şi licărul de speranţă. 

— Ăsta e bun, rosti Lekmann, arătând spre un han. O 
firmă de lemn parcă vopsită cu picioarele atârna deasupra 
uşii: Bestia şi Paloşul. Înăuntru gemea de beţivani gălăgioşi. 

— Intră şi găseşte un loc în care să ne aşezăm, îl instrui 
Lekmann pe Jabeez. 

Blaan scrută interiorul, apoi se folosi de trupul său 
mătăhălos ca să treacă prin mulţime, urmat de ceilalţi trei. 


Cu instinctul său de taur, ochi un grup de zâne şi le făcu 
vânt afară. 

Imediat ce se aşezară apăru o femeiuşcă de elf să-i 
servească. Lekmann deschise gura să comande. Ea trânti 
patru căâni de metal cu mied pe masă şi le zise: 

— Beţi sau vă căraţi. 

Blaan îi aruncă dispreţuitor câteva monede. Elful le luă şi 
plecă. 

Cei trei oameni îşi aplecară capetele şi începură să 
vorbească în şoaptă, conspirativ. Coilla se propti de spătarul 
scaunului cu mâinile încrucişate la piept. 

— După cum văd eu, avem o mică problemă, murmură 
Lekmann. Cel mai bine ar fi să scăpăm de târfa asta mai 
întâi, ca să nu mai trebuiască să stăm cu ochii pe ea. Dar, 
dac-o vindem, cine ni-i mai arată pe orci? 

— 'Ţi-am mai zis, vorbi Coilla. Nu ţi-i arăt. 

Lekmann îşi dezgoli dinţii. 

— O să te obligăm, şuieră el. 

— Cum? 

— Lasă-mă pe mine, Micah, se oferi Aulay. Am eu grijă s-o 
facă. 

— Mănânci căcat, chiorule, ripostă jderiţa. Aulay clocoti 
de nervi. 

— Să presupunem că monstrul ăsta cretin n-o să ne ajute, 
insistă Lekmann. În cazul ăsta, ar fi mai bine să ne 
despărţim. Eu şi Jabeez o să încercăm să găsim pe cineva 
care s-o cumpere. Tu, Greever, începi să-i cauţi pe orci. 

— Şi după aia? 

— Ne întâlnim aici peste două ceasuri şi facem schimb de 
veşti. 

— Mie îmi convine, spuse Aulay, încruntându-se către 
Coilla. Mă bucur să nu-i mai văd mutra. 

Jderiţa trase o înghiţitură zdravănă de mied şi se şterse 
la gură cu dosul palmei. 

— Nici eu n-aş fi găsit vorbe mai potrivite, spuse ea, apoi 
trânti cana peste mâna lui Aulay cât putu de tare. 


Se auzi un pocnet. Omul se strâmbă şi scoase un urlet de 
durere. Se uită la degetul lui mic. Era pământiu la faţă şi-i 
curgeau lacrimi. 

— Mi... l-a... rupt... gemu el, cu buze tremurânde. 

Schimonosit de furie, duse mâna sănătoasă la bocanc. 

— O să... te omor... îi promise jderiţei. 

— Tacă-ţi fleanca, Greever! îl repezi Lekmann. Se uită 
lumea la noi. N-o să-i faci nimic, e prețioasă. 

— Dar mi-a rupt deget... 

— Nu te mai văicări ca un copil. Ţine. Îi aruncă o 
zdreanţă. Înveleşte-ţi-l în asta şi pune-ţi lacăt la gură. 

Coilla le oferi tuturor un zâmbet larg. 

— Păi, atunci haideţi să mă vindeţi, nu? îi invită ea, cu 
glas mieros. 


— Sunt mulţi, nu-i aşa? întrebă Stryke. 

— Nu încape îndoială, confirmă Jup. Câţi au fost la Trinity 
şi în trupa aia de vânători. 

Cei doi stăteau ascunşi într-un desiş, cu burta lipită de 
pământ, şi studiau aşezarea dintr-o vale. Era o tabără de 
oameni. Restul jderilor primiseră ordin să rămână în urmă, 
nevăzuţi, iar din poziţia aceea Stryke şi Jup nu-i puteau 
vedea. 

Oamenii în veşminte negre care trebăluiau în vale erau 
toţi bărbaţi, vreo douăzeci la număr, şi aveau arme cât un 
regiment. Construiseră un ţarc provizoriu pentru cai, iar în 
mijlocul taberei trona o căruţă. 

— Rahat, asta ne mai lipsea, se enervă Stryke. Paznicii lui 
Hobrow. 

— Păi, ştiam că trebuie să mişune prin părţile astea. Doar 
nu credeai că o să renunţe la ideea de a-şi lua steaua 
înapoi. 

— Nu ne mai trebuia şi beleaua asta. Avem destule griji 
pe cap. 

— Crezi că i-au prins pe Coilla şi Haskeer? 


— Cine ştie? Oare harul tău de ghicitor nu ne poate 
ajuta? 

— Nu ne-a fost de mare folos până acum. Dar am să fac o 
încercare. 

Jup săpă o groapă cu degetele şi-şi vâri mâna în ea. Apoi 
închise ochii şi se concentră. Stryke tăcu şi urmări mai 
departe ce se petrece în tabără. 

Într-un sfârşit, Jup deschise ochii şi expiră adânc. 

— Ei? 

— Am simţit foarte vag prezenţa unui orc, dar nu cred că 
e atât de aproape. Însă nici foarte departe. 

— Atât? 

— Da. Nu mi-am dat seama dacă este bărbat sau femeie. 
Nici în ce direcţie se află. Dacă bestiile alea de oameni nu 
ar fi atât de hotărâți să ne fure magia... 

— Ia priveşte. 

O siluetă cobora prin spatele căruţei acoperite. O femelă 
care lăsase copilăria în urmă, dar încă nu-i înfloriseră 
însuşirile de femeie. Era dodoloaţă şi ar fi fost şi 
atrăgătoare, cu părul ei de culoarea mierii şi ochii albaştri- 
verzui. Însă avea o căutătură urâtă, semnul unei firi 
irascibile, iar din forma gurii i se ghicea răutatea. 

— O, nu, gemu Jup. 

— Ce-ai păţit? 

— Mercy Hobrow. Fata predicatorului, cea despre care ţi- 
am vorbit. 

Fata se plimba ţanţoş prin tabără şi zbiera la paznici. 
Aceştia săreau imediat să-i execute ordinele. 

— Numai ce-a ieşit din găoace, remarcă Stryke, şi deja 
comandă. 

— Tiranii sunt deseori bănuitori. Preferă să se bazeze pe 
un membru al familiei decât pe străini. Şi se vede că fata îi 
seamănă leit. 

— Da, dar... să laşi un copil la comandă? 

— Oamenii sunt cu toţii nebuni, Stryke, doar ştii lucrul 
ăsta. 


Acum fata împărțea lovituri de bici în stânga şi în 
dreapta. 

— Bărbaţii ăia n-au nici un pic de mândrie? întrebă 
Stryke. 

— Teama de tatăl ei e mai puternică, fără îndoială. Dar ai 
dreptate, e o greşeală să-i dai autoritate: nici măcar n-au 
pus pază. 

— Nu zi hop până n-ai sărit, şopti Stryke. 

Jup vru să mai spună ceva, dar căpitanul îi puse mâna la 
gură şi-i întoarse capul spre dreapta. Doi paznici veneau 
agale spre ascunzişul lor, cu săbiile scoase. Stryke lăsă 
mâna jos. 

— Nu ne-au văzut, zise piticul. 

— Nu. Dar dacă se mai apropie, o să ne vadă, pe noi sau 
restul grupului. 

— Trebuie să-i doborâm. 

— Da, şi fără să atragem atenţia celorlalţi. Ai chef să faci 
pe momeala? 

Jup zâmbi ironic. 

— Am de ales? 

Stryke aruncă un ochi spre gărzi. 

— Dă-mi timp să-mi pregătesc poziţia. 

Căpitanul se furişă prin tufe în direcţia paznicilor. 

Jup numără în gând până la cincizeci, apoi se ridică şi ieşi 
în faţa lor. Luate prin surprindere, gărzile împietriră. Piticul 
porni spre ele cu mâinile depărtate de corp şi de arme. Le 
năuci mai tare când le zâmbi. 

Unul dintre paznici strigă: 

— Stai pe loc! 

Jup nu se opri şi zâmbi în continuare. Duşmanii ridicară 
spadele. În spatele lor, Stryke ieşi fără zgomot dintr-o tufă, 
cu pumnalul în mână. Garda strigă din nou: 

— Cine eşti? 

— Un pitic, răspunse Jup. 

Stryke se năpusti asupra lor din spate. Jup sări în faţă, 
scoțând cuțitul. 


Cei patru se prăbugşiră într-o încâlceală de membre şi 
pumni. În câteva secunde, se despărţiră în două. Dar săbiile 
nu îi ajutară prea mult pe paznici în lupta corp la corp. Jup 
şi Stryke aveau avantajul armelor scurte. 

Jup îi veni rapid de hac adversarului. Găsi momentul 
prielnic şi-l străpunse în inimă. O singură dată fu de ajuns. 

Stryke avu mai mult de furcă. Scăpă cuțitul în 
învălmăşeală. Apoi paznicul reuşi să se urce pe el. Prinse 
spada cu ambele mâini şi vru s-o împingă în pieptul lui 
Stryke ca pe-un pumnal. Orcul îl prinse de braţe şi i le 
împinse. Depăşi impasul când găsi puterea să-l doboare pe 
om. 

Se luptară scurt pentru spadă şi câştigă jderul. O înfipse 
în abdomenul paznicului. 

— Repede, hai să le ascundem cadavrele, ordonă Stryke. 

Trăgeau leşurile sub tufe când alte trei gărzi apărură din 
direcţia opusă. Jup învârti iute cuțitul şi-l azvârli spre ei. 
Arma pătrunse în stomacul unui paznic şi-l dobori. Tovarăşii 
lui atacară. 

Orcul şi piticul îi întâmpinară cu săbiile scoase şi luară 
poziţia de luptă. 

Ca să nu atragă atenţia taberei, Stryke încercă să-l ucidă 
pe adversar cât putu de repede. Se năpusti asupra lui cu o 
ploaie de lovituri, se lăsă în jos şi căută o breşă în apărarea 
acestuia. Forţa cu care îl asaltă făcu praf garda paznicului. 
Îi tăie gâtul dintr-o lovitură. 

Asemenea căpitanului său, Jup se aruncă asupra 
adversarului. Acesta pară primele şase atacuri, apoi bătu în 
retragere şi începu să strige. Jup îl pocni imediat cu latul 
săbiei. Îi luă de tot piuitul când îl străpunse în burtă. 

Stryke o luă tiptil spre tufe şi scrută tabăra. Strigătele nu 
fuseseră auzite, se temuse degeaba. Cu ajutorul lui Jup, 
ascunse cadavrele. 

— Ce se întâmplă când gărzile nu se mai întorc să 
raporteze? întrebă piticul, printre gâfâituri. 

— Nu trebuie să aflăm. Hai s-o ştergem. 


— În ce direcţie? 

— În singura în care nu am fost: spre vest. 

— Ne apropiem periculos de mult de Cairnbarrow. 
— Ştiu. Ai o idee mai bună? 

Jup scutură încet din cap. 

— Atunci hai să plecăm. 


Petrecură o jumătate de zi călărind înainte ca Jup să 
vorbească din nou: 

— Stryke, nu are rost. E prea mult de mers. 

— Nu ne lăsăm baltă camarazii. Suntem orci. 

— Nu toți, îi aminti piticul, dar iau ca un compliment 
faptul că m-ai inclus printre ei. 

Căpitanul surâse obosit. 

— Eşti jder. Tot timpul uit că aparţii altei rase. 

— Maras-Dantia ar duce-o mai bine dacă ar avea mai 
mulţi memorie scurtă în privinţa asta. 

— Poate. Dar, aşa cum am spus, un lucru nu avem voie să 
uităm: membrii cetei noastre, oricine ar fi ei, orice ar fi 
făcut. 

— În numele zeilor, eu nu zic să-i abandonăm! Dar mi se 
pare inutil să mergem pe drumul ăsta. 

— Ai un alt plan? 

— Ştii bine că nu. 

— Atunci văitatul nu serveşte la nimic, rosti Stryke dur. O 
să-i căutăm în continuare, adăugă el, mai calm. 

— Şi Cairnbarrow? Ne apropiem de el tot mai mult. 

— Şi o să ne apropiem şi mai mult înainte de a mă gândi 
să renunţăm. 

Se lăsă liniştea între ei, grea ca o mantie. În cele din 
urmă, văzură un călăreț galopând către ei din sens opus. 
Jup îl identifică. 

— E Seafe. 

Stryke opri coloana. Când ajunse lângă ea, Seafe smuci 
de hăţurile calului înspumat. 

— Cercetaş la raport, domnule căpitan! 


Stryke îl îndemnă să vorbească. 

— L-am găsit, domnule căpitan! L-am găsit pe Haskeer! 

— Ce? Unde? 

— La doi-trei kilometri spre nord. Dar nu e singur. 

— Lasă-mă să ghicesc. Oamenii lui Hobrow. 

— Întocmai. 

— Câţi sunt? întrebă Jup. 

— Greu de spus, domnule sergent. Douăzeci, treizeci. 

— Şi Hobrow? se interesă căpitanul. 

— E acolo. 

— Dar pe Coilla ai văzut-o? 

— Nu. L-am lăsat pe Talag să-i supravegheze pe oameni. 

— Bine. Bravo, Seafe. Căpitanul se întoarse şi făcu semn 
cetei să se adune. Se pare că l-am găsit pe sergentul 
Haskeer, îi anunţă el pe jderi. Dar a fost luat prizonier de 
oamenii lui Hobrow. Seafe o să ne conducă la el. Fiţi 
pregătiţi şi apropiaţi-vă tiptil. Să mergem, Seafe. 

În scurtă vreme ajunseră lângă o ridicătură după care, 
explică Seafe, urma o pantă. 

— Eu zic că ar fi mai bine să descălecâm aici şi să 
mergem pe lângă animale, domnule, sugeră cercetaşul. 

Stryke fu de acord şi ordonă descălecarea. Jderii urcară 
în linişte până la o distanţă cât un zbor de săgeată de 
creastă. 

— Gărzi? întrebă Stryke. 

— Câteva, confirmă Seafe. 

— Atunci de ele să ne descotorosim mai întâi. 

Stryke era neliniştit din cauza efectivului redus pe care îl 
avea. Îi chemă pe Hystykk, Calthmon, Gant şi Finje. 

— Găsiţi gărzile şi luaţi-le gâtul. Apoi întoarceţi-vă aici. 

Când soldaţii se îndepărtară, Jup zise: 

— Crezi că patru sunt de-ajuns? 

— Sper. Mai mulţi nu ne permitem. Prinse de guler un 
răcan. Rămâi cu caii aici, Reafdaw. Trimite-i sus pe cei patru 
soldaţi după ce vor termina cu gărzile. 


— O să fim acolo, îi explică Seafe lui Reafdaw, arătând 
spre un copac foarte înalt şi subţire, care se desluşea 
deasupra ridicăturii. 

Reafdaw încuviinţă. Seafe îi conduse pe Stryke, Jup, 
Toche şi Jad. Un grup tare subţirel, îşi zise Stryke. 

Ajunseră în vârf. De acolo se uitară în jos, la o zonă 
împădurită. Merseră tiptil până îl găsiră pe Talag întins sub 
copacul înalt. Soldatul le făcu semn să se uite printr-o 
spărtură din verdeață. 

Prin ea se desluşea un luminiş cu câţiva copaci. Peste 
douăzeci de paznici mişunau într-o tabără provizorie. O 
trăsură fără cal stătea într-o parte, proptită cu oiştea de doi 
arbori doborâţi. 

— Unde-i Haskeer? şopti Stryke. 

— Acolo, pe partea cealaltă, răspunse Talag, arătând spre 
un loc care nu se vedea bine din cauza copacilor. 

Rămaseră pe poziţie cam zece minute, aşteptând să se 
întâmple ceva în tabără. Sosiră şi ceilalţi doi orci. Gant le 
făcu semnul victoriei, ridicând degetul mare. 

— Sigur aţi omorât toate gărzile? îi întrebă Stryke. 

— Am încercuit zona, domnule. Dacă mai erau şi altele, 
înseamnă că erau foarte bine ascunse. 

— Păi, n-o să le ducă dorul multă vreme. Indiferent ce 
facem, trebuie să facem repede. Eşti sigur că l-ai văzut pe 
Haskeer acolo, Seafe? 

— Da, căpitane. N-ai cum să-i confunzi moaca împuţită. 
Mă iertaţi, vă rog, adăugă el repede. 

Stryke zâmbi. 

— E-n regulă, ostaş. Cred că ştim la ce te referi. 

Mai trecură câteva minute nesfârşite. Tocmai începură 
să-şi piardă răbdarea când se iscă agitaţie în tabără. Se 
mişca ceva printre copaci. Orcii se încordară. 

Apăru Kimball Hobrow, cu spatele drept, mergând ţanţoş. 
Vorbea tare, dar nu reuşiră să înţeleagă ce spunea. După el 
veneau o mulţime batjocoritoare de paznici în straie negre. 

Îl obligau pe Haskeer să-i urmeze. 


Avea mâinile legate la spate şi mai mult se clătina decât 
mergea. Şi de la distanţă îţi dădeai seama că nu fusese 
tratat cu mângâieri. 

Paznicii îl duseră în mijlocul luminişului, lângă un copac 
înalt. Fu adus un cal, apoi prizonierul fu urcat pe el. 

— Doar nu-i dau drumul, se arătă piticul nedumerit. 

Stryke scutură din cap. 

— Nici vorbă. 

Unul dintre oameni scoase un arcan şi-l aruncă peste 
capul lui Haskeer. Strânse funia zdravăn în jurul gâtului, 
apoi azvârli capătul celălalt peste o creangă ieşită mai în 
afară. 'Trase de funie până o încordă. 

— Dacă mai întârziem un minut, şopti Jup, o să fim 
martori la un linşaj. 

11 


Stryke se uită cum gloata care scotea tot felul de răgete 
se pregătea să-l spânzure pe Haskeer. 

— În clipa asta n-aş vrea să fiu în pielea ta, căpitane, 
recunoscu Jup. 

Jos, Hobrow se urcă în trăsură şi se aşeză. Ridică braţele. 
Mulțimea se linişti. 

— Creatorul Suprem a considerat potrivit să ne înapoieze 
sfânta relicvă! tună el. Mai mult decât atât, ne-a oferit în 
dar încă una! 

— Au pus mâna pe stele, rosti Stryke. 


— Iar în înţelepciunea Sa nemărginită, Domnul ne-a 
trimis, spre a o judeca, una dintre creaturile păgâne care 
au furat ceea ce ne aparţine de drept nouă. Hobrow arătă 
spre Haskeer cu un deget acuzator. lar astăzi ne vom 
îndeplini datoria sfântă de a aduce moartea acestei creaturi 
subumane! 

— Ducă-se dracului! exclamă Stryke. Dacă o să-l omoare 
cineva pe Haskeer, acela o să fiu eu. 

În timp ce Hobrow perora, căpitanul făcu semn unui 
soldat. 

— Breggin, eşti cel mai bun arcaş. Poţi să nimereşti funia 
de aici? 

Ostaşul miji ochii şi studie ţinta. Îşi supse degetul şi-l 
ridică. Foarte concentrat, scoase limba prin colţul gurii. 
Încruntându-se, aprecie viteza vântului, unghiul traiectoriei 
şi forţa necesară pentru a lansa săgeata. 

— Nu, spuse el. 

— ... aşa cum îi vom zdrobi pe duşmanii noştri cu 
ajutorului Domnului celui Atotputernic şi... 

Stryke schimbă tactica. 

— Bine, Breggin. la-i pe Seafe, Gant şi Calthmon şi 
aduceţi-l pe Reafdaw aici cu caii. Fuga marş! 

Răcanul o luă la goană. 

— Atacăm? întrebă Jup. 

— Nu avem de ales. Mişcă din cap spre luminiş. Dacă nu-l 
omoară pe Haskeer până atunci. 

— Dacă aşteaptă să termine de vorbit meliţa aia, cred că 
avem timp destul. 

— ... spre gloria Sa eternă! Priviţi răsplata de la Domnul! 

Hobrow vâri mâna într-un sac şi scoase stelele. Le ridică 
în faţa adepților care începură să ţipe. Jup şi Stryke se 
priviră. 

— ... căci El merge pe cărări necunoscute, fraţilor, pentru 
a face minuni! Lăudaţi-L. şi trimiteţi sufletul acestei creaturi 
la pierzanie! 

Haskeer nu prea îşi dădea seama ce se întâmplă. 


Stryke aruncă o privire în jur. 

— Nu mai vin odată cu caii ăia? 

Hobrow spintecă aerul cu mâna. Calul lui Haskeer primi 
un bici peste coaste şi o luă la fugă. 

Haskeer atârna şi dădea din picioare. 

— Pe cai! strigă Stryke. Mă duc după Haskeer. Jup, tu îmi 
asiguri spatele. Restul, omorâţi cât mai mulţi Uni! 

Căpitanul porni ca vântul printre copaci, cu ceata după 
el. Gonind în josul pantei, feriră crengi duble şi ramuri 
foşnitoare. Şerpuiră printre rânduri de arbori. Îmboldiră 
armăsarii să alerge mai cu foc. 

Apoi năvăliră în luminiş. 

Paznicii erau de trei ori mai mulţi. Dar orcii aveau cai, pe 
lângă faptul că îi luaseră prin surprindere. Sparseră gloata 
şi trecură la atac. Şocaţi de năvala neaşteptată, oamenii 
căzură pradă unui măcel. 

Haskeer se zbătea la capătul funiei. Stryke se străduia cu 
disperare să ajungă la el; alături, Jup izbea sălbatic 
duşmanii. 

O trupă de oameni în formaţie de luptă îi separară pe cei 
doi. Armăsarul nervos al piticului se răsuci şi se opri într-o 
pădure de săbii. În timp ce dădea în ele cum taie coasa 
grâul, Jup se lupta cu disperare să se întoarcă în direcţia lui 
Stryke. 

Căpitanul nu se abătuse din drum, dar întâmpină la fel de 
multă rezistenţă. Se năpusti cu calul printre oameni, îi lovi 
cu bocancii, izbi cu sabia în săbiile lor. Un paznic sări şi-l 
apucă de centură, vrând să-l tragă din şa. Stryke îi crăpă 
capul şi-i făcu vânt înapoi în adunătură. 

Hobrow încerca să acopere vacarmul urlând blesteme şi 
invocând numele zeului său. 

În timp ce lupta, Stryke văzu că doi răcani îşi croiesc 
drum prin mulţimea din jurul lui. Diversiunea îi dădu 
ocazia, după atâtea eforturi, să ajungă la Haskeer. Numai 
doi oameni îi mai stăteau în cale. Tăie gâtul primului cu o 


lovitură de sus în jos. Pe al doilea îl trăsni peste faţă. Acesta 
căzu, încercând să oprească şuvoiul de sânge cu mâinile. 

Când, în cele din urmă, ajunse la Haskeer, văzu că nu se 
mai zvârcoleşte, ci atârnă moale. Să fi fost prea târziu? 

Jup apăru ca din senin. Îşi aduse calul sub picioarele 
spânzuratului şi i le apucă. 

— Repede, Stryke! 

Căpitanul se ridică în şa şi tăie frânghia. Jup rămase fără 
aer când se pomeni cu orcul probabil mort peste el. Cu 
mare greutate, gata-gata să-l scape, reuşiră să-l culce pe 
calul piticului. 

— Du-l de-aici! zbieră Stryke. 

Jup încuviinţă şi dădu să plece. Un paznic îi tăie calea. 
Flutura din braţe, vrând să sperie calul. Piticul trecu peste 
el, apoi se îndreptă spre şirul de copaci, pe o rută 
şerpuitoare, în speranţa că nu va da peste oameni răzleţiţi. 

Jderii luptau în tot luminişul. Stryke căută din ochi 
trăsura. Doi paznici îl păzeau pe Hobrow, care mai dădea 
încă ordine şi afurisea. 'Ținea sacul strâns în mână. 

Stryke se hotări să-l atace. 

Dădu pinteni calului, însă trei paznici îi blocară rapid 
drumul. Cum avea viteză destul de mare, reuşi să galopeze 
pe lângă unul, care încercă zadarnic să-l taie. Ceilalţi doi, 
mai jos de el, se dovediră mai şireţi. Îl atacară prin lateral. 
Unul îi ţinti piciorul cu toporul şi-l rată la mustață. Celălalt 
sări pe el, cu intenţia să-l doboare. Stryke îi trase un cot în 
nas cât era încă în aer. Bărbatul se rostogoli ca un butoi. 
Jderul îşi reluă goana. 

În mijlocul măcelului, Seafe fu doborât de pe cal. Înfruntă 
trei sau patru paznici înverşunaţi. Calthmon dădu năvală 
peste ei şi reuşi să-l ridice pe Seafe pe calul său. 

Văzând că Stryke se apropie, Hobrow urlă la cei doi 
paznici să-l apere. Unul fu imediat ucis de un orc în trecere. 
Stryke şarjă sălbatic şi înfipse lama în capul celuilalt. 
Victima însă căzu cu sabia lui cu tot. 


Stryke se răsuci cu faţa la Hobrow. Predicatorul începu să 
bolborosească. Jderul aruncă frâiele în jurul oiştii şi sări de 
pe cal, zguduind trăsura. Neavând cum să scape, Hobrow 
se ghemui în scaun şi începu să se foiască. Stryke îl apucă 
de haină, îl ridică în picioare şi începu să-l lovească. 
Predicatorul rămase fără pălărie, se umplu de sânge pe 
faţă, dar nu voia să dea drumul sacului. 

O trupă de paznici se îndrepta în goană spre ei. Stryke 
lovi mai hotărât şi smulse sacul. 

Hobrow se prăbuşi. Spre regretul jderului, nu murise. 
Dar nu mai avu timp să-i facă de petrecanie. Încălecă 
degrabă şi ţâşni cu armăsarul înainte de a-l ajunge primul 
val de aşa-zişi salvatori. 

Breggin şi Gant reuşiseră să dezlege caii oamenilor şi să-i 
sperie. Câţiva paznici încercară să liniştească animalele 
agitate, dar fură zdrobiţi sub copite. Caii o luară la goană, 
amplificând haosul. 

După ce-şi vâri sacul în vestă, Stryke ordonă retragerea. 

Jderii încetară lupta şi se îndepărtară. Când puteau, mai 
doborau câte-un duşman ieşit în cale. 

Stryke îl zări pe Jup printre copaci, urcând panta. Îl 
ajunse din urmă. Haskeer era pe jumătate conştient, clătina 
întruna din cap şi respira greu. leşiră dintre copaci şi 
urcară în vârful ridicăturii, urmaţi de restul jderilor. Stryke 
îi numără imediat. Nu lipsea nimeni. 

Câţiva cai de-ai paznicilor părăsiră valea şi fugiră în toate 
direcţiile. 

— Asta ar trebui să le dea de lucru! exclamă Jup. 

— Priviţi! strigă un răcan. 

Din sud gonea spre ei un grup de călăreţi turbaţi în haine 
negre. În spatele lor venea o căruţă acoperită. 

— Grupul lui Mercy, spuse Stryke. 

O parte din oameni porniră spre ridicătură. Ceilalţi se 
luară după jderi. 

Stryke dădu pinteni calului şi-şi conduse ceata peste 
câmpie. 


Seara nu era departe. Un vânt rece bătea dinspre marea 
câmpie de gheaţă nordică. Frigul se înteţi. 

Jumătatea de ceată a lui Alfray avansa repede spre 
Drogan. Atât de repede, încât atunci când ajunseră la un 
afluent care curgea dinspre Golful Calyparr şi scălda 
teritoriul înainte de a face o buclă mare înapoi, caporalul 
hotări să ridice tabăra mai repede pe malul apei. 

Când jderii cerură o porţie de cristal, socoti că nu se 
poate întâmpla nimic. O meritau. Dar numai puţin, căci erau 
încă o ceată de războinici şi, la urma urmei, cristalul era 
pentru troc. 

Fumară două-trei boabe de cristal. Apoi Alfray şi Kestix 
se antrenară într-o discuţie care, după părerea orcilor, 
trecea drept filozofică. 

— Sunt un simplu ostaş, domnule caporal, zise răcanul, 
dar nu cred că există zei mai buni ca ai noştri. Ce nevoie 
mai e de alţii? 

— O, ce uşor ar fi dacă toată lumea ar fi de acord cu noi! 
replică Alfray, într-o doară. 

Kestix nu sesiză ironia. Cu limba încâlcită şi cu ochii 
sclipind de la cristal, insistă asupra subiectului: 

— Vreau să zic, când îi ai pe Cei Patru, ce vrei mai mult? 

— Mie întotdeauna mi s-a părut suficient, încuviinţă 
Alfray. Ţie de care dintre ei îţi place mai mult? 

— Mai mult? repetă Kestix, de parcă n-ar mai fi auzit 
niciodată întrebarea. Păi, după cum stă treaba, nu prea ai 
cum să-l alegi pe unul sau pe altul. Se mai gândi puţin. 
Poate pe Aik. Tuturor le place zeul vinului, nu-i aşa? 

— Dar Zeenoth? 

— Zeița desfrâului? Kestix afişă un zâmbet şmecher, de 
puşti atotştiutor. Merită slăvită, mă-nţelegeţi? 

Îi făcu cu ochiul lui Alfray. 

— Şi Neaphetar? 

— Păi, pe el să-l slăvim, nu? Zeul războiului şi toate alea. 
Numele lui îmi stă pe buze de câte ori mergem la luptă. 


Şeful orcilor, Neaphetar. 

— Nu crezi că-i crud? 

— Ba da, e crud. Dar numai cât trebuie. Se holbă tâmp la 
Alfray, apoi întrebă: da' al tău, dom' caporal, care-i zeu' tău 
preferat? 

— Wystendel, cred. Zeul camaraderiei. Îmi place lupta. 
Bineînţeles, că-mi place, doar sunt orc. Dar câteodată îmi 
spun că spiritul de prietenie din ceata noastră e cel mai de 
preţ bun al nostru. 

— Io zic că Cei Patru au nimerit-o la fix: război, regulat, 
băut. Voinic şi zurbagiu. Aşa ar trebui să fie un zeu. 

Un răcan îi dădu pipa lui Kestix. Acesta inhală şi-şi supse 
obrajii când fumul îi intră în plămâni. Aburi înţepători ieşiră 
din scobitură. Kestix îi trecu pipa caporalului. 

— Ce nu pricep eu, continuă răcanul, e fasiunea... aăă, 
pasiunea asta pentru un singur seu. Rahat! Zeu. Pentru un 
singur zeu. 

— E într-adevăr o idee ciudată, aprobă Alfray. Dar 
oamenii au numai idei trăsnite. 

— Da, dar cum poate un zeu să se ocupe de toate singur? 
E nevoie de o ceată întreagă, nu? 

Drogul îi aduse lui Alfray o senzaţie de alinare. Îl 
îndemnă la meditaţie. 

— Ştii, înainte de venirea oamenilor, rasele erau mult mai 
îngăduitoare una cu credinţele ăleilalte, rosti el, cam 
confuz. Acum toţi încearcă să-ţi vâre pe gât credinţa lor. 

Kestix dădu din cap ca un înţelept. 

— Nou-veniţii au multe pentru care să dea socoteală. Au 
provocat numai certuri. 

— Totuşi, m-ai făcut să mă gândesc că nu le-am dat zeilor 
prea multă atenţie în ultima vreme. Tre' să le aduc sacrificii 
imediat ce am ocazia. 

Se lăsă liniştea. Ce doi se pierdură fiecare în vălmăşagul 
lui de gânduri. Restul cetei lâncezea, deşi unii mai făceau 
giumbuşlucuri şi chicoteau. 

Trecu o vreme. La un moment dat, Kestix se ridică. 


— Domnule caporal. 

— Hm? 

— Ce-i asta? 

O ceaţă lăptoasă se ridica deasupra râului. Se apropia o 
navă dinspre golf. 

Alfray trezi ceata. Clătinându-se şi mormăind, jderii se 
ridicară greoi şi puseră mâna pe arme. 

Fuioarele de fum se dădură la o parte. 

Corabia aluneca maiestuos spre ei. Fundul îi cobora 
adânc în apă şi era lată, aproape că atingea ambele maluri 
cu laturile. La pupa avea o cabină spațioasă, iar la prova un 
galion în formă de hulub. Pânza, una singură, fâlfâia şi 
foşnea în briza serii. 

Când veni destul de aproape ca să se vadă echipajul, un 
geamăt străbătu ceata. 

— O, nu, oftă Kestix. Asta ne mai lipsea. 

— Măcar nu sunt periculoşi, îi aminti Alfray. 

— Dar ne îngreunează al dracului de mult, domnule. 

— Nu-i omorâm, dacă nu trebuie, le spuse Alfray 
soldaţilor. Altă putere magică nu au decât să se mişte dintr- 
un loc într-altul, aşa că nu-i nici o primejdie. Staţi cu ochii 
pe lucrurile preţioase. 

Se gândi să ordone o retragere rapidă. Dar asta însemna 
să lase în urmă bunuri care să fie prădate şi exista 
posibilitatea ca echipajul de pe corabie să-i urmărească 
pentru a-şi satisface curiozitatea notorie. l-ar fi putut hărţui 
zile la rând. Mai bine să scape de ei acum şi să înfrunte 
furtuna până se linişteşte. 

— Poate că o să plece pur şi simplu, zise Kestix, nu prea 
convins. 

— Nu cred că le stă în fire, ostaş. 

— Dar suntem orci. Nu ştiu că e periculos să te legi la cap 
cu noi? 

— Probabil că nu; nu sunt prea deştepţi. Dar ţine minte: 
n-o să dureze o veşnicie. Putem aştepta până se termină. 

Pânza corăbiei se lăsă în jos. Ancora zbură peste bord. 


Vreo douăzeci de siluete mititele se ridicară de pe punte 
ca nişte baloane şi porniră spre orci. Nu zburau, mai 
degrabă pluteau spre o anume ţintă. Se orientau spre locul 
în care voiau să ajungă, fâlfâiau leneş din braţele 
butucănoase şi se lăsau să alunece domol. 

Semănau puţin cu bebeluşii de oameni şi de pitici, dar 
Alfray ştia că nu sunt bebeluşi. Unii erau poate mai bătrâni 
decât el, toţi neîntrecuţi la furat. Dar faptul că erau atât de 
mici şi aparent neajutoraţi îi împiedica pe călătorii mânioşi 
să le facă de petrecanie. 

Impii aveau un cap enorm şi ochi mari şi rotunzi, care ar 
fi fost frumoşi dacă n-ar fi scânteiat a răutate, şi pielea roz, 
fără păr, cu excepţia smocurilor de puf de pe cap. Nu ştiai 
care sunt bărbaţi şi care femei. Îşi înveleau şoldurile cu 
bucăţi de piele argăsită, ca nişte scutece negre lucioase, 
înconjurate de trăistuţe. Impii nu aveau arme. 

În timp ce pluteau, scoteau un sunet piţigăiat, 
neinteligibil şi enervant. 

Un stol ajunse deasupra orcilor. În clipa următoare, se 
năpustiră asupra lor în picaj şi nu se mai purtară deloc 
paşnic. 

Coborâră pe capul jderilor, pe umerii şi braţele lor. 
Agăţându-se cu stăruinţă de haine, degetele lor curioase le 
scormoniră prin buzunare şi săculeţe, ca să şterpelească 
orice găseau prin ele. Încercară să fure armele şi salbele cu 
trofee. Mâini delicate încercară să smulgă coifurile 
răcanilor. 

Alfray apucă un pungaş cât o găză şi-l scutură ca să-l dea 
jos de pe vestă. Nu-i veni deloc uşor. Când reuşi să-l 
desprindă, îl azvârli cât colo. Impul o şterse învârtindu-se. 

Tot mai mulţi impi părăseau corabia şi se adunau 
deasupra cetei ca nişte vulturi în miniatură. De-abia scăpai 
de unul, că imediat altul îi lua locul. 

În timp ce-l îndepărta pe un agresor cu dosul palmei, 
Alfray strigă: 

— Cum dracu' de încap atâţia într-o corabie atât de mică? 


Kestix i-ar fi răspuns, dar un imp îl ciupea de nascu o 
mână, iar cu cealaltă îi scormonea în pungă. Ostaşul făcu un 
efort şi-l îndepărtă, aruncându-l cât colo. Impui se izbi de 
un ciopor de semeni de-ai lui care se împrăştiară cu 
încetinitorul, ca popicele. 

Alfray îşi smulse un imp de pe piept, iar un soldat sărea 
cu altul agăţat de picior. Îl scutura furios ca să scape de el. 

Câteodată ieşea la lumină dovada puterii magice 
secătuite din Maras-Dantia, când impii aterizau şi se izbeau 
de pământ. Trebuia să dea mult din braţe ca să se ridice 
clătinându-se în aer. Alfray îşi zise că asta se întâmpla 
pentru că impii cădeau peste linii energetice slăbite, iar 
vraja se rupea. Din păcate, nu se prăbuşeau prea mulţi. 

Atacau ca ploaia şi se agăţau de locurile libere de pe 
victimele lor. Orcii îi goneau cu bocancii, îi înghionteau, le 
rupeau hainele şi îi azvârleau cât colo. Alfray zări un ostaş 
ţinând un imp de o mână şi de un picior. Se răsuci de mai 
multe ori şi-l aruncă. Cu degetul mare în gură, impul ţâşni 
în zbor arcuit spre corabie. 

Caporalul se temu că jderii îşi vor pierde răbdarea şi vor 
începe să omoare creaturile încăpăţânate. 

— Aduceţi funie! răcni el, alungându-şi un imp de pe faţă. 
Funie! 

Uşor de dat ordinul, greu de executat. Îndoiţi de spate, 
doi răcani fugiră la cai, fâlfâind din mâini deasupra capului 
ca să se ferească de bombele de impi. Reuşiră cu mare 
greutate să scoată o bucată de funie. 

— Apucaţi-o de capete şi întindeţi-o, le strigă Alfray. 

Cât soldaţii se străduiră să execute ordinul, caporalul îşi 
trase sabia din teacă. 

— Scoateţi-vă armele! Daţi în ei cu latul ca să-i adunaţi la 
un loc! 

Urmă o bătălie caraghioasă: ostaşii se străduiau din toate 
puterile să-i desprindă pe impi de pe ei şi să-i adune. Fură 
nevoiţi să-i bată la fund şi să-i amenințe, dar, după zece 
minute de chin, cele mai multe creaturi piţigăiate erau 


prinse la un loc. Unele se ridicară deasupra grămezii, dar 
nu mai aveau ce le face. 

Alfray dădu alt ordin. Răcanii cu frânghia încercuiră 
grupul de impi. Traseră bine de ea şi făcură repede un nod. 

Sub îndrumarea caporalului, ceata târi povara vie înapoi 
pe corabie. Jderii legară funia de catarg, traseră ancora şi 
ridicară pânza care se umflă în vânt. Împins, vasul alunecă 
pe apă şi prinse viteză. 

Zbătându-se zadarnic, impii imobilizaţi începură să 
chiţăie când corabia fu înghițită de ceaţă. O mână de 
semeni rătăciţi de-ai lor fugiră în urma ei. 

Alfray respiră uşurat văzând-o cum se îndepărtează. Îşi 
şterse fruntea cu dosul palmei. 

— Sper că Stryke se distrează mai bine decât noi. 


Oamenii lui Hobrow nu-i urmăriră prea mult pe jderii lui 
Stryke, aşa că el opri ceata cu prima ocazie. 

Haskeer fu ajutat să coboare de pe calul lui Jup şi i se 
tăiară legăturile. Era conştient, dar nu ştia ce-i cu el. Îl 
aşezară în fund şi-i dădură apă, pe care de-abia o înghiţi. Pe 
gât se vedeau urmele de la funie. 

— Aş vrea să fie Alfray aici, spuse Stryke, examinându-i 
rănile. A încasat-o bine, dar nu cred că are ceva grav. 

— Poate doar la creier, replică Jup. Nu uita de ce a ajuns 
aşa. 

— N-am uitat. 

Căpitanul îi trase câteva palme lui Haskeer peste obraji. 

— Haskeer! 

Acesta se trezi, dar nu de tot. Stryke luă bidonul cu apă şi 
i-l turnă în cap. Lichidul îi curse rănitului pe faţă. Deschise 
ochii şi mormăi ceva, dar nu-l pricepu nimeni. Stryke îl mai 
plesni o dată. 

— Haskeer! Haskeer! 

— Hă? Ce... 

— Sunt eu. Stryke. Mă auzi? 

— Stryke? se auzi slab. 


— De-a ce naiba te joci, sergent? 

— Mă joc? 

Căpitanul îl scutură destul de zdravăn. 

— Trezeşte-te! Revino-ţi! 

Haskeer reuşi să se concentreze. 

— Căpitane... ce... ce se întâmplă? 

Părea complet năucit. 

— Se întâmplă că eşti la un pas să fii acuzat de dezertare. 
Ca să nu mai spun că ai încercat să omori alţi membri ai 
cetei. 

— Să-i omor... Stryke, îţi jur... 

— Lasă juratul, explică-te. 

— Pe cine am încercat să omor? 

— Pe Coilla şi pe Reafdaw. 

Haskeer se înfurie: 

— Ce naiba crezi că sunt, un... un... om? 

— Ai făcut-o, Haskeer. Vreau să ştiu de ce. 

— Nu... Nu pot... Nu-mi aduc aminte. 

Se uită în jur, încă ameţit. Jup şi soldaţii îl fixau din priviri. 

— Unde ne aflăm? 

— Nu contează. Vrei să zici că nu ştii ce s-a petrecut? Că 
nu eşti vinovat? 

Haskeer scutură încet din cap. 

— În regulă. Atunci ce îţi aduci aminte? insistă Stryke. 
Care-i ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? 

Haskeer căzu pe gânduri. Era evident că făcea un efort. 
În cele din urmă, spuse: 

— Câmpul de luptă. L-am traversat. Pe urmă... dragonii. 
Ne vânează dragonii. Foc. 

— Atât? 

— Cântecul... 

— Cântecul? Ce vrei să spui? 

— Am auzit... nu chiar un cântec. Muzică şi cuvinte, dar 
nu un cântec. 

Stryke schimbă priviri cu Jup. Piticul ridică din sprâncene 
cu subînţeles. 


— Sunetul ăsta... ce-o fi fost el... Renunţă. Nu ştiu. Nu 
mai ţin minte decât că am fost bolnav. Mă simţeam rău. 

— Asta nu se vede la tine niciodată, îi zise Jup pe un ton 
acuzator. 

În alte circumstanţe, Haskeer i-ar fi sărit la gât pentru un 
asemenea comentariu, chiar pentru mai puţin, dar acum nu 
făcu decât să se holbeze la el. 

— Alfray a crezut că ai luat o boală a oamenilor din 
tabăra aceea de orci pe care am ars-o, îi spuse Stryke. Dar 
eu nu cred că atât e suficient ca să-ţi explice 
comportamentul. 

— Ce comportament, Stryke? Tot nu mi-ai spus ce se 
presupune că aş fi făcut. 

— Eram la Scratch. I-ai atacat pe Reafdaw şi pe Coilla şi 
ai fugit cu astea. 

Căpitanul duse mâna în sacul luat de la Hobrow şi scoase 
perechea de stele. Haskeer se înroşi la faţă. 

— la-le de-aici, Stryke, murmură el, apoi ţipă: Ia-le de- 
aici! 

Nedumerit, căpitanul le puse la loc în săculeţul de la 
centură, unde ţinea deja steaua de la Scratch. 

— Linişteşte-te, îi spuse Jup lui Haskeer, aproape amabil. 

Broboane de sudoare luciră pe fruntea sergentului. De- 
abia mai respira. 

— Coilla a plecat după tine, continuă Stryke povestea. Nu 
ştim unde e. Tu ştii ce s-a întâmplat cu ea? 

— 'Ţi-am spus, nu-mi aduc aminte de nimic. 

Îşi acoperi faţa cu mâinile. Cu o secundă înainte, Stryke 
avu impresia că îi citeşte frică în ochi. 

Căpitanul şi Jup se depărtară. Stryke dădu un ordin tacit 
şi doi răcani se duseră să-l păzească pe Haskeer. 

— Ce părere ai, şefule? 

— Nici una limpede. Zice că ar fi avut un fel de amnezie. 
Poate spune adevărul. Poate nu. 

— Eu zic că da. 

— De ce? 


— Nimeni nu ştie mai bine decât mine ce mare ticălos e 
Haskeer. Dar nu e dezertor şi... nu ştiu, poate am unal 
şaselea simţ, dar ceva îmi spune că cele petrecute... au fost 
independente de voinţa lui. 

— Ţinând cont de legătura încordată dintre voi, mă miră 
ce spui. 

— Asta cred eu. Dacă nu plecăm de la ideea că-i 
nevinovat, înseamnă să răsplătim nedreptatea cu 
nedreptate. 

— Chiar dacă ceea ce zici e adevărat, iar el a fost sub 
influenţa febrei sau a vreunei boli, de unde să ştim că nu se 
va repeta? Cum să avem încredere în el? 

— Gândeşte-te la asta, Stryke. Dacă vei hotări că nu e 
demn de încredere, unde ajungem? Ce facem? Îl 
abandonăm? Îi tăiem gâtul? Aşa vrei să-ţi conduci ceata? 

— Trebuie să mă gândesc. Şi să hotărăsc ce facem cu 
Coilla. 

— Nu întârzia prea mult, căpitane. Ştii cât e de scurt 
timpul. Jup îşi strânse vesta pe lângă corp, ca să se ferească 
de vântul care-i muşca din carne. Nici vremea nu mai vrea 
să ţină cu noi. 

O fluturare de fulgi se agăţă de aripile vântului. 

— Ninge, spuse Stryke. În anotimpul toamnei. Se năruie 
lumea, Jup. 

— Da, şi s-ar putea să n-o mai putem clădi la loc, 
căpitane. 

12 


Jennesta vorbi răspicat: 

— Îţi propun o alianţă, Adpar. Ajută-mă să găsesc 
artefactele şi voi împărţi puterea lor cu tine. 

Chipul de la suprafaţa sângelui închegat rămase 
impasibil. 

— Nu mai e mult şi se vâră iar Sanara în discuţia noastră, 
adăugă Jennesta nerăbdătoare. Ai de gând să zici ceva? 


— Nu se bagă întotdeauna. Sau preferă să nu se bage. 
Nu contează, la naiba cu Sanara; nu mă deranjează să spun 
asta în faţa ei. Nu. 

— De ce? 

— Am destule pe cap aici. Și, spre deosebire de tine, 
draga mea, nu am ambiția de a construi un imperiu mai 
mare. 

— Cel mai mare, Adpar! Destul de mare pentru 
amândouă! Destulă putere pentru amândouă! 

— Am impresia că tu nu te vei împăca prea mult cu 
gândul că trebuie să împărţi puterea, chiar şi cu iubita ta 
soră. 

— Atunci cum rămâne cu zeii? 

— Ce-i cu ei? 

— Dacă am pătrunde misterele instrumentelor, i-am 
reînvia pe zeii noştri şi am scăpa de zeitatea asta unică 
stupidă pe care au adus-o oamenii. 

— Aici zeii există; nu trebuie reinviați. 

— Proasto! Mai devreme sau mai târziu, profanarea va 
ajunge şi la tine, asta dacă nu a ajuns deja. 

— Ca să fiu sinceră, Jennesta, pur şi simplu nu mă atrage 
ideea. Nu am încredere în tine. În orice caz, eşti capabilă 
să „pătrunzi misterele”? 

Întrebarea se dorea a fi insultătoare. 

— Vrei să le cauţi singură, nu-i aşa? 

— Nu-i judeca pe toţi după standardele tale. 

— Nu ştii la ce ocazie dai cu piciorul, îngâmfato! 

— Cel puţin e piciorul meu şi nu joacă după cum cântă 
alții. 

Jennesta se strădui să se stăpânească. 

— Bine. Dacă nu vrei să mi te alături şi spui că nu ai nici o 
pretenţie asupra instrumentelor, atunci de ce nu mi-l dai pe 
al tău? Te plătesc bine. 

— Nu îl mai am! De câte ori să-ţi mai spun? A dispărut! 

— Ai permis să-ţi fie furat? Îmi vine foarte greu să cred. 


— Hoţul a fost pedepsit. A avut noroc că a scăpat cu 
viață. 

— Nici măcar nu l-ai omorât pe hoţul ăsta convenabil? îşi 
ironiză din nou Jennesta sora. Te-ai înmuiat, surioară. 

— Cu prostia ta m-am obişnuit, Jennesta. Dar eşti atât de 
plictisitoare, încât mă scoţi din sărite. 

— Dacă îmi ignori oferta, o să regreţi. 

— Serios? Şi cine o să mă facă să regret? Tu? Nici când 
eram mai tinere n-ai fost capabilă să mă întreci, Jennesta, 
şi nici acum nu vei fi. 

Regina clocotea de nervi. 

— Asta e ultima ta şansă, Adpar. Nu o să te mai întreb 
încă o dată. 

— Dacă vrei atât de mult să mă alătur ţie, înseamnă că ai 
nevoie de mine. Asta îmi dă satisfacţie. Dar nu accept 
ultimatumurile, indiferent din partea cui vin. Nu voi face 
nimic să te împiedic, dar nici ca să te ajut. Acum lasă-mă în 
pace. 

De data asta, Adpar fu aceea care puse capăt 
conversaţiei. 

Jennesta medită preţ de câteva minute. Apoi luă o 
hotărâre. 

Trase la o parte un scaun greu, sculptat, şi câteva 
covoraşe ca să ajungă la trapa din podea. Alese un manual 
de vrăji dintr-o odaie aflată într-un colţ întunecat şi, în drum 
spre spaţiul luminat, smulse un pumnal curbat de pe altar. 
Puse ambele obiecte pe scaun. 

După ce aprinse mai multe lumânări, îşi trecu mâna prin 
sângele închegat din cadă. În patru labe, desenă o 
pentagramă pe podea, cu grijă să nu lase spaţii neînroşite 
în cerc sau în stelele cu cinci colţuri. Pe urmă luă cartea şi 
cuțitul şi se aşeză în mijlocul cercului. 

Îşi suflecă mâneca şi, dintr-o mişcare rapidă, se tăie 
adânc pe braţ. Sângele ei, mai deschis la culoare, picură şi 
se îmbină cu cel mai închis al pentagramei, întărind 
legătura cu sora ei. 


Apoi luă cartea şi făcu ceea ce ar fi trebuit să facă de 
foarte multă vreme. 


Lui Adpar îi plăcea să-şi înfrunte sora. Era una dintre 
marile plăceri ale vieţii. Dar acum avea de rezolvat o treabă 
de rutină, deşi nu mai puţin agreabilă. 

Părăsi bazinul cu crustă ruginie şi plecă din 
apartamentele personale în odaia vecină, mai mare. Acolo o 
aşteptau un locotenent însoţit de gărzi şi doi membri ai 
roiului ei, căzuţi în dizgrație. 

— Prizonierii, Maiestate, şuieră locotenentul în stilul 
specific al nyazzilor. 

Regina examină acuzaţii. Stăteau cu capetele atârnate. 

Fără preambul, Adpar le spuse ce li se imputa: 

— Voi doi aţi adus ruşine asupra roiului imperial. Asta 
înseamnă asupra mea. Nu v-aţi îndeplinit cum trebuie 
îndatoririle în ultimul raid şi aţi fost văzuţi de un ofiţer 
superior că aţi lăsat să scape cu viaţă câţiva merzi. Aveţi 
ceva de spus în apărarea voastră? 

Prizonierii tăcură. 

— Foarte bine, continuă regina. Consider tăcerea voastră 
drept o recunoaştere a crimelor. Să se ştie foarte bine că nu 
permit firi slabe printre ostaşii mei. Luptăm ca să ne 
păstrăm locul în lume şi nu avem loc pentru leneşi şi laşi. 
Aşadar, singurul verdict posibil e „vinovat”. lar pedeapsa e 
moartea. 

Adpar făcu semn locotenentului. Acesta păşi în faţă şi 
aduse o scoică maro cu negru, de mărimea unui vas, cu 
două pumnale de coral. Cele două gărzi îl urmară, cărând 
vase de pământ adânci, cu gura largă. 

— Conform tradiţiei, şi ţinând cont de statutul vostru de 
militari, vi se dă de ales, le spuse Adpar condamnaților. 
Arătă spre cuțite. Executaţi sentinţa cu propriile mâini şi 
veţi muri cu un dram de onoare. Aruncă o privire spre 
vasele de pământ. Sau aveţi dreptul să vă puneţi soarta în 


mâinile zeilor. Veţi rămâne în viaţă, dacă aceasta va fi voinţa 
lor. 

Se întoarse spre primul prizonier şi-i ordonă: 

— Alege. 

Nyaddul cumpăni încordat. În cele din urmă, glăsui: 

— Zeii, Maiestate. 

— Aşa să fie. 

La semnalul ei, apărură alte gărzi şi-l ţinură bine. Reginei 
i se aduse unul dintre vase. Se uită adânc în el, ţinând o 
mână nemişcată deasupra gurii. Rămase aşa o vreme, o 
eternitate pentru condamnat. Apoi vâri brusc mâna în vas şi 
scoase ceva din apă. 

Era un peşte. Îl ţinea de coadă cu trei degete. Animalul 
se zbătea. Lung cât un braţ de nyadd şi lat cât trei săgeți 
legate mănunchi, avea solzi şi aripioare scurte, albastre- 
argintii. Mustăţile îi creşteau de o parte şi de alta a gurii. 

Manevrându-l cu grijă, Adpar îl bătu uşor pe-o parte şi-şi 
retrase degetul imediat. Zeci de ţepi tremurători ieşiră 
imediat la iveală. 

— Invidiez peştele ţepos. Nu are duşmani. Țepii lui nu 
sunt doar ascuţiţi, ci conţin şi un venin mortal. Moartea vine 
în chinuri cumplite. Peştele moare, dar întotdeauna îl ia cu 
el şi pe duşman. 

Vâri animalul înapoi în vas, dar nu-i dădu drumul. 

— Pregătiţi-l. 

Gărzile îl siliră pe prizonier să îngenuncheze. Adpar 
primi o bucată de aţă pe care o legă de aripioara din spate 
a peştelui. Cu ajutorul firului, smulse animalul din vas a 
doua oară. Acesta îşi retrăsese ţepii în contact cu apa. 

— Acum eşti la mila zeilor, îi spuse Adpar prizonierului. 
Dacă te salvează de trei ori, vei fi iertat. 

Capul condamnatului fu dat pe spate cu brutalitate şi i se 
deschise gura complet. Adpar se apropie cu peştele agitat. 
Foarte încet, îl cobori în gura nyaddului. Acesta rămase 
absolut nemişcat. Scena semăna cu spectacolele date de 


înghiţitorii de săbii din pieţele Maras-Dantiei. Numai că era 
o înşelătorie. 

Cei de faţă urmăriră în tăcere cum dispare peştele. 
Adpar făcu o pauză foarte scurtă înainte de a trage de aţă, 
îndreptându-l spre esofagul nyaddului. Apoi se opri, dar 
numai pentru a răsuci aţa pe deget. Animalul ieşi din gâtul 
prizonierului zvârcolindu-se sălbatic. 

Prizonierul respiră o singură dată, adânc. 

— Se pare că zeii ţi-au zâmbit prima oară, declară Adpar. 

Peştele fu din nou introdus şi scos din apă. Regina îl 
cobori lent, făcu iar o pauză înainte de a-l vâri pe gâtul 
nyaddului şi iar înfăşură aţa pe deget. Peştele ieşi din gură 
fără să facă nici un rău. 

Tremurând şi gâfâind, prizonierul mai avea puţin şi 
leşina. 

— Zeii se arată milostivi astăzi, remarcă Adpar. Până 
acum. 

Peştele, aparent calmat, ajunse a treia oară în apă, 
pregătit pentru a treia încercare. Adpar repetă aceleaşi 
mişcări. Ajunse la momentul în care făcea pauza înainte de 
a vâri animalul în gâtul nyaddului. Începu să desfăşoare aţa. 

Aţa tremură. Prizonierul fu scuturat de un tremur. Căscă 
ochii mari, i se făcu greață şi se zbătu în braţele gărzilor. 
Aţa pocni. Adpar se dădu înapoi şi le făcu semn gărzilor să-i 
dea drumul. Nyaddul fu eliberat şi gura i se închise 
involuntar. 

Apoi începu să ţipe. 

Cu mâna la gât şi la piept, se rostogolea şi se contorsiona. 
Trupul i se zgudui de spasme şi scuipă fiere. Ţipă şi se 
convulsionă. 

Chinurile morţii nu se terminară prea repede. 
Spectacolul fusese înfiorător. 

Când se lăsă liniştea şi prizonierul nu mai mişcă, Adpar 
vorbi: 

— S-a făcut voia zeilor. L-au chemat la el. Aşa se cuvine. 


Se întoarse către al doilea prizonier, care tremura ca 
varga. | se aduseră cuțitul şi vasul. Nyaddul alese cuțitul 
fără să şovăie. Din cauza carapacei de la gât, lama zimţată 
trebui să străpungă de mai multe ori. În cele din urmă, un 
jet stacojiu sfârşi chinul. 

La semnul lui Adpar, gărzile săriră să îndepărteze 
cadavrele. 

— Suntem norocoşi, cultura noastră e condusă de 
dreptatea şi mila divine, proclamă regina. Alte tărâmuri nu 
sunt guvernate cu atâta bunăvoință. Eu însămi am o soră 
care ar fi urmărit cu încântare o asemenea scenă. 


Zăpada cădea nemiloasă din cerul înnorat. 

Oricât ar fi vrut să se grăbească, Stryke trebui să cedeze: 
călătoria era imposibilă. Ordonă coloanei să se oprească. 
Cum nu existau adăposturi naturale, ceata făcu un foc care 
se lupta cu fulgii şi cu vântul. Se îngrămădiră în jurul lui 
nenorociţi, înveliţi în păturile cailor. 

Jup folosise alifiile lui Alfray ca să oblojească rănile lui 
Haskeer. Bolnavul stătea cuminte şi se uita fix la flăcările 
slabe. Nimeni nu avea chef de vorbă. 

Trecură orele şi ninsoarea nu mai contenea. În ciuda 
vremii, câţiva jderi reuşiră să aţipească. 

Atunci se ivi o siluetă printre fulgi. 

O fiinţă înaltă, călare pe un splendid cal alb. Când se 
apropie de ei, văzură că e om. 

Jderii săriră la arme. 

Călărețul purta o mantie albastru-închis. Avea barbă şi 
părul îi ajungea până la umeri. Nu ştiai câţi ani să-i dai. 

— Poate că sunt mai mulţi! urlă Stryke. Pregătiţi-vă! 

— Sunt singur şi neînarmat, strigă omul cu glas potolit. 
Şi, cu voia dumneavoastră, o să descalec. 

Stryke cercetă împrejurimile, dar nu văzu mişcare în 
zăpadă. 

— Bine, încuviinţă el. 


Descalecă, dar încet. Străinul sări jos de pe cal. Întinse 
mâinile, să se vadă că e neînarmat. Căpitanul le ordonă lui 
Talag şi lui Finje să-l percheziţioneze. După aceea, îl 
aduseră lângă ceată. Reafdaw se ocupă de calul său, 
priponindu-l de un ciot de copac. Jderii îşi mutară iute 
privirea de la împrejurimile albite la omul acela înalt, 
netulburat, sosit în mijlocul lor. 

— Cine eşti, omule? întrebă Stryke autoritar. Ce vrei? 

— Sunt Serapheim. Am văzut focul. Nu vreau decât să mă 
încălzesc. 

— E periculos să intri nepoftit într-o tabără în vremurile 
astea. De unde ştii că nu te vom ucide? 

— Mă încred în spiritul cavaleresc al orcilor. Se uită la 
Jup. Şi al celor care se însoțesc cu ei. 

— Ce eşti, Mani sau Uni? vru să afle piticul. 

— Nu toţi oamenii sunt Mani sau Uni. 

— Ha! exclamă Jup bânuitor. 

— E adevărat. Nu car cu mine povara zeilor. E voie? 

Întinse mâna spre foc. Stryke observă că, deşi frigul 
muşca necruţător, străinul nu părea îngheţat; nu-i 
clănţăneau dinţii şi nu i se albăstrise pielea nespus de 
palidă. 

— De unde să ştim că nu ne întinzi o capcană? 

— Nu vă condamn că gândiţi aşa. Nici oamenii nu au 
încredere în rasa voastră. Însă mulţi oameni sunt precum 
ciupercile. 

Jderii îl priviră nedumeriţi. Stryke îşi zise că e prostovan. 
Sau nebun. 

— Ciupercile? repetă căpitanul. 

— Da. Locuiesc pe întuneric şi sunt obligaţi să înghită 
rahat. 

Membrii cetei începură să râdă. 

— Bine spus, îi zise Jup străinului, cu veselie prudentă. 
Dar cine eşti tu, de călătoreşti într-un ţinut sfâşiat de 
războaie singur şi neînarmat? 

— Sunt povestitor. 


— Poveşti ne trebuie acum, comentă Stryke ironic. 

— Atunci o să vă spun una. Deşi mă tem că e scurtă şi nu 
se termină cu bine. 

Străinul avea un stil de a vorbi care cucerea. 

— Nu cumva sunteţi în căutarea unui semen al vostru? 

— Şi ce dacă suntem? 

— O femeie orc din ceata voastră? 

— Ce ştii despre asta? tună Stryke. 

— Puțin. Destul ca să vă ajut, poate. 

— Dă-i drumul. 

— Tovarăşa voastră a fost prinsă de vânători de 
recompense din rasa mea. 

— De unde ştii? Eşti unul dintre ei? 

— Arăt eu a mercenar? Nu, prietene, nu sunt unul dintre 
ei. Doar am văzut că era cu ei. 

— Unde? Şi câţi erau? 

— Trei. Nu departe de aici. Dar trebuie să fi plecat de 
atunci. 

— Şi cum ne ajută asta pe noi? 

— Ştiu unde s-au dus. La Hecklowe. 

Stryke îl fixă bănuitor. 

— De ce te-am crede? 

— Asta-i alegerea voastră. De ce v-aş minţi? 

— Pentru unul dintre scopurile tale ascunse, poate. Am 
învăţat pe pielea noastră să ne îndoim de orice spun 
oamenii. 

— Aşa cum am spus, nu vă condamn. De data asta, omul 
vă spune adevărul. 

Stryke îl măsură din cap până-n picioare. Nu-i citi nimic 
pe chip. 

— Trebuie să mă gândesc, hotări el. 

Instrui doi soldaţi să nu-l scape din ochi pe străin şi se 
depărtă de foc. 

Ninsoarea parcă se mai muiase. Stryke nu băgă de 
seamă. Chibzuia la vorbele străinului. 

— Deranjez? 


Căpitanul se întoarse. 

— Nu, Jup. Încercam să găsesc rostul celor auzite. De ce 
să-l credem pe Serapheim ăsta? 

— Pentru că aşa ne spune logica? 

— Poate. 

— Pentru că suntem disperaţi? 

— Mai degrabă. 

— Hai să judecăm, şefule. Dacă omul spune adevărul, 
presupunem că vânătorii de recompense au luat-o pe Coilla 
pentru că s-a pus un preţ pe ea, nu? 

— Altfel n-ar fi omorât-o deja? 

— Aşa mi-am zis şi eu. Dar de ce s-o ducă la Hecklowe? 

Stryke scutură din umeri. 

— Poate că acolo se dau recompensele. Hai să vedem ce 
facem dacă îl credem pe străin. Va trebui să luăm o 
hotărâre. Mergem după Coilla sau ne ducem să ne întâlnim 
cu ceilalţi jderi înainte? 

— Suntem mai aproape de Hecklowe decât de Drogan. 

— Aşa-i. Dar, dacă Coilla reprezintă o valoare, nu i se va 
face rău. 

— Nu ţii seama de firea ei. Nu e un ostatic care să stea şi 
să aştepte să fie eliberat. 

— Hai să ne încredem în judecata ei. În cazul ăsta, n-o să- 
i fie prea uşor, dar nici n-o să-i fie ameninţată viaţa. 

— Da, are şanse. Necazul e că, dacă întârziem, ar putea fi 
trimisă înapoi la Jennesta. Şi atunci chiar am pierdut-o. 

Se uitară în direcţia străinului. Nu plecase de lângă foc. 
Răcanii păreau mai relaxaţi, unii chiar vorbeau cu el. 

— Pe de altă parte, reluă Jup, am stabilit o zi pentru 
întâlnirea cu Alfray. Dacă îşi închipuie că ni s-a întâmplat 
ceva foarte rău şi merge la Drogan să se bată cu centaurii? 

— N-aş zice că nu e în stare, oftă Stryke. Suntem pe 
muchie de cuţit, Jup, şi trebuie să fim absolut siguri că... 

Îl întrerupse un cor de ţipete. Se răsuci şi el, şi Jup. 

Străinul nu mai era. Nici calul său. Cei doi o luară la fugă 
spre foc. 


Soldaţii se împiedicau şi urlau prin vârtejurile albe. 

Stryke îl apucă de guler pe Gant. 

— Ce naiba s-a întâmplat, ostaş? 

— Omul, domnule căpitan, pur şi simplu a... dispărut. 

— A dispărut? Cum vine asta? 

Talag interveni. 

— Aşa este, domnule. Mi-am luat ochii de pe elo clipă şi 
nu l-am mai văzut. 

— Cine l-a văzut plecând? răcni Stryke. 

Nici unul dintre răcani nu-l văzuse. 

— Asta-i o nebunie, spuse Jup, scrutând ninsoarea. Nu se 
poate să se fi evaporat. 

Stryke rămase cu ochii în gol şi cu sabia în mână. Oare ce 
se întâmplase? 

13 


În jurul lui se auzeau numai râsete şi voie bună. 

Se plimba cu o mulţime de orci. Și bărbaţi, şi femei, de 
toate vârstele. Orci pe care nu-i mai văzuse niciodată. 

Purtau podoabe de îmbrăcăminte discrete care arătau că 
aparțineau de clanuri diferite. Dar nu se vedea nici urmă de 
neînțelegere. Păreau fericiţi şi el nu se simţea ameninţat în 
nici un fel. La drept vorbind, plutea într-o atmosferă 
optimistă, de sărbătoare. 

Era pe plajă. Soarele urcase la zenit şi ardea. Păsări albe 
gureşe zburau în cercuri. Mulțimea se îndrepta spre ocean. 

Atunci văzu corabia ancorată puţin mai departe de țărm. 
Avea trei pânze, acum lăsate, iar pe catargul principal 
flutura un steag cu o emblemă roşie pe care n-o recunoscu. 
Efigia gravată a unei femei de orc superbe, cu sabia scoasă, 
ieşea în evidenţă la prova. Pe margine se aliniau scuturi, 
fiecare cu alt blazon. Era cea mai mare corabie pe care o 
văzuse Stryke vreodată, dar şi cea mai impresionantă. 

Conducătorii mulţimii se apropiau deja de ea. Nu 
trebuiră să înoate. Aşadar corabia fie avea fundul plat, fie 
stătea pe un istm în apropierea plajei. Stryke se lăsă purtat 


de valurile de orci. Nici unul nu-i vorbea, dar ciudat, se 
simţea acceptat. 

Îşi auzi sau i se păru că-şi aude numele strigat în 
hărmălaie. Se uită la stânga şi la dreapta, absorbind marea 
de chipuri. Atunci o văzu croindu-şi drum spre el. 

— Aici erai! îl salută ea. 

Deşi nedumerit, deşi nu ştia unde se află sau ce se 
întâmplă, Stryke zâmbi. Fata îi răspunse şi ea cu un surăs. 

— Am ştiut că vei veni, îi spuse. 

— Ai ştiut? 

— Adică am sperat, mărturisi. 

Îi scânteiau ochii. Pe Stryke îl treceau valuri de 
sentimente pe care nu le înţelegea şi nici nu le exprima în 
cuvinte. Nici nu încercă. Pur şi simplu zâmbi din nou. 

— Ai venit să dai o mână de ajutor? îl întrebă fata. 

În loc de răspuns, o privi uluit. 

Ea adoptă expresia de supărare prefăcută cu care 
începea să se obişnuiască. 

— Vino, îl chemă. 

Merse cu ea la ocean. Păşiră în valurile blânde, de 
culoarea cretei, care spălau plaja şi se întorceau la corabie, 
mângâindu-le coapsele. Orcii se căţărau pe frânghii şi scări 
ca să ajungă pe punte. O admiră pe fată cum urcă suplă ca 
o atletă alături de ceilalţi şi trece pe partea cealaltă. Urcă 
şi el la bordul vasului care se clătina uşor. 

O cală era deschisă la mijloc. Se scoteau din ea cutii, 
butoaie şi cufere. Orcii le cărau până la balustradă şi le 
dădeau pe partea cealaltă, unde se formase deja un lanţ 
până pe plajă. Stryke şi tovarăşa sa se aşezară la coadă, 
ajutând la descărcat. Admiră muşchii de la braţele şi 
picioarele fetei când ridica lăzi şi i le dădea lui. 

— Ce sunt acestea? o întrebă. 

Fa râse. 

— Cum de te descurci în lume dacă ştii atât de puţine? 

Ridică din umeri stânjenit. 

— La tine nu se importă lucruri? 


— Orcii nu fac asta. 

— O, ba da. Ai spus că tărâmul tău nu e locuit doar de 
orci. Piticii aceia şi gremlinii şi... cum le-ai zis? Oamenii. 

Stryke se întunecă la chip. 

— Oamenii nu aparţin tărâmului meu. Chiar dacă aşa 
pretind ei. 

Fata îi puse în braţe o cutie. 

— Eu ziceam Că şi acolo de unde vii tu, lucrurile necesare 
tot trebuie importate. 

— De unde vin acestea? 

— De la orci din alte părți, care au ce nu avem noi 

— N-am auzit de asemenea locuri. 

— Mă superi. Zâmbind, arătă spre întinderea de apă. Mă 
refer la ţinuturile de dincolo de ocean. 

— N-am ştiu că mai există ceva dincolo de el. Nu e numai 
apă? 

— Evident că nu. De unde crezi că vin toate astea? 

Mustrat cum se cuvine, luă următoarea cutie. Cam 
trântită, işi zise. O predă orcului de lângă el, se întoarse 
spre fată şi o întrebă: 

— Deci sunt bogății? 

— Se poate spune şi aşa. 

Fa ieşi din rând şi luă o cutie. 

— Hai să-ţi arăt. 

Stryke se dădu şi el la o parte. Rândul se închise la loc; 
veniseră destui orci să ajute. 

Fata aşeză cutia pe punte. Stryke ingenunche. Fa scoase 
un cuţit din teaca de la centură şi forță capacul. Cutia era 
plină de un material roşiatic care semăna cu frunzele 
uscate. Evident, nu ştia ce era. 

— Turm, explică fata. Un condiment. Dă gust bun 
mâncării. 

— E valoros? 

— Dacă vrem să mâncăm ceva bun, da! Asta e valoarea 
lui. Nu toate bogăţiile vin sub formă de bani sau bijuterii. 
Sabia ta, de exemplu. 


— Sabia mea? Duse mâna la ea fără să vrea. Face treabă 
bună, dar nu are nimic deosebit. 

— Ca obiect, poate că nu. Însă în mâini pricepute, în 
mâinile unui războinic înnăscut devine mult mai însemnată. 

— Înţeleg. Chiar înţeleg. 

— La fel e şi cu orcii. Cu toate fiinţele vii. 

Stryke se încruntă. 

— Acum nu mai Sunt sigur că... 

— Sunt ca săbiile. La fel de ascuţiţi sau de tociți. 

Fu rândul lui Stryke să râdă. 

— Însă toţi au valoare, sublinie fata. 

— Chiar şi duşmanii mei? 

— E drept că orcii au duşmani. Chiar dacă se schimbă şi 
duşmanul de azi e prietenul de mâine. 

— Nu e cazul meu, replică Stryke rece. Asta nu se va 
întâmpla. 

— Fie că se va întâmpla, fie că nu, duşmanii muritori au 
şi ei valoarea lor. 

— Cum se poate? 

— Pentru că e posibil să respecţi, adică să dai valoare 
priceperii lor de luptători, hotărârii lor. Curajului lor. dacă 
îl au. Nu în ultimul rând, sunt preţioşi măcar pentru că 
există ca să-i înfrunte un orc. Avem nevoie de duşmani. Aşa 
trăim. E în sângele nostru. 

— Niciodată n-am gândit aşa. 

— Luptăm, dar nu înseamnă neapărat că trebuie să 
urâm. 

Stryke nu era de acord. Cu toate astea, căzu pe gânduri. 

— Mai presus de toate, trebuie să-i preţțuim pe cei ce ne 
sunt aproape. 

— Faci lucrurile să pară atât de... simple. 

— Pentru că sunt simple, dragul meu prieten. 

— Aici, poate. De unde vin eu, toţi sunt împotriva noastră 
şi multe greutăţi sunt de învins. 

O umbră se lăsă pe chipul fetei. 

— Atunci fii o sabie, Stryke. Fii o sabie. 


Se trezi cu inima bubuindu-i. Respira atât de repede, că 
aproape gâfâia. 

O ploaie uşoară şi urât mirositoare cădea din cerul 
mohorât. Zăpada fusese spălată. Era o vreme oribilă şi rece. 
Cele două ore de somn nu-l învioraseră deloc. Avea gust rău 
în gura uscată şi inima i se zbătea în piept. 

Rămase întins şi lăsă ploaia să-i spele faţa, gândindu-se 
că, dacă tot nu avea parte de o lume mai bună, visa. Vise, 
viziuni, mesaje de la zei; indiferent ce erau, deveneau tot 
mai intense, mai vii - mirosul de ozon, soarele care-i gâdila 
ochii, briza caldă care-i mângâia pielea - şi nu i se stingeau 
din minte cu uşurinţă. 

Gândul că mintea îl trăda şi i-o lua razna îi strânse iar 
inima ca o menghină de gheaţă. Însă un altul, contrar şi la 
fel de stăruitor, nu-i dădea pace: ajunsese să aştepte visele, 
să le întâmpine cu bucurie. 

Nu la ele voia să mediteze, nu acum. 

Se ridică în capul oaselor şi studie împrejurimile. Jderii se 
treziseră şi-şi vedeau de treburi. Îngrijeau caii, scuturau 
sacii de dormit, ascuţeau armele. 

Îşi aminti de evenimentele din noaptea trecută. Nu de 
cele din vis, de cele anterioare. Stătuseră cu ochii în patru 
vreme îndelungată, aşteptând să apară străinul, şi chiar se 
aventurară prin zăpadă în grupuri mici, căutându-l. Nici 
urmă de el. Până la urmă, renunţaseră. La un moment dat, 
Stryke probabil că adormise. 

Serapheim, dacă acesta era numele adevărat al 
străinului, era încă un mister pentru el. Dar unul cu care nu 
avea de gând să piardă timpul, mai ales pentru că nu voia 
să ia în consideraţie posibilitatea că omul era nebun. Asta 
ar arunca umbra îndoielii asupra singurului indiciu pe care- 
| avea despre Coilla. Şi în clipele acestea aveau nevoie de o 
speranţă. Mare nevoie. 

Stryke îşi eliberă mintea. Avea alte lucruri, mai 
importante, la care să se gândească. 


Jup stătea lângă cai şi vorbea cu doi soldaţi. Căpitanul se 
duse la ei. 

— M-am hotărât, îi spuse el piticului, fără nici o 
introducere. 

— Mergem după Coilla, nu? 

— Întocmai. 

— Probabil te-ai gândit că omul ăla, Serapheim, minte. 
Sau e dus cu pluta. 

— Am luat în calcul ambele variante. Dacă a minţit, de ce 
a făcut-o? 

— Ca momeală pentru o capcană? 

— Prea complicat. 

— Nu şi dacă prinde. 

— Poate. Eu tot nu cred că a minţit. 

— Dar dacă e nebun? 

— Mai degrabă. Însă... nu ştiu, nu l-am simţit nebun. Dar 
nu am experienţă cu nebunia oamenilor. 

— Zău? Fă-ţi timp şi priveşte mai atent în jur. 

Stryke zâmbi vag. 

— Ştii la ce mă refer. Ce ne-a spus Serapheim e singurul 
indiciu despre Coilla. Văzu expresia lui Jup şi se corectă. 
Bine, singurul indiciu posibil. Eu zic că merită să facem o 
încercare la Hecklowe. 

— Dar cum rămâne cu întârzierea la întâlnirea cu Alfray? 

— Va trebui să-l anunţăm. 

— Şi în privinţa lui ce-ai hotărât? 

Jup mişcă din cap spre Haskeer, care stătea de unul 
singur. 

— Încă face parte din ceată. Numai că e în probă. Te 
opui? 

— Nu. Sunt doar prudent. 

— Să nu crezi că eu nu simt. O să-l supraveghem tot 
timpul. 

— Avem timp pentru asta? 

— Crede-mă, Jup, dacă ne mai face necazuri, îi fac vânt. 
Sau îl omor. 


Piticul nu se îndoia că Stryke vorbea serios. 

— Ar trebui să-i spunem ce se întâmplă. E ofiţer, la urma 
urmei, nu-i aşa? 

— Deocamdată. Nu intenţionez să-l degradez decât dacă 
o ia din nou pe arătură. Haila el. 

Se apropiară de Haskeer. Sergentul ridică ochii spre ei şi 
îi salută din cap. 

— Cum te simţi? îl întrebă Stryke. 

— Mai bine. După ton şi atitudine, se vedea că nu minte. 
Vreau să-mi mai dai o şansă ca să dovedesc că merit să fiu 
jder. 

— Asta am vrut să aud, sergent. Dar, după ce-ai făcut, o 
să te ţinem în probă o vreme. 

— Dar nu ştiu ce am făcut! protestă Haskeer. Adică ştiu 
ce mi-ai spus tu, dar nu-mi amintesc nimic. 

— De-asta o să te ţinem sub supraveghere, până aflăm 
din ce cauză sau până când te porţi cum trebuie mai multă 
vreme. 

Jup se exprimă mai puţin diplomat: 

— Nu vrem să te apuce iar amocul. 

— De ce nu te duci tu... Haskeer clocoti, dar se abţinu. 

Stryke îşi zise că e un semn bun, aşa era vechiul Haskeer. 

— Ideea e că nu ne trebuie simpli călători printre noi şi în 
nici un caz 0 povară. Ai priceput? 

— Am priceput, confirmă Haskeer, mai potolit. 

— Atunci vezi să rămână aşa. Acum ascultă. După spusele 
omului care a venit azi-noapte, Serapheim, Coilla era dusă 
la Hecklowe. Mergem acolo. De la tine nu vreau decât să te 
supui ordinelor şi să te porţi iar ca un membru al cetei. 

— Foarte bine. Să-i dăm drumul. 

Destul de mulţumit, Stryke îi adună pe ceilalţi şi le 
prezentă noul plan. Le dădu prilejul să comenteze sau să se 
opună. Câţiva îi puseră întrebări, dar neînsemnate. Avu 
impresia că se simt uşuraţi că fac, în sfârşit, ceva bun. 

— Am nevoie de doi voluntari ca să-l înştiinţeze pe Alfray, 
anunţă căpitanul la sfârşit. Dar vă avertizez, poate fi o 


însărcinare primejdioasă. 

Toţi soldaţii făcură un pas în faţă. Stryke îi alese pe Jad şi 
pe Hystykk, conştient că rămâneau periculos de puţini. 

— Mesajul e simplu, le spuse el. Îi spuneţi lui Alfray unde 
am plecat şi că vom ajunge la Drogan cât vom putea de 
repede. Dacă trece o săptămână de când primesc mesajul şi 
noi nu apărem, adăugă Stryke, atunci să presupună că nu 
venim şi Alfray cu jumătatea lui de ceată e liber să 
procedeze cum crede de cuviinţă. 

Alungă tristeţea care copleşi ceata ordonându-le tuturor 
să se pregătească de plecare. 

Cât jderii executau ordinul, căpitanul duse mâna la 
săculeţ şi scoase cele trei stele. Le studie foarte atent, apoi 
ridică ochii şi văzu că Haskeer se uită la ele. 

— Ordinul e şi pentru tine, jderule, îl avertiză Stryke. 

Haskeer îi făcu semn din mână şi o luă la goană spre calul 
său. Căpitanul vâri stelele înapoi în sac şi încalecă. 

Ceata porni iar la drum. 


Hecklowe era numit oraşul care nu doarme niciodată. 

Sigur că succesiunea zi-noapte însemna foarte puţin aici, 
dar Hecklowe nu era chiar un oraş. Nu ca marile aşezări 
nordice Urrarbython sau Wreaye, sau centrele sudice 
Bracebridge şi Ripple, care se extindeau într-un ritm 
alarmant. Dar era suficient de mare pentru a găzdui o 
populaţie în continuă schimbare, alcătuită din toate rasele 
străvechi ale Maras-Dantiei. 

Unii locuiau permanent acolo, mai ales neguţătorii de 
rele moravuri şi orgii şi cămătarii. Nu puţini erau vânzătorii 
de sclavi şi mijlocitorii lor, cărora le convenea să trăiască 
într-un loc în care viaţa curgea ca un râu tumultuos. Deşi 
erau interzise tulburările, în Hecklowe se înregistrau tot 
felul de infracţiuni. Nu se înşelau cei mulţi când susțineau 
că aceasta era încă o consecinţă a numărului mare de 
vizitatori. 


La asta se gândea Coilla când cei trei vânători de 
recompense o împinseră afară din han a doua zi, în zori. 
Găsiră străzile la fel de aglomerate ca la venire, cu o seară 
în urmă. 

După ce Lekmann o avertiză din nou să nu încerce să 
fugă, Aulay îi puse acestuia o întrebare: 

— Eşti sigur c-o să primim pe ea mai mult de la un 
negustor de sclavi decât de la Jennesta? 

— 'Ţi-am mai zis, ăştia plătesc bine pentru orci folosiţi ca 
gărzi de corp. 

— Nu-i un plan bun s-o trişaţi pe Jennesta, interveni 
Coilla. 

— Taci din gură şi lasă-i pe alţii mai pricepuţi ca tine să 
gândească. 

Coilla se uită la Blaan, care stătea cu ochii holbaţi şi cu 
gura căscată. Apoi la Aulay, cu ochiul său acoperit, urechea 
bandajată şi degetul rupt. 

— Da... zise ea. 

— Dacă ne-a minţit că jderii sunt în oraş? întrebă Aulay. 

— Vrei s-o laşi baltă? îl repezi Lekmann. E logic să fie aici. 
Şi dacă nu-s, tot scoatem un ban frumos vânzând-o pe târfa 
asta şi pe urmă ne continuăm căutarea în altă parte. 

— Unde, Micah? întrebă şi Blaan. 

— Nu începe şi tu, Jabeez! se răsti Lekmann. Găsesc eu o 
soluţie când o fi cazul. 

Se făcu linişte când doi Supraveghetori trecură agale pe 
lângă ei. 

— Hai să-i dăm drumul, Micah, ceru Aulay nerăbdător. 

— Bine. Aşa cum ne-am înţeles, tu îi cauţi pe orci. 
Încearcă să vândă ceva, nu uita. Deci caută prin bazar, pe la 
dughenele giuvaiergiilor, în cartierul celor care dau 
informaţii despre trocuri... oriunde şi-ar putea afla 
cumpărător. 

Aulay încuviinţă în tăcere. 

— Între timp, eu şi Jabeez o să căutăm un nou proprietar 
pentru asta, continuă Lekmann, arătând cu degetul spre 


Coilla. Ne întâlnim aici, nu mai târziu de amiază. 

— Unde mergeţi? 

— Spre est, să căutăm pe cineva despre care am auzit. 
Acum mişcă-ţi fundul, am ars destul gazul. 

Cei patru se despărţiră. 

— Ce vrei să fac, Micah? vru să ştie Blaan. 

— Stai cu ochii pe oarcă. Dacă face pe deşteapta, 
pocneşte-o. 

O siliră pe Coilla să meargă între ei, deşi îi enervau pe 
trecătorii de pe străzile înguste. Jderiţa atrăgea priviri, 
multe din ele prudente. 

La urma urmei, era orc şi lumea ştia că nu e bine să te 
porţi urât cu orcii. 

— Întrebare, spuse ea. 

— Ar fi bine să nu-mi iroseşti respiraţia, o avertiză 
Lekmann. 

— Cine-i negustorul ăsta de sclavi la care mergem? 

— Îl cheamă Razatt-Kheage. 

— Ăsta-i nume de elf. 

— Păi elf şi e. 

Coilla oftă. 

— Un afurisit de elf... 

— Orcii nu-i prea iubesc pe elfi, nu-i aşa? 

— Orcii nu prea iubesc pe nimeni, faţă de balegă. 

Blaan râse dispreţuitor. Lekmann îi închise gura 
săgetându-l din priviri, apoi se încruntă la jderiţă. 

— Dacă-ţi mai trece vreo întrebare prin cap, uit-o, bine? 

Cotiră şi dădură peste o mulţime adunată în jurul a doi 
silfi care se certau în gura mare. 

Lumea zicea că silfii sunt odrasle de elfi şi zâne şi îi 
considera verişorii acelor rase. Aveau o constituţie anemică, 
cu nasuri ascuţite şi uşor în vânt şi ochi negri cât nasturii. 
Dinţii rotunzi şi delicaţi se înşirau în guri mici. Nu erau o 
rasă războinică, aşa că nu se pricepeau să lupte. 

Cei doi se clătinau de beţi ce erau. Zbierau unul la altul şi 
încercau să-şi tragă pumni. N-ar fi avut cum să se rănească 


decât dacă se prăbuşeau. Vânătorii de recompense 
izbucniră în râs. 

— Ăştia nu ştiu să bea, îi batjocori Lekmann. 

— Rasa ta e cea care a învăţat Maras-Dantia să se poarte 
aşa, îl săgetă Coilla cu dispreţ. Îmi distrugeţi lumea. 

— Nu mai e a ta, sălbatico. Şi îi spune Centrasia acuma. 

— Îi spune pe dracu' să te ia. 

— Ar trebui să fii recunoscătoare. Vă aducem avantajele 
civilizaţiei. 

— Ca sclavia? Nici nu exista până la venirea voastră. 
Maras-Dantienii nu se iau în stăpânire unii pe alţii. 

— Dar orcii tăi? De când vă naşteţi, îl slujiţi ba pe unul, ba 
pe altul. Asta-i robie, nu? Nu noi am adus-o şi pe asta. 

— A devenit robie. Aţi mânjit-o cu ideile voastre. A fost un 
aranjament profitabil; orcii făceau lucrul pentru care erau 
născuţi: războiul. 

— Apropo de război... 

Arătă cu capul spre partea opusă a străzii. Silfii încercau 
zadarnic să-şi dea pumni în cap. Blaan hohoti ca un idiot. 

— Vezi? o luă Lekmann peste picior pe Coilla. Barbarii de 
voi n-au nevoie de lecţii de violenţă de la noi. Sunteţi oricum 
violenţi, dacă vă cercetaţi mai adânc. 

Jderiţa nu mai simţise de mult o nevoie atât de mare să 
pună mâna pe sabie. 

Un silf scoase la iveală un cuţit şi începu să-l fluture, deşi 
cei doi bătăuşi erau prea beţi ca să reprezinte o 
ameninţare. 

Atunci apăru din senin o pereche de Supraveghetori; 
poate cei pe care-i văzuseră mai devreme, cine ştie? O 
şocară pe Coilla cu mişcările lor rapide, în ciuda trupului 
masiv. Sosiră încă trei-patru hibrizi şi toţi se adunară în 
jurul silfilor. Aceştia erau atât de doborâţi de alcool, atât de 
ocupați să se lovească şi atât de surprinşi de apariţia 
Supraveghetorilor, încât nu mai avură timp să fugă. 

Fragilele creaturi fură apucate de braţe puternice şi 
ridicate în aer. Dădeau din picioare, exprimându-şi furia 


neputincioasă. Silful care scosese cuțitul fu dezarmat cu 
uşurinţă. 

Sub ochii mulţimii tăcute, doi hibrizi păşiră în faţă şi, cu 
mâinile lor butucănoase, îi prinseră de cap pe silfii care 
chiţcăiau disperaţi. Apoi le suciră pur şi simplu gâturile. 
Vânătorii de recompense şi Coilla auziră oasele trosnind, 
deşi se aflau la o distanţă destul de mare. 

Supraveghetorii se îndepărtară alene, trăgând după ei 
cadavrele victimelor ca pe nişte păpuşi deşirate. Convinsă 
încă o dată că mila nu are ce căuta în Hecklowe, mulţimea 
începu să se risipească. 

Lekmann fluieră uşor. 

— Ăştia iau legea şi ordinea în serios, nu vi se pare? 

— Mie nu-mi place, se tângui Blaan. Am şi eu o armă 
ascunsă, ca silful ăla mort. 

— Atunci n-o scoate la vedere. 

Blaan continuă să bodogănească şi Lekmann să-l pună la 
punct. Nu mai fură atenţi la jderiţă. Coilla profită de ocazie. 

Lekmann îi blocă drumul. Ea îi trase un bocanc în vintre. 
Bărbatul gemu şi se îndoi de spate. Coilla vru s-o ia la fugă. 

Un braţ tare ca menghina o cuprinse de gât. Jderiţa se 
zbătu, dar Blaan o târi pe o alee laterală. Alb la faţă şi cu 
lacrimi în ochi, Lekmann îi urmă şchiopătând. 

— Târfă, şopti el. 

Aruncă o privire înapoi pe stradă. Nu-i observase nimeni. 
Întorcându-se spre Coilla, îi trase un dos de palmă. Apoi 
încă unul. 

Jderiţa simţi gust sărat în gură. 

— Mai încearcă o dată şi, dracu' să-i ia de bani, te omor! 

După ce constată că oarca se potolise, îi zise lui Blaan să-i 
dea drumul. Coilla îşi şterse picăturile de sânge de la gură 
şi de la nas. Nu scoase o vorbă. 

— Acum mişcă-te, îi ordonă Lekmann. 

Îşi reluară drumul. Vânătorii de recompense nu se 
dezlipiră de lângă ea. 


După ce cotiră de vreo zece ori, ajunseră în cartierul 
estic al oraşului. Străzile, dacă străzi se puteau numi, erau 
şi mai înguste, şi mai înţesate de lume. Alcătuiau un labirint 
prin care străinii greu se puteau descurca. 

În vreme ce stăteau la un colţ şi aşteptau să se orienteze 
Lekmann, privirea Coillei căzu pe o siluetă înaltă mergând 
prin mulţime la distanţă de câteva străzi. Nu era decât o 
impresie, după cum tot o impresie avusese şi cu o zi în 
urmă, când crezuse că vede doi orci. Silueta semăna cu 
Serapheim, povestitorul cu care se întâlniseră pe câmpie. 
Le spusese că tocmai venea de la Hecklowe, de ce să se fi 
întors acolo? Coilla îşi zise că se înşelase. Foarte probabil, 
pentru că ei toţi oamenii i se păreau la fel. 

Se urniră iar din loc. Lekmann îi duse în centrul 
cartierului, prin pasaje şerpuitoare, cu ziduri înalte. După 
un drum plin de cotituri prin pasaje umbroase, în care 
puţină lume umbla, ajunseră la un capăt de alee. În partea 
opusă, pe lateral, se înălța o clădire care fusese cândva albă 
şi impunătoare. Acum era soioasă şi dărăpănată. La cele 
câteva ferestre obloanele erau trase. Singura uşă a clădirii 
fusese consolidată. 

Lekmann îl puse pe Blaan să bată, apoi îl împinse. Trecu 
un minut şi se pregătiră să mai ciocănească o dată, când se 
dădu la o parte o scândură. Doi ochi galbeni îl măsurară din 
cap până-n picioare, dar nu se auzi nimic. 

— Am venit la Razatt-Kheage, zise Lekmann. 

Nici un răspuns. 

— Mă numesc Micah Lekmann. 

Ochii fără trup continuară să-l cerceteze. 

— Un prieten comun m-a trimis aici, continuă vânătorul 
de recompense, la capătul răbdării. A spus c-o să fiu bine- 
venit. 

Inspecţia silenţioasă mai dură câteva secunde, apoi 
scândura se trânti la loc. 

— Nu-i prea prietenos, comentă Blaan. 


— Nu se ocupă de afaceri cu indivizi prietenoşi, îi aminti 
Lekmann. 

Auziră huruit de zăvoare şi uşa se deschise scârţâind. Cei 
doi o împinseră pe Coilla înăuntru şi intrară după ea. 

Îi întâmpină un elf. Altul închise uşa, apoi o încuie la loc. 

Slabi, cu pielea verde noduroasă întinsă ca pergamentul 
şi omoplaţi proeminenţi, dădeau impresia că sunt puţin 
cocoşaţi. Lipsa de grăsime o compensau muşchii; elfii erau 
creaturi vânjoase şi agere. 

Nu le creştea păr pe capetele ovale. Aveau urechi mici şi 
clăpăuge, guri subţiri, buze ca rubinul, nasuri turtite, nări 
ca scobite şi ochi mari, în formă de lacrimă, cu globi negri şi 
contur de un galben bolnăvicios. Amândoi ţineau în mână 
măciuci lungi, cu capete ţepoase. 

În camera spațioasă din spatele lor se aflau încă şapte 
sau opt elfi cu feţe de granit. 

O platformă de lemn, înaltă până la pieptul unui om, se 
alinia la peretele opus. Era plină de covoare şi pernuţe. În 
mijlocul încăperii domnea un scaun cu spătar înalt, frumos 
sculptat, ca un tron. Îl păzea câte-o gardă pe ambele laturi. 

În el şedea un alt elf. Dacă ceilalţi purtau haine de piele şi 
zale, el era îmbrăcat frumos, în mătase, şi împopoţonat cu 
bijuterii. Într-una din ghearele leneşe ţinea gura unui tub 
care ieşea dintr-o narghilea. Din ea se înălţau fuioare de 
fum alb. 

— Eu sunt Razatt-Kheage, spuse negustorul de sclavi cu 
glas şuierător. Mi-a fost pomenit numele tău. Aruncă o 
privire admirativă spre Coilla. Am înţeles că vrei să-mi oferi 
ceva de cumpărat. 

— Aşa este, vorbi Micah pe un ton în care strecură falsă 
amabilitate. lată marfa. 

Razatt-Kheage făcu un gest autoritar. 

— Apropiaţi-vă. 

Lekmann o împinse pe Coilla şi urcară toţi trei cele 
câteva trepte de la capătul platformei. Îi însoţiră doi 
servitori. Când se apropiară de tron, Lekmann îi făcu semn 


din cap lui Blaan s-o prindă de braţ pe jderiţă şi s-o ţină la 
distanţă sigură de negustor. 

Razatt-Kheage îi oferi lui Lekmann narghileaua. 

— Ce este, cleştar? 

— Nu, prietene. Eu prefer plăcerile mai intense. E 
narcosus. 

Lekmann se albi. 

— Aăă... nu, mulţumesc. Încerc să mă ţin departe de 
drogurile puternice. Te obişnuieşti cu ele, ştii, şi... 

— Desigur. Însă eu îmi permit, totuşi, un mic răsfăţ. 

Inhală cu poftă din pipă. Ochii îi sclipiră şi mai intens 
când suflă norul ameţitor. 

— Să trecem la afaceri. Hai să examinăm marfa. 

Făcu un semn leneş unui servitor. 

Elful merse cu paşi mici şi repezi la Coilla. Blaan o 
imobiliză, iar servitorul o pipăi. Îi strânse muşchii braţelor, 
o bătu pe picioare, i se uită în ochi. 

— Vei vedea că e iute ca puricele, se lăudă Lekmann, 
îndulcindu-şi iar glasul cu amabilitate prefăcută. 

Servitorul deschise cu forţa gura Coillei şi-i verifică dinţii. 

— Nu sunt cal! se răsti ea. 

— E îndrăzneață, explică Lekmann. 

— Atunci va fi îmblânzită, replică Razatt-Kheage. Cum au 
fost şi alţii. 

Sluga termină inspecția şi înclină aprobator din cap. 

— Se pare că marfa ta e acceptabilă, Micah Lekmann, 
şuieră negustorul. Acum să vorbim despre plată. 

Cât cei doi negociară, Coilla studie încăperea. O singură 
uşă, ferestre cu grilaj şi o puzderie de gărzi, pe lângă faptul 
că o ţinea şi Blaan: nici o şansă. Trebuia să aştepte 
răbdătoare un prilej favorabil. 

În sfârşit, Lekmann şi negustorul căzură de acord asupra 
preţului. Era o sumă considerabilă. Coilla nu ştia dacă să se 
simtă flatată sau nu. 

— Aşadar, am bătut palma, spuse Razatt-Kheage. Când îţi 
convine să te întorci după bani? 


Lekmann fu luat prin surprindere. 

— Să mă întorc? Cum adică? 

— Crezi că ţin aici o sumă aşa de mare? 

— Păi, cât de repede poţi să faci rost de ea? 

— Să zicem patru ore? 

— Patru ore? Asta-i al naibii de... 

— Poate preferi să tratezi cu un alt mijlocitor... 

Vânătorul de recompense oftă. 

— Bine, Razatt-Kheage, patru ore. Nici un minut mai 
mult. 

— Ai cuvântul meu. Vrei să aştepţi sau să te întorci? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Ne vom întoarce. 

— Ar fi logic să laşi marfa aici între timp. Va fi în 
siguranţă şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu ea. 

Lekmann îl privi suspicios. 

— De unde să ştiu că va mai fi aici când ne întoarcem? 

— Când un elf îşi dă cuvântul, Micah Lekmann, e o insultă 
gravă să te îndoieşti de el. 

— Da, voi, negustorii de sclavi, sunteţi foarte onorabili, 
remarcă sarcastic Coilla. 

Blaan o strânse dureros de braţ. Ea îşi încleştă dinţii şi nu 
ţipă, ca să nu-i dea satisfacţie. 

— Cum ai spus şi tu... îndrăzneață, murmură Razatt- 
Kheage pe un ton dezagreabil. Ce ai hotărât, omule? 

— Bine, poate să rămână. Dar rămâne şi partenerul meu, 
Blaan. Şi, dacă nu cumva e şi asta o insultă pentru tine şi 
rasa ta, îi spun că, dacă apare vreo... problemă, s-o omoare. 
Ai priceput, Jabeez? 

— Am înţeles, Micah. 

Blaan o strânse de braţ pe Coilla. 

— De acord, spuse Razatt-Kheage. Peste patru ore, 
atunci. 

— Bine. 

Lekmann porni spre uşă însoţit de un elf. 

— Nu te grăbi să te întorci, îi strigă jderiţa. 

14 


— Nu e normal, Stryke. Orcilor nu ar trebui să li se ceară 
să renunţe la arme. 

Era primul lucru coerent pe care-l spunea Haskeer de 
când revenise în ceată. Semăna tot mai mult cu cel care 
fusese înainte. 

— Altfel nu intrăm în Hecklowe, îi explică Stryke încă o 
dată. Nu mai face scandal. 

— De ce nu ascundem nişte arme? propuse Jup. 

— Pun rămăşag că aşa face toată lumea, zise Haskeer. 

Stryke observă că sergentul se străduia chiar să se 
poarte rezonabil cu Jup. Poate că se schimbase într-adevăr. 

— Probabil. Ideea nu e să nu intri cu arme. Dacă le 
foloseşti în oraş, atunci primeşti pedeapsa cu moartea. O 
ştie şi Consiliul, o ştie oricine merge acolo. În numele zeilor, 
până şi Uni şi Mani o ştiu. Însă nu toţi vizitatorii sunt 
percheziţionaţi la piele. Altfel, coada de la intrare s-ar 
prelungi la nesfârşit. 

— Dar lasă-te prins într-o luptă cu arme... interveni Jup. 

— Şi eşti mort, da. 

— Aşadar, nu ascundem arme? 

— Eşti nebun? Un orc fără sabie? Bineînţeles că o să 
ascundem câteva. Dar ceea nu va face nici unul dintre noi - 
Stryke îl fixă pe Haskeer - e să le folosească fără să-i dau 
ordin eu, personal. Orice orc trebuie să fie capabil să 
improvizeze. Avem pumni, picioare şi cap. Nu-i aşa? 

Jderii aprobară şi începură să-şi vâre cuțite în bocanci, în 
mâneci şi în coifuri. Stryke şi-l alese pe cel preferat, cu 
două tăişuri. Jup, la fel. Haskeer se găsi mai cu moţ. După 
ce ascunse cuțitul, îşi legă un lanţ în jurul taliei şi îl acoperi 
cu vesta. 

Pe lumină, Hecklowe era o privelişte la fel de 
impresionantă ca noaptea. În ziua respectivă, ploaia dădea 
o strălucire uleioasă arhitecturii incredibil de variate. 
Vârfurile turnurilor, acoperişurile clădirilor, pantele 


minipiramidelor, toate sclipeau ude în nuanțele 
curcubeului. 

Ceata se îndreptă spre intrarea principală în portul liber. 
Ca de obicei, la porţi se îmbulzea o mulţime pestriță. Orcii 
descălecară şi se aşezară la rând, cu caii alături. 

Pierdură o groază de vreme, timp în care Haskeer se 
încruntă la cobolzi, pitici, elfi şi alte rase pe care le ura sau 
îşi închipuia că le urăşte. Până la urmă, ajunseră la punctul 
de predare a armelor şi se pomeniră faţă în faţă cu 
Supraveghetorii tăcuţi. 

Jup intră primul. Un hibrid santinelă stătea cu braţele 
întinse şi aştepta să-i predea arma. Piticul îi dădu sabia, un 
topor, o toporişcă, două pumnale, un cuţit, o praştie cu 
proiectilele aferente, o mănuşă cu ţepuşe şi patru steluțe 
ascuţite. 

— Călătoresc cu bagaje puţine, îi spuse el 
Supraveghetorului impasibil. 

Când, în sfârşit, termină şi ultimul jder de predat cam tot 
atâtea arme, coada se lungise şi lumea îşi pierduse 
răbdarea. Orcii îşi puseră plăcuţele de lemn în buzunar şi 
fură lăsaţi să intre. 

— Supraveghetorii sunt mult mai superficiali decât atunci 
când am fost aici ultima oară, remarcă Stryke. 

Jup îl aprobă. 

— Scurgerea magiei afectează totul. Cu toate că aici 
magia nu poate fi mai slabă decât spre centrul ținutului. Am 
observat că-i creşte întotdeauna puterea lângă apă. Dar, 
dacă oamenii nu termină cu prostiile, până şi asemenea 
locuri vor avea de suferit. 

— Ai dreptate. Totuşi, aş prefera să nu fim nevoiţi să-i 
stârnim pe Supraveghetori. Chiar dacă nu mai sunt la fel de 
puternici, au rămas tot nişte maşinării de ucis. 

— Mie nu mi se par aşa de grozavi, bravă Haskeer. 

— Haskeer, te rog. Nu te încăiera, decât dacă nu ai de 
ales. 

— Bine. Poţi conta pe mine, şefule. 


Stryke ar fi vrut să-l creadă. 

— Haideţi, îşi îndemnă ceata, să ducem caii la grajduri. 

Îşi adăpostiră animalele fără prea multă bătaie de cap, 
iar căpitanul se asigură că rezerva de cristal nu rămăsese 
în desagi. Fiecare jder îşi căra porţia. 

Pe urmă străbătură străzile aglomerate. Atrăgeau atenţia 
şi se întorceau capete după ei, dar în Hecklowe nu era mare 
lucru. Deşi se vedea bine că nimeni nu voia să le stătea prea 
mult în cale. În cele din urmă, ajunseră într-o piaţetă în 
care puteai vorbi fără să fii înghiontit. Văzură şi copaci, dar 
şi aici, în ciuda fluxurilor magice, erau firavi şi aproape 
dezgoliţi. 

Jderii se îngrămădiră lângă Stryke. 

— Nu e bine să stăm zece orci şi un pitic la un loc, le 
spuse căpitanul. Mai bine ne împărţim în două. 

— Mi se pare normal, încuviinţă Jup. 

— Eu merg cu Haskeer, Toche, Reafdaw şi Seafe. Jup, tu îi 
iei pe Talag, Gant, Calthmon, Breggin şi Finje. 

— Io de ce nu conduc un grup? se plânse Haskeer. 

— Jup are şase jderi, eu, doar cinci, îi explică Stryke. 
Sigur că te vreau cu mine. 

Şiretlicul căpitanului avu succes. Haskeer se umflă în 
pene. Jup îi surprinse privirea lui Stryke, zâmbi şi-i făcu cu 
ochiul. Căpitanul îi răspunse cu un surâs discret. 

— Ne întâlnim aici peste... trei ore, să zicem. Dacă unul 
dintre cele două grupuri o găseşte pe Coilla şi poate s-o 
elibereze, atunci aşa să facă. Dacă asta înseamnă că ratăm 
întâlnirea de aici, atunci ne vedem la un kilometru de 
porţile oraşului, spre vest. Dacă o găsiţi pe Coilla şi e 
riscant să acţionaţi singuri, lăsaţi pe cineva la pândă şi o să 
mergem cu toţii după ea. 

— Aveţi vreo idee pe unde să căutăm în mod special? 
întrebă Jup. 

— Oriunde se vinde şi se cumpără ceva. 

— Adică peste tot în Hecklowe, nu? 

— Întocmai. 


— Atunci e floare la ureche. 

— Uite cum procedăm. Tu cauţi în cartierele nordice şi 
vestice, eu în celelalte. Ştim, sau credem că ştim, se adresă 
Stryke tuturor jderilor, că Coilla e cu trei oameni, probabil 
vânători de recompense. Nu-i consideraţi proşti. Nu riscaţi 
inutil. Şi nu duceţi mâna la arme. V-am mai spus, nu vrem 
să ne trezim cu Supraveghetorii pe cap. Acum, la treabă. 

Jup ridică degetul mare şi plecă cu grupul său. 

În urma lui, Haskeer rosti: 

— Ne împuţinăm văzând cu ochii... 


Grupul lui Stryke căută zadarnic două ceasuri şi mai 
bine. 

Străbătând oraşul de la sud la est, căpitanul spuse: 

— Necazul e că nu ştim cum să căutăm. 

— Ce? întrebă Haskeer. 

— Nu cunoaştem pe nimeni în Hecklowe, nu avem 
legături care să ne ajute, iar negustorii de sclavi nu fac 
afaceri pe stradă. Numai zeii ştiu ce se petrece în oricare 
din clădirile astea. 

— Şi-atunci, ce-i de făcut? 

— Să căutăm şi să sperăm că o zărim pe Coilla, cred. 
Doar n-o să-i întrebăm pe Supraveghetori unde locuiesc 
neguţătorii de sclavi. 

— Păi, atunci, ce rost are? Vreau să zic, ce naiba căutăm 
aici, dacă nu-i nici o speranţă c-o s-o găsim? 

— Ia stai! se supără Stryke, stăpânindu-se cu mare 
greutate. Am ajuns aici din cauza ta! Dacă n-ai fi ŞTERS-O 
cu stelele, n-am Î aici. Şi Coilla nu ar fi dat de beleaua în 
care a intrat. 

— Nu-i cinstit! protestă Haskeer. Nu ştiam ce fac. Nu mă 
poţi condamna pentru... 

— Căpitane! 

— Ce este, Toche? întrebă Stryke iritat. 

Soldatul arătă cu degetul spre răscrucea de care se 
apropiau. 


— Acolo, căpitane! 

Se uitară toţi în direcţia indicată. O masă mare de 
creaturi roiau în locul unde se încrucişau patru străzi. 

— Ce este? Ce ar trebui să vedem? 

— Omul acela! exclamă 'Toche. Cel cu care ne-am întâlnit 
când ningea. Acolo! 

— Crezi că e unul dintre vânătorii de recompense? se 
întrebă Haskeer, uitând de ceartă. 

— Nu, n-am crezut asta nici când l-am văzut prima oară, 
răspunse Stryke. Dacă ar fi fost, de ce ne-ar fi trimis aici? 
Că veni vorba, ce caută la Hecklowe? 

— Se tot plimbă. 

— E prea mare coincidenţa să dăm peste el aici. Haideţi 
să-l urmărim. Dar aveţi grijă, nu trebuie să ne vadă. 

Jderii îşi făcură loc prin mulţime, atenţi să păstreze o 
distanţă sigură faţă de ţinta lor. Serapheim nu dădea semne 
că se ştie urmărit şi se purta natural, deşi se vedea că are 
un anumit scop. 

Orcii se luară după el până în inima cartierului estic, 
unde străzile se transformară în alei şerpuitoare şi fiecare 
mantie putea ascunde un pumnal. 

La un moment dat, Serapheim coti. Când jderii îl urmară, 
se pomeniră într-o fundătură. Omul dispăruse. În capătul 
opus zăriră o clădire dărăpănată, cândva albă. Nu avea 
decât o singură uşă. Era singura uşă de pe toată aleea. 

Cum era logic, jderii bănuiră că omul intrase în clădire şi 
merseră tiptilpână la ea. Uşa era întredeschisă. Orcii se 
făcură una cu peretele de o parte şi de alta a intrării. 

— Intrăm? şopti Haskeer. 

— Altfel, cum? răspunse Stryke. 

— Aduc-ţi aminte ce i-ai spus lui Jup. Dacă nu eşti sigur, 
caută ajutor. 

Căpitanului i se păru o observaţie foarte sănătoasă din 
partea lui Haskeer. 

— Nu e sigur că ne trebuie ajutor. Se uită la cer. Însă 
ceasul întâlnirii nu e departe. Seafe, du-te în piaţetă şi adu-l 


aici pe Jup cu ai lui. Dacă nu ne găsiţi în capătul aleii, 
înseamnă că am intrat. Fuga! 

Soldatul o luă la fugă. 

Rămaseră numai Haskeer, Ioche, Reafdaw şi Stryke. 
Destul să se ocupe de un om cu mintea dusă. 

— Intrăm, hotări căpitanul, trăgând discret cuțitul din 
bocanc. Scoateţi-vă armele. 

Împinse uşa şi intră urmat îndeaproape de ceilalţi. 

Ajunse într-o cameră mare, cu o platformă lungă şi un 
scaun uriaş, pe lângă alte câteva piese de mobilier. Locul 
era pustiu. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu Serapheim? întrebă Haskeer. 

— Trebuie să mai fie şi alte camere sau altă ieşire, 
răspunse Stryke. Hai să... 

Se stârni agitaţie însoţită de bufnituri. 'Tapiseriile fură 
sfâşiate. O uşă mascată se deschise în spatele platformei. 
Cel puţin zece elfi înarmaţi ieşiră şi-i încercuiră. Aveau 
măciuci, săbii şi lănci scurte, arme mai bune decât jderii. 
Un elf trânti uşa de la stradă şi trase zăvorul. 

Vârfurile lăncilor şi ale săbiilor atinseră gâturile şi 
piepturile orcilor. Elfii le smulseră cuţitele şi îi 
percheziţionară. Dar nu-i interesau decât armele; nici nu se 
uitară la stele şi la cristal. Săbiile şi lanţul lui Haskeer 
zdrăngăniră grămadă pe podea. 

Un alt elf îşi făcu apariţia pe platformă. Era îmbrăcat în 
fineţuri şi împopoţonat cu bijuterii. 

— Eu sunt Razatt-Kheage, se prezentă el, cu suficienţă. 

— Un nemernic de negustor de sclavi, tună Haskeer. 

Unul dintre elfi îi trase o măciucă în stomac. Sergentul se 
îndoi de spate şi horcăi. 

— Aveţi grijă la noua marfă, avertiză Razatt-Kheage. 

— Ticălosule, se răsti Stryke. Înfruntă-mă fără nătărăii 
ăştia. Hai să ne luptăm numai noi doi, orc şi elf. 

Razatt-Kheage pufni dispreţuitor. 

— Încântător de primitiv. Renunţă la violenţă, prietene, 
vreau să-ţi prezint pe cineva. Vino! 


Coilla apăru în dreptul uşii mascate. Blaan îi ţinea mâinile 
la spate. Jderiţa rămase cu gura căscată când îi văzu pe 
Stryke, Haskeer şi ceilalţi. 

— Caporal! strigă Stryke. 

— Căpitane, răspunse ea cu o uimitoare stăpânire de 
sine. Îmi pare rău că v-am încurcat şi pe voi. 

— Suntem o ceată, rămânem o ceată. 

Coilla se uită la Haskeer. 

— Avem de pus nişte lucruri la punct, sergent. 

— Înduioşător, interveni Razatt-Kheage, dar bucuraţi-vă 
de clipele astea. În curând o să vă luaţi rămas-bun. 

— Ajutoarele ăstuia trebuie să se întoarcă, strigă Coilla, 
arătând spre Blaan. 

— Serapheim e unul dintre ei? întrebă Stryke. 

— Serapheim? Povestitorul? 

— Linişte! şuieră negustorul. Nu faceţi scandal, continuă 
cu voce potolită, o să aşteptăm împreună. 

Apoi strigă un ordin către gărzi în limba elfilor. 

Slujitorii îi înghesuiră pe Stryke, Haskeer şi ceilalţi într- 
un colţ. Nici nu terminară bine, că se auzi un ciocănit. Un 
elf merse la uşă, se uită prin trapă şi deschise. 

Lekmann şi Aulay intrară ţanţoşi în cameră. 

— Restul şobolanilor, spuse Coilla. 

Blaan o smuci brutal de braţ. 

— Gura! mârâi el. 

Jderiţa tresări. Lekmann cercetă scena. 

— Ce avem noi aici? Am auzit eu că eşti descurcăreţ, 
Razatt-Kheage, dar m-ai lăsat cu gura căscată. Restul cetei 
din care face parte târfa, nu? Sau măcar o parte din ea. 

— Da, confirmă negustorul de sclavi, şi valorează o 
căruţă de bani pentru mine. 

— Pentru tine? izbucni Aulay. Ce-i asta, Micah? 

— Experienţă îndelungată, bănuiesc. 

— Sper că voi, oamenilor, nu aveţi pretenţii asupra 
proprietăţii mele, spuse Razatt-Kheage. Ar fi neplăcut. 

Lekmann se întunecă la faţă. 


— Ascultă, orcii ăştia sunt cei pe care trebuia să-i 
prindem eu şi partenerii mei. Avem un contract. 

— Şi ce dacă? În Hecklowe nu e valabil nici un contract. 
Nu tu i-ai adus aici. 

— Dar am adus-o pe ea, şi ea, pe ei. Asta ce presupune? 

— Hei! răcni Haskeer. Vorbiţi despre noi de parcă nici n- 
am fi aici! Nu suntem hălci de carne să vă ciorovăiţi pe noi! 

Elful care îl lovise mai devreme îl pocni încă o dată. 
Sergentul se ghemui iar de durere. 

— Exact o halcă de carne eşti, orcule! îl şicană Lekmann. 

Când se îndreptă de spate, Haskeer îl ţinti pe elf cu 
priviri de gheaţă. 

— Asta-i a doua oară, pungă de puroi. O să-ţi plătesc cu 
vârf şi îndesat. 

Creatura impasibilă îşi luă avânt pentru a treia lovitură. 
Razatt-Kheage răcni o poruncă şi sluga rămase cu mâna în 
aer. Apoi adăugă în cuvinte care să fie înţelese de toată 
lumea: 

— Sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere profitabilă, 
omule. 

— Aşa mai merge, spuse Lekmann, venindu-i inima la loc. 
Deşi, din câte am auzit despre proscrişii ăştia, n-o să-ţi fie 
prea uşor să-i transformi în ceva atât de nobil ca gărzile de 
COrp. 

Negustorul de sclavi îi măsură pe jderi din cap până-n 
picioare. Le studie constituţia musculoasă, întărită în 
bătălii, le văzu cicatricele, le cercetă expresia ucigătoare 
din ochi. 

— Poate că vor fi o provocare mai interesantă decât 
femeia, fu de acord el. 

Stryke aruncă iute o privire spre Coilla şi-şi zise că eltul 
habar n-are ce vorbeşte. 

— Ni s-a promis aur pe capetele lor, interveni Aulay. De la 
regina Jennesta. 

Razatt-Kheage căzu pe gânduri. 

— Asta e o posibilitate mai puţin supărătoare. 


Grupul lui Jup îşi irosi vremea zadarnic. După scurgerea 
celor trei ore, reveni cu jderii la locul de întâlnire din 
piaţetă. 

Îl găsiră pe Seafe aşteptându-i. Soldatul îi transmise 
mesajul lui Stryke. 

— Să sperăm că nu alergăm după copite de cai morţi, 
zise piticul. Să mergem. 

Dacă trecătorilor li se păru straniu să vadă un pitic 
conducând şase orci în pas alergător pe străzile din 
Hecklowe, avură înţelepciunea să nu-şi manifeste uimirea. 
Din fericire, jderii nu se întâlniră cu nici un Supraveghetor. 

Intrară în impas când, în cartierul estic, Seafe nu mai ştiu 
sigur prin care pasaj să treacă. 

Îl alese însă pe cel bun şi în cinci minute ajunseră pe 
aleea cu casa albă. Nu era nimeni afară. 

Lui Jup nu-i plăcu atmosfera. 

— Stryke a zis că ne aşteaptă aici, da? 

— Da, confirmă Seafe, dacă nu dau de belea. 

— Atunci trebuie să presupunem că au dat. Trebuie să ne 
aşteptăm la duşmani, se adresă piticul întregului grup. 
Cred că e vremea să ne folosim armele. Ducă-se naibii legea 
din Hecklowe. 

Atenţi să nu apară cineva pe alee, îşi scoaseră cuţitele. 

Jup întinse mâna şi împinse uşa. Nu se mişcă. Le făcu 
semn jderilor să-l urmeze. La semnalul lui, îşi încordară toţi 
puterile şi izbiră de trei ori cu umerii. Uşa pocni, crăpă şi 
cedă. Jderii căzură înăuntru. 

Şi împietriră. 

În faţa lor se aflau doi oameni înarmaţi cu cuțite. În 
dreapta, Stryke, Haskeer şi grupul celălalt stăteau aliniaţi 
la perete. Îi păzeau şapte sau opt elfi cu măciuci, săbii şi 
lănci scurte. Pe platforma ridicată din capătul opus al 
încăperii văzură un elf în straie de mătase. În stânga lui, o 
matahală de om o ţinea pe Coilla cu braţul pe după gât. 


Un elf apăru dintr-un colţ şi se opri lângă aşchiile sărite 
din uşa spartă. Bătu în ea cu vârful ascuţit al lăncii 
îndreptat în sus. 

— Aha, zise Jup. 

Lekmann rânji. 

— E din ce în ce mai bine. 

Cu priviri lacome, Aulay îi ţinu isonul. 

— O mică reuniune familiară. 

— Aruncaţi armele, şuieră Razatt-Kheage. Nimeni nu 
mişcă. 

— Renunţaţi, spuse Lekmann. Sunteţi şi mai puţini, şi 
fără suficiente arme. 

— Nu primesc ordine de la elfi şi în nici un caz de la un 
împuţit de om. 

— Fă ce ţi se spune, monstrule! mârâi Lekmann. 

Jup se uită la Stryke. 

— Căpitane? 

— Fă ce trebuie, sergent. 

Mesajul lui Stryke sună limpede. 

Jup înghiţi în sec. Cu un glas cât se poate de calm, rosti: 

— La dracu', ce-i viaţa fără un pic de distracţie? 

15 


Jup aruncă cuțitul în cea mai apropiată gardă şi-o nimeri 
deasupra claviculei. Alungă momentul de suspans şi lăsă 
elful fără suflare. Atunci se dezlănţui iadul pe pământ. 

Unul dintre soldaţi smulse lancea mortului şi se întoarse 
spre un alt elf. În acelaşi timp, Stryke şi Haskeer săriră în 
faţă şi se luară la trântă cu agresorii. Începu o luptă 
disperată pentru arme. 

Grupul lui Jup năvăli peste Lekmann şi Aulay. Îşi scoaseră 
cuţitele şi trecură la atac. 

Piticul nu li se putu alătura. Un elfîi blocă drumul 
fluturând o sabie. Jup sări în jos ca să evite lama, îl prinse 
de picioare şi-l doboriî. Se rostogoliră amândoi pe podea şi 
se bătură pentru sabie. Jup reuşi să apuce încheietura 


adversarului şi o lovi repetat de dale. Dar elful nu voia să-i 
dea drumul. O gardă căzu ţipând lângă ei, cu faţa crestată 
de un pumnal de orc. Jup se întinse şi-i smulse spada. Cu 
mâna pe încheietura dușmanului, îi înfipse acestuia lama în 
piept. 

Sări imediat în picioare, aruncă o armă unui camarad, iar 
cu cealaltă trecu iar la luptă. 

Pe platformă, Coilla se zbătea ca o pisică sălbatică să 
scape din strânsoarea lui Blaan. În apropiere, Razatt- 
Kheage urla dând ordine şi blestema. 

Stryke reuşi să-şi apuce duşmanul în îmbrăţişarea 
ursului, imobilizându-i braţele pe lângă corp. Incapabil să 
ridice sabia, elful încercă să-l taie la picioare. Căpitanul îi 
veni de hac cu două lovituri de cap în frunte. Duşmanul îşi 
dădu ochii peste cap şi se prăbuşi. Jderul îi luă sabia şi-i tăie 
gâtul. 

Când se răsuci, văzu că Haskeer trăgea de spada din 
mâna gărzii care-l lovise. În trecere, Stryke o izbi în coaste. 
O răni uşor, dar destul ca s-o dezechilibreze. Apoi porni 
hotărât spre vânătorii de recompense. 

Haskeer nu pregetă să profite de şovăiala duşmanului. 
Reuşi să prindă vârful lăncii şi smuci de el odată cu celălalt. 
Îşi încordă puterile, răsuci arma şi-i înfipse vârful ascuţit 
sub bărbie. Apoi trase de ea în sus. Elful muri în urlete de 
durere. Haskeer smulse lancea din şuvoiul de sânge şi-şi 
căută o nouă victimă. 

Zbătându-se în braţele lui Blaan, Coilla striga ceva către 
jderi. Nu o auzea nimeni, dar parcă zicea ceva de un cufăr 
mare de pe platformă. 

Lekmann şi Aulay loveau sălbatic cu cuţitele, încercând 
să-i ţină pe orci la distanţă. Fură nevoiţi să dea înapoi când 
îi ameninţară Jup şi Breggin cu sabia. 

Coilla nu se dădu bătută. Strigă încă o dată. Omul începu 
s-o apese pe gât şi avea de gând să i-l rupă. 

Haskeer fugi spre platformă. Un elf îi blocă drumul. Orcul 
ridică lancea şi i-o înfipse în stomac, dar căzu din cauza 


efortului. Renunţă la armă, îşi luă avânt şi sări pe platformă. 
Ateriză la câţiva metri de Coilla şi Blaan. În capătul opus, 
Razatt-Kheage zbiera la gărzile lui de corp. Haskeer nu-l 
băgă în seamă. Fugi şi îl păli pe Blaan în tâmpla cărnoasă. 
Zdrahonul scoase un răcnet, dar încasă încă un pumn, la fel 
de greu şi în acelaşi loc. Îi dădu drumul Coillei şi se întoarse 
către orc. Cei doi se năpustiră unul asupra celuilalt. 

Coilla traversă platforma cu mult elan şi se ciocni de 
cufăr. Îi forţă capacul. Era plin de hangere, florete şi 
iatagane. Puse mâna pe un paloş, apoi răsturnă cufărul şi-l 
azvârli de pe platformă, împrăştiind armele. 

Grăbită cum era, nu sesizase că vor ateriza exact în 
spatele lui Aulay şi Lekmann. Cei doi se întoarseră şi căzură 
peste ele, străduindu-se să pună mâna pe-o sabie. Nu erau 
singurii. Patru sau cinci orci se îngrămădiră peste ei, 
nerăbdători să schimbe cuţitele cu lame mai lungi. După 
câteva atacuri scurte cu pumnii şi picioarele, toţi aveau din 
nou arme. 

Luptele corp la corp se transformară în atacuri cu săbii. 

— Vânătorule de recompense! ţipă Stryke când se opri în 
faţa lui Lekmann. Apără-te! 

— Vino să-ţi primeşti moartea, monstrule! 

Jup şi soldaţii, care luptaseră până atunci cu oamenii, se 
retraseră şi-şi găsiră îndată alţi adversari. Stryke şi 
Lekmann luară poziţie de atac. 

Omul voia să-l omoare pe orc repede. Îl asaltă spintecând 
aerul cu o viteză uluitoare. Stryke rămase pe poziţie şi pară 
fiecare lovitură. După şase blocaje, reuşi să avanseze un 
pas, doi şi trecu la ofensivă. Lekmann contră cu aceeaşi 
agilitate, căutând să-l împingă înapoi. 

Se luptau cu încrâncenare. Uitaseră de tot. Săbiile se 
încrucişau într-un dans sacadat, metalic. 

Jup şi-l luă potrivnic pe Aulay. Omul nu era un spadasin la 
fel de iscusit ca partenerul său, asta însemnând că se 
descurca, totuşi, bine. Dar se lăsa copleşit de furie şi 


disperare. Nervii îi întunecară judecata şi-i ştirbiră 
măiestria. 

Piticul scăpă de o lovitură dată lateral, menită să-l 
decapiteze. Aulay se aplecă şi reveni cu lama pe orizontală, 
ca o seceră, ca să-i spintece măruntaiele. Jup sări în spate şi 
o evită. Apoi se lansă din nou la atac. 

Toţi, orci şi elfi deopotrivă, nu mai aveau altceva în cap 
decât să ucidă. Spadele izbeau lănci, cuţitele străpungeau 
armuri, săbiile se încrucişau într-un cor de zornăituri. Un 
răcan ridică o masă şi-o izbi de spatele unui elf, care muri 
imediat străpuns de lama unui adversar. Un alt orc se trezi 
lipit de perete, pentru că izbise prea cu foc într-un braţ 
care-l atacase cu o măciucă. Se feri de lovitura următoare şi 
ripostă grabnic. 

Pe platformă, Haskeer şi Blaan se întreceau într-o 
încăierare acerbă cu pumnii. Fiecare para lovitura celuilalt 
şi dădea la rândul lui. Nici unul nu ceda. 

Blaan îi trase un pumn lui Haskeer în bărbie. 

— Mori! urlă omul din rărunchi. 

Impactul îl făcu pe Haskeer să se clatine, dar nu-l dobori. 
Răspunse cu un răcnet de nebun şi cu un pumn atât de 
puternic, încât mâna i se afundă în burta duşmanului. Blaan 
se lăsă doar puţin pe spate. Nici unul nu era obişnuit ca 
adversarul să rămână în picioare după ce loveşte prima 
oară. Faptul le exacerba mânia. 

Cu mâinile întinse, într-un elan surprinzător pentru 
corpul său uriaş, Blaan se năpusti în faţă şi-l cuprinse pe 
Haskeer cu braţele lui tari. Începură să se bată corp la 
corp, cu feţele încordate, cu muşchii gata să le plesnească 
sub piele. 

Coilla se gândi să-l atace pe negustorul de sclavi, dar 
avea o ţintă pe care de mult tânjea s-o răpună. Sări de pe 
platformă. Un elf ieşi din măcelul general şi o provocă. Îşi 
încrucişară săbiile. Elful încercă să compenseze lipsa de 
măiestrie cu o ploaie de lovituri. Jderiţa îl derută, îşi mută 


centrul de greutate şi-l împunse în ochi. Garda se prăbuşi 
urlând. 

Coilla se îndreptă spre oameni. Lekmann şi Stryke încă 
schimbau pumni. Nu asta o interesa pe jderiţă. Ea îl voia pe 
Aulay. 

Acesta se lupta corp la corp cu Jup. Pe frunte le curgeau 
broboane de sudoare. 

— FE-al meu! ţipă Coilla. 

Piticul înţelese. Se retrase, făcu o piruetă şi se lansă 
asupra unui elf din apropiere. 

Coilla îi luă locul şi-l fulgeră pe Aulay din priviri. 

— De când aştept, nemernic împuțit! scuipă ea insulta. 

— Îţi sunt dator, târfă! 

Omul îşi atinse involuntar urechea bandajată cu degetul 
rănit. 

Săbiile zornăiră şi tremurară la impact. Coilla făcu în salt 
în lateral, căutând un prilej să-l străpungă. Aulay contră 
haotic, panicat. Expresia criminală din ochii jderiţei fu de 
ajuns să-l determine să se apere cu toate puterile. Lovi 
sălbatic, nu destul de precis, dar mai ales imprevizibil. 

Coilla se lansa, condusă de ranchiună şi ura nestăvilită pe 
vânătorii de recompense. Numai sângele va putea spăla 
răul pe care i-l făcuseră. Se năpusti asupra săbiei omului cu 
un singur ochi cu atâta frenezie, încât ar fi putut s-o rupă. 
Cu mari eforturi îi stăvili potrivnicul loviturile. Poziţia lui 
ofensivă se transformă treptat într-una defensivă. 

Stryke descoperise că, deşi părea că se desface în bucăţi, 
Lekmann mânuia spada ca un diavol. Duelul le impunea să 
facă apel la toată concentrarea şi puterea de care erau în 
stare. 

Printre orci circula o vorbă veche: felul în care luptă 
duşmanul îi trădează felul în care gândeşte. Faptul că 
vânătorul de recompense apela întruna la trucuri şi mişcări 
înşelătoare se potrivea de minune cu firea lui. Stryke îi 
răspunse pe măsură, tot cu manevre mişeleşti, deşi ar fi 
preferat de departe să-i ia viaţa printr-un atac cinstit. 


Se învârtiră în cerc, atent fiecare să profite de breşele 
din garda celuilalt, gata să omoare. Lekmann făcu o voltă şi 
vru să-l lovească pe Stryke în cap. Jderul îi devie lovitura în 
lateral şi-i răspunse cu un atac la piept. Dansul lor mortal 
nu se mai termina. 

Razatt-Kheage îşi urla necontenit furia şi frustrarea şi tot 
dădea ordine, ba în limba lui, ba în cea universală. Se opri 
numai când un soldat îl atacă de jos la picioare. Negustorul 
de sclavi sări la timp. În loc de armă, smulse un sac de 
pânză voluminos şi-l aruncă spre capul jderului. Rată şi fu 
gata să-şi piardă echilibrul. Răcanul tăie sacul. Monedele de 
argint - plata pentru vânătorii de recompense - se 
împrăştiară în toate direcţiile. Orcii şi elfii alunecară pe 
banii risipiţi. 

Zeci de monede se rostogoliră spre Stryke şi Lekmann. 
Zdrobindu-le sub tălpi, cei doi încetiniră, dar nu se opriră 
din luptă. Amândoi simțeau oboseala şi se apropiau de clipa 
în care vigoarea avea să hotărască învingătorul. Nu că 
vreunul dintre ei ar fi lovit cu mai puţină convingere. 

Cu toate că amândoi erau robuşti, Haskeer şi Blaan se 
loveau de acelaşi obstacol. Orcul ştia că trebuie să pună 
iute capăt încăierării, cât nu-i scădeau forţele. El şi omul se 
blocaseră în îmbrăţişare: mâinile lui Blaan i se făcură 
menghină la şale şi-i imobilizară un braţ. Inspirând adânc 
din izvorul de energie ascuns în trupul său, orcul îşi ridică 
încet braţul liber şi-l pocni repetat pe om în cap. În acelaşi 
timp, îl apăsa cu celălalt. 

Pe faţa schimonosită a lui Blaan se citi încordare. Se lupta 
să-şi înfrângă duşmanul. Haskeer mai avea nevoie de foarte 
puţin ajutor. Îl găsi. Lovi cu bocancul piciorul lui Blaan, mai 
întâi cu călcâiul. Omul zbieră de durere. Sergentul îl călcă 
de mai multe ori. Respirând cu mare greutate, Blaan pierdu 
controlul şi îmbrăţişarea se desfăcu. 

Omul se clătină şi şchiopătă înapoi. Haskeer profită de 
distanţa care-i separa şi-i trase un picior zdravăn între 
picioare. Omul scoase un țipăt chinuit, piţigăiat. Orcul nu-l 


slăbi; îi cără pumni în bărbie, în stomac şi iar în bărbie. 
Blaan căzu ca un stejar tăiat. Platforma se cutremură sub 
matahală. 

Haskeer trecu la atac cu picioarele, când cu stângul, 
când cu dreptul, ţintind orice zonă sensibilă la care 
ajungea. Blaan întinse brusc braţul şi-l apucă de un picior, îl 
trase şi-l dobori. Fiecare încercă să se ridice primul. O 
făcură în acelaşi timp. Blaan micşoră distanţa dintre ei şi, 
cu obrazul enorm chinuit de o furie demonică, ridică pumnii 
stângaci. Însângeraţi şi plini de vânătăi, cei doi trecură iar 
la bătaie. 

Coilla îl vlăguia pe Aulay. Lovea de sus, ataca de jos, 
obligându-l să sară şi să se balanseze ca să se ferească. Dar 
omul parcă avea plumb în picioare; se scurgea energia din 
el. Jderiţa îşi dădu seama că nu mai rezistă mult. 

Umăr la umăr, Jup şi soldaţii răriseră rândurile elfilor. 
Rămăseseră doar trei sau patru care se retrăgeau spre 
platformă. Când ajunseră cu spatele la ea, încercară un 
ultim atac disperat. Doi vrură să treacă printre orcii care se 
apropiau. Unul îşi lansă măciuca ţepoasă într-un arc amplu. 
Doi orci se ghemuiră sub arma zburătoare şi-i spintecară 
pieptul. Jup îi făcu de petrecanie celuilalt, aruncându-i sabia 
din mână şi străpungându-l în gât. 

Însă ceilalţi doi elfi reuşiseră, între timp, să sară pe 
platformă. De acolo începură să împartă pumni în capul 
jderilor, ca să nu vină după ei. Razatt-Kheage se adăposti în 
spatele lor, scoțând urlete încurajatoare. 

Lekmann şi Aulay, forţaţi să dea înapoi de adversarii 
imposibil de înfrânt, îşi dădură seama că jocul se sfârşise. 

— leşi afară! ţipă Lekmann. 

Aulay nu aşteptă să i se spună de două ori. Se depărtă 
iute de Coilla, făcu o piruetă şi o luă la sănătoasa. Lekmann 
lovi ultima oară cu sabia în direcţia lui Stryke, apoi fugi şi 
el. Căpitanul şi caporalul orc se luară după ei. 

Aulay se împiedică şi căzu. Când se ridică, Lekmann trecu 
în goană pe lângă el. Ajunse la platformă şi nimeri între 


încăierarea dintre Haskeer şi Blaan, la stânga, şi cea dintre 
orci şi elfi, la dreapta. Se căţără nestingherit pe platformă. 

Ferindu-se de un orc singur care încerca să-l oprească, 
Aulay îl ajunse din urmă pe partenerul său. Lekmann 
întinse mâna şi îl ridică. Se întoarseră să pareze atacul lui 
Stryke şi al Coillei, care nu întârziară să apară. Toţi oamenii 
şi elfii rămaşi urcaseră deja pe platformă. Toţi jderii se 
străduiau să se caţere pe ea. 

Toţi, în afară de Haskeer. 'Tot făcând schimb de pumni cu 
Blaan, uitase ce se întâmplă în jur. Omul însă îşi dădu seama 
că trebuie să se retragă. Lovind în continuare, se îndreptă 
treptat spre camarazii lui. 

Singură printre jderi, Coilla reuşi să urce pe platformă. 
Porni după Aulay. 

— Nimic nu te poate opri, târfă? mârâi el. 

— Doar moartea ta. 

Omul şarjă. Jderiţa pară. Aulay întoarse sabia şi avansă 
din nou. 

Coilla se ţinu tare. Cedând furiei, omul se năpusti asupra 
ei necontrolat, cu lovituri sălbatice, imprecise, şi-şi neglijă 
apărarea. Rată, izbind la câţiva centimetri de capul jderiţei. 
Coilla profită imediat, se întoarse într-o parte şi lovi cu toată 
puterea. 

Lama străpunse liberă carnea şi osul braţului stâng al lui 
Aulay. Mâna căzu şi pălmui scândurile platformei. Sângele 
năvăli şuvoi din ciot. În agonie, cu faţa împietrită de şoc, 
Aulay începu să ţipe. 

Coilla trase sabia în spate şi vru să-l omoare. O pereche 
de mâini uriaşe o apucară de mijloc din spate. Blaan o 
aruncă de pe platformă ca pe-un fir de pai. Jderiţa ateriză 
cu o bufnitură dedesubt. 

Lekmann îl trase pe Aulay, care plângea. Platforma se 
udă toată de sângele lui. 

Haskeer îl asaltă pe Blaan. Omul îi trase un cot în stomac. 
Jderul se îndoi de spate, cu respiraţia tăiată. Blaan alergă 
după camarazii lui şi elfi. Se opri brusc şi apucă tronul greu 


de lemn al lui Razatt-Kheage. Haskeer era din nou pe 
picioare şi ataca. Omul ridică scaunul ca pe-o jucărie, îl roti 
şi-l izbi cu el pe sergent. Impactul îl trimise pe orc în partea 
cealaltă a platformei şi-l lipi de perete. 

Blaan cără scaunul la marginea podiumului şi-l trânti 
peste orci. Jderii se risipiră, iar scaunul se sfărâmă pe 
podea. 

Profitând de confuzie, negustorul de sclavi îşi conduse 
elfii şi vânătorii de recompense la uşa din spate. Se 
strecurară pe ea înainte ca Stryke să strige şi orcii să dea 
năvală după ei. 

Prea târziu. Uşa li se trânti în nas. Auziră cum cad 
zăvoarele pe partea cealaltă. Căpitanul şi doi soldaţi o 
izbiră cu umerii de mai multe ori. Haskeer li se alătură cu 
puterile lui. Dar uşa nu cedă. 

— Lăsaţi-o baltă, zise Stryke printre gâfâituri. 

Frustrat, Haskeer o lovi cu pumnul. 

— Fir-ar Să fie! 

Revenindu-şi după căzătură, Coilla îşi întinse membrele 
dureroase şi se duse lângă platformă, la ceilalţi jderi. 

— O să-i omor pe ticăloşii ăştia, chiar dacă e ultimul lucru 
pe care am să-l fac, jură ea. 

— Atenţie! ţipă Jup, împingând-o. 

O lance zbură pe lângă ea şi se înfipse în perete. 

O aruncase un elf rămas în cameră, rănit şi sângerând, 
dar în picioare. Acum ameninţa cu o sabie. 

Haskeer nu mai putu suporta. Sări de pe platformă şi fugi 
la creatură. Elful îl atacă greşit. Jderul prinse sabia cu 
mâinile goale, o azvârli cât colo şi începu să-i care la pumni. 
Însă nu se mulţumi cu atât. Îl apucă pe elf de ceafă şi-l 
pocni cu capul de perete, o dată, încă o dată şi încă o dată. 

Ceilalţi se apropiară şi se uitară cum trupul flasc se 
transformă în tocană. 

— Cred că-i mort, spuse Jup. 

— Ştiu, tâmpitule! se răsti Haskeer, trântind cu scârbă 
cadavrul. 


Stryke zâmbi. 

— Ne bucurăm că te-ai întors printre noi, sergent. 

Din spatele lor se auzi lemn pocnind sub tălpi. Un 
Supraveghetor, hidos la chip şi de neoprit, păşea peste ce 
mai rămăsese din uşa de la stradă. Alţii veneau după el. 
Coilla oftă. 

— Ce zi afurisită! 

16 


— Nu încercaţi să le vorbiţi, îi avertiză Stryke. Haideţi să 
trecem pe lângă ei. 

— Uşor de zis, greu de făcut, remarcă Jup, holbându-se la 
hibridul greoi. 

Jderii se dădură înapoi când Supraveghetorul înaintă. 
Capul uriaş se răsuci lent, scrutând camera cu ochii animați 
de viaţă artificială. Doi semeni de-ai lui îl urmară unul după 
altul. 

Primul Supraveghetor ridică mâinile cu palmele în sus. 
Se auzi un declic. Din fantele palmelor ţâşniră lame 
lucioase, lungi cam de cincisprezece centimetri şi ascuţite 
ca secera morţii. Ca la un semnal, ceilalţi Supraveghetori îşi 
scoaseră şi ei armele. 

— Au! zise Jup. 

— Ne luptăm numai cât trebuie, preciză Stryke. Numai 
cât trebuie să ieşim de aici. 

— Asta ar putea însemna că o să ne luptăm până la ultima 
suflare, spuse Coilla, cu ochii la Supraveghetori. l-am văzut 
în acţiune. Sunt mai rapizi în mişcări decât par şi nu ştiu ce- 
i mila. 

— Îţi dai seama că au văzut armele şi că se pregătesc să 
ne execute, nu? întrebă Jup. 

— Da, răspunse Stryke. Dar nu uitaţi că magia distrusă 
de oameni le slăbeşte puterile. 

— Halal alinare. 

Hibrizii se mişcară din nou. În direcţia jderilor. 

— Nu putem face nimic? mârâi Haskeer nerăbdător. 


— Ba da, încuviinţă Stryke. O treabă simplă. leşim toţi pe 
uşa aceea. 

— Acum? sări Coilla. 

Căpitanul îi studie pe Supraveghetorii care se apropiau. 

— Acum. 

Jderii ţâşniră spre uşă, ocolind pe la stânga şi pe la 
dreapta primului Supraveghetor. Cu o viteză uimitoare, 
braţele ţâşniră orizontal, blocându-le calea. Ceilalţi doi 
procedară la fel. Lumina se reflecta pe lame. Jderii se 
opriră. 

— Alte idei sclipitoare? întrebă Haskeer, pe un ton cam 
obraznic. 

Hibrizii veneau spre ei cu braţele întinse, de parcă 
mânau nişte vaci. Ceata se retrăgea. 

— Nu cred că ar trebui să încercăm să trecem toţi 
deodată, propuse Stryke. Dacă acţionăm câte unul, poate 
reacţionează mai greu. 

— Dacă vrei să zici fiecare jder pentru sine, mormăi 
Haskeer, aş vrea s-o spui direct. 

— Noi doi trebuie să avem o mică discuţie, sergent. 

— Mai întâi trebuie să ieşim vii de aici, le aminti Coilla. 

Jup veni cu o idee. 

— De ce să nu-l atacăm pe ăsta toţi deodată? Chiar de 
neînvins să fie? 

— Eu sunt de acord, mârâi Haskeer ridicând măciuca 
unui elf mort. 

— Aşa facem, hotări Stryke. Dar, dacă nu ţine treaba, nu 
stăm pe gânduri. Gata? Acum! 

Se năpustiră asupra primului Supraveghetor. Îl loviră cu 
săbiile, îl împunseră cu pumnalele, îl izbiră cu măciucile, 
rupseră lănci de el. Haskeer încercă să-i tragă câţiva 
bocanci. 

Hibridul stătea impasibil, stană de piatră, deloc afectat. 

Ceata se retrase şi se regrupă. Supraveghetorii porniră 
din nou spre ea. 


— Nu mai avem unde să ne ferim, spuse Jup, privind în 
spate. Mai încercăm o dată? 

Stryke încuviinţă. 

— Daţi cu toată puterea. 

Asaltară din nou creatura. larăşi pocniră lănci, rupseră 
lame şi tociră cuțite. Şi tot zadarnic. 

— Retragerea! strigă Stryke. 

Coilla mişcă scurt din cap spre platformă. 

— Sus, Stryke. Atât ne-a mai rămas. 

Haskeer râse batjocoritor. 

— Pun prinsoare că nu pot să urce... 

Se căţărară pe platformă şi se înghesuiră pe ea. 
Supraveghetorii se întoarseră şi porniră după ei. 

— Acum ce facem? întrebă Coilla. 

— Hai să mai încercăm uşa aia o dată. 

O loviră cu măciucile, dar nu obţinură nimic. 

— Cred că e blindată, zise Stryke. 

— Trebuie să ieşim din clădirea asta imediat, spuse 
Coilla, înainte să mai apară alţi hibrizi afurisiţi. 

Cei trei Supraveghetori ajunseră la platformă şi se 
opriră. 

— Vedeţi? anunţă Haskeer arogant. Nu-s în stare să urce. 

Supraveghetorii îşi retraseră lamele în acelaşi timp. 
Mâinile li se adunară în pumni pe care-i ridicară deasupra 
capului. Apoi loviră platforma, zguduind-o cu forţa unui 
cutremur. Pumnii izbiră a doua oară. Lemnul crăpă, săriră 
aşchii. Platforma se înclină. Jderii se luptară să-şi menţină 
echilibrul. La a treia izbitură, podiumul cedă. Se prăbuşi cu 
un huruit apocaliptic. Scânduri, proptele şi jderi căzură 
într-un nor de praf. 

— Nu trebuie să se caţere, cap sec! urlă Jup. 

— Cred că ne-am întors de unde am plecat. Fiecare 
pentru el, bolborosi Coilla, ieşind dintre bucăţile de lemn. 

— M-am săturat de pacostea asta de hibrizi! urlă 
Haskeer. 

Apucă o grindă şi porni spre un Supraveghetor. 


— Nu! Treci înapoi! îi ordonă Stryke. 

Haskeer îl ignoră. Bodogănind, se îndreptă spre hibridul 
cel mai apropiat. Îl izbi cu grinda peste piept. Lemnul se 
rupse. Hibridul nici nu se clătină. Ridică brusc braţul şi-i 
trase orcului un dos de palmă. Sergentul zbură prin aer şi 
se ciocni de ceea ce mai rămăsese din platformă. 

Doi răcani îl ajutară să se ridice. Orcul înjură şi le făcu 
semn să dispară. 

Căpitanului îi căzură ochii pe un obiect şi îi veni o idee. 

— Calthmon, Breggin, Finje. Veniţi cu mine, vreau să 
încercăm ceva. 

Cât restul jderilor se jucau cu Supraveghetorii de-a 
şoarecele şi pisica, Stryke merse cu răcanii în partea opusă 
a camerei. Lanţul adus de Haskeer zăcea pe podea. Stryke 
le explică planul. 

— E cam scurt pentru ce vrem noi, adăugă el, dar haideţi 
să facem o încercare. 

Finje şi Calthmon prinseră lanţul de un capăt, Breggin şi 
Stryke, de celălalt. Căpitanul hotărî că nu sunt destui şi-i 
mai chemă pe Toche şi pe Gant. 

Cu trei orci la fiecare capăt, se aşezară în spatele unui 
Supraveghetor. Jderii ceilalţi aruncau în el cu aşchii. 
Proiectilele ricoşau, fără nici un efect. La semnalul lui 
Stryke, grupul lui apucă bine de lanţ, apoi fugi. 

Lanţul încordat lovi Supraveghetorul în spatele 
picioarelor. Orcii nu se opriră; trăgeau ca marinarii de 
odgon. Nu se întâmplă nimic. Traseră mai cu forţă. 
Supraveghetorul se clătină puţin şi făcu un pas în faţă. Cu 
respiraţia întretăiată, jderii trăgeau întruna, cu muşchii 
încordaţi. Hibridul se balansa iar, de data asta mai tare. 
Încă un efort din partea orcilor. 

Supraveghetorul căzu pe podea cu o bubuitură. 

Începu să dea sălbatic din mâini şi din picioare. Se 
zbătea, încercând să se ridice, scârţâind pe dalele de piatră. 

— Asta o să-i dea ticălosului de gândit, spuse Stryke. 


Ţintiră al doilea Supraveghetor, când îi distrase chiotul 
lui Haskeer. 

Lansându-se de pe platformă, sergentul ateriză în spatele 
unui hibrid. Creatura se răsuci şi se scutură ţeapănă, 
încercând să scape de el. Braţele îi erau prea rigide ca să 
ajungă la el, aşa că îşi scoase lamele ca să-l lovească pe 
agresorul nevăzut. Acum primejdia era şi mai mare pentru 
Haskeer, pentru că trebuia să se ferească şi de oţelul care îl 
căuta. 

Orcul îl prinse cu braţele de gât şi-şi propti picioarele în 
şalele lui. Trăgând cu primele şi împingând cu celelalte, se 
clătina înainte şi înapoi. Supraveghetorul începu şi el 
balansul. Încerca disperat să-l împungă pe călăul său. 
Haskeer evită o lamă ca prin urechile acului, dar împingea 
şi trăgea cu toată puterea. Faptul că hibridul se deplasa şi 
ţinea braţele sus veni în ajutorul orcului. 

Supraveghetorul se clătina ca un beţiv. În scurtă vreme 
îşi pierdu echilibrul. 

În timp ce cădea pe spate, Haskeer se desprinse iute şi 
sări într-o parte, să nu fie zdrobit. Hibridul făcu podeaua să 
răsune. 

Stryke şi ceilalţi veniră în fugă şi năvăliră cu armele 
asupra creaturii. Trebuiră să joace puţin din picioare ca să 
nu-i taie lamele, dar hibridul nu mai avea precizie în 
mişcări. Li se alătură şi Haskeer, care smulse un ciomag de 
la un răcan şi îl lovi pe hibrid peste faţă. Nimeri un ochi, 
crăpându-l. Încurajat, izbi din nou. Ochiul se făcu ţăndări. 
Din gaură ţâşni cu presiune o coloană de fum verde. Când 
ajunse aproape de tavan, formă un norişor din care căzură 
picături verzui. Orcii îşi duseră mâna la gură şi la nas din 
cauza mirosului de hazna. 

După exemplul lui Haskeer, Stryke se aplecă şi împunse 
cu sabia celălalt ochi. Şi acesta se sfărâmă, eliberând 
acelaşi nor gazos. Hibridul se zbătu, lovind podeaua cu 
braţele şi picioarele. Jderii se feriră de miros şi se dădură 
înapoi. 


— Nu cred că am fi reuşit aşa ceva mai de mult, rosti 
Stryke. 

Ultimul Supraveghetor dispăruse de lângă uşă şi trecu la 
asaltul cetei. 

— Ieşiţi! urlă căpitanul către jderi. 

— Orcii nu se retrag! strigă Haskeer. 

Jup şi Coilla îl auziră la timp. 

— De data asta, da, prostovanule! îl apostrofă Jup. 

— Aşa cum fac neamurile tale, nu? 

— Mişcaţi-vă, amândoi, îi zori Coilla. Aveţi timp să vă 
certaţi mai târziu, ce dracu'! 

Jderii fugiră la uşă. 

Alţi patru Supraveghetori veneau din capătul deschis al 
aleii. Destul ca să le blocheze ieşirea. Hibridul din casă se 
îndrepta spre uşă. 

— Ăştia nu vor să se dea bătuţi? comentă Jup. 

Stryke îşi dădu seama că singura soluţie era să sară 
peste zidul care bloca aleea. Era înalt şi moale ca ghipsul. Îi 
puse pe doi jderi mai bine clădiţi să le facă proptea din 
mâini şi să-i salte peste zid. 

Doi răcani se ridicară şi se balansară pe marginea 
îngustă a zidului. Le spuseră celorlalţi că dincolo e tot o 
alee, apoi coborâră ca să dea o mână de ajutor camaradului 
care venea după ei. Ostaşii se căţărară pe rând şi săriră pe 
partea cealaltă. Din cauza staturii, Jup trebui săltat de două 
ori de Haskeer - care bodogăni nemulţumit -, iar jderii de 
sus trebuiră să se întindă mult ca să-l apuce de mâini. 

Numai Coilla, Stryke, Breggin şi Haskeer mai trebuiau să 
treacă în clipa când Supraveghetorul ieşi din casă. 
Căpitanul şi jderiţa ajunseră în vârful zidului. 

— Grăbiţi-vă! strigă Haskeer. 

EI şi Breggin rămaseră pe loc, cu braţele deasupra 
capului. Mâini disperate le apucară şi începură să tragă. 
Hibridul dădu să-l prindă pe Haskeer de picior. Orcul se 
scutură şi se zbătu nebuneşte. Ceilalţi patru hibrizi se 
apropiau greoi. 


Haskeer şi Breggin ajunseră, în sfârşit, pe zid. Jderii 
coborâră toţi pe aleea învecinată. 

Jup se strâmbă: 

— Pfui, a fost cât pe ce! 

O parte din zidul pe care tocmai îl escaladaseră explodă. 
Tencuiala căzu şi împrăştie nori de praf printre bufnituri. 
Un hibrid rupea obstacolul ca pe-o bucată de hârtie, cu 
trupul metalic acoperit de un praf alb. Puțin mai departe, 
alt pumn sparse zidul. 

— Fugiţi! ordonă Stryke. Şi ascundeţi-vă armele! Nu 
trebuie să atragem şi mai mult atenţia. 

Jderii ascunseră stângaci săbiile. Armele mai mari, ca 
lăncile şi măciucile, trebuiră aruncate. O luară la sănătoasa. 

Ajunseră pe străzile principale din cartier şi o lăsară mai 
moale. Stryke îi împărţi în trei ca să nu atragă atenţia. El 
rămase cu Coilla, Jup, Haskeer şi doi soldaţi. 

— Nu ştiu dacă Supraveghetorii comunică între ei, şopti 
căpitanul. Dar, mai devreme sau mai târziu, o să afle toţi şi- 
o să pornească pe urmele noastre. 

— Deci ne recuperăm caii şi armele şi-o ştergem de-aici, 
da? întrebă Jup. 

— Nu chiar. Trebuie să renunţăm la arme. Riscăm prea 
mult aşteptând la intrare. Oricum, mai avem câteva. 

— E un risc să recuperăm şi caii, sugeră Coilla. 

— Pe care trebuie să ni-l asumăm. 

— Îmi trebuie şi mie unul, îşi aminti ea. N-o să avem 
destui. 

— O să cumpărăm. 

— Cu ce? 

— Cu cristal. Din fericire, e la fel de bun ca banii. O să 
scot câteva măsuri înainte de a merge la grajduri. Nu vreau 
să ne lăudăm cu cât avem. 

— Păcat de arme, se văită Haskeer. Aveam două care-mi 
plăceau foarte mult. 

— Şi eu, zise Jup. Dar a meritat, pentru că v-am adus pe 
tine şi pe Coilla înapoi. 


Haskeer nu-şi dădu seama dacă piticul e sarcastic, aşa că 
nu-i răspunse. 

Străbătură neliniştiţi drumul până la grajduri, aproape 
de intrarea principală, pentru că nu aveau de unde şti ce-o 
să se întâmple. La un moment dat, doi hibrizi apărură în 
faţa lor. Stryke le făcu semn jderilor să rămână calmi şi 
trecură pe lângă ei fără incidente. Se pare că 
Supraveghetorii nu comunicau la distanţă. Căpitanul îşi zise 
că era, poate, un alt efect dezastruos al magiei vlăguite. 

Ajunseră la grajduri. Îşi luară caii şi cumpărară încă unul 
fără să zăbovească prea mult sau să trezească suspiciuni. 

Înapoi pe stradă, Jup veni cu o propunere: 

— De ce nu rămânem separați în trei grupuri până ieşim? 
Nu atragem atenţia. 

— Stai, spuse Coilla. N-o să pară ciudat dacă primul grup 
iese fără să-şi recupereze armele? Hibrizii ar putea să se 
lege de al doilea şi de al treilea. 

— Poate o să-şi închipuie că au venit fără. 

— Orc fără arme? Unde s-a mai văzut? 

— Coilla are dreptate. O să stăm împreună. Ne apropiem 
pe jos cât de mult se poate de poarta principală şi apoi 
încălecăm şi-o ştergem. 

— Tu eşti şeful, cedă Jup. 

Văzură în faţă poarta principală când cel puţin şase 
Supraveghetori se îndreptară în aceeaşi direcţie. În jurul 
lor se forma o gloată; lumea ştia că, dacă se adunau atâţia 
hibrizi la un loc, sigur urma un episod tragic. 

— După noi vin, oare? întrebă Jup. 

— Nu cred c-au ieşit să ia aer, sergent. 

Ceata era mai departe de ieşire decât ar fi vrut Stryke. 
Dar nu avea de ales. 

— Să-i dăm drumul! Încălecaţi! 

Jderii se supuseră degrabă, sub ochii căscaţi ai 
trecătorilor care-i arătau cu degetul. 

— Ţâşniţi! 


Orcii dădură pinteni armăsarilor şi galopară spre porţile 
deschise. Elfi, gremlini şi pitici se împrăştiară amenințând 
cu pumnii şi aruncând insulte. 

Galopul se transformă în şarjă. Stryke văzu cum, în faţă, 
un Supraveghetor închide poarta. Era o treabă grea, chiar 
pentru o creatură înzestrată cu atâta forţă, şi mergea cam 
încet. 

Jup şi Stryke ajunseră cei dintâi. Căpitanul riscă şi opri 
calul. Se apropie fără prea mult zgomot de hibrid, îşi luă 
elan şi-i trase un bocanc în cap. Lovind de sus şi ajutat de 
armăsar, Stryke reuşi să-l răstoarne pe Supraveghetor. 
Hibrizii care se ocupau de cei ce stăteau la coadă se 
răsuciră şi porniră spre jder. Încă unul ieşi dintr-o gheretă. 
Din palmele creaturilor şuierară lamele înfricoşătoare. 

Jup se oprise şi el. 

— Fugi! îi spuse Stryke. 

Piticul goni cu armăsarul, risipind mulţimea care aştepta 
să intre. Îl însoţiră strigăte revoltate. 

Jderii trecură ca vântul prin poarta deschisă. Stryke îşi 
îndemnă calul şi goni în urma lor. 

Ceata părăsi oraşul Hecklowe. 


Nu încetiniră decât după ce lăsară oraşul în urmă cu vreo 
şapte kilometri. În timp ce căutau drumul spre Drogan, îşi 
povestiră păţaniile prin care trecuseră de când se 
despărţiseră. Numai Haskeer nu avu ce istorisi. 

Relatând păţania cu vânătorii de recompense, Coilla se 
revoltă la felul în care fusese tratată. 

— N-o să uit niciodată, Stryke. Jur că-mi vor plăti cu vârf 
şi îndesat scursorile alea de oameni. Cel mai cumplit a fost 
sentimentul de... neputinţă. Mai bine mă omor decât să mai 
trec prin aşa ceva. Şi ştii ce-mi trecea întruna prin cap? 

— Nu, spune-mi. 

— Că aşa e şi viaţa noastră. A tuturor orcilor. De când ne 
naştem, suntem în slujba cuiva, trebuie să fim devotați unei 
cauze pe care nu noi am ales-o şi ne punem viaţa în joc. 


Jderii înţeleseră ce voia să spună Coilla. 

— O să schimbăm lucrurile. Măcar încercăm să le 
schimbăm. 

— Nu mai accept traiul ăsta nici de-o fi să mor, promise 
ea. 

Nu numai căpitanul dădu din cap aprobator. Jderiţa îşi 
îndreptă atenţia asupra lui Haskeer. 

— Încă nu ne-ai explicat de ce te-ai purtat aşa, îi spuse ea 
tăios. 

— Nu-i uşor... începu sergentul, apoi se opri. 

Stryke vorbi în locul lui. 

— Haskeer nu ştie sigur ce s-a întâmplat. Nici unul dintre 
noi nu ştie. Îţi povestesc totul pe drum. 

— E-adevărat, rosti Haskeer. Şi... îmi pare rău. Nu era o 
expresie pe care s-o auzi des din gura sergentului. Coilla fu 
surprinsă. Dar, cum nu voia să-i primească scuzele până nu 
afla mai multe, nu-i răspunse. 

Stryke schimbă subiectul. Îi povesti despre întâlnirea cu 
Serapheim. Coilla îi relată şi ea ce ştia despre povestitor. 

— Ceva nu mi s-a părut în regulă cu el, zise jderiţa. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Să-l socotim duşman sau prieten? Nu că sunt obişnuit 
să-i consider pe oameni prieteni. 

— Păi, trebuie să recunoaştem că ne-a ajutat să te găsim 
când ne-a trimis la Hecklowe. 

— Dar capcana cu casa? 

— Poate că n-a fost vina lui. La urma urmei, ne-a dus la 
locul potrivit, nu? 

— Cel mai adânc mister, rosti Jup, e cum reuşeşte să 
dispară de fiecare dată. Mai ales în clădirea negustorului de 
sclavi. Nu pricep, zău. 

— N-a intrat în casă, preciză Coilla. 

— Păi, e clar, găsi Stryke o explicaţie. A sărit peste zid, 
cum am făcut şi noi. 

Nu se convinse nici pe el, darămite pe ceilalţi. 


— Şi cum de supravieţuieşte? insistă Coilla. Dacă chiar 
bate ţara în lung şi-n lat fără arme, vreau să zic. Trăim 
vremuri în care nici orcii înarmaţi nu sunt scutiţi de 
primejdie. 

— Poate că e nebun, sugeră Jup. Mulţi dintre cei cu 
mintea dusă se bucură de favorurile zeilor. 

Stryke oftă. 

— Nu cred că are rost să ne facem griji. Oricine ar fi, e 
posibil să nu-l mai vedem niciodată. 


Întrunirea strategică se ţinu, ca de obicei, în peşteră. Era 
un spaţiu mai mult natural decât îngrijit şi apa curgea în 
voie peste tot. 

Erau prezenţi comandanții militari ai lui Adpar şi cei din 
Sfatul Bătrânilor. Regina îi dispreţuia pe toţi, mai ales pe cei 
din urmă, pe care îi considera senili. Dar trebuia să 
recunoască faţă de ea însăşi că până şi un conducător 
absolut are nevoie de ajutor la mânuirea supuşilor. Cu toate 
acestea, nu vedea nici un motiv să-şi mascheze 
desconsiderarea. 

Se făcu linişte când începu să vorbească. 

— Mai avem puţin şi îi vom zdrobi pe merzi până la unul, 
anunţă ea. Mai sunt de curăţat numai două sau trei cuiburi 
de viermi. Poruncesc... se opri şi se corectă, de dragul 
politicii nyadde supărătoare. Vreau să terminăm cu ele 
înainte de sfârşitul verii. Sau cum s-o fi numind anotimpul 
de acum. Nu trebuie să vă mai spun că adevăratul frig al 
iernii înseamnă o întârziere de un an. Acest lucru este de 
neîngăduit. Îi dă inamicului posibilitatea să se regrupeze, 
să... se înmulțească. O expresie de dezgust îi apăru pe faţă. 
Are cineva ceva de obiectat? 

Tonul ei nu era menit să invite la proteste. Scrută 
chipurile sumbre şi, majoritatea, supuse. Un comandant de 
roi mai îndrăzneţ decât se cuvenea ridică degetele palmate. 

— Ce este? întrebă regina arogantă. 


— Dacă nu vă supăraţi, Maiestate, vorbi ofiţerul cu glas 
timorat, avem greutăţi la organizare. Restul coloniilor de 
merzi sunt cel mai greu de atacat şi sigur sunt mai bine 
apărate, acum că merzii nu se mai îndoiesc de intenţiile 
noastre. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Vom avea victime în rândurile noastre. 

— Repet: unde vrei să ajungi? 

— Maiestate, noi... 

— Crezi că-mi pasă că vom pierde nişte vieţi? Multe vieţi? 
Ţinutul e mult mai important decât un individ, aşa cum roiul 
e mai important decât un membru al lui. Tu, comandante, ai 
face bine să... 

Adpar se opri brusc. Duse mâna la cap şi se clătină. 

— Maiestate? o strigă un servitor din apropiere. Durerea 
îi ardea trupul. Parcă inima îi pompa foc şi-i pârjolea venele. 
— Maiestate, vă simţiţi bine? repetă supusul. Agonia îi 

sfâşia pieptul. Crezu că leşină. 

Gândul că se va arăta slabă în faţa supuşilor o mai întări. 

Închisese ochii fără să vrea. Câţiva slujitori şi comandanţi 
plutiră deasupra ei. 

— Vreţi să chemăm vracii, Maiestate? întrebă unul dintre 
ei, săritor. 

— Vracii? Dar ce-mi trebuie mie vraci? Credeţi că e 
nevoie să mă cerceteze? 

— Ăăă, nu, Maiestate, răspunse supusul speriat. Nu, dacă 
aşa spuneţi dumneavoastră... 

— Dacă aşa spun eu? Obrăznicia ta a pus capăt acestei 
întâlniri. 

Trebuia neapărat să scape de slujitori, dar nu voia ca ei 
să ghicească adevărul mascat de scuzele ei jalnice. 

— Mă retrag în odaia mea. O să discutăm chestiuni 
militare mai târziu. 

Toţi se înclinară când regina părăsi peştera. Nimeni nu 
îndrăzni să-şi ofere ajutorul. Schimbară priviri alarmate 
după ce ea alunecă în tunelul ce ducea spre lăcaşurile ei. 


Rămasă singură, începu să tragă aer în piept. Se aplecă 
în faţă, duse mâinile căuş în apă şi se stropi pe obraji. 
Durerea se înteţi. O fulgeră din stomac până în gât. Adpar 
scuipă sânge. 

Simţi frica pentru prima oară în viaţa ei. 

17 


Când zări copacii de la marginea Golfului Calyparr, Alfray 
ştiu că se apropiase destul de Drogan cu ceata. Nu mai 
aveau decât vreo două ceasuri de mers. 

Vremea devenise tot mai schimbătoare. Faţă de ziua 
anterioară, de exemplu, azi era senin şi mult mai cald. Mulţi 
bănuiau că magia, când slabă, când puternică, producea 
zone de vreme bună şi zone de vreme rea. Caporalul putea 
să jure că acesta era adevărul. Timpul frumos avea însă un 
dezavantaj: zânele ieşiseră la plimbare. Îi scoteau din sărite 
pe jderii care le pocneau, deşi unii preferau să le muşte. 

Alfray şi Kestix discutau despre meritele altor cete de 
războinici şi locul lor în ierarhia din mintea fiecărui orc. Îşi 
întrerupseră conversaţia când desluşiră două puncte în 
mişcare la orizont: erau doi călăreţi care veneau dinspre 
est. În curând se văzură foarte bine. 

— Sunt orci, domnule caporal, spuse Kestix. 

Jad şi Hystykk. Când ajunseră, Alfray era deja alarmat. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? 

— Stai liniştit, domnule caporal. Nu s-a întâmplat nimic, îl 
asigură Hystykk. Vin şi ceilalţi. Aducem veşti. 


Cum era o zi plăcută, Jennesta hotărî să-l intimideze pe 
general în aer liber. 

Se aflau într-o curte a palatului, lângă unul dintre 
zidurile masive. Nu aveai unde să stai jos. În afară de un 
butoi larg, cu apă, din care se alimentau jgheaburile cailor, 
nimic nu înveselea atmosfera posomorâtă. 

Mersadion se foia în umbra zidului. Regina stătea în faţa 
lui, la zece paşi. După câte se întâmplaseră, generalul îşi 


zise că nu-i de bine dacă ea stă în soare. 

Jennesta se lăsă pradă unei crize de nervi şi-l mustră 
pentru nepriceperea sa vădită. 

— ... şi tot n-ai nici o veste de la mizerabilii ăia de 
vânători de recompense sau de la nenumăraţii spioni pe 
care i-ai trimis la treabă pe banii din cuferele mele. 

— Nu, doamnă. Îmi pare rău, doamnă. 

— Şi acum, când îţi spun că vreau să iau parte la căutare 
eu însămi şi îţi cer să-mi aduni o mică armată, ce faci? Îmi 
vii cu scuze. 

— Nu neapărat scuze, doamnă, cu tot respectul. Dar zece 
mii de ostaşi nu înseamnă deloc o mică armată şi... 

— Vrei să zici că nu am nici măcar atâţia adepţi şi orci 
angajaţi? Îl sfredeli din priviri. Vrei să zici că nu sunt atât 
de populară printre răcani, încât să aduni zece mii de ostaşi 
gata să moară pentru cauza mea? 

— Bineînţeles că nu, Maiestate! Nu e o vorba de 
loialitate, ci de organizare. Putem aduna armata pe care o 
doriţi, dar nu atât de repede precum vreţi. La urma urmei, 
în clipa de faţă suntem răsfiraţi pe mai multe fronturi şi... 

Mersadion renunţă să se apere când văzu ce face regina. 

Jennesta murmura şi ţesea o vrajă cu mâinile. Făcu 
palmele căuş şi le ţinu la câţiva centimetri distanţă una de 
alta. Sub ochii generalului ameţit de vrajă, între palmele 
reginei se formă un mic nor rotitor. Semăna cu un ciclon în 
miniatură. Jennesta se uita fix la el. Dâre galbene şi albe 
spintecară ca fulgerul ceața de nepătruns. Norişorul, tot 
învârtindu-se şi sclipind, dobândi treptat o formă perfect 
rotundă, de dimensiunea unui măr. 

Începu să strălucească. În scurtă vreme lumină mai 
intens decât o lampă şi nu te mai puteai uita la el. Dar era 
atât de frumos, încât Mersadion nu fu în stare să-şi întoarcă 
privirile. Atunci îşi aminti de vraja făcută de regină pe 
câmpul de luptă nu cu mult timp în urmă. Începuse tot aşa 
şi se terminase cu nenumărați duşmani orbiţi, numai buni 


de măcelărit. Un fior îi străbătu şira spinării. Înălţă în gând 
o rugăciune către zei, implorându-le ajutorul. 

Jennesta lăsă o mână jos şi îndreptă palma celeilalte, 
astfel că sfera orbitoare ţopăi deasupra ei. Lui Mersadion 
nu-i dispăru teama, dar rămase cu privirile aţintite. Regina 
ridică încet mâna până când sfera îi ajunse la nivelul feţei. 
Apoi îşi umflă obrajii şi, cu un dram de cochetărie, suflă. 
Foarte uşor, aşa cum suflă o fecioară într-o păpădie. 

Sfera, sclipitoare ca un soare miniatural, se îndepărtă de 
palmă spre Mersadion. Generalul se crispa. Când ajunse 
aproape de el, urmând mişcările făcute de Jennesta cu 
mâna, sări în lateral şi se îndreptă spre zid. Mersadion văzu 
cum se loveşte de cărămidă. 

Urmară o explozie de lumină şi o bubuitură de tunet. 
Mersadion se clătină, iar haina reginei flutură. 

Generalul ţipă. 

În zid rămase o urmă neagră. Mirosea a sulf. 

Mersadion se uită la regină cu gura căscată. O altă sferă 
plutea deasupra palmei sale. 

— Ce spuneai? îl întrebă ea, parcă aşteptând o 
recapitulare a faptelor. Că nu vrei să execuţi un ordin clar, 
nu? 

— Sunt mai mult decât dornic să vă îndeplinesc ordinele, 
doamnă, bâigui el. Însă e vorba de numărul... 

De data asta, Jennesta lovi sfera şi o expedie cu viteză 
mai mare. Obiectul izbi peretele şi bubui la câţiva 
centimetri deasupra generalului. Acesta tresări şi se trezi 
cu bucăţi de piatră şi fărâmături de tencuială pe cap. 

— Îmi oferi iarăşi scuze, generale, îl mustră Jennesta, 
când eu nu vreau decât soluţii. 

Ca să-i uşureze munca, o altă sferă apăru vibrând în 
palma reginei. Jennesta râse ca o fetiţă şi-o azvârli ca pe-o 
jucărie. 

Sfera zbură spre Mersadion, care avu impresia că o să-l 
nimerească. Dar îşi schimbă fin direcţia şi, când generalul 


se făcu una cu zidul, trecu pe lângă el şi se lovi de butoiul 
cu apă. 

N-a fost o ciocnire adevărată. Sfera atinse lemnul şi fu 
imediat absorbită de el. Apa începu să bulbucească. 
Deasupra butoiului şi dintre cercurile lui metalice ţâşniră 
aburi. 

Zguduit, Mersadion ridică privirea spre Jennesta. Nu mai 
văzu altă sferă, aşa că începu să vorbească repede: 

— Desigur, Maiestate, orice doriţi se poate îndeplini, şi 
încă imediat. Sunt sigur că vom depăşi obstacolele 
neînsemnate şi vom strânge armata. 

— Bine, generale. Ştiam eu că-ţi vei recăpăta judecata. 

Odată intenţia ei demonstrată, bătu din palme ca să le 
curețe de praf. Parcă aplauda. 

— Încă un lucru, adăugă ea. 

Mersadion se crispă din nou. 

— Maiestate? 

— E vorba de disciplină. Trebuie să afli că Stryke ăla şi 
ceata lui de războinici încep să fie priviţi ca nişte eroi de o 
parte a armatei noastre. 

— Din nefericire, este adevărat, Maiestate. Dar nu este 
un fenomen foarte răspândit. 

— Atunci ai grijă să nu se răspândească. Dacă prinde 
rădăcini, începe să pută. Ce măsuri iei împotriva lui? 

— Am făcut cunoscut tuturor versiunea dumneavoastră... 
ăăă... adevărul, adică jderii au devenit proscrişi. Ostaşii de 
rang inferior care sunt prinşi că-i apără pe renegaţi sunt 
imediat biciuiţi. 

— Aplică măsura la toate rangurile şi pedepseşte-i şi dacă 
amintesc doar de Stryke şi de ceata lui. Vreau ca numele lor 
să poarte pecetea morţii. lar biciul e o pedeapsă prea 
blândă. Preţul pentru încălcarea poruncii ar trebui să fie 
moartea. Arde câţiva agitatori şi vei vedea că revolta se va 
stinge imediat. 

— Da, doamnă. 


Orice îndoieli ar fi avut în legătură cu rezultatele unei 
asemenea strategii, Mersadion avu înţelepciunea să le 
păstreze pentru el. 

— Fii atent la amănunte, Mersadion. Datorită lor merge 
treaba în ţinut. 

— Ah, secretul succesului dumneavoastră, doamnă, o 
flată el pe regină, vrând să-i intre în graţii. 

— Nu, generale. Secretul reuşitei mele e răutatea. 


Aproape două zile, Stryke, Coilla, Haskeer, Jup şi răcanii 
călătoriră fără peripeții. Făcură numai popasurile necesare, 
ca să câştige timp. 

În după-amiaza celei de-a doua zile îi dobori oboseala. 
Dar desluşiră un rând de copaci care mărgineau golful şi, în 
depărtare, spre dreapta, Pădurea Drogan. 

Odată cu lăsarea serii, santinelele din spatele coloanei 
văzură patru călăreţi venind către ei dinspre est. Nu aveau 
unde să se ascundă pe o rază de câţiva kilometri şi era logic 
să presupună că musafirii nepoftiţi nu făceau parte dintr-un 
grup. 

— Ne pasc iar necazurile? se întrebă Jup. 

— Dacă ne pasc, cred că putem dobori patru, nu? spuse 
Stryke. Porunci coloanei să meargă cu caii la trap. 

— Sunt orci, spuse Haskeer după câteva minute. 

Stryke îi cercetă şi el atent pe călăreţi. 

— Ai dreptate. 

— Nu înseamnă că sunt neapărat prieteni, avertiză Coilla. 

— Nu. Dar, cum am zis, sunt numai patru. 

Călăreţii ajunseră, într-un sfârşit, ceata. Cel din faţă 
desfăcu armele în semn de salut. 

— Bun găsit! 

— Bun găsit, răspunse Stryke prudent. Ce treabă aveţi? 

Orcul se holbă la el. 

— Dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa? 

— Ce? 


— Stryke. Nu ne-am cunoscut niciodată, domnule 
căpitan, dar eu v-am văzut o dată sau de două ori. Se uită la 
ceilalţi. Aceştia sunt jderii? 

— Da, sunt Stryke. Cine eşti şi ce vrei? 

— Caporal Trispeer, domnule căpitan. Ostaşii Pravod, 
Kaed şi Rellep. 

— Sunteţi cu o ceată? 

— Nu. Am luptat în infanteria reginei Jennesta. 

— Unde? interveni Jup. 

— Am... plecat. 

— Nimeni nu pleacă din serviciul Jennestei decât cu 
picioarele înainte, spuse Coilla. Sau a început să vă 
pensioneze? 

— Am dezertat, caporal. Ca voi. 

— De ce? vru să ştie Stryke. 

— Mă surprinde întrebarea, domnule căpitan. Pur şi 
simplu ne-am săturat de Jennesta. De nedreptăţile, de 
cruzimile ei. Orcii luptă, ştiţi bine, şi o fac fără să 
crâcnească. Dar ea a depăşit orice limită. 

Ostaşul pe nume Kaed adăugă: 

— Mulţi dintre noi nu mai vor să lupte nici de partea 
oamenilor, dacă nu vă supăraţi, domnule căpitan. 

— Şi nu suntem singurii nemulţumiţi, continuă Trispeer. 
Nu suntem foarte mulţi, dar cred că o să ne înmulţim. 

— Ne căutai? întrebă Jup. 

— Nu, domnule sergent. Adică, nu chiar. Odată ce am 
dezertat, am sperat să vă găsim, dar n-am ştiut pe unde să 
căutăm. locmai venim de la Hecklowe. Am auzit de 
tărăboiul de acolo şi ne-am zis că voi trebuie să-l fi făcut. 
Ne-a zis cineva că aţi luat-o spre vest, aşa că... 

— De ce zici că aţi sperat să ne găsiţi? întrebă Stryke. 

— Jderii au fost declaraţi proscrişi. S-a pus o recompensă 
pe capetele voastre. Una mare. 

— Ştim. 

— Toată lumea, începând cu Jennesta, vă vorbeşte de rău. 
Zice că sunteţi hoţi de drumul mare, că vă omorâţi semenii 


şi că aţi furat nu ştiu ce comoară care aparţine reginei. 

Stryke se întunecă la faţă. 

— Nu mă mir. Ce urmăreşti? 

— Păi, unii dintre noi şi-au zis că nu li se spune adevărul. 
Întotdeauna v-aţi bucurat de o reputaţie bună, domnule 
căpitan, şi noi ştim cum obişnuiesc să mintă regina şi lacheii 
ei despre cei căzuţi în dizgrație. 

— Că suntem crezuţi, că nu suntem, spuse Coilla, astea 
sunt numai minciuni. 

— Ştiu. 

Se întoarse spre tovarăşii lui. Cei trei răcani aprobară 
înclinând din cap şi zâmbind. 

— Aşa că ne-am zis că poate aveţi nevoie de noi. 

Stryke rămase nedumerit. 

— Cum adică? Pentru ce? 

— Ne-am gândit că precis strângeţi o armată, o oaste de 
orci dezertori, ca noi. Poate ca să luptaţi împotriva 
Jennestei. Poate ca să întemeiaţi o ţară. Vrem să ne 
alăturăm vouă. 

Stryke le scrută chipurile pline de speranţă. Oftă. 

— N-am pornit o cruciadă, caporal, şi în nici un caz nu 
caut recruți. N-am intenţionat să pornim pe calea pe care 
am pornit şi acum suntem nevoiţi să ne descurcăm cum 
ştim mai bine. 

Trispeer se întristă. 

— Dar, domnule căpitan... 

— E destul de greu să port răspunderea pentru viaţa şi 
bunurile membrilor din ceata mea. Nu vreau o povară în 
plus. Va trebui să vă găsiţi propriul drum, adăugă Stryke, 
pe un ton mai blând. 

Caporalul se arătă dezamăgit. Toţi cei patru călăreţi erau 
decepţionaţi. 

— Adică nu vă opuneţi Jennestei? Nu vreţi să sprijiniți 
cauza tuturor orcilor înrobiţi? 

— Ne opunem, dar în felul nostru. Altcineva trebuie să 
sprijine cauza. N-ai căutat în locul potrivit. Îmi pare rău. 


Trispeer schimbă tactica şi trecu la filozofat. 

— Mi-am zis eu că e prea frumos să fie adevărat. Dar 
oastea vorbeşte foarte frumos despre jderi şi căpitanul lor. 
Mai sunt şi alţii de aceeaşi părere cu noi şi vor să vi se 
alăture. 

— O să le spun ce v-am spus şi vouă. 

— Atunci va trebui să facem altceva. 

— Şi anume ce? interveni Haskeer. 

— Să ne ducem în pădurea de la Stânca Neagră. 

— Şi să deveniți tâlhari? presupuse Coilla. 

— Ce altceva să facem? zise Trispeer ruşinat. Am putea fi 
mercenari, dar nici unul dintre noi nu e încântat de idee. 

— Orci, şi să ajungem în halul ăsta... medită Coilla. 
Ticăloşii de oameni! 

Caporalul zâmbi. 

— Pe ei am pus ochii. Orcii trebuie şi ei să mănânce. 

— Dacă asta veţi hotări, nu vă apropiaţi prea mult de 
Stânca Neagră, îi sfătui Stryke. Sunt cobolzi pe acolo şi, 
cum tocmai ne-am ciocnit cu ei, nu prea îi simpatizează pe 
orci. 

— O să ţinem minte. Poate că nici nu mergem la Stânca 
Neagră, poate devenim mercenari şi luptăm împotriva 
oamenilor numai aşa, ca să avem ce face. Mai vedem noi. 

— Aveţi nevoie de ceva? întrebă Haskeer. Nu că noi avem 
foarte multă mâncare sau apă, dar... 

— Nu, domnule sergent, mulţumim. Ne descurcăm. 

— Poate gustaţi din ăsta, zise Stryke. 

Scormoni în săculeţul cu cristal. Cu mâna cealaltă bătu în 
vestă, apoi scoase dintr-un buzunar hârtia prin care jderii 
erau declaraţi proscrişi. Nu avea altceva mai bun la 
îndemână. I se păru foarte potrivită. Făcu din ea un cornet 
şi turnă o cantitate frumoasă de drog pe care i-o dădu 
caporalului. 

— Mulţumesc, domnule căpitan, sunteţi foarte generos. 
Vă rămân recunoscător. Trispeer sclipea de emoție. Ştiţi 


zicala: „E mai uşor să ai ce fuma, dar să n-ai ce cheltui, 
decât să ai ce cheltui, dar să n-ai ce fuma.” 

— Bucuraţi-vă de el. Dar cu înţelepciune. Pentru noi a 
fost o binecuvântare cu două tăişuri. 

Trispeer se miră, dar nu spuse nimic. Stryke se întinse şi 
îi strânse mâna. 

— Trebuie să plecăm la Drogan. Noroc! 

— Noroc! Zeii să fie cu voi în tot ce faceţi. Păziţi-vă 
spatele. 

Trispeer şi ostaşii salutară, întoarseră caii şi porniră la 
galop în direcţia din care veniseră. Urmărindu-i cum se 
depărtează, Coilla spuse: 

— Mi s-au părut nişte orci de treabă. 

— Şi mie, zise Jup. Păcat că nu-i putem primi printre noi. 
Nu ne-ar fi stricat nişte braţe în plus. 

Stryke puse punct discuţiei categoric. 

— Nu. Am zis, duc deja în spate o povară suficientă. 

— Dacă ce-au spus despre tine e adevărat, medită Coilla, 
ai putea fi cel care să regrupeze forţele şi... 

— Nu vreau să regrupez nici o forţă. 

Jup zâmbi larg şi declamă patetic: 

— Mesia Stryke! 

Căpitanul îi aruncă o căutătură urâtă. 


Se întunecase când ajunseră la locul de întâlnire. 

Stryke îşi dori să fi stabilit un loc precis, dar nu ar fi avut 
cum, pentru că nici unul dintre ei nu cunoştea zona prea 
bine. Aşa că trebuiră să meargă de-a lungul şirului de 
copaci de la marginea golfului, pe întuneric, în căutarea 
camarazilor. 

Ca întotdeauna, Haskeer fu cel dintâi care se plânse: 

— Ne pierdem vremea. De ce nu aşteptăm până 
dimineaţă? 

De data asta, Coilla înclină să-i dea dreptate. 

— Nu zici rău. Ne lipseşte lumina. 


— Am ajuns cu întârziere, spuse Stryke. Măcar atât să 
facem, să-i căutăm. Mai încercăm un ceas. Dar cred că ne- 
ar fi mai uşor pe jos. 

Haskeer avu un nou motiv să bombăne. Mergând în faţa 
cailor, jderii trecură pe lângă tufişurile crescute lângă 
arbori. 

— Poate că n-au ajuns, presupuse Haskeer. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jup. 

— E numai o jumătate de ceată. Cine ştie ce i s-o fi 
întâmplat. 

— Şi noi alcătuim doar o jumătate de ceată, îi aminti 
Stryke, şi am ajuns. 

— Poate că s-au dus la Drogan să trateze cu centaurii, 
sugeră Coilla. 

— O să vedem. Acum tăceţi. E posibil să fie prieteni prin 
preajmă, dar şi duşmani. 

Avansară alene în tăcere încă zece minute, când auziră 
tufele foşnind. Săbiile fură scoase în linişte. Două siluete 
ieşiră dintre frunze. 

— Eldo! Noskaa! exclamă Coilla. 

Alfray veni în faţă încântat şi strânse braţul Coillei. 

— Mă bucur să te văd, caporal! Stryke, Jup! 

— Îs şi io pe-aici, bubui Haskeer. 

Alfray se încruntă la el. 

— Da, bine, ai de dat nişte explicaţii. 

— Şi le va da, promise Stryke. Nu vă luaţi de el. Cum a 
fost drumul până aici? Ce se întâmplă? Aţi făcut vreun 
progres? 

— Ho! Alfray zâmbi larg. Drumul a fost bun, n-am păţit 
mai nimic. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Păi, noi avem o groază de povestit, zise Jup. 

— Haideţi, mâncaţi şi odihniţi-vă. Păreţi flămânzi şi 
obosiţi. 

Ceata se reuni. Răcanii se salutară voioşi. Se bătură pe 
spate, se îmbrăţişară ca războinicii, râseră şi pălăvrăgiră. 
Împărţiră mâncare şi băutură şi se răsfăţară cu un foc ca să 


mai alunge frigul. În jurul flăcărilor, făcură schimb de 
noutăţi. 

În cele din urmă, discutară despre centauri. 

— N-am văzut nici picior de ei, raportă Alfray. Dar, nu 
uitaţi, nu ne-am aventurat prea mult în pădure. Am zis că e 
mai bine să-ţi ascult sfatul şi să stăm la pândă. 

— Ai procedat bine, îl aprobă Stryke. 

— Cum e mai indicat să procedăm? 

— Să ne apropiem de ei paşnic. Nu avem neînţelegeri cu 
centaurii. Oricum, sunt mai mulţi decât noi şi am intrat pe 
teritoriul lor. 

— Mi se pare logic. Dar să ţineţi seama că, deşi se urnesc 
greu la luptă, când o fac, sunt duşmani neiertători. 

— De-asta o să intrăm cu steagul armistiţiului şi o să le 
propunem un schimb. 

— Şi dacă nu acceptă? întrebă Haskeer. 

— Atunci o să ne gândim la alte soluţii. Dacă asta 
înseamnă luptă, păi, pentru asta suntem pregătiţi. Mai întâi 
diplomaţia. Se uită cu subînţeles la Haskeer. Şi nu voi 
îngădui nici unui jder să nu respecte regulile. Ne luptăm 
numai dacă spun eu sau dacă suntem atacați pe 
neaşteptate. 

Cu excepţia lui Haskeer, care nu spuse nimic, toată lumea 
îl aprobă pe căpitan. 

Alfray întinse mâinile spre focul trist. Ca toată lumea, 
scotea aburi din gură. 

— Nu se mai moaie frigul, se plânse el. 

Stryke îşi strânse vesta în jurul corpului. 

— Ne-ar prinde bine ceva mai gros decât uniformele. 

— Am văzut o turmă de lembari azi-dimineaţă. Mă 
gândeam să vânăm câţiva pentru blană. E plin de ei pe-aici, 
aşa că putem să sacrificăm câţiva fără să provocăm 
stricăciuni prea mari. 

— Bună idee. Am avea şi carne proaspătă. Dar nu-i 
înţelept să mergi prin pădure la ora asta din noapte; s-ar 


putea crede că vrem să atacăm. Hai să ne sculăm de 
dimineaţă, să vânăm şi apoi să mergem la Drogan. 


Se treziră la prima geană de lumină. 

Stryke hotări să conducă vânătoarea chiar el. Jup şi 
Haskeer veniră şi ei, voluntari. Îi aleseră pe Zoda, Hystykk, 
Gleadeg, Vobe, Bhose şi Orbon. O trupă numai bună, 
împărţită în două - nu speriau prada şi avea cine să care 
vânatul. 

Nu puteau lua armăsarii, din păcate. Lembarii aveau 
puterea nefirească de a-i simţi de la distanţă, pe lângă 
faptul că nu suportau caii. Dacă voiai să pui un lembar pe 
fugă, nu trebuia decât să te apropii de el călare. Jderii 
trebuiau să vâneze pe jos. 

Chiar înainte de plecare, Alfray îl luă pe Stryke la o parte. 

— Cred că ar trebui să laşi stelele la mine. 

Stryke fu luat prin surprindere. 

— De ce? 

— Cu cât avem mai multe, cu atât sunt mai preţioase. 
Dacă se întâmplă ceva la vânătoare şi se pierd? La drept 
vorbind, la fel ar trebui să procedăm şi cu cristalul, adică 
să-l împărţim între ofiţeri. Cu excepţia lui Haskeer, 
bineînţeles. 

— Păi... 

— Crezi că o să fac şi eu ca Haskeer şi o să fug cu stelele? 
Cu două treimi din ceată în jurul meu? 

— Nu că n-aş avea încredere în tine, dragul meu prieten, 
ştii bine că am. Dar m-am gândit la ce i s-ar fi putut 
întâmpla lui Haskeer. M-am gândit o grămadă. Dacă a fost 
vrăjit să se poarte aşa? 

— Vrăjit de Jennesta, vrei să spui? 

— Pe ea o bănuiesc. 

— Atunci ce-ar opri-o să te vrăjească şi pe tine? Dacăa 
fost de vină vreuna dintre vrâjile ei, ăsta e un argument să 
le laşi aici, nu? Pentru că primul lucru pe care l-aş face ar fi 


să ordon celorlalţi să nu mă scape din ochi. Şi dacă aş 
începe să mă port ciudat, m-ar lega. Sau m-ar omori. 

Stryke ştia că Alfray vorbeşte serios. 

— Bine, acceptă el, cu jumătate de gură. Desfăcu 
săculeţul de la centură şi i-l dădu caporalului. Dar pe viitor 
trebuie să ne gândim serios la siguranţa stelelor. 

— Aşa este. Ai încredere în mine. Acum du-te şi adu nişte 
haine mai groase. 

18 


În mai puţin de un ceas ajunseră pe câmpie şi văzură 
primele turme de lembari. Semănau cu nişte căprioare 
mici, iar masculii aveau coarne, dar erau mult mai robuşti. 
Pielea era acoperită de o blană deasă, maro cu dungi gri şi 
albe, asemănătoare cu aceea de urs şi aproape la fel de 
prețioasă. 

În timp ce animalele păşteau nestingherite, vânătorii se 
împărţiră în două. Haskeer conducea patru răcani. Ei erau 
hăitaşi şi trebuiau să gonească lembarii spre grupul 
celălalt, format din Stryke, Jup şi doi soldaţi. 

Vânătoarea începu bine. Luându-le prin surprindere, 
jderii doborără trei animale. După aceea, turma deveni mai 
prevăzătoare şi trebui vânată mai insistent. Lembarii nu 
fugeau foarte repede, un orc îi putea ajunge pe teren drept. 
Însă când ajunseră pe teren mai nesigur, se lăsară mai greu 
de prins, datorită agilităţii. 

Stryke rămase mult în spatele grupului său, ca să 
împiedice vânatul să fugă, în vreme grupul lui Haskeer 
gonea şase lembari către el. Trei animale fugiră în direcţii 
diferite şi le pierdură. Două se ciocniră de Jup şi de răcani, 
care le atacară cu sulițe şi săbii. Al treilea se furişă printre 
ei şi fugi cu disperare către Stryke. 

Cu sabia ridicată, jderul se pregăti să-l blocheze şi să-l 
omoare. Însă lembarul nu se dădu prins cu atâta uşurinţă. 
La numai câţiva metri în faţa orcului, schimbă direcţia şi 
ţâşni pe lângă el. Sabia lui Stryke spintecă aerul. 


— E-al meu! strigă el şi porni în urma lui. 

Nu era sigur dacă ceilalţi îl auziseră, absorbiți cum erau 
de măcel. 

Animalul ajunse într-un crâng. Stryke alergă după el, 
ferindu-se de crengi sau dându-le la o parte. În clipa 
următoare ieşiră, orc şi lembar, prin partea cealaltă a 
crângului, pe o pajişte fără denivelări. Stryke câştigă teren. 
Lembarul coti şi porni spre un şir de coline. Se căţără pe 
prima uşor ca o capră, cu Stryke la douăzeci de paşi în 
urmă. Apoi cobori într-o adâncitură şi urcă imediat pe panta 
următoare. 

Grea treabă, dar lui Stryke îi plăcea. 

Ajunse pe un podiş mic la numai câţiva metri în urma 
țintei. Animalul o luă pe porţiunea mai abruptă, când 
fugind, când sărind, până nimeri într-o viroagă. Stryke 
alunecă după el. Lembarul ajunse la fund, se răsuci spre 
dreapta şi dispăru printre nişte copaci. Gâfâind, orcul îl 
urmări. Zări blana dungată la o aruncătură de lance. Ţâşni 
ca din puşcă. 

Apoi lumea i se prăbuşi în cap. 

Căzu şi se rostogoli pe covorul de frunze moi. Îi ardeau 
tâmplele. Culcat pe spate, ameţit şi copleşit de durere, 
începu să-şi revină din hăul negru care aproape că-l 
înghiţise. 

Cineva stătea în picioare deasupra lui. Când i se 
limpeziră ochi, văzu că erau mai mulţi. Unul îi smulse sabia. 
Vorbeau unii cu alţii într-o limbă guturală, foarte cunoscută. 

Elfii îl ridicară cu brutalitate. Stryke gemu. Îi smuciră 
hainele, căutându-l de arme. Mulţumiţi că nu găsiră nici 
una, îl ameninţară cu măciucile. Unul rotea ciomagul cu 
care, fără îndoială, îl pocnise şi prima oară. Aveau şi spade. 
Îl împunseră cu ele ca să-l oblige să meargă. Jderul porni şi 
duse mâna la cap. Un elfi-o trase la o parte şi mormăi ceva 
imposibil de înţeles. Dar distinse tonul ameninţător. 

Îl duseră spre capătul viroagei, apoi urcară pe o movilă. 
Pe Stryke îl dureau oasele şi şchiopăta uşor, dar elfii nu 


slăbiră ritmul. Din vârful movilei se uită în depărtare şi văzu 
o clădire mare, cu mai multe locuinţe. În timp ce elfii îl 
îmboldeau să coboare, orcul îşi zise că nu puteau fi prea 
departe de jderii cu care vânase. Necazul era că el cotise în 
mod repetat şi se tot învârtise după lembar şi era foarte 
posibil să se fi depărtat mult de ei. Nu putea conta pe 
ajutorul lor. 

Ajunseră la clădire. Stryke respira greu, înconjurat de 
elfii brutali. 

Clădirea ar fi putut fi construită de oricare dintre rasele 
străvechi; avea arhitectura unei case care serveşte mai 
multor scopuri, ca multe altele din Maras-Dantia. Simplă, 
dar solidă, din lemn, cu acoperiş de stuf, avea o singură uşă 
la un capăt. Cele două ferestre erau acoperite cu scânduri. 
Fusese clar părăsită, căci era dărăpănată. Stuful se rărise şi 
mucegaiul distrugea faţada. 

Elfii îl împinseră pe uşă. 

Înăuntru îl aştepta Razatt-Kheage. 

Negustorul de sclavi îl întâmpină cu o grimasă hidoasă 
care, pentru elfi, era un zâmbet frumos. Radia triumfător şi 
răzbunător. 

— Salutări, orcule, şuieră el. 

— Salutări şi ţie. 

Stryke se străduia să-şi revină şi să-şi limpezească 
minţile. Îşi sfidă durerea. 

— N-ai mai aşteptat să ne luăm frumos la revedere, 
negustorule de sclavi. 

— Te-am urmărit. 

— Nu mai spune. Dar nu ca să-mi mulţumeşti, bănuiesc. 
— O, vrem să... mulțumim personal cetei. Un plan care 
adaugă avantajul recompensei bănoase puse de Jennesta pe 
capul vostru. Şi am văzut o anumită proclamaţie care zice 
că ai o relicvă de-a ei. Mă aştept să existe o recompensă şi 

pentru ea. 

Stryke se bucură că nu are stelele cu el. Se uită la cei 
cinci-şase elfi din cameră. 


— Vrei să înfrunţi ceata mea cu floricelele astea? Ţi s-a 
urât cu viaţa? 

— Nu eu mă bat. Îi trimit vorbă Jennestei. 

Asta îl dezmetici de tot pe Stryke. 

— Şi crezi că ceata o să stea cuminte aşteptând să ajungă 
aici armata ei? 

— Mă gândeam să te ţin ostatic, ca să mă asigur că aşa o 
să facă. 

— N-o să stea cu mâinile în sân, negustoriile de sclavi. Nu 
ceata mea. Nu prea ştii multe despre orci, nu-i aşa? 

— Ar fi poate interesant să aflu câte ceva acum, replică 
Razatt-Kheage batjocoritor. 'Te rog, luminează-mă. 

Stryke îşi propuse să tragă de timp şi să pună la cale o 
stratagemă. 

— Toţi orcii ştiu că preţul războiului e moartea. Creştem 
cu crezul că trebuie să faci tot ce poţi pentru a salva un 
camarad aflat în primejdie, dar, dacă aşa ceva nu se poate, 
nu rişti viaţa tuturor pentru el. De-asta n-o să-ţi meargă 
dacă vrei să mă foloseşti ca ostatic. Jderii o să plece. 

— Dar tu ai procedat cu totul altfel când ţi-ai salvat 
tovarăşa. Rânji dezagreabil. Oare unii merită mai mult 
decât alţii? Dacă aşa stau lucrurile, comandantul trebuie să 
fie cel mai preţios din ceată. Vom vedea. 

Ca să-l ţină de vorbă, Stryke schimbă subiectul. 

— Nu-ţi văd amicii oameni prin preajmă. 

— Parteneri de afaceri. Au plecat în treburile lor. Ne-am 
despărţit foarte urât. Au dat vina pe mine, făcându-mă 
răspunzător de scăparea voastră. Cred că am fi ajuns să ne 
încăierăm dacă unul dintre ei n-ar fi avut urgent nevoie de 
îngrijiri. Din fericire, am ştiut la cine să-i trimit. 

— Sunt convins că ţi-au fost recunoscători. Stryke scrută 
încăperea. Acum ce se întâmplă? 

— Vei fi musafirul nostru cât scriu eu un mesaj către 
mijlocitorii reginei. 

Negustorul de sclavi făcu semn din cap gărzilor. 


Elfii îl îmbrânciră pe Stryke în capătul opus al încăperii. 
Ca în toată casa, nici acolo nu exista mobilă, în afară de un 
vas cu cărbuni încinşi, care mai încălzea aerul. Gărzile îl 
lăsară acolo şi începură să vorbească în limba lor. Razatt- 
Kheage rămase la uşă, aşezat la o masă care stătea să cadă. 
Avea pergament şi pană de scris. 

Stryke se uită la vas. Îi veni o idee nebunească. Avea să 
sufere şi el, dar măcar va şti din ce cauză. Se uită să nu-l 
vadă nimeni, îşi strecură mâna în săculeţ şi scoase un pumn 
de cristal pe care-l aruncă în foc. Repetă mişcarea. 
Cristalele rozacee începură să scoată un fum alb şi gros. 

Nimeni nu observă nimic în primele clipe, când fumul se 
îngroşă. Stryke încercă să-şi ţină respiraţia. Atunci unul 
dintre elfi plecă de lângă tovarăşul lui şi veni lângă el. 
Rămase cu gura căscată la vasul fierbinte. Stryke aruncă 
iute o privire către ceilalţi. Nu sesizaseră nimic. Acum era 
momentul să acţioneze. 

Nu ştia prea multe despre constituţia elfilor, dar bănui că 
au un lucru comun cu majoritatea raselor străvechi. Când îi 
trase una între picioare, bănuiala i se confirmă. Garda 
chiţăi de durere şi se îndoi de spate. Aşa că Stryke o mai 
lovi o dată. 

Ceilalţi veniră spre el. Jderul apucă braţul cu sabia al 
victimei şi-l izbi de genunchiul ei. Sabia sări şi el o recuperă 
imediat. Îşi răsuci încheietura şi înfipse lama în pieptul 
elfului. 

Se pregăti să-i înfrunte pe restul elfilor. Aceştia se 
apropiau prudenţi: cinci asasini înarmaţi până în dinţi, 
aşezaţi în semicerc. 

— Văd că la tine e un obicei să faci isprăvi din astea! 
răcni Razatt-Kheage din spate. De câte ori îmi omori un 
slujitor, pierd bani! Cred că ar fi mai bine să mori. 

Avansând, gărzile îndreptară săbiile spre Stryke. Jderul 
îşi ţinea respiraţia. 

Un fum tot mai dens se înălța din vas şi se răspândea în 
casa fără ferestre. Fuioarele lăptoase şerpuiau pe podea. 


Un nor se îngroşa în dreptul grinzilor de deasupra. 

Un elf ridică măciuca. 

Neputând să-şi mai ţină respiraţia, Stryke dădu drumul 
aerului din plămâni. Apoi, instinctiv, inspiră. Simţi o 
ameţeală obişnuită şi se strădui să nu-şi piardă 
concentrarea. 

Elful roti măciuca şi lovi. 

Stryke sări într-o parte şi-l atacă. Valurile înspumate ale 
unui ocean infinit. Scutură din cap să alunge imaginea. 
Ratase. Mai lovi o dată. Şi acum rată. Garda izbi şi ea, însă 
nu nimeri umărul jderului. Un cer azuriu, fără nori. Stryke 
se dădu înapoi, încercând cu disperare să rămână în 
realitate. 

Îl îngrijora faptul că elful nu părea afectat de cristal. 
Despre ceilalţi nu ştia nimic. 

Atacă din nou. 

Când roti sabia, văzu mai multe, una ieşind din cealaltă, 
câte una pentru fiecare bucăţică de spaţiu pe care-l 
străbătea. Când se încheie arcul, în aer vibra un evantai de 
culori scânteietoare. Îl spintecă măciuca, spărgând himera 
ca pe-o bulă de săpun. 

Asta îl scoase din minţi pe orc. Se năpusti asupra gărzii 
cu un potop de lovituri. Prin caleidoscopul de imagini din 
mintea lui crezu că vede cum garda se clatină şi capătă o 
expresie sticloasă. 

Prinse sabia cu ambele mâini şi ca să se bată, dar şi ca să 
aibă de ce să se ţină, şi azvârli măciuca din mâna 
adversarului. Apoi plonjă şi-i străpunse pieptul. 

Nu-i trecuse niciodată prin cap ce culoare seducătoare 
poate avea sângele. 

Se scutură şi inspiră adânc, ca să-şi adune minţile. Numai 
după aceea îşi dădu seama de greşeală. 

Doi elfi veneau spre el ca doi somnambuli, cu mişcări 
greoaie. 

Stropi de ploaie cristalini pe petalele unei flori galbene. 
Luă poziţia de atac şi îl provocă pe cel mai apropiat. Se 


duelară, deşi parcă înotau printr-o mlaştină neagră. Reuşi 
să cresteze braţul elfului. Ce culoare fascinantă şi 
strălucitoare e stacojiul... îl împunse în stomac şi imediat 
ţâşni o feerie de culori. Când elful se prăbuşi, Stryke se 
răsuci automat să-l înfrunte pe tovarăşul lui. 

Acesta avea o lance care i-ar fi fost mai folositoare ca 
baston. Picioarele i se împleticiră când o aruncă, vlăguit, 
spre Stryke. Jderul o pară cu sabia ca un fulger fierbinte pe 
cerul de catifea şi o rupse. Elful clipi mirat când văzu că 
rămase ca prostul, cu jumătate de lance. Îl usturau ochii. 
Stryke îi străpunse inima şi se minună de frumuseţea 
şuvoiului stacojiu. 

Călare printr-o pădure de copaci înalţi. Nu, nu asta făcea. 
Încercă, ameţit, să se concentreze pe ultimele două gărzi. 
Voiau să joace un joc în care puneai pariu pe viaţă. Stryke 
uitase regulile. Nu mai ştia decât că nu trebuie să le dea 
voie să se mişte. Aşa că trecu la treabă. 

Prima, cu ochii dilataţi, se clătina. Lovea întruna, dar nu 
în direcţia lui Stryke. Jderul ripostă, deşi trebui să avanseze 
câţiva paşi pentru ca lamele să se încrucişeze. Razele de 
lună luminează un râu mărginit de sălcii plângătoare. Nu-i 
bine. Trebuie să se concentreze pe joc. 

Un obiect îi fulgeră prin faţa ochilor. Se răsuci şi văzu că 
e sabia celei de-a doua gărzi. Ce urât din partea ei. Ca să se 
răzbune, o lovi în faţă. Lama pătrunse adânc şi scoase un 
vaiet melodios, care se stinse când învinsul dispăru din 
vedere cu încetinitorul. 

Mai rămânea o gardă şi Razatt-Kheage. Negustorul se tot 
ascundea, îşi schimonosea gura şi mima cuvinte. O 
fortăreață ruinată în vârf de stâncă, lucind albă în soare. 
Stryke alungă imaginea şi căută garda. O găsi prin ceața de 
cristal. 

Odată reperată, aceasta începu să lovească, dar mai 
degrabă politicos. Stryke crescu ritmul şi numărul paselor, 
încercând să surprindă o greşeală de apărare, deşi nu 
trebui să se străduiască prea mult. O cascadă năvălind într- 


o prăpastie de granit. Nu, nu-i bine. Plonjă, plutind ca o 
pană, şi încercă să-şi zgârie inițiala pe pieptul elfului. 
Desenă o jumătate de S şi rămase fără pânză. Lunci 
înverzite, presărate cu turme de animale păscând. 

Stryke nu se mai putea ţine pe picioare. Dar nu avea de 
ales, jocul nu se terminase. Mai trăia un jucător. Se uită 
după el în jur. Razatt-Kheage stătea lângă uşă, dar nu 
încerca să plece. Stryke înotă spre el printr-un tunel lung, 
lung, plin cu miere. 

În sfârşit, ajunse lângă el, dar elful nu se mişcase. Nu 
putea, împietrise. Când Stryke îl înfruntă, negustorul de 
sclavi îngenunche, ca şi cum s-ar fi închinat în faţa lui. 
Mişca buzele, dar Stryke tot nu pricepea cuvintele. Auzea 
ceva, un şuierat slab de tot. Elful îl imploră să-l lase în viaţă. 
Unii jucători mai fac aşa. Soarele arzând pe o plajă fără 
margini. Numai că fiinţa asta nu se juca. Refuza, deci 
încălca regulile. Lui Stryke nu-i plăcu lucrul ăsta. 

Îşi luă avânt. Plimbare pe plaja nemărginită. Razatt- 
Kheage, scârbos încălcător de reguli, tot deschidea şi 
închidea gura. Dealuri unduioase verzi şi nori de gheaţă în 
înaltul cerului. 

Sabia nimeri ţinta. Gura negustorului rămase larg 
deschisă, într-un țipăt mut. Chipul zâmbitor al fetei din 
visele sale. 

Lama tăie gâtul negustorului. Capul îi sări de pe umeri în 
sus şi căzu înapoi. Corpul se prăbuşi, împroşcând sânge. 
Stryke urmări cum saltă capul în spirale, o pasăre grasă 
fără aripi, şi i se păru că râde. 

Pe urmă capul căzu la mare distanţă şi pocni ca o 
lubeniţă coaptă, ricoşă de două ori şi se opri. 

Stryke se propti de perete, stors de vlagă. Dar şi extaziat. 
Făcuse un lucru bun. Se deplasă. Tuşind, gâfâind, cu capul 
plin de sunete, mirosuri şi muzică, se bălăbâni spre uşă. 
După ce zgâlţăi de câteva ori zăvorul, o deschise şi ieşi. 

Învăluit cu ghirlande albe de fum ameţitor, se împiedică 
şi căzu în peisajul fermecător. 


19 


— Bea asta, îi spuse Alfray şi-i dădu lui Stryke încă o cană 
cu licoare verde aburindă. 

Cu capul în mâini, căpitanul gemu. 

— Of, zei, nu... 

— Ai inhalat o doză mare de cristal. Dacă vrei să-l scoţi 
din tine, ai nevoie de asta, de mâncare şi de multă apă, ca 
să faci mult pipi. 

Stryke înălţă capul şi oftă. Avea ochi încercănaţi şi roşii. 

— Bine, dă-o-ncoa. 

Luă cana, bău fiertura scârboasă dintr-o înghiţitură şi se 
strâmbă. 

— Aşa. 

Alfray îi luă cana înapoi. Se aplecă deasupra ceaunului de 
pe foc şi mai scoase o porţie. 

— Pe asta s-o bei cu înghiţituri mici până e gata 
mâncarea. Îi puse băutura în mână. Mă duc văd cum stăm 
cu pregătirile. 

leşi să-i supravegheze pe soldaţii care puneau poverile 
pe cai. 

Când fu sigur că Alfray nu se uită, Stryke se întoarse şi 
turnă licoarea în iarbă. 

Trecuseră două ore de când ieşise din clădire. Rătăcise o 
vreme, neştiind unde se află, până când dădu peste trupa 
de vânători. Târau după ei şase lembari morţi. Stryke se 
legăna ca o corabie şi spunea numai prostii, aşa că fusese 
cărat înapoi în tabără, unde cele întâmplate, mai mult 
bâlbâite decât povestite, îi lăsaseră pe jderi cu gura 
căscată. 

Acum lembarii se prăjeau la frigare şi miroseau îmbietor. 
Stryke saliva de poftă, pentru că drogul îi făcea foame. 

Coilla veni cu două platouri cu carne şi se aşeză lângă el. 
Căpitanul se puse pe înfulecat de parcă n-ar mai fi mâncat 
de-o săptămână. 


— Îţi sunt foarte recunoscătoare, să ştii, vorbi jderiţa. Că 
l-ai omorât pe Razatt-Kheage. Deşi mi-ar fi plăcut să-l omor 
cu mâna mea. 

— A fost plăcerea mea, răspunse Stryke, cu gura plină. 

Coilla îl ţintui cu privirea. 

— Eşti sigur că n-a spus nimic despre locul în care au 
plecat Lekmann şi ceilalţi? 

Stryke încă nu scăpase complet de efectele cristalului şi 
nu avea chef să fie sâcâit. 

— 'Ţi-am spus tot ce ştiu. Au plecat. 

Vorbi cam aspru. Nemulţumită, Coilla se încruntă. 

— Nu cred că o să-i mai vezi pe vânătorii ăia de 
recompense, adăugă el împăciuitor. Laşi ca ăia nu se leagă 
de o ceată de războinici. 

— Îmi sunt datori, Stryke, spuse Coilla. Am de gând să le 
cer datoria. 

— Ştiu, şi te vom ajuta cât vom putea. Dar nu putem să-i 
căutăm acum. Dacă drumurile noastre se vor mai încrucişa 
vreodată... 

— La naiba cu asta! Cineva trebuie să-i vâneze pe ei. 

— Nu crezi că începe să te obsedeze? o întrebă Stryke, 
mestecând. 

— Vreau să fie o obsesie! Şi tu ai simţi la fel dacă ai fi fost 
umilit şi scos la vânzare ca o vită. 

— Da. Dar nu avem ce face deocamdată. Hai să vorbim 
despre asta mai târziu, vrei? Mă doare capul, ştii... 

Coilla încuviinţă, lăsă farfuria lângă foc şi plecă. 

În spate, câţiva soldaţi coseau veste de blană. Materialul 
ajungea pentru toată lumea. 

Stryke termina de mâncat când se întoarse Alfray. 

— Suntem gata să mergem la Drogan. Când eşti şi tu. 

— Sunt bine. Sau voi fi în curând. N-aş zice că am capul 
foarte limpede, dar îmi revin eu pe drum. 

Haskeer veni cu un braţ de jachete de blană. Jup îl urmă. 

— Nu-s chiar făcute de croitor, îşi dădu cu părerea cel 
dintâi, sortându-le pe mărimi. 


— N-aş fi zis că te deranjează, remarcă piticul. 

Sergentul îl ignoră şi începu să împartă jachetele. 

— Să vedem. Căpitanul. Alfray. Şi uite-o pe-a ta, Jup. 
Ridică haina s-o vadă toţi. Ia uite ce mică e. Ca pentru ţânci. 
Nici pe fund nu mi-ar ajunge! 

Piticul i-o smulse din mână. 

— Ar trebui s-o încerci pe cap. Ar însemna un progres. 

Haskeer plecă, roşu de nervi. Stryke se ridică, încă 
nesigur pe picioare, îmbrăcă jacheta şi se duse la Alfray. 

— Cum te simţi? îl întrebă caporalul. 

— Binişor. Dar nu mai vreau să văd cristal în ochi o 
vreme. 

Alfray zâmbi. 

— Nu te-ai înşelat în privinţa stelelor, continuă căpitanul. 
Dacă le-aş fi avut cu mine... 

— Ştiu. Am avut noroc. 

— Acum le vreau înapoi. 

— Te-ai gândit să le împărţi? 

— Ştiu că aşa e logic, dar cred că o să le ţin tot eu. Dacă 
va trebui să mă separ iar de ceată, ţi le dau ţie să ai grijă de 
ele. 

— Tu ştii cel mai bine, Stryke. 

În tonul caporalului se ghici îndoiala, dar îşi zise că nu e 
momentul să-l contrazică pe căpitan. Duse mâna în buzunar 
şi scoase stelele. Le ţinu în palmele făcute căuş şi le studie. 

— Ştii, deşi ţi-am spus că aş vrea să le păstrez, mă bucur 
că ţi le dau înapoi. E o mare povară să le ai în grijă. 

Stryke luă artefactele şi le puse la loc în săculeţul de la 
centură. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Ciudat, nu-i aşa? Simţim aşa pentru că le avem la noi, 
dar habar n-avem care-i rostul lor. Ce facem, Stryke? Adică 
mergem după steaua centaurilor sau nu? 

— Ideea mea a fost întotdeauna să le folosim ca să 
obţinem iertarea Jennestei. Dar, cu cât mă gândesc mai 
bine, cu atât mi se pare că exact asta nu ar trebui să facem. 


— De ce nu? 

— Păi, pentru început, o vezi tu onorându-şi partea de 
înţelegere? Eu, nu. Pe urmă, şi mai important, stelele se 
presupune că au o anumită putere. 

— Dar nu ştim ce fel de putere. Asta-i ideea. 

— Nu. Dar am primit destule indicii. Ceea ce a zis Tannar, 
de exemplu. Şi faptul că le vrea Jennesta, o vrăjitoare. 

— Deci ce facem cu ele? 

— M-am gândit să găsim pe cineva care să ne ajute. Dar 
ca să facem bine, nu rău. Să-i ajutăm pe orci şi pe celelalte 
rase. Poate să dăm o lovitură împotriva oamenilor şi a 
propriilor noştri tirani. 

— Şi unde l-am găsi noi pe acest cineva? 

— L-am găsit pe Mobbs şi el ne-a vorbit primul despre 
instrumente. 

— Nu ţi-ai dorit niciodată să n-o fi făcut? 

— Lucrurile trebuie să se schimbe. Deja se schimbă. Nu 
din cauza lui Mobbs am făcut noi ce-am făcut. El doar ne-a 
dat un motiv, chiar dacă unul misterios. Eu nu zic decât că 
poate vom găsi pe cineva care să ştie mai multe. Un 
magician, un alchimist... 

— Deci asta crezi că ar trebui să facem? În loc să le dăm 
Jennestei, în schimbul vieților noastre? 

— E o idee, atâta tot. Gândeşte-te la ea, Alfray. Chiar dacă 
am reuşi s-o convingem pe Jennesta să-şi respecte partea 
de înţelegere, şi ea şi-ar respecta-o, ce fel de viaţă am 
duce? Eşti convins că putem fi din nou cei care am fost? Că 
putem merge înainte, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic? 
Nu, s-a terminat. A trecut vremea aceea. Oricum, tot ţinutul 
se duce de râpă. E nevoie de un fapt măreț. Îşi bătu punga. 
Poate că stelele sunt cheia. 

— Poate. 

— Hai să mergem la Drogan. 

Dădu ordin să se strângă tabăra. 


Pădurea se întindea la numai trei ceasuri de călătorie, iar 
drumul nu putea fi mai uşor. Ceata nu trebuia decât să 
urmeze golful. 

Aşa cum sperase Stryke, mersul, în ritm constant, îi 
limpezi minţile. Dar avea gura uscată şi bău cantităţi uriaşe 
de apă. 

Îi oferi bidonul Coillei, care călărea alături de el, în 
fruntea coloanei. Ea scutură din cap. 

— Am vorbit cu Haskeer, îi spuse ea, sau cel puţin am 
încercat să vorbesc cu el despre ce s-a întâmplat când a 
fugit cu stelele. 

— Şi? 

— În general, e acelaşi pe care îl ştiam. Nu şi când 
trebuie să explice ce s-a întâmplat. 

— Îl cred când spune că nu ştie. 

— Şi eu. Deşi m-a lovit în cap. Dar nu cred că mai pot 
avea încredere în el, Stryke. Chiar dacă a pus umărul la 
salvarea mea. 

— Nu te condamn. Dar cred că ceea ce s-a petrecut n-a 
ţinut de voinţa lui. La dracu', trebuie să credem asta despre 
un camarad şi, orice ai spune despre el, nu e un trădător. 

— Nu mi-a zis decât că stelele îi cântau. Pe urmă a tăcut, 
stânjenit. Chestia asta cu cântatul e o tâmpenie. 

— Eu nu cred că-i nebun. 

— Nici eu. Deci, ai vreo idee despre ce vrea să spună? 

— Nu. După mine, stelele nu sunt decât lucruri fără viaţă. 

— "Tot nu ştii la ce folosesc? 

Stryke zâmbi larg. 

— Dacă aş şti, ţi-aş spune, crede-mă. Aş striga în gura 
mare. Am vorbit cu Alfray despre asta mai devreme. Ceea 
ce nu i-am spuse că, şi dacă ar fi nişte lemne inutile, tot ne- 
am duce după ele. 

Coilla îl privi nedumerită. 

— Nu, nici eu nu sunt nebun, reluă Stryke, alungându-şi 
îndoiala legată de visele sale. Uite cum văd eu lucrurile. 
Dacă avem nevoie de ceva, atunci acest ceva e un ţel. Fără 


el, ceata s-ar destrăma cât ai zice peşte. Cred că e de vină 
faptul că am crescut militari. Deşi nu mai facem parte din 
armată, tot orci rămânem şi tot din rasa orcilor facem 
parte, cât de risipită şi ocărâtă este ea. Mi-am zis că ori 
rămânem împreună, ori ajungem să atârnăm fiecare de-o 
funie. 

— Înţeleg. Poate că e în firea orcilor să tânjească după 
camarazi. Nu cred că suntem făcuţi să fim nişte singuratici. 
Indiferent ce se va întâmpla, indiferent dacă am dat sau nu 
cu piciorul la un prilej important, tu ne-ai oferit acest ţel, 
Stryke. Şi dacă se duce totul pe apa sâmbetei într-o clipă, 
țelul tot ne rămâne. Măcar am încercat. 

Stryke îi zâmbi. 

— Da, aşa este. Am încercat. 

Ajunseră la pădure. Era matură, nesfârşită, întunecoasă. 

Stryke opri coloana. Le făcu semn lui Alfray, Jup şi 
Haskeer să vină în faţă. 

— Care-i planul, şefule? întrebă piticul. 

— Aşa cum am spus şi înainte, acţionăm simplu şi direct. 
Ridicăm steagul armistiţiului şi luăm legătura cu clanul lui 
Keppatawn. 

Alfray începu să pregătească steagul folosind bastonul 
flamurii. 

— Şi dacă sunt mai multe clanuri în pădure, Stryke? 

— Să sperăm că se înţeleg între ele şi ne dau voie să 
trecem. Să mergem. 

Pătrunseră printre copaci, nu fără teamă în suflet. Alfray 
ţinea steagul ridicat. Era conştient, ca toţi jderii, că toată 
lumea îl recunoştea, dar nu toţi îl respectau. 

În pădure era frig şi mirosea a proaspăt. Nu era atât de 
întuneric cum părea din afară. Nu se auzea nici musca, şi 
asta le dădea jderilor o senzaţie de primejdie. 

După zece minute, intrară într-un luminiş. 

— Oare de ce îmi vine să fluier? şopti Coilla. 

Alfray ridică ochii spre acoperişul înalt al pădurii, prin 
care se furişa soarele. 


— Pentru că pădurea asta pare un loc sfânt, de-aia. 

Jup îl aprobă. 

— Cred că magia e puternică aici. Apa din golf, coroanele 
copacilor, amândouă o întăresc. S-ar putea să fie una dintre 
ultimele oaze nepângărite din Maras-Dantia. Cam aşa a fost 
peste tot cândva. 

Haskeer nu lua nimic în seamă. 

— Ce facem, rătăcim pe-aici până găsim un centaur? 

În clipa următoare, zeci de centauri apărură din spatele 
copacilor şi trosniră tufele sub tălpi. Unii purtau sulițe lungi 
şi subţiri. Cei mai mulţi cărau arcuri de corn scurte, cu 
săgeata pregătită, îndreptate spre jderi. 

— Nu, răspunse Coilla. 

— Staţi încet! spuse Stryke. Liniştiţi-vă. 

Un centaur veni în faţă. Era tânăr şi mândru. Părul de pe 
partea inferioară a corpului, cea de cal, era maroniu şi 
mătăsos. Avea o coadă superbă şi copite robuste. În partea 
de sus, care semăna cu cea de om, avea braţe musculoase şi 
păr des pe piept. Îşi ţinea spatele drept. O barbă creaţă îi 
înfrumuseţa chipul. 

Câţiva din armăsarii jderilor se speriară. 

— Sunteţi pe teritoriul unui clan, anunţă centaurul. Ce 
treabă aveţi aici? 

— Treburi paşnice, îl asigură Stryke. 

— Paşnice? Sunteţi orci. 

— Şi avem o anumită reputaţie, ştiu. Ne cunoaşte lumea 
după ea. Ca şi pe voi. Şi, ca şi voi, luptăm pentru o cauză 
dreaptă şi nu trădăm steagul armistiţiului. 

— Bine spus. Eu sunt Gelorak. 

— Eu sunt Stryke. Aceasta e ceata mea. Jderii. 

Centaurul ridică din sprânceană. 

— Numele tău e cunoscut printre noi. Ai venit în numele 
tău sau al altora? 

— Am venit în numele nostru. 

Ceilalţi centauri încă nu lăsară arcurile jos. 


— Eşti cunoscut drept un orc aducător de necazuri, 
Stryke. Te întreb încă o dată, ce treabă aveţi aici? 

— Nici una care să vă provoace probleme. Căutăm un 
centaur pe nume Keppatawn. 

— Conducătorul nostru? Ai nevoie de arme? 

— Nu. Despre altceva am vrea să vorbim cu el. 

Gelorak îi studie atent. 

— Ele cel care hotărăşte dacă vorbeşte sau nu cu voi. O 
să vă duc la el. Se uită la sabia lui Stryke. Nu o să vă 
umilesc cerându-vă să vă predaţi armele cât staţi la noi. Aşa 
ceva nu se cere cu uşurinţă unui orc, cred. Dar onoarea 
trebuie să vă reţină să nu le scoateţi la mânie. 

— Mulţumim. Vă apreciem consideraţia. Nu vom scoate 
armele dacă nu vor fi scoase altele împotriva noastră. Ai 
cuvântul meu. 

— Foarte bine. Haideţi. 

Gelorak făcu semn din mână. Arcurile fură coborâte. 
Centaurul conduse ceata în adâncurile pădurii, urmat 
îndeaproape de semenii lui. În cele din urmă, ajunseră într- 

un luminiş mult mai mare. 

Jderii văzură clădiri asemănătoare cu grajdurile, alături 
de obişnuitele colibe rotunde, din stuf. Cea mai mare era un 
hambar cu trei laturi, care adăpostea o fierărie imensă. În 
căldură insuportabilă şi nori de fum, centauri transpiraţi 
loveau barosul de nicovală şi umflau foalele. Alţii scoteau cu 
cleşti bucăţi de metal din mangaluri. Le aruncau în butoaie 
cu apă în care sfârâiau şi abureau. 

Orătăniile şi porcii erau liberi. Se simţea miros de balegă. 
Nu toată provenea de la animale. 

Zeci de centauri, tineri şi bătrâni, îşi vedeau de treabă. 
Majoritatea se opriră să se holbeze la jderi. Stryke se 
bucură când văzu că reacţia lor avea la bază curiozitate şi 
nu o rea intenţie. 

— Aşteptaţi aici, le ceru Gelorak. 

Porni în galop mic spre fierărie. 

— Ce părere ai? întrebă Coilla. 


— Par destul de prietenoşi, zise Stryke. Şi nu ne-au luat 
armele. E semn bun. 

Gelorak apăru însoţit de un centaur trecut de mijlocul 
vieţii, cu barbă cenuşie. Fizicul musculos, care probabil 
fusese mândria lui în tinereţe, nici acum nu-l făcea de 
ruşine, dar îl ştirbea o diformitate: era şchiop, îşi târa 
piciorul drept din faţă sfrijit, ca un fus. 

— Bun găsit, salută Stryke. 

— Bun găsit. Eu sunt Keppatawn. Pe lângă asta, sunt un 
centaur impulsiv şi ocupat. Deci mă vei ierta dacă vorbesc 
pe şleau. Ce vrei? 

— Vrem să discutăm cu tine. Un târg care să-ţi aducă 
foloase. 

— Rămâne de văzut. 

Keppatawn îi scrută cu ochi pricepuţi. Îşi înmuie glasul. 

— Târgurile se discută cel mai bine la masă. Veniţi să beţi 
şi să mâncaţi cu noi. 

— Mulţumim. 

Pe Stryke îl îngrozea ideea că trebuie să mănânce, dar 
ştia că aşa cere buna-cuviinţă. 

Ceata fu condusă la mesele grele de stejar din centrul 
luminişului. Nu erau bănci decât pe o parte, pentru orci; 
centaurii mâncau în picioare. 

Li se aduseră carne roşie şi peşte, pâine proaspătă, vase 
cu fructe şi coşuri umplute vârf cu nuci, cum se cuvine pe 
masa locuitorilor pădurii. Primiră şi bere, şi urcioare cu vin 
roşu, cu buchet îmbătător. 

Odată aşezaţi, Stryke, care gustă atât cât să nu jignească 
gazdele, ridică o carafă şi rosti: 

— Un prânz generos. Vă mulţumim. 

— Întotdeauna am crezut că puţine sunt neînțelegerile 
care nu se pot rezolva la masă şi la un pahar de vin bun, 
răspunse Keppatawn. 

Îşi goli carafa şi râgâi, o dovadă a înclinaţiei bine 
cunoscute a centaurilor pentru bucuriile stomacului, care 
nu rareori îi mânau spre lipsă de cumpătare. 


— La voi, orcii, e altfel, nu? continuă el. Noi mai întâi 
întrebăm, de preferinţă cât ne ospătăm, şi după aceea 
tragem sabia. Voi faceţi taman pe dos, nu? 

— Nu întotdeauna, Keppatawn. Ştim să şi chibzuim. 

— Sigur că ştiţi, rosti binevoitoare gazda. Aşadar, ia să 
vedem, astăzi la ce anume vreţi să chibzuiţi? 

— Ai un lucru pe care vrem să ni-l dai la schimb. 

— Dacă vorbeşti despre arme, aţi nimerit în cel mai 
potrivit loc din Maras-Dantia. 

— Nu, nu despre arme, deşi, într-adevăr, ale voastre sunt 
renumite, spuse Stryke, ridicând carafa şi sorbind. Vorbesc 
despre o relicvă. Noi îi spunem stea. Poate că tu o numeşti 
instrument. 

Se lăsă liniştea printre meseni. Stryke speră că nu 
stricase atmosfera. 

Keppatawn zâmbi şi sparse tăcerea, dar vorbi cu glas 
şoptit, şi toţi îşi încordară auzul ca să-l înţeleagă: 

— Avem artefactul de care pomeneşti, recunoscu el. Şi nu 
sunteţi primii care au venit după el. 

— Au mai fost şi alţii? 

— Da, de-a lungul anilor. 

— Pot să întreb cine? 

— O, o grămadă de lume pestriță. Cărturari, ostaşi de-ai 
nimănui şi-ai tuturor, din aceia care pretindeau că 
stăpânesc magia neagră, dar şi pe cea albă, visători... 

— Ce s-a ales de ei? 

— l-am omorât. 

Jderii se încordară la auzul vorbelor. 

— Dar nu ne veţi omori şi pe noi, insistă Stryke. 

— Aţi venit să cereţi, nu să furaţi. Eu i-am pomenit pe cei 
care ne-au călcat cu gânduri rele. 

— Au fost şi din cei cu gânduri bune? 

— Câţiva. De obicei îi lăsăm în viaţă şi, bineînţeles, pleacă 
de unde au venit cu buzele umflate. 

— De ce? 


— Pentru că nu au putut sau nu au vrut să accepte 
condiţiile mele pentru a primi obiectul pe care voi îl numiţi 
stea. 

— Şi care sunt aceste condiţii? 

— Ajungem imediat la ele. Vreau să cunoaşteţi pe cineva. 
Se întoarse spre Gelorak, care stătea lângă el. Du-te după 
Hedgestus şi spune-i să aducă relicva. 

Gelorak goli carafa de vin şi plecă la galop mic. 

— Şamanul nostru, îi explică Keppatawn lui Stryke. Ele 
paznicul instrumentului. 

În scurt timp, Gelorak ieşi dintr-o colibă de la marginea 
luminişului însoţit de un centaur bătrân, cu înfăţişare 
contrariantă. Spre deosebire de ceilalţi membri ai clanului 
pe care-i văzuseră jderii, acesta purta mai multe coliere de 
pietre sau, cine ştie, coji de nucă. Gelorak căra o cutie mică 
de lemn. Amândoi mergeau încet. 

După ce se făcură prezentările, la care Hedgestus 
răspunse cu seriozitate, Keppatawn îi ceru acestuia să le 
arate steaua. Cutia frumos sculptată fu aşezată pe masă şi 
deschisă. 

Conţinea o stea care se deosebea de cele aflate la Stryke. 
Era cenugşie, cu numai două spiţe ieşind din sferă. 

— Nu este cine ştie ce, nu-i aşa? comentă Keppatawn. 

— Nu, recunoscu Stryke. Îmi dai voie? 

Şeful centaurilor încuviinţă. 

Stryke ridică atent steaua din cutie. Îi trecuse prin cap 
ideea că s-ar putea să fie falsă. O apăsă uşor. Era solidă, ca 
surorile ei. 

Keppatawn ghici intenţia lui Stryke, dar nu-i spuse nimic. 

— E mai mult decât robustă, e indestructibilă. N-am mai 
văzut ceva asemănător, deşi prin mâinile mele au trecut 
toate materialele din lume. Odată am aruncat-o în furnal. 
Nici măcar nu s-a pârlit la suprafaţă. 

Stryke aşeză steaua la loc. 

— De ce îţi trebuie? vru să ştie centaurul. 


O întrebare pe care Stryke sperase să nu o audă. Se 
hotări să-i dea un răspuns bazat pe fapte trecute, numai pe 
jumătate adevărat. 

— Am dezertat din oastea reginei Jennesta. Ne-am gândit 
că steaua ne-ar ajuta să fim primiţi înapoi. E pasionată de 
artefacte religioase vechi, adăugă el. 

— O pasiune ciudată pentru un conducător cu renumele 
ei. 

— Suntem orci şi avem nevoie de o oaste. A ei este 
singura care ni se potriveşte. 

Stryke îşi dădu seama că centaurul nu crede o iotă din 
spusele lui. Se temu că a făcut o alegere greşită pomenind 
de Jennesta. 'Toţi îi cunoşteau firea. Centaurul putea s-o 
considere un paznic nepotrivit pentru un asemenea 
artefact. 

Aşa că se miră foarte tare când auzi ce spune 
Keppatawn: 

— De fapt, pe mine nu mă interesează de ce îţi trebuie. 
Mă bucur să scap de obiectul ăsta afurisit. Nu ne-a adus 
decât ghinion. Mişcă din cap spre cutie. Ce ştiţi despre ea şi 
despre presupusele ei surori? 

Stryke înţelese de ce spunea Keppatawn „presupusele ei 
surori”. Centaurii nu ştiau sigur dacă existau sau nu. Se 
hotări să nu-i spună că le are. 

— Să spun cinstit, foarte puţine, răspunse el, şi nu 
minţea. 

— Hedgestus o să fie dezamăgit. Nu ştim decât că ar 
avea puteri magice. Dar noi de douăzeci de anotimpuri 
încercăm să stoarcem puterile astea din ea şi n-am reuşit. 
Cred că-i un rahat pe bâţ. 

Keppatawn nu dădea informaţii, le cerea. Stryke respiră 
uşurat. Dacă ar fi ştiut mai multe, se complicau lucrurile. 

— Ai pomenit de nişte condiţii de îndeplinit în schimbul 
stelei, îi aminti el, pe care nimeni nu le-a acceptat. 

— Da. Nimeni n-a încercat să le îndeplinească. 


— E vorba de ceea ce primeşti în schimb? Îţi oferim o 
cantitate mare de cristal pentru... 

— Nu. Eu cer o faptă, nu bogății. Dar mă îndoiesc că veţi 
vrea să faceţi ce vă cer. 

— Ce anume? 

— Ascultă-mă cu răbdare. Nu te-ai întrebat de unde am 
steaua? 

— Ba da. 

— Steaua şi şchiopătatul le-am dobândit de la Adpar, 
regina tărâmului nyadd. 

Stryke nu fu singurul care se miră. 

— Noi am crezut că e o legendă. 

— Poate că aşa v-a încurajat să credeţi sora ei, Jennesta. 
Adpar nu e o legendă. Duse mâna la piciorul schilodit. 
Există cu adevărat, şi am descoperit asta pe pielea mea. 
Dar nu-şi părăseşte niciodată ţinutul. Şi puţini din cei care 
păşesc în el se mai întorc. 

— Vrei să ne spui şi nouă ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă 
Coilla. 

— E o poveste banală. Ca orice rasă, şi a mea are 
ritualuri de trecere. În tinereţe, eram trufaş. Am vrut să 
trec la maturitate printr-o ispravă pe care nici un alt 
centaur nu visa s-o facă. Aşa că m-am dus în palatul lui 
Adpar să caut steaua. Am avut noroc, dar şi ghinion: am 
reuşit s-o fur, dar am plătit pentru asta. Am scăpat viu, cu 
stea cu tot, dar numai eu ştiu cum. Adpar a făcut o vrajă 
care m-a lăsat aşa cum vedeţi. Acum, în loc să mă bat cu 
armele pe câmpul de luptă, mă mulţumesc doar să le 
făuresc. 

— Îmi pare rău de necazul tău, îi spuse Coilla. Dar nu 
înţeleg ce vrei de la noi. 

— Să-mi redobândesc trupul sănătos e pentru mine mai 
important decât toate giuvaierele şi aurul din lume. Sau 
decât cristalul. E singurul lucru pe care îl cer în schimbul 
stelei. 


— Nu suntem vraci, îi aminti Jup. Cum am putea noi să 
facem asta? Camaradul nostru Alfray are puteri 
vindecătoare, dar... 

— Mă tem că puterile mele slabe nu pot vindeca o 
asemenea rană, interveni Alfray. 

— Nu m-aţi înţeles, spuse Keppatawn. Știu cum se poate 
repara piciorul meu. 

Stryke schimbă priviri nedumerite cu ofiţerii lui. 

— Atunci cum te putem ajuta? 

— Am fost rănit de o vrajă. Singurul leac e tot o vrajă. 

— Nici vrăjitori nu suntem, Keppatawn. 

— Nu, prietene; dacă ar fi fost atât de simplu, de mult m- 
aş fi dus la vrăjitor. Numai lacrima lui Adpar mă va face 
iarăşi întreg, aşa cum am fost. 

— Ce? 

Orcii murmurară neîncrezători. 

— Îţi baţi joc de noi? se vâri Haskeer în vorbă. 

Stryke îl sfredeli din priviri. 

Din fericire, Keppatawn nu se simţi jignit. 

— Aş vrea eu, sergent. Dar spun adevărul, însăşi Adpar a 
spus că numai acesta este leacul. 

Coilla sparse liniştea care se lăsă după ce vorbi 
centaurul: 

— Te-ai gândit să-i oferi ceva în schimb? Steaua, în 
schimbul piciorului dres. 

— Bineînţeles. Dar n-o întrece nimeni în răutate. Ar 
considera că poate şi să recupereze steaua, şi să-mi ia viaţa. 
Am fost schilodit numai pentru că nu m-a putut omori. 
Nyazzii sunt o rasă rea şi răzbunătoare. Aşa cum am învăţat 
foarte bine din raidurile pe care le fac prin golf în pădure. 

— Hai să ne înţelegem bine, spuse Stryke. Dacă îţi 
aducem o lacrimă de-a lui Adpar, ne dai steaua? 

— Pe cuvântul meu. 

— Ce ar trebui să facem? 

— Să călătoriţi în tărâmul ei, care se află acolo unde 
Mlaştina Scarrock se întâlneşte cu Insulele Mallowtor. E 


numai 0 zi de mers de aici. Dar e o regiune tulbure. Adpar 
se războieşte cu vecinii ei, merzii. 

— Sunt iubitori de pace, nu? întrebă Haskeer. 

Rosti cuvântul „pace” ca un blestem. 

— Cu Adpar atât de aproape, au învăţat să nu mai fie aşa. 
Se dau lupte pentru hrană. Oceanul suferă şi el din cauză 
că oamenii seacă puterile magice. Şi noi avem probleme cu 
echilibrul natural. 

— Unde se află palatul lui Adpar? se interesă Stryke. Ne 
poţi arăta o hartă? 

— Da. Deşi mă tem că a ajunge acolo e, de departe, 
greutatea cel mai uşor de învins. Tatăl meu a pornit odată 
cu o expediţie ca s-o prindă pe Adpar. l-am pierdut, pe el şi 
pe tovarăşii lui. A fost o mare lovitură pentru clanurile din 
vremea sa. 

— Nu vrem să părem lipsiţi de respect faţă de amintirea 
tatălui tău, dar noi suntem învăţaţi cu lupta. Ne-am mai 
înfruntat cu duşmani aprigi. 

— Nu mă îndoiesc. Dar nu la asta m-am referit când am 
amintit de greutăţi. Mă întrebam cum poţi s-o faci să plângă 
pe o ticăloasă cu inima de piatră, ca Adpar. 

— E o taină şi pentru noi, mărturisi Coilla. 

— Cum vine asta? 

— Orcii nu plâng. 

Keppatawn fu luat prin surprindere. 

— N-am ştiut. Îmi cer iertare. 

— Pentru că din ochii noştri nu curge apă? 

— Va trebui să găsim o soluţie, întrerupse Stryke discuţia. 
După ce, mai întâi, mă sfătuiesc cu ceata mea, o să facem o 
încercare. 

— Da? 

— Nu-ţi promit nimic, Keppatawn. O să cercetăm ţinutul 
şi, dacă ni se pare o sarcină imposibilă, nu ne ducem. 
Oricum, ne vom întoarce să-ţi spunem ce am hotărât. 

— Poate, spuse centaurul în şoaptă. Nu vreau să vă 
jignesc. 


— Nu ne simţim jigniţi. Ne-ai spus încă de la început care 
sunt pericolele. 

— Vă propun să rămâneţi aici peste noapte şi să plecaţi la 
drum mâine. Şi am observat că armele voastre nu sunt în 
stare prea bună. O să vă dăm altele, cele mai bune pe care 
le avem. 

— Asta-i cea mai frumoasă muzică pentru urechile unui 
Orc, zise Stryke. 

— Încă un lucru. 

Keppatawn duse mâna în şorţul lui mare de fierar, scoase 
o sticluţă de ceramică şi i-o dădu lui Stryke. 

Alfray îi studie ornamentele splendide. 

— Poţi să-mi spui de unde o ai? 

Pe chipul lui Keppatawn trecu o undă de ruşine: 

— 'Tot o ispravă de-a tinereţii. 

20 


De câte ori se aventura în ceea ce se încăpăţâna să 
numească „acolo afară” plătea un preţ. Puterile ii scădeau 
câte puţin. Îşi pierdea îndemânarea cu care-şi coordona 
gândurile, îşi grăbea moartea. 

Cum nu putea petrece destul timp „aici“ pentru a-şi 
reface puterile intre vizite, avea în faţă o greutate care 
creştea. Intr-adevăr faptele lui deveneau periculoase chiar 
şi „aici“. 

Cugetă la posibilitatea că nu schimbă cu nimic lucrurile 
dacă merge „acolo“. Ba le-ar putea chiar înrăutăți, deşi 
intervenţiile lui erau discrete şi limitate. 

Ultima oară aproape că-i nenorocise. Încercând să facă 
bine, fusese gata să facă râu. 

Dar nu avea de ales. Evenimentele se desfăşurau tot mai 
repede. Iar acum, până şi venele sale se luptau una 
împotriva alteia. Numai soarta neprevăzută - şi puţinul pe 
care reuşea el să-l facă - prevenea dezastrul. Cât de istovit 
se simţea, tot trebuia să se pregătească pentru o nouă 
încercare, sub mască. 


Și-ar fi dorit ca moartea să înlăture povara care ameninţa 
să vină. 


Numai panica îi copleşea mai tare decât întunericul din 
suflete pe cei adunaţi. 

Regina zăcea într-o cameră slab luminată, din coral. 
Fusese întinsă pe un pat de alge care, se spunea, are darul 
de a vindeca. Apa curgea prin el în speranţa că o va înviora. 
Era acoperită de lipitori grase care se hrăneau din sângele 
ei, căci nyazzii credeau că aşa îl vor purifica. 

Adpar aiura. Îi tremurau buzele şi murmura vorbe pe 
care nu le înţelegea nimeni. În semidelir, se revolta 
împotriva zeilor şi mai ales a surorii ei. 

Era de faţă un grup ales, bătrâni dintre cei mai nobili, 
militari de rang înalt şi vracii ei personali. 

Şeful bătrânilor îl trase la o parte pe Marele Vraci pentru 
o discuţie în şoaptă. 

— Aţi reuşit să descoperiţi cauza suferinţei? se interesă 
bătrânul. 

— Nu, recunoscu vraciul în vârstă. Toate încercările 
noastre au dat greş. Nu răspunde la nici un leac. Se aplecă 
spre bătrân, conspirativ. Eu bănuiesc o influenţă magică. 
Dacă nu ar fi să încălcăm dorinţele Maiestăţii Sale, 
exprimate insistent când era în stare să le rostească, aş fi 
chemat un vrăjitor. 

— Să îndrăznim să-l chemăm? Acum, cât regina nu pare 
să ştie nimic din ce se petrece? 

Vraciul trase aer adânc printre dinţii hidoşi de nyadd. 

— Nu cunosc nici un făcător de vrăji destul de priceput 
pentru suferinţa ei. Pe cei mai buni i-a înlăturat chiar ea. 
Ştii cât urăşte gândul că ar putea avea rivali. 

— Atunci nu-l putem chema pe unul din afara tărâmului 
nostru? 

— N-aş îndrăzni să spun ceva despre asta, să fiu sincer. 
Am vindecat bolnavi cu suferinţe la fel de grave, însă, 
desigur, ştiam care erau acestea. Nu pot decât să... 

— Nu ne e îngăduită nici o amânare, vraciule. E în joc 
viitorul tărâmului vostru. Va trăi? 

Vraciul oftă din gâtlejul umed. 


— Deocamdată, e mai aproape de moarte decât de viaţă. 
Dar, desigur, facem toate eforturile să o salvăm, adăugă el 
repede. 

Bătrânul se uită la chipul palid, ca de ceară şi brobonit, al 
reginei. 

— Ne aude? 

— Nu sunt sigur. 

Reveniră amândoi la marginea patului. Slujitorii mai 
neînsemnaţi se dădură la o parte. 

Aplecându-se, bătrânul şopti blând: 

— Maiestate? 

Nici un răspuns. O strigă din nou, puţin mai tare. De data 
asta, regina se foi uşor. 

Vraciul o şterse delicat cu un burete umed pe frunte. 
Obrajii parcă mai prinseră culoare. 

— Maiestate, repetă bătrânul. 

Adpar mişcă din buze. Un licăr i se ivi în ochi. 

— Maiestate, vă rog, încercaţi să mă ascultați. 

Regina de-abia scoase un geamăt. 

— Nu s-a stabilit cine moşteneşte tronul, Maiestate. E o 
problemă de viaţă şi de moarte. 

Adpar murmură slab. 

— Grupările se vor bate pentru tron. Asta înseamnă haos, 
dacă nu e numit un moştenitor. 

Bătrânul ştia că regina se asigurase să nu aibă adversari 
prin crime şi exilări. 

— Trebuie să vorbiţi, doamnă, să rostiţi un nume. 

Se vedea clar că Adpar voia să vorbească, dar nu reuşea. 

— Un nume, Maiestate! Cine să ne conducă? 

Buzele se mişcară mai curajoase. Bătrânul se aplecă şi 
duse urechea la ele. Nu înţelese ce spune, cu toate că-şi 
încordă auzul. 

— eu... eu... eu... eu... 

Atunci ştiu că nu mai e nici o speranţă. Poate că regina 
voia să lase în urma ei haos. Sau poate nu credea că e 
muritoare. Oricum, rezultatul va fi acelaşi. 


Bătrânul îi privi pe cei adunaţi în odaie. Şi ei înțelegeau 
ce avea să urmeze. 

Aceasta era clipa în care aveau să înceapă un şir de 
evenimente de neevitat. Îşi vor pierde încrederea în ţinut şi 
va începe fiecare să se gândească la sine. Cum va face şi el. 


Centaurii, era convins Stryke, nu credeau că orcii se vor 
mai întoarce. Nici nu avea cum să creadă altceva, când 
gazdele i-o spuseseră pe şleau. 

Ceata primise nişte arme grozave, de care era foarte 
mulţumită. Mai ales Coilla se arătă încântată de cuţitele 
perfect echilibrate. Printre altele, Jup avea o halebardă 
superbă, Alfray, o suliță minunată, iar Stryke, cea mai 
ascuţită sabie din câte văzuse. 

Acum că jderii plecaseră de la centauri şi nu mai puteau 
fi auziţi, îndoielile începură să iasă la suprafaţă. 

Cum era aşteptat, Haskeer se opuse cel mai categoric. 

— Ce plan nebun ai mai pus la cale acum? 

— 'Ţi-am explicat. Sergent, fii atent ce vorbeşti, îl avertiză 
Stryke. Dacă nu vrei să ai de-a face cu el, nu-i nimic. Poţi 
pleca în altă parte. Spuneai însă că vrei să te dovedeşti 
demn de ceata asta. 

— Şi am vorbit serios. Dar ce rost are, dacă ceata 
îndeplineşte o misiune sinucigaşă? 

— Exagerezi, ca întotdeauna, îi spuse Jup. Dar, Stryke, în 
ce ne băgâm? 

— Mergem în recunoaştere. Dacă vedem că nu ne putem 
descurca, ne întoarcem la Drogan şi-i spunem lui 
Keppatawn că e imposibil ce vrea el. 

— Şi pe urmă? întrebă Alfray. 

— Vom încerca să ne târguim din nou. Poate ne oferim să 
ducem la capăt altă misiune. De exemplu, să-i găsim un 
vraci priceput. 

— Ştii că n-o să accepte, căpitane, zise Haskeer sincer. 
Dacă vrem steaua aia cu tot dinadinsul, ar trebui să 
mergem înapoi şi s-o luăm cu forţa. Probabil că oricum o să 


ne batem pentru ea până la urmă, de ce să nu fim noi cei 
care să-i luăm prin surprindere? 

— Pentru că nu e onorabil, îi răspunse Coilla indignată. 
Am promis că vom încerca, nu că ne vom furişa înapoi 
mişeleşte ca să le tăiem gâturile. 

Alfray insistă şi el pe acelaşi ton. 

— Ne-am dat cuvântul. Sper să nu apuc ziua când un orc 
îşi încalcă promisiunea. 

— Bine, bine, oftă Haskeer. 

Călăreau în vecinătatea unui deal cu iarbă bolnavă, 
îngălbenită. Un orc ţipă şi arătă cu degetul. Se întoarseră 
toţi şi priviră în vârful dealului. 

Un bărbat pe un cal alb, într-o mantie albastră, lungă. 

— Serapheim! îl recunoscu Stryke. 

— Ăsta e? întrebă Stryke. 

— Drace, vă vine să credeţi? întrebă Jup. 

Coilla dădu pinteni calului. 

— Vreau să stau de vorbă cu omul ăsta! 

Jderii o urmară în galop pe deal. Între timp, omul cobori 
pe panta opusă şi dispăru. Când ceata ajunse în vârf, nu 
zări nici urmă de el. N-ar fi avut unde să se ascundă. 
Terenul era destul de neted şi se vedea bine în toate 
direcţiile. 

— Ce naiba se întâmplă, în numele Celor Patru? se 
întrebă Coilla. 

Haskeer mişcă din cap când la stânga, când la dreapta, 
cu mâna streaşină la ochi. 

— Unde-o fi? N-are cum să dispară aşa. 

— Ba are, a mai făcut-o, îi spuse Jup. 

— Trebuie să fie undeva la poale, socoti Coilla. 

— Lăsaţi-o baltă, ordonă Stryke. Am senzaţia că ne 
pierdem timpul. 

— E foarte iute de picior. O să-i spun când îl văd, comentă 
Haskeer, aruncând o ultimă privire. 

Din punctul acela de observaţie se vedea Mlaştina 
Scarrock. Iar în spatele ei, către vest, oceanul cu colierul lui 


de insule neprimitoare. 


De mult nu mai călărise Jennesta în fruntea armatei şi nu 
mai condusese o campanie. 

La drept vorbind, era doar o misiune, poate nici atât, 
pentru că nu urmărea un ţel anume, ci doar să prade şi să-i 
hărţuiască puţin pe duşmani. Şi mai spera să afle câte ceva 
despre locurile pe unde hălăduiau nemernicii de jderi. 
Acum că luase măsuri împotriva surorii ei prea ambiţioase, 
avea mai multă poftă de viaţă - şi poftă să ia viaţa altora. 

Cel mai important era că ieşise la aer şi îi făcea foarte, 
foarte bine. 

După o jumătate de zi, avu noroc. Cercetaşii trimişi în 
faţă raportară o aşezare Uni prea nouă ca să apară pe 
hărţi. Nici iscoadele ei nu ştiau de ea. O scăpare pentru 
care o să împartă pedepse la întoarcere. Între timp, îşi 
conduse armata de orci şi pitici, zece mii de ostaşi, 
împotriva enclavei Uni. 

Nesocotitul crapă capul spiriduşilor cu halebarda - iată o 
zicală care îşi găsi confirmarea. Atacul fusese floare la 
ureche, căci aşezarea era formată din colibe şi hambare 
construite numai pe jumătate şi prost apărate. Locuitorii, 
nu mai mult de cincizeci la număr cu copii cu tot, nici măcar 
nu terminaseră zidul de apărare. 

Jennesta îi considera pe oamenii care aleseseră locul 
acela să-şi ridice aşezarea nişte tâmpiţi, fermieri lipsiţi de 
judecată, care nici atâta nu ştiau, că nu trebuiau să-i încalce 
domeniile. 

Oamenii încercară să-şi repare greşeala predându-se. 
Regina îşi dori ca toţi Uni să fie atât de uşor de învins. 

Ceea ce urmă îi spori în mod neaşteptat şi plăcut 
resursele magice: aproape patruzeci de inimi smulse din 
trupurile celor pe care nu-i omorâse în măcel. Nu reuşise să 
mănânce decât o parte din ele, dar masa îmbelşugată îi 
oferi prilejul să încerce un lucru despre care citise în 
scrierile străbunilor. 


Înainte de a porni în această aventură, trimisese slujitori 
în nord, în tărâmurile pustiite din Hojanger, ca să aducă 
multe căruţe cu gheaţă şi zăpadă. Bine izolată în butoaie 
învelite în pânză de sac şi blănuri, încărcătura ajunse 
netopită la destinaţie. Puse să i se păstreze inimile în 
butoaie, cu gândul că le va dezgheţa când va avea nevoie de 
ele pe drum. Sigur că nu aveau aceleaşi gust ca acelea 
proaspete, dar îi vor fi de mare ajutor la ananghie. 

Dacă mergea treaba, socotea să păstreze în butoaie 
hrana pentru oaste când pleacă în campanii. 

Jennesta ieşi dintr-o colibă, deocamdată mulţumită de 
tortură şi alte răsfăţuri, şi-şi şterse buzele însângerate cu o 
batistă de mătase delicată. Se uimise pe ea însăşi cu câtă 
energie se apucase de treabă. Poate că aerul proaspăt îi 
făcuse foame şi-i stârnise apetitul, oricum sănătos. 

Mersadion nu se arătă foarte satisfăcut de situaţie. O 
aştepta călare, ţeapăn şi negru la faţă. 

— Nu pari încântat, generale, observă regina, ştergându- 
şi lichidul roşu din palme. Nu ţi-a căzut bine victoria? 

— Ba cum să nu, Maiestate, răspunse el grabnic, cu 
zâmbet prefăcut. 

— Atunci ce te deranjează? 

— Ofițerii mi-au raportat că a crescut numărul ostaşilor 
nemulţumiţi, doamnă. Nu mult, dar destul cât să mă 
îngrijoreze. 

— Am crezut că ai rezolvat situaţia, Mersadion, rosti 
Jennesta fără să-şi ascundă nemulţumirea. Nu i-ai executat 
pe agitatori, aşa cum ţi-am poruncit? 

— Ba da, am executat câţiva din fiecare regiment. Se 
pare că am stârnit mai multă agitaţie. 

— Atunci omoară-i şi pe alţii. Acum de ce se mai plâng? 

— Se pare că... nu sunt de acord cu porunca 
dumneavoastră de a distruge această aşezare, doamnă. 

— Poftim? 

Generalul se albi, dar continuă: 


— Zic unii - foarte puţini, să ştiţi - că aceste clădiri ar 
putea adăposti văduvele şi orfanii orcilor care au murit în 
slujba dumneavoastră. Altfel, aceştia ar fi lipsiţi de orice 
mijloace de supravieţuire. 

— Aşa vreau să şi rămână! Ca să-i avertizez pe bărbaţi! 
Un războinic care ştie ce soartă îi aşteaptă pe soaţa şi 
odraslele lui dacă el nu luptă cu dârzenie e un războinic 
mult mai priceput. 

— Da, doamnă, spuse Mersadion supus. 

— Încep să mă îngrijorez că nu eşti în stare să păstrezi 
ordinea, generale. 

Mersadion se făcu mic în şa. 

— Şi cred că primul lucru pe care o să-l facem când ne 
întoarcem la Cairnbarrow e să curăţăm rândurile oştii 
noastre de instigatori o dată pentru totdeauna. 

— Doamnă. 

— Acum du-te şi adu-mi o torţă. 

— Doamnă? 

— O torţă, în numele zeilor! Trebuie să ţi-o desenez pe 
nisip? 

— Nu, Maiestate. Imediat. 

Descălecă şi fugi la clădirile înghesuite. 

În timp ce aştepta nerăbdătoare întoarcerea lui, regina 
urmări cu privirea un grup de dragoni plutind pe cer, 
aproape de plafonul de nori. 

Mersadion se întoarse în pas alergător cu o torţă de lemn 
cu capătul învelit în cârpe şi muiat în smoală. I-o oferi. 

— Aprinde-o, murmură Jennesta, amenințătoare. 

Generalul bâjbâi după cremene lângă regina care 
clocotea. Într-un sfârşit, reuşi s-o aprindă. 

— Dă-o aici! strigă regina şi i-o smulse. 

Stătea în uşa clădirii pe care tocmai o pângărise. 

— Această aşezare este un cuib de vipere Uni. Dacă nu o 
distrugem, nu ne facem bine înţeleşi. Iar eu nu am obiceiul 
să dau dovadă de slăbiciune, generale. 


Aruncă torţa în colibă. Dinăuntru se auziră ţipetele 
oamenilor pe care îi lăsase în viaţă. Pe urmă se duse la calul 
ei şi încălecă. Mersadion îi urmă exemplul. 

— Pune oastea în mişcare, porunci ea. Mergem să 
căutăm alt cuib. 

Îndepărtându-se, regina aruncă o privire înapoi. Văpăile 
se întindeau necruțătoare. 

— Dacă vrei un lucru bine făcut, trebuie să-l faci cu mâna 
ta, îi spuse ea generalului cu glas vesel. Aşa obişnuia să 
spună venerata mea mamă. 

21 


În Mlaştina Scarrock, vremea îşi făcea de cap. Nu se 
deosebea de clima câmpiei pe care jderii tocmai o 
traversaseră, dar era mai aprigă. Norii coborau, ploaia nu 
mai contenea, vântul muşca mai crâncen. Şi se făcuse mai 
frig. Poate din cauza furtunilor care băteau nemiloase în 
preajma întinderii de gheaţă din nord. Nu existau munţi sau 
păduri care să le mai îmblânzească şi, odată ce ajungeau 
aici, se îmbinau cu aerul îngheţat adus de infinitul Ocean 
Norantellia. 

Bucuroşi că-şi făcuseră rost de blănuri, jderii stăteau la 
marginea mlaştinii şi îi cercetau suprafaţa rău 
prevestitoare. 

În faţa lor se întindea o baltă nemărginită şi netedă, 
numai noroi şi nisip, presărată cu şanţuri şi chiar cu mici 
lacuri gelatinoase. Ici-colo, copaci sfrijiţi străpungeau 
peisajul pustiu, dovadă că molima se întindea. Duhnea a 
peşti morţi şi alte animale nesănătoase. Nu se vedea nici 
urmă de viaţă, nici măcar o pasăre. 

Din punctul lor de observaţie, pe o ridicăâtură puţin mai 
înaltă decât mlaştina, orcii zăriră ţărmul oceanului leneş şi 
cenuşiu şi, dincolo de el, contururile negre ale Insulelor 
Mallowtor, pustii şi învăluite în ceaţă. Acolo, dedesubtul 
valurilor, îşi duceau merzii traiul primejdios. 


Era un peisaj deznădăjduit, pe care Stryke nu se abţinu 
să-l compare cu cele splendide din visele sale. 

— Bine, zise Haskeer, acum am văzut. Nu-mi place. Hai 
să ne întoarcem. 

— Ţine-ţi firea, îl sfătui Stryke. Am zis că mergem în 
recunoaştere. 

— Am văzut tot ce era de văzut. E un pustiu nenorocit. 

— La ce te aşteptai? întrebă Jup. La fecioare care 
dansează şi aruncă petale de trandafiri? 

Coilla nu-i lăsă să pornească iar gâlceava. 

— Cum procedăm, Stryke? 

— După spusele lui Keppatawn, tărâmul nyadd se întinde 
de la capătul îndepărtat al mlaştinii până la ocean. Deci e 
aproape tot sub apă. 

— Excelent, mormăi Haskeer. Acum suntem şi peşti. 

Stryke îl ignoră. 

— Dar în palatul lui Adpar se intră şi de pe uscat, şi din 
apă. Aşa cum văd eu lucrurile, în misiunea aceasta mergem 
toată ceata, în afară de cei pe care îi lăsăm cu caii. 

— Sper că n-ai de gând să fiu eu ăla, zise Alfray cam 
înţepat. 

Vârsta e de vină, îşi zise Stryke. Caporalul era tot mai 
sensibil. 

— Bineînţeles că nu. Avem nevoie de tine. Dar, aşa cum 
am zis, nu putem lua caii. Ialag, Liffin, asta-i treaba voastră. 
Îmi pare rău de voi, dar e importantă. 

Soldaţii încuviinţară posaci. Nici unui orc nu-i plăcea să 
primească o însărcinare de doi bani când o bătălie era 
iminentă. Jup reveni la subiectul discuţiei: 

— Mergem direct, zici. Nu trimitem cercetaşi? 

— Nu. O să traversăm mlaştina şi, dacă terenul e prielnic, 
îi dăm drumul. Nu vreau să stăm aici mai mult decât e 
necesar. 

— În sfârşit ai spus ceva cu care sunt şi eu de acord, 
spuse Haskeer. 


— Nu uitaţi, Keppatawn ne-a spus că sunt tulburări în 
ţinutul lui Adpar, continuă Stryke. Asta s-ar putea să ne 
ajute sau, dimpotrivă, să ne încurce. Dacă e prea mare 
agitaţie acolo jos, ieşim fără să ne batem. Consider că e mai 
importantă ceata decât încăierările locale. 

— Mie îmi convine, încuviinţă Jup. 

Stryke studie cerul. 

— Hai să mergem până nu începe să plouă mai tare. Aşa 
cum v-am spus, se adresă căpitanul lui Talag şi Liffin, n- 
avem de gând să pierdem timpul pe-acolo. Dar, pentru 
siguranţă, aşteptaţi-ne până mâine pe vremea asta. Dacă nu 
ne întoarcem până atunci, puteţi să consideraţi că nu mai 
aveţi nici o obligaţie faţă de ceată. Puteţi să vindeţi caii. Aşa 
o să vă descurcaţi o vreme. 

Jderii se despărţiră de camarazi într-o atmosferă sumbră. 

— "Ţineţi aproape, staţi cu ochii în patru, porunci Stryke. 
Orice mişcă moare. 

— Ca de obicei, atunci, remarcă Jup. 

— Nu uitaţi că nyazzii sunt la ei acasă, adăugă Stryke. 
Trăiesc şi în apă, şi pe uscat. Noi, numai pe uscat. Ai 
priceput, Haskeer? 

— Mda... Sergentului îi fulgeră un gând prin cap. De ce- 
mi zici mie? 

Păşiră în mlaştină. Era tăcută ca Pădurea Drogan, însă alt 
soi de linişte îi apăsa acum. Aceea fusese paşnică. Aceasta 
era tulburătoare, înfricoşătoare. Dacă Drogan promitea, 
mlaştina ameninţa. Şi, tot ca în Drogan, jderii simţiră nevoia 
să şuşotească între ei, deşi ştiau că nu e nevoie; duşmanul 
nu ar fi avut unde să se ascundă. 

Terenul se făcuse, din buretos, nămolos. Stryke se uită în 
jur şi văzu că Haskeer mergea separat de ceată. 

— 'Ţineţi aproape. Nu vă despărțiți, strigă el. Nu ştim ce 
surprize ne aşteaptă. 

— Nu-ţi face griji, şefule. Ştiu ce fac. 

Se auzi o sorbitură. Sergentul se afundă brusc până la 
mijloc în noroi. 


Jderii alergară la el. Se scufunda mai adânc. 

— Nu te zvârcoli, te afunzi mai tare, îl sfătui Alfray. 

— Scoateţi-mă de-aici! Nu staţi ca proştii, faceți ceva! 

Stryke deschise braţele. 

— Mă întreb dacă să te lăsăm până când îţi ajunge 
noroiul la gură. Cred că numai aşa o să înveţi să taci. 

— Hai, căpitane! se vâită sergentul. E al dracului de frig 
aici. 

— Bine, scoateţi-l. 

Jderii îl traseră afară cu greu. Murdar din cap până-n 
picioare, Haskeer înjura de mama focului. Noroiul i se lipea 
de haine. 

— Pfui, ce put! se plânse el şi se strâmbă. 

— Nu-ţi face griji, n-o să observe nimeni, îl linişti Jup. 

— Mulţumeşte-le Celor Patru că n-ai căzut tu, măi, labe 
scurte! 'Te-ai fi scufundat până peste cap. 

Coilla duse mâna la gură ca să-şi ascundă zâmbetul. 

— Acum haideţi să nu ne mai despărţim, da? propuse 
Stryke. 

Îşi reluară drumul. Haskeer mormăia în barbă şi lipăia 
din bocanci. 

După un ceas de mers concentrat, zăriră un şir de stânci 
neregulate în faţă. Stryke le porunci jderilor să se 
răspândească şi să fie atenţi pe unde calcă. 

Când ajunseră la stânci, văzură că sunt mai înalte decât 
ei. Câteva aveau guri de peşteră; altele erau găurite rotund 
şi se desluşea oceanul prin ele. 

Coilla se încruntă. 

— Dacă aici începe ţinutul nyazzilor, nu ar trebui să fie 
paznici? 

— Ba da, o aprobă Stryke. Poate că stau puţin mai 
departe. 

— Aşadar, pe unde mergem? întrebă Alfray. 

— După spusele lui Keppatawn, cel puţin una dintre 
aceste intrări duce acolo unde vrem noi să ajungem. Păcat 
că nu mai ştia care. Alege-o pe una. 


Alfray se gândi puţin, apoi arătă cu degetul. 

— Aceea. 

Se apropiară tiptil şi intrară. Nu era decât o peşteră. 

— Bine că n-ai pus rămăşag, Alfray, îl luă Haskeer peste 
picior pe caporal. Şi acum ce facem, Stryke? 

— Le verificăm pe toate, până reuşim să intrăm. 

Mai făcură trei încercări, toate ratate. 

— Încep să mă satur de peşteri, le spuse Haskeer. Mă 
simt ca un liliac. 

Atunci alese Coilla una care se dovedi mai promițătoare. 
Se prelungea şi lumina de la intrare nu era suficientă. Dar 
în capătul ei se ridica o arcadă naturală. Se furişară pe sub 
ea. 

Arcada se deschidea într-un tunel înclinat, ca o pantă, cu 
fundul sclipind verde. 

Jderii scoaseră armele şi coborâră iute, pregătiţi de 
luptă. 

În loc de nyazzi, dădură peste o grotă umedă, cu ecou. 
Lumina de culoarea smaraldului provenea de la sutele de 
bucăţi din materiale asemănătoare cu coralul, care 
creşteau din pereţi şi din tavan. 

Alfray studie stalactitele de un verde strălucitor. 

— Nu ştiu ce material e ăsta, dar e tare folositor, şopti el. 

— Aşa-i, spuse şi Haskeer. 

Smulse o bucată şi i-o dădu. 

— Luaţi mai multe, porunci Stryke. 

Soldaţii se apucară să smulgă stalactite. 

Nu găsiră decât un singur drum, un tunel îngust ieşind 
din peretele apropiat. Spre deosebire de grotă, nu era 
luminat, aşa că „şerpii” luminoşi le serviră drept torţe. 
Jderii avansară unul după altul, în frunte cu Stryke. 

Tunelul se termină rapid într-o peşteră rotundă cu pereţi 
înalţi, dar fără tavan. Din ea porneau alte trei tuneluri 
întunecoase. Apa curgea liberă, ajungând până la glezne. 

— lar trebuie să ne jucăm de-a ghicitul, spuse Coilla. 

— Sst! Alfray duse degetul la buze. 


Jderii împietriră. Auziră plescăituri. Cineva mergea 
printr-un tunel, dar prin care din cele trei? 

Stryke le făcu semn să se retragă în grotă. Şerpii 
luminoşi fură ascunşi în grabă. Doi nyazzi apărură din 
tunelul din mijloc. Se mişcau în stilul unduios al rasei, 
încordându-şi muşchii inferiori, foarte dezvoltați. Creaturile 
se simțeau în largul lor şi se mişcau mult mai uşor în apă, 
dar fără îndoială că şi pe uscat se descurcau la fel de bine. 
Printre celelalte rase, nyazzii alcătuiau o combinaţie 
echilibrată, însă era greu de spus dacă mai târziu vor 
prefera numai apa sau numai uscatul. 

Purtau armele tradiţionale ale rasei: suliţa-sabie scurtă şi 
zimţată, făcută din rocile întărite de pe fundul oceanului, şi 
pumnale de coral prinse în curele peste carapacele 
lucioase. 

Alfray şopti: 

— Numai doi? 

— Cred că da. Unul să rămână în viaţă. Jup, acoperă-ne. 

La semnalul căpitanului, Alfray, Haskeer şi Coilla se 
năpustiră asupra celor doi nyazzi. Trei sau patru soldaţi le 
ţinură spatele. 

Luate prin surprindere, depăşite ca număr, creaturile nu 
avură nici o şansă. Alfray şi Haskeer o izbiră pe una în cap 
şi la gât până se prăbuşi. Stryke şi Coilla o atacară pe 
cealaltă şi o răniră în aşa fel încât să nu moară imediat. 
Căzu ca un melc cu carapacea zdrobită. Sângele îi curse în 
apă. 

Stryke îngenunche. 

— Regina, rosti el aspru. În ce parte e palatul? 

Victima respiră sacadat, zguduită de spasme, dar nu 
răspunse. 

— Unde-i regina? repetă Stryke, mai ameninţător. 

Îl împunse cu sabia ca să fie mai convingător. Cu un efort, 
nyaddul ridică un braţ şi arătă cu degetele palmate spre 
tunelul din partea dreaptă. 

— Palatul? insistă Stryke. Pe-acolo? 


Nyaddul reuşi să dea din capul mare. Apoi căzu pe-o 
parte. 

— Să nu minţi, îl avertiză Haskeer. 

— Lasă-l, spuse Coilla, e mort. 

Jup şi restul cetei ţâşniră din ascunzătoare. Cadavrele 
fură lăsate pe loc. Prudenţi, jderii intrară în tunelul din 
dreapta, scoțând la iveală „şerpii” luminoşi ca să vadă pe 
unde calcă. 

Tunelul se prelungi mai mult decât cel dinainte, însă îi 
conduse într-o altă zonă fără acoperiş - un tăpşan. În faţa 
lor, terenul se înclina într-o serie de terase, ca nişte dale 
puse una peste alta, care duceau la o aglomeraţie de 
coridoare şi tuneluri. 

Înaintea lor se înălța o clădire uriaşă, deformată. O 
combinaţie bizară de arhitectură naturală şi nyaddă, nu 
avea nici o linie dreaptă şi nici un turn nespiralat. Roci, 
scoici şi alge se împleteau pentru a da palatului o înfăţişare 
naturală, de apă care curge scânteietoare. 

— Ei, l-am găsit, anunţă Stryke. 

Jup îşi ridică mâneca şi arătă în jos. Departe, cam la zece 
niveluri de trepte, spre stânga, două grupuri de nyazzi se 
băteau între ele. Era o luptă sângeroasă care nu ţinea cont 
de reguli. Câţiva războinici căzură chiar în timp ce jderii 
urmăreau bătălia. 

— Keppatawn a avut dreptate, ţinutul e zguduit de 
tulburări, spuse Coilla. 

— Dacă s-a instaurat haosul, atunci suntem acoperiţi, 
adăugă Jup. Se pare că am ajuns la ţanc. 

— Dar, dacă s-a pornit un război civil, chibzui Stryke, 
poate că Adpar a murit deja. 

— Dacă ar fi domnit cu înţelepciune, nu s-ar fi ajuns aici, 
rosti Coilla. Ce fel de conducător e acela care-şi lasă 
tărâmul să moară odată cu el? 

— Unul ca oricare altul, din câte am văzut eu, îi răspunse 
Jup. Şi, nu uita, Adpar e sora Jennestei. Poate că trăsătura e 
moştenire de familie. 


Stryke arătă spre un pasaj lat de dedesubt, care ducea 
direct la palat. 

— Să mergem. 

Jderii coborâră tiptil, dar repede, pe terenul terasat, ca 
să nu-i vadă grupurile care se băteau, şi intrară în pasaj. 
Acolo lucrurile se schimbară. 

După douăzeci de paşi, pasajul cotea brusc. Jderii nici nu 
ajunseră la cotitură când văzură apărând cinci nyazzi. Patru 
erau înarmaţi şi îl escortau pe al cincilea, care nu purta 
arme. Dar nu arăta ca un prizonier. 

Surpriza, de ambele părţi, nu ţinu mult. Nyazzii îşi 
îndreptară armele în poziţie de atac şi se năpustiră asupra 
jderilor. 

Coilla aruncă imediat un cuţit şi elimină un adversar. 
Ştiind că are carapacea groasă, ţinti la cap. Lama se înfipse 
direct în ochi. 

Restul nyazzilor fură blocaţi de aproape. Mai mulţi la 
număr, orcii ieşiră din nou învingători. 

Haskeer ridică o singură dată sabia cu două mâini şi-i luă 
piuitul nefericitului adversar. Alfray şi Jup, luptând 
împreună, îl izbiră hotărât pe potrivnicul lor. Acesta se 
prăbuşi sfârtecat. Soldaţii năvăliră peste ultimul nyadd şi-i 
veniră de hac. 

Coilla îşi recuperă cuțitul. Era cel mai bun pe care-l 
avusese vreodată. 

Rămase doar nyaddul neînarmat, care se chirci de 
spaimă. 

— Fac parte din Sfatul Bătrânilor! Nu sunt militar! 
Cruţaţi-mă! Cruţaţi-mă! îi imploră el pe jderi. 

— Unde-i Adpar? îl întrebă Stryke. 

— Ce? 

— Dacă vrei să trăieşti, ne duci la ea. 

— Nu şt... 

Haskeer îi puse sabia la gât. 

— Bine, bine, zise el imediat. Vă duc la ea. 

— Fără şmecherii, îl avertiză Jup. 


Bătrânul îi conduse printr-un labirint de pasaje din piatră 
acoperită cu licheni. Ca peste tot în tărâmul nyadd, apa se 
ridica până la glezne. 

Într-un sfârşit, ajunseră într-un coridor lat, luminat de 
şuviţe de rocă sclipitoare. În capăt erau două uşi mari, 
păzite de doi războinici. Ceata nu le dădu timp să 
reacționeze. Îi înghesui şi îi făcu bucățele. Capul unuia 
rămase atârnat de trup. 

Câţiva soldaţi ascunseră cadavrele. Nyaddul 
înspăimântat fu adus în faţă. 

— Mai e cineva înăuntru în afară de ea? îl întrebă Stryke. 

— Nu ştiu. Un vraci, poate. Tărâmul nostru e tulburat. 
Grupările rivale se înfruntă pe viaţă şi pe moarte. Regina 
poate că a murit deja. 

— Fir-ar să fie! se enervă Jup. 

Bătrânul se miră: 

— Adică n-aţi venit s-o omorâţi? 

— E prea complicat să-ţi povestim de ce-am venit, îi 
răspunse Alfray. Dar pentru noi e important ca regina să fie 
în viaţă. 

Stryke făcu un semn din cap şi jderii încercară uşile cu 
grijă. Nu erau încuiate. Le împinseră şi năvăliră înăuntru. 

În odaie nu era nimeni în afară de regina întinsă pe patul 
de alge unduioase. Ceata se năpusti spre ea. 

— În numele zeilor, murmură Coilla, văzându-i faţa. 
Seamănă ciudat de mult cu Jennesta. 

— Da, spuse şi Alfray. Te cam pune pe gânduri, nu? 

— Au lăsat-o singură pe patul de moarte, remarcă Jup. 

— Asta arată cât de mult au ţinut la ea, sublime Coilla. 

— Dar mai trăieşte? întrebă Stryke. 

— Abia dacă mai respiră, răspunse Jup. 

Bătrânul, uitat, se furişă spre uşă. Ajunse la ea şi o luă la 
goană pe coridor, zbierând: 

— Gărzi! Gărzi! 

— Rahat! se înfurie Stryke. 

— Lasă-l în seama mea, sări Coilla. 


Fugi în prag, scoțând un cuţit. Duse mâna în spate. Arma 
i se înfipse bătrânului în ceafă. Se răsuci şi căzu într-o baltă. 

— Am zis eu că sunt foarte bune cuţitele, spuse Coilla. 

Stryke puse doi soldaţi de pază la uşă. Îşi îndreptară din 
nou atenţia spre Adpar. 

— Norocul a fost de partea noastră până acum, zise 
căpitanul. Poate că ne va părăsi. Crezi că ne aude, Alfray? 

— Greu de spus. Nu mai ştie de ea. 

Stryke se aplecă asupra ei. 

— Adpar. Adpar! Ascultă-mă. Eşti pe moarte. 

Regina clătină uşor din capul proptit pe perna de 
culoarea smaraldului. 

— Ascultă-mă, Adpar. Eşti pe moarte din cauza surorii 
tale, Jennesta. 

Regina murmură ceva. Începu să se agite foarte slab. 

— Ascultă ce spun, regină nyaddă. Propria ta soră te-a 
omorât. Jennesta e de vină. Jennesta. 

Adpar clipi şi mişcă iar din buze. Branhiile pulsară uşor. 
Nici o altă reacţie. 

— N-are rost, oftă Coilla. 

Haskeer îşi găsi iar să comenteze: 

— Da, Stryke, recunoaşte, n-o să meargă. N-are rost să 
stai acolo şi să tot repeţi Jennesta, Jennesta, Jennesta. 

Stryke era dezamăgit. Vru să plece de lângă pat. 

— Am crezut că... 

— Aşteaptă! strigă Jup. Priviţi! 

Ochii lui Adpar sclipiră, gata să clipească. 

— A început când Haskeer a repetat numele Jennestei, 
explică Jup. 

Sub ochii jderilor, genele reginei se umeziră. O singură 
lacrimă izvori şi alunecă pe obraz. 

— Repede! îi îndemnă Alfray. Sticluţa! 

Stryke scoase micul recipient şi încercă să-l aşeze lângă 
obrazul reginei. Avea gesturi stângace. 

— Lasă-mă pe mine, îl rugă Coilla şi-i luă sticluţa. Asta-i 
treabă de femeie. 


Cu mare atenţie, ea aşeză gâtul sticluţei sub lacrimă şi 
apăsă uşor obrazul. Lacrima se rostogoli în ea. Coilla puse 
dopul şi i-o dădu lui Stryke. 

— Ironia sorții, spuse ea. Sunt sigură că n-a vărsat în 
viaţa ei o lacrimă pentru suferinţele pe care le-a provocat. A 
fost nevoie să-şi plângă de milă ca să i se umezească ochii. 

Stryke cercetă sticla. 

— Ştii, n-am crezut că o să reuşim. 

— Acum ne spune, bodogăni Haskeer. 

— Dar zeii au fost cu noi, declară Alfray când dădu 
drumul încheieturii lui Adpar. A murit. 

— Măcar în ultima clipă a făcut o faptă bună pentru una 
dintre victimele ei, cugetă Stryke. 

— Acum nu mai trebuie decât să ieşim de aici, 
concluzionă Jup. 

22 


Jennesta era în toiul unei şedinţe de strategie cu 
Mersadion când se petrecu transformarea. 

Realitatea îşi schimbă înfăţişarea, se plie. Deveni alta. 
Regina avu o viziune, deşi nu-i putea spune chiar aşa. Avu 
mai degrabă senzaţia copleşitoare că ştie, convingerea că s- 
a petrecut un eveniment de mare însemnătate. Odată cu ea, 
primi şi un mesaj limpede şi viu, în lipsa unei lumi mai bune, 
pe care îl trăi cu aceeaşi încântare. 

Pe Jennesta n-o mai încercase niciodată o asemenea 
senzaţie. Bănuia că se născuse datorită legăturii telepatice 
intime pe care o avea, involuntar, cu sora ei. O avusese, se 
corectă ea. Adpar era moartă, nu mai încăpea îndoială. Iar 
acum ea ştia mai multe. 

Nu-şi dăduse seama că stătea cu ochii închişi şi că se 
proptise de spătarul unui scaun ca să nu cadă. Începu săi 
se limpezească mintea. Se îndreptă de spate şi inspiră 
adânc de mai multe ori. 

Mersadion se holba la ea alarmat: 

— Vă simţiţi... bine, Maiestate? îndrăzni el. 


Jennesta clipi nedumerită, apoi se adună. 

— Bine? Da, mă simt bine. La drept vorbind, niciodată nu 
m-am simţit mai bine. Am primit o veste. 

Generalul nu pricepu cum se întâmplase asta. Se oprise 
la mijlocul propoziției, gata să leşine. Nu sosise nici un 
mesager, nu i se adusese nici un răvaş în cort. Nu se mai 
uită ea cu gura căscată, ci spuse: 

— Sper că e o veste bună. 

— Da. Un motiv de bucurie. Chiar mai multe. 

Expresia visătoare, desprinsă de realitate, dispărea 
treptat. Vorbi pe un ton categoric, mai apropiat de cel cu 
care se obişnuise generalul: 

— Adu-mi harta regiunii de vest. 

— Doamnă. 

Mersadion se grăbi să-i execute porunca. 

Întinseră harta pe masă şi Jennesta încercui cu unghiile 
ei lungi, bizare, o zonă în care intrau Drogan şi Mlaştina 
Scarrock. 

— Acolo, spuse ea. 

Generalul nu pricepu ce vrea. 

— Acolo... ce anume, Maiestate? 

— Jderii. Acolo trebuie să fie. 

— Mă iertaţi, doamnă, dar de unde ştiţi? 

Regina zâmbi. Un zâmbet triumfător, de gheaţă. 

— Va trebui să mă crezi pe cuvânt, generale. Dar acolo 
simt. Cel puţin unul dintre ei, căpitanul lor, Stryke. Plecăm 
îndată ce reuşeşti să organizezi armata. Adică peste nu mai 
mult de două ore. 

— Două ore e foarte puţin, Maiestate, pentru o oaste atât 
de mare. 

— Nu te certa cu mine, Mersadion, se înfurie Jennesta. 
Timpul are o importanţă crucială. E primul indiciu clar pe 
care-l avem despre locurile pe unde umblă ceata aia. N-am 
de gând să-i dau cu piciorul pentru că eşti puturos. Acum 
du-te şi pune treaba pe roate! 

— Am înţeles, Maiestate! 


Generalul vru să iasă din cort. 

— Şi trimite-o imediat pe Glozellan la mine. 

Stăpâna Dragonilor apăru peste câteva minute. Fără 
introducere, Jennesta îi făcu semn către hartă. 

— Am informaţii că jderii sunt pe aici, pe undeva. la un 
grup de dragoni şi pleacă înaintea oştii. Cercetează 
regiunea. Dar nu-i ataca decât dacă nu ai de ales. 
Înghesuie-i, la nevoie, dar îi vreau vii când ajung acolo. 

— Da, Maiestate. 

— Atunci ce mai stai? Mişcă! 

Spiriduşul arogant înclină uşor din cap şi ieşi din cort. 

Jennesta începu să-şi pregătească bagajul pentru drum. 
Pentru prima oară după mai multe săptămâni, era sigură că 
lucrurile se vor schimba în bine. Şi scăpase de Adpar, 
aşadar îşi luase o piatră de pe inimă. 

Atunci i se păru că aerul din cort... se îndoaie. Lumina 
scădea, deşi erau aprinse lămpile. Poate că revenea 
senzaţia pe care tocmai o avusese şi se întrebă ce mai avea 
universul să-i transmită. 

Dar se înşela. În bezna groasă şi de nepătruns zări un 
punct pâlpâind la câţiva metri distanţă. 

Îi urmară îndată altele. Se răsuciră într-un vârtej şi 
începură să prindă formă. Jennesta se pregăti să înfrunte 
atacul unei vrăji. 

În aer pluti o pată de lumini vibrante. Se întrepătrunseră 
şi întruchipară o formă familiară. Un chip. 

— Sanara! exclamă ea. Cum naiba ai făcut asta? 

— Se pare că mi-au crescut puterile, îi explică singura 
soră rămasă în viaţă. Însă nu asta contează. 

— Dar ce? 

— Ticăloşia ta. 

— Aha. Şi tu, aşadar. 

— Cum ai putut, Jennesta? Cum ai putut s-o supui pe 
sora noastră la o asemenea soartă? 

— Întotdeauna ai considerat-o - îşi căută cuvintele - la fel 
de vinovată ca şi mine! Acum de ce schimbi placa? 


— Întotdeauna am crezut că se va izbăvi. Nu i-am dorit 
moartea. 

— Bineînţeles, crezi că a fost mâna mea. 

— Hai, Jennesta, termină. 

— Păi, şi ce dacă a fost? replică regina, în defensivă. A 
meritat-o. 

— Fapta ta nu e doar haină, ci complică o situaţie deja 
nesigură. 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Jocul ăsta al tău cu relicvele. Întrecerea asta pentru 
puteri nimicitoare mai mari. Au intrat şi alţii în joc, 
surioară, şi ar putea fi mai înzestrați decăt tine. 

— Cine? Despre cine vorbeşti? 

— Căieşte-te. Cât mai e timp. 

— Răspunde-mi, Sanara! Nu mă duce cu vorba! De cine 
trebuie să mă tem? 

— La sfârşit, numai de tine. 

— Spune-mi! 

— Se zice că, atunci când barbarii bat la poartă, 
civilizaţia e la un pas de moarte. Nu fi barbară, Jennesta. 
Alege fapta bună, mântuieşte-ţi viaţa. 

— Eşti atât de îngustă la minte! urlă regina. Ca să nu mai 
zic că eşti enigmatică! Explică-te! 

— Cred că, în adâncul sufletului, ştii ce vreau să spun. Să 
nu crezi că ceea ce i-ai făcut lui Adpar o să rămână neştiut 
sau nepedepsit. 

Chipul Sanarei se şterse treptat, în ciuda urletelor 
furioase ale Jennestei. 


În alt cort, nu prea departe, judecând după distanţele din 
Maras-Dantia, un tată stătea de vorbă cu fiica lui. 

— Dar mi-ai promis, tati, se văicări Mercy Hobrow. Ai zis 
că o să fie a mea. 

— Şi va fi, păpuşo, va fi. 'Ţi-am spus că-ţi voi recupera 
moştenirea şi am vorbit serios. Chiar acum ne străduim să 
aflăm unde sunt sălbaticii aceia. 


Fata îşi ţuguie buzele într-un mod oribil. 

— Şi mai ţine mult? 

— Nu mai ţine mult. În curând o să te fac regină. Vei fi 
slujitoarea Domnului nostru şi, împreună, vom curăța acest 
tărâm de suboameni. Se ridică. Acum şterge-ţi lacrimile. 
Trebuie să mă ocup de problema asta. 

O sărută pe obraz şi ieşi din cort. 

Kimball Hobrow străbătu câţiva metri până la foc şi 
grupul de paznici. Trupurile celor trei orci fuseseră aşezate 
într-o parte. Al patrulea tocmai era omorât. 

Hobrow mişcă din cap spre Judecător. 

— Ei? 

— Sunt rezistenți. Dar ăsta a cedat, în cele din urmă, 
Domnul fie lăudat. 

— Şi? 

— Au plecat la Drogan. 

Moartea horcăi în pieptul caporalului Trispeer. 


Haosul din palatul lui Adpar îi ajută pe jderi să iasă mai 
repede. Se rătăciră de câteva ori prin labirintul de 
coridoare, se încăierară cu puţinii războinici întâlniți, dar 
majoritatea nyazzilor îşi duceau propriile bătălii. 

Locul în care ajunseră nu era cel prin care intraseră. 

— Cred că am ieşit mai la nord, zise Stryke. 

— Ce facem, ne întoarcem şi încercăm alt drum? întrebă 
Jup. 

— Nu, riscăm prea mult. Dacă reuşim să traversăm 
întinderea de apă de acolo, ca să ne îndreptăm după aceea 
spre est, ar trebui să ajungem la mlaştina lângă care ne-am 
lăsat caii. 

Coilla se încruntă. 

— Cam mare ocolul, nu crezi? 

— Eu zic că e mai riscant să ne întoarcem în palat. Una 
dintre grupările nyadde o să învingă până la urmă. Atunci o 
să observe intrugşii. 


— Să-i dăm drumul, propuse Alfray, suntem prea expuşi 
aici. 

Traversară în marş o întindere formată din stânci 
neregulate şi ajunseră la un teren neted lângă apă. Era 
acoperită de o crustă verde. 

— Miroase la fel de plăcut ca peste tot pe-aici, comentă 
Haskeer. Cât e de adâncă, ce crezi, Stryke? 

— Numai într-un singur fel putem afla. 

Căpitanul intră în apa rece. Îi ajunse până la talie. 

— E cam greu să mergi prin ea, dar nu-i mare lucru. 
Haideţi. 

Jderii îl urmară cu armele ridicate. 

— Ar trebui să fim plătiţi în plus pentru asta, se văită 
Haskeer. 

— În plus? se miră Jup. Ce naiba, sergent, deocamdată nu 
suntem plătiţi deloc. 

— Da! Uitasem! 

Merseră încă zece minute. Mai aveau puţin şi ieşeau din 
apă, pentru că deja vedeau malul celălalt. 

Apa se tulbură la câţiva metri în faţă. Bule se ridicară la 
suprafaţă şi explodară. Ceata se opri. 

Alte mici vârtejuri se formară şi alte bule explodară. 

— Poate că n-a fost o idee bună, până la urmă, murmură 
Jup. 

În faţa lor, un nyadd ţâşni dintr-o coloană de apă. În clipa 
următoare, alţi semeni de-ai lui ieşiră din lichidul puturos 
strângându-şi armele zimţate. 

— Mai ţii minte ce ne-ai spus despre lupta cu nyazzii în 
mediul lor? îi aminti Coilla lui Stryke. 

— E prea târziu să ne întoarcem, caporal. 

Stropi de apă din spate îi obligară să se întoarcă. Alţi 
nyazzi îşi făcură apariţia şi începură să-i încercuiască din 
faţă şi din spate. 

— Hai să spintecăm nişte carne de nyadd! strigă Stryke. 

Jumătatea din spate a cetei acţionă condusă de Jup şi 
Haskeer. Stryke, Coilla şi Alfray formau avangarda. 


Deocamdată, jderii erau mai numeroşi. Dar Stryke socoti că 
aveau şanse egale din cauză că luptau în apă. 

Trecu la atac cu săbiile şi cuțitul şi se năpusti la duşmanul 
cel mai apropiat. Îi străpunse carapacea şi-l răni, căci 
începu să curgă sânge. Dar rana nu îl scoase din luptă. 
Stryke scrâşni din dinţi şi şarjă din nou, de data asta ajutat 
de doi soldaţi care-l hărţuiră pe adversar din laturi. Reuşiră 
să-l scufunde în apă. 

Coilla începu să arunce cuțite în capetele duşmanilor. 
Însă fiecare aruncare însemna un cuţit pierdut şi nu avea 
prea multe. Aruncă de două ori şi rată. A treia oară îl nimeri 
pe un nyadd în tâmplă. Acesta răcni şi dispăru sub apă, 
lăsând o dâră roşie. 

Un strigăt triumfător din spate anunţă prima victimă. 

— Le subţiem rândurile, ţipă Stryke, dar nu destul de 
repede. Dacă mai vin şi alţii... 

Se opri la mijlocul propoziției când un nyadd se proţăpi în 
faţa lui şi flutură sabia zimţată. Îl atacă. Jderul se lăsă în jos 
şi se scufundă. Apa rece şi puturoasă îi venea până peste 
cap. Numără până la trei, sperând că scăpase de lovituri, 
apoi ieşi la suprafaţă. 

Nyaddul era exact deasupra lui. Stryke îi vâri lama în 
stomac cu toată puterea. Carapacea pocni şi se sfărâmă, 
eliberând un şuvoi de sânge. Altul izvori din gura creaturii, 
până când aceasta dispăru sub apă. Stryke scuipă lichidul 
scârbos. 

Haskeer şi Jup hărţuiau un duşman din două părți. Îi 
spintecaseră deja un braţ, iar acum nyaddul încerca să-i 
ţină la distanţă. 

Haskeer fandă şi îi ţinti gâtul. Adversarul se lăsă în jos, 
căutând instinctiv protecţia apei. Ar fi fost mai înţelept să se 
ferească în altă direcţie. Lama îi despică, aprigă, capul şi-i 
împrăştie creierii. 

Mai rămăseseră patru nyazzi. Deşi la fel de periculoşi, 
Stryke era sigur că pot fi doborâţi. Ceata năvăli peste trei 
dintre ei. 


În afară de Coilla, care ţâşni în faţă şi-l atacă pe al 
patrulea. Adversarul sări într-o parte. Jderiţa nu văzu că din 
apă mai ieşi un nyadd cu viteză uimitoare. Se răsuci în 
ultima clipă, înfruntând doi deodată. Unul ridică sabia. 

— Ai grijă, caporal! strigă Kestix, care îl observase pe al 
doilea nyadd. 

Răcanul se vâri între Coilla şi sabie. Socoti greşit că o 
poate para cu a lui. 

Arma ascuţită intră în pieptul orcului ca în brânză. 
Sângele explodă, iar Kestix urlă de durere. 

— Nu! ţipă Coilla, dar trebui să se ocupe de celălalt 
nyadd, blocându-i sabia. 

Kestix, încă viu, dar grav rănit, fusese apucat de 
agresorul lui. Se luptă cu el, dar fără vlagă. Ţipetele îi fură 
auzite de jderi, care sosiră imediat, inclusiv Stryke. 

Ajunseră la el chiar când era tras sub apă de nyaddul 
care se scufunda. Nu rămase decât o pată sângerie în 
urmă. 

Doi soldaţi îşi vârâră capul sub apă, încercând să-şi 
salveze camaradul. 

— Lăsaţi-l! le ceru Stryke. E prea târziu pentru el. 

Îşi îndreptară furia stârnită de durere împotriva nyazzilor 
rămaşi. 

Când mai aveau puţin şi i-ar fi omorât, apa se tulbură iar 
şi se ridicară bule. 

— La dracu', Stryke, gâfâi Jup, nu mai rezistăm mult! 

Ceata se pregăti de un nou atac. 

Alte capete ieşiră la suprafaţă. 

Dar nu erau nyazzi, ci merzi. Zeci de merzi înarmaţi cu 
tridente şi pumnale. 

— În numele zeilor! strigă Alfray. Şi ăştia vor să ne ia 
gâtul? 

— Nu cred, îi răspunse Stryke. 

Bănuiala lui se adeveri. Merzii se năpustiră asupra 
nyazzilor şi-i spintecară cu sălbăticie, pentru a răzbuna 
nedreptăţile îndurate. 


Unul dintre merzi se întoarse şi ridică o mână udă spre 
orci. Era un salut. 

Nu numai Stryke îi răspunse. 

— Le rămânem datori, spuse căpitanul cetei. Acum 
haideţi să ieşim de aici. 

Părăsiră locul măcelului şi se îndreptară spre mal, 
plângându-l pe Kestix. 

23 


În drum spre Liffin şi Talag, ceata fu copleşită de tristeţe. 
Tot deprimaţi rămaseră şi când călătoriră spre Drogan, în 
ciuda victoriei. 

— Merită toate astea viaţa unui orc? întrebă Alfray. Mai 
ales unul aşa de viteaz precum Kestix? 

— Meseria noastră e să ne riscăm vieţile, îi aminti Stryke. 
Sunt orci care au murit pentru cauze nu atât de bune. 

— Eşti sigur că a noastră e bună? Să adunăm nişte 
obiecte al căror rost nu-l cunoaştem, pentru un scop încă 
nedesluşit? 

— Aşa trebuie să credem, Alfray. Şi sunt convins că va 
veni ziua când îl vom ridica pe Kestix şi pe alţii care vor mai 
fi căzut printre eroii unei noi ordini. Dar nu mă întreba ce-o 
să ne aducă ordinea asta. Simt eu că va fi mai bine pentru 
noi. 

Stryke ar fi vrut să-şi creadă întru totul spusele. Aşa cum 
stăteau lucrurile deocamdată, încerca să nu le arate jderilor 
cât de vinovat se simte de moartea lui Kestix. 

Alfray tăcu şi ridică ochii spre flamura de luptă a cetei, pe 
care o strângea în mană. Îi aducea alinare, poate pentru că 
era simbolul unităţii lor. Sau al unităţii care existase cândva 
printre ei. 

Mai aveau puţin şi ar fi trebuit să vadă Pădurea Drogan, 
când Jup strigă: 

— Ochii la vest! 

Un grup mare de călăreţi se îndrepta spre ei, şi nu era 
foarte departe. 


— Cred că sunt oamenii lui Hobrow, spuse piticul. 

— Nu putem să avem şi noi parte de puţină linişte? se 
plânse Coilla. 

— Astăzi, nu, după câte se pare, răspunse Stryke. Daţi 
pinteni cailor. 

Ceata porni la galop. 

— Ne-au văzut! urlă Haskeer. Şi gonesc de mama focului! 
Începu o adevărată vânătoare. Ceata călărea cu viteza 
vântului spre adăpostul oferit de pădure. Dar paznicii erau 

hotărâți şi câştigau teren. 

Îndemnându-i pe jderi să gonească mai repede, Stryke se 
pomeni în spatele cetei. Atunci se petrecu nenorocirea. 
Când jderii cotiră şi dispărură din vedere, calul său îşi 
prinse copita într-o vizuină de iepure şi căzu. Stryke se 
prăbuşi greu şi el. Când îşi reveni, animalul se ridică şi o luă 
la fugă. 

Auzind ropot de copite, jderul se întoarse. Un grup 
sălbatic de paznici se năpustea spre el. Stryke se uită 
disperat în jur după un loc în care să se ascundă, însă nu 
văzu nici unul. Îşi scoase sabia. 

O umbră uriaşă se lăsă deasupra lui. 

Zbura un dragon, risipind frunze şi praf cu aripile 
vânjoase. Îngroziţi, paznicii îşi opriră caii atât de brusc, 
încât unii căzură din şa. 

Stryke îşi zise că i-a venit sfârşitul. Animalul era unul 
dintre dragonii de vânătoare ai Jennestei, ştia sigur, şi nu se 
aştepta la altceva decât să moară în flăcări. 

Dragonul cobora între el şi paznici. Când ajunse jos, 
Stryke văzu că e călărit chiar de Glozellan. 

Stăpâna Dragonilor întinse mâna. 

— Urcă, Stryke, îl îndemnă ea. Hai! Ce ai de pierdut? 

Jderul se urcă pe pielea solzoasă a animalului şi se aşeză 
în spatele ei. 

— 'Ţine-te bine! strigă Glozellan, apoi mână dragonul. 

Urmă un zbor rapid şi ameţitor. Stryke se uită în jos. 
Văzu râuri ca nişte şerpi argintii, păşuni verzi, păduri 


tinere. Din cer, ţinutul nu părea chiar atât de distrus. 

Încercă să o întrebe ceva pe Glozellan, dar bătea vântul 
şi ea fie nu-l auzi, fie îl ignoră. Zburau spre nord. 

Trecu un ceas, poate. Se apropiară de un munte. 
Dragonul se îndreptă ţintă spre platou. Aterizară în câteva 
minute. 

— Coboară, porunci spiriduşul. 

Stryke alunecă pe pământ. 

— Ce se întâmplă, Glozellan? Sunt prizonier? 

— Nu pot să-ţi explic acum. Aici vei fi în siguranţă. 

Spiriduşul lovi cu călcâiele în coastele dragonului. 
Animalul începu să se înalțe. 

— Stai! strigă jderul. Nu mă lăsa aici! 

— Mă întorc! promise Glozellan. Nu-ţi pierde curajul. 

Stryke urmări dragonul cu privirea până când animalul 
se făcu un punct pe cer şi dispăru. 


Stătu ore întregi pe refugiul din vârful muntelui, 
cugetând asupra celor întâmplate, plângând vieţile 
pierdute. 

După ce ajunse la concluzia că nu are cum să coboare, 
scoase stelele din săculeţ şi le admiră. 

— Bun găsit. 

Sări ca ars la auzul salutului. 

În faţa lui stătea Serapheim. Stryke rămase cu gura 
căscată. 

— Cum ai ajuns aici? Te-a adus şi pe tine Glozellan? 

— Nu, prietene. Nu contează cum am ajuns aici. Dar am 
vrut să-mi cer iertare că v-am dus în capcana pusă de elfii 
negustori de sclav. Nu asta am intenţionat. 

— Până la sfârşit, a ieşit bine. Nu-ţi port pică. 

— Mă bucur. 

Stryke oftă. 

— Nu că ar mai avea importanţă. Lucrurile se agravează 
rapid şi nu le mai pot opri. lar acum mi-am pierdut ceata. 


— N-ai pierdut-o, ai fost adus în altă parte. Serapheim 
zâmbi. Important e să nu cazi pradă disperării. Mai ai multe 
de făcut. Nu e momentul să-ţi pierzi încrederea. Ai auzit 
vreodată povestea cu băiatul şi pisica sălbatică? 

Veni rândul lui Stryke să zâmbească, deşi cu amărăciune. 

— O poveste. Păi, cred că e şi asta o cale de a face timpul 
să treacă mai uşor. 

— A fost odată un băiat care se plimba prin pădure, 
începu Serapheim. Dintr-odată, s-a întâlnit cu un leopard. 
Animalul l-a văzut. Băiatul a luat-o la fugă, urmărit cu 
înverşunare. A ajuns la o margine de stâncă de care 
atârnau liane, aşa că s-a lăsat în jos pe una dintre ele, în 
vreme ce leopardul răgea neputincios deasupra. Dar atunci 
s-a uitat în jos şi a văzut că acolo îl aşteaptă un alt leopard, 
la fel de flămând. Nu putea nici urca, nici cobori. Apoi a 
auzit cum zgârie ceva. Când a ridicat ochii, a zărit doi 
şoricei, unul alb şi unul negru, care rodeau liana de care se 
agăţase. Dar zări şi altceva. Într-o parte, la distanţă cam 
mare, creştea o căpşună sălbatică. Se întinse cât putu, luă 
căpşuna şi o duse în gură. Şi ştii ceva, Stryke? A fost cea 
mai dulce şi mai bună căpşună pe care a mâncat-o 
vreodată. 

— Cred că am înţeles, să ştii. Îmi aduce aminte de un 
lucru pe care mi l-a spus cineva... în vis. 

— Visele sunt bune. Ar trebui să fii mai atent la ele. Magia 
e mai puternică prin părţile astea. S-ar putea să aibă efect 
asupra lor. 

Serapheim arătă spre stele. 

— Are vreo legătură cu ele? 

— O, sigur că da. Nu vrei să mi le dai mie? îl întrebă 
Serapheim după o mică pauză. 

Stryke rămase uimit. 

— Nici să nu te gândeşti. 

— A fost o vreme când ţi le-aş fi putut lua cu mare 
uşurinţă. Şi când aş fi vrut să ţi le iau. Dar acum, se pare că 
zeii vor să le păstrezi tu. 


Stryke se uită la stele. Când ridică iarăşi privirea, omul 
dispăruse. 

Imposibil. 

S-ar fi gândit la asta, dar altceva îi atrase acum atenţia. 

Stelele îi cântau.