Joe Abercrombie — 02 Fara indurare

JOE ABERCROMBIE 


FĂRĂ ÎNDURARE 


Celor patru ciiton — ui Şăt wo care 


JOE ABERCROMBIE 


FĂRĂ ÎNDURARE 


Celor patru cititori - vă ştiţi voi care 


Partea ] 


Trebuie să ne iertăm duşmanii, dar nu înainte de a-i 
vedea spânzurați. 
Heinrich Heine 


Marea nivelatoare 


A dracului ceaţă. Îţi intră în ochi, de nu mai vezi nici la 
câţiva paşi. Îţi intră în urechi, de nu mai auzi nimic, şi, dacă 
ţi se întâmplă să prinzi vreun sunet, nici vorbă să-ţi dai 
seama dincotro vine. Îţi intră în nas, de nu mai simţi decât 
umezeala şi apăraia. A dracului ceaţă. E un blestem pe 
capul iscoadelor. 

Traversaseră Şuvoiul Alb cu câteva zile în urmă, când 
ieşiseră din Ţinutul Nordului şi intraseră în Englia, iar 
Copoiul fusese nervos tot drumul. Căci se aflau pe pământ 
străin, în mijlocul unui război cu care nu aveau nimic de-a 
face. În afară de Treicopaci, niciunul dintre ei nu părăsise 
vreodată Nordul. Poate doar cu excepţia Ursuzului. Dar el 
nu povestea pe unde mai fusese. 

Trecuseră pe lângă nişte ferme pârjolite, pe lângă un sat 
pustiit. Pe lângă clădiri ale Uniunii uriaşe şi pătrăţoase. 
Văzuseră urme de cai şi de oameni. Puzderie de urme, dar 
niciodată oamenii care le lăsaseră. Însă Copoiul ştia că 
armata lui Bethod e pe undeva, pe aproape, căutând oraşe 
de incendiat, hrană de furat, oameni de ucis. Iot felul de 
ticăloşii. Probabil că avea iscoade pretutindeni. Dacă îl va 
prinde cumva pe Copoi sau pe unul din ceilalţi, îi va 
întoarce în ţărână, însă deloc iute. Crucificări însângerate, 
capete în vârf de ţepe şi toate celelalte, despre care Copoiul 
nu voia să ştie. 

Şi dacă îi prindea oastea Uniunii, tot morţi ar fi fost. În 
fond, erau vremuri de război, şi în vremuri de război 
oamenii nu gândesc prea limpede. Copoiul nu se putea 
aştepta ca ei să-şi irosească timpul pentru a încerca să facă 
diferenţa între un om al Nordului amabil şi unul ostil. Asta 
este, viaţa e plină de primejdii. Suficient cât să agite pe 
oricine, iar el era oricum agitat din fire, chiar şi în cele mai 
bune momente. 


Aşa că e uşor de înţeles cum ceața a fost sarea pusă pe 
rană, ca să zicem aşa. 

Îl însetase tot acest mers furişat prin noroi, aşa că păşi 
cu atenţie prin desişul alunecos spre locul de unde venea 
susurul apei. Se puse în genunchi pe mal. Era cam mocirlos, 
plin de putregai şi frunze moarte, însă Copoiul nu credea că 
mai multă mizerie ar avea vreo importanţă, căci i se părea 
că nu poate exista vreun alt om mai murdar decât el. Luă 
apă în căuşul palmelor şi bău. Aici adia vântul de după 
copaci, adunând şi răsfirând ceața. Aşa reuşi Copoiul să-l 
vadă. 

Zăcea întins pe burtă, cu picioarele în râu, cu pieptul pe 
mal. S-au holbat unul la altul ceva timp, amândoi cu 
desăvârşire năuciţi. Din spatele celuilalt ieşea un băţ lung. 
O suliță frântă. Abia atunci şi-a dat seama Copoiul că omul 
era mort. 

A scuipat apa din gură şi s-a târât până la el, mereu cu 
ochii în patru după oricine l-ar fi pândit să-i împlânte un 
cuţit între omoplaţi. Cadavrul era al unui bărbat de vreo 
douăzeci şi patru de ani. Păr blond, sânge maroniu pe buze 
cenuşii. Era îmbrăcat cu o jachetă căptuşită cu material 
moale, umflată de apă, de genul care se purta pe sub 
cămaşa de zale. Deci un luptător. Poate un soldat care s-a 
rătăcit de ai săi şi a căzut într-o capcană. Neîndoielnic, un 
oştean al Uniunii, dar nici Copoiului, nici oricui altcuiva nu i 
s-ar mai fi părut diferit acum, că murise. Cadavrele 
seamănă mult între ele. 

- Marea Nivelatoare, îşi şopti Copoiul, care era într-o 
stare meditativă. Aşa îi spun locuitorii muntelui. Moartea. 
Nivelează toate diferenţele. Oameni Vestiţi sau neînsemnaţi, 
Sud sau Nord. Până la urmă tot îi prinde pe toţi şi îi 
tratează la fel. 

Se părea că era mort de vreo două zile. Iar asta însemna 
că acela care îi făcuse felul s-ar putea să se mai afle încă 
prin apropiere, ceea ce îl îngrijora pe Copoi. Acum, parcă 
ceața se umpluse de sunete. Poate erau cam o sută de 


ţărani ascunşi vederii. Poate nu era decât râul care se lovea 
de maluri. Copoiul părăsi cadavrul şi se strecură în pădure, 
ascunzându-se după trunchiurile copacilor care îi răsăreau 
înainte din ceața deasă. Cât pe ce să se împiedice de alt 
cadavru, întins pe spate şi cu braţele desfăcute, pe jumătate 
ascuns într-un morman de frunze. Trecu pe lângă un altul, 
prăbuşit în genunchi, cu două săgeți înfipte în piept, faţa în 
noroi, fundul în aer. Un lucru este cert: nu există nici urmă 
de demnitate în moarte. Copoiul începu să se grăbească, 
mult prea dornic să ajungă înapoi la ceilalţi, să le spună ce 
văzuse. Mult prea dornic să scape de toate cadavrele astea. 

Văzuse multe, desigur, mai multe decât ar fi avut nevoie, 
dar niciodată nu s-a simţit tocmai în largul lui în preajma 
lor. E cel mai uşor lucru din lume să transformi un om într- 
un hoit. Ştia vreo mie de moduri de a face asta. Dar, odată 
ce ai făcut-o, nu mai există cale de întoarcere. Acum e viu, e 
plin de speranţe şi de gânduri, şi de visuri. Om cu prieteni şi 
familie şi un loc căruia îi spune „acasă”. În clipa imediat 
următoare e ţărână. Asta îl duse pe Copoi cu gândul la toate 
necazurile în care intrase, la toate bătăliile şi încăierările la 
care luase parte. Se gândi că are noroc că mai respiră încă. 
Norocul prostului. Se gândi că norocul lui s-ar putea să se 
cam isprăvească. 

Aproape că alerga acum. Neatent. Bâjbâind prin ceaţă 
ca un puştan neexperimentat. Pripindu-se. Fără să 
adulmece aerul, fără să-şi ciulească urechile. Un Om Vestit 
ca el, o iscoadă care străbătuse întregul Nord, ar fi trebuit 
să fie mai prevăzător, dar nu se poate să fii mereu în stare 
de alertă. Nici nu şi-a dat seama ce i se întâmplă. 

Ceva l-a izbit, tare, aruncându-l pe burtă. A dat să se 
ridice, dar cineva l-a trimis iar la pământ cu o lovitură de 
picior. Copoiul se luptă, dar nemernicul ăsta, cine o fi fost 
el, era al naibii de puternic. Pe neaşteptate se pomeni 
trântit pe spate şi doar el singur era de vină. El şi 
cadavrele, şi ceața. O mână îl apucă de beregată şi începu 
să-i strivească traheea. 


- Cârrrrr, croncăni el, încercând să se elibereze, 
gândindu-se că i-a venit sfârşitul. Gândindu-se că toate 
speranţele sale au fost întoarse în ţărână. Marea 
Nivelatoare a venit, în cele din urmă, după el... 

Atunci degetele din jurul gâtului îşi slăbiră strânsoarea. 

- Copoiule? îi şopti cineva în ureche, tu eşti? 

- Cârrrr. 

Mâna îi dădu drumul, iar el inspiră cu nesaţ aerul. Simţi 
cum acel cineva îl apucă de haină şi îl ridică în picioare. 

- Fir-ar să fie, Copoiule! Puteam să te omor! 

Cunoştea chiar foarte bine vocea asta. Ticălosul de Dow 
cel Negru. Copoiul era pe jumătate supărat că fusese pe 
punctul să moară strangulat, pe jumătate bucuros că încă 
mai trăia. Îl auzi pe Dow cum râde de el. Hohote dure de 
râs. Ca un croncănit. 

- Eşti bine? 

- Am avut parte de reîntâlniri şi mai plăcute, şuieră 
Copoiul, chinuindu-se să-şi umple plămânii cu cât mai mult 
aer. 

- Zi că eşti norocos, că puteam să te lovesc mai tare. 
Mult mai tare. Am crezut că eşti una din iscoadele lui 
Bethod. Am crezut că tu ai fost dincolo de vale. 

- După cum vezi, şopti el, nu sunt acolo. Unde sunt 
ceilalţi? 

- Sus, pe un deal, deasupra ceţii ăsteia împuţite. 
Cercetează împrejurimile. 

Copoiul făcu un semn cu capul spre drumul pe care 
venise: 

- Acolo sunt leşuri. Puzderie. 

- Puzderie, zici? întrebă Dow, ca şi cum n-ar fi crezut că 
ştie cum arată o puzderie de leşuri. Ha! 

- Chiar aşa, destul de multe. Cred că sunt oamenii 
Uniunii. Se pare că a avut loco luptă aici. 

Dow cel Negru izbucni iarăşi în râs: 

- O luptă? Crezi? 

Copoiul nu-şi putu da seama ce anume voia să spună. 


- La naiba! exclamă el. 

Erau pe culmea dealului. Toţi cinci. lar Copoiul aproape 
că-şi dorea să nu se fi risipit ceața. Acum înţelegea ce voise 
să spună Dow. Înţelegea foarte bine. Întreaga vale era plină 
de morţi. Presăraţi sus, pe versanţi, înfipţi printre stânci, 
întinşi prin orzul sălbatic. Risipiţi prin iarba de pe fundul 
văii aidoma unor cuie vărsată dintr-o pungă spartă, 
strâmbate şi sfărâmate pe drumul de pământ. Stivuiţi lângă 
râu, stivuiţi pe maluri în grămezi. Braţe şi picioare şi bucăţi 
de echipament ieşind din ultimele petice de ceaţă. Erau 
pretutindeni. Găuriţi de săgeți, străpunşi de săbii, hăcuiţi 
de securi. Ciorile croncăneau ţopăind de la un fel de 
mâncare la altul. Era o zi bună pentru ciori. Trecuse cam 
multă vreme de când Copoiul nu mai văzuse un câmp de 
luptă şi acum amintiri urâte îi reveniră în minte. Îngrozitor 
de urâte. 

- La naiba! exclamă iarăşi. 

Nu ştia ce altceva ar putea spune. 

- Socotesc că armata Uniunii înainta pe drumul acesta, 
se încruntă amarnic Treicopaci. Socotesc că se grăbeau. 
Socotesc că încercau să-l ia prin surprindere pe Bethod. 

- Se pare că n-au cercetat prea bine terenul, mârâi Tul 
Duru. Se pare că Bethod i-a prins pe picior greşit. 

- Poate că a fost ceaţă, a intervenit Copoiul, cum a fost 
astăzi. 

Treicopaci ridică din umeri: 

- Poate. Aşa e în perioada asta a anului. Oricum ar fi fost, 
mărşăluiau încolonaţi, obosiţi de drumul lung de peste zi. 
Bethod i-a atacat de acolo, de pe creastă. Mai întâi săgețile, 
ca să rupă rândurile, să-i împrăştie, apoi ţăranii, repezindu- 
se de pe înălţimi, urlând şi pregătiţi să-i ucidă. Socotesc că 
armata Uniunii s-a frânt repede. 

- Foarte repede, l-a aprobat Dow. 

- Şi apoi a urmat măcelul. l-au răsfirat pe drum. l-au 
blocat la râu. Nu prea au avut unde să fugă. Soldaţi care 


încercau să-şi scoată armurile, soldaţi care încercau să 
treacă înot râul cu armurile pe ei. Îmbulzindu-se şi 
căţărându-se unii pe alţii, cu ploaia de săgeți peste ei. Poate 
că unii au reuşit să ajungă până în pădurea de acolo, din 
vale, dar, cunoscându-l pe Bethod aşa cum îl cunosc, cred 
că avea nişte călăreţi ascunşi acolo, pregătiţi să lingă 
farfuria. 

- La naiba! a exclamat din nou Copoiul, simțindu-se 
foarte tulburat. 

I se întâmplase şi lui să se afle într-o asemenea retragere 
dezordonată, iar amintirea nu era deloc una plăcută. 

- Precis, ca împunsăturile de ac pe o broderie frumoasă, 
a continuat Treicopaci. Trebuie să-i recunoaştem calităţile 
ticălosului de Bethod. Se pricepe la ambuscade ca nimeni 
altul. 

- Adică înseamnă că s-a isprăvit, şefu'? întrebă Copoiul. 
A câştigat Bethod? 

Treicopaci clătină încet din cap: 

- Mai sunt mulţi oameni ai Sudului. Îngrozitor de mulţi. 
Majoritatea trăiesc dincolo de mare. Se spune că sunt atâţia 
pe meleagurile acelea, de nici nu-i poţi număra. Mai mulţi 
decât copacii din Nord. S-ar putea să dureze ceva vreme 
până vor ajunge aici, dar sigur vor veni. Acesta este doar 
începutul. 

Copoiul se uită la valea jilavă, la toţi bărbaţii morţi, 
ghemuiţi şi răşchiraţi şi contorsionaţi pe pământ, acum 
hrană pentru ciori. 

- Nici vorbă de vreun început pentru ei. 

Dow îşi răsuci limba şi scuipă cât de zgomotos era în 
stare. 

- I-au încercuit şi i-au măcelărit ca pe o turmă de oi! De 
o moarte ca asta vrei tu să ai parte, Treicopaci? Ei? Vrei să 
te dai de partea unora ca ăştia? Uniunea dracului! Oamenii 
ei habar n-au ce-i aia război! 

Treicopaci îl aprobă cu un semn din cap. 

- Înseamnă că va trebui să-i învăţăm. 


În faţa porţii era bulucită o mulţime uriaşă. Femei, numai 
piele şi os, cu înfăţişare înfometată. Copii, zdrenţăroşi şi 
murdari. Bărbaţi, bătrâni şi tineri, încovoiaţi sub greutatea 
baloţilor şi harnaşamentelor duse în spate. Unii aveau 
catâri, alţii trăgeau ei înşişi la căruțele pline cu tot felul de 
obiecte ce păreau total nefolositoare. Scaune din lemn, oale 
din cositor, unelte agricole. Alţii nu aveau absolut nimic la 
ei, în afară de nefericire şi sărăcie lucie. Copoiul îşi zise că 
dintr-astea se aflau din abundență prin partea locului. 

Umpleau drumul cu trupurile şi gunoaiele lor. Umpleau 
aerul cu rugăminţile şi amenințările lor. Copoiul simţea 
mirosul fricii lor, consistent ca supa deasă. Toţi fugeau de 
Bethod. 

Unii se îmbrânceau înainte, alţii se îmbrânceau înapoi, 
ici şi colo câte unul se prăvălea în noroi, cu toţii disperaţi să 
ajungă la poartă, ca şi cum ar fi fost ţâţa mamei. Pe 
deasupra mulţimii, Copoiul văzu vârfurile sclipitoare ale 
suliţelor şi auzi strigăte aspre, semn că acolo erau soldaţi 
care îi împiedicau pe oameni să intre în oraş. 

Se aplecă spre Treicopaci şi îi şopti: 

- Se pare că nu îi primesc nici pe cei din acelaşi neam. 
Ce te face să crezi că nouă o să ne dea drumul înăuntru, 
şefu'? 

- Au nevoie de noi, asta este realitatea. O să vorbim cu ei 
şi o să vedem ce-o să fie. Sau ai o idee mai bună? 

- Să mergem acasă şi să nu ne băgăm în povestea asta, 
murmură Copoiul ca pentru sine, urmându-l, totuşi, pe 
Treicopaci în mijlocul mulţimii. 

Când înaintară, toţi oamenii Sudului se holbară la ei cu 
gurile căscate. O fetiţă din gloată îl privi pe Copoi cu ochi 
mari, strângând la piept o zdreanţă veche. Copoiul încercă 
să-i zâmbească, însă trecuse prea multă vreme de când nu 
avusese de-a face decât cu oameni duri şi cu metale dure, 
aşa că nu-i ieşi prea bine. Fetiţa urlă şi o zbughi de acolo, 
nefiind singura care se speriase. Când îi văzură pe 


Treicopaci şi pe Copoi, oamenii s-au dat la o parte, făcându- 
le loc. Nu scoteau nicio şoaptă, iar atitudinea lor manifesta 
prudenţă, chiar dacă luptătorii îşi lăsaseră armele la 
camarazii lor. 

Reuşiră să ajungă cu bine la poartă, îmbrâncind, 
ocazional, câte un sărăntoc, doar ca să-l dea la o parte din 
calea lor. Acum Copoiul zări şi soldaţii, doisprezece, identici, 
aliniaţi de cealaltă parte a porţii. Rareori i se întâmplase să 
vadă armuri atât de grele ca cele ale acestor soldaţi, 
acoperiţi în plăci metalice din cap până în picioare, plăci 
lustruite de-ţi luau ochii. Aveau şi coifuri şi stăteau neclintiţi 
ca nişte pilaştri. Se întrebă cum te-ai putea lupta cu cineva 
astfel echipat, în cazul că ar fi trebuit s-o faci. Nu-şi putea 
închipui că o săgeată ar putea face mare brânză, nici măcar 
o sabie, în cazul în care nu ai fi avut noroc să nimereşti 
chiar la articulaţie. 

- 'Ţi-ar trebui un târnăcop pentru ăştia. 

- Ce? şuieră Treicopaci. 

- Nimic. 

Era limpede că aveau păreri diferite despre ce anume 
presupunea lupta de partea Uniunii. Dacă războaiele ar fi 
câştigate de băieţii buni, Bethod ar fi fost deja pus pe fugă. 
Păcat că nu se întâmpla aşa şi în viaţa reală. 

Căpetenia stătea în mijlocul lor, la o măsuţă pe care se 
vedeau nişte bucăţi de hârtie, iar acesta era cel mai ciudat 
din tot grupul. Purta un soi de haină de un roşu strălucitor. 
Şi Copoiul îşi spuse că era un material tare curios pentru 
îmbrăcămintea unui conducător. L-ai fi putut nimeri cu o 
săgeată destul de uşor. Şi era şi mult prea tânăr pentru 
misiunea asta şi toate cele. Imberb şi totodată teribil de plin 
de sine. 

Cu el se certa un bărbat masiv cu haine murdare. 
Copoiul şi-a ciulit urechile, încercând să înţeleagă limbajul 
Unioniştilor: 

- Am cinci copii acolo, spunea fermierul, şi nimic de-ale 
gurii. Ce ne îndemni să facem? 


Interveni şi un bătrân: 

- Sunt prieten apropiat al Lordului Guvernator. Vă cer să 
mă lăsaţi să intru în... 

Tânărul nu-i lăsă să-şi isprăvească vorba: 

- Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie cu cine eşti 
prieten şi nu-mi pasă nici dacă ai o sută de copii! Oraşul 
Ostenhorm este plin. Lordul Mareşal Burr a decretat ca 
numai două sute de refugiaţi să fie admişi pe zi şi am atins 
deja această limită de dimineaţă. Vă sugerez să vă 
întoarceţi mâine. Devreme. 

Cei doi nu se mişcară din loc, privindu-l cu ochi 
bulbucaţi: 

- Limită? mârâi fermierul. 

- Dar Lordul Guvernator... 

- Afurisiţi să fiţi! explodă flăcâiaşul lovind nervos masa. 
Îndrăzniţi numai să mă mai bateţi la cap! Că atunci chiar o 
să vă dau drumul înăuntru! O să vă arestez şi o să vă 
spânzur ca pe nişte trădători! 

Cei doi se potoliră brusc şi se retraseră la iuţeală. 
Copoiul începu să creadă că şi el ar cam trebui să facă 
acelaşi lucru, dar Treicopaci se îndrepta deja spre măsuţă. 
Tânărul le aruncă o căutătură încruntată, de parcă ar fi 
duhnit mai rău decât două moviliţe de baligă proaspătă. Pe 
Copoi nu l-ar fi deranjat prea mult atitudinea lui, dacă nu s- 
ar fi spălat chiar în dimineaţa respectivă pentru acea 
întâlnire. De luni bune nu mai fusese atât de curat. 

- Ce mama dracului vreţi? N-avem nevoie nici de spioni, 
nici de cerşetori! 

- Bine, spuse 'Treicopaci cu calm şi răbdare. Nici nu 
suntem aşa ceva. Numele meu este Rudd Treicopaci. Acesta 
de lângă mine este Copoiul. Am venit să vorbim cu cel care 
se află la conducere. Am venit ca să ne punem la dispoziţia 
Regelui vostru. 

- Să vă puneţi la dispoziţie? Flăcăul începu să 
zâmbească. Defel un zâmbet amabil. Zici că îl cheamă 


Copoi? Ce nume interesant! Nu-mi pot imagina cum de l-a 
căpătat. 

Îşi îngădui un chicotit la auzul propriei dovezi de ironie, 
iar Copoiul auzi râsetele înfundate ale celorlalţi. O 
adevărată clică de dobitoci, îşi spuse, împopoţonaţi în 
hainele lor sofisticate şi în armurile lor strălucitoare. O 
adevărată clică de dobitoci, însă nu ar fi avut nimic de 
câştigat dacă le-ar fi spus ce crede despre ei. Bine că nu l- 
au luat pe Dow cu ei. Probabil că l-ar fi despicat pe burtă pe 
prostul acesta şi atunci ar fi fost toţi trei omorâţi. 

Tânărul se aplecă spre ei şi le spuse foarte rar, ca şi cum 
ar fi vorbit unor copii: 

- Oamenii Nordului nu au voie în oraş dacă nu au 
autorizaţie specială. 

De parcă nu ar fi fost destul de special faptul că Bethod 
le încălca hotarele, le măcelărea armatele, le târa 
meleagurile în război. Treicopaci nu se lăsă intimidat şi 
insistă, dar Copoiului i se părea că era ca şi cum s-ar fi 
încăpățânat să are cu plugul un teren bolovănos, fireşte. 

- Nu cerem prea multe. Doar mâncare şi un loc unde să 
dormim. Suntem cinci, fiecare este un Om Vestit, Om Ales, 
cu toţii suntem veterani. 

- Maiestatea Sa are suficienţi soldaţi. Totuşi, am cam 
avea nevoie de nişte catâri. Poate aţi dori să ne căraţi 
proviziile? 

Treicopaci era recunoscut pentru răbdarea lui, dar şi ea 
avea o limită şi Copoiul îşi zise că limita aceea este periculos 
de aproape şi că puţoiul ăsta habar nu are că se joacă cu 
focul. Nu era de joacă cu el, cu Rudd Treicopaci. Acolo de 
unde veneau numele lui era cunoscut. Era un nume care-i 
băga pe oameni în sperieţi sau le insufla curaj, depinde de 
tabăra în care se aflau. Răbdarea lui avea o limită, fireşte, 
doar că încă nu ajunseseră până acolo. Din fericire pentru 
toţi cei de faţă. 

- Catâri, zici? mârâi Treicopaci. Catârii lovesc cu 
copitele. Ai grijă să nu-ţi dea capul jos de pe umeri, băieţaş. 


Şi se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari, pe drumul pe 
care veniseră, printre oamenii speriaţi care le făceau loc şi 
se îmbulzeau iar în urma lor, toţi strigându-şi ofurile, 
cerând soldaţilor să-i primească, să nu-i lase afară, în frig. 

- Nu au fost chiar vorbele de bun venit la care ne-am 
aşteptat, murmură Copoiul. 

Treicopaci nu-i răspunse, văzându-şi de drum, cu capul 
plecat. 

- Ce facem acum, şefu'? 

Bătrânul lui prieten îi aruncă o privire fioroasă peste 
umăr. 

- Mă cunoşti. Crezi că am să accept răspunsul ăsta 
blestemat? 

Cumva, Copoiului nu-i venea să creadă că-l va accepta. 


Planuri bine întocmite 


Era frig în sala Lordului Guvernator al Engliei. Pereţii 
înalţi erau acoperiţi cu tencuială simplă, rece; podeaua 
vastă era pardosită cu dale reci de piatră, în căminul căscat 
ca o gură de căpcăun nu era decât cenuşă rece. Singurul 
element decorativ era o tapiserie imensă, atârnând într-un 
singur cui, cu soarele Uniunii brodat pe ea, alături de cele 
două ciocane încrucişate ale Engliei în centru. 

Lordul Guvernator Meed zăcea prăvălit într-un scaun 
incomod, în faţa unei mese uriaşe şi goale, privind în gol, cu 
mâna dreaptă trândăvind pe piciorul pocalului cu vin. 
Obrajii palizi şi scofâlciţi, straiele de ceremonie boţite şi 
pătate, părul rar şi alb nepieptănat. Născut şi crescut în 
Englia, maiorul West auzise spunându-se despre Meed că 
ar fi fost un conducător puternic, o prezenţă impozantă, un 
campion neobosit al acestei provincii şi al cetăţenilor ei. 
Acum era doar o umbră de om, strivit de greutatea 
colanului specific rangului, la fel de găunos şi rece ca şi 
căminul. 

Se prea poate ca temperatura să fi fost de gheaţă, însă 
atmosfera care domnea acolo era şi mai glacială încă. 
Lordul Mareşal Burr stătea în mijlocul încăperii, bine înfipt 
pe picioarele-i crăcănate, cu mâinile încleştate la spate atât 
de strâns, că i se albiseră încheieturile. Maiorul West stătea 
lângă el, ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un băţ, cu capul 
plecat, blestemându-se în gând pentru că îşi dăduse jos 
haina. Aici era mai frig decât afară, dacă aşa ceva era 
posibil, iar afară vremea era mult prea cumplită chiar şi 
pentru o zi de toamnă. 

- Vrei nişte vin, Lord Mareşal? murmură Meed fără să-şi 
ridice ochii. 

În sala uriaşă, vocea îi tremură slab şi subţire. Lui Westi 
se păru că vede aburi ieşindu-i din gură. 

- Nu, Alteța Voastră. Nu vreau. 


Burr se încrunta. Din câte îşi putea da seama West, se 
încruntase întruna în ultima lună sau două. Parcă nu ar mai 
fi avut nicio altă expresie. O încruntătură pentru speranţă, 
o încruntătură pentru satisfacţie, o încruntătură pentru 
mirare. Cea de acum era încruntătura pentru furie teribilă. 
Speriat, West îşi schimbă greutatea de pe un picior amorţit 
pe celălalt, încercând să-şi pună sângele în mişcare, 
dorindu-şi să se afle oriunde în altă parte. 

- Dar tu, maior West? şopti Lordul Guvernator. Tu vrei 
nişte vin? 

West deschise gura să refuze, dar Burr i-o luă înainte. 

- Ce s-a întâmplat? bubui el, vorbele-i grele scrijelind 
pereţii reci, stârnind ecouri printre grinzile îngheţate. 

- Ce s-a întâmplat? 

Lordul Guvernator se cutremură şi îşi întoarse spre Burr 
ochii duşi în fundul capului ca şi cum atunci l-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

- Mi-am pierdut fiii. 

Înşfăcă pocalul cu mâna-i tremurândă şi îl goli dintr-o 
înghiţitură. 

West observă cum Maregşalul Burr îşi încleştează şi mai 
tare mâinile la spate. 

- Regret pierderea pe care ai suferit-o, Alteță, dar m-am 
referit la situaţia de ansamblu. M-am referit la Fântâna 
Neagră. 

Simpla menționare a locului îl făcu pe Meed să tresară. 

- A fost o luptă. 

- A fost un măcel! lătră Burr. Ce explicaţie ai? Nu ai 
primit ordinele Regelui? Să strângi cât de mulţi oameni 
poţi, să-ţi armezi fortificațiile, să aştepţi întăriri? În niciun 
caz să nu te avânţi în luptă cu Bethod! 

- Ordinele Regelui? îşi încreţi Lordul Guvernator buzele. 
Vrei să spui ordinele Consiliului Închis? Le-am primit. Le-am 
citit. Le-am cercetat îndelung. 

- Şi apoi? 

- Le-am făcut bucăţi. 


West îl auzi pe Lordul Mareşal cum respiră greu pe nas. 

- Le-ai... făcut... bucăţi? 

- Vreme de o sută de ani, eu şi familia mea am guvernat 
Englia. Nu era nimic aici când am sosit noi. 

Meed îşi ridică mândru bărbia şi îşi umflă pieptul. 

- Am îmblânzit sălbăticia. Am defrişat pădurile şi am 
făcut drumurile şi am construit fermele şi minele şi oraşele 
care au îmbogăţit întreaga Uniune! 

Ochii bătrânului se luminaseră considerabil. Părea mai 
înalt, mai îndrăzneţ, mai puternic. 

- La mine caută mai întâi protecţie oamenii acestor 
meleaguri şi abia apoi se uită dincolo de mare! Cum era să 
îngădui acestor oameni ai Nordului, acestor barbari, 
acestor animale să-mi invadeze ţinutul, iar eu să stau cu 
mâinile în sân? Să-i las să distrugă măreaţa operă a 
străbunilor mei? Să jefuiască, şi să pârjolească, şi să violeze, 
şi să ucidă după pofta inimii? lar eu să stau ascuns în 
spatele zidurilor în vreme ce ei trec Englia prin foc şi sabie? 
Nu, Mareşale Burr! Nu eu! Am strâns toţi oamenii, şi i-am 
înarmat, şi i-am trimis la luptă cu sălbaticii, şi cei trei fii ai 
mei au fost în fruntea lor. Ce altceva să fi făcut? 

- Să te fi supus afurisitelor de ordine! zbieră Burr cât îl 
ţineau plămânii. 

West tresări violent, ecourile asurzitoare răsunându-i în 
urechi. 

Meed zvâcni, apoi căscă gura, apoi începură să-i tremure 
buzele. Ochii bătrânului se umplură de lacrimi, iar trupul lui 
se ofili la loc. 

- Mi-am pierdut fiii, şopti el privind la podeaua rece. Mi- 
am pierdut fiii. 

- Îmi pare rău de fiii tăi şi de toţi cei care şi-au pierdut 
viaţa, dar nu-mi pare rău de tine. Doar tu singur eşti de 
vină pentru ce ţi se întâmplă. 

Burr tresări, apoi înghiţi greu şi îşi frecă stomacul. Se 
îndreptă încet spre fereastră şi se uită la oraşul rece şi 
cenuşiu. 


- Ţi-ai irosit toate forţele, iar acum sunt obligat să mi le 
slăbesc şi eu pe ale mele, ca să-ţi populez cu soldaţi oraşele 
şi fortărețele. Îi vei transfera sub comanda mea pe cei care 
au supravieţuit la Fântâna Neagră, atâţia câţi mai sunt, şi 
pe toţi civilii care au arme şi ştiu să lupte. Vom avea nevoie 
de fiecare om. 

- Şi cu mine ce o să fie? murmură Meed. Îndrăznesc să 
spun că javrele alea din Consiliul Închis urlă însetate de 
sânge. 

- Lasă-le să urle. De tine am nevoie aici. Dinspre Sud vin 
refugiații, fug din faţa lui Bethod, sau de frica lui. Te-ai mai 
uitat în ultima vreme pe fereastră? Ostenhorm e plin ochi 
cu refugiaţi. Şi mai sunt mii afară, în jurul zidurilor, şi 
acesta este doar începutul. Vei avea grijă de ei şi le vei 
asigura evacuarea spre Midderland. Vreme de treizeci de 
ani poporul tău a avut nevoie de tine ca să-l aperi. Are 
nevoie de tine în continuare. 

Burr se întoarse în încăpere. 

- Vei da maiorului West o listă cu unităţile care încă mai 
sunt în stare de luptă. Iar în ceea ce-i priveşte pe refugiaţi, 
aceştia au nevoie de hrană, de haine şi de adăpost. Trebuie 
să începi de îndată pregătirile pentru evacuarea lor. 

- De îndată, şopti Meed. De îndată, fireşte. 

De sub sprâncenele-i groase Burr îi aruncă lui West o 
privire pătrunzătoare, trase adânc aer în piept şi se 
îndreptă cu paşi mari şi apăsaţi spre uşă. West privi peste 
umăr. Lordul Guvernator al Engliei rămăsese cocârjat în 
scaun, în sala lui goală şi îngheţată, cu capul în mâini. 


- Aici este Englia, spuse West, arătând pe harta cea 
mare. 

Se întoarse şi privi la cei adunaţi în încăpere. Prea puţini 
dădeau semne că i-ar fi interesat cât de cât ce avea de spus. 
Deloc surprinzător, însă tot îi aducea gust de fiere în gură. 

Generalul Kroy stătea pe partea dreaptă a mesei lungi, 
drept şi nemişcat în scaun. Înalt, numai piele şi os, 


extenuat, cu părul cărunt tuns scurt în jurul ţestei sale 
ascuţite, cu uniforma neagră simplă şi  imaculată. 
Subordonaţii lui erau tunşi, bărbieriţi, dichisiţi şi posaci ca 
un grup de bocitoare la priveghi. În stânga, pe partea 
opusă, se tolănise generalul Poulder, cu faţa rotundă, 
roşcovan, înzestrat cu o mustață formidabilă. Gulerul uriaş, 
ţeapăn de atâtea broderii cu fir de aur, îi ajungea până 
aproape de urechile-i mari şi rozalii. Cei din suită şedeau 
încălecaţi pe scaune, cu uniformele stacojii împopoţonate cu 
panglici, cu nasturii de la gât descheiaţi neglijent, cu stropi 
de noroi de pe drum purtaţi fălos, ca şi cum ar fi fost nişte 
medalii. 

Pentru Kroy şi ai lui, războiul însemna curăţenie, spirit 
de sacrificiu şi respectare strictă a regulilor. Pentru tabăra 
lui Poulder era o chestiune de extravaganţă, ostentaţie şi 
coafură aranjată cu grijă. Cele două grupuri îşi aruncau 
priviri dușmănoase peste masă, priviri pline de dispreţ 
arogant, de parcă doar ei ar fi deţinut tainele milităriei, iar 
ceilalţi, indiferent cât ar fi încercat, nu vor fi niciodată 
altceva decât un impediment. 

Pe West ambele grupări îl stinghereau îndeajuns de 
mult, dar niciuna ca a treia suită, aşezată la capătul mesei. 
Conducătorul acesteia era nimeni altul decât moştenitorul 
tronului, Prinţul Ladisla în carne şi oase. Nu se putea spune 
că purta o uniformă, ci mai degrabă un soi de halat din 
purpură cu epoleţi. Cămaşă de noapte cu motive militare. 
Numai dantela de la manşete ar fi fost suficientă pentru o 
faţă de masă de dimensiuni normale. lar gătelile tovarăşilor 
lui erau doar cu puţin mai prejos. Unii dintre cei mai bogaţi, 
cei mai frumoşi, cei mai eleganţi, cei mai nefolositori tineri 
din întreaga Uniune stăteau tolăniţi pe scaune în jurul 
Prințului. Dacă măreţia omului ar fi stabilită după 
dimensiunile pălăriei sale, atunci nimeni nu i-ar fi întrecut. 

Cu un nod neplăcut în gât, West se întoarse iar la hartă. 
Ştia ce are de spus, trebuia doar să rostească cuvintele cât 
de clar posibil şi apoi să se aşeze. Nu conta că unii dintre 


cei mai importanţi bărbaţi din armată se aflau în spatele lui. 
Fără să-l mai pună la socoteală pe moştenitorul tronului. 
Bărbaţi despre care West ştia sigur că îl dispreţuiesc. Că îl 
urăsc din cauza funcţiei sale înalte în pofida originii sale 
umile. Din cauză că îşi câştigase de drept această poziţie. 

- Aici este Englia, repetă West cu o voce care spera să 
dea senzaţia unui calm autoritar. Râul Cumnur, continuă, 
iar vârful băţului trasă linia sinuoasă şi albastră a cursului 
de apă, împarte provincia în două. Regiunea din sud este 
mult mai mică, dar aici se află cea mai mare parte a 
populaţiei şi aproape toate oraşele importante, inclusiv 
capitala, Ostenhorm. Drumurile de aici sunt acceptabile, iar 
ţinutul este relativ accesibil. Din câte ştim, oamenii 
Nordului încă nu au traversat râul. 

West auzi un căscat sonor din spatele său, desluşit chiar 
de la celălalt capăt al mesei. Simţi un junghi de furie 
neaşteptată şi se întoarse brusc cu faţa la publicul său. 
Măcar acum se părea că Prinţul Ladisla îl asculta cu atenţie. 
Vinovatul era unul dintre oamenii săi, tânărul Lord Smund, 
bărbat cu o descendență ireproşabilă, o avere imensă, puţin 
peste douăzeci de ani, şi înzestrat cu toate talentele unui 
copil precoce de zece ani. Stătea răscrăcărat pe scaun, 
holbându-se în gol, cu gura căscată larg. 

West avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu 
sară peste masă şi să se apuce să-l cotonogească cu băţul 
folosit ca indicator. 

- Te plictisesc, cumva? şuieră el. 

Smund păru sincer surprins să se afle în centrul atenţiei. 
Se uită şi la stânga, şi la dreapta, de parcă West s-ar fi 
adresat vreunuia dintre prietenii lui. 

- Cine, eu? Nu, nu, domnule maior West, absolut deloc. 
Să mă plictiseşti? Nici vorbă! Râul Cumnur împarte 
provincia în două şi aşa mai departe. Palpitantă poveste! 
Teribil de palpitantă! Dar îmi cer scuze. Am avut o noapte 
lungă azi-noapte, înţelegi? 


West nu se îndoia câtuşi de puţin. O noapte lungă 
petrecută bând şi făcând pe nebunul împreună cu ceilalţi 
paraziți din alaiul Prințului, care a dus la irosirea timpului 
tuturor celorlalţi în dimineaţa aceasta. Sigur, oamenii lui 
Kroy erau pedanţi, iar oamenii lui Poulder, aroganţi, dar 
măcar erau ostaşi. Oamenii Prințului nu aveau absolut 
niciun talent, din câte îşi putea da seama West, în afară de 
a-l scoate pe el din sărite, fireşte. Erau experţi în domeniul 
ăsta. Aproape că scrâşnea din dinţi de furie sugrumată 
când reveni la hartă. 

- Zona de nord a provinciei este o altă poveste, mârâi el. 
O întindere ostilă de păduri dese, mlaştini şi piscuri 
abrupte, prea puţin populată. Sunt acolo mine, exploatări 
forestiere, sate, precum şi câteva colonii de deţinuţi aflate 
în subordinea Inchiziției, dar toate acestea sunt răspândite 
pe o suprafaţă foarte mare. Există doar două drumuri pe 
care abia ar putea trece grupuri mari de oameni şi de 
provizii, cu atât mai mult cu cât se apropie iarna. 

Indicatorul urmări liniile punctate care treceau de la 
nord la sud prin zonele împădurite. 

- Drumul de vest merge aproape de munţi, făcând 
legătura între comunităţile de mineri. Cel estic urmăreşte, 
mai mult sau mai puţin, linia coastei. Ele se întâlnesc la 
fortăreaţa Dunbrec, pe Şuvoiul Alb, care este graniţa de 
nord a Engliei. După cum ştim cu toţii, această fortăreață a 
căzut deja în mâinile duşmanului. 

West se îndepărtă de hartă şi se aşeză încercând să 
respire calm şi fără grabă, să îşi reprime accesul de mânie 
şi să alunge durerea de cap care-i pulsa deja în spatele 
ochilor. 

- Mulţumesc, domnule maior West, spuse Burr 
ridicându-se în picioare ca să se adreseze adunării. 

Încăperea foşni şi se agită, abia acum trezindu-se la 
viaţă. Lordul Mareşal se plimbă cu paşi mari prin faţa hărţii, 
adunându-şi gândurile. Apoi indică un punct situat mult la 
nord de Cumnur. 


- Satul Fântâna Neagră. Aşezare întru nimic ieşită din 
comun, la aproximativ cincisprezece kilometri distanţă de 
drumul de coastă. Puţin mai mult decât o adunătură 
sărăcăcioasă de case. Complet pustie acum. Nici măcar nu 
este marcată pe hartă. Un locşor nevrednic de atenţia 
nimănui. Desigur, cu excepţia faptului că este locul unde de 
curând trupele noastre au fost masacrate de oamenii 
Nordului. 

- Amărâţii de englandieri, murmură cineva. 

- Ar fi trebuit să ne aştepte, se umflă în pene Poulder cu 
un zâmbet superior pe buze. 

- Bineînţeles că aşa ar fi trebuit, se răsti Burr. Dar au 
avut încredere în forţele lor şi de ce să nu fi avut? Câteva 
mii de oameni, bine înarmaţi, ajutaţi de cavalerie. 
Majoritatea erau soldaţi de meserie. Nu de aceeaşi calitate 
ca şi cei din Oastea Regelui, dar căliţi şi experimentați şi 
hotărâți. Ai fi crezut că sunt cu mult peste brutele alea 
primitive. 

- Totuşi, s-au luptat cu dârzenie, îl întrerupse Prinţul 
Ladisla, nu-i aşa, Mareşale Burr? 

Burr îi aruncă o căutătură aspră pe deasupra mesei. 

- O luptă dârză este o luptă câştigată, Înălţimea Voastră. 
Au fost măcelăriți. Au scăpat numai cei cu cai buni şi noroc 
chior. În plus faţă de regretabila irosire a efectivelor, s-au 
pierdut şi echipamente, şi provizii. Cantități însemnate din 
fiecare cu care acum duşmanul nostru este mai bogat. Însă 
poate cel mai grav lucru este acela că înfrângerea a stârnit 
panică în rândurile populaţiei. Drumurile de care va 
depinde armata noastră sunt pline de refugiaţi convinşi că 
din clipă în clipă Bethod le va ataca fermele, satele, casele. 
Este un dezastru cumplit, bineînţeles. Poate cel mai 
devastator suferit de Uniune în istoria recentă. Dar 
dezastrele nu sunt lipsite de învăţăminte. 

Lordul Mareşal îşi sprijini cu fermitate mâinile mari pe 
masă şi se aplecă spre ceilalţi: 


- Acest Bethod este prudent, inteligent şi neîndurător. 
Are mulţi călăreţi, pedestraşi şi arcaşi şi ştie să-i organizeze 
destul de eficient. Are iscoade excelente, iar forţele lui sunt 
extrem de mobile, probabil chiar mai mult decât ale 
noastre, mai ales pe un teren dificil ca şi acela cu care ne 
vom confrunta în regiunea de nord a provinciei. A întins o 
cursă englandierilor, iar ei au căzut în ea. Nu trebuie să ni 
se întâmple acelaşi lucru. 

Generalul Kroy scoase un hohot de râs fără umor, ca un 
fornăit de cal. 

- Asta înseamnă că ar trebui să ne temem de barbarii 
ăştia, Lord Mareşal? Asta ne sfătuieşti? 

- Cum sună vorbele lui Stolicus, generale Kroy? „Să nu 
te temi niciodată de duşmanul tău, dar să îl respecţi 
întotdeauna.” Cred că acesta ar fi sfatul meu, dacă ar fi să 
vă dau unul, se încruntă Burr peste masă. Dar eu nu dau 
sfaturi, dau ordine. 

Kroy îşi reprimă un spasm de nemulţumire la auzul 
observaţiei severe, dar măcar îşi ţinu gura. Pentru moment. 
West ştia că nu va tăcea multă vreme. N-o făcea niciodată. 

- Trebuie să dăm dovadă de prudenţă, continuă Burr 
adresându-se acum întregii încăperi, dar tot suntem în 
avantaj. Avem la dispoziţie douăsprezece regimente din 
Oastea Regelui, cel puţin tot atâţia soldaţi câţi nobili avem 
sub arme, plus câţiva englandieri care au reuşit să evite 
carnagiul de la Fântâna Neagră. După informaţiile pe care 
le deţin, cred că proporţia este de cinci la unu, poate chiar 
mai mult, în favoarea noastră. Avem avantajul 
echipamentelor, avantajul tacticii, avantajul organizării. Se 
pare că oamenii Nordului ştiu asta. În ciuda victoriilor lor, 
au rămas la nord de Cumnur, mulţumindu-se doar să 
jefuiască ţinuturile din jur şi să organizeze atacuri 
sporadice. Nu par deloc doritori să traverseze râul şi să 
rişte o confruntare deschisă cu noi. 

- Laşi ticăloşi ce sunt, nici nu prea poţi să-i condamni, 
cotcodăci Poulder în murmurul aprobator al oamenilor săi. 


Probabil că acum chiar le pare rău că au trecut hotarul. 

- Poate, murmură Burr. În orice caz, realitatea este că ei 
nu vin la noi, aşa că trebuie să trecem râul şi să-i vânăm. 
Prin urmare, corpul principal al armatei noastre se va 
împărţi în două; aripa stângă se va afla sub conducerea 
generalului Kroy, iar cea dreaptă sub generalul Poulder. 

Cei doi se priviră cu ostilitate profundă. 

- Vom urca pe drumul de est din tabăra noastră de aici, 
de la Ostenhorm, ne vom desfăşura dincolo de râul Cumnur, 
cu speranţa că vom localiza armata lui Bethod şi vom reuşi 
să o atragem într-o bătălie decisivă. 

- Cu tot respectul, îl întrerupse generalul Kroy pe un ton 
care dovedea că respectul era doar o vorbă în vânt, nu ar fi 
mai bine să trimitem o jumătate din trupe pe drumul de 
vest? 

- Vestul nu are nimic altceva decât minereu de fier, 
singurul lucru de care nu duc lipsă oamenii Nordului. 
Drumul de lângă coastă le oferă prăzi mult mai bogate şi 
este şi mai aproape de rutele lor de aprovizionare şi de 
retragere. În plus, nu doresc ca forţele noastre să fie prea 
risipite. Deocamdată doar presupunem care este puterea 
lui Bethod, nu o cunoaştem cu exactitate. Dacă îl putem 
atrage în luptă, vreau să fim în stare să ne adunăm repede 
trupele şi să-l nimicim. 

- Dar, Lord Maregşal! exclamă Kroy cu aerul cuiva care se 
adresează unui părinte senil care, o, vai, încă deţine 
conducerea afacerii de familie. Cu siguranţă că nu ar trebui 
să lăsăm drumul din vest nesupravegheat? 

- Ajungem şi la problema asta, mârâi Burr întorcându-se 
la hartă. Un al treilea detaşament, condus de Prinţul 
Moştenitor  Ladisla, îşi va stabili poziţia în spatele 
Cumnurului şi va sta cu ochii pe drumul dinspre vest. 
Misiunea lor va fi aceea de a se încredința că oamenii 
Nordului nu se vor strecura în spatele nostru. Îşi vor păstra 
poziţia acolo, la sud de râu, în vreme ce corpul nostru 


principal se va împărţi în două şi îl va scoate din 
ascunzătoare pe duşman. 

- Desigur, Lord Maregşal. 

Kroy se lăsă pe spate în scaun, cu o atitudine care 
sugera că nici nu se aştepta la un alt răspuns, dar că 
trebuia, oricum, să încerce, pentru binele tuturor, în vreme 
ce ofiţerii lui îşi manifestau dezaprobarea ţâţâind şi 
cloncănind din buze. 

- Mie mi se pare un plan excelent, anunţă Poulder cu 
căldură, zâmbindu-i cu superioritate lui Kroy. Mă declar 
întru totul pentru, Lord Mareşal. Sunt la dispoziţia ta 
pentru orice misiune. Oamenii mei vor fi gata de drum în 
zece zile. 

Subordonaţii săi încuviinţară cu un gest din cap şi cu un 
şuvoi de murmure. 

- Cinci ar fi mai bine, spuse Burr. 

Obrajii dolofani ai lui Poulder zvâcniră trădându-i 
iritarea, dar reuşi să se stăpânească: 

- Atunci, cinci să fie, Lord Mareşal. 

Însă, de această dată, fu rândul lui Kroy să-l privească cu 
dispreţ. 

În tot acest timp, Prinţul Moştenitor Ladisla privea harta, 
iar chipul său bine pudrat căpătase o expresie nedumerită. 

- Lord Mareşal Burr, începu el încet, detaşamentul meu 
trebuie să înainteze pe drumul din vest spre râu, corect? 

- Aşa este, Înălţimea Voastră. 

- Dar nu trebuie să trecem dincolo de el? 

- Nu trebuie, Alteţa Voastră. 

- Atunci, rolul nostru ar fi, se uită el chiorâş la Burr, cu o 
mină rănită întipărită pe faţă, unul pur defensiv? 

- Într-adevăr. Pur defensiv. 

Ladisla se încruntă. 

- Pare o sarcină mult prea uşoară şi înjositoare. 

Caraghioşii săi companioni se foiră în scaune şi mârâiră 
manifestându-şi nemulţumirea faţă de această misiune, 
mult sub aptitudinile lor. 


- O sarcină mult prea uşoară? lertaţi-mă, Alteţa Voastră, 
dar nu este aşa! Englia este o ţară întinsă şi foarte 
complicată. Oamenii Nordului ne pot scăpa, şi, dacă aşa 
ceva se întâmplă, atunci totul va depinde de voi. Va fi 
misiunea voastră să împiedicaţi duşmanul să traverseze 
râul şi să ne amenințe rutele de aprovizionare sau, mai rău 
încă, să se îndrepte chiar spre Ostenhorm. 

Burr se înclină spre Prinţ, privindu-l fix şi gesticulând 
autoritar cu pumnul ridicat. 

- Veţi fi stânca noastră, sprijinul nostru, temelia noastră! 
Veţi fi balamaua pe care se mişcă poarta, poarta care se va 
închide în nasul acestor invadatori, alungându-i din Englia 
pentru totdeauna! 

West era impresionat. Misiunea Prințului era, într- 
adevăr, una ridicolă, dar vorbele Lordului Mareşal ar fi 
putut să facă şi curăţarea latrinelor să pară o activitate 
nobilă. 

- Excelent! exclamă Ladisla, bâţâindu-se entuziasmat, cu 
pana de la pălărie legănându-se la rândul ei. Balamaua, 
fireşte! Nemaipomenit! 

- Atunci, domnilor, dacă nu mai sunt şi alte întrebări, să 
purcedem la treabă. 

Burr privi feţele ursuze strânse în semicerc înaintea lui. 
Nu vorbi nimeni. 

- Sunteţi liberi. 

Oamenii lui Kroy şi cei ai lui Poulder schimbară priviri 
îngheţate grăbindu-se să fie primii care părăsesc încăperea. 
Până şi cei doi mari generali se îmbrânciră niţeluş în pragul 
uşii, mai mult decât suficient de larg pentru a le permite 
accesul amândurora, niciunul nedorind să se întoarcă cu 
spatele la celălalt sau să iasă al doilea. Odată ajunşi pe 
coridor, se zbârliră unul la celălalt. 

- Generale Kroy, rosti Poulder pe un ton batjocoritor, cu 
un semn trufaş al capului. 

- Generale Poulder, şuieră Kroy, netezindu-şi uniforma 
impecabilă. 


Apoi se îndepărtară ţanţoşi în direcţii opuse. 

După ce ultimii dintre companionii Prințului Ladisla 
ieşiră agale contrazicându-se zgomotos pe tema celei mai 
luxoase armuri, se ridică şi West ca să plece. Avea o mie de 
treburi de rezolvat şi nu avea nimic de câştigat dacă 
întârzia. Însă, înainte de a ajunge la uşă, Lordul Mareşal 
Burr începu să-i vorbească: 

- Deci asta-i oastea noastră, West, ce părere ai? Pe 
onoarea mea, uneori parcă sunt tatăl unor fii mult prea 
năbădăioşi şi fără nevastă care să mă ajute cu ei. Poulder, 
Kroy, Ladisla, clătină el din cap. Cei trei comandanţi ai mei! 
Mi se pare că fiecare dintre ei are drept unic scop în viaţă 
propria-i măreție. În toată Uniunea nu există alţi trei 
indivizi mai făloşi. E o minune şi că am reuşit să-i strângem 
în aceeaşi încăpere, mai spuse şi râgâi prelung. A dracului 
indigestie! 

West îşi stoarse creierii căutând ceva pozitiv: 

- Măcar generalul Poulder pare mai docil, domnule. 

Burr fornăi: 

- Pare, da, însă în el am încă şi mai puţină încredere 
decât am în Kroy, dacă se poate aşa ceva. Cel puţin Kroy 
este previzibil. Mă aştept ca el să mă irite şi să mă 
contrazică de fiecare dată. Dar în ceea ce-l priveşte pe 
Poulder, niciodată nu ştiu cum va reacţiona. Sigur, îşi pune 
rânjetul ăla afectat şi mă linguşeşte şi execută ordinele în 
cele mai mici detalii doar până în momentul în care 
întrezăreşte vreun avantaj personal şi atunci se întoarce 
împotriva mea cu de două ori mai multă ferocitate. Aşteaptă 
şi ai să vezi. E imposibil să-i mulţumeşti pe amândoi. 

Îşi miji ochii şi înghiţi greu şi îşi masă abdomenul. 

- Dar avem o şansă atâta vreme cât amândoi sunt la fel 
de nemulţumiţi. Unicul lucru pentru care ar trebui să fim 
recunoscători este că se detestă unul pe celălalt chiar mai 
mult decât mă detestă pe mine. 

Încruntătura lui Burr se adânci. 


- Erau înaintea mea pe lista pentru funcţia pe care o am 
acum. Vezi tu, generalul Poulder este prieten vechi şi 
apropiat al Arhilectorului. Kroy este vărul Marelui 
Judecător Moravia. Când postul Lordului Mareşal a devenit 
liber, Consiliul Închis nu a fost în stare să se decidă pe care 
dintre ei să-l aleagă. Şi, în cele din urmă, s-au oprit asupra 
mea, considerându-mă un compromis nefericit. Un mocofan 
de la ţară, West, ce zici? Asta reprezint eu pentru ei. 
Eficient, fără îndoială, dar tot mocofan. Şi îndrăznesc să 
spun că, dacă ar fi să moară mâine fie Kroy, fie Poulder, aş fi 
înlocuit cât ai bate din palme cu cel rămas în viaţă. E greu 
de imaginat o situaţie mai ridicolă pentru un Lord Mareşal, 
în cazul în care nu-l vâri în discuţie pe Prinţul Moştenitor. 

West se înfioră. Cum să transformi acest coşmar într-un 
avantaj? 

- Prinţul Ladisla este... o persoană entuziastă? se 
aventură el. 

- Ce m-aş face fără optimismul tău? spuse Burr scoțând 
un hohot trist de râs. Entuziast? Trăieşte pe un tărâm al 
viselor! “Toată viaţa a fost răsfăţat, menajat, i s-au făcut 
absolut toate poftele! Puştiul ăsta habar nu are ce înseamnă 
lumea reală! 

- Şi atunci, e bine să aibă comandă separată, domnule? 

Lordul Maregşal se frecă la ochi cu degetele dolofane. 

- Din nefericire, aşa trebuie. Membrii Consiliului Închis 
au fost cât se poate de insistenţi în această privinţă. (i 
îngrijorează starea proastă de sănătate a regelui şi faptul 
că populaţia îl consideră pe moştenitorul tronului un 
măscărici şi un pierde-vară. Speră să avem parte de o mare 
victorie ca să-i atribuie Prințului toate meritele. Apoi îl vor 
expedia înapoi în Adua, încărcat cu farmecul misterios al 
unuia care a dovedit eroism pe câmpul de luptă, pregătit, 
astfel, să devină acel Rege pe care îl adoră ţăranii. 

Burr se opri şi îşi plecă ochii. 

- Am făcut tot ce am putut ca să-l feresc de necazuri pe 
Ladisla. L-am amplasat acolo unde cred că n-o să calce 


picior de om al Nordului şi, cu puţin noroc, chiar aşa se va 
întâmpla. Cu toate astea însă, lui Ladisla i s-ar putea cere să 
intre în luptă. De aceea am nevoie de cineva care să-i 
păzească spatele. Cineva cu experienţă. Cineva tot atât de 
tenace şi muncitor pe cât de molâi şi puturoşi sunt oamenii 
lui. Cineva care să-l împiedice să dea de necaz. 

Privi de sub sprâncenele stufoase. 

West simţi că îl ia cu ameţeală. 

- Eu? 

- Mă tem că da. Nu te-aş da pentru nimic în lume, dar 
Prinţul însuşi te-a cerut. 

- Pe mine, domnule? Dar nu sunt curtean! Nici măcar nu 
am sânge nobil! 

Burr fornăi iarăşi: 

- În afară de mine, Ladisla este probabil singurul din 
oştirea asta căruia nu-i pasă al cui fiu eşti. El este 
moştenitorul tronului! Nobili sau cerşetori, toţi îi suntem 
deopotrivă inferiori. 

- Dar de ce tocmai eu? 

- Pentru că eşti un luptător. Ai fost primul care a pătruns 
în Ulrioch. Ai avut parte de acţiune, din belşug, chiar. Ai 
reputaţie de luptător, West, iar Prinţul îşi doreşte şi el una. 
Acesta este motivul. 

Burr scoase o scrisoare din buzunar şi i-o înmână. 

- Poate că asta îţi va îndulci hapul. 

West rupse sigiliul, despături hârtia groasă şi parcurse 
cele câteva rânduri ordonat caligrafiate. După ce termină, 
le mai citi o dată, doar ca să fie sigur că a înţeles. Apoi îşi 
ridică ochii. 

- E o înaintare în grad. 

- Ştiu ce e. Eu am avut ideea. Poate că te vor lua mai în 
serios dacă vei avea încă o stea cusută la tunică. Sau poate 
că nu. Oricum, o meriţi. 

- Vă mulţumesc, domnule, îngăimă West. 

- Pentru ce? Pentru cea mai proastă slujbă din armată? 

Burr izbucni în râs şi îl lovi părinteşte pe umăr. 


- Cert este că o să-ţi simţim lipsa. Acum mă duc să 
inspectez primul regiment. Sunt de părere că un 
comandant are datoria să-şi arate chipul. Vrei să mă 
însoţeşti, domnule colonel? 


Începuse deja să ningă atunci când au ajuns la porţile 
oraşului. Fulgii mari se învolburau în vânt şi se topeau de 
îndată ce se depuneau pe drum, pe copaci, pe valtrapul 
calului lui West, pe armura gărzilor din spatele lor. 

- Ninge, bombăni Burr. A început să ningă. Nu-i prea 
devreme? 

- Mult prea devreme, domnule, dar este suficient de frig. 

West îşi luă o mână de pe frâie ca să-şi strângă mai bine 
haina pe lângă gât. 

- Mult mai frig decât ar trebui să fie în mod normal la 
sfârşitul toamnei. 

- Şi o să fie mult mai frig la nord de Cumnur, pot să jur. 

- Da, domnule, nici vorbă să se mai încălzească de-acum. 

- Ce zici, colonele, ne aşteaptă o iarnă aspră? 

- Se prea poate, domnule. 

Colonel? Colonelul West? Alăturarea celor două cuvinte 
încă i se părea stranie. Nici în vis nu îndrăznise să-şi 
închipuie că fiul unui om de rând ar ajunge vreodată atât de 
sus. El, mai puţin ca oricine. 

- O iarnă lungă şi aspră, rosti Burr pe un ton meditativ. 
Trebuie să îl prindem repede pe Bethod. Să-l prindem şi să 
isprăvim rapid cu toată povestea asta înainte de a muri 
îngheţaţi. 

Se încruntă la copacii care alunecau pe lângă ei, se 
încruntă la fulgii de zăpadă care se învolburau în jurul lor, 
se încruntă la West. 

- Drumuri proaste, teren prost, vreme proastă. Nu e 
chiar cea mai bună situaţie, colonele, ce părere ai? 

- Nu, domnule, răspunse posac West, fiind mai îngrijorat 
de propria-i situaţie. 


- Haide, putea fi mai rău. Acum ai să stai la adăpost la 
sud de râu, unde e cald şi bine. Probabil că n-o să vezi urmă 
de om al Nordului toată iarna. Şi am auzit că Prinţul şi ai lui 
se răsfaţă cu mâncăruri foarte gustoase. E mult mai bine 
decât să mergi de colo-colo ţinându-i de urât lui Poulder sau 
lui Kroy. 

- Fireşte, domnule, murmură West prea puţin sigur. 

Burr se uită peste umăr la gărzile care mergeau la trap 
ţinându-se la distanţă respectuoasă de ei. 

- Ştii, în tinereţe, înainte de a mi se încredința onoarea 
îndoielnică de a conduce Oastea Regelui, îmi plăcea teribil 
de mult să călăresc. Parcurgeam la galop kilometri întregi. 
Mă simţeam... viu. Acum parcă nu mai am timp de aşa ceva. 
Instructaje de ţinut, şi documente de semnat, şi şedinţe de 
prezidat, asta-i tot ce fac. Uneori e atât de bine să călăreşti, 
West, ce zici? 

- Desigur, domnule, dar acum nu ar... 

- Dii! 

Lordul Mareşal îşi împunse hotărât calul cu pintenii, iar 
acesta ţâşni înainte, răscolind noroiul cu copitele. West 
rămase cu gura căscată, uitându-se lung în urma lui. 

- La naiba, şopti el. 

Mai mult ca sigur că bătrânul nebun şi încăpățânat o să 
fie aruncat din şa şi o să-şi rupă gâtul ăla gros. Şi atunci, ce 
se va întâmpla cu ei? Prinţul Ladisla va trebui să preia 
comanda. West se cutremură la gândul acesta şi porni în 
galop după Lordul Mareşal. Ce altceva să fi făcut? 

Copacii fulgerau pe lângă el, drumul se vălurea 
dedesubt. Urechile îi răsunau de tropăitul copitelor, de 
zăngănitul harnaşamentelor. Vântul îi năvălea în gură, îi 
înţepa ochii. Fulgii de zăpadă îi loveau faţa. West reuşi să 
arunce o privire peste umăr. Gărzile reuşiseră să se încurce 
reciproc, caii se ciocniseră unul de celălalt şi rămăseseră 
mult în urmă. 

Făcea tot posibilul să menţină pasul şi să rămână 
totodată în şa. Nu mai călărise aşa de ani buni, de când 


străbătuse în goană un câmp arid cu un dispozitiv al 
cavaleriei gurkiene pe urme. Nu fusese speriat nici atunci. 
Mâinile-i strângeau dureros de încordate frâul, inima-i 
bătea exaltată. Îşi dădu seama că zâmbea. Burr avusese 
dreptate. Şi el se simţea viu. 

Lordul Mareşal încetinise şi West îşi struni calul când se 
apropie de el. Râdea acum din toată inima şi îl auzea pe 
Burr chicotind alături. Nu mai râsese atât de bine de multe 
luni. Poate chiar ani. Nu-şi mai aducea aminte de când. 
Atunci observă ceva cu coada ochiului. 

Simţi o lovitură puternică, ca şi cum pieptul i-ar fi fost 
zdrobit. Capul i se smuci în faţă, scăpă hăţul din mâini, iar 
lumea se întoarse cu susul în jos. Calul său nu se mai vedea. 
Se rostogolea pe pământul tare iar şi iar. 

Încercă să se ridice, iar lumea se clătină în jurul lui. 
Copaci şi cer alb, copitele unui cal, bulgări de noroi care 
zburau în toate părţile. Se împiedică şi se prăbuşi pe drum 
cu faţa în jos, luând o îmbucătură de ţărână cu ocazia asta. 
Cineva îl ridică trăgându-l cu brutalitate de haină, târându-l 
în pădure. 

- Nu, bolborosi el cu respiraţia tăiată de durerea 
înfiorătoare din piept. Nu avea de ce să meargă în direcţia 
aceea. 

O frânghie neagră între doi copaci. Se împletici, se îndoi 
de mijloc,  împiedicându-se de  pulpanele  mantiei, 
prăbuşindu-se în arbuşti. O frânghie de-a curmezişul 
drumului, întinsă atunci când au trecut ei. Cineva îl târa, îl 
căra mai departe. 1 se învârtea capul, îşi pierduse simţul 
orientării. O capcană. West bâjbâi după sabie. Dură câteva 
secunde până să-şi dea seama că teaca era goală. 

Oamenii Nordului. Îl săgetă groaza. Oamenii Nordului îl 
prinseseră, şi îl prinseseră şi pe Burr. Asasini trimişi de 
Bethod să-i ucidă. Undeva, în spatele copacilor se iscă un 
iureş. West se strădui să-l priceapă. Gărzile, care veneau în 
urma lor. Dacă le-ar putea avertiza cumva... 


- Aici... hăârâi el îngrozitor de răguşit, dar o mână 
murdară îi astupă de îndată gura şi fu târât în pădure, 
printre arbuştii uzi. Încercă să se zbată, dar nu mai avea 
putere. Printre trunchiurile copacilor reuşi să vadă cum 
gărzile treceau la nici doisprezece paşi depărtare de el, 
însă nu putea să facă nimic. 

Muşcă mâna cât de tare era în stare, dar nu reuşi decât 
să o facă să-i apese şi mai tare gura, strângându-i maxilarul, 
zdrobindu-i buzele. Simţea gust de sânge. Poate sângele lui, 
poate sângele mâinii. Zgomotul făcut de gărzi se topi în 
adâncul pădurii şi dispăru. lar locul lui fu luat de teamă. 
Mâna îi dădu drumul, îl îmbrânci, iar el căzu pe spate. 

Un chip îi înotă înaintea ochilor. Chip dur, supt, sălbatic, 
păr negru ciopârţit scurt, dinţi dezgoliţi în rânjet animalic, 
ochi reci, goi, plini de furie. Chipul se întoarse şi scuipă. Nu 
avea o ureche. Doar o cicatrice rozalie şi o gaură. 

Niciodată în întreaga lui viaţă nu mai văzuse West un om 
cu înfăţişare atât de malefică. Întreaga-i fiinţă mustea a 
violenţă pură. Îndeajuns de puternic să-l frângă în două pe 
West, părea mai mult decât foarte bucuros s-o facă. îi 
curgea sânge dintr-una din mâini. Din rana făcută de dinţii 
lui West. Picura de pe degete pe frunzele moarte de pe jos. 
În celălalt pumn ţinea o bâtă lustruită, iar ochii îngroziţi ai 
lui West o urmăriră până în vârf. Acolo era un cuţit curbat, 
scânteietor. O secure. 

Deci aşa arăta un om al Nordului. Nu de teapa celor care 
se rostogoleau beţi prin şanţurile din Adua. Nu de speța 
celor care veniseră la ferma tatălui său cerşind ceva de 
lucru. Din celălalt soi. Cei din poveştile cu care îl speriase 
mama sa în copilărie. Un om a cărui îndeletnicire şi a cărui 
distracţie şi al cărui unic scop erau să ucidă. Ochii lui West 
trecură de la tăişul lamei la privirea ascuţită şi înapoi. 
Amorţit de groază. Era terminat. Va muri aici, în pădurea 
rece, în ţărână, ca un câine. 

West reuşi să se ridice sprijinindu-se într-o mână, 
cuprins de un impuls subit de a o lua la goană. Privi peste 


umăr, dar nu avea unde să fugă pe acolo. Un bărbat se 
îndrepta spre ei printre copaci. Un bărbat imens, cu o 
barbă deasă, o sabie pe umăr şi un copil în braţe. West clipi 
des, încercând să restabilească proporţiile. Era cel mai 
mare om pe care îl văzuse vreodată, iar copilul era Lordul 
Mareşal Burr. Uriaşul îşi aruncă povara la pământ ca şi cum 
ar fi fost o legătură de vreascuri. Burr se holbă la el şi 
râgâi. 

West scrâşni din dinţi. Să plece călare, aşa, aiurea, 
nebun bătrân, ce fusese în mintea lui? l-a omorât pe 
amândoi cu ideea lui tâmpită „uneori e atât de bine să 
călăreşti”. le face să te simţi viu? Niciunul dintre ei nu va 
apuca mai mult de o oră de viaţă. 

Trebuia să lupte. Aceasta putea fi ultima lui şansă. Chiar 
dacă nu avea nicio armă. Mai bine să moară aşa decât 
îngenuncheat în noroi. Încercă să-şi scoată furia la 
suprafaţă. Dacă voia, furia lui putea fi infinită. Doar că acum 
nu 0 găsi. Nu simţea decât o neputinţă disperată care-i 
plumbuia membrele. 

Ce mai erou! Ce mai luptător! Abia reuşi să se 
stăpânească să nu-şi dea drumul pe el. Sigur că era în stare 
să lovească o femeie. Sigur că era în stare să-şi strângă 
sora de gât, aproape s-o omoare. Amintirea încă îl mai făcea 
să se sufoce de ruşine şi repulsie, chiar şi acum când îşi 
privea propria moarte în ochi. Se gândise că va îndrepta 
lucrurile mai târziu. Numai că nu mai exista un mai târziu. 
Nu mai exista nimic. Ochii i se umplură de lacrimi. 

- lartă-mă, murmură ca pentru sine, îmi pare atât de 
rău. 

Închise ochii şi îşi aşteptă sfârşitul. 

- Nu trebuie să-ţi pară rău, prietene, bănuiesc că a fost 
muşcat mai tare de atât. 

Alt om al Nordului se materializase din pădure şi se 
ghemuise pe vine lângă West. Laţe slinoase, încâlcite, 
maronii, de-o parte şi de cealaltă a obrajilor uscăţivi. Ochi 
ageri şi negri. Ochi inteligenţi. Afişă un rânjet posomorât, 


deloc liniştitor. Două şiraguri de dinţi puternici, galbeni, 
ascuţiţi. 

- Şezi, spuse cu un accent atât de pronunţat, încât West 
abia îl înţelese. E cel mai bine să şezi şi să-ţi ţii gura. 

Un al patrulea bărbat stătea în picioare între el şi Burr. 
Un bărbat masiv, cu pieptul lat, cu încheieturile mâinilor 
groase ca gleznele lui West. Cu fire albe în barbă, în părul 
încâlcit. Se părea că acesta era şeful, căci ceilalţi se dădură 
la o parte, făcându-i loc. Se uită la West fără grabă şi 
gânditor, aşa cum te-ai uita la o furnică, încercând să te 
hotărăşti dacă să o striveşti sub talpă sau nu. 

- Care dintre ei credeţi că e Burr? bubui el în limbajul 
Nordului. 

- Eu sunt Burr, spuse West. 

Trebuia să-l apere pe Lordul Mareşal. Trebuia. Fără să 
se gândească ce face, se ridică cu greu în picioare, dar încă 
mai era ameţit în urma căzăturii, aşa că fu nevoit să se 
apuce de o creangă ca să nu cadă la loc. 

- Eu sunt Burr, repetă el. 

Bătrânul războinic îl măsură din cap până în picioare, 
lent şi calm. 

- Tu? 

Izbucni în hohote de râs profunde şi amenințătoare, ca 
tunetele de furtună auzite din depărtare. 

- Îmi place asta! Ce frumos! 

Se întoarse spre cel cu înfăţişare malefică: 

- Vezi? Şi mai ziceai că oamenii din Sud sunt slabi de 
înger. 

- Am zis că nu prea au minte-n cap, îi aruncă o căutătură 
furioasă lui West cel cu o singură ureche, aşa cum se uită o 
pisică flămândă la o păsărică. Şi tot mai cred că am 
dreptate. 

- Cred că ăsta e, spuse şeful uitându-se la Burr. Tu eşti 
Burr? întrebă în limba comună. 

Lordul Mareşal se uită la West, îşi înălţă ochii la falnicii 
oameni ai Nordului, apoi se ridică încet în picioare. Se 


îndreptă şi îşi perie uniforma, ca un om care se pregăteşte 
să moară cu demnitate. 

- Eu sunt Burr şi nu voi accepta să fiu folosit pentru 
amuzamentul vostru. Dacă vreţi să ne omorâţi, ar fi bine s-o 
faceţi acum. 

West rămase pe loc. Demnitatea nu merita efortul de a 
se ridica. Deja parcă simţea cum securea îi muşcă din 
ţeastă. 

Dar omul Nordului cu fire cărunte în barbă surâse. 

- Înţeleg cum de aţi ajuns să vă înşelaţi în privinţa 
noastră şi ne pare rău dacă v-am speriat, însă nu am venit 
aici ca să vă omorâm. Am venit să vă dăm o mână de ajutor. 

West se străduia din răsputeri să priceapă noima 
spuselor lui. 

Burr făcea acelaşi lucru. 

- O mână de ajutor? 

- Sunt mulţi cei din Nord care îl urăsc pe Bethod. Sunt 
mulţi cei care nu i se supun de bunăvoie şi sunt câţiva care 
nu i se supun deloc. Ăştia suntem noi. Între noi şi ticălosul 
ăla fierbe de multă vreme o ură neîmpăcată şi vrem să ne 
răzbunăm, sau să murim încercând. Nu îl putem înfrunta 
singuri, dar am auzit că voi sunteţi în război cu el, aşa că 
ne-am gândit să ne alăturăm vouă. 

- Să vă alăturaţi? 

- Venim de departe pentru asta şi, din câte am văzut pe 
drum, aţi cam avea nevoie de ceva ajutor. Dar când am 
ajuns aici, oamenii voştri nu au fost deloc dornici să ne 
primească. 

- Au fost cam mojici, interveni cel uscăţiv, aşezându-se pe 
vine lângă West. 

- Chiar aşa au fost, Copoiule, chiar aşa au fost. Dar pe 
noi nu ne sperie niţică mojicie. Şi atunci mi-a venit ideea să 
stau de vorbă cu tine, ca de la şef la şef, ca să zic aşa. 

Uluit, Burr se holbă la West. 

- Vor să se lupte de partea noastră, repetă el. 


West îl privi printre gene, încă încercând să accepte 
gândul că s-ar putea să supravieţuiască şi acelei zile. Cel 
căruia i se spunea Copoiul îi întinse o sabie ţinând-o de vârf 
şi rânjind cu gura până la urechi. Lui West îi trebuiră câteva 
secunde până să-şi dea seama că era sabia lui. 

- Mulţam, murmură el apucând-o cu stângăcie de mâner. 

- Nicio problemă. 

- Suntem cinci, spunea şeful, toţi Oameni Vestiţi, Oameni 
Aleşi. Ne-am războit cu Bethod şi l-am înfruntat peste tot în 
Ținutul Nordului. Îi cunoaştem stilul ca nimeni alţii. Suntem 
iscoade bune, ştim să ne luptăm, ne pricepem să întindem 
capcane, după cum aţi putut vedea. Nu o să ne sustragem 
de la nicio sarcină care merită să fie dusă la îndeplinire şi 
orice sarcină care are ca scop vătămarea lui Bethod merită 
toată osteneala noastră. Ce spui? 

- Păi... murmură Burr, frecându-şi bărbia cu degetul 
mare. Fără îndoială că sunteţi o ceată... - şi se uită la 
chipurile lor dure, murdare, acoperite cu cicatrice - ... de 
oameni extrem de folositori. Cum aş putea rezista unei 
oferte rostite într-o manieră atât de elegantă? 

- Atunci să fac prezentările. Ăsta de aici e Copoiul. 

- To sunt ăla, mârâi slăbănogul cu dinţi ascuţiţi, 
declanşându-şi iarăşi rânjetul îngrijorător, 'm pare bine. 

Îi apucă mâna lui West şi o strânse până îi trosniră 
articulațiile. 

Treicopaci aţinti degetul în lateral, către cel malefic, cu 
secure şi cu urechea lipsă. 

- Individul ăsta prietenos e Dow cel Negru. Ziceam că se 
va îndrepta cu timpul, dar nici vorbă de aşa ceva. 

Dow se întoarse şi scuipă iarăşi. 

- Flăcăul cel mare e Iul Duru. 1 se spune şi Capdetunet. 
Şi mai e şi Ursuzul. E în adâncul pădurii, păzeşte caii să nu 
iasă pe drum. Dar nu trebuie să vă faceţi probleme, nu o să 
zică nimic. 

- Şi tu? 


- Rudd Treicopaci. Acum eu conduc acest grup, din 
cauză că şeful dinainte s-a întors în ţărână. 

- S-a întors în ţărână, înţeleg, zise Burr şi inspiră adânc. 
Bine. Îi veţi raporta colonelului West. Sunt convins că vă va 
putea găsi de-ale gurii, un adăpost şi, desigur, şi ceva de 
făcut. 

- Eu? 

- Indiscutabil, răspunse Lordul Mareşal cu o umbră de 
surâs în colţul buzelor. Noii noştri aliaţi se vor integra de 
minune în suita Prințului Ladisla. 

West nu se putea hotări dacă să râdă sau să plângă. 
Tocmai când îşi imaginase că situaţia lui nu putea fi mai 
complicată, a căpătat şi cinci barbari în subordine. 

Treicopaci păru destul de mulţumit de rezultat. 

- Bun aşa, încuviinţă el încet din cap. Atunci ne-am 
înţeles. 

- Ne-am înţeles, repetă Copoiul, cu rânjetul malefic 
lăţindu-i-se şi mai mult. 

Cel căruia i se spunea Dow cel Negru îi aruncă o privire 
îngheţată lui West. 

- Blestemată Uniune, mârâi el. 


Întrebări 


Lui Sand dan Glokta, 
Superior de Dagoska, strict confidenţial 


Te vei îmbarca de indată şi vei prelua conducerea 
Inchiziției din cetatea Dagoska. Vei afla ce s-a întâmplat cu 
predecesorul tâu, Superiorul Davoust. Vei cerceta bănuiala 
lui că o conspirație este în plină desfăşurare, poate chiar în 
sânul consiliului de conducere al oraşului. Vei interoga 
membrii acestui consiliu şi vei stârpi absolut toate 
manifestările de nesupunere.  Pedepseşte fără milă 
trădarea, dar ai grijă ca dovezile tale să fie solide. Nu ne 
mai putem permite şi alte gate. 

Soldaţii gurkieni se adună deja în număr mare la 
hotarele peninsulei, pregătiţi să exploateze orice semn de 
slăbiciune din partea noastră. Regimentele Regelui sunt 
angajate în misiunea din Englia, aşa că nu trebuie să te 
aştepţi la prea mult ajutor în cazul vreunui atac al 
gurkienilor. Prin urmare va trebui să iei toate măsurile 
pentru consolidarea fortificațiilor oraşului şi pentru ca 
proviziile să fie suficiente ca să poţi face faţă vreunui 
asediu. Mă vei ţine la curent cu mersul evenimentelor prin 
scrisori periodice. Mai presus de orice altceva vei avea 
grijă ca, în absolut niciun caz, Dagoska să nu cadă în 
mâinile gurkienilor. 

Nu-mi înşela aşteptările. 


Sult 
Arhilector al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Glokta împături scrisoarea cu multă grijă şi o puse la loc 
în buzunar, verificând încă o dată dacă şi ordonanța regală 
se mai află acolo. Afurisită treabă. Impozantul document îi 
arsese buzunarul încă de când i-l înmânase Arhilectorul. Îl 


scoase şi îl învârti în mâini, iar frunza din aur de pe imensul 
sigiliu roşu străluci în lumina nemiloasă a soarelui. O 
singură coală de hârtie, însă mai scumpă decât aurul. 
Nepreţuită. Datorită ei vorbesc cu glasul Regelui însuşi. 
Datorită ei sunt cel mai puternic om din Dagoska, mai 
important Chiar decât Lordul Guvernator. Toată lumea 
trebuie să mă asculte şi să mi se supună. Atâta vreme cât 
voi reuşi să rămân în viaţă. 

Călătoria nu fusese deloc una plăcută. Vasul era mic, iar 
Marea Cercului fusese agitată întregul drum. Cabina lui 
Glokta era încinsă şi strâmtă ca un cuptor. Un cuptor care s- 
a legănat ca nebunul zi şi noapte. Dacă nu s-ar fi răsturnat 
castronul cu terci de ovăz şi ar fi mâncat cât de cât, precis 
ar fi vomitat orice dumicat ar fi reuşit să înghită. Cel puţin 
acolo, sub punte, nu exista posibilitatea să cadă peste bord 
dacă piciorul lui inutil s-ar fi dat bătut. Da, călătoria nu a 
fost deloc una plăcută. 

Dar acum se isprăvise. Nava urca deja spre locul de 
ancorare printre cheiurile aglomerate. Marinarii se luptau 
cu ancora şi aruncau frânghiile pe debarcader. Coborâră şi 
puntea de acces de la corabie la ţărmul plin de colb. 

- Bine că am ajuns, zise Practicianul Severard. Mă duc 
să beau ceva. 

- Vezi să fie ceva tare, dar ai grijă să mă prinzi din urmă. 
Avem treabă mâine. O grămadă de treabă. 

Severard dădu din cap, iar şuviţele lungi şi subţiri îi 
acoperiră chipul prelung. 

- Sigur, doar trăiesc pentru a te sluji. 

Nu ştiu pentru ce anume trăieşti, dar mă îndoiesc că 
pentru asta. 

Se îndepărtă cu mers agale, fluierând fals, tropăind pe 
punte, coborând pe chei şi dispărând printre clădirile 
murdare de dincolo de port. 

Glokta privi uşor îngrijorat la bucata îngustă de lemn, 
apucă bine mânerul toiagului, îşi trecu limba peste gingiile 
goale, încurajându-se să păşească pe punte. Un adevărat 


gest de eroism dezinteresat. O clipă se întrebă dacă nu 
cumva ar fi fost o idee mai bună să se târască pe burtă. Așa 
mi-aş reduce şansele de înec, însă nu ar fi deloc atitudinea 
corectă, nu-i aşa? Adică tocmai înfiorătorul Superior al 
Inchiziției să intre pe noua sa moşie târându-se pe burtă? 

- Ai nevoie de ajutor? 

Practiciana Vitari îl privea pieziş, sprijinită de parapetul 
corabiei, cu părul roşu zbârlit ca ţepii pe un scaiete. Părea 
că petrecuse întreaga călătorie tolănită sub cerul liber, cu 
desăvârşire indiferentă la  balansul navei, savurând 
zăpuşeala la fel de mult pe cât de mult o detesta Glokta. Era 
greu să-ţi dai seama ce expresie are sub masca neagră de 
practician. Fac prinsoare şi aş câştiga dacă aş zice că râde 
de mine. Cu siguranţă că şi-a pregătit primul raport pentru 
Arhilector: „Schilodul a stat mai mult sub punte şi a borât. 
Atunci când am ajuns la Dagoska, a fost nevoie să fie dus la 
țărm împreună cu marfa. Deja a devenit bătaia de joc...” 

- Sigur că nu! explodă Glokta şontâcăind pe scândură ca 
şi cum ar fi fost obişnuit să-şi pună viaţa în pericol în fiecare 
dimineaţă. 

Puntea se clătină alarmant de tare când puse piciorul 
drept pe ea şi atunci deveni mult prea conştient de apa 
cenuşiu-verzuie care lovea stâncile vâscoase ale cheiului, 
mult sub el. Cadavru găsit plutind pe lângă docuri. 

În cele din urmă reuşi să treacă peste punte fără vreun 
incident, târându-şi piciorul stâng după el. Când ajunse la 
stâncile murdare ale cheiului şi simţi iar teren uscat sub 
tălpi, fu săgetat de un puseu absurd de mândrie. Ridicol. Ai 
zice că i-am şi bătut pe gurkieni şi am salvat oraşul, nu că 
doar am şontăâcăit trei metri. Colac peste pupăză, acum că 
se obişnuise cât de cât cu balansul constant al vasului, 
nemişcarea pământului îl făcu să simtă că i se învârte capul 
şi i se dă peste cap stomacul, iar duhoarea sărată a 
docurilor nu-i era de niciun ajutor. Se sili să înghită saliva 
amară care îi venise în gură, închise ochii şi îşi ridică 
fruntea spre cerul senin. 


La dracu”, cald mai e. Glokta uitase cât de cald putea fi 
în Sud. Anul era aproape pe sfârşite şi soarele încă mai 
ardea pământul, iar lui îi curgeau şiroaie de transpiraţie pe 
sub haina neagră şi lungă. Se prea poate ca veşmintele 
Inchiziției să fie foarte eficace atunci când vine vorba să 
bagi groaza în suspecți, dar mă tem că nu sunt prea 
indicate pentru o climă călduroasă. 

Practicianul Frost se simţea încă şi mai rău. Matahala 
albinoasă îşi acoperise cu grijă fiecare centimetru din 
pielea-i lăptoasă, recurgând chiar la mănuşi negre şi la o 
pălărie cu boruri largi. Se uită chiorâş la cerul strălucitor, 
cu neîncredere şi nefericire în ochii rozalii abia mijiţi pe 
chipul acoperit cu broboane de sudoare deasupra măştii 
negre. 

Vitari îi privi cu dispreţ pe amândoi: 

- Chiar că ar trebui să staţi mai mult la aer, bombăni ea. 

La capătul cheiului, adăpostit la umbra unui zid 
dărăpănat, dar tot transpirând abundent, îi aştepta un 
bărbat în uniforma neagră a Inchiziției. Înalt, ciolănos, cu 
ochi holbaţi şi nas coroiat ars de soare şi cojit. Comitetul de 
primire? După cât de mare e, n-aş zice că sunt bine-venit 
aici. 

- Sunt Harker, Inchizitor-şef al oraşului. 

- Până acum, se răţoi Glokta. Câţi oameni ai? 

Inchizitorul se încruntă: 

- Patru Inchizitori şi vreo douăzeci de practicieni. 

- O echipă mult prea mică pentru a putea stârpi 
trădarea dintr-un oraş de asemenea dimensiuni. 

Încruntătura lui Harker se adânci. 

- Ne-am îndeplinit întotdeauna misiunea. 

Nu mai spune? Cu excepţia faptului că l-aţi rătăcit pe 
Superior, desigur: 

- Eşti la prima vizită în Dagoska? 

- Am stat ceva vreme în Sud. Cele mai frumoase zile din 
viață şi cele mai nefericite. Am fost în Gurkhul în timpul 
războiului. Am văzut Ulriochul. În ruine după ce l-am 


incendiat. Şi am petrecut doi ani în Shaffa. Dacă pui la 
socoteală închisorile Împăratului. Doi ani în căldura aceea 
sufocantă şi în întunericul crâncen. Doi ani în iad. Dar nu 
am mai fost în Dagoska până acum. 

- Înî, fornăi Harker, deloc impresionat. Reşedinţa ta este 
în Citadelă, făcu el un semn cu capul spre stânca uriaşă 
care se înălța ameninţător lângă oraş. 

Bineînţeles că acolo e. În locul cel mai înalt din clădirea 
cea mai înaltă, de bună seamă. 

- Te voi conduce eu. Lordul Guvernator Vurms şi consiliul 
lui sunt nerăbdători să-şi cunoască noul Superior. 

Ochii i se umplură de amărăciune. 

Crezi că ai fi meritat tu funcția asta, nu-i aşa? Ei, mă 
bucur să te dezamăgesc. 

Harker porni spre oraş cu pas vioi. Practicianul Frost îşi 
târşâia picioarele alături, cu capul vârât între umerii 
puternici, căutând orice urmă de umbră ca şi cum soarele 
ar fi tras în el cu săgeți de foc. Vitari mergea în zigzag pe 
strada prăfuită ca pe un ring de dans, aruncând priviri 
furişe pe ferestre şi pe aleile laterale. Ultimul era Glokta, pe 
care începuse deja să îl ardă piciorul stâng din cauza 
efortului. 

„Schilodul n-a reuşit să se târâie mai mult de trei paşi 
până când a căzut în bot şi a fost cărat pe targă tot restul 
drumului şi guiţa ca un porc sacrificat şi cerşea apă de 
băut, în vreme ce tocmai acei cetăţeni pe care a fost trimis 
ca să-i îngrozească îl urmăreau uluiţi... ” 

Îşi strânse buzele şi îşi înfipse puţinii dinţi rămaşi în 
gingiile goale, forţându-se să ţină după ceilalţi, iar mânerul 
toiagului îi tăia palma şi coloana vertebrală în agonie 
trosnea la fiecare pas. 

- Acesta este Oraşul Inferior, mârâi Harker peste umăr, 
unde locuieşte populaţia indigenă. 

O mahala imensă, înăbușitoare, murdară, impuţită. 
Clădiri sărăcăcioase şi prost întreţinute: barăci rahitice de 
un etaj, bordeie strâmbe din chirpici. Oameni cu piele 


închisă la culoare, îmbrăcaţi ca vai de lume, expresii 
înfometate. O femeie sfrijită îi urmări cu privirea din pragul 
uşii. Un bătrân cu un singur picior ţopăi pe lângă ei 
sprijinindu-se în cârje curbate. Pe o alee strâmtă, copii în 
zdrenţe se fugăreau printre maldărele de gunoaie. Aerul 
era greu de duhoarea putregaiului şi a canalizării proaste. 
Sau a lipsei canalizării. Peste tot bâzâiau muşte. Muşte 
grase, muşte furioase. Singurele creaturi care prosperă 
aici. 

- Dacă aş fi ştiut că este un loc atât de încântător, 
observă Glokta, aş fi venit mai de mult. Se pare că 
dagoskanilor le merge bine de când s-au alăturat Uniunii, 
nu? 

Harker nu înţelese ironia. 

- Cel mai bine. În scurta perioadă când gurkienii au 
controlat cetatea, i-au transformat în sclavi pe mulţi dintre 
cetăţenii de vază. Acum, sub stăpânirea Uniunii, sunt cu 
adevărat liberi să muncească şi să trăiască aşa cum vor. 

- Cu adevărat liberi, zici? 

Deci aşa arată libertatea. Glokta urmări cu privirea 
câţiva localnici mohorâţi care se înghesuiau în jurul unei 
tonete cu fructe mucegăite şi resturi de carne stricată şi 
mâncată de muşte. 

- Mă rog, cei mai mulţi, se încruntă Harker. Inchiziția s-a 
văzut nevoită să înlăture câţiva intriganţi atunci când am 
sosit aici. Însă acum trei ani, porcii ăştia nerecunoscători au 
pus-o de o răzmeriţă. 

După ce le-am acordat libertatea de a trâi ca animalele 
în propriul lor oraş? Scandalos. 

- l-am învins, bineînţeles, dar tot n-am pus capăt 
stricăciunilor. Am reuşit abia după ce li s-a interzis să mai 
deţină arme şi să mai intre în Oraşul Superior unde trăiesc 
cei mai mulţi albi. De atunci lucrurile s-au liniştit. Ceea ce 
demonstrează fără tăgadă că un control drastic este 
metoda cea mai eficientă pentru a face faţă acestor 
primitivi. 


- Pentru nişte primitivi, trebuie să recunosc că au 
construit nişte fortificaţii destul de impresionante. 

Un zid înalt străbătea oraşul din faţa lor, aruncându-şi 
umbra lungă peste căsuţele jalnice ale mahalalei. În faţa lui 
fusese de curând săpat un şanţ larg, pe marginea căruia 
erau aliniaţi ţăruşi bine ascuţiţi. Un podeţ îngust ducea la 
poarta înaltă dintre două turnuri amenințătoare. Uşile grele 
erau deschise, însă în faţa lor stăteau doisprezece bărbaţi: 
soldaţi asudaţi ai Uniunii, cu coifuri din oţel şi straie din 
piele tăbăcită bătută cu ţinte, cu săbii şi sulițe pe care 
soarele lucea neîndurător. 

- O poartă foarte bine păzită, murmură Vitari ca pentru 
sine. Mai ales că e în mijlocul oraşului. 

Harker se încruntă. 

- De când cu răzmeriţa, localnicii au voie să intre în 
Oraşul Superior doar pe bază de permis. 

- Şi cine poate căpăta un asemenea permis? se interesă 
Glokta. 

- Anumiți meseriaşi pricepuţi care mai sunt încă în 
serviciul ghildei negustorilor de mirodenii, dar mai ales 
servitori care lucrează în Oraşul Superior şi în Citadelă. 
Mulţi dintre cetăţenii Uniunii care locuiesc aici au servitori 
indigeni, unii chiar mai mulţi. 

- Desigur că şi indigenii sunt cetăţeni ai Uniunii, nu-i 
aşa? 

Harker îşi ţuguie buzele: 

- Dacă spui tu, Superiorule, dar realitatea este că nu 
sunt de încredere. Nu gândesc ca noi. 

- Ce vorbeşti? Măcar dacă ar gândi cât de cât şi tot ar fi 
un progres pentru brutele astea. 

- Toţi tuciurii ăştia nu sunt decât nişte scursuri. Gurkieni, 
dagoskani, toţi o apă şi un pământ. Criminali şi pungaşi, 
toţi. Cel mai bine e să-i pui la pământ şi să-i ţii acolo, aruncă 
Harker o privire furioasă spre mahalaua încinsă. Dacă ceva 
miroase ca un căcat şi are culoarea căcatului atunci e foarte 
posibil chiar să fie un căcat. 


Se întoarse şi traversă ţanţoş podeţul. 

- Ce bărbat şarmant şi instruit, murmură Vitari. 

Mi-ai luat vorba din gură. 

În spatele porţilor era o altă lume. Domuri impunătoare, 
turnuri elegante, mozaicuri din sticlă colorată şi pilaştri din 
marmură străluceau în soarele puternic. Străzi largi şi 
curate, case bine îngrijite. În piaţetele somptuoase găseai 
chiar şi câţiva palmieri însetaţi. Oamenii de aici erau plăcuţi 
privirii, bine îmbrăcaţi şi cu pielea albă. Cu excepția 
arsurilor de soare. Cu duiumul. Printre ei mişunau şi câteva 
chipuri colorate, ţinându-se deoparte, cu ochii în pământ. 
Cei care au avut norocul să li se permită să slujească? Ar 
trebui să se bucure că Uniunea nu îngăduie sclavia. 

Dincolo de toată larma, Glokta auzea şi un răpăit, ca şi 
cum mai departe s-ar fi purtat o bătălie. Tot mai puternic pe 
măsură ce îşi târa piciorul dureros prin Oraşul Superior, 
atingând cu furie nivelul maxim când intrară într-o piaţă 
mare, unde se îmbulzeau oameni cu priviri agitate. Oameni 
din Midderland, şi din Gurkhul, şi din Styria, băştinaşi cu 
ochi înguşti din Suljuk, cetăţeni cu părul blond din Vechiul 
Imperiu, chiar şi oameni bărboşi ai Nordului, la mare 
distanţă de meleagurile natale. 

- Negustori, mârâi Harker. 

Parcă s-au adunat toți negustorii din lume. 

Se îmbulzeau în jurul tarabelor mari pline cu fructe şi 
legume, în jurul cântarelor uriaşe, în jurul tăbliţelor negre 
pe care erau trecute cu cretă mărfurile şi preţurile. Urlau, 
împrumutau şi făceau trocuri într-o mulţime de limbi, îşi 
basculau mâinile în gesturi ciudate, se înghionteau, se 
trăgeau de haine, se arătau cu degetul. Amuşinau cutiile cu 
mirodenii şi beţişoarele parfumate, pipăiau cupoanele de 
ţesături şi bucăţile de lemn rar, împungeau fructele, 
muşcau monedele, se uitau prin lupă la nestematele 
scânteietoare. Ici colo câte un hamal autohton se poticnea 
printre ei, cocârjat sub povara mult prea grea. 


- Negustorii de mirodenii îşi iau câte o cotă-parte din tot, 
murmură Harker, deschizându-şi nervos drumul prin 
mulţimea limbută. 

- Trebuie să fie cam mult, spuse Vitari cu glas scăzut. 

Cam foarte mult, dacă mă întrebi pe mine. Suficient cât 
să ne ajute să-i înfruntăm pe gurkieni. Suficient cât să 
ținem captiv un oraş întreg. Oamenii ucid pentru mult mai 
puțin. 

Strâmbându-se şi mârâind, Glokta îşi croi drum prin 
piaţă, zdruncinat şi lovit şi înghiontit la fiecare pas 
şchiopătat. Doar atunci când au ieşit din mulţime, în celălalt 
capăt al pieţei, şi-a dat seama că se aflau chiar în umbra 
unei construcţii uriaşe şi graţioase, arcadă peste arcadă, 
boltă peste boltă, deasupra gloatei. Turle delicate la fiecare 
colţ se înălţau spre cer, zvelte şi fragile. 

- Maghnific, şopti Glokta îndreptându-şi spatele îndurerat 
şi uitându-se în sus printre gene, căci albul pur al pietrei îi 
ardea ochii în lumina orbitoare a după-amiezii. Văzând asta, 
aş putea să ajung să cred în Dumnezeu. Dacă n-aş şti cum 
stă treaba. 

- Hm, râse batjocoritor Harker. Băştinaşii veneau cu 
miile să se roage aici, înveninând aerul cu incantaţiile şi 
superstiţiile lor blestemate. Bineînţeles, doar până când 
răzmeriţa a fost înăbuşită. 

- Şi acum? 

- Superiorul Davoust le-a interzis accesul aici. Aşa cum 
le-a interzis accesul în orice loc din Oraşul Superior. Acum 
negustorii de mirodenii folosesc clădirea ca o prelungire a 
pieţei de mărfuri, cumpără şi vând, şi de-astea. 

- Aha. Cât de nimerit. Templu închinat banului. Religia 
noastră meschină. 

- Mi se pare că sunt acolo şi birourile unei bănci. 

- Bancă? Ce bancă? 

- Negustorii de mirodenii se ocupă de aspectele astea, se 
burzului Harker iritat. Valint şi cumva, parcă. 

- Balk. Valint şi Balk. 


Deci nişte cunoştinţe vechi au ajuns aici înaintea mea, 
ce zici de chestia asta? Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
Ticăloşii ăştia sunt pretutindeni. Pretutindeni unde există 
bani. Se uită la viermuiala din piaţă. Și aici sunt bani foarte 
mulți. 

Drumul deveni tot mai greu pe măsură ce începură să 
urce pe stânca uriaşă, pe străzile tăiate în pragurile 
dealului. Glokta se chinuia să meargă prin arşiţa cumplită, 
încovoiat pe toiagul pe care îşi sprijinea greutatea, durerea 
fioroasă din picior făcându-l să-şi muşte buzele, însetat ca 
un câine de pripas şi cu transpiraţia curgându-i prin toţi 
porii. Harker nu făcu niciun semn că ar fi avut intenţia să 
încetinească. Și al naibii să fiu dacă am să-i cer s-o facă. 

- Deasupra noastră este Citadela. 

Inchizitorul făcu un semn cu mâna spre aglomerarea de 
clădiri cu pereţi povârniţi, domuri şi turnuri înfipte în vârful 
stâncii închise la culoare, la mare înălţime deasupra 
oraşului. 

- Odinioară aici era reşedinţa Regelui lor, dar acum este 
centrul administrativ al cetăţii şi numai cei mai importanţi 
cetăţeni locuiesc aici. Înăuntru mai sunt şi Casa Ghildei 
Negustorilor de Mirodenii şi Casa Întrebărilor. 

- Ce privelişte impresionantă! murmură Vitari. 

Glokta se întoarse şi îşi puse mâna streaşină la ochi. 

Dagoska se întindea în faţa lor ca o insulă. Versanții 
Oraşului Superior, şiruri îngrijite de case îngrijite, drumuri 
lungi şi drepte între ele, presărate cu palmieri galbeni şi 
pieţe largi. De partea cealaltă a zidului lung şi curbat se 
afla talmeş-balmeşul prăfuit şi cafeniu al mahalalelor. Mai 
departe, tremurând în pâcla zilei caniculare, se zăreau 
țărmurile grandioase blocând unica limbă îngustă de 
pământ care lega oraşul de continent, cu marea albastră 
într-o parte şi portul albastru în cealaltă. Cea mai bună 
protecţie din lume, se spune. Mă întreb dacă n-ar fi bine să 
punem la incercare lăudăroşenia asta trufaşă cât mai avem 
timp? 


- Superiorule Glokta? îşi drese Harker glasul. Te 
aşteaptă Lordul Guvernator şi consiliul său. 

- Să mai aştepte. Mai întâi aş vrea să ştiu cum merge 
ancheta pe care o faci cu privire la dispariţia Superiorului 
Davoust. Ar fi regretabil dacă şi noul Superior ar avea parte 
de aceeaşi soartă. 

Harker se încruntă: 

- Păi... merge. Nu încape îndoială că localnicii sunt de 
vină. N-au încetat nicicând cu uneltirile. În ciuda măsurilor 
luate de Davoust după răzmeriţă, mulţi refuză încă să 
înveţe care le este locul. 

- Mărturisesc că mă uimegşti. 

- Este purul adevăr, crede-mă. Au fost trei servitori 
dagoskani în încăperile Superiorului în noaptea în care a 
dispărut. I-am interogat eu însumi. 

- Şi ce anume ai aflat? 

- Încă nimic, din păcate. Sunt teribil de încăpăţânaţi. 

- Atunci, haide să-i interogăm împreună. 

- Împreună? Harker îşi umezi buzele. N-am ştiut că o să 
vrei să-i interoghezi personal, Superiorule. 

- Acum ştii. 


Ai fi putut crede că o să fie mai răcoare în stâncă. Însă 
era tot la fel de cald ca afară, pe străzile toride lipsite de 
milostenia brizei. Coridorul era tăcut, fără aer, fără viaţă, ca 
un mormânt. Iorţa pe care o ducea Vitari făcea umbrele să 
danseze prin cotloane, iar bezna se regrupa iute în spatele 
lor. 

Harker se opri lângă o uşă prinsă în fiare şi îşi şterse de 
pe faţă stropii unsuroşi de transpiraţie. 

- Trebuie să te previn, Superiorule, am fost nevoit să fiu 
destul de... de dur cu ei. Mâna forte este cea mai bună 
metodă, ştii. 

- O, da, şi eu pot fi destul de forte, dacă o cer 
împrejurările. Nu mă şochez prea uşor. 

- Bine, bine. 


Cheia se răsuci în lacăt, uşa se deschise şi pe coridor se 
împrăştie un miros infect. O latrină înfundată şi un morman 
de  dejecţii descompuse. Celula era minusculă, fără 
geamuri, cu tavanul mult prea scund pentru a-i permite 
cuiva să stea drept în picioare. Căldura era cumplită, 
duhoarea era inimaginabilă. Îi aduse aminte lui Glokta de o 
altă celulă. De mai la sud, din Shaffa. Din străfundurile 
palatului Împăratului. Celulă în care timp de doi ani am 
icnit şi am schelălăit în întuneric şi am zgâriat pereţii şi m- 
am tăvălit în propria-mi scârnă. Începu să i se zbată o 
pleoapă şi îşi şterse meticulos ochiul cu degetul. 

Unul dintre deţinuţi zăcea pe jos, cu faţa la perete, cu 
pielea înnegrită de vânătăi, cu ambele picioare sfărâmate. 
Un altul atârna de tavan prins de încheieturi, cu genunchii 
măturând podeaua, cu capul moale într-o parte, cu tot 
spatele biciuit până la sânge. Vitari se aplecă şi îl împunse 
pe unul cu degetul. 

- Mort, spuse netulburată. 

Se duse la celălalt. 

- Şi ăsta. De destulă vreme. 

Lumina tremurândă căzu peste un al treilea deţinut. 

Care trăia. Încă. O fată legată cu lanţuri de mâini şi de 
picioare, cu chipul scofâlcit de foame, buzele crăpate de 
sete, acoperită cu nişte zdrenţe jegoase şi pătate de sânge. 
Râcâi cu călcâiele în podea încercând să se retragă şi mai 
mult în colţ, bolborosind disperată în kantică, acoperindu-şi 
ochii în faţa luminii. Îmi amintesc. Singurul lucru mai 
îngrozitor decât bezna este momentul în care vine lumina. 
Cu ea vin şi întrebările. 

Glokta se încruntă, ochii care-i zvâcneau trecând în 
revistă cele două cadavre torturate, capul învârtindu-i-se 
din cauza efortului, şi a căldurii, şi a mirosului insuportabil. 

- O atmosferă foarte plăcută, într-adevăr. Ce ţi-au spus? 

Harker intră fără nicio tragere de inimă în celulă cu 
mâna la nas şi la gură. Silueta lui Frost se înălța 
amenințătoare în spatele lui. 


- Încă nimic, dar eu... 

- De la ăştia doi n-ai să scoţi nimic acum, este evident. 
Sper că şi-au semnat mărturisirile. 

- Păi... nu tocmai. Superiorul Davoust nu a fost niciodată 
interesat să obţină mărturisiri semnate de la tuciurii, noi 
doar... 

- Nu ai putut să-i ţii în viaţă nici măcar atât cât să 
mărturisească? 

Harker se bosumflă. Ca un copil pedepsit de profesor pe 
nedrept. 

- O mai avem pe fată, se burzului el. 

Glokta se uită la ea, trecându-şi limba peste locul unde îi 
fuseseră pe vremuri dinţii din faţă. Nu se lucrează cu 
metodă. Nu se lucrează cu un anume scop în minte. Doar 
brutalitate de dragul brutalităţii. Mi s-ar fi făcut râu dacă 
aş fi înghiţit ceva de dimineaţă. 

- Câţi ani are? 

- Probabil că vreo paisprezece, Superiorule, dar nu văd 
ce relevanţă ar avea aspectul ăsta. 

-  Relevanţa,  Inchizitor Harker, este că rareori 
conspiraţiile sunt conduse de fetiţe de paisprezece ani. 

- M-am gândit că e bine să-mi fac treaba scrupulos. 

- Scrupulos, zici? Măcar ai apucat să-i întrebi ceva? 

- Păi, am... 

O lovitură dibace cu toiagul lui Glokta peste faţă. 
Mişcarea bruscă îi înfipse o săgeată de agonie în şold, se 
poticni pe piciorul bolnav şi fu nevoit să se apuce de braţul 
lui Frost ca să nu-şi piardă echilibrul. Inchizitorul guiţă de 
durere şi uluire, se izbi de perete şi căzu în fund pe 
podeaua mizeră. 

- Nu eşti Inchizitor! şuieră Glokta, nu eşti decât un 
măcelar blestemat! Uită-te la cum arată locul ăsta! Şi ai 
omorât şi doi martori! La ce ne mai folosesc acum, 
prostule? 

Glokta se aplecă deasupra lui Harker. 


- Dacă nu cumva asta ai şi intenţionat, ce zici? Poate că 
Davoust a fost ucis de un lacheu invidios? Un lacheu care a 
vrut să reducă martorii la tăcere, Harker, ce zici? Poate că 
ar trebui să-mi încep ancheta chiar din sânul Inchiziției! 

Harker se silea să se ridice, dar silueta amenințătoare a 
practicianului Frost se iţi deasupra lui făcându-l să se 
lipească iarăşi de perete, cu sângele curgându-i din nas. 

- Nu! Te rog, nu! A fost un accident! N-am vrut să-i 
omor! Am vrut doar să ştiu ce s-a întâmplat! 

- Un accident? Ori eşti un trădător, ori un incompetent, 
iar mie nu-mi trebuie aşa ceva! 

Se aplecă şi mai mult, cu buzele dezgolindu-i rânjetul 
ştirb, ignorând durerea care îi urca pe şira spinării. 

- Stiu că o mână forte dă cel mai mare randament în 
cazul primitivilor, Inchizitorule. Şi vei afla că nicăieri nu 
există mâini mai forte decât ale mele. Nicăieri în toată 
lumea asta. Luaţi-l pe viermele ăsta din ochii mei! 

Frost îl apucă de veşminte pe Harker şi îl târî afară prin 
mizeria din celulă. 

- Stai, hohoti el, apucându-se strâns de uşă. Te rog! Nu 
face asta! 

Urletele se pierdură apoi pe coridor. 

Ochii lui Vitari surâdeau şters ca şi cum i-ar fi făcut 
plăcere scena la care tocmai asistase. 

- Ce facem cu murdăria asta? 

- Curăţaţi-o, Glokta se sprijini de perete, cu şoldul 
pulsând de durere, îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu o 
mână tremurândă. Spălaţi-o cu multă apă. Îngropaţi 
cadavrele. 

Vitari făcu un semn cu capul spre singurul 
supravieţuitor. 

- Şi cu ea ce ai de gând? 

- Fă-i baie. Dă-i haine. Dă-i mâncare. Dă-i drumul. 

- Nu are rost să-i fac baie dacă se întoarce în Oraşul 
Inferior. 

Cam are dreptate în privinţa asta. 


- Bine! A fost slujnica lui Davoust, înseamnă că poate fi şi 
a mea. Pune-o la muncă! strigă peste umăr şontâcăind deja 
spre uşă. 

Trebuia să iasă de acolo. Nu mai putea să respire. 


- Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar zidurile nu sunt 
deloc de necucerit, nu în starea în care se află acum... 

Persoana care vorbea se întrerupse la intrarea târşâită a 
lui Glokta în încăperea în care se ţinea întrunirea consiliului 
de conducere din Dagoska. 

Nu se poate să fi existat o încăpere mai diferită de celula 
de la subsol. De fapt, este cea mai frumoasă cameră pe care 
am văzut-o vreodată. Fiecare centimetru al pereţilor şi al 
tavanului era sculptat în cel mai minuţios detaliu: forme 
geometrice înspăimântător de complicate şerpuiau în jurul 
scenelor din legendele kantice redate în mărime naturală, 
pictate cu aur şi argint strălucitor, roşu şi albastru intens. 
Podeaua era un mozaic de o complexitate absolut minunată, 
masa cea lungă era încrustată cu vârtejuri de lemn negru şi 
inserţii de fildeş, cu luciu de oglindă. Ferestrele înalte 
ofereau o privelişte de mare efect a oraşului în nuanţe de 
cafeniu prăfuit şi a golfului albastru scăpărător. 

Femeia care se ridică să-l întâmpine pe Glokta se 
potrivea de minune cu ambianța magnifică. Absolut de 
minune. 

- Sunt Carlot dan Eider, spuse adresându-i un zâmbet 
nestingherit şi întinzându-i mâinile ca unui prieten vechi. 
Magistresă a Ghildei Negustorilor de Mirodenii. 

Glokta trebui să admită că era impresionat. Fie şi măcar 
de stomacul ei rezistent. Nici cel mai mic semn de groază. 
Se uită la mine de parcă n-aş fi o ruină desfigurată, pocită, 
diformă şi plină de ticuri nervoase. Mă întâmpină ca şi cum 
aş arăta la fel de bine ca ea. Purta o rochie lungă lucrată în 
stilul din Sud: mătase albastră garnisită cu argint licărea în 
adierea brizei răcoroase ce pătrundea prin ferestrele 
înalte. Bijuterii de o valoare impresionantă îi scânteiau pe 


degete, la mâini, în jurul gâtului. Când se apropie de el, 
Glokta detectă şi o aromă stranie. Dulce. Probabil ca 
mirodenia care a făcut-o atât de bogată. Efectul parfumului 
nu a fost în van. Sunt totuși bărbat. Doar că mai puțin decât 
pe vremuri. 

- Trebuie să-mi cer scuze pentru felul în care sunt 
îmbrăcată, dar straiele kantice sunt mult mai confortabile 
pe caniculă. Am început să mă obişnuiesc cu ele de când 
trăiesc aici. 

Se scuză pentru felul cum arată aşa cum s-ar scuza un 
geniu pentru imbecilitatea lui. 

- Nu e absolut nicio problemă, Glokta făcu o plecăciune 
atât de adâncă pe cât îi permiteau piciorul cel nevolnic şi 
durerea ascuţită din şale. Superiorul Glokta, la dispoziţia 
domniilor voastre. 

- Suntem extrem de bucuroşi că ai venit. Am fost teribil 
de îngrijoraţi de la dispariţia Superiorului Davoust, 
predecesorul tău. 

Îmi închipui că unii au fost ceva mai puţin îngrijoraţi 
decât alții. 

- Sper să reuşesc să fac ceva lumină în chestiunea asta. 

- Toţi sperăm să fie aşa. 

Îl prinse pe Glokta de cot cu o siguranţă firească. 

- Permite-mi, te rog, să fac prezentările. 

Glokta nu se clinti. 

- Mulţumesc, Magistresă, dar cred că mă descurc şi 
singur. 

Prin propriile-i puteri, atâtea câte îi mai rămăseseră, 
şontâcăi până în cealaltă parte a mesei de consiliu. 

- Tu eşti generalul Vissbruck, însărcinat cu apărarea 
oraşului. 

Generalul avea vreo patruzeci şi ceva de ani, era 
predispus la chelie, asuda din abundență în uniforma 
înzorzonată încheiată până în gât în ciuda căldurii cumplite. 
Mi-aduc aminte de tine. Ai fost în Gurkhul, în timpul 
războiului. Maior în Oastea Regelui şi cu reputaţie de mare 


dobitoc. Se pare că ţi-a mers bine, aşa cum le merge 
îndeobşte dobitocilor. 

- Îmi pare bine, catadicsi Vissbruck să spună, fără să-şi 
ridice ochii din hârtiile din faţă. 

- Sigur, întotdeauna este bine să-ţi reîntâlneşti o veche 
cunoştinţă. 

- Ne cunoaştem? 

- Am luptat împreună în Gurkhul. 

- Împreună? şi o undă de şoc traversă faţa năduşită a lui 
Vissbruck. Eşti... acel Glokta? 

- Într-adevăr. Aşa cum spui, sunt acel Glokta. 

Generalul începu să clipească des. 

- Aăă, păi, ca să zic aşa... cum ţi-a mai mers? 

- Am avut parte de dureri înfiorătoare, mulţumesc de 
întrebare, dar văd că ţie îţi merge foarte bine, iar aceasta 
este o consolare imensă. 

Vissbruck clipi iarăşi, însă Glokta nu-i lăsă timp să 
răspundă. 

- Iar acesta trebuie să fie Lordul Guvernator Vurms. Este 
o onoare absolută să te cunosc, Alteță. 

Bătrânul era o caricatură a decrepitudinii, sfrijit în 
hainele maiestuoase de ceremonie, ca o prună uscată în 
pielea-i subţire. Cu toată căldura, mâinile nu i se opreau din 
tremurat, chelia lucioasă era presărată cu câteva smocuri 
de păr alb. Se uită chiorâş la Glokta cu ochi decoloraţi şi 
urduroşi. 

- Ce zice? Lordul Guvernator se holbă confuz în jur. 
Cine-i omul ăsta? 

Generalul Vissbrock se aplecă spre el, apropiindu-se atât 
de mult că buzele aproape că-i atinseră urechea bătrânului. 

- Superiorul Glokta, Alteță! Înlocuitorul lui Davoust! 

- Glokta? Glokta? Unde dracu' e Davoust? 

Nimeni nu-l învrednici cu vreun răspuns. 

- Eu sunt Korsten dan Vurms. 

Fiul Lordului Guvernator îşi rosti numele de parcă ar fi 
fost un descântec magic şi îi întinse mâna lui Glokta de 


parcă i-ar fi oferit un dar nepreţuit. Blond şi frumugşel, 
tolănit neglijent pe scaun, bronzat şi emanând sănătate prin 
toţi porii, suplu şi atletic pe cât de dărâmat şi veştejit era 
tatăl său. Deja nu pot să-l sufăr. 

- Înţeleg că ai fost un spadasin renumit pe vremuri, îl 
măsură Vurms din priviri pe Glokta cu un zâmbet 
batjocoritor. Şi eu mă pricep destul de bine la lupta cu 
sabia, însă aici nu am cu cine să mă duelez. Poate exersăm 
cândva împreună, ce zici? 

Mi-ar plăcea la nebunie, jigodie mică. Dacă m-ar mai 
ajuta piciorul te-aş bate de te-ai căca pe tine. 

- Obişnuiam să mă duelez, dar, din nefericire, sănătatea 
mea şubredă m-a obligat să renunţ. Glokta îi aruncă un 
zâmbet malefic şi ştirb. Dar îndrăznesc să spun că aş putea 
să-ţi dau câteva ponturi dacă doreşti să-ţi îmbunătăţeşti 
tehnica. 

Vurms se încruntă auzindu-i vorbele, dar Glokta trecuse 
deja mai departe. 

- Tu trebuie să fii Hadişul Kahdia. 

Hadişul era un bărbat înalt, subţire, cu gât lung şi privire 
obosită. Purta un veşmânt alb, simplu, la fel ca turbanul de 
pe cap. Nu pare deloc mai înstărit ca ceilalţi localnici din 
Oraşul Inferior însă are un aer demn. 

- Sunt Kahdia şi am fost ales de oamenii din Dagoska să 
vorbesc în numele lor. Dar nu îmi mai spun Hadiş. Preotul 
fără templu nu este preot. 

- Tot de templu trebuie să vorbim? se vâicări Vurms. 

- Mă tem că trebuie, atâta vreme cât voi mai fi în 
consiliul acesta. 

Se uită din nou la Glokta. 

- Deci avem un alt Inchizitor? Un alt diavol. Un alt 
aducător de moarte. Afacerile tale nu mă interesează câtuşi 
de puţin, torţionarule. 

Glokta surâse. Își mărturiseşte ura faţă de Inchiziţie fără 
ca măcar să-mi vadă instrumentele. Dar nu mă pot aştepta 
ca poporul lui să indrăgească Uniunea, atunci când trăiesc 


la ei acasă doar puţin mai bine decât sclavii. Să fie el 
trădătorul pe care îl caut? 

Sau el? Generalul Vissbruck, din cap până în picioare 
imaginea soldatului loial, cu simţul datoriei mult prea 
puternic şi cu imaginaţia mult prea bicisnică pentru a se 
deda la maşinaţiuni. Dar puțini ajung generali fără să se 
îngrijească şi de propriul lor profit, fără să mituiască pe 
cine trebuie, fără să aibă câteva secrete bine ascunse. 

Sau el? Korsten dan Vurms îi rânjea batjocoritor ca unei 
latrine prost curățate pe care era nevoit s-o folosească. Am 
cunoscut mii de teapa lui, progenituri arogante. O fi el 
copilul Lordului Guvernator dar este evident că nu este 
credincios nimănui altcuiva decât propriei persoane. 

Sau ea? Magistresa Eider era toată numai amabilitate şi 
zâmbet grațios, dar ochii îi erau duri ca diamantele. Mă 
evaluează aşa cum îşi evaluează clientul o negustoreasă. 
Femeia asta înseamnă mai mult decât maniere elegante şi 
slăbiciune pentru croitoria străină. Mult mai mult. 

Sau el? Până şi bătrânul Lord Guvernator părea acum 
suspect. Să aibă oare văzul şi auzul atât de slăbite pe cât 
pretinde? Sau căutătura lui crucişă e o prefăcătorie, aşa 
cum ar putea fi şi insistențele de a afla ce anume se 
întâmplă? Oare nu cumva ştie mai multe decât toţi ceilalţi? 

Glokta se întoarse şi şchiopătă până la fereastră, se 
sprijini de coloana superb sculptată de lângă ea şi admiră 
priveliştea uluitoare, încălzindu-şi faţa în razele amurgului. 
Aproape că putea simţi cum membrii consiliului se foiesc 
neliniştiţi, dornici să scape cât mai repede de el. Mă întreb 
cât mai durează până vor porunci schilodului să iasă din 
splendida lor sală? N-am încredere în niciunul din ei. În 
niciunul. Rânji atotştiutor ca pentru sine. Exact aşa cum ar 
trebui să fie. 

Primul şi-a pierdut răbdarea Korsten dan Vurms. 

- Superiorule  Glokta,  explodă el, apreciem 
conştiinciozitatea de care ai dat dovadă prezentându-te 
înaintea noastră, dar sunt convins că ai alte treburi mult 


mai importante de care să te ocupi. Pentru că noi cu 
siguranţă avem. 

- Fireşte. 

Glokta şontâcăi înapoi la masă cu o încetineală exagerată 
de parcă s-ar fi pregătit să părăsească încăperea. Apoi îşi 
trase un scaun şi se aşeză, strâmbându-se când îl săgetă 
durerea din picior. 

- Pe cât este posibil, într-o primă etapă voi încerca să fac 
mai puţine observaţii. 

- Ce? exclamă Vissbruck. 

- Cine-i individul ăsta? întrebă iarăşi Lordul Guvernator, 
întinzându-şi gâtul înainte şi forţându-şi ochii apoşi. Ce se 
petrece aici? 

Fiul său fu mai direct: 

- Ce mama dracului crezi că faci? vru el să ştie. Ai 
înnebunit? 

Hadişul Kahdia începu să chicotească uşurel. Că râdea 
de Glokta, sau de furia celorlalţi, nimeni nu-şi putea da 
seama. 

- Vă rog, domnilor, vă rog, spuse Magistresa pe un ton 
blând, răbdător. Superiorul abia a sosit şi poate că nu ştie 
cum ne conducem noi treburile în Dagoska. Trebuie să 
înţelegi că predecesorul tău nu a luat niciodată parte la 
întrunirile noastre. De destui ani guvernăm cu mult succes 
oraşul acesta şi... 

- Consiliul Închis nu vede lucrurile aşa. 

Glokta ridică ordonanța regală cu două degete. O arătă 
tuturor, asigurându-se că se vede bine sigiliul uriaş roşu cu 
auriu, apoi o împinse pe masă înspre ceilalţi. 

În privirile uluite şi cumva nesigure ale colegilor ei, 
Carlot dan Eider luă documentul, îl despături şi începu să-l 
citească. Se încruntă, apoi ridică o sprânceană bine 
pensată. 

- Se pare că noi suntem cei neştiutori. 

- Dă-mi să văd! îi smuci din mâini scrisoarea Korsten dan 
Vurms şi o citi şi el. Nu se poate, murmură. Nu se poate! 


- Mă tem că se poate. Glokta oferi asistenţei rânjetul său 
şui şi ştirb. Arhilectorul Sult este foarte îngrijorat. Mi-a 
cerut să anchetez dispariţia Superiorului Davoust şi 
totodată să inspectez fortificațiile oraşului. Să le inspectez 
amănunţit şi să îi pot garanta că armata gurkiană nu ar 
putea să le penetreze. Mi-a ordonat să iau orice măsură mi 
s-ar părea necesară. 

Făcu o pauză plină de înţeles. 

- Orice... măsură. 

- Ce e? bombăni Lordul Guvernator. Cer să mi se spună 
ce se petrece! 

Acum documentul ajunsese la Vissbruck. 

- Ordonanţa regală, şopti el, ştergându-şi cu mâneca 
transpiraţia de pe frunte, semnată de toţi cei doisprezece 
membri ai Consiliului Închis. Îi conferă puteri depline! 

O aşeză uşurel pe masa cu incrustaţii de parcă s-ar fi 
temut să nu izbucnească în flăcări pe neaşteptate. 

- Este... 

- Ştim cu toţii ce este. 

Magistresa Eider îl privea pe Glokta cu un aer gânditor, 
mângâindu-şi obrazul neted cu un deget. Ca o negustoreasă 
care şi-a dat brusc seama că acel client pe care-l credea 
neştiutor tocmai ce a jecmănit-o el pe ea, nu invers. 

- Se pare că Superiorul Glokta va prelua conducerea. 

- N-aş spune chiar aşa, dar de acum înainte voi lua parte 
la toate întrunirile acestui consiliu. Gândiţi-vă la asta ca 
fiind prima dintr-un şir foarte lung de schimbări. 

Glokta scoase un oftat de mulţumire şi se aşeză mai 
comod în scaunul admirabil realizat, întinzându-şi piciorul 
dureros, odihnindu-şi spatele dureros. Aproape că mă simt 
bine. Trecu în revistă chipurile posomorâte din consiliul de 
conducere al oraşului. Fireşte, cu excepția faptului că unul 
din aceşti oameni încântători este mai mult ca sigur un 
trădător periculos. Un trădător care a pus deja la cale 
dispariţia unui Superior şi care acum poate că se gândeşte 
la scoaterea din scenă şi a celui de-al doilea... 


Glokta îşi drese glasul: 
- Deci, generale Vissbruck, ce spuneai când am intrat 
eu? Ceva despre ziduri? 


Ranile trecutului 


- Greşelile trecutului, psalmodie Bayaz cu infatuare 
aproape divină, nu trebuie să se repete. Prin urmare, orice 
educaţie de valoare trebuie să se întemeieze pe o corectă 
înţelegere a istoriei. 

Jezal scoase un suspin cutremurat. La ce naiba se 
apucase moşul ăsta să-l culturalizeze era peste puterea lui 
de pricepere. Poate din cauza egoismului de nestăpânit 
care apare în pragul senilităţii. Oricum, Jezal era de 
nezdruncinat în hotărârea lui de a nu învăţa absolut nimic. 

- „.. da, istoria, medită Magul, este multă istorie în 
Calcis... 

Jezal se uită în jur deloc impresionat. Dacă istoria nu ar 
fi însemnat nimic altceva decât bătrâneţe, atunci Calcis, 
oraşul-port străvechi al Vechiului Imperiu, s-ar fi calificat cu 
siguranţă. Însă dacă istoria ar fi mers mai departe şi ar fi 
însemnat şi grandoare, glorie, acel ceva care-ţi pune 
sângele în mişcare, atunci Calcis nici nu merita să fie 
pomenit. 

Fără îndoială că oraşul fusese proiectat cu mare grijă, cu 
străzi largi, drepte, amplasate în aşa fel încât să ofere 
călătorului privelişti magnifice. Dar secolele lungi au 
transformat în scene ale descompunerii panoramele falnice 
de odinioară. Pretutindeni se zăreau case părăsite, cu 
ferestre şi uşi goale care se holbau trist la pieţele 
desfundate. Trecură pe lângă străzi lăturalnice, sufocate de 
buruieni, de moloz, de lemne putrezite. Jumătate dintre 
podurile de peste râul puturos se dărâmaseră şi dărâmate 
au rămas; jumătate dintre copacii care străjuiau căile largi 
erau morţi şi uscați, sugrumaţi de iederă. 

Nici urmă de viaţa strălucitoare care fremăta în Adua, de 
la docuri până la mahalale şi până la Agriont. Poate că 
uneori lui Jezal i se păruse că oraşul lui era prea aglomerat, 
prea zgomotos, plesnind pe la cusături de atâta omenire, 


dar când îi văzu pe cei câţiva cetăţeni zdrenţăroşi ai 
Calcisului umblând aiurea printre osemintele putrezite ale 
oraşului de odinioară, îşi dădu seama ce atmosferă preferă. 

- ... Şi de-a lungul călătoriei noastre vei avea parte de o 
mulţime de ocazii prin care să evoluezi, tinere prieten, şi îţi 
recomand să profiţi din plin de ele. Maestrul Nouădegete, 
în special, merită tot interesul din partea ta. Cred că ai 
putea învăţa extrem de multe de la el... 

Jezal icni, nevenindu-i să-şi creadă urechilor: 

- De la maimuța aia? 

- Maimuţa aia, cum îi zici tu, este un bărbat renumit în 
întregul Nord. Sângerosul Nouă i se spune prin părţile 
acelea. Nume care singur umple bărbaţii de teamă sau 
speranţă, depinde de ce parte se află. Luptător şi tactician 
de o extremă şiretenie şi experienţă neegalată. Mai presus 
de orice altceva, a învăţat vicleşugul de a spune infinit mai 
puţin decât ştie, îi aruncă Bayaz o privire. Exact contrariul 
a ceea ce fac unii oameni pe care îi cunosc. 

Jezal se încruntă şi îşi vâri capul între umeri. Nu vedea 
ce ar putea învăţa de la Nouădegete în afară, poate, de cum 
să mănânci direct cu mâinile şi să stai nespălat zile întregi. 

- Marele forum, murmură Bayaz, când intrară într-un 
spaţiu deschis. Inima vie a oraşului, adăugă părând chiar şi 
el dezamăgit. Aici cetăţenii Calcisului obişnuiau să vină să 
cumpere şi să vândă, să urmărească spectacole şi să asiste 
la procese, să discute filosofie şi politică. În Timpurile 
Străvechi aici lumea s-ar fi înghesuit umăr lângă umăr până 
târziu în noapte. 

Acum locul gol părea şi mai întins. În zona pavată ar fi 
putut intra o mulţime de cincizeci de ori mai mare decât 
cea formată din amărâţii strânşi acolo. Statuile impozante 
de pe margini erau pătate şi ciobite, piedestalurile lor 
murdare erau înclinate aproape să se răstoarne. În mijloc 
erau aşezate câteva tarabe, strânse una într-alta, ca oile pe 
vreme rea. 


- Nălucă a gloriei trecute. Şi totuşi, îi indică Bayaz 
sculpturile neîngrijite, doar aceşti locatari ne interesează 
astăzi. 

- Zău aşa? Şi ei sunt...? 

- Împărați din trecutul îndepărtat, băiete, fiecare cu 
propria-i poveste. 

Jezal gemu în sinea lui. Până şi pentru istoria ţării lui nu 
manifestase decât un interes superficial şi pasager, 
darămite pentru un golf insalubru din mult prea 
îndepărtatul Vest al Lumii. 

- Sunt o grămadă, şopti el. 

- Şi nici nu sunt toţi. Istoria Vechiului Imperiu se întinde 
multe secole în trecut. 

- Probabil că de-aia i se zice „vechi”. 

- Nu te forţa să faci pe deşteptul cu mine, căpitane 
Luthar, nu eşti utilat corespunzător. În vreme ce strămoşii 
tăi se frăsuiau de colo-colo în pielea goală, comunicând prin 
semne şi închinându-se la zeul noroiului, maestrul meu, 
Juvens, veghea aici la crearea unei naţiuni măreţe, o 
naţiune care n-a fost niciodată egalată ca mărime şi 
bogăţie, ca ştiinţă şi grandoare. Adua, Talins, Shaffa, toate 
astea nu sunt decât umbre ale minunatelor oraşe care au 
înflorit odinioară în valea uriaşului fluviu Aos. Acesta este 
leagănul civilizaţiei, tânărul meu prieten. 

Jezal privi în jur, la statuile amărâte, la pomii putreziţi, la 
străzile murdare, lăsate de izbelişte. 

- Ce n-a mers? 

- Decăderea măreției nu este niciodată o chestiune 
simplă. Dar acolo unde este izbândă şi este glorie, trebuie 
să se găsească şi decădere, şi ocară. Şi acolo unde apar 
amândouă, va clocoti pizma. Încet-încet, invidia şi orgoliul 
vor duce la gâlcevi, apoi la dihonii, apoi la războaie. Două 
războaie mari au sfârşit cu dezastre cumplite. 

Se îndreptă iute spre statuia din apropiere. 

- Dar dezastrele nu sunt lipsite de învăţăminte, băiatul 
meu. 


Jezal se strâmbă. Avea nevoie de toate lecţiile astea de 
istorie cum avea nevoie de o boală venerică şi nicidecum nu 
se simţea „băiatul” nimănui. Însă bătrânul nu se lăsa 
descurajat de împotrivirea lui evidentă. 

- Un mare conducător trebuie să fie nemilos, intonă 
Bayaz. Când simte o ameninţare la adresa persoanei sau 
autorităţii sale trebuie să acţioneze grabnic, fără păreri de 
rău. De pildă, nu trebuie să căutăm mai departe de 
împăratul Shilla, îşi ridică el ochii la statuia de marmură cu 
trăsăturile roase aproape în întregime de intemperii. Când 
şi-a suspectat şambelanul că ar avea oarece pretenţii la 
tron, a poruncit să fie executat, soţia şi copii să-i fie 
strangulaţi, palatul său de la Aulcus să fie făcut una cu 
pământul. 

Bayaz ridică din umeri şi continuă: 

- Fără nicio dovadă cât de mică. Gest exagerat şi brutal, 
dar mai bine să acţionezi cu prea multă forţă decât cu prea 
puţină. Mai bine să fii temut decât disprețuit. Shilla ştia 
asta. Sentimentalismul nu are ce căuta în politică, înţelegi? 

- Înţeleg că, oriunde mi-aş întoarce privirea în viaţa asta, 
dau peste câte un afurisit de păcălici bătrân care încearcă 
să-mi ţină o predică. 

Acesta fu gândul lui Jezal, însă nu rosti cuvintele. 
Amintirea practicianului Inchiziției care se făcuse bucăţi 
sub ochii lui îi era mult prea proaspătă în minte. Zgomotul 
cleios al cărnii. Fierbinţeala sângelui stropindu-i obrajii. 
Înghiţi greu nodul din gât şi îşi plecă privirea. 

- Înţeleg, mormăi el. 

Vocea monotonă a lui Bayaz zumzăi mai departe. 

- Nu spun că un rege mare trebuie să fie un tiran, sigur 
că nu! Prioritatea unui conducător trebuie întotdeauna să 
fie aceea de a câştiga dragostea omului simplu, căci o poate 
dobândi cu gesturi mici şi, totuşi, poate dura o viaţă. 

Dar Jezal nu fu de acord să treacă şi peste asta, 
indiferent cât de periculos părea a fi bătrânul. Era evident 


că Bayaz nu avea pic de experienţă practică pe scena 
politicii. 

- La ce foloseşte dragostea omului din popor? Nobilii au 
bani, iar soldaţii au putere. 

Bayaz îşi ridică ochii la nori. 

- Vorbele tale sunt vorbele unui copil, prea uşor păcălit 
de tot felul de nerozii şi de nişte mâini agile. De unde vin 
banii nobililor, dacă nu din dările plătite de ţăranii care 
lucrează la câmp? Cine sunt acei soldaţi, dacă nu soţii şi fiii 
oamenilor de rând? Cine le-a dat lorzilor putere? Doar 
vasalii care li se supun, şi nimeni altcineva. Când ţăranii 
sunt nemulţumiţi cu adevărat, această putere se topeşte cu 
viteza gândului. Cum s-a întâmplat cu împăratul Dantus. 

Arătă spre o statuie care avea braţul rupt din umăr, în 
vreme ce în mâna cealaltă întinsă ţinea un pumn de gunoaie 
peste care trona un petic de muşchi verde. Dispariţia 
nasului, în locul căruia se iţea un crater negru, îi conferea 
împăratului un aer de eternă uluire stânjenită, de parcă ar 
fi fost surprins pe latrină. 

- Niciun alt conducător nu a fost mai iubit de poporul lui, 
spuse Bayaz. Îi considera pe toţi egalii lui, îşi împărțea 
averea cu cei săraci. Dar nobilii au uneltit împotriva lui, au 
ales pe unul dintre ei ca să-i ia locul şi l-au aruncat pe 
împărat în temniţă, confiscându-i tronul. 

- Zău aşa? grohăi Jezal privind în gol peste piaţa pustie. 

- Dar poporul nu a vrut să-şi abandoneze mult iubitul 
monarh. Şi-au părăsit căminele şi s-au răzvrătit şi nu au 
putut fi înfrânți. Unii dintre complotişti au fost târâţi afară 
din castelele lor şi spânzurați în stradă, ceilalţi au fost 
asasinați, iar Dantus a fost reinstalat pe tron. Vezi tu, 
băiete, cea mai sigură pavăză a unui cârmuitor în faţa 
primejdiei este dragostea poporului său. 

Jezal oftă: 

- Prefer să mă bazez pe ajutorul lorzilor. 

- Ha! Iubirea lor este costisitoare şi nestatornică precum 
vântul schimbător. Oare nu ai fost în Rotonda Lorzilor în 


timpul adunărilor Consiliului Deschis, căpitane Luthar? 

Jezal se încruntă. Poate că totuşi era un grăunte de 
adevăr în bolboroselile bătrânului. 

- Ha! Aşa este dragostea lorzilor. Cel mai bun lucru este 
să-i desparţi şi să le speculezi invidiile, să-i faci să se lupte 
pentru micile favoruri, să ceară să le fie recunoscute 
meritele pentru succesele obţinute. Dar mai ales să ai grijă 
ca niciunul dintre ei să nu devină prea puternic şi să ajungă 
să conteste maiestatea. 

- Cine-i ăsta? 

O statuie mai înaltă decât celelalte. Un bărbat 
impresionant de vreo şaizeci de ani, cu barbă deasă şi păr 
creţ. Trăsături frumoase, dar linie aspră a gurii şi multă 
mândrie şi urgie în ridurile de pe frunte. Un bărbat cu care 
nu era indicat să te pui. 

- Acesta este maestrul meu, Juvens. Nu a fost împărat, 
dar a fost primul şi ultimul sfetnic al multora. El a clădit 
Imperiul, dar tot el a fost răspunzător pentru distrugerea 
lui. Un mare om din multe puncte de vedere, dar oamenii 
mari au şi defecte pe măsură. 

Bayaz îşi învârti gânditor în mână bastonul mâncat de 
vreme. 

- “Trebuie să învăţăm lecţiile istoriei. Nu trebuie să 
repetăm greşelile trecutului. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

- Doar dacă nu există altă soluţie. 

Jezal se frecă la ochi şi se uită în zare, dincolo de forum. 
Poate că Prinţul Moştenitor Ladisla ar putea trage oarece 
foloase din prelegerea asta, dar Jezal avea dubiile lui. Din 
cauza asta fusese luat de lângă prietenii lui, de lângă şansa 
la glorie şi avansare în grad câştigată cu multă trudă? Ca să 
asculte cugetările neinteresante ale unui pelerin ciudat şi 
chel şi în delir? 

Se încruntă. Trei soldaţi traversau piaţa îndreptându-se 
către ei. La început nu le-a acordat prea mare atenţie. Apoi 
şi-a dat seama că se uitau fix la el şi la Bayaz şi chiar spre ei 


veneau. Acum observă un alt grup tot de trei soldaţi şi un 
altul, apropiindu-se din direcţii diferite. 

Jezal simţi un nod în gât. Deşi modele vechi, armurile şi 
armele lor păreau mult folosite şi îngrijorător de eficace. 
Scrima era un lucru. Dar cu totul altul era lupta efectivă, cu 
toate posibilităţile ei de a te răni sau ucide. Sigur că nu era 
vorba de laşitate din partea lui să se simtă neliniştit, nu 
când nouă bărbaţi înarmaţi se apropie de ei, nu când nu 
există cale de scăpare. 

Şi Bayaz îi observase. 

- Se pare că ni s-a pregătit un comitet de întâmpinare. 

Cei nouă îi înconjurară, chipuri dure, arme strânse în 
mâini. Jezal îşi îndreptă umerii şi încercă să-şi ia un aer cât 
mai fioros, evitându-le privirea şi ţinându-şi mâna departe 
de mânerul sabiei. Nu dorea câtuşi de puţin ca vreunul din 
ei să devină prea agitat şi să-l taie pentru că aşa i s-a 
năzărit. 

- Tu eşti Bayaz, rosti căpetenia, un bărbat îndesat cu 
panaş roşu, slinos, la coif. 

- E o întrebare? 

- Nu. Stăpânul nostru, Nunţiul Imperial, Salamo Narba, 
Guvernator al Calcisului, te invită într-o audienţă. 

- Chiar aşa? cuprinse Bayaz cu privirea grupul de soldaţi 
şi îşi ridică o sprânceană la Jezal. Atunci cred că ar fi 
necuviincios din partea noastră să refuzăm, mai ales că 
Nunţiul s-a ostenit atât ca să ne organizeze o gardă de 
onoare. Arătaţi-ne drumul. 


Trebuie spus ceva despre Logen Nouădegete, trebuie 
spus că avea dureri. Înainta cu greu peste bolovanii 
sfărâmaţi, tresărind de fiecare dată când îşi lăsa greutatea 
pe glezna rănită - şchiopătând, gâfâind, dând din mâini ca 
să-şi menţină echilibrul. 

Fratele Picior-Lung rânji peste umăr la această privelişte 
jalnică. 

- Cum îţi merg rănile, prietene? 


- Mă dor, mârâi Logen printre dinţii încleştaţi. 

- Şi totuşi, bănuiesc că ai avut parte de dureri mai mari. 

- Înî. 

Erau multe rănile trecutului. Aproape toată viaţa şi-o 
petrecuse în dureri mai mari sau mai mici, vindecându-se 
mult prea încet de la o bătaie la alta. Îşi aduse aminte de 
prima rană adevărată pe care a avut-o, când un shanka îi 
tăiase obrazul de sus până jos. Avea cincisprezece ani pe 
atunci, era deşirat şi nu-i mijiseră încă mustăţile, iar fetele 
din sat îl plăceau. Îşi atinse cu degetul vechea cicatrice. Îşi 
aminti cum tatăl său îi bandajase obrazul în sala plină de 
fum, îşi aminti cum îl usturase, cum voise să ţipe de durere, 
dar îşi muşcase buzele. Un bărbat adevărat nu arată că îl 
doare. 

Atunci când poate. Logen îşi aminti cum a zăcut pe burtă 
într-un cort împuţit, ascultând răpăitul ploii reci, muşcând o 
fâşie de piele ca să nu urle, dar scuipând-o, totuşi, şi dând 
glas durerii, în vreme ce îi găureau spatele în căutarea unui 
vârf de săgeată. O zi întreagă îl tot căutaseră. În faţa 
acestei aduceri-aminte, Logen se înfioră şi îşi scutură 
omoplaţii amorţiţi. Din cauza urletelor, nu mai fusese în 
stare să vorbească o săptămână. 

Nu fusese în stare să vorbească o săptămână nici după 
duelul cu 'Treicopaci. Sau să se ţină pe picioare, sau să 
mănânce, sau măcar să vadă. Maxilar spart, obraz 
sfârtecat, prea multe coaste rupte. Oase atât de zdrobite 
încât nu mai rămăsese din el decât un biet amărât care 
plângea de durere şi de milă pentru el însuşi, care scâncea 
ca un bebeluş la fiecare mişcare a tărgii, hrănit cu lingura 
de o bătrână căreia îi era profund recunoscător. 

Mai erau şi alte amintiri. Mult mai multe, îmbulzindu-se 
şi făcându-l să sufere. Cum îl arsese şi îl tot arsese, 
scoţându-l din minţi, ciotul degetului după lupta de la 
Carleon. Cum se trezise brusc după ce zăcuse inconştient o 
zi întreagă atunci când fusese lovit în cap pe dealuri. Cum 
urinase sânge după ce sulița lui Harding Ursuzul îi 


perforase maţele. Logen îşi simţea toate cicatricele de pe 
pielea-i zdrenţuită şi îşi strânse braţele în jurul trupului 
îndurerat. 

Rănile trecutului erau multe, fireşte, însă asta nu 
însemna că cele de acum îl dureau mai puţin. Rana din 
umăr îl sâcâia, amarnică precum un tăciune fierbinte. 
Văzuse cum un bărbat îşi pierduse întregul braţ din cauza 
unei simple zgârieturi căpătate într-o bătălie. La început au 
fost nevoiţi să-i taie mâna, apoi braţul până la cot, apoi şi 
restul până la umăr. După aceea a început să obosească 
foarte des, după aceea a început să vorbească aiurea, apoi 
a încetat să mai respire. Logen nu voia să se întoarcă în 
ţărână astfel. 

Ţopăi până la un colţ dintr-un zid dărâmat, se sprijini de 
el, îşi scutură cu efort haina de pe umeri, îşi deschise cu 
mişcări neîndemânatice nasturii cămăşii, scoase acul care 
ţinea bandajul şi şi-l desfăcu cu grijă. 

- Cum arată? întrebă el. 

- Ca mama tuturor râielor, mormăi Picior-Lung 
cercetându-i rana din umăr. 

- Miroase rău? 

- Acum vrei să te şi miros? 

- Spune-mi dacă pute. 

Navigatorul se aplecă şi adulmecă grațios umărul lui 
Logen. 

- Un iz puternic de transpiraţie, dar s-ar putea să vină 
de la subsuoară. Mă tem că printre remarcabilele mele 
haruri nu se numără şi medicina. Mie toate rănile îmi miros 
cam la fel. 

Şi prinse la loc bandajul. 

Logen începu să-şi pună cămaşa. 

- "Ţi-ai da seama dacă s-ar fi infectat, crede-mă. Ar duhni 
ca un mormânt vechi şi, odată ce putregaiul a pătruns în 
tine, nu mai ai cum să scapi de el decât cu cuțitul. Într-un 
mod al naibii de dureros. 


- Da, mă rog, răspunse Picior-Lung care deja pornise cu 
paşi mari spre strada aproape pustie. Ai noroc că o avem pe 
femeia aia cu noi, pe Maljinn. Talentul ei de a purta o 
conversaţie este destul de limitat, dar când vine vorba 
despre răni, ei bine, am văzut-o la lucru şi pot să-ţi spun că 
se pricepe să coasă carnea la fel de uniform cum tigheleşte 
pielea un meşter cizmar. Zău că se pricepe! Mânuieşte acul 
cu multă măiestrie, de parcă ar fi croitoreasa vreunei 
regine. Talent extrem de util prin părţile astea. Şi nu m-ar 
mira absolut deloc dacă am avea nevoie de el cât de curând. 

- Călătoria asta e periculoasă? îl întrebă Logen tot 
luptându-se cu hainele. 

- Înî. Întotdeauna Nordul a fost sălbatic şi nelegiuit, plin 
de dihonii sângeroase şi de tâlhari neîndurători la drumul 
mare. "Toţi cei de prin părţile astea sunt înarmaţi până în 
dinţi, în orice clipă gata să ucidă. În Gurkhul, călătorii de pe 
alte meleaguri rămân în libertate doar dacă aşa pofteşte 
Guvernatorul local, riscând oricând să fie înrobiţi. În orice 
oraş styrian dai la fiecare colţ de stradă peste câte un 
pungaş sau peste câte un bătăuş, asta presupunând că ai 
reuşit să intri în oraş fără să fi fost mai întâi jefuit de 
autorităţi. Prin apele din jurul Celor O Mie de Insule mişună 
piraţii, câte unul pentru fiecare neguţător, sau cel puţin aşa 
se pare, în vreme ce locuitorii din îndepărtatul Suljuk se 
tem de străini şi îi dispreţuiesc şi aproape sigur că mai 
degrabă te-ar spânzura cu capul în jos şi ţi-ar tăia gâtul 
decât să-ţi arate drumul. Cercul Lumii este plin de pericole, 
prietene cu nouă degete, dar dacă tot nu-ţi este de-ajuns şi 
tânjeşti după primejdii şi mai îngrozitoare, îţi sugerez să 
vizitezi Vechiul Imperiu. 

Logen avu senzaţia că Fratele Picior-Lung se distrează 
de minune. 

- Atât de rău e? 

- Ba chiar mai rău! Mai ales dacă, în loc să te rezumi 
doar la a vizita, te apuci să tai ţara de la un capăt la celălalt. 

Logen tresări: 


- Ăsta e planul? 

- Acesta este planul, aşa cum îi spui tu. Din vremuri 
străvechi Vechiul Imperiu este sfâşiat de conflicte civile. 
Odinioară a fost o singură naţiune, cu un singur împărat, cu 
o armată puternică şi o administraţie loială ce vegheau la 
respectarea legilor. De-a lungul anilor s-a dizolvat într-o 
supă clocotită de principate mărunte, republici excentrice, 
oraşe-stat şi feude minuscule. Şi doar câţiva dintre toţi 
aceşti conducători sunt capabili să recunoască un stăpân 
care să nu-i ţină sub ameninţarea sabiei. Granița dintre 
impozit şi jaf, dintre război după reguli şi crimă sângeroasă, 
dintre afirmaţie legitimă şi joc al închipuirii s-a estompat şi 
apoi s-a şters complet. Nu trece nici un an fără ca vreun alt 
răufăcător însetat de putere să nu se declare rege al lumii. 
Am aflat că a existat o perioadă, cam acum cincizeci de ani, 
când au fost şaisprezece împărați în acelaşi timp. 

- I-auzi! Cu cincisprezece mai mult decât e nevoie. 

- Ba chiar cu şaisprezece, ar spune unii, şi niciunul din ei 
nu era binevoitor faţă de străini. Când e vorba de asasinat, 
Vechiul Imperiu oferă victimei o alternativă năucitoare. Însă 
nici măcar nu e nevoie să fii ucis de oameni. 

- Nu? 

- O, vai de mine, sigur că nu! Natura a pus şi ea multe 
obstacole teribile în calea noastră, mai ales că iarna se 
apropie. La vest de Calcis se întinde pe multe sute de 
kilometri o câmpie uriaşă şi plană, o pajişte deschisă. Poate 
că în vremurile străvechi mare parte din câmpia asta era 
aranjată, cultivată, traversată în toate direcţiile de drumuri 
drepte din piatră bună. Acum oraşele zac în ruine tăcute, 
iar ţinutul nu este decât o pustietate îmbibată cu apă, 
drumurile nefiind decât nişte poteci din pietre sfărâmate 
ademenindu-i pe imprudenţi în nisipuri mişcătoare. 

- Nisipuri mişcătoare, murmură Logen clătinând încet 
din cap. 

- Şi asta nu e totul. Fluviul Aos, cea mai mare apă 
curgătoare din tot Cercul Lumii, sapă o vale adâncă şi 


şerpuitoare chiar prin mijlocul acestei pustietăţi. Iar noi va 
trebui să-l traversăm, însă nu au mai rămas decât două 
poduri, unul la Darmium, pe unde ar fi cel mai bine să 
trecem, şi altul la Aostum, la aproape două sute de kilometri 
mai la vest. Sunt vaduri, ce-i drept, dar Aos este lat şi are 
ape repezi, şi valea e adâncă şi primejdioasă. 

Picior-Lung plescăi din limbă. 

- 'Toate astea sunt înainte de Munţii Sparţi. 

- Sunt înalţi? 

- O, din cale afară de înalţi. Foarte înalţi şi foarte 
periculoşi. Li se spune Munţii Sparţi din cauza stâncilor lor 
abrupte, a canioanelor lor crestate, a prăpăstiilor adânci. 
Umblă zvonuri că ar fi şi nişte trecători, dar toate hărţile s- 
au pierdut de multă vreme, presupunând că au existat 
vreodată hărţi. După ce reuşim să trecem de munţi, ne vom 
urca pe corabie... 

- Ai de gând să cari o corabie peste munţi? 

- Stăpânul nostru mi-a dat toate asigurările că ne va 
aştepta una de partea cealaltă a munţilor, deşi habar nu am 
cum o va duce până acolo, căci ţinutul este în mare parte 
necunoscut. Vom naviga spre vest, către insula Shabulyaan, 
despre care se spune că se ridică din mijlocul oceanului 
chiar pe Marginea Lumii. 

- Se spune? 

- Sunt doar zvonuri. Nimeni nu ştie mai multe. Chiar şi 
printre membrii ilustrului Ordin al Navigatorilor nu am 
auzit pe nimeni care să pretindă că a fost vreodată acolo, 
iar fraţii din ordinul meu sunt binecunoscuţi pentru... 
pentru afirmaţiile lor cam exagerate, să le zicem aşa. 

Logen îşi scărpină obrazul, dorindu-şi să-l fi întrebat 
dinainte pe Bayaz ce anume avea de gând. 

- Pare un drum tare lung. 

- De fapt, nici nu se poate imagina o destinaţie mai 
îndepărtată. 

- Şi ce e acolo unde mergem? 

Picior-Lung ridică din umeri. 


- Va trebui să-l întrebi pe stăpân. Menirea mea este să 
găsesc drumul cel mai bun, nu să caut motive. le rog, 
urmează-mă, maestre Nouădegete şi, rogu-te, nu tândăli. 
Avem o mulţime de lucruri de făcut dacă trebuie să ne 
deghizăm în neguţători. 

- Neguţători? 

- Acesta este planul lui Bayaz. Negustorii se aventurează 
adesea la vest de Calcis, spre Darmium, chiar şi mai 
departe, spre Aostum. Încă mai există acolo oraşe mari, dar 
izolate de restul lumii. Poţi face profituri astronomice dacă 
le duci bunuri de lux din străinătate - mirodenii din 
Gurkhul, mătăsuri din Suljuk, ciuperci chaga din Nord. 
Chiar aşa, îţi poţi tripla investiţia într-o lună, dacă reuşeşti 
să supravieţuieşti! lar asemenea caravane constituie un 
tablou obişnuit prin părţile acelea, desigur, bine înarmate şi 
bine apărate. 

- Şi cum rămâne cu tâlharii din câmpie? Nu după 
neguţători umblă? 

- Ba sigur că da, răspunse Picior-Lung. Probabil că 
deghizarea trebuie să ne apere de o altă ameninţare. Una 
care ne vizează în mod direct. 

- Pe noi? Altă ameninţare? Pe lângă toate care sunt deja? 

Dar Picior-Lung se îndepărtase şi nu-l mai putea auzi. 


Cel puţin o anumită parte din Calcis nu-şi pierduse 
măreţia. Sala în care au fost conduşi de gărzi, sau de cei 
care îi răpiseră, era într-adevăr splendidă. 

Două şiruri de coloane, înalte ca arborii pădurii, 
străjuiau laturile spaţiului vast, cu ecou. Erau sculptate în 
piatră verde, bine  şlefuită, cu  vinişoare argintii, 
scânteietoare. Sus, deasupra lor, tavanul negru-albăstrui, 
cu o pleiadă de stele strălucitoare, conturate cu aur. Un 
bazin adânc, cu apă întunecată, umplea spaţiul din faţa uşii, 
apă perfect nemişcată, oglindind tot din jur. O altă sală 
întunecată dedesubt. Un alt cer al nopţii dincolo de ea. 


Nunţiul Imperial zăcea tolănit pe un divan aşezat pe un 
podium înalt, la celălalt capăt al încăperii. În faţă avea o 
masă plină cu delicatese. Era un om imens, obez, cu faţa 
rotundă. Degetele încărcate cu inele din aur alegeau şi 
apucau bucățele gustoase de mâncare şi le îndesau în gura 
pofticioasă, însă grasul nu-i scăpa nicio clipă din ochi pe cei 
doi oaspeţi, sau pe cei doi prizonieri. 

- Sunt Salamo Narba, Nunţiu Imperial şi guvernator al 
oraşului Calcis. 

Îşi schimonosi fălcile şi scuipă un sâmbure de măslină 
care ateriză într-un blid: ţaca-ţaca. 

- Tu eşti cel căruia i se spune Întâiul dintre Magi? 

Magul îşi înclină capul pleşuv. Narba ridică un pocal 
ţinându-l de picior cu arătătorul durduliu şi degetul mare şi 
mai durduliu, luă o înghiţitură mare de vin, suuuuu, o 
plimbă cu zgomot prin gură, flaş-flaş-flaş, privindu-i ţintă în 
tot acest timp, şi înghiţi, gogâlț. 

- Bayaz. 

- Chiar el. 

- Hmm. Nu-ţi fie cu supărare... 

Aici Nunţiul apucă o furculiţă mică şi scobi o stridie din 
cochilie. 

- ... dar prezenţa ta în oraşul acesta mă îngrijorează. 
Situaţia politică din Imperiu este... volatilă. 

Îşi ridică iarăşi pocalul. 

- Chiar mai volatilă decât de obicei. 

Suuuuu, flaş-flaş-flaş, gogălț. 

- Ultimul lucru de care am nevoie ar fi ca să... dea cineva 
peste cap echilibrul ăsta. 

- Situaţia este mai volatilă decât de obicei? întrebă 
Bayaz. Am crezut că Sabarbus reuşise să calmeze lucrurile. 

- Le-a calmat o vreme sub talpa cizmei. 

Nunţiul smulse dintr-un ciorchine un pumn de boabe 
negre de strugure şi se lăsă iarăşi pe perne, vârându-şi-le 
una câte una în gura larg deschisă. 


- Dar Sabarbus... e mort. Otravă, umblă vorba. Fiii lui, 
Scario... şi Glotus... s-au luat la ceartă pe seama 
moştenirii... şi au pornit război unul împotriva celuilalt. 
Război extrem de sângeros, chiar şi pentru ţinuturile 
acestea istovite. 

Şi scuipă sâmburii pe masă. 

- Glotus stăpânea cetatea Darmium, cea din mijlocul 
marii câmpii. Scario l-a angajat pe cel mai mare general pe 
care îl avusese tatăl său, Cabrian, ca s-o cucerească. Şi, 
după cinci luni de asediu, lipsit de provizii, fără speranţă de 
a primi ajutoare... Darmium s-a predat. 

Narba muşcă dintr-o prună coaptă, iar zeama i se 
prelinse pe bărbie. 

- Înseamnă că Scario este aproape de victorie. 

— Tia. 

Nunţiul se şterse pe obraji cu vârful degetului mic şi 
aruncă neglijent pe masă fructul mâncat doar pe jumătate. 

- Cabrian a cucerit cetatea, a jefuit-o de bogății, şi-a 
trimis brutele de soldaţi să fure ce mai rămăsese, s-a şi 
instalat în palatul străvechi şi s-a proclamat Împărat. 

- Aha. Nu pari prea afectat. 

- Jelesc pe dinăuntru, dar am mai văzut dintr-astea. 
Scario,  Goltus şi, acum, Cabrian. Trei împărați 
autoproclamaţi, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
iar soldaţii lor pustiesc pământurile, în vreme ce puţinele 
cetăţi care şi-au păstrat independenţa doar privesc 
îngrozite şi fac tot ce pot ca să scape cu bine din acest 
coşmar. 

Bayaz se încruntă. 

- Intenţionez să mă îndrept spre vest. Trebuie să 
traversez fluviul Aos, iar cel mai apropiat pod este cel de la 
Darmium. 

Nunţiul clătină din cap. 

- Se zvoneşte că, deşi a fost mereu mai ţicnit, Cabrian şi- 
a pierdut complet minţile acum. Că şi-a omorât soţia şi s-a 
căsătorit cu toate cele trei fiice ale lui. Că s-a declarat zeu 


printre muritori. Porţile sunt ferecate în vreme ce el trece 
oraşul prin ciur căutând vrăjitoare, diavoli şi trădători. În 
fiecare zi apar noi şi noi cadavre atârnate în ştreang de 
spânzurătorile publice pe care le-a ridicat la fiecare colţ de 
stradă. Nimeni nu are voie nici să intre, nici să iasă din 
cetate. Astea sunt veştile din Darmium. 

Jezal se simţi mai mult decât liniştit când îl auzi pe Bayaz 
spunând: 

- Atunci trebuie s-o luăm pe la Aostum. 

- Nimeni nu mai traversează acum fluviul pe la Aostum. 
Când a fugit de răzbunarea pe care o purtau cu sine oştirile 
fratelui său, Scario a trecut podul şi şi-a pus oamenii să-l 
dărâme în urma lui. 

- L-a distrus? 

- Aşa a făcut. O minune din limpurile Străvechi care a 
durat vreme de două mii de ani. Nimic n-a mai rămas din el. 
În plus, a plouat multă vreme şi torentele iuți ale fluviului s- 
au umflat. Nici vorbă să se poată trece prin vaduri. Mă tem 
că nu vei traversa Aos anul acesta. 

- Trebuie. 

- Dar nu se va întâmpla. Sfatul meu e să laşi Imperiul în 
durerea lui şi să pleci pe unde ai venit. Aici, în Calcis, am 
încercat întotdeauna să găsim calea de mijloc, să rămânem 
neutri şi să ne ţinem cu îndârjire departe de toate năpastele 
care s-au abătut, una după alta, asupra restului teritoriului. 
Aici încă mai respectăm modul de viaţă al strămoşilor 
noştri. 

Făcu un semn spre el însuşi. 

- Oraşul încă mai este guvernat de un Nunţiu Imperial, 
aşa cum cerea datina în Timpurile Străvechi, şi nu de vreun 
tâlhar, de vreo căpetenie măruntă, de vreun împărat fals. 

Făcu un gest lipsit de vlagă la sala luxoasă. 

- Aici, în pofida tuturor dificultăţilor, am reuşit să 
păstrăm vestigii ale splendorii trecutului şi nu am de gând 
să fac ceva care să le pună în pericol. N-a trecut nici o lună 
de când a fost pe aici prietenul tău, Zacharus. 


- Aici? 

- Mi-a spus că Glotus este împăratul de drept şi mi-a 
cerut insistent să mă declar de partea lui. L-am trimis 
învârtindu-se cu acelaşi răspuns pe care ţi-l dau şi ţie. Noi, 
cei din Calcis, suntem mulţumiţi de cum stau lucrurile. Nu 
vrem să luăm parte la intrigile tale egoiste. Pleacă de-aici şi 
vâră-ţi nasul în oalele altora, Magule. Îţi dau trei zile să 
părăseşti oraşul. 

A urmat o pauză lungă, îngheţată, pe când ultimele 
ecouri ale alocuţiunii lui Narba se topiră în înaltul sălii. Un 
moment lung, când parcă toţi cei prezenţi îşi ţinură 
respiraţia, când încruntătura lui Bayaz se adânci şi mai 
mult. O tăcere lungă, de expectativă, cuprinsă de o teamă 
crescândă. 

- Mă confunzi, cumva? urlă Bayaz, iar Jezal simţi o 
dorinţă bruscă să fugă de lângă el şi să se ascundă în 
spatele uneia dintre coloanele superbe. Eu sunt Întâiul 
dintre Magi! Primul ucenic al marelui Juvens însuşi! 

Furia lui era ca un bolovan prăbuşit pe pieptul lui Jezal, 
lăsându-l fără suflare, lăsându-l fără vlagă. Îşi ridică 
pumnul. 

- Aceasta este mâna care l-a dărâmat pe Kanedias! Mâna 
care l-a încoronat pe Harod! Tu îndrăzneşti să mă 
ameninţi? Asta numeşti splendoare a trecutului? Un oraş 
ghemuit în spatele zidurilor sfărâmate ca un războinic 
bătrân şi veştejit ascuns în armura prea mare a tinereţii lui? 

Narba se făcu mic în spatele tacâmurilor din argint, iar 
Jezal tresări, speriat că Nunţiul s-ar fi putut să explodeze în 
orice clipă, umplându-i pe toţi de sânge. 

- Crezi că îmi pasă de ţucalul ăsta spart de oraş al tău? 
tună Bayaz. Îmi dai trei zile? Am să plec într-una! 

Şi se răsuci pe călcâie şi traversă pardoseala lucioasă cu 
paşi apăsaţi, îndreptându-se spre uşă, în vreme ce ecourile 
vocii lui încă reverberau între pereţii strălucitori, de tavanul 
sclipitor. 


Jezal şovăi o clipă, tremurând şi aşteptând să-şi revină, 
apoi se târî cu un aer vinovat după Întâiul dintre Magi, pe 
lângă gărzile îngrozite, înlemnite ale Nunţiului, către 
lumina zilei. 


Starea fortificațiilor 


Arhilectorului Sult 
Șef al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Eminenţa Voastră, 


Am adus la cunoştinţă misiunea mea membrilor 
consiliului de conducere din Dagoska. Nu vă va surprinde 
să aflaţi că nu sunt deloc încântați de reducerea 
neaşteptată a puterilor lor. Ancheta asupra dispariţiei 
Superiorului Davoust se află în plină desfăşurare şi cred că 
rezultatele nu se vor lăsa aşteptate. Voi examina 
fortificațiile oraşului cât de curând şi voi lua absolut toate 
măsurile necesare pentru ca Dagoska să fie de necucerit. 

Vă voi da în curând şi alte veşti. Până atunci, slujesc şi 
mă supun. 


Sand dan Glokta 
Superior de Dagoska 


Soarele apăsa pe coamele dărăpânate ale zidurilor. 
Trecea prin pălăria lui Glokta şi îi ardea capul înclinat. 
Trecea prin veşmântul negru al lui Glokta şi îi ardea umerii 
diformi. Ameninţa să-i stoarcă ultima picătură de apă din 
trup, să-l lase fără viaţă, să-l zdrobească şi să-l 
îngenuncheze. O dimineaţă încântătoare de toamnă în 
fermecătoarea Dagoska. 

În vreme ce soarele îl ataca de sus, vântul sărat îl ataca 
frontal. Rafale puternice de pe marea pustie peste 
peninsula stearpă, fierbinţi şi înăbuşitoare, lovind zidurile 
cetăţii şi împrăştiind nisip salin pretutindeni. Vântul înţepa 
pielea transpirată a lui Glokta, îi usca gura, îi irita ochii 
umplându-i cu lacrimi usturătoare. Se pare că până şi 
vremea vrea să scape de mine. 


Practiciana Vitari se balansa pe parapet alături de el, cu 
braţele întinse ca un acrobat pe sârmă. Glokta se uită urât 
la ea, siluetă neagră, lăbărţată pe cerul strălucitor. Ar putea 
să meargă pe jos şi să nu se mai dea în spectacol. Dar 
măcar aşa, există şansa să cadă. Zidul era înalt de cel puţin 
douăzeci de paşi. Glokta îşi îngădui o umbră de surâs 
imaginându-şi cum practiciana favorită a Arhilectorului îşi 
pierde echilibrul, alunecă şi se rostogoleşte în gol de pe zid, 
cu mâinile bătând aerul, încercând să se agaţe de ceva. 
Poate şi un strigăt de disperare când cade spre moarte? 

Dar nu a căzut. Căţeaua. Asta pentru ultima informare 
pe care i-a trimis-o Arhilectorului. „Schilodul continuă să se 
zbată ca peştele pe uscat. Nu a descoperit încă nici cea mai 
mică urmă de Davoust sau de vreun trădător cu toate că a 
interogat jumătate de oraş. Unicul om pe care l-a arestat 
este chiar un membru al Inchiziției... ” 

Glokta îşi umbri ochii cu mâna şi privi la soarele orbitor. 
Limba de pământ care lega Dagoska de continent se 
întindea în zare, nu mai lată de o sută de paşi în punctul cel 
mai îngust, cu marea sclipitoare de o parte şi de alta. 
Drumul care pornea de la porţile oraşului era o panglică de 
culoare cafenie printre arbuştii galbeni, îndreptându-se 
către dealurile uscate de pe continent. Câteva păsări de 
mare cu aspect jalnic cârâiau şi se învârteau în cercuri 
deasupra lui, dar alte semne de viaţă nu mai erau. 

- Îmi permiţi să-ţi folosesc luneta, generale? 

Vissbruck deschise instrumentul şi îl trânti îmbufnat în 
mâna întinsă a lui Glokta. Fste limpede că își spune că are 
treburi mai bune de făcut decât să-mi facă turul 
fortificațiilor. Generalul respira greu, rămăsese ţeapăn în 
poziţie de drepţi în uniforma lui impecabilă, cu obrajii 
rotofei lucind de transpiraţie. Se chinuieşte din răsputeri 
să-şi păstreze atitudinea profesională. Căci atitudinea e 
singurul lucru profesional pe care-l are imbecilul ăsta, dar 
aşa cum spune Arhilectorul, trebuie să ne facem treaba cu 


ce avem la îndemână. Glokta îşi duse la ochi tubul din 
bronz. 

Gurkienii ridicaseră o palisadă. Un gard înalt din pari la 
marginea dealurilor, izolând Dagoska de continent. De 
cealaltă parte se vedeau corturi ici şi colo, firişoare de fum 
de la focurile unde se pregătea masa. Glokta reuşi cu greu 
să desluşească siluete mititele în mişcare, sclipirea soarelui 
pe metal. Arme şi armuri, multe, foarte multe. 

- Obişnuiau să vină caravane de pe continent, murmură 
Vissbruck. Anul trecut veneau câte o sută pe zi. Apoi au 
început să apară soldaţii Împăratului, iar negustorii s-au 
împuţinat. Au terminat gardul acum vreo două luni. De 
atunci n-a mai venit nici măcar un măgar de povară. Acum 
totul soseşte pe apă. 

Glokta se uită cu atenţie la gard şi la tabăra de dincolo 
de el, de la un țărm la celălalt. Oare doar își încordează 
muşchii într-o demonstraţie de forță? Sau nu-i vorba de 
nicio glumă? Gurkienilor le plac spectacolele bune, dar nu 
se dau în lături nici de la o bătălie bună - cam aşa au 
cucerit întregul Sud. Lăsă luneta jos. 

- Câţi gurkieni crezi că sunt? 

Vissbruck ridică din umeri: 

- Imposibil de spus. Cred că pe puţin cinci mii, dar ar 
putea să fie şi mai mulţi în spatele dealurilor. Nu avem cum 
să ştim. 

Cinci mii. Pe puţin. Dacă e un spectacol, e unul bun. 

- Şi noi câţi oameni avem? 

Vissbruck ezită. 

- Am în subordine aproximativ şase sute de soldaţi ai 
Uniunii. 

Aproximativ şase sute? Aproximativ? Cât de dobitoc poți 
să fii? Când eram în armată ştiam numele tuturor soldaților 
din regimentul meu şi ştiam cine era cel mai potrivit pentru 
o anumită misiune. 

- Şase sute? Doar atât? 


- Sunt şi nişte mercenari în oraş, dar nu sunt de 
încredere şi adesea ne provoacă şi ei neplăceri. După 
părerea mea, sunt doar nişte mizerabili lipsiţi de caracter. 

Ți-am cerut cifre, nu păreri. 

- Câţi mercenari? 

- Poate o mie acum, poate mai mulţi. 

- Cine îi conduce? 

- Un styrian. Cosca. Aşa îşi zice. 

- Nicomo Cosca? 

Vitari se uita la ei de pe parapet, cu una din sprâncenele 
portocalii ridicată. 

- Îl cunoşti? 

- S-ar putea spune şi aşa. Credeam că a murit, dar se 
pare că nu există dreptate pe lumea asta. 

Aici nu se înşală. Glokta se întoarse spre Vissbruck. 

- Acest Cosca ascultă de tine? 

- Nu prea. Îşi ia banii de la Negustorii de Mirodenii, aşa 
că ascultă de Magistresa Eider. Teoretic, ar trebui să fie la 
ordinele mele... 

- Dar face doar ce pofteşte? 

Chipul generalului îi confirmă că avea dreptate. 
Mercenari. O sabie cu două tăișuri. FEficienţi, atâta vreme 
cât îi plăteşti şi nu îţi pui nădejdea în loialitatea lor. 

- Iar Cosca are de două ori mai mulţi oameni. 

Se pare că dacă vreau să aflu cum este apărată cetatea 
nu vorbesc cu cine trebuie. Dar poate că mă poate lămuri 
într-o altă chestiune. 

- Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul 
Davoust? 

Generalul Vissbruck tresări, manifestându-şi iritarea. 

- Habar n-am. Nu mă interesa câtuşi de puţin ce făcea. 

- Hmm, rosti gânditor Glokta, îndesându-şi mai tare 
pălăria pe cap când o altă rafală de vânt îl umplu de nisip. 
Dispariţia  Superiorului Inchiziției din oraş? Nu te-a 
interesat câtuşi de puţin? 


- Absolut deloc, se răsti generalul. Nu vorbeam decât 
rareori. Se ştia că Davoust era un individ extrem de dur. În 
plus, Inchiziția are treburile ei, iar eu le am pe ale mele. 

Ce supărăcios suntem. Toată lumea e aşa de când am 
venit în oraş. Ai zice că nu mă vor pe aici. 

- Ai treburile tale, zici? 

Glokta şontâcăi până la parapet şi împunse cu toiagul 
zidăria fărâmiţată aproape de călcâiul lui Vitari. Se 
desprinse o bucată de piatră, se rostogoli şi căzu în gol. 
După câteva clipe i se auziră pocnetele când ajunse în 
şanţul de jos. Se întoarse spre Vissbruck. 

- În calitatea de comandant al apărării oraşului, 
consideri că întreţinerea zidurilor se numără printre 
treburile tale? 

Vissbruck se zbârili: 

- Am făcut tot ce mi-a stat în putere! 

Glokta începu să enumere ridicând degetele de la mână. 

- Zidurile cetăţii se fac praf şi nu sunt echipate. Şanţul 
de dedesubt nici nu mai există, atât de plin e cu gunoaie şi 
mizerii. Porţile nu au mai fost înlocuite de ani buni şi se 
dezmembrează doar când te uiţi la ele. Dacă mâine ne-ar 
ataca gurkienii, cred că am fi într-o situaţie extrem de 
neplăcută. 

- Dar nu din cauză că eu aş fi dat dovadă de neglijenţă, 
te asigur! Din cauza caniculei şi a vântului şi a aerului sărat, 
lemnul şi metalul putrezesc foarte repede şi nici pietrele nu 
o duc mult mai bine! Îţi dai seama ce corvoadă titanică? 

Generalul întinse mâna la zidurile înalte care se 
rotunjeau pe ambele părţi spre mare. Chiar şi aici în vârf, 
parapetul era suficient de lat cât să treacă o căruţă pe el, 
iar la bază zidurile erau şi mai groase. 

- Am prea puţini zidari calificaţi, iar materiale nici atât! 
Banii pe care mi-i trimite Consiliul Închis abia dacă ajung 
pentru întreţinerea Citadelei! Şi banii de la Neguţătorii de 
Mirodenii abia dacă ajung pentru întreţinerea zidurilor 
Oraşului Superior... 


Nătărăul! S-ar crede că n-a avut nici cea mai mică 
intenţie să apere oraşul! 

- Citadela nu poate fi aprovizionată de pe mare dacă 
restul Dagoskăi pică în mâinile gurkienilor, aşa este? 

Vissbruck clipi des: 

- Păi, nu, dar... 

- Zidurile Oraşului Superior îi ţin pe localnici deoparte, 
dar sunt prea lungi, prea scunde şi prea subţiri ca să 
reziste în faţa unui atac concertat, de acord? 

- Da, aşa cred, dar... 

- Aşa că orice plan care consideră Citadela sau Oraşul 
Superior linia noastră principală de apărare este doar un 
plan prin care se încearcă să se câştige timp. Timp ca să 
primim ajutoare. Ajutoare care vor întârzia destul de mult, 
dat fiind că armata noastră este ocupată în Englia, la sute 
de kilometri depărtare. Ajutoare care, de fapt, nu vor veni 
niciodată. Şi dacă zidurile exterioare cad, oraşul este 
pierdut. 

Glokta lovi cu toiagul în dalele prăfuite de pe jos. 

- Aici trebuie să ne înfruntăm cu gurkienii şi trebuie să-i 
respingem. Orice altă chestiune este lipsită de însemnătate. 

- Lipsită de însemnătate, ciripi Vitari ca pentru sine, 
ţopăind dintr-o parte a parapetului în cealaltă. 

Generalul se încruntă. 

- Nu pot face altceva decât ce îmi ordonă Lordul 
Guvernator şi consiliul său. lar opinia generală este că 
Oraşul Inferior este o cantitate neglijabilă şi poate fi 
sacrificat. Nu răspund de politica întregului... 

- Dar eu da. 

Glokta îl privi fix în ochi pe Vissbruck o clipă mult prea 
lungă. 

- De acum înainte absolut toate resursele vor fi 
direcționate câtre repararea şi consolidarea zidurilor 
cetăţii. Parapete noi, porţi noi, toate pietrele crăpate să fie 
înlocuite. Nu vreau să văd nici măcar crăpătură cât pentru 
o furnică, darămite pentru armata gurkiană. 


- Cine să facă toate astea? 

- La urma urmei, localnicii au construit toate astea pe 
vremuri, nu-i aşa? Printre ei trebuie să existe muncitori 
calificaţi. Caută-i, găseşte-i şi angajează-i. Cât priveşte 
şanţul, vreau să-l faci sub nivelul mării. Aşa că, în cazul în 
care vin gurkienii, să-l putem inunda şi să transformăm 
Dagoska într-o insulă. 

- Dar toate astea o să dureze luni întregi! 

- N-ai decât două săptămâni la dispoziţie. Poate nici atât. 
Înrolează-i pe toţi bărbaţii care nu-ţi sunt de folos la 
fortificaţii. Şi pe femei, şi pe copii. Pe toţi cei care sunt 
capabili să ţină o sabie în mână. 

Vissbruck se uită urât la Vitari. 

- Şi oamenii tăi din Inchiziţie ce treabă au? 

- Sunt mult prea ocupați cu interogatoriile încercând să 
afle ce s-a întâmplat cu ultimul Superior pe care l-aţi avut 
aici. Sau sunt mult prea ocupați să mă păzească, să-mi 
supravegheze camerele şi să stea de strajă la porţile cetăţii 
zi şi noapte, ca să nu păţească şi Superiorul cel nou acelaşi 
lucru. N-ar fi păcat, Vissbruck, dacă aş dispărea înainte ca 
fortificațiile să fie gata? 

- Bineînţeles, Superiorule, mormăi generalul. 

Dar fără entuziasm exacerbat, aş zice. 

- Însă absolut toată lumea trebuie să pună mâna la 
lucru, inclusiv soldaţii tăi. 

- Dar nu te poţi aştepta ca oamenii mei să... 

- Mă aştept ca fiecare să-şi facă treaba. Cui nu-i convine, 
poate să se întoarcă în Adua. Să se întoarcă şi să-i explice 
Arhilectorului ce a avut împotriva dispoziţiilor mele. 

Glokta îi aruncă generalului rânjetul lui ştirb. 

- Nimeni nu e de neînlocuit, generale, nimeni. 

Chipul rozaliu al lui Vissbruck se umpluse de broboane 
mari de transpiraţie. Gulerul ţeapăân al uniformei era 
întunecat cu pete de umezeală. 

- Desigur, fiecare trebuie să-şi facă treaba! Lucrările la 
şanţuri vor începe imediat! 


Încercă un surâs care nu convingea pe nimeni. 

- O să găsesc oameni, dar voi avea nevoie de bani, 
Superiorule. Oamenii trebuie să fie plătiţi dacă muncesc, 
Chiar şi localnicii. Şi mai avem nevoie şi de materiale, şi 
totul trebuie adus pe mare... 

- Împrumută ce-ţi trebuie şi apucă-te de lucru. Lucrează 
pe datorie. Promite tot, dar să nu dai nimic deocamdată. 
Eminenţa Sa se va îngriji de aspectul financiar. Bine-ar face. 
Vreau să mă informezi în fiecare dimineaţă de starea 
lucrărilor. 

- În fiecare dimineaţă. 

- Ai multă treabă, generale. În locul tău, eu n-aş mai 
zăbovi. 

Vissbruck ezită o clipă, de parcă n-ar fi fost sigur dacă nu 
cumva ar fi trebuit să salute milităreşte. În cele din urmă se 
răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu mers apăsat. 

Enervarea unui soldat de meserie căruia îi dă ordine un 
Civil, sau e vorba despre ceva mai mult? Oare îi dau peste 
cap planurile bine întocmite? Poate chiar planuri de a vinde 
cetatea gurkienilor? 

Vitari sări de pe parapet pe culoarul circular. 

- Eminenţa Sa se va îngriji de aspectul financiar? Cât 
noroc crezi că ai putea avea? 

Glokta se uită urât după ea, apoi se uită urât la dealurile 
de pe continent, apoi se uită urât la Citadelă. Pericole 
pretutindeni. Sunt prins în capcană între Arhilector şi 
gurkieni şi îmi ţine de urât un trădător necunoscut. Ar fi O 
minune dacă aş apuca ziua de mâine. 


Un optimist convins ar fi spus că e o tavernă. Dar n-are 
cum să merite acest nume. O cocioabă mirosind a urină, 
utilată cu ceva resturi de mobilier pătate cu transpiraţie 
străveche şi cu alte lichide de dată mai recentă. Un soi de 
canal de scurgere fără scurgere. Nu-ţi puteai da seama 
care sunt clienţii şi care sunt chelnerii, toţi beţi şi tolăniţi 
fiecare pe unde a apucat în căldura zilei. Nicomo Cosca, 


renumitul aventurier, dormea buştean în mijlocul acestui 
tablou al depravării. 

Îşi proptise scaunul de peretele jegos pe picioarele din 
spate şi îşi pusese o cizmă pe masă. Probabil că pe vremuri 
fusese o cizmă elegantă, extrem de frumoasă, din piele 
styriană neagră cu pinteni şi catarame aurite. Fusese. Acum 
carâmbul era deformat şi ros de atâta folosinţă, cu negrul 
transformat în cenuşiu murdar. Pintenul era rupt, poleiala 
de pe catarame se cojea lăsând să se vadă metalul pătat de 
rugină. Printr-o gaură din talpă se uita pe furiş la Glokta o 
bucăţică roz de piele plină de băşici. 

Nu cred că există o cizmă mai potrivită cu posesorul ei. 
Mustăţile lungi ale lui Cosca probabil că ar fi trebuit să fie 
date cu ceară şi ridicate în furculiţă după moda filfizonilor 
styrieni, însă atârnau moi şi ofilite pe lângă gura lui 
întredeschisă. Gâtul şi maxilarul îi erau acoperite cu barbă 
de o săptămână, ceva între barba cinstită şi ţepii neglijenţi, 
iar deasupra gulerului se vedea o spuzeală scabroasă care 
începuse să se cojească. Părul slinos îi stătea ridicat în toate 
părţile, cu excepţia cheliei rotunde din creştet, colorată de 
soare în roşu fioros. Broboane de transpiraţie pe pielea 
ridată, o muscă indolentă care se târa pe faţa buhăită. O 
sticlă goală răsturnată pe masă. Alta, pe jumătate plină, în 
poala lui. 

Vitari cuprinse cu privirea acest tablou al beţiei şi 
neglijenţei crase, cu o expresie de dispreţ evidentă în pofida 
măştii. 

- Aşadar este adevărat, n-ai murit. 

Nu tocmai. 

Cosca se chinui să-şi deschidă un ochi injectat, clipi, se 
uită chiorâş la ea şi începu să zâmbească uşor. 

- Pe legea mea, dacă nu e Shylo Vitari. Viaţa încă mai 
reuşeşte să mă ia prin surprindere. 

Îşi strâmbă gura schimonosindu-se, privi în jos şi 
descoperi sticla de pe genunchi, o ridică şi luă o duşcă 
lungă, însetată. Înghiţituri mari, de parcă ar fi fost apă. 


Beţiv experimentat, ca şi cum ar îi fost vreun dubiu. Nu 
tocmai persoana căreia să i se încredinţeze apărarea 
oraşului. Aşa ai crede la o primă vedere. 

- N-am crezut că am să te mai văd vreodată. De ce nu-ţi 
scoţi masca? Îmi răpeşte bucuria de a-ţi vedea întreaga 
frumuseţe. 

- Păstrează-ţi vorbele astea pentru curvele tale, Cosca. 
N-am nevoie să mă îmbolnăvesc de ce aitu. 

Mercenarul scoase un gâjâit, jumătate hohot de râs, 
jumătate tuse. 

- Încă mai ai maniere de prinţesă, hârâi el. 

- Atunci căcăstoarea asta e un palat. 

Cosca ridică din umeri. 

- Toate seamănă între ele dacă eşti suficient de beat. 

- Şi crezi că o să fii vreodată suficient de beat? 

- Nu. Dar merită să încerc. 

Ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele, supse o altă 
gură din sticlă. 

Vitari se cocoţă pe marginea unei mese. 

- Ce vânt te aduce prin părţile astea? Credeam că ai 
treabă să împrăştii blenoragie prin Styria. 

- Popularitatea mea începuse să scadă prin locurile 
natale. 

- Adică ai jucat joc dublu cam de multe ori, nu? 

- Cam aşa ceva. 

- Şi dagoskanii te-au primit cu braţele deschise? 

- Aş fi preferat să mă întâmpini tu cu picioarele deschise, 
dar nu poţi să le ai pe toate pe lumea asta. Cine-i prietenul 
tău? 

Cu piciorul chinuit, Glokta trase un scaun rahitic şi se 
aşeză, sperând că nu se va face fărâme sub greutatea lui. 
N-ar fi tocmai indicat să mă prăbuşesc peste un morman de 
bețe rupte. 

- Numele meu este Glokta, rosti el întinzându-şi gâtul 
asudat la stânga şi la dreapta. Superiorul Glokta. 


Cosca îl privi lung, multă vreme. Cu ochi injectaţi, 
înfundaţi în orbite, cu pleoape grele. Și totuși par a chibzui 
la ceva. Poate că nu este chiar atât de beat pe cât pretinde. 

- Cel care a luptat în Gurkhul? Aţi fost colonel de 
cavalerie? 

Glokta simţi cum i se zbate o pleoapă. Cu greu ai putea 
spune că sunt acel om, dar se pare că sunt surprinzător de 
bine ţinut minte. 

- Am renunţat la armată de câţiva ani. Mă miră că ai 
auzit de mine. 

- Un luptător trebuie să-şi cunoască duşmanii, iar un 
mercenar nu ştie niciodată care-i va fi următorul inamic. 
Merită să cunoşti cât mai multe despre persoanele 
importante din cercurile militare. Acum ceva vreme am 
auzit pomenindu-se de tine ca fiind un om de care trebuie 
să ţii cont. Cutezător şi inteligent, asta am auzit, însă 
nesăbuit. După aceea n-am mai aflat nimic. Şi iată-te, te 
ocupi cu altele acum. Pui întrebări. 

- Nesăbuinţa nu mi-a folosit, ridică Glokta din umeri. lar 
un om trebuie să-şi găsească o preocupare. 

- Bineînţeles. Niciodată să nu pui la îndoială alegerile 
cuiva, aşa zic. N-ai de unde să-i cunoşti motivele. Ai venit să 
bei ceva, Superiorule? Mă tem că n-au nimic mai bun decât 
pişatul ăsta, spuse agitând sticla. Sau ai niscaiva întrebări 
pentru mine? 

Chiar că am şi nu doar niscaiva. 

- Te pricepi la asedii? 

- Dacă mă pricep? exclamă Cosca cu stropi de salivă. Mă 
întrebi dacă mă pricep? Nu duc lipsă de experienţă... 

- Nu, murmură Vitari peste umăr. Doar de disciplină şi 
loialitate. 

- Mda, mă rog, se încruntă Cosca la ea, depinde pe cine 
întrebi. Dar am fost şi la Etrina, şi la Muris. Două asedii 
serioase. Şi am atacat eu însumi Visserine timp de câteva 
luni, şi aproape că am cucerit-o, dacă nu m-ar fi luat prin 
surprindere diavoliţa aia de Mercatto. Ne-a atacat cu 


cavaleria înainte de răsărit, cu soarele în spate şi aşa mai 
departe, căţeaua... 

- Am auzit că ai fost mort de beat atunci, murmură 
Vitari. 

- Mda, mă rog... Şi după aia am apărat Borletta vreme 
de şase luni împotriva Marelui Duce Orso... 

Vitari pufni: 

- Până când te-a mituit ca să-i deschizi porţile. 

Cosca schiţă un zâmbet sfios. 

- O grămadă de bani. Dar nici n-a trebuit să se lupte. 
Măcar meritul ăsta să mi-l recunoşti, Shylo. 

- Nimeni nu trebuie să se lupte cu tine dacă are punga 
plină. 

Mercenarul rânji cu gura până la urechi. 

- Sunt exact ceea ce sunt şi niciodată nu am pretins că 
sunt altceva. 

- Aşadar ai obiceiul să-ţi trădezi stăpânul? îl întrebă 
Glokta. 

Styrianul îngheţă cu sticla la jumătatea drumului spre 
gură. 

- Superiorule, mă jigneşti profund. O fi Nicomo Cosca 
mercenar, totuşi, mai există nişte reguli. Într-un singur caz 
aş întoarce spatele celui care m-a angajat. 

- Şi anume? 

Cosca rânji larg. 

- Dacă altcineva îmi oferă mai mult. 

Aha, codul mercenarului. Sunt unii care ar face orice 
pentru bani. Majoritatea ar face absolut orice dacă li se 
plăteşte îndeajuns. Ar face, poate, să dispară un Superior al 
Inchiziției? 

- Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul 
Davoust? 

- Ha! Enigma cu torţionarul invizibil! 

Dus pe gânduri, Cosca îşi scărpină barba slinoasă, îşi 
râcâi eczema de pe gât şi examină cojiţele de sub unghie. 


- Cine ştie şi cui îi pasă? Individul era un porc. L-am 
cunoscut prea puţin, dar nu mi-a plăcut deloc. Avea o 
sumedenie de duşmani şi, în caz că nu te-ai prins, aici e un 
cuib de şerpi. Dacă vrei să ştii cine l-a muşcat... nu-i asta 
treaba ta să afli? Eu sunt ocupat acum. Beau. 

Destul de verosimil. 

- Ce părere ai de prietenul nostru comun, generalul 
Vissbruck? 

Cosca îşi vâri gâtul între umeri şi se lăsă mai jos pe 
scaun. 

- Omul ăla-i un copil. Se joacă de-a soldaţii. Cârpăceşte 
la castelaşul lui, la gărduleţul lui, când zidurile cetăţii sunt 
cele care contează. Pierde-le şi ai pierdut şi partida, asta zic 
eu. 

- M-am gândit exact la acelaşi lucru. În fond, poate că 
apărarea oraşului ar putea incăpea pe mâini şi mai 
nepricepute. Deja s-a început lucrul la zidurile cetăţii şi la 
şanţul din jur. Sper să-l putem inunda. 

Cosca ridică o sprânceană. 

- Bun. Inundaţi-l. Gurkienilor nu le place apa. De-aia 
sunt marinari atât de proşti. Inundaţi-l. Foarte bine. 

Îşi dădu capul pe spate şi sorbi ultimele picături din 
sticlă, apoi o azvârli cât colo pe podeaua mizeră, se şterse la 
gură cu mâna murdară, apoi îşi şterse mâna de piepţii 
cămăşii pătate de transpiraţie. 

- Măcar e cineva care ştie ce face. Ce zici, poate că 
atunci când ne-or ataca gurkienii vom rezista mai mult 
decât câteva zile? 

Cu condiţia să nu fim trădaţi dinainte. 

- N-avem de unde şti, poate că gurkienii nu vor ataca. 

- O, eu sper să atace. 

Cosca vâri mâna sub scaun şi scoase o altă sticlă. Îi 
licăriră ochii atunci când îi scoase dopul cu dinţii şi-l scuipă 
pe jos. 

- Sunt plătit dublu pe timp de luptă. 


Seara şi o briză milostivă răcorea sala de audienţe. 
Glokta se sprijini de perete urmărind umbrele care se 
întindeau peste oraşul de dedesubt. 

Lordul Guvernator întârzia. Încearcă să-mi arate că tot 
el e la conducere, indiferent ce spune Consiliul Închis. Dar 
pe Glokta nu-l deranja să stea liniştit o vreme. Fusese o zi 
istovitoare. Târându-se prin oraş pe caniculă, inspectând 
zidurile, porţile, trupele. Punând întrebări. Întrebări la care 
nimeni nu a dat răspunsuri satisfăcătoare. Piciorul îi pulsa, 
spatele îl durea, mâna i se jupuise de la toiag. Dar nu mi-e 
mai rău decât de obicei. Sunt incă pe picioarele mele. Una 
peste alta, a fost o zi bună. 

Soarele incandescent era învăluit în fâşii de nori 
portocalii. Sub el, o felie prelungă de mare arunca 
scânteieri argintii în ultimele raze ale zilei. Zidurile cetăţii 
aruncaseră deja în beznă dărăpănăturile insalubre din 
Oraşul Inferior, iar clopotniţele înalte ale marelui templu se 
întindeau peste acoperişurile Oraşului Superior, urcând 
stânca spre Citadelă. Dealurile de pe continent nu erau 
decât o sugestie îndepărtată, năpădite de umbre. $i 
mişunând de soldaţi gurkieni. Pândindu-ne toate mişcările, 
aşa cum şi noi le pândim pe ale lor de bună seamă. 
Urmărindu-ne cum ne sâpăm şanţurile, cum ne peticim 
zidurile, cum ne întărim porțile. Dar mă întreb câtă vreme 
se vor mulţumi doar să ne observe? Cât va mai dura până 
când soarele va asfinţi pentru noi? 

Uşa se deschise, iar Glokta îşi întoarse capul, 
strâmbându-se când îi trosni gâtul. Fiul Lordului 
Guvernator, Korsten dan Vurms. Închise uşa după el şi intră 
în sală cu paşi hotărâți, pocnind cu tocurile îmbrăcate în 
metal pe pardoseala de mozaic. Aha, floarea tinerii nobilimi 
a Uniunii. Aproape că-i pot simţi distincţia. Sau a tras 
careva o băşină? 

- Superiorule Glokta! Sper că nu te-am lăsat să mă 
aştepţi prea mult. 


- Ba m-ai lăsat, răspunse Glokta şontâcăind spre masă. 
Aşa se întâmplă de obicei când întârzii la o întrevedere. Îl 
laşi pe celălalt să aştepte. 

Vurms se încruntă uşor. 

- Atunci îmi cer scuze, spuse cu cel mai puţin apologetic 
ton posibil. Cum ţi se pare oraşul nostru? 

- Foarte cald şi plin de trepte, răspunse Glokta 
prăvălindu-se într-unul din scaunele elegante. Unde este 
Lordul Guvernator? 

Încruntătura se adânci. 

- Mă tem că tatăl meu nu se simte bine şi nu poate lua 
parte la întrevederea noastră. Înţelegi că este bătrân şi are 
nevoie de odihnă. Pot vorbi eu în numele lui oricând. 

- Serios? Şi ce aveţi voi doi de spus? 

- Tatăl meu este extrem de îngrijorat de faptul că te-ai 
apucat de lucru la fortificaţii. Am aflat că soldaţilor Regelui 
li s-a ordonat să sape gropi în peninsulă, în loc să rămână să 
apere zidurile Oraşului Superior. Îţi dai seama că ne laşi la 
mâna băştinaşilor! 

Glokta pufhni. 

- Băştinaşii sunt şi ei cetăţeni ai Uniunii, chiar dacă nu le 
convine asta. Şi crede-mă, sunt mult mai milostivi decât 
gurkienii. Am aflat pe pielea mea cât de milostivi sunt 
aceştia. 

- Nu sunt decât nişte primitivi! exclamă batjocoritor 
Vurms, pe deasupra şi periculoşi! Nu eşti de suficient timp 
aici ca să pricepi ameninţarea pe care o reprezintă! Ar 
trebui să stai de vorbă cu Harker. Are idei destul de bune 
despre cum trebuie să ne purtăm cu primitivii. 

- Am stat de vorbă cu Harker şi nu mi-au plăcut ideile 
lui. Ba chiar cred că s-ar putea să se vadă obligat să şi le 
reconsidere acolo la subsol, în întuneric. Presupun că exact 
asta face acum, cât de repede îi permite bobul de creier. În 
ceea ce priveşte temerile tatălui tău, să ştii că nu trebuie să 
se mai preocupe de apărarea oraşului. Pentru că este un 
om în vârstă, care are nevoie de odihnă, nu mă îndoiesc că 


va fi bucuros să-mi  încredinţeze mie această 
responsabilitate. 

Un licăr de mânie traversă trăsăturile chipeşe ale lui 
Vurms. Deschise gura să scoată o înjurătură, dar se 
răzgândi în ultima clipă. Așa și trebuie. Se sprijini de 
speteaza scaunului, frecându-şi gânditor degetul mare de 
arătător. Când vorbi, spusele îi fură însoţite de un zâmbet 
prietenos şi o blândeţe fermecătoare. Acum încep şi 
linguşelile. 

- Superiorule Glokta, am senzaţia că am pornit cu 
stângul... 

- Eu nu am decât un picior sănătos. 

Surâsul lui Vurms pâlpâi, dar el insistă: 

- Este evident că tu deţii toate atuurile pentru moment, 
dar tatăl meu are o mulţime de prieteni în Midderland. 
Dacă am chef, îţi pot pune bețe în roate. Sau îţi pot fi de 
mare ajutor... 

- Mă bucur nespus că ai decis să cooperezi. Poţi începe 
prin a-mi spune ce s-a întâmplat cu Superiorul Davoust. 

Surâsul se şterse cu totul. 

- De unde să ştiu eu? 

- Fiecare ştim câte ceva. Jar unii ştiu mai multe decât 
alții. Să fie şi cazul tău, Vurms? 

Fiul Lordului Guvernator se gândi puţin înainte să 
răspundă. E greu de cap, sau e vinovat? Se gândeşte cum 
m-ar putea ajuta, sau cum să-şi ascundă urmele? 

- Ştiu că băştinaşii îl urau. Mereu complotau împotriva 
noastră, iar Davoust îi urmărea neobosit pe trădători. N-am 
nicio îndoială că a căzut victimă unei uneltiri de-a lor. În 
locul tău aş pune întrebări în Oraşul Inferior. 

- O, dar eu sunt încredinţat că răspunsurile se găsesc 
aici, în Citadelă. 

- Nu la mine, se răţoi Vurms, măsurându-l pe Glokta din 
cap până în picioare. Crede-mă când îţi spun că aş fi tare 
bucuros dacă Davoust s-ar mai afla printre noi. 


Poate că da, sau poate că nu, dar astăzi nu vom mai 
primi răspunsuri. 

- Bine. Spune-mi, atunci, care este starea magazinelor 
din oraş. 

- Starea magazinelor? 

- Mâncare, Korsten, mâncare. Înţeleg că, din moment ce 
gurkienii ne-au închis căile de aprovizionare pe uscat, totul 
trebuie adus pe mare. lar hrănirea populaţiei este una 
dintre preocupările majore ale unui guvernator. 

- Tatăl meu se îngrijeşte întotdeauna de nevoile 
oamenilor lui! se răţoi Vurms. Avem provizii pentru şase 
luni! 

- Şase luni? Pentru toţi locuitorii? 

- Bineînţeles. 

Mai bine decât m-am aşteptat. Măcar o grijă mai puţin 
din tot noianul ăsta de probleme. 

- Dacă nu-i punem la socoteală şi pe băştinaşi, adăugă 
Vurms de parcă ar fi vorbit despre ceva complet lipsit de 
însemnătate. 

Glokta făcu o pauză. 

- Şi ce vor mânca dacă gurkienii asediază oraşul? 

Vurms ridică din umeri. 

- Nu m-am gândit la asta. 

- Nu te-ai gândit? Şi ce crezi că se va întâmpla atunci 
când vor începe să sufere de foame? 

- Păi... 

- Haos! Asta se va întâmpla! Nu putem apăra oraşul cu 
patru cincimi din populaţie împotriva noastră! 

Glokta îşi supse dezgustat gingiile găunoase. 

- 'Te duci la negustori şi faci rost de provizii pentru şase 
luni! Pentru toată lumea! Vreau ca şi şobolanii din canale să 
aibă ce mânca şase luni de acum încolo! 

- Da” ce crezi că sunt? şuieră Vurms. Servitorul tău? 

- Eşti exact ce vreau eu să fii. 

Orice urmă de amabilitate dispăruse de pe chipul lui 
Vurms. 


- Sunt fiul Lordului Guvernator! Nu accept să mi se 
vorbească în felul acesta! 

Picioarele scaunului scârţâiră jalnic când se ridică brusc 
cu intenţia de a părăsi încăperea. 

- Foarte bine, murmură Glokta. O corabie pleacă în 
fiecare zi spre Adua. O corabie rapidă, care îşi duce marfa 
direct în Casa Întrebărilor. Acolo ţi se va vorbi altfel, crede- 
mă. Aş putea să-ţi fac rost de o cabină la bord. 

Vurms se opri în loc. 

- N-ai să îndrăzneşti! 

Glokta zâmbi. Cu cel mai respingător, mai batjocoritor, 
mai fără de dinţi zâmbet pe care îl avea în arsenal. 

- N-ai tu curajul să pui rămăşag pe ce îndrăznesc sau nu 
să fac. Cât curaj ai? 

Tânărul îşi umezi buzele, dar nu fu în stare să susţină 
privirea lui Glokta. 

Aşa m-am gândit şi eu. Mi-aminteşte de vechiul meu 
prieten, căpitanul Luthar. Doar zorzoane şi infatuare, dar 
fără suport moral. Împunge-l cu un ac şi se va dezumfla ca 
un burduf. 

- Hrană pentru şase luni. Pentru şase luni şi pentru 
absolut toată lumea. Şi ai grijă să se rezolve fără întârziere. 
Servitorule. 

- Desigur, mârâi Vurms, încă privind furios podeaua. 

- După aceea ne vom ocupa de apă. Fântâni, cisterne, 
pompe. Oamenii au nevoie să bea ceva după ce mănâncă 
alimentele pe care le-ai procurat cu atâta trudă, nu crezi? 
Îmi vei raporta în fiecare dimineaţă. 

Vurms îşi încleşta şi îşi descleşta pumnii lăsaţi pe lângă 
corp, maxilarele i se frământau mânioase. 

- Desigur, reuşi să bolborosească. 

- Desigur. Acum poţi să pleci. 

Glokta îl urmări cum se îndepărtează. Am vorbit cu doi 
din patru. Doi din patru, şi mi-am făcut doi duşmani. Am 
nevoie de aliaţi dacă vreau să am sorţi de izbândă aici. Fără 
aliați nu voi rezista, indiferent de documentele pe care le 


dețin. Fără aliaţi nu îi voi ține pe gurkieni în afara oraşului, 
dacă se hotărăsc să încerce să-l cucerească. Mai rău încă, 
tot n-am aflat nimic despre Davoust. Un Superior al 
Inchiziției care a intrat în pământ. Să sperăm că 
Arhilectorul va avea răbdare. 

Speranţă, Arhilector răbdare. Glokta se încruntă. Astea 
trei n-au mers niciodată mână în mână. 


Cum rămâne cu increderea? 


Roata de la căruţă se învârti încet, scârţâind. Apoi se 
învârti iarăşi, tot scârţâind. Ferro se uită urât la ea. A naibii 
roată. A naibii căruţă. Îşi redirecţionă supărarea de la roată 
la cel care conducea căruţa. 

Al naibii ucenic. Nu avea încredere în el nici cât negru 
sub unghie. Ochii lui se opriră asupra ei, zăboviră insolenţi 
o clipă, apoi trecură iute mai departe. De parcă ar fi ştiut 
ceva despre Ferro ce nici ea nu ştia. Şi asta o înfuria. Îşi luă 
privirea de la el şi se uită la primul cal şi la călăreţul lui. 

Al naibii tânăr Unionist, cu spinarea lui ţeapănă, stând în 
şa ca un rege pe tron, de parcă faptul că se născuse cu un 
chip drăgălaş ar fi fost o realizare cu care să se fălească 
până la sfârşitul zilelor. Frumuşel şi îngrijit, şi grațios ca o 
prinţesică. Ferro rânji funest ca pentru sine însăşi. 
Prinţesica Uniunii, asta era. Îi detesta pe cei care arătau 
bine chiar mai mult decât îi detesta pe cei urâţi. Niciodată 
nu trebuie să te încrezi în frumuseţe. 

Dar ar fi trebuit să cauţi mult şi bine un om mai puţin 
atrăgător decât ticălosul uriaş cu nouă degete. Cocârjat în 
şa ca un sac imens cu orez. În permanenţă mişcându-se 
lent, scărpinându-se, smârcâindu-se, rumegând ca un bou. 
Încercând să dea impresia că nu are urmă de violenţă 
criminală în el, că nu are urmă de furie cumplită în el, că nu 
are urmă de diavol în el. Dar ea ştia că nu e adevărat. 
Bărbatul îi făcu un semn cu capul, iar ea se încruntă la el. 
Era un diavol deghizat în piele de vacă, iar ea nu putea fi 
prostită. 

Însă era mai bun decât Navigatorul naibii. Care vorbea 
mereu, zâmbea mereu, râdea mereu. Ferro detesta 
vorbăria, şi zâmbetele, şi râsetele, pe fiecare mai mult 
decât pe celelalte. Omuleţ nesărat cu poveşti nesărate. Dar 
ea simţea că, sub masca tuturor minciunilor, uneltea, îi 
ţinea pe toţi sub observaţie. 


Mai rămânea doar Întâiul dintre Magi şi în el se încredea 
cel mai puţin. Observă cum îi alunecă ochii spre căruţă. La 
sacul în care ascunsese cutia. Cutie pătrăţoasă, cenuşie, 
veche, grea. Îşi închipuise că nu-l vede nimeni, dar ea îl 
văzuse. Plin de secrete, aşa era omul ăsta. licălosul pleşuv, 
cu gâtul lui gros şi toiagul lui din lemn, purtându-se de 
parcă toată viaţa nu făcuse decât fapte bune, purtându-se 
de parcă habar nu avea cum să faci un om să explodeze. 

- Ai dracului de albi nenorociţi, îşi şopti ca pentru sine. 

Se aplecă, scuipă pe drum şi se uită urât la cei cinci 
tovarăşi ai ei care mergeau în faţă. De ce oare îl lăsase pe 
Yulwei s-o convingă să ia parte la demenţa asta? Să plece 
într-o călătorie în vestul friguros unde nu avea nicio treabă. 
Ar fi trebuit să fie în sud, unde să se lupte cu gurkienii. 

Să-i facă să plătească ce-i datorau. 

Înjurându-l în gând pe Yulwei, îi urmă pe ceilalţi spre 
pod. Arăta incredibil de vechi - cu roci poroase pătate de 
licheni, cu făgaşe adânci pe unde trecuseră roţile altor 
căruţe. Mii de ani de căruţe care l-au traversat încolo şi 
încoace. Sub el bolborosea apa, rece, înverşunată, 
tumultuoasă. Lângă pod era o colibă amărâtă, ghemuită în 
peisaj de ani nesfârşiţi. Vântul tăios smulgea smocuri de 
fum din coş şi le împrăştia peste ţinut. 

Afară era un soldat singur. Probabil că trăsese paiul cel 
scurt. Se lipise de perete şi se înfofolise în mantia grea, 
firele de păr de cal de pe coif se zbăteau în rafalele de vânt, 
iar sulița zăcea uitată alături. Bayaz îşi struni calul înainte 
de pod şi îl salută cu o mişcare a capului. 

- Mergem spre câmpie. Spre Darmium. 

- Nu v-aş sfătui. E periculos. 

Bayaz surâse. 

- Pericolul înseamnă câştig. 

- Câştigul nu poate opri o săgeată, prietene, spuse 
soldatul măsurându-i din priviri şi trăgându-şi nasul. Ce 
grup pestrijţ sunteţi! 

- Strâng luptători buni de pe unde pot. 


- Sigur, rosti uitându-se la Ferro care se încruntă 
amarnic la el. Sunt convins că sunt nişte luptători duri, dar 
realitatea e că în câmpii domneşte moartea, acum mai mult 
ca oricând. Mai sunt negustori care se încumetă să meargă 
acolo, însă nu se mai întorc niciodată. Nebunul ăla de 
Cabrian şi-a trimis oamenii în câmpie să jefuiască tot ce 
apucă. Şi pe Scario, şi pe Glotus, deşi ăştia sunt niţeluş mai 
milostivi. De partea asta a apei mai avem ceva respect faţă 
de lege, dar, odată ajunşi de partea cealaltă, sunteţi pe cont 
propriu. Nimeni nu vă va ajuta în câmpie. 

Îşi trase iarăşi nasul. 

- Absolut nimeni. 

Bayaz dădu mohorât din cap. 

- Nici nu avem nevoie de ajutor. 

Îşi îndemnă calul şi începu să traverseze podul prin 
făgaşele săpate. Ceilalţi îl urmară, mai întâi Picior-Lung, 
apoi Luthar, apoi Nouădegete. Quai scutură dârlogii şi 
căruţa se puse în mişcare urnind. Ferro încheia convoiul. 

- Absolut nimeni! strigă după ea soldatul înainte să se 
adăpostească la loc, lângă peretele rugos al colibei. 


Marea câmpie. 

Ar fi trebuit să fie un ţinut bun pentru călărit, un ţinut 
sigur. Ferro ar fi putut să zărească duşmanul de la kilometri 
depărtare, dar nu zări pe nimeni. Doar covorul imens de 
iarbă înaltă  unduindu-se, zbuciumându-se în vânt, 
întinzându-se în toate direcţiile, şi mai departe, foarte 
departe, până la linia orizontului. Doar brazda fostelor 
urme spărgea monotonia, o linie de iarbă mai scurtă, mai 
uscată, cu petice de pământ negru, traversând câmpia, 
dreaptă ca zborul săgeţii. 

Lui Ferro nu-i plăcea, nu-i plăcea deloc această 
monotonie imensă. Călărea încruntată, aruncând priviri 
furişe la stânga şi la dreapta. În Ținuturile Haine din Kanta, 
pământul sterp avea anumite caracteristici - bolovani 
sparţi, văi veştejite, copaci uscați cu umbre ca nişte gheare, 


cute în ţărână, pline de culori, creste scăldate în lumină. În 
Ținuturile Haine din Kanta, cerul era gol, nemişcat, un 
bazin strălucitor în care nu erau decât soarele orbitor ziua 
şi stelele strălucitoare noaptea. 

Aici totul era pe dos într-un mod bizar. 

Pământul era inexpresiv, însă cerul era plin de mişcare, 
plin de haos. Nori falnici se înălţau ameninţători peste 
câmpie, întunericul şi lumina se învolburau în spirale 
colosale, măturând câmpia cu vântul aprig, schimbând 
direcţia, întorcându-se, despărţindu-se şi contopindu-se iar, 
aruncând umbre monstruoase, fluide, pe pământul 
înfricoşat, amenințând să-i strivească pe cei şase călători 
minusculi, dimpreună cu minuscula lor căruţă, într-un 
potop ce va îneca lumea. Şi toate acestea peste umerii 
gheboşaţi ai lui Ferro, mânia lui Dumnezeu devenită 
realitate. 

Era un tărâm straniu, în care nu avea ce să caute. Avea 
nevoie de motive ca să se afle aici, motive solide. 

- Hei, Bayaz! strigă, îndemnându-şi calul să-l ajungă din 
urmă. Unde mergem? 

- Hm, mârâi el, încruntându-se la iarba culcată de vânt, 
uitându-se de la nimic la nimic. Mergem spre vest, peste 
câmpie, spre marele fluviu Aos, până la Munţii Sparţi. 

- Şi după aia? 

Observă cum i se adâncesc ridurile din jurul ochilor şi 
cele de pe frunte, cum îşi strânge buzele. Nu îi conveneau 
întrebările ei. 

- După aia mergem mai departe. 

- Cât o să dureze? 

- 'Toată iarna până la începutul primăverii, se răţoi el. Şi 
după aia va trebui să ne întoarcem. 

Înfipse pintenii în coastele calului şi se îndepărtă de ea, 
mergând la trap pe cărare, spre fruntea grupului. 

Dar Ferro nu era genul care să se lase păgubaşă. Nu în 
faţa albului ăstuia bătrân şi şmecher. Dădu şi ea pinteni 
calului şi îl ajunse din urmă. 


- Ce este Prima Lege? 

Bayaz o sfredeli cu privirea. 

- Ce ştii despre asta? 

- Nu ştiu destule. Te-am auzit prin uşă când vorbeai cu 
Yulwei. 

- Aha! Tragi cu urechea? 

- Vorbiţi tare, iar eu am auzul bun, ridică Ferro din 
umeri. Nu-mi pun pielea la bătaie doar ca să vă păstrez 
vouă secretele. Ce este Prima Lege? 

Ridurile de pe fruntea lui Bayaz se adânciră, colţurile 
gurii îi căzură. Furie. 

- Blestemul aruncat de Euz asupra fiilor lui, prima 
regulă dată după haosul din vremurile străvechi. Este 
interzis să atingi nemijlocit Cealaltă Parte. Interzis să 
comunici cu lumea din străfunduri, interzis să invoci 
demonii, interzis să deschizi porţile iadului. Aceasta este 
Prima Lege, principiul călăuzitor al tuturor actelor de 
magie. 

- Hm, pufni Ferro, pentru care cuvintele acestea nu 
însemnau nimic. Cine este Khalul? 

Sprâncenele stufoase ale lui Bayaz se îmbinară, 
încruntătura deveni şi mai cumplită, ochii i se îngustară. 

- Mai ai multe întrebări, femeie? 

Întrebările ei îl enervau. Bine. Însemna că erau 
întrebările potrivite. 

- Ai să afli atunci când am să mă opresc. Cine este 
Khalul? 

- Khalul făcea parte din Ordinul Magilor, tună Bayaz. Din 
ordinul meu. A fost al doilea din cei doisprezece ucenici ai 
lui Juvens. Mi-a invidiat întotdeauna poziţia, a fost 
întotdeauna însetat de putere. A încălcat A Doua Lege ca s- 
o capete. Se hrănea cu carne de om şi-i îndemna şi pe alţii 
să facă la fel. S-a făcut profet fals, i-a păcălit pe gurkieni şi 
i-a obligat să-l slujească. Acesta este Khalul. Este duşmanul 
tău şi al meu. 

- Ce este Sămânţa? 


Magul tresări puternic, schimonosindu-şi trăsăturile. 
Furie şi poate chiar o vagă urmă de teamă. Apoi chipul i se 
îmblânzi. 

- Ce este? 

Îi surâse, iar surâsul lui o îngrijoră mai mult decât toată 
furia. Se înclină spre ea, apropiindu-se cât să nu fie auzit de 
nimeni altcineva. 

- Este unealta răzbunării tale. A răzbunării noastre. Dar 
este periculoasă. Este periculos chiar şi să vorbeşti despre 
ea. Sunt unii care ascultă. Şi ar fi bine să pui lacăt 
întrebărilor înainte ca focul răspunsurilor să ne mistuie pe 
toţi. 

Îşi îndemnă iarăşi calul, luând-o singur înaintea grupului. 

Ferro rămase în urmă. Aflase destule pentru moment. 
Aflase destule ca să aibă încă şi mai puţină încredere în 
Întâiul dintre Magi decât avusese vreodată. 


O groapă în pământ, nu mai lată de patru paşi mari. Un 
puț de scurgere în sol, mărginit de un perete scund de 
pământ jilav, negru, cu ghemotoace de rădăcini încurcate 
de iarbă. Cel mai bun loc de înnoptat pe care îl găsiseră. Şi 
avuseseră noroc că au dat peste el. 

Singura breşă în monotonia câmpiei pe care o văzuse 
Ferro toată ziua. 

Focul făcut de Picior-Lung ardea bine acum, flăcările 
strălucitoare lingeau lacome vreascurile, foşnind şi pâlpâind 
când câte o pală de vânt pătrundea în groapă. Cei cinci albi 
se adunaseră în jurul lui, cu capetele vârâte între umeri, 
înghesuiți unul în altul ca să se încălzească, lumina focului 
descoperindu-le tensiunea de pe chipuri. 

Picior-Lung era singurul care vorbea. Căci vorbăria era 
cea mai mare realizare cu care se putea lăuda. Cum de 
fusese acolo sau dincolo. Cum de ajunsese să ştie asta sau 
aia. Cum de căpătase remarcabilul talent de a face asta sau 
aia. Ferro se săturase deja şi îl anunţase de două ori. Prima 
dată crezuse că se exprimase destul de limpede. A doua 


oară avusese grijă să se încredinţeze că a înţeles-o. N-o să-i 
mai povestească niciodată despre călătoriile alea tâmpite 
ale lui, însă ceilalţi tot sufereau în tăcere. 

Avea şi ea loc lângă foc, dar nu voia să stea acolo. 
Preferase să se aşeze cu picioarele încrucişate în iarba de 
pe buza gropii, deasupra tuturor. Era frig acolo, în bătaia 
vântului, şi îşi strânse mai bine pătura în jurul umerilor care 
îi tremurau. Frigul, un lucru straniu şi înfricoşător. îl 
detesta. 

Dar îl prefera companiei celorlalţi. 

Aşa că rămase departe de ei, tăcută şi închisă în sine, şi 
urmări cum se scurge lumina de pe cerul gânditor, urmări 
cum se furişează întunericul peste pământ. Acum doar la 
orizont se mai zărea o dâră de lumină sleită. O ultimă lucire 
plăpândă tivind norii ameninţători. 

Albul cel uriaş se ridică şi se uită în sus la ea. 

- Se întunecă, spuse. 

- Înî. 

- Cam aşa ceva se întâmplă când apune soarele, nu? 

- Înî. 

Îşi scărpină gâtul gros. 

- Trebuie să facem de pază. S-ar putea să fie periculos 
noaptea prin părţile astea. O să facem cu rândul. Mai întâi 
eu, apoi Luthar... 

- Fac eu de pază, mârâi ea. 

- Fii pe pace. Culcă-te. Te trezesc eu mai încolo. 

- Nu obişnuiesc să dorm. 

Se holbă la ea: 

- Cum adică, niciodată? 

- Nu prea des. 

- Poate asta-i explicaţia pentru starea ei de spirit, 
murmură Picior-Lung. 

Bineînţeles că intenţionase să vorbească în şoaptă, dar 
Ferro îl auzi. 

- Dispoziţia mea e treaba mea, nătărăule. 


Navigatorul nu mai scoase niciun cuvânt, se înfăşură în 
pătură şi se lungi lângă foc. 

- Vrei să faci de pază prima? o întrebă Nouădegete. 
Foarte bine, dar să mă trezeşti peste două ore. Trebuie să 
facem toţi de pază. 


Cu mişcări încete, în linişte, strâmbându-se de efortul de 
a nu face nici cel mai mic zgomot, Ferro fură din căruţă. 
Carne uscată. Pâine uscată. Ploscă cu apă. Cât să-i ajungă 
câteva zile. Puse totul într-un sac din pânză. 

Unul dintre cai fornăi şi sări speriat în lături când se 
furişă pe lângă el şi îl privi mânioasă. Ştia să călărească. 
Călărea foarte bine, dar nu voia să aibă nimic de-a face cu 
caii. Ale naibii dobitoace mari şi proaste. Miroseau urât. Or 
fi fost iuți, dar le trebuia multă mâncare şi apă. Puteai să 
vezi şi să auzi un cal de la mare depărtare. Caii lăsau urme 
adânci pe pământ făcându-te uşor de urmărit. Mersul 
călare te sleia de puteri. Bazează-te pe un cal şi atunci când 
va fi nevoie să alergi pe propriile tale picioare o să-ţi dai 
seama că nu mai eşti în stare. 

Ferro învățase să nu se bazeze niciodată pe nimeni 
altcineva decât pe ea însăşi. 

Îşi puse sacul pe un umăr, iar pe celălalt arcul şi tolba cu 
săgeți. Mai aruncă o ultimă privire la formele adormite ale 
celorlalţi, moviliţe întunecate adunate în jurul focului. 
Luthar dormea cu faţa spre tăciunii incandescenţi, cu 
pătura trasă până la bărbia bine rasă, aproape de buzele 
pline. Bayaz era cu spatele la ea, dar reuşi să-i desluşească 
luciul stins al cheliei, conturul unei urechi, reuşi să-i audă 
ritmul lent al respirației. Picior-Lung îşi trăsese pătura 
peste cap, dezgolindu-şi picioarele, subţiri şi osoase, cu 
ligamentele reliefate ca rădăcinile de arbori în noroi. Quai 
avea ochii foarte puţin întredeschişi, iar lumina focului 
strălucea umedă pe un fragment de pupilă. Ca şi cum s-ar fi 
uitat la ea, însă pieptul i se ridica şi cobora uşor cu 


respiraţia adormită, gura-i atârna relaxată, dormea dus şi 
fără îndoială că visa. 

Ferro se încruntă. Doar patru? Unde era albul cel uriaş? 
Pătura lui zăcea mototolită, cute de lumină şi întuneric, de 
cealaltă parte a focului, neacoperind pe nimeni. Atunci îi 
auzi glasul. 

- Pleci deja? 

Din spate. Mare mirare că reuşise să se furişeze până 
lângă ea atunci când fura de-ale gurii. Părea prea mare, 
prea încet, prea zgomotos să se poată apropia pe nesimţite 
de cineva. Înjură în şoaptă. Ar fi trebuit să fie mai precaută 
şi să nu se ia după aparenţe. 

Se întoarse încet cu faţa la el şi făcu un pas spre cai. O 
urmă, păstrând aceeaşi distanţă între ei. Ferro vedea cum 
se reflectă focul în colţurile ochilor lui, vedea curba 
obrazului neras, plin de craterele bolilor şi luptelor, vedea 
conturul vag al nasului coroiat, vedea cum câteva şuviţe de 
păr slinos dansează în adierea vântului, puţin mai închise la 
culoare decât ţinutul din spatele lui. 

- Nu vreau să mă lupt cu tine, albule. le-am văzut cum 
lupţi. 

Îl văzuse ucigând cinci oameni în doar câteva clipe, 
surprinzând-o până şi pe ea. Îşi amintea mult prea bine 
ecoul hohotelor lui de râs, trăsăturile lui schimonosite şi 
flămânde, pe jumătate mârâit de fiară, pe jumătate zâmbet 
de om. Îşi amintea mult prea bine cum era scăldat în sânge, 
şi în salivă, şi în nebunie, îşi amintea cadavrele sfârtecate 
aruncate pe pietre ca nişte zdrenţe. Dar sigur că nu-i era 
teamă, căci Ferro Maljinn nu cunoştea teama. 

Dar ştia când să fie prudentă. 

- Nici eu nu vreau să mă lupt cu tine, îi spuse el, dar 
dacă mâine dimineaţă Bayaz o să vadă că lipseşti, o să mă 
pună să vin după tine. le-am văzut cum alergi, aşa că mai 
bine mă lupt cu tine decât să fug după tine. Măcar aşa aş 
avea 0 şansă. 


Era mai puternic, iar ea ştia asta. Acum aproape complet 
vindecat, se mişca mai bine. Îi părea rău că îl ajutase atunci. 
Întotdeauna era o greşeală să-i ajuţi pe alţii. Însă o luptă ar 
fi reprezentat un risc considerabil. Sigur că era mai dură 
decât mulţi, dar n-avea deloc chef să i se spargă faţa, aşa 
cum păţise uriaşul ăla, Sfarmaă-Piatră. N-avea deloc chef să 
fie spintecată de vreo sabie, n-avea deloc chef să i se 
zdrobească genunchii, deloc chef să i se smulgă jumătate 
din ţeastă. 

Nu-i surâdea niciuna din variantele astea. 

Dar el era mult prea aproape ca să-l atingă cu o săgeată, 
iar dacă ar fi luat-o la goană, eli-ar fi deşteptat pe ceilalţi, şi 
aveau cai. Oricum probabil că i-ar fi trezit zgomotul luptei, 
dar dacă ar fi reuşit să-i tragă un pumn zdravăn, ar fi putut 
s-o tulească în perplexitatea momentului. Deloc situaţia 
ideală, dar ce altă opţiune avea? Cu mişcări încete, îşi dădu 
jos sacul de pe umăr şi îl aşeză pe pământ, apoi arcul şi 
tolba cu săgeți. Puse o mână pe mânerul sabiei, mângâindu- 
l în întuneric. Bărbatul făcu acelaşi lucru. 

- În regulă, albule. Hai s-o facem. 

- Poate că există şi o altă soluţie. 

Îl privi cu atenţie, bănuitoare, pregătită pentru orice 
şmecherie. 

- Ce soluţie? 

- Rămâi cu noi. Ai răbdare câteva zile. Dacă n-ai să te 
răzgândeşti, atunci eu am să te ajut să-ţi faci bagajul. Ai 
încredere în mine. 

Încrederea era pentru fraieri. Un cuvânt folosit de cei 
care au de gând să te trădeze. Dacă înainta, fie şi numai un 
deget, îşi va trage sabia şi îi va reteza capul. Era pregătită. 

Dar el nu înaintă şi nici nu se retrase. Rămase pe loc, 
siluetă uriaşă, tăcută, în beznă. Femeia se încruntă, 
degetele nedezlipindu-i-se de mânerul sabiei curbate. 

- De ce aş avea încredere în tine? 

Albul ridică din umerii mătăhăloşi. 


- De ce n-ai avea? În oraş te-am ajutat şi m-ai ajutat şi tu. 
Dacă n-am fi făcut-o, poate că amândoi am fi fost morţi 
acum. 

Era adevărat, fu ea obligată să admită, o ajutase. Nu la 
fel de mult cât îl ajutase ea, şi totuşi. 

- Vine o vreme când trebuie să te hotărăşti ce ai de gând 
să faci, nu crezi? Asta e chestia cu încrederea, mai devreme 
sau mai târziu, şi fără vreun anume motiv, tot va trebui să ai 
încredere în cineva. 

- De ce? 

- Pentru că altfel vei ajunge ca noi şi nu cred că vrei aşa 
ceva. 

- Hm. 

- Hai să facem un târg. Tu îmi păzeşti spatele, iar eu ţi-l 
păzesc pe al tău. 

Se bătu încet în piept cu degetul mare. 

- Eu mă bag. 

Întinse degetul spre ea. 

- Ce zici? Tu te bagi? 

Ferro se gândi la propunere. Fuga îi oferise libertate, 
dar nimic altceva. O dusese prin ani de suferinţe până la 
marginea deşertului, încolţită de duşmani. Fugise de Yulwei 
şi aproape că fusese prinsă de Devoratori. Şi unde să fugă 
acum? Peste mare la Kanta? Poate că uriaşul cel alb avea 
dreptate. Poate că venise timpul să se oprească din fugă. 

Măcar până va putea să plece neobservată de nimeni. 

Îşi luă mâna de pe sabie şi îşi încrucişă încet braţele pe 
piept. El făcu acelaşi lucru. Rămaseră acolo, în întuneric, o 
clipă lungă, pândindu-se reciproc. 

- Bine, albule, mârâi ea. Mă bag, aşa cum zici, şi o să 
vedem ce va mai fi. Dar nu promit nimic, pricepi? 

- Nu ţi-am cerut să promiţi ceva. E rândul meu să stau 
de pază. Odihneşte-te puţin. 

- 'Ţi-am spus că n-am nevoie de odihnă. 

- Faci cum vei, dar eu am să mă aşez. 

- Bine. 


Albul cel mătăhălos se lăsă cu grijă pe pământ, iar ea 
făcu acelaşi lucru. Se aşezară cu picioarele încrucişate 
exact pe locul unde se observaseră în picioare, faţă în faţă, 
cu tăciunii focului sclipind lângă ei, aruncând raze palide 
peste cei patru care dormeau, peste un obraz zgrunţuros al 
albului, încălzindu-l pe al ei. 

Continuară să se pândească. 


Aliați 


Arhilectorului Sult, 
Șef al Inchiziției Maiestăţii Sale. 


Eminenţa Voastră, 


Am început lucrul la fortificațiile oraşului. Faimoasele 
ziduri ale cetăţii, deşi încă puternice, sunt într-o stare 
jalnică şi am luat măsuri energice pentru a le consolida. De 
asemenea, am comandat provizii suplimentare, hrană, 
armuri şi arme, esenţiale pentru cazul în care oraşul s-ar 
afla sub asediu o perioadă de timp. 

Din păcate, fortificațiile sunt extinse, iar dimensiunea 
misiunii este uriaşă. Am început să lucrez pe credit, dar 
creditul nu poate acoperi toate lucrările. Cu multă 
smerenie o rog stăruitor pe Eminenţa Voastră să-mi trimită 
fondurile necesare. Fără bani, voi fi nevoit să pun capăt 
acţiunilor noastre, iar oraşul va fi pierdut. 

Forțele Unioniste de aici sunt puţine, iar moralul lor nu 
se află la cele mai inalte cote. Există în oraş şi nişte 
mercenari şi am dat ordin să fie recrutaţi şi alţii, dar 
loialitatea lor este îndoielnică, cu atât mai mult în cazul în 
care nu-şi primesc banii. Prin urmare, vă cer să trimiteţi 
mai mulţi soldaţi ai Regelui. Chiar şi o singură companie ar 
putea schimba situaţia. 

Vă voi trimite alte veşti în curând. Până atunci, slujesc şi 
mă supun. 


Sand dan Glokta, 
Superior de Dagoska 


- Aici e, spuse Glokta. 
- Gâh, confirmă Frost. 


O clădire urâtă cu un singur etaj, construită neglijent din 
chirpici, nu mai mare decât un şopron de dimensiuni 
normale. Lumina se strecura în noapte prin crăpăturile uşii 
strâmbe şi ale obloanelor prost montate la unica fereastră. 
Aidoma celorlalte magherniţe de pe stradă, dacă locul acela 
putea fi numit stradă. Deloc cum ţi-ai fi închipuit locuinţa 
unui membru al consiliului de conducere din Dagoska. Dar 
Kahdia este un om tare ciudat în atât de multe feluri. 
Conducătorul localnicilor. Preotul fără templu. Poate chiar 
cel care are cel mai puţin de pierdut? 

Uşa se deschise înainte ca Glokta să apuce să bată. 
Kahdia stătea în prag, înalt şi subţire în roba lui albă. Intră. 

Hadişul se întoarse, se duse la singurul scaun din 
încăpere şi se aşeză. 

- Aşteaptă aici, spuse Glokta. 

- Gâh. 

Interiorul şopronului nu arăta deloc mai înstărit decât 
exteriorul. Curat, şi ordonat, şi sărăcăcios ca naiba. Tavanul 
era de înălţimea lui Glokta, podeaua era din pământ 
bătătorit. În colţul unicei încăperi, pe nişte cutii goale, era 
aşezată o saltea de paie, cu un scăunel alături. Sub 
fereastră, un dulăpior micuţ, cu câteva cărţi stivuite 
deasupra, lângă o lumânare din care şiroia ceara. Cu 
excepţia unei găleți ciobite pentru necesităţile fiziologice, 
acestea păreau a reprezenta toate bunurile lumeşti ale lui 
Kahdia. Nici urmă de cadavre ale Superiorilor Inchiziției, 
dar nu se ştie niciodată. Un cadavru poate fi ascuns destul 
de dibaci, dacă îl tai în bucăţi suficient de mici... 

- Ar trebui să te muţi din mahala. 

Glokta închise uşa care scârţâi amarnic din balamale, 
şchiopătă până la pat şi se lăsă greoi pe saltea. 

- Băştinaşii nu au voie în Oraşul Superior, sau n-ai auzit? 

- Sunt convins că se poate face o excepţie în cazul tău. Ai 
putea avea un apartament în Citadelă. Şi n-aş mai fi obligat 
să mă chinuiesc cu piciorul bolnav până aici ca să stau de 
vorbă cu tine. 


- Un apartament în Citadelă? În vreme ce semenii mei 
putrezesc aici, în mizerie? Un conducător are măcar 
datoria de a împărtăşi durerea concetăţenilor lui. Căci altă 
mângâiere nu am a le oferi. 

În Oraşul Inferior era înăbuşitor de cald, dar pe Kahdia 
nu părea să-l deranjeze. Privirea-i era netulburată, ochii 
negri şi reci ca apele adânci se uitau fix în cei ai lui Glokta. 

- Nu eşti de acord? 

Bătrânul îşi masă gâtul dureros. 

- Absolut deloc. Martiriul ţi se potriveşte, dar ai să mă 
scuzi dacă nu particip la el, spuse şi îşi trecu limba peste 
gingiile goale. Am avut partea mea de sacrificii. 

- Poate nu s-a isprăvit încă. Întreabă-mă. 

Scurt şi la obiect. N-are nimic de ascuns? Sau nimic de 
pierdut? 

- Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul 
Davoust? 

- Sper din adâncul sufletului că a sfârşit în chinuri. 

Glokta simţi cum i se ridică una din sprâncene. Ultimul 
lucru la care m-aş fi aşteptat - un răspuns Sincer. Poate 
primul răspuns sincer pe care l-am primit la întrebarea 
asta, dar nu unul de natură să-l absolve de bănuieli. 

- În chinuri, zici? 

- În chinuri foarte mari. Şi nu voi vărsa nicio lacrimă 
dacă ar fi ca tu să-l urmezi. 

Glokta zâmbi. 

- Nu-mi trece prin minte niciun om care ar vărsa vreo 
lacrimă într-o asemenea situaţie, dar subiectul este 
Davoust. Oamenii tăi au avut vreun amestec în dispariţia 
lui? 

- Posibil. Davoust ne-a dat destule motive. O mulţime de 
familii şi-au pierdut soţii, taţii, fiicele din cauza purificărilor 
lui, a probelor lui de loialitate, a pedepselor lui exemplare. 
Neamul meu numără mii de oameni şi nu îi pot 
supraveghea pe toţi. Singurul lucru pe care ţi-l pot spune 
este că nu ştiu nimic despre dispariţia lui. Însă întotdeauna 


când cade un diavol, este trimis un altul, şi iată-te. Poporul 
meu nu a câştigat nimic. 

- Afară de tăcerea lui Davoust. Poate că descoperise că 
ai încheiat un târg cu gurkienii. Poate că intrarea în Uniune 
nu s-a dovedit a fi ceea ce nădăjduise poporul tău. 

Kahdia scoase un hohot sec de râs. 

- Habar n-ai de nimic. Niciun dagoskan nu va încheia 
vreodată un târg cu gurkienii. 

- Unui străin i se poate părea că aveţi multe în comun. 

- Unui străin ignorant. Ambele naţii au pielea închisă la 
culoare, ambele naţii i se închină lui Dumnezeu, dar 
asemănările se sfârşesc aici. Noi, dagoskanii, nu am fost 
nicicând un popor belicos. Am rămas aici, în peninsula 
noastră, încrezători în rezistenţa fortificațiilor noastre, în 
vreme ce Imperiul Gurkian s-a întins ca un cancer peste tot 
continentul kantic. Ne-am închipuit că nu trebuie să ne 
pese de cuceririle lor. Asta a fost greşeala noastră. Şi apoi 
ne-am pomenit cu solii lor la porţi, cerându-ne să 
îngenunchem în faţa împăratului gurkian şi să recunoaştem 
că profetul Khalul vorbeşte cu glasul lui Dumnezeu. Am 
refuzat, iar Khalul a jurat să ne distrugă. Şi se pare că acum 
va reuşi. Iar întregul Sud va deveni dominionul lui. 

Iar Arhilectorul nu se va bucura absolut deloc. 

- Cine ştie? Poate că Dumnezeu vă va ajuta. 

- Dumnezeu are grijă doar de cei care îşi rezolvă singuri 
problemele. 

- Poate că împreună vom reuşi să rezolvăm unele din 
problemele astea. 

- Nu mă interesează să te ajut. 

- Chiar dacă aşa te-ai putea ajuta şi pe tine? Am de gând 
să emit un decret. Porţile Oraşului Superior se vor 
deschide, iar oamenilor tăi li se va permite să circule prin 
oraşul lor după cum au chef. Negustorii de Mirodenii vor fi 
daţi afară din Marele Templu, care va deveni din nou locul 
vostru sacru. Dagoskanilor li se va permite să poarte arme; 
Chiar aşa, vă vom da arme din armurăriile noastre. 


Localnicii vor fi trataţi ca cetăţeni cu drepturi depline ai 
Uniunii. O merită din plin. 

- Aşa. Mai spune, zise Kahdia împletindu-şi degetele de 
la mâini şi aşezându-se mai bine în scaunul firav şi 
zgomotos. Acum, când gurkienii ne bat la porţi, te înfiinţezi 
în Dagoska, fluturând mândru nevoie mare pergamentul 
acela mititel de parcă ar fi fost cuvântul Domnului şi te 
hotărăşti să faci ceea ce se cuvine. Nu eşti ca ceilalţi. Eşti 
un om bun, un om corect, un om drept. Şi te aştepţi să cred 
aşa ceva? 

- Sincer? Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce crezi 
şi îmi pasă şi mai puţin de ceea ce s-ar cuveni să fac - în 
fond, e o chestiune subiectivă, depinde pe cine întrebi. În 
ceea ce priveşte bunătatea, îşi încreţi Glokta buzele, 
corabia aceasta a plecat din port de multă vreme şi eu nici 
măcar n-am fost acolo să-i fac cu mâna. Mă interesează să 
apăr Dagoska. Atât şi nimic mai mult. 

- Şi ţi-ai dat seama că nu poţi apăra Dagoska fără 
ajutorul nostru. 

- Niciunul din noi nu e tâmpit, Kahdia. Nu mă jigni 
purtându-te de parcă ai fi. Putem să ne răţoim unul la 
celălalt până când mareea gurkiană va înghiţi porţile 
oraşului, sau putem să colaborăm. N-ai de unde să ştii, 
poate că împreună chiar i-am putea învinge pe gurkieni. 
Oamenii tăi ne vor ajuta la săpatul şanţurilor, la repararea 
zidurilor, la consolidarea porţilor. Pentru început, îţi vei 
înrola o mie de oameni care să lupte pentru apărarea 
oraşului, şi mai mulţi mai încolo. 

- Chiar aşa? Chiar aşa voi face? Şi dacă oraşul va 
rămâne în picioare cu ajutorul nostru? Va rămâne în 
picioare şi înţelegerea noastră? 

Dacă, oraşul rămâne în picioare, plec de aici. Mai mult 
decât probabil. Vurms şi ceilalți se vor întoarce la 
conducere, iar de înţelegerea noastră se va alege praful. 

- Dacă oraşul rămâne în picioare, îţi dau cuvântul meu 
că voi face tot ce-mi stă în putere. 


- Tot ce-ţi stă în putere. Adică nimic. 

Ai prins ideea. 

- Am nevoie de ajutorul tău, aşa că îţi ofer tot ce pot. Ţi- 
aş oferi mai mult, dar nu am mai mult. Poţi rămâne în 
mahala împreună cu muştele şi să aştepţi venirea 
împăratului. Poate că marele Uthman-ul-Dosht îţi va oferi o 
înţelegere mai bună. 

Glokta îl privi pe Kahdia drept în ochi. 

- Dar amândoi ştim că nu o va face. 

Preotul îşi ţuguie buzele, îşi mângâie barba şi oftă adânc. 

- Se spune că omul pierdut în deşert trebuie să accepte 
apa care i se oferă, indiferent de la cine vine ea. Accept 
înţelegerea cu tine. Imediat ce templul va fi golit, vom 
începe să vă săpăm şanţurile, şi să vă cărăm pietrele, şi să 
vă purtăm săbiile. Ceva este, oricum, mai bun decât nimic 
şi, aşa cum spui, poate că împreună vom reuşi să-i învingem 
pe gurkieni. Se mai întâmplă şi minuni pe lumea asta. 

- Aşa am auzit şi eu, gemu Glokta opintindu-se în toiag 
ca să se ridice în picioare, cu cămaşa lipită de spinarea 
asudată. Aşa am auzit şi eu. 

Dar nu am văzut niciodată una. 


În apartamentul său, Glokta se întinse pe perne, cu capul 
dat pe spate, gura întredeschisă, odihnindu-şi trupul 
suferind. Acelaşi apartament care a fost ocupat înainte de 
ilustrul meu predecesor  Superiorul Davoust. Câteva 
camere spaţioase, aerisite, bine mobilate. Poate că pe 
vremuri aparținuseră vreunui prinţ dagoskan, sau vreunui 
vizir trădător, sau vreunei concubine oacheşe, înainte ca 
localnicii să fie expulzați în colbul din Oraşul Inferior. Cu 
mult mai plăcute decât căcăstoarea prăpădită în care am 
locuit în Agriont, doar că se ştie că Superiorii Inchiziției 
dispar din camerele acestea. 

Un rând de ferestre dădeau spre nord, spre mare, 
deasupra celei mai abrupte laturi a stâncii, celelalte se 
deschideau deasupra oraşului torid. Toate erau prevăzute 


cu obloane grele. Afară, piatra netedă se prăvălea spre roci 
crestate şi valuri mânioase. Uşa, groasă de şase degete, cu 
ţinte din fier, avea o încuietoare masivă şi patru zăvoare 
solide. Davoust era prevăzâtor cu bun temei, se pare. 
Aşadar cum au reuşit asasinii să intre şi, odată intrați, cum 
au reuşit să-l scoată de aici? 

Gura i se arcui într-o părere de surâs. Cum mă vor 
scoate pe mine, când vor veni? Deja au început să mi se 
adune duşmanii - sarcasticul Vurms, pedantul Vissbruck, 
negustorii, ale căror profituri le ameninţ, practicienii care i- 
au slujit pe Harker şi pe Davoust, localnicii, care au toate 
motivele din lume să urască pe oricine poartă veşminte 
negre, şi, bineinţeles, vechii mei inamici, gurkienii, cu 
condiția ca Eminenţa Sa să nu devină nerăbdător din cauza 
nereuşitelor mele şi să se hotărască să mă înlocuiască. Și 
mă întreb: îmi va căuta cineva atunci trupul diform? 

- Superiorule. 

Cu multă greutate şi durere reuşi să-şi deschidă ochii şi 
să-şi ridice capul. Îl dureau toate din cauza eforturilor 
făcute în ultimele zile. Gâtul îi trosnea la fiecare mişcare ca 
o rămurică ce se frânge, spinarea şi-o simţea ţeapănă şi 
casantă ca oglinda, picioarele oscilau între agonie 
sâcâitoare şi amorţeală înţepătoare. 

În prag stătea Shickel, cu capul plecat. 1 se vindecaseră 
tăieturile şi vânătăile de pe faţă. Nu exista nicio mărturie 
exterioară a chinurilor suferite în celulele de la subsol. Dar 
niciodată nu-şi ridica privirea la el, întotdeauna se uita 
numai şi numai în pământ. Unele răni au nevoie de timp ca 
să se vindece, altele nu se vindecă niciodată. Eu ştiu. 

- Ce e, Shickel? 

- Magistresa Eider te invită la cină. 

- Nu mai spune? 

Fata dădu din cap. 

- Spune-i că invitaţia mă onorează şi că voi veni. Glokta o 
urmări cum iese tiptil din încăpere, tot cu capul plecat, apoi 
se prăvăli la loc pe perne. Dacă ar fi să dispar mâine, măcar 


ştiu că am salvat un suflet. Poate că asta înseamnă că viaţa 
mea nu a fost chiar o pierdere totală de timp. Sand dan 
Glokta, protector al celor neajutoraţi. Oare este prea târziu 
să fiu... bun? 


- 'Te rog! guiţă Harker. Te rog! Nu ştiu nimic! 

Era legat fedeleş de scaun, incapabil să se mişte. Dar 
OChii lui compensează acest neajuns. Săgetau încoace şi 
încolo peste instrumentele lui Glokta care licăreau pe masa 
zgâriată în lumina aspră a lămpii. O, da, înţelegi mult mai 
bine decât alţii cum stă treaba. Deseori cunoaşterea este 
antidotul fricii. Nu şi aici. Nu şi acum. 

- Nu ştiu nimic! 

- Lasă-mă pe mine să hotărăsc ce ştii şi ce nu. Glokta îşi 
şterse transpiraţia de pe faţă. 

Încăperea era fierbinte ca un atelier de fierărie în plină 
activitate, iar cărbunii aprinşi nu făceau aerul mai 
respirabil. 

- Dacă ceva miroase ca un mincinos şi are culoarea 
mincinosului, atunci este foarte posibil chiar să fie un 
mincinos, nu crezi? 

- 'Te rog! Suntem de aceeaşi parte! 

Suntem? Chiar aşa să fie? 

- Ţi-am spus doar adevărul! 

- Poate, dar nu mi-ai spus tot ce vreau să ştiu. 

- Te rog! Suntem prieteni! 

- Prieteni? Experienţa m-a învăţat că un prieten nu este 
decât o cunoştinţă care nu te-a trădat încă. Asta eşti, 
Harker? 

- Nu! 

Glokta se încruntă. 

- Atunci eşti duşmanul nostru? 

- Ce? Nu! Eu doar... am... am vrut să aflu ce s-a 
întâmplat! Atâta tot! N-am vrut să... Te rog! 

Te rog, te rog, te rog, m-am săturat să aud asta. 

- Trebuie să mă crezi! 


- Singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să obţin 
răspunsuri. 

- Atunci întreabă-mă, Superiorule, te implor! Dă-mi 
şansa să cooperez! 

Nu mai spune? Se pare că mâna forte nu mai este acum 
o idee atât de bună, nu? 

- Întreabă-mă şi o să fac tot ce-mi stă în putere să-ţi 
răspund! 

- Bine. 

Glokta se cocoţă pe marginea mesei, chiar lângă 
prizonierul său şi se uită în jos la el. 

- Excelent. 

Mâinile lui Harker erau foarte bronzate, chipul lui era 
foarte bronzat, însă restul corpului său era alb-spălăcit, ca 
al unui melc rămas fără cochilie, cu petice de păr negru. Un 
aspect prea puţin atrăgător. Dar putea fi şi mai râu. 

- Atunci răspunde-mi la întrebarea asta. De ce au 
bărbaţii sfârcuri? 

Harker bătu des din pleoape. Înghiţi nodul din gât. Se 
uită la Frost, dar nicio salvare nu avea să-i vină de acolo. 
Albinosul se holbă la el, fără să clipească, cu broboane de 
sudoare pe pielea albă neacoperită de mască, cu ochii duri 
ca două nestemate roz. 

- Nu... nu cred că înţeleg, Superiorule. 

- De ce? Nu-i o întrebare simplă? Sfârcuri, Harker, la 
bărbaţi. La ce anume folosesc? Nu te-ai întrebat niciodată? 

- Eu... eu... 

Glokta oftă. 

- Se irită şi devin dureroase la umezeală. Se usucă şi 
devin dureroase la căldură. Din anumite motive, pe care nu 
am reuşit să mi le explic, femeile insistă să se joace cu ele în 
pat, de parcă ne-ar provoca şi alte senzaţii decât o 
neplăcere teribilă. 

Cu ochii lui Harker lipiţi de mâinile lui, Glokta se întinse 
peste masă şi apucă încetişor cleştele. Îl ridică şi îi cercetă 


cu atenţie braţele tăioase care licăreau în lumina 
strălucitoare a lămpii. 

- Sfârcurile bărbatului, murmură el, sunt un impediment 
serios în viaţa lui. Ştiai asta? Din sfârcurile mele n-au mai 
rămas decât cicatricele şi nu mă deranjează câtuşi de puţin. 

Apucă vârful unui sfârc al lui Harker şi îl trase cu 
brutalitate. 

- Au! zbieră Inchizitorul de odinioară, iar scaunul pocni 
şi scârţâi amarnic când încercă în van să se elibereze. Nu! 

- 'Ţi se pare că asta te doare? Atunci mă îndoiesc că îţi va 
face plăcere ce va urma. 

Şi Glokta îi prinse carnea cu cleştele şi îl închise peste 
ea. 

- Au! Au! Te rog! Te implor, Superiorule! 

- N-am ce face cu implorările tale. Am nevoie de 
răspunsuri. Ce s-a întâmplat cu Davoust? 

- Pe viaţa mea mă jur că nu ştiu! 

- Nu-i suficient. 

Glokta începu să strângă mai tare, iar lamele metalice 
muşcară pielea prizonierului său. 

Harker scoase un urlet disperat. 

- Stai! Am luat banii! Recunosc! Am luat banii! 

- Banii? 

Glokta slăbi un pic strânsoarea şi o picătură de sânge 
căzu de pe braţele cleştelui pe piciorul alb şi păros al lui 
Harker. 

- Ce bani? 

- Banii pe care Davoust îi lua de la băştinaşi! După 
răzmeriţă! Mă punea să-i ridic pe cei care păreau mai avuţi 
şi îi spânzura alături de ceilalţi şi le confiscam toate 
bunurile şi le împărţeam între noi! Îşi ţinea partea lui de 
bani într-un cufăr în apartament şi când a dispărut... i-am 
luat! 

- Şi unde sunt acum aceşti bani? 

- Nu mai sunt! l-am cheltuit! Pe femei... şi pe băutură şi, 
şi, şi pe de toate! 


Glokta plescăi din limbă: 

- Ttţ, tit, tiţ. Lăcomie şi conspirație, nedreptate şi 
trădare, furt şi crimă. 1oate ingredientele unei poveşti 
menite să răscoale masele. Interesantă, insă deloc 
relevantă. 

Mângâie mânerul cleştelui. 

- Superiorul mă interesează, nu banii lui. Şi crede-mă 
când îţi spun că am obosit să te tot întreb. Ce s-a întâmplat 
cu Davoust? 

- Nu... nu... nu ştiu! 

Poate că-i adevărat. Dar nu e răspunsul pe care îl caut. 

- Nu-i suficient. 

Glokta strânse cleştele şi fălcile lui din metal muşcară 
carnea şi se întâlniră la mijloc cu un pocnet mic. Harker 
răcni şi se zvârcoli şi mugi de durere, iar sângele bolborosi 
ţâşnind din pătrăţelul roşu de carne unde, nu cu mult 
înainte, se aflase sfârcul, şi se prelinse pe burta lui palidă în 
şiroaie închise la culoare. Un junghi în ceafă îl săgetă pe 
Glokta. Îşi roti gâtul până când îl auzi cum trosneşte. 
Straniu cum, cu trecerea timpului, Chiar şi cele mai 
îngrozitoare suferinţe ale celorlalți au ajuns să mă... 
plictisească. 

- Practiciene Frost, Inchizitorul sângerează! Fii drăguţ! 

- Pale lău. 

Fierul şuieră când Frost îl scoase din portocaliul 
strălucitor al căldării cu tăciuni aprinşi. De unde şedea 
Glokta tot îi putea simţi dogoarea. Aha, fierul încins. Nu are 
secrete, nu spune minciuni. 

- Nu! Nu! Eu... 

Vorbele lui Harker se pierdură într-un urlet bolborosit 
când Frost lipi fierul roşu de rană, iar încăperea se umplu 
încet de aroma sărată a cărnii fripte. Miros care, spre 
dezgustul lui Glokta, îi făcu stomacul să-i ghiorţăie. De câtă 
vreme n-am mai pus gura pe o felie de friptură? Cu mâna 
liberă îşi şterse iar luciul transpiraţiei de pe chip şi încercă 
să-şi îndrepte umerii care-i zvâcneau. 


În ce situaţie neplăcută ne aflăm! Atunci, pentru ce fac 
asta? Singurul răspuns fu fâşâitul slab al fierului pe care 
Frost îl puse înapoi printre tăciuni, stârnind un norişor de 
scântei portocalii. Harker se răsuci şi scânci şi se 
cutremură, cu ochii ieşiţi din cap, cu un firişor de fum 
unduindu-se din carnea înnegrită. Neplăcută situație, 
desigur. Fără îndoială că merită tot ce i se întâmplă, dar 
asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Probabil că habar n-are 
ce s-a întâmplat cu Davoust, insă nici asta nu schimbă cu 
nimic lucrurile. Întrebările trebuie puse ca şi cum ar 
cunoaşte răspunsurile. 

- De ce te încăpăţânezi să mă sfidezi, Harker? Oare... 
pentru că-ţi închipui că... după ce termin cu sfârcurile tale 
rămân fără idei? Asta crezi? Că o să mă opresc la sfârcurile 
tale? 

Harker se holbă la el, bulbuci de salivă îi erupseră pe 
buze. Glokta se aplecă şi mai mult spre el. 

- O, nu, nu, nu. Acesta este doar începutul. Este chiar 
înainte de început. Ne aşteaptă o grozăvenie de fapte 
nemiloase. Zile, săptămâni, ba luni chiar, dacă este cazul. 
Crezi că poţi să-ţi păstrezi secretele atâta vreme? Eşti al 
meu acum. Al meu şi al acestei încăperi. Şi nu mă voi opri 
până când nu aflu ceea ce trebuie să aflu. 

Se aplecă şi apucă celălalt sfârc al lui Harker între 
degetul mare şi arătător. Luă cleştele şi-i deschise fălcile 
însângerate. 

- Cât de greu e să înţelegi? 


Sufrageria Magistresei Eider era o încântare pentru 
ochi. Perdele cu argint şi roşu stacojiu, aur şi violet, verde, 
albastru şi galben aprins se ondulau în adierile blânde ce 
pătrundeau prin ferestrele înguste. Pereţii erau împodobiţi 
cu marmură filigranată, vase mari cât un stat de om 
umpleau colţurile. Perne impecabile, o sumedenie, erau 
aruncate pe jos, invitând musafirii să se întindă pe ele într-o 
decadenţă confortabilă. În sfeşnice înalte din sticlă ardeau 


lumânări colorate, azvârlind raze calde în încăpere, 
umplând aerul cu un parfum dulce. La capătul sălii din 
marmură apa limpede clipocea într-un bazin în formă de 
stea. Locul avea un aspect cam teatral. Parcă ar fi budoarul 
unei regine din legendele kantice. 

lar piesa centrală a acestui minunat ansamblu era chiar 
Magistresa Eider, patroană a Ghildei Negustorilor de 
Mirodenii. Însăşi Regina negustorilor. Stătea în capul mesei 
într-o rochie de un alb feciorelnic, din mătase lucioasă, cu o 
tentă delicioasă, fascinantă, de transparenţă. O mică avere 
de giuvaieruri strălucea pe fiecare centimetru al pielii ei 
bronzate, părul îi era ridicat şi prins cu piepteni din fildeş, 
cu excepţia câtorva şuviţe cu dibăcie ondulate în jurul 
obrajilor. Părea că se pregătise întreaga zi pentru această 
întrevedere. Și nicio clipă nu a fost irosită în van. 

Glokta, cocârjat în scaunul din celălalt capăt al mesei, cu 
un bol cu supă fierbinte în faţă, se simţea de parcă păşise, 
mai şontâcăit, ce-i drept, în paginile unei cărţi. O poveste 
sinistră de dragoste, plasată în sudul exotic, cu Magistresa 
Fider în rolul eroinei, iar eu, în cel al _ ticălosului 
dezgustător, diform, cu suflet negru. Mă întreb: cum se va 
sfârşi această fabulă? 

- Spune-mi, Magistresă, cărui fapt datorez această 
onoare? 

- Înţeleg că ai stat de vorbă cu ceilalţi membri ai 
consiliului. Şi am fost surprinsă şi puţin lezată că nu mi-ai 
cerut încă o întrevedere. 

- Îmi cer scuze dacă tu crezi că te-am omis cumva. Mi s-a 
părut mai nimerit să-i las la sfârşit pe cei mai puternici. 

Se uită la el cu un aer de inocenţă ofensată. Ce actriță 
desăvârşită este! 

- Puternică? Eu? Vurms controlează bugetul, emite 
decretele. Vissbruck are comanda trupelor şi se ocupă cu 
apărarea cetăţii. Kahdia vorbeşte în numele marii majorităţi 
a populaţiei. Printre ei eu abia dacă mă mai văd. 


- Haide, îşi etală Glokta zâmbetul fără dinţi. Eşti extrem 
de strălucitoare, fără îndoială, dar nu ai reuşit să mă orbeşti 
definitiv. Bugetul lui Vurms este o bagatelă în comparaţie cu 
banii pe care îi fac negustorii de mirodenii. Oamenii lui 
Kahdia au fost reduşi la tăcere. Prin intermediul lui Cosca, 
prietenul tău cu darul băuturii, ai în subordinea ta de două 
ori mai mulţi soldaţi decât toate trupele lui Vissbruck. Iar 
unicul motiv pentru care Uniunea este interesată de stânca 
asta secetoasă este comerţul pe care îl controlează ghilda 
ta. 

- Ei, nu-mi place să mă umflu în pene, ridică Magistresa 
din umeri cu multă naturaleţe. Dar recunosc că mă bucur 
de oarece influenţă pasageră în oraş. Văd că te-ai 
documentat. 

- Asta e slujba mea, să pun întrebări şi să mă 
documentez, răspunse Glokta ridicând la gură lingura cu 
supă şi făcând tot posibilul să nu leorpăie printre dinţii 
care-i mai rămăseseră. 

- Apropo, supa e delicioasă. Și sper că nu e otrăvită. 

- Mi-am închipuit că o să-ţi placă. Vezi, şi eu m-am 
documentat. 

În bazin apa picura şi clipocea, pe pereţi perdelele 
foşneau, tacâmurile din argint loveau blând porţelanul 
delicat al vaselor. Aș spune că această primă rundă s-a 
încheiat la egalitate. Carlot dan Eider a rupt tăcerea. 

- Înţeleg că ai venit aici cu o misiune din partea 
Arhilectorului însuşi. O misiune de cea mai mare 
importanţă. Bag de seamă că eşti un om care spune 
lucrurilor pe nume, dar te-aş sfătui să păşeşti cu mai multă 
atenţie. 

- Recunosc că am un mers urât. O rană de război 
combinată cu doi ani de torturi. E o minune că mi-a mai 
rămas piciorul. 

Femeia zâmbi larg dezvelind două şiruri de dinţi 
perfecţi. 


- Mă simt profund măgulită, dar colegii mei te-au găsit 
mai puţin amuzant. Şi Vurms, şi Vissbruck te-au antipatizat 
din prima clipă. Mi se pare că au folosit expresia „caracter 
samavolnic”, împreună cu altele pe care nu le pot 
reproduce. 

Glokta ridică din umeri. 

- N-am venit aici să leg prietenii, declară şi îşi goli 
paharul cu vin excelent, aşa cum se aşteptase. 

- Dar prietenii îţi pot fi de folos. Fie şi pentru faptul că 
un prieten înseamnă un duşman mai puţin. Davoust s-a 
încăpățânat să supere pe toată lumea, iar rezultatele nu au 
fost din cele mai fericite. 

- Davoust nu se bucura de sprijinul Consiliului Închis. 

- Adevărat. Dar nu există pe lumea asta vreun document 
care să stea pavăză în faţa unei lovituri de cuţit. 

- Asta e o ameninţare? 

Carlot dan Eider izbucni în râs. Un râs plăcut, deschis, 
prietenos. Greu de crezut că ar fi putut fi emis de vreun 
trădător, de vreo persoană care ar fi constituit o 
ameninţare la adresa vieţii cuiva, de oricine altcineva în 
afară de o gazdă fermecătoare. Totuşi, nu sunt convins pe 
de-a întregul. 

- Iată îndemnul meu. Îndemn provenit dintr-o experienţă 
crudă. Aş dori să nu dispari încă. 

- Adevărat? Nu ştiam că sunt un oaspete atât de 
încântător. 

- Vorbeşti scurt şi la obiect, eşti agresiv, eşti uşor 
înfricoşător şi ai pretenţii drastice în ceea ce priveşte 
meniul, dar adevărul este că îmi eşti mai folositor aici 
decât... şi făcu un semn vag cu mâna, acolo unde s-o fi dus 
Davoust. Mai doreşti puţin vin? 

- Desigur. 

Se ridică şi pluti până la el, pe marmura rece a 
pardoselii, cu graţie de balerină. Desculţă, aşa cum o cere 
moda kantică. Briza îi învolbura veşmintele fluide în jurul 
corpului, iar când se aplecă să umple paharul lui Glokta, 


aduse la el parfumul bogat al femeii. Exact tipul de femeie 
cu care ar fi dorit mama să mă însor - frumoasă, 
inteligentă, şi atât de nemaipomenit de bogată. Exact tipul 
de femeie cu care eu însumi aş fi vrut să mă însor când 
eram tânăr. Când eram altul. 

Lumina lumânărilor îi aprinse părul, scânteie pe 
bijuteriile de la gâtul ei lung, licări prin vinul care curgea 
din sticlă. Se dă la mine doar pentru că am ordonanța dată 
de Consiliul Închis? Nu vrea nimic altceva decât să se afle 
în relaţii bune cu puternicii zilei? Sau speră să mă 
păcălească şi să-mi abată atenția de la un adevăr urât? 
Ochii li se întâlniră pentru o fracțiune de secundă, şi ea 
schiţă un zâmbet semnificativ, coborându-şi iarăşi privirea 
la paharul pe care îl umplea. O să mă port ca un pui de 
cerşetor, cu obrazul murdar lipit de vitrina brutăriei şi 
salivând după dulciurile pe care ştiu că nu mi le pot 
permite? Nu prea cred. 

- Unde a plecat Davoust? 

Magistresa Eider şovăi o clipă, apoi puse cu grijă sticla la 
loc. Se aşeză pe cel mai apropiat scaun, îşi puse coatele pe 
masă, îşi propti bărbia în palme şi îşi fixă privirea asupra lui 
Glokta. 

- Bănuiesc că a fost asasinat de vreun trădător. Poate de 
vreun spion de-al gurkienilor. Cu riscul de a-ţi spune ceea 
ce ştii deja, Davoust presupunea că sunt trădători în 
consiliul de conducere care conspiră împotriva oraşului. 
Atât mi-a spus cu puţină vreme înainte să dispară. 

Nu mai spune? 

- Conspiraţie în sânul consiliului de conducere? clătină 
Glokta din cap mimând oripilarea. E posibil? 

- Haide să nu ne mai ascundem după deget, Superiorule. 
Amândoi vrem acelaşi lucru. Noi, cei din Ghilda 
Negustorilor de Mirodenii am investit mult prea mult timp 
şi bani în acest oraş ca să dorim să ajungă în mâna 
gurkienilor. Şi, spre deosebire de idioţii ăia de Vurms şi 
Vissbruck, tu pari a şti ce trebuie făcut pentru a-l apăra. 


Dacă există vreun trădător între zidurile astea, vreau să îl 
descoperim. 

- Să „îl” descoperim... sau să „o” descoperim. 

Magistresa Eider ridică o sprânceană delicată. 

- Probabil că ai observat că sunt singura femeie din 
consiliu. 

- Am observat, spuse Glokta şi sorbi zgomotos supa. Dar 
scuză-mă dacă nu te scot încă de pe lista suspecţilor. E 
nevoie de ceva mai mult decât o supă bună şi o conversaţie 
plăcută ca să mă convingi de nevinovăția ta. Deşi este 
incomparabil mai mult decât mi s-a oferit vreodată. 

Magistresa Eider surâse şi ridică paharul. 

- Atunci, cum altfel te pot convinge? 

- Sincer? Am nevoie de bani. 

- A, bani. Totul se rezumă la asta. Să scoţi bani de la 
Ghilda mea e ca şi cum ai vrea să scoţi apă din deşert - o 
acţiune istovitoare, murdară şi aproape mereu o pierdere 
de timp. 

Cam la fel ca interogarea Inchizitorului Harker. 

- La ce sumă te-ai gândit? 

- Am putea începe cu o sută de mii de mărci, să zicem. 

Eider nu se înecă propriu-zis cu vinul. Doar gâlgâi uşor. 
Îşi puse cu grijă paharul pe masă, îşi curăţă discret gâtul, îşi 
tamponă buzele cu colţul şervetului şi se uită la el cu 
sprâncenele ridicate. 

- Ştii foarte bine că nu am o asemenea sumă la 
îndemână. 

- Deocamdată mă mulţumesc cu oricât îmi poţi da. 

- Vom vedea. Ambiţia ta se limitează la o sută de mii de 
mărci sau îţi mai pot fi de folos şi altfel? 

- Poţi. Negustorii trebuie să părăsească Templul. 

Eider îşi masă uşor tâmplele, de parcă o apucase o 
migrenă la auzul pretențiilor lui Glokta. 

- Vrea să dea negustorii afară din Templu, murmură ea. 

- Am fost nevoit să mă asigur de sprijinul lui Kahdia. 
Dacă e împotriva noastră nu vom putea păstra multă vreme 


oraşul. 

- De ani întregi le spun acelaşi lucru dobitocilor ăstora 
aroganţi, dar se pare că distracţia preferată a devenit 
călcarea în picioare a băştinaşilor. Foarte bine, când vrei să 
plece de acolo? 

- Mâine. Cel mai târziu. 

- Şi se spune despre tine că ai un caracter samavolnic? 
clătină femeia din cap. Foarte bine. Până mâine seară s-ar 
putea să ajung cea mai antipatizată magistresă din istorie, 
presupunând că îmi voi mai putea păstra poziţia, dar voi 
încerca să-i conving pe cei din Ghildă că aşa e cel mai bine. 

Glokta rânji: 

- Sunt sigur că poţi să convingi pe oricine de orice. 

- Eşti un negociator dur, Superiorule. Fără îndoială că ai 
putea avea un viitor strălucitor ca negustor dacă te vei 
plictisi vreodată să pui întrebări. 

- Negustor? O, nu sunt chiar atât de lipsit de scrupule, 
spuse Glokta lăsându-şi lingura în farfuria goală şi lingându- 
şi gingiile. Nu vreau să te jignesc, dar cum de a ajuns o 
femeie să conducă cea mai puternică Ghildă din Uniune? 

Eider şovăi, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să răspundă. 
Sau cât de sinceră să fie. Îşi privi paharul şi îl răsuci între 
degete. 

- Soţul meu a fost Magister înaintea mea. Ne-am 
căsătorit când eu aveam douăzeci şi doi de ani, iar el 
aproape şaizeci. Tatăl meu îi datora foarte mulţi bani şi s-a 
achitat de datorie dându-i mâna mea. 

Aha, deci toți am avut povestioarele noastre triste. 

Buzele femeii se strâmbară într-un zâmbet sarcastic. 

- Soţul meu a avut întotdeauna un nas bun pentru 
chilipiruri. La scurtă vreme după nuntă, sănătatea i s-a 
şubrezit, iar eu am început să joc un rol din ce în ce mai 
activ în conducerea afacerilor sale şi ale Ghildei. Când a 
murit eram Magistresă în toate privinţele, mai puţin cu 
numele, iar colegii mei au avut suficientă minte ca să 
oficializeze aranjamentul nostru. Întotdeauna pe Negustorii 


de Mirodenii i-a interesat mult mai mult profitul decât 
respectarea cutumelor. 

Îi aruncă lui Glokta o privire pătrunzătoare şi continuă: 

- Nu vreau să te jignesc, dar cum de a ajuns un erou de 
război să fie torţionar? 

Fu rândul lui să şovăie. Bună întrebare. Cum de s-a 
întâmplat asta? 

- Există al naibii de puţine ocazii favorabile pentru 
schilozi. 

Eider dădu încet din cap, fără să-şi dezlipească ochii de 
chipul lui Glokta. 

- Probabil că ţi-a fost greu. Când te-ai întors după tot 
timpul acela petrecut în beznă şi ai descoperit că prietenii 
nu te mai bagă în seamă. Când le-ai citit pe chipuri 
remuşcarea, mila şi dezgustul. Când ţi-ai dat seama că ai 
rămas singur. 

O pleoapă începu să i se zbată şi Glokta şi-o frecă uşor. 
Niciodată nu mai vorbise despre lucrurile astea cu nimeni. 
Și iată-mă cum vorbesc acum cu o persoană complet 
străină. 

- Nici vorbă că sunt un personaj tragic. Pe vremuri am 
fost un om puternic şi nepăsător, acum nu mai sunt nici 
măcar umbra lui. Alege ce-ţi place. 

- Îmi închipui cât de tare te scârbeşte când eşti tratat 
astfel. Te scârbeşte foarte şi te înfurie foarte. Dacă ai şti. Şi 
totuşi mi se pare ciudat că un om care a fost supus torturii 
să ia hotărârea să devină călău. 

- Dimpotrivă, nimic nu este mai firesc. Experienţa m-a 
învăţat că oamenii se apucă să facă ceea ce li s-a făcut lor 
înşişi. Tu ai fost vândută de tatăl tău şi cumpărată de soţul 
tău şi, cu toate acestea, te-ai decis să te ocupi de vânzări şi 
cumpărări. 

Eider se încruntă. Poate i-am oferit o temă de reflecţie? 

- Aş fi crezut că suferinţele prin care ai trecut te vor 
îndemna la empatie. 


- Empatie? Ce-i aia? se strâmbă Glokta masându-şi 
piciorul care-i zvâcnea dureros. Este trist, dar suferinţa te 
face să-ţi pară rău doar de tine însuţi. 


Discuţii politice în jurul focului 


Logen se foi în şa şi se uită chiorâş la cele câteva păsări 
care se roteau deasupra câmpiei imense. Îl durea şezutul. Îl 
dureau pulpele. În nas n-avea decât putoare de cal. Nu 
reuşea să-şi pună trufandalele într-o poziţie confortabilă. Se 
storcoşeau tot timpul, indiferent cât de des şi-ar fi vârât 
mâna la betelie ca să şi le aranjeze. O călătorie al naibii de 
neplăcută din toate punctele de vedere. Pe când se afla în 
Nord, nu-i tăcea deloc gura la drum. În copilărie vorbise cu 
tatăl lui. În tinereţe, cu prietenii lui. Când l-a urmat pe 
Bethod, a vorbit cu el cât era ziua de lungă, pentru că pe 
vremea aceea erau foarte apropiaţi, erau ca fraţii. Când 
vorbeai nu te mai gândeai la băşicile de la picioare, sau la 
foamea din stomac, sau la gerul cumplit care nu se mai 
sfârşea, sau la cine a fost ucis cu o zi în urmă. 

Pe atunci, Logen râdea de poveştile Copoiului când 
înotau prin zăpadă. Îşi storcea creierii cu probleme tactice 
împreună cu Treicopaci când călăreau prin noroaie. Se 
certa cu Dow cel Negru când se bălăceau prin mlaştini din 
absolut orice motiv. Ba chiar împărţise una sau două glume 
cu Harding Ursuzul, şi nu existau prea mulţi oameni care să 
se poată lăuda cu aşa ceva. 

Suspină în sinea lui. Suspin lung, dureros, ce-i rămase în 
gât. Da, vremuri bune, dar rămase mult în urma lui, în văile 
însorite ale trecutului. Băieţii ăştia nu mai erau acum, se 
întorseseră toţi în ţărână. Tăcuseră pentru totdeauna. Mai 
rău încă, îl abandonaseră pe Logen în mijlocul pustietăţii cu 
ciudaţii ăştia. 

Pe nobilul Jezal dan Luthar nu-l interesau poveştile 
nimănui altcuiva în afară de propria persoană. Mereu drept 
în şa, cu nasul pe sus, cu bărbia ridicată, etalându-şi trufia 
şi superioritatea şi disprețul, aidoma unui tânăr care se 
făleşte cu prima lui sabie până află că nu e subiect de 
mândrie. 


Pe Bayaz nu-l interesa tactica. Când catadicsea să 
vorbească, lătra cuvinte monosilabice, da-uri şi nu-uri, 
încruntându-se la câmpia nesfârşită ca un om care a făcut o 
greşeală foarte gravă şi nu poate să evite consecinţele. Şi 
ucenicul lui parcă se schimbase de la plecarea din Adua. 
Devenise tăcut, aspru, atent. Fratele Picior-Lung plecase în 
recunoaştere prin câmpie. Poate că aşa era cel mai bine. 
Niciunul dintre ceilalţi nu avea chef de vorbă. În schimb 
Navigatorul, trebui să admită Logen, avea mult prea mult. 

Ferro se ţinea mai la distanţă de grupul acesta 
prietenos, călărind cocoşată, sprâncenele împreunate într-o 
încruntătură permanentă, cicatricea lungă de pe obraz 
încreţită într-un  cenuşiu furios, străduindu-se să-i 
ridiculizeze pe ceilalţi. Se aplecă înainte, în vânt, 
împingându-se în el, ca şi cum ar fi nădăjduit să-l poată răni 
cu chipul ei. Mai bine te distrezi cu ciuma bubonică decât 
cu ea, îşi spuse Logen. 

Aceasta era ceata veselă. Se ofili. 

- Cât mai avem până ajungem la Marginea Lumii? îl 
întrebă pe Bayaz fără prea multă speranţă. 

- Mai avem, mârâi Magul printre dinţii încleştaţi. 

Aşa că Logen călări mai departe, obosit, îndurerat şi 
plictisit, şi privi iarăşi la păsările care planau uşor pe 
deasupra câmpiei nesfârşite. Păsări frumoase, mari, grase. 
Îşi linse buzele. 

- Ne-ar prinde bine ceva carne, murmură el. 

Nu mai mâncase carne de destul de multă vreme. 

De când plecaseră din Calcis. Logen îşi masă stomacul. 
Moliciunea trupeşă de acolo începuse deja să dispară. 

- O bucăţică bună de carne. 

Ferro îi aruncă o căutătură aspră, apoi se uită la păsările 
care se învârteau deasupra lor. Îşi dădu jos arcul de pe 
umăr. 

- Ha! chicoti Logen. Mult noroc. 

O urmări cum trage o săgeată din tolbă. Zadarnică 
încercare. Nici măcar Harding Ursuzul nu ar fi nimerit vreo 


pasăre, iar Logen nu mai văzuse niciodată pe cineva mai 
priceput în mânuirea arcului. Se uită la Ferro care puse 
săgeata în lemnul curbat, îşi arcui spatele, îşi aţinti ochii 
galbeni asupra formelor mişcătoare de deasupra. 

- Nici în o mie de ani n-o să prinzi vreuna. 

Ferro încordă arcul. 

- Păcat de săgeată! mai strigă el. Trebuie să ai grijă cu 
lucrurile astea! 

Poate că săgeata se va întoarce şi i se va înfige în obraz. 
Sau va străpunge gâtul calului, şi îl va omori, şi acesta va 
cădea şi îl va zdrobi sub el. Sfârşit cum nu se poate mai 
potrivit pentru această călătorie de coşmar. O clipă mai 
târziu una din păsări se prăvăli în iarbă. Cu săgeata lui 
Ferro chiar prin mijlocul ei. 

- Nu se poate, şopti el privind-o cu ochii bulbucaţi şi 
gura căscată, pe când încorda din nou arcul. 

O altă săgeată se ridică spre cerul gri. O altă pasăre se 
prăbuşi zbătându-se lângă prima. Logen se holbă la ea, 
nevenindu-i să creadă. 

- Nu! 

- Nu-mi spune că n-ai văzut lucruri mai ciudate decât 
acesta, îi spuse Bayaz. Cel care vorbeşte cu spiritele, care 
călătoreşte cu Magii, cel mai temut bărbat din întregul 
Nord? 

Logen îşi opri calul şi alunecă jos din şa. Merse prin 
iarba înaltă, se aplecă pe picioare şovăielnice şi dureroase 
şi ridică una dintre păsări. Săgeata o străpunsese exact 
prin mijlocul pieptului. El însuşi n-ar fi putut face o treabă 
mai bună nici dacă ar fi lovit-o de la o treime de metru 
distanţă. 

- Nu-i în regulă. 

Bayaz îi aruncă un surâs satisfăcut, încrucişându-şi 
relaxat mâinile pe şa. 

- Legendele spun că în zilele străvechi, de dinaintea 
începutului istoriei, lumea noastră şi Cealaltă Parte erau 
una. Erau o singură lume. Demonii umblau pe pământ, 


liberi să facă tot ce pofteau. Haos, dincolo de orice 
închipuire. Se împerecheau cu oamenii şi dădeau naştere 
unor corcituri. Jumătate om, jumătate demon. Diavoli. 
Monştri. Unul dintre aceştia s-a numit Euz. El a scăpat 
omenirea de tirania diavolilor, şi din violenţa luptei lui cu 
aceştia s-a format pământul. A despărţit lumea de sus de 
lumea de jos şi a sigilat porţile dintre ele. Pentru ca 
asemenea lucruri îngrozitoare să nu se mai petreacă, a dat 
Prima Lege. Este interzis să atingi nemijlocit Cealaltă Parte 
sau să vorbeşti cu diavolii. 

Logen se uită cum ceilalţi o cercetau atent pe Ferro. 
Luthar şi Quai, amândoi încruntându-se în faţa acestei 
măiestrii supranaturale în mânuirea arcului. Femeia se 
îndreptă în şa, încordă arcul la maxim, ţinu perfect 
nemişcată săgeata cu vârful argintiu, şi totuşi reuşi să-şi 
îndrume calul cu călcâiele. Nici cu hăţurile în mână nu 
reuşea Logen să convingă un cal să facă ce voia el, dar tot 
nu vedea ce legătură avea asta cu povestea aiurită a lui 
Bayaz. Făcu un semn nepăsător din mână. 

- Aşa, diavoli şi tot felul de ciudaţi şi Prima Lege. Şi ce 
dacă? 

- De la bun început, Prima Lege a fost plină de 
contradicții. Toată magia vine din Cealaltă Parte, coborând 
peste pământ aşa cum coboară lumina din soare. Euz însuşi 
era jumătate diavol, şi la fel au fost şi fiii lui - Juvens, 
Kanedias, Glustrod - şi încă mulţi alţii pe lângă aceştia. 
Sângele lor le-a adus şi daruri, şi blesteme. Putere şi viaţă 
îndelungată, şi forţă sau capacitatea de a vedea dincolo de 
limitele oamenilor simplii. Sângele s-a transmis mai departe 
copiilor lor, mai subţiat acum, apoi copiilor copiilor lor şi aşa 
mai departe de-a lungul secolelor. Darurile au sărit o 
generaţie, apoi o alta, apoi au reapărut, însă asemenea 
cazuri sunt extrem de rare. Sângele de diavol s-a subţiat, 
apoi a pierit. Acum, când lumea noastră şi lumea cealaltă s- 
au îndepărtat atât de mult, este o raritate să vezi cu ochii 


tăi manifestarea acestor daruri. Suntem cu adevărat 
privilegiați că am putut să asistăm la aşa ceva. 

Logen îşi ridică sprâncenele. 

- Ea? Pe jumătate diavol? 

- Mult mai puţin decât jumătate, prietene, rânji mulţumit 
Bayaz. Euz era jumătate, iar puterea lui înălța munţi şi 
revărsa mări. Jumătate îţi poate îngheţa sângele în vene şi îi 
poate opri bătăile inimii. Jumătate te poate orbi numai dacă 
te uiţi la ea. Nu e jumătate. E doar o fracțiune mică. Dar are 
în sânge o urmă din Cealaltă Parte. 

- Cealaltă Parte, zici? Logen se uită la pasărea moartă pe 
care o ţinea în mână. Adică, dacă aş fi atins-o, aş fi încălcat 
Prima Lege? 

Bayaz chicoti iarăşi. 

- Bună întrebare. Mereu reuşeşti să mă surprinzi, 
Maestre Nouădegete. Mă întreb ce ţi-ar fi răspuns Euz, 
spuse Magul ţuguindu-şi buzele. Cred că te pot ierta. Ea, pe 
de altă parte, făcu el un semn cu capul pleşuv înspre Ferro, 
mai mult ca sigur că ţi-ar reteza mâna. 


Întins pe burtă, Logen se uita prin iarba înaltă la o vale 
blândă, pe fundul căreia curgea un pârâiaş subţire. Pe 
latura dinspre ei era un talmeş-balmeş de case sau, mai 
bine spus, de ziduri de case. Acoperişurile dispăruseră, 
lăsând în urmă doar pereţii dărăpănaţi, majoritatea înalţi 
doar până la brâu, şi pietrele fostelor construcţii răspândite 
pe vale, prin iarba unduitoare. La fel de bine putea fi un 
peisaj din Nord. Cu multe sate abandonate din cauza 
războaielor. Cu oameni alungaţi, târâţi afară din casele 
incendiate. Logen văzuse asemenea scene. Foarte adesea. 
Şi luase parte la ele în mai multe rânduri. Nu era mândru 
de asta, dar nu era mândru de multe lucruri pe care le 
făcuse în vremurile acelea. Sau în alte vremuri, dacă se 
gândea mai bine. 

- N-a mai rămas nimic în picioare, şopti Luthar. 

Ferro se uită urât la el. 


- Au rămas destule locuri bune pentru ascunzători. 

Se lăsa seara, soarele trecuse dincolo de orizont, iar 
satul distrus se umpluse de umbre. Nu se vedea nimeni 
acolo jos. Nu se auzea niciun sunet în afară de clipocitul 
vesel al apei, în afară de alunecarea moale a vântului prin 
iarbă. Nici urmă de om, dar Ferro avea dreptate. Nici urmă 
de om nu însemna neapărat niciun pericol. 

- Ar fi mai bine să te duci acolo să vezi despre ce e 
vorba, murmură Picior-Lung. 

- Eu? se uită Logen la el peste umăr. Adică tu rămâi aici, 
nu? 

- Nu ştiu să mă bat. Ţi-ai dat seama. 

- Hm, mormăi Logen. Nu ştii să te baţi, dar te pricepi de 
minune să găseşti locuri unde se poartă lupte. 

- Talentul meu este să descopăr lucruri. Mă aflu aici în 
calitate de Navigator. 

- Poate îmi descoperi şi mie o masă cumsecade şi un pat 
în care să mă culc, se răţoi la el Luthar cu accentul lui 
smiorcăit de Unionist. 

Ferro îşi supse dezgustată dinţii. 

- Cineva trebuie să se ducă, mârâi ea, târându-se pe 
burtă spre buza pantei. Eu merg la stânga. 

Nu se mişcă nimeni. 

- Şi noi, mormăi Logen spre Luthar. 

- Eu? 

- Dar cine? Trei e un număr norocos. Haide, dar ai grijă 
să nu faci zgomot. 

Luthar se uită la vale printre firele de iarbă, îşi umezi 
buzele, îşi frecă palmele. Nervos, îşi dădu seama Logen, 
nervos, dar şi mândru, ca un puşti neexperimentat înainte 
de prima-i luptă, împingându-şi bărbia în afară, ca să arate 
că nu se teme. Dar Logen nu era uşor de păcălit. Văzuse 
asta de sute de ori. 

- Ai de gând să aştepţi dimineaţa? mârâi el. 

- Vezi-ţi de treburile tale, nordicule, şuieră Luthar 
începând să coboare panta târându-se pe burtă. Că ai la ce! 


Discurile pintenilor lui mari şi strălucitori începură să 
zornăie când se forţă să treacă peste margine, cu mişcări 
stângace şi nepricepute, cu fundul sus în aer. 

Logen reuşi să-l apuce de haină înainte să se 
îndepărteze. 

- Doar nu rămâi cu ăştia la picioare? 

- Cu ce? 

- Cu blestemaţii ăştia de pinteni! Am zis să nu faci 
zgomot! La fel de bine ţi-ai putea atârna un clopoțel de 
cocoşel! 

Luthar îi aruncă o privire nimicitoare şi se aşeză în fund 
să-şi scoată pintenii. 

- Culcat! şuieră Logen împingându-l în iarbă. Vrei să ne 
omori? 

- Dă-te de pe mine! 

Logen îl împinse iarăşi şi îl fixă cu degetul ca să se facă 
înţeles. 

- N-am de gând să mor din cauza pintenilor tăi, să-ţi 
intre bine în cap! Dacă nu eşti în stare să te mişti fără 
zgomot, mai bine rămâi aici cu Navigatorul, continuă 
uitându-se urât la Picior-Lung. Poate reuşiţi amândoi să 
navigaţi în sat odată ce ne încredinţăm că nu-i niciun 
pericol. 

Clătină dezaprobator din cap şi se târi după Ferro. 

Ea ajunsese deja la jumătatea drumului spre pârâu, 
rostogolindu-se şi alunecând peste zidurile dărâmate, 
furişându-se printre ele, mereu aplecată, cu mâna pe 
mânerul sabiei, iute şi tăcută ca vântul peste câmpie. 

Impresionant, desigur, dar Logen nu putea fi păcălit de 
nimeni când era vorba de furişat. În tinereţe fusese 
recunoscut pentru talentul acesta. Pierduse şirul de shanka 
şi de oameni pe care-i luase prin surprindere astfel. Primul 
lucru pe care îl auzi atunci când te prinde Sângerosul-Nouă 
este sâsâitul sângelui care-ţi ţâşneşte din gât. Aşa se zvonea 
pe atunci. Trebuie să-i recunoaştem acest merit lui 


Nouădegete, trebuie să recunoaştem că se pricepe să se 
strecoare pe furiş. 

Tăcut ca pământul, escaladă primul zid şi îşi trecu un 
picior de partea cealaltă. Se ridică, lin ca peştele în apă, 
mut ca şi el, mereu aplecat. Celălalt picior i se agăţă în nişte 
pietre desprinse şi le trase după el cu un hârşâit care 
sfărâmă tăcerea. Le apucă stângaci, aproape să le scape din 
mâini, făcu zgomot răsturnând şi altele cu cotul. Căzu greu 
pe glezna bolnavă, şi-o suci, scoase un chelălăit de durere, 
se prăbuşi şi se rostogoli într-o tufă de ciulini. 

- Rahat, gemu el, ridicându-se greu în picioare, cu mâna 
încleştată pe mânerul sabiei care i se încurcase în faldurile 
mantiei. 

Bine că nu o scosese din teacă, căci ar fi avut toate 
şansele să se înfigă în ea. Aşa păţise un prieten de-al lui. 
Atât de ocupat fusese să strige că se împiedicase de o 
rădăcină de copac, că îşi zburase din greşeală o bucată 
bună din ţeastă cu propria-i secure. Înapoi în ţărână. 
Urgent. 

Se ghemui printre pietrele căzute, aşteptând să se 
năpustească cineva asupra lui. Dar nu era nimeni prin 
preajmă. Doar vântul care răsufla prin găurile din pereţii 
vechi, doar apa care se hlizea în pârâu. Se furişă mai 
departe pe lângă un morman de pietre, printr-o fostă uşă, 
peste un zid cocârjat, gâfâind şi şchiopătând pe piciorul 
bolnav, nemaidepunând niciun efort să nu facă zgomot. Nu 
era nimeni acolo. Ştiuse asta din clipa în care căzuse. Sub 
nicio formă spectacolul său jalnic n-ar fi fost ratat. Aproape 
sigur Copoiul ar fi izbucnit în lacrimi dacă l-ar fi văzut, însă 
Copoiul se întorsese în ţărână. Făcu cu mâna spre creastă şi 
după o clipă îl văzu pe Picior-Lung ridicându-se în picioare 
şi răspunzându-i. 

- Nu e nimeni aici, şopti în barbă. 

- Ei şi? şuieră Ferro aflată la unul sau doi paşi în spate. 
Ai o metodă nouă de furişare, albule. Faci o grămadă de 
zgomot ca să-i atragi pe duşmani la tine. 


- Mi-am ieşit din mână, mormăi Logen. Dar nu s-a 
întâmplat nimic rău. Nu-i nimeni aici. 

- Dar a fost. 

Femeia stătea în mijlocul uneia din casele distruse, 
privind încruntată în jos. La un petic negru şi ars din iarbă, 
cu câteva pietre în jur. Un foc de tabără. 

- Nu are mai mult de o zi sau două, murmură Logen 
atingând cenuşa cu degetul. 

Luthar se apropie din spate. 

- Nu e nimeni aici. 

Pe chip i se întipărise o expresie de îngâmfare şi dispreţ, 
ca şi cum ar fi avut tot timpul dreptate cu privire la ceva 
anume. Logen nu pricepea de ce. 

- Ai noroc că nu e, că altfel te-am coase la loc chiar 
acum! 

- Ba eu v-aş coase la loc pe amândoi, pereche de proşti 
ce sunteţi! sâsâi Ferro. Ar trebui chiar să vă cos capetele 
alea tâmpe la un loc. Sunteţi la fel de folositori ca un sac de 
nisip în mijlocul deşertului! Acolo sunt urme. Cai şi mai 
multe căruţe. 

- Să fi fost nişte negustori? întrebă Logen plin de 
speranţă şi făcu un schimb de priviri cu Ferro. De acum 
încolo ar fi bine să nu mai urmăm poteca. 

- Ne-ar încetini. 

Bayaz ajunsese şi el în sat. Quai şi Picior-Lung nu erau 
nici ei departe, cu caii şi căruţa. 

- Ne-ar încetini mult prea mult. Rămânem pe potecă. 
Avem timp să observăm dacă vine cineva. Timp suficient. 

Luthar nu păru convins. 

- Păi, dacă îi vedem, înseamnă că ne văd şi ei. Şi după 
aia? 

- După aia? Bayaz ridică o sprânceană. După aia ne va 
apăra faimosul căpitan Luthar. 

Privi în jur la satul pustiit. 

- Apă curgătoare şi un adăpost. Pare un loc tocmai bun 
de înnoptat. 


- Destul de bun, murmură Logen care cotrobăia deja 
prin căruţă după lemne ca să facă focul. Mi-e foame. Ce s-a 
ales de păsările alea? 


Peste marginea vasului, Logen îi urmărea pe ceilalţi cum 
mănâncă. 

Ferro stătea ghemuită pe vine, în capătul cel mai 
îndepărtat al luminii nestatornice a focului de tabără, cu 
chipul neclar aproape vârât în bolul ei, aruncând priviri 
suspicioase în jur şi îndesându-şi mâncarea în gură cu 
degetele atât de repede de parcă s-ar fi temut să nu i-o ia 
cineva. Luthar era mai puţin entuziasmat. Ciugulea grațios 
cu dinţii din faţă dintr-o aripă, ca şi cum ar fi fost convins că 
se otrăveşte dacă atinge mâncarea şi cu buzele, iar pe 
farfurie aliniase bucăţelele de carne care nu i se păruseră 
prea îmbietoare. Bayaz mesteca cu poftă, barba lucindu-i 
de zeamă de carne. 

- Bun, mormăi cu gura plină. Poate ai să-ţi alegi cariera 
de bucătar, Maestre Nouădegete, când ai să te plictiseşti de 
- bâţăi din lingură Magul - de ceea ce faci acum. 

- Înî, răspunse Logen. 

În Nord toţi făceau mâncare cu rândul şi asta era 
considerată o onoare. Un bucătar bun era aproape tot atât 
de apreciat ca şi un luptător bun. Dar nu şi aici. lovarăşii lui 
de-acum nu ştiau ce înseamnă să ai grijă de mâncare. Bayaz 
ştia să-şi fiarbă un ceai, însă doar atât. În zilele lui bune, 
Quai ştia să-şi scoată un biscuit din cutie. Logen se îndoia că 
Luther ar şti cu care parte se pune oala pe foc. lar Ferro 
părea că dispreţuieşte profund întreaga noţiune de 
mâncare gătită. Logen bănuia că era obişnuită să mănânce 
carne crudă. Poate chiar vie. 

În Nord, după o zi grea pe drum, când bărbaţii se 
adunau în jurul focului să mănânce, fiecare avea locul lui 
bine stabilit. Şeful se aşeza mereu în cel mai înalt loc, 
înconjurat de fiii săi şi de Bărbaţii Vestiţi ai clanului lui. Mai 
departe se aşezau ţăranii, în ordinea importanţei. lar robii 


îşi făceau focurile micuţe şi mai departe. Îşi schimbau locul 
doar atunci când şeful cel mare dorea să recompenseze un 
serviciu sau un comportament excelent pe câmpul de luptă. 
Cu cât stăteai mai departe de foc, cu atât erai mai expus 
primejdiei de a fi luat la bătaie sau chiar ucis. Locul pe care 
îl ocupai lângă foc era cam la fel cu locul pe care îl ocupai în 
viaţă. 

Era altfel aici, în câmp, dar Logen tot mai desluşea un soi 
de tipar al locurilor din jurul focului şi nu era defel unul 
fericit. El şi Bayaz stăteau suficient de aproape de foc, însă 
ceilalţi se aşezaseră mult prea departe ca să le fie bine. 
Vântul, frigul şi noaptea umedă îi împinseseră spre căldura 
focului, dar au respins apropierea celorlalţi. Îi aruncă o 
privire lui Luthar, care se uita cu mult dispreţ în bol, de 
parcă ar fi fost plin cu urină. N-avea respect. Îi aruncă o 
privire lui Ferro, care-i răspunse cu pumnale galbene 
ţâşnind din ochii ei îngustaţi. N-avea încredere. Clătină din 
cap cu tristeţe. Fără încredere şi respect grupul se va 
descompune în prima luptă, ca zidurile fără mortar. 

Totuşi, pe vremea lui, Logen avusese câştig de cauză în 
situaţii mai potrivnice decât aceasta. Treicopaci, Tul Duru, 
Dow cel Negru, Harding Ursuzul, se luptase cu fiecare în 
parte şi-i învinsese. Le-a cruțat vieţile, îndârjindu-i să plece 
în căutarea lui. Fiecare a încercat tot posibilul să-l omoare, 
fireşte, cu bun temei, dar în final Logen le-a câştigat 
încrederea, şi le-a câştigat respectul, şi le-a câştigat chiar şi 
prietenia. Cu gesturi mărunte şi timp îndelungat. 
„Râbdarea este cea mai importantă dintre virtuţi”, spunea 
tatăl său, şi mai spunea: „Nu poţi să treci munţii într-o 
singură zi.” Poate că timpul se scurgea împotriva lor, dar n- 
aveau nimic de câştigat dacă se grăbeau. Trebuie să fii 
realist în privinţa asta. 

Logen îşi întinse picioarele amorţite, luă burduful cu apă, 
se ridică şi se îndreptă încet spre locul unde stătea Ferro. 
Femeia nu-l scăpă nicio clipă din ochi. Bizară creatură, fără 
doar şi poate, şi nu doar din cauza înfăţişării ei, deşi arăta 


extrem de ciudat. Părea dură, şi tăioasă, şi rece ca o sabie 
nouă, nemiloasă precum cel mai nemilos bărbat pe care-l 
cunoscuse vreodată Logen. Ai fi zis că nu vrea să arunce 
nici măcar un băţ unuia care dă să se înece, dar pentru el 
făcuse mult mai mult, şi nu doar o dată. Dintre toţi, în ea se 
încrezuse în primul rând şi în cea mai mare măsură. Aşa că 
se aşeză pe vine şi îi întinse burduful a cărui umbră umflată 
se bâţâia pe zidul zgrunţuros din spatele femeii. 

Se uită urât la apă şi se uită urât şi la Logen. Apoi smulse 
burduful şi se aplecă iarăşi asupra vasului ei, întorcându-se 
cu umerii ciolănoşi la Logen. Nicio vorbă de mulţumire, nici 
măcar un gest, dar nu se supără. La urma urmei, nu treci 
munţii într-o singură zi. 

Reveni la locul lui de lângă foc şi urmări dansul flăcărilor 
care aruncau lumini nestatornice pe chipurile posomorâte 
ale celorlalţi. 

- Ştie cineva vreo poveste? întrebă el plin de nădejde. 

Quai îşi supse dinţii. Luthar şi-i dezveli într-un rictus 
dispreţuitor. Ferro nici măcar nu dădu vreun semn că l-ar fi 
auzit. Deloc un început promiţător. 

- Niciuna? 

Niciun răspuns. 

- Bine, atunci. Ştiu eu nişte cântece, sper să-mi aduc 
aminte cuvintele, continuă dregându-şi glasul. 

- Foarte bine! îl întrerupse Bayaz. Dacă aşa putem scăpa 
de cântece, ştiu eu sute de poveşti. Ce anume vrei să 
asculţi? O poveste de dragoste? O poveste amuzantă? O 
poveste de vitejie atunci când soarta este potrivnică? 

- Despre locul ăsta, se băgă şi Luthar în vorbă. Despre 
Vechiul Imperiu. Dacă era atât de grozav, cum de a ajuns 
aşa? 

Îşi smuci capul arătând zidurile fărâmate şi ceea ce ştiau 
cu toţii că se află mai departe. Kilometri şi kilometri de 
NIMIC. 

- Cum de a ajuns să fie doar un pustiu nesfârşit? 

Bayaz suspină: 


- Aş putea spune eu povestea aceasta, dar suntem 
norocoşi să avem printre noi în această micuță excursie pe 
cineva originar din Vechiul Imperiu, cineva care este şi un 
pătimaş cercetător al istoriei. Maestre Quai? 

Ucenicul îşi ridică alene ochii de la foc. 

- Eşti bun să ne luminezi? Ce s-a întâmplat cu Vechiul 
Imperiu, odinioară centrul strălucitor al întregii lumi, de a 
ajuns în situaţia aceasta dramatică? 

- E o poveste lungă, murmură ucenicul. Să încep cu 
începutul? 

- De unde altundeva se începe? 

Quai ridică din umerii firavi şi porni să vorbească. 

- Atotputernicul Euz, învingător al demonilor, închizător 
al porţilor, părinte al Lumii, a avut patru fii, şi fiecăruia i-a 
făcut câte un dar. Celui mai mare, lui Juvens, i-a dăruit 
talentul de a stăpâni Înalta Artă, măiestria de a schimba 
lumea prin magie temperată de cunoaştere. Celui de-al 
doilea fiu, Kanedias, i-a revenit darul de a modela piatra şi 
metalul după cum doreşte. Celui de-al treilea, Euz i-a dat 
talentul de a vorbi cu spiritele şi de a le obliga să facă ce le 
cere. 

Quai căscă lung, plescăi din buze şi clipi des în faţa 
flăcărilor. 

- Aşa au apărut cele trei discipline pure ale magiei. 

- Mi s-a părut că ai zis că a avut patru fii, bombăni 
Luthar. 

Ochii lui Quai fugiră în lături. 

- Chiar patru a avut, şi acesta este motivul pentru care 
Imperiul s-a distrus. Glustrod era mezinul. Lui i-ar fi revenit 
priceperea de a comunica cu Cealaltă Parte. Secretele 
chemării demonilor din lumea de dedesubt şi secretele 
înrobirii demonilor. Însă asemenea lucruri erau interzise 
prin Prima Lege, aşa că Euz nu i-a dat nimic celui mai tânăr 
dintre fii, cu excepţia binecuvântărilor lui, şi cu toţii ştim cât 
valorează acestea. A împărtăşit secrete nemaipomenite 


celorlalţi trei şi a plecat, poruncind fiilor lui să facă ordine 
în lume. 

- Ordine, bombăni iar Luthar aruncându-şi farfuria în 
iarbă şi privind cu dispreţ la ruinele ascunse în umbre. N-au 
prea avut succes. 

- La început au avut. Juvens s-a apucat de treabă cu 
toată sârguinţa, punându-şi forţa şi înţelepciunea în slujba 
scopului său. l-a plăcut un popor de pe malurile fluviului 
Aos şi i-a dăruit acestuia legi şi învăţătură, guvernare şi 
ştiinţe. A înzestrat aceşti oameni cu priceperea de a-şi 
cuceri vecinii şi l-a făcut împărat pe comandantul lor. Fiul a 
urmat după tată, an a urmat după an, iar națiunea aceasta 
s-a dezvoltat şi a prosperat. Pământurile Imperiului s-au 
întins până la Isparda în sud, Anconus în nord, până la 
Marea Cercului în est, şi chiar dincolo de ea. Împărații 
veneau şi se stingeau unul după altul, însă Juvens se afla 
mereu acolo - călăuzind, sfătuind, aranjând toate lucrurile 
în aşa fel încât să corespundă măreţului său proiect. Totul 
era civilizat, totul era paşnic, totul era bine. 

- Aproape totul, murmură Bayaz, răscolind jarul cu un 
băț. 

Quai schiţă un surâs compătimitor. 

- Şi noi l-am uitat pe Glustrod, aşa cum l-a uitat şi tatăl 
lui. Fiul cel ignorat. Fiul cel ocolit. Fiul cel înşelat. I-a 
implorat pe ceilalţi trei fraţi să împartă cu el secretele 
primite, dar aceştia şi-au apărat darurile şi l-au refuzat. S-a 
uitat atunci la ce realizase Juvens şi furia lui nu putea fi 
pusă în cuvinte. A găsit locuri întunecate în lume şi a studiat 
în taină ştiinţele interzise de Prima Lege. A găsit locuri 
întunecate în lume şi a atins Cealaltă Parte. A găsit locuri 
întunecate în lume, şi a vorbit pe limba diavolilor şi i-a auzit 
cum îi răspund, scăzu vocea lui Quai până la şoaptă. Iar 
vocile diavolilor i-au spus lui Glustrod unde să sape... 

- Foarte bine, Maestre Quai, îl întrerupse cu asprime 
Bayaz. Ai făcut progrese mari în studiul istoriei. Dar să nu 


intrăm în detalii. Să lăsăm săpăturile lui Glustrod pentru 
altă dată. 

- Fireşte, murmură Quai cu ochii negri strălucind în 
lumina focului pe chipul său supt şi melancolic. Ştii mai 
bine, stăpâne. Glustrod a făcut planuri. A stat la pândă din 
umbre. A strâns secrete. A linguşit şi a ameninţat şi a 
minţit. Nu a durat mult până i-a atras de partea sa pe cei 
slabi şi influenţabili, i-a învrăjbit pe cei puternici, căci era 
inventiv şi fermecător şi plăcut privirii. Acum auzea mereu 
vocile din lumea de dedesubt. l-au sugerat să semene 
discordie pretutindeni, iar el le-a ascultat. L-au îndemnat să 
mănânce carne de om şi să le fure astfel puterea, şi aşa a 
făcut. I-au poruncit să-i caute pe cei care au mai rămas cu 
sânge de diavol în lumea noastră, dispreţuiţi, detestaţi, 
exilați, şi să-i facă armata lui, iar el s-a supus. 

Logen simţi cum îi atinge ceva umărul şi aproape că sări 
în sus de spaimă. Ferro se aplecase deasupra lui, cu 
burduful de apă în mână. 

- Mulţumesc, mârâi el luându-i-l, prefăcându-se că inima 
nu-i sparge pieptul. 

Luă o sorbitură lungă, puse dopul la loc, apoi aşeză 
burduful pe jos, alături de el. Când îşi ridică privirea, văzu 
că Ferro nu plecase de acolo. Rămăsese în picioare lângă el, 
cu ochii ţintă la dansul flăcărilor. Logen se trase mai la o 
parte, făcându-i loc. Ferro se încruntă, îşi supse dinţii, izbi 
cu piciorul în pământ, apoi se ghemui încet pe vine, având 
grijă să lase suficient spaţiu între ei. Îşi întinse mâinile la foc 
şi îşi dezveli dinţii strălucitori. 

- E frig aici. 

Logen aprobă din cap. 

- Zidurile astea nu ne apără de vânt. 

- Nu, murmură Ferro căutându-l pe Quai cu privirea. Nu 
te opri din cauza mea, se răţoi la el. 

Ucenicul zâmbi. 

- Stranie şi sinistră era oastea lui Glustrod. A aşteptat ca 
Juvens să părăsească Imperiul, s-a furişat în capitala Aulcus 


şi şi-a pus planul în practică. Parcă demenţa ar fi pus 
stăpânire pe întregul oraş. Fiu se lupta cu tată, soţie cu soţ, 
vecin cu vecin. Împăratul a fost ucis pe treptele palatului 
chiar de fiii săi, care apoi, înnebuniţi de lăcomie şi ură, s-au 
întors unul împotriva celuilalt. Bizara oaste a lui Glustrod 
care se ascunsese în canalele de sub oraş s-a ridicat la 
suprafaţă, transformând străzile în morminte, pieţele în 
abatoare. Unii din soldaţii acestei armate furau chipurile 
oamenilor şi apăreau sub înfăţişarea lor. 

Bayaz clătină dezaprobator din cap. 

- Luau înfăţişarea oamenilor. Vicleşug îngrozitor şi 
perfid. 

Logen îşi aminti de o femeie care îi vorbise în întunericul 
rece cu vocea soţiei lui moarte. Se încruntă şi îşi vâri capul 
între umeri. 

- Într-adevăr, un truc îngrozitor, spuse Quai, iar 
zâmbetul nostalgic i se lăţi şi mai mult. Căci, în cine să te 
încrezi dacă nu în ochii şi urechile tale? Cum altfel să 
deosebeşti un prieten de un duşman? Dar lucruri încă şi 
mai rele aveau să vină. Glustrod chemase demonii din 
Cealaltă Parte, îi supusese voinţei sale şi îi trimisese să-i 
distrugă pe cei care i se împotriveau. 

- Îi chema şi îi trimitea, şuieră Bayaz. Blestemate 
discipline. Cumplite riscuri. Crâncene încălcări ale Primei 
Legi. 

- Însă Glustrod nu recunoştea nicio altă lege în afară de 
propria lui putere. Nu peste mult timp s-a instalat în sala 
tronului, în vârful unui munte de cranii, mâncând carne de 
om, aşa cum copilul soarbe laptele mamei, lăfăindu-se în 
oribila lui victorie. Imperiul a coborât în haos, un haos ca 
acela din vremurile străvechi, dinainte de apariţia lui Euz, 
când lumea noastră şi lumea de jos erau una. 

Vântul oftă prin crăpăturile zidăriei vechi şi Logen se 
înfioră şi îşi strânse mai bine pătura în jurul trupului. Îl 
speria povestea naibii. Chipuri furate, şi diavoli trimişi în 
misiune, şi mese cu carne de om. Însă Quai nu se opri. 


- Când a aflat ce făcuse Glustrod, furia lui Juvens a fost 
cumplită şi a cerut ajutorul fraţilor lui. Kanedias nu a vrut 
să-i răspundă. A rămas ferecat în casă, meşterind la 
maşinăriile lui, nepăsându-i de lumea de afară. Singuri, 
Juvens şi Bedesh au strâns o armată şi au pornit război 
împotriva fratelui lor. 

- 'Teribil război, murmură Bayaz, cu arme teribile şi 
pierderi teribile. 

- Luptele au cuprins întregul continent, de la un capăt la 
celălalt, atrăgând cu sine toate rivalităţile meschine şi dând 
naştere unei mulţimi de dihonii, crime şi răzbunări, ale 
căror consecinţe încă mai otrăvesc lumea noastră de azi. 
Dar în cele din urmă Juvens a învins. Glustrod a fost asediat 
în Aulcus, mutanţii i-au fost demascaţi, armata i-a fost 
risipită. Acum în clipele acestea de disperare cumplită, 
vocile din lumea de jos i-au şoptit un alt plan. Deschide 
poarta spre Cealaltă Parte, i-au spus. Descuie închizătorile, 
sparge zăvoarele şi deschide larg porţile făcute de tatăl tău. 
Încalcă Prima Lege o ultimă oară, i-au mai spus, şi dă-ne 
drumul înapoi în lume, şi niciodată nu vei mai fi ignorat, 
ocolit, înşelat. 

Întâiul dintre Magi dădu încetişor din cap ca pentru sine. 

- Dar a fost înşelat încă o dată. 

- Biet nebun! Creaturile din Cealaltă Parte sunt făcute 
din minciuni. Confruntarea cu ele te pune faţă în faţă cu 
pericolul cel mai odios. Glustrod şi-a pregătit ritualurile, 
dar, în graba lui cea mare, a făcut o greşeală foarte mică. 
Poate nimic mai mult decât un grăunte de sare pus aiurea, 
dar rezultatele au fost dintre cele mai înspăimântătoare. 
Forţa uriaşă pe care Glustrod o adunase de partea lui, atât 
de puternică încât ar fi putut străpunge cu uşurinţă 
țesătura lumii, a fost descătuşată, fără formă sau logică. 
Glustrod s-a distrus singur. Aulcus, măreaţa şi splendida 
capitală a Imperiului, a fost pustiită, iar pământul din jur 
otrăvit pe vecie. Astăzi nimeni nu se mai aventurează în 
apropierea ei. Oraşul este un cimitir spulberat. O ruină 


blestemată. Monument extrem de nimerit închinat nebuniei 
şi orgoliului lui Glustrod şi ale fraţilor lui. 

Ucenicul îşi ridică privirea la Bayaz. 

- Spun adevărul, stăpâne? 

- Îl spui, murmură Magul. Eu ştiu. Eu am văzut ce s-a 
petrecut. Un tânăr nebun, cu păr mult şi frumos, continuă 
trecându-şi palma peste capul pleşuv. Un tânăr nebun care 
nu ştia ce este magia şi înţelepciunea, sau cum lucrează 
puterile, aşa cum ştii tu, Maestre Quai. 

Ucenicul înclină capul. 

- Singurul meu scop în viaţă este să le învăţ. 

- Şi ai făcut mari progrese în această privinţă. Ce spui de 
povestea asta, Maestre Nouădegete? 

Logen îşi umflă fălcile. 

- Mi-aş fi dorit ceva mai amuzant, dar cred că trebuie să 
mă mulţumesc cu ce mi se oferă. 

- O droaie de prostii, dacă mă întrebaţi pe mine, spuse 
batjocoritor Luthar. 

- Hm, fornăi Bayaz. Ce noroc pe capul nostru că nu te- 
am întrebat. Poate că ar fi bine să speli oalele, căpitane, 
până nu se întunecă şi mai tare. 

- Eu? 

- Unul dintre noi a prins mâncarea, şi unul dintre noi a 
fript-o. Unul dintre noi ne-a distrat spunându-ne o poveste. 
Eşti singurul din grup care nu ţi-ai adus contribuţia încă. 

- În afară de tine. 

- O, dar eu sunt mult prea bătrân ca să mă bălăcesc la 
ora asta din noapte, îi răspunse Bayaz cu chipul înăsprit. Un 
om mare trebuie să înveţe smerenia. Oalele te aşteaptă. 

Luthar deschise gura să spună ceva, se gândi mai bine, 
se ridică furios de jos şi-şi aruncă pătura în iarbă. 

- Afurisite oale, înjură când le culese de lângă foc şi se 
îndreptă cu paşi apăsaţi spre pârâu. 

Ferro îl urmări cu privirea, iar pe faţă îi apăru o expresie 
stranie care s-ar fi putut să constituie versiunea ei 


personală a surâsului. Plecă iarăşi ochii asupra focului şi îşi 
umezi buzele. Logen scoase dopul burdufului şi i-l întinse. 

- Înî, mârâi ea, i-l smulse din mână şi sorbi iute din el. 

Când se ştergea la gură cu mâneca, îi aruncă o privire 
piezişă şi se încruntă. 

- Ce? 

- Nimic, răspunse el repede, ferindu-şi ochii şi întinzând 
palmele goale. Absolut nimic. 

Dar zâmbea pe dinăuntru. Gesturi mărunte şi timp. Aşa 
va reuşi. 


Crime marunte 


- Frig, colonele West, ce zici? 

- Frig, Înălţimea Voastră, aproape a venit iarna. 

Fulguise în noaptea aceea. Căzuse o lapoviţă rece care 
acoperise totul cu chiciură. Acum, la lumina zorilor palizi, 
întreaga lume părea pe jumătate îngheţată. Copitele cailor 
zgrunţăiau şi fleoşcăiau prin noroiul cristalizat. Copacii pe 
jumătate îngheţaţi plângeau cu lacrimi triste. West nu făcea 
opinie discordantă. Îi ieşeau aburi din nasul care-i curgea. 
Vârfurile urechilor îl furnicau neplăcut, rebegite de frig. 

Prinţul Ladisla nu părea să bage de seamă toate acestea, 
dar să nu uităm însă că era încotoşmănat într-o haină 
uriaşă, cu căciulă şi mănuşi din blană neagră, lucioasă, 
probabil în valoare de câteva sute de mărci. Zâmbi larg 
cuprinzându-şi subordonații cu privirea. 

- Oamenii par în formă, în ciuda tuturor neajunsurilor. 

West nu-şi putu crede auzului. E drept că regimentul din 
Oastea Regelui plasat sub comanda lui Ladisla părea destul 
de fericit. Corturile erau aliniate ordonat în mijlocul taberei, 
focurile erau aprinse în faţa lor, caii erau bine priponiţi în 
apropiere. 

Însă nu la fel de fericită era situaţia recruţilor care 
alcătuiau mai mult de trei sferturi din efectivele lor. Mulţi 
dintre aceştia erau scandalos de puţin pregătiţi. Erau 
oameni neinstruiţi şi neînarmaţi, unii evident prea bolnavi 
sau prea bătrâni ca să mărşăluiască, darămite să se lupte. 
Unii nu aveau nimic altceva decât hainele din spinare, şi 
acestea într-o stare jalnică. West îi văzuse ascunşi sub 
copaci, strânşi unul într-altul ca să se încălzească, înveliţi 
doar cu o jumătate de pătură. O ruşine. 

- Oastea Regelui este bine echipată, dar mă preocupă 
starea unora dintre recruți, Înălţimea... 

- Da, continuă Ladisla vorbind peste el ca şi cum nu l-ar 
fi auzit, în mare formă! Înfulecă tot ce prind! Probabil că 


focul din burţi le ţine de cald, ce zici, West? Abia aştept să 
ajungem la duşman! Mare păcat că trebuie să aşteptăm 
lângă râul ăsta blestemat! 

West îşi muşcă buzele. Capacitatea incredibilă de 
autoamăgire a Prințului Ladisla devenea tot mai frustrantă 
cu fiecare zi care trecea. Înălţimii Sale îi intrase în cap 
ideea că era un general mare şi faimos, la comanda unei 
oştiri fără pereche. Că va repurta o victorie epocală şi că va 
fi întâmpinat ca un erou în Adua. Şi, în loc să facă cel mai 
mic efort ca visul să-i devină realitate, se comporta ca şi 
cum toate astea se întâmplaseră deja, fără să dea doi bani 
pe adevăr. Nu-şi îngăduia să observe absolut nimic 
dezagreabil, greşit sau în dezacord cu părerile sale 
aberante. În toată această vreme, filfizonii din subordinea 
sa, fără nici măcar o lună de armată la activ, îl felicitau 
pentru fiecare opinie, se plesneau joviali pe spate şi erau de 
acord cu fiecare frază pe care o scotea pe gură indiferent 
cât de ridicolă ar fi fost aceasta. 

West credea că, atunci când nu ţi-a lipsit nimic întreaga 
viaţă, sau nu ai fost obligat să munceşti pentru nimic, sau să 
dai dovadă măcar de un strop de autodisciplină, probabil că 
ajungi să capeţi o perspectivă destul de stranie asupra 
vieţii. Şi iată dovada vie, călărind alături de el şi zâmbind cu 
gura până la urechi de parcă a avea grijă de zece mii de 
oameni ar fi fost o responsabilitate neînsemnată. Aşa cum 
observase Mareşalul Burr, Prinţul Moştenitor şi lumea reală 
nu aveau nimic în comun. 

- E frig, murmură Ladisla. Nu mai e ca în deşertul din 
Gurkhul, colonele West, nu? 

- Nu, Înălţimea Voastră. 

- Dar sunt unele lucruri care nu se schimbă niciodată, ce 
zici? Războiul, West! Războiul în general! E la fel 
pretutindeni! Curajul! Onoarea! Gloria! Ai luptat alături de 
colonelul Glokta, nu-i aşa? 

- Aşa este, Înălţimea Voastră. 


- Îmi plăcea teribil să aud poveşti despre faptele lui de 
vitejie! Când eram mai tânăr a fost unul dintre eroii mei. 
Cum înconjura duşmanul, cum îi tăia căile de aprovizionare, 
cum îi ataca şi convoaiele şi câte şi mai câte. 

Iar biciuşca Prințului se ridică în aer şi înconjură, tăie şi 
atacă imaginare convoaie inamice. 

- Excelent! Îmi închipui că ai asistat la toate astea? 

- La unele, Înălţimea Voastră. 

Asistase la o grămadă de cazuri de dureri cumplite de 
fund provocate de statul îndelungat în şa, la o grămadă de 
cazuri de arsuri provocate de soarele puternic, la o 
grămadă de jafuri, beţii crâncene şi fanfaronade. 

- Colonelul Glokta, pe legea mea! Ne-ar prinde bine 
acum ceva din energia lui, ce zici West? Ceva din forţa lui! 
Din vigoarea lui! Mare păcat că e mort. 

West îşi ridică privirea. 

- Dar nu e mort, Înălţimea Voastră. 

- Nu e? 

- A fost capturat de gurkieni şi înapoiat Uniunii la 
sfârşitul războiului. A... el... a intrat în Inchiziţie. 

- În Inchiziţie? 

Prinţul păru oripilat. 

- De ce să renunţe un bărbat la armată pentru aşa ceva? 

West începu să-şi caute cuvintele, dar se gândi mai bine 
şi răspunse: 

- Nu-mi pot da seama, Înălţimea Voastră. 

- A intrat în Inchiziţie! Ah, n-aş înţelege nici într-o mie de 
ani de ce! 

Călăriră în tăcere câteva momente. Treptat, zâmbetul 
reveni pe buzele Prințului. 

- Discutam despre faima pe care ţi-o aduce războiul, nu? 

West se strâmbă. 

- Da, Înălţimea Voastră. 

- Ai fost primul care a pătruns în Ulrioch, nu-i aşa? 
Primul, asta am auzit! Asta este fala ta! Asta este gloria, nu- 


i aşa? Ce experienţă nemaiîntâlnită ţi-a fost dat să trăieşti, 
colonele, ce zici? Ce experienţă nemaiîntâlnită! 

Cum se mai zbătuse să răzbească prin mormanele de 
pietre şi  buşteni  sfărâmaţi, acoperiţi cu cadavre 
contorsionate. Pe jumătate orb din cauza fumului, pe 
jumătate înecându-se din cauza prafului, cu urlete şi vaiete 
şi lovituri de metal pe metal asediindu-l din toate părţile, 
aproape nerespirând din cauza fricii. Oameni îmbulzindu-se 
spre el, gemând, înghiontindu-se, poticnindu-se, urlând, 
acoperiţi de sudoare şi sânge, negri de mizerie şi funingine, 
chipuri schimonosite de durere şi furie abia desluşite. 
Diavoli din iad. 

West îşi aminti cum strigase „Înainte!” iar şi iar, până 
când gătlejul îi ajunsese carne vie, chiar dacă habar nu 
avea unde anume însemna „înainte”. Îşi aminti cum 
străpunsese cu sabia pe cineva, prieten sau duşman. Nu 
ştiuse nici atunci, nu ştia nici acum. Îşi aminti cum căzuse şi 
se tăiase la cap într-o piatră, îşi sfâşiase haina într-un 
buştean. Îşi aminti momente, fragmente, ca dintr-o poveste 
auzită odinioară. 

West îşi strânse mai bine haina în jurul umerilor 
îngheţaţi, dorindu-şi să fi fost mai groasă. 

- Într-adevăr, o experienţă nemaiîntâlnită, Înălţimea 
Voastră. 

- Mare păcat că ticălosul ăla de Bethod n-o să ne iasă în 
cale! exclamă Prinţul Ladisla şfichiuind supărat aerul cu 
biciuşca. Ţi-a fost mai bine atunci decât acum când eşti doar 
paznicul meu! Mă ia de prost Burr? Ce zici, West? 

West inspiră adânc. 

- Nu am de unde să ştiu aşa ceva, Înălţimea Voastră. 

Dar mintea nestatornică a Prințului trecuse deja mai 
departe. 

- Care-i treaba cu animalele alea de companie ale tale? 
Cu nordicii ăia? Ăia cu nume hazlii. Cum îl cheamă pe 
individul ăla jegos? Lupoi? 

- Copoi. 


LIA 


- Copoi, aşa e! Nemaipomenit! chicoti Prinţul în barbă. 
Şi celălalt, cel care e cel mai mare om pe care l-am văzut 
vreodată! Excelent! Ce mai învârtesc? 

- I-am trimis în recunoaştere la nord de râu, Înălţimea 
Voastră, răspunse West dorindu-şi să fi plecat cu ei. 
Probabil că duşmanii sunt departe, dar dacă nu este aşa, 
trebuie să ştim cum stau lucrurile. 

- Sigur că trebuie. Minunată idee. Ca să ne putem 
pregăti de atac! 

West se gândea mai degrabă la o retragere convenabilă 
şi la un sol trimis de urgenţă Mareşalului Burr, însă nu avea 
niciun rost să spună asta. În mintea lui Ladisla războiul se 
rezuma doar la comanda unui atac straşnic urmat de un 
somnic bun. Din vocabularul său lipseau cu desăvârşire 
cuvintele „strategie” şi „repliere”. 

- Da, murmură Prinţul ca pentru sine, cu ochii aţintiţi 
asupra copacilor de dincolo de râu. Să pregătim un atac şi 
să-i respingem dincolo de graniţă... 

Granița se afla la o sută cincizeci de kilometri depărtare. 
West profită de ocazie. 

- Dacă îmi permiteţi, Înălţimea Voastră, am o mulţime de 
treburi de care să mă ocup. 

Şi nu minţea. labăra fusese organizată, sau, mai 
degrabă, dezorganizată, fără pic de consideraţie faţă de 
ordine sau apărare. Un labirint dezordonat de colibe din 
pânză groasă într-o poiană mare din apropierea râului, 
unde terenul era mult prea moale şi fusese repede 
transformat în brazde de noroi de către căruțele de 
aprovizionare. La început nu existaseră latrine, apoi au fost 
săpate la adâncime mult prea mică şi mult prea aproape de 
tabără, lângă locul unde erau depozitate proviziile. Provizii 
care, întâmplător, fuseseră prost ambalate, neadecvat 
pregătite şi acum erau aproape în întregime stricate, 
atrăgând toţi şobolanii din Englia. West era convins că, dacă 
nu ar fi fost aşa de frig, întreaga tabără ar fi fost bolnavă. 

Prinţul Ladisla făcu un gest cu mâna. 


- Fireşte, ai o mulţime de treburi. O să-mi povesteşti mai 
multe mâine, West, ce zici? Despre colonelul Glokta şi tot 
aşa. Mare păcat că e mort! strigă el peste umăr 
îndepărtându-se în galop spre uriaşul lui cort violet, ridicat 
pe deal, deasupra duhorii şi dezordinii. 

Uşurat, West îşi întoarse calul şi cobori în tabără. Trecu 
pe lângă oameni care patinau şi se împleticeau prin mocirla 
pe jumătate îngheţată, tremurând, învăluiţi în aburii 
respirației, cu mâinile înfăşurate în zdrenţe murdare. Trecu 
pe lângă oameni aşezaţi în grupuleţe jalnice în faţa 
corturilor peticite, felurit îmbrăcaţi, pe cât de aproape 
îndrăzneau de focurile anemice, răsucind în mâini oale cu 
mâncare, jucând jocuri tâmpite cu cărţi jilave, bând şi 
holbându-se în aerul rece. 

Soldaţii bine instruiți plecaseră cu Poulder şi Kroy în 
căutarea duşmanului. Ladisla se alesese doar cu resturile: 
cu cei mult prea slăbiţi ca să poată mărşălui cum trebuie, 
mult prea prost echipați ca să poată lupta cum trebuie, mult 
prea dărâmaţi ca să facă ceva cu convingere. Oameni care 
poate că nu şi-ar fi părăsit familiile niciodată, obligaţi să 
traverseze marea spre un ţinut despre care nu ştiau absolut 
nimic, ca să se lupte cu un duşman cu care nu aveau nimic 
de împărţit, din motive pe care nu le înțelegeau. 

Poate că atunci când plecaseră de acasă unii dintre 
aceştia, dar nu prea mulţi, simţiseră vagi urme de zel 
patriotic, fuseseră luaţi de valul virilităţii militare, dar 
drumul greu, mâncarea proastă şi vremea rece le 
epuizaseră, înfometaseră şi îngheţaseră tot entuziasmul 
iniţial, cât o fi fost şi acela. Iar Prinţul Ladisla nu era chiar 
conducătorul care să-i inspire şi să-i motiveze, presupunând 
că şi-ar fi dat silinţa să facă fie şi cel mai mărunt gest în 
sensul acesta. 

Trecând pe lângă recruți, West se uită la chipurile lor 
posace, obosite, înfrigurate, iar ei îl priviră cu ochi care 
spuneau că sunt deja învinşi. Nu voiau decât să se întoarcă 
acasă, iar West nu-i putea învinovăţi. Şi el simţea la fel. 


- Colonele West! 

Un uriaş cu barbă deasă, îmbrăcat în uniformă de ofiţer 
din Oastea Regelui, îi zâmbea larg. Tresărind, West îl 
recunoscu pe Jalenhorm. Cobori de pe cal şi prinse mâna 
uriaşului în mâinile sale. Îi făcea plăcere să-l revadă. 
Prezenţă stabilă, onestă, de încredere. Vestigiu al vieţii sale 
trecute, când nu se învârtea printre mai-marii lumii, iar 
existenţa era cu mult mai simplă. 

- Ce mai faci, Jalenhorm? 

- Bine, mulţumesc, domnule. Fac un tur al taberei şi 
aştept. 

Uriaşul îşi duse mâinile căuş la gură şi suflă în ele. 

- Încerc să mă încălzesc. 

- Din câte ştiu, despre asta e vorba în război. Multă 
aşteptare în condiţii extrem de neplăcute. Multă aşteptare 
întreruptă ocazional de momente de maximă teroare. 

Jalenhorm zâmbi sec. 

- Abia aştept. Cum e viaţa în subordinea Prințului? 

West clătină din cap. 

- O competiţie pentru a stabili care e cel mai arogant, 
mai ignorant şi mai extravagant. Dar ţie cum îţi merge? 
Cum e viaţa de tabără? 

- Nu e chiar atât de rea. Însă îmi pare rău pentru unii 
dintre recruți. Nu sunt pregătiţi de luptă. Am auzit că doi 
din cei mai în vârstă au murit de frig azi-noapte. 

- Se mai întâmplă. Să sperăm că îi vor îngropa mai 
adânc şi departe de cei vii. 

West îşi dădea seama că uriaşul va spune că nu are pic 
de inimă, dar aşa stătea situaţia. Doar foarte puţini 
muriseră în luptă în timpul războiului din Gurkhul. Restul se 
prăpădiseră din cauza accidentelor, bolilor, rănilor 
neînsemnate care se infectaseră. Ajungeai să te obişnuieşti. 
Dar atât de prost erau echipați recruţii? Însemna că îşi vor 
îngropa morţii zilnic. 

- De ce ai nevoie? 


- Ar fi ceva. Calul meu şi-a pierdut o potcoavă în noroi şi 
am tot încercat să găsesc pe cineva care să-i pună una 
nouă, făcu Jalenhorm un gest larg cu mâinile. S-ar putea să 
mă înşel, dar cred că nu e niciun potcovar în toată tabăra. 

West se holbă la el. 

- Nici măcar unul? 

- N-am reuşit să dau de niciunul. Sunt şi nicovale, şi 
ciocane şi toate cele... dar nu e nimeni care să lucreze cu 
ele. Am vorbit cu unul dintre şefii intendenţei. Mi-a zis că 
generalul Poulder a refuzat să scutească fierarii de luptă şi 
la fel a procedat şi generalul Kroy, aşa că... Jalenhorm ridică 
din umeri - nu avem niciunul. 

- Şi nu s-a gândit nimeni să verifice? 

- Cine? 

West simţi cum începe să-i dea târcoale cunoscuta 
durere de cap. Săgeţile aveau nevoie de vârfuri, săbiile 
trebuiau ascuţite, armurile şi şeile şi căruțele pentru 
transportul echipamentelor şi proviziilor se stricau şi 
trebuiau să fie reparate. O armată fără fierari nu este cu 
mult mai eficientă decât o armată fără arme. Şi iată-i acum, 
într-un ţinut îngheţat, la kilometri depărtare de cea mai 
apropiată aşezare. Doar dacă... 

- Am trecut pe drum pe lângă o colonie de deţinuţi. 

Jalenhorm îşi miji ochii încercând să-şi aducă aminte. 

- Da, o topitorie, mi se pare. Am văzut fum deasupra 
copacilor. 

- Acolo ar trebui să fie nişte fierari pricepuţi. 

Sprâncenele uriaşului se ridicară a mirare. 

- Nişte fierari criminali. 

- Mă mulţumesc cu ce găsesc. Astăzi calul tău nu are o 
potcoavă, mâine s-ar putea să nu mai avem arme! Strânge o 
duzină de oameni şi ia şi o căruţă. Plecăm de îndată. 


În ploaia rece, închisoarea se întrezărea amenințătoare 
printre copaci, înconjurată cu un gard din bârne groase, 
acoperite cu muşchi, cu ţepuşe încovoiate şi ruginite în vârf. 


Loc crunt cu destinaţie cruntă. West sări din şa, iar 
Jalenhorm şi soldaţii lui îşi opriră caii în spatele lui. 
Traversă prin noroi spre poartă drumul brăzdat cu făgaşe 
clisoase şi lovi puternic cu mânerul sabiei în lemnul istovit 
de intemperii. 

Dură ceva timp, dar în cele din urmă se deschise o 
ferestruică. Doi ochi cenuşii se uitară urât la el prin 
deschizătură. Ochi cenuşii deasupra unei măşti negre. Un 
practician al Inchiziției. 

- Sunt colonelul West. 

Ochii îl priviră cu răceală. 

- Aşa, şi? 

- Sunt în slujba Prințului Moştenitor Ladisla şi trebuie să 
vorbesc cu comandantul acestei colonii. 

- De ce? 

West se încruntă, dându-şi toată silinţa să pară cât de 
impunător posibil, cu părul lipit de ţeastă şi cu ploaia 
picurându-i de pe bărbie. 

- Suntem în război şi nu am vreme să stau la taclale cu 
tine! Este imperios necesar să vorbesc cu comandantul 
chiar acum! 

Ochii se îngustară. Îl priviră pe West, apoi pe cei 
doisprezece soldaţi murdari şi uzi din spatele lui. 

- Bine, spuse practicianul. Poţi să intri. Singur. Ceilalţi 
trebuie să te aştepte afară. 

Drumul principal era o întindere de noroi bătătorit între 
două şiruri de cocioabe înclinate, din streşinile cărora şiroia 
apa. Pe drum, doi bărbaţi şi o femeie, uzi până la piele, se 
chinuiau să mişte o căruţă cu pietre care se afundase până 
la osii în mocirlă. Toţi trei aveau lanţuri grele la glezne. 
Zdrenţăroşi, numai piele şi os, cu obrajii supţi, aveau 
privirile tot atât de golite de speranţă pe cât de goale le 
erau burţile. 

-  Mutaţi blestemata aia de căruţă, mârâi la ei 
practicianul, iar cei trei îşi reluară gârboviţi activitatea 
deloc de invidiat. 


West se îndreptă cu greu prin nămol spre o clădire din 
piatră din capătul celălalt al coloniei, încercând, fără 
succes, să sară de pe un petic de pământ uscat pe altul. În 
prag stătea alt practician cu privirea crâncenă, cu o manta 
de ploaie pătată pe umeri, cu ochii duri urmărindu-l pe 
West cu un amestec de suspiciune şi indiferenţă. Împreună 
cu călăuza sa, colonelul trecu pe lângă el şi intră în holul 
slab luminat plin de ecourile ploii de afară. Practicianul 
ciocăâni la o uşă prost montată. 

- Intră. 

O cameră mică, sărăcăcioasă, cu pereţi cenuşii, 
friguroasă şi mirosind uşor a igrasie. Un foc meschin 
pâlpâia în cămin, un raft căzut într-o rână era înţesat cu 
cărţi. Un portret al Regelui Uniunii trona regeşte pe un 
perete. Un bărbat slab într-un veşmânt negru scria la o 
masă ieftină. Îl măsură din priviri pe West, apoi îşi puse 
deoparte cu grijă condeiul şi se frecă la rădăcina nasului cu 
degetul mare şi arătătorul mânjite cu cerneală. 

- Avem un oaspete, grohăi practicianul. 

- Într-adevăr. Sunt Inchizitorul Lorsen, comandantul 
acestei micuţe colonii. 

West strânse neatent şi cam în silă mâna osoasă. 

- Sunt colonelul West din oştirea Prințului Ladisla. 
Tabăra noastră se află la vreo cincisprezece kilometri nord 
de aici. 

- Desigur. Cu ce îi pot fi de folos Înălţimii Sale? 

- Avem neapărată nevoie de fierari iscusiţi. Conduci o 
topitorie aici, corect? 

- O mină, o topitorie şi o fierărie unde fabricăm unelte 
agricole. Însă nu înţeleg ce... 

- Excelent! Voi lua doisprezece oameni cu mine, cei mai 
pricepuţi pe care îi ai. 

Comandantul se încruntă. 

- Exclus. Deţinuţii de aici s-au făcut vinovaţi de cele mai 
îngrozitoare crime. Nu pot fi eliberaţi fără ordin scris din 
partea Arhilectorului însuşi. 


- Atunci avem o problemă, Inchizitor Lorsen. Căci am 
zece mii de oameni cu arme care trebuie ascuţite, armuri 
care trebuie reparate, cai care trebuie potcoviţi. Din clipă 
în clipă am putea intra în luptă. Nu-mi permit să aştept 
ordine venite din partea Arhilectorului, sau a oricui 
altcuiva. Trebuie să fac rost de fierari, asta este realitatea. 

- Dar trebuie să înţelegi că nu pot... 

- Nu înţelegi gravitatea situaţiei! lătră West, cu nervii 
întinşi la maximum. Fă ce vrei, trimite o scrisoare 
Arhilectorului! Şi eu voi trimite un om să-mi aducă o 
companie de soldaţi din tabără! Să vedem cine capătă 
ajutor primul! 

Comandantul medită o vreme la cele auzite. 

- Foarte bine, spuse el în cele din urmă, vino după mine. 

West ieşi din clădirea comandantului înapoi în lapoviţă. 
Din pragul uneia dintre cocioabe, doi copii zdrenţăroşi şi 
murdari îl priveau cu ochi mari. 

- Aveţi şi copii aici? 

- Avem familii întregi, dacă sunt considerate a 
reprezenta un pericol pentru stat, îl privi pieziş Lorsen. 
Păcat, ce-i drept, dar măsurile aspre au fost mereu 
necesare pentru asigurarea stabilităţii Uniunii. Din tăcerea 
ta înţeleg că nu eşti de acord. 

West se uita la unul dintre copiii care şchiopătau prin 
noroaie, condamnat, probabil, să-şi petreacă tot restul vieţii 
în locul acesta. 

- Cred că e o crimă. 

Comandantul ridică din umeri. 

- Nu te lăsa amăgit de vârsta lor. Toată lumea are o vină 
sau alta. Până şi cei inocenți pot constitui o ameninţare. 
Poate doar că este nevoie de crime mărunte ca să poţi 
preveni crimele mari, colonele West, dar asta o hotărăsc 
mai marii noştri, nu noi. Eu doar mă asigur că deţinuţii 
muncesc, nu se bat şi nu evadează. 

- Adică îţi faci treaba, nu? Urmezi cărarea mult umblată 
şi eviţi asumarea oricărei răspunderi. 


- Care dintre noi doi este cel care trăieşte în mijlocul lor, 
aici, în mijlocul pustietăţii? Care anume dintre noi doi este 
cel care îi supraveghează, îi îmbracă, îi hrăneşte, îi spală, 
duce războiul nesfârşit şi zadarnic împotriva păduchilor 
lor? Tu îi împiedici să se bată, şi să se violeze, şi să se 
omoare? Eşti ofiţer în Oastea Regelui, colonele, nu-i aşa? 
Deci locuieşti în Adua? Într-un apartament luxos în Agriont, 
printre bogătaşi şi spilcuiţi? 

Lorsen chicoti când îl văzu pe West încruntându-se. 

- Care anume dintre noi doi este cel care a evitat 
asumarea răspunderii, aşa cum zici? Niciodată n-am avut 
conştiinţa mai curată. Urăşte-ne, dacă asta te face să te 
simţi mai bine. Ne-am obişnuit cu ura. Nimănui nu-i place 
să dea mâna cu cel care goleşte latrinele, dar latrinele 
trebuie să fie golite. Altminteri lumea s-ar umple cu căcat. 
Îți dau fierarii, atâţia câţi mi-ai cerut, dar nu-mi vorbi de 
sus. Nu ai calitatea asta. 

Lui West nu-i conveneau vorbele Inchizitorului, dar fu 
nevoit să admită că omul avea dreptate, aşa că strânse din 
dinţi şi înotă mai departe prin mocirlă, cu capul plecat. 
Ajunseră la o magazie din piatră lungă şi fără ferestre, din 
coşurile înalte ale căreia se răsuceau fuioare de fum gros. 
Practicianul trase zăvorul de la uşa cea grea şi se opinti să o 
deschidă, iar West păşi în urma lui Lorsen în întuneric. 

După gerul de afară, căldura îl izbi ca un pumn în falcă. 
Fumul înecăcios îi înţepă ochii, îi pişcă gâtul. Larma din 
spaţiul strâmt era înspăimântătoare. Urlete şi scârţâieli şi 
hârâieli. Ciocane care izbeau în nicovale aruncând jerbe de 
scântei furioase, fier înroşit în foc care sâsâia mânios în 
butoaiele cu apă. Pretutindeni oameni, strânşi laolaltă, 
asudând, gemând şi tuşind, feţe supte pe jumătate luminate 
de strălucirea portocalie a vetrelor. Diavoli din iad. 

- Încetaţi lucrul! mugi Lorsen. Opriţi-vă şi aliniaţi-vă! 

Bărbaţii lăsară încet uneltele deoparte, se poticniră şi se 
clătinară pe picioare şi zornăiră din lanţuri încercând să se 
alinieze, în vreme ce patru sau cinci practicieni îi urmăreau 


din umbre. Şi ce formaţie murdară, epuizată şi gheboşată şi 
deplorabilă mai alcătuiau! Doi dintre ei aveau lanţuri şi la 
mâini, nu numai la picioare. Nu arătau absolut deloc ca şi 
cum ar fi reprezentat răspunsul la problemele lui West, însă 
nu avea încotro. Nu exista nicio altă soluţie. 

- Avem un oaspete de afară. Fă-ţi numărul, colonele. 

- Sunt colonelul West, orăcăi el cu vocea spărgându-i-se 
în aerul înţepător. La douăzeci de kilometri de aici se află 
zece mii de soldaţi sub comanda Prințului Moştenitor 
Ladisla. Avem nevoie de fierari. 

West îşi curăţă gâtul şi încercă să vorbească mai tare, 
fără să-şi scuipe plămânii. 

- Cine se pricepe să lucreze cu metalul? 

Nu-i răspunse nimeni. Bărbaţii se uitau la încălţările lor 
găurite sau la picioarele lor goale, aruncând, din când în 
când, priviri furişe la practicienii fioroşi. 

- Nu trebuie să vă fie teamă. Care dintre voi se pricepe 
la fierărie? 

- Eu, domnule. 

Un bărbat ieşi din rând în zgomot de lanţuri. Slab, dar 
viguros, uşor adus de spate. West nu-şi putu stăpâni o 
tresărire când lumina lămpii căzu pe chipul acestuia. Era 
desfigurat de arsuri hidoase. O parte a feţei nu era altceva 
decât o masă vineţie de cicatrice cu aspect topit, lipsea 
sprânceana, iar pe scalp erau zone rozalii fără păr. Celălalt 
obraz era oarecum mai întreg. Omul aproape că nu mai 
avea chip. 

- Mă pricep să lucrez la forjă şi am fost şi în armată, în 
Gurkhul. 

- Bine, murmură West făcând tot posibilul să-şi învingă 
groaza provocată de înfăţişarea deţinutului. Cum te 
cheamă? 

- Pike. 

- Mai ştie vreunul dintre colegii tăi să lucreze cu fierul, 
Pike? 


Arsul îşi târşâi lanţurile prin faţa celorlalţi bărbaţi, 
trăgându-i pe unii de umeri afară din rând, în vreme ce 
încruntătura comandantului se adâncea tot mai mult. 

West îşi umezi buzele uscate. Greu de crezut că într-un 
timp atât de scurt trecuse de la un frig atât de cumplit la o 
căldură atât de cumplită, dar aşa se întâmplase şi se simţea 
foarte rău. 

- Îmi trebuie cheile de la cătuşele acestor oameni, 
Inchizitorule. 

- Nu există chei. Lanţurile sunt sudate. Se presupune că 
nu vor fi niciodată scoase şi te sfătuiesc să nu încerci s-o 
faci. Mulţi dintre deţinuţii aceştia sunt extrem de periculoşi. 
În plus, trebuie să ţii cont că ni-i vei înapoia imediat ce ai să 
găseşti o altă soluţie la problemele tale. Inchiziția nu se 
ocupă de eliberări înainte de termen. 

Se îndepărtă ţanţoş într-un colţ ca să discute ceva cu 
unul din practicieni. 

Pike se apropie sfios, trăgând un alt deţinut de cot. 

- lertaţi-mă, domnule, murmură el răguşit. Puteţi găsi un 
loc şi pentru fiica mea? 

West ridică din umeri, simțindu-se stânjenit. I-ar fi plăcut 
să-i scoată pe toţi de acolo şi să transforme colonia în 
cenuşă, dar nu avea de gând să-şi forţeze şi mai mult 
norocul. 

- Nu este o idee bună să aducem o femeie printre atâţia 
soldaţi. Nu-i deloc o idee bună. 

- E mai bună decât s-o lăsăm aici, domnule. N-o pot lăsa 
singură. Şi mă poate ajuta la lucru. Ştie să folosească 
ciocanul la nevoie. E puternică. 

Nu părea puternică. Părea numai piele şi os, şi era 
îmbrăcată în zdrenţe, iar faţa îi era mânjită de funingine şi 
grăsime. De aceea îi fusese uşor lui West să o confunde cu 
un băiat. 

- Îmi pare rău, Pike, dar nu mergem la distracţie. 

Dădu să se întoarcă cu spatele, dar fata îl apucă de braţ. 

- Nici aici nu e distracţie, spuse ea. 


Vocea ei îl surprinse. Blândă, dulce, educată. 

- Mă numesc Cathil. Nu mă tem de muncă. 

West o privi, hotărât să se desprindă din strânsoare, dar 
expresia ei îi aduse aminte de ceva. Ceva fără durere. Fără 
teamă. Ochi goi, morţi ca ai unui cadavru. 

Ardee. Cu obrazul mânjit de sânge. 

West se strâmbă. Amintirea era aidoma unei răni care nu 
voia să se vindece. Căldura era insuportabilă, uniforma ca 
şmirghelul pe pielea lipicioasă. Trebuia să plece din locul 
ăsta oribil. 

Îşi feri ochii care îl usturau. 

- Şipe ea oiau, lătră el. 

Lorsen pufni. 

- Glumeşti, colonele? 

- Crede-mă că nu-mi arde de glumă. 

- Mâna de lucru calificată e una. Bănuiesc că ai nevoie 
de muncitori, dar nu-ţi pot permite să iei orice deţinut ai 
chef... 

Scos din răbdări, West se întoarse spre el cu un rânjet 
fioros care-i dezveli dinţii. 

- Şi pe ea, am spus! 

Comandantul coloniei nu lăsă să se vadă că ar fi fost 
impresionat de furia lui. S-au privit lung câteva clipe, în 
vreme ce transpiraţia şiroia pe faţa lui West, iar sângele îi 
pulsa puternic în tâmple. 

Apoi Lorsen dădu încetişor din cap. 

- Şi pe ea. Foarte bine. Nu am cum să te împiedic, spuse 
aplecându-se uşor spre West. Dar Arhilectorul va afla 
despre asta. E departe şi s-ar putea să dureze ceva vreme 
până va afla, dar va afla neîndoios. 

Se aplecă şi mai mult, aproape şoptind în urechea lui 
West. 

- Poate într-o bună zi ne vei face din nou o vizită, dar de 
această dată vei rămâne mai mult. Poate ca să-ţi pregăteşti 
mica prelegere despre avantajele şi dezavantajele coloniilor 
de deţinuţi. Vei avea suficient timp pentru asta. 


Lorsen îi întoarse spatele. 
- Acum ia deţinuţii şi pleacă. Trebuie să scriu o scrisoare. 


Ploaia 


Pe Jezal îl amuzaseră întotdeauna furtunile puternice. 
Stropii mari de ploaie care biciuiau străzile, zidurile şi 
acoperişurile din Agriont, stropii mari de ploaie care 
şuierau din canale. Fenomen al naturii pe care îl urmărea 
cu plăcere de la fereastra apartamentului călduros şi uscat. 
Fenomen al naturii care lua prin surprindere tinerele 
doamne aflate la plimbare prin parc, făcându-le să ţipe, 
lipindu-le rochiile de pielea udă în cel mai excitant mod cu 
putinţă. Fenomen al naturii prin care fugeai, râzând cu 
prietenii, dintr-o tavernă în alta, înainte de a te usca în faţa 
unui foc plin de viaţă, cu o cană de vin fiert şi dres cu 
mirodenii în mâini. Lui Jezal îi plăcea ploaia aproape la fel 
de mult cât îi plăcea soarele. 

Dar asta fusese înainte. 

Aici, în câmpie, furtunile aveau un alt calibru. Nici vorbă 
de asemănarea cu pandaliile unui copil răsfăţat care trec cu 
atât mai repede cu cât nu le bagi în seamă. Această furtună 
violentă era rece şi devastatoare, nemiloasă şi 
ranchiunoasă, înverşunată şi implacabilă. lar cel mai 
apropiat acoperiş, şi mai cu seamă cea mai apropiată 
tavernă, se afla la sute de kilometri în urma lor. Cumva, 
acest lucru i se părea cel mai important. Ploaia cădea în 
valuri, înmuind în apă îngheţată câmpia nesfârşită şi totul 
de pe suprafaţa ei. Stropii mari înţepau ţeasta lui Jezal ca 
pietrele aruncate din praştie, îi muşcau mâinile expuse, 
vârful urechilor, ceafa. Apa îi şiroia prin păr, prin 
sprâncene, pe obraji, curgând în pârâiaşe în gulerul deja 
îmbibat. Ploaia întinsese o cortină plumburie peste pământ, 
ascunzând vederii absolut tot pe distanţă de o sută de paşi 
în faţă, doar că, desigur, aici nu era nimic de văzut nici 
înainte, nici în vreo altă direcţie. 

Jezal se scutură de frig şi îşi strânse mai bine gulerul 
hainei. Gest absolut inutil, de vreme ce era deja ud până la 


piele. Afurisitul de negustor din Adua îl asigurase că haina e 
impermeabilă. Şi bineînţeles că dăduse pe ea o căruţă de 
bani, şi îi plăcuse teribil cum îi stătea, atunci când o 
probase în prăvălie. Îi dădea un aer aspru de aventurier. 
Dar se îmbibase cu apă pe la cusături încă de la primele 
picături de ploaie. Şi de câteva ore se simţea la fel de ud şi 
înfrigurat cum s-ar fi simţit dacă ar fi intrat într-o cadă plină 
cu apă rece având hainele pe el. 

Cizmele îi erau îmbibate cu apă îngheţată, pielea de pe 
coapse i se rosese sub pantalonii leoarcă, şaua mustind de 
apă scârţâia şi pleoscăia la fiecare mişcare a bietului cal. Îi 
curgea nasul, îl dureau nările şi buzele, îl dureau până şi 
palmele ude în care strângea hăţurile. Sfârcurile lui erau 
două puncte ale agoniei într-o mare de disconfort fizic. 
Întreaga poveste era pur şi simplu de nesuportat. 

- Când o să se termine? murmură Jezal ca pentru sine, 
vârându-şi capul între umeri şi privind rugător la cerul 
mohorât, cu apa şiroindu-i pe obraji, intrându-i în gură, 
plesnindu-l peste ochi. 

În momentul acela fericirea părea a însemna doar o 
cămaşă uscată. 

- Nu poţi să faci ceva? îl întrebă gemând pe Bayaz. 

- Ce să fac? se răţoi la el Magul, cu apa picurându-i de 
pe obraji şi din barba năclăită. Crezi că mie îmi place? Să 
fiu în mijlocul câmpiei uriaşe în afurisita asta de furtună la 
anii mei? Cerurile nu au acordat Magilor nicio dispensă 
specială, băiete, se pişă la fel pe toată lumea. Te sfătuiesc să 
încerci să te obişnuieşti cu situaţia şi să-ţi ţii pentru tine 
văicărelile. Un mare conducător trebuie să împărtăşească 
necazurile cu adepţii lui, cu oştenii lui, cu supuşii lui. Numai 
aşa le poate câştiga respectul. Marii conducători nu se 
vaită. Niciodată. 

- La naiba cu ei, murmură Jezal în barbă. Şi la naiba şi 
cu ploaia asta! 

- Zici că asta-i ploaie? 


Nouădegete călărea alături, cu un zâmbet larg pe faţa 
lui masivă şi urâtă. Nu mult după ce începuse să plouă tare, 
Jezal fusese extrem de surprins să vadă cum nordicul îşi 
scoate mai întâi haina ponosită, apoi cămaşa, le înveleşte pe 
amândouă într-o pânză groasă şi îşi vede mai departe de 
drum despuiat până la brâu, nepăsându-i de ploaia care 
şiroia pe spinarea acoperită cu cicatrice, fericit ca un porc 
uriaş care se tăvăleşte în noroi. 

La început, acest gen de comportament îl frapase pe 
Jezal, care îl considerase doar o altă manifestare de 
primitivism impardonabil, şi mulţumise cerului că barbarul 
binevoise să-şi lase pantalonii pe el, dar, pe măsură ce 
ploaia rece se înteţea începând să-i pătrundă prin haină, nu 
mai era chiar atât de convins că avea dreptate. Nu ar fi avut 
cum să-i fie mai frig sau să fie mai ud fără haine, şi măcar ar 
fi scăpat de frecarea nesfârşită, sâcâitoare şi dureroasă a 
cârpelor ude. Nouădegete îi rânji ca şi cum i-ar fi putut citi 
gândurile. 

- Nu-i decât o burniţă. Nu se poate să fie mereu cer 
senin. Trebuie să fii realist! 

Jezal scrâşni din dinţi. Dacă i se mai spunea o singură 
dată să fie realist, avea să-l înjunghie pe Nouădegete cu 
sabia lui cea scurtă. Afurisită brută pe jumătate despuiată. 
Era destul de rău că trebuia să călătorească, să mănânce şi 
să doarmă la nici o sută de paşi de omul ăsta al peşterilor, 
dar să fie nevoit să-i asculte sfaturile stupide constituia o 
jignire mult prea greu de suportat. 

- Al naibii primitiv bun de nimic, murmură ca pentru 
sine. 

- Dacă va trebui să ne luptăm, cred că te vei bucura să-l 
ştii prin preajmă. 

Legănându-se încolo şi încoace pe capra căruţei 
hodorogite, Quai se uita pieziş la el. Ploaia îi lipise părul 
lung de obrajii traşi. Pielea-i udă îl făcea să pară mai palid şi 
mai bolnav ca oricând. 

- Te-a întrebat cineva ceva? 


- Cel care nu are trebuinţă de părerile celor din jur ar 
face bine să-şi ţină gura, făcu ucenicul un semn cu capul 
spre spinarea lui Nouădegete. Acela este Sângerosul Nouă, 
cel mai temut bărbat din Nord. A ucis mai mulţi oameni 
decât ciuma. 

Jezal se încruntă la nordicul care şedea şleampăt în şa, 
se gândi puţin la cele auzite şi pufni dispreţuitor. 

- Nu mă sperie deloc, spuse cât de tare reuşi, fără ca 
Nouădegete să-l audă. 

Quai respiră zgomotos. 

- Pun prinsoare că nu ţi-ai tras niciodată sabia la nervi. 

- Aş putea începe acum, bubui Jezal, aruncându-i cea 
mai fioroasă căutătură pe care o avea în repertoriu. 

- Vai, ce m-am speriat, chicoti ucenicul, deloc 
impresionat spre marea dezamăgire a lui Jezal. Dar dacă 
mă întrebi pe mine cine anume nu-i bun de nimic, aş putea 
să-ţi spun pe cine mi-aş dori să fi lăsat în urmă. 

- Asta-i bună, măi... 

Jezal săltă în şa, surprins de un fulger care lumină cerul, 
urmat de un altul, înspăimântător de aproape. Gheare de 
lumină se strecurară prin întuneric şi înhăţară capetele 
proeminente ale norilor. Tunetul prelung se rostogoli peste 
câmpia lugubră, pocnind şi trosnind sub vânt. Când se 
stinse, căruţa se îndepărtase deja, văduvindu-l pe Jezal de 
şansa de a riposta. 

- Ucenic idiot şi afurisit, murmură, negru de supărare. 

Când furtuna începuse să lumineze cerul, Jezal se 
îmbărbătase imaginându-şi cum tovarăşii lui de drum sunt 
loviți de fulgere. De pildă, ar fi fost foarte nimerit, într-un 
mod bizar, ca Bayaz să fie făcut scrum de un fulger venit 
din ceruri. Dar curând îşi pierdu nădejdea într-o asemenea 
izbăvire, fie ea doar un joc al închipuirii. Fulgerele n-ar 
ucide mai mult de o singură persoană şi, dacă trebuia ca 
unul dintre ei să dispară, Jezal începu să spere să fie el 
acela. O lumină orbitoare şi apoi dulcea uitare. Cea mai 
frumoasă cale de scăpare din tot acest coşmar. 


Un firicel de apă se prelinse pe spatele lui Jezal, 
gâdilându-i pielea zdrelită. Îşi dorea nespus să se scarpine, 
dar ştia că, dacă o va face, îl va apuca mâncărimea în zeci 
de alte locuri, toate situate între omoplaţi şi ceafă, locuri pe 
care, oricât te-ai strădui, nu poţi ajunge să le scarpini. 
Închise ochii, iar capul i se înclină sub greutatea disperării 
până când bărbia-i udă ajunse să se sprijine de pieptu-i ud. 

Ploua şi ultima oară când a văzut-o. Îşi aminti totul cu 
dureroasă claritate. Vânătaia de pe obraz, culoarea ochilor, 
conturul gurii, cu colţul uşor ridicat. Simpla amintire fu 
suficientă să-i pună nodul în gât. Acelaşi nod pe care îl 
înghiţea de douăzeci de ori pe zi. Primul lucru pe care îl 
făcea dimineaţa, la sculare, şi ultimul pe care îl făcea 
noaptea, la culcarea pe pământul tare. Dorinţa lui cea mai 
fierbinte era să fie acum cu Ardee, la adăpost de pericol şi 
de frig. 

Se întrebă cât îl va mai aştepta, căci săptămânile treceau 
una după alta, iar ea nu primea nicio veste de la el. Mai 
trimitea încă în fiecare zi scrisori în Englia, scrisori pe care 
el nu le va primi niciodată? Scrisori prin care îşi exprima 
gingaşele sentimente. Scrisori prin care cerea cu disperare 
veşti. Scrisori prin care implora să i se răspundă. Acum i se 
vor adeveri bănuielile cele mai sumbre. Că el nu era nimic 
altceva decât o jigodie necinstită şi nesimţitoare şi 
mincinoasă, şi că o uitase cu totul, când nimic nu putea fi 
mai departe de adevăr. Scrâşni din dinţi disperat şi frustrat, 
însă ce putea face? Era imposibil să trimiţi scrisori din 
mijlocul unei pustietăţi sinistre, chiar presupunând că le-ai 
fi putut scrie în potopul acesta epic. Blestemă în şoaptă 
numele Bayaz şi Nouădegete, Picior-Lung şi Quai. Blestemă 
Vechiul Imperiu şi blestemă câmpia nesfârşită. Blestemă 
întreaga expediţie dementă. Blestematul devenise un ritual 
pe care îl repeta la fiecare oră. 

Ca prin ceaţă, Jezal începu să înţeleagă că până atunci 
avusese parte de un trai uşor şi bun. Acum i se părea aiurea 
că se văicărise atât de mult şi atât de vocal pentru că 


trebuia să se trezească devreme ca să facă exerciţii de 
scrimă, pentru că se înjosise într-atât încât jucase cărţi cu 
locotenentul Brint, sau pentru că erau puţin cam prea 
prăjiţi cârnaţii de la micul dejun. Ar fi trebuit să râdă, să 
aibă ochii scânteietori şi pasul sprinţar pentru simplul motiv 
că nu stătea în ploaie. Tuşi, se smiorcăi şi se şterse la nasul 
care îl durea cu mâna care îl durea. La câtă apă era în jur, 
nimeni nu va observa că plânge. 

Singură Ferro părea că se simte şi mai prost decât el. 
Arunca priviri furioase la norii care urinau peste ei, cu 
chipul zbârcit de ură şi spaimă. Părul ţepos îi era lipit de 
cap, hainele îmbibate cu apă atârnau fleşcăite pe umerii ei 
slabi, ploaia îi şiroia pe obrajii plini cu cicatrice şi picura de 
pe vârful nasului ei ascuţit, de pe vârful bărbiei ei ascuţite. 
Semăna cu o pisică rea care s-a pomenit pe nepusă masă 
aruncată într-o baltă, cu trupul intrat la apă şi fără aerul 
ameninţător de dinainte. Poate că vocea unei femei va reuşi 
să-l scoată din starea asta infectă de spirit, iar Ferro era 
cea mai apropiată chestie de o femeie pe care o avea la 
îndemână. 

Îşi îndemnă calul şi o ajunse din urmă străduindu-se să 
zâmbească, iar ea s-a întors şi l-a privit fioros. Neplăcut 
surprins, Jezal îşi dădu seama că, dacă te uitai la ea de 
aproape, aerul ameninţător era la locul lui. Îi uitase ochii. 
Ochii ei cei galbeni, ascuţiţi ca pumnalele, cu pupile mici ca 
vârful de ac, ochii ei cei stranii şi tulburători. Îşi dori acum 
să nu se fi apropiat de ea, însă nu putea trece mai departe 
fără să nu-i spună câteva cuvinte. 

- Pun prinsoare că prin părţile tale nu prea plouă, nu-i 
aşa? 

- Ai de gând să-ţi închizi gura aia împuţită, sau vrei să ţi- 
o închid eu? 

Jezal îşi drese glasul, strunindu-şi calul ca să rămână în 
urma ei. 

- Căţea nebună, şopti în barbă. 


Dă-o naibii, să rămână în nemernicia ei. E] personal nu 
avea de gând să-şi plângă de milă. Nu-i stătea absolut deloc 
în fire. 


Ploaia se oprise în cele din urmă, chiar înainte ca ei să 
ajungă acolo, însă aerul era tot greu de umezeală, cerul de 
deasupra era tot plin de culori ciudate. Lumina înserării îşi 
furişa razele roz şi portocalii printre fuioarele norilor, 
aruncând o strălucire nepământeană peste câmpia 
plumburie. 

Două căruţe goale în picioare, o alta dărâmată şi fără o 
roată, cu un cal mort încă priponit de ea, prăbuşit în noroi 
cu limba scoasă din gură şi cu două săgeți frânte în crupa-i 
însângerată. Morţii împrăştiaţi pretutindeni în iarba turtită, 
aidoma unor păpuşi stricate şi aruncate de un copil rău. Cu 
răni adânci, sau membre rupte, sau cu săgeți înfipte în trup. 
Unul avea braţul retezat de la umăr, iar osul spart îi ieşise 
din carne ca la hălcile de fripturi de la măcelărie. 

Tot felul de lucruri în jurul lor. Arme stricate, lemne 
despicate. Câteva cufere zdrobite, din care fuseseră scoase 
baloturi de ţesături, fuseseră sfârtecate şi aruncate pe 
pământul ud. Butoaie sparte, cutii sfărâmate prin care se 
scotocise temeinic şi se furase ce fusese de furat. 

- Neguţători, mârâi Nouădegete, privind dezastrul din 
jur. Aşa cum zicem şi noi că am fi. leftină mai e viaţa prin 
părţile astea. 

Ferro se strâmbă. 

- Unde nu-i ieftină? 

Rafale reci de vânt străbătură câmpia, trecând prin 
hainele ude ale lui Jezal. Nu mai văzuse niciodată un 
cadavru, iar aici erau... câte? Pe puţin o duzină. Începu să 
se simtă ciudat după ce numărase cam jumătate dintre ele. 

Nimeni altcineva nu părea prea impresionat, de parcă 
aceste personaje ar fi fost fraţi de cruce cu violenţa. 

Ferro se târa în patru labe printre leşuri, examinându-le, 
împungându-le, dovedind tot atâta emoție câtă ar fi avut un 


cioclu. Expresia de pe chipul lui Nouădegete spunea că el 
văzuse lucruri mult mai rele, iar Jezal nu se îndoia câtuşi de 
puţin de asta, şi că făcuse, la rândul lui, lucruri mult mai 
rele. Bayaz şi Picior-Lung păreau cam tulburaţi, dar nu mai 
mult decât ar fi părut dacă ar fi descoperit nişte urme 
necunoscute de cai. Quai nici măcar nu părea interesat. 

În momentele acelea, lui Jezal i-ar fi convenit de minune 
să aibă şi el parte de un strop din indiferența manifestată 
de ceilalţi. N-ar fi recunoscut în ruptul capului, însă simţea 
că-i cam vine să vomite. Pielea aceea: flască şi moartă şi 
albă ca ceara, îmbrobonată de ploaie. Veşmintele acelea: 
sfâşiate şi prădate. Se furaseră şi cizme, şi haine, chiar şi 
cămăşi. Rănile acelea. Dungi roşii, neregulate, vânătăi 
hidoase, tăieturi şi găuri căscate larg în carne. 

Jezal se întoarse brusc în şa, se uită în spate, la stânga, 
la dreapta, dar oriunde s-ar fi uitat, peisajul era acelaşi. N- 
avea unde să fugă, chiar dacă ar fi ştiut unde se află cea 
mai apropiată aşezare. Se afla în tovărăşia altor cinci 
oameni, dar se simţea îngrozitor de singur. Se afla pe o 
câmpie imensă, dar se simţea prins în capcană. 

I se păru că unul dintre cadavre se holbează la el. Un 
tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu Jezal, cu părul de culoarea 
nisipului şi urechi proeminente. Ar cam fi trebuit să se 
bărbierească, dar, fireşte, asta nu mai conta acum. În burtă 
avea o rană adâncă, iar ambele mâini şi le ţinea lângă ea, 
de parcă ar fi vrut s-o închidă. Dinăuntru luceau umed 
maţele vineţii. Jezal simţi că i se face şi mai greață. Deja era 
cam sfârşit, pentru că mâncase prea puţin de dimineaţă. Se 
săturase până peste cap de pesmeţi şi nu fusese în stare să 
înghită zeama lungă pe care o pregătiseră ceilalţi. Îşi 
întoarse privirea de la scena dezgustătoare şi îşi cobori 
ochii în iarbă, prefăcându-se că ar căuta urme importante 
acolo, în vreme ce stomacul lui se zvârcolea în chinuri. 

Strânse hăţurile cât de tare putu, înghițind cu greu 
scuipatul care îi umpluse gura. La naiba, doar era unul 
dintre mândrii fii ai Uniunii. Mai mult încă, era de viţă 


nobilă, descendent al unei familii de vază. Mult mai mult 
încă, era ofiţer neînfricat în Oastea Regelui şi câştigător al 
Competiţiei. Dacă ar fi vomitat la vederea câtorva picături 
de sânge, s-ar fi făcut de râs în faţa adunăturii ăsteia de 
tâmpiţi şi primitivi, iar aşa ceva nu trebuia să se întâmple în 
niciun caz. În joc se afla însăşi onoarea naţiunii sale. Se uită 
fioros la pământul ud, strânse tare din măsele şi îi comandă 
stomacului să se potolească. Treptat, începu să se 
liniştească. Inspiră adânc pe nas. Aer rece, umed, liniştitor. 
Îşi recăpătă controlul. Îi privi din nou pe ceilalţi. 

Ferro se aşezase pe vine şi îşi vârâse mâna până la 
încheietură într-una din rănile căscate ale mortului. 

- E rece, se răţoi ea la Nouădegete, mort de dimineaţă, 
dacă nu mai de mult. 

Îşi trase afară degetele bălite de sânge. 

Jumătate din gustarea sărăcăcioasă de dimineaţă poposi 
pe hainele lui Jezal înainte ca acesta să apuce să se dea jos 
din şa. Făcu câţiva paşi de om beat, icni de câteva ori şi 
vomită iarăşi. Aplecat, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cu 
capul învârtindu-i-se, scuipă fiere în iarbă. 

- Nu te simţi bine? 

Jezal ridică ochii, făcând tot posibilul să pară cât mai 
nonşalant, în ciuda dârei de salivă amară care i se prelingea 
pe bărbie. 

- Nu mi-a priit mâncarea, şopti, ştergându-şi nasul şi 
gura cu mâna tremurândă. 

Lamentabilă scuză, trebuia să recunoască. 

Însă Nouădegete îl aprobă dând cu vehemenţă din cap. 

- Mai mult ca sigur că ţi-e rău de la carnea de dimineaţă. 
Nici eu nu m-am simţit prea bine. 

Îşi declanşă din nou rânjetul enervant şi îi întinse lui 
Jezal un burduf cu apă. 

- E bine să bei cât mai mult. Te spală pe dinăuntru. 

Jezal îşi clăti gura şi scuipă, urmărindu-l cu privirea pe 
Nouădegete care se întorsese lângă cadavre şi se încruntă. 
Straniu. Venit din partea altcuiva, ar fi fost un gest aproape 


generos. Mai luă o înghiţitură de apă şi începu să se simtă 
ceva mai bine. Cam nesigur pe picioare, reuşi să ajungă la 
cal şi se căţără înapoi în şa. 

- Cei care au făcut dezastrul ăsta au fost mulţi şi bine 
înarmaţi, spunea Ferro. Iarba e plină de urme. 

- “Trebuie să fim prudenţi, încercă Jezal să se vâre în 
discuţie. 

Ca înţepat, Bayaz se întoarse să-l privească cu asprime. 

- Întotdeauna trebuie să fim prudenţi! E la mintea 
cocoşului! Cât mai avem până la Darmium? 

Picior-Lung se uită la cer, apoi la câmpie. Îşi linse un 
deget şi îl ridică în bătaia vântului. 

- Cu toate harurile mele, nu pot să spun cu prea mare 
exactitate cât mai avem dacă nu mă pot ghida după stele. 
Cam vreo optzeci de kilometri. 

- Va trebui să ieşim în curând de pe drum. 

- Nu trecem fluviul la Darmium? 

- Oraşul e în haos. Cabrian nu lasă pe nimeni să intre. 
Nu putem să ne asumăm riscul ăsta. 

- Foarte bine, atunci mergem la Aostum. Vom ocoli 
Darmium şi ne vom îndrepta spre vest. E un drum puţin mai 
lung, dar... 

- Nu. 

- Nu? 

- Podul de la Aostum e distrus. 

Picior-Lung se încruntă. 

- Distrus, zici? Ce-i mai place lui Dumnezeu să-şi pună 
supuşii la încercare. Atunci trebuie să trecem fluviul Aos 
prin vad... 

- Nu, spuse Bayaz. A plouat mult, iar fluviul este adânc. 
Vadurile nu sunt accesibile. 

Navigatorul păru derutat. 

- Eşti stăpânul meu, desigur, iar eu, ca destoinic membru 
al Ordinului Navigatorilor, te voi asculta întru totul, însă mă 
tem că nu există niciun alt drum. Dacă nu putem traversa 


fluviul nici la Darmium, nici la Aostum, şi dacă nu-l putem 
trece nici prin vad... 

- Mai există încă un pod. 

- Încă un pod? 

O clipă Picior-Lung păru nedumerit, apoi făcu ochii mari. 

- Doar nu vrei să spui că... 

- Podul de la Aulcus a rămas în picioare. 

Ceilalţi schimbară priviri încruntate. 

- Parcă ai spus că locul acela este distrus, spuse 
Nouădegete. 

- Că e un cimitir dărâmat, murmură Ferro. 

- Parcă ai spus că nimeni nu se apropie de locul ăla. 

- Nu ar fi fost prima mea opţiune, însă este tot ce avem. 
Când vom ajunge la fluviu, vom merge de-a lungul malului 
nordic până la Aulcus. 

Nimeni nu făcu nicio mişcare. Picior-Lung, în mod 
special, avea întipărită pe chip o expresie de groază 
perplexă. 

- Acum! explodă Bayaz. Este limpede că nu e bine să mai 
rămânem prin părţile astea. 

Cu aceste cuvinte, îşi întoarse calul şi se îndepărtă de 
cadavre. Quai ridică din umeri şi smuci dârlogii, iar căruţa 
bodogăni prin iarbă pe urmele Întâiului dintre Magi. Picior- 
Lung şi Nouădegete porniră după ei, încruntaţi şi 
presimţind că avea să li se întâmple ceva rău. 

Jezal se uită la morţii ai căror ochi priveau acuzator 
cerul care începuse să se întunece. 

- N-ar trebui să-i îngropăm? 

- Îngroapă-i tu, dacă vrei, mârâi Ferro săltând în şa 
dintr-o singură mişcare fluidă. Îngroapă-i în borâtură. 


A dracului tovarâşie 


Călăreau, numai asta făceau. De zile întregi făceau 
numai asta. Călăreau, îl căutau pe Bethod, cu iarna 
suflându-le în ceafă. Mlaştină şi pădure, deal şi vale. Ploaie 
şi lapoviţă, ceaţă şi zăpadă. Căutau semne care să le spună 
că este aproape, dar ştiau că nu le vor găsi. O groază de 
timp irosit în zadar, după părerea Copoiului, dar, odată ce ai 
fost suficient de cretin să ceri să ţi se încredinţeze o 
misiune, ar fi bine să faci ceea ce ţi s-a dat de făcut. 

- Afurisită treabă, ce facem noi acum, mârâi Dow, 
schimonosindu-se şi foindu-se şi frământând hăţurile în 
mâini. 

Niciodată nu se dăduse prea mult în vânt după mersul 
călare. Îi plăcea să-şi simtă picioarele pe pământ, orientate 
cu faţa spre duşman. 

- Afurisită pierdere de vreme. Cum îţi place viaţa de 
iscoadă, Copoiule? Afurisită treabă! 

- Cineva trebuie s-o facă şi pe asta, nu? Măcar acum am 
cal. 

- Ei, ce mă mai bucur pentru tine! râse batjocoritor Dow. 
Ai cal! 

Copoiul ridică din umeri. 

- Mai bine decât să merg pe jos. 

- Mai bine decât să mergi pe jos, zici? îl luă Dow peste 
picior. Asta chiar pune capac la toate! 

- Am nădragi noi. Şi haine noi de lânică. Acum nu-mi mai 
îngheaţă rodiile de la vânt. 

Replica stârni zâmbetul lui 'Tul, dar se părea că lui Dow 
nu-i ardea de râs. 

- Nu-ţi mai îngheaţă rodiile de la vânt? În numele 
morţilor noştri, băiete, chiar în halul ăsta am ajuns? Ai uitat 
cine eşti? Ai fost tovarăşul cel mai apropiat al lui 
Nouădegete! Ai trecut munţii alături de el! Eşti pomenit în 
toate cântecele care i s-au închinat! Ai fost prima iscoadă a 


oştirilor! O mie de oameni se bazau pe ceea ce le spuneai 
tu! 

- Chestia aia nu s-a sfârşit prea bine pentru nimeni, 
murmură Copoiul, însă Dow îl luase deja în vizor pe Iul. 

- Dar tu, uriaşule? Iul Duru Capdetunet, cel mai 
puternic ticălos din întregul Nord. Se spune că te-ai luptat 
cu urşii cu mâinile goale şi ai învins de fiecare dată. Că ai 
apărat trecătoarea de unul singur, în vreme ce clanul tău a 
reuşit să fugă cu bine. Se spune că eşti un uriaş, înalt de 
trei metri, născut în miezul furtunii şi cu burta plină de 
tunete. Ce mai zici acum, uriaşule? Singurul tunet pe care îl 
mai faci în ultima vreme e atunci când te caci! 

- Şi ce dacă? mârâi supărat ul. Ce, tu eşti altfel? 
Oamenii îţi şopteau numele, căci le era teamă să-l rostească 
cu glas tare. Îşi strângeau bine armele în mâini şi stăteau 
lângă foc dacă bănuiau că te afli la cincisprezece kilometri 
apropiere! Dow cel Negru, spuneau ei, e tăcut şi viclean şi 
nemilos ca lupul! A ucis mai mulţi oameni decât iarna, şi e 
mai fioros decât ea! Cine mai dă acum o ceapă degerată pe 
tine, ia spune-mi? Vremurile s-au schimbat, iar tu ai luat-o 
la vale la fel ca noi toţi! 

Dow se mulţumi să surâdă. 

- Exact asta vreau să spun, flăcău uriaş ce eşti, exact 
asta. Fiecare dintre noi a fost cineva. Am fost Bărbaţi 
Vestiţi, Bărbaţi Aleşi, Bărbaţi Cunoscuţi. Mi-l aduc aminte 
pe frate-meu care-mi spunea că nimeni nu e mai iscusit cu 
arcul şi sabia ca Harding Ursuzul, că nu e nimeni ca el în 
întregul Nord. Cea mai sigură mână din tot Cercul Lumii! 
Ce zici de asta, Ursuzule? 

- Înî, comentă Ursuzul. 

Dow dădu din cap. 

- Exact spusele mele. Acum uitaţi-vă la noi. Nu doar am 
luat-o la vale, ci chiar am căzut în afurisita aia de prăpastie! 
Facem treburile sudicilor ăstora? Treburile muierilor ăstora 
în izmene bărbăteşti? Treburile afurisiţilor ăstora de 


mâncători de salate, cu vorbele lor măreţe şi săbiuţele lor 
subţirele? 

Copoiul se foi jenat în şa. 

- West ăla ştie ce face. 

- West ăla! izbucni Dow. Ştie să-şi deosebească gura de 
cur, adică ştie mai multe decât ăilalţi, dar e moale ca 
grăsimea de porc, şi tu ştii asta. N-are pic de vână-n el! 
Niciunul n-are! Aş pica pe spate de uimire dacă aş afla că 
măcar unul dintre ei a văzut vreodată o ambuscadă. Vă 
închipuiţi voi că ar fi în stare să facă faţă unui atac al 
ţaranilor lui Bethod? 

Fornăi nişte hohote amare de râs. 

- Asta da glumă bună! 

- Nu se poate nega că sunt o adunătură de pişecioşi, 
şopti Iul, iar Copoiul fu nevoit să se declare de acord. Juma' 
din ei sunt prea flămânzi ca să poată ridica o armă, 
darămite s-o rotească cu ceva avânt, asta presupunând că 
ar şti cum. Cei instruiți au plecat în Nord să se lupte cu 
Bethod şi ne-au lăsat aici cu resturile astea de pe fundul 
oalei. 

- Resturi de pe fundul ţucalului, părerea mea. Tu ce zici, 
Treicopaci? strigă Dow. Stânca din Uffrith, nu? Ai stat şase 
luni ca un ghimpe în curu' lui Bethod, devenind eroul 
tuturor oamenilor cu minţile la locul lor din Nord! Rudd 
Treicopaci! lată un bărbat cioplit în piatră! Iată un bărbat 
care nu bate nicicând în retragere! Vreţi onoare? Vreţi 
demnitate? Vreţi să ştiţi ce înseamnă a fi bărbat adevărat? 
Nu căutaţi mai departe! Ei, ce pricepi tu din toată povestea 
asta? Facem treburi mărunte! Scotocim prin mlaştini după 
Bethod când ştim foarte bine că nu are cum să fie acolo! 
Treabă de copii şi, în plus, trebuie să ne considerăm 
norocoşi că am primit-o, nu-i aşa? 

Treicopaci îşi struni calul şi îl întoarse încet. Cu capul 
vârât între umeri, obosit, îl privi lung pe Dow aproape un 
minut. 


- Cască-ţi bine urechile şi ascultă măcar o dată, îi spuse, 
fincă nu am de gând să-ţi spun asta la fiecare kilometru. 
Lumea nu-i în multe, foarte multe privinţe aşa cum mi-ar 
plăcea mie să fie. Nouădegete s-a întors în ţărână. Bethod 
s-a proclamat Rege al nordicilor. Shanka se strâng ca să 
treacă munţii şi ca să ne năpădească. Am mers prea mult, şi 
m-am luptat prea mult, şi am auzit prea multe căcaturi de la 
tine cât să mă ţină toată viaţa. Şi sunt la o vârstă când ar 
trebui să stau cu cracii în sus şi fiii pe care nu-i am să aibă 
grijă de mine. Aşa că vezi că am probleme mai mari decât 
dezamăgirea pe care o simţi tu în faţa vieţii. Poţi să 
bodogăneşti cât vrei despre gloria trecutului, Dow, ca o 
muiere bătrână furioasă că ţâţele nu-i mai stau ţepene, şi-i 
ating buricul, sau poţi să taci dracului din gură şi să mă 
ajuţi. 

Privi lung în ochii fiecăruia, iar Copoiul se simţi uşor 
ruşinat pentru că nu avusese încredere în el. 

- Cât despre faptul că îl căutăm pe Bethod unde nue, 
ştiţi cu toţii că Bethod a fost mereu un om al surprizelor. Ni 
s-a încredinţat misiunea de a merge în recunoaştere şi 
intenţionez să o duc la capăt. 

Se aplecă în şa. 

- Ce ziceţi de ordinul ăsta? Gura închisă. Ochii căscaţi. 

Se întoarse şi îşi îmboldi calul printre copaci. 

Dow inspiră adânc: 

- În regulă, şefu', perfect. Doar că e păcat. Atât am spus. 
Că-i păcat. 


- Sunt trei, spuse Copoiul. Nordici, cu siguranţă, dar mi- 
e greu să-mi dau seama din ce clan. Şi fincă i-am găsit aici, 
cred că sunt de-ai lui Bethod. 

- Mai mult decât sigur că-s de-ai lui, zise şi Tul. Se pare 
că-i la modă zilele astea. 

- Doar trei? se miră Treicopaci. N-au ce căuta trei 
oameni de-ai lui Bethod de capul lor. Trebuie să fie mai 
mulţi prin apropiere. 


- Haideţi să ne ocupăm de ăştia trei, mârâi Dow, şi să-i 
prindem pe ăilalţi mai încolo. Am venit aici ca să mă bat. 

- Ai venit aici pentru că te-am târât eu, îl repezi 
Treicopaci. Voiai să te întorci încă de acum o oră. 

- Înî, comentă Ursuzul. 

- Putem să-i ocolim dacă vrem, arătă Copoiul spre 
pădurea rece. Sunt pe coastă, printre copaci. Îi putem ocoli 
foarte uşor. 

Treicopaci îşi ridică privirea la cerul cu irizări cenuşii şi 
trandafirii şi clătină din cap. 

- Nu. Se întunecă şi nu-mi convine să-i ştiu în spatele 
nostru pe întuneric. Dacă tot suntem aici, şi dacă tot sunt şi 
ei aici, ar trebui să ne ocupăm de ei. Cu armele. 

Se ghemui pe vine şi spuse în şoaptă. 

- Uite cum facem. Copoiule, tu dai ocol şi te urci pe 
creastă, deasupra lor. Când auzi semnalul, îl iei pe cel din 
stânga. Eşti atent la ce-ţi spun? Cel din stânga. Şi ai grijă să 
nu greşeşti. 

- Da, spuse Copoiul, stânga. 

Se înţelegea mai mult sau mai puţin de la sine că nu 
trebuia să greşească. 

- Dow, tu te furişezi şi te ocupi de cel din mijloc. 

- Mijlocul, mârâi Dow. E terminat. 

- Ultimul îţi rămâne ţie, Ursuzule. 

Ursuzul îşi freca arcul cu o cârpă, fără să-şi ridice ochii. 

- Lucraţi curat şi bine, băieţi. Nu vreau ca vreunul din 
voi să se întoarcă în ţărână din cauza asta. Ocupaţi-vă 
locurile. 

Copoiul descoperi un loc bun deasupra celor trei iscoade 
ale lui Bethod şi le urmări din spatele unui copac. De sute 
de ori făcuse asta, dar tot îşi mai simţea nervii încordaţi. 
Poate că aşa era mai bine. Căci omul face greşeli atunci 
când se relaxează. 

Copoiul era cu ochii în patru, aşa că îl zări în lumina tot 
mai palidă pe Dow care se furişa prin tufişuri, cu privirea 
aţintită asupra obiectivului său. Ajunsese foarte aproape. 


Copoiul potrivi o săgeată în arc şi îl ţinti pe cel din stânga, 
având grijă să respire rar ca să nu-i tremure mâinile. Şi 
atunci îşi dădu seama. Acum, că era în cealaltă parte, cel 
care-i fusese în stânga ajunsese în dreapta. În care să 
tragă? 

Înjură în gând, silindu-se din răsputeri să-şi aducă 
aminte ce spusese Treicopaci. Dă ocol şi ia-l pe cel din 
stânga. Cel mai rău ar fi fost să nu facă nimic, aşa că ţinti 
spre cel aflat acum în stânga şi speră că totul va fi bine. 

Îl auzi pe Treicopaci dând semnalul, ca un strigăt de 
pasăre. Dow se pregăti să sară. Copoiul dădu drumul 
săgeţii. Pătrunse în spinarea țintei sale chiar în momentul în 
care săgeata Ursuzului îi intră în piept, iar Dow îl apucă pe 
cel din mijloc şi îl înjunghie în spate. Însă unul rămăsese 
neatins şi foarte mirat. 

- Rahat! şopti Copoiul. 

- Ajutor! strigă cel rămas în viaţă, înainte ca Dow să 
apuce să sară asupra lui. 

Se  rostogoliră prin frunze, gemând, mârâind şi 
zbătându-se. Braţul lui Dow se înălţă şi cobori - o dată, de 
două ori, de trei ori, apoi se ridică în picioare, aruncând 
priviri fioroase în jur şi părând extrem de iritat. Copoiul 
ridica din umeri când auzi o voce din spate. 

- Ce e? 

Îngheţă. Altul. În tufişuri, la nici zece paşi distanţă. Luă o 
săgeată, o potrivi în arc, uşor şi cu grijă, apoi se întoarse 
încet. Descoperi că erau doi. Îl văzuseră şi ei. lar în gură 
simţi gust de bere veche. Se holbară unii la alţii câteva 
clipe. Copoiul îl ţinti pe cel mai mătăhălos şi îşi încordă 
arcul. 

- Nu! strigă cel vizat. 

Săgeata îl lovi în piept, gemu şi se clătină şi căzu în 
genunchi. Copoiul aruncă arcul şi vru să-şi scoată cuțitul, 
dar celălalt fu mai rapid şi îl dobori. Căzură în tufe şi 
începură să se rostogolească. 


Lumină, întuneric, lumină, întuneric. Se rostogoleau iar 
şi iar, pe râpă în jos, lovindu-se cu picioarele, trăgându-se 
de haine şi cărându-şi pumni. Copoiul îşi izbi capul de o 
piatră şi rămase întins pe spate, luptându-se cu ticălosul 
ăla. Şuierau amândoi, nu rosteau cuvinte, ci scoteau sunete, 
asemeni câinilor care se încaieră. Celălalt îşi eliberă una din 
mâini şi reuşi să scoată un cuţit de undeva, iar Copoiul reuşi 
să-i prindă încheieturile înainte ca lama să-l străpungă. 

Celălalt se lăsase peste el cu toată greutatea, ţinând 
cuțitul cu ambele mâini. Copoiul îl ţinea de încheieturi cu 
ambele mâini şi îl împingea cât putea de tare, însă nu 
suficient de tare. Lama cobora încet, cobora spre faţa 
Copoiului. Se holba cruciş la ea, la bucata ascuţită de metal, 
aflată la vreun sfert de metru de nasul lui. 

- Mori, jigodie împuţită! şi mai cobori încă câteva degete. 

Copoiul simţea că rămâne fără puteri, îl ardeau umerii, 
braţele, mâinile. Privea fix chipul celuilalt. Nebărbierit, dinţi 
îngălbeniţi, nas coroiat şi ciupit de vărsat, laţe lungi şi 
slinoase curgându-i în ochi. Vârful cuţitului săltă mai 
aproape. Copoiul era un om mort, şi nimeni nu mai putea 
face nimic. 

Hârşt. 

lar capul celuilalt dispăru. Faţa Copoiului se umplu de 
sânge, fierbinte şi lipicios şi rău mirositor. Corpul celuilalt 
se înmuie, iar Copoiul îl îmbrânci într-o parte, cu sânge în 
ochi, sânge în nas, sânge în gură. Se ridică cu greu în 
picioare, icnind şi sufocându-se şi scuipând. 

- Eşti bine, Copoiule. Eşti bine, se auzi vocea lui Iul. Ar fi 
trebuit să-i ataci înainte să se dezmeticească. 

- Trăiesc, şopti Copoiul, aşa cum obişnuia să şoptească 
Logen Nouădegete la capătul fiecărei bătălii. Trăiesc. 

În numele celor morţi, scăpase ca prin urechile acului. 


- Nu prea au multe, spunea Dow care inspecta tabăra. 
O oală pe foc, arme şi alte unelte, dar nu prea multe de- 
ale gurii. Prea puţin ca să fie singuri în mijlocul pădurii. 


- Poate că erau iscoade, zise Treicopaci. Deschideau 
drumul unui grup mai mare. 

- Socotesc că aşa e, îl aprobă Dow. 

Treicopaci îl plesni pe Copoi pe umăr. 

- Te simţi bine? 

Încă îşi mai ştergea sângele de pe obraji. 

- Da, aşa cred. 

Cam zdruncinat, dar îşi va reveni curând. 

- Doar nişte tăieturi şi zgârieturi. Nu se moare din asta. 

- Bine, pentru că nu mă pot lipsi de tine. Ce-ar fi să te 
furişezi până sus, printre copaci, şi să arunci o privire, cât 
curăţăm noi mizeria de aici? Vezi ce căutau ticăloşii ăştia. 

- Bine aşa, spuse Copoiul inspirând adânc. Bine aşa. 


- Afurisită treabă, ce mai zici acum, Dow? şopti 
Treicopaci. Treabă de copii şi trebuie să ne considerăm 
norocoşi că am primit-o? Ce mai zici acum? 

- Poate că am făcut o greşeală. 

- Una mare, se băgă în vorbă şi Copoiul. 

Pe versanţii întunecoşi ardeau o sută de focuri, poate 
chiar mai multe. Nu mai e nevoie să spunem că erau şi 
oameni. Majoritatea robi, prost înarmaţi, dar şi foarte mulţi 
ţărani. Copoiul zări ultima lumină a zilei licărind pe 
vârfurile suliţelor lor, şi pe marginile scuturilor, şi pe zalele 
lor lustruite şi gata de luptă. Îi zări strânşi în jurul 
stindardelor desfăşurate în vânt ale fiecărei căpetenie de 
clan. O mulţime de stindarde. Douăzeci, poate chiar 
treizeci, la o numărătoare rapidă. Copoiul nu văzuse 
niciodată mai mult de zece la un loc. 

- Cea mai mare oştire care a ieşit vreodată din Ţinutul 
Nordului, murmură el. 

- Da, răspunse Treicopaci. Şi toţi luptă pentru Bethod şi 
sunt la mai puţin de cinci zile de mers călare de sudişti. 

Arătă spre unul din steaguri. 

- Aia nu-i flamura lui Oasemici? 


- Ba da, mârâi Dow şi scuipă într-unul din tufişuri. A lui e 
emblema. Am nişte poliţe de plătit ticălosului ăluia. 

- Sunt teribil de multe poliţe de plătit ălora de jos, zise şi 
Treicopaci. Uite şi stindardul lui Palid-ca-Zăpada, şi cel al lui 
Coastealbe, şi uite-l şi pe al lui Crendel Goring, acolo, după 
stânci. A dracului tovărăşie. Toţi s-au aliat cu Bethod de la 
bun început. Şi toţi s-au îmbogăţit din cauza asta. 

- Da' ăia cine sunt? întrebă Copoiul arătând spre un 
grup pe care nu-l recunoştea - embleme cu aspect funest, 
confecţionate din piele şi oase. Il se părea că seamănă cu 
flamurile muntenilor. 

- Nu-i stindardul lui Crummock-i-Phail? 

- Neee! Niciodată n-ar îngenunchea nici înaintea lui 
Bethod, nici înaintea altcuiva. Ticălosul ăla nebun trebuie să 
fie tot pe undeva prin munţi, urlând la lună. 

- Dacă nu cumva nu i-a făcut Bethod felul, grohăi Dow. 

Treicopaci clătină din cap. 

- Nu prea cred. Nemernicul ăla de Crummock e şiret. 
Ani de zile i-a rezistat lui Bethod în Ținuturile Înalte. Se 
spune că ar cunoaşte toate potecile. 

- Atunci ale cui sunt? întrebă Copoiul. 

- Habar n-am. Ar putea fi nişte băieţi din est, de după 
Crinna. Pe acolo sunt tot felul de oameni ciudaţi. Recunoşti 
vreunul din steaguri, Ursuzule? 

- Da, răspunse Ursuzul, dar asta fu tot ce spuse. 

- Nici nu mai contează ale cui sunt stindardele, murmură 
Dow, uitaţi-vă doar câţi sunt. Juma' de Nord s-a strâns 
acolo. 

- Cea mai rea jumătate, spuse Copoiul. 

Privea fix steagul lui Bethod, ridicat în centrul oştirii. Un 
cerc mâzgălit cu vopsea roşie pe o bucată imensă de piele 
neagră, o bucată cât un pogon de mare, aşa i se părea, 
mare cât un câmp, cocoţată pe un trunchi înalt de pin, 
fluturând nefast în vânt. Uriaşă emblemă. 

- Nu mi-ar conveni să fiu eu cel care o cară, mai şopti el. 

Dow se târi până lângă el. 


- Poate am reuşi să ne furişăm până acolo după lăsarea 
nopţii, şopti el. Poate reuşim să ne furişăm acolo şi să 
înfigem cuțitul în burta lui Bethod. 

Se priviră tăcuţi. Riscul era uriaş, dar Copoiul nu se 
îndoia că merită să încerce. Nu era niciunul dintre ei care 
să nu fi visat că-l va trimite pe Bethod înapoi în ţărână. 

- Să-i vârâm cuțitul în burtă ticălosului, murmură şi Iul, 
cu un rânjet larg pe faţă. 

- Înî, grohăi Ursuzul. 

- Uite, asta-i o treabă care merită făcută, şuieră Dow. 
Asta-i treabă adevărată. 

Copoiul dădu din cap, privind focurile din vale. 

- Fireşte. 

Faptă nobilă. Demnă de Bărbaţi Vestiţi aşa cum erau ei, 
sau, poate, cum fuseseră odinioară. Se vor compune 
cântece închinate eroismului lor, fireşte. Doar gândindu-se, 
şi Copoiul simţi cum începe să-i fiarbă sângele în vine, cum i 
se face pielea de găină pe mâini, dar Treicopaci nici nu vru 
să audă de aşa ceva. 

- Nu. Nu putem risca. Trebuie să ne întoarcem şi să 
spunem Unioniştilor ce am văzut. Să le spunem că au 
oaspeţi. Oaspeți răi şi mulţi. 

Se trase de barbă şi Copoiul înţelese că nici lui nu-i 
convine să bată în retragere. Nimănui nu-i convenea asta, 
dar ştiau că are dreptate. Până şi Dow ştia că are dreptate. 
Ar fi fost foarte posibil nici să nu reuşească să ajungă la 
Bethod, iar dacă, prin absurd, ar fi ajuns, să nu mai poată 
pleca de acolo. 

- Trebuie să ne întoarcem, spuse Copoiul. 

- Corect, zise Dow. Ne întoarcem. Păcat, totuşi. 

- Da, fu de acord Treicopaci. Păcat. 


Umbre lungi 


- În numele celor morţi. 

Ferro nu spuse nimic, însă, pentru prima dată de când o 
cunoştea Logen, i se ştersese furia din privire. Chipul îi era 
destins, gura uşor întredeschisă. Pe de altă parte, Luthar 
rânjea ca prostul. 

- Aţi mai văzut aşa ceva? strigă el din toate puterile ca să 
acopere zgomotul, întinzând mâna care-i tremura. 

- Nu mai există ceva asemănător, fu de acord Bayaz. 

Logen se văzu nevoit să admită că se tot întrebase la ce 
bun toată zarva făcută despre traversarea fluviului. Sigur, 
râurile mari din Nord ar fi constituit o problemă, mai ales 
într-un anotimp potrivnic şi mai ales dacă duceai cu tine 
echipamente greoaie. Dacă nu era niciun pod, căutai un vad 
bun, îţi ţineai armele deasupra capului şi traversai apa. 
Sigur că cizmele ţi se uscau greu după aceea, sigur că 
trebuia să fii cu ochii în patru după ambuscade, dar, în rest, 
nu aveai motive să te temi că râul îţi va face rău. Râul era 
cel mai bun loc unde să-ţi umpli burduful cu apă. 

Dar ar fi fost extrem de periculos să încerci să ţi-l umpli 
la Aos, presupunând că nu ai fi fost asigurat cu o frânghie 
foarte lungă. 

Pe vremuri, Logen fusese în vârful stâncilor de lângă 
Uffrith şi urmărise cum se spărgeau valurile de pietrele de 
dedesubt, iar marea se întindea cât vedeai cu ochii, cenuşie 
şi spumegând. Acolo te simţeai ameţit şi plin de umilinţă şi 
de îngrijorare. Senzaţia care îl cuprinsese pe marginea 
canionului marelui fluviu era asemănătoare în multe 
privinţe. Cu singura deosebire că acest peisaj se termina la 
aproape o jumătate de kilometru depărtare, unde o altă 
stâncă se ridica din apă. Ţărmul celălalt, dacă o stâncă 
semeaţă putea fi numită „ţărm”. 

Înaintă cu băgare de seamă până la margine, pipăind 
pământul moale cu vârful cizmei şi se uită în jos. 


Neinspirată idee. Lutul roşiatic atârna prins numai în 
rădăcinile albe ale ierbii, iar apoi pietrele colţuroase se 
duceau în prăpastia abruptă. Mult mai jos, acolo unde apa 
înspumată se izbea de ele, se iscau jeturi strălucitoare de 
stropi, nori de ceaţă fină pe obrajii lui Logen. De crăpături 
şi de margini se agăţau mănunchiuri de ierburi, iar păsările 
zburau printre ele, sute de păsări mici şi albe. Logen le 
auzea slab flecăreala peste mugetul puternic al fluviului. 

Se gândi cum ar fi fost să cadă în infernul acela de apă 
neagră - să fie înghiţit şi prins în vârtejuri şi sfâşiat ca o 
frunză în furtună. Încercă să-şi înăbuşe emoția, uitându-se 
în jur după ceva de care să se poată agăța. Se simţea foarte 
mic şi imponderabil, ca şi cum o rafală puternică de vânt l- 
ar fi putut smulge din loc. Aproape că simţea cum i se zbate 
apa sub tălpi, îi simţea pulsul frenetic, balansul, puterea-i 
de nestăvilit care făcea pământul însuşi să se cutremure. 

- Înţelegi acum de ce ne trebuie un pod? îi urlă Bayaz în 
ureche. 

- Cum s-ar putea face un pod aici? 

- La Aostum fluviul se ramifică în trei părţi, iar canionul 
este mult mai puţin adânc. Arhitecţii împăratului au 
construit insule şi şi-au făcut podurile din mai multe grinzi 
arcuite. Chiar şi aşa, toată povestea a durat doisprezece 
ani. Kanedias însuşi a construit podul de la Darmium şi l-a 
oferit în dar fratelui său, Juvens, pe vremea când încă mai 
erau în relaţii bune. Podul acesta trece fluviul dintr-o 
singură bucată. Nimeni nu ştie acum cum de a reuşit. 

Bayaz se întoarse la cai. 

- Cheamă-i şi pe ceilalţi, trebuie să mergem! 

Ferro se întorcea deja de la mal. 

- Ce mult mai plouă, spuse privind peste umăr, 
încruntându-se şi clătinând necăjită din cap. 

- Acolo de unde vii nu sunt fluvii ca ăsta, nu-i aşa? 

- În Ținuturile Haine nimic nu-i mai preţios ca apa. 
Oamenii se omoară între ei pentru o picătură. 

- Acolo te-ai născut? În Ținuturile Haine? 


Ciudat nume pentru o ţară, dar ei i se potrivea de 
minune. 

- Nimeni nu se naşte în [inuturile Haine, albule. Acolo 
doar se moare. 

- Nemilos loc, nu? Atunci, unde te-ai născut? 

Îl privi furioasă. 

- Ce-ţi pasă? 

- Încerc să mă port prietenos. 

- Prieteni! exclamă ea dispreţuitor, trecând iute pe lângă 
el înspre cai. 

- Care-i problema? Ai prea mulţi de nu mai ai nevoie de 
încă unul? 

Se opri, se întoarse pe jumătate şi îl privi printre gene. 

- Prietenii mei n-au viaţă lungă, albule. 

- Nici ai mei, dar mă risc, dacă te rişti şi tu. 

- Bine, spuse ea, cu o expresie deloc prietenoasă pe chip. 
Când eram mică, gurkienii mi-au invadat ţara şi m-au luat în 
robie. l-au făcut sclavi pe toţi copiii. 

- Sclavi? 

- Da, tâmpitule, sclavi! Cumpăraţi şi vânduți aşa cum 
măcelarul cumpără şi vinde carnea! Asta înseamnă că eşti 
proprietatea cuiva care poate face cu tine absolut orice-i 
trece prin cap, aşa cum face cu o capră, sau cu un câine, 
sau cu pământul din grădină! Asta vrei să afli, prietene? 

Logen se încruntă. 

- La noi, în Nord, nu există obiceiul ăsta. 

- Ai, ssssă-nnebuneşti tu! şuieră ea, strâmbându-şi 
buzele a dispreţ. Bravo ţie! 


Ruinele se înălţau amenințătoare în faţa lor. O pădure de 
coloane năruite, un labirint de ziduri sfărâmate, tot 
pământul din jur presărat cu lespezi de înălţimea unui om. 
Ferestrele sparte şi porţile goale se căscau ca nişte răni. 
Contur negru, neregulat, cioplit din norii grăbiţi, ca un şir 
de dinţi putreziţi. 

- Ce oraş a fost ăsta? întrebă Luthar. 


- N-a fost un oraş, zise Bayaz. La apogeul Timpurilor 
Străvechi, atunci când puterea împăratului era nemăsurată, 
acesta era palatul lui de iarnă. 

- Tot ăsta? se uită mai bine Logen la ruine. Tot ăsta a fost 
casa unui singur om? 

- Şi nici măcar nu-l folosea întregul an. Mare parte a 
timpului, curtea stătea la Aulcus. Doar iarna, când zăpezile 
reci coborau din munţi, îşi aducea împăratul suita aici. O 
armată de  santinele, de servitori, de bucătari, de 
funcţionari, de prinți, şi copii, şi neveste, toţi traversau 
câmpia înaintea vânturilor îngheţate şi, pentru mai puţin de 
trei luni, se stabileau aici, în holurile cu ecou, în grădinile 
splendide, în încăperile aurite, explică Bayaz clătinându-şi 
capul pleşuv. În vremurile de demult, dinainte de război, 
locul acesta strălucea ca marea în faţa soarelui la răsărit. 

Luthar pufni: 

- Să înţeleg că Glustrod l-a făcut una cu pământul? 

- Nu. Nu a căzut în timpul acelui război, ci în altul, mulţi 
ani mai târziu. Într-un război declanşat la ordinul meu, 
după moartea lui Juvens, împotriva fratelui lui mai vârstnic. 

- Kanedias, şopti Quai, Maestrul Creator. 

- Război la fel de crunt, la fel de brutal, la fel de nemilos 
ca acela dinaintea lui. Ba chiar mai distrugător. Murise 
Juvens, a murit şi Kanedias în cele din urmă. 

- N-a fost deloc o familie fericită, mârâi Logen. 

- Deloc, se încruntă Bayaz privind la ruinele fostei 
măreţii. Odată cu moartea Creatorului, ultimul dintre cei 
patru fii ai lui Euz, s-au încheiat şi Timpurile Străvechi. Ne- 
au rămas doar ruinele, mormintele şi legendele. Nu suntem 
decât nişte oameni mărunți îngenuncheaţi pe umbrele lungi 
ale trecutului. 

Ferro se ridică în şa. 

- Călăreţi, strigă ea, privind înspre orizont. Vreo 
patruzeci, poate chiar mai mulţi. 

- Unde? se panică Bayaz, punându-şi mâna streaşină la 
ochi. Nu văd nimic. 


Nici Logen nu vedea nimic în afară de iarba mlădioasă şi 
norii din înaltul cerului. 

Picior-Lung se încruntă. 

- Nu văd niciun călăreț, şi sunt binecuvântat cu o vedere 
perfectă. Zău, adesea mi s-a spus că... 

- Vrei să aştepţi până o să-i vezi, îl repezi Ferro, sau ai 
de gând să ieşi de pe drum înainte să ne vadă ei pe noi? 

- Ne ascundem printre ruine, le strigă Bayaz peste umăr. 
Şi îi vom aştepta să treacă. Malacus! Întoarce căruţa! 

Ruinele palatului de iarnă fojgăiau de umbre, de tăcere 
şi de sentimentul decăderii. Dărăpănăturile se ridicau 
împrejurul lor, acoperite cu iederă bătrână şi muşchi umed, 
brăzdate de excrementele păsărilor şi liliecilor. Acum 
animalele îşi făcuseră culcuşul lângă palat. Păsările cântau 
din mii de cuiburi aburcate în zidăria străveche. Păianjenii 
îşi ţesuseră pânzele sclipitoare deasupra uşilor dărâmate, 
ornate cu picuri argintii de rouă. Şopârle minuscule, care 
se încălzeau la soare pe lespezile căzute, fugeau din calea 
lor. Zăngănitul căruţei pe bulgării de pământ, zgomotul 
paşilor şi al copitelor răsunau izbindu-se de pietrele 
murdare de noroi. Pretutindeni, apa picura, curgea şi 
pleoscăia în bălți ascunse vederii. 

- Ţine asta, albule, aruncă Ferro sabia în mâinile lui 
Logen. 

- Unde te duci? 

- Aşteaptă aici şi nu te lăsa văzut. O să-i pândesc de 
acolo, făcu ea un semn cu capul spre un loc aflat în faţa lor. 

În copilărie, Logen nu părăsise cercul de copaci din jurul 
satului. În tinereţe, petrecuse multe zile în Ținuturile Înalte, 
punându-şi la încercare puterile în faţa muntelui. Într-o 
iarnă, la Heonan, muntenii reuşiseră să apere trecătoarea 
de pe culmi. Nici Bethod nu credea că mai era vreo altă 
cale de acces, însă L.ogen descoperise un drum spre vârful 
îngheţat şi îşi luase revanşa. Însă aici nu-şi dădea seama 
cum s-ar putea urca cineva pe ruine. Fără să piardă câteva 
ore bune. Erau ziduri înalte şi înclinate, acoperite cu plante 


târâtoare uscate, cioturi de lespezi acoperite cu muşchi 
alunecos ce păreau că se mişcă în lumina care răzbătea 
printre norii grăbiţi de pe cer. 

- Cum naiba ai de gând să te urci... 

Dar ajunsese deja la jumătatea uneia dintre coloane. De 
fapt, nu se urca, ci mai degrabă se căţăra extrem de iute, ca 
o insectă. Se opri o clipă în vârf, îşi găsi un punct de sprijin, 
apoi sări prin aer, peste capul lui Logen, ateriză pe zidul din 
spatele acestuia şi îl escaladă iute, declanşând o ploaie de 
mortar. Se lăsă pe vine şi se uită urât la el. 

- Încearcă să nu mai faci atâta gălăgie, şuieră ea şi 
dispăru. 

- Aţi văzut? şopti Logen, însă ceilalţi trecuseră deja mai 
departe, în umbrele jilave, iar el se grăbi să-i urmeze, 
nedorind să rămână singur în cimitirul acela năpădit de 
buruieni. 

Quai trăsese căruţa mai departe şi se sprijinea de ea, 
alături de caii agitaţi. Întâiul dintre Magi îngenunchease în 
iarbă, lângă el, şi freca cu palmele zidul acoperit cu licheni. 

- Uită-te aici, îi spuse când Logen încercă să se strecoare 
mai departe. Uită-te la gravurile de aici. Capodopere ale 
vremurilor străvechi! Poveşti, lecţii şi semne ale istoriei. 

Cu degetele-i groase mângâie uşor tăieturile din piatră. 

- S-ar putea ca noi să fim primii care să le privim după 
multe secole! 

- Mmm, răspunse Logen umflându-şi fălcile. 

- Uită-te aici! arătă Bayaz spre zid. Euz le dă darurile 
celor trei fii, în vreme ce Glustrod îi pândeşte din întuneric. 
Este naşterea celor trei discipline pure ale magiei. Ce 
măiestrie nemaipomenită, nu crezi? 

- Sigur. 

- Şi aici, mormăi Bayaz îndepărtând câteva buruieni şi 
ajungând la următoarea scenă gravată pe zidul acoperit cu 
muşchi. Glustrod intenţionează să distrugă lucrarea fratelui 
său. 


Se văzu nevoit să rupă un mănunchi de iederă uscată ca 
să poată dezveli scena. 

- Încalcă Prima Lege. Aude vocile din lumea de jos, vezi? 
Invocă diavolii şi îi trimite să lupte împotriva duşmanilor lui. 
Iar în asta, şopti trăgând de un mănunchi de licheni uscați, 
ia să vedem... 

- Glustrod sapă, murmură Quai. Cine ştie? Poate în scena 
următoare va găsi ceea ce caută. 

- Hmm, bombăni Întâiul dintre Magi, lăsând iedera să 
cadă la loc peste zid. Îi aruncă ucenicului său o căutătură 
furioasă şi se ridică încruntat. Poate că, uneori, este mai 
bine să lăsăm trecutul să doarmă. 

Logen îşi curăţă gâtul şi se strecură mai departe, 
aplecându-se ca să treacă pe sub o arcadă aproape 
dărâmată. Dincolo de ea, într-un loc deschis şi vast, năpădit, 
la fel, de buruieni, erau rânduri de copăcei noduroşi. 
lerburi şi urzici înalte până la brâu, uscate şi putrede de la 
ploaie, lângă zidurile îmbrăcate în muşchi. 

- Poate că nu este rostul meu să o spun, se auzi vocea 
veselă a lui Picior-Lung, dar trebuie să fie spus! Talentul 
meu de navigare este remarcabil! Mai presus de talentul 
oricărui alt Navigator, tot aşa cum muntele se ridică 
deasupra unei văi adânci! 

Logen se strâmbă, avea de ales între mânia lui Bayaz şi 
lăudăroşenia lui Picior-Lung şi nu-i convenea nici una, nici 
alta. 

- Am condus grupul nostru prin câmpia nesfârşită până 
la fluviul Aos, fără să mă abat nici măcar cu un kilometru 
din drum! 

Navigatorul aruncă un zâmbet radios lui Logen şi lui 
Luthar, de parcă ar fi aşteptat din partea lor o avalanşă de 
elogii. 

- Şi fără să ne întâlnim cu vreun duşman, într-un ţinut 
considerat a fi cel mai primejdios din câte există sub soare! 

Se încruntă. 


- Poate că am făcut deja un sfert din călătoria noastră 
epică. Nu sunt convins că înţelegeţi câte greutăţi am 
întâmpinat. Am găsit drumul cel bun prin câmpia netedă, în 
pragul dintre toamnă şi iarnă, fără stele după care să mă 
ghidez! 

Clătină dezamăgit din cap. 

- Este adevărat ce se spune, culmea succesului este şi 
culmea solitudinii. 

Se întoarse şi se îndreptă spre unul din copaci. 

- Cazarea de aici nu este una dintre cele mai bune, dar 
măcar pomii fructiferi mai dau încă rod. 

Picior-Lung smulse un măr verde de pe o creangă joasă 
şi începu să-l şteargă de mâneca hainei. 

- Nimic mai bun decât un măr gustos, chiar din livada 
împăratului, rânji el ca pentru sine. Bizar, nu? Plantele 
trăiesc mai mult decât cele mai minunate lucrări ale omului. 

Luthar se aşezase în apropiere pe o statuie dărâmată, 
iar acum îşi scoase din teacă sabia cea lungă şi şi-o puse 
peste genunchi. Oţelul sclipi cu limpezimea oglinzii când el 
o răsuci în mâini, o privi intens, îşi linse un deget şi şterse o 
pată invizibilă. Scoase o tocilă şi se apucă atent să ascută 
tăişul lung şi subţire. Metalul cânta blând sub mişcarea de 
du-te vino a pietrei. Şi era mângâietor acel sunet, era 
mângâietor acel ritual, prea bine cunoscut lui Logen din 
miile de dăţi petrecute în trecut în jurul focurilor de tabără. 

- Chiar trebuie să faci asta? îl întrebă Fratele Picior- 
Lung. Ascuţi, lustruieşti, ascuţi, lustruieşti, zi şi noapte, 
noapte şi zi, de mă apucă durerea de cap. Şi nici măcar n-ai 
apucat să le foloseşti încă. Poate că atunci când vei avea 
nevoie de săbii îţi vei da seama că le-ai lustruit atât de mult 
de n-a mai rămas nimic din ele, chicoti singur la gluma bună 
pe care o făcuse. Şi ce-ai să te faci atunci? 

Luthar nici măcar nu se osteni să-şi ridice ochii. 

- Ce-ar fi să te gândeşti cum să ne treci peste câmpia 
asta afurisită şi să laşi săbiile pe seama cuiva care se 
pricepe la ele? 


Logen zâmbi în barbă. După părerea lui, merita să 
urmărească această ceartă între cei doi, cei mai îngâmfaţi 
oameni pe care-i întâlnise vreodată. 

- Înî, pufni Picior-Lung, arată-mi pe cineva care înţelege 
rostul săbiilor ăstora şi n-am să te mai bat niciodată la cap. 

Ridică mărul la gură, dar rămase cu mâna goală încă 
înainte de a fi apucat să muşte din el. Luthar se mişcase cu 
viteza gândului şi îl străpunsese cu vârful sclipitor al sabiei. 

- Dă-mi-l înapoi! 

Luthar se ridică în picioare. 

- Desigur. 

Şi îl eliberă cu o mişcare îndemânatică a încheieturii, 
câştigată prin multe exerciţii. Dar, înainte ca Picior-Lung să 
apuce să-l prindă, Luthar îşi trase iute din teacă şi sabia cea 
scurtă, o aruncă, şi despică fructul când încă mai zbura prin 
aer. Navigatorul se pomeni că jonglează cu două jumătăţi 
egale de măr, înainte de a le lăsa să cadă pe pământ. 

- Al naibii să fii, ce-ţi mai place să faci pe grozavul! se 
răţoi el. 

- Nu suntem toţi hărăziţi cu modestia ta, murmură 
Luthar. 

Logen chicoti iarăşi, în vreme ce Picior-Lung se îndrepta 
cu paşi apăsaţi spre pom, căutând un alt măr printre 
crengi. 

- Bună şmecherie, mârâi el, înaintând spre Luthar prin 
ierburile înalte. Eşti iute cu andrelele astea. 

Tânărul ridică cu modestie din umeri. 

- Mi s-a mai spus. 

- Mmm. 

Una era să străpungi un măr, iar cu totul alta era să 
străpungi un om, dar iuţeala mâinii era un bun început. 
Logen se uită la sabia lui Ferro, o învârti în mâini, apoi o 
scoase din teaca de lemn. Din punctul lui de vedere era o 
armă ciudată, cu mânerul şi lama uşor curbate, mai groasă 
la vârf decât la mâner, cu o singură muchie ascuţită, cu 
vârful aproape teşit. O agită prin aer de vreo două ori. Până 


şi greutatea ei era ciudată. Parcă era mai mult o secure 
decât o sabie. 

- Bizar lucru, murmură Luthar. 

Logen încercă tăişul cu buricul degetului. Aspru la 
pipăit, îi agăța pielea. 

- Totuşi e ascuţită. 

- Tu nu-ţi ascuţi niciodată sabia? 

Logen se încruntă. Îşi dădu seama că, în total, petrecuse 
săptămâni din viaţă ascuţindu-şi armele. Când erau pe 
drum, în fiecare noapte, bărbaţii se aşezau în jurul focului 
şi, după ce mâncau, îşi îngrijeau echipamentul. Hârşâituri 
de oţel pe oţel şi piatră, licăriri în lumina flăcărilor. 
Ascuţeau, curăţau, lustruiau, încordau. Se putea ca părul 
să-i fi fost năclăit de noroi şi pielea îngălată de transpiraţia 
veche, iar hainele ciuruite de păduchi, însă armele sale 
străluceau întotdeauna ca luna plină. 

Apucă mânerul rece şi trase din teaca murdară sabia pe 
care i-o dăduse Bayaz. Părea înceată şi urâtă în comparaţie 
cu săbiile lui Luthar şi, ca să spunem adevărul până la 
capăt, chiar şi în comparaţie cu sabia lui Ferro. Lama grea 
şi cenuşie nu mai avea pic de luciu. O învârti în mâini. O 
singură literă argintie strălucea lângă mâner. Semnul lui 
Kenedias. 

- Nu ştiu de ce, dar nu are nevoie de asta. Am încercat s- 
o ascut o dată, la început, dar n-am reuşit decât să tocesc 
piatra. 

Picior-Lung se urcase într-unul din pomi şi se târa de-a 
lungul unei ramuri groase spre un măr la care nu avea cum 
să ajungă altcumva. 

- Dacă mă întrebaţi pe mine, mârâi Navigatorul, armele 
se potrivesc perfect cu stăpânii lor. Sabia căpitanului 
Luthar - arătoasă şi strălucitoare, dar fără să fi văzut 
vreodată vreo bătălie. Cea a femeii Maljinn - ascuţită şi 
nărăvaşă şi cu aspect ameninţător. A  nordicului 
Nouădegete - greoaie, solidă, lentă şi simplă. Ha! râse el 
satisfăcut, târându-se mai încolo pe creangă. Ce metaforă 


nimerită! Jocurile de cuvinte au fost întotdeauna unul dintre 
multele mele talente remar... 

Logen scoase un geamăt când roti sabia deasupra 
capului. Tăişul muşcă din creangă la îmbinarea cu trunchiul 
retezând-o aproape complet. Treaba fu încheiată de 
greutatea lui Picior-Lung, iar ramura se rupse şi căzu cu tot 
cu Navigator în buruienile de jos. 

- Ţi se mai pare şi acum lentă şi simplă? 

Luthar izbucni în hohote de râs, împroşcând salivă în jur, 
văzându-şi mai departe de ascuţirea sabiei. Râse şi Logen. 
Când râzi împreună cu cineva înseamnă că ai făcut un pas 
important înainte. Mai întâi e râsul, apoi vine respectul, 
apoi încrederea. 

- Pe răsuflarea lui Dumnezeu! strigă Picior-Lung, 
îndepărtându-se în patru labe de sub creangă. Nu poate 
omul să mănânce fără să fie deranjat? 

- E suficient de ascuţită, chicoti Luthar. Nu încape nicio 
îndoială. 

Logen îşi cântări sabia în mână. 

- Da. Kanedias ăsta se pricepea să facă arme. 

- Kanedias nu făcea nimic altceva decât arme, spuse 
Bayaz intrând pe sub arcada dărâmată în livada plină de 
buruieni. În fond, el era Maestrul Creator. Cea pe care o ţii 
în mână este una dintre ultimele rămase de la el. A fost 
creată cu scopul de a fi folosită în războiul dintre fraţii lui. 

- Praţi, pufni Luthar. Ştiu exact cum trebuie să se fi 
simţit. Întotdeauna intervine ceva. De obicei o femeie, din 
câte m-a învăţat pe mine experienţa. 

Mai trecu o ultimă dată cu piatra de ascuţit pe sabia cea 
scurtă. 

- Iar când vine vorba de femei, eu ies întotdeauna 
triumfător. 

- Nu mai spune? îl repezi Bayaz. Întâmplarea face ca în 
poveste să apară şi o femeie, dar nu în felul cum îţi închipui 
tu. 

Luthar îi aruncă un rânjet dezgustător. 


- Dar cum altfel te mai poţi gândi la femei? Dacă vrei să 
ştii... câh! 

Un cocoloş măricel de găinaţ îi ateriză pe umăr, 
împroşcându-i cu stropi mari negri şi cenuşii tot părul, 
obrajii, săbiile abia curățate. 

- Ce...? 

Se ridică în picioare şi se uită în sus unde Ferro stătea 
ghemuită pe marginea zidului, ştergându-se pe mâini cu 
frunze de iederă. Din cauza cerului senin din spate, era 
greu să-ţi dai seama ce expresie are, însă Logen se întrebă 
dacă nu care cumva poartă pe buze umbra unui zâmbet. 

Dar cu siguranţă că lui Luthar nu-i ardea să zâmbească. 

- A naibii căţea nebună ce eşti! urlă el, curăţându-şi 
rahatul vâscos de pe haină şi azvârlindu-l de perete. Gloată 
de brute ticăloase ce sunteţi! 

Şi plecă mânios de lângă ei, înapoi pe sub arcada 
dărâmată. Râsul era una, dar se părea că mai avea să 
treacă ceva vreme până va fi urmat şi de respect. 

- Hei, albilor, în caz că vă interesează, le strigă Ferro, 
călăreţii au plecat. 

- Încotro? se interesă Bayaz. 

- Spre est, de unde au şi venit, şi se grăbeau tare. 

- Ne căutau? 

- Cine ştie? N-aveau niciun steag. Dar dacă ne caută, 
mai mult ca sigur că o să ne descopere urmele. 

Magul se încruntă. 

- În cazul acesta ai face bine să te dai jos de acolo. 
Trebuie să plecăm. 

Făcu o pauză scurtă. 

- Şi încearcă să nu mai arunci cu răhăţei! 


Urmeaza... aurul meu 


Lui Sand dan Glokta 
Superior de Dagoska, strict confidenţial. 


Sunt extrem de necăjit să aflu că nu ai nici oameni, nici 
bani suficienţi. 

În ceea ce priveşte soldaţii, trebuie să te descurci cu ce 
ai sau cu ce poți face rost. După cum bine ştii, cea mai 
mare parte a armatei noastre este angajată în Englia. Din 
nefericire, un val de nesupuneri printre ţăranii din 
Midderland ţine ocupate efectivele rămase. 

Cât despre fonduri, mă tem că nu ne putem dispensa de 
nimic. Nu mai trebuie să-mi ceri. le sfătuiesc să storci tot 
ce poţi de la Negustorii de Mirodenii, de la localnici, de la 
oricine iţi este la îndemână. Împrumută, Glokta, şi 
descurcă-te. Dă dovadă de ingeniozitatea care te-a făcut 
atât de faimos în Războiul Kantic. 

Mă bizui pe tine, să nu mă dezamăgeşiti. 


Sult 
Arhilector al Inchiziției Maiestăţii Sale. 


- Lucrările avansează foarte rapid, Superiorule, dacă îmi 
este permis să spun astfel. De când am deschis porţile 
Oraşului Superior, s-a triplat forţa de muncă din rândul 
băştinaşilor! Șanțul este sub nivelul mării în întreaga 
peninsulă şi se face tot mai adânc pe zi ce trece! Doar 
îndiguirile înguste mai opresc apa mării, iar la ordinul tău 
vom inunda totul! raportă Vissbruck şi se lăsă pe speteaza 
scaunului cu un zâmbet satisfăcut pe chipu-i dolofan. 

De parcă toată povestea ar fi fost ideea lui. 

Mai jos, în Oraşul Superior, începuseră psalmodierile de 
dimineaţă.  Tânguiri stranii purtate de vânt de pe 
clopotniţele Marelui Templu, peste întreaga Dagoskă, în 


fiecare casă, chiar şi până aici, în sala de audienţe din 
Citadelă. Kahdia îşi cheamă oamenii la rugăciune. 

Vurms se strâmbă la auzul incantaţiilor. 

- Iar au început? Să-i ia naiba pe băştinaşii ăştia şi cu 
superstiţiile lor afurisite cu tot! N-ar fi trebuit niciodată să 
le îngăduim să se reîntoarcă în templu! Mă apucă durerea 
de cap numai când le aud cântecele astea blestemate! 

Măcar şi pentru asta şi tot a meritat. 

Glokta rânji: 

- Nu mă deranjează deloc durerea ta de cap, dacă ştiu 
că acum Kahdia e mulţumit. Fie că-ţi place sau nu, avem 
nevoie de localnici, iar lor le place să cânte. Te sfătuiesc să 
te obişnuieşti cu asta. Sau să-ţi pui dopuri în urechi. 

Vissbruck se tolănise în scaun, amuzat de supărarea lui 
Vurms. 

- Trebuie să recunosc că incantaţiile astea au darul de a 
mă linişti, şi nu putem contesta efectul pe care concesiile 
făcute de Superior l-au avut asupra localnicilor. Cu ajutorul 
lor am reuşit să reparăm zidurile cetăţii, să înlocuim porţile, 
iar acum am început să dăm jos schelele. Am făcut rost de 
piatră pentru parapeţi noi, însă, of, aici e problema, zidarii 
refuză să mai muncească fie şi doar o singură zi fără bani. 
Soldaţii mei lucrează cu sfert de soldă, iar moralul lor e la 
pământ. Datoriile sunt adevărata problemă, Superiorule. 

- Chiar aşa, bombăni furios Vurms. Grânarele sunt 
aproape pline ochi, iar în Oraşul Inferior s-au construit cu 
mari cheltuieli două fântâni noi, dar mi-am depăşit cu mult 
creditul. Negustorii de grâne îmi vor sângele! 

Privelişte deloc impresionantă dacă te gândeşti că toți 
negustorii din oraş îl vor în primul rând pe al meu. 

- Nu pot să apar nicăieri, că începe scandalul. Mi-e 
reputaţia în pericol, Superiorule! 

De parcă n-aş avea altă grijă decât reputaţia imbecilului 
ăstuia. 

- Cât datorăm? 

Vurms se încruntă. 


- Pe alimente, apă şi echipamente, în jur de o sută de mii. 

O sută de mii? Negustorii de Mirodenii adoră să facă 
bani, dar mai mult urăsc să-i cheltuiască. Eider nu va reuşi 
să facă rost nici măcar de jumătate, presupunând că va dori 
să încerce. 

- Şi tu, generale? 

- Preţul angajării mercenarilor, săpării  şanţului, 
reparării zidurilor, plus preţul armamentului suplimentar, al 
armurilor şi muniției... îşi umflă Vissbruck fălcile. Cu totul, 
aproape patru sute de mii de mărci. 

Glokta reuşi să nu-şi înghită limba. Jumătate de milion? 
Răscumpărare pentru un rege şi încă ceva pe deasupra. Mă 
îndoiesc că Sult mi-ar putea trimite suma asta, chiar dacă 
ar vrea. Or nu are nici cea mai mică intenţie s-o facă. 
Oamenii mor zilnic din cauza unor datorii infinit mai 
mărunte. 

- Descurcaţi-vă cum puteţi. Promiteţi orice vă trece prin 
cap. Banii sunt pe drum, vă asigur. 

Generalul începuse deja să-şi adune hârtiile. 

- Fac tot ce pot, dar oamenii au început să nu mai creadă 
că-şi vor vedea vreodată banii. 

Vurms fu mai direct. 

- Nimeni nu mai are încredere în noi. Nu putem face 
nimic fără bani. 


- Nimic, mârâi Severard, iar Frost clătină încet din cap. 

Glokta se frecă la ochii iritaţi. 

- Un Superior al Inchiziției dispare fără să lase absolut 
nicio urmă. Seara se retrage în apartamentul său şi încuie 
uşa. Dimineaţa nu răspunde. Uşa este spartă, iar în cameră 
nu €... nimeni. Patul a fost folosit, dar nu există niciun 
cadavru. Nici cea mai mică urmă de luptă. 

- Nimic, murmură Severard. 

- Ce ştim până acum? Davoust a suspectat existenţa unui 
complot în oraş, existenţa unui trădător care intenţionează 
să dea Dagoska pe mâna gurkienilor. Bănuia că în complot 


este implicat un membru al consiliului de conducere. Este 
foarte posibil să fi descoperit identitatea acestei persoane şi 
a fost redus la tăcere. 

- Dar cine? 

Trebuie să întoarcem problema pe toate părțile. 

- Dacă nu-i putem afla pe trădători, trebuie să-i facem să 
vină ei la noi. Dacă au de gând să le deschidă porţile 
gurkienilor, noi trebuie să-i împiedicăm să pătrundă în 
cetate. Mai devreme sau mai târziu, se vor da de gol. 

- Riscant, bolborosi chinuit Frost. 

Riscant, sigur că da, mai ales pentru ultimul Superior al 
Inchiziției din Dagoska, însă nu avem alternativă. 

- Înseamnă că aşteptăm? întrebă Severard. 

- Aşteptăm şi ne pregătim să ne apărăm. În plus, mai 
trebuie şi să facem rost de ceva fonduri. Ai bani, Severard? 

- Am avut. l-am dat unei fete din mahala. 

- Aha. Păcat. 

- Nu chiar, că fata asta se fute în draci. Dacă te 
interesează, ţi-o recomand din toată inima. 

Glokta se strâmbă când genunchiul îi trosni. 

- Ce poveste absolut încântătoare, Severard. Niciodată 
nu mi-am închipuit că ai fi vreun romantic. Ţi-aş cânta o 
baladă dacă n-aş fi atât de lefiter. 

- Aş putea să mă interesez. Despre ce sumă vorbim? 

- O, nu prea mult. Doar jumătate de milion de mărci. 

O sprânceană de-a practicianului se avântă brusc spre 
mijlocul frunţii. Băgă mâna în buzunar, scotoci o clipă, apoi 
o scoase şi deschise pumnul. În palmă străluceau câteva 
monede de alamă. 

- Doişpe biştari, spuse. N-am decât doişpe biştari. 


- Nu am putut să strâng decât douăsprezece mii, spuse 
Magistresa Eider. 

O picătură de apă în mare. 

- Cei din ghildă sunt nervoşi, afacerile n-au prea mers 
bine, foarte mulţi dintre ei au banii băgaţi în diferite 


speculaţii. Nici eu nu am prea multe lichidităţi. 

Îndrăznesc să afirm că ai mult mai mult decât 
douăsprezece mii, dar ce mai contează? Nici Chiar tu nu 
poți avea o jumătate de milion dosită pe undeva. Probabil 
că în tot oraşul nu există suma asta. 

- Ai crede că nu mă plac. 

Femeia pufni: 

- Pentru că i-ai dat afară din templu? Pentru că ai 
înarmat localnicii? Pentru că, după aia, te-ai hotărât să le 
ceri bani? Ar fi corect să spunem că nu eşti tocmai persoana 
lor favorită. 

- Ar fi atunci corect să spunem că îmi vor sângele? Nu m- 
ar mira să-l vrea chiar pe tot. 

- Ar fi, dar, pentru moment, cel puţin, cred că am reuşit 
să-i conving că eşti un lucru bun pentru oraşul nostru. 

Îl privi în ochi. 

- Eşti un lucru bun, nu-i aşa? 

- Dacă prioritatea voastră este să-i ţineţi pe gurkieni în 
afara porţilor. Căci asta este prioritatea noastră, a tuturor; 
nu-i aşa? Însă n-ar strica mai mulţi bani. 

- Mai mulţi bani nu strică niciodată, dar ăsta-i necazul cu 
negustorii. Le place mult mai mult să facă bani decât le 
place să-i cheltuiască, nici măcar atunci când este vorba de 
propriile lor interese. 

Oftă adânc, ciocăni uşor cu unghiile în tăblia mesei, îşi 
privi mâna. Păru să cugete un moment, apoi începu să-şi 
scoată inelele de pe degete. După ce le scoase pe toate, le 
aruncă în casetă lângă bani. 

Glokta se încruntă: 

- Superb gest, Magistresă, dar nu pot să... 

- Insist, spuse ea, desfăcându-şi şi colierul greu de la gât 
şi punându-l şi pe acesta în casetă. Pot oricând să-mi iau 
mai multe după ce vei fi salvat oraşul. Oricum, nu mi-ar fi de 
folos atunci când gurkienii m-ar ucide ca să mi-l smulgă de 
la gât. 


Îşi scoase şi brăţările masive de la mâini, aur galben cu 
nestemate verzi. Zornăiră şi acestea în casetă alături de 
celelalte bijuterii. 

- Ia-le înainte să mă răzgândesc. În deşert, omul trebuie 
să accepte apa... 

- Indiferent cine i-o oferă. Kahdia mi-a spus acelaşi 
lucru. 

- Kahdia este un om inteligent. 

- Aşa este. Îţi mulţumesc pentru generozitate, 
Magistresă, spuse Glokta şi închise capacul casetei. 

- Măcar atât să fac. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşă în foşnetul pe care îl 
făceau sandalele ei subţiri pe covor. 

- Vorbim curând. 


- Zice că trebuie să vorbească cu tine acum. 

- Cum îl cheamă, Shickel? 

- Mauthis. E bancher. 

Alt creditor care a venit să facă scandal că nu-şi 
primeşte banii. Mai devreme sau mai târziu voi fi nevoit să-i 
arestez pe toți. Atunci se va termina cu cheltuielile mele, 
dar expresia de pe mutrele lor aproape că va merita riscul 
ăsta. 

Glokta ridică deznădăjduit din umeri. 

- Spune-i să intre. 

Era un bărbat înalt, de vreo cincizeci şi ceva de ani, atât 
de slab că părea suferind de vreo boală, cu obrajii supţi şi 
ochii îndesaţi în orbite. Se mişca cu o precizie aproape 
rigidă, iar privirea-i era îngheţată. 

- Mă numesc Mauthis. 

- Mi s-a spus, însă mă tem că nu avem fonduri 
disponibile în acest moment. Dacă nu punem la socoteală 
cei doişpe biştari ai lui Severard. Datoria pe care o are 
oraşul la banca ta va trebui să mai aştepte. Dar te asigur că 
aşteptarea nu va fi una lungă. Doar până vor seca mările, se 
vor prăbuşi cerurile, iar diavolii vor hoinări pe pământ. 


Mauthis zâmbi. Dacă putem spune aşa. Doar şi-a curbat 
gura într-un rictus mohorât. 

- N-ai înţeles, Superior Glokta. Nu am venit să colectez 
vreo datorie. De şapte ani am privilegiul de a fi 
reprezentantul şef pentru Dagoska al băncii Valint şi Balk. 

Glokta ezită o clipă, apoi încercă să vorbească cât mai 
dezinvolt. 

- Valint şi Balk spui? Mi se pare că banca ta a finanţat 
Ghilda Pânzarilor. 

- Am avut oarece afaceri cu ghilda aceea, înainte de 
nefericita lor cădere în dizgrație. 

Precis că ai avut. Ai fost proprietarul lor din toate 
punctele de vedere. 

- Dar nu este mai puţin adevărat că avem afaceri cu 
multe ghilde, şi companii, şi cu alte bănci, şi indivizi, mari 
sau mici. Astăzi vreau să fac afaceri cu tine. 

- Afaceri de ce natură? 

Mauthis se întoarse spre uşă şi plesni din degete. Intrară 
doi localnici zdraveni, gemând, asudând, cărând cu mult 
efort ditamai lada: un cufăr din lemn negru lăcuit, prins cu 
benzi din metal strălucitor, închis cu un lacăt greu. Îl puseră 
cu grijă pe covorul de o excelentă calitate, îşi şterseră 
transpiraţia de pe frunte, apoi ieşiră cu paşi greoi, în vreme 
ce Glokta se încrunta în urma lor. Ce să fie asta? Mauthis 
scoase o cheie din buzunar şi o învârti în lacăt. Îl deschise. 
Apoi se trase la o parte cu multă grijă, astfel încât Glokta să 
poată vedea ce este înăuntru. 

- O sută cincizeci de mii de mărci în argint. 

Glokta clipi des. Chiar așa. Banii scânteiau în lumina 
înserării. Monede de cinci mărci, plate, rotunde, din argint. 
Nu un morman zornăitor, nu prada vreunui barbar 
cotropitor. Fişicuri ordonate, egale, despărțite prin dibluri 
de lemn. Ordonate şi netulburate ca Mauthis însuşi. 

Cei doi hamali apărură iarăşi gâfâind în încăpere, cărând 
o a doua ladă, puţin mai mică decât prima. O puseră jos şi 


ieşiră imediat, fără măcar o privire spre comoara care 
strălucea la vedere în apropierea lor. 

Mauthis descuie şi acest al doilea cufăr cu aceeaşi cheie, 
dădu capacul la o parte şi se retrase. 

- Trei sute cincizeci de mii de mărci în aur. 

Glokta ştia că are gura căscată, dar nu era în stare să şi- 
o închidă. Aur strălucitor, curat, aur scânteietor. Toată 
bogăţia aceea părea că emană căldură, ca o flacără vie. Îl 
momea, îl ademenea, îl trăgea spre ea. De fapt, chiar făcu 
un pas şovăielnic înainte de-a apuca să se controleze. Piese 
de cincizeci de mărci mari, uriaşe, aurii. Fişicuri ordonate, 
egale, ca în primul sipet. Majoritatea oamenilor nu apucă 
niciodată să vadă monede dintr-astea. Şi extrem de puţini 
oameni au văzut atâtea la un loc. 

Mauthis scoase din interiorul hainei un etui din piele. Îl 
puse cu mare grijă pe masă şi îl despături: o dată, de două 
ori, de trei ori. 

- Diamante şlefuite în valoare de jumătate de milion de 
mărci. 

Pe pielea neagră şi moale, pe masa dură şi cafenie, 
dogorind cu toate culorile care există sub soare. Două mâini 
pline de pietre multicolore, scânteietoare. Glokta se holbă 
la ele ca prostul şi îşi supse gingiile. Și brusc, bijuteriile 
Magistresei Eider par nişte sărăcii. 

- Superiorii mei mi-au ordonat să îţi avansez ţie, Sand 
dan Glokta, Superior de Dagoska, suma totală de un milion 
de mărci. 

Desfăşură un document întocmit pe hârtie groasă. 

- Semnează aici. 

Ochii lui Glokta alergau de la un sipet la celălalt şi înapoi. 
I se zbătea pleoapa stângă. 

- De ce? 

- Ca să confirmi că ai primit banii. 

Aproape că izbucni în râs. 

- Nu aia! De ce-mi dai banii? arătă întreaga avere din 
cameră cu gesturi dezlânate ale mâinii. De ce toate astea? 


- Se pare că mai-marii mei sunt de acord cu tine că 
Dagoska nu trebuie să cadă în mâinile gurkienilor. Nu-ţi pot 
spune mai multe. 

- Nu poţi, sau nu vrei? 

- Nu pot. Nu vreau. 

Glokta se încruntă la pietrele preţioase, la argint, la aur. 
Durerea surdă îi pulsa în picior. Cât aveam nevoie şi încă 
foarte mult pe deasupra. Dar băncile nu ajung să fie bânci 
dăruind bani. 

- Dacă acesta este un împrumut, aş vrea să ştiu care este 
dobânda. 

Mauthis declanşă din nou zâmbetul îngheţat. 

- Mai-marii mei preferă să spună că este o contribuţie la 
buna apărare a oraşului. Însă există o condiţie. 

- Anume? 

- S-ar putea ca la un moment dat în viitor să vină la tine 
un reprezentant al băncii Valint şi Balk şi să-ţi ceară 
anumite... favoruri. Mai-marii mei speră din tot sufletul că 
nu-i vei dezamăgi, dacă şi când se va întâmpla asta. 

Favoruri în valoare de un milion de mărci. În plus, intru 
pe mâinile unei organizaţii extrem de dubioase. Organizaţie 
ale cărei motive nu reuşesc să le înțeleg. Organizaţie pe 
care, până de curând, mă gândeam s-o anchetez sub 
bănuială de înaltă trădare. Dar ce altă soluţie am? Fără 
bani, oraşul e pierdut, iar eu sunt terminat. Aveam nevoie 
de o minune, şi iat-o cum străluceşte chiar sub ochii mei. În 
deşert omul trebuie să accepte apa... 

Mauthis îi împinse documentul peste masă. Câteva 
paragrafe umplute cu o scriere ordonată şi un loc lăsat liber 
pentru nume. Pentru numele meu. Aşa arată şi 0 
mărturisire. lar deţinuţii îşi semnează întotdeauna 
mărturisirile. Li se oferă atunci când nu mai există 
alternativă. 

Glokta luă condeiul, îl înmuie în cerneală, îşi scrise 
numele în spaţiul gol. 

- Şi, cu aceasta, afacerea noastră s-a încheiat. 


Mauthis rulă cu multă grijă documentul şi îl ascunse în 
haină. 

- Colegii mei şi cu mine vom pleca diseară din Dagoska. 

Un purcoi de bani contribuţie la cauza noastră, dar a 
naibii de puţină încredere în ea. 

- Valint şi Balk îşi închide birourile de aici, dar poate ne 
vom reîntâlni în Adua, după ce se va rezolva această 
regretabilă situaţie cu gurkienii. 

Afişă încă o dată zâmbetul mecanic. 

- Nu-i cheltui pe toţi deodată. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere, lăsându-l pe 
Glokta singur cu acea avere monumentală picată din cer. 

Şontâcăi până la cufere, respirând greu, şi se uită la 
bani. Aveau ceva obscen. Ceva dezgustător. Chiar ceva 
înspăimântător. Cu o mişcare bruscă trânti capacele celor 
două sipete. Le încuie cu mâini tremurânde. Puse cheia în 
buzunarul interior. Cu vârfurile degetelor mângâie 
legăturile metalice ale celor două cufere. Îi transpiraseră 
palmele. Sunt bogat. 

Luă una dintre pietrele preţioase de mărimea unei 
ghinde şi o ridică în dreptul luminii, ţinând-o între degetul 
mare şi arătător. Faţetele îi sclipeau în faţa ochilor, o mie de 
scântei de foc - albastre, verzi, roşii, albe. Glokta nu se prea 
pricepea la nestemate, însă era aproape sigur că acesta era 
un diamant. Sunt foarte, foarte bogat. 

Se uită la celelalte care scânteiau pe bucata de piele. 
Unele erau foarte mici, dar multe erau mari. Câteva chiar 
mai mari decât piatra pe care o ţinea în mână. Sunt colosal, 
fantastic de bogat. Închipuie-ţi ce se poate face cu aţâţi 
bani. Închipuie-ţi câte ai putea controla... poate cu suma 
asta voi reuşi să salvez oraşul. Mai multe ziduri, mai multe 
provizii, mai multe arme, mai mulţi mercenari. Gurkienii 
respinşi şi puşi pe fugă din Dagoska. Împăratul Gurkhulului 
umilit. Cine s-ar fi gândit? Sand dan Glokta încă o dată 
erou. 


Îşi trecu degetele printre pietricelele strălucitoare, dus 
pe gânduri. Însă atâtea cheltuieli într-o perioadă atât de 
scurtă ar putea da naştere la întrebări. Practiciana Vitari, 
credincioasa mea Slujnică, ar deveni curioasă şi l-ar face 
curios şi pe nobilul meu stăpân, Arhilectorul Sult. Într-o zi 
îi cer insistent bani, iar în ziua următoare cheltuiesc ca 
nebunul? Am fost nevoit să mă împrumut, FEminenţa 
Voastră. Nu mai spune? Cât? Doar un milion de mărci. Nu 
mai spune? Cine ţi-a împrumutat o asemenea sumă? Vechii 
noştri prieteni de la banca Valint şi Balk, Eminenţă, în 
schimb pentru servicii nespecificate ce pot fi revendicate în 
orice clipă. Fireşte, loialitatea mea nu trebuie pusă la 
îndoială, înțelegeţi, nu-i aşa? Adică, e doar o avere în 
diamante. Cadavru găsit plutind pe lângă docuri... 

Se jucă neatent cu pietrele reci, dure, sclipitoare, iar ele 
îi mângâiară pielea dintre degete. Minunate, dar 
periculoase. Trebuie să păşim cu prudenţă. Cu mai multă 
prudenţă ca oricând... 


Frica 


Era drum lung până la Marginea Lumii, nicio îndoială în 
privinţa aceasta. Drum lung, şi neumblat, şi enervant. 
Prezenţa cadavrelor în câmpie îi îngrijorase pe toţi. 
Călăreţii aflaţi în trecere înrăutăţiseră situaţia. Greutățile 
călătoriei nu se diminuaseră absolut deloc. Lui Jezal încă îi 
mai era mereu foame, îi era, aproape tot timpul, frig, 
adesea era ud până la piele, şi probabil că îl va durea fundul 
până la sfârşitul zilelor lui din cauza statului îndelungat în 
şa. În fiecare noapte se întindea pe pământul tare şi 
gloduros, moţăia şi se visa acasă. lar în lumina palidă a 
dimineţii se trezea dându-şi seama că e încă şi mai obosit şi 
îl dor mai multe decât la culcare. Avea pielea iritată şi îl 
mânca şi îl ustura din cauza senzaţiei necunoscute de jeg, şi 
recunoscu în silă că ajunsese să miroasă aproape la fel de 
urât ca ceilalţi. Suficient ca un om civilizat s-o ia razna. lar 
acum, peste toate astea, apăruse şi sentimentul sâcâitor că 
este în pericol. 

Din acest punct de vedere, terenul nu era de partea lui 
Jezal. Sperând să scape de eventualii urmăritori, Bayaz le 
poruncise cu câteva zile în urmă să se îndepărteze de albia 
fluviului. Drumul vechi şerpuia acum printre cicatricele 
profunde din câmpie, printre viroagele pietroase, printre 
defileurile întunecate, de-a lungul pârâiaşelor care 
murmurau în văile adânci. 

Jezal ajunsese să se gândească cu nostalgie la câmpia 
monotonă şi infinită care îl călcase atât de rău pe nervi. 
Măcar acolo nu trebuia să se uite atent la fiecare piatră, la 
fiecare arbust şi la fiecare ondulaţie a solului, întrebându-se 
dacă nu cumva ascunde o hoardă de inamici însetaţi de 
sânge. Îşi rosese unghiile până în carne. La fiecare sunet îşi 
muşca limba şi se răsucea în şa, cu mâna pe sabie, căutând 
cu privirea ucigaşul care se dovedea a fi doar o pasăre într- 
un tufiş. Bineînţeles că nu era vorba de teamă, căci Jezal 


dan Luthar, îşi spunea el, îi râde în nas pericolului. O 
ambuscadă, sau o luptă, sau o goană cu sufletul la gură - îşi 
închipuia că asemenea chestii sunt floare la ureche. Însă 
această aşteptare nesfârşită, această tensiune absurdă, 
această rostogolire nemilos de înceată a minutelor erau mai 
mult decât putea el îndura. 

I-ar fi fost de folos să aibă alături pe cineva cu care să 
împărtăşească această nelinişte, însă nimic nu se schimbase 
în grup. Căruţa se rostogolea monoton pe drumul crăpat, 
iar Quai stătea dârz şi tăcut pe capră. Bayaz spărgea 
ocazional tăcerea cu prelegeri despre calităţile esenţiale ale 
unui conducător, calităţi de care el părea a duce lipsă. 
Picior-Lung plecase în recunoaştere şi apărea la o zi, două, 
doar pentru a le aduce la cunoştinţă cât de priceput este la 
ceea ce face. Ferro se uita urât la toţi şi la toate, ca la un 
duşman personal. Iar la Jezal se uita cel mai urât, în timp ce 
mâinile şi le ţinea aproape de arme. Vorbea arareori şi 
numai cu  Nouădegete, mârâind câte ceva despre 
ambuscade, sau despre cum ar fi mai bine să-şi acopere 
urmele, sau despre posibilitatea de a fi urmăriţi. 

Nordicul era o enigmă. Când Jezal a dat prima oară cu 
ochii de el şi l-a văzut uitându-se ca prostul la poarta 
Agriontului, i se păruse că-i un animal. Însă aici, în 
sălbăticie, se aplicau alte reguli. Nu puteai să pleci de lângă 
persoana care-ţi era nesuferită, apoi s-o eviţi din răsputeri, 
s-o vorbeşti de rău la toată lumea şi s-o ocărăşti pe la spate. 
Aici nu îţi puteai alege tovarăşii de drum şi erai obligat să 
mergi alături de ei. Astfel, Jezal ajunsese încet să-şi dea 
seama că, la urma urmelor, Nouădegete era doar un om. De 
bună seamă, un om prost, brutal şi înfiorător de hidos. Din 
punctul de vedere al intelectului şi educaţiei, era o idee sub 
nivelul celui mai amărât ţăran din câmpurile Uniunii, însă 
Jezal se văzu nevoit să recunoască faptul că, din tot grupul, 
pe nordic îl antipatiza cel mai puţin. Nu avea infatuarea lui 
Bayaz, vigilenţa lui Quai, lăudăroşenia lui Picior-Lung, şi 
nici răutatea pură a lui Ferro. Jezal nu s-ar fi dat în lături să 


ceară sfatul unui ţăran despre muncile agricole, sau sfatul 
unui fierar despre confecţionarea armurilor, indiferent cât 
de jegoşi, urâţi sau umili ar fi fost aceştia. Atunci, de ce nu 
ar discuta cu un ucigaş călit pe tema violenţei? 

- Am auzit că ai condus oameni în luptă, începu Jezal 
conversaţia. 

Nordicul îşi întoarse spre el ochii negri şi leneşi. 

- În nenumărate rânduri. 

- Şi te-ai luptat şi în multe dueluri. 

- Da. 

Îşi scărpină cicatricele de pe obrazul neras. 

- N-am ajuns să arăt aşa pentru că-mi tremură mâna 
când mă bărbieresc. 

- Dacă ţi-ar tremura mâna atât de tare, poate că ar fi 
bine să-ţi laşi barbă. 

Nouădegete chicoti. Jezal se obişnuise cu figura lui. 
Sigur că era tot hidoasă, dar aducea mai mult cu o gorilă 
blajină decât cu un ucigaş dement. 

- S-ar putea să-mi las, îi răspunse nordicul. 

Jezal se gândi puţin. Nu voia să-şi arate slăbiciunile, dar 
sinceritatea i-ar putea câştiga încrederea acestui om 
simplu. Dacă funcţiona cu câinii, nu vedea de ce nu ar fi 
funcţionat şi cu nordicii. 

- Eu, se aventură el, n-am luptat niciodată într-o bătălie 
adevărată. 

- Nu mai spune? 

- Nu, pe cuvânt. Prietenii mei sunt acum în Englia, unde 
se luptă cu Bethod şi sălbaticii lui, continuă Jezal, dar ezită 
puţin observând privirea piezişă pe care i-o aruncă 
Nouădegete. Adică... vreau să zic că... se luptă cu Bethod. 
Aş fi fost alături de ei dacă nu mi-ar fi cerut Bayaz să-l 
însoțesc în această... aventură. 

- Pierderea lor e câştigul nostru. 

Privirea lui Jezal se ascuţi. Din partea cuiva dotat cu o 
oarecare subtilitate, această remarcă ar fi sunat sarcastic. 


- Bineînţeles că Bethod a pornit acest război. A fost un 
gest extrem de dezonorant de agresiune neprovocată din 
partea lui. 

- N-am să te contrazic în privinţa asta. Bethod are 
talentul de a porni războaie. Şi e încă şi mai bun când vine 
vorba să le pună capăt. 

Jezal râse. 

- Doar nu vrei să spui că tu crezi că va învinge armata 
Uniunii? 

- I-a bătut pe alţii şi mai buni, dar tu ştii mai bine. Nu 
avem toţi experienţa ta. 

Râsul i se opri lui Jezal în gât. Era aproape sigur că 
aceasta fusese o ironie, şi a stat o clipă să se gândească. 
Oare, sub înfăţişarea aceea greoaie, distrusă de cicatrice, 
Nouădegete îşi spunea acum privindu-l „ce tâmpit”? Să fi 
avut dreptate Bayaz? Atunci când i-a zis că are ce învăţa de 
la acest nordic? Exista o singură metodă prin care putea să 
afle. 

- Cum e o bătălie? îl întrebă. 

- Bătăliile sunt ca oamenii. Nu există două la fel. 

- Ce vrei să spui? 

- Închipuie-ţi cum ar fi să te trezeşti în miez de noapte în 
bubuituri şi strigăte, să ieşi în goană din cort cu pantalonii 
în vine şi să vezi de jur împrejur oameni care se omoară 
între ei. Şi singura lumină e lumina lunii, aşa că nu-ţi poţi da 
seama care ţi-e prieten şi care duşman, şi n-ai nicio armă 
asupra ta. 

- M-aş simţi derutat, spuse Jezal. 

- Fireşte. Sau închipuie-ţi cum ar fi să te târăşti prin 
noroi, printre cizmele altora, încercând să scapi, dar 
neştiind încotro să te îndrepţi, cu o săgeată în spinare şi cu 
o tăietură zdravănă de sabie pe fund, guiţând ca un porc şi 
aşteptându-te să fii străpuns de o suliță, suliță pe care nici 
n-ai s-o vezi venind. 

- Dureros, fu Jezal de acord. 


- Foarte. Sau închipuie-ţi că stai într-un cerc format din 
scuturi, nu mai mare de zece paşi dintr-o parte în alta, 
ţinute de bărbaţi care răcnesc din toate puterile. În cerc nu 
te afli decât tu şi un alt bărbat, iar bărbatul acela şi-a 
câştigat reputaţia de cel mai dur nemernic al Nordului. Şi 
doar unul dintre voi doi poate ieşi în viaţă din cercul acela. 

- Hmm, murmură Jezal. 

- Aşa este. Îţi place cum sună vreuna din astea? 

Nu, lui Jezal nu-i plăcea niciuna şi Nouădegete zâmbi. 

- Cred şi eu. Şi, sincer? Nici mie nu-mi place. Am fost în 
tot soiul de bătălii, de încăierări şi de lupte. Mare parte din 
ele au început în haos şi în haos au sfârşit cu toatele. Şi 
niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi vină să mă scap pe 
mine la un moment dat. 

- 'Ţie? 

Nordicul râse înfundat. 

- După cum văd eu lucrurile, curajul este fala proştilor. 
Singurii oameni cărora nu le e frică sunt cei morţi sau cei 
care vor muri curând. Frica te învaţă să fii prudent, să-ţi 
respecţi duşmanul şi să eviţi să te foloseşti la mânie de 
bruma de avantaj pe care l-ai putea avea. Toate la timpul 
lor, crede-mă. Frica te poate ajuta să rămâi în viaţă, iar 
acesta este cel mai bun lucru la care te poţi aştepta de la o 
luptă. Orice om care valorează ceva cunoaşte frica. Ceea ce 
contează, însă, e cât de bine o foloseşti. 

- Să mă tem? Asta-i sfatul tău? 

- Sfatul meu este să-ţi găseşti o femeie cumsecade şi să 
te fereşti cât poţi de orice fel de conflict, şi îmi pare tare rău 
că n-am primit şi eu povaţa asta acum vreo douăzeci de ani. 

Se uită într-o parte la Jezal. 

- Însă dacă, să zicem, eşti într-o câmpie imensă, dacă 
eşti în mijlocul pustietăţii şi n-ai cum scăpa şi trebuie să te 
lupţi, există trei reguli pe care eu le consider esenţiale într- 
o bătălie. În primul rând, dă-ţi toată silinţa să faci pe 
prostul, pe laşul, pe molâul. Există o vorbă care zice că 
tăcerea este cea mai bună armură a războinicului. Până 


acum nici înfăţişarea dură, nici cuvintele aspre nu au 
câştigat vreo luptă, dar au pierdut câteva. 

- Să fac pe prostul, zici? Înţeleg. 

Jezal îşi construise întreaga viaţă încercând să pară cel 
mai deştept, cel mai puternic, cel mai nobil. Îl intriga 
nespus această nouă idee că cineva ar putea alege să pară 
mult mai debil decât era. 

- În al doilea rând, nu-ţi lua niciodată duşmanul în joacă, 
indiferent cât de nătâng ţi se pare că ar fi. Tratează-l pe 
fiecare de parcă ar fi de două ori mai deştept, de două ori 
mai puternic, de două ori mai rapid decât tine, şi atunci vei 
avea parte de o surpriză plăcută. Respectul nu te costă 
nimic. Şi nimic nu ucide omul mai repede decât îndrăzneala 
fără minte. 

- Să nu-mi subestimez niciodată inamicul. Înţeleaptă 
prevedere. 

Jezal începuse să-şi dea seama că-l subapreciase pe 
nordicul acesta mătăhălos. Nu era nici pe departe atât de 
nătâng cum îl crezuse. 

- În al treilea rând, nu-ţi pierde niciodată din ochi 
adversarul şi ascultă de părerile celorlalţi. Dar, odată ce ţi- 
ai stabilit planul, concentrează-te numai asupra lui şi nu 
lăsa nimic să-ţi abată atenţia. Când vine momentul să 
acţionezi, loveşte fără ezitare. Întârzierea este mama 
dezastrului, zicea tata, şi crede-mă, am văzut ceva dezastre 
la viaţa mea. 

- Fără ezitare, şopti Jezal, dând încetişor din cap ca 
pentru sine. Desigur. 

Nouădegete îşi supse obrajii răniţi. 

- Nimic nu poate înlocui văzul şi acţiunea, dar fii stăpân 
pe simţurile tale şi cred că ai jumătate şanse să înfrângi pe 
oricine. 

- Jumătate? Şi cealaltă jumătate? 

Nordicul ridică din umeri. 

- Noroc. 


- Nu-mi place asta, mârâi Ferro, uitându-se furioasă la 
pereţii abrupți ai defileului. 

Jezal se întrebă dacă exista ceva pe lume care să-i placă. 

- Crezi că suntem urmăriţi? o întrebă Bayaz. Vezi pe 
cineva? 

- Cum să văd ceva de aici, de jos? Despre asta este 
vorba! 

- Bun loc pentru o ambuscadă, murmură Nouădegete. 

Jezal se uită nervos în jur. Stânci fărâmate, tufişuri, 
copaci pitici. Terenul era plin de ascunzători. 

- Asta este calea pe care ne-a stabilit-o Picior-Lung, 
bombăni Bayaz, şi n-are niciun rost să-ţi iei om de serviciu 
dacă ai de gând să speli singur latrinele. Unde dracu' e 
afurisitul ăla de Navigator? Nu-i niciodată aici când ai 
nevoie de el. Apare doar ca să bage-n burtă şi să ne împuie 
capul ore-n şir cu cât de grozav este! Dacă aţi şti cât mă 
costă nemernicul ăsta... 

- La naiba. 

Nouădegete îşi opri calul şi cobori anevoie din şa. 
Trunchiul unui copac uriaş, crăpat şi fără viaţă, stătea întins 
de-a curmezişul defileului, blocând drumul. 

- Nu-mi place, repetă Ferro, dându-şi jos arcul de pe 
umăr. 

- Nici mie, mormăi Nouădegete, făcând un pas spre 
copac. Dar trebuie să fim reali... 

- Suficient! 

Vocea plină de tupeu şi încredere vibră prin măruntaiele 
văii. Quai trase de dârlogi şi opri căruţa. Jezal privi spre 
marginea defileului, cu inima zbătându-i-se în gât. Acum îl 
vedea pe cel care vorbise. Un individ înalt, îmbrăcat cu o 
armură veche din piele, aşezat neglijent pe buza prăpastiei, 
cu un picior atârnat în gol, cu părul fluturându-i în adierea 
blândă. Un bărbat plăcut, cu aspect prietenos, cu zâmbet 
larg, din câte îşi dădea seama Jezal de la depărtare. 

- Numele meu este Finnius şi sunt un umil servitor al 
împăratului Cabrian! 


- Cabrian? strigă Bayaz ca să se facă auzit. Am auzit că 
şi-a pierdut minţile! 

- Are oarece idei destul de interesante, ridică nepăsător 
din umeri Finnius. Dar a avut întotdeauna grijă de noi. Să 
vă explic cum stă treaba - sunteţi înconjurați din toate 
părţile! 

Un alt individ cu expresie severă, cu scut şi sabie scurtă, 
ieşi la iveală din spatele trunchiului prăbuşit. Mai apărură 
alţi doi, apoi alţi trei ieşiră la iveală din spatele stâncilor, din 
spatele tufişurilor, toţi cu mine serioase şi arme serioase. 
Jezal îşi umezi buzele. Probabil că-i râdea în nas pericolului, 
fireşte, însă acum, că pericolul se afla chiar în faţa lui, nu 
mai părea chiar atât de amuzant. Se uită în spate. Alţi 
bărbaţi ieşiră de după stâncile pe lângă care trecuseră doar 
cu câteva clipe în urmă, blocându-le retragerea. 

Nouădegete îşi încrucişă braţele pe piept. 

- Măcar o dată, murmură el, mi-ar plăcea să fiu eu cel 
care-i ia pe alţii prin surprindere. 

- Mai sunt câţiva de-ai noştri, strigă Finnius, aici sus, cu 
mine! Arcaşi pricepuţi, cu săgețile pregătite! 

Jezal le desluşi siluetele pe cerul alb, le desluşi formele 
curbate ale armelor. 

- Pricepeţi că nu aveţi cum să mai înaintați! 

Bayaz îşi întinse mâinile. 

- Poate că am putea ajunge la o înţelegere care să ne 
convină tuturor! Nu trebuie decât să spuneţi care vă este 
preţul şi... 

- Nu ne sunt de folos banii tăi, bătrâne, şi sunt profund 
rănit de presupunerea ta! Suntem soldaţi, nu bandiți! Avem 
ordine să găsim un anume grup de oameni, un grup de 
oameni care rătăcesc prin mijlocul pustietăţii, departe de 
drumurile umblate! Un ticălos bătrân şi pleşuv cu un băiat 
bolnăvicios, un idiot din Uniune cu nasul pe sus, o curvă 
plină de cicatrice, şi un nordic ca o gorilă! Aţi văzut pe 
cineva care să se potrivească descrierii? 


- Dacă eu sunt curva, strigă Nouădegete, cine-i 
nordicul? 

Jezal tresări. Fără glume, vă rog frumos, fără glume, dar 
Finnius râse cu poftă. 

- Nu mi s-a spus că sunteţi comici. Cred că-i un bonus, 
asta. Măcar până vă omorâm. Dar unde-i celălalt? 
Navigatorul? 

- Habar nu am, mârâi Bayaz, din păcate. Dacă e să 
moară cineva, el o merită cu prisosinţă. 

- Haide, nu te necâji prea tare. O să-l prindem mai 
încolo. 

Finnius râse din toată inima, iar bărbaţii din jurul lor 
rânjiră şi îşi mângâiară tandru armele. 

- Aşa că fiţi buni şi predaţi-vă armele flăcăilor mei, ca să 
vă putem lega şi să pornim spre Darmium înainte de 
lăsarea întunericului! 

- Şi acolo? 

Finnius ridică nepăsător din umeri. 

- Acolo nu mai e treaba mea. Nu-i pun întrebări 
împăratului, iar voi nu-mi puneţi mie întrebări. Aşa, nu e 
nimeni jupuit de viu. Pricepi ce-ţi zic, moşule? 

- Pricep foarte bine, pentru că te exprimi foarte clar, însă 
mă tem că Darmium nu este în drumul nostru. 

- Ai cumva probleme cu capul? strigă Finnius. 

Bărbatul din apropiere făcu un pas înainte, înşfăcând 
căpăstrul calului lui Bayaz. 

- Ai spus destule, mârâi el. 

Jezal avu o senzaţie oribilă de măruntaie topite. Aerul 
din jurul umerilor lui Bayaz vibră, aidoma aerului de 
deasupra unei forje. Bărbatul din faţă se încruntă, deschise 
gura să zică ceva. lar chipul lui păru că se aplatizează, apoi 
capul i se despică, iar el zbură din loc, ca înşfăcat de mâna 
vreunui uriaş nevăzut. Nici măcar nu avu vreme să urle. 

Nici cei patru oameni din spatele lui nu au apucat să-şi 
dea seama ce se petrece. Trupurile lor sfârtecate, 
rămăşiţele  cojite ale trunchiului cenuşiu de copac, 


dimpreună cu o cantitate impresionantă de ţărână şi 
pietricele fură smulse de pe sol şi azvârlite prin aer şi izbite 
de peretele stâncos al defileului aflat la depărtare de o sută 
de paşi, iscând un vuiet de casă care se dărâmă. 

Jezal rămase cu gura căscată. Încremeni în loc. Totul nu 
durase decât o fracțiune de secundă absolut 
înspăimântătoare. Acum cei cinci bărbaţi erau acolo, în 
clipa următoare deveniseră carne tocată printre maldărul 
de resturi. De undeva din spate auzi bâzâitul corzii unui 
arc. Apoi un țipăt şi un trup se prăbuşi în vale, izbindu-se de 
stânci ca o cârpă, aterizând cu faţa în jos în pârâu. 

- Fugiţi! mugi Bayaz. 

Dar Jezal rămase înşurubat în şa, uitându-se ca prostul 
în jur. Aerul din jurul Magului încă se mai mişca, parcă şi 
mai tare. Stâncile din spatele lui fremătau şi se răsuceau ca 
pietrişul din albia râului. Bătrânul se încruntă, îşi privi 
mâinile. 

- Nu, murmură el, răsucindu-le pe toate părţile. 

Frunzele moarte de pe jos se ridicau în aer şi fâlfâiau ca 
bătute de vânt. 

- Nu, repetă Bayaz, cu ochii căscaţi. 

Întreg trupul începu să-i tremure. Jezal văzu speriat cum 
pietrele din jur se ridicară de la sol, urcând ireal spre 
înalturi. Ramurile tufişurilor începură să se frângă, bulgări 
de iarbă începură să se desprindă de stânci, veşmintele sale 
începură să fluture şi să se zbată, ca trase în sus de o forţă 
invizibilă. 

- Nu! urlă Bayaz, iar umerii îi căzură într-un spasm 
neaşteptat. 

Un copac din apropiere se despică cu zgomot asurzitor, 
iar ploaia de aşchii umplu aerul care vibra. Cineva urla, însă 
Jezal aproape că nu mai auzea nimic. Calul lui se cabră, iar 
el nu avu prezenţa de spirit să se ţină bine. Căzu pe spate, 
cu întreaga vale pâlpâind, tremurând, vibrând în jurul lui. 

Bayaz îşi dădu capul pe spate, cu spinarea ţeapănă, cu o 
mână ridicată şi zgâriind, parcă, aerul. O piatră de mărimea 


unui cap de om trecu pe lângă faţa lui Jezal şi se sparse de 
o lespede. Aerul era plin de asaltul fragmentelor de lemn, 
de piatră şi ţărână, al frânturilor de haine şi arme. Lui Jezal 
îi ţiuiau urechile de îngrozitorul huruit, zornăit, răpăit. Se 
aruncă pe burtă, cu faţa în jos, îşi acoperi capul cu braţele 
şi strânse ochii. 

Se gândi la prieteni. La West, la Jalenhorm şi la Kaspa, 
chiar şi la locotenentul Brint. Se gândi la familia lui, şi la 
casa lui, şi la tatăl şi fraţii lui. Se gândi la Ardee. Dacă 
ajungea să-i mai vadă vreodată pe lumea asta, va fi un om 
schimbat, un om mai bun. Îşi făcu acest jurământ cu buze 
mute şi tremurătoare, în vreme ce vântul nefiresc sfâşia 
valea în jurul lui. Nu va mai fi egoist, nu va mai fi îngâmfat, 
nu va mai fi leneş. Va fi un prieten mai bun, un fiu mai bun, 
un iubit mai bun, măcar dacă ar supravieţui. Măcar dacă ar 
supravieţui. Măcar dacă... 

Îşi auzi propria-i respiraţie îngrozită ieşindu-i din gură în 
icnete repezi, îşi simţi sângele pulsându-i în urechi. 

Zgomotul încetase. 

Jezal deschise ochii. Îşi luă mâinile de pe cap, stârnind o 
avalanşă de rămurele şi ţărână. Defileul era plin de frunze 
care zburau prin aer, plin de negura colbului înecăcios. Îl 
văzu în apropiere pe Nouădegete căruia îi şiroia sângele pe 
obrajii murdari dintr-o tăietură de pe frunte. Se mişca cu 
grijă în lateral. Sabia scoasă din teacă îi atârna lângă picior. 
Cineva era în faţa lui. Unul dintre bărbaţii care veniseră din 
spate, înalt, cu un ciuf de păr roşu. Îşi dădeau târcoale. În 
genunchi, Jezal se uită la ei, cu gura căscată. Bănuia cumva 
că ar trebui să intervină, dar habar nu avea ce anume să 
facă. 

Roşcovanul făcu o mişcare bruscă, sări înainte rotindu-şi 
sabia deasupra capului. Se mişcă iute, dar Nouădegete era 
şi mai iute. Făcu un pas lateral, astfel că lama şuieră doar la 
câţiva centimetri distanţă de faţa lui. Apoi, spintecă, în 
trecere, burta adversarului său. Bărbatul icni. Se împletici 
câţiva paşi. Sabia grea a lui Nouădegete îl izbi în moalele 


capului cu un pocnet găunos. Se împiedică în propriile-i 
picioare şi se prăbuşi. Sângele ţâşni învolburat din rana 
care i se căscase în ţeastă. Jezal îl urmări cum se întinde 
încet, îmbibând solul din jurul cadavrului. O băltoacă tot 
mai mare, amestecându-se cu colbul şi pământul afânat de 
pe fundul văii. Nu a mai fost nevoie de o a doua lovitură. Nu 
a mai fost nevoie de regula celei mai bune lovituri din trei. 

Deveni conştient de zgomote de încăierare şi icnete şi îşi 
ridică privirea. Nouădegete se lupta corp la corp cu un alt 
bărbat, cu un bărbat şi mai masiv. Ambii mârâiau şi se 
trăgeau de haine, încercând să apuce un cuţit. Jezal rămase 
cu gura căscată. 

- Înjunghie-l! îi strigă Nouădegete, luându-se la trântă 
cu celălalt. Înjunghie-l, în puii mei! 

Jezal rămase nemişcat în genunchi, cu ochii mari. Cu o 
mână apucase mânerul sabiei sale lungi, atât de strâns, de 
parcă ar fi căzut de pe o stâncă, iar aceea era ultimul smoc 
de iarbă de care se putea agăța. 

Se auzi bufnitură surdă. Uriaşul gemu. Dintre coaste îi 
ieşea o săgeată. Altă bufnitură. Două săgeți. Apăru o a treia, 
alături de celelalte. Bărbatul alunecă încetişor din 
strânsoarea lui Nouădegete, căzu în genunchi, tuşind şi 
icnind. Se târi spre Jezal, se întoarse pe spate, strâmbându- 
se şi scoțând scâncete caraghioase. Rămase pe spate în 
mijlocul potecii, cu săgețile ieşindu-i din trup ca tulpinile de 
papură dintr-un lac puţin adânc. Nemişcat. 

- Ce s-a întâmplat cu nemernicul ăla de Finnius? 

- A scăpat. 

- O să vină cu întăriri! 

- Ori mă ocupam de el, ori de ăla de acolo. 

- Îl rezolvam eu pe ăla! 

- Sigur că îl rezolvai. Dacă ai mai fi putut să-l ţii în braţe 
încă un an, poate că Luthar s-ar fi hotărât să-şi tragă sabia, 
ce zici? 

Voci ciudate, care n-aveau nimic de-a face cu el. Încet, 
şovăitor, Jezal reuşi să se ridice în picioare. Gura îi era 


uscată, genunchii îi tremurau, urechile îi ţiuiau. La câţiva 
paşi depărtare, Bayaz zăcea pe spate, iar ucenicul 
îngenunchease lângă el. Unul dintre ochii vrăjitorului era 
închis, celălalt era uşor întredeschis, pleoapa îi zvâcnea 
dezvelind corneea. 

- Poţi să-i dai drumul acum. 

Jezal privi în jos. Mai strângea încă în mână mânerul 
sabiei. Articulațiile i se albiseră. Porunci degetelor să se 
desfacă. Îl durea palma de la strânsoare. Simţi o mână grea 
pe umăr. 

- Eşti bine? 

Vocea lui Nouădegete. 

- Ce? 

- Eşti rânit? 

Jezal se inspectă, întorcându-şi prosteşte mâinile şi pe 
faţă, şi pe dos. Murdare, dar fără strop de sânge. 

- Nu cred. 

- Bine. Au fugit caii. Dar nu-s ei de vină. Dacă aş fi avut şi 
eu patru picioare, aş fi ajuns deja la jumătatea drumului 
spre mare. 

- Ce? 

- Ce-ar fi să-i prinzi? 

- Cine te-a făcut şef? 

Sprâncenele lui Nouădegete se apropiară uşor una de 
alta. Jezal îşi dădu seama că acum stăteau foarte aproape şi 
că mâna nordicului încă mai era pe umărul lui. Se odihnea 
acolo, nimic mai mult, dar îi putea simţi forţa prin postavul 
hainelor şi i se părea că ar fi fost capabilă să-i smulgă braţul 
din umăr fără efort. Gură păcătoasă, îl băga numai în 
belele. Se aştepta la un pumn în nas, în cel mai fericit caz, 
dacă nu la o rană fatală la cap, însă Nouădegete îşi ţuguie 
buzele cu un aer gânditor şi începu să-i vorbească. 

- Suntem foarte deosebiți, tu şi cu mine. Deosebiţi din 
toate punctele de vedere. Îmi dau seama că nu ai prea mult 
respect pentru neamul meu, sau pentru mine, în mod 
special, şi nu-ţi port pică pentru asta. Morţii ştiu că am şi eu 


defectele mele, iar eu sunt conştient de ele. Poate crezi că 
tu eşti deştept, iar eu sunt tâmpit, şi cutez a spune că ai 
dreptate. Dar când este vorba de luptă, îmi pare rău să-ţi 
Zic, există foarte puţini oameni cu o experienţă mai mare 
decât a mea. Fără supărare, dar tu nu eşti unul dintre 
aceştia. Nimeni nu m-a făcut şef, dar cineva trebuie să facă 
şi lucrul ăsta. 

Se apropie şi mai mult, iar laba lui uriaşă îi strânse 
părinteşte umărul lui Jezal, gest pe undeva între mângâiere 
şi ameninţare. 

- Ai vreo problemă cu asta? 

Jezal se gândi puţin. Ştia că e foarte depăşit. lar 
evenimentele din ultimele câteva minute îi demonstrau 
tocmai asta. Privi la bărbatul ucis de Nouădegete cu câteva 
clipe înainte şi văzu că despicătura din ţeastă se căscase şi 
mai tare. Poate că, pentru moment, ar fi fost mai bine să 
facă ce i se spune. 

- Nicio problemă, răspunse. 

- Bun! 

Nouădegete rânji, îl bătu pe spate şi îi dădu drumul. 

- Caii trebuie să fie prinşi şi cred că eşti numai nimerit 
pentru treaba asta. 

Jezal dădu din cap şi plecă pe picioare nesigure să-i 
caute. 


Cele o sută de cuvinte 


Se întâmpla ceva ciudat, cu siguranţă. Colonelul Glokta 
îşi testă membrele, dar păru incapabil să şi le mişte. 
Strălucirea soarelui îl orbea. 

- l-am învins pe gurkieni? întrebă el. 

- Bineînţeles, îi răspunse Hadişul Kahdia, intrând în 
câmpul vizual al lui Glokta. Cu ajutorul Domnului i-am 
trecut pe toţi prin sabie. l-am măcelărit ca pe vite. 

Bătrânul băştinaş muşcă iar din mâna retezată. Dăduse 
deja gata două degete. 

Glokta îşi ridică mâna să i-o ia, numai că nu mai avea 
mână, ci doar un ciot însângerat, mâncat până la 
încheietură. 

- Pe legea mea, murmură colonelul, îmi mănânci mâna. 

Kahdia surâse. 

- Şi este absolut delicioasă. Felicitările mele. 

- Absolut delicioasă, murmură şi generalul Vissbruck, 
luând mâna de la Kahdia şi smulgând cu dinţii o fâşie de 
carne. Poate din cauza exerciţiilor de scrimă din tinereţe. 

Chipul durduliu şi zâmbăreţ i se mânjise de sânge. 

- Scrima, fireşte, spuse Glokta. Mă bucur că vă place, 
continuă el cu toate că întreaga poveste părea destul de 
ciudată. 

- Ne place, ne place! strigă Vurms, care ţinea piciorul lui 
Glokta cu ambele mâini, ca pe o felie de pepene verde şi 
ciugulea delicat din el. Toţi patru suntem încântați! Are gust 
de friptură de porc! 

- Are gust de brânză bună! strigă Vissbruck. 

- Are gust de miere dulce! gânguri Kahdia, presărând 
puţină sare pe burta lui Glokta. 

- Are gust de bani! toarse vocea Magistresei Eider de 
undeva de mai jos. 

Glokta se ridică în capul oaselor. 

- Ce? Ce faci acolo jos? 


Femeia ridică ochii şi îi zâmbi larg. 

- Mi-ai luat inelele. Trebuie să-mi dai ceva în schimb. 

Dinţii i se înfipseră în coapsa lui dreaptă ca nişte 
pumnale minuscule şi smulse o bucăţică de carne. Sorbi cu 
poftă sângele din rană şi linse cu mişcări repezi pielea din 
jur. 

Colonelul Glokta îşi ridică sprâncenele. 

- Ai dreptate, fireşte. Perfectă dreptate. 

Îl durea infinit mai puţin decât s-ar fi aşteptat, doar că îl 
epuiza statul în capul oaselor. Se lăsă înapoi pe nisip şi 
rămase întins acolo, privind cerul albastru. 

- Toţi aveţi perfectă dreptate. 

Magistresa ajunsese la şold. 

- Au! se hlizi colonelul. Mă gâdilă! 

Dar cât de plăcut era, îşi spuse el, să fie mâncat de o 
femeie atât de frumoasă. 

- Un pic mai la stânga, murmură închizând ochii, un 
picuţ mai la stânga... 


Glokta sări din somn cu un zvâcnet ce-i trimise săgeți de 
durere înfiorătoare de-a lungul spinării încordate ca un arc. 
Piciorul stâng îi tremura incontrolabil sub cearşaful lipicios, 
contracţii mistuitoare îi înjunghiau muşchii veştejiţi. Îşi 
muşcă buza de jos cu dinţii care îi mai rămăseseră, 
încercând să-şi înăbuşe urletul, pufăi greu pe nas, cu toată 
faţa schimonosită de eforturile furibunde pe care le făcea 
pentru a-şi controla durerea. 

Chiar atunci când credea că piciorul i se va despica în 
două, muşchii i se relaxară fără de veste. Glokta se prăbuşi 
la loc în patul rece şi umed şi rămase întins acolo respirând 
sacadat. La naiba cu visele astea blestemate. Tot trupul îi 
era în agonie, tot trupul îi era vlăguit şi îi tremura şi era 
acoperit cu sudoare rece. Se încruntă în beznă. Un zgomot 
ciudat umplea încăperea. Ca un şuierat, ca o rostogolire. Ce 
e asta? Încet, cu multă băgare de seamă, se rostogoli pe o 


parte şi se opinti să se dea jos din pat, şontâcăi până la 
fereastră şi privi afară. 

Oraşul nu se mai vedea. O cortină cenuşie se pogorâse 
peste el, izolându-l de restul lumii. Ploaie. Rafalele udau 
pervazul, iar stropii mari se spărgeau de el, transformându- 
se într-o bură blândă, trimițând o ceaţă răcoroasă în 
cameră, umezind perdelele, covorul de sub geam şi 
mângâind pielea transpirată a lui Glokta. Ploaie. Uitase că 
mai poate exista aşa ceva. 

O scânteie în depărtare. Un fulger. Clopotniţele Marelui 
Templu se desluşiră o fracțiune de secundă în întunericul 
plin de freamăt, apoi bezna cobori din nou peste ele şi se 
auzi bolborositul lung şi furios al tunetului. Glokta îşi scoase 
mâna pe fereastră şi ploaia rece îi udă pielea. Senzaţie 
stranie, necunoscută. 

- Pe legea mea, şopti el. 

- A început sezonul ploilor. 

Glokta se răsuci brusc, se împiedică şi se prinse de 
piatra rece a cadrului ferestrei, aproape sufocându-se. În 
încăpere era beznă ca în iad, aşa că nu-şi putea da seama 
dincotro venise vocea. Sau a fost numai în imaginaţia mea? 
Mai dorm încă? 

- Sublim moment. Lumea pare că a renăscut. 

Lui Glokta îi îngheţă inima în piept. Vocea unui bărbat. 
Profundă şi pătrunzătoare. Vocea celui care l-a capturat pe 
Davoust? Care mă va captura acum şi pe mine? 

Strălucirea unui alt fulger lumină camera. Cel care 
vorbise stătea pe covor cu picioarele încrucişate. Un negru 
bătrân cu părul lung. E între mine şi uşă. N-am cum să trec 
de el, chiar dacă aş alerga mult mai bine. Lumina dispăru la 
fel de repede pe cum venise, însă imaginea mai dăinui o 
clipă, arzându-i ochii. Apoi bubuitul tunetului despică 
cerurile, reverberând în întunericul din încăperea vastă. Nu 
mi-ar auzi nimeni strigătele disperate după ajutor. Nici 
măcar în cazul în care s-ar sinchisi cineva. 


- Cine naiba eşti? întrebă Glokta cu voce piţigăiată din 
cauza sperieturii. 

- Numele meu este Yulwei. Nu trebuie să te sperii. 

- Să nu mă sperii? Îţi baţi joc de mine? 

- Dacă aş fi avut intenţia să te ucid, aş fi făcut-o când 
dormeai. 

- Acum m-am mai liniştit. 

Mintea lui Glokta alerga de nebună de colo-colo, 
analizând toate obiectele care se aflau la îndemână. Aș 
putea să ajung la ceainicul decorativ de pe masă. Aproape 
că îl umflă râsul la acest gând. Şi ce să fac cu el? Să-i ofer o 
ceaşcă cu ceai? Nu-i nimic ce mi-ar putea folosi ca armă, 
presupunând că aş fi mai în putere. 

- Cum ai intrat? 

- Am metodele mele. Aceleaşi metode care m-au ajutat 
să traversez deşertul cel mare, să merg neobservat pe 
drumul aglomerat de la Shaffa, să trec printre rândurile 
armatei gurkiene şi să intru în cetate. 

- Dacă stai să te gândeşti bine, poate că era mai simplu 
doar să baţi la uşă. 

- Bătutul la uşă nu-ţi garantează intrarea. 

Glokta îşi forţă ochii în întuneric, însă nu reuşi să 
zărească nimic în afară de conturile vagi ale mobilei şi 
arcadele cenugşii ale celorlalte ferestre. Ploaia răpăâia pe 
pervazul din spatele lui, sâsâia blând pe acoperişurile 
oraşului de dedesubt. Chiar atunci când tocmai se întreba 
dacă nu cumva visul se încheiase, auzi din nou vocea. 

- Îi urmăresc pe gurkieni de mulţi ani. Asta este menirea 
mea. Pedeapsa pentru rolul pe care l-am jucat în schisma 
care mi-a dezmembrat ordinul. 

- Ordinul? 

- Ordinul Magilor. Sunt al patrulea din cei doisprezece 
ucenici ai lui Juvens. 

Un Mag. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ca băgăciosul 
ăla chel, Bayaz, care n-a făcut nimic altceva decât să mă 
aiurească de cap. De parcă n-aş avea suficiente griji cu 


politica şi cu trădarea, acum mai trebuie să ascult şi 
legende şi superstiții. Cred că nu mai apuc să dorm ceva în 
noaptea asta. 

- Mag, zici? lartă-mă că nu sar în sus de bucurie. 
Întâlnirile mele cu ordinul tău n-au fost decât o pierdere de 
vreme de fiecare dată, în cazurile cele mai fericite. 

- Atunci, aş putea încerca să reîntregesc reputaţia. Îţi 
aduc informaţii. 

- Gratis? 

- Doar de această dată. Gurkienii s-au pus în mişcare. 
Cinci din coloanele lor cu stindarde aurii intră în noaptea 
asta în peninsulă, la adăpostul furtunii. Douăzeci de mii de 
suliţaşi, dimpreună cu maşinării uriaşe de război. Alte cinci 
coloane aşteaptă dincolo de dealuri, iar asta nu e totul. 
Drumurile de la Shaffa la Ul-Khatif, de la Ul-Khatif la 
Daleppa, de la Daleppa la ţărmul mării viermuiesc toate de 
soldaţi. Împăratul îşi foloseşte toate efectivele de care 
dispune. Tot Sudul e în fierbere. Recruţi din Kadir şi Dawah, 
călăreţi sălbatici din Yashtavit, sălbatici fioroşi din junglele 
Shamirului, unde bărbaţii şi femeile luptă umăr la umăr. 
Toţi se îndreaptă spre nord. Şi vin aici să lupte pentru 
Împărat. 

- Atât de mulţi doar ca să cucerească Dagoska? 

- Mai mulţi, încă. Împăratul şi-a construit o flotă. O sută 
de corăbii mari. 

- Gurkienii nu sunt marinari. Uniunea controlează 
mările. 

- Lumea se schimbă, iar tu trebuie să te schimbi cu ea, 
sau să fii călcat în picioare. Războiul acesta nu va fi ca 
ultimul. Khalul îşi va trimite acum soldaţii. Ani lungi au 
trecut până la strângerea armatei. Se deschid porţile 
marelui templu-fortăreaţă din Sarkant, acolo sus, în munţii 
pleşuvi. Le-am văzut cu ochii mei. lese la lumină şi Mamun, 
de trei ori binecuvântat şi de trei ori blestemat, rodul 
deşertului, primul ucenic al lui Khalul. Împreună au încălcat 
cea de-a Doua Lege, împreună au mâncat carne de om. 


Cele O Sută De Cuvinte vin în urma lor, Devoratori cu toţii, 
discipoli ai Profetului, crescuţi pentru luptă şi hrăniţi de-a 
lungul acestor lungi ani, adepţi ai disciplinelor războiului şi 
ai Înaltei Arte. Niciodată lumea nu s-a confruntat cu o 
primejdie mai mare din Vremurile Străvechi, când Juvens s- 
a luptat cu Kanedias. Din vremurile dinainte de asta, poate, 
când Glustrod a atins Cealaltă Parte şi a încercat să 
deschidă porţile lumii din adâncuri. 

Și bla, bla, bla. Păcat. Cuvintele lui aveau surprinzător 
de multă noimă pentru un Mag. 

- Zici că vrei să-mi dai nişte informaţii? Atunci păstrează 
pentru tine poveştile de adormit copiii şi spune-mi ce s-a 
întâmplat cu Davoust. 

- Există un Devorator aici. Îi simt mirosul. Sălăşluieşte în 
beznă. lar misiunea lui este să-i distrugă pe toţi cei care se 
opun Profetului. 

Iar eu aş fi primul de pe listă? 

- Predecesorul tău nu a părăsit niciodată încăperile 
acestea. Devoratorul l-a luat ca să protejeze trădătorul din 
cetate. 

Da. Bravo. Acum vorbeşti pe limba mea. 

- Cine este trădătorul? 

Vocea lui Glokta, piţigăiată, stridentă, avidă, chiar în 
propriile-i urechi. 

- Nu sunt ghicitor, schilodule. Şi, chiar dacă ţi-aş da un 
răspuns, mă vei crede, oare? Oamenii trebuie să înveţe în 
ritmul lor. 

- Bah! pufni Glokta. Eşti exact ca Bayaz. Vorbeşti, şi 
vorbeşti, şi dai din gură, şi nu spui absolut nimic. 
Devoratori? Poveşti vechi şi prostii! 

- Poveşti? Nu te-a dus Bayaz în Casa Creatorului? 

Glokta simţi un nod în gât, iar mâna tremurândă i se 
apucă mai strâns de piatra umedă de sub fereastră. 

- Şi totuşi te îndoieşti de spusele mele? Eşti greu de cap, 
schilodule. Oare nu am văzut eu sclavii mărşăluind spre 
Sarkant, scoşi din casele lor din toate ţinuturile cucerite de 


gurkieni? Oare nu am văzut eu toate acele coloane 
nenumărate mânate spre vârful munţilor? Ca să fie hrană 
pentru Khalul şi discipolii lui, ca să le sporească şi mai mult 
puterile. Crimă împotriva lui Dumnezeu! Încălcare a celei 
de-a Doua Legi, scrise cu litere de foc de însuşi Euz! Nu mă 
crezi, şi poate că bine faci să nu mă crezi, dar în zori vei 
vedea că gurkienii au ajuns aici. Vei număra cinci coloane, şi 
atunci vei şti că ţi-am spus adevărul. 

- Cine este trădătorul? şuieră Glokta. Spune-mi, 
ticălosule care vorbeşti în dodii! 

Tăcere. Doar ropotul ploii, pleoscăitul apei, zbaterea 
vântului prin draperiile de la ferestre. Un fulger lumină 
scurt întreaga încăpere. 

Pe covor nu mai era nimeni. Yulwei dispăruse. 


Armata gurkiană înainta încet în cinci blocuri enorme, 
două în faţă, trei în spate, acoperind întreaga limbă de 
pământ de la un țărm la altul. Se deplasau în formaţie 
perfectă, în bătăile asurzitoare ale tobelor uriaşe, rând 
după rând, tropăitul cizmelor aidoma tunetelor îndepărtate 
de cu o noapte în urmă. Soarele ştersese deja toate urmele 
ploii, iar acum arunca străluciri de oglindă pe mii de coifuri, 
pe mii de scuturi, pe mii de săbii, mii de vârfuri de săgeți, 
mii de armuri. O pădure de sulițe sclipitoare înaintând 
implacabil. O maree nemiloasă, neobosită, irezistibilă. 

Soldaţii Uniunii, răspândiţi pe zidurile de apărare, 
stăteau ghemuiţi în spatele parapetelor, cu arbaletele la 
îndemână, cercetând cu priviri agitate armata care înainta. 
Glokta aproape că le putea simţi frica. Și cine i-ar putea 
învinovăţi? Mai mult ca sigur că suntem cu foarte mult 
depăşiţi numeric. Aici sus, în bătaia vântului, nu se auzeau 
tobe, nu se auzeau ordine, nu se auzeau zgomotele 
pregătirilor făcute în ultimul moment. Nu se auzea decât 
tăcerea. 

- Uite-i, şopti dus pe gânduri Nicomo Cosca, rânjind la 
priveliştea care i se aşternea înainte. 


E] singur părea neatins de frică. Ori are nervi de oțel, ori 
are o imaginaţie mult prea săracă. Se pare că îi este totuna, 
fie că stă cu burta la soare şi se îndoapă cu băutură, fie că 
îşi priveşte moartea în ochi. Îşi ridicase un picior pe 
parapet, îşi încrucişase braţele pe genunchi, îşi legăna în 
mână sticla pe jumătate goală. Costumul de luptă al 
mercenarului semăna foarte mult cu costumul lui de băută. 
Aceleaşi cizme deformate şi tocite, aceiaşi nădragi distruşi. 
Singurul hatâr pe care îl făcuse luptei era un pieptar negru, 
gravat şi pe faţă, şi pe spate cu auriu. Şi acesta văzuse zile 
mai bune, căci acum emailul era ciobit, iar niturile mâncate 
de rugină. Dar probabil că odinioară a fost o splendoare. 

- Minunată armură. 

- Ce, asta? privi Cosca în jos la pieptar. Pe vremuri, 
poate, dar a avut partea ei de suferinţă de-a lungul anilor. A 
fost un dar din partea Marii Ducese Sefeline de Ospria 
pentru că am învins armata din Sipani în războiul de cinci 
luni. Tot atunci mi-a promis prietenie veşnică. 

- E frumos să ai prieteni. 

- Nu tocmai. În aceeaşi noapte a încercat să mă omoare. 
Victoriile mele îmi aduseseră mult prea multă popularitate 
în rândul supuşilor lui Sefeline. S-a temut să nu încerc să 
iau puterea. Otravă. În vin. 

Cosca luă o înghiţitură lungă din sticlă. 

- Mi-a omorât ibovnica preferată. A trebuit să scap cu 
fuga, luând cu mine doar pieptarul ăsta afurisit, şi să intru 
în simbria Prințului din Sipani. Ticălosul ăla bătrân nu 
plătea nici pe departe la fel de bine, dar măcar am apucat 
să-i conduc armata împotriva Ducesei şi să am satisfacția de 
a o otrăvi eu pe ea, se încruntă Cosca. I s-a învineţit faţa. 
Era vânătă şi strălucitoare, crede-mă când îţi spun. Ai grijă 
să nu ajungi niciodată prea popular, ăsta-i sfatul meu. 

Glokta pufni: 

- Popularitatea exagerată nu se numără printre 
preocupările mele cele mai presante. 


Vissbruck îşi drese zgomotos glasul, evident deranjat că 
nu era băgat în seamă. Arătă spre şirurile nesfârşite de 
oameni care înaintau de-a lungul istmului. 

- Superiorule, gurkienii se apropie. 

Nu mai spune? Nici nu observasem. 

- Am permisiunea ta să inund şanţul? 

O, da, momentul tău de glorie. 

- Foarte bine. Fă-o. 

Vissbruck se îndreptă ţanţoş spre parapet, pătruns de 
importanţa deosebită a rolului său. Îşi ridică încet braţul, 
apoi îl cobori brusc, despicând aerul, cu un gest extrem de 
infatuat. De undeva de jos, ascunse vederii, bice plesniră, 
iar atelaje de catâri se opintiră trăgând frânghiile. Vaietele 
stridente ale lemnului sub presiunea uriaşă ajunseră până 
sus, la ei, apoi auziră şi scârţâituri şi pocnete când cedară 
digurile, apoi un bubuit furios când cantitatea uriaşă de apă 
de mare răbufni şi inundă şanţul adânc din ambele părţi cu 
spumă albă şi sălbatică. Apa se întâlni cu apă chiar sub ei, 
împrăştiind stropi scânteietori în aer până pe crestele 
zidurilor şi chiar mai sus de ele. O clipă mai târziu, această 
nouă fâşie de mare era din nou calmă. Şanţul devenise 
canal, cetatea devenise insulă. 

- Şanţul e inundat! anunţă generalul Vissbruck. 

- Vedem că este, spuse Glokta. Felicitări. Să sperăm doar 
că printre gurkieni nu sunt şi niscaiva înotători buni. Căci e 
evident că au de unde să-şi aleagă oamenii. 

Cinci prăjini lungi se mişcau uşor deasupra masei 
tropăâitoare de soldaţi, iar pe ele sclipea aurul solid din care 
erau confecţionate simbolurile gurkiene. Simboluri ale 
bătăliilor purtate şi ale bătăliilor câştigate. Stindardele 
celor cinci legiuni aruncând fulgere în soarele neîndurător. 
Cinci legiuni. Exact cum mi-a spus bătrânul. Înseamnă că le 
vor urma şi corăbiile? Glokta întoarse capul şi privi la 
Oraşul Inferior. Cheiurile lungi intrau în golf ca ţepii unui 
arici. Încă mai erau multe corăbii. Corăbii care vin cu 
proviziile noastre, şi corăbii care pleacă cu _ ultimii 


negustori speriaţi. Acolo nu erau ziduri. Nu erau fortificaţii 
de niciun fel. Nu am crezut că am avea nevoie. Întotdeauna 
Uniunea a stăpânit mările. Dacă ar veni şi corăbiile... 

- Mai avem suficiente rezerve de lemn şi piatră? 

Generalul dădu energic din cap, întruchipare a zelului. 
Se pare că în cele din urmă s-a obişnuit cu locul lui în noua 
ierarhie. 

- Din abundență, Superiorule, exact aşa cum ai ordonat. 

- Vreau să construieşti un zid în spatele docurilor, de-a 
lungul țărmului. Cât de solid, cât de înalt şi cât de repede se 
poate. Mai devreme sau mai târziu s-ar putea ca gurkienii 
să-l pună la încercare. 

Generalul aruncă o privire cruntă spre zecile de mii de 
soldaţi care înaintau încet peste peninsulă, se uită la 
docurile liniştite, apoi iar la armata gurkiană. 

- Dar nu cumva ameninţarea care vine dinspre uscat 
este mai... presantă? Gurkienii nu sunt buni marinari şi, 
oricum, n-au cum să-şi fi făcut o flotă demnă de acest 
nume... 

- Lumea se schimbă, generale. Lumea se schimbă. 

- Desigur, comentă Vissbruck şi se întoarse să vorbească 
cu aghiotanţii săi. 

Glokta şontâcăi până la parapet lângă Cosca. 

- Câte detaşamente gurkiene crezi că sunt? 

Styrianul îşi scărpină solzii spuzelii de pe gât. 

- Sunt cinci steaguri. Cinci legiuni ale Împăratului, şi 
încă mulţi alţii pe lângă. Cercetaşi, trupe neregulate din tot 
Sudul. Câte detaşamente... 

Îşi miji ochii în soare, iar buzele i se mişcară mut ca şi 
cum ar fi avut mintea plină până la refuz de numere 
complicate. 

- Al dracului de multe. 

Îşi dădu capul pe spate şi supse ultimii stropi din sticlă, 
apoi plescăi cu satisfacţie şi aruncă sticla spre gurkieni. 
Străluci o clipă în soare, apoi se sparse de pământul tare de 
pe cealaltă parte a canalului. 


- Vezi carele alea din spate? 

Glokta se uită prin lunetă. Într-adevăr, în spatele 
soldaţilor, prin pâlpâirea ceţii şi praful ridicat de cizme, se 
desluşea vag o coloană de care uriaşe. Bineînţeles, soldații 
au nevoie de provizii, totuşi... Din loc în loc se vedeau 
buşteni lungi ca picioarele de păianjen. 

- Mecanisme de asediu, spuse Glokta ca pentru sine. 
Exact cum a spus Yulwei. Par a avea intenţii serioase. 

- Şi tu ai. 

Cosca se apropie şi mai mult de parapet şi începu să-şi 
desfacă centura. O clipă mai târziu, Glokta auzi pleoscăitul 
urinei pe baza zidului. Mercenarul îi rânji peste umăr, cu 
părul rărit fluturându-i în vântul sărat. 

- Toată lumea are intenţii serioase. Trebuie să stau de 
vorbă cu Magistresa Eider. Zic că o să-mi capăt simbria 
destul de curând. 

- Şi eu cred asta, îşi cobori Glokta luneta. Şi ai grijă să ţi- 
o meriţi. 


Orbii conduşi de chior 


Întâiul dintre Magi zăcea strâmb pe spate în căruţă, 
între un butoi cu apă şi un sac cu ovăz pentru cai, cu capul 
pe un colac de frânghie. Logen nu-l văzuse niciodată atât de 
bătrân, atât de slab, atât de neputincios. Respirația îi era 
superficială, pielea întinsă pe oase era palidă şi plină de 
pete şi îmbrobonată de transpiraţie. Din când în când era 
apucat de convulsii şi se zvârcolea şi murmura cuvinte 
stranii, iar pleoapele i se zbăteau ca ale unui om captiv într- 
un coşmar. 

- Ce s-a întâmplat? 

Quai îşi plecă ochii. 

- Ori de câte ori foloseşti Arta, împrumuţi câte ceva din 
Cealaltă Parte, iar ce împrumuţi trebuie să şi restitui. Există 
riscuri, chiar şi pentru un maestru. Să încerci să schimbi 
lumea prin puterea gândului... ce aroganță. 

Colţurile gurii îi zvâcniră într-o încercare de zâmbet 
trist. 

- Poate dacă împrumuţi prea adesea, la un moment dat 
când atingi lumea din adâncuri laşi şi o parte din tine în 
urmă... 

- În urmă? şopti Logen uitându-se la bătrânul care se 
zvârcolea. 

Nu-i plăcea deloc ce aude. Din câte îşi dădea seama, nu 
era deloc de râs să te afli în mijlocul pustietăţii fără să ai 
habar încotro te îndrepţi. 

- Gândeşte-te, numai, murmură ucenicul. Însuşi Întâiul 
dintre Magi, neajutorat ca un copil. 

Puse uşor o mână pe pieptul lui Bayaz. 

- Viaţa îi atârnă de un fir de păr. Aş putea acum să întind 
mâna asta slăbănoagă a mea... şi să-l omor. 

Logen se încruntă. 

- Şi de ce ai vrea să faci una ca asta? 


Quai îşi ridică privirea şi îi aruncă iarăşi surâsul lui 
bolnăvicios. 

- De ce ar vrea oricine altcineva una ca asta? Ziceam şi 
eu aşa. 

Şi îşi luă mâna de pe bătrân. 

- Cât o să mai rămână aşa? 

Ucenicul se aşeză în căruţă şi îşi ridică ochii spre cer. 

- Nu se ştie. Poate câteva ore. Poate pe vecie. 

- Pe vecie? scrâşni Logen din dinţi. Şi cu noi ce-o să se 
întâmple? Ai vreo idee încotro mergem? Sau de ce? Sau ce 
trebuie să facem când ajungem acolo? Să ne întoarcem? 

- Nu. 

Vocea şi expresia lui Quai erau tăioase ca tăişul sabiei. 
Mai tăioase decât ar fi bănuit vreodată Logen. 

- Duşmanii sunt în pe urmele noastre. Să ne întoarcem e 
mai periculos decât să ne continuăm drumul. Mergem 
înainte. 

Logen se cutremură şi îşi frecă ochii. Era obosit, îl 
dureau toate şi era abătut. Îşi dorea să-l fi întrebat pe 
Bayaz ce planuri are atunci când avusese ocazia. De fapt, 
dacă-i vorba aşa, îşi dorea să nu fi plecat din Nord. Ar fi 
găsit o modalitate prin care să se răfuiască cu Bethod şi ar 
fi murit într-un loc cunoscut, ucis de mâinile unor oameni 
pe care măcar îi înţelegea. 

Logen nu îşi dorea să se afle la conducere. Trecuseră 
vremurile când tânjea după faimă, glorie şi respect. Însă îl 
costase extrem de mult să câştige toate acestea şi se 
dovediseră a fi lucruri fără valoare. Oamenii avuseseră 
încredere în el, iar el îi condusese pe un drum însângerat şi 
plin de suferinţe înapoi în ţărână. Nu mai avea nicio 
ambiţie. Luarea deciziilor era o năpastă pe capul lui. 

Îşi retrase mâinile şi privi în jur. Bayaz bolborosea mai 
departe în somnul lui febril. Quai se uita nepăsător la nori. 
Luthar stătea cu spatele la ei şi se holba în hăul defileului. 
Ferro se aşezase pe o piatră, îşi curăța arcul cu o zdreanţă 
şi arunca priviri mânioase. Aşa cum era de aşteptat, îşi 


făcuse apariţia şi Picior-Lung, exact în momentul când 
pericolul trecuse, şi stătea în apropiere de ei, părând 
extrem de încântat de sine însuşi. Logen se strâmbă şi oftă 
prelung. Nu avea încotro. Nu mai era nimeni altcineva. 

- În regulă, mergem spre podul ăsta de la Aulcus, şi 
acolo o să vedem. 

- Nu-i o idee bună, ţâţâi Picior-Lung, apropiindu-se de 
căruţă cu pas agale şi uitându-se înăuntru. Câtuşi de puţin. 
L-am prevenit pe stăpânul meu înainte de... nenorocirea 
asta. Oraşul este părăsit, distrus, devastat. E un loc 
periculos, ca o piază rea. Poate că podul mai există încă, dar 
zvonurile spun că... 

- Planul era să mergem la Aulcus, şi sunt de părere că nu 
trebuie să ne abatem de la el. 

Picior-Lung continuă de parcă nu l-ar fi auzit. 

- Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la Calcis. Mai 
avem aproape jumătate de drum până la destinaţia noastră 
finală, dar avem şi provizii de apă şi hrană mai mult decât 
suficiente pentru drumul de întoarcere. Cu ceva noroc... 

- Ai fost plătit ca să mergi până la capăt? 

- Păi, hm, da, am fost, dar... 

- Aulcus. 

Navigatorul bătu des din pleoape. 

- Păi, da, văd că te-ai hotărât. Se pare că fermitatea, 
îndrăzneala şi forţa sunt calităţile tale, însă prudenţa, 
înţelepciunea şi experienţa sunt calităţile mele, dacă-mi 
este permis să spun aşa, şi nu am nici cea mai mică îndoială 
că... 

- Aulcus, mârâi Logen. 

Uluit, Picior-Lung se întrerupse cu gura căscată. Apoi îşi 
reveni şi şi-o închise cu un plescăit. 

- Foarte bine. Ne vom întoarce în câmpie, de unde ne 
vom îndrepta spre vest, către cele trei lacuri. Aulcus se află 
după ele, însă călătoria va fi una lungă şi periculoasă, mai 
ales acum că vine iarna. Ar trebui să... 

- Bine. 


Logen se întoarse înainte ca Navigatorul să apuce să 
termine ce avea de spus. Fusese partea cea mai uşoară. Îşi 
supse dinţii şi se duse lângă Ferro. 

- Bayaz €... se strădui să găsească un cuvânt potrivit. 
Dus. Nu ştim pentru câtă vreme. 

Femeia dădu din cap. 

- Mergem mai departe? 

- Hm... cred că... ăsta-i planul. 

- În regulă. 

Ferro se ridică în picioare şi îşi puse arcul pe umăr. 

- Atunci ar fi bine s-o luăm din loc. 

Mai uşor decât se aşteptase. Poate chiar prea uşor. Se 
întrebă dacă nu cumva se gândea să fugă din nou. La drept 
vorbind, gândul ăsta îi trecuse şi lui prin minte. 

- Nici măcar nu ştiu unde mergem. 

Ferro pufhni. 

- Eu n-am ştiut niciodată unde merg. Dacă mă întrebi pe 
mine, eu zic că-i mai bine aşa, cu tine la conducere. 

Se îndreptă spre cai şi îi aruncă peste umăr: 

- N-am avut nicio clipă încredere în ticălosul ăla chel. 

Mai rămăsese Luthar. Stătea cu spatele la ceilalţi, cu 
umerii căzuţi, cu ochii în pământ, cu un aer profund 
nefericit. Logen îi observă zvâcnetul obrajilor. 

- Te simţi bine? 

Luthar nu părea că l-ar fi auzit. 

- Am vrut să mă lupt. Am vrut, şi ştiu cum să mă lupt, şi 
aveam mâna pe săbii. 

Plesni furios mânerul uneia. 

- Am fost tot atât de neajutorat ca un bebeluş pişecios! 
De ce n-am fost în stare să mă mişc? 

- Asta-i problema? În numele morţilor, tinere, asta li se 
întâmplă aproape tuturor bărbaţilor înainte de prima luptă! 

- Da? 

- Nici nu-ţi închipui cât de des. Măcar tu n-ai făcut pe 
tine. 

Luthar îşi ridică sprâncenele. 


- Se poate întâmpla şi aşa ceva? 

- Nici nu-ţi închipui cât de des. 

- Şi tu ai îngheţat prima dată? 

Logen se încruntă. 

- Nu. Mie mi-e uşor să ucid. Mi-a fost întotdeauna uşor. 
Crede-mă, dintre noi doi, tu eşti cel norocos. 

- În cazul în care nu mor pentru că nu mă mişc din loc. 

- Ei, fu silit să-i dea dreptate Logen, se poate întâmpla şi 
asta. 

Luthar îşi lăsă capul şi mai mult în piept, iar Logen îi 
dădu o palmă prietenoasă peste braţ. 

- Dar n-ai murit! Curaj, tinere, ai noroc! Încă mai eşti în 
viaţă, nu? 

Jezal dădu nefericit din cap. Logen îl cuprinse de umeri 
şi îl călăuzi spre locul unde se aflau caii. 

- Asta înseamnă că data viitoare ai să te descurci mai 
bine. 

- Data viitoare? 

- Fireşte. Viaţa înseamnă să încerci să te descurci mai 
bine data viitoare. 

Logen încălecă, trupul ţeapăn durându-l la fiecare 
mişcare. Ţeapăn de la atâta drum călare, îndurerat de la 
bătaia din defileu. O piatră îi spărsese capul la spate şi 
căpătase un pumn zdravăn în tâmplă. S-ar fi putut şi mai 
Tău. 

Se uită după ceilalţi. Încălecaseră cu toţi şi aveau ochii 
aţintiţi asupra lui. Patru chipuri, absolut deloc 
asemănătoare, dar cu aproape aceeaşi expresie întipărită 
pe ele. Aşteptându-i ordinele. De ce ar fi crezut cineva că el 
ar fi deţinut răspunsurile? Simţi că i se pune un nod în gât 
şi dădu pinteni calului. 

- Să mergem. 


Stratagema prinţului Ladisla 


- N-ar trebui să stai atât de multă vreme înăuntru, 
colonele West. 

Pike lăsă o clipă din mână ciocanul, iar lumina portocalie 
a focului i se reflectă în ochi, strălucind pe chipul lui asudat. 

- Oamenii vor începe să vorbească. 

West reuşi să schiţeze un zâmbet nervos. 

- Ăsta e singurul loc cald din toată tabăra asta împuţită. 

Adevărat, dar departe de motivul real. Era singurul loc 
din toată tabăra aia împuţită unde nu s-ar fi gândit nimeni 
să-l caute. Oameni care mureau de foame, oameni care 
degerau de frig, oameni care nu aveau apă să bea, sau nu 
aveau arme cu care să se lupte, sau nu aveau habar ce 
căutau acolo. Oameni care muriseră din cauza bolilor, sau 
din cauza frigului şi care trebuiau îngropaţi. Nici măcar 
morţii nu se puteau descurca fără West. Toată lumea avea zi 
şi noapte nevoie de el. Ioată lumea, mai puţin Pike şi fiica 
lui şi restul deţinuţilor. Singuri ei păreau independenţi şi 
tocmai de aceea atelierul lor de fierărie devenise refugiul 
lui. Refugiu zgomotos, şi aglomerat, şi plin de fum, fără 
îndoială, dar, cu toate acestea, nu mai puţin plăcut. Prefera 
să se afle aici infinit mai mult decât să fie în compania 
Prințului şi a oamenilor lui. Aici, printre criminali, atmosfera 
i se părea mai... sinceră. 

- Stai în drum, colonele. Iarăşi. 

Cathil îl îmbrânci făcându-şi loc pe lângă el, cu o lamă de 
cuţit incandescentă în cleştele pe care îl ţinea în mâna 
înmănuşată. O vâri în apă, se încruntă, o răsuci pe o parte şi 
pe alta, în vreme ce aburii fâsâiau în jurul ei. West îi urmări 
mişcările rapide şi experimentate, îi observă perlele de 
umezeală de pe braţul puternic, de pe ceafă, îi observă 
părul întunecat şi ţepos din cauza transpiraţiei. Greu de 
crezut că o confundase cu un băiat. Sigur că se pricepea să 
lucreze metalul ca oricare dintre bărbaţi, însă forma 


chipului, ca să nu mai vorbim de pieptul ei, talia ei, curba 
fundului, toate atât de feminine fără drept de tăgadă. 

Se uită peste umăr şi îl surprinse cu ochii zgăiţi la ea. 

- N-ai o armată de condus? 

- O să reziste zece minute şi fără mine. 

Scoase lama rece şi neagră din apă şi o azvârli în 
maldărul de arme de lângă piatra de şlefuit. 

- Sigur? 

Poate că avea dreptate. West trase adânc aer în piept, 
suspină, se întoarse în silă şi ieşi din atelier. 

După căldura din fierărie, aerul rece al iernii îi înţepă 
obrajii. Îşi ridică gulerul hainei şi îşi strânse braţele în jurul 
trupului, orbecăind spre aleea principală a taberei. 
Noaptea era o tăcere de mormânt afară, faţă de gălăgia din 
atelierul lăsat în urmă. Singurele sunete erau ţocăitul 
noroiului îngheţat pe cizmele lui, şuieratul propriei 
respiraţii, înjurăturile înfundate ale vreunui soldat din 
depărtare care bodogănea pentru că se rătăcise în 
întuneric. Se opri o clipă şi îşi ridică privirea, ţinându-şi 
mereu braţele în jurul lui ca să se încălzească. Cerul era 
perfect senin, acele stelelor sclipeau în întuneric ca 
pulberea de diamante. 

- Minunat, şopti ca pentru sine. 

- Ai să te obişnuieşti şi cu asta. 

Treicopaci. Îşi croia drumul printre corturi, atent pe 
unde calcă, avându-l pe Copoi alături. Avea chipul în umbre, 
doar găuri negre şi unghiuri albe, ca o stâncă în lumina 
lunii, însă West îşi dădu seama că aduc veşti proaste. Nu că 
s-ar fi putut spune despre bătrânul nordic că ar fi avut o 
mutră nostimă nici în cele mai bune momente ale sale, dar 
acum încruntătura lui era cu adevărat feroce. 

- Bun găsit, prietene, spuse West în limba nordică. 

- Aşa crezi? Bethod e la mai puţin de cinci zile distanţă 
de tabăra voastră. 

Brusc frigul păru a-i intra lui West pe sub haine, 
făcându-l să tremure. 


- Cinci zile? 

- Cu condiţia să nu se fi mişcat de când l-am văzut noi, 
iar asta e puţin probabil. Lui Bethod nu i-a plăcut niciodată 
să stea pe loc. Dacă se îndreaptă spre Sud, s-ar putea să fie 
la distanţă de trei zile. Poate chiar mai puţin. 

- Ce efective are? 

Copoiul îşi umezi buzele trimițând aburii groşi ai 
respirației în aerul rece. 

- Cred că vreo zece mii, dar s-ar putea să aibă şi mai 
mulţi în urmă. 

Lui West i se făcu încă şi mai frig. 

- Zece mii? Atât de mulţi? 

- Cam aşa, da. Majoritatea robi. 

- Robi? Infanterie uşoară? 

- Uşoară, dar nu ca fleacurile pe care le aveţi voi pe aici, 
mârâi Treicopaci uitându-se urât în jur, la corturile 
murdare, la focurile prost făcute şi pe punctul de a se 
stinge. 

- Robii lui Bethod sunt căliţi în lupte şi sunt duri de atâta 
mărşăluit. Nemernicii ăştia ar putea alerga ziua întreagă şi 
tot s-ar lupta bine la sfârşitul ei, dacă este nevoie. Arcaşi, 
suliţaşi, foarte pricepuţi cu toţii. 

- Nu duce lipsă nici de ţărani şi de câte şi mai câte, 
murmură Copoiul. 

- Nu duce. Başca platoşe zdravene şi săbii bune şi cai. 
Precis că are şi niscaiva Bărbaţi Vestiţi. Bethod a adus cuel 
numai pe cei mai buni dintre cei buni, chiar şi nişte 
conducători de armate. Pe deasupra şi nişte ciudaţi din Est. 
Nişte sălbatici de dincolo de Crinna. Probabil că a lăsat 
câţiva băieţandri răsfiraţi ici şi colo prin Nord, ca să-i ţină 
ocupați pe prietenii tăi, şi şi-a adus cei mai buni oameni în 
Sud ca să se confrunte cu trupele tale bicisnice. 

Bătrânul războinic se uită fioros pe sub sprâncenele 
stufoase la tabăra murdară. 

- Nu-ţi fie cu supărare, dar nu-ţi dau o şansă nici cât un 
găinaţ dacă se va ajunge la luptă. 


Cea mai rea veste. West înghiţi în sec. 

- Cât de repede se mişcă o asemenea armată? 

- Repede. Cercetaşii lor s-ar putea să ajungă la noi 
poimâine. Trupele, la o zi după aia. Asta în cazul în care vin 
direct spre noi, şi e greu de spus dacă aşa va fi. Mai 
degrabă l-aş crede pe Bethod în stare să încerce să 
traverseze râul mai în aval ca să ne atace din spate. 

- Să ne atace din spate? 

Abia dacă erau echipați pentru a face cât de cât faţă 
unui adversar previzibil. 

- Cum de a aflat că suntem aici? 

- Bethod a ghicit mereu mişcările duşmanilor lui. Are 
fler. Are şi fler şi are şi noroc, ticălosul. Îi place să rişte. Şi 
nimic nu-i mai important în vreme de război decât o felie de 
noroc. 

West privi în jur clipind des. Zece mii de nordici căliţi în 
bătălii, atacând tabăra lor dărăpănată. Nordici norocoşi, 
nordici imprevizibili. Încercă să-şi închipuie cum va fi să-i 
adune pe recruţii indisciplinaţi şi să le ceară măcar să 
formeze o linie de luptă în noroi până la glezne. Va fi un 
măcel. O altă Fântână Neagră pe punctul de a se petrece. 
Dar ei măcar au fost avertizaţi. Mai au trei zile să se 
pregătească pentru a se apăra. Sau, şi mai bine, pentru a 
începe să se retragă. 

- Trebuie să discutăm imediat cu Prinţul, zise. 

Noaptea îngheţată se umplu de muzică dulce şi lumină 
caldă când West dădu la o parte draperia cortului. Fără 
tragere de inimă, se aplecă şi intră, urmat îndeaproape de 
cei doi nordici. 

- În numele morţilor... murmură Treicopaci holbându-se 
în jur. 

West uitase cât de excentrică poate părea locuinţa 
Prințului unui nou venit, cu atât mai mult a unuia neobişnuit 
cu luxul. Era mai puţin cort, şi mult mai mult o sală imensă 
din pânză purpurie, înaltă de vreo zece paşi, poate chiar 
mai mult, cu tapiserii styriene şi covoare kantice. Mobila ar 


fi fost mai la locul ei într-un palat, iar nu într-o tabără. În 
dulapuri mari, gravate, şi în cufere poleite se afla 
garderoba imensă a Prințului, suficientă cât să îmbrace o 
armată de filfizoni. Patul uriaş cu baldachin era el singur 
mai mare decât majoritatea corturilor din tabără. Într-un 
colţ, o masă lăcuită gemea sub greutatea mormanelor de 
delicatese, sub greutatea farfuriilor din aur şi argint care 
luceau în lumina lumânărilor. Cu greu ţi-ai fi putut imagina 
că, doar la câteva sute de paşi depărtare, erau oameni care 
stăteau înghesuiți, şi le era frig, şi nu aveau de mâncare. 

Prinţul Moştenitor Ladisla zăcea tolănit într-un scaun 
uriaş din lemn negru, un tron, ai fi putut crede, tapisat cu 
mătase roşie. Dintr-o mână îi atârna un pahar gol, iar 
cealaltă i se mişca alene încolo şi încoace în ritmul muzicii 
unui cvartet aflat în colţul cel mai îndepărtat al cortului. 
Patru instrumentişti iscusiţi ciupeau coardele, mângâiau 
strunele şi suflau uşor în tubele strălucitoare. În jurul 
Prințului stăteau patru dintre apropiații săi, îmbrăcaţi 
impecabil şi plictisiţi aşa cum cerea moda. Printre ei, şi 
Lordul Smund, pe care, în ultimele câteva săptămâni, West 
ajunsese să-l antipatizeze mai mult decât pe oricine 
altcineva. 

- Îţi face extrem de multă cinste, îi spunea Smund 
Prințului, zbierând ca un măgar. Faptul că împărţi 
greutăţile vieţii în tabără cu soldaţii simpli îţi va aduce cu 
siguranţă respectul acestora... 

- A! Colonelul West! ciripi Ladisla, şi două din iscoadele 
sale din Nord! Ce plăcere! Trebuie neapărat să mâncaţi 
ceva! făcu el un gest moale şi beat spre masă. 

- Mulţumesc, Înălţimea Voastră, dar am mâncat. Am 
nişte veşti de cea mai mare... 

- Sau un pahar de vin! Trebuie să beţi nişte vin, e dintr- 
un an extraordinar de bun! Unde-i sticla aia? bâjbâi el cu 
mâna pe sub scaun. 

Copoiul ajunsese deja lângă masă şi se aplecase peste ea 
adulmecând mâncarea ca... un câine. Înşfăcă cu degetele 


murdare o felie mare de friptură de vită, o împături atent şi 
şi-o îndesă întreagă în gură, urmărit în tot acest timp de 
Smund, care-şi boţise buzele a dispreţ. În condiţii normale, 
West s-ar fi simţit stânjenit, dar acum avea griji mult mai 
mari. 

- Bethod e la cinci zile de noi, aproape că urlă el, cu cea 
mai bună parte a armatei sale! 

Unuia dintre muzicanți aproape că-i scăpă arcuşul din 
mână şi scârţâi strident pe corzi. Ladisla îşi ridică brusc 
capul, alunecând din scaun. Până şi Smund şi prietenii săi 
tresăriră, ieşind din starea de indolenţă. 

- Cinci zile, murmură Prinţul cu vocea răguşită din cauza 
surescitării, eşti sigur? 

- Poate doar trei. 

- Câţi sunt? 

- Zece mii, şi veterani... 

- Excelent! plesni Prinţul braţul scaunului ca şi cum ar fi 
plesnit falca unui nordic. Atunci discutăm cu ei ca de la egal 
la egal! 

West îşi simţi gâtul uscat. 

- Poate ca număr, Înălţimea Voastră, însă nu ca valoare. 

- Haide, colonele West, zumzăâi Smund. Un soldat bun 
de-al Uniunii face cât zece de teapa lor, continuă el 
privindu-l batjocoritor pe Treicopaci. 

- Ce s-a întâmplat la Fântâna Neagră ne-a dovedit că 
asemenea presupuneri sunt neîntemeiate, chiar şi în cazul 
în care oamenii noştri ar fi hrăniţi, instruiți şi echipați cum 
se cuvine. Însă aşa ceva nu se găseşte decât în Oastea 
Regelui! Mai bine ar fi să ne pregătim de apărare şi să fim 
gata să ne retragem dacă este nevoie. 

Smund pufni cu dispreţ la auzul acestor cuvinte. 

- Nimic nu este mai periculos în vreme de război, îl 
contrazise el pe West cu un aer nepăsător, decât prea multă 
prudenţă. 

- Ba este! Prea puţină prudenţă! bubui West cu furia 
vibrându-i în spatele ochilor. 


Dar Prinţul Ladisla îl întrerupse înainte de a apuca să-şi 
piardă cumpătul. 

- Destul, domnilor! 

Sări sprinten din scaun cu ochii strălucindu-i de 
entuziasm de beţiv. 

- Mi-am stabilit deja strategia! Vom trece râul şi-i vom 
captura pe sălbaticii ăia! Ei cred că ne vor surprinde? Ha! 

Biciui aerul cu paharul de vin. 

- O să le dăm aşa o surpriză de n-or s-o uite curând! O 
să-i gonim înapoi peste hotare! Chiar aşa cum a vrut 
Mareşalul Burr! 

- Dar, Înălţimea Voastră, se bâlbâi West, simțind că îl ia 
cu ameţeală, Lordul Mareşal ne-a ordonat cât se poate de 
clar să rămânem de partea aceasta a râului. 

Ladisla făcu un semn cu mâna, de parcă l-ar fi sâcâit o 
muscă. 

- Spiritul ordinelor sale, colonele, nu litera lor! N-are de 
ce să se supere dacă pornim noi atacul împotriva 
dușmanului! 

- Ăştia sunt toţi proşti! tună Treicopaci, din fericire în 
graiul nordicilor. 

- Ce spune? se interesă Prinţul. 

- Ă... ăăă... e de acord cu mine că ar trebui să stăm aici, 
Înălţimea Voastră, şi să cerem ajutoare Lordului Mareşal 
Burr. 

- Chiar aşa? Şi eu care credeam că nordicii ăştia sunt 
doar foc şi oţet! Ei bine, colonele West, îl poţi informa că m- 
am hotărât să atacăm, iar hotărârea mea este de neclintit! 
Îi vom arăta noi acestui aşa-zis Rege al nordicilor că nu 
deţine monopol asupra victoriei! 

- Bravooo! strigă Smund, lovind cu piciorul în covorul 
gros. Excelent! 

Ceilalţi companioni ai Prințului dădură şi ei glas 
acordului lor nătăfleţ. 

- Să-i trimitem peste hotar cu şuturi în fund! 

- Să le dăm o lecţie! 


- Minunat! Excelent! Mai avem vin? 

Frustrat, West îşi încleştă neputincios pumnii. Se vedea 
nevoit să mai facă o ultimă încercare, indiferent cât de 
penibilă, indiferent cât de fără sens. Îngenunche, îşi 
împreună mâinile, îl privi în ochi pe Prinţ, şi făcu apel la 
orice urmă de elocvenţă pe care o mai avea. 

- Înălţimea Voastră, vă rog, vă rog stăruitor, vă implor, 
gândiţi-vă mai bine. Vieţile tuturor oamenilor din tabăra 
asta depind de hotărârea pe care o luaţi. 

Prinţul rânji: 

- Asta este povara comenzii, prietene! Înţeleg că eşti 
animat de cele mai bune intenţii, însă trebuie să mă declar 
de acord cu Lordul Smund. Cutezanţa este cea mai bună 
politică în vreme de război, şi cutezanţa va fi strategia mea! 
În primul şi în primul rând, datorită cutezanţei, Harold cel 
Mare a reuşit să formeze Uniunea, datorită cutezanţei, 
Regele Casamir a cucerit Englia! Ai să vezi că îi vom învinge 
pe nordicii ăştia! Dă ordinele necesare, colonele! Pornim în 
Zori! 

West studiase în amănunt campaniile lui Casamir. 
Cutezanţa reprezentase doar a zecea parte din ceea ce-l 
dusese la succes, restul fiind planificarea minuțioasă, grija 
faţă de oamenii săi, atenţia la detalii. Fără toate acestea, 
cutezanţa putea fi fatală, dar îşi dădu seama că era inutil să 
mai spună ceva. N-ar fi făcut decât să-l înfurie pe Prinţ şi ar 
fi pierdut şi bruma de influenţă pe care o mai avea asupra 
lui. Parcă privea cum casa îi este mistuită de foc. Amorţit, 
bolnav sufleteşte, îngrozitor de neputincios. Nu-i mai 
rămăsese nimic de făcut decât să dea ordinele şi să facă tot 
ce îi stătea în putere ca totul să se desfăşoare cât de bine cu 
putinţă. 

- Cu siguranţă, Înălţimea Voastră, bâigui el. 

- Cu siguranţă! zâmbi Prinţul cu gura până la urechi. 
Ne-am înţeles, atunci! Excelent! De ajuns cu muzica aia! 
strigă el la instrumentişti. Avem nevoie de ceva cu mai 
multă forţă! Ceva cu mai multă vlagă! 


Fără efort, cvartetul trecu la o temă de război. Cu 
picioarele plumbuite de deznădejde, West se răsuci pe 
călcâie şi se târi afară din cort, în noaptea îngheţată. 

Treicopaci îi sufla în ceafă. 

- În numele morţilor, nu vă înţeleg deloc! De unde vin eu, 
un bărbat îşi câştigă dreptul de a conduce! Ceilalţi îl 
urmează pentru că îi recunosc meritele şi îl respectă pentru 
că trăieşte la fel ca ei! Până şi Bethod şi-a câştigat locul pe 
care îl are astăzi! 

Se fâţâia încolo şi încoace în faţa cortului uriaş, dând din 
mâini ca apucat. 

- Voi îi luaţi pe cei mai puţin înzestrați cu calităţi de 
conducător, şi din toată haita asta îl alegeţi pe cel mai mare 
idiot ca să-l puneţi în fruntea armatei! 

West nu ştia ce să spună. Nici nu avea vreun 
contraargument. 

- Puţoiul ăla o să vă conducă în morminte! Întoarceţi-vă 
cu toţii în ţărână, dacă aşa aveţi chef, dar al naibii să fiu 
dacă am să te urmez, eu sau băieţii mei. M-am săturat să 
plătesc pentru oalele sparte de alţii şi ticălosul ăla de 
Bethod mi-a luat deja prea multe! Haide, Copoiule. Corabia 
asta de nebuni se poate scufunda şi fără noi! 

Se întoarse şi dispăru în noapte. 

Copoiul ridică din umeri. 

- Nu-i chiar atât de rău. 

Se apropie conspirativ de West, băgă mâna în buzunar şi 
scoase ceva. West avu în faţa ochilor o bucată de somon 
fiert, fără îndoială şterpelit de pe masa Prințului. Nordicul 
râse. 

- M-am ales cu un peşte! 

Şi îşi urmă şeful, lăsându-l singur în noaptea amarnică. 
Muzica militară din cortul lui Ladisla plutea prin aerul 
îngheţat din jurul lui. 


Până la amurg 


- Au. 

O mână îl smulse brutal din somn pe Glokta. Uşurel, îşi 
întoarse capul de pe pernă, scrâşnind din dinţi când 
durerea îi săgetă gâtul. Astăzi moartea are de gând să vină 
dis-de-dimineaţă? Întredeschise ochii. Aha. Încă nu. Poate 
pe la prânz. Vitari stătea aplecată deasupra lui privindu-l 
fix, cu ţepuşele părului aproape negre în primele raze ale 
soarelui care pătrundeau pe fereastră. 

- Foarte bine, practiciană Vitari, dacă nu mai poţi fără 
mine. Dar, dacă nu te superi, va trebui să stai deasupra. 

- Ha, ha. Ambasadorul gurkian e aici. 

- Cine? 

- Un sol. Din partea Împăratului. 

Glokta simţi junghiul panicii. 

- Unde? 

- Aici, în Citadelă. Stă de vorbă cu consiliul de 
conducere. 

- Căcat! exclamă Glokta, chinuindu-se să se dea jos din 
pat, ignorând durerea cumplită atunci când îşi propti 
piciorul distrus pe podea. De ce nu m-au chemat? 

Vitari îl privi cu dispreţ. 

- Poate au preferat să discute cu el în absenţa ta. Ce 
părere ai de asta? 

- Cum naiba a ajuns aici? 

- Cu o barcă. A zis că vrea să poarte tratative. Vissbruck 
zice că era de datoria lui să-l primească. 

- De datoria lui! scuipă Glokta chinuindu-se să-şi tragă 
pantalonii pe piciorul amorţit. Porc ticălos ce e! De câtă 
vreme a venit? 

- De suficientă cât să pună la cale ceva necurat cu 
consiliul, dacă asta se doreşte. 

- Căcat! se strâmbă Glokta de durere când îşi puse şi 
cămaşa. 


Ambasadorul gurkian era, fără îndoială, o prezenţă 
impozantă. 

Nasul îi era proeminent şi coroiat, inteligenţa îi strălucea 
în ochi, barba lungă şi rară minunat îngrijită. Fir de aur în 
broderia straielor lungi şi albe, parură înaltă care sclipea în 
soarele puternic. Ţinută extraordinar de dreaptă, gâtul lung 
întins, bărbia ridicată spre cer, astfel încât atunci când 
catadicsea să se uite la ceva, întotdeauna privea de sus. 
Foarte înalt şi slab, făcea ca până şi sala aceea magnifică şi 
vastă să pară scundă şi sărăcăcioasă. L-ai putea foarte uşor 
confunda cu un împărat. 

Glokta era conştient în mod dureros de cât de cocârjat şi 
neîndemânatic trebuie că arăta atunci când şontâcăi, 
strâmbându-se de durere şi asudând abundent, în sala de 
audienţe. Cioara cea jalnică faţă în faţă cu splendidul păun. 
Dar războaiele nu sunt mereu câştigate de cei mai frumoşi. 
Din fericire pentru mine. 

Nu se aşteptase să găsească atât de puţine persoane la 
masa cea lungă. Doar Vissbruck, Eider şi Korsten dan 
Vurms se aflau pe locurile lor, şi niciunul nu dădu semne de 
bucurie la vederea lui. Și nici n-ar avea motive de bucurie, 
ticăloşii. 

- Lordul Guvernator nu ne onorează cu prezenţa? lătră 
el. 

- Tatăl meu nu se simte bine, murmură Vurms. 

- Păcat că nu i-ai rămas alături să-l îngrijeşti. Şi Kahdia? 

Nu-i răspunse nimeni. 

- N-a avut chef să se întâlnească cu el, nu? arătă insolent 
cu capul spre sol. Cât de norocoşi suntem că voi trei aveţi 
stomacuri puternice. Eu sunt Superiorul Glokta şi, 
indiferent ce ţi s-a spus, eu sunt şeful aici. Îmi cer scuze 
pentru întârziere, însă nu m-a înştiinţat nimeni de sosirea 
ta. 

Îl fulgeră cu privirea pe Vissbruck, dar generalul nu era 
interesat să i se uite în ochi. Așa, idiot lăudăros. N-am să uit 


asta. 

- Numele meu este Shabbed al Islik Burai. 

Ambasadorul vorbea limba comună la perfecţie, cu o 
voce la fel de puternică, autoritară şi arogantă ca 
înfăţişarea sa. 

- Sunt emisarul cârmuitorului de drept al întregului Sud, 
atotputernicul Împărat al atotputernicului Gurkhul şi al 
tuturor insulelor Kantice, Uthman-ul-Dosht, cel mai iubit, 
cel mai temut, cel mai norocit dintre toţi oamenii din Cercul 
Lumii, uns chiar de mâna dreaptă a lui Dumnezeu, însuşi 
Profetul Khalul. 

- Bravo ţie. Aş face o plecăciune, dar mi-am sucit 
spinarea de dimineaţă când m-am dat jos din pat. 

Islik schiţă un zâmbet sarcastic. 

- Rană demnă de un adevărat războinic. Am venit ca să 
vă accept capitularea. 

- Nu mai spune? 

Glokta se târi spre cel mai apropiat scaun şi se prăbuşi în 
el. Al naibii să fiu dacă am să mai stau în picioare fie şi o 
fracțiune de secundă, doar pentru mocofanul ăsta cât 
prăjina. 

- Credeam că, de obicei, asemenea oferte se fac la 
sfârşitul luptelor. 

- În cazul în care va fi o luptă, aceasta nu va dura mult, 
răspunse ambasadorul traversând încăperea spre 
fereastră. Văd cinci legiuni, aşezate în formaţie de luptă de- 
a lungul întregii peninsule. Douăzeci de mii de suliţaşi, doar 
o mică parte din ce are să urmeze. Trupele Împăratului 
sunt mai numeroase decât firele de nisip din deşert. A te 
împotrivi lor e la fel de zadarnic ca împotrivirea în faţa 
oceanului. Toţi ştiţi asta. 

Ochii lui, strălucind de mândrie, trecură peste chipurile 
vinovate ale consiliului de conducere şi se opriră asupra lui 
Glokta cu dispreţ pătrunzător. Este privirea unuia care 
crede că a câştigat deja. Nimeni nu-l poate învinovăţi 
pentru că aşa crede. Poate chiar a câştigat. 


- Numai proştii şi nebunii s-ar putea gândi să ţină piept 
unei asemenea armate. Voi, albii, nu aveţi ce căuta aici. 
Niciodată n-aţi avut ce căuta aici. Împăratul vă oferă şansa 
de a părăsi Sudul cât încă mai sunteţi în viaţă. Deschideţi- 
ne porţile şi veţi fi cruţaţi. Veţi putea pleca cu bărcuţele 
voastre spre insuliţa voastră. Să nu se spună că Uthman-ul- 
Dosht nu este generos. Dumnezeu luptă alături de noi. 
Cauza voastră este pierdută. 

- O, nu ştiu, ne-a mers destul de bine în ultimul război. 
Cu siguranţă că ne amintim cu toţi de căderea Ulriochului. 
Ne amintim cum a ars oraşul. Mai ales templele, îi răspunse 
Glokta ridicând din umeri cu nepăsare. Probabil că 
Dumnezeu a avut altă treabă în ziua aia. 

- În ziua aceea, da. Dar au fost şi alte bătălii. Şi sunt 
convins că-ţi aminteşti o anume luptă, la un anume pod, 
unde un anume tânăr ofiţer a picat în mâinile noastre, 
surâse solul. Dumnezeu este pretutindeni. 

Glokta simţi cum i se zbate o pleoapă. Ştie că n-am cum 
să uit. Îşi aminti cum se mirase când sulița gurkiană îi 
pătrunsese în trup. Cum simţise surpriză, şi dezamăgire, şi 
o durere feroce. Deci nu sunt invulnerabil. Îşi aminti cum i 
se cabrase calul, aruncându-l din şa. Cum durerea i se 
intensificase, cum mirarea se transformase în teamă. Cum 
se târâse printre picioarele celor care se luptau şi printre 
cadavrele celor pentru care lupta se încheiase, cum se 
sufocase, cum simţise în gură gustul amar al colbului şi 
gustul sărat al sângelui. Îşi aminti cum îl cuprinsese agonia 
când săbiile îi intraseră în picior. Cum teama se 
transformase în teroare. Îşi aminti cum fusese târât, urlând 
şi plângând, departe de pod. Și în acea noapte au început 
să-mi pună întrebările. 

- Am învins, spuse Glokta cu gura ca de iască şi voce 
spartă. Am dovedit că suntem mai puternici. 

- Asta a fost atunci. Lumea se schimbă. Implicarea 
naţiunii voastre în Nordul îngheţat vă pune într-o situaţie 
deloc avantajoasă. Aţi reuşit să încălcaţi prima regulă a 


războiului. Niciodată să nu te lupţi cu doi inamici în acelaşi 
timp. 

Trebuie să recunosc că raţionamentul lui este fără 
greşeală. 

- Zidurile cetăţii Dagoska v-au înfrânt şi înainte, spuse 
Glokta, însă vocea nu-i suna convingătoare nici măcar 
pentru propriile-i urechi. Nu sunt Chiar cuvintele unui 
învingător. 

Simţi ochii lui Vissbruck, şi ai lui Vurms, şi ai lui Eider 
aţintiţi asupra lui, dându-i mâncărimi pe şira spinării. 
Încearcă să-şi dea seama cine anume este stăpân pe 
situație şi eu ştiu pe cine aş miza dacă aş fi în locul lor. 

- Poate unii dintre voi aveţi mai multă încredere decât 
alţii în trăinicia acestor ziduri. Mă voi întoarce după 
răspuns la amurg. Oferta Împăratului este doar pentru ziua 
aceasta şi nu va mai fi repetată. Este milostiv, dar până şi 
îndurarea lui are limite. Aveţi timp să vă hotărâți până la 
amurg. 

Şi ieşi din încăpere. 

Glokta aşteptă să audă cum se închide uşa în urma lui 
înainte de a-şi întoarce încet scaunul cu faţa la ceilalţi. 

- Ce naiba a fost asta? răcni el la Vissbruck. 

- Păi... se bâlbâi generalul trăgând de gulerul transpirat 
al uniformei. Era de datoria mea, în calitate de soldat, să 
primesc un reprezentant neînarmat al duşmanului, pentru 
a-i asculta condiţiile... 

- Fără să mă înştiinţezi? 

- Stiam că n-o să vrei să-l asculţi! se răţoi Vurms. Dar are 
dreptate! Cu _ toate eforturile noastre, suntem în 
inferioritate şi nu ne putem aştepta la niciun ajutor câtă 
vreme mai durează războiul din Englia. Suntem ca o 
împunsătură de ac în talpa unei naţiuni imense şi ostile. 
Poate că ar fi bine pentru noi să negociem cât încă o mai 
putem face de pe poziţii de oarecare forţă. Poţi să fii sigur 
că, în afară de un masacru, nu ni se va mai da o altă şansă 
după ce va cădea cetatea! 


Și asta-i drept, însă Arhilectorul nu va fi de acord. Nu m- 
a trimis aici ca să negociez condiţiile capitulării. 

- Magistresă Eider, eşti neobişnuit de tăcută. 

- Nu mă pricep la aspectele militare ale unei asemenea 
decizii. Însă, din câte înţeleg, condiţiile pe care ni le 
propune sunt extrem de generoase. Un lucru este sigur. 
Dacă refuzăm această ofertă, iar gurkienii cuceresc oraşul 
prin forţă, măcelul va fi cumplit, spuse ea ridicându-şi ochii 
spre Glokta. Atunci nu va mai exista clemenţă. 

Perfect adevărat. Sunt expert în materie de clemenţă 
gurkiană. 

- Deci toţi trei sunteţi în favoarea capitulării? 

Se priviră unul pe celălalt, dar nu răspunseră. 

- Nu v-a trecut prin cap că odată ce capitulăm, s-ar 
putea să nu-şi mai onoreze micuța înţelegere? 

- Ba da, spuse Vissbruck, însă şi-au respectat înțelegerile 
şi în trecut, şi cu siguranţă că o speranţă... şopti privind la 
tăblia mesei, este mai bună decât niciuna. 

Mi se pare că ai mai multă încredere în duşmanul nostru 
decât ai în mine. Deloc surprinzător. Ba chiar eu aş putea 
să am încredere mai multă decăt tine. 

Glokta îşi şterse urdorile de sub ochi. 

- Înţeleg. Atunci cred că sunt nevoit să mă gândesc la 
această ofertă. Ne vom întâlni din nou atunci când se va 
reîntoarce prietenul nostru gurkian. La amurg. 

Îşi balansă trupul înapoi şi se strâmbă de durere când se 
ridică din scaun. 

- O să te gândeşti? îi şuieră Vitari în ureche pe când 
traversa şchiopătând holul. O să te gândeşti, schilodule? 

- Ai auzit bine, se răţoi Glokta. Eu sunt cel care ia 
deciziile aici. 

- Nu le iau viermii ăia în locul tău? 

- Fiecare cu treaba lui. Eu nu-ţi spun cum să faci 
rapoartele pe care le trimiţi Arhilectorului. Nu te priveşte 
cum am de gând s-o scot la capăt cu viermii ăia. 

- Nu mă priveşte? 


Vitari îl apucă de braţ, iar Glokta se clătină amarnic pe 
piciorul bolnav. Era mai puternică decât lăsa să se vadă. 
Mult mai puternică. 

- I-am spus lui Sult că te descurci! îi urlă în faţă. Dacă 
cedăm oraşul fără nici măcar o luptă, ne pierdem amândoi 
capetele! Iar capul meu mă priveşte, schilodule! 

- Nu e momentul să intri în panică, mârâi Glokta. Nu 
vreau să ajung cadavru plutind pe lângă docuri, aşa cum 
nici tu nu vrei, dar acesta este un moment delicat. Lasă-i să- 
şi închipuie că o să iasă cum vor, astfel încât să nu facă 
niciun gest pripit. Nu până când nu voi fi pregătit. Şi 
înţelege când îţi spun, practiciană, că este pentru prima şi 
ultima dată când îţi explic ce am de gând să fac. Acum ia-ţi 
laba de pe mine. 

Dar nu-i dădu drumul, ci îl strânse şi mai tare, ca într-o 
menghină. 1 se îngustară ochii, i se formară riduri mici de 
furie pe faţa pistruiată. M-am înşelat oare în privinţa ei? E 
în stare să-mi ia gâtul? Aproape că-i veni să rânjească în 
faţa unui asemenea gând. Dar tocmai atunci Severard se 
hotări să iasă dintr-un cotlon al holului întunecat. 

- Uitaţi-vă la voi, murmură îndreptându-se spre ei. 
Întotdeauna m-am minunat să văd cum dragostea înfloreşte 
acolo unde te aştepţi cel mai puţin şi între oameni de la 
care nu te-ai aştepta la aşa ceva niciodată. Un trandafir 
care încolţeşte în pământ neroditor. 

Îşi apăsă palmele pe piept. 

- Îmi merge drept la inimă. 

- L-ai prins? 

- Fireşte. De îndată ce a ieşit din sala de audienţe. 

Mâna lui Vitari se blegi brusc, iar Glokta o împinse la o 
parte şi începu să se târâie spre celule. 

- Ce-ar fi să vii cu noi? îi strigă peste umăr, abţinându-se 
să-şi frece carnea învineţită de pe braţ. Poţi să povesteşti 
experienţa asta în următorul raport pe care i-l vei trimite lui 
Sult. 


Shabbed al Islik Burai părea mult mai puţin maiestuos 
atunci când stătea jos. Cu atât mai mult într-un scaun 
zgâriat şi plin de pete într-una din celulele strâmte şi 
sufocante de sub Citadelă. 

- Nu că-i mai bine să conversăm de la aceeaşi înălţime? 
N-am prea putut să mă concentrez când te simţeam 
deasupra mea. 

Islik rânji batjocoritor şi se uită în altă parte, de parcă ar 
fi fost sub demnitatea lui să stea de vorbă cu Glokta. Ca un 
bogătan hărțuit de cerşetori în plină stradă. Dar îl vom 
vindeca în curând de iluzia asta. 

- Ştim că există un trădător între zidurile acestea. Mai 
mult încă, există un trădător chiar în consiliul de conducere. 
Cel mai probabil este una dintre cele trei somităţi cărora le- 
ai prezentat ultimatumul tău lipsit de însemnătate. Îmi vei 
spune cine este. 

Niciun răspuns. 

- Sunt milostiv, exclamă Glokta, fluturând nepăsător din 
mână aşa cum făcuse ambasadorul doar cu câteva minute 
mai înainte, dar şi îndurarea mea are limite. Vorbeşte. 

- Mă aflu aici sub steagul alb al negocierilor, trimis în 
misiune de Împăratul însuşi! Vătămarea unui emisar 
neînarmat este împotriva tuturor regulilor războiului! 

- Negocieri? Reguli de război? 

Glokta chicoti. Severard chicoti. Vitari chicoti. Frost nu. 

- Mai există aşa ceva? Păstrează-ţi aiurelile astea pentru 
copii ca Vissbruck. Nu aşa joacă adulţii acest joc. Cine este 
trădătorul? 

- Mi-e milă de tine, schilodule! Când va cădea oraşul... 

Păstrează-ţi mila. O să ai nevoie de ea pentru tine însuţi. 
Pumnul lui Frost nu făcu niciun zgomot atunci când se 
înfundă în stomacul ambasadorului. Dar ochii îi ţâşniră din 
orbite, gura i se căscă larg, scoase un fel de tuse uscată, 
mai aproape de icnet, încercă să tragă aer în piept şi tuşi 
din nou. 


- Straniu, nu? medită Glokta urmărindu-l cum încearcă 
să-şi recapete răsuflarea. Oameni mari şi oameni mici, 
oameni slabi şi oameni graşi, deştepţi şi proşti, toţi au 
aceeaşi reacţie la un pumn în burtă. Acum crezi că eşti cel 
mai puternic om din lume. În clipa următoare, nici măcar 
nu mai poţi respira. Anumite soiuri de putere nu sunt decât 
nişte feste pe care ţi le joacă mintea. Oamenii tăi m-au 
învăţat asta, în catacombele de sub palatul împăratului tău. 
Crede-mă când îţi spun că acolo nu există reguli ale 
războiului. Ştii totul despre anume lupte, şi despre anume 
poduri, şi despre anumiţi tineri ofiţeri, aşa că ştii la fel de 
bine că şi eu am fost în locul în care te afli tu acum. Există o 
singură diferenţă, totuşi. Eu eram neputincios, pe când tu 
poţi opri toate neplăcerile astea oricând vrei. Nu trebuie să 
faci nimic altceva decât să-mi dai numele trădătorului, şi te 
vom cruța. 

Acum Islik îşi recăpătase respiraţia. Dar mare parte din 
aroganță i-a dispărut, şi cred că i-a dispărut pentru 
totdeauna. 

- Nu ştiu nimic de niciun trădător! 

- Aşa să fie? Împăratul, stăpânul tău, te trimite să 
negociezi fără să-ţi dea toate detaliile? Nu prea cred. Dar 
dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că nu-mi eşti de niciun 
folos, nu crezi? 

Islik icni: 

- Nu ştiu nimic despre niciun trădător. 

- Vom vedea. 

Pumnul mare şi alb al lui Frost îl pocni în faţă. L-ar fi 
doborât dacă albinosul nu l-ar fi echilibrat cu o altă lovitură 
care-i zdrobi nasul şi-l dădu pe spate, cu scaun cu tot. Frost 
şi Severard îl târâră din locul unde căzuse, puseră scaunul 
la locul lui şi îl aşezară, aşa cum ai azvârli un sac cu cartofi 
care gâfâie şi geme. Cu mâinile încrucişate pe piept, Vitari 
admira spectacolul. 

- Extrem de dureros, spuse Glokta, însă poţi ignora 
durerea atunci când ştii că nu va dura mult. Dacă nu poate 


dura, să zicem, până după amurg. Ca să frângi un om din 
toate punctele de vedere şi repede, trebuie să-l ameninţi că 
îi vei lua ceva ce-i aparţine. Să-i faci rău în aşa fel încât să 
nu se mai vindece niciodată. Crede-mă când îţi spun că eu 
ştiu asta. 

- Gâhhh! chirăi ambasadorul zvârcolindu-se în scaun. 

Severard şterse lama cuţitului de straiele albe ale 
victimei, apoi azvârli urechea pe masă. Şi rămase acolo pe 
lemnul neşlefuit: o bucată circulară de carne, oropsită şi 
plină de sânge. Glokta o privi cu ochi mari. Într-o celulă fără 
aer, de-a lungul multor luni, slugile Împăratului m-au 
transformat în parodia asta de om, scârboasă şi deformată. 
Normal, şansa de a mă purta la fel cu unul dintre ei, şansa 
de a le plăti cu aceeaşi monedă, dinte pentru dinte, ar fi 
trebuit să-mi aducă un licâr vag de plăcere. Şi totuşi nu 
simţea absolut nimic. Nimic, în afară de propria-mi 
suferinţă. Se cutremură când îşi întinse piciorul şi simţi cum 
îi trosneşte genunchiul. Expiră printre gingiile goale. $i 
atunci, de ce fac toate astea? 

Glokta oftă. 

- După asta, ne vom ocupa de degetele de la picioare. 
Apoi de cele de la mână, de ochi, de mână, de nas, şi tot aşa, 
pricepi? Va trece cel puţin o oră până îşi vor da seama că nu 
te-ai întors, iar noi lucrăm repede, arătă Glokta cu capul 
spre urechea retezată. Până atunci vom avea o grămadă 
înaltă de aproape jumătate de metru din carnea ta. Dacă 
este nevoie, am să te cioplesc până când n-o să mai rămână 
din tine decât un sac cu măruntaie şi o limbă, dar voi afla 
cine este trădătorul, crede-mă. Ce zici? '[i-ai adus aminte de 
ceva? 

Ambasadorul se holbă la el, respirând sacadat, cu sânge 
aproape negru prelingându-i-se pe bărbie din nasul 
imperial, sânge aproape negru picurându-i din tâmplă. Mut 
din cauza şocului, sau îşi plănuieşte următoarea mişcare? 
Nu prea mai contează. 

- Mă plictisesc. Treci la mâini, Frost. 


Albinosul îl apucă de o încheietură. 

- Stai! urlă ambasadorul. Dumnezeu să mă ajute, stai! 
Vurms. Korsten dan Vurms, fiul guvernatorului! 

Vurms. Aproape prea evident. Însă cele mai evidente 
răspunsuri sunt, de obicei, cele corecte. Lepra aia mică şi- 
ar vinde şi tatăl dacă ar crede că găseşte cumpărător... 

- Şi femeia, Eider! 

Glokta se încruntă. 

- Eider? Eşti sigur? 

- Ea a avut ideea! Ea a pus la cale totul! 

Glokta îşi supse îndelung gingiile. Erau acre. 

Crâncenă dezamăgire, sau crâncenă recunoaştere a 
faptului că am ştiut asta tot timpul? E singura cu suficientă 
inteligenţă, şi suficientă îndrăzneală, şi suficiente resurse 
pentru trădare. Noroc că am destulă minte-n cap ca să nu 
mă îi aşteptat la finaluri fericite. 

- Eider şi Vurms, şopti Glokta. Vurms şi Eider. Prima 
noastră enigmă sordidă se apropie de sfârşit. 

Îşi ridică privirea la Frost. 

- Ştii ce ai de făcut. 


Slabe şanse 


Colina se înălța din iarbă, con rotund şi neted parcă 
făcut de mâna omului. Ciudată această movilă în mijlocul 
câmpiei uniforme. Lui Ferro nu îi inspira încredere. 

În vârf, erau înşirate într-un fel de cerc pietre erodate de 
vreme. Altele erau răspândite pe pante, unele în picioare, 
altele culcate pe o parte, cea mai mică ajungând până la 
genunchi, cea mai mare, de două ori mai înaltă decât un 
om. Pietre întunecate şi netede, sfidând vântul. Bătrâne, 
reci, mânioase. Ferro le privi încruntată. 

Şi parcă şi ele se încruntau la ea. 

- Ce-i locul ăsta? întrebă Nouădegete. 

Quai ridică din umeri. 

- E vechi, asta e, nemaipomenit de vechi. Mai vechi decât 
Imperiul însuşi. Poate ridicat dinainte de timpul lui Euz, 
atunci când diavolii cutreierau pământul, răspunse rânjind 
ucenicul. Poate că a fost construit chiar de diavoli. Cine 
poate şti? Un templu închinat unor zei de mult uitaţi? Un 
mormânt? 

- Mormântul nostru, şopti Ferro. 

- Ce spui? 

- E un loc foarte bun de popas, rosti cu voce tare. Putem 
vedea toată câmpia de aici. 

Nouădegete se încruntă analizând opţiunile. 

- Bine. Ne oprim. 


Ferro se căţărase pe una dintre pietre şi, cu mâinile în 
şolduri, cerceta întinderea câmpiei. Vântul învolbura iarba, 
creând valuri în ea, ca valurile mării. Învolbura norii, 
spintecându-i, trăgându-i peste cer. Biciuia obrajii lui Ferro, 
îi intra în ochii mijiţi, dar ea nu-l lua în seamă. 

Doar vânt blestemat, nimic deosebit. 

Nouădegete era lângă ea, uitându-se şi el în jur sub 
soarele rece. 


- Vezi ceva? 

- Suntem urmăriţi. 

Urmăritorii se aflau foarte departe, însă ea îi putea 
vedea. Puncte minuscule la mare depărtare. Călăreţi 
minusculi înaintând pe un ocean de iarbă. 

Nouădegete tresări. 

- Eşti sigură? 

- Da. Te surprinde? 

- Nu. 

Renunţă să mai încerce să mai desluşească ceva şi se 
frecă la ochi. 

- Veştile proaste nu mă surprind niciodată. Mă 
dezamăgesc, doar. 

- Sunt treisprezece. 

- Poţi să-i şi numeri? Eu nici măcar nu-i văd. După noi 
vin? 

Femeia îşi ridică braţele. 

- Mai vezi pe altcineva aici? Poate că jigodia aia rânjită 
de Finnius şi-a mai găsit nişte prieteni. 

- Rahat. 

Se uită la căruţa trasă la poalele dealului. 

- N-avem cum să le-o luăm înainte. 

- Nu, îşi crâmpoţi ea buzele. Ai putea să întrebi spiritele 
ce părere au. 

- Şi ce să ne spună? Că suntem în rahat până în gât? 

O clipă de tăcere. 

- Mai bine să aşteptăm şi să ne luptăm cu ei aici. Să 
ducem şi căruţa în vârf. Măcar avem un deal şi nişte stânci 
după care să ne ascundem. 

- La asta mă gândeam şi eu. Câştigăm ceva timp ca să ne 
pregătim terenul. 

- În ordine. Să ne apucăm de treabă. 


Gura hârleţului muşcă din ţărână scoțând un zgomot 
scrijelit de metal pe pământ. Zgomot mult prea bine 


cunoscut. De atunci când săpa şanţuri şi de atunci când 
săpa morminte. Şi care era diferenţa? 

Ferro săpase morminte pentru toate soiurile de oameni. 
Tovarăşi, sau cei aproape tovarăşi. Prieteni, sau cei aproape 
prieteni. Unul sau doi iubiţi, dacă le puteai spune aşa. 
Bandiţi, ucigaşi, sclavi. Oricine îi ura pe gurkieni. Oricine îşi 
căuta ascunzătoare în Ținuturile Haine, indiferent de motiv. 

Hârleţul. În sus. În jos. 

Dacă încă mai eşti în viaţă atunci când se încheie lupta, 
te apuci de săpat. Strângi cadavrele în linie. Sapi 
mormintele în rând. Sapi pentru camarazii tăi căzuţi. Sapi 
cât de adânc eşti în stare, îi arunci înăuntru, îi acoperi, ei 
putrezesc şi sunt daţi uitării, iar tu mergi mai departe de 
una singură. Aşa au stat lucrurile întotdeauna. 

Însă aici, pe această colină ciudată, în mijlocul acestui 
tărâm ciudat, încă mai era timp. Camarazii ei încă mai 
aveau o şansă la viaţă. Aceasta era deosebirea şi, cu tot 
disprețul ei, cu toată supărarea ei, cu toată furia ei, se 
agăța strâns de ea aşa cum îşi apuca sabia. Cu disperare. 

Straniu cum niciodată nu încetase să spere. 

- Ai făcut treabă bună, îi spuse Nouădegete de pe 
marginea gropii. 

- Am mult exerciţiu. 

Înfipse hârleţul în pământul de pe margine, se sprijini în 
mâini şi se săltă afară din groapă. Apoi se aşeză pe buza 
acesteia, cu picioarele atârnând în gol. Transpiraţia îi lipise 
cămaşa de corp şi îi şiroia pe faţă. Îşi şterse fruntea cu 
mâna murdară. El îi oferi burduful cu apă, iar ea îl luă şi 
scoase dopul cu dinţii. 

- Cât timp avem? 

Luă o gură de apă, se clăti, apoi o scuipă. 

- Depinde de cât de repede înaintează. 

O altă gură. Pe aceasta o înghiţi. 

- Acum merg repede. Dacă vor continua în ritmul ăsta, 
ar putea ajunge aici la noapte, sau poate mâine în zori. 

Îi înapoie burduful cu apă. 


- Mâine în zori, murmură Nouădegete punând încet 
dopul la loc. Treisprezece ai spus, nu? 

- Treisprezece. 

- lar noi suntem patru. 

- Cinci, dacă apare şi Navigatorul să dea o mână de 
ajutor. 

Nouădegete îşi scărpină falca. 

- Nu prea cred. 

- Ucenicul e bun de ceva? 

Nouădegete se strâmbă. 

- Nu prea. 

- Dar Luthar? 

- M-ar mira să fi dat măcar un pumn într-o încăierare, 
darămite să fi scos sabia vreodată în viaţa lui. 

Ferro îl aprobă dând din cap. 

- Atunci suntem doi la treisprezece. 

- Slabe şanse să-i învingem. 

- Foarte slabe. 

Logen trase adânc aer în piept şi privi în groapă. 

- Dacă ai de gând să fugi, să ştii că nu te condamn. 

- Hm, pufni ea. 

Ciudat, nu se mai gândise deloc la asta. 

- Rămân. Să văd ce se întâmplă. 

Vântul foşni prin iarbă şi oftă printre stânci. Ferro bănuia 
că în asemenea momente se spun anumite lucruri, însă nu 
avea habar ce anume. În fond, niciodată nu se pricepuse la 
vorbe. 

- Un singur lucru. Dacă mor, să mă îngropi, spuse şi îi 
întinse mâna. De acord? 

Bărbatul ridică o sprânceană. 

- De acord. 

Ferro îşi dădu seama că trecuse prea multă vreme de 
când nu mai atinsese o altă fiinţă fără intenţia de a-i face 
rău. Era o senzaţie tare stranie, mâna lui prinsă într-a ei, 
degetele lui strânse în jurul degetelor ei, palma lui lipită de 
a ei. Caldă. Un semn din cap pentru consfinţirea înţelegerii. 


Ferro răspunse dând şi ea din cap. Apoi strângerea de 
mână încetă. 

- Şi dacă murim amândoi? spuse el. 

Ridică din umeri. 

- Atunci o să ne curețe ciorile carnea de pe oase. În fond, 
care-i diferenţa? 

- Nu prea este, murmură el coborând dealul. Nu prea 
este. 


Drumul spre victorie 


West stătea lângă un pâlc de copaci piperniciţi, în vântul 
tăios, pe o ridicătură de deasupra râului Cumnur, şi privea 
cum înaintează coloana cea lungă de soldaţi. Mai exact, 
privea cum nu înaintează. 

Aflate în faţa armatei Prințului Ladisla, corpurile 
ordonate ale Oastei Regelui se mişcau destul de cadenţat. 
Puteai deosebi aceşti ostaşi după armurile care sclipeau în 
razele răzlețe ale soarelui bolnăvicios care reuşeau să 
străpungă norii zdrenţuiţi, după uniformele colorate ale 
ofiţerilor, după stindardele cu auriu şi roşu care fluturau în 
fruntea fiecărei companii. Aproape că traversaseră deja 
râul în formaţie, contrastând puternic cu talmeş-balmeşul 
de pe celălalt mal. 

Recruţii porniseră cu multă înflăcărare la drum, evident 
bucuroşi să scape de tabăra mizeră, însă nu trecuse nici 
măcar o oră când, ici şi colo, câte unul, mai bătrân decât 
ceilalţi, sau mai prost încălţat, începuse să rămână în urmă, 
iar coloana să se destrame. Oamenii alunecau şi se 
poticneau pe noroiul pe jumătate îngheţat, înjurând şi 
ciocnindu-se de cei de alături, împiedicându-se de cei din 
faţă. Batalioanele se contorsionaseră, se frânseră, grupuri 
ordonate transformate în aglomerări amorfe, contopite cu 
unităţile din faţă şi din urmă, până când toată coloana 
ajunsese să se mişte în valuri uriaşe, cu un grup zorindu-se 
înainte, în vreme ce altul rămânea nemişcat, aidoma 
segmentelor unei râme enorme şi murdare. 

Deja până la râu dispăruse orice urmă de ordine. 
Companiile dezlânate se înghesuiau în spaţiul strâmt, 
soldaţii se înghionteau şi gemeau, obosiţi şi nervoşi. Cei 
care aşteptau în spate se împingeau mai mult, şi mai mult, 
nerăbdători să ajungă pe malul celălalt ca să îşi poată trage 
sufletul, încetinind şi mai mult traversarea cu greutatea 
trupurilor lor. Apoi o căruţă, care n-avea ce căuta acolo, îşi 


pierduse o roată la jumătatea podului, iar şuvoiul gros de 
oameni se transformă într-o şuviţă subţire. Nimeni nu 
dădea semne că ar şti cum s-o mişte de acolo, sau cum s-o 
repare, iar soldaţii se mulţumiră doar să se caţere peste ea, 
sau să se strecoare pe lângă ea, întârziind miile de 
camarazi din spate. 

Mii de soldaţi înghesuindu-se în mâl pe acest mal al apei 
repezi. Mişcându-se greu şi bombănind, umăr la umăr, cu 
suliţele împungând aerul în cele mai ciudate poziţii, în 
strigătele ofiţerilor, şi într-un morman din ce în ce mai mare 
de mizerii şi piese de echipament aruncate. În spatele lor, 
şarpele uriaş de oameni care abia se târau îşi continua 
înaintarea spasmodică, ducând alţi şi alţi soldaţi în 
dezordinea de la pod. Nu exista nici cel mai mic semn că s- 
ar fi gândit cineva să îi oprească, necum că ar fi reuşit. 

Şi toate astea se petreceau în coloană de marş, fără vreo 
presiune din partea inamicului, şi având la dispoziţie o cale 
de deplasare destul de acceptabilă. Lui West îi era groază 
să-şi închipuie cum ar fi să-i ordoneze în formaţie de luptă 
printre copaci şi pe un teren neregulat. Închise strâns ochii, 
şi-i frecă cu vârfurile degetelor, iar când îi deschise, scena 
pe jumătate terifiantă, pe jumătate hilară era tot în faţa lui. 
Nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. 

Auzi zgomotul de copite ale unui cal care se apropia de 
el. În şa stătea, solid şi falnic, locotenentul Jalenhorm. Poate 
cam lipsit de imaginaţie, dar călăreț de excepţie şi om de 
toată nădejdea. Cea mai bună alegere pentru misiunea la 
care se gândea West. 

- Locotenent Jalenhorm, la ordin, domnule, raportă 
uriaşul şi se răsuci în şa ca să se uite spre râu. Se pare că 
au ceva probleme la pod. 

- Nu-i aşa? Şi mă tem că ăsta-i doar începutul. 

Jalenhorm zâmbi cu gura până la urechi. 

- Înţeleg că avem avantajul superiorității numerice şi al 
atacului prin surprindere... 


- Poate al superiorității numerice. Cât despre atacul prin 
surprindere... oftă West arătându-i oamenii care se 
învârteau pe pod în urletele disperate ale ofiţerilor. Gloata 
asta? Un orb ne-ar auzi venind de la distanţă de 
cincisprezece kilometri. Probabil că un orb şi un surd ne-ar 
simţi mirosul încă dinainte de a ne aşeza în formaţie de 
luptă. Vom pierde toată ziua cu traversarea podului, iar 
acesta nici măcar nu este cel mai mare din necazurile 
noastre. Mă tem că în ceea ce priveşte lanţul de comandă 
prăpastia dintre noi şi duşman nu are cum să fie mai mare. 
Prinţul trăieşte într-un vis, iar oamenii lui nu fac nimic 
altceva decât să încerce să-l ţină acolo, cu orice preţ. 

- Dar sigur câ... 

- Iar preţul ar putea fi vieţile noastre. 

Jalenhorm se încruntă. 

- Haide, West, nu vreau să intru în luptă cu gânduri din 
astea... 

- Tu n-ai să intri în luptă. 

- Nu? 

- Îţi vei alege şase oameni destoinici din companie şi vei 
lua şi cai de schimb. Ie vei duce cât de repede este 
omeneşte posibil până la Ostenhorm, apoi spre nord, către 
tabăra Lordului Mareşal Burr. 

West scoase o scrisoare din haină. 

- Îi vei da asta. Îl vei informa că Bethod se află în spatele 
lui cu cei mai buni soldaţi din armata sa şi că, în mod 
absolut nesăbuit, Prinţul Ladisla s-a hotărât să treacă râul 
Cumnur şi să se confrunte cu nordicii, contrar ordinelor 
sale explicite, continuă West scrâşnind din dinţi. Bethod o 
să ne observe de la kilometri distanţă. Am renunţat la 
avantajul terenului numai ca prinţul Ladisla să facă paradă 
de curajul său. Se pare că în război curajul este cea mai 
bună politică. 

- West, nu se poate să fie atât de rău? 

- Când ajungi la Mareşalul Burr, spune-i că armata 
Prințului Ladisla a fost deja învinsă, foarte probabil chiar 


nimicită, şi că drumul spre Ostenhorm a rămas liber. Va şti 
ce are de făcut. 

Jalenhorm se holbă la scrisoare, întinse mâna după ea, 
apoi se opri. 

- Colonele, aş vrea să trimiţi pe altcineva. Eu ar trebui să 
iau parte la luptă... 

- Participarea ta la luptă nu are cum să schimbe ceva, 
locotenente, însă transmiterea acestui mesaj poate fi un 
lucru bun. Crede-mă că nu încerc să te cruţ. Aceasta este o 
misiune extrem de importantă şi numai în tine am încredere 
că o vei duce la capăt. Înţelegi ordinul? 

Uriaşul înghiţi în sec, apoi luă scrisoarea, îşi descheie un 
nasture de la uniformă şi o puse cu grijă în haină. 

- Desigur, domnule. Sunt onorat. 

Vru să-şi întoarcă armăsarul. 

- Încă ceva, respiră adânc West. Dacă se va întâmpla 
să... să fiu ucis. Când se va termina totul, vrei să-i transmiţi 
un mesaj surorii mele? 

- Haide, nu trebuie să... 

- Sper să supraviețuiesc, sincer îţi spun, dar vorbim 
despre un război aici. Nu poate supravieţui toată lumea. 
Dacă nu mă întorc, spune-i lui Ardee... şovăi el gândindu-se 
o clipă. Spune-i doar că-mi pare rău. Atâta tot. 

- Sigur că da. Dar sper să-i spui tu însuţi. 

- Şi eu sper. Succes. 

West îi întinse mâna. 

Jalenhorm se aplecă din şa şi i-o strânse. 

- Şi ţie. 

Dădu pinteni calului şi cobori colina, îndepărtându-se de 
râu. West îl urmări cu privirea câteva clipe, apoi trase 
adânc aer în piept şi porni în cealaltă direcţie, către pod. 

Cineva trebuia să pună în mişcare coloana aia afurisită. 


Rele necesare 


Soarele era acum o jumătate de roată aurie în spatele 
zidurilor cetăţii, aruncând săgeți portocalii în coridorul pe 
care şontâcăia Glokta, urmat îndeaproape de practicianul 
Frost. Vedea prin ferestrele pe lângă care trecea cu mult 
chin şi mult efort umbrele lungi aruncate pe stâncă de 
clădirile oraşului. Aproape că vedea, cu fiecare fereastră, 
cum umbrele parcă erau mai lungi şi mai neclare, că razele 
soarelui erau mai puţin strălucitoare şi mai reci. Curând nu 
va mai fi nicio lumină. Curând va fi noapte. 

Se opri o clipă în faţa uşilor spre sala de audienţe, cât să- 
şi recapete răsuflarea, să permită durerii din picior să se 
mai domolească. Îşi linse gingiile goale. 

- Acum dă-mi sacul. 

Frost i-l înmână şi îşi puse mâna albă pe uşă. 

- Ga-a? E-ti p-egă-it? bolborosi el. 

Mai pregătit ca în momentul ăsta n-o să fiu niciodată. 

- Haide să terminăm cu povestea asta. 

Generalul Vissbruck, ţeapăn în uniforma mult prea 
scrobită, cu fălcile răsfrânte peste gulerul înalt, îşi frământa 
nervos mâinile. Korsten dan Vurms făcea tot posibilul să 
pară cât mai nepăsător, însă mişcările iuți ale limbii când şi- 
o trecea peste buze îi trădau tulburarea. Magistresa Eider 
stătea dreaptă în scaun, cu mâinile strânse pe masă în faţa 
ei, cu chipul grav. Serioasă şi pusă pe treabă. Colierul din 
rubine mari sclipea în ultimii tăciuni ai soarelui care 
apunea. N-a durat prea mult până şi-a făcut rost de alte 
bijuterii. 

La această întrunire mai participa o persoană care nu 
dădea absolut niciun semn de nervozitate. Nicomo Cosca se 
tolănise pe un scaun lângă perete, în spatele stăpânei sale, 
cu braţele încrucişate peste pieptarul cel negru. Glokta 
observă că la un şold avea o sabie, iar la celălalt un pumnal. 

- Ce caută aici? 


- Această problemă îi afectează pe toţi din oraş, spuse 
Eider calmă. Este o hotărâre mult prea importantă ca s-o 
poţi lua singur. 

- Adică el o să aibă grijă să-ţi dau cuvântul, nu? 

Cosca ridică din umeri şi începu să-şi examineze unghiile 
jegoase. 

- Şi cum rămâne cu ordonanța semnată de toţi cei 
doisprezece membri ai Consiliului Închis? 

- Hârtia aia n-o să ne salveze de răzbunarea Împăratului 
dacă gurkienii cuceresc cetatea. 

- Înţeleg. Aşa că ai de gând să mă sfidezi, să-l sfidezi pe 
Arhilector, să-l sfidezi pe rege? 

- Am de gând să ascult tot ce are de spus emisarul 
gurkian, iar apoi să analizez faptele. 

- Foarte bine, spuse Glokta, îndreptându-se spre masă şi 
răsturnând conţinutul sacului pe ea. Ascultă-l. 

Capul lui Islik căzu pe masă cu un pocnet sec. Complet 
lipsit de expresie, cu ochii deschişi care se holbau în gol în 
direcţii diferite, cu limba scoasă. Se rostogoli greoi pe 
splendida tăblie a mesei, lăsând pe lemnul lăcuit o dâră 
groasă de sânge, şi se opri, cu faţa în sus, chiar înaintea 
generalului Vissbruck. 

Niţeluş cam teatral, însă de mare efect. Trebuie să mi se 
recunoască meritul acesta. Acum nu se mai poate îndoi 
nimeni de nivelul meu de angajament. Vissbruck rămase cu 
ochii holbaţi la capul însângerat, iar gura i se căsca tot mai 
mult. Se ridică brusc şi se dădu înapoi împleticindu-se, iar 
scaunul trăncâni pe pardoseală. Arătă spre Glokta cu un 
deget care-i tremura amarnic. 

- Eşti nebun! Nebun! N-o să mai existe îndurare pentru 
nimeni! Pentru niciun bărbat, nicio femeie, niciun copil din 
Dagoska! Nu mai avem absolut nicio speranţă dacă oraşul 
cade! 

Glokta zâmbi fără dinţi. 

- Atunci eu propun ca toţi să vă luaţi angajamentul la 
modul cel mai serios că nu veţi lăsa oraşul să cadă. 


Se uită la Korsten dan Vurms şi continuă. 

- Dacă nu cumva e prea târziu pentru asta? Dacă nu 
cumva aţi vândut deja cetatea gurkienilor şi nu mai puteţi 
da înapoi! 

Ochii lui Vurms zvâcniră spre uşă, spre Cosca, spre 
îngrozitul general Vissbruck, spre Frost, postat ameninţător 
lângă uşă, şi, în cele din urmă, spre Magistresa Eider, care 
nu-şi pierduse nimic din calmul de la început. Și iată cum 
iese la iveală micuța noastră conspirație. 

- Ştie! zbieră Vurms, împingându-şi scaunul înapoi şi 
împleticindu-se spre fereastră. 

- Evident că ştie. 

- Atunci fă ceva, la naiba! 

- Deja am făcut, îi răspunse Eider. Până la ora aceasta 
oamenii lui Cosca au cucerit deja zidurile, au întins poduri 
peste canal şi au deschis porţile în faţa gurkienilor. Şi 
docurile, şi Marele Templu, şi chiar Citadela însăşi se află 
acum în mâinile lor. 

Se auzi un zgomot slab din spatele uşilor. 

- Şi cred că îi aud acum la uşă. Îmi pare rău, Superiorule 
Glokta, îmi pare extrem de rău. Ai făcut absolut tot ce ţi-a 
cerut Eminenţa Sa, ba chiar mai mult, însă gurkienii au 
năvălit deja în cetate. Îţi dai seama că nu mai are niciun 
sens să te împotriveşti. 

Glokta îşi ridică ochii spre Cosca. 

- Pot să-i răspund? 

Styrianul schiţă un zâmbet strâmb şi o plecăciune 
stângace. 

- Eşti foarte amabil. Regret că trebuie să vă 
dezamăgesc, dar porţile cetăţii sunt în mâinile Hadişului 
Kahdia şi ale câtorva dintre cei mai devotați preoţi ai lui. 
Mi-a spus că le va deschide în faţa gurkienilor doar atunci 
când - ce cuvinte a folosit, oare? -, doar atunci când 
„Dumnezeu însuşi îi va porunci”. Aveţi în plan vreo vizită a 
divinității? 

Chipul lui Eider spunea foarte clar că nu. 


- lar în ceea ce priveşte Citadela, aceasta a fost 
confiscată de Inchiziţie pentru a asigura siguranţa supuşilor 
loiali ai Maiestăţii Sale, desigur. Pe practicienii mei îi auziţi 
la uşă. Cât despre mercenarii maestrului Cosca... 

- La locurile lor, pe ziduri, Superiorule, aşa cum ai 
ordonat! 

Styrianul îşi pocni călcâiele şi execută un salut fără 
cusur. 

- Sunt pregătiţi să respingă orice atac din partea 
gurkienilor, continuă el şi îi aruncă un rânjet larg lui Eider. 
Îmi cer scuze că trebuie să plec din slujba ta într-un 
moment atât de critic, Magistresă, dar trebuie să înţelegi că 
am primit o ofertă mai bună. 

Se aşternu o tăcere stupefiată. Vissbruck nu ar fi arătat 
mai şocat nici dacă ar fi fost lovit de fulger. Vurms se holba 
în jur, cu ochi rătăciţi. Se dădu un pas mic în spate, iar 
Frost făcu un pas mare spre el. Toată culoarea se scursese 
din obrajii Magistresei Eider. Și iată cum se încheie 
vânătoarea, iar vulpile sunt toate încolţite. 

- N-ar trebui să pari atât de surprinsă, spuse Glokta 
aşezându-se confortabil în scaun. Lipsa de loialitate a lui 
Nicomo Cosca este legendară în tot Cercul Lumii. Nu există 
loc sub soare unde să nu-şi fi trădat stăpânul. 

Styrianul zâmbi şi mai făcu o plecăciune. 

- Bogăția ta, şopti Eider, mă surprinde, nu lipsa lui de 
loialitate. De unde ai făcut rost de toţi banii ăştia? 

Glokta rânji. 

- Viaţa e plină de surprize. 

- Căţea afurisită şi proastă! urlă Vurms. 

Îşi trăsese doar pe jumătate sabia din teacă atunci când 
pumnul alb al lui Frost îi strivi falca, azvârlindu-l de perete, 
unde se prăbuşi fără simţire. Aproape în aceeaşi clipă uşile 
se sparseră şi Vitari năvăli în încăpere, urmată de alţi şase 
practicieni. 

- E totul în regulă? întrebă ea. 


- De fapt, tocmai am terminat. Fii bun, Frost, şi scoate 
gunoiul de-aici. 

Degetele albinosului se încleştară în jurul gleznei lui 
Vurms şi practicianul îl scoase din sala de audienţe, 
târându-l pe jos ca pe un sac cu cartofi. Eider urmări chipul 
inert cum aluneca pe pardoseală, apoi îşi ridică ochii la 
Glokta. 

- Şi acum? 

- Acum, celulele. 

- Şi după aceea? 

- Vom vedea. 

Pocni din degete spre practicieni, apoi arătă spre uşă. 
Doi dintre aceştia tropăiră până la masă, o apucară pe 
Regina neguţătorilor de coate, o legară fedeleş şi o 
scoaseră din încăpere. 

- Aşa, deci, spuse Glokta uitându-se la Vissbruck. Mai 
vrea cineva să accepte oferta de capitulare pe care ne-a 
făcut-o ambasadorul? 

Generalul, care nu scosese nicio şoaptă tot timpul 
acesta, închise gura, inspiră adânc şi luă poziţia de drepţi. 

- Sunt un simplu soldat. Bineînţeles că voi îndeplini orice 
ordin al Maiestăţii Sale, sau al reprezentantului ales al 
Maiestăţii Sale. Dacă ordinul spune să apăr Dagoska până 
la ultimul om, atunci îmi voi vărsa tot sângele din trup ca să 
o apăr. le asigur că nu am ştiut absolut nimic despre 
complotul ăsta. Poate că am acţionat pripit, dar am fost 
întotdeauna cinstit în ceea ce am crezut eu că fac pentru 
binele... 

Glokta făcu un semn nerăbdător din mână. 

- Sunt convins. Plictisit, ce-i drept, dar convins. Am 
pierdut deja jumătate din consiliul de conducere astăzi. 
Dacă aş pierde mai mult, aş da dovadă de lăcomie. Fără 
îndoială că gurkienii vor ataca în zori. Trebuie să te 
îngrijeşti de apărarea noastră, generale. 

Vissbruck închise ochii, înghiţi în sec, îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte. 


- Nu vei regreta că ai încredere în mine, Superiorule. 

- Sper că aşa va fi. Du-te. 

Generalul ieşi grăbit din sală, ca şi cum s-a fi temut ca nu 
cumva Glokta să se răzgândească, iar restul practicienilor îl 
urmară. Vitari se aplecă, ridică scaunul dărâmat pe care 
stătuse Vurms şi îl împinse uşurel sub masă. 

- Iscusită treabă, dădu ea încet din cap ca pentru sine. 
Foarte iscusită. Mă bucur să spun că am avut dreptate în 
privinţa ta tot timpul. 

Glokta fornăi sarcastic. 

- Aprobarea ta contează pentru mine mult mai puţin 
decât îţi poţi imagina. 

Ochii femeii îi surâseră pe deasupra măştii. 

- Nu am spus că te aprob. Am spus doar că ai făcut o 
treabă iscusită, îi explică şi se întoarse ieşind fără zgomot în 
coridor. 

Nu mai rămăseseră decât el şi Cosca. Mercenarul se 
sprijinise de perete, cu mâinile încrucişate nepăsător pe 
piept, privindu-l cu un zâmbet slab. Nu făcuse niciun gest în 
tot timpul acela. 

- Cred că te-ai descurca de minune în Styria. Eşti foarte 
lipsit de... scrupule? Aşa se zice? Oricum, ridică el cu 
emfază din umeri, de abia aştept să te slujesc. 

Până când ţi va oferi altcineva mai mult decât mine, nu, 
Cosca? 

Mercenarul arătă capul retezat de pe masă. 

- Ce vrei să fac cu ăsta? 

- Înfige-l într-o ţeapă şi pune-l pe parapet, la vedere. Să-l 
observe gurkienii şi să înţeleagă cât de hotărâți suntem să 
nu cedăm. 

Cosca plescăi din limbă. 

- Capete în ţepe, ai? se amuză el apucând capul de 
barba lungă şi trăgându-l de pe masă. Nu se demodează 
niciodată. 

Uşile se închiseră în urma lui, iar Glokta rămase singur 
în sala de audienţe. Îşi masă gâtul încordat, îşi întinse 


piciorul înţepenit sub masa plină de sânge. Una peste alta, 
o zi reuşită. Însă ziua se termină acum. Dincolo de 
ferestrele înalte, soarele apusese peste Dagoska. 

Se lăsase noaptea. 


Printre stânci 


Primele raze ale zorilor se furişau peste câmpie. Licărul 
luminii pe sub norii semeţi şi peste muchiile stâncilor 
străvechi, o flacără tulbure pe orizontul din est. Privelişte 
arareori văzută de om, acea primă sclipire cenuşie a zilei. 
Oricum, privelişte complet străină lui Jezal. La ora aceasta, 
acasă, ar fi fost bine mersi, dormind buştean în patul cald. 
Niciunul dintre ei nu dormise pe timpul nopţii. Toţi trecură 
în tăcere orele lungi şi reci, aşezaţi în bătaia vântului, 
chinuindu-se să străpungă întunericul cu privirea şi să 
desluşească eventuale siluete pe întinderea câmpiei, şi 
aşteptând. Aşteptând zorii. 

Nouădegete se încruntă la soarele care răsărea. 

- E timpul. Vor veni curând. 

- Aşa, murmură Jezal îngheţat de frică. 

- Ascultă la mine, acum. Rămâi aici şi păzeşte căruţa. 
Sunt mulţi cei care ne vor ataca, şi foarte probabil unii vor 
veni pe la spate. De aceea tu rămâi aici. Înţelegi? 

Jezal înghiţi cu greu. Gâtul i se uscase din cauza 
încordării. Nu se putea gândi decât la cât de nedrept era 
totul. Cât de nedrept era să moară atât de tânăr. 

- În regulă. Eu şi cu ea ne ducem în faţa dealului, printre 
stânci. Cred că majoritatea pe acolo vor veni. Dacă dai de 
bucluc, strigă după noi, dar dacă nu venim... descurcă-te 
cum poţi. Poate că avem treabă. Poate că am murit. 

- Mi-e frică, şopti Jezal. 

Nu intenţionase să rostească aceste cuvinte, dar acum 
părea să nu mai conteze. 

Dar Nouădegete dădu înţelegător din cap. 

- Şi mie mi-e. luturor ne e frică. 

Cu un zâmbet feroce pe buze, Ferro îşi fixă pe piept 
curelele tolbei cu săgeți, îşi strânse mai bine teaca la 
centură, scoase apărătoarea arcului şi îşi flexă degetele, 
ciupindu-i coarda. Totul cu mişcări îndemânatice şi rapide şi 


anticipând violențele ce urmau să vină. Deşi se pregătea de 
o luptă care foarte posibil avea să le aducă moartea, arăta 
cum ar fi arătat Jezal când s-ar fi dichisit pentru o noapte 
petrecută prin tavernele din Adua. În lumina slabă, ochii 
galbeni îi străluceau emoţionaţi, plini de nerăbdare. Nu o 
mai văzuse niciodată atât de veselă. 

- Nu mi se pare că ei i-ar fi frică, spuse. 

Nouădegete se încruntă la femeie. 

- Ei, poate că nu-i este, dar ea nu e un exemplu pentru 
mine. 

O mai privi câteva clipe. 

- Uneori, când cineva trăieşte atât de mult timp numai în 
primejdie, singurul moment când se simte în viaţă este 
atunci când moartea îi suflă în ceafă. 

- Aşa e, murmură Jezal. 

Îi venea să vomite acum numai când se uita la centură, la 
mânerul sabiei sale pe care îl lustruise cu atâta mândrie. 
Înghiţi din nou. La naiba, parcă niciodată nu avusese atât 
de multă salivă. 

- Încearcă să te gândeşti la altceva. 

- La ce? 

- La orice te ajută să te simţi mai bine. Ai familie? 

- Un tată şi doi fraţi. Habar n-am dacă ţin la mine, sau 
cât de mult. 

- La naiba cu ei, atunci! Copii? 

- Nu. 

- Nevastă? 

- Nu, se strâmbă Jezal cu amărăciune în suflet. 

Toată viaţa nu făcuse nimic altceva decât să joace cărţi şi 
să-şi facă duşmani. Nimeni nu-i va simţi lipsa. 

- Poate o iubită? Nu-mi spune că nu te aşteaptă nicio 
fată. 

- Păi, poate... 

Însă nu avea nici cea mai mică îndoială că Ardee îşi 
găsise deja pe altcineva. Căci nu părea o persoană prea 


sentimentală. Poate că ar fi trebuit să o ceară de soţie când 
avusese ocazia. Măcar aşa ar plânge cineva după el. 

- Dar tu? bâigui el. 

- Ce? Dacă am familie? se încruntă Nouădegete 
frecându-şi tare ciotul degetului mijlociu. Am avut una. lar 
acum am alta. Nu-ţi alegi rudele, iei ce ţi se dă şi încerci să 
profiţi cât mai mult. 

Îi arătă pe Ferro şi pe Quai. 

- O vezi, şi pe el, şi pe tine? îl întrebă pe Jezal punându-i 
mâna pe umăr. Aceasta este familia mea acum şi nu am de 
gând să-mi pierd vreun frate astăzi, înţelegi? 

Jezal dădu uşurel din cap. Nu-ţi alegi rudele. Profiţi cât 
de mult poţi. Nu mai conta acum dacă membrii acestei 
familii erau urâţi, sau proşti, sau împuţiţi, sau ciudaţi. 
Nouădegete îi întinse mâna şi Jezal o strânse cu toată 
puterea. Nordicul îi zâmbi larg. 

- Atunci, mult noroc, Jezal. 


- Şi ţie. 


Ferro stătea într-un genunchi lângă una dintre stâncile 
bătute de vreme, cu arcul în mână, cu săgeata în arc, gata 
de tragere. Vântul sculpta în iarba înaltă a câmpiei, biciuia 
iarba mai scurtă de pe coasta dealului, legăna cele şapte 
săgeți înfipte în pământ în faţa ei. Nu mai avea decât aceste 
şapte săgeți. 

Nici pe departe suficiente. 

Îi urmări cu privirea când ajunseră la poalele dealului. i 
urmări cu privirea când descălecară şi începură să urce. Îi 
urmări cu privirea când îşi strânseră mai bine cataramele 
de la armurile lor din piele şi îşi pregătiră armele. Suliţe, 
săbii, scuturi, un arc sau două. Îi numără. Treisprezece. 
Avusese dreptate. 

Slabă consolare. 

Îl recunoscu pe Finnius care râdea în hohote arătând 
înspre stânci. Lepădătura. Pe el ar trebui să-l lovească 
primul dacă ar avea ocazia, însă nu avea rost să rişte de la 


această distanţă. Se vor apropia curând. Vor traversa 
câmpul deschis şi vor începe să urce dealul. 

Atunci va trage asupra lor. 

Începură să se împrăştie, aruncând priviri prudente la 
stânci peste marginea scuturilor. Se auzea foşnetul ierbii 
sub paşii lor. Încă nu o observaseră. În faţă mergea unul 
fără scut, dar cu un rânjet feroce pe chip şi câte o sabie 
strălucitoare în fiecare mână. 

Încordă arcul fără grabă, simţi atingerea reconfortantă a 
corzii pe bărbie. Săgeata îl nimeri în piept, trecând chiar 
prin mijlocul pieptarului din piele. Tresări, se prăbuşi în 
genunchi cu respiraţia întretăiată. Reuşi să se ridice 
împingându-se în pământ cu una dintre săbii şi se clătină pe 
picioare. A doua săgeată i se înfipse în piept chiar deasupra 
primei şi căzu iarăşi în genunchi, sângele începu să-i curgă 
din gură şi se rostogoli pe spate. 

Mai erau încă mulţi şi tot veneau spre ea. Cel care 
trecuse acum în faţă se ascunsese aproape în întregime în 
spatele scutului, încercând să nu lase la vedere niciun 
centimetru de carne. Săgeata i se izbi de marginea scutului. 

- Ssss, şuieră ea, smulgând o altă săgeată din pământ. 

Încordă iarăşi arcul, ţintind cu mai mare atenţie. 

- Aaah! exclamă individul când săgeata îi trecu prin 
glezna expusă. 

Scutul i se clătină ca beat şi alunecă uşor într-o parte. 

După un zbor arcuit, următoarea săgeată îi intră în gât, 
chiar deasupra scutului. Sângele bolborosi, ochii se 
căscară, el se rostogoli îndărăt pe panta dealului, iar scutul 
îl urmă, păstrând încă săgeata înfiptă în el. 

Povestea asta durase prea mult şi îşi folosise prea multe 
săgeți. Ei ajunseseră aproape la jumătatea drumului înspre 
stânci, urcând dealul în zigzaguri mari, ferindu-se de alte 
atacuri. Smulse ultimele două săgeți din pământ şi urcă 
spre coamă furişându-se prin iarbă. Pentru moment nu 
putea face mai mult. Nouădegete va trebui să-şi poarte 
singur de grijă. 


Logen aştepta cu spatele lipit de stâncă, încercând să 
respire cât mai uşor. O văzu pe Ferro urcând de-a buşilea 
dealul, îndepărtându-se de el. 

- La naiba, murmură el. 

Iarăşi în inferioritate şi iarăşi în rahat. Ştiuse că aşa se 
va întâmpla chiar din clipa în care îşi asumase conducerea. 
Aşa se întâmpla întotdeauna. În regulă. Mai ieşise din belele 
şi înainte şi va ieşi şi din aceasta. Trebuie spus ceva despre 
Logen Nouădegete, trebuie spus că e un luptător. 

Auzi icnete de efort şi paşi grăbiţi prin iarbă. Un bărbat 
care se chinuia să urce dealul. Chiar în stânga stâncii. 
Logen îşi duse sabia în partea dreaptă, mângâie metalul 
dur al mânerului, îşi încleştă maxilarele. Apăru de după 
stâncă vârful suliţei celuilalt bălăbănindu-se încoace şi 
încolo. Apoi scutul. 

leşi la iveală cu un urlet de luptă, rotind sabia în cercuri 
largi. Intră adânc în umărul individului şi îi despică pieptul, 
trimițând o ploaie de stropi de sânge în aerul dimineţii. 
Forţa loviturii îl ridică de jos şi îl trimise de-a berbeleacul la 
vale. 

- Încă-s viu! gâfâi Logen urcând dealul. 

O suliță şuieră pe lângă el şi se înfipse în pământ chiar la 
picioarele lui, când se ascunse în spatele stâncii următoare. 
Tentativă eşuată, dar vor mai fi şi altele. Se uită de după 
stâncă. Observă siluete grăbite care fugeau de la o piatră la 
alta. Îşi umezi buzele şi ridică sabia Maestrului. Acum tăişul 
negru era plin de sânge, era sânge şi pe litera din argint de 
lângă mâner. Dar încă mai avea multă treabă. 


Urca dealul către ea, uitându-se prudent pe deasupra 
scutului, pregătit să blocheze orice săgeată ar fi venit spre 
el. N-avea cum să ajungă la el de aici, era mult prea atent. 

Se furişă în spatele stâncii şi îşi dădu drumul în şanţul pe 
care îl săpase şi începu să meargă de-a buşilea. leşi din el la 
capăt, exact în spatele altei stânci. O ocoli uşor şi se uită în 


vale. Îl vedea din profil acum, urca foarte prudent spre 
stânca după care se ascunsese ea mai înainte. Parcă 
Dumnezeu era într-o dispoziţie generoasă astăzi. 

Faţă de ea, nu faţă del. 

Săgeata îi pătrunse în trup, mai sus de mijloc. Se poticni 
şi o privi uluit. Puse în arc şi ultima săgeată. Bărbatul 
tocmai încerca să şi-o smulgă pe prima, când a doua îi intră 
în piept. Chiar în inimă, presupuse ea, după felul în care el 
se prăbuşise. 

Nu mai avea săgeți. Ferro îşi aruncă arcul cât colo şi 
trase sabia gurkiană. 

Venise vremea să se apropie de duşman. 


Logen ocoli o stâncă şi se pomeni nas în nas cu unul, atât 
de aproape că-i simţea respiraţia pe obraz. Chip tânăr. 
Arătos, cu piele curată şi nas acvilin, ochi mari şi căprui. 
Logen îi dădu un cap în gură. Capul celuilalt se dădu pe 
spate, iar tânărul se clătină pe picioare, dându-i timp lui 
Logen să-şi scoată cu mâna stângă pumnalul de la brâu. 
Lăsă sabia să cadă, apucă marginea scutului şi-l dădu la o 
parte din drum. Capul lui Ochi Căprui reveni în poziţie 
verticală, cu sângele bolborosind din nasul spart, cu rânjet 
fioros când îşi pregăti braţul drept de atac. 

Nouădegete mugi când înfipse cuțitul în trupul omului. O 
dată, de două ori, de trei ori. Adânc, repede, aproape 
ridicându-l de la sol. Sângele curgea din găurile pe care le 
căpătase în maţe, udându-i mâinile lui Logen. Ochi Căprui 
gemu, îşi scăpă sabia, îl lăsară picioarele şi începu să 
alunece moale. Logen se uită la el cum se duce. Nu ai cum 
alege între a ucide sau a muri. Trebuie să dai dovadă de 
realism. 

Omul stătea pe iarbă, ţinându-se de burta însângerată 
cu ambele mâini. Se uită în sus la Logen. 

- Gâh, grohăi el. Gâââh. 

- Ce zici? 

Nimic. Ochii căprui deveniseră sticloşi. 


- Haide! zbieră Ferro. Haide, pui de curvă! 

Stătea ghemuită în iarbă, gata de salt. 

Nu-i înţelegea limba, dar a prins esenţa. Suliţa lui se 
arcui, răsucindu-se prin aer. Aruncare deloc rea. Ferro făcu 
un pas în lateral, iar sulița se lovi de pietre. 

Îi râse în nas întărâtându-l când se repezi spre ea - un 
taur de om, uriaş şi chel. De la cincisprezece paşi reuşi să-i 
desluşească nervurile de pe mânerul halebardei. La 
doisprezece paşi, reuşi să-i desluşească cutele de pe mutra 
care-şi arăta colții, ridurile de la colţul ochilor, de pe şaua 
nasului. La opt paşi, reuşi să-i desluşească zgărieturile de 
pe pieptarul din piele. Cinci paşi şi îşi ridică halebarda. 

- Aaaaahhhh! zbieră când iarba i se nărui sub picioare şi 
se prăvăli într-una din gropile pe care le săpase Ferro, iar 
arma îi zbură din mână cât colo. 

Ar fi trebuit să fie atent pe unde calcă. 

Ea ţâşni spre el nerăbdătoare, învârtind sabia fără să 
vadă unde loveşte. Omul urlă când lama grea îi despică 
umărul, guiţă şi bolborosi, încercând să iasă de acolo, 
încercând să se caţere pe pereţii din pământ moale ai 
gropii. Sabia îi ciopli vârful capului, iar el gâgâi şi se 
zvârcoli şi alunecă spre fundul gropii. Fundul mormântului. 
Mormântul lui. 

Nu merita unul, dar nu conta. Îl va scoate de acolo mai 
târziu şi îl va lăsa să putrezească pe deal. 


Zdravăn ticălosul ăsta. Un uriaş gras, cu jumătate de cap 
mai înalt decât Logen, dotat cu un ciomag colosal, cam cât o 
jumătate de trunchi de copac, pe care-l învârtea cu 
uşurinţă, urlând şi zbierând ca nebun, rostogolindu-şi ochii 
mici şi urâţi pe faţa buhăită. Logen se feri de lovitură şi se 
ascunse pe după stânci. Nu era deloc uşor, căci trebuia să 
încerce să fie cu un ochi pe unde calcă şi cu celălalt la 
copacul acela pe care-l manevra muntele de om cu care se 
confrunta. Nu era deloc uşor. Precis ceva va merge prost. 


Logen se împiedică. De cizma celui cu ochi căprui pe 
care-l omorâse doar cu un minut în urmă. lată că ţi se face 
dreptate. Se redresă în timp util ca să vadă cum pumnul 
uriaşului îl pocneşte drept în gură. Se clătină, ameţit, 
scuipând sânge. Văzu iar ciomagul îndreptându-se asupra 
lui şi sări înapoi. Însă nu suficient de departe. Vârful bucății 
de lemn îi forfecă piciorul aproape doborându-l. Se 
împletici, rezemându-se de una dintre stânci, zbierând şi 
salivând şi strâmbându-se de durere. Bâjbâi după sabie, şi 
aproape se împunse singur cu ea, apoi o ridică iute, făcu o 
tumbă şi căzu pe spate, chiar la timp ca să evite lovitura 
ciomagului care ciopli o bucată mare din stânca de lângă el. 

Uriaşul îşi ridică din nou arma deasupra capului, mugind 
ca un bivol. Fioros gest, poate, însă deloc unul inteligent. 
Logen se ridică în capul oaselor şi îi înfipse sabia în burtă. 
Lama neagră vârâtă până la plăsele, cu vârful ieşindu-i pe 
partea cealaltă. Malacul scăpă ciomagul din mâini şi bufni 
în brazdele de iarbă, dar, cu un efort disperat, se aplecă şi îl 
apucă zdravăn pe Logen de cămaşă. Îl trase spre el, urlând 
şi dezgolindu-şi dinţii însângeraţi. Începu să-şi ridice 
pumnul de dimensiunile unei pulpe de porc. 

Cu viteza fulgerului, Logen îşi trase cuțitul din carâmbul 
cizmei şi i-l împlântă în gât. Uriaşul păru mirat, însă doar o 
clipă, apoi îi ţâşni sângele din gură, şiroindu-i pe bărbie. 
Dădu drumul cămăşii lui Logen, făcu un pas nesigur în 
spate, se învârti încet, se izbi de una dintre stânci şi se 
prăbuşi în nas cu o bufnitură puternică. Se pare că tatăl lui 
Logen avusese dreptate. Niciodată nu ai prea multe cuțite 
la tine. 


Ferro auzi coarda arcului, dar prea târziu. Săgeata îi 
străpunse omoplatul şi vârful îi ieşi prin faţă. Braţul îi 
amorţi instantaneu. Sângele întunecat îi curgea pe cămaşa 
murdară. Şuieră încercând să-şi recapete răsuflarea şi se 
ascunse în spatele uneia dintre stânci. 


Dar mai avea sabia şi un braţ bun care s-o mânuiască. 
Cu mişcări furişate ocoli stânca, ciulindu-şi urechile. 
Suprafaţa aspră îi zgârie spatele. Desluşi paşii arcaşului 
prin iarbă. Venea după ea. Auzi şi clinchetul sabiei trase din 
teacă. Acum îl vedea. Stătea cu spatele la ea, uitându-se la 
stânga şi la dreapta. 

Îl atacă, dar el se întoarse la timp ca să-i pareze lovitura. 
Se prăbuşiră în iarbă şi se rostogoliră încleştaţi la vale. 
Individul reuşi să se ridice în picioare, zbătându-se şi 
zbierând, cu mâinile la faţa însângerată. În timpul luptei, 
săgeata din umărul ei îi intrase în ochi. 

Norocul ei. 

Făcu un salt înainte, iar sabia gurkiană îi reteză piciorul. 
El zbieră iarăşi, prăbuşindu-se într-o rână, cu bucata 
ciopârţită atârnându-i ciudat. Tocmai încerca să se ridice 
când lama arcuită îi reteză gâtul până la jumătate. Ferro se 
îndepărtă de-a buşilea de mort. Braţul stâng nu-i mai era de 
folos acum, dar în pumnul drept strângea tare mânerul 
sabiei sale. 

Căuta altă acţiune. 


Finnius se mişca încoace şi încolo, ţopăind, rămânând 
mereu în picioare. Cu braţul stâng susţinea un scut mare şi 
pătrăţos, iar în mâna dreaptă ţinea o sabie scurtă şi groasă. 
O învârtea repede, iar soarele palid îi sclipea pe margini. În 
tot acest timp rânjea, iar părul lung îi flutura în bătaia 
vântului. 

Logen era mult prea obosit ca să se mai mişte, aşa că 
rămase pe loc să-şi tragă răsuflarea. Sabia Maestrului îi 
atârna în mână, cu vârful în jos. 

- Ce s-a întâmplat cu vrăjitorul vostru? râse Finnius. 
Fără scamatorii de data asta? 

- Fără scamatorii. 

- Trebuie să-ţi spun că ne-aţi cam dat de furcă, recunosc. 
Dar uite că am ajuns aici în cele din urmă. 

- Unde aţi ajuns? 


Logen privi la cadavrul lui Ochi Căprui, sprijinit cu 
spatele de stâncă. 

- Dacă asta voiaţi, puteaţi foarte bine să vă omorâţi între 
voi de la bun început şi să mă scutiţi de tot deranjul ăsta. 

Finnius se încruntă. 

- Ai să afli că sunt din altă plămadă decât proştii ăştia, 
nordicule. 

- Toţi suntem din aceeaşi plămadă. Nu e nevoie să mai 
spintec pe altcineva ca să-ţi demonstrez asta, răspunse 
Logen întinzându-şi gâtul şi ridicând sabia Maestrului. Dar 
dacă ai de gând să-mi arăţi ce ai pe dinăuntru, poţi să fii 
sigur că n-am să te dezamăgesc. 

- În regulă! strigă Finnius năpustindu-se spre el. Dacă 
eşti atât de nerăbdător să vezi cum arată iadul! 

Atacul fu rapid şi dur. Cu scutul ridicat în faţă, îl mână pe 
Logen printre stânci, agitându-şi sabia. Logen se retrăgea 
cam nesigur pe picioare şi gâfâind, căutând din ochi o breşă 
printre stânci, dar negăsind niciuna. 

Scutul îl izbi în piept, lăsându-l fără suflare, împingându- 
l în spate. Încercă să se ferească, dar se împiedică din 
cauza piciorului rănit, iar sabia cea scurtă ţâşni spre el şi-l 
tăie de-a curmezişul braţului. 

- Aaaa! ţipă Logen, lipindu-se de stâncă, în vreme ce 
sângele din rană împroşcă iarba. 

- Unu la zero pentru mine! chicoti Finnius, ţopăind şi 
fluturându-şi sabia în continuare. 

Logen rămase nemişcat, cu ochii la el, respirând sacadat. 
Scutul era mare, iar lepădătura asta zâmbăreaţă ştia să-l 
folosească. Îi conferea un avantaj evident. Era şi rapid, fără 
doar şi poate. Mai rapid decât Logen, mai ales acum, când 
avea un picior bolnav, un braţ rănit şi mintea înceţoşată de 
la un pumn în falcă. Unde era Sângerosul Nouă când aveai 
nevoie de el? Logen scuipă pe jos. Lupta aceasta trebuia s-o 
câştige de unul singur. 

Se retrase puţin, gâfâind şi încovoindu-se mai mult decât 
ar fi fost necesar, pentru a-şi păcăli adversarul, ţinând 


braţul moale şi însângerat în jos, ca şi cum nu i-ar mai fi 
făcut trebuinţă, clipind des şi tresărind. Se dădu înapoi pe 
lângă stânci până ajunse într-un loc mai larg. Un loc mai 
mare unde putea mânui sabia cum se cade. Finnius îl urmă, 
cu scutul ridicat. 

- Atâta poţi? rânji el apropiindu-se. Deja te-au lăsat 
puterile? Sincer, sunt cam dezamăgit. Speram să... 

Logen scoase un răcnet asurzitor, atacându-l fără de 
veste, cu sabia Maestrului ridicată cu ambele mâini 
deasupra capului. Finnius se împletici încercând să iasă de 
sub ameninţarea ei, însă nu suficient de iute. Tăişul cenuşiu 
smulse o bucată zdravănă din scut şi despică adânc una 
dintre stânci cu un bubuit puternic, împrăştiind fragmente 
de piatră în toate părţile. Impactul aproape că-i smulse 
sabia din mâini, dezechilibrându-l. 

Finnius gemu. Dintr-o rană de la umăr îi curgea sânge, 
rană făcută prin armură. Probabil că vârful sabiei îl tăiase 
în treacăt. Din păcate, nu era o rană atât de gravă cât să-i 
provoace moartea, dar era suficient de profundă cât să-l 
facă să înţeleagă deplin intenţiile lui Logen. 

Acum venise rândul acestuia să rânjească: 

- Atâta poţi? 

Se mişcară deodată. Cele două săbii se ciocniră, însă cea 
a lui Logen era mai puternică. Sabia lui Finnius îi sări din 
mână şi se rostogoli la vale. Icni şi vru să-şi ducă mâna la 
brâu după pumnal. Dar Logen nu-i lăsă timp pentru asta şi 
se năpusti asupra lui, mârâind şi răcnind, ciopârţind scutul 
cu mişcări iuți şi dezordonate, tăind cicatrice adânci în 
lemn, împroşcând aşchii în iarbă, încolţindu-l tot mai mult 
pe Finnius. Forţa ultimei lovituri îl zdruncină puternic, se 
împiedică de colţul unei pietre şi căzu pe spate. Logen 
scrâşni din dinţi şi cobori sabia Maestrului. 

Îi spintecă piciorul lui Finnius, retezându-l deasupra 
gleznei, inundând iarba cu sânge. Acesta se târi înapoi, 
încercă să se ridice, zbieră când îşi lăsă greutatea pe ciotul 
însângerat şi se prăvăli iarăşi pe spate, horcăind şi gemând. 


- Piciorul meu! hohoti el. 

- Uită de el, mârâi Logen, dând un şut bucății 
nefolositoare acum de carne şi oase şi apropiindu-se de el. 

- Stai! bolborosi Finnius, târându-se spre una din stânci 
şi lăsând o urmă de sânge după el. 

- De ce? 

- Stai puţin! 

Se ridică greu sprijinindu-se în piciorul rămas şi cu 
spatele lipit de stâncă, mic în faţa loviturilor pe care le 
anticipa. 

- Stai! zbieră el. 

Sabia lui Logen reteză şi curelele prin care scutul era 
prins de braţul rănit al lui Finnius, aruncându-l la vale. 
Finnius scoase un urlet disperat, îşi smulse pumnalul şi se 
balansă pe piciorul bun pregătindu-se de atac. Logen îi 
împlântă sabia în piept. Sângele ţâşni, revărsându-se pe 
pieptarul din piele. Ochii i se bulbucară, gura i se căscă 
larg, dar nu reuşi să scoată decât un horcăit abia auzit. 
Scăpă pumnalul. Se lăsă uşor pe o parte şi apoi se prăbuşi 
cu faţa în jos. 

Altul întors în ţărână. 

Logen se îndreptă, clipi des şi respiră adânc. Rana de la 
mână începuse să îl ardă ca focul, piciorul îl durea, 
respiraţia şuierătoare îl ustura în piept. 

- Încă-s viu, murmură el. Încă-s viu. 

Închise o clipă ochii. 

- La naiba, icni el. Ce fac ceilalţi? 

Începu să urce şchiopătând spre culmea dealului. 


Săgeata din umăr o încetinise. Cămaşa îi era îmbibată de 
sânge. 1 se făcuse sete şi se simţea amorţită şi lentă. Înainte 
să-şi dea seama ce se întâmplă, bărbatul ieşi de după o 
stâncă şi se năpusti asupra ei. 

N-avea suficient spaţiu ca să folosească sabia, aşa că o 
aruncă cât colo. Încercă să-şi scoată cuțitul, dar el o apucă 
de încheietură, şi era foarte puternic. O azvârli spre stâncă 


şi se lovi de ea cu capul. Năucită. Văzu cum un muşchi îi 
zvâcneşte sub ochi, văzu punctele negre de pe nas, muşchii 
încordaţi ai gâtului. 

Se smuci şi se zbătu, dar greutatea lui o copleşi. Pufni şi 
scuipă, dar chiar şi puterea lui Ferro avea o limită. Braţele 
începură să-i tremure, coatele i se înmuiară. Mâna lui îi găsi 
gâtul şi se încleştă în jurul lui. Mormăi ceva printre dinţii 
strânşi, strângând şi strângând. Nu mai avea aer şi simţea 
cum o lasă puterile. 

Apoi, pe sub pleoapele pe jumătate închise, zări o mână 
furişându-se din spate pe chipul celuilalt. O mână mare şi 
palidă, cu patru degete, năclăită de sânge. Urmată de un 
antebraţ mare şi palid, apoi de un al doilea antebraţ, din 
partea cealaltă, cuprinzând capul adversarului ei din 
ambele laturi. Acesta se zvârcoli şi se zbătu, dar fără să 
poată scăpa din strânsoare. Muşchii groşi se contractară pe 
sub piele, iar degetele palide i se înfipseră în fălci, 
răsucindu-i capul mai mult şi mai mult. Îi dădu drumul lui 
Ferro, iar ea se lăsă moale lângă stâncă, inspirând cu nesaţ 
aerul. Duşmanul încercă zadarnic să zgârie cu unghiile 
braţele care îl ţineau imobilizat. Scoase un sâsâit lung şi 
bizar când capul îi fu smucit într-o parte. 

- Sssss... 

Pââârrr. 

Braţele îi dădură drumul, iar el se mototoli pe iarbă, cu 
capul atârnându-i într-o poziţie nefirească. În spatele lui 
stătea Nouădegete. Cu sânge pe faţă, sânge pe mâini, 
sânge pe hainele sfâşiate. Chipul îi era palid şi îi zvâcnea şi 
era brăzdat de mizerie şi transpiraţie. 

- Eşti rănită? 

- Nu mai mult decât tine, croncăni ea. A mai rămas 
vreunul? 

Se sprijini cu o mână de stânca de lângă ea şi scuipă 
sânge în iarbă. 

- Nu ştiu. Vreo doi, poate. 

Ea se uită chiorâş la culmea dealului. 


- Acolo sus? 

- Foarte posibil. 

Se aplecă, îşi luă sabia curbată de pe jos şi începu să 
urce, sprijinindu-se în ea ca într-o cârjă. Nouădegete urcă 
greoi în urma ei. 


De câteva minute, Jezal auzise doar nişte strigăte, nişte 
răcnete şi zăngănitul metalului pe metal. Totul era vag şi 
îndepărtat, ajungându-i la urechi prin rafalele furioase ale 
vântului pe culmea dealului. Nu avea nici cea mai vagă idee 
ce se petrecea dincolo de cercul de stânci de pe culmea 
dealului, şi nici nu era sigur că ar fi vrut să ştie. Se plimba 
încoace şi încolo, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii, 
iar în tot acest timp Quai stătea în căruţă, uitându-se la 
Bayaz, tăcut şi enervant de calm. 

Atunci îl observă. Capul unui bărbat ridicat peste coama 
dealului, între două stânci înalte. Apoi şi umerii, apoi şi 
pieptul. Apăru şi altul, nu prea departe. Un al doilea bărbat. 
Doi ucigaşi, urcând spre el. 

Unul dintre aceştia avea ochi mici ca de porc şi fălci 
proeminente. Celălalt era mai slab şi avea o claie de păr 
blond, încurcat. Înaintară prudent spre vârf până ajunseră 
în interiorul cercului mărginit de stânci, cercetându-i cu 
privirea, fără grabă deosebită, pe Jezal şi pe Quai, dar şi 
căruţa. 

Jezal nu se mai luptase niciodată cu doi oameni în acelaşi 
timp. De fapt, nu se mai luptase niciodată pe viaţă şi pe 
moarte, dar încercă să nu se gândească la asta. Nu era 
decât o partidă obişnuită de scrimă. Nimic nou. Înghiţi 
nodul din gât şi îşi trase săbiile. Sunetul metalului scos din 
teacă îi mângâie urechile, iar senzaţia cunoscută a 
mânerului în palmă îl linişti cât de cât. Cei doi se holbară la 
el, iar Jezal le întoarse privirea, încercând să-şi aducă 
aminte ce-i spusese Nouădegete. 

Să încerce să pară slab. Nu era deloc greu. N-avea nicio 
îndoială că părea suficient de înspăimântat. De fapt, abia se 


stăpânea să nu se răsucească pe călcâie şi s-o ia la goană de 
acolo. Se retrase încet spre căruţă, umezindu-şi necontenit 
buzele cu o nervozitate absolut deloc prefăcută. 

Să nu-şi subestimeze niciodată adversarul. Îi cântări din 
priviri pe cei doi. Zdraveni, puternici, bine echipați. 
Amândoi cu armuri din piele dură, amândoi cu scuturi 
pătrăţoase. Unul avea o sabie scurtă, celălalt o toporişcă cu 
o lamă groasă. Arme cu aspect letal, uzate în multe lupte. 
N-avea probleme nici cu subestimarea. Cei doi îl încolţiră. 

În momentul atacului să nu se uite înapoi. Cel din stânga 
se apropie de el. Îi observă dinţii dezgoliţi în rânjet, îl 
observă cum se încordează, observă mişcarea greoaie cu 
arma ridicată. I-a fost absurd de simplu să facă un pas în 
lateral, iar lovitura să se irosească în gol. Din instinct, 
împlântă până la mâner sabia cea scurtă într-o parte, între 
pieptar şi apărătoarea din piele de pe spate, chiar sub 
ultima coastă a individului. Simultan Jezal îşi scoase sabia 
din corpul acestuia şi reuşi să pareze toporişca celuilalt la 
nivelul gâtului, despicându-i-l. Apoi începu să danseze în 
jurul lor cu paşi săltăreţi, de spadasin, cu săbiile pregătite, 
aşteptând decizia arbitrului. 

Cel pe care îl înjunghiase se împletici câţiva paşi, 
horcăind şi ţinându-se de rană. Celălalt rămase pe loc, 
clătinându-se, cu ochii lui de porc ieşindu-i din orbite, cu 
mâna la gât. Sângele îi ţâşni printre degete din beregata 
sfârtecată. Se prăbuşiră aproape în aceeaşi clipă, cu faţa în 
jos, unul lângă celălalt. 

Jezal se uită urât la sângele de pe tăişul sabiei lungi. Se 
uită urât la cele două cadavre. Aproape fără să se 
gândească omorâse doi oameni. Ar fi trebuit să se simtă 
vinovat, dar se simţea indiferent. Nu. Se simţea mândru. Se 
simţea însufleţit! Se uită la Quai care îl urmărea calm din 
spatele căruţei. 

- Am reuşit, murmură el, iar ucenicul încuviinţă din cap. 
Am reuşit! strigă, fluturându-şi sabia scurtă plină de sânge. 

Quai se încruntă, iar apoi făcu ochii mari. 


- În spate! ţipă, aproape sărind din căruţă. 

Jezal se întoarse cu săbiile pregătite şi surprinse o 
mişcare cu coada ochiului. 

O bubuitură, iar în cap îi explodară mii de lumini. Apoi 
beznă. 


Roadele cutezanţei 


Nordicii stăteau pe deal, câteva siluete întunecate pe 
cerul alb. Era încă devreme, iar soarele era doar o pată 
strălucitoare printre norii groşi. Ici şi colo, prin adânciturile 
din pereţii văii, petice de zăpadă pe jumătate topită şi 
murdară; pe fundul văii, un strat subţire de ceaţă. 

West se uită la figurile negre şi se încruntă. Nu-i mirosea 
a bine. Prea mulţi ca să alcătuiască un grup de iscoade sau 
de jefuitori, dar mult prea puţini ca să plece singuri la atac. 
Pur şi simplu stăteau acolo, pe culme, nemişcaţi, 
netulburaţi, şi urmăreau calm cum armata lui Ladisla îşi 
continua desfăşurarea nătângă şi interminabilă de forţe în 
valea de sub ei. 

Oamenii Prințului, împreună cu un detaşament mic al 
gărzilor sale, stabiliseră cartierul general pe o colină verde 
chiar vizavi de dealul nordicilor. În zori, când iscoadele o 
descoperiseră, păruse un loc bun şi uscat, poate situat la 
suficientă distanţă de inamic, însă suficient de înalt pentru a 
oferi o vedere bună asupra văii. Însă de atunci, pe acolo 
trecuseră şi alunecaseră mii de cizme, trecuseră şi se 
înglodaseră în mâl sute de copite, trecuseră şi se 
afundaseră sute de roţi de căruţe, transformând solul ud în 
noroi negru şi lipicios. Cizmele lui West şi ale celor de lângă 
el erau pline de noroi, hainele le erau pline de noroi. Până şi 
hainele imaculate ale Prințului căpătaseră câteva pete. 

La vreo două sute de paşi în faţă, mai jos, se afla nucleul 
liniei de luptă a Uniunii. Patru batalioane din infanteria 


Oastei Regelui alcătuiau coloana vertebrală, fiecare dintre 
acestea câte un corp ordonat de postav roşu, strălucitor, şi 
oţel fără luciu, arătând, de la distanţă, ca şi cum ar fi fost 
potrivite cu o riglă uriaşă. În faţa lor, câteva rânduri mai 
rare de arcaşi cu arbalete şi veste din piele şi coifuri din 
metal; în spate, cavaleria, cu soldaţii descălecaţi pentru 
moment şi arătând ciudat de dizgraţioşi în costumele 
întregi din zale. Pe fiecare latură se vedeau formele 
neregulate ale batalioanelor de recruți, cu talmeş-balmeşul 
lor de arme disparate. Ofițerii răcneau şi dădeau din mâini 
ca nebunii, încercând să-i facă să acopere spaţiile goale, să 
strângă rândurile asimetrice, de parcă erau nişte dulăi 
ciobăneşti care latră să-şi dea duhul la o turmă deci 
îndărătnice. 

În total zece mii de oameni. West ştia că fiecare dintre ei 
se uita în sus, la avangarda nordicilor, fără îndoială cu 
acelaşi amestec nervos de teamă şi exaltare, curiozitate şi 
mânie care îl cuprindea şi pe el când dădea prima dată 
ochii cu un inamic. 

Prin lunetă nu i se păreau deloc fioroşi. Bărbaţi cu păr 
ţepos şi zburlit, îmbrăcaţi în piei şi blănuri jerpelite, în 
mâini cu arme cu aspect primitiv. Exact înfăţişarea la care s- 
ar fi aşteptat cel mai tembel dintre prietenii Prințului. Nu 
prea semănau cu descrierea făcută de Treicopaci, iar lui 
West nu-i plăcea deloc chestia asta. Nu avea de unde şti ce 
se afla de partea cealaltă a dealului, iar oamenii aceştia nu 
aveau de ce să se afle aici, decât, poate, să le abată atenţia 
sau să-i atragă într-o cursă. Însă nu toată lumea îi 
împărtăşea îndoielile. 

- Îşi râd de noi! exclamă Smund, chiorându-se prin 
luneta personală. Ar trebui să le facem o demonstraţie de 
ce sunt în stare lăncierii Uniunii! O şarjă rapidă, şi călăreţii 
noştri vor împrăştia prostimea de acolo şi vor cuceri dealul! 

Vorbea ca şi cum cucerirea acelui deal anume, altminteri 
lipsit de importanţă cu excepţia faptului că pe culmea lui 


stăteau proţăpiţi nişte nordici, ar fi însemnat o victorie 
neîntârziată şi glorioasă. 

West nu putu face nimic altceva decât să scrâşnească din 
dinţi şi să clatine din cap, aşa cum mai făcuse de o sută de 
ori de când se luminase de ziuă. 

- Au avantajul că se află mai sus decât noi, explică el 
având grijă să vorbească rar şi cu răbdare. Terenul este 
foarte prost pentru atac. În plus, s-ar putea să aibă sprijin. 
Din câte ştim, grosul armatei lui Bethod este chiar peste 
deal. 

- Arată ca nişte iscoade, murmură Ladisla. 

- Aparenţele pot fi înşelătoare, Înălţimea Voastră, iar 
dealul acesta nu are nicio importanţă strategică. Timpul 
este de partea noastră. Mareşalul Burr ne va veni în ajutor, 
în vreme ce Bethod e singur. Nu avem niciun motiv să 
căutăm să ne batem acum cu tot dinadinsul. 

Smund pufni: 

- Niciun motiv în afară de acela că ne aflăm în război, iar 
duşmanul stă chiar în faţa noastră pe pământul Uniunii! 
Mereu ne-ai pisălogit cu moralul oamenilor, colonele! 
continuă el şi indică dealul cu degetul. Ce poate fi mai 
dăunător pentru starea lor de spirit decât să stea cu braţele 
încrucişate în faţa inamicului? 

- O înfrângere crâncenă şi fără rost? mârâi West. 

A fost un ghinion că tocmai atunci nordicii s-au hotărât 
să trimită o săgeată spre vale. Mică şi neagră şi plutind 
către cer. Apoi se înfipse în noroi, la vreo sută de paşi de 
prima linie, fără să rănească pe nimeni. Gest absolut fără 
noimă, însă cu efect instantaneu asupra Prințului Ladisla. 

Sări în picioare, dărâmând scaunul de campanie. 

- Să-i ia naiba! înjură el. Îşi bat joc de noi! Dă ordinele! 

Se fâţâăi încolo şi încoace agitându-şi pumnii. 

- Trimite imediat cavaleria! 

- Înălţimea Voastră, vă rog să vă gândiţi mai bine... 

- La dracu”, West! exclamă moştenitorul tronului 
aruncându-şi cu obidă pălăria în noroi. Mă contrazici de 


fiecare dată! Ar fi ezitat în faţa inamicului colonelul Glokta, 
prietenul tău? 

West încercă să se stăpânească. 

- Colonelul Glokta a fost capturat de gurkieni, iar asta a 
dus la moartea tuturor oamenilor de sub comanda lui. 

Se aplecă încet, ridică pălăria princiară şi i-o întinse 
respectuos, întrebându-se dacă nu cumva acesta va fi 
sfârşitul carierei sale. 

Ladisla scrâşni din dinţi, pufnind pe nas, şi i-o smulse din 
mână. 

- M-am hotărât! A mea şi numai a mea este povara 
comenzii! declară emfatic şi se întoarse spre vale. Sună 
atacul! 

Dintr-odată, West se simţi îngrozitor de obosit. Parcă nici 
nu mai avea putere să rămână în picioare, când aerul 
îngheţat se umplu de sunetele stridente ale goarnelor, când 
soldaţii încălecară, se strecurară printre corpurile de 
infanterie şi începură să urce panta blândă cu lăncile 
ridicate. Apoi traversară în galop valea, pe jumătate ascunşi 
vederii de vălătucii de ceaţă, iar tot văzduhul răsuna de 
bubuitul copitelor. Câteva săgeți răzlețe căzură printre ei, 
ricoşând de armurile grele. Îşi mai pierdură elanul la 
urcarea pe terenul accidentat şi plin cu roci bazaltice, însă 
toată această masă de metal şi cai îşi produse efectul 
scontat asupra nordicilor de pe creastă. Formaţia lor, şi aşa 
destul de dezordonată, începu să se tulbure, apoi se 
dezmembră. Se întoarseră şi o luară la fugă, aruncându-şi 
armele şi dispărând peste fruntea dealului. 

- Asta-i soluţia! chirăi Lordul Smund. Fugăriţi-i, ce mama 
dracului! Fugăriţi-i! 

- Călcaţi-i în picioare! hohoti Prinţul Ladisla, smulgându- 
şi iarăşi pălăria şi fluturând-o în aer. 

Câteva urale leşinate de la recruţii din vale străpunseră 
bubuitul îndepărtat al copitelor. 

- Fugăriţi-i, şopti şi West, încleştându-şi pumnii. Vă rog. 


Călăreţii ajunseră pe coama dealului şi dispărură treptat 
în spatele ei. Peste vale se aşternu tăcerea. O tăcere 
îndelungată, ciudată, neaşteptată. Câteva ciori dădeau 
târcoale în văzduh, croncănind răguşit una la alta. West ar 
fi dat orice să poată cuprinde tot câmpul de luptă cu 
privirea aşa cum o făceau ele. lensiunea devenise de 
nesuportat. Începu să se plimbe încolo şi încoace, iar 
minutele lungi deveneau şi mai lungi fără vreun semn de la 
oamenii lui. 

- Nu se prea grăbesc, nu? 

Pike şi fiica lui apăruseră chiar lângă el. West tresări şi 
îşi feri privirea. 'Tot nu suporta să se uite la chipul acela ars 
al bărbatului, mai ales atunci când îl lua prin surprindere. 

- Ce căutaţi aici? 

Deţinutul ridică din umeri. 

- Un fierar are multă treabă înainte de bătălie. Încă şi 
mai multă după aceea. Dar nu şi în timpul ei. 

Rânji, iar obrajii i se ridară în cute ca de piele 
netăbăcită. 

- M-am gândit să văd şi eu armata Uniunii în acţiune. În 
plus, unde am putea fi mai la adăpost dacă nu lângă 
oamenii Prințului. 

- Nu ne băga în seamă, murmură Cathil, cu un surâs 
discret, vom avea grijă să nu-ţi stăm în drum. 

West se încruntă. Dacă asta era o aluzie la faptul că el 
stătea mereu în drumul lor, tânăra îşi alesese prost 
momentul, căci el nu avea niciun chef de glume. Cavaleria 
tot nu se zărea. 

- Unde dracu' sunt? exclamă Smund. 

Prinţul luă o pauză de la nobila îndeletnicire de ros 
unghii. 

- Ai răbdare, Lord Smund, ai răbdare. 

- De ce nu se mai risipeşte ceața asta odată? şopti West. 

Printre nori răzbăâteau acum razele soarelui, dar ceața 
părea că se îngroaşă şi mai mult, târându-se prin vale spre 
arcaşi. 


- Până şi blestemata asta de ceaţă e împotriva noastră. 

- Uite-i! zbieră strident din cauza surescitării unul din 
oamenii Prințului, arătând cu degetul spre culmea dealului. 

Cu sufletul la gură, West ridică luneta şi scrută iute 
conturul verde. Desluşi vârfurile suliţelor, drepte şi aliniate, 
apărând încet peste creastă. Se simţi inundat de un val de 
uşurare. Rareori îi mai fusese dat să fie atât de bucuros că 
nu a avut dreptate. 

- Ei sunt! răcni Smund, rânjind cu gura până la urechi. 
S-au întors! Ce v-am spus? Sunt... 

După vârfurile suliţelor apărură şi coifurile, şi apoi 
umerii împlătoşaţi. Bucuria se topi, iar West se simţi 
sugrumat de groază. Un corp ordonat de soldaţi în zale, cu 
scuturi rotunde pe care erau pictate chipuri de oameni, 
animale, copaci, şi o sută de alte lucruri. Nu găseai două 
identice. Aţi bărbaţi apărură apoi de după deal, de o parte 
şi de alta a formaţiei. Alţi bărbaţi echipați de luptă. 

Ţăranii lui Bethod. 

Se opriră în vârful dealului. Câţiva ieşiră din rândurile 
drepte, veniră în faţă şi se aşezară în genunchi în iarba 
scurtă. 

Ladisla îşi luă luneta de la ochi. 

- Alea sunt... 

- Arbalete, murmură West. 

Prima salvă se ridică uşor în aer, nor cenuşiu şi mişcător 
de săgeți, aidoma unui stol de păsări dresate. O clipă nu se 
auzi nimic, apoi răpăitul săgeţilor ajunse la urechile lui 
West. Săgeţile începură să cadă peste soldaţii Uniunii. 
Printre cei din Oastea Regelui, ciocnindu-se de scuturile 
grele, de armurile grele. Se auziră ţipete, apărură locuri 
goale în rânduri. 

În decurs de un singur minut, starea de spirit din 
cartierul general trecuse de la siguranţa obraznică la 
uluirea mută, iar apoi la panica stupefiată. 

- Au arbalete? bolborosi cineva. 


West se uită prin lunetă la arcaşii de pe deal care îşi 
scoteau săgețile din tolbe, le potriveau în arme, le 
pregăteau de tragere. Estimaseră bine distanţa. Nu numai 
că aveau arbalete, dar se şi pricepeau să le folosească. West 
se repezi la Prinţul Ladisla, care rămăsese cu gura căscată 
la vederea unui rănit din Oastea Regelui, scos pe braţe din 
formaţie de către camarazii lui. 

- Înălţimea Voastră, trebuie fie să înaintăm şi să 
micşorăm distanţa ca să poată trage şi arcaşii noştri, fie să 
ne retragem într-o zonă mai înaltă. 

Ladisla se holbă la el, fără să dea vreun semn că l-ar fi 
auzit, darămite că l-ar fi şi înţeles. Un al doilea val de săgeți 
se abătu peste corpul de infanterie din faţa lor. Printre 
recruţii care nu aveau nici scuturi, nici zale. Cratere se 
deschiseră prin toată formaţia aceasta neîngrijită, cratere 
umplute de ceaţă, iar tot batalionul păru că tremură şi 
geme. De undeva, un rănit începu să scoată un chiţăit 
strident, prelung, interminabil. 

- Înălţimea Voastră, înaintăm sau ne retragem? 

- Eu... noi... căscă Ladisla gura la Lordul Smund, dar, de 
această dată, tânărul nobil nu avea vorbele cu el. 

Părea încă şi mai şocat decât Prinţul, dacă aşa ceva era 
posibil. Buza de jos a Prințului începu să tremure. 

- Cum... eu... tu ce crezi, colonele West? 

West îşi muşcă limba, căci era aproape de neînfrânt 
tentaţia de a-i aminti Prințului că a lui şi numai a lui era 
povara comenzii. Oastea asta de nevolnici s-ar fi 
dezintegrat la iuţeală fără cineva care să-i conducă. Şi mai 
bine să greşească decât să nu facă absolut nimic. Se 
întoarse spre gornistul din apropiere. 

- Sună retragerea! răcni el. 

lar  gorniştii sunară retragerea: tare, strident, 
discordant. Greu de crezut că erau aceleaşi instrumente 
care anunţaseră atât de tupeist atacul doar cu câteva 
minute mai devreme. Batalioanele începură să se dea încet 
înapoi. Altă salvă de săgeți căzu peste recruți. Apoi o alta. 


Formaţiile începură să se spargă, oamenii se îmbulzeau să 
scape de tirul ucigaş, împiedicându-se unii de alţii, rupând 
rândurile, umplând văzduhul de strigăte disperate. Atât de 
sus se ridicase ceața, că West aproape că nu-şi mai putu da 
seama unde căzuse următorul val de săgeți. Din 
batalioanele Uniunii aproape că nu se mai zărea nimic 
altceva decât vârfurile suliţelor, ţopăind, claie peste 
grămadă, deasupra norului gros de ceaţă cenugşie. Chiar şi 
acolo sus, în mijlocul convoiului, ajunsese ceața şi se 
încolăcise în jurul gleznelor colonelului. 

Ţăranii începură să se mişte. Îşi ridicară armele în aer, 
apoi le izbiră de scuturile pictate. Scoaseră un strigăt 
impresionant, dar deloc asemănător cu mugetul la care se 
aşteptase West. Un urlet straniu, care-ţi îngheţa sângele în 
vene, pluti peste vale, un bocet prelung care trecu dincolo 
de scrâşnetele şi zăngăniturile metalice, ajungând la 
urechile celor care urmăreau împietriţi scena. Un sunet 
lipsit de rațiune, furios, primitiv. Sunet scos de monştri, iar 
nu de oameni. 

Prinţul Ladisla şi oamenii lui se uitau ca proştii unul la 
altul şi bâiguiau cuvinte fără noimă şi priveau îngroziţi 
ţăranii care începură să coboare dealul, rând după rând, 
spre ceața groasă de pe fundul văii unde trupele Uniunii 
orbecăiau disperate, încercând să scape de acolo. West îşi 
făcu loc printre ofiţerii înţepeniţi de frică până la gornist. 

- Formaţie de luptă! 

Tânărul îşi luă ochii de la nordici şi se holbă la West, cu 
goarna atârnându-i din degetele amorţite. 

- Formaţie! răcni o voce din spate. Intraţi în formaţie! 

Pike era, şi răcnea din toţi rărunchii, ca un sergent la 
instrucţie. Gornistul îşi duse iute instrumentul la gură şi 
suflă în el cât îl ţineau puterile. Apoi prin ceaţă răsunară 
trâmbiţe de răspuns, din ce în ce mai multe. Sunete 
înăbuşite, strigăte înăbuşite. 

- Opriţi-vă şi intraţi în formaţie! 

- Formaţi rândurile, flăcăi! 


- Pregătiţi-vă! 

- Fiţi gata! 

Un cor de răpăieli şi zâăngăneli se ridică din noroi. 
Armurile se mişcau, suliţele erau pregătite, săbiile trase, 
strigăte de la om la om, de la unitate la unitate. Dar, 
deasupra tuturor, din ce în ce mai tare, urletul 
nepământesc al nordicilor care se năpustiră în vale, gata de 
atac. West simţi cum îi îngheaţă sângele, chiar şi la o sută 
de paşi distanţă, şi cu câteva mii de soldaţi înarmaţi între el 
şi duşman. Îşi putea închipui foarte bine ce trebuie să simtă 
cei din primele rânduri mai ales acum, când siluetele 
ţăranilor începură să iasă din ceaţă în faţa lor, urlându-şi 
incantaţiile de luptă cu armele ridicate deasupra capetelor. 

Niciun zgomot care să sugereze momentul de contact. 
Zăngănitul deveni tot mai puternic, strigătelor şi urletelor li 
se alăturară ţipete ascuţite, gemete groase, zbierete de 
durere sau de mânie, toate amestecate într-o larmă 
colosală. "Toţi tăceau. Toţi, inclusiv West, se uitau în 
întuneric, încordându-şi toate simţurile ca să poată pricepe 
ce anume se petrecea chiar în faţa lor, în vale. 

- Acolo! strigă cineva. 

Se uitară în direcţia indicată şi desluşiră o siluetă 
estompată. Prinse contur când ieşi din păcla groasă. Era un 
tânăr locotenent fără suflare, plin de noroi şi profund 
tulburat. 

- Unde dracu” e cartierul general? strigă el căţărându-se 
pe coastă. 

- Aici este. 

Tânărul îi prezentă lui West un salut de mare efect. 

- Înălţimea Voastră... 

- Eu sunt Ladisla, se răţoi Prinţul. 

Complet zăpăcit, omul se întoarse spre el şi vru să mai 
salute o dată. 

- Spune ce mesaj ai, soldat! 

- Desigur, domnule, Înălţimea Voastră, maiorul Bodzin 
m-a trimis să vă spun că batalionul lui este prins într-o luptă 


grea şi că... gâfâi tânărul, are nevoie de întăriri. 

Ladisla îl privi lung pe tânăr de parcă i s-ar fi adresat 
într-o limbă necunoscută. Apoi se întoarse spre West. 

- Cine e maiorul Bodzin? 

- Comandantul primului batalion de recruți din Stariksa, 
Înălţimea Voastră, pe flancul stâng. 

- Flancul stâng, înţeleg... aha... 

Ofițerii lui, în uniforme viu colorate, se strânseseră în 
semicerc în jurul locotenentului care răsufla anevoios. 

- Spune-i maiorului să nu cedeze! strigă unul dintre 
aceştia. 

- Da! exclamă Ladisla, spune-i maiorului tău să nu 
cedeze şi să, hm, să respingă duşmanul. Da, chiar aşa! se 
ambală el mai departe, intrându-şi în rol. Să respingă 
duşmanul şi să lupte până la ultimul om! Spune-i maiorului 
Clodzin că ajutoarele sunt pe drum. Absolut sigur... pe 
drum sunt! 

Tânărul locotenent se uită cu ochi bezmetici la pâcla 
întunecată. 

- În care parte e unitatea mea? murmură el. 

Alte şi alte siluete se desluşeau prin neguri. Alergau, se 
căţărau neîndemânatic prin noroaie, gâfâiau. Recruţi, îşi 
dădu de îndată seama West, care au fugit din spatele 
unităţilor lor imediat după prima ciocnire cu inamicul. 
Oricum nu ar fi putut să reziste prea mult. 

- Câini ticăloşi şi laşi! urlă Smund în urma lor. Treceţi 
înapoi imediat! 

La fel de bine putea să dea ordine negurii. Toată lumea 
fugea: dezertori, aghiotanţi, mesageri, căutând ajutor, 
căutând drumul cel bun, căutând întăriri. Apărură şi primii 
răniţi. Unii mergeau şchiopătând, alţii foloseau sulițe frânte 
ca pe nişte cârje, alţii erau purtaţi pe umeri de camarazii 
lor. Pike se repezi să ajute un flăcău palid la faţă, cu o 
săgeată în umăr. Alt rănit pe o targă delira, bâlbâind 
cuvinte fără şir. Braţul îi fusese retezat chiar sub cot şi 


cârpa murdară legată în jurul ciotului era îmbibată de 
sânge. 

Tenul lui Ladisla căpătase o nuanţă neplăcută, alb 
murdar. 

- Am o migrenă. Trebuie să stau jos. Ce s-a întâmplat cu 
scaunul meu? 

West îşi muşcă buzele. N-avea nici cea mai vagă idee 
despre ce anume ar fi trebuit să facă. Burr îl trimisese cu 
Ladisla pentru că avea experienţă, dar iată că acum era la 
fel de pierdut ca şi Prinţul. Orice plan de luptă, orice 
acţiune ar fi presupus să fii în stare să-ţi vezi adversarul sau 
măcar propriile poziţii. Împietrise, inutil şi frustrat ca un 
orb într-un meci de box. 

- La naiba, ce se petrece? 

Stridentă şi iritată, vocea Prințului răsună pe deasupra 
larmei. 

- De unde a venit blestemata asta de ceaţă? Cer să mi se 
spună ce se petrece! Colonele West! Unde este colonelul? 
Ce se petrece aici? 

Măcar de-ar fi avut un răspuns. Centrul de comandă era 
cuprins de haos, căci soldaţii treceau chiar prin mijlocul lui, 
împiedicându-se, fugind, târându-se. Din neguri apăreau şi 
dispăreau chipuri pline de spaimă, pline de confuzie, pline 
de dârzenie. Curieri cu mesaje sau ordine codificate, soldaţi 
cu răni sângerânde şi fără arme. Voci fără trup pluteau în 
aerul rece, vorbind la grămadă, tulburate, grăbite, 
panicate, chinuite. 

- ... regimentul nostru a intrat în contact cu duşmanul şi 
se retrage... sau s-a retras... 

- Genunchiul meu! La naiba, genunchiul meu! 

- ... Înălţimea Sa, Prinţul? Am un mesaj urgent din 
partea... 

- Trimiteţi... pe cineva! Pe cine e liber... cine e liber? 

- ..„. din Oastea Regelui poartă o luptă grea! Cer 
permisiunea să se retragă... 

- Ce s-a întâmplat cu cavaleria? Unde e cavaleria? 


- ... diavoli, nu oameni! Căpitanul e mort şi... 

- Ne retragem! 

- „.. lupte grele pe flancul drept şi cerem întăriri! Avem 
nevoie disperată de întăriri... 

- Ajutaţi-mă! Să mă ajute cineva! 

- ... Şi după aia contraatacul! Acum atacăm cu întreaga 
linie! 

- Linişte! 

West desluşi ceva prin negură. Un zăngănit de hamuri. 
Acum ceața era într-atât de densă încât nu reuşea să vadă 
nici la treizeci de paşi, însă zgomotul copitelor care se 
apropiau era inconfundabil. Strânse degetele pe mânerul 
sabiei. 

- Cavaleria e! S-au întors! strigă Lordul Smund 
pornindu-le nerăbdător în întâmpinare. 

- Stai! şuieră West în zadar. 

Îşi forţă ochii în întuneric. Reuşi să deosebească 
contururile unor călăreţi care înaintau fără ezitare prin 
beznă. Şi armurile, şi şeile, şi coifurile erau cele ale Oastei 
Regelui, însă era ceva în felul în care călăreau - cu umerii 
căzuţi, prea puţin disciplinaţi. West îşi scoase sabia din 
teacă. 

- Prinţul trebuie protejat, şopti el, făcând un pas spre 
Ladisla. 

- Hei, tu! strigă Lordul Smund la călăreţul din frunte. 
Pregăteşte-ţi oamenii pentru alt... 

Sabia îi despică ţeasta cu un zgomot sec. O arteziană de 
sânge, negru în ceața albă, se înălţă din rană, şi chiar în 
momentul acela călăreţii atacară, urlând cât îi ţineau 
puterile. Urlete înspăimântătoare, sinistre, neomeneşti. 
Trupul fără viaţă al lui Smund fu azvârlit cât colo de 
picioarele calului din faţă, călcat de copitele celorlalţi cai. 
Acum era evident că sunt nordicii, alte chipuri îngrozitoare 
se desluşeau mai clar ieşind din neguri. Primul dintre ei 
avea o barbă deasă, părul lung ieşind în laţe de sub un coif 
de-al Uniunii prea mic pentru el, dinţii galbeni dezgoliţi. 


Furie nesfârşită se citea şi în ochii călăreţului, şi în cei ai 
calului. Cu sabia cea grea izbi între omoplaţi una dintre 
gărzile Prințului care-şi azvârlise cât colo sulița şi încerca să 
fugă din faţa lui. 

- Apăraţi-l pe Prinţ! urlă West. 

Şi atunci s-a dezlănţuit haosul. Caii tunau de jur 
împrejur, călăreţii răcneau şi îşi agitau săbiile şi toporiştile, 
oamenii fugeau în toate direcţiile, alunecau, cădeau în 
noroi, erau seceraţi din picioare, erau zdrobiţi sub copitele 
cailor. Văzduhul se umpluse de suflul călăreţilor, de noroi, 
de urlete, şi panică, şi spaimă. 

West se feri din calea unui călăreț, se întinse în noroi cât 
era de lung, încercă inutil să înjunghie unul dintre caii din 
jur, se rostogoli şi se învârti înghițind vălătuci de ceaţă. Îşi 
pierduse orice simţ al direcţiei. Totul arăta la fel, suna la fel. 

- Apăraţi-l pe Prinţ! strigă iarăşi, răguşit, zadarnic, 
acoperit de larma luptei. 

- La stânga! zbieră cineva. Intraţi în rând! 

Însă nu mai existau rânduri. Nu mai exista stânga. West 
se împiedică de un trup căzut, o mână îl apucă de gleznă, 
iar el o lovi cu sabia. 

- Ah! 

Se trezi la pământ. Îl durea îngrozitor de tare capul. 
Unde era? Probabil că la exerciţiile de scrimă. Iarăşi îl 
doborâse Luthar? Tânărul ăsta era din ce în ce mai bun, 
prea bun pentru el. Se întinse după sabie. Îşi auzea propria 
respiraţie, mult prea tare, îi răsuna în urechi, în capul care 
îi pulsa dureros. Ceaţă înaintea ochilor, ceaţă în ochi. Noroi 
în gură. Prea târziu. Nu era în stare să ajungă la sabie. Se 
rostogoli pe spate, respirând greu, şi se ridică în coate. 
Cineva venea spre el. Un nordic, după silueta flocoasă. 
Bineînţeles. Aici se ducea o luptă. Avea ceva în mână. O 
armă. Sabie, toporişcă, ghioagă, suliță, ce mai conta? Fără 
să se grăbească, mai făcu un pas, îşi propti talpa pe pieptul 
lui West şi îi împinse trupul neputincios în noroi. 


Niciunul nu spuse nimic. Fără ultime cuvinte. Fără fraze 
pline de miez. Fără manifestări verbale ale mâniei, sau 
remuşcării, sau ale victoriei, sau ale înfrângerii. Nordicul îşi 
ridică arma. 

Trupul masiv îi zvâcni brusc. Făcu un pas nesigur 
înainte. Clipi nedumerit din ochi şi se clătină. Încet, cu o 
expresie tâmpă pe faţă, se întoarse pe jumătate. 

- Am ceva la... zise, negăsindu-şi cuvintele şi pipăindu-şi 
ceafa cu mâna liberă. Unde-i... 

Se răsuci şi căzu pe o parte în noroi, cu un picior în aer. 
Cineva era în spatele lui. Se apropie, se aplecă spre el. Chip 
de femeie. Parcă o cunoştea. 

- Trăieşti? 

Şi de îndată West se întoarse în realitate. Inspiră adânc, 
se rostogoli şi îşi recuperă sabia. Nordici, nordici în spatele 
liniilor lor! Se ridică în picioare, îşi şterse sângele din ochi. 
Fuseseră traşi pe sfoară! I se zbăteau tâmplele, i se 
învârtea capul. Cavaleria lui Bethod, deghizată, cartierul 
general al Prințului, invadat! Se uită de jur împrejur, cu 
privirea rătăcită, alunecând în mocirlă, căutând duşmani 
prin negură, dar nu zări nimic. Nu erau decât el şi Cathil 
acolo. Zgomotul copitelor se auzea tot mai slab, călăreţii 
plecaseră de acolo, cel puţin pentru moment. 

Îşi privi sabia. Lama fusese retezată la câţiva centimetri 
de mâner. Nu-i mai era de niciun folos. O aruncă şi desfăcu 
degetele moarte ale nordicului de pe mânerul sabiei lui. 
Armă greoaie, cu lamă groasă şi zimţată, dar îi va fi de 
folos. 

Se uită lung la cadavrul întins pe o parte. Omul care 
fusese pe punctul de a-l ucide. Partea din spate a capului nu 
mai exista. Nu era decât o mizerie de aşchii roşii. Cathil 
ţinea în mână un baros de fierărie năclăit de sânge negru şi 
şuviţe de păr. 

- L-ai omorât. 

Îi salvase viaţa. Amândoi ştiau asta, aşa că nu avea niciun 
rost să mai comenteze. 


- Ce facem acum? 

Ne ducem în primele linii. Asta făcea mereu tânărul 
ofiţer neînfricat din povestirile pe care West le citise în 
copilărie. Ne ducem după zgomotele de luptă. Strângem 
soldaţii rătăciţi, formăm o unitate şi îi conducem în bătălie, 
schimbăm cursul evenimentelor chiar în acest moment de 
cumpănă. Apoi ajungem acasă la vreme pentru cină şi 
medalii. 

Se uită la dezastrul lăsat de călăreţi şi aproape izbucni în 
râs. Brusc, se făcuse mult prea târziu pentru fapte eroice, şi 
ştia asta. Era mult prea târziu de ceva vreme. 

Soarta oamenilor din vale fusese rânduită de mult timp. 
Atunci când Ladisla se hotărâse să traverseze râul. Atunci 
când Burr îşi stabilise strategia. Atunci când Consiliul Închis 
decisese să-l trimită pe Prinţul Moştenitor să-şi câştige 
faima în Nord. Atunci când marii nobili ai Uniunii 
hotărâseră să trimită cerşetori, iar nu soldaţi, ca să lupte 
pentru Regele lor. O sută de întâmplări diferite, din zilele, 
săptămânile, lunile dinainte, toate convergând aici, pe 
peticul ăsta de noroi. Întâmplări pe care nici Burr, nici 
Ladisla, nici măcar West nu le-ar fi putut prezice sau 
preveni. 

Nu mai putea face nimic acum. Nimeni nu mai putea 
face nimic. Pierduseră. 

- Apăraţi-l pe Prinţ, şopti West. 

- Ce spui? 

West începu să caute ceva pe jos, scormonind prin 
mizerie, dând la o parte cadavrele. Un sol se holba la el. 
Ţeasta îi era despicată şi îi ieşise creierul însângerat. West 
icni, îşi puse mâna la gură şi se târi mai departe, la cadavrul 
următor. Acesta era unul din oamenii Prințului, care îşi 
păstrase şi în moarte expresia de surpriză de pe chip. 
Broderia grea din fir de aur a uniformei era sfâşiată de sus 
şi până jos de o sabie zimţată. 

- Ce naiba faci? auzi vocea aspră a lui Pike. N-avem timp 
de aşa ceva! 


Deţinutul făcuse rost de undeva de un topor. Un topor 
greu, de-al nordicilor, cu sânge pe tăiş. Fireşte, nu era deloc 
bine să laşi un criminal să aibă o asemenea armă, dar West 
avea acum alte griji. 

- Trebuie să-l găsim pe Prinţul Ladisla! 

- Dă-l încolo! şuieră Cathil, să mergem! 

West îi dădu mâna la o parte şi se duse mai departe, 
împiedicându-se de nişte lăzi fărâmate. Se opri să-şi mai 
şteargă sângele din ochi. Pe aici, pe undeva. Pe aici, pe 
undeva stătuse Ladisla... 

- Nu, te implor, nu! chirăi o voce. 

Moştenitorul tronului Uniunii zăcea într-o groapă, pe 
jumătate acoperit de cadavrul uneia din gărzile sale. Ţinea 
ochii strânşi, mâinile încrucişate în dreptul feţei, uniforma 
albă năclăită de sânge roşu şi noroi negru. 

- O să capeţi mulţi bani în schimbul meu, scânci el, o 
mulţime de bani! Mai mulţi decât ai visat vreodată. 

Întredeschise un ochi şi privi printre degete. Îl 
recunoscu pe West şi îl apucă de mână. 

- Colonele West! Tu eşti? Trăieşti! 

Nu era vreme de amabilităţi. 

- Înălţimea Voastră, trebuie să plecăm de aici! 

- Să plecăm? bolborosi Ladisla, cu dâre de lacrimi pe 
obrajii mânjiţi cu noroi. Dar sigur... nu vrei să spui că... am 
învins? 

West îşi muşcă limba înfiorător de tare, aproape 
retezându-şi-o. Trebuia să-l salveze pe Prinţ. Chiar dacă 
idiotul ăsta înfumurat şi nevolnic nu merita să fie salvat. 
West trebuia să facă asta pentru binele lui, nu pentru binele 
lui Ladisla. Era de datoria sa, ca supus, să salveze viaţa 
viitorului Rege, de datoria sa, ca soldat, să salveze viaţa 
generalului său, de datoria sa, ca om, să salveze un seamăn 
de-al său. Asta era tot ce putea face acum. 

- Eşti moştenitorul tronului şi nu vei fi cruțat, îi spuse şi 
îl apucă de braţ. 

Ladisla se căută la brâu. 


- Mi-am pierdut sabia pe undeva... 

- N-avem timp! 

West îl ridică în picioare, pregătit să-l care în braţe dacă 
ar fi fost nevoie. Porniră prin ceaţă, cu cei doi deţinuţi în 
urma lor. 

- Sigur ăsta-i drumul? mârâi Pike. 

- Sigur. 

Deloc. Ceaţa era mai groasă ca oricând. Îi era greu să se 
concentreze din cauza tobelor care-i bubuiau în cap şi a 
sângelui care-i curgea în ochi. Larma luptei părea a veni de 
jur împrejur: scrâşnit şi uruit de metal pe metal, gemete şi 
bocete şi urlete de furie, toate răsunând prin negură, când 
din depărtare, când înspăimântător de aproape. Siluete 
apăreau din ceaţă, se mişcau şi înotau, contururi neclare şi 
amenințătoare, umbre în derivă. West gemu şi îşi ridică 
sabia când i se păru că vede un călăreț ieşind din ceaţă în 
faţa sa. Negurile se învolburară. Nu era decât o căruţă 
plină cu butoaie. Catârul stătea nemişcat în faţă. Căruţaşul 
zăcea alături cu o suliță în spate. 

- Pe aici, şuieră West, grăbindu-se într-acolo, încercând 
să nu se ridice prea mult. 

Căruţele erau bune. Căruţele însemnau convoaie, 
însemnau provizii, însemnau hrană şi doctori. Căruţele 
însemnau îndepărtarea de prima linie, dacă se putea aşa 
ceva, dacă nu cumva prima linie a frontului era peste tot. 
West se mai gândi câteva clipe. Căruţele erau rele. Căruţele 
însemnau atacuri şi jafuri. Nordicii s-ar năpusti asupra lor, 
nesătui ca muştele la miere. Le ocoli prin neguri, tot mai 
departe de căruțele goale, de butoaiele sparte, de lazile 
răsturnate, iar ceilalţi îl urmară. Nu se auzea decât 
pleoscăitul paşilor lor prin noroaie, respiraţiile lor grele. 

Se târâră mai departe, prin loc deschis, printre movile 
umede de ierburi. Ceilalţi îi depăşeau, unul câte unul, iar 
West le făcea cu mâna, încercând să le arate că sunt de-ai 
lor. Unica lor şansă era să continue să se mişte, însă fiecare 
pas era mai dificil decât cel de dinainte. Îi curgea prin păr şi 


pe obraz sânge de la rana din cap. Durerea era mai 
cumplită, nu se diminuase deloc. Îi era rău, se simţea lipsit 
de vlagă, înfiorător de ameţit. Îndoit de şale, se sprijinea în 
sabia cea grea ca şi cum doar ea îl mai ţinea în picioare. 

- Te simţi bine? îl întrebă Cathil. 

- Mergi mai departe! reuşi să mârâie el. 

Auzea zgomot de copite, sau i se părea că aude. 

Frica îl ţinea în mişcare, doar frica. Îi vedea pe ceilalţi în 
faţă, chinuindu-se şi ei să înainteze prin glodul dezastrului. 
Prinţul Ladisla mult înainte, apoi Pike, apoi Cathil, chiar în 
faţa lui, uitându-se peste umăr. Prin ceața care începuse să 
se împrăştie reuşi să desluşească un pâlc de copaci. Se 
concentră asupra acelor siluete spectrale şi urcă spre ele, 
respiraţia-i întretăiată scrijelindu-i beregata. Auzi vocea lui 
Cathil: 

- Nu. 

Se întoarse, sugrumat de spaimă. Nu departe de ei se 
zărea silueta unui călăreț. 

- La copaci! icni el. 

Fata nu se mişcă, aşa că o apucă de braţ şi o îmbrânci. 
Efortul îl făcu să se prăvălească pe burtă în noroi. Se 
întoarse pe spate, se ridică foarte greu şi o apucă în altă 
direcţie. Tot mai departe de ea, mai departe de copaci, mai 
departe de adăpost, de-a curmezişul pantei. Văzu cum 
nordicul se materializează din ceaţă. Acum şi el îl observase 
pe West şi îşi îndemnă calul spre el, ţinând sulița în jos. 

West îşi continuă drumul, cu picioarele în flăcări, cu 
plămânii în flăcări, folosindu-şi ultimele fărâme de putere ca 
să-l ademenească în altă parte. Ladisla ajunsese deja la 
copaci. Pike tocmai ce se ascunsese în tufişuri. Cathil se mai 
uită o dată peste umăr şi se duse după tatăl ei. West nu mai 
fu în stare să continue. Se opri şi se ghemui pe coasta 
dealului, atât de epuizat încât era incapabil să se mai ţină 
pe picioare, darămite să mai şi lupte, şi se uită la nordicul 
care se apropia de el. Soarele ieşise din nori şi scânteia pe 
vârful suliţei. West nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi 


putut să facă atunci când va ajunge lângă el. Poate doar să 
moară. 

Călărețul se încordă în şa şi îşi duse mâna într-o parte. 
Pene. Pene cenuşii zburătăcind în bătaia vântului. Scoase 
un țipăt scurt. Ţipătul i se frânse şi se holbă nedumerit la 
West. Din gât îi ieşea vârful unei săgeți. Scăpă sulița din 
mână şi căzu încet din şa. Calul o luă la goană, urcă pe deal, 
apoi merse mai încet şi se opri. 

West rămase o clipă ghemuit pe pământul jilav, incapabil 
să înţeleagă cum anume reuşise să scape de moarte. 
Încercă să o apuce spre copaci, simțind efortul laborios al 
fiecărui pas, simţindu-şi toate încheieturile lichefiate, 
simțind cum îl lasă genunchii şi cade în desişuri. Simţind 
degete puternice care îi examinează rana din cap, auzind 
cuvinte mormăite în limbajul nordicilor. 

- Au! scânci West, întredeschizând ochii. 

- Nu te mai văicări, îl repezi Copoiul privindu-l fix. Nu-i 
decât o zgaibă. Ai scăpat uşor. Şi să ştii că ai avut noroc, 
pentru că eu nu prea nimeresc ţinta. 

- Noroc, şopti West. 

Se lăsă pe spate în ferigile ude şi se uită înspre valea 
desluşită printre copaci. Ceaţa începuse să se ridice, 
descoperind încet vederii o procesiune de căruţe distruse, 
de arme frânte, de cadavre mutilate. Toate resturile hâde 
ale unei înfrângeri îngrozitoare. Sau ale unei victorii 
îngrozitoare, dacă erai de partea lui Bethod. La câteva sute 
de paşi distanţă de el, un bărbat fugea disperat spre un 
pâlc de copaci. Probabil un bucătar, după haine. Un călăreț 
îl urmărea, cu lancea culcată pe braţ. Îl rată la prima 
încercare, dar se întoarse şi îl doborî. În mod normal West 
s-ar fi înspăimântat să vadă cum vâră sulița în bietul om, 
dar nu simţea acum decât o bucurie vinovată. Bucurie că nu 
era el în locul bucătarului. 

Mai erau şi alţi călăreţi ce alergau pe coasta dealului. 
Alte mici drame însângerate, dar West nu putu să mai 


privească. Se întoarse şi se adăposti în refugiul primitor al 
tufelor. 

Copoiul chicoti: 

- 'Treicopaci o să facă pe el când o să-mi vadă prada. 

Îi arătă cu degetul pe toţi membrii acestui grup straniu, 
epuizat, plin de noroi. 

- Colonelul West pe jumătate mort, o fată cu un baros 
plin de sânge, un bărbat cu o faţă ca fundul unui ceaun, iar 
ăsta de aici, dacă nu cumva mă înşel, e chiar băieţandrul 
care a ordonat dezastrul ăsta blestemat. În numele 
morţilor, ce feste ne mai joacă soarta. 

Clătină încetişor din cap rânjindu-i larg lui West care 
zăcea pe pământ, gâfâind ca un peşte adus la mal. 

- Treicopaci... 0... să... facă...pe...el. 


Un oaspete la cină 


Arhilectorului Sult, 
Șef al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Eminenţă, 


Am veşti foarte bune. Conspirația a fost demascată şi 
înăbuşită. Capii ei erau Korsten dan Vurms, fiul Lordului 
Guvernator, şi Carlot dan FEider, Magistresă a Ghildei 
Negustorilor de Mirodenii. Ei vor fi interogați, iar apoi 
pedepsiţi într-un asemenea mod incât oamenii noştri să 
priceapă prețul trădării. Se pare că Davoust a fost victima 
unui spion gurkian, ascuns în cetate de multă vreme. 
Asasinul se află încă în libertate, dar complotiştii fiind acum 
în custodia noastră, cred că nu va dura mult până îl vom 
prinde şi pe el. 

L-am pus pe Lordul Guvernator sub arest la domiciliu. 
Tatăl nu mai poate prezenta incredere, având în vedere 
trădarea fiului. Oricum, a fost mereu un obstacol în buna 
administrare a oraşului. Vi-l voi trimite cu prima corabie, 
pentru ca, împreună cu colegii din Consiliul Închis, să îi 
hotărâți soarta. Cu el va veni şi Inchizitorul Harker care s-a 
făcut răspunzător de moartea a doi deţinuţi care, 
altminteri, ne-ar fi putut oferi informaţii valoroase. L-am 
interogat eu însumi şi mă bucur să pot spune că nu a luat 
parte la conspirație. Însă se face vinovat de o incompetenţă 
echivalentă cu trădarea. Pedeapsa lui este în mâinile 
Eminenţei Voastre. 

Gurkienii ne-au atacat în zori. Trupele de elită, ducând 
poduri mobile şi scări înalte, au traversat câmpul deschis şi 
au fost întâmpinați de o salvă ucigaşă de săgeți din cele 
cinci sute de arbalete ale noastre dispuse de-a lungul 
zidurilor. A fost o acţiune curajoasă, dar nesăbuită, şi am 
respins-o făcând multe victime în rândurile lor. Doar două 


detaşamente au ajuns la canalul pe care l-am construit, 
unde şi pod mobil, şi scară, şi soldaţi au fost înghiţiţi de un 
curent fioros ce ajunge în golf din largul mării doar la 
anumite ceasuri ale zilei. Capriciu al naturii care a 
funcţionat în avantajul nostru. 

Acum, pe câmpia dintre canalul nostru şi trupele lor 
sunt numai cadavre şi răniţi gurkieni şi am ordonat 
oamenilor noştri să tragă asupra oricui care ar încerca să 
ajute răniții. Nu se poate ca atât gemetele muribunzilor, cât 
şi cadavrele care putrezesc la soare să nu le scadă moralul. 

Cu toate că am gustat din victorie, acest atac a fost doar 
o testare a apărării noastre. Comandantul armatei gurkiene 
a încercat marea cu degetul. Nu am nicio îndoială că 
următorul atac va fi de o cu totul altă amploare. Gurkienii 
nu au folosit încă cele trei catapulte uriaşe asamblate la o 
sută cincizeci de metri de zidurile noastre, capabile să 
azvârle bolovani până în mijlocul Oraşului Inferior. Poate că 
speră să cucerească Dagoska intactă, dar dacă rezistenţa 
noastră nu va slăbi, această nehotărâre a lor nu poate să 
mai continue. 

Cu siguranţă că nu duc lipsă de efective. În fiecare zi 
ajung în peninsulă mai mulți şi tot mai mulţi soldați 
gurkieni. Deasupra mării de oameni se pot vedea acum 
stindardele celor opt legiuni. Și am depistat şi detaşamente 
formate din sălbatici recrutaţi din toate colţurile 
continentului Kantic. Este o armată colosală, de vreo 
cincizeci de mii de oameni, sau poate mai mulţi, aceasta cu 
care ne confruntăm. Împăratul gurkian, Uthman-ul-Dosht, 
luptă cu toate forţele lui împotriva noastră, dar noi nu vom 
ceda. 

Vă voi da curând alte veşti. Până atunci, slujesc şi mă 
supun. 


Sand dan Glokta 
Superior de Dagoska 


Magistresa Carlot dan Eider, şefă a Ghildei Negustorilor 
de Mirodenii, stătea pe scaun, cu mâinile în poală, şi făcea 
toate eforturile ca să-şi menţină demnitatea. Pielea îi era 
palidă şi uleioasă, la ochi avea cearcăne adânci şi negre. 
Veşmintele ei, odinioară de un alb imaculat, erau acum 
pătate de mizeria din celulă. Părul pierduse strălucirea şi 
atârna în laţe drepte şi încâlcite. Fără farduri şi bijuterii 
arăta mai bătrână, dar tot frumoasă. Într-un fel mai 
frumoasă ca oricând. E frumuseţea flăcării aproape stinse. 

- Pari obosit, îi spuse ea. 

Glokta ridică din sprâncene. 

- Au fost nişte zile mai solicitante. Mai întâi a trebuit să-l 
interoghez pe complicele tău, Vurms, apoi a trebuit să mă 
ocup de o bagatelă, cum ar fi atacul gurkienilor care şi-au 
ridicat tabăra chiar lângă zidurile noastre. Nici tu nu-mi 
pari foarte odihnită. 

- Podeaua celulei mele nu este prea confortabilă şi, în 
plus, am şi eu problemele mele. 

Magistresa se uită la Severard şi la Vitari care stăteau 
de-o parte şi de alta a scaunului ei, sprijiniți de perete, cu 
mâinile încrucişate pe piept, mascaţi şi neîndurători. 

- În camera asta am să mor? 

Fără doar şi poate. 

- Vom vedea. Vurms ne-a spus deja cam tot ce voiam să 
aflăm. "le-ai dus la el, i-ai oferit bani ca să falsifice 
semnătura tatălui său pe anumite documente, ca să dea 
ordine anumitor gărzi în numele tatălui său, pe scurt, să ia 
parte la vânzarea cetăţii Dagoska duşmanilor Uniunii. Mi-a 
dat numele tuturor celor care au avut vreun amestec în 
planul tău. Şi-a semnat mărturisirea. Şi, în caz că vrei să 
ştii, capul lui ornează poarta alături de capul prietenului 
tău, Islik, ambasadorul împăratului. 

- Amândoi, împreună, în ţepe, pe poartă, susură 
Severard. 

- Doar trei lucruri nu a putut să mi le spună. Motivele 
tale, semnătura ta pe mărturisirea scrisă şi identitatea 


spionului gurkian care l-a omorât pe Superiorul Davoust. Pe 
astea am să le obţin de la tine. Chiar acum. 

Magistresa Eider îşi drese cu grijă glasul, îşi netezi 
poalele rochiei lungi, luă o poziţie pe cât de mândră i-o 
îngăduiau împrejurările. 

- Nu cred că mă vei tortura. Nu eşti Davoust. Iu ai 
conştiinţă. 

Lui Glokta îi zvâcni uşor colţul gurii. Curajoasă 
încercare. Te felicit. Dar cât de tare te înşeli. 

- Din conştiinţa mea n-a mai rămas decât o fărâmă 
infimă şi uscată. N-aş fi în stare să te apăr chiar şi de o 
boare mai îndrăzneață nici pe tine, nici pe nimeni altcineva. 

Glokta scoase un oftat adânc şi prelung. Încăperea era 
prea încălzită, prea luminoasă, şi se frecă încet la ochii care 
îl dureau şi i se zbăteau. 

- Nici nu îţi poţi imagina ce lucruri am făcut. Lucruri 
oribile, malefice, dezgustătoare. Doar înşirarea lor te-ar 
face să vomiţi, continuă el ridicând din umeri. Îmi dau din 
când în când dureri de cap, dar îmi spun că am avut motive 
întemeiate să le fac. Anii trec, iar ceea ce a fost odinioară de 
neconceput devine cotidian, hidosul devine anost, ceea cea 
fost de nesuportat devine rutină. Le gonesc în cotloanele 
întunecate ale minţii mele şi mi se pare incredibil cât de 
mult loc e acolo. Uimitor cu câte ajunge să se împace omul. 

Se uită la ochii lui Severard şi Vitari, strălucitori şi 
nemiloşi. 

- Dar chiar dacă ai avea dreptate, cum îţi poţi închipui că 
practicienii mei ar fi atât de lipsiţi de scrupule? Ce spui, 
Severard? 

- Lipsiţi de ce? 

Glokta surâse trist. 

- Vezi? Nici măcar nu cunoaşte cuvântul. 

Se lăsă moale pe speteaza scaunului. Istovit. Îngrozitor 
de istovit. Parcă nu mai avea energie nici cât să-şi ridice 
mâinile. 


- Deja am dat dovadă de prea multă îngăduinţă în ceea 
ce te priveşte. De obicei trădarea nu este tratată cu atâta 
lejeritate. Ar fi trebuit să vezi bătaia pe care a încasat-o 
prietenul tău, Vurms, de la Frost. Şi el era doar secundul în 
toată povestea asta. În ultimele lui ore nefericite ajunsese 
să se cace cu sânge. Şi totuşi, nimeni nu s-a atins încă de 
tine. [i-am permis să-ţi păstrezi hainele, demnitatea, 
umanitatea. Acum ai o singură şansă să-ţi semnezi 
mărturisirea şi să-mi răspunzi la întrebări. O singură şansă 
să te supui pe de-a întregul. Aceasta este dimensiunea 
conştiinţei mele. 

Glokta se aplecă şi lovi cu degetul în masă. 

- O singură şansă. Apoi te despuiem şi începem să te 
tăiem. 

Dintr-odată, Magistresa Eider se surpă. Umerii i se 
înmuiară, capul îi căzu în piept, buzele începură să-i 
tremure. 

- Întreabă-mă, spuse ea cu voce spartă. 

O femeie frântă. Te felicit, Superior Glokta. Însă 
întrebările trebuie să-şi găsească răspunsurile. 

- Vurms ne-a spus cine era plătit şi cu cât. Anumite gărzi. 
Anumiți funcţionari din administraţia tatălui său. Desigur, şi 
el însuşi. O sumă frumuşică. Însă m-a mirat nespus faptul că 
un nume lipsea de pe listă. Numele tău. Doar tu nu ai cerut 
nimic în schimb. Regina negustorilor să nu încerce să 
profite de pe urma acestei afaceri? Mă sperii numai când 
încerc să-mi imaginez asta. Ce ţi s-a oferit? Pentru ce ţi-ai 
trădat Regele şi ţara? 

- Pentru ce? repetă Severard. 

- La dracu”, răspunde-i! zbieră Vitari. 

Înspăimântată, Eider se chirci în scaun. 

- În primul şi în primul rând, Uniunea n-are ce căuta 
aici! se scăpă ea. Din cauza lăcomiei am trădat! Pur şi 
simplu! Negustorii de Mirodenii sunt aici de dinainte de 
război, din timpul când Dagoska era independentă. Şi s-au 
îmbogăţit. 'Toţi s-au îmbogăţit aici, dar au fost nevoiţi să 


plătească taxe localnicilor, iar asta i-a supărat peste 
măsură! Cât de bine ar fi, şi-au spus ei, dacă cetatea ar fi a 
noastră, dacă am putea să ne impunem propriile legi. Cât 
de bogaţi am deveni. Şi atunci când ocazia a apărut, am 
profitat de ea, iar soţul meu a fost primul de la coadă. 

- Şi aşa au ajuns Negustorii de Mirodenii să stăpânească 
Dagoska. Ştiu povestea, Magistresă Eider. Încă mai aştept 
să-mi spui de ce ai trădat. 

- A fost un dezastru! Negustorii n-aveau nici cel mai mic 
interes să conducă oraşul şi nici nu se pricepeau la aşa 
ceva. Administratorii din partea Uniunii, Vurms şi cei de 
teapa lui, erau drojdia societăţii şi singurul lor scop în viaţă 
era cum să-şi căptuşească mai gros buzunarele. Am fi putut 
colabora cu localnicii, însă am preferat să-i exploatăm, iar 
atunci când au început să ne critice, am chemat Inchiziția, 
iar voi i-aţi bătut şi i-aţi torturat şi le-aţi spânzurat 
conducătorii în pieţele din Oraşul Superior. Şi foarte curând 
au ajuns să ne dispreţuiască chiar mai rău decât îi 
dispreţuiau pe gurkieni. Suntem aici de şapte ani şi am 
făcut doar rău! Toţi anii ăştia au fost o orgie de corupţie, de 
brutalitate şi de pierderi! 

Asta aşa e. Am văzut cu Ochii mei. 

- Iar ironia este că nici măcar n-am avut vreun profit! 
Chiar şi la început am făcut mai puţini bani decât înainte de 
război! Fără ajutor din partea localnicilor, întreţinerea 
zidurilor cetăţii şi soldele mercenarilor ne-au costat şi ochii 
din cap! 

Eider izbucni în hohote disperate de râs, ca nişte 
suspine. 

- Ghilda e aproape falită şi idioţii şi-au făcut-o cu mâna 
lor! E vorba despre lăcomie. Pur şi simplu! 

- Şi atunci gurkienii au luat legătura cu tine. 

Eider încuviinţă cu un semn din cap, iar laţele murdare îi 
intrară în ochi. 

- Am multe cunoştinţe în Gurkhul. Negustori cu care am 
făcut afaceri de-a lungul anilor. Mi-au povestit că primul 


lucru pe care l-a făcut Uthman când a fost încoronat 
împărat a fost să jure solemn că va cuceri Dagoska, pentru 
a şterge ruşinea pe care o adusese tatăl său asupra 
naţiunii. Şi că nu va avea linişte până nu-şi va îndeplini 
jurământul. Mi-au mai spus că deja oraşul era împânzit de 
spioni gurkieni şi că ne cunosc toate punctele slabe. Mi-au 
zis că s-ar putea să existe o modalitate prin care să 
împiedicăm măcelul, dacă Dagoska li se va preda fără să 
opună rezistenţă. 

- Şi atunci, de ce ai tergiversat toată povestea? Îi 
controlai pe Cosca şi pe mercenarii lui încă de dinainte să-i 
înarmăm pe oamenii lui Kahdia, încă de dinainte de 
consolidarea fortificațiilor, şi, mai ales, încă de dinainte de 
sosirea mea. Dacă ai fi vrut, ai fi putut lua oraşul foarte 
uşor. La ce ai avut nevoie de imbecilul ăla de Vurms? 

Carlot dan Eider privea fix podeaua. 

- Câtă vreme cetatea şi porţile erau în mâinile soldaţilor 
Uniunii, asta ar fi însemnat vărsare de sânge. Vurms îmi 
putea ceda oraşul fără luptă. Crezi sau nu, dar scopul meu 
sincer, pe care mi l-ai dejucat cu atâta abilitate, a fost să 
evit o luptă. 

Te cred. Dar nu mai contează acum. 

- Continuă. 

- Ştiam că Vurms poate fi cumpărat. Tatăl său nu mai are 
zile multe, iar postul nu se moşteneşte. Era ultima lui şansă 
de a profita de pe urma poziţiei tatălui. Am stabilit un preţ. 
Am început pregătirile. Şi atunci a aflat Davoust. 

- Şi a vrut să-l informeze pe Arhilector. 

Eider scoase un hohot strident de râs. 

- Nu era la fel de devotat cauzei ca tine. Voia ceea ce 
vrea toată lumea. Bani. Mai mulţi decât puteam eu obţine. 
Le-am spus gurkienilor că planul nostru a căzut şi le-am 
spus şi de ce. A doua zi, Davoust... dispăruse. 

Trase adânc aer în piept şi continuă. 

- Aşa că n-am mai putut da înapoi. Eram gata să 
acţionăm imediat după venirea ta. Totul fusese pregătit. Şi 


apoi... 

- Apoi? 

- Apoi tu ai început să întăreşti fortificațiile, iar Vurms s- 
a făcut şi mai hrăpăreţ. A simţit că suntem într-o poziţie mai 
bună de negociere. A cerut mai mult. M-a ameninţat că îţi 
va spune totul. Am fost nevoită să mă duc la gurkieni să mai 
fac rost de bani. Toate astea au durat. În cele din urmă am 
fost iarăşi gata să acţionăm, dar atunci a fost prea târziu. 
Lăsasem ocazia să ne scape. 

Îşi ridică privirea la Glokta. 

- Totul din cauza lăcomiei. Dacă n-ar fi fost lăcomia 
soţului meu, n-am fi venit niciodată în Dagoska. Dacă n-ar fi 
fost lăcomia Negustorilor de Mirodenii, s-ar fi putut să fi 
izbândit. Dacă n-ar fi fost lăcomia lui Vurms, am fi putut 
preda gurkienilor stânca asta mizerabilă şi lipsită de 
valoare fără să vărsăm nicio picătură de sânge. 

Îşi trase nasul, îşi plecă iarăşi ochii şi rosti cu voce 
slăbită: 

- Dar lăcomia este întâlnită pretutindeni. 

- Aşa că ai fost de acord să le predai cetatea. Ai fost de 
acord să ne trădezi. 

- Pe cine să trădez? N-ar fi pierdut nimeni! Negustorii ar 
fi plecat fără să facă tărăboi! Localnicilor nu le-ar fi fost mai 
rău sub tirania gurkienilor decât sub a noastră! Uniunea n- 
ar fi pierdut decât o fărâmă din fala ei, dar cât poate valora 
asta faţă de vieţile a mii de oameni? 

Eider se întinse peste masă, cu ochii plini de lacrimi, şi 
spuse răguşit: 

- Ce se va întâmpla acum? Spune-mi. Va fi un masacru! 
Un măcel! Chiar dacă vei apăra cetatea, care va fi preţul 
plătit? Şi n-o poţi apăra. Împăratul a jurat şi nu va renunţa. 
Sunt pierdute toate vieţile bărbaţilor şi femeilor şi copiilor 
din Dagoska! Şi pentru ce? Pentru ca Arhilectorul Sult să 
poată arăta la hartă şi să spună că punctul ăla sau celălalt e 
sub stăpânirea noastră? Câţi oameni trebuie să moară ca să 


fie mulţumit? Care au fost motivele mele? Care sunt 
motivele tale? De ce faci asta? De ce? 

Lui Glokta i se zbătea ochiul stâng şi şi-l apăsă cu palma. 
Privi lung la femeia din faţa lui. O lacrimă se prelinse pe 
obrazul ei şi căzu pe tăblia mesei. De ce fac asta? 

Ridică din umeri. 

- Ce a mai rămas? 

Severard împinse declaraţia peste masă. 

- Semnează! lătră el. 

- Semnează, şuieră şi Vitari, semnează, căţea! 

Carlot dan Eider luă condeiul cu mâna tremurândă. Lovi 
pereţii călimării, picură cerneală pe masă, zgârie hârtia. 
Glokta nu simţea nicio emoție a triumfului. Niciodată nu o 
simt. Dar mai avem încă o problemă de lămurit. 

- Unde îl pot găsi pe spionul gurkienilor? o întrebă cu 
voce tăioasă ca o secure. 

- Nu ştiu. N-am ştiut niciodată. Indiferent cine ar fi, va 
veni acum după tine, aşa cum a venit şi după Davoust. Poate 
chiar la noapte... 

- De ce au aşteptat atât? 

- Le-am spus că nu reprezinţi o ameninţare. Le-am spus 
că Sult va trimite pe altcineva să-ţi ia locul... Le-am spus că 
mă descurc eu cu tine. 

Și chiar aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost 
generozitatea neaşteptată a jupânilor Valint şi Balk. 

Glokta se aplecă spre ea. 

- Cine e spionul gurkian? 

Buzele lui Eider tremurau atât de tare, încât îi 
clănţăneau dinţii în gură. 

- Nu ştiu, şopti ea. 

Vitari lovi cu pumnul în masă. 

- Cine? Cine? Cine e, jigodie? Cine? 

- Nu ştiu! 

- Minţi! 

Practiciana îşi aruncă lanţul care zăngăni deasupra 
capului Magistresei şi i se încolăci în jurul gâtului. Fosta 


Regină a negustorilor fu trasă de pe scaun, cu picioarele 
zbătându-i-se în aer, cu mâinile pe lanţul de la gât, şi fu 
aruncată cu faţa în jos pe podea. 

- Minţi! 

Nasul lui Vitari se  deformase din cauza furiei, 
sprâncenele roşcate se îmbinaseră într-o încruntătură 
teribilă, fantele ochilor sclipeau de turbare. Îşi propti cizma 
în ceafa lui Eider, se încordă şi trase de lanţ cât putu de 
tare. Severard urmărea scena aceasta violentă cu un 
zâmbet mic în colţul ochilor, fluierând fals şi abia auzit în 
ultimele suflări sugrumate, şuierate, gâlgăite ale lui Eider. 

Glokta îşi linse gingiile goale şi se uită la femeia care se 
zvârcolea pe jos. Trebuie să moară. Eminenţa Sa pretinde 
ca trădătorii să fie dur pedepsiți. Eminenţa Sa pretinde ca 
trădătorii să aibă parte de pedepse exemplare. Eminenţa 
Sa ne cere să fim neîndurători. Pleoapa îi zvâcnea, muşchii 
feţei îi tresăreau spasmodic. În încăpere nu era aer şi era 
cald ca într-un atelier de fierărie. Era transpirat şi îi era 
foarte sete. Abia dacă mai putea să respire. Parcă el era cel 
sugrumat. 

Și ironia e că are dreptate. Oricum 0 dai, victoria mea 
este o pierdere pentru toată lumea din Dagoska. 

Deja roadele eforturilor mele îşi plâng sfârşitul pe 
pământul sterp din faţa porţilor cetăţii. Acum carnagiul nu 
va mai cunoaşte sfârşit. Gurkieni, dagoskani, unioniști, 
cadavrele lor se vor strânge şi ne vor îngropa sub ele. Şi 
totul doar din vina mea. Ar fi fost cu mult mai bine dacă i-ar 
fi reuşit planul. Ar fi fost cu mult mai bine dacă eu aş fi 
murit în temniţele Împăratului. 

Mai bine pentru Ghilda Negustorilor de Mirodenii, mai 
bine pentru locuitorii din Dagoska, mai bine pentru 
gurkieni, pentru Korsten dan Vurms, pentru Carlot dan 
Eider. Mai bine Chiar şi pentru mine. 

Eider aproape că nu se mai mişca. Încă ceva ce trebuie 
să ascund în cotloanele întunecate ale minţii. Încă ceva ce 
îmi va da dureri de cap atunci când sunt singur. Trebuie să 


moară, indiferent cât de corect sau nu este acest lucru. 
Trebuie să moară. Un horcăit înăbuşit. Apoi un gâfâit slab. 
Aproape gata. Aproape gata. 

- Opreşte! răcni Glokta. Ce m-a apucat? 

Severard îi aruncă o privire iute. 

- Ce? 

Vitari nu păru să-l fi auzit, căci lanţul era la fel de strâns 
în jurul gâtului Magistresei. 

- Opreşte, am zis! 

- De ce? şuieră practiciana. 

Chiar, de ce? 

- Îţi dau ordine, lătră el, nu motive! 

Vitari slăbi lanţul, rânjind batjocoritor, şi ridică piciorul 
de pe capul lui Eider. Femeia nu se mişcă. Răsuflarea ei era 
un murmur abia auzit. Măcar respiră. Arhilectorul îmi va 
cere o explicaţie, una bună. Şi oare ce explicaţie îi voi da? 

- Duceţi-o înapoi în celulă, spuse, sprijinindu-se în toiag 
şi ridicându-se istovit din scaun. S-ar putea să mai avem 
nevoie de ea. 


Glokta stătea la fereastră, privind încruntat cum ploaia 
mâniei lui Dumnezeu se revarsă asupra cetăţii Dagoska. 
Încă din timpul după-amiezii îşi începuseră activitatea cele 
trei catapulte gigantice amplasate sub zidurile cetăţii, 
dincolo de bătaia arcului. Încărcatul şi pregătirea fiecăreia 
dura cam o oră, iar Superiorul urmărea toate aceste 
preparative prin lunetă. 

Mai întâi, se centra maşinăria şi se estima distanţa. 
Câţiva mecanici cu barbă şi straie albe se dondăneau, 
uitându-se şi ei prin lunete, legănând fire cu plumb, 
consultând compasurile şi socotelile şi abacele, făcând 
reglaje fine de ultim moment la bolţurile uriaşe ale 
catapultei. 

Când se declarau satisfăcuţi, braţul uriaş era adus în 
poziţie de tragere. Era nevoie de un atelaj de douăzeci de 
cai bine biciuiţi care să ridice contragreutatea enormă, un 


bloc de fier sculptat sub forma unui cap ameninţător de 
gurkian. 

Apoi urma încărcătura, un butoi uriaş, de un pas mare în 
diametru, era aşezat cu multă atenţie în cupă cu ajutorul 
unui sistem de scripeţi şi de o echipă de muncitori cu figuri 
ursuze, care răcneau şi dădeau din mâini. După aceea, 
oamenii se îndepărtau cu multă grijă şi teamă de catapultă 
şi îşi căutau adăpost. Un singur sclav înainta încet, ducând 
o prăjină aprinsă la un capăt. Punea focul sub butoi. 
Izbucneau flăcările, o pârghie era apăsată, greutatea 
colosală cădea, braţul mare, cât trunchiul unui pin bătrân, 
străpungea aerul, iar muniţia aprinsă zbura spre nori. De 
ore întregi nu se mai întâmpla nimic altceva. Muniția era 
aruncată spre cer, apoi se rostogolea mugind spre pământ, 
în vreme ce soarele se cufunda încet spre apus, cerul se 
întuneca, iar dealurile continentului deveneau doar un 
contur negru în depărtare. 

Glokta urmări cum zboară unul dintre butoaie, cum 
luminează înaltul. Traiectoria lui strălucitoare îi ardea 
retina. Parcă rămase o veşnicie nemişcat deasupra oraşului, 
la fel ca şi Citadela, iar apoi se prăbuşi rostogolindu-se, ca 
un meteorit, lăsând o dâră de foc portocaliu. Căzu în 
mijlocul Oraşului Inferior. Flăcări lichide se înălţară, 
crescură, se întinseră, se năpustiră flămânde la siluetele 
micuţe din mahalale. Câteva clipe mai târziu bubuitura 
exploziei ajunse la urechile lui Glokta, făcându-l să tresară. 
Praf explozibil. Cum mi-aş fi putut închipui atunci când mi 
l-a arătat Iniţiatul Chimist că va deveni o armă atât de 
teribilă? 

Pe jumătate desluşi, pe jumătate îşi imagină siluetele 
micuţe alergând încoace şi încolo, încercând să-şi scoată 
răniții de sub dărâmăturile în flăcări, încercând să salveze 
ce se mai poate salva din agoniseala lor mizeră. Şiruri de 
localnici mânjiţi de funingine care trec găleţile cu apă din 
mână în mână, străduindu-se zadarnic să limiteze acel 
infern. Cel mai mult au de pierdut tocmai aceia care au cel 


mai puţin. Acum tot Oraşul Inferior era cuprins de flăcări. 
Arzând, strălucind, dansând în vântul venit de pe mare, cu 
reflexe portocalii, galbene şi roşu-aprins în apele negre. 
Chiar şi aici sus aerul era greu, uleios şi înecăcios din cauza 
fumului. Probabil că acolo jos e iadul pe pământ. Felicitări 
din nou, Superior Glokta. 

Se întoarse, conştient de o prezenţă în cadrul uşii. Era 
Shickel, formă fragilă şi întunecată în lumina lămpii. 

- Sunt bine, murmură el, întorcându-şi privirea înapoi la 
spectacolul maiestuos, spectacolul sângeriu, spectacolul 
sinistru care se desfăşura în faţa ferestrei. În fond, nu în 
fiecare zi apuci să vezi un oraş transformat în scrum. 

Dar slujnica nu plecă. Dimpotrivă, făcu un pas în 
încăpere. 

- Ar trebui să pleci, Shickel. Aştept un oaspete, sau cam 
aşa ceva şi s-ar putea să apară nişte probleme. 

- Un oaspete, zici? 

Glokta îşi ridică ochii. Vocea era alta. Mai profundă, mai 
dură. Şi chipul ei era altul, cu un obraz în penumbre, iar 
altul luminat de pâlpâirea flăcărilor din oraş. Cu o expresie 
stranie, dinţii pe jumătate dezgoliţi, ochii aţintiţi asupra lui 
Glokta şi sclipind cu o intensitate flămândă. Făcu câţiva paşi 
în cameră. Cu o expresie aproape înspăimântătoare pe 
chip. Dacă aş fi predispus la spaimă... Şi atunci înţelese. 

- Tu? şopti el. 

- Eu. 

Tu? Glokta nu se mai putu stăpâni şi izbucni în hohote 
involuntare de râs. 

- Harker te-a prins! lIdiotul ăla a dat peste tine din 
greşeală şi eu ţi-am dat drumul! Şi mi-am zis că sunt un 
erou! 

Nu se putea opri din râs. 

- lată o lecţie pentru tine. Să nu faci niciodată vreo faptă 
bună! 

- N-am nevoie de lecţii de la tine, schilodule. 


Mai înaintă un pas. Acum era la distanţă de numai trei 
paşi de el. 

- Aşteaptă! ridică Glokta o mână. Spune-mi un singur 
lucru! 

Fata se opri cu o sprânceană ridicată a întrebare. Rămâi 
acolo şi nu te mișca. 

- Ce s-a întâmplat cu Davoust? 

Shickel zâmbi. Avea dinţi ascuţiţi, albi. 

- N-a ieşit niciodată din camera asta, răspunse şi se 
frecă uşor pe burtă. E aici, înăuntru. 

Glokta făcu eforturi să nu-şi ridice ochii spre lanţul care 
cobora încet din tavan. 

- lar acum ai să fii alături de el. 

Mai apucă să facă jumătate de pas către el, înainte ca 
laţul din zale să i se agaţe de bărbie şi să o smucească în 
sus, ridicând-o. Acum şuiera şi scuipa, se zvârcolea şi dădea 
din picioare. 

Severard ţâşni din ascunzătoarea lui de sub masă şi 
încercă să o apuce. Dar zbieră când un picior gol al lui 
Shickel îl pocni zdravăn în faţă şi îl trimise de-a berbeleacul 
în cealaltă parte a camerei. 

- Rahat, icni Vitari când Shickel îşi trecu mâna pe sub 
lanţ şi începu să o tragă în jos de pe grindă. Rahat! 

Se prăvăliră amândouă pe podea, se luptară o clipă, apoi 
Vitari zbură prin aer, umbră neagră în întuneric. Scoase un 
urlet când se lovi cu capul de o masă din colţ, sfărâmând-o, 
şi căzu fără simţire. Severard încă mai gemea, ameţit, cu 
mâinile peste mască. Rămăseseră în picioare doar Glokta şi 
Shickel. Ochi în ochi. Singur cu Devoratoarea mea. Ce 
neplăcut. 

Se retrase până la perete când ea vru să se năpustească 
asupra lui, dar nu apucă să facă decât un pas înainte ca 
Frost să intre în ea cu toată forţa. O dobori şi căzu 
deasupra ei. Rămaseră un moment nemişcaţi, după care 
Shickel se ridică încet în genunchi, iar apoi, la fel de încet, 


se săltă în picioare, cu toată greutatea lui Frost în cârcă, şi 
făcu un pas şovăitor spre Glokta. 

Albinosul o strângea cât de tare era capabil, încordându- 
şi toţi muşchii pentru a o opri, însă ea înaintă mai departe, 
scrâşnind din dinţi, cu una dintre mâinile ei slăbuţe lipită de 
trup, iar cu cealaltă încercând să-l apuce pe Glokta de gât. 

- Tttttt! sâsâi peltic Frost. 

Mugşchii braţelor încordaţi, faţa deformată de efort, ochii 
rozalii ieşindu-i din orbite pe deasupra măștii. Şi tot nu se 
isprăvise. Încolţit la perete, Glokta urmărea fascinat cum 
mâna aceea se apropia tot mai mult, tot mai mult de el, 
ajungând la doar câţiva centimetri distanţă de beregata lui. 
Extrem de neplăcut. 

- La dracu' cu tine! zbieră Severard. 

Bastonul şuieră prin aer izbind braţul întins, frângându-l 
în două. Glokta observă oasele ieşite prin pielea zdrenţuită 
şi însângerată. Însă degetele se mai mişcau încă, încercând 
să-l apuce. Bastonul o lovi în faţă, dându-i capul pe spate. 
Din nas îi ţâşni sângele, o despicătură adâncă îi brăzdă 
obrazul. Dar tot venea spre el. Frost gâfâia din cauza 
efortului de a-i imobiliza braţul sănătos, căci ea încă se mai 
forţa să înainteze, mârâind ca o fiară, dezgolindu-şi colții ca 
o fiară, gata să-i sfâşie gâtul lui Glokta. 

Severard îşi aruncă bastonul cât colo şi o apucă de gât 
pe la spate, trăgându-i capul înapoi, icnind, cu fruntea o 
hartă de vene ieşite în relief. Era o privelişte bizară: doi 
bărbaţi, dintre care unul zdravăn şi mare ca un taur, 
încercând cu disperare să pună jos o fărâmiţă de fată. Într- 
un final, cei doi practicieni reuşiră să o tragă încet înapoi. 
Severard îi ridicase unul dintre picioare. Frost scoase un 
muget teribil, o săltă în aer şi, cu un ultim efort o izbi de 
perete. 

Râcâi podeaua cu ghearele, încercând să se ridice, iar 
braţul rupt îi atârna într-o parte. Din umbre se auzi urletul 
lui Vitari care se năpusti la ea cu unul dintre scaunele grele 
ale Superiorului Davoust ridicat deasupra capului. Se 


frânse în capul lui Shickel cu un trosnet puternic. Şi 
imediat, ca ogarii care au încolţit o vulpe, cei trei practicieni 
s-au repezit asupra ei cu picioarele şi cu pumnii, icnind din 
cauza efortului şi a furiei. 

- Destul! strigă Glokta. Trebuie să o luăm la întrebări! 

Trecu şchiopătând pe lângă practicienii rămaşi fără suflu 
şi se uită la ea. Shickel zăcea nemişcată, un maldăr de 
zdrenţe şi sânge, un maldăr destul de micuţ. Aproape la fel 
ca în ziua când am văzut-o pentru prima oară. Dar cum a 
reuşit fătuca asta să-i pună la pământ pe cei trei? Braţul 
rupt era întins pe covor, degetele moi şi pline de sânge. Pot 
afirma cu certitudine că acum n-o să mai facă rău nimănui. 

Atunci mâna începu să se mişte. Osul se retrase înapoi în 
carne şi se îndreptă ca înainte, cu un scrâşnet sinistru. 
Degetele  tresăriră, se  îndoiră, zgâriară duşumeaua, 
începură să alunece spre glezna lui Glokta. 

- Ce e chestia asta? răsuflă speriat Severard. 

- Aduceţi lanţul, le ordonă Glokta dându-se înapoi. 
Repede! 

Opintindu-se, Frost scoase dintr-un sac două perechi de 
cătuşe cu lanţuri mari şi grele. Fuseseră confecţionate 
pentru deţinuţii cei mai puternici şi mai periculoşi. Cătuşele 
din fier negru erau groase ca un trunchi de pom tânăr, 
grele ca o nicovală. Îi strânse pe glezne o pereche, iar pe 
cealaltă i-o puse la mâini. Când le închise, toţi fură cuprinşi 
de o senzaţie reconfortantă de siguranţă. 

Între timp, Vitari trăsese afară din acelaşi sac un lanţ 
foarte lung şi îl înfăşură de jur împrejurul trupului 
neputincios acum al lui Shickel. Severard o ajuta, ţinând 
fata în picioare. Două lacăte grele desăvârşiră operaţiunea. 

Terminară chiar la ţanc, pentru că Shickel îşi reveni 
brusc şi începu să se zvârcolească. Mârâi la Glokta, 
încercând să-şi rupă lanţurile. Nasul i se îndreptase, 
tăietura din obraz aproape se închisese. De parcă nici n-a 
fost rănită. Deci Yulwei mi-a spus adevărul. Lanţurile 


zornăiră când se năpusti înainte cu gura căscată, iar Glokta 
se îndepărtă din calea ei. 

- Trebuie să recunoşti că-i rezistentă şi încăpăţânată, 
murmură Vitari, îmbrâncind-o cu piciorul de perete. 

- Proştilor! şuieră Shickel. Nu vă puteţi împotrivi celor 
ce se vor întâmpla! Mâna dreaptă a lui Dumnezeu s-a 
abătut asupra acestei cetăţi şi nimic nu o mai poate salva! 
Morţile voastre au fost deja scrise! 

O explozie mai puternică lumină cerul, aruncând lumini 
portocalii pe chipurile mascate ale practicienilor. O clipă 
mai târziu bubuitura ei răsună în încăpere. Shickel izbucni 
în hohote de râs, un cotcodăcit dement şi scârţâit. 

- Au venit Cele O Sută De Cuvinte! Nu există lanţuri care 
să le lege şi nici porţi care să le oprească! Sunt aici! 

- Poate, ridică Glokta din umeri. Dar au venit prea târziu 
pentru tine. 

- Eu am murit deja! Trupul meu nu e decât ţărână! îi 
aparţine Profetului! N-ai decât să mă interoghezi cât vrei, 
nu vei afla nimic de la mine! 

Glokta zâmbi. Parcă îşi simţea obrajii încălziţi de focurile 
îndepărtate din oraş. 

- Sună a provocare. 


Unul de-ai lor 


Ardee îi surâse, iar Jezal îi răspunse tot cu un surâs. De 
fapt, rânjea ca idiotul. Nu se putea stăpâni. Era incredibil 
de fericit să se fi întors acolo unde toate lucrurile aveau 
sens. De acum nu va mai trebui să se despartă niciodată. 
Nu voia decât să-i mărturisească ce mult o iubeşte. Căscă 
gura să vorbească, dar ea îl făcu să tacă apăsându-i un 
deget pe buze. Tare. 

- Sssttt. 

Îl sărută. Mai blând la început, apoi tot mai brutal. 

- Au, exclamă el. 

Începu să-i muşte buzele. În joacă. 

- Aaahhh, oftă el. 

Mai tare. Şi mai tare. 

- Aoleu! se împotrivi el. 

Începu să-i sugă obrajii, zgâriindu-i pielea cu dinţii, 
muşcând până la os. Încercă să zbiere, dar nu fu în stare să 
scoată niciun sunet. Era beznă. 1 se învârtea capul. Ceva îi 
scotocea prin gură, trăgându-l de obraji, apăsându-i limba, 
presându-i buzele. 

- Am apucat-o, spuse o voce şi durerea încetă. 

- Cât de rău e? 

- Nu cât ai crede. 

- Arată foarte rău. 

- Taci din gură şi ridică torţa aia. 

- Ce-i aia? 

- Unde? 

- Acolo, chestia aia ieşită în afară? 

- E falca, tâmpitule, ce credeai că e? 

- Îmi vine să vomit. Printre talentele mele remarcabile 
nu se numără şi... 

- Tacă-ţi gura şi ridică mai mult torţa aia! Trebuie să i-o 
punem la loc. 


Jezal simţi cum obrazul îi este apăsat cu foarte multă 
forţă. Se auzi un trosnet, şi o săgeată de durere 
înfiorătoare, cum nu mai simţise niciodată în viaţă, îi 
străbătu falca, ajungându-i în gât. Leşină iarăşi. 


- Eu îl ţin şi tu mişti aia. 

- Ce, asta? 

- Nu-i scoate şi dinţii! 

- Căzuse singur! 

- Alb tâmpit ce eşti! 

- Ce se petrece? vru să întrebe Jezal, însă din gură îi ieşi 
un soi de gâlgâit. 

Îi pulsau tâmplele, îi crăpa capul de durere. 

- Vezi că se trezeşte! 

- Atunci tu îl coşi şi eu îl ţin. 

Simţi că îl strânge ceva de umeri şi de piept. Îl durea 
braţul. Îl durea tare rău. Încercă să dea dintr-un picior, dar 
nu reuşi să şi-l mişte. 

- ÎL ţii nemişcat? 

- Da, îl ţin nemişcat! Apucă-te de cusut! 

Ceva îl împunse în obraz. Nu crezuse că îl poate durea 
mai rău. Se înşelase amarnic. 

- Daţi-vă de pe mine! îşi închipui el că urlă, însă la urechi 
îi ajunse doar un „iiiieeee”. 

Începu să se zvârcolească, să scape din strânsoarea 
aceea, dar nu reuşi decât să-şi mărească durerea din braţ. 
Acum şi durerea pe care o simţea în faţă devenise 
insuportabilă. Toate îl dureau: buza superioară, buza 
inferioară, bărbia, obrazul. Urlă, şi urlă, şi urlă, dar nu auzi 
nimic. Doar un fâsâit stins. Şi când tocmai se gândea că îi va 
exploda capul, durerea începu să-l mai lase. 

- Gata. 

Mâinile care îl ţinuseră se retraseră, iar el căzu pe spate, 
neajutorat, moale ca o cârpă. 

- Ai cusut bine. Foarte bine. Mi-aş dori să fii prin 
preajmă dacă ar fi să păţesc şi eu la fel. Poate nu mi s-ar 


deteriora frumuseţea. 

- Ce frumuseţe, albule? 

- Înî. Hai să ne ocupăm de mână. Şi mai avem şi piciorul 
după aia. 

- Unde ai pus scutul ăla? 

- Nu, gemu Jezal, vă rog... 

Nimic în afară de un clinchet în gâătlej. 

Acum parcă reuşea să întrezărească ceva. Forme 
estompate în penumbre. Un chip se aplecă asupra lui. Un 
chip hidos. Cu nasul spart şi încovoiat, cu obrajii zdrenţuiţi 
de cicatrice. În spatele lui era un altul. Un chip închis la 
culoare, cu o cicatrice palidă de la sprânceană până la 
bărbie. Închise ochii. Până şi lumina asta difuză îl durea. 

- Ai cusut bine. 

O palmă îl plesni uşor peste faţă. 

- Acum eşti unul de-ai noştri, flăcău. 

Jezal rămase nemişcat, cu faţa cuprinsă de dureri 
crâncene, şi groaza începu să i se furişeze încet prin 
mădulare. 

„Unul de-ai noştri.” 


Partea a Il-a 


Nu este pregătit de luptă acela care nu şi-a văzut 
niciodată sângele curgând, nu şi-a pierdut niciodată dinţii 
sub pumnul adversarului, sau nu a simţit niciodată 
greutatea duşmanului deasupra sa. 

Roger of Howden 


Spre nord 


Copoiul rămăsese întins pe burtă, ud până la piele, 
încercând să nu se mişte, dar nici să nu îngheţe. Se uita 
printre copaci spre vale, la armata lui Bethod. De acolo, de 
unde stătea, nu reuşea să vadă prea multe, ci doar o bucată 
din drumul de peste coama dealului, îndeajuns, totuşi, cât 
să-i vadă trecând pe ţăranii-soldaţi, cu scuturile pictate în 
spinare, cu zalele lucindu-le de zăpada topită, cu suliţele 
ţinute sus printre trunchiurile copacilor. Rânduri-rânduri 
mărşăluind cu pas constant şi hotărât. 

Chiar dacă erau destul de departe, tot îşi asuma un risc 
considerabil urmărindu-i. Căci nimeni altcineva pe lumea 
asta nu era mai prevăzător ca Bethod. Avea iscoade 
pretutindeni. Pe versanţi şi pe culmi, oriunde îşi închipuia 
că s-ar putea ascunde cineva care să observe ce pune la 
cale. Trimisese câţiva oameni la sud şi pe alţii înspre est, 
nutrind speranţa că aceştia vor putea induce în eroare 
orice eventual urmăritor. Dar nu reuşise să-l păcălească pe 
Copoi. Nu şi de data aceasta. Bethod se întorcea pe acelaşi 
drum pe care venise. Spre nord. 

Copoiul trase cu putere aer în piept şi slobozi un oftat 
prelung şi jalnic. În numele morţilor, ce obosit era. Se uită 
la siluetele micuţe printre ramurile de pin. Toţi anii ăştia îi 
pierduse făcând pe iscoada pentru Bethod, stând cu ochii 
aţintiţi asupra duşmanului pentru el, ajutându-l să învingă 
în luptă, ajutându-l să devină Rege. Cum nici în vise nu 
visase Bethod că va deveni. Pe de-o parte, putea spune că 
se schimbase totul. Pe de altă parte, totul rămăsese la fel. 
lată-l acum, cum stătea nemişcat, lungit pe burtă în 
mocirlă, cu gâtul ţeapăn de cât şi-l încordase să urmărească 
armata lui Bethod. Cu zece ani mai bătrân, dar absolut 
deloc mai fericit sau mai prosper. Nici măcar nu-şi mai 
putea aduce aminte ce ambiţii avusese. Dar cu siguranţă că 
nu visase niciodată să facă ce făcea acum. Să stea în toate 


rafalele astea de vânt, în toată ninsoarea, în toată mocirla. 
Să fie martor la toate aceste bătălii, la toate aceste marşuri, 
la toată această risipă. Logen murise, şi Forley murise, iar 
acum lumânarea celor rămaşi ardea prea repede. 

Ursuzul se furişă lângă el printre arbuştii îngheţaţi, se 
propti într-un cot şi se uită şi el la ţăranii lui Bethod. 

- Înî, grohăi el. 

- Bethod se îndreaptă spre nord, şopti Copoiul. 

Ursuzul încuviinţă din cap. 

- Are iscoade pretutindeni, dar nu e nici urmă de 
îndoială că merge spre nord. Ar trebui să-i spunem lui 
Treicopaci. 

Altă bâţâire din cap. 

Copoiul se întinse pe pământul ud. 

- Am început să obosesc. 

Ursuzul ridică o sprânceană. 

- Toată truda asta, şi pentru ce? Nu s-a schimbat nimic. 
De partea cui suntem acum? întrebă Copoiul arătând cu 
mâna spre oamenii care se chinuiau să înainteze pe drumul 
înnămolit. Ni se pretinde să ne luptăm cu toţi ăştia? Când 
vom ajunge să ne odihnim? 

Ursuzul ridică din umeri şi îşi ţuguie buzele ca şi când ar 
fi reflectat asupra răspunsului. 

- După ce murim? 

lată crudul şi tristul adevăr. 


Copoiului i-a luat ceva vreme ca să-i găsească pe ceilalţi. 
Nu erau acolo unde ar fi trebuit să fie. De fapt, nu se 
îndepărtaseră prea mult de locul unde îi lăsase. Pe Dow îl 
văzu primul. Stătea pe o piatră mare, cu obişnuita-i mânie 
pe chip, şi se uita urât într-o râpă. Copoiul se apropie de el 
şi văzu despre ce era vorba. Patru soldaţi din Sud se 
chinuiau să coboare peste pietre, înceţi şi neîndemânatici 
ca viţeluşii nou-născuţi. Tul şi Treicopaci îi aşteptau jos, 
destul de nerăbdători. 

- Bethod se îndreaptă spre nord, spuse Copoiul. 


- Bravo lui. 

- Nu te miri? 

Dow îşi trecu limba peste dinţi şi scuipă într-o parte. 

- A cotonogit toate clanurile care au îndrăznit să se pună 
cu el, s-a autoproclamat Rege într-un ţinut care nu 
cunoscuse regi, a plecat la război împotriva Uniunii şi îi dă 
na-na la cur. Nemernicul ăsta a întors toată lumea cu fundu- 
n sus. Nimic nu mă mai poate surprinde la el. 

- Aha, oftă Copoiul gândindu-se că tovarăşul lui are 
dreptate. N-aţi ajuns prea departe. 

- Nu. Ni i-ai dat pe cap pe nenorociţii ăştia, spuse Dow 
uitându-se la cei patru care se chinuiau să ajungă în fundul 
râpei şi clătinând din cap ca şi cum nu mai văzuse niciodată 
nişte oameni atât de stângaci. Aşa nişte incapabili nu mi-a 
mai fost dat să văd. 

- Dacă vrei să-mi spui că-ţi pare rău că am salvat 
niscaiva vieţi în ziua aia, crede-mă că mie nu-mi pare. Ce ar 
fi trebuit să fac? îl întrebă Copoiul. Să-i las să moară? 

- Asta e o idee. Ne-am fi mişcat de două ori mai repede 
dacă n-ar fi trebuit să stăm după fundul lor şi am fi avut şi 
mai multă mâncare, răspunse Dow cu un rânjet urât. Din 
ce-mi dau seama, numai unul din ei ne-ar putea fi de ceva 
folos. 

Copoiul nu trebui să-l întrebe care anume. Fata 
rămăsese în urma grupului. De fapt, nici nu-şi prea dădea 
seama că e femeie după felul în care arăta, încotoşmănată 
în toate zdrenţele alea ca să-i ţină de frig, dar bănuia ce se 
ascunde sub ele şi asta îl tulbura. I se părea foarte ciudat să 
călătorească alături de o femeie. Chiar o raritate de când 
trecuseră munţii spre nord cu multe, foarte multe luni în 
urmă. Copoiul o urmări cum coboară printre pietre, cu 
chipul murdar, pe jumătate ridicat spre ei. Dură fetişcana 
asta, îşi zise. Ca şi cum ar fi avut şi ea partea ei de necazuri 
din cele foarte grave. 

- Cred că n-o să se lase uşor, şopti Dow ca pentru sine. 
Cred că o să se lupte. 


- Bine, Dow, îl repezi Copoiul. Ai face mai bine să te 
calmezi, iubăreţule. Ştii bine ce părere are Treicopaci 
despre chestii din astea. Ştii bine ce a păţit fiica lui. i-ar 
spinteca drăgălaşele coiţe dacă te-ar auzi vorbind aşa. 

- Vorbind cum? se prefăcu nedumerit Dow. Nu fac decât 
să vorbesc, nu? Nimeni nu mă poate judeca pentru asta. 
Când a fost vreunul dintre noi ultima oară cu o femeie? 

Copoiul se încruntă. El ştia exact când fusese ultima 
oară. Cam tot atunci când îi fusese cald ultima oară. 
Cuibărit cu Shari lângă foc, pe chip cu un zâmbet întins ca 
marea. Chiar înainte ca Bethod să-i pună în lanţuri şi pe el, 
şi pe L.ogen, şi pe toţi ceilalţi şi să-i arunce în exil. 

Încă mai ţinea minte cum arătase ultima oară când a 
văzut-o, cu gura căscată din cauza şocului şi a spaimei 
atunci când îl târâseră din aşternuturi, despuiat şi pe 
jumătate adormit, chirăind ca un cocoş care ştie că-i va fi 
sucit gâtul. L-a durut că a fost luat de lângă ea. Nu la fel de 
tare cât îl duruseră şuturile pe care Scale i le dăduse în 
trufandale. Una peste alta, fusese o noapte înfiorătoare, 
căreia nu crezuse că îi va supravieţui. Cu timpul i se ostoise 
agonia din boaşe, dar nu şi durerea că o pierduse pe Shari. 

Copoiul îşi amintea parfumul părului ei, sunetul râsului 
ei, spatele ei cald şi neted lipit de abdomenul lui când 
dormeau. Amintiri prea mult scoase la lumină, folosite şi 
uzate ca o cămaşă preferată. Îşi amintea tot, de parcă se 
petrecuse azi-noapte. Trebuia să-şi impună să nu se mai 
gândească. 

- Memoria mea e prea slabă ca să-mi aduc aminte de 
asta, îşi mârâi el răspunsul. 

- Şi a mea, spuse Dow. Nu te-ai săturat să faci amor cu 
palma dreaptă? 

Aruncă o privire piezişă spre râpă şi plescăi din buze. În 
ochi i se aprinse o luminiţă care îi displăcea Copoiului. 

- E ciudat cum nu-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte 
până când nu o ai chiar în faţa ochilor. Ca atunci când ţii o 


halcă de carne în faţa unui flămând, atât de aproape că-i 
poate simţi aroma. Să nu-mi spui că nu gândeşti la fel. 

Copoiul îi aruncă o căutătură furioasă. 

- Nu cred că gândesc la fel ca tine. Bagă-ţi-o în zăpadă, 
dacă e nevoie. Aşa te-ai mai răcori niţel. 

Dow rânji. 

- Chiar că trebuie să mi-o bag în ceva cât mai repede, 
crede-mă când îţi spun. 

- Aaahhhh! se auzi un vaiet din râpă. 

Copoiul se întinse după arc, uitându-se în jur ca să vadă 
dacă nu cumva fuseseră descoperiţi de iscoadele lui Bethod. 
Nu era decât Prinţul, care alunecase şi căzuse în fundul lui 
regal. Dow nu putea avea o expresie mai zeflemitoare când 
îl urmări cum se dă de-a rostogolul. 

- Alt neisprăvit, ce zici? Nu face decât să ne întârzie, să 
chirăie mai tare ca o scroafă care fată, să crape în el mai 
mult decât îi e porţia şi să se cace de cinci ori pe zi. 

West îl ajuta pe Prinţ să se ridice şi încerca să-i mai dea 
jos din mizeria de pe haină. Ei, nu era haina Prințului, de 
fapt. Era a colonelului. Copoiul nu reuşea în ruptul capului 
să înţeleagă de ce un tip isteţ ar face aşa o tâmpenie şi să 
renunţe la propria lui mantie pe vreme hapsână de miez de 
iarnă. 

- De ce dracu” l-ar urma cineva pe găoază ăsta? întrebă 
Dow clătinând din cap. 

- Se spune că tac-su e însuşi Regele Uniunii. 

- Şi la ce contează cine e tac-tu dacă tu eşti breaz ca o 
căcărează? Nici dacă ar lua foc nu m-aş pişa pe el să-l sting. 

Copoiul se văzu nevoit să fie de acord. Nici el n-ar fi 
făcut asta. 


Se aşezaseră toţi în cerc în jurul locului unde ar fi trebuit 
să fie focul, dacă Treicopaci i-ar fi lăsat să facă unul. Dar 
desigur că nu-i lăsase, cu toate rugăminţile Sudiştilor. Nu, 
nici vorbă, nu conta cât de ger ar fi fost. Nu, nici vorbă, 
atâta vreme cât iscoadele lui Bethod se aflau prin preajmă. 


Copoiul şi camarazii săi - Treicopaci, Dow şi Iul - se aflau 
într-o parte. Ursuzul se tolănise proptit într-un cot de parcă 
nimic din ce se petrecea n-avea de-a face cu el. Cetăţenii 
Uniunii stăteau în partea cealaltă. 

Pike şi fata făceau faţă cu curaj frigului şi foamei. Ceva îi 
spunea  Copoiului că aceştia doi erau deprinşi cu 
vicisitudinile. West părea la capătul puterilor. Îşi sufla în 
pumni, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i se învineţească 
mâinile de ger şi să-i cadă din loc. Copoiul era de părere că 
ar fi trebuit să aibă atâta minte în cap încât să-şi păstreze 
haina, nu s-o dea tembelului ăluia. 

Prinţul era în mijloc, cu bărbia ridicată, încercând să 
pară că nu-i terminat, plin de noroi din cap până în picioare 
şi puţind la fel de rău ca toţi ceilalţi. Încercând să dea 
senzaţia că încă mai e în stare să comande şi că mai există 
cineva care să îl ia în serios. Copoiul era de părere că se 
înşală amarnic. În lumea de unde venea el, conducătorii 
erau aleşi în funcţie de meritele lor, iar nu în funcţie de cine 
le erau părinţii. Îşi alegeau conducătorii care aveau ceva 
vână în ei, şi tocmai din acest punct de vedere el, personal, 
ar fi ascultat-o mai degrabă pe fată decât pe puţiflenderul 
ăla. 

- E momentul să discutăm despre planurile noastre, 
scheuna Prinţul. Unii dintre noi orbecăie prin întuneric. 

Copoiul observă că Treicopaci începuse deja să se 
încrunte. Nu-i plăcea deloc că trebuia să-l care pe idiotul 
ăsta după ei, necum să mai şi pretindă că ar da vreo ceapă 
degerată pe părerile lui. 

Şi faptul că nu se puteau înţelege între ei era un alt 
inconvenient. Dintre Unionişti, doar West vorbea limbajul 
nordicilor. Dintre nordici, doar Copoiul şi 'Treicopaci 
cunoşteau limbajul Unioniştilor. Poate că Tul mai prindea o 
vorbă, două, însă Dow nu prindea nici măcar atât. Iar în 
ceea ce-l privea pe Ursuz, ei, bine, tăcerea este un limbaj 
universal. 

- Ce bodogăneşte acum? mârâi Dow. 


- Cred că ceva despre nişte planuri, răspunse Tul aşezat 
cu spatele la el. 

Dow pufni. 

- Când ai capul ca curu' nu te poţi pricepe decât la 
căcaţi. 

Copoiul îl surprinse pe West înghițind în sec. 

Înţelesese ce-şi spuneau şi îşi dădea seama că au cam 
ajuns la capătul răbdării. 

Pe de altă parte, Prinţul nu era chiar atât de intuitiv. 

- Ar fi folositor să ştim cam în câte zile credeţi că vom 
ajunge la Ostenhorm... 

- Nu mergem spre sud, îl întrerupse Treicopaci în 
nordică pe Înălţimea Sa înainte ca acesta să termine ce 
avea de spus. 

West renunţă o clipă să-şi mai sufle în pumni şi ridică 
privirea. 

- Nu? 

- Niciodată n-am mers într-acolo. 

- De ce? 

- Pentru că Bethod se îndreaptă spre nord. 

- Aşa este, interveni şi Copoiul. L-am văzut cu ochii mei 
chiar astăzi. 

- Dar de ce s-ar întoarce? întrebă nedumerit West. Mai 
ales că Ostenhorm nu e apărat? 

Copoiul oftă. 

- Uite că nu l-am întrebat. Nu mă am prea bine cu 
Bethod. 

- Îţi zic eu de ce, rânji Dow. Pe Bethod nu-l interesează 
oraşul vostru. Nu încă. 

- Deocamdată nu vrea decât să vă facă bucăţi-bucăţele, 
spuse şi Iul. Ca să vă poată mesteca mai bine. 

Copoiul îl aprobă din cap. 

- Aşa cum s-a întâmplat cu tipul ăla cu care erai. locmai 
ce i-a scuipat oasele. 

- Scuzaţi-mă, se răţoi Prinţul care nu înţelesese nicio iotă 
din ce se discutase, dar consider că ar fi mai bine dacă am 


vorbi în limbajul comun... 

Treicopaci nu-l băgă în seamă şi continuă în nordică. 

- O să vă sfărâme armata în bucăţi mici. Pe care o să le 
strivească una câte una. Voi credeţi că el se îndreaptă spre 
sud, aşa că speră ca Mareşalul Burr să trimită într-acolo 
nişte oameni. O să-i prindă pe drum şi o să-i facă bucățele, 
aşa cum i-a făcut şi pe ceilalţi. 

- Şi atunci, bubui Tul, când toţi soldăţeii voştri drăgălaşi 
vor fi fost întorşi în ţărână, sau în apă... 

- O să vă sfărâme oraşele cum sfărâmăm noi nucile 
iarna, fără grabă, iar ţăranii-soldaţi ai lui Bethod vor putea 
dispune după bunul lor plac de tot ce vor găsi înăuntru. 

Dow îşi supse dinţii holbându-se la fată. Holbându-se ca 
un câine hămesit în faţa unei bucăţi de slănină. Fata îi 
întoarse privirea. Spre meritul ei, considera Copoiul. Se 
îndoia că, dacă ar fi fost în situaţia ei, ar fi avut tot atât de 
mult sânge în el. 

- Bethod se îndreaptă spre nord, iar noi îl urmăm, spuse 
Treicopaci pe un ton care lăsa a se înţelege că nu încăpeau 
comentarii. Nu-l vom scăpa din ochi. Ne vom deplasa pe cât 
de repede posibil, pentru ca atunci când prietenul tău, 
Burr, o să treacă prin pădurile astea ca orbetele, să-i ieşim 
înainte şi să-l avertizăm, înainte să dea de Bethod şi să cadă 
în capcană ca orbul în puț. 

Prinţul lovi supărat cu pumnul în pământ. 

- Cer să mi se spună ce se vorbeşte! 

- Bethod merge spre nord, scrâşni West din dinţi către 
el. Şi că ei intenţionează să-i meargă pe urme. 

- Inadmisibil! izbucni prostul, aranjându-şi manşetele 
jegoase. Acest plan ne pune pe toţi în pericol! Te rog, 
informează-i că vom porni fără întârziere spre sud! 

- Înseamnă că ne-am înţeles. 

Toţi se întoarseră să vadă cine vorbeşte şi avură parte de 
surpriza vieților lor. Fusese Ursuzul, care vorbise limbajul 
unionist la fel de curat şi fără greşeală ca însuşi Prinţul. 


- Voi mergeţi spre sud. Noi mergem spre nord. Eu 
trebuie să mă piş. 

Se ridică şi dispăru în întuneric. Copoiul se uita ca 
prostul după el, cu gura căscată. La ce avusese nevoie să 
înveţe o limbă străină când nici în a lui nu spunea niciodată 
mai mult de două, trei cuvinte deodată. 

- Foarte bine! cotcodăci strident şi panicat Prinţul. Nici 
nu mă puteam aştepta la altceva din partea unora ca voi! 

- Înălţimea Voastră, îi şuieră West în ureche. Avem 
nevoie de ei! Fără ajutorul lor nu vom reuşi să ajungem nici 
la Ostenhorm, nici în altă parte! 

Ochii fetei îl cercetară pieziş pe moştenitorul tronului. 

- Măcar ştii încotro e sudul? 

Copoiul îşi înăbuşi un chicotit, însă Prințului nu-i ardea 
de râs. 

- Trebuie să ne îndreptăm spre sud! răcni el, cu chipul 
zvâcnindu-i de furie. 

Treicopaci râse zgomotos. 

- Bagajele nu votează, băieţaş, chiar şi presupunând că 
aş fi supus hotărârea mea la vot, ceea ce n-am făcut. 

Acum vorbea limba Uniunii, dar Copoiul avea senzaţia că 
Prinţul nu va fi prea mulţumit cu ce află. 

- Ai avut ocazia să comanzi şi uite unde ai ajuns. Ca să 
nu mai vorbesc despre ăia care au fost atât de proşti încât 
să ţi se supună. Nu vei trece niciunul din numele noastre pe 
lista ta cu supuşi, te încredinţez de asta. Dacă vrei să vii cu 
noi, ai face bine să ţii pasul. Şi dacă vrei să comanzi, 
atunci... 

- Sudul e încolo, spuse Copoiul arătând cu degetul în 
pădure. Succes. 


Puţina clemenţa 


Arhilectorului Sult 
Șef al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Eminenţa Voastră, 


Atacul asupra cetăţii Dagoska continuă. De trei zile în 
şir gurkienii ne asediază zidurile şi sunt din zi în zi tot mai 
mulţi şi tot mai hotărâți. Încearcă să ne astupe canalul cu 
bolovani, să pună poduri peste el, să ne escaladeze zidurile 
şi să ne spargă porțile cu berbeci. De trei ori ne-au atacat 
şi de trei ori i-am respins. Pierderile în rândurile lor sunt 
uriaşe, dar şi le pot permite fără probleme. Soldații 
Împăratului au năpădit insula ca furnicile. Dar oamenii 
noştri sunt bravi, fortificațiile noastre sunt puternice, 
hotărârea noastră este nezdruncinată, iar corăbiile Uniunii 
încă mai au cale liberă în golf, astfel că proviziile nu ne 
lipsesc. 

În ceea ce priveşte alt subiect, mai puţin important, 
Eminenţa Voastră se va bucura să afle că am rezolvat 
problema Magistresei Eider. Amânasem sentința un timp, 
pentru că am luat în considerare posibilitatea de a ne folosi 
de legăturile ei printre gurkieni împotriva acestora. Din 
nefericire pentru ea, acest plan nu a dat roade, iar 
Magistresa nu ne-a mai fost de niciun folos. Însă vederea 
unui cap de femeie înfipt în porţile noastre ar fi putut cauza 
moralului trupelor noastre. 

În fond, noi suntem tabăra civilizată din acest război. 
Prin urmare, m-am ocupat de fosta Magistresă a Ghildei 
Negustorilor de Mirodenii cu discreţie, dar cu mare 
fermitate. O asigur pe Eminenţa Voastră că nu mai este 
nevoie să mai învrednicim persoana ei şi nici conspirația ei 
eşuată cu niciun gând. 

Ca întotdeauna, Eminenţa Voastră, slujesc şi mă supun. 


Sand dan Glokta, 
Superior de Dagoska 


Era linişte pe malul apei. Linişte, întuneric şi pace. 
Valurile blânde se spărgeau de pilonii pontonului, lemnul 
corăbiilor trosnea încetişor, briza răcoroasă sufla dinspre 
golf, marea întunecată sclipea în lumina lunii sub cerul 
colbuit cu stele. 

Nici n-ai crede că numai acum câteva ore şi la mai puţin 
de un kilometru depărtare oamenii mureau pe capete. Că 
urletele de furie şi de durere despicau văzduhul. Că ruinele 
turnurilor de asediu încă mai ard mocnit în faţa zidurilor 
cetății, împrejmuite de cadavre ca frunzele ce cad toamna 
din copaci. 

- Ttttt. 

Glokta simţi cum gâtul îi trosneşte când se întoarse şi 
încercă să străpungă întunericul cu privirea. Practicianul 
Frost ieşi din umbre, privind precaut în jur şi mânând un 
deţinut. O persoană mult mai scundă, cocoşată şi înfăşurată 
în mantie, cu chipul ascuns de gluga ridicată şi cu mâinile 
încătuşate la spate. Cei doi traversară cheiul plin de praf şi 
coborâră pe ponton. Singurul zgomot care se auzea era cel 
făcut de paşii lor pe bârnele din lemn. 

- În ordine, Frost, spuse Glokta. Nu cred că mai avem 
nevoie de glugă. 

Mâna uriaşă a albinosului dezvălui chipul prizonierului. 

În lumina palidă a lunii, Carlot dan Eider părea trasă la 
faţă, pustiită şi pierdută. Obrazul supt îi era brăzdat de 
două zgârieturi adânci şi negre. Capul îi fusese ras, aşa cum 
era obiceiul în cazul trădătorilor mărturisiţi şi, fără părul 
bogat, craniul ei arăta ciudat de mic, ca al unui copil, iar 
gâtul părea absurd de lung şi fragil. Mai ales cu vânătăile 
inflamate de pe el, urme lăsate de zalele lanţului lui Vitari. 
Nu mai rămăsese aproape nimic din femeia atrăgătoare şi 
sigură de sine care îl luase de mână în sala de audienţe a 


Lordului Guvernator într-o zi care lui i se părea trecută de 
secole. Câteva săptămâni în beznă, dormind pe podeaua 
putredă a celulei fără aer fără să ştii dacă vei mai apuca să 
mai trăieşti măcar o singură oră - toate astea iţi pot 
distruge frumuseţea. Întrebaţi-mă pe mine, eu ar trebui să 
ştiu cel mai bine. 

Ridică bărbia cu nările fremătând şi ochii lucind în 
penumbre. 

- Superior Glokta, nici n-am îndrăznit să sper că te voi 
mai vedea vreodată. 

Vorbele ei ar fi trebuit să fie vesele, însă nu-şi putu 
ascunde stridenţa spaimei din voce. 

- Ce va urma acum? Un bolovan legat de picioare şi un 
brânci în golf? Nu-i niţeluş cam teatral? 

- Cam aşa ar fi, dar nu asta este intenţia mea. 

Se uită la Frost şi făcu un semn abia perceptibil din cap. 
Eider tresări, închizând ochii şi muşcându-şi buzele, 
încercând să-şi vâre capul între umeri când îl simţi pe 
practicianul mătăhălos în spatele ei. Așteaptă lovitura 
nimicitoare la ceafă? Pumnalul înfipt intre omoplați? Laţul 
în jurul gâtului? Înfiorătoare clipe! Ce se va întâmpla? 
Frost ridică mâna. O scânteiere de metal în întuneric. Apoi 
un clinchet blând când cheia intră în lacătul de la cătuşele 
lui Eider, descuindu-le. 

Deschise încet ochii, îşi aduse cu mare grijă mâinile în 
faţa ochilor şi le privi nedumerită, ca şi cum nu le mai 
văzuse niciodată până atunci. 

- Ce-i asta? 

- Exact ce vezi, răspunse Glokta arătându-i cheiul. În 
curând va pleca o corabie spre Westport. Cunoşti pe cineva 
în Westport? 

Femeia îşi înghiţi cu greu emoția încercând să răspundă. 

- Cunosc mulţi oameni pretutindeni. 

- Bine. Se întâmplă că îţi dau drumul. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

- Îmi dai drumul? 


Ridică o mână şi îşi frecă dusă pe gânduri scalpul ras, 
privindu-l lung pe Glokta. Nu ştie dacă să mă creadă. În 
fond, cine ar putea s-o condamne? Nici eu nu m-aş crede. 

- Nu-mi vine să cred că Eminenţa Sa s-a înmuiat atât de 
mult. 

Glokta pufhni. 

- Vezi să nu! Sult habar n-are de povestea asta. Dacă ar 
fi aflat, acum eram amândoi pe fundul mării cu bolovani la 
glezne. 

Îşi miji ochii. Regina negustorilor evaluează afacerea. 

- Atunci care-i preţul? 

- Preţul este că eşti moartă. Dată uitării. Scoate-ţi 
Dagoska din minte. S-a terminat. Găseşte alţi oameni pe 
care să-i salvezi. Preţul este că vei părăsi Uniunea şi nu te 
vei mai întoarce niciodată aici. Niciodată. Niciodată. 

- Atâta tot? 

- Atâta tot. 

- De ce? 

Of intrebarea mea preferată. De ce fac asta? Ridică din 
umeri. 

- Ce contează? O femeie rătăcită prin deşert... 

- Trebuie să accepte apa, indiferent cine i-o oferă. Nu-ţi 
face griji. N-o să refuz oferta. 

Făcu un gest neaşteptat, întinzându-şi mâna spre Glokta, 
care încercă să se ferească. Dar ea doar îl atinse blând pe 
obraz. Degetele-i zăboviră acolo o clipă, iar Superiorul simţi 
cum îl furnică pielea şi i se zbate ochiul şi îl înjunghie 
gâtlejul. 

- Poate, murmură ea, dacă altfel ar fi stat lucrurile... 

- Dacă eu n-aş fi fost infirm şi tu n-ai fi fost trădătoare? 
Lucrurile stau aşa cum stau... 

Îşi cobori mâna încercând să surâdă. 

- Bineînţeles că aşa este. Aş vrea să-ţi spun că ne vom 
revedea... 

- Aş prefera să n-o faci. 

Dădu încet din cap. 


- Atunci, rămas-bun. 

Îşi trase gluga pe cap, ascunzându-şi din nou chipul, apoi 
trecu pe lângă Glokta îndreptându-se grăbită spre capătul 
cheiului. Superiorul rămase pe loc, privind în urma ei şi 
scărpinându-şi uşor locul unde îl atinsese pe obraz. Așa 
deci. Ca să faci o femeie să te atingă nu trebuie decât să-i 
cruţi viaţa. Ar trebui să încerc chestia asta mai des. 

Se întoarse, şontâcăi câţiva paşi de-a lungul cheiului 
murdar, privind la clădirile întunecate. Mă întreb dacă nu 
cumva practiciana Vitari mă spionează de acolo, de undeva. 
Mă întreb dacă nu cumva acest micuț episod îşi va găsi 
locul în următorul ei raport către Arhilector. Îl trecu un fior 
de-a lungul spinării năduşite. Sigur că nu voi pomeni 
despre el în raportul meu, dar contează, oare, cu adevărat 
asta? lar acum mirosul îi ajunsese la nări, căci vântul îşi 
schimbase direcţia. Era mirosul care pătrunsese deja în 
toate cotloanele oraşului. Mirosul acru şi pătrunzător al 
focului. Al fumului. Al cenuşii. A/ morții. Dacă nu se 
întâmplă o minune, niciunul dintre noi nu va scăpa cu viaţă. 
Se uită în spate. Carlot dan Eider traversa deja pasarela. 
Da. Poate că unul din noi a scăpat deja. 


- Lucrurile merg bine, intonă Cosca cu bogatul lui accent 
styrian, hlizindu-se peste parapet la masacrul care se 
desfăşura dedesubt. Pot zice că a fost o zi bună, dacă e să 
luăm în calcul toate problemele. 

O zi bună. Mai jos, de cealaltă parte a şanţului, terenul 
sterp era ars şi plin de cicatrice, plin de frânturi de săgeți, 
ca un obraz pe care a început să crească barba. 
Pretutindeni arme de asediu distruse şi incendiate. Scări 
fărâmiţate, roabe răsturnate din care se revărsau bolovani, 
paveze din răchită arse şi sfărâmate, călcate sub tălpi pe 
terenul dur. Carcasa unuia dintre uriaşele turnuri de asediu 
mai stătea încă pe jumătate în picioare, schelet din bârne 
înnegrite de fum, contorsionate, ridicându-se dintr-o movilă 


de cenuşă, zdrenţe pârjolite din echipamentul de piele 
fluturând în vântul sărat. 

- Le-am dat leprelor ălora o lecţie pe care n-or s-o uite 
curând, Superiorule, ce părere ai? 

- Ce lecţie? murmură Severard. 

Chiar aşa, ce lecţie? Morţii nu învaţă nimic. Cadavrele 
erau împrăştiate în faţa liniilor gurkiene, la vreo două sute 
de paşi de zidurile fortificate ale cetăţii, în fâşia neutră 
dintre cele două tabere, înconjurate de rămăşiţe de arme şi 
armuri distruse. Atât de mulţi erau, că ai fi putut să ajungi 
la malul mării doar călcând pe ele şi fără să pui nici măcar o 
singură dată piciorul pe pământ. lIci şi colo erau 
îngrămădite unele peste altele. Acolo unde muribunzii au 
căutat să se adăpostească în spatele celor deja morți, iar 
apoi au murit şi ei. 

Niciodată nu mai văzuse Glokta un asemenea măcel. Nici 
măcar după asediul asupra cetăţii Ulrioch, când breşa în 
ziduri fusese sugrumată de trupurile soldaţilor morţi ai 
Uniunii, când zeci de prizonieri gurkieni fuseseră omorâţi, 
când templul fusese incendiat cu sute de oameni înăuntru. 
Cadavre ghemuite, căzute într-o rână, întinse cu mâinile şi 
picioarele răsfirate, unele dintre ele carbonizate, altele 
îngenuncheate ca pentru o ultimă rugăciune, altele fără 
expresie, căci capetele le fuseseră zdrobite de bolovanii 
aruncaţi de pe ziduri. Hainele unora erau sfâşiate. Au vrut 
să-şi verifice ei înşişi rănile, nutrind speranța că nu erau 
prea grave. Însă toţi aceştia au fost dezamăgiți. 

Legiuni de muşte bâzâiau în jurul corpurilor. Sute de 
specii de păsări ţopăiau şi fluturau din aripi şi ciuguleau din 
acest ospăț neaşteptat. Începuse să pută rău de tot chiar şi 
aici, în rafalele puternice ale vântului. Mirosul coşmarurilor 
mele. Al coşmarurilor mele din următoarele luni. În cazul 
că le voi mai apuca. 

Ochiul începu să i se zbată. Răsuflă adânc şi îşi trosni 
gâtul într-o parte şi în cealaltă. Asta este. Trebuie să 
continuăm lupta. E puţin cam târziu să mă răzgândesc 


acum. Cu băgare de seamă se apropie de parapet şi se uită 
în jos, ţinându-se strâns cu mâna de una dintre pietrele 
neregulate ca să nu alunece. 

Nu-i bine. 

- Aproape că au umplut canalul. 

- Aşa este, răspunse vesel Cosca. Îşi aduc lăzile cu 
bolovani şi încearcă să le răstoarne în el. Nu-i putem omori 
atât de repede. 

- Canalul ăla e cel mai bun scut al nostru. 

- Sigur că da. A fost o idee excelentă. Dar nimic nu-i 
veşnic. 

- Dar dacă îl astupă, nu îi va mai împiedica nimic să-şi 
monteze scările de asediu, să-şi aducă berbecii pentru 
porţi, chiar să sape pe sub ziduri. Poate că ar trebui să 
organizăm un soi de misiune ca să-i respingem. 

Cosca îşi dădu ochii întunecaţi peste cap. 

- Să coborâm pe frânghii, în beznă, la nici două sute de 
paşi de poziţiile gurkiene? La asta te gândeşti? 

- La aşa ceva. 

- Atunci, îţi urez succes. 

Glokta pufhni. 

- Desigur că m-aş duce şi eu, spuse lovindu-şi piciorul 
beteag cu toiagul. Însă mă tem că zilele mele de fapte de 
vitejie au cam apus. 

- Ce noroc pe capul tău! 

- Nu prea. Ar trebui să construim o baricadă în spatele 
porţilor. Pentru că acela este punctul nostru cel mai 
vulnerabil. Cred că ar fi bine să fie în formă de semicerc cu 
raza de vreo câteva sute de paşi. Dacă reuşesc să ne spargă 
porţile, am putea să-i oprim acolo şi chiar să-i respingem. 

Am putea... 

- Aha, să-i  respingem, mârâi zeflemitor  Cosca 
scărpinându-şi iritaţia de pe gât. Sunt convins că voluntarii 
se vor călca în picioare ca să ia parte la o asemenea 
misiune. Cu toate acestea, cred că se poate face. 


- Trebuie să-i admiraţi, spuse generalul Vissbruck 
apropiindu-se cu paşi ţanţoşi de parapet, cu mâinile strânse 
la spatele uniformei sale călcate fără cusur. 

Mă mir că mai are timp să se împopoțoneze în situația 
asta. Toţi ne agățăm de orice ne poate face să ne simţim 
mai bine. Generalul se uită peste parapet la mulţimea de 
cadavre şi clătină din cap. 

- Ce curaj au, să ne atace în felul ăsta, să atace nişte 
fortificaţii atât de puternice şi atât de bine înarmate. 
Rareori mi-a fost dat să văd oameni atât de hotărâți să-şi 
dea viaţa. 

- Sunt înzestrați cu calitatea cea mai ciudată şi cea mai 
periculoasă dintre toate, spuse Cosca. Cred că dreptatea 
este de partea lor. 

Vissbruck îl privi cu asprime pe sub sprâncenele 
stufoase. 

- Dreptatea este de partea noastră. 

- Dacă zici tu..., rânji mercenarul la Glokta. Dar cred că 
am încetat de multă vreme să mai credem în aşa ceva. 
Gurkienii ăştia curajoşi sau inconştienţi aduc roabe peste 
roabe cu bolovani şi este datoria mea să-i întâmpin cu salve 
de săgeți! declară el ritos scoțând un hohot strident de râs 
ca lătratul unui căţel mic cât o pisică. 

- Nu mi se pare amuzant, îl repezi Vissbruck. Adversarul 
căzut trebuie tratat cu respect. 

- De ce? 

- Pentru că unul dintre noi ar putea fi în locul lor, 
putrezind acolo în soare, şi probabil că în curând chiar aşa 
va fi. 

Cosca râse şi mai tare şi îl plesni pe Vissbruck pe umăr. 

- Te-ai prins! În douăzeci de ani de războaie am învăţat 
că trebuie să le priveşti cu umor! 

Glokta îl urmări pe styrian cum chicoteşte la câmpul de 
luptă. Încearcă să-şi dea seama când va fi cel mai bun 
moment ca să treacă în tabăra adversă? Încearcă să pună 
la cale un atac împotriva gurkienilor înainte ca aceştia să 


înceapă să-l plătească mai bine decât mine? Capul ăla râios 
ascunde multe secrete, dar deocamdată nu ne putem lipsi 
de el. Îi aruncă o privire generalului Vissbruck, care se 
trăsese mai într-o parte ca să se poată bosumfla 
nestingherit. Prietenul nostru cel durduliu n-are nici 
suficientă minte, nici suficientă îndrăzneală ca să poată 
apăra cetatea asta mai mult de o săptămână. 

Simţi o mână pe umăr şi se întoarse spre Cosca. 

- Ce? se răţoi el. 

- Uite, murmură mercenarul arătând ceva pe cerul 
senin. Privirea lui Glokta îi urmă degetul. Un punct negru, 
nu prea sus, dar urcând. Ce-i aia? O pasăre? Atinsese 
înălţimea maximă a ascensiunii şi cobora acum. Înţelese 
brusc despre ce era vorba. Un bolovan. Un bolovan din 
catapultă. 

Se tot mărea sub ochii lor pe măsură ce se apropia de 
pământ, se rostogolea prin aer, părând a se mişca ridicol de 
încet, ca prin apă. Senzaţia de ireal era amplificată şi de 
faptul că nu se auzea absolut niciun sunet. Glokta se holbă 
la bolovan cu gura căscată. Toţi se holbară cu gura căscată. 
Se instală o senzaţie de expectativă înfiorătoare. Imposibil 
să-ţi dai seama unde anume se va prăbuşi bolovanul. 
Oamenii de pe ziduri începură să fugă la adăpost, 
îmbrâncindu-se, aruncându-şi cât colo armele, icnind şi 
zbierând. 

- Futu-i, şopti Severard şi se aruncă pe burtă. 

Glokta rămase nemişcat, nedezlipindu-şi ochii de pe 
punctul cel negru de pe cerul strălucitor. După mine vine? 
Un bolovan de câteva tone care-mi va împrăştia 
măruntaiele peste oraş? Ce mod grotesc de a muri. Colţul 
gurii i se încreţi în zâmbet. 

Se auzi un bubuit asurzitor când o bucată din parapet fu 
despicată în două în apropiere, înălţând un nor de praf şi 
împrăştiind în aer fragmente mari de pietre care vâjâiră pe 
lângă ei. Un soldat, aflat la nici zece paşi distanţă, fu 
decapitat de unul dintre bolovanii zburători. Trupul lui fără 


de cap se legănă pe picioare preţ de o clipă, până când 
genunchii îi cedară şi căzu peste zid. 

Proiectilul se prăbuşi undeva în Oraşul Inferior, 
spulberând cocioabele, săltând şi rostogolindu-se la vale, 
aruncând în aer stâlpi de lemn ca pe nişte bețe de chibrit, 
distrugând totul în urma lui. Glokta clipi des, sufocat de 
nodul care i se pusese în gât. Îi mai ţiuiau încă urechile, dar 
tot reuşi să audă nişte strigăte. O voce ciudată, cu accent 
styrian. Cosca. 

- Asta-i tot, lepădăturilor? Nu m-aţi nimerit! 

-  Gurkienii ne bombardează! grohăi fără noimă 
Vissbruck, chircit pe vine în spatele parapetului şi cu 
mâinile pe cap. Umerii uniformei impecabile erau acoperiţi 
cu un strat subţire de moloz. Trag din catapulte! 

- Nu mai spune, murmură Glokta. 

Se auzi o altă bufnitură înspăimântătoare când al doilea 
bolovan uriaş izbi zidurile mai jos de ei spărgându-se într-o 
grindină de fragmente. Pietre de dimensiunea unui cap de 
om căzură în ploaie în marea de dedesubt. Chiar şi pavajul 
de sub picioarele lui Glokta începu să trepideze din cauza 
forţei impactului. 

- Ne atacă iarăşi! mugi Cosca din toate puterile. Ocupaţi 
posturile! La ziduri! 

Şi oamenii se repeziră spre locurile lor: localnici, 
mercenari, ostaşi ai Uniunii, unul lângă altul, pregătindu-şi 
arcurile, trecând săgeți din mână în mână, zbierând şi 
strigându-se într-un talmeş-balmeş de limbi. Cosca trecea 
printre ei, lovindu-i pe spate, agitându-şi pumnii, mârâind 
ameninţător şi râzând în hohote, fără să dea nici cel mai 
mic semn de frică. Pentru un beţțiv pe jumătate nebun, 
trebuie să recunosc că are darul de a insufla curaj 
oamenilor. 

- La dracu”, şuieră Severard în urechea lui Glokta. Nu-s 
soldat! 

- Nici eu nu mai sunt, dar îmi plac spectacolele bune. 


Şchiopătă până la parapet şi privi în zare. Acum reuşi să 
desluşească în pâcla de la orizont braţul uriaş al catapultei. 
De această dată însă, gurkienii nu estimară bine distanţa, 
iar proiectilul zbură mult pe deasupra lor. Glokta îşi dădu 
capul mult pe spate şi îl urmări cu privirea, strâmbându-se 
când îl înjunghie gâtul. Se prăbuşi cu un bubuit răsunător, 
nu departe de zidurile Oraşului Superior, aruncând bucăţi 
mari de pietre în mahalale. 

Din spatele liniilor gurkiene se auzi sunetul unui corn: 
tunător, vibrant. Îi urmară tobele, bătând la unison ca nişte 
paşi de uriaş. 

- Uite-i că vin! urlă Cosca. Pregătiţi arcurile! 

Glokta ascultă cum ordinul capătă ecou izbindu-se de 
ziduri, iar o clipă mai târziu meterezele se umplură de 
arcuri încordate, cu săgeți ce licăreau în soarele nemilos. 

Încet, dar cu hotărâre, uriaşele scuturi din împletituri de 
răchite care marcau liniile gurkiene începură să înainteze 
spre ei, prin fâşia neutră. Jar în spatele lor fără îndoială, 
sunt soldați gurkieni mulţi ca furnicile în muşuroi. Se apucă 
strâns de parapet şi continuă să-i urmărească, cu inima 
bătându-i tot la fel de tare ca tobele inamice. Teamă sau 
exaltare? E vreo diferență? Când am simţit ultima dată 
această emoție dulce-amăruie? Când am vorbit în faţa 
Consiliului Deschis? Când am condus la luptă cavaleria 
Regelui? Când m-am duelat în Competiţie în fața mulțimilor 
care mă aclamau? 

Scuturile uriaşe din răchită se apropiau tot mai mult, în 
şiruri ordonate. Mai au o sută de paşi până să ajungă la noi, 
nouăzeci, optzeci. Se uită într-o parte la comandantul 
mercenarilor, care tot rânjea cu gura până la urechi ca 
nebunul. Când o să dea ordinul? Şaizeci, cincizeci... 

- Acum! tună styrianul. Trageţi! 

Un răpăit puternic acoperi orice alt zgomot de pe ziduri 
când săgețile ţâşniră din arcuri, bombardând pavezele, 
pământul din jurul lor, cadavrele, şi pe orice gurkian atât de 
nenorocos încât să fi lăsat la vedere o parte a corpului. 


Soldaţii se aşezară în genunchi în spatele parapetelor şi 
începură să-şi pună săgețile în arcuri, asudând din cauza 
tensiunii teribile. Bătăile de tobe deveniră mai rapide, mai 
insistente, scuturile primului rând treceau indiferente peste 
cadavrele din cale. Celor din spatele lor n-o să li se pară 
prea amuzant când le vor vedea şi se vor întreba câtă 
vreme va mai trece până vor ajunge aidoma lor. 

- Ulei! răcni Cosca. 

Din turnul din stânga fu azvârlită o sticlă cu un fitil 
aprins în vârf. Se izbi de una din paveze care fu cuprinsă de 
flăcări lacome. Îşi schimbă culoarea. Deveni maro închis. 
Apoi negru. Începu să tremure, să se îndoaie, apoi să se 
fărâmiţeze. Un soldat cu braţul în flăcări ieşi urlând din 
spatele lui. 

Uriaşul scut în flăcări se prăbuşi la pământ, dând la 
iveală o coloană de trupe gurkiene. Soldaţi care împingeau 
roabe cu bolovani, soldaţi care cărau scări lungi de asalt, 
soldaţi cu arcuri, cu platoşe, cu săbii. Soldaţi care îşi 
răcneau strigătele de luptă, năpustindu-se la atac cu 
scuturile ridicate deasupra capetelor, trăgând săgeți spre 
parapete, alergând în zig-zag printre cadavre. Soldaţi care 
se prăbuşeau la pământ ciuruiţi. Soldaţi care urlau de 
durere ducând mâinile la răni. Soldaţi care se târau, şi care 
bolboroseau, şi care înjurau. Soldaţi care se rugau, soldaţi 
care îşi strigau ura. Soldaţi care încercau să se retragă şi 
erau străpunşi de săgeți în spate. 

Pe ziduri zbârnâiau corzile arcurilor. Alte şi alte sticle 
pline cu ulei erau aprinse şi aruncate spre duşman. Unii 
urlau şi şuierau şi împroşcau înjurături în toate părţile. Unii 
se ghemuiau în spatele parapetelor când săgețile treceau 
pe deasupra lor, unele izbindu-se de ziduri, altele 
continuându-şi zborul şi nimerind, când şi când, ţinte vii. 
Cosca stătea cu un picior ridicat pe metereze, indiferent la 
nebunia din jur, aplecându-se în afară periculos de mult, 
agitându-şi sabia cu lamă zimţată şi răcnind ceva ce Glokta 
nu reuşi să audă. Căci toţi strigau şi urlau şi ţipau, cei care 


atacau şi cei care se apărau deopotrivă. Bătălie. Haos. 
Acum îmi aduc aminte. Cum de mi-a plăcut aşa ceva? 

Un alt scut în flăcări, umplând aerul cu fum negru, 
înecăcios. Soldaţii gurkieni se împrăştiară în fugă din 
spatele lui, ca albinele dintr-un stup distrus, îngrămădindu- 
se lângă şanţ în căutarea unui loc unde să-şi poată propti 
scările de asalt. Cei de sus începură să arunce în ei cu 
bucăţi de zid. Un alt bolovan din catapultă căzu mult prea 
aproape şi sfârtecă o coloană gurkiană, aruncând în aer 
oameni şi bucăţi de oameni. 

Un soldat cu o săgeată în ochi era dus pe braţe la 
adăpost. 

- E rău? se tânguia el, e rău? 

O clipă mai târziu, un soldat aflat chiar lângă Glokta urlă 
când pieptul îi fu străpuns de o săgeată. Se răsuci în urma 
impactului, iar arcul i se declanşă şi săgeata intră toată în 
gâtul altui soldat din apropiere. Căzură amândoi la 
picioarele Superiorului, umplând parapetele cu sânge. 

Jos, la baza zidurilor, o sticlă cu ulei aprins explodă chiar 
în mijlocul unui grup de gurkieni care încercau să-şi ridice 
scările. Un iz slab de carne friptă se alătură duhorii de 
putregai şi fum. Oameni în flăcări, oameni care se târau în 
patru labe, oameni care se zvârcoleau şi urlau, care alergau 
de colo până colo ca nebunii sau care se aruncau cu tot cu 
armură în apa din şanţ. Arşi sau înecaţi. Acelaşi rezultat. 

- Ai văzut suficient? îi şuieră Severard în ureche. 

- Da. 

Mai mult decât suficient. Îl lăsă pe Cosca să-şi urle mai 
departe ordinele în styriană şi se îmbrânci gâfâind prin 
mulţimea de mercenari îndreptându-se spre trepte. Cobori 
în urma unei tărgi, strâmbându-se la fiecare junghi din 
piciorul beteag, încercând să nu-şi piardă echilibrul atunci 
când fu înghiontit şi dat la o parte din drum de soldaţii care 
urcau spre parapet. N-aş fi crezut că am să ajung vreodată 
să mă bucur de coborâtul unei scări. Însă bucuria lui nu 
dură prea mult. Începuse deja să simtă mult prea 


cunoscutul amestec de chin cumplit şi amorţeală a 
piciorului. 

- La naiba! sâsâi ca pentru sine, lipindu-se de zid. Până şi 
victimele se simt mai bine decât mine! exclamă urmărind 
răniții care şontâcăiau pe lângă el bandajaţi şi plini de 
sânge. 

- Nu-i corect, se revoltă Severard. Ne-am făcut treaba. I- 
am prins pe trădători. Ce dracu' mai căutăm aici? 

- Vrei să spui că este sub demnitatea ta să lupţi pentru 
cauza Regelui? 

- Să mor pentru ea este. 

Glokta pufhni. 

- Crezi că există vreo singură persoană în tot oraşul ăsta 
nenorocit care se simte bine? 

I se păru că aude prin larma luptei ocările sonore ale lui 
Cosca. 

- Bineînţeles, în afară de nebunul ăla de styrian. Ai grijă 
să nu-l scapi din ochi, Severard. A trădat-o pe Eider, ne va 
trăda şi pe noi, mai ales dacă lucrurile stau rău. 

Practicianul îl privi lung, fără nicio umbră de zâmbet în 
jurul ochilor. 

- Şi lucrurile stau, într-adevăr, rău? 

- Ai fost acolo sus şi ai văzut cu ochii tăi, răspunse Glokta 
strâmbându-se când îşi întinse piciorul. Au stat şi mai bine. 


Sala spațioasă şi întunecată fusese odinioară un templu. 
Aici erau aduşi cei cu răni uşoare pentru a fi îngrijiţi de 
preoţi şi de femei. Măcar era un loc accesibil: în Oraşul 
Inferior, aproape de ziduri. Oricum, toţi civilii părăsiseră 
această zonă a mahalalelor. Un cartier devine extrem de 
repede antipatic din cauza pericolelor de incendii şi 
bolovani care pică din cer. Pe măsură ce luptele continuau, 
cei cu răni uşoare se întorceau pe ziduri, lăsându-i în urmă 
pe cei răniţi grav. Pe cei cu membre retezate, cu tăieturi 
adânci, cu arsuri înfiorătoare, cu săgeți în ei. Toţi aceştia 
zăceau sub arcadele întunecate pe tărgile lor însângerate. 


Zi după zi numărul lor crescuse până când acoperiseră 
toată podeaua. Acum cei care se mai puteau ţine pe 
picioare erau trataţi afară. Locul acesta era rezervat doar 
pentru cei mutilaţi. Pentru cei pe moarte. 

Fiecare om avea propriul limbaj al agoniei. Unii urlau la 
nesfârşit. Alţii strigau după ajutor, după milă, după apă, 
după mamele lor. Unii tuşeau şi horcăiau şi scuipau sânge. 
Alţii îşi şuierau răguşit ultima suflare. Doar cei morți sunt 
cu desăvârşire tăcuți. Şi erau mulţi dintr-aceştia. Din când 
în când erau scoşi afară, cu membrele atârnându-le moi, şi 
erau înfăşuraţi în linţolii ieftine şi stivuiţi lângă zid. 

Glokta ştia că toată ziua echipe numeroase de oameni 
posomorâţi săpaseră gropi pentru localnici. Potrivit 
credințelor lor neclintite. Gropi largi printre ruinele 
mabhalalelor în care încap câte douăsprezece cadavre la un 
loc. Toată noaptea, aceiaşi oameni ardeau pe ruguri morţii 
Uniunii. Potrivit lipsei noastre de credință în orice. Pe 
faleze, de unde fumul unsuros este dus de vânt peste apele 
golfului. Nu putem decât să sperăm că va ajunge la 
gurkienii de pe malul celălalt. O ultimă insultă din partea 
noastră, la adresa lor. 

Glokta înaintă greoi prin sala care răsuna de strigătele 
durerii, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, uitându-se la 
răniţi. Dagoskani cu pielea tuciurie, mercenari styrieni, 
unionişti cu pielea albă, toţi laolaltă. Oameni de toate 
naţionalitățile, de toate culorile, de toate clasele sociale, 
uniți împotriva gurkienilor, iar acum uniţi şi în moarte, unul 
lângă celălalt, egali cu toții. Mi s-ar frânge inima, dacă aş 
mai avea-o. Era vag conştient de prezenţa practicianului 
Frost, ascuns în întuneric în apropiere, cercetând cu atenţie 
întreaga sală. Umbra mea vigilentă se află aici ca să se 
încredinţeze că nimeni nu are de gând să-mi recompenseze 
activitatea desfăşurată în folosul Arhilectorului cu o 
lovitură mortală în moalele capului. 

În interiorul templului, o porţiune era înconjurată cu 
perdele. Acolo era sala de operaţii. Sau cam aşa ceva. Acolo 


se ciopârțeşte şi se taie cu fierăstrăul şi cuțitul. Picioare 
sunt retezate de la genunchi, mâini sunt retezate de la 
umăr. Din spatele acelor perdele jegoase răsunau cele mai 
aprige zbierete. Hohote disperate de plâns. La fel de multă 
violenţă ca şi în faţa zidurilor cetăţii. Printr-o gaură în 
perdele îl zări pe Kahdia, al cărui veşmânt alb era acum 
pătat şi mânjit de sânge. Se uita atent la o bucată lucioasă 
şi umedă de carne pe care o tăia cu un cuţit. Ciotul unui 
picior? Urletele încetară. 

- E mort, spuse Hadişul, aruncând cuțitul pe masă şi 
ştergându-şi mâinile de sânge cu o cârpă murdară. Aduceţi- 
l pe următorul. 

Ridică perdeaua şi îl observă pe Glokta. 

- A! Creatorul suferințelor noastre! Ai venit să-ţi mai 
alimentezi puţin sentimentul de culpabilitate, Superiorule? 

- Nu. Am venit să aflu dacă sunt în stare de un asemenea 
sentiment. 

- Şi eşti? 

Bună întrebare. Sunt oare? Se uită la un tânăr întins pe 
paie murdare lângă perete, înghesuit între alţi doi răniţi. 
Chipul îi era alb ca ceara, ochii sticloşi, buzele i se mişcau 
rapid bolborosind cuvinte fără noimă pe care doar el singur 
le înţelegea. Piciorul îi fusese retezat deasupra 
genunchiului. Bandajul din jurul ciotului mustea de sânge. 
Coapsa îi era strânsă cu o curea. Ce şanse de supraviețuire 
are? Slabe spre deloc. l-au mai rămas de trăit doar câteva 
ore în chinuri şi mizerie. O viaţă tânără distrusă înainte de 
vreme şi bla-bla şi bla-bla. Glokta ridică din sprâncene. Nu 
simţea nimic altceva în afara unui dezgust moderat, acelaşi 
pe care l-ar fi simţit şi dacă în locul tânărului ar fi fost un 
morman de gunoaie. 

- Nu, nu suni. 

Kahdia îşi privi mâinile pline de sânge. 

- Înseamnă că eşti cu adevărat binecuvântat, murmură 
el. Nu toată lumea are stomacul tău. 

- Nu ştiu asta. Dar ştiu că oamenii tăi luptă bine. 


- Vrei să spui că mor bine. 

Hohotele de râs ale lui Glokta spintecară aerul greu. 

- Nu există aşa ceva, spuse uitându-se la răniții din jur. 
Aş fi crezut că aţi aflat deja asta. 

Dar lui Kahdia nu-i ardea de râs. 

- Cât crezi că o să mai putem îndura? 

- 'Te înmoi, Hadişule? Ca în cazul multor altor lucruri din 
viaţă, ultimele redute ale eroismului sunt mai plăcute în 
teorie decât în realitate. Jar tânărul şi neînfricatul colonel 
Glokta ne-ar putea mărturisi cum i s-a schimbat radical 
părerea despre viaţă atunci când a fost târât de pe pod cu 
piciorul în zdrenţe de carne care abia se mai ţineau în loc. 

- Mă emoţionează grija pe care ne-o porţi, Superiorule, 
dar sunt obişnuit cu dezamăgirile. Crede-mă când îţi spun 
că voi supravieţui şi acesteia. Însă rămâne aceeaşi 
problemă. Câtă vreme mai putem să rezistăm? 

- Dacă rutele maritime pentru corăbii vor rămâne 
deschise ca să ne putem aproviziona, dacă gurkienii nu vor 
găsi o cale să pătrundă în cetate, dacă noi vom rămâne 
uniţi, vom putea să rezistăm săptămâni în şir. 

- Să rezistăm ca să ce? 

Glokta şovâăi. Chiar ca să ce? 

- Poate gurkienii se vor descuraja. 

- Ha! pufni Kahdia. Nu există aşa ceva! N-au subjugat tot 
continentul kantic cu jumătăţi de măsură. Nici vorbă! 
Împăratul a vorbit, iar vrerea lui se va face. 

- Atunci trebuie să sperăm că se va sfârşi cât de repede 
războiul din nord, pentru ca trupele Uniunii să ne vină în 
ajutor. 

Speranţă evident zadarnică. Vor trece luni bune până 
situaţia se va limpezi în Englia. Dar chiar şi atunci armata 
nu va mai fi în stare să lupte. Suntem pe cont propriu. 

- Cam pe când ne putem aştepta la un asemenea ajutor? 

Când se vor stinge stelele? Când se va prăbuşi cerul? 
Când eu voi alerga un kilometru cu un zâmbet radios pe 
Chip? 


- N-aş mai fi intrat în Inchiziţie dacă aş fi cunoscut toate 
răspunsurile! se răsti Glokta la Hadiş. Poate ar fi bine să te 
rogi să primim ajutor divin. Să zicem, un val uriaş care să 
şteargă trupele gurkiene de pe faţa pământului ar fi foarte 
nimerit. Nu mi-ai spus tu că se mai întâmplă şi minuni pe 
lumea asta? 

Kahdia încuviinţă încet din cap. 

- Poate ar trebui să ne rugăm amândoi. Mă tem că este 
posibil să primim ajutor mai degrabă din partea 
Dumnezeului meu decât din partea stăpânilor tăi. 

Pe lângă ei trecu o altă targă pe care zăcea un styrian cu 
o săgeată în burtă. 

- Trebuie să plec acum, spuse Kahdia şi perdeaua se lăsă 
în urma lui. 

Glokta se încruntă. Și uite cum încep suspiciunile. 
Gurkienii strâng laţul în jurul cetății. Suntem tot mai 
aproape de întâlnirea cu moartea. Stranie atitudine avem 
față de moarte. Râdem de ea când e departe, dar pe 
măsură ce se apropie de noi arată din ce în ce mai rău. Şi 
când e atât de aproape că-i putem simţi răsuflarea, nu mai 
îndrăzneşte nimeni să râdă. Dagoska e plină de teamă, şi 
din teamă se poate naşte trădarea. Mai devreme sau mai 
târziu cineva va da oraşul pe mâna gurkienilor fie şi pentru 
a-şi salva propria-i viață sau vieţile celor dragi. Și ar putea 
începe chiar prin lichidarea enervantului Superior care a 
pus în mişcare toată această nebunie... 

Simţi o atingere pe umăr şi tresări puternic, întorcându- 
se brusc. Îi cedă genunchiul beteag şi fu nevoit să se 
sprijine de o coloană, aproape călcând peste un localnic cu 
faţa bandajată. Era Vitari, care stătea în spatele lui, privind 
fioroasă în jur. 

- La naiba! 

Glokta îşi muşcă buzele cu puţinii dinţi rămaşi când un 
junghi crâncen îi sfredeli piciorul. 

- Nu te-a învăţat nimeni că nu-i bine să te furişezi aşa? 

- Ba m-au învăţat că e bine. Trebuie să-ţi spun ceva. 


- Spune. Dar să nu mai pui mâna pe mine. 

Practiciana se uită la răniţi. 

- Nu aici. Între patru ochi. 

- Of, zău aşa. Ce nu-mi poţi spune în faţa unei încăperi 
pline cu eroi muribunzi? 

- Ai să afli când ieşim de aici. 

Mă aşteaptă un lanț strâns în jurul gâtului, prin 
bunăvoința Eminenţei sale? Sau doar o conversaţie despre 
starea vremii? Îi veni să zâmbească. Abia aştept să aflu. 
Ridică o mână spre Frost, iar acesta dispăru în umbre. Apoi 
o urmă şchiopătând pe Vitari, strecurându-se printre răniţi, 
spre uşa din spate. Afară, mirosul acru şi pătrunzător al 
sudorii cedase locul mirosului acru şi pătrunzător al 
incendiilor şi al... 

Siluete alungite, rombice, înfăşurate în pânză aspră şi 
cenuşie, pătată de sânge, erau stivuite lângă peretele 
templului. Cadavre aşteptând cu răbdare să fie îngropate. 
Recolta de dimineaţă. Minunat loc pentru o şuetă 
drăgălaşă. Nici eu nu l-aş fi putut alege mai bine. 

- Spune, cum îţi place asediul? E puţin cam gălăgios 
pentru gustul meu, dar prietenului tău, Cosca, mi se pare 
că-i place... 

- Unde-i Eider? 

- Cine? exclamă Glokta încercând să tragă de timp ca să 
se gândească la un răspuns. Nu m-am aşteptat să afle atât 
de repede. 

- Eider. O mai ţii minte? Îmbrăcată ca o curvă de lux? 
Podoabă a consiliului de conducere? Care a încercat să ne 
dea pe mâna gurkienilor? Nu mai e în celulă. De ce? 

- Aha, despre ea mă-ntrebi. E pe mare. Adevărat. Cu 
cincizeci de paşi de lanţ în jurul ei. Fals. Dacă vrei neapărat 
să ştii, acum împodobeşte fundul golfului. 

Sprâncenele portocalii ale lui Vitari se adunară în semn 
de neîncredere. 

- Şi mie de ce nu mi s-a spus? 


- Am lucruri mai bune de făcut decât să te ţin pe tine la 
curent cu tot ce se întâmplă. Avem de pierdut un război, 
sau n-ai băgat de seamă? 

Glokta se întoarse să plece de acolo, dar braţul lung al 
femeii ţâşni şi se sprijini de zid, barându-i calea. 

- Să mă ţii pe mine la curent înseamnă să-l ţii la curent 
pe Sult. Dacă vom începe să-i relatăm lucruri diferite... 

- Unde ai fost în ultimele săptămâni? chicoti el arătând 
cu mâna la movila de trupuri în linţolii de lângă zid. E tare 
ciudat. Cu cât pare tot mai sigur că gurkienii ne vor 
distruge zidurile şi vor omori toate sufletele din Dagoska, 
cu atât îmi pasă mai puţin de Nemernicia Sa! Spune-i ce 
vrei. Mă plictiseşti. 

Vru să-i dea mâna la o parte ca să poată trece, însă 
descoperi că mâna practicienei nu se lăsa mişcată din loc. 

- Ce-ar fi dacă i-aş spune ceea ce vrei tu să-i spun? şopti 
Vitari. 

Glokta se încruntă. Asta nu mai e plictisitor. Patriciana 
preferată a lui Sult, trimisă aici ca să aibă grijă ca nu 
cumva să-mi pierd busola, îmi propune o înțelegere? Este o 
farsă? O capcană? Ochi în ochi, iar Glokta o privea 
pătrunzător, încercând să-şi dea seama la ce anume se 
gândeşte. Întrezăresc oare o urmă infimă de disperare? 
Oare motivul să fie simpla autoconservare? Atunci când iţi 
pierzi acest instinct, aşa cum mi s-a întâmplat mie, e greu 
să-ți aminteşti cât de puternic îi poate motiva pe toți 
ceilalţi. Simţi cum începe din nou să zâmbească. Da, despre 
asta era vorba. 

- Ai crezut că vei fi rechemată de îndată ce trădătorii vor 
fi fost prinşi, nu-i aşa? Ai crezut că Sult va trimite după tine 
o corăbioară care să te ducă înapoi acasă! Dar acum nu mai 
există nicio corabie, iar tu ai început să-ţi faci griji ca nu 
cumva binevoitorul tău unchi să fi uitat de tine cu totul! Că 
te-a aruncat la gurkieni, împreună cu noi, ceilalţi, aşa cum 
arunci resturi la câini! 

Vitari îşi miji ochii. 


- Să-ţi spun un secret. Nici eu n-am dorit să vin aici, dar 
am învăţat cu multă vreme în urmă că atunci când Sult îţi 
cere să faci ceva, este bine să dai impresia că ai făcut lucrul 
acela. Nu-mi pasă de nimic altceva decât să scap vie de aici. 

Se apropie şi mai mult de Glokta. 

- Ne putem ajuta reciproc? 

Putem ? Nu ştiu. 

- Bine. Mai pot găsi loc pentru încă un prieten în 
vâltoarea socială care este viaţa mea. Am să văd ce pot face 
pentru tine. 

- Ai să vezi ce poţi face? 

- Asta e tot ce capeţi pentru moment. Adevărul este că 
nu mă prea pricep să ajut oamenii. Mi-am ieşit din mână, 
înţelegi? 

Îi aruncă rânjetul ştirb, îi ridică cu toiagul braţul relaxat 
acum şi trecu şontâcăind de grămada de cadavre, 
îndreptându-se spre uşa templului. 

- Ce să-i spun lui Sult despre Eider? 

- Spune-i adevărul, îi strigă Glokta peste umăr. Spune-i 
că a murit. 

Spune-i că am murit cu toții. 


Deci asta e durerea 


- Unde sunt? întrebă Jezal, doar că falca nu vru să i se 
mişte. 

Era în căruţă, căci auzea scârţâitul roţilor, iar lumina 
orbitoare şi zgomotele din jur îi sfredeleau creierii. Încercă 
să înghită, dar nu fu în stare. Încercă să-şi ridice capul. O 
durere năprasnică îi înjunghie gâtul, iar stomacul i se 
întoarse pe dos. 

- Ajutor! guiţă el, dar nu-i ieşi decât un orăcăit jalnic. 

Ce se întâmplase? Îl torturau cerul de deasupra şi 
scândurile de sub el. Era întins în căruţă, cu capul pe un sac 
aspru. Hurducat şi hâţânat şi zdruncinat. 

Îşi aducea aminte de o luptă. Printre stânci. Cineva 
strigase. O izbitură şi o lumină orbitoare, apoi doar durere 
cumplită. Îl durea chiar şi când încerca să gândească. Vru 
să-şi ducă mâna la faţă, dar nu reuşi. Încercă să-şi mişte 
picioarele ca să se ridice, dar nu putu nici asta. Îşi mişcă 
buzele, gemu, suspină. 

Îşi simţea ciudat limba în gură, parcă de trei ori mai 
mare decât în mod normal, ca o halcă de şuncă ce-i fusese 
vârâtă între fălci, umplându-i întreaga gură, sufocându-l. 
Cel mai înfiorător de tare îl durea partea dreaptă a feţei. La 
fiecare hâţânare a căruţei i se ciocneau maxilarele, iar 
săgețile incandescente ale agoniei îi porneau de la dinţi 
spre ochi, spre gât, spre rădăcina părului. Gura îi era 
bandajată, aşa că trebuia să inspire prin stânga, dar până şi 
aerul îi provoca durere. 

Panica îşi înfipse ghearele în el. Tot corpul îi urla. O 
mână îi fusese bandajată şi legată de-a curmezişul 
pieptului, dar reuşi să se prindă cu cealaltă de marginea 
căruţei, încercând să facă ceva, nu ştia exact ce anume, 
orice. Ochii îi ieşiseră din orbite, inima îi bătea să îi spargă 
pieptul, respiraţia îi forăia în nas. 

- Auuu, mârâi el, gaaaarrrr! 


Cu cât se forţa mai mult, cu atât durerea creştea, şi tot 
creştea, până când avu senzaţia că faţa i se va sparge, că 
ţeasta îi va exploda... 

- Încetişor. 

Un chip plin de cicatrice îi apăru înaintea ochilor. 
Nouădegete. Disperat, Jezal încercă să-l apuce, iar nordicul 
îi prinse mâna în laba lui uriaşă şi i-o strânse uşurel. 

- Încetişor. Ascultă-mă cu atenţie. Te doare, sigur că da. 
Ţi se pare că este mai mult decât poţi îndura, însă nu-i aşa. 
Ţi se pare că ai să mori, dar n-ai s-o faci. Ascultă-mă cu 
atenţie, pentru că şi eu am trecut prin ce treci tu acum, aşa 
că ştiu ce vorbesc. Cu fiecare minut, cu fiecare ceas, cu 
fiecare zi ai să fii tot mai bine. 

Simţi cum Nouădegete îl împinge blând la loc. 

- Nu trebuie să faci nimic altceva decât să stai întins aici 
şi ai să fii mai bine. Înţelegi ce-ţi spun? Nu trebuie să faci 
nimic altceva, norocosule. 

Jezal îşi lăsă trupul greu. Nu trebuia să facă nimic 
altceva decât să stea întins acolo. Strânse mâna uriaşă, iar 
mâna îl strânse şi ea, liniştindu-l. Parcă acum îl durea deja 
mai puţin. Sigur, durerea era tot crâncenă, dar acum o 
putea controla. Respirația i se domoli, închise ochii. 


Vântul  biciuia câmpia rece, iarba scurtă, haina 
zdrenţuită a lui Jezal, bandajele lui murdare, părul lui 
slinos, dar nu-l băga în seamă. Ce ar fi putut face în privinţa 
vântului? Ce ar fi putut face în orice privinţă? 

Stătea cu spatele sprijinit de una din roţile căruţei şi se 
uita cu ochi mari de uimire la piciorul său imobilizat teribil 
de strâns între două bucăţi dintr-o suliță în jurul cărora 
fuseseră înfăşurate fâşii de pânză. Nici braţul nu arăta mai 
bine; era vârât între două şipci desprinse dintr-un scut şi îi 
era legat de piept. Mâna albă cu degete amorţite atârna 
inutilă. 

Jezal nu văzuse niciodată ca asemenea improvizații 
lamentabile să dea rezultate. Ba chiar i s-ar fi părut nostim, 


dacă nu ar fi fost el nefericitul pacient. Cu siguranţă că nu 
se va face niciodată bine. Era distrus, terminat, mutilat. Va 
fi şi el acum ca ceilalţi schilozi pe care încerca să-i evite pe 
străzile din Adua? Ca cei infirmi, răniţi în război, 
zdrenţăroşi şi jegoşi, care-şi vâră cioturile membrelor în 
nasul trecătorilor, milogindu-se după câţiva bănuţi, mărturii 
stânjenitoare ale faptului că există o latură întunecată a 
vieţii de soldat, la care nu a vrut să se gândească niciodată? 

De acum înainte va fi schilod ca... şi îi îngheţă sufletul... 
ca Sand dan Glokta? Încercă să-şi mişte piciorul şi scoase 
un geamăt de durere. Va umbla tot restul vieţii sprijinindu- 
se într-un baston? Va deveni o arătare a groazei de care 
toată lumea se fereşte? O lecţie utilă, arătat cu degetul şi 
comentat în şoaptă? Iată-l pe Jezal dan Luthar! Fusese un 
bărbat de viitor, un bărbat arătos, a câştigat Competiţia în 
uralele mulţimii! Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta? Ce 
pierdere, ce păcat, iată-l că vine, haideţi să plecăm din 
drumul lui... 

Asta înainte să se gândească la stricăciunile chipului. 
Încercă să-şi mişte limba, iar durerea ascuţită îl făcu să se 
cutremure, dar reuşi, totuşi, să-şi dea seama că nu mai 
recunoştea absolut deloc harta dinlăuntrul gurii. Parcă îi 
era cumva căzută într-o rână, răsucită, complet aiurea faţă 
de cum ar fi trebuit să fie. Gaura dintre dinţi parcă era 
lungă de un kilometru. Îl înţepau buzele sub bandaje. 
Sfâşiate, făcute zob. Devenise un monstru. 

O umbră îi acoperi faţa şi îşi ridică ochii mijindu-i în 
soare. Nouădegete se aplecase deasupra lui cu un burduf 
cu apă într-o mână. 

- Bea, mormăi el. 

Jezal clătină din cap, dar, fără să-l bage în seamă, 
nordicul se aşeză pe vine lângă el, scoase dopul şi îi întinse 
burduful. 

Jezal i-l smulse din mână iritat, îl ridică cu multă băgare 
de seamă spre colţul mai bun al gurii şi încercă să-l încline 
cumva. Doar că nu reuşi. Se mai chinui câteva clipe, dar 


înţelese că nu avea cum să poată bea având o singură mână 
zdravănă. Se lăsă la loc, cu ochii închişi şi respirând sacadat 
pe nas. Aproape scrâşni din dinţi de supărare, dar se 
răzgândi la timp. 

- Haide, auzi şi simţi o mână care i se strecoară după 
ceafă şi îi ridică uşor capul. 

- Gâââhh! mârâi furios, cu intenţia clară de a se 
împotrivi, dar, în cele din urmă, se lăsă moale şi se 
abandonă ruşinii de a fi tratat ca un bebeluş. 

Şi, în fond, ce sens ar fi avut să pretindă că ar fi fost 
altminteri decât complet neajutorat? Apă călduţă, stătută i 
se prelinse în gură şi încercă să se forţeze să o înghită. A 
fost ca şi cum ar fi înghiţit cioburi de sticlă. Tuşi şi scuipă 
restul de apă. Mai bine spus, încercă să scuipe, dar durerea 
i se păru mult prea mare. Aşa că se aplecă înainte şi lăsă 
apa să i se scurgă de pe faţă, dar i se prelinse şi pe gât, 
intrându-i sub gulerul murdar al cămăşii. Se sprijini iar de 
căruţă cu un suspin adânc şi împinse burduful cu apă cu 
mâna cea bună. 

Nouădegete ridică din umeri. 

- Cum vrei, dar va trebui să încerci şi mai târziu. Trebuie 
să bei apă. Ți-aduci aminte ce s-a întâmplat? 

Jezal clătină capul. Nu-şi amintea. 

- A fost o luptă. Eu şi cu frumuseţea aia de colo, făcu un 
semn spre Ferro care îi aruncă o căutătură furibundă, ne- 
am ocupat cam de toţi, dar se pare că trei au trecut de noi. 
I-ai rezolvat pe doi, şi i-ai rezolvat bine, dar l-ai scăpat pe al 
treilea care ţi-a tras una în gură cu ghioaga. Şi ţi-a tras-o 
tare rău, şi ştii cum e acum, arătă el spre obrazul bandajat 
al lui Jezal. Ai căzut şi probabil că te-a lovit şi când erai 
leşinat, pentru că ţi-a rupt şi braţul, şi piciorul. S-ar fi putut 
să o păţeşti încă şi mai rău. Dacă aş fi în locul tău, le-aş 
mulţumi morţilor că a fost Quai prin preajmă. 

Jezal se uită la ucenic, clipind nedumerit. Ce legătură 
avea ăsta cu ce se întâmplase? Dar Nouădegete îi 
răspundea deja şi la întrebarea aceasta. 


- A venit pe la spate şi l-a lovit în cap cu o tingire. Mai 
aproape de adevăr ar fi să spun că i-a făcut zob capul, terci 
i l-a făcut, rânji larg la ucenicul care privea în largul 
câmpiei. Loveşte foarte tare băieţelul nostru slăbuţ, ce zici? 
Păcat, totuşi, de tingirea aia. 

Quai ridică indiferent din umeri, de parcă ar fi spart 
capete de oameni în fiecare dimineaţă la micul dejun. Jezal 
îşi spuse că va trebui să-i mulţumească aiuritului ăstuia 
bicisnic pentru că i-a salvat viaţa, doar că nu se prea simţea 
foarte salvat. Încercă să articuleze sunete în aşa fel încât să 
nu-l doară nimic şi reuşi să şoptească: 

- Câ-de-ău-e? 

- Eu am avut răni mai rele de atât. 

Slabă alinare. 

- O s-o scoţi la capăt cu bine. Eşti tânăr. Mâna şi piciorul 
o să se repare cât ai bate din palme. 

Ceea ce însemna, presupuse Jezal, că faţa nu o să i se 
repare. 

- Fiecare rană e gravă, şi fiecare e mai gravă decât cea 
dinainte. Am plâns ca un copil la fiecare din rănile astea, 
făcu Nouădegete un semn spre faţa lui distrusă. Aproape 
toată lumea plânge, asta-i realitatea. Dacă te ajută cu ceva. 

Nu-l ajuta. 

- Câ-de-ău? 

Nouădegete îşi scărpină obrazul ţepos. 

- Ai falca ruptă, ai pierdut câţiva dinţi, ai gura spartă, 
dar te-am cusut binişor. 

Jezal nu reuşi să înghită nodul care i se formase în gât. 1 
se confirmau cele mai îngrozitoare temeri. 

- E o rană rea şi e un loc al naibii de prost. Eşti rănit 
chiar în gură, de n-o să poţi mânca, n-o să poţi bea, n-o să 
poţi vorbi fără să te doară. Nici n-o să poţi să te pupi, 
fireşte, dar asta n-ar trebui să te deranjeze într-un loc ca 
ăsta unde suntem acum. 

Nordicul râse cu gura până la urechi, însă Jezal n-avea 
deloc chef să i se alăture. 


- Rană tare rea. Acolo de unde sunt eu i se spune „rană 
de botez”. 

-  Şee? murmură Jezal, regretându-şi de îndată 
curiozitatea când durerea îi înţepă buzele. 

- Rană de botez, pricepi? şi Nouădegete îi arătă ciotul 
degetului lipsă. O rană după care îţi capeţi porecla. 
Probabil că ţie ţi se va spune Falcăruptă, sau Mutrăspartă, 
sau Fărădinţi, sau cam aşa ceva. 

Rânji din nou, doar că Jezal îşi rătăcise simţul umorului 
pe deal, printre stânci, împreună cu dinţii lui sparţi. Simţi 
înţepătura lacrimilor. Voia să plângă, dar ştia că i se vor 
întinde cusăturile de la buzele umflate. 

Nouădegete mai încercă o dată. 

- Trebuie să priveşti partea bună a lucrurilor. Acum e 
puţin probabil să mori. Infecția din tine nu s-a întins. 

Jezal căscă îngrozit ochii mari, şi mai mari, pe măsură ce 
înţelegea. Precis ar fi căscat şi gura, dacă nu i-ar fi fost 
sfărâmată falca. Puțin probabil să mor? Nici nu-i trecuse 
prin minte că rana i s-ar fi putut infecta. Infecţie? Chiar în 
gură? 

- Nu te ajut nicicum, nu? şopti Logen. 

Jezal îşi acoperi ochii cu braţul cel zdravăn şi încercă să 
plângă fără să-şi facă rău. Umerii începură să-i tremure în 
ritmul suspinelor mute. 


Făcuseră popas pe malul unui lac întins. Apă agitată şi 
cenuşie sub un cer vineţiu şi înnorat. Apă mohorâtă, cer 
mohorât, şi apă şi cer parcă pline de taine, pline de 
ameninţări. Valuri furioase loveau prundişul rece. Păsări 
furioase croncăneau deasupra apei. Durerea furioasă pulsa 
în fiece ungher al trupului lui Jezal şi nu dădea semne că ar 
dori să înceteze. 

Ferro se lăsase pe vine în faţa lui, încruntată, aşa cum 
era mereu, şi începuse să-i dea jos bandajele, în vreme ce 
Bayaz stătea în spatele ei şi urmărea operaţiunea. Se părea 
că Întâiul dintre Magi îşi revenise din toropeală. Nu 


explicase în niciun fel ce anume îi provocase starea aceea 
sau de ce îşi revenise atât de neaşteptat, însă de arătat, nu 
arăta deloc bine. Părea mai bătrân ca niciodată, mult mai 
costeliv, şi avea ochii îngropaţi în găvane, iar pielea îi era 
palidă, cumva mai subţire, transparentă parcă. Dar Jezal n- 
avea compasiune de prisos, cu atât mai puţin pentru 
iniţiatorul acestui dezastru. 

- Unde suntem? murmură el printre accese de durere. 

Nu-l mai durea chiar atât de tare când vorbea, dar tot 
trebuia să aibă grijă să rostească rar cuvintele care-i ieşeau 
din gură îngroşate şi împleticite, de parcă ar fi fost prostul 
satului. 

Bayaz făcu un gest înspre întinderea de apă. 

- Acesta este primul dintre cele trei lacuri. Suntem pe 
drumul spre Aulcus. Am trecut de jumătatea călătoriei 
noastre. 

Jezal înghiţi greu. Nu avea de ce să se declare teribil de 
liniştit la auzul acestor veşti. 

- Cât era de la... 

- N-am cum să-ţi scot bandajele dacă tot dai din buze, 
şuieră Ferro. Taci sau te las aşa cum eşti? 

Jezal închise gura, iar ea îi desprinse cu grijă 
pansamentele, se uită la sângele maroniu de pe ele, îl 
mirosi, strâmbă din nas şi le aruncă cât colo. Apoi se uită 
mânioasă la gura lui. Jezal se simţea destul de speriat şi îi 
cerceta cu atenţie trăsăturile întrebându-se ce anume îi 
trecea prin minte. Şi-ar fi dat dinţii în schimbul unei oglinzi 
în momentul acela, presupunând că i-ar mai fi avut pe toţi. 

- Cât de rău arată? o întrebă încet, simțind pe limbă 
gustul propriului sânge. 

Ochii lui Ferro aruncară fulgere spre el. 

- Mă confunzi cu cineva căreia îi pasă. 

Scoase un geamăt. Ochii i se umplură de lacrimi. Fu 
nevoit să-şi ferească privirea şi să clipească de câteva ori ca 
să nu înceapă să plângă de-a binelea. Clar, era un specimen 
jalnic. Fiu brav al Uniunii, ofiţer curajos din Oastea Regelui, 


câştigător al Competiţiei de scrimă, nici mai mult, nici mai 
puţin, şi nu putea să-şi înfrângă plânsul. 

- "Ţine asta, îl repezi Ferro. 

- Îhî, şopti el încercând să-şi înăbuşe suspinele ca să nui 
se simtă în tremurul glasului. 

Ţinu apăsat de obraz unul dintre pansamentele curate, 
în vreme ce Ferro îi trecea bandajul în jurul capului şi pe 
sub bărbie, de jur împrejur, iar şi iar, închizându-i bine 
gura. 

- O să supravieţuieşti. 

- Ar trebui să mă bucur? bolborosi el. 

Ea ridică din umeri şi îi întoarse spatele. 

- Sunt mulţi care nu scapă. 

Jezal aproape că îi invidie pe aceştia când îi urmări 
mersul maiestuos prin iarba plecată de vânt. Cât îşi dorea 
să fie şi Ardee aici. Îşi aminti cum arăta atunci când o 
văzuse ultima dată, cum îşi ridicase spre el surâsul şugubăţ 
în ploaia blândă. Niciodată nu i-ar fi întors spatele şi nu l-ar 
fi lăsat aşa, neajutorat şi suferind. I-ar fi şoptit vorbe dulci, 
i-ar fi mângâiat obrajii, l-ar fi privit lung cu ochii ei cei 
negri, l-ar fi sărutat uşor şi... spanacuri sentimentale. 
Probabil că-şi găsise deja pe altcineva, vreun alt idiot pe 
care să-l întărâte, să-l tachineze şi să-l nenorocească, apoi 
să-l uite pentru totdeauna. Se supuse la chinuri 
îngrozitoare închipuindu-şi-o cum râde la glumele altui 
bărbat, cum surâde altui bărbat, cum sărută buzele altui 
bărbat. Nici vorbă să-l mai vrea aşa cum arăta acum, măcar 
de asta era convins. Nimeni nu l-ar mai vrea. Simţi că 
buzele încep iarăşi să-i tremure şi că lacrimile îi înţeapă 
ochii. 

- Ştii tu, din când în când, toţi vestiţii eroi din vechime - 
regii cei mari, generalii de seamă - toţi au întâmpinat 
obstacole. 

Jezal ridică privirea. Aproape uitase că Bayaz era acolo. 

- Suferinţa îl face mai puternic pe om, băiete, la fel cum 
ciocanul la forjă face sabia mai ascuţită. 


Bătrânul se strâmbă de durere când se aşeză pe vine 
lângă Jezal. 

- Oricine poate dovedi multă încredere în faţa succesului 
sau în faţa încercărilor facile. Însă pe noi ne defineşte felul 
în care reacţionăm în faţa obstacolelor şi vicisitudinilor. 
Autocompătimirea merge mână în mână cu egoismul, şi nici 
o altă trăsătură a vreunui conducător nu este mai 
deplorabilă. Egoismul este pentru copii şi pentru cei 
întârziaţi la minte. Un mare conducător îi pune pe ceilalţi 
înaintea sa. le va surprinde că vei putea să-ţi înduri mai 
uşor necazurile dacă te vei purta aşa. Dacă vrei să ajungi să 
te porţi ca un rege, nu trebuie să faci nimic altceva decât să 
te porţi cu ceilalţi de parcă ei ar fi regi. 

Şi puse mâna pe umărul lui Jezal. Poate că intenţionase 
să-l liniştească prin gestul acesta părintesc, însă mâna îi 
tremura mult prea tare. Bayaz rămase nemişcat preţ de 
câteva clipe, ca şi cum nu ar fi avut suficientă energie să şi- 
o ridice, apoi se îndreptă încet şi plecă de lângă Jezal 
clătinându-se pe picioare. 

Cavalerul privi în gol în urma lui. Doar cu câteva 
săptămâni în urmă, ar fi spumegat la auzul unei asemenea 
predici. Acum însă stătea bleg şi smerit şi încerca să-i 
pătrundă înțelesurile. Nici nu mai avea habar cine anume 
era el. Şi era greu să păstreze atitudinea de superioritate 
atâta vreme cât depindea pe de-a întregul de cei din jur. De 
cei despre care avusese o părere atât de proastă până de 
curând. Nu mai încerca să se mintă singur. Ar fi murit fără 
doftoriceala empirică a lui Ferro şi fără îngrijirea 
neîndemânatică a lui Nouădegete. 

Nordicul începuse să se agite. Cizmele lui striveau 
prundişul. Venise vremea să se întoarcă la căruţă. Venise 
vremea să mai fie hurducat şi zgâlţâit. Venise vremea să 
simtă mai multă durere. Jezal scoase un oftat lung, 
tremurat, văicărit, dar se opri la jumătatea lui. Plângerea 
de milă era pentru copii şi pentru cei întârziaţi la minte. 

- Haide, ştii ce avem de făcut. 


Jezal se aplecă, iar Nouădegete îl ridică în braţe fără să 
se opintească, fără să sufle greu, şi-l azvârli fără prea multă 
ceremonie în spatele căruţei, printre sacii cu merinde. Când 
vru să se îndepărteze, Jezal îl apucă de mâna cea mare şi 
ştirbă, iar nordicul se întoarse spre el, cu fruntea încreţită 
de mirare. Jezal încercă să-şi înăbuşe emoția. 

- Mulţumesc, şopti el. 

- Pentru ce, pentru asta? 

- Pentru tot. 

Nouădegete îl privi lung, apoi ridică din umeri. 

- Nu-i mare lucru. Dacă te porţi cu oamenii aşa cum ţi-ai 
dori să se poarte ei cu tine, n-ai cum să greşeşti. Vorbele 
astea le ştiu de la tata. l-am uitat sfatul ceva vreme şi am 
făcut unele lucruri de care îmi pare rău, oftă el. Oricum, nu 
strică să încerci. În cele din urmă experienţa m-a învăţat că 
ajungi să capeţi ceea ce ai oferit. 

Se îndreptă spre cal, iar Jezal se uită gânditor la spatele 
lui lat. Să te porţi cu oamenii aşa cum ţi-ai dori să se poarte 
ei cu tine. Ar fi putut să afirme cu toată sinceritatea că el s- 
a purtat măcar o dată în viaţa lui aşa? Se adânci în gânduri 
în vreme ce căruţa porni din loc, cu osiile scârţâind. Pe 
măsură ce îşi trecea în revistă viaţa, devenea tot mai 
conştient de cât de egoist şi nesimţit fusese. 

Se purtase urât cu cei mai tineri, îi împinsese la rele pe 
cei în vârstă. Deseori storsese bani de la prieteni care nu-şi 
permiteau să-i piardă, profitase de fete şi le trimisese la 
plimbare după aceea. Nici măcar o dată nu-i mulţumise 
prietenului său, West, pentru tot ce făcuse pentru el. Ba 
chiar s-ar fi culcat bucuros cu sora lui, dacă ea ar fi fost de 
acord. Cu groază din ce în ce mai mare îşi dădu seama că 
nu-şi putea aminti nici măcar de un singur lucru 
dezinteresat pe care să-l fi făcut vreodată. 

Se foi stânjenit pe sacii cu nutreţ. În cele din urmă, 
ajungi să capeţi exact ceea ce dai, iar o purtare cuviincioasă 
nu costă absolut nimic. De acum înainte avea să se 
gândească mai întâi şi mai întâi la ceilalţi. Îi va trata pe toţi 


ceilalţi ca pe nişte egali. Mai încolo, bineînţeles. Va avea 
suficient timp să devină un om mai bun atunci când va fi din 
nou în stare să mănânce. Atinse bandajul de pe obraz, se 
scărpină, fără să-şi dea seama ce face, apoi îşi impuse să se 
oprească. Bayaz mergea călare chiar în spatele căruţei, 
uitându-se la apă. 

- Ai văzut? îl întrebă Jezal în şoaptă. 

- Ce să văd? 

- Asta, arătă spre obrazul lui. 

- A, aia. Da, am văzut-o. 

- Cât de rău e? 

Bayaz îşi lăsă capul ştrengăreşte pe un umăr. 

- Ştii ceva? Una peste alta, cred că-mi place. 

- Îţi place? 

- Poate că nu chiar acum, dar îţi vor fi scoase firele, falca 
o să se dezumfle, vânătăile vor dispărea, iar crustele vor 
cădea. Cred că obrazul tău nu-şi va mai recăpăta niciodată 
forma pe care o cunoşti şi, desigur, dinţii nu-ţi vor mai 
creşte la loc, dar nu am nicio îndoială că farmecul tău de 
băieţandru va fi înlocuit de un aer mai aspru, mai periculos, 
mai misterios. Oamenii respectă acei bărbaţi care arată că 
au trecut prin bătălii, iar înfăţişarea ta nu va fi deloc 
distrusă. Ba chiar îndrăznesc a spune că fetele vor fi 
leşinate după tine dacă le vei da motive. 

Dădu din cap dus pe gânduri. 

- Da. Una peste alta, cred că această păţanie îţi va fi de 
folos. 

- De folos? murmură Jezal cu mâna la falca bandajată. La 
ce? 

Dar mintea lui Bayaz plecase aiurea. 

- Ştii, Harod cel Mare avea o cicatrice pe obraz, şi nu i-a 
dăunat niciodată. Bine, nu se vede pe statui, dar în viaţa 
reală, oamenii l-au respectat încă şi mai mult. 
Nemaipomenit bărbat a fost acest Harod. Avea faima de a fi 
drept şi cinstit, şi chiar aşa şi era cel mai adesea. Însă ştia 
cum să fie exact pe dos dacă o cereau împrejurările, chicoti 


Magul ca pentru sine. [i-am povestit că şi-a invitat cei mai 
mari duşmani la tratative? Până la lăsarea serii, a reuşit să-i 
facă să se certe unul cu celălalt şi apoi s-au distrus reciproc 
în luptă. lar el şi-a revendicat victoria împotriva 
amândurora, fără măcar să scoată sabia din teacă. Vezi tu, 
ştia că Ardlic avea o soţie foarte frumoasă... 

Jezal se lăsă pe spate în căruţă. Mai auzise povestea, dar 
parcă nu avea niciun rost să-i amintească asta lui Bayaz. De 
fapt, chiar îi făcea plăcere s-o mai asculte o dată. Oricum, 
nu avea nimic mai bun de făcut. 

Îl liniştea vocea monotonă a bătrânului, mai ales acum 
când soarele începuse să iasă de după nori. Şi, dacă nu 
vorbea, aproape că nici nu-l mai durea gura. 

Aşa că se culcă la loc pe sacul cu paie, cu capul pe o 
parte, în legănatul blând al căruţei, şi privi la locurile pe 
lângă care treceau. Privi la vântul care se juca în iarbă. 
Privi la soarele oglindit în apă. 


Pas cu pas 


West urca scrâşnind din dinţi spre marginea râpei. 

Avea degetele amorţite şi slăbite şi îi tremurau amarnic 
de cât se agăţase de pământul rece, de rădăcinile îngheţate 
ale copacilor, de zăpada îngheţată. I se crăpaseră buzele, 
nasul îi curgea încontinuu, îl usturau înfiorător nările. Când 
inspira, simţea înţepături în gât şi în plămâni, iar când 
expira, scotea pe gură aburi denşi şi la fel de usturători. Se 
tot întreba dacă nu care cumva luase cea mai proastă 
decizie din viaţă atunci când îi dăduse haina lui Ladisla. 
Probabil că da. Desigur, prima decizie proastă luată fusese 
atunci când îi salvase viaţa nemernicului ăluia egoist. 

Niciodată nu-şi imaginase că ar putea fi atât de 
îngrozitor de obosit, nici măcar pe vremea când se antrena 
câte cinci ore pe zi pentru Competiţie. În comparaţie cu 
Treicopaci, Lordul Mareşal Varuz părea un şef caraghios de 
blânduţ. West era trezit fără prea multă tevatură în fiecare 
dimineaţă înainte de ivirea zorilor şi nu i se permitea să se 
odihnească înainte ca ultima geană de lumină să se stingă 
pe cer. Dar nordicii ăştia erau nişte maşinării. Absolut toţi. 
Ca ciopliţi în lemn, ei nu oboseau niciodată, nu simțeau 
nicio durere. Pe West îl dureau toţi muşchii din cauza 
ritmului infernal de mers pe care i-l impuneau. Era plin de 
vânătăi şi de zgârieturi din cauza celor o sută de căderi şi 
căţărări. În cizmele ude, tălpile îi erau carne vie şi pline de 
băşici. În plus, reapăruse pulsarea bine cunoscută în 
tâmple, urmând ritmul respirației lui laborioase, îmbinându- 
se nefericit cu fierbinţeala rănii din scalp. 

Era rău că trebuia să îndure frigul, suferinţa şi oboseala, 
însă mult mai greu de suportat era senzaţia copleşitoare de 
vină, şi de ruşine, şi de neputinţă care îl zdrobea tot mai 
tare şi mai tare cu fiecare pas făcut. Îl trimiseseră cu 
Ladisla tocmai pentru a-l feri pe Prinţ de nenorociri. lar 
rezultatul a fost un dezastru inimaginabil de mare. O 


întreagă divizie masacrată. Câţi copii au rămas fără taţi? 
Câte femei fără soţi? Câţi părinţi fără fii? Îşi spunea, pentru 
a mia oară, că ar fi trebuit să încerce să facă mai mult. Şi îşi 
încleşta frustrat pumnii sleiţi. Dacă ar fi reuşit să-l convingă 
pe Prinţ să nu traverseze râul, oamenii aceia nu ar fi murit. 
Atât de mulţi oameni. Atât de mulţi morţi. Nici măcar nu 
ştia dacă să-i fie milă de ei sau să-i invidieze. 

- Pas cu pas, şopti pentru sine, urcând râpa. 

Nu aveai cum să te raportezi altfel la situaţie. Dacă 
strângeai tare din dinţi şi făceai paşi mari, puteai ajunge 
oriunde. Pas cu pas. Mai întâi un pas vinovat, epuizat, 
îngheţat, îndurerat. Apoi un altul. La fel. Ce altceva să faci? 

Nici nu ajunseră bine în vârful dealului, că Prinţul 
Ladisla se şi trânti la rădăcina unui copac, aşa cum făcea la 
fiecare oră. Cel puţin la fiecare oră. 

- Te rog, colonele West! gâfâi el, iar aburii respirației îi 
conturară obrajii bucălaţi. Aidoma unui ţânc, avea două 
dâre lucitoare de muci deasupra buzei superioare. Nu pot 
să mai merg! Ai milă şi spune-le... spune-le să se oprească! 

West înjură în barbă. Şi aşa nordicii erau destul de iritaţi 
de întreaga situaţie şi nu mai încercau să ascundă asta, dar, 
fie că-i plăcea sau nu, Ladisla era totuşi comandantul lui. 
Fără a mai pune la socoteală faptul că era şi moştenitorul 
tronului. N-avea cum să-i ordone să se ridice de acolo. 

- 'Treicopaci! hârâi el. 

Bătrânul războinic se încruntă la el. 

- Ai face bine să nu-mi ceri să ne oprim, flăcău. 

- Trebuie. 

- În numele celor morţi! Iarăşi? Voi, Sudicii, n-aveţi deloc 
sânge în voi! Nu-i de mirare că v-a tras-o Bethod. Şi dacă 
nu aveţi de gând să învăţaţi să mărşăluiţi, o să v-o tragă din 
nou, crede-mă când îţi spun! 

- 'Te rog. O clipă doar. 

Treicopaci se uită scârbit la Prinţul căzut lat şi clătină 
din cap. 


- Fie. Odihniţi-vă un minut dacă asta vă va face să 
mergeţi mai repede, dar să nu vă intre în obicei, auzi? N-am 
făcut nici jumătate din cât ne-am propus să facem azi, dacă 
vrem să fim înaintea lui Bethod, spuse el şi plecă furios să-şi 
verse nervii pe Copoi. 

West se lăsă pe vine, dezmorţindu-şi degetele de la 
picioare, suflând în mâinile făcute căuş. Şi-ar fi dorit să se 
poată întinde pe jos ca Ladisla, dar experienţa îl învățase 
că, odată ce te-ai oprit din mişcare, te va durea mult mai 
rău când vei porni din nou. Pike şi fiica lui stăteau de pază 
în apropiere, răsuflând aproape normal. Dovadă clară, în 
cazul că ar fi avut nevoie de una, că lucrul cu metalele într- 
o colonie de deţinuţi te pregătea mai bine pentru înotul prin 
noroaiele unui ţinut sălbatic decât o viaţă de tihnă 
neîntreruptă. 

Se pare însă că Ladisla avea o oarecare idee despre ce-i 
trecea prin minte şi spuse fără să gândească: 

- Nici nu-ţi poţi da seama cât de greu îmi este. 

- Nu, fireşte că nu! se răâţoi West rămas fără pic de 
răbdare. Acum mai trebuie să-mi cari şi haina! 

Prinţul dădu nedumerit din pleoape, apoi îşi cobori 
privirea la pământul jilav, încleştându-şi maxilarele. 

- Ai dreptate. Îmi pare rău. Fireşte că-mi dau seama că-ţi 
datorez viaţa. Dar, înţelege-mă, nu sunt deprins cu aşa 
ceva. Deloc nu sunt. 

Trase de reverele jegoase şi zdrenţuite şi scoase un 
chicotit amărât. 

- Mama îmi spunea mereu că trebuie să încerc să arăt 
cât se poate de bine în orice ocazie. Mă întreb ce ar zice 
dacă m-ar vedea acum. 

Cu toate acestea, West observă că Prinţul nu avea nici 
cea mai mică intenţie să-i înapoieze haina. 

Ladisla îşi vâri capul între umeri. 

- Cred că trebuie să-mi asum o parte din vină pentru 
toată această poveste. 


O parte? West ar fi fost extrem de bucuros să-i facă 
cunoştinţă cu „o parte” din cizma lui. 

- Ar fi trebuit să te ascult, colonele. Tot timpul am ştiut 
asta. Păi, nu e prudenţa cea mai bună politică în vreme de 
război? Acesta a fost mereu motoul meu. Dar tâmpitul ăla 
de Smund m-a îndemnat să acţionez nesăbuit. Idiotul! 

- Lordul Smund şi-a jertfit viaţa, şopti West. 

- Păcat că nu şi-a jertfit-o mai devreme ca să nu ne bage 
în beleaua asta! mârâi Prinţul, iar buzele îi tremurară din 
pricina nervozităţii. Ce crezi că vor spune cei de-acasă 
despre toată chestia asta, West? Ce crezi că vor spune 
despre mine? 

- Nu am nici cea mai vagă idee, Înălţimea Voastră. 

Deja se spuseseră multe adevăruri dure. West încercă 
să-şi înăbuşe furia şi să se pună în locul lui Ladisla. Tânărul 
era atât de puţin pregătit să facă faţă unei asemenea 
situaţii, era atât de lipsit de resurse, atât de dependent de 
toţi ceilalţi pentru absolut orice. Cea mai importantă decizie 
din întreaga lui viaţă avusese de-a face cu pălăria pe care 
trebuia să o poarte la o anumită ocazie sau la alta, iar acum 
trebuia să accepte responsabilitatea pentru mii de morţi. 
Normal că habar nu avea ce să facă acum. 

- Măcar de n-ar fi fugit, îşi încleştă Ladisla pumnii şi lovi 
iritat cu piciorul într-o rădăcină de copac. De ce n-au rămas 
să lupte, jigodiile laşe? De ce n-au luptat? 

West închise ochii şi făcu tot ce-i stătea în putere să 
ignore frigul, foamea, durerea şi să alunge furia care-i 
clocotea în piept. Aşa se întâmpla mai mereu. Tocmai atunci 
când Ladisla începea să-i stârnească ceva simpatie, tocmai 
atunci când începea să-l înduioşeze, scăpa câte o propoziţie 
dezgustătoare retrezindu-i antipatia. 

- Nu am de unde să ştiu, Înălţimea Voastră, reuşi el să 
articuleze printre dinţi. 

- Gata, bombăni Treicopaci, v-a ajuns! În picioare şi să 
nu aud nicio şoaptă! 

- Doar nu pornim din nou, colonele? 


- Mă tem că trebuie. 

Prinţul oftă şi se ridică cu greu în picioare. 

- Sincer, West, nu înţeleg cum de oamenii ăştia nu 
obosesc niciodată. 

- Pas cu pas, Înălţimea Voastră. 

- Fireşte, murmură Ladisla, împleticindu-se printre 
copaci, în urma celor doi deţinuţi. Pas cu pas. 

West îşi dezmorţi picioarele, apoi vru să-i urmeze, când 
simţi cum o umbră uriaşă cade asupra lui. Ridică ochii şi îl 
văzu pe Dow cel Negru care i se pusese în faţă, blocându-i 
drumul şi rânjindu-i cu toţi dinţii. I-l arătă cu un semn al 
capului pe Prinţul care abia se mişca. 

- Vrei să ţi-l omor? mârâi el în limba nordicilor. 

- Dacă te atingi de vreunul dintre ei... scuipă West 
vorbele înainte să se hotărască ce anume avea de gând să 
spună. O să... 

- Da? 

- O să te omor eu pe tine. 

Ce altceva să spună? Se simţea ca un copil proferând 
ameninţări ridicole în curtea şcolii. O curte teribil de rece şi 
de primejdioasă. Şi dând din gură în faţa unui copil de două 
ori cât el. 

Doar că Dow îşi rânji din nou colții. 

- 'Teribil temperament pentru un slăbănog. Şi uite cum 
am început să vorbim numai despre omoruri. Sigur ai 
suficient sânge în tine? 

West făcu un efort să pară mai înalt, mai falnic, chestie 
deloc uşoară pentru un biet om care stă într-o râpă şie 
cocârjat de oboseală. Dacă trebuie să calmezi o situaţie 
periculoasă, nu trebuie să-ţi arăţi teama, indiferent cât de 
mare este aceasta. 

- Ce-ar fi să mă pui la încercare? 

Dar vocea îi sună jalnic chiar şi în propriile-i urechi. 

- S-ar putea s-o fac. 

- Atunci să mă anunţi din timp. N-aş vrea să pierd ocazia. 


- Nu-ţi face griji, şopti Dow întorcându-i spatele şi 
scuipând înspre tufe. O să-ţi dai seama atunci când ai să te 
trezeşti cu gâtul tăiat. 

Şi nordicul urcă mai departe râpa noroioasă, cu mişcări 
mai lente, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că nu era 
speriat. West îşi dorea să poată spune acelaşi lucru şi 
despre el însuşi. Căci lui personal îi bătea inima în urechi. 
Se târi după ceilalţi, trecu de Ladisla şi o ajunse din urmă 
pe Cathil. 

- Eşti bine? o întrebă. 

- Mi-a fost şi mai rău, îi răspunse fata măsurându-l cu 
privirea. Tu cum te simţi? 

Dintr-odată, West înţelese în ce hal trebuie să fi arătat. 
Braţele îi erau înfăşurate într-un sac vechi şi găurit, tras 
peste uniforma jegoasă. Îşi strânsese centura pe deasupra 
lui şi scosese prin una din găuri sabia cea grea care îl lovea 
acum peste picior. Îl mâncau fălcile de la barba crescută de 
câteva zile şi îi clănţăneau de frig şi suferinţă. Şi avea 
certitudinea că faţa lui era o combinaţie de rozaliu furios şi 
cenuşiu cadaveric. Îşi vâri mâinile la subsuori şi schiţă un 
zâmbet trist. 

- Mi-e frig. 

- Se vede. Poate că ar fi fost mai bine să-ţi păstrezi 
haina. 

La replica asta se văzu nevoit doar să dea din cap. Se 
uită la spinarea lui Dow printre ramurile pinului din 
apropiere şi îşi drese vocea. 

- Nu te-a... necâjit niciunul, nu-i aşa? 

- Să mă necăjească? 

- Ştii tu..., murmură el cu foarte multă jenă, eşti femeie 
şi eşti în mijlocul tuturor acestor bărbaţi, iar ei nu prea sunt 
obişnuiţi cu aşa ceva. Şi uite cum se holbează la tine tipul 
ăla, Dow. Nu ştiu ce... 

- Foarte frumos din partea ta, colonele, însă nu-mi fac 
griji. Mi-e greu să cred că vor face altceva decât să se 


holbeze şi, crede-mă, am avut de-a face cu chestii mult mai 
rele. 

- Există ceva mai rău decât el? 

- În prima tabără în care am fost vreodată în viaţa mea, 
m-a plăcut comandantul. Probabil că pielea mea încă mai 
licărea a viaţă bună şi îndestulată. M-a înfometat ca să 
capete ceea ce îşi dorea atât de mult. Am rezistat cinci zile 
fără strop de mâncare. 

West se înfioră. 

- Şi a fost suficient cât să-l facă să renunţe? 

- Oameni ca ăştia nu renunţă. Nu am fost capabilă să 
rezist mai mult de cinci zile. Apoi... faci ce trebuie să faci. 

- Adică... 

- Ce trebuie să faci, ridică fata din umeri. Nu sunt 
mândră de ce am făcut, dar nici nu-mi este ruşine. Află de la 
mine că nici mândria, nici ruşinea nu te pot face om liber. 
Nu regret nimic altceva decât acele cinci zile când mi-a fost 
foame, acele cinci zile când aş fi putut să mănânc după 
pofta inimii. Faci exact ce trebuie să faci. Nu contează cine 
eşti. Odată ce începi să flămânzeşti... 

Şi ridică din nou din umeri. 

- Tatăl tău cum s-a descurcat? 

- Pike? ridică tânăra privirea la deţinutul cu faţa arsă 
care mergea în faţa lor. E om bun, dar nu suntem rude. Nu 
ştiu ce s-a ales de familia mea. Probabil că, dacă rudele 
mele mai trăiesc, s-au împrăştiat pe toată suprafaţa Engliei. 

- Deci... 

- Uneori, dacă spunem că suntem rude, oamenii 
reacţionează diferit. Ne-am scos reciproc din multe 
necazuri. Şi, dacă Pike n-ar fi insistat, probabil că şi acum 
ciocăneam la metale în lagăr. 

- Iar în schimb acum te bucuri de această minunată 
plimbare în aer liber. 

- Înî. Te descurci cu ce ai la dispoziţie. 

Îşi înfipse bărbia în piept şi grăbi pasul printre copaci. 
West o urmări cum se îndepărtează. Avea ceva sânge în ea, 


ar fi spus nordicii. lar Ladisla ar fi avut de învăţat din 
hotărârea ei mută. West privi peste umăr la Prinţ care se 
împleticea grațios prin zloată, cu o încruntătură bosumflată 
întipărită pe chip. Oftă, iar aburii respirației îi atinseră 
obrajii. Era prea târziu ca Ladisla să înveţe ceva. 


O masă nenorocită alcătuită dintr-o bucată de pâine 
veche şi o cană cu zeamă rece de la o fostă tocană. 
Treicopaci nu le-a dat voie să facă focul, cu toate 
rugăminţile lui Ladisla. Era prea mare riscul de a fi văzuţi. 
Aşa că s-au aşezat pe jos, în pâlpâirea penumbrei, puţin mai 
departe de locul unde se odihneau nordicii. Le făcea bine să 
vorbească, fie şi pentru a uita de frig, de durere şi de 
disconfort. Fie şi pentru a-şi opri dinţii din clânţănit. 

- Parcă mi-ai spus că ai luptat în Kanta, Pike? În război? 

- Da. Ca sergent, încuviinţă încet Pike din cap, iar ochii îi 
sclipiră straniu pe chipul ars, fără trăsături. Greu de crezut 
acum că înnebuneam din cauza căldurii. 

West scoase un gâlgâit. Ca un hohot trist de râs. 

- În ce unitate? 

- În primul regiment al cavaleriei din Oastea Regelui, 
sub comanda colonelului Glokta. 

- Dar acela a fost regimentul meu! 

- Ştiu. 

- Nu-mi aduc aminte de tine. 

Lui West i se păru că arsurile de pe faţa lui Pike îşi 
schimbară forma semănând cu o încercare de surâs. 

- Pe vremea aceea arătam altfel. Eu mi-aduc aminte de 
tine, Locotenente West. Oamenii ţineau la tine. Aveai suflet 
bun şi spuneau că-ţi pot împărtăşi orice problemă. 

West încercă să-şi stăpânească emoția. Acum nu prea 
mai era în stare să rezolve probleme. Doar să le provoace. 

- Şi cum de-ai ajuns în lagăr? 

Pike şi Cathil făcură un schimb iute de priviri. 

- Deţinuţilor nu li se pun asemenea întrebări. 


- Oh, West îşi plecă privirea şi îşi frecă mâinile, îmi pare 
rău. N-am vrut să te supăr. 

- Nu m-ai supărat, spuse Pike trăgând aer pe nas şi 
frecându-se la marginea lui arsă. Am făcut nişte greşeli. Şi 
atât. Hai s-o lăsăm baltă. Pe tine te aşteaptă cineva acasă? 

West tresări şi îşi încrucişă braţele peste piept. 

- Am o soră acasă, în Adua. E... e mai complicat. 

Şi i se păru că e mai bine să încheie subiectul. 

- Dar tu? 

- Am avut o nevastă. Când m-au trimis în lagăr, nu a vrut 
să mă însoţească. Multă vreme am urât-o pentru asta, dar 
ştii ce? Cred că aş fi făcut la fel dacă aş fi fost în locul ei. 

Ladisla apăru dintre copaci, ştergându-şi mâinile de 
poalele hainei lui West. 

- Ce bine e acum! Probabil că nu mi-a priit carnea aia pe 
care am mâncat-o dimineaţă. 

Se aşeză între West şi Cathil, iar fata se strâmbă de 
parcă cineva tocmai ar fi descărcat o roabă cu balegă lângă 
ea. Era evident pentru oricine că nu se puteau suferi. 

- Despre ce povestim? 

- Pike povestea despre soţia lui... 

- Da? Fireşte că sunteţi la curent cu faptul că sunt 
logodit şi mă voi căsători curând cu Prinţesa Terez, fiica 
Marelui Duce Orso de Talins. Frumuseţea ei este renumită 
în întreaga lume... 

Vocea i se stinse treptat şi privi încruntat la copacii 
întunecaţi, de parcă şi-ar fi dat seama cât de stranii păreau 
asemenea conversații în ţinuturile sălbatice ale Engliei. 

- Deşi am început să cred că ea nu-i tocmai încântată de 
acest aranjament matrimonial. 

- Nici nu-mi pot da seama de ce oare, murmură Cathil, 
luându-l peste picior pentru a zecea oară în seara aceea. 

- Sunt moştenitorul tronului! se burzului Prinţul, iar într- 
o bună zi voi deveni regele tău! N-ar fi rău dacă m-ai trata 
cu un dram de respect! 

Fata îi râse în nas. 


- Nu am ţară şi nici rege şi, cu siguranţă, nici pic de 
respect pentru tine. 

Ladisla rămase cu gura căscată de atâta indignare. 

- Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine... 

Dow cel Negru se ivi lângă ei parcă de nicăieri. 

- Închide-i fleanca aia împuţită, mârâi el în limba 
nordică, împungând aerul cu degetul lui cel gros. Bethod 
are urechi pretutindeni! Spune-i să nu mai dea din limbă 
dacă nu vrea să rămână fără ea! 

- Vrea să nu mai vorbim, Înălţimea Voastră, traduse West 
în şoaptă. 

Prinţul încercă să-şi înghită furia. 

- Măcar atât am înţeles şi eu. 

Şi el, şi Cathil îşi vârâră capetele între umeri şi se priviră 
cu ură fără să mai scoată o vorbă. 


West stătea întins pe spate şi privea la fulgii de zăpadă 
care cădeau dincolo de cizmele lui. Cathil dormea lipită de 
el într-o parte, iar Copoiul se întinsese în partea cealaltă. 
Toţi ceilalţi dormeau strânşi unul în altul acoperiţi cu o 
pătură mare şi puturoasă. Toţi în afară de Dow care stătea 
de veghe. Uluitor cum un asemenea frig reuşea să-i apropie 
pe oameni. 

Din capătul grupului se auzea un sforăit bubuitor. Poate 
Treicopaci, sau poate Tul. Copoiul se zvârcolea în somn, 
tresărea, se întindea şi scotea sunete fără sens. Respirația 
lui Ladisla era hârâitoare şi lipsită de vlagă. Aproape toţi 
adormiseră de îndată ce îşi puseseră capul jos. 

Însă West nu putea să doarmă. Se tot gândea la 
dificultăţile cu care se confruntau, la pericolele îngrozitoare 
care îi pândeau. Şi nu doar pe ei. Fără doar şi poate că 
Mareşalul Burr era pe acolo pe undeva, prin pădurile 
Engliei, grăbindu-se spre sud ca să le vină în ajutor, fără să 
ştie că va cădea într-o capcană. Fără să ştie că Bethod îl 
aştepta. 


Situaţia era cumplită, dar, în ciuda logicii, West se simţea 
cu inima uşoară. Pentru că aici lucrurile erau mult mai 
simple. Nu avea lupte zilnice de purtat, nici prejudecăţi de 
învins, şi nu trebuia să se gândească ce va fi peste o oră. 
Pentru prima dată după luni bune se simţea cu adevărat 
liber. 

Tresări şi îşi întinse picioarele obosite. Cathil îşi schimbă 
poziţia şi îşi puse capul pe umărul lui, culcându-şi obrazul 
pe uniforma lui jegoasă. Îi simţea căldura respirației pe 
faţă, căldura trupului prin haine. O căldură plăcută. Efectul 
era umbrit doar de duhoarea de sudoare şi pământ jilav şi 
de Copoiul care îi schelălăia şi îi bodogănea în cealaltă 
ureche. West închise ochii cu un surâs vag pe chip. Poate că 
totul se va sfârşi cu bine. Poate că încă mai avea o şansă se 
devină erou. Dacă ar reuşi să-l ducă pe Ladisla în viaţă la 
Lordul Maregşal Burr. 


Vorbe în vânt 


Ferro călărea mai departe, atentă la toate din jur. Încă 
mai urmau cursul apei întunecate, vântul rece încă îi mai 
învolbura hainele, haosul încă mai stăpânea cerul 
ameninţător, dar ţinutul începuse să se schimbe. Perfect 
plat doar cu puţin înainte, era acum înţesat de dealuri şi de 
depresiuni tainice. Acolo se puteau ascunde duşmanii, iar ei 
nu-i plăcea ideea asta. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, căci 
Ferro Maljinn nu se temea de nimeni. Dar trebuia să fie 
mult mai atentă, să aibă toate simţurile treze, să poată 
observa urmele celor care trecuseră pe acolo, să-şi poată 
da seama dacă îi pândeşte cineva. 

Era pur şi simplu o chestiune de bun-simţ. 

Şi iarba se schimbase. Se obişnuise să o vadă 
pretutindeni, înaltă şi unduind în bătaia vântului, însă aici 
era scurtă şi uscată, galbenă ca paiele. Iar cu cât înaintau 
mai mult, cu atât devenea încă şi mai scurtă. Astăzi 
văzuseră multe petice chele de pământ. Pământ sterp, unde 
nu creştea nimic. Pământ gol, ca ţărâna din Ţinuturile 
Haine. 

Pământ mort. 

Mort din niciun motiv evident. Se uită încruntată la 
câmpia zbârcită care se întindea până la dealurile din 
depărtare, linie zimţată deasupra orizontului. Nu se mişca 
nimic în spaţiul acesta imens. În afară de ei şi de norii 
nervoşi. Şi de o pasăre care plutea deasupra, în înalturi, 
aproape nemişcată în văzduh şi doar aripile negre cu pene 
lungi vibrau aproape imperceptibil. 

- Prima pasăre pe care o văd de două zile, mârâi 
Nouădegete, uitându-se bănuitor la ea. 

- Îhî, fu Ferro de acord. Păsările au mai multă minte 
decât noi. Ce căutăm aici? 

- N-avem unde altundeva să mergem. 


Dar Ferro avea unde merge. Oriunde se aflau gurkieni 
de omorât. 

- Vorbeşte în numele tău. 

- De ce? Nu cumva prietenii din |inuturile Haine te 
aşteaptă cu nerăbdare să te întorci acasă? Şi te pomenesc 
zi şi noapte? Oare unde a dispărut Ferro? Suntem toţi trişti 
de când a plecat. 

Şi fornăi ca la o glumă bună. 

Ferro nu înţelegea ce e de râs. 

- Nu putem fi cu toţii la fel de îndrăgiţi ca tine, pufni la 
rândul ei. Sunt convinsă că se va da o petrecere în cinstea 
ta atunci când te vei întoarce în Nord. 

- O, da, va fi o petrecere, sigur că va fi. De îndată ce mă 
vor spânzura. 

Cugetă câteva clipe la aceste vorbe, privindu-l din colţul 
ochilor. Privindu-l fără să fie nevoită să-şi mişte capul, astfel 
încât, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se uite la ea, să se poată 
preface că ar fi avut privirea aţintită înainte. Acum, că se 
obişnuise cu el, trebuia să admită că acest alb uriaş nu era 
chiar atât de rău. Luptaseră împreună de mai multe ori, iar 
el luptase bine. Stabiliseră să se îngroape unul pe celălalt 
dacă va fi cazul şi avea încredere în el că-şi va ţine 
promisiunea. Arăta ciudat şi vorbea ciudat şi nu se 
întâmplase încă să promită că va face ceva şi să nu se ţină 
de cuvânt, iar asta îl făcea să fie unul dintre cei mai grozavi 
bărbaţi pe care îi întâlnise vreodată. Desigur că nici prin 
minte nu-i trecea să-i spună sau să-i dea cumva de înţeles 
că aşa gândeşte. 

Pentru că atunci o va dezamăgi. 

- Vrei să zici că n-ai pe nimeni? îl întrebă ea. 

- Doar duşmani. 

- Şi de ce nu te lupţi cu ei? 

- Să mă lupt? Lupta asta m-a costat tot ce am avut 
vreodată, spuse şi îi arătă palmele goale. Am rămas doar cu 
un renume prost şi cu o mulţime de oameni care ar da orice 
ca să mă ucidă. Să mă lupt? Ha! Cu cât te lupţi mai bine, cu 


atât ajungi mai rău. Am plătit-o câtorva şi recunosc că m-am 
simţit excelent, însă sentimentul ăsta nu a durat. 
Răzbunarea nu-ţi ţine de cald noaptea, ăsta-i adevărul. Se 
pune prea mult preţ pe răzbunare. Dar răzbunarea singură 
nu-i de ajuns. Mai ai nevoie şi de altceva. 

Ferro clătină din cap îndârjită. 

- Aştepţi prea mult de la viaţă, albule. 

Nouădegete surâse. 

- Şi eu care credeam că tu aştepţi prea puţin. 

- Nu ai cum să fii dezamăgit dacă nu aştepţi nimic. 

- Dacă nu aştepţi nimic, nici n-ai să capeţi nimic. 

Ferro se încruntă. Asta era problema cu discuţiile. 
Cumva reuşeau s-o ducă acolo unde ea nu voia să meargă. 
Poate că nu prea avea experienţă în domeniul acesta. Trase 
de frâie, îşi îmboldi calul cu călcâiele şi se îndepărtă de 
Nouădegete şi de ceilalţi. Voia să fie singură. 

Tăcere. Tăcerea era plictisitoare, dar măcar era sinceră. 

Îi aruncă o privire furioasă lui Luthar care stătea în 
căruţă, iar el îi răspunse cu un rânjet tembel cât de larg îi 
îngăduiau bandajele de pe jumătate de faţă. Şi el i se părea 
cumva diferit acum şi nu-i plăcea asta. Ultima oară când îi 
schimbase pansamentele, îi mulţumise, iar asta fusese ceva 
ciudat. Lui Ferro nu-i plăceau mulţumirile. De obicei 
ascundeau ceva. O deranja să ştie că făcuse ceva ce merita 
mulţumiri. Ajutorul dat altora putea conduce la prietenie. 
Iar prietenia putea conduce la dezamăgire. În cel mai fericit 
caz. 

Şi la trădare. În cel mai rău caz. 

Acum Luthar îi spunea ceva lui Nouădegete care îşi dădu 
capul pe spate şi râse ca prostul, speriindu-şi calul şi 
aproape căzând din şa. Bayaz se legăna satisfăcut pe calul 
său, urmărindu-l pe Nouădegete cum apucă hăţul, iar în 
colţurile ochilor i se deschiseră evantaie de riduri de 
bucurie. Iritată, Ferro se îndepărtă şi mai mult de ei. 

Îi plăcuse mult mai mult când nu se puteau suferi. Atunci 
atmosfera glacială care domnea între ei era una cunoscută, 


una în care se simţea bine. Una pe care o putea înţelege. 
Încrederea, camaraderia, jovialitatea erau atât de departe 
în trecutul ei încât nici nu le mai ţinea minte. 

Şi cui îi place necunoscutul? 


Ferro văzuse o mulţime de morţi la viaţa ei. Chiar ea 
ucisese o grămadă de oameni. Şi îngropase mulţi de una 
singură. Moartea era meseria ei şi era şi distracţia ei 
preferată. Dar niciodată nu văzuse atâtea cadavre la un loc. 
Împrăştiate pretutindeni în iarba bicisnică. Cobori de pe cal 
şi trecu printre ele. N-aveai cum să-ţi dai seama cine se 
luptase cu cine, sau cine din ce tabără făcuse parte. 

Toţi morţii seamănă între ei. 

Cu atât mai mult când au fost jefuiţi - când li s-au luat 
armurile şi armele şi mare parte din haine. Zăceau la 
grămadă, unul peste altul, în umbra alungită a unei coloane 
crăpate. Construcţie distrusă, cu aspect străvechi, a cărei 
piatră fărâmiţată se îngemăna cu iarba ofilită şi era 
împestriţată de licheni. O pasăre mare şi neagră stătea în 
vârf, cu aripile strânse, şi holba la Ferro nişte ochi ca 
mărgelele. 

Cadavrul unei matahale de om era proptit de 
postamentul coloanei. În mâna fără viaţă încă mai strângea 
o săgeată frântă, iar sub unghii avea sânge negru şi ţărână 
neagră. Era foarte posibil să fi purtat un drapel, fu gândul 
lui Ferro. Se pare că toţi soldaţii erau înnebuniţi după 
steaguri. lar ea nu fusese niciodată în stare să înţeleagă de 
ce. Nu puteai ucide pe cineva cu un steag. Nu te puteai 
apăra cu un steag. Cu toate acestea, bărbaţii erau topiţi 
după steaguri. 

- Ce mare tâmpenie, murmură ea încruntându-se la 
pasărea de pe coloană. 

- Un măcel, spuse Nouădegete. 

Bayaz gemu şi îşi frecă bărbia. 

- Dar cine s-a luptat şi împotriva cui? 


Ferro văzu cum Luthar face ochii mari în mijlocul 
chipului umflat. Părea îngrijorat. Quai stătea pe capră, 
chiar în faţa lui, cu hăţurile libere, privind inexpresiv la 
cadavrele din jur. 

Femeia întoarse unul dintre trupuri şi îl adulmecă. Piele 
deschisă la culoare, buze vinete, fără miros, deocamdată. 

- Nu s-a întâmplat de prea multă vreme. Poate acum 
două zile. 

- Şi nu e nicio muscă? întrebă Nouădegete uitându-se 
bănuitor la cadavre. Doar câteva păsări cocoţate pe ele le 
urmăreau mişcările. 

- Nimic altceva decât păsări. Şi nici măcar nu mănâncă. 
Straniu. 

- Nu chiar, prietene! 

Ferro ridică brusc capul. Un bărbat se apropia cu paşi 
mari de ei, traversând iute câmpul de luptă. Un alb înalt, 
zdrenţăros, cu o bucată de lemn noduros în mână. Păr 
vâlvoi şi slinos, barbă lungă şi încâlcită. Ochi bulbucaţi şi 
strălucitori şi sălbatici pe chipul cu riduri adânci. Ferro îl 
privi lung, nereuşind să-şi dea seama cum de ajunsese să se 
apropie atât de mult de ei fără ca ea să-l simtă. 

La auzul glasului lui, păsările se ridicară de pe cadavre, 
dar nu se împrăştiară speriate, care încotro, ci zburară spre 
el, iar unele i se aşezară pe umeri, altele începură să 
planeze în jurul capului său în cercuri largi. Ferro smulse o 
săgeată din tolbă şi dădu să-şi apuce arcul, dar Bayaz 
întinse braţul spre ea. 

- Nu. 

- Vedeţi? îi întrebă albul înalt arătând spre coloana 
crăpată, iar pasărea din vârful ei i se aşeză pe degetul 
întins. Coloana de o sută cincizeci de kilometri! Mai sunt o 
sută cincizeci de kilometri până la Aulcus! 

Lăsă mâna jos, iar pasărea i se căţără pe umăr, alături de 
suratele ei şi se potoli. 

- Staţi chiar la marginea ținutului mort! Nicio fiinţă nu 
poate veni aici dacă nu i-a fost sortit să vină! 


- Bună ziua, frate! strigă Bayaz, iar Ferro îşi dosi 
supărată săgeata. 

Alt Mag. Ar fi trebuit să bănuiască. Ori de câte ori doi din 
ăştia se adunau la un loc, precis urmau multe clămpăneli 
din buze, multe vorbe înşirate. 

Adică multe minciuni. 

- Marele Bayaz! răcni străinul apropiindu-se. Întâiul 
dintre Magi! Şi păsările cerului, şi peştii apelor, şi fiarele 
pământului m-au înştiinţat de sosirea ta, iar acum te văd cu 
propriii mei ochi şi parcă tot nu-mi vine a crede. Eşti aievea, 
oare? Binecuvântatele tale picioare păşesc oare pe acest 
pământ însângerat? 

Îşi înfipse toiagul în pământ, iar pasărea cea mare şi 
neagră îi cobori de pe umăr şi se aşeză în vârful lui, 
ţinându-se strâns cu ghearele şi bătând din aripi până îşi 
găsi echilibrul. Prudentă, Ferro făcu un pas înapoi cu mâna 
la cuţit. Nu avea de gând să lase vreuna din creaturile astea 
să se găinăţeze pe ea. 

- Zacharus, spuse Bayaz descălecând greoi. Iar lui Ferro 
i se păru că nu desluşeşte prea multă bucurie în glasul lui. 
Pari bine, sănătos, frate. 

- Par istovit. Par istovit, şi murdar, şi furios. Aşa par 
pentru că aşa mă simt. Greu mai dă omul de tine, Bayaz. Ie- 
am căutat de-a lungul şi de-a latul câmpiei. 

- Ne-am ascuns vederii cât am putut. Şi aliaţii lui Khalul 
sunt pe urmele noastre. 

Ochii lui Bayaz se aplecară asupra carnagiului. 

- Tu ai făcut asta? 

- Tânărul Glotus, aflat sub protecţia mea, a făcut-o. E 
aprig ca un leu, drept îţi spun, şi e un împărat la fel de mare 
precum cei din vechime! L-a capturat pe cel mai mare rival, 
pe fratele lui, Scario, şi l-a iertat, pufni Zacarus. Nu aşa îl 
sfătuisem eu, dar tinerii de azi fac totul numai după capul 
lor. Ce vezi aici sunt ultimii oameni ai lui Scario. Cei care nu 
au vrut să se predea. 


Îşi flutură nepăsător mâna spre cadavre, iar pasărea 
flutură din aripi împreună cu el. 

- Are şi clemenţa limitele ei, remarcă Bayaz. 

- Nu au vrut să intre în ţinuturile moarte, aşa că s-au 
hotărât să ne înfrunte aici şi aici au şi murit, la umbra 
coloanei de o sută cincizeci de kilometri. Glotus le-a luat 
stindardul celei de-a Treia Legiuni. Exact acelaşi stindard 
sub care a luptat Stolicus. Relicvă a Timpurilor Străvechi! 
Aşa cum suntem noi, frate. 

Dar Bayaz nu păru impresionat. 

- O bucată de cârpă veche. Care nu le-a fost câtuşi de 
puţin de folos amărâţilor ăstora. Nu eşti mai bărbat dacă 
duci cu tine o zdreanţă plină de molii. 

- Poate că nu. Adevărul e că e foarte decolorată. Iar 
pietrele preţioase din broderie au fost de multă vreme 
smulse şi vândute pe arme. 

- În zilele astea pietrele preţioase sunt un lux, însă toată 
lumea are nevoie de arme. Unde este acum tânărul tău 
împărat? 

- Pe drumul de întoarcere spre vest, fără a face un popas 
ca să-şi incinereze morţii. Se îndreaptă spre Darmium, să-l 
asedieze şi să-l spânzure pe nebunul ăla de Cabrian de 
zidurile cetăţii. Poate după aceea vom avea, în sfârşit, pace. 

Bayaz scoase un fornăit trist. 

- Dar mai poţi să-ţi aminteşti ce înseamnă pacea? 

- Ai fi surprins să afli cât de multe îmi amintesc, 
răspunse Zacharus, holbându-se la Bayaz cu ochii săi 
bulbucaţi. Dar ce se mai întâmplă în lumea largă? Ce mai 
face Yulwei? 

- Stă cu ochii în patru, ca întotdeauna. 

- Şi ce mai ştii de celălalt frate al nostru, oaia neagră a 
familiei, marele Profet Khalul? 

Trăsăturile lui Bayaz se înăspriră. 

- Devine din ce în ce mai puternic. S-a pus în mişcare. 
Simte că timpul lui a venit. 

- Şi, bineînţeles, tu intenţionezi să-l opreşti? 


- Ce altceva să fac? 

- Hmmm. Ultima oară când am auzit de el, Khalul era în 
sud, însă tu te îndrepţi spre vest. Te-ai rătăcit, frate? N-ai să 
găseşti nimic acolo, în afară de ruinele trecutului. 

- Trecutul ascunde multă putere. 

- Putere? Ha! Nu te-ai schimbat. Şi ai nişte tovarăşi de 
călătorie tare ciudaţi, Bayaz. Fireşte, îl cunosc pe tânărul 
Malacus Quai. Cum o mai duci, povestitorule? îi strigă el 
ucenicului. Cum îţi merge, vorbăreţule? Cum se poartă 
fratele meu cu tine? 

Quai rămase cocârjat în căruţă. 

- Destul de bine. 

- Destul de bine? Doar atât? Măcar ai învăţat să-ţi ţii 
gura. Cum de-ai reuşit să-l înveţi asta, Bayaz? Eu n-am 
putut să-l fac să tacă, oricât m-am străduit. 

Bayaz se încruntă la Quai. 

- N-a fost prea greu. 

- Aşa deci. Cum spunea Juvens? Cele mai bune lecţii sunt 
acelea pe care le înveţi singur. 

Zacharus îşi propti ochii bulbucaţi asupra lui Ferro, iar 
păsările, toate ca una singură, îşi întoarseră mărgelele 
ochilor în aceeaşi direcţie. 

- Stranie fiinţă. 

- Are sângele potrivit. 

- Tot mai ai nevoie şi de cineva care să fie în stare să 
vorbească cu spiritele. 

- El, făcu Bayaz un semn din cap spre Nouădegete. 

Albul cel uriaş îşi făcuse de lucru cu şaua până în acel 
moment şi ridică derutat privirea. 

- El? se încruntă Zacharus. 

Multă furie, îşi spuse Ferro, dar şi ceva tristeţe şi teamă. 
Păsările de pe umerii şi de pe capul lui, de pe vârful 
toiagului lui, se îndreptară şi începură să bată din aripi şi să 
chirăie. 

- Ascultă-mă, până nu e prea târziu, frate. Renunţă la 
toată prostia asta. Vin alături de tine împotriva lui Khalul. 


Alături de tine şi de Yulwei. Toţi trei împreună, ca în 
Timpurile Străvechi, împotriva Creatorului. Magii uniţi. Am 
să te ajut. 

Urmă o tăcere prelungă şi riduri aspre acoperiră chipul 
lui Bayaz. 

- Ai să mă ajuţi? Ar fi trebuit să mă ajuţi mai de mult, 
după prăbuşirea Creatorului, când te-am implorat s-o faci. 
Poate că atunci am fi putut să distrugem nebunia lui Khalul 
înainte să prindă rădăcini. Acum tot Sudul e năpădit de 
Devoratori care se poartă de parcă ar fi la ei acasă, 
batjocorind pe faţă cuvântul sacru al învățătorului nostru! 
Dar cred că singuri noi trei nu mai suntem de ajuns acum. 
Şi atunci ce ai să faci? Ai s-o convingi pe Cawneil să-şi lase 
cărţile? Ai s-o cauţi pe Leru în tot Cercul Lumii şi ai s-o scoţi 
la suprafaţă de sub piatra unde s-a târât? Ai să-l aduci 
înapoi pe Karnault din largul oceanului, sau pe Anselmi şi 
pe Dintespart din ţinutul morţilor? Magii uniţi, spui? - şi 
buzele lui Bayaz se strâmbară într-un rânjet sarcastic. A 
trecut vremea aceea, frate. Corabia aia a plecat din port de 
mult timp şi nu se va mai întoarce niciodată, iar noi nu 
suntem la bord! 

- Înţeleg! şuieră Zacharus, bulbucându-şi şi mai mult 
ochii injectaţi. Şi dacă vei găsi ceea ce cauţi, ce ai să faci 
atunci? Chiar crezi că vei fi în stare să deţii controlul? Ai 
îndrăzneala să-ţi închipui că tu vei reuşi acolo unde 
Glustrod şi Kanedias şi Juvens însuşi au dat greş? 

- Am învăţat din greşelile lor. 

- Nu prea cred! N-ai face decât să pedepseşti o crimă cu 
una şi mai gravă! 

Buzele subţiri ale lui Bayaz deveniră parcă şi mai subţiri, 
iar obrajii lui supţi deveniră şi mai supţi. Nu de teamă, nu 
din cauza tristeţii, ci pentru că şi el era foarte furios. 

- Nu eu am fost de vină pentru toate astea, frate! Am 
încălcat eu oare a Doua Lege? Am târât eu oare în sclavie 
jumătate din populaţiile din sud doar ca să-mi satisfac 
orgoliul? 


- Nu, dar toţi avem partea noastră de vină, iar tu mai 
mult decât ceilalţi. E straniu cum de eu sunt în stare să-mi 
amintesc lucruri pe care tu le omiţi dinadins. Cum te-ai 
certat cu Khalul. Cum Juvens s-a hotărât să vă separe. Cum 
l-ai căutat pe Creator şi l-ai convins să-ţi împărtăşească 
tainele lui. 

Zacharus scoase un hohot de râs aspru, ca un cotcodăcit 
furios, iar păsările croncăniră şi cârâiră împreună cu el. 

- Cutez a spune că nu a avut niciodată intenţia să-şi 
împartă fiica cu tine, ce spui, Bayaz? Fiica Creatorului? 
Tolomei? Ai cumva loc în memorie pentru ea? 

Ochii lui Bayaz aruncară săgeți de gheaţă. 

- Poate că eu sunt de vină, şopti el. Atunci şi rezolvarea 
trebuie să vină tot de la mine... 

- Crezi că lui Euz i s-a năzărit să dea Prima Lege doar 
pentru că n-avea ce face? Crezi că Juvens a dus lucrul 
acesta la Marginea Lumii pentru că nu e periculos? E... e 
malefic! 

- Malefic? pufni dispreţuitor Bayaz. Cuvânt de speriat 
copiii. Cuvânt pe care-l folosesc cei ignoranţi pentru cei 
care nu sunt de acord cu ei. Am crezut că ne-am dezbărat 
de asemenea idei cu multe secole în urmă. 

- Dar riscurile... 

- Hotărârea mea este luată, spuse Bayaz cu voce 
neclintită şi aspră. De ani întregi mă gândesc la asta. Ai 
spus ce-ai avut de spus, Zacharus, dar nu-mi dai de ales. 
Încearcă să mă opreşti, dacă simţi că trebuie. Sau dă-te la o 
parte. 

- Înseamnă că nu s-a schimbat nimic. 

Bătrânul se întoarse spre Ferro. Chipul zbârcit îi 
tresărea, iar păsările îşi întoarseră ochii rotunzi şi negri 
după ai lui. 

- Tu ce spui, sânge de diavol? Ştii cumva ce te va pune să 
atingi? Înţelegi cumva ce te va pune să duci? Ai cea mai 
vagă idee de pericolele care te pândesc? 


O pasăre mai micuță îşi luă zborul de pe umărul lui şi 
începu să freamăte în jurul capului lui Ferro. 

- Ai face bine s-o iei la goană încotro vezi cu ochii şi să 
nu te opreşti! Voi toţi ar trebui să fugiţi de aici! 

Buzele lui Ferro se strâmbară într-un rictus dispreţuitor. 
Plesni pasărea de deasupra ei şi aceasta se prăbuşi la 
pământ unde începu să ţopăie şi să piuie printre cadavre. 
Suratele ei chirăiră şi şuierară şi îşi cloncăniră furia, dar nu 
le băgă în seamă. 

- Nu ştii nimic despre mine, prost bătrân cu barbă 
murdară. Nu te preface că m-ai înţelege sau că ai şti ce am 
în minte sau ce mi s-a promis. De ce te-aş crede pe tine şi 
nu pe celălalt mincinos bătrân? la-ţi păsările de aici şi vezi- 
ţi de treburile tale şi nu ai să păţeşti nimic. Restul nu sunt 
decât vorbe în vânt. 

Zacharus şi păsările lui o priviră chiorâş. Bătrânul se 
încruntă, deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi 
şi o închise când Ferro se aruncă în şa şi îşi îndemnă calul la 
galop spre vest. În spatele ei se auzea zgomotul surd făcut 
de copitele celorlalţi cai, se auzea plesnetul dârlogilor lui 
Quai, apoi vocea lui Bayaz. 

- la aminte la păsările văzduhului, la peştii apelor, la 
fiarele pământului. Curând vei afla că a fost omorât Khalul 
şi că de Devoratori s-a ales praful şi pulberea, că toate 
greşelile trecutului au fost îngropate, aşa cum s-ar fi 
cuvenit să se întâmple de multă vreme. 

- Sper să ai dreptate, dar mă tem că veştile pe care le 
voi afla vor fi mai rele. 

Ferro se uită în urmă şi îi văzu pe cei doi schimbând o 
ultimă privire îngheţată. 

- Greşelile trecutului nu pot fi îngropate prea uşor. 
Sincer sper să dai greş. 

- Priveşte în jur, prietene, surâse Întâiul dintre Magi 
cocoţându-se pe cal. Niciuna dintre speranţele tale nu a 
devenit vreodată realitate. 


Şi, astfel, grupul se îndepărtă de cadavre în tăcere, pe 
lângă coloana de o sută cincizeci de kilometri, intrând în 
ţinutul mort. Spre ruinele trecutului. Spre Aulcus. 

Sub un cer tot mai întunecat. 


O chestiune de timp 


Arhilectorului Sult 
Șef al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Eminenţă, 


Au trecut deja şase săptămâni de când ne impotrivim 
gurkienilor. În fiecare dimineaţă, aceştia ne sfidează focul 
ucigător şi reuşesc să arunce pământ şi bolovani în şanţul 
nostru. În fiecare noapte, coborâm oameni pe ziduri ca să îl 
curețe. În pofida tuturor eforturilor noastre, au izbândit 
totuşi să umple canalul în două locuri. De atunci, în fiecare 
zi, grupuri de asalt ies din liniile armatei gurkiene şi îşi 
instalează scările pe zidurile noastre, iar unii Chiar se urcă 
pe ele, dar sunt respinşi cu violenţă de soldaţii noştri. 

În tot acest timp, catapultele îşi continuă 
bombardamentul, iar câteva porţiuni din zidurile noastre au 
fost semnificativ slăbite. Le-am sprijinit cum am putut, dar 
s-ar putea să nu treacă multă vreme până când vor găsi o 
breşă accesibilă. Am ridicat baricade înlăuntrul cetăţii 
pentru a ne putea împotrivi lor în eventualitatea în care 
vor reuşi să pătrundă în Oraşul Inferior. Fortificațiile 
noastre sunt testate la limită, dar nimeni nu se gândeşte la 
capitulare. Vom continua lupta. 

Ca întotdeauna, Eminenţă, slujesc şi mă supun. 


Sand dan Glokta 
Superior de Dagoska 


Glokta îşi ţinu răsuflarea, lingându-şi gingiile goale, când 
privi prin lunetă la norii de colb care se aşezau pe 
acoperişurile din mahalale. Se stinseră ultimele bubuituri şi 
pocnete şi, în acea clipă, Dagoska fu cuprinsă de o tăcere 
stranie. Lumea întreagă şi-a ținut respirația. 


Atunci un urlet îndepărtat ajunse pe balconul lui, 
ricoşând în înalturi din zidurile Citadelei. Urlet pe care şi-l 
amintea mult prea bine de pe câmpurile de luptă vechi şi 
noi. Dar fără a fi însoțit de vreo amintire fericită. Strigătul 
de luptă al gurkienilor. Inamicul atacă. Ştia că acum se 
năpusteau peste terenul deschis din faţa zidurilor, aşa cum 
făcuseră de nenumărate ori în ultimele săptămâni. Doar că 
acum au pe unde să intre. 

Urmări cum siluetele minuscule ale soldaţilor se căţărau 
pe zidurile şi turlele colbuite de-o parte şi de cealaltă a 
breşei. Îşi coborî luneta ca să poată cuprinde baricadele 
aşezate într-un semicerc uriaş şi cele trei rânduri de soldaţi 
ghemuiţi în spatele lor în aşteptarea gurkienilor. Se 
încruntă şi îşi mişcă în cizmă laba amorţită a piciorului 
stâng. Apărare aparent slăbuţă. Dar este tot ce avem. 

Acum soldaţii gurkieni începură să se reverse prin gaura 
mare din zid aidoma unor furnici negre care ies dintr-un 
muşuroi; din norii groşi de praf maroniu ieşeau puzderie de 
oameni care se înghesuiau unul în altul, de arme 
sclipitoare, de steaguri care fluturau în vânt. Coborau peste 
troienele de ruine şi intrau de-a dreptul într-o grindină 
furioasă de săgeți. Primii care au trecut prin deschizătură. 
Poziţie deloc de invidiat. Primele rânduri fură secerate 
instantaneu, siluetele micuţe ale celor loviți se prăbuşeau la 
pământ şi se rostogoleau pe colina de moloz din spatele 
zidurilor. Mulţi muriră, dar şi mai mulţi veneau din urmă, 
călcând în picioare trupurile camarazilor lor căzuţi, 
înaintând greoi peste mormanele de bolovani şi lemne, 
intrând în cetate. 

Acum văzduhul se umplu de un alt strigăt, iar Glokta îi 
văzu pe ceilalţi atacând din spatele baricadelor. Soldaţi ai 
Uniunii, mercenari, dagoskani, toţi se repeziră la breşa pe 
unde pătrundeau gurkienii. De la această distanţă i se 
părea că toţi se deplasează cu o încetineală caraghioasă. 
Un şuvoi de ulei şi unul de apă care curg unul spre celălalt. 
Se întâlniră şi deveni imposibil să-i mai deosebeşti pe unii 


de ceilalţi. Totul devenise o masă curgătoare, semănată de 
luciul metalului, umflându-se şi vălurind ca marea, ici şi colo 
sub culorile câte unui steag mototolit. 

Strigătele şi urletele întârziară deasupra oraşului, 
vibrând, mişcându-se în adierea vântului. Vuiet al durerii şi 
al furiei, larma luptei, zăngănitul armelor. Uneori părea o 
furtună îndepărtată, de nepătruns. Alteori, un singur țipăt 
sau un singur cuvânt reuşea să ajungă până la urechile lui 
Glokta cu claritate uluitoare. Toate aceste zgomote îi 
aminteau de mulțimile de spectatori de la Competiţie. 
Numai că săbiile de acum nu sunt boante. Și ambele tabere 
se luptă cât se poate de serios. Mă întreb câţi or fi murit de 
azi dimineaţă? Se întoarse spre generalul Vissbruck care 
asuda alături în uniforma lui imaculată. 

- Ai luptat vreodată într-o asemenea busculadă, 
generale? Într-o asemenea bătălie corp la corp? 

Vissbruck îi răspunse fără să-şi lase jos luneta de la ochi. 

- Nu. 

- Nici nu ţi-aş recomanda. Mie mi s-a întâmplat o singură 
dată şi nu-mi doresc absolut deloc să repet experienţa. 

Strânse mai tare mânerul toiagului în palma transpirată. 
Nu că aşa ceva chiar ar mai fi posibil acum. 

- De obicei luptam călare. Atacam corpuri mici de 
infanterie, le dezmembram şi le hâituiam. Mă dedasem 
nobilei îndeletniciri de a tăia în bucăţi oameni în fugă şi am 
căpătat nenumărate laude pentru asta. Din păcate, aveam 
să aflu curând că lupta pe jos este cu totul altceva. 
Înghesuiala este atât de mare, încât abia dacă poţi să 
respiri, darămite să faci acte de eroism. Eroi sunt cei care 
au norocul să iasă vii dintr-o asemenea încleştare, râse el 
sumbru. Mi-aduc aminte că fusesem împins din toate părţile 
până mă lipisem de un ofiţer gurkian. Eram atât de aproape 
unul de celălalt că ai fi zis că suntem amanți, nu duşmani, şi 
niciunul din noi nu era în stare să facă vreo mişcare, să-l 
lovească în vreun fel pe celălalt, ci doar mârâiam ca fiarele 
unul la altul. Şi de pretutindeni din jurul tău te înţeapă 


vârfurile lăncilor. Oamenii ajung să fie împinşi în tăişurile 
armelor camarazilor lor, ajung să fie zdrobiţi sub tălpile 
camarazilor lor. Mult mai mulţi mor accidental decât 
premeditat. 

Întreaga poveste nu e nimic altceva decât un ghinion 
imens. 

- Urâtă afacere, murmură Vissbruck, dar trebuie făcută. 

- Într-adevăr. Într-adevăr. 

Acum Glokta zări un stindard gurkian, zdrenţuit şi pătat, 
fluturând deasupra gloatei în clocote. De pe ziduri se 
aruncau bolovani peste invadatori. Soldaţii se înghesuiau 
unii în alţii, neputincioşi, neavând unde să se ascundă, umăr 
lângă umăr, incapabili să se mişte. Peste capetele lor fu 
răsturnat un cazan uriaş cu apă fiartă. Deja de când 
intraseră prin breşa din zid, gurkienii îşi pierduseră 
aspectul rigid şi ordonat, iar acum această masă amorfă 
începu să şovăie. Apărătorii Dagoskăi îi înconjurară din 
toate părţile, necruţători, împingându-i cu suliţele şi 
scuturile, lovind în dreapta şi în stânga cu sabia şi 
toporişca, călcându-i în picioare pe cei căzuţi. 

- Îi respingem! se auzi exclamaţia lui Vissbruck. 

- Da, şopti Glokta uitându-se prin ochean la bătălia 
aceea disperată. Aşa se pare. 

Iar bucuria mea nu are limite. 

Asaltul gurkienilor fusese dejucat, iar ei cădeau la 
pământ unul după altul pe când se împleticeau încercând să 
urce cu spatele dealul de moloz şi să iasă din cetate pe 
teren neutru. Săgeţile arcaşilor de pe ziduri răspândeau 
panica şi moartea în rândurile lor. Sunetul îndepărtat al 
uralelor de bucurie ajunse până la zidurile Citadelei. 

Alt asalt respins. Zeci de gurkieni ucişi, însă întotdeauna 
apar încă şi mai mulţi. Dacă străpung baricadele şi intră în 
Oraşul Inferior, suntem terminaţi. Ne pot ataca cât de des 
au chef. E suficient să pierdem o singură dată şi jocul se 
încheie. 

- Se pare că ziua este a noastră. Cea de azi, cel puţin. 


Glokta şchiopătă spre colţul balconului şi privi cu luneta 
spre golf şi spre Marea Sudului de dincolo de el. Acolo nu se 
întâmpla nimic. Apele calme străluceau blând până departe, 
la linia orizontului. 

- Şi nici urmă de corăbiile gurkiene. 

Vissbruck îşi drese glasul. 

- Cu cel mai profund respect... 

Adică fără strop de respect, înțeleg. 

- Gurkienii nu au fost niciodată navigatori pricepuţi. 
Există vreun motiv pentru care ar trebui să presupunem că 
acum au corăbii? 

Niciunul în afară de vorbele unui vrăjitor negru şi bătrân 
care a apărut în camera mea, în toiul nopţii şi care m-a 
sfătuit să mă uit după corăbiile alea. 

- Doar pentru că nu suntem în stare să observăm un 
lucru, nu înseamnă că lucrul acela nu există. Împăratul 
gurkian ne ţine deja pe jar. Poate că-şi menajează flota, 
aşteptând un moment mai bun de atac, refuzând să-şi 
dezvăluie întreaga forţă până nu este absolut necesar. 

- Dar cu corăbii ar putea institui o blocadă, ne-ar putea 
înfometa, ne-ar putea ocoli fortificațiile! Nu ar fi trebuit să 
irosească vieţile atâtor soldaţi... 

- Împăratul din Gurkhul are soldaţi din belşug. Şi uite ce 
deschizătură mare au făcut în ziduri. 

Glokta cercetă cu privirea zidurile până dădu de celălalt 
punct slab. Se observau crăpăturile din partea interioară a 
zidului, proptit în locul acela cu grinzi grele. Însă tot se 
încovoia înspre înăuntru. Mai mult cu fiecare zi care trecea. 

- Şi curând vor avea şi o a doua breşă. Ne-au astupat 
şanţul în patru locuri. lar în tot acest timp, noi ne 
împuţinăm şi ne scade moralul. Nu au nevoie de corăbii. 

- Dar şi noi avem corăbiile noastre. 

Glokta fu surprins să-l descopere pe general doar la o 
jumătate de pas în spatele lui, adresându-i-se pe un ton 
mieros, dar insistent şi privindu-l în ochi cu toată 
sinceritatea de care era capabil. Ca unul care face planuri 


de nuntă. Sau trădare. Oare despre care din cele două să 
fie vorba? 

- Încă mai avem timp, se precipită Vissbruck cu glas 
şoptit şi cu ochii-i alergând prudenţi până la uşă şi înapoi. 
Noi deţinem controlul asupra golfului. Şi câtă vreme mai 
avem Oraşul Inferior, controlăm şi cheiurile. Îi putem scoate 
de aici pe cetăţenii Uniunii. Măcar pe civili. În Citadelă au 
mai rămas soțiile şi copiii unor ofiţeri, şi mai sunt şi nişte 
negustori şi nişte meşteşugari răzleţiţi prin Oraşul Superior 
care nu au vrut să plece când au plecat ceilalţi. Am putea s- 
o facem foarte grabnic. 

Glokta se încruntă. Poate că are dreptate, însă ordinele 
Arhilectorului au fost altele. Civilii trebuie să se descurce 
pe cont propriu dacă vor să plece de aici. lar trupele 
Uniunii nu pleacă nicăieri. Decât la propriile ruguri 
funerare, fireşte. Însă Vissbruck îi luă tăcerea drept un 
semn de încurajare. 

- Dacă îmi ordoni, am putea s-o facem chiar în seara 
aceasta, şi vom fi cu toţi duşi de aici înainte ca... 

- Şi ce se va întâmpla cu noi, generale, când vom cobori 
din corăbii pe pământul Uniunii? Vom avea parte de o 
reuniune înduioşătoare cu mai-marii noştri din Agriont? 
Unii dintre noi vor vărsa lacrimi destul de curând, nu am 
nicio îndoială în privinţa asta. Sau zici că ar fi mai bine să 
luăm corăbiile şi să pornim spre mult prea îndepărtatul 
Suljuk, unde vom duce vieţi lungi şi îndestulate? spuse 
Glokta clătinând încetişor din cap. E o iluzie încântătoare, 
dar atâta tot. Ordinele noastre sunt să apărăm cetatea. Nici 
vorbă să capitulăm. Nici vorbă să ne retragem. Nici vorbă 
să luăm corăbiile şi să plecăm acasă. 

- Nu plecăm acasă, repetă posomorât Vissbruck. În tot 
acest timp gurkienii se apropie tot mai mult cu fiecare zi 
care trece, pierderile noastre cresc şi până şi cel mai de 
joasă speţă calic din cetate îşi dă seama că nu mai putem 
apăra multă vreme zidurile. Oamenii mei sunt în pragul 
revoltei, iar pe mercenari nu ne putem bizui. Ce vrei să le 


mai spun? Că în ordinele Consiliului Închis nu se spune 
nimic despre retragere? 

- Spune-le că aşteptăm să ne vină întăriri din zi în zi. 

- Le spun asta de săptămâni întregi! 

- Atunci n-ar trebui să mai conteze câteva zile în plus. 

Vissbruck bătu des din pleoape. 

- Şi-mi este permis să întreb când anume vor sosi 
întăririle? 

- În..., spuse Glokta rar, îngustându-şi ochii,... Orice 
moment. Până atunci, ne apărăm. 

- Dar de ce? întrebă Vissbruck cu voce piţigăiată ca de 
fetişcană. Pentru ce? E imposibil! Toate pierderile astea 
inutile! De ce, fir-ar să fie? 

De ce? Mereu de ce. M-am săturat să tot întreb. 

- Dacă tu crezi că am habar ce e în mintea 
Arhilectorului, înseamnă că eşti un idiot mai mare decât mi- 
am închipuit, răspunse Glokta dus pe gânduri şi sugându-şi 
gingiile. Dar ai dreptate într-o privinţă. Trebuie să ne 
pregătim să ne retragem în Oraşul Superior. 

- Dar... dacă abandonăm Oraşul Inferior, abandonăm şi 
docurile! Şi atunci nu vom mai putea primi provizii! Şi nici 
întăriri, presupunând că vor veni! Ce s-a ales de discursul 
tău înălţător, Superiorule? Când mi-ai spus că zidurile 
Oraşului Superior sunt prea lungi şi prea slabe? Că dacă 
vor cădea zidurile fortificate ale cetăţii, oraşul va fi sortit 
pieirii? Că trebuie să-i învingem acolo, sau n-o să-i învingem 
deloc? Aşa mi-ai spus! Şi dacă pierdem docurile... nu vom 
mai putea fugi! 

Dragul meu general, durduliul meu, cârnăciorul meu, nu 
înţelegi? Fuga nu a fost niciodată o opțiune. 

Glokta rânji larg, arătându-i lui Vissbruck găurile din 
gură. 

- Dacă un plan eşuează, trebuie să încercăm un altul. 
Aşa cum ai precizat cu multă acuratețe, situaţia este 
disperată. Crede-mă, şi mie mi-ar conveni ca Împăratul să 
renunţe, pur şi simplu, şi să plece acasă, dar nu prea cred 


că ne putem baza pe asta, ce zici? Trimite vorbă lui Cosca şi 
lui Kahdia că toţi civilii trebuie scoşi la noapte din Oraşul 
Inferior. S-ar putea să fim nevoiţi să ne retragem în orice 
clipă. 

Măcar nu va mai trebui să mă chinuiesc să ajung la linia 
frontului. 

- Dar nu încap atâţia în Oraşul Superior! O să stea pe 
străzi! 

Mai bine pe străzi decât în mormânt. 

- O să doarmă în pieţe şi pe holurile clădirilor! 

Mai bine decât să doarmă în pământ. 

- Sunt mii de oameni acolo! 

- Atunci, cu cât veţi începe mai repede, cu atât va fi mai 
bine. 


Glokta fu nevoit să se îndoaie din şale ca să poată trece 
prin cadrul uşii. Căldura din încăpere era aproape 
insuportabilă, iar duhoarea de transpiraţie şi carne arsă îi 
irită gâtul. 

Cu dosul mâinii tremurătoare îşi şterse ochii care deja 
începuseră să-i curgă şi încercă să desluşească ceva prin 
beznă. Cei trei practicieni se materializară din întuneric. 
Dispuşi în cerc, cu feţele mascate luminate de lucirea 
furioasă a mangalului incandescent, numai vână dură şi 
umbră dură. Diavoli din iad. 

Cămaşa lui Vitari era leoarcă şi i se lipise de umeri, iar 
riduri de furie îi încreţeau chipul. Severard era gol până la 
brâu, gâfâielile îi erau înăbuşite de mască, iar transpiraţia îi 
picura din părul lins. Frost era atât de ud, de parcă tocmai 
ce ar fi venit din ploaie, stropii graşi de sudoare îi curgeau 
pe pielea albă; îşi ţinea maxilarele proeminente încleştate. 
Singura persoană din încăpere care nu părea a simţi 
disconfortul era Shickel. Când Vitari îi înfipse drugul 
incandescent în piept, pe chip i se întipări un zâmbet 
extaziat. De parcă ar fi cel mai fericit moment din viaţa ei. 


Urmărind scena, Glokta se simţi cuprins de emoție căci 
îşi aminti că şi el trecuse prin aşa ceva. Îşi aminti cum se 
rugase, implorase, plânsese în hohote cerând îndurare. Îşi 
aminti senzaţia metalului pe piele. Atât de îngrozitor de 
fierbinte, încât părea aproape rece. Îşi aminti urletele sale 
lipsite de logică. Mirosul greu al propriei cărni arse. Acelaşi 
miros pe care îl simţea şi acum. Mai întâi trebuie să 
pătimeşti tu însuţi, apoi să pricinuieşti altora aceeaşi 
suferinţă, apoi să porunceşti altora să tortureze. Aşa 
funcţionează lucrurile în viaţă. Ridică din umerii care îl 
dureau tare şi intră şchiopătând în cameră. 

- Ceva progrese? croncăni el. 

Severard îşi îndreptă spatele cu un geamăt şi îşi şterse 
transpiraţia care îi şiroia pe frunte. 

- Nu ştiu cum se simte ea, dar eu mai am puţin şi dau în 
primire. 

- Nu ajungem nicăieri aşa! exclamă Vitari, aruncând 
drugul de fier în coşul cu tăciuni aprinşi şi stârnind o 
explozie de scântei. Am încercat cu sabia, am încercat cu 
ciocanul, am încercat cu apa, am încercat cu focul. Nu vrea 
să scoată niciun cuvânt. Căţeaua asta nenorocită e din 
piatră. 

- E mai moale decât piatra, şuieră Severard, dar nu 
seamănă cu noi. 

Luă un cuţit de pe masă care aruncă sclipiri portocalii în 
întuneric, se aplecă şi crestă adânc antebraţul subţire al lui 
Shickel. Fata nu tresări. Prin rana deschisă, roşul cărnii 
lucea furios. Severard îşi vâri degetul în tăietură şi îl răsuci. 
Shickel nu lăsă să se vadă că ar fi simţit vreo durere. Îşi 
scoase degetul şi îl frecă de vârful degetului mare. 

- Carnea ei nu e nici măcar umedă. E ca şi cum aş tăia 
un cadavru vechi de o săptămână. 

Glokta simţi cum începe să-i tremure piciorul, se 
strâmbă de durere şi se lăsă pe unicul scaun din încăpere. 

- Evident, nu-i în regulă. 

- Pu-tin t-put, mârâi Frost. 


- Dar nu se mai vindecă la fel de repede ca înainte. 

Niciuna din rănile de pe trupul fetei nu se închisese. 
Toate sunt căscate, moarte şi uscate ca hălcile de carne din 
măcelării. Şi nici arsurile nu trecuseră. Are dungi negre pe 
piele ca fripturile făcute la grătar. 

- Stă acolo şi se holbează la noi, dar nu scoate niciun 
cuvânt, mai spuse Severard. 

Glokta se încruntă. Oare asta am avut în cap când am 
intrat în Inchiziţie? Să-mi fac din torturarea fetelor un mod 
de viaţă? Îşi şterse lacrimile din ochii care îl usturau. Nu e 
mai puţin adevărat, însă, că e mult mai mult şi mult mai 
puţin decât o fată. Îşi aduse aminte cum încercase să-l 
apuce cu ghearele şi cum cei trei practicieni se forţaseră să 
o tragă înapoi. Mult mai mult şi mult mai puţin decât o 
ființă umană. Dar nu trebuie să facem aceleaşi greşeli pe 
care le-am făcut cu Întâiul dintre Magi. 

- Trebuie să avem mintea deschisă, murmură el. 

- Ştii ce ţi-ar răspunde tatăl meu la asta? 

Vocea dogită şi sfărâmicioasă ca a unui bătrân era 
nepotrivită cu chipul acela tânăr şi neted. 

Glokta simţi cum începe să i se zbată ochiul stâng, iar 
stropii de transpiraţie i se preling pe sub haine. 

- Tatăl tău? 

Shickel îi surâse şi ochii îi scânteiară în întuneric. Şi 
parcă şi rănile zâmbeau împreună cu ea. 

- Tatăl meu. Profetul. Marele Khalul. Ar spune că o minte 
deschisă este aidoma unei răni deschise. Vulnerabilă la 
otravă. Expusă la infecţii. Dureroasă pentru cel care o are. 

- Acum vrei să vorbeşti? 

- Acum am ales eu să vorbesc. 

- De ce? 

- De ce nu? Acum ştii că este alegerea mea şi nu ata. 
Întreabă-mă ce vrei să ştii, ologule. Trebuie să înveţi să 
profiţi de toate ocaziile care ţi se oferă. Dumnezeu ştie ce ai 
putea face cu ele. Cel rătăcit în deşert... 

- Ştiu restul, o întrerupse Glokta. 


Atât de multe întrebări, dar cum să întreb una ca asta? 

- Eşti o Devoratoare? 

- Nu ne place să ne numim altfel, dar da, sunt, îşi plecă 
ea uşor capul, nedezlipindu-şi ochii de cei ai lui Glokta. 
Prima dată preoţii m-au obligat s-o mănânc pe mama. 
Atunci când m-au găsit. Ori o mâncam, ori muream, iar 
dorinţa de a trăi era extrem de mare în vremea aceea. Apoi 
am plâns, însă asta s-a întâmplat demult, iar acum nu mai 
am nicio lacrimă în mine. Fireşte că mi-e silă de mine 
însămi. Uneori simt nevoia să ucid, alteori îmi doresc să 
mor. Merit să mor. Nu am nicio îndoială în privinţa asta. E 
singura mea certitudine. 

Ar fi trebuit să am mai multă minte şi să nu mă aştept la 
răspunsuri directe. Aproape că mi-e dor de Pânzari. Măcar 
le puteam înţelege crimele. Mă rog, orice răspuns e mai 
bun decât niciunul. 

- De ce mănânci carne de om? 

- Pentru că pasărea mănâncă viermele. Pentru că 
păianjenul mănâncă musca. Deoarece Khalul vrea asta, iar 
noi suntem copiii Profetului. Juvens a fost trădat, iar Khalul 
a jurat să se răzbune, însă a trebuit să-i înfrunte singur pe 
mulţi. Aşa că a făcut marele sacrificiu şi a încălcat a Doua 
Lege, iar cei drepţi i s-au alăturat, tot mai mulţi cu fiecare 
an. Unii i s-au alăturat de bunăvoie. Alţii nu. Dar niciunul nu 
s-a dezis de el. Acum fraţii mei sunt nenumărați şi fiecare 
dintre noi avem câte un sacrificiu de făcut. 

Glokta arătă spre tăciunii încinşi. 

- Nu simţi durerea? 

- Durere nu, dar căinţă din plin. 

- Ciudat. La mine e exact pe dos. 

- Dacă aşa stau lucrurile, cred că faci parte din cei 
NOrocoşi. 

Superiorul pufni: 

- Uşor de zis atunci când poţi să urinezi fără să-ţi vină să 
zbieri. 


- Acum nici nu-mi mai aduc aminte cum e durerea. Totul 
a fost cu mult timp în urmă. Darurile sunt diferite pentru 
fiecare dintre noi. Putere şi viteză şi rezistenţă dincolo de 
limitele omeneşti. Unii dintre noi pot lua alte înfăţişări, sau 
pot înşela ochiul, sau pot chiar să folosească Arta, aşa cum 
Juvens şi-a învăţat ucenicii să o facă. Darurile sunt diferite, 
dar blestemul este acelaşi. 

Se uită lung la Glokta cu capul plecat pe umăr. 

Ia să ghicim. 

- Nu poţi să te opreşti din mâncat. 

- Niciodată. Din motivul acesta apetitul gurkienilor 
pentru sclavi nu are sfârşit. Nu ai cum să te împotriveşti 
Profetului. Ştiu bine asta. Marele Părinte Khalul, spuse şi îşi 
rostogoli cu venerație ochii spre tavan. Arhiereu al 
Templului din Sarkant. Cel mai sfânt dintre toţi cei ale căror 
tălpi au atins vreodată pământul. Cel mai umil dintre cei 
mândri, cel care îndreaptă nedreptăţile, cel care rosteşte 
adevărurile. Cel care străluceşte cu lumina stelelor. Cel 
care vorbeşte cu vocea lui Dumnezeu. Cel care... 

- ...„ se cacă aur, bineînţeles. Şi tu crezi toate tâmpeniile 
astea? 

- Ce contează ce cred eu? Nu eu fac alegerile. Când 
stăpânul tău îţi dă o sarcină, trebuie să o îndeplineşti cât 
mai bine. Chiar dacă sarcina este una sinistră. 

Măcar atâta lucru înţeleg şi eu. 

- Unora dintre noi ne vin bine doar sarcinile sinistre. 
Odată ce ţi-ai ales stăpânul... 

Hohotele uscate de râs ale lui Shickel umplură 
încăperea. 

- Foarte puţini sunt aceia care pot alege. Facem doar 
ceea ce ni se spune. Stăm în picioare sau cădem lângă cei 
care s-au născut lângă noi, care arată ca noi, care vorbesc 
aceeaşi limbă. Şi în tot timpul acesta ştim la fel de multe 
despre motivele pentru care facem ceea ce facem cât ştie 
ţărâna în care ne întoarcem. 


Capul îi căzu pe o parte, iar rana din umăr se deschise 
ca o gură lacomă. 

- Crezi că mie îmi place ce am devenit? Crezi că nu visez 
să fiu la fel ca toţi ceilalţi? Dar odată venită schimbarea, nu 
mai există cale de întoarcere. Niciodată. Înţelegi ce-ţi spun? 

O, da. Puţini sunt cei care înțeleg mai bine. 

- De ce ai fost trimisă aici? 

- Faptele celor drepţi nu sfârşesc niciodată. Am venit să 
mă asigur că Dagoska se va întoarce în turmă, unde îi este 
locul. Să mă asigur că oamenii ei se închină lui Dumnezeu 
aşa cum i-a învăţat Profetul. Să mă asigur că fraţii şi 
surorile mele au ce mânca. 

- Se pare că ai dat greş. 

- Alţii vor veni după mine. Nu ai cum să te împotriveşti 
Profetului. Soarta îţi este pecetluită. 

Măcar atâta lucru ştiu şi eu. Să încercăm o altă 
abordare. 

- Ce ştii... despre Bayaz? 

- Ah, Bayaz. A fost fratele Profetului. El este începutul 
acestei poveşti, şi tot el îi va fi sfârşit, îşi cobori ea vocea 
până aproape de şoaptă. Este un mincinos şi un trădător. 
Şi-a ucis stăpânul. L-a omorât pe Juvens. 

Glokta se încruntă. 

- Nu asta-i povestea pe care am auzit-o eu. 

- Biet om distrus, fiecare dintre noi avem adevărul 
nostru. Nu ai aflat încă? 

Îşi încreţi buzele şi continuă: 

- Nu înţelegi nimic despre războiul în care lupţi, nimic 
despre armele pe care le foloseşti, despre victimele făcute, 
despre victorii şi despre înfrângerile de fiecare zi. Nici nu 
bănuieşti care sunt taberele, sau cauzele, sau motivele. 
Luptele se dau pretutindeni. Mi-e milă de tine. Nu eşti nimic 
altceva decât un câine care încearcă să priceapă 
argumentele celor învăţaţi, însă nu aude decât lătrături în 
jur. Cei drepţi sunt aproape. Khalul va curăța pământul de 


minciuni şi va construi o nouă ordine. Juvens va fi răzbunat. 
Aşa este prevestit. Aşa este sorocit. Aşa este făgăduit. 

- Mă îndoiesc că ai să apuci momentul acela. 

Fata îi zâmbi larg. 

- Nici tu nu-l vei apuca. latăl meu ar fi preferat să 
cucerească oraşul acesta fără luptă, dar dacă trebuie să se 
lupte pentru el, atunci se va lupta, fără milă şi mânat de 
furia lui. Acesta este primul pas pe calea pe care a ales-o. 
Pe calea pe care a ales-o pentru noi toţi. 

- Care este următorul pas? 

- Chiar crezi că stăpânii mei îmi împărtăşesc planurile 
lor? Ai tăi aşa fac? Nu sunt decât un vierme. Nu sunt nimic. 
Şi totuşi sunt mai mult decât eşti sau vei fi tu vreodată. 

- Ce urmează? şuieră Glokta, dar nu obţinu decât o 
tăcere adâncă. 

- Răspunde-i, şuieră şi Vitari. 

Frost scoase un fier înroşit dintre tăciunii aprinşi şi vâri 
vârful incandescent în umărul gol al lui Shickel. Un fum 
urât mirositor sâsâi din rană, pielea sfârâi, însă fata nu mai 
spuse niciun alt cuvânt. Doar privea cu ochi leneşi şi fără 
strop de emoție cum îi arde carnea. Nu mai sunt răspunsuri 
aici. Doar şi mai multe întrebări. Întotdeauna mai multe 
întrebări. 

- Mi-a ajuns, mârâi Glokta apucându-şi toiagul şi 
ridicându-se cu greu în picioare, bâţâindu-se inutil ca să-şi 
dezlipească hainele de spinarea asudată. 

Vitari i-o arătă pe Shickel, ai cărei ochi lucioşi încă îl mai 
fixau pe Glokta de sub pleoapele pe jumătate închise, al 
cărei surâs vag încă îi mai stăruia pe buze. 

- Ce facem cu chestia asta? 

Chestia asta este un agent de sacrificiu trimis de stăpân 
şi împotriva voinţei sale într-un loc foarte îndepărtat ca să 
se lupte, ca să ucidă, din motive pe care nu le înțelege. 
Sună cunoscut? Glokta se strâmbă întorcându-şi spatele 
îndurerat la cei din încăperea rău mirositoare. 

- Daţi-i foc. 


Glokta stătea pe balcon în înserarea clară şi se uita 
supărat spre Oraşul Inferior. 

Bătea tare vântul aici sus, pe stâncă, vânt rece venit de 
pe mare, care-i biciuia faţa lui Glokta, îi biciuia degetele de 
pe balustrada uscată, îi bătea poalele mantiei de picioare. 
Asta-i toată iarna de care o să avem parte în creuzetul ăsta 
afurisit. Flăcările torţelor de lângă uşă se zbăteau şi 
pâlpâiau în cuştile lor din fier, lumini instabile în bezna 
care-şi regrupa forţele. Mai departe erau mai multe lumini. 
Mult mai multe. Lumini ale lămpilor de pe corăbiile Uniunii 
ancorate în port îşi fulgerau şi îşi spărgeau reflexiile în apa 
golfului. Lumini licăreau în ferestrele palatelor întunecate 
de sub Citadelă, în vârfurile clopotniţelor semeţe ale 
Marelui Templu. Mai jos, în mahalale, ardeau mii de torţe. 
Râuri formate din puncte mici de lumină se revărsau afară 
din case pe drumuri, spre porţile Oraşului Superior. 
Refugiații care-şi părăsesc casele amărâte. Îndreptându-se 
spre un adăpost amărât. Mă întreb oare câtă vreme vom 
mai putea să le asigurăm protecţia după ce vor cădea 
zidurile cetăţii? Dar cunoştea deja răspunsul. Foarte puțin. 

- Superiorule! 

- Ce să vezi, maestrul Cosca! Mă bucur că ai găsit timp 
să treci pe la mine. 

- Nimic nu-mi place mai mult decât o plimbare în aerul 
serii după o încăierare. 

Mercenarul se apropie ţanţoş de Glokta. Chiar şi în 
penumbra serii schimbarea lui era evidentă. Pasul îi era mai 
elastic, ochii îi scânteiau, îşi pieptănase cu grijă părul şi îşi 
pomădase  mustaţa. Dintr-odată pare cu vreo câţiva 
centimetri mai înalt şi cu vreo zece ani mai tânăr. Se duse 
lângă balustradă, închise ochii şi inspiră adânc. 

- Arăţi uimitor de bine pentru un om care tocmai ce a 
ieşit dintr-o bătălie. 

Styrianul îi rânji larg. 


- N-am prea fost în mijlocul bătăliei, ci, mai degrabă, în 
spatele ei. Întotdeauna am fost de părere că prima linie a 
frontului nu e un loc potrivit pentru luptă. Din cauza larmei 
nu-mi poate auzi nimeni comenzile. În plus, sunt şi foarte 
mari şansele de a fi ucis acolo. 

- Fără îndoială. Cum ne-a mers? 

- Gurkienii sunt tot afară, aşa că zic că ne-a mers destul 
de binişor. Mă cam îndoiesc că morţii ar fi de acord cu mine, 
dar cui îi pasă de părerea lor? glumi el, scărpinându-şi vesel 
gâtul. Azi ne-a mers bine. Dar cine poate spune cum ne va 
merge mâine sau poimâine? lot nicio şansă să primim 
întăriri? 

Glokta clătină din cap, iar styrianul scoase un oftat 
prelung. 

- Desigur că mie mi-e totuna, dar poate că ar fi bine să ai 
în vedere o retragere câtă vreme mai stăpânim golful. 

Toţi ar dori să se retragă. Chiar şi eu. Glokta pufni: 

- Membrii Consiliului Închis mă ţin din scurt şi ei spun 
nu. Onoarea Regelui nu ne îngăduie să ne retragem, mi s-a 
comunicat. Se pare că onoarea lui este mai de preţ decât 
vieţile noastre. 

Cosca ridică din sprâncene: 

- Onoare, zici? Ce naiba e asta? Fiecare are propria idee 
despre asta. Nu poţi s-o bei. Nu poţi s-o fuţi. Cu cât ai mai 
multă, cu atât îţi face mai rău, iar dacă nu ai deloc, nici nu-i 
duci dorul, filosofă el clătinând din cap. Dar sunt unii care 
cred că-i cel mai bun lucru de pe faţa pământului. 

- Înî, îl aprobă Glokta lingându-şi gingiile goale. 

Onoarea valorează mult mai puţin decât picioarele sau 
dinţii. Am plătit foarte scump pentru lecţia asta. Se uită la 
umbrele zidurilor pe care ardeau focuri. Încă se mai 
desluşeau zgomote de luptă. O săgeată răzleaţă cu vârful 
aprins se înălţă în văzduh şi căzu printre ruinele 
mahalalelor. Chiar şi acum mai continuă tărăşenia asta 
afurisită. 'Trase aer adânc în piept. 

- Ce şanse avem să mai rezistăm încă o săptămână? 


- Încă o săptămână? îşi ţuguie Cosca buzele. Şanse 
rezonabile. 

- Două? 

- Două săptămâni? plesni Cosca din limbă. Mai puţin 
bune. 

- Ceea ce înseamnă că o lună ar fi o cauză pierdută. 

- Pierdută este cuvântul. 

- Parcă toată situaţia asta îţi face plăcere? 

- Mie? Specialitatea mea sunt cauzele pierdute, rânji 
mercenarul la Glokta. În vremurile astea numai ele mă mai 
acceptă. 

Cunosc senzația. 

- "Ţine zidurile cetăţii cât de mult poţi, apoi retrage-te. 
Următoarea linie de apărare vor fi zidurile Oraşului 
Superior. 

Zâmbetul lui Cosca străluci în întuneric. 

- Le ţin cât de mult pot, apoi mă retrag! Abia aştept! 

- Şi poate ar fi bine să pregătim nişte surprize pentru 
oaspeţii noştri gurkieni pe care să le găsească atunci când 
vor fi trecut de ziduri, făcu Glokta un gest nepăsător din 
mână. Nişte gropi camuflate, nişte ţepe unse cu fecale, 
chestii din astea. Bănuiesc că ai ceva experienţă în tipul 
ăsta de război. 

- Am experienţă în toate tipurile de război, spuse Cosca 
şi îşi ciocni călcâiele salutând milităreşte. Ţepe şi căcat! 
Asta-i onoarea ta. 

Asta este războiul. Singura onoare este victoria. 

- Că a venit vorba despre onoare, poate că ar fi bine să-i 
spui prietenului nostru, generalul Vissbruck, unde anume 
amplasezi toate aceste capcane. Ar fi păcat dacă ar pica 
într-o ţeapă din greşeală. 

- Desigur, Superiorule. Mare păcat. 

Glokta încleştă pumnul pe balustrada balconului. 

- Trebuie să-i facem pe gurkieni să plătească pentru 
fiecare palmă de pământ. Trebuie să-i facem să plătească 
pentru piciorul meu distrus. Pentru fiecare centimetru din 


cetate. Pentru dinții mei lipsă. Pentru fiecare bojdeucă 
amărâtă şi pentru fiecare baracă dărăpănată şi pentru 
fiecare deget de teren colbuit. Pentru ochiul meu care 
curge şi pentru spinarea mea diformă şi pentru umbra asta 
scârboasă pe care o numesc viaţă. 

Îşi linse gingiile goale. 

- Fă-i să plătească. 

- Excelent! Cei mai buni gurkieni sunt cei morţi! 

Mercenarul se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă în clinchet 
de pinteni, lăsându-l pe Glokta singur pe acoperişul plat. 

O săptămână? Da. Două săptămâni? Poate. Mai mult? 
Imposibil. Poate că nu vor veni corăbii să ne atace, dar şi 
aşa bătrânul vrăjitor Yulwei a avut dreptate. Și Eider a avut 
dreptate. N-am avut niciodată nicio şansă. Cu toate 
eforturile noastre, cu toate sacrificiile noastre. Dagoska va 
cădea cu siguranţă. Acum nu mai este decât o chestiune de 
timp. 

Privi la oraşul întunecat. Era greu să deosebească în 
beznă marea de uscat, luminile de pe corăbii de luminile din 
clădiri, torţele de pe chei de torţele din mahalale. Totul nu 
era decât o harababură de puncte luminoase plutitoare, 
imateriale. Nu exista decât o unică certitudine. 

S-a terminat cu noi. Nu în noaptea asta, dar curând. 
Suntem înconjurați, iar plasa se strânge tot mai mult în 
jurul nostru. Este doar o chestiune de timp. 


Cicatrice 


Ferro scotea cusăturile, una câte una - retezând cu 
precizie firele cu vârful scânteietor al cuţitului ei, trăgându- 
le din pielea lui Luthar cu degete negre iuți şi sigure în 
mişcări, urmărind operaţiunea cu ochii galbeni îngustaţi de 
concentrare. Logen privea, minunându-se de iscusinţa ei. 
Văzuse adesea asemenea lucruri, dar niciodată atât de bine 
realizate. Luthar nici măcar nu mai arăta că l-ar fi durut, 
deşi în ultimul timp părea mereu copleşit de durere. 

- Îi mai pui vreun bandaj? 

- Nu. Acum lăsăm rana să respire. 

leşi şi ultimul fir, iar Ferro aruncă bucăţelele însângerate 
de aţe şi se lăsă pe călcâie ca să-şi admire opera. 

- E bine, spuse Logen în şoaptă. 

Niciodată nu şi-a imaginat că o să iasă nici pe jumătate 
atât de bine. În lumina focului, falca lui Luthar părea uşor 
strâmbată, ca şi cum ar fi avut dinţii încălecaţi într-o parte. 
La buză avea o crestătură neregulată care se prelungea 
într-o cicatrice bifurcată până la despicătura din bărbie. De- 
o parte şi de alta a ei se puteau observa punctişoare roz 
acolo unde fuseseră cusăturile, iar carnea din jur era pe 
alocuri întinsă, pe alocuri zbârcită. Din tragedia care fusese 
obrazul lui Luthar în urma atacului nu mai rămăsese decât 
o umflătură nesemnificativă ce se va retrage cu totul în 
curând. 

- L-ai cusut foarte bine. În toată viaţa mea n-am văzut o 
rană mai bine cusută. Unde ai învăţat s-o faci? 

- M-a învăţat un bărbat pe care-l chema Aruf. 

- Şi te-a învăţat bine. E un talent neasemuit. Spre 
norocul nostru. 

- Mai întâi a trebuit să mă fut cu el. 

- Aha. 

Răspunsul lui Ferro puse întreaga poveste într-o altă 
lumină. Dar femeia ridică nepăsătoare din umeri. 


- Nu m-a deranjat. Era un om bun, mă rog, destul de 
bun, şi în învoiala noastră au intrat şi lecţii de luptă. M-am 
futut cu mulţi oameni mai răi pentru mult mai puţin. 

Privi cu atenţie maxilarul lui Luthar şi îl apăsă cu 
vârfurile degetelor, încercând carnea din jurul rănii. 

- Pentru mult mai puţin. 

- Aşa, bine, murmură Logen, schimbând o privire 
îngrijorată cu Luthar. 

Conversaţia nu o apucase pe făgaşul dorit. Poate că ar fi 
trebuit să se aştepte la aşa ceva din partea lui Ferro. Îşi 
petrecea mai tot timpul încercând să scoată o vorbă de la 
ea, şi când, într-un final, catadicsea să-i spună ceva, îl 
năucea cu totul. 

- S-a prins, mârâi ea după ce-i testă obrazul lui Luthar. 

- Mulţumesc, îi prinse tânărul mâna când ea vru să se 
retragă. Mulţumesc sincer. Nu ştiu ce m-aş fi... 

Se strâmbă ca pălmuită şi îşi smulse mâna dintr-a lui. 

- Bine! Dar dacă îţi mai distruge cineva faţa, să ţi-o coşi 
singur! 

Se ridică brusc, plecă semeaţă de acolo şi se aşeză în 
umbrele mişcătoare din colţul ruinei, cel mai îndepărtat loc 
unde ar fi putut sta fără să iasă afară. Parcă mulţumirile îi 
displăceau şi mai mult decât orice alt fel de conversaţie. 
Însă Luthar era mult prea bucuros că nu mai avea bandaje 
pentru a-şi face probleme şi în această privinţă. 

- Cum arată? întrebă el, uitându-se cruciş la propria-i 
bărbie, strâmbându-se şi pipăindu-şi-o cu degetele. 

- Bine, îi răspunse Logen. Ai noroc. N-o să mai fii chiar la 
fel de drăgălaş ca înainte, dar tot arăţi mult mai bine decât 
mine. 

- Fireşte, spuse lingându-şi crestătura din buză. Că doar 
nu mi-au tăiat capul. 

Logen zâmbi şi se aşeză în genunchi ca să amestece în 
oala de pe foc. Acum se înţelegea bine cu Luthar. Bietul 
băiat avusese parte de o lecţie tare aspră, dar faţa distrusă 
îi făcuse mult bine. Îl învățase ce înseamnă respectul mult 


mai repede decât l-ar fi învăţat o sumedenie de vorbe goale. 
Îl învățase să fie realist, iar acesta era un lucru bun. Gesturi 
mărunte şi timp. Reuşeau întotdeauna să-i câştige pe 
oameni. Atunci o observă pe Ferro care se încrunta la el din 
umbre şi simţi cum i se stinge zâmbetul. În cazul unora 
durează mai mult, iar în câteva cazuri nu reuşeşti deloc s-o 
scoţi la liman. Dow cel Negru fusese aşa. Un om făcut 
pentru singurătate, cum ar fi spus tatăl lui Logen. 

Se uită iar la oală, dar priveliştea nu reuşi să-l facă să se 
simtă mai bine. Nimic altceva decât terci cu vagi urme de 
slănină şi nişte rădăcini tocate. În locurile acestea nu aveai 
ce vâna. Un ţinut mort însemna un ţinut mort. În loc de 
iarbă, pe câmpie nu erau decât smocuri uscate şi maronii şi 
ţărână cenuşie. Privi în jur la ruinele casei unde îşi 
înălţaseră tabăra. Lumina focului pâlpâia pe zidurile 
năruite, pe tencuiala căzută, pe lemnul vechi şi crăpat. 
Nicio ferigă nu prinsese rădăcini prin crăpături, niciun pom 
nu ieşea din podeaua de pământ, niciun petic de muşchi nu 
se zărea printre pietre. Logen avea senzaţia că nimeni nu 
mai călcase pe aici de secole întregi. Poate că nici ei n-ar fi 
trebuit s-o facă. 

Şi foarte multă linişte. În seara aceasta vântul nu bătea 
prea tare. Nu se auzeau decât trosnetul blând al focului şi 
bolboroselile lui Bayaz care îşi povăţuia ucenicul cu privire 
la oarece întâmplare. Logen era straşnic de bucuros că 
Întâiul dintre Magi era din nou conştient, chiar dacă părea 
mai bătrân şi mai sinistru ca oricând. Dar măcar acum nu 
mai era obligaţia lui Logen să decidă ce anume este de 
făcut. Pentru că atunci când o făcuse, finalul nu fusese 
tocmai fericit pentru niciunul dintre ei. 

- În fine, o noapte senină! lălăi Fratele Picior-Lung 
aplecându-se ca să poată intra pe sub cadrul uşii, arătând 
în sus cu colosală suficienţă de sine. Cer perfect pentru 
navigaţie! Stelele strălucesc pentru prima dată după zece 
zile şi, îmi permit să declar solemn, nu ne-am abătut niciun 
pas de la drumul nostru! Niciun deget! Nu v-am călăuzit 


prost, prieteni. Nu! Nu acesta îmi este obiceiul! După 
calculele mele mai avem şaizeci de kilometri până la Aulcus, 
exact aşa cum v-am spus! 

Nu se auzi niciun cuvânt de laudă. Bayaz şi Quai erau 
adânciţi în bolboroseala lor nervoasă. Luthar încerca să 
poziţioneze cât mai bine lama sabiei sale scurte ca să-şi 
poată vedea chipul oglindit în ea. Ferro se încrunta de una 
singură în colţ. Picior-Lung oftă şi se aşeză pe vine lângă 
foc. 

- Iarăşi terci? murmură el uitându-se în oală şi 
încreţindu-şi nasul. 

- Mă tem că da. 

- Mă rog. Neajunsurile călătoriei, prietene, nu-i aşa? 
Călătoriile ar fi complet lipsite de fală dacă nu ar fi dificile. 

- Înî, replică Logen. 

l-ar fi convenit de minune să aibă parte de mai puţină 
fală, dacă asta ar fi însemnat o cină decentă. Amestecă 
nefericit cu lingura în conţinutul vâscos din oală. 

Picior-Lung se aplecă spre el şi rosti în şoaptă: 

- Se pare că ilustrul nostru stăpân are ceva probleme cu 
ucenicul său. 

Dojenile lui Bayaz erau tot mai sonore şi tot mai iritate. 

- .„.. sigur că e foarte bine că te descurci cu oalele pe foc, 
dar vocaţia ta rămâne practicarea magiei. În ultimul timp 
am detectat o schimbare semnificativă în atitudinea ta. O 
oarecare vigilenţă şi o oarecare nesupunere. Încep să 
bănuiesc că mă vei dezamăgi ca discipol. 

- Dar tu ai fost întotdeauna un elev bun? se oţări Quai cu 
o umbră de surâs batjocoritor pe chip. Învățătorul tău n-a 
simţit niciodată o astfel de dezamăgire? 

- Ba da, iar urmările au fost cumplite. Toţi greşim. lar 
datoria unui învăţător este să încerce să-şi împiedice elevii 
să greşească aşa cum a greşit el. 

- Atunci, poate că ar fi bine să îmi spui povestea 
greşelilor tale. Poate aşa voi învăţa cum să fiu un discipol 
mai bun. 


Maestrul şi ucenicul se priviră sfidător pe deasupra 
focului. Lui Logen nu-i plăcea deloc ce citea pe chipul lui 
Bayaz. Îl mai văzuse pe Întâiul dintre Magi arătând aşa şi 
cu alte ocazii, iar rezultatele nu fuseseră niciodată unele 
bune. Nu reuşea să înţeleagă ce anume se întâmplase cu 
Quai de trecuse, în doar câteva săptămâni, de la obedienţa 
lamentabilă la opoziţia aspră, dar era sigur că o asemenea 
situaţie nu era spre binele niciunuia dintre ei. Logen se 
prefăcu mai departe fascinat de terciul care clocotea pe foc, 
aşteptându-se aproape să fie asurzit pe viaţă de mugetul 
neaşteptat al flăcării. Însă nu auzi nimic altceva decât vocea 
blândă a lui Bayaz. 

- Foarte bine, maestre Quai, cererea ta are sens. Măcar 
de această dată. Să vorbim despre greşelile mele. Subiect 
cât se poate de vast. Cu ce să încep? 

- Cu începutul? se aventură ucenicul. Cu ce altceva? 

Magul scoase un geamăt amar. 

- Fie. Atunci voi începe cu ce s-a întâmplat cu foarte 
multă vreme în urmă, în Timpurile Străvechi. 

Se întrerupse şi privi lung la flăcări, lăsându-şi obrajii 
scofâlciţi mângâiaţi de pâlpâirea lor. 

- Am fost întâiul ucenic al lui Juvens. Dar la scurt timp 
după ce a început să mă formeze, stăpânul meu şi-a mai 
luat un alt ucenic. Un băiat din Sud. Îl chema Khalul. 

Auzind numele acesta, Ferro îşi ridică iute privirea 
cruntă. 

- De la bun început nu ne-am putut suferi. Eram 
amândoi mult prea orgolioşi, mult prea invidioşi pe 
talentele celuilalt, mult prea invidioşi pe fiecare fărâmă de 
amabilitate pe care ne-o arunca maestrul nostru. 
Rivalitatea noastră a dăinuit în timp, iar Juvens şi-a luat şi 
alţi ucenici. Am fost doisprezece cu toţii. La început, faptul 
că eram mulţi şi că exista competiţie între noi ne-a făcut să 
fim mai sârguincioşi, mai loiali. Însă multe s-au schimbat 
după ororile războiului cu Glustrod. 


Logen începu să umple străchinile cu zeama aburindă, 
ascultându-l cu o ureche pe Bayaz în tot acest timp. 

- Rivalitatea noastră s-a transformat în duşmănie, iar 
duşmănia - în ură cumplită. Ne-am bătut mai întâi cu 
vorbele, apoi cu mâinile, apoi cu magia. Poate că ne-am fi 
omorât între noi dacă am fi fost lăsaţi de capul nostru. Şi 
poate că lumea ar fi fost un loc mai bun, dacă am fi făcut-o, 
însă a intervenit Juvens. Pe mine m-a trimis în Nordul 
îndepărtat, iar pe Khalul în Sud, la două biblioteci mari pe 
care le construise în părţile acelea cu mulţi ani în urmă. Ne- 
a trimis acolo ca să studiem, separați şi singuri, până când 
ne-am fi calmat. S-a gândit că munţii cei înalţi şi marea cea 
întinsă şi întregul Cerc al Lumii vor pune capăt vrajbei 
noastre. Însă s-a înşelat. Fiecare ne-am întărâtat şi mai mult 
în surghiun, învinovăţindu-l pe celălalt pentru ce ni s-a 
întâmplat, şi ne-am pus la cale răzbunările meschine. 

Logen împărţi mâncarea, atâta câtă era, în vreme ce 
ochii lui Bayaz aruncau flăcări spre Quai de sub 
sprâncenele stufoase. 

- Măcar de-aş fi avut atâta minte cât să-mi ascult 
învățătorul. Însă eram tânăr pe atunci şi încăpățânat, şi 
mult prea trufaş. Mi-am jurat să devin mult mai puternic 
decât Khalul. Şi atât de prost am fost, că am luat hotărârea 
să-mi găsesc alt maestru în cazul în care Juvens nu va fi de 
acord să mă înveţe. 

- lar mehlem, albule? mârâi Ferro luându-şi castronul 
din mâna lui Logen. 

- Nu trebuie să-mi mulţumeşti. 

Îi aruncă lingura, iar ea o înşfăcă din zbor. Apoi Logen îi 
întinse strachina Întâiului dintre Magi. 

- Alt maestru? Ce alt maestru ţi-ai fi putut găsi? 

- Unul singur, murmură Bayaz. Kanedias. Maestrul 
Creator, explică învârtind lingura în mână. M-am dus la 
Casa lui şi am căzut în genunchi dinaintea lui şi l-am 
implorat să-mi împărtăşească învăţăturile lui. Desigur că m- 
a refuzat, aşa cum îi refuza pe toţi... la început. Dar eram 


încăpățânat şi el s-a înmuiat cu timpul şi a fost de acord să 
mă înveţe. 

- Aşa ai ajuns să locuieşti în Casa Creatorului, şopti Quai. 

Logen se cutremură cu ochii în apa chioară din 
strachină. Încă mai avea coşmaruri în urma scurtei vizite în 
acea casă. 

- Întocmai, spuse Bayaz, şi i-am învăţat metodele. 
Talentele mele într-ale Înaltei Arte m-au făcut indispensabil 
noului meu maestru. Însă Kanedias şi-a protejat secretele 
cu mult mai multă ardoare decât Juvens şi m-a muncit la 
forje ca pe hoţii de cai şi m-a învăţat doar atâtea frânturi 
câte mi-erau necesare ca să-l pot sluji. Asta m-a înverşunat 
şi, când Creatorul a plecat să-şi caute materiale pentru 
îndeletnicirile lui, curiozitatea, şi ambiția, şi setea mea de 
cunoaştere m-au îndemnat să cutreier prin acele părţi ale 
Casei pe unde el îmi interzisese să pun piciorul. Şi acolo am 
descoperit cel mai bine păzit secret al lui. 

Bayaz se întrerupse. 

- Ce anume? întrebă Picior-Lung cu lingura rămasă în 
aer. 

- Fiica lui. 

- Tolomei, şopti abia auzit Quai. 

Bayaz îl aprobă cu o mişcare a capului, iar un colţ al 
gurii i se avântă în sus ca în faţa unei amintiri frumoase. 

- Era altfel decât restul oamenilor. Nu ieşise niciodată 
din Casa Creatorului şi nimeni nu-i adresase niciodată 
niciun cuvânt, în afară de tatăl ei. Am aflat că îl ajuta 
uneori. Se ocupa... de anumite substanţe... care nu puteau 
fi atinse decât de cei de acelaşi sânge cu Creatorul. Cred că 
acesta a fost motivul pentru care a zămislit-o. Era 
neasemuit de frumoasă, mai spuse Bayaz cu ochii în 
pământ, iar muşchii feţei îi zvâcniră. Sau aşa îmi amintesc 
eu. 

- Bună mâncare, exclamă Luthar, lingându-se pe degete 
şi punând jos strachina. 


În ultima vreme devenise mult mai puţin mofturos la 
mâncare. Logen înţelese că acesta era efectul săptămânilor 
când nu a fost capabil să mănânce hrană solidă. 

- Mai vrei puţin? îl întrebă plin de speranţă. 

- la porţia mea, şuieră Quai împingându-şi castronul 
spre Luthar. 

Pe chipul împietrit se zăreau doar punctele luminoase 
ale ochilor care îşi fixau maestrul. 

- Continuă. 

Bayaz îşi ridică privirea. 

- Tolomei m-a fascinat, iar eu am fascinat-o pe ea. Poate 
părea straniu, însă pe atunci eram tânăr şi înfocat şi încă 
mai aveam părul la fel de frumos şi des ca al căpitanului 
Luthar, explică el raşchetându-şi capul pleşuv cu palma şi 
ridicând din umeri. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt. 

Se uită la fiecare ascultător în parte, provocându-i, 
parcă, să îşi bată joc de el, dar Logen îşi vedea mai departe 
de treabă sugând resturile de terci dintre dinţi, iar ceilalţi 
nici măcar nu schiţară vreun zâmbet. 

- Mi-a povestit despre treburile pe care tatăl ei i le-a dat 
de făcut, şi atunci am început să am o idee vagă despre ce 
se petrecea. Creatorul adunase de pretutindeni fragmente 
de materiale din lumea de dedesubt, rămase pe aici din 
vremurile când demonii încă mai păşeau pe suprafaţa 
pământului. Încerca să capteze puterea acestor fragmente 
şi apoi s-o introducă în maşinăriile lui. Umbla cu forţele 
interzise prin Prima Lege şi avusese deja unele reuşite. 

Logen îşi schimbă neliniştit poziţia. Îşi amintea mult prea 
bine acel obiect pe care îl văzuse în Casa Creatorului, 
obiect bizar şi fascinant, aşezat pe un bloc de piatră albă pe 
care picura neîncetat apă. Spintecătoarea, spusese Bayaz 
că se numeşte. Două tăişuri - unul aici, unul în Partea 
Cealaltă. Pofta de mâncare îi dispăruse şi împinse spre foc 
strachina încă pe jumătate plină. 

- Am fost îngrozit, continuă Bayaz. Văzusem urgia adusă 
de Glustrod în lume şi m-am hotărât să merg la Juvens şi să- 


i spun tot. Însă mi-a fost teamă să o abandonez pe Tolomei, 
iar ea nu voia să părăsească singurul loc pe care îl 
cunoştea. Aşa că am tot amânat, iar Kanedias s-a întors pe 
neaşteptate şi ne-a găsit împreună. Furia lui a fost..., iar 
Bayaz tresări ca şi cum până şi amintirea acelui moment 
era extrem de dureroasă..., imposibil de descris. Casa se 
cutremura, răsuna, ardea. Am avut noroc să scap cu viaţă şi 
am fugit să caut refugiu la fostul meu maestru. 

Ferro pufni: 

- Înseamnă că era un tip iertător. 

- Din fericire pentru mine. Juvens nu m-a alungat, în 
pofida trădării mele. Mai ales când i-am povestit despre 
încercările fratelui său de a încălca Prima Lege. Creatorul a 
venit mânios tare, cerând dreptate pentru necinstirea fiicei 
sale şi pentru furtul secretelor. Juvens a refuzat. Ba chiar a 
cerut să afle ce anume experimente făcuse Kanedias. Cei 
doi fraţi s-au luptat, iar eu am fugit de acolo. Cerurile erau 
luminate de flăcările încăierării lor. Când m-am înapoiat, 
maestrul meu era mort, iar fratele lui dispăruse. Am jurat 
să mă răzbun. l-am adunat pe Magii din toată lumea şi am 
declarat război Creatorului. 'Toţi. Mai puţin Khalul. 

- De ce? mormăi Ferro. 

- A spus că nu sunt demn de încredere. Că prostiile mele 
au dus la declanşarea războiului. 

- Perfect adevărat, murmură Quai. 

- Poate, până la un punct. Însă m-a acuzat de lucruri încă 
mult mai grave. El şi ucenicul lui blestemat, Mamun. 
Minciuni, şuieră el înspre foc. Nimic altceva decât minciuni, 
iar ceilalţi Magi nu s-au lăsat păcăliţi. Ca urmare Khalul a 
părăsit ordinul, s-a întors în Sud şi a căutat puterea 
altundeva. Şi a găsit-o. Făcând ce făcuse Glustrod şi 
damnându-se. Încălcând a Doua Lege şi mâncând carne de 
om. Doar unsprezece dintre noi ne-am luptat cu Kanedias, 
şi numai nouă dintre noi am supravieţuit. 

Bayaz oftă din străfundurile sufletului. 


- lată, maestre Quai. lată istoria greşelilor mele, iată 
adevărul gol goluţ. Ai putea spune că aceste greşeli au 
provocat moartea maestrului meu, că au provocat schisma 
din sânul ordinului Magilor. Ai putea spune că din acest 
motiv ne îndreptăm noi acum spre vest, spre ruinele 
trecutului. Ai putea spune că din acest motiv căpitanul 
Luthar s-a ales cu falca spână. 

- Semințele trecutului rodesc în prezent, şopti Logen ca 
pentru sine. 

- Chiar aşa, spuse Bayaz, chiar aşa. Şi tare amare îi sunt 
fructele. Maestre Quai, vei învăţa din greşelile mele, aşa 
cum am făcut-o şi eu, şi vei da mai multă ascultare 
învățătorului tău? 

- Bineînţeles, răspunse ucenicul, iar lui Logen i se păru 
că detectează o urmă de ironie în tonul lui. Te voi asculta 
întru totul. 

- Şi foarte bine vei face. Poate că nu aş fi avut rana asta 
dacă l-aş fi ascultat pe Juvens. 

Bayaz îşi descheie doi nasturi de la cămaşă şi îşi dădu 
gulerul într-o parte. Lumina focului descoperi o cicatrice 
vindecată şi decolorată ce se întindea de la baza gâtului 
bătrânului până la umăr. 

- Creatorul însuşi mi-a făcut-o. Un centimetru mai mult şi 
aş fi murit, explică el şi îşi frecă trist pielea. Atât de veche 
este şi încă mă mai doare câteodată. Mă doare atât de tare, 
iar durerea nu ostoieşte odată cu trecerea anilor... aşa că 
vezi tu, maestre Luthar, chiar dacă şi tu eşti însemnat acum, 
putea fi mult mai rău. 

Picior-Lung îşi drese glasul. 

- Recunosc, e o rană urâtă, dar cred că a mea este şi mai 
Şi. 

Îşi trase până sus cracul murdar al pantalonului şi îşi 
întoarse coapsa musculoasă spre lumina focului. Carnea de 
acolo era cenuşie şi zbârcită, pe piciorul aproape distrus. 
Chiar şi Logen fu impresionat. 


- Ce naiba ai păţit? se interesă Luthar, simțind că i se 
face greață. 

Picior-Lung zâmbi. 

- Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când eram tânăr, am 
naufragiat pe coastele ținutului Suljuk. De nouă ori până 
atunci Dumnezeu găsise cu cale să mă înmoaie în apele reci 
ale oceanului său răvăşit de furtuni. Din fericire, soarta m-a 
binecuvântat şi sunt un bun înotător. Din nefericire, de acea 
dată, un peşte uriaş m-a confundat cu prânzul lui. 

- Un peşte? murmură Ferro. 

- Chiar aşa. Un peşte imens şi foarte fioros, cu botul 
mare cât o uşă şi dinţi ca pumnalele. Din fericire, o lovitură 
zdravănă în nas, şi Picior-Lung despică aerul cu pumnul, l-a 
determinat să-mi dea drumul, iar curenţii m-au purtat la 
țărm. Atunci soarta m-a mai binecuvântat încă o dată, căci 
printre băştinaşi am dat peste o femeie cu inimă bună care 
mi-a permis să mă recuperez în casa ei, deoarece oamenii 
din Suljuk îi privesc pe străini cu neîncredere, oftă el fericit. 
Aşa am ajuns să le învăţ limba. Sunt un popor extrem de 
religios. Da, m-a ajutat Dumnezeu. Acesta este adevărul. 

Se aşternu tăcerea. 

- Pun prinsoare că peripeţiile tale au fost şi mai teribile, 
îi rânji Luthar lui Logen. 

- M-a muşcat odată o oaie afurisită, dar nu mi-a lăsat 
semne. 

- Dar la deget ce-ai păţit? 

- La ăsta? îşi privi lung ciotul mişcându-l înainte şi 
înapoi. Ce-i cu el? 

- Cum l-ai pierdut? 

Logen se încruntă. Nu-i prea convenea turnura pe care o 
luase conversaţia. Una era să asculte povestea greşelilor lui 
Bayaz, dar nu prea avea chef să sape în propriul său trecut. 
Şi morţii ştiau că-şi avusese partea de greşeli grave. Dar 
toţi se uitau la el, aşteptându-i confesiunile. Trebuia să 
spună ceva. 


- L-am pierdut în luptă. Într-un loc care se numeşte 
Carleon. Eram tânăr pe vremea aceea şi pătimaş. Aveam 
obiceiul tâmpit să mă apuc să atac chiar în toiul bătăliei. Şi 
atunci, când lupta s-a terminat, mi-am dat seama că nu-l 
mai am. 

- 'Te lăsai purtat de avânt, nu? îl întrebă Bayaz. 

- Cam aşa ceva. 

Se încruntă iar şi îşi frecă uşor ciotul degetului. 

- Ciudat. Multă vreme după ce l-am pierdut, încă îl mai 
simţeam cum mă mănâncă chiar în vârf. Mă înnebunea. 
Cum să te scarpini la un deget pe care nu-l mai ai? 

- Te-a durut? întrebă şi Luthar. 

- La început m-a durut al naibii, dar nu la fel de tare ca 
alte răni pe care le-am mai avut. 

- Ce răni? 

Acum se văzu nevoit să se gândească puţin. Se scărpină 
pe obraz şi întoarse pe toate părţile orele, şi zilele, şi 
săptămânile pe care le petrecuse rănit, însângerat, urlând 
de durere. Şchiopătând de colo până colo, sau încercând să 
mănânce cu mâinile bandajate până la subsuori. 

- Odată am fost tăiat pe faţă de o sabie, spuse pipăindu- 
şi urechea crestată de Tul Duru, şi am sângerat înfiorător 
de mult. Altădată o săgeată aproape că mi-a scos ochiul, 
continuă frecându-şi cicatricea în formă de semilună de sub 
frunte. Ore întregi m-am chinuit să scot aşchiile din rană. 
Cu altă ocazie, în timpul asediului de la Uffrith, mi-a căzut 
în cap un bolovan, mai spuse pipăindu-şi nodurile 
proeminente de pe scalp. Mi-a spart capul şi umărul. 

- Groaznic, spuse Bayaz. 

- A fost vina mea. Asta ţi se întâmplă când încerci să 
dărâmi zidurile unei cetăţi cu mâinile goale, explică 
întâlnind privirea înfiorată a lui Luthar şi ridicând din 
umeri. Nu merge aşa. Dar cum am spus, în tinereţe eram 
pătimaş. 

- Sunt doar mirat că nu te-ai gândit să-ţi foloseşti dinţii 
ca să găureşti zidul. 


- Probabil că asta ar fi fost următoarea mea mişcare. Din 
fericire, atunci mi-a căzut bolovanul în cap. Măcar dinţii mi- 
au rămas întregi. Două luni, cât a durat asediul, am zăcut şi 
am scâncit. M-am vindecat la timp pentru înfruntarea cu 
Treicopaci, când am fost iarăşi făcut bucăţi, ba încă şi mai 
rău. 

Logen se cutremură în faţa acestei amintiri, întinzând şi 
strângând degetele de la mâna dreaptă, retrăind durerea 
simțită când îi fuseseră zdrobite toate. 

- Asta chiar a durut. Dar nu la fel de rău ca povestea 
asta. 

Îşi vâri mâna pe sub centură şi îşi trase cămaşa afară din 
pantaloni. Toţi se întinseră să vadă ce anume le arăta. O 
cicatrice micuță, aflată chiar sub ultima coastă, în 
adâncitura de lângă stomac. 

- Nu pare mare lucru, spuse Luthar. 

Logen se întoarse ca să le arate şi spatele. 

- Aici este restul, spuse întinzând degetul spre ceea ce 
ştia că este un semn mai mare lângă şira spinării. 

- Te-a străpuns din faţă până-n spate? murmură Picior- 
Lung. 

- Din faţă până-n spate, cu o suliță. Într-un duel cu un 
bărbat pe nume Harding Ursuzul. Mare noroc că am scăpat 
cu viaţă, ăsta-i adevărul. 

- Dacă a fost un duel, şopti Bayaz, cum de ai 
supravieţuit? 

Logen îşi linse buzele. Erau amare. 

- L-am învins. 

- Cu sulița în tine? 

- N-am ştiut de ea până după luptă. 

Picior-Lung şi Luthar schimbară o privire. 

- Pare un detaliu pe care nu prea ai cum să-l scapi din 
vedere, spuse Navigatorul. 

- Aşa ai zice, ezită Logen încercând să găsească o 
modalitate prin care să le mărturisească adevărul, dar nu 


exista aşa ceva. Sunt momente... când... când nu prea îmi 
dau seama ce fac. 

O tăcere prelungă. 

- Ce vrei să spui? îl întrebă Bayaz. 

Logen tresări. Ştia că probabil se va alege praful şi 
pulberea de fărâma de încredere pe care reuşise să le-o 
inspire de-a lungul ultimelor săptămâni, însă nu avea 
încotro. Niciodată nu se pricepuse la minciuni. 

- Pe la paisprezece ani, m-am certat cu un prieten. Nici 
măcar nu-mi aduc aminte motivul. Nu-mi amintesc decât că 
eram foarte supărat. Şi că el m-a lovit. Următorul lucru de 
care-mi aduc aminte e că-mi priveam mâinile. 

Şi îşi cobori şi acum ochii la ele, alb ca varul la faţă. 

- Îl strânsesem de gât. Era cât se poate de mort. Nu-mi 
aduceam aminte să fi făcut una ca asta, dar nu eram decât 
eu acolo şi aveam sângele lui sub unghii. L-am târât până la 
nişte bolovani şi l-am dat cu capul de ei şi am spuscă a 
căzut dintr-un copac şi a murit. Şi m-au crezut toţi. Mama 
lui a bocit, şi tot aşa, dar ce puteam face? Atunci mi s-a 
întâmplat pentru prima dată. 

Logen simţi ochii celorlalţi aţintiţi asupra lui. 

- La puţini ani după aceea, aproape că mi-am ucis tatăl. 
L-am înjunghiat în timpul cinei. Nu ştiu de ce. Habar nu am. 
Din fericire, s-a vindecat. 

Îl simţi pe Picior-Lung care se trăgea uşurel mai într-o 
parte, dar nu avea cum să-l învinovăţească pentru asta. 

- Ce v-am povestit se întâmpla pe vremea când shanka 
începuseră să vină din ce în ce mai des. Şi tata m-a trimis 
spre sud, dincolo de munţi, să cer ajutor. Aşa s-a făcut că l- 
am întâlnit pe Bethod, iar el s-a oferit să mă ajute, dacă 
eram de acord să lupt pentru el. De tâmpit ce eram, m-am 
bucurat mult să lupt în războaie, dar luptele păreau a nu 
avea sfârşit. Lucrurile pe care le-am făcut atunci... ce mi-au 
povestit alţii că am făcut..., scoase un oftat lung. Trebuie să 
vă spun că mi-am ucis prietenii. Trebuie să fi văzut ce am 
fost în stare să le fac duşmanilor. Dar, în primul şi în primul 


rând, îmi făcea plăcere. Îmi plăcea să stau pe locul cel mai 
important de lângă foc şi să mă uit la ceilalţi şi să le simt 
spaima, când nu îndrăznea nimeni să-şi ridice privirea la 
mine. Dar a devenit din ce în ce mai rău. Şi mai rău. Şi într- 
o iarnă n-am mai ştiut nici cine eram, nici ce anume făceam 
mare parte din timp. Uneori vedeam ce se întâmplă, ca un 
spectator care nu poate să schimbe cursul unei 
reprezentații. Nimeni nu putea şti pe cine aveam să omor în 
secunda următoare. Se căcau toţi în izmene de frică, chiar 
şi Bethod, însă nimeni nu se temea mai tare de mine decât 
mă temeam eu însumi. 

Tăcerea care urmă fu copleşitoare. La început, casa 
dărâmată li se păruse un refugiu tihnit după câmpia moartă 
şi pustie, dar acum nu li se mai părea aşa. Ferestrele fără 
geamuri se căscau ca nişte răni adânci. Uşile goale se 
deschideau ca nişte morminte. Tăcerea se prelungi, şi se tot 
prelungi. La un moment dat Picior-Lung îşi drese glasul. 

- Aşa vezi, de dragul conversaţiei, dă-mi voie să te întreb 
dacă tu crezi că ar fi posibil, fără să ai o asemenea intenţie, 
să omori pe unul dintre noi? 

- Mult mai probabil că v-aş omori pe toţi, nu doar pe 
unul. 

Bayaz se încruntă. 

- lartă-mă dacă acest răspuns al tău nu mă prea 
linişteşte. 

- Măcar dacă ne-ai fi spus de la bun început! exclamă 
Picior-Lung. Acesta este genul de informaţie pe care 
trebuie să-l împărtăşeşti tovarăşilor de drum! Nu cred că... 

- Dă-i pace, mârâi Ferro. 

- Dar trebuie să ştim... 

- Tacă-ţi fleanca, cititor în stele neghiob ce eşti. Nici unul 
dintre voi nu e perfect, nici pe departe. 

Se încruntă la Picior-Lung: 

- Numai gura e de voi, dar nu sunteţi de găsit la nevoie. 

Se încruntă la Luthar: 

- Sunteţi mult mai nefolositori decât vă puteţi închipui. 


Se încruntă la Bayaz: 

- Aveţi o grămadă de secrete, şi vă ia somnul în cele mai 
nepotrivite momente şi ne lăsaţi să ne rătăcim în mijlocul 
pustietăţii. E un ucigaş. Aşa, şi? V-a fost de folos când aţi 
avut nevoie de cineva care să ucidă. 

- Doar am vrut să... 

- Tacă-ţi fleanca, am zis. 

Picior-Lung bătu din pleoape şi făcu ce i se ceruse. 

Logen o privi lung pe Ferro pe deasupra focului. Ultimul 
om de la care s-ar fi aşteptat la o vorbă bună. Doar ea 
singură văzuse ce i se întâmplă. Doar ea singură înţelegea 
ce vrea să spună. Îi observă privirea şi îi răspunse cu o 
căutătură urâtă şi se retrase în colţul ei, dar nu mai putea 
să schimbe nimic din ce spusese. Pe chipul lui Nouădegete 
apăru umbra unui zâmbet. 

- Dar tu? o întrebă Bayaz pe Ferro, cu un deget la buze 
ca şi cum ar fi meditat la ceva anume. 

- Eu ce? 

- Spui că nu-ţi plac secretele. Toţi am vorbit despre 
cicatricele noastre. Eu v-am plictisit pe toţi cu poveştile 
mele vechi, iar Sângerosul Nouă ne-a dat fiori cu istorisirea 
lui, explică Magul lovindu-şi cu vârful degetului obrazul tras 
şi scufundat în penumbre. De unde ai cicatricea? 

Niciun răspuns. 

- Pun rămăşag că a fost vai şi amar de cel care ţi-a făcut- 
O, spuse Luthar mai vesel parcă. 

Picior-Lung începu să chicotească. 

- O, sigur că da! Îndrăznesc a spune că a avut parte de 
un sfârşit ascuţit ca tăişul sabiei! Mi-e şi groază să mă 
gândesc la... 

- Eu mi-am făcut-o, spuse Ferro. 

Chicotelile se înecară şi se stinseră, iar zâmbetele 
pieriră. Începeau să înţeleagă. 

- Cum? exclamă Logen. 

- Ce-ai, albule, eşti surd? Eu mi-am făcut rana. 

- De ce? 


- Ha! lătră ea, cu ochii-i aruncând fulgere pe deasupra 
focului. Habar nu ai ce înseamnă să fii proprietatea cuiva! 
La doisprezece ani am fost vândută unui bărbat pe nume 
Susman. 

Scuipă pe jos şi mârâi ceva în limba ei. Logen era 
convins că nu fusese un compliment. 

- Avea un loc unde fetele erau instruite, apoi scotea 
profit de pe urma vânzării lor. 

- Instruite să ce? se miră Luthar. 

- Ce crezi tu, prostule? Să se fută. 

- Ah, schelălăi el, încercând să-şi înghită nodul din gât şi 
lipindu-şi ochii de pământ. 

- Am stat acolo doi ani. Doi ani foarte lungi şi apoi am 
furat un cuţit. Pe vremea aceea nu ştiam cum să fac să ucid 
pe cineva. Aşa că i-am făcut rău proprietarului meu în 
singurul mod pe care îl cunoşteam. M-am tăiat pe mine 
însămi până la os. Până au reuşit să-mi smulgă cuțitul din 
mâini, preţul îmi scăzuse deja la un sfert. 

Rânji fioros spre foc, de parcă îşi amintea cea mai 
mândră zi din întreaga ei viaţă. 

- Ar fi trebuit să-l auziţi cum se văicăreşte, lepădătura! 

Logen o privi fix. Luthar rămase cu gura căscată. Până şi 
Întâiul dintre Magi părea şocat. 

- Tu ţi-ai provocat cicatricele? 

- Şi ce dacă? 

Iarăşi tăcerea covârşitoare. Vântul bătea şi se învolbura 
printre ruine, şuierând prin crăpăturile dintre pietre, 
făcând flăcările să dănţuiască. Nimeni nu mai avu nimic de 
spus după asta. 


Furiosul 


Zăpada se aşternea pe pământ, fulgii albi se învolburau 
în văzduh transformând în năluci cenuşii şi pinii verzi, şi 
stâncile negre, şi râul maroniu. 

Lui West nu-i mai venea să creadă cu câtă nerăbdare 
aşteptase venirea zăpezii în anii copilăriei. Cât de încântat 
fusese să se trezească într-o bună dimineaţă şi să vadă 
întreaga lume îmbrăcată în alb. Cât de prost fusese când îşi 
închipuise că neaua ar fi ascuns vreo taină, vreun miracol, 
vreo bucurie. Acum îl umplea de groază vederea fulgilor 
aşternuţi pe părul lui Cathil, pe haina lui Ladisla, pe 
pantalonii săi jegoşi. Asta nu însemna nimic altceva decât 
altă repriză de ger feroce, de umezeală iritantă, de eforturi 
cumplite de a se deplasa. Îşi frecă palmele, îşi trase nasul şi 
se uită urât la cer, impunându-şi să păstreze o atitudine cât 
de cât pozitivă. 

- Trebuie să mă împac cu situaţia şi să rezist, şopti el, iar 
cuvintele îi jupuiră parcă gătlejul şi aşa mult prea sensibil şi 
expirând aburi groşi în aerul îngheţat. Trebuie. 

Încercă să-şi amintească de verile calde din Agriont. De 
pomii înfloriţi din pieţele oraşului. De păsările care ciripeau 
cocoţate pe umerii statuilor zâmbitoare. De razele soarelui 
printre crengile înfrunzite ale copacilor din parc. Degeaba. 
Amintirile acestea nu-i erau de niciun folos. Îşi trase mucii 
apoşi, încercă iarăşi să-şi încălzească mâinile în mânecile de 
la uniformă, însă acestea nu erau suficient de lungi. Apucă 
cu degete palide tivurile franjurate. Oare îi va mai fi 
vreodată cald? 

Simţi mâna lui Pike pe umăr. 

- Se petrece ceva, îi murmură deţinutul, arătându-i 
nordicii care se ghemuiseră unul lângă celălalt şi discutau 
agitaţi. 

West le aruncă o privire istovită. Abia ce se aşezase mai 
bine şi îi era mult prea greu să pretindă că ar fi interesat şi 


de altceva decât de propriile-i suferinţe. Îşi întinse încet 
picioarele, surprinse pocnetul genunchilor când se ridică, şi 
se scutură încercând să-şi alunge oboseala din trup. 
Cocoşat ca un boşorog, cu braţele strânse în juru-i, se târî 
spre locul unde stăteau nordicii. Însă se pare că şedinţa se 
terminase deja. Altă hotărâre luată fără să i se ceară 
părerea. 

Treicopaci se îndreptă spre el, deloc afectat de 
ninsoarea deasă. 

- Copoiul a observat nişte iscoade de-ale lui Bethod, 
mârâi el arătând spre copaci. La poalele dealului de acolo, 
chiar lângă cascadă. Am avut noroc că nu ne-au descoperit 
ei mai întâi, că s-ar fi putut să nu mai fim în viaţă acum. 

- Câţi? 

- Cam doisprezece. E riscant să încercăm să-i ocolim. 

West se încruntă, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe 
altul ca să-şi ţină sângele în mişcare. 

- Nu e mai riscant să încercăm să ne luptăm cu ei? 

- Poate că da, poate că nu. Avem şanse bunicele dacă 
reuşim să-i luăm prin surprindere. Au mâncare, au şi arme, 
mai spuse Treicopaci măsurându-l pe West din cap până în 
picioare, şi haine. Şi tot felul de echipamente care ne-ar 
putea fi de folos. Abia ce am trecut de jumătatea iernii. Şi, 
dacă tot mergem spre Nord, vremea n-o să se încălzească. 
Dimpotrivă. Aşa că am hotărât. Şansele nu sunt deloc egale, 
ei fiind doisprezece, aşa că trebuie să luptăm cu toţii. 
Amicul tău, Pike, pare a şti să mânuiască o bardă. Fă bine şi 
spune-i să se pregătească. 

Apoi înclină capul spre Ladisla care stătea ghemuit pe 
pământ. 

- Sigur că fata trebuie să stea deoparte, dar... 

- Nu. Fără Prinţ. E mult prea periculos. 

Treicopaci îşi îngustă ochii. 

- Ai multă dreptate. Tocmai de aia toţi trebuie să ne 
asumăm riscul. 


West se apropie de el, dându-şi toată silinţa să pară cât 
mai convingător, chiar dacă trebuia să rostească vorbele cu 
buze arse de ger şi umflate ca nişte cârnaţi mult prea 
prăjiţi. 

- N-ar face decât să ne pună în pericol pe toţi. Ştii şi tu 
asta. 

Prinţul se uită la ei bănuitor, încercând să-şi dea seama 
despre ce vorbesc. 

- Ne-ar fi de tot atât folos în luptă cât un sac pus pe ochi. 

Nordicul pufni enervat. 

- Cam ai dreptate, spuse şi inspiră adânc, se încruntă şi 
păru a întoarce problema pe toate părţile. În regulă. Nu aşa 
ar trebui să fie, dar bine. El şi fata stau deoparte. Noi, 
ceilalţi, luptăm. Adică lupţi şi tu. 

West dădu din cap. Fiecare bărbat trebuia să-şi facă 
datoria, indiferent cât de puţin i-ar fi surâs ideea. 

- De acord. Noi, ceilalţi, luptăm. 

Şi se pierdu printre copaci ca să dea ordinele. 


Nici vorbă să-l mai fi recunoscut cineva acum pe Prinţul 
Moştenitor Ladisla acasă, în grădinile sclipitoare ale 
Agriontului. Fără doar şi poate că şi filfizonii, şi curtenii, şi 
paraziţii, care, în mod normal, i-ar fi sorbit fiece cuvânt, l-ar 
fi călcat în picioare ţinându-şi nasurile pe sus. Haina de la 
West se destrăma la cusături, se tocea la coate, era plină de 
cruste de noroi. Sub ea, uniforma lui cea albă, imaculată 
înainte, se întunecase treptat, ajungând la cenuşiul jegului. 
Din ea mai atârnau câteva resturi de ceaprazuri aurii, ca 
tulpinile soioase ale unui buchet de flori superb pe vremuri, 
dar plin de putregai acum. Avea părul murdar şi încâlcit, 
obrazul îi era acoperit de ţepii roşcaţi ai bărbii nerase, iar 
firele dintre sprâncene dădeau de înţeles că obişnuia să 
petreacă mult timp smulgându-le. Unicul om pe o rază deo 
sută cincizeci de kilometri care se simţea într-o formă mai 
proastă era, fără doar şi poate, însuşi West. 


- Ce se petrece? bolborosi Prinţul când West se aşeză 
alături de el. 

- În josul râului sunt câteva iscoade de-ale lui Bethod, 
Înălţimea Voastră. Trebuie să ne luptăm. 

Prinţul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

- Îmi trebuie o armă care... 

- Te rog să stai deoparte. 

- Dar, colonele West, este... 

- Ne-ai fi de mare folos, Înălţimea Voastră, însă mă tem 
că nu încape discuţie în această privinţă. Eşti moştenitorul 
tronului. Nu ne putem permite să te punem în pericol. 

Ladisla se chinui să pară cât mai dezamăgit cu putinţă, 
dar West aproape că putea simţi mirosul bucuriei lui. 

- Foarte bine, dacă aşa crezi că trebuie să fie. 

- Absolut, spuse West şi se uită la Cathil. Veţi sta 
amândoi aici. Ne vom întoarce curând. Cu ceva noroc, mai 
adăugă el tresărind, căci în ultima vreme norocul fusese 
tare scump la vedere. Ascundeţi-vă şi nu scoateţi nicio 
şoaptă. 

Fata îi zâmbi. 

- Nu-ţi face probleme. O să am grijă să nu-şi facă rău 
singur. 

Ladisla o privi pieziş cu ură, cu pumnii încleştaţi de furie 
neputincioasă. Tot nu se învățase să facă faţă batjocurii ei 
permanente. Desigur că, atunci când întreaga ta viaţă 
lumea te-a adulat şi ţi s-a supus, n-ai de unde să ştii cum să 
reacţionezi când cineva te ia peste picior. O clipă West îşi 
puse întrebarea dacă nu cumva făcea o greşeală lăsându-l 
singur şi neprotejat, dar nu prea avea de ales. Aici erau la 
adăpost. Ar trebui să nu li se întâmple nimic. Ceea ce nu se 
putea spune despre el. 


Se aşezară pe vine. Un cerc de bărbaţi cu chipuri 
murdare şi pline de cicatrice, expresii dure, păr încâlcit. 
Treicopaci, cu trăsăturile colţuroase brăzdate de riduri 
adânci. Dow cel Negru, cu rânjetul sălbatic şi urechea lipsă. 


Tul Duru, cu sprâncenele stufoase adunate într-o 
încruntătură fioroasă. Ursuzul, indiferent ca o stâncă. 
Copoiul, cu ochii strălucitori mijiţi de concentrare. Pike, cu 
o expresie îndârjită pe acele părţi ale feţei lui arse care mai 
erau în stare să exprime ceva. Şase dintre cei mai duri 
bărbaţi din lume, şi West. 

Încercă să-şi înăbuşe emoția. Fiecare trebuia să-şi facă 
datoria. 

Treicopaci scrijelea cu un băț o hartă rudimentară pe 
solul întărit. 

- Aşa, flăcăi. Aici, lângă râu s-au adăpostit. Sunt 
doisprezece, sau poate mai mulţi. Uite cum facem. 
Ursuzule, tu vii din stânga, Copoiule, tu vii din dreapta, ca 
de obicei. 

- În regulă, şefu', spuse Copoiul. 

Ursuzul se mulţumi doar să dea din cap. 

- Eu, cu Tul şi cu Pike îi atacăm din partea asta şi ne 
luăm la trântă cu ei. Sper să-i luăm prin surprindere. Şi 
aveţi grijă să nu ne nimeriţi cu vreo săgeată. Ne-am înţeles? 

Copoiul rânji. 

- Fiţi voi atenţi şi păziţi-vă. 

- Am să ţin minte sfatul ăsta. Dow şi West, voi treceţi râul 
şi aşteptaţi lângă cascada de aici. O să-i atacați din spate, 
explică arătând cu băţul pe desenul de pe pământ, iar West 
simţi cum nervii şi îngrijorările îi astupă gâtul. Zgomotul 
apei ar trebui să vă ascundă mişcările. Atacaţi atunci când 
mă vedeţi aruncând o piatră în apă, auziţi? Piatra. Asta-i 
semnalul. 

- Fireşte, şefu', mârâi Dow. 

West îşi dădu seama că Treicopaci îl fixa cu privirea. 

- M-ai auzit, băiete? 

- Da, desigur, bolborosi el cu limba amorţită de frig şi de 
spaima tot mai mare. Când vine piatra, atacăm... şefu. 

- Aşa, vezi. Şi fiţi cu ochii în patru. S-ar putea să mai fie 
şi alţii prin apropiere. Bethod are iscoade prin tot ţinutul. 
Aveţi vreo întrebare? 


Clătinară din cap. Nu, nu aveau. 

- Bun. Să nu daţi vina pe mine dacă vă omoară cineva. 

Treicopaci se ridică în picioare, iar ceilalţi îl urmară. 
Făcură ultimele pregătiri: îşi dezlegară săbiile, îşi încercară 
corzile arcurilor, îşi strânseră cataramele. West nu prea 
avea cum să se pregătească. Singura lui armă era o sabie 
grea, furată de la un cadavru, prinsă de o centură jerpelită. 
Atâta tot. Se simţea cel mai mare neghiob alături de 
bărbaţii aceştia. Se întrebă câţi oameni uciseseră. Nu l-ar fi 
mirat să afle că tot atât de mulţi câţi locuitori are un oraş. 
Plus unul sau două din satele învecinate. Până şi Pike părea 
gata să omoare fără pic de remuşcări. West îşi aminti că tot 
nu ştia pentru ce anume fusese osândit şi trimis în lagăr. 
Dar nu era greu să-şi imagineze, mai ales acum când îl 
vedea cum încearcă tăişul toporiştii cu degetul, mai ales 
acum când îi observa cruzimea din privirea de pe chipul 
acela ars şi mort. 

West îşi privi mâinile. Îi tremurau. Nu doar din cauza 
frigului. Şi le strânse tare. Copoiul se uită la el şi îi rânji: 

- Trebuie să simţi teama ca să poţi simţi curajul, îi spuse 
şi se îndepărtă, urmându-i pe ceilalţi printre copaci. 

Dow cel Negru îi strigă din spate, speriindu-l. 

- Haidem, ucigaşule. Încearcă să ţii pasul cu mine. 

Scuipă pe solul îngheţat, apoi se întoarse şi porni spre 
râu. West mai privi o dată la cei rămaşi. Cathil îi făcu un 
semn cu capul, iar el îi răspunse. Apoi îl urmă pe Dow, tăcut, 
aplecându-se pe sub ramurile îmbrăcate în chiciură 
sclipitoare, auzind vuietul cascadei tot mai aproape. 

Dintr-odată, planul lui Treicopaci începu să i se pară cam 
incomplet. 

- Şi când ajungem pe malul celălalt şi primim semnalul, 
ce o să facem? 

- O să omorâm, mârâi Dow peste umăr. 

Răspunsul acesta, chiar aşa în doi peri, îi trimise prin 
maţe un junghi de panică. 

- S-o iau pe la dreapta sau pe la stânga? 


- Ila-o pe unde vrei, doar nu-mi sta în drum. 

- Unde o să te duci? 

- Acolo unde-i măcelul. 

Călcând cu băgare de seamă pe malul râului, West 
regretă că deschisese gura. Acum vedea cascada în amonte, 
o cădere năvalnică de apă albă pe un perete de stâncă 
neagră, umplând văzduhul cu o ceaţă îngheţată şi cu 
zgomot de tunet. 

Unde se aflau ei, râul nu era mai lat de patru paşi, dar 
apa iute şi întunecată spumega pe pietrele de pe mal. Cu 
sabia şi toporişca ridicate deasupra capului, Dow intră în 
apă şi o traversă fără probleme, scufundându-se până la 
brâu în mijlocul şuvoiului. Apoi, ud leoarcă, se căţără pe 
celălalt mal şi se lipi de pietre, ascunzându-se vederii. Se 
uită în jur, se încruntă când îl văzu pe West încă pe cealaltă 
parte şi îi făcu un semn furios să îl urmeze. 

Cu mişcări stângace, West îşi scoase şi el sabia, o ridică 
deasupra capului, trase adânc aer în piept şi făcu un pas în 
şuvoi. Apa rece îi intră imediat în cizmă şi avu senzaţia că 
piciorul îi fusese prins într-un sloi de gheaţă. Mai făcu un 
pas, iar celălalt picior i se scufundă până la coapsă. Îi ieşiră 
ochii din cap, începu să respire anevoie, dar nu mai era cale 
de întoarcere. Încă un pas. Alunecă pe muşchiul de pe fund 
şi se cufundă în apă până la subsuori. Poate că ar fi zbierat 
dacă apa ca de gheaţă nu i-ar fi scos tot aerul din plămâni. 
Începu să înainteze greoi, pe jumătate împleticindu-se, pe 
jumătate înotând, cu dinţii încleştaţi de panică. Se târi pe 
mal, gâfâind disperat. Se lipi de pietre în spatele lui Dow. 
Era tot amorţit, iar pielea îl ustura amarnic. 

Nordicul îi zâmbi cu milă. 

- Ţi-e cam frig, băiete. 

- Mi-e bine, bolborosi West printre dinţii care îi 
clănţăneau. În toată viaţa lui nu-i mai fusese aşa de frig. O 
să-mi fac da... da... datoria. 

- O să-ţi faci ce? N-am de gând să te las să te lupţi când 
îţi e atât de frig, băiete. Putem muri amândoi din cauza ta. 


- Nu-ţi face griji din... 

Palma lui Dow îl plesni puternic peste faţă. Şocul fu mai 
rău decât durerea. Se uită ca prostul, scăpând sabia în 
noroi şi ridicând instinctiv mâna la obrazul care îl ustura. 

- Ce mama... 

- Profită de asta! şuieră nordicul. Vino-ţi în fire! 

West tocmai deschisese gura să spună că nu înţelege ce 
se petrece, când pumnul lui Dow îl izbi în plin, făcându-l să 
se clatine, despicându-i buza şi ameţindu-l. 

- Profită! Al tău e momentul! 

- Al naibii... 

Restul fu doar un muget fără noimă, căci West îl apucă 
pe Dow de gât şi începu să-l strângă, să-l zgârie, mârâind ca 
o fiară, cu dinţii dezgoliţi, fără nimic în gând. Sângele 
începu să-i clocotească şi îi pieriră din minte şi foamea, şi 
durerea, şi frustrările nesfârşitului drum prin ţinutul 
îngheţat. 

Dar, indiferent cât de furios era West, Dow cel Negru era 
mult mai puternic. 

- Profită! mârâi iarăşi, eliberându-se din mâinile lui West 
şi împingându-l pe pietrele de pe mal. Te-ai încălzit acum? 

Ceva zbârnâi pe deasupra lor şi pleoscăi în apă. Dow îl 
îmbrânci, apoi ţâşni în sus, pe mal, cu un urlet de luptă. 
West îşi ridică sabia din noroi şi se chinui să se ţină după el, 
cu sângele pulsându-i în cap, scoțând sunete lipsite de 
noimă din toţi rărunchii. 

Alergă prin noroaie. Ţâşni prin tufe spre câmpul deschis. 
Apucă să-l vadă pe Dow secerând cu barda un nordic. 
Sângele întunecat ţâşni în aer, picături negre printre 
crengi, spre cerul alb. Imaginile copacilor şi ale pietrelor şi 
ale bărbaţilor cu înfăţişări barbare îi săltau în faţa ochilor, 
iar respiraţia-i grea îi vuia în urechi cu muget de furtună. 
Cineva apăru de nicăieri, iar West îl lovi cu sabia, simțind 
cum vârful acesteia intră în carnea moale. Sângele îi 
împroşcă faţa şi se dădu clătinându-se înapoi, scuipând 
dezgustat şi clipind des. Alunecă pe o parte, dar se strădui 


să-şi recapete echilibrul. Capul îi era plin de plânsete şi 
urlete şi zăngănit de arme şi oase care se frâng. 

Sfârtecă. Despică. Hââârrrr. 

Un alt duşman se apropie clătinându-se, cu o săgeată în 
piept. West îi despică ţeasta până la bărbie. Mortul zvâcni o 
ultimă dată, smulgându-i sabia din mâini. Se împiedică şi 
aproape se prăbuşi în noroi. Lovi cu pumnul un alt nordic 
care trecea pe lângă el. Dar ceva îl izbi cu putere, 
aruncându-l de trunchiul unui copac, lăsându-l fără suflare. 
Cineva îl apucase strâns în braţe, imobilizându-i braţele, 
încercând să-l strivească. 

West întinse gâtul şi îşi înfipse dinţii în buza celuilalt, 
simțind muşcătura adâncă. Acela urlă şi îl lovi cu pumnii, 
dar West nu simţi nimic. Scuipă cât colo bucata de carne şi 
îşi vâri unghiile în chipul adversarului. Bărbatul se zvârcoli 
şi scânci, cu sângele curgându-i din gura sfâşiată. West îşi 
înfipse dinţii în nasul lui, mârâind ca un câine turbat. 

Mugşcă. Muşcă. Mugşcă. 

Gura i se umpluse de sânge. Auzea urletele disperate ale 
celuilalt, însă ce conta acum, mai presus de orice era să 
strângă din fălci mai tare. Şi mai tare. Îşi smuci capul, iar 
victima lui se dădu înapoi cu mâinile la faţă. O săgeată 
venită de nicăieri i se înfipse în coaste. Se prăbuşi în 
genunchi. West se aruncă deasupra lui, îl apucă cu pumnii 
de părul soios şi îi izbi capul de pământ. O dată, încă o dată. 
Iar şi iar. 

- Gata. 

West îşi trase iute mâinile însângerate şi cu fire de păr 
lipite de ele. Se ridică anevoios în picioare, respirând 
sacadat, cu ochii ieşiţi din orbite. 

Totul în jur era tăcut şi nemişcat. Lumea nu i se mai 
învârtea în faţa ochilor. Fulgii de zăpadă se strecurau uşor 
în poiană şi se aşterneau pe pământul ud, pe armele 
împrăştiate, pe cadavre, pe bărbaţii aflaţi în picioare. Tul 
era aproape şi se holba la el. Treicopaci era în spatele lui, 
cu sabia în mână. Se putea citi ceva asemănător cu panica 


pe partea intactă din obrazul lui Pike, care îşi strângea un 
braţ însângerat cu mâna cealaltă. Toţi se uitau. Se uitau 
lung la el. Dow îl arătă pe West cu degetul. Apoi îşi dădu 
capul pe spate şi începu să râdă. 

- L-ai muşcat! L-ai muşcat de nas până i l-ai smuls! Ştiam 
eu că eşti un ticălos turbat! 

West se holbă la ei fără să înţeleagă. Vuietul din cap 
începuse să se mai domolească. 

- Ce? bâigui el. 

Era tot plin de sânge. Se şterse la gură. Simţi un gust 
sărat. Se uită la cadavrul de lângă el. Era căzut cu faţa în 
jos. Sângele şiroia de sub el şi se aduna într-o băltoacă în 
jurul picioarelor lui West. Îşi aduse aminte de... ceva. O 
crampă neaşteptată îl încovoie, şi scuipă flegmă rozalie, 
simţindu-şi stomacul gol în gât. 

- Furios! strigă Dow. Aşa eşti tu! 

Ursuzul ieşise din tufişuri, cu arcul pus deja înapoi pe 
umăr, şi se aşeza acum pe vine lângă unul dintre leşuri. 
Trase de pe elo blană plină de sânge. 

- Haină bună, îşi spuse el în şoaptă. 

Încovoiat de greață şi din cale afară de sleit, West îi 
urmări cum cotrobăiau prin tabără. Auzi hohotele de râs ale 
lui Dow. 

- Furiosul! cotcodăci el răguşit. Aşa o să-ţi spun de acum 
încolo! 

- Au o mulţime de săgeți aici, anunţă Copoiul scoțând 
ceva dintr-unul din sacii de pe jos şi rânjind satisfăcut. Şi 
brânză. Cam veche. 

Rupse cu degete murdare o bucăţică de mucegai din 
calupul galben, muşcă şi se declară fericit. 

- Încă-i bună. 

- Sunt o mulţime de lucruri folositoare pe aici, fu de 
acord 'Treicopaci, schiţând şi el un zâmbet. Iar noi suntem 
cu toţii în viaţă, mai mult sau mai puţin. Bună treabă, flăcăi, 
îi lăudă el plesnindu-l pe Tul pe spate. Am face bine acum să 
ne luăm tălpăşiţa spre nord cât mai repede, până nu simte 


nimeni lipsa ăstora. Hai să luăm ce avem de luat de aici şi 
pe ceilalţi doi. 

Mintea lui West începu să se limpezească. 

- Ceilalţi! 

- Bine, spuse Treicopaci, du-te cu Dow să vezi ce fac... 
Furiosule. 

Se întoarse râzând şi el. 

West se năpusti printre copaci, urmând drumul pe care 
veniseră, derapând şi tropăind prin noroaie în goana lui 
nebună, cu sângele pulsându-i iarăşi în tâmple. 

- Trebuie să-l apăr pe Prinţ, murmură el. 

Traversă râul fără să mai bage în seamă apa îngheţată, 
se căţără pe mal şi urcă dealul grăbindu-se înapoi spre 
stânca unde îi lăsaseră pe ceilalţi. 

Auzi un strigăt de femeie acoperit apoi de mârâitul unui 
bărbat. Groaza i se strecură în tot trupul. Îi găsiseră 
oamenii lui Bethod. Deja s-ar putea să fie prea târziu. Îşi 
forţă picioarele slăbite să urce dealul, împleticindu-se şi 
alunecând prin zloată. Trebuia să-l apere pe Prinţ. Aerul 
respirat îi ardea gâtul, dar se îndârji să meargă mai 
departe, ţinându-se de copaci, orbecăind în patru labe pe 
solul îngheţat, printre rămurele rupte şi ace de pin. 

Ţâşni în spaţiul deschis de la poalele stâncii, gâfâind să-şi 
dea duhul, cu sabia plină de sânge strânsă în pumn. 

Pe jos se luptau doi oameni. Cathil întinsă pe spate, se 
zvârcolea, dădea din picioare şi încerca să-l zgârie pe cel 
urcat peste ea. Bărbatul reuşise să-i tragă pantalonii până 
sub genunchi şi acum încerca să-şi descheie cureaua cu o 
mână, în vreme ce pe cealaltă o ţinea apăsată pe gura fetei. 
West înaintă un pas cu sabia ridicată, iar bărbatul întoarse 
brusc capul spre el. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. 
Presupusul violator nu era nimeni altul decât însuşi Prinţul 
Mogştenitor Ladisla. 

Când îl zări pe West, acesta se ridică repede în picioare 
şi făcu un pas înapoi. Cu o expresie uşor ruşinată, ca a unui 
şcolar prins când a furat o plăcintă de la bucătărie, îi spuse: 


- Scuze. N-am crezut c-o să te întorci atât de repede. 

West se holbă la el, incapabil să priceapă ce se întâmpla 
acolo. 

- Atât de repede? 

- Ticălos împuţit ce eşti! zbieră Cathil târându-se pe fund 
înapoi şi trăgându-şi pantalonii. O să te omor şi pe tine, şi 
tot neamul tău de nenorociţi ce sunteţi! 

Ladisla îşi atinse o buză. 

- M-a muşcat. Uite! 

Şi întinse spre West vârfurile însângerate ale degetelor 
ca pe o dovadă a unui ultraj odios la adresa lui. West se 
pomeni că înaintează spre el. Probabil că Prinţul îi citi ceva 
pe chip, pentru că mai făcu un pas înapoi, cu o mână 
ridicată, iar cu cealaltă ţinându-şi pantalonii. 

- Stai puţin, West, stai... 

Nici vorbă de furie violentă. Nici vorbă de orbire 
temporară. Nici picioare care se mişcă cu de la sine putere, 
nici măcar vreo aluzie la o durere de cap. Nimic din toate 
acestea. Absolut nimic. Niciodată West nu se mai simţise 
atât de calm, atât de împăcat, atât de sigur de sine însuşi. 
Hotărârea lui era luată. 

Întinse mâna dreaptă şi îl împinse pe Ladisla cu palma în 
piept. Prinţul Mogştenitor icni uşor şi mai făcu câţiva paşi 
împleticiţi înapoi. Piciorul stâng i se cufundă în noroi. Îl 
puse jos pe dreptul, doar că acolo nu mai era nimic. Ridică 
din sprâncene, căscă şi gura, şi ochii. Şi apoi moştenitorul la 
tronul Uniunii căzu în gol cu mâinile zbătându-i-se 
înnebunite prin aer, încercând să se apuce de ceva... şi 
dispăru. 

Un țipăt scurt, o bufnitură surdă, apoi o alta, apoi 
zgomot de pietre care se rostogolesc la vale. 

Apoi tăcere. 

West rămase nemişcat, clipind des. 

Apoi se întoarse să se uite la Cathil. 

Tânăra înţepenise, la doi paşi distanţă de el, cu ochii 
mari din cauza şocului. 


- L-ai... l-ai... 

- Ştiu, spuse cu o voce care parcă nu era a lui. 

Se apropie prudent de marginea prăpastiei şi se uită. 
Trupul lui L.adisla zăcea pe pietre, cu capul în jos, cu haina 
zdrenţuită a lui West pe umeri, cu pantalonii căzuţi la 
glezne, cu un genunchi îndoit într-o poziţie nefirească, cu 
sânge roşu închis băltind în jurul capului spart. Niciodată 
nu văzuse pe cineva care să pară mai mort de atât. 

Înghiţi în sec. El făcuse asta. El. Îl omorâse pe 
moştenitorul tronului. Îl asasinase cu sânge rece. Era un 
criminal. Un trădător. Un monstru. 

Şi îi veni să râdă. Era mult prea departe acum de 
însoritul Agriont, unde loialitatea şi deferenţa erau bunuri 
căpătate prin naştere, unde oamenii de rând erau obligaţi 
să facă ce le spuneau mai-marii lor, unde nu se cădea să 
ucizi alţi oameni. Poate că era un monstru, însă aici, în 
pustietatea îngheţată a Engliei, se aplicau alte reguli. 
Monştrii aveau majoritatea. 

Simţi o bătaie zdravănă pe umăr. Întoarse capul şi zări 
capul cel-fără-o-ureche al lui Dow cel Negru. Şi el se uita în 
prăpastie. Nordicul scoase un fluierat uşor printre buzele 
ţuguiate. 

- Ei, cam asta e, părerea mea. Ştii ceva, Furiosule? îi 
zâmbi el pieziş lui West. Începe să-mi cam placă de tine. 


Până la ultimul om 


Lui Sand dan Glokta 
Superior de Dagoska, strict confidenţial 


Este evident că, în ciuda tuturor eforturilor tale, 
Dagoska nu va mai rămâne în mâinile Uniunii. Prin urmare, 
îți poruncesc să pleci de acolo şi să te înfăţişezi de îndată 
înaintea mea. Chiar dacă nu mai stăpâniți docurile, n-ar 
trebui să fie greu să te furişezi noaptea într-o barcă mică. O 
corabie te va aştepta mai în josul coastei. 

Vei încredința comanda generalului Vissbruck, deoarece 
este unicul unionist din consiliul de conducere rămas în 
viaţă. Nu este cazul să-ţi amintesc că ordinele Consiliului 
Închis pentru cei care apără Dagoska sunt neschimbate. 

Trebuie să lupte până la ultimul om. 


Sult 
Arhilector al Inchiziției Maiestăţii Sale 


Cu maxilarele încleştate, generalul Vissbruck lăsă încet 
scrisoarea din mâini. 

- Să înţelegem că ne părăseşti, Superiorule? întrebă cu 
voce spartă. 

Din cauza panicii? Din cauza spaimei? A furiei? Cine l-ar 
putea condamna pentru că simte astfel? 

Încăperea nu se schimbase prea mult de la sosirea lui 
Glokta. Mozaicul superb, sculpturile măiestre, masa lăcuită, 
toate străluceau în soarele dimineţii care-şi revărsa lumina 
prin ferestrele înalte. Însă membrii consiliului de conducere 
s-au impuținat. Rămăseseră doar Vissbruck, cu fălcile 
revărsate peste gulerul apretat al jachetei sale brodate, şi 
Hadişul Kahdia, care se prăvălise epuizat într-un scaun. Mai 
departe de ei, Nicomo Cosca se sprijinise de perete lângă 
fereastră şi-şi curăța unghiile. 


Glokta trase adânc aer în piept: 

- Arhilectorul vrea să... să-i dau anumite explicaţii. 

Vissbruck scoase un chiţăit lipsit de umor. 

- Nu ştiu de ce, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc 
la şobolanii care fug dintr-o casă în flăcări. 

Nimerită metaforă. Doar dacă şobolanii care fug de 
flăcări se vor arunca într-o maşină de tocat. 

- Haide, generale, interveni Cosca surâzând uşor. 
Superiorul nu era obligat să ne spună nimic. Ar fi putut s-o 
şteargă de aici în toiul nopţii, iar noi nici n-am fi avut habar. 
Eu aşa aş fi făcut în locul lui. 

- Îngăduie-mi să nu dau nici doi bani pe ce ai fi făcut tu, 
se răţoi Vissbruck. Suntem într-o situaţie critică. Zidurile 
fortificate au căzut şi odată cu ele am pierdut orice şansă 
de a rezista mai mult. Mahalalele sunt acum un furnicar de 
soldaţi gurkieni. În fiecare noapte facem incursiuni acolo. 
Mai dăm foc unui berbec de asalt. Mai omorâm nişte 
santinele în vreme ce dorm. Dar aduc zilnic tot mai multe 
arme şi echipamente de luptă. Probabil că foarte curând, 
după ce vor curăța locul de toate coşmeliile de acolo, vor 
începe să-şi asambleze catapultele alea uriaşe. Şi este lesne 
de imaginat ce se va întâmpla după aceea cu Oraşul 
Superior când va fi atacat cu bombe incendiare! 

Întinse braţul acuzator spre fereastră: 

- E foarte posibil să nimerească şi Citadela! Şi chiar în 
camera asta ar putea intra un bolovan cât un şopron de 
mare! 

- Cunosc foarte bine situaţia în care ne aflăm, îl repezi 
Glokta. 

De câteva zile duhoarea fricii e atât de puternică încât o 
simt şi morții. 

- Dar ordinele Arhilectorului sunt extrem de clare. Să 
rezistaţi până la ultimul om. Să nu capitulaţi. 

Umerii lui Vissbruck se ofiliră. 

- Oricum, capitularea nu mai foloseşte la nimic acum. 


Se ridică, din obişnuinţă vru să-şi îndrepte uniforma şi îşi 
împinse încet scaunul sub masă. În clipa aceea lui Glokta 
aproape că-i fu milă de el. Poate că merită compătimirea 
mea, dar am irosit-o pe toată pe Carlot dan Eider care nu a 
fost absolut deloc vrednică de ea. 

- Dă-mi voie, totuşi, să-ţi dau un sfat, ca unul care am 
cunoscut interiorul închisorilor gurkiene. Dacă cetatea va 
cădea cu totul în mâinile lor, vă sfătuiesc să vă luaţi singuri 
viaţa, mai degrabă decât să vă lăsaţi prinşi. 

Generalul Vissbruck făcu ochii mari, apoi îşi cobori 
privirea la pardoseala minunată din mozaic şi înghiţi greu. 
Îşi ridică iar chipul, uimindu-l pe Glokta cu un surâs amar. 

- Nu aşa ceva am avut în minte atunci când am intrat în 
armată. 

Glokta îşi lovi uşor piciorul distrus cu bastonul şi zâmbi 
strâmb. 

- Şi eu aş putea spune acelaşi lucru. Ce zicea Stolicus? 
„Sergentul care se ocupă de recrutări vinde vise, dar 
livrează coşmaruri?” 

- Este o exprimare foarte adecvată situaţiei. 

- Dacă te consolează cumva, să ştii că s-ar putea ca 
soarta mea să fie chiar mai cruntă decât a voastră. 

- Prea puţin mă consolează. 

Vissbruck ciocni din călcâie şi luă poziţie de drepți. 
Rămase aşa nemişcat câteva clipe, apoi, fără să rostească 
vreo altă vorbă, făcu stânga împrejur şi se îndreptă spre 
uşă. Zgomotul paşilor lui se stinse treptat pe coridor. 

Glokta se uită la Kahdia. 

- Indiferent de ce i-am spus generalului, pe tine te-aş 
sfătui să predai oraşul cu prima ocazie. 

Kahdia îşi ridică ochii obosiţi. 

- După toate astea? Acum? 

Mai ales acum. 

- Poate că Împăratul va hotărt să dea dovadă de ceva 
indulgență. În orice caz, nu văd ce aţi mai putea avea de 


câştigat continuând lupta. După cum stau lucrurile, încă 
mai puteţi pune condiţii. 

- Şi asta-i consolarea pe care ne-o oferi? Indulgenţa 
Împăratului? 

- Asta este tot ce am. Ce-mi spuneai despre cel rătăcit în 
deşert? 

Kahdia încuviinţă încet din cap. 

- Orice va fi, vreau să-ţi mulţumesc. 

La ce să-mi mulţțumeşti, neghiobule? 

- Pentru ce? Pentru că ţi-am distrus oraşul şi te-am lăsat 
la mila Împăratului? 

- Pentru că ne-ai tratat cu ceva respect. 

Glokta pufhni. 

- Respect? i-am spus doar ce voiai să auzi ca să obţin 
ce-mi trebuia. 

- Poate că aşa a fost. Dar mulţumirile nu costă nimic. 
Mergi cu Dumnezeu. 

- Dumnezeu nu va dori să mă urmeze acolo unde mă duc 
eu, murmură Glokta în vreme ce Kahdia ieşea încet din 
încăpere. 

Cosca rânji dispreţuitor. 

- Şi spune aşa, Superiorule, înapoi la Adua, nu? 

- Aşa cum zici, înapoi la Adua. 

Înapoi la Casa Întrebărilor. Înapoi la Arhilectorul Sult. 
Gândul acesta nu era deloc unul fericit. 

- Poate ne vom mai vedea acolo. 

- Crezi? 

Este mult mai probabil că tu vei fi căsăpit împreună cu 
ceilalți atunci când oraşul va cădea în mâinile gurkienilor. 
Prin urmare vei rata ocazia de a mă vedea atârnând în 
ştreang. 

- Am învăţat de la viaţă că întotdeauna mai e o şansă. 

Cosca rânji din nou desprinzându-se de perete şi 
îndreptându-se ţanţoş spre uşă, cu mâna sprijinită uşor de 
mânerul sabiei. 

- Nu-mi place să pierd un patron bun. 


- Nici mie nu-mi place să fiu pierdut. Dar trebuie să fim 
pregătiţi să facem faţă dezamăgirilor. Căci viaţa este plină 
de ele. 

lar cea mai mare dezamăgire dintre toate este felul în 
care se sfârşeşte viaţa. 

- Bine, atunci. Dacă unul dintre noi va trebui să fie 
dezamăgit. 

În pragul uşii, Cosca se opri şi făcu o reverență cu 
exagerare teatrală. Poleiala jupuită de pe pieptarul său 
scânteie în razele dimineţii. 

- A fost o onoare să colaborez cu tine. 


Glokta stătea pe pat, lingându-şi gingiile goale şi 
masându-şi piciorul care-i palpita dureros. Se uită în jur la 
apartamentul lui. Mai bine zis apartamentul lui Davoust. 
Aici m-a speriat de moarte un vrăjitor bătrân în toiul nopții. 
De aici am urmărit cum arde cetatea. Aici am fost aproape 
mâncat de o fetiță de paisprezece ani. O, ce amintiri 
minunate... 

Se ridică cu greu, strâmbându-se de durere, şi şchiopătă 
spre singurul cufăr pe care îl adusese cu el. Și tot aici am 
semnat chitanţa pentru un milion de mărci primite ca avans 
de la banca Valint şi Balk. Scoase din buzunarul hainei 
etuiul din piele pe care i-l dăduse Mauthis. Jumătate de 
milion în diamante şlefuite. Simţi din nou ispita irezistibilă 
de a-l deschide şi de a-şi vâri mâna printre ele ca să le simtă 
puritatea rece, dură, bogată. Făcu efortul de a se abţine, 
apoi, cu un alt efort şi mai mare, împinse la o parte cuo 
mână unele dintre hainele împăturite pentru plecare şi 
ascunse etuiul printre ele. Haine negre, negre, şi alte haine 
tot negre. Ar trebui să-mi diversific garderoba... 

- Pleci fără să-ţi iei rămas-bun? 

Glokta ţâşni în sus de pe taburet, simțind că-i vine să 
vomite din cauza spasmului mistuitor care-i sfârtecă 
spinarea. Întinse mâna şi puse capacul cufărului chiar la 


timp înainte de a-i ceda piciorul şi se prăbuşi pe el. Vitari 
stătea în prag uitându-se furioasă la el. 

- La naiba! şuieră Superiorul, împroşcând salivă printre 
găurile din dantură la fiecare respiraţie sacadată. 

Piciorul stâng nesimţitor ca o bucată de lemn. Cel drept 
cuprins de agonie. 

Practiciana intră încet cercetând încăperea printre gene. 
Vrea să vadă dacă mai e cineva aici. Înseamnă că va urma o 
discuţie între patru ochi. Şi nu doar durerea din picior era 
motivul pentru care inima începu să i se zbată în piept când 
Vitari închise încet uşa, iar cheia se auzi în broască. Suntem 
singuri. Ce excitant! 

Practiciana se plimba de colo-colo prin cameră, iar 
umbra ei neagră se întindea spre Glokta. 

- Am crezut că aveam o înţelegere, suflă ea prin mască. 

- Şi eu am crezut, se răsti Glokta, încercând să se aşeze 
într-o poziţie cumva mai demnă. Şi după aia am primit un 
bileţel de la Sult. Vrea să mă întorc şi amândoi ştim de ce. 

- Nu i-am spus nimic. 

- Asta crezi tu. 

Vitari îngustă şi mai mult ochii şi se apropie de el. 

- Aveam o înţelegere. Eu m-am achitat de partea mea. 

- Bravo ţie! Consolează-te cu gândul ăsta când eu am să 
plutesc cu faţa în jos printre docurile din Adua, iar tu vei fi 
blocată aici, aşteptându-i pe gurkieni să doboare... aaa! 

Se năpustise asupra lui, se aşezase peste el, strivindu-i 
spatele de cufăr, lăsându-l fără aer. Scânteiere de metal, 
zăngănit de lanţ, degete care îi cuprinseră gâtul. 

- Vierme schilod! Ar trebui să-ţi tai gâtul ăsta împuţit 
chiar acum! 

Genunchiul ei i se înfipse în stomac, lama rece a cuţitului 
îi atinse uşor pielea gâtului, ochii ei albaştri îl priviră cu 
ferocitate, duri ca diamantele din cufărul de sub el. 
Moartea e la câteva clipe depărtare. Bineînţeles. Îşi aduse 
aminte cum practiciana o strânsese de gât pe Eider. La fel 
de uşor ca şi cum ar fi strivit o furnică, iar eu, biet 0l0g, 


exact asta sunt, o furnică neajutorată. Poate că ar fi trebuit 
să bâiguie cuprins de spaimă, dar prin minte nu-i trecea 
decât întrebarea: cât a trecut de când a fost o femeie 
deasupra mea ultima dată? 

Pufni în râs. 

- Dar nu mă cunoşti chiar deloc? bolborosi el, pe 
jumătate  chicotind, pe jumătate suspinând, cu ochii 
curgându-i din cauza unui amestec dezgustător de durere 
şi amuzament. Sunt Superiorul Glokta, îmi pare bine de 
cunoştinţă! Nu-mi pasă câtuşi de puţin ce se întâmplă cu 
tine, iar tu ştii foarte bine asta. Mă ameninţi? Trebuie să te 
străduieşti mult mai mult, târfă roşcată! 

Ochii femeii se bulbucară de furie. Îşi împinse umărul 
înainte şi îşi trase cotul, gata să apese cât de tare putea. 
Suficient de tare cât să-mi scoată beregata prin coloana 
asta strâmbă, n-am nicio îndoială în privinţa asta. 

Buzele lui Glokta se schimonosiră într-un rictus scârbos, 
plin de scuipat. Acum. 

Îi auzea respiraţia anevoioasă din spatele măştii. Haide. 

Simţi lama cuţitului lipită de gât, rece, ascuţită. Sunt 
gata. 

Atunci practiciana scoase un şuierat prelung, ridică 
pumnalul şi îl înfipse în bârna de lemn de lângă capul lui. Se 
ridică şi se întoarse cu spatele. Glokta închise ochii şi 
încercă să-şi recapete respiraţia. Încă mai trăiesc. Îl 
copleşise un sentiment straniu. Uşurare sau dezamăgire? 
Greu de spus. 

- Te rog. 

Atât de încet, încât crezu că i se păruse. Vitari stătea cu 
spatele la el, cu capul plecat, iar pumnii încleştaţi îi 
tremurau vizibil. 

- Ce? 

- Te rog. 

Chiar a spus-o. Și îmi dau seama că aceste cuvinte o dor. 

- Te rog, nu mai spune? Crezi că aici e vorba despre 
rugăminţi? Şi, la urma urmei, de ce te-aş salva? Ai venit aici 


ca să spionezi pentru Sult. N-ai făcut nimic altceva decât să- 
mi stai tot timpul în drum! Nici nu mă pot gândi la cineva în 
care să am mai puţină încredere decât am în tine, iar eu nu 
mă încred în nimeni! 

Se întoarse cu faţa la el, ridică mâinile, dezlegă bridele 
măştii şi şi-o scoase. Era foarte bronzată doar pe porţiuni: 
în jurul ochilor, fruntea, gâtul. Chipul ei era însă mult mai 
delicat, mult mai tânăr, mult mai obişnuit decât îşi 
închipuise el. Nu mai părea deloc fioroasă. Părea doar 
speriată şi disperată. Brusc, Glokta se simţi ridicol de jenat, 
ca şi cum ar fi intrat din greşeală într-o cameră şi ar fi dat 
peste cineva în pielea goală. Simţi nevoia să-şi ferească 
privirea când Vitari se aşeză în genunchi ca să fie la acelaşi 
nivel cu el. 

- Te rog. 

Cu ochii umezi, înrouraţi, cu buzele tremurându-i, ca şi 
cum ar fi fost pe punctul de a izbucni în lacrimi. Întrezărire 
a speranţelor secrete ascunse sub carapacea ticăloasă? Sau 
doar teatru de bună calitate? Glokta simţi cum pleoapa 
începe să i se zbată. 

- Nu pentru mine, şopti ea. Te rog. Te implor. 

Îşi trecu gânditor mâna peste pielea gâtului. Observă 
sânge pe vârfurile degetelor. O pată mică şi maronie. O 
înţepătură. O zgârietură. Doar un milimetru mai încolo şi 
acum aş fi pompat sânge pe tot covorul ăsta superb. Doar 
un milimetru. De astfel de şanse depind viețile. De ce aş 
salva-o? 

Dar ştia răspunsul. Pentru că în general nu prea salvez 
pe nimeni. 

Se întoarse greoi pe cufăr, până ajunse cu spatele la ea, 
şi începu să-şi maseze muşchiul mort al piciorului stâng. 
Inspiră adânc. 

- Fie. 

- N-ai să regreţi. 

- Ba regret deja. Dar nu pot rezista unei femei 
înlăcrimate. Să ştii însă că îţi cari singură bagajele! 


Se uită la ea ridicând un deget ca avertisment. Vitari îşi 
pusese masca la loc. Iar ochii îi erau uscați, şi mijiţi, şi 
aprigi. Parcă n-ar putea vărsa o lacrimă nici într-o sută de 
ani. 

- Nu-ţi face probleme, spuse ea învârtindu-şi lanţul pe 
mână şi scoțând pumnalul cruciform din capacul cufărului. 
Am foarte puţine bagaje. 


Glokta urmărea cum se reflectă flăcările în suprafaţa 
calmă a golfului. Cioburi nestatornice, roşii, galbene, albe, 
scânteietoare pe apa neagră. Frost vâslea lin, regulat, cu 
chipu-i lipsit de expresie pe jumătate luminat de pâlpâirea 
luminilor din oraş. În spatele lui, Severard stătea ghemuit şi 
se uita supărat la întinderea de apă. Se zărea doar conturul 
ţepos al capului lui Vitari aşezat şi mai departe, la proră. 
Lopeţile intrau în mare şi împingeau apa într-o tăcere 
aproape desăvârşită. Parcă barca nici nu se mişca. Mai 
degrabă linia neagră a peninsulei părea a se îndepărta 
încet de ei, în întuneric. 

Ce am făcut? Am condamnat un oraş plin de oameni la 
moarte sau la sclavie, şi pentru ce? Pentru onoarea 
Regelui? Pentru un retardat bălos care nu-şi poate controla 
nici maţele, darâămite o țară? Pentru orgoliul meu? Ha! Pe 
ăsta l-am aruncat cât colo de multă vreme, dimpreună cu 
dinţii mei! Pentru aprobarea lui Sult? Probabil că răsplata 
mea va fi un guler din frânghie şi o cădere în gol. 

Pe cerul nopţii nu se mai zărea acum decât conturul mai 
întunecat al stâncii, silueta colţuroasă a Citadelei cocoţate 
în vârful ei. Parcă şi formele zvelte ale clopotniţelor Marelui 
Templu. Toate alunecând departe, în trecut. 

Ce altceva aş fi putut să fac? Aş fi putut să mă alătur lui 
Fider şi celorlalţi. Să le predau gurkienilor cetatea fără 
luptă. S-ar fi schimbat, oare, ceva? Glokta îşi linse 
posomorât gingiile goale. Împăratul tot i-ar fi trecut pe 
locuitori prin foc şi sabie. lar Sult tot ar fi trimis după mine, 
exact aşa cum a făcut. Diferențe mult prea puţin 


semnificative, asupra cărora nu are rost să zăbovim. Ce 
zicea Shickel? Foarte puţini sunt aceia cărora Li se oferă o 
şansă. 

Briza rece îl înfioră şi îşi strânse mantia mai bine în jurul 
corpului, îşi încrucişă braţele peste piept, se strâmbă de 
durere încercând să-şi pună sângele în mişcare în laba 
amorţită a piciorului stâng. Din cetate nu mai rămăseseră 
decât nişte puncte luminoase în depărtare. 

Exact aşa cum spunea Eider - toate astea doar pentru ca 
Arhilectorul şi cei asemenea lui să poată arăta un punct sau 
altul pe o hartă şi să spună că ne aparține. Şi gura i se 
strâmbă într-un rictus. Și, cu toate eforturile noastre, cu 
toate sacrificiile noastre, cu toate planurile şi conspirațiile 
noastre, nici măcar n-am reuşit să păstrăm cetatea. Toată 
suferința aceasta... şi pentru ce? 

Niciun răspuns, desigur. Doar valurile domoale izbindu- 
se de barcă, scârţâitul blând al ramelor, foşnetul 
mângâietor al lopeţilor în apă. Şi-ar fi dorit să-i fie silă de el 
însuşi. Să se simtă vinovat pentru ceea ce făcuse. Să-i fie 
milă pentru cei pe care-i lăsase la mâna gurkienilor. Așa 
cum ar simţi orice om. Aşa cum aş fi simţit şi eu odinioară. 
Însă nu prea era în stare să simtă nimic altceva decât 
oboseala copleşitoare şi durerea permanentă, sâcâitoare 
din picior, din spate, din gât. Se aşeză greu pe băncuţa din 
lemn a bărcii, încercând, aşa cum făcea de obicei, să-şi 
găsească o poziţie mai puţin incomodă. În fond, chiar nu e 
cazul să mă mai pedepsesc şi eu. 

Căci pedeapsa va veni curând. 


Giuvaierul tuturor oraşelor 


Măcar acum Jezal putea să călărească. 1 se scoseseră 
atelele în dimineaţa aceea, iar piciorul inflamat i se lovea de 
coastele calului şi îl durea destul de rău. [inea frâul cu 
mâna amorţită şi nesigură, iar braţul fără bandaje îi era 
slăbit şi sensibil. Îi zvâcneau surd dinţii cu fiecare bufnitură 
a copitelor pe drumul distrus. Foarte bine însă că nu mai 
trebuia să stea în căruţă, iar realizarea aceasta chiar era 
ceva. În ultimul timp, lucrurile mărunte aveau darul de a-l 
face nespus de fericit. 

Ceilalţi alcătuiau un grup sumbru, tăcut, posomorât ca 
bocitoarele la înmormântare, iar Jezal nu avea de ce să-i 
condamne. Locul în care se aflau era unul sumbru. O 
câmpie de ţărână. De bolovani din piatră seacă. De nisip şi 
stânci fără viaţă. Cerul de deasupra, nemişcat, alb, greu ca 
plumbul, promitea mereu ploaie, dar nu se ţinea niciodată 
de cuvânt. Mergeau călare, strânşi în jurul căruţei, căutând 
căldura. Ei fiind unicele creaturi calde pe o întindere de 
sute de kilometri de deşert rece. Unicele creaturi 
mişcătoare într-un loc îngheţat în timp. Unicele creaturi vii 
într-un ţinut mort. 

Drumul era larg, dar crăpat pe alocuri şi umflat în alte 
părţi. Ici şi colo se fărâmase pe porţiuni lungi, sau torente 
de noroi îl acoperiseră cu totul. De-o parte şi de alta, se 
aliniau buturugile moarte ale foştilor copaci. Probabil că 
Bayaz îl surprinsese privindu-le. 

- O alee de stejari falnici lega acest drum de porţile 
oraşului. Pe timp de vară frunzele lor scânteiau şi fremătau 
în adierea vântului câmpiei. Juvens însuşi i-a plantat în 
Timpurile Străvechi, pe vremea când Imperiul se afla la 
începuturi, iar eu nici nu mă născusem încă. 

Trunchiurile mutilate ale copacilor erau cenuşii şi 
uscate, dar purtau încă urma fierăstraielor. 

- Parcă au fost tăiaţi acum câteva luni. 


- Acum mulţi, mulţi ani, băiete. După ce Glustrod a 
ocupat oraşul a poruncit să fie doborâţi pentru a întreţine 
focul din cuptoarele lui. 

- Atunci de ce nu au putrezit? 

- Până şi putregaiul este o formă de viaţă. Dar aici 
lipseşte cu desăvârşire. 

Jezal înghiţi în sec şi îşi vâri capul între umeri, cu ochii 
aţintiţi la cioturile de lemn mort înşiruite până departe, în 
zare, ca pietrele de mormânt. 

- Nu-mi place asta, murmură în barbă. 

- Tu crezi că mie-mi place? se încruntă supărat Bayaz. 
Crezi că place vreunuia dintre noi? Dacă vor să fie ţinuţi 
minte, bărbaţii trebuie uneori să facă ce nu le place. Prin 
luptă, iar nu prin lene tihnită se cuceresc faima şi onoarea. 
Prin bătălii, iar nu prin pace se câştigă bogăţia şi puterea. 
Nu te mai interesează lucrurile acestea? 

- Ba da, şopti Jezal. Cred că da... 

Însă nu era deloc sigur. Privi de-a lungul mării de ţărână 
moartă. Niciun indiciu că acolo s-ar fi aflat onoarea, 
darămite bogăţia, şi nu-şi închipuia de unde ar putea veni 
faima. Singurele persoane care existau pe o rază de o sută 
cincizeci de kilometri în jur, cei cinci tovarăşi ai lui, îl 
cunoşteau deja foarte bine. În plus, începuse să se întrebe 
tot mai des dacă o viaţă lungă, dar săracă, trăită în 
anonimat desăvârşit ar fi chiar un lucru atât de îngrozitor. 

Poate că, atunci când va ajunge acasă, o va ruga pe 
Ardee să-i fie soţie. Cu ochii minţii o văzu acum cum i-ar 
surâde când i-ar auzi propunerea. Evident că l-ar face să se 
zvârcolească de jenă în aşteptarea răspunsului. Fără 
îndoială că l-ar ţine în suspans. Bineînţeles că ar spune da. 
Şi, în fond, care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea 
întâmpla? Că tatăl lui s-ar înfuria? Că ar fi amândoi obligaţi 
să trăiască din solda lui de ofiţer? Că prietenii lui cei 
superficiali şi fraţii lui cei idioţi îl vor râde pe la spate 
pentru că a ajuns la sapă de lemn? Aproape că nici nu-i 


venea să creadă că aceste motive i se păruseră extrem de 
importante pe vremuri. 

O viaţă de muncă grea alături de femeia pe care o 
iubeşte? O casă cu chirie într-o zonă mai puţin strălucitoare 
a oraşului, cu mobilă ieftină, dar cu un foc prietenos în 
cămin? Fără faimă, fără bogății, doar un pat cald în care să-l 
aştepte Ardee... Nu i se mai părea o soartă chiar atât de 
cumplită acum când privise moartea în ochi, acum când îşi 
ducea zilele doar cu un castron de terci chior pe zi, 
recunoscător până în măduva oaselor că îl capătă şi pe 
acela, acum când dormea singur în vânt şi în ploaie. 

Zâmbetul i se întinse, iar durerea surdă care se întindea 
în jurul cicatricii de pe maxilar i se păru aproape plăcută. 
Da, nu ar fi fost o viaţă chiar atât de rea. 


Zidurile uriaşe se înălţau semeţe, cu creneluri ştirbite, 
cu turnuri dărâmate, etalând cicatricele negre ale 
crăpăturilor şi lucind din cauza umezelii. O costişă 
arcuindu-se în depărtare prin burniţa cenuşie. Pământ 
acoperit cu băltoace cafenii şi cu pietre mari ca sicriele. 

- Aulcus, bubui Bayaz, cu falca rigidă. Giuvaierul 
oraşelor. 

- Nu mi se pare că ar străluci, mârâi Ferro. 

Nici lui Logen nu i se părea. Drumul mâlos se furişa până 
la o arcadă dărăpănată, larg deschisă, fremătând de umbre, 
ale cărei porţi erau de mult dispărute. Îl cuprinse o senzaţie 
înfiorătoare când privi la gura aceea întunecată. Un 
sentiment sinistru. Ca atunci când se aflase în faţa porţii 
deschise de la Casa Creatorului. Era ca şi cum ar fi privit în 
străfundurile unui mormânt, foarte probabil chiar al lui 
însuşi. Îi venea să se răsucească pe călcâie, s-o ia la fugă de 
acolo şi să nu se mai întoarcă niciodată. Până şi calul lui 
necheză uşurel şi se dădu înapoi, aburind negurile ploii cu 
răsuflarea lui. Dintr-odată, drumul anevoios şi presărat cu 
pericole înapoi la ţărmul mării i se părea o călătorie mult 


mai plăcută decât cei câţiva paşi care îl despărţeau de 
poarta aceea întunecată. 

- Eşti sigur? îi şopti lui Bayaz. 

- Dacă sunt sigur? Nu, sigur că nu! V-am purtat mii de 
kilometri peste câmpia pustie doar pentru că aşa mi-a 
căşunat mie! Am petrecut ani întregi plănuind călătoria 
asta şi am strâns această trupă din toate colţurile Cercului 
Lumii doar ca să am de ce să mă distrez! Nu se va întâmpla 
nimic dacă ne întoarcem la Calcis. Mă întrebi dacă sunt 
sigur? 

Clătină din cap şi îşi îmboldi calul spre poarta deschisă. 

Logen ridică din umeri. 

- Am întrebat şi eu... 

Arcada se căscă tot mai mult, şi mai mult, până-i înghiţi 
pe de-a întregul. Zgomotul făcut de copitele cailor răsună 
de-a lungul galeriei întunecate. Pereţii de piatră se 
strângeau tot mai mult, şi mai mult în jurul lor, 
împiedicându-i, parcă, să respire. Logen îşi înfipse bărbia în 
piept şi îşi fixă privirea asupra cercului de lumină din 
capătul celălalt. Trase cu ochiul la Luthar şi îl surprinse 
umezindu-şi tulburat buzele, fără să-i mai pese de şuviţele 
de păr pe care umezeala din atmosferă i le lipise de obraji. 

Şi ieşiră în aer liber. 

- Vai de mine, şopti Picior-Lung. Vai de mine şi de mine... 

Edificii colosale se înălţau în jurul unei pieţe nesfârşite. 
Prin  aburii ploii se  desluşeau  nălucile  pilaştrilor, 
acoperişurilor, coloanelor infinite, ale zidurilor înalte până 
la cer, construite pe măsura unor titani. Logen rămase cu 
gura căscată. Toţi rămaseră cu gurile căscate. Un grup mic 
şi zgribulit în acel spaţiu neobişnuit de vast, ca nişte oi 
speriate într-o vale stearpă, în aşteptarea lupilor. 

Ploaie sâsâind pe pietrele din înalturi, şiroaie lipăind pe 
bolovanii umezi, stropi picurând pe zidurile dărăpănate, 
bolborosind în crăpăturile drumului. Zgomotul înăbuşit al 
copitelor cailor. Scârţâitul blând şi gemetele roţilor de la 
căruţă. Niciun alt zgomot. Nicio larmă, nicio zarvă, niciun 


murmur al vreunei mulţimi. Niciun tril de pasăre, niciun 
lătrat de câine, niciun clinchet al vreunui negoţ. În locul 
acesta nu trăia nimic. 

În locul acesta nu se mişca nimic. În locul acesta nu erau 
decât edificiile negre, uriaşe, care se întindeau prin ploaie 
spre infinit, şi norii învolburaţi care se târau pe cerul 
întunecat. 

Înaintară încet pe lângă ruinele unui templu, o 
învălmăşeală de blocuri şi lespezi ude. Fragmente din 
coloanele lui incredibil de mari erau împrăştiate pe 
caldarâmul spart, bucăţi din acoperiş aruncate cât colo. Cu 
excepţia cicatricei trandafirii de pe bărbie, chipul lui Luthar 
era alb ca varul. Se uită şocat la ruinele colosale. 

- Al naibii să fiu, murmură el. 

- N-am văzut în viaţa mea ceva mai impresionant, fu de 
acord în şoaptă Picior-Lung. 

- Acestea sunt palatele celor bogaţi şi morţi, explică 
Bayaz. Sunt templele unde ei s-au închinat zeilor lor furioşi. 
Sunt pieţele unde ei au cumpărat şi au vândut mărfuri şi 
animale şi oameni. Sunt teatrele şi băile şi bordelurile unde 
şi-au satisfăcut toate poftele înainte de venirea lui Glustrod. 

Arătă cu degetul dincolo de piaţă: 

- Acolo este Calea Caline. Cel mai mare drum al oraşului, 
unde locuiau cei mai de vază cetăţeni. Traversează oraşul 
prin mijloc, de la poarta de nord la cea de sud. Acum, luaţi 
aminte la mine, mai spuse el întorcându-se în şa. La cinci 
kilometri mai la sud de oraş se află un deal înalt, cu un 
templu pe culme. În Timpurile Străvechi i se spunea Roca 
Saturline. Acela este punctul nostru de întâlnire în cazul că 
ne vom pierde unii de alţii. 

- De ce să ne pierdem? întrebă Luthar cu ochii bulbucaţi. 

- Pământul pe care stă oraşul nu... nu are pace, şi este 
predispus la cutremure. Clădirile sunt foarte vechi şi 
şubrezite. Sper că vom reuşi să trecem fără vreun incident 
neplăcut, dar... ar fi imprudent să ne bazăm doar pe 


speranţă. Dacă se întâmplă ceva, luaţi-o spre sud. Spre 
Roca Saturline. Până atunci nu vă depărtaţi unul de altul. 

Nu era nevoie să se mai ostenească cu această povaţă. 
Când intrară în oraş, Logen se uită la Ferro, la părulei 
ţepos, la chipul ei smead înrourat de ploaie, la sprâncenele 
ei încruntate a pericol când privea construcţiile înalte de pe 
marginile drumului. 

- Dacă se întâmplă ceva, îi şopti, ajută-mă, vrei? 

Îi aruncă o privire scurtă, apoi înclină capul. 

- Dacă am să pot, albule. 

- Perfect. 


Singurul lucru mai oribil decât un oraş plin de oameni 
este un oraş fără niciun om. 

Ferro călărea cu arcul într-o mână, frâul în cealaltă, ochii 
atenţi la alei, la ferestrele şi uşile căscate, încercând să 
vadă pe după colţurile dărâmate şi peste ruinele fostelor 
ziduri. Dar nici măcar nu ştia ce anume se aştepta să 
zărească. 

Însă orice ar fi nu o va prinde nepregătită. 

Şi îşi dădea seama că toţi ceilalţi simțeau la fel ca ea. 
Observă  maxilarele lui Nouădegete încleştându-se şi 
descleştându-se, încleştându-se şi descleştându-se, iar şi iar 
şi iar, pe când înainta prudent printre ruine, cu mâna pe 
mânerul sabiei, metal zgăriat şi rece, sclipind de picături de 
ploaie. 

Luthar tresărea la fiece zgomot - la pocnetele pietrelor 
sub roţile căruţei, la plescăitul apei din băltoace, la fornăitul 
vreunui cal. Capul îi zvâcnea în dreapta şi în stânga şi îşi 
lingea în permanenţă tăietura din buză. 

Quai stătea în căruţă, cocârjat, cu părul ud fluturându-i 
în jurul obrajilor supţi, cu buzele palide strânse într-o 
grimasă dură. Ferro îl urmări cum plesneşte hăţurile şi 
observă că le strângea atât de tare, că-i ieşiseră în relief 
tendoanele de pe dosul mâinilor lui slăbănoage. Cu gura 
căscată şi ochii bulbucaţi, Picior-Lung se uita în jur la 


ruinele interminabile. Pârâiaşe de ploaie îşi croiau uneori 
drum printre ţepii de pe ţeasta lui noduroasă. Acum nu mai 
avea nimic de spus - singurul lucru pozitiv din acest loc 
uitat de Dumnezeu. 

Bayaz făcea eforturi să pară sigur de sine, dar nu reuşea 
s-o păcălească pe Ferro. Îi observă mâna care-i tremura 
atunci când lăsă frâul ca să-şi şteargă de apă sprâncenele 
stufoase. Îi observă gura care îi tremura când se opreau la 
răscruci de drumuri. Îi observă ochii subţiaţi care încercau 
să vadă prin ploaie şi să găsească drumul cel bun. îi 
observă îngrijorarea şi îndoiala exprimate prin fiecare 
mişcare pe care o făcea. Şi el ştia adevărul, aşa cum îl 
simţise şi ea. Locul acesta era plin de pericole. 

Cling-clang. 

Abia desluşit prin ropotul ploii. Parcă zgomotul făcut de 
un ciocan izbit de nicovală. Zgomotul confecţionării de 
arme. Se ridică în scări, încordându-se să audă mai bine. 

- Auzi? se răsti la Nouădegete. 

Bărbatul se opri, mijindu-şi ochii ca să vadă ceva, 
ascultând atent. Cling-clang. Dădu din cap. 

- Aud. 

Şi îşi trase sabia din teacă. 

- Ce e? se sperie Luthar, holbându-se în jur şi bâjbâind 
după arme. 

- Nu-i nimic acolo, bombăni Bayaz. 

Ferro ridică palma spre ceilalţi, făcându-le semn să se 
oprească, alunecă jos din şa şi se furişă spre colţul clădirii 
din faţă, cu săgeata pregătită în arc. Se lipi cu spatele de 
blocul uriaş din piatră. Cling-clang. În spatele ei se strecură 
tiptil şi Nouădegete, făcând-o să se simtă mai în siguranţă. 

Dădu colţul târându-se pe genunchi, cercetă cu privirea 
piaţa goală plină de bălți şi moloz. În colţul cel mai 
îndepărtat era un turn înalt, înclinat într-o rână. Sub cupola 
fără luciu ferestrele erau deschise larg. Ceva se mişca încet 
acolo înăuntru. Ceva întunecat, care se legăna înainte şi 


înapoi. Faptul că avea în sfârşit o ţintă îi aduse un zâmbet 
pe buze. 

Se simţea mai bine, mai liniştită acum, că avea un 
duşman palpabil. 

Atunci auzi zgomot de copite, iar Bayaz trecu pe lângă 
ea şi intră în piaţa goală. 

- Ssssttt, îi şuieră, dar Magul n-o băgă în seamă. 

- Puteţi să lăsaţi armele la o parte, le strigă el peste 
umăr. Nu-i decât un clopot vechi care răsună în bătaia 
vântului. Oraşul era plin de clopote. Ar fi trebuit să le auziţi 
cum băteau de fiecare dată când se năştea vreun împărat, 
sau era încoronat, sau se căsătorea, sau se întorcea 
triumfător din vreo campanie. 

Îşi ridică braţele, vorbind din ce în ce mai tare. 

- Văzduhul exploda de sunetele lor de bucurie, iar 
păsările se ridicau din pieţe şi de pe străzi şi de pe 
acoperişuri, umplând cerul! 

Acum urla de-a dreptul. 

- Şi străzile se umpleau de oameni! Şi la toate ferestrele 
erau oameni! Şi oamenii aceştia revărsau petale de flori 
asupra preaiubitului lor suveran! Şi îl aclamau până 
rămâneau fără voce! 

Începu să râdă şi cobori braţele. Deasupra tuturor, 
clopotul spart se auzea cling-clang în bătaia vântului. 

- Toate astea s-au petrecut foarte de mult. Haideţi. 

Quai plesni din dârlogi, iar căruţa se rostogoli după Mag. 
Nouădegete ridică din umeri şi îşi vâri sabia la loc în teacă. 
Ferro mai rămase câteva clipe privind neîncrezătoare la 
conturul dezolant al acelui turn înclinat deasupra căruia 
călătoreau nori grei şi negri. 

Cling-clang. 

Apoi porni după ceilalţi. 


Statuile pluteau spre ei prin ploaia furioasă, perechi- 
perechi de coloşi din piatră, cu chipurile mâncate de anii cei 
lungi, fără trăsături, identici. Apa şiroia pe marmura 


netedă, picura din bărbile lungi, din armuri, din braţele 
amputate de mult de la încheietură, sau de la cot, sau de la 
umăr, întinse în gesturi de ameninţare sau binecuvântare. 
Unele statui aveau accesorii din bronz: săbii, sceptre, 
coroane de frunze, toate acum de culoare verde-murdar. 
Statuile pluteau spre ei prin ploaia furioasă, perechi- 
perechi de coloşi din piatră, dispărând apoi în urmă, în 
negurile istoriei. 

- Împărați, spuse Bayaz. Sute de ani de împărați. 

Pe Jezal începuse să îl doară ceafa de cât îşi ţinuse capul 
pe spate ca să se uite la conducătorii din vechime, 
desluşindu-se  ameninţători pe marginile drumului. 
Sculpturile acestea erau de două ori mai mari decât cele 
din Agriont, sau poate chiar mai mari, însă semănau destul 
de mult cu acelea. Un val subit de dor de casă năvăli peste 
el. 

- Parcă-i Aleea Regelui din Adua. 

- Hm, mârâi Bayaz. De unde crezi că mi-a venit ideea? 

Jezal tocmai încerca să priceapă acest comentariu 
ciudat, când băgă de seamă că se apropiau de ultima 
pereche de statui. Una dintre acestea era înclinată 
îngrijorător de mult. 

- Opreşte căruţa! strigă Bayaz, ridicându-şi palma udă şi 
îmboldindu-şi calul înainte. 

Însă nu doar împărații dispăruseră din faţa lor. 
Dispăruse şi drumul. În pământ se căsca o groapă 
ameţitoare, o spărtură uriaşă în carcasa oraşului. Jezal 
reuşi să vadă, pe partea cealaltă, o costişă din pietre 
sfărâmate şi noroi. Dincolo de ea, abia întrezărite, nălucile 
zidurilor şi pilaştrilor şi laturile drumului larg se topeau în 
depărtare prin ploaia necontenită. 

Picior-Lung îşi drese glasul: 

- Sper că nu vom continua să mergem pe drumul ăsta. 

Cu extrem de mare prudenţă, Jezal se aplecă din şa şi se 
uită în groapă. Foarte jos, pe fundul ei, apa neagră se 
învolbura înspumată, spălând pământul năpăstuit de sub 


fundaţiile oraşului. Din această mare subterană ieşeau 
ziduri sparte şi turnuri sfărâmate şi carcase crăpate ale 
unor construcţii monstruos de mari. Observă o statuie încă 
intactă în vârful unei coloane şubrede, probabil un erou de 
mult dispărut. Odinioară mâna acestuia va fi fost ridicată în 
semn de triumf. Acum, gestul semnifica mai degrabă 
disperare, de parcă ar fi implorat să fie scos din acest iad 
lacustru. 

Jezal se aşeză la loc în şa, simțindu-se dintr-odată extrem 
de ameţit. 

- Nu avem cum să continuăm pe drumul ăsta, reuşi să 
spună dogit. 

Bayaz se încruntă la apa agitată. 

- Înseamnă că trebuie să găsim altul, şi asta repede. 
Oraşul este plin de asemenea crăpături. Şi mai avem de 
mers mulţi kilometri, chiar în linie dreaptă, şi avem şi un 
pod de traversat. 

Picior-Lung se uită urât la el: 

- Presupunând că mai stă în picioare. 

- Mai stă în picioare! Construcţiile lui Kanedias durează 
cât lumea. 

Întâiul dintre Magi se uită în sus. Cerul începuse să se 
învineţească, greutate întunecată apăsând peste capetele 
lor. 

- Nu ne putem permite să zăbovim. Se pare că nu vom 
reuşi să traversăm oraşul astăzi. 

Jezal îl privi îngrozit. 

- Adică ne vom petrece noaptea aici? 

- Bineînţeles, îl repezi Bayaz, îndepărtându-se de 
marginea gropii. 

Lăsară în urmă Calea Caline şi intrară în centrul 
oraşului, printre ruinele care se strângeau tot mai mult în 
jurul lor. Jezal nu-şi putea lua ochii de la umbrele lor 
amenințătoare ivindu-se rând pe rând din întuneric. 
Singurul lucru mai rău pe lume decât să-şi petreacă ziua în 


acest loc sinistru era să-şi petreacă şi noaptea aici. Ar fi 
preferat să fie în iad. Care ar fi fost diferenţa? 

Fluviul curgea năvalnic pe sub ei, printr-un defileu făcut 
de mâna omului - pereţi înalţi din piatră netedă. Puternicul 
Aos, prizonier în acest spaţiu strâmt, spumegând de furie 
infinită şi nebună, muşcând din roca şlefuită şi scuipând 
mânios înspre înaltul cerului. Ferro nu-şi putea imagina 
cum ar fi putut să supravieţuiască ceva acelui potop, însă 
Bayaz avusese dreptate. 

Podul Creatorului era la locul lui. 

- În nenumăratele mele călătorii prin toate oraşele şi 
toate ţările de sub mărinimosul soare, n-am văzut o 
asemenea minunăţie, clătină uluit Picior-Lung din capul lui 
cel bine ras. Cum să faci un pod din metal? 

Dar chiar din metal fusese construit. Metal închis la 
culoare, metal neted, fără viaţă, acoperit cu stropi 
strălucitori de apă. Traversa hăul ameţitor într-un unic arc, 
incredibil de delicat, o pânză ca de păianjen din bare subţiri 
împletite deasupra vidului de dedesubt. Iar podul perfect 
orizontal de pe scheletul de bârne era confecţionat din plăci 
de asemenea metalice, invitându-i, parcă, să-l traverseze. 
Imaculat în mijlocul acelei descompuneri cumplite. 

- Ca şi cum ar fi fost terminat chiar ieri, şopti Quai. 

- Cu toate acestea, s-ar putea să fie cea mai veche 
construcţie din oraş, spuse Bayaz indicând cu o mişcare a 
capului ruinele lăsate în urmă. 

- S-au pierdut toate realizările lui Juvens. Prăbuşite, 
distruse, uitate, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Dar 
operele Maestrului Creator sunt neatinse. Şi sunt încă şi 
mai strălucitoare tocmai pentru că strălucesc într-o lume 
întunecată. 

Suflă pe o nară, scoțând din nas un vălătuc de ceaţă. 

- Cine poate şti? Poate că vor rămâne în picioare şi 
intacte până la capătul vremurilor, mult după ce noi toţi 
vom fi în mormânt. 


Luthar privi speriat la apa tumultuoasă, evident 
întrebându-se dacă nu cumva mormântul lui era chiar acolo 
jos. 

- Eşti sigur că ne ţine? 

- În Timpurile Străvechi ţinea greutatea a mii şi mii de 
oameni zilnic. Zeci de mii. Cai şi căruţe şi cetăţeni şi sclavi 
într-o procesiune nesfârşită, încolo şi încoace, zi şi noapte. 
Ne va ţine. 

Ferro îl privi cum intră pe pod şi auzi zgomotul metalic al 
copitelor calului său. 

- Acest Creator a fost neîndoios o persoană cu... talente 
remarcabile, murmură Navigatorul îndemnându-şi calul să-l 
urmeze pe Bayaz. 

Quai plesni din hăţuri: 

- Chiar aşa a şi fost. lar acum este uitat de lume. 

Apoi trecu Nouădegete, urmat fără prea multă tragere 
de inimă de Luthar. Ferro nu se clinti din loc. Rămase în 
bătaia ploii, încruntându-se la pod, la căruţă, la cei patru cai 
şi la călăreţii lor. Nu-i plăcea nimic. Nici fluviul, nici podul, 
nici oraşul. Nimic. Cu fiecare pas se simţise tot mai aproape 
de o cursă, iar acum era sigură că nu se înşelase. Niciodată 
n-ar fi trebuit să-l asculte pe Yulwei. Niciodată n-ar fi 
trebuit să plece din sud. Ea personal n-avea nicio treabă 
aici, în pustietatea asta îngheţată şi udă, alături de ceata 
asta de albi păgâni. 

- Eu nu trec peste chestia aia, îi anunţă. 

Bayaz se întoarse ca să se uite la ea. 

- Atunci ai de gând să zbori? Sau, pur şi simplu, să rămâi 
pe partea aia? 

Ferro se aşeză mai bine în şa, încrucişându-şi mâinile în 
faţă. 

- Poate chiar aşa am să şi fac. 

- Poate că ar fi mai bine să discutăm aspectele astea 
după ce vom trece de oraş, murmură Fratele Picior-Lung 
privind tulburat în urmă, la străzile pustii. 


- Are dreptate, spuse şi Luthar. Locul ăsta are un aer 
nefast... 

- Fac ceva pe aerul lui, mârâi Ferro, şi fac ceva şi pe voi. 
De ce să traversez podul? Ce anume m-ar putea interesa pe 
mine pe malul celălalt al fluviului? Mi-ai promis răzbunare, 
alb bătrân, şi nu mi-ai dat decât minciuni, ploaie şi mâncare 
proastă. De ce aş mai face măcar un pas în plus alături de 
voi. Spune-mi de ce! 

Bayaz se încruntă. 

- Fratele meu, Yulwei, te-a ajutat în deşert. Ai fi murit 
dacă nu ar fi fost el. I-ai dat cuvântul tău... 

- Cuvântul? Ha! Cuvântul e un lanţ care se rupe foarte 
uşor, bătrâne. 

Şi îşi întinse mâinile. 

- Uite, sunt liberă, nu mai am niciun lanţ. Nu am promis 
să mă transform într-o sclavă! 

Magul dădu frâu unui oftat adânc şi se cocârjă ostenit în 
şa. 

- De parcă viaţa n-ar fi destul de grea şi fără ajutorul 
tău. Spune-mi, Ferro, de ce îţi place să ne faci zile fripte? 

- Poate că Dumnezeu a avut ceva în cap când m-a făcut 
aşa cum sunt, dar mie nu mi-a spus. Ce este Sămânţa? 

Direct la ţintă. Ochii bătrânului alb zvâcniră la auzul 
cuvântului. 

- Sămânţa? murmură Jezal neînţelegând nimic. 

Bayaz se uită urât la chipurile nedumerite ale celorlalţi. 

- Ar fi mai bine să nu ştiţi. 

- Nu e bine. Dacă iar te apucă somnul şi ai să dormi o 
săptămână, vreau să ştiu ce trebuie să facem şi de ce 
anume. 

- Mi-am revenit acum, se răţoi Bayaz, dar Ferro îşi dădu 
seama că minte. 

Parcă tot trupul îi intrase la apă şi părea mult mai bătrân 
şi mai slăbit decât fusese înainte. Poate că acum era treaz şi 
vorbea cu ei, însă era departe de a-şi fi revenit. Era nevoie 


de mult mai mult decât de nişte asigurări din vârful buzelor 
ca s-o păcălească. 

- Nu se va mai întâmpla, poţi să contezi... 

- Te mai întreb o singură dată şi sper măcar acum să-mi 
dai un răspuns simplu, fără zorzoanele tale obişnuite. Ce 
este Sămânţa? 

Bayaz o privi lung, iar ea îi susţinu privirea. 

- Foarte bine. Atunci vom sta în ploaie şi vom discuta 
despre natura lucrurilor, spuse Magul îndemnându-şi calul 
să iasă de pe pod. Sămânţa este unul din numele purtate de 
acel lucru pe care l-a căutat Glustrod în străfundurile 
pământului. Este acel lucru pe care l-a folosit pentru a face 
tot ce vedeţi aici. 

- Toate astea? gemu Nouădegete. 

- Toate astea, încuviinţă Întâiul dintre Magi, cuprinzând 
cu un gest toate ruinele din jur. Sămânţa a transformat în 
ruine cel mai măreț oraş din lume şi a pârjolit pământul din 
jur de acum până în eternitate. 

- Înseamnă că-i o armă? murmură Ferro. 

- Este o piatră, spuse pe neaşteptate Quai, gârbovit în 
căruţa lui, privind în gol. O piatră din lumea de dedesubt. 
Uitată în urmă şi îngropată atunci când Euz a alungat 
diavolii din lumea noastră. Este întruparea Părţii Celeilalte. 
Însăşi esenţa magiei. 

- Chiar aşa şi este, şopti Bayaz. Felicitări, Maestre Quai. 
Bine că măcar acest subiect îţi este cât de cât cunoscut. Ei 
bine? Ai căpătat răspunsurile dorite, Ferro? 

- O piatră a făcut toate astea? se bâlbâi Nouădegete 
care nu părea deloc încântat. La ce naiba avem nevoie de 
ea? 

- Cred că unii dintre noi cam au o idee. 

Bayaz o ţintuia cu privirea pe Ferro, cu un zâmbet pierit 
pe buze, de parcă ar fi ştiut ce-i trece prin minte. Şi poate 
chiar ştia. 

În fond, nu era vreun secret. 


Lui Ferro nu-i păsa nici de poveştile cu diavoli şi cu 
pietre scoase din pământ şi cu ruine străvechi. Era mult 
prea ocupată să-şi imagineze cum ar arăta Imperiul 
Gurkhul transformat în ţinut mort. Cu oamenii lui şterşi de 
pe faţa pământului. Cu oraşele lui făcute praf şi pulbere. Cu 
puterea lui ajunsă o amintire ştearsă. Gânduri despre 
moarte şi răzbunare i se învolburau prin minte. Apoi zâmbi. 

- Bine. Dar de ce ai nevoie de mine? 

- Cine zice că am aşa de multă nevoie? 

Ferro îi râse în nas. 

- Nu prea cred că m-ai fi suportat atâta vreme dacă n-ai 
fi avut nevoie de mine. 

- Adevărat. 

- De ce? 

- Pentru că Sămânţa nu poate fi atinsă. Chiar şi o privire 
fugară la ea îţi provoacă o durere cumplită. După căderea 
lui Glustrod, am intrat cu armata Împăratului în oraşul 
distrus ca să căutăm supraviețuitori. N-am găsit niciunul. 
Doar orori, ruine şi cadavre. Prea multe cadavre ca să le 
mai ştim numărul. Am îngropat mii şi mii. Am săpat gropi 
comune în întregul oraş în care să intre câte o sută o dată. 
Truda ne-a fost îndelungată, iar în vreme ce noi ne ocupam 
de asta, o companie de soldaţi a descoperit ceva ciudat 
printre dărâmături. Căpitanul a învelit obiectul acela în 
mantia lui şi i l-a adus lui Juvens. Până la lăsarea serii, omul 
acesta s-a veştejit şi a murit. Şi nici soldaţii lui nu au fost 
cruţaţi. Le-a căzut tot părul, li s-au împuţinat trupurile. Într- 
o săptămână toţi o sută erau morţi. Doar Juvens nu avea 
NIMIC. 

Făcu un semn cu capul spre căruţă. 

- De aceea Kanedias a confecţionat lada aceea, şi de 
aceea am adus-o cu noi. Ca să ne protejăm. Nimeni dintre 
noi nu e în siguranţă. În afară de tine. 

- De ce? 

- Nu te-ai întrebat niciodată de ce eşti diferită de 
ceilalţi? De ce nu poţi vedea culorile? De ce nu poţi simţi 


durerea? Eşti ca Juvens şi Kanedias. Eşti ceea ce era şi 
Glustrod. Eşti ceea ce era chiar Euz însuşi. 

- Sânge de diavol, şopti Quai. Binecuvântat şi blestemat. 

Ferro îi aruncă o privire fioroasă: 

- Ce vrei să spui? 

- 'Te tragi din demoni, îi răspunse ucenicul, încreţindu-şi 
buzele într-un zâmbet plin de înţelesuri. Poate chiar din 
Timpurile Străvechi şi dincolo de ele - totuşi, nu eşti om pe 
de-a întregul. Eşti o relicvă. O ultimă urmă foarte vlăguită a 
sângelui care există în Partea Cealaltă. 

Ferro căscă gura să-l spurce, dar Bayaz i-o luă înainte. 

- Nu ai cum să te lepezi de ceea ce eşti, Ferro. Nu te-aş fi 
adus aici dacă ar fi fost chiar şi cea mai mică îndoială. Iar tu 
nu trebuie să încerci să renegi ceea ce eşti. Trebuie să 
accepţi asta. Este un dar. Tu poţi atinge Sămânţa. Poate că 
doar tu poţi face asta în tot Cercul Lumii. Doar tu singură o 
poţi atinge, şi doar tu singură o poţi duce în bătălie. 

Magul se aplecă spre ea şi continuă cu voce scăzută: 

- Dar doar eu singur o pot face să ardă. O pot face atât 
de fierbinte încât să transforme în deşert întreg Imperiul 
Gurkhul. Atât de fierbinte încât să-i transforme în pulbere 
pe Khalul şi pe slujitorii lui. Atât de fierbinte încât să te facă 
să te saturi de răzbunare, să-ţi fie de ajuns până peste cap. 
Ai de gând să vii acum? 

Şi plescăi din limbă, îmboldindu-şi calul iarăşi spre pod. 

Călărind tăcută în spatele albului bătrân, Ferro îşi muşca 
buzele până la sânge şi arunca priviri fioroase la spatele 
vrăjitorului. În gură avea gust de sânge. Dar nu simţea 
durerea. Nu voia să creadă năzbâtiile înşirate de Mag, dar 
nu avea cum să tăgăduiască faptul că nu semăna cu ceilalţi. 
Îşi aduse aminte cum îl muşcase odată pe Aruf, iar el îi 
spusese că, fără doar şi poate, mama ei fusese o şerpoaică. 
Atunci, de ce nu un demon? Printre plăcile din metal, privi 
la apa tunătoare de dedesubt, încruntată, cu gânduri de 
răzbunare. 


- Nu contează ce sânge curge prin tine, îi spuse cu 
blândeţe Nouădegete care călărea alături. Care călărea 
neîndemânatic, ca de obicei. Tatăl meu spunea că omul are 
mereu posibilitatea de a alege. Bănuiesc că asta se aplică şi 
în cazul femeilor. 

Ferro nu-i răspunse. Trase de hăţuri şi rămase în urma 
celorlalţi. Femeie, sau demon, sau şarpe, nu conta. Singurul 
ei ţel era să le facă gurkienilor cât mai mult rău. Ura-i era 
puternică, avea rădăcini adânci, era caldă, era ceva intim. 
Ura aceasta îi era cel mai vechi prieten. 

În ea şi numai în ea avea încredere. 

Ferro fu ultima care traversă podul. Aruncă o ultimă 
privire peste umăr spre oraşul dărâmat din care veneau, 
spre ruinele pe jumătate ascunse în negura cenuşie a ploii. 

- Ssstit! 

Trase brusc hăţurile, uitându-se la apa năvalnică, la 
sutele de ochi ale ferestrelor goale, la sutele de guri ale 
uşilor deschise, la sutele de găuri şi crăpături şi goluri în 
zidurile dărăpănate. 

- Ce vezi? se auzi vocea îngrijorată a lui Nouădegete. 

- Ceva. 

Însă nu văzuse nimic. De-a lungul malului povârnit, 
carapacele goale ale clădirilor de odinioară stăteau claie 
peste grămadă, lipsite de orice fărâmă de viaţă. 

- N-a mai rămas nimic viu în locul ăsta, spuse Bayaz. 
Vine noaptea şi eu, unul, aş dori să am un acoperiş 
deasupra să-mi apere oasele bătrâne de ploaie. N-ai văzut 
nimic. Ochii îţi joacă feste. 

Ferro pufni furioasă. Ochii nu-i jucau niciun fel de festă, 
fie că erau ochi de diavol sau nu. Acolo, în oraş, era ceva. 
Simţea asta. 

Ceva care-i urmărea. 


Noroc 


- Hopa sus, Luthar. 

Pleoapele lui Jezal fluturară. Întredeschise ochii. Lumina 
era atât de puternică încât abia dacă îşi putea da seama 
unde se află. Gemu, clipi şi îşi umbri ochii cu mâna. Cineva îl 
scuturase de umăr. Nouădegete. 

- Trebuie să pornim la drum. 

Jezal se sculă în capul oaselor. Razele soarelui năvăleau 
în camera micuță, lovindu-l în plină faţă. Firişoare de praf 
pluteau în lumina orbitoare. 

- Unde sunt ceilalţi? reuşi el să îngaime cu limba 
încleiată de somn. 

Nordicul îşi smuci capul neţesălat spre fereastră. Printre 
gene, Jezal reuşi cu greu să-l desluşească pe Fratele Picior- 
Lung care stătea nemişcat, cu mâinile la spate, uitându-se 
în jur. 

- Navigatorul nostru încearcă să înţeleagă ceva despre 
locul unde ne aflăm. Restul s-au dus să dea de mâncare la 
cai şi stabilesc itinerarul de azi. M-am gândit că ţi-ar prinde 
bine câteva minute de somn în plus. 

- Mulţam. 

De fapt, i-ar fi prins bine câteva ore în plus. Încercă să-şi 
descleieze gura amară, îşi linse găurile dureroase dintre 
dinţi, spărtura inflamată din buză, verificând cât de tare îl 
dureau în dimineaţa asta. Dar umflăturile scădeau tot mai 
mult cu fiecare zi. Şi aproape că se obişnuise cu ele. 

- la asta. 

Nouădegete îi aruncă un pesmecior. Încercă să-l prindă, 
dar mâna rănită încă nu-şi recăpătase mobilitatea şi 
biscuitul căzu în ţărână. Nordicul ridică din umeri. 

- N-are cum să-ţi facă râu niţel praf. 

- Aşa cred şi eu. 

Jezal ridică pătrăţelul de pâine uscată, îl şterse cu dosul 
mâinii şi muşcă din el, încercând să-şi folosească doar 


partea funcţională a gurii. Dădu pătura la o parte, se răsuci 
şi se ridică greoi şi ţeapăn. 

Logen îl urmări cum face câţiva paşi, să se 
dezmorţească, cu braţele întinse ca să-şi ţină echilibrul, cu 
pesmeciorul în pumn. 

- Cum îţi este piciorul? 

- I-a fost mai rău. 

Dar îi fusese şi mai bine. Făcu câţiva paşi şchiopătaţi, cu 
piciorul ţeapăn. De fiecare dată când încerca să calce pe el, 
îl dureau îngrozitor şi glezna şi genunchiul, dar putea să 
meargă de unul singur, şi mergea tot mai bine cu fiecare zi 
ce trecea. Când ajunse la peretele aspru din piatră, închise 
ochii şi inspiră adânc, parcă dorind să izbucnească în râs, 
parcă dorind să izbucnească în lacrimi de bucurie pentru că 
era din nou în stare să stea în picioare. 

- De acum înainte voi fi recunoscător pentru fiece clipă 
când voi putea merge singur. 

Nouădegete rânji cu gura până la urechi. 

- Recunoştinţa asta o să te ţină o zi sau două, apoiiar ai 
să începi să te văicăreşti că nu-ţi place mâncarea. 

- Ba nu, rosti apăsat Jezal. 

- Cum spui. O săptămână, atunci. 

Se duse lângă fereastra din celălalt colţ al camerei, 
măturând podeaua plină de praf cu umbra-i alungită. 

- Între timp, cred că ai face bine să te uiţi la asta. 

- La ce? 

Jezal ţopăi până la Fratele Picior-Lung şi se sprijini 
gâfâind şi scuturându-şi piciorul rănit de coloana fărâmată 
de lângă fereastră. Apoi căscă şi ochii, şi gura. 

Probabil că se aflau la mare înălţime. Poate chiar pe 
culmea unui deal de unde se vedea întregul oraş. Soarele 
abia răsărit îi intra în ochi, aur lichid cernut prin ceața 
dimineţii. Deasupra, cerul senin şi spălăcit era brăzdat doar 
de câteva fâşii albe de nori calmi. 

Chiar şi în ruine, şi la sute şi sute de ani după căderea 
lui, panorama oraşului Aulcus încă îţi mai tăia răsuflarea. 


Acoperişuri distruse, cât vedeai cu ochii, ziduri năruite 
scânteiau aprins sau zăceau cufundate în umbre prelungi. 
Cupole falnice, turnuri înclinate, arcade învoalate şi coloane 
semeţe se ridicau deasupra harababurii de moloz. Desluşea 
chiar şi locurile unde se aflau pieţele uriaşe, străzile largi, 
albia fluviului unduindu-se la dreapta prin acel codru de 
pietre, sclipind sub razele soarelui. 

- Uite, ăsta-i motivul pentru care-mi place să călătoresc, 
murmură Picior-Lung. Atunci când te aştepţi cel mai puţin, 
într-o clipită, îţi dai seama că întreaga ta călătorie a meritat 
toată osteneala. Mai există, oare, ceva asemănător? Câţi 
dintre cei vii au admirat vreodată această privelişte? Uite, 
noi trei stăm la fereastra deschisă deasupra istoriei, la 
poarta înspre trecutul de mult uitat. Nu voi mai visa 
niciodată la superbul 'Talins, la felul cum el sclipeşte pe 
mare în dimineţile îmbujorate. Şi nici la Ul-Nhab, care 
străluceşte în miezul zilei sub pocalul azuriu al cerurilor. Şi 
nici la munţii din Ospria, care licăresc aidoma stelelor în 
serile blânde. De astăzi înainte inima mea aparţine oraşului 
Aulcus. Pentru totdeauna. Bine se spune că este giuvaierul 
oraşelor. Şi, dacă şi în moarte este sublim mai presus de 
orice cuvinte, îndrăzneşte, oare, cineva să-şi închipuie cum 
va fi arătat în timpul vieţii? Cine nu ar fi copleşit de uimire 
în faţa splendorii lui? Cine nu ar fi cuprins de evlavie în 
faţa... 

- Unor case vechi, bombăni Ferro din spatele lui. Şi a 
venit vremea să le lăsăm. Strângeţi-vă lucrurile. 

Jezal se uită suspicios la ruinele întunecate ce se 
întindeau până în zare prin păcla luminoasă. Priveliştea era 
magnifică şi înfricoşătoare totodată. Clădirile superbe din 
Adua, zidurile şi turnurile grandioase din Agriont: tot ce lui 
i se păruse sublim odinioară părea acum o copie jalnică şi 
debilă. Se simţea ca un băieţel neştiutor dintr-o ţărişoară 
mică şi primitivă, într-un timp mărginit şi lipsit de 
importanţă. Îi părea bine că pleacă de acolo şi că lasă 


giuvaierul oraşelor în trecutul căruia îi aparţinea. El 
personal era convins că nu va avea vise despre Aulcus. 
Poate doar coşmaruri. 


Era aproape de miezul zilei când ajunseră în unica piaţă 
din oraş care încă mai era plină. Un spaţiu uriaş, înţesat 
dintr-un capăt în celălalt. O mulţime nemişcată şi tăcută. O 
mulţime cioplită în piatră. 

Statui sculptate în toate poziţiile, de toate dimensiunile, 
din toate materialele existente sub soare. Bazalt negru şi 
marmură albă, alabastru verde şi porfir roşu, granit 
cenuşiu şi o sută de alte soiuri de pietre pe care Jezal nu le 
cunoştea. Această diversitate era destul de stranie în sine, 
dar cu atât mai bizar era faptul că toate statuile aveau ceva 
în comun: niciuna nu avea chip. 

Trăsăturile gigantice fuseseră îndepărtate, iar în locul 
lor rămăsese un bloc de piatră găurită. Statuile mai mici 
fuseseră de-a dreptul decapitate. Mesaje abjecte într-o 
limbă pe care Jezal nu reuşi s-o recunoască erau cioplite pe 
piepturile din marmură, de-a lungul braţelor, în jurul 
grumajilor, pe frunţi. Se părea că în Aulcus absolut tot se 
făcuse la scară epică, iar aceste vandalizări nu constituiau o 
excepţie. 

Prin mijlocul acestor relicve sinistre trecea o potecă lată 
cât să le încapă căruţa. Aşa că se înşiruiră unul după 
celălalt ca să poată trece prin această pădure de siluete 
fără chipuri care se îngrămădeau de-o parte şi de cealaltă a 
cărării ca mulțimile la o procesiune regală. Jezal călărea în 
frunte. 

- Ce s-a petrecut aici? murmură el. 

Bayaz se uită la unul dintre capete, înalt de cel puţin 
zece paşi, ale cărui buze încă mai existau, boţite într-o 
expresie de nemulţumire, în vreme ce ochii şi nasul 
dispăruseră cu totul. Pe obraz erau gravate adânc nişte 
litere diforme. 


- Când Glustrod a cucerit oraşul, a dat soldaţilor lui 
blestemaţi o zi liberă ca să facă ce vor cu locuitorii de aici. 
Ca să-şi potolească furia şi să-şi astâmpere pofta de jaf, 
poftele cărnii, pofta de a ucide. De parcă aceste pofte ale 
lor ar fi putut fi astâmpărate vreodată. 

Nouădegete tugşi şi se foi neliniştit în şa. 

- Apoi li s-a ordonat să dărâme toate statuile care-l 
reprezentau pe Juvens din oraş. De pe toate acoperişurile, 
din toate sălile, de pe toate frizele şi templele. Dar erau 
nenumărate portretele stăpânului meu în Aulcus, căci el 
însuşi construise acest oraş. Însă Glustrod era extrem de 
meticulos. Le-a căutat şi le-a descoperit pe toate, până la 
ultima, a poruncit să fie adunate în piaţa aceasta, le-a 
desfigurat pe toate şi a întipărit pe ele cele mai îngrozitoare 
blesteme. 

- N-a fost o familie fericită. 

Jezal nu se înţelesese niciodată cu fraţii săi, dar ce vedea 
acum i se părea puţin cam exagerat. Îşi feri capul de 
degetele întinse ale unei mâini gigantice pe a cărei palmă 
era cioplit un simbol necunoscut. 

- Ce reprezintă ăsta? 

Bayaz se încruntă: 

- Crede-mă când îţi spun că e mai bine să nu ştii. 

O clădire colosală, chiar şi după standardele acestui 
cimitir de uriaşi, se înălța deasupra armatei de statui. 
Treptele erau înalte ca zidurile unei cetăţi, coloanele 
fațadei groase ca turnurile, iar frontonul monstruos era 
acoperit cu scrijelituri şterse de vreme. Bayaz îşi opri calul 
şi îşi ridică ochii. Jezal se opri în spatele lui, aruncând priviri 
neliniştite spre ceilalţi. 

- Hai să mergem, spuse Nouădegete, scărpinându-se pe 
obraz şi privind încordat în jur. Hai să plecăm de aici cât 
mai repede şi să nu ne mai întoarcem niciodată. 

Bayaz chicoti: 

- Sângerosului Nouă i-e frică de umbre? N-aş fi crezut 
una ca asta. 


- Fiecare umbră e aruncată de câte ceva, mârâi nordicul, 
însă Întâiul dintre Magi nu putea fi scos dintr-ale lui. 

- Avem timp suficient ca să ne permitem să facem un 
popas, spuse acesta în timp ce se chinuia să coboare din şa. 
Am ajuns aproape la hotarul oraşului. Încă o oră şi ne vom 
vedea de drum. Căpitane Luthar, s-ar putea să te intereseze 
ce vei vedea aici. De fapt, s-ar putea să-i intereseze pe toţi 
însoțitorii mei. 

Nouădegete înjură în barbă în limba lui. 

- Aşa să fie. Mai bine vin cu voi decât să aştept aici. 

- Să ştii că mi-ai stârnit curiozitatea, exclamă Fratele 
Picior-Lung, sărind de pe cal ca să li se alăture. Trebuie să 
mărturisesc că oraşul nu mai pare atât de funest la lumina 
soarelui, cât părea în ploaia de ieri. lar acum chiar îmi este 
greu să pricep cum de şi-a câştigat reputaţia asta sinistră. 
Căci nicăieri în tot Cercul Lumii nu mai există o asemenea 
colecţie de relicve atât de fascinante, iar eu sunt un om 
curios şi nu-mi este ruşine să recunosc asta. Într-adevăr, 
întotdeauna am fost... 

- Ştim prea bine cum eşti, şuieră Ferro. Eu am să vă 
aştept aici. 

- Cum doreşti, spuse Bayaz luându-şi toiagul agăţat la 
şa. Întotdeauna faci exact cum vrei. Fără îndoială că te poţi 
distra cu maestrul Quai în lipsa noastră împărtăşindu-vă tot 
soiul de povestioare nostime. Aproape că-mi pare rău că nu 
voi asista la dialogul vostru sclipitor. 

Ferro şi ucenicul făcură un schimb de priviri deloc 
prietenoase, iar ceilalţi înaintară printre statuile distruse şi 
se căţărară pe treptele uriaşe. Jezal şchiopăta pe piciorul 
rănit şi se strâmba de durere. Pe uşa mare cât o casă 
intrară într-un loc răcoros, întunecat şi tăcut. 

Îi amintea lui Jezal de Rotonda Lorzilor, însă sala aceasta 
era mai mare. O încăpere circulară, cavernoasă, aidoma 
unui castron gigantic, cu bănci aşezate în trepte de jur 
împrejur, cioplite în piatră de mai multe culori. Porţiuni 


întregi erau sfărâmate şi distruse. Pe jos era plin de moloz 
şi pietre, probabil de la vreo cupolă dărâmată. 

- Aha. Bolta a căzut, spuse Magul privind cu ochii mijiţi 
la cerul strălucitor întrezărit prin crăpătura din tavan. Ce 
metaforă potrivită! 

Oftă şi cu paşi mici începu să dea ocol băncilor din 
marmură. Jezal se uită cam speriat la bolovanul uriaş care 
atârna suspendat de tavan, întrebându-se cum ar fica o 
bucată din acesta să se desprindă şi să-i cadă fix în moalele 
capului. Nu credea că Ferro ar mai fi fost în stare să-i coasă 
o asemenea rană. N-avea nici cea mai vagă idee pentru ce 
anume îl adusese Bayaz aici, dar, în fond, nu avusese nici 
cea mai vagă idee de ce se întâmplaseră toate lucrurile din 
întreaga călătorie. Aşa că trase aer în piept şi porni după 
Mag. Nouădegete îi urma îndeaproape. Zgomotul paşilor 
lor răsuna puternic în sala imensă. 

Picior-Lung urcă atent treptele sfărâmate şi se uită plin 
de interes la tavanul prăbuşit. 

- Ce a fost aici? strigă el, iar ecoul cuvintelor lui se stinse 
greu. Un teatru? 

- Într-un fel, da, îi răspunse Bayaz. Aceasta a fost marea 
sală a Senatului Imperial. Aici apărea în public Împăratul, 
se aşeza pe tronul lui şi asculta polemicile dintre cei mai 
înţelepţi cetăţeni din Aulcus. Aici s-au luat hotărâri care au 
dat cursul istoriei. 

Se mai căţără pe o treaptă şi înaintă arătând 
entuziasmat la podea şi strigând cu voce piţigăiată. 

- Din câte îmi amintesc, exact din acest loc Calica s-a 
adresat Senatului, îndemnând la prudenţă în acţiunile de 
expansiune ale Imperiului spre Răsărit. lar de acolo, de jos, 
i-a dat replica Juvens, cu multă cutezanţă, ieşind învingător 
din lupta de opinii. l-am urmărit ca vrâjit. Aveam doar 
douăzeci de ani şi rămăsesem fără suflare de emoție. Chiar 
şi azi îmi aduc aminte în detaliu toată dezbaterea lor. 
Cuvintele, prieteni. Cuvintele pot fi mai puternice decât 
toate armele din întreg Cercul Lumii. 


- Să ştii că o împunsătură de sabie în ureche doare mai 
tare decât un cuvânt, şopti Logen, iar Jezal se scutură de 
râs, însă Bayaz nu păru să observe, căci era mult prea 
preocupat să treacă de la o bancă la alta. 

- De aici Scarpius şi-a ţinut predica despre pericolele 
decadenţei şi adevăratul sens al spiritului civic. Ioţi 
senatorii îl ascultau nemişcaţi, ca în transă. Vocea îi răsuna 
ca... ca..., şi Bayaz trase de aer cu degetele, de parcă s-ar fi 
aşteptat să găsească acolo cuvântul căutat. Pfui, ce mai 
contează toate astea acum? N-a mai rămas nicio certitudine 
în lume. Aceea a fost epoca oamenilor mari care făceau 
numai ce era drept, medită el încruntându-se la podeaua 
sălii uriaşe sugrumată de moloz şi pietre. Aceasta este 
epoca oamenilor mărunți care fac numai ce sunt obligaţi. 
Oameni mărunți, cu vise meschine, încercând să meargă cu 
paşi de uriaş. Totuşi, vă puteţi da seama ce clădire măreaţă 
a fost odinioară! 

- Mmm, da..., riscă Jezal un răspuns, îndepărtându-se de 
ceilalţi ca să se uite mai bine la nişte frize sculptate în 
perete chiar în spatele şirului de bănci. 

Războinici pe jumătate despuiaţi, în poziţii nefireşti, care 
se împungeau cu suliţele. Totul era impresionant, fără doar 
şi poate, dar aici se simţea un miros neplăcut. Ceva ca 
putregaiul, ca igrasia, ca urina de animale. Duhoare de 
grajduri necurăţate. Încreţi din nas şi încercă să 
desluşească ceva în penumbre. 

- Ce miroase aşa? 

Nouădegete adulmecă aerul, şi faţa îi căzu într-o 
fracțiune de secundă. Devenise întruchiparea pură a ororii 
buimace. 

- Pe... 

Îşi smulse sabia din teacă, făcând un pas înainte. Jezal se 
întoarse şi el, bâjbâind după mânerul armei. Spaima 
apărută din senin îi apăsa pieptul... 

În primul moment crezu că are de-a face cu un soi de 
cerşetor: la câţiva paşi distanţă de el, în întuneric, era o 


siluetă neagră, înfofolită în zdrenţe, ghemuită în patru labe. 
Apoi îi zări mâinile: diforme şi cu gheare. Apoi îi zări faţa 
cenuşie, dacă o puteai numi faţă: o bucată de frunte cheală, 
o falcă pătrată şi vulgară din care ţâşneau colţi mult prea 
mari, un rât teşit ca al unui porc, ochi foarte mici şi negri, 
licărind furioşi la el. Ceva între om şi animal, dar mult mai 
hidos decât oricare. Nu mai era nevoie să-i spună lui 
Nouădegete că acum îl crede. 

Evident că existau în lume asemenea creaturi ca shanka. 

- Prinde-o! mugi nordicul, căţărându-se pe treptele 
uriaşei săli, cu sabia în mână. Omoar-o! 

Jezal se îndreptă nu prea sigur spre creatura cu pricina, 
dar nu se putea bizui aproape deloc pe piciorul rânit, iar 
shanka era iute ca o vulpe. Înainte să apuce să facă câţiva 
paşi, aceasta se răsuci şi fugi spre o crăpătură din zid prin 
care se strecură aşa cum se strecoară mâţa prin gard. 

- A dispărut! 

Bayaz se grăbea deja spre uşă. 

- Vedem, maestre Luthar. Vedem foarte bine! 

- Vor veni mai multe, şuieră Logen, întotdeauna vin mai 
multe! Trebuie să plecăm de aici! 

Ghinion, îşi spuse Jezal şchiopătând spre intrare, 
împiedicându-se de pietre şi strâmbându-se când durerea îi 
săgeta genunchiul. Ghinion că Bayaz se hotărâse să facă 
popas chiar aici şi chiar acum. Ghinion că el îşi rupsese 
piciorul şi nu putuse să fugă după chestia aia scârboasă. 
Ghinion că veniseră la Aulcus, în loc să fi traversat fluviul 
câţiva kilometri mai în jos. 

- Cum au ajuns aici? strigă Logen la Bayaz. 

- Nu-mi prea dau seama, gemu Magul gâfâind. După 
moartea Creatorului le-am hăituit şi le-am alungat în cele 
mai întunecoase colţuri ale lumii. 

- Nu prea există colţuri mai întunecoase decât astea de 
aici. 

Picior-Lung îi întrecu şi cobori treptele înaintea lor, 
sărind câte două o dată. Jezal ţopăi în urma lui. 


- Ce e? strigă Ferro luându-şi arcul de pe umăr. 

- Capete-turtite! urlă Nouădegete. 

Se uită la el fără să priceapă, iar nordicul îi făcu semn cu 
mâna liberă. 

- Fugi! 

Ghinion. Că Jezal îl învinsese pe Bremer dan Gorst şi 
astfel fusese ales de Bayaz pentru a-l însoţi în această 
călătorie smintită. Ghinion că practica scrima. Ghinion că 
tatăl său insistase să intre în armată, în loc să-l lase să-şi 
irosească viaţa aşa cum făceau cei doi fraţi ai lui. Ciudat, 
totuşi, pe vremuri i se păruse că ăsta ar fi fost un noroc. 
Uneori era greu să-ţi dai seama. 

Jezal se împletici până la cal şi se urcă pe el cu mişcări 
greoaie. Picior-Lung şi Nouădegete erau deja în şei. Bayaz 
îşi punea toiagul la loc cu mâini tremurânde. Undeva în 
oraş un clopot începu să bată. 

- Vai de mine, spuse Picior-Lung uitându-se înnebunit la 
mulţimea de statui. Vai de mine. 

- Ghinion, şopti Jezal. 

Ferro se holbă la el. 

- Ce zici? 

- Nimic, răspunse el printre dinţii încleştaţi şi dădu 
pinteni calului. 


Nu există noroc. Norocul este un cuvânt pe care îl 
folosesc cei slabi de minte ca să explice consecinţele 
nesăbuinţei lor, sau ale egoismului, sau ale tâmpeniei. Cel 
mai adesea ghinionul înseamnă planuri proaste. 

Şi iată dovada. 

Îl avertizase pe Bayaz că în oraş mai este ceva în afară 
de ea şi cei cinci fraieri albi. Îl avertizase, însă nimeni nu o 
ascultase. Oamenii cred numai ce vor. Idioţii. 

Se uită la ceilalţi. Quai stătea în căruţa care se scutura 
din toate încheieturile. Privea drept înainte cu ochii mijiţi. 
Luthar, cu dinţii dezveliţi într-un rânjet tâmp, stătea în şa în 
poziţia unui călăreț experimentat. Bayaz, cu fălcile 


încleştate, chipul palid şi suferind, încerca să se ţină bine pe 
cal. Picior-Lung se uita foarte des peste umăr, cu ochi mari 
de teamă şi panică. Nouădegete sălta în şa, respirând greu, 
uitându-se mai mult la frâu decât la drumul din faţă. Cinci 
idioţi şi ea. 

Auzi un mârâit şi zări o creatură ghemuită pe un 
acoperiş mai scund. Nu mai văzuse aşa ceva niciodată - o 
maimuţă cocoşată, diformă şi cu membrele lungi. Dar 
maimuţele nu aruncă sulițe. O urmări cum se arcuieşte şi 
sare, prinzându-se de o latură a căruţei. Se legănă acolo o 
vreme, apoi căzu, iar ei îşi văzură mai departe de drum pe 
strada desfundată. 

Poate că această creatură n-a reuşit să-i atace, dar erau 
mult mai multe asemenea ei printre ruinele spre care se 
îndreptau. Ferro le putea desluşi cum se mişcă prin clădirile 
pline de umbre. Cum aleargă pe acoperişuri, cum stau la 
pândă în spatele ferestrelor şi uşilor. O clipă fu tentată să 
încerce să lovească una dintre ele cu săgeata, dar la ce 
bun? Mai erau o mulţime. Sute. Ce rost ar fi avut să ucidă 
doar una dintre ele, când vor ieşi curând din oraş şi le vor 
lăsa în urmă? N-ar fi făcut altceva decât să irosească o 
săgeată. 

O piatră căzu chiar lângă ea şi simţi cum un ciob 
desprins îi crestează dosul mâinii, lăsând o picătură de 
sânge negru pe pielea întunecată. Ferro se încruntă şi se 
aplecă, făcându-se una cu spinarea calului. Norocul nu 
există. 

Dar asta nu însemna că trebuia să devină o ţintă. 


Logen ar fi putut crede că lăsase shanka în urmă, în 
trecutul lui. Dar, după ce îşi mai reveni din şocul de a fi 
văzut iarăşi o asemenea creatură, înţelese că nici nu putea 
fi vorba de aşa ceva. Nu-ţi laşi în urmă decât prietenii. 
Duşmanii se ţin în permanenţă scai de tine. 

Clopotele băteau de jur împrejur, ecoul lor izbindu-se şi 
reverberând din ruine. Ţeasta îi era plină de dangătul lor 


mai puternic decât tropăitul cailor şi decât scârţâitul roţilor 
şi de vuietul văzduhului pe lângă ei. Băteau, şi iar băteau, 
foarte departe, foarte aproape, în faţă şi în urmă. Clădirile 
treceau în goană pe lângă ei, forme pline de pericole. 

Zări o sclipire şi ceva săltă pe lângă el, izbindu-se apoi 
de pietre. O suliță. Auzi o alta cum trepidează în urmă şi 
încă una zăngănind pe drum, în faţa lui. Simţi un nod uscat 
în gât, îşi strânse ochii ferindu-se de vântul care îl lovea în 
faţă şi încercă să nu se gândească la eventualitatea în care 
o suliță i s-ar înfige în spate. Nici nu era prea greu. Avea 
nevoie de toată concentrarea ca să se ţină în şa. 

Ferro se întoarse şi îi strigă ceva peste umăr, însă 
vorbele i se pierdură în larma din jur. Clătină din cap, iar ea 
îi arătă cu un gest furios drumul din faţă. Acum înţelese. O 
prăpastie uriaşă se căsca înaintea lor. Gura lui Logen se 
căscă aidoma şi scoase un cârâit stins de groază. 

Trase frâul, iar calul alunecă şi derapă pe pietrele vechi, 
întorcându-se brusc spre dreapta, stârnind un torent de 
pietricele şi praf. Şaua se înclină, dar Logen se agăţă cu 
disperare de cal. Trecu doar la câţiva paşi de marginea 
abisului. Îi auzea pe ceilalţi în apropiere, le auzea 
strigătele, dar nu le înţelegea cuvintele. Era mult prea 
preocupat să se forţeze să rămână călare, murmurând în 
tot acest timp: 

- Încă viu, încă viu, încă viu... 

De-a curmezişul drumului se contura nedesluşită silueta 
unui templu cu pilaştrii semeţi intacţi, cu un bolovan 
triunghiular uriaş în vârf. Căruţa intră printre două 
coloane, iar calul lui Logen îşi găsi drum printre alte două, 
afundându-se în întuneric, apoi ieşind iar la lumină într-o 
sală imensă fără tavan. Prăpastia înghiţise zidul din stânga, 
iar dacă existase vreodată vreun acoperiş, acesta dispăruse 
de multă vreme. Logen continuă să înainteze, cu sufletul la 
gură şi cu ochii aţintiţi asupra unei arcade din faţă, pată 
luminoasă pe piatra întunecată. Acolo era scăparea, îşi 


spuse el. Dacă vor reuşi să treacă prin arcada aceea, vor 
scăpa. Măcar de-ar reuşi să treacă... 

Nu văzu sulița, dar chiar dacă ar fi văzut-o, tot n-ar fi 
putut să facă nimic. Norocul a fost că nu i-a nimerit piciorul. 
Ghinionul a fost că a intrat în pieptul calului. Îl auzi cum 
fornăie, îl simţi cum se prăbuşeşte cu el cu tot. Prin gura 
larg căscată a lui Logen nu ieşi niciun sunet când căzu pe 
pardoseala sălii. Se izbi cu pieptul de piatră, rămânând fără 
suflare. Simţi o lovitură puternică în falcă şi văzu mii de 
sclipiri orbitoare. Săltă şi se rostogoli iar şi iar, şi lumea se 
rostogolea ca nebuna odată cu el, plină de zgomote ciudate 
şi ceruri strălucitoare. În cele din urmă se opri într-o rână. 

Rămase întins, ameţit, gemând încetişor, cu capul 
învârtindu-i-se, cu urechile ţiuind, fără să ştie nici unde era, 
nici cine era. Apoi, lumea se limpezi recăpătându-şi 
contururile. 

Înălţă capul. Prăpastia era la mai puţin de o lungime de 
suliță distanţă de el. Auzea clar învolburarea apei de pe 
fundul ei. Se rostogoli pe o parte, îndepărtându-se de calul 
al cărui sânge se cuibărea prin crăpăturile pietrelor. O 
observă pe Ferro, aşezată într-un genunchi, scoțând una 
după alta săgeți din tolbă şi trăgându-le înspre pilaştrii 
printre care intraseră doar cu câteva secunde mai 
devreme. 

Acolo erau mulţi shanka. Puzderie. 

- Rahat, gemu Logen, împingându-se cu călcâiele în 
dalele de piatră ca să se dea înapoi. 

- Haideţi! strigă Luthar care coborâse din şa, iar acum 
ţopăia încolo şi încoace. Haideţi! 

Un cap-turtit se năpusti spre ei, zbierând şi ţinând în 
mână un topor uriaş. Dar brusc făcu un salt şi se răsuci în 
aer cu capul străpuns de una dintre săgețile lui Ferro. Dar 
veneau alţii. O mulţime. Se furişau printre pilaştri, cu 
suliţele pregătite. 

- Prea mulţi! strigă Bayaz. 


Bătrânul se încruntă la coloanele uriaşe, la bolovanul 
enorm de deasupra. Îşi încleştase strâns maxilarele. Aerul 
din jurul lui începu să pâlpâie. 

- Rahat. 

Ca beat, fără echilibru, Logen se împletici până la Ferro. 
Sala imensă făcea tumbe în jurul lui. Inima îi bătea în 
urechi. Auzi o bubuitură ascuţită când una dintre coloane 
se despică, învăluindu-i pe toţi într-un nor de praf. Apoi un 
huruit asurzitor când bolovanul de deasupra începu să se 
clatine. Doi shanka îşi ridicară ochii spre ploaia de pietre, 
arătând cu degetele, scoțând sunete nearticulate. 

Logen o apucă strâns pe Ferro de mână. 

- La naiba! şuieră ea, bâjbâind după săgeți. 

Logen aproape căzu iarăşi, se ridică greu în picioare şi 
începu s-o tragă după el. O suliță zbârnâi pe lângă ei, 
zăngăni pe pietre şi căzu în hău. Auzea cum se mişcau 
shanka, mârâind şi grohăind unul la celălalt, escaladând 
pilaştrii, învălmăşindu-se în sala cea mare. 

- Haideţi! urlă iarăşi Luthar, şchiopătând vreo doi paşi în 
direcţia ieşirii, făcându-le semne frenetice. 

Logen îl zări pe Bayaz. În picioare, cu dinţii dezveliţi, cu 
ochii ieşindu-i din orbite. Aerul din jurul lui se ondula şi se 
răsucea, praful de pe jos se ridica şi i se încolăcea în jurul 
cizmelor. Se auzi un bubuit formidabil, iar Logen se uită în 
spate şi văzu cum o bucată mare de piatră cioplită se 
prăbuşeşte de sus. Căzu cu un tunet asurzitor zguduind 
podeaua. Strivi un shanka mai ghinionist, făcându-l una cu 
pământul, atât de iute încât nu apucă să scoată niciun 
sunet. Singurele semne ale existenţei lui rămaseră sabia 
zimţată care se rostogolea pe dale şi pata de sânge închis la 
culoare. Dar veneau alţii şi alţii. Le desluşea siluetele 
întunecate printre norii de praf. Veneau spre ei cu armele 
ridicate deasupra capetelor. 

Unul dintre pilaştri se despică în două. Se înclină cu 
încetineală absurdă, iar fragmente din el se împrăştiau prin 
sala cea mare. Piatra uriaşă de deasupra începu să se 


fisureze şi din ea cădeau bucăţi mari cât casa. Logen se 
întoarse şi se aruncă pe burtă, trăgând-o pe Ferro după el. 
Se târi mai departe ca să scape de avalanşa nimicitoare, cu 
ochii strânşi şi cu o mână deasupra capului. 

Un alt bubuit incredibil de puternic, cum Logen nu mai 
auzise niciodată în viaţă. Ca un urlet sau un geamăt al 
pământului torturat de parcă întreaga lume se surpa. Poate 
chiar aşa era. Pământul tremura şi fierbea sub el. Un alt 
tunet asurzitor, un zornăit prelung, un soi de râcâit, un 
clinchet mai blând, apoi ceva asemănător cu liniştea. 

Logen îşi descleştă fălcile ţepene şi deschise ochii. Aerul 
era plin de praf. Simţea că stă pe un fel de mal. Tuşi şi 
încercă să se mişte. Dar de sub pieptul lui se auzi un 
scrâşnet, iar piatra de dedesubt începu să se mişte, iar 
malul deveni mai abrupt. Icni şi se lipi şi mai tare de el, 
apucându-l strâns cu degetele. Cu una dintre mâini încă o 
mai ţinea pe Ferro de braţ, iar unghiile ei îi intraseră în 
încheietură. Întoarse încet capul să privească în jur şi 
încremeni. 

Dispăruseră toţi  pilaştrii. Dispăruse şi sala. Şi 
pardoseala. Hăul acela imens le înghiţise pe toate, iar acum 
se căsca lacom sub el. În străfunduri, apa furioasă şuiera şi 
plesnea dărâmăturile. Lui Logen nu-i veni să-şi creadă 
ochilor. Stătea de-a curmezişul unei bucăţi uriaşe de piatră 
care, până în urmă cu câteva clipe, făcuse parte din 
pardoseală, iar acum se înclina periculos de tare chiar pe 
marginea abisului. 

Ferro îl ţinea strâns de încheietura mâinii, mâneca 
zdrenţuită i se strânsese în jurul cotului, dezvelindu-i 
tendoanele braţului cafeniu clar reliefate din cauza 
efortului. Îi mai zări şi umărul, şi chipul rigid. Restul era 
invizibil - se legăna peste marginea bucății de piatră, 
deasupra hăului de dedesubt. 

- Ssss, şuieră ea, cu ochii galbeni uriaşi de spaimă, 
bâjbâind disperată după un loc pe suprafaţa netedă de care 
să se poată prinde. 


O bucată de piatră se desprinse din margine şi căzu 
lovindu-se de pământul fracturat. 

- Rahat, şopti Logen, aproape necutezând să respire. 
Cum naiba de se întâmplaseră toate astea? Trebuie să vă 
destăinui ceva despre Logen Nouădegete. Trebuie să vă 
spun că este urmărit de ghinion. 

Îşi ridică uşor mâna liberă până găsi o muchie îngustă de 
care să se apuce. Apoi, centimetru cu centimetru, începu să 
urce spre marginea bolovanului de deasupra. O trase pe 
Ferro după el. 

Se auzi un hârşâit înfiorător, iar piatra de sub el se 
zgudui şi începu să se încline şi mai mult. Scânci şi se lipi 
tare de ea, încercând s-o aducă în poziţia dinainte. Urmă o 
hurducătură ce-i lăsă un gol în stomac, iar faţa i se umplu 
de ţărână. Un scrâşnet de piatră pe piatră şi bolovanul 
reveni la loc foarte încet. Rămase acolo gâfâind, fără să mai 
îndrăznească să se mişte. Nu mai avea cale de scăpare. Nici 
în sus, nici în jos. 

- Ssss! 

Ochii lui Ferro îi arătară mâinile lor încleştate. Apoi făcu 
un semn din cap spre marginea bolovanului şi spre hăul 
căscat sub ei. 

- Trebuie să fim realişti, şopti ea, desfăcându-şi degetele 
şi dându-i drumul. 

Logen îşi aminti cum atârna de o clădire, mult deasupra 
unui cerc de iarbă galbenă. Îşi aminti cum alunecă înapoi, 
murmurând vorbe prin care implora ajutor. Îşi aminti cum 
mâna lui Ferro se strânse iarăşi în jurul încheieturii lui, 
ridicându-l. Clătină încet din cap strângând-o la rândul său. 

- Idiot alb ce eşti! şuieră ea dându-şi ochii galbeni peste 
cap. 


Jezal tuşi, se întoarse pe spate şi scuipă ţărâna din gură. 
Privi mirat în jur. Ceva era altfel. Parcă lumina era mai 
puternică decât fusese înainte, iar marginea prăpastiei era 
mult mai aproape. Adică, nu era departe deloc. 


- Uf, suflă el, fără să-şi găsească vorbele. 

Se prăbuşise jumătate din clădire. Zidul din spate 
rămăsese cât de cât întreg, împreună cu unul dintre 
pilaştri, dărâmat doar pe jumătate. Tot restul dispăruse, 
înghiţit de hăul căscat în apropiere. Se chinui să se ridice în 
picioare, strâmbându-se când îşi lăsă greutatea pe piciorul 
rănit. Atunci îl descoperi pe Bayaz, care se sprijinea de zid. 

Transpiraţia curgea şiroaie pe obrajii ofiliţi ai Magului. 
Ochii îi străluceau ciudat în găvanele negre. Oasele feţei 
păreau a-i străpunge pielea pergamentoasă. Leit un 
cadavru vechi de o săptămână. Îl surprinse tare că se mişca 
cât de cât. Jezal urmări o mână tremurătoare care arăta 
spre fisură. Însoţită de croncănitul: 

- Terminaţi-i! 

Apoi îi auzi şi pe ceilalţi. 

- Aici! sună sugrumată vocea lui Nouădegete de dincolo 
de marginea crevasei. 

Deci era în viaţă. Măcar atât. O dală uriaşă se 
bălăngănea acolo, iar Jezal se duse cu multă băgare de 
seamă înspre ea, îngrijorat că pardoseala ar putea ceda sub 
el dintr-o clipă în alta. Se uită în prăpastie. 

Nordicul stătea întins pe burtă, cu mâna stângă peste 
marginea bolovanului strângând încheietura mâinii lui 
Ferro. Nu-i putea zări trupul, abia dacă-i putea vedea chipul 
plin de cicatrice. Câteva tone de piatră se balansau foarte 
lent pe muchia abisului. Era mai mult decât limpede că 
puteau cădea în hău în orice clipă. 

- Fă ceva..., şopti Ferro fără măcar a îndrăzni să ridice 
vocea, iar Jezal observă, oarecum bucuros, că nu-i dăduse şi 
alte indicaţii. 

Îşi linse tăietura din buză. Poate dacă s-ar lăsa cu toată 
greutatea pe piatră, atunci ar putea s-o echilibreze, iar ei ar 
putea să iasă de acolo? Să fie atât de simplu? Se întinse 
prudent, frecându-şi nervos vârfurile degetelor unele de 
celelalte, transpirând abundent şi simțindu-se slăbit din 
senin. Puse uşurel mâna pe marginea bolovanului sub 


privirile încremenite ale lui Nouădegete şi ale lui Ferro, 
care îşi ţineau respiraţia. 

Apăsă foarte uşor, iar lespedea începu să se încline în 
jos. Apăsă un pic mai mult. Se auzi un scârţâit puternic, iar 
bolovanul se clătină îngrozitor de tare. 

- Nu-l împinge, la naiba! strigă Nouădegete, agăţându- 
se cu unghiile de stâncă. 

- Da' ce să fac? chirâi Jezal. 

- la ceva! 

- Ia orice! şuieră Ferro. 

Jezal se uită înnebunit în jur, dar nu descoperi nimic care 
să-i fie de folos. În plus, nu se vedea nici urmă nici de Quai, 
nici de Picior-Lung. Ori zăceau morţi pe undeva, la fundul 
prăpastiei, ori reuşiseră să scape de acolo în timp util. 
Niciuna dintre aceste ipoteze nu l-ar fi surprins prea mult. 
Dacă avea de gând să-i salveze pe Nouădegete şi pe Ferro, 
trebuia s-o facă singur. 

Îşi scoase haina şi începu s-o răsucească ca s-o 
transforme într-un soi de frânghie. O cântări într-o mână, 
clătinând dezamăgit din cap. Precis n-o să meargă, dar ce 
altă alternativă avea? O întinse şi aruncă unul dintre capete 
spre prăpastie. Acesta se lovi de piatră doar la câţiva 
centimetri de degetele lui Logen, stârnind o ploaie de 
ţărână. 

- E bine, e bine, mai încearcă o dată! 

Jezal îşi ridică haina cât de sus era în stare, se aplecă 
spre bolovan cât de mult cuteza şi o aruncă din nou. Acum 
Logen reuşi să înşface mâneca. 

- Da! exclamă el şi şi-o înfăşură pe încheietura mâinii. E 
bine! Acum trage! 

Jezal scrâşni din dinţi, se opinti şi trase. Tălpile îi 
derapară pe pietriş, mâna şi piciorul îi zvâcniră de durere. 
Încetişor, haina apăru iarăşi în câmpul lui vizual, alunecând 
centimetru cu centimetru peste piatră. 

- Aşa! gemu Nouădegete, care apăru peste marginea 
lespezii. 


- Trage! mârâi Ferro, săltându-şi şoldurile pe planul 
înclinat al bolovanului. 

Jezal trase din toate puterile, cu ochii strâns închişi, cu 
respiraţia şuierând printre dinţii încleştaţi. Lângă el 
zăngăni o suliță şi îşi ridică ochii la cele peste douăzeci de 
capete-turtite adunate de cealaltă parte a prăpastiei şi care 
dădeau din mâinile diforme. Înghiţi greu nodul din gât şi îşi 
întoarse privirea de la ele. Nu-şi putea permite acum să se 
gândească la pericolele din jur. Nu conta decât să tragă cât 
mai tare. Să tragă şi iarăşi să tragă, indiferent cât de tare l- 
ar fi durut toate mădularele. Şi mergea chiar binişor. Încet, 
încet apăreau la suprafaţă. Jezal dan Luthar, în sfârşit erou. 
Îşi va câştiga locul meritat în călătoria asta blestemată. 

Se auzi un sunet puternic, ca de ceva care se rupe. 

- Rahat! grohăi Logen. Rahat! 

Mâneca se desprindea încet de restul hainei. Cusăturile 
se întindeau, plesneau, se destrămau. Jezal scânci îngrozit. 
Să mai tragă oare, sau nu? Cât de tare să tragă? Plesni o 
altă cusătură. 

- Ce să fac? se miorlăi el. 

- Trage, boule! 

Jezal trase de haină cât de tare era în stare. Îl ardeau 
palmele şi toţi muşchii. Ferro ajunsese pe lespede şi încerca 
să se agaţe cu unghiile de suprafaţa netedă. Mâna lui Logen 
se vedea aproape de margine, întinzându-şi cele trei degete 
ca să se apuce de ea. Jezal trase iarăşi... 

Şi se prăvăli în fund, în mână cu o cârpă moale. 
Lespedea se cutremură, gemu şi se răsturnă. Un țipăt şi 
Logen alunecă în jos, cu mâneca inutilă acum strânsă în 
pumn. Niciun strigăt. Doar zornăitul pietrelor. Apoi, nimic. 
Amândoi dispăruseră. Lespedea uriaşă se mai balansă 
puţin, apoi reveni în poziţie de echilibru pe marginea 
prăpastiei. Goală acum. Jezal se ridică în picioare şi privi fix 
la hăul de dedesubt, cu gura căscată de groază, cu haina 
văduvă de una dintre mâneci încă atârnându-i din mâna 
care-i pulsa de durere. 


- Nu, şopti el. 
Nu aşa se petreceau lucrurile în basme. 


Sub ruine 


- Mai trăieşti, albule? 

Logen gemu, se mişcă puţin şi îl cuprinse groaza când 
simţi pietrele mişcându-se sub el. Apoi îşi dădu seama că 
era întins pe un maldăr de pietriş şi moloz, iar colţul ascuţit 
al unei pietre îl împungea dureros în mijlocul spinării. Abia 
reuşi să desluşească un zid din piatră, obstacol dur între 
lumină şi umbre. Clipi des, strâmbându-se la durerea care-i 
săgetă braţul când vru să-şi şteargă ţărâna din ochi. 

Ferro stătea în genunchi chiar alături, cu sângele din 
rana de pe frunte şiroindu-i pe chipul oacheş, cu părul 
negru plin de praf şi mizerie. În spatele ei zări o încăpere 
boltită care se întindea până departe, în umbre. Tavanul era 
spart, lăsând să se vadă cerul. Profund nedumerit Logen 
privi în jur. La mai puţin de un pas de locul unde stăteau ei, 
lespezile fuseseră retezate. La mare depărtare reuşi să 
desluşească celălalt capăt al prăpastiei, ca o terasă din 
fragmente de piatră şi bolovani de pământ, din care ieşeau 
bucăţi ale clădirilor pe jumătate dărâmate. 

Începu să înţeleagă ce se petrecuse. Se aflau sub 
pardoseala templului. Când se formase prăpastia, mai 
rămăsese bordura asta pe care căzuseră ei. Împreună cu o 
mulţime de bolovani. N-aveau cum să fi căzut prea departe. 
Aproape că-i veni să zâmbească. Era în viaţă. 

- Ce... 

Ferro îl plesni cu putere peste gură. Îşi apropie chipul de 
al lui şi şuieră încetişor: 

- Sssttt. 

Îşi ridică ochii galbeni, arătându-i cu degetul tavanul 
boltit. 

Lui Logen i se făcu pielea de găină. Acum îi auzea. 
Shanka. Se încăierau şi zdrăngăneau încoace şi încolo, 
bolboroseau şi guiţau unul la celălalt. Deasupra lor. Dădu 


din cap, semn că a înţeles, iar Ferro îşi luă mâna murdară 
de pe gura lui. 

Foarte încet şi cu mişcări cam ţepene, se ridică din 
mormanul de dărâmături, străduindu-se să facă cât mai 
puţin zgomot cu putinţă. Odată în picioare, ţărâna îi şiroi de 
pe haine. Se pipăi, pregătindu-se să simtă durerea 
mistuitoare care l-ar fi vestit că-şi rupsese umărul, sau 
piciorul, sau că-şi spărsese scăfârlia. 

Haina i se sfâşiase prin multe locuri şi se rănise cam 
zdravăn la cot. 1 se jupuise pielea, iar rana îi pulsa. i 
curgea sânge în jos pe braţ, până în vârful degetelor. îi 
curgea sânge şi dintr-o rană la cap, iar maxilarul îl durea 
tare acolo unde îl lovise de pământ în cădere. În gură avea 
gust sălciu, de sânge. Probabil că-şi muşcase limba. Din 
nou. Mare mirare că afurisita aia încă mai era la locul ei. Îl 
durea rău un genunchi, gâtul îi era ţeapăn, coastele 
învineţite, dar întregul funcţiona. Cu condiţia să se forţeze. 

Avea ceva înfăşurat în jurul mâinii. Mâneca desprinsă din 
haina lui Luthar. O desfăcu şi o aruncă. Nu-i mai era de 
niciun folos. De fapt, nu-i fusese de folos nici mai devreme. 
Ferro ajunsese deja în celălalt capăt al sălii şi se uita pe sub 
o arcadă. Logen şontâcăi până lângă ea, strâmbându-se de 
mama focului ca să-şi înăbuşe gemetele de durere. 

- Ce fac ceilalţi? şopti el. 

Ferro ridică din umeri. 

- Poate au scăpat? îşi mărturisi el speranţa. 

Ferro îl privi lung, cu una dintre sprâncenele negre 
ridicate, iar Logen tresări şi îşi strânse cu mâna braţul 
rănit. Avea dreptate. Măcar ei doi trăiau şi era cazul să se 
considere norocoşi, căci nu se ştia când vor mai avea parte 
de o asemenea şansă. 

- Pe aici, şopti Ferro, arătând în întuneric. 

Logen se uită în gaura aceea neagră şi inima îi cobori în 
genunchi. Nu suporta să se afle sub pământ, cu tot 
mormanul ăla de pietre şi ţărână gata să i se prăbuşească 
în cap în orice clipă. În plus, nu aveau nicio torţă, nicio 


sursă de lumină. lar acolo era o beznă ca de smoală şi prea 
puţin aer, iar ei habar nu aveau încotro s-o apuce sau cât de 
mult să meargă. Tunelurile erau locurile preferate de 
shanka. Şi de morţi. Logen nu era nici unul, nici altul. Şi nici 
nu sărea în sus de bucurie la gândul că s-ar putea întâlni cu 
vreun shanka sau cu vreo stafie acolo jos. 

- Eşti sigură? 

- Ce ai? Ţi-e frică de întuneric? 

- Aş prefera să pot vedea pe unde merg. 

- Crezi că ai de ales? îl luă Ferro peste picior. Rămâi aici, 
dacă aşa vrei. Poate peste vreo sută de ani o să dea peste 
tine o altă ceată de idioţi, aşa ca tine! 

Logen îşi supse posomorât gingiile însângerate, 
aprobând-o în ciuda temerilor sale. Parcă trecuse o veşnicie 
de când fuseseră împreună la ananghie, când fugiseră pe 
acoperişurile înalte din Agriont ca să scape de oamenii cu 
măşti negre. O veşnicie trecuse de atunci, aşa i se părea 
acum, şi în tot acest timp avuseseră parte de multe belele. 
Dar nu se schimbase mai nimic. Deşi călătoreau împreună, 
mâncau împreună şi sfidaseră moartea împreună, Ferro era 
la fel de acră şi de furioasă ca în ziua când o văzuse pentru 
prima oară. Era aceeaşi pacoste. El încercase să aibă 
răbdare, zău că încercase, însă Ferro începuse să-l 
exaspereze peste măsură. 

- Chiar trebuie? mormăi el privind-o fix în ochii cei 
galbeni. 

- Trebuie să ce? 

- Să fii atât de nesuferită. Chiar trebuie? 

Îi aruncă o privire cruntă, deschise gura să spună ceva, 
ezită, apoi ridică din umeri. 

- Ar fi trebuit să mă laşi să cad. 

- Ce? 

Se aşteptase la o ocară năprasnică din partea ei. Se 
aşteptase, desigur, să-l împungă cu degetul în piept, ba 
chiar cu sabia. Însă în vocea ei parcă se strecurase o undă 
de regret. Dar, dacă fusese reală, nu a durat prea mult. 


- Ar fi trebuit să mă laşi să cad şi aş fi fost de capul meu 
acolo jos, fără să mă mai împiedic de tine la tot pasul! 

Logen râse cam în silă. Nu aveai cum să-i ajuţi pe cei 
care se încăpăţânau să-ţi respingă ajutorul. 

- Să te las să cazi? Fii fără grijă! Aşa am să fac! 

- Bine! se răţoi Ferro, intrând semeaţă în tunel. 

Umbrele o înghiţiră la iuţeală, iar Logen simţi un junghi 
de panică la gândul că a rămas singur. 

- Aşteaptă-mă! şuieră el şi se grăbi după ea. 

Pasajul era înclinat. Se auzeau doar paşii hârşâiţi ai lui 
Logen. Imediat se stinseră şi ultimele luciri ale luminii pe 
pietrele umede. Nouădegete pipăi cu mâna stângă peretele, 
încercând să-şi înăbuşe gemetele provocate de durerea din 
coaste, din cotul zdrelit, din falca sfărâmată. 

Se făcea tot mai întuneric. Pereţii şi fundul deveniră doar 
nişte păreri, apoi se contopiră în beznă. Cămaşa murdară a 
lui Ferro era o nălucă cenuşie prin aerul lipsit de viaţă din 
tunel. Dispăru doar după câţiva paşi. Îşi ridică mâna în faţa 
ochilor. Un contur neclar, atâta tot. În rest, doar întunericul 
ca de smoală. 

Era îngropat. Singur şi îngropat în beznă. 

- Ferro, aşteaptă-mă! 

- Ce vrei? 

Se ciocni de ea pe întuneric, simţi cum ceva îl împinge în 
piept şi aproape căzu în fund, lângă peretele ud. 

- Ce mama naibii... 

- Nu văd nimic! şuieră el, auzindu-şi panica din glas. Nu 
văd... Unde eşti? 

Ridică mâinile în faţă, încercând să simtă ceva. Dar nu se 
mai putea orienta nicicum. Inima i se urcase în gât, 
stomacul i se dădea peste cap. Ce-ar fi dacă ticăloasa asta 
afurisită l-ar abandona aici. Ce-ar fi dacă... 

- Apucă. 

Şi mâna ei, rece şi aducătoare de linişte, o apucă pe a 
lui. Îi auzi vocea lângă ureche. 


- Crezi că poţi să vii după mine fără să cazi în nas, 
prostule? 

- Cred... cred că da. 

- Atunci vino şi încearcă să-ţi ţii gura! 

Şi o simţi cum se îndepărtează, trăgându-l nervoasă în 
urma ei. 

Cum ar fi fost să-l vadă vechii lui tovarăşi în ipostaza 
asta? Logen Nouădegete, cel mai temut bărbat din întregul 
Nord, pişat pe el din cauza spaimei de întuneric şi 
agăţându-se de mâna unei femei care îl detesta, aidoma 
unui copil care se agaţă de sânul mamei. Până şi lui îi venea 
să râdă. Dar se temea că shanka l-ar putea auzi. 


Palma uriaşă a lui Nouădegete era fierbinte şi umedă de 
transpiraţia provocată de frică. Senzaţie extrem de 
neplăcută pentru Ferro la fel cum era şi pielea lui lipicioasă 
aproape de a ei. Îi făcea greață, dar se forţă să meargă mai 
departe. Îi auzea şi răsuflarea, iute şi sacadată în locul 
strâmt, îi auzea paşii împleticiţi în urma ei. 

Parcă doar ieri se aflaseră amândoi într-o încurcătură 
asemănătoare cu cea de acum, alergând prin aleile din 
Agriont, furişându-se pe după clădirile lui întunecate, 
urmăriţi de pretutindeni. Parcă fusese ieri, însă totul se 
schimbase. 

Pentru ea Logen nu reprezentase nimic altceva decât o 
ameninţare. Un alt alb de care trebuia să se ferească. Urât 
şi ciudat, netot şi periculos. Pe atunci nu ar fi avut în ruptul 
capului încredere în el, chiar dacă ar fi fost ultimul om 
rămas în viaţă în întreaga lume. Acum credea că este 
singurul pe care s-ar putea baza. Nu o lăsase să cadă, chiar 
dacă ea îi ceruse asta. Preferase să cadă cu ea. Îi spusese 
că n-o va lăsa niciodată baltă, dacă şi ea va face acelaşi 
lucru. 

Acum se ţinuse de cuvânt. 

Aruncă o privire peste umăr, îi zări chipul palid cu ochi 
căscaţi care nu desluşeau nimic prin beznă, îi zări mâna 


liberă care pipăia pereţii. Poate că ar fi trebuit să-i 
mulţumească pentru că nu o lăsase să se prăbuşească în 
gol, însă asta ar fi însemnat să admită că a avut nevoie de 
ajutor. lar de ajutor aveau nevoie doar cei slabi, şi cei slabi 
erau sortiţi fie pieirii, fie unei vieţi în sclavie. Niciodată nu 
trebuie să nutreşti speranţa că vei fi ajutat şi astfel nu vei fi 
niciodată dezamăgit când ajutorul nu va veni. lar Ferro 
fusese deseori dezamăgită. 

Aşa că, în loc să-i mulţumească, îl smuci de mână 
dezechilibrându-l. 

În tunel se insinuase o licărire de lumină rece, desluşind 
difuz contururile blocurilor aspre de piatră. 

- Acum vezi? îi sâsâi ea. 

- Da, iar uşurarea din vocea lui era evidentă. 

- Atunci poţi să-mi dai drumul, se răsti ea, smulgându-şi 
mâna din încleştarea lui şi ştergându-şi-o de poalele 
cămăşii. 

Se îndreptă mai departe spre licărirea aceea, frecându- 
şi degetele unele de altele şi uitându-se urât la ele. Avea o 
senzaţie ciudată. 

Aproape că-i părea rău că nu o mai ţinea de mână. 

Lumina se făcea tot mai puternică, strecurându-se în 
pasaj prin bolta strâmtă din faţa lor. Înaintă spre ea în 
vârful picioarelor şi se uită după colţ. Sub ei se căsca o 
peşteră uriaşă, ai cărei pereţi, unii ciopliţi din piatră 
netedă, alţii din piatră naturală, se înălţau şi se învolburau 
în structuri lichefiate, extrem de stranii. Tavanul nu se 
distingea din umbre. O rază venită de sus arunca o pată de 
lumină pe fundul peşterii. Acolo erau trei shanka, înghesuiți 
unul în altul, bolborosind şi râcâind la ceva de pe jos. Şi, de 
jur împrejurul lor, lângă pereţi, îngrămădite în mormane 
înalte cât un om, erau mii şi mii şi mii de oase. 

- Rahat, icni Logen din spatele ei. 

Un craniu rânjea larg la ei dintr-un capăt al arcadei. 
Oase de om, fără îndoială. 

- Se hrănesc cu morţi, şopti Ferro. 


- Cu ce? Dar... 

- Nimic nu putrezeşte aici. 

Bayaz le spusese că oraşul era plin de morminte. De 
puzderie de cadavre, aruncate în gropi comune câte o sută 
odată. Probabil că de ani mulţi zăceau acolo strânse în 
îmbrăţişări ca de gheaţă. 

Până când le găseau shanka. 

- Trebuie să-i ocolim, şopti Nouădegete. 

Ferro privi lung în umbre, încercând să găsească un 
drum prin care să ajungă în peşteră. Nu aveau cum să 
coboare munţii aceia de oase fără să facă zgomot. Îşi dădu 
jos arcul de pe umăr. 

- Eşti sigură? o întrebă Nouădegete atingându-i cotul. 

Îi dădu brânci. 

- Fă-mi loc, albule. 

Va trebui să se mişte repede. Îşi şterse sângele de pe 
sprânceană. Scoase uşor trei săgeți din tolbă şi le puse 
între degetele de la mâna dreaptă ca să le poată apuca 
repede. Luă o a patra în mâna stângă şi încordă arcul, 
ţintindu-l pe cel mai îndepărtat cap-turtit. Nici nu-l 
străpunsese bine săgeata pe acesta, că Ferro o şi expedie 
pe a doua. Îl lovi pe celălalt shanka în umăr şi el se prăbuşi 
guiţând surprins, alertându-l pe ultimul. Săgeata îi intră în 
gât, îi ieşi prin ceafă şi căzu şi el la pământ. Ferro puse 
ultima săgeată în arc şi aşteptă. Al doilea cap-turtit încercă 
să se ridice în picioare, dar fu străpuns din spate şi se 
prăvăli la loc. 

Cobori arcul privind atentă la shanka. Niciunul din ei nu 
mai sufla. 

- Rahat, gemu Logen. Bayaz are dreptate. Eşti un diavol. 

- A avut dreptate, mârâi Ferro. 

Mai mult ca sigur că deja fusese înhăţat de creaturile 
acelea, şi era cât se putea de limpede că ele mâncau 
oameni. Probabil că se ospătaseră şi din Luthar, Picior-Lung 
şi Quai. Păcat. 

Dar nu foarte. 


Îşi puse arcul pe umăr, se aplecă şi pătrunse cu multă 
prudenţă în peşteră, sfărâmând oasele sub tălpi. Cu braţele 
întinse ca să-şi menţină echilibrul, pe jumătate păşind, pe 
jumătate înotând prin mormanul de oase care-i ajungea 
până la genunchi. Reuşi să ajungă pe fundul peşterii şi se 
lăsă în genunchi, privind în jur şi umezindu-şi buzele. 

Nicio mişcare. Cei trei shanka zăceau alături, în bălțile 
propriului lor sânge. 

- Ha! 

Nouădegete se prăbuşi de-a dura, stârnind o ploaie de 
pietre. Se rostogoli iar şi iar şi iar şi se opri, în cele din 
urmă, în nas, în mijlocul movilei de oase. Se ridică iute în 
picioare. 

- Rahat! În! 

Îşi scutură de pe braţ o bucată dintr-o cutie toracică. 

- Taci, tâmpitule! sâsâi Ferro, trăgându-l lângă ea. 

Se uită temătoare spre o arcadă bolovănoasă din 
peretele peşterii, aşteptându-se ca, dintr-o clipă în alta, de 
acolo să dea năvală peste ei hoarde de asemenea creaturi, 
dornice să adauge şi oasele lor la celelalte. Dar nu apăru 
nimeni. Îi aruncă lui Logen o privire mohorâtă, dar nordicul 
era mult prea ocupat să-şi oblojească juliturile. Îl lăsă în 
legea lui şi se târi spre cele trei cadavre. 

Erau strânse în jurul unui picior. Probabil piciorul unei 
femei, îşi spuse Ferro, căci nu prea avea păr. Un ciot de os 
ieşea din carnea uscată de pe femurul retezat. Probabil că 
unul dintre shanka voise să taie din ea, căci cuțitul lucea 
stins alături sub raza de lumină venită de sus. Nouădegete 
se aplecă şi îl ridică. 

- Niciodată nu poţi avea suficiente arme. 

- Nu mai spune? Dar ce te faci dacă ai să cazi în apă şi n- 
ai să poţi înota din cauza fiarelor ăstora? 

Bărbatul păru nedumerit o clipă, apoi ridică din umeri şi 
puse cuțitul de unde îl luase. 

- Ai dreptate. 

Ferro îşi scoase pumnalul de la cingătoare. 


- Unul este suficient. Dacă ştii unde să-l împlânţi. 

Spintecă spinarea unuia dintre capetele-turtite ca să-şi 
poată recupera săgeata. 

- De fapt, ce sunt chestiile astea? 

Reuşi să-şi scoată săgeata întreagă şi împinse cadavrul 
cu vârful cizmei. Acum shanka se holba la ea cu ochi porcini 
şi orbi sub fruntea teşită. Botul rânjit îi dezvelea colții 
însângeraţi. 

- Sunt chiar mai hidoşi decât tine, albule. 

- Aşa şi trebuie. Sunt shanka. Capete-turtite. Kanedias i- 
a făcut. 

- I-a făcut? 

A doua săgeată se frânse când încercă s-o scoată din 
cadavru. 

- Aşa spunea Bayaz. Ca să-i folosească în războaie. 

- Dar Kanedias n-a murit? 

- Se pare că armele lui i-au supravieţuit. 

Săgeata din gâtul celui de-al treilea shanka se rupsese 
aproape de vârf. Nu-i mai era de niciun folos. 

- Şi cum pot fi făcute asemenea creaturi? 

- Crezi că eu ştiu? Ştiu doar că în fiecare vară, odată cu 
topirea gheţurilor, shanka traversează marea şi ne fac mari 
probleme atunci când vrem să-i alungăm. Probleme foarte 
mari. 

Ferro extrase ultima săgeată, plină de sânge, dar 
intactă. 

- Pe când eram mai tânăr, începuseră să vină din ce în ce 
mai des. Tata m-a trimis în sud, dincolo de munţi, ca să cer 
ajutoare... 

Ezită puţin şi apoi continuă: 

- Ei, e o poveste lungă. Acum Ţinutul Văilor Înalte e ticsit 
de capete-turtite. 

- Nu contează, mârâi ea ridicându-se şi vârându-şi cele 
două săgeți înapoi în tolbă, atâta vreme cât pot fi ucise. 

- O, da. Pot fi ucise. Necazul este că mereu apar tot mai 
multe. 


Se uită înnegurat la cele trei creaturi moarte. 

- Acum nu mai e nimic la nord de munţi. Nimic şi nimeni. 

Dar pe Ferro n-o impresionă prea mult informaţia 
aceasta. 

- Trebuie s-o luăm din loc. 

- S-au întors toţi în ţărână, gemu el, parcă fără să fi 
auzit-o, încruntându-se din ce în ce mai tare. 

Se apropie de el. 

- M-ai auzit? Am spus că trebuie să plecăm. 

- Ce? O privi nedumerit o clipă, apoi rânji. 

Maxilarele i se încordară, cicatricele se întinseră şi 
fremătară. Privea în gol, spre umbre. 

- Bine. Hai să plecăm de aici. 

Ferro se uită atentă la el şi văzu cum un firicel de sânge 
se prelinse din păr pe obrazul ţepos şi murdar. Nu mai 
arăta ca un om în care să poată avea încredere. 

- N-ai să începi să faci acum pe nebunul, albule, nu? 
Trebuie să-ţi păstrezi sângele rece. 

- N-am nimic, şopti el. 


Lui Logen îi era cumplit de cald. Îl ustura pielea sub 
hainele jegoase. Se simţea ciudat, se simţea ameţit, parcă 
tot capul îi era plin de duhoare de shanka. Aproape că nu 
mai putea respira din cauza asta. Şi parcă tunelul începuse 
să i se mişte sub picioare, prinzând viaţă chiar sub ochii lui. 
Se cutremură, cuprins de frisoane, se ghemui, iar sudoarea 
care-i şiroia pe faţă stropi pietrele de alături. 

Ferro îi şopti ceva, dar nu reuşi să înţeleagă ce spune - 
cuvintele ei se loveau de pereţi, răsunau în jurul lui, însă 
fără niciun sens. Dădu din cap, îi făcu un semn cu mâna şi 
se strădui să se ţină după ea. Dar tunelul era din ce în ce 
mai fierbinte, iar pietrele difuze străluceau cu lumini 
portocalii. Se ciocni de Ferro şi aproape căzu. Continuă să 
meargă în patru labe, târându-se pe genunchii zdreliţi şi 
gâfâind amarnic. 


Mai încolo se deschidea o cavernă uriaşă. Din centrul ei 
se avântau patru coloane subţiri. Sus, foarte sus, dispărând 
în bezna vie de deasupra. Sub ele ardeau focuri. Multe 
focuri, pârjolindu-i retina cu forme albe, strălucitoare. 
Cărbunii trosneau şi trosneau şi scuipau vârtejuri de fum. 
Scânteile cădeau în averse usturătoare, aburii şuierau în 
nori groşi. Metalul topit picura din creuzete, curgea prin 
făgaşele peşterii, trăgând dungi galbene şi roşii şi albe pe 
piatra neagră. 

Locul era plin de shanka, siluete diforme agitându-se 
prin întunericul în clocot. Aţâţau focurile, lucrau la foale, la 
cuptoare, aidoma oamenilor. Vreo douăzeci, poate chiar mai 
mulţi. Larma furioasă era asurzitoare. Ciocanele bubuiau, 
nicovalele răsunau, fiarele zăngăneau. Capetele-turtite 
guiţau şi zbierau. Lângă peretele din spate se înălţau 
rastele întunecate pe care sclipeau armele. Metalul lucea în 
toate culorile focului şi furiei. 

Logen se holbă la priveliştea aceasta, fără să-şi creadă 
ochilor. Capul îi duduia, braţul îi pulsa, căldura îl pocnea 
nemiloasă peste faţă. Poate că dăduseră peste o fierărie a 
iadului. Poate că totuşi Glustrod reuşise să deschidă o 
poartă sub oraş. O poartă spre Cealaltă Parte, iar ei 
trecuseră prin ea fără să-şi dea seama. 

Respirația i se accelerase, devenise neregulată şi nu şi-o 
putea calma, iar aerul inspirat era plin de fum înecăcios şi 
de duhoare de shanka. Ochii îi ieşiseră din orbite, îl ardea 
beregata, nu putea să înghită. Fără să ştie ce face, se 
pomeni cu sabia Creatorului scoasă din teacă. Lumina 
portocalie lucea pe fierul negru. Pumnul i se încleştase 
dureros de strâns pe mâner. Nu reuşea să-şi desfacă 
degetele. Le privi lung. Străluceau şi ele cu _ licăriri 
portocalii şi negre, pulsau de parcă ar fi fost în flăcări, 
venele ieşiseră în relief sub pielea întinsă, încheieturile se 
albiseră de strânsoarea furioasă. 

Nu era mâna lui. 


- Trebuie să ne întoarcem, îi spuse Ferro trăgându-l de 
braţ, să găsim un alt drum. 

- Nu. 

Voce neîndurătoare ca o lovitură de ciocan, aspră ca o 
tocilă, ascuţită ca o sabie scoasă din teacă. 

Nu era vocea lui. 

- Treci în spatele meu, reuşi să mai şoptească, apucând-o 
pe Ferro de umăr şi împingând-o din drum. 

Acum nu mai era cale de întoarcere... 


„.. şi le simţi mirosul. Îşi ridică fruntea şi trase în piept 
aerul fierbinte. | se umpluse capul de putoarea creaturilor. 
Şi era bine aşa. În mâinile potrivite, ura putea fi o armă 
extraordinară. lar Sângerosul Nouă ura totul acum. Însă 
ura lui cea mai veche, cea mai profundă, cea mai fierbinte 
era cea pe care o simţea faţă de shanka. 

Se furişă în peşteră, umbră printre focuri şi ecourile 
metalului mânios. Cântec minunat şi mult prea bine 
cunoscut. Se cufundă în el, se desfătă cu el, se îmbătă cu el. 
Avea sabia în mână, forţa curgea din metalul rece în carnea 
lui fierbinte, şi din carnea lui fierbinte în metalul rece, 
crescând şi crescând şi crescând şi mai mult, odată cu 
talazurile respirației sale. 

Capetele-turtite încă nu-l observaseră. Munceau. Îşi 
vedeau de treburile lor absurde. Nici vorbă că nu aveau 
cum să-şi închipuie că răzbunarea îi va găsi chiar acolo 
unde locuiau, respirau şi trudeau, dar vor afla adevărul. 

Sângerosul Nouă apăru din spatele unuia, cu sabia 
Creatorului ridicată deasupra capului. Schiţă un surâs când 
îi văzu umbra alungită peste ţeasta cheală a acelui shanka - 
promisiune ce va fi curând îndeplinită. Lama cea lungă îşi 
murmură taina, iar creatura se despică în două chiar pe 
mijloc, ca o floare care se deschide sub mângâierea 
soarelui. Sângele ţâşni cald şi mângâietor, împroşcând 
nicovala, podeaua din piatră şi obrajii Sângerosului-Nouă. 


Acum îl zări un cap-turtit şi el se năpusti asupra lui mai 
iute şi mai mânios decât aburul clocotit. Acela ridică braţul, 
dându-se înapoi. Dar nu îndeajuns de mult. Sabia 
Creatorului îi reteză cotul, aruncându-i braţul în aer. Chiar 
înainte să atingă podeaua, Sângerosul Nouă îl decapită cu o 
singură lovitură. Sângele bolborosi în metalul topit, pâlpâi 
portocaliu pe metalul sabiei, pe pielea albă a mâinii lui, pe 
pietrele colţuroase de pe jos. Iar el le făcu semn celorlalţi. 

- Haideţi, le şopti. Cu toţii sunteţi bine-veniţi. 

Se repeziră la rastele, după săbiile cu ghimpi, după 
topoarele tăioase, şi Sângerosul Nouă se amuză de graba 
lor. Înarmaţi sau nu, moartea le fusese deja hotărâtă. Era 
scrisă în grota cu foc şi umbre. Acum o va scrie şi cu sânge. 
Erau animale, mai prejos decât animalele. Armele lor îl 
loveau şi îl tăiau, dar Sângerosul Nouă era plămădit din foc 
şi întuneric şi şerpuia printre loviturile lor greoaie, se 
rostogolea în jurul suliţelor lor stângace, trecea pe 
dedesubtul şi pe deasupra zbieretelor lor mizerabile şi 
furiei lor inutile. 

Mai uşor decât să străpungi flacăra bătută de vânt. Mai 
uşor decât să străpungi umbra nestatornică. Slăbiciunea lor 
era o insultă la adresa puterii lui. 

-  Muriţi! răcni el, şi sabia se învârti, sălbatică şi 
minunată, litera incandescentă de pe metalul ei trasând 
dâre de lumină orbitoare. lar pe unde trecea sabia, totul 
revenea la normal. Shanka zbierau şi bâiguiau, iar 
fragmente din trupurile lor se împrăştiau în toate părţile, şi 
erau tăiaţi felii la fel de precis cum este tăiată carnea pe 
masa măcelarului, cum este tăiată coca pe masa brutarului, 
cum este cosită miriştea ţăranului. Totul după un plan 
perfect. 

Sângerosul Nouă îşi dezgoli dinţii şi zâmbi, căci se 
simţea liber şi era mulţumit de treaba bună pe care o făcea. 
Zări străfulgerarea unei săbii şi se feri de ea, simțind, 
totuşi, sărutarea ei pe coapsă. Zbură sabia ghimpată din 
mâna unui cap-turtit, îl apucă de ceafă şi îl vâri cu faţa în 


jgheabul pe unde curgea metalul topit în unde galbene, 
aprinse, furioase, iar căpăţâna acestuia sâsâi, şi clocoti, 
împrăştiind aburi împuţiţi. 

- Arzi!  hohoti  Sângerosul Nouă, iar  hoiturile 
dezmembrate şi rănile lor căscate şi armele lor împrăştiate 
pe jos şi fierul topit hohotiră împreună cu el. 

Doar shanka nu hohotiră. Ştiau că le sunase ceasul. 

Sângerosul Nouă îl văzu pe unul cum se ridică în aer şi 
sare peste o nicovală, cu o bâtă ridicată, gata să-i sfărâme 
capul. Înainte să îi poată para lovitura, o săgeată intră în 
gura căscată a acelui shanka, dându-l pe spate, mort 
precum un bulgăre de lut. Sângerosul Nouă se încruntă. 
Văzu şi alte săgeți printre cadavre. Cineva îi strica toată 
distracţia. Se va ocupa de asta mai târziu, căci acum ceva 
se năpustea asupra lui dintre cele patru coloane. 

În armură strălucitoare, prinsă în nituri mari, această 
creatură avea un coif sferic îndesat pe ţeastă, iar ochii îi 
licăreau prin fanta lui. Grohăia şi sforăia tare ca un bivol. În 
picioare avea un soi de încălțări din fier, iar în mâinile cu 
măânuşi metalice ţinea un topor uriaş. Era un colos printre 
ceilalţi shanka. Sau ceva nou, o altă creatură alcătuită din 
fier şi carne, aici, în tenebre. 

Toporul se cobori într-un arc strălucitor, iar Sângerosul 
Nouă se rostogoli scăpând de lovitură, toporul izbindu-se de 
pereţii grotei, făcând să zboare aşchii de piatră. Se năpusti 
din nou asupra lui, mugind, căscându-şi botul plin de 
scuipat sub vizorul coifului. Sângerosul Nouă se retrase, 
mişcându-se şi dansând împreună cu umbrele care se 
mişcau şi cu flăcările care dansau. 

Se retrase şi evită lovitura din dreapta, lovitura de sus, 
cea de deasupra capului, cea de sub picioare. Toporul se 
izbi şi se izbi iar de metalul şi de rocile din jur, umplând 
aerul de o furie de ţărână şi pietre. Se retrase şi iar se 
retrase, până când creatura începu să obosească sub 
greutatea metalelor de pe ea. 


Sângerosul Nouă o văzu cum se clatină şi ştiu că venise 
momentul loviturii decisive. Se repezi cu sabia deasupra 
capului, cu gura deschisă prin care scoase un urlet care se 
izbi de braţul, de mâna, de tăişul sabiei şi de pereţii 
peşterii. Uriaşul shanka ridică cu ambele mâini coada 
toporului pentru a bloca lovitura. Metal bun şi strălucitor, 
născut în focurile acelea iuți, tare şi puternic şi dur aşa cum 
numai capetele-turtite ştiau să-l facă. 

Însă nici lucrarea Maestrului Creator nu era mai prejos. 
Lama cea întunecată despică mânerul colosalului topor cu 
un zbieret ca de copil şi spintecă armura groasă de la gât 
până la vintre, făcând o tăietură adâncă de un lat de palmă. 
Sângele ţâşni pătând metalul lucitor, pietrele mate. 
Sângerosul Nouă hohoti iarăşi şi îşi vâri pumnul în rană, 
smulgând maţele creaturii. Shanka se prăbuşi pe spate, iar 
cele două jumătăţi perfecte ale toporului îi căzură din 
ghearele care se mişcau spasmodic. 

Surâse spre ceilalţi. Trei shanka îl pândeau din 
penumbre, cu armele în mâini, fără să îndrăznească să-l 
atace. Îl pândeau din penumbre, dar întunericul nu le mai 
era prieten. Întunericul îi aparţinea lui. Şi numai lui. 
Sângerosul Nouă făcu un pas înainte, apoi încă unul, cu 
sabia atârnându-i într-o mână, în vreme ce în cealaltă îi 
atârna o bucată din maţele capului turtit. Ceilalţi se feriră 
de el, guiţând şi agăţându-se unul de celălalt cu disperare, 
iar Sângerosul Nouă le râse în nas. 

Cât de plini ar fi fost shanka de furie cumplită, până şi 
lor trebuia să le fie teamă de el. Totul şi toţi trebuiau să se 
teamă de el. Chiar şi morţii, care nu mai puteau simţi 
durerea. Chiar şi pietrele reci care nu mai puteau ţese vise. 
Chiar şi metalul fierbinte şi lichid se temea de Sângerosul 
Nouă. Chiar şi bezna. 

Mugi şi se  năpusti înainte, aruncând cât colo 
măruntaiele din pumn. Cu vârful sabiei râcâi pieptul unui 
shanka, răsucindu-l în loc. O clipă mai târziu sabia i se 
afundă în umăr, despicându-l până la stern. 


Ceilalţi doi rămaşi o luară la goană, căţărându-se pe 
pietre. Fugă sau luptă, care era diferenţa? O altă săgeată 
străpunse spinarea unuia dintre ei trântindu-l la pământ. 
Sângerosul Nouă se repezi şi-l apucă pe ultimul de gleznă, 
strângându-l ca într-o menghină. Shanka încercă să opună 
rezistenţă agăţându-se inutil cu ghearele de pietrele 
mânjite de funingine. 

Pumnul lui era ciocanul, pământul era nicovala, iar capul 
de shanka era metalul ce trebuia să fie prelucrat. O lovitură 
şi îi sparse nasul şi îi scoase colții. A doua lovitură şi 
pometele se frânse. A treia şi maxilarul se crăpă. Pumnul 
său era făurit din piatră, din metal, din granit. Greu ca un 
munte care se prăvale. Lovitură după lovitură, transformă 
ţeasta groasă a acelui shanka într-un mucilagiu amorf. 

- Cap... turtit, şuieră Sângerosul Nouă şi hohoti iarăşi 
azvârlind cât colo trupul fără viaţă. 

Se învârti cercetând grota. Sabia Creatorului îi atârna în 
mână şi făcea să scapere pietrele pe care le zgâria. Privi 
lung în jur. Doar flăcările se mişcau. Şi umbrele dansând în 
jurul lor. Grota era pustie. 

- Nu! răcni el. Unde sunteţi? 

Dar picioarele i se înmuiaseră. Abia dacă îl mai 
susțineau. 

- Unde sunteţi, leprelor... 

Se împiedică şi căzu într-un genunchi pe pietrele 
fierbinţi. Aproape fără răsuflare. Cu siguranţă că mai avea 
ceva de făcut. Sângerosul Nouă avea mereu treabă. Doar 
că acum puterile păreau a-l părăsi. 

Observă o mişcare şi miji ochii încercând să vadă mai 
bine. O fâşie de întuneric ce aluneca încet printre pulsul 
focurilor şi cadavrele răsturnate. Nu era un shanka. Ci un 
alt soi de duşman. Mai dibace, prin urmare şi mai periculos. 
Piele neagră ca funinginea, paşi lini ocolind bălțile de sânge 
rămase în urma lui. Cu un arc pe jumătate încordat în 
mâinile ferme. Ochii cei galbeni îi luceau ca metalul topit, ca 
aurul lichid, şi îşi băteau joc de el. 


- Eşti bine, albule? 

Vocea ei îi răsună prelung în urechile care, oricum, îi 
ţiuiau. 

- Nu vreau să te omor, dar o voi face dacă trebuie. 

Ameninţări? 

- Nemernico, încercă să şuiere la ea, dar buzele îi erau 
amorţite şi de pe ele nu ieşi nimic decât o dâră lungă de 
salivă. 

Se sprijini în sabie încercând să se ridice, cu furia 
fierbând în el mai aprig ca oricând. O va învăţa minte. După 
lecţia primită de la Sângerosul Nouă nu va mai avea în veci 
nevoie de alta. O va tăia bucăţi-bucăţele şi va strivi 
bucăţelele sub călcâie. Dacă va reuşi să se ridice în 
picioare... 

Se clătină, respirând greu, încet, mai încet. Încercă să-şi 
focalizeze privirea. Flăcările se micşorau şi se contopeau şi 
umbrele se lungeau, se estompau, îl sorbeau înlăuntrul lor. 

Încă unul, doar unul. Mereu mai este încă unul... 

Dar timpul lui se sfârşise... 


Logen se înecă şi tuşi şi se scutură din cauza 
frisoanelor. Prin beznă reuşi să-şi desluşească mâinile 
încleştate pe pietrele murdare, pline de sânge ca ale unui 
călău. Intuia ce anume se întâmplase. Gemu, iar lacrimile îi 
arseră ochii. Obrajii plini de cicatrice ai lui Ferro se iţiră 
deasupra lui din întunericul fierbinte. Bine că măcar n-o 
omorâse şi pe ea. 

- Eşti rânit? 

Nu-i putu răspunde. Nu ştia. Parcă avea o tăietură pe 
coaste, dar era atât de plin de sânge că nu-şi putea da 
seama care era realitatea. Încercă să se ridice în picioare, 
se propti de o nicovală şi aproape îşi vâri mâna în cuptorul 
încins. Clipi des şi scuipă. Îi tremurau genunchii. Focurile 
dogoritoare înotau înaintea lui. Cadavre pretutindeni, 
forme răşchirate prin funinginea de pe jos. Ca un netot, 
căută cu ochii prin jur ceva de care să-şi poată şterge 


mâinile, dar totul era plin de sânge închegat. Îi venea să 
vomite şi se clătină pe picioare nesigure printre forje spre 
bolta din peretele cel mai îndepărtat, ţinându-şi mâna 
însângerată la gură. 

Se sprijini de piatra caldă şi scuipă sângele sărat din 
gură. Durerea îi sfredelea coastele, faţa, degetele zdrelite. 
Dar dacă se aştepta la compătimire, nu-şi găsise persoana 
potrivită. 

- Hai să mergem, se răsti Ferro la el. Haide, albule, 
ridică-te. 

N-ar fi putut spune cât s-a împleticit în urma ei, prin 
întuneric, gâfâind amarnic şi sunetele aspre ale respirației 
lui răsunându-i în creieri. Se târâră prin măruntaiele 
pământului. Prin săli vechi de când lumea pline de praf şi 
umbre, cu pereţii din piatră sparţi. Prin arcade spre 
tuneluri şerpuitoare, pe sub tavane din lut proptite cu 
bârne scheletice. 

La un moment dat ajunseră la un soi de răscruce, iar 
Ferro îl împinse înapoi în beznă, lângă perete, amândoi 
ţinându-şi respiraţia câtă vreme siluete diforme traversau 
coridorul perpendicular pe drumul lor. Mai departe, şi mai 
departe - coridor, grotă, vizuină. Se tot târi după ea până fu 
sigur că se va prăbuşi în orice clipă din cauza epuizării. 
Până fu sigur că nu va mai vedea vreodată lumina zilei... 

- Stai aşa, şuieră Ferro, atingându-i obrazul cu palma ca 
să-l oprească şi aproape răsturnându-l, atât de slăbit era. 

Un curs leneş de apă intra în coridorul acela, susurând 
prin umbre. Ferro se lăsă în genunchi, uitându-se atentă în 
tunelul întunecat de unde venea apa. 

- Dacă intră în râu în aval, înseamnă că vine de undeva 
de lângă oraş. 

Dar Logen nu era la fel de sigur. 

- Şi dacă... vine din... subteran? 

- Atunci, va trebui să căutăm un alt drum. Sau să ne 
înecăm. 


Ferro îşi puse arcul pe umăr şi intră în apă până la piept, 
cu buzele strânse. Logen o urmări cum înaintează cu 
braţele ridicate deasupra şuvoiului întunecat. Nu obosea 
niciodată fiinţa asta? Pe el îl durea îngrozitor de tare tot 
corpul şi era atât de dărâmat, încât nu voia nimic altceva 
decât să se întindă pe jos şi să nu se mai ridice niciodată. Şi, 
preţ de o clipă, chiar se gândi să facă asta. Atunci Ferro se 
întoarse şi îl văzu ghemuit pe mal. 

- Haide, albule! îi sâsâi ea. 

Logen oftă din rărunchi. N-aveai cum s-o faci să se 
răzgândească. Băgă un picior în apa rece. 

- Sunt în spatele tău, murmură el. Chiar în spatele tău. 


Nepotriviţi 


Ferro continuă să înainteze împotriva curentului, 
cufundată până la brâu în apa rece, strângând din dinţi din 
cauza frigului crâncen. Nouădegete plescăia şi gâfâia în 
spatele ei. Întrezări o boltă mai în faţă, iar lumina care 
pătrundea pe acolo licărea sfios pe apă. Bolta era închisă cu 
drugi grei, din fier. Însă, când se apropie, observă că drugii 
erau subţiri şi cojiţi, ruginiţi până în măduvă. Dincolo de ei 
era pârâul care curgea spre ea printre cele două maluri din 
piatră şi pământ. Deasupra, cerul nopţii cu stele abia 
răsărite. 

Libertatea. 

Cu mâini amorţite de frig, Ferro smuci de fiarele vechi, 
suflând aerul printre dinţi. Nouădegete apăru din urmă şi 
îşi puse mâinile alături de ale ei - patru mâini una după 
cealaltă, două smede, două albe, încleştate strâns şi 
trăgând. Se lipiseră unul de celălalt în spaţiul mic, iar ea îi 
auzi gemetele cauzate de efort, îşi auzi propria respiraţie 
sacadată, simţi metalul vechi de când lumea cum începe să 
se încovoaie, scârţâind încetişor. 

Suficient cât să se strecoare. 

Mai întâi, îşi aruncă dincolo arcul şi tolba cu săgeți şi 
sabia. Apoi îşi trecu capul printre drugi, prin deschizătura 
mult prea îngustă, se întoarse într-o parte, îşi supse burta şi 
îşi ţinu respiraţia, îşi trecu umerii, apoi pieptul, apoi 
şoldurile, simțind, în tot acest timp, cum metalul îi 
raşchetează pielea prin hainele ude. 

Se târî pe cealaltă parte, aruncându-şi armele pe mal. Îşi 
propti umerii de boltă, picioarele de următorul drug, 
încordându-se din toate puterile, în vreme ce Nouădegete îl 
trăgea din sens opus. Cedă brusc, rupându-se în două, 
împroşcând fulgi de rugină în pârâu, aruncând-o pe spate în 
apa îngheţată. 


Cu chipul strâmbat de efort, Nouădegete începu să se 
ridice. Ferro se ridică la suprafaţă, icnind din cauza frigului. 
Îl apucă de subsuori şi începu să-l tragă. Mâinile lui o 
prinseră de mijloc. Femeia gemu şi se luptă şi reuşi, în cele 
din urmă, să-l scoată din apă. Se prăvăliră amândoi pe 
malul mâlos şi rămaseră întinşi acolo, unul lângă altul. 
Ferro privi la ruinele oraşului ce se ridicau de jur 
împrejurul ei în înserarea cenuşie. Amândoi se odihneau 
puţin, încercau să-şi revină, îşi trăgeau sufletul. Ferro nu se 
aşteptase să scape vie din locul acela. 

Însă nu erau nici acum în afara oricărui pericol. 

Se rostogoli pe o parte şi se săltă în picioare, udă leoarcă 
şi dârdâind din toate încheieturile. Niciodată nu-i mai 
fusese atât de frig. 

- Asta e, îl auzi bălmăjind pe Nouădegete. În numele 
afurisiţilor de morţi ai mei, asta e. Sunt terminat. Nu mai 
fac niciun pas. 

Ferro clătină cu vehemenţă din cap. 

- Trebuie să ne depărtăm de locul ăsta cât încă maie 
lumină, îi explică şi începu să-şi adune armele din noroi. 

- Adică vrei să zici că asta e lumină? Ai înnebunit de-a 
binelea, femeie? 

- Ştii că-s nebună. Haide, albule, mai spuse şi îl înghionti 
cu vârful cizmei în coaste. 

- Bine, fir-ar să fie! Bine! 

Se ridică fără chef pe picioare tremurânde. Ferro se 
întoarse şi începu să meargă de-a lungul malului spre apus, 
îndepărtându-se de ziduri. 

- Ce am făcut? 

Se întoarse iute şi îi aruncă o privire pătrunzătoare. 
Nouădegete nu se mişcase din loc şi se uita la ea cu ochi 
mari. 

- Ce am făcut acolo înăuntru? 

- Ne-ai scos la liman. 

- Am vrut să zic... 

- Ne-ai scos la liman. Asta ai făcut. Nimic altceva. 


Şi urcă pe mal. După câteva clipe îl auzi pe Nouădegete 
venind în urma ei. 


Era atât de întuneric, iar Logen era atât de istovit, încât 
aproape că nici nu văzu ruinele până nu ajunseră la 
adăpostul lor. Probabil o moară veche, îşi spuse el, 
construită chiar alături de apa curgătoare. Doar că roata 
cea mare dispăruse de vreo câteva sute de ani. 

- Facem popas aici, îi şopti Ferro, trecând pragul 
prăvălit. 

Logen era atât de îngrozitor de epuizat încât nu reuşi 
decât să hâţâne o dată din cap şi să se târască după ea. 
Lumina palidă a lunii pătrundea printre ruine, conturând 
resturile foştilor pereţi, cadrele fostelor ferestre, fosta 
podea din tină. Se împletici până la cel mai apropiat perete 
şi se lăsă să cadă lângă el, alunecând încetişor până dădu 
cu fundul de pământ. 

- Încă viu, bâigui el şi rânji uşurel ca pentru sine. 

O sută de tăieturi şi de zgârieturi şi de julituri îi 
reclamau atenţie neîntârziată, dar era încă viu. Rămase 
nemişcat - ud şi complet sleit, cu tot trupul îndurerat. Îşi 
lăsă ochii să se închidă şi se bucură ştiind că nu mai trebuie 
să se mişte. 

Brusc, se încruntă. Un sunet bizar venit din întuneric, 
acoperind susurul apei. Ca un clănţănit. Îi luă ceva timp, 
câteva secunde, să înţeleagă despre ce era vorba. Dinţii lui 
Ferro. Îşi scoase haina cu mişcări greoaie, strâmbându-se 
când o trase peste cotul rănit, şi i-o întinse. 

- Ce-i asta? 

- O haină. 

- Văd că-i o haină. De ce mi-o dai? 

Fir-ar să fie, da' încăpăţânată mai era. Aproape că-l pufni 
râsul. 

- N-oi avea eu ochii tăi, dar tot pot să aud cum îţi 
clănţăne dinţii de frig. 

Îi întinse din nou haina. 


- Mi-aş dori să-ţi pot oferi mai multe, dar asta e tot ce 
am. Ai nevoie de ea mai mult decât mine. Nu trebuie să-ţi 
fie ruşine. la-o. 

O clipă de tăcere, apoi simţi cum haina îi este smulsă din 
mână şi o auzi pe Ferro cum se înfăşoară în ea. 

- Mulţam, mârâi. 

Ridică din sprâncene, neştiind dacă auzise bine. Se pare 
că era o primă dată pentru orice pe lume. 

- În regulă. Şi mulţam şi ţie. 

- Ce? 

- Pentru ajutor. Sub cetate şi pe deal, când cu bolovanii, 
şi pe acoperişuri, şi pentru toate celelalte, îi răspunse şi se 
mai gândi câteva clipe. M-ai ajutat foarte mult. Mai mult ca 
sigur, mai mult decât merit. Şi, cum să-ţi zic, îţi sunt grozav 
de recunoscător pentru asta. 

Se întrerupse, aşteptând-o să-i răspundă, dar Ferro nu 
zise nimic. Nu se auzea decât clipocitul apei pe sub zidurile 
clădirii, vuietul vântului prin ferestrele goale, hârâitul 
propriei respiraţii răguşite. 

- În regulă, continuă el. Atâta tot. E în regulă, indiferent 
ce ai încercat să demonstrezi. 

Alte clipe de tăcere. Îi vedea silueta în lumina lunii, lângă 
zid, cu haina lui pe umeri, gârbovită, părul ţepos şi ud, vaga 
licărire din ochii galbeni. Îl urmărea cu atenţie. Se înjură în 
şoaptă. Nu se pricepea la vorbe alese. Nu se pricepuse 
niciodată. Poate că nimic din ce spusese nu însemnase nimic 
pentru ea. Dar, măcar încercase. 

- Ai chef de hâţa-hâţa? 

Se uită la ea cu gura căscată larg, uluit la maxim, 
închipuindu-şi că nu auzise bine. 

- Ce zici? 

- Ce ai, albule, ai surzit? 

- Am ce? 

- Bine! Las-o baltă! 

Îl repezi întorcându-se cu spatele la el şi trăgându-şi 
mânioasă haina mai strâns în jurul umerilor. 


- Stai puţin, se bâlbâi el începând să se prindă. Adică... 
nu m-am aşteptat să mă întrebi una ca asta. Nu zic nu... 
cred... dacă şi tu ai chef. 

Încercă să-şi înghită nodul colţuros din gât. Gura i se 
uscase dintr-odată. 

- Ai chef? Asta zici? 

Se întoarse să-l privească. 

- Zici că nu, sau zici că da? 

- Păi, eu..., se bâlbâi iarăşi, umflându-şi obrajii şi 
încercând să-şi pună mintea în mişcare. 

Niciodată în viaţa asta nu s-ar fi aşteptat ca tocmai ea să- 
i pună o asemenea întrebare. Tocmai ea. Şi acum, că i-o 
pusese, îi era mult prea frică să răspundă. Nu putea nega 
faptul că era o perspectivă cam înfricoşătoare, dar mai bine 
să se încumete să o facă, decât să se teamă de ea tot restul 
vieţii. Mult mai bine. 

- Atunci, da. Cred că da. Adică, sigur că da. De ce nu? Zic 
da. 

- Înî. 

Reuşi să-şi dea seama prin întuneric că Ferro se 
încruntă, se uită în jos, îşi strânge mânioasă buzele, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat la un alt răspuns, iar acum nu era prea 
sigură ce să facă. Nici el nu era sigur, dacă-i vorba pe aşa. 

- Cum vrei s-o facem? 

Pe un ton indiferent, ca şi cum ar fi fost vorba despre o 
treabă pe care trebuiau s-o rezolve împreună, cum ar fi fost 
doborâtul unui copac sau săpatul unui şanţ. 

- Că... ştii... ar cam trebui să vii niţel mai aproape, aşa 
zic. Adică, eu sper că scula mea e bunicică, dar în niciun caz 
nu are cum să ajungă la tine dacă rămâi acolo. 

Schiţă un surâs, apoi se înjură iarăşi când văzu că ea 
rămâne la fel de serioasă. Ştia că nu se dă în vânt după 
glume. 

- Atunci, bine. 

Se apropie de el atât de calculat şi atât de iute, că îl făcu 
să se dea înapoi puţin. Atunci ea ezită. 


- Scuze, spuse el. N-am mai făcut chestia asta de ceva 
vreme. 

- Nu. 

Ferro se aşeză pe vine lângă el, ridică o mână, şovăi ca şi 
cum n-ar fi ştiut ce anume să facă cu ea. 

- Nici eu. 

Îi simţi vârfurile degetelor pe mână - blânde, prudente. 
Se gâdilă un pic, căci atingerea ei era extrem de uşoară. 
Degetul ei cel mare se frecă de ciotul fostului său deget 
mijlociu, iar el o urmări cu privirea. Două siluete cenuşii 
care se mişcau prin umbre, stângace de parcă n-ar fi atins 
pe altcineva în toată viaţa lor. Ciudată senzaţie să simtă o 
femeie atât de aproape de el. Îi aducea la viaţă tot felul de 
amintiri de mult apuse. 

Logen întinse încet mâna, având sentimentul că tocmai 
ce va urma să şi-o vâre în flăcări, şi atinse obrazul lui Ferro. 
Nu l-a ars. Pielea ei era la fel de netedă şi rece ca a oricărui 
om. Îşi trecu mâna prin părul ei, iar ţepii îi gâdilară 
degetele. Îi descoperi cicatricea de pe frunte cu buricul 
degetului mare şi îi desenă urma de-a lungul feţei, zăbovind 
în colţul gurii. Îi simţea pielea aspră lipită de a lui. 

O expresie stranie era întipărită pe chipul ei. Îşi dădea 
seama, chiar şi în beznă. Nu era expresia pe care i-o 
cunoştea atât de bine. Dar nu avea cum să se înşele. 

Era altceva. Îi simţi muşchii încordaţi, văzu razele lunii 
pe tendoanele ieşite în relief pe gâtul slab. Şi ei îi era frică. 
Sigur că râdea în gura mare atunci când pocnea pe cineva 
în gură, sigur că zâmbea în faţa tăieturilor şi vânătăilor, 
sigur că i se părea o nimica toată o săgeată care îi intrase în 
carne. Dar se părea că o atingere cumva mai duioasă băga 
spaima în ea. lar asta i s-ar fi părut extrem de ciudat lui 
Logen dacă nu ar fi fost şi el îngrozitor de înspăimântat. 
Înspăimântat şi excitat în acelaşi timp. Începură fiecare să 
tragă de hainele celuilalt, de parcă cineva tocmai le dăduse 
semnalul de atac şi abia aşteptau să-şi termine treaba. 
Orbecăi, prin întuneric, încercând să-i descheie nasturii de 


la cămaşă, cu mâini care tremurau, muşcându-şi în 
permanenţă buzele, neîndemânatic de parcă ar fi avut încă 
mănuşile de la armură pe mâini. Ea îi scosese cămaşa dintr- 
o singură mişcare. 

- Rahat! gâfâi el. 

Ferro îl plesni peste mâini, dându-i-le la o parte şi îşi 
descheie singură nasturii, îşi scoase cămaşa şi o azvârli 
alături. Nu prea reuşea să vadă multe în lumina lunii, doar 
licărul galben al ochilor ei, conturul întunecat al umerilor şi 
al taliei ei, petele de lumină difuză de pe coaste şi curbura 
de sub unul dintre sâni, pielea mai aspră din jurul unui 
sfârc. 

Simţi cum îi desface centura, îi simţi degetele reci 
pătrunzând în pantaloni, simţi... 

- Ah! Rahat! Nu e nevoie să mi-o ridici! 

- Bine... 

- Ah. 

- Mai bine acum? 

- Ah. 

O trase de curea, i-o desfăcu şi îşi vâri mâna înăuntru. 
Sigur, deloc delicat, dar niciodată nu fusese vestit pentru 
delicateţea sa. Îi atinse părul din acel loc cu vârful 
degetelor şi se pomeni că i se înţepeneşte mâna. Oricât s-ar 
fi forţat, nu voia să intre mai mult. 

- Rahat, murmură el din nou. 

O auzi pe Ferro cum trage aer printre dinţi, o simţi cum 
se mişcă într-o parte şi îşi coboară pantalonii peste fund cu 
mâna rămasă liberă. Era mult mai bine aşa. Puse mâna pe 
coapsa ei dezgolită. Bine că îi mai rămăsese un deget 
mijlociu. Avea la ce-l folosi. 

Aproape nemişcaţi, în genunchi în ţărână. Doar mâinile 
lor cercetau şi pipăiau şi mângâiau, înainte şi înapoi, în sus 
şi în jos, înăuntru şi afară. Încet şi blând, apoi tot mai iute. 
Nu se auzea nimic altceva decât respiraţia şuierătoare a lui 
Ferro, hârâitul din gât al lui Logen şi şoaptele lipicioase de 
piele pe piele umedă. 


Se împinse în el, dând din şolduri ca să scape de tot de 
pantaloni, îl propti de zid. Logen simţi nevoia să-şi curețe 
gâtul, devenit, brusc, foarte răguşit. 

- Să... 

- Sssttt. 

Se ridică într-un genunchi, ghemuindu-se deasupra lui 
cu picioarele desfăcute larg, scuipă în căuşul palmei şi îi 
apucă penisul. Murmură ceva şi se lăsă în el gemând uşurel. 

- Hrrrr. 

- Ah. 

Se întinse şi o trase mai aproape, strângându-i coapsa cu 
o mână, în vreme ce cu cealaltă o ţinea de părul murdar şi îi 
trăgea capul mai aproape de al lui. Pantalonii îi erau 
îmbârligaţi în jurul gleznelor, încercă să scape de ei, dar nu 
reuşi decât să-i îmbârlige şi mai mult. Al naibii să fie dacă îi 
va cere să se oprească din ce făcea doar pentru atâta lucru. 

- Hrrrr, îi şopti ea, cu gura deschisă, frecându-şi buzele 
calde de obrazul lui, răsuflându-i fierbinte şi amar în gură. 

Pielea i se freca de a lui, se lipea de a lui, se dezlipea, 
doar ca să se lipească iarăşi. 

- Ah, îi răspunse el, iar ea îşi legănă şoldurile înainte şi 
înapoi, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. 

- Hrrr. 

Îl ţinea strâns de maxilar cu o mână, îi vârâse degetul 
mare în gură, iar cu mâna cealaltă se frecă între picioare, în 
sus şi în jos, apoi, cu degetele umede îi apucă bijuteriile, 
cam prea strâns, cam nemaipomenit de plăcut. 

- Ah. 

- Hrrr. 

- Ah. 

- Hrrr. 

- Ah... 

- Ce? 

- Păi... 

- Îţi baţi joc de mine! 

- Păi... mă pornisem! 


- "i-am spus că a trecut mult timp de când... 

- Probabil că ani întregi! 

leşi de pe penisul ofilit, se şterse cu o mână şi îşi şterse 
apoi furioasă palma de zid. Se culcă pe partea ei, cu spatele 
la el, trăgându-şi haina peste cap. 

Dacă nici ăsta nu era un moment de toată jena... 

Logen înjură în barbă. Toată aşteptarea aceea şi nu 
fusese în stare să-şi ţină laptele în găleată. Îşi scărpină trist 
obrajii, îşi ciuguli bărbia râioasă. 

Trebuie să vă destăinui ceva despre Logen Nouădegete. 
Trebuie să vă spun că este un amant desăvârşit. 

Se uită într-o parte la silueta vagă a lui Ferro. Păr ţepos, 
gât lung, umăr ascuţit, braţ lung lipit de şold. Chiar şi aşa, 
cu haina peste ea, tot reuşea să distingă mişcările trupului 
ei, putea bănui formele de dedesubt. Îi privi pielea, 
amintindu-şi cât de netedă şi moale şi rece i se păruse. Îi 
auzea respiraţia. Respirație blândă, regulată, caldă... 

Stai aşa. 

Ceva i se mişca jos. Îl durea, dar categoric se întărea din 
nou. Acesta era unicul avantaj al privaţiunii - găleata se 
umplea la loc extrem de repede. Logen îşi umezi buzele. Ar 
fi fost păcat să nu profite de această ocazie doar din cauză 
că îi lipsea curajul. Se lăsă lângă ea, se trase mai aproape şi 
îşi drese glasul. 

- Ce vrei? 

Tonul ei era tăios, însă nu suficient de tăios cât să-l 
dezarmeze. 

- Ştii, dacă m-ai lăsa câteva clipe, poate... 

Ridică haina şi îşi trecu mâna peste coapsa ei, simțind 
cum pielea îi foşneşte sub palmă. Avusese destul timp să-l 
respingă. Nu l-ar fi mirat dacă s-ar fi întors şi i-ar fi tras un 
genunchi în bijuterii. Dar nu se întâmplă aşa ceva. 

Ferro se apropie de el, lipindu-şi fundul gol de 
abdomenul lui şi ridicându-şi un genunchi. 

- De ce ţi-aş mai da încă o şansă? 

- Nu ştiu..., murmură el începând să rânjească. 


Îi mângâie uşor pieptul, burta, îşi vârî apoi mâna între 
picioarele ei. 
- Din acelaşi motiv pentru care mi-ai dat-o pe prima? 


Ferro se trezi brusc, cu o tresărire de spaimă, fără să 
ştie unde anume se afla, ştiind doar că era prinsă în 
capcană. Mârâi, se zvârcoli şi lovi cu coatele ca să se 
elibereze. Se târi de-a buşilea mai departe, strângând din 
dinţi, încleştându-şi pumnii. Dar nu văzu niciun duşman în 
jur. Doar terenul sterp şi stâncile întunecate în lumina 
cenuşie a zorilor. 

Şi albul uriaş. 

Nouădegete se ridică ameţit în picioare, gemând şi 
scuipând, uitându-se ca nebun în toate părţile. Când văzu 
că nu era niciun shanka chitit să-l omoare, se întoarse încet 
şi o privi pe Ferro cu ochi înceţoşaţi de somn. 

- Ah... 

Se strâmbă de durere şi îşi atinse gura însângerată cu 
degetele. Se priviră cu duşmănie câteva clipe, amândoi goi 
puşcă şi tăcuţi printre ruinele reci ale morii părăsite. Între 
ei, haina mototolită pe pământul reavăn. 

Şi în momentul acela Ferro îşi dădu seama că făcuse trei 
greşeli foarte grave. 

În primul rând, adormise, şi nimic bun nu i se întâmplase 
vreodată atunci când dormea. În al doilea rând, îl lovise pe 
Nouădegete în faţă cu cotul. lar ceea ce era mult mai rău, 
infinit mai rău, o tâmpenie atât de mare încât o durea chiar 
şi să şi-o amintească: se culcase cu el noaptea trecută. 
Acum, când îl privea în lumina nemiloasă a dimineţii, când îi 
observa părul lipit de obrazul plin de cicatrice şi sânge, 
trupul gol mânjit de noroi pe partea pe care dormise, nu 
putea înţelege de ce anume o făcuse. Poate pentru că îi era 
frig şi era epuizată şi era mult prea întuneric şi dorise să 
atingă o altă fiinţă, dorise să-i fie cald câteva clipe, şi atunci 
se gândise - cât de tâmpită a putut să fie? 

Nebunie totală. 


Amândoi fuseseră nişte tâmpiţi. Asta era limpede. Unde 
lucrurile fuseseră simple, acum s-au apucat să le complice. 
Unde păreau a se înţelege cât de cât, acum totul va fi un 
haos. Ea era deja derutată, iar el începuse să aibă o 
expresie de om înfuriat şi rănit, şi de ce nu? Nimănui nu-i 
place să fie trezit cu un cot în gură. Deschise gura să-şi 
ceară scuze, dar realitatea o năuci. Nici măcar nu cunoştea 
cuvântul acesta. Putea să-şi ceară scuze în kantică, dar era 
atât de supărată pe sine, încât scuipă vorbele ca pe o ocară. 

Şi ca pe o ocară le percepu şi Logen. Îşi îngustă ochii şi 
răcni ceva la ea în limba lui maternă. Apoi îşi luă pantalonii 
şi începu să şi-i pună mormăind supărat. 

- Alb ticălos, îşi şuieră ea, strângându-şi pumnii într-un 
acces de furie. 

Îşi luă cămaşa sfâşiată şi se întoarse cu spatele la el. 
Probabil că o aruncase într-o băltoacă, pentru că era udă şi 
lipicioasă, ca noroiul. 

Afurisită cămaşă. Afurisit alb. 

Îşi încleştă necăjită dinţii, încheindu-şi centura. Afurisită 
centură. N-ar fi trebuit să şi-o desfacă. I se întâmpla mereu 
acelaşi lucru. Nu era uşor de trăit printre oameni, dar, colac 
peste pupăză, întotdeauna se putea baza pe ea însăşi să 
facă lucrurile şi mai dificile decât erau. Se opri, cu capul în 
jos, apoi se întoarse pe jumătate spre el. 

Voia să încerce să-i explice că nu intenţionase să-l 
pocnească în gură şi că numai lucruri rele se întâmplau 
atunci când dormea. Voia să încerce să-i explice că făcuse o 
greşeală, că nu voise nimic altceva decât să-i fie mai cald. 
Voia să-l roage să aştepte. 

Dar el deja ieşise pe uşa sfărâmată a fostei mori, 
ţinându-şi în mână restul hainelor. 

- Să-l fut, atunci, şuieră, aşezându-se să se încalţe. 

Numai că asta era problema. 


Jezal era aşezat pe treptele sfărâmate ale templului, 
culegând trist aţele din cusătura destrămată a mânecii şi 


privind peste nesfârşirea de noroi la ruinele cetăţii Aulcus. 
Privind în gol. 

Bayaz stătea sprijinit de spatele căruţei, cadaveric şi tras 
la faţă, cu venele reliefate în jurul ochilor cufundaţi în 
orbite, cu o grimasă dură pe buzele lipsite de culoare. 

- Cât mai aşteptăm? întrebă Jezal a nu ştiu câta oară. 

- Atât cât trebuie, se răsti Magul la el, fără să-l 
învrednicească nici măcar cu o privire. Avem nevoie de ei. 

Jezal văzu cum Fratele Picior-Lung care stătea mai sus 
pe trepte, cu braţele încrucişate, îi aruncă o privire 
îngrijorată. 

- Eşti stăpânul meu, bineînţeles, şi nu e treaba mea să te 
contrazic... 

- Atunci n-o face, mârâi Bayaz şi la el. 

- Însă Nouădegete şi femeia Maljinn, insistă Navigatorul, 
sunt cu siguranţă morţi. Maestrul Luthar a explicat că i-a 
văzut căzând în hău. Într-un hău extrem de adânc. Durerea 
mea este nemăsurată, şi sunt un om foarte răbdător, puţini 
oameni sunt mai răbdători decât mine, este una dintre 
multele mele calităţi remarcabile, dar... chiar dacă ar fi să 
aşteptăm până la sfârşitul timpurilor, tot nu cred că s-ar 
schimba ceva... 

- Aşteptăm atât cât trebuie, mârâi Întâiul dintre Magi. 

Jezal scoase un oftat adânc şi îşi întoarse faţa spre vânt, 
cercetând cu privirea larga pustietate, de la poalele 
dealului spre oraş. Cercetând cu privirea toate crăpăturile 
micuţe în scoarţa pământului pe unde curgeau pârâiaşe, 
cercetând cu privirea fâşia cenuşie a fostului drum care 
şerpuia spre ei de sub zidurile îndepărtate, printre ruinele 
murdare ale fostelor clădiri: hanuri, ferme, şi sate, toate de 
mult timp moarte. 

- Sunt acolo, jos, se auzi vocea calmă a lui Quai. 

Jezal se ridică, având grijă să-şi lase greutatea pe 
piciorul zdravăn, umbrindu-şi ochii cu mâna şi uitându-se 
înspre locul indicat de ucenic. Şi îi văzu. Două siluete 


micuţe şi maronii într-un deşert maroniu, mai jos, spre 
poalele stâncii. 

- Ce v-am zis eu? croncăni Bayaz. 

Picior-Lung clătină uluit din cap. 

- În numele cerului, cum de au reuşit să 
supravieţuiască? 

- Sunt descurcăreţi. 

Jezal începuse deja să surâdă. Doar cu o lună în urmă 
nici în ruptul capului nu şi-ar fi putut închipui că se va 
bucura vreodată atât de mult să-l revadă pe Logen, 
darămite pe Ferro. Dar iată cum acum zâmbetul i se lăţea 
de la o ureche la cealaltă, fericit că erau amândoi teferi. Se 
formase o legătură între ei acolo, în sălbăticie, în faţa morţii 
şi a adversităţilor de tot felul. O legătură ce devenea tot mai 
solidă, cu toate diferenţele şi neînțelegerile dintre ei. O 
legătură faţă de care vechile lui prietenii păreau anoste şi 
lipsite de strălucire, fade. 

Urmări siluetele care se apropiau, târându-se anevoie 
printre hârtoapele drumului care ducea la templu, printre 
stâncile înclinate, ţinându-se la mare distanţă unul de 
celălalt, de parcă ar fi călătorit separat. Mai aproape acum, 
începuseră să semene tot mai mult cu nişte condamnaţi 
abia scăpaţi din iad. Hainele le erau sfâşiate şi găurite şi 
incredibil de murdare, chipurile pline de praf 
împrumutaseră duritatea şi asprimea pietrei. Ferro avea o 
tăietură adâncă pe frunte. Falca lui Logen era plină de 
zgârieturi, iar pielea din jurul ochilor era vânătă. 

Jezal le ieşi ţopăind în întâmpinare. 

- Ce s-a întâmplat? Cum aţi... 

- Nu s-a întâmplat nimic! lătră Ferro. 

- Absolut nimic, mârâi Nouădegete schimbând o privire 
furioasă cu tovarăşa lui de drum. 

Mai mult ca sigur că trecuseră printr-o încercare teribilă 
despre care nu voiau să vorbească. Fără niciun cuvânt de 
salut către ceilalţi membri ai cetei, Ferro se îndreptă cu 
paşi mari spre căruţă, se urcă în ea şi începu să scotocească 


prin spate. Logen rămase pe loc, cu mâinile în şolduri, 
încruntându-se amarnic în urma ei. 

- Aşa, deci..., bâigui Jezal, neştiind ce anume să spună, 
eşti bine? 

Ochii lui Logen se întoarseră asupra lui. 

- Nemaipomenit, spuse cu ironie cumplită. Niciodată în 
viaţă nu mi-a fost mai bine. Cum naiba aţi scos căruţa de 
acolo? 

Ucenicul ridică din umeri: 

- Caii au scos-o. 

- Maestrul Quai are darul modestiei, chicoti tulburat 
Picior-Lung. Am avut parte de cea mai palpitantă călătorie 
până la Poarta de Sud a cetăţii... 

- V-aţi luptat ca să vă croiţi drum, sau nu? 

- Păi, nu prea, ştii că lupta nu-mi... 

- Aşa ziceam şi eu. 

Logen se aplecă şi scuipă flegmă acră pe jos. 

- Ar fi bine să fim recunoscători, horcăi Bayaz. La urma 
urmelor, avem multe lucruri pentru care ar trebui să fim 
recunoscători. Suntem cu toţii în viaţă. 

- Eşti sigur de asta? îl repezi Ferro. Nu-mi prea pari viu. 

În sinea lui, Jezal fu nevoit să se declare de acord cu 
această observaţie a femeii. Magul n-ar fi putut să arate mai 
rău nici dacă ar fi murit în Aulcus. Dacă ar fi murit şi ar fi 
început deja să se descompună. 

Cu mişcări iuți îşi scoase cămaşa ferfeniţită şi o aruncă 
furioasă cât colo. Muşchii i se unduiau pe spatele uscăţiv. 

- La ce naiba te holbezi? se răsti ea la Jezal. 

- La nimic, murmură el, plecându-şi privirea. 

Când îndrăzni să-şi ridice iarăşi ochii, Ferro îşi încheia 
deja o cămaşă curată. Mă rog, nu chiar curată. O purtase 
chiar el cu câteva zile în urmă. 

- Ala ea mea... 

Ferro îi aruncă o privire atât de ucigătoare, încât făcu, 
fără voie, un pas înapoi. 

- Dar eşti binevenită s-o porţi... desigur... dacă aşa vrei... 


- Ssss, şuieră ea vârându-şi cu gesturi brutale poalele 
cămăşii în pantaloni. 

În permanenţă încruntată, de parcă ucidea un om. 
Probabil chiar pe el. Una peste alta, aceasta nu fusese chiar 
reîntâlnirea emoţionantă la care sperase Jezal, chiar dacă 
lui, personal, îi cam venea să plângă acum. 

- Sper să nu mai văd niciodată locurile astea, şopti el dus 
pe gânduri. 

- Sunt de partea ta, zise Logen. N-a fost chiar atât de 
pustiu pe aici cum ne-am închipuit noi, nu-i aşa? Crezi că 
poţi găsi alt drum de întoarcere? 

Bayaz se încruntă. 

- Aşa ar fi bine. Ne vom întoarce la Calcis pe fluviu. Sunt 
nişte păduri mai în aval de noi, pe malul acesta. N-avem 
decât să legăm bine câţiva copaci mai zdraveni laolaltă şi 
Aos ne va duce direct la mare. 

- Sau la un mormânt pe fundul apei. 

Jezal îşi aminti cu claritate cursul năvalnic al marelui 
fluviu prin canion. 

- Să sperăm că nu va fi cazul. Oricum, mai avem mult de 
mers înspre vest până să fie nevoie să ne gândim la drumul 
de întoarcere. 

Picior-Lung îl aprobă din cap. 

- Aşa este, în plus, avem de parcurs şi o trecătoare 
printr-un lanţ muntos extrem de periculos. 

- Minunat, spuse Logen. Ard de nerăbdare. 

- Nici mie nu-mi face plăcere. Din păcate, nu au 
supravieţuit toţi caii. 

Navigatorul ridică din sprâncene. 

- Avem doi care să tragă căruţa, doi de călărit... ceea ce 
înseamnă că avem cu doi cai mai puţini decât ne trebuie. 

- Oricum nu-mi plăceau dobitoacele astea, mârâi Logen 
şi se căţără în spatele căruţei vizavi de Bayaz. 

Urmă o pauză lungă, vreme în care toţi se gândiră la o 
modalitate de rezolvare a problemei. Doi cai, trei călăreţi. 
Situaţie deloc fericită. Picior-Lung rupse tăcerea. 


- Bineînţeles că eu voi fi nevoit să plec în recunoaştere 
atunci când ne vom apropia de munţi. Această muncă a mea 
este o parte vitală a oricărei călătorii de succes. Din păcate, 
îmi va trebui pentru asta unul dintre cai... 

- Probabil că ar fi bine ca şi eu să călăresc, murmură 
Jezal, cam nelalocul lui, din cauza piciorului... 

Ferro se uită la căruţă, iar Jezal îi surprinse schimbul 
înfiorător de ostil de priviri cu Logen. 

- Eu merg pe jos, se răţoi ea. 


Întoarcerea eroului 


Ploua atunci când Superiorul Glokta intră şchiopătând în 
Adua. O ploaie meschină, cernită, urâtă, înteţită de vântul 
aspru ce sufla dinspre mare, care transformase în capcane 
lunecoase şi lemnul perfid al pasarelei, şi bârnele guralive 
ale cheiului, şi pietrele ude ale pontonului. Îşi supse gingiile 
inflamate, îşi frecă muşchiul dureros al coapsei şi cercetă 
morocănos cu privirea linia cenugşie a țărmului. La vreo zece 
paşi depărtare, doi străjeri posaci se sprijineau de o baracă 
prăpădită. Mai departe, câţiva docheri se certau cu 
înverşunare din cauza unui morman de coşuri. Un cerşetor 
zgribulit făcu vreo doi paşi spre Glokta, şovăi, se gândi mai 
bine, şi o apucă în direcţie opusă. 

Fără mulţimi de oameni de rând care să mă întâmpine 
cu urale? Fără covoare din petale de flori? Fără arcade de 
săbii pe sub care să păşesc falnic? Fără stoluri de domnițe 
ruşinoase? Nu-l surprindea deloc. Nici ultima oară când se 
întorsese din Sud nu avusese parte de aşa ceva. Rareori 
mulțimile îi ovaţionează pe cei înfrânți, indiferent cât de 
aprig s-ar fi luptat, ce sacrificii imense ar fi făcut, cât de 
inegală ar fi fost bătălia. Domniţele fac pe ele în faţa 
victoriilor inutile, de fațadă, dar nici măcar nu se 
îmbujorează atunci când aud „am făcut tot ce mi-a stat în 
putere”. Și mi-e teamă că nici Arhilectorul nu va fi 
impresionat. 

De peretele cheiului se izbi un val din cale afară de 
mânios, împroşcându-l pe Glokta cu stropi reci, nemiloşi. Se 
poticni, alunecă şi aproape căzu, se împletici de-a lungul 
cheiului şi se agăţă de zidul unei barăci dărăpănate din 
capăt. Ridică ochii şi îi văzu pe cei doi străjeri cum se 
holbează la el. 

- S-a întâmplat ceva? se răţoi el, iar bărbaţii se 
întoarseră mormăind şi ridicându-şi gulerele ca să se apere 
de vremea haină. 


Glokta îşi strânse mai bine mantia în jurul lui, simțind 
cum poalele ei ude şi grele îl plesnesc peste picioare. 

Doar câteva luni petrecute la soare şi ai sentimentul că 
nu-ți va mai fi niciodată frig. Cât de repede uităm. Privi 
încruntat la cheiurile pustii. Cât de repede uităm cu toții. 

- Acasă iarăşi. 

Frost cobori de pe pasarelă cu caseta lui Glokta sub braţ, 
părând încântat. 

- Nu-ţi prea place vremea caldă, nu? 

Practicianul clătină vehement din capul alb şi ud, rânjind 
bucuros în burniţa de iarnă. Severard venea în urmă, 
mijindu-şi ochii spre norii cenugşii. Se opri o clipă la capătul 
pasarelei, apoi păşi pe dalele cheiului. 

- E bine să te întorci acasă, spuse. 

Mi-aş dori să-ţi pot împărtăşi entuziasmul, dar încă nu 
mă pot relaxa. 

- Eminenţa Sa a trimis după mine şi, dacă e să ne luăm 
după situaţia pe care am lăsat-o în Dagoska, cred că este 
mai mult decât foarte posibil ca întâlnirea cu el să nu 
meargă... chiar atât de bine. 

Ce minciună de mare efect. 

- Ai face bine să nu te laşi văzut vreo două zile. 

- Să nu mă las văzut? Am intenţia să mă îngrop într-un 
bordel o săptămână întreagă. 

- Foarte înţelept din partea ta. Şi, Severard, în 
eventualitatea că nu ne vom mai vedea, îţi doresc să ai 
parte de noroc. 

Ochii practicianului licăriră. 

- Pe veci. 

Glokta îl urmări cum se îndreaptă alene prin ploaie spre 
părţile mai promiscue ale oraşului. O altă zi obișnuită 
pentru practicianul Severard. Nu-şi face planuri de viitor 
niciodată. Ce caracter deosebit. 

- Afurisită să fie ţara ta nenorocită şi afurisită să fie 
vremea asta mizerabilă, bombăni Vitari cu accentul ei 
tărăgănat. Trebuie să mă duc să stau de vorbă cu Sult. 


- Nu mai spune! Şi eu! exclamă Glokta cu voioşie 
exagerată. Ce coincidenţă încântătoare! 

Îi oferi braţul. 

- Putem merge împreună la Eminenţa Sa! 

Vitari îl privi lung. 

- Bine. 

Însă va trebui ca tu şi Sult să mai aşteptaţi cam un ceas 
până să-mi luaţi gâtul. 

- Mai întâi va trebui să fac o scurtă vizită. 


Lovi cu vârful bastonului în uşă. Niciun răspuns. Fir-ar să 
fie. Pe Glokta îl durea spatele ca naiba şi simţea că este 
absolut necesar să se aşeze pe ceva. Ciocăni din nou, mai 
tare de această dată. Balamalele scheunară, uşa se 
întredeschise. Fra descuiată. Se încruntă şi o împinse de 
perete. Cadrul era crăpat pe dinăuntru, zăvorul sfărâmat. A 
fost spartă. Şontâcăi peste prag şi intră în hol. Pustiu şi 
îngheţat. Nici urmă de mobilier. Ca şi cum s-ar fi mutat de 
aici. Dar de ce? Începu să i se zbată o pleoapă. Aproape că 
nu se gândise deloc la Ardee în tot timpul petrecut în Sud. 
Alte chestiuni mi-au părut mai presante. Unicul meu 
prieten mi-a dat această sarcină. Dacă a păţit ceva... 

Glokta arătă spre scară, iar Vitari îi făcu semn că a 
înţeles şi urcă fără zgomot, aplecată şi scoţându-şi din 
cizmă un cuţit scânteietor. Arătă spre hol, iar Frost intră 
uşurel în casă, ţinându-se în umbrele de lângă pereţi. Uşa 
camerei de zi era întredeschisă şi Glokta se târi spre ea şi o 
împinse de perete. 

Ardee stătea aşezată lângă fereastră cu spatele la el: 
rochie albă, păr negru, exact cum şi-o amintea. Observă 
cum tresare uşor la auzul scârţâitului făcut de balamale. 
Deci trăieşte. Doar că încăperea se schimbase în mod 
radical. Era complet goală, cu excepţia scaunului pe care 
stătea tânăra. Pereţi văruiţi şi goi, podea din lemn, goală, 
ferestre fără draperii. 


- Fir-ar să fie, n-a mai rămas nimic! strigă ea cu voce 
spartă şi sugrumată. 

Evident. Glokta se încruntă şi mai tare şi intră în cameră. 

- Nimic, am spus! 

Se ridică din scaun, tot cu spatele la el. 

- Sau te-ai hotărât să iei şi scaunul ăsta? 

Se întoarse, apucă scaunul de spetează, îl ridică 
deasupra capului şi îl azvârli spre el cu un zbieret. Se 
sfărâmă de peretele de lângă uşă, împrăştiind aşchii şi var. 
Un picior zbârnâi pe lângă faţa lui Glokta şi căzu cu zgomot 
în colţ, restul se rostogoli pe duşumea, într-un talmeş- 
balmeş de praf şi fragmente de lemn. 

- Eşti foarte amabilă, şopti Glokta, însă prefer să nu stau 
jos. 

- Tu! 

Îi desluşi surpriza din ochi printre şuviţele încurcate de 
păr care îi căzuseră pe chip. Nu şi-o amintea atât de slabă 
şi de palidă. Rochia îi era boţită şi mult prea subţire pentru 
frigul din cameră. Încercă să şi-o netezească cu mâini 
tremurânde, încercă zadarnic să-şi aranjeze părul murdar. 
Scoase un hohot mic lipsit de umor. 

- Mă tem că nu prea sunt pregătită să primesc musafiri. 

Glokta auzi duduitul lui Frost pe hol, îl văzu în pragul 
uşii, ameninţător şi cu pumnii pregătiţi de luptă. Ridică un 
deget. 

- E în regulă. Aşteaptă afară. 

Albinosul se retrase în umbre, iar Glokta şchiopătă pe 
podeaua fragilă din lemn, intrând în salonaş. 

- Ce s-a întâmplat? 

Ardee strâmbă din gură. 

- Se pare că tatăl meu nu a fost chiar atât de înstărit pe 
cât credeam cu toţii. A avut datorii. La scurtă vreme după 
ce fratele meu a plecat în Englia, au venit să încaseze 
plăţile. 

- Cine a venit? 


- Un individ care mi-a spus că îl cheamă Fallow. Mi-a luat 
toţi banii pe care îi aveam, dar nu au fost suficienţi. Mi-a 
luat şi bijuteriile rămase de la mama, atâtea câte erau. Mi- 
au dat şase săptămâni să fac rost de restul sumei. Mi-am 
concediat slujnica. Am vândut absolut tot ce am putut să 
vând, dar mereu voiau mai mult. Şi au venit din nou. Acum 
trei zile. Au luat tot. Fallow mi-a zis că am noroc că-mi lasă 
rochia de pe mine. 

- Înţeleg. 

Tânăra scoase un oftat prelung, cutremurat. 

- De atunci stau aici şi mă gândesc cum poate face rost 
de ceva bani o femeie fără prieteni. 

Se uită lung la Glokta. 

- Cutez a spune că în minte mi-a venit o singură metodă. 
Şi, dacă aş fi avut curaj, aş fi făcut-o deja. 

Glokta îşi supse gingiile. 

- Atunci înseamnă că amândoi avem noroc că eşti atât de 
laşă. 

Îşi dădu haina jos de pe un umăr, apoi se zvârcoli şi se 
hâţână ca să-şi scoată braţul din mânecă. Când reuşi în 
sfârşit, fu nevoit să treacă toiagul în cealaltă mână ca să 
reuşească să şi-o dea jos de tot. Pe naiba. Nici măcar un 
gest nobil nu mai pot face cu graţie. În cele din urmă i-o 
întinse fetei, clătinându-se uşor pe piciorul bolnav. 

- Eşti convins că nu-ţi trebuie mai mult decât îmi trebuie 
mie? 

- la-o. Măcar aşa n-o să mai fiu nevoit să mă chinuiesc să 
mi-o pun la loc. 

Replica lui îi aduse umbra unui zâmbet pe buze. 

- Mulţumesc, murmură ea, înfăşurându-şi haina în jurul 
umerilor. Am încercat să dau de tine, dar n-am ştiut... unde 
eşti... 

- Îmi pare rău pentru asta, dar important este că acum 
sunt aici. Nu mai trebuie să-ţi faci niciun fel de griji. Va 
trebui, însă, să stai cu mine peste noapte. Apartamentul 
meu nu este prea spaţios, dar ne vom descurca. Oricum, va 


fi mult mai mult spaţiu după ce voi fi găsit plutind cu faţa în 
jos lângă docuri. 

- Şi după aia? 

- După aia ai să te întorci aici. Mâine casa aceasta va fi 
exact aşa cum a fost înainte. 

Se holbă la el. 

- Cum? 

- O, voi avea eu grijă de asta. Mai întâi de toate trebuie 
să te ducem la căldură. 

Superiorul Glokta, prieten al celor fără de prieteni. 

Ardee închisese ochii în timp ce el vorbea şi îi auzi 
respiraţia şuierătoare. Se clătină uşor, ca şi cum n-ar mai fi 
avut putere să stea în picioare. Straniu cum putem să 
rezistăm atâta vreme cât durează crizele. De îndată ce se 
termină, toată puterea se scurge din noi într-o clipită. 
Glokta se întinse spre ea, aproape atingându-i umărul, dar 
ochii i se deschiseră chiar în secunda aceea şi păru a-şi 
reveni. Glokta îşi trase mâna înapoi. 

Superiorul  Glokta, salvatorul domnițelor aflate la 
ananghie. O conduse prin hol, spre uşa spartă de la intrare. 

- Îngăduie-mi să vorbesc o clipă cu practicienii mei. 

- Desigur, răspunse Ardee, ridicându-şi spre el ochii 
mari, negri, îngrijoraţi, tiviţi cu roşeaţa oboselii. Şi îţi 
mulţumesc. Eşti un om bun, indiferent de ce se spune. 

Glokta îşi înăbuşi iute impulsul de a chicoti nebuneşte. 
Om bun? N-am nicio îndoială că Salem Rews ar fi de acord 
cu tine. Sau Gofred Hormnlach, sau Magistrul Kault, sau 
Korsten dan Vurms, generalul Vissbruck, ambasadorul Islik, 
Inchizitorul Harker sau oricare dintre sutele de victime ale 
mele, împrăştiate prin lagărele din Englia, căutând adăpost 
în Dagoska, aşteptându-şi moartea. Cu toate acestea, Ardee 
West crede că sunt un om bun. Senzaţie ciudată, deloc 
neplăcută. Parcă aş fi iar fiinţă omenească. Ce păcat că e 
atât de târziu. 

Îi făcu semn lui Frost să se apropie, iar Ardee ieşi din 
încăpere înfăşurată în haina lui neagră. 


- Am o treabă pentru tine, prietene. O ultimă misiune, 
spuse Glokta cu mâna pe umărul puternic al albinosului. 
Cunoşti un cămătar pe nume Fallow? 

Frost dădu din cap. 

- Găseşte-l şi fă-i rău, fă-l să se zvârcolească. Adu-l aici şi 
arată-i cu cine s-a pus. Totul trebuie refăcut exact aşa cum a 
fost, ba chiar mai bine de atât. Spune-i asta. Dă-i o singură 
zi. O singură zi, şi apoi ai să-l găseşti din nou şi ai să începi 
să tai bucățele din el. Ai înţeles? Fă-mi serviciul ăsta. 

Frost dădu iarăşi din cap, iar ochii rozalii îi luciră în holul 
întunecat. 

- Probabil că Sult ne aşteaptă deja, spuse încet Vitari de 
pe scară. 

- Bineînţeles că ne aşteaptă. 

Glokta se strâmbă de durere şontâcăind spre uşa 
deschisă. Și în niciun caz nu dorim să o facem pe Eminenţa 
Sa să aştepte. 


Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului lui Glokta. 
Tocănitul încrezător al călcâiului drept, apoi bocănitul 
bastonului, urmat de interminabila târşâială a piciorului 
stâng, cu obişnuitele junghiuri în genunchi, fese şi spate. 
Toc, boc, durere. 

Mersese de la docuri la casa lui Ardee, la Agriont, la 
Casa Întrebărilor, şi apoi străbătuse tot drumul până aici. 
Șchiop. Singur. Fără ajutor. Acum fiecare pas era un chin 
cumplit. Acum se strâmba de durere la fiecare mişcare. 
Gemea şi transpira şi înjura. Dar al naibii să fiu dacă am să- 
mi încetinesc paşii. 

- Nu-ţi place să-ţi fie bine, nu? şopti Vitari. 

- De ce mi-ar plăcea? se răsti el. le poţi consola la 
gândul că aceasta e foarte posibil să fie ultima noastră 
discuţie. 

- Atunci de ce te duci la el? De ce nu fugi? 

Glokta pufhni. 


- În caz că n-ai observat, alerg extrem de prost. În plus, 
sunt curios. 

Vreau să ştiu de ce Eminenţa Sa nu m-a lăsat acolo să 
putrezesc laolaltă cu ceilalți. 

- Curiozitatea ţi-ar putea fi fatală. 

- Dacă Arhilectorul mă vrea mort, nu am cum să scap 
dacă aş porni şchiopătând în direcţie opusă. Prefer să-mi 
primesc moartea în picioare. 

Se strâmbă de durere la junghiul neaşteptat din picior. 

- Sau, poate, aşezat. Oricum, faţă în faţă cu el, şi cu ochii 
larg deschişi. 

- Este alegerea ta. 

- Aşa este. Ultima. 

Intrară în anticamera lui Sult. Trebuia să recunoască 
faptul că nu sperase să ajungă până aici. Se aşteptase să fie 
înşfăcat de fiecare practician cu mască neagră pe lângă 
care trecuseră pe holuri. Se aşteptase ca fiecare Inchizitor 
cu haină neagră să-l arate cu degetul şi să reclame 
arestarea lui imediată. Și totuşi iată-mă din nou aici. 'loate 
erau la fel ca înainte: biroul impozant, scaunele impozante, 
cei doi practicieni uriaşi care flancau uşile impozante. 

- Sunt... 

- Superiorul Glokta, desigur, îşi plecă fruntea cu respect 
secretarul Arhilectorului. Puteţi intra. Eminenţa Sa vă 
aşteaptă. 

Lumina se revărsa din biroul Arhilectorului în încăperea 
strâmtă. 

- Eu am să rămân aici, zise Vitari, trântindu-se pe un 
scaun şi întinzându-şi pe un altul picioarele încălţate cu 
cizme murdare şi ude. 

- Să nu rămâi prea mult. 

Să fie acestea, ultimele mele cuvinte? Glokta înjură în 
sinea lui îndreptându-se spre uşă cu paşi târşâiţi. Ar 
trebuit să mă gândesc la o replică mai demnă de ţinut 
minte. Se opri o clipă în prag, inspiră adânc şi intră. 


Aceeaşi încăpere rotundă, aerisită. Aceeaşi mobilă 
închisă la culoare, aceleaşi tablouri întunecate pe pereţii 
albi, aceeaşi fereastră mare cu aceeaşi privelişte spre 
Universitate şi Casa Creatorului. Nici vorbă de asasini 
ascunşi pe sub masă, nici vorbă de călăi pândind în spatele 
uşii. Doar Sult aşezat la birou, cu un condei în mână, 
înşirând cu calm însemnări uniforme pe hârtiile din faţa lui. 

- Superior Glokta! 

Sult se ridică şi traversă grațios podeaua lustruită, cu 
straiele-i albe fluturând în jurul lui. 

- Sunt atât de bucuros că te-ai întors viu şi nevătămat! 

Arhilectorul dădea impresia că ar fi încântat să-l revadă, 
iar Glokta îşi încruntă sprâncenele. Se pregătise pentru 
absolut orice fel de întâmpinare, mai puţin asta. 

Sult îi întinse mâna pe care sclipea violet piatra inelului. 
Glokta schiţă o grimasă când se aplecă să sărute simbolul 
funcţiei. 

- Slujesc şi mă supun, Eminenţă. 

Se îndreptă cu greu de şale. Nici vorbă de pumnal vârât 
în spate? Dar Sult deja se îndrepta spre scrinul din cealaltă 
parte a încăperii, surâzând larg. 

- Ia loc, te rog, ia loc! Nu trebuie să aştepţi să-ţi dau 
voie! 

De când? Glokta se aşeză gemând, nu înainte de a fi 
aruncat o privire fugară scaunului, căutând ace otrăvite. În 
tot acest timp, Arhilectorul deschisese scrinul şi cotrobăia 
înăuntru. Oare o să scoată o arbaletă şi o să-mi tragă 0 
săgeată prin gât? Însă nu scoase decât două pahare. 

- Am senzaţia că meriţi felicitări, îi spuse peste umăr. 

Glokta clipi nedumerit. 

- Poftim? 

- Felicitări. Ai făcut o treabă excelentă. 

Sult continuă să surâdă în timp ce aşeză paharele pe 
masa rotundă şi scoase dopul carafei din cristal. Ce să 
spun? Ce să spun? 


- Eminenţă... Dagoska... trebuie să fiu sincer. Când am 
plecat era pe punctul de a cădea în mâinile gurkienilor. 
Probabil că foarte curând cetatea va fi ocupată în 
întregime... 

- Bineînţeles că va fi ocupată. 

Sult alungă această problemă cu un gest al mâinii 
îmbrăcate cu mănuşă albă. 

- Niciodată nu a existat nici cea mai mică şansă de ao 
putea apăra până la capăt. Tot ce am sperat a fost că vei 
reuşi să-i faci pe gurkieni să plătească scump pentru asta! 
Şi ce bine te-ai descurcat, Glokta! I-ai făcut să plătească cu 
vârf şi îndesat! 

- Atunci... înseamnă că sunteţi... mulţumit? 

Aproape că nu reuşi să rostească cuvântul. 

- Sunt de-a dreptul fericit! Nici dacă aş fi scris eu însumi 
povestea asta nu mi-ar fi ieşit atât de bine! Incompetenţa 
Lordului Guvernator, trădarea fiului său, toate acestea 
demonstrează cât de puţin ne putem bizui pe autorităţile 
locale în momente de criză. Trădarea lui Eider a scos la 
iveală  duplicitatea tagmei negustoreşti, legăturile lor 
dubioase, moralitatea lor putredă! Ghilda negustorilor de 
Mirodenii a fost, astfel, dizolvată, împreună cu cea a 
Pânzarilor. lar acum drepturile lor comerciale sunt în 
mâinile noastre. Cele două ghilde au fost expediate în 
latrina istoriei, iar puterea negustorilor a fost distrusă! 
Singură Inchiziția Maiestăţii Sale a rămas neclintită în faţa 
celui mai necruţător duşman al Uniunii. Ar fi trebuit să vezi 
mutra lui Marovia când am prezentat mărturisirile în faţa 
Consiliului Deschis! 

Sult umplu paharul lui Glokta. 

- Sunteţi foarte amabil, Eminenţă, murmură el luând o 
sorbitură. Ca de obicei, vinul este excelent. 

- Şi atunci a luat cuvântul în Consiliul Deschis, în faţa 
Regelui însuşi, ia aminte ce-ţi spun, şi a declarat că nu vei 
rezista nici măcar o săptămână după începerea atacului 
gurkian! 


Şi Arhilectorul izbucni în hohote umede de râs. 

- Ce bine ar fi fost să-l poţi vedea şi tu. Sunt convins că 
va rezista mai mult, i-am replicat eu atunci. Sunt sigur că va 
rezista mult mai mult. 

Un gir cât se poate de răsunător. 

Sult lovi în masă cu palma înmănuşată. 

- Două luni, Glokta! Două luni! Şi, cu fiecare zi care 
trecea, el era considerat tot mai neghiob, iar eu deveneam 
erou în ochii tuturor... noi deveneam eroi, se corectă el de 
îndată. Şi nu trebuia să fac absolut nimic decât să zâmbesc! 
Şi în fiecare zi membrii Consiliului îşi mutau scaunele puţin 
mai departe de Marovia şi mai aproape de mine! 
Săptămâna trecută au votat acordarea de puteri 
suplimentare Inchiziției. Nouă voturi pentru şi doar trei 
împotrivă. Nouă la trei! Săptămâna viitoare mergem şi mai 
departe! Cum naiba ai reuşit? 

Şi îl privi pe Glokta aşteptând nerăbdător un răspuns. 

M-am vândut băncii care i-a finanţat pe Pânzari, apoi am 
folosit banii ca să-l cumpăr pe mercenarul cel mai de 
neincredere din întreaga lume. Apoi am omorât un emisar 
lipsit de apărare care venise să poarte tratative cu noi şi 
am torturat o copilă slujnică până am făcut-o carne tocată. 
A, şi i-am dat drumul celei mai periculoase trădătoare din 
tot grupul. Neîndoios, misiunea mea a fost încărcată de 
fapte eroice. Cum am reuşit? 

- Sculându-mă devreme dimineaţa, murmură el. 

Un licăr se aprinse în ochii lui Sult, iar Glokta îl observă. 
O urmă de iritare, poate? O urmă de neincredere? Dar 
licărul se stinse repede. 

- Sculânduc-te devreme dimineaţa. Bineînţeles. 

Ridică paharul spre Glokta. 

- Este a doua virtute esenţială. Imediat după cruzime. 
Îmi place stilul tău, Glokta. Am afirmat-o întotdeauna. 

Nu mai spune? Glokta înclină capul cu modestie. 

- Rapoartele practicienei Vitari au fost pline de 
admiraţie. Cel mai mult mi-a plăcut modul în care l-ai tratat 


pe emisarul gurkian. Povestea asta trebuie că a şters o clipă 
rânjetul de pe faţa porcului ăluia arogant care-şi spune 
împărat. 

Deci Vitari s-a ţinut de cuvânt? Interesant. 

- Da, lucrurile au mers bine. Cu excepţia afurisiţilor 
ăstora de ţărani care ne tot fac probleme şi, desigur, cu 
excepţia evenimentelor din Englia. Ce păcat de Ladisla. 

- Ladisla? întrebă Glokta neînţelegând. 

Sult păru cuprins de tristeţe. 

- N-ai auzit? Altă idee strălucită a lui Marovia. A vrut să 
crească popularitatea Prințului  Moştenitor oferindu-i 
comanda uneia dintre armatele care luptă în Nord. Ceva 
mai ferit, unde nu va fi în pericol, iar la întoarcere va fi 
încununat de glorie. Nu era chiar un plan prost, dar s-a 
întâmplat că s-a pomenit chiar în mijlocul bătăliei şi a intrat 
direct în mormânt. 

- Cu armată cu tot? 

- Doar câteva mii de oameni, majoritatea gunoaie pe 
care nobilii îi trimit să se înroleze. Nimic important. Oricum, 
Ostenhorm încă e în mâinile noastre, iar planul cu Prinţul n- 
a fost al meu, aşa că, una peste alta, totul e în regulă. Între 
noi fie vorba, probabil că-i mai bine că s-a întâmplat aşa. 
Ladisla era de nesuportat. Nici nu mai ştiu din câte 
scandaluri a trebuit să-l scot. Nenorocitul retardat nu putea 
să-şi ţină pantalonii pe el. Raynault pare altfel. Mai 
cumpătat, mai cu judecată. Face ce i se spune şi nu 
crâcneşte. Este mult mai bine din toate punctele de vedere. 
Desigur, doar să aibă grijă şi să nu se lase cumva ucis, că 
ne-ar băga pe toţi în belea. 

Sult luă o altă duşcă din pahar şi îşi plimbă vinul prin 
gură cu oarece satisfacţie la adresa propriei persoane. 

Glokta îşi drese glasul. Să profit de buna lui dispoziție... 

- Mai este o chestiune pe care aş dori s-o discutăm, 
Eminenţă. Spioana gurkiană pe care am descoperit-o în 
cetate. Era... 

Ei, cum s-o descriu fără să mă ia drept nebun? 


Dar Sult i-o luase din nou înainte. 

- Ştiu. O Devoratoare. 

Ştii? Până şi asta o ştii? 

Arhilectorul se sprijini de spătarul jilţului şi clătină din 
cap. 

- O monstruozitate ocultă. O poveste de speriat copiii. 
Mâncători de carne de om. Se pare că este o practică deja 
consacrată în Sudul primitiv. Dar nu-ţi face probleme. Am 
primit deja sfaturi în această privinţă. 

- Dar cine poate oferi sfaturi despre aşa ceva? 

Arhilectorul nu-i răspunse, ci doar scăpără iarăşi 
zâmbetul lui insinuant. 

- Probabil că eşti foarte obosit. Vremea de prin părţile 
acelea te sleieşte de puteri. Doar căldură infernală şi praf, 
chiar şi iarna. Odihneşte-te. O meriţi. Voi trimite după tine 
dacă va mai fi cazul. 

Şi Sult luă iar condeiul în mână, privind la hârtiile de pe 
birou, nelăsându-i lui Glokta altceva de făcut decât să se 
târâie până la uşă, cu o expresie de nedumerire profundă 
pe chip. 

- Îmi pari destul de viu, murmură Vitari când îl văzu 
intrând în anticameră. 

Adevărat. Destul de. 

- Sult a fost... încântat. 

Tot nu-i venea să creadă. Până şi alăturarea acestor 
cuvinte i se părea bizară. 

- Păi, aşa şi trebuie, după cât te-am vorbit de bine. 

- Hm, se încruntă Glokta. Mi se pare că îţi datorez scuze. 

- Păstrează-ţi-le. Nu valorează nici cât un rahat pentru 
mine. Doar vezi să ai încredere în mine data viitoare. 

- Rezonabilă cerere, recunoscu el privind-o cu coada 
ochiului. Probabil că glumeşti. 


Camera era plină cu piese splendide de mobilier. Excesiv 
de plină, aş zice. Scaune tapisate somptuoase, o măsuţă 
veche şi extrem de valoroasă, un scrin lustruit. Mult prea 


multe pentru salonaşul micuţ. Unul dintre pereţi era în 
întregime acoperit cu un tablou vechi înfăţişându-i pe Lorzii 
Uniunii aducându-şi omagiile lui Harod cel Mare. Pe jos era 
întins un covor kantic, foarte gros şi foarte mare pentru 
duşumeaua aceea. Un foc vesel ardea în cămin, între două 
vaze antice, încăperea era îmbietoare, plăcută şi 
călduroasă. Cât de multe se pot realiza într-o singură zi 
dacă ai parte de stimularea corespunzătoare. 

- E bine, spuse Glokta privind în jurul său. Foarte bine. 

- Fireşte, şopti Fallow, îngheţat într-o plecăciune 
respectuoasă, strivindu-şi pălăria în mâinile nervoase. 
Fireşte, Superiorule, am făcut tot posibilul. Apucasem să... 
să vând o parte din mobilele de aici, aşa că le-am înlocuit cu 
altele mai bune, cele mai bune pe care le-am putut găsi. 
Restul casei este neschimbat. Sper că... sper că eşti 
mulţumit? 

- Şi eu sper. Eşti mulţumită? 

Ardee îi aruncă o privire ucigătoare lui Fallow. 

- Merge. 

- Minunat, spuse agitat cămătarul, uitându-se pe furiş la 
Frost, apoi plecându-şi privirea în pământ. Minunat! Te rog 
să primeşti scuzele mele sincere! N-am avut nici cea mai 
vagă idee, nici cea mai vagă idee, Superiorule, că ai avea 
vreo legătură cu toată povestea asta. Fireşte, dacă aş fi 
ştiut, n-aş fi... niciodată... îmi pare foarte, foarte rău. 

- Dar nu mie trebuie să-mi ceri iertare, nu crezi? 

- Nu, nu, sigur că nu, se repezi cămătarul şi se întoarse 
încet spre Ardee. Domnița mea, te rog să accepţi scuzele 
mele sincere. 

Ardee se uită furioasă la el, îşi boţi buzele, dar nu spuse 
NIMIC. 

- Poate dacă te-ai ruga de ea, îi sugeră Glokta. În 
genunchi. Poate că atunci ai reuşi s-o îmbunezi. 

Fără ezitare, Fallow căzu în genunchi. Începu să-şi 
frângă mâinile. 

- Domnița mea, te rog... 


- Mai jos, spuse Glokta. 

- Desigur, murmură el, lăsându-se în patru labe. Îţi cer 
iertare, domniţă. Cu smerenie îţi cer iertare. Dacă ai 
bunătatea, te implor... 

Întinse uşurel o mână să-i atingă poalele rochiei, dar 
Ardee se trase violent la o parte, apoi îl lovi sălbatic cu 
piciorul în faţă. 

- Aaaa! chirăi cămătarul, rostogolindu-se pe jos de 
durere, pătând covorul cu sângele care-i curgea din nasul 
spart. 

Glokta simţi cum i se ridică sprâncenele a mirare. Fi, 
uite, la asta nu m-am aşteptat. 

- Ia-o, boule! 

Şi îl lovi în gură cu toată puterea. Acum şi peretele se 
umplu de pete de sânge. Pantoful lui Ardee i se înfipse în 
burtă, făcându-l să se chircească de durere. 

- Tu, mârâi ea, tu... 

Îl lovi din nou, iar Fallow se cutremură şi icni şi gemu, 
făcându-se ghem. Frost făcu un pas spre el, dar Glokta 
ridică un deget. 

- E în regulă, murmură, cred că se descurcă şi singură. 

Loviturile se mai domoliră. Începuse să gâfâie. Îl pocni 
încă o dată pe Fallow cu tocul în coaste şi cu vârful 
pantofului îi sparse iarăşi nasul. Dacă se va plictisi 
vreodată, o aşteaptă o carieră strălucită de practician. 
Ardee se aplecă şi îl scuipă cu obidă pe obraz. Îl lovi din 
nou, apoi se sprijini de scrinul lustruit, îndoită de mijloc şi 
respirând sacadat. 

- Mulțumită? o întrebă Glokta. 

Îl privi lung printre şuviţele încâlcite de păr. 

- Nu chiar. 

- Şi dacă îl mai loveşti ai să te simţi mai mulţumită? 

Îşi încreţi sprâncenele, uitându-se la Fallow care horcăia 
întins pe covor. Făcu un pas spre el şi îl pocni cu toată 
puterea în piept, apoi se îndepărtă de el clătinându-se şi 
ştergându-şi nasul. Îşi dădu la o parte părul căzut în ochi. 


- Am terminat. 

- Bine. leşi, şuieră Glokta. leşi, lepădătură! 

- Desigur, reuşi să bâiguie Fallow printre buzele pline de 
sânge şi salivă, târându-se în patru labe spre uşă, cu Frost 
supraveghindu-l îndeaproape. Desigur! Mulţumesc! Vă 
mulţumesc foarte mult tuturor! 

Uşa se trânti în urma lui. 

Ardee se trânti într-un scaun, îşi sprijini coatele pe 
genunchi şi îşi cuprinse fruntea în palme. Glokta îi observă 
tremurul uşor al mâinilor. Tortura poate fi o treabă foarte 
istovitoare, cine să ştie mai bine decât mine asta. Mai ales 
dacă nu eşti obişnuit. 

- În locul tău, nu mi-ar părea prea rău, îi spuse. Sunt 
convins că a meritat-o. 

Îl privi cu ochi duri. 

- Nu-mi pare rău. Merită mai multe. 

Nici la asta nu m-am aşteptat. 

- Vrei să capete mai multe? 

- Nu, rosti ea ostenită. 

- Cum ţi-e voia. Dare bine să ai de unde alege. Poate că 
ar fi bine să-ţi schimbi hainele. 

Tânăra îşi privi rochia. Era pătată până la genunchi cu 
sângele lui Fallow. 

- Dar nu am cu ce... 

- La etaj te aşteaptă o cameră plină cu haine noi. Am 
avut eu grijă. Şi îţi voi angaja şi nişte slujitori de încredere. 

- Nu am nevoie. 

- Ba ai. Nu am de gând să te las singură în casă. 

Ridică disperată din umeri. 

- Nu am cu ce să-i plătesc. 

- Nu-ţi face griji. Am să mă ocup eu de treaba asta. 
Datorită generozităţii băncii Valint şi Balk. Nu-ţi mai face 
nicio grijă. l-am făcut o promisiune fratelui tău şi 
intenţionez să mi-o respect întru totul. Îmi pare extrem de 
rău că s-a ajuns atât de departe. Am avut o mulţime de 


treburi... acolo, în Sud. Fiindcă veni vorba, ai primit veşti de 
la el? 

Ardee îşi ridică brusc privirea. 

- Nu ştii? 

- Ce să ştiu? 

Făcu un efort să-şi înghită nodul lacrimilor din gât şi îşi 
cobori fruntea. 

- Collem a fost cu Prinţul Ladisla în bătălia aceea despre 
care vorbeşte toată lumea. Unii au fost luaţi prizonieri, apoi 
au fost răscumpăraţi - dar nu s-a aflat printre ei. Se 
presupune... 

Şovăi cu ochii ţintă la petele de sânge de pe rochie. 

- Se presupune că a fost ucis. 

- Ucis? 

Lui Glokta începu iarăşi să i se zbată pleoapa. 1 se 
înmuiară genunchii. Se clătină până la un scaun şi se 
prăbuşi pe el. Acum îi tremurau şi lui mâinile. Moarte. Se 
întâmplă în fiecare zi. Nu demult eu însumi am provocat mii 
de morți fără să-mi pese. M-am uitat la mormanele de 
cadavre şi am ridicat din umeri. Atunci, de ce mă tulbură 
vestea aceasta? Dar îl tulbura. 

- Ucis? şopti iarăşi. 

Ardee dădu încet din cap şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 


Slabă consolare 


De după tufişuri, prin ninsoarea deasă, West se uita la 
postul de pază al Uniunii aflat mai la vale de locul unde se 
găseau ei. Santinelele se aşezaseră laolaltă, în cerc, şi se 
cocârjaseră peste o cratiţă aburindă de deasupra flăcării 
rahitice. Soldaţii erau înfăşuraţi în haine groase şi în aburii 
respirației, iar armele le zăceau uitate mai departe, în 
zăpadă. West ştia prea bine cum se simt. Poate că Bethod va 
veni săptămâna asta, poate va veni săptămâna viitoare, dar 
în fiecare clipă a fiecărei zile trebuiau să se lupte cu un alt 
duşman nemilos: frigul. 

- Aşa rămâne, şopti Treicopaci. E mult mai bine să cobori 
singur. S-ar putea să nu fie prea încântați să mă vadă pe 
mine şi pe băieţi năpustindu-ne înspre ei. Nici nu arătăm 
prea bine. 

Copoiul rânji: 

- S-ar putea chiar să tragă în noi. 

- Şi ar cam fi păcat, şuieră Dow, după ce am făcut atâta 
drum. 

- Strigă-ne atunci când crezi că sunt pregătiţi să 
primească o ceată de nordici, bine? 

- Aşa voi face, spuse West şi îşi trase sabia cea grea de la 
brâu şi i-o întinse lui Treicopaci. Ai grijă de ea. 

- Noroc, îi ură Copoiul. 

- Noroc, Furiosule, îi spuse şi Dow, lăţindu-şi buzele în 
rânjetul lui sălbatic. 

West cobori încet panta blândă spre apă, strivind zăpada 
sub tălpile cizmelor lui furate, cu mâinile ridicate deasupra 
capului pentru a arăta că nu este înarmat. Chiar şi aşa 
stând lucrurile, nu i-ar fi învinovăţit dacă l-ar fi ucis pe loc 
cu câteva săgeți bine ţintite. Era conştient că arăta ca un 
sălbatic. Ceea ce mai rămăsese din uniforma sa era ascuns 
sub un morman de bucăţi de blană şi de zdrenţe, legate în 
talie cu o sfoară, iar pe deasupra cu o haină jegoasă furată 


de la un nordic mort. Obrajii murdari erau acoperiţi cu o 
barbă mare de câteva săptămâni, ochii îi erau roşii, iritaţi şi 
duşi în fundul capului de foame şi epuizare. Arăta ca un om 
disperat şi, ceea ce era mai grav, chiar era disperat. Era un 
ucigaş. Era cel care-l omorâse pe Prinţul Moştenitor 
Ladisla. Era cel mai josnic dintre trădători. 

Unul dintre soldaţii de pază îl observă, se ridică 
neîndemânatic de la locul său, răsturnând cratiţa în foc, şi 
îşi luă repede sulița din zăpadă. 

- Stai! strigă el într-o nordică aproximativă. 

Ceilalţi săriră şi ei la arme. Unul încerca să vâre o 
săgeată în arc cu mâini înmănuşate. 

West se opri. Neaua se aşternea acum blândă pe părul 
lui încâlcit şi murdar şi pe umeri. 

- Nu vă fie teamă, le strigă în limba comună. Sunt de 
partea voastră! 

Îl măsurară din priviri. 

- Vom vedea! îi răspunse unul dintre soldaţi. Treci apa 
spre noi! Foarte încet! 

Cobori malul şi intră în râu, strângând nefericit din dinţi 
când apa îngheţată îl înmuie până la brâu. Urcă greu pe 
malul celălalt, iar cele patru santinele se traseră în jurul lui 
cu armele ridicate. 

- Ai grijă! 

- Poate-i o cursă! 

- Nu-i nicio cursă, rosti West rar, cu ochii la armele 
amenințătoare şi încercând să rămână calm. Sunt de-ai 
voştri. 

- De unde naiba vii? 

- Am fost în divizia Prințului Ladisla. 

- Ladisla? Şi ai venit pe jos până aici? 

West aprobă din cap. 

- Pe jos. 

Santinelele părură că se mai relaxează, vârfurile 
suliţelor şovăiră şi începură să se ridice. Gata-gata să-l 
creadă. În fond, vorbea limba comună ca un băştinaş şi 


arăta de parcă parcursese o sută cincizeci de kilometri prin 
ţinutul duşmănos. 

- Cum te numeşti? îl întrebă cel cu arbaleta. 

- Sunt colonelul West, murmură el cu voce spartă. 

Avea sentimentul că spune o minciună, chiar dacă era 
purul adevăr. Acum era cu totul alt om decât cel care 
pornise spre Engilia. 

Santinelele schimbară priviri neliniştite. 

- Am crezut că ai murit, bâigui cel cu sulița. 

- Nu chiar, flăcăule, spuse West. Nu chiar. 


Când West intră în cort, Lordul Mareşal Burr era 
cufundat în studierea unor hărţi boţite. La lumina aruncată 
de lampă, se părea că fusese puternic afectat de 
responsabilităţile impuse de conducerea armatei. Părea mai 
bătrân, mai palid, mai slab. Părul şi barba îi crescuseră mult 
şi erau neîngrijite. Slăbise, iar uniforma şifonată îi atârna 
pe trup, dar se ridică de la masă cu aceeaşi energie de 
odinioară. 

- Pe cinstea mea, colonelul West! N-am sperat să ne mai 
vedem vreodată! 

Îi apucă mâna şi i-o strânse cu putere. 

- Mă bucur că ai scăpat. Mă bucur al naibii de tare! Ne-a 
lipsit mintea ta limpede, nu mă feresc să-ţi spun asta, 
continuă Lordul Mareşal privindu-l pătrunzător pe West. 
Pari epuizat, prietene. 

Foarte adevărat. West ştia bine că nu fusese niciodată 
cel mai frumuşel tânăr din Agriont, dar se mândrise cu 
aspectul lui sincer, prietenos, plăcut. Nici nu-şi mai 
recunoscuse chipul în oglindă când reuşise să facă prima 
baie după multe săptămâni, când îşi pusese o uniformă de 
împrumut şi se bărbierise. Toate trăsăturile lui erau 
schimbate, ascuţite, stoarse de culoare. Pomeţii, şi aşa 
proeminenţi, deveniseră de-a dreptul colţuroşi, părul şi 
sprâncenele rărite erau pline de fire cărunte, maxilarul 
uscat începuse să semene cu cel al unui lup. Riduri 


posomorâte erau săpate în obrajii palizi, la baza nasului şi 
în colţurile ochilor. Iar ochii i se schimbaseră cel mai mult. 
Se îngustaseră. Căpătaseră o privire flămândă. Gri ca de 
gheaţă, de parcă tot frigul i-ar fi pătruns în creier, şi încă îl 
mai ameninţa de acolo, chiar dacă acum ajunsese la 
căldură. Încercase să îşi amintească de vremurile de 
dinainte de acest război, încercase să zâmbească şi să râdă 
şi să folosească expresiile din trecut, dar toate acestea 
păruseră ridicole şi absurde pe chipul lui împietrit. Din 
oglindă îl privea un bărbat crud care nu voia cu niciun chip 
să dispară. 

- A fost un drum greu, domnule. 

Burr dădu din cap. 

- Desigur că aşa a fost, desigur. Un drum al naibii de 
greu, mai ales pe o vreme ca asta. Până la urmă, a fost bine 
că i-am trimis pe nordicii aceia cu tine, nu? 

- A fost foarte bine, domnule. Au fost extrem de curajoşi 
şi inventivi. Mi-au salvat viaţa de câteva ori. 

Îi aruncă o privire lui Pike, rămas la o distanţă 
respectuoasă în spatele său. 

- Ne-au salvat vieţile tuturor. 

Burr se uită şi el la chipul fără trăsături al deţinutului. 

- Cine este acest om? 

- Pike, domnule. Sergent al recruţilor din Stariksa. A fost 
despărţit de compania lui în toiul luptelor. 

Minciunile ţâşniră surprinzător de uşor din gura lui 
West. 

- El şi o tânără, cred că este fata unui bucătar care 
însoțea convoiul de provizii, ni s-au alăturat pe drumul spre 
nord. Ne-a ajutat nespus de mult, domnule. Este un om 
deosebit, aflat la ananghie. Nu m-aş fi descurcat fără el. 

- Excelent! exclamă Burr, apropiindu-se de deţinut şi 
strângându-i mâna. Bună treabă. Dar, Pike, îmi pare rău să- 
ţi spun că regimentul tău a fost decimat. Au supravieţuit 
doar câţiva. Prea puţini au supravieţuit, dar oricând 


oamenii de încredere sunt bine-veniţi în cartierul meu 
general. Cu atât mai mult cei aflaţi la ananghie. 

Scoase un oftat prelung. 

- Nu prea am oameni de nădejde în preajmă. Sper că vei 
fi de acord să rămâi alături de noi. 

Deţinutul încercă să-şi stăpânească emoția la auzul 
acestei veşti neaşteptate. 

- Bineînţeles, domnule Lord Mareşal, este o onoare 
pentru mine. 

- Ce s-a întâmplat cu Prinţul Ladisla? şopti Burr. 

West trase aer în piept şi îşi plecă ochii. 

- Prinţul Ladisla..., păru că îşi caută cuvintele şi clătină 
încet din cap. Am fost surprinşi de un regiment de 
cavalerie. Ne-au atacat, ne-au ocupat centrul de comandă. 
Totul s-a petrecut atât de repede... L-am căutat după aceea, 
dar... 

- Înţeleg. Ei, asta este. N-ar fi trebuit să meargă la luptă, 
dar, ce să-i fi făcut? Nu eu sunt cel care a decis asta. Eu 
doar comand armata asta blestemată! 

Puse mâna pe umărul lui West cu un gest părintesc. 

- Nu ai de ce să te simţi vinovat. Sunt convins că ai făcut 
absolut tot ce ţi-a stat în putere. 

West nu îndrăzni să ridice ochii. Se întreba ce ar fi spus 
Burr dacă ar fi ştiut ce se întâmplase în realitate acolo, în 
pustietatea îngheţată. 

- Au mai fost şi alţi supraviețuitori? 

- Câţiva doar. Foarte puţini şi ca vai de ei. 

Burr râgâi, se strâmbă şi se frecă pe burtă. 

- Îmi cer scuze. Tot nu mă lasă în pace afurisita asta de 
indigestie. Şi din cauza mâncării de aici... gâh, râgâi el 
iarăşi. 

- lertaţi-mă, domnule, dar care este situaţia? 

- Gata să te apuci de treabă, West, nu? Uite, asta mi-a 
plăcut întotdeauna la tine. Gata de treabă. Am să fiu sincer 
cu tine. Când am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, 
am avut intenţia să ne întoarcem în sud şi să asigurăm 


apărarea Ostenhormului, însă vremea a fost îngrozitoare şi 
ne-a făcut numai probleme şi nu am reuşit să înaintăm. 
Nordicii păreau a fi pretutindeni! Se prea poate ca Bethod 
să-şi ţină grosul armatei lângă Cumnur, dar şi-a lăsat aici 
trupe suficiente cât să ne dea mult de furcă. Am avut parte 
de atacuri permanente asupra căilor noastre de 
aprovizionare, am avut parte de câteva ambuscade absolut 
inutile, dar extrem de violente, plus o acţiune haotică pe 
timp de noapte care a reuşit să semene panică în întreaga 
divizie a lui Kroy. 

Poulder şi Kroy. Amintiri dezagreabile îşi croiau drum 
înapoi în mintea lui West, făcând aproape atrăgătoare 
chinurile din timpul călătoriei spre nord. 

- Ce mai fac generalii? 

Ochii lui Burr scânteiară pe sub sprâncenele stufoase. 

- Mă crezi dacă îţi spun că sunt mai insuportabili ca 
oricând? Dacă se află amândoi în aceeaşi încăpere, se iau 
imediat la ceartă. A trebuit să ţin întâlnirile informative cu 
ei în zile separate ca să evit încăierările. Ridicol! 

Agasat, duse mâinile la spate şi începu să se plimbe prin 
cort cu paşi mari. 

- Dar până şi necazul provocat de ei păleşte în faţa 
frigului ăstuia cumplit! Am oameni cu degerături, cu febră, 
cu scorbut. Corturile cu bolnavi sunt pline până la refuz. La 
fiecare om ucis de duşman, am pierdut alţi douăzeci în faţa 
iernii. lar cei care se mai ţin încă pe picioare nu mai au 
niciun chef de luptă. lar cercetaşii... Ha! Nici nu vreau să 
aud! 

Lovi supărat cu palma în hărţile de pe masă. 

- Toate astea nu sunt decât fantezii pure! Inutile! Şi nici 
nu avem cercetaşi buni. În fiecare zi e ceaţă şi ninge des şi 
nu putem vedea nici măcar până în capătul celălalt al 
taberei! Sincer, West, n-am nici cea mai vagă idee unde se 
află acum corpul principal al armatei lui Bethod... 

- Spre sud, domnule, cam la două zile de marş în spatele 
nostru. 


Burr ridică mirat sprâncenele. 

- Nu mai spune? 

- Aşa este. Treicopaci şi nordicii lui l-au supravegheat 
îndeaproape, ba chiar au lăsat pe drum nişte surprize mai 
puţin plăcute pentru călăreţii lui. 

- Surprize ca aceea pe care ne-au făcut-o nouă, West, 
aşa spui? Frânghii întinse de-a curmezişul drumului, şi 
chestii din astea? chicoti Mareşalul pe înfundate. Zici două 
zile de mers pe jos? Asta este o informaţie utilă. 
Nemaipomenit de utilă! 

Burr se mai strâmbă o dată şi se frecă iar pe abdomen. 
Se duse la masă cu o riglă în mână şi începu să măsoare 
distanţele. 

- Două zile de marş. Înseamnă că e undeva pe aici. Eşti 
sigur? 

- Sunt sigur, domnule Lord Mareşal. 

- Dacă se îndreaptă spre Dunbrec, înseamnă că va trece 
pe lângă poziţiile ocupate de generalul Poulder. Şi poate 
aşa vom reuşi să-l atragem în luptă înainte de-ai lăsa timp 
să ne încercuiască. Poate aşa îi vom oferi o surpriză pe care 
s-o ţină minte toată viaţa! Foarte bine, West, foarte bine! 

Aruncă rigla cât colo. 

- Acum poate că ar fi bine să te odihneşti puţin. 

- Aş prefera să mă întorc la îndatoririle mele, domnule... 

- Ştiu, şi chiar am nevoie de tine, dar n-o să vină sfârşitul 
lumii dacă ai să te odihneşti o zi sau două. Ai trecut prin 
mult prea multe. 

West îşi simţi gâtul uscat. Brusc, începu să se simtă 
extraordinar de istovit. 

- Fireşte. Şi ar trebui să scriu şi o scrisoare... surorii 
mele. 

Cuvintele acestea i se părură ciudate. Nu se mai gândise 
la ea de săptămâni întregi. 

- Ar trebui s-o înştiinţez că sunt... că sunt în viaţă. 

- Foarte bună idee. Te voi chema când voi avea nevoie de 
tine, colonele. 


Şi Burr îi întoarse spatele, aplecându-se din nou peste 
hărţi. 

- N-am să uit ce ai făcut pentru mine, şopti Pike în 
urechea lui West când ieşiră în frigul de afară. 

- Nu am făcut nimic deosebit. Nimeni nu-ţi va duce lipsa 
în lagăr. Pur şi simplu, ai redevenit sergentul Pike. Acum 
poţi să-ţi laşi greşelile în urmă. 

- N-am să uit. Acum sunt omul tău, colonele, indiferent 
ce va fi să fie. Sunt omul tău! 

West dădu din cap, îndepărtându-se încruntat prin 
ninsoare. Războaiele ucideau mulţi oameni. Dar şi ofereau 
câtorva o a doua şansă. 


West ezită în prag. Dinăuntru se auzeau râsete. Voci 
mult prea bine cunoscute. Sunetul lor ar fi trebuit să-l facă 
să se simtă în siguranţă, să se simtă binevenit. Dar nu. Îl 
îngrijorau. Ba, chiar îl speriau. Cu siguranţă că ei ştiau 
adevărul. Îl vor arăta cu degetul şi vor striga. „Asasinul! 
Trădătorul! 'Ticălosul!” Se întoarse în ninsoarea rece care 
se aşternea uşor peste tabără. Corturile din apropiere se 
conturau negre pe zăpada albă. Cele din spatele lor 
aruncau pâlpâiri cenuşii. Şi mai departe se întrezăreau 
doar ca nişte siluete neclare, apoi ca nişte năluci prin 
ninsoarea deasă. Nu se mişca nimic. Trase aer în piept şi 
intră în cort. 

Cei trei ofiţeri erau strânşi în jurul unei măsuţe pliante, 
aproape de soba fierbinte. Barba lui Jalenhorm atinsese 
dimensiuni de lopată. Capul lui Kaspa era înfăşurat într-o 
basma roşie. Brint era încotoşmănat într-o manta neagră şi 
împărțea cărţile celorlalţi doi. 

- La naiba, trage draperia aia după tine, e frig afa... şi lui 
Jalenhorm îi căzu falca. Nu! Nu se poate! Colonelul West! 

Brint sări de parcă fusese muşcat de fund. 

- Rahat! 

- V-am zis eu! urlă Kaspa aruncând cărţile de joc şi 
rânjind cu gura până la urechi. V-am zis eu că se întoarce! 


Îl înconjurară, bătându-l pe spate, strângându-i mâinile, 
trăgându-l în cort. Nici vorbă de cătuşe, nici vorbă de săbii 
trase din teacă, nici vorbă de învinuiri de trădare. 
Jalenhorm îl conduse la scaunul cel mai bun, anume cel 
care încă nu se descleiase de tot. Kaspa suflă într-un pahar 
şi îl şterse cu degetele, iar Brink scoase dopul unei sticle. 

- Cum ai ajuns aici? 

- Când ai venit? 

- Ai fost cu Ladisla? 

- Ai fost în lupta aia? 

- Staţi aşa, spuse Jalenhorm, lăsaţi-l să respire. 

West îi făcu semn că nu este nevoie. 

- Am ajuns în dimineaţa asta şi aş fi venit direct la voi 
dacă nu aş fi avut două întrevederi extrem de importante. 
Una cu o baie şi un brici. Cealaltă cu Mareşalul Burr. Am 
fost cu Ladisla, am fost în lupta aia şi am ajuns aici 
traversând ţinutul pe jos ajutat de cinci nordici, o fată şi un 
bărbat fără chip. 

Luă paharul şi îl dădu peste cap, se strâmbă şi îşi supse 
dinţii când simţi fierbinţeala plăcută a alcoolului 
pătrunzându-i în stomac. Bucuros că se hotărâse, totuşi, să 
intre în cortul lor. 

- Nu te ruşina, spuse, luându-i paharul gol. 

- Ai traversat ţinutul pe jos, clătină din cap Brint, în timp 
ce-i umplea paharul, cu cinci nordici. Şi o fată, ai zis, parcă? 

- Aşa am zis. 

West se încruntă, întrebându-se ce făcea Cathil în 
vremea aceea. Întrebându-se dacă nu cumva avea nevoie 
de ajutor... prostii, ştia să-şi poarte singură de grijă. 

- Am înţeles că ai reuşit să aduci scrisoarea la timp, 
locotenente? îi spuse lui Jalenhorm. 

- Am avut parte de câteva nopţi cu emoţii şi îngheţ pe 
drum, zâmbi larg uriaşul, dar am reuşit. 

- Doar că acum e căpitan, adăugă Kaspa aşezându-se pe 
un taburet. 

- Nu mai spuneţi? 


Jalenhorm ridică din umeri cu modestie. 

- De fapt, asta ţi-o datorez ţie. Când m-am întors, Lordul 
Mareşal m-a luat lângă el. 

- Dar căpitanul Jalenhorm încă îşi mai găseşte timp să 
stea cu noi, cei mărunți şi neinsemnaţi, cerul să-l aibă în 
pază. 

Brint îşi linse vârfurile degetelor şi începu să împartă 
cărţile la patru. 

- Nu joc. N-am bani, murmură West. 

Kaspa zâmbi: 

- Nu-ţi face probleme, colonele. Nu mai jucăm pe bani. 
Ni s-a părut că nu mai merită dacă nu mai e Luthar care să 
ia şi pielea de pe noi. 

- Tot n-a apărut? 

- Hoff trimisese după el. Şi n-am mai auzit nimic de 
atunci. 

- Are prieteni în cercuri înalte, spuse morocănos Brint. 
Probabil că acum se dă mare în faţa doamnelor din Adua, în 
vreme ce nouă ne îngheaţă cururile de frig. 

- Hai să fim cinstiţi, interveni Jalenhorm. Se dădea mare 
în faţa femeilor şi de faţă cu noi. 

West se încruntă. Foarte adevărat, din nefericire. 

Kaspa îşi scărpină palma de muchia mesei. 

- Aşa că jucăm pe onoare. 

- Deşi nici din asta nu se prea găseşte pe aici, comentă 
sarcastic Brint. 

Ceilalţi doi izbucniră în hohote de râs, iar Kaspa îşi vărsă 
băutura pe barbă. West ridică din sprâncene. Erau beţi, şi 
cu cât mai repede se îmbăta şi el, cu atât mai bine va fi 
pentru toată lumea. Îşi goli pe nerăsuflate paharul şi întinse 
mâna după sticlă. 

- Să-ţi spun ceva, zise Jalenhorm, aranjându-şi cărţile cu 
degete rebegite de frig. Mă bucur nespus de mult că nu mai 
trebuie să-i dau niciun fel de veste surorii tale. Aproape că 
n-am putut să închid un ochi de grijă. Mă tot gândeam cum 
anume să-i spun şi nu mi-a venit nicio idee. 


- Niciodată n-ai idei, mârâi Brint şi toţi chicotiră iarăşi. 

Până şi West reuşi să schiţeze un zâmbet scurt. 

- Cum a fost lupta? îl întrebă Jalenhorm. 

West îşi privi lung paharul. 

- Rău. Nordicii i-au întins o capcană lui Ladisla, el a 
căzut drept în ea şi şi-a pierdut cavaleria. După aceea s-a 
lăsat o ceaţă atât de deasă că nu-ţi mai vedeai mâna dacă ţi- 
o ridicai în faţa ochilor. Înainte să pricepem ce se întâmplă, 
ne-a atacat cavaleria lor. Şi cred că pe mine m-au lovit în 
cap. Nu-mi mai amintesc nimic altceva decât că m-am trezit 
întins în noroi şi peste mine era un nordic care voia să-mi 
facă felul. Cu asta... 

Scoase sabia cea grea de la brâu şi o puse pe masă. 

Cei trei ofiţeri se holbară la ea ca vrăjiţi. 

- La naiba, şopti Kaspa. 

Brint făcu ochii mari. 

- Şi cum l-ai dovedit? 

- Eu nu i-am făcut nimic. Fata despre care v-am 
povestit... 

- Da? 

- Ea i-a făcut creierii chisăliţă cu un baros. 

- La naiba, şopti Kaspa. 

- Pfui! exclamă Brint, lăsându-se greoi în scaun. Ce mai 
femeie! 

West se încruntă, nedezlipindu-şi ochii de la paharul din 
mână. 

- Poţi s-o mai spui o dată. 

Îşi aminti trupul lui Cathil lipit de al lui în somn, 
răsuflarea ei caldă. Ce mai femeie... 

- Chiar că poţi s-o mai spui o dată. 

Dădu paharul peste cap, se ridică şi îşi puse sabia 
nordicului la brâu. 

- Pleci? îl întrebă Brint. 

- Mai am ceva de făcut. 

Se ridică şi Jalenhorm. 


- Îţi mulţumesc, colonele. Pentru că m-ai trimis cu 
scrisoarea. Se pare că ai avut dreptate, nu aveam cum să vă 
ajut. 

- Nu, răsuflă West, nimeni n-ar fi avut cum să ne ajute. 


Noaptea era liniştită şi rece, iar West când aluneca, când 
se împotmolea în noroiul pe jumătate îngheţat. Ici şi colo, în 
întuneric, ardeau focuri, iar în jurul lor erau strânşi soldaţi 
îmbrăcaţi cu toate hainele pe care le aveau, învăluiţi în 
aburii respirației. Focurile anemice le luminau chipurile 
rebegite de frig. Însă un foc ardea mai tare decât toate 
celelalte, pe un povârniş lângă tabără, iar West într-acolo se 
îndreptă pe picioare cam nesigure din cauza paharelor 
băute. Două siluete întunecate se odihneau lângă flăcările 
vii. 

Dow cel Negru fuma o pipă al cărei fum se încolăcea 
vesel în jurul rânjetului lui fioros. Între genunchi ţinea o 
sticlă deschisă, şi alte sticle goale zăceau aruncate în 
zăpadă. De undeva de la dreapta, din întuneric, se auzea un 
cântec în nordică. O voce puternică, groasă, complet pe 
lângă melodie. 

- L-a tăiat până la oooooooooooos. Nu. Până la 
000000000000000s. Până la... stai puţin. 

- Eşti bine? întrebă West întinzându-şi spre foc mâinile 
înmănuşate. 

Treicopaci îi aruncă un zâmbet voios. Se clătina uşurel 
încoace şi încolo. West îşi dădu seama că era prima dată 
când îl vedea zâmbind pe bătrânul războinic. Îi arătă dealul 
din apropiere. 

- 'Tul se pişe acolo. Şi cântă. Şi eu sunt beat muci. 

Se prăbuşi pe spate în zăpadă, cu mâinile şi picioarele 
răşchirate. 

- Şi am fumat. Sunt varză. Şi leoarcă. Dow, unde 
suntem? 

Dow se uită cruciş peste flăcări, cu gura căscată, ca şi 
cum ar fi vrut să desluşească ceva în zare. 


- În mij-ocul unei pustie-ăţi de tot ra-atu, cotcodăci el 
scuturându-l pe 'Treicopaci de picior. Unde în a-tă pa-te? V- 
ei, Fu-iosule? îi întinse el pipa lui West. 

- Fie. 

Trase şi simţi cum fumul îi muşcă plămânii. Tuşi aburi 
maronii în aerul îngheţat şi trase iarăşi din pipă. 

- Dă-mi-o şi mie, zise Treicopaci ridicându-se în şezut şi 
smulgându-i-o din mână. 

Vocea tunătoare a lui Iul se rostogoli incredibil de fals 
din întuneric. 

- Îşi roti barda ca... ca ce? Îşi roti barda ca... rahat. Nu. 
Stai aşa. 

- Ştiţi pe unde e Cathil? îi întrebă West. 

Dow rânji cu subînţeles. 

- Pe aici pe undeva. 

Arătă un grup de corturi aşezate mai sus pe deal. 

- Cred că pe acolo. 

- Pe aici pe undeva, repetă Treicopaci, chicotind uşurel. 
Pe aici pe undeva. 

- Era...  Sângerosul... Nooooouuuuuăăăă! se auzi 
gâlgâitul din spatele copacilor. 

West urcă panta spre corturi, pe urmele paşilor de mai 
devreme. Deja simţea efectul pipei. Avea capul uşor, 
picioarele îi erau mai sprintene. Parcă nici nasul nu şi-l mai 
simţea atât de rece, ci doar îl furnica deloc neplăcut. Auzi 
un râs cald de femeie. Rânji şi mai făcu câţiva paşi prin 
zăpadă spre corturi. O lumină blândă se revărsa în noapte 
printr-o crăpătură a unuia dintre ele. Acum râsetele se 
auzeau mai tare. 

- În... îh... îh... 

West se încruntă. Parcă totuşi nu erau râsete. Se apropie 
şi mai mult, străduindu-se să nu facă zgomot. În mintea lui 
înceţoşată pătrunse alt sunet. Un soi de mârâit intermitent, 
ca de animal. Se trase mai aproape şi se aplecă să se uite 
prin crăpătură, ţinându-şi respiraţia. 

= hit hai ha 


Văzu spatele gol al unei femei ridicându-se şi coborând. 
Un spate mlădios. Se mai apropie încă puţin şi îi desluşi 
părul şaten, zburlit şi murdar. Cathil. De sub ea ieşeau două 
picioare de bărbat ajungând până aproape de nasul lui 
West. Degetele mari se mişcau vesele. 

2 Pieces cai bei 

O mână se strecură pe la subsuoara ei, iar o alta îi trecu 
pe sub genunchi. Urmă un geamăt gros, iar cei doi iubiţi, 
dacă puteau fi numiţi astfel, se rostogoliră uşor pe o parte, 
iar femeia ajunse dedesubt. West rămase cu gura căscată. 
Vedea acum o parte din capul bărbatului şi nu-şi putea 
dezlipi ochii de la el. Bărbia ascuţită şi ţepoasă era 
inconfundabilă. Copoiul. Fundul ridicat i se mişca în sus şi în 
jos. Mâna lui Cathil se încleştă pe una din fesele păroase 
strângând-o în ritm cu mişcările trupurilor lor. 

esti Pica has bis 

West îşi acoperi iute gura cu palma. Ochii îi ieşiseră din 
orbite. Se simţea pe jumătate îngrozit, pe jumătate excitat. 
Era sfâşiat între dorinţa aprigă de a-i urmări în continuare 
şi dorinţa de a o lua la goană de acolo. Cea din urmă avu 
câştig de cauză. Făcu un pas înapoi, dar călcâiul i se agăţă 
de un ţăruş al cortului şi căzu lat cu un strigăt înăbuşit. 

- Ce naiba? exclamă o voce dinăuntru. 

Se ridică iute în picioare şi o luă la fugă prin zăpadă şi 
prin întuneric. Din spate se auzi apărătoarea cortului dată 
furios la o parte. 

- Care dintre voi, ticăloşilor, vine peste mine? urlă 
Copoiul în nordică. Tu eşti, Dow? Pe legea mea că am să te 
omor! 


Ținuturile înalte 


- Munţii Sparţi, gâfâi Fratele Picior-Lung cu glasul 
sugrumat de emoție. Privelişte cu adevărat magnifică. 

- Cred că mi-ar plăcea şi mai mult dacă n-aş fi nevoit să 
mă caţăr pe ei, mârâi Logen. 

Jezal era întru totul de acord. Forma ținuturilor prin 
care trecuseră se schimbase zi după zi. Mai întâi fuseseră 
pajiştile dulci, apoi câmpiile cu coline blânde, dealurile 
bombate acoperite cu stânci golaşe şi pâlcuri de copaci 
piperniciţi şi ursuzi. În zare se profilau mereu piscurile 
munţilor, cenuşii şi estompate, apropiindu-se şi crescând cu 
fiecare dimineaţă, până când ajunseseră, parcă, să 
străpungă norii duşi pe gânduri. 

Acum se aflau chiar în umbra lor. Valea cea lungă pe 
care veniseră, cu copacii ei unduindu-se în bătaia vântului, 
cu meandrele spectaculoase ale apei, se sfârşea într-un 
labirint de ziduri năruite. Dincolo de ele, un povârniş 
abrupt urca spre depresiunile submontane, iar mai departe 
se ridica primul munte al lanţului, semeţ şi magnific, cu 
piscurile acoperite de zăpadă atingând cerul. Exact cum şi- 
ar închipui un copil că trebuie să arate munţii. 

Bayaz cercetă ruinele fundațiilor cu ochii săi verzi şi 
duri. 

- Acolo s-a aflat o fortăreață invincibilă. Marca hotarul 
de apus al Imperiului, înainte ca pionierii să traverseze 
trecătoarea şi să se stabilească în văile de dincolo de ea. 

Acum locul adăpostea doar buruieni ţepoase şi rugi 
otrăvitori. Magul cobori cu greutate din căruţă, îşi îndreptă 
spatele şi îşi dezmorţi picioarele, strâmbându-se de durere 
în tot acest timp. Încă părea mult îmbătrânit şi bolnav, dar îi 
mai revenise culoarea în obraji şi parcă se mai împlinise la 
faţă de când plecaseră din Aulcus. 

- Gata cu odihna mea, oftă el. Ne-au fost de mare folos şi 
căruţa, şi caii, însă trecătoarea e mult prea prăpăstioasă 


pentru ei. 

Acum Jezal reuşi să vadă cărarea şerpuită care ducea în 
vârf, o brazdă palidă prin iarbă şi stânci abrupte, dispărând 
peste una dintre culmi. 

- Pare tare departe. 

Bayaz pufni pe nas: 

- Aceasta este abia prima ascensiune din multele care ne 
aşteaptă astăzi şi din cele foarte multe pe care le vom face 
în zilele ce vor urma. Dacă totul merge bine, vom petrece o 
săptămână în munţi, băiete. 

Jezal nu avu curajul să-l întrebe ce s-ar putea întâmpla 
dacă lucrurile vor merge prost. 

- Nu trebuie să luăm prea multe bagaje, continuă Bayaz. 
Căci ne aşteaptă un drum lung şi greu. Apă şi toată 
mâncarea care ne-a mai rămas. Haine călduroase, pentru 
că pe culmi va fi cumplit de frig. 

- Poate că primăvara timpurie nu este cel mai bun 
moment pentru o expediţie peste lanţul muntos, comentă 
Picior-Lung cu glas scăzut. 

Bayaz îl privi cu asprime. 

- Se spune că momentul cel mai propice de a trece peste 
un obstacol este atunci când te găseşti pe partea cealaltă a 
lui! Sau propui cumva să aşteptăm vara? 

Dând dovadă de judecată sănătoasă, după părerea lui 
Jezal, Navigatorul preferă să nu răspundă. 

- În mare parte, trecătoarea este ferită de intemperii, iar 
vremea ar trebui să fie cea mai mică din grijile noastre. Dar 
vom avea nevoie de funii. În Timpurile Străvechi drumul 
ăsta era bun, dar asta a fost atunci. Poate că a dispărut pe 
alocuri, sau s-a prăbuşit în văi adânci, cine poate şti? S-ar 
putea să avem parte de un urcuş destul de dificil. 

- Nu mai pot de nerăbdare, mârâi Jezal. 

- Luaţi asta, spuse Bayaz desfăcând cu mâinile-i osoase 
unul dintre sacii cu nutreţ şi dând fânul la o parte. La 
fundul sacului, lespede neagră în iarba uscată şi galbenă, se 
afla lada pe care o luaseră din Casa Creatorului. 


- Cui îi revine plăcerea să care afurisenia aia? privi 
Logen pe sub sprâncene. Ce-ar fi să tragem la sorţi? Nu? 

Nimeni nu-i răspunse. Nordicul trase lada din căruţă, iar 
icnetele sale se împletiră cu scârţâitul lemnului. 

- Înseamnă că eu sunt alesul, mai zise el punând obiectul 
greu pe o pătură. 

Lui Jezal nu-i făcea deloc plăcere să se uite la lada aceea. 
Îi aducea aminte de coridoarele lipsite de aer din Casa 
Creatorului. Îi amintea de povestirile întunecate ale lui 
Bayaz despre magie şi despre demoni şi despre Cealaltă 
Parte. Îi amintea de faptul că această călătorie a lor avea un 
scop pe care el nu-l înţelegea, dar, chiar şi aşa, nu o gusta 
absolut deloc. Se simţi mai bine când Logen o înfăşură în 
mai multe pături, transformând-o într-un soi de balot. 
Măcar bine că n-o mai vedea acum, chiar dacă tot la ea se 
gândea. 

Toţi aveau o mulţime de catrafuse de cărat. Fireşte că 
Jezal îşi luă săbiile, vârâte bine în tecile de la cingătoare. 
Apoi hainele de schimb: cele mai puţin pătate, mai puţin 
rupte şi mai puţin împuţite, precum şi mantaua cea sfâşiată 
şi ponosită şi fără o mânecă. Mai puse în raniţă şi o cămaşă 
de schimb, un colac de frânghie deasupra ei, şi jumătate din 
provizii. Aproape că îşi dorea să fie mai multe: nu mai aveau 
nimic altceva decât o ultimă cutie cu pesmeţi, jumătate de 
sac cu făină de ovăz şi un pachet cu peşte sărat din care nu 
mânca decât Quai. Făcu sul două pături şi le prinse în chingi 
peste raniţă, îşi atârnă la brâu o ploscă plină cu apă şi se 
declară pregătit de drum. Mă rog, cât de pregătit putea fi 
în situaţia aceasta. 

Quai deshămă caii de la căruţă, iar Jezal scoase şeile şi 
hamurile celorlalţi doi. Nu i se părea deloc corect că erau 
nevoiţi să abandoneze caii în mijlocul pustietăţii după ce 
aceştia îi purtaseră în spinare tot drumul de la Calcis. Lui 
Jezal i se părea că trecuseră ani buni de atunci. Acum era 
cu totul altul faţă de cel care fusese atunci când plecase în 


călătoria aceasta. Aproape că se cutremură când îşi aminti 
aroganţa lui, şi ignoranţa lui, şi egoismul. 

- Hiii! strigă el. 

Însă calul îl privi cu tristeţe şi începu să pască iarba de la 
picioarele lui. Îl mângâie drăgăstos. 

- Sper să găsească drumul spre casă. 

- Sau nu, mârâi Ferro trăgându-şi sabia din teacă. 

- Ce vrei să... 

Lama arcuită reteză pe jumătate capul calului lui Jezal, 
umplându-l pe tânăr de sânge. Bietul animal se prăvăli la 
pământ, pe o parte, înroşind iarba. 

Ferro îl apucă de o copită, îl trase spre ea, iar cu cealaltă 
mână începu să-i taie piciorul cu mişcări scurte şi 
îndemânatice. Jezal o privea cu gura căscată, neînţelegând 
ce se petrece. 

Femeia îi aruncă o privire furioasă. 

- N-am de gând să las toată carnea asta ca s-o mănânce 
păsările. Nu ne va ţine prea mult, dar măcar diseară vom 
mânca pe săturate. Dă-mi sacul ăla. 

Logen îi aruncă un sac gol şi ridică din umeri. 

- Nu trebuie să te ataşezi prea mult de nimeni, Jezal. Nu 
aici, în pustiu. 

Începură să urce fără să mai scoată o vorbă. Aplecaţi sub 
povara bagajelor, târşâindu-şi picioarele, concentrați 
asupra potecii şubrede. Drumul urca şi se întorcea, urca şi 
se întorcea, urca şi se întorcea. Nu după mult timp, pe Jezal 
începură să-l doară picioarele, începură să-l doară umerii, 
transpiraţia îi curgea în ochi şi îi şiroia pe obraji. Pas cu pas. 
Asta îi spusese West în Agriont, într-o altă viaţă. Pas cu pas. 
Avusese dreptate. Stângul, dreptul, şi tot aşa. 

După o vreme, se opri să se uite în jos. Nu-i veni să 
creadă cât de mult urcaseră într-un timp aşa de scurt. De 
unde ajunsese, putea să vadă fundaţiile fortăreței distruse, 
dungi cenuşii în iarba verde de la baza trecătorii. lar mai 
departe, drumul destupat care trecea printre dealurile 
tocite, ducând spre Aulcus. Jezal se înfioră fără voia lui şi se 


întoarse cu faţa spre munte. Mai bine să lase totul în urmă 
şi să nu se mai gândească. 


Pietrişul şi ţărâna de pe cărarea abruptă scrâşneau sub 
tălpile cizmelor uzate ale lui Logen. Înainta cu greu, cocoşat 
sub greutatea lăzii de metal pe care o căra în spate, parcă 
şi mai grea cu fiecare pas, intrându-i în carne ca un sac plin 
cu piroane chiar dacă era înfăşurată în pături. Dar pe 
Logen nu-l deranja. Era mult prea ocupat să se uite la 
fundul lui Ferro care urca în faţa lui. Să se uite cum i se 
încordează muşchii la fiecare pas sub materialul jegos al 
pantalonilor. 

Ciudat. Înainte de hâţa-hâţa nu se gândise deloc la ea în 
felul acesta. Se concentrase numai să o împiedice să fugă, 
sau să tragă în el cu arcul, sau să înjunghie pe cineva din 
grup. Prea ocupat să-şi dea seama când e furioasă, încât nu 
apucase să-i vadă chipul. Prea ocupat să-i urmărească 
mişcările mâinilor, încât nu apucase să-i observe restul 
trupului. Acum nici nu se mai putea gândi la altceva. 

Îl fascina totul la ea. Se surprindea că o urmăreşte în 
permanenţă cu coada ochiului. Când mergeau. Când se 
odihneau. Când ea mânca, sau bea, sau vorbea, sau scuipa. 
Când se încălţa dimineaţa şi când se descălţa seara. Colac 
peste pupăză, pentru că se uita la ea şi şi-o închipuia în 
pielea goală, odorul îi era pe jumătate sculat mai tot timpul. 
Dacă va continua tot aşa, drumul se va dovedi un chin 
cumplit. 

- La ce te zgâieşti? 

Logen se opri şi îşi ridică ochii în soare. Ferro se uita 
furioasă la el. Se îndreptă de spate şi îşi aranjă mai bine 
balotul de pe spate, frecându-şi umerii, ştergându-şi 
sudoarea de pe frunte. Ar fi putut să-i îndruge o minciună. 
Că privea piscurile magnifice ale munţilor. Că se uita pe 
unde calcă. Sau că se uita dacă raniţa ei este bine prinsă. 
Dar ce rost ar fi avut? Amândoi ştiau la ce se uitase, iar 
ceilalţi nu-i puteau auzi acum. 


- Mă zgâiesc la fundul tău, îi răspunse ridicând din 
umeri. Scuze dacă te deranjează, dar arată foarte bine. Şi 
nu fac niciun rău dacă mă uit, nu? 

Ferro deschise mânioasă gura, dar el o ocoli şi îşi văzu 
de drum înainte ca ea să apuce să spună ceva. După vreo 
zece paşi se uită peste umăr. Rămăsese pe loc, tot cu 
mâinile în şolduri, încruntându-se după el. Rânji larg. 

- La ce te zgâieşti? o întrebă şi el. 


Se opriră să-şi ia apă pe marginea unei văi adânci. 
Dimineaţa era rece, aerul proaspăt şi tare. Printre copaci şi 
tufele stufoase de coacăze, Jezal vedea cursul năvalnic al 
apei. De partea cealaltă se ridicau stânci ameţitor de înalte, 
lespezi cenuşii aproape netede şi verticale, terminându-se 
cu piscuri maiestuoase deasupra cărora păsările negre 
zburau şi croncăneau, în vreme ce norii albi făceau piruete 
pe cerul palid. Privelişte de mare efect, însă cumva cam 
tulburătoare. 

- Minunat, murmură Jezal, având grijă să nu se apropie 
prea mult de margine. 

Logen încuviinţă din cap. 

- Mi-aduce aminte de acasă. Când eram tânăr petreceam 
săptămâni în şir în Ținuturile Înalte, punându-mi puterile la 
încercare împotriva muntelui. 

Luă o înghiţitură de apă din bidon, apoi i-l dădu lui Jezal, 
uitându-se în tot acest timp la piscurile întunecate cu ochi 
mijiţi. 

- Dar muntele învinge întotdeauna, aşa să ştii. Imperiul 
acesta s-a făcut şi s-a desfăcut, iar muntele a rămas la locul 
lui, privind de sus frământările noastre. Şi tot aici va fi şi 
după ce noi ne vom fi întors în ţărână. S-a uitat cu dispreţ şi 
la casa mea. 

Îşi trase nasul, apoi scuipă cu năduf în vale. 

- Acum nu se mai uită de sus la nimic. 

Jezal bău puţină apă. 

- După ce se termină, ai să te întorci în nord? 


- Poate. Am nişte poliţe de plătit acolo. Nişte poliţe mari, 
răspunse nordicul ridicând din umeri. Dar cutez a spune că 
nu se va supăra nimeni dacă nu le voi mai plăti. Cred că 
toată lumea îşi închipuie că am murit şi nu plânge nimeni 
după mine. 

- Nu te aşteaptă nimeni? 

Logen se scutură cuprins de un fior. 

- Doar mai mult sânge. Familia mea e moartă şi putrezită 
de mult timp, iar acei prieteni pe care nu mi i-am făcut 
duşmani şi nu i-am omorât cu sabia şi-au dat viaţa din cauza 
orgoliului şi prostiei mele. Cam atât am reuşit să realizez în 
viaţă. Dar tu încă mai ai timp, Jezal, ce spui? Ai şansa să-ţi 
clădeşti o viaţă frumoasă şi liniştită. Tu ce ai de gând să 
faci? 

- Păi... m-am gândit..., spuse tânărul dregându-şi glasul 
şi simțindu-se brusc tulburat, de parcă planurile sale ar fi 
devenit mai reale atunci când erau rostite cu voce tare. 
Acasă e o fată... mă rog, o femeie. Sora prietenului meu... 
se numeşte Ardee. Şi cred că, mi se pare, de fapt, că sunt 
îndrăgostit de ea... 

I se părea straniu că-şi împărtăşeşte cele mai intime 
sentimente acestui om pe care, până nu demult, îl 
considerase o brută. Acestui om care nu avea cum să 
înţeleagă regulile rafinate ale vieţii din Uniune, care nu 
avea cum să priceapă sacrificiul la care se gândise Jezal. 
Dar, fără să ştie de ce anume, îi era foarte uşor să i se 
destăinuie. 

- M-am gândit... că, poate, dacă şi ea va dori... poate o să 
ne căsătorim. 

- Pare un plan excelent, rânji aprobator Logen. Însoară- 
te cu ea şi sădeşte nişte seminţe. 

Jezal ridică din sprâncene. 

- Mi-e teamă că nu mă prea pricep la agricultură. 

Nordicul izbucni năprasnic în hohote de râs, împroşcând 
salivă în jur. 


- Nu seminţe din acelea, băiete! exclamă el plesnindu-l 
pe Jezal peste umăr. Dar, dacă vrei să asculţi de sfatul unuia 
de teapa mea, ia aminte la ce-ţi spun acum: găseşte ceva de 
făcut care să nu aibă de-a face cu moartea. 

Se aplecă, ridică balotul cel uriaş şi şi-l aşeză în spate, 
trecându-şi braţele pe sub curele. 

- Lasă luptele pe seama celor care n-au minte. 

Apoi se întoarse şi începu din nou să urce. 

Jezal rămase pe gânduri. Îşi atinse cicatricea de pe 
bărbie. Îşi pipăi cu limba gaura dintre dinţi. Logen avea 
dreptate. Lupta nu era pentru el. Deja avea prea multe 
cicatrice pentru gustul lui. 


Ziua era senină. Şi, pentru prima oară după multă 
vreme, lui Ferro îi era, în sfârşit, cald. Îi plăcea să simtă 
fierbinţeala aprigă a soarelui pe faţă şi pe mâini. Pe terenul 
pietros, stâncile şi crengile copacilor îşi conturau clar 
umbrele, iar cascada din apropiere împrăştia mii de stropi 
scânteietori de apă în văzduh. 

Ceilalţi rămăseseră în urmă. Picior-Lung mergea fără să 
se grăbească, surâzând la tot şi toate, trăncănind vrute şi 
nevrute despre măreţia priveliştii. Quai mergea cocoşat sub 
greutatea raniţei, cu o expresie încăpăţânată pe chip. Bayaz 
mergea greu, tresărind şi asudând, gâfâind de parcă ar fi 
urmat să cadă lat dintr-o clipă în alta. Luthar mergea 
văitându-se de băşicile de la picioare oricui avea chef să-l 
asculte, adică nimănui. Aşa că doar ea şi nordicul urcau cu 
paşi mari şi hotărâți, învăluiţi într-o tăcere împietrită. 

Exact aşa cum îi plăcea ei. 

Se căţără peste buza unei stânci năruite şi dădu peste 
un iaz întunecat, ale cărui ape spălau pietrele netede de pe 
mal. Deasupra lui, câţiva copaci strâmbi îşi împleteau 
ramurile, iar frunzele lor, abia ieşite din muguri, sclipeau şi 
murmurau în adierea vântului. Soarele strălucea, iar sute 
de insecte patinau şi bâzâiau alene pe luciul apei. 


Fără îndoială, era un loc minunat, în cazul în care te 
dădeai în vânt după chestii din astea. 

lar Ferro nu se dădea. 

- Peşti, murmură ea, lingându-se pe buze. 

Ce bun ar fi fost un peşte perpelit la foc. Se terminase 
carnea de cal şi îi era foame. Se aplecă să-şi umple plosca şi 
urmări formele argintii şi iuți de sub apă. O droaie de peşti. 
Nouădegete lăsă balotul greu din spinare, se aşeză pe o 
piatră şi începu să-şi scoată cizmele. Apoi îşi sumese 
pantalonii până deasupra genunchilor. 

- Ce faci, albule? 

Îi zâmbi. 

- Am de gând să prind nişte peşte din iazul ăsta. 

- Cu mâna goală? Crezi că ai degete îndeajuns de 
dibace? 

- Mi se pare că tu ar cam trebui să ştii asta. 

Ferro îi aruncă o căutătură cruntă, dar nordicul zâmbi şi 
mai tare, încreţindu-şi colţurile ochilor. 

- Priveşte şi bagă la cap, femeie. 

Şi intră în apă, foarte atent, cu buzele strânse, 
mişcându-şi uşurel mâinile prin iaz. 

- Ce face? 

Luthar îşi lăsă raniţa lângă Ferro şi îşi şterse obrajii cu 
dosul palmei. 

- Prostul crede că poate prinde peşte. 

- Cu mâinile goale? 

- Priveşte şi bagă la cap, băiete, mormăi Nouădegete. 
Aha... 

Iar chipul i se destinse într-un nou zâmbet. 

- lacătă.-l. 

Muşchii i se unduiau sub pielea braţelor, degetele i se 
mişcau agile sub apă. 

- L-am prins! 

Şi trase mâna şiroind de apă. Ceva străluci în razele 
soarelui, iar el aruncă acel ceva pe mal. Era un peşte care 
sălta şi se zbătea pe muşchiul umed. 


- Ha-ha! exclamă Picior-Lung alăturându-li-se. Scoate 
peşti din iaz fără undiţă, nu? Trebuie să recunosc că acesta 
este un talent cu adevărat remarcabil. Am cunoscut un 
bărbat din Cele O Mie de Insule despre care se spunea că 
ar fi fost cel mai mare pescar din Cercul Lumii. Şi vă 
mărturisesc cu mâna pe inimă, l-am văzut cum se aşeza pe 
mal şi începea să cânte din gură, iar peştii pur şi simplu îi 
săreau în poală. Chiar aşa făceau, pe cinstea mea! 

Dar se întrerupse din povestit, supărat că nu interesează 
pe nimeni ce are de spus. Apăru şi Bayaz peste buza stâncii, 
aproape târându-se în patru labe. Îi urma ucenicul cu 
chipul transformat într-o mască a încăpăţânării. 

Întâiul dintre Magi înaintă clătinându-se şi ajutându-se 
de toiag până când ajunse lângă o stâncă de care să se 
sprijine. 

- Poate... poate că ar trebui să ne oprim aici, bolborosi el 
cu respiraţia tăiată şi transpiraţia curgându-i şiroaie pe 
obrajii supţi. N-ai zice că obişnuiam să alerg prin 
trecătoarea asta. O traversam în doar două zile. 

Toiagul îi căzu dintre degetele-i tremurânde şi se 
rostogoli cu zgomot până pe lemnele plutitoare de lângă 
mal. 

- Pe vremuri... 

- M-am gândit... murmură Luthar. 

Bayaz îşi roti ochii obosiţi în orbite, de parcă i-ar fi fost 
mult prea greu chiar şi să se întoarcă spre el. 

- Te-ai gândit şi ai mers în același timp? Rogu-te, nu te 
forţa prea mult, căpitane Luthar. 

- De ce Marginea Lumii? 

Magul se încruntă. 

- Nu ca să facem mişcare fizică, te asigur. Acolo se află 
ce căutăm noi. 

- Ştiu. Dar de ce se află tocmai acolo? 

- Înî, fu şi Ferro de acord. Bună întrebare. 

Bayaz trase aer în piept adânc şi horcăit, umflându-şi 
obrajii. 


- N-aveţi stare, ei? După ce Aulcus a fost distrus, după ce 
Glustrod a murit, cei trei fii ai lui Euz rămaşi în viaţă s-au 
întâlnit să se sfătuiască - Juvens, Bedesh şi Kanedias. Au 
discutat despre ce să facă... cu Sămânţa. 

- Şi pe ăsta! strigă Nouădegete scoțând alt peşte din apă 
şi aruncându-l printre pietre lângă primul. 

Bayaz se uită fără nicio expresie la biata vietate care se 
zbătea disperată, cu gura şi branhiile căscate. 

- Kanedias dorea să o studieze. Pretindea că o poate 
folosi în scopuri juste. Juvens se temea de ea, dar nu ştia 
cum s-o distrugă, deci a încredinţat-o spre păstrare fratelui 
său. Însă, după ani lungi, când rănile Imperiului nu 
reuşiseră încă să se vindece, el ajunse să regrete această 
hotărâre. Îl neliniştea mai ales faptul că, fiind însetat de 
putere, Kanedias ar fi putut încălca Prima Lege, aşa cum 
făcuse şi Glustrod. Atunci el ceru ca pietrei să-i fie luate 
puterile. La început Creatorul refuză, iar încrederea dintre 
cei doi fraţi slăbi. Ştiu toate astea pentru că eu am fost cel 
care a dus mesajele de la unul la altul. Am aflat după aceea 
că tot atunci îşi pregăteau şi armele pe care aveau să le 
folosească într-o bună zi unul împotriva celuilalt. Juvens l-a 
rugat, apoi l-a implorat, apoi l-a ameninţat, şi, în cele din 
urmă, Kanedias s-a îmblânzit. Astfel, cei trei fii ai lui Euz au 
pornit spre Shabulyan. 

- Nu există un alt loc mai îndepărtat în tot Cercul Lumii, 
murmură Picior-Lung. 

- Tocmai din acest motiv a fost ales. Au predat Sămânţa 
spiritului insulei care trebuia să o păstreze în siguranţă 
până la sfârşitul vremurilor. 

- Au poruncit spiritului să n-o elibereze niciodată, îl 
completă în şoaptă Quai. 

- Ucenicul meu dă din nou dovadă de ignoranță, îl 
sfredeli Bayaz cu privirea pe acesta pe sub sprâncenele-i 
stufoase. Nu niciodată, maestre Quai. Căci Juvens era 
destul de înţelept ca să-şi dea seama că nu are cum să 
prevadă toate urmările. Înţelegea că se putea ivi un 


moment disperat, cândva, în viitor, când puterea... puterea 
acestui lucru ar putea fi necesară. Prin urmare, Bedesh a 
poruncit spiritului să o dea doar acelui om care va avea 
toiagul lui Juvens. 

Picior-Lung se încruntă. 

- Păi, şi unde e toiagul ăsta? 

Bayaz îi arătă bucata de lemn pe care o folosise el la 
mers, aruncată pe jos alături, bucată de lemn neşlefuit şi 
fără niciun ornament. 

- Ala? mormăi Luthar mai mult decât dezamăgit. 

- Dar la ce te aşteptai, căpitane? îi rânji Bayaz din colţul 
gurii. La un sceptru din aur strălucitor, lung de trei metri, 
cu stihuri încrustate în cristale, cu mânerul dintr-un 
diamant mare cât căpăţâna ta? pufni Magul. Nici măcar eu 
nu am văzut o piatră prețioasă atât de mare. Un băț simplu 
a fost suficient de bun pentru stăpânul meu. Nu a avut 
nevoie de nimic altceva. O bucată de lemn nu poate face pe 
cineva mai înţelept, sau mai nobil, sau mai puternic, aşa 
cum nici sabia nu poate face asta. Puterea vine din carne, 
băiete, şi din inimă, şi din cap. Mai ales din cap. 

- Iubesc iazul ăsta! hohoti Nouădegete aruncând un alt 
peşte pe mal. 

- Juvens, murmură încetişor Picior-Lung, şi fraţii lui, 
puternici mai presus de orice închipuire, nici oameni, nici 
zei, dar câte ceva din amândouă. Chiar şi lor le era teamă 
de lucrul acesta. Şi s-au zbătut atât de mult să o facă de 
nefolosit. În cazul ăsta, n-ar trebui şi noi să ne temem? 

Bayaz înfruntă cu ochi strălucitori privirea fixă a lui 
Ferro. Pielea-i ridată era îmbrobonată de sudoare; firele de 
păr din barbă îi erau umede şi întunecate la culoare, însă 
chipul îi era tot atât de lipsit de expresie ca o uşă închisă. 

- Armele sunt periculoase pentru cei care nu le înţeleg. 
M-aş putea răni la picior cu arcul lui Ferro Maljinn, dacă nu 
aş şti cum să-l folosesc. Mi-aş putea ucide aliatul cu sabia 
căpitanului Luthar, dacă nu m-aş pricepe s-o mânuiesc. Cu 
cât este mai grozavă arma, cu atât şi pericolul este mai 


mare. Credeţi-mă când vă spun că nutresc respectul şi 
teama cuvenite faţă de lucrul pe care am pornit să-l găsim, 
însă avem nevoie de o armă cu adevărat formidabilă pentru 
a putea lupta împotriva duşmanilor noştri. 

Ferro se încruntă. Tot nu era convinsă că duşmanii ei şi 
duşmanii lui erau unii şi aceiaşi, însă nu avea de gând să 
insiste asupra acestui aspect. Pentru moment. Se uită la 
Nouădegete şi îl surprinse cum se holbează la ea. Ochii lui o 
evitară, revenind asupra luciului apei. Se holba mereu la ea 
în ultimul timp. Se holba şi rânjea. lar acum se pomenea şi 
ea că se holbează la el mai des decât ar fi fost cazul. Lumina 
reflectată de suprafaţa iazului desena forme ciudate pe 
chipul nordicului. Îşi ridică din nou privirea, o întâlni pe a ei 
şi îi zâmbi larg. 

Ferro se încruntă şi mai tare. Scoase pumnalul, tăie 
capul unuia dintre peşti, îi scoase maţele cleioase şi le 
aruncă în apă chiar lângă picioarele lui Nouădegete. 
Fireşte că fusese o greşeală să se culce cu el, dar lucrurile 
n-au ieşit chiar atât de prost. 

- Aha! strigă Logen stârnind o altă arteziană, apoi se 
împiedică cu mâinile apucând doar aerul. Uuuf! 

Peştele îi sărise dintre degete, săgeată de sclipiri agitate, 
iar nordicul pică în nas. Se ridică iute, scuipând şi 
scuturându-şi capul, cu părul ud lipit de ţeastă. 

- Ticălosule! 

- Pentru fiecare om există, pe undeva, prin lume, un 
adversar mai isteţ decât el, cugetă cu voce tare Bayaz 
întinzându-şi picioarele. Oare ţi l-ai găsit, în sfârşit, pe al 
tău, maestre Nouădegete? 


Jezal se trezi brusc din somn. Era miezul nopţii. Era 
năuc şi cu mintea înceţoşată şi avu nevoie de câteva clipe ca 
să-şi dea seama unde se află, căci visase că este acasă, 
visase Agriontul, visase zilele lui însorite şi serile lui fierbinţi 
şi nebune. O visase pe Ardee, sau pe cineva care semăna cu 
Ardee, care îi zâmbea din colţul gurii în salonul lui călduros 


şi confortabil. Acum cerul negru al nopţii era înţesat cu 
stele strălucitoare, iar aerul rece şi tare al Ţinuturilor Înalte 
îi pişcă buzele şi nările şi lobii urechilor. 

Înţelese că se află în Munţii Sparţi, la o jumătate de lume 
distanţă de Adua, şi sentimentul înstrăinării îi săgetă inima. 
Bine măcar că avea burta plină. Peşte şi pesmeţi. Prima 
masă decentă de când s-a terminat carnea de cal. Unul 
dintre obraji îi era încălzit de dogoarea tăciunilor. Se 
întoarse spre ei, trăgându-şi păturile până sub bărbie. În 
locurile acestea fericirea însemna doar peşte proaspăt şi un 
foc aprins. 

Se încruntă. Se mişcau păturile de lângă el, acolo unde 
dormea Logen. La început crezu că nordicul se răsuceşte în 
somn, însă continuară să se mişte. Era un balans lent, 
regulat, însoţit de nişte mormăieli încetişoare. În primă 
instanţă i se păruse că e sforăitul lui Bayaz, dar acum îşi 
dădu seama că se înşelase. Îşi încordă privirea şi, prin 
întuneric, reuşi să distingă umărul şi braţul lui Nouădegete. 
Se mişcau şi ele. lar sub braţul lui, strângându-l tare, era 
altă o mână cu piele închisă la culoare. 

Gura lui Jezal se căscă a mare mirare. Logen şi Ferro. Şi, 
după ce auzea, nu era nici cea mai mică îndoială că se 
împerecheau! Chiar acolo, la mai puţin de un pas de capul 
lui! Rămase cu ochii aţintiţi asupra mişcării păturilor în 
lumina slabă a focului. Când au... De ce au... Cum au... Era 
o scârboşenie nemaipomenită, asta era! Şi îl cuprinse din 
nou vechea aversiune faţă de cei doi. Strânse dezgustat 
buzele. Doi sălbatici care se coţăie în ochii tuturor! Îl bătu 
gândul să se ridice şi să le tragă un şut, aşa cum ar fi făcut 
cu doi câini care, pe nepusă masă şi spre jena generală, s- 
au pus pe făcut pui în timpul unei petreceri în aer liber. 

- Rahat, şopti o voce, iar Jezal înmărmuri, închipuindu-şi 
că l-a văzut unul dintre cei doi. 

- Stai aşa. 

O pauză scurtă. 

- Ah... ah, aşa e bine. 


lar mişcarea ritmică fu reluată, păturile săltau în sus şi 
în jos, înainte şi înapoi, mai încet la început, apoi tot mai 
repede. Cum să doarmă în situaţia asta? Bombăni furios în 
gând şi se întoarse pe partea cealaltă, trăgându-şi păturile 
peste cap. Rămase întins în întuneric, ascultând grohăitul 
gutural al lui Nouădegete şi şuieratul accelerat al lui Ferro. 
Îşi închise ochii strâns, şi simţi usturimea lacrimilor sub 
pleoape. 

Fir-ar să fie, tare singur mai era. 


Vizita 


Drumul cobora dinspre vest, printre cele două creste 
acoperite cu pini care străjuiau valea albă şi pustie. Apoi se 
întâlnea cu Şuvoiul Alb la vad. Râul îşi merita pe deplin 
numele mai ales acum, când era înţesat de sloiuri şi curgea 
năvalnic şi înspumat. 

- Deci ăsta e, mormăi 'Iul, întins pe burtă şi uitându-se 
printre tufe. 

- Aşa cred, zise Copoiul, doar dacă nu mai e încă o 
fortăreață uriaşă pe undeva pe cursul râului ăstuia. 

De pe culme, Copoiul îi distingea extrem de bine 
conturul, cele şase laturi perfect egale de ziduri 
impunătoare din piatră neagră, înalte de cel puţin 
doisprezece paşi, cu câte un turn masiv şi circular în fiecare 
colţ. Vedea şi acoperişurile din ardezie cenuşie ale clădirilor 
din interior. În faţă mai era încă un zid, tot cu şase laturi, 
ce-i drept, mai mic, dar tot destul de înalt, fragmentat de 
vreo douăsprezece turnuri mai mici. Una din laturi era 
apărată de râu, în vreme ce în faţa celorlalte fusese săpat 
un şanţ adânc şi lat, astfel încât fortăreaţa devenise, parcă, 
o insulă de piatră. Accesul înăuntru nu se putea face decât 
pe un pod, unul singur. 

- Rahat, exclamă Dow. Aţi mai văzut vreodată ziduri 
dintr-astea? Cum naiba de a reuşit Bethod să intre? 

Copoiul clătină din cap. 

- Nu contează acum. N-are cum să-şi vâre toată armata 
înăuntru. 

- Dar nici nu vrea asta, spuse Treicopaci. Nu Bethod. Nu 
aşa procedează el. Preferă să stea afară, unde să aibă 
libertate de mişcare, aşteptând momentul prielnic de a-şi 
lua adversarul prin surprindere. 

- Înî, îşi mârâi Ursuzul încuviințarea. 

- Afurisită Uniune! înjură Dow. Ăştia nu sunt niciodată 
atenţi! Tot timpul ăsta noi l-am urmărit pe Bethod din sud şi 


ei l-au lăsat să treacă fără să ridice măcar un deget! Acum e 
înăuntru la adăpost, are apă, are hrană, se simte bine şi 
abia aşteaptă să ne vadă! 

Treicopaci plesni din limbă. 

- N-are rost să ne văicărim acum, nu crezi? Din câte îmi 
aduc aminte şi de tine a reuşit să treacă de vreo două ori. 

- Înî. Ticălosul ăsta se pricepe al naibii de bine să apară 
tocmai acolo unde nu-l aşteaptă nimeni. 

Copoiul cerceta din priviri şi fortăreaţa, şi râul din 
spatele ei, şi valea cea lungă, şi terenul înalt acoperit cu 
copaci. 

- Nu m-ar mira să-şi fi postat deja oameni pe creasta 
cealaltă şi prin pădurile de lângă şanţ. 

- Înseamnă că te-ai gândit la toate, zise Dow privindu-l 
pieziş. Doar o singură nelămurire mai avem. [i-a supt-o, sau 
încă nu? 

- Ce? exclamă Copoiul prins pe picior greşit. 

Tul izbucni în hohote umede de râs. Treicopaci chicotea 
mai potolit. Până şi Ursuzul scoase un sunet ca o respiraţie 
adâncă, dar mult mai răsunătoare. 

- E o întrebare simplă, nu? continuă Dow. [i-a supt-o sau 
nu ţi-a supt-o? 

Copoiul se uită urât la el şi-şi vâri capul între umeri. 

- La naiba. 

Tul abia îşi putea ţine chicotitul în frâu. 

- Atunci, ce i-a făcut? S-a căcat pe ea? Recunosc, Dow, ai 
avut dreptate când ai spus că ăştia din Uniune au alte 
obiceiuri! 

Acum toţi râdeau cu poftă, cu excepţia Copoiului, fireşte. 

- Să mă piş pe voi toţi, mârâi el. Poate ar trebui să vi le 
sugeţi între voi. Măcar aşa n-aţi mai da din gură. 

Dow îl plesni pe umăr. 

- Nu-ţi face mari speranţe. Ştii bine că Tul turuie şi cu 
gura plină! 

De prea mult râs, pe ul îl pufniră mucii pe nas şi şi-i 
suflă în palmă. Copoiul îi aruncă o privire cruntă. Ca şi cum 


o asemenea privire ar fi putut să împiedice o piatră să se 
rostogolească la vale. N-a oprit-o. 

- În regulă, acum potoliţi-vă, mormăi Treicopaci rânjind 
încă. Cineva ar trebui să se uite mai de aproape. Trebuie să 
ne dăm seama unde sunt băieţii lui Bethod înainte ca 
trupele Uniunii să intre în gura lupului ca o droaie de 
neghiobi. 

Copoiul simţi o strângere de inimă. 

- Unul dintre noi? Care dintre voi, ticăloşilor, se va duce? 

Dow cel Negru zâmbi dându-i o palmă peste umăr. 

- Cred că cel care s-a încălzit cel mai bine azi-noapte 
este şi cel care va ieşi primul în frig. Ce ziceţi, băieţi? 


Copoiul se furişă printre copaci, cu arcul pregătit în 
mână, dar fără să-l fi încordat de teamă să nu-şi tragă o 
săgeată în picior sau să facă altă tâmpenie. Văzuse 
accidente din astea şi nu avea niciun chef să se întoarcă în 
tabără ţopăind într-un picior şi încercând să le explice 
celorlalţi cum de s-a întâmplat că are o săgeată înfiptă în 
laba celuilalt picior. I se va aduce mereu aminte de 
stângăcia lui. 

Se puse în genunchi şi se uită printre copaci, apoi se uită 
în jos - la pământul gol, la peticele de zăpadă, la 
grămăjoarele de ace ude de pin, la... îşi ţinu respiraţia. O 
urmă de picior, chiar lângă el. Jumătate în noroi, jumătate 
în zăpadă. Neaua se topea, şi iar cădea din cer, şi se topea, 
şi iar cădea. O asemenea urmă nu avea cum să dureze. 
Ceea ce însemna că era recentă. Copoiul amuşină aerul. Nu 
simţea prea multe. Oricum, era greu să miroşi ceva în frigul 
ăsta - cu nasul îngheţat şi roşu şi plin de muci. Se tări în 
direcţia indicată de forma urmei, privind în jur. Descoperi o 
alta, apoi încă una. Cineva trecuse pe aici, nu cu mult timp 
în urmă. 

- Tu trebuie să fii Copoiul. 

Înlemni, cu inima bocănindu-i în piept cât un regiment 
de infanterie în marş. Se uită în direcţia de unde venise 


vocea. La vreo zece paşi depărtare de el era un bărbat 
tolănit pe trunchiul doborât al unui copac, cu spatele 
sprijinit de o creangă groasă, cu mâinile strânse sub cap, ca 
şi cum ar fi avut intenţia să tragă un pui de somn. Părul 
lung şi negru îi atârna în ochi, dar îl privea cu atenţie pe 
Copoi printre şuviţele jilave. Se ridică alene în capul 
oaselor. 

- N-am să mă ating de astea, spuse necunoscutul 
arătând spre un topor zdravăn pe jumătate împlântat în 
trunchiul putrezit şi spre un scut rotund sprijinit de el. Ca 
să înţelegi că vreau să stăm de vorbă. Acum am să vin spre 
tine. Ce spui? 

Copoiul ridică arcul şi trase coarda. 

- Vino, dacă vrei, însă dacă încerci să faci ceva, am să-ţi 
vâr o săgeată în gât. 

- Corect, fu de acord Păr Lung balansându-se şi sărind 
de pe copac. 

Îşi lăsă armele la locul lor şi trecu printre copaci. Chiar 
dacă mergea cu capul aplecat şi cu mâinile goale ridicate în 
aer, tot părea foarte înalt. Sigur, dădea senzaţia că ar avea 
gânduri paşnice, însă Copoiul nu voia să rişte. Una era să 
pari paşnic, iar cu totul alta era să fii cu adevărat paşnic. 

- Dacă îmi dai voie să-ţi spun, zise bărbatul apropiindu- 
se, tocmai pentru că îmi doresc să ai încredere în mine, să 
ştii că nu m-ai observat. Dacă aş fi avut un arc, aş fi putut 
trage în tine fără probleme. 

Era o observaţie justă, dar Copoiului nu-i plăcu defel. 

- Ai arc? 

- Nu, nu am. 

- Greşeala ta, se răţoi el. Opreşte-te acolo unde eşti. 

- Aşa am să fac, spuse străinul oprindu-se la câţiva paşi 
de nordic. 

- Eu sunt Copoiul şi se pare că mă cunoşti. Tu cine eşti? 

- 'Ţi-l aduci aminte pe Gâthorcăitor? 

- Fireşte, dar nu eşti tu ăla. 

- Nu. Sunt fiul lui. 


Copoiul se încruntă şi îşi mai încordă un picuţ arcul. 

- Ai face bine să-mi spui adevărul. Pe fiul lui Gâthorcăitor 
l-a omorât Nouădegete. 

- Aşa este. Eu sunt celălalt fiu. 

- Dar celălalt fiu era un băieţel..., murmură Copoiul 
numărând în gând iernile trecute de atunci. Rahat. Atât de 
mult a trecut? 

- Atât de mult. 

- Te-ai făcut mare. 

- Asta fac băieţeii. 

- Acum ai un nume? 

- Mi se spune Fiori-îţi-dau. 

- De unde până unde? 

Celălalt rânji cu gura până la urechi. 

- Pentru că duşmanilor le dau fiori pe şira spinării când 
mă zăresc. 

- Nu mai spune? 

- Sincer, nu-i chiar aşa, oftă tânărul. Aş putea să-ţi spun 
adevărul. Prima oară când am luat parte la o luptă, m-am 
îmbătat aşa de tare că am căzut în râu când m-am dus să-mi 
fac nevoile. Curentul mi-a tras pantalonii şi m-a aruncat 
cam un kilometru mai la vale. M-am întors în tabără 
tremurând ca vai de mine. Până şi trufandalele îmi intraseră 
în burtă, aşa de mult se micşoraseră, povesti el 
scărpinându-şi falca. Îţi dai seama ce ruşine mi-a fost. Dar 
m-am achitat în luptă. 

- Nu zău? 

- Ba zău. De-a lungul anilor mi-am mânjit degetele cu 
ceva sânge. Bineînţeles că nu mă pot compara cu tine, dar 
am făcut suficiente isprăvi ca să-i conving pe unii să mă 
urmeze. 

- Ia te uită! Câţi? 

- Vreo douăzeci de ţărani, sau cam aşa ceva. Nu-s 
departe de aici, dar nu trebuie să te nelinişteşti. Unii dintre 
ei au luptat pe vremuri alături de tatăl meu, alţii sunt noi. 
Dar toţi sunt bărbaţi destoinici. 


- Mă bucur pentru tine. Ai luptat de partea lui Bethod, 
nu-i aşa? 

- Fiecare om are nevoie de ceva de lucru. Asta nu 
înseamnă că m-aş da în lături de la ceva mai bun. Pot să-mi 
las mâinile în jos acum? 

- Nu. Îmi plac acolo unde sunt. Şi ce faci singur în 
pădure? 

Fiori-îţi-dau îşi strânse buzele gânditor. 

- Să nu mă crezi nebun, dar am auzit un zvon cum că 
Rudd Treicopaci ar fi pe aici cu tine. 

- Aşa este. 

- Adevărat? 

- Şi Tul Duru Capdetunet, şi Grim Ursuzul, şi Dow cel 
Negru, toţi sunt aici. 

Fiori-îţi-dau ridică sprâncenele a mirare şi se sprijini de 
un copac din apropiere, cu mâinile tot ridicate deasupra 
capului. Copoiul îl urmărea cu multă atenţie. 

- Ai o trupă renumită cu tine. Voi cinci aţi făcut de două 
ori mai multă vărsare de sânge decât am făcut eu cu cei 
douăzeci de oameni ai mei. Sunteţi Oameni Vestiţi, Oameni 
Aleşi. Sunteţi oameni pe care alţii îşi doresc să-i urmeze. 

- Şi tu doreşti să ne urmezi? 

- Se prea poate. 

- Cu ţăranii tăi cu tot? 

- Cu eicu tot. 

Copoiul fu nevoit să recunoască în sinea lui că oferta era 
tentantă. Douăzeci de ţărani pricepuţi în ale războiului, 
care ştiau, în plus, şi unde se află Bethod, poate şi ce pune 
la cale. Informaţia asta l-ar fi scutit să mai stea la pândă 
prin pădurea friguroasă. El, unul, se săturase până peste 
cap de copaci uzi. Dar nu avea încă încredere în ticălosul 
ăsta, nici pe departe. O să-l ducă în tabără, şi va hotări 
Treicopaci ce vor face mai departe. 

- Bine, spuse el, vom vedea. Acum treci şi urcă dealul 
ăsta, iar eu am să vin la câţiva paşi în urma ta. 


- În regulă, zise Fiori-îţi-dau şi începu să urce panta, cu 
mâinile tot ridicate. Dar vezi ce faci cu săgeata aia, bine? N- 
am chef să păţesc ceva doar pentru că tu nu te uiţi pe unde 
calci. 

- Nu-ţi face griji, flăcăule, Copoiul nu... ha! 

Se împiedică de o rădăcină ieşită în afară şi se împletici 
şi dădu drumul corzii de la arc. Săgeata zbură chiar pe 
lângă capul lui Fiori-îţi-dau şi se înfipse într-un copac din 
apropiere. Copoiul căzu în patru labe în noroi, cu arcul gol 
în mână, privindu-l pe celălalt cum se apropie de el. 

- Pişat, mormăi el. 

Dacă ar fi vrut, străinul i-ar fi putut da un pumn zdravăn 
în scăfârlie şi i-ar fi făcut de îndată felul. 

- Bine că nu m-ai nimerit, spuse Fiori-îţi-dau. Acum pot 
să las mâinile jos? 


Fireşte că Dow se ridică brusc în picioare când îi văzu. 

- Cine naiba mai e şi ticălosul ăsta? mârâi el, apropiindu- 
se de Fiori-îţi-dau cu paşi mari şi apăsaţi, cu toporişca în 
mână, măsurându-l din priviri şi zbârlindu-se la el. 

Scena ar fi putut părea caraghioasă, căci Dow era cu 
jumătate de cap mai scund, însă Fiori-îţi-dau nu păru prea 
amuzat. Nu-i vorbă, că nici nu avea motive. 

- E..., începu Copoiul, dar nu apucă să spună mai multe. 

- Un ticălos înalt, nu? Ei bine, eu n-am de gând să 
vorbesc cu unul la care trebuie să mă uit de jos în sus! Stai 
jos, uriaşule! şi îi dădu un brânci aşezându-l în fund. 

Copoiul îşi spuse că Fiori-îţi-dau făcu faţă destul de bine. 
Sigur că gemuse când dăduse cu şezutul de pământ, apoi 
bătu des din pleoape, nedumerit de ce i se întâmplă, apoi se 
sprijini în coate zâmbind la ei. 

- Cred că am să stau frumuşel aici. Dar vă rog să nu mi-o 
luaţi în nume de rău. N-am cerut eu să fiu aşa înalt, aşa cum 
nici tu n-ai cerut să fii aşa de tâmpit. 

Copoiul tresări când îl auzi vorbind aşa, aşteptându-se ca 
trufandalele lui Fiori-îţi-dau să facă fără voie cunoştinţă cu 


cizma lui Dow. În schimb, tovarăşul lui începu să rânjească 
binedispus. 

- Dar eu am cerut să fiu tâmpit. Îmi place asta. Şi-mi 
place şi ticălosul. Cine e? 

- Îl cheamă Fiori-îţi-dau, răspunse Copoiul. E fiul lui 
Gâthorcăitor. 

Dow se încruntă. 

- Păi, Nouădegete nu l-a... 

- Celălalt fiu. 

- Păi, n-are cum să aibă mai mult de... 

- Fă singur socoteala. 

Dow se încruntă şi mai tare, apoi clătină uluit din cap. 

- Rahat. Atât de mult a trecut? 

- Seamănă cu Gâthorcăitor, se auzi vocea lui Tul, care se 
apropie de ei. 

- Mama naibii! exclamă Fiori-îţi-dau. Am crezut că nu vă 
plac oamenii înalţi. Ăsta arată de parcă ar sta în cârca 
altcuiva! 

- Sunt unul singur, zise Tul şi se aplecă să-l ridice de 
mână, aşa cum ridici un copil căzut la joacă. Scuze pentru 
primirea asta, prietene. Avem puţini oaspeţi şi ajungem să-i 
omorâm şi pe ăia. 

- Sper să fac excepţie, zise Fiori-iţi-dau tot cu ochii largi 
de uimire la Capdetunet. Înseamnă că acela este Grim 
Ursuzul. 

- Înî, confirmă Grim fără să-şi ridice ochii de la aranjatul 
săgeţilor. 

- lar tu eşti Treicopaci? 

- Ăsta mi-e numele, zise cel mai în vârstă dintre ei, cu 
mâinile în şold. 

- Măi, măi, murmură Fiori-iţi-dau, frecându-şi ceafa. 
Sincer vă spun că mă simt la strâmtoare. La mare 
strâmtoare. Tul Duru, şi Dow cel Negru, şi... la naiba. Chiar 
tu eşti Treicopaci? 

- Eu sunt. 


- Ei bine. Rahat. Tata spunea că în tot nordul nu e un 
bărbat mai bun decât tine. Că dacă ar fi fost să aleagă pe 
cine să urmeze, pe tine te-ar fi ales. Până când ai pierdut în 
faţa Sângerosului Nouă, fireşte, dar sunt nişte lucruri în 
viaţă cărora n-ai ce le face. la te uită, Rudd Treicopaci e 
chiar în faţa mea... 

- De ce ai venit aici, tinere? 

Fiori-îţi-dau părea a fi rămas fără cuvinte, drept pentru 
care Copoiul vorbi în locul lui: 

- Zice că are vreo douăzeci de ţărani înarmaţi cu el şi că 
vor să ni se alăture. 

Câteva clipe, Treicopaci îl privi pe Fiori-îţi-dau în ochi. 

- Aşa este? 

Fiori-îţi-dau dădu din cap şi spuse: 

- L-ai cunoscut pe tatăl meu. Gândea la fel ca tine, iar eu 
sunt sânge din sângele lui, croit după chipul şi asemănarea 
lui. Îmi stă în gât că trebuie să-l slujesc pe Bethod. 

- Mi se pare corect ca omul să-şi aleagă stăpânul şi să-i 
fie credincios. 

- Şi eu gândesc aşa, zise Fiori-îţi-dau. Doar că este o 
sabie cu două tăişuri. Conducătorul trebuie şi el să se 
îngrijească de oamenii lui, nu crezi? 

Copoiul îi aprobă spusele mişcând din cap. După părerea 
lui, afirmaţia era una foarte justă. 

- Lui Bethod nu-i mai pasă nici cât negru sub unghie de 
nimeni. Şi nu ascultă de nimeni altcineva decât de 
cotoroanţa aia a lui. 

- Cotoroanţă? se miră Iul. 

- Da, vrăjitoarea asta, Crurib, sau cum o fi chemând-o. 
Cea care face ceața. Bethod e într-o tovărăşie întunecată. 
lar războiul ăsta, războiul ăsta n-are niciun sens. Englia? Ce 
să facem cu Englia, când avem pământuri din belşug? Ne va 
conduce pe toţi înapoi în ţărână. Dar am rămas alături de el 
atâta vreme cât nu am avut pe cine să urmăm. Însă când 
am auzit că Rudd Treicopaci ar putea să fie în viaţă şi că s-a 
alăturat Uniunii, atunci... 


- V-aţi hotărât să aruncaţi o privire, nu? 

- Ne-a ajuns până peste cap. Bethod s-a însoţit cu nişte 
ciudăţenii. Esticii ăştia de dincolo de Crinna, numai piele şi 
os, chiar mai rău, dacă pricepeţi ce vă spun, nici nu le poţi 
zice oameni. N-au niciun cod după care să se călăuzească, 
n-au îndurare, nici nu ne vorbesc limba. Nişte sălbatici 
nenorociţi, asta sunt, absolut toţi. Bethod i-a vârât pe unii în 
fortăreaţa Uniunii de colo-şa, din vale, iar ei au atârnat 
trupurile soldaţilor de ziduri, le-au tăiat cruci în carne şi le- 
au scos maţele şi i-au lăsat să putrezească. Nu-i bine. Şi mai 
sunt şi Calder, şi Scale care aruncă ordine tot timpul, deşi 
sunt proşti de dau în gropi. 

- Jigodia de Calder, mârâi Tul scuturând din cap. 

- Jigodia de Scale, şuieră Dow, scuipând pe pământul 
reavân. 

- Nu există două lepădături mai mari decât ăştia doi în 
tot nordul, continuă Fiori-îţi-dau. lar acum am aflat că 
Bethod a făcut o înţelegere. 

- Ce fel de înţelegere? se interesă Treicopaci. Fiori-îţi- 
dau se întoarse şi scuipă peste umăr. 

- O înţelegere cu blestemaţii de shanka, asta a făcut. 

Copoiul se holbă la el. Toţi se holbară. Asta era o veste 
îngrozitoare. 

- Cu capetele-turtite? Cum? 

- Cine poate şti? Poate că vrăjitoarea aia a lui a găsit o 
metodă prin care să poată mijloci comunicarea cu ei. 
Vremurile se schimbă repede, şi nu e bine. Sunt o mulţime 
de băieţi acolo, în armata lui, cărora nu le convin deloc 
treburile astea. Fără să-l mai punem la socoteală şi pe 
Temutul. 

Dow se încruntă: 

- Temutul? N-am auzit niciodată de el. 

- Da” unde aţi fost? Pe altă lume? 

Nordicii se priviră între ei. 

- Cam aşa, răspunse Copoiul. Cam aşa. 


Cam scump 


- Aveţi un oaspete, domnule, murmură Barnam, cu 
chipul palid ca moartea, nu se ştie din ce motiv. 

- Evident, se răţoi la el Glokta. Bănuiesc că acest oaspete 
tocmai ce mi-a bătut în uşă. 

Aruncă lingura în castronul cu supă abia atinsă şi îşi 
trecu morocănos limba peste gingii. Ce mâncare scârboasă, 
dacă o pot numi mâncare. Mi-e dor de felul cum gătea 
Shickel, chiar dacă nu şi de încercările ei de a mă ucide. 

- Ei bine, cine e, omule? 

- E... Hm...e... 

Arhilectorul Sult pătrunse în încăpere cu capul plecat 
pentru a nu-şi strica frizura impecabilă atingând cadrul uşii. 
Aha. Pricep. Oaspetele cuprinse cu o privire urâcioasă 
sufrageria înghesuită, cu buzele încreţite de dezgust, de 
parcă tocmai ce ar fi căzut într-un canal. 

- Nu te ridica, se răsti el la Glokta. 

Nici n-aveam intenția. 

Barnam înghiţi în sec. 

- Să-i aduc Eminenţei Voastre... 

- leşi afară! mârâi Sult, iar bătrânul servitor se împletici 
şi se împiedică în graba lui de a ajunge mai repede la uşă. 

Dispreţul Arhilectorului se mai stinse. Se pare că buna 
dispoziție de la precedenta noastră întâlnire este acum 
doar un vis. 

- Ai naibii ţărani, şuieră el strecurându-se pe un scaun 
de la masa îngustă a lui Glokta. A mai avut loc o răzmeriţă 
lângă Keln, iar ticălosul ăla de Tăbăcar a fost iar în mijlocul 
ei. O evacuare blamată de toţi s-a transformat într-o 
răscoală în toată regula. Lordul Finster nu a apreciat corect 
starea de spirit a localnicilor şi s-a ales cu trei gărzi 
omorâte, iar el, dobitocul, e acum asediat în propriul conac 
de o mulţime furibundă. Din fericire nu au reuşit să intre, 
aşa că s-au mulţumit să incendieze jumătate din sat. 


Sult pufni cu dispreţ vădit. 

- Propriul lor sat! Asta face un cretin când se înfurie. 
Distruge ce are la îndemână, chiar dacă e vorba de propria 
lui casă! Fireşte că membrii Consiliului Deschis cer sânge. 
Sânge de ţărani. Şi mult. Trebuie să trimitem Inchiziția să 
se ocupe de asta, să prindă nişte căpetenii, sau nişte tâmpiţi 
despre care să spună că ar fi căpeteniile răscoalei. Ar trebui 
să-l spânzurăm pe Finster, însă mă tem că varianta asta nici 
nu poate intra în discuţie. 

Glokta îşi drese glasul. 

- Mă voi pregăti de îndată să plec spre Keln. Ca să mă 
dau în bărci cu ţăranii. Nu-i tocmai misiunea mea 
preferată, dar... 

- Nu. Pentru altceva am nevoie de tine. Dagoska a căzut. 

Glokta ridică o sprânceană. Nu-i chiar o surpriză. Vestea 
asta n-avea cum să-l şocheze pe Eminenţa Sa într-o 
asemenea măsură încât să catadicsească să se înghesuie în 
apartamentul meu cel strâmt. 

- Se pare că gurkienilor li s-a permis accesul în cetate 
datorită unui aranjament făcut în prealabil. Un act de 
trădare, fireşte, dar în vremuri ca astea... nu ar trebui să ne 
surprindă. Trupele Uniunii au fost masacrate, atâtea câte 
mai rămăseseră, însă mulţi dintre mercenari n-au păţit 
nimic, ci doar au fost luaţi sclavi, iar localnicii au fost, în 
general, cruţaţi. 

Milostenia gurkiană, cine şi-ar fi închipuit. Mai există şi 
minuni pe lumea asta. 

Sult înlătură mânios un fir de praf de pe mănuşa lui fără 
pată. 

- Am auzit că, atunci când gurkienii au intrat în citadelă, 
generalul Vissbruck a preferat să-şi ia viaţa mai degrabă 
decât să cadă în mâinile lor. Ja te uită. Nu l-aş fi crezut în 
stare de aşa ceva. A ordonat ca trupul să-i fie incinerat, 
pentru ca să nu-i fie batjocorit de duşmani. Apoi şi-a tăiat 
gâtul. Curajos om. Înălţătoare pildă. Mâine îl vom onora în 
Consiliul Deschis. 


Ce bine de el. O moarte oribilă, însă onorată, este de 
preferat unei vieţi lungi petrecute în anonimat. 

- Fireşte, spuse încet Glokta. Curajos om. 

- Dar asta nu este tot. Imediat după ce am primit de 
veste despre cele petrecute, a venit şi un sol. Un sol din 
partea Împăratului de Gurkhul. 

- Un sol? 

- Într-adevăr. Cerând... pacea, explică Arhilectorul 
rostind ultimul cuvânt cu mult dispreţ în glas. 

- Pacea? 

- Încăperea asta pare cam mică pentru a putea produce 
ecouri. 

- Desigur, Eminenţă, dar... 

- De ce nu, la urma urmei? Au căpătat ce şi-au dorit. Au 
Dagoska, şi nu mai au unde să se ducă de acolo. 

- Nu, Arhilectore. Poate doar peste mare. 

- Se pare că vor pace. Ar fi inacceptabil să mai cedăm 
ceva, însă, să fim sinceri, Dagoska nu a însemnat niciodată 
prea mult pentru noi. Ba chiar ne-a costat mai mult decât 
am obţinut de pe urma ei. N-a fost nimic altceva decât un 
trofeu pentru Regele nostru. Cutez a spune că ne e mult 
mai bine fără piatra aia inutilă. 

Glokta lăsă capul în jos. 

- Absolut, Eminenţă. Deşi ne-am putea intreba de ce v- 
ați dat atât peste cap ca s-o apărați. 

- Din păcate, dispariţia cetăţii te lasă fără titlul de 
Superior. 

Arhilectorul părea aproape încântat. Deci asta este, 
revin la statutul de simplu Inchizitor nu? Adică nu voi mai 
fi binevenit la întrunirile celor de vază... 

- Însă am hotărât să te las să-ţi păstrezi titlul. În calitate 
de Superior de Adua. 

Glokta nu răspunse imediat. O promovare însemnată, 
doar că... 

- Dar, Eminenţă, aceasta este funcţia Superiorului Goyle. 

- Aşa este. Şi va continua să fie. 


- Atunci... 

- Veţi împărţi responsabilităţile. Goyle are mai multă 
experienţă, aşa că el va fi partenerul principal şi va 
continua să conducă departamentul. 'Ţie îţi voi găsi anumite 
misiuni potrivite talentelor tale deosebite. Sper ca această 
competiţie sănătoasă va scoate la iveală ce e mai bun în voi. 

Mai mult ca sigur că toată întrecerea asta se va sfârşi cu 
moartea unuia dintre noi, şi cu toţii ştim cine este favoritul. 
Sult schiţă un zâmbet subţire, ca şi cum i-ar fi putut ghici 
gândurile. 

- Sau poate va demonstra că unul dintre voi este 
superior celuilalt. 

Şi scoase un hohot de râs fără pic de veselie, ca un 
lătrat, încântat de gluma făcută. Glokta îi răspunse cu un 
rânjet bălos şi ştirb. 

- Între timp, vreau să te ocupi de solul ăsta. Se pare că 
ştii cum să te porţi cu kanticii, dar îţi cer ca, măcar pentru 
moment, să te abţii să-l decapitezi şi pe acesta, spuse 
Arhilectorul îngăduindu-şi un zâmbet minuscul. Fă bine şi 
află dacă urmăreşte să dobândească şi altceva în afară de 
pace. Ne-ar folosi să ştim cu ce ne confruntăm, ca să nu 
picăm de proşti. 

Se ridică şi se extrase cu greutate din spatele mesei, 
foarte încruntat, de parcă încăperea strâmtă ar fi fost un 
afront intenţionat la adresa demnităţii lui. 

- Şi, te rog, Glokta, caută-ţi o locuinţă mai bună. Un 
Superior de Adua să trăiască în halul ăsta? E o ruşine! 

Glokta îşi plecă umil capul, iar mişcarea îi trimise săgeți 
de durere de-a lungul spinării, până în noadă. 

- Fireşte, Eminenţă. 


Solul Împăratului era un bărbat lat în umeri, cu barbă 
mare şi neagră, cu o tichie albă pe cap şi înveşmântat în 
straie de asemenea albe, brodate cu fir de aur. Se ridică şi 
făcu o plecăciune smerită în faţa lui Glokta care şontâcăia 
peste pragul uşii. Dacă ar fi să mă iau după aparenţe, aş 


spune că este tot atât de plin de bună cuviinţă, pe cât de 
arogant şi plin de ifose a fost ultimul emisar. Alt tip de om 
pentru un alt tip de obiectiv. 

- Ah, Superiorul Glokta. Ar fi trebuit să-mi închipui. 

Vocea îi era gravă şi bogată şi stăpânea la perfecţie 
limba comună. 

- Mulţi oameni din partea noastră de mare au fost 
extrem de dezamăgiţi când nu ţi s-a descoperit cadavrul 
printre cele din citadela Dagoska. 

- Sper că le vei transmite sincerele mele scuze. 

- Aşa voi face. Numele meu este Tulkis şi sunt sfetnicul 
lui Uthman-ul-Dosht, Împăratul gurkienilor, rânji solul 
descoperind o semilună de dinţi puternici şi albi în barba 
neagră. Sper că te vei purta mai bine cu mine decât ai 
făcut-o cu ultimul emisar trimis de poporul meu. 

Glokta şovăi. Simţul umorului? Extrem de surprinzător. 

- Asta va depinde de tonul pe care îl vei adopta. 

- Desigur. Shabbed al Islik Burai a fost întotdeauna 
cam... cam agresiv. În plus, loialităţile lui erau cumva... 
cumva eterogene, rânji şi mai larg Tulkis. A fost un 
credincios pătimaş. Foarte religios. A fost un om mai 
apropiat, poate, de biserică decât de stat. Şi eu îi aduc 
cinstire lui Dumnezeu, fireşte, îşi atinse el fruntea cu 
vârfurile degetelor. Îl cinstesc pe marele şi sfântul Profet 
Khalul - o altă atingere a frunţii - dar îl slujesc..., iar ochii 
lui îi întâlni pe ai lui Glokta, îl slujesc doar pe Împărat. 

Interesant. 

- Mi-am închipuit că la voi biserica şi statul au un singur 
glas. 

- Deseori aşa şi este, însă există printre noi unii care 
cred că preoţii ar trebui să se ocupe doar de rugăciuni şi să 
lase buna guvernare pe seama Împăratului şi a sfetnicilor 
lui. 

- Înţeleg. Şi ce anume are Împăratul să ne comunice? 

- Marile dificultăţi întâmpinate la cucerirea cetăţii 
Dagoska au şocat poporul nostru. Preoţii ne convinseseră 


că această campanie va fi una uşoară pentru că Dumnezeu 
este cu noi, iar cauza noastră este una dreaptă şi aşa mai 
departe. Dumnezeu este mare, continuă solul ridicându-şi 
ochii în tavan, însă nu poate înlocui planurile bune. 
Împăratul doreşte pace. 

Glokta nu spuse nimic câteva clipe. Apoi exclamă 
prefăcându-se uimit: 

- Marele Uthman-ul-Dosht? Atotputernicul? 
Neîndurătorul? Vrea pace? 

Solul nu se arătă deranjat de tonul ironic al 
Inchizitorului. 

- Sunt convins că înţelegi foarte bine cât de folositoare 
poate fi reputaţia de om lipsit de scrupule. În primul şi în 
primul rând, un mare conducător, mai ales conducătorul 
unei ţări atât de întinse şi diverse cum este Gurkhul, 
trebuie să fie temut. Desigur că şi-ar dori să fie iubit, însă 
acesta este un lux pe care nu şi-l poate permite. leama este 
esenţială. Indiferent ce ai auzit, Uthman nu este nici om al 
păcii, nici al războiului. El este un om al... cum spuneţi voi? 
Al necesităţii. Este un om al uneltei potrivite la momentul 
potrivit. 

- Foarte prudent din partea lui, murmură Glokta. 

- Acum este vorba de pace. Îndurare. Compromis. 
Acestea sunt uneltele care-i convin scopurilor lui, chiar 
dacă nu convin scopurilor... altora, spuse solul atingându-şi 
din nou fruntea. Şi m-a trimis pe mine ca să aflu dacă vă 
convin şi vouă. 

- Măi, măi, măi. Atotputernicul Uthman-ul-Dosht 
vorbeşte despre îndurare şi ne oferă pacea. Trăim timpuri 
stranii, nu ţi se pare, Tulkis? Au învăţat gurkienii cum să-şi 
iubească duşmanii? Sau, pur şi simplu, le este frică de ei? 

- Nu trebuie să-ţi iubeşti duşmanul şi nici să-ţi fie frică 
de el pentru a dori pacea. Nu trebuie decât să te iubeşti pe 
tine însuţi. 

- Aşa crezi? 


- Chiar aşa. Mi-am pierdut doi fii în războaiele dintre 
popoarele noastre. Unul la Ulrioch, în ultimul război. Era 
preot şi a ars în templul lui. Celălalt a murit de curând, în 
asediul asupra Dagoskăi. A condus atacul după ce a fost 
făcută prima breşă în fortificațiile voastre. 

Glokta se încruntă şi îşi trosni gâtul. Grindina de săgeți 
trase de arbalete, siluete micuţe, prăbuşindu-se printre 
dărâmături. 

- A fost un atac curajos. 

- Războiul este crud mai ales cu cei bravi. 

- Aşa este. Îmi pare rău de pierderile suferite. Deşi nu- 
mi pare deloc. 

- Îţi mulţumesc pentru condoleanţele tale sincere. 
Dumnezeu a considerat de cuviinţă să mă binecuvânteze cu 
încă alţi trei fii, dar golurile lăsate de aceşti doi copii nu se 
vor umple niciodată. E ca şi cum mi-aş fi pierdut bucăţi din 
trupul meu. De aceea cred că pot înţelege câte ceva din 
pierderea pe care ai suferit-o şi tu în acelaşi război. Îmi 
pare rău şi mie pentru pierderile tale. 

- Eşti foarte amabil. 

- Suntem conducători. Războiul izbucneşte atunci când 
noi eşuăm în ceea ce facem. Sau dacă suntem împinşi spre 
eşec de cei nesăbuiţi şi neghiobi. Victoria este mai bună 
decât înfrângerea, însă... nu cu mult mai bună. Tocmai de 
aceea Împăratul oferă pacea, sperând că astfel se va pune 
capăt odată pentru totdeauna ostilităţilor dintre naţiunile 
noastre. Nu avem niciun interes să traversăm marea ca să 
ne războim cu voi, iar voi nu aveţi niciun interes să puneţi 
piciorul pe continentul kantic. Aşa că vă oferim pacea. 

- Atâta tot? 

- Atâta? 

- Ce ar spune poporul nostru dacă v-am ceda pur şi 
simplu Dagoska, pentru care am plătit atât de mult în 
ultimul război? 

- Să fim realişti. Încurcăturile în care aţi intrat în 
campania voastră din nord vă plasează într-o situaţie 


extrem de dezavantajoasă. Dagoska este pierdută. În locul 
vostru mi-aş scoate-o din minte. Oricum, pot aranja să 
primiţi douăsprezece cufere ca despăgubiri oferite de 
Împăratul meu Regelui tău. Cufere din abanos înmiresmat, 
ornate cu frunze din aur, purtate de sclavi precedaţi de 
funcţionari umili ai guvernului Împăratului. 

- Şi ce anume ar conţine aceste cufere? 

- Nimic. 

Cei doi bărbaţi se priviră lung. 

- În afară de mândrie. Poţi spune ce vrei. Că în ele se află 
o avere în aur gurkian, sau în bijuterii kantice, sau tămâie 
de dincolo de deşert. Că în ele se află o avere mai mare 
decât valoarea cetăţii. Poate că ar domoli mânia poporului 
tău. 

Glokta trase iute aer în piept. 

- Pace. Şi nişte lăzi goale. 

Piciorul stâng îi amorţise sub masă şi se strâmbă de 
durere când şi-l mişcă ridicându-se din scaun. Suieră 
printre gingii: 

- Voi transmite oferta voastră mai-marilor mei. 

Era pe punctul de a se întoarce cu spatele la sol, când 
Tulkis îi întinse mâna. Glokta se uită la ea câteva clipe. Fi și, 
ce rău mi-ar putea face? Apoi strânse mâna gurkianului. 

- Sper că îi vei putea convinge, spuse solul. 

Și eu sper. 


Spre marginea lumii 


În dimineaţa celei de-a noua zile în munţi, Logen văzu 
marea. Se târî până la marginea stâncii, julindu-şi pielea şi 
acolo unde încă mai rămăsese intactă, şi iat-o. Cărarea 
cobora brusc într-un ţinut plat aflat mult mai jos de el. Iar 
dincolo era linia strălucitoare a orizontului. Aproape că îi 
putea simţi mirosul, zvâcul acela sărat din aer inspirat cu 
fiecare răsuflare. Ar fi zâmbit cu gura până la urechi dacă 
nu i-ar fi adus aminte atât de mult de casă. 

- Marea, şopti el. 

- Oceanul, îl corectă Bayaz. 

- Am traversat continentul vestic din țărm în țărm, spuse 
Picior-Lung, cu rânjet din ureche în ureche. Suntem 
aproape. 

Până la amiază au fost şi mai aproape. Poteca se lăţise 
devenind o alee noroioasă, divizată de tufe stufoase, ca 
nişte garduri vii. Pretutindeni se zăreau bolovani 
desţeleniţi, dar şi petice de pajişte verde, cu iarbă bogată, 
sau cu lăstari, sau unduind în adierea vântului culturile 
insipide de toamnă. Logen nu se pricepea mai deloc la 
agricultură, dar până şi pentru el era limpede că terenul 
acela era lucrat. De curând, chiar. 

- Ce oameni ar putea să trăiască atât de departe? şopti 
Luthar, privind bănuitor la câmpul neîngrijit. 

- Descendenții pionierilor de demult. Au rămas aici, 
singuri, după prăbuşirea Imperiului. Şi, de bine, de rău, au 
reuşit să-şi facă o viaţă. 

- Aţi auzit? şuieră Ferro, cu ochii îngustaţi, cu mâna 
scotocind în tolbă după o săgeată. 

Logen ridică fruntea, ascultând cu atenţie. O bufnitură, 
venită ca de la mare depărtare, apoi o voce, subţiată de 
vânt. Apucă mânerul sabiei şi se ghemui la pământ. Se târi 
până la una dintre tufe şi se uită peste ea, cu Ferro alături. 


Doi bărbaţi aveau treabă cu o bucată din trunchiul unui 
copac în mijlocul câmpului arat. Unul îl cioplea cu un topor, 
celălalt îl păzea, cu mâinile în şolduri. Lui Logen i se uscă 
gura. Cei doi nu păreau a prezenta nicio ameninţare, însă 
aparențele erau cel mai adesea înşelătoare. Trecuse multă 
vreme de când nu se mai întâlniseră cu vreo fiinţă care să 
nu vrea să-i omoare. 

- Liniştiţi-vă, le şopti Bayaz. Nu este niciun pericol. 

Ferro îi aruncă o privire furioasă. 

- Ai mai spus asta şi înainte. 

- Nu omorâţi pe nimeni până nu vă spun eu, îşi şuieră 
Magul ordinul, apoi strigă spre cei doi într-o limbă pe care 
Logen n-o cunoştea şi le făcu semne paşnice cu mâna. 

Cei doi bărbaţi tresăriră speriaţi şi priviră în jur cu 
gurile căscate a mirare. Bayaz strigă din nou. Fermierii se 
uitară unul la celălalt, îşi lăsară uneltele jos şi se îndreptară 
spre micul grup cu pas agale. 

Se opriră la câţiva paşi distanţă de călători. Erau urâţi, 
chiar şi după standardele lui Logen - scunzi şi îndesaţi, cu 
trăsături brute, îmbrăcaţi cu haine fără de culoare, peticite 
şi murdare. Se holbau temători la cei şase străini, mai ales 
la armele lor, de parcă nu mai văzuseră oameni sau arme 
până atunci. 

Bayaz le vorbi pe ton prietenos, surâzând, dând din 
mâini, arătând spre ocean. Unul dădu din cap, răspunse, 
ridică din umeri şi arătă spre potecă. Apoi se strecură prin 
gardul viu, trecând din câmp pe drum. Sau, mai bine spus, 
de pe pământ moale pe noroi întărit. Le făcu semn să îl 
urmeze, în vreme ce tovarăşul lui îi privea cu neîncredere 
din cealaltă parte a tufelor. 

- Ne va duce la Cawneil, zise Bayaz. 

- La cine? strigă Logen, dar Magul nu-i răspunse. 

Pornise deja după ţăran spre apus. 


Amurg apăsător sub un cer ca de plumb. Iar ei îşi 
târşâiau picioarele printr-un oraş pustiu, în urma călăuzei 


lor posace. Individ extrem de pocit, îşi spuse Jezal, dar nu 
era mai puţin adevărat că nu întâlnise niciodată un ţăran 
care să fie vreo frumuseţe. Şi îşi închipuia că aşa trebuie să 
fie în întreaga lume. Străzile erau goale şi colbuite, pline cu 
buruieni şi gunoaie. Majoritatea caselor erau abandonate, 
acoperite cu muşchi şi plante agăţătoare. Iar cele câteva 
care dădeau semne că ar fi încă locuite erau, în ansamblu, 
cam în aceeaşi stare mizeră. 

- S-ar părea că şi aici s-a stins strălucirea trecutului, 
spuse dezamăgit Picior-Lung. Presupunând că ar fi existat 
vreo asemenea strălucire. 

Bayaz dădu din cap. 

- În timpurile pe care le trăim, gloria se găseşte în 
cantităţi insuficiente. 

În faţa caselor neîngrijite se deschidea o piaţă mare. Pe 
margini, un grădinar de mult uitat sădise plante 
ornamentale, însă iarba era acum uscată, locul florilor 
fusese luat de buruieni, iar copacii îşi înălţau ghearele 
uscate spre plumbul cerului. Din această descompunere 
lentă se înălța o clădire uriaşă şi ciudată, sau, mai bine 
spus, se înălța un talmeş-balmeş de clădiri de forme şi 
stiluri nedefinite. Trei turnuri înalte şi conice, unite la bază, 
dar despărțite spre vârf. Acoperişul unuia dintre ele căzuse 
de multă vreme, dezvăluind vederii grinzile golaşe. 

- O bibliotecă..., şopti Logen ca pentru sine. 

Jezal nu prea era de acord. 

- Ei, na? 

- Marea Bibliotecă de Vest, spuse Bayaz în vreme ce 
traversau piaţa dărăpănată. Aici am făcut primii mei paşi 
şovăielnici într-ale cunoaşterii. Aici stăpânul meu m-a 
învăţat Prima Lege. Iar şi iar m-a învăţat, până când am fost 
în stare s-o declam fără greşeală în toate limbile cunoscute. 
Acesta a fost un loc al studiului, al miracolelor şi al 
frumuseţii copleşitoare. 

Picior-Lung îşi supse dinţii. 

- Timpul nu a fost bun cu locul ăsta. 


- Timpul nu este bun niciodată. 

Călăuza lor spuse câteva cuvinte şi le arătă o uşă mare, 
cu vopseaua verde rău scorojită. Apoi se îndepărtă, tot 
uitându-se la ei peste umăr cu profundă neîncredere. 

- În vremurile astea e tare greu să găseşti pe cineva care 
să te ajute, observă resemnat Întâiul dintre Magi 
urmărindu-l pe ţăran cu privirea. Apoi îşi ridică toiagul şi 
lovi de trei ori în uşă. 

Urmă o tăcere prelungă. 

- Bibliotecă? auzi Jezal întrebarea lui Ferro, evident 
neobişnuită cu acest cuvânt. 

- Pentru cărţi, se auzi răspunsul lui Logen. 

- Cărţi, pufni ea. Pierdere de vreme. 

Din spatele uşii se auziră nişte zgomote slabe: venea 
cineva să deschidă, bombănind nervos. Acum zăvoarele 
scrâşniră, iar uşa se deschise scârţâind pe balamale. Un 
bărbat înaintat în vârstă şi mult aplecat de spate se holba 
uluit la ei, cu înjurătura rămasă nerostită pe buze. Într-o 
mână ţinea o lumânare aprinsă, care-i lumina unul dintre 
obrajii zbârciţi. 

- Eu sunt Bayaz, Întâiul dintre Magi, şi am treabă cu 
Cawneil. 

Slujitorul rămase în continuare cu gura ştirbă larg 
căscată şi ochii bulbucaţi. Jezal era aproape convins că în 
scurtă vreme va începe să i se scurgă saliva pe bărbie. Era 
limpede că nu aveau parte de prea mulţi oaspeţi pe aici. 

Lumina slabă a lumânării nu putea dezvălui sala 
impozantă din spatele bătrânului. Mese din lemn masiv se 
cocoşau sub greutatea maldărelor de cărţi. Pereţii erau 
acoperiţi cu rafturi până în întunericul mucegăit al 
tavanului. Umbrele pâlpâiau pe cotoarele volumelor legate 
în piele, de toate mărimile şi culorile, pe sulurile de 
pergament neglijent îngrămădite în piramide înclinate. 
Lumina lumânării scânteia pe poleiala din argint, pe 
ornamentele din aur, pe pietrele fără luciu incrustate în 
copertele tomurilor uriaşe. În mijlocul acestei imense 


cantităţi de erudiție străveche se arcuia o scară lungă, cu 
balustrada lustruită de trecerea a mii şi mii de mâini, cu 
treptele tocite de trecerea a mii şi mii de paşi. lotul era 
acoperit cu un strat gros de praf. Când Jezal trecu peste 
prag, i se încurcă în păr o pânză monstruoasă de păianjen, 
lipicioasă şi scârboasă, iar tânărul se luptă din greu cu ea, 
strâmbându-se dezgustat. 

- Stăpâna casei, hârâi servitorul cu un accent ciudat, s-a 
dus deja la culcare. 

- Scoal-o, atunci, se răţoi la el Bayaz. Se face târziu şi mă 
grăbesc. Nu avem timp de... 

- Măi, măi, măi. 

O femeie se afla în capul scării. 

- Într-adevăr se face târziu, căci îmi bat iubiții vechi la 
poartă. 

Voce pătrunzătoare, dulce ca melasa. Femeia începu să 
coboare treptele, dar foarte încet, exagerat de încet, 
mângâind cu unghiile-i lungi balustrada arcuită. Părea de 
vârstă mijlocie: înaltă, slabă, graţioasă, cu un obraz 
acoperit în întregime de părul lung şi negru. 

- Soră. Avem probleme importante de discutat. 

- Ah, nu mai spune? 

Ochiul pe care Jezal îl vedea era mare, negru, uşor 
congestionat de plâns. Învălui grupul de călători cu o 
privire melancolică, leneşă, aproape adormită. 

- Ce plictiseală crâncenă. 

- Sunt foarte obosit, Cawneil. Şi n-am chef de jocurile 
tale. 

- Cu toţii suntem foarte obosiţi, Bayaz. Cu toţii suntem 
înfiorător de obosiţi. 

Pluti până la piciorul scării şi peste podeaua neregulată 
înspre ei, cu un oftat prelung şi teatral. 

- A fost o vreme când îţi plăcea să te joci. Jucai jocurile 
mele zile în şir, din câte îmi aduc eu aminte. 

- Asta s-a întâmplat demult. Lucrurile se schimbă. 


Chipul femeii se strâmbă de furie neaşteptată şi 
înfricoşătoare. 

- Lucrurile putrezesc, vrei să spui! Cu toate acestea, iar 
vocea i se îmblânzi din nou până la şoaptă, în calitatea 
noastră de ultimi rămaşi ai Ordinului Magilor, ar trebui 
măcar să încercăm să fim politicoşi. Haide, frate al meu, 
prieten al meu, scumpul meu, nu ai de ce să te grăbegşti. Se 
face târziu, iar voi aveţi timp să vă spălaţi de colbul de pe 
drum, să vă aruncaţi zdrenţele astea împuţite de pe voi şi să 
vă îmbrăcaţi frumos pentru cină. Vom discuta la masă, aşa 
cum obişnuiesc persoanele civilizate. Atât de rar se 
întâmplă să mă mai bucur de oaspeţi. 

Trecu pe lângă Logen, măsurându-l admirativ din cap 
până în picioare. 

- Şi mi-ai adus oaspeţi atât de robuşti. 

Zăbovi cu privirea asupra lui Ferro. 

- Oaspeți atât de exotici. 

Mângâie cu un deget obrazul lui Jezal. 

- Oaspeți atât de drăgălaşi! 

Jezal înlemni de jenă, neştiind cum să răspundă unui 
asemenea gest nelalocul lui. De aproape, părul ei cel negru 
era alb la rădăcină, semn că şi-l vopsise. Pielea cea netedă 
era, de fapt, ridată şi o idee cam prea galbenă, semn că şi-o 
pudrase din belşug. Rochia cea albă era murdărită pe poale 
şi avea o pată vizibilă pe una dintre mâneci. Părea la fel de 
bătrână ca Bayaz, sau poate mai bătrână. 

Se uită în colţul unde se retrăsese Quai şi se încruntă. 

- Nu sunt însă prea sigură ce fel de oaspete este acela... 
dar sunteţi cu toţii bineveniţi la Marea Bibliotecă de Vest. 
Bine aţi venit... 


Cu briciul în mână, Jezal se privi uluit în oglindă. 

Cu doar câteva clipe în urmă se gândise la călătoria care 
se apropia acum de final, felicitându-se pentru cât de multe 
învățase. Toleranţă şi înţelegere, curaj şi sacrificiu de sine. 
Pentru cât de mult se maturizase. Pentru cât de mult se 


schimbase. Dar felicitările nu-şi mai aveau locul. Poate că 
oglinda era una foarte veche, iar imaginea lui reflectată era 
întunecată şi deformată, dar nu era nicio îndoială că faţa lui 
era complet distrusă. 

Dispăruse simetria încântătoare a trăsăturilor. Masxilarul 
lui, odinioară perfect, o cotise acum spre stânga, bărbia lui, 
bărbia lui cea nobilă, se strâmbase. Cicatricea care începea 
de pe buza superioară ca o dungă aproape estompată se 
bifurca scobind adânc buza inferioară, trăgând-o în jos şi 
conferindu-i astfel feţei sale un aspect răutăcios şi 
batjocoritor. 

lar el nu avea ce face. Dacă încerca să zâmbească era 
încă şi mai rău, căci îşi dezvelea găurile urâte dintre dinţi, 
mult mai potrivite unui luptător de bâlci sau unui tâlhar 
decât unui ofiţer din Oastea Regelui. Singura veste bună 
era că foarte probabil urma să moară pe drumul de 
întoarcere, şi niciuna din vechile lui cunoştinţe nu avea să-l 
vadă într-aşa hal de desfigurat. Slabă consolare, ce să-ţi 
spun! 

O singură lacrimă pleoscăi în ligheanul din faţa lui. 

Înghiţi nodul plin cu lacrimi din gât, inspiră adânc, ca în 
faţa unei mari primejdii, şi îşi şterse obrazul ud. Apoi îşi 
ridică falca aceea nouă şi străină şi strânse hotărât briciul. 
Răul fusese făcut şi nu mai era cale întoarsă acum. Poate că 
era mai urât, dar cu siguranţă că era un om mai bun şi, aşa 
cum ar fi spus Logen, era încă în viaţă. Mânuind atent 
briciul, îşi îndepărtă ţepii răzleţi de pe obraji, de lângă 
urechi, de pe gât. Însă nu se atinse de firele de păr de pe 
bărbie şi din jurul gurii. | se părea că arată bine cu barbă, 
îşi spuse, ştergând briciul. Sau, măcar îi mai ascundea 
chipul pocit. 

Îşi puse hainele pe care le primise. O cămaşă cu miros 
puternic de mucegai şi o pereche de pantaloni bufanţi cu o 
croială ridicol de demodată. Când fu gata pentru cină se 
mai privi o dată în oglindă şi aproape că izbucni în râs la 
vederea imaginii sale deformate. Locuitorii lipsiţi de griji 


din Agriont nu l-ar fi recunoscut. Nici vorbă că şi el abia 
dacă se recunoştea. 

Cina nu se ridică deloc la nivelul speranţelor lui Jezal. 
Argintăria era murdară şi fără luciu, farfuriile uzate şi 
crăpate, masa însăşi era şchioapă şi înclinată, dând senzaţia 
că toată mâncarea se va duce la vale şi va cădea pe 
podeaua murdară. Felurile erau aduse de acelaşi servitor 
cu paşi târşâiţi, care nu se grăbea acum mai mult decât o 
făcuse când le deschisese uşa. Prin urmare, fiecare fel de 
mâncare venea la masă mai rece şi mai sleit decât cel de 
dinainte. Mai întâi au mâncat o supă vâscoasă incredibil de 
lipsită de gust. Apoi o bucată de peşte atât de prăjit, că nu 
mai rămăsese din el decât cenuşa. Apoi o felie de carne atât 
de crudă că părea aproape vie. 

Bayaz şi Cawneil mâncau în tăcere ca de piatră, uitându- 
se din când în când unul la celălalt peste masă într-un fel 
parcă menit să taie celorlalţi orice chef. Quai ciugulea din 
farfurie, cu ochii aţintiţi la cei doi Magi. Picior-Lung se 
năpustea cu multă poftă asupra fiecărui fel de mâncare, 
zâmbind celorlalţi de parcă şi ei s-ar fi simţit la fel de bine 
ca şi el. Logen, încruntat şi foarte concentrat, îşi ţinea 
furculiţa în pumn împlântând-o neştiutor în farfurie, de 
parcă mâncarea din faţă ar fi fost vreun shanka enervant, şi 
vârându-şi din când în când în mâncare mânecile bufante 
ale tunicii mult prea strâmte. Jezal era sigur că, nici dacă şi- 
ar fi dorit, Ferro nu ar fi ştiut să mânuiască tacâmurile cu 
oarece dexteritate, însă ea preferase să mănânce cu 
mâinile, uitându-se duşmănos la oricine îi întâlnea privirea, 
ca şi cum ar fi vrut să-l provoace să îi spună că nu se cădea 
să se comporte astfel. Purta aceleaşi haine murdare pe care 
nu şi le mai dăduse jos în ultima săptămână, iar Jezal se 
întrebă dacă i se oferise şi ei o rochie pe care să o îmbrace 
la cină. Aproape se înecă numai la imaginea pe care i-o 
aduse gândul acesta. 

Nici mâncarea, nici compania, nici ambianța nu erau pe 
placul lui Jezal. Însă realitatea era că rămăseseră fără 


hrană cu câteva zile în urmă, iar de atunci mâncaseră doar 
câteva rădăcini calcaroase scoase de Logen din pământ, 
şase ouă micuţe furate de Ferro dintr-un cuib şi câteva 
fructe sălbatice înfiorător de amare culese la întâmplare de 
Picior-Lung. Tânărul şi-ar fi dorit din tot sufletul să 
mănânce tot din farfurie. Dar, încercând să taie bucata de 
carne plină de zgârciuri tari, se întrebă dacă într-adevăr ar 
fi fost o alegere înţeleaptă. 

- Mai pluteşte corabia? mârâi Bayaz. 

Toţi îşi ridicară ochii din farfurii. Acestea erau primele 
cuvinte rostite de la începutul mesei. 

Ochiul negru al lui Cowneil îl privi cu răceală. 

- 'Te referi la corabia cu care Juvens şi fraţii lui au ajuns 
la Shabulyan? 

- La care alta m-aş putea referi? 

- În acest caz, răspunsul este nu. Nu mai e în stare să 
navigheze. Acum stă ancorată în vechiul doc, plină de 
putregai verde. Dar fii pe pace. Am construit o alta, iar 
atunci când şi aceasta a putrezit, am construit încă una. 
Ultima corabie, ancorată la țărm, e acoperită de alge şi 
scoici, dar i-am păstrat echipajul şi are provizii din belşug. 
Nu mi-am uitat promisiunea făcută stăpânului nostru. Mi- 
am îndeplinit obligaţiile. 

Sprâncenele lui Bayaz se îmbinară într-o încruntătură 
furioasă. 

- Adică vrei să spui că eu nu mi le-am îndeplinit? 

- Nu am spus asta. Dacă ţi se pare că auzi vreun reproş, 
acela vine din propria ta vină, nu din acuzaţiile mele. Nu 
sunt de partea nimănui, ştii asta. Niciodată n-am fost de 
partea nimănui. 

- Vorbeşti de parcă lenea ar fi cea mai mare virtute, 
mormăi Întâiul dintre Magi. 

- Chiar este, atunci când a acţiona înseamnă a lua parte 
la ciorovăielile voastre. Uiţi, Bayaz, că am văzut toată 
povestea asta de nenumărate ori şi mi se pare teribil de 
agasantă. Istoria se repetă. Fratele se întoarce împotriva 


fratelui. Aşa cum s-a luptat Juvens cu Glustrod, aşa cum s-a 
luptat Kanedias cu Juvens, aşa se luptă acum Bayaz cu 
Khalul. Oameni mai mici într-o lume mai mare, cu la fel de 
multă ură şi fără îndurare. Se va sfârşi oare această 
rivalitate sordidă precum s-au sfârşit celelalte? Sau mai 
râu? 

Bayaz pufni pe nas. 

- Să nu ne prefacem că ţi-ar păsa atât de mult încât să te 
scoli din pat pentru noi. 

- Nu, nu îmi pasă. Recunosc de bunăvoie. Niciodată nu 
am semănat cu tine sau cu Khalul şi nici cu Zacharus sau 
Yulwei. Ambiţia mea nu este nemărginită ca a voastră, şi 
aroganţa mea nu este nici ea fără fund. 

- Nu, aşa este, spuse Bayaz sugându-şi dezgustat 
gingiile şi aruncându-şi furculiţa în farfurie. Frivolitatea ta 
este fără margini şi indolenţa ta nu are fund. 

- Şi năravurile şi calităţile mele sunt mărunte. Niciodată 
nu m-a interesat să refac lumea după planurile mele 
măreţe. Sunt mulţumită cu lumea asta aşa cum este ea, aşa 
că sunt un pitic printre giganţi. 

Îi privi oaspeţii pe rând. 

- Însă piticii nu se lasă striviţi de tălpile nimănui. 

Jezal îi surprinse privirea iscoditoare oprită asupra lui şi 
îşi  redirecţionă atenţia asupra bucății de carne 
asemănătoare cauciucului. 

- Este lungă lista cu cei pe care i-ai călcat în picioare în 
goană după îndeplinirea ambițiilor tale, nu-i aşa, dragostea 
mea? 

Jezal începu să simtă apăsarea furiei lui Bayaz. 

- Nu este nevoie să vorbeşti în cimilituri, soră, mârâi 
bătrânul. Înţeleg ce vrei să spui. 

- O, am uitat. Îţi place vorba directă şi nu poţi să suferi 
înşelăciunea. Mi-ai spus asta imediat după ce mi-ai spus că 
n-ai să mă părăseşti niciodată şi chiar înainte de a pleca de 
lângă mine ca să-ţi găseşti pe alta. 

- N-a fost alegerea mea. Mă nedreptăţeşti, Cowneil. 


- Eu te nedreptăţesc pe tine? şuieră ea, iar acum mânia 
ei îl apăsa pe Jezal din partea opusă. Cum te nedreptăţesc, 
frate? Oare nu ai plecat? Oare nu ţi-ai găsit pe alta? Oare 
nu ai furat tu de la Creator, mai întâi secretele, apoi fiica? 

Jezal se foi în scaun şi îşi vâri capul între umeri, 
simțindu-se ca o nucă prinsă în cleşte. 

- O chema 'Tolomei. '[i-o mai aduci aminte? 

Căutătura cruntă a lui Bayaz deveni şi mai glaciară. 

- Am greşit şi încă mai plătesc pentru greşelile mele. În 
fiecare zi mă gândesc la ea. 

- Cât de insuportabil de nobil eşti! râse batjocoritor 
Cowneil. Sunt convinsă că ar leşina de emoție dacă te-ar 
putea auzi! Şi eu mă gândesc din când în când la ziua 
aceea. Ziua care a pus capăt Timpurilor Străvechi. Când ne- 
am strâns în faţa Casei Creatorului setoşi de răzbunare. 
Cum ne-am folosit toată Arta şi întreaga furie şi n-am reuşit 
nici măcar să facem o zgârietură în porţi. Cum i-ai şoptit lui 
Tolomei în miez de noapte şi ai implorat-o să te lase să intri. 

Cowneil îşi apăsă mâinile veştejite pe piept. 

- Şi cât de tandre au fost cuvintele pe care le-ai folosit. 
Cuvinte pe care nici nu bănuiam că le cunoşti. Până şi o 
scorpie ca mine a fost emoţionată. Cum te-ar fi putut refuza 
o fiinţă nevinovată ca Iolomei, fie că era vorba să-ţi 
deschidă porţile tatălui ei, fie că trebuia să-şi deschidă 
picioarele în faţa ta? Şi, spune-mi, frate, cum ai răsplătit-o 
pentru sacrificiul ei? Pentru că te-a ajutat, pentru că a avut 
încredere în tine, pentru că te-a iubit? Ce dramatică trebuie 
să fi fost scena! Voi trei, pe acoperiş. O tânără naivă, tatăl ei 
gelos şi iubitul ei secret. 

Scoase un hohot amar de râs. 

- Asta n-a fost niciodată o reţetă de succes, dar rareori a 
avut un final atât de nefericit ca al vostru. Şi tatăl, şi fiica. 
Iar drumul de pe acoperiş până jos era unul foarte lung. 

- Kanedias nu avea strop de milă, mârâi Bayaz, nici 
măcar pentru propriu-i copil. Şi-a aruncat fiica de pe 


acoperiş chiar în faţa mea. Apoi ne-am luptat, iar eu l-am 
azvârlit în flăcări. Şi l-am răzbunat pe stăpânul nostru. 

- O, minunat! exclamă Cowneil bătând din palme cu falsă 
încântare. Finalurile fericite sunt pe placul tuturor! Mai 
spune-mi ceva. Ce anume te-a făcut s-o plângi atât de mult 
pe Tolomei, când eu însămi nu am reuşit niciodată să te fac 
să verşi vreo lacrimă? la spune-mi, frate, ţi-ai dat cumva 
seama că îţi plac neprihănitele? 

Bătu des din gene cu afectare ironică, expresie stranie şi 
nepotrivită pe chipul ei bătrân. 

- Sau inocenţa? Virtutea cea mai pasageră şi mai lipsită 
de valoare dintre toate? Virtutea cu care eu nu m-am 
combinat niciodată. 

- Soră a mea, poate că este unicul lucru cu care nu te-ai 
combinat vreodată. 

- O, superb, vechea mea dragoste, foarte bine. Mai 
presus de orice mi-a plăcut întotdeauna mintea ta cea 
ageră. Desigur, Khalul a fost un amant mai priceput, dar 
niciodată nu a avut pasiunea ta, nici cutezanţa ta. 

Străpunse bucata de carne cu furculiţa, cu un gest plin 
de ranchiună. 

- Să te apuci să călătoreşti până la Marginea Lumii la 
vârsta ta? Ca să furi acel lucru pe care stăpânul ne-a 
interzis să-l atingem? Ăsta da curaj. 

Bayaz se strâmbă dispreţuitor. 

- Ce ştii tu despre curaj ca să vorbeşti aşa? Tocmai tu, 
care n-ai iubit pe nimeni în afară de tine însăţi în toţi aceşti 
ani foarte lungi? Tu, care nu ţi-ai asumat niciodată vreun 
risc şi care nu ai dăruit nimic şi nu ai construit nimic? Tu, 
care ai lăsat pradă putregaiului toate darurile pe care ţi le- 
a făcut stăpânul nostru? Lasă-ţi poveştile în ţărână, soră a 
mea, acolo unde le este locul. Nimănui nu-i pasă, cu atât 
mai puţin mie. 

Cei doi Magi se priviră cu ură într-o tăcere ca de gheaţă, 
într-o atmosferă încărcată de clocotul furiei lor. Scaunul lui 
Nouădegete scârţâi uşor când acesta şi-l trase precaut mai 


departe de masă. Vizavi de el, Ferro se uita în jur cu 
neîncredere absolută. Malacus Quai îşi dezvelise dinţii, cu 
ochii fioroşi aţintiţi asupra maestrului său. Jezal îşi ţinea 
respiraţia, neputând face altceva decât să spere că această 
dispută de neînțeles pentru el nu se va sfârşi prin 
incendierea cuiva. Mai ales nu a lui. 

- Ei, îndrăzni fratele Picior-Lung, eu unul aş dori să 
mulţumesc gazdei noastre pentru această masă excelentă... 

Cei doi Magi îl fixară cu priviri necruțătoare. 

- Acum, că suntem aproape de... de destinaţia noastră... 
finală... hm... 

Navigatorul înghiţi în sec şi îşi cobori ochii în farfurie. 

- Nu contează. 


În pielea goală, şi mereu încruntată, Ferro îşi trăsese un 
picior la piept şi îşi zgândărea o crustă de pe genunchi. 

Privi nemulțumită la pereţii groşi ai încăperii, 
închipuindu-şi uriaşa greutate a pietrei vechi din jurul ei. Îşi 
aminti cum se uitase la fel la pereţii celulei ei din palatul lui 
Uthman şi cum se ridica cu greu ca să ajungă la ferestruica 
de lângă tavan. Îşi aminti razele soarelui pe chipul ei şi 
visurile de libertate. Îşi aminti cum o rodea fierul cătuşei de 
la gleznă, şi lanţul cel lung şi subţire, mult mai solid decât 
lăsa impresia, îşi aminti cum se luptase cu el, cum încercase 
să-l roadă cu dinţii, cum îşi trăsese piciorul până reuşise să- 
şi dea sângele. Ura pereţii. Întotdeauna i se păruseră a fi 
fălcile unei capcane. 

Ferro se uită urât la pat. Ura paturile şi canapelele şi 
pernele. Lucrurile moi te înmuiau, iar ea nu avea nevoie de 
aşa ceva. Îşi aminti de un pat moale pe care zăcuse în 
întuneric în primii ei ani de sclavie. Pe vremea când era 
doar o copilă, şi era micuță, şi era slabă. Îşi aminti cum 
zăcuse în întuneric şi plânsese în hohote înfricoşată de 
singurătate. Ferro scormoni cu furie, până la sânge, zgaiba 
de pe genunchi. Ura copilul acela neputincios şi prost care 
se lăsase prins în capcană. Detesta această amintire. 


Se uită cu şi mai mare nemulţumire la Nouădegete, care 
dormea pe spate cu aşternuturile mototolite şi adunate în 
jurul lui, cu capul dat pe spate, gura deschisă, ochii închişi, 
respirând uşor pe nas. Dormea ca un copil. De ce se culcase 
cu el? Şi de ce continua să o facă? N-ar fi trebuit niciodată 
să se atingă de el. N-ar fi trebuit niciodată să-i vorbească. 
Nu avea nevoie de el, de prostul ăsta alb, uriaş şi urât. 

Nu avea nevoie de nimeni. 

Ferro îşi tot spunea cât de mult urăşte toate lucrurile 
astea, îşi spunea că ura nu i se va ostoi niciodată. Însă, 
oricât de mult strângea din buze şi se încrunta şi îşi 
zgândărea coaja rănilor, îi era greu să simtă la fel ca 
înainte. Se uită la pat, la lemnul negru care lucea în 
scânteierea jăraticului din cămin, la mişcarea umbrelor pe 
aşternuturile mototolite. Cui i-ar păsa dacă s-ar culca aici, 
nu pe salteaua rece din camera ei? Patul nu-i era duşman. 
Aşa că se sculă de pe scaun, traversă tiptil încăperea şi se 
strecură în pat, cu spatele la Nouădegete, cu grijă să nu-l 
trezească. Nu de dragul lui, fireşte. 

N-avea chef să se justifice. 

Zvâcni din umeri şi se trase mai aproape de căldura 
bărbatului. Îl auzi cum mormăie în somn, îl simţi cum se 
mişcă. Se încordă, pregătită să sară din pat, ţinându-şi 
răsuflarea. Braţul lui o cuprinse şi îi murmură ceva în 
ureche, fragmente de cuvinte venite din somn. Îi simţea 
respiraţia fierbinte pe gât. 

Iar trupul lui masiv, lipit de spatele ei, nu o mai făcu să se 
simtă prinsă în capcană. Greutatea mâinii lui albe pe 
pieptul ei, greutatea braţului lui în jurul mijlocului ei... erau 
senzaţii aproape plăcute. Şi se încruntă din nou. 

Nimic bun nu avea cum să dureze prea mult. 

Aşa că îl apucă de mână, îi mângâie ciotul degetului 
lipsă, îşi împleti degetele cu ale lui şi îşi închipui că este în 
siguranţă şi că este împlinită. Ce rău făcea dacă îşi 
închipuia asta? Strânse mai tare la piept mâna bărbatului. 

Pentru că ştia că nu va dura prea mult. 


Înaintea furtunii 


- Bun venit, domnilor. Domnule general Poulder, 
domnule general Kroy. Bethod s-a retras până la Şuvoiul 
Alb şi este greu de crezut că va mai găsi vreun teren bun pe 
care să ne înfrunte. 

Burr răsuflă energic, îmbrăţişând întreaga adunare cu o 
privire gravă. 

- Cred că lupta va avea loc mâine. 

- Bravo! strigă Poulder, plesnindu-se peste picior cu mult 
aplomb. 

- Oamenii mei sunt pregătiţi, murmură Kroy ridicându-şi 
bărbia cu doi centimetri, cât îi permitea regulamentul. 

Cei doi generali, împreună cu membrii din conducerea 
trupelor lor, se priviră duşmănos, fiecare încercând să 
întreacă entuziasmul războinic al rivalului său. West simţi 
că-i vine să strâmbe din nas. Nici două găşti de copii din 
curtea şcolii nu s-ar fi purtat cu mai puţină maturitate. 

Burr ridică din sprâncene şi se întoarse la hărţile lui. 

- Din fericire pentru noi, arhitecţii care au ridicat 
fortăreaţa de la Dunbrec au studiat şi terenul din jur. Avem 
norocul să fim în posesia unor hărţi extrem de amănunțite. 
În plus, un grup de nordici, care au trecut de curând de 
partea noastră, ne pot furniza informaţii detaliate despre 
forţele, poziţia şi intenţiile lui Bethod. 

- De ce am da crezare unei haite de javre nordice, mârâi 
dispreţuitor generalul Kroy, când nu manifestă loialitate nici 
măcar faţă de propriul lor rege? 

- Permiteţi-mi, domnule, intonă West, dacă prinţul 
Ladisla ar fi fost dispus să-i asculte, atunci poate că ar mai fi 
fost alături de noi. Împreună cu divizia lui. 

Generalul Poulder chicoti vesel, dimpreună cu oamenii 
săi. Evident că generalul Kroy nu părea la fel de amuzat. Îi 
aruncă lui West o privire asasină, la care tânărul răspunse 
cu 0 expresie impenetrabilă. 


Burr îşi drese vocea şi se avântă mai departe: 

- Bethod a cucerit fortăreaţa Dunbrec, spuse lovind cu 
vârful băţului indicator în hexagonul negru de pe hartă. Iar 
aceasta este astfel poziționată încât acoperă unicul drum 
important care vine din Englia, la întâlnirea cu Şuvoiul Alb, 
graniţa noastră de nord. Drumul se apropie de fortăreață 
dinspre vest şi se îndreaptă spre est printr-o vale largă cu 
malurile împădurite. Cea mai mare parte a trupelor lui 
Bethod şi-a ridicat tabăra lângă fortăreață, dar el 
intenţionează să lanseze un atac la vest de drum, de îndată 
ce ne vom arăta vederii. 

Indicatorul lui Burr izbi cu putere linia întunecată, 
şfichiuind hârtia groasă a hărţii. 

- Valea prin care trece râul este goală, cu excepţia unor 
tufe de orz sălbatic şi bolovani desţeleniţi, oferindu-i din 
belşug spaţiu pentru manevre. 

Se întoarse spre ofiţeri, cu băţul strâns în pumn, şi se 
sprijini cu mâinile de masa din faţă. 

- Vreau să-i cădem în cursă. Sau, mai bine spus... să-i 
dăm senzaţia asta. Generale Kroy? 

Kroy îşi dezlipi privirea furibundă de pe chipul lui West şi 
răspunse posomorât: 

- Da, Lord Mareşal? 

- Divizia ta urmează să se desfăşoare peste drum, de 
unde va înainta pas cu pas spre fortăreață, încurajându-l 
astfel pe Bethod să-şi lanseze atacul. Pas cu pas, spun, fără 
gesturi nesăbuite şi eroisme ieftine. Între timp, divizia 
generalului Poulder va fi trecut printre copacii de pe 
creasta nordică de aici - băţul indicator lovi pata verde de 
pe hartă - ajungând chiar în faţa poziţiei generalului Kroy. 

- Chiar în fața poziţiei generalului Kroy, rânji Poulder, de 
parcă i se făcuse vreo favoare specială. 

Kroy se îmbufnă scârbit. 

- Chiar în faţă, da, continuă Burr. Când trupele lui 
Bethod vor fi ocupate în vale, misiunea voastră este să le 
atacați de sus şi să loviți în flanc. Este extrem de important 


să aşteptaţi până când nordicii vor fi absolut toţi angajaţi în 
luptă, generale Poulder, pentru ca să-i putem încercui, să-i 
copleşim numeric, şi să-i nimicim dintr-un singur atac. Dacă 
le permitem să se retragă spre vadurile râului, fortăreaţa le 
va acoperi retragerea, iar noi nu vom putea să-i urmărim. 
Recucerirea fortăreței Dunbrec ar dura luni întregi. 

- Desigur, Lord Mareşal, exclamă generalul Poulder, 
divizia mea va aştepta până în ultimul moment, te asigur de 
asta! 

Kroy pufni pe nas. 

- Nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu. Din câte ştiu, eşti 
maestru atunci când vine vorba să întârzii. N-ar mai fi deloc 
nevoie să ne luptăm acum dacă i-ai fi interceptat pe nordici 
săptămâna trecută, în loc să le permiţi să treacă pe lângă 
tine! 

Poulder se zbârli. 

- 'Ţi-e uşor să vorbeşti când ai stat pe aripa dreaptă fără 
să faci nimic! E un noroc că n-au trecut noaptea! Ai fi 
confundat retragerea cu un atac şi ai fi fugit cu întreaga 
divizie din calea lor! 

- Domnilor, vă rog! mugi Burr, izbind în masă cu băţul. 
Fiecare om va avea parte de luptă din plin, vă asigur de 
asta, iar dacă fiecare dintre noi îşi va face datoria, vom avea 
parte şi de glorie! Dacă vrem ca planul nostru să dea 
rezultate, trebuie să conlucrăm! 

Râgâi şi îşi linse supărat buzele, în vreme ce cei doi 
generali şi oamenii lor se uitau cu ură unii la alţii. West ar fi 
izbucnit în râs, dacă n-ar fi fost în joc viaţa oamenilor, 
inclusiv a lui. 

- Generale Kroy, spuse Burr cu tonul unui părinte care 
vorbeşte cu un copil năbădăios. Doresc să fiu sigur că ţi-ai 
înţeles ordinele. 

- Trebuie să-mi desfăşor divizia peste drum, şuieră Kroy, 
şi să avansez încet şi ordonat spre est, către Dunbrec, 
atrăgându-i în luptă pe Bethod şi pe sălbaticii lui. 

- Aşa este. Generale Poulder? 


- Trebuie să mă ascund cu divizia mea printre copaci, 
chiar în faţa regimentelor generalului Kroy, pentru ca, în 
ultimul moment, să atac lepădăturile nordice din flanc. 

Burr schiţă un zâmbet. 

- Corect. 

- Excelent plan, Lord Mareşal, dacă îmi este permis a 
spune asta! se trase vesel Poulder de mustață. Fii sigur că 
eu şi calul meu îi vom face bucăţi. Bu-căţi! 

- Mă tem că nu vei lua cavaleria cu tine, generale, spuse 
West pe ton impasibil. Pădurea este deasă, iar caii nu vor fi 
de niciun folos. Ba chiar le-ar putea da de veste nordicilor 
că te afli acolo. Nu ne putem asuma acest risc. 

- Dar... cavaleria mea, murmură Poulder zdrobit de 
durere. Cele mai bune regimente ale mele! 

- Vor rămâne aici, rosti West pe acelaşi ton, lângă 
cartierul general al mareşalului Burr, sub directa lui 
comandă, ca rezervă. Vom intra în luptă şi cu cavaleria, 
dacă situaţia o va cere. 

De această dată fu nevoit să întâmpine furia lui Poulder 
cu o privire impenetrabilă, în vreme ce chipurile lui Kroy şi 
ale ofiţerilor lui se lăbărţară în zâmbete acre. 

- Nu prea cred..., şuieră Poulder. 

Burr nu-l lăsă să continue. 

- Aceasta este hotărârea pe care am luat-o. Mai este un 
lucru de care trebuie să ţineţi cont. Sunt zvonuri care spun 
că Bethod a chemat întăriri. Nişte primitivi ciudaţi de 
dincolo de munţi. Staţi cu ochii căscaţi şi cu flancurile bine 
apărate. Vă voi da mâine de ştire când va fi momentul să 
lovim. Cel mai probabil înainte de prima geană de lumină. 
Asta a fost tot. 

- Putem trage nădejde că vor face ce li s-a spus? şopti 
West urmărind cu privirea cele două grupuri care se 
scurgeau afară din cort. 

- Ce altceva am putea face? 

Mareşalul se aruncă într-un scaun şi îşi propti mâinile pe 
abdomen, privind morocănos la hartă. 


- Eu nu mi-aş face atâtea griji. Kroy nu are altă opţiune 
decât să coboare în vale şi să se lupte. 

- Dar Poulder? Îl cred în stare să găsească o altă scuză 
pentru a rămâne la adăpostul pădurii. 

Lordul Maregşal scutură din cap rânjind. 

- Şi să-l lase pe Kroy singur să se lupte? Dacă îi învinge 
pe nordici de unul singur şi îşi arogă toate meritele? Nu. 
Poulder n-ar risca asta. Planul nostru îl obligă să 
colaboreze. 

Se întrerupse şi îşi ridică ochii la West. 

- Iar tu ai face bine să-i tratezi pe amândoi cu ceva mai 
mult respect. 

- Credeţi că merită, domnule? 

- Sigur că nu. Dar dacă, să zicem, se întâmplă să 
pierdem mâine, mai mult ca sigur că unul dintre ei îmi va 
lua locul. Ce se va alege de tine în cazul ăsta? 

West se strâmbă. 

- Voi fi distrus, domnule. Dar nu voi reuşi să împiedic 
asta dacă voi începe să fiu politicos de acum înainte. Ei mă 
detestă pentru ceea ce reprezint, nu pentru ce-mi iese pe 
gură. Aşa că-i mai bine să spun ce vreau atâta vreme cât 
mai pot. 

- Cred că ai dreptate. Sunt cumplit de enervanţi 
amândoi, dar măcar le putem anticipa tâmpeniile. Pe mine 
Bethod mă îngrijorează. Oare va face ce vrem noi să facă? 

Burr râgâi, înghiţi şi râgâi din nou. 

- La naiba cu indigestia asta blestemată! 


Treicopaci şi Copoiul stăteau tolăniţi pe o băâncuţă la 
intrarea cortului, stranie pereche în mulţimea scrobită de 
ofiţeri şi gărzi. 

- Mie îmi cam miroase a bătălie, spuse Treicopaci la 
vederea lui West. 

- Aşa este. 

West îi arătă oamenii lui Kroy îmbrăcaţi în uniforme 
negre. 


- Jumătate din trupe vor cobori în vale mâine dimineaţă, 
sperând să-l poată atrage pe Bethod în luptă. 

Apoi arătă spre suita stacojie a lui Poulder. 

- Cealaltă jumătate se vor ascunde printre copaci, cu 
intenţia de a-l lua prin surprindere atunci când va încerca 
să se retragă. 

Treicopaci dădu încetişor din cap. 

- Mi se pare un plan bun. 

- Bun şi simplu, zise şi Copoiul. 

West se cutremură. Abia dacă se putea uita la bărbatul 
acesta. 

- N-am fi avut niciun plan dacă nu ne-aţi fi adus 
informaţiile alea, reuşi să mârâie el printre dinţii încleştaţi. 
Sunteţi siguri că putem avea încredere în ce ne-a spus? 

- Cât se poate de siguri, răspunse Treicopaci. 

Copoiul zâmbi cu gura până la urechi. 

- Fiori-îţi-dau e în regulă şi, din câte am aflat şi noi, cred 
că spune adevărul. Fireşte, însă, nu există garanţii. 

- Desigur că nu. Meritaţi să vă odihniţi. 

- N-aş spune nu. 

- V-am găsit loc la extremitatea stângă a frontului, la 
capătul diviziei conduse de generalul Poulder, în pădure, pe 
teren înalt. Acolo veţi fi feriţi. Mâine acolo va fi cel mai sigur 
loc din toată armata. Aşezaţi-vă, faceţi-vă focul şi, dacă totul 
merge bine, data viitoare când ne vom întâlni va fi în faţa 
cadavrului lui Bethod. 

Le întinse mâna. 

Treicopaci i-o strânse râzând. 

- Acum vorbeşti pe limba noastă, Furiosule. Ai grijă de 
tine. 

Şi, împreună cu Copoiul, porni să urce coasta spre linia 
copacilor. 

- Colonele West? 

Ştiu cui aparţine vocea chiar dinainte de a se întoarce. 
Nu erau prea multe femei în tabără care să-i caute de 
vorbă. Cathil stătea în noroi până la glezne, cu o haină de 


împrumut înfăşurată în jurul ei. Părea cumva ruşinată, 
cumva sfioasă, însă, doar la vederea ei, West se simţi cumva 
lovit de un val de furie şi jenă. 

Ştia că nu-i corect. Nu avea niciun drept asupra ei. Nu 
era corect, dar asta nu făcea decât să înrăutăţească 
lucrurile. Nu se putea gândi decât la faţa Copoiului şi la 
gemetele ei, îh... îh... îh. Atât de neaşteptate. Atât de 
frustrante. Atât de oribile pentru el. 

- Ar fi bine să te duci cu ei, îi spuse West cu politeţe de 
gheaţă, incapabil să mai spună şi altceva. Acolo e cel mai 
sigur. 

Se întoarse să plece, dar fata îl opri. 

- Nu-i aşa că tu ai fost lângă cort... noaptea trecută? 

- Da, mă tem că eu am fost. Venisem să văd dacă ai 
nevoie de ceva, minţi el. Habar n-am avut că vei fi... cu cine 
erai. 

- N-am vrut să... 

- Chiar Copoiul? murmură el cu chipul strâmbat de 
nedumerire totală. Chiar cu el? Adică... de ce? 

De ce cu el şi nu cu mine, voise să spună, dar reuşi să se 
oprească la timp. 

- Ştiu... ştiu ce trebuie să crezi... 

- Nu ai de ce să-mi dai explicaţii! şuieră el, deşi tocmai 
ce i le ceruse. Cui îi pasă ce cred eu? 

Se răstise cu mai mult venin în suflet şi în glas decât 
intenţionase, dar pierderea controlului nu făcu decât să-l 
înfurie şi mai tare şi să-l scoată din minţi. 

- Nu-i treaba mea cu cine te fuţi! 

Fata tresări şi îşi cobori ochii. 

- N-am vrut să... Îţi datorez foarte multe, ştiu asta. Doar 
că... eşti mult prea furios pentru mine. Asta-i tot. 

Şi începu să urce dealul în urma nordicilor, iar West 
rămase cu ochii la ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Îi 
plăcea mai mult să se culce cu sălbaticul ăla împuţit doar 
pentru că el era prea furios? Era atât de nedrept, că simţi 
cum se sufocă de furie. 


Întrebări 


Colonelul Glokta dădu buzna în sufragerie, teribil de 
grăbit, luptându-se cu catarama de la centură. 

- La naiba! spumegă el de furie. 

Era extrem de neîndemânatic. Nu putea să şi-o închidă 
cum trebuie. 

- La naiba, la naiba! 

- Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Shickel ţintuită în spatele 
mesei, cu urmele negre ale arsurilor pe umeri, cu rănile 
deschise uscate precum hălcile de carne de la măcelărie. 

- Nu, n-am nevoie de niciun ajutor afurisit! zbieră el, 
aruncându-şi centura pe duşumea. Am nevoie să-mi explice 
cineva ce naiba se întâmplă aici! E o ruşine! Cum se face că 
oamenii din regimentul meu se fâţâie încolo şi încoace în 
pielea goală? Nu permit aşa ceva! Mai ales cu răni aşa de 
urâte! Unde ţi-e uniforma, fetiţo? 

- Mi-am închipuit că vei fi mai îngrijorat din caza 
Profetului. 

- Dă-l încolo! se răsti Glokta, strecurându-se pe bancheta 
din faţa ei. Cum rămâne cu Bayaz? Cum rămâne cu Întâiul 
dintre Magi? Cine este? Ce urmăreşte ticălosul ăsta bătrân? 

Shickel schiţă un surâs blând. 

- A, asta te frământă. Credeam că ştie toată lumea. 
Răspunsul este... 

- Da! bolborosi colonelul, nerăbdător ca un şcolar. 
Răspunsul este? 

Ea izbucni în râs şi lovi cu palma băncuţa pe care stătea. 
Buf, buf, but. 

- Răspunsul este... 


Răspunsul este... 

Buf, buf, buf. Ochii lui Glokta se deschiseră brusc. Afară 
încă mai era întuneric. Doar o rază palidă intra printre 
perdele. Cine bate cu pumnii în uşă la ora asta? Veştile 
bune vin la lumina zilei. 


Buf, buf, buf. 

- Da, da! zbieră el. Sunt olog, nu surd! Te-am auzit, 
naiba să te ia! 

- Atunci deschide afurisita asta de uşă! 

Voce înăbuşită, dar accentul styrian inconfundabil. 
Scorpia de Vitari. Exact ce-mi trebuie în toiul nopţii. Glokta 
încercă din toate puterile să-şi domolească gemetele pe 
când îşi descâlcea mădularele amorţite din aşternuturile 
transpirate, răsucindu-şi încet capul ca să-şi relaxeze gâtul, 
dar nereuşind. 

Buf, buf. Oare când mi-a bătut ultima oară o femeie la 
uşa dormitorului? Îşi luă bastonul de pe cuvertură, îşi 
înfipse în buza inferioară cei câţiva dinţi rămaşi în gură şi 
gemu încetişor dându-se cu multă grijă jos din pat. Puse un 
picior pe duşumea, apoi se ridică brusc în capul oaselor, cu 
ochii strânşi de durerea care-i săgetă cu otravă spatele. 
Gâfâia de parcă ar fi alergat cincisprezece kilometri. 
Temeţi-vă de mine, temeți-vă de mine, toți trebuie să vă 
temeţi de mine! În cazul în care reuşesc să mă dau jos din 
pat. 

Buf. 

- Vin, naiba să te ia! 

Îşi propti bastonul în podea şi se balansă ca să ajungă în 
poziţie verticală. Uşurel, uşurel. Muşchii din piciorul 
schilodit îi tremurau puternic, făcând laba fără degete să 
zvâcnească aidoma unui peşte aruncat pe uscat. 
Blestematul! Dacă nu m-ar durea atât de rău, aş zice că-i al 
altcuiva. Dar calm, calm, trebuie să fim amabili. 

- Ssst, sâsâi el ca un părinte ce îşi alină copilul care 
plânge, în vreme ce îşi masa încetişor muşchii distruşi şi 
încerca să-şi domolească respiraţia. Ssst. 

lar  convulsiile se calmară, ajungând un freamăt 
suportabil. Mă tem că doar la atât ne putem aştepta. Îşi 
trase în jos cămaşa de noapte răsucită în timpul somnului, 
se târi până la uşă, răsuci furios cheia în broască şi 


deschise. Vitari era pe coridor, lipită de perete, siluetă mai 
întunecată decât umbrele din jur. 

- Tu, mârâi el şchiopătând spre scaun. Pur şi simplu nu 
poţi să stai de-o parte, nu? Ce te fascinează atât la 
dormitorul meu? 

Femeia intră şi se uită cu dispreţ la încăperea 
sărăcăcioasă. 

- Poate că îmi place să te văd cum te zvârcoleşti de 
durere. 

Glokta pufni pe nas, frecându-şi cu blândeţe genunchiul 
în flăcări. 

- Înseamnă că te-ai udat între picioare. 

- Ai să te miri, dar nu. Arăţi ca moartea. 

- Când n-arăt aşa? Ai venit să-ţi bai joc de înfăţişarea 
mea, sau ai vreo treabă cu mine? 

Vitari îşi încrucişă braţele lungi peste piept şi se sprijini 
de perete. 

- Trebuie să te îmbraci. 

- Alt pretext ca să mă vezi în fundul gol? 

- Te cheamă Sult la el. 

- Acum? 

Femeia îşi dădu ochii peste cap. 

- O, nu, avem tot timpul din lume. Îl ştii cum este. 


- Unde mergem? 

- Ai să vezi când vom ajunge acolo. 

Şi Vitari grăbi pasul, făcându-l să se strâmbe şi să 
icnească de durere pe când şchiopăta prin galeriile 
întunecate, pe aleile umbroase, prin curţile cenuşii ale 
Agriontului, complet lipsite de culoare în primele ore ale 
dimineţii. 

Cizmele îi scrâşneau neîndemânatice pe pietrişul 
parcului. Iarba era încărcată cu rouă rece, aerul - greu de 
ceața dimineţii. Copacii se înălţau ameninţători pe lângă ei, 
ca nişte gheare negre în tenebre. Apoi ajunseră la un zid 
impunător. Vitari îl conduse spre o poartă mare flancată de 


două gărzi. Armurile grele le erau lucrate în aur, 
halebardele grele le erau bătute în aur, soarele de aur al 
Uniunii le era brodat pe pieptare. Cavalerii Ordinului 
Regal. Gărzile personale ale Regelui. 

- Aici e palatul? murmură Glokta. 

- Nu, e mahalaua, deşteptule. 

- Staţi, îi opri unul dintre cei doi cavaleri ridicând mâna 
înmănuşată, iar vocea îi răzbătu prin grilajul coifului. Cine 
sunteţi şi cu ce treabă aici? 

- Superiorul Glokta, răspunse, şontâcăind până la zid ca 
să se sprijine de pietrele lui igrasioase şi apăsându-şi cu 
furie limba de gingiile goale ca să contrabalanseze durerea 
din picior. Cât priveşte treaba pe care am avea-o aici, 
întreab-o pe ea. Ce pot eu să-ţi spun este că n-a fost ideea 
mea să venim până aici. 

- Practician Vitari. Arhilectorul ne aşteaptă. Şi ştii asta, 
boule, că ţi-am spus atunci când am ieşit pe poartă. 

Dacă ar fi fost posibil ca un om îmbrăcat din cap până în 
picioare în armură să pară jignit, atunci acesta cu siguranţă 
că aşa părea. 

- Protocolul îmi impune să întreb pe fiecare... 

-  Deschide-o! lătră Glokta apăsându-şi coapsa cu 
pumnul, cât încă mai pot să mă târăsc singur! 

Bărbatul bătu mânios în poartă şi o uşă mică se deschise 
de îndată. Vitari se aplecă pentru a putea trece, iar Glokta o 
urmă şontâcăind pe o potecă din pietre tăiate cu multă 
migală, printr-o grădină plină de umbre. Crengile 
înmugurite ale copacilor erau îmbrăcate în rouă rece, stropi 
graşi de apă picurau de pe statuile impozante. De undeva, 
nevăzută de nimeni, o cioară croncăni lugubru, spărgând 
nemişcarea dimineţii. În faţa lor se înălța palatul întunecat 
în prima lumină a zorilor, un talmeş-balmeş de acoperişuri, 
turnuri, sculpturi, zidărie ornamentală. 

- Ce căutăm aici? şuieră Glokta. 

- Ai să vezi. 


Urcă cu greu o treaptă între două coloane falnice şi alţi 
doi Cavaleri ai Ordinului Regal, atât de nemişcaţi şi tăcuţi, 
încât ai fi putut spune că nu erau decât două armuri goale. 
Bastonul pocnea ritmic pe pardoseala din marmură a sălii 
cu ecou, luminate slab de lumânări pâlpâitoare. Pereţii erau 
în întregime acoperiţi cu frize întunecate: scene ale 
uitatelor victorii şi împliniri - regi arătând ceva cu mâna, 
regi fluturând săbii, regi citind proclamaţii, regi cu 
piepturile umflate de fală. Se mai chinui să urce alte câteva 
trepte pe lângă pereţi pe care erau gravate splendide flori 
de aur ce străluceau în lumina lumânărilor. Vitari îl aştepta 
nerăbdătoare în capul scării. La naiba, oricât de superbă ar 
fi scara asta, tot nu mi-e uşor s-o urc. 

- Acolo jos, îi şopti practiciana. 

La vreo douăzeci de paşi distanţă de ei, câţiva oameni cu 
priviri nefericite erau strânşi în jurul unei uşi. Un Cavaler al 
Regelui stătea pe un scaun, fără coif, cu capul în mâini. Alţi 
trei bărbaţi, strânşi unul într-altul, vorbeau cu voci scăzute 
şi profund neliniştite. Şoaptele lor înspăimântate ricoşau 
din pereţi şi reverberau de-a lungul coridorului. 

- Tu nu vii? 

Vitari clătină din cap. 

- Nu mi-a spus să vin şi eu. 

Cei trei bărbaţi îl priviră lung pe Glokta care se apropia 
şchiopătând de ei. Ia uită-te pe cine găsim noi şuşotind pe 
lângă uşile palatului chiar înainte de ivirea zorilor! Lordul 
Şambelan Hoff purta o haină de casă aruncată în grabă 
peste cămaşa de noapte, iar chipul lui durduliu parcă încă 
se mai afla sub impresia unui coşmar recent. Un colţ al 
gulerului de la cămaşa Lordului Mareşal Varuz era ridicat, 
iar părul cărunt îi era vâlvoi. Înaltul Judecător Marovia avea 
obrajii supţi, ochii încercuiți cu roşu, iar mâna acoperită cu 
piele hepatică îi tremură uşor când arătă spre uşă. 

- înăuntru, şopti el. Înfiorătoare treabă. Înfiorătoare. Ce 
se poate face? 


Glokta se încruntă, şchiopătă pe lângă garda care 
plângea în hohote şi intră. 

Într-un dormitor. Magnific. În fond, suntem în palat. Pe 
tapetul în culori vii erau atârnate pânze întunecate în rame 
poleite. Căminul enorm era cioplit din piatră maro şi roşie, 
semănând cu un templu kantic în miniatură. Patul cu patru 
stâlpi părea mai spaţios decât întregul dormitor al lui 
Glokta. Aşternuturile mototolite erau date la o parte, dar nu 
se vedea nici urmă de locatar. Una dintre ferestrele înalte 
era întredeschisă, şi prin ea intra adierea rece din lumea 
cenuşie de afară, făcând flăcările lumânărilor să danseze şi 
să pâlpâie. 

Arhilectorul Sult stătea în mijlocul încăperii, de cealaltă 
parte a patului, privind îngândurat podeaua. Glokta ar fi 
fost dezamăgit dacă s-ar fi aşteptat ca şi şeful lui să arate la 
fel de neîngrijit precum cei trei din faţa uşii. Straiul alb al 
Arhilectorului era imaculat, ca de obicei; părul său alb era 
îngrijit pieptănat, ca de obicei. Îşi ţinea împreunate în faţă 
mâinile-i îmbrăcate în mănuşi albe. 

- Eminenţă... gâfâi Glokta şontâcăind spre el. 

Atunci observă ceva pe podea. Un lichid întunecat la 
culoare care lucea în lumina lumânărilor. Sânge. Oare de ce 
nu mă surprinde? 

Mai şchiopătă puţin, apropiindu-se de locul respectiv. 
Cadavrul era întins pe spate. Cearşafurile albe erau pline 
de sânge, patul şi peretele erau mânjite de sânge, bordura 
draperiilor luxoase de la fereastră era îmbibată cu sânge. 
La fel şi cămaşa de noapte de pe mort. O mână şi-o ţinea 
ridicată, iar cealaltă fusese despicată chiar deasupra 
degetului mare. O rană deschisă pe unul din braţe, iar de 
acolo lipsea o bucată de carne. Ca și cum ar fi fost muşcat. 
Un picior rupt şi îndoit în poziţie nefirească, cu osul 
fracturat ieşind prin piele. Gâtul fusese sfârtecat în aşa hal, 
încât capul abia mai avea de ce să se ţină. Însă chipul era 
uşor de recunoscut. Părea că zâmbeşte la stucatura 
delicată a tavanului, cu dinţii dezgoliţi şi cu ochii holbaţi. 


- Prinţul Moştenitor Raynault a fost asasinat, murmură 
Glokta. 

Arhilectorul se făcu a aplauda uşurel cu două degete 
înmănuşate în podul celeilalte palme. 

- O, foarte bine. Uite, vezi, exact pentru aceste observaţii 
strălucite te-am chemat eu. Da, Prinţul Raynault a fost 
asasinat. O tragedie. O crimă odioasă. O ticăloşie colosală 
care loveşte chiar în inima naţiunii noastre şi îl afectează pe 
fiecare cetăţean în parte. Însă nu acesta este lucrul cel mai 
rău. 

Arhilectorul inspiră adânc şi continuă: 

- Regele nu are fraţi, Glokta, înţelegi ce-ţi spun? Acum 
nu mai are nici urmaşi. lar atunci când Regele va muri, de 
unde crezi că va veni viitorul conducător ilustru? 

Glokta înghiţi în sec. Pricep. Este o inconvenienţă 
majoră. 

- Din Consiliul Deschis. 

- În urma unui scrutin, mârâi dispreţuitor Sult. Membrii 
Consiliului Deschis vor vota viitorul Rege. Câteva sute de 
retardaţi pe care nu te poţi bizui nici măcar să fie în stare 
să-şi comande singuri prânzul. 

Glokta înghiţi în sec. Din nou. Aproape că-mi vine să mă 
bucur de starea proastă în care se află Eminenţa Sa, dacă 
nu ar fi şi capul meu în joc. 

- Nu ne bucurăm de popularitate în Consiliul Deschis. 

- Ne detestă. Ba mai mult, chiar. Din cauza acţiunilor 
noastre împotriva Pânzarilor, Negustorilor de Mirodenii, 
împotriva Lordului Guvernator Vurms, şi lista poate 
continua. Niciunul dintre aceşti nobili nu are încredere în 
noi. 

Și dacă Regele moare... 

- Cum îi merge Regelui cu sănătatea? 

- Nu-i merge, se încruntă Sult la cadavrul însângerat. 
Toată munca noastră poate fi distrusă dintr-o singură 
lovitură. Asta în cazul în care nu vom reuşi să ne facem 
prieteni în Consiliul Deschis câtă vreme Regele mai este în 


viaţă. În cazul în care nu vom reuşi să îi intrăm în graţii, 
astfel încât să ne permită să-i alegem noi succesorul, sau, 
măcar, să influenţăm considerabil alegerea acestuia. 

Îl privi lung pe Glokta cu ochi albaştri care-i scânteiau în 
lumina lumânărilor. 

- Trebuie să cumpărăm voturile, trebuie să şantajăm, 
trebuie să fim convingători, trebuie să ameninţăm ca să 
obţinem ceea ce vrem. Şi poţi fi sigur că nemernicii ăia trei 
de afară se gândesc acum exact la acelaşi lucru. Cum mă 
voi putea menţine la putere? Pe care candidat să sprijin? Ce 
voturi pot controla? Când vom anunţa crima, va trebui să 
asigurăm Consiliul Deschis că ucigaşul se află deja în 
mâinile noastre. Apoi se va face dreptate. Repede, brutal, şi 
în văzul tuturor. Şi cine ştie ce se va alege de noi dacă 
voturile nu ne vor fi favorabile? Cu Brock pe tron, sau cu 
Isher, sau Heugen? 

Sult se cutremură îngrozit. 

- În cel mai fericit caz, vom rămâne fără funcţii. În cel 
mai rău caz... Cadavre găsite plutind pe lângă docuri... De 
aceea am nevoie să mi-l găseşti pe asasinul Prințului. De 
îndată. 

Glokta se uită la cadavru. La ce a mai rămas din el. 

Împunse rana deschisă cu vârful bastonului. Am mai 
văzut asemenea răni, acum câteva luni, pe cadavrul acela 
din parc. A fost un Devorator sau, cel puţin, aşa ar trebui 
să credem. Un curent de aer rece pătrunse prin fereastra 
deschisă. Un Devorator care a intrat pe fereastră. Agenţilor 
Profetului nu prea le stă în fire să lase asemenea indicii în 
urmă. De ce nu l-au făcut să dispară, aşa cum au procedat 
cu Davoust? Să credem că, dintr-odată, nu le mai este 
foame? 

- Garda ce spune? 

Sult făcu un semn indiferent din mână. 

- Zice că a stat toată noaptea în faţa uşii, ca de obicei. A 
auzit un zgomot, a intrat în încăpere, l-a găsit pe Prinţ aşa 
cum este şi acum, iar fereastra era deschisă. A trimis 


imediat după Hoff. Hoff a trimis după mine, iar eu am trimis 
după tine. 

- Cu toate acestea, garda ar trebui să fie interogată cum 
se cuvine... 

Glokta se uită la mâna ridicată a lui Raynault. Era ceva în 
căuşul ei. Cu multă greutate reuşi să se aplece - bastonul se 
clătină primejdios de tare sub greutatea lui - şi luă obiectul 
respectiv dintre degetele cadavrului. Interesant. O bucată 
de pânză. Pânză albă, deşi acum pătată cu sânge. O netezi 
şi o ridică la lumină. Era brodată cu fir de aur. Am mai 
văzut aşa ceva. 

- Ce-i aia? se răsti la el Sult. Ai descoperit ceva? 

Glokta nu-i răspunse. Poate, însă a fost foarte uşor. 
Aproape mult prea uşor. 


Glokta îi făcu un semn din cap lui Frost, iar albinosul se 
întinse şi trase sacul de pe capul emisarului Împăratului. În 
lumina nemiloasă, Tulkis clipi des din pleoape, inspiră 
adânc şi aruncă priviri furişe prin încăpere. O cutie albă şi 
murdară, intens luminată. Îl măsură din ochi pe Frost, 
aşezat ameninţător chiar lângă umărul lui. Îl măsură din 
ochi pe Glokta, aşezat în faţa lui. Măsură din ochi scaunele 
şubrede şi masa murdară şi lădiţa lăcuită de pe ea. Nu 
păru, însă, să observe gaura neagră din colţul de vizavi de 
el, chiar de lângă capul lui Glokta. Foarte bine. Nici nu 
trebuia s-o observe. Prin acea gaură Arhilectorul Sult 
urmărea întreaga scenă. Pe acolo aude fiecare cuvinţel al 
nostru. 

Glokta îl urmări pe sol îndeaproape. De obicei în aceste 
prime momente omul işi dă în vileag vina. Mă întreb care îi 
vor fi primele cuvinte? Un nevinovat ar întreba de ce 
anume este acuzat... 

- De ce anume sunt acuzat? întrebă Tulkis. 

Glokta simţi cum îi zvâcneşte o pleoapă. Desigur însă, un 
individ inteligent, dar vinovat ar putea pune lesne aceeaşi 
întrebare. 


- De asasinarea Prințului Moştenitor Raynault. 

Solul tresări şi se lăsă fleşcăit în scaun. 

- Profundele mele condoleanţe familiei regale şi tuturor 
cetăţenilor Uniunii în această zi îndoliată. Dar chiar sunt 
necesare legăturile astea? 

Şi făcu un semn din cap spre lanţul lung şi greu înfăşurat 
în jurul trupului lui gol. 

- Sunt. Presupunând că eşti cel pe care îl căutăm. 

- Înţeleg. Ar avea vreo importanţă dacă ţi-aş spune că nu 
am absolut nicio vină în crima asta atroce? 

Mă cam îndoiesc. Chiar dacă ai fi nevinovat. Glokta 
azvârli pe masă bucata de pânză pătată cu sânge. 

- Asta era în mâna Prințului. 

Tulkis se încruntă, profund nedumerit. De parcă n-a mai 
văzut-o niciodată. 

- Se potriveşte perfect cu gaura dintr-un veşmânt pe 
care l-am găsit în camera ta. Veşmânt pătat şi el cu sânge 
din belşug. 

Tulkis căscă ochii mari la Glokta. De parcă habar nu are 
cum a ajuns acolo. 

- Cum îţi explici asta? 

Solul se aplecă peste masă cât de mult îi permiteau 
mâinile legate la spate şi vorbi repede şi cu voce coborâtă. 

- Te rog, ajută-mă, Superiorule. Dacă agenţii Profetului 
mi-au descoperit misiunea - şi ei descoperă absolut tot mai 
devreme sau mai târziu - nu se vor da în lături de la nimic 
ca să mă împiedice să mi-o îndeplinesc. Ştii foarte bine de 
ce sunt capabili. Dacă mă pedepseşti pentru crima aceasta, 
vei aduce insultă Împăratului. Îi vei respinge mâna întinsă 
cu prietenie, îi vei da o palmă peste faţă. Va jura să se 
răzbune, iar când Uthman-ul-Dosht jură ceva... nu contează 
viaţa mea, dar misiunea mea nu trebuie să dea greş. 
Consecințele... pentru naţiunile noastre deopotrivă... te 
rog, Superiorule, te implor... Ai reputaţia că ai fi descuiat la 
minte... 


- O minte descuiată este aidoma unei răni deschise, 
mârâi Glokta. Este vulnerabilă la otravă. Expusă la puroi. Şi 
nu-i provoacă posesorului ei decât durere. 

Îi făcu un semn lui Frost, iar albinosul puse cu mare grijă 
pe masă hârtia cu mărturisirea şi o trase spre Tulkis cu 
vârfurile degetelor sale albe. Alături de hârtie puse 
călimara şi-i deschise capacul din bronz. Puse şi condeiul pe 
masă. Cât se poate de ordonat şi minuţios. 

- Mărturisirea ta, făcu Glokta un semn cu mâna spre 
hârtia de pe masă. În cazul în care încă te mai întrebi ce 
conţine. 

- Dar nu sunt vinovat, murmură Tlulkis cu voce şoptită. 

Glokta se strâmbă enervat. 

- Ai fost torturat vreodată? 

- Nu. 

- Dar ai asistat la vreo tortură? 

- Am asistat, spuse solul cu gura uscată. 

- Atunci ai o idee vagă despre ce te aşteaptă. 

Frost deschise lada de pe masă. Tăvile dinăuntru se 
ridicară şi se răsfirară, precum aripile unui fluture uriaş, 
etalând instrumentele lui Glokta în toată frumuseţea lor 
sclipitoare, hipnotizantă, oribilă. Ochii lui Tulkis se umplură 
de spaimă şi de fascinaţie. 

- Sunt cel mai bun, oftă prelung Glokta strângându-şi 
mâinile la spate. Nu-i o chestiune de orgoliu, ci realitatea 
însăşi. N-ai fi aici cu mine dacă eu n-aş fi cel mai bun. Îţi 
spun toate astea pentru că vreau să nu mai ai niciun dubiu. 
Pentru că vreau să-mi răspunzi la întrebări fără să mai 
nutreşti vreo iluzie că ai putea scăpa teafâr. Uită-te la mine. 

Aşteptă până ce Tulkis îi întâlni privirea. 

- Mărturiseşti? 

O pauză. Apoi şoapta solului. 

- Sunt nevinovat. 

- Nu asta te-am întrebat. Te mai întreb o dată. 
Mărturiseşti? 

- Nu pot. 


Se priviră lung, iar Glokta nu mai avu nicio îndoială. Este 
nevinovat. Dacă s-a putut furişa peste zidurile palatului şi a 
putut intra pe fereastra Prințului fără să-l observe nimeni, 
la fel de bine putea să iasă din Agriont înainte ca noi să 
prindem de veste. Și atunci, de ce a rămas şi a dormit şi şi- 
a lăsat în dulap hainele pătate cu sânge ca să le descoperim 
noi? O dâră de indicii atât de ostentative, că şi un orb le-ar 
putea lua urma. Am fost traşi pe sfoară într-un mod prea 
puțin dibaci. Una este să-l pedepsesc pe nevinovat, dar să 
mă las acoperit de ridicol? Asta-i cu totul altă chestiune. 

- O clipă, spuse încet Glokta. 

Se chinui să se dea jos de pe scaun, şontâcăi spre uşă, 
ieşi, o închise cu grijă în urmă, şchiopătă strâmbându-se de 
durere până la camera de alături şi intră. 

- Ce naiba faci acolo? se răţoi Arhilectorul la el. 

Glokta rămase cu capul plecat într-o atitudine de respect 
profund. 

- Încerc să stabilesc adevărul, Eminenţă... 

- Ce încerci tu să stabileşti? Consiliul Închis aşteaptă 
mărturisirea, şi tu dai din gură că ce? 

Ochii lui Glokta nu se plecară sub privirea furioasă a 
Arhilectorului. 

- Şi dacă nu minte? Dacă Împăratul chiar îşi doreşte 
pacea? Dacă e nevinovat? 

Ochii albaştri şi reci ai lui Sult se holbară nedumeriţi. 

- “Ţi-ai pierdut doar dinţii în Gurkhul sau şi blestemata 
aia de minte? Cui îi pasă dacă e nevinovat sau nu? Ce ne 
preocupă pe noi acum e să facem ce trebuie ca să fie bine! 
Ce ne preocupă pe noi acum este să facem ce e necesar! Ce 
ne preocupă pe noi acum e să obţinem o semnătură pe 
hârtia aia... - Arhilectorul aproape că făcea spume la gură 
de furie şi îşi încleşta şi descleşta nervos pumnii - 

. zdreanţă schiloadă de om ce eşti! Fă-l să semneze şi să 
terminăm cu asta ca să ne putem apuca să dăm limbi în 
cururile celor din Consiliul Deschis! 

Glokta îşi plecă şi mai mult capul. 


- Desigur, Eminenţă. 

- Obsesia ta perversă pentru adevăr o să-mi mai 
pricinuiască şi alte supărări în seara asta? Mă descurc mai 
bine cu acul de cusut decât cu lopata, dar până şi eu aş fi în 
stare să smulg o mărturisire de la ticălosul ăluia! Este cazul 
să trimit după Goyle? 

- Sigur că nu, Eminenţă. 

- Atunci, du-te acolo, fir-ai tu să fii, şi fă-l... să... 
semneze! 


Glokta ieşi  şchiopătând din cameră, bombănind 
nemulţumit, întinzându-şi gâtul într-o parte şi în alta, 
frecându-şi palmele inflamate, încordându-şi umerii şi 
auzind cum îi trosnesc articulațiile. Dificil interogatoriu!. Cu 
picioarele încrucişate, Severard stătea aşezat pe coridor 
sprijinindu-şi capul de peretele soios. 

- A semnat? 

- Fireşte. 

- Minunat. Alt mister rezolvat, şefule, ce zici? 

- Mă cam îndoiesc de asta. Nu-i un Devorator. Nu aşa 
cum a fost Shickel. Simte durerea, crede-mă. 

Severard ridică nepăsător din umeri. 

- Shickel spunea că fiecare dintre ei are câte un alt 
talent. 

- Aşa a spus. Aşa a spus. 

Totuşi. Glokta îşi şterse ochiul care îi curgea, gândind: 
Cineva l-a ucis pe Prinţ. Cineva are ceva de câştigat de pe 
urma morții lui. Şi aş vrea să ştiu cine este acest cineva, 
Chiar dacă nimănui nu-i pasă. 

- Mai am câteva întrebări la care vreau răspuns. 
Soldatul care a făcut de gardă la uşa Prințului azi-noapte. 
Vreau să stau de vorbă cu el. 

Practicianul ridică din sprâncene. 

- De ce? Că doar avem mărturisirea. 

- Adu-l la mine chiar acum. 

Severard se ridică de lângă zidul murdar. 


- Cum zici. Tu eşti şeful. 
Porni agale pe coridor: 
- Îţi servesc de îndată un Cavaler din Ordinul Regelui. 


Pe poziţii 


- Ai dormit? întrebă Pike, scărpinându-şi partea mai 
puţin arsă a feţei sale distruse. 

- Nu. Tu? 

Deţinutul devenit sergent clătină din cap. 

- N-am mai dormit de zile întregi, murmură melancolic 
Jalenhorm. 

Îşi umbri ochii cu mâna şi se uită spre creasta de nord, 
spre linia neregulată a copacilor de sub cerul plumburiu. 

- Divizia lui Poulder a pornit deja prin pădure? 

- Înainte de a se lumina de ziuă, răspunse West. Curând 
ar trebui să ne dea de ştire că şi-a ocupat poziţiile. lar acum 
se pare că şi Kroy e gata de plecare. Măcar punctualitatea 
ar trebui să i-o respectăm. 

În vale, dincolo de punctul de comandă al lui Burr, divizia 
generalului Kroy intra în dispozitiv de luptă. Centrul era 
alcătuit din trei regimente de infanterişti din Oastea 
Regelui. Pe fiecare flanc, pe teren mai înalt, se afla câte un 
alt regiment de recruți. Cavaleria se afla în ariergardă. 
Spectacolul era complet diferit de jalnica desfăşurare de 
forţe efectuată de armata improvizată a lui Ladisla. 
Batalioanele înaintau cu pas sigur în coloane ordonate şi 
compacte: tropăind cadenţat prin noroi, prin iarba înaltă, 
prin peticele de zăpadă din gropi. Se opriră în poziţiile 
stabilite şi începură să se întindă în rânduri parcă desenate, 
iar în scurt timp valea fu acoperită cu o reţea de soldaţi. 
Aerul rece răsuna de bubuitul înfundat al paşilor lor, de 
tunetul tobelor lor, de strigătele  întretăiate ale 
comandanților lor. "Totul se desfăşura în bună ordine, 
conform regulamentului. 

Lordul Mareşal Burr dădu la o parte aripa cortului şi 
ieşi, răspunzând cu fluturări din mână la saluturile gărzilor 
şi ofiţerilor aflaţi prin preajmă. 


- Colonele, mârâi el cu ochii la cer. Vremea încă e 
frumoasă, nu? 

Soarele era doar o pată palidă la orizont, iar cerul era 
plin de vânătăi întunecate deasupra coastei nordice. 

- Pentru moment, domnule, îi răspunse West. 

- Nicio veste de la Poulder? 

- Nu, domnule. Însă pădurea e deasă, opacă, şi se 
înaintează mai greu. 

Pădurea era opacă, într-adevăr, însă nu tot atât de opacă 
şi obtuză pe cât era Poulder, îşi spuse West, care ţinu 
pentru sine această remarcă lipsită de profesionalism. 

- Ai apucat să mănânci ceva? 

- Da, domnule, minţi West care nu înghiţise nimic de cu 
seară, şi nici atunci nu mâncase prea mult. 

Numai gândul la mâncare îi făcea greață. 

- Măcar unul dintre noi a mâncat, comentă Burr, 
apăsându-şi posomorât burta cu mâna. A naibii indigestie. 
Nu pot să vâr nimic în gură. 

Se strâmbă şi scoase un râgâit prelung. 

- Scuze. Uite-i acolo. 

Probabil că generalul Kroy se declarase mulţumit de 
poziţionarea fiecărui om din divizia lui, deoarece soldaţii din 
vale începuseră să înainteze. Iar stindardele regimentelor, 
steagurile batalioanelor, drapelele companiei începură să 
fluture în vântul rece. Soarele palid scânteia pe săbiile 
ascuţite şi pe armurile lustruite, strălucea pe panglicile 
aurii şi pe lemnul şlefuit, sclipea pe catarame şi 
harnaşamente. Înaintau în formaţie compactă, falnică 
etalare de forţă militară. Dincolo de ei, spre partea dinspre 
est a văii, în spatele copacilor, se înălța un turn întunecat. 
Primul turn al fortăreței Dunbrec. 

- Ce mai spectacol, murmură Burr. În total cincisprezece 
mii de ostaşi aici şi tot pe atâţia sus, pe culme. 

Făcu un semn din cap spre rezerva de la punctul de 
comandă - două regimente de cavalerişti dornici de 
acţiune: 


- Alţi două mii care îşi aşteaptă ordinele. 

Privi tabăra ridicată în zăpada din vale: oraş de corturi, 
căruţe, maldăre de lăzi şi butoaie printre care mişunau 
siluete negre. 

- Fără să mai numărăm miile care sunt aici - bucătari, 
grăjdari, potcovari, căruţaşi, slugi şi doctori. 

Clătină din cap dus pe gânduri. 

- Câtă răspundere, toate vieţile astea, nu crezi? Ar 
trebui să fii fraier dacă ţi-ai dori să te înhami la un 
asemenea jug. 

West schiţă un surâs posac. 

- Aşa este, domnule. 

- Mi se pare că..., şopti Jalenhorm mijindu-şi ochii în 
soare. Ăia sunt...? 

- Lunetă! se răsti Burr, şi un ofiţer din apropiere i-o 
înmână cu un gest afectat. Măi, măi. Ce avem noi aici? 

Întrebare retorică, fără doar şi poate. Nu avea cine 
altcineva să provoace această exclamaţie a Mareşalului. 

-  Nordicii lui Bethod, zise Jalenhorm, constatând 
evidenţa, aşa cum făcea mai mereu. 

Prin propria-i lunetă, West îi văzu cum se năpustesc în 
câmp deschis, revărsându-se dintre copacii din capătul de 
lângă râu al văii, întinzându-se ca sângele ce curge din 
venele tăiate ale unui sinucigaş. Hoarde cenuşii, murdare, 
se coagulau pe flancuri. Erau robii, cei cu arme uşoare. În 
centru căpătau contur rânduri mai ordonate, platoşe şi 
săbii pe care lumina sclipea stins. Ţăranii lui Bethod. 

- Nici urmă de cai. 

West se simţi mai agitat decât fusese el vreodată. 
Avusese deja parte de o confruntare aproape fatală cu 
cavaleria lui Bethod şi nu îşi dorea să repete experienţa. 

- E bine să-ţi poţi vedea, în sfârşit, inamicul, spuse Burr, 
dând glas unor sentimente opuse celor nutrite lui West. 
Recunosc că se mişcă repede şi bine, continuă Maregşalul 
schiţând unul din zâmbetele lui extrem de rare. Dar se 


mişcă exact în direcţia pe care ne-o dorim noi. Capcana are 
momeala în ea şi e gata să se închidă, ce zici, căpitane? 

Şi îi dădu luneta lui Jalenhorm, care se uită şi el în vale şi 
zâmbi larg la rândul lui. 

- Exact în direcţia pe care ne-o dorim noi, repetă el. 

Însă West nu le împărtăşea încrederea. Îşi amintea mult 
prea bine şirul subţire de nordici de pe culmea dealului, 
chiar acolo unde Ladisla îşi închipuise că-şi doreşte să-i 
atragă. 

Oamenii lui Kroy se opriră, iar unităţile trecură iute în 
poziţii, la fel de calm de parcă s-ar fi aflat la o paradă 
militară: aliniate pe patru rânduri, în spate cu companiile 
de rezervişti, în faţă cu o linie de arcaşi. West abia desluşi 
ordinele de tragere şi urmări ploaia de săgeți care se abătu 
peste soldaţii lui Bethod. Îşi încleştă pumnii şi îşi înfipse 
unghiile în carne, dorindu-şi ca nordicii să moară pe loc. În 
schimb, aceştia trimiseră înapoi o salvă ordonată de săgeți 
şi porniră la atac. 

Strigătul lor de luptă pluti până la ofiţerii strânşi în faţa 
cortului, urlet nepământesc, prelung în aerul îngheţat. West 
îşi muşcă buzele, amintindu-şi când îl auzise ultima oară 
reverberând prin ceața groasă. Greu de crezut că fusese 
doar cu câteva săptămâni în urmă. Şi se simţi din nou 
vinovat pentru că îi părea bine că se află în spatele liniilor, 
deşi fiorul de-a lungul spinării părea a-i spune că data 
trecută o asemenea poziţie mai ferită nu-i fusese de niciun 
folos. 

- Fir-ar să fie, exclamă Jalenhorm. 

Nimeni altcineva nu mai spuse nimic. Cu dinţii încleştaţi 
şi inima bătându-i să-i spargă pieptul, West încerca să-şi 
potolească tremurul mâinilor în care ţinea luneta. Nordicii 
se năpusteau în vale. Arcaşii lui Kroy mai trimiseră încă o 
ploaie de săgeți, apoi se retraseră prin culoarele ordonate 
dintre rânduri, regrupându-se în spatele liniilor. Suliţele 
fură coborâte, scuturile ridicate şi, parcă fără pic de 


zgomot, armata Uniunii se pregăti de confruntarea cu 
nordicii gălăgioşi. 

- Contact, mârâi Lordul Mareşal Burr. 

Rândurile Uniunii părură a se undui, razele palide ale 
soarelui părură a luci mai repede pe mulţimea de oameni, 
un huruit vag umplu văzduhul. La punctul de comandă nu 
se rosti nici măcar un cuvânt. Toţi se uitau prin lunete sau 
îşi mijeau ochii în soare, întinzându-şi gâturile ca să poată 
vedea mai bine ce se întâmpla în vale, ţinându-şi răsuflarea. 

După ceea ce le păru tuturor o perioadă teribil de lungă, 
Burr îşi luă luneta de la ochi. 

- Bun, zise el. Rezistă. Se pare că nordicii tăi au avut 
dreptate, West, suntem superiori din punct de vedere 
numeric, chiar şi fără Poulder. O să avem parte de un 
scandal de pomină când o să ajungă aici... 

- Sus, şopti West, pe creasta dinspre sud. 

Ceva licări printre copaci. Ceva metalic. 

- E cavaleria, domnule, pot să jur pe viaţa mea. Se pare 
că Bethod a avut aceeaşi idee ca noi, dar pe flancul celălalt. 

- La naiba! şuieră Burr. Daţi-i de ştire generalului Kroy 
să se replieze şi să se pregătească pentru un atac din 
dreapta! 

Unul dintre aghiotanţi sări în şa şi porni în galop spre 
cartierul general al lui Kroy, răscolind bulgări de noroi sub 
copitele calului. 

- Alte scamatorii din astea şi nu va mai fi bine pentru noi, 
spuse Burr închizându-şi luneta şi începând să se bată cu ea 
în palmă. Nu trebuie să eşuăm, colonele West. Nu trebuie 
să ne stea nimic în cale. Nici aroganţa lui Poulder, nici 
orgoliul lui Kroy, nici viclenia duşmanului, nimic, absolut 
nimic! Trebuie să învingem astăzi aici. Nu trebuie să dăm 
greş! 

- Da, domnule. 

Însă West nu prea ştia ce ar fi putut face. 


Soldaţii Uniunii încercau să nu facă zgomot, ceea ce 
însemna că făceau tot atât de mult tărăboi ca o turmă de oi 
duse la tuns. Gemeau şi grohăiau, alunecau pe pământul 
reavân, iar armurile zăngăneau şi armele li se loveau de 
crengile mai joase. Copoiul îi urmărea clătinând cu tristeţe 
din cap. 

- Bine că nu-i nimeni acolo să-i audă, şuieră Dow. Idioţii 
ăştia ar trezi şi un mort. 

- Nu e cazul să faci şi tu zgomot, îl admonestă Treicopaci 
din fruntea grupului, făcându-le semn camarazilor săi să-l 
urmeze. 

Stranie senzaţie să mărşăluiască din nou împreună cu 
atât de mulţi oameni. Cei douăzeci de ţărani ai lui Fiori-îţi- 
dau li se alăturaseră, şi ce grup ciudat mai erau şi aceştia. 
Bărbaţi înalţi şi bărbaţi scunzi, tineri şi bătrâni, cu tot soiul 
de arme şi armuri, dar foarte eficiente din câte îşi putea da 
seama Copoiul. 

- Stai! 

Şi soldaţii Uniunii se opriră buluc, bombănind şi 
zăngănind, apoi începură să se aranjeze în rânduri de front 
de-a lungul celei mai înalte părţi a crestei. Lung front, îşi 
spuse Copoiul, judecând după numărul de trupeţi pe care-i 
urmărise intrând în pădure. Ei se aflau chiar la capătul 
diviziei. Se uită la copacii din stânga şi se încruntă. Cam 
izolat locul acesta. 

- Dar foarte sigur, şopti ca pentru sine. 

- Ce zici? îl întrebă Cathil care se aşezase pe o buturugă 
uriaşă. 

- Suntem la adăpost aici, îi spuse în limba ei, reuşind să 
schiţeze un soi de zâmbet. 

Tot nu avea habar cum să se poarte cu ea. Pe timpul zilei 
între ei se căsca o prăpastie uriaşă. Prăpastie pe care el nu 
ştia dacă o va trece vreodată, căci îi despărţeau şi rasa, şi 
vârsta, şi limba. Bizar, însă, noaptea această prăpastie 
dispărea ca prin vrajă. Pe întuneric se înțelegeau destul de 
bine. Poate cu timpul vor reuşi să facă relaţia să 


funcţioneze. Poate nu. Şi cu asta basta. Dar îi părea bine că 
acum e alături de el. Îl făcea să se simtă iarăşi ca un bărbat 
în carne şi oase, şi nu ca un animal care se furişează prin 
păduri. 

Observă un ofiţer Unionist care se îndrepta cu paşi 
ţanţoşi spre Treicopaci. Sub braţ avea înfipt un soi de 
beţişor lustruit. 

- Generalul Poulder vă cere să rămâneţi aici, pe aripa 
stângă, pentru a asigura flancul îndepărtat, spuse el foarte 
rar şi foarte tare, ca şi cum aşa s-ar fi putut face înţeles în 
cazul că ei nu i-ar fi cunoscut limba. 

- În regulă, confirmă Treicopaci. 

- Divizia se va desfăşura pe creastă, în dreapta voastră! 

Şi împunse aerul cu beţişorul lui arătând spre copaci 
unde oamenii lui îşi ocupau posturile într-un tărăboi 
infernal. 

- Vom aştepta până când trupele lui Bethod se vor fi 
angajat în luptă cu divizia generalului Kroy, şi atunci îi vom 
ataca şi îi vom izgoni de pe câmpul de luptă! 

Treicopaci dădu din cap. 

- Ai nevoie de ajutor? 

- Sincer, mă cam îndoiesc, însă vă vom da de veste dacă 
va fi cazul. 

Şi se întoarse la subordonații lui cu acelaşi mers fălos. 
După doar câţiva paşi însă, alunecă, şi aproape dădu cu 
târtiţa de noroi. 

- E sigur de sine, observă Copoiul. 

Treicopaci ridică din sprâncene. 

- Cam prea mult, după gustul meu. Dar dacă asta 
înseamnă că nu va trebui să luptăm, să ştii că îmi convine. 
Haideţi! strigă întorcându-se spre ţăranii lui Fiori-iţi-dau. 
Apucaţi trunchiul ăla gros şi târâţi-l până la margine! 

- De ce? întrebă unul cu faţă ursuză, frecându-şi 
genunchiul. 

- Ca să ai după ce să te ascunzi dacă apare Bethod, lătră 
Dow la el. Treci la treabă, prostule! 


Mârâind nemulţumiţi, ţăranii îşi lăsară armele deoparte 
şi se apucară de lucru. Lupta alături de legendarul Rudd 
Treicopaci parcă nu era chiar atât de distractivă pe cât îşi 
imaginaseră. Copoiul zâmbi. Ar fi trebuit să-şi dea seama. 
Conducătorii nu ajung să fie pomeniţi în legende dacă dau 
dovadă de superficialitate. Se îndreptă spre bătrânul lui 
prieten care se uita încruntat înspre pădure. 

- Eşti îngrijorat, şefu'? 

- Acolo se pot ascunde foarte uşor destui oameni. Şi pot 
aştepta momentul prielnic de atac după începerea bătăliei. 

- Aşa şi este, rânji Copoiul. Tocmai de aceea ne aflăm noi 
aici. 

- Ce vrei să spui? Că Bethod nu s-o fi gândit la acelaşi 
lucru? 

Rânjetul Copoiului începu să se stingă. 

- Dacă are oameni în plus, s-ar putea să-i treacă prin 
minte că i-ar folosi mai bine aici, pe culme, în aşteptarea 
momentului potrivit, întocmai cum facem noi. Şi ne-am 
putea pomeni faţă în faţă cu ei. Şi atunci ce zici tu că o să se 
întâmple? 

- O să ne luăm la omor, zic eu. Dar Fiori-îţi-dau spune că 
Bethod nu are oameni. Ăştia din Uniune sunt de două ori 
mai mulţi. 

- Poate, dar lui îi plac atacurile prin surprindere. 

- Bine, fu de acord Copoiul urmărind cum ţăranii lui 
Fiori-îţi-dau se opintesc la trunchiul uriaş blocând creasta 
dealului. Cum zici tu. Am pus pomul ăla de-a curmezişul şi o 
să sperăm că totul va fi în ordine. 

- În ordine? mârâi Treicopaci. Când ai mai pomenit tu 
aşa ceva? 

Se îndreptă să discute ceva cu Ursuzul, iar Copoiul 
ridică din umeri în spatele lui. Dacă, pe nepusă masă, s-ar 
trezi înainte cu câteva sute de ţărani ai lui Bethod, chiar că 
ar fi în mare încurcătură. Însă nu mai aveau ce face acum. 
Aşa că se aplecă lângă raniţă şi îşi scoase dinăuntru bucata 


de cremene şi câteva rămurele uscate. Le aşeză pe pământ 
cu grijă şi începu să scapere piatra. 

Fiori-îţi-dau se aşeză pe vine lângă el, sprijinit în coada 
toporului. 

- Ce faci? 

- Ce ţi se pare că fac? se răţoi la el Copoiul suflând în 
vreascuri şi urmărind cum creşte flacăra. Îmi fac un foc. 

- Da” nu aşteptăm să înceapă bătălia? 

Copoiul se aşeză în fund şi mai puse nişte rămurele 
uscate pe foc. 

- Aşteptăm, cum să nu, şi eu zic că ăsta-i cel mai bun 
moment să facem un foc. Războiul înseamnă mai ales 
aşteptare, flăcău. Şi, dacă eşti în branşa noastră, tot stai şi 
aştepţi. Şi timpul ăsta când aştepţi ţi-l poţi petrece în frig, 
sau poţi încerca să faci ceva ca să te simţi un picuţ mai bine. 

Scoase din raniţă o tingire şi o puse pe foc. Tingire nouă, 
tingire bună, o luase de la sudişti. Desfăcu un pachet. Cinci 
ouă, încă întregi. Ouă frumuşele, pestriţe. Sparse unul de 
marginea tingirii şi auzi sâsâitul lui plăcut. Zâmbi larg. 
Lucrurile parcă începeau să meargă mai bine. Nu mai 
mâncase ouă de multă vreme. Dar chiar atunci când îl 
spărgea pe ultimul, vântul, care îşi schimbase direcţia, îi 
aduse un miros nou în nări. Altceva decât mirosul de ouă 
prăjite. Ridică iute capul încruntându-se. 

- Ce e? întrebă Cathil. 

- Probabil că nimic, îi răspunse, ştiind, însă, că e mai 
bine să nu rişte. Stai aici şi ai grijă de ouă, bine? 

- Bine. 

Copoiul se căţără peste trunchiul doborât, se ghemui 
lângă primul copac şi cercetă valea cu privirea. Acum nu 
mai simţea niciun miros, de asta era sigur. Şi nici nu vedea 
nimic printre copaci - nimic în afară de pământul ud, de 
peticele de zăpadă, de ramurile pinilor şi de umbrele 
nemişcate. Absolut nimic. Treicopaci îl speriase cu toată 
vorbăria lui despre atacuri prin surprindere. 


Tocmai voia să se întoarcă, dar simţi din nou izul de mai 
înainte. Se ridică, făcu câţiva paşi în jos pe versant, 
îndepărtându-se de focul lui şi de trunchiul de copac. Iar 
Treicopaci apăru ca din senin lângă el, cu scutul pe braţ şi 
sabia strânsă în mână. 

- Ce e, Copoiule, simţi ceva? 

- S-ar putea. 

Amuşină din nou, prelung, fără să se grăbească, 
aspirând pe nas aerul, încercând să-şi dea seama ce este. 

- Probabil că nu-i nimic. 

- Nu mă lua pe mine cu „nimic”, Copoiule. Nasul tău ne-a 
scos din multe belele până acum. Ce simţi? 

Vântul îşi schimbă direcţia şi, de această dată, mirosul îl 
izbi din plin. Nu-l mai simţise de ceva vreme, dar nu avea 
cum să nu-l recunoască. 

- La naiba, şopti el. Shanka. 

- Hei! 

Copoiul se uită în jur cu gura căscată. Cu tingirea în 
mână, Cathil tocmai trecea peste trunchiul doborât. 

- Sunt gata ouăle, zise ea celor doi cu un surâs vesel. 

Treicopaci îi făcu un semn cu mâna şi urlă cât îl ţineau 
plămânii: 

- Toată lumea la adăpost în spatele... 

Din tufişuri se auzi plesnet de arc. Copoiul simţi cum 
săgeata şuieră prin văzduh la vreo doi paşi pe lângă el, căci 
capetele-turtite nu erau arcaşi pricepuţi. Doar din noroc 
chior au reuşit să găsească o victimă. 

- Ah, oftă Cathil, uitându-se la săgeata din coaste. Ah... 

Şi se lăsă moale la pământ, scăpând tingirea în zăpadă. 
Copoiul se repezi la ea, cu respiraţia hârâindu-i în gâtlej. O 
apucă de braţe şi îl văzu pe Treicopaci care o apucase de 
picioare. Bine că nu era grea. Nu era grea deloc. Pe lângă 
ei mai zburară două săgeți. Una se înfipse în trunchiul de 
copac. O aruncară pe fată în spatele lui şi se adăpostiră şi 
ei. 

- Sunt shanka acolo jos! strigă Treicopaci. Au lovit fata! 


- Cel mai sigur loc, ei? mârâi Dow, ghemuindu-se în 
spatele copacului şi învârtind barda în mână. Jigodii 
nenorocite! 

- Shanka? Aşa de mult la sud? se minună cineva. 

Copoiul o apucă pe Cathil de sub braţe şi o trase la 
adăpostul de lângă foc. 

- M-au nimerit, gemu ea, uitându-se la săgeată şi la 
sângele care i se întindea pe haine. 

Începu să tuşească şi se uită cu ochi mari la Copoi. 

- Vin! urlă Fiori-iţi-dau. Pregătiţi-vă, băieţi! 

Oamenii îşi scoaseră săbiile din teci, îşi strânseră 
curelele şi legăturile scuturilor, îşi încleştară fălcile şi se 
încurajară reciproc plesnindu-se vârtos pe spate. Din 
spatele copacului, Ursuzul, cu un calm desăvârşit, trăgea 
săgeată după săgeată în vale. 

- Trebuie să mă duc, zise Copoiul, strângând-o pe Cathil 
de mână, dar am să mă întorc, bine? Tu stai aici cuminte, 
da? Am să mă întorc. 

- Ce? Nu! 

Fu nevoit să-i descleşteze cu forţa degetele. Nu-i plăcea 
să facă una ca asta, dar nu avea de ales. 

- Nu, şopti ea, sfârşită de puteri, pe când el se târa spre 
trunchiul de copac şi spre ţăranii din spatele lui. 

O suliță rudimentară se împlântă în pământ chiar lângă 
el. Copoiul o privi lung, apoi se furişă de-a buşilea pe lângă 
ea, îndreptându-se spre locul unde se ascundea Ursuzul. 
Privi în josul dealului. 

- Fir-ar mama ei de viaţă! 

Copacii colcăiau de capete-turtite. Copacii dinspre vale, 
copacii din stânga, copacii din dreapta. Forme întunecate şi 
hidoase care se mişcau, care mişunau, care se buluceau să 
urce dealul. Parcă erau sute. La dreapta lor soldaţii Uniunii 
răcneau şi zăngăneau din arme şi armuri, neînţelegând ce 
se petrece. Din pădure ţâşneau săgeți furioase spre ei. 

- Fi-r-ar mama ei de viaţă! 

- Zic că ar fi cazul să începi şi tu să tragi. 


Ursuzul dădu drumul unei săgeți şi scoase o alta din 
tolbă. Copoiul luă şi el una, dar ţintele erau atât de multe, 
că nu ştiu pe care s-o aleagă, şi trase la nimereală, 
blestemând tot timpul. Acum erau şi mai aproape, atât de 
aproape că le putea zări feţele, dacă le puteai spune feţe. 
Fălci lătăreţe căscate, mârâind şi pline de colţi, ochi mici şi 
sălbatici, plini de ură şi venin. Arme grosolane - măciuci cu 
zeci de cuie, topoare făcute din piatră cioplită, săbii ruginite 
furate de la morţi. Şi urcau neabătuţi, mai iuți decât lupii 
pădurilor. 

Copoiul îl lovi pe unul în piept şi îl văzu cum cade. Îl 
nimeri pe altul în picior. Dar ceilalţi nu şovăiră nici măcar 
un pic. 

- Gata! îl auzi el pe Treicopaci, simţi cum bărbaţii din 
juru-i se ridică în picioare, cu săbiile ridicate, cu suliţele 
ridicate, cu scuturile ridicate, pregătiţi să respingă atacul. 

Se întrebă cum anume puteai vreodată în viaţă să fii gata 
pentru aşa ceva. 

Un cap-turtit, cu gura căscată şi colții la vedere, sări 
peste trunchiul copacului. Copoiul îl zări, formă neagră prin 
aer; îl auzi, muget prelung; apoi sabia lui Tul îl despică în 
două, împroşcând tot locul cu sânge, aidoma apei ce curge 
dintr-o sticlă spartă. 

Altul se căţăra peste trunchi, iar Treicopaci îi reteză 
braţul dintr-o singură lovitură cu sabia şi îl aruncă în vale 
cu scutul. Acum veneau şi mai mulţi, mult mai mulţi, 
înghesuindu-se unii în alţii ca să escaladeze copacul. 
Copoiul îl nimeri cu săgeata pe unul chiar în faţă, la doar un 
pas distanţă de el, scoase cuțitul şi i-l înfipse în burtă, 
urlând din toţi bojocii, simțind căldura sângelui care-i şiroia 
pe mâini. Îi smulse măciuca din gheare, o repezi asupra 
altuia, îl rată şi se duse mai departe. Toţi zbierau şi loveau 
cu săbiile în dreapta şi în stânga. 

Copoiul îl văzu pe Fiori-îţi-dau cum izbeşte capul unui 
shanka de un copac cu cizma şi cum îşi ridică scutul şi îi 
sfărâmă chipul. Cum doboară un altul cu barda, stropindu-l 


pe Copoi cu sânge. Şi cum îl prinde pe un al treilea în braţe 
şi se prăbuşeşte cu el la pământ, rostogolindu-se prin noroi, 
zbătându-se şi lovind. Shanka ajunse deasupra, şi Copoiul îl 
lovi cu măciuca pe spinare, o dată, de două ori, de trei ori, 
iar Fiori-îţi-dau îl împinse la o parte, se ridică şi îi zdrobi 
capul cu piciorul. Apoi se repezi mai departe, doborând un 
alt cap-turtit care tocmai ce îşi înfipsese sulița într-un ţăran 
înspăimântat. 

Copoiul clipi des, încercând să-şi şteargă sângele din 
ochi cu mâneca. Îl văzu pe Ursuz cum îşi ridică pumnalul şi 
îl împlântă până la plăsele prin tărtăcuţa unui cap-turtit, iar 
lama ieşi prin gura acestuia, ţintuindu-l de trunchiul unui 
copac. Îl văzu pe Tul cum spulberă cu pumnul faţa altui 
shanka, iar şi iar şi iar, până când din capul lui nu mai 
rămase nimic decât un fel de terci roşu. Un cap-turtit cu 
sulița ridicată sări în copacul de alături, dar, înainte să 
apuce să-l înjunghie, Dow ţâşni şi-i reteză picioarele. 
Shanka se răsuci prin aer guiţând. 

Copoiul văzu alt shanka grămadă peste un ţăran, 
muşcându-l cu înverşunare de gât. Smulse sulița din 
pământ şi o aruncă înfigând-o în spinarea ticălosului. Capul- 
turtit căzu scoțând sunete nearticulate şi încercă să ajungă 
cu ghearele în spate ca să şi-o scoată dintre umeri. Dar 
sulița îl pătrunsese adânc. 

Alt ţăran se zvârcolea urlând de mama focului, cu braţul 
prins în colții unui shanka. Cu cealaltă mână încerca să-l 
lovească în cap. Copoiul făcu un pas spre ei, dar înainte de 
a apuca să-l ajute, un cap-turtit se repezi la el cu o suliță. Îl 
observă la timp şi se feri, îl tăie peste ochi cu pumnalul, apoi 
îl lovi cu măciuca în moalele capului şi simţi oasele 
spărgându-se precum coaja de ou. Se întoarse spre altul. 
Unul al naibii de mare, care deschise fălcile la el şi mârâi cu 
bale la gură, cu un topor uriaş în gheare. 

- Haide! îi strigă el, ridicând şi măciuca, şi cuțitul. 

Dar înainte de a apuca să-l atace, Treicopaci veni din 
spate şi îl despică de la umăr până la piept. Îi ţâşni sângele 


şi se prăbuşi în noroi. Însă reuşi cumva să se ridice, 
suficient cât să ajungă în dreptul pumnalului Copoiului. 

Acum shanka se retrăgeau, iar ţăranii urlau şi îi doborau 
unul câte unul. Ultimul orăcăi speriat şi se repezi la cel mai 
apropiat copac, încercând să se caţere în el. Dar căzu la 
pământ când sabia lui Dow îi făcu o rană adâncă în spate, 
dezvelind carnea roşie şi aşchiile de os alb. Rămase 
zvâcnind câteva clipe pe o creangă, cu picioarele 
atârnându-i în gol. Apoi nu se mai mişcă. 

- l-am terminat! mugi Fiori-iţi-dau, cu pete mari de 
sânge pe obraji. l-am terminat! 

Ţăranii lui ovaţionară şi strigară şi îşi agitară armele. 
Sau, mai curând, majoritatea ovaţionară. Vreo doi stăteau 
nemişcaţi, alţi câţiva zăceau pe jos, răniţi, gemând, gâlgâind 
printre dinţi. Copoiul nu credea că ăstora le ardea să 
sărbătorească. Nici Treicopaci nu credea asta. 

- Gura, proştilor! Au plecat acum, dar vor veni şi mai 
mulţi. Asta-i necazul cu capetele-turtite, mereu se întorc 
mai mulţi! Luaţi cadavrele alea din drum, adăpostiţi răniții! 
Recuperaţi cât de multe săgeți puteţi! Vom avea curând 
nevoie de ele! 

Copoiul şchiopătă spre locul unde focul ardea mocnit. 
Cathil nu se mişcase de unde o lăsase. Acum respiraţia i se 
accelerase, dar era foarte slabă. 'Ţinea o mână apăsată pe 
coaste, acolo unde pătrunsese săgeata. Îl privi cu ochi mari 
şi umezi cum se apropie de ea, fără să spună nimic. Nici el 
nu rosti vreun cuvânt. Ce ar fi fost de spus? Îşi scoase 
cuțitul şi-i despică bluza însângerată, de la săgeată până 
jos, o dădu la o parte şi se uită mai bine la rană. Era înfiptă 
în dreapta, chiar sub sân, între două coaste. Nu era un loc 
bun pentru o rană de săgeată, presupunând că ar exista un 
asemenea loc. 

- E bine? bâigui ea clănţănind din dinţi, cu chipul alb ca 
zăpada, cu ochii strălucitori din cauza febrei. E bine? 

- E bine, o linişti el, ştergându-i cu degetul mare ţărâna 
de pe obraz. Nu te agita, bine? O rezolvăm noi cumva. 


Iar în tot acest timp îşi spunea: mincinos împuţit ce eşti 
tu, Copoiule, laş nenorocit ce eşti. Fata asta are o săgeată în 
piept. 

Treicopaci se aşeză pe vine lângă ei. 

- Trebuie s-o scoatem, se încruntă el. Eu o ţin, şi tu tragi. 

- Eu ce? 

- Ce zice? şuieră Cathil printre dinţii plini de sânge. Ce 
fa...? vru ea să ştie, dar Copoiul apucase deja săgeata cu 
ambele mâini, iar Treicopaci o ţinea strâns de braţe. Ce 
faceţi...? 

Copoiul trase, dar săgeata nu vru să iasă. Irase din nou, 
şi sângele se revărsă din rană şi curse pe pielea ei palidă în 
două şiroaie întunecate. Trase iarăşi, şi fata se zvârcoli şi 
lovi din picioare şi urlă de parcă ar fi omorât-o încet şi în 
chinuri. Trase, dar săgeata tot nu vru să iasă. Trase, dar 
săgeata nu se mişcă nici cât un lat de deget. 

- Trage! şuieră Treicopaci. 

- Nu vrea să iasă, în pizda mă-sii! îi mârâi în nas Copoiul. 

- Bine! Bine! 

Copoiul dădu drumul săgeţii, iar Cathil îşi înghiţi sângele 
şi se înecă şi începu să tuşească, să bolborosească, să se 
cutremure şi să se zvârcolească, înghițind aerul cu sete şi 
scuipând salivă colorată în roşu deschis. 

Treicopaci se frecă gânditor pe bărbie, mânjindu-şi faţa 
de sânge. 

- Dacă n-o poţi scoate, trebuie s-o împingi înăuntru. 

- Să ce? 

- Ce... zice? îi clănţăniră dinţii lui Cathil. 

Copoiul îşi simţi gura uscată şi gâtul plin cu bolovani. 

- Trebuie s-o împingem. 

- Nu, şopti tânăra cu ochii ieşiţi din orbite. Nu. 

- Ţin-te bine, fato, murmură Treicopaci în limba comună, 
apucând-o iarăşi de mâini. 'Ţine-te bine. Fă-o, Copoiule. 

- Nu... 

Copoiul strânse din dinţi şi se împinse cu putere în 
săgeata ruptă. Cathil zvâcni puternic şi scoase un soi de 


oftat, apoi îşi dădu ochii peste cap şi leşină. Copoiul îi 
întoarse pe o parte trupul moale ca o cârpă şi văzu capul 
săgeţii ieşindu-i prin spate. 

- Bine, murmură el, e bine, a trecut. 

O apucă cu grijă şi o scoase afară răsucind-o încetişor. 
Cu săgeata ieşi şi nişte sânge, dar nu prea mult. 

- Semn bun, spuse Treicopaci. Înseamnă că nu i-a atins 
plămânul. 

Copoiul îşi muşcă buzele. 

- E bine. 

Luă nişte bandaje şi le aplică peste gaura din spatele 
fetei, apoi i le petrecu peste piept, cu ajutorul lui 
Treicopaci. 

- E bine, bine, repeta el tot înfăşurând bandajele în jurul 
trupului tinerei, cu degete pe care şi le simţea reci şi 
neîndemânatice, până când îi pansă rănile cât de bine 
putea. 

Mâinile îi erau pline de sânge, bandajul era plin de 
sânge, burta şi spatele lui Cathil erau pline de urme rozalii 
de degete peste dârele negre de mizerie şi de sânge. Îi 
trase cămaşa la loc şi o aşeză cu blândeţe pe spate. Îi atinse 
obrazul - era cald, ochii îi avea închişi, pieptul i se mişca 
uşor, răsuflarea i se aburea în jurul gurii. 

- Trebuie să o învelim cu ceva. 

Se ridică şi îşi scoase pătura din raniţă, împrăştiind tot 
felul de lucruri pe lângă foc. O scutură şi o aşeză peste 
trupul fetei. 

- Să-ţi ţină cald, da? Să-ţi fie bine şi cald. 

O înveli şi mai bine, vârând colţurile păturii sub ea. Îi 
acoperi şi picioarele. 

- Să-ţi ţină cald. 

- Copoiule. 

Treicopaci se aplecase şi îi asculta respiraţia. Se ridică şi 
clătină încet din cap. 

- A murit. 

- Ce? 


Fulgi albi dansau în jurul lor. Începuse din nou 
ninsoarea. 


- Unde naiba-i Poulder? mârâi Mareşalul Burr, uitându- 
se în vale, încleştându-şi şi descleştându-şi frustrat pumnii. 
I-am zis să aştepte până începe lupta, nu după! 

West nu ştiu ce să spună. Într-adevăr, unde era Poulder? 
Ninsoarea cădea mai deasă acum, coborând din cer în 
trombe şi în vârtejuri, acoperind câmpul de luptă cu o 
draperie cenuşie, conferind întregii scene un aer de ireal. 
Înăbuşite şi cu ecou, zgomotele ajungeau la ei ca de foarte 
departe. Puncte negre pe pământul alb, soli călare alergau 
de colo-colo în spatele liniilor cu cereri urgente de a primi 
întăriri. Numărul răniților creştea - gemeau pe tărgi, 
icneau în căruţe, sau se târau, tăcuţi şi plini de sânge, pe 
drumul spre cartierul general. 

Chiar şi prin ninsoare era limpede că oamenii lui Kroy se 
aflau în dificultate. Rândurile ordonate se îngroşaseră 
alarmant spre centru, unităţile pieriseră într-o singură 
masă diformă, contopite în haosul şi deruta bătăliei. West 
pierduse şirul ofiţerilor pe care generalul Kroy îi trimisese 
la punctul de comandă cerând ajutor sau permisiunea de a 
se retrage. Toţi fuseseră expediaţi înapoi cu acelaşi mesaj. 
Să reziste şi să aibă răbdare. În tot acest timp, de la 
Poulder nu venea decât o tăcere neaşteptată şi de rău 
augur. 

- Unde mama naibii e? 

Burr se îndreptă spre cort cu paşi apăsaţi, lăsând urme 
negre pe crusta proaspătă de zăpadă. 

- Tu! răcni el la un aghiotant, făcându-i nervos semn să 
se apropie. 

Păstrând o distanţă respectuoasă, West intră în cort 
după Maregşal, urmat îndeaproape de Jalenhorm. 

Burr se aplecă peste masă şi smulse un condei din 
călimară, împrăştiind stropi negri de cerneală pe lemnul 
lăcuit. 


- Du-te în pădure şi găseşte-mi-l pe generalul Poulder! 
Află ce naiba face şi întoarce-te să-mi raportezi de urgenţă! 

- Da, domnule! răcni ofiţerul luând poziţie de drepți. 

Burr mâzgăli ordinele pe o bucată de hârtie. 

- Comunică-i că îi ordon să atace imediat! 

Se iscăli cu mişcări mânioase ale mâinii şi aruncă hârtia 
spre aghiotant. 

- Cu siguranţă, domnule! mai răcni o dată tânărul ofiţer 
şi se grăbi să iasă din cort plin de importanţa misiunii 
încredințate. 

Burr se întoarse la hărţile lui şi le privi cu ură, trăgându- 
se de barbă cu o mână şi masându-şi burta cu cealaltă. 

- Unde mama naibii e Poulder? 

- Domnule, poate şi el este atacat... 

Burr râgâi, se strâmbă, râgâi iarăşi şi lovi cu pumnul în 
masă aproape răsturnând călimara. 

- Blestemată să fie indigestia asta împuţită! exclamă el şi 
împunse harta cu degetul. Dacă Poulder nu vine curând, 
vom fi nevoiţi să recurgem la rezervişti. Mă auzi, West? Să 
recurgem la cavalerie. 

- Da, domnule, fireşte. 

- Nu avem voie să dăm greş. 

Mareşalul se încruntă, înghiţi greu. lar West avu 
senzaţia că se albise brusc la faţă. 

- Nu... nu avem... 

Se clătină uşor pe picioare privind speriat în jur. 

- Domnule, vă simţiţi... 

- Aaaaa! 

Şi Lordul Mareşal Burr se cutremură şi vomită peste 
masă, pe hărţi. West înţepeni, cu gura tot mai căscată de 
uluire. Materia ieşită din superiorul său era roşie, dar 
foarte închisă, neagră aproape. Burr icni din nou, sprijinit 
în pumni de masă, tremurând din toate încheieturile. Se 
aplecă mai tare şi din gură i se revărsă un alt şuvoi de 
vomă. 

- Gââârrrr! 


Apoi, clătinându-se şi mai tare, cu salivă roşie atârnându- 
i de pe buze, cu ochii ieşiţi din orbite, alb ca varul, scoase 
un geamăt gâtuit şi se prăbuşi pe spate, trăgând după el o 
hartă plină cu sânge. 

În cele din urmă, West pricepu ce se întâmplă, chiar la 
timp ca să se repeadă şi să prindă în braţe trupul moale al 
Lordului Mareşal. Se încovoie sub greutatea bărbatului, 
chinuindu-se din răsputeri să nu-l scape. 

- Rahat! oftă Jalenhorm. 

- Ajută-mă, fir-ar să fie! mârâi West la el. 

Bărbatul cel uriaş îl apucă pe Burr de braţul celălalt şi 
împreună îl târâră pe Mareşal până la pat. West îi descheie 
nasturele de sus şi-i lărgi gulerul. 

- Are ceva la stomac, murmură el printre dinţi. Se vaită 
de câteva săptămâni. 

- Chem doctorul! zbieră Jalenhorm. 

Dădu să se repeadă afară din cort, dar West îl apucă de 
braţ, împiedicându.-l. 

- Nu. 

Uriaşul făcu ochii mari. 

- Poftim? 

- Dacă se află că e bolnav, se va stârni panica. Poulder şi 
Kroy vor începe să se poarte după cum îi taie capul. Armata 
s-ar putea dezmembra. Nimeni nu trebuie să afle până 
după luptă. 

- Dar... 

West se ridică şi puse mâinile pe umerii lui Jalenhorm, 
privindu-l drept în ochi. Ştia deja ce anume trebuie să facă. 
Nu avea de gând să mai asiste la un alt dezastru. 

- Ascultă-mă. Nu trebuie să ne abatem de la plan. Nu 
trebuie. 

- Cine? privi Jalenhorm năucit în jur. Noi doi, singuri? 

- Dacă aşa trebuie. 

- Dar este viaţa unui om în joc! 

- În joc sunt vieţile mai multor mii de oameni, îl repezi 
West. Nu avem voie să dăm greş, l-ai auzit. 


Chipul lui Jalenhorm se făcuse aproape la fel de alb ca al 
lui Burr. 

- Nu cred că asta a vrut să spună... 

- Nu uita că îmi eşti dator, şopti West apropiindu-se şi 
mai mult de camaradul său. Fără mine, acum ai fi putrezit 
frumuşel într-un morman de hoituri la nord de Cumnur. 

Nu-i plăcea să se poarte astfel, dar nu avea încotro şi nu 
era timp de amabilităţi. 

- Ne-am înţeles, căpitane? 

Jalenhorm se bâlbâi: 

- Da, domnule, aşa cred. 

- Bine. Ai grijă de Mareşalul Burr. De restul am să mă 
ocup eu, mai spuse West gata să iasă din cort. 

- Dar dacă se... 

- Improvizează, se răsti colonelul peste umăr. 

Avea griji mai mari decât sănătatea unui singur om. leşi 
în aerul rece. Pe puţin douăzeci de ofiţeri şi gărzi se 
adunaseră înaintea cortului, cu faţa la valea acoperită cu 
zăpadă, privind prin lunete şi bolborosind între ei. 

- Sergent Pike! strigă West făcându-i semn fostului 
deţinut. Vreau să stai de pază aici, înţelegi? 

- Desigur, domnule. 

- Vreau să stai de pază aici şi să nu dai voie nimănui să 
intre în cort, cu excepţia mea şi a căpitanului Jalenhorm. 
Nimeni nu are voie să intre aici, repetă el coborând vocea. 
Indiferent de situaţie. 

Pike dădu din cap, cu ochii sclipindu-i pe substanţa 
rozalie în care i se transformaseră trăsăturile arse. 

- Am înţeles. 

Şi se postă la intrarea în cort într-o poziţie aproape 
neglijentă, cu degetele mari vârâte în centura de care-i 
atârna sabia. 

O clipă mai târziu, de pe deal, se apropie în galop un cal 
fornăind şi scoțând aburi pe nări. Călărețul cobori iute din 
şa şi apucă să facă doar vreo doi paşi înainte ca West să-i 
taie drumul. 


- Mesaj urgent pentru Mareşalul Burr din partea 
generalului Poulder! gâfâi zorit individul. 

Încercă să-l ocolească pe West, însă nu reuşi. 

- Mareşalul Burr este ocupat. Îmi poţi preda mie 
mesajul. 

- Mi s-a spus foarte clar să nu... 

- Mie, căpitane! 

Ofiţerul tresări. 

- Domnule, divizia generalului Poulder este angajată în 
luptă în pădure. 

- În luptă? 

- În luptă grea. Au fost câteva atacuri sălbatice în aripa 
stângă şi ne este foarte greu să mai rezistăm. Generalul 
Poulder cere permisiunea de a ne retrage şi a ne regrupa, 
domnule! 

West îşi înghiţi cu greu nodul uscat din gât. Planul 
începuse deja să se destrame şi pericolul de a eşua era 
iminent. 

- Să vă retrageţi? Nu! Imposibil. Dacă vă retrageţi, 
divizia lui Kroy va rămâne expusă. Spune-i generalului 
Poulder să reziste şi să meargă până la capăt cu atacul, 
dacă poate. Spune-i că în niciun caz nu trebuie să se 
retragă! Spune-i că toţi trebuie să ne achităm de misiunea 
primită. 

- Dar, domnule, aş dori... 

- Pleacă! strigă West. Imediat! 

Solul îl salută şi încălecă din nou. Pe când urca dealul, un 
alt vizitator îşi opri calul în apropiere de cort. West înjură în 
barbă. Colonelul Felnigg, şeful de stat-major al lui Kroy. 
Acesta nu va fi tot atât de uşor de convins. 

- Colonele West, zbieră el coborând din şa. Divizia 
noastră este angajată într-o luptă teribilă de-a lungul 
întregii linii a frontului, iar acum a apărut şi cavaleria 
inamică din dreapta! Cavaleria lor ne atacă un regiment de 
recruți amărâţi! 


Pornise deja spre cort, scoţându-şi mănuşile cu gesturi 
nervoase. 

- Fără întăriri nu vor rezista prea mult, iar dacă sunt 
împrăştiaţi, flancul nostru va sări în aer! Ar putea fi 
sfârşitul! Unde naiba e Poulder? 

West încercă în zadar să-l încetinească pe Felnigg. 

- Generalul Poulder a fost atacat la rândul său. În orice 
caz, voi ordona ca rezerviştii să plece imediat şi... 

- Nu-i suficient, mârâi Felnigg, trecând pe lângă el şi 
îndreptându-se cu paşi mari spre cort. Trebuie să discut cu 
Mareşalul Burr imedi... 

Pike îi tăie calea, cu mâna pe mânerul sabiei. 

- Maregşalul este... ocupat, şopti el. 

Privirea din ochii bulbucaţi era atât de îngrozitor de 
amenințătoare, că până şi West se simţi uşor speriat. Urmă 
o tăcere încordată când şeful de stat-major şi deţinutul fără 
chip se holbară unul la celălalt. 

Apoi Flenigg făcu un pas şovăielnic înapoi. Clipi des, îşi 
umezi tulburat buzele. 

- Este ocupat. Înţeleg. Asta este, se bâlbâi el 
îndepărtându-se cu încă un pas. Şi spui că ne veţi trimite 
regimentele de rezervişti. 

- Imediat. 

- Atunci, atunci... voi comunica generalului Kroy că vom 
primi întăriri, continuă Felnigg punând un picior în scara 
şeii. Dar să ştii că este o încălcare gravă a regulamentului, 
se încruntă el înspre cort, înspre Pike şi, în cele din urmă, 
înspre West. O încălcare extrem de gravă a regulamentului. 

Şi îşi împunse calul cu pintenii pornind spre vale. West îl 
urmări cu privirea, gândindu-se că Felnigg nici nu-şi poate 
imagina cât de gravă era această încălcare a 
regulamentului. Se întoarse spre un aghiotant. 

- Mareşalul Burr ordonă ca rezervele să intre în luptă pe 
aripa dreaptă. Trebuie să atace cavaleria lui Bethod şi s-o 
izgonească. Dacă slăbim pe flancul acela, ne aşteaptă 
dezastrul. Ai înţeles? 


- Ar trebui să primesc ordinul scris de la Mareşal... 

- Nu avem vreme de ordine scrise! urlă West. Du-te şi fă- 
ţi datoria, omule! 

Supunându-se, aghiotantul se repezi spre cele două 
regimente de  rezervişti de cavalerie, care aşteptau 
răbdători în zăpadă. West îl urmări cu privirea, trosnindu-şi 
nervos degetele. Oamenii începură să se urce în şei şi să 
intre în dispozitiv de atac. West îşi muşcă buzele. Ofițerii şi 
gărzile lui Burr îl priveau cu expresii ce oscilau între 
curiozitatea cumpătată şi neîncrederea făţişă. 

Se întoarse spre cort, răspunzând la salutul unora dintre 
ei şi încercând să dea impresia că totul era în ordine, că 
totul nu era decât rutina firească. Se întrebă cât va mai 
dura până când cineva va refuza să-l mai creadă pe cuvânt, 
până când cineva va intra cu forţa în cort, până când cineva 
va descoperi că Lordul Mareşal Burr plecase în călătoria 
spre tărâmul morţilor. Se întrebă dacă se va întâmpla după 
ce frontul va fi străpuns în vale, iar centrul lor de comandă 
va fi ocupat de nordici. Dacă va fi după, nu va mai avea nicio 
importanţă. 

Pike îl întâmpină cu un zâmbet, sau, mai bine zis, cu o 
expresie ce ar fi putut fi considerată un zâmbet. West şi-ar 
fi dorit să-i poată zâmbi şi el, doar că nu se simţea în stare. 


Copoiul se lăsă jos, răsuflând greu. Cu spatele sprijinit 
de un copac doborât, cu arcul atârnându-i în mâna moale. 
Alături, în pământul ud, era înfiptă o sabie. O luase de la un 
ţăran mort şi o folosise, şi credea că o va mai folosi încă şi 
mai mult până la sfârşitul zilei. Era plin de sânge - pe mâini, 
pe haine, peste tot. Sângele lui Cathil, sângele capetelor- 
turtite, sângele lui. Nu merita să se ostenească să se 
şteargă - va fi alt sânge în curând. 

De trei ori shanka urcaseră dealul şi de trei ori îi 
respinseseră, de fiecare dată tot mai greu. Copoiul se 
întreba dacă şi data viitoare vor mai fi în stare să-i respingă. 
Căci nu se îndoia că vor ataca din nou. Nu se îndoia câtuşi 


de puţin. Când şi câţi erau întrebările care nu-i dădeau 
pace. 

Auzea răniții Uniunii scâncind şi ţipând de după copaci. 
Mulţi răniţi. La ultimul atac, unul dintre ţărani îşi pierduse 
mâna. Poate că nu era bine spus că şi-o „pierduse”, de 
vreme ce-i fusese retezată cu _ un topor. Începuse 
instantaneu să urle din toate puterile, dar acum se potolise 
şi nu i se mai auzea decât respiraţia slabă şi horcăită. Îi 
bandajaseră ciotul cu o cârpă legată cu o curea, iar acum 
bietul om se holba la fosta lui mână cu expresia aceea pe 
care o au uneori răniții. Cu ochi mari şi albi, de parcă nu 
înţelegea ce vede. De parcă nu înceta să se mire. 

Copoiul se ridică uşurel, uitându-se peste trunchiul de 
copac. Vedea capetele-turtite în pădurea din vale. Ascunşi 
în umbre. Aşteptând. Nu-i plăcea să-i vadă acolo. Ştia că 
shanka vor continua să-i atace până vor fi complet distruşi 
sau puşi pe fugă. 

- Ce aşteaptă? şuieră el. Când au învăţat afurisiţii ăştia 
de capete-turtite să aştepte? 

- Când au învăţat să lupte pentru Bethod? mormăi Tul 
curăţându-şi sabia. Multe s-au schimbat, şi numai în rău. 

- Când oare s-a mai schimbat ceva în bine? mârâi Dow 
aflat ceva mai încolo. 

Copoiul se încruntă. Nasul lui detectase un miros nou, 
igrasios. Printre copaci se zărea ceva foarte deschis la 
culoare, din ce în ce mai deschis. 

- Ce-i aia? Ceaţa aia? 

- Ceaţă? La înălţimea asta? chicoti Dow cu glas de cioară 
care-şi cheamă suratele. În momentul ăsta al zilei? Ha! Ia 
stai niţel, că parcă... 

Acum o vedeau cu toţii - ceva alb agăţat de versantul ud 
al dealului. Copoiul simţi un nod în gât. 1 se uscase gura. Se 
simţi, dintr-odată, foarte speriat, dar nu din cauza acelor 
shanka din vale. Din altă cauză. Ceaţa se strecura printre 
copaci, se încolăcea în jurul trunchiurilor, se dilata în faţa 


ochilor lor înspăimântați. Capetele-turtite porniră, siluete 
neclare prin umbrele cenuşii. 

- Nu-mi place, îl auzi pe Dow. Nu-i normal. 

- Calmi, flăcăi! vocea groasă a lui Treicopaci. Păstraţi-vă 
calmul! 

Copoiul mai prinse ceva curaj auzindu-l, dar nu-l ţinu 
mult. Începu să se legene înainte şi înapoi, simțind că-i vine 
să vomite. 

- Nu, nu, şopti Fiori-iţi-dau, privind înnebunit în toate 
părţile de parcă ar fi căutat o cale de scăpare. 

Copoiul simţi cum i se ridică părul pe braţe, cum îl 
furnică toată pielea, cum nodul mare din gât se face şi mai 
mare. Îl cuprinsese o teamă necunoscută, care plutea spre 
el împreună cu ceața - se târa prin pădure, se învolbura în 
jurul copacilor, pătrundea pe sub trunchiul de copac în 
spatele căruia se adăposteau ei. 

- El e, murmură Fiori-îţi-dau, cu ochii mari cât cepele 
bine crescute, şi făcându-se mic la pământ de parcă i-ar fi 
fost teamă să nu fie auzit. Ele! 

- Cine? croncăni Copoiul. 

Fiori-îţi-dau doar scutură din cap şi se lipi şi mai tare de 
noroiul rece. Copoiul simţi o dorinţă copleşitoare de a face 
acelaşi lucru, în schimb se forţă să se ridice, se forţă să se 
uite peste copac. Un Om Vestit, speriat ca un copil în 
întuneric, fără să ştie din ce motiv? Mai bine să vadă cu ce 
se confruntă, îşi spuse. Mare greşeală. 

În ceaţă se zărea o umbră, prea înaltă şi prea dreaptă ca 
să fie un shanka. Un om zdravăn, mare ca ul. Ba chiar mai 
mare. Un uriaş. Copoiul îşi frecă ochii iritaţi, gândindu-se că 
trebuie să fie vorba despre un efect al luminii prin toată 
bezna aia, nimic altceva. Dar nu. Şi umbra aceea se apropie 
tot mai mult şi căpătă tot mai mult contur, mai mult, şi, cu 
cât se desluşea mai limpede, cu atât se intensifica spaima. 

Cutreierase mult Copoiul, de-a lungul şi de-a latul 
nordului, însă niciodată nu mai văzuse vreo altă creatură 
atât de ciudată şi de ireală ca gigantul acesta. O jumătate 


din trup îi era acoperit cu o armură neagră bătută în ţinte şi 
piroane - armură formată din mai multe plăci negre din 
metal bătut cu ciocanul, îndreptat şi îndoit. Cealaltă 
jumătate era goală, cu excepţia curelelor şi chingilor şi 
cataramelor care prindeau armura. Picioare goale, braţe 
goale, piept gol, toate plesnind de muşchi hidoşi. Chipul îi 
era ascuns în spatele unei măşti din fier negru, plin de 
zgârieturi. 

Veni şi mai aproape, ridicându-se din aburii ceţii, iar 
Copoiul văzu că are pielea vopsită. De fapt, era acoperită în 
întregime cu litere minuscule, albastre. N-avea nicio armă, 
dar acest amănunt îl făcea parcă şi mai fioros. 

- În numele afurisiţilor de morţi! icni Copoiul cu gura 
larg căscată de groază. 

- Calmi, flăcăi, mârâi Treicopaci. Calmi. 

Iar vocea bătrânului său prieten reuşi să-l împiedice pe 
Copoi să nu dea bir cu fugiţii fără să privească în urmă. 

- Ele! zbieră unul dintre ţărani, cu voce stridentă ca de 
fată. E lemutul! 

- Tacă-ţi fleanca aia împuţită! se auzi vocea lui Fiori-îţi- 
dau. Ştim cine e! 

- Săgeţi! strigă Treicopaci. 

Mâinile Copoiului tremurau când îşi ţinti săgeata asupra 
uriaşului. Parcă şi de la distanţa asta îi venea greu să o facă. 
Îşi forţă degetele să dea drumul corzii, dar săgeata ricoşă 
de armură şi căzu printre copaci, fără să producă niciun 
rău. Ursuzul trase mai bine. Săgeata lui se înfipse adânc în 
carnea pictată a creaturii. Zburară şi alte săgeți din 
arcurile ţăranilor. Una îl lovi în umăr, alta îi străpunse 
gamba imensă. Uriaşul nu scoase niciun sunet. Continua să 
înainteze, neabătut, aidoma ierbii care creşte primăvara. 
lar ceața, capetele-turtite şi spaima înaintau odată cu el. 

- Fir-ar, mormăi Ursuzul. 

- E un diavol! chirăi unul din ţărani. Diavol din iad! 

Cam aceeaşi senzaţie o avea şi Copoiul. Simţi cum teama 
se amplifică în jurul lui, simţi cum ceilalţi încep să şovăie. 


Simţi cum el însuşi începe să se retragă, fără să vrea. 

- Haideţi! urlă Treicopaci cu voce groasă şi calmă, de 
parcă lui nu i-ar fi fost deloc frică. La trei! Când zic trei, 
atacăm! 

Copoiul se holbă la el, întrebându-se dacă nu cumva 
bătrânul lui prieten îşi pierduse minţile. Măcar aici, unde 
erau, se puteau ascunde în spatele copacului. Auzi 
bolboroseala unor ţărani care, fără îndoială, îi împărtăşeau 
părerea. Nu le plăcea planul acesta. Nu erau încântați de 
ideea că vor trebui să atace mulţimea de shanka şi uriaşul 
din mijlocul lor. 

- Eşti sigur că e bine? şuieră Copoiul. 

Treicopaci nici măcar nu se uită la el. 

- Atacul e cel mai bun leac împotriva fricii! Îţi urcă 
sângele la cap şi preschimbă teama în furie. Terenul este de 
partea noastră şi nu-i vom aştepta aici! 

- Sigur? 

- Pornim, zise Treicopaci întorcându-se. 

- Pornim, mârâi Dow, aruncând priviri ucigaşe ţăranilor, 
parcă provocându-i să îndrăznească să bată în retragere. 

- La trei! tună Treicopaci. 

- Înî, confirmă Ursuzul. 

Copoiul simţi cum i se strânge gâtul, neştiind dacă şi el 
va ataca sau nu. Ireicopaci se uită peste trunchiul 
copacului, cu gura strânsă într-o grimasă dură, urmărind 
siluetele din ceaţă şi uriaşul din mijlocul lor. Mâna şi-o ţinea 
întinsă în spate ca pentru a spune „aşteptaţi”. Aşteptaţi să 
ajungă la distanţa bună. Aşteptaţi momentul potrivit. 

- Atac la trei? şopti Fiori-îţi-dau. Sau după? 

Copoiul clătină din cap. 

- Nu contează, atâta vreme cât ataci. 

Dar îşi simţea picioarele grele ca două pietre de moară. 

- Unu! 

Deja „unu”? Copoiul privi peste umăr, văzu trupul lui 
Cathil sub pătură, lângă focul stins. Poate că asta ar fi 
trebuit să-l înfurie, dar îl făcu doar să se simtă şi mai 


speriat. Realitatea era că nu voia să sfârşească în acelaşi 
fel. Se cutremură şi îşi întoarse privirea, apucă strâns 
pumnalul şi sabia împrumutată de la mort. Fierul nu simţea 
teama. Arme bune, pregătite să facă o treabă sângeroasă. 
Şi-ar fi dorit să fie şi el măcar pe jumătate la fel de pregătit, 
însă mai trecuse prin încercări din acestea şi ştia că nimeni 
nu este cu adevărat pregătit niciodată. Nu trebuie să te 
simţi pregătit. Trebuie doar să te repezi înainte. 

- Doi! 

Dintr-o clipă în alta. Deschise larg ochii, inspiră adânc 
aerul rece, se cutremură de frig. Simţea miros de oameni, 
de pini, de shanka şi de ceaţă. Auzi respiraţii sacadate din 
spate, paşi furişaţi - de jos, strigăte - de-a lungul frontului, 
propriul său sânge - bubuindu-i în vene. Văzu absolut tot ce 
se petrecea în jur, dar cu încetinitorul, aidoma mierii care 
se scurge de pe lingură. Ceilalţi se mişcau în jurul lui, 
bărbaţi duri cu chipuri dure, înaintând prin ceaţă şi spaimă, 
pregătindu-se. Vor ataca, nu mai exista nicio îndoială în 
privinţa asta. Vor ataca toţi, până la ultimul. Simţi cum îl 
furnică muşchii de la picioare îmboldindu-l să se ridice. 

- Trei! 

Treicopaci fu primul care sări peste trunchiul doborât, şi 
Copoiul îl urmă, iar oamenii din jurul lor atacau şi văzduhul 
răsuna de strigătele lor, de furia lor şi de frica lor, iar el 
fugea şi zbiera. Picioarele îl duceau iute şi vântul vâjâia pe 
lângă el şi copacii negrii şi cerul alb se legănau în faţa 
ochilor lui şi ceața se întindea spre el şi forme întunecate îl 
aşteptau în ceața aceasta. 

Lovi cu sabia un shanka, îl lovi puternic, mugind, iar 
lovitura îl răsuci în loc. Îşi continuă atacul, învârtindu-se, 
împleticindu-se, urlând. Lama se împlântă adânc în piciorul 
unui alt shanka, doborându-l la pământ, iar Copoiul se 
rostogoli la vale, alunecând prin mocirlă, încercând din 
răsputeri să se ridice. Zgomotele luptei îl învăluiau - 
înăbuşite şi stranii. Bărbaţi zbierându-şi blestemele şi 


shanka mârâindu-şi ura şi zăngănitul şi bubuitul metalului 
pe metal, al metalului în carne. 

Se întoarse, alunecând printre copaci, fără să ştie de 
unde va veni următorul cap-turtit, fără să ştie dacă nu 
cumva va primi o suliță în spinare. Desluşi o siluetă prin 
umbre şi ţâşni spre ea, strigând din toţi bojocii. Şi ceața 
păru a se ridica în faţa lui şi se opri îngrozit, horcăind, 
aproape căzând pe spate în dorinţa lui aprigă de a fugi de 
acolo. 

Temutul se afla la nici cinci paşi în faţa lui, mai mare şi 
mai teribil ca oricând, cu pielea-i tatuată plină de săgeți 
rupte. În pumn ţinea un ţăran de gât şi ţăranul se zbătea şi 
dădea din picioare. Tendoanele pictate se încordară şi 
degetele colosale se strânseră şi ochii ţăranului ieşiră din 
orbite şi gura i se deschise, dar nu scoase niciun sunet. Se 
auzi un pocnet, şi uriaşul aruncă trupul moale ca o cârpă, şi 
ţăranul mort se rostogoli iar şi iar prin zăpadă şi noroi, cu 
capul bălăngănindu-i-se în toate părţile, şi se opri, în cele 
din urmă, nemişcat. 

Cu ceața plutind în jurul lui, 'Temutul îşi cobori ochii din 
spatele măştii şi se uită la Copoi, iar Copoiul se uită la el, 
aproape udându-şi pantalonii de groază. 

Însă există anumite lucruri care trebuie făcute. Mai bine 
să le faci, decât să te temi toată viaţa de ele. Asta ar fi spus 
Logen. Drept care Copoiul căscă gura şi urlă cât putu de 
tare şi se năpusti la creatură, rotind sabia împrumutată 
deasupra capului. 

Uriaşul îşi ridică braţul împlătoşat şi pară lovitura. Metal 
zăngăni pe metal, zgâlţâindu-i Copoiului dinţii în gură. 
Scăpă sabia din mână sub forţa impactului, în aceeaşi clipă 
reuşind să-şi strecoare pumnalul pe sub braţul creaturii şi 
împlântându-l până la plăsele în pieptul tatuat. 

- Ha-haaa! zbieră Copoiul, însă bucuria îi fu scurtă. 

Mâna uriaşă a Temutului explodă prin valurile ceţii, îi 
dădu un dos de palmă şi-l proiectă prin aer. Pădurea se 
clătină în jurul lui, se izbi de un copac şi căzu cât era de 


lung în noroi. Încercă să-şi recapete suflul, dar nu fu în 
stare. Încercă să se întoarcă, dar nu fu în stare. Durerea îi 
sfâşia coastele, ca şi cum un bolovan imens i s-ar fi prăbuşit 
pe piept. 

Îşi ridică privirea, agăţându-se inutil de noroi. Nu mai 
avea suflu în el nici cât să poată suspina. lemutul se 
îndrepta spre el, agale, fără grabă. În mers îşi scoase cuțitul 
dintre coaste. Parcă era o jucărie între degetul lui mare şi 
arătătorul enorm. Parcă era o scobitoare. Îl aruncă printre 
copaci. Îşi ridică piciorul colosal, gata să-l calce pe Copoi pe 
cap şi să-i zdrobească ţeasta aşa cum ai sparge o nucă pe 
nicovală. lar Copoiul nu se putea apăra, paralizat de durere 
şi spaimă. 

- Nemernicule! 

Şi 'Treicopaci ţâşni din tufe, izbi şoldul acoperit cu 
armură al creaturii gigantice şi o dezechilibră. lar piciorul 
care ţintise capul Copoiului călcă acum ţărâna chiar de 
lângă nasul acestuia. Bătrânul războinic atacă în 
continuare, lovind iar şi iar pieptul dezvelit al uriaşului. 
Mârâia şi blestema, iar Copoiul icnea şi se zvârcolea, 
încercând cu disperare să se ridice în picioare, dar 
nereuşind. 

Lovitura de pumn a uriaşului ar fi putut dărâma o casă, 
dar Treicopaci o evită, ridică sabia şi făcu o crestătură 
adâncă în masca neagră a Llemutului, dându-i capul pe 
spate în urma impactului, făcându-l să se clatine iar pe 
picioare, umplându-i gura de sânge. Nordicul nu-i lăsă 
vreme să-şi revină şi lovi cu putere armura de pe pieptul 
creaturii, făcând o tăietură adâncă în carnea albastră 
neacoperită cu platoşă. Lovitură aducătoare de moarte, 
fără îndoială, dar nu picurară decât câţiva stropi de sânge. 

Acum uriaşul îşi recăpătase echilibrul şi scoase un muget 
teribil care îi îngheţă Copoiului sângele în vene. Îşi ridică 
braţul masiv şi şi-l repezi înainte. Izbi scutul lui 'Treicopaci, 
îl sparse, şi trecu prin el lovindu-l straşnic în umăr şi 
doborându-l. Temutul se aplecă deasupra lui cu pumnul 


ridicat. Treicopaci mârâi fioros şi îşi înfipse până la mâner 
sabia în pulpa tatuată a creaturii. Copoiul văzu cum vârful 
însângerat al sabiei iese pe partea cealaltă a piciorului, însă 
Temutul nu-şi pierdu elanul. Mâna cea uriaşă sfărâmă 
coastele lui Treicopaci cu zgomot de vreascuri uscate frânte 
pe genunchi. 

Copoiul gemu, râcâind noroiul, însă pieptul parcă-i era în 
flăcări şi nu se putea ridica, nu putea face nimic altceva 
decât să urmărească neputincios întreaga scenă. Acum 
Temutul ridică celălalt pumn acoperit de asemenea cu fier 
negru. Îl ridică încet şi atent, apoi îl cobori iute în cealaltă 
parte a lui Treicopaci, trimiţându-l definitiv la pământ. 
Braţul enorm se ridică iarăşi, sânge roşu pe degete 
albastre. 

Şi din ceaţă apăru ceva negru care se înfipse în 
subsuoara temutului, făcându-l să-şi piardă din nou 
echilibrul. Urlând cât îl ţineau puterile, Fiori-îţi-dau începu 
să-l împungă cu sulița, împingându-l pe versant la vale. 
Temutul se rostogoli, alunecă, se sculă, simulă un pas înapoi 
şi ridică mâna cu iuţeala unui şarpe gigantic. Îl plesni pe 
Fiori-îţi-dau aşa cum un om normal plesneşte o muscă 
sâcâitoare. Tânărul dispăru zbierând şi zvârcolindu-se în 
ceaţă. 

Înainte ca uriaşul să apuce să se ducă după el, se auzi un 
bubuit ca de tunet şi sabia lui Tul îl izbi în umărul acoperit 
cu armură, azvârlindu-l în genunchi. Acum ieşi şi Dow din 
neguri şi tăie o halcă zdravăână din piciorul colosal. Apăru şi 
Fiori-îţi-dau mârâind sălbatic şi lovindu-l cu sulița. Uriaşul 
păru încolţit de cei trei, fără sorţi de scăpare. 

Şi, indiferent cât de imens ar fi fost, ar fi trebuit să fie 
deja mort. Ar fi trebuit să se fi întors deja în ţărână după 
rănile pe care i le făcuseră Treicopaci şi Fiori-îţi-dau şi Dow. 
În schimb, se ridică din nou, cu şase săgeți şi sabia lui 
Treicopaci ieşindu-i din trup şi scoase un muget teribil care 
îl făcu pe Copoi să tremure până în vârful degetelor. Fiori- 
îţi-dau căzu brusc în fund, albindu-se la faţă. Tul clipi 


speriat, şovăi şi scăpă sabia din mână. Chiar şi Dow cel 
Negru făcu un pas înapoi. 

Temutul se aplecă şi apucă sabia lui Treicopaci. Şi-o 
scoase din picior şi o lăsă să cadă, umplând noroiul de 
sânge. Doar că acolo unde fusese ea împlântată nu se vedea 
nici urmă de rană. Absolut nicio urmă. Apoi se întoarse şi 
ţâşni în neguri, iar ceața se închise în spatele lui, iar 
Copoiul îl auzi cum îşi croieşte drum, izbindu-se de copaci. 
Şi îşi spuse că niciodată nu fusese mai fericit să vadă cum 
cineva dă bir cu fugiţii. 

- Haideţi! Pe aici! urlă Dow, pregătindu-se să se repeadă 
la vale, dar Tuli se aşeză în cale, cu mâna ridicată. 

- Nu te duci nicăieri. Nu ştim câţi shanka sunt acolo jos. 
O să ucidem creatura aia altădată. 

- Dă-te din drumul meu, flăcău! 

- Nu. 

Copoiul se întoarse pe cealaltă parte, strâmbându-se de 
durere şi începu să se târască spre tovarăşii lui. Ceaţa 
începuse să se ridice, lăsând în urma-i un aer rece şi 
limpede. Ursuzul cobora din cealaltă parte, cu arcul 
pregătit de tragere. De jur împrejur, prin noroi şi zăpadă, 
erau o mulţime de cadavre, mai ales shanka, dar şi vreo 
câţiva ţărani. 

Copoiului i se păru o veşnicie până când reuşi să ajungă 
la 'Treicopaci. Bătrânul lui prieten zăcea pe spate, cu scutul 
sfărâmat încă prins de braţ. Respirația îi era slabă şi 
şuierătoare, iar pe gură îi ieşeau bulbuci de sânge. Îşi 
rostogoli ochii spre Copoi, întinse mâna şi îl înşfăcă de 
haină, îl trase spre el şi îi şopti la ureche printre dinţii-i 
însângeraţi. 

- Ascultă-mă, Copoiule! Ascultă-mă! 

- Ce, şefu'? croncăni Copoiul abia reuşind să vorbească 
din cauza durerii sfâşietoare din piept. 

Se aplecă, ascultă, dar nu auzi nimic. Treicopaci avea 
ochii larg deschişi, holbaţi la ramurile de deasupra. O 


picătură de apă pică pe un obraz şi curse în barba lui plină 
de sânge. Nimic altceva. 

- Înapoi în ţărână, spuse Ursuzul cu chipul vlăguit ca 
pânzele vechi de păianjeni. 


West îşi rodea unghiile privind cum generalul Kroy şi 
oamenii săi urcau drumul, congregaţie solemnă de oameni 
îmbrăcaţi în negru, pe cai negri. Ninsoarea încetase 
deocamdată, dar cerul avea culoarea neagră a mâniei 
fioroase, iar lumina era atât de slabă, că parcă ar fi fost deja 
seară, iar vântul îngheţat scutura pânza corturilor din 
punctul de comandă. Timpul pe care reuşise să-l câştige 
West se terminase. 

Simţi un impuls neaşteptat, aproape copleşitor, de a se 
răsuci pe călcâie şi a o lua la goană departe de locul acela. 
Impuls atât de ridicol, încât imediat simţi un altul, la fel de 
neadecvat: îi veni să râdă. Din fericire, fu în stare să se 
înfrâneze. Nu era nimic de râs. Nici pe departe. Tropotul 
copitelor se apropia, iar el începuse să se gândească dacă 
era chiar atât de proastă ideea de a o lua la sănătoasa. 

Kroy îşi struni calul cu sălbăticie şi cobori din şa. Îşi 
netezi uniforma cu gesturi brutale, îşi reglă centura şi se 
îndreptă cu paşi repezi spre cort. West îl opri, sperând să-l 
poată reţine, şi astfel să mai câştige câteva secunde. 

- Generale Kroy, felicitări, domnule, aţi luptat cu multă 
dârzenie! 

- Desigur, colonele West, îi rosti dispreţuitor Kroy 
numele şi gradul, de parcă ar fi fost o ocară teribilă, iar 
oamenii lui i se strânseră ameninţători în spate. 

- Permiteţi să vă întreb care este situaţia? 

- Situaţia? mârâi generalul. Situaţia este că nordicii s-au 
retras, dar nu sunt încă înfrânți. Am reuşit să-i batem, în 
cele din urmă, dar toate unităţile mele sunt epuizate, până 
la ultimul om. Prea istoviţi ca să-i putem urmări. Din cauza 
laşităţii lui Poulder, inamicul a fost în stare să se retragă 
peste vad! Vreau să-l văd spânzurat pentru trădare! Pe 


onoarea mea că n-am să mă las până n-am să-l văd 
atârnând în ştreang! 

Se uită furios în jur, în vreme ce ofiţerii lui murmurau 
mânioşi între ei. 

- Unde este Lordul Mareşal Burr? Cer să îl văd pe Lordul 
Mareşal! 

- Desigur, doar îngăduiţi-mi... 

Însă cuvintele lui West fură înăbuşite de zgomotul tot 
mai puternic al altor cai şi un al doilea grup de călăreţi 
apăru lângă cortul Mareşalului. Cine altcineva dacă nu 
generalul Poulder, însoţit de suita lui extrem de numeroasă 
şi de o căruţă. Spaţiul insuficient deveni ticsit de oameni şi 
animale. Poulder sări de pe cal şi se repezi spre cortul 
Mareşalului. Părul îi era vâlvoi, mazxilarele încleştate, un 
obraz crestat în diagonală. Oamenii lui în purpuriu îl 
urmară îndeaproape: săbiile zăngăniră, panglicile aurii 
fluturară, chipurile se îmbujorară. 

- Poulder! şuieră Kroy. Ai ceva tupeu să te arăţi în faţa 
mea! Ai ceva curaj! Asta-i singurul act de curaj pe care l-ai 
făcut toată ziua! 

- Cum îndrăzneşti! zbieră Poulder. Pretind scuze! Cere-ţi 
imediat scuze! 

- Scuze? Eu să-mi cer scuze? Ha! Am să am grijă ca tu să 
fii cel care îşi va cere iertare! Planul era să ataci din stânga! 
Mai bine de două ore am tot fost atacați! 

- Aproape trei ore, domnule, se vâri în seamă unul din 
oamenii lui. 

- Trei ore, la naiba! Dacă asta nu se cheamă laşitate, 
înseamnă că eu nu ştiu ce-i aia! 

- Laşitate? guiţă Poulder, iar câţiva dintre ofiţerii lui 
chiar îşi puseră mâinile pe săbii. Îmi vei cere scuze de 
îndată! Divizia mea a fost supusă unui atac brutal şi susţinut 
pe flanc! Am fost obligat să conduc eu însumi o şarjă! Pe 
jos! 

Îşi împinse capul înainte şi indică tăietura cu un deget 
înmănuşat. 


- Noi suntem cei care ne-am luptat cu adevărat! Noi am 
adus victoria de astăzi! 

- Afurisit să fii, Poulder, nimic n-ai făcut! Victoria 
aparţine doar oamenilor mei! Atac? Aţi fost atacați? De 
cine? De animale din pădure? 

- A-ha! Exact! Arată-i! 

Unul dintre subalternii lui Poulder smulse pânza de pe 
căruţă, descoperind ceea ce, la o primă vedere, semăna cu 
o grămadă de zdrenţe pline de sânge. Ofiţerul îşi încreţi 
nasul scârbit şi o împinse într-o parte. Obiectul de sub 
acoperământ căzu pe pământ, se rostogoli până ajunse pe 
spate şi ţintui cerul cu ochi mici şi negri ca de gândac. 
Falca-i uriaşă şi hidoasă atârna căscată, iar colții creaturii, 
lungi şi ascuţiţi, se întindeau care încotro. Pielea acelei 
chestii avea o culoare nedefinită, maro-cenuşie, era aspră şi 
plină de bătături. Nasul - un ciot diform. Căpăţâna - plată şi 
spână, cu frunte proeminentă, dar teşită mult spre spate. 
Unul dintre braţe era scurt şi musculos, celălalt - mult mai 
lung şi uşor curbat, amândouă, însă, terminându-se cu 
gheare. Creatura părea amorfă, sigur hidoasă, probabil 
primitivă. West se uită năucit la ea, cu gura căscată de 
uimire. 

Evident, nu se uita la o fiinţă omenească. 

- Uite! guiţă Poulder. Îndrăzneşte acum să mai spui că 
divizia mea nu a luptat! Erau sute de... de chestii din astea 
acolo! Mii erau, şi se luptau de parcă dăduse strechea-n 
ele! Am reuşit să rezistăm, şi tu ai avut noroc că noi am 
rezistat! Cer! spumegă el, Reclam! urlă el cu clăbuci la 
gură, Pretind! guiţă el, vânăt la faţă, să mi se ceară scuze! 

Ochii lui Kroy zvâcniră în semn de nedumerire, de 
frustrare, de furie. Strânse din buze, din fălci, din pumni. 
Nu exista nicio regulă pentru o asemenea situaţie. Se 
întoarse spre West. 

- Cer să-l văd pe Mareşalul Burr! răcni el. 

- Şi eu la fel! chirăi strident Poulder, nelăsându-se mai 
prejos. 


- Lordul Mareşal este... 

Şi West nu mai ştiu ce să zică. Nu mai avea nicio idee. 
Nicio stratagemă, niciun truc, niciun plan. 

- „este... 

El nu va putea să se refugieze peste vadul râului. Se 
terminase totul. Cel mai probabil, va sfârşi într-un lagăr de 
detenţie. 

- „este... 

- Sunt aici. 

Şi, spre nemărginita uimire a lui West, Burr se ivise în 
uşa cortului. Chiar şi în penumbră era evident că se simţea 
cumplit de rău. Paloare cadaverică, frunte scăldată în 
transpiraţie, ochi încercănaţi şi duşi în fundul capului. Îi 
tremurau buzele, nu se ţinea bine pe picioare. Se apucase 
strâns de unul dintre ţăruşii cortului. West observă o pată 
închisă la culoare pe uniforma Mareşalului, foarte probabil 
sânge. 

- Mă tem că am fost... puţin cam indispus în timpul 
luptei, croncăni Burr. Posibil să nu-mi fi priit mâncarea. 

Mâna îi tremură, iar Jalenhorm se apropie iute de el, 
gata să-l prindă în caz că va leşina. Însă, cu un efort 
supraomenesc de voinţă, Lordul Mareşal rămase în 
picioare. West aruncă o privire speriată la adunarea 
furioasă din jur, întrebându-se ce impresie le făcea acest 
cadavru ambulant. Însă cei doi generali erau mult prea 
absorbiți de propria lor răfuială ca să bage de seamă şi 
altceva. 

- Lord  Mareşal, trebuie să protestez împotriva 
generalului Poulder... 

- Domnule, cer ca generalul Kroy să-mi prezinte scuze... 

Cea mai bună apărare ar fi atacul neîntârziat, îşi spuse 
West. 

- Tradiţia cere, zbieră el cât îl ţinea gura, ca, înainte de 
toate, să-l felicităm pe comandantul nostru pentru această 
victorie! 


Începu să bată încet din palme, ca pentru a da un 
exemplu. I se alăturară de îndată şi Pike, şi Jalenhorm. 
Poulder şi Kroy schimbară priviri glaciare, aplaudând şi ei 
fără prea multă tragere de inimă. 

- Aş dori să fiu primul... 

- Cel dintâi care vă felicită, Lord Mareşal! 

Acum aplaudau şi ofiţerii lor, şi ceilalţi bărbaţi strânşi în 
jurul cortului, şi cei aflaţi mai departe; iar nu după mult 
timp de pretutindeni răsunau ovaţii entuziasmate. 

- Ura pentru Lordul Mareşal Burr! 

- Lordul Mareşal! 

- Victorie! 

Burr se strâmba şi tremura, ţinându-şi mâna apăsată pe 
abdomen, cu chipul o mască a suferinţei. West se furişă în 
spate, departe de veselia generală, departe de glorie. Nu-l 
interesa câtuşi de puţin. Ştia că fusese o victorie pe muchie 
de cuţit. Îi tremurau mâinile, în gură avea un gust amar, 
privirea i se tulburase. Îi auzea pe Poulder şi Kroy care se 
luaseră iarăşi la harţă ca două rațe ţâfnoase şi guralive. 

- Trebuie să ocupăm imediat cetatea Dunbrec, să 
declanşăm un atac în viteză câtă vreme... 

- Pfui! Prostii! Fortificațiile sunt prea solide. Trebuie s-o 
înconjurăm şi să ne pregătim de... 

- Nonsens! Divizia mea ar putea ocupa cetatea şi mâine! 

-  Rahat! Trebuie să ne  consolidăm poziţiile! 
Competenţele mele deosebite în arta asediului spun asta! 

Şi aşa mai departe. West îşi astupă urechile ca să nu-i 
mai audă şi îşi continuă drumul prin noroiul cleios. Se 
căţără pe o piatră, trecu pe partea cealaltă, se lipi cu 
spatele de ea şi se lăsă în jos până ajunse să stea ghemuit în 
zăpadă, cu genunchii strânşi la piept, aşa cum obişnuia să 
facă în copilărie când tatăl lui era supărat. 

Mai jos în vale, prin întunericul tot mai dens, oamenii se 
mişcau încolo şi încoace pe câmpul de luptă. Începuseră să 
sape mormintele. 


Pedeapsă pe masură 


Plouase până nu de mult. Acum se oprise. Pavajul din 
Piaţa Maregşalilor începuse să se usuce. Dalele rămăseseră 
umede doar în mijloc. O rază palidă străpunsese norii şi 
scânteia pe lanţurile agăţate în cadru, pe lamele, cârligele 
şi cleştii uneltelor din rastel. Bună vreme pentru un 
asemenea eveniment. Dar ai prefera să nu participi la el 
dacă te cheamă Tulkis. 

Mulțimea anticipa deja dramatismul spectacolului. Piaţa 
cea largă era dominată de flecăreala spectatorilor, amestec 
ameţitor de exaltare şi mânie, de bucurie şi ură. Zona 
pentru public era ticsită, oamenii se îngrămădeau şi mereu 
soseau alţii, dar mai era loc din belşug în spaţiul rezervat 
conducătorilor, spaţiu împrejmuit cu gard şi foarte bine 
păzit, aflat chiar în faţa eşafodului. La urma urmei, mai- 
marii şi mai-bunii noştri trebuie să aibă parte de cea mai 
frumoasă privelişte. Peste umerii celor din primul rând, 
vedea scaunele pregătite pentru membrii Consiliului Închis. 
Dacă s-ar fi ridicat pe vârfuri, operaţiune pe care nu 
îndrăznea să o efectueze prea des, cu siguranţă că ar fi 
reuşit să vadă şi claia de păr alb a Arhilectorului, deranjată 
uşor de adierea vântului. 

Se uită într-o parte la Ardee. Tânăra se încrunta fioros la 
eşafod, muşcându-şi buzele cu nerăbdare. Și dacă stai să te 
gândeşti că a fost o vreme când duceam tinerele domniţe la 
cele mai bune stabilimente din oraş, la grădinile de plăceri 
de pe deal, la concerte în Sala Șoaptelor sau direct în 
apartamentul meu, dacă mi se părea că aveam să mă 
descurc. Acum le duc la execuţii. Simţi cum gura i se 
strâmbă într-o părere de zâmbet amar. Asta este, lucrurile 
se schimbă. 

- Cum va fi? îl întrebă Ardee. 

- Va fi spânzurat şi eviscerat. 

- Poftim? 


- I se vor lega lanţuri de mâini şi de gât, nu prea tare, ca 
să nu-l stranguleze, şi va fi ridicat. Apoi va fi tăiat în lung şii 
se vor scoate maţele care vor fi prezentate spectatorilor. 

Fata şopti gâtuit: 

- Va fi viu atunci? 

- Posibil. E greu de spus. Depinde de călăi, dacă îşi vor 
fac treaba cum se cuvine. Oricum, nu va mai trăi mult. Fără 
mațe. 

- Pare... o metodă cam drastică. 

- Aşa şi trebuie. Este cea mai crudă pedeapsă pe care au 
putut-o născoci cruzii noştri strămoşi. Înţeleg că nu s-a mai 
pus în practică de vreo optzeci de ani. 

- De aceea au venit atâţia oameni. 

Glokta ridică din umeri. 

- Stârneşte curiozitatea, însă este drept că întotdeauna 
execuțiile au fost nişte spectacole pe cinste. Oamenii se dau 
în vânt după moarte. Le aminteşte că, indiferent cât de 
meschină, cât de abjectă, cât de mârşavă le-ar fi viaţa... tot 
au parte de aşa ceva. 

Glokta simţi cum cineva îl bate uşor pe umăr şi se 
întoarse strâmbându-se de durere. Chipul mascat al lui 
Severard era chiar în spatele lui. 

- M-am ocupat de afacerea aia. Despre Vitari. 

- Aha. Şi? 

Ochii lui Severard alunecară bănuitori spre Ardee, apoi 
se aplecă şi şopti în urechea lui Glokta. 

- Am urmărit-o până la o casă, de după Pajiştea lui Galt, 
lângă piaţă. 

- Ştiu unde-i piaţa. Şi? 

- M-am uitat înăuntru pe una din ferestre. 

Glokta ridică ironic o sprânceană. 

- Îţi face plăcere toată povestea asta, nu-i aşa? Ce era 
înăuntru? 

- Copii. 

- Copii? şopti uluit Glokta. 


- Trei copii micuţi. Două fete şi un băiat. Şi ce culoare 
crezi că are părul lor? 

Nu mai spune. 

- Nu cumva roşu aprins? 

- Întocmai ca mama lor. 

- Deci are copii? îşi supse Glokta gingiile dus pe gânduri. 
Cine şi-ar fi închipuit? 

- Aşa este. Eu, unul, am crezut că are un bloc de gheaţă 
la păsărică. 

Aşa se explică de ce voia cu tot dinadinsul să se întoarcă 
din sud. Tot timpul acesta o aşteptau trei micuţți. Instinctul 
matern. Ce emoţionant! Îşi şterse ochiul stâng care îl 
ustura. 

- Bună treabă, Severard, s-ar putea să fim nevoiţi să ne 
folosim de informaţia asta. Şi cealaltă poveste? Garda 
Prințului? 

Cu gesturi iuți, Severard îşi ridică masca şi se scărpină 
pe obraz, privind agitat în toate părţile. 

- Aici chiar s-a întâmplat ceva ciudat. Am încercat să îl 
găsesc, dar... se pare că a dispărut. 

- A dispărut? 

- Am vorbit cu familia lui. Nu l-au mai văzut din ziua de 
dinainte de moartea Prințului. 

Glokta se încruntă. 

- Ziua de dinainte? Dar a fost în palat... L-am văzut. la-i 
pe Frost şi pe Vitari. Fă-mi o listă cu absolut toate 
persoanele care s-au aflat în palat în noaptea aceea. Cu 
absolut toţi lorzii, toţi servitorii, toţi soldaţii. Am să dau eu 
de capătul poveştii ăsteia. Într-un fel sau altul. 

- Aşa ţi-a spus Sult să faci? 

Glokta îl săgetă cu privirea pe practician. 

- Nu mi-a spus să n-o fac. Ai grijă şi fă-ţi treaba. 

Severard murmură ceva, dar cuvintele îi fură înăbugşite 
de tumultul mulţimii care erupsese brusc într-o cascadă de 
râsete furioase. Tulkis era condus spre eşafod. Mergea 
încet, împiedicat de lanţurile grele din jurul gleznelor. Nici 


nu plângea, nici nu se văicărea, nici nu ţipa. Părea doar 
foarte trist şi îndurerat. Cu vânătăi pe obraji şi cu răni 
inflamate pe braţe şi pe picioare şi pe piept. Nu ai cum să 
foloseşti andrele înroşite în foc fără să laşi semne, dar 
trebuie să recunosc că arată destul de bine, dacă e să 
ținem cont prin câte a trecut. Era complet gol, cu excepţia 
unei bucăţi de pânză petrecute peste şolduri. Ca să cruțăm 
firea delicată a doamnelor de faţă. Este o distracţie pe 
cinste să priveşti cum unui om i se scot măruntaiele, dar 
vederea cocoşelului lui ar fi ceva obscen. 

Un funcţionar apăru în faţa eşafodului şi începu să 
citească numele deţinutului, natura acuzațiilor care îi erau 
aduse, mărturisirea acestuia şi pedeapsa la care era 
condamnat, însă chiar şi de la această distanţă mică nu 
prea putea fi auzit din cauza murmurului mulţimii, 
accentuat de ocazionale strigăte furioase. Glokta se 
strâmbă de durere şi începu să-şi mişte încet piciorul 
înainte şi înapoi ca să-şi relaxeze muşchii. 

Călăii cu chipurile acoperite de măşti preluară deţinutul 
cu deosebită grijă. Traseră un sac negru peste capul solului, 
îi puseră cătuşe la mâini, la gât, la glezne. Glokta urmări 
cum pânza sacului se mişcă acolo unde era gura bietului 
om. Ultimele răsuflări disperate. Oare se roagă? Oare 
împroaşcă blesteme furibunde? Cine ştie? Și, oricum, ce 
mai contează? 

Îl săltară în aer şi îl ţintuiră pe cadru. Mare parte din 
greutate i se sprijinea în braţe, iar manşonul din jurul 
gâtului era destul de strâns ca să-l sufoce, dar nu să-l şi 
ucidă. Bineînţeles că se zbătu. Absolut firesc. Instinctul 
animalic de a te zvârcoli ca să scapi din strânsoare şi să 
poți respira din nou. Instinct căruia nu i te poți împotrivi. 
Unul dintre călăi se duse la rastel, alese o sabie grea şi o 
prezentă publicului cu gesturi afectate. Soarele bicisnic 
sclipi o clipă pe lamă. Se întoarse cu spatele la spectatori şi 
începu să taie. 


Se aşternu o tăcere de mormânt, întreruptă doar de 
susurul înăbuşit al respirației lui Tulkis. Această pedeapsă 
nu necesita strigăte. Această pedeapsă pretindea doar o 
linişte stupefiată. Aceasta era o pedeapsă la care nu se 
putea răspunde decât cu priviri oripilate şi fascinate. Acesta 
îi este scopul. Nimic altceva decât tăcere şi bolboroseala 
moale a respirației deţinutului. Atâta vreme cât cercul de 
fier din jurul gâtului îl împiedică să zbiere. 

- Pedeapsă pe măsura faptei, şopti Ardee urmărind cum 
ies intestinele din trupul fostului emisar. Aşa îi trebuie 
pentru că l-a asasinat pe Prinţul Moştenitor. 

Glokta se aplecă la urechea tinerei. 

- Sunt destul de sigur că nu a asasinat pe nimeni. 
Bănuiesc că nu se face vinovat de nimic altceva decât de 
faptul că este un om curajos, care ne-a spus adevărul şi ne- 
a întins mâna în semn de pace. 

Ardee făcu ochii mari. 

- Atunci de ce a primit pedeapsa asta? 

- Pentru că Prinţul Moştenitor a fost ucis. Cineva trebuie 
să fie pedepsit. 

- Dar... cine l-a ucis de fapt pe Raynault? 

- Cineva care nu doreşte să fie pace între Gurkhul şi 
Uniune. Cineva care vrea ca războiul dintre noi să se 
intensifice, să se extindă şi să nu ia sfârşit niciodată. 

- Cine ar putea dori una ca asta? 

Glokta nu-i răspunse. Într-adevăr oare cine? 


Nu trebuie să-l admiri pe nemernicul ăla de Fallow, dar 
trebuie să recunoşti că se pricepe la mobilier. Glokta se 
sprijini de spătarul moale al scaunului, cu picioarele întinse 
spre focul din cămin. Începu să-şi rotească gleznele care îl 
dureau înfiorător. 

Însă Ardee nu părea a se simţi la fel de bine. Să nu uităm 
însă că distracţia de dimineaţă n-a fost un spectacol prea 
plăcut. Stătea lângă fereastră, dusă pe gânduri, cu fruntea 
încreţită, şi se trăgea tulburată de o şuviţă de păr. 


- Simt nevoia să beau ceva. 

Se duse la bufet şi scoase dinăuntru o sticlă şi un pahar. 
Ezită şi se uită la Glokta. 

- N-ai de gând să-mi spui că e prea devreme? 

El ridică din umeri. 

- Ştii şi singură ce oră este. 

- Simt nevoia să beau ceva după... 

- Atunci bea. Nu trebuie să te justifici în faţa mea. Nu 
sunt fratele tău. 

Îl privi furioasă, deschise gura de parcă ar fi vrut să-i 
răspundă, se răzgândi şi împinse cu gesturi bruşte şi 
paharul, şi sticla înapoi. Apoi trânti uşiţa bufetului. 

- Mulţumit? 

Ridică iarăşi nepăsător din umeri. 

- Cât de mulţumit îmi permite starea mea să fiu. 

Ardee se trânti pe scaunul din faţa lui şi îşi ţintui cu 
privirea ursuză un pantof. 

- Şi acum? 

- Acum? Acum ne vom încânta reciproc cu observaţii 
amuzante cam o oră, apoi poate vom face o plimbare prin 
oraş? O plimbare lentă, bineînţeles. După care poate vom 
lua prânzul. Mă gândeam să mergem la... 

- Mă refeream la succesiunea la tron. 

- Ah, murmură Glokta. La asta te refereai. 

Se întinse şi îşi aranjă mai bine pernele de la spate, apoi 
se întinse iarăşi cu un geamăt de satisfacţie. Stând în 
camera asta călduroasă şi confortabilă, în această 
companie plăcută, chiar m-aş putea mistifica spunându-mi 
că am o viaţă. Şi continuă cu un surâs: 

- Se va vota în Consiliul Deschis. Nu am niciun dubiu că, 
până atunci, vom asista la o orgie de şantaje, de mituiri, de 
corupţie şi de trădare. La un carnaval de încheieri de 
afaceri, de spargeri de alianţe, de intrigi şi de asasinate. La 
un dans vesel de măsluiri, de aranjamente, de ameninţări şi 
de promisiuni. Şi toate acestea vor continua până la 
moartea Regelui - atunci se va vota în Consiliul Deschis. 


Ardee îi aruncă zâmbetul ei pieziş. 

- Până şi fetele din popor spun că Regele nu va mai trăi 
mult. 

- Măi să fie, ridică Glokta din sprâncene. Din moment ce 
până şi ele spun asta, înseamnă că e adevărat. 

- Care sunt favoriţii? 

- De ce nu-mi spui pe care l-ai prefera tu? 

- Bine, am să-ţi spun, fu de acord tânăra şi se aşeză mai 
bine în scaun, frecându-şi maxilarul gânditoare cu un deget. 
Bineînţeles că primul ar fi Brock. 

- Bineînţeles. 

- Apoi Barezin, Heugen şi Isher. 

Glokta încuviinţă dând din cap la fiecare nume rostit. Nu- 
i deloc proastă. 

- Ei sunt cei patru favoriţi. La cine altcineva ne-am mai 
putea gândi? 

- Meed a dat cu piciorul la orice şansă ar fi avut atunci 
când a fost învins de nordici. Ce părere ai de Skald, Lordul 
Guvernator din Starikland? 

- Foarte bine. Are şanse minime, dar va fi pe listă... 

- Iar dacă voturile din Midderland se vor împărţi... 

- Cine poate spune ce se va întâmpla? 

Îşi surâseră larg. 

- În momentul acesta ar putea fi oricine, continuă el. În 
plus, ar mai trebui să luăm în consideraţie şi copiii din flori 
ai Regelui. 

- Există bastarzi? 

Glokta ridică din sprâncene. 

- Cred că pot numi pe vreo doi. 

Ardee izbucni în râs, iar el se felicită pentru că reuşise s- 
o scoată din starea de posomorală. 

- Fireşte, sunt doar zvonuri. Ai auzit vreodată de Carmee 
dan Roth? Este doamnă de onoare la curte şi este 
considerată a fi o frumuseţe de excepţie. Cu ani în urmă era 
favorita Regelui. A dispărut fără veste şi apoi s-a spus că ar 
fi murit, poate la naştere, dar cine ştie? Oamenilor le place 


teribil să bârfească, şi se întâmplă ca tinerele frumoase să 
moară din când în când, fără să fi purtat în pântece un 
bastard de sânge regesc. 

- O, aşa este, aşa este! flutură din gene Ardee, 
prefăcându-se că ar fi în pragul leşinului. Noi, femeile, 
suntem o specie tare bolnăvicioasă. 

- Da, draga mea, aşa sunteţi. Frumuseţea este un 
blestem. Eu unul mulţumesc stelelor în fiecare zi că m-au 
vindecat de ea, zise Glokta aruncându-i zâmbetul lui ştirb şi 
batjocoritor. Membrii Consiliului Deschis au năpădit oraşul 
cu zecile şi îndrăznesc a spune că mulţi din ei nu au pus 
piciorul niciodată în Rotonda Lorzilor. Au simţit mirosul 
puterii şi vor să ia parte la împărţirea ei. Fiecare vrea să 
obţină câte ceva, atâta vreme cât se mai poate. S-ar putea 
să asistăm acum la unicul moment în zece generaţii când 
toţi nobilii sunt pregătiţi să ia o decizie reală. 

- Dar ce decizie... murmură Ardee clătinând din cap. 

- Ai dreptate. Cursa va fi lungă, iar concurenţa va fi 
aprigă. Ca să nu spun mortală. Şi iau în calcul şi 
posibilitatea ca, în ultima clipă, să apară un străin. Cineva 
din afară, fără duşmani. Un candidat de compromis. 

- Şi cum rămâne cu Consiliul Închis? 

- Le este interzis să ia atitudine, desigur, pentru a 
asigura imparţialitatea procesului, pufni el. Imparţialitate! 
Ceea ce îşi doresc ei din adâncul inimii este să ne vâre un 
neavenit pe gât. Cineva pe care ei să-l poată domina, să-l 
poată manipula, astfel încât să-şi poată continua netulburaţi 
scandalurile. 

- Dar există un asemenea candidat? 

- Oricine are drept de vot poate fi o opţiune, prin 
urmare, teoretic, cel puţin, sunt sute de candidaţi. Dar, 
fireşte, cei din Consiliul Închis nu pot cădea de acord 
asupra unuia, aşa că se agaţă fără pic de demnitate de 
candidaţii cei mai puternici, schimbându-şi loialităţile după 
cum bate vântul, cu speranţa că vor reuşi să-şi asigure 
viitorul, făcând tot ce le stă în putere ca să rămână în 


funcţie. Au pierdut atât de repede puterea în favoarea 
nobililor, că şi acum li se învârt capetele. lar unele din 
aceste capete vor cădea, fii sigură de asta. 

- Şi crezi că va cădea şi al tău? îl întrebă Ardee privindu- 
Il pe sub sprâncene. 

Glokta îşi linse încet gingiile. 

- Dacă va cădea capul lui Sult, probabil că al meu va fi 
următorul. 

- Sper să nu se întâmple aşa ceva. Ai fost bun cu mine. 
Mai bun decât oricine altcineva. Mai bun decât merit. 

Folosea din nou vicleşugul cu pretinsa sinceritate, iar 
Glokta, deşi conştient de prefăcătoria tinerei, se simţi din 
nou dezarmat. 

- Prostii, mormăi el, foindu-se stânjenit în scaun. 

Bunătate, sinceritate, încăperi plăcute şi confortabile... 
colonelul Glokta ar fi ştiut ce să spună, dar eu mă simt 
străin aici. Încă mai bâjbâia în căutarea unui răspuns, când 
se auzi o bătaie energică în uşă. 

- Aştepţi pe cineva? 

- Pe cine să aştept? Toţi oamenii pe care îi cunosc sunt în 
camera aceasta. 

Glokta încercă să tragă cu urechea, însă nu prinse decât 
nişte murmure nedesluşite. Apoi servitoarea vâri capul pe 
uşă. 

- Îmi cer iertare, dar cineva îl caută pe Superior. 

- Cine? se răsti la ea Glokta. 

Severard, cu veşti despre garda Prințului Raynault? 
Vitari, cu vreun mesaj de la Arhilector? O altă problemă pe 
care trebuie s-o rezolv de urgenţă? Alte întrebări pe care le 
am de pus? 

- Zice că îl cheamă Mauthis. 

Glokta simţi că-i zvâcneşte tot obrazul stâng. Mauthis? 
Nu se mai gândise de multă vreme la el, dar îi veni imediat 
în minte chipul uscăţiv al bancherului care-i întindea 
chitanţa la semnat. Chitanţă pentru darul de un milion de 
mărci. S-ar putea ca la un moment dat în viitor să vină la 


tine un reprezentant al băncii Valint şi Balk şi să-ţi ceară 
anumite... favoruri. 

Ardee îl privea îngrijorată. 

- S-a întâmplat ceva? 

- Nu, nimic, hârâi el încercând să nu sune ca şi cum s-ar 
fi sufocat. Un vechi colaborator. Mă poţi lăsa singur o clipă? 
Trebuie să discut cu acest domn. 

- Bineînţeles. 

Tânăra se ridică şi se îndreptă spre uşă în şoapte de 
mătase pe covor. Se opri la jumătatea drumului şi se uită 
înapoi, muşcându-şi buzele. Se îndreptă spre bufet, de unde 
scoase sticla şi paharul. Apoi ridică din umeri. 

- Simt nevoia să beau ceva. 

- Toţi simţim nevoia asta, murmură Glokta în urma ei. 

Mauthis intră după câteva secunde. Aceiaşi pomeţi 
proeminenţi, aceiaşi ochi reci duşi în fundul capului. Dar 
parcă era ceva schimbat în atitudinea lui. O anumită 
nervozitate. Poate o anumită neliniște? 

- Ca să vezi, Maestre Mauthis, ce onoare să... 

- Poţi să renunţi la amabilităţi, Superiorule, spuse 
bancherul cu glas piţigăiat şi scrâşnit ca nişte balamale 
ruginite. N-am vanităţi deşarte. Prefer să vorbesc deschis. 

- Foarte bine. Ce anume aş putea să... 

- Stăpânii mei, banca Valint şi Balk, nu sunt deloc 
mulţumiţi cu felul în care îţi desfăşori ancheta. 

Mintea lui Glokta o luă la fugă. 

- Ancheta despre ce? 

- Despre moartea Prințului Moştenitor Raynault. 

- Ancheta aceasta s-a încheiat. Te asigur că nu... 

- Să punem cărţile pe masă, Superiorule. Ei ştiu. Ţi-ar fi 
mult mai uşor dacă ţi-ai spune în permanenţă că ei ştiu 
totul. De obicei aşa se şi întâmplă. Crima a fost soluţionată 
cu impresionantă rapiditate şi competenţă, dacă-mi este 
permis a spune. Stăpânii mei sunt încântați de rezultate. 
Vinovatul a fost adus în faţa justiţiei. Nu foloseşte nimănui 
dacă vei săpa mai adânc în treaba asta nefericită. 


Chiar că a pus cărţile pe masă. Însă de ce i-ar deranja 
întrebările mele pe Valint şi Balk? Mi-au dat bani tocmai 
pentru a dejuca planurile gurkienilor, iar acum nu le 
convine că investighez un complot gurkian? N-are niciun 
sens... doar dacă nu cumva asasinul nu a venit din sud. 
Doar dacă nu cumva asasinii Prințului Raynault sunt de 
prin părțile noastre. 

- Mai sunt câteva amănunte ce trebuie elucidate, 
mormăi Glokta. Stăpânii tăi n-au motiv de supărare... 

Mauthis înaintă un pas. Fruntea îi lucea de transpiraţie, 
deşi în încăpere nu era prea cald. 

- Nu sunt supăraţi, Superiorule. Dar nu aveai de unde să 
ştii că sunt nemulţumiţi. Acum ştii. lar dacă ai continua 
această anchetă, deşi ştii că îi nemulţumeşte... abia atunci 
se vor supăra. 

Se aplecă spre Glokta şi îi şopti: 

- Îngăduie-mi să-ţi spun, Superiorule, ca de la un pion la 
altul. Nu dorim ca ei să se supere. 

Tonul bancherului era straniu. Nu mă ameninţă. Mă 
imploră. 

- Vrei să spui, murmură Glokta aproape fără să-şi mişte 
buzele, că îl vor informa pe Arhilectorul Sult despre micuțul 
lor aport la apărarea cetăţii Dagoska? 

- Asta nu-i nimic. 

Expresia de pe chipul lui Mauthis era clară. Teamă. 
Teamă, pe chipul acela care, în mod obişnuit, era o mască a 
indiferenţei. Ceva din această atitudine nouă a bancherului 
îi lăsă lui Glokta un gust amar, îi şerpui fiori reci pe şira 
spinării, îi puse un nod dureros în gât. Îşi amintea senzaţia 
aceasta. O mai încercase cu multă vreme în urmă. Aşa 
simţea el teama. M-au cumpărat. Complet şi definitiv. Am 
ştiut atunci când am semnat. Acesta a fost prețul, iar eu nu 
am avut de ales şi a trebuit să-l plătesc. 

Spuse încet şi poticnit: 

- Anunţă-i pe stăpânii tăi că nu vom continua ancheta. 

Mauthis închise ochii o clipă şi răsuflă evident uşurat. 


- Sunt nespus de bucuros să le transmit acest mesaj. O zi 
bună îţi doresc. 

Şi ieşi, lăsându-l singur pe Glokta în salonul lui Ardee, 
holbându-se la uşă şi întrebându-se ce anume se petrecuse. 


Sâlaşul de piatra 


Prora corabiei se izbi cu forţă de malul stâncos, în 
gemete şi scrâşnete de pietriş. Doi vâslaşi săriră în valuri şi 
traseră vasul alţi câţiva paşi mai înspre țărm. Îl fixară bine, 
apoi se grăbiră să se întoarcă la bord, ca şi cum apa le-ar fi 
provocat o durere puternică. Jezal îi înţelegea. Această 
insulă de la Marginea Lumii, această destinaţie finală a 
călătoriei lor, acest loc numit Shabulyan avea, fără doar şi 
poate, un aspect extrem de neplăcut. 

Era o colină enormă, din pietre goale, promontorii 
abrupte şi maluri dezolante sfârtecate de valurile reci. 
Versanţi ascuţiţi şi costişe cu grohotiş perfid se ridicau 
alcătuind muntele ameninţător, profilându-se negru pe 
cerul întunecat. 

- Vreţi să veniţi pe țărm? îi întrebă Bayaz pe corăbieri. 

Cei patru vâslaşi nu dădură semne că ar fi vrut, iar 
căpitanul lor clătină încet din cap. 

- Am auzit numai lucruri rele despre insula asta, mormăi 
el în limba comună, dar cu un accent atât de pronunţat că 
abia putea fi înţeles. Se spune că-i blestemată. Vă aşteptăm 
aici. 

- S-ar putea să dureze. 

- Vă aşteptăm cât va fi nevoie. 

Bayaz ridică din umeri. 

- Atunci, aşteptaţi-ne. 

Cobori în apa până la genunchi. Ceilalţi îl urmară cam 
fără tragere de inimă prin apa îngheţată, spre mal. 

Era un loc sinistru, un loc potrivit numai pentru pietre şi 
apa rece. Valurile spumegau lacome pe țărm şi se retrăgeau 
în silă printre pietre. Bătea un vânt nemilos peste acest 
pustiu, vânt care trecea tăios prin pantalonii uzi ai lui Jezal, 
prin părul lui ud, vârându-i-l în ochi şi înfrigurându-l până 
în măduva oaselor. Un vânt care îi răpi şi ultima urmă de 
emoție pe care ar fi simţit-o la gândul că au ajuns la capătul 


drumului. Un vânt care reuşea să descopere crăpăturile şi 
găurile din bolovani şi le făcea să cânte, să ofteze şi să 
bocească într-un cor funest. 

Vegetație nu era mai deloc aici. Ceva iarbă lipsită de 
culoare, lipsită de sevă; câteva tufe cu ţepi, mai mult 
moarte decât vii; câteva pâlcuri de copaci uscați agăţaţi cu 
disperare de stâncile implacabile, îndoiţi în direcţia 
vântului, de parcă ar fi putut fi smulşi din rădăcini în orice 
clipă. Jezal le simţi suferinţa. 

- Minunat loc! strigă el, iar vorbele îi fură luate de vânt 
de îndată ce le rosti. Dacă eşti pasionat de pietre! 

- Unde poate ascunde înțeleptul o piatră? îl repezi 
Bayaz. Printre o mie de alte pietre! Printre un milion! 

Insula aceea cu siguranţă nu ducea lipsă de pietre. 
Bolovani, roci mai mici, pietricele rotunde şi prundiş, toate 
se găseau din abundență. Locul era extrem de dezagreabil 
tocmai din cauza lipsei acute de orice altceva. Jezal aruncă 
o privire în urmă, cuprins de un atac de panică la gândul că 
cei patru marinari ar fi dus corabia în larg, lăsându-i de 
izbelişte. 

Dar erau tot acolo, lângă țărm. În spatele lor, pe oceanul 
învolburat, corabia mătăhăloasă şi diformă a lui Cawneil 
stătea la ancoră, cu pânzele coborâte, cu catargul conturat 
negru pe cerul suferind, legănându-se încet pe valurile 
neliniştite. 


- Trebuie neapărat să găsim un loc adăpostit de vânt! 
răcni Logen. 

- Oare există aşa ceva pe insula asta nenorocită? zbieră 
Jezal. 

- Trebuie să existe! Vreau să fac focul! 

Picior-Lung arătă spre stânci. 

- Probabil că vom găsi o peşteră acolo sus, sau un loc 
adăpostit. Veniţi după mine! 

Se căţărară pe țărm, mai întâi alunecând pe pietrişul ud, 
apoi ţopăind din piatră în piatră. Spre deosebire de orice 


altă destinaţie, Marginea Lumii nu părea absolut deloc să 
merite osteneala aceasta. Ar fi putut găsi pietre şi apă rece 
din belşug fără să părăsească nordul. Logen avea o 
presimţire urâtă despre locul acesta, însă nu avea niciun 
rost să-şi manifeste temerile cu glas tare. Presimţiri urâte îl 
tot bântuiseră în ultimii zece ani. Caută spiritul ăsta, 
găseşte Sămânţa asta, apoi pleacă, şi fă-o cât mai degrabă. 
Şi după ce se va fi terminat totul? Ce va face? Se va 
întoarce în nord? Se va întoarce la Bethod şi la fiii lui, la 
cazne şi la vrajbe şi la râurile de sânge stricat? Logen se 
înfioră. Nu-l atrăgea nimic din toate acestea. Mai bine 
înfruntă-ţi temerile decât să trăieşti toată viaţa cu frica în 
sân, i-ar fi spus tatăl lui. Pe de altă parte, însă, tatăl lui 
obişnuia să spună o droaie de lucruri, şi multe dintre ele nu 
erau cine ştie ce. 

Se uită la Ferro, iar ea îi întoarse privirea. Nu se 
încruntă, nu surâse. Fireşte că el nu se pricepuse niciodată 
să înţeleagă mintea femeilor, sau mintea oricui altcuiva, 
însă Ferro era o enigmă mai deosebită. În timpul zilei, era 
la fel de rece şi de îmbufnată ca de obicei, dar în 
majoritatea nopţilor se cuibărea lângă el sub pătură. Nu o 
înţelegea, dar nici nu îndrăznea să o întrebe nimic. Trist 
adevăr, ea era cel mai bun lucru care i se întâmplase în 
viaţă de foarte mult timp. Oftă adânc şi se scărpină în cap. 
Acum, că punea astfel problema, îşi dădea seama că nu era 
mare lucru de viaţa lui. 

La baza stâncilor dădură peste un soi de peşteră. De 
fapt, mai mult o scobitură între doi bolovani uriaşi, ferită cât 
de cât de rafalele puternice ale vântului. Nu tocmai un loc 
prielnic conversaţiei, dar insula era pustie, iar Logen se 
îndoia că ar putea găsi unul mai bun. În fond, trebuie să fii 
realist. 

Ferro ciopârţi cu sabia un copac pipernicit din apropiere 
şi aduse câteva vreascuri pentru foc. Logen se aşeză pe 
vine şi începu să scapere cremenea cu degete amorţite de 
frig. Curenţii de aer pătrundeau printre stânci, iar lemnul 


era ud, dar, după multe înjurături şi multă strădanie, reuşi 
să aprindă un foc anemic. Se ghemuiră toţi în jurul lui. 

- Adu-mi lada, îi ceru Bayaz. 

Logen o scoase din raniţă şi o puse cu un geamăt lângă 
Ferro. Bayaz pipăi cu vârful degetelor pe marginea ei, găsi 
încuietoarea ascunsă, iar capacul se ridică fără zgomot. 
Înăuntru erau nişte spirale metalice, în jurul unui locaş cam 
de mărimea pumnului lui Logen. 

- La ce folosesc astea? întrebă nordicul. 

- Să capitoneze şi să ţină nemişcat obiectul dinăuntru. 

- Chestia aia trebuie să fie capitonată? 

- Aşa s-a gândit Kanedias că ar fi mai bine. 

Acest răspuns nu-l făcu pe Logen să se simtă mai în 
largul lui. 

- Pune-o înăuntru atunci când te simţi în stare, spuse 
Magul întorcându-se către Ferro. Nu este cazul să ne 
expunem mai mult decât e necesar. Iar voi, ceilalţi, aţi face 
bine să vă ţineţi la distanţă. 

Şi le făcu semn cu mâinile să se îndepărteze. Luthar şi 
Picior-Lung se împiedicară unul de celălalt în zelul lor de a 
scăpa de acolo. Quai însă rămăsese cu ochii aţintiţi la 
pregătiri şi nu se mişcă din loc. 

Logen şedea cu picioarele încrucişate în faţa flăcării 
anemice, simțind cum nodul de nelinişte din stomac creşte 
cu fiecare secundă. Deja regreta că se băgase în toată 
afacerea asta, dar acum era un picuţ cam târziu ca să se 
răzgândească. 

- Ar fi bine dacă le-am oferi ceva, zise el privind în jur şi 
dând cu ochii de Bayaz, care-i întindea o ploscă din tablă. 

Logen îi scoase dopul, iar aroma alcoolului îi mângâie 
nările ca o iubită de mult pierdută şi jelită. 

- Vrei să spui că ai avut băutura asta la tine tot timpul? 

Bayaz dădu din cap. 

- Pentru momentul acesta. 

- Păcat că n-am ştiut! Aş fi folosit-o cum se cuvine de 
câteva ori. 


- O poţi folosi cum se cuvine acum. 

- Nu-i chiar acelaşi lucru. 

Logen duse plosca la gură şi luă o duşcă, se împotrivi din 
răsputeri dorinţei aprige de a înghiţi, îşi umflă obrajii şi o 
scuipă peste foc, stârnind flăcări aprige. 

- Şi acum? îl întrebă Bayaz. 

- Acum aşteptăm. Aşteptăm până când... 

- Aici sunt, Nouădegete. 

Voce aidoma vântului printre stânci, aidoma pietrelor 
care cad de pe munţi, aidoma mării care se agaţă de mal, 
nevrând să se retragă. Spiritul se ivi în adăpostul lor strâmt 
dintre stânci - o nălucă fără umbră, ca un morman cenuşiu 
de pietre, înalt cât doi oameni. 

Logen ridică din sprâncene. Niciodată spiritele nu 
răspund cu atâta promptitudine, presupunând că se 
deranjează să răspundă vreodată. 

- Ai venit repede. 

- Aşteptam să mă chemi. 

- Ai aşteptat cam mult, mi se pare. 

Spiritul era de acord, da, aşteptase cam mult. 

- Ei bine, hm, păi... am venit după... 

- După obiectul pe care mi l-au încredinţat fiii lui Euz. 
Înseamnă că în lumea oamenilor se petrec lucruri oribile 
dacă aţi pornit în căutarea lui. 

Logen simţi că nu mai are aer. 

- Când nu se petrec asemenea lucruri? 

- Tu vezi ceva? şopti Jezal mai din spate. 

- Nimic, îi răspunse Picior-Lung. Trebuie să recunosc că 
este... 

- Gura! mârâi Bayaz peste umăr. 

Spiritul pluti mai aproape de el. 

- Să fie oare acesta Întâiul dintre Magi? 

- El este, spuse Logen, neplăcându-i abaterea de la 
subiect. 

- E mai scund decât era Juvens. Şi nici nu-mi place cum 
arată. 


- Ce zice? se răţoi nerăbdător Bayaz, holbându-se în aer, 
cam la stânga spiritului. 

Logen îşi scărpină obrazul. 

- Zice că Juvens era înalt. 

- Înalt? Şi ce dacă? Ia ce ne trebuie şi hai să plecăm de- 
aici! 

- Nu mai are răbdare, tună spiritul. 

- Venim de foarte departe. Are toiagul lui Juvens. 

Spiritul dădu din cap. 

- Cunosc bine ramura aceea uscată. Mă bucur. Am 
purtat şi eu toiagul acesta multe ierni lungi şi ştiu cât de 
greu este. Acum am să aţipesc puţin. 

- Bună idee. Dar, înainte de asta, dacă ai vrea să... 

- Am să-l dau femeii. 

Spiritul îşi vâri mâna în burta lui de piatră, iar Logen se 
dădu înapoi precaut. Pumnul reapăru, iar nordicul se 
cutremură când înţelese ce era în el. 

- Întinde-ţi mâinile, îi spuse lui Ferro. 


Când lucrul acela căzu în palmele întinse ale lui Ferro, 
Jezal scoase un icnet involuntar şi se feri, protejându-şi 
îngrozit faţa cu mâna. Bayaz privea fix, cu ochii mari. Quai 
întinse nerăbdător capul. Logen se strâmbă şi se dădu 
înapoi. Iar Picior-Lung se retrase speriat până la intrarea în 
peşteră. O clipă nesfârşită, toţi şase se holbară la obiectul 
întunecat din mâinile lui Ferro, fără să se mişte, fără să 
scoată vreun cuvânt. Nu se auzea decât bocetul vântului. 
lată, acum găsiseră ce căutau. Găsiseră lucrul acela după 
care veniseră de la atât de mare depărtare şi pentru care 
înfruntaseră atâtea primejdii. Găsiseră lucrul acela pe care 
Glustrod îl scosese din inima pământului cu atât de mulţi 
ani în urmă. Găsiseră lucrul acela care transformase în 
ruină cel mai minunat oraş din câte existaseră vreodată. 

Sămânţa. Forma concretă a Celeilalte Părţi. Esenţa 
magiei. 

Atunci Ferro începu să se încrunte uşor. 


- Asta e? întrebă ea neîncrezătoare. Chestia asta e în 
stare să prefacă Shaffa în praf şi pulbere? 

Jezal trecuse şi el de şocul iniţial şi îşi dădu seama că, 
într-adevăr, arăta ca o piatră obişnuită. O bucată de rocă 
gri, cu nimic ieşită din comun, de mărimea unui pumn de 
om. Niciun fel de sentiment de pericol supranatural nu se 
revărsa din ea. Niciun fel de putere letală nu era evidentă. 
Niciun fel de fulgere nimicitoare nu ţâşneau. De fapt, arăta 
ca o piatră obişnuită. 

Bayaz clipi. Se apropie în patru labe. Se uită cu atenţie 
la obiectul din palmele lui Ferro. Îşi umezi buzele şi începu, 
foarte încet, să ridice mâna. lar Jezal îl urmărea 
înmărmurit, simţindu-şi inima zbătându-se înnebunită în 
urechi. Bayaz atinse uşurel piatra cu vârful degetului mic, 
apoi şi-l trase la iuţeală înapoi. Dar nu se uscă şi nici nu 
căzu mort. O atinse iarăşi. Dar nu se auzi nicio explozie 
asurzitoare. Îşi lipi palma de ea. Îşi strânse degetele groase 
în jurul ei. O ridică. Şi totuşi, arăta ca o piatră obişnuită. 

Întâiul dintre Magi se holbă cu ochi tot mai căscaţi la 
obiectul pe care îl ţinea în mână. 

- Nu-i asta, şopti el cu buze tremurânde. Asta-i doar o 
piatră! 

Tăcere şocată. Jezal se uită la Logen, iar nordicul se uită 
la el, cu nedumerire întipărită pe chipul plin de cicatrice. 
Jezal se uită la Picior-Lung, iar Navigatorul ridică din umerii 
ascuţiţi. Jezal se uită la Ferro şi văzu cum încruntătura 
femeii devine tot mai aprigă. 

- Doar o piatră? murmură ea. 

- Nu-i asta? şuieră Quai. 

- Înseamnă..., se bâlbâi Jezal care abia acum pricepuse 
cuvintele lui Bayaz. Că am făcut tot drumul ăsta... degeaba? 

Rafala de vânt iscată din senin stinse flacăra pipernicită 
şi îl umplu de nisip. 

- Poate că-i o greşeală, îndrăzni să intervină Picior-Lung. 
Poate că mai există vreun alt spirit, poate că mai există... 

- Nu-i nicio greşeală, spuse Logen clătinând din cap. 


- Dar..., lui Quai aproape că-i ieşiseră ochii din chipul 
pământiu. Dar... cum se poate? 

Bayaz nu-l luă în seamă. 

- Kanedias, spuse el printre dinţii încleştaţi de furie. El 
este de vină. A descoperit o modalitate prin care să ne 
tragă pe sfoară pe noi, pe fraţii lui, şi a schimbat Sămânţa 
cu piatra asta inutilă şi a ţinut-o doar pentru el. Până şi în 
moarte Creatorul se leapădă de mine! 

- Doar o piatră? mârâi Ferro. 

- Am renunţat la şansa de a lupta pentru ţara mea, şopti 
Jezal, cu pieptul cuprins în vâltoarea indignării, şi m-am 
târât sute de kilometri prin pustiu. Am fost bătut şi rănit şi 
mi s-au rupt oasele şi m-am umplut de cicatrice... degeaba? 

- Sămânţa, şopti Quai cu buze albe, suflând agitat pe 
nări. Unde e? Unde? 

- Dacă aş şti, lătră stăpânul lui, ai senzaţia că am fi pe 
insula asta uitată de lume, jucându-ne cu spiritele pentru o 
bucată nenorocită de piatră? 

Ridică braţul şi azvârili furios piatra de pământ. Aceasta 
se crăpă şi se sfărâmă în bucăţi, iar bucăţile acelea ricoşară 
şi se rostogoliră cu zgomot printre o sută de alte asemenea 
pietre, printre o mie de alte asemenea pietre, printre un 
milion de alte pietre identice. 

- Nu-i aici, clătină din cap Logen cu tristeţe. Să vă spun 
ceva despre... 

- Doar o piatră? îşi arătă colții Ferro, cu ochii alergând 
de la bucăţile de piatră la chipul lui Bayaz şi înapoi. 
Mincinos nenorocit ce eşti! urlă ea ţâşnind în picioare cu 
pumnii strânşi. Mi-ai promis răzbunare! 

Bayaz se întoarse la ea, cu faţa deformată de furie. 

- Crezi tu că nu am alte griji mai importante decât 
răzbunarea ta?  mugi el, împroşcând salivă. Sau 
dezamăgirea ta? zbieră el la Quai, cu venele gâtului 
umflate. Sau frumusețea ta blestemată? 

Jezal înghiţi în sec şi se retrase în adâncul peşterii, 
încercând să se facă nevăzut. Propria-i furie fusese stinsă 


de turbarea violentă a lui Bayaz, la fel cum focul lor 
sărăcăcios fusese stins de vânt doar cu câteva clipe mai 
devreme. 

- Am fost tras pe sfoară! urlă Întâiul dintre Magi, 
încleştând şi descleştând pumnii cu mânie zadarnică. Cu ce 
am să mă lupt cu Khalul? 

Jezal tresări şi se făcu mic, convins că, dintr-o clipă într- 
alta, unul dintre ei va fi despicat în două, sau va fi aruncat 
în aer şi izbit de stânci, sau va exploda în flăcări. Poate chiar 
el. Complet neinspirat, Fratele Picior-Lung alese chiar acest 
moment să încerce să calmeze situaţia. 

- N-ar trebui să ne facem inimă rea, prieteni! Călătoria 
în sine este propria ei răsplată... 

- Un cuvânt dacă mai îndrăzneşti să spui, neghiob 
spilcuit, şuieră Bayaz, încă un cuvânt şi te fac cenuşă! 

Navigatorul se retrase tremurând, iar Magul îşi înşfăcă 
toiagul şi porni spre țărm cu mers apăsat, cu mantia 
fluturând în bătaia vântului  înverşunat. Atât de 
înspăimântător fusese accesul lui de furie, încât, o fracțiune 
de secundă, ideea de a rămâne pe insulă păruse celorlalţi 
mai bună decât drumul înapoi împreună cu el. 

Jezal pricepu că, prin această izbucnire nervoasă, Magul 
declarase că expediţia lor a fost un eşec total. 

- Păi, începu Logen după ce se strânseră toţi în faţa 
peşterii, închizând lada goală a Creatorului, cred că asta 
este. N-are sens să ne văicărim. Trebuie să fim... 

- Tacă-ţi fleanca, prostule! mârâi Ferro la el. Nu-mi 
spune tu mie cum trebuie să fiu! 

Şi începu să coboare spre marea zbuciumată. 

Logen puse lada la loc în raniţă şi îşi puse raniţa pe 
umeri cu un oftat. 

- Realistă, murmură el şi porni după ea. 

Îl urmară Quai şi Picior-Lung, amândoi fierbând de furie 
mohorâtă, amândoi tăcând, amândoi decepţionaţi. Ultimul 
venea Jezal, cu ochii mijiţi înaintea vântului, călcând atent 
din piatră în piatră, învârtind în minte povestea pe toate 


părţile. O fi fost lugubră starea generală de spirit, dar, spre 
mare lui uimire, se pomeni că începe să zâmbească. La 
urma urmei, niciodată nu-i păsase prea mult de reuşita sau 
eşecul aventurii lor nebuneşti. Tot ce conta pentru el era că 
acum se ducea acasă. 


Valurile se spărgeau de prora corabiei, înălţând jeturi de 
apă rece. Pânza se umfla şi se zbătea de catarg. Vântul 
biciuia obrajii lui Ferro, dar ea strânse ochii şi nu-l mai luă 
în seamă. Nedomolit, Bayaz coborâse sub punte, iar ceilalţi 
îl urmară, unul câte unul, ca să scape de frig. Doar ea şi 
Nouădegete rămăseseră să privească marea. 

- Ce ai de gând să faci acum? o întrebă el. 

- Am să mă duc oriunde aş putea să-i ucid pe gurkieni, 
răspunse femeia scurt, fără să se gândească. Am să găsesc 
alte arme cu care să mă lupt cu ei pe oriunde pot. 

Nici măcar nu mai ştia dacă spune adevărul. Acum îi era 
greu să simtă ura de odinioară. Parcă nu i se mai părea 
important dacă gurkienii şi-ar fi văzut de viaţa lor, iar ea de 
a ei; însă îndoielile şi dezamăgirea o făcură să se 
înverşuneze şi mai tare. 

- Nu s-a schimbat nimic. Iot vreau să mă răzbun. 

Tăcere. 

Se uită într-o parte şi îl văzu pe Nouădegete cum se 
încruntă la spuma firavă de pe apa neagră, de parcă nu s-ar 
fi aşteptat la răspunsul acesta. Iar ei i-ar fi fost lesne să şi-l 
schimbe. Ar fi putut să-i spună „Am să vin cu tine” şi cui i-ar 
fi fost rău atunci? Nimănui. Cu siguranţă nu ei. Doar că 
Ferro nu se simţea în stare să se pună chiar aşa la cheremul 
lui. lar între ei se înălţă un zid invizibil. Un zid de care nu 
puteau trece. Un zid care fusese acolo în permanenţă. 

Şi nu putu spune decât: 

- Tu ce-ai să faci? 

Bărbatul păru să se gândească o vreme, cu chipul 
întunecat, muşcându-şi buzele. 

- Ar trebui să mă întorc în nord. 


Rosti cuvintele acestea pe un ton nefericit, ocolindu-i 
privirea. 

- E destulă treabă acolo. Nici n-ar fi trebuit să plec 
vreodată. Sunt multe lucruri murdare care trebuie duse la 
îndeplinire. Cred că într-acolo am s-o apuc. Înapoi în nord, 
să achit nişte poliţe. 

Ferro se încruntă. Poliţe? Cine-i spusese că în viaţă 
trebuie să mai existe şi altceva în afară de răzbunare? 
Acum el voia doar să plătească nişte poliţe? 'Ticălos 
Mincinos. 

- Poliţe, şuieră ea. Bine. 

Iar cuvântul acesta îi aduse gust amar în gură. 

O privi în ochi preţ de o clipă parcă nesfârşită. Deschise 
gura, ca şi cum ar fi avut intenţia să spună ceva, şi rămase 
aşa, cu buzele întredeschise, cu mâna pe jumătate ridicată 
spre ea. 

Apoi se gârbovi dintr-odată, încleştă maxilarele, se 
întoarse cu spatele la ea şi se sprijini de balustradă. 

- Bine. 

Atât de uşor se termină totul între ei. 

Ferro se îndepărtă supărată. Strânse pumnii şi îşi înfipse 
cu putere unghiile în palme. Se blestemă, se blestemă cu 
obidă. De ce nu spusese altceva? Alte cuvinte, alt suflu, altă 
mimică a buzelor şi totul ar fi fost altfel. Şi i-ar fi fost foarte 
uşor. 

Numai că Ferro nu era în stare de aşa ceva şi ştia că 
niciodată nu va fi în stare. Gurkienii îi uciseseră acea parte 
din suflet, departe de locul acesta, cu mult timp în urmă, şi 
o lăsaseră pustie pe dinăuntru. Proastă ea, că-şi îngăduise 
să spere, deşi simţise tot timpul, simţise cu toată fiinţa ei că 
nu avea să fie. 

Speranţa este pentru cei slabi. 


Înapoi în ţărână 


Copoiul şi Dow, Tul şi Ursuzul, West şi Pike. Cei şase, 
strânşi în cerc, privind cele două movile de pământ rece. 
Mai jos, în vale, soldaţii Uniunii îşi îngropau şi ei morţii. 
Copoiul îi văzuse. Sute de morţi coborâţi câte doisprezece 
în gropi. Una peste alta, era o zi proastă pentru oameni, dar 
una bună pentru pământ. Bătăliile se sfârşesc mereu aşa. 
Numai pământul învinge. 

Fiori-îţi-dau şi ţăranii lui îşi îngropau şi ei morţii printre 
copaci. Doisprezece deja fuseseră acoperiţi cu ţărână, iar 
trei atât de grav răniţi, încât mai mult ca sigur că le vor 
urma în câteva zile, şi un al patrulea, care îşi pierduse 
braţul, putea supravieţui sau nu. Chestiune de noroc. Doar 
că norocul nu fusese prea generos în ultima vreme. Într-o 
singură zi muriseră jumătate. Bravo lor că nu dăduseră bir 
cu fugiţii. Copoiul auzea ce spun. Vorbe triste, vorbe pline 
de stimă pentru cei căzuţi. Cât de buni fuseseră, cât de bine 
luptaseră, cât de mult le va fi dus dorul şi tot aşa. Bătăliile 
se sfârşesc mereu aşa. Cu vorbe pentru cei morţi. 

Copoiul încercă să-şi înăbuşe emoția şi se uită la 
pământul răscolit de la picioarele sale. Chinuitoare treabă 
să sapi o groapă în solul îngheţat, în frigul ăsta năprasnic. 
Însă e mai bine să fii cel care sapă groapa decât cel care 
are parte de ea, ar fi spus Logen, iar Copoiul îi dădu 
dreptate. Tocmai îngropase doi oameni, tocmai îngropase 
două părţi din sufletul lui împreună cu ei. Cathil, albă şi 
rece, Cathil, căreia nu-i va mai fi niciodată cald. Iar alături 
de ea, Treicopaci, cu scutul sfărâmat pe genunchi, cu sabia 
în pumnul rigid. Două speranţe ale Copoiului întoarse în 
ţărână - speranţă pentru viitor, speranţă din trecut. Totul se 
terminase, speranţele acestea nu se vor mai îndeplini 
niciodată şi lăsaseră un gol dureros în inima lui. Bătăliile se 
sfârşesc mereu aşa. Cu speranţe întoarse în ţărână. 


- I-am îngropat chiar în locul unde au murit, şopti Tul. 
Aşa trebuie. E bine. 

- Bine? mârâi Dow, privindu-l furios pe West. Bine, nu? 
Cel mai sigur loc de pe tot câmpul de luptă, nu? Cel mai 
sigur loc, nu aşa ne-ai spus? 

West tresări şi îşi plecă ochii, simțindu-se vinovat. 

- Fii cuminte, Dow, spuse ul. Ştii foarte bine că nu 
trebuie să-l acuzi, nici pe el, nici pe nimeni altcineva. A fost 
o bătălie. Oamenii mor. Treicopaci era conştient de asta, 
nimeni nu avea mai multă experienţă decât el. 

- Am fi putut să fim în alt loc, continuă Dow să mârâie. 

- Am fi putut, îl aprobă Copoiul, dar aşa a fost să fie. N- 
avem cum să schimbăm ce s-a întâmplat, nu crezi? 
Treicopaci a murit, şi a murit şi fata, şi tuturor ne este 
foarte greu. Nu e nevoie să pui paie pe foc. 

Dow strânse pumnii şi inspiră adânc de parcă ar fi fost 
pe punctul să strige ceva. Apoi dădu aerul afară, îşi încovoie 
umerii şi îşi lăsă capul în piept. 

- Ai dreptate. Nu mai avem ce face. 

Copoiul atinse braţul lui Pike. 

- Vrei să spui ceva pentru ea? 

Bărbatul cu chipul ars se uită la el şi clătină din cap. 
Copoiul îşi spuse că nu prea se pricepea să vorbească, dar 
nu-i putea găsi vină pentru asta. Nici West nu părea că ar fi 
avut de gând a rosti câteva cuvinte. Prin urmare, Copoiul îşi 
drese glasul, strâmbându-se la junghiul de durere care-i 
săgetă pieptul, şi începu el să vorbească. Cineva trebuia s-o 
facă. 

- Tânăra pe care am îngropat-o aici, Cathil se numea. Nu 
pot spune că am cunoscut-o foarte bine, sau de multă 
vreme, dar pot spune că mi-a plăcut atât cât am cunoscut- 
0... N-am cunoscut-o prea bine. Dar avea ceva îndrăzneală, 
cred că toţi ne-am dat seama de asta pe drumul spre nord. 
A îndurat şi frigul, şi foamea împreună cu noi, fără să se 
plângă niciodată, îmi doresc s-o fi putut cunoaşte mai bine. 
Speram să o pot cunoaşte mai bine, dar adesea nu obţinem 


ceea ce sperăm. Nu era de-a noastră, dar a murit alături de 
noi, aşa că eu cred că se cuvine să fim mândri că se află în 
ţărână lângă ai noştri. 

- Aşa este, zise Dow. Suntem mândri că ne-a fost alături. 

- E drept, zise şi Tul. Ţărâna îi acceptă pe toţi în acelaşi 
fel. 

Copoiul le aprobă spusele şi scoase un oftat prelung şi 
tremurat. 

- Vrea cineva să vorbească pentru Treicopaci? 

Dow tresări şi îşi plecă privirea, începând să-şi foiască 
picioarele în noroi. Tul îşi ridică ochii umezi spre cer. Şi 
Copoiul era pe punctul de a izbucni în plâns. lar dacă ar fi 
fost nevoit să mai rostească un singur cuvânt, era convins 
că ar fi început să orăcăie ca un bebeluş. Treicopaci ar fi 
ştiut ce să spună, dar problema era că Treicopaci murise. 
Părea că nimeni nu se va aventura să spună ceva. Atunci 
Ursuzul făcu un pas înainte. 

- Rudd Treicopaci, spuse el privindu-i pe fiecare în parte. 
I se spunea Stânca din Uffrith. Nu există nume mai vestit în 
tot nordul. Mare războinic. Mare conducător. Mare prieten. 
Viaţă petrecută în bătălii. S-a luptat împotriva Sângerosului 
Nouă, apoi a luptat alături de el. Niciodată nu a ales calea 
uşoară, dacă i s-a părut că e o cale greşită. Niciodată nu s-a 
dat în lături de la luptă, dacă i s-a părut că este o luptă ce 
trebuie dusă. Zece ani i-am fost alături, am cutreierat 
alături de el, am luptat alături de el prin tot nordul şi am 
fost mereu mulţumit, încheie el cu un zâmbet larg. 

- Frumoase vorbe, Ursuzule, spuse Dow, tot cu ochii la 
pământ. Frumoase vorbe. 

- Nu se vor mai naşte alţii ca Treicopaci, murmură ul, 
prefăcându-se că i-a intrat ceva în ochi. 

- Aşa este, fu tot ce reuşi Copoiul să spună. 

Fără vreun cuvânt, West se întoarse şi porni cu paşi grei 
prin pădure. Îşi ţinea umerii cocârjaţi ca sub apăsarea unei 
greutăţi. Copoiul îi văzu tâmplele pulsând. Fără doar şi 
poate că se învinovăţea pentru cele petrecute. Din proprie 


experienţă, Copoiul ştia că aşa se întâmplă când mor alţi 
oameni, iar West părea predispus la asta. Pike îl urmă şi 
amândoi trecură pe lângă Fiori-îţi-dau, care venea din 
direcţie opusă. 

Se opri lângă morminte, privindu-le sumbru, cu părul în 
ochi. Apoi se uită la ei. 

- Nu vreau să par lipsit de respect. Deloc. Dar avem 
nevoie de un nou conducător. 

Dow îl privi chiorâş şi şuieră: 

- Nici nu s-a răcit bine. 

Fiori-îţi-dau ridică mâinile. 

- Atunci acesta este cel mai bun moment să discutăm. Ca 
să nu încapă neînţelegeri. Sincer să fiu, băieţii mei sunt cam 
nervoşi. Şi-au pierdut prietenii şi l-au pierdut şi pe 
Treicopaci, iar realitatea este că au nevoie de altcineva pe 
care să se bizuie. Care va fi acela? 

Copoiul se frecă la ochi. Gândul acesta nu-i trecuse încă 
prin minte. lar acum că trebuia să se gândească la 
problema asta, se gândea degeaba, că nu reuşea să 
găsească nicio soluţie. Tul Duru Capdetunet şi Dow cel 
Negru erau două nume grele, amândoi mai conduseseră 
oameni în luptă înainte, şi îi conduseseră bine. Copoiul se 
uită la ei. Cei doi îşi aruncau priviri încruntate. 

- Nu-mi pasă care dintre voi o să ne fie şef, spuse el. Am 
să vă urmez oricum. Dar este limpede ca lumina zilei că 
trebuie să fie unul dintre voi doi. 

Tul se uită mânios la Dow, iar Dow se uită furios la Tul. 

- Nu pot să-l urmez, tună ul, iar el nu mă va urma pe 
mine. 

- Aşa este, şuieră Dow. Am mai discutat despre asta. N- 
ar merge. 

Tul clătină din cap. 

- De aceea nu trebuie să fie niciunul dintre noi doi. 

- Nu, fu de acord Dow. Nu trebuie să fie niciunul dintre 
noi. 

Îşi supse dinţii şi scuipă ceva flegmă pe jos. 


- De aceea tu trebuie să ne fii şef, Copoiule. 

- De aceea trebuie să ce? se holbă ca trăsnit Copoiul. 

Tul dădu vârtos din cap. 

- Tu eşti şeful. Am stabilit deja. 

- Înî, îl aprobă Ursuzul fără să-şi ridice privirea. 

- Nouădegete nu mai e, zise Dow, nu mai e nici 
Treicopaci, aşa că doar tu ai mai rămas. 

Copoiul se înfioră. Se aştepta ca Fiori-îţi-dau să urle: 
„Ce? El? Şef?”. Se aştepta ca toţi să izbucnească în hohote 
teribile de râs şi să-i spună că nu fusese nimic altceva decât 
o glumă. Cum ar fi fost ca Dow cel Negru sau Iul Duru 
Capdetunet sau Harding Ursuzul, fără a-i mai pune la 
socoteală pe ţăranii care li se alăturaseră, să-i urmeze 
ordinele? Cu siguranţă că aceasta era cea mai proastă idee 
pe care o auzise vreodată. Însă Fiori-îţi-dau nu râdea. 

- Mi se pare o alegere bună. Chiar asta aveam de gând 
să propun, în numele flăcăilor mei. Mă duc să le dau vestea. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă printre copaci, 
lăsându-l pe Copoi cu gura căscată. 

- Dar cum rămâne cu ceilalţi? sâsâi el de îndată ce Fiori- 
îţi-dau se îndepărtase suficient de mult şi nu-l mai putea 
auzi, strâmbându-se la junghiul dintre coaste. Sunt 
douăzeci de ţărani nervoşi acolo! Trebuie să ştie numele 
celui pe care îl vor urma! 

- Tu eşti acela, îi zise Tul. Tu ai venit peste munţi cu 
Nouădegete, tu ai luptat atâţia ani cu Bethod. Nu mai există 
alt nume mai vestit decât numele tău. Ai luat parte la mai 
multe bătălii decât oricare dintre noi. 

- Mai degrabă le-am văzut... 

- Tu eşti acela, spuse şi Dow, şi cu asta, basta. N-oi fi tu 
cel mai dur războinic de la Skarling încoace, ei şi ce? E 
destul sânge pe mâinile tale ca să mă convingă să te urmez, 
şi nu există pe lumea asta iscoadă mai bună decât tine. Poţi 
fi un bun conducător, pentru că ai avut parte, tu însuţi, de 
cei mai buni. Nouădegete, Bethod şi Treicopaci, pe toţi i-ai 
văzut în acţiune de foarte aproape. 


- Dar nu pot... adică... adică n-aş fi în stare să conduc 
niciun atac aşa cum făcea Treicopaci... 

- Nimeni n-ar fi în stare de asta, admise Iul cu ochii 
plecaţi. Însă, din nefericire, nu ne mai putem baza pe 
Treicopaci. Acum tu eşti şeful, iar noi vom fi în spatele tău. 
lar cine nu te va asculta va avea de-a face cu noi. 

- Iar discuţia cu acela va fi una a naibii de scurtă, mârâi 
Dow. 

- Tu eşti şeful, mai spuse o dată Tul şi plecă spre pădure. 

- Am hotărât, spuse şi Dow, urmându.-l. 

- Îhî, fu concluzia Ursuzului care ridică din umeri şi 
porni pe urmele celorlalţi doi. 

- Dar, murmură Copoiul. Hei, staţi aşa... 

Plecaseră. De unde deduse că tocmai ce devenise 
căpetenia lor. 

Rămase pe loc, clipind nedumerit, neştiind ce să creadă. 
Niciodată în viaţa lui nu condusese pe nimeni. lar acum nu 
se simţea deloc altfel decât cu câteva minute în urmă. Şi, 
colac peste pupăză, nu avea nicio idee despre ce anume 
trebuie făcut în continuare. Se simţea ca un imbecil. Ba 
chiar mai mult decât de obicei. Un imbecil desăvârşit. 

Se puse în genunchi între cele două morminte, îşi vâri 
mâna în pământ şi îl simţi rece şi umed. 

- Iartă-mă, fato, şopti el. Nu meritai să ţi se întâmple una 
ca asta. 

Luă ţărână în pumnul strâns. 

- Cu bine, Treicopaci. Mă voi strădui să-ţi semăn. 
Întoarce-te în ţărână, bătrân prieten. 

Se ridică şi îşi şterse palmele de haine şi porni spre cei 
vii, lăsându-i pe morţi în urmă-i, în ţărână. 


Mulţumiri 
Celor patru, fără de care... 


Bren Abercrombie, pe care îl dor ochii de cât a citit 
cartea aceasta. 

Nick Abercrombie, pe care îl dor urechile de cât m-a 
auzit povestindu-i despre ea. 

Rob Abercrombie, pe care îl dor degetele de cât a 
răsfoit-o. 

Lou Abercrombie, pe care o dor braţele de cât m-a 
susţinut. 


De asemenea... 


Jon Weir, pentru că a răspândit vestea. 
Simon Spanton, pentru că nu a pus piciorul în prag. 


Şi cine ar putea s-o uite pe... 


Gillian Redfearn, care nu numai că a redactat această 
carte, dar a şi îmbunătăţit-o.