Stan Nicholls — [Orcii] 02 Legiunea tunetului

' Al doilea volum din seria 


À N 4 Y - i 
i v 
| X 
d T Fs 
| | t 4 E 
| f a 
i p 
M j Li # j 
j| 
| 


À o, al. 
PP d 


k STAN NICHOLLS 


Leajiupea fupefului 


SIAN 
NICHOLLS 


LEGIUNEA 
TUNEIULUI 


Seria ORCII 
Volumul 2 


Traducere din limba engleză 
ANTUZA GENESCU 


Legion Of Thunder, 1999 


STAN NICHOLLS, jurnalist şi autor britanic de mare 
succes. A fost coproprietar şi manager al librăriei 
Bookends din West London, precum şi manager al 
librăriei specializate în literatură SF Dark They Were and 
Golden Eyed. A fost de asemenea primul manager al 
lanţului de distribuţie de carte Forbidden Planet, ajutând 
la înfiinţarea ramurii newyorkeze a companiei. Ca 
jurnalist, a semnat articole în cele mai importante 
cotidiene şi reviste britanice, precum şi în gazetele de 
specialitate, printre care The Guardian, The Independent, 
The Daily Mirror, Time. Out, Sight and Sound, Rolling 
Stone, SFX sau Locus. in 1981 s-a dedicat în totalitate 
scrisului, publicând până în prezent peste douăzeci şi 
cinci de lucrări fantasy şi science fiction, traduse în mai 
mult de douăzeci de limbi, dintre care cele mai 
cunoscute sunt Strange Invaders (1995), Fade to Black 
(1997), trilogia The Nightshade Chronicles (1996-1998) şi 
trilogia Quicksilver (2003-2006). Trilogia Orcii (în curs de 
apariţie la Editura Nemira), tipărită pentru prima oară în 
Marea Britanie de Gollancz, a devenit bestseller 
internaţional, cu peste 1000 000 de exemplare vândute 
şi tradusă în douăsprezece limbi. În 2007 i-a fost 
decernat Premiul pentru întreaga carieră Le Fantastique 
pentru contribuţii deosebite în domeniul literaturii, în 
cadrul Festivalului Trolls & Legendes din Mons, Belgia. 
Trăieşte în regiunea engleză West Midlands împreună cu 
soţia sa, Anne Gay. In prezent lucrează la o nouă trilogie 
dedicată orcilor, intitulată Orcs: Bad Blood. 


CE S-A PETRECUT ÎNAINTE 


Ar fi nepotrivit să spunem că în Maras-Dantia domnea 
pacea. Într-un tărâm locuit de multe rase străvechi, 
ciocnirile erau greu de evitat. Insă, în general, s-a făcut 
simţit întotdeauna un dram de toleranţă. 

Statornicia tărâmului a fost tulburată de sosirea unei 
noi rase. | se spunea rasa oamenilor; aceştia au străbătut 
pustiuri neprimitoare ca să pătrundă în Maras-Dantia 
dinspre sudul îndepărtat. Un strop mai întâi, apoi un 
adevărat potop de-a lungul anilor, nou-veniţii şi-au arătat 
disprețul faţă de culturile pe care le întâlneau. Au 
rebotezat tărâmul Centrasia şi, pe măsură ce numărul lor 
creştea, se înmulţeau şi dezastrele pe care le provocau. 
Au construit baraje pe râuri, au tăiat pădurile, au şters 
sate de pe faţa pământului şi au smuls subsolului resurse 
nepreţuite. 

Cel mai rău, au distrus magia din Maras-Dantia. 

Nimicind pământul, l-au vlăguit de energia sa vitală, 
au secat magia pe care rasele străvechi o considerau, 
neîndoielnic, a lor. Acest lucru a stricat rânduiala vremii 
şi a adus haosul în rândul anotimpurilor. Verile începeau 
să semene a toamnă. lernile se lungeau, înghițind 
primăvara. O întindere de gheaţă cuprindea ţinutul 
dinspre nord. 

În curând, s-a pornit războiul între locuitorii din Maras- 
Dantia şi oameni. 

Duşmănii cu rădăcini adânci învrăjbeau rasele 
străvechi, întreţinute de faptele piticilor, bine-cunoscuţi 
ca mari profitori. Mulţi dintre ei ţineau partea oamenilor 
şi făceau de bunăvoie treburile murdare în locul lor. Alţii 
rămâneau credincioşi cauzei raselor străvechi. 

Insă oamenii erau şi ei dezbinaţi, separați în două 
tabere de o schismă religioasă. Adepții religiei cu mai 


mulţi zei, cunoscuţi ca Mani, respectau antice obiceiuri 
4 


păgâne. Adversarii lor se adunau sub stindardul Unităţii. 
Cunoscuţi sub numele de Uni, se dedicau mai tânărului 
cult monoteist. Ambele tabere erau înclinate spre 
fanatism, dar mai numeroşii Uni erau habotnici şi nu 
duceau lipsă de demagogi. 

Dintre toate populaţiile băştinaşe din Maras-Dantia, 
orcii erau cei mai războinici. Una dintre puţinele rase 
neînzestrate cu puteri magice, îşi compensau neajunsul 
cu o poftă feroce pentru război. De obicei, îi găseai acolo 
unde se dădeau cele mai crunte bătălii. 

După standardele orcilor, Stryke, căpitanul unei cete 
de treizeci de ostaşi numiţi jderi, era inteligent. li urmau 
în rang doi sergenţi, Haskeer şi Jup. Haskeer era cel mai 
nesăbuit şi mai imprevizibil din ceată; Jup, singurul pitic 
dintre jderi, dar şi singurul care nu era orc, trezea, 
bunăoară, multe bănuieli. După sergenţi veneau caporalii 
Alfray şi Coilla. Primul era cel mai bătrân membru al 
cetei, vraci priceput la vindecarea rănilor de război. 
Coilla, unica femeie-orc dintre jderi, era un strateg 
strălucit. La urmă veneau douăzeci şi cinci de răcani. 

Jderii o slujeau pe regina Jennesta, mânuitoarea unor 
puteri supranaturale care susţinea cauza Mani. Un 
simbiot rezultat din unirea unui om cu o nyaddă, 
înclinația ei spre cruzime şi voracitatea ei sexuală erau 
notorii. 

Trimişi într-o misiune secretă, jderii au asaltat o 
colonie Uni pentru a recupera un cilindru sigilat, foarte 
vechi. Odată cu artefactul, au pus mâna, cu preţul 
vărsării de sânge, pe o cantitate mare de halucinogen. 
Rasele străvechi foloseau multe denumiri pentru acest 
drog, dar cea mai cunoscută era aceea de cristal. Orcii îl 
ştiau drept aducător de fulgere cristaline. 

Greşeala lui Stryke a fost că şi-a permis să-l încerce 
împreună cu ceata lui. Trezindu-se în zori, i-a cuprins pe 
toţi panica la gândul că vor ajunge târziu la Jennesta şi 
vor avea de înfruntat mânia ei. Dar, în drum spre casă, 


5 


i-au atacat bandiții cobolzi şi, cu toate că s-au apărat cu 
vitejie, artefactul le-a fost furat. Stryke nu a văzut altă 
soluţie decât să-i urmărească pe tâlhari şi să încerce să 
recupereze trofeul. 

Jennesta i-a ordonat generalului Kysthan, 
comandantul oştirii ei, să organizeze căutarea jderilor. 
Acesta a trimis urgent după ei o trupă de orci luptători, 
toți ostaşi unul şi unul, conduşi de căpitanul Delorran, 
care de mult îl pizmuia pe Stryke în adâncul sufletului. 
Intre timp, regina a luat legătura cu surorile ei, Adpar şi 
Sanara. Separate de distanţă, ele comunicau telepatic. 
Insă sângele rău din venele lor a împiedicat-o pe 
Jennesta să descopere dacă vreuna din ele ştia pe unde 
se află jderii sau nepreţuitul artefact. 

In timp ce-şi conducea oastea în căutarea cobolzilor, 
Stryke a început să viseze cu ochii deschişi sau să aibă 
viziuni. Acestea îi arătau o lume numai a orcilor care 
trăiau în armonie cu natura şi îşi controlau propriul 
destin, care nu auziseră de oameni sau de celelalte rase 
străvechi. In acest loc de vis, anotimpurile curgeau 
netulburate. 

Stryke s-a temut că-şi pierde minţile. 

Convins că jderii au apucat-o pe calea haiduciei, 
Delorran s-a hotărât să prelungească termenul primit 
pentru a-i găsi. Intrucât astfel încălca dorinţa expresă a 
Jennestei, pornea pe un drum periculos. Dar gândul 
răzbunării împotriva lui Stryke l-a îndemnat să-şi asume 
orice risc. 

Stryke şi-a condus ceata la Stânca Neagră, în ţinutul 
cobolzilor. A fost un drum plin de primejdii. Au găsit o 
tabără orcă plină de cadavre, orci morţi din cauza bolilor 
luate de la oameni, împotriva cărora nu puteau lupta. 
Mai târziu, lângă colonia umană Păşunea Ţesătorului, 
jderii au fost atacați de o gloată de Uni. Când, în cele din 
urmă, au ajuns la Stânca Neagră, s-au răzbunat crunt pe 
cobolzi. Au recuperat artefactul şi au eliberat un prizonier 


6 


gremlin bătrân. Acesta, care se numea Mobbs, le-a 
explicat că studiase limbile misterioase şi că tâlharii 
aveau nevoie de el ca să le descifreze conţinutul 
artefactului. Gremlinul credea că cilindrul ar putea 
conţine un obiect care trimite direct la originea raselor 
străvechi. Tocmai puterea acestor cunoştinţe urmăreau 
cobolzii s-o obţină, deşi nu se ştia sigur dacă lucrează 
pentru ei sau pentru alţii. 

Conţinutul cilindrului, credea Mobbs, avea legătură cu 
Vermegram şi Tentarr Arngrim, două figuri legendare din 
trecutul Maras-Dantiei. Vermegram a fost o vrăjitoare 
puternică, mama nyaddă a Jennestei, a lui Adpar şi a 
Sanarei. Se spunea că a fost omorâtă de Arngrim, care 
avea puteri magice la fel de mari ca ale ei şi care apoi a 
dispărut. 

Pasiunea cu care vorbea Mobbs despre aceste lucruri 
a stârnit spiritul latent de revoltă în rândul cetei de jderi. 
Stryke a susţinut că artefactul trebuie deschis şi a reuşit 
să-i convingă pe toţi, cu excepţia lui Haskeer şi a câtorva 
răcani. Artefactul conţinea un obiect plămădit dintr-un 
material necunoscut şi avea forma unei sfere cu şapte 
spiţe radiante, de diferite lungimi. Orcilor li s-a părut că 
aduce cu o stea şlefuită sau cu o jucărie de copil. Mobbs 
a declarat că e un instrument, un totem cu puteri magice 
uriaşe, de multă vreme considerat un mit. Dacă se unea 
cu celelalte patru obiecte asemănătoare, dezvăluia un 
adevăr profund despre rasele străvechi, un adevăr care, 
spunea legenda, le-ar fi adus eliberarea. Deoarece orcii 
nu cunoşteau altă viaţă decât aceea de a sluji şi de a 
muri la porunca altora, gândul că-şi vor rupe lanţurile 
sclaviei se dovedea ademenitor. La îndemnul lui Stryke, 
jderii şi-au încălcat jurământul de credinţă faţă de 
Jennesta şi au pornit pe propriul drum. Intenţia lor era să 
găsească celelalte stele, judecând că până şi o căutare 
zadarnică era mai bună decât robia. 


Mobbs le-a dat un indiciu despre locul în care s-ar 
putea afla o altă stea. Cobolzii care l-au luat prizonier 
vorbeau despre Trinity, o redută Uni condusă de fanaticul 
Kimball Hobrow. Stryke şi jderii au pornit spre ea, iar 
Mobbs s-a îndreptat spre portul liber Hecklowe. Pe drum 
s-a întâlnit însă cu Delorran, care l-a omorăt. 

Infuriată că nu reuşea să găsească artefactul, 
Jennesta a ordonat executarea generalului Kysthan şi l-a 
înlocuit cu un ofiţer mult mai tânăr, Mersadion. 
Vânătoarea jderilor a continuat şi mai aprig. 

Jderii s-au confruntat cu atacul trupei lui Delorran şi 
au scăpat de dragonii luptători ai Jennestei. Apoi Haskeer 
a căzut pradă unei febre care i-a pus viaţa în primejdie, 
devenind şi el o victimă a bolilor oamenilor. Când au 
ajuns la Trinity, reduta li s-a părut de nepătruns, până 
când au descoperit că Uni aduceau în ea grupuri de pitici 
care munceau pentru ei. Jup s-a infiltrat într-un astfel de 
grup şi a intrat în redută, unde a văzut cu ochii lui ce 
tiran era Hobrow şi cât de brutale erau gărzile lui. Piticul 
a aflat nu numai că în Trinity se găseşte cu siguranţă 
încă o stea, dar şi că Hobrow şi cohortele lui cultivă 
plante otrăvitoare ca parte a planului lor de a extermina 
în masă rasele străvechi. A reuşit să dea foc arboretului 
şi să fugă cu steaua. Jderilor le-au trebuit câteva zile ca 
să scape de răzbunătorul Hobrow şi de potera lui. 
Bazându-se pe informaţiile obţinute de Jup în Trinity, 
ceata lor a pornit spre Scratch, tărâmul înfricoşător al 
trolilor, în care sperau să găsească încă o stea. 

Intors la palatul Jennestei după vânătoarea sa 
nereuşită, Delorran a plătit eşecul cu viaţa. Nerăbdătoare 
cu propriii servitori, regina i-a chemat în slujba ei pe 
Micah Lekmann, Greever Aulay şi Jabez Blaan, oameni 
cruzi şi vânători de recompense, pricepuţi în găsirea 
orcilor renegaţi. 

Deşi a scăpat de febră, Haskeer a continuat să se 
comporte ciudat. La Scratch, Stryke i-a lăsat pe el şi pe 


8 


Coilla să păzească stelele, în vreme ce el şi restul trupei 
au pătruns în labirintul subteran al trolilor. În scurt timp, 
au fost atacați de locuitorii subpământeni, iar Stryke şi 
Alfray au fost separați de ceilalţi jderi când s-a surpat un 
tavan. La suprafaţă, lovit de un atac de nebunie, Haskeer 
a fugit cu stelele. Coilla a plecat călare în urmărirea lui. 
Neştiind dacă Stryke şi Alfray mai sunt în viaţă, Jup a 
preluat comanda cetei şi a trebuit să pună la cale un plan 
de acţiune, în condiţiile ostilităţii manifestate de răcani. 

Căzând de pe cal, fără arme şi ameţită, Coilla s-a 
trezit faţă în faţă cu vânătorii de recompense. 

În labirint, Stryke şi Alfray au fost luaţi prizonieri. 
Tannar, temutul rege al trolilor, s-a pregătit să-i ofere 
zeilor întunecaţi ai rasei lor. 

lar pumnalul sacrificial pe care îl flutura avea ataşată 
de mâner a treia stea. 


LEGIUNEA TUNETULUI 


1 


Moartea înainta şerpuitor prin apă. 

Un țel întunecat i se ghicea în trăsăturile ca dăltuite în 
piatră. Se scufundă la mare adâncime, lovind puternic 
apa cu degete palmate, răsfirate. Părul de abanos plutea 
liber, iar în spatele ei se ondula un nor de cerneală, 
negru de calmari. Dâre fine de balonaşe se ridicau din 
branhiile ei pulsânde. 

Se uită înapoi. Roiul nyadd, rânduri-rânduri de 
luptători  înotând în formaţie, era înconjurat de 
strălucirea verzuie stranie a făciliilor fosforescente menite 
să le lumineze calea. Luptătorii purtau sulițe de coral cu 
margini zimţate. Pumnale de adamant încovoiate la vârf 
se ascundeau în curelele de stuf încrucişate pe piepturile 
lor solzoase. 

Întunericul începea să se împrăştie; fundul nisipos al 
oceanului sclipea discret presărat cu colţi de stâncă şi 
frunze şoptitoare. În curând se desluşi un recif alb şi 
stâncos, împânzit de ciuperci cu nuanţe violete. Ea îl 
înconjură, urmată de alaiul de războinici. Urmau conturul 
recifului, avansând repede la suprafaţa lui. Din apropiere, 
se vedea foarte bine cât era de ruinat. Vegetaţia 
suferindă şi peştii puţini trădau o boală care-l măcina 
lent. Rămăşiţele creaturilor moarte pluteau în jur, iar din 
cauza frigului, care se simţea mai puternic la adâncimea 
atât de mare, apa mai avea puţin şi îngheţa. 

Ea ridică mâna când ţinta urmărită le apăru în faţa 
ochilor. Ostaşii aruncară făcliile radiante, scăldând fundul 
apei într-o cascadă de smarald. Apoi plutiră şi se adunară 
în jurul ei. 

În faţă, acolo unde se lărgea coloana vertebrală a 
recifului, se întindea o fâşie abruptă, lată şi stâncoasă, 
plină de scobituri şi peşteri, şi naturale, şi artificiale. De 
la distanţă nu se zăreau locuitorii. Ea gesticulă, dând 

11 


ordine. Doisprezece războinici se separară şi porniră tiptil 
spre grupul de duşmani. Ceilalţi, conduşi de ea, formau 
ariergarda. 

În timp ce se apropiau de redută, îi zăriră pe primii 
merzi, câteva santinele împrăştiate care nu observară 
coloana apropiindu-se. Ea le privi cu ură. Nu semănau 
decât parţial cu oamenii, dar tot o dezgustau. În mintea 
ei, asemănarea, ca orice neînțelegere legată de teritorii 
şi hrană, îndreptăţea războiul. Oprind coloana, îşi urmări 
cercetaşii trecând la atac. 

Doi-trei războinici ţintiră fiecare gardă. Cea mai 
apropiată era un bărbat. Se purta cam neglijent şi părea 
să fie atent numai la prădătorul ciudat, fără să întrevadă 
posibilitatea unui atac mişelesc. Pluti, întorcându-se pe 
jumătate, trezindu-i încă o dată scârba. 

În partea de sus a trupului şi la cap, merzul aducea a 
om, numai că avea branhii subţiri ca lama de o parte şi 
de alta a trunchiului. Spre deosebire de nasul oamenilor, 
al lui era mai lat şi mai turtit şi avea ochii acoperiţi de o 
membrană. _ 

Nu-i creştea păr pe piept şi pe braţe. Insă avea o claie 
de păr ruginiu şi o barbă scurtă şi creaţă. 

De la talie în jos se deosebea complet de om şi 
semăna mai mult cu un nyadd. Carnea de culoarea 
laptelui se pierdea în solzi suprapuşi lucioşi, care 
acopereau o coadă lungă şi suplă, terminată într-o aripă 
de peşte, în formă de evantai. 

Merzul purta arma tradiţională a rasei sale, un trident 
lung cât o lance, cu vârfurile dinţilor în formă de săgeată. 

Doi războinici se apropiară de el. Avansară din spate 
şi din lateral, exploatând punctul orb al santinelei, 
înotând cu repeziciune. Merzul nu avu prea multe şanse. 
Nyaddul din dreapta îşi îndreptă orizontal sulița ghimpată 
şi lovi cu forţă, străpungându-l deasupra taliei. Lovitura 
nu se dovedi mortală, însă provocă multă durere. Când 
merzul uluit se întoarse cu faţa spre agresor, celălalt 


12 


nyadd veni din spate. Avea un pumnal cu lama zimţată. Îi 
cuprinse cu mâna de gât şi i-l tăie. 

Santinela se zbătu sălbatic câteva clipe; un nor 
stacojiu se ridică din rana căscată. Apoi trupul fără viaţă 
căzu pe fundul apei, înconjurat de dâre sângerii, ca nişte 
panglici roşii. 

Rămasă în aşteptare cu restul războinicilor, ea privi în 
continuare cum cercetaşii le veniră de hac celorlalte 
gărzi. 

Un merz, luat şi el prin surprindere, era ţinut de un 
nyadd şi străpuns în piept de un altul. O femelă, o merză, 
se răsuci în spirală spre fundul apei, cu o lance ieşindu-i 
dintre sânii goi. Căzu în tăcere, exprimându-şi durerea 
mută prin gura deschisă. Atacând panicat, un merz se 
năpusti cu cuțitul asupra unui nyadd, uitând că sub apă e 
mai bine să împungi decât să crestezi. Suliţa care-i 
străpunse măruntaiele fu plata pentru greşeala lui. 

Rapid, brutal, santinelele fură ucise cu pricepere. 
Când şi ultima fu doborâtă, ucigaşii îi trimiseră veste prin 
apa tulburată de fuioare roz. 

Venise timpul să-şi desfăşoare tot roiul. La ordinul ei, 
nyazzii înaintară şi se răspândiră cu armele în mână. 
Liniştea era profundă. În afară de ei şi de cadavrele 
plutitoare ale gărzilor, nimic nu mai mişca. 

Trupa se apropiase foarte mult de ţintă când reduta în 
formă de fagure începu să dea semne de agitaţie. Brusc, 
din ea ţâşni o hoardă de merzi înarmaţi până-n dinţi. In 
timp ce ieşeau, scoteau un sunet nemaiauzit, un tânguit 
ascuţit şi tremurat - limba rasei lor - cu atât mai bizar cu 
cât era tulburat de mişcarea prin apă. 

Încă un motiv să-i urască pe merzi. Acum, ura ei avea 
un Scop. 

Din faţă, îşi conduse războinicii în întâmpinarea 
apărării neorganizate. În câteva secunde, invadatorii şi 
apărătorii se năpustiră unii asupra altora, 


13 


fragmentându-se dintr-odată în miriade de încăierări 
sângeroase. 

Magia  merzilor, ca şi cea a poporului nyadd, 
presupunea văzul la distanţă şi, de cele mai multe ori, 
era folosită la vânătoare şi la deplasarea la mare 
adâncime. Nu prea conta în luptă. Bătălia de acum avea 
să fie o ciocnire a muşchilor, a îndemânării, a tăişurilor şi 
a suliţelor. 

Întrerupându-şi cântecul tânguitor, un merz năvăli de 
sus, cu tridentul în mână. Cei trei dinţi intrară adânc în 
pieptul luptătorului de lângă ea. Rănit mortal, acesta se 
zbătu şi se răsuci cu atâta putere, încât smulse tridentul 
din strânsoarea  merzului. Se scufundă cu mâinile 
încleştate pe armă, lăsând în urmă o dungă sângerie. 

Rămas fără armă, merzul scoase un cuţit, o versiune 
miniaturală a tridentului, şi se întoarse către ea. Atacul 
fu parat imediat. Forţa cu care se năpustise asupra ei îl 
împinse într-o parte, obligându-l să se rotească pe 
jumătate. Dar se redresă rapid şi se întoarse cu faţa spre 
ea. 

Ea îi apucă iute încheietura mâinii în care ţinea cuțitul. 
Atunci merzul văzu că avea degetele învelite în fâşii de 
piele cu ţepuşe de metal. Disperat, încercă s-o apuce de 
mâna cealaltă. Prea târziu. Ţinându-l mai departe cu o 
mână, ea o strânse pe cealaltă în pumn şi începu să-i 
burduşească stomacul. Exact în clipa când lovi a treia 
oară, îi dădu drumul. Forţa izbiturii îl împinse cât colo. Se 
uită la rănile sale sângerânde, faţa i se schimonosi în 
agonie şi fu înghiţit de haos. 

Pe ţepuşele de pe degetele ei rămăseseră urme de 
peşte. 

Surprinse mişcare cu coada ochiului şi se răsuci. O 
merză înota spre ea, amenințând cu tridentul. Nyadda 
ridică brusc coada solidă şi izbi în sus, scăpând de dinţii 
armei ca prin urechile acului. Cum nu se mai putea opri 


14 


din elan, merza nimeri într-un grup de războinici. O 
împunseră şi-o spintecară până-şi dădu ultima suflare. 

În jur, adversarii se încăierau cu înverşunare, unul la 
unul, grup la grup. Peste tot, perechi de luptători se 
încleştau în dansuri spiralate, fantastice, mâinile 
strângeau încheieturile, brațele se întindeau să arunce 
pumnalul în ţintă. Răniţii în agonie colorau apa; morții 
erau împinşi la o parte cu coatele. 

Avangarda nyaddă se bătea chiar pe redută. Unii se 
luptau să poată intra. Ea porni spre ei. 

Un merz cu ochi lucioşi îi sări în faţă. Avea o sabie 
zimţată lungă cât un paloş, cu mâner dublu. Ca s-o 
pareze, ea îşi scoase propria sabie, mai scurtă, dar 
tăioasă ca briciul. Cei doi se învârtiră unul în jurul altuia, 
făcând abstracţie de tot ce se întâmpla în jur. 

Merzul plonjă înainte, vrând s-o străpungă. Ea se feri, 
parându-i lovitura cu sabia, în speranţa că i-o va smulge. 
El însă ţinu bine de armă, reveni pe poziţie şi o atacă din 
nou. Cu o piruetă, ea se feri din calea lamei. Braţul întins 
al adversarului rămase neprotejat. Il asaltă cu ţepuşele, 
reuşi să-l atingă numai o dată, pieziş, dar tăie adânc în 
carne. Duşmanul se dădu înapoi suficient ca ea să-l atace 
în continuare cu sabia. Îi găsi inima şi imediat ţâşni 
sângele. Când trase lama, eliberă un şuvoi de culoarea 
rubinului. Merzul muri cu gura deschisă. 

Ea trase un picior cadavrului şi-şi îndreptă atenţia 
spre asaltul redutei. 

Roiul pusese deja stăpânire pe ea. Mulţi pătrunseră 
înăuntru ca să încheie măcelul. La ordinul ei, merzii 
rămaşi fură ucişi cu brutalitate şi cuibul duşmanilor 
curăţat. Înotă pe lângă un nyadd care strangula cu lanţul 
un prizonier cuprins de spasme, în vreme ce altul îl 
străpunse cu lancea. 

Numai câţiva merzi scăpaseră cu viaţă. Unul sau doi 
supraviețuitori fugiseră înotând cu mare grabă, dar ea 
era mulţumită. Vor răspândi vestea că nu era deloc o 


15 


idee bună să ridici o colonie în vecinătatea domeniului ei. 
Sub ochii ei, merzii copii erau târâţi afară din redută şi 
omorâţi, aşa cum poruncise. Socotea că nu avea rost să 
lase necazul să scoată capul mai târziu. 

Când se sfârşi măcelul şi se arătă satisfăcută că 
misiunea se încheiase cu succes, ordonă roiului să se 
retragă. 

În timp ce se întorcea însoţită de servitori, un 
războinic de lângă ea arătă înapoi spre redută. Un banc 
de zvârlugi mergeau la ospăț. Erau lungi şi lunecoase, cu 
pielea sclipind albastru-argintiu. In loc de gură aveau 
nişte crestături late; privite din lateral, aduceau 
batjocoritor a zâmbete. Când se deschideau, ieşeau la 
iveală şiruri nesfârşite de dinţi albi şi ascuţiţi. Ochii lor 
parcă erau de mort. 

Creaturile n-o deranjară fără rost. De ce să atace 
roiul, când aveau la dispoziţie o mare cantitate de carne 
măcelărită? 

Înnebunite de poftă, zvârlugile se apucară să înfulece 
hălcile însângerate. Se zvârcoleau şi se repezeau una la 
alta, împrăştiind nori de putregai de pe fundul apei. 
Câteva se băteau pentru aceeaşi îmbucătură, cu dinţii 
înfipţi în ea, trăgând-o din toate părţile. Alţi mâncători de 
leşuri intrară şi ei în lupta pentru pradă. 

Roiul lăsă în urmă ciurda lacomă şi, la momentul 
cuvenit, începu să urce spre un inel de lumină 
îndepărtat. În timp ce se înălța, ea îşi permise o clipă de 
satisfacţie la gândul sorții merzilor. Dacă ar fi acţionat 
puţin mai hotărât, orice ameninţare la adresa 
suveranităţii ei ar fi fost înlăturată înainte de a apărea. 

O, dacă şi despre celelalte rase s-ar putea spune 
acelaşi lucru, mai ales despre oamenii scârnavi... 

Ajunseră la gura unei peşteri subacvatice întinse, 
luminate pe dinăuntru de pepită şi roci fosforescente. Ea 
intră înaintea roiului. Ignorând plecăciunile 
detaşamentului de gărzi, porni spre puţul vertical uriaş 


16 


din tavanul peşterii, şi el iluminat. Puţul urca până se 
ramifica în două canale gemene, ca două coşuri mari de 
fum. Însoţită de doi locotenenţi, înotă prin cel din 
dreapta. Restul războinicilor porniră prin cel din stânga, 
spre adăpostul lor. 

Peste câteva minute, ea şi locotenenţii ieşiră într-un 
spaţiu imens, în care apa le ajungea până la talie; spaţiul 
era inundat permanent şi intenţionat, în conformitate cu 
nevoile unei rase amfibii care nu putea trăi fără apă. 
Structura pe jumătate inundată era parte coral, parte 
rocă fărâmicioasă. Deasupra ei se formaseră stalactite. 
Pentru un ochi nepriceput, părea o ruină cu un zid spart 
şi cu celelalte acoperite de mâl şi decorate de licheni. In 
aer se simţea miros de putrefacție. Dar pentru rasa 
nyaddă aceasta era anticamera unui palat. 

Prin spărtura din zid se vedeau mlaştinile, în spatele 
cărora se întindea oceanul cenuşiu, presărat cu insule 
sinistre, stâncoase. Un cer încruntat se întâlnea cu 
orizontul. 

Nyazzii se împăcau de minune cu mediul. Dacă un 
limax ar fi crescut cât un cal mic, ar fi dezvoltat o 
carapace drept armură şi ar fi învăţat să stea drept pe 
coada solidă, numai muşchi; dacă i-ar fi crescut aripioare 
la spate şi braţe cu mâini şi gheare amenințătoare; dacă 
pielea lui galben-verzuie ar fi fost împânzită de tentacule 
şi ar fi avut cap de reptilă, cu maxilarul proeminent, cu 
gura în mandibulă, dinţi ascuţiţi şi ochi mărgelaţi, ar fi 
semănat cu nyazzii. 

Dar nu ar fi semănat cu ea. 

Spre deosebire de fiinţele pe care le conducea, ea nu 
era un exemplar de rasă pură. Originile ei amestecate 
dăduseră naştere unei fizionomii unice. Era un simbiot, o 
îmbinare de nyadd şi om, însă moştenirea nyaddă era 
preponderentă. Cel puţin aşa îi plăcea ei să creadă. Işi 
detesta obârşia omenească şi nici o creatură care ţinea 
la viaţa ei n-ar fi îndrăznit să-i amintească de ea. 


17 


La fel ca supuşii ei, avea coadă robustă şi aripioare la 
spate, deşi acestea semănau mai mult cu nişte felii de 
piele decât cu membranele lor solide şi aspre. Partea de 
sus a corpului şi mamelele, dezgolite, combinau pielea 
cu solzii, care erau mult mai mici decât ai nyazzilor şi 
aveau nuanţe discrete de curcubeu. Branhiile se vedeau 
în crestăturile de pe ambele părţi ale trunchiului. 

Capul, cu aspect reptilian neîndoielnic, îi trăda cel mai 
mult moştenirea umană. Spre deosebire de nyazzi, avea 
păr. Faţa avea o nuanţă uşor albăstruie, dar urechile şi 
nasul erau mai mult de om decât de nyaddă, iar gura 
parcă o furase de la o femeie, tot de om. 

Ochii i se desluşeau rotunzi şi cu gene, deşi globii de 
un verde intens nu se puteau compara cu nimic. 

Doar la fire se dovedea o adevărată nyaddă. Dintre 
toate rasele care locuiau în apă, a ei era cea mai 
încăpăţânată, răzbunătoare şi războinică. La drept 
vorbind, aceste însuşiri ieşeau în evidenţă mai puternic 
la ea decât la supuşii ei, poate tot datorită moştenirii 
umane. 

Inaintând alene prin apă spre spărtura din zid, ea 
cercetă peisajul sumbru.  Conştientă de prezenţa 
locotenenţilor care pluteau în apropiere, încercând să-i 
anticipeze dorinţele, îi simţi încordaţi. Vai, cât îi plăcea 
încordarea... 

— Pierderile noastre sunt neînsemnate, regină Adpar, 
îndrăzni unul dintre ei să raporteze. 

Avea un glas gros, hotărât. 

— Indiferent de numărul lor, am plătit un preţ foarte 
mic, replică ea, scoţându-şi curelele de piele cu ţepuşe 
de pe încheieturile degetelor. Sunt pregătite forţele 
noastre să ocupe zona eliberată? 

— Ar trebui să fie deja pe drum, doamnă, îi răspunse 
celălalt slujitor. 

— Sper, spre binele lor, i-o întoarse Adpar, aruncând 
curelele la întâmplare. 


18 


Locotenentul le prinse stângaci. Nu i-ar fi fost prea 
bine dacă le-ar fi scăpat. 

— Nu că merzii o să le dea de furcă, continuă Adpar. 
Nişte scursori iubitoare de pace n-au cum să domine un 
duşman de talia nyazzilor. 

— Întocmai, Maiestate, spuse primul locotenent. 

— Nu mă port cu blândeţe cu aceia care fură ce-mi 
aparţine, adăugă ea ameninţător şi inutil pentru slugile 
ei. 

Îşi îndreptă privirea spre o nişă săpată într-unul din 
pereţii de coral. Adăpostea un piedestal de piatră, menit, 
fără îndoială, să susţină un trofeu. Oricare-ar fi fost 
acesta, acum nu se mai afla acolo. 

— Îndrumările tale ne conduc spre victorie, o linguşi al 
doilea locotenent. 

Spre deosebire de surorile ei, cărora nu le păsa nici 
cât negru sub unghie de ce credeau ceilalţi despre ele, 
pretinzând ascultare oarbă, Adpar cerea şi supunere, şi; 
laude. 

— Bineînţeles, îl aprobă ea. Supremaţie nemiloasă, 
sprijinită pe violenţă; e caracteristic pentru familia mea. 

Servitorii o priviră nedumeriţi. 

— E treabă de femeie, îi lămuri ea. 


2 


Coilla suferea. 

O durea tot corpul. Stătea în genunchi în iarba 
noroioasă, ameţită şi cu răsuflarea tăiată. Scuturând din 
cap ca să-şi revină cât de cât, încercă să-şi dea seama ce 
se întâmplase. 

Într-o clipă îl urmărise pe prostul ăla de Haskeer, în 
următoarea, căzuse de pe cal când trei oameni 
apăruseră ca din senin. 

Oameni. 


19 


Clipi şi se concentră pe grupul de trei indivizi care 
stăteau în picioare în faţa ei. Chipul celui mai apropiat 
era brăzdat de o cicatrice care pornea de la mijlocul 
obrazului şi se termina în colţul gurii. Mustaţa neîngrijită 
şi claia de păr negru unsuros nu-i înfrumuseţau deloc 
obrazul pătat. Arăta zdravăn, dar într-un fel cât se poate 
de nesănătos. Cel de lângă el părea şi mai dedat 
patimilor: mai scund, mai slab, mai zvelt, cu păr 
blond-castaniu şi barbă de ţap. Un petic din piele îi 
acoperea ochiul drept, iar rânjetul răutăcios îi dezvelea 
dinţii stricaţi. Insă al treilea individ şoca cel mai mult. De 
departe cel mai solid, cântărea cât ceilalţi doi la un loc, 
dar părea făcut numai din muşchi, nu din grăsime. Era 
ras în cap, cu nasul spart şi ochi de purceluş, adânciţi în 
orbite. Spre deosebire de tovarăşii lui, nu purta armă şi, 
probabil, nici nu-i trebuia. Toţi trei răspândeau duhoarea 
dezagreabilă, specifică rasei lor. 

O priviră şi ei pe Coilla. Duşmănia lor era făţişă. 

Cel cu obrazul pătat şi claia unsuroasă spuse ceva, 
dar ea nu-l înţelese. Acum vorbi încă o dată, 
adresându-se nu ei, ci camarazilor săi: 

— Cred că-i una dintre jderii ăia. Se potriveşte cu 
descrierea. 

— Se pare că am avut noroc, hotărî cel cu petic pe 
ochi. 

— Să nu pui rămăşag pe asta, mârâi Coilla. 

— Ooo, e supărăcioasă, rosti Un-Ochi în bătaie de joc. 

Zdrahonul cu înfăţişare de prost era mai puţin 
îngâmfat. 

— Ce facem, Micah? 

— Păi, ea e numai una, şi femeie pe deasupra, îi 
răspunse Obraz-Ciupit. Doar nu ţi-e frică de un orc 
mititel, nu? Am mai avut noi de-a face cu de-alde ăştia. 

— Da, dar ceilalţi ar putea fi prin preajmă, replică 
Zdrahonul cel Prost. 


20 


Coilla se întrebă cine naiba erau creaturile acelea. 
Oamenii erau răi şi în situaţiile cele mai fericite, dar ei... 
Pe urmă observă obiectele mici, aspre şi înnegrite care 
atârnau de curelele lui Obraz-Ciupit şi Un-Ochi: capete de 
orc mumificate. Era clar că încăpuse pe mâna unor 
ticăloşi. 

Un-Ochi scrută atent copacii din jur. 

Obraz-Ciupit cercetă şi el terenul. 

— Socot că i-am fi văzut, dac-ar fi fost pe-aicea. O fixă 
pe Coilla cu o privire cruntă. Unde-i restu' cetei? 

Ea adoptă o expresie nevinovată. 

— Ceată? Care ceată? 

— Is pe-aicea? insistă omul. Sau i-ai lăsat la Scratch? 

Coilla tăcu, sperând că n-o va trăda faţa. 

— Ştim că v-aţi dus la Scratch, spuse Obraz-Ciupit. 
Ceilalţi au rămas acolo? 

— Du-te naibii şi mori, îi sugeră ea amabilă. 

Omul îşi lăţi buzele subţiri într-un zâmbet schimonosit. 

— Ştim o cale dură şi una uşoară ca să te facem să 
vorbeşti. Mie nu-mi pasă pe care-o alegi. 

— Să-ncep să-i rup oasele, Micah? se oferi Zdrahonul 
cel Prost, apropiindu-se greoi de Coilla. 

Ea făcuse eforturi să-şi adune puterile şi să-şi pună 
mintea la treabă. Se concentră, gata de acţiune. 

— Eu zic s-o omorâm şi să terminăm odată, propuse 
Un-Ochi, nerăbdător. 

— Nu ne-ajută la nimic dacă-i moartă, Greever, replică 
Obraz-Ciupit. 

— Primim recompensa pentru ea, nu? 

— Gândeşte, tâmpitule. Vrem să punem mâna pe 
toată ceata şi, până acum, ea e cea mai bună şansă a 
noastră ca s-o găsim. Se întoarse spre Coilla. Deci, ia să 
vedem, ce-ai de zis? 

— Ce-ar fi să mănânci rahat, împuţitule? 

— Ce-ai... 


21 


Coilla îi trase un picior cu toată puterea, lovindu-l cu 
călcâiele bocancilor în fluierul piciorului. Obraz-Ciupit ţipă 
şi căzu. 

Ceilalţi doi reacționară cu întârziere. Zdrahonul cel 
Prost rămase pur şi simplu cu gura căscată, şocat de 
viteza Coillei. Ea se ridică, deşi o dureau picioarele şi 
spatele, şi-şi scoase sabia. 

Nu apucă s-o folosească, pentru că Un-Ochi îşi reveni 
şi se împinse în ea. 

Din cauza izbiturii, Coilla rămase fără aer şi se prăbuşi 
iar la pământ, dar nu lăsă din mână sabia. Cei doi se 
luptară pentru armă,  rostogolindu-se, lovind cu 
picioarele, dând cu pumnii. Atunci Zdrahonul cel Prost şi 
furiosul Obraz-Ciupit interveniră şi ei. Coilla încasă un 
pumn în falcă. Sabia îi fu azvârlită din mână şi sări cât 
colo. Îl lovi în gură cu braţul arcuit pe Un-Ochi, se răsuci, 
scăpă din strânsoarea lui şi o luă la fugă. 

— După ea! urlă Un-Ochi. 

— Prinde-o vie! răcni Obraz-Ciupit. 

— Vie pe naiba să vă ia! le ură Coilla. 

Zdrahonul cel Prost se năpusti după ea şi o apucă de 
piciorul răsucit. Ea se întoarse, îşi luă avânt şi începu să-i 
care la pumni în cap cu toată puterea. Parcă voia să 
stingă focul Hadesului cu scuipat. Aşa că-şi lipi bocancul 
de nasul lui şi începu să împingă. Zdrahonul icni, 
încercând să se ţină de ea, cu bocancul înfipt tot mai 
adânc în obrajii moi şi înroşiţi. Bocancul câştigă. Omul 
dădu drumul piciorului, se clătină şi căzu ca un sac de 
cartofi. 

Coilla dădu să se ridice. Un braţ i se făcu menghină pe 
după gât şi începu să strângă. De-abia respirând, izbi 
zdravăn cu cotul în burta lui Obraz-Ciupit. Il auzi icnind şi 
mai lovi o dată. Se eliberă din strânsoare. De data asta 
reuşi să se ridice şi încercă să-şi scoată unul dintre 
cuţitele prinse în mâneca hainei, când Un-Ochi, plin de 


22 


sânge pe la gură, sări din nou asupra ei. Coilla se 
prăbuşi, iar ceilalţi doi se aruncară asupra ei. 

Încă suferind din cauza căderii, îşi dădu seama că nu 
le poate face faţă. Dar nu-i stătea în fire, nici ei şi nici 
unui orc, să se predea cu una, cu două. Oamenii se 
luptau să-i imobilizeze braţele. Răsucindu-se ca să scape, 
se trezi cu faţa foarte aproape de capul lui Un-Ochi. Mai 
precis, de urechea lui. 

Îşi înfipse dinţii în ea. Omul răcni. Ea muşcă mai tare. 
Un-Ochi se zbătu sălbatic, dar nu reuşi să se elibereze 
din încâlceala de membre. Coilla muşca din ureche cu 
sălbăticie, provocând urlete agonizante. Carnea se 
întinse şi începu să crape. Simţi un gust sărat. Smuci 
sănătos şi smulse o bucată de ureche pe care o scuipă 
imediat. 

Un-Ochi se eliberă şi se rostogoli pe pământ, 
văitându-se cu mâna la ureche: 

— Cățea... târfă... monstru! 

Dintr-odată,  Obraz-Ciupit se ridică ameninţător 
deasupra Coillei. O lovi de câteva ori cu pumnul în 
tâmpla colţoasă, lăsând-o fără simţire. Zdrahonul cel 
Prost o prinse de umeri şi termină treaba. 

— Leag-o, îi ordonă Obraz-Ciupit. 

Matahala o ridică în şezut şi scoase o bucată de funie 
din buzunarul vestei jerpelite. Îi legă Coillei mâinile cu 
brutalitate. 

Întins la pământ, Un-Ochi nu mai contenea cu ţipetele 
şi înjurăturile. 

Obraz-Ciupit ridică mâneca hainei Coillei şi-i luă 
cuţitele. Începu s-o pipăie pe corp după alte arme. 

În spatele lor, Un-Ochi gemea şi se zbătea în 
continuare. 

— O s-o... omor... dracu' s-o ia, boci el. 

— Gura! se răsti Obraz-Ciupit. Scotoci în săculeţul de 
la centură şi scoase o cârpă soioasă. Ţine! 


23 


Ghemotocul ateriză lângă Un-Ochi. Acesta îl luă şi 
încercă să oprească sângerarea. 

— Urechea mea, Micah, bolborosi el. Afurisita asta 
monstruoasă... Vrechea mea! 

— Termină, îl apostrofă Obraz-Ciupit. Tu oricum n-ai 
ascultat niciodată, Greever. 

Zdrahonul cel Prost izbucni în râs. Obraz-Ciupit îl 
imită. 

— Nu-i de râs! protestă Un-Ochi, indignat. 

— Un ochi, o ureche, râse matahala pe înfundate, 
scuturând din guşă. Are... tot tacâmul! 

Cei doi nu se mai opreau din râs. 

— Nemernicilor! strigă Un-Ochi. 

Obraz-Ciupit se uită la Coilla. Dispoziţia i se schimbă 
imediat. 

— Socot că nu te-ai purtat prea frumos, oarco. Vocea 
îi era plină de ameninţări. 

— Pot să mă port şi mai urât, îl asigură ea. 

Zdrahonul cel Prost îşi luă o mină serioasă. 

Bolborosind, Un-Ochi se ridică în picioare şi porni 
clătinându-se către ceilalţi doi. 

Obraz-Ciupit se ghemui lângă Coilla, ameţind-o cu 
răsuflarea-i puturoasă: 

— Te mai întreb o dată: jderii ceilalţi sunt încă la 
Scratch? 

Coilla nu făcu decât să se holbeze la el. Un-Ochi îi 
trase un picior în coaste: 

— Vorbeşte, târfă! 

Ea înghiţi lovitura şi îi răspunse cu încă o privire 
dispreţuitoare. 

— Incetează, interveni Obraz-Ciupit, deşi nu părea 
prea îngrijorat de soarta ei. 

Un-Ochi îşi apăsă zdreanţa pe ureche şi le aruncă 
priviri ucigătoare. 

— Sunt la Scratch? repetă Obraz-Ciupit. la zi! 


24 


— Chiar crezi că voi trei puteţi lupta împotriva jderilor 
şi rămâne în viaţă? 

— Eu pun întrebările, căţea, şi nu sunt prea răbdător 
din fire. 

Scoase un cuţit de la centură şi îl ridică în faţa Coillei. 

— Spune-mi unde sunt sau încep cu ochii. 

Coilla se gândi câteva clipe. În cele din urmă, rosti: 

— Hecklowe. 

— Ce? 

— Minte! exclamă Un-Ochi. 

Şi Obraz-Ciupit se arătă neîncrezător. 

— De ce Hecklowe? Ce fac acolo? 

— E-un port liber, nu? 

— Şi ce dacă? 

— Dacă ai ceva de vânzare, acolo obţii cel mai bun 
preţ. 

Coilla se prefăcea că vorbeşte cu multă reţinere. 

— Hecklowe e un asemenea loc, Micah, explică 
Zdrahonul cel Prost. 

— Ştiu, replică Obraz-Ciupit, ţâfnos. Îşi îndreptă din 
nou atenţia spre Coilla. Ce-au ai tăi de vânzare? 

Coilla se prefăcu că înghite momeala tăcând strategic. 

— Ce-aţi furat de la regină, nu? 

Ea încuviinţă încet din cap, sperând cu disperare ca 
oamenii să-i creadă minciuna. 

— Mi se pare că-i vorba de ceva tare preţios ca să te 
faci proscris şi să superi pe cineva ca Jennesta. Ce este? 

Coilla îşi dădu seama că nu ştiau nimic despre 
instrumente, despre artefactele pe care ea şi ceata le 
numeau stele. Şi nu trebuia să le vorbească despre ele. 

— E un... trofeu. O relicvă. Foarte veche. 

— O relicvă? Una prețioasă? O comoară? 

— Da, o comoară. 

Alesese cuvântul pentru că avea mai multe înţelesuri. 

— Ştiam eu! In ochii lui Obraz-Ciupit sclipi lăcomia. 
Trebuia să fie ceva important. 


25 


Coilla îşi dădu seama că aceşti vânători de 
recompense, căci altceva nu puteau fi, erau convinşi că 
jderii se făcuseră lotri ca să se îmbogăţească. Nici prin 
cap nu le-ar fi trecut că orcii luptă pentru un ideal. Asta 
se potrivea cu ideea lor preconcepută despre lume. 

— Da' tu de ce nu eşti cu ei? se băgă în vorbă Un- 
Ochi, încruntându-se bănuitor. 

Îi pusese întrebarea de care se temuse cel mai tare. 
Răspunsul trebuia să fie unul convingător. 

— Am dat de necaz pe drum. Ne-am luptat cu o bandă 
de Uni şi m-am despărţit de ceată, încercam să-i ajung 
din urmă când... 

— Când te-ai întâlnit cu noi, o întrerupse Obraz-Ciupit. 
Ghinionul tău, norocul nostru. 

Coilla îndrăzni să spere că oamenii o cred, fiind însă 
conştientă că-şi asumă un risc. Era posibil să considere 
că le-a fost destul de folos, s-o omoare şi să-şi vadă de 
drum, luându-i capul cu ei. 

Obraz-Ciupit o fixă din priviri. Ea se pregăti să-i facă 
faţă. 

— Mergem la Hecklowe, anunţă el. 

— Şi ea? întrebă Un-Ochi. 

— Vine cu noi. 

— De ce? La ce ne trebuie? 

— Ca să câştigăm bani. Hecklowe e cel mai bun loc să 
faci negoţ cu sclavi. Unii plătesc o grămadă pentru o 
gardă orcă pe vremuri ca astea. Mai ales pentru un orc 
dintr-o ceată de războinici nemaipomeniţi. Scutură din 
cap spre matahală. Adu-i calul, Jabeez. 

Jabeez se îndreptă greoi spre calul Coillei; animalul 
păştea liniştit puţin mai încolo. 

Un-Ochi, tot bocind după urechea lui, nu părea deloc 
încântat. Dar se stăpâni. 

Coillei i se păru un moment potrivit să protesteze de 
formă: 


26 


— Sclavie. Aproape că scuipă cuvântul. Încă un semn 
că Maras-Dantia decade. Asta-i alt lucru pentru care 
trebuie să vă mulţumim vouă, oamenilor. 

— Tacă-ţi fleanca! se răsti Obraz-Ciupit. Bagă bine la 
cap, oarco. Pentru mine nu însemni decât banii pe care 
pot să-i iau pe tine. Şi n-ai nevoie de limbă ca să-ţi faci 
treaba de sclavă. Ai priceput? 

Coilla inspiră adânc, uşurată. O salvase lăcomia lor. 
Dar nu făcuse decât să câştige puţin timp, şi pentru ea 
şi, spera ea, şi pentru ceată. 

Ceata. Doamne, ce belea! Unde erau jderii? Unde era 
Haskeer? Ce se va alege de stele? 

De la cine să ceară ajutor? 


Vreme lungă, lungă, n-a făcut altceva decât să 
observe. S-a mulțumit să urmărească evenimentele de la 
distanță şi să se încreadă în soartă. Dar în soartă nu te 
poti încrede. Lucrurile se complicau tot mai mult, 
deveneau tot mai greu de prevăzut, iar haosul se 
răspândea nestingherit. 

Cum pământul era secat de magie din cauza 
obiceiurilor distructive ale nou-veniţilor, atunci când s-a 
hotărât, în cele din urmă, să treacă la fapte, puterile lui 
erau prea slabe, prea nesigure. A trebuit să-şi continue 
căutarea cerând ajutor, iar asta s-a dovedit o greşeală. 

Acum instrumentele se aflau din nou în lume, în 
istorie, şi nu va trece multă vreme până când cineva se 
va folosi de puterile lor. Acum nu mai conta decât dacă 
aveau să fie puse în slujba răului sau a binelui. 

Nici în sinea lui nu mai putea susține că evenimentele 
nu afectau acest loc. Până şi ținutul lui extraordinar era 
amenințat. Din cauză că îi scădeau puterile, doar atât 
mai putea face pentru a-l menține în viaţă, deşi mica lui 
trupă de adepti îl numeau Mag şi credeau că poate să 
facă orice. 


27 


Venise vremea să schimbe cursul întâmplărilor. 
Făcuse nişte greşeli şi acum trebuia să le îndrepte. Putea 
modifica unele lucruri. Pe altele, nu. 

Dar a văzut ce s-a întâmplat şi o parte din ce se va 
întâmpla şi ştia că s-ar putea să fi întârziat deja prea 
mult. 


3 


Camera largă, sferică, din labirintul subpământean din 
Scratch era luminată cu zgârcenie. Singura lumină venea 
de la numeroasele cristale cu sclipiri slabe încastrate în 
pereţi şi în tavan şi de la cele câteva torţe aruncate pe 
podea. Gurile tunelurilor care porneau din peşteră se 
profilau ca şase ovale întunecate. Aerul era irespirabil. 

Peste patruzeci de troli se adunaseră în cameră. Erau 
îndesaţi, vânjoşi, acoperiţi de blană cenușie şi piele de 
culoarea cerii. Pe cap le creştea o claie hidoasă, de un 
portocaliu-închis intens. Aveau pieptul lat, membre mult 
prea lungi, iar ochii le ieşeau din orbite mari şi negri, ca 
să străpungă întunericul subpământean. 

Din câte ştiau Stryke şi Alfray, camera nu era decât o 
mică parte din regatul trolilor, iar trolii de aici - un mic 
procent din populaţie. Insă, despărțiți de ceata lor de un 
tavan prăbuşit, căpitanul jderilor şi caporalul său nu 
aveau să afle niciodată adevărul. Erau legaţi la mâini şi 
stăteau cu spatele lipit de altarul pentru sacrificii. Unii 
din trolii aliniaţi în faţa lor purtau lănci, alţii, arcuri. 

În fruntea lor trona regele Tannar. Era mai înalt şi mai 
bine clădit la trup decât toţi, nu şi decât orcii. Hainele de 
aur, coroana de argint şi toiagul împodobit, îndoit la vârf, 
îi vădeau rangul. Dar nu el, ci obiectul pe care-l ţinea 
ridicat îi lăsă pe prizonieri cu gura căscată. Flutura un 
pumnal sacrificial cu lamă curbată, de mânerul căruia 
atârna exact lucrul pentru găsirea căruia jderii 


înfruntaseră primejdiile din Scratch. 
28 


Unul dintre instrumentele străvechi. O relicvă pe care 
orcii o numeau stea. 

Trolii murmurau un psalm funebru gutural. Tannar 
mergea încet, hotărât să ucidă în numele înfricoşătorilor 
zei cimmerieni. Deloc amuzaţi de ironia sorții, Stryke şi 
Alfray se pregătiră de moarte când din gâtlejurile trolilor 
răsună un țipăt înalt, hipnotizant. 

Cu ochii la pumnal, Alfray spuse: 

— Frumoasă festă ne-a mai jucat soarta, ce zici? 

— Păcat că n-am nici un chef de râs. Stryke smuci de 
legături. Erau bine strânse. 

Alfray întoarse privirea spre el. 

— A fost frumos, Stryke. În ciuda greutăților. 

— Nu ceda, prietene. Nici în faţa morţii. Mori ca un 
adevărat orc. 

O undă de indignare străbătu faţa lui Alfray. 

— Se poate altfel? 

Pumnalul se apropia necruţător. Un fulger lumină gura 
unui tunel. Ceea ce urmă i se păru lui Stryke o 
halucinație provocată de cristal. Un obiect străfulgeră 
peştera într-o fracțiune de secundă, lăsând în urmă o 
dâră intensă de galben cu roşu. 

Apoi o săgeată de foc străpunse capul trolului de 
lângă ei. Aerul se umplu de scântei şi creatura se prăvăli 
pe-o parte. În cădere, coama lui deasă izbucni în flăcări. 

Tannar împietri. Psalmodierea se opri. Un cor de 
respiraţii întretăiate umplu camera. Trolii se întoarseră 
toţi cu faţa spre tunel. Acolo se întâmpla ceva. Răsunară 
ţipete de spaimă. 

Ceata de jderi încerca să pătrundă în cameră. Erau 
conduşi de Jup, sergentul pitic care ataca duşmanul uluit 
cu paloşul. Arcaşii orci începură să-şi doboare ţintele cu 
săgețile cu vârfuri aprinse. Lumina era un blestem pentru 
troli, iar săgețile semănară haos printre ei. 

Atât cât îi permiteau mâinile legate, Stryke profită de 
învălmăşeală. Se năpusti asupra trolului celui mai 


29 


apropiat şi-i dădu sărutul orcului - o lovitură mortală cu 
capul, care înmuie genunchii duşmanului şi-l dobori ca 
pe-un sac greu. Alfray atacă un trol cu garda lăsată şi-l 
izbi iute de două ori între picioare. Victima căzu chinuită 
de durere, cu ochii daţi peste cap şi gura strâmbă. 

Tannar nu se mai gândea acum la prizonieri, ci urla 
ordine. Supuşii lui aveau nevoie de îndrumări, pentru că 
reacţionau haotic la atacul orcilor. Camera era scena 
unei bătălii crâncene, luminată de săgețile zburătoare şi 
de torţele folosite de orci pe post de măciucă. Din toate 
părţile răsunau ţipete, vaiete şi zdrăngănit de oţel. 

Doi răcani orci, Calthmon şi Eldo, îşi croiră drum prin 
învălmăşeală la Alfray şi Stryke. Le tăiară legăturile şi le 
puseră arme în mâinile nerăbdătoare. Apoi întoarseră 
imediat săbiile spre tot ce mişca şi nu era jder. 

Stryke îl voia pe Tannar. Ca să ajungă la el, trebuia să 
treacă printr-un zid de apărători. Porni hotărât să-şi 
împlinească dorinţa. Primul trol care-i blocă drumul 
aruncă spre el o lance. Stryke păşi într-o parte, evitând 
atacul la mustață, şi lovi arma cu toată puterea. O rupse 
în două, apoi îl împunse pe lăncier în măruntaie şi-l 
trimise pe lumea cealaltă. 

Următorul apărător veni spre Stryke învârtind un 
topor. Căpitanul jder se lăsă în jos şi toporul se arcui la 
câţiva centimetri de capul său, ratându-l. Când trolul se 
dădu în spate ca să-şi ia avânt pentru o nouă lovitură, 
Stryke profită şi-l pocni cu bocancul în fluierul piciorului. 
Izbitura grea îşi atinse scopul. Dezechilibrat, trolul atacă 
sălbatic, dar mult pe lângă ţintă. Stryke profită a doua 
oară şi îi străpunse pieptul. Lama intră adânc în carne. 
După ce făcu doi-trei paşi clătinaţi şi sângele începu să-i 
curgă şuvoi, trolul se prăbuşi. 

Stryke se îndreptă imediat spre un alt adversar. 

Jup se străduia să-şi croiască drum spre căpitan şi 
Alfray. In spatele lui, răcanii aprindeau torţe ca să-i 
zăpăcească pe troli. Ceata năvăli asupra lor în timp ce-şi 


30 


acopereau ochii şi răcneau. Însă mulţi găsiră puterea să 
răspundă asaltului. 

Alfray se pomeni atacat de doi troli care voiau să-i 
vină de hac. Sabia lui azvârli cât colo vârfurile de metal 
ascuţite ale suliţelor orientate orizontal. Câteva clipe, 
adversarii se aţâţară, ţopăind la stânga şi la dreapta, iar 
când unul dintre troli se întinse prea mult şi braţul 
înarmat îi rămase neacoperit, Alfray îl izbi cu sabia fără 
să mai stea pe gânduri. Trolul răcni, scăpă sulița şi primi 
încă o lovitură în piept. _ 

Cuprins de mânie, tovarăşul său atacă imediat. Incepu 
să-l împingă înapoi pe Alfray, care para sulița 
amenințătoare şi căuta s-o împingă într-o parte. Insă 
trolul era prea hotărât şi-l obliga să se retragă fără să-i 
dea răgaz. Incă puţin şi-l lipea de perete. Când vârful 
suliţei ajunse periculos de aproape de faţa jderului, 
acesta se ghemui şi se lăsă iute pe-o parte, ajungând 
chiar lângă agresor. Il atacă imediat la picioare. Lama 
tăie în carne, nu adânc, dar suficient pentru ca trolul să 
se retragă şchiopătând şi să nu mai poată controla sulița. 

Alfray sări în picioare şi izbi cu sabia spre capul 
creaturii. Aceasta se feri spre stânga. Răsucindu-se ca să 
compenseze, lama lui se mişcă în zbor, aşa că o izbi în 
obrazul duşmanului nu cu tăişul, ci cu latul. Trolul urlă de 
durere şi ripostă amenințând cu arma şi cu priviri 
crâncene. Mişcarea necontrolată îi conveni de minune lui 
Alfray. Evită sulița cu uşurinţă şi-i înfipse sabia în gât. Un 
val roşu aprins înecă locul încăierării. 

Alfray respiră uşurat şi-şi zise că e prea bătrân pentru 
aşa ceva. 

Alunecând pe sânge, Stryke fu gata să se ciocnească 
cu ultimul apărător al lui Tannar. Trolul fioros avea un 
iatagan. Incepu să spintece aerul turbat, cu gândul să-l 
îndepărteze pe orc de regele său. Stryke se menţinu pe 
poziţie, răspunzând la fiecare lovitură. Câteva minute, 
unul atacă, iar celălalt pară, dar fără să treacă la atac. 


31 


Jocul se încheie când sabia lui Stryke tăie încheieturile 
degetelor trolului. Acesta bolborosi o înjurătură şi atacă 
mai jos. Dacă l-ar fi atins, lama i-ar fi desprins jderului 
braţul de trup. Stryke scăpă nevătămat datorită jocului 
de picioare. Apoi se trase într-o parte şi riscă o lovitură la 
gâtul duşmanului. Avu noroc. 

In cele din urmă, ajunse faţă în faţă cu Tannar. 

Orbit de furie, regele încercă să-i spargă capul cu 
toiagul încovoiat, care nu era făcut pentru luptă. Orcul se 
dovedi destul de agil ca să-l evite. Tannar azvârli toiagul 
nefolositor şi scoase o sabie decorată cu simboluri runice 
în formă de rotocoale. Nu renunţase la pumnalul 
sacrificial, aşa că se pregătea să atace simultan cu 
ambele arme. Trolul şi orcul adoptară poziţia de luptă. 

— Ce mai aştepţi? bubui Tannar. Gustă din oţelul meu 
şi trezeşte-te în iad, nepoftitule. 

Stryke râse batjocoritor. 

— Schimbi lupta cu vorba, lăudărosule. Acum renunţă 
la flecăreală şi treci la atac. 

Cei doi se învârtiră în cerc, fiecare căutând o breşă în 
apărarea celuilalt. 

Tannar aruncă un ochi la bătălia din jur. 

— O să plăteşti cu viaţa pentru asta, jură el. 

— Aşa crezi tu, replică Stryke pe acelaşi ton obraznic. 

Neobrăzarea lui îl stârni pe rege. Tannar scoase un 
răcnet şi atacă în forţă. Stryke pară; impactul resimţit îi 
dovedi puterea impresionantă a adversarului. Răspunse 
cu o lovitură rapidă. Regele o blocă. După prima ciocnire 
de săbii, cei doi începură să lupte ritmic, când atacând, 
când apărându-se. 

Tannar se baza numai pe forţă şi pe foarte puţină 
subtilitate, deşi asta nu-l făcea un duşman mai puţin 
periculos. Stryke nu avea un stil foarte diferit, dar se 
bucura de avantajul experienţei, pe lângă agilitate. Nici 
nu se lăuda atâta ca Tannar şi nici nu se prefăcea ca el. 
Lansă încă o provocare. 


32 


— Eşti puhav, îl zeflemisi el pe rege. De când 
stăpâneşti gloata asta, Tannar, te-ai lăsat pe tânjală. Ai 
ajuns un burete mustind de grăsime. 

Trolul scoase un răget şi se năpusti spre «el, 
spintecând aerul cu pumnalul şi zgâriindu-l cu sabia. 
Stryke îşi adună toate puterile şi ţinti punctul în care 
mânerul se întâlnea cu lama. Lovi cu sălbăticie. Sabia 
zbură din mâinile lui Tannar şi căzu la distanţă cu un 
zdrăngănit. Regele strânse mai tare pumnalul şi vru să 
atace cu el. Însă şocul pierderii săbiei îi înmuie picioarele. 
Realizase că nu-l va putea învinge pe Stryke cu pumnalul 
şi acum nu făcea altceva decât să se apere. 

Orcul îl ataca din toate părţile. Tannar începu să bată 
în retragere. Nu avea de unde să ştie că Jup şi doi răcani 
se aflau în spatele lui. Stryke însă îi văzu şi-l obligă pe 
trol să dea tot mai mult înapoi potopindu-l cu lovituri. 

Jup prinse un moment prielnic. Sări în spatele regelui 
şi-l prinse de gât. Cu mâna cealaltă, îi apăsă cuțitul pe 
jugulară. Cum nu mai ajungea cu picioarele pe pământ, 
lovea cu ele pe unde apuca. Unul dintre răcani îşi făcu 
loc şi ţinti cu sabia inima regelui. Tannar urlă de furie 
neputincioasă. Stryke înaintă şi-i smulse pumnalul. 

Câţiva troli văzură ce se petrece. Restul însă nici nu 
se uitară la ei, ci continuară să se bată. 

— Spune-le să se oprească, ordonă Stryke, sau îţi 
pierzi viaţa. 

Tannar nu scoase o vorbă, mulţumindu-se să-i arunce 
priviri sfidătoare. 

— Opreşte-i sau mori, repetă Stryke. 

Jup apăsă mai tare tăişul pe jugulara regelui. 

Neavând de ales, Tannar strigă: 

— Aruncaţi armele! 

Unii troli se supuseră. Alţii continuară însă să lupte. 

— Lăsați armele jos! răcni regele. 

De data asta, îl ascultară toţi. Jup se retrase, dar 
Tannar se afla în raza de acţiune a armelor lor. 


33 


Stryke duse pumnalul ceremonial la gâtul trolului. 

— Noi plecăm. Tu vii cu noi. Dacă cineva încearcă să 
ne împiedice, eşti mort. Spune-le. 

Regele încuviinţă cu o mişcare slabă din cap. 

— Faceţi ce vă cer ei! strigă el. 

— N-o să mai ai nevoie de asta, îi spuse Stryke, o să 
ne încetinească. 

Smulse coroana lui Tannar şi-o aruncă într-o parte. 
Sacrilegiul îi lăsă pe mulţi troli cu răsuflarea tăiată. 
Căpitanul jderilor îi şocă şi mai tare când rupse mantia 
nepreţuită a regelui şi-o azvârli în praf. Îi puse din nou 
pumnalul la gât. 

— Să mergem! 

Incepură să traverseze peştera, un pumn de orci şi un 
pitic înconjurând silueta impunătoare a ostaticului. Trolii 
uluiţi rămaseră pe loc şi-i lăsară să treacă. Când 
procesiunea ajunse la tunelul principal, i se alătură şi 
restul cetei de jderi. Unii aveau răni uşoare. Lui Stryke i 
se păru că printre cei căzuţi nu se afla nici unul de-ai lui. 

— Veniti după noi şi vă veţi găsi sfârşitul! urlă el de la 
gura tunelului. 

Apoi orcii ieşiră grabnic din cameră. Străbătură cât de 
repede putură labirintul de tuneluri întunecoase. Flăcările 
torţelor aruncau umbre hidoase pe ziduri. 

— Aţi picat numai bine, îi spuse Stryke lui Jup. În 
ultima clipă, dar numai bine. 

Piticul zâmbi. 

— Cum dracu' de-aţi reuşit să treceţi de tavanul 
prăbuşit? întrebă Alfray. 

— Am găsit alt drum, răspunse Jup. O să vedeţi şi voi. 

În spatele lor se auziră zgomote slabe. Întorcând 
capul şi mijind ochii prin întuneric, Stryke desluşi umbre 
cenuşii la distanţă. 

— O să vină după voi, ameninţă Tannar. O să muriţi 
înainte de a ajunge la suprafaţă. 


34 


— Atunci o să mori şi tu cu noi. Stryke îşi dădu seama 
că vorbeşte în şoaptă. [ineţi aproape, fiţi cu ochii în 
patru, mai ales cei din spate, strigă el către restul trupei. 

— Nu cred că-i necesar să-i avertizezi, căpitane, rosti 
Jup. 

In câteva minute intrară în tunelul unde căzuse 
tavanul. Cam la douăzeci de paşi în faţă era blocat de 
bolovani mari şi de pietriş. Nu merseră până acolo, ci 
până la o spărtură stângace făcută în peretele din 
dreapta. Acesta era subţire, dintr-un material argilos. In 
spatele lui se întindea alt tunel şi începură să se caţere 
prin el. Tannar trebuia împins mereu de la spate. 

— Cum de-ai dat peste el, Jup? întrebă Stryke. 

— Nici nu ştii de ce eşti în stare când te mână nevoia. 
Asta e tunelul de la intrare, ăla care cică nu ducea 
nicăieri. l-am pus pe răcani să bată cu securile în pereţi. 
Am avut noroc. 

Noul pasaj îi scoase în altă încăpere, mai mult o 
groapă, aflată sub puţul care ducea la suprafaţă. O rază 
de lumină timidă răzbătea de deasupra. Doi răcani 
aşteptau cu sufletul la gură lângă două funii care 
atârnau. Mijind ochii în sus, Stryke zări încă două capete. 

— Daţi-i drumul! comandă el. 

Jderii începură să se caţere pe frânghii. Tannar se 
încăpăţână, aşa că-l legară cu o sfoară şi-l traseră după 
ei. Trolul înjura întruna. Stryke ieşi ultimul, ţinând între 
dinţi pumnalul ceremonial. 

O peşteră mică adăpostea puţul. Lumina dimineţii 
inunda intrarea. Stryke şi ceilalţi ieşiră la suprafaţă 
clipind. Tannar îşi duse mâna la ochi. 

— Mă doare! se plânse el. 

— Puneţi-i asta pe cap, propuse Alfray şi le dădu 
camarazilor săi o cârpă. 

În vreme ce regele era legat la ochi şi mergea 
împiedicat, Stryke rămase în urmă şi cercetă pumnalul 
sacrificial. Steaua era legată de mâner cu o împletitură 


35 


de funie. Îşi scoase propriul cuţit, o desprinse şi aruncă 
pumnalul. 

Steaua era uşor de recunoscut, dar se deosebea de 
celelalte două, care nici ele nu semănau perfect. La 
lumina zilei, căpitanul văzu că e de un albastru-închis, în 
vreme ce prima pe care o găsiseră era galbenă, iar a 
doua, verde. Şi cea de acum era formată dintr-o sferă 
centrală, din care radiau spiţe aşezate aparent 
întâmplător. Erau patru la număr. Prima avea şapte, a 
doua cinci. Toate trei fuseseră create din acelaşi material 
dur necunoscut. 

— Hai odată, Stryke! strigă Alfray. 

Căpitanul vâri steaua în săculeţul de la centură şi 
alergă să ajungă din urmă ceata. 

Jderii se îndreptară spre tabără în pas grăbit, cât de 
repede se putea cu Tannar după ei, care-i încetinea. Fură 
întâmpinați de Bhose şi Nep. Nici unul dintre cei doi nu 
încercă să-şi ascundă uşurarea. 

— Trebuie să plecăm de aici, şi încă foarte repede, le 
spuse Stryke tuturor. Chiar dacă e zi, nu cred că trolii 
s-ar da în lături să se aventureze după el. 

Mişcă din cap spre Tannar. 

— Aşteaptă, Stryke, interveni Jup. 

— Să aştept? Cum adică, să aştept? 

— Trebuie să-ţi spun ceva despre Coilla şi Haskeer. 

Stryke aruncă o privire în jur. 

— Unde sunt? 

— Nu mi-e uşor, căpitane. 

— Zi-i odată, orice-ar fi! 

— Bine, îţi povestesc pe scurt. Haskeer a luat-o razna, 
l-a lăsat pe Reafdaw fără simţire şi a fugit cu stelele. 

— Ce? 

Stryke parcă fusese izbit cu satârul. 

— Coilla a plecat după el, continuă Jup. Nu i-am mai 
văzut pe nici unul de atunci. 

— A plecat... a plecat unde? 


36 


— Spre nord, din câte ştim. 

— Din câte ştiţi? 

— A trebuit să iau o hotărâre, Stryke. Ori plecam să-i 
căutăm pe Coilla şi pe Haskeer, ori încercam să vă 
salvăm, pe tine şi pe Alfray, din labirintul ăla. Nu le 
puteam face pe amândouă. Am socotit că trebuie să vă 
salvăm pe voi. 

Stryke începea să priceapă ce se întâmplase. 

— Nu... Nu, ai dreptate. Se întunecă la faţă. Haskeer! 
Nemernic fără minte! 

— Boala aia sau febra, ce-o fi fost, zise Alfray. Din 
cauza ei s-a purtat aiurea zile la rând. 

— N-ar fi trebuit să-l las aici, concluzionă Stryke. Mai 
bine îl luam cu noi, pe el sau stelele. 

— Nu te învinovăţi prea mult, îndrăzni Jup. Nimeni nu 
ştia că o să facă o asemenea prostie. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Felul în care s-a 
purtat când i-am dat voie să se uite la stele... A fost... 
cam ciudat. 

— N-are rost să ne învinovăţim, spuse Alfray. Mai bine 
să stabilim ce facem în continuare. 

— Mergem după ei, bineînţeles. Vreau să fim gata de 
plecare în două minute. 

— Şi el? întrebă Jup, arătând spre Tannar. 

— Deocamdată, vine cu noi. E garanţia noastră. 

Răcanii strânseră rapid tabăra şi pregătiră caii. Regele 
fu azvârlit pe un cal şi legat cu mâinile de oblâncul şeii. 
Cristalul fu împărţit între membrii cetei, aşa cum se 
întâmplase şi înainte de aventura subpământeană. Alfray 
găsi flamura jderilor şi-o luă cu el. 

În timp ce Stryke mergea în fruntea grupului, 
cântărea mental diverse opţiuni. Nici una nu era 
îmbucurătoare. 


37 


4 


În mintea lui Haskeer totul era acum clar, evident. 
Ceaţa care-i întunecase mintea se ridicase şi ştia exact 
ce avea de făcut. 

Dând pinteni calului, ajunse într-o vale care ducea mai 
departe, spre nord-est. Cel puţin aşa spera el. La drept 
vorbind, deşi limpede la minte, nu-şi recăpătase judecata 
în întregime, aşa că nu prea ştia în ce direcţie e 
Cairnbarrow. Cu toate astea, porni la drum. 

Duse mâna poate pentru a suta oară la săculeţul de la 
centură, unde ţinea straniile obiecte pe care ceata de 
războinici le numea stele. Mobbs, cărturarul gremlin care 
le povestise jderilor câte ceva despre ele, zicea că sunt, 
de fapt, nişte instrumente. Haskeer prefera să le spună 
stele. Aşa ţinea minte mai uşor. 

Habar n-avea ce erau şi la ce foloseau, după cum nici 
Stryke, nici ceilalţi jderi nu ştiau. Cu toate că nu 
înţelegea rostul stelelor, ceva se întâmplase. Ceva care-l 
făcea să creadă că e legat cumva de ele. 

Îi cântau. 

„Cântau” nu era, poate, cuvântul potrivit, dar nu 
găsise altul mai bun pentru ceea ce auzea în cap. Ar fi 
putut să-i zică şoaptă, îngânare sau ecoul unui 
instrument muzical necunoscut, dar nici atunci n-ar fi 
nimerit-o. Aşa că rămase la cântec. 

Îl auzea şi acum, deşi ţinea comorile ascunse în 
săculeţ. Obiectele, care arătau ca nişte stele pentru 
cineva proaspăt ieşit din găoace, îi şopteau. Limba lor, 
dacă limbă era, nu avea înţeles pentru Haskeer, dar îi 
prinse tâlcul. Îi spuneau că totul va fi bine odată ce le va 
duce în locul căruia îi aparţineau. Se va reface echilibrul. 
Lucrurile vor fi aşa cum au fost înainte ca jderii să ia 
calea haiduciei. 

Nu trebuia decât să ducă stelele Jennestei. Se aştepta 
ca regina să fie atât de recunoscătoare, încât să ierte 


38 


rătăcirea cetei. Poate chiar s-o răsplătească. Atunci 
Stryke şi ceilalţi jderi o să aprecieze ce-a făcut el şi o să-i 
fie recunoscători. 

Părăsind valea, ajunse la o urmă. Părea să ducă pe 
drumul său, aşa că se luă după ea. Urma avansa pe o 
ridicătură şi el îşi îndemnă armăsarul care avea deja 
spume la gură să urce spre vârf. 

Când ajunse acolo, văzu un grup de călăreţi venind 
din sens opus. Patru oameni. 

Purtau toţi îmbrăcăminte neagră şi erau bine înarmaţi. 
Unul avea părul acela dezgustător pe faţă pe care rasa 
lor îl numea barbă. 

Haskeer era prea aproape ca să nu fie văzut sau ca să 
se întoarcă fără să fie prins. Dar în starea în care se afla 
nu-i păsa dacă-l zăreau. Destul de rău că erau oameni, şi 
mai rău că-i stăteau în cale. N-avea de gând să se arate 
îngăduitor cu nimic care ar fi putut să-l întârzie. 

Oamenii  înlemniră când dădură peste un orc 
singuratic în mijlocul pustietăţii. În timp ce galopau spre 
el, cercetară suspicioşi împrejurimile, după alte urme de 
orci. Haskeer o ţinu pe potecă şi nu slăbi ritmul. Nu se 
opri decât atunci când îl blocară cu caii aşezaţi în 
semicerc, la distanţă de o sabie de el. 

Îi studiară trăsăturile înăsprite de vreme, colţuroase, 
tatuajele în formă de semilună de pe obraji, colții de 
pisică sălbatică înşiraţi la gât. Haskeer îi fixă cu aceeaşi 
privire cruntă. Bărbosul era şeful oamenilor. 

— E unul de-ai lor, fără îndoială, zise el. Camarazii lui 
încuviinţară în tăcere. 

— Urâtă creatură, nu-i aşa? îşi dădu cu părerea unul 
chelbos. 

Râseră toţi trei. 

Haskeer îi auzi printre şoaptele ademenitoare ale 
stelelor. Era limpede că-l îndemnau să se grăbească. 

— Mai sunt şi alţii din ceată pe-aici, orcule? îl întrebă 
bărbosul. 


39 


— Numai eu. Mişcaţi-vă. Stârni alte hohote de râs. 

Celălalt om ras se vâri şi el în vorbă: 

— Ba tu o să te mişti, înapoi la stăpânul nostru. Mort 
sau viu. 

— Nu prea cred. 

Călărețul bărbos se aplecă spre Haskeer. 

— Vouă, suboamenilor, vă merge mintea mai încet ca 
melcul. Incearcă să pricepi asta, tâmpitule: vii cu noi, 
şezând în şa ori culcat pe ea. 

— Daţi-vă la o parte. Mă grăbesc. 

Şeful îi aruncă o privire cumplită. 

— Nu-ţi mai spun o dată. 

Duse mâna la sabie. 

— Calul tău e mai bun decât al meu, hotărî Haskeer. O 
să ţi-l iau. 

De data asta, oamenii făcură o pauză înainte de a 
izbucni în râs. Hohotele parcă nu mai răsunau atât de 
sigure. 

Haskeer trase uşor de hăţurile calului său şi-l răsuci 
puţin. Işi scoase picioarele din scara şeii. Un val de 
căldură i se răspândi în tot trupul din stomac. Recunoscu 
semnele crizei inevitabile şi le întâmpină ca pe nişte 
prieteni vechi. 

Bărbosul îl săgetă din ochi. 

— O să-ţi tai limba, monstrule. 

Vru să-şi scoată sabia. 

Haskeer sări pe el. Îl izbi în piept fără milă. Înlănţuiţi, 
cei doi alunecară şi căzură de pe cal pe partea cealaltă. 
Haskeer se nimeri deasupra. Lovindu-se mai tare de 
pământ, omul îşi pierdu cunoştinţa. Orcul îl lovi cu 
pumnii până când îi transformă obrajii într-un terci 
însângerat. 

Ceilalţi călăreţi urlau. Unul descălecă şi se repezi la el 
cu sabia trasă. Haskeer se lăsă pe-o parte de pe victima 
leşinată şi sări în picioare exact când omul îşi lansă 
atacul. Se dădu repede înapoi ca să evite lama 


40 


necruțătoare. Îşi scoase şi el spada şi începu să 
riposteze. 

In timp ce ei se duelau, ceilalţi călăreţi îl atacară şi ei. 
Haskeer căută să se ferească de lovituri şi de caii care se 
clătinau spre el. Se concentra spre pericolul cel mai 
apropiat. Plonjă şi-l asaltă pe om cu o serie de lovituri 
înverşunate. În curând, adversarul trecu la apărare şi-şi 
concentră eforturile ca să reziste asaltului. 

Peste câteva secunde, Haskeer făcu o manevră 
înşelătoare, evită o lovitură laterală neinspirată şi izbi cu 
lama braţul adversarului. Membrul tăiat căzu la pământ 
cu sabia între degete. Din ciot năvăli sângele, iar omul 
scoase un țipăt ascuţit şi căzu cu capul înainte sub 
copitele unui cal care se ridica pe picioarele din spate. 

In timp ce călăreţul se străduia să-şi scoată calul din 
învălmăşeală, orcul îl atacă pe celălalt. Nu stătu pe 
gânduri. Apucă hăţurile şi le trase cu toată puterea, ca şi 
cum ar fi tras de funia unui clopot ca să anunţe o invazie. 
Călărețul fu zvărlit din şa. Haskeer îi trase un picior în 
cap şi urcă pe spinarea animalului. Il potoli şi se întoarse 
către ultimul adversar. 

Omul în veşminte negre înfipse călcâiele în coastele 
calului şi-i veni orcului în întâmpinare. Haskeer trecu la 
atac cu sabia şuierând. Cei doi îşi izbiră lamele sălbatic, 
tăind, împungând, încercând să ajungă la carne, nevoiţi 
să-şi stăpânească armăsarii agitaţi în acelaşi timp. 

In cele din urmă, Haskeer se dovedi mai vânjos. 
Atacul său dezlănţuit întâmpina din ce în ce mai puţină 
rezistenţă. Începu să evite garda adversarului. Îi zgârie 
braţul, făcându-l să ţipe de durere. Nu-l slăbi, atacă mai 
energic, în pase de neoprit, lovind ca un apucat. Omul nu 
se mai putu apăra. Lama bine plasată îi pătrunse adânc 
în piept. Se rostogoli de pe cal. 

Haskeer îşi stăvili armăsarul şi cercetă cadavrele. Nu 
simţi nici o bucurie că înlăturase pericolul; mai degrabă 
se enervă că pierduse timpul, îşi şterse spada 


41 


învingătoare de mânecă şi-o vâri în teacă. Încă o dată, 
duse mâna involuntar la săculeţul de la centură. 

Se uită în jur, gândindu-se pe unde s-o ia, când 
surprinse mişcare cu colţul ochiului. Dinspre vest galopa 
spre el un alt grup de oameni călare, tot în straie negre. 
Vreo treizeci sau patruzeci. 

Chiar şi în starea aceea de luptător furibund îşi dădu 
seama că nu poate face faţă singur atâtor duşmani. 
Indemnă calul şi galopă înainte. 

Stelele îi scăldară mintea cu susurul lor. 

La jumătate de kilometru distanţă, un alt grup de 
oameni urmăreau silueta care traversa câmpia călare, 
însoţită de camarazii lor. 

In fruntea lor se afla un bărbat semeţ, zvelt, îmbrăcat, 
ca şi tovarăşii săi, în negru de sus până jos. Spre 
deosebire de ei, purta o pălărie înaltă, rotundă şi, 
desigur, neagră. Veşmântul era semnul autorităţii sale, 
deşi nici unul dintre cei prezenţi nu i-ar fi pus-o la 
îndoială, fie că îl purta, fie că nu. 

Despre faţa lui se putea spune cel mai bine că sugera 
hotărâre şi că nu ştia ce înseamnă să zâmbească. 
Mustaţa gri împodobea bărbia ascuţită, gura era o linie 
subţire palidă, iar ochii sclipeau negri şi ameninţători. 

Ca de obicei, Kimball Hobrow avea o stare de spirit 
care prevestea apocalipsa. 

— De ce m-ai părăsit, Doamne? exclamă el către cer, 
plin de patos. De ce laşi scursorile păgâne şi sălbatice 
nepedepsite după ce l-au sfidat pe slujitorul Tău? 

Se întoarse către adepţii lui, paznicii, aşa cum era 
numită această elită, şi-i mustră aspru: 

— Nu sunteţi în stare nici să-i doborâţi pe monştrii 
păgâni! Aţi primit binecuvântarea Creatorului prin mine, 
discipolul Său pe pământ, şi tot aţi dat greş! 

Laşi, paznicii îi evitară privirea. 

— Pot lua înapoi ceea ce am dat în numele Lui, slăvit 
fie El! ameninţă Hobrow. Daţi înapoi ceea ce este, de 


42 


drept, al Domnului şi al meu! Mergeţi şi zdrobiţi-i pe 
depravaţii aceia de sub-oameni! Să simtă mânia 
Domnului! 

Adepții se repeziră la cai. 

Jos, pe câmpie, orcul renegat şi oamenii porniţi în 
urma lui aproape că nu se mai vedeau. 

Hobrow se lăsă în genunchi: 

— Doamne, de ce m-ai blestemat, înconjurându-mă 
de asemenea proşti? se jelui el. 


Mersadion, numit nu de mult comandant al armatei 
Jennestei, se apropie de o uşă masivă de stejar din 
subsolul adânc al palatului din Cairnbarrow. Gărzile 
imperiale orce stăteau de o parte şi de alta a uşii, 
înţepenite în poziţie de drepţi. Le salută cu o scurtă 
înclinare a capului. 

Cugetând la soarta predecesorului său şi la faptul că 
el, Mersadion, era mai tânăr, generalul orc făcu un efort 
de voinţă ca să-şi controleze tremurul când ciocăni. Se 
consolă cumva cu gândul că toţi treceau prin aceeaşi 
stare când erau chemaţi la ea. 

Auzi un răspuns slab prin uşa solidă. Sună melodios şi 
neîndoielnic feminin. Mersadion intră. 

Camera era din piatră, cu tavan înalt şi boltit. Nu avea 
ferestre. Pereţii erau decoraţi cu draperii şi tapiserii. 
Câteva descriau scene şi obiceiuri la care Mersadion 
prefera să nu se gândească prea mult. Într-un capăt se 
afla un mic altar, iar în faţa lui o lespede de marmură în 
formă de sicriu. Nici la ele şi la scopul lor n-ar fi vrut 
Mersadion să mediteze prea mult. 

Jennesta stătea la o masă mare. Lumânările 
împrăştiate pe ea erau singura sursă de lumină din 
cameră. Semiîntunericul dădea un plus de stranietate 
înfăţişării ei bizare. Semăna cu o stafie. 

Fiind pe jumătate nyaddă şi pe jumătate om, pielea 
reginei scânteia verde-argintiu, ca şi cum i-ar fi crescut 


43 


solzi mici. Părul de abanos, lucind de parcă era ud, îi 
încadra faţa puţin prea netedă şi prea lată. Avea o bărbie 
foarte ascuţită, nas acvilin şi gură mare, iar ochii oblici, 
uimitori, cu gene extraordinar de lungi, erau 
impenetrabili. 

Era frumoasă - un fel de frumuseţe despre care nu 
ştiai că există până n-o vedeai pe Jennesta. 

Mersadion rămase înţepenit lângă uşă, neîndrăznind 
să vorbească. Regina era preocupată, aplecată asupra 
unor tomuri antice şi hărţi îngălbenite. O carte masivă, 
cu clape metalice, stătea deschisă lângă ea. Generalul 
observă, ca şi altă dată, că avea degete neobişnuit de 
lungi, care păreau şi mai lungi din cauza unghiilor. Fără 
să ridice ochii, Jennesta rosti: 

— Relaxează-te. 

Nimeni nu se putea relaxa în prezenţa ei. Lui 
Mersadion îi mai veni inima la loc, dar ştia că nu e indicat 
să se liniştească prea mult. 

Tăcerea se prelungi stânjenitor cât regina îşi continuă 
studiul. Generalul se aplecă uşor în faţă ca să arunce o 
privire în carte. Ea observă şi ridică imediat ochii. Spre 
mirarea lui, în loc să se înfurie, îi zâmbi îngăduitoare. 
Asta îl făcu şi mai precaut. 

— Eşti curios, generale, spuse Jennesta. 

Nu era o întrebare. 

— Doamnă, rosti el şovăitor, atent la orice reacţie 
imprevizibilă. 

— Aşa cum tu ai diferite arme în arsenal, le am şi eu 
pe ale mele. Asta e una dintre ele. 

Mersadion cuprinse cu privirea dezordinea de pe 
masă. 

— Maiestate? 

— Te asigur că nu taie, nu străpunge şi nu biciuieşte, 
dar e la fel de ascuţită ca spada. 

Regina îi observă expresia goală şi adăugă iute, gata 
să-şi piardă răbdarea: 


44 


— Ce-i pe boltă e şi dedesubt, Mersadion. Influenţa 
corpurilor cereşti asupra evenimentelor zilnice din viaţa 
noastră. 

Generalul se lămuri. 

— Aha, astrele. 

— Astrele, confirmă ea. Adică Soarele, Luna şi alte 
lumi aflate în legătură cu a noastră. 

Mersadion nu pricepu nimic, dar, cum nu era înţelept 
s-o recunoască, tăcu şi speră că are o figură suficient de 
atentă. 

— Acestea, spuse Jennesta, bătând uşor pe hărţi, sunt 
uneltele care ne vor ajuta să-i găsim pe jderi. 

— Cum adică, doamna mea? 

— Nu-i uşor de explicat... minţilor modeste. Insulta îi 
aduse generalului un dram de uşurare. Se potrivea cu 
stilul reginei. 

— Poziționarea sferelor cereşti hotărăşte şi firea, şi 
soarta, explică ea. Firea se modelează în clipa naşterii, 
după stelele aflate atunci pe cer. Roţile cosmice se 
învârtesc încet şi foarte fin. Întinse mâna după un 
pergament. Am cerut să se caute cele înregistrate la 
naşterea conducătorilor jderi. Gradele inferioare n-au nici 
o importanţă, desigur. Acum cunosc semnele naşterii 
celor cinci ofiţeri, deci lucruri esenţiale despre firea lor. 

— Semnele naşterii, Maiestate? 

Jennesta oftă, iar generalul se temu să nu fi mers prea 
departe. 

— Ştii ce sunt semnele naşterii, Mersadion, chiar dacă 
n-ai mai auzit că se numesc aşa. Sau ai de gând să-mi 
spui că n-ai auzit de Viperă, Capră de Mare şi Arcaş? 

— Nu. Sigur că nu. Sunt semnele Soarelui. 

— Cum ar zice gloata. Dar, în esenţa ei, această 
ştiinţă este mai profundă decât prostiile scoase pe gură 
de ghicitori pe la piaţă. Ei o pervertesc. 

Generalul încuviinţă tăcut, zicându-şi că e mai înţelept 
să-şi ţină gura. 


45 


— Semnele... Soarelui de la naşterea ofiţerilor jderi ne 
desluşesc personalitatea lor, continuă regina, şi felul în 
care ar putea acţiona în anumite situaţii. Propti colţurile 
pergamentului cu două sfeşnice. Fii atent, generale! 
Poate că o să înveţi ceva. 

— Doamnă. 

— Sergentul Haskeer e condus de semnul 
încornoratului. Asta îl face îndărătnic, nesupus, aprig, în 
situaţii extreme fiind înclinat spre sălbăticie. Sergentul 
pitic, Jup, e un Trubadur. Războinicul cu suflet. Găseşte 
elemente mitice în orice întâmplare. Dar e înzestrat şi cu 
simţ practic. Caporalul Alfray e condus de Peştele Lucios. 
Asta înseamnă că e un visător. Are tendinţa să trăiască 
în trecut şi probabil e tradiţionalist. Ar putea avea puteri 
vindecătoare. Femela de orc, caporalul Coilla, e Vasilisc. 
Rea de gură, încăpăţânată, face acte de vitejie 
nesăbuite. Dar e un camarad de nădejde. 

Jennesta făcu o pauză suficientă ca Mersadion să 
îndrăznească o întrebare: 

— Şi căpitanul lor, Maiestate? Stryke? 

— Într-un fel, e cel mai interesant din banda aia de 
lepădături. Un Scarabeu. Scarabeul stăpâneşte divinul, 
revelaţia lucrurilor ascunse, schimbarea şi misticul. Are 
însuşiri de războinic. 

Jennesta mută sfeşnicele şi lăsă pergamentul să se 
ruleze. 

— Desigur, acestea sunt nişte portrete abia schiţate, 
toţi sunt oţeliţi, întăriţi sau vlăguiţi, în funcţie de mai 
multe aspecte. 

— Ați menţionat evenimente viitoare, Înălţimea 
Voastră. 

— Căile viitorului nostru sunt deja însemnate. Fiecare 
acţiune presupune o reacţie, care şi ea e predestinată. 

— Aşadar, totul e scris dinainte? 


46 


— Nu, nu totul. Zeii ne-au pus la dispoziţie 
neprevăzutul voinţei. Deşi aş vrea să nu se întâmple aşa 
de fiecare dată, adăugă regina, sumbru. 

Încurajat de aparenta ei sinceritate, Mersadion o 
întrebă: 

— Ce anume spun cărţile despre viitorul nostru, 
doamnă? 

— Nu suficiente. Ca să ştiu mai multe, aş avea nevoie 
de clipa şi locul exact al naşterii lor, ca să desenez hărţi 
mai precise. Însă amănuntele acestea nu sunt 
înregistrate în cazul orcilor de rând. 

Mersadion îşi înăbuşi reacţia la noua jignire aruncată, 
chipurile, la întâmplare. 

— Arta ghicitului, spuse Jennesta, e precisă numai 
dacă te concentrezi pe timp. 

Generalul păru nedumerit. 

— Nu te mai obosi să înţelegi. Nu ştiu cum se va 
încheia povestea asta. Adică nu ştiu sigur. Dar, în ce-i 
priveşte pe jderi, nu văd să se oprească scurgerea de 
sânge, focul, moartea şi războiul. Drumul lor e plin de 
primejdii. Indiferent ce urmăresc, nu prea au şanse de 
reuşită. 

— Ne vor ajuta acestea să-i găsim, Maiestate? 

— Poate. Jennesta închise cartea trântind-o. Fire de 
praf dansară în licărirea lumânărilor. Acum hai să vorbim 
despre problemele prezentului. Ai primit vreo veste de la 
vânătorii de recompense? 

— Încă nu, Maiestate. 

— Cred că mi-am făcut speranţe prea mari. Sper că ai 
veşti mai bune despre diviziile care am ordonat să fie 
pregătite pentru acţiunea de mâine. 

— Trei mii de ostaşi de infanterie uşoară, înarmaţi şi 
aprovizionaţi cu toate cele necesare, doamnă. Aşteaptă 
ordinul dumneavoastră. 

— Adună-i în zori. Măcar pot să mă bucur că voi face 
să curgă sânge de Uni. 


47 


— Am înţeles, Maiestate. 

— Bine. Eşti liber. 

Mersadion făcu o plecăciune, apoi plecă. Pe măsură 
ce se îndepărta de încăperea reginei, începu să respire 
normal. |n scurtul timp de când servea ca general în 
oastea Jennestei, îndurase multe jigniri şi umilinţe din 
partea ei. De câteva ori se temuse pentru viaţa lui. Dar 
niciodată nu se simţise mai uşurat ca acum, după ce 
supravieţuise experienţei de a face faţă unei Jenneste 
îngăduitoare. 


5 


Stryke îi scoase pe jderi din Scratch cât putu de 
repede. li duse către nord, zicându-şi că Haskeer pornise, 
probabil, spre Cairnbarrow. 

Pe la mijlocul dimineţii încetiniră, căci lăsaseră o 
distanţă sigură între ei şi trolii care ar fi pornit în 
urmărirea lor, deşi căpitanul credea că era puţin probabil 
să-i vâneze pe timp de zi. 

Tannar nu le dădu nici o mână de ajutor. Nu făcea 
decât să înjure întruna. 

Restul zilei, jderii îşi continuară drumul în ritm mai 
uşor. Se uitau tot timpul după urmele lui Haskeer şi ale 
Coillei, trimițând cercetaşi în faţă şi pe flancuri. Umbrele 
prelungi aduse de înserare le făcură sarcina imposibilă, 
iar grupul fu cuprins de deznădejde. 

Trecuse mai mult de un ceas de tăcere apăsătoare 
când Alfray se întoarse în şa şi spuse: 

— E zadarnic, Stryke. Nu facem decât să bâjbâim. Ne 
trebuie un plan. 

— Şi odihnă, adăugă Jup. Nici unul dintre noi n-a mai 
dormit de două zile. 

— Dar avem un plan, replică Stryke morocănos. Îi 
căutăm pe Coilla şi pe Haskeer. Nu-i timp de odihnă. 

Jup şi Alfray schimbară priviri sumbre. 

48 


— Nu-ţi stă în fire să acţionezi fără un plan, căpitane, 
spuse Alfray. În clipe de disperare, strategia e mai 
necesară ca niciodată. Chiar tu ai spus asta, şi nu o dată. 

— Apoi, mai e şi el, le aminti Jup, arătând cu degetul 
spre Tannar, care călărea în spatele coloanei, flancat de 
doi răcani. Era legat şi la mâini, şi la ochi. 

Alfray încuviinţă. 

— Da, ce-o să facem, o să-l târâm pe balaurul ăsta 
după noi peste tot? 

Stryke se uită şi el în spate şi oftă resemnat. 

— Bine, o să ne întindem tabăra când dăm peste 
primul loc potrivit. Dar nu ne oprim prea mult. 

Jup studie terenul. 

— De ce nu aici? 

Stryke cercetă şi el împrejurimile. 

— E bine şi aici. Arătă spre un povârniş, un loc în care 
pământul formase un dâmb uşor de apărat. Acolo. Vreau 
două santinele. Zi-le răcanilor să nu facă hărmălaie. Şi 
nici foc. 

Jup transmise ordinul lui Stryke, dar nu şi răceala din 
glasul său. 

Ceata descălecă. Înjurând şi blestemând, regele trol 
fu coborât de pe cal şi legat de un copac din apropiere, 
ale cărui frunze prinseseră deja culori tomnatice, cu 
câteva luni prea devreme. Gărzile se risipiră, dar nu se 
îndepărtară prea mult. Stryke, Alfray şi Jup rămaseră 
împreună, iar restul grupului se adună în jurul lor. Se 
aşezară toţi când le făcu semn comandantul, mulţi 
întinzându-se vlăguiţi pe iarba neprimitoare. 

Alfray nu pierdu vremea şi trecu imediat la atac: 

— Ce dracu' ne facem, Stryke? 

— Ce altceva decât ceea ce facem oricum? Nu ştim 
decât că Haskeer a pornit spre nord. E posibil să se 
îndrepte spre Cairnbarrow. 

— Dacă-şi închipuie că Jennesta o să se arate miloasă, 
înseamnă că e nebun de-a binelea, spuse Jup. 


49 


— Asta o ştim deja, replică Alfray. Dar să fi pornit spre 
nord... Eu zic că-i prea dus cu pluta ca să fie atât de 
previzibil. Nu ne putem baza pe asta. Poate se învârte în 
cerc pe-aici, pe undeva. 

— Când o să-l găsim, promise Stryke, dacă o să-l 
găsim, n-o să ştiu dacă să-l omor sau nu pe ticălosul 
asta. 

— Un orc dement ne-a întors pe toţi de unde am 
plecat, remarcă Alfray posac. 

— Mai e şi Coilla. Văd că nu apare şi asta nu-i de bine. 

— Tot te mai simţi vinovat, zise Jup. Nu poţi să ai 
grijă... 

— Bineînţeles că mă simt! izbucni Stryke. De-asta 
sunt căpitan, să fiu răspunzător, să cumpănesc 
posibilităţile, să prevăd lucrurile. 

Jup pocni din degete. 

— Să prevezi lucrurile. Să ghiceşti viitorul, căpitane. 
N-am mai încercat de mult. Poate merită să fac o 
încercare acum, ce zici? 

Stryke scutură din umeri. 

— De ce nu? N-avem nimic de pierdut. 

— Nu promit nimic, luaţi aminte. Ştii cât de slabă a 
fost energia peste tot pe unde am trecut. 

— Fă tot ce poţi. 

Piticul se depărtă de grup, găsi un loc cu iarbă mai 
multă şi se aşeză cu picioarele încrucişate. Lăsă capul în 
jos, îşi lipi palmele de pământ şi închise ochii. Ceilalţi 
jderi îl ignorară. Stryke şi Alfray discutară mai departe 
despre ce opţiuni aveau. 

Peste câteva minute, Jup se întoarse. După expresia 
lui neutră, nu-şi dădură seama dacă avea să le spună 
ceva demn de auzit. 

— Ei? întrebă Stryke. 

— Şi bune, şi rele. Puterea scade, fără îndoială. Dar 
tot am prins ceva. Un semnal foarte slab, cred că e al lui 
Haskeer. Şi am simţit încă unul, mult mai puternic, o 


50 


prezenţă feminină, poate Coilla. La nord de aici. 
Semnalul ei era mai puternic decât al lui. 

— Poate că nu sunt împreună. La asta nu ne-am 
gândit. 

Jup se întunecă la faţă. 

— Dar dacă nu-i un semn bun? Distanţa schimbătoare 
nu e singurul motiv pentru care un semnal e mai 
puternic. Şi altele îl afectează. 

— Ce anume? 

— Sentimentele intense. 

— Vrei să zici că de-asta se simte mai tare semnalul 
Coillei? Pentru că are sentimente mai intense? 

— E o posibilitate, căpitane. 

— Ce fel de sentimente? Bune sau rele? Ţi-ai dat 
seama? 

— Amestecate, zic eu. Dar, ţinând cont de ceea ce 
face, nu cred că sunt prea bune, nu? Dacă liniile 
energetice n-ar fi atât de încâlcite, aş fi mai sigur pe 
mine. 

— Ticăloșii de oameni, fură sângele magic al 
pământului, bolborosi Alfray. 

— Asta confirmă ce-am crezut noi, trase concluzia 
Stryke. Nu-mi schimbă hotărârea de a merge mai 
departe spre nord. 

Căpitanul cugetă o vreme, apoi se adresă răcanilor: 

— Suntem toţi vârâţi în povestea asta. Eu susţin să 
mergem spre nord şi să ne căutăm tovarăşii. Are cineva 
o idee mai bună? Vorbesc serios. Sunt numai ochi şi 
urechi. 

În afară de foieli şi chipuri lipsite de expresie, nu primi 
nici un răspuns. 

— Bine, spuse Stryke. Înseamnă că sunteţi de acord 
cu mine. Ne odihnim puţin înainte de a pleca. De acum 
înainte, prioritatea noastră e să ne găsim camarazii şi 
stelele. 

— Atunci nu veţi găsi altceva decât moartea! 


51 


Toţi ochii se îndreptară spre Tannar, de care, 
luându-se cu vorba, uitaseră. 

— Mi se pare că-ţi vorbeşte gura fără minte, îi 
răspunse Jup. 

— E o profeție, îl asigură regele trol. 

— Bazată pe ce? vru să ştie Alfray. 

— Pe cunoştinţele mele despre obiectele pe care le 
numiţi stele şi e limpede că ştiu mai multe decât voi. 

Stryke se duse la copacul de care era legat trolul şi se 
ghemui lângă el. Se însera, aşa că îi scoase apărătoarea 
de pe ochi. 

— S-auzim ce ştii, îl îndemnă el pe Tannar. 

— Nu spun nimic dacă nu mă dezlegaţi, ceru trolul, cu 
aroganţa lui de rege. Mă dor membrele. Nu sunt obişnuit 
să fiu tratat aşa. 

— Normal că nu eşti. Dar poate că ajungem la o 
înţelegere. 

— Ai grijă, Stryke, îl avertiză Alfray pe căpitan. 

— Dacă nu suntem în stare să înfruntăm o cârtiţă din 
tuneluri, neînarmată, atunci nu ne merităm numele de 
războinici. Îşi scoase cuțitul să taie legăturile, apoi se 
opri. Ştie cineva ceva despre magia trolilor? 

Ştia Jup. 

— E de două feluri. Una, văzul pe întuneric. Cu cât e 
mai deasă bezna, cu atât văd mai bine. Cealaltă ţine de 
vânarea hranei. Şobolani, mucegaiuri, ce-or mânca ei. Nu 
cred că e periculoasă. Dacă nu încearcă să ne omoare cu 
răsuflarea lui. 

Ceilalţi râseră uşor. 

— Aşa mi-am zis şi eu, spuse Stryke şi tăie funia. 

Tannar îşi masă încheieturile păroase şi aruncă priviri 
crunte spre paznicii lui. 

— Mă arde setea. Daţi-mi apă. 

— Vreau asta, vreau aia, îl zeflemisi Jup, aruncându-i 
un bidon. 


52 


Regele trol îl goli pe jumătate şi l-ar fi terminat dacă 
nu i l-ar fi smuls Stryke. Tannar tuşi, scuipând apă. 

— Aşadar, ce ştii? îl întrebă. 

— Rasa mea are poveşti şi legende despre aceste 
obiecte. Se pare că voi nu aveţi nici una. Poate pentru că 
orcii sunt printre puţinele rase străvechi fără puteri 
magice. Nu ştiu. 

— Ce spun legendele? 

— Că aceste... stele sunt foarte vechi, că le-au creat 
zeii din haos, odată cu Maras-Dantia. 

— Există vreo dovadă? se întrebă Alfray. 

— Cât sunteţi de socotiți! Cum să existe dovezi? Aici e 
vorba despre credinţă. 

— Continuă, îl îndemnă Stryke. Altceva? 

— Mulţi membri ai raselor străvechi au murit şi au ucis 
pentru puterile pe care le reprezintă stelele, aşa cum 
faceţi voi acum. Asta a fost tare de mult. In ultima 
vreme, locuitorii Maras-Dantiei le-au uitat. Insă ele fac 
parte din istoria secretă a acestui tărâm, trăiesc prin 
poveştile care supraviețuiesc în rândul sectelor şi 
ordinelor secrete. 

— Deci sunt numai basme şi scorneli. 

— Sigur credeţi altceva despre stele, altfel n-aţi risca 
atât ca să le găsiţi. 

— Le căutăm pentru că sunt importante pentru alţii, 
care domnesc peste noi. Asta le face deosebit de utile în 
situaţia noastră. 

— Dar sunt mult mai valoroase decât simple obiecte 
de negoţ. A le privi cu atâta desconsideraţie înseamnă a 
te juca cu focul cu ochii închişi. 

— Noi nu ştim nimic despre puterile lor, decât că 
influenţează credinţa altora. 

— Din discuţia voastră, am înţeles că v-au schimbat 
vieţile, replică Tannar. Asta nu înseamnă putere? 

— Ai pomenit de o istorie secretă, interveni Alfray. 
Ce-ai vrut să spui cu asta? 


53 


— Se povesteşte că, în zorii vremurilor, obiectele pe 
care le numiţi stele i-au influenţat pe mulţi locuitori din 
Maras-Dantia. Se zice că au inspirat făurirea arcului de 
aur solid al azazreilor, poemele sublime ale lui Elphame, 
legendara Carte a Umbrelor, harpa celestă a lui Kimmen- 
Ber şi multe altele. De acestea aţi auzit, fără îndoială... 

— Da, până şi noi am auzit de ele, i-o întoarse Stryke 
ţâfnos. Deşi e adevărat că nu ne pricepem la poezie, 
cărţi şi muzică nobilă. Meseria noastră e una mai... 
practică. 

— Cum au reuşit stelele să dea naştere unor 
asemenea lucruri? insistă Alfray. 

— Prin revelații, prin viziuni, prin vise profetice, 
răspunse Tannar. Dezvăluind un bob din misterul lor 
celor care au avut cunoştinţele necesare să-l descopere. 

Cât Alfray şi Jup meditară la vorbele trolului, Jup veni 
şi el cu o întrebare: 

— Nimeni n-a fost în stare să ne spună ce sunt stelele, 
ce fac şi la ce folosesc. Tu eşti? 

— Sunt cărarea spre zei. 

— O expresie frumoasă. Ce înseamnă? 

— Planurile zeilor depăşesc puterea de înţelegere a 
muritorilor. 

— Încă un fel de-a zice că habar n-ai. 

— Cum aţi ajuns să aveţi o stea în Scratch? se 
interesă Stryke. 

— Am moştenit-o de la unul dintre înaintaşii mei, 
Rasatenan, care a câştigat-o pentru rasa mea cu multă 
vreme în urmă. 

— N-am auzit de el, comentă Jup neinteresat. 

Tannar le aruncă priviri încruntate. 

— A fost un mare erou al trolilor. Poeţii încă mai cântă 
aventurile sale. Versurile lor spun cum a prins o săgeată 
în zbor, cum a doborât cincizeci de duşmani cu o singură 
mână şi... 


54 


— Te-ai descurca foarte bine la o întrecere de laude 
între orci, îl luă Jup peste picior. 

—... şi cum a luat steaua de la un trib de pitici, după 
ce i-a înfrânt în luptă, îşi încheie Tannar fraza sentenţios. 

Jup se roşi la faţă. 

— Greu de crezut, contră el, rănit în demnitate. 

— Indiferent cum ai obținut-o, interveni Stryke, 
vorbeşte mai pe înţeles, Tannar, ce tot încerci să spui? 

— Că stelele aduc numai nenorocire şi moarte, dacă 
nu ajung pe mâini bune. 

— Cu alte cuvinte, dacă nu servesc la sacrificii. 

— Şi voi ucideţi! 

— În război. Şi ridicăm sabia împotriva altor luptători, 
nu a celor nevinovaţi. 

— Sacrificiile aduc prosperitate rasei mele. Zeilor le 
plac şi ne apără. 

— Până acum, îi aminti Alfray. 

Regele nu încercă să-şi ascundă nemulţumirea 
provocată de înţepătură. 

— lar mâinile voastre nu sunt mânjite de sângele 
sacrificiilor, nu? 

— Niciodată de al fiinţelor superioare, Tannar. Noi 
aducem zeilor sacrificii prin luptă. Le oferim ca ofrande 
spiritele celor pe care-i omorâm. 

— Dacă aţi găsit mai multe stele într-un timp scurt, 
poate că zeii vă ajută şi pe voi, cine ştie? Sau poate că, 
pur şi simplu, îşi râd de voi. 

— Poate, îngădui Stryke. Dar de ce ne spui toate 
astea? 

— Ca să înţelegeţi cât de important e artefactul 
pentru rasa mea. Inapoiaţi-l şi eliberaţi-mă. 

— De ce să te ajutăm să înmulţeşti numărul crimelor? 
Las-o baltă, Tannar. 

— Vă cer să mi-l înapoiaţi! 


55 


— Du-te naibii cu cererea ta. Nu ne-am pus viaţa în 
joc, în gaura aia pe care o numiţi ţară, numai ca să-ţi 
dăm steaua înapoi. Avem nevoie de ea. 

Trolul adoptă altă strategie: 

— Atunci ce ziceţi de un târg? 

— Ce aveţi voi să ne oferiţi şi să ne şi intereseze? 

— Incă o stea? 

Stryke, Jup şi Alfray schimbară priviri sceptice. 

— Vrei să credem că ai un asemenea lucru? îl întrebă 
căpitanul. 

— N-am zis asta. Dar ştiu unde ar putea fi găsită. 

— Unde? 

— Vă costă să aflaţi. 

— Vrei steaua înapoi şi să fii eliberat. 

— Bineînţeles. 

— Şi cum crezi că trebuie să funcţioneze târgul ăsta? 

— Eu vă spun locul şi voi mă lăsaţi să plec. 

Stryke stătu puţin pe gânduri. 

— S-a făcut. 

Jup şi Alfray vrură să protesteze. Căpitanul le făcu 
semn să tacă. 

— Am auzit că un anume armurier centaur, 
Keppatawn pe nume, are o stea, vorbi Tannar, păzită de 
clanul lui în Pădurea Drogan. 

— De ce n-aţi încercat s-o luaţi şi voi, trolii? 

— Noi nu avem ambiția nebună să le colecţionăm. Ne 
mulţumim cu una. 

— Cum a ajuns steaua la Keppatawn? 

— Nu ştiu. Ce importanţă are? 

— Drogan e o fortăreață de centauri, interveni Jup, şi 
ei se supără dacă le încalci teritoriul. 

— Asta nu e treaba mea, anunţă regele trufaş. Acum 
daţi-mi steaua şi eliberaţi-mă. 

Stryke scutură din cap. 

— Steaua o păstrăm. Şi nici ţie nu-ţi dăm drumul încă. 

Regele se înfurie. 


56 


— Ce-ai zis? Mi-am respectat partea din înţelegere! 
Aţi fost de acord! 

— Nu. Aşa ţi s-a părut. Vii cu noi, măcar până ne 
convingem că spui adevărul. 

— Voi vă îndoiţi de cuvântul meu? Străini împuţiţi, 
mercenarilor... lepădăturilori Voi puneţi cuvântul meu la 
îndoială? 

— Cam aşa ceva... Nu-i prea cinstită viaţa asta, nu? 

Tannar începu să bolborosească incoerent. 

— Ai zis ce-ai avut de zis. Stryke făcu semn unui 
răcan. Nep, leagă-l din nou de copac. 

Ostaşul îl apucă pe rege de braţ şi se îndepărtă cu el. 
Tannar începu să urle că a fost înşelat, că e nedemn ca 
el să fie ţinut prizonier, că nu acceptă să fie atins de un 
oarecare. Aruncă blesteme grele asupra şefilor cetei. 
Stryke se întoarse cu spatele la el şi reveni la discuţia cu 
jderii. 

Răcanii începură brusc să ţipe şi să arunce sudălmi. 
Tannar răcni: 

— Nu! 

Stryke se răsuci imediat. 

Trolul şi Nep stăteau cu faţa la el, la câţiva metri. 
Tannar îl ţinea pe orc de gât şi-l ameninţa cu cuțitul la 
gât. 

— Rahat! strigă Jup. Nu l-a percheziţionat nimeni. 

— Nu! repetă trolul. Nu mă supun unei asemenea 
profanări! Sunt rege! 

Nep stătea ţeapăn, pământiu la faţă, cu ochii căscaţi. 

— Îmi pare rău, căpitane, rosti el. 

— Potoleşte-te, Tannar, strigă Stryke, şi nimeni nu va 
fi rănit. 

Trolul îl strânse mai tare de gât pe răcan şi-i apăsă 
cuțitul pe jugulară. g 

— Nici prin cap nu-mi trece să mă potolesc! Imi iau 
steaua şi-mi redau libertatea. 

— Dă-i drumul lui Nep. La ce-ţi foloseşte? 


57 


— Fă ce-ţi spun sau moare! 

Nep tresări. 

Jup îşi scoase încet spada. Alfray puse mâna pe arc şi 
săgeată. În jurul lor, toată ceata se înarmă. 

— Aruncaţi armele! ordonă Tannar. 

— În nici un caz, ripostă Stryke. Ce crezi c-o să ţi se 
întâmple dacă ne omori camaradul? 

— Lasă intimidarea, Stryke. N-o să-ţi iroseşti un 
tovarăş. 

— Ne îngrijim unii de alţii, ai dreptate. Dar asta e 
numai o parte din crezul orcilor. Restul e fiecare pentru 
sine, toţi pentru toţi. Dacă nu ne putem apăra, ne 
răzbunăm. 

Alfray puse săgeata în arc. Câţiva răcani îi urmară 
exemplul. Nep se zvârcoli, încercând să nu se transforme 
în ţintă. Tannar se agăţă mai zdravăn de el. 

— Poţi să scapi cu viaţă, spuse Stryke, şi să vezi din 
nou Scratch-ul. Lasă cuțitul. 

— Şi steaua? 

— Ţi-am răspuns deja la întrebarea asta. 

— Atunci duceți-vă dracului cu toții! 

încercă să spintece gâtul orcului. Nep se smuci 
violent, mişcând involuntar capul înainte şi în jos. Alfray 
lansă imediat săgeata care atinse obrazul trolului, 
scobindu-l, apoi zbură mai departe. Tannar răcni şi-i 
dădu drumul lui Nep. Jderul se lăsă în jos şi începu să 
fugă împiedicat, cu mâna la gâtul rănit. 

Alte două săgeți se înfipseră în pieptul lui Tannar. 
Regele se clătină, dar nu căzu. Spintecând aerul cu 
cuțitul şi scuipând vorbe de înţeles, reuşi să facă doi-trei 
paşi spre ceată. 

Stryke îşi smulse sabia din teacă, se năpusti asupra 
lui şi-i trase o lovitură cu reverul în măruntaie. Regele 
trol se prăbuşi cu gura căscată. Jderul îl lovi cu bocancul. 
Nu mai mişca. 

Alfray examină rana lui Nep. 


58 


— Ai avut noroc, declară caporalul, aplicând o 
compresă ca să oprească sângele, e superficială. Apasă 
tare. 

Apoi merse cu Jup la Stryke şi se uitară toţi trei la 
cadavru. 

— Cum a putut fi atât de prost să-şi închipuie că o să 
scape cu un asemenea târg? se întrebă Jup. 

— Nu-mi dau seama. Să fie de vină aroganţa? A 
domnit ca un tiran, supuşii trebuiau să creadă că tot ce 
spune e adevărat. Asta nu-i bine pentru rasele vechi. li 
lâncezeşte creierul. 

— Vrei să zici că a scos pe gură numai prostii toată 
viaţa şi nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Poate că 
n-am fost noi în stare să-l dezbărăm de nărav. 

— Puterea absolută mi se pare o nebunie. 

— Cu cât întâlnesc mai mulţi şefi, cu atât mai mult îmi 
dau seama că ai dreptate. Chiar n-a mai rămas nici un 
conducător cu urmă de bunătate în suflet? 

— Acum putem să trecem şi regicidul pe lista 
păcatelor noastre, remarcă Alfray. 

Stryke întoarse ochii spre el. 

— Ce? 

— Uciderea unui rege. 

— N-a fost omor, sugeră Jup. Mai degrabă tiranicid. 
Asta înseamnă... 

— Ştiu şi eu ce înseamnă, i-o reteză Stryke. 

— Ne-am făcut şi din troli duşmani, adăugă piticul. 

Stryke vâri spada în teacă. 

— Avem deja atât de mulţi, că nu mai contează. Pune 
pe cineva să-i sape o groapă, bine? 

Jup încuviinţă în tăcere. 

— Apoi pornim spre nord? 

— Exact. 


Rareori dădeai peste uscat pe tărâmul lui Adpar. 
Pentru organismul nyazzilor, lipsa apei era similară cu 


59 


lipsa aerului. Pentru fiinţe şi mai dependente de apă, ca 
merzii, lipsa apei însemna moarte, o moarte lentă. 

Singurul loc din citadela lui Adpar unde stăpânea 
uscatul era închisoarea în care, din cauza stilului ei de a 
conduce, nu se stătea prea mult. Nu că ea ar fi văzut în 
asta un motiv să facă şederea mai plăcută. Mai ales când 
trebuia să smulgă informaţii de la prizonieri. 

Pentru că îi plăcea să ia parte la asemenea 
evenimente, Adpar îi însoţi pe paznici până la celula 
celor doi merzi luaţi prizonieri după un raid recent. 
Aceştia zăceau întinşi pe dalele de piatră prăfuite din 
celulele uscate, deşiraţi şi înlănţuiţi, şi fuseseră deja 
bătuţi. Nu primiseră apă de o zi. 

Adpar concedie gărzile şi se înfăţişă prizonierilor. La 
vederea ei, merzii deschiseră ochii larg, buzele uscate 
tremurându-le. 

— Ştiţi ce vrem de la voi, vorbi ea cu glas melodios, 
aproape seducător. Spuneţi-mi unde se află redutele 
rămase necucerite şi suferinţele voastre se vor încheia. 

Refuzul, rostit din gâtlejuri răguşite, arse de sete, era 
cel aşteptat, cel la care, de fapt, sperase. Trebuia să aibă 
senzaţia că munceşte ca să obţină ceva, altfel nu merita 
să facă vizitele acestea. 

— Dovezile de curaj nu sunt întotdeauna potrivite, le 
atrase ea atenţia pe un ton chibzuit. Mai devreme sau 
mai târziu, tot vom afla ceea ce ne interesează, fie că ne 
ajutaţi, fie că nu. De ce să suferiţi? 

Un merz o înjură, celălalt mişcă foarte încet din capul 
care-i plesnea de durere. Pielea deshidratată a feţei i se 
descuama. Adpar luă o sticlă cu apă şi se întoarse către 
prizonieri. Făcu un adevărat spectacol de seducţie din 
scoaterea dopului. 

— Sunteţi siguri? îi tachină ea pe merzi. 

Bău cu înghiţituri lungi, încete, lăsând lichidul să-i 
alunece în picături groase pe la colţurile gurii. Merzii 
refuzară din nou să coopereze deşi li se ghicea setea 


60 


cumplită în ochi. Adpar luă un burete pufos, îl scufundă 
în apă şi-i stoarse conţinutul pe cap şi pe corp, afişând o 
fericire senzuală. Stropii argintii sclipeau pe pielea ei 
solzoasă. 

Merzii îşi linseră buzele uscate cu limbi negre şi o 
refuzară încă o dată. Adpar înmuie buretele a doua oară. 

Petrecu două ore cu folos, nu doar pentru că obținuse 
informaţiile dorite, ci şi pentru că îi făcuse mare plăcere 
să le smulgă de la prizonieri. 

La plecare, luă ostentativ sticla şi buretele cu ea. 
Expresia disperată a merzilor o făcu să simtă un ultim 
fior de încântare. 

Paznicii o aşteptau afară. 

— Lăsaţi-i să moară de sete, le porunci ea. 


6 


Jderii îşi reluară călătoria înainte să mijească de ziuă. 
O luară spre nord-est, presupunând că Haskeer se 
îndrepta spre Cairnbarrow. Sperând că tovarăşa lor, 
Coilla, era undeva între el şi ceată. 

Ajunseseră pe câmpia înaltă acum, o zonă săracă în 
refugii, aşa că trebuia să fie şi mai prudenţi. Din când în 
când dădeau însă peste crânguri şi pâlcuri de copaci, iar 
drumul pe care mergeau ducea şerpuind într-o pădure. 
Conştient de posibilele primejdii, Stryke ordonă să fie 
trimişi doi cercetaşi în faţă şi încă doi pe flancuri. 

În vreme ce înaintau printre copaci, Jup îl întrebă: 

— N-ar trebui să ne gândim ce se întâmplă dacă nu-i 
găsim pe Coilla şi pe Haskeer? Vreau să zic, când ne 
apropiem de Cairnbarrow. N-o să avem parte de o 
primire caldă, Stryke. 

— Cred că o să fie prea caldă. Dar nu ştiu ce să-ți 
răspund la întrebare, Jup. Ca să fiu sincer, mă tem că ei 
doi au luat-o în cu totul altă direcţie. 

Alfray încuviinţă. 

61 


— Aşa zic şi eu. Dacă e adevărat, o să ne apuce 
bătrâneţile răscolind locurile astea în căutarea lor. lar 
dacă au plecat de tot pe alte meleaguri... 

— Nici prin cap nu-mi trece varianta asta, îi spuse 
Stryke. 

— Păi, ar trebui să-ţi treacă. Dacă nu vrei să ne 
învârtim la nesfârşit în jurul cozii. 

— Uite ce e, Alfray. Nici eu nu ştiu mai multe decât 
tine despre ce-o să... 

În dreapta lor se produse agitaţie. Tremură frunzişul, 
pocniră crengi, căzură frunze. Arbuştii se aplecară într-o 
parte. O matahală îşi croia drum trosnind prin pădure. 

Stryke trase de frâie, coloana se opri, iar jderii îşi 
scoaseră săbiile. 

Creatura îşi făcu atunci apariţia: un trup cenuşiu, de 
forma unui cal, însă mai mare şi decât un armăsar de 
luptă, cu gheare la picioare, nu copite. Sub piele îi 
tremurau muşchii puternici. Avea gât lung, de şarpe, şi o 
coamă neagră, lânoasă i se întindea pe ceafă. La cap 
semăna leit cu un grifon: nas de felină, cioc galben 
cornos şi urechi cu blană pe la margini şi vârful ridicat. 

Jderii observară că e tânără, nici pe departe de 
dimensiunile unui adult, iar una dintre aripile vânjoase 
era ruptă şi atârna într-o parte. Din cauza asta, deşi era 
clar speriat, animalul nu zbura. În ciuda masivităţii, se 
deplasa uimitor de repede. 

Tăind calea jderilor, hipogriful aruncă o privire spre ei. 
Războinicii îi văzură o clipă ochii verzi, enormi. Apoi 
animalul dispăru printre copacii de pe partea cealaltă. 
Câţiva cai începură să fornăie şi să se cabreze. 

— la uite cum o şterge! exclamă Jup. 

— Da, dar de ce? atrase atenţia Alfray. 

Cât ai zice peşte, cei doi cercetaşi trimişi în dreapta 
apărură ca o furtună din pădure. Strigau ceva 
neinteligibil. Unul dintre ei arătă înapoi, spre drumul pe 
care veniseră. 


62 


Alfray se uită atent printre copaci. 

— Stryke, cred că... 

Zeci de siluete împânziră cărarea. Cele din faţă aveau 
cai, cele din spate erau pedestre: oameni, înveşmântaţi 
toţi în straie negre şi foarte bine înarmaţi. 

— Rahat, murmură Jup. 

O secundă aparent nesfârşită, cele două grupuri se 
fixară din priviri. 

Apoi vraja se rupse. Şocul întâlnirii se estompă. 

Oamenii se agitară, apoi începură să ţipe şi să atace. 

— Sunt de două ori mai mulţi decât noi! strigă Alfray. 

Stryke ridică spada. 

— Atunci să le înjumătăţim şansele de izbândă! Wu 
cruțați pe nimeni! 

Călăreţii în negru atacară. Stryke dădu pinteni calului 
şi-şi conduse ceata în întâmpinarea lor. Orci şi oameni se 
ciocniră în bubuituri şi zornăit de oţel. 

Stryke se repezi la primul călăreț. Omul scoase 
mândru un paloş şi despică aerul, aplecându-se în faţă ca 
să izbească lama orcului. Cele două tăişuri se ciocniră de 
două ori până când Stryke găsi o breşă în garda celuilalt 
şi-l străpunse la mijloc. Omul se prăbuşi. Calul său lovi cu 
copitele duşmanul din spate şi spori învălmăşeala. 

Omul care luă locul celui căzut îi confirmă lui Stryke 
bănuiala că nu va fi o victorie uşoară. Avea în faţă un 
adversar mult mai impresionant, cu un topor cu două 
tăişuri, pe care-l mânuia cu multă pricepere. Schimbară 
câteva lovituri, apoi jderul îşi feri sabia ca să nu-i fie 
smulsă de arma celuilalt, mai grea. 

În timp ce fiecare căuta cea mai avantajoasă 
manevră, spada lui Stryke lovi coada de lemn a toporului 
şi-o crestă. Nu-l încetini prea mult pe adversar, dar 
efortul pe care trebui acesta să-l depună ca să rotească 
toporul solid îşi spuse cuvântul. Se mişca tot mai lent, 
reacţiona cu întârziere. Nu foarte mult, dar suficient ca 
Stryke să câştige avantaj. 


63 


Viteza îi permise jderului să atace cu o pasă joasă. Îi 
despică omului coapsa. Acesta rămase în şa, dar durerea 
îi afectă echilibrul minţii şi nu se mai putu apăra. Stryke îi 
ţinti bustul şi nimeri în plin. Omul scăpă toporul. Îşi duse 
mâinile la rana din care sângele curgea cascadă şi se 
aplecă în faţă. Calul său se sperie, o luă la goană şi 
dispăru cu tot cu stăpân. 

Al treilea adversar luă imediat locul mortului. Stryke 
trecu din nou la atac. 

Alfray se pomeni încadrat de un călăreț şi un 
pedestraş. Al doilea era mai periculos. Scăpă de el 
înfigându-i capătul ascuţit al flamurii în piept. 
Pedestraşul căzu cu steag cu tot. Orcul îşi îndreptă 
atenţia spre călăreț şi cei doi îşi încrucişară săbiile. La a 
treia lovitură, arma omului îi zbură din mână. O lamă 
rece îi străpunse stomacul. 

Un alt pedestraş cu o lance scurtă îl asaltă pe Alfray 
cu o ploaie de lovituri. Orcul îi despică lancea în două. 
Omul nu mai apucă să se ferească şi jderul îi crăpă capul. 

Încăierări de câte doi se dădeau de-a lungul şi de-a 
latul cărării. Câţiva oameni încercară să flancheze ceata, 
dar răcanii îi blocară cu îndârjire. 

Jup omori un călăreț dintr-o lovitură cu spada, dar nu 
observă pedestraşul din lateral. Omul întinse braţul, îl 
prinse de picior şi-l trase de pe cal. Piticul căzu greu. 
Deasupra lui, pedestraşul ridică sabia, pregătind o 
lovitură mortală. Jup îşi adună puterile la timp ca să se 
rostogolească. Surprins că, ameţit cum era din cauza 
căzăturii, mai avea spada în mână, începu să-l atace la 
picioare. Tăiat în spatele genunchiului, omul se prăbuşi 
ţipând. Jup îi îngropă lama în coaste. 

Nu era înţelept să n-ai cal într-un asemenea haos. 
Piticul căută disperat unul din priviri. Insă fu nevoit să 
înfrunte mai întâi un călăreț care-l luă drept victimă 
sigură. Omul se aplecă din şa şi-l atacă. Jup ridică sabia 
şi începu să pareze. Norocul, dar şi priceperea îl ajutară 


64 


să smulgă spada din mâna duşmanului. Sărind în 
picioare, îşi adună puterile şi-l răni în coaste, 
doborându-l. li luă calul şi se întoarse în iureşul bătăliei. 

O săgeată şuieră pe la urechea lui Stryke, trasă de 
unul dintre arcaşii aflaţi mai jos pe cărare. Încercând să 
blocheze înaintarea adversarilor, căpitanul jder îi zări pe 
cei doi cercetaşi trimişi în faţa cetei. Galopară în spatele 
arcaşilor şi năvăliră peste ei. Luaţi prin surprindere, 
arcaşii nu mai apucară să reacționeze. Stryke îşi reluă 
atacul. 

Asaltat din ambele părţi de doi pedestraşi, Alfray simţi 
că nu mai rezistă. Era istovitor să-l tot evite pe unul, apoi 
să se întoarcă pentru a-l înfrunta pe celălalt. Dar 
duşmanii îi prinseseră frâiele calului şi nu-i dădeau de 
ales. 

Jup sări să echilibreze situaţia. Îl asaltă pe adversarul 
din stânga lui Alfray şi-i înfipse lama adânc în umăr. 
Alfray se ocupă de celălalt agresor. Era pe cale să-i vină 
de hac, când cercetaşii trimişi în partea stângă, alertaţi 
de vacarm, sosiră grabnic să dea o mână de ajutor. 
Terminară repede treaba în locul lui. 

Stryke scurtă de cap un om dintr-o lovitură dată cu 
ambele mâini. Trupul căzu la pământ, iar el îşi căută 
imediat un nou adversar, însă cei rămaşi în viaţă se 
retrăgeau. Cinci ori şase, călare sau pe jos, fugiră în 
pădure. Stryke strigă un ordin şi câţiva răcani plecară în 
urmărirea lor. 

Apoi se duse la Alfray, care scotea flamura din pieptul 
unui leş. 

— Ce pagube avem? îl întrebă căpitanul. 

— Nici un mort, din câte ştiu. Gâfâia. Am avut noroc. 

— Nu erau luptători. Cel puţin nu de meserie. 

Li se alătură şi Jup. 

— Crezi că pe noi ne vânau, căpitane? 

— Nu. Dar erau o trupă de vânători. 


65 


— Am auzit că oamenii vânează de plăcere, nu doar 
pentru hrană. 

— Asta-i o barbarie, protestă Alfray, ştergându-şi 
sângele de pe faţă cu mâneca. 

— Dar tipic pentru rasa lor, constată Stryke. 

Răcanii scotoceau deja leşurile după arme şi alte 
lucruri utile. 

— Ce crezi că erau? întrebă Alfray. Uni? Mani? 

Jup se duse la leşul cel mai apropiat şi-l studie. 

— Uni. Nu-ţi amintesc de nimic straiele negre? Gărzile 
lui Kimball Hobrow. De la Trinity. 

— Eşti sigur? se interesă căpitanul. 

— Am văzut mai mulţi decât voi, şi încă de aproape. 
Sunt foarte sigur. 

Alfray se uită lung la cadavru. 

— Am crezut că ne-am descotorosit de maniacii ăia. 

— N-ar trebui să ne surprindă contrariul, îi atrase 
atenţia Stryke. Sunt fanatici şi le-am furat steaua. Se 
pare că nimeni nu vrea să ne lase să plecăm cu ea. 

Răcanii trimişi să-i urmărească pe supraviețuitori se 
întoarseră cu săbiile însângerate cu vârful în sus, în semn 
de victorie. 

— Măcar i-am împuţinat, adăugă Stryke. 

— Oare ei i-au luat pe Coilla şi pe Haskeer? întrebă 
Jup, depărtându-se de cadavru. 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Cine ştie? 

Un soldat veni la ei în fugă şi le aduse un sul de 
pergament. l-I dădu lui Stryke. 

— Am găsit asta, domnule căpitan. Mi-am zis că poate 
e important. 

Stryke îl desfăcu şi i-l arătă lui Alfray şi lui Jup. Spre 
deosebire de răcani, ei ştiau să citească, unul mai bine, 
altul mai prost. Dar sarcina le fu uşurată, pentru că actul 
era scris în limbajul comun. 

— E despre noi! izbucni Jup. 


66 


— Cred că ar trebui să audă toată ceata, hotări 
Stryke. 

Işi chemă toţi jderii, apoi îl rugă pe caporal să citească 
cu glas tare. 

— Pare a fi copia unei proclamaţii, explică Alfray, şi 
poartă un simbol care seamănă cu sigiliul Jennestei. lată 
conţinutul: „Să se ştie că, din ordinul... ăăă... din ordinul 
Jennestei... trupa de orci ataşată oştii Maiestăţii Sale şi 
cunoscută sub numele de Jderi e de acum trupă de 
renegaţi şi proscrişi şi nu se mai bucură de protecţia 
acestui ţinut. Să se mai ştie că o recompensă în monede 
preţioase, cristale sau pământ, după cum se cuvine, se 
va da celui ce aduce capetele ofiţerilor trupei, şi 
anume...” Urmează numele celor cinci ofiţeri. Aşa. Mai 
departe: „Mai mult, o răsplată potrivită rangului se va da 
celui ce-i va aduce, vii sau morţi, pe soldaţii de rând din 
trupă, ce răspund la numele...” Sunt trecuţi toţi răcanii. 
Până şi camarazii pe care i-am pierdut. „Să se ştie că 
orice ajutor dat numiţilor proscrişi...” Ştiţi şi voi ce 
urmează. 

Alfray îi dădu pergamentul înapoi lui Stryke. 

Liniştea se lăsă peste jderi ca o mantie grea. Stryke o 
sparse: 

— Păi, nu face decât să confirme ceea ce mai toţi 
bănuiam deja, nu? 

— Da, dar confirmarea vine ca un şoc, comentă Jup 
mohorât. 

Alfray arătă spre gărzile moarte. 

— Nu înseamnă asta că pe noi ne căutau, Stryke? 

— Da şi nu. Cred că, de data asta, pur şi simplu ne-am 
ciocnit unii de alţii. Deşi probabil s-au aflat prin părţile 
astea pentru că i-a trimis stăpânul lor, Hobrow, din cauza 
stelei furate de noi. Dar mult mai mulţi ne vor căuta ca 
să primească răsplata de la regină. Căpitanul oftă. Aşa, 
deci. O ţintă în mişcare e mai greu de atins. La drum! 

In vreme ce părăseau pădurea, Jup spuse: 


67 


— Cu toate astea, gândeşte-te la partea bună a 
lucrurilor. Pentru prima oară în viaţa mea valorez ceva. 
Păcat că numai dacă mor. 

Stryke zâmbi. 

— Uită-te acolo, îi arătă el. 

Hipogriful traversa câmpia spre apus, la mare 
distanţă. 

— Măcar el a scăpat. 

Alfray încuviinţă cu tristeţe: 

— Da. Din nefericire, n-o s-o mai ducă foarte mult. 

— Mulţumesc că mi-ai spus şi mie... îi zise Jup. 


Merseră încă trei-patru ore, încercuind o zonă largă, în 
căutarea tovarăşilor lor, o căutare până acum fără rost. 
Ca să le fie şi mai greu, vremea se înăspri. Se făcu frig. 
Cădeau averse reci ca gheaţa şi furtuni nemiloase, care 
încetau la fel de neaşteptat precum începeau. Atmosfera 
umedă, nesănătoasă, nu ridica deloc moralul jderilor. 

Pentru Stryke venise momentul să reflecteze şi, în 
cele din urmă, luă o hotărâre, deşi era împotriva 
propriilor sale convingeri. Opri coloana lângă o colină 
ierboasă. Gărzile din faţă şi cele de pe flancuri fură 
chemate şi ele. 

Stryke îşi îndemnă calul în vârf ca să fie auzit de toată 
lumea. 

— Am hotărât să schimbăm planul de acţiune, începu 
el fără nici un preambul, şi cred că cel mai bine e să-l 
aplicăm chiar din clipa asta. 

Un murmur grav exprimă presimţirile jderilor. 

— Ne-am tot învârtit ca nişte păsări proaste după 
Haskeer şi Coilla. S-a pus o recompensă pe capul nostru 
şi poate mai există şi alţii care caută stelele. Toate 
armele sunt îndreptate împotriva noastră. Nu avem nici 
prieteni, nici aliaţi. E vremea să ne schimbăm drumul. 

Scrută chipurile concentrate ale orcilor. Se aşteptau la 
orice, dar nu la ceea ce avea el să le spună: 


68 


— O să împărţim ceata. 

Reacţia veni sub forma unui protest zgomotos. 

— De ce, Stryke? strigă Jup. 

— Ai zis că nu vom face asta niciodată, spuse Alfray. 

Mâinile ridicate şi expresia de pe faţa căpitanului 
puseră capăt zarvei. 

— Ascultaţi-mă! răcni el. N-am zis c-o să ne despărţim 
pentru totdeauna, ci numai până când terminăm ce 
avem de făcut. 

— Şi ce avem de făcut, căpitane? vru să afle Jup. 

— Să-i găsim pe Haskeer şi pe Coilla, dar şi să vedem 
dacă există o stea la Drogan. 

Alfray nu se arătă deloc încântat. 

— Înainte n-ai fost de acord să se despartă ceata. Ce 
s-a schimbat acum? 

— Înainte nu ştiam de existenţa altei stele. Nici nu 
aveam dovada că suntem oficial proscrişi şi că trebuie să 
facem faţă consecinţelor. Cel mai important e să ne 
găsim tovarăşii. Nu văd cum i-am putea căuta în 
continuare şi pe ei, și încă o stea, dacă nu ne împărţim. 

— Asta dacă presupui că Tannar a spus adevărul 
despre steaua de la Drogan. Poate că a minţit ca să-şi 
scape pielea. 

Mai multe voci aprobară. Stryke scutură din cap. 

— Cred că a spus adevărul. 

— N-ai de unde să ştii. 

— Ai dreptate, Alfray, n-am de unde să ştiu. Dar ce 
avem de pierdut dacă-l credem? 

— Totul! 

— În caz că nu ţi-ai dat seama, tocmai de-asta riscăm. 
Încă ceva. De data asta, nu e bine să ţinem toate ouăle 
într-un coş. Dacă ne împărţim în două, duşmanii vor avea 
şanse mai mici să ne prindă pe toţi. Şi dacă fiecare grup 
are una sau mai multe stele... 


69 


— Dacă! ripostă Jup. Nu uita, încă nu ştim ce dracu' 
fac stelele alea, /a ce folosesc. Riscăm pentru cioara de 
pe gard. 

— Aşa este; nici acum nu cunoaştem rostul stelelor, 
cum nici la început nu l-am ştiut, asta dacă nu ne bazăm 
pe poveştile lui Tannar. Dar ştim, totuși, că au o valoare, 
măcar pentru că Jennesta o caută pe una dintre ele. 
Puterea de care putem fi convinşi că o au este puterea 
posesiei. Eu tot cred că, dacă le vom avea pe toate, 
atunci vom avea cu ce să ne târguim, iar asta ne va 
scoate din belea. Aşa cum am spus, ce avem de pierdut? 

— Dar asta oare nu e un argument pentru a menține 
ceata despărțită? 

— Nu, nu este. Situaţia noastră nu e una obişnuită. Ne 
lipsesc doi membri şi trebuie să ne străduim din toate 
puterile să-i găsim. Jderii ţin unii cu alţii. 

— ÎI mai consideri pe Haskeer membru al cetei 
noastre? După câte a făcut? 

— Întocmai, Stryke, încuviinţă Jup. Mie îmi sună a 
trădare. Dacă o fi să-l găsim, ce-o să facem cu el? 

— Nu ştiu. Hai mai întâi să-l găsim, bine? Chiar dacă 
el ne-a trădat, ăsta e un motiv să n-o mai căutăm pe 
Coilla? 

Alfray oftă. 

— Nu-ţi putem schimba hotărârea, nu-i aşa? 

Stryke scutură din cap. 

— Aşadar, care e planul tău? 

— Eu conduc jumătate de ceată în căutarea Coillei şi a 
lui Haskeer. Tu, Alfray, duci cealaltă jumătate la Drogan 
şi iei legătura cu Keppatawn. 

— Şi eu? sări Jup. Cu care jumătate merg? 

— Cu a mea. Darul ghicitului ne poate ajuta în 
căutarea noastră. 

Piticul răspunse un pic răutăcios. 

— Puterea slăbeşte, ştii asta. 

— Chiar şi aşa. Orice ajutor, cât de mic, e bine-venit. 


70 


— La ce fel de primire să mă aştept din partea 
centaurilor? întrebă Alfray. 

— Nu avem nici un conflict cu ei, îi răspunse Stryke. 

— Când am plecat, nu aveam nici un conflict cu 
nimeni din Maras-Dantia. Şi uite unde am ajuns! 

— Să nu faci nimic care să-i jignească. Ştii cât sunt de 
îngâmfaţi. 

— Sunt o rasă războinică. 

— Şi noi. Asta ar trebui să presupună respect reciproc. 

— Ce vrei să fac, odată ce am ajuns acolo? insistă 
Alfray. Să-i întreb politicos dacă nu cumva au o stea şi 
vor să ne-o dea nouă? 

— Presupunând că au o stea, poate le propunem un 
târg. 

— Şi ce să le dăm în schimb? 

— Cristalul cred că e o marfă numai bună, nu crezi? 

— Şi dacă nu e? Sau dacă se hotărăsc să se 
descotorosească de noi? O să conduc jumătate dintr-o 
ceată deja sleită de puteri. Nici pentru noi toţi nu e floare 
la ureche să înfrunte cine ştie câţi centauri, şi pe terenul 
lor. 

— Alfray, nu-ţi cer să te lupţi cu ei. Nu vreau decât să 
te duci la Drogan şi să vezi care e starea terenului de 
acolo. Nici măcar nu trebuie să iei legătura cu centaurii 
dacă ţi se pare că e prea riscant. Aşteaptă să ajungem şi 
noi. 

— Şi asta când o să se întâmple? 

— Vreau să mai caut cel puţin două zile. Pe urmă 
plecăm. Să zicem cinci, poate şase zile. 

— Unde ne vom întâlni? 

Stryke se gândi puţin. 

— Pe malul estic al Golfului Calyparr, la intrarea în 
pădure. 

— In regulă, Stryke, dacă eşti convins că asta e 
singura cale, se dădu bătut Alfray. Cum împărţim ceata? 


71 


— Exact în jumătate, pentru ca fiecare grup să aibă 
număr egal de membri. Stryke scrută adunarea jderilor. 
Alfray, grupul tău va fi alcătuit din Gleadeg, Kestix, Liffin, 
Nep, Eldo, Zoda, Orbon, Proog, Noskaa, Vobe şi Bhose. 
Jup şi cu mine îi luăm pe Talag, Reafdaw, Seafe, Toche, 
Hystykk, Gant, Calthmon, Breggin, Finje şi Jad. 

Pe ultimii trei, căpitanul îi alese în grupul lui pentru că 
îl susţinuseră pe Haskeer când votaseră dacă să 
deschidă cilindrul sau nu. Nu avea motive să le pună 
devotamentul la îndoială, dar se gândi că e mai bine să 
nu meargă cu Alfray, pentru orice eventualitate. 

Alfray nu obiectă la jderii primiţi, iar când Stryke le 
dădu răcanilor ocazia să-şi spună părerea, nu protestă 
nici unul. 

Căpitanul înălţă ochii spre cer. 

— Vreau să întârziem cât mai puţin, dar cred că ne 
putem odihni două ore. Pregătiţi-vă. O să punem două 
rânduri de paznici, unul la fiecare ceas. Ceilalţi, trageţi 
un pui de somn. Sunteţi liberi. 

— O să-mi împart ierburile vindecătoare şi balsamurile 
între cele două grupuri. Poate va fi nevoie de ele, anunţă 
Alfray, apoi plecă în treburile sale foarte nemulţumit. 

Jup rămase cu Stryke. Văzându-i expresia, căpitanul îi 
ghici gândurile. 

— Dacă e să ne luăm după grad, tu ar trebui să 
conduci trupa spre Drogan, Jup. Dar, ca să fiu sincer, ştii 
că piticii nu sunt priviţi cu ochi buni, poate nici printre 
jderi. Indiferent ce ti-ar ştirbi autoritatea, în ceată sau în 
afara ei, ar pune misiunea în pericol. 

— Nu înseamnă nimic faptul că am condus grupul 
când te-am salvat pe tine şi pe Alfray? 

— Înseamnă foarte mult pentru mine şi pentru Alfray. 
Dar nu despre asta e vorba. Oricum, vreau să te am 
lângă mine. Lucrăm bine împreună. 

Jup zâmbi discret. 


72 


— Mulţumesc, şefule. La drept vorbind, nici nu mă 
deranjează prea tare. Dacă eşti pitic, te obişnuieşti cu tot 
felul de purtări. Intr-un fel, n-am ce comenta: rasa mea 
şi-o caută cu lumânarea. 

— Bine, atunci. Du-te şi odihneşte-te. 

— Incă un lucru, Stryke: cum rămâne cu cristalul? Să 
ia mai mult trupa lui Alfray, dacă o fi să aibă nevoie de el 
pentru troc? 

— Nu. Cred că e bine să rămână lucrurile aşa cum 
sunt. Fiecare membru al trupei să care o anumită 
cantitate, aşa supraveghem drogul cel mai bine. lar 
Alfray va avea destul, dacă va fi nevoit să facă un 
schimb. Dar trebuie să insistăm încă o dată că nimeni nu 
are voie să-şi vâre degetele în el fără să i se permită. 

— Am înţeles, o să mă ocup de asta. 

Piticul îl părăsi pe căpitan şi se duse să se întindă 
puţin. 

Invelit în pătură, cu capul proptit pe-o şa, Stryke îşi 
dădu seama că e obosit mort. 

Inainte de a-l prinde somnul, i se păru că simte iz de 
cristal în aer. Işi zise că-i joacă feste imaginaţia şi se 
cufundă în braţele întunericului. 


7 


O umbră mare şi neclară se contura deasupra lui. 

Nu vedea prea bine şi nu-şi dădea seama ce era. Clipi 
de câteva ori, se concentră şi desluşi un copac înalt, cu 
coroană bogată. Privind în jur, descoperi că se află într-o 
pădure în care toți arborii sunt înalţi şi robuşti, şi plini de 
frunze. Razele soarelui străpungeau tavanul de smarald 
de deasupra. 

Era atâta pace, încât avu senzația că era aproape 
palpabilă. Dar nu era o linişte perfectă. Auzi ciripit delicat 
de păsări şi încă un sunet, pe care nu-l recunoscu, un 


73 


tumult neintrerupt, înăbuşit. Nu era ameninţător, doar 
necunoscut. 

Într-o parte, acolo unde pădurea se rărea, lumina 
bătea intens. Porni în direcţia aceea. Călcânad peste un 
strat de frunze uscate, ajunse la liziera pădurii. Tumultul 
se înteți. El însă tot nu-şi dădea seama ce putea fi. 

Departe de umbra copacilor, picioarele îi intrau până 
la gleznă în iarba fragedă. Când terenul se înclină uşor, 
iarba făcu loc unei întinderi de nisip alb. 

Dincolo de nisip fremăta oceanul nemărginit. 

Se întindea cât vedeai cu ochii, la stânga şi la 
dreapta. Trimitea spre țărm vălurele trândave, pictate cu 
alb. Albastrul intens al apei se potrivea cu bolta azurie, 
pe care pluteau maiestuos nori de culoarea cretei, parcă 
sculptați. 

Stryke rămase cu gura căscată la cer. Nu mai văzuse 
ceva asemănător. 

Începu să meargă pe nisip. O adiere caldă şi fină îi 
mângâia obrazul. Aerul se parfuma cu un buchet de 
prospețime. Privind înapoi spre linia copacilor, îşi zări 
urmele lăsate în nisip. Nu-şi explică de ce îl afecta atât 
de mult priveliştea. 

Aceea fu clipa în care ochii îi căzură pe nişte obiecte 
în care se reflecta soarele, aflate pe o ridicătură 
stâncoasă, cam la un kilometru în lungul plajei şi la 
câțiva metri de țărm. Erau nişte forme albe, ascuţite. 
Porni către ele. 

Faleza se dovedi mai departe decât părea, dar nu-i 
veni greu să ajungă acolo. Târându-şi picioarele pe 
nisipul fierbinte, trecu pe lângă dunele ridicate de vântul 
harnic. Pe ici, pe colo, mlădițe de un verde aprins 
străpungeau stratul fin de nisip. 

Pe măsură ce se apropia, se convinse că pe stânca 
neagră nu se înălța o singură structură. 

Ajungând la fata dinspre mare a falezei, descoperi că 
era masată. Aşa că începu să urce. 


74 


În curând ajunse pe un platou modest, care găzduia 
nişte ruine: coloane canelate răsturnate, rămăşiţe de 
clădiri, blocuri de piatră şlefuită, un şir de trepte crăpate 
şi tăiate. Toate erau înconjurate de un zid cu creneluri, 
tot spart, gata să se dărâme. Materialul din care fusese 
construit avea un aspect albicios, de marmură învechită. 
Muşchiul şi iedera se înstăpâniseră peste ruine. 

Nu recunoştea arhitectura; detaliile şi bogăția de 
ornamente nu aduceau cu nimic familiar. Dar găsi 
elemente care-i spuneau că se uita la o fortificație. O 
confirma şi poziția ei, cu fața la ocean, pe o ridicătură. 
Exact acolo ar fi construit-o şi el. Orice ființă cu un dram 
de înclinație spre militărie ar fi procedat la fel. 

Cu palma streaşină la ochi, Stryke cercetă priveliştea. 
Vântul îi biciuia fața şi-i flutura hainele. 

Rămase aşa o vreme, până când sesiză mişcare. 
Câţiva călăreți veneau de-a lungul plajei, din direcţia 
opusă celei din care apăruse el. Pe măsură ce se 
apropiau, îi numără: erau şapte. Încă puţin şi se convinse 
că se îndreptau spre fortificație. Un glas ascuns din 
mintea lui îl avertiză de pericolul unei confruntări. 

Apoi văzu că sunt orci şi vocea tăcu. 

Călăreții se opriră la baza grămezii de stânci. Când 
descălecară, îl recunoscu pe unul dintre ei: fata pe care o 
mai întâlnise aici - unde o fi fost acest „aici”. 

Lăsă gândul să se stingă asemenea unei adieri de 
Zefir noaptea. 

Fata urca înaintea grupului. Era agilă şi încrezătoare. 
Ajungând prima în vârf, întinse mâna spre Stryke. El i-o 
luă şi o ajută să se catere pe cea din urmă porțiune. Ca 
ultima oară când o ținuse de mână, îi simţi mâna fermă 
şi răcoroasă. 

Țopăind sprintenă spre el, fata îi zâmbi şi se lumină la 
chipul cu trăsături clare, sincere. Era puțin mai scundă 
decât el, dar o înălța pălăria, de data asta una cu smoc 
lucios de pene verzi şi albastre. Avea un trup bine făcut, 


75 


fermecător, şi-şi ținea spatele drept. Nimeni n-ar fi zis că 
nu e o frumuseţe de fată. 

— Te salut, rosti ea. 

— Bun găsit. 

Ceilalţi orci se răspânairă pe platou. Doi dintre ei erau 
femei. Îl salutară din cap când trecură pe lângă el; aveau 
o înfăţişare prietenoasă şi nu păreau deloc îngrijorate că 
n-ar şti cine e sau ce caută acolo. 

— Sunt din clanul meu, îi explică fata. 

Stryke îi urmări pe orcii care se deplasară pe o treaptă 
inferioară a platoului terasat. Se uitau la ocean şi 
vorbeau între ei. Apoi se întoarse spre fată. Ea îl privea 
fix. 

— E un făcut, ne întâlnim din nou. 

— Oare de ce? Tu ce crezi? 

După expresia fetei, Stryke ghici că întrebarea i se 
părea fetei bizară. 

— Soarta, zeii. Cine ştie? Ai vrea să fie altfel? 

— Nu! Adică nu, n-aş vrea. 

Fata îi surâse din nou, cu tâlc, i se păru, apoi deveni 
serioasă. 

— Întotdeauna pari foarte tulburat. 

— Zău? 

— Ce te nelinişteşte? 

— E... greu de explicat. 

— Incearcă. 

— Tărâmul meu suferă. Foarte mult. 

— Atunci, părăseşte-l. Mută-te aici. 

— Sunt prea multe lucruri importante care mă leagă 
de el. Şi nu reuşesc să pricep cum ajung aici. 

— E greu de înțeles. Vii în vizită cu mare uşurinţă. Poţi 
să explici de ce? 

— Nu. Sunt şi eu nedumerit, nu am nici o explicație. 

— Poate vei găsi una, cu timpul. Nu-i nimic. Ce pot 
face ca să-ți uşurez povara? 


76 


— Sunt plecat într-o aşa-zisă misiune, care m-ar putea 
elibera de povară. 

— Atunci înseamnă că ai speranțe? 

— Poate. 

— Ar trebui să te gândeşti numai la lucruri bune şi 
drepte. Aşa faci? 

— Da, răspunse Stryke fără ezitare. 

— Şi ai convingerea că eşti sincer cu tine însuți când 
îndeplineşti această misiune? 

— Da. 

— Atunci ţi-ai făcut o promisiune. Unde s-a mai văzut 
orc să nu-şi ţină cuvântul? 

— La mine acasă, de prea multe ori. 

Fata se arătă şocată. 

— De ce? 

— Pentru că suntem obligați. 

— Mare păcat, dar e un motiv în plus să nu-ţi calci 
promisiunea de data asta. 

— Nu-mi permit. Sunt în joc vieţile camarazilor mei. 

— O să fii alături de ei. Ca un adevărat orc. 

— Rostite de tine, lucrurile par foarte simple. Dar nu 
întotdeauna e uşor să stăpâneşti cursul faptelor. 

— E nevoie de curaj, ştiu, dar sunt convinsă că tie 
nu-ți lipseşte. Indiferent de sarcina pe care ţi-ai propus 
s-o îndeplineşti, trebuie s-o duci la capăt pe măsura 
abilităților tale. Altfel, de ce mai trăim? 

Fu rândul lui Stryke să zâmbească. 

— Vorbeşti înțelept. O să cuget la vorbele tale. 

Clipa de linişte trecu neatinsă de stânjeneală. In cele 
din urmă, Stryke, arătând spre ruine, întrebă: 

— Ce este acest loc? 

— Nimeni nu ştie decât că e foarte vechi, iar orcii nu 
au nici o pretentie asupra lui. 

— Cum e posibil aşa ceva? Mi-ai spus mai demult că 
această țară a ta e casa orcilor şi numai a orcilor. 


77 


— lar tu mi-ai zis că tărâmul tău e împărțit între multe 
rase. lată un mister la fel de nepătruns. 

— Nimic din ceea ce văd aici nu se potriveşte cu 
experiența mea, mărturisi Stryke. 

— Mi-am zis eu că nu te-am mai văzut aşteptând aici. 
E prima oară că ai venit să le saluti? 

— Să aştept? Pe cine să salut? 

Fata râse - un râs binevoitor. 

— Chiar nu ştii? 

— Habar nu am despre ce vorbeşti. 

Fata se intoarse şi scrută oceanul. Apoi arătă cu 
degetul. 

— Pe ele. 

Stryke văzu pânzele albe umflate ale unor nave 
navigând la orizont. 

— Eşti atât de ciudat, spuse fata, drăguță. Nu încetezi 
să mă uimeşti, Stryke. 

Bineinţeles, îi ştia numele. Dar el nu-l aflase încă pe al 
ei. 

Se pregătea s-o întrebe cum o cheamă, dar o gură 
neagră se deschise şi-l înghiți. 


Se trezi bântuit de chipul fetei şi asudat, în ciuda 
frigului. 

După strălucirea din vis, îi trebuiră câteva secunde ca 
să-şi obişnuiască ochii cu lumina zgârcită a zilei, care nu 
voia cu nici un chip să mai crească în lumea asta. Işi 
puse ordine în minte. Ce-i veni să spună „în lumea asta”? 
Care alta mai exista, în afară de cea plăsmuită de el în 
vise? Dacă erau vise... Oricum le-ar fi zis, deveneau tot 
mai intense. Mai era oare întreg la cap? În vremuri ca 
acestea, ultimul lucru de care avea nevoie era să-i joace 
mintea feste. 

Nu înţelegea visul. Cu toate acestea, îl întărise. Se 
simţi ciudat de încrezător în hotărârea luată, în ciuda 
numeroaselor obstacole pe care i le ridica în cale. 


78 


Umbra care se lăsă peste el îl trezi din reverie. Era 
Jup. 

— Căpitane, nu arăţi prea grozav. Te simţi bine? 

Stryke încercă să-şi adune gândurile. 

— Sunt bine, sergent. Se ridică. E totul pregătit? 

— Aproape. 

Alfray îşi adunase jumătatea de ceată şi supraveghea 
încărcarea poverilor pe cai. Stryke şi Jup porniră spre el. 
Căpitanul îl întrebă pe sergent: 

— A tras cineva cristal azi-noapte? 

— Nu, din câte ştiu eu. N-ar face-o nimeni fără 
permisiune. De ce? 

— Întrebam şi eu. 

Jup îl privi nedumerit, dar nu mai apucă să spună 
ceva, pentru că ajunseră la Alfray. Caporalul strângea 
curelele şeii. Smuci de ele pentru ultima oară şi rosti: 

— Ei, asta e. Suntem gata. 

— Nu uita ce ţi-am spus, îi aminti Stryke. Nu lua 
legătura cu centaurii decât dacă eşti absolut convins că 
nu te paşte nici un pericol. 

— N-o să uit. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? 

— Cred că da. O să vă aşteptăm la Calyparr. 

— În cel mult şase zile. 

Stryke întinse braţul şi cei doi îşi dădură mâna ca 
războinicii, strângându-şi încheieturile. 

— Mergi cu bine, Alfray. 

— Şi tu, Stryke. Îl salută din cap pe pitic. Jup. 

— Mult noroc, Alfray. 

Flamura cetei împungea pământul lângă armăsarul lui 
Alfray. 

— M-am obişnuit să fie în grija mea. Te superi, Stryke? 

— Sigur că nu. la-o. 

Caporalul încălecă şi smulse flamura. O ridică, iar 
ostaşii lui se îndreptară spre cai. 


79 


Stryke, Jup şi restul răcanilor urmăriră în tăcere 
coloana care pornea spre vest. 

— Aşadar, noi încotro ne îndreptăm? vru să afle 
piticul. 

— O să cercetăm partea de la est, hotărî Stryke. Să 
încalece toată lumea. 

Jup organiză plecarea, în vreme ce Stryke merse la 
calul său. Era încă nedumerit de visul parcă real şi 
inspiră adânc de mai multe ori ca să-şi revină. 

Se uită la ceata înjumătăţită şi cugetă la hotărârea pe 
care i-o întărise visul. Deşi convins că face exact ceea ce 
trebuie, nu reuşi să scape de senzaţia că s-ar putea să 
nu-i mai vadă niciodată pe Alfray şi pe ceilalţi. 

Jup călări spre el. 

— Suntem gata. 

— Foarte bine, sergent. Hai să vedem ce putem face 
pentru a-i găsi pe Coilla şi pe Haskeer, ce zici? 


O siliră pe Coilla să meargă pe jos, la capătul unei 
frânghii prinse de oblâncul şeii lui Aulay. Calul ei era 
mânat de Blaan. Lekmann mergea în frunte, impunând 
un ritm rapid. _ 

Le aflase numele ascultând ce vorbesc. Incă un lucru 
pe care-l înţelese era că pe nici unul nu-l interesa starea 
ei; îi dădeau apă din când în când, cu scârbă, şi numai ca 
să-şi protejeze investiţia de pe urma căreia aveau de 
gând să profite la Hecklowe. 

Trioul schimba rar câte-o vorbă, şi aceea în şoaptă, ca 
să nu fie auzită. Îi aruncau Coillei priviri piezişe. Aulay o 
săgeta din ochi. 

Coilla era rezistentă şi obişnuită cu distanţele mari, 
dar viteza cu care înaintau era o pedeapsă. Aşa că, 
atunci când ajunseră la un pârâu şi Lekmann, şeful cu 
obrazul ciupit şi laţe unsuroase, ordonă aşezarea taberei, 
se stăpâni cu greu să nu se arate uşurată. Se prăbuşi la 


80 


pământ cu răsuflarea tăiată şi cu membrele amorţite de 
durere. 

Aulay cel scârbavnic, din a cărui ureche muşcase o 
bucată, îi legă calul. Însă Coilla nu văzu când trase cu 
ochiul, singurul lui ochi, lui Lekmann. Apoi o legă şi pe 
ea, în picioare, de un copac. In sfârşit, cei trei se aşezară. 

— Cât mai e până la Hecklowe? 

— Vreo două zile, socotesc. 

— Mi se pare că nu mai ajungem odată. 

— Da, m-am plictisit, Micah, glăsui matahala 
prostovană cu glas piţigăiat. 

Pipăindu-şi urechea bandajată cu stângăcie, Aulay 
îndreptă degetul mare spre Coilla. 

— Poate c-ar trebui să ne distrăm niţel pe seama ei. 
Scoase cuțitul şi-l pregăti de aruncat. Trece timpul mai 
repede dacă te antrenezi trăgând la ţintă. Ochi cu 
atenţie. 

Blaan râse ca prostul. 

— Termină, mârâi Lekmann. 

Aulay îl ignoră. 

— Prinde-l, căţea! strigă el şi aruncă. 

Coilla înţepeni. Lama se înfipse în pământ la un 
centimetru de picioarele ei. 

— Încetează! zbieră Lekmann. N-o să obţinem bani 
frumoşi pe o marfă stricată. Aruncă un bidon spre Aulay. 
Du-te şi adu-ne apă. 

Tot bodogănind, Aulay luă bidonul său şi pe al lui 
Blaan şi plecă la pârâu. 

Lekmann se întinse pe spate, cu pălăria pe ochi. Blaan 
îşi propti capul de o pătură făcută sul, cu spatele la 
Coilla. 

Jderiţa îi urmări. Îi fugiră ochii la cuţit, de care cei trei 
uitaseră. Ar fi putut ajunge la el. Întinse cu grijă piciorul 
spre el. 


81 


Aulay se întoarse cu apa. Coilla îngheţă şi plecă 
repede capul, prefăcându-se că moţăie. Omul cu un ochi 
se holbă la ea. 

— Ce ghinion pe capu' nostru, să fim nevoiţi să stăm 
aici cu o femeie, iar ea să nu fie om, se plânse el. 

Lekmann chicoti. 

— Mă mir că n-ai încercat-o încă. Sau ai devenit 
mofturos? 

Aulay îl privi dezgustat. 

— Aş prefera s-o fac cu un porc. 

Coilla deschise ochii. 

— Şi eu, îl asigură ea. 

— Să-mi bag... în tine, se enervă Aulay. 

— Nu sunt porc, ai uitat? 

— Preţioasă au ba, să ştii că vin la tine şi-ţi trag nişte 
picioare să mă ţii minte. 

— Mai întâi, dezleagă-mă, ca să fie lupta egală. Mi-ar 
plăcea să fac tocăniţă din ceea ce crezi tu că ai între 
fusele alea. 

— Ce te lauzi? Nici n-ai cu ce, târfo. 

— Cu ăştia. Coilla îi arătă dinţii. Ştii ce ascuţiţi sunt. 

Aulay fierbea de furie. Duse mâna la urechea ciuntită. 
Lekmann rânji. 

— De unde să ştim că n-a minţit când ne-a zis că 
ceata ei merge la Hecklowe? 

— Nu începe iar, Greever, îi răspunse Lekmann 
plictisit, apoi se întoarse spre Coilla. Nu ne-ai minţit, 
drăguţo, nu-i aşa? N-ai îndrăzni. 

Ea tăcu şi se mulţumi să-i arunce o căutătură fioroasă. 

Scormonind într-un buzunar al vestei, Lekmann 
scoase două zaruri de os. 

— Hai să ne potolim şi să ne trecem vremea cu astea, 
vreţi? 

Scutură zarurile în pumn. 


82 


Aulay veni lângă el. | se alătură şi Blaan. Imediat se 
prinseră într-un joc zgomotos şi nu se mai gândiră la 
Coilla. 

Jderiţa se concentră asupra cuţitului. Încet, pândind 
cu un ochi trioul gălăgios, întinse piciorul spre el. Reuşi 
să atingă lama cu degetul. Se mai zbătu, se mai întinse, 
până când îl încercui şi-l trase. Arma căzu, din fericire, 
înspre ea. Din câteva acrobaţii greoaie, îl aduse destul de 
aproape. 

Fusese legată cu braţele în jurul corpului, dar sfoara 
era destul de lungă încât să ajungă la cuţit. Il prinse cu 
mare grijă în palmă şi începu să taie funia dintr-o poziţie 
foarte incomodă. 

Vânătorii de recompense jucau liniștiți, cu spatele la 
ea. 

Frecă lama pe funie în sus şi în jos, cât de repede 
putu. Cânepa începu să se desfacă. Işi încordă muşchii 
ca să întindă bine legătura şi s-o taie mai repede. 

Căzură şi ultimele fire. Era liberă, îşi desfăcu funia din 
jurul trupului cu gesturi neobservate. Oamenii aruncau 
zarurile în continuare şi ţipau unul la altul, ca şi cum ea 
n-ar fi existat. Porni cât se poate de prudentă spre calul 
ei, aflat şi el într-o poziţie prielnică. 

Ghemuindu-se, cu arma strânsă între degete, întinse 
mâna spre armăsar. li era teamă că animalul o să fornăie 
sau o să facă alt zgomot care să atragă atenţia. Il 
mângâie cu blândeţe şi-i şopti să stea cuminte. Apoi îşi 
strecură un picior în scară şi întinse mâna să se prindă 
de şa. 

Şaua se desprinse, iar ea căzu ca o pleaşcă. Cuţitul 
zbură prin aer. Calul se sperie şi sări pe picioarele din 
spate. 

Coilla auzi hohotele barbare ale vânătorilor de 
recompense, care se îndoiau de râs. Lekmann veni la ea 
cu sabia scoasă şi trase un picior cuţitului. 

Atunci văzu jderiţa că fuseseră desfăcute curelele şeii. 


83 


— Pe câmpia asta pustie, trebuie să-ţi găseşti singur 
distracţii, hohoti el. 

— Ce mutră a făcut! o maimuţări Aulay. _ 

Blaan se ţinea de burtă şi se clătina de râs. li curgeau 
lacrimi pe obrajii puhavi. Dintr-odată, ceva îi atrase 
atenţia. Se opri, se holbă şi spuse: 

— la priviţi într-acolo. 

Se apropia un călăreț pe un armăsar alb ca neaua. 


8 


Era un om, constatară ei. 

— Cine dracu' e ă/a? întrebă Lekmann. 

Tovarăşii lui îşi luară o mină tâmpă şi ridicară din 
umeri. Lekmann îngenunche şi-o legă pe Coilla cu 
mâinile la spate. 

Pe urmă, cei trei se înarmară şi-l pândiră pe călăreţul 
care se apropia în ritm constant. În curând reuşiră să-l 
vadă bine. 

Chiar călare, îţi dădeai seama că e înalt şi cu spatele 
drept, vânos, mai degrabă decât musculos. Avea păr 
castaniu până la umeri şi o barbă aranjată. Purta o vestă 
cafenie, cu modele discrete, ţesute cu fir de argint. 
Pantalonii de piele bufanţi intrau în cizme negre. O 
mantie albastru-închis îi flutura pe spate. La prima 
vedere, nu avea armă. 

Smuci de frâie şi opri armăsarul în faţa lor. Descălecă 
fără o vorbă. Se mişca uşor şi sigur pe sine şi zâmbea. 

— Cine eşti? îl întrebă Lekmann. Ce vrei? 

Străinul aruncă o privire Coillei, apoi lui Lekmann. 
Nu-şi şterse zâmbetul de pe faţă. 

— Mă cheamă Serapheim, răspunse el cu glas ferm şi 
calm, şi nu vreau decât apă. 

Arătă din cap spre izvor. 

Nu puteai spune câţi ani are. Ochi albaştri, nas uşor 


acvilin, gură frumoasă - era atrăgător într-un fel greu de 
84 


descris. Dar avea un aspect impunător şi, când se uita la 
tine, parcă-ţi vedea în fundul sufletului. 

Lekmann se uită scurt spre Blaan şi Aulay. 

— Fiţi cu ochii în patru, poate mai sunt şi alţii. 

— Sunt singur. 

— Vremurile sunt tulburi, Serapheim sau cum ai zis că 
te cheamă. Când rătăceşti singur, fără o mică armată 
după tine, cauţi necazul cu lumânarea. 

— Şi voi călătoriţi singuri. 

— Dar noi suntem trei şi e destul. Ştim să avem grijă 
de noi. 

— Nu mă îndoiesc. Însă eu nu sunt o ameninţare şi 
nici nu sunt ameninţat. Dar, ia spuneţi, nu cumva sunteţi 
patru? 

Întoarse capul spre Coilla. 

— Ea doar vine cu noi. Nu e de-a noastră, explică 
Aulay. 

Serapheim nu comentă, iar faţa lui rămase 
impenetrabilă. 

— Ai mai văzut semeni de-ai ei prin părţile astea? se 
interesă Lekmann. 

— Nu. 

Coilla îl studie pe nou-venit şi citi în ochii lui mai multă 
agerime decât arăta. Dar îşi zise că nu are nici o şansă 
de a primi ajutor de la el. 

Calul străinului merse la pârâu, îşi vâri botul în apă şi 
începu să bea. Il lăsară în pace. 

— Cum ţi-am zis, în zilele astea, un om singur riscă 
multe dacă se apropie de străini, repetă Lekmann cu 
subînţeles. 

— Nu v-am văzut decât în ultima clipă, recunoscu 
Serapheim. 

— Nu-i grozav de înţelept nici să te plimbi cu ochii 
închişi. 

— Sunt un visător. Trăiesc în lumea mea. 


85 


— Asta-i cea mai sigură cale spre pierzanie, remarcă 
Aulay. 

— Eşti cu Uni sau cu Mani? întrebă Blaan fără 
ocolişuri. 

— Nici cu unii, nici cu alţii, răspunse Serapheim. Voi? 

— La fel, spuse Lekmann. 

— Ce bine! M-am săturat să umblu ca pe ouă. O vorbă 
sinceră, rostită în tovărăşie duşmănoasă, îţi poate aduce 
necazuri. 

Coilla se întrebă în ce fel de tovărăşie considera el că 
se află acum. 

— Deci nu crezi în zei? insistă Aulay. 

— N-am spus asta. 

— Mi-am zis că precis crezi într-o forţă divină, dacă 
umbli fără spadă. 

Era un comentariu ironic. 

— În meseria mea n-am nevoie de spadă. 

— Şi ce meserie-i asta? întrebă Lekmann. 

Serapheim îşi flutură mantia şi înclină din cap ca la 
spectacol. 

— Sunt un bard rătăcitor. Un povestitor. Un meşter al 
vorbelor. 

Aulay pufni, rezumând proasta părere pe care o aveau 
toţi trei despre respectiva ocupaţie. Coilla se convinse 
încă o dată că bărbatul nu-i era de nici un folos. 

— Dar voi, domnilor, cum vă descurcaţi pe lume? 

— Ne oferim serviciile de ostaşi liberi, răspunse 
Lekmann trufaş. 

— Şi ne mai ocupăm şi de stârpirea pocitaniilor 
câteodată, adăugă Aulay, aruncând priviri sfredelitoare 
spre Coilla. 

Serapheim încuviinţă. Zâmbi, dar nu mai spuse nimic. 

— Atâtea lupte şi neînţelegeri sunt acum, că trebuie 
să-ţi meargă destul de rău cu meseria ta. 


86 


— Dimpotrivă, vremurile nesigure îmi sunt de folos. 
Serapheim le observă expresia bănuitoare. Când au 
numai necazuri, oamenii vor să uite de grijile zilnice. 

— Păi, dacă merge treaba, înseamnă că o duci bine, 
sugeră Aulay viclean. 

Coilla îşi zise că străinul ori e prost, ori prea naiv 
pentru binele lui. 

— Bogăţiile mele nu se pot cântări, nici număra ca 
aurul. 

— Cum vine asta? îşi exprimă Blaan nedumerirea. 

— Poţi spune care-i preţul soarelui, al lunii sau al 
stelelor? Cât preţuieşte vântul care-ţi mângâie chipul, 
ciripitul păsărilor? Apa? 

— Vorbe dulci, de... poet, rosti Lekmann dispreţuitor. 
Dacă astea sunt bogăţiile tale din Maras-Dantia, tare 
subţire trebuie să-ţi fie punga. 

— Ai dreptate, într-un fel, îngădui Serapheim. 
Lucrurile nu mai sunt ca înainte, ba se înrăutăţesc pe zi 
ce trece. 

Aulay trecu la ironii: 

— Zici că mănânci soarele şi stelele? La cină te 
hrăneşte vântul? Slabă răsplată pentru munca ta, 
povestitorule. 

Blaan rânji ca prostul. 

— În schimbul poveştilor, oamenii îmi dau mâncare, 
băutură, adăpost. Câte-un bănuţ, din când în când. Sau o 
poveste de-a lor. Poate aveţi şi voi una, s-o spun şi 
altora? 

— Bineînţeles că nu, pufni Lekmann batjocoritor. Ale 
noastre nu te-ar interesa pe tine, născocitorule. 

— Nu fi aşa sigur. Toate poveştile oamenilor au 
însemnătatea lor. 

— Pe-a noastră n-ai auzit-o. Încotro te-ndrepţi? 

— Încotro văd cu ochii. 

— Şi nici nu vii dintr-un loc anume, nu? 

— De la Hecklowe. 


87 


— Acolo mergem noi! exclamă Blaan. 

— Ține-ţi gura! se răsti Lekmann. Îi zâmbi prefăcut lui 
Serapheim. Şi... ce mai e nou pe la Hecklowe? 

— Ca peste tot: haos, încrâncenare. Portul se 
transformă în adăpostul criminalilor. Gemea de tâlhari, 
negustori de sclavi şi alţii ca ei. 

Coillei i se păru că străinul rostise mai apăsat 
„negustori de sclavi”, dar nu fu sigură. 

— Serios? rosti Lekmann, simulând nepăsarea. 

— Consiliul şi  Supraveghetorii încearcă să ţină 
lucrurile sub control, dar magia e la fel de neprevăzută 
acolo ca peste tot. De-asta le e atât de greu. 

— Mai mult ca sigur. 

Serapheim se întoarse spre Coilla. 

— Ce părere are prietena voastră de rasă străveche 
că merge în vizită într-un loc cu faimă atât de proastă? 

— Ar fi grozav dacă aş avea de ales, răspunse jderiţa. 

— Ea n-are nimic de zis despre asta! interveni imediat 
Lekmann. Oricum, e oarcă şi poate să aibă grijă de ea şi 
singură. 

— Poţi să fii convins, mormăi Coilla. 

Povestitorul văzu expresiile îndărjite ale bărbaţilor. 

— Păi, eu o să beau nişte apă şi pe urmă îmi văd de 
drum. 

— Trebuie să plăteşti pentru ea, hotărî Lekmann. 

— N-am ştiut că pârâul e proprietatea cuiva. 

— E al tuturor, dar azi noi suntem stăpânii lui. Ştii 
vorba aia... 

— Aşa cum v-am spus, nu am ce să vă dau. 

— Eşti povestitor, spune-ne o poveste. Dacă ne place, 
îţi iei calul şi bei apă. 

— Şi dacă nu? 

Lekmann ridică din umeri. 

— Păi, poveştile sunt banul meu. De ce nu? 

— Să zicem că ne spui una de-aia care-i sperie pe 
idioţi, bodogăni Aulay. Ca alea cântate de zâne, despre 


88 


troli care halesc bebeluşi sau despre faptele temutului 
Sluagh. Voi, plăsmuitorii, sunteţi toţi o apă şi-un pământ. 

— Nu, nu la aşa ceva mă gândeam. 

— Da' la ce? 

— Aţi pomenit de Uni. Mi-am zis să vă povestesc o 
fabulă de-a lor. 

— O, nu, fără tâmpenii religioase. 

— E şi nu e religioasă. Vreţi s-o auziţi sau nu? 

— Dă-i drumu', oftă Lekmann. Da' sper că nu ti-i tare 
sete. 

— Ca toţi oamenii, probabil credeţi că Uni sunt fanatici 
de neclintit şi înguşti la minte. 

— Ba bine că nu. 

— Şi aveţi dreptate, cei mai mulţi aşa se dovedesc. Au 
o grămadă de habotnici printre ei. Dar nu toţi sunt aşa. 
Câţiva sunt mai îngăduitori. Găsesc chiar o parte 
amuzantă în crezul lor. 

— Asta nu-mi vine să cred. 

— E-adevărat. Sunt fiinţe modeste, ca voi şi ca mine, 
numai că se află sub influenţa religiei. Câteodată îţi dai 
seama de asta din poveştile lor, pe care au grijă să le 
spună numai în secret, luaţi aminte. Ele circulă din gură 
în gură şi unele ajung la mine. 

— N-ai de gând să începi odată? 

— Ştiţi ce cred Uni? Aşa, în mare. 

— Puțin. 

— Atunci poate ştiţi că în cărțile lor sfinte scrie că Zeul 
lor unic a creat rasa umană făurind un singur bărbat, 
Ademnius, şi o singură femeie, Evelaine. 

Aulay îl luă în râs. 

— Mi-e nu mi-ar ajunge una. 

— Ştim lucrurile astea, îşi arătă Lekmann nerăbdarea. 
Nu suntem proşti. 

Serapheim nu-i luă în seamă. 

— Uni cred că, la început, Zeul i-a vorbit lui Ademnius 
şi i-a explicat ce face şi ce aşteaptă de la fiinţele pe care 


89 


le-a creat. Aşa că, într-o zi, Zeul a venit la Ademnius şi i-a 
spus: „Am pentru tine două veşti bune şi una proastă. Pe 
care vrei s-o auzi mai întâi?” „Pe cea bună, Doamne”, i-a 
răspuns Ademnius. „Prima veste bună este că ţi-am făcut 
un organ minunat, numit creier. Te va ajuta să înveţi, să 
judeci şi să faci tot felul de lucruri interesante.” 
„Mulţumesc, Doamne.” „A doua veste bună este că ţi-am 
mai făcut un organ numit penis.” 

Vânătorii de recompense zâmbiră obraznic. Aulay îi 
trase un ghiont lui Blaan în coaste. 

— „Acest organ îţi va oferi plăcere ţie şi îi va oferi 
plăcere lui Evelaine”, continuă Serapheim, „şi cu el o să 
faceţi copii care să trăiască în lumea asta minunată, pe 
care am făurit-o pentru voi.” „O, ce frumos!”, s-a bucurat 
Ademnius. „Dar care-i vestea proastă?” a întrebat el. „Nu 
poţi folosi amândouă organele deodată”, i-a răspuns 
Zeul. 

Se lăsă un moment de linişte până când ascultătorii 
luară seama la tâlc, apoi se puseră pe hohotit ca nişte 
barbari, deşi Coilla credea că e foarte posibil ca Blaan să 
nu fi înţeles nimic. 

— Nu-i neapărat o poveste, ci o snoavă, spuse 
Serapheim. Dar mă bucur că v-a plăcut. 

— A fost ca lumea, recunoscu Lekmann. Şi adevărată, 
zic eu. 

— Desigur, după cum v-am spus, obiceiul e să-mi daţi 
un ban sau orice în semn de apreciere. 

Cei trei se potoliră imediat. Faţa lui Lekmann se 
schimonosi de furie. 

— Na, că ai făcut-o lată. 

— Noi am zis că tu ne plăteşti pe noi, spuse Aulay. 

— V-am zis, nu am ce să vă dau. 

Blaan zâmbi răutăcios. 

— O să ai şi mai puţin când terminăm cu tine. 

Aulay începu să socotească: 


90 


— Ai cal, cizme frumoase şi mantia aia fină. Poate şi o 
pungă, deşi ai zis că nu. 

— Pe lângă asta, ştii prea multe despre treburile 
noastre, încheie Lekmann. 

In ciuda tensiunii, Coilla îşi dădu seama că 
povestitorul nu era speriat. Deşi trebuie să-i fi fost şi lui 
foarte limpede că indivizii erau în stare să omoare numai 
de dragul de-a omori. 

Jderiţa surprinse mişcare pe câmpie. Speranţa îi 
încălzi sufletul. Dar pe urmă văzu cine se mişcă şi 
înţelese că nu era vorba de scăpare. Dimpotrivă. 

Serapheim nu observase nimic. Nici vânătorii de 
recompense. Se pregăteau de încăierare. Lekmann ridică 
sabia şi se îndreptă spre povestitor. Ceilalţi doi veneau 
după el. 

— Avem musafiri, îi anunţă ea. 

Bărbaţii se opriră, se uitară la ea, apoi îi urmăriră 
privirea. 

Un grup mare de călăreţi se ivi la orizont, mult în faţa 
lor. Se deplasau încet de la est spre sud-vest, pe un 
drum care îi ducea, dacă nu la pârâu, cel puţin aproape 
de el. Aulay duse mâna la ochi. 

— Ce sunt ăştia, Micah? 

— Oameni. Imbrăcaţi în negru, din câte văd. Ştii ce zic 
eu? Că-s oamenii lui Hobrow. Aia... cum le zice... 

— Paznici. 

— Da, exact. La naiba, trebuie s-o ştergem. la-o pe 
oarcă, Greever. Jabeez, adu caii. 

Blaan nu se mişcă. Stătea cu gura căscată şi se holba 
la călăreţi. 

— Zici că n-au simţul umorului, Micah? 

— N-au! Adu caii! 

— Hei! Străinul! 

Serapheim fugise spre vest. 

— Lasă-l naibii. Avem treburi mai importante. 


91 


— Bine că nu i-am făcut felul, Micah, îşi dădu cu 
părerea Blaan. Nu-i bine să omori nebuni, aduce ghinion. 
— Dobitoc superstiţios! Mişcă-ţi fundul mai repede! 

O legară fedeleş pe Coilla de calul ei şi-o şterseră în 
mare grabă. 


9 


— Uită-te! ţipă Jennesta. Uită-te să-ţi vezi isprava cu 
ochii tăi, ratatul/e! 

Mersadion se uită la harta de pe perete şi îl apucă 
tremuratul. Era împânzită cu semne: roşii pentru forţele 
reginei, albastre pentru cele ale duşmanilor Uni. Câte 
roşii, tot atâtea şi albastre. Nu era de bine. 

— N-am suferit nici o pierdere, îndrăzni el, 
înspăimântat. 

— Dacă am fi suferit, de mult ţi-ai fi mâncat ficatul! 
Unde sunt avantajele noastre? 

— Războiul s-a extins, doamnă. Luptăm pe atâtea 
fronturi... 

— N-am nevoie de lecţii despre situaţia noastră, 
generale! Vreau rezultate! 

— Vă asigur că... 

— E foarte grav, continuă regina, dar asta nu-i nimic 
pe lângă faptul că n-am găsit banda aia de nemernici! Ai 
veşti despre ei? 

— Păi... 

— N-ai. Dar de la vânătorii de recompense ai lui 
Lekmann ai primit vreun semn? 

— Au... 

— N-ai primit. 

Mersadion nu îndrăzni să-i aducă aminte că implicarea 
oamenilor fusese ideea ei. Invăţase repede că Jennesta 
îşi asuma victoriile, dar înfrângerile le arunca pe umerii 
altora. 


92 


— Am sperat că te vei descurca mai bine decât 
Kysthan, decedatul tău predecesor, adăugă ea explicit. 
Vreau să cred că n-o să mă dezamăgeşti. 

— Maiestate... 

— Te previn că, de acum înainte, îţi voi supraveghea 
cu şi mai multă atenţie munca. 

— AŞ... 

De data asta îl întrerupse o bătaie uşoară în uşă. 

— Intră! ordonă Jennesta. 

Unul dintre servitorii ei elfi pătrunse în cameră şi se 
înclină. Creatura androgină avea o constituţie atât de 
fragilă, încât membrele ei parcă stăteau să se rupă. Avea 
o piele aproape transparentă, ochi albaştri şi nas de 
copil. Pletele şi genele galbene îi subliniau fragilitatea 
feţei. 

Elful ţuguie buzele şi gânguri: 

— Stăpâna Dragonilor, doamnă. 

— Altă incapabilă, se enervă Jennesta. Spune-i să 
intre. 

Ca spiriduş, progenitură hibridă născută dintr-un elf 
şi-un gnom, Stăpâna Dragonilor semăna puţin cu 
servitorul. Dar era mai robustă şi înaltă chiar şi pentru 
rasa ei. Conform tradiţiei, purta haine numai în culoarea 
brun-roşcată a pădurilor tomnatice. Nu avea alte 
podoabe decât şnururi aurii la gât şi la încheieturi. O 
salută pe regină printr-o foarte discretă înclinare a 
capului. 

Ca de obicei când avea de-a face cu slugile, Jennesta 
nu pierdu vremea cu politeţuri. 

— Recunosc că nu sunt mulţumită de eforturile tale, 
Glozellan, o anunţă ea. 

— Doamnă? rosti spiriduşul cu glasul piţigăiat, calm şi 
îndepărtat, tipic rasei sale. 

Toată lumea ştia cât o enerva asta pe Jennesta. 

— |n ce-i priveşte pe jderi, explică ea voit 
ameninţător. 


93 


— Călăreţii mei v-au urmat strict ordinele, Maiestate, 
replică Glozellan. 

Avea o expresie de respect de sine pe care mulţi ar fi 
considerat-o aroganță. Încă o trăsătură a rasei sale 
mândre, care o înfuria şi mai tare pe regină. 

— Dar nu i-ai găsit, spuse Jennesta. 

— Îmi cer iertare, doamnă, dar ne-am luptat cu ceata 
lângă Păşunea Ţesătorului, îi aminti Stăpâna Dragonilor. 

— Şi i-aţi lăsat să scape! Halal luptă! Dacă nu cumva 
crezi că a-i găsi înseamnă a te bate cu ei. 

— Nu, Maiestate. Au fost urmăriţi şi au scăpat ca prin 
urechile acului. 

— Şi care-i diferenţa? 

— Firea schimbătoare a dragonilor îi face într-o 
oarecare măsură imprevizibili, doamnă. 

— Un meşter prost dă vina întotdeauna pe unelte. 

— Îmi asum răspunderea acţiunilor mele şi ale 
supuşilor mei. 

— Foarte bine. Căci în slujba mea, dacă te sustragi de 
la răspundere, suporţi consecinţele. Şi nu sunt deloc 
plăcute. 

— Nu vreau decât să arăt că dragonii sunt o armă 
nesigură, Maiestate. Se ştie că sunt foarte încăpăţânaţi. 

— Atunci poate că ar trebui să găsesc pe altcineva 
să-i îmblânzească. 

Glozellan tăcu. 

— Am crezut că m-am exprimat clar, continuă 
Jennesta, dar se pare că trebuie să mă repet. Asta-i 
valabil şi pentru tine, generale. Mersadion se crispă. Să 
nu vă iluzionaţi că ar exista pentru mine ceva mai 
important decât să fie găsit artefactul furat de jderi şi 
adus la mine. 

— Ar fi de ajutor, Maiestate, spuse Glozellan, dacă am 
şti ce e acest artefact şi de ce... 

Pereţii răsunară de ecoul unei palme zdravene. Capul 
Stăpânei Dragonilor se răsuci lateral sub greutatea ei. Se 


94 


clătină şi duse mâna la obrazul înroşit. Din colţul gurii 
începu să-i curgă un firişor de sânge. 

— Bagă bine la cap, o avertiză Jennesta, cu ochii 
sclipind de furie. M-ai mai întrebat odată despre obiectul 
pe care-l caut. lţi repet răspunsul de atunci: nu e treaba 
ta. Dacă nu-nveţi ce înseamnă supunerea, o să suferi 
mai mult. 

Glozellan ripostă cu o privire mândră. 

— Toate resursele existente se vor folosi pentru 
căutarea jderilor, declară Jennesta. Şi, dacă nu obţin de 
la voi doi ce vreau, o să-mi caut alt general şi altă 
Stăpână de Dragoni. Aţi face bine să vă gândiţi cum vă 
veţi petrece... viaţa de pensionari. Acum căraţi-vă. 

După plecarea celor doi, regina îşi jură că de acum 
înainte se va implica mai mult în căutarea jderilor. Dar 
trecu imediat la altceva. Avea nişte gânduri. Foarte 
dezagreabile. 

Părăsi camera strategică ieşind pe altă uşă decât 
supuşii, apoi cobori o scară spiralată îngustă. Coridoarele 
subterane răsunară de ecoul paşilor săi. Ajunse la 
camera ei din subsolul palatului. Garda orcă luă poziţia 
de drepţi când ea se strecură înăuntru. 

Servitorii nu mai pridideau cu lucrul în încăperea 
spațioasă, târând găleți la o cadă mare, puţin adâncă, 
întărită cu metal. Terminară treaba sub privirile ei 
nerăbdătoare. Odată expediaţi, Jennesta se duse la cadă 
şi-şi trecu fin degetele prin lichidul călduţ. 

Sângele se potrivea nevoilor sale, dar descoperi 
furioasă că fuseseră uitate în el bucăţi mici de carne. 
Când aleseseră lichidul special drept mediu, străbunii 
spuseseră clar că trebuie să fie cât se poate de pur. Îşi 
notă în minte să ceară gărzilor să-l strecoare şi să tragă 
cuiva o bătaie ca să fie bine înţeleasă dorinţa ei. 

Intrucât sângele se închega la suprafaţă, începu 
invocaţiile şi rugăciunile. Ciorba rubinie lipicioasă se 
îngroşă treptat şi căpătă un aspect lucios. În cele din 


95 


urmă, tremură, născu un vârtej leneş şi din el răsări un 
chip. 

— Nimereşti în cele mai nefericite clipe, Jennesta, se 
plânse faţa. Nu e deloc momentul să vorbim. 

— M-ai minţit, Adpar. 

— In legătură cu ce? 

— Cu obiectul care mi s-a furat. 

— O, nu, m-am plictisit de subiectul ăsta jalnic. 

— Mi-ai spus sau nu că nu ştii nimic despre artefactul 
pe care-l caut? 

— Habar n-am ce cauţi. Am încheiat discuția. 

— Nu, aşteaptă. Am metodele mele, Adpar. Metode şi 
ochi care caută în locul meu. lar ceea ce ştiu se 
potriveşte numai cu artefactul meu. Căzu pe gânduri. Ori 
cu el, ori cu... 

— Presimt că iar începi cu fanteziile bizare, draga 
mea. 

— Despre altul e vorba, nu-i aşa? Ai a/tuP 

— Sunt convinsă că nu ştiu ce... 

— Târfă mincinoasă! L-ai ţinut ascuns! 

— Nu spun nici da, nici nu. 

— Asta înseamnă că recunoşti. 

— Ascultă, Jennesta, e posibil să fi avut ceva 
asemănător cu ceea ce cauţi tu, dar asta e deja istorie. A 
fost furat. 

— Ca al meu. Ce convenabil. Nu te aştepţi să te cred, 
nu? 

— Mă doare-n cot dacă mă crezi sau nu! În loc să mă 
asasinezi cu obsesiile tale, ar trebui să te ocupi de 
găsirea hotilor. Dacă se joacă cineva cu focul, ei sunt 
aceia! 

— Atunci cunoşti semnificaţia obiectului! A tuturor 
obiectelor! 

— Știu doar că trebuie să fie ceva nemaipomenit, 
dacă te agiti atâta pentru el. 


96 


O mică erupție tulbură pelicula coagulată. Se formă 
un alt chip, însoţit de un alt glas. 

— Are dreptate, Jennesta. 

Adpar şi Jennesta gemură la unison. 

— Nu te băga, curioaso! se răţoi Adpar. 

— De ce nu pot să vorbesc niciodată cu Adpar fără să 
te vâri şi tu în discuţie, Sanara? se plânse Jennesta. 

— Ştii de ce, surioară: legătura noastră e prea 
strânsă. 

— Mare păcat, murmură Adpar. 

— Nu avem timp de ciorovăială, le avertiză Sanara. 
Adevărul e că o ceată de jderi are cel puţin un 
instrument. Cum ar putea ei să înțeleagă puterea lor 
uriaşă? 

— Cum adică, cel puţin unul? întrebă Jennesta. 

— Eşti sigură că nu-i aşa? Lucrurile se precipită. 
Intrăm într-o perioadă în care orice e posibil. 

— Ţin situaţia sub control. 

— Serios? zise Sanara, neîncrezătoare. 

— Nu mă luati în seamă, se îmbufnă Adpar, pe mine 
nu mă aşteaptă decât un simplu război... Am, ce să zic, O 
groază de vreme la dispoziție ca să vă ascult cum faceți 
schimb de ghicitori. 

— Poate că tu nu ştii despre ce vorbesc, Adpar, dar 
Jennesta ştie. Ceea ce trebuie ea să înțeleagă este că 
puterea trebuie să slujească binele, nu răul, altfel 
dezastrul se va abate asupra noastră, a tuturor. 

— Of, te rog şuieră Jennesta sarcastic, nu mai face pe 
martira, Sanara. 

— N-ai decât să crezi despre mine ce vrei, m-am 
obişnuit cu asta. Dar nu subestima ceea ce se va 
dezlănțui, acum că evenimentele au început să curgă. 

—  Duceţi-vă naibii amândouă! strigă Jennesta, 
spintecând nervoasă crusta de sânge. 

Imaginile se disipară. Rămase acolo şi, o vreme, îşi 
răsuci gândurile pe toate părţile. Aşa cum îi stătea în fire, 


97 


nu credea nici că Sanara are dreptate, nici că Adpar 
spune adevărul. Trase concluzia că e timpul să ia măsuri 
în legătură cu una dintre surorile ei aducătoare de 
necazuri. 

Cel mai mult o frământa că jderii o trădaseră, dar 
fremăta la gândul pedepsei pe care le-o va da. 


Haskeer tot nu era convins că merge în direcţia cea 
bună. Nici măcar nu ştia prea bine unde se află şi nu luă 
în seamă vremea aspră din nord. : 

Pentru el, adevărat era doar cântecul din mintea sa. Il 
mâna de la spate fără cruţare, îl îmboldea să meargă mai 
departe, mai repede, într-o direcţie care - atunci când se 
gândea la asta - spera să-l ducă la Cairnbarrow. 

Drumul cobori într-o vale împădurită. Haskeer galopă 
cu armăsarul fără ezitare, privind numai înainte. 

Pe la jumătatea lui, în punctul cel mai de jos al văii, se 
adunase apă şi se formase o întindere noroioasă. 
Cărarea se îngusta şi ea, înconjurată de tot mai multă 
vegetaţie care, în ciuda vremii de iarnă, era foarte deasă. 
Trebui să-şi lase calul la galop mic şi asta îl irită la culme. 

În timp ce-şi croia drum prin mocirlă, auzi un fâşâit în 
dreapta. Apoi un foşnet şi-un pocnet. Se răsuci şi 
întrezări ceva îndreptându-se cu viteză spre el. Nu avu 
timp să se ferească. Obiectul îl pocni tare de tot. Haskeer 
căzu de pe cal. 

Zăcând ametit în noroi, ridică ochii şi văzu ce îl izbise: 
un trunchi de copac care încă se balansa, legat cu funii 
groase de o creangă rezistentă de deasupra. Cineva 
ascuns îl lansase ca pe-un berbec. 

Haskeer icni de durere. Vru să se ridice, când se 
pomeni apucat de nişte mâini aspre. | se păru că vede 
oameni îmbrăcaţi în negru. Incepură să-l lovească cu 
pumnii şi cu picioarele. Incapabil să dea înapoi, nu reuşi 
decât să-şi acopere faţa cu mâinile. 


98 


Agresorii îl ridicară şi-i luară armele. Îi smulseră 
săculeţul de la centură şi-i legară mâinile la spate. 

Zăpăcit de durere, Haskeer îşi concentră privirea pe o 
siluetă apărută în faţa lui. 

— Eşti sigur că-i legat bine? întrebă Kimball Hobrow. 

— Da, răspunse un paznic. 

Un alt acolit de-ai predicatorului îi dădu săculeţul. 
Hobrow se uită în el şi se lumină la faţă de bucurie. Ori 
de lăcomie, poate. 

Vâri mâna înăuntru, scoase stelele şi le ridică vesel. 
Relicva lui şi perechea ei! Nici nu sperase la aşa ceva. . 

— Domnul este cu noi astăzi. Ridică braţele. lţi 
mulţumim, Doamne, că ne-ai înapoiat ce e al nostru! Şi 
că ai trimis creatura asta în braţele noastre, uneltele 
dreptăţii Tale! 

Se încruntă la orc. 

— Vei fi pedepsit pentru mârşăviile tale, sălbaticule, în 
numele Fiinţei Supreme. 

Haskeer începea să-şi revină din ameţeală. Cântecul 
dispăruse, înlocuit de exclamaţiile sforăitoare ale acelui 
om nebun. Nu se putea mişca, nici elibera. Un lucru însă 
tot putea face: îl scuipă pe Hobrow în obraz. 

îngrozit, predicatorul sări în spate ca ars cu fierul 
roşu. Se frecă pe faţă cu mâneca şi bolborosi „prihănit, 
prihănit”. Când termină, întrebă încă o dată: 

— Eşti sigur că-i legat ca lumea? 

Primi din nou asigurările adepților. Pe urmă făcu un 
pas în faţă, îşi adună degetele pumn şi-i trase câteva lui 
Haskeer în stomac, urlând: 

— Vei plăti pentru sfidarea unui slujitor al Domnului! 

Haskeer primise pumni şi mai grei. Mult mai grei. Ai 
lui Hobrow erau o mângâiere. Însă paznicii, dându-şi 
seama că eforturile conducătorului lor nu dădeau 
rezultate, începură să-l tăbăcească şi ei. 

Printre lovituri, orcul îl auzi pe predicator strigând: 


99 


— Nu uitaţi de restul cetei! Ai lui ar putea fi prin 
preajmă! Trebuie să plecăm de aici! 
Braţele duşmane îl târâră pe Haskeer aproape leşinat. 


Alfray şi jumătatea lui de jderi călătoriră spre Golful 
Calyparr aproape o zi întreagă fără să dea de necaz. 
Caporalul îşi folosi autoritatea pentru a-l avansa 
temporar în rang pe Kestix, unul dintre răcanii mai 
descurcăreţi. De fapt, îl făcu un fel de caporal secund. 
Asta însemna că avea lângă el un egal cu care să-şi 
petreacă timpul. 

In timp ce mergeau spre vest, pe păşuni îngălbenite, îl 
trase de limbă pe Kestix despre moralul ostaşilor. 

— Desigur, sunt preocupaţi, domnule, îi spuse 
proaspătul promovat. Îngrijoraţi cred că ar fi un cuvânt 
mai potrivit. 

— Nu sunt singurii. 

— Lucrurile s-au schimbat foarte mult şi foarte 
repede. Parcă am fost târâţi printre evenimente fără să 
avem timp să ne gândim. 

— Totul se schimbă. Maras-Dantia se schimbă. Poate 
că moare. Din cauza oamenilor. 

— Oamenii sunt de vină, da. Au dat lumea peste cap, 
bestiile. 

— Nu-ţi pierde curajul. Putem reface totul, dacă 
ducem la bun sfârşit planul căpitanului nostru. 

— Nu vă supăraţi, domnule caporal, dar ce e cu planul 
ăsta? 

— Poftim? 

— Păi, ştim cu toții că e important să găsim stelele 
alea, dar... de ce? 

Alfray se zăpăci. 

— Unde vrei să ajungi, ostaş? 

— Incă nu ştim ce rost au, la ce folosesc. Nu-i aşa, 
domnule caporal? 


100 


— Ai dreptate. Dar, în afară de... hai să zicem de 
puteri magice, ştim că mai au un fel de putere. Şi alţii le 
vor. In cazul stăpânei noastre, Jennesta, alţii mult mai 
puternici. Poate că asta ne aduce un avantaj. 

Alfray întoarse capul să verifice coloana. Între timp, 
Kestix se gândi la vorbele lui. Când caporalul se îndreptă 
în şa, îl aştepta altă întrebare: 

— Dacă nu vă supăraţi, vă rog, cum o să ne 
desfăşurăm misiunea la Drogan? lIntrăm aşa, pur şi 
simplu, şi încercăm să punem mâna pe stea? 

— Nu. Ne apropiem cât se poate de satul lui 
Keppatawn şi îl cercetăm. Dacă nu e primejdios, putem 
începe să negociem. Dar, în principal, stăm la pândă şi 
aşteptăm să apară şi restul cetei. 

Kestix mai puse o întrebare, cam şovăitor: 

— Credeţi că va veni? 

Alfray se cutremură. 

— Nu fi pesimist, ostaş, replică el, poate prea ferm. 
Trebuie să credem că ne vom reuni cu Stryke şi cu cei 
ce-l însoțesc. 

— Nu vreau să fiu nerespectuos faţă de căpitan, zise 
răcanul repede. Dar se pare că lucrurile au scăpat de sub 
control. 

— Ştiu. Dar ai încredere în Stryke. 

Alfray se întrebă dacă era un sfat bun. Nu că Stryke 
n-ar fi demn de încredere. Insă nu putea scăpa de 
senzaţia enervantă că bunul lor căpitan se întindea mai 
mult decât îi era plapuma. Ţipetele ostaşilor îl treziră la 
realitate. Kestix strigă: 

— Domnule caporal! Priviţi! 

Alfray se uită în faţă şi văzu un convoi de patru căruţe 
trase de boi la cotitura drumului. Orcii şi convoiul 
mergeau pe aceeaşi cărare care străbătea o viroagă. Unii 
dintre ei trebuiau să se dea la o parte. Încă nu se vedea 
clar cine stătea în căruţe. 


101 


Două posibilităţi se născură în mintea lui Alfray. Pe de 
o parte, dacă ceata se întorcea, sigur atrăgea atenţia. Pe 
lângă asta, nu stătea în firea orcilor să dea înapoi. Pe de 
alta, dacă cei din căruţe se dovedeau periculoşi, tot nu 
erau mai mulţi decât orcii lui. Aveau şanse să-i biruiască. 

— Poate sunt doar fiinţe care călătoresc paşnic în 
treburile lor, îi spuse lui Kestix. 

— Dar dacă sunt Uni? 

— Dacă sunt oameni, Uni sau Mani, nu contează, î 
omorâm, îl informă Alfray categoric. 

Când cele două grupuri se apropiară, orcii îi 
identificară pe cei din căruţe. 

— Gnomi, rosti Alfray. 

— Putea fi mai rău, domnule. Sunt aprigi în luptă ca 
puii de iepure. 

— Da, şi nu se bagă în treburile altora. 

— Sunt primejdioşi numai dacă îşi vâră cineva nasul în 
comorile lor. Şi, din câte ţin minte, magia lor îi ajută să 
găsească filoane de aur, aşa că n-ar trebui să avem 
probleme. 

— Dacă trebuie să discutăm, mă laşi pe mine. Alfray 
se întoarse şi urlă un ordin răcanilor din coloană. Ostaşii 
să rămână la locurile lor. Nu scoateţi săbiile dacă nu e 
necesar. S-o luăm cu binişorul, da? 

— Credeţi că ştiu ce preţ s-a pus pe capetele noastre? 
întrebă Kestix. 

— Posibil. Dar, aşa cum ai spus, nu sunt un neam de 
luptători. Asta dacă lipsa de maniere şi respiraţia 
puturoasă nu pot fi considerate arme. 

Prima căruţă ajunse la o aruncătură de băț de coloana 
orcilor. Celelalte se opriră. Preţ de-o clipă, cele două 
grupuri se studiară reciproc. 

Unii ziceau că gnomii sunt nişte pitici deformaţi: mici 
de statură, musculoşi, dar disproporţionaţi, cu mâini, 
picioare şi nas mari. Se mândreau cu bărbi şi sprâncene 
albe şi stufoase. Purtau veste nepretenţioase, grosolane, 


102 


şi pantaloni în culori şterse. Unii preferau glugile, alţii, 
căciuli moi cu moţ lung. 

Toţi gnomii arătau foarte bătrâni, chiar şi nou-născuţii, 
şi toţi făceau o artă din a se încrunta. 

După câteva momente de linişte, vizitiul anunţă 
hotărât: 

— lo n-am de gând să mă mişc! 

În spatele lui, călătorii cu feţe de piatră se uitau ca la 
spectacol. 

— De ce să ne dăm noi la o parte? Vrem să ne 
continuăm călătoria, spuse Alfray. 

— Vistieria? Vistieria? N-avem nici o vistierie, ţipă 
vizitiul. Nici o vistierie! 

— Al naibii noroc, să dăm peste unul fudul de ureche, 
mormăi Alfray. Nu vistierie, silabisi el, tare şi clar, 
călătorie. 

— Ce-i cu ea? 

— Ai de gând să te mişti? strigă Alfray. 

Gnomul stătu puţin pe gânduri. 

— Ba! 

Orcul se hotărî să mai facă puţină conversaţie şi să 
renunţe la dispută. 

— De unde eşti? 

— Nu-ţi zic, răspunse gnomul morocănos. 

— Unde mergi? 

— Nu-i treaba ta. 

— Da' poţi să-mi zici dacă drumul spre Drogan e liber? 
Vreau să zic, de oameni. 

— Poate. Poate că nu. Ce-mi dai? 

Alfray îşi aminti că gnomii erau renumiţi că ştiu cât 
preţuieşte orice lucru, dar nu cunosc cu exactitate 
valoarea nici unuia. A bunelor maniere în călătorie, de 
exemplu. Renunţă. La ordinul său, jderii îşi îndemnară 
caii să urce pe povârnişurile viroagei ca să le facă loc. 

În timp ce treceau căruțele, vizitiul lipsit de expresie 
bolborosi: 


103 


— Locul ăsta e prea înghesuit, deloc nu-mi place. 

Uitându-se după căruțele care se hurducăiau, Alfray 
încercă să glumească pe seama întâmplării: 

— Ei, am scăpat fără temenele, zise el ironic. 

— Aşa-i, îl aprobă Kestix. Aăă... domnule caporal? 

— Ce-i, ostaş? 

— Unde cresc temenelele astea? 

Alfray oftă. 

— Hai să ne vedem de drum, bine? 


10 


Coilla nu mai petrecuse niciodată o perioadă atât de 
lungă în tovărăşia oamenilor. La drept vorbind, nu avea 
experienţă decât în uciderea lor. 

Stând însă cu vânătorii de recompense câteva zile la 
rând, îşi dădu şi mai bine seama că nu se potriveau deloc 
cu lumea raselor străvechi. 

Întotdeauna îi considerase nişte intruşi, nişte 
uzurpatori hrăpăreţi, puşi pe distrugeri. Acum descoperi 
şi diferenţele ascunse dintre ei şi rase: înfăţişarea lor, 
judecata lor, mirosul lor. Erau stranii în atâtea feluri. 

Îşi alungă iute gândurile când ajunseră în vârful 
dealului de pe care se vedea Hecklowe. 

Amurgea şi luminile începeau să se aprindă ici-colo 
prin portul liber. De la acea distanţă şi acea înălţime, se 
vedea că locul nu fusese plănuit să existe, ci pur şi 
simplu apăruse. Aşa cum se cuvenea unui oraş în care 
toate rasele erau tratate egal, Hecklowe era un amestec 
de clădiri ridicate în toate stilurile arhitectonice posibile. 
Edificii înalte, case scunde, turnuri, cupole, arcade şi 
clopotniţe împungeau orizontul. Erau construite din lemn 
şi piatră, cărămidă şi nuiele, stuf şi ardezie. Dincolo de 
marginea îndepărtată a oraşului, marea cenuşie de-abia 
se ghicea în lumina slabă. Catargele navelor mai înalte 
dominau acoperişurile caselor. 

104 


Şi chiar de la distanţa aceea, tot se auzea gălăgie. 

Lekmann studie portul. 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai fost aici, dar 
nu s-a schimbat nimic. Hecklowe e acelaşi pentru toată 
lumea. Nu contează cât urăşti o rasă, aici e armistițiu. 
Fără încăierări, fără bătălii. Fără reglări de conturi care 
să ducă la crime. 

— Aştia îţi iau gâtul pentru omor, nu-i aşa? întrebă 
Blaan. 

— Dacă te prind. 

— Nu te caută de arme când intri? vru să afle Aulay. 

— Nooo... Te lasă pe tine să renunţi la ele. Nu mai e 
practic să faci percheziţie de când Hecklowe a ajuns atât 
de popular. Dar dacă te baţi în oraş, Supraveghetorii te 
execută pe loc. Nu că ar fi la fel de energici ca înainte. 
Insă tot îţi vin de hac, aşa că tre' să fiiatent la ei. 

Coilla interveni: 

— Supraveghetorii nu-şi fac treaba cum se cuvine 
pentru că rasa voastră seacă magia. 

— Magia, rosti Lekmann batjocoritor. Voi, suboamenii, 
şi afurisita voastră de magie. Ştii ce cred eu despre ea? 
Că-i o balegă de cal. 

— Eşti înconjurat de ea. De-asta n-o vezi. 

— Destul! 

— Dacă-i găsim pe orcii ăia, o să se lase cu cafteală, 
nu? întrebă Blaan. 

— Eu zic să ne ţinem coadă după ei până ies din oraş 
şi numai după aia să acţionăm. Dacă tre' să-i înfruntăm 
înăuntru, păi, ne pricepem să vârâm spada în coaste şi 
pe tăcute. 

— E stilul vostru clasic, remarcă jderiţa. 

— Ţi-am zis să-ţi ţii gura. 

Aulay nu era prea convins: 

— Asta nu-i un plan prea bun, Micah. 

— Lucrăm cu ce avem, Greever. Te-ai gândit tu la 
altceva? 


105 


— Nu. 

— Bineînţeles că nu. la-te după Jabeez şi lasă gânditul 
în seama mea. Bine? 

— Bine, Micah. 

Lekmann se întoarse spre Coilla. 

— Tu să te porţi frumos în oraş şi să-ţi ţii limba în 
gură. Dacă vrei s-o mai ai. Ai priceput? 

Ea îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Micah, spuse Blaan. 

Lekmann oftă. 

— Da? 

— La Hecklowe vin toate rasele, nu? 

— Aşa-i. 

— Deci s-ar putea să fie şi orci pe-acolo. 

— Contez pe asta, Jabeez. Asta-i motivul pentru care 
am venit aici, mai ţii minte? 

Lekmann îşi pierdu şi ultimul dram de răbdare. 

— Păi, dacă o să întâlnim orci, de unde o să ştim că 
sunt ăia pe care-i căutăm? 

Aulay rânji, arătându-şi dinţii stricaţi. 

— Are dreptate, Micah. 

Era limpede că Lekmann nu se gândise la asta. Într-un 
sfârşit, arătă cu degetul spre Coilla. 

— O să ne zică ea. 

— Pe dracu' o să vă zic! sări jderiţa. 

— Lasă că mai vedem noi, îi promise el, aruncându-i o 
privire ucigătoare. 

— Ce facem cu armele? întrebă Aulay. 

— O să predăm săbiile la poartă, dar ne păstrăm nişte 
rezerve. 

Scoase un cuţit de la centură şi-l ascunse în bocanc. 
Blaan şi Aulay făcură la fel, însă cel din urmă vâri două 
arme: un pumnal într-un bocanc şi un cuţit mai mic în 
celălalt. 


106 


— Când ajungem acolo, tu nu scoţi o vorbă, îi repetă 
Lekmann Coillei. Nu eşti prizoniera noastră, eşti cu noi. Ai 
priceput? 

— Ştii c-o să vă omor pentru asta, nu-i aşa? răspunse 
ea calmă. 

Omul râse ca să mascheze ameninţarea. Dar se uitase 
în ochii ei şi râsul nu-i ieşi prea convingător. 

— Să mergem, zise el şi dădu pinteni calului. 

Călăriră spre Hecklowe. 

Ajunşi la porţile oraşului, Aulay tăie legăturile Coillei 
şi-i şopti: 

— Încearcă să fugi şi-ţi vâr o lamă-n fund! 

O mulţime alcătuită din toate rasele se înghesuia să 
intre, pe jos sau călare. Se formase o coadă la punctul de 
predare a armelor. Vânătorii de recompense şi Coilla se 
aşezară la capătul ei şi, când ajunseră la rând, îi văzură 
pe primii Supraveghetori. 

Erau bipezi, dar numai atât aveau în comun cu fiinţele 
din carne şi oase. Solizi la trup, îi alcătuiau metale 
diverse. Braţele, picioarele şi pieptul lat şi masiv păreau 
din fier. Benzi de aramă lucioasă le înconjurau 
încheieturile de la mâini şi gleznele. Banda mai lată care 
le încingea mijlocul părea să fie din aur prelucrat. La 
articulaţii, adică la coate, genunchi şi degete, sclipeau 
nituri din argint. 

Capetele, aproape rotunde, erau dintr-un material 
asemănător cu oţelul. În loc de ochi străluceau giuvaiere 
roşii mari, două găuri formau nasul şi o fantă lăsa la 
vedere dinţii de metal ascuţiţi. Nişte deschizături joase 
de-o parte şi de alta a capului slujeau drept urechi. 

Toţi aveau aceeaşi înălţime. Îi depăşeau pe vânătorii 
de recompense şi, în ciuda corpului masiv, se mişcau cu 
o agilitate surprinzătoare. 

Însă nu imitau perfect mişcările formelor de viaţă 
organice, pentru că uneori erau cam stângaci şi se 
deplasau greoi. 


107 


Nu puteai să-i descrii altfel decât nemaipomeniţi. 

Oamenii puseră armele în mâna întinsă a unui 
Supraveghetor care le duse într-o gheretă consolidată. 

— Hibrizi, vorbi Coilla. Făcuţi prin vrăjitorie. 

Aulay şi Blaan schimbară priviri şocate. Lekmann 
încercă să-şi păstreze expresia obişnuită. 

Sosi un alt Supraveghetor şi puse trei plăcuţe de lemn 
în palma lui Lekmann pe post de chitanţe. Apoi le făcu 
semn să intre în oraş. 

Lekmann împărţi plăcuţele în timp ce se îndepărtau. 

— Vedeţi, v-am zis eu că nu-i nici o problemă să te 
strecori cu nişte cuțite. 

— Am crezut c-o să ne percheziţioneze mai 
amănunţit, comentă Aulay în timp ce-şi vâra plăcuţa în 
buzunar. 

— Cred că aşa-zisul Consiliu al Magicienilor, care 
conduce oraşul, a cam scăpat frâiele din mâini. Dar, dacă 
sunt nepricepuţi, pentru noi e-o veste bună. 

Işi croiră drum pe străzile aglomerate, conducându-şi 
caii cu grijă şi înconjurând-o pe Coilla. Aulay avea grijă 
s-o păzească din spate, de unde o putea ameninţa mai 
Uşor. 

Hecklowe gemea de rase străvechi. Gremlini, zâne 
vesele cu urechi lungi şi ascuţite, pitici - toţi vorbeau, se 
ciondăneau, se târguiau şi câteodată râdeau împreună. 
Grupuri mici de cobolzi se risipeau prin mulţime, 
sporovăind între ei în limba lor imposibil de înţeles. Un şir 
de gnomi cu feţe aspre şi topoare pe umeri îşi vedeau 
serioşi de treabă. Trolii care purtau glugi ca să se apere 
de lumină erau călăuziţi de elfi închiriaţi ca ghizi. 
Centaurii  tropoteau  îngâmfaţi pe aleile pietruite, 
ţinându-se departe de mulţime. Se zăreau şi câţiva 
oameni, dar rareori se amestecau printre celelalte rase. 

— Şi-acu' ce facem, Micah? întrebă Aulay. 

— Găsim un han şi punem la cale o strategie. 

Lui Blaan îi luciră ochii. 


108 


— O, băutură, excelent! 

— N-avem vreme să ne trosnim, Jabeez, îl avertiză 
Lekmann. Treaba ne cere să fim cu capul limpede. 
Pricepi? 

Matahala se bosumflă. 

— Dar mai întâi hai să ducem caii la un grajd, propuse 
Lekmann. Să nu faci pe deşteapta, adăugă el către 
Coilla. 

Străbătură străzile principale înţesate de creaturi ale 
portului. Trecură pe lângă dughene şi cărucioare pline de 
dulciuri, peşte, pâine, brânzeturi, fructe şi legume. 
Vânzătorii ambulanți îşi lăudau marfa în gura mare. 
Neguţătorii trăgeau catâri încăpăţânaţi, încărcaţi cu 
baloţi de haine şi saci de condimente. Muzicanţi 
rătăcitori, actori de stradă şi cerşetori gălăgioşi sporeau 
zarva. 

Pe la colţuri, demoni şi demoniţe în trup de cocote şi 
proxeneţi ademeneau clienţi cu pofte destul de vlăguite 
ca să nu-şi mai dea seama de primejdiile care-i pândeau 
dacă mergeau cu ei. Mirosul de cristal îndulcea aerul. Se 
îmbina cu acela de tămâie, care plutea lin prin uşile 
deschise ale nenumăratelor temple închinate tuturor 
zeilor cunoscuţi. Şi în haosul acesta  patrulau 
Supraveghetorii, în faţa cărora toţi se dădeau miraculos 
la o parte. 

Vânătorii de recompense găsiră un grajd ţinut de un 
gremlin şi, pentru câţiva bănuţi, îşi găzduiră caii. Apoi 
plecară pe jos, cu Aulay nedezlipit de Coilla. 

La un moment dat, jderiţei i se păru că zăreşte doi 
orci la o răscruce. Dar o şopârlă kirgizil şi călăreţul ei cu 
căutătură urâtă îi obturară vederea, astfel încât nu se 
putu convinge. 

Observă că Aulay se joacă cu peticul de la ochi. Era 
clar că nu-i văzuse pe presupuşii orci, dar ea se întrebă 
dacă nu cumva îi „mirosea” într-adevăr pe semenii ei. 


109 


Ştia că nu existau motive ca orcii să nu fie în oraş, 
deşi cei mai mulţi erau sub arme şi luptau pentru cauzele 
altora. Ca şi ceata ei. Orcii veniţi la Hecklowe puteau fi 
dezertori, lucru bine cunoscut, sau cu treburi oficiale. 
Adică îi căutau pe tovarăşii lor proscrişi. Exista şi 
posibilitatea ca perechea de orci zăriţi de ea să fi fost 
jderi. 

Dar nu-i văzuse prea bine. Se hotărî să-şi păstreze 
optimismul şi licărul de speranţă. 

— Asta e bun, rosti Lekmann, arătând spre un han. O 
firmă de lemn parcă vopsită cu picioarele atârna 
deasupra uşii: Bestia şi Paloşul. lnăuntru gemea de 
beţivani gălăgioşi. 

— Intră şi găseşte un loc în care să ne aşezăm, îl 
instrui Lekmann pe Jabeez. 

Blaan scrută interiorul, apoi se folosi de trupul său 
mătăhălos ca să treacă prin mulţime, urmat de ceilalţi 
trei. Cu instinctul său de taur, ochi un grup de zâne şi le 
făcu vânt afară. 

Imediat ce se aşezară apăru o femeiuşcă de elf să-i 
servească. Lekmann deschise gura să comande. Ea trânti 
patru căni de metal cu mied pe masă şi le zise: 

— Beţi sau vă căraţi. 

Blaan îi aruncă dispreţuitor câteva monede. Elful le 
luă şi plecă. 

Cei trei oameni îşi aplecară capetele şi începură să 
vorbească în şoaptă, conspirativ. Coilla se propti de 
spătarul scaunului cu mâinile încrucişate la piept. 

— După cum văd eu, avem o mică problemă, 
murmură Lekmann. Cel mai bine ar fi să scăpăm de târfa 
asta mai întâi, ca să nu mai trebuiască să stăm cu ochii 
pe ea. Dar, dac-o vindem, cine ni-i mai arată pe orci? 

— Ţi-am mai zis, vorbi Coilla. Nu ţi-i arăt. 

Lekmann îşi dezgoli dinţii. 

— O să te ob/igăm, şuieră el. 

— Cum? 


110 


— Lasă-mă pe mine, Micah, se oferi Aulay. Am eu grijă 
s-o facă. 

— Mănânci căcat, chiorule, ripostă jderiţa. Aulay 
clocoti de nervi. 

— Să presupunem că monstrul ăsta cretin n-o să ne 
ajute, insistă Lekmann. În cazul ăsta, ar fi mai bine să ne 
despărţim. Eu şi Jabeez o să încercăm să găsim pe 
cineva care s-o cumpere. Tu, Greever, începi să-i cauţi 
pe orci. 

— Şi după aia? 

— Ne întâlnim aici peste două ceasuri şi facem schimb 
de veşti. 

— Mie îmi convine, spuse Aulay, încruntându-se către 
Coilla. Mă bucur să nu-i mai văd mutra. 

Jderiţa trase o înghiţitură zdravănă de mied şi se 
şterse la gură cu dosul palmei. 

— Nici eu n-aş fi găsit vorbe mai potrivite, spuse ea, 
apoi trânti cana peste mâna lui Aulay cât putu de tare. 

Se auzi un pocnet. Omul se strâmbă şi scoase un urlet 
de durere. Se uită la degetul lui mic. Era pământiu la faţă 
şi-i curgeau lacrimi. 

— Mi... l-a... rupt... gemu el, cu buze tremurânde. 

Schimonosit de furie, duse mâna sănătoasă la bocanc. 

— O să... te omor... îi promise jderiţei. 

— Tacă-ţi fleanca, Greever! îl repezi Lekmann. Se uită 
lumea la noi. N-o să-i faci nimic, e prețioasă. 

— Dar mi-a rupt deget... ` 

— Nu te mai văicări ca un copil. Ţine. li aruncă o 
zdreanţă. Înveleşte-ţi-l în asta şi pune-ți lacăt la gură. 

Coilla le oferi tuturor un zâmbet larg. 

— Păi, atunci haideţi să mă vindeţi, nu? îi invită ea, cu 
glas mieros. 


— Sunt mulţi, nu-i aşa? întrebă Stryke. 
— Nu încape îndoială, confirmă Jup. Câţi au fost la 
Trinity şi în trupa aia de vânători. 


111 


Cei doi stăteau ascunşi într-un desiş, cu burta lipită de 
pământ, şi studiau aşezarea dintr-o vale. Era o tabără de 
oameni. Restul jderilor primiseră ordin să rămână în 
urmă, nevăzuţi, iar din poziţia aceea Stryke şi Jup nu-i 
puteau vedea. 

Oamenii în veşminte negre care trebăluiau în vale 
erau toţi bărbaţi, vreo douăzeci la număr, şi aveau arme 
cât un regiment. Construiseră un ţarc provizoriu pentru 
cai, iar în mijlocul taberei trona o căruţă. 

— Rahat, asta ne mai lipsea, se enervă Stryke. 
Paznicii lui Hobrow. 

— Păi, ştiam că trebuie să mişune prin părţile astea. 
Doar nu credeai că o să renunţe la ideea de a-şi lua 
steaua înapoi. 

— Nu ne mai trebuia şi beleaua asta. Avem destule 
griji pe cap. 

— Crezi că i-au prins pe Coilla şi Haskeer? 

— Cine ştie? Oare harul tău de ghicitor nu ne poate 
ajuta? 

— Nu ne-a fost de mare folos până acum. Dar am să 
fac o încercare. 

Jup săpă o groapă cu degetele şi-şi vâri mâna în ea. 
Apoi închise ochii şi se concentră. Stryke tăcu şi urmări 
mai departe ce se petrece în tabără. 

Într-un sfârşit, Jup deschise ochii şi expiră adânc. 

— Ei? 

— Am simţit foarte vag prezenţa unui orc, dar nu cred 
că e atât de aproape. Însă nici foarte departe. 

— Atât? 

— Da. Nu mi-am dat seama dacă este bărbat sau 
femeie. Nici în ce direcţie se află. Dacă bestiile alea de 
oameni nu ar fi atât de hotărâți să ne fure magia... 

— la priveşte. 

O siluetă cobora prin spatele căruţei acoperite. O 
femelă care lăsase copilăria în urmă, dar încă nu-i 
înfloriseră însuşirile de femeie. Era dodoloaţă şi ar fi fost 


112 


şi atrăgătoare, cu părul ei de culoarea mierii şi ochii 
albaştri-verzui. Insă avea o căutătură urâtă, semnul unei 
firi irascibile, iar din forma gurii i se ghicea răutatea. 

— O, nu, gemu Jup. 

— Ce-ai păţit? 

— Mercy Hobrow. Fata predicatorului, cea despre care 
ţi-am vorbit. 

Fata se plimba ţanţoş prin tabără şi zbiera la paznici. 
Aceştia săreau imediat să-i execute ordinele. 

— Numai ce-a ieşit din găoace, remarcă Stryke, şi 
deja comandă. 

— Tiranii sunt deseori bănuitori. Preferă să se bazeze 
pe un membru al familiei decât pe străini. Şi se vede că 
fata îi seamănă leit. 

— Da, dar... să laşi un copi/ la comandă? 

— Oamenii sunt cu toţii nebuni, Stryke, doar ştii lucrul 


ăsta. 

Acum fata împărțea lovituri de bici în stânga şi în 
dreapta. 

— Bărbații ăia n-au nici un pic de mândrie? întrebă 
Stryke. 


— Teama de tatăl ei e mai puternică, fără îndoială. 
Dar ai dreptate, e o greşeală să-i dai autoritate: nici 
măcar n-au pus pază. 

— Nu zi hop până n-ai sărit, şopti Stryke. 

Jup vru să mai spună ceva, dar căpitanul îi puse mâna 
la gură şi-i întoarse capul spre dreapta. Doi paznici 
veneau agale spre ascunzişul lor, cu săbiile scoase. 
Stryke lăsă mâna jos. 

— Nu ne-au văzut, zise piticul. 

— Nu. Dar dacă se mai apropie, o să ne vadă, pe noi 
sau restul grupului. 

— Trebuie să-i doborâm. 

— Da, şi fără să atragem atenţia celorlalţi. Ai chef să 
faci pe momeala? 

Jup zâmbi ironic. 


113 


— Am de ales? 

Stryke aruncă un ochi spre gărzi. 

— Dă-mi timp să-mi pregătesc poziţia. 

Căpitanul se furişă prin tufe în direcţia paznicilor. 

Jup numără în gând până la cincizeci, apoi se ridică şi 
ieşi în faţa lor. Luate prin surprindere, gărzile împietriră. 
Piticul porni spre ele cu mâinile depărtate de corp şi de 
arme. Le năuci mai tare când le zâmbi. 

Unul dintre paznici strigă: 

— Stai pe loc! 

Jup nu se opri şi zâmbi în continuare. Duşmanii 
ridicară spadele. In spatele lor, Stryke ieşi fără zgomot 
dintr-o tufă, cu pumnalul în mână. Garda strigă din nou: 

— Cine eşti? 

— Un pitic, răspunse Jup. 

Stryke se năpusti asupra lor din spate. Jup sări în faţă, 
scoțând cuțitul. 

Cei patru se prăbuşiră într-o încâlceală de membre şi 
pumni. In câteva secunde, se despărţiră în două. Dar 
săbiile nu îi ajutară prea mult pe paznici în lupta corp la 
corp. Jup şi Stryke aveau avantajul armelor scurte. 

Jup îi veni rapid de hac adversarului. Găsi momentul 
prielnic şi-l străpunse în inimă. O singură dată fu de 
ajuns. 

Stryke avu mai mult de furcă. Scăpă cuțitul în 
învălmăşeală. Apoi paznicul reuşi să se urce pe el. Prinse 
spada cu ambele mâini şi vru s-o împingă în pieptul lui 
Stryke ca pe-un pumnal. Orcul îl prinse de braţe şi i le 
împinse. Depăşi impasul când găsi puterea să-l doboare 
pe om. 

Se luptară scurt pentru spadă şi câştigă jderul. O 
înfipse în abdomenul paznicului. 

— Repede, hai să le ascundem cadavrele, ordonă 
Stryke. 

Trăgeau leşurile sub tufe când alte trei gărzi apărură 
din direcţia opusă. Jup învâărti iute cuțitul şi-l azvârli spre 


114 


ei. Arma pătrunse în stomacul unui paznic şi-l dobori. 
Tovarăşii lui atacară. 

Orcul şi piticul îi întâmpinară cu săbiile scoase şi luară 
poziţia de luptă. 

Ca să nu atragă atenţia taberei, Stryke încercă să-l 
ucidă pe adversar cât putu de repede. Se năpusti asupra 
lui cu o ploaie de lovituri, se lăsă în jos şi căută o breşă în 
apărarea acestuia. Forţa cu care îl asaltă făcu praf garda 
paznicului. Îi tăie gâtul dintr-o lovitură. 

Asemenea căpitanului său, Jup se aruncă asupra 
adversarului. Acesta pară primele şase atacuri, apoi bătu 
în retragere şi începu să strige. Jup îl pocni imediat cu 
latul săbiei. Îi luă de tot piuitul când îl străpunse în burtă. 

Stryke o luă tiptil spre tufe şi scrută tabăra. Strigătele 
nu fuseseră auzite, se temuse degeaba. Cu ajutorul lui 
Jup, ascunse cadavrele. 

— Ce se întâmplă când gărzile nu se mai întorc să 
raporteze? întrebă piticul, printre gâfâituri. 

— Nu trebuie să aflăm. Hai s-o ştergem. 

— In ce direcţie? 

— In singura în care nu am fost: spre vest. 

— Ne apropiem periculos de mult de Cairnbarrow. 

— Ştiu. Ai o idee mai bună? 

Jup scutură încet din cap. 

— Atunci hai să plecăm. 


Petrecură o jumătate de zi călărind înainte ca Jup să 
vorbească din nou: 

— Stryke, nu are rost. E prea mult de mers. 

— Nu ne lăsăm baltă camarazii. Suntem orci. 

— Nu toţi, îi aminti piticul, dar iau ca un compliment 
faptul că m-ai inclus printre ei. 

Căpitanul surâse obosit. 

— Eşti jder. Tot timpul uit că aparţii altei rase. 

— Maras-Dantia ar duce-o mai bine dacă ar avea mai 
mulţi memorie scurtă în privinţa asta. 


115 


— Poate. Dar, aşa cum am spus, un lucru nu avem 
voie să uităm: membrii cetei noastre, oricine ar fi ei, 
orice ar fi făcut. 

— În numele zeilor, eu nu zic să-i abandonăm! Dar mi 
se pare inutil să mergem pe drumul ăsta. 

— Ai un alt plan? 

— Ştii bine că nu. 

— Atunci văitatul nu serveşte la nimic, rosti Stryke 
dur. O să-i căutăm în continuare, adăugă el, mai calm. 

— Şi Cairnbarrow? Ne apropiem de el tot mai mult. 

— Şi o să ne apropiem şi mai mult înainte de a mă 
gândi să renunţăm. 

Se lăsă liniştea între ei, grea ca o mantie. In cele din 
urmă, văzură un călăreț galopând către ei din sens opus. 
Jup îl identifică. 

— E Seafe. 

Stryke opri coloana. Când ajunse lângă ea, Seafe 
smuci de hăţurile calului înspumat. 

— Cercetaş la raport, domnule căpitan! 

Stryke îl îndemnă să vorbească. 

— L-am găsit, domnule căpitan! L-am găsit pe 
Haskeer! 

— Ce? Unde? 

— La doi-trei kilometri spre nord. Dar nu e singur. 

— Lasă-mă să ghicesc. Oamenii lui Hobrow. 

— Întocmai. 

— Câţi sunt? întrebă Jup. 

— Greu de spus, domnule sergent. Douăzeci, treizeci. 

— Şi Hobrow? se interesă căpitanul. 

— E acolo. 

— Dar pe Coilla ai văzut-o? 

— Nu. L-am lăsat pe Talag să-i supravegheze pe 
oameni. 

— Bine. Bravo, Seafe. Căpitanul se întoarse şi făcu 
semn cetei să se adune. Se pare că l-am găsit pe 
sergentul Haskeer, îi anunţă el pe jderi. Dar a fost luat 


116 


prizonier de oamenii lui Hobrow. Seafe o să ne conducă 
la el. Fiţi pregătiţi şi apropiaţi-vă tiptil. Să mergem, 
Seafe. 

In scurtă vreme ajunseră lângă o ridicătură după care, 
explică Seafe, urma o pantă. 

— Eu zic că ar fi mai bine să descălecăm aici şi să 
mergem pe lângă animale, domnule, sugeră cercetaşul. 

Stryke fu de acord şi ordonă descălecarea. Jderii 
urcară în linişte până la o distanţă cât un zbor de 
săgeată de creastă. 

— Gărzi? întrebă Stryke. 

— Câteva, confirmă Seafe. 

— Atunci de ele să ne descotorosim mai întâi. 

Stryke era neliniştit din cauza efectivului redus pe 
care îl avea. Îi chemă pe Hystykk, Calthmon, Gant şi 
Finje. 

— Găsiţi gărzile şi luaţi-le gâtul. Apoi întoarceţi-vă aici. 

Când soldaţii se îndepărtară, Jup zise: 

— Crezi că patru sunt de-ajuns? 

— Sper. Mai mulţi nu ne permitem. Prinse de guler un 
răcan. Rămâi cu caii aici, Reafdaw. Trimite-i sus pe cei 
patru soldaţi după ce vor termina cu gărzile. 

— O să fim acolo, îi explică Seafe lui Reafdaw, arătând 
spre un copac foarte înalt şi subţire, care se desluşea 
deasupra ridicăturii. 

Reafdaw încuviinţă. Seafe îi conduse pe Stryke, Jup, 
Toche şi Jad. Un grup tare subţire, îşi zise Stryke. 

Ajunseră în vârf. De acolo se uitară în jos, la o zonă 
împădurită. Merseră tiptil până îl găsiră pe Talag întins 
sub copacul înalt. Soldatul le făcu semn să se uite 
printr-o spărtură din verdeață. 

Prin ea se desluşea un luminiş cu câţiva copaci. Peste 
douăzeci de paznici mişunau într-o tabără provizorie. O 
trăsură fără cal stătea într-o parte, proptită cu oiştea de 
doi arbori doborâţi. 

— Unde-i Haskeer? şopti Stryke. 


117 


— Acolo, pe partea cealaltă, răspunse Talag, arătând 
spre un loc care nu se vedea bine din cauza copacilor. 

Rămaseră pe poziţie cam zece minute, aşteptând să 
se întâmple ceva în tabără. Sosiră şi ceilalţi doi orci. Gant 
le făcu semnul victoriei, ridicând degetul mare. 

— Sigur aţi omorât toate gărzile? îi întrebă Stryke. 

— Am încercuit zona, domnule. Dacă mai erau şi 
altele, înseamnă că erau foarte bine ascunse. 

— Păi, n-o să le ducă dorul multă vreme. Indiferent ce 
facem, trebuie să facem repede. Eşti sigur că l-ai văzut 
pe Haskeer acolo, Seafe? 

— Da, căpitane. N-ai cum să-i confunzi moaca 
împuţită. Mă iertaţi, vă rog, adăugă el repede. 

Stryke zâmbi. 

— E-n regulă, ostaş. Cred că ştim la ce te referi. 

Mai trecură câteva minute nesfârşite. Tocmai 
începură să-şi piardă răbdarea când se iscă agitaţie în 
tabără. Se mişca ceva printre copaci. Orcii se încordară. 

Apăru Kimball Hobrow, cu spatele drept, mergând 
ţanţoş. Vorbea tare, dar nu reuşiră să înţeleagă ce 
spunea. După el veneau o mulţime batjocoritoare de 
paznici în straie negre. 

II obligau pe Haskeer să-i urmeze. 

Avea mâinile legate la spate şi mai mult se clătina 
decât mergea. Şi de la distanţă îţi dădeai seama că nu 
fusese tratat cu mângâieri. 

Paznicii îl duseră în mijlocul luminişului, lângă un 
copac înalt. Fu adus un cal, apoi prizonierul fu urcat pe 
el. 

— Doar nu-i dau drumul, se arătă piticul nedumerit. 

Stryke scutură din cap. 

— Nici vorbă. 

Unul dintre oameni scoase un arcan şi-l aruncă peste 
capul lui Haskeer. Strânse funia zdravăn în jurul gâtului, 
apoi azvârli capătul celălalt peste o creangă ieşită mai în 
afară. Trase de funie până o încordă. 


118 


— Dacă mai întârziem un minut, şopti Jup, o să fim 
martori la un linşaj. 


11 


Stryke se uită cum gloata care scotea tot felul de 
răgete se pregătea să-l spânzure pe Haskeer. 

— In clipa asta n-aş vrea să fiu în pielea ta, căpitane, 
recunoscu Jup. 

Jos, Hobrow se urcă în trăsură şi se aşeză. Ridică 
braţele. Mulțimea se linişti. 

— Creatorul Suprem a considerat potrivit să ne 
înapoieze sfânta relicvă! tună el. Mai mult decât atât, 
ne-a oferit în dar încă una! 

— Au pus mâna pe stele, rosti Stryke. 

— lar în înţelepciunea Sa nemărginită, Domnul ne-a 
trimis, spre a o judeca, una dintre creaturile păgâne care 
au furat ceea ce ne aparţine de drept nouă. Hobrow 
arătă spre Haskeer cu un deget acuzator. lar astăzi ne 
vom îndeplini datoria sfântă de a aduce moartea acestei 
creaturi subumane! 

— Ducă-se dracului! exclamă Stryke. Dacă o să-l 
omoare cineva pe Haskeer, acela o să fiu eu. 

In timp ce Hobrow perora, căpitanul făcu semn unui 
soldat. 

— Breggin, eşti cel mai bun arcaş. Poţi să nimereşti 
funia de aici? 

Ostaşul miji ochii şi studie ţinta. Îşi supse degetul şi-l 
ridică. Foarte concentrat, scoase limba prin colţul gurii. 


Încruntându-se, aprecie viteza vântului, unghiul 
traiectoriei şi forța necesară pentru a lansa săgeata. 
— Nu, spuse el. 


— ... aşa cum îi vom zdrobi pe duşmanii noştri cu 
ajutorului Domnului celui Atotputernic şi... 
Stryke schimbă tactica. 


119 


— Bine, Breggin. la-i pe Seafe, Gant şi Calthmon şi 
aduceţi-l pe Reafdaw aici cu caii. Fuga marş! 

Răcanul o luă la goană. 

— Atacăm? întrebă Jup. 

— Nu avem de ales. Mişcă din cap spre luminiş. Dacă 
nu-l omoară pe Haskeer până atunci. 

— Dacă aşteaptă să termine de vorbit meliţa aia, cred 
că avem timp destul. 

— ... spre gloria Sa eternă! Priviţi răsplata de la 
Domnul! 

Hobrow vâri mâna într-un sac şi scoase stelele. Le 
ridică în faţa adepților care începură să ţipe. Jup şi Stryke 
se priviră. 

— ... căci El merge pe cărări necunoscute, fraţilor, 
pentru a face minuni! Lăudaţi-L şi trimiteţi sufletul 
acestei creaturi la pierzanie! 

Haskeer nu prea îşi dădea seama ce se întâmplă. 

Stryke aruncă o privire în jur. 

— Nu mai vin odată cu caii ăia? 

Hobrow spintecă aerul cu mâna. Calul lui Haskeer 
primi un bici peste coaste şi o luă la fugă. 

Haskeer atârna şi dădea din picioare. 

— Pe cai! strigă Stryke. Mă duc după Haskeer. Jup, tu 
îmi asiguri spatele. Restul, omorâţi cât mai mulţi Uni! 

Căpitanul porni ca vântul printre copaci, cu ceata 
după el. Gonind în josul pantei, feriră crengi duble şi 
ramuri foşnitoare. Şerpuiră printre rânduri de arbori. 
Îmboldiră armăsarii să alerge mai cu foc. 

Apoi năvăliră în luminiş. 

Paznicii erau de trei ori mai mulţi. Dar orcii aveau cai, 
pe lângă faptul că îi luaseră prin surprindere. Sparseră 
gloata şi trecură la atac. Şocaţi de năvala neaşteptată, 
oamenii căzură pradă unui măcel. 

Haskeer se zbătea la capătul funiei. Stryke se străduia 
cu disperare să ajungă la el; alături, Jup izbea sălbatic 
duşmanii. 


120 


O trupă de oameni în formaţie de luptă îi separară pe 
cei doi. Armăsarul nervos al piticului se răsuci şi se opri 
într-o pădure de săbii. In timp ce dădea în ele cum taie 
coasa grâul, Jup se lupta cu disperare să se întoarcă în 
direcţia lui Stryke. 

Căpitanul nu se abătuse din drum, dar întâmpină la fel 
de multă rezistenţă. Se năpusti cu calul printre oameni, îi 
lovi cu bocancii, izbi cu sabia în săbiile lor. Un paznic sări 
şi-l apucă de centură, vrând să-l tragă din şa. Stryke îi 
crăpă capul şi-i făcu vânt înapoi în adunătură. 

Hobrow încerca să acopere vacarmul urlând blesteme 
şi invocând numele zeului său. 

In timp ce lupta, Stryke văzu că doi răcani îşi croiesc 
drum prin mulţimea din jurul lui. Diversiunea îi dădu 
ocazia, după atâtea eforturi, să ajungă la Haskeer. Numai 
doi oameni îi mai stăteau în cale. Tăie gâtul primului cu o 
lovitură de sus în jos. Pe al doilea îl trăsni peste faţă. 
Acesta căzu, încercând să oprească şuvoiul de sânge cu 
mâinile. 

Când, în cele din urmă, ajunse la Haskeer, văzu că nu 
se mai zvârcoleşte, ci atârnă moale. Să fi fost prea 
târziu? 

Jup apăru ca din senin. Îşi aduse calul sub picioarele 
spânzuratului şi i le apucă. 

— Repede, Stryke! 

Căpitanul se ridică în şa şi tăie frânghia. Jup rămase 
fără aer când se pomeni cu orcul probabil mort peste el. 
Cu mare greutate, gata-gata să-l scape, reuşiră să-l culce 
pe calul piticului. 

— Du-l de-aici! zbieră Stryke. 

Jup încuviinţă şi dădu să plece. Un paznic îi tăie calea. 
Flutura din braţe, vrând să sperie calul. Piticul trecu 
peste el, apoi se îndreptă spre şirul de copaci, pe o rută 
şerpuitoare, în speranţa că nu va da peste oameni 
răzleţiţi. 


121 


Jderii luptau în tot luminişul. Stryke căută din ochi 
trăsura. Doi paznici îl păzeau pe Hobrow, care mai dădea 
încă ordine şi afurisea. Ţinea sacul strâns în mână. 

Stryke se hotări să-l atace. 

Dădu pinteni calului, însă trei paznici îi blocară rapid 
drumul. Cum avea viteză destul de mare, reuşi să 
galopeze pe lângă unul, care încercă zadarnic să-l taie. 
Ceilalţi doi, mai jos de el, se dovediră mai şireţi. Il 
atacară prin lateral. Unul îi ţinti piciorul cu toporul şi-l 
rată la mustață. Celălalt sări pe el, cu intenţia să-l 
doboare. Stryke îi trase un cot în nas cât era încă în aer. 
Bărbatul se rostogoli ca un butoi. Jderul îşi reluă goana. 

În mijlocul măcelului, Seafe fu doborât de pe cal. 
înfruntă trei sau patru paznici înverşunaţi. Calthmon 
dădu năvală peste ei şi reuşi să-l ridice pe Seafe pe calul 
său. 

Văzând că Stryke se apropie, Hobrow urlă la cei doi 
paznici să-l apere. Unul fu imediat ucis de un orc în 
trecere. Stryke şarjă sălbatic şi înfipse lama în capul 
celuilalt. Victima însă căzu cu sabia lui cu tot. 

Stryke se răsuci cu faţa la Hobrow. Predicatorul 
începu să bolborosească. Jderul aruncă frâiele în jurul 
oiştii şi sări de pe cal, zguduind trăsura. Neavând cum să 
scape, Hobrow se ghemui în scaun şi începu să se 
foiască. Stryke îl apucă de haină, îl ridică în picioare şi 
începu să-l lovească. Predicatorul rămase fără pălărie, se 
umplu de sânge pe faţă, dar nu voia să dea drumul 
sacului. 

O trupă de paznici se îndrepta în goană spre ei. Stryke 
lovi mai hotărât şi smulse sacul. 

Hobrow se prăbuşi. Spre regretul jderului, nu murise. 
Dar nu mai avu timp să-i facă de petrecanie. Incălecă 
degrabă şi ţâşni cu armăsarul înainte de a-l ajunge 
primul val de aşa-zişi salvatori. 

Breggin şi Gant reuşiseră să dezlege caii oamenilor şi 
să-i sperie. Câţiva paznici încercară să  liniştească 


122 


animalele agitate, dar fură zdrobiţi sub copite. Caii o 
luară la goană, amplificând haosul. 

După ce-şi vâri sacul în vestă, Stryke ordonă 
retragerea. 

Jderii încetară lupta şi se îndepărtară. Când puteau, 
mai doborau câte-un duşman ieşit în cale. ă 

Stryke îl zări pe Jup printre copaci, urcând panta. Il 
ajunse din urmă. Haskeer era pe jumătate conştient, 
clătina întruna din cap şi respira greu. leşiră dintre 
copaci şi urcară în vârful ridicăturii, urmaţi de restul 
jderilor. Stryke îi numără imediat. Nu lipsea nimeni. 

Câţiva cai de-ai paznicilor părăsiră valea şi fugiră în 
toate direcţiile. 

— Asta ar trebui să le dea de lucru! exclamă Jup. 

— Priviţi! strigă un răcan. 

Din sud gonea spre ei un grup de călăreţi turbaţi în 
haine negre. In spatele lor venea o căruţă acoperită. 

— Grupul lui Mercy, spuse Stryke. 

O parte din oameni porniră spre ridicătură. Ceilalţi se 
luară după jderi. 

Stryke dădu pinteni calului şi-şi conduse ceata peste 
câmpie. 


Seara nu era departe. Un vânt rece bătea dinspre 
marea câmpie de gheaţă nordică. Frigul se înteţi. 

Jumătatea de ceată a lui Alfray avansa repede spre 
Drogan. Atât de repede, încât atunci când ajunseră la un 
afluent care curgea dinspre Golful Calyparr şi scălda 
teritoriul înainte de a face o buclă mare înapoi, caporalul 
hotări să ridice tabăra mai repede pe malul apei. 

Când jderii cerură o porţie de cristal, socoti că nu se 
poate întâmpla nimic. O meritau. Dar numai puţin, căci 
erau încă o ceată de războinici şi, la urma urmei, cristalul 
era pentru troc. 


123 


Fumară două-trei boabe de cristal. Apoi Alfray şi 
Kestix se antrenară într-o discuţie care, după părerea 
orcilor, trecea drept filozofică. 

— Sunt un simplu ostaş, domnule caporal, zise 
răcanul, dar nu cred că există zei mai buni ca ai noştri. 
Ce nevoie mai e de alţii? 

— O, ce uşor ar fi dacă toată lumea ar fi de acord cu 
noi! replică Alfray, într-o doară. 

Kestix nu sesiză ironia. Cu limba încâlcită şi cu ochii 
sclipind de la cristal, insistă asupra subiectului: 

— Vreau să zic, când îi ai pe Cei Patru, ce vrei mai 
mult? 

— Mie întotdeauna mi s-a părut suficient, încuviinţă 
Alfray. Ţie de care dintre ei îţi place mai mult? 

— Mai mult? repetă Kestix, de parcă n-ar mai fi auzit 
niciodată întrebarea. Păi, după cum stă treaba, nu prea 
ai cum să-l alegi pe unul sau pe altul. Se mai gândi puţin. 
Poate pe Aik. Tuturor le place zeul vinului, nu-i aşa? 

— Dar Zeenoth? 

— Zeița desfrâului? Kestix afişă un zâmbet şmecher, 
de puşti atotştiutor. Merită slăvită, mă-nţelegeţi? 

Îi făcu cu ochiul lui Alfray. 

— Şi Neaphetar? 

— Păi, pe el să-l slăvim, nu? Zeul războiului şi toate 
alea. Numele lui îmi stă pe buze de câte ori mergem la 
luptă. Şeful orcilor, Neaphetar. 

— Nu crezi că-i crud? 

— Ba da, e crud. Dar numai cât trebuie. Se holbă 
tâmp la Alfray, apoi întrebă: da' al tău, dom' caporal, 
care-i zeu' tău preferat? _ 

—  Wystendel, cred. Zeul camaraderiei. Imi place 
lupta. Bineînțeles, că-mi place, doar sunt orc. Dar 
câteodată îmi spun că spiritul de prietenie din ceata 
noastră e cel mai de preţ bun al nostru. 


124 


— lo zic că Cei Patru au nimerit-o la fix: război, 
regulat, băut. Voinic şi zurbagiu. Aşa ar trebui să fie un 
zeu. 

Un răcan îi dădu pipa lui Kestix. Acesta inhală şi-şi 
supse obrajii când fumul îi intră în plămâni. Aburi 
înţepători ieşiră din scobitură. Kestix îi trecu pipa 
caporalului. 

— Ce nu pricep eu, continuă răcanul, e fasiunea... 
ăăă, pasiunea asta pentru un singur seu. Rahat! Zeu. 
Pentru un singur zeu. 

— E într-adevăr o idee ciudată, aprobă Alfray. Dar 
oamenii au numai idei trăsnite. 

— Da, dar cum poate un zeu să se ocupe de toate 
singur? E nevoie de o ceată întreagă, nu? _ 

Drogul îi aduse lui Alfray o senzaţie de alinare. Il 
îndemnă la meditaţie. 

— Ştii, înainte de venirea oamenilor, rasele erau mult 
mai îngăduitoare una cu credinţele ăleilalte, rosti el, cam 
confuz. Acum toţi încearcă să-ţi vâre pe gât credinţa lor. 

Kestix dădu din cap ca un înţelept. 

— Nou-veniţii au multe pentru care să dea socoteală. 
Au provocat numai certuri. 

— Totuşi, m-ai făcut să mă gândesc că nu le-am dat 
zeilor prea multă atenţie în ultima vreme. Tre' să le aduc 
sacrificii imediat ce am ocazia. 

Se lăsă liniştea. Ce doi se pierdură fiecare în 
vălmăşagul lui de gânduri. Restul cetei lâncezea, deşi 
unii mai făceau giumbuşlucuri şi chicoteau. 

Trecu o vreme. La un moment dat, Kestix se ridică. 

— Domnule caporal. 

— Hm? 

— Ce-i asta? 

O ceaţă lăptoasă se ridica deasupra râului. Se apropia 
o navă dinspre golf. 

Alfray trezi ceata. Clătinându-se şi mormăind, jderii se 
ridicară greoi şi puseră mâna pe arme. 


125 


Fuioarele de fum se dădură la o parte. 

Corabia aluneca maiestuos spre ei. Fundul îi cobora 
adânc în apă şi era lată, aproape că atingea ambele 
maluri cu laturile. La pupa avea o cabină spațioasă, iar la 
prova un galion în formă de hulub. Pânza, una singură, 
fâlfâia şi foşnea în briza serii. 

Când veni destul de aproape ca să se vadă echipajul, 
un geamăt străbătu ceata. 

— O, nu, oftă Kestix. Asta ne mai lipsea. 

— Măcar nu sunt periculoşi, îi aminti Alfray. 

— Dar ne îngreunează al dracului de mult, domnule. 

— Nu-i omorâm, dacă nu trebuie, le spuse Alfray 
soldaţilor. Altă putere magică nu au decât să se mişte 
dintr-un loc într-altul, aşa că nu-i nici o primejdie. Staţi cu 
ochii pe lucrurile preţioase. 

Se gândi să ordone o retragere rapidă. Dar asta 
însemna să lase în urmă bunuri care să fie prădate şi 
exista posibilitatea ca echipajul de pe corabie să-i 
urmărească pentru a-şi satisface curiozitatea notorie. l-ar 
fi putut hărţui zile la rând. Mai bine să scape de ei acum 
şi să înfrunte furtuna până se linişteşte. 

— Poate că o să plece pur şi simplu, zise Kestix, nu 
prea convins. 

— Nu cred că le stă în fire, ostaş. 

— Dar suntem orci. Nu ştiu că e periculos să te legi la 
cap cu noi? 

— Probabil că nu; nu sunt prea deştepţi. Dar ţine 
minte: n-o să dureze o veşnicie. Putem aştepta până se 
termină. 

Pânza corăbiei se lăsă în jos. Ancora zbură peste bord. 

Vreo douăzeci de siluete mititele se ridicară de pe 
punte ca nişte baloane şi porniră spre orci. Nu zburau, 
mai degrabă pluteau spre o anume ţintă. Se orientau 
spre locul în care voiau să ajungă, fâlfâiau leneş din 
braţele butucănoase şi se lăsau să alunece domol. 


126 


Semănau puţin cu bebeluşii de oameni şi de pitici, dar 
Alfray ştia că nu sunt bebeluşi. Unii erau poate mai 
bătrâni decât el, toţi neîntrecuţi la furat. Dar faptul că 
erau atât de mici şi aparent neajutoraţi îi împiedica pe 
călătorii mânioşi să le facă de petrecanie. 

Impii aveau un cap enorm şi ochi mari şi rotunzi, care 
ar fi fost frumoşi dacă n-ar fi scânteiat a răutate, şi pielea 
roz, fără păr, cu excepţia smocurilor de puf de pe cap. Nu 
ştiai care sunt bărbaţi şi care femei. Işi înveleau şoldurile 
cu bucăţi de piele argăsită, ca nişte scutece negre 
lucioase, înconjurate de trăistuţe. Impii nu aveau arme. 

În timp ce pluteau, scoteau un sunet piţigăiat, 
neinteligibil şi enervant. A 

Un stol ajunse deasupra orcilor. In clipa următoare, se 
năpustiră asupra lor în picaj şi nu se mai purtară deloc 
paşnic. 

Coborâră pe capul jderilor, pe umerii şi braţele lor. 
Agăţându-se cu stăruinţă de haine, degetele lor curioase 
le scormoniră prin buzunare şi săculeţe, ca să 
şterpelească orice găseau prin ele. Incercară să fure 
armele şi salbele cu trofee. Mâini delicate încercară să 
smulgă coifurile răcanilor. 

Alfray apucă un pungaş cât o gâză şi-l scutură ca să-l 
dea jos de pe vestă. Nu-i veni deloc uşor. Când reuşi să-l 
desprindă, îl azvârli cât colo. lmpul o şterse 
învârtindu-se. 

Tot mai mulţi impi părăseau corabia şi se adunau 
deasupra cetei ca nişte vulturi în miniatură. De-abia 
scăpai de unul, că imediat altul îi lua locul. 

În timp ce-l îndepărta pe un agresor cu dosul palmei, 
Alfray strigă: 

— Cum dracu' de încap atâţia într-o corabie atât de 
mică? 

Kestix i-ar fi răspuns, dar un imp îl ciupea de nas cu o 
mână, iar cu cealaltă îi scormonea în pungă. Ostaşul făcu 
un efort şi-l îndepărtă, aruncându-l cât colo. Impui se izbi 


127 


de un ciopor de semeni de-ai lui care se împrăştiară cu 
încetinitorul, ca popicele. 

Alfray îşi smulse un imp de pe piept, iar un soldat 
sărea cu altul agăţat de picior. Il scutura furios ca să 
scape de el. 

Câteodată ieşea la lumină dovada puterii magice 
secătuite din Maras-Dantia, când impii aterizau şi se 
izbeau de pământ. Trebuia să dea mult din braţe ca să se 
ridice clătinându-se în aer. Alfray îşi zise că asta se 
întâmpla pentru că impii cădeau peste linii energetice 
slăbite, iar vraja se rupea. Din păcate, nu se prăbuşeau 
prea mulţi. 

Atacau ca ploaia şi se agăţau de locurile libere de pe 
victimele lor. Orcii îi goneau cu bocancii, îi înghionteau, 
le rupeau hainele şi îi azvârleau cât colo. Alfray zări un 
ostaş ţinând un imp de o mână şi de un picior. Se răsuci 
de mai multe ori şi-l aruncă. Cu degetul mare în gură, 
impul ţâşni în zbor arcuit spre corabie. 

Caporalul se temu că jderii îşi vor pierde răbdarea şi 
vor începe să omoare creaturile încăpăţânate. 

— Aduceţi funie! răcni el, alungându-şi un imp de pe 
faţă. funie! 3 

Uşor de dat ordinul, greu de executat. Indoiţi de 
spate, doi răcani fugiră la cai, fâlfâind din mâini deasupra 
capului ca să se ferească de bombele de impi. Reuşiră cu 
mare greutate să scoată o bucată de funie. 

— Apucaţi-o de capete şi întindeţi-o, le strigă Alfray. 

Cât soldații se străduiră să execute ordinul, caporalul 
îşi trase sabia din teacă. 

— Scoateţi-vă armele! Daţi în ei cu latul ca să-i 
adunaţi la un loc! 

Urmă o bătălie caraghioasă: ostaşii se străduiau din 
toate puterile să-i desprindă pe impi de pe ei şi să-i 
adune. Fură nevoiţi să-i bată la fund şi să-i ameninte, 
dar, după zece minute de chin, cele mai multe creaturi 


128 


piţigăiate erau prinse la un loc. Unele se ridicară 
deasupra grămezii, dar nu mai aveau ce le face. 

Alfray dădu alt ordin. Răcanii cu frânghia încercuiră 
grupul de impi. Traseră bine de ea şi făcură repede un 
nod. 

Sub îndrumarea caporalului, ceata târî povara vie 
înapoi pe corabie. Jderii legară funia de catarg, traseră 
ancora şi ridicară pânza care se umflă în vânt. Impins, 
vasul alunecă pe apă şi prinse viteză. 

Zbătându-se zadarnic, impii imobilizaţi începură să 
chiţăie când corabia fu înghițită de ceaţă. O mână de 
semeni rătăciţi de-ai lor fugiră în urma ei. 

_ Alfray respiră uşurat văzând-o cum se îndepărtează. 
Işi şterse fruntea cu dosul palmei. 
— Sper că Stryke se distrează mai bine decât noi. 


Oamenii lui Hobrow nu-i urmăriră prea mult pe jderii 
lui Stryke, aşa că el opri ceata cu prima ocazie. 

Haskeer fu ajutat să coboare de pe calul lui Jup şi i se 
tăiară legăturile. Era conştient, dar nu ştia ce-i cu el. ÎI 
aşezară în fund şi-i dădură apă, pe care de-abia o înghiţi. 
Pe gât se vedeau urmele de la funie. 

— Aş vrea să fie Alfray aici, spuse Stryke, 
examinându-i rănile. A încasat-o bine, dar nu cred că are 
ceva grav. 

— Poate doar la creier, replică Jup. Nu uita de ce a 
ajuns aşa. 

— N-am uitat. 

Căpitanul îi trase câteva palme lui Haskeer peste 
obraji. 

— Haskeer! 

Acesta se trezi, dar nu de tot. Stryke luă bidonul cu 
apă şi i-l turnă în cap. Lichidul îi curse rănitului pe faţă. 
Deschise ochii şi mormăi ceva, dar nu-l pricepu nimeni. 
Stryke îl mai plesni o dată. 

— Haskeer! Haskeer 


129 


— Hă? Ce... 

— Sunt eu. Stryke. Mă auzi? 

— Stryke? se auzi slab. 

— De-a ce naiba te joci, sergent? 

— Mă joc? 

Căpitanul îl scutură destul de zdravăn. 

— Trezeşte-te! Revino-ţi! 

Haskeer reuşi să se concentreze. 

— Căpitane... ce... ce se întâmplă? 

Părea complet năucit. 

— Se întâmplă că eşti la un pas să fii acuzat de 
dezertare. Ca să nu mai spun că ai încercat să omori alţi 
membri ai cetei. 

— Să-i omor... Stryke, îţi jur... 

— Lasă juratul, explică-te. 

— Pe cine am încercat să omor? 

— Pe Coilla şi pe Reafdaw. 

Haskeer se înfurie: 

— Ce naiba crezi că sunt, un... un... om? 

— Ai făcut-o, Haskeer. Vreau să ştiu de ce. 

— Nu... Nu pot... Nu-mi aduc aminte. 

Se uită în jur, încă ametit. Jup şi soldaţii îl fixau din 
priviri. 

— Unde ne aflăm? 

— Nu contează. Vrei să zici că nu ştii ce s-a petrecut? 
Că nu eşti vinovat? 

Haskeer scutură încet din cap. 

— În regulă. Atunci ce îţi aduci aminte? insistă Stryke. 
Care-i ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? 

Haskeer căzu pe gânduri. Era evident că făcea un 
efort. In cele din urmă, spuse: 

— Câmpul de luptă. L-am traversat. Pe urmă... 
dragonii. Ne vânează dragonii. Foc. 

— Atât? 

— Cântecul... 

— Cântecul? Ce vrei să spui? 


130 


— Am auzit... nu chiar un cântec. Muzică şi cuvinte, 
dar nu un cântec. 

Stryke schimbă priviri cu Jup. Piticul ridică din 
sprâncene cu subînţeles. 

— Sunetul ăsta... ce-o fi fost el... Renunţă. Nu ştiu. Nu 
mai ţin minte decât că am fost bolnav. Mă simţeam rău. 

— Asta nu se vede la tine niciodată, îi zise Jup pe un 
ton acuzator. 

În alte circumstanţe, Haskeer i-ar fi sărit la gât pentru 
un asemenea comentariu, chiar pentru mai puţin, dar 
acum nu făcu decât să se holbeze la el. 

— Alfray a crezut că ai luat o boală a oamenilor din 
tabăra aceea de orci pe care am ars-o, îi spuse Stryke. 
Dar eu nu cred că atât e suficient ca să-ţi explice 
comportamentul. 

— Ce comportament, Stryke? Tot nu mi-ai spus ce se 
presupune că aş fi făcut. 

— Eram la Scratch. l-ai atacat pe Reafdaw şi pe Coilla 
şi ai fugit cu astea. 

Căpitanul duse mâna în sacul luat de la Hobrow şi 
scoase perechea de stele. Haskeer se înroşi la faţă. 

— la-le de-aici, Stryke, murmură el, apoi ţipă: /a-/e 
de-aici! 

Nedumerit, căpitanul le puse la loc în săculeţul de la 
centură, unde ţinea deja steaua de la Scratch. 

—  Linişteşte-te, îi spuse Jup lui Haskeer, aproape 
amabil. 

Broboane de sudoare luciră pe fruntea sergentului. 
De-abia mai respira. 

— Coilla a plecat după tine, continuă Stryke povestea. 
Nu ştim unde e. Tu ştii ce s-a întâmplat cu ea? 

— Ti-am spus, nu-mi aduc aminte de nimic. 

Işi acoperi faţa cu mâinile. Cu o secundă înainte, 
Stryke avu impresia că îi citeşte frică în ochi. 

Căpitanul şi Jup se depărtară. Stryke dădu un ordin 
tacit şi doi răcani se duseră să-l păzească pe Haskeer. 


131 


— Ce părere ai, şefule? 

— Nici una limpede. Zice că ar fi avut un fel de 
amnezie. Poate spune adevărul. Poate nu. 

— Eu zic că da. 

— De ce? 

— Nimeni nu ştie mai bine decât mine ce mare ticălos 
e Haskeer. Dar nu e dezertor şi... nu ştiu, poate am un al 
şaselea simţ, dar ceva îmi spune că cele petrecute... au 
fost independente de voinţa lui. 

— Ţinând cont de legătura încordată dintre voi, mă 
miră ce spui. 

— Asta cred eu. Dacă nu plecăm de la ideea că-i 
nevinovat, înseamnă să răsplătim nedreptatea cu 
nedreptate. 

— Chiar dacă ceea ce zici e adevărat, iar el a fost sub 
influenţa febrei sau a vreunei boli, de unde să ştim că nu 
se va repeta? Cum să avem încredere în el? 

— Gândeşte-te la asta, Stryke. Dacă vei hotărî că nu e 
demn de încredere, unde ajungem? Ce facem? Il 
abandonăm? Îi tăiem gâtul? Aşa vrei să-ţi conduci ceata? 

— Trebuie să mă gândesc. Şi să hotărăsc ce facem cu 
Coilla. 

— Nu întârzia prea mult, căpitane. Ştii cât e de scurt 
timpul. Jup îşi strânse vesta pe lângă corp, ca să se 
ferească de vântul care-i muşca din carne. Nici vremea 
nu mai vrea să ţină cu noi. 

O fluturare de fulgi se agăţă de aripile vântului. 

— Ninge, spuse Stryke. În anotimpul toamnei. Se 
năruie lumea, Jup. 

— Da, şi s-ar putea să n-o mai putem clădi la loc, 
căpitane. 


12 


Jennesta vorbi răspicat: 


132 


— Îți propun o alianţă, Adpar. Ajută-mă să găsesc 
artefactele şi voi împărţi puterea lor cu tine. 

Chipul de la suprafaţa sângelui închegat rămase 
impasibil. 

— Nu mai e mult şi se vâră iar Sanara în discuţia 
noastră, adăugă Jennesta nerăbdătoare. Ai de gând să 
Zici ceva? 

— Nu se bagă întotdeauna. Sau preferă să nu se bage. 
Nu contează, la naiba cu Sanara; nu mă deranjează să 
spun asta în faţa ei. Nu. 

— De ce? 

— Am destule pe cap aici. Şi, spre deosebire de tine, 
draga mea, nu am ambitia de a construi un imperiu mai 
mare. 

— Cel mai mare, Adpar! Destul de mare pentru 
amândouă! Destulă putere pentru amândouă! 

— Am impresia că tu nu te vei împăca prea mult cu 
gândul că trebuie să împărți puterea, chiar şi cu iubita ta 
soră. 

— Atunci cum rămâne cu zeii? 

— Ce-i cu el? 

— Dacă am pătrunde misterele instrumentelor, i-am 
reînvia pe zeii noştri şi am scăpa de zeitatea asta unică 
stupidă pe care au adus-o oamenii. 

— Aici zeii există; nu trebuie reînviați. 

— Proasto! Mai devreme sau mai târziu, profanarea va 
ajunge şi la tine, asta dacă nu a ajuns deja. 

— Ca să fiu sinceră, Jennesta, pur şi simplu nu mă 
atrage ideea. Nu am încredere în tine. In orice caz, eşti 
capabilă să „pătrunzi misterele”? 

Întrebarea se dorea a fi insultătoare. 

— Vrei să le cauţi singură, nu-i aşa? 

— Nu-i judeca pe toți după standardele tale. 

— Nu ştii la ce ocazie dai cu piciorul, îngâmfato! 

— Cel putin e piciorul meu şi nu joacă după cum cântă 
alții. 

133 


Jennesta se strădui să se stăpânească. 

— Bine. Dacă nu vrei să mi te alături şi spui că nu ai 
nici o pretenţie asupra instrumentelor, atunci de ce nu 
mi-l dai pe al tău? Te plătesc bine. 

— Nu îl mai am! De câte ori să-ți mai spun? A 
dispărut! 

— Ai permis să-ţi fie furat? Îmi vine foarte greu să 
cred. 

— Hoţul a fost pedepsit. A avut noroc că a scăpat cu 
viață. 

— Nici măcar nu l-ai omorât pe hoţul ăsta convenabil? 
îşi ironiză din nou Jennesta sora. Te-ai înmuiat, surioară. 

— Cu prostia ta m-am obişnuit, Jennesta. Dar eşti atât 
de plictisitoare, încât mă scoti din sărite. 

— Dacă îmi ignori oferta, o să regreti. 

— Serios? Şi cine o să mă facă să regret? Tu? Nici 
când eram mai tinere n-ai fost capabilă să mă întreci, 
Jennesta, şi nici acum nu vei fi. 

Regina clocotea de nervi. 

— Asta e ultima ta şansă, Adpar. Nu o să te mai întreb 
încă o dată. 

— Dacă vrei atât de mult să mă alătur ție, înseamnă 
că ai nevoie de mine. Asta îmi dă satisfacţie. Dar nu 
accept ultimatumurile, indiferent din partea cui vin. Nu 
voi face nimic să te împiedic, dar nici ca să te ajut. Acum 
lasă-mă în pace. 

De data asta, Adpar fu aceea care puse capăt 
conversaţiei. 

Jennesta medită preţ de câteva minute. Apoi luă o 
hotărâre. 

Trase la o parte un scaun greu, sculptat, şi câteva 
covoraşe ca să ajungă la trapa din podea. Alese un 
manual de vrăji dintr-o odaie aflată într-un colţ întunecat 
şi, în drum spre spaţiul luminat, smulse un pumnal 
curbat de pe altar. Puse ambele obiecte pe scaun. 


134 


După ce aprinse mai multe lumânări, îşi trecu mâna 
prin sângele închegat din cadă. In patru labe, desenă o 
pentagramă pe podea, cu grijă să nu lase spaţii 
neînroşite în cerc sau în stelele cu cinci colţuri. Pe urmă 
luă cartea şi cuțitul şi se aşeză în mijlocul cercului. 

Işi suflecă mâneca şi, dintr-o mişcare rapidă, se tăie 
adânc pe braţ. Sângele ei, mai deschis la culoare, picură 
şi se îmbină cu cel mai închis al pentagramei, întărind 
legătura cu sora ei. 

Apoi luă cartea şi făcu ceea ce ar fi trebuit să facă de 
foarte multă vreme. 


Lui Adpar îi plăcea să-şi înfrunte sora. Era una dintre 
marile plăceri ale vieţii. Dar acum avea de rezolvat o 
treabă de rutină, deşi nu mai puţin agreabilă. 

Părăsi bazinul cu crustă ruginie şi plecă din 
apartamentele personale în odaia vecină, mai mare. 
Acolo o aşteptau un locotenent însoţit de gărzi şi doi 
membri ai roiului ei, căzuţi în dizgrație. 

— Prizonierii, Maiestate, şuieră locotenentul în stilul 
specific al nyazzilor. 

Regina examină acuzații. Stăteau cu capetele 
atârnate. 

Fără preambul, Adpar le spuse ce li se imputa: 

— Voi doi aţi adus ruşine asupra roiului imperial. Asta 
înseamnă asupra mea. Nu v-aţi îndeplinit cum trebuie 
îndatoririle în ultimul raid şi aţi fost văzuţi de un ofiţer 
superior că aţi lăsat să scape cu viaţă câţiva merzi. Aveţi 
ceva de spus în apărarea voastră? 

Prizonierii tăcură. 

— Foarte bine, continuă regina. Consider tăcerea 
voastră drept o recunoaştere a crimelor. Să se ştie foarte 
bine că nu permit firi slabe printre ostaşii mei. Luptăm ca 
să ne păstrăm locul în lume şi nu avem loc pentru leneşi 
şi laşi. Aşadar, singurul verdict posibil e „vinovat”. lar 
pedeapsa e moartea. 


135 


Adpar făcu semn locotenentului. Acesta păşi în faţă şi 
aduse o scoică maro cu negru, de mărimea unui vas, cu 
două pumnale de coral. Cele două gărzi îl urmară, cărând 
vase de pământ adânci, cu gura largă. 

— Conform tradiţiei, şi ţinând cont de statutul vostru 
de militari, vi se dă de ales, le spuse Adpar 
condamnaților. Arătă spre cuțite. Executaţi sentinţa cu 
propriile mâini şi veţi muri cu un dram de onoare. Aruncă 
o privire spre vasele de pământ. Sau aveţi dreptul să vă 
puneţi soarta în mâinile zeilor. Veţi rămâne în viaţă, dacă 
aceasta va fi voinţa lor. 

Se întoarse spre primul prizonier şi-i ordonă: 

— Alege. 

Nyaddul cumpăni încordat. În cele din urmă, glăsui: 

— Zeii, Maiestate. 

— Aşa să fie. 

La semnalul ei, apărură alte gărzi şi-l ţinură bine. 
Reginei i se aduse unul dintre vase. Se uită adânc în el, 
ţinând o mână nemişcată deasupra gurii. Rămase aşa o 
vreme, o eternitate pentru condamnat. Apoi vâri brusc 
mâna în vas şi scoase ceva din apă. 

Era un peşte. ÎI ţinea de coadă cu trei degete. 
Animalul se zbătea. Lung cât un braţ de nyadd şi lat cât 
trei săgeți legate mănunchi, avea solzi şi aripioare 
scurte, albastre-argintii. Mustăţile îi creşteau de o parte 
şi de alta a gurii. 

Manevrându-l cu grijă, Adpar îl bătu uşor pe-o parte 
şi-şi retrase degetul imediat. Zeci de ţepi tremurători 
ieşiră imediat la iveală. 

— invidiez peştele ţepos. Nu are duşmani. Ţepii lui nu 
sunt doar ascuţiţi, ci conţin şi un venin mortal. Moartea 
vine în chinuri cumplite. Peştele moare, dar întotdeauna 
îl ia cu el şi pe duşman. 

Vâri animalul înapoi în vas, dar nu-i dădu drumul. 

— Pregătiţi-l. 


136 


Gărzile îl siliră pe prizonier să îngenuncheze. Adpar 
primi o bucată de aţă pe care o legă de aripioara din 
spate a peştelui. Cu ajutorul firului, smulse animalul din 
vas a doua oară. Acesta îşi retrăsese ţepii în contact cu 
apa. 

— Acum eşti la mila zeilor, îi spuse Adpar 
prizonierului. Dacă te salvează de trei ori, vei fi iertat. 

Capul condamnatului fu dat pe spate cu brutalitate şi i 
se deschise gura complet. Adpar se apropie cu peştele 
agitat. Foarte încet, îl cobori în gura nyaddului. Acesta 
rămase absolut nemişcat. Scena semăna cu spectacolele 
date de înghiţitorii de săbii din pieţele Maras-Dantiei. 
Numai că era o înşelătorie. 

Cei de faţă urmăriră în tăcere cum dispare peştele. 
Adpar făcu o pauză foarte scurtă înainte de a trage de 
aţă, îndreptându-l spre esofagul nyaddului. Apoi se opri, 
dar numai pentru a răsuci aţa pe deget. Animalul ieşi din 
gâtul prizonierului zvârcolindu-se sălbatic. 

Prizonierul respiră o singură dată, adânc. 

— Se pare că zeii ţi-au zâmbit prima oară, declară 
Adpar. 

Peştele fu din nou introdus şi scos din apă. Regina îl 
cobori lent, făcu iar o pauză înainte de a-l vâri pe gâtul 
nyaddului şi iar înfăşură aţa pe deget. Peştele ieşi din 
gură fără să facă nici un rău. 

Tremurând şi gâfâind, prizonierul mai avea puţin şi 
leşina. 

— Zeii se arată milostivi astăzi, remarcă Adpar. Până 
acum. 

Peştele, aparent calmat, ajunse a treia oară în apă, 
pregătit pentru a treia încercare. Adpar repetă aceleaşi 
mişcări. Ajunse la momentul în care făcea pauza înainte 
de a vâri animalul în gâtul nyaddului. Începu să 
desfăşoare aţa. 

Aţa tremură. Prizonierul fu scuturat de un tremur. 
Căscă ochii mari, i se făcu greață şi se zbătu în braţele 


137 


gărzilor. Aţa pocni. Adpar se dădu înapoi şi le făcu semn 
gărzilor să-i dea drumul. Nyaddul fu eliberat şi gura i se 
închise involuntar. 

Apoi începu să tipe. 

Cu mâna la gât şi la piept, se rostogolea şi se 
contorsiona. Trupul i se zgudui de spasme şi scuipă fiere. 
Ţipă şi se convulsionă. 

Chinurile morții nu se terminară prea repede. 
Spectacolul fusese înfiorător. 

Când se lăsă liniştea şi prizonierul nu mai mişcă, 
Adpar vorbi: 

— S-a făcut voia zeilor. L-au chemat la el. Aşa se 
cuvine. 

Se întoarse către al doilea prizonier, care tremura ca 
varga. | se aduseră cuțitul şi vasul. Nyaddul alese cuțitul 
fără să şovăie. Din cauza carapacei de la gât, lama 
zimţată trebui să străpungă de mai multe ori. In cele din 
urmă, un jet stacojiu sfârşi chinul. 

La semnul lui Adpar, gărzile săriră să îndepărteze 
cadavrele. 

— Suntem norocoşi, cultura noastră e condusă de 
dreptatea şi mila divine, proclamă regina. Alte tărâmuri 
nu sunt guvernate cu atâta bunăvoință. Eu însămi am o 
soră care ar fi urmărit cu încântare o asemenea scenă. 


Zăpada cădea nemiloasă din cerul înnorat. 

Oricât ar fi vrut să se grăbească, Stryke trebui să 
cedeze: călătoria era imposibilă. Ordonă coloanei să se 
oprească. Cum nu existau adăposturi naturale, ceata 
făcu un foc care se lupta cu fulgii şi cu vântul. Se 
îngrămădiră în jurul lui nenorociţi, înveliţi în păturile 
cailor. 

Jup folosise alifiile lui Alfray ca să oblojească rănile lui 
Haskeer. Bolnavul stătea cuminte şi se uita fix la flăcările 
slabe. Nimeni nu avea chef de vorbă. 


138 


Trecură orele şi ninsoarea nu mai contenea. În ciuda 
vremii, câţiva jderi reuşiră să aţipească. 

Atunci se ivi o siluetă printre fulgi. 

O fiinţă înaltă, călare pe un splendid cal alb. Când se 
apropie de ei, văzură că e om. 

Jderii săriră la arme. 

Călărețul purta o mantie albastru-închis. Avea barbă şi 
părul îi ajungea până la umeri. Nu ştiai câţi ani să-i dai. 

— Poate că sunt mai mulţi! urlă Stryke. Pregătiţi-vă! 

— Sunt singur şi neînarmat, strigă omul cu glas 
potolit. Şi, cu voia dumneavoastră, o să descalec. 

Stryke cercetă împrejurimile, dar nu văzu mişcare în 
zăpadă. 

— Bine, încuviinţă el. 

Descalecă, dar încet. Străinul sări jos de pe cal. 
Întinse mâinile, să se vadă că e neînarmat. Căpitanul le 
ordonă lui Talag şi lui Finje să-l percheziţioneze. După 
aceea, îl aduseră lângă ceată. Reafdaw se ocupă de calul 
său, priponindu-l de un ciot de copac. Jderii îşi mutară 
iute privirea de la împrejurimile albite la omul acela înalt, 
netulburat, sosit în mijlocul lor. 

— Cine eşti, omule? întrebă Stryke autoritar. Ce vrei? 

— Sunt Serapheim. Am văzut focul. Nu vreau decât să 
mă încălzesc. 

— E periculos să intri nepoftit într-o tabără în 
vremurile astea. De unde ştii că nu te vom ucide? 

— Mă încred în spiritul cavaleresc al orcilor. Se uită la 
Jup. Şi al celor care se însoțesc cu ei. 

— Ce eşti, Mani sau Uni? vru să afle piticul. 

— Nu toţi oamenii sunt Mani sau Uni. 

— Ha! exclamă Jup bănuitor. 

— E adevărat. Nu car cu mine povara zeilor. E voie? 

Întinse mâna spre foc. Stryke observă că, deşi frigul 
muşca necruţător, străinul nu părea îngheţat; nu-i 
clănţăneau dinţii şi nu i se albăstrise pielea nespus de 
palidă. 


139 


— De unde să ştim că nu ne întinzi o capcană? 

— Nu vă condamn că gândiţi aşa. Nici oamenii nu au 
încredere în rasa voastră. Însă mulţi oameni sunt precum 
ciupercile. 

Jderii îl priviră nedumeriţi. Stryke îşi zise că e 
prostovan. Sau nebun. 

— Ciupercile? repetă căpitanul. 

— Da. Locuiesc pe întuneric şi sunt obligaţi să înghită 
rahat. 

Membrii cetei începură să râdă. 

— Bine spus, îi zise Jup străinului, cu veselie prudentă. 
Dar cine eşti tu, de călătoreşti într-un ţinut sfâşiat de 
războaie singur şi neînarmat? 

— Sunt povestitor. 

— Poveşti ne trebuie acum, comentă Stryke ironic. 

— Atunci o să vă spun una. Deşi mă tem că e scurtă şi 
nu se termină cu bine. 

Străinul avea un stil de a vorbi care cucerea. 

— Nu cumva sunteţi în căutarea unui semen al 
vostru? 

— Şi ce dacă suntem? 

— O femeie orc din ceata voastră? 

— Ce ştii despre asta? tună Stryke. 

— Puțin. Destul ca să vă ajut, poate. 

— Dă-i drumul. 

— Tovarăşa voastră a fost prinsă de vânători de 
recompense din rasa mea. 

— De unde ştii? Eşti unul dintre ei? 

— Arăt eu a mercenar? Nu, prietene, nu sunt unul 
dintre ei. Doar am văzut că era cu ei. 

— Unde? Şi câţi erau? 

— Trei. Nu departe de aici. Dar trebuie să fi plecat de 
atunci. 

— Şi cum ne ajută asta pe noi? 

— Ştiu unde s-au dus. La Hecklowe. 

Stryke îl fixă bănuitor. 


140 


— De ce te-am crede? 

— Asta-i alegerea voastră. De ce v-aş minţi? 

— Pentru unul dintre scopurile tale ascunse, poate. 
Am învăţat pe pielea noastră să ne îndoim de orice spun 
oamenii. 

— Aşa cum am spus, nu vă condamn. De data asta, 
omul vă spune adevărul. 

Stryke îl măsură din cap până-n picioare. Nu-i citi 
nimic pe chip. 

— Trebuie să mă gândesc, hotărî el. 

Instrui doi soldaţi să nu-l scape din ochi pe străin şi se 
depărtă de foc. 

Ninsoarea parcă se mai muiase. Stryke nu băgă de 
seamă. Chibzuia la vorbele străinului. 

— Deranjez? 

Căpitanul se întoarse. 

— Nu, Jup. Încercam să găsesc rostul celor auzite. De 
ce să-l credem pe Serapheim ăsta? 

— Pentru că aşa ne spune logica? 

— Poate. 

— Pentru că suntem disperaţi? 

— Mai degrabă. 

— Hai să judecăm, şefule. Dacă omul spune adevărul, 
presupunem că vânătorii de recompense au luat-o pe 
Coilla pentru că s-a pus un preţ pe ea, nu? 

— Altfel n-ar fi omorât-o deja? 

— Aşa mi-am zis şi eu. Dar de ce s-o ducă la 
Hecklowe? 

Stryke scutură din umeri. 

— Poate că acolo se dau recompensele. Hai să vedem 
ce facem dacă îl credem pe străin. Va trebui să luăm o 
hotărâre. Mergem după Coilla sau ne ducem să ne 
întâlnim cu ceilalţi jderi înainte? 

— Suntem mai aproape de Hecklowe decât de 
Drogan. 


141 


— Aşa-i. Dar, dacă Coilla reprezintă o valoare, nu i se 
va face rău. 

— Nu ţii seama de firea ei. Nu e un ostatic care să 
stea şi să aştepte să fie eliberat. ` 

— Hai să ne încredem în judecata ei. In cazul ăsta, n-o 
să-i fie prea uşor, dar nici n-o să-i fie ameninţată viaţa. 

— Da, are şanse. Necazul e că, dacă întârziem, ar 
putea fi trimisă înapoi la Jennesta. Şi atunci chiar am 
pierdut-o. 

Se uitară în direcţia străinului. Nu plecase de lângă 
foc. Răcanii păreau mai relaxaţi, unii chiar vorbeau cu el. 

— Pe de altă parte, reluă Jup, am stabilit o zi pentru 
întâlnirea cu Alfray. Dacă îşi închipuie că ni s-a întâmplat 
ceva foarte rău şi merge la Drogan să se bată cu 
centaurii? 

— N-aş zice că nu e în stare, oftă Stryke. Suntem pe 
muchie de cuţit, Jup, şi trebuie să fim absolut siguri că... 

Îl întrerupse un cor de ţipete. Se răsuci şi el, şi Jup. 

Străinul nu mai era. Nici calul său. Cei doi o luară la 
fugă spre foc. 

Soldaţii se împiedicau şi urlau prin vârtejurile albe. 

Stryke îl apucă de guler pe Gant. 

— Ce naiba s-a întâmplat, ostaş? 

— Omul, domnule căpitan, pur şi simplu a... dispărut. 

— A dispărut? Cum vine asta? 

Talag interveni. 

— Aşa este, domnule. Mi-am luat ochii de pe el o clipă 
şi nu l-am mai văzut. 

— Cine l-a văzut plecând? răcni Stryke. 

Nici unul dintre răcani nu-l văzuse. 

— Asta-i o nebunie, spuse Jup, scrutând ninsoarea. Nu 
se poate să se fi evaporat. 

Stryke rămase cu ochii în gol şi cu sabia în mână. 
Oare ce se întâmplase? 


142 


13 


În jurul lui se auzeau numai râsete şi voie bună. 

Se plimba cu o mulțime de orci. Şi bărbați, şi femei, 
de toate vârstele. Orci pe care nu-i mai văzuse niciodată. 

Purtau podoabe de îmbrăcăminte discrete care arătau 
că aparțineau de clanuri diferite. Dar nu se vedea nici 
urmă de neînțelegere. Păreau fericiţi şi el nu se simţea 
amenințat în nici un fel. La drept vorbind, plutea într-o 
atmosferă optimistă, de sărbătoare. 

Era pe plajă. Soarele urcase la zenit şi ardea. Păsări 
albe gureşe zburau în cercuri. Mulțimea se îndrepta spre 
ocean. 

Atunci văzu corabia ancorată puțin mai departe de 
țărm. Avea trei pânze, acum lăsate, iar pe catargul 
principal flutura un steag cu o emblemă roşie pe care n-o 
recunoscu. Efigia gravată a unei femei de orc superbe, 
cu sabia scoasă, ieşea în evidență la prova. Pe margine 
se aliniau scuturi, fiecare cu alt blazon. Era cea mai mare 
corabie pe care o văzuse Stryke vreodată, dar şi cea mai 
impresionantă. 

Conducătorii mulțimii se apropiau deja de ea. Nu 
trebuiră să inoate. Aşadar, corabia fie avea fundul plat, 
fie stătea pe un istm în apropierea plajei. Stryke se lăsă 
purtat de valurile de orci. Nici unul nu-i vorbea, dar, 
ciudat, se simţea acceptat. 

Îşi auzi sau i se păru că-şi aude numele strigat în 
hărmălaie. Se uită la stânga şi la dreapta, absorbind 
marea de chipuri. Atunci o văzu croindu-şi drum spre el. 

— Aici erai! il salută ea. 

Deşi nedumerit, deşi nu ştia unde se află sau ce se 
întâmplă, Stryke zâmbi. Fata îi răspunse şi ea cu un 
surâs. 

— Am ştiut că vei veni, îi spuse. 

— Ai ştiut? 

— Adică am sperat, mărturisi. 


143 


Îi scânteiau ochii. Pe Stryke îl treceau valuri de 
sentimente pe care nu le înțelegea şi nici nu le exprima 
în cuvinte. Nici nu încercă. Pur şi simplu zâmbi din nou. 

— Ai venit să dai o mână de ajutor? îl întrebă fata. 

În loc de răspuns, o privi uluit. 

Ea adoptă expresia de supărare prefăcută cu care 
începea să se obişnuiască. 

— Vino, îl chemă. 

Merse cu ea la ocean. Păşiră în valurile blânde, de 
culoarea cretei, care spălau plaja şi se întorceau la 
corabie, mângâindu-le coapsele. Orcii se cățărau pe 
frânghii şi scări ca să ajungă pe punte. O admiră pe fată 
cum urcă suplă ca o atletă alături de ceilalţi şi trece pe 
partea cealaltă. Urcă şi el la bordul vasului care se 
clătina uşor. 

O cală era deschisă la mijloc. Se scoteau din ea cutii, 
butoaie şi cufere. Orcii le cărau până la balustradă şi le 
dădeau pe partea cealaltă, unde se formase deja un lant 
până pe plajă. Stryke şi tovarăşa sa se aşezară la coadă, 
ajutând la descărcat. Admiră muşchii de la brațele şi 
picioarele fetei când ridica lăzi şi i le dădea lui. 

— Ce sunt acestea? o întrebă. 

Ea râse. 

— Cum de te descurci în lume dacă ştii atât de 
puține? 

Ridică din umeri stânjenit. 

— La tine nu se importă lucruri? 

— Orcii nu fac asta. 

— O, ba da. Ai spus că tărâmul tău nu e locuit doar de 
orci. Piticii aceia şi gremlinii şi... cum le-ai zis? Oamenii. 

Stryke se întunecă la chip. 

— Oamenii nu aparțin tărâmului meu. Chiar dacă aşa 
pretind ei. 

Fata îi puse în brate o cutie. 

— Eu ziceam că şi acolo de unde vii tu, lucrurile 
necesare tot trebuie importate. 


144 


— De unde vin acestea? 

— De la orci din alte părți, care au ce nu avem noi 

— N-am auzit de asemenea locuri. 

— Mă superi. Zâmbind, arătă spre întinderea de apă. 
Mă refer la ținuturile de dincolo de ocean. 

— N-am ştiu că mai există ceva dincolo de el. Nu e 
numai apă? 

— Evident că nu. De unde crezi că vin toate astea? 

Mustrat cum se cuvine, luă următoarea cutie. Cam 
trântită, îşi zise. O predă orcului de lângă el, se întoarse 
spre fată şi o întrebă: 

— Deci sunt bogății? 

— Se poate spune şi aşa. 

Ea ieşi din rând şi luă o cutie. 

— Hai să-ți arăt. 

Stryke se dădu şi el la o parte. Rânaul se închise la 
loc; veniseră destui orci să ajute. 

Fata aşeză cutia pe punte. Stryke îngenunche. Ea 
scoase un cuțit din teaca de la centură şi forță capacul. 
Cutia era plină de un material roşiatic care semăna cu 
frunzele uscate. Evident, nu ştia ce era. 

— Turm, explică fata. Un condiment. Dă gust bun 
mâncării. 

— E valoros? 

— Dacă vrem să mâncăm ceva bun, da! Asta e 
valoarea lui. Nu toate bogățiile vin sub formă de bani sau 
bijuterii. Sabia ta, de exemplu. 

— Sabia mea? Duse mâna la ea fără să vrea. Face 
treabă bună, dar nu are nimic deosebit. 

— Ca obiect, poate că nu. Însă în mâini pricepute, în 
mâinile unui războinic  înnăscut devine mult mai 
însemnată. 

— Înţeleg. Chiar înțeleg. 

— La fel e şi cu orcii. Cu toate fiinţele vii. 

Stryke se încruntă. 

— Acum nu mai sunt sigur că... 


145 


— Sunt ca săbiile. La fel de ascuțiți sau de tociți. 

Fu rândul lui Stryke să râdă. 

— Insă toți au valoare, sublinie fata. 

— Chiar şi duşmanii mei? 

— E drept că orcii au duşmani. Chiar dacă se schimbă 
şi duşmanul de azi e prietenul de mâine. 

— Nu e cazul meu, replică Stryke rece. Asta nu se va 
întâmpla. 

— Fie că se va întâmpla, fie că nu, duşmanii muritori 
au şi ei valoarea lor. 

— Cum se poate? 

— Pentru că e posibil să respecti, adică să dai valoare 
priceperii lor de luptători, hotărârii lor. Curajului lor, dacă 
îl au. Nu în ultimul rând, sunt preţioşi măcar pentru că 
există ca să-i înfrunte un orc. Avem nevoie de duşmani. 
Aşa trăim. E în sângele nostru. 

— Niciodată n-am gândit aşa. 

— Luptăm, dar nu înseamnă neapărat că trebuie să 
urâm. 

Stryke nu era de acord. Cu toate astea, căzu pe 
gânauri. 

— Mai presus de toate, trebuie să-i pretuim pe cei ce 
ne sunt aproape. 

— Faci lucrurile să pară atât de... simple. 

— Pentru că sunt simple, dragul meu prieten. 

— Aici, poate. De unde vin eu, toți sunt împotriva 
noastră şi multe greutăți sunt de învins. 

O umbră se lăsă pe chipul fetei. 

— Atunci fii o sabie, Stryke. Fii o sabie. 

Se trezi cu inima bubuindu-i. Respira atât de repede, 
că aproape gâfâia. 

O ploaie uşoară şi urât mirositoare cădea din cerul 
mohorât. Zăpada fusese spălată. Era o vreme oribilă şi 
rece. Cele două ore de somn nu-l învioraseră deloc. Avea 
gust rău în gura uscată şi inima i se zbătea în piept. 


146 


Rămase întins şi lăsă ploaia să-i spele faţa, 
gândindu-se că, dacă tot nu avea parte de o lume mai 
bună, visa. Vise, viziuni, mesaje de la zei; indiferent ce 
erau, deveneau tot mai intense, mai vii - mirosul de 
ozon, soarele care-i gâdila ochii, briza caldă care-i 
mângâia pielea - şi nu i se stingeau din minte cu 
uşurinţă. 

Gândul că mintea îl trăda şi i-o lua razna îi strânse iar 
inima ca o menghină de gheaţă. Insă un altul, contrar şi 
la fel de stăruitor, nu-i dădea pace: ajunsese să aştepte 
visele, să le întâmpine cu bucurie. 

Nu la ele voia să mediteze, nu acum. 

Se ridică în capul oaselor şi studie împrejurimile. Jderii 
se treziseră şi-şi vedeau de treburi. Ingrijeau caii, 
scuturau sacii de dormit, ascuţeau armele. 

Îşi aminti de evenimentele din noaptea trecută. Nu de 
cele din vis, de cele anterioare. Stătuseră cu ochii în 
patru vreme îndelungată, aşteptând să apară străinul, şi 
chiar se aventurară prin zăpadă în grupuri mici, 
căutându-l. Nici urmă de el. Până la urmă, renunţaseră. 
La un moment dat, Stryke probabil că adormise. 

Serapheim, dacă acesta era numele adevărat al 
străinului, era încă un mister pentru el. Dar unul cu care 
nu avea de gând să piardă timpul, mai ales pentru că nu 
voia să ia în consideraţie posibilitatea că omul era nebun. 
Asta ar arunca umbra îndoielii asupra singurului indiciu 
pe care-l avea despre Coilla. Şi în clipele acestea aveau 
nevoie de o speranţă. Mare nevoie. 

Stryke îşi eliberă mintea. Avea alte lucruri, mai 
importante, la care să se gândească. 

Jup stătea lângă cai şi vorbea cu doi soldaţi. Căpitanul 
se duse la ei. 

— M-am hotărât, îi spuse el piticului, fără nici o 
introducere. 

— Mergem după Coilla, nu? 

— Întocmai. 


147 


— Probabil te-ai gândit că omul ăla, Serapheim, 
minte. Sau e dus cu pluta. 

— Am luat în calcul ambele variante. Dacă a minţit, de 
ce a făcut-o? 

— Ca momeală pentru o capcană? 

— Prea complicat. 

— Nu şi dacă prinde. 

— Poate. Eu tot nu cred că a minţit. 

— Dar dacă e nebun? 

— Mai degrabă. Însă... nu ştiu, nu l-am simţit nebun. 
Dar nu am experienţă cu nebunia oamenilor. 

— Zău? Fă-ţi timp şi priveşte mai atent în jur. 

Stryke zâmbi vag. 

— Ştii la ce mă refer. Ce ne-a spus Serapheim e 
singurul indiciu despre Coilla. Văzu expresia lui Jup şi se 
corectă. Bine, singurul indiciu posibil. Eu zic că merită să 
facem o încercare la Hecklowe. 

— Dar cum rămâne cu întârzierea la întâlnirea cu 
Alfray? 

— Va trebui să-l anunţăm. 

— Şi în privinţa lui ce-ai hotărât? 

Jup mişcă din cap spre Haskeer, care stătea de unul 
singur. 

— Încă face parte din ceată. Numai că e în probă. Te 
opui? 

— Nu. Sunt doar prudent. 

— Să nu crezi că eu nu simt. O să-l supraveghem tot 
timpul. 

— Avem timp pentru asta? 

— Crede-mă, Jup, dacă ne mai face necazuri, îi fac 
vânt. Sau îl omor. 

Piticul nu se îndoia că Stryke vorbea serios. 

— Ar trebui să-i spunem ce se întâmplă. E ofiţer, la 
urma urmei, nu-i aşa? 

— Deocamdată. Nu intenţionez să-l degradez decât 
dacă o ia din nou pe arătură. Hai la el. 


148 


Se apropiară de Haskeer. Sergentul ridică ochii spre ei 
şi îi salută din cap. 

— Cum te simţi? îl întrebă Stryke. 

— Mai bine. După ton şi atitudine, se vedea că nu 
minte. Vreau să-mi mai dai o şansă ca să dovedesc că 
merit să fiu jder. 

— Asta am vrut să aud, sergent. Dar, după ce-ai făcut, 
o să te ţinem în probă o vreme. 

— Dar nu ştiu ce am făcut! protestă Haskeer. Adică 
ştiu ce mi-ai spus tu, dar nu-mi amintesc nimic. 

— De-asta o să te ţinem sub supraveghere, până 
aflăm din ce cauză sau până când te porţi cum trebuie 
mai multă vreme. 

Jup se exprimă mai puţin diplomat: 

— Nu vrem să te apuce iar amocul. 

— De ce nu te duci tu... Haskeer clocoti, dar se abţinu. 

Stryke îşi zise că e un semn bun, aşa era vechiul 
Haskeer. 

— Ideea e că nu ne trebuie simpli călători printre noi 
şi în nici un caz o povară. Ai priceput? 

— Am priceput, confirmă Haskeer, mai potolit. 

— Atunci vezi să rămână aşa. Acum ascultă. După 
spusele omului care a venit azi-noapte, Serapheim, Coilla 
era dusă la Hecklowe. Mergem acolo. De la tine nu vreau 
decât să te supui ordinelor şi să te porţi iar ca un 
membru al cetei. 

— Foarte bine. Să-i dăm drumul. 

Destul de mulţumit, Stryke îi adună pe ceilalţi şi le 
prezentă noul plan. Le dădu prilejul să comenteze sau să 
se opună. Câţiva îi puseră întrebări, dar neînsemnate. 
Avu impresia că se simt uşuraţi că fac, în sfârşit, ceva 
bun. 

— Am nevoie de doi voluntari ca să-l înştiinţeze pe 
Alfray, anunţă căpitanul la sfârşit. Dar vă avertizez, 
poate fi o însărcinare primejdioasă. 


149 


Toţi soldaţii făcură un pas în faţă. Stryke îi alese pe 
Jad şi pe Hystykk, conştient că rămâneau periculos de 
puţini. 

— Mesajul e simplu, le spuse el. Îi spuneţi lui Alfray 
unde am plecat şi că vom ajunge la Drogan cât vom 
putea de repede. Dacă trece o săptămână de când 
primesc mesajul şi noi nu apărem, adăugă Stryke, atunci 
să presupună că nu venim şi Alfray cu jumătatea lui de 
ceată e liber să procedeze cum crede de cuviinţă. 

Alungă tristeţea care copleşi ceata ordonându-le 
tuturor să se pregătească de plecare. 

Cât jderii executau ordinul, căpitanul duse mâna la 
săculeţ şi scoase cele trei stele. Le studie foarte atent, 
apoi ridică ochii şi văzu că Haskeer se uită la ele. 

— Ordinul e şi pentru tine, jderule, îl avertiză Stryke. 

Haskeer îi făcu semn din mână şi o luă la goană spre 
calul său. Căpitanul vâri stelele înapoi în sac şi încalecă. 

Ceata porni iar la drum. 


Hecklowe era numit oraşul care nu doarme niciodată. 

Sigur că succesiunea zi-noapte însemna foarte puţin 
aici, dar Hecklowe nu era chiar un oraş. Nu ca marile 
aşezări nordice Urrarbython sau Wreaye, sau centrele 
sudice Bracebridge şi Ripple, care se extindeau într-un 
ritm alarmant. Dar era suficient de mare pentru a găzdui 
o populaţie în continuă schimbare, alcătuită din toate 
rasele străvechi ale Maras-Dantiei. 

Unii locuiau permanent acolo, mai ales neguţătorii de 
rele moravuri şi orgii şi cămătarii. Nu puţini erau 
vânzătorii de sclavi şi mijlocitorii lor, cărora le convenea 
să trăiască într-un loc în care viaţa curgea ca un râu 
tumultuos. Deşi erau interzise tulburările, în Hecklowe se 
înregistrau tot felul de infracţiuni. Nu se înşelau cei mulţi 
când susțineau că aceasta era încă o consecinţă a 
numărului mare de vizitatori. 


150 


La asta se gândea Coilla când cei trei vânători de 
recompense o împinseră afară din han a doua zi, în zori. 
Găsiră străzile la fel de aglomerate ca la venire, cu o 
seară în urmă. 

După ce Lekmann o avertiză din nou să nu încerce să 
fugă, Aulay îi puse acestuia o întrebare: 

— Eşti sigur c-o să primim pe ea mai mult de la un 
negustor de sclavi decât de la Jennesta? 

— Ti-am mai zis, ăştia plătesc bine pentru orci folosiţi 
ca gărzi de corp. 

— Nu-i un plan bun s-o trişaţi pe Jennesta, interveni 
Coilla. 

— Taci din gură şi lasă-i pe alţii mai pricepuţi ca tine 
să gândească. 

Coilla se uită la Blaan, care stătea cu ochii holbaţi şi 
cu gura căscată. Apoi la Aulay, cu ochiul său acoperit, 
urechea bandajată şi degetul rupt. 

— Da... zise ea. 

— Dacă ne-a minţit că jderii sunt în oraş? întrebă 
Aulay. 

— Vrei s-o laşi baltă? îl repezi Lekmann. E logic să fie 
aici. Şi dacă nu-s, tot scoatem un ban frumos vânzând-o 
pe târfa asta şi pe urmă ne continuăm căutarea în altă 
parte. 

— Unde, Micah? întrebă şi Blaan. 

— Nu începe şi tu, Jabeez! se răsti Lekmann. Găsesc 
eu o soluţie când o fi cazul. 

Se făcu linişte când doi Supraveghetori trecură agale 
pe lângă ei. 

— Hai să-i dăm drumul, Micah, ceru Aulay nerăbdător. 
_ — Bine. Aşa cum ne-am înţeles, tu îi cauţi pe orci. 
Incearcă să vândă ceva, nu uita. Deci caută prin bazar, 
pe la dughenele giuvaiergiilor, în cartierul celor care dau 
informaţii despre  trocuri... oriunde şi-ar putea afla 
cumpărător. 

Aulay încuviinţă în tăcere. 


151 


— Între timp, eu şi Jabeez o să căutăm un nou 
proprietar pentru asta, continuă Lekmann, arătând cu 
degetul spre Coilla. Ne întâlnim aici, nu mai târziu de 
amiază. 

— Unde mergeţi? 

— Spre est, să căutăm pe cineva despre care am 
auzit. Acum mişcă-ţi fundul, am ars destul gazul. 

Cei patru se despărţiră. 

— Ce vrei să fac, Micah? vru să ştie Blaan. 

— Stai cu ochii pe oarcă. Dacă face pe deşteapta, 
pocneşte-o. 

O siliră pe Coilla să meargă între ei, deşi îi enervau pe 
trecătorii de pe străzile înguste. Jderiţa atrăgea priviri, 
multe din ele prudente. 

La urma urmei, era orc şi lumea ştia că nu e bine să te 
porţi urât cu orcii. 

— Intrebare, spuse ea. 

— Ar fi bine să nu-mi iroseşti respiraţia, o avertiză 
Lekmann. 

— Cine-i negustorul ăsta de sclavi la care mergem? 

— Îl cheamă Razatt-Kheage. 

— Ăsta-i nume de elf. 

— Păi elf şi e. 

Coilla oftă. 

— Un afurisit de elf... 

— Orcii nu-i prea iubesc pe elfi, nu-i aşa? 

— Orcii nu prea iubesc pe nimeni, faţă de balegă. 

Blaan râse dispreţuitor. Lekmann îi închise gura 
săgetându-l din priviri, apoi se încruntă la jderiţă. 

— Dacă-ţi mai trece vreo întrebare prin cap, uit-o, 
bine? 

Cotiră şi dădură peste o mulţime adunată în jurul a 
doi silfi care se certau în gura mare. 

Lumea zicea că silfii sunt odrasle de elfi şi zâne şi îi 
considera verişorii acelor rase. Aveau o constituţie 
anemică, cu nasuri ascuţite şi uşor în vânt şi ochi negri 


152 


cât nasturii. Dinţii rotunzi şi delicaţi se înşirau în guri 
mici. Nu erau o rasă războinică, aşa că nu se pricepeau 
să lupte. 

Cei doi se clătinau de beţi ce erau. Zbierau unul la 
altul şi încercau să-şi tragă pumni. N-ar fi avut cum să se 
rănească decât dacă se prăbuşeau. Vânătorii de 
recompense izbucniră în râs. 

— Aştia nu ştiu să bea, îi batjocori Lekmann. 

— Rasa ta e cea care a învăţat Maras-Dantia să se 
poarte aşa, îl săgetă Coilla cu dispreţ. Îmi distrugeţi 
lumea. 

— Nu mai e a ta, sălbatico. Şi îi spune Centrasia 
acuma. 

— li spune pe dracu' să te ia. 

— Ar trebui să fii recunoscătoare. Vă aducem 
avantajele civilizaţiei. 

— Ca sclavia? Nici nu exista până la venirea voastră. 
Maras-Dantienii nu se iau în stăpânire unii pe alţii. 

— Dar orcii tăi? De când vă naşteţi, îl slujiţi ba pe 
unul, ba pe altul. Asta-i robie, nu? Nu noi am adus-o şi pe 
asta. 

— A devenit robie. Aţi mânjit-o cu ideile voastre. A 
fost un aranjament profitabil; orcii făceau lucrul pentru 
care erau născuţi: războiul. 

— Apropo de război... 

Arătă cu capul spre partea opusă a străzii. Silfii 
încercau zadarnic să-şi dea pumni în cap. Blaan hohoti ca 
un idiot. 

— Vezi? o luă Lekmann peste picior pe Coilla. Barbarii 
de voi n-au nevoie de lecţii de violenţă de la noi. Sunteţi 
oricum violenţi, dacă vă cercetaţi mai adânc. 

Jderiţa nu mai simţise de mult o nevoie atât de mare 
să pună mâna pe sabie. 

Un silf scoase la iveală un cuţit şi începu să-l fluture, 
deşi cei doi bătăuşi erau prea beţi ca să reprezinte o 
ameninţare. 


153 


Atunci apăru din senin o pereche de Supraveghetori; 
poate cei pe care-i văzuseră mai devreme, cine ştie? O 
şocară pe Coilla cu mişcările lor rapide, în ciuda trupului 
masiv. Sosiră încă trei-patru hibrizi şi toţi se adunară în 
jurul silfilor. Aceştia erau atât de doborâţi de alcool, atât 
de ocupați să se lovească şi atât de surprinşi de apariţia 
Supraveghetorilor, încât nu mai avură timp să fugă. 

Fragilele creaturi fură apucate de braţe puternice şi 
ridicate în aer. Dădeau din picioare, exprimându-şi furia 
neputincioasă. Silful care scosese cuțitul fu dezarmat cu 
uşurinţă. 

Sub ochii mulţimii tăcute, doi hibrizi păşiră în faţă şi, 
cu mâinile lor butucănoase, îi prinseră de cap pe silfii 
care chiţcăiau disperaţi. Apoi le suciră pur şi simplu 
gâturile. Vânătorii de recompense şi Coilla auziră oasele 
trosnind, deşi se aflau la o distanţă destul de mare. 

Supraveghetorii se îndepărtară alene, trăgând după ei 
cadavrele victimelor ca pe nişte păpuşi deşirate. 
Convinsă încă o dată că mila nu are ce căuta în 
Hecklowe, mulţimea începu să se risipească. 

Lekmann fluieră uşor. 

— Ăştia iau legea şi ordinea în serios, nu vi se pare? 

— Mie nu-mi place, se tângui Blaan. Am şi eu o armă 
ascunsă, ca silful ăla mort. 

— Atunci n-o scoate la vedere. 

Blaan continuă să bodogănească şi Lekmann să-l 
pună la punct. Nu mai fură atenţi la jderiţă. Coilla profită 
de ocazie. 

Lekmann îi blocă drumul. Ea îi trase un bocanc în 
vintre. Bărbatul gemu şi se îndoi de spate. Coilla vru s-o 
ia la fugă. 

Un braţ tare ca menghina o cuprinse de gât. Jderiţa se 
zbătu, dar Blaan o târî pe o alee laterală. Alb la faţă şi cu 
lacrimi în ochi, Lekmann îi urmă şchiopătând. 

— Târfă, şopti el. 


154 


Aruncă o privire înapoi pe stradă. Nu-i observase 
nimeni. Întorcându-se spre Coilla, îi trase un dos de 
palmă. Apoi încă unul. 

Jderiţa simţi gust sărat în gură. 

— Mai încearcă o dată şi, dracu' să-i ia de bani, te 
omor! 

După ce constată că oarca se potolise, îi zise lui Blaan 
să-i dea drumul. Coilla îşi şterse picăturile de sânge de la 
gură şi de la nas. Nu scoase o vorbă. 

— Acum mişcă-te, îi ordonă Lekmann. 

Îşi reluară drumul. Vânătorii de recompense nu se 
dezlipiră de lângă ea. 

După ce cotiră de vreo zece ori, ajunseră în cartierul 
estic al oraşului. Străzile, dacă străzi se puteau numi, 
erau şi mai înguste, şi mai înţesate de lume. Alcătuiau un 
labirint prin care străinii greu se puteau descurca. 

În vreme ce stăteau la un colţ şi aşteptau să se 
orienteze Lekmann, privirea Coillei căzu pe o siluetă 
înaltă mergând prin mulţime la distanţă de câteva străzi. 
Nu era decât o impresie, după cum tot o impresie 
avusese şi cu o zi în urmă, când crezuse că vede doi orci. 
Silueta semăna cu Serapheim, povestitorul cu care se 
întâlniseră pe câmpie. Le spusese că tocmai venea de la 
Hecklowe, de ce să se fi întors acolo? Coilla îşi zise că se 
înşelase. Foarte probabil, pentru că ei toţi oamenii i se 
păreau la fel. 

Se urniră iar din loc. Lekmann îi duse în centrul 
cartierului, prin pasaje şerpuitoare, cu ziduri înalte. După 
un drum plin de cotituri prin pasaje umbroase, în care 
puţină lume umbla, ajunseră la un capăt de alee. In 
partea opusă, pe lateral, se înălța o clădire care fusese 
cândva albă şi impunătoare. Acum era soioasă şi 
dărăpănată. La cele câteva ferestre obloanele erau trase. 
Singura uşă a clădirii fusese consolidată. 

Lekmann îl puse pe Blaan să bată, apoi îl împinse. 
Trecu un minut şi se pregătiră să mai ciocănească o 


155 


dată, când se dădu la o parte o scândură. Doi ochi 
galbeni îl măsurară din cap până-n picioare, dar nu se 
auzi nimic. 

— Am venit la Razatt-Kheage, zise Lekmann. 

Nici un răspuns. 

— Mă numesc Micah Lekmann. 

Ochii fără trup continuară să-l cerceteze. 

— Un prieten comun m-a trimis aici, continuă 
vânătorul de recompense, la capătul răbdării. A spus c-o 
să fiu bine-venit. 

Inspecţia silenţioasă mai dură câteva secunde, apoi 
scândura se trânti la loc. 

— Nu-i prea prietenos, comentă Blaan. 

— Nu se ocupă de afaceri cu indivizi prietenoşi, îi 
aminti Lekmann. 

Auziră huruit de zăvoare şi uşa se deschise scârţâind. 
Cei doi o împinseră pe Coilla înăuntru şi intrară după ea. 

Îi întâmpină un elf. Altul închise uşa, apoi o încuie la 
loc. 

Slabi, cu pielea verde noduroasă întinsă ca 
pergamentul şi omoplaţi proeminenţi, dădeau impresia 
că sunt puţin cocoşaţi. Lipsa de grăsime o compensau 
muşchii; elfii erau creaturi vânjoase şi agere. 

Nu le creştea păr pe capetele ovale. Aveau urechi mici 
şi clăpăuge, guri subţiri, buze ca rubinul, nasuri turtite, 
nări ca scobite şi ochi mari, în formă de lacrimă, cu globi 
negri şi contur de un galben bolnăvicios. Amândoi ţineau 
în mână măciuci lungi, cu capete ţepoase. 

În camera spațioasă din spatele lor se aflau încă şapte 
sau opt elfi cu feţe de granit. 

O platformă de lemn, înaltă până la pieptul unui om, 
se alinia la peretele opus. Era plină de covoare şi 
pernute. În mijlocul încăperii domnea un scaun cu spătar 
înalt, frumos sculptat, ca un tron. Îl păzea câte-o gardă 
pe ambele laturi. 


156 


În el şedea un alt elf. Dacă ceilalţi purtau haine de 
piele şi zale, el era îmbrăcat frumos, în mătase, şi 
împopoţonat cu bijuterii. Într-una din ghearele leneşe 
ţinea gura unui tub care ieşea dintr-o narghilea. Din ea 
se înălţau fuioare de fum alb. 

— Eu sunt Razatt-Kheage, spuse negustorul de sclavi 
cu glas şuierător. Mi-a fost pomenit numele tău. Aruncă o 
privire admirativă spre Coilla. Am înţeles că vrei să-mi 
oferi ceva de cumpărat. 

— Aşa este, vorbi Micah pe un ton în care strecură 
falsă amabilitate. lată marfa. 

Razatt-Kheage făcu un gest autoritar. 


— Apropiaţi-vă. 
Lekmann o împinse pe Coilla şi urcară toţi trei cele 
câteva trepte de la capătul platformei. li însoţiră doi 


servitori. Când se apropiară de tron, Lekmann îi făcu 
semn din cap lui Blaan s-o prindă de braţ pe jderiţă şi s-o 
ţină la distanţă sigură de negustor. 

Razatt-Kheage îi oferi lui Lekmann narghileaua. 

— Ce este, cleştar? 

— Nu, prietene. Eu prefer plăcerile mai intense. E 
narcosus. 

Lekmann se albi. 

— Aăă... nu, mulţumesc. Încerc să mă ţin departe de 
drogurile puternice. Te obişnuieşti cu ele, ştii, şi... 

— Desigur. Însă eu îmi permit, totuşi, un mic răsfăţ. 

Inhală cu poftă din pipă. Ochii îi sclipiră şi mai intens 
când suflă norul ametitor. 

— Să trecem la afaceri. Hai să examinăm marfa. 

Făcu un semn leneş unui servitor. 

Elful merse cu paşi mici şi repezi la Coilla. Blaan o 
imobiliză, iar servitorul o pipăi. Îi strânse muşchii 
braţelor, o bătu pe picioare, i se uită în ochi. 

— Vei vedea că e iute ca puricele, se lăudă Lekmann, 
îndulcindu-şi iar glasul cu amabilitate prefăcută. 


157 


Servitorul deschise cu forţa gura Coillei şi-i verifică 
dinţii. 

— Nu sunt cal! se răsti ea. 

— E îndrăzneață, explică Lekmann. 

— Atunci va fi îmblânzită, replică Razatt-Kheage. Cum 
au fost şi alţii. 

Sluga termină inspecția şi înclină aprobator din cap. 

— Se pare că marfa ta e acceptabilă, Micah Lekmann, 
şuieră negustorul. Acum să vorbim despre plată. 

Cât cei doi negociară, Coilla studie încăperea. O 
singură uşă, ferestre cu grilaj şi o puzderie de gărzi, pe 
lângă faptul că o ţinea şi Blaan: nici o şansă. Trebuia să 
aştepte răbdătoare un prilej favorabil. 

În sfârşit, Lekmann şi negustorul căzură de acord 
asupra preţului. Era o sumă considerabilă. Coilla nu ştia 
dacă să se simtă flatată sau nu. 

— Aşadar, am bătut palma, spuse Razatt-Kheage. 
Când îţi convine să te întorci după bani? 

Lekmann fu luat prin surprindere. 

— Să mă întorc? Cum adică? 

— Crezi că ţin aici o sumă aşa de mare? 

— Păi, cât de repede poţi să faci rost de ea? 

— Să zicem patru ore? 

— Patru ore? Asta-i al naibii de... 

— Poate preferi să tratezi cu un alt mijlocitor... 

Vânătorul de recompense oftă. 

— Bine, Razatt-Kheage, patru ore. Nici un minut mai 
mult. 

— Ai cuvântul meu. Vrei să aştepţi sau să te întorci? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Ne vom 
întoarce. 

— Ar fi logic să laşi marfa aici între timp. Va fi în 
siguranţă şi nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu ea. 

Lekmann îl privi suspicios. 

— De unde să ştiu că va mai fi aici când ne 
întoarcem? 


158 


— Când un elf îşi dă cuvântul, Micah Lekmann, e o 
insultă gravă să te îndoieşti de el. 

— Da, voi, negustorii de sclavi, sunteţi foarte 
onorabili, remarcă sarcastic Coilla. 

Blaan o strânse dureros de braţ. Ea îşi încleştă dinţii şi 
nu ţipă, ca să nu-i dea satisfacţie. 

— Cum ai spus şi tu... îndrăzneață, murmură Razatt- 
Kheage pe un ton dezagreabil. Ce ai hotărât, omule? 

— Bine, poate să rămână. Dar rămâne şi partenerul 
meu, Blaan. Şi, dacă nu cumva e şi asta o insultă pentru 
tine şi rasa ta, îi spun că, dacă apare vreo... problemă, 
s-o omoare. Ai priceput, Jabeez? 

— Am înţeles, Micah. 

Blaan o strânse de braţ pe Coilla. 

— De acord, spuse Razatt-Kheage. Peste patru ore, 
atunci. 

— Bine. 

Lekmann porni spre uşă însoţit de un elf. 

— Nu te grăbi să te întorci, îi strigă jderiţa. 


14 


— Nu e normal, Stryke. Orcilor nu ar trebui să li se 
ceară să renunţe la arme. 

Era primul lucru coerent pe care-l spunea Haskeer de 
când revenise în ceată. Semăna tot mai mult cu cel care 
fusese înainte. 

— Altfel nu intrăm în Hecklowe, îi explică Stryke încă o 
dată. Nu mai face scandal. 

— De ce nu ascundem nişte arme? propuse Jup. 

— Pun rămăşag că aşa face toată lumea, zise 
Haskeer. 

Stryke observă că sergentul se străduia chiar să se 
poarte rezonabil cu Jup. Poate că se schimbase 
într-adevăr. 


159 


— Probabil. Ideea nu e să nu intri cu arme. Dacă le 
foloseşti în oraş, atunci primeşti pedeapsa cu moartea. O 
ştie şi Consiliul, o ştie oricine merge acolo. În numele 
zeilor, până şi Uni şi Mani o ştiu. Însă nu toţi vizitatorii 
sunt percheziţionaţi la piele. Altfel, coada de la intrare 
s-ar prelungi la nesfârşit. 

— Dar lasă-te prins într-o luptă cu arme... interveni 
Jup. 

— Şi eşti mort, da. 

— Aşadar, nu ascundem arme? 

— Eşti nebun? Un orc fără sabie? Bineînţeles că o să 
ascundem câteva. Dar ceea nu va face nici unul dintre 
noi - Stryke îl fixă pe Haskeer - e să le folosească fără 
să-i dau ordin eu, personal. Orice orc trebuie să fie 
capabil să improvizeze. Avem pumni, picioare şi cap. Nu-i 
aşa? 

Jderii aprobară şi începură să-şi văre cuțite în bocanci, 
în mâneci şi în coifuri. Stryke şi-l alese pe cel preferat, cu 
două tăişuri. Jup, la fel. Haskeer se găsi mai cu moţ. 
După ce ascunse cuțitul, îşi legă un lanţ în jurul taliei şi îl 
acoperi cu vesta. 

Pe lumină, Hecklowe era o privelişte la fel de 
impresionantă ca noaptea. În ziua respectivă, ploaia 
dădea o strălucire uleioasă arhitecturii incredibil de 
variate. Vârfurile turnurilor,  acoperişurile clădirilor, 
pantele minipiramidelor, toate sclipeau ude în nuanțele 
curcubeului. 

Ceata se îndreptă spre intrarea principală în portul 
liber. Ca de obicei, la porţi se îmbulzea o mulţime 
pestriță. Orcii descălecară şi se aşezară la rând, cu caii 
alături. 

Pierdură o groază de vreme, timp în care Haskeer se 
încruntă la cobolzi, pitici, elfi şi alte rase pe care le ura 
sau îşi închipuia că le urăşte. Până la urmă, ajunseră la 
punctul de predare a armelor şi se pomeniră faţă în faţă 
cu Supraveghetorii tăcuţi. 


160 


Jup intră primul. Un hibrid santinelă stătea cu braţele 
întinse şi aştepta să-i predea arma. Piticul îi dădu sabia, 
un topor, o toporişcă, două pumnale, un cuţit, o praştie 
cu proiectilele aferente, o mănuşă cu ţepuşe şi patru 
steluțe ascuţite. 

—  Călătoresc cu bagaje puţine, îi spuse el 
Supraveghetorului impasibil. 

Când, în sfârşit, termină şi ultimul jder de predat cam 
tot atâtea arme, coada se lungise şi lumea îşi pierduse 
răbdarea. Orcii îşi puseră plăcuţele de lemn în buzunar şi 
fură lăsaţi să intre. 

— Supraveghetorii sunt mult mai superficiali decât 
atunci când am fost aici ultima oară, remarcă Stryke. 

Jup îl aprobă. 

— Scurgerea magiei afectează totul. Cu toate că aici 
magia nu poate fi mai slabă decât spre centrul ținutului. 
Am observat că-i creşte întotdeauna puterea lângă apă. 
Dar, dacă oamenii nu termină cu prostiile, până şi 
asemenea locuri vor avea de suferit. 

— Ai dreptate. Totuşi, aş prefera să nu fim nevoiţi să-i 
stârnim pe Supraveghetori. Chiar dacă nu mai sunt la fel 
de puternici, au rămas tot nişte maşinării de ucis. 

— Mie nu mi se par aşa de grozavi, bravă Haskeer. 

— Haskeer, te rog. Nu te încăiera, decât dacă nu ai de 
ales. 

— Bine. Poţi conta pe mine, şefule. 

Stryke ar fi vrut să-l creadă. 

— Haideţi, îşi îndemnă ceata, să ducem caii la 
grajduri. 

Işi adăpostiră animalele fără prea multă bătaie de 
cap, iar căpitanul se asigură că rezerva de cristal nu 
rămăsese în desagi. Fiecare jder îşi căra porţia. 

Pe urmă străbătură străzile aglomerate. Atrăgeau 
atenţia şi se întorceau capete după ei, dar în Hecklowe 
nu era mare lucru. Deşi se vedea bine că nimeni nu voia 
să le stătea prea mult în cale. În cele din urmă, ajunseră 


161 


într-o piaţetă în care puteai vorbi fără să fii înghiontit. 
Văzură şi copaci, dar şi aici, în ciuda fluxurilor magice, 
erau firavi şi aproape dezgoliţi. 

Jderii se îngrămădiră lângă Stryke. 

— Nu e bine să stăm zece orci şi un pitic la un loc, le 
spuse căpitanul. Mai bine ne împărţim în două. 

— Mi se pare normal, încuviinţă Jup. 

— Eu merg cu Haskeer, Toche, Reafdaw şi Seafe. Jup, 
tu îi iei pe Talag, Gant, Calthmon, Breggin şi Finje. 

— lo de ce nu conduc un grup? se plânse Haskeer. 

— Jup are şase jderi, eu, doar cinci, îi explică Stryke. 
Sigur că te vreau cu mine. 

Şiretlicul căpitanului avu succes. Haskeer se umflă în 
pene. Jup îi surprinse privirea lui Stryke, zâmbi şi-i făcu 
cu ochiul. Căpitanul îi răspunse cu un surâs discret. 

— Ne întâlnim aici peste... trei ore, să zicem. Dacă 
unul dintre cele două grupuri o găseşte pe Coilla şi poate 
s-o elibereze, atunci aşa să facă. Dacă asta înseamnă că 
ratăm întâlnirea de aici, atunci ne vedem la un kilometru 
de porţile oraşului, spre vest. Dacă o găsiţi pe Coilla şi e 
riscant să acţionaţi singuri, lăsaţi pe cineva la pândă şi o 
să mergem cu toţii după ea. 

— Aveţi vreo idee pe unde să căutăm în mod special? 
întrebă Jup. 

— Oriunde se vinde şi se cumpără ceva. 

— Adică peste tot în Hecklowe, nu? 

— Întocmai. 

— Atunci e floare la ureche. 

— Uite cum procedăm. Tu cauţi în cartierele nordice şi 
vestice, eu în celelalte. Ştim, sau credem că ştim, se 
adresă Stryke tuturor jderilor, că Coilla e cu trei oameni, 
probabil vânători de recompense. Nu-i consideraţi proşti. 
Nu riscaţi inutil. Şi nu duceţi mâna la arme. V-am mai 
spus, nu vrem să ne trezim cu Supraveghetorii pe cap. 
Acum, la treabă. 

Jup ridică degetul mare şi plecă cu grupul său. 


162 


În urma lui, Haskeer rosti: 
— Ne împuţinăm văzând cu ochii... 


Grupul lui Stryke căută zadarnic două ceasuri şi mai 
bine. 

Străbătând oraşul de la sud la est, căpitanul spuse: 

— Necazul e că nu ştim cum să căutăm. 

— Ce? întrebă Haskeer. 

— Nu cunoaştem pe nimeni în Hecklowe, nu avem 
legături care să ne ajute, iar negustorii de sclavi nu fac 
afaceri pe stradă. Numai zeii ştiu ce se petrece în oricare 
din clădirile astea. 

— Şi-atunci, ce-i de făcut? 

— Să căutăm şi să sperăm că o zărim pe Coilla, cred. 
Doar n-o să-i întrebăm pe Supraveghetori unde locuiesc 
neguţătorii de sclavi. 

— Păi, atunci, ce rost are? Vreau să zic, ce naiba 
căutăm aici, dacă nu-i nici o speranţă c-o s-o găsim? 

— la stai! se supără Stryke, stăpânindu-se cu mare 
greutate. Am ajuns aici din cauza ta! Dacă n-ai fi ŞTERS- 
O cu stelele, n-am fi aici. Şi Coilla nu ar fi dat de beleaua 
în care a intrat. 

— Nu-i cinstit! protestă Haskeer. Nu ştiam ce fac. Nu 
mă poţi condamna pentru... 

— Căpitane! 

— Ce este, Toche? întrebă Stryke iritat. 

Soldatul arătă cu degetul spre răscrucea de care se 
apropiau. 

— Acolo, căpitane! 

Se uitară toţi în direcţia indicată. O masă mare de 
creaturi roiau în locul unde se încrucişau patru străzi. 

— Ce este? Ce ar trebui să vedem? 

— Omul acela! exclamă Toche. Cel cu care ne-am 
întâlnit când ningea. Acolo! 

— Crezi că e unul dintre vânătorii de recompense? se 
întrebă Haskeer, uitând de ceartă. 


163 


— Nu, n-am crezut asta nici când l-am văzut prima 
oară, răspunse Stryke. Dacă ar fi fost, de ce ne-ar fi 
trimis aici? Că veni vorba, ce caută la Hecklowe? 

— Se tot plimbă. 

— E prea mare coincidenţa să dăm peste el aici. 
Haideţi să-l urmărim. Dar aveţi grijă, nu trebuie să ne 
vadă. 

Jderii îşi făcură loc prin mulţime, atenţi să păstreze o 
distanţă sigură faţă de ţinta lor. Serapheim nu dădea 
semne că se ştie urmărit şi se purta natural, deşi se 
vedea că are un anumit scop. 

Orcii se luară după el până în inima cartierului estic, 
unde străzile se transformară în alei şerpuitoare şi 
fiecare mantie putea ascunde un pumnal. 

La un moment dat, Serapheim coti. Când jderii îl 
urmară, se pomeniră într-o fundătură. Omul dispăruse. În 
capătul opus zăriră o clădire dărăpănată, cândva albă. 
Nu avea decât o singură uşă. Era singura uşă de pe toată 
aleea. 

Cum era logic, jderii bănuiră că omul intrase în clădire 
şi merseră tiptil până la ea. Uşa era întredeschisă. Orcii 
se făcură una cu peretele de o parte şi de alta a intrării. 

— Intrăm? şopti Haskeer. 

— Altfel, cum? răspunse Stryke. 

— Adu-ţi aminte ce i-ai spus lui Jup. Dacă nu eşti 
sigur, caută ajutor. 

Căpitanului i se păru o observaţie foarte sănătoasă 
din partea lui Haskeer. 

— Nu e sigur că ne trebuie ajutor. Se uită la cer. Însă 
ceasul întâlnirii nu e departe. Seafe, du-te în piaţetă şi 
adu-l aici pe Jup cu ai lui. Dacă nu ne găsiţi în capătul 
aleii, înseamnă că am intrat. Fuga! 

Soldatul o luă la fugă. 

Rămaseră numai Haskeer, Toche, Reafdaw şi Stryke. 
Destul să se ocupe de un om cu mintea dusă. 


164 


— Intrăm, hotărî căpitanul, trăgând discret cuțitul din 
bocanc. Scoateţi-vă armele. 

Împinse uşa şi intră urmat îndeaproape de ceilalţi. 

Ajunse într-o cameră mare, cu o platformă lungă şi un 
scaun uriaş, pe lângă alte câteva piese de mobilier. Locul 
era pustiu. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu Serapheim? întrebă 
Haskeer. 

— Trebuie să mai fie şi alte camere sau altă ieşire, 
răspunse Stryke. Hai să... 

Se stârni agitaţie însoţită de bufnituri. Tapiseriile fură 
sfâşiate. O uşă mascată se deschise în spatele 
platformei. Cel puţin zece elfi înarmaţi ieşiră şi-i 
încercuiră. Aveau măciuci, săbii şi lănci scurte, arme mai 
bune decât jderii. Un elf trânti uşa de la stradă şi trase 
zăvorul. 

Vârfurile lăncilor şi ale săbiilor atinseră gâturile şi 
piepturile  orcilor. Elfii le  smulseră cuţitele şi îi 
percheziţionară. Dar nu-i interesau decât armele; nici nu 
se uitară la stele şi la cristal. Săbiile şi lanţul lui Haskeer 
zdrăngăniră grămadă pe podea. 

Un alt elf îşi făcu apariţia pe platformă. Era îmbrăcat 
în fineţuri şi împopoţonat cu bijuterii. 

— Eu sunt Razatt-Kheage, se prezentă el, cu 
suficienţă. 

— Un nemernic de negustor de sclavi, tună Haskeer. 

Unul dintre elfi îi trase o măciucă în stomac. Sergentul 
se îndoi de spate şi horcăi. 

— Aveţi grijă la noua marfă, avertiză Razatt-Kheage. 

— Ticălosule, se răsti Stryke. Înfruntă-mă fără nătărăii 
ăştia. Hai să ne luptăm numai noi doi, orc şi elf. 

Razatt-Kheage pufni dispreţuitor. 

—  Încântător de primitiv. Renunţă la violenţă, 
prietene, vreau să-ţi prezint pe cineva. Vino! 


165 


Coilla apăru în dreptul uşii mascate. Blaan îi ţinea 
mâinile la spate. Jderiţa rămase cu gura căscată când îi 
văzu pe Stryke, Haskeer şi ceilalţi. 

— Caporal! strigă Stryke. 

— Căpitane, răspunse ea cu o uimitoare stăpânire de 
sine. Îmi pare rău că v-am încurcat şi pe voi. 

— Suntem o ceată, rămânem o ceată. 

Coilla se uită la Haskeer. 

— Avem de pus nişte lucruri la punct, sergent. 

—  Înduioşător, interveni  Razatt-Kheage, dar 
bucuraţi-vă de clipele astea. In curând o să vă luaţi 
rămas-bun. 

— Ajutoarele ăstuia trebuie să se întoarcă, strigă 
Coilla, arătând spre Blaan. 

— Serapheim e unul dintre ei? întrebă Stryke. 

— Serapheim? Povestitorul? 

—  Linişte! şuieră negustorul. Nu faceţi scandal, 
continuă cu voce potolită, o să aşteptăm împreună. 

Apoi strigă un ordin către gărzi în limba elfilor. 

Slujitorii îi înghesuiră pe Stryke, Haskeer şi ceilalţi 
într-un colţ. Nici nu terminară bine, că se auzi un 
ciocănit. Un elf merse la uşă, se uită prin trapă şi 
deschise. 

Lekmann şi Aulay intrară ţanţoşi în cameră. 

— Restul şobolanilor, spuse Coilla. 

Blaan o smuci brutal de braţ. 

— Gura! mârâi el. 

Jderiţa tresări. Lekmann cercetă scena. 

— Ce avem noi aici? Am auzit eu că eşti descurcăreţ, 
Razatt-Kheage, dar m-ai lăsat cu gura căscată. Restul 
cetei din care face parte târfa, nu? Sau măcar o parte din 
ea. 

— Da, confirmă negustorul de sclavi, şi valorează o 
căruţă de bani pentru mine. 

— Pentru tine? izbucni Aulay. Ce-i asta, Micah? 

— Experienţă îndelungată, bănuiesc. 


166 


— Sper că voi, oamenilor, nu aveţi pretenţii asupra 
proprietăţii mele, spuse Razatt-Kheage. Ar fi neplăcut. 

Lekmann se întunecă la faţă. 

— Ascultă, orcii ăştia sunt cei pe care trebuia să-i 
prindem eu şi partenerii mei. Avem un contract. 

— Şi ce dacă? În Hecklowe nu e valabil nici un 
contract. Nu tu i-ai adus aici. 

— Dar am adus-o pe ea, şi ea, pe ei. Asta ce 
presupune? 

— Hei! răcni Haskeer. Vorbiţi despre noi de parcă nici 
n-am fi aici! Nu suntem hălci de carne să vă ciorovăiţi pe 
noi! 

Elful care îl lovise mai devreme îl pocni încă o dată. 
Sergentul se ghemui iar de durere. 

— Exact o halcă de carne eşti, orcule! îl şicană 
Lekmann. 

Când se îndreptă de spate, Haskeer îl ţinti pe elf cu 
priviri de gheaţă. 

— Asta-i a doua oară, pungă de puroi. O să-ţi plătesc 
cu vârf şi îndesat. 

Creatura impasibilă îşi luă avânt pentru a treia 
lovitură. Razatt-Kheage răcni o poruncă şi sluga rămase 
cu mâna în aer. Apoi adăugă în cuvinte care să fie 
înţelese de toată lumea: 

— Sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere 
profitabilă, omule. 

— Aşa mai merge, spuse Lekmann, venindu-i inima la 
loc. Deşi, din câte am auzit despre proscrişii ăştia, n-o să- 
ţi fie prea uşor să-i transformi în ceva atât de nobil ca 
gărzile de corp. 

Negustorul de sclavi îi măsură pe jderi din cap până-n 
picioare. Le studie constituţia musculoasă, întărită în 
bătălii, le văzu cicatricele, le cercetă expresia ucigătoare 
din ochi. 

— Poate că vor fi o provocare mai interesantă decât 
femeia, fu de acord el. 


167 


Stryke aruncă iute o privire spre Coilla şi-şi zise că 
elful habar n-are ce vorbeşte. 

— Ni s-a promis aur pe capetele lor, interveni Aulay. 
De la regina Jennesta. 

Razatt-Kheage căzu pe gânduri. 

— Asta e o posibilitate mai puţin supărătoare. 


Grupul lui Jup îşi irosi vremea zadarnic. După 
scurgerea celor trei ore, reveni cu jderii la locul de 
întâlnire din piaţetă. 

Îl găsiră pe Seafe aşteptându-i. Soldatul îi transmise 
mesajul lui Stryke. 

— Să sperăm că nu alergăm după copite de cai morţi, 
zise piticul. Să mergem. 

Dacă trecătorilor li se păru straniu să vadă un pitic 
conducând şase orci în pas alergător pe străzile din 
Hecklowe, avură înţelepciunea să nu-şi manifeste 
uimirea. Din fericire, jderii nu se întâlniră cu nici un 
Supraveghetor. 

Intrară în impas când, în cartierul estic, Seafe nu mai 
ştiu sigur prin care pasaj să treacă. 

Îl alese însă pe cel bun şi în cinci minute ajunseră pe 
aleea cu casa albă. Nu era nimeni afară. 

Lui Jup nu-i plăcu atmosfera. 

— Stryke a zis că ne aşteaptă aici, da? 

— Da, confirmă Seafe, dacă nu dau de belea. 

— Atunci trebuie să presupunem că au dat. Trebuie să 
ne aşteptăm la duşmani, se adresă piticul întregului 
grup. Cred că e vremea să ne folosim armele. Ducă-se 
naibii legea din Hecklowe. 

Atenţi să nu apară cineva pe alee, îşi scoaseră 
cuţitele. 

Jup întinse mâna şi împinse uşa. Nu se mişcă. Le făcu 
semn jderilor să-l urmeze. La semnalul lui, îşi încordară 
toţi puterile şi izbiră de trei ori cu umerii. Uşa pocni, 
crăpă şi cedă. Jderii căzură înăuntru. 


168 


Şi împietriră. 

În faţa lor se aflau doi oameni înarmaţi cu cuțite. În 
dreapta, Stryke, Haskeer şi grupul celălalt stăteau aliniaţi 
la perete. Îi păzeau şapte sau opt elfi cu măciuci, săbii şi 
lănci scurte. Pe platforma ridicată din capătul opus al 
încăperii văzură un elf în straie de mătase. În stânga lui, 
o matahală de om o ţinea pe Coilla cu braţul pe după 
gât. 

Un elf apăru dintr-un colţ şi se opri lângă aşchiile 
sărite din uşa spartă. Bătu în ea cu vârful ascuţit al lăncii 
îndreptat în sus. 

— Aha, zise Jup. 

Lekmann rânji. 

— E din ce în ce mai bine. 

Cu priviri lacome, Aulay îi ţinu isonul. 

— O mică reuniune familiară. 

— Aruncaţi armele, şuieră Razatt-Kheage. Nimeni nu 
mişcă. 

— Renunţaţi, spuse Lekmann. Sunteţi şi mai puţini, şi 
fără suficiente arme. 

— Nu primesc ordine de la elfi şi în nici un caz de la 
un împuţit de om. 

— Fă ce ţi se spune, monstrule! mârâi Lekmann. 

Jup se uită la Stryke. 

— Căpitane? 

— Fă ce trebuie, sergent. 

Mesajul lui Stryke sună limpede. 

Jup înghiţi în sec. Cu un glas cât se poate de calm, 
rosti: 

— La dracu', ce-i viaţa fără un pic de distracţie? 


15 


Jup aruncă cuțitul în cea mai apropiată gardă şi-o 
nimeri deasupra claviculei. Alungă momentul de suspans 


169 


şi lăsă elful fără suflare. Atunci se dezlănţui iadul pe 
pământ. 

Unul dintre soldaţi smulse lancea mortului şi se 
întoarse spre un alt elf. În acelaşi timp, Stryke şi Haskeer 
săriră în faţă şi se luară la trântă cu agresorii. Incepu o 
luptă disperată pentru arme. _ 

Grupul lui Jup năvăli peste Lekmann şi Aulay. Işi 
scoaseră cuţitele şi trecură la atac. 

Piticul nu li se putu alătura. Un elf îi blocă drumul 
fluturând o sabie. Jup sări în jos ca să evite lama, îl prinse 
de picioare şi-l dobori. Se rostogoliră amândoi pe podea 
şi se bătură pentru sabie. Jup reuşi să apuce încheietura 
adversarului şi o lovi repetat de dale. Dar elful nu voia 
să-i dea drumul. O gardă căzu ţipând lângă ei, cu faţa 
crestată de un pumnal de orc. Jup se întinse şi-i smulse 
spada. Cu mâna pe încheietura duşmanului, îi înfipse 
acestuia lama în piept. 

Sări imediat în picioare, aruncă o armă unui camarad, 
iar cu cealaltă trecu iar la luptă. 

Pe platformă, Coilla se zbătea ca o pisică sălbatică să 
scape din strânsoarea lui Blaan. In apropiere, Razatt- 
Kheage urla dând ordine şi blestema. 

Stryke reuşi să-şi apuce duşmanul în îmbrăţişarea 
ursului, imobilizându-i braţele pe lângă corp. Incapabil să 
ridice sabia, elful încercă să-l taie la picioare. Căpitanul îi 
veni de hac cu două lovituri de cap în frunte. Duşmanul 
îşi dădu ochii peste cap şi se prăbuşi. Jderul îi luă sabia 
şi-i tăie gâtul. 

Când se răsuci, văzu că Haskeer trăgea de spada din 
mâna gărzii care-l lovise. În trecere, Stryke o izbi în 
coaste. O răni uşor, dar destul ca s-o dezechilibreze. Apoi 
porni hotărât spre vânătorii de recompense. 

Haskeer nu pregetă să profite de  şovăiala 
duşmanului. Reuşi să prindă vârful lăncii şi smuci de el 
odată cu celălalt. Işi încordă puterile, răsuci arma şi-i 
înfipse vârful ascuţit sub bărbie. Apoi trase de ea în sus. 


170 


Elful muri în urlete de durere. Haskeer smulse lancea din 
şuvoiul de sânge şi-şi căută o nouă victimă. 

Zbătându-se în braţele lui Blaan, Coilla striga ceva 
către jderi. Nu o auzea nimeni, dar parcă zicea ceva de 
un cufăr mare de pe platformă. 

Lekmann şi Aulay loveau sălbatic cu cuţitele, 
încercând să-i ţină pe orci la distanţă. Fură nevoiţi să dea 
înapoi când îi ameninţară Jup şi Breggin cu sabia. 

Coilla nu se dădu bătută. Strigă încă o dată. Omul 
începu s-o apese pe gât şi avea de gând să i-l rupă. 

Haskeer fugi spre platformă. Un elf îi blocă drumul. 
Orcul ridică lancea şi i-o înfipse în stomac, dar căzu din 
cauza efortului. Renunţă la armă, îşi luă avânt şi sări pe 
platformă. Ateriză la câţiva metri de Coilla şi Blaan. In 
capătul opus, Razatt-Kheage zbiera la gărzile lui de corp. 
Haskeer nu-l băgă în seamă. Fugi şi îl păli pe Blaan în 
tâmpla cărnoasă. Zdrahonul scoase un răcnet, dar încasă 
încă un pumn, la fel de greu şi în acelaşi loc. li dădu 
drumul Coillei şi se întoarse către orc. Cei doi se 
năpustiră unul asupra celuilalt. 

Coilla traversă platforma cu mult elan şi se ciocni de 
cufăr. Îi forţă capacul. Era plin de hangere, florete şi 
iatagane. Puse mâna pe un paloş, apoi răsturnă cufărul 
şi-l azvârli de pe platformă, împrăştiind armele. 

Grăbită cum era, nu sesizase că vor ateriza exact în 
spatele lui Aulay şi Lekmann. Cei doi se întoarseră şi 
căzură peste ele, străduindu-se să pună mâna pe-o 
sabie. Nu erau singurii. Patru sau cinci orci se 
îngrămădiră peste ei, nerăbdători să schimbe cuţitele cu 
lame mai lungi. După câteva atacuri scurte cu pumnii şi 
picioarele, toţi aveau din nou arme. 

Luptele corp la corp se transformară în atacuri cu 
săbii. 

— Vânătorule de recompense! ţipă Stryke când se 
opri în faţa lui Lekmann. Apără-te! 

— Vino să-ţi primeşti moartea, monstrule! 


171 


Jup şi soldaţii, care luptaseră până atunci cu oamenii, 
se retraseră şi-şi găsiră îndată alţi adversari. Stryke şi 
Lekmann luară poziţie de atac. 

Omul voia să-l omoare pe orc repede. Îl asaltă 
spintecând aerul cu o viteză uluitoare. Stryke rămase pe 
poziţie şi pară fiecare lovitură. După şase blocaje, reuşi 
să avanseze un pas, doi şi trecu la ofensivă. Lekmann 
contră cu aceeaşi agilitate, căutând să-l împingă înapoi. 

Se luptau cu încrâncenare. Uitaseră de tot. Săbiile se 
încrucişau într-un dans sacadat, metalic. 

Jup şi-l luă potrivnic pe Aulay. Omul nu era un 
spadasin la fel de iscusit ca partenerul său, asta 
însemnând că se descurca, totuşi, bine. Dar se lăsa 
copleşit de furie şi disperare. Nervii îi întunecară 
judecata şi-i ştirbiră măiestria. 

Piticul scăpă de o lovitură dată lateral, menită să-l 
decapiteze. Aulay se aplecă şi reveni cu lama pe 
orizontală, ca o seceră, ca să-i spintece măruntaiele. Jup 
sări în spate şi o evită. Apoi se lansă din nou la atac. 

Toţi, orci şi elfi deopotrivă, nu mai aveau altceva în 
cap decât să ucidă. Spadele izbeau lănci, cuţitele 
străpungeau armuri, săbiile se încrucişau într-un cor de 
zornăituri. Un răcan ridică o masă şi-o izbi de spatele 
unui elf, care muri imediat străpuns de lama unui 
adversar. Un alt orc se trezi lipit de perete, pentru că 
izbise prea cu foc într-un braţ care-l atacase cu o 
măciucă. Se feri de lovitura următoare şi ripostă grabnic. 

Pe platformă, Haskeer şi Blaan se întreceau într-o 
încăierare acerbă cu pumnii. Fiecare para lovitura 
celuilalt şi dădea la rândul lui. Nici unul nu ceda. 

Blaan îi trase un pumn lui Haskeer în bărbie. 

— Mori! urlă omul din rărunchi. 

Impactul îl făcu pe Haskeer să se clatine, dar nu-l 
doborî. Răspunse cu un răcnet de nebun şi cu un pumn 
atât de puternic, încât mâna i se afundă în burta 
duşmanului. Blaan se lăsă doar puţin pe spate. Nici unul 


172 


nu era obişnuit ca adversarul să rămână în picioare după 
ce loveşte prima oară. Faptul le exacerba mânia. 

Cu mâinile întinse, într-un elan surprinzător pentru 
corpul său uriaş, Blaan se năpusti în faţă şi-l cuprinse pe 
Haskeer cu braţele lui tari. Incepură să se bată corp la 
corp, cu feţele încordate, cu muşchii gata să le 
plesnească sub piele. 

Coilla se gândi să-l atace pe negustorul de sclavi, dar 
avea o ţintă pe care de mult tânjea s-o răpună. Sări de 
pe platformă. Un elf ieşi din măcelul general şi o 
provocă. Işi  încrucişară săbiile. Elful încercă să 
compenseze lipsa de măiestrie cu o ploaie de lovituri. 
Jderiţa îl derută, îşi mută centrul de greutate şi-l împunse 
în ochi. Garda se prăbuşi urlând. 

Coilla se îndreptă spre oameni. Lekmann şi Stryke 
încă schimbau pumni. Nu asta o interesa pe jderiţă. Ea îl 
voia pe Aulay. 

Acesta se lupta corp la corp cu Jup. Pe frunte le 
curgeau broboane de sudoare. 

— E-al meu! ţipă Coilla. 

Piticul înţelese. Se retrase, făcu o piruetă şi se lansă 
asupra unui elf din apropiere. 

Coilla îi luă locul şi-l fulgeră pe Aulay din priviri. 

— De când aştept, nemernic împuţit! scuipă ea 
insulta. 

— Îţi sunt dator, târfă! 

Omul îşi atinse involuntar urechea bandajată cu 
degetul rănit. 

Săbiile zornăiră şi tremurară la impact. Coilla făcu în 
salt în lateral, căutând un prilej să-l străpungă. Aulay 
contră haotic, panicat. Expresia criminală din ochii 
jderiţei fu de ajuns să-l determine să se apere cu toate 
puterile. Lovi sălbatic, nu destul de precis, dar mai ales 
imprevizibil. 

Coilla se lansa, condusă de ranchiună şi ura 
nestăvilită pe vânătorii de recompense. Numai sângele 


173 


va putea spăla răul pe care i-l făcuseră. Se năpusti 
asupra săbiei omului cu un singur ochi cu atâta frenezie, 
încât ar fi putut s-o rupă. Cu mari eforturi îi stăvili 
potrivnicul loviturile. Poziţia lui ofensivă se transformă 
treptat într-una defensivă. 

Stryke descoperise că, deşi părea că se desface în 
bucăţi, Lekmann mânuia spada ca un diavol. Duelul le 
impunea să facă apel la toată concentrarea şi puterea de 
care erau în stare. 

Printre orci circula o vorbă veche: felul în care luptă 
duşmanul îi trădează felul în care gândeşte. Faptul că 
vânătorul de recompense apela întruna la trucuri şi 
mişcări înşelătoare se potrivea de minune cu firea lui. 
Stryke îi răspunse pe măsură, tot cu manevre mişeleşti, 
deşi ar fi preferat de departe să-i ia viaţa printr-un atac 
cinstit. 

Se învârtiră în cerc, atent fiecare să profite de breşele 
din garda celuilalt, gata să omoare. Lekmann făcu o voltă 
şi vru să-l lovească pe Stryke în cap. Jderul îi devie 
lovitura în lateral şi-i răspunse cu un atac la piept. Dansul 
lor mortal nu se mai termina. 

Razatt-Kheage îşi urla necontenit furia şi frustrarea şi 
tot dădea ordine, ba în limba lui, ba în cea universală. Se 
opri numai când un soldat îl atacă de jos la picioare. 
Negustorul de sclavi sări la timp. În loc de armă, smulse 
un sac de pânză voluminos şi-l aruncă spre capul 
jderului. Rată şi fu gata să-şi piardă echilibrul. Răcanul 
tăie sacul. Monedele de argint - plata pentru vânătorii de 
recompense - se împrăştiară în toate direcţiile. Orcii şi 
elfii alunecară pe banii risipiţi. 

Zeci de monede se rostogoliră spre Stryke şi 
Lekmann. Zdrobindu-le sub tălpi, cei doi încetiniră, dar 
nu se opriră din luptă. Amândoi simțeau oboseala şi se 
apropiau de clipa în care vigoarea avea să hotărască 
învingătorul. Nu că vreunul dintre ei ar fi lovit cu mai 
puţină convingere. 


174 


Cu toate că amândoi erau robuşti, Haskeer şi Blaan se 
loveau de acelaşi obstacol. Orcul ştia că trebuie să pună 
iute capăt încăierării, cât nu-i scădeau forţele. El şi omul 
se blocaseră în îmbrăţişare: mâinile lui Blaan i se făcură 
menghină la şale şi-i imobilizară un braţ. Inspirând adânc 
din izvorul de energie ascuns în trupul său, orcul îşi ridică 
încet braţul liber şi-l pocni repetat pe om în cap. In 
acelaşi timp, îl apăsa cu celălalt. 

Pe faţa schimonosită a lui Blaan se citi încordare. Se 
lupta să-şi înfrângă duşmanul. Haskeer mai avea nevoie 
de foarte puţin ajutor. Îl găsi. Lovi cu bocancul piciorul lui 
Blaan, mai întâi cu călcâiul. Omul zbieră de durere. 
Sergentul îl călcă de mai multe ori. Respirând cu mare 
greutate, Blaan pierdu controlul şi îmbrăţişarea se 
desfăcu. 

Omul se clătină şi şchiopătă înapoi. Haskeer profită de 
distanţa care-i separa şi-i trase un picior zdravăn între 
picioare. Omul scoase un țipăt chinuit, piţigăiat. Orcul 
nu-l slăbi; îi cără pumni în bărbie, în stomac şi iar în 
bărbie. Blaan căzu ca un stejar tăiat. Platforma se 
cutremură sub matahală. 

Haskeer trecu la atac cu picioarele, când cu stângul, 
când cu dreptul, ţintind orice zonă sensibilă la care 
ajungea. Blaan întinse brusc braţul şi-l apucă de un 
picior, îl trase şi-l dobori. Fiecare încercă să se ridice 
primul. O făcură în acelaşi timp. Blaan micşoră distanţa 
dintre ei şi, cu obrazul enorm chinuit de o furie 
demonică, ridică pumnii stângaci. Însângeraţi şi plini de 
vânătăi, cei doi trecură iar la bătaie. 

Coilla îl vlăguia pe Aulay. Lovea de sus, ataca de jos, 
obligându-l să sară şi să se balanseze ca să se ferească. 
Dar omul parcă avea plumb în picioare; se scurgea 
energia din el. Jderiţa îşi dădu seama că nu mai rezistă 
mult. 

Umăr la umăr, Jup şi soldaţii răriseră rândurile elfilor. 
Rămăseseră doar trei sau patru care se retrăgeau spre 


175 


platformă. Când ajunseră cu spatele la ea, încercară un 
ultim atac disperat. Doi vrură să treacă printre orcii care 
se apropiau. Unul îşi lansă măciuca ţepoasă într-un arc 
amplu. Doi orci se ghemuiră sub arma zburătoare şi-i 
spintecară pieptul. Jup îi făcu de petrecanie celuilalt, 
aruncându-i sabia din mână şi străpungându-l în gât. 

Însă ceilalţi doi elfi reuşiseră, între timp, să sară pe 
platformă. De acolo începură să împartă pumni în capul 
jderilor, ca să nu vină după ei. Razatt-Kheage se adăposti 
în spatele lor, scoțând urlete încurajatoare. 

Lekmann şi Aulay, forţaţi să dea înapoi de adversarii 
imposibil de înfrânt, îşi dădură seama că jocul se 
sfârşise. 

— leşi afară! ţipă Lekmann. 

Aulay nu aşteptă să i se spună de două ori. Se depărtă 
iute de Coilla, făcu o piruetă şi o luă la sănătoasa. 
Lekmann lovi ultima oară cu sabia în direcţia lui Stryke, 
apoi fugi şi el. Căpitanul şi caporalul orc se luară după ei. 

Aulay se împiedică şi căzu. Când se ridică, Lekmann 
trecu în goană pe lângă el. Ajunse la platformă şi nimeri 
între încăierarea dintre Haskeer şi Blaan, la stânga, şi 
cea dintre orci şi elfi, la dreapta. Se căţără nestingherit 
pe platformă. 

Ferindu-se de un orc singur care încerca să-l 
oprească, Aulay îl ajunse din urmă pe partenerul său. 
Lekmann întinse mâna şi îl ridică. Se întoarseră să 
pareze atacul lui Stryke şi al Coillei, care nu întârziară să 
apară. Toţi oamenii şi elfii rămaşi urcaseră deja pe 
platformă. Toţi jderii se străduiau să se caţere pe ea. 

Toţi, în afară de Haskeer. Tot făcând schimb de pumni 
cu Blaan, uitase ce se întâmplă în jur. Omul însă îşi dădu 
seama că trebuie să se retragă. Lovind în continuare, se 
îndreptă treptat spre camarazii lui. 

Singură printre jderi, Coilla reuşi să urce pe platformă. 
Porni după Aulay. 

— Nimic nu te poate opri, târfă? mărâi el. 


176 


— Doar moartea ta. 

Omul şarjă. Jderiţa pară. Aulay întoarse sabia şi 
avansă din nou. 

Coilla se ţinu tare. Cedând furiei, omul se năpusti 
asupra ei necontrolat, cu lovituri sălbatice, imprecise, 
şi-şi neglijă apărarea. Rată, izbind la câţiva centimetri de 
capul jderiţei. Coilla profită imediat, se întoarse într-o 
parte şi lovi cu toată puterea. 

Lama străpunse liberă carnea şi osul braţului stâng al 
lui Aulay. Mâna căzu şi pălmui scândurile platformei. 
Sângele năvăli şuvoi din ciot. In agonie, cu faţa împietrită 
de şoc, Aulay începu să ţipe. 

Coilla trase sabia în spate şi vru să-l omoare. O 
pereche de mâini uriaşe o apucară de mijloc din spate. 
Blaan o aruncă de pe platformă ca pe-un fir de pai. 
Jderiţa ateriză cu o bufnitură dedesubt. 

Lekmann îl trase pe Aulay, care plângea. Platforma se 
udă toată de sângele lui. 

Haskeer îl asaltă pe Blaan. Omul îi trase un cot în 
stomac. Jderul se îndoi de spate, cu respiraţia tăiată. 
Blaan alergă după camarazii lui şi elfi. Se opri brusc şi 
apucă tronul greu de lemn al lui Razatt-Kheage. Haskeer 
era din nou pe picioare şi ataca. Omul ridică scaunul ca 
pe-o jucărie, îl roti şi-l izbi cu el pe sergent. Impactul îl 
trimise pe orc în partea cealaltă a platformei şi-l lipi de 
perete. 

Blaan cără scaunul la marginea podiumului şi-l trânti 
peste orci. Jderii se risipiră, iar scaunul se sfărâmă pe 
podea. 

Profitând de confuzie, negustorul de sclavi îşi conduse 
elfii şi vânătorii de recompense la uşa din spate. Se 
strecurară pe ea înainte ca Stryke să strige şi orcii să dea 
năvală după ei. 

Prea târziu. Uşa li se trânti în nas. Auziră cum cad 
zăvoarele pe partea cealaltă. Căpitanul şi doi soldaţi o 


177 


izbiră cu umerii de mai multe ori. Haskeer li se alătură cu 
puterile lui. Dar uşa nu cedă. 

— Lăsaţi-o baltă, zise Stryke printre gâfâituri. 

Frustrat, Haskeer o lovi cu pumnul. 

— Fir-ar să fie! 

Revenindu-şi după  căzătură, Coilla îşi întinse 
membrele dureroase şi se duse lângă platformă, la 
ceilalţi jderi. 

— O să-i omor pe ticăloşii ăştia, chiar dacă e ultimul 
lucru pe care am să-l fac, jură ea. 

— Atenţie! ţipă Jup, împingând-o. 

O lance zbură pe lângă ea şi se înfipse în perete. 

O aruncase un elf rămas în cameră, rănit şi 
sângerând, dar în picioare. Acum ameninţa cu o sabie. 

Haskeer nu mai putu suporta. Sări de pe platformă şi 
fugi la creatură. Elful îl atacă greşit. Jderul prinse sabia 
cu mâinile goale, o azvârli cât colo şi începu să-i care la 
pumni. Însă nu se mulţumi cu atât. ÎI apucă pe elf de 
ceafă şi-l pocni cu capul de perete, o dată, încă o dată şi 
încă o dată. 

Ceilalţi se apropiară şi se uitară cum trupul flasc se 
transformă în tocană. 

— Cred că-i mort, spuse Jup. 

— Ştiu, tâmpitule! se răsti Haskeer, trântind cu scârbă 
cadavrul. 

Stryke zâmbi. 

— Ne bucurăm că te-ai întors printre noi, sergent. 

Din spatele lor se auzi lemn pocnind sub tălpi. Un 
Supraveghetor, hidos la chip şi de neoprit, păşea peste 
ce mai rămăsese din uşa de la stradă. Alţii veneau după 
el. Coilla oftă. 

— Ce zi afurisită! 


178 


16 


— Nu încercaţi să le vorbiţi, îi avertiză Stryke. Haideţi 
să trecem pe lângă ei. 

— Uşor de zis, greu de făcut, remarcă Jup, 
holbându-se la hibridul greoi. 

Jderii se dădură înapoi când Supraveghetorul înaintă. 
Capul uriaş se răsuci lent, scrutând camera cu ochii 
animați de viaţă artificială. Doi semeni de-ai lui îl urmară 
unul după altul. 

Primul Supraveghetor ridică mâinile cu palmele în sus. 
Se auzi un declic. Din fantele palmelor ţâşniră lame 
lucioase, lungi cam de cincisprezece centimetri şi 
ascuţite ca secera morţii. Ca la un semnal, ceilalţi 
Supraveghetori îşi scoaseră şi ei armele. 

— Au! zise Jup. 

— Ne luptăm numai cât trebuie, preciză Stryke. Numai 
cât trebuie să ieşim de aici. 

— Asta ar putea însemna că o să ne luptăm până la 
ultima suflare, spuse Coilla, cu ochii la Supraveghetori. l- 
am văzut în acţiune. Sunt mai rapizi în mişcări decât par 
şi nu ştiu ce-i mila. 

— ţi dai seama că au văzut armele şi că se pregătesc 
să ne execute, nu? întrebă Jup. 

— Da, răspunse Stryke. Dar nu uitaţi că magia 
distrusă de oameni le slăbeşte puterile. 

— Halal alinare. 

Hibrizii se mişcară din nou. În direcţia jderilor. 

— Nu putem face nimic? mârâi Haskeer nerăbdător. 

— Ba da, încuviinţă Stryke. O treabă simplă. leşim toţi 
pe uşa aceea. 

— Acum? sări Coilla. 

Căpitanul îi studie pe Supraveghetorii care se 
apropiau. 

— Acum. 


179 


Jderii ţâşniră spre uşă, ocolind pe la stânga şi pe la 
dreapta primului Supraveghetor. Cu o viteză uimitoare, 
braţele ţâşniră orizontal, blocându-le calea. Ceilalţi doi 
procedară la fel. Lumina se reflecta pe lame. Jderii se 
opriră. 

— Alte idei sclipitoare? întrebă Haskeer, pe un ton 
cam obraznic. 

Hibrizii veneau spre ei cu braţele întinse, de parcă 
mânau nişte vaci. Ceata se retrăgea. 

— Nu cred că ar trebui să încercăm să trecem toţi 
deodată, propuse Stryke. Dacă acţionăm câte unul, 
poate reacţionează mai greu. 

— Dacă vrei să zici fiecare jder pentru sine, mormăi 
Haskeer, aş vrea s-o spui direct. 

— Noi doi trebuie să avem o mică discuţie, sergent. 

— Mai întâi trebuie să ieşim vii de aici, le aminti Coilla. 

Jup veni cu o idee. 

— De ce să nu-l atacăm pe ăsta toţi deodată? Chiar de 
neînvins să fie? 

— Eu sunt de acord, mârâi Haskeer ridicând măciuca 
unui elf mort. 

— Aşa facem, hotărî Stryke. Dar, dacă nu ţine treaba, 
nu stăm pe gânduri. Gata? Acum! 

Se năpustiră asupra primului Supraveghetor. Îl loviră 
cu săbiile, îl împunseră cu pumnalele, îl izbiră cu 
măciucile, rupseră lănci de el. Haskeer încercă să-i tragă 
câţiva bocanci. 

Hibridul stătea impasibil, stană de piatră, deloc 
afectat. 

Ceata se retrase şi se regrupă. Supraveghetorii 
porniră din nou spre ea. 

— Nu mai avem unde să ne ferim, spuse Jup, privind 
în spate. Mai încercăm o dată? 

Stryke încuviinţă. 

— Daţi cu toată puterea. 


180 


Asaltară din nou creatura. larăşi pocniră lănci, rupseră 
lame şi tociră cuțite. Şi tot zadarnic. 

— Retragerea! strigă Stryke. 

Coilla mişcă scurt din cap spre platformă. 

— Sus, Stryke. Atât ne-a mai rămas. 

Haskeer râse batjocoritor. 

— Pun prinsoare că nu pot să urce... 

Se căţărară pe platformă şi se înghesuiră pe ea. 
Supraveghetorii se întoarseră şi porniră după ei. 

— Acum ce facem? întrebă Coilla. 

— Hai să mai încercăm uşa aia o dată. 

O loviră cu măciucile, dar nu obţinură nimic. 

— Cred că e blindată, zise Stryke. 

— Trebuie să ieşim din clădirea asta imediat, spuse 
Coilla, înainte să mai apară alţi hibrizi afurisiţi. 

Cei trei Supraveghetori ajunseră la platformă şi se 
opriră. 

— Vedeţi? anunţă Haskeer arogant. Nu-s în stare să 
urce. 

Supraveghetorii îşi retraseră lamele în acelaşi timp. 
Mâinile li se adunară în pumni pe care-i ridicară deasupra 
capului. Apoi loviră platforma, zguduind-o cu forţa unui 
cutremur. Pumnii izbiră a doua oară. Lemnul crăpă, 
săriră aşchii. Platforma se înclină. Jderii se luptară să-şi 
menţină echilibrul. La a treia izbitură, podiumul cedă. Se 
prăbuşi cu un huruit apocaliptic. Scânduri, proptele şi 
jderi căzură într-un nor de praf. 

— Nu trebuie să se caţere, cap sec! urlă Jup. 

— Cred că ne-am întors de unde am plecat. Fiecare 
pentru el, bolborosi Coilla, ieşind dintre bucăţile de lemn. 

— M-am săturat de pacostea asta de hibrizi! urlă 
Haskeer. 

Apucă o grindă şi porni spre un Supraveghetor. 

— Nu! Treci înapoi! îi ordonă Stryke. 

Haskeer îl ignoră. Bodogănind, se îndreptă spre 
hibridul cel mai apropiat. Îl izbi cu grinda peste piept. 


181 


Lemnul se rupse. Hibridul nici nu se clătină. Ridică brusc 
braţul şi-i trase orcului un dos de palmă. Sergentul zbură 
prin aer şi se ciocni de ceea ce mai rămăsese din 
platformă. 

Doi răcani îl ajutară să se ridice. Orcul înjură şi le făcu 
semn să dispară. 

Căpitanului îi căzură ochii pe un obiect şi îi veni o 
idee. 

— Calthmon, Breggin, Finje. Veniţi cu mine, vreau să 
încercăm ceva. 

Cât restul jderilor se jucau cu Supraveghetorii de-a 
şoarecele şi pisica, Stryke merse cu răcanii în partea 
opusă a camerei. Lanţul adus de Haskeer zăcea pe 
podea. Stryke le explică planul. 

— E cam scurt pentru ce vrem noi, adăugă el, dar 
haideţi să facem o încercare. 

Finje şi Calthmon prinseră lanţul de un capăt, Breggin 
şi Stryke, de celălalt. Căpitanul hotărî că nu sunt destui 
şi-i mai chemă pe Toche şi pe Gant. 

Cu trei orci la fiecare capăt, se aşezară în spatele unui 
Supraveghetor. Jderii ceilalţi aruncau în el cu aşchii. 
Proiectilele ricoşau, fără nici un efect. La semnalul lui 
Stryke, grupul lui apucă bine de lanţ, apoi fugi. 

Lanţul  încordat lovi Supraveghetorul în spatele 
picioarelor. Orcii nu se opriră; trăgeau ca marinarii de 
odgon. Nu se întâmplă nimic. Traseră mai cu forţă. 
Supraveghetorul se clătină puţin şi făcu un pas în faţă. 
Cu respiraţia întretăiată, jderii trăgeau întruna, cu 
muşchii încordaţi. Hibridul se balansa iar, de data asta 
mai tare. Încă un efort din partea orcilor. 

Supraveghetorul căzu pe podea cu o bubuitură. 

Începu să dea sălbatic din mâini şi din picioare. Se 
zbătea, încercând să se ridice, scârţâind pe dalele de 
piatră. 

— Asta o să-i dea ticălosului de gândit, spuse Stryke. 


182 


Ţintiră al doilea Supraveghetor, când îi distrase 
chiotul lui Haskeer. 

Lansându-se de pe platformă, sergentul ateriză în 
spatele unui hibrid. Creatura se răsuci şi se scutură 
ţeapănă, încercând să scape de el. Braţele îi erau prea 
rigide ca să ajungă la el, aşa că îşi scoase lamele ca să-l 
lovească pe agresorul nevăzut. Acum primejdia era şi 
mai mare pentru Haskeer, pentru că trebuia să se 
ferească şi de oţelul care îl căuta. 

Orcul îl prinse cu braţele de gât şi-şi propti picioarele 
în şalele lui. Trăgând cu primele şi împingând cu 
celelalte, se clătina înainte şi înapoi. Supraveghetorul 
începu şi el balansul. Încerca disperat să-l împungă pe 
călăul său. Haskeer evită o lamă ca prin urechile acului, 
dar împingea şi trăgea cu toată puterea. Faptul că 
hibridul se deplasa şi ţinea braţele sus veni în ajutorul 
orcului. f 

Supraveghetorul se clătina ca un beţiv. In scurtă 
vreme îşi pierdu echilibrul. 

În timp ce cădea pe spate, Haskeer se desprinse iute 
şi sări într-o parte, să nu fie zdrobit. Hibridul făcu 
podeaua să răsune. 

Stryke şi ceilalţi veniră în fugă şi năvăliră cu armele 
asupra creaturii. Trebuiră să joace puţin din picioare ca 
să nu-i taie lamele, dar hibridul nu mai avea precizie în 
mişcări. Li se alătură şi Haskeer, care smulse un ciomag 
de la un răcan şi îl lovi pe hibrid peste faţă. Nimeri un 
ochi, crăpându-l. Încurajat, izbi din nou. Ochiul se făcu 
ţăndări. Din gaură ţâşni cu presiune o coloană de fum 
verde. Când ajunse aproape de tavan, formă un norişor 
din care căzură picături verzui. Orcii îşi duseră mâna la 
gură şi la nas din cauza mirosului de hazna. 

După exemplul lui Haskeer, Stryke se aplecă şi 
împunse cu sabia celălalt ochi. Şi acesta se sfărâmă, 
eliberând acelaşi nor gazos. Hibridul se zbătu, lovind 


183 


podeaua cu braţele şi picioarele. Jderii se feriră de miros 
şi se dădură înapoi. 

— Nu cred că am fi reuşit aşa ceva mai de mult, rosti 
Stryke. 

Ultimul Supraveghetor dispăruse de lângă uşă şi trecu 
la asaltul cetei. 

— leşiţi! urlă căpitanul către jderi. 

— Orcii nu se retrag! strigă Haskeer. 

Jup şi Coilla îl auziră la timp. 

— De data asta, da, prostovanule! îl apostrofă Jup. 

— Aşa cum fac neamurile tale, nu? 

— Mişcaţi-vă, amândoi, îi zori Coilla. Aveţi timp să vă 
certaţi mai târziu, ce dracu'! 

Jderii fugiră la uşă. 

Alţi patru Supraveghetori veneau din capătul deschis 
al aleii. Destul ca să le blocheze ieşirea. Hibridul din casă 
se îndrepta spre uşă. 

— Aştia nu vor să se dea bătuţi? comentă Jup. 

Stryke îşi dădu seama că singura soluţie era să sară 
peste zidul care bloca aleea. Era înalt şi moale ca 
ghipsul. Îi puse pe doi jderi mai bine clădiţi să le facă 
proptea din mâini şi să-i salte peste zid. 

Doi răcani se ridicară şi se balansară pe marginea 
îngustă a zidului. Le spuseră celorlalţi că dincolo e tot o 
alee, apoi coborâră ca să dea o mână de ajutor 
camaradului care venea după ei. Ostaşii se căţărară pe 
rând şi săriră pe partea cealaltă. Din cauza staturii, Jup 
trebui săltat de două ori de Haskeer - care bodogăni 
nemulţumit -, iar jderii de sus trebuiră să se întindă mult 
ca să-l apuce de mâini. 

Numai Coilla, Stryke, Breggin şi Haskeer mai trebuiau 
să treacă în clipa când Supraveghetorul ieşi din casă. 
Căpitanul şi jderiţa ajunseră în vârful zidului. 

— Grăbiţi-vă! strigă Haskeer. 

El şi Breggin rămaseră pe loc, cu braţele deasupra 
capului. Mâini disperate le apucară şi începură să tragă. 


184 


Hibridul dădu să-l prindă pe Haskeer de picior. Orcul se 
scutură şi se zbătu nebuneşte. Ceilalţi patru hibrizi se 
apropiau greoi. 

Haskeer şi Breggin ajunseră, în sfârşit, pe zid. Jderii 
coborâră toţi pe aleea învecinată. 

Jup se strâmbă: 

— Pfui, a fost cât pe ce! 

O parte din zidul pe care tocmai îl escaladaseră 
explodă. Tencuiala căzu şi împrăştie nori de praf printre 
bufnituri. Un hibrid rupea obstacolul ca pe-o bucată de 
hârtie, cu trupul metalic acoperit de un praf alb. Puțin 
mai departe, alt pumn sparse zidul. 

— Fugiţi! ordonă Stryke. Şi ascundeţi-vă armele! Nu 
trebuie să atragem şi mai mult atenţia. 

Jderii ascunseră stângaci săbiile. Armele mai mari, ca 
lâncile şi măciucile, trebuiră aruncate. O luară la 
sănătoasa. 

Ajunseră pe străzile principale din cartier şi o lăsară 
mai moale. Stryke îi împărţi în trei ca să nu atragă 
atenţia. El rămase cu Coilla, Jup, Haskeer şi doi soldaţi. 

— Nu ştiu dacă Supraveghetorii comunică între ei, 
şopti căpitanul. Dar, mai devreme sau mai târziu, o să 
afle toţi şi-o să pornească pe urmele noastre. 

— Deci ne recuperăm caii şi armele şi-o ştergem 
de-aici, da? întrebă Jup. 

— Nu chiar. Trebuie să renunţăm la arme. Riscăm 
prea mult aşteptând la intrare. Oricum, mai avem 
câteva. 

— E un risc să recuperăm şi caii, sugeră Coilla. 

— Pe care trebuie să ni-l asumăm. 

— Îmi trebuie şi mie unul, îşi aminti ea. N-o să avem 
destui. 

— O să cumpărăm. 

— Cu ce? 


185 


— Cu cristal. Din fericire, e la fel de bun ca banii. O să 
scot câteva măsuri înainte de a merge la grajduri. Nu 
vreau să ne lăudăm cu cât avem. 

— Păcat de arme, se văită Haskeer. Aveam două 
care-mi plăceau foarte mult. 

— Şi eu, zise Jup. Dar a meritat, pentru că v-am adus 
pe tine şi pe Coilla înapoi. 

Haskeer nu-şi dădu seama dacă piticul e sarcastic, 
aşa că nu-i răspunse. 

Străbătură neliniştiţi drumul până la grajduri, aproape 
de intrarea principală, pentru că nu aveau de unde şti 
ce-o să se întâmple. La un moment dat, doi hibrizi 
apărură în faţa lor. Stryke le făcu semn jderilor să 
rămână calmi şi trecură pe lângă ei fără incidente. Se 
pare că Supraveghetorii nu comunicau la distanţă. 
Căpitanul îşi zise că era, poate, un alt efect dezastruos al 
magiei vlăguite. _ 

Ajunseră la grajduri. Işi luară caii şi cumpărară încă 
unul fără să zăbovească prea mult sau să trezească 
suspiciuni. 

Inapoi pe stradă, Jup veni cu o propunere: 

— De ce nu rămânem separați în trei grupuri până 
ieşim? Nu atragem atenţia. 

— Stai, spuse Coilla. N-o să pară ciudat dacă primul 
grup iese fără să-şi recupereze armele? Hibrizii ar putea 
să se lege de al doilea şi de al treilea. 

— Poate o să-şi închipuie că au venit fără. 

— Orc fără arme? Unde s-a mai văzut? 

— Coilla are dreptate. O să stăm împreună. Ne 
apropiem pe jos cât de mult se poate de poarta 
principală şi apoi încălecăm şi-o ştergem. 

— Tu eşti şeful, cedă Jup. 

Văzură în faţă poarta principală când cel puţin şase 
Supraveghetori se îndreptară în aceeaşi direcţie. In jurul 
lor se forma o gloată; lumea ştia că, dacă se adunau 
atâţia hibrizi la un loc, sigur urma un episod tragic. 


186 


— După noi vin, oare? întrebă Jup. 

— Nu cred c-au ieşit să ia aer, sergent. 

Ceata era mai departe de ieşire decât ar fi vrut 
Stryke. Dar nu avea de ales. 

— Să-i dăm drumul! Incălecaţi! 

Jderii se supuseră degrabă, sub ochii căscaţi ai 
trecătorilor care-i arătau cu degetul. 

— Ţâşniţi! 

Orcii dădură pinteni armăsarilor şi galopară spre 
porţile deschise. Elfi, gremlini şi pitici se împrăştiară 
amenințând cu pumnii şi aruncând insulte. 

Galopul se transformă în şarjă. Stryke văzu cum, în 
faţă, un Supraveghetor închide poarta. Era o treabă grea, 
chiar pentru o creatură înzestrată cu atâta forţă, şi 
mergea cam încet. 

Jup şi Stryke ajunseră cei dintâi. Căpitanul riscă şi opri 
calul. Se apropie fără prea mult zgomot de hibrid, îşi luă 
elan şi-i trase un bocanc în cap. Lovind de sus şi ajutat 
de  armăsar, Stryke reuşi să-l răstoarne pe 
Supraveghetor. Hibrizii care se ocupau de cei ce stăteau 
la coadă se răsuciră şi porniră spre jder. Incă unul ieşi 
dintr-o gheretă. Din palmele creaturilor şuierară lamele 
înfricoşătoare. 

Jup se oprise şi el. 

— Fugi! îi spuse Stryke. 

Piticul goni cu armăsarul, risipind mulţimea care 
aştepta să intre. Îl însoţiră strigăte revoltate. 

Jderii trecură ca vântul prin poarta deschisă. Stryke îşi 
îndemnă calul şi goni în urma lor. 

Ceata părăsi oraşul Hecklowe. 


Nu încetiniră decât după ce lăsară oraşul în urmă cu 
vreo şapte kilometri. In timp ce căutau drumul spre 
Drogan, îşi povestiră păţaniile prin care trecuseră de 
când se despărţiseră. Numai Haskeer nu avu ce istorisi. 


187 


Relatând păţania cu vânătorii de recompense, Coilla 
se revoltă la felul în care fusese tratată. 

— N-o să uit niciodată, Stryke. Jur că-mi vor plăti cu 
vârf şi îndesat scursorile alea de oameni. Cel mai cumplit 
a fost sentimentul de... neputinţă. Mai bine mă omor 
decât să mai trec prin aşa ceva. Şi ştii ce-mi trecea 
întruna prin cap? 

— Nu, spune-mi. 

— Că aşa e şi viaţa noastră. A tuturor orcilor. De când 
ne naştem, suntem în slujba cuiva, trebuie să fim 
devotați unei cauze pe care nu noi am ales-o şi ne 
punem viaţa în joc. 

Jderii înţeleseră ce voia să spună Coilla. 

— O să schimbăm lucrurile. Măcar încercăm să le 
schimbăm. 

— Nu mai accept traiul ăsta nici de-o fi să mor, 
promise ea. 

Nu numai căpitanul dădu din cap aprobator. Jderiţa îşi 
îndreptă atenţia asupra lui Haskeer. 

— Incă nu ne-ai explicat de ce te-ai purtat aşa, îi 
spuse ea tăios. 

— Nu-i uşor... începu sergentul, apoi se opri. 

Stryke vorbi în locul lui. 

— Haskeer nu ştie sigur ce s-a întâmplat. Nici unul 
dintre noi nu ştie. Îţi povestesc totul pe drum. 

— E-adevărat, rosti Haskeer. Şi... îmi pare rău. Nu era 
o expresie pe care s-o auzi des din gura sergentului. 
Coilla fu surprinsă. Dar, cum nu voia să-i primească 
scuzele până nu afla mai multe, nu-i răspunse. 

Stryke schimbă subiectul. Îi povesti despre întâlnirea 
cu Serapheim. Coilla îi relată şi ea ce ştia despre 
povestitor. 

— Ceva nu mi s-a părut în regulă cu el, zise jderiţa. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Să-l socotim duşman sau prieten? Nu că sunt 
obişnuit să-i consider pe oameni prieteni. 


188 


— Păi, trebuie să recunoaştem că ne-a ajutat să te 
găsim când ne-a trimis la Hecklowe. 

— Dar capcana cu casa? 

— Poate că n-a fost vina lui. La urma urmei, ne-a dus 
la locul potrivit, nu? 

— Cel mai adânc mister, rosti Jup, e cum reuşeşte să 
dispară de fiecare dată. Mai ales în clădirea negustorului 
de sclavi. Nu pricep, zău. 

— N-a intrat în casă, preciză Coilla. 

— Păi, e clar, găsi Stryke o explicaţie. A sărit peste 
zid, cum am făcut şi noi. 

Nu se convinse nici pe el, darămite pe ceilalţi. 

— Şi cum de supravieţuieşte? insistă Coilla. Dacă 
chiar bate ţara în lung şi-n lat fără arme, vreau să zic. 
Trăim vremuri în care nici orcii înarmaţi nu sunt scutiţi de 
primejdie. 

— Poate că e nebun, sugeră Jup. Mulţi dintre cei cu 
mintea dusă se bucură de favorurile zeilor. 

Stryke oftă. 

— Nu cred că are rost să ne facem griji. Oricine ar fi, e 
posibil să nu-l mai vedem niciodată. 


Întrunirea strategică se ţinu, ca de obicei, în peşteră. 
Era un spaţiu mai mult natural decât îngrijit şi apa 
curgea în voie peste tot. 

Erau prezenţi comandanții militari ai lui Adpar şi cei 
din Sfatul Bătrânilor. Regina îi dispreţuia pe toţi, mai ales 
pe cei din urmă, pe care îi considera senili. Dar trebuia 
să recunoască faţă de ea însăşi că până şi un conducător 
absolut are nevoie de ajutor la mânuirea supuşilor. Cu 
toate acestea, nu vedea nici un motiv să-şi mascheze 
desconsiderarea. 

Se făcu linişte când începu să vorbească. 

— Mai avem puţin şi îi vom zdrobi pe merzi până la 
unul, anunţă ea. Mai sunt de curăţat numai două sau trei 
cuiburi de viermi. Poruncesc... se opri şi se corectă, de 


189 


dragul politicii nyadde supărătoare. Vreau să terminăm 
cu ele înainte de sfârşitul verii. Sau cum s-o fi numind 
anotimpul de acum. Nu trebuie să vă mai spun că 
adevăratul frig al iernii înseamnă o întârziere de un an. 
Acest lucru este de neîngăduit. Îi dă inamicului 
posibilitatea să se regrupeze, să... se înmulțească. O 
expresie de dezgust îi apăru pe faţă. Are cineva ceva de 
obiectat? 

Tonul ei nu era menit să invite la proteste. Scrută 
chipurile sumbre şi, majoritatea, supuse. Un comandant 
de roi mai îndrăzneţ decât se cuvenea ridică degetele 
palmate. 

— Ce este? întrebă regina arogantă. 

— Dacă nu vă supăraţi, Maiestate, vorbi ofiţerul cu 
glas timorat, avem greutăţi la organizare. Restul 
coloniilor de merzi sunt cel mai greu de atacat şi sigur 
sunt mai bine apărate, acum că merzii nu se mai 
îndoiesc de intenţiile noastre. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Vom avea victime în rândurile noastre. 

— Repet: unde vrei să ajungi? 

— Maiestate, noi... 

— Crezi că-mi pasă că vom pierde nişte vieţi? Multe 
vieţi? Ţinutul e mult mai important decât un individ, aşa 
cum roiul e mai important decât un membru al lui. Tu, 
comandante, ai face bine să... 

Adpar se opri brusc. Duse mâna la cap şi se clătină. 

— Maiestate? o strigă un servitor din apropiere. 
Durerea îi ardea trupul. Parcă inima îi pompa foc şi-i 
pârjolea venele. 

— Maiestate, vă simţiţi bine? repetă supusul. Agonia îi 
sfâşia pieptul. Crezu că leșină. 

Gândul că se va arăta slabă în faţa supuşilor o mai 
întări. 

Închisese ochii fără să vrea. Câţiva slujitori şi 
comandanţi plutiră deasupra ei. 


190 


— Vreţi să chemăm vracii, Maiestate? întrebă unul 
dintre ei, săritor. 

— Vracii? Dar ce-mi trebuie mie vraci? Credeţi că e 
nevoie să mă cerceteze? 

— Aăă, nu, Maiestate, răspunse supusul speriat. Nu, 
dacă aşa spuneţi dumneavoastră... 

— Dacă aşa spun eu? Obrăznicia ta a pus capăt 
acestei întâlniri. 

Trebuia neapărat să scape de slujitori, dar nu voia ca 
ei să ghicească adevărul mascat de scuzele ei jalnice. 

— Mă retrag în odaia mea. O să discutăm chestiuni 
militare mai târziu. 

Toţi se înclinară când regina părăsi peştera. Nimeni nu 
îndrăzni să-şi ofere ajutorul. Schimbară priviri alarmate 
după ce ea alunecă în tunelul ce ducea spre lăcaşurile ei. 

Rămasă singură, începu să tragă aer în piept. Se 
aplecă în faţă, duse mâinile căuş în apă şi se stropi pe 
obraji. Durerea se înteţi. O fulgeră din stomac până în 
gât. Adpar scuipă sânge. 

Simţi frica pentru prima oară în viaţa ei. 


17 


Când zări copacii de la marginea Golfului Calyparr, 
Alfray ştiu că se apropiase destul de Drogan cu ceata. Nu 
mai aveau decât vreo două ceasuri de mers. 

Vremea devenise tot mai schimbătoare. Faţă de ziua 
anterioară, de exemplu, azi era senin şi mult mai cald. 
Mulţi bănuiau că magia, când slabă, când puternică, 
producea zone de vreme bună şi zone de vreme rea. 
Caporalul putea să jure că acesta era adevărul. Timpul 
frumos avea însă un dezavantaj: zânele ieşiseră la 
plimbare. Îi scoteau din sărite pe jderii care le pocneau, 
deşi unii preferau să le muşte. 

Alfray şi Kestix discutau despre meritele altor cete de 
războinici şi locul lor în ierarhia din mintea fiecărui orc. 

191 


Îşi întrerupseră conversaţia când desluşiră două puncte 
în mişcare la orizont: erau doi călăreţi care veneau 
dinspre est. In curând se văzură foarte bine. 

— Sunt orci, domnule caporal, spuse Kestix. 

Jad şi Hystykk. Când ajunseră, Alfray era deja alarmat. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? 

— Stai liniştit, domnule caporal. Nu s-a întâmplat 
nimic, îl asigură Hystykk. Vin şi ceilalţi. Aducem veşti. 


Cum era o zi plăcută, Jennesta hotări să-l intimideze 
pe general în aer liber. 

Se aflau într-o curte a palatului, lângă unul dintre 
zidurile masive. Nu aveai unde să stai jos. In afară de un 
butoi larg, cu apă, din care se alimentau jgheaburile 
cailor, nimic nu înveselea atmosfera posomorâtă. 

Mersadion se foia în umbra zidului. Regina stătea în 
faţa lui, la zece paşi. După câte se întâmplaseră, 
generalul îşi zise că nu-i de bine dacă ea stă în soare. 

Jennesta se lăsă pradă unei crize de nervi şi-l mustră 
pentru nepriceperea sa vădită. 

— ... Şi tot n-ai nici o veste de la mizerabilii ăia de 
vânători de recompense sau de la nenumăraţii spioni pe 
care i-ai trimis la treabă pe banii din cuferele mele. 

— Nu, doamnă. Imi pare rău, doamnă. 

— Şi acum, când îţi spun că vreau să iau parte la 
căutare eu însămi şi îţi cer să-mi aduni o mică armată, ce 
faci? Îmi vii cu scuze. 

— Nu neapărat scuze, doamnă, cu tot respectul. Dar 
zece mii de ostaşi nu înseamnă deloc o mică armată şi... 

— Vrei să zici că nu am nici măcar atâţia adepţi şi orci 
angajaţi? Îl sfredeli din priviri. Vrei să zici că nu sunt atât 
de populară printre răcani, încât să aduni zece mii de 
ostaşi gata să moară pentru cauza mea? 

— Bineînțeles că nu, Maiestate! Nu e o vorba de 
loialitate, ci de organizare. Putem aduna armata pe care 
o doriţi, dar nu atât de repede precum vreţi. La urma 


192 


urmei, în clipa de faţă suntem răsfiraţi pe mai multe 
fronturi şi... 

Mersadion renunţă să se apere când văzu ce face 
regina. 

Jennesta murmura şi ţesea o vrajă cu mâinile. Făcu 
palmele căuş şi le ţinu la câţiva centimetri distanţă una 
de alta. Sub ochii generalului ameţit de vrajă, între 
palmele reginei se formă un mic nor rotitor. Semăna cu 
un ciclon în miniatură. Jennesta se uita fix la el. Dâre 
galbene şi albe spintecară ca fulgerul ceața de 
nepătruns.  Norişorul, tot învârtindu-se şi sclipind, 
dobândi treptat o formă perfect rotundă, de dimensiunea 
unui măr. A 

Începu să strălucească. În scurtă vreme lumină mai 
intens decât o lampă şi nu te mai puteai uita la el. Dar 
era atât de frumos, încât Mersadion nu fu în stare să-şi 
întoarcă privirile. Atunci îşi aminti de vraja făcută de 
regină pe câmpul de luptă nu cu mult timp în urmă. 
Începuse tot aşa şi se terminase cu nenumărați duşmani 
orbiţi, numai buni de măcelărit. Un fior îi străbătu şira 
spinării. îÎnălţă în gând o rugăciune către zei, 
implorându-le ajutorul. 

Jennesta lăsă o mână jos şi îndreptă palma celeilalte, 
astfel că sfera orbitoare ţopăi deasupra ei. Lui Mersadion 
nu-i dispăru teama, dar rămase cu privirile aţintite. 
Regina ridică încet mâna până când sfera îi ajunse la 
nivelul feţei. Apoi îşi umflă obrajii şi, cu un dram de 
cochetărie, suflă. Foarte uşor, aşa cum suflă o fecioară 
într-o păpădie. 

Sfera, sclipitoare ca un soare miniatural, se îndepărtă 
de palmă spre Mersadion. Generalul se crispa. Când 
ajunse aproape de el, urmând mişcările făcute de 
Jennesta cu mâna, sări în lateral şi se îndreptă spre zid. 
Mersadion văzu cum se loveşte de cărămidă. 

Urmară o explozie de lumină şi o bubuitură de tunet. 
Mersadion se clătină, iar haina reginei flutură. 


193 


Generalul ţipă. 

În zid rămase o urmă neagră. Mirosea a sulf. 

Mersadion se uită la regină cu gura căscată. O altă 
sferă plutea deasupra palmei sale. 

— Ce spuneai? îl întrebă ea, parcă aşteptând o 
recapitulare a faptelor. Că nu vrei să execuţi un ordin 
clar, nu? 

— Sunt mai mult decât dornic să vă îndeplinesc 
ordinele, doamnă, bâigui el. Insă e vorba de numărul... 

De data asta, Jennesta lovi sfera şi o expedie cu viteză 
mai mare. Obiectul izbi peretele şi bubui la câţiva 
centimetri deasupra generalului. Acesta tresări şi se trezi 
cu bucăţi de piatră şi fărâmături de tencuială pe cap. 

— Îmi oferi iarăşi scuze, generale, îl mustră Jennesta, 
când eu nu vreau decât soluţii. 

Ca să-i uşureze munca, o altă sferă apăru vibrând în 
palma reginei. Jennesta râse ca o fetiţă şi-o azvârli ca 
pe-o jucărie. 

Sfera zbură spre Mersadion, care avu impresia că o 
să-l nimerească. Dar îşi schimbă fin direcţia şi, când 
generalul se făcu una cu zidul, trecu pe lângă el şi se lovi 
de butoiul cu apă. 

N-a fost o ciocnire adevărată. Sfera atinse lemnul şi fu 
imediat absorbită de el. Apa începu să bulbucească. 
Deasupra butoiului şi dintre cercurile lui metalice ţâşniră 
aburi. 

Zguduit, Mersadion ridică privirea spre Jennesta. Nu 
mai văzu altă sferă, aşa că începu să vorbească repede: 

— Desigur, Maiestate, orice doriţi se poate îndeplini, şi 
încă imediat. Sunt sigur că vom depăşi obstacolele 
neînsemnate şi vom strânge armata. 

— Bine, generale. Ştiam eu că-ţi vei recăpăta 
judecata. 

Odată intenţia ei demonstrată, bătu din palme ca să 
le curețe de praf. Parcă aplauda. 

— Incă un lucru, adăugă ea. 


194 


Mersadion se crispă din nou. 

— Maiestate? 

— E vorba de disciplină. Trebuie să afli că Stryke ăla şi 
ceata lui de războinici încep să fie priviţi ca nişte eroi de 
o parte a armatei noastre. 

— Din nefericire, este adevărat, Maiestate. Dar nu 
este un fenomen foarte răspândit. 

— Atunci ai grijă să nu se răspândească. Dacă prinde 
rădăcini, începe să pută. Ce măsuri iei împotriva lui? 

— Am făcut cunoscut tuturor versiunea 
dumneavoastră... ăăă... adevărul, adică jderii au devenit 
proscrişi. Ostaşii de rang inferior care sunt prinşi că-i 
apără pe renegaţi sunt imediat biciuiţi. 

— Aplică măsura la toate rangurile şi pedepseşte-i şi 
dacă amintesc doar de Stryke şi de ceata lui. Vreau ca 
numele lor să poarte pecetea morţii. lar biciul e o 
pedeapsă prea blândă. Preţul pentru încălcarea poruncii 
ar trebui să fie moartea. Arde câţiva agitatori şi vei 
vedea că revolta se va stinge imediat. 

— Da, doamnă. 

Orice îndoieli ar fi avut în legătură cu rezultatele unei 
asemenea strategii, Mersadion avu înţelepciunea să le 
păstreze pentru el. 

— Fii atent la amănunte, Mersadion. Datorită lor 
merge treaba în ţinut. 

— Ah, secretul succesului dumneavoastră, doamnă, o 
flată el pe regină, vrând să-i intre în graţii. 

— Nu, generale. Secretul reuşitei mele e răutatea. 


Aproape două zile, Stryke, Coilla, Haskeer, Jup şi 
răcanii călătoriră fără peripeții. Făcură numai popasurile 
necesare, ca să câştige timp. 

In după-amiaza celei de-a doua zile îi dobori oboseala. 
Dar desluşiră un rând de copaci care mărgineau golful şi, 
în depărtare, spre dreapta, Pădurea Drogan. 


195 


Odată cu lăsarea serii, santinelele din spatele coloanei 
văzură patru călăreţi venind către ei dinspre est. Nu 
aveau unde să se ascundă pe o rază de câţiva kilometri 
şi era logic să presupună că musafirii nepoftiţi nu făceau 
parte dintr-un grup. 

— Ne pasc iar necazurile? se întrebă Jup. 

— Dacă ne pasc, cred că putem dobori patru, nu? 
spuse Stryke. Porunci coloanei să meargă cu caii la trap. 

— Sunt orci, spuse Haskeer după câteva minute. 

Stryke îi cercetă şi el atent pe călăreţi. 

— Ai dreptate. 

— Nu înseamnă că sunt neapărat prieteni, avertiză 
Coilla. 

— Nu. Dar, cum am zis, sunt numai patru. 

Călăreţii ajunseră, într-un sfârşit, ceata. Cel din faţă 
desfăcu armele în semn de salut. 

— Bun găsit! 

— Bun găsit, răspunse Stryke prudent. Ce treabă 
aveţi? 

Orcul se holbă la el. 

— Dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa? 

— Ce? 

— Stryke. Nu ne-am cunoscut niciodată, domnule 
căpitan, dar eu v-am văzut o dată sau de două ori. Se 
uită la ceilalţi. Aceştia sunt jderii? 

— Da, sunt Stryke. Cine eşti şi ce vrei? 

— Caporal Trispeer, domnule căpitan. Ostaşii Pravod, 
Kaed şi Rellep. 

— Sunteţi cu o ceată? 

— Nu. Am luptat în infanteria reginei Jennesta. 

— Unde? interveni Jup. 

— Am... plecat. 

— Nimeni nu pleacă din serviciul Jennestei decât cu 
picioarele înainte, spuse Coilla. Sau a început să vă 
pensioneze? 

— Am dezertat, caporal. Ca voi. 


196 


— De ce? vru să ştie Stryke. 

— Mă surprinde întrebarea, domnule căpitan. Pur şi 
simplu ne-am săturat de Jennesta. De nedreptăţile, de 
cruzimile ei. Orcii luptă, ştiţi bine, şi o fac fără să 
crâcnească. Dar ea a depăşit orice limită. 

Ostaşul pe nume Kaed adăugă: 

— Mulţi dintre noi nu mai vor să lupte nici de partea 
oamenilor, dacă nu vă supăraţi, domnule căpitan. 

— Şi nu suntem singurii nemulţumiţi, continuă 
Trispeer. Nu suntem foarte mulţi, dar cred că o să ne 
înmulţim. 

— Ne căutai? întrebă Jup. 

— Nu, domnule sergent. Adică, nu chiar. Odată ce am 
dezertat, am sperat să vă găsim, dar n-am ştiut pe unde 
să căutăm. Tocmai venim de la Hecklowe. Am auzit de 
tărăboiul de acolo şi ne-am zis că voi trebuie să-l fi făcut. 
Ne-a zis cineva că aţi luat-o spre vest, aşa că... 

— De ce zici că aţi sperat să ne găsiţi? întrebă Stryke. 

— jderii au fost declaraţi proscrişi. S-a pus o 
recompensă pe capetele voastre. Una mare. 

— Ştim. 

— Toată lumea, începând cu Jennesta, vă vorbeşte de 
rău. Zice că sunteţi hoţi de drumul mare, că vă omorâţi 
semenii şi că aţi furat nu ştiu ce comoară care aparţine 
reginei. 

Stryke se întunecă la faţă. 

— Nu mă mir. Ce urmăreşti? 

— Păi, unii dintre noi şi-au zis că nu li se spune 
adevărul. Întotdeauna v-aţi bucurat de o reputaţie bună, 
domnule căpitan, şi noi ştim cum obişnuiesc să mintă 
regina şi lacheii ei despre cei căzuţi în dizgrație. 

— Că suntem crezuţi, că nu suntem, spuse Coilla, 
astea sunt numai minciuni. 

— Ştiu. 

Se întoarse spre tovarăşii lui. Cei trei răcani aprobară 
înclinând din cap şi zâmbind. 


197 


— Aşa că ne-am zis că poate aveţi nevoie de noi. 

Stryke rămase nedumerit. 

— Cum adică? Pentru ce? 

— Ne-am gândit că precis strângeţi o armată, o oaste 
de orci dezertori, ca noi. Poate ca să luptaţi împotriva 
Jennestei. Poate ca să întemeiaţi o ţară. Vrem să ne 
alăturăm vouă. 

Stryke le scrută chipurile pline de speranţă. Oftă. 

— N-am pornit o cruciadă, caporal, şi în nici un caz nu 
caut recruți. N-am intenţionat să pornim pe calea pe care 
am pornit şi acum suntem nevoiţi să ne descurcăm cum 
ştim mai bine. 

Trispeer se întristă. 

— Dar, domnule căpitan... 

— E destul de greu să port răspunderea pentru viaţa 
şi bunurile membrilor din ceata mea. Nu vreau o povară 
în plus. Va trebui să vă găsiţi propriul drum, adăugă 
Stryke, pe un ton mai blând. 

Caporalul se arătă dezamăgit. Toţi cei patru călăreţi 
erau decepţionaţi. 

— Adică nu vă opuneţi Jennestei? Nu vreţi să sprijiniți 
cauza tuturor orcilor înrobiţi? 

— Ne opunem, dar în felul nostru. Altcineva trebuie să 
sprijine cauza. N-ai căutat în locul potrivit. Imi pare rău. 

Trispeer schimbă tactica şi trecu la filozofat. 

— Mi-am zis eu că e prea frumos să fie adevărat. Dar 
oastea vorbeşte foarte frumos despre jderi şi căpitanul 
lor. Mai sunt şi alţii de aceeaşi părere cu noi şi vor să vi 
se alăture. 

— O să le spun ce v-am spus şi vouă. 

— Atunci va trebui să facem altceva. 

— Şi anume ce? interveni Haskeer. 

— Să ne ducem în pădurea de la Stânca Neagră. 

— Şi să deveniți tâlhari? presupuse Coilla. 


198 


— Ce altceva să facem? zise Trispeer ruşinat. Am 
putea fi mercenari, dar nici unul dintre noi nu e încântat 
de idee. 

— Orci, şi să ajungem în halul ăsta... medită Coilla. 
Ticăloşii de oameni! 

Caporalul zâmbi. 

— Pe ei am pus ochii. Orcii trebuie şi ei să mănânce. 

— Dacă asta veţi hotărî, nu vă apropiaţi prea mult de 
Stânca Neagră, îi sfătui Stryke. Sunt cobolzi pe acolo şi, 
cum tocmai ne-am ciocnit cu ei, nu prea îi simpatizează 
pe orci. 

— O să ţinem minte. Poate că nici nu mergem la 
Stânca Neagră, poate devenim mercenari şi luptăm 
împotriva oamenilor numai aşa, ca să avem ce face. Mai 
vedem noi. 

— Aveţi nevoie de ceva? întrebă Haskeer. Nu că noi 
avem foarte multă mâncare sau apă, dar... 

— Nu, domnule sergent, mulţumim. Ne descurcăm. 

— Poate gustaţi din ăsta, zise Stryke. 

Scormoni în săculeţul cu cristal. Cu mâna cealaltă 
bătu în vestă, apoi scoase dintr-un buzunar hârtia prin 
care jderii erau declaraţi proscrişi. Nu avea altceva mai 
bun la îndemână. | se păru foarte potrivită. Făcu din ea 
un cornet şi turnă o cantitate frumoasă de drog pe care 
i-o dădu caporalului. 

— Multumesc, domnule căpitan, sunteţi foarte 
generos. Vă rămân recunoscător. Trispeer sclipea de 
emoție. Ştiţi zicala: „E mai uşor să ai ce fuma, dar să n-ai 
ce cheltui, decât să ai ce cheltui, dar să n-ai ce fuma.” 

— Bucuraţi-vă de el. Dar cu înţelepciune. Pentru noi a 
fost o binecuvântare cu două tăişuri. 

Trispeer se miră, dar nu spuse nimic. Stryke se întinse 
şi îi strânse mâna. 

— Trebuie să plecăm la Drogan. Noroc! 

— Noroc! Zeii să fie cu voi în tot ce faceţi. Păziţi-vă 
spatele. 


199 


Trispeer şi ostaşii salutară, întoarseră caii şi porniră la 
galop în direcţia din care veniseră. Urmărindu-i cum se 
depărtează, Coilla spuse: 

— Mi s-au părut nişte orci de treabă. 

— Şi mie, zise Jup. Păcat că nu-i putem primi printre 
noi. Nu ne-ar fi stricat nişte braţe în plus. 

Stryke puse punct discuţiei categoric. 

— Nu. Am zis, duc deja în spate o povară suficientă. 

— Dacă ce-au spus despre tine e adevărat, medită 
Coilla, ai putea fi cel care să regrupeze forţele şi... 

— Nu vreau să regrupez nici o forţă. 

Jup zâmbi larg şi declamă patetic: 

— Mesia Stryke! 

Căpitanul îi aruncă o căutătură urâtă. 


Se întunecase când ajunseră la locul de întâlnire. 

Stryke îşi dori să fi stabilit un loc precis, dar nu ar fi 
avut cum, pentru că nici unul dintre ei nu cunoştea zona 
prea bine. Aşa că trebuiră să meargă de-a lungul şirului 
de copaci de la marginea golfului, pe întuneric, în 
căutarea camarazilor. 

Ca întotdeauna, Haskeer fu cel dintâi care se plânse: 

— Ne pierdem vremea. De ce nu aşteptăm până 
dimineaţă? 

De data asta, Coilla înclină să-i dea dreptate. 

— Nu zici rău. Ne lipseşte lumina. 

— Am ajuns cu întârziere, spuse Stryke. Măcar atât să 
facem, să-i căutăm. Mai încercăm un ceas. Dar cred că 
ne-ar fi mai uşor pe jos. 

Haskeer avu un nou motiv să bombăne. Mergând în 
faţa cailor, jderii trecură pe lângă tufişurile crescute 
lângă arbori. 

— Poate că n-au ajuns, presupuse Haskeer. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jup. 

— E numai o jumătate de ceată. Cine ştie ce i s-o fi 
întâmplat. 


200 


— Şi noi alcătuim doar o jumătate de ceată, îi aminti 
Stryke, şi am ajuns. 

— Poate că s-au dus la Drogan să trateze cu centaurii, 
sugeră Coilla. 

— O să vedem. Acum tăceţi. E posibil să fie prieteni 
prin preajmă, dar şi duşmani. 

Avansară alene în tăcere încă zece minute, când 
auziră tufele foşnind. Săbiile fură scoase în linişte. Două 
siluete ieşiră dintre frunze. 

— Eldo! Noskaa! exclamă Coilla. 

Alfray veni în faţă încântat şi strânse braţul Coillei. 

— Mă bucur să te văd, caporal! Stryke, Jup! 

— Îs şi io pe-aici, bubui Haskeer. 

Alfray se încruntă la el. 

— Da, bine, ai de dat nişte explicaţii. 

— Şi le va da, promise Stryke. Nu vă luaţi de el. Cum a 
fost drumul până aici? Ce se întâmplă? Aţi făcut vreun 
progres? 

— Ho! Alfray zâmbi larg. Drumul a fost bun, n-am păţit 
mai nimic. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Păi, noi avem o groază de povestit, zise Jup. 

— Haideţi, mâncaţi şi odihniţi-vă. Păreţi flămânzi şi 
obosiţi. 

Ceata se reuni. Răcanii se salutară voioşi. Se bătură 
pe spate, se îmbrăţişară ca războinicii, râseră şi 
pălăvrăgiră. Împărţiră mâncare şi băutură şi se răsfăţară 
cu un foc ca să mai alunge frigul. În jurul flăcărilor, 
făcură schimb de noutăţi. 

În cele din urmă, discutară despre centauri. 

— N-am văzut nici picior de ei, raportă Alfray. Dar, nu 
uitaţi, nu ne-am aventurat prea mult în pădure. Am zis că 
e mai bine să-ţi ascult sfatul şi să stăm la pândă. 

— Ai procedat bine, îl aprobă Stryke. 

— Cum e mai indicat să procedăm? 


201 


— Să ne apropiem de ei paşnic. Nu avem neînţelegeri 
cu centaurii. Oricum, sunt mai mulţi decât noi şi am 
intrat pe teritoriul lor. 

— Mi se pare logic. Dar să ţineţi seama că, deşi se 
urnesc greu la luptă, când o fac, sunt duşmani 
neiertători. 

— De-asta o să intrăm cu steagul armistiţiului şi o să 
le propunem un schimb. 

— Şi dacă nu acceptă? întrebă Haskeer. 

— Atunci o să ne gândim la alte soluţii. Dacă asta 
înseamnă luptă, păi, pentru asta suntem pregătiţi. Mai 
întâi diplomaţia. Se uită cu subiînţeles la Haskeer. Şi nu 
voi îngădui nici unui jder să nu respecte regulile. Ne 
luptăm numai dacă spun eu sau dacă suntem atacați pe 
neaşteptate. 

Cu excepţia lui Haskeer, care nu spuse nimic, toată 
lumea îl aprobă pe căpitan. 

Alfray întinse mâinile spre focul trist. Ca toată lumea, 
scotea aburi din gură. 

— Nu se mai moaie frigul, se plânse el. 

Stryke îşi strânse vesta în jurul corpului. 

— Ne-ar prinde bine ceva mai gros decât uniformele. 

— Am văzut o turmă de lembari azi-dimineaţă. Mă 
gândeam să vânăm câţiva pentru blană. E plin de ei 
pe-aici, aşa că putem să sacrificăm câţiva fără să 
provocăm stricăciuni prea mari. 

— Bună idee. Am avea şi carne proaspătă. Dar nu-i 
înţelept să mergi prin pădure la ora asta din noapte; s-ar 
putea crede că vrem să atacăm. Hai să ne sculăm de 
dimineaţă, să vânăm şi apoi să mergem la Drogan. 


Se treziră la prima geană de lumină. 

Stryke hotărî să conducă vânătoarea chiar el. Jup şi 
Haskeer veniră şi ei, voluntari. Îi aleseră pe Zoda, 
Hystykk, Gleadeg, Vobe, Bhose şi Orbon. O trupă numai 


202 


bună, împărţită în două - nu speriau prada şi avea cine 
să care vânatul. 

Nu puteau lua armăsarii, din păcate. Lembarii aveau 
puterea nefirească de a-i simţi de la distanţă, pe lângă 
faptul că nu suportau caii. Dacă voiai să pui un lembar pe 
fugă, nu trebuia decât să te apropii de el călare. Jderii 
trebuiau să vâneze pe jos. 

Chiar înainte de plecare, Alfray îl luă pe Stryke la o 
parte. 

— Cred că ar trebui să laşi stelele la mine. 

Stryke fu luat prin surprindere. 

— De ce? 

— Cu cât avem mai multe, cu atât sunt mai preţioase. 
Dacă se întâmplă ceva la vânătoare şi se pierd? La drept 
vorbind, la fel ar trebui să procedăm şi cu cristalul, adică 
să-l împărţim între ofiţeri. Cu excepţia lui Haskeer, 
bineînţeles. 

— Păi... 

— Crezi că o să fac şi eu ca Haskeer şi o să fug cu 
stelele? Cu două treimi din ceată în jurul meu? 

— Nu că n-aş avea încredere în tine, dragul meu 
prieten, ştii bine că am. Dar m-am gândit la ce i s-ar fi 
putut întâmpla lui Haskeer. M-am gândit o grămadă. 
Dacă a fost vrăjit să se poarte aşa? 

— Vrăjit de Jennesta, vrei să spui? 

— Pe ea o bănuiesc. 

— Atunci ce-ar opri-o să te vrăjească şi pe tine? Dacă 
a fost de vină vreuna dintre vrăjile ei, ăsta e un 
argument să le laşi aici, nu? Pentru că primul lucru pe 
care l-aş face ar fi să ordon celorlalţi să nu mă scape din 
ochi. Şi dacă aş începe să mă port ciudat, m-ar lega. Sau 
m-ar omori. 

Stryke ştia că Alfray vorbeşte serios. 

— Bine, acceptă el, cu jumătate de gură. Desfăcu 
săculeţul de la centură şi i-l dădu caporalului. Dar pe 
viitor trebuie să ne gândim serios la siguranţa stelelor. 


203 


— Aşa este. Ai încredere în mine. Acum du-te şi adu 
nişte haine mai groase. 


18 


În mai puţin de un ceas ajunseră pe câmpie şi văzură 
primele turme de lembari. Semănau cu nişte căprioare 
mici, iar masculii aveau coarne, dar erau mult mai 
robuşti. Pielea era acoperită de o blană deasă, maro cu 
dungi gri şi albe, asemănătoare cu aceea de urs şi 
aproape la fel de prețioasă. 

În timp ce animalele păşteau nestingherite, vânătorii 
se împărţiră în două. Haskeer conducea patru răcani. Ei 
erau hăitaşi şi trebuiau să gonească lembarii spre grupul 
celălalt, format din Stryke, Jup şi doi soldaţi. 

Vânătoarea începu bine. Luându-le prin surprindere, 
jderii doborâră trei animale. După aceea, turma deveni 
mai prevăzătoare şi trebui vânată mai insistent. Lembarii 
nu fugeau foarte repede, un orc îi putea ajunge pe teren 
drept. Insă când ajunseră pe teren mai nesigur, se lăsară 
mai greu de prins, datorită agilităţii. 

Stryke rămase mult în spatele grupului său, ca să 
împiedice vânatul să fugă, în vreme grupul lui Haskeer 
gonea şase lembari către el. Trei animale fugiră în 
direcţii diferite şi le pierdură. Două se ciocniră de Jup şi 
de răcani, care le atacară cu sulițe şi săbii. Al treilea se 
furişă printre ei şi fugi cu disperare către Stryke. 

Cu sabia ridicată, jderul se pregăti să-l blocheze şi să-l 
omoare. Insă lembarul nu se dădu prins cu atâta 
uşurinţă. La numai câţiva metri în faţa orcului, schimbă 
direcţia şi ţâşni pe lângă el. Sabia lui Stryke spintecă 
aerul. 

— Eal meu! strigă el şi porni în urma lui. 

Nu era sigur dacă ceilalţi îl auziseră, absorbiți cum 
erau de măcel. 


204 


Animalul ajunse într-un crâng. Stryke alergă după el, 
ferindu-se de crengi sau dându-le la o parte. În clipa 
următoare ieşiră, orc şi lembar, prin partea cealaltă a 
crângului, pe o pajişte fără denivelări. Stryke câştigă 
teren. Lembarul coti şi porni spre un şir de coline. Se 
căţără pe prima uşor ca o capră, cu Stryke la douăzeci de 
paşi în urmă. Apoi cobori într-o adâncitură şi urcă imediat 
pe panta următoare. 

Grea treabă, dar lui Stryke îi plăcea. 

Ajunse pe un podiş mic la numai câţiva metri în urma 
țintei. Animalul o luă pe porţiunea mai abruptă, când 
fugind, când sărind, până nimeri într-o viroagă. Stryke 
alunecă după el. Lembarul ajunse la fund, se răsuci spre 
dreapta şi dispăru printre nişte copaci. Gâfâind, orcul îl 
urmări. Zări blana dungată la o aruncătură de lance. 
Ţâşni ca din puşcă. 

Apoi lumea i se prăbuşi în cap. 

Căzu şi se rostogoli pe covorul de frunze moi. Îi 
ardeau tâmplele. Culcat pe spate, ameţit şi copleşit de 
durere, începu să-şi revină din hăul negru care aproape 
că-l înghiţise. 

Cineva stătea în picioare deasupra lui. Când i se 
limpeziră ochi, văzu că erau mai mulţi. Unul îi smulse 
sabia. Vorbeau unii cu alţii într-o limbă guturală, foarte 
cunoscută. 

Elfii îl ridicară cu brutalitate. Stryke gemu. Îi smuciră 
hainele, căutându-l de arme. Mulţumiţi că nu găsiră nici 
una, îl ameninţară cu măciucile. Unul rotea ciomagul cu 
care, fără îndoială, îl pocnise şi prima oară. Aveau şi 
spade. Il împunseră cu ele ca să-l oblige să meargă. 
jderul porni şi duse mâna la cap. Un elf i-o trase lao 
parte şi mormăi ceva imposibil de înţeles. Dar distinse 
tonul ameninţător. 

Îl duseră spre capătul viroagei, apoi urcară pe o 
movilă. Pe Stryke îl dureau oasele şi şchiopăta uşor, dar 
elfii nu slăbiră ritmul. Din vârful movilei se uită în 


205 


depărtare şi văzu o clădire mare, cu mai multe locuinţe. 
În timp ce elfii îl îmboldeau să coboare, orcul îşi zise că 
nu puteau fi prea departe de jderii cu care vânase. 
Necazul era că el cotise în mod repetat şi se tot învârtise 
după lembar şi era foarte posibil să se fi depărtat mult de 
ei. Nu putea conta pe ajutorul lor. 

Ajunseră la clădire. Stryke respira greu, înconjurat de 
elfii brutali. 

Clădirea ar fi putut fi construită de oricare dintre 
rasele străvechi; avea arhitectura unei case care 
serveşte mai multor scopuri, ca multe altele din Maras- 
Dantia. Simplă, dar solidă, din lemn, cu acoperiş de stuf, 
avea o singură uşă la un capăt. Cele două ferestre erau 
acoperite cu scânduri. Fusese clar părăsită, căci era 
dărăpănată. Stuful se rărise şi mucegaiul distrugea 
faţada. 

Elfii îl împinseră pe uşă. 

Înăuntru îl aştepta Razatt-Kheage. 

Negustorul de sclavi îl întâmpină cu o grimasă hidoasă 
care, pentru elfi, era un zâmbet frumos. Radia triumfător 
şi răzbunător. 

— Salutări, orcule, şuieră el. 

— Salutări şi ţie. 

Stryke se străduia să-şi revină şi să-şi limpezească 
minţile. Îşi sfidă durerea. 

— N-ai mai aşteptat să ne luăm frumos la revedere, 
negustorule de sclavi. 

— Te-am urmărit. 

— Nu mai spune. Dar nu ca să-mi mulţumeşti, 
bănuiesc. 

— O, vrem să... mulțumim personal cetei. Un plan 
care adaugă avantajul recompensei bănoase puse de 
Jennesta pe capul vostru. Şi am văzut o anumită 
proclamaţie care zice că ai o relicvă de-a ei. Mă aştept să 
existe o recompensă şi pentru ea. 


206 


Stryke se bucură că nu are stelele cu el. Se uită la cei 
cinci-şase elfi din cameră. 

— Vrei să înfrunţi ceata mea cu floricelele astea? Ti 
s-a urât cu viaţa? 

— Nu eu mă bat. Îi trimit vorbă Jennestei. 

Asta îl dezmetici de tot pe Stryke. 

— Şi crezi că ceata o să stea cuminte aşteptând să 
ajungă aici armata ei? 

— Mă gândeam să te ţin ostatic, ca să mă asigur că 
aşa o să facă. 

— N-o să stea cu mâinile în sân, negustoriile de sclavi. 
Nu ceata mea. Nu prea ştii multe despre orci, nu-i aşa? 

— Ar fi poate interesant să aflu câte ceva acum, 
replică Razatt-Kheage batjocoritor. Te rog, 
luminează-mă. 

Stryke îşi propuse să tragă de timp şi să pună la cale 
o stratagemă. 

— Toţi orcii ştiu că preţul războiului e moartea. 
Creştem cu crezul că trebuie să faci tot ce poţi pentru a 
salva un camarad aflat în primejdie, dar, dacă aşa ceva 
nu se poate, nu rişti viaţa tuturor pentru el. De-asta n-o 
să-ţi meargă dacă vrei să mă foloseşti ca ostatic. Jderii o 
să plece. 

— Dar tu ai procedat cu totul altfel când ţi-ai salvat 
tovarăşa. Rânji dezagreabil. Oare unii merită mai mult 
decât alţii? Dacă aşa stau lucrurile, comandantul trebuie 
să fie cel mai preţios din ceată. Vom vedea. 

Ca să-l ţină de vorbă, Stryke schimbă subiectul. 

— Nu-ţi văd amicii oameni prin preajmă. 

— Parteneri de afaceri. Au plecat în treburile lor. 
Ne-am despărţit foarte urât. Au dat vina pe mine, 
făcându-mă răspunzător de scăparea voastră. Cred că 
am fi ajuns să ne încăierăm dacă unul dintre ei n-ar fi 
avut urgent nevoie de îngrijiri. Din fericire, am ştiut la 
cine să-i trimit. 


207 


— Sunt convins că ti-au fost recunoscători. Stryke 
scrută încăperea. Acum ce se întâmplă? 

— Vei fi musafirul nostru cât scriu eu un mesaj către 
mijlocitorii reginei. 

Negustorul de sclavi făcu semn din cap gărzilor. 

Elfii îl îmbrânciră pe Stryke în capătul opus al 
încăperii. Ca în toată casa, nici acolo nu exista mobilă, în 
afară de un vas cu cărbuni încinşi, care mai încălzea 
aerul. Gărzile îl lăsară acolo şi începură să vorbească în 
limba lor. Razatt-Kheage rămase la uşă, aşezat la o masă 
care stătea să cadă. Avea pergament şi pană de scris. 

Stryke se uită la vas. li veni o idee nebunească. Avea 
să sufere şi el, dar măcar va şti din ce cauză. Se uită să 
nu-l vadă nimeni, îşi strecură mâna în săculeţ şi scoase 
un pumn de cristal pe care-l aruncă în foc. Repetă 
mişcarea. Cristalele rozacee începură să scoată un fum 
alb şi gros. 

Nimeni nu observă nimic în primele clipe, când fumul 
se îngroşă. Stryke încercă să-şi ţină respiraţia. Atunci 
unul dintre elfi plecă de lângă tovarăşul lui şi veni lângă 
el. Rămase cu gura căscată la vasul fierbinte. Stryke 
aruncă iute o privire către ceilalţi. Nu sesizaseră nimic. 
Acum era momentul să acţioneze. 

Nu ştia prea multe despre constituţia elfilor, dar bănui 
că au un lucru comun cu majoritatea raselor străvechi. 
Când îi trase una între picioare, bănuiala i se confirmă. 
Garda chiţăi de durere şi se îndoi de spate. Aşa că Stryke 
o mai lovi o dată. 

Ceilalţi veniră spre el. jderul apucă braţul cu sabia al 
victimei şi-l izbi de genunchiul ei. Sabia sări şi el o 
recuperă imediat. Îşi răsuci încheietura şi înfipse lama în 
pieptul elfului. 

Se pregăti să-i înfrunte pe restul elfilor. Aceştia se 
apropiau prudenţi: cinci asasini înarmaţi până în dinţi, 
aşezaţi în semicerc. 


208 


— Văd că la tine e un obicei să faci isprăvi din astea! 
răcni Razatt-Kheage din spate. De câte ori îmi omori un 
slujitor, pierd bani! Cred că ar fi mai bine să mori. 

Avansând, gărzile îndreptară săbiile spre Stryke. 
jderul îşi ţinea respiraţia. 

Un fum tot mai dens se înălța din vas şi se răspândea 
în casa fără ferestre. Fuioarele lăptoase şerpuiau pe 
podea. Un nor se îngroşa în dreptul grinzilor de 
deasupra. 

Un elf ridică măciuca. 

Neputând să-şi mai ţină respiraţia, Stryke dădu 
drumul aerului din plămâni. Apoi, instinctiv, inspiră. Simţi 
o ameţeală obişnuită şi se strădui să nu-şi piardă 
concentrarea. 

Elful roti măciuca şi lovi. 

Stryke sări într-o parte şi-l atacă. Va/urile înspumate 
ale unui ocean infinit. Scutură din cap să alunge 
imaginea. Ratase. Mai lovi o dată. Şi acum rată. Garda 
izbi şi ea, însă nu nimeri umărul jderului. Un cer azuriu, 
fără nori. Stryke se dădu înapoi, încercând cu disperare 
să rămână în realitate. 

ÎI îngrijora faptul că elful nu părea afectat de cristal. 
Despre ceilalţi nu ştia nimic. 

Atacă din nou. 

Când roti sabia, văzu mai multe, una ieşind din 
cealaltă, câte una pentru fiecare bucăţică de spaţiu pe 
care-l străbătea. Când se încheie arcul, în aer vibra un 
evantai de culori scânteietoare. Îl spintecă măciuca, 
spărgând himera ca pe-o bulă de săpun. 

Asta îl scoase din minţi pe orc. Se năpusti asupra 
gărzii cu un potop de lovituri. Prin caleidoscopul de 
imagini din mintea lui crezu că vede cum garda se 
clatină şi capătă o expresie sticloasă. 

Prinse sabia cu ambele mâini şi ca să se bată, dar şi 
ca să aibă de ce să se ţină, şi azvârli măciuca din mâna 
adversarului. Apoi plonjă şi-i străpunse pieptul. 


209 


Nu-i trecuse niciodată prin cap ce culoare seducătoare 
poate avea sângele. 

Se scutură şi inspiră adânc, ca să-şi adune minţile. 
Numai după aceea îşi dădu seama de greşeală. 

Doi elfi veneau spre el ca doi somnambuli, cu mişcări 
greoaie. 

Stropi de ploaie cristalini pe petalele unei flori 
galbene. Luă poziţia de atac şi îl provocă pe cel mai 
apropiat. Se duelară, deşi parcă înotau printr-o mlaştină 
neagră. Reuşi să cresteze braţul elfului. Ce culoare 
fascinantă şi strălucitoare e stacojiul... îl împunse în 
stomac şi imediat ţâşni o feerie de culori. Când elful se 
prăbuşi, Stryke se răsuci automat să-l înfrunte pe 
tovarăşul lui. 

Acesta avea o lance care i-ar fi fost mai folositoare ca 
baston. Picioarele i se împleticiră când o aruncă, vlăguit, 
spre Stryke. jderul o pară cu sabia ca un fulger fierbinte 
pe cerul de catifea şi o rupse. Elful clipi mirat când văzu 
că rămase ca prostul, cu jumătate de lance. Îl usturau 
ochii. Stryke îi străpunse inima şi se minună de 
frumuseţea şuvoiului stacojiu. 

Călare printr-o pădure de copaci înalți. Nu, nu asta 
făcea. Incercă, ameţit, să se concentreze pe ultimele 
două gărzi. Voiau să joace un joc în care puneai pariu pe 
viaţă. Stryke uitase regulile. Nu mai ştia decât că nu 
trebuie să le dea voie să se mişte. Aşa că trecu la treabă. 

Prima, cu ochii dilataţi, se clătina. Lovea întruna, dar 
nu în direcţia lui Stryke. Jderul ripostă, deşi trebui să 
avanseze câţiva paşi pentru ca lamele să se încrucişeze. 
Razele de lună luminează un râu mărginit de sălcii 
plângătoare. Nu-i bine. Trebuie să se concentreze pe joc. 

Un obiect îi fulgeră prin faţa ochilor. Se răsuci şi văzu 
că e sabia celei de-a doua gărzi. Ce urât din partea ei. Ca 
să se răzbune, o lovi în faţă. Lama pătrunse adânc şi 
scoase un vaiet melodios, care se stinse când învinsul 
dispăru din vedere cu încetinitorul. 


210 


Mai rămânea o gardă şi Razatt-Kheage. Negustorul se 
tot ascundea, îşi schimonosea gura şi mima cuvinte. O 
fortăreață ruinată în vârf de stâncă, lucind albă în soare. 
Stryke alungă imaginea şi căută garda. O găsi prin ceața 
de cristal. 

Odată reperată, aceasta începu să lovească, dar mai 
degrabă politicos. Stryke crescu ritmul şi numărul 
paselor, încercând să surprindă o greşeală de apărare, 
deşi nu trebui să se străduiască prea mult. O cascadă 
năvălind într-o prăpastie de granit. Nu, nu-i bine. Plonjă, 
plutind ca o pană, şi încercă să-şi zgârie inițiala pe 
pieptul elfului. Desenă o jumătate de S şi rămase fără 
pânză. Lunci înverzite, presărate cu turme de animale 
păscând. 

Stryke nu se mai putea ţine pe picioare. Dar nu avea 
de ales, jocul nu se terminase. Mai trăia un jucător. Se 
uită după el în jur. Razatt-Kheage stătea lângă uşă, dar 
nu încerca să plece. Stryke înotă spre el printr-un tunel 
lung, lung, plin cu miere. 

În sfârşit, ajunse lângă el, dar elful nu se mişcase. Nu 
putea, împietrise. Când Stryke îl înfruntă, negustorul de 
sclavi îngenunche, ca şi cum s-ar fi închinat în faţa lui. 
Mişca buzele, dar Stryke tot nu pricepea cuvintele. Auzea 
ceva, un şuierat slab de tot. Elful îl imploră să-l lase în 
viaţă. Unii jucători mai fac aşa. Soarele arzând pe o plajă 
fără margini. Numai că fiinţa asta nu se juca. Refuza, 
deci încălca regulile. Lui Stryke nu-i plăcu lucrul ăsta. 

Îşi luă avânt. Plimbare pe plaja nemărginită. Razatt- 
Kheage, scârbos încălcător de reguli, tot deschidea şi 
închidea gura. Dealuri unduioase verzi şi nori de gheaţă 
în înaltul cerului. 

Sabia nimeri ţinta. Gura negustorului rămase larg 
deschisă, într-un țipăt mut. Chipul zâmbitor al fetei din 
visele sale. 

Lama tăie gâtul negustorului. Capul îi sări de pe umeri 
în sus şi căzu înapoi. Corpul se prăbuşi, împroşcând 


211 


sânge. Stryke urmări cum saltă capul în spirale, o pasăre 
grasă fără aripi, şi i se păru că râde. 

Pe urmă capul căzu la mare distanţă şi pocni ca o 
lubeniţă coaptă, ricoşă de două ori şi se opri. 

Stryke se propti de perete, stors de vlagă. Dar şi 
extaziat. Făcuse un lucru bun. Se deplasă. Tuşind, 
gâfâind, cu capul plin de sunete, mirosuri şi muzică, se 
bălăbăni spre uşă. După ce zgâlţâi de câteva ori zăvorul, 
o deschise şi ieşi. 

învăluit cu ghirlande albe de fum ametitor, se 
împiedică şi căzu în peisajul fermecător. 


19 


— Bea asta, îi spuse Alfray şi-i dădu lui Stryke încă o 
cană cu licoare verde aburindă. 

Cu capul în mâini, căpitanul gemu. 

— Of, zei, nu... 

— Ai inhalat o doză mare de cristal. Dacă vrei să-l 
scoţi din tine, ai nevoie de asta, de mâncare şi de multă 
apă, ca să faci mult pipi. 

Stryke înălţă capul şi oftă. Avea ochi încercănaţi şi 
roşii. 

— Bine, dă-o-ncoa. 

Luă cana, bău fiertura scârboasă dintr-o înghiţitură şi 
se strâmbă. 

— Aşa. 

Alfray îi luă cana înapoi. Se aplecă deasupra ceaunului 
de pe foc şi mai scoase o porţie. 

— Pe asta s-o bei cu înghiţituri mici până e gata 
mâncarea. Îi puse băutura în mână. Mă duc văd cum 
stăm cu pregătirile. 

leşi să-i supravegheze pe soldaţii care puneau 
poverile pe cai. 

Când fu sigur că Alfray nu se uită, Stryke se întoarse 


şi turnă licoarea în iarbă. 
212 


Trecuseră două ore de când ieşise din clădire. 
Rătăcise o vreme, neştiind unde se află, până când dădu 
peste trupa de vânători. Târau după ei şase lembari 
morţi. Stryke se legăna ca o corabie şi spunea numai 
prostii, aşa că fusese cărat înapoi în tabără, unde cele 
întâmplate, mai mult bâlbâite decât povestite, îi lăsaseră 
pe jderi cu gura căscată. 

Acum lembarii se prăjeau la frigare şi miroseau 
îmbietor. Stryke saliva de poftă, pentru că drogul îi făcea 
foame. 

Coilla veni cu două platouri cu carne şi se aşeză lângă 
el. Căpitanul se puse pe înfulecat de parcă n-ar mai fi 
mâncat de-o săptămână. 

— Îți sunt foarte recunoscătoare, să ştii, vorbi jderiţa. 
Că l-ai omorât pe Razatt-Kheage. Deşi mi-ar fi plăcut să-l 
omor cu mâna mea. 

— A fost plăcerea mea, răspunse Stryke, cu gura 
plină. 

Coilla îl ţintui cu privirea. 

— Eşti sigur că n-a spus nimic despre locul în care au 
plecat Lekmann şi ceilalţi? 

Stryke încă nu scăpase complet de efectele cristalului 
şi nu avea chef să fie sâcâit. 

— Ţi-am spus tot ce ştiu. Au plecat. 

Vorbi cam aspru. Nemulţumită, Coilla se încruntă. 

— Nu cred că o să-i mai vezi pe vânătorii ăia de 
recompense, adăugă el împăciuitor. Laşi ca ăia nu se 
leagă de o ceată de războinici. 

— Îmi sunt datori, Stryke, spuse Coilla. Am de gând să 
le cer datoria. 

— Ştiu, şi te vom ajuta cât vom putea. Dar nu putem 
să-i căutăm acum. Dacă drumurile noastre se vor mai 
încrucişa vreodată... 

— La naiba cu asta! Cineva trebuie să-i vâneze pe ei. 

— Nu crezi că începe să te obsedeze? o întrebă 
Stryke, mestecând. 


213 


— Vreau să fie o obsesie! Şi tu ai simţi la fel dacă ai fi 
fost umilit şi scos la vânzare ca o vită. 

— Da. Dar nu avem ce face deocamdată. Hai să 
vorbim despre asta mai târziu, vrei? Mă doare capul, 
ştii... 

Coilla încuviinţă, lăsă farfuria lângă foc şi plecă. 

În spate, câţiva soldaţi coseau veste de blană. 
Materialul ajungea pentru toată lumea. 

Stryke termina de mâncat când se întoarse Alfray. 

— Suntem gata să mergem la Drogan. Când eşti şi tu. 

— Sunt bine. Sau voi fi în curând. N-aş zice că am 
capul foarte limpede, dar îmi revin eu pe drum. 

Haskeer veni cu un braţ de jachete de blană. Jup îl 
urmă. 

— Nu-s chiar făcute de croitor, îşi dădu cu părerea cel 
dintâi, sortându-le pe mărimi. 

— N-aş fi zis că te deranjează, remarcă piticul. 

Sergentul îl ignoră şi începu să împartă jachetele. 

— Să vedem. Căpitanul. Alfray. Şi uite-o pe-a ta, Jup. 
Ridică haina s-o vadă toţi. la uite ce mică e. Ca pentru 
ţânci. Nici pe fund nu mi-ar ajunge! 

Piticul i-o smulse din mână. 

— Ar trebui s-o încerci pe cap. Ar însemna un progres. 

Haskeer plecă, roşu de nervi. Stryke se ridică, încă 
nesigur pe picioare, îmbrăcă jacheta şi se duse la Alfray. 

— Cum te simţi? îl întrebă caporalul. 

— Binişor. Dar nu mai vreau să văd cristal în ochi o 
vreme. 

Alfray zâmbi. 

— Nu te-ai înşelat în privinţa stelelor, continuă 
căpitanul. Dacă le-aş fi avut cu mine... 

— Ştiu. Am avut noroc. 

— Acum le vreau înapoi. 

— Te-ai gândit să le împărţi? 


214 


— Ştiu că aşa e logic, dar cred că o să le ţin tot eu. 
Dacă va trebui să mă separ iar de ceată, ţi le dau ţie să 
ai grijă de ele. 

— Tu ştii cel mai bine, Stryke. 

În tonul caporalului se ghici îndoiala, dar îşi zise că nu 
e momentul să-l contrazică pe căpitan. Duse mâna în 
buzunar şi scoase stelele. Le ţinu în palmele făcute căuş 
şi le studie. 

— Ştii, deşi ţi-am spus că aş vrea să le păstrez, mă 
bucur că ţi le dau înapoi. E o mare povară să le ai în 
grijă. 

Stryke luă artefactele şi le puse la loc în săculeţul de 
la centură. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Ciudat, nu-i aşa? Simţim aşa pentru că le avem la 
noi, dar habar n-avem care-i rostul lor. Ce facem, Stryke? 
Adică mergem după steaua centaurilor sau nu? 

— Ideea mea a fost întotdeauna să le folosim ca să 
obţinem iertarea Jennestei. Dar, cu cât mă gândesc mai 
bine, cu atât mi se pare că exact asta nu artrebui să 
facem. 

— De ce nu? 

— Păi, pentru început, o vezi tu onorându-şi partea de 
înţelegere? Eu, nu. Pe urmă, şi mai important, stelele se 
presupune că au o anumită putere. 

— Dar nu ştim ce fel de putere. Asta-i ideea. 

— Nu. Dar am primit destule indicii. Ceea ce a zis 
Tannar, de exemplu. Şi faptul că le vrea Jennesta, o 
vrăjitoare. 

— Deci ce facem cu ele? 

— M-am gândit să găsim pe cineva care să ne ajute. 
Dar ca să facem bine, nu rău. Să-i ajutăm pe orci şi pe 
celelalte rase. Poate să dăm o lovitură împotriva 
oamenilor şi a propriilor noştri tirani. 

— Şi unde l-am găsi noi pe acest cineva? 


215 


— L-am găsit pe Mobbs şi el ne-a vorbit primul despre 
instrumente. 

— Nu ţi-ai dorit niciodată să n-o fi făcut? 

— Lucrurile trebuie să se schimbe. Deja se schimbă. 
Nu din cauza lui Mobbs am făcut noi ce-am făcut. El doar 
ne-a dat un motiv, chiar dacă unul misterios. Eu nu zic 
decât că poate vom găsi pe cineva care să ştie mai 
multe. Un magician, un alchimist... _ 

— Deci asta crezi că ar trebui să facem? In loc să le 
dăm Jennestei, în schimbul vieților noastre? 

— E o idee, atâta tot. Gândeşte-te la ea, Alfray. Chiar 
dacă am reuşi s-o convingem pe Jennesta să-şi respecte 
partea de înţelegere, şi ea şi-ar respecta-o, ce fel de 
viaţă am duce? Eşti convins că putem fi din nou cei care 
am fost? Că putem merge înainte, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic? Nu, s-a terminat. A trecut vremea 
aceea. Oricum, tot ţinutul se duce de râpă. E nevoie de 
un fapt măreț. Îşi bătu punga. Poate că stelele sunt 
cheia. 

— Poate. 

— Hai să mergem la Drogan. 

Dădu ordin să se strângă tabăra. 


Pădurea se întindea la numai trei ceasuri de călătorie, 
iar drumul nu putea fi mai uşor. Ceata nu trebuia decât 
să urmeze golful. 

Aşa cum sperase Stryke, mersul, în ritm constant, îi 
limpezi minţile. Dar avea gura uscată şi bău cantităţi 
uriaşe de apă. 

Îi oferi bidonul Coillei, care călărea alături de el, în 
fruntea coloanei. Ea scutură din cap. 

— Am vorbit cu Haskeer, îi spuse ea, sau cel puţin am 
încercat să vorbesc cu el despre ce s-a întâmplat când a 
fugit cu stelele. 


— Şi? 


216 


— În general, e acelaşi pe care îl ştiam. Nu şi când 
trebuie să explice ce s-a întâmplat. 

— II cred când spune că nu ştie. 

— Şi eu. Deşi m-a lovit în cap. Dar nu cred că mai pot 
avea încredere în el, Stryke. Chiar dacă a pus umărul la 
salvarea mea. 

— Nu te condamn. Dar cred că ceea ce s-a petrecut 
n-a ţinut de voinţa lui. La dracu', trebuie să credem asta 
despre un camarad şi, orice ai spune despre el, nu e un 
trădător. 

— Nu mi-a zis decât că stelele îi cântau. Pe urmă a 
tăcut, stânjenit. Chestia asta cu cântatul e o tâmpenie. 

— Eu nu cred că-i nebun. 

— Nici eu. Deci, ai vreo idee despre ce vrea să spună? 

— Nu. După mine, stelele nu sunt decât lucruri fără 
viaţă. 

— Tot nu ştii la ce folosesc? 

Stryke zâmbi larg. 

— Dacă aş şti, ţi-aş spune, crede-mă. Aş striga în gura 
mare. Am vorbit cu Alfray despre asta mai devreme. 
Ceea ce nu i-am spus e că, şi dacă ar fi nişte lemne 
inutile, tot ne-am duce după ele. 

Coilla îl privi nedumerită. 

— Nu, nici eu nu sunt nebun, reluă Stryke, 
alungându-şi îndoiala legată de visele sale. Uite cum văd 
eu lucrurile. Dacă avem nevoie de ceva, atunci acest 
ceva e un ţel. Fără el, ceata s-ar destrăma cât ai zice 
peşte. Cred că e de vină faptul că am crescut militari. 
Deşi nu mai facem parte din armată, tot orci rămânem şi 
tot din rasa orcilor facem parte, cât de risipită şi ocărâtă 
este ea. Mi-am zis că ori rămânem împreună, ori 
ajungem să atârnăm fiecare de-o funie. 

— Înţeleg. Poate că e în firea orcilor să tânjească după 
camarazi. Nu cred că suntem făcuţi să fim nişte 
singuratici. Indiferent ce se va întâmpla, indiferent dacă 
am dat sau nu cu piciorul la un prilej important, tu ne-ai 


217 


oferit acest ţel, Stryke. Şi dacă se duce totul pe apa 
sâmbetei într-o clipă, țelul tot ne rămâne. Măcar am 
încercat. 

Stryke îi zâmbi. 

— Da, aşa este. Am încercat. 

Ajunseră la pădure. Era matură,  nesfârşită, 
întunecoasă. 

Stryke opri coloana. Le făcu semn lui Alfray, Jup şi 
Haskeer să vină în faţă. 

— Care-i planul, şefule? întrebă piticul. 

— Aşa cum am spus şi înainte, acţionăm simplu şi 
direct. Ridicăm steagul armistiţiului şi luăm legătura cu 
clanul lui Keppatawn. 

Alfray începu să pregătească steagul folosind bastonul 
flamurii. 

— Şi dacă sunt mai multe clanuri în pădure, Stryke? 

— Să sperăm că se înţeleg între ele şi ne dau voie să 
trecem. Să mergem. 

Pătrunseră printre copaci, nu fără teamă în suflet. 
Alfray ţinea steagul ridicat. Era conştient, ca toţi jderii, că 
toată lumea îl recunoştea, dar nu toţi îl respectau. 

In pădure era frig şi mirosea a proaspăt. Nu era atât 
de întuneric cum părea din afară. Nu se auzea nici 
musca, şi asta le dădea jderilor o senzaţie de primejdie. 

După zece minute, intrară într-un luminiş. 

— Oare de ce îmi vine să fluier? şopti Coilla. 

Alfray ridică ochii spre acoperişul înalt al pădurii, prin 
care se furişa soarele. 

— Pentru că pădurea asta pare un loc sfânt, de-aia. 

Jup îl aprobă. 

— Cred că magia e puternică aici. Apa din golf, 
coroanele copacilor, amândouă o întăresc. S-ar putea să 
fie una dintre ultimele oaze nepângărite din Maras- 
Dantia. Cam aşa a fost peste tot cândva. 

Haskeer nu lua nimic în seamă. 

— Ce facem, rătăcim pe-aici până găsim un centaur? 


218 


În clipa următoare, zeci de centauri apărură din 
spatele copacilor şi trosniră tufele sub tălpi. Unii purtau 
sulițe lungi şi subţiri. Cei mai mulţi cărau arcuri de corn 
scurte, cu săgeata pregătită, îndreptate spre jderi. 

— Nu, răspunse Coilla. 

— Staţi încet! spuse Stryke. Liniştiţi-vă. 

Un centaur veni în faţă. Era tânăr şi mândru. Părul de 
pe partea inferioară a corpului, cea de cal, era maroniu şi 
mătăsos. Avea o coadă superbă şi copite robuste. In 
partea de sus, care semăna cu cea de om, avea braţe 
musculoase şi păr des pe piept. Işi ţinea spatele drept. O 
barbă creată îi înfrumuseţa chipul. 

Câţiva din armăsarii jderilor se speriară. 

— Sunteţi pe teritoriul unui clan, anunţă centaurul. Ce 
treabă aveţi aici? 

— Treburi paşnice, îl asigură Stryke. 

— Paşnice? Sunteţi orci. 

— Şi avem o anumită reputaţie, ştiu. Ne cunoaşte 
lumea după ea. Ca şi pe voi. Şi, ca şi voi, luptăm pentru o 
cauză dreaptă şi nu trădăm steagul armistiţiului. 

— Bine spus. Eu sunt Gelorak. 

— Eu sunt Stryke. Aceasta e ceata mea. Jderii. 

Centaurul ridică din sprânceană. 

— Numele tău e cunoscut printre noi. Ai venit în 
numele tău sau al altora? 

— Am venit în numele nostru. 

Ceilalţi centauri încă nu lăsară arcurile jos. 

— Eşti cunoscut drept un orc aducător de necazuri, 
Stryke. Te întreb încă o dată, ce treabă aveţi aici? 

— Nici una care să vă provoace probleme. Căutăm un 
centaur pe nume Keppatawn. 

— Conducătorul nostru? Ai nevoie de arme? 

— Nu. Despre altceva am vrea să vorbim cu el. 

Gelorak îi studie atent. 

— El e cel care hotărăşte dacă vorbeşte sau nu cu voi. 
O să vă duc la el. Se uită la sabia lui Stryke. Nu o să vă 


219 


umilesc cerându-vă să vă predaţi armele cât staţi la noi. 
Aşa ceva nu se cere cu uşurinţă unui orc, cred. Dar 
onoarea trebuie să vă reţină să nu le scoateţi la mânie. 

— Mulţumim. Vă apreciem consideraţia. Nu vom 
scoate armele dacă nu vor fi scoase altele împotriva 
noastră. Ai cuvântul meu. 

— Foarte bine. Haideţi. 

Gelorak făcu semn din mână. Arcurile fură coborâte. 

Centaurul conduse ceata în adâncurile pădurii, urmat 
îndeaproape de semenii lui. În cele din urmă, ajunseră 
într-un luminiş mult mai mare. 

Jderii văzură clădiri asemănătoare cu grajdurile, 
alături de obişnuitele colibe rotunde, din stuf. Cea mai 
mare era un hambar cu trei laturi, care adăpostea o 
fierărie imensă. În căldură insuportabilă şi nori de fum, 
centauri transpiraţi loveau barosul de nicovală şi umflau 
foalele. Alţii scoteau cu cleşti bucăţi de metal din 
mangaluri. Le aruncau în butoaie cu apă în care sfârâiau 
şi abureau. 

Orătăniile şi porcii erau liberi. Se simţea miros de 
balegă. Nu toată provenea de la animale. 

Zeci de centauri, tineri şi bătrâni, îşi vedeau de 
treabă. Majoritatea se opriră să se holbeze la jderi. 
Stryke se bucură când văzu că reacţia lor avea la bază 
curiozitate şi nu o rea intenţie. 

— Aşteptaţi aici, le ceru Gelorak. 

Porni în galop mic spre fierărie. 

— Ce părere ai? întrebă Coilla. 

— Par destul de prietenoşi, zise Stryke. Şi nu ne-au 
luat armele. E semn bun. 

Gelorak apăru însoţit de un centaur trecut de mijlocul 
vieţii, cu barbă cenuşie. Fizicul musculos, care probabil 
fusese mândria lui în tinereţe, nici acum nu-l făcea de 
ruşine, dar îl ştirbea o diformitate: era şchiop, îşi târa 
piciorul drept din faţă sfrijit, ca un fus. 

— Bun găsit, salută Stryke. 


220 


— Bun găsit. Eu sunt Keppatawn. Pe lângă asta, sunt 
un centaur impulsiv şi ocupat. Deci mă vei ierta dacă 
vorbesc pe şleau. Ce vrei? 

— Vrem să discutăm cu tine. Un târg care să-ţi aducă 
foloase. 

— Rămâne de văzut. E 

Keppatawn îi scrută cu ochi pricepuţi. Işi înmuie 
glasul. 

— Târgurile se discută cel mai bine la masă. Veniţi să 
beţi şi să mâncaţi cu noi. 

— Mulţumim. 

Pe Stryke îl îngrozea ideea că trebuie să mănânce, dar 
ştia că aşa cere buna-cuviinţă. 

Ceata fu condusă la mesele grele de stejar din centrul 
luminişului. Nu erau bănci decât pe o parte, pentru orci; 
centaurii mâncau în picioare. 

Li se aduseră carne roşie şi peşte, pâine proaspătă, 
vase cu fructe şi coşuri umplute vârf cu nuci, cum se 
cuvine pe masa locuitorilor pădurii. Primiră şi bere, şi 
urcioare cu vin roşu, cu buchet îmbătător. 

Odată aşezaţi, Stryke, care gustă atât cât să nu 
jignească gazdele, ridică o carafă şi rosti: 

— Un prânz generos. Vă mulţumim. 

— Întotdeauna am crezut că puţine sunt neînțelegerile 
care nu se pot rezolva la masă şi la un pahar de vin bun, 
răspunse Keppatawn. 

Îşi goli carafa şi râgâi, o dovadă a înclinaţiei bine 
cunoscute a centaurilor pentru bucuriile stomacului, care 
nu rareori îi mânau spre lipsă de cumpătare. 

— La voi, orcii, e altfel, nu? continuă el. Noi mai întâi 
întrebăm, de preferinţă cât ne ospătăm, şi după aceea 
tragem sabia. Voi faceţi taman pe dos, nu? 

— Nu întotdeauna, Keppatawn. Ştim să şi chibzuim. 

— Sigur că ştiţi, rosti binevoitoare gazda. Aşadar, ia să 
vedem, astăzi la ce anume vreţi să chibzuiţi? 

— Ai un lucru pe care vrem să ni-l dai la schimb. 


221 


— Dacă vorbeşti despre arme, aţi nimerit în cel mai 
potrivit loc din Maras-Dantia. 

— Nu, nu despre arme, deşi, într-adevăr, ale voastre 
sunt renumite, spuse Stryke, ridicând carafa şi sorbind. 
Vorbesc despre o relicvă. Noi îi spunem stea. Poate că tu 
o numeşti instrument. 

Se lăsă liniştea printre meseni. Stryke speră că nu 
stricase atmosfera. 

Keppatawn zâmbi şi sparse tăcerea, dar vorbi cu glas 
şoptit, şi toţi îşi încordară auzul ca să-l înţeleagă: 

— Avem artefactul de care pomeneşti, recunoscu el. 
Şi nu sunteţi primii care au venit după el. 

— Au mai fost şi alţii? 

— Da, de-a lungul anilor. 

— Pot să întreb cine? 

— O, o grămadă de lume pestriță. Cărturari, ostaşi 
de-ai nimănui şi-ai tuturor, din aceia care pretindeau că 
stăpânesc magia neagră, dar şi pe cea albă, visători... 

— Ce s-a ales de ei? 

— l-am omorât. 

Jderii se încordară la auzul vorbelor. 

— Dar nu ne veţi omori şi pe noi, insistă Stryke. 

— Aţi venit să cereţi, nu să furaţi. Eu i-am pomenit pe 
cei care ne-au călcat cu gânduri rele. 

— Au fost şi din cei cu gânduri bune? 

— Câţiva. De obicei îi lăsăm în viaţă şi, bineînţeles, 
pleacă de unde au venit cu buzele umflate. 

— De ce? 

— Pentru că nu au putut sau nu au vrut să accepte 
condiţiile mele pentru a primi obiectul pe care voi îl 
numiţi stea. 

— Şi care sunt aceste condiţii? 

— Ajungem imediat la ele. Vreau să cunoaşteţi pe 
cineva. Se întoarse spre Gelorak, care stătea lângă el. 
Du-te după Hedgestus şi spune-i să aducă relicva. 

Gelorak goli carafa de vin şi plecă la galop mic. 


222 


— Şamanul nostru, îi explică Keppatawn lui Stryke. El 
e paznicul instrumentului. 

În scurt timp, Gelorak ieşi dintr-o colibă de la 
marginea luminişului însoţit de un centaur bătrân, cu 
înfăţişare contrariantă. Spre deosebire de ceilalţi membri 
ai clanului pe care-i văzuseră jderii, acesta purta mai 
multe coliere de pietre sau, cine ştie, coji de nucă. 
Gelorak căra o cutie mică de lemn. Amândoi mergeau 
încet. 

După ce se făcură prezentările, la care Hedgestus 
răspunse cu seriozitate, Keppatawn îi ceru acestuia să le 
arate steaua. Cutia frumos sculptată fu aşezată pe masă 
şi deschisă. 

Conţinea o stea care se deosebea de cele aflate la 
Stryke. Era cenuşie, cu numai două spiţe ieşind din sferă. 

— Nu este cine ştie ce, nu-i aşa? comentă Keppatawn. 

— Nu, recunoscu Stryke. Imi dai voie? 

Şeful centaurilor încuviinţă. 

Stryke ridică atent steaua din cutie. Îi trecuse prin cap 
ideea că s-ar putea să fie falsă. O apăsă uşor. Era solidă, 
ca surorile ei. 

Keppatawn ghici intenţia lui Stryke, dar nu-i spuse 
nimic. 

— E mai mult decât robustă, e indestructibilă. N-am 
mai văzut ceva asemănător, deşi prin mâinile mele au 
trecut toate materialele din lume. Odată am aruncat-o în 
furnal. Nici măcar nu s-a pârlit la suprafaţă. 

Stryke aşeză steaua la loc. 

— De ce îţi trebuie? vru să ştie centaurul. 

O întrebare pe care Stryke sperase să nu o audă. Se 
hotărî să-i dea un răspuns bazat pe fapte trecute, numai 
pe jumătate adevărat. 

— Am dezertat din oastea reginei Jennesta. Ne-am 
gândit că steaua ne-ar ajuta să fim primiţi înapoi. E 
pasionată de artefacte religioase vechi, adăugă el. 


223 


— O pasiune ciudată pentru un conducător cu 
renumele ei. 

— Suntem orci şi avem nevoie de o oaste. A ei este 
singura care ni se potriveşte. 

Stryke îşi dădu seama că centaurul nu crede o iotă din 
spusele lui. Se temu că a făcut o alegere greşită 
pomenind de Jennesta. Toţi îi cunoşteau firea. Centaurul 
putea s-o considere un paznic nepotrivit pentru un 
asemenea artefact. 

Aşa că se miră foarte tare când auzi ce spune 
Keppatawn: 

— De fapt, pe mine nu mă interesează de ce îţi 
trebuie. Mă bucur să scap de obiectul ăsta afurisit. Nu 
ne-a adus decât ghinion. Mişcă din cap spre cutie. Ce ştiţi 
despre ea şi despre presupusele ei surori? 

Stryke înţelese de ce spunea Keppatawn „presupusele 
ei surori”. Centaurii nu ştiau sigur dacă existau sau nu. 
Se hotări să nu-i spună că le are. 

— Să spun cinstit, foarte puţine, răspunse el, şi nu 
minţea. 

— Hedgestus o să fie dezamăgit. Nu ştim decât că ar 
avea puteri magice. Dar noi de douăzeci de anotimpuri 
încercăm să stoarcem puterile astea din ea şi n-am 
reuşit. Cred că-i un rahat pe băț. 

Keppatawn nu dădea informaţii, le cerea. Stryke 
respiră uşurat. Dacă ar fi ştiut mai multe, se complicau 
lucrurile. 

— Ai pomenit de nişte condiţii de îndeplinit în 
schimbul stelei, îi aminti el, pe care nimeni nu le-a 
acceptat. 

— Da. Nimeni n-a încercat să le îndeplinească. 

— E vorba de ceea ce primeşti în schimb? Îţi oferim o 
cantitate mare de cristal pentru... 

— Nu. Eu cer o faptă, nu bogății. Dar mă îndoiesc că 
veţi vrea să faceţi ce vă cer. 

— Ce anume? 


224 


— Ascultă-mă cu răbdare. Nu te-ai întrebat de unde 
am steaua? 

— Ba da. 

— Steaua şi şchiopătatul le-am dobândit de la Adpar, 
regina tărâmului nyadd. 

Stryke nu fu singurul care se miră. 

— Noi am crezut că e o legendă. 

— Poate că aşa v-a încurajat să credeţi sora ei, 
Jennesta. Adpar nu e o legendă. Duse mâna la piciorul 
schilodit. Există cu adevărat, şi am descoperit asta pe 
pielea mea. Dar nu-şi părăseşte niciodată ţinutul. ŞI 
puţini din cei care păşesc în el se mai întorc. 

— Vrei să ne spui şi nouă ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă 
Coilla. 

— E o poveste banală. Ca orice rasă, şi a mea are 
ritualuri de trecere. În tinereţe, eram trufaş. Am vrut să 
trec la maturitate printr-o ispravă pe care nici un alt 
centaur nu visa s-o facă. Aşa că m-am dus în palatul lui 
Adpar să caut steaua. Am avut noroc, dar şi ghinion: am 
reuşit s-o fur, dar am plătit pentru asta. Am scăpat viu, 
cu stea cu tot, dar numai eu ştiu cum. Adpar a făcut o 
vrajă care m-a lăsat aşa cum vedeţi. Acum, în loc să mă 
bat cu armele pe câmpul de luptă, mă mulţumesc doar 
să le făuresc. 

— Îmi pare rău de necazul tău, îi spuse Coilla. Dar nu 
înţeleg ce vrei de la noi. 

— Să-mi redobândesc trupul sănătos e pentru mine 
mai important decât toate giuvaierele şi aurul din lume. 
Sau decât cristalul. E singurul lucru pe care îl cer în 
schimbul stelei. 

— Nu suntem vraci, îi aminti Jup. Cum am putea noi să 
facem asta? Camaradul nostru Alfray are puteri 
vindecătoare, dar... 

— Mă tem că puterile mele slabe nu pot vindeca o 
asemenea rană, interveni Alfray. 


225 


— Nu m-aţi înţeles, spuse Keppatawn. Știu cum se 
poate repara piciorul meu. 

Stryke schimbă priviri nedumerite cu ofiţerii lui. 

— Atunci cum te putem ajuta? 

— Am fost rănit de o vrajă. Singurul leac e tot o vrajă. 

— Nici vrăjitori nu suntem, Keppatawn. 

— Nu, prietene; dacă ar fi fost atât de simplu, de mult 
m-aş fi dus la vrăjitor. Numai lacrima lui Adpar mă va 
face iarăşi întreg, aşa cum am fost. 

— Ce? 

Orcii murmurară neîncrezători. 

— ţi baţi joc de noi? se vâri Haskeer în vorbă. 

Stryke îl sfredeli din priviri. 

Din fericire, Keppatawn nu se simţi jignit. 

— Aş vrea eu, sergent. Dar spun adevărul, însăşi 
Adpar a spus că numai acesta este leacul. 

Coilla sparse liniştea care se lăsă după ce vorbi 
centaurul: 

— Te-ai gândit să-i oferi ceva în schimb? Steaua, în 
schimbul piciorului dres. 

— Bineînţeles. Dar n-o întrece nimeni în răutate. Ar 
considera că poate şi să recupereze steaua, şi să-mi ia 
viaţa. Am fost schilodit numai pentru că nu m-a putut 
omori. Nyazzii sunt o rasă rea şi răzbunătoare. Aşa cum 
am învăţat foarte bine din raidurile pe care le fac prin 
golf în pădure. 

— Hai să ne înţelegem bine, spuse Stryke. Dacă îţi 
aducem o lacrimă de-a lui Adpar, ne dai steaua? 

— Pe cuvântul meu. 

— Ce ar trebui să facem? 

— Să călătoriţi în tărâmul ei, care se află acolo unde 
Mlaştina Scarrock se întâlneşte cu Insulele Mallowtor. E 
numai o zi de mers de aici. Dar e o regiune tulbure. 
Adpar se războieşte cu vecinii ei, merzii. 

— Sunt iubitori de pace, nu? întrebă Haskeer. 

Rosti cuvântul „pace” ca un blestem. 


226 


— Cu Adpar atât de aproape, au învăţat să nu mai fie 
aşa. Se dau lupte pentru hrană. Oceanul suferă şi el din 
cauză că oamenii seacă puterile magice. Şi noi avem 
probleme cu echilibrul natural. 

— Unde se află palatul lui Adpar? se interesă Stryke. 
Ne poţi arăta o hartă? 

— Da. Deşi mă tem că a ajunge acolo e, de departe, 
greutatea cel mai uşor de învins. Tatăl meu a pornit 
odată cu o expediţie ca s-o prindă pe Adpar. l-am 
pierdut, pe el şi pe tovarăşii lui. A fost o mare lovitură 
pentru clanurile din vremea sa. 

— Nu vrem să părem lipsiţi de respect faţă de 
amintirea tatălui tău, dar noi suntem învăţaţi cu lupta. 
Ne-am mai înfruntat cu duşmani aprigi. 

— Nu mă îndoiesc. Dar nu la asta m-am referit când 
am amintit de greutăţi. Mă întrebam cum poţi s-o faci să 
plângă pe o ticăloasă cu inima de piatră, ca Adpar. 

— E o taină şi pentru noi, mărturisi Coilla. 

— Cum vine asta? 

— Orcii nu plâng. 

Keppatawn fu luat prin surprindere. 

— N-am ştiut. Îmi cer iertare. 

— Pentru că din ochii noştri nu curge apă? 

— Va trebui să găsim o soluţie, întrerupse Stryke 
discuţia. După ce, mai întâi, mă sfătuiesc cu ceata mea, 
o să facem o încercare. 

— Da? 

— Nu-ţi promit nimic, Keppatawn. O să cercetăm 
ţinutul şi, dacă ni se pare o sarcină imposibilă, nu ne 
ducem. Oricum, ne vom întoarce să-ţi spunem ce am 
hotărât. 

— Poate, spuse centaurul în şoaptă. Nu vreau să vă 
jignesc. 

— Nu ne simţim jigniţi. Ne-ai spus încă de la început 
care sunt pericolele. 


227 


— Vă propun să rămâneţi aici peste noapte şi să 
plecaţi la drum mâine. Şi am observat că armele voastre 
nu sunt în stare prea bună. O să vă dăm altele, cele mai 
bune pe care le avem. 

— Asta-i cea mai frumoasă muzică pentru urechile 
unui orc, zise Stryke. 

— Încă un lucru. 

Keppatawn duse mâna în şorţul lui mare de fierar, 
scoase o sticluţă de ceramică şi i-o dădu lui Stryke. 

Alfray îi studie ornamentele splendide. 

— Poţi să-mi spui de unde o ai? 

Pe chipul lui Keppatawn trecu o undă de ruşine: 

— Tot o ispravă de-a tinereţii. 


20 


De câte ori se aventura în ceea ce se încăpățâna să 
numească „acolo afară” plătea un preț. Puterile îi 
scădeau câte puţin. Işi pierdea îndemânarea cu care-şi 
coordona gândurile, îşi grăbea moartea. 

Cum nu putea petrece destul timp „aici” pentru a-şi 
reface puterile între vizite, avea în fată o greutate care 
creştea. Într-adevăr, faptele lui deveneau periculoase 
chiar şi „aici”. 

Cugetă la posibilitatea că nu schimbă cu nimic 
lucrurile dacă merge „acolo“. Ba le-ar putea chiar 
înrăutăţi, deşi intervenţiile lui erau discrete şi limitate. 

Ultima oară aproape că-i nenorocise. Incercând să 
facă bine, fusese gata să facă rău. 

Dar nu avea de ales. Evenimentele se desfăşurau tot 
mai repede. lar acum, până şi venele sale se luptau una 
împotriva alteia. Numai soarta neprevăzută - şi putinul 
pe care reuşea el să-l facă - prevenea dezastrul. Cât de 
istovit se simţea, tot trebuia să se pregătească pentru o 
nouă încercare, sub mască. 


228 


Și-ar fi dorit ca moartea să înlăture povara care 
amenința să vină. 


Numai panica îi copleşea mai tare decât întunericul 
din suflete pe cei adunaţi. 

Regina zăcea într-o cameră slab luminată, din coral. 
Fusese întinsă pe un pat de alge care, se spunea, are 
darul de a vindeca. Apa curgea prin el în speranţa că o 
va înviora. Era acoperită de lipitori grase care se hrăneau 
din sângele ei, căci nyazzii credeau că aşa îl vor purifica. 

Adpar aiura. li tremurau buzele şi murmura vorbe pe 
care nu le înţelegea nimeni. În semidelir, se revolta 
împotriva zeilor şi mai ales a surorii ei. 

Era de faţă un grup ales, bătrâni dintre cei mai nobili, 
militari de rang înalt şi vracii ei personali. 

Şeful bătrânilor îl trase la o parte pe Marele Vraci 
pentru o discuţie în şoaptă. 

— Aţi reuşit să descoperiţi cauza suferinţei? se 
interesă bătrânul. 

— Nu, recunoscu vraciul în vârstă. Toate încercările 
noastre au dat greş. Nu răspunde la nici un leac. Se 
aplecă spre bătrân, conspirativ. Eu bănuiesc o influenţă 
magică. Dacă nu ar fi să încălcăm dorinţele Maiestăţii 
Sale, exprimate insistent când era în stare să le 
rostească, aş fi chemat un vrăjitor. 

— Să îndrăznim să-l chemăm? Acum, cât regina nu 
pare să ştie nimic din ce se petrece? 

Vraciul trase aer adânc printre dinţii hidoşi de nyadd. 

— Nu cunosc nici un făcător de vrăji destul de 
priceput pentru suferinţa ei. Pe cei mai buni i-a înlăturat 
chiar ea. Ştii cât urăşte gândul că ar putea avea rivali. 

— Atunci nu-l putem chema pe unul din afara 
tărâmului nostru? 


229 


— N-aş îndrăzni să spun ceva despre asta, să fiu 
sincer. Am vindecat bolnavi cu suferinţe la fel de grave, 
însă, desigur, ştiam care erau acestea. Nu pot decât să... 

— Nu ne e îngăduită nici o amânare, vraciule. E în joc 
viitorul tărâmului vostru. Va trăi? 

Vraciul oftă din gâtlejul umed. 

— Deocamdată, e mai aproape de moarte decât de 
viaţă. Dar, desigur, facem toate eforturile să o salvăm, 
adăugă el repede. 

Bătrânul se uită la chipul palid, ca de ceară şi 
brobonit, al reginei. 

— Ne aude? 

— Nu sunt sigur. 

Reveniră amândoi la marginea patului. Slujitorii mai 
neînsemnaţi se dădură la o parte. 

Aplecându-se, bătrânul şopti blând: 

— Maiestate? 

Nici un răspuns. O strigă din nou, puţin mai tare. De 
data asta, regina se foi uşor. 

Vraciul o şterse delicat cu un burete umed pe frunte. 
Obrajii parcă mai prinseră culoare. 

— Maiestate, repetă bătrânul. 

Adpar mişcă din buze. Un licăr i se ivi în ochi. 

— Maiestate, vă rog, încercaţi să mă ascultați. 

Regina de-abia scoase un geamăt. 

— Nu s-a stabilit cine moşteneşte tronul, Maiestate. E 
o problemă de viaţă şi de moarte. 

Adpar murmură slab. 

— Grupările se vor bate pentru tron. Asta înseamnă 
haos, dacă nu e numit un moştenitor. 

Bătrânul ştia că regina se asigurase să nu aibă 
adversari prin crime şi exilări. 

— Trebuie să vorbiţi, doamnă, să rostiţi un nume. 

Se vedea clar că Adpar voia să vorbească, dar nu 
reuşea. 

— Un nume, Maiestate! Cine să ne conducă? 


230 


Buzele se mişcară mai curajoase. Bătrânul se aplecă 
şi duse urechea la ele. Nu înţelese ce spune, cu toate 
că-şi încordă auzul. 

— eu... eu... eu... eu... 

Atunci ştiu că nu mai e nici o speranţă. Poate că 
regina voia să lase în urma ei haos. Sau poate nu credea 
că e muritoare. Oricum, rezultatul va fi acelaşi. 

Bătrânul îi privi pe cei adunaţi în odaie. Şi ei 
înțelegeau ce avea să urmeze. 

Aceasta era clipa în care aveau să înceapă un şir de 
evenimente de neevitat. Îşi vor pierde încrederea în ţinut 
şi va începe fiecare să se gândească la sine. Cum va face 
şi el. 


Centaurii, era convins Stryke, nu credeau că orcii se 
vor mai întoarce. Nici nu avea cum să creadă altceva, 
când gazdele i-o spuseseră pe şleau. 

Ceata primise nişte arme grozave, de care era foarte 
mulţumită. Mai ales Coilla se arătă încântată de cuţitele 
perfect echilibrate. Printre altele, Jup avea o halebardă 
superbă, Alfray, o suliță minunată, iar Stryke, cea mai 
ascuţită sabie din câte văzuse. 

Acum că jderii plecaseră de la centauri şi nu mai 
puteau fi auziţi, îndoielile începură să iasă la suprafaţă. 

Cum era aşteptat, Haskeer se opuse cel mai 
categoric. 

— Ce plan nebun ai mai pus la cale acum? 

— Ţi-am explicat. Sergent, fii atent ce vorbeşti, îl 
avertiză Stryke. Dacă nu vrei să ai de-a face cu el, nu-i 
nimic. Poţi pleca în altă parte. Spuneai însă că vrei să te 
dovedeşti demn de ceata asta. 

— Şi am vorbit serios. Dar ce rost are, dacă ceata 
îndeplineşte o misiune sinucigaşă? 

— Exagerezi, ca întotdeauna, îi spuse Jup. Dar, Stryke, 
în ce ne băgăm? 


231 


— Mergem în recunoaştere. Dacă vedem că nu ne 
putem descurca, ne întoarcem la Drogan şi-i spunem lui 
Keppatawn că e imposibil ce vrea el. 

— Şi pe urmă? întrebă Alfray. 

— Vom încerca să ne târguim din nou. Poate ne 
oferim să ducem la capăt altă misiune. De exemplu, să-i 
găsim un vraci priceput. 

— Ştii că n-o să accepte, căpitane, zise Haskeer 
sincer. Dacă vrem steaua aia cu tot dinadinsul, ar trebui 
să mergem înapoi şi s-o luăm cu forţa. Probabil că oricum 
o să ne batem pentru ea până la urmă, de ce să nu fim 
noi cei care să-i luăm prin surprindere? 

— Pentru că nu e onorabil, îi răspunse Coilla 
indignată. Am promis că vom încerca, nu că ne vom 
furişa înapoi mişeleşte ca să le tăiem gâturile. 

Alfray insistă şi el pe acelaşi ton. 

— Ne-am dat cuvântul. Sper să nu apuc ziua când un 
orc îşi încalcă promisiunea. 

— Bine, bine, oftă Haskeer. 

Călăreau în vecinătatea unui deal cu iarbă bolnavă, 
îngălbenită. Un orc ţipă şi arătă cu degetul. Se întoarseră 
toţi şi priviră în vârful dealului. 

Un bărbat pe un cal alb, într-o mantie albastră, lungă. 

— Serapheim! îl recunoscu Stryke. 

— Ăsta e? întrebă Stryke. 

— Drace, vă vine să credeţi? întrebă Jup. 

Coilla dădu pinteni calului. 

— Vreau să stau de vorbă cu omul ăsta! 

Jderii o urmară în galop pe deal. Intre timp, omul 
cobori pe panta opusă şi dispăru. Când ceata ajunse în 
vârf, nu zări nici urmă de el. N-ar fi avut unde să se 
ascundă. Terenul era destul de neted şi se vedea bine în 
toate direcţiile. 

— Ce naiba se întâmplă, în numele Celor Patru? se 
întrebă Coilla. 


232 


Haskeer mişcă din cap când la stânga, când la 
dreapta, cu mâna streaşină la ochi. 

— Unde-o fi? N-are cum să dispară aşa. 

— Ba are, a mai făcut-o, îi spuse Jup. 

— Trebuie să fie undeva la poale, socoti Coilla. 

— Lăsaţi-o baltă, ordonă Stryke. Am senzaţia că ne 
pierdem timpul. 

— E foarte iute de picior. O să-i spun când îl văd, 
comentă Haskeer, aruncând o ultimă privire. 

Din punctul acela de observaţie se vedea Mlaştina 
Scarrock. lar în spatele ei, către vest, oceanul cu colierul 
lui de insule neprimitoare. 


De mult nu mai călărise Jennesta în fruntea armatei şi 
nu mai condusese o campanie. 

La drept vorbind, era doar o misiune, poate nici atât, 
pentru că nu urmărea un ţel anume, ci doar să prade şi 
să-i hărţuiască puţin pe duşmani. Şi mai spera să afle 
câte ceva despre locurile pe unde hălăduiau nemernicii 
de jderi. Acum că luase măsuri împotriva surorii ei prea 
ambiţioase, avea mai multă poftă de viaţă - şi poftă să ia 
viaţa altora. 

Cel mai important era că ieşise la aer şi îi făcea 
foarte, foarte bine. 

După o jumătate de zi, avu noroc. Cercetaşii trimişi în 
faţă raportară o aşezare Uni prea nouă ca să apară pe 
hărţi. Nici iscoadele ei nu ştiau de ea. O scăpare pentru 
care o să împartă pedepse la întoarcere. Intre timp, îşi 
conduse armata de orci şi pitici, zece mii de ostaşi, 
împotriva enclavei Uni. 

Nesocotitul crapă capul spiriduşilor cu halebarda - 
iată o zicală care îşi găsi confirmarea. Atacul fusese 
floare la ureche, căci aşezarea era formată din colibe şi 
hambare construite numai pe jumătate şi prost apărate. 
Locuitorii, nu mai mult de cincizeci la număr cu copii cu 
tot, nici măcar nu terminaseră zidul de apărare. 


233 


Jennesta îi considera pe oamenii care aleseseră locul 
acela să-şi ridice aşezarea nişte tâmpiţi, fermieri lipsiţi 
de judecată, care nici atâta nu ştiau, că nu trebuiau să-i 
încalce domeniile. 

Oamenii încercară să-şi repare greşeala predându-se. 
Regina îşi dori ca toţi Uni să fie atât de uşor de învins. 

Ceea ce urmă îi spori în mod neaşteptat şi plăcut 
resursele magice: aproape patruzeci de inimi smulse din 
trupurile celor pe care nu-i omorâse în măcel. Nu reuşise 
să mănânce decât o parte din ele, dar masa îmbelşugată 
îi oferi prilejul să încerce un lucru despre care citise în 
scrierile străbunilor. 

Înainte de a porni în această aventură, trimisese 
slujitori în nord, în tărâmurile pustiite din Hojanger, ca să 
aducă multe căruţe cu gheaţă şi zăpadă. Bine izolată în 
butoaie învelite în pânză de sac şi blănuri, încărcătura 
ajunse netopită la destinaţie. Puse să i se păstreze 
inimile în butoaie, cu gândul că le va dezgheţa când va 
avea nevoie de ele pe drum. Sigur că nu aveau aceleaşi 
gust ca acelea proaspete, dar îi vor fi de mare ajutor la 
ananghie. 

Dacă mergea treaba, socotea să păstreze în butoaie 
hrana pentru oaste când pleacă în campanii. 

Jennesta ieşi dintr-o colibă, deocamdată mulţumită de 
tortură şi alte răsfăţuri, şi-şi şterse buzele însângerate cu 
o batistă de mătase delicată. Se uimise pe ea însăşi cu 
câtă energie se apucase de treabă. Poate că aerul 
proaspăt îi făcuse foame şi-i stârnise apetitul, oricum 
sănătos. 

Mersadion nu se arătă foarte satisfăcut de situaţie. O 
aştepta călare, ţeapăn şi negru la faţă. 

— Nu pari încântat, generale, observă regina, 
ştergându-şi lichidul roşu din palme. Nu ţi-a căzut bine 
victoria? 

— Ba cum să nu, Maiestate, răspunse el grabnic, cu 
zâmbet prefăcut. 


234 


— Atunci ce te deranjează? 

— Ofițerii mi-au raportat că a crescut numărul 
ostaşilor nemulţumiţi, doamnă. Nu mult, dar destul cât 
să mă îngrijoreze. 

— Am crezut că ai rezolvat situaţia, Mersadion, rosti 
Jennesta fără să-şi ascundă nemulţumirea. Nu i-ai 
executat pe agitatori, aşa cum ţi-am poruncit? 

— Ba da, am executat câţiva din fiecare regiment. Se 
pare că am stârnit mai multă agitaţie. 

— Atunci omoară-i şi pe alţii. Acum de ce se mai 
plâng? 

— Se pare că... nu sunt de acord cu porunca 
dumneavoastră de a distruge această aşezare, doamnă. 

— Poftim? 

Generalul se albi, dar continuă: 

— Zic unii - foarte puţini, să ştiţi - că aceste clădiri ar 
putea adăposti văduvele şi orfanii orcilor care au murit în 
slujba dumneavoastră. Altfel, aceştia ar fi lipsiţi de orice 
mijloace de supravieţuire. 

— Aşa vreau să şi rămână! Ca să-i avertizez pe 
bărbaţi! Un războinic care ştie ce soartă îi aşteaptă pe 
soaţa şi odraslele lui dacă el nu luptă cu dârzenie e un 
războinic mult mai priceput. 

— Da, doamnă, spuse Mersadion supus. 

— Incep să mă îngrijorez că nu eşti în stare să păstrezi 
ordinea, generale. 

Mersadion se făcu mic în şa. 

— Şi cred că primul lucru pe care o să-l facem când ne 
întoarcem la Cairnbarrow e să curăţăm rândurile oştii 
noastre de instigatori o dată pentru totdeauna. 

— Doamnă. 

— Acum du-te şi adu-mi o torţă. 

— Doamnă? 

— O torță, în numele zeilor! Trebuie să ţi-o desenez 
pe nisip? 

— Nu, Maiestate. Imediat. 


235 


Descălecă şi fugi la clădirile înghesuite. 

În timp ce aştepta nerăbdătoare întoarcerea lui, 
regina urmări cu privirea un grup de dragoni plutind pe 
cer, aproape de plafonul de nori. 

Mersadion se întoarse în pas alergător cu o torţă de 
lemn cu capătul învelit în cârpe şi muiat în smoală. l-o 
oferi. 

— Aprinde-o, murmură Jennesta, amenințătoare. 

Generalul bâjbâi după cremene lângă regina care 
clocotea. Într-un sfârşit, reuşi s-o aprindă. 

— Dă-o aici! strigă regina şi i-o smulse. 

Stătea în uşa clădirii pe care tocmai o pângărise. 

— Această aşezare este un cuib de vipere Uni. Dacă 
nu o distrugem, nu ne facem bine înţeleşi. lar eu nu am 
obiceiul să dau dovadă de slăbiciune, generale. 

Aruncă torţa în colibă. Dinăuntru se auziră ţipetele 
oamenilor pe care îi lăsase în viaţă. Pe urmă se duse la 
calul ei şi încălecă. Mersadion îi urmă exemplul. 

— Pune oastea în mişcare, porunci ea. Mergem să 
căutăm alt cuib. 

îndepărtându-se, regina aruncă o privire înapoi. 
Văpăile se întindeau necruțătoare. 

— Dacă vrei un lucru bine făcut, trebuie să-l faci cu 
mâna ta, îi spuse ea generalului cu glas vesel. Aşa 
obişnuia să spună venerata mea mamă. 


21 


În Mlaştina Scarrock, vremea îşi făcea de cap. Nu se 
deosebea de clima câmpiei pe care jderii tocmai o 
traversaseră, dar era mai aprigă. Norii coborau, ploaia nu 
mai contenea, vântul muşca mai crâncen. Şi se făcuse 
mai frig. Poate din cauza furtunilor care băteau 
nemiloase în preajma întinderii de gheaţă din nord. Nu 
existau munţi sau păduri care să le mai îmblânzească şi, 


236 


odată ce ajungeau aici, se îmbinau cu aerul îngheţat 
adus de infinitul Ocean Norantellia. 

Bucuroşi că-şi făcuseră rost de blănuri, jderii stăteau 
la marginea mlaştinii şi îi cercetau suprafaţa rău 
prevestitoare. 

În faţa lor se întindea o baltă nemărginită şi netedă, 
numai noroi şi nisip, presărată cu şanţuri şi chiar cu mici 
lacuri gelatinoase. Ici-colo, copaci sfrijiţi străpungeau 
peisajul pustiu, dovadă că molima se întindea. Duhnea a 
peşti morţi şi alte animale nesănătoase. Nu se vedea nici 
urmă de viaţă, nici măcar o pasăre. 

Din punctul lor de observaţie, pe o ridicătură puţin 
mai înaltă decât mlaştina, orcii zăriră ţărmul oceanului 
leneş şi cenuşiu şi, dincolo de el, contururile negre ale 
Insulelor Mallowtor, pustii şi învăluite în ceaţă. Acolo, 
dedesubtul valurilor, îşi duceau merzii traiul primejdios. 

Era un peisaj deznădăjduit, pe care Stryke nu se 
abţinu să-l compare cu cele splendide din visele sale. 

— Bine, zise Haskeer, acum am văzut. Nu-mi place. 
Hai să ne întoarcem. 

— Ţine-ţi firea, îl sfătui Stryke. Am zis că mergem în 
recunoaştere. 

— Am văzut tot ce era de văzut. E un pustiu 
nenorocit. 

— La ce te aşteptai? întrebă Jup. La fecioare care 
dansează şi aruncă petale de trandafiri? 

Coilla nu-i lăsă să pornească iar gâlceava. 

— Cum procedăm, Stryke? 

— După spusele lui Keppatawn, tărâmul nyadd se 
întinde de la capătul îndepărtat al mlaştinii până la 
ocean. Deci e aproape tot sub apă. 

— Excelent, mormăi Haskeer. Acum suntem şi peşti. 

Stryke îl ignoră. 

— Dar în palatul lui Adpar se intră şi de pe uscat, şi 
din apă. Aşa cum văd eu lucrurile, în misiunea aceasta 


237 


mergem toată ceata, în afară de cei pe care îi lăsăm cu 
caii. 

— Sper că n-ai de gând să fiu eu ăla, zise Alfray cam 
înţepat. 

Vârsta e de vină, îşi zise Stryke. Caporalul era tot mai 
sensibil. 

— Bineînţeles că nu. Avem nevoie de tine. Dar, aşa 
cum am zis, nu putem lua caii. Talag, Liffin, asta-i treaba 
voastră. Îmi pare rău de voi, dar e importantă. 

Soldaţii încuviinţară posaci. Nici unui orc nu-i plăcea 
să primească o însărcinare de doi bani când o bătălie era 
iminentă. Jup reveni la subiectul discuţiei: 

— Mergem direct, zici. Nu trimitem cercetaşi? 

— Nu. O să traversăm mlaştina şi, dacă terenul e 
prielnic, îi dăm drumul. Nu vreau să stăm aici mai mult 
decât e necesar. 

— În sfârşit ai spus ceva cu care sunt şi eu de acord, 
spuse Haskeer. 

— Nu uitaţi, Keppatawn ne-a spus că sunt tulburări în 
ţinutul lui Adpar, continuă Stryke. Asta s-ar putea să ne 
ajute sau, dimpotrivă, să ne încurce. Dacă e prea mare 
agitaţie acolo jos, ieşim fără să ne batem. Consider că e 
mai importantă ceata decât încăierările locale. 

— Mie îmi convine, încuviinţă Jup. 

Stryke studie cerul. 

— Hai să mergem până nu începe să plouă mai tare. 
Aşa cum v-am spus, se adresă căpitanul lui Talag şi 
Liffin, n-avem de gând să pierdem timpul pe-acolo. Dar, 
pentru siguranţă, aşteptaţi-ne până mâine pe vremea 
asta. Dacă nu ne întoarcem până atunci, puteţi să 
consideraţi că nu mai aveţi nici o obligaţie faţă de ceată. 
Puteţi să vindeţi caii. Aşa o să vă descurcaţi o vreme. 

Jderii se despărţiră de camarazi într-o atmosferă 
sumbră. 

— Ţineţi aproape, staţi cu ochii în patru, porunci 
Stryke. Orice mişcă moare. 


238 


— Ca de obicei, atunci, remarcă Jup. 

— Nu uitaţi că nyazzii sunt la ei acasă, adăugă Stryke. 
Trăiesc şi în apă, şi pe uscat. Noi, numai pe uscat. Ai 
priceput, Haskeer? 

— Mda... Sergentului îi fulgeră un gând prin cap. De 
ce-mi zici mie? 

Păşiră în mlaştină. Era tăcută ca Pădurea Drogan, însă 
alt soi de linişte îi apăsa acum. Aceea fusese paşnică. 
Aceasta era tulburătoare, înfricoşătoare. Dacă Drogan 
promitea, mlaştina ameninţa. Şi, tot ca în Drogan, jderii 
simţiră nevoia să şuşotească între ei, deşi ştiau că nu e 
nevoie; duşmanul nu ar fi avut unde să se ascundă. 

Terenul se făcuse, din buretos, nămolos. Stryke se 
uită în jur şi văzu că Haskeer mergea separat de ceată. 

— Ţineţi aproape. Nu vă despărțiți, strigă el. Nu ştim 
ce surprize ne aşteaptă. 

— Nu-ţi face griji, şefule. Ştiu ce fac. 

Se auzi o sorbitură. Sergentul se afundă brusc până la 
mijloc în noroi. 

Jderii alergară la el. Se scufunda mai adânc. 

— Nu te zvârcoli, te afunzi mai tare, îl sfătui Alfray. 

— Scoateţi-mă de-aici! Nu staţi ca proştii, faceți ceva! 

Stryke deschise braţele. 

— Mă întreb dacă să te lăsăm până când îţi ajunge 
noroiul la gură. Cred că numai aşa o să înveţi să taci. 

— Hai, căpitane! se văită sergentul. E al dracului de 
frig aici. 

— Bine, scoateţi-l. 

Jderii îl traseră afară cu greu. Murdar din cap până-n 
picioare, Haskeer înjura de mama focului. Noroiul i se 
lipea de haine. 

— Pfui, ce put! se plânse el şi se strâmbă. 

— Nu-ţi face griji, n-o să observe nimeni, îl linişti Jup. 

— Mulţumeşte-le Celor Patru că n-ai căzut tu, măi, 
labe scurte! Te-ai fi scufundat până peste cap. 

Coilla duse mâna la gură ca să-şi ascundă zâmbetul. 


239 


— Acum haideţi să nu ne mai despărţim, da? propuse 
Stryke. 

Işi reluară drumul. Haskeer mormăia în barbă şi lipăia 
din bocanci. 

După un ceas de mers concentrat, zăriră un şir de 
stânci neregulate în faţă. Stryke le porunci jderilor să se 
răspândească şi să fie atenţi pe unde calcă. 

Când ajunseră la stânci, văzură că sunt mai înalte 
decât ei. Câteva aveau guri de peşteră; altele erau 
găurite rotund şi se desluşea oceanul prin ele. 

Coilla se încruntă. 

— Dacă aici începe ţinutul nyazzilor, nu ar trebui să fie 
paznici? 

— Ba da, o aprobă Stryke. Poate că stau puţin mai 
departe. 

— Aşadar, pe unde mergem? întrebă Alfray. 

— După spusele lui Keppatawn, cel puţin una dintre 
aceste intrări duce acolo unde vrem noi să ajungem. 
Păcat că nu mai ştia care. Alege-o pe una. 

Alfray se gândi puţin, apoi arătă cu degetul. 

— Aceea. 

Se apropiară tiptil şi intrară. Nu era decât o peşteră. 

— Bine că n-ai pus rămăşag, Alfray, îl luă Haskeer 
peste picior pe caporal. Şi acum ce facem, Stryke? 

— Le verificăm pe toate, până reuşim să intrăm. 

Mai făcură trei încercări, toate ratate. 

— Incep să mă satur de peşteri, le spuse Haskeer. Mă 
simt ca un liliac. 

Atunci alese Coilla una care se dovedi mai 
promițătoare. Se prelungea şi lumina de la intrare nu era 
suficientă. Dar în capătul ei se ridica o arcadă naturală. 
Se furişară pe sub ea. 

Arcada se deschidea într-un tunel înclinat, ca o pantă, 
cu fundul sclipind verde. 

Jderii scoaseră armele şi coborâră iute, pregătiţi de 
luptă. 


240 


În loc de nyazzi, dădură peste o grotă umedă, cu 
ecou. Lumina de culoarea smaraldului provenea de la 
sutele de bucăţi din materiale asemănătoare cu coralul, 
care creşteau din pereţi şi din tavan. 

Alfray studie stalactitele de un verde strălucitor. 

— Nu ştiu ce material e ăsta, dar e tare folositor, şopti 
el. 

— Aşa-i, spuse şi Haskeer. 

Smulse o bucată şi i-o dădu. 

— Luaţi mai multe, porunci Stryke. 

Soldaţii se apucară să smulgă stalactite. 

Nu găsiră decât un singur drum, un tunel îngust ieşind 
din peretele apropiat. Spre deosebire de grotă, nu era 
luminat, aşa că „şerpii” luminoşi le serviră drept torţe. 
Jderii avansară unul după altul, în frunte cu Stryke. 

Tunelul se termină rapid într-o peşteră rotundă cu 
pereţi înalţi, dar fără tavan. Din ea porneau alte trei 
tuneluri întunecoase. Apa curgea liberă, ajungând până 
la glezne. 

— lar trebuie să ne jucăm de-a ghicitul, spuse Coilla. 

— Sst! Alfray duse degetul la buze. 

Jderii împietriră. Auziră plescăituri. Cineva mergea 
printr-un tunel, dar prin care din cele trei? 

Stryke le făcu semn să se retragă în grotă. Şerpii 
luminoşi fură ascunşi în grabă. Doi nyazzi apărură din 
tunelul din mijloc. Se mişcau în stilul unduios al rasei, 
încordându-şi muşchii inferiori, foarte dezvoltați. 
Creaturile se simțeau în largul lor şi se mişcau mult mai 
uşor în apă, dar fără îndoială că şi pe uscat se descurcau 
la fel de bine. Printre celelalte rase, nyazzii alcătuiau o 
combinaţie echilibrată, însă era greu de spus dacă mai 
târziu vor prefera numai apa sau numai uscatul. 

Purtau armele tradiţionale ale rasei: suliţa-sabie 
scurtă şi zimţată, făcută din rocile întărite de pe fundul 
oceanului, şi pumnale de coral prinse în curele peste 
carapacele lucioase. 


241 


Alfray şopti: 

— Numai doi? 

— Cred că da. Unul să rămână în viaţă. Jup, 
acoperă-ne. 

La semnalul căpitanului, Alfray, Haskeer şi Coilla se 
năpustiră asupra celor doi nyazzi. Trei sau patru soldaţi 
le ţinură spatele. 

Luate prin surprindere, depăşite ca număr, creaturile 
nu avură nici o şansă. Alfray şi Haskeer o izbiră pe una în 
cap şi la gât până se prăbuşi. Stryke şi Coilla o atacară 
pe cealaltă şi o răniră în aşa fel încât să nu moară 
imediat. Căzu ca un melc cu carapacea zdrobită. Sângele 
îi curse în apă. 

Stryke îngenunche. 

— Regina, rosti el aspru. În ce parte e palatul? 

Victima respiră sacadat, zguduită de spasme, dar nu 
răspunse. 

— Unde-i regina? repetă Stryke, mai ameninţător. 

Îl împunse cu sabia ca să fie mai convingător. Cu un 
efort, nyaddul ridică un braţ şi arătă cu degetele palmate 
spre tunelul din partea dreaptă. 

— Palatul? insistă Stryke. Pe-acolo? 

Nyaddul reuşi să dea din capul mare. Apoi căzu pe-o 
parte. 

— Să nu minţi, îl avertiză Haskeer. 

— Lasă-l, spuse Coilla, e mort. 

Jup şi restul cetei ţâşniră din ascunzătoare. Cadavrele 
fură lăsate pe loc. Prudenţi, jderii intrară în tunelul din 
dreapta, scoțând la iveală „şerpii” luminoşi ca să vadă pe 
unde calcă. 

Tunelul se prelungi mai mult decât cel dinainte, însă îi 
conduse într-o altă zonă fără acoperiş - un tăpşan. In faţa 
lor, terenul se înclina într-o serie de terase, ca nişte dale 
puse una peste alta, care duceau la o aglomeraţie de 
coridoare şi tuneluri. 


242 


Înaintea lor se înălța o clădire uriaşă, deformată. O 
combinaţie bizară de arhitectură naturală şi nyaddă, nu 
avea nici o linie dreaptă şi nici un turn nespiralat. Roci, 
scoici şi alge se împleteau pentru a da palatului o 
înfăţişare naturală, de apă care curge scânteietoare. 

— Ei, l-am găsit, anunţă Stryke. 

Jup îşi ridică mâneca şi arătă în jos. Departe, cam la 
zece niveluri de trepte, spre stânga, două grupuri de 
nyazzi se băteau între ele. Era o luptă sângeroasă care 
nu ţinea cont de reguli. Câţiva războinici căzură chiar în 
timp ce jderii urmăreau bătălia. 

— Keppatawn a avut dreptate, ţinutul e zguduit de 
tulburări, spuse Coilla. 

— Dacă s-a instaurat haosul, atunci suntem acoperiţi, 
adăugă Jup. Se pare că am ajuns la ţanc. 

— Dar, dacă s-a pornit un război civil, chibzui Stryke, 
poate că Adpar a murit deja. 

— Dacă ar fi domnit cu înţelepciune, nu s-ar fi ajuns 
aici, rosti Coilla. Ce fel de conducător e acela care-şi lasă 
tărâmul să moară odată cu el? 

— Unul ca oricare altul, din câte am văzut eu, îi 
răspunse Jup. Şi, nu uita, Adpar e sora Jennestei. Poate 
că trăsătura e moştenire de familie. 

Stryke arătă spre un pasaj lat de dedesubt, care 
ducea direct la palat. 

— Să mergem. 

Jderii coborâră tiptil, dar repede, pe terenul terasat, ca 
să nu-i vadă grupurile care se băteau, şi intrară în pasaj. 
Acolo lucrurile se schimbară. 

După douăzeci de paşi, pasajul cotea brusc. Jderii nici 
nu ajunseră la cotitură când văzură apărând cinci nyazzi. 
Patru erau înarmaţi şi îl escortau pe al cincilea, care nu 
purta arme. Dar nu arăta ca un prizonier. 

Surpriza, de ambele părţi, nu ţinu mult. Nyazzii îşi 
îndreptară armele în poziţie de atac şi se năpustiră 
asupra jderilor. 


243 


Coilla aruncă imediat un cuţit şi elimină un adversar. 
Ştiind că are carapacea groasă, ţinti la cap. Lama se 
înfipse direct în ochi. 

Restul nyazzilor fură blocaţi de aproape. Mai mulţi la 
număr, orcii ieşiră din nou învingători. 

Haskeer ridică o singură dată sabia cu două mâini şi-i 
luă piuitul nefericitului adversar. Alfray şi Jup, luptând 
împreună, îl izbiră hotărât pe potrivnicul lor. Acesta se 
prăbuşi sfârtecat. Soldaţii năvăliră peste ultimul nyadd 
şi-i veniră de hac. 

Coilla îşi recuperă cuțitul. Era cel mai bun pe care-l 
avusese vreodată. 

Rămase doar nyaddul neînarmat, care se chirci de 
spaimă. 

— Fac parte din Sfatul Bătrânilor! Nu sunt militar! 
Cruţaţi-mă! Cruţaţi-mă! îi imploră el pe jderi. 

— Unde-i Adpar? îl întrebă Stryke. 

— Ce? 

— Dacă vrei să trăieşti, ne duci la ea. 

— Nu şt... 

Haskeer îi puse sabia la gât. 

— Bine, bine, zise el imediat. Vă duc la ea. 

— Fără şmecherii, îl avertiză Jup. 

Bătrânul îi conduse printr-un labirint de pasaje din 
piatră acoperită cu licheni. Ca peste tot în tărâmul 
nyadd, apa se ridica până la glezne. 

Într-un sfârşit, ajunseră într-un coridor lat, luminat de 
şuviţe de rocă sclipitoare. În capăt erau două uşi mari, 
păzite de doi războinici. Ceata nu le dădu timp să 
reacționeze. Îi înghesui şi îi făcu bucățele. Capul unuia 
rămase atârnat de trup. 

Câţiva soldați  ascunseră cadavrele.  Nyaddul 
înspăimântat fu adus în faţă. 

— Mai e cineva înăuntru în afară de ea? îl întrebă 
Stryke. 


244 


— Nu ştiu. Un vraci, poate. Tărâmul nostru e tulburat. 
Grupările rivale se înfruntă pe viaţă şi pe moarte. Regina 
poate că a murit deja. 

— Fir-ar să fie! se enervă Jup. 

Bătrânul se miră: 

— Adică n-aţi venit s-o omorâţi? 

— E prea complicat să-ţi povestim de ce-am venit, îi 
răspunse Alfray. Dar pentru noi e important ca regina să 
fie în viaţă. 

Stryke făcu un semn din cap şi jderii încercară uşile cu 
grijă. Nu erau încuiate. Le împinseră şi năvăliră înăuntru. 

În odaie nu era nimeni în afară de regina întinsă pe 
patul de alge unduioase. Ceata se năpusti spre ea. 

— În numele zeilor, murmură Coilla, văzându-i faţa. 
Seamănă ciudat de mult cu Jennesta. 

— Da, spuse şi Alfray. Te cam pune pe gânduri, nu? 

— Au lăsat-o singură pe patul de moarte, remarcă Jup. 

— Asta arată cât de mult au ţinut la ea, sublime Coilla. 

— Dar mai trăieşte? întrebă Stryke. 

— Abia dacă mai respiră, răspunse Jup. 

Bătrânul, uitat, se furişă spre uşă. Ajunse la ea şi o luă 
la goană pe coridor, zbierând: 

— Gărzi! Gărzi! 

— Rahat! se înfurie Stryke. 

— Lasă-l în seama mea, sări Coilla. 

Fugi în prag, scoțând un cuţit. Duse mâna în spate. 
Arma i se înfipse bătrânului în ceafă. Se răsuci şi căzu 
într-o baltă. 

— Am zis eu că sunt foarte bune cuţitele, spuse Coilla. 

Stryke puse doi soldaţi de pază la uşă. Işi îndreptară 
din nou atenţia spre Adpar. 

— Norocul a fost de partea noastră până acum, zise 
căpitanul. Poate că ne va părăsi. Crezi că ne aude, 
Alfray? 

— Greu de spus. Nu mai ştie de ea. 

Stryke se aplecă asupra ei. 


245 


— Adpar. Adpar Ascultă-mă. Eşti pe moarte. 

Regina clătină uşor din capul proptit pe perna de 
culoarea smaraldului. 

— Ascultă-mă, Adpar. Eşti pe moarte din cauza surorii 
tale, Jennesta. 

Regina murmură ceva. Începu să se agite foarte slab. 

— Ascultă ce spun, regină nyadadă. Propria ta soră te-a 
omorât. Jennesta e de vină. Jennesta. 

Adpar clipi şi mişcă iar din buze. Branhiile pulsară 
uşor. Nici o altă reacţie. 

— N-are rost, oftă Coilla. 

Haskeer îşi găsi iar să comenteze: 

— Da, Stryke, recunoaşte, n-o să meargă. N-are rost 
să stai acolo şi să tot repeţi Jennesta, Jennesta, Jennesta. 

Stryke era dezamăgit. Vru să plece de lângă pat. 

— Am crezut că... 

— Aşteaptă! strigă Jup. Priviţi! 

Ochii lui Adpar sclipiră, gata să clipească. 

— A început când Haskeer a repetat numele Jennestei, 
explică Jup. 

Sub ochii jderilor, genele reginei se umeziră. O 
singură lacrimă izvor şi alunecă pe obraz. 

— Repede! îi îndemnă Alfray. Sticluţa! 

Stryke scoase micul recipient şi încercă să-l aşeze 
lângă obrazul reginei. Avea gesturi stângace. 

— Lasă-mă pe mine, îl rugă Coilla şi-i luă sticluţa. 
Asta-i treabă de femeie. 

Cu mare atenţie, ea aşeză gâtul sticluţei sub lacrimă 
şi apăsă uşor obrazul. Lacrima se rostogoli în ea. Coilla 
puse dopul şi i-o dădu lui Stryke. 

— Ironia sorții, spuse ea. Sunt sigură că n-a vărsat în 
viaţa ei o lacrimă pentru suferinţele pe care le-a 
provocat. A fost nevoie să-şi plângă de milă ca să i se 
umezească ochii. 

Stryke cercetă sticla. 

— Ştii, n-am crezut că o să reuşim. 


246 


— Acum ne spune, bodogăni Haskeer. 

— Dar zeii au fost cu noi, declară Alfray când dădu 
drumul încheieturii lui Adpar. A murit. 

— Măcar în ultima clipă a făcut o faptă bună pentru 
una dintre victimele ei, cugetă Stryke. 

— Acum nu mai trebuie decât să ieşim de aici, 
concluzionă Jup. 


22 


Jennesta era în toiul unei şedinţe de strategie cu 
Mersadion când se petrecu transformarea. 

Realitatea îşi schimbă înfăţişarea, se plie. Deveni alta. 
Regina avu o viziune, deşi nu-i putea spune chiar aşa. 
Avu mai degrabă senzaţia copleşitoare că ştie, 
convingerea că s-a petrecut un eveniment de mare 
însemnătate. Odată cu ea, primi şi un mesaj limpede şi 
viu, în lipsa unei lumi mai bune, pe care îl trăi cu aceeaşi 
încântare. 

Pe Jennesta n-o mai încercase niciodată o asemenea 
senzaţie. Bănuia că se născuse datorită legăturii 
telepatice intime pe care o avea, involuntar, cu sora ei. O 
avusese, se corectă ea. Adpar era moartă, nu mai 
încăpea îndoială. lar acum ea ştia mai multe. 

Nu-şi dăduse seama că stătea cu ochii închişi şi că se 
proptise de spătarul unui scaun ca să nu cadă. Incepu să 
i se limpezească mintea. Se îndreptă de spate şi inspiră 
adânc de mai multe ori. 

Mersadion se holba la ea alarmat: 

— Vă simţiţi... bine, Maiestate? îndrăzni el. 

Jennesta clipi nedumerită, apoi se adună. 

— Bine? Da, mă simt bine. La drept vorbind, niciodată 
nu m-am simţit mai bine. Am primit o veste. 

Generalul nu pricepu cum se întâmplase asta. Se 
oprise la mijlocul propoziției, gata să leşine. Nu sosise 


247 


nici un mesager, nu i se adusese nici un răvaş în cort. Nu 
se mai uită ea cu gura căscată, ci spuse: 

— Sper că e o veste bună. 

— Da. Un motiv de bucurie. Chiar mai multe. 

Expresia visătoare, desprinsă de realitate, dispărea 
treptat. Vorbi pe un ton categoric, mai apropiat de cel cu 
care se obişnuise generalul: 

— Adu-mi harta regiunii de vest. 

— Doamnă. 

Mersadion se grăbi să-i execute porunca. 

Întinseră harta pe masă şi Jennesta încercui cu 
unghiile ei lungi, bizare, o zonă în care intrau Drogan şi 
Mlaştina Scarrock. 

— Acolo, spuse ea. 

Generalul nu pricepu ce vrea. 

— Acolo... ce anume, Maiestate? 

— Jderii. Acolo trebuie să fie. 

— Mă iertaţi, doamnă, dar de unde ştiţi? 

Regina zâmbi. Un zâmbet triumfător, de gheaţă. 

— Va trebui să mă crezi pe cuvânt, generale. Dar 
acolo simt. Cel puţin unul dintre ei, căpitanul lor, Stryke. 
Plecăm îndată ce reuşeşti să organizezi armata. Adică 
peste nu mai mult de două ore. 

— Două ore e foarte puţin, Maiestate, pentru o oaste 
atât de mare. 

— Nu te certa cu mine, Mersadion, se înfurie Jennesta. 
Timpul are o importanţă crucială. E primul indiciu clar pe 
care-l avem despre locurile pe unde umblă ceata aia. N- 
am de gând să-i dau cu piciorul pentru că eşti puturos. 
Acum du-te şi pune treaba pe roate! 

— Am înţeles, Maiestate! 

Generalul vru să iasă din cort. 

— Şi trimite-o imediat pe Glozellan la mine. 

Stăpâna Dragonilor apăru peste câteva minute. Fără 
introducere, Jennesta îi făcu semn către hartă. 


248 


— Am informaţii că jderii sunt pe aici, pe undeva. la 
un grup de dragoni şi pleacă înaintea oştii. Cercetează 
regiunea. Dar nu-i ataca decât dacă nu ai de ales. 
Înghesuie-i, la nevoie, dar îi vreau vii când ajung acolo. 

— Da, Maiestate. 

— Atunci ce mai stai? Mişcă! 

Spiriduşul arogant înclină uşor din cap şi ieşi din cort. 

Jennesta începu să-şi pregătească bagajul pentru 
drum. Pentru prima oară după mai multe săptămâni, era 
sigură că lucrurile se vor schimba în bine. Şi scăpase de 
Adpar, aşadar îşi luase o piatră de pe inimă. 

Atunci i se păru că aerul din cort... se îndoaie. Lumina 
scădea, deşi erau aprinse lămpile. Poate că revenea 
senzaţia pe care tocmai o avusese şi se întrebă ce mai 
avea universul să-i transmită. 

Dar se înşela. În bezna groasă şi de nepătruns zări un 
punct pâlpâind la câţiva metri distanţă. 

Îi urmară îndată altele. Se răsuciră într-un vârtej şi 
începură să prindă formă. Jennesta se pregăti să înfrunte 
atacul unei vrăji. 

În aer pluti o pată de lumini vibrante. Se 
întrepătrunseră şi întruchipară o formă familiară. Un 
chip. 

— Sanara! exclamă ea. Cum naiba ai făcut asta? 

— Se pare că mi-au crescut puterile, îi explică singura 
soră rămasă în viaţă. /nsă nu asta contează. 

— Dar ce? 

— Ticăloşia ta. 

— Aha. Şi tu, aşadar. 

— Cum ai putut, Jennesta? Cum ai putut s-o supui pe 
sora noastră la o asemenea soartă? 

— Întotdeauna ai considerat-o - îşi căută cuvintele - la 
fel de vinovată ca şi mine! Acum de ce schimbi placa? 

— Întotdeauna am crezut că se va izbăvi. Nu i-am 
dorit moartea. 

— Bineînţeles, crezi că a fost mâna mea. 


249 


— Hai, Jennesta, termină. 

— Păi, şi ce dacă a fost? replică regina, în defensivă. A 
meritat-o. 

— Fapta ta nu e doar haină, ci complică o situaţie deja 
nesigură. 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Jocul ăsta al tău cu relicvele. Întrecerea asta pentru 
puteri nimicitoare mai mari. Au intrat şi alţii în joc, 
surioară, şi ar putea fi mai înzestrați decât tine. 

— Cine? Despre cine vorbeşti? 

— Căieşte-te. Cât mai e timp. 

— Răspunde-mi, Sanara! Nu mă duce cu vorba! De 
cine trebuie să mă tem? 

— La sfârşit, numai de tine. 

— Spune-mi! 

— Se zice că, atunci când barbarii bat la poartă, 
civilizația e la un pas de moarte. Nu fi barbară, Jennesta. 
Alege fapta bună, mântuieşte-ţi viața. 

— Eşti atât de îngustă la minte! urlă regina. Ca să nu 
mai zic că eşti enigmatică! Explică-te! 

— Cred că, în adâncul sufletului, ştii ce vreau să spun. 
Să nu crezi că ceea ce i-ai făcut lui Adpar o să rămână 
neştiut sau nepedepsit. 

Chipul Sanarei se şterse treptat, în ciuda urletelor 
furioase ale Jennestei. 


În alt cort, nu prea departe, judecând după distanţele 
din Maras-Dantia, un tată stătea de vorbă cu fiica lui. 

— Dar mi-ai promis, tati, se văicări Mercy Hobrow. Ai 
zis că o să fie a mea. 

— Şi va fi, păpuşo, va fi. [i-am spus că-ţi voi recupera 
moştenirea şi am vorbit serios. Chiar acum ne străduim 
să aflăm unde sunt sălbaticii aceia. 

Fata îşi ţuguie buzele într-un mod oribil. 

— Şi mai ţine mult? 


250 


— Nu mai ţine mult. În curând o să te fac regină. Vei fi 
slujitoarea Domnului nostru şi, împreună, vom curăța 
acest tărâm de suboameni. Se ridică. Acum şterge-ţi 
lacrimile. Trebuie să mă ocup de problema asta. 

O sărută pe obraz şi ieşi din cort. 

Kimball Hobrow străbătu câţiva metri până la foc şi 
grupul de paznici. Trupurile celor trei orci fuseseră 
aşezate într-o parte. Al patrulea tocmai era omorât. 

Hobrow mişcă din cap spre Judecător. 

— Ei? 

— Sunt rezistenți. Dar ăsta a cedat, în cele din urmă, 
Domnul fie lăudat. 

— Şi? 

— Au plecat la Drogan. 

Moartea horcăi în pieptul caporalului Trispeer. 


Haosul din palatul lui Adpar îi ajută pe jderi să iasă 
mai repede. Se rătăciră de câteva ori prin labirintul de 
coridoare, se încăierară cu puţinii războinici întâlniți, dar 
majoritatea nyazzilor îşi duceau propriile bătălii. 

Locul în care ajunseră nu era cel prin care intraseră. 

— Cred că am ieşit mai la nord, zise Stryke. 

— Ce facem, ne întoarcem şi încercăm alt drum? 
întrebă Jup. 

— Nu, riscăm prea mult. Dacă reuşim să traversăm 
întinderea de apă de acolo, ca să ne îndreptăm după 
aceea spre est, ar trebui să ajungem la mlaştina lângă 
care ne-am lăsat caii. 

Coilla se încruntă. 

— Cam mare ocolul, nu crezi? 

— Eu zic că e mai riscant să ne întoarcem în palat. 
Una dintre grupările nyadde o să învingă până la urmă. 
Atunci o să observe intruşii. 

— Să-i dăm drumul, propuse Alfray, suntem prea 
expuşi aici. 


251 


Traversară în marş o întindere formată din stânci 
neregulate şi ajunseră la un teren neted lângă apă. Era 
acoperită de o crustă verde. 

— Miroase la fel de plăcut ca peste tot pe-aici, 
comentă Haskeer. Cât e de adâncă, ce crezi, Stryke? 

— Numai într-un singur fel putem afla. 

Căpitanul intră în apa rece. Îi ajunse până la talie. 

— E cam greu să mergi prin ea, dar nu-i mare lucru. 
Haideţi. 

Jderii îl urmară cu armele ridicate. 

— Ar trebui să fim plătiţi în plus pentru asta, se văită 
Haskeer. 

— In plus? se miră Jup. Ce naiba, sergent, 
deocamdată nu suntem plătiţi deloc. 

— Da! Uitasem! 

Merseră încă zece minute. Mai aveau puţin şi ieşeau 
din apă, pentru că deja vedeau malul celălalt. 

Apa se tulbură la câţiva metri în faţă. Bule se ridicară 
la suprafaţă şi explodară. Ceata se opri. 

Alte mici vârtejuri se formară şi alte bule explodară. 

— Poate că n-a fost o idee bună, până la urmă, 
murmură Jup. ` 

In faţa lor, un nyadd ţâşni dintr-o coloană de apă. In 
clipa următoare, alţi semeni de-ai lui ieşiră din lichidul 
puturos strângându-şi armele zimţate. 

— Mai ţii minte ce ne-ai spus despre lupta cu nyazzii 
în mediul lor? îi aminti Coilla lui Stryke. 

— E prea târziu să ne întoarcem, caporal. 

Stropi de apă din spate îi obligară să se întoarcă. Alţi 
nyazzi îşi făcură apariţia şi începură să-i încercuiască din 
faţă şi din spate. 

— Hai să spintecăm nişte carne de nyadd! strigă 
Stryke. 

Jumătatea din spate a cetei acţionă condusă de Jup şi 
Haskeer. Stryke, Coilla şi Alfray formau avangarda. 


252 


Deocamdată, jderii erau mai numeroşi. Dar Stryke socoti 
că aveau şanse egale din cauză că luptau în apă. 

Trecu la atac cu săbiile şi cuțitul şi se năpusti la 

duşmanul cel mai apropiat. Îi străpunse carapacea şi-l 
răni, căci începu să curgă sânge. Dar rana nu îl scoase 
din luptă. Stryke scrâşni din dinţi şi şarjă din nou, de data 
asta ajutat de doi soldaţi care-l hărţuiră pe adversar din 
laturi. Reuşiră să-l scufunde în apă. 
__ Coilla începu să arunce cuțite în capetele duşmanilor. 
Insă fiecare aruncare însemna un cuţit pierdut şi nu avea 
prea multe. Aruncă de două ori şi rată. A treia oară îl 
nimeri pe un nyadd în tâmplă. Acesta răcni şi dispăru sub 
apă, lăsând o dâră roşie. 

Un strigăt triumfător din spate anunţă prima victimă. 

— Le subţiem rândurile, ţipă Stryke, dar nu destul de 
repede. Dacă mai vin şi alţii... 

Se opri la mijlocul propoziției când un nyadd se 
proţăpi în faţa lui şi flutură sabia zimţată. Îl atacă. Jderul 
se lăsă în jos şi se scufundă. Apa rece şi puturoasă îi 
venea până peste cap. Numără până la trei, sperând că 
scăpase de lovituri, apoi ieşi la suprafaţă. 

Nyaddul era exact deasupra lui. Stryke îi vâri lama în 
stomac cu toată puterea. Carapacea pocni şi se sfărâmă, 
eliberând un şuvoi de sânge. Altul izvori din gura 
creaturii, până când aceasta dispăru sub apă. Stryke 
scuipă lichidul scârbos. 

Haskeer şi Jup hărţuiau un duşman din două părţi. Îi 
spintecaseră deja un braţ, iar acum nyaddul încerca să-i 
ţină la distanţă. 

Haskeer fandă şi îi ţinti gâtul. Adversarul se lăsă în 
jos, căutând instinctiv protecţia apei. Ar fi fost mai 
înţelept să se ferească în altă direcţie. Lama îi despică, 
aprigă, capul şi-i împrăştie creierii. 

Mai rămăseseră patru nyazzi. Deşi la fel de periculoşi, 
Stryke era sigur că pot fi doborâţi. Ceata năvăli peste trei 
dintre ei. 


253 


În afară de Coilla, care ţâşni în faţă şi-l atacă pe al 
patrulea. Adversarul sări într-o parte. Jderiţa nu văzu că 
din apă mai ieşi un nyadd cu viteză uimitoare. Se răsuci 
în ultima clipă, înfruntând doi deodată. Unul ridică sabia. 

— Ai grijă, caporal! strigă Kestix, care îl observase pe 
al doilea nyadd. 

Răcanul se vâri între Coilla şi sabie. Socoti greşit că o 
poate para cualui. 

Arma ascuţită intră în pieptul orcului ca în brânză. 
Sângele explodă, iar Kestix urlă de durere. 

— Nu! ţipă Coilla, dar trebui să se ocupe de celălalt 
nyadd, blocându-i sabia. 

Kestix, încă viu, dar grav rănit, fusese apucat de 
agresorul lui. Se luptă cu el, dar fără vlagă. Ţipetele îi 
fură auzite de jderi, care sosiră imediat, inclusiv Stryke. 

Ajunseră la el chiar când era tras sub apă de nyaddul 
care se scufunda. Nu rămase decât o pată sângerie în 
urmă. 

Doi soldaţi îşi vârâră capul sub apă, încercând să-şi 
salveze camaradul. 

— Lăsaţi-l! le ceru Stryke. E prea târziu pentru el. 

Îşi îndreptară furia stârnită de durere împotriva 
nyazzilor rămaşi. 

Când mai aveau puţin şi i-ar fi omorât, apa se tulbură 
iar şi se ridicară bule. 

— La dracu', Stryke, gâfâi Jup, nu mai rezistăm mult! 

Ceata se pregăti de un nou atac. 

Alte capete ieşiră la suprafaţă. 

Dar nu erau nyazzi, ci merzi. Zeci de merzi înarmaţi 
cu tridente şi pumnale. 

— În numele zeilor! strigă Alfray. Şi ăştia vor să ne ia 
gâtul? 

— Nu cred, îi răspunse Stryke. 

Bănuiala lui se adeveri. Merzii se năpustiră asupra 
nyazzilor şi-i spintecară cu sălbăticie, pentru a răzbuna 
nedreptăţile îndurate. 


254 


Unul dintre merzi se întoarse şi ridică o mână udă 
spre orci. Era un salut. 

Nu numai Stryke îi răspunse. 

— Le rămânem datori, spuse căpitanul cetei. Acum 
haideţi să ieşim de aici. 

Părăsiră locul măcelului şi se îndreptară spre mal, 
plângându-l pe Kestix. 


23 


În drum spre Liffin şi Talag, ceata fu copleşită de 
tristeţe. Tot deprimaţi rămaseră şi când călătoriră spre 
Drogan, în ciuda victoriei. 

— Merită toate astea viaţa unui orc? întrebă Alfray. 
Mai ales unul aşa de viteaz precum Kestix? 

— Meseria noastră e să ne riscăm vieţile, îi aminti 
Stryke. Sunt orci care au murit pentru cauze nu atât de 
bune. 

— Eşti sigur că a noastră e bună? Să adunăm nişte 
obiecte al căror rost nu-l cunoaştem, pentru un scop încă 
nedesluşit? 

— Aşa trebuie să credem, Alfray. Şi sunt convins că va 
veni ziua când îl vom ridica pe Kestix şi pe alţii care vor 
mai fi căzut printre eroii unei noi ordini. Dar nu mă 
întreba ce-o să ne aducă ordinea asta. Simt eu că va fi 
mai bine pentru noi. 

Stryke ar fi vrut să-şi creadă întru totul spusele. Aşa 
cum stăteau lucrurile deocamdată, încerca să nu le arate 
jderilor cât de vinovat se simte de moartea lui Kestix. 

Alfray tăcu şi ridică ochii spre flamura de luptă a cetei, 
pe care o strângea în mană. Îi aducea alinare, poate 
pentru că era simbolul unităţii lor. Sau al unităţii care 
existase cândva printre ei. 

Mai aveau puţin şi ar fi trebuit să vadă Pădurea 
Drogan, când Jup strigă: 

— Ochii la vest! 

255 


Un grup mare de călăreţi se îndrepta spre ei, şi nu era 
foarte departe. 

— Cred că sunt oamenii lui Hobrow, spuse piticul. 

— Nu putem să avem şi noi parte de puţină linişte? se 
plânse Coilla. 

— Astăzi, nu, după câte se pare, răspunse Stryke. Daţi 
pinteni cailor. 

Ceata porni la galop. 

— Ne-au văzut! urlă Haskeer. Şi gonesc de mama 
focului! 

Începu o adevărată vânătoare. Ceata călărea cu 
viteza vântului spre adăpostul oferit de pădure. Dar 
paznicii erau hotărâți şi câştigau teren. 

îndemnându-i pe jderi să gonească mai repede, 
Stryke se pomeni în spatele cetei. Atunci se petrecu 
nenorocirea. Când jderii cotiră şi dispărură din vedere, 
calul său îşi prinse copita într-o vizuină de iepure şi căzu. 
Stryke se prăbuşi greu şi el. Când îşi reveni, animalul se 
ridică şi o luă la fugă. 

Auzind ropot de copite, jderul se întoarse. Un grup 
sălbatic de paznici se năpustea spre el. Stryke se uită 
disperat în jur după un loc în care să se ascundă, însă nu 
văzu nici unul. Işi scoase sabia. 

O umbră uriaşă se lăsă deasupra lui. 

Zbura un dragon, risipind frunze şi praf cu aripile 
vânjoase. Îngroziţi, paznicii îşi opriră caii atât de brusc, 
încât unii căzură din şa. 

Stryke îşi zise că i-a venit sfârşitul. Animalul era unul 
dintre dragonii de vânătoare ai Jennestei, ştia sigur, şi nu 
se aştepta la altceva decât să moară în flăcări. 

Dragonul cobora între el şi paznici. Când ajunse jos, 
Stryke văzu că e călărit chiar de Glozellan. 

Stăpâna Dragonilor întinse mâna. 

— Urcă, Stryke, îl îndemnă ea. Hai! Ce ai de pierdut? 

jderul se urcă pe pielea solzoasă a animalului şi se 
aşeză în spatele ei. 


256 


— Ţine-te bine! strigă Glozellan, apoi mână dragonul. 

Urmă un zbor rapid şi ameţitor. Stryke se uită în jos. 
Văzu râuri ca nişte şerpi argintii, păşuni verzi, păduri 
tinere. Din cer, ţinutul nu părea chiar atât de distrus. 

încercă să o întrebe ceva pe Glozellan, dar bătea 
vântul şi ea fie nu-l auzi, fie îl ignoră. Zburau spre nord. 

Trecu un ceas, poate. Se apropiară de un munte. 
Dragonul se îndreptă ţintă spre platou. Aterizară în 
câteva minute. 

— Coboară, porunci spiriduşul. 

Stryke alunecă pe pământ. 

— Ce se întâmplă, Glozellan? Sunt prizonier? 

— Nu pot să-ţi explic acum. Aici vei fi în siguranţă. 

Spiriduşul lovi cu călcâiele în coastele dragonului. 
Animalul începu să se înalțe. 

— Stai! strigă jderul. Nu mă lăsa aici! 

— Mă întorc! promise Glozellan. Nu-ţi pierde curajul. 

Stryke urmări dragonul cu privirea până când 
animalul se făcu un punct pe cer şi dispăru. 


Stătu ore întregi pe refugiul din vârful muntelui, 
cugetând asupra celor întâmplate, plângând vieţile 
pierdute. 

După ce ajunse la concluzia că nu are cum să 
coboare, scoase stelele din săculeţ şi le admiră. 

— Bun găsit. 

Sări ca ars la auzul salutului. 

În faţa lui stătea Serapheim. Stryke rămase cu gura 
căscată. 

— Cum ai ajuns aici? Te-a adus şi pe tine Glozellan? 

— Nu, prietene. Nu contează cum am ajuns aici. Dar 
am vrut să-mi cer iertare că v-am dus în capcana pusă 
de elfii negustori de sclav. Nu asta am intenţionat. 

— Până la sfârşit, a ieşit bine. Nu-ţi port pică. 

— Mă bucur. 

Stryke oftă. 


257 


— Nu că ar mai avea importanţă. Lucrurile se 
agravează rapid şi nu le mai pot opri. lar acum mi-am 
pierdut ceata. 

— N-ai pierdut-o, ai fost adus în altă parte. Serapheim 
zâmbi. Important e să nu cazi pradă disperării. Mai ai 
multe de făcut. Nu e momentul să-ţi pierzi încrederea. Ai 
auzit vreodată povestea cu băiatul şi pisica sălbatică? 

Veni rândul lui Stryke să zâmbească, deşi cu 
amărăciune. 

— O poveste. Păi, cred că e şi asta o cale de a face 
timpul să treacă mai uşor. 

— A fost odată un băiat care se plimba prin pădure, 
începu Serapheim. Dintr-odată, s-a întâlnit cu un leopard. 
Animalul l-a văzut. Băiatul a luat-o la fugă, urmărit cu 
înverşunare. A ajuns la o margine de stâncă de care 
atârnau liane, aşa că s-a lăsat în jos pe una dintre ele, în 
vreme ce leopardul răgea neputincios deasupra. Dar 
atunci s-a uitat în jos şi a văzut că acolo îl aşteaptă un alt 
leopard, la fel de flămând. Nu putea nici urca, nici cobori. 
Apoi a auzit cum zgârie ceva. Când a ridicat ochii, a zărit 
doi şoricei, unul alb şi unul negru, care rodeau liana de 
care se agăţase. Dar zări şi altceva. Intr-o parte, la 
distanţă cam mare, creştea o căpşună sălbatică. Se 
întinse cât putu, luă căpşuna şi o duse în gură. Şi ştii 
ceva, Stryke? A fost cea mai dulce şi mai bună căpşună 
pe care a mâncat-o vreodată. 7 

— Cred că am înţeles, să ştii. Imi aduce aminte de un 
lucru pe care mi l-a spus cineva... în vis. 

— Visele sunt bune. Ar trebui să fii mai atent la ele. 
Magia e mai puternică prin părţile astea. S-ar putea să 
aibă efect asupra lor. 

Serapheim arătă spre stele. 

— Are vreo legătură cu ele? 

— O, sigur că da. Nu vrei să mi le dai mie? îl întrebă 
Serapheim după o mică pauză. 

Stryke rămase uimit. 


258 


— Nici să nu te gândeşti. 

— A fost o vreme când ţi le-aş fi putut lua cu mare 
uşurinţă. Şi când aş fi vrut să ţi le iau. Dar acum, se pare 
că zeii vor să le păstrezi tu. 

Stryke se uită la stele. Când ridică iarăşi privirea, 
omul dispăruse. 

Imposibil. 

S-ar fi gândit la asta, dar altceva îi atrase acum 
atenţia. 

Stelele îi cântau. 


259 


Cuprins 


CE S-A PETRECUT ÎNAINTE... nenea 5 
LEGIUNEA TUNEL, aceea aan eee ta ti 11 
Îi t ner daia aidian eenei aarre 12 
DD d ci e că i a a e e 20 
PR TIR POR IN PR E Pe RR 7 MRI A PRR TR A MR i SPA E 28 
a ala a all ate ds ta et 37 
E neta intuneric 47 
Deea e lada EEE a 00 la ia ia a a el 61 
Ti d ao n T 72 
(9 o a a na di a aia 82 
o titan lati i tea ate ia aaa 89 
ÎNC) ice era acte a ta fl Bu 3 ta 101 
la ta E ulei oa ta aaa 115 
ÎL ti ca al ma a a 127 
ÎL 30 ni a aa na d n 136 
TA EE i a i 152 
ÎL tt ee ci tn lalea E Satie 161 
Îi E aaa il este RI oa ta aa 170 
7 ANR PRIN E Re RAI RICE ARRP 181 
ÎN eat pala i lite la Sail a 193 
TO cata i a oa eo a a 200 
ZÜ oa d o a iti 3 i da dag eat 215 
0 ÎL doit la olt tag e la Sa 223 


261 


PESTE 1 000 000 DE EXEMPLARE VÂNDUTE 


Războiul a aruncat tărâmul Maras-Dantia în haos. În 
timp ce armatele își strâng rândurile, Stryke și grupul 
său de orci se refugiază din calea tuturor. Destinul or- 
cilor trebuie salvat și totul depinde de obiectele magice 
legate de originea raselor străvechi — unirea celor cinci 
stele îi poate elibera pe orci din sclavie. Dar pe măsură 
ce luptătorii lui Stryke cad unul câte unul pradă unor 
dușmani de coșmar, pentru seminţia orcilor și pentru 
Maras-Dantia se apropie sfârșitul. 


„Ce obţii când combini o ceată rebelă de orci, cinci 
obiecte ciudate cu puteri necunoscute și o vrăjitoare 
paranoică, însetată de răzbunare și pasionată de ritua- 
luri sângeroase? O poveste deosebită despre magie, 
creaturi fantastice și rase mitice!” 

Topo RicHMonND, SF Site Reviews 


ă a legendei orcilor, o cenușăreasă 


> Renanen străluci 


Barry Fonsnaw, Starlog 


LU 


- www.nemirajunior.ro